Madeleine Brent — Lacrima lui Buddha

Madeleine Brent 


PIATRA CAPRICORNULUI, EVADARE DIN INFERN 
COMOARA BLESTEMATĂ 


ma 
£ - 
+. -< 
/ j. 
e TESE y. 
_ a Ls HA 
-n E n, 
RS F -r “i 
r 


acrima lui 
Aeepima ju 


MADELEINE BRENT 


LACRIMA LUI BUDDHA 


Titlul original: MERUN'S KEEP, 1997 


WOW O0O0OA DUP UN= 


Cuprins 


1 

Înainte chiar de a ajunge în vârful Pasului Chak, am văzut cum 
silueta înaltă a lui Sembur începe să se legene în şa şi mi-am 
dat seama că, din cauza aerului tare şi rarefiat, avea probleme 
cu inima. Un fior mai rece decât răcoarea vânturilor de munte 
mi-a cuprins inima, căci Sembur era tot ce aveam eu pe lume. 

Locul meu era la spatele caravanei răzlețe, împreună cu 
Ghenling, tânărul care era vecinul nostru în Namkhara, însă 
când mi-am înfipt picioarele în ponei, mânându-l înainte, 
niciunul dintre bărbaţi nu a spus nimic ca să mă oprească. 
Vântul era tăios şi ţineam toţi capul în jos cu gluga trasă strâns 
pe faţă, aşa că, pesemne, nimeni n-a băgat măcar de seamă 
când am trecut pe lângă lungul şir de iaci care înaintau greoi, 
dar neobosiţi, sub povara coşurilor mari din piele, încărcate cu 
sare. 

Când am ajuns în dreptul lui Sembur, l-am prins de braţ şi i- 
am vorbit în limba pe care doar el şi cu mine o ştiam, limba pe 
care mă învățase s-o vorbesc de la bun început. Cu timpul 
aveam să descopăr că o vorbeam cu un accent foarte prost, însă 
pe atunci, când aveam treisprezece ani, n-o auzisem pe buzele 
nimănui în afară de Sembur, şi vorbeam şi eu limba aceea 
ciudată exact ca el. Sembur o numea „Hinglish”! şi zicea că el 
era „Hinglishman”?, ceea ce însemna că venea dintr-o ţară 
aflată la celălalt capăt al lumii. 

— Te simţi bine, Sembur? am întrebat îngrijorată. 

Şi-a întors capul înfofolit, şi doi ochi albaştri şi injectaţi şi-au 
coborât privirea spre mine, de deasupra obrajilor bătuţi de 
furtuni. Am remarcat numaidecât că avea o culoare 
nesănătoasă, buzele vineţii, şi că până şi vârfurile ascuţite ale 
mustăţii stăteau pleoştite. M-am cutremurat. Acesta era 
Sembur, care întotdeauna păşise sau călătorise cu spatele 
drept, ca turnurile aurii de la Galdong, şi care întotdeauna mi se 
păruse puternic şi veşnic tânăr, ca munţii înşişi. În ultima vreme, 
însă, îmi dădusem seama că era şi el tot om, iar acum am văzut 
că arăta bătrân. 

— Am impresia că ţi-e cam rău, i-am zis eu. Sprijină-te cu 
mâna de umărul meu. 


1 Corect „English” - engleză (n. trad.). 
2 Corect „Englishman” - englez (n. trad.). 


Cu un efort vizibil, şi-a adunat puterile şi s-a zburlit furios la 
mine: 

— Ce-i asta? la zi, ce-i asta, mă rog? Cine ţi-a dat voie să-ţi 
părăseşti postul din ariergardă, domnişoară? 

— Ah, nu te supăra pe mine, Sembur. Am văzut că te cam 
legeni încolo şi-ncoace şi m-am speriat rău. Haide, ţine-te de 
mine un pic, până ai să te simţi mai bine. O să-ţi treacă imediat 
ce urcăm piscul şi coborâm puţin. 

Sembur vorbea cu buzele ţepene, gâfâind niţel şi piţigăindu-şi 
vocea, pentru a acoperi şuieratul vântului. 

— Nu vreau să vadă ăştia că nu sunt în apele mele, Jani. 

Şi-a încruntat sprâncenele blonde şi stufoase şi şi-a răsucit 
ochii într-o parte şi în cealaltă, arătând spre cei douăzeci de 
bărbaţi din Namkhara, care călăreau cu noi de o lună în 
caravană. 

— Uite cum facem, Sembur, i-am zis eu, continuăm să 
mergem, te rezemi de mine şi îmi dai mie puşca, lăsând 
impresia că îmi arăţi cum funcţionează. Văzând că ezită, m-am 
grăbit să insist: Haide, zău aşa, n-o să avem niciun bucluc cu ăia 
din tribul Khamba. Nu atacă niciodată în defileu, iar în curând 
ajungem la Smon T'ang. 

Acesta era numele regiunii unde locuiam. Oamenilor de acolo 
li se spunea „lo-bas”, iar noi ne întorceam acum după o 
călătorie de negoţ în ţinutul Bod, sau Tibet, cum îi zicea Sembur 
întotdeauna. 

Încuviinţând din cap, şi-a scos puşca de pe umăr. Ştiam că nu 
exista puşcă mai minunată în toată zona, fiindcă era o puşcă 
„Hinglish”, cu o cutie de metal îngustă numită încărcător, astfel 
încât cartuşele nu trebuiau vârâte înăuntru unul câte unul. Am 
luat puşca, am verificat că avea piedica pusă, aşa cum mă 
învățase Sembur de fiecare dată, şi am proptit-o în faţa mea cu 
amândouă mâinile, ghidând-o pe Pulki din genunchi. Sembur s-a 
sprijinit cu mâna de umărul meu. Eram prea scundă ca să poată 
găsi în mine un reazem de nădejde, însă ştiam că eram suficient 
de puternică încât să-l ţin drept, ca să poată sta mai relaxat în 
şa. 

După câteva momente l-am auzit oftând uşor, iar apoi mi-a 
spus: 


— Mulţumesc, drăguță. Sunt cam bătrân pentru „habitudinile” 
astea 'nalte. Când ajungem acasă, să stăm niţel de vorbă 
despre asta. 

— Bine, dar acum nu mai vorbi. Menajează-te, să poţi respira 
mai uşor. 

Sembur a chicotit stins: 

— Parcă ai fi maică-ta, zău aşa, Jani. 

Nu i-am răspuns, fiindcă eram prea preocupată să-mi 
reproşez că nu pusesem în fiecare noapte, afară lângă cort, o 
capcană pentru duhurile rele, ca să alung demonii munţilor. 
Aceştia erau şi mai păcătoşi chiar decât demonii şesurilor şi n- 
aveam nicio îndoială că unul dintre ei intrase în Sembur, 
năpăstuindu-i inima şi plămânii. Necazul era că Sembur personal 
îmi interzisese să fac sau să montez capcane pentru duhurile 
rele. 

Mi-aduc aminte cât de şocat a fost când m-a găsit prima oară 
făcând o astfel de capcană dintr-o bucată de corn de berbec, 
paie împletite, nişte imagini pe care le scrijelisem pe bucățele 
de scoarță de copac şi nişte descântece pe care o convinsesem 
pe Lahna să mi le deseneze pe fâşii de piele. Toată lumea din 
Smon T'ang ştia că existau peste patru sute de demoni ai 
pământului şi ai aerului, ai focului şi ai apei, şi că aceste duhuri 
rele puteau aduce pe puţin o mie de boli, provocând totodată 
moartea violentă unei victime în cinci moduri diferite. 

Sembur nu credea în chestii din astea şi spunea că niciun 
„Hinglish” nu putea crede în asemenea prostii. Pe de o parte 
ştiam şi eu că avea dreptate, dar pe de altă parte eram absolut 
convinsă că în acest colţ de lume existau mulţi demoni, chiar 
dacă în „Hingland” nu exista niciunul. Uneori mi-era greu să-l 
fac pe Sembur să-i înţeleagă pe oamenii cu care trăiam, fiindcă, 
deşi locuiam de zece ani în Smon T'ang sau Mustang, cum îi 
zicea el în „Hinglish”, în continuare nu vorbea decât câteva 
cuvinte pe limba lor şi făcea mereu greşeli. Nu sesizase 
niciodată că existau două moduri de a vorbi, unul, obişnuit, când 
vorbeai cu persoane obişnuite, şi unul, special, când vorbeai cu 
persoane mai simandicoase. 

— O adunătură de inculţi cu toţii, Jani, îmi spusese el de 
nenumărate ori. Buni la suflet, să nu uiţi. Recunosc că s-au 
purtat foarte frumos cu noi mai tot timpul. Dar sunt ignoranti, 
pricepi? Nimeni nu i-a învăţat niciodată nimic ca lumea. 


— Ce să-i înveţe, Sembur? l-am întrebat eu odată. 

— Cum? Doamne, iartă-mă, păi, cam totul, fetiţo! Bunăoară, 
nici măcar nu se spală regulat, nu sunt curaţi şi îngrijiţi ca noi. 

Asta era adevărat, căci pe vremuri tare îi mai invidiasem pe 
ceilalţi copii cărora li se făcea baie doar de sărbători, pe când eu 
trebuia să stau în pielea goală într-o cădiţă de lemn în fiecare zi, 
ca să fiu spălată din cap până în picioare. Cu trei veri în urmă, 
Sembur mi-a spus că mă făcusem fată mare şi că nu mai putea 
să mă îmbăieze, aşa că pe viitor trebuia să fac asta singură. La 
început am trişat, trăgând perdeaua din păr de iac peste cadrul 
uşii de la odăiţa unde dormeam şi prefăcându-mă doar că mă 
îmbăiam. După aceea, însă, spre uimirea mea am descoperit că 
mă simţeam groaznic dacă nu aveam trupul şi hainele curate, 
aşa că am revenit la obiceiul de a mă spăla, cum făcusem toată 
viaţa. 

Cu un alt prilej, când Sembur discuta pe aceeaşi temă, 
amintindu-mi de diferenţele dintre lo-bas şi noi, mi-a zis: „Nu 
numai că habar n-au cum să fie curaţi şi fercheşi, Jani. Dar n-au 
niciun fel de învăţătură. Cu excepţia călugărilor, nimeni nu ştie 
să citească sau să scrie. Tu însă ştii, fiindcă te-am învăţat să 
citeşti şi să scrii ca mine, aşa că n-ai nicio scuză să te porţi ca 
neciopliţii ăştia.” 

De când mă ştiu pe lume am făcut lecţii aproape în fiecare zi; 
am citit şi o carte numită Sfânta Biblie, de trei ori. N-aveam 
decât două cărţi, cealaltă fiind Poveşti despre Jessica. Asta avea 
poze şi era despre o fetiţă care purta rochie lungă, iar uneori 
mergea cu bicicleta, o maşinărie nemaipomenită cu două roţi. 
Jessica făcea mereu chestii palpitante - se ducea la şcoală sau 
într-un loc numit malul mării - şi se pricepea foarte bine să-i 
ajute pe ceilalţi. Poza care îmi plăcea mie cel mai mult era cea 
în care Jessica flutura un steag ca să oprească o locomotivă 
uriaşă cu nişte roţi mari, care mergea pe nişte şine de cale 
ferată, fiindcă un domn îşi prinsese piciorul într-o traversă. 
Nădăjduiam, adesea, că atunci când o să mă fac mare aveam să 
fiu ca Jessica, salvându-i pe oameni să nu fie călcaţi de 
locomotivele mari. 

Sembur spunea că existau sute de alte cărţi, toate istorisind 
poveşti diferite. Greu de crezut, însă nu se putea să nu fie 
adevărat, fiindcă ştiam că Sembur nu mă minţea niciodată. 
Existau câteva poveşti ciudate în cealaltă carte, Sfânta Biblie, şi 


îmi venea greu să înţeleg multe dintre cuvinte, însă ştiam să le 
citesc cu glas tare, ceea ce lui Sembur i se părea destul de bine. 

Odată i-am spus: 

— Sunt nenumărate suluri de pergament în mănăstirea 
Galdong, Sembur, or sulurile astea de pergament sunt ca şi 
cărţile. Mi-a povestit mie Ghenling că le-a văzut. Ce mult mi-ar 
plăcea şi mie să mai citesc şi altceva. 

Sembur a râs atunci tăios şi gutural, cum latră câinii: 

— Pe-astea nu le poţi citi, Jani. Sunt scrise în altă limbă, nu în 
„Hinglish”. 

— Păi, atunci, de ce ştim să citim şi să scriem doar în 
„Hinglish”? 

Mi-a aruncat o privire crâncenă, cum făcea adesea când se 
uita la lo-bas: 

— Doamne Sfinte, Jani, fiindcă suntem „Hinglish”, de-aia! Fă 
bine şi fii mândră de asta, fetiţo. 

— Nu ştiu ce să zic, Sembur. Uneori mi-aş dori să nu fiu. 
Adică, atunci când celorlalţi copii nu le place de mine şi se 
poartă urât cu mine fiindcă sunt altfel. Câteodată şi adulţii la fel! 

Sembur a oftat. 

— Ştiu, iubito, ştiu, a zis el cu glas dulce, cum făcea uneori. 
Mai toţi oamenii ăştia sunt tare de treabă, dar câteodată se- 
ntâmplă că nu-mi vine să mă întorc cu spatele, de teamă să nu 
mă aleg cu vreun cuţit înfipt adânc. Trebuie, totuşi, să fii 
îngăduitor cu ei. E pur şi simplu ignoranță. Mereu văd peste tot 
pieze rele. Suficient ca un iac să pice într-o râpă, ca să şi vadă în 
asta vreo şase semne de rău augur, din care să deducă ferm că 
totul e din cauza celor doi străini care locuiesc în sat, a spus el, 
ridicând din umeri. In fine, ce ne rămâne de făcut când îi apucă 
pandaliile e s-o ştergem câteva zile, fiindcă le trece repede. 

Ce spunea Sembur era perfect adevărat. Rareori mi se 
întâmplase să-mi fie cu adevărat frică în Namkhara. Mă jucam 
cu ceilalţi copii şi lucram cu ei pe câmpurile din jurul satului, sau 
în şoproanele unde femeile torceau lâna de capră sau părul de 
iac şi tăbăceau pieile. Fără Sembur, aş fi putut aproape să fiu 
acceptată ca una de-a lor, căci, deşi pielea mea era albă, aveam 
ochii la fel de căprui şi părul la fel de negru ca oricare dintre 
oamenii din Smon T'ang. Dar, cu toate că Sembur era respectat 
de aceşti lo-bas, n-ar fi putut niciodată să devină ca ei, deoarece 


era incapabil să-şi schimbe deprinderile de „Hinglish” şi, oricum, 
nici nu-i trecuse vreodată prin minte să încerce s-o facă. 

Gândindu-mă la asta, mi-am dat seama că era exact aşa cum 
fusese dintotdeauna, mergând înapoi în timp tocmai până la 
cealaltă lume de la începuturile memoriei mele, lumea care era 
ca un fel de vis ţinut minte pe jumătate. Am presupus 
întotdeauna, fără să ştiu prea bine de ce, că părinţii mei au 
murit în cealaltă lume. Nu-i ţineam minte şi presupun că nici nu 
prea m-am gândit la trecut până pe la zece ani, când pentru 
scurt timp am devenit teribil de curioasă, cicălindu-l pe Sembur 
să-mi povestească despre mama şi tata, unde am locuit şi ce se 
întâmplase cu ei. De cele mai multe ori, Sembur izbutea să-mi 
evite întrebările sau să mă potolească în vreun fel, dar când, în 
cele din urmă, l-am încolţit s-a încruntat, şi-a frecat părul tuns 
scurt şi zbârlit, după care şi-a răsucit destul de brutal vârful 
drept al mustăţii, cum făcea întotdeauna când era la ananghie. 

— Păi, nu prea ştiu, Jani. Eşti cam mică, totuşi, ca să înţelegi. 

— Spune-mi măcar ce s-a întâmplat, chiar dacă nu înţeleg. 

— Ce te face să crezi că nu sunt eu tăticu' tău? Asta îşi 
închipuie tot neamul de lo-bas. 

— Ştiu, dar pur şi simplu... pur şi simplu nu mi se pare că-i 
aşa. 

— Zău?! Nu sunt destul de bun, ia zi? 

— Termină cu tâmpeniile. Chiar eşti tăticu' meu? 

— Am să-ţi spun într-o bună zi. Când am să cred eu că e bine. 

— Cum adică? 

— Adică, dacă nu am grijă, s-ar putea să fii în primejdie. 

— Oho! Cum a fost cu Jessica, atunci când a oprit trenul? 

Sembur s-a strâmbat. 

— Nu spun nimic mai mult. 

— Bine, dar ce e cu mămica? A murit, Sembur? 

A încuviinţat din cap şi l-am văzut cum înghite cu noduri. 

— Da. Am să-ţi explic totul când mai creşti un pic, scumpo, îţi 
promit. 

— Cât să mai cresc? 

— Nu fi pisăloagă, domnişoară. Am destule pe cap, cât mă 
chinui să te educ cum trebuie. E foarte greu pentru un bărbat 
care n-are niciun fel de experienţă în creşterea fetiţelor. 

O bucată de vreme am stat bosumflată, dar după aceea 
curiozitatea s-a risipit, poate fiindcă Sembur m-a luat în prima 


mea călătorie cu o caravană de sare în Bod, ţinutul căruia el îi 
zicea Tibet, iar emoţiile evenimentului mi-au şters orice altceva 
din minte. Am uitat deocamdată de trecut, dar uneori, trezită pe 
jumătate dintr-un vis cu încăperi spaţioase, covoare mătăsoase 
şi braţe duioase care mă strângeau tandru, îmi aminteam de 
promisiunea lui Sembur şi aşteptam cu nerăbdare momentul 
când aveam să aflu tot ce mi se ascundea. 


Când coborâsem deja din vârful trecătorii la o altitudine de 
trei mii de metri, Sembur arăta mai bine. Respira mai uşor şi nu 
mai avea pe buze tenta aceea vineţie înspăimântătoare. A luat 
puşca pe care o duceam eu, şi-a atârnat-o de umăr şi s-a răsucit 
în şa să privească în urmă la coloana răzleaţă de iaci şi ponei. 
Pe această porţiune, pereţii defileului erau înalţi, protejându-ne 
o vreme de vânturile aspre de munte, din cauza cărora această 
ultimă caravană dinaintea iernii constituia o călătorie deosebit 
de istovitoare, atât pentru oameni, cât şi pentru animale. 

Ghenling a strigat ceva din spate, iar Sembur a bombănit 
tăios: 

— Ce zice ăla, Jani? 

— Face glume proaste, întrebând câţi khambas voiam să 
împuşc cu flinta ta. 

— Flintă? se miră Sembur, rotindu-şi ochii şi pufnind 
dispreţuitor. Spune-i că o Lee Metford trei-zero-trei nu e o flintă, 
ci o puşcă. 

— N-au cuvinte separate pentru tipuri de arme, Sembur. Orice 
chestie care face „bum” e pentru ei flintă. 

— Parcă spuneai că au trei cuvinte pentru orice lucru, un 
cuvânt pentru clasa simandicoasă, unul pentru cei din popor şi 
altul folosit în scris. 

— Mda, într-un fel aşa e. Dar nu sunt chiar cuvinte diferite. E 
vorba mai degrabă de moduri diferite de a rosti acelaşi lucru. 

Sembur a strâmbat iarăşi din nas, iar eu am chicotit pe 
înfundate. Avusese grijă de mine de când mă ştiam eu pe lume 
şi îl iubeam nespus de mult, însă asta nu însemna că în multe 
privinţe nu mi se părea că era cel mai ciudat şi mai nostim om 
pe care îl cunoscusem vreodată. Dacă nu l-ar fi respectat ca pe 
un războinic puternic, neamul lo-bas l-ar fi considerat un prost. 
Nu era doar faptul că el avea cea mai nemaipomenită puşcă din 
lume, în timp ce ei dispuneau doar de câteva arme care se 


încărcau prin ţeavă. Sembur era, totodată, un bărbat cu un 
temperament puternic, viguros şi neînfricat. 

Inainte de apariţia lui Sembur, se întâmpla ca, anual, cel puţin 
două caravane să fie atacate de sălbaticul trib khamba din Bod, 
care captura nenumărați desagi, coşuri şi animale. Când 
Sembur a început să călărească împreună cu caravanele, 
înarmat cu puşca lui necruțătoare, situaţia s-a schimbat. Hoţii 
erau puşi pe fugă şi nu se mai pierdea nimic. Uneori se întâmpla 
să apară în depărtare vreun grup de khambas, însă când vedeau 
profilată în zare, printre lo-bas, silueta înaltă a lui Sembur nu se 
încumetau niciodată să atace. 

Adesea, mă simţeam superioară şi foarte mândră, fiindcă 
eram singura fată căreia i se îngăduise vreodată să călărească 
alături de caravanele de sare. Băieţii nu aveau voie să facă nicio 
călătorie în ţinutul Bod până ce nu împlineau optsprezece ani; 
de asemenea, nicio persoană de sex feminin nu avea voie să 
meargă acolo, în afară de mine. Existau două motive pentru 
care mie mi se dădea voie. Mai demult, când eram mică, iar 
Sembur pleca împreună cu câte o caravană, mă lăsa 
întotdeauna în grija unei femei numite Chela, care era măritată 
cu doi fraţi, dar nu avea copii. Nu-mi plăcea de ea, fiindcă îmi tot 
spunea poveşti oribile cu demoni şi duhuri rele, care mă băgau 
în sperieţi şi mă făceau să am coşmaruri. 

Mai târziu, când eu aveam zece ani, Chela a murit. Sembur 
spunea că a avut ceva ce se numea apendice explodat, însă în 
realitate se întâmplase ca un duh rău să intre în ea şi să-i umfle 
pântecele, chinuind-o cu dureri cumplite, până ce şi-a dat duhul. 

Când a venit vremea să plece următoarea caravană, m-am 
milogit de Sembur să mă ia cu el. Învăţasem să călăresc pe 
ponei cam în acelaşi timp când învăţasem să merg, aşa că nu 
aveam să-i dau de furcă. Sembur a fost luat prin surprindere, 
însă în cele din urmă a încuviinţat sec din cap, ceea ce însemna 
că se hotărâse. Dimineaţa, când se strângea caravana, eram şi 
eu acolo cu el. Şi când Moş Tashi, conducătorul, a fluturat din 
mâini, obiectând, Sembur a rostit foarte tare şi răspicat în 
„Hinglish” că ori mergem amândoi, ori rămânem amândoi în 
Namkhara. Nimeni n-a înţeles ce spunea, fireşte, aşa că mi-a zis 
cu glasul lui tăios, pe care-l avea mai tot timpul: „Spune-le tu, 
Jani. Dacă vor să-i duc cu bine şi să-i apăr cu puşca până la 
Magyari şi înapoi, atunci trebuie să vii şi tu cu noi.” 


Când am tradus asta în fraze politicoase, adresându-mă lui 
Tashi, tot neamul lo-bas prezent acolo a înlemnit. De câţiva ani 
uitaseră cum era înainte, când se întâmpla să piardă vreo 
caravană de sare, de grâne şi de monede de argint, pe care le 
căram la Magyari pentru troc. Se învăţaseră să călătorească în 
siguranţă, protejaţi de Sembur, acesta fiind motivul pentru care 
nu se purtau multă vreme duşmănos cu noi fiindcă eram străini 
chiar dacă semnele tainice arătau că aducem ghinion. Ştiau 
perfect de bine că Sembur le purtase noroc cu caravanele. Mai 
ştiau, de asemenea, că în viaţa lui anterioară fusese leopard de 
zăpadă, şi că tocmai de aceea neamului khamba îi era atât de 
frică de el. 

Sembur habar n-avea că fusese leopard de zăpadă, iar eu nu 
i-am spus niciodată, deoarece ştiam că se va înfuria. 

Moş Tashi s-a scărpinat în cap şi s-a sfătuit îndelung cu ceilalţi 
bărbaţi. In cele din urmă, ne-am pornit la drum cu toţii, însă a 
poposit multe ceasuri la Galdong, câţiva kilometri mai la nord, 
aşteptând ca Tashi să se ducă la măreaţa mănăstire să ceară 
povaţă călugărilor. N-am aflat niciodată ce i-au spus, însă când a 
ieşit, în cele din urmă de-acolo, mi-am început prima călătorie în 
ţinutul Bod, părăsind satul Smon T'ang. 

Al doilea motiv pentru care mi se dădea voie să însoțesc 
caravanele de sare, sau mai degrabă motivul pentru care eram 
binevenită după acea primă călătorie, a fost faptul că s-a 
descoperit că aveam ceea ce neamul lo-bas considera a fi 
talentul cu adevărat magic de a manevra iacii. Aceştia sunt 
nişte dobitoace molatice, veşnic morocănoase; vezi uneori câte 
un iac care se încăpăţânează să stea neclintit şi să se holbeze în 
gol ceasuri de-a rândul, fără să se mişte, ca un călugăr cufundat 
în meditaţie. Era mult prea greu pentru a trage de el şi a-l târî, 
iar în plus, nimeni nu îndrăznea să-l îmboldească folosind 
metode dureroase, de teamă ca jivina să nu fie cumva 
reîncarnarea vreunei rubedenii moarte, putând slobozi o karma 
puternică, înainte chiar de a se naşte sub înfăţişare omenească. 

Când un iac se oprea, toată caravana încremenea locului, 
ceea ce ducea la întârzieri nesfârşite. Eu aveam darul de a 
convinge iacul îndărătnic să se mişte, frecându-i doar nasul şi 
şoptindu-i cuvinte duioase. Habar n-aveam cum reuşeam să fac 
asta, ştiam doar că aşa se întâmpla. Sembur zicea că toate 
astea se datorau faptului că mie îmi plăceau iacii, pe când 


aproape toată lumea se enerva că erau prea mototoli şi prea 
proşti. 

Îmi plăceau iacii, într-adevăr. Îi foloseam la arat şi ca animale 
de povară, părul lor îl torceam ca să ne facem haine sau 
împleteam din el fâşii groase ca să ne facem cizme. Beam lapte 
de la ei, ardeam balega lor ca să ne încălzim şi, o dată pe an, îi 
înţepam ca să sângereze, mâncând apoi sângele lor uscat. Cât 
erau tineri, nu-i omoram, fiind foarte preţioşi, însă când le mai 
trecea vremea ne dădeau carne şi oase. 

Le eram recunoscătoare iacilor. Sembur zicea că nu există iaci 
aproape nicăieri în lume, or asta mă uimea. Nu puteam pricepe 
cum de se putea trăi fără iaci. Desigur, poate că Sembur greşea 
închipuindu-şi că mă ascultau fiindcă îmi plăcea de ei. Posibil ca 
adevărul să fie, cum îmi spusese mie odată Lahna Vrăjitoarea, 
că într-o viaţă anterioară fusesem căpetenie de cireadă, iar 
dobitoacele mă recunoşteau ca fiind de-a lor. Oricare ar fi fost 
motivul real, în ultimii trei ani fusesem binevenită în caravanele 
de sare, iar acum îmi încheiam cea de-a noua călătorie. _ 

In spatele nostru, piscurile erau cenuşii şi albe. In faţa 
noastră, poteca şerpuia abrupt în jos într-o vale îngustă şi 
adâncă, apoi mai departe, continuând cu o pantă ceva mai 
domoală printre coline cafenii, brăzdate de albii strâmte şi 
zdrenţuite, care coborau întortocheat spre mozaicul de câmpii 
verzi ce acopereau şesul neted. De unde mergeam noi pe 
cărarea şerpuită de deasupra, râuleţul părea un firicel de argint 
răsucit printre câmpuri. Alături era drumul spre Namkhara, iar în 
punctul unde râul se lărgea, preschimbându-se într-un lac în 
formă de lună se înălța mănăstirea Galdon, şase terase 
lunguieţe şi somptuoase din piatră roşiatică ştearsă, cocoţate 
una peste alta, având deasupra patru turnuri aurii, subţiri ca 
nişte ace. Fiecare nivel era străpuns de nenumărate ferestre 
lungi montate în piatră albă, iar de-a lungul acoperişului de la 
cel mai înalt etaj se afla un şir de prapuri uriaşi pentru rugăciuni, 
în cele cinci culori, care reprezentau cele cinci aspecte diferite 
ale vieţii. 

Mănăstirea se înălța într-o curte spațioasă înconjurată de un 
zid înalt, cu o poartă arcuită. In exteriorul zidului care dădea 
spre râu se afla un şir de monumente budiste pătrate, bogat 
sculptate şi tencuite în ocru, cu nişte turle scurte şi conice. 
Acestea erau nişte racle în care fusese pusă cenuşa unor lama, 


şi se ştia că era bine să mergi să te rogi la aceste racle, dacă 
voiai să dobândeşti merite şi să îţi uşurezi viaţa viitoare, aşa 
cum făcea toată lumea din Smon T'ang, în afară de Sembur. 

În curte zăream punctişoare roşii mişcându-se de colo-colo. 
Erau călugării, cu pălăriile lor roşii şi înalte. Întotdeauna mi-a 
fost cam frică de călugări; Sembur mai zicea că sunt nişte 
trândavi. | se părea o ruşine că le trimiteau pe femeile sfinte să 
muncească pe câmp, în timp ce ei nu făceau decât să 
învârtească roţile de rugăciuni, să mediteze şi să scrie în nişte 
cărţi uriaşe legate în mătase, care erau ţinute într-un loc numit 
bibliotecă. 

Marele Lama de la Galdong era foarte important, dar nu la fel 
de important ca alţi Mari Lama de la alte mănăstiri, şi asta 
fiindcă Galdong era una dintre cele mai mici. Îl întâlnisem de trei 
ori şi vorbisem cu el, când îl chemase pe Sembur şi avusese 
nevoie de mine ca să-i traduc. Îl chema Rild şi avea o faţă foarte 
liniştită, ca şi cum ar fi fost dus cu gândul mereu în altă parte, 
însă mie îmi plăcea de el, fiindcă, deşi se uita parcă prin mine 
sau peste mine, întotdeauna zâmbea şi îmi vorbea frumos. 

Nu-l chema pe Sembur decât dacă semnele erau de rău augur 
şi i se părea înţelept ca noi doi să plecăm singuri pe dealuri 
pentru o vreme. Mi-aduc aminte de ultima oară când mi s-a 
adresat, vorbindu-mi cu vocea lui subţire şi înaltă, în timp ce noi 
stăteam în picioare în faţa lui, într-o încăpere splendidă cu lămpi 
aurii care licăreau de-a lungul pereţilor. 

— Informează-l pe Sembur că în ultimele zile toate semnele 
prevestitoare şi toate piezele declară că cei care sunt străini 
printre noi deschid calea unor noi duhuri rele, care vor pogori 
asupra noastră. _ 

— Am să-i spun numaidecât, lnălţimea ta. 

După ce i-am spus, Sembur a mârâit: 

— Întreabă-l dacă nu cumva toţi demonii ăştia suplimentari îşi 
fac apariţia iarna, când nu există caravane care să aibă nevoie 
de pază. 

— Nu pot să-i spun aşa ceva, Sembur! Nu-i vina lui dacă asta 
arată semnele. 

— Care semne? 

— Păi, felul cum se mişcă norii, cum zboară păsările, cum stau 
aşezate stelele pe cer sau dacă, atunci când se duc la râu, 


caprele o iau în stânga ori în dreapta - oh, sunt sute de semne 
de acest gen. 

— Nişte nerozii, toate. 

M-am întors spre Rild: 

— lartă-mă, Înălţimea ta. E greu de cap, ca un iac, şi a trebuit 
să-i explic ca unui copil mic. l-am spus, iar acum a priceput. 

Marele Lama a continuat: 

— Niciun lo-bas n-o să vă facă rău, fiindcă este împotriva 
Legii, iar cel care ar face totuşi aşa ar pierde multe merite în 
călătoria lui pe Roata Vieţii. Nu trebuie, însă, uitat că, dacă ar fi 
ca oamenii din Namkhara să vă izgonească din satul lor, s-ar 
gândi poate că aşa pot dobândi multe merite deviind noianul de 
spirite rele şi de demoni, care altminteri ar fi atraşi în Namkhara 
prin prezenţa voastră, potrivit semnelor. M-ai înţeles, copilă? 

Inţelesesem perfect. Dacă Sembur şi cu mine nu părăseam de 
bunăvoie satul pentru o vreme, ca să trăim singuri pe dealuri, 
urma să fim izgoniți din Namkhara. Se mai întâmplase aşa, dar 
numai o dată, fiindcă de atunci Sembur se învățase minte. Era în 
stare să spargă două-trei capete cu un ciomag dacă bărbaţii 
apăreau să ne alunge, numai că n-au apărut. În schimb, ne-am 
pomenit cu pe puţin vreo douăsprezece femei, care s-au 
năpustit asupra noastră, agitând bâte, numindu-l pe Sembur 
„străin” şi ameninţându-l cu o mamă de bătaie zdravănă ca să-l 
pună pe fugă. El era consternat şi furios, dar absolut incapabil 
să le ţină piept femeilor. In câteva minute a împachetat cortul 
nostru din păr negru de iac şi puţinele noastre lucruri, m-a suit 
pe ponei şi duşi am fost. 

De atunci, am mai fost izgoniți din Namkhara de trei ori, dar 
întotdeauna am plecat fără ceartă sau tărăboi. Surghiunul 
nostru nu dura niciodată mai mult de câteva săptămâni, căci în 
lumea duhurilor rele toate lucrurile se schimbă o dată cu luna 
nouă, şi rar li se întâmpla să ne fie ostile pe durata a două luni 
de zile consecutive. Când ne întoarcem în Namkhara eram 
întâmpinați întotdeauna cu prietenie. Nu le eram nesuferiţi. Nu 
ne alungau decât în perioadele când prezenţa noastră 
deschidea uşa unor demoni, care aduceau boli şi nefericire. 

Când trebuia să plecăm singuri pe dealuri mi-era adesea urât, 
fiindcă îmi lipseau copiii cu care mă jucam. Sembur încerca să 
facă să treacă timpul dându-mi lecţii, fiindcă voia să fiu 
„heducată”. Chiar îmi plăcea să fac exerciţii de citit şi de scris, 


însă unele lucruri despre care mă învăţa erau foarte stranii, cum 
ar fi bunăoară faptul că pământul este rotund ca o minge, sau 
faptul că există un loc numit Londra, unde nişte maşini pe roţi 
se fâţâie de colo-colo pe şine tot timpul, exact ca în Poveşti 
despre Jessica, iar alte maşini se mişcă pe drumuri, fără să fie 
trase de cai. 

Mai exista o lecţie care se chema Istorie, în care populaţia 
„Hinglish” tot cutreiera lumea pe nişte lacuri enorme numite 
mări. Călătorea cu corăbii, care erau nişte bărci mari de fier cu 
aburi înăuntru. Corăbiile astea erau ale unei doamne pe care o 
chema Regina Victoria, şi cu ele mergeau soldaţi în toate 
colţurile lumii, să educe popoarele din alte ţări şi să le înveţe 
cum să se poarte. 

Lecţiile lui Sembur mă zăpăceau şi îmi părea bine întotdeauna 
când ne puteam întoarce de pe dealuri acasă în Namkhara, 
fiindcă e frig să locuieşti iarna într-un cort. Anul trecut am avut 
noroc, semnele au fost de bun augur, însă anul dinaintea 
acestuia fusese foarte prost. Surghiunul nostru ţinuse şapte 
săptămâni, cu vreme geroasă, iar trei săptămâni din tot acest 
timp a trebuit să-l doftoricesc pe Sembur, când un demon de 
molimă se cuibărise în pieptul lui. 

Nu fusesem convocați la Marele Lama de la Galdong de când 
ne întorsesem din exilul de care pomeneam mai sus, iar acum, 
în timp ce coboram la vale călare, împreună cu caravana 
noastră care se mişca lent, mă rugam fierbinte să nu fim izgoniți 
pe lunile de iarnă care veneau. 

Alături de mine, Sembur spuse cu vervă: 

— Trage umerii în spate, Jani. Stai dreaptă în şa, ca o fată 
cuminte. 

M-am întins dezmorţindu-mi muşchii care mă dureau şi, cu un 
efort, m-am tras în sus: 

— lartă-mă... aproape că am adormit. 

— Ştiu, scumpete, ştiu. Dar ţi-am mai spus deja, nu trebuie să 
se vadă. Nu-i lăsa niciodată pe ăştia să observe că eşti obosită, 
speriată sau îngrijorată. 

— Dar de ce, Sembur? Nu-l mai întrebasem asta niciodată. 

— Cum? Păi, fiindcă eşti „Hinglish”, de-aia, şi trebuie să fii 
mereu calmă şi liniştită. Şi, în plus, îţi conferă autoritate, 
pricepi? Dacă lumea vede că te sperii sau că eşti frântă de 
oboseală, n-or să te mai respecte deloc. 


Uneori, când mă simţeam istovită, îmi doream să mai fi avut 
pe cineva în afară de Sembur care să îmi poarte de grijă, şi mi- 
ar fi plăcut mai ales să am o mamă, însă ori de câte ori îmi 
veneau în minte gânduri din astea mă simţeam foarte vinovată, 
fiindcă eram suficient de mare ca să-mi dau scama că, de când 
mă, ştiam pe lume, fusesem singura preocupare a lui Sembur, 
deoarece acest lucru era o chestiune de datorie pentru el. Nu 
ştiam de ce considera că era de datoria lui să aibă grijă de mine, 
doar dacă n-ar fi fost tatăl meu, fiindcă era limpede că nu părea 
deloc potrivit să crească o fetiţă încă din fragedă pruncie, însă 
făcuse asta cât putuse el mai bine, disimulând toate îndoielile şi 
neliniştile sub un aer nespus de încrezător. 

lar acum, când m-am îndreptat de spate şi călăream printre 
câmpurile cu mirişte de orz, ca şi cum aş fi fost proaspătă şi 
vioaie, n-o făceam fiindcă astfel puteam căpăta respect din 
partea neamului lo-bas, ci pur şi simplu pentru că era important 
pentru Sembur. 

Pe unele câmpuri se ara până când pământul, o dată cu 
venirea iernii, îngheţa şi devenea tare ca fierul, însă plugarii îşi 
opreau iacii ca să ne facă semne cu mâna şi salutau caravana 
când treceam pe lângă ei. Câteva dintre cele o sută de femei 
sfinte de la Galdong lucrau pe câmp, adunând pietre în coşuri 
mari şi cărându-le de acolo cu catârii. Moş Tashi îşi amintea că 
în copilărie văzuse femei sfinte curăţind pământul de pietre, 
exact cum făceau şi astăzi. Dar parcă, oricât de multe ar fi fost 
luate de acolo, tot mai apăreau altele mereu. Femeile sfinte nu 
aveau voie să se uite la bărbaţi când trecea caravana, dar 
întotdeauna făceau aşa. Aveau părul tuns foarte scurt şi purtau 
fuste lungi, de culoare maro-roşcat, ornate cu mici turcoaze, 
care se asortau la culoare cu tunicile. 

Aceasta era ultima caravană din sezon. Avea să fie ultima pe 
veci pentru Sembur şi pentru mine, numai că atunci noi nu 
ştiam asta. Eram toţi veseli şi bine dispuşi, în ciuda faptului că 
toată ziua călătorisem, fiindcă de data asta ne întorceam de la 
Magyari cu desagii plini. În afara încărcăturii obişnuite de sare, 
aveam câteva baloturi de mătăsuri frumoase şi de brocarturi 
bogate cumpărate în Magyari de la oamenii galbeni, care 
veneau de dincolo de ţinutul Bod. 

Aveam şi câţiva saci de ceai de-al lor, care le plăcea foarte 
mult nobililor din Smon T'ang. Oamenii de rând prefereau ceaiul 


care venea din sud, din ţara numită India, dincolo de Pokhara, 
unde făceam troc schimbând sarea noastră pe argint şi grâne. 
Unele mătăsuri se vindeau la Pokhara, cu sarea, altele însă erau 
păstrate de lama şi nobili, ca să-şi facă robe şi haine scumpe. 

Sembur şi cu mine n-am însoţit niciodată caravanele care 
mergeau spre sud. Moş Tashi ne rugase să mergem, fiindcă, 
deşi neamul lo-bas nu mai avea nevoie acolo de protecţia lui 
Sembur, se bucurau foarte mult de harul meu de a mă purta cu 
iacii. Sembur, însă, n-a vrut niciodată să mă ducă în sud. Ştiam 
că în cei zece ani de când venisem la Namkhara se dusese în 
sud doar de două ori, şi atunci singur, fără mine. Când l-am 
întrebat de ce, mi-a spus că avea să-mi explice într-o bună zi, 
când mă făceam mai mare. 

Prefăcându-mă că nu eram obosită, am început repede chiar 
să nu mai simt cât eram de ostenită şi mi-am reluat sporovăiala 
cu Ghenling. li plăcea să mă tachineze şi să facă glume proaste, 
şi cu cât pretindeam că eram mai supărată, cu atât se amuza 
mai tare. Ne apropiam acum de mănăstire, unde urma să 
poposim în curtea mare până ce călugării veneau să cerceteze 
marfa pe care o aduceam de la Magyari, ca să decidă cât 
trebuia să-i lăsăm perceptorului, când venea în regiunea noastră 
să strângă impozitele. L-am auzit pe Ghenling spunând lângă 
mine: „Când ne oprim la Galdong, am să fac tsampa şi o să 
mâncăm amândoi şase blide, Jani, tu şi cu mine”. 

Tsampa era principalul aliment în Smon T'ang şi în Bod, 
deopotrivă. Se făcea încălzind boabe de orz pe nisip foarte 
încins într-o tingire de fier până ce plesneau, după care se 
cernea nisipul şi se măcinau boabele foarte fin. Luam cu noi 
boabele astea foarte mărunţite şi le amestecam făcând o pastă 
cu lapte acru sau cu zer pregătit din unt înăcrit, iar pasta care 
rezulta astfel se numea tsampa. Îmi plăcea fiindcă o mâncam 
de-o viaţă, însă Sembur nu se obişnuise niciodată cu gustul, deşi 
mânca şi el tsampa de ani de zile. 

Când Ghenling a zis că aveam să mâncăm şase blide, m-am 
prefăcut că nu mai făcuse niciodată gluma asta şi i-am spus: 

— Şase blide? Trăsnet! Sunt moartă de foame. Asta înseamnă 
câte trei blide fiecare. 

— Ba nu. Înseamnă şase blide pentru mine şi niciunul pentru 
tine! a zis Ghenling scuturându-se tot de râs. 


M-am bosumflat, m-am uitat urât la el şi, ridicând vocea, am 
spus: 

— Ce rău eşti, Ghenling! Şi lacom! Vreau şi eu nişte tsampa! 

Ghenling era încântat. 

— Nu, ţie nu-ţi dau tsampa. Nu le face bine fetiţelor străine. 

— Dar nu sunt străină! Şi nici nu mai sunt o fetiţă, acum am 
crescut. Am doisprezece ani. 

— Dacă nu eşti străină, cum se face că ai faţa asta albă şi 
caraghioasă? 

Am încercat să-l plesnesc peste braţ, fiindcă asta îl amuza 
întotdeauna copios, şi am spus: 

— Nu e albă, doar că nu e la fel de smeadă ca ata. 

Ghenling s-a prins cu mâna de braţ şi, dând pinteni, a luat-o 
înainte, gemând în gura mare de o durere închipuită şi strigând: 

— Sembur! Salvează-mă de Jani! lar mi-a rupt braţul! Ţine-o 
mai bine în lanţ, ca pe urşi! 

Sembur s-a răsucit în şa şi a strigat către mine: 

— Ce-i cu zbieretele astea, Jani? 

— Nimic, Sembur. Ghenling se ţine iar de glume trăsnite. 

— Bine. Bun băiat. Sembur a dat din cap spre Ghenling 
adresându-i un zâmbet mai degrabă furios, cum ştia el. fi 
plăceau oamenii care erau veseli şi nu se văicăreau niciodată. 

Zece minute mai târziu, caravana noastră intra în curtea 
mănăstirii pe porţile largi din zidul exterior. Mulţi lama şi 
călugări erau adunaţi acolo, aşteptându-ne. Toţi lama purtau 
pălării roşii ţuguiate. Călugării erau cu capul descoperit, unii 
dintre ei fiind foarte tineri, întrucât băieţii puteau intra în ordinul 
mănăstirii Galdong încă de la vârsta de nouă ani. Erau acolo şi 
câţiva demoni, în realitate călugări şi femei sfinte îmbrăcaţi în 
robe dungate strălucitoare şi purtând pe cap măşti mari ce 
închipuiau nişte monştri crânceni cu colţi ascuţiţi, pene în formă 
de solzi şi ochi bulbucaţi. 

Trei lama aveau nişte trâmbiţe foarte lungi, mai lungi decât 
un stat de om. Erau făcute din cupru ornat cu argint, corali şi 
turcoaze. Clopotul fiecărei trâmbiţe stătea rezemat pe umărul 
unuia dintre băieţii-călugări, iar cei trei lama suflau acum în 
trâmbiţe în timp ce alţi lama şi călugări băteau tobele şi 
cimbalele. 

Toate astea se făceau pentru a alunga demonii pe care i-am fi 
putut aduce cu noi din Bod, o dată cu caravana. Pe măsură ce 


zgomotul creştea, demonii închipuiţi, cu măştile lor oribile, au 
început să alerge de colo-colo speriaţi şi, în cele din urmă, au 
fugit din curte, pentru a da o pildă demonilor adevăraţi, în 
speranţa că aveau să facă şi ei la fel. 

Mi-a plăcut întotdeauna ceremonia de izgonire a demonilor, 
mai cu seamă la sărbătorile mari, când lama şi călugării 
mergeau în procesiune cu sutele, iar în jur ţopăiau zeci şi zeci de 
demoni închipuiţi. Lui Sembur toate astea i se păreau o 
tâmpenie. Acum, urmărea impasibil, pufnind din când în când. 
Mi-a zis: „N-au minte nici cât nişte ţânci. Uită-te numai la ei”. 

L-am luat de mână, urmărind cum călugării care băteau din 
tobe înaintau spre demoni. 

— Oh, Sembur, nu ştiu ce să zic. Mie mi se pare nostim. 

— Ah, nostim - da, asta-i altceva. N-am nimic împotriva 
chestiilor astea de carnaval, numai că ei fac asta de dragul 
religiei, ceea ce-i o neghiobie. 

— De ce-i o neghiobie? 

— Cum de ce? Păi, fiindcă religie înseamnă ce e în Sfânta 
Biblie, de-aia. Nu să te împopoţonezi şi să ţopăi ca nişte clovni la 
circ. 

— Ce-s ăia clovni la circ, Sembur? 

A coborât privirea spre mine, oftând: 

— Mi-e tare greu să-ţi explic anumite lucruri, Jani. Nu-i vina ta, 
dar n-ai habar cam de nimic. Nu ştii decât ceea ce am fost eu în 
stare să-ţi spun, şi mai tot timpul pricepi totul denaturat. Ascultă 
bine: circul este un cort mare de tot unde sute de oameni vin să 
vadă cum alţi oameni fac acrobaţii, îşi vâră capul în botul leilor 
şi chestii de soiul ăsta. Câteodată merg pe sârme lungi, sus de 
tot, în bolta acoperişului. În fine, clovnii sunt nişte tipi care se 
îmbracă foarte caraghios, îşi vopsesc nasul în roşu, după care 
fac tot felul de giumbuşlucuri şi tâmpenii ca să stârnească râsul. 

Nici nu-mi puteam închipui cum ar arăta un cort atât de uriaş. 
Nu cred că s-ar găsi în toată lumea asta destul păr de iac ca să 
faci aşa ceva. Oricum, tot ce îmi zugrăvise Sembur depăşea 
pentru mine orice imaginaţie. 

După ce demonii au fost puşi pe fugă, iar zgomotul s-a stins, 
trei lama cu suluri albe de hârtie şi condeie au început să 
cerceteze încărcătura noastră, avându-l în preajmă pe Moş 
Tashi. Sembur şi cu mine urma să fim plătiţi pentru munca 
noastră în funcţie de valoarea caravanei, or eu mă gândeam că, 


dacă aveam noroc, puteam căpăta cel puţin cincizeci de rupii 
pentru această călătorie. 

La un moment dat, îmi venise greu să înţeleg cum de nu ne 
număram printre cei mai sărmani oameni din sat, fiindcă nu 
câştigase aproape nimic în afară de plata pe care o primeam 
pentru „escortă”, cum zicea Sembur. Fiind străini, nobilul care 
era proprietarul întregului pământ din jurul satului Namkhara n- 
a vrut niciodată să ne arendeze şi nouă un teren pentru 
agricultură sau pentru păşunat, iar Sembur nu avea o altă 
îndeletnicire. Acum, când mă făcusem mare, puteam câştiga 
suficientă făină de orz şi destule legume cât să avem să ne 
hrănim, ajutându-l pe un fermier numit Bhola, care avea câţiva 
iaci. Sembur mai câştiga şi el uneori câte ceva, ajutându-l pe 
fierar sau pe casap, însă nu se putea ţine niciodată de treabă 
prea multă vreme, întrucât aceste două meserii erau 
considerate drept cele mai înjositoare, iar oamenii care le 
practicau trăiau ca nişte proscrişi chiar la marginea oraşului. N- 
am fi putut pune niciodată în gură vreo bucăţică de carne, dacă 
ar fi fost să trăim doar din ce câştigasem astfel. 

Trecuseră trei ani deja de când îmi dădusem seama că 
Sembur avea o sursă tainică de bani. Pe vremea aceea, parcă 
sărăceam pe zi ce trecea, hrănindu-ne în principal cu tsampa şi 
fasole. După aceea, Sembur m-a dat în grija Chelei şi a celor doi 
soţi ai ei, plecând în sud cu o caravană, tocmai până în Nepal. 
Numai că nu s-a întors cu aceeaşi caravană. S-a întors singur, la 
trei săptămâni după caravană. Celor din neamul lo-bas le-a lăsat 
impresia că se dusese până în India să procure cartuşe pentru 
puşca lui minunată, şi într-adevăr s-a întors cu peste patruzeci 
de încărcătoare a câte opt gloanţe fiecare. A adus, însă, şi un 
sac întreg de monede de argint, pe care le-a ascuns acasă la noi 
într-un loc tainic - o scobitură săpată în spatele unei pietre mari 
de lângă vatră. 

Comoara asta ne-a ajuns să trăim câţiva ani; am intuit atunci 
că Sembur adusese banii ăştia la fel cum făcuse şi ultima oară 
când călătorise în sud, pe vremea când eram foarte mică. Cu 
timpul, se cheltuiseră, iar acum venise cu alţii. Am spus, cam 
uluită, holbându-mă la sacul cu arginţi: 

— Măiculiţă, Sembur! De unde ai făcut rost de atâţia? 

— Nu mai spune „măiculiţă”, domnişoară. Nu permit să 
vorbeşti urât. 


— Dar şi tu zici la fel. 

— Asta-i altceva. Şi oricum, n-ar trebui nici eu să vorbesc aşa. 

— Bine, am să încerc să nu mai spun asta. Dar de unde ai 
căpătat atâta bănet? Fiindcă, nu-i aşa, n-avem nimic de 
vândut?! 

Sembur a pus la loc piatra peste locul cu scobitura secretă, 
după care s-a ridicat în picioare. 

— Când am venit aici prima oară, am adus câteva dintre 
lucrurile care au aparţinut mămicii tale. Nişte bijuterii, pricepi? 
De drept, ţi se cuvin ţie, numai că am fost să vând câteva ca să 
avem din ce trăi. 

— Nemaipomenit! Au mai rămas multe? 

— Suficient cât să ai un cheag când te faci mare. 

— Mă laşi să le văd şi eu, Sembur? 

— Când ai să mai creşti un pic, dacă eşti fetiţă cuminte. Asta 
înseamnă să nu sufli o vorbă nimănui. Dar nimănui, pricepi? 

— Da, în regulă, Sembur. Promit. Jur cu mâna pe inimă. 

Mi-am ţinut promisiunea şi eram convinsă că nu ştia nimeni 
de comoara tainică a lui Sembur, întrucât el avea grijă să nu fie 
niciodată cumva extravagant. Până acum, nu mă mai gândisem 
de mult la bani sau la bijuterii, însă mi-au revenit în minte când 
stăteam în curtea mănăstirii Galdong, aşteptându-i pe lama să 
evalueze caravana. Vorbeam cu poneiul meu, Pulki, spunându-i 
că a fost fată bună şi că aveam să-i dau mult de mâncare când 
ajungeam acasă, când brusc am remarcat că şaua ei, pe care o 
reparasem de nenumărate ori, se stricase de tot, aşa că am 
început să mă întreb dacă nu izbuteam cumva să-l conving pe 
Sembur să-mi cumpere una nouă de la Hauki Tăbăcarul. 

M-am hotărât să-l rog asta mâine, după ce se mai odihnea, şi 
am continuat să stau de vorbă cu Pulki. Călăream pe ea de când 
lumea şi o iubeam foarte mult; nu fusese tânără când o 
cumpărase Sembur, aşa că acum era destul de bătrâioară. 
Speram că dobândise multe merite în această viaţă, astfel încât 
în viaţa următoare să se nască sub forma unei fetiţe cu care să 
mă pot juca, dacă m-aş fi întâlnit cu ea. O dresasem pe Pulki să 
caute în buzunarul de la pelerina mea vreo prăjiturică de hrişcă 
îndulcită cu miere; mă gândeam că după ce murea aveam să 
port întotdeauna în buzunar câte o prăjitură, pe care să i-o dau 
unei fetiţe care ar şti să caute bucăţica savuroasă. 


Îi explicam toate astea lui Pulki, şoptindu-i la ureche, când l- 
am auzit pe Sembur rostind cu voce joasă: 

— Alo. la te uită cine apare. 

Am întors capul şi am văzut un lama dolofan şi durduliu la 
faţă, care se îndrepta spre noi. Era Mudok, secretarul-şef al lui 
Rild, Marele lama de la Galdong; am simţit că mi se taie 
picioarele. Se părea că urma să fim convocați la el, ceea ce 
însemna că semnele ne erau din nou potrivnice. Când am ridicat 
privirea spre Sembur, am observat că era tras la faţă şi că ochii 
lui aveau o expresie sumbră. Fusese bolnav cât trecusem prin 
defileu, la fel cum se întâmplase şi pe timpul surghiunului nostru 
de iarnă. Ştiam cât de groază îi era probabil să petreacă două- 
trei săptămâni de iarnă pe dealuri, într-un cort, şi îmi venea să 
plâng de mila lui. 

Mudok s-a oprit în faţa noastră, s-a uitat la Sembur, după care 
la mine, spunând: 

— Marele Lama vrea să vorbească cu Sembur. i 

— Sunt de acord, prea cucernice. La ce oră îi convine lnălţimii 
sale să ne primească? 

— Acum. 

Întorcându-se, a luat-o înainte prin curte spre mănăstire. 

M-am repezit să întreb: 

— E fiindcă semnele prevestesc de rău pentru noi? 

Mudok s-a oprit, răsucindu-se pe jumătate şi, privind în jos 
spre mine, cu capul înclinat uşor pe umăr, ceea ce făcea să i se 
clatine un pic pălăria roşie şi ţuguiată, încruntându-se parcă 
nedumerit a zis: 

— Nu e ca înainte. Este o altă chestiune, ce decurge dintr-o 
viziune a Oracolului. 

Eram speriată şi i-am explicat repede lui Sembur în timp ce îl 
urmam pe Mudok pe scara cu trepte largi, iar apoi înăuntru, prin 
uşa somptuoasă. 

— Oracolul? a bombănit Sembur. 

— În fine, nu ştiu dacă ăsta e cuvântul potrivit în „Hinglish”, 
însă e un fel de prezicere a viitorului făcută de o femeie sfântă, 
or când te-am întrebat ce înseamnă oracole în Sfânta Biblie ai 
zis că e un fel de a ghici viitorul. 

— Şi ce zice despre noi? 

— Mudok nu mi-a spus. Cred că trebuie să mai aşteptăm până 
ce ne vedem cu Rild. 


2 

Fuseserăm chemaţi odată la mănăstire şi aşteptasem patru 
ceasuri până să ne întâlnim cu Rild. Astăzi, însă, Mudok spusese 
„acum”, aşa că nădăjduiam să nu zăbovim prea mult. In 
mănăstire nu prea pătrundea lumina zilei, întrucât majoritatea 
ferestrelor aveau obloanele trase. Toate holurile şi coridoarele 
erau luminate cu zeci de lămpi aurii, în care dansau şi pâlpâiau 
mici flăcări sclipitoare. Treceam pe lângă capele, în care 
statuete de argint, înfăţişând zei şi zeițe stăteau cu picioarele 
încrucişate pe nişte socluri pe lângă pereţi. Erau culoare unde 
măşti reprezentând sute de diavoli priveau ameninţător în jos, 
spre noi. Undeva un gong mare bubuia stins pentru a marca un 
ritm. Am trecut printr-un culoar tapetat cu panouri de mătase, 
pictate cu nenumărate şi felurite animale şi păsări, am luat-o 
apoi în sus pe o scară îngustă şi întortocheată, trecând printr-un 
alt hol cu stâlpi de lemn drapaţi în mătase roşie. Aici, într-o nişă 
măreaţă, în capăt, stătea ghemuit un demon enorm cu un 
singur ochi verde în frunte şi nişte coarne lungi şi roşii. În faţa 
demonului, stăteau în picioare doi călugări, fiecare bătând 
darabana pe un craniu de berbec, cu nişte beţigaşe subţiri din 
abanos negru. 

Pe toate coridoarele erau racle mici, fiecare cu câte un 
bastonaş de tămâie arzând mocnit deasupra, aşa că aerul era 
îmbâcsit şi greţos de la atâta fum parfumat. Am ajuns, în cele 
din urmă, în anticamera unde mai aşteptasem şi altă dată să fim 
primiţi în audienţă. De data asta, nu mai aştepta altcineva. 
Mudok a luat două „khabtas” dintr-un maldăr care atârna de un 
inel mare de fier pe perete şi ne-a dat fiecăruia câte una. Nu 
aveam voie să dăm ochii cu Marele Lama fără aceste eşarfe 
albe şi înguste, întrucât nu putea avea loc niciun salut 
ceremonios, dacă persoana inferioară prin naştere nu oferea o 
„khabta” celei superioare prin naştere. 

Mudok s-a oprit cu mâna pe uşa mare şi s-a uitat iritat spre 
noi. Nu-mi plăcea de Mudok. E-adevărat că murdari, prăfuiţi şi 
prost îmbrăcaţi cum eram nu se cădea să apărem în faţa Marelui 
Lama, dar asta nu era vina noastră. l-am şoptit încetişor lui 
Sembur: „Să nu încerci să vorbeşti pe limba lor, acolo, înăuntru. 
Te rog, Sembur. Te rog să discuţi prin mine”. Mi-aduceam 
aminte cum fusese ultima oară, când Sembur încercase să lege 
laolaltă puținele cuvinte pe care le reţinuse. Folosise 


modalitatea necioplită de adresare potrivită discuţiei cu ţăranii, 
iar eu mă tăcusem stacojie de jenă. 

Acum a bombănit morocănos: 

— Bine, bine. Ştiu când trebuie să-mi ţin gura. 

În clipa următoare, Mudok a deschis uşa cu un gest larg şi ne- 
a făcut semn să intrăm. 

Lumina zilei se revărsa în camera Marelui Lama printr-o uriaşă 
fereastră arcuită. Pe pereţi atârnau brocarturi aurii, iar podeaua 
era acoperită cu covoare făcute din piele albă de capră. Intr-o 
parte, lângă fereastră, se afla un birou de lemn, foarte mare, cu 
călimări, condeie, suluri şi nenumărate hârtii. Un Buddha imens, 
auriu, se înălța lângă peretele dinspre răsărit. Rild stătea cu 
spatele la fereastră, cu picioarele încrucişate ca Buddha, pe un 
postament scund pe care erau pictate lighioane stranii, cu 
nuanţe de verde şi auriu. Nu avea pălărie pe cap; avea ţeasta 
netedă şi boltită, deasupra ochilor calmi. 

Ne-am oprit în faţa lui, oferindu-i simbolic eşarfele albe, fără 
să spunem nimic, fiindcă se cădea ca primul să vorbească 
Marele Lama. A fluturat uşor din mâna firavă, privind într-un 
punct undeva între noi doi, a zâmbit stins şi a zis: 

— Vă întâmpin cu o binecuvântare. 

— Fie ca binecuvântarea voastră să ajute eliberării noastre 
din ciclul re-naşterilor, Înălţimea voastră, am zis eu. 

L-am înghiontit pe Sembur, care s-a îndreptat ţeapăn de 
spate, cu mâinile pe lângă corp, cu călcâiele apropiate, rostind 
tare şi rapid: 

— Sunt nespus de fericit să vă găsesc sănătos, domnule. 

— Zice că vă este nespus de recunoscător pentru 
binecuvântarea pe care ne-aţi dat-o, Înălţimea voastră. 

Rild a încuviinţat din cap, cu un aer absent. Incet, şi-a aţintit 
privirea asupra mea, după care s-a uitat parcă prin mine: 

— E greu de ştiut unde se află meritul, a zis el cu glasul 
cântat. A vorbi înseamnă a acţiona, or orice acţiune duce 
neapărat la suferinţă, căci aceasta este legea karmei. Totuşi, 
dacă vorbesc şi povestesc ce a văzut Oracolul, aş putea 
pesemne să evit distrugerea unei fiinţe umane... dobândind 
astfel merit, a adăugat el, licărind din ochi spre Sembur. 

Aşteptam; inima mi se zbătea în piept. Se părea că Rild 
fusese prevenit de vreo primejdie care îl ameninţa pe Sembur, 


însă nu cutezam să-l îndemn să vorbească. Au trecut aşa cinci 
minute, fără să se rostească niciun cuvânt. Rild privea în gol. 

Sembur privea şi el în gol, holbându-se într-un punct deasupra 
capului lui Rild. Eu stăteam acolo, în picioare, încercând să 
ascund neliniştea care mă rodea pe dinăuntru. 

În cele din urmă, Marele Lama a spus cu simplitate: 

— Oracolul a văzut un demon care şi-a luat înfăţişare 
omenească. Demonul vine din sud, să-l ia pe Sembur şi să-l 
nimicească. 

Am simţit că mi se scurge tot sângele din obraji. Lângă mine, 
Sembur a spus tăios: 

— Ce se întâmplă, Jani? Ce-a zis? Te simţi bine? 

— M-a... m-a cam şocat ce-a zis. M-am întors spre Sembur şi i- 
am tradus cuvintele lui Rild. Sembur nu credea în Oracole, în 
afară de cele de odinioară, din Sfânta Biblie, însă, spre uimirea 
mea, m-a privit ţintă câteva secunde, cu ochii mijiţi, după care a 
spus încet: 

— Ştie Măria sa cum arată demonul ăsta, Jani? 

M-am adresat lui Rild: 

— Mă roagă să vă întreb dacă Oracolului i-a fost dat să vadă 
cum arată demonul, Inălţimea voastră. 

Rild s-a holbat în gol pentru un timp, după care a închis ochii. 
S-a lăsat tăcerea. L-am auzit pe Sembur foindu-se lângă mine, 
trăgând aer ca şi cum voia să vorbească, şi am întors capul 
repede, punând degetul pe buze şi încruntându-mă ca să îl fac 
să tacă. Nu înţelegea că Marele Lama îmi răspundea la întrebare 
în felul lui. Nu ne rămânea decât să aşteptăm. 

Au trecut câteva minute, după care uşa din dreapta noastră s- 
a deschis, în cameră intrând o tânără rasă pe cap, îmbrăcată cu 
o rochie albă; în urma ei venea Mudok, care aducea o tavă de 
argint, cu un castron din sticlă obişnuită şi un clondir. Acesta era 
aproape plin cu un fel de lichid negru ca tuşul. Fata s-a dus până 
în faţa lui Rild, făcând o plecăciune. Ţinea gura uşor deschisă, 
avea o faţă ştearsă, inexpresivă, fără niciun semn de vioiciune. 

Rild a deschis ochii şi a spus: 

— Te-am chemat ca să scrutezi din nou întunericul, copilă, să 
afli cum arată demonul care vine din sud. 

Mi-am dat seama atunci că fata aceasta era Oracolul sau, în 
fine, unul dintre Oracolele mănăstirii. Fetei i-au trebuit, se pare, 
câteva secunde până să pătrundă înţelesul cuvintelor lui Rild, 


după care a spus: „Aşa voi face, Înălţimea ta”. S-a întors spre 
Mudok, care turna lichidul negru în castron. După ce a terminat, 
s-a dus spre fată şi i-a întins castronul. Ea a înclinat uşor din 
cap, privind fix la suprafaţa neagră şi lucioasă a lichidului. După 
câteva momente, a început să clipească repede din ochi, apoi a 
ridicat pleoapele şi întregul ei trup s-a făcut parcă ţeapăn. Când 
a vorbit, avea vocea schimbată, mai piţigăiată, mai tăioasă şi 
mult mai vioaie. 

— Călăreşte pe un cal negru. A luat înfăţişarea unui om dintr- 
o ţară străină. Aceeaşi ţară din care vine şi străinul din 
Namkhara, numit Sembur. Demonul vine să-l ia pe Sembur şi să- 
| nimicească. E un... vocea fetei s-a stins o clipă, ezitând, după 
care... războinic, cel care vine, trimis de un războinic mai mare, 
fiindcă... fiindcă Sembur a făcut ceva rău. 

S-a lăsat tăcerea. Rild a zis foarte încetişor: 

— Spune-mi cum arată demonul, copilă. 

Aceasta s-a holbat în jos la negreala lichidului, şi am simţit un 
fior de teamă pe şira spinării. 

— Cizme lungi, făcute într-o ţară îndepărtată, a zis ea, 
gânditoare. Blană albă care să-i acopere corpul şi o puşcă pusă 
într-o cutie legată de şa. Buzele fetei s-au arcuit într-un zâmbet 
straniu. Demonul ăsta e tânăr, a continuat ea. Părul negru, tare 
cârlionţat, ochii cum e cerul senin la asfinţit. Mândru... prea 
mândru. Numai că mândria îi va fi fiinţă. A început să vorbească 
mai repede, respirând greoi. S-a născut din vultur şi leopardul 
de zăpadă, şi totuşi amândurora le e frică de el. Va cobori în 
întunecime, iar apoi va veni cel fără de sânge, Omul de Argint, 
Mâncăul de Suflete... 

Fata gâfâia acum, bolborosind pe un ton strident, astfel încât 
era greu de urmărit ce spunea. 

— „..şi e o datorie de plătit, iar în Anul Dragonului Pădurilor 
vor veni în ţinutul Bod, pentru a prinde lacrima care a picurat 
din ochiul Celui Luminat... 

Glasul i s-a preschimbat într-un țipăt ascuţit, după care a 
amuţit brusc. Tremura din toate mădularele ca un arc întins, iar 
pe buze îi apăruseră stropi de spumă. După aceea, plămânii i s- 
au golit cu un suspin prelung, trupul i s-a relaxat, iar faţa i s-a 
făcut ca o mască, lipsită de viaţă, preschimbând-o în aceeaşi 
fată molatică, posomorâtă, cum fusese înainte de a scruta bolul 
de întunecime. 


Rild a făcut un gest uşor cu mâna. Fata s-a înclinat în faţa lui 
şi, întorcându-se, a pornit spre uşă, urmată de Mudok care 
ducea tava, cu castronul şi clondirul. Imi venea greu să mă abţin 
să nu clănţăn din dinţi; brusc mi s-a făcut frig, deşi în cameră 
era cald. Multe din cele spuse de fată nu aveau nicio noimă 
pentru mine, însă era suficient de limpede că o persoană foarte 
periculoasă căuta să-i facă rău lui Sembur, ceea ce mă speria 
cumplit. Până în urmă cu doi ani, nu mi-ar fi fost teamă pentru 
Sembur, fiindcă fusese întotdeauna mai voinic, mai puternic, 
mai încrezător decât toţi bărbaţii pe care îi cunoşteam, însă 
acum lucrurile stăteau altfel. Pasul lui nu mai era atât de 
sprinten, părul îi mai încărunţise, iar pe obraji îi apăruse un 
păienjeniş de vinişoare. 

Vorbea Rild: 

— Informează-l pe Sembur că nu e suficient doar să 
părăsească Namkhara. Trebuie să plece din Smon T'ang, pentru 
ca ţinutul nostru să nu fie întinat de disputele dintre cei ce nu 
sunt de-un neam cu noi. 

În timpul ăsta Sembur bombănea spre mine, nerăbdător: 

— Ce-a zis? Ce-i cu demonul ăsta, Jani? Haide, fetiţo, nu mai 
sta aşa ca proasta-n târg! Ce-a tot spus, zi? 

Mi-am strâns capul între palme şi am şoptit disperată: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, taci din gură, Sembur! Am 
să-ţi spun mai târziu. Încerc să aud ce spune Marele Lama! 

Cred că Sembur a amuţit de şoc, fiindcă nu se mai întâmplase 
să-i vorbesc aşa. M-am înclinat spre Rild şi am zis: 

— lertaţi-mă, Înălţimea voastră. 

Pentru prima oară s-a uitat drept la mine şi am înţeles din 
ochii lui că se înveselise un pic. După aceea, privirea lui a 
devenit din nou distantă. 

— Se împlineşte o lună de când Oracolul a vorbit, a continuat 
el. l-am trimis mesaje dascălului meu, Abatele de la Lo Mantang, 
şi însuşi regelui. Toate mănăstirile au studiat augurii şi nu 
încape nicio îndoială în privinţa faptului că Sembur trebuie să 
plece din Smon T'ang, căci altminteri ne paşte o catastrofă. Au 
trecut şapte nopţi de când a căzut o stea la sud, iar Oracolul de 
la Lo Mantang a declarat că acest fenomen prevesteşte venirea 
demonului străin înainte de a fi lună plină. 

Şocată, am înţeles că demonul putea apărea din clipă în clipă. 
Cu vocea tremurândă, am zis: 


— Unde să ne ducem, Înălţimea voastră? 

— Întrebarea aceasta e valabilă pentru Sembur. 

Din nou ochii şterşi s-au concentrat pentru un moment asupra 
mea, iar Rild a spus apăsat: 

— Ţie ţi se permite să rămâi, copilă. Poţi deveni novice aici, 
studiind Calea cea Dreaptă. 

— Nu, Înălţimea voastră, am spus eu tulburată, trebuie să 
plec cu Sembur. 

Marele Lama m-a privit lung, în tăcere, timp de două minute, 
după care a ridicat uşor din umeri. 

— Fiecare trebuie să dobândească povara karmică pe care o 
doreşte. Fii binecuvântată, copilă. 

Mâna lui s-a mişcat din nou uşor, apoi Marele Lama a închis 
ochii şi am avut senzaţia că Sembur şi cu mine rămăseserăm 
parcă singuri în cameră. Uşa s-a deschis, iar Mudok şi-a făcut 
apariţia. N-a spus nimic. Când s-a întors, am pornit după el, 
păşind în urma lui prin labirintul de holuri, scări şi coridoare 
până când, în cele din urmă, am ajuns afară, sub soarele de 
iarnă. 

Probabil că începusem să plâng fără să-mi dau seama, fiindcă 
aveam lacrimi pe obraji. Ştergându-mi-le, am zis: 

— lartă-mă, Sembur. Adică iartă-mă că am spus „pentru 
numele lui Dumnezeu” şi că ţi-am zis să taci din gură. Nici nu 
mi-am dat seama ce făceam. 

— Nu contează, scumpo, a spus Sembur, cu glasul duios, 
rezemându-şi mâna pe umărul meu, în timp ce ne îndreptam 
spre ponei. Marele Lama a spus că trebuie s-o şterg, aşa-i? 

Am încuviinţat din cap. 

— Până şi regele a zis la fel. Şi Abatele-şef de la Lo Mantang, 
unde se ţine marea sărbătoare. E pentru că nu vor să apară aici 
demonul străin, care să le pricinuiască o sumedenie de necazuri. 

Sembur a încuviinţat din cap, cu un aer sumbru. 

— Să-mi povesteşti totul de-a fir-a-păr, când ajungem acasă, 
Jani. Mă duc doar să iau plata care ni se cuvine de la Moş Tashi. 

Lama încheiaseră operaţiunea de preţăluire a caravanei şi 
puseseră deoparte ceea ce trebuia dat mănăstirii. Am văzut că 
Moş Tashi a făcut scandal nevrând să plătească amărâtul acela 
de pumn de monede de argint înainte de a ajunge la Namkhara, 
însă Sembur se postase acolo cu o mutră cruntă, stând aşa cu 


mâna întinsă până ce moşneagul a început să scotocească în 
punga cu bani. 

Zece minute mai târziu, pornisem din nou la drum, străbătând 
ultimii kilometri până în Namkhara, satul care însemnase pentru 
mine „acasă” de când mă ştiam pe lume, dar care nu va mai fi 
căminul meu. Sembur călărea gânditor. Ştiam că avea să mă 
descoasă cu de-amănuntul de îndată ce ajungeam acasă şi 
încercam să-mi amintesc fiecare cuvânt rostit de Oracol în 
transă, în timp ce privea fix în întunecime, încercam totodată să 
traduc cât mai bine în „Hinglish” tot ce spusese fata, căci cele 
două limbi difereau atât de mult, încât orice traducere dintr-una 
în cealaltă era foarte dificilă. 

Când am ajuns în Namkhara, umbrele se alungiseră deja. Spre 
sud, piscurile înalte de la Annapurna şi Dhaulagiri luaseră parcă 
foc de la soarele care apunea, iar peretele munţilor Himalaya se 
întindea spre vest, atât de înalt, încât părea un nor solid înfipt în 
cer. Îmi plăcuse dintotdeauna cel mai mult să stau pe podeţ, 
acolo unde râul ocolea Namkhara, şi să privesc asfinţitul 
soarelui în spatele uriaşelor vârfuri crestate ale munţilor. Sau 
dacă duceam animalele la păscut în zori, întorcându-mă cu iacii 
pentru muls, mă cuprindea întotdeauna o senzaţie de bucurie 
contemplând cum munţii, la răsărit, se făceau aurii pe măsură 
ce soarele trezea lumea la viaţă. Nu mă gândeam, însă, la 
lucrurile astea în acea zi din ultima noastră caravană, când am 
intrat în Namkhara, fiindcă eram prea necăjită şi speriată. 

Moş Tashi a mânat caravana spre grajduri şi spre depozitul 
din mijlocul satului. Sembur şi cu mine, după ce ne-am luat 
repede la revedere de la Ghenling şi alţi câţiva oameni, ne-am 
îndreptat spre casa cu două etaje, construită din piatră brută şi 
argilă bătătorită, unde aveam închiriate nişte camere la parter, 
de la cei doi fraţi care fuseseră soţii Chelei. Ei erau proprietarii 
casei şi se însuraseră acum cu altă femeie, pe care o chema 
Kachke, o văduvă cu doi copii. Călărind agale, pe drumul 
întortocheat care ducea spre casă, am trecut pe lângă 
dughenele şi prăvălioarele luminate de felinare aurii, unde 
activitatea era în toi. Bijutieri cu tăvi pline de turcoaze, 
ghicitoare, telali, croitori, bărbaţi şi femei cu tarabe încărcate de 
zahăr şi orez, calupuri de ceai, unt, grâne şi nenumărate 
legume. 


Pe alte tarabe vedeai carne de vânzare: capră şi porc, oaie şi 
pui, în timp ce meşterii ofereau picturi pe suluri de pergament, 
imagini religioase şi ornamente din aur sau argint filigranat. Ne 
cunoştea toată lumea din Namkhara, fiindcă eram străini. ŞI 
dacă aş fi trăit acolo tot restul vieţii, aş fi rămas mereu o străină 
pentru ei. Aveam, însă, câţiva prieteni printre lo-bas, în special 
părinţii copiilor cu care lucram sau mă jucam, aşa că am fost 
salutaţi de câteva ori cu voie bună în drum spre casă. Ce 
uşurare pentru mine să descopăr că demonul străin din sud nu 
ajunsese încă în Namkhara. Mi-am dat seama de asta fără să fie 
nevoie să întreb direct, căci, dacă s-ar fi întâmplat ca vreun 
străin să intre în urbe, toată lumea ar fi discutat despre 
eveniment. 

Aşa că scăpasem de el până mâine, măcar, fiindcă în jurul 
satului Namkhara se afla un zid înalt, cu o singură poartă, care 
se închisese pe timp de noapte după ce intrase caravana. 
Paznicii nu dădeau voie nici unui străin până la revărsatul 
zorilor. 

După tot ce spusese Marele Lama, eram sigură că trebuia să 
plecăm în altă ţară şi mă întrebam unde avea să decidă Sembur 
că era mai bine să mergem. Cum demonul venea dinspre sud, 
poate că era preferabil să mergem spre nord, în ţinutul Bod, sau 
mai departe chiar, acolo unde trăiau oamenii galbeni. Mă 
întrebam, de asemenea, la ce se referise fata când pomenise de 
nu ştiu ce lucru rău făcut de Sembur, ceea ce constituia motivul 
pentru care fusese trimis demonul străin să-l nimicească. 
Indiferent ce viziune i se arătase în lichidul negru şi strălucitor, 
ştiam că într-un fel văzuse totul greşit, fiindcă în persoana lui 
Sembur nu era nimic rău. 

Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să 
ne ducem poneii în micul grajd de vizavi, unde i-am hrănit şi i- 
am adăpat, frecându-i bine pe corp cu nişte paie. Nu aşa făceau 
cei din neamul lo-bas, însă obiceiul acesta îmi fusese 
înrădăcinat de Sembur. „Trebuie întotdeauna să faci cum se 
cuvine, Jani. Indiferent cât de obosită ai fi, întâi ai grijă de cal, 
de puşcă, de subalterni, şi abia după aceea de persoana ta.” 

Când mi se întâmpla să-mi fie lehamite din cauza oboselii, dar 
trebuia să mă ocup de Pulki înainte de a mă odihni sau de a 
mânca, descoperisem că mi-era greu să fac asta doar dacă mă 
gândeam că aş fi putut proceda altfel, dar acum eram în stare s- 


o frec pe Pulki pe corp, să o curăţ şi să o hrănesc, fără să mă 
mai gândesc cât de istovită eram. Chiar şi în această zi, când se 
părea că aveam să mă gândesc la atâtea, mintea mea era 
complet goală de orice grijă, în timp ce mă ocupam de poneii 
noştri. 

După aceea, am traversat strada înapoi, am schimbat câteva 
vorbe cu Kachke, care îl alăpta pe bebeluşul abia născut, şi am 
intrat în casă. Era foarte plăcut la noi acasă, fiindcă Sembur 
muncise din greu să facă multe îmbunătăţiri de-a lungul anilor. 
Aveam un salonaş, o bucătărioară cu o plită de fontă şi un 
dormitor pe care Sembur în urmă cu trei ani îl despărţise printr- 
un paravan de lemn, fiindcă mă făceam mare, zicea el. Pe 
pardoseala de piatră aveam preşuri, iar Sembur atârnase nişte 
bucăţi de hârtie pe pereţii dormitorului meu, ca să-l 
înfrumuseţeze. Aveam paturi, două mese şi patru scaune, toate 
făcute de Timoo dulgherul, precum şi nişte perne mari şi câteva 
cutii în care să ne ţinem hainele de rezervă şi alte lucruşoare. 
Fiecare cameră avea fereastră, cu o perdea din piele de iac 
întinsă bine peste rame de lemn. Puţine camere în Namkhara 
aveau ferestre aşa bune ca ale noastre. 

De îndată ce am intrat, Sembur a aşternut o pătură veche pe 
masă şi s-a apucat să-şi curețe meticulos puşca. Eu am deschis 
toate ferestrele pentru câteva minute ca să aerisesc camerele, 
după care mi-am luat sacul cu cremene. Pe plita de fontă am 
pus nişte praf uscat obţinut frecând frunzele unei plante de 
munte numite  „murghim”. Astfel aprindeam numaidecât 
pulberea cu o bucată de cremene şi în scurt timp focul ardea 
straşnic, cu balegă uscată de iac, în şemineul mare din salonaş. 
Am aprins focul şi la plita din bucătărie, am închis ferestrele, am 
aprins câteva lămpiţe, după care am ieşit afară cu o găleată din 
piele să aduc apă dintr-un bazin construit de Sembur. 

In timp ce apa se încălzea pe plită într-o oală mare de fier, am 
luat câteva monede din ceea ce încasase Sembur şi am dat fuga 
la piaţă, să cumpăr ceva de mâncare. Când mă întorceam, m- 
am întâlnit cu Armin, băieţelul de trei ani al lui Kachke. În loc să 
se joace cu ceilalţi copii, stătea de unul singur, foarte amărât, 
aşa că s-a bucurat se pare când l-am luat în braţe şi l-am dus 
acasă. Pe atunci, întâmplarea nu mi-a spus nimic, însă aveam 
să-mi amintesc de ea mai târziu. 


Când am ajuns acasă, Sembur terminase de curăţat puşca, 
despachetase desagii noştri de la şa, pusese deoparte hainele 
murdare, pregătindu-le pentru spălat, şi făcuse ordine peste tot. 
Luase oala mare cu apă caldă, pusese o alta pe plită în locul ei, 
iar acum era la el în dormitor, cu perdeaua trasă, şi făcea baie. 
Auzeam cum stropea abundent cu apă, pufăind în cădiţă şi 
turnându-şi apă cu o cană. Ştiam că după ce termina să se 
spele, îşi ascuţea cu grijă briciul, după care se bărbierea, având 
mare grijă să-şi ferească mustaţa. In cele din urmă, dădea cu 
ceară vârfurile mustăţii, îşi punea o tunică curată, pantaloni şi o 
haină de lână, fiind gata în fine să vină la masă. 

Eu m-am dus în bucătărie, am tăiat în bucăţi mici halca de 
oaie pe care o cumpărasem, după care am înfipt carnea în 
frigăruia lungă şi subţire din salonaş, unde focul ardea acum 
puternic. Am spălat şi am pregătit nişte cepe, napi şi varză, am 
făcut un castron mare cu tsampa, şi am pregătit nişte ceai din 
sortimentul care îi plăcea lui Sembur cel mai mult, să-l am gata 
pentru servit. 

Până am terminat toate astea, s-a încălzit apa să fac şi eu 
baie. Am luat oala de pe plită, m-am dus cu ea la mine în 
cameră, am umplut cada pe podea, m-am dezbrăcat şi am făcut 
nişte spumă bună cu o bucată de săpun galben pe care îl 
pregăteam din grăsime de iac şi cenuşă de lemn. M-am spălat 
întâi pe cap, fericită că aveam părul scurt şi se putea usca 
repede, după care m-am limpezit cu apa rămasă în oală şi m-am 
vârât în cadă. 

Sembur mi-a strigat de dincolo de despărţitură: 

— Ţi-ai cărat singură apa aia fierbinte? 

— Da, dar a fost uşor, m-am descurcat. 

— E prea mare greutatea pentru tine, Jani. Data viitoare să 
mă chemi pe mine. 

— Bine, Sembur. Dar să ştii că sunt atentă, pe cuvânt. 

M-am şters cu prosopul meu mare şi cenuşiu, mi-am pus o 
vestă curată şi ciorapi din lână groasă, apoi tunica mea roşie, 
pantaloni matlasaţi şi pantofii de casă, cărora Sembur le spunea 
papuci. După nicio oră, stăteam amândoi la masă lângă foc, iar 
în faţa fiecăruia se afla câte o farfurie plină cu mâncare, 
mirosind îmbietor. Mi-am lipit strâns palmele una de cealaltă, 
am strâns ochii tare şi am încercat să nu fiu nerăbdătoare în 


timp ce Sembur rostea solemn: „Pentru ceea ce vom primi, fie 
ca Domnul să ne facă veşnic recunoscători”. 

Am spus amândoi „Amin”, după care am început să mâncăm; 
au trecut aproape cinci minute până ca unul dintre noi să 
găsească răgazul de a vorbi. Apoi, Sembur m-a privit peste 
masă, a zâmbit cam trist şi a spus: 

— Ce fată bună eşti, Jani. Mi-aş fi dorit să fi putut face mai 
multe pentru tine, draga mea. 

Am ridicat ochii surprinsă, mi-am amintit că trebuia întâi să 
termin de mestecat ce aveam în gură, am înghiţit mâncarea, 
aşa cum mă învățase Sembur, şi am zis: 

— Nu văd cum ai fi putut face mai mult. Avem o casă 
frumoasă şi, după părerea mea, mâncăm mai bine decât mai 
toţi cei din neamul lo-bas. 

— Mda, presupun că aspectul ăsta nu-i prea rău. Dar acum te- 
ai făcut mare, şi... în fine, nu ştiu ce-o să se întâmple, Jani. 
Vreau să zic că ar fi trebuit să fac ceva pentru viitorul tău, 
numai că n-am fost niciodată în stare să mă gândesc ce să fac. 
A clătinat din cap, tulburat. Aici intervine educaţia. Dacă aş fi 
fost un om cultivat, aş fi ştiut cum să procedez. 

— Ah, nu începe iar. Eşti mai cultivat decât toţi ăştia din 
Namkhara. 

— Doar în comparaţie cu ei. Am făcut ceva şcoală când eram 
băiat la oaste, atâta tot, dar după aceea n-a mai fost decât 
armata. S-a uitat atent la mine. Să nu crezi că am ceva cu 
armata. Bărbaţii învaţă acolo să fie disciplinaţi şi să se bizuie pe 
ei înşişi. S-a strâmbat. Numai că armata nu te învaţă cum să 
creşti o fetiţă. 

Golise deja farfuria şi pusese alături cuțitul şi furculiţa. Eram 
singurele persoane din Namkhara care foloseam furculiţe. 

— Oricum, Jani, m-am străduit cum m-am priceput mai bine. 
Într-o bună zi, când s-ar putea să te apuce ciuda pe bătrânul 
Sembur, încearcă să-ţi aminteşti că m-am străduit din răsputeri. 

M-am ridicat de pe scaun, m-am dus la el, l-am luat de gât şi 
mi-am lipit obrazul de faţa lui. Brusc, m-am întristat şi mi s-a 
făcut frică, mai mult pentru el decât pentru mine, deşi nu prea 
ştiam de ce. l-am zis: 

— Termină cu prostiile astea. Am fost teribil de norocoasă, 
bucurându-mă de bunătatea şi de grija cu care m-ai înconjurat. 
Cum să mă apuce vreodată ciuda pe tine?! 


M-a bătut uşor pe umăr, scoțând un râset straniu: 

— Dumnezeule, când caşti ochii mari ca acum nici nu ştii cât 
de mult semeni cu maică-ta. Haide să mâncăm nişte tsampa, 
Jani. Avem multe de discutat în seara asta. 

Am adus două castronaşe cu tsampa de la bucătărie şi două 
căni cu ceai tare, pe care le-am pus pe plita de cărămidă de 
lângă foc, să stea calde. N-am vorbit prea mult până când am 
terminat de mâncat şi nici cât am spălat amândoi vasele în mica 
noastră bucătărie. După ce s-a instalat în scaunul lui de lângă 
foc cu o cană de ceai bun, iar eu m-am aşezat în poziţia mea 
preferată pe o pernă lângă plita căminului, Sembur a zis: 

— Hai să începem, Jani. Ce-a zis fata aia oracol? 

De când am plecat de la mănăstire, am rememorat de 
nenumărate ori ce se întâmplase în camera Marelui Lama şi, cu 
toate că n-aş fi putut repeta cuvânt cu cuvânt ce spusese 
Oracolul, eram sigură că îi puteam reda lui Sembur sensul exact, 
fără să omit nimic. M-a ascultat cu atenţie, ciocănindu-şi dinţii 
cu tija pipei goale, şi a continuat să privească încruntat în gol 
multă vreme după ce am terminat de vorbit. 

— Crezi în toate astea, Sembur? întotdeauna ai zis că-s numai 
prostii, chestiile astea în care cred ei - demoni, magie, pieze 
rele. 

— N-am spus niciodată că sunt toate prostii. Am văzut nişte 
lucruri ciudate acolo în India. Foarte curioase. Dacă zic că-i o 
tâmpenie să-ţi îngropi lângă uşa de la intrare craniul unui cal ca 
să alungi demonii, nu înseamnă totuşi că tot ce spun ei eo 
nerozie. 

— Aşadar, consideri că demonul ăla străin ar putea într- 
adevăr veni aici din sud? 

— Nu un demon, a zis Sembur, molcom. Cineva, însă, da. 
Cineva care mă caută pe mine. 

Simţind o apăsare în piept, am spus: 

— Fata povestea că o să vină să te omoare pentru că ai făcut 
ceva rău. 

Sembur privea fix spre foc. 

— Ai încredere în mine, Jani? 

— Sigur că da. 

— N-am făcut niciodată lucrul ăla rău de care vorbesc ei, însă 
nimeni n-o să mă creadă, în afară de tine. 


— Oricum, nici nu-mi pasă ce s-a întâmplat. Dacă tipul ăla 
vine aici să te ia şi să te omoare, pun mâna pe puşca ta şi îl 
omor eu înainte. 

— Incetează imediat cu prostiile astea, domnişoară. Nu-ţi 
permit să vorbeşti aşa. 

M-am încruntat la el, supărată. După un timp, gândindu-mă la 
profeţiile Oracolului, am zis: 

— La ce crezi că s-a referit când a zis că tipul e prea mândru 
şi că mândria asta îi va fi înfrântă? 

Sembur a ridicat din umeri. 

— Asta-i treaba individului ăla, nu a mea, aşa că n-am de ce 
să-mi bat capul. Mai povesteşte-mi o dată ultima parte, Jani. 

— Păi... n-a fost prea clar. Ceva cum că tipul coboară în 
întuneric, iar apoi fata a pomenit de cineva fără sânge, un om 
de argint, numit Mâncăul de Suflete, şi ăştia urmau să vină în 
Bod în anul Dragonului Pădurilor ca să ia lacrima care a căzut 
din ochiul Celui Luminat. 

Închisesem ochii ca să-mi amintesc mai bine, iar acum i-am 
deschis: 

— Sembur, aşa îl numesc ei uneori pe Buddha, aici, fiindcă a 
stat sub un copac şi brusc a fost luminat. A devenit învăţat. 

Sembur a pufnit, cum făcea de atâtea ori. 

— Şi când e anul ăsta al Dragonului Pădurilor? 

— Mmm... stai să vedem. Am numărat pe degete. Acum e 
anul Păsării de Foc, aşa că anul Dragonului Pădurilor e peste 
şapte ani. Asta înseamnă 1904, după numărătoarea ta în 
„Hinglish”. 

— Perfect, atunci n-are rost să ne mai frământăm, scumpete. 
Bun, hai mai bine să abordăm chestiunea asta soldăţeşte, vrei? 
In primul rând, informaţia de care dispunem. Se preconizează că 
un tânăr, un ostaş, probabil un ofiţer, e în drum spre Mustang, 
cu scopul de a mă găsi şi a mă lua cu el. Dispunem deo 
descriere aproximativă a tânărului amintit. Dacă numitul tânăr 
reuşeşte, s-a zis cu mine. Or să mă spânzure sau or să mă 
împuşte. 

Am sărit ca arsă; fiori reci mi s-au strecurat prin mădulare. Să 
fie oare posibil ca lumea în India să fie atât de nebună, încât să-i 
facă aşa ceva lui Sembur? S-a frecat cu găoacea pipei de nas, 
după care a continuat: 


— Scopul. Să plec de aici înainte ca numitul tânăr să ajungă în 
Namkhara şi să mă stabilesc în altă ţară, unde să nu mă poată 
găsi nimeni. Sembur m-a privit. Acum ajungem la Metodă, a zis 
el, lent, cu o nuanţă de oboseală în glas. Imposibil de mers în 
altă parte, decât în nord. Se traversează Tibetul până în China. 

Tare greu îmi venea să accept ideea că trebuia să ne părăsim 
casa şi să începem o călătorie de peste opt sute de kilometri 
până în marginea ținutului Bod, iar acolo să ne facem o casă, 
cum puteam noi mai bine, în ciudata ţară a oamenilor galbeni. 
Am zâmbit, încercând să adopt un ton vesel: 

— Cu cât plecăm mai repede, cu atât mai bine, Sembur. 

Aproape că a venit iarna. Peste o săptămână-două nici nu mai 
putem răzbi prin trecători în Bod. Mi-a venit o idee: Ştii ce? i-am 
zis eu. Ar trebui să cumpărăm doi iaci. Ştiu că nu sunt ieftini, dar 
avem bani, am făcut eu privind spre piatra-mare sub care se 
ascundea comoara noastră tainică. Mai ştiu şi că animalele 
astea sunt molatice, însă pot căra multe dintre lucrurile noastre, 
ca să nu-i împovărăm prea mult pe ponei. 

Sembur se uita în altă parte. 

— Nu pot să te iau cu mine, Jani. N-ar fi drept. Dacă eu plec, 
pe tine or să te lase să rămâi fără nicio problemă. 

— Nu! Sărisem în picioare; buzele îmi tremurau atât de rău, 
încât nici nu puteam vorbi. Nu, Sembur, aşa ceva nu se poate! 

S-a rezemat mai bine de spătarul scaunului şi s-a uitat la mine 
şocat, cu ochii mari. 

— Ce? Mă înşală cumva urechile? Ai să faci cum ţi se spune, 
domnişoară, şi cu asta am încheiat orice discuţie! 

— Nu! Nu, de data asta nu, Sembur, nu pot. Furioasă şi 
disperată în acelaşi timp, îmi proptisem pumnii pe piept, sub 
inimă. Nu rămân acasă cu Kachke când tu trebuie să pleci într-o 
asemenea călătorie. N-ai să poţi ajunge până acolo singur, 
Sembur. Ai să... ai să mori! 

Brusc, a afişat un rânjet, rânjetul vesel pe care nu-l mai 
văzusem în ultimele săptămâni cât fusesem cu caravana. 

— Mi-am trăit veacul, Jani, aşa că nimeni nu trebuie să 
jelească după mine, dacă se întâmplă să dau ortul popii în 
creierii munţilor. Imi iau cizmele şi pe-aici ţi-e drumul; nu văd 
sfârşit mai bun pentru un ostaş destoinic. 


M-am dus la el, am îngenuncheat pe preşul de lângă scaun şi 
l-am luat de mână. Momentul de spaimă trecuse acum şi mă 
simţeam calmă, dar eram foarte hotărâtă: 

— Sembur, ţi-am zis că Rild a spus că mă pot lua la 
mănăstire. Asta vor face dacă mă vei lăsa aici. Or să mă radă în 
cap. Or să mă bage într-o rasă de-a lor şi o să-mi petrec vremea 
arzând tămâie în faţa idolilor şi făcând tot ce fac celelalte 
călugăriţe. Am să fiu nefericită toată viaţa, Sembur. 

Işi molfăia capătul pipei, frecându-se tare cu mâna pe părul 
tuns scurt. 

— Aşa e, Jani, dar eu sunt într-o mare încurcătură. Indiferent 
ce aş face, pentru tine e tot rău. Imi storc creierii încercând să- 
mi dau seama ce e mai puţin rău. 

— Uite ce e, am zis eu repede. Dacă plecăm peste câteva zile, 
reuşim să străbatem traseul prin defilee şi să ajungem la 
Magyari. Cunoaştem acolo câţiva negustori, aşa că n-o să ne 
simţim chiar străini cu totul. Bun, se prea poate că demonul ăla 
străin să afle de negoţul pe care lo-bas îl fac cu Magyari şi să 
ghicească până la urmă că ne-am dus acolo, numai că vreo 
patru-cinci luni nu ne poate hărţui, din cauza iernii! Aşa că o să 
avem răgaz suficient să ne gândim unde e mai bine să mergem. 
lar dacă demonul ăsta străin vine după noi /a anul, noi vom fi 
deja plecaţi! 

Am continuat să vorbesc cu patos, amintindu-i lui Sembur că 
poporul din Bod e teribil de secretos. Dacă un străin ar încerca 
să ne dea de urmă în ţara asta, n-ar avea nicio şansă. Şi ne-am 
putea muta din loc în loc în lungul marelui râu Tsangpo, între La- 
tzu şi Lhasa, fără nicio problemă, fiindcă pe această lungă fâşie 
de apă oamenii din Bod folosesc bărci făcute din piele şi 
bambus. 

Când am epuizat toate argumentele în favoarea acestui plan, 
rămăsesem aproape fără suflu, gâfâind. Sembur a coborât 
privirea spre mine şi am sesizat bucuroasă licărirea din ochii lui: 

— Eşti o minune, Jani, pe cuvânt. Cum se spune, aşchia nu 
sare departe de trunchi. Ascultându-te acum pe tine, parcă m- 
am întors înapoi în timp. 

Habar n-aveam la ce se referea şi nici nu-mi păsa, însă 
răsuflând uşurată în sinea mea ştiam că îl convinsesem şi că n- 
avea să mă lase acolo. l-am zis: 

— Când crezi că e mai bine să plecăm, Sembur? 


— Trebuie să cântărim toate avantajele, Jani, a spus el, 
frecându-se pe bărbie. Se poate ca tipul ăsta să nu sosească 
decât peste două săptămâni, sau se poate la fel de bine să 
apară mâine. Mai e apoi şi vremea. Cu cât răzbim mai repede 
prin trecătoare, cu atât mai bine, însă, pe de altă parte, cu cât 
stăm mai mult să ne pregătim, cu atât ne va fi mai uşor în cele 
din urmă. Aşa că hai să ne propunem un termen de trei zile. 
Cred că avem timp destul să cumpărăm doi iaci şi tot ce ne 
trebuie. 

M-a strâns uşor de mână, după care s-a ridicat în picioare, s-a 
dus spre vatră, a luat vătraiul de fier cu vârful cizelat de daltă şi 
a ridicat cu el piatra sub care se afla ascunzătoarea noastră, o 
gaură lunguiaţă, lată de patru palme şi lungă de opt. lnăuntru 
erau nişte acte speciale de-ale lui Sembur într-un portofel de 
muşama, muniţie pentru puşcă, vreo sută de gloanţe, un sac de 
piele strâns la gură cu un şnur, în care se aflau toţi banii noştri, 
şi o cutie veche de tutun. 

Am numărat banii, adăugând şi ce câştigasem la ultima 
caravană, am pus deoparte cât socoteam eu că puteau costa 
doi iaci, iar restul l-am băgat la loc în sac. Sembur a desfăcut 
cutia de tutun şi, în genunchi, unul lângă celălalt am privit-o cu 
uimire. Ştiam că, în sfârşit, aveam sub ochi bijuteriile mamei 
mele. Doi cercei, fiecare făcut dintr-o piatră mare roşie montată 
într-o bucată de aur în formă de picătură, un inel cu trei pietre 
verzi pătrate şi o broşă de aur ca o coadă de păun, cu şase 
diamante. Broşa avea două lăcaşuri goale, unde am dedus că 
fuseseră tot diamante asortate cu celelalte, numai că Sembur le 
vânduse cu prilejul celor două călătorii în sud, în India, când 
aveam nevoie de bani. 

— E o adevărată avere aici, când trăieşti modest ca noi, a zis 
Sembur, pe un ton liniştit. Urât că am stricat broşa, dar nu m-am 
încumetat s-o vând cu totul. 

S-a înfiorat brusc, de parcă l-ar fi învăluit umbra morţii, şi a 
închis capacul cutiei. 

— Toate astea au fost bijuteriile mamei mele? 

— Doar o parte din tot ce-a avut ea. Câteva piese. 

— Cred că era tare drăguță când şi le punea. 

— N-am văzut în viaţa mea femeie mai frumoasă, Jani. 

— Te ia întotdeauna cu fiori când te uiţi în cutia asta? 

— Aşa ţi s-a părut? Da, cred că da. Sunt doar... nişte amintiri. 


— Pesemne că sunt urâte. Ce mult mi-ar plăcea să mi le 
împărtăşeşti. 

— Poate am s-o fac, curând. Eşti foarte matură pentru vârsta 
ta. 

Punea la loc în gaură săculeţul cu bani, muniţia şi cutia cu 
bijuterii. Când a terminat, a fixat piatra deasupra, s-a ridicat în 
picioare şi şi-a scuturat praful de pe pantaloni. 

— Ce-ar fi acum să te duci să iei Sfânta Biblie şi să-mi citeşti 
din ea o jumătate de oră, înainte de culcare. 

Când am ajuns la mine în dormitor să iau Sfânta Biblie din 
noptiera de lângă pat, mi-a venit o idee. Era foarte cald la noi în 
casă, acum, aşa că am strigat: „Vin imediat, Sembur”. Mi-am 
scos numaidecât tunica şi pantalonii. Din locul unde îmi ţineam 
hainele, pe o şină în spatele unei perdeluţe, am luat splendidul 
sari pe care Sembur mi-l făcuse cadou cu trei ani în urmă, cu 
ocazia ultimei lui călătorii în sud. Era o fâşie lată de mătase 
aurie şi roşie, cel mai minunat lucru pe care îl avusesem 
vreodată. 

Mi l-am înfăşurat pe trup, aşa cum îmi arătase Sembur, am 
vârât capătul înăuntru, după care am luat Sfânta Biblie şi m-am 
înapoiat în salonaş. Sembur privea absent la foc şi nu m-a 
remarcat decât când m-am instalat pe perna din faţa lui. A făcut 
ochii mari, tresărind, după care a scos un oftat prelung: 

— Dumnezeule, ce şoc pentru mine, a zis el. Parcă eşti maică- 
ta în miniatură, aşa acum stai acolo, cu cartea în mână. 

— Ooo, înseamnă că sunt frumoasă! Mi-ai spus că ea era. 

— Să nu ţi se suie la cap, domnişoară. Adu-ţi aminte de 
povestea cu răţuşca cea urâtă, pe care ţi-am spus-o. Păi, cam 
aşa eşti şi tu şi poate ai să te transformi în lebădă, însă să nu fii 
prea sigură de asta. 

Am chicotit. Pierdusem de mult speranţa de a mă transforma 
în altceva din răţuşca cea urâtă, cum eram eu. Cu un an în 
urmă, când am fost cu o caravană la Magyari, m-am tocmit la 
preţ pentru o oglindă, pe care o văzusem la o tarabă. Era 
jumătate cât mine şi fusese un calvar să o ducem acasă, însă 
acum atârna la mine în dormitor. Pe vremea aceea, m-am 
studiat cu atenţie în oglindă şi m-am simţit tare deprimată. 
Aveam părul des, negru tuns ca un castron, iar faţa mea avea o 
culoare stranie, nu stranie ca a lui Sembur, care avea obrajii albi 
şi roz, ci mult mai pală decât oricare altă faţă din Namkhara. De 


asemenea, ochii veneau parcă prea jos pe figură şi aveau o 
formă caraghioasă, iar nasul, în loc să fie lătăreţ şi turtit, era 
tare îngust. 

Am fost foarte nefericită o bună bucată de vreme, după care 
însă m-am obişnuit cu înfăţişarea mea şi am încetat să mă mai 
frământ din cauza asta. Mi-am dat seama că Sembur a zis că 
eram mama în miniatură, doar fiindcă purtam un sari. 

Cartea care îmi plăcea cel mai mult din Sfânta Biblie era 
Ecleziastul. Nu înţelegeam aproape nimic din ea, însă cuvintele 
erau parcă magice. Când le rosteam cu voce tare, parcă auzeam 
sunetul îndepărtat al trâmbiţelor de la Galdong, şi mă lua cu 
fiori, simțind că mi se pune un nod în gât şi că mă podidesc 
lacrimile. În seara asta eram prea obosită ca să suport tăria 
acestor cuvinte magice, şi am spus: 

— Ce vrei să-ţi citesc, Sembur? 

— Câteva fragmente de ici şi de colo. Ce ai tu chef, Jani. 

Am deschis la Zaharia. Cartea aceasta întotdeauna mă făcea 
să plutesc în mister, dar nu-i mai puţin adevărat că pe alocuri mi 
se părea destul de comică, deşi nu îndrăzneam să-i spun asta lui 
Sembur. Era vorba despre un înger care tot venea şi vorbea cu 
Zaharia, arătându-i lucruri stranii, cum ar fi patru dulgheri. Pe 
urmă, când Zaharia a întrebat de ce, îngerul a zis că au venit să 
zdrobească crunt coarnele păgânilor. L-am întrebat pe Sembur 
ce însemna asta, însă nici el nu înţelegea. 

Mi-a venit o altă idee şi am zis: 

— Sembur, de ce unele cuvinte care nu au un „h” în faţă noi 
le pronunţăm la fel, cum ar fi „hinger”? 

Sembur a tras din pipa goală, încruntându-se şi dând molcom 
din cap. 

— Păi, greu de răspuns la întrebarea asta, Jani. Ca să fiu 
sincer, ar fi nevoie de cineva cu mai multă învăţătură de carte 
decât mine. Însă când citeşti e altfel decât când vorbeşti, dacă 
reuşesc să mă fac înţeles; aşa că uite ce cred eu că se întâmplă: 
sunt cuvinte ca „hinger”, „Hinglish” şi - ăăă - „heducaţie”, la 
care pui în faţă un „h” când le rosteşti, ca să le accentuezi mai 
bine, pricepi? 

— Mdaa... asta cam aşa e, presupun, dar de unde ştii la care 
cuvinte trebuie să faci aşa? 


— E la fel ca şi cu multe alte lucruri, Jani, zise Sembur 
fluturând pipa prin aer. Înveţi pe măsură ce creşti. Treaba asta 
vine o dată cu experienţa, pricepi? 

— Nu prea, dar am să mă mai gândesc la asta mai târziu. 

Am deschis la Capitolul V, unde îngerul venise din nou să stea 
de vorbă cu Zaharia, şi am început: 

— „Am ridicat din nou ochii, şi m-am uitat, şi iată că era un 
sul de carte, care zbura. 

El m-a întrebat: «Ce vezi?». Eu am răspuns: «Văd un sul de 
carte zburând; are o lungime de douăzeci de coţi şi o lăţime de 
zece coţi...» ”. 

Sembur stătea cu pipa în gură, cu ochii închişi, cu capul 
înclinat într-o parte, ascultând atent şi încuviinţând când şi 
când, în semn de aprobare. Am citit din Biblie un sfert de oră, 
alegând diferite fragmente care îmi plăceau, după care mi-am 
adus din dormitor cealaltă carte, Poveşti despre Jessica, din care 
am ales bucata mea preferată. Era vorba despre Jessica, plecată 
în vacanţă la mare, unde vede cum o doamnă şi un domn sunt 
luaţi de valuri şi îi salvează cu ajutorul unei bărci cu pânze. 
După aceea, este certată pentru că a întârziat acasă, însă nu 
pomeneşte nimic despre isprava ei, fiindcă nu voia să se laude. 

Sembur zicea că Jessica asta îţi făcea pur şi simplu silă, dar eu 
o socoteam tare curajoasă. Când am terminat de citit, Sembur 
moţăia deja în scaun. Mi-am pus cărţile la loc, am spălat cănile 
de ceai, după care m-am apropiat de Sembur şi i-am şuierat 
„Aten-ţţţie!”. A tresărit ca ars şi s-a ridicat de pe scaun, buimac. 
Asta era o glumă de-a noastră, pe care i-o mai făcusem şi 
altădată, rostind cuvântul cu rezonanţă magică pentru soldaţi. 

— Te-am prins de data asta, Sembur! am jubilat eu. 

— Ha! Ştii ce eşti? a făcut el, răsucindu-şi vârfurile mustăţii. 
Eşti o fetiţă oribilă, asta eşti! Nu m-ar mira dacă vreun demon al 
focului s-ar furişa aici la noapte să-ţi pape degetele de la 
picioare! 

— Ei na! M-am uitat cam tulburată la fereastra acoperită cu 
bucata de piele. Nu se poate, aşa-i? 

Sembur şi-a lăsat capul pe spate, hohotind de râs: 

— Doamne, iartă-mă, Jani. Am râs de tine. Să nu crezi 
tâmpeniile astea. N-o să intre niciun duh rău aici la noapte, pe 
cuvântul meu. Aşa că, treci imediat în pat şi fă nani. Oh, nu uita 
să-ţi spui rugăciunile. 


L-am sărutat şi i-am spus noapte bună, însă am adormit când 
ajunsesem cu rugăciunile abia la jumătate. Poate ăsta a fost 
motivul pentru care un demon a intrat într-adevăr noaptea, să-l 
chinuie pe Sembur. Se mai întâmplase de câteva ori de-a lungul 
anilor, iar la început mă speriasem, însă acum mă obişnuisem 
deja. Ca de obicei, m-am trezit auzindu-l pe Sembur ţipând şi 
mi-am dat seama că duhul rău îi trimisese un coşmar. Îl auzeam 
gâfâind, cu respiraţia întretăiată; auzeam patul scârţâind sub el, 
când se perpelea de pe o parte pe cealaltă. Uneori bolborosea 
ceva, alteori vorbea cu un glas iute şi flegmatic, iar câteodată 
parcă vorbea cu el însuşi. 

„Da. Va trebui să iau bijuteriile... nevoie de bani”. O pauză, 
după care o şoaptă cumplită: „Nu pot s-o fac... nu mă pot atinge 
de ea”. Respirația întretăiată s-a îngreuiat şi mai mult, după 
care s-a mai domolit. Cu glasul impasibil, Sembur a zis: „Da, 
domnule. Vă cer iertare. A fost doar... că a trebuit să fac ceea ce 
tocmai am făcut. Mai bine m-aş lăsa răstignit...” 

Din nou o perioadă fără cuvinte, cu răsuflarea chinuită. Mă 
dădusem jos din pat acum, încercând să nu-mi tremure mâinile 
cât mă căzneam să frec amnarul ca să aprind o lămpiţă. Sembur 
a vorbit din nou, cu suspine ca de plâns: „Oh, Doamne... Oh, 
Doamne Sfinte, ai milă... biata fată, biata fată...” larăşi vocea lui 
a devenit calmă, ca în urma unui efort enorm: „Da, domnule. Le 
am... toate bijuteriile pe care le purta ea. Da, pot avea încredere 
în Parvati...” 

Obţinusem în final o flacără şi dând la o parte perdeaua 
ieşeam din despărţitura mea de dormitor în camera lui Sembur. 
Când flăcăruia a început să străpungă bezna, l-am văzut proptit 
în cot, privind în gol, cu ochi fără viaţă, năduşit tot pe faţă: 
„Puteţi... să vă bizuiţi pe mine, domnule...” a zis el, iar în vocea 
lui se desluşea o groază imensă, care a făcut să-mi îngheţe 
sângele în vene, mai rău decât pârâiaşele de munte, iarna. Şi-a 
dus mâna la şold, a tras-o ca şi cum ar fi ţinut ceva între degete, 
după care a izbit brusc în jos. A căzut pe spate scoțând un 
zgomot cumplit din gâtlej şi a început să şoptească: „Cuminte... 
cuminte acum... nu plânge, iubito, nu face zgomot... bătrânul 
Sembur te-a prins...” 

Cred că vorbea cu mine în vis, însă nu prea dădeam atenţie 
cuvintelor lui, căci mă căzneam din răsputeri să-l trezesc din 
coşmar fără să mă lovească. Penultima oară mă plesnise înainte 


de a se trezi, prinzându-mă atât de rău de umăr încât m-a 
azvârlit cât colo. 

M-am postat la picioarele patului scund, mi-am ridicat cămaşa 
de lână şi l-am lovit cu talpa în picioare. „Sembur! Trezeşte-te! 
Haide odată, încetează cu zbieretele şi trezeşte-te!” L-am pocnit 
din nou şi am sărit într-o parte când a ţâşnit în sus pe pat, cu 
ochii furioşi, cu mâna întinsă în faţă de parcă ar fi ţinut în ea o 
sabie cu care se pregătea să lovească. Pe urmă, furia şi 
ameninţarea i-au pierit din ochi, umerii i s-au pleoştit moi şi 
bâjbâind s-a şters cu braţul pe frunte. 

— Jani? Ahhh... tu erai. lartă-mă... am visat urât. Te-am trezit? 

— Sigur că m-ai trezit, dacă urli şi gemi aşa. 

Am pus lămpiţa pe noptiera joasă. In gând, îngânam nişte 
cuvinte magice pe graiul din Smon T'ang, învăţate de la Lahna 
Vrăjitoarea, ca să alung din casă demonul somnului, acum după 
ce îl alungasem din Sembur, trezindu-l. M-am apropiat de pat. 

— Ooo, uită-te numai ce încâlcitură ai făcut din pături. M-am 
apucat să le îndrept. Haide, întinde-te şi te acopăr eu bine. Vrei 
să-ţi aduc nişte lapte cald cu miere? 

— Nişte ce? a clipit Sembur, oripilat. Termină cu prostiile 
astea. S-a oprit, ducându-şi mâna, greoi, la faţă. lartă-mă, Jani. 
Nu, mulţumesc, mă simt bine. lartă-mă că te-am trezit din 
somn. 

Incerca acum să pară mai vesel, dar avea vocea obosită. 

— Auzi, zău aşa, să ai coşmaruri la vârsta mea, unde s-a mai 
pomenit? Gata, nu te mai agita atâta şi hopa la loc în pătuţ să 
nu răceşti, scumpete. 

— Bine. 

În timp ce aranjam păturile, am terminat de spus în gând 
mantra, cum îi zicea Lahna, pentru alungarea demonului, şi 
eram sigură că în acea noapte Sembur nu va mai fi deranjat. Am 
luat lămpiţa şi m-am băgat la loc în pat, gândindu-mă, în timp 
ce mă cuibăream în căldura aşternutului, că era mare păcat că 
Sembur nu mă lăsară pun capcane pentru demoni, ca să ne 
protejăm căminul. Poate că aş fi reuşit astfel să opresc şi 
venirea demonului străin, pe care îl prezisese Oracolul. 

Cum aveam, însă, să aflu, ideea mea era prostească. Ar fi fost 
nevoie de altceva decât de oase de craniu, coarne şi vrăji pe 
fâşii de piele pentru a împiedica apariţia demonului „Hinglish”, 
pe care aveam să-l întâlnesc în curând. 


3 

Nici nu trecuseră bine douăsprezece ore, când, pe drumul 
dintre Namkhara şi satul Yamun, am dat nas în nas cu el. 
Sembur şi cu mine ne sculasem devreme, fiindcă aveam multe 
de făcut. Trebuia să ne alegem din lucruri, hotărând ce luam cu 
noi şi ce lăsam, să cumpărăm provizii pentru drum şi să plătim 
chiria datorată. 

Toată dimineaţa am fost ocupați cu pregătirile acasă. Când 
soarele a trecut de amiază, m-am suit pe Pulki şi am pornit spre 
Yamun, cu un săculeţ de bani legat de mijloc, sub haină, să 
cumpăr doi iaci. Îi puteam lua mai ieftin în Yamun, întrucât cei 
de-acolo nu aflaseră încă faptul că trebuia să plecăm din Smon 
T'ang, cum ştiau deja toţi locuitorii din Namkhara, aşa că era 
mai simplu să mă tocmesc pentru un preţ bun. 

Bine că îl convinsesem pe Sembur că nu avea timp să vină cu 
mine, fiindcă nu se pricepea deloc să se târguiască şi părea 
absolut incapabil să înveţe arta tocmelii. Faptul că nu ştia limba 
lor aproape deloc era un handicap pentru el, desigur, însă 
totdeauna strica totul enervându-se. Se apuca atunci să 
vorbească în „Hinglish”, din ce în ce mai tare şi mai iritat, de 
parcă cei din neamul lo-bas ar fi putut înţelege dacă ţipa mai cu 
năduf. 

Ştiam că, până la urmă, aveam să cumpăr iacii la jumătate 
din preţul cerut iniţial, însă asta însemna să pierd aproape toată 
după-amiaza şi de două-trei ori să mă prefac în faţa fermierului 
că marfa lui nu mă mai interesa şi mă duceam acasă. Fiind 
vorba de două zile, puteam cumpăra cu o treime din preţul 
cerut la început. 

Nu era lume multă pe drum în acea după-amiază. Unii 
călătoreau între Namkhara şi Yamun, ca şi mine, iar alţii coteau 
spre est unde se intersectau două drumuri, îndreptându-se spre 
un sat ceva mai îndepărtat, Gemdring. Pulki înainta în pas 
constant, iar eu căzusem pe gânduri când m-am auzit strigată 
din spate de un bărbat. 

Vorbea în graiul numit gurkhali, folosit de oamenii mărunţei 
din Nepal. Sembur ştia şi el un pic limba asta, fiindcă mulţi 
dintre bărbaţii de acolo se înrolaseră în armata „Hinglish”, iar 
Sembur, ani de zile, avusese în subordine cam o mie de locuitori 
din acea zonă. În serile lungi mă învățase şi pe mine un pic de 
gurkhali şi mi se părea că în mare parte semăna cu graiul din 


Smon T'ang. Era, aşadar, cu atât mai surprinzător că Sembur 
vorbea atât de prost limba noastră, însă accentul era diferit şi 
presupun că nu avea deloc ureche, muzicală. 

Vocea pe care o auzeam acum spunea: „Stai aşa, băiete. 
Vreau să vorbesc cu tine.” 

La un semn de-al meu, Pulki s-a oprit şi s-a întors. Atunci l-am 
văzut pe bărbatul de pe calul negru şi mare care călărea 
sprinten spre mine şi mi-am dat seama că el era demonul străin 
a cărui venire fusese văzută de Oracolul de la mănăstirea 
Galdong. Am avut un şoc, ca şi cum Pulki ar fi dat cu mine de 
pământ şi mi-ar fi ieşit tot aerul din plămâni. Pentru o clipă, n- 
am văzut în faţa ochilor decât o ceaţă neagră şi albă, după care 
rapid imaginea a început să mi se contureze. 

Purta o haină scurtă, bine croită, din blană albă de miel 
indian, după cum mi-am dat seama, şi pantaloni cu bretele 
dintr-o stofă maro groasă, cu rizuri fine, vârâţi în nişte cizme 
înalte de piele. Avea mănuși maro din piele fină de căprioară şi 
purta o căciulă din pâslă groasă cu urechi, prinse cu nasturi pe 
creştetul capului. Ambii desagi de la şa erau doldora, iar în 
spatele şeii era legat un sul mare acoperit cu pânză în care îşi 
ţinea probabil cortul, aşternutul şi ce-i mai trebuia pe drum. La 
piciorul drept avea un toc lung în care era o puşcă. Patul puștii 
era exact ca la arma lui Sembur, numai că puşca asta era mai 
scurtă cu vreo trei palme. 

Toate astea mi le-am amintit mai târziu, dar la început, când 
l-am privit cu uimire pe demonul din sud, nu i-am sesizat decât 
chipul. Din cauza soarelui şi a vântului avea faţa mai negricioasă 
decât a mea. Ochii erau albaştri, dar de un albastru mai închis 
decât ochii lui Sembur, nasul subţire şi urât ca al meu, ieşit în 
afară deasupra gurii lungi şi subţiri. Ochii, sub două cârlige de 
sprâncene, priveau spre mine parcă de la o distanţă imensă, 
reci şi semeţi ca ochii leopardului de zăpadă. 

A spus în „Hinglish”, dar nu acel „Hinglish” frumos vorbit de 
Sembur: 

— Doamne Sfinte, eşti fată. Şi eu care te credeam băiat. După 
aceea, rar, în gurkhali: înţelegi ce spun? 

Aveam senzaţia că inima încearcă să mi se caţăre în gât. Mă 
gândisem la omul ăsta ca la un demon străin, fiindcă aşa 
vorbise Oracolul despre el când stăteam în faţa Marelui Lama, 
însă ştiam că mă uitam la o persoană reală, nu un demon care 


luase formă omenească. Totuşi, nici dacă în faţa mea ar fi 
apărut un demon-balaur în carne şi oase, cu o limbă de foc, tot 
n-aş fi fost mai înspăimântată. 

Era o frică stranie, însă, cu o senzaţie palpitantă de interes, 
aproape dureroasă. Poate asta fiindcă era prima persoană 
„Hinglish” pe care o văzusem vreodată, în afară de Sembur. Pe 
chipul lui nu se desluşea nicio urmă de afecţiune şi căldură, dar 
totuşi îmi venea să-l mângâi, să-l ţin de mână şi să-l duc la noi 
acasă, să vorbim la nesfârşit despre mii de lucruri legate de 
lumea pe care el o cunoştea, iar eu nu, lucruri la care aproape 
nici nu mă gândisem înainte. 

Am făcut efortul să mă dezmeticesc. Acest bărbat era soldat, 
venea să-l ia pe Sembur ca să-l spânzure sau să-l împuşte. Era 
un duşman de moarte, care trebuia amăgit şi trimis după 
potcoave de cai morţi, dacă reuşeam s-o fac, dar el continua să 
mă privească de sus peste nasul lui subţire, aşteptând să-i 
răspund. Greu de crezut că era un bărbat singur într-o ţară 
străină, fiindcă era perfect sigur pe el. Afişa o aroganță plină de 
nepăsare până şi în felul în care stătea în şa. 

Am rostit rar, în gurkhali: 

— Vorbesc un pic limba asta, onorate domn. 

Şi-a scos căciula şi s-a apucat să descheie nasturii de la clape. 

— Caut un străin, a zis el. Un alb, din neamul meu. Trăieşte de 
mulţi ani în Smon T'ang. 

Am constatat cu mirare că străinul era mai tânăr decât 
crezusem eu iniţial, poate douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de 
ani, însă cu siguranţa de sine tipică unui bărbat cu zece ani mai 
mare. Avea părul la fel de negru ca al meu, însă strâns pe cap, 
în bucle scurte şi strânse, ceea ce îl făcea să semene foarte 
mult cu demonul-foc sculptat deasupra intrării în mica raclă de 
lângă ghereta portarului din Namkhara, doar că îi lipseau cei doi 
colţi dubli şi coarnele. 

A continuat în gurkhali: 

— Am vorbit cu nişte oameni pe dealurile din sud. Ziceau că 
un bărbat asemănător cu cel pe care îl caut eu a trecut prin 
satul lor. De două-trei ori. Are o puşcă nemaipomenită. 

Străinul şi-a atins cu mâna puşca. Nu mă uitam la el, 
prefăcându-mă mult mai interesată de frumosul lui cal negru, 
decât de ceea ce mă întreba. O undă de nerăbdare i s-a desluşit 
în glas când a continuat: 


— Mi-au spus că omul pe care îl caut locuieşte în Smon T'ang. 
Sunt convinşi că e din oraşul Namkhara. Cunoşti o asemenea 
persoană? 

Am spus pe un ton indolent: 

— Există un bărbat străin care locuieşte aici de mulţi ani, 
domnule. Un bărbat înalt, care se zice că a fost soldat. 

— Da. Cel pe care îl caut eu a fost soldat. Unde îl pot găsi? 

Uitându-mă în continuare la cal, am spus: 

— Sunt din Namkhara. Cândva bărbatul străin despre care 
vorbeşti a locuit lângă mine. Însă în iarna trecută, s-a mutat într- 
un sătuc. 

— Unde? 

— La Gemaădring. Am arătat spre drumul care se bifurca din cel 
care ducea de la Namkhara la Yamun, încercând să par cât mai 
absentă ca să nu remarce că eram foarte speriată. 

— De unde ştii că locuieşte tot acolo? 

— Nu ştiu. Nu l-am mai văzut de jumătate de an. 

— Cum îl cheamă? 

M-am prefăcut că mă gândesc un moment. 

— Îl chema... da, mi-aduc aminte acum. Îl chema Sembur. 

— Sembur...? a repetat străinul, încetişor. Sembur? Vocea i-a 
devenit tăioasă. Ah, da! A mai repetat o dată numele, dar într- 
un mod ciudat, rostind un fel de „Ahressembur”. S-a lăsat o 
scurtă tăcere, după care a spus: Uită-te la mine! 

Încercând să mă arăt binevoitoare, deşi simţeam exact pe dos 
m-am supus. N-a fost uşor. Am simţit în acea clipă că omul ăsta 
ştia să miroasă minciuna, pricepându-se să scoată adevărul de 
la mine până să mă dumiresc eu ce-mi ieşea pe gură. 

— Mi-ai spus că Sembur locuieşte în Gemaring? a zis el, 
întrebător. 

— Nu, onorate domn. Am spus doar că s-a dus să trăiască 
acolo. 

A încuviinţat scurt din cap. Am răsuflat uşurată, după care am 
tresărit când şi-a încruntat sprâncenele negre şi a zis brusc: 

— Spui adevărul, fetiţo? 

M-a cuprins panica şi, căutând să ies din încurcătură, am 
întins mâna spre calul mare şi negru, rostind un răspuns care 
suna, eram sigură, cam poticnit: 

— Domnule, eu... 

Mi-a tăiat vorba: 


— la mâna de pe botul lui! Dacă n-ai grijă, te trezeşti că rămâi 
fără ea. 

Reacţia asta m-a transformat complet. Nu m-am putut abţine 
să nu pufnesc în râs când mi-am pus mâna, hotărât, pe nasul 
rece şi umed, zicând: 

— Suntem prieteni, domnule. N-o să-mi facă niciun rău. 

Calul negru s-a tras un pic în faţă, vârându-se cu botul în 
mâna mea. Simţeam că era plin de temperament şi am înţeles 
că putea fi periculos pentru oricine în afară de stăpânul lui şi de 
cei care, puţini la număr, ştiau să-l iubească şi să-l respecte. l- 
am spus pe limba din Smon T'ang, râzând: 

— Ai un demon în inimă şi un altul în spinare, frumosule. 

Bărbatul de pe spinarea lui a zis. În „Hinglish”: 

— Doamne Sfinte, ce te-a apucat, Flint? Te-a vrăjit această 
copilă? 

Asta m-a făcut din nou să râd, însă în sinea mea, ca nu cumva 
tipul să-şi dea seama că înţelesesem. l-am spus: 

— Fii binevenit, Flint. Pulki şi cu mine vom păstra în suflet 
numele tău. Fie ca mereu să ai parte de hrană bună, dragule. 

Le spuneam tuturor vieţuitoarelor „dragă”, ca o alintare, până 
şi iacilor mari care se mişcau atât de greoi. Flint îmi scosese 
mănuşa şi rămăsesem cu ea în mână, în timp ce îi frecam cu 
încheieturile degetelor crestătura din bărbie. Străinului i-am 
spus în gurkhali: 

— Dumneata nu ai spus adevărul, onorate domn, nu eu. 

Părea descumpănit şi un pic supărat: 

— La ce te referi? 

— Mi-ai spus că dacă îl ating, calul dumitale o să mă muşte 
rău de mână. A fost un neadevăr. 

Şi-a încleştat buzele ca o dungă subţire şi m-a privit urâcios: 

— Cât de departe e Gemdring? 

Am arătat în lungul drumului: 

— Ajungi acolo înainte de apusul soarelui, domnule. 

— Bun. Sper să nu mă mai întâlnesc cu alte fetiţe atât de 
deştepte. 

Şi-a trântit căciula pe cap, a apucat hăţurile, şi-a înfipt 
călcâiele în cal şi dus a fost. L-am petrecut multă vreme cu 
privirea, urmărindu-l cum se ducea spre Gemdring. Călărea cu 
spatele drept, cu o mână aşezată pe coapsă, de parcă ar fi fost 
stăpânul tuturor satelor din vale. În învălmăşeala gândurilor, am 


ajuns oricum la concluzia că era un bun călăreț, aşa că Flint 
putea fi fericit cu un asemenea stăpân. 

Când a dispărut din raza mea vizuală, dincolo de o ridicătură 
de pământ, am întors-o în loc pe Pulki şi am pornit înapoi spre 
Namkhara, în trap. Renunţasem să mă mai duc la Yamun să 
cumpăr iaci pentru drum. Demonul străin venise deja. Dacă nu i- 
aş fi dat ceva bani Lahnei Vrăjitoarea să facă nişte farmece în 
acea dimineaţă, pentru norocul nostru, e limpede că nu l-aş mai 
fi întâlnit pe străin pe drum, aşa că acum ar fi ajuns în 
Namkhara în nicio oră. 

În fine, izbutisem să obţin un avantaj pentru noi. Până se 
înnopta, Sembur şi cu mine puteam ajunge până la colinele de 
la poalele munţilor, iar la asfinţit, a doua zi, puteam foarte bine 
campa sus, în trecătoare. Demonul meu străin trebuia să ajungă 
întâi la Gemadring, unde avea să descopere că îl trăsesem pe 
sfoară. Îi va lua ceva timp până să afle adevărul, să se întoarcă 
în Namkhara şi să constate în cele din urmă că noi plecasem 
spre nord, în Bod. Asta ne lăsa un avans de aproximativ două 
zile, or era limpede că niciun străin nu s-ar fi încumetat de unul 
singur să străbată Pasul Chak, când zăpezile iernii băteau 
practic la uşă. _ 

Aşa gândeam eu. Insă atunci ştiam atât de puţine despre 
demonul meu. 


Am poposit în amurg într-o albie largă, la poalele defileului, 
acolo unde nu începeau încă stâncile şi mai găseai ici şi colo 
iarbă bună de păscut. De ceasuri întregi, îmi tot venea să plâng, 
fiindcă trebuise să o lăsăm pe Pulki în sat, dând-o în schimbul 
unui ponei mai tânăr şi mai puternic, care putea căra mai mult. 
Nu mă gândisem încă ce nume să-i dau noului meu ponei, însă 
vorbisem mult cu el de teamă ca nu cumva durerea mea pentru 
pierderea lui Pulki să-l facă să se simtă nedorit. 

Cât am încălzit nişte tsampa şi am mâncat câteva bucăţi din 
carnea de iac pe care o gătisem înainte de plecare, Sembur şi 
cu mine aproape că nici n-am vorbit. Ştiam că plecarea aceasta 
în pripă îl întristase. Îi plăcea să gândească meticulos şi să facă 
totul pe îndelete. Aşa însă, plecasem din Namkhara la nici două 
ore după ce mă întorsesem eu acasă. M-am simţit obosită 
înainte de a pleca, fiindcă Sembur, spre deosebire de atitudinea 


lui obişnuită, nu putea parcă să se decidă în nicio privinţă, aşa 
că până la urmă toate hotărârile mi-au revenit mie. 

Stând noi aşa lângă foc, a ridicat capul după o lungă tăcere, 
şi-a împins gluga un pic pe spate şi a zis: 

— Tipul ăla a spus cumva cum îl cheamă? 

— Nu. N-a făcut decât să pună întrebări. La un moment dat, i- 
a spus calului ceva în „Hinglish”, dar o „Hinglish” tare ciudată. 

— Cred că suna foarte distins. Pesemne că e ofiţer, pricepi tu, 
o persoană cultivată. Cum arată, Jani? 

— Ţi-am mai spus. 

— Nu, vreau să zic părea un tip decent sau cum? 

— Habar n-am. Nu prea i-a plăcut de mine, şi era tare 
mândru, cum a spus şi Oracolul. Asta, însă, nu m-a deranjat. 
Într-un fel chiar mi-a plăcut de el, zău. 

Mai târziu, când stăteam lungiţi în micul cort negru, cuibăriţi 
la căldură în sacii de dormit din lână, Sembur a zis: 

— Dacă tot ai pomenit de mândrie, sunt mândru de tine, Jani. 
Ai iniţiativă şi mult simţ moral. 

— Asta ce înseamnă? am zis eu, somnoroasă. 

— Nu contează. Ceva ce căutăm îndeobşte la un bărbat. 

— Eu sunt fată, Sembur. 

— Ştiu, scumpete. L-am auzit oftând. Şi d-aia nu ţi-e deloc 
uşor. Dar cu atât mai mult meriţi toată lauda. 

Mă întrebam vag ce vrusese să spună, când am adormit după 
câteva secunde. 

La prima geană de lumină ne-am sculat, am mâncat un mic 
dejun cald şi copios ca să ne întremăm pentru urcuşul care ne 
aştepta şi am ridicat tabăra. Făcusem asta atât de des când 
mergeam cu caravanele, încât devenise acum un automatism; 
când razele soarelui care răsărea luminau turlele aurii ale 
mănăstirii Galdong, am început să urcăm prin defileu, ducând 
de căpăstru poneii împovăraţi. 

Cunoşteam drumul foarte bine deja. La circa trei mii de metri 
se afla o creastă ceva mai joasă. Speram să trecem de ea în 
acea zi şi să coborâm într-o vale abruptă, dar adăpostită, unde 
să poposim peste noapte. A doua zi, urma să începem urcuşul 
propriu-zis spre vârful trecătorii, ascensiune dificilă, fiindcă aerul 
era tare şi sângele nu se prea oxigena. De acolo, aveam să o 
luăm pe cărarea întortocheată, pe o porţiune de mai bine de un 


kilometru şi jumătate, peste peretele uriaş al munţilor Himalaya, 
înainte de a începe să coborâm în ţinutul Bod. 

O dată porniţi în sus spre vârf, nu ne mai puteam opri până nu 
începeam să coborâm pe panta dinspre nord în cealaltă parte, 
asta fiindcă exista riscul ca vremea să ne devină potrivnică 
peste noapte, rămânând blocaţi de zăpezi. 

Aproape că nici n-am vorbit toată ziua, fiindcă încercam să ne 
păstrăm puterile. Spre sfârşitul după-amiezei, am început să-mi 
fac griji pentru Sembur: era livid la faţă şi parcă se sufoca. L-am 
pus să se lungească un pic, cât am luat coşurile şi sulul cu 
aşternutul de pe poneiul lui, pe care îl chema Bugler, şi le-am 
legat de noul meu ponei. A durat ceva, fiindcă a trebuit să 
golesc coşurile pe jumătate, ca să le pot ridica. După ce am 
terminat, l-am pus pe Sembur să încalece pe Bugler şi să 
meargă aşa călare, până ce treceam de prima creastă şi 
începeam să coborâm valea abruptă. Sembur nu era într-o 
dispoziţie prea bună, fiindcă aerul tare îi înceţoşa mintea şi, în 
plus, socotea că n-ar fi trebuit să meargă călare, însă când m- 
am enervat rău şi am ţipat la el a făcut cum voiam eu. 

Am dormit prost în noaptea aceea, frământându-mă şi 
gândindu-mă cum aveam să ne descurcăm în ziua următoare, 
drumul anunţându-se mai greu, întrucât trebuia să mai urcăm 
încă vreo mie cinci sute de metri. Temerile mele nu s-au 
domolit, căci, trezindu-mă, am văzut că cerul prevestea 
ninsoare şi se pornise un vânt care spulbera zăpada de pe 
vârfurile înalte de deasupra noastră, care parcă fumegau. 

Abia aşteptam să pornim la drum, însă m-am căznit să fiu 
răbdătoare cât am pregătit micul dejun şi i-am hrănit pe ponei 
cu hrişcă şi orz zdrobit, din sacii pe care îi luasem cu noi. Spre 
groaza mea, mă simţeam tare ciudat, ca şi cum mintea mi se 
detaşa tot mai mult de trup. Aveam capul încins, mă durea în 
gât şi mi se părea limpede că, de fapt, eram victima vreunui 
demon al bolilor. 

Pe tot parcursul zilei, în timp ce urcam în ritm constant prin 
defileul întortocheat, mi-am îngânat diferite mantras, ca să 
alung demonul. Nici nu îndrăzneam să mă gândesc ce s-ar fi 
întâmplat cu noi dacă mă îmbolnăveam rău, fiindcă ştiam că lui 
Sembur i-ar fi fost foarte greu să răzbată prin trecătoare 
neajutat. La amiază am ajuns într-un loc de unde nu mai aveam 
decât un kilometru jumătate până la vârful propriu-zis, unde 


cărarea cotea peste marea creastă. De aici, puteai privi în jos, la 
valea de dedesubt, unde ne petrecusem noaptea. Piscuri albe 
ţâşneau spre cer la răsărit şi la apus, iar dincolo de vale se 
aşternea panta lungă care ducea la Galdong. Am rămas câteva 
momente, privind în jos, luându-mi rămas-bun, în gând, de la 
locul unde crescusem. 

Ceva se mişca. Departe, foarte departe, pe micul coborâş 
care ducea de la creasta mai joasă tocmai dedesubt în vale, un 
punctişor negru cu alb se mişca pe potecă. M-am holbat ca 
prostită. Unde mai văzusem acest contrast puternic de negru cu 
alb? 

Cal negru. Blană albă. Am mijit ochii, căznindu-mă să văd mai 
bine, dar nu era nevoie. Cu un gol în stomac şi simțind că toţi 
demonii câmpiei, ai dealurilor şi ai munţilor se porniseră 
împotriva noastră, am înţeles că urmăritorul lui Sembur se afla 
la nicio jumătate de zi de mers, în spatele nostru. Mă 
înspăimânta gândul că putuse să nu se odihnească, el şi calul, 
decât două zile în Gemdring, înainte de a porni noaptea spre 
Namkhara. Paznicul de la porţile Namkharei nu l-ar fi lăsat să 
intre decât în zori, însă nu era exclus să-i fi răspuns, ţipând, la 
întrebarea străinului, doar ca să se descotorosească de el. 
Indiferent ce se întâmplase, venea acum după noi. 

Nu i-am spus lui Sembur ce văzusem, fiindcă vestea i-ar fi 
răpit orice speranţă şi l-ar fi sleit de puteri. l-am zis: 

— Ne descurcăm foarte bine, Sembur. In curând, trecem şi de 
vârf, iar după aceea va fi uşor. 

S-a oprit, rezemat de ponei, studiindu-mă cu atenţie: 

— Te simţi bine, Jani? a zis el sacadat, gâfâind din greu. 
Arăţi... cam ciudat. 

— Ba nu, n-am nimic. Haide. 

Nu mi-era, însă, deloc bine. În următorul ceas, mi s-au 
întâmplat tot felul de lucruri stranii. Uneori aveam senzaţia că 
mergeam la câţiva centimetri deasupra solului, alteori mi se 
părea că zburam parcă deasupra pantei, privind în jos la 
siluetele lui Sembur şi Jani care se căzneau să răzbească prin 
defileu, ducându-şi de căpăstru poneii atât de împovăraţi. Altă 
dată parcă am dispărut complet într-un loc unde soarele era 
foarte fierbinte. Era acolo o grădină împrejmuită de un zid alb, 
cu alei frumoase de cărămidă şi cu flori în culori teribil de vii. In 
mijloc se afla un bazin rotund, cu o fântână în centru. Auzeam 


voci, glas de bărbat şi glas de femeie, vorbind în „Hinglish”, însă 
în acelaşi stil ciudat cum vorbea şi demonul străin. 

Ceva rece m-a atins pe obraz, apoi pe frunte, după aceea pe 
bărbie. Eram în defileu, urcând cu o lentoare dureroasă ultimele 
câteva sute de metri până în vârf. Lângă mine, Sembur gâfâia şi 
gemea. Răceala pe care o simţisem venea de la fulgii mari de 
zăpadă, fiindcă ningea. 

— Mergi... înainte, Jani! s-a auzit şoapta lui Sembur, ca un 
scrâşnet. Răzbate... până nu-i prea târziu. 

Ne-a luat o jumătate de oră să ajungem în vârf, unde zăpada 
îmi venea aproape până la genunchi. Vântul sufla dinspre nord, 
biciuindu-ne şi vâjâind între pereţii abrupți care mărgineau 
defileul prin acest bastion înalt al munţilor Himalaya. Fulgii 
uriaşi şi moi erau ca nişte fluturi de gheaţă care ne şfichiuiau 
obrajii şi era imposibil să străpungi cu privirea mai departe de 
câţiva metri în faţă. 

Sembur păşea împleticit şi, cu tot vuietul vântului, auzeam 
hârâitul îngrozitor pe care îl scotea căznindu-se să tragă mai 
mult aer în plămâni. M-a cuprins groaza, căci mi-am dat seama 
că îi era imposibil să se ţină pe picioare şi să străbată lungul 
kilometru pe care îl mai aveam până în vârf. Şi, totuşi, dacă nu o 
făceam acum, într-o oră muream, fiindcă zăpada avea să ne 
ajungă până la coapse. 

Mi-am scos cuțitul din teaca prinsă la centură, mi-am 
înfăşurat hăţurile pe braţ şi am strigat: „Sembur! Stai un pic 
locului!”. Cu capul înfipt în piept, înfruntând viscolul, m-am târât 
prin zăpadă spre el şi am început să tai funiile şi legăturile care 
fixau încărcătura pe Bugler. Sacii şi coşurile au căzut jos. Cortul 
şi aşternutul de dormit erau pe poneiul meu. Dacă ne rămâneau 
măcar astea, puteam trăi suficient cât să găsim o modalitate de 
supravieţuire. Pe moment, nimic altceva nu mai conta. 

— Suie-te pe el, Sembur! am strigat. Sus pe Bugler. Oh, 
pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai opune acum! Haide, 
sus! 

Sembur s-a cocoţat cumva pe şa, prăbuşit ca o păpuşă de 
cârpă în faţă. Am luat într-o mână hăţurile lui Bugler, pe ale 
poneiului meu în cealaltă şi am pornit înainte prin troiene. 

Demonul bolilor nu mă părăsise. La fiecare pas, mă strângea 
cu o bandă de foc peste gâtlej. Ceva mai târziu, greu să-mi dau 
seama după cât timp, a venit o clipă când am priceput că nu 


mai aveam nicio şansă, că ne era imposibil să trecem prin 
defileu pe un asemenea viscol. În acelaşi moment mi-am amintit 
de peşteră. 

Se afla pe latura de est a trecătorii, cam la o sută de paşi de 
potecă, sus pe o pantă care se încheia printr-o stâncă înaltă şi 
ascuţită. Aceasta avea o ieşitură în afară ca un şopron, cu 
intrarea în peştera de dedesubt. Sembur şi cu mine explorasem 
odată peştera, pe timpul unei caravane de vară. Cei din neamul 
lo-bas nu se apropiau niciodată de ea, decât doar să arunce câte 
o ofrandă, deoarece ştiau că demonii pădurii locuiau acolo. Îmi 
fusese şi mie un pic frică de demonii pădurii, însă acum nu-mi 
păsa nici dacă în peşteră erau pe puţin o mie. Mai bine să Îi 
înfruntăm, decât să ne prăbuşim şi să murim. 

Mă căzneam să răzbesc cu privirea prin ninsoarea 
învolburată, încercând să desluşesc intrarea, când în lumina 
galbenă care ne învăluia s-a ivit o arătare. La început am crezut 
că era un cal pitic, dar după aceea am văzut că era un urs. Nu 
m-am speriat; ştiam că ursul cobora şi el prin trecătoare să-şi 
găsească un loc mai confortabil pentru noapte, însă l-am auzit 
pe Sembur ţipând brusc. 

M-am întors şi am văzut că se proptise drept în şa, trăgându- 
şi puşca din teacă. Am strigat: „Nu, Sembur, nu e nevoie!”. Dar 
era prea târziu. Speriat de țipăt, ursul s-a ridicat pe labele din 
spate şi a pornit clătinându-se, curios, spre noi. Bugler a 
nechezat îngrozit, am simţit o durere în palmă, după care 
hăţurile mi-au fost smulse din mână. Poneiul s-a azvărlit într-o 
parte, Sembur a fost aruncat din şa, iar în clipa următoare 
Bugler dispăruse, luând-o la goană pe lângă urs şi pierzându-se 
în viscol, cu un tropăit înfundat de copite, spre nord, prin 
defileu. 

In picioare, cu zăpada până la genunchi, îmi venea să urlu, 
cuprinsă de panică. Ursul a trecut târşâindu-şi labele pe lângă 
mine, cerându-şi parcă scuze. Apoi, s-a lăsat pe cele patru labe 
şi şi-a văzut de drum, împleticit. 

Ţinând bine de hăţurile poneiului meu, m-am îndreptat spre 
Sembur, m-am aplecat deasupra lui şi am strigat: 

— Haide, să ajungem mai repede la peşteră şi să sperăm că 
ninsoarea nu va fi de durată! Poate că e doar un mic viscol 
înainte de venirea iernii. 


Nici nu s-a clintit. Ghemuindu-mă lângă el, am văzut că ţinea 
ochii închişi, cu faţa schimonosită, de parcă ar fi avut dureri. 
Ştiam că nu se lovise căzând în zăpadă, dar totuşi îşi pierduse 
cunoştinţa şi n-a reacţionat nici când l-am pălmuit zdravăn. 

Cred că atunci am plâns de disperare, însă nu-mi mai 
amintesc nimic decât că la un moment dat m-am trezit urcând 
anevoios pe pantă spre proeminenţa din stâncă. Îmi ţineam 
poneiul de căpăstru. Când am privit în urmă, am văzut că 
luasem colacul de funie de pe şa, îl legasem în jurul umerilor lui 
Sembur şi fixasem celălalt capăt de oblâncul şeii. Sembur era pe 
spate, alunecând prin zăpadă. Când am ajuns la intrarea în 
peşteră, l-am împins pe ponei înainte, am luat între mâini capul 
lui Sembur care a trecut târâş pe bucata scurtă de stâncă 
golaşă. 

Existau trei guri prin care se putea intra în peşteră, două 
suficient de largi cât să permită unui om să se strecoare târâş 
înăuntru, iar a treia cam ca o uşă, prin care putea trece şi un 
cal. lnăuntru, peştera nu cred că era mai lată de vreo 
cincisprezece paşi, însă înainta în stâncă pe o lungime de două 
ori mai mare. Tavanul era scund, depăşind, doar cu câţiva 
centimetri capul poneiului. 

Ce uşurare să scăpăm de vânt şi de viscol, numai că 
problemele mele nu erau nicidecum rezolvate. În primul rând, 
aveam nevoie de lumină; mi-au trebuit câteva minute bune 
până să izbutesc să despachetez săculeţul de piele în care se 
afla ceea ce Sembur numea trusa noastră de bază, de unde am 
scos două lămpiţe. Am întins pe jos pătura lui Sembur, i-am 
aşternut culcuşul, după care, gâfâind din greu, m-am chinuit să 
rostogolesc pe pătură trupul lui inert. 

De-a lungul anilor, călătorii azvârliseră sute de ofrande în 
peşteră pentru a le face pe plac demonilor pădurii care 
sălăşluiau acolo. Găseai statuete de lemn sculptate grosolan, 
legături de bețe lungi prinse laolaltă, şiraguri de mărgele mari 
din lemn şi efigii din pai, hârtie şi nuiele. Mai existau şi multă 
balegă uscată şi un covor de oscioare de la mici vietăţi, care 
dovedeau că nenumărați leoparzi de zăpadă îşi găsiseră 
bârlogul în peşteră, de-a lungul veacurilor trecute. 

Am aprins un foc lângă intrare, pentru eventualitatea în care 
ursul cu care ne întâlnisem s-ar fi gândit să-şi caute adăpost 
aici, după care am putut, în fine, să mă ocup de Sembur. Mi-era 


greu să desluşesc cât de palid era în lumina aceea slabă, însă 
respiraţia lui era foarte inegală şi încă nu îşi recăpătase 
cunoştinţa. Demonii munţilor îşi înfipseseră ghearele în noi, 
fiindcă mie acum parcă îmi luase foc gâtul, iar capul mă durea 
atât de tare, încât mi se părea că mintea nu-mi mai funcţiona. 
Îmi părea bine că era aşa, fiindcă altminteri ştiu că aş fi început 
să mă gândesc şi m-aş fi îngrozit şi mai rău. 

Am ieşit afară, am strâns zăpadă într-o oală cât să obţin 
suficientă apă, apoi m-am întors şi m-am apucat să fac nişte 
tsampa pe foc. Vântul de afară trăgea fumul printr-una dintre 
găurile mici, ceea ce îmi convenea de minune. Până să se 
încălzească tsampa, i-am pus poneiului piedica, i-am scos şaua, 
după care am scos tot ceea ce ne mai rămăsese din lucruri. 

Aveam aşternuturile, cortul, trusa de bază, hrană pentru 
nouă-zece zile. Probabil că luasem puşca lui Sembur pusă în 
cutia de muşama şi îi scosesem rucsacul din spate, înainte de a- 
| lega de ponei ca să-l târască sus până la peşteră. In rucsac 
avea nişte muniţie, şosete şi lenjerie de schimb, un prosop şi o 
trusă de toaletă, hârtiile lui speciale în portofelul mare de 
muşama, pipa într-o pungă mică. Tot acolo se afla şi săculeţul 
nostru cu monede de argint, cutia de tablă în care erau 
bijuteriile şi cele două cărţi ale noastre, Sfânta Biblie şi Povești 
despre Jessica, înfăşurate în altă bucată de muşama. 

În rucsacul meu aveam hainele mele de schimb şi obiectele 
de toaletă, un borcan de lut cu unt şi nişte carne uscată de 
capră, tăiată felii şi înfăşurată în pânză. Deşi mintea îmi lucra 
foarte lent, am ajuns la concluzia că dacă ninsoarea se oprea 
până ca stratul de zăpadă să nu ajungă prea mare, şi dacă 
Sembur se întrema un pic după o zi-două de odihnă, şi dacă se 
întâmpla ca demonii neşansei să ne lase în pare, numai atunci 
am putea scăpa cu viaţă pentru a străbate lungul drum până la 
Magyari. 

Am vorbit un pic cu poneiul meu, lăudându-l pentru modul în 
care se comportase şi spunându-i că am să-i dau numele lov, 
fiindcă exista un bărbat în Sfânta Biblie numit astfel, care a avut 
multe de îndurat. Apoi, m-am aşezat lângă Sembur, aşteptând 
să se facă tsampa. Răsufla în continuare greoi, dar parcă nu atât 
de hârşâit ca înainte. l-am deschis un pic hainele şi l-am frecat 
pe mâini, vorbindu-i mereu. 

După câteva minute, a oftat adânc şi a spus cu voce groasă: 


— Jani? Unde suntem? Ce s-a întâmplat, scumpete? 

Vorbea foarte molcom, gâfâind greu, de parcă nu-şi amintea 
cuvintele potrivite. 

— Suntem exact în vârful defileului, i-am zis. În peştera aia. L- 
am pierdut pe Bugler, care s-a speriat de un urs şi a rupt-o la 
fugă, însă avem destul cât să ne putem descurca. Am să-ţi dau 
imediat să mănânci ceva cald. 

— ŞI... poneiul tău? 

— E aici, cu noi. S-a comportat foarte bine. 

— Du-te înapoi... jos la Galdong. la ce ai nevoie, Jani. Dar 
grăbeşte-te... până nu-i prea târziu. Eu sunt pe ducă. 

— Nu! M-am uitat la el speriată. Nu, ai să te faci bine, 
Sembur, nu se poate altfel! 

— Du-te, Jani! Fă... cum ţi-am spus. Fii... fată cuminte. 

M-au lăsat nervii şi m-am ghemuit cu mâinile pe obraji, 
aplecându-mă mult până m-am proptit de genunchi, lângă el. 

— Sembur, nu pot! i-am spus eu, plângând în hohote. Nu te 
pot lăsa aici... şi chiar dacă aş putea... sunt... sunt şi eu prea 
obosită. Mă simt îngrozitor de rău, Sembur, de parcă aş avea 
febră mare. 

Şi-a pus mâna pe genunchiul meu. Printre lacrimi, când am 
ridicat capul am văzut că închisese ochii ca şi cum ar fi avut 
dureri. Cu capul înclinat pe spate, cu bărbia ieşită în afară, a 
şoptit: „Ah, lisuse Hristoase, ajut-o acum”. Am auzit cum tsampa 
sfârâia în oală, fierbând, m-am ridicat cu greu în picioare şi, 
ştergându-mi ochii cu mâneca, am dat fuga la foc. Adăugând 
nişte unt şi sare, am turnat tsampa în cele două castroane şi m- 
am dus cu ele unde zăcea Sembur. 

Nu putea sta în şezut, însă sprijinindu-i capul am putut să-i 
dau câteva linguri, după care a obosit prea tare şi n-a mai 
izbutit să înghită nimic. Am lăsat să se răcească bine castronul 
cu tsampa, fiindcă mă durea foarte rău gâtul. După ce am 
mâncat, i-am scos lui Sembur cizmele şi am aşternut peste el 
sacul de dormit, apoi am ieşit afară să văd cum mai era vremea. 

Ar fi trebuit să răsuflu uşurată descoperind că ninsoarea 
încetase, căci asta însemna pentru noi salvarea, însă într-un fel 
mă simţeam prea absentă ca să-mi mai pese. Deasupra 
peretelui vestic al defileului se vedea strălucirea aurie şi roz a 
soarelui la asfinţit. Când m-am întors să intru înapoi în peşteră, 
am zărit cu coada ochiului ceva care se mişca. La început, m-am 


gândit că se întorsese ursul, însă privind mai bine în josul pantei 
adânci care ducea din defileu la peşteră, am văzut un bărbat în 
blană albă, ducând de căpăstru un cal negru; îşi ridica sus 
picioarele, încălţate în cizme, răzbind cu greu prin troiene. 

Demonul străin. Uitasem complet de el în ultimele ore, iar 
acum ne prinsese din urmă. Am remarcat că zăpada care 
căzuse de când ajunsesem la peşteră nu umpluse decât pe 
jumătate şanţul lăsat de lov când îl târâse în sus pe Sembur. 
Bărbatul în blană albă urma această pistă. La un moment dat, a 
ridicat capul şi m-a văzut stând în picioare sub stâncă de la 
intrare. 

Presupun că nu mai exista loc în mine pentru frică sau 
disperare. Stăteam neclintită, iar el înainta hotărât, trecând din 
troienele adânci la stratul subţire de nea de sub lespedea 
intrării. În ochii lui nu se citea nicio expresie de încordare sau de 
triumf, iar când şi-a tras în jos şalul pe care şi-l înfăşurase peste 
partea de jos a feţei am observat că avea buzele încleştate, într- 
un rictus plin de duritate. A bătut din picioare ca să-şi scuture 
zăpada de pe cizme şi pantaloni, a întins mâna înmănuşată şi, 
apucându-mă de bărbie, mi-a ridicat uşor capul ca să-mi 
privească chipul. 

— Ce mincinoasă eşti, aşa-i? a zis el în „Hinglish”. Se aştepta 
parcă să înţeleg şi mi-am dat seama că la Namkhara aflase, 
pesemne, cumva că eram străină, ca şi Sembur, şi că vorbeam 
aceeaşi limbă. 

Am spus pe un ton istovit: 

— N-am avut încotro, domnule. Sembur zicea că ai să-l iei cu 
tine, să-l spânzuri. Sembur e cel care are grijă de mine. N-am pe 
nimeni altcineva. 

Şi-a tras mâna, privind dincolo de mine: 

— E înăuntru? 

Am încuviinţat din cap, ducându-mi mâna la gât. 

— Da, domnule. Dar e bolnav. La altitudine mare, inima îi 
joacă feste. Pe urmă, a tot viscolit şi-a mai apărut şi un urs. 
Sembur a fost azvârlit din şa; am pierdut poneiul lui şi o mulţime 
de lucruri o dată cu el. Totul a mers prost. 

— Cam aşa se pare. 

Trecând pe lângă mine, a intrat în peşteră, lăsându-şi afară 
calul, pe Flint. Am mângâiat nasul umed şi i-am şoptit o urare de 
bun venit, după care m-am întors şi am pornit după el. S-a oprit 


o clipă să-şi obişnuiască ochii cu lumina slabă, apoi s-a îndreptat 
spre locul unde zăcea Sembur. Când a vorbit, a rostit ciudat 
numele lui Sembur, aşa cum îl mai auzisem o dată: 

— Ahressembur? 

Sembur a deschis ochii. Câteva clipe, s-a uitat în gol, după 
care am văzut cum trupul i se încordează sub pături, devenind 
complet rigid. A zis: 

— Domnule? 

— Căpitanul Gascoyne, Batalionul 3,2nd Queen Victoria's Own 
Gurkha Rifles, detaşat în misiune specială. Am ordinul să te pun 
sub arest şi să te duc la cartierul general al Batalionului întâi, la 
Gorakhpur. De acolo, vei fi dus sub escortă la Delhi, unde vei fi 
judecat pentru furt şi crimă. 

— Da, să trăiţi. Permiteţi-mi să raportez... incapabil să mă 
mişc... Deocamdată, domnule. 

— Inima? 

— Aşa cred, domnule. 

— Nu ştiu cum aş putea să-ţi ameliorez altfel starea sănătăţii, 
decât deplasându-te la o altitudine mai joasă. 

— Poate... mâine, domnule. După ce mă mai odihnesc. 

— Prea bine. Şi nu mai lua poziţie de drepţi, aşa culcat, că nu 
mă impresionezi. Ţi-ai făcut de ruşine profesia. 

Chestia asta m-a trezit din stupoare. l-am ars străinului un 
picior în cizmă, cât am putut de tare, şi am zbierat: 

— Lasă-l în pace! 

Tipul m-a privit cu buzele strânse, s-a întors şi a ieşit din 
peşteră, şchiopătând un pic. 

Sembur a rostit cu un glas ce trăda o mare suferinţă: 

— Poartă-te frumos, Jani. Te rog. Nimeni nu-mi mai poate face 
niciun rău acum. Vreau însă ca omul ăsta să aibă grijă de tine... 
să ajungi cu bine înapoi. Fii politicoasă cu el, scumpete... te rog, 
de dragul meu. 

Am căzut în genunchi, mi-am pus capul pe umărul lui şi l-am 
strâns la piept, plângând încet, fiindcă înţelesesem la ce se 
referise. Sembur tocmai îmi spusese că va muri. 

— Ce-nseamnă asta? In glas îi revenise o umbră de forţă. Fără 
lacrimi. Nu mă face să sufăr mai mult, Jani. Trebuie să încerc să 
mă gândesc niţel, ca să ai pe viitor tot ce-ţi trebuie. 

Din nou mi s-a întâmplat să mă desprind parcă de mine 
însămi, aşa că nu mai ţin minte nimic. Când mi-am revenit, 


stăteam pe aşternutul meu, privind fix la o lămpiţă care s-a 
dovedit a fi o plită cu spirt. Străinul îşi scosese căciula şi scurta 
de blană şi încălzea într-o crăticioară rotundă ceva ce mirosea 
tare bine. 

Mi-am amintit de cuvintele lui Sembur şi am zis: 

— Îmi pare rău că te-am lovit, domnule. 

Uitându-se la mine, fără să zâmbească a spus: 

— Credeam că eşti tot îmbufnată. 

— Nu, într-un fel am cam dormit. 

— Ai mâncat ceva? 

— Un pic de tsampa. Sembur, însă, n-a mâncat aproape 
deloc. 

— Adu-ţi castronul şi ia un pic din asta. 

Am scuturat din cap. 

— Mulţumesc, domnule; dar nu mi-e foame. 

Era perfect adevărat, iar gâtul parcă mi se îngustase din ce în 
ce mai mult, aşa că mi-era tare greu să înghit. Străinul a ridicat 
din umeri. Eu am zis: 

— Pot să încerc să-i dau un pic lui Sembur? Chiar dacă n-o să 
reuşească să mănânce decât câteva linguri, tot i-ar prinde bine. 

— Nici nu mă gândeam să nu-i dau şi lui. Adu castronul. 

— Mulţumesc, domnule. 

În cratiţă era un fel de tocană fierbinte, scoasă dintr-o cutie 
de tablă pe care străinul o desfăcuse cu un instrument special. 
L-am trezit pe Sembur şi cu mari eforturi s-a căznit să mănânce, 
vrând parcă să capete puteri. După ce a terminat, străinul mi-a 
ZIS: 

— Ai mai trecut vreodată prin defileul ăsta? 

— Da, domnule. 

— larna? 

Am scuturat din cap. 

— Greu de răzbit pe timp de iarnă. Dacă se pune acum pe 
ninsoare, aici rămânem înţepeniţi. 

— Şi crezi c-o să mai ningă? 

Am ieşit din peşteră. Se lăsase întunericul, însă cerul era 
senin. Asta nu însemna nimic. Putea să se înnoreze a ninsoare în 
nici câteva ceasuri. Am adulmecat aerul şi am ascultat şuieratul 
vântului, după care m-am întors în peşteră. 

— N-o să ningă astă-seară, domnule, poate nici mâine. După 
aceea, însă, nu mai ştiu. 


— Îţi mulţumesc. 

Cuvintele erau foarte politicoase, însă felul cum fuseseră 
rostite mă făcea să mă simt ca o stafie, de parcă tipul nici n-ar fi 
băgat de seamă că eram şi eu acolo. 

Mi-am întins pe jos pătura şi sacul de dormit, apoi m-am 
ridicat istovită în picioare şi am luat găleata noastră de canava. 
Străinul brunet şi cârlionţat şi-a întors spre mine faţa smeadă şi 
m-a întrebat: 

— Ce faci? 

— lau nişte apă. Trebuie să am grijă de ponei înainte de 
culcare. 

Peştera a început brusc să se învârtă cu mine; m-am frecat cu 
mâna la ochi. 

— Am pierdut toată mâncarea pe care o aveam cu noi, aşa că 
n-am cu ce să-l hrănesc, am continuat eu. 

Străinul m-a studiat şi pentru prima oară am sesizat în ochii 
lui o licărire de căldură omenească. 

— Am găsit desagii pe care i-ai aruncat ca să despovărezi 
celălalt cal, aşa că am luat cu mine unul dintre sacii cu grăunţe. 
E acolo, în spatele lui Flint. 

— Oh, mulţumesc, domnule. Oricum, am să-i dau de mâncare 
dimineaţă. Acum, doar îi aduc să bea apă. 

— Mă ocup eu de amândoi caii. Du-te la culcare, fetiţo. 

— Trebuie să am grijă singură de lov, domnule. Sembur zice 
în totdeauna... 

— Lasă obiecțiile. Du-te la culcare. 

Mi-am scos cizmele, m-am înfăşurat în cealaltă pătură, m-am 
cuibărit în sacul de dormit şi mi-am lăsat capul, răsuflând 
uşurată, pe hainele de schimb din rucsac. Mă simţeam 
împresurată de demonii bolilor. Îmi intraseră în cap, în gât, în 
sânge şi tânjeam, cum nu mai tânjisem niciodată, să fiu ţinută în 
nişte braţe care să mă cuprindă cu căldură, să aud un glas uitat 
murmurându-mi cuvinte de alinare şi de încurajare. 

De câteva ori în timpul nopţii, m-am trezit, cu mintea 
buimacă, simţindu-mă ca şi cum aş fi fost o altă persoană, iar 
eul meu adevărat se afla în altă parte. La un moment dat, m-am 
deşteptat auzind nişte voci. Străinul şi Sembur stăteau de vorbă, 
nu pe un ton dur, ci cu intonaţii aproape molcome. 

— ...Şİ zece ani nu ţi se par un interval lung? zicea străinul. 


— Nu conform standardelor armatei, domnule. Glasul lui 
Sembur era mai ferm acum, căci respira mai uşor, însă în 
continuare rostea toate cuvintele foarte rar. Au o mulţime de 
lucruri pe cap, a continuat el. Dar ştiam că, totuşi, cazul meu 
era încă de actualitate şi că urma să fie abordat atunci când se 
mai limpezeau apele. 

— În fine... recunosc că pe mine m-a uimit, sergent-major. 
Zece ani. Un râs scurt. Eram în clasa a treia când s-a întâmplat. 

— lertaţi-mă, domnule, dar am mai multă experienţă ca 
militar, decât dumneata. Treizeci şi cinci de ani. Armata 
lucrează încet, dar nu uită niciodată. 

S-a lăsat o lungă tăcere. Urmăream vag conversaţia, căci 
pluteam undeva între somn şi trezire. În cele din urmă, străinul 
a zis calm: 

— Mi se pare puţin probabil să reuşesc să te duc înapoi, 
sergent-major. 

— Chiar aşa, domnule. Mi-am trăit veacul. Sper să nu te 
împiedic să pleci mâine. 

— Pentru raportul meu, vrei să-mi spui, te rog, dacă e 
adevărat că i-ai ucis pe Maharani şi pe soţul ei? 

Întrebarea a rămas parcă suspendată în aer câteva clipe, 
după care Sembur a zis: 

— Da, domnule. E perfect corect, cum se spune. 

— l-ai omorât înjunghiindu-i pe amândoi cu baioneta? 

— Da, domnule. 

— Şi ei i-ai luat bijuteriile? Bijuteriile dintre care o parte sunt 
încă în cutia asta de tablă, pe care am găsit-o în rucsacul 
dumitale? 

— Da, domnule. Eu le-am luat. 

— Şi ai fugit? 

— Întocmai, domnule. 


4 

Stăteam lungită, copleşită de o uimire vagă. Imposibil ca 
Sembur să fi făcut tot ce spusese. L-am auzit pe străin oftând 
uşor, parcă nedumerit, după care a zis: 

— Şi ăsta e adevărul? 

— Adevărul gol-goluţ. 

— Întregul adevăr? 

— Ah... grea întrebare, zău aşa, căci nimeni nu ştie întregul 
adevăr despre ceva, nu crezi? 

— Mă gândeam că dumneata în special ar fi trebuit să ştii tot 
adevărul despre noaptea aceea. De ce ai săvârşit o faptă atât 
de cumplită? 

— Din motive personale, domnule. 

Străinul a mârâit iritat. 

— Să fiu al naibii dacă te pot înţelege, sergent-major. 

— Nu merită să te frămânţi, domnule. Nici nu-i important, de 
fapt. Imi permiţi să discut un pic cu dumneata despre copilă, 
domnule? Despre Jani? 

— Da, n-ar strica. Ca să o luăm sistematic, ce e cu ea? 

— E fata mea, domnule. Am trăit cu o indiancă în Jahanapur, 
când eram înrolat în forţele armate ale maharajahului, acolo. 
Jani s-a născut cam cu doi ani înainte... înainte să plec. Am luat- 
o cu mine în acea noapte. 

— Ştim că ai trăit cu o femeie pe nume Parvati, numai că nu 
se pomeneşte nicăieri că ar fi tăcut vreun copil. 

— Nu există niciun act care să înregistreze naşterea vreunui 
copil în Jahanapur, în afara Palatului, să-mi fie cu iertare, 
domnule. E vorba de un stat indian, unde lucrurile stau altfel 
decât la noi acasă. 

N-am auzit ce s-a spus în continuare, căci mintea mea 
înceţoşată se căznea să rezolve altă enigmă. Sembur, tatăl 
meu? Ce-i drept, fusese ca un tată pentru mine şi l-am iubit ca 
pe un părinte, numai că nu simţisem niciodată că eram fiica lui. 
Dacă intuiţia mea era corectă, însemna că Sembur îl minţea pe 
străin. Ştiam că nu minţise pe nimeni niciodată, şi nu vedeam 
motivul pentru care ar fi făcut-o acum. Când m-am concentrat 
din nou asupra conversaţiei, Sembur spunea: 

— Am crescut-o şi am educat-o cât mai „Hinglish” cu putinţă, 
domnule, şi e o fetiţă tare bună. Matură pentru vârsta ei, ceea 


ce e, însă, perfect firesc, având în vedere că a crescut în 
Namkhara, fără mamă. 

— Ce vrei să fac pentru ea? 

Vocea străinului era rece şi precaută. 

— Du-o înapoi la Gorakhpur cu dumneata, domnule, l-a 
implorat Sembur. Incearcă să convingi Asociaţia Văduvelor şi 
Orfanilor să aibă grijă de ea. 

— N-ar trebui dusă înapoi la mama ei? 

— Parvati a murit, domnule. Am aflat asta acum trei ani, 
ultima oară când am trecut graniţa să-mi iau nişte muniţie şi 
alte câteva lucruri. 

— Păi eu nu mă prea pricep la chestiile astea; mă refer, adică, 
la orfani şi la ce faci cu ei. 

— Domnule, vrei, te rog, să încerci? Sembur vorbea răguşit, 
cu un tremur în glas. Eşti ofiţer, gentleman. incearcă să-i 
convingi să o trimită acasă, în Anglia, să facă un pic de şcoală. 
De dumneata or să asculte, iar acolo va fi şi ea în siguranţă. 

— În siguranţă? 

— In fine... vreau să zic că există tot felul de legi care prevăd 
modalitatea de îngrijire a copiilor, acolo acasă. Gândeşte-te 
numai la puştii pe care i-ai văzut în Calcutta, domnule, trăind 
prin canale. Ai milă şi nu lăsa ca lui Jani să i se întâmple aşa 
ceva, domnule. Dacă ai putea măcar... 

— Bine, omule, bine, i-a retezat-o străinul. Am să fac tot ce 
pot. 

— Mulţumesc, domnule! Îţi rămân extrem de îndatorat... 

Glasul lui Sembur s-a stins de parcă şi-ar fi consumat ultimele 
puteri. L-am auzit pe străin mişcându-se, ca să-şi găsească o 
poziţie mai confortabilă. lov sau Flint au pufăit pe nări, 
târşâindu-şi copitele. Nu simţeam nimic. Sembur murea şi mă 
dăduse în grija acestui „Hinglish”, demonul străin, soldatul 
străin câre îmi demonstra cu fiecare privire că nu mă putea 
suferi. Şi, cu toate astea, nu simţeam nimic. Ar fi trebuit să fiu 
sfâşiată de durere şi speriată de ceea ce urma, însă mă 
simţeam complet pustiită. 

Am dormit şi m-am trezit, după care iar am adormit şi m-am 
trezit. Pusese stăpânire pe mine un demon al febrei. Mă dureau 
acum umerii şi simţeam că îmi plesneşte capul. Nu puteam 
respira decât cu gura deschisă. Până la urmă, m-am cufundat 


într-un somn adânc, din care am fost trezită de o mână care mă 
zgâlţâia zdravăn de umăr. 

Am ridicat pleoapele şi am dat cu ochii de chipul străinului. 
Avea un chip dur ca piatra şi aproape că m-am cutremurat 
văzând mânia din privirea lui fixă. Apoi, când capul meu încins 
de fierbinţeală a zburat parcă spre el, am avut brusc o viziune 
care m-a uluit. Demonul străin nu era supărat pe mine. Uitătura 
lui crâncenă ascundea un soi de consternare şi de nesiguranţă. 

A spus pe un ton încordat: 

— Jani, îmi pare rău, dar trebuie să-ţi spun... ei bine, din 
păcate tatăl tău a murit azi-noapte. 

— Tatăl meu? Stăteam acum în capul oaselor şi priveam spre 
locul unde zăcuse Sembur, care nu mai era însă acolo. 

Străinul a zis: 

— S-a întâmplat acum câteva ceasuri. L-am scos afară la 
prima geană de lumină, în timp ce tu dormeai. 

Încet, m-am târât afară din sacul de dormit şi m-am rezemat 
cu mâinile pe genunchi, înainte de a face efortul să mă ridic în 
picioare. Nimic nu mi se părea real. Privind spre intrarea în 
peşteră, mi-am dat seama, după lumină, că trecuse deja de 
revărsatul zorilor. Am înghiţit ca să-mi curăţ gâtlejul care mă 
durea înfiorător şi am spus: 

— Unde e, domnule? 

— Afară. A privit peste mine, încruntat. Nu-i prea multă 
zăpadă sub lespedea de deasupra intrării. Am găsit destule 
pietre ca să fac o movilă. 

Am încuviinţat dând uşor din cap. Aşa i-ar fi plăcut şi lui 
Sembur. În Namkhara, trupul lui ar fi fost dus pe dealuri şi 
sfârtecat pentru vulturi, ca să poată reveni la cele patru 
elemente - foc şi apă, pământ şi aer - din care sunt alcătuite 
corpurile noastre. Sembur zicea, însă, întotdeauna că procedeul 
ăsta era şocant şi complet lipsit de respect. 

Afară, lângă peşteră, am stat în picioare privind la lungul 
maldăr de pietre, ştiind că ar fi trebuit să fac ceva, dar 
nereuşind să mă concentrez, fiindcă mintea îmi zbura mereu 
aiurea. După aceea, mi-am amintit şi m-am dus înăuntru să 
aduc Sfânta Biblie din rucsacul lui Sembur. Aş fi vrut să pot 
plânge, însă, deşi mi se părea că totul în mine ardea şi se topea, 
în ochii mei nu era nicio lacrimă. Când am îngenuncheat lângă 
movila de pietre, străinul şi-a scos căciula. Biblia s-a deschis 


singură la Ecleziast, Capitolul 3, şi am început să citesc. Trebuia 
să citesc foarte rar şi să mă opresc ca să-mi trag răsuflarea, 
fiindcă gâtul mi se îngustase atât de mult, încât aproape că nu 
intra niciun pic de aer în plămâni. „Toate îşi au vremea lor, şi 
fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui. Naşterea îşi are 
vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea 
lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei...” 

A trebuit să mă opresc şi să ridic capul ca să înghit. Soarele 
de iarnă strălucea peste covorul de nea şi am văzut o umbră 
prelungă şi mare zburând peste panta albă. Un uliu a trecut 
glonţ peste defileu, făcându-se apoi nevăzut. 

„...plânsul îşi are vremea lui. Şi râsul îşi are vremea lui; 
bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui...” 

Am căzut într-o parte, căznindu-mă să respir. Un timp, am 
văzut negru în faţa ochilor, iar când bezna aceea s-a risipit am 
descoperit că străinul mă ridicase de jos şi mă scosese de sub 
lespedea de la intrare, astfel că nu mai eram la umbră. A dat la 
o parte nişte zăpadă cu piciorul, după care s-a lăsat pe un 
genunchi punându-mă jos şi susţinându-mă cu braţul pe după 
umeri, iar cu cealaltă mână înclinându-mi uşor capul. 

— Deschide gura, Jani, a zis el, cu asprime. Mare-mare, să mă 
pot uita în gâtul tău. 

Mi-a întors capul spre lumină, cu fruntea aproape lipită de 
nasul meu, ca să vadă mai bine în gât. L-am auzit gâfâind scurt 
şi bombănind un cuvânt lung şi ciudat, după care m-a luat 
practic pe sus şi a pornit cu mine în braţe, înapoi în peşteră. 

Trecerea de la lumină la întuneric a creat parcă un sfârşit şi 
un început, căci din acel moment am început să trăiesc într-o 
lume îndepărtată, unde timpul trecea uneori foarte repede, iar 
alteori foarte încet. Aveam multe vise urâte, care veneau parcă 
mereu când eram trează, şi de multe ori un demon al pădurii mi 
se posta pe piept şi mă strângea atât de tare de gât, încât nici 
nu mai puteam respira. 

Zi şi noapte, noapte şi zi, şi nicicând nu-mi fusese mai frică. 
Ori de câte ori visam foarte urât sau aveam senzaţia că 
demonul pădurii mă va omori, îl strigam pe străin. li auzisem 
numele doar o dată, când vorbise prima oară cu Sembur şi i-l 
uitasem de mult, aşa că atunci când aveam nevoie de el îl 
strigam întotdeauna „Domnule”. 


O dată, şi cred că era la începutul acestei perioade, am auzit 
o împuşcătură afară şi m-am întrebat ce se întâmpla. Mai târziu, 
într-una dintre scurtele perioade când mintea mi se mai 
limpezea, mi-am dat seama că eram în pat aproape de intrarea 
în peşteră, lângă un foc bine îngrădit, spre perete. Pesemne că 
Domnul îşi dăduse seama cumva că aveam nevoie de aer curat, 
dar nu voia să răcesc. Vârâtă în pături şi în sacul de dormit, 
eram îmbrăcată doar cu cămaşa lui Sembur. 

Momentele de claritate erau rare. Adesea, în lumea mea de 
coşmar, aveam senzaţia că Domnul încerca să mă convingă să 
înghit o băutură caldă făcută de el. Uneori, când îi şopteam ce 
voiam, mă învelea în pătură şi mă ducea într-un colţ în fundul 
peşterii unde se strânsese un morman de pământ de-a lungul 
nenumăratelor anotimpuri. 

Şi alteori, când mă căzneam din greu să respir, se apleca 
peste mine, cu un fel de beţigaş subţire în gură, umblând cu el 
prin gâtlejul meu şi absorbind astfel păienjenişurile pe care 
demonul le ţesuse acolo ca să mă sufoce. In toată această 
perioadă de confuzie şi groază, mi-aduc aminte că i-am spus 
doar trei lucruri; ţipătul sugrumat: „Ajută-mă, Domnule!”, 
cuvintele şoptite: „Vrei, te rog, să mă ridici, Domnule?” şi 
vorbele pline de recunoştinţă: „lţi mulţumesc din suflet, 
Domnule”. 

A venit în fine momentul când am scăpat, de la o zi la alta, de 
fierbinţeala din trup, de zvâcnirile dureroase din cap şi de 
senzaţia de sufocare, după care am rămas atât de slăbită, încât 
nici capul nu mi-l puteam ridica, dar cu sentimentul că fusesem 
eliberată de sub puterea demonilor. După lumina de la intrarea 
în peşteră, am socotit că eram aproape în faptul-zilei. Dincolo de 
foc, Domnul stătea aplecat peste o găleată cu apă fierbinte şi 
dezbrăcat până la brâu, se spăla pe corp. 

Am spus cu voce stinsă: 

— Domnule... 

A venit numaidecât, ştergându-se pe piept cu un prosop, şi a 
îngenuncheat lângă mine, privindu-mă cercetător, de parcă nici 
n-ar fi îndrăznit să spere. 

— Jani? 

— Mă simt... mult mai bine. Cât de bun ai fost că ai avut grijă 
de mine. 

— N-am prea avut de ales, a zis el, sec. 


— Îmi pare rău. 

— Îţi aduc acum ceva de mâncare. Ai slăbit mult şi trebuie să 
te întremezi un pic înainte să plecăm. 

Purta la gât un lanţ frumos, cu un disc gros de argint, care 
avea ceva de aur pe una din feţe. Mi-amintesc acum că 
medalionul acesta, sau, în fine, cum s-o fi chemând, a însemnat 
enorm pentru mine, fiindcă îl văzusem de câteva ori atârnându-i 
pe sub gulerul cămăşii când se apleca peste mine ţinând în gură 
obiectul acela ca un beţigaş, ca să-mi curețe gâtlejul să pot 
respira mai bine. Şi-a pus flanela de corp, cămaşa şi o scurtă 
frumoasă din piele subţire, după care s-a întors spre o cratiţă 
pusă pe flacăra mică a spirtierei. După câteva momente, a venit 
şi s-a aşezat lângă mine cu un castron, în care era nişte tocană 
şi o lingură. 

— Haide, vino. 

M-a ajutat să mă aşez în capul oaselor, m-a înfăşurat în blana 
lui albă, să nu-mi fie frig şi, ţinându-mă cu un braţ, a început să 
mă hrănească. Când m-a aşezat la loc şi m-a învelit bine cu 
păturile, am rostit cu o voce care suna încă groaznic de stins: 

— Mulţumesc, Domnule, ai fost foarte bun. Mă fac eu bine 
curând, pe cuvânt. 

— Sper. Avem un drum lung. 

— Am fost bolnavă mult timp? 

— Se împlinesc cinci zile de când ţi-ai pierdut cunoştinţa. 

— Cinci zile?! A nins mult? 

— Până acum, deloc, a spus el, aruncând o privire spre 
intrarea în peşteră. Erai bolnavă de când ai plecat din 
Namkhara. Probabil că acolo te-ai molipsit. 

— Băieţelul lui Kachke nu se simţea prea bine, iar eu l-am dus 
în braţe până acasă. 

— Da. In fine, ai făcut o chestie foarte urâtă, care se numeşte 
difterie. Copiii fac boala asta de obicei şi mă gândeam că eşti 
cam mare ca să o iei şi tu, dar se pare că m-am înşelat. 

— Mă sufocam tot timpul, mi-am amintit eu, înfiorându-mă. 

— Astea sunt simptomele, îţi blochează gâtul. 

Mi-am amintit cum stătea aplecat peste mine şi i-am zis: 

— Ai tot făcut ceva ca să scoţi mizeria de-acolo, aşa“i, 
Domnule? 

A luat de jos un sac de ovăz aproape gol şi s-a dus cu el la 
Flint şi lov. 


— M-am folosit de o pană lungă, pe care am tăiat-o, şi cu 
ajutorul ei am extras infecția din gâtul tău. Cam empiric, dar a 
mers. 

Puţini oameni s-ar fi încumetat să facă ceva atât de oribil şi de 
periculos, şi îi eram atât de recunoscătoare, încât aş fi dat orice 
doar să îi placă niţel de mine, numai că nu exista niciun motiv 
pentru care ar fi făcut-o. Mi-a trecut un gând prin minte şi am 
zis: 

— Dar de unde ai avut pana! 

— Am reuşit să împuşc un uliu. Vorbea tăios, de parcă nici ar 
fi vrut să-şi amintească; mi-am adus aminte că am auzit o 
împuşcătură afară. Nu mai vorbi, Jani, şi odihneşte-te. 

— Bine, Domnule. Mulţumesc din suflet. Din tot sufletul. 

Când m-am trezit din nou, era noapte şi plângeam cu suspine. 
Poate fiindcă moartea lui Sembur devenise în cele din urmă o 
realitate pentru mine sau poate pur şi simplu din slăbiciune. 
Domnul stătea aplecat peste mine, cu mâna pe fruntea mea; la 
lumina focului, desluşeam îngrijorarea întipărită pe chipul lui. 
Am zărit sclipirea medalionului care îi atârna de lanţ, la gât. 

— Jani? Te simţi bine? 

Bâjbâind, l-am luat de mână şi l-am strâns tare, încercând să 
îmi recapăt glasul. 

— Mă simt bine. Doar că sunt foarte speriată... nu ştiu de ce. 

— Încearcă să dormi, a zis el, pe un ton încordat. 

Am atins discul de argint şi am zis: 

— Mi-I dai să-l ţin, te rog? 

Imediat mi-a fost ruşine că îi cerusem aşa ceva. 

— Pe ăsta? Bine. A desfăcut lanţul, mi l-a înfăşurat de 
încheietura mâinii, apăsându-mi medalionul în palmă. Aşa? 

Am încuviinţat din cap, scăpând de frică şi de senzaţia 
îngrozitoare că eram absolut singură. Mi-a spus: 

— Acum poţi să dormi? 

Am dat iarăşi din cap: 

— Da. Mulţumesc, Domnule. 

— Bun. 

S-a îndepărtat. Ascultam zgomotul paşilor lui, când brusc m-a 
copleşit somnul. 

Ţineam în continuare strâns în pumn discul de argint când m- 
am trezit de dimineaţă. Domnul avea în mână o găleată de apă 
din care bea lov. După lumina de la intrarea în peşteră mi-am 


dat seama că vremea era bună şi, pentru prima oară de când 
căzusem secerată de boală, am început să gândesc limpede. 
Am stat aşa lungită, câteva momente, revizuind totul în minte, 
după care am zis: 

— Scuză-mă, Domnule. 

M-a privit peste umăr: 

— Ah, te-ai trezit. Cum te simţi? 

— Mult mai bine, mulţumesc. Îmi pare rău de agitația de azi- 
noapte. Bâjbâind la încheietura mâinii, am desfăşurat lanţul, 
ţinându-l sus cu medalionul de argint, în timp ce el traversa 
peştera, venind spre mine. 

— la asta înapoi, acum. 

A luat lanţul, şi l-a prins la gât, după care a privit în jos spre 
mine, pe deasupra nasului lung şi subţire: 

— Eşti gata pentru micul dejun? 

— Păi, da, te rog, dar n-ar strica poate să discutăm un pic. 
Despre ce vom face, Domnule, fiindcă n-avem prea mult timp. 

A ridicat sprâncenele şi, pentru prima oară, am văzut cum 
chipul acela aspru, de demon străin, se desface într-un zâmbet 
larg. Părea tânăr în acel moment, la fel de tânăr ca şi Ghenling. 

— Când va ninge iar, ninsoarea nu se va mai opri şi o să 
rămânem blocaţi aici toată iarna, am zis eu. Caii nu vor mai 
avea ce să mănânce. Va trebui sa-i ucidem şi să îngheţăm 
carnea, ca să ne ajungă trei luni, până în primăvară. Aşa că cel 
mai bine ar fi dacă putem cobori prin defileu înainte să ningă 
iarăşi. 

Incetase să mai surâdă în timp ce vorbeam şi se uita curios la 
mine. După câteva momente, a spus ca pentru sine: 

— Cum i-ai mai şoca pe ăia din Sussex. Atâta realism crud la o 
persoană aşa de tânără. Dar, în fine, n-ai fost niciodată ferită de 
realitate, crescând într-o ţară uitată de Dumnezeu, fenta ca 
asta. 

A dat uşor din cap spre mine, ca şi cum nu i-aş mai fi 
displăcut întru totul acum, şi a continuat: 

— Sunt perfect conştient de situaţie, Jani. Fii sigură că n-am 
niciun chef să-mi petrec următoarele luni în această peşteră şi 
că mi s-ar rupe inima să trebuiască să omor caii. Numai că nu 
ne putem deplasa, până nu te mai întremezi un pic. 

— Aş putea foarte bine să merg călare pe lov. La nevoie, poţi 
să mă legi de spinarea lui. E un ponei de treabă şi n-o să-i fie 


greu decât pe o porţiune de câţiva kilometri, până coborâm un 
pic şi scăpăm de zăpadă. 

— Crezi că o să ningă curând? 

Am aruncat o privire spre intrarea în peşteră. 

— Astăzi, nu. Dacă aş ieşi afară, aş putea să-ţi spun cum o să 
fie în următoarele două-trei zile. 

A îngenuncheat, şi-a vârât o mână sub umerii mei şi a 
strecurat-o pe cealaltă sub genunchi, ridicându-mă, aşa cum 
eram, încotoşmănată în pături şi în sacul de dormit. 

Ce bucurie să ies din peşteră, în aerul rece şi tare. Albul din 
jur era orbitor, şi la început aproape că nu vedeam nimic. 
Domnul stătea în picioare, ţinându-mă în braţe lângă marginea 
lespezii de deasupra intrării, în timp ce eu clipeam des, 
căznindu-mă să mă obişnuiesc cu lumina. Soarele strălucea pe 
cerul albastru-lăptos. Nu mai ninsese, dar nici nu se topise nimic 
din stratul de zăpadă. Când am întors capul, am văzut movila de 
pietre care era mormântul lui Sembur şi, timp de câteva 
secunde, m-am lipit cu faţa de umărul Domnului, ca să nu 
izbucnesc în plâns. 

În cele din urmă, am privit cerul cu atenţie, cercetând mai 
ales consistenţa aburului de la nord şi de la est. Sembur se 
enerva uneori pe mine, fiindcă nu ştiam niciodată să-i explic 
exact ce anume căutam sau cum îmi dădeam seama ce vreme 
ne aştepta, însă adevărul era că pur şi simplu nu puteam 
formula asta în cuvinte, în special când nu-mi mai foloseam 
ochii, ci doar adulmecam aerul. Am făcut asta şi acum, cu ochii 
închişi, şi am descoperit un miros pătrunzător, fără nici urmă de 
mireasma înţepătoare şi puternică, ce prevestea ninsoare, însă, 
sub mirosul acesta pătrunzător, sesizam un gust fad, ca o 
mâncare  nesărată, ceea ce pentru mine însemna un 
avertisment îndepărtat. 

Am zis: 

— Sigur avem două zile, Domnule. Poate trei. Am să-mi dau 
seama mai bine mâine. Dar în niciun caz mai mult de trei. 

Când m-a dus înapoi în peşteră şi m-a pus jos, mă simţeam 
epuizată, atât de slăbită, încât nici capul nu mi-l puteam ridica. 
Mi-a spus încetişor: 

— Uite ce e, Jani. Eşti suficient de înţeleaptă, încât să fii 
tratată ca un adult, slavă Domnului, aşa că am să-ţi spun exact 
cum stau lucrurile cu tine. De difterie ai scăpat, însă peste trei 


săptămâni sau mai mult, poate, există riscul să te îmbolnăveşti 
iar, dar altfel, ca o consecinţă a primei boli. Nu sunt medic, aşa 
că nu ştiu să-ţi explic de ce, însă am avut nişte cazuri de difterie 
în familie, acum câţiva ani, aşa că ţin minte perfect cum 
evoluează totul. M-a privit încruntat: Bun, presupunând că 
reuşim să coborâm prin defileu până la Galdong, continuăm apoi 
spre sud, până în Nepal. De la Pokhara putem merge în jos prin 
Tansing la Gorakhpur. Există acolo un spital administrat de un 
ordin de călugăriţe specializate în asistenţă medicală, aşa că vei 
fi pe mâini bune. Şi tot ele pot aranja ca Asociaţia Văduvelor şi 
Orfanilor, care funcţionează pe lângă armată, să te ia în primire 
când ai să te însănătoşeşti. A făcut o pauză, gândindu-se. Deci, 
dacă înaintăm constant, ar trebui să ajungem în Gorakhpur în 
nici trei săptămâni, aşa că vei avea îngrijirea necesară, înainte 
de a te îmbolnăvi iar. 

Mă deranja teribil aproape tot ce spusese Domnul. Ideea că 
urma să mă îmbolnăvesc din nou, că trebuia să facem o lungă 
călătorie în sud şi, mai ales, ce avea să se întâmple cu mine, 
dată în grija unor „Hinglish” complet străini, într-o lume absolut 
diferită de cea pe care o cunoşteam eu. 

— Dacă avem de făcut un drum atât de lung, Domnule, cred 
că ar fi mai bine să mă odihnesc vreo două zile ca să-mi recapăt 
puterile. 

A încuviinţat din cap. 

— Trei, dacă ajungi la concluzia că n-o să ningă încă. M-am 
îngrijit de rațiile pentru cai şi am adus înăuntru şi ceilalţi saci cu 
grăunţe, abandonaţi de tine. Le rămâne destul cât să mănânce 
un pic în fiecare zi. După aceea, or să trebuiască să rabde de 
foame până coborâm la Galdong. Dar n-or să păţească nimic, fii 
liniştită. 

A făcut o cratiţă cu tocană şi m-a proptit în şezut ca să mă 
hrănească, fără ca în tot acest răstimp să scoată vreo vorbă. 
Simţeam că era dus cu mintea departe, probabil la problemele 
călătoriei care ne aştepta. După ce am mâncat, m-am simţit 
aproape în puteri şi am zis: 

— Imi faci o favoare, Domnule? Vrei să încălzeşti nişte apă în 
găleată, să pot face şi eu o baie? 

S-a uitat la mine mirat: 

— O baie? 


— În fine, nu o baie adevărată. Să mă spăl peste tot. Probabil 
că miros oribil a transpiraţie şi nu mă suport să fiu aşa. 

— Ah. Uitasem că ai fost crescută de un sergent-major de 
regiment. Tatăl tău a fost un Ahressem:. Fireşte că era deştept, 
curat, disciplinat. 

Mi-am dat seama că vorbea despre Sembur, însă în acea clipă 
n-aveam chef să întreb ce însemna „Ahressem” sau să spun că 
nu credeam că Sembur era tatăl meu. 

După ce a umplut găleata cu apă caldă, Domnul a fixat o 
pătură ca paravan lângă foc, însă eram atât de slăbită, încât am 
căzut în nas când m-am aplecat să mă spăl pe picioare, aşa că a 
trebuit să vină să mă ajute, ceea ce a şi făcut în tăcere, 
încruntat şi supărat tot timpul. Când am terminat şi după ce mi- 
am descâlcit părul, vârându-mă la loc în pat, parcă eram alt om. 
Domnul mi-a pregătit un castron mare cu tocană şi am înfulecat 
înfometată, mâncând singură pentru prima oară după atâta 
vreme. Numai după ce am terminat am remarcat că el nu 
mâncase deloc tocană, ci că mestecase o felie de carne de iac 
uscată. Consternată, i-am spus: 

— Tu când mănânci nişte tocană, Domnule? 

— N-au mai rămas decât trei cutii şi trebuie să te pui pe 
picioare. N-am să mor de foame, e destulă carne uscată. 

S-a uitat la mine exasperat: 

— Oh, nu-ncepe să-ţi faci inimă rea, fetiţo. Ce-ai păţit acum? 

Mi-am şters nişte lacrimi de pe obraz, furioasă de propria-mi 
slăbiciune, şi am zis: 

— Nu-mi fac inimă rea. În fine, nu prea. Sunt doar 
impresionată că te porţi atât de frumos cu mine. 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! 

S-a ridicat în picioare şi s-a dus să se ocupe de cai. M-am uitat 
prin peşteră. Mormanul de lemne şi stratul de balegă uscată, pe 
care le foloseam drept combustibil, erau aproape epuizate. In 
curând, aveam să rămânem fără foc. Mi-am pus în gând atunci 
să mă întremez suficient cât să pot porni la drum peste două 
zile şi mi-am fixat asta bine în minte, înainte de a adormi. 

Am dormit toată ziua, trezindu-mă doar să mănânc. A doua zi 
dimineaţă, mă simţeam deja mai în puteri. După micul dejun m- 
am sculat din pat, m-am spălat şi m-am îmbrăcat, după care mi- 
am pus picioarele la încercare vreo zece minute, înainte să mă 


3 Prescurtare în engleză de la „Army Regimental Sergeant Major” (n. trad.). 


lungesc din nou. După vreo oră, am ieşit din peşteră să mă 
plimb puţin, învârtindu-mă în cerc sub lespedea de la intrare. 
Am alternat astfel, toată ziua, odihna cu exerciţiul fizic. 

Domnul şi cu mine n-am schimbat aproape niciun cuvânt. 
Eram prea ocupată să mă concentrez la ce făceam şi presupun 
că nici el n-avea nimic să-mi spună, deşi de vreo două-trei ori 
am sesizat că mă urmărea cu o expresie pe jumătate 
nedumerită, pe jumătate plictisită, de parcă ar fi asistat la ceva 
ce depăşea pentru el orice închipuire. 

La asfinţit, am ieşit afară să mă uit la cer şi să adulmec aerul. 
Când m-am întors în peşteră, am spus: 

— Va trebui să plecăm mâine, la prima geană de lumină. 

— Ai să fii destul de întremată? 

— Da, Domnule. S-ar putea să trebuiască să mă legi de 
spinarea lui lov, dar o să mă descurc eu cumva. 

M-a privit aspru, după care a încuviinţat, dând din cap cu 
mişcări lente: 

— Bine, Jani. Mâine. 

Când am scos caii afară a doua zi dimineaţă, am ştiut că nu 
mai aveam timp de pierdut. La nord, cerul era acoperit de nori 
ce prevesteau ninsoarea, iar temperatura scăzuse mult. Am 
rămas în picioare câteva momente, lângă, movila de pietre, 
luându-mi în gând rămas-bun de la Sembur şi mulţumindu-i că 
avusese grijă de mine. În timpul ăsta, mi-am amintit de 
momentele când zăceam pe jumătate buimacă de fierbinţeală şi 
i-am auzit discutând pe Domnul şi pe Sembur, acesta din urmă 
admițând calm că omorâse - pe cine? Pe o Maharani şi pe soţul 
ei...? 

Ştiam vag că Maharani era un fel de prinţesă indiană, iar 
ideea că Sembur ar fi putut omori o femeie mi se părea absolut 
incredibilă. În plus, îi spusese Domnului că eram fiica lui, or nici 
asta nu mi se părea deloc plauzibil. M-am uitat la mormanul de 
pietre sub care zăcea Sembur şi mi-am zis că, indiferent care ar 
fi fost adevărul, acum nu mai conta pentru nimeni. 

Avea să vină, însă, ziua, când urma să aflu că straniul şi 
cumplitul adevăr conta pentru toată lumea, şi mai ales pentru 
mine şi pentru bărbatul care în aceste ultime zile mă salvase de 
la moarte. 


5 

Domnul m-a ajutat să încalec şi am pornit în jos pe pantă, prin 
defileu, în direcţia nord-sud. El deschidea drumul, mergând pe 
jos şi croind potecă pentru caii deja lihniţi de foame. Urma Flint, 
încărcat cu cortul şi bagajele noastre, iar ultima veneam eu, pe 
lov. 

Era greu şi numai să te ţii în şa, fiindcă în permanenţă ne 
împiedicam, ne legănam şi alunecam. Sub pereţii trecătorii, 
zăpada avea adâncimea de aproape un metru şi mă minunam 
cum Domnul se avânta prin troiene, croind o cărare îngustă, pe 
unde să răzbatem şi noi. In prima oră, am parcurs aproape un 
kilometru, în următoarea oră un kilometru jumătate, întrucât 
stratul de zăpadă nu mai era atât de gros, iar în a treia oră încă 
un kilometru şi jumătate. 

Apoi, m-au lăsat puterile şi a trebuit să-l strig pe Domnul. A 
înotat prin nămeţi înapoi, a pus o pătură împăturită înaintea 
mea ca să mă pot rezema, mi-a legat o funie de mijloc şi a 
înnodat capetele sub pieptul lui lov. N-a scos nicio vorbă, însă 
mi-a pus mâna pe obraz câteva clipe şi mi-a zâmbit duios, cu 
surâsul acela care ştergea de pe chipul lui orice duritate şi 
aroganță. A fost ca un tonic, care îmi dădea puteri. 

După cinci ceasuri de cazne grele care păreau să nu se mai 
sfârşească, am scăpat în fine de zăpadă. Fără funie, aş fi căzut 
pesemne de nenumărate ori, însă metoda aceasta nu mă 
scutise de efortul de a călări, aşa că tot trupul mă durea şi 
simţeam în mădulare o istovire teribilă. Când Domnul şi-a târât 
picioarele înapoi până la mine, cizmele lui răsunând acum plăcut 
pe stâncă, fără zgomotul acela înăbuşit prin zăpadă, am 
remarcat că ochii i se duseseră în fundul capului de oboseală şi 
efort, iar zâmbetul i se preschimbase într-un rânjet încremenit, 
ca o sfidare adresată muntelui, defileului, vântului şi zăpezii, în 
fine tuturor elementelor care încercau să ne distrugă. 

S-a oprit, gâfâind: 

— Jani... putem campa pe valea de sus? 

Am scuturat din cap, căznindu-mă să articulez nişte cuvinte 
cu buzele îngheţate: 

— Nu-i bine, Domnule. Vine ninsoare grea. Va trebui să 
înnoptăm jos, pe colinele de la poalele munţilor. 

— Aşa mă gândeam şi eu. Pentru asta, de altfel, i-am cruțat 
puterile lui Flint. 


A desfăcut funia, m-a ridicat şi m-a pus pe pătura îndoită, 
după care timp de câteva minute a mutat toate bagajele de pe 
Flint pe lov, fixându-le bine. Mă miram că făcea atâtea pentru 
mine, când ştiam că nu mă putea suferi. Cei din neamul lo-bas 
ar fi socotit că soarta mea era să mor pe munte şi m-ar fi părăsit 
în peşteră, de la bun început. 

Domnul m-a luat pe sus şi m-a aşezat de-a curmezişul pe 
Flint, după care s-a urcat şi el în şa în spatele meu, cu frâul lui 
lov înfăşurat de talie. O mare uşurare mi s-a răspândit în oase şi 
muşchi, când m-am lăsat ca o cârpă pe spate. Simţindu-i trupul 
şi braţele ca nişte proptele, am scăpat de orice efort, încât 
puteam până la urmă să şi adorm în şa. 

Ştiam că tot greul trecuse acum şi că Domnul biruise. Caii 
dornici să pască, aveau să meargă acum în pas iute, aşa că 
înainte de asfintit urma să ajungem la Galdong. 

În următoarele ore am moţăit de multe ori, legănându-mă 
adormită în braţele Domnului, simţindu-mă ocrotită şi în 
siguranţă. La o bucată de vreme după ce soarele a trecut de 
zenit, m-am dezmeticit şi am zis: 

— Domnule...? 

— Da? 

— Îţi mulţumesc din suflet. 

— Ai mai spus asta de vreo zece ori. 

— Zău? Îmi pare rău, dar nu ştiu cum să spun altfel. 

— Încearcă mai bine să taci. 

Demonii munţilor îl împresuraseră până la urmă. Când eşti 
foarte obosit şi ai stat mult timp la mare altitudine, duhurile rele 
îţi joacă nevăzute în jurul capului şi te fac arţăgos, însă ştiam că 
demonii aveau să-l părăsească după ce ajungeam pe câmpie, 
aşa că am aţipit iar. 

Mult mai târziu, când am deschis iarăşi ochii, am zărit turlele 
aurii ale mănăstirii Galdong la numai trei kilometri peste 
câmpuri. M-am simţit brusc revigorată, reînnoită şi înfometată. 
Era mai cald acum, aerul era mai binefăcător şi am observat că 
Flint păşea vioi cu capul sus. Cum nu încerca să se oprească şi 
să pască, am înţeles că pesemne ne oprisem deja mai devreme 
să hrănim caii, iar eu dormisem tot timpul. 


În noaptea aceea, am rămas într-o casă din sătucul Galdong, 
aflat la vest de mănăstire. Domnul era în stare să plătească o 


monedă de aur pentru cele două camere închiriate, dar am fost 
atât de şocată de prostia lui, încât nu m-am mai putut stăpâni şi 
i-am vorbit destul de urât: 

— O monedă de aur? Te-ai ţăcănit, cumva? 

— E doar o jumătate de liră. 

— Nu i-o arăta! l-am smuls-o din mână până ca femeia cu 
care se tocmea să se întoarcă împreună cu bărbatu-său, pe care 
îl chemase în ajutor. Scoate repede o rupie de argint! 

Când şi-au făcut apariţia femeia şi soţul ei, am început să le 
atrag atenţia, politicos, cât de sărăcăcioasă le era casa, 
explicându-le că lipseau de-acolo toate lucrurile trebuincioase 
persoanelor de rang şi că am da dovadă de o extraordinară 
mărinimie sufletească consimţind să petrecem o noapte-două 
sub acoperişul lor! La rândul lor, au subliniat şi ei avantajele 
căsuţei de chirpici, precum şi primejdiile la care se expuneau, 
luând între pereţii ei pe un demon străin. Până la urmă, am 
căzut la învoială pentru un preţ de o monedă de argint pe două 
nopţi, cu trei mese pe zi pentru fiecare, dintre care una cu 
came, şi o cadă cu apă fierbinte. 

Domnul ne privea în tăcere, părând că urmăreşte într-un fel 
discuţia, deşi nu cunoştea limba. Când s-a terminat tocmeala şi 
am rămas singuri, i-am spus condiţiile obţinute. Atunci l-am 
văzut râzând pentru prima oară: 

— Eşti nemaipomenită, Jani. Efectiv, nemaipomenită. 

N-am prea înţeles ce voia exact să spună, însă m-am simţit 
tare mândră de mine că îl făcusem să râdă. 

Ne-am îngrijit de cai, am făcut baie pe rând, am mâncat 
copios, după care am dormit toată noaptea. Dimineaţa, m-am 
simţit mult mai întremată şi m-am bucurat că Domnul afişa, ca 
de obicei, un aer rece şi arogant. Cum mă şi aşteptasem, Marele 
Lama aflase numaidecât de sosirea noastră şi trimisese după 
mine. Domnul s-a încruntat când i-am spus şi a zis: 

— Mai bine vin şi eu. 

— Nu, nu se poate, dacă nu te-a invitat. Oricum, Rild o să mă 
întrebe doar de Sembur. După care o să spună că, dacă vreau, 
pot rămâne aici să mă fac călugăriţă. 

— Şi vrei? 

Am clătinat din cap. 


— Nu şi oricum nu mă pot face călugăriţă aici, fiindcă Sembur 
zicea că ăştia sunt toţi păgâni şi nu cred în Sfânta Biblie. Or n-aş 
face nimic prin care să-l supăr pe Sembur. 

Domnul s-a uitat lung la mine, încruntat, ca şi cum ar fi 
încercat să dezlege o enigmă. L-am privit şi eu, căci aşa mă 
învățase Sembur. „Să nu întorci niciodată privirea, Jani. 
Întotdeauna să priveşti omul în ochi. Fie el superior, sau 
subaltern. Drept în ochi.” 

Domnul a spus în cele din urmă: 

— Ei bine, indiferent ce-a tăcut Sembur, eşti norocoasă că ai 
avut un tată care ţi-a insuflat atâta lealitate. 

— Sembur n-a fost tăticu' meu. Şi nici ce-aţi vorbit voi doi 
când eu dormeam nu e adevărat. Sembur n-a ucis pe nimeni şi 
n-a furat nicio bijuterie. 

— Dar bijuteriile erau la el. 

— Fiindcă le-a căpătat pe căi cinstite. 

— Vrei să spui că Sembur m-a minţit când a recunoscut că a 
săvârşit acele crime? Că a fost un mincinos? 

M-am simţit încolţită şi, brusc, m-a copleşit o furie împotriva 
Domnului, făcându-mă să tremur. _ 

— Nu, n-a fost un mincinos! am tunat eu. In noaptea aia 
Sembur ţi-a spus toate chestiile alea neadevărate pentru un 
motiv anume. Şi, dacă aş fi destul de mare, ti-aş trage una, 
numai că Sembur mi-a zis să fiu politicoasă cu tine. 

Acestea fiind zise, m-am răsucit pe călcâie şi am pornit ţanţoş 
spre mănăstire. Audienţa mea la Rild a decurs exact cum mă 
aşteptam. l-am povestit despre Sembur, cum a avut probleme 
cu inima când am străbătut defileul şi cum m-am îmbolnăvit şi 
eu. Mi-a confirmat şi el că un demon rău, purtător de molimă, 
ucisese câţiva copii în Namkhara şi a zis că am avut noroc că 
am putut învinge un duh atât de puternic. A închis ochii, iar 
după o tăcere a zis: 

— Calea ta mi se arată întunecoasă, vălul e greu de pătruns... 
însă o văd pe femeia în roşu care va fi prietena ta, iar prin ea va 
veni cel de temut, care îţi va fi duşman, Omul de Argint... S-a 
întrerupt, trăgând aer în piept cu un şuierat, şi a căscat brusc 
ochii mari, şocat. Crezusem că era imposibil ca în vreun fel 
calmul Marelui Lama să fie vreodată tulburat, însă acum 
reacţiona de parcă s-ar fi ferit de pişcătura unui scorpion. 


— Ahhh... a respirat el. N-am crezut niciodată că pot simţi 
atâta putere între limitele pământului şi ale încarnării. Din nou a 
închis ochii şi am văzut cum mişca din buze murmurând nişte 
mantras, care să-i liniştească cugetul. Incepeam să mă foiesc 
nerăbdătoare, dornică să plec, când a vorbit: O dată cu rotația 
stelelor, vei veni din nou la noi, copilă. Până atunci, du-te şi fii 
binecuvântată. 

Am reacţionat cum se cuvenea: 

— Fie ca astfel să mi se uşureze eliberarea din roata 
renaşterii, Înălţimea ta. 

După aceea Mudok a venit să mă conducă prin nenumăratele 
culoare, încăperi şi scări întortocheate, până ce am ajuns în cele 
din urmă la porţile mari ale mănăstirii. 

Nu prea luasem în seamă cuvintele lui Rild, fiindcă mă 
preocupau pregătirile pentru călătoria noastră în sud. Abia când 
a venit anul Şoarecelui de Fier, după ce trăisem ani de zile în 
altă lume, mi-am amintit şi eu de cuvintele rostite de Marele 
Lama de la Galdong, în acea zi de iarnă, în ţinutul Smon T'ang. 

Când am ajuns acolo unde locuiam, l-am găsit pe Domnul 
frecând caii. M-am apucat să-l ajut în tăcere, după care mi-am 
înfrânt mândria şi am zis: 

— Îmi pare rău că m-am purtat urât, Domnule. 

Mi-a aruncat o privire amuzată: 

— Nu-i nimic. Ce s-a întâmplat la mănăstire? 

— Mai nimic. Exact ce am prevăzut eu. 

— Aş vrea să pornim mâine spre sud, ca să te pun sub 
îngrijire medicală cât mai curând posibil. 

— Eu nu simt cum că am să mă îmbolnăvesc iarăşi peste trei 
săptămâni. 

— Dacă mă înşel eu, nu-i nicio pagubă. Crezi că-i bine să 
cumpărăm un iac pentru drum? 

M-am gândit şi am spus: 

— Atâta timp cât sunt şi eu, e perfect să ne luăm un iac, care 
ne poate ajuta şi la bagaje. 

— Cum adică „atâta timp cât sunt şi eu”? 

— Fiindcă dacă n-aş fi eu, ai face drumul ăsta într-un interval 
de timp de două ori mai mare. Eu, însă, mă pricep să vorbesc cu 
iacii şi ei fac ce le zic eu. 

— Să vorbeşti cu iacii? s-a mirat el, zgâindu-se la mine. 


— În fine, de fapt, cu orice animal. Nu cele târâtoare, ca de 
pildă şerpii, însă patrupedele, da, cum ar fi caprele, caii şi urşii. 

— Urşii? 

— Sunt tare drăguţi. Am vorbit odată cu un leopard de 
zăpadă. La început a fost mai reţinut, dar după un timp ne-am 
împrietenit. Nu mă supăr dacă o să râzi, Domnule. 

— Nu râd deloc. Într-adevăr, avea o expresie gânditoare. Am 
văzut cum te-ai împrietenit cu Flint din prima zi, când te-am 
întâlnit, şi crede-mă că e mai capricios decât un leopard de 
zăpadă. Perfect, o să cumpărăm astăzi un iac şi provizii pentru 
călătorie, iar mâine pornim la drum. 


După vreo şase zile, mă simţeam însănătoşită complet, fără 
nici urmă de slăbiciune fizică. Simţeam încă în mine un gol 
dureros pricinuit de pierderea lui Sembur, însă pe parcursul 
lungilor zile de drum printre colinele liniştite avusesem răgazul 
să mă gândesc mult şi eram sigură că Sembur ar fi ales oricum 
să moară sus pe munte, decât să fie dus înapoi în India să 
înfrunte ce îl aştepta acolo. Încetasem să mă mai întreb în 
legătură cu viitorul meu, mulţumindu-mă să-mi închipui că 
Domnul şi cu mine aveam pur şi simplu să mergem aşa mereu, 
printre munţi şi coline, peste râuri învolburate şi peste câmpii 
largi, călătoria noastră fiind fără de sfârşit. 

Pe măsură ce zilele au trecut, am intrat într-o rutină simplă, în 
fiecare dimineaţă, pregăteam ceva cald pentru micul dejun. In 
timp ce Domnul plia corturile şi avea grijă de Flint şi lov, care se 
împrieteniseră de minune. Nici unuia nu le plăcea de iac, pe 
care îl chema Neb, dar nici el nu-i putea suferi. II botezasem Neb 
de la Nebuchadnezzar, care mânca iarba de pe câmp. 

In timp ce ne vedeam de treburile noastre sau mergeam 
călare, mai vorbeam uneori, dar nu prea mult. Tăcerea noastră 
nu era, însă, neprietenoasă. Mai degrabă, era faptul că nu prea 
aveam ce să ne spunem, întrucât veneam din lumi diferite şi nu 
aveam aproape nimic în comun. Cu mult înainte de apusul 
soarelui, ne opream, puneam corturile, ne spălam de praful şi de 
năduşeala de pe drum, după care pregăteam a doua şi, 
totodată, ultima masă din acea zi. Acesta era momentul care îmi 
plăcea cel mai mult, când stăteam la foc în amurg şi toata fiinţa 
era liniştită, cu excepţia vreunui târşâit de copită sau a vreunei 
mici sforăituri de la unul dintre animale. 


Adesea, pe potecă, trebuia să-l înghiontesc pe Neb să se 
mişte mai repede sau, oricum, măcar să se mişte. Treaba asta 
întotdeauna îl fascina pe Domn. Privea spectacolul surâzând în 
colţul gurii, după care scutura nedumerit din cap. Odată m-a 
întrebat: 

— Ce-i tot spui, Jani? 

— Oh, pur şi simplu ce-mi trece prin cap. Uneori îl laud, alteori 
îl cert. 

— Şi trebuie s-o faci în limba din Smon T'ang? 

— Nu contează limba. Nu e important ce spui, ci ce gândeşti. 
Nu, mai degrabă ce simți. 

Domnul a arătat spre Neb, care se oprise pe malul unui râu pe 
care tocmai îl trecusem, iar acum stătea posomorât cu capul în 
altă parte. 

— Vorbeşte-i în engleză, de data asta, Jani. 

Am coborât de pe lov şi m-am dus la Neb, frecându-l tare pe 
maxilar cu mâna goală şi suflându-i uşor în nas. Mi-a trecut prin 
minte că se simţea trist şi avea nevoie de încurajare, aşa că i- 
am spus: „Sărăcuţul de tine, Neb, ai fost un băieţel atât de bun, 
nu-i aşa? Nici nu ştii cât de mulţumită sunt că ai cărat atâta 
greutate. Uită-te numai la caii ăia caraghioşi care se dau în 
spectacol, fuduli, de parcă n-ai putea ţine pasul cu ei...” Neb s-a 
mişcat şi a întors capul, să se uite la mine. După ce i-am mai 
vorbit un pic, a început să se mişte, călcând apăsat pe lângă cai, 
cu un aer semet şi hotărât. 

Domnul şi-a scos şapca de fetru, şi-a petrecut degetele 
printre cârlionţii negri, chicotind încântat: 

— Fir-aş al naibii! Ce păcat că grăjdarii care se ocupă de 
poneii noştri de curse nu au talentul tău! 

Din Smon T'ang am trecut graniţa în Nepal şi am continuat tot 
aşa spre sud prin valea largă dintre piscurile Annapurna şi 
Dhaulagiri, coborând din ţinutul înalt unde creşteau brazi, 
mesteceni şi rododendroni cu flori uriaşe, pe pantele unde 
vântul adia mai lin printre pini, stejari şi aluni. Am cotit spre 
Pokhara, la est, unde Domnul a umplut din nou coşurile cu 
provizii proaspete, după care am luat-o iarăşi spre sud, 
îndreptându-ne către Bethari şi graniţa indiană. 

În a zecea zi, când era rândul Domnului să se spele primul în 
găleata cu apă încălzită, am căutat din priviri medalionul de 


argint care îi atârna pe piept, căci din acea noapte în peşteră 
fusese un fel de talisman pentru mine. 

Luându-mi inima în dinţi şi convingându-mă să mă uit la el, şi 
nu în jos la bucăţile de carne pe care le prăjeam, am spus: 

— Pot să te întreb ceva, Domnule? 

A ridicat privirea de la maşina de ras pe care o punea la loc 
alături de cealaltă şi a zis absent: 

— De ce nu? 

— Nu ştiu dacă e politicos. 

— Întreabă-mă şi am să-ţi spun eu dacă e sau nu. 

— Mă întrebam ce reprezintă medalionul de la gât. 

A venit spre mine, desfăcând lanţul şi clănţănind un pic din 
dinţi din cauza vântului rece din zorii zilei, după care a pus 
medalionul cu lanţ cu tot în palma mea şi s-a dus să-şi îmbrace 
flanelă de lână. Am văzut că discul gros de argint, cam de două 
ori mai mare decât unghia de la degetul meu mare, avea 
montat pe mijloc o stea de aur cu cinci colţuri. Am întors 
medalionul pe dos. Pe spate, era o spirală de şerpişori şi 
înflorituri, care mi-am dat seama că reprezenta un fel de scriere. 

— E o limbă străină. Domnule? am zis eu. 

— Da. O limbă din India, numită hindi. 

— Şi ce scrie aici? 

— Oh, e un fel de poem. Nimic important. 

— ŢI l-a dat cineva? 

— O doamnă. Hai, încetează cu întrebările. 

— lartă-mă. Mă gândeam şi eu, aşa. 

l-am dat înapoi medalionul, după care m-am apucat să 
urmăresc din nou bucăţile de carne din tigaie. 

Aproape de la o zi la alta, aerul s-a încălzit şi a devenit mai 
umed; ne-am trezit umblând printr-un ţinut pentru mine absolut 
necunoscut. O zi întreagă am tot mers pe o potecă prin pădure, 
trecând prin sătucuri, unde oamenii cu pielea smeadă se uitau 
curioşi la noi. Devreme în acea zi, l-am vândut pe Neb unui grup 
de negustori care mergeau spre nord, fiindcă era neobişnuit cu 
clima şi dădea semne de suferinţă. Eram în aceeaşi situaţie ca şi 
Neb, întrucât aerul mi se părea mult prea apăsător şi prea greu, 
dar îmi ascundeam starea de disconfort. Călăream acum 
îmbrăcaţi subţire - eu cu o tunică, Domnul cu o cămaşă însă 
după ce apunea soarele ne trebuiau totuşi haine groase, fiindcă 
noaptea era frig. 


Atâta vreme cât am izbutit să nu mă gândesc că drumul 
nostru avea să ia sfârşit, am fost straniu de fericită tot timpul. N- 
aş fi putut spune de ce. Poate fiindcă acum, după ce Sembur se 
prăpădise, eram bucuroasă că mă aflam pentru o vreme în grija 
Domnului. 

Imi doream, adesea, să ştiu mai multe despre el, dar nu 
vorbea niciodată despre persoana lui. Uneori, când puneam 
corturile şi aşteptam să se facă mâncarea, îmi punea o 
sumedenie de întrebări, nu despre mine, ci despre ţinutul Bod. ÎI 
numea Tibet, cum făcea şi Sembur, şi era limpede că reprezenta 
un mare mister pentru lumea de afară. Domnul m-a întrebat 
cum erau cârmuiţi oamenii, dacă existau mulţi soldaţi, câte 
trecători erau prin munţii din Smon T'ang, dacă vechile forturi 
de pe câmpiile de jos erau bine înarmate, şi multe alte întrebări 
de acest fel. l-am răspuns şi eu cum m-am priceput mai bine, 
însă am rămas mirată, fiindcă după multe dintre lucrurile despre 
care mă întreba am căpătat convingerea că ştia despre Bod 
mult mai mult decât ar fi fost normal să ştie cineva complet 
străin de aceste meleaguri. 

Când l-am întrebat dacă mai fusese vreodată în Tibet, a zis: 

— Da, dar nu cum mergeţi voi. Am fost mult mai la est, între 
Lhasa şi frontieră, şase luni, anul trecut. 

— De ce te-ai dus acolo, Domnule? 

— Nu mai pune atâtea întrebări. 

— Eu? am întrebat, privindu-l indignată. Tu eşti cel care mă 
tot bombardează cu sute de întrebări! 

S-a uitat încruntat la mine: 

— Fetiţelor trebuie să li se vadă doar faţa, să nu li se audă 
guriţa. 

Imi plăcea cum se încrunta şi mă străduiam din răsputeri să-l 
imit, uitându-mă la el peste foc: 

— Ai nasul lung, am zis eu, sprâncene arcuite şi arăţi ca un 
demon străin. 

Expresia i s-a schimbat nostim şi a zis: 

— Parcă se cuvenea să fii politicoasă cu mine. 

— Oh. Da, sunt, însă uneori mai uit şi eu. Îmi cer iertare. 

— Nu face nimic, a zis Domnul. 

În a cincisprezecea zi, m-am trezit noaptea simţindu-mă rău: 
aveam palpitaţii şi o slăbiciune înfiorătoare mi se furişa prin 
mădulare. Când s-a făcut dimineaţă, abia am reuşit să mă ridic 


în picioare. Domnul mi-a luat pulsul şi m-a pipăit pe frunte, după 
care şi-a muşcat buza: 

— A venit mai repede decât mă aşteptam, Jani, a zis el, tăios. 
Am fost rapizi, dar tot ne-au rămas trei zile de mers. M-a întins 
pe pat şi a tras o pătură peste mine: Odihneşte-te până ce fac 
ceva de mâncare şi strâng tabăra. 

In dimineaţa aceea, am călărit legată de spinarea lui lov, 
legănându-mă şi clătinându-mă în şa. La un moment dat, după- 
amiaza, mi-am dat seama că eram pe Flint, cu Domnul stând în 
spatele meu, ţinându-mă aşa cum mă ţinuse când străbătusem 
defileul. Sau poate era altfel, fiindcă adesea pluteam parcă 
departe, într-un fel de neant, unde timpul însuşi se oprea în loc. 

Pentru scurtă vreme, m-am întors un pic din acel tărâm 
îndepărtat, descoperind că era iarăşi zi şi că soarele abia 
răsărise de două ceasuri. Aerul era mai cald şi pământul 
mirosea altfel. Nu mai eram de-a curmezişul pe Flint, ci pusă pe 
şa pe ceva moale, o pătură îndoită pesemne; Domnul mă ţinea 
pe după umeri, iar eu aveam capul rezemat pe pieptul lui. 

— Unde e lov? am şoptit. 

A coborât privirea şi am observat că era tras la faţă de 
supărare: 

— In spate, prins de căpăstru, duce bagajele. Cum te simţi, 
Jani? 

— Cam... ciudat. Cât de obosit eşti, Domnule, să mă tot cari 
aşa. 

— Dormi, Jani. E singura doctorie pe care ţi-o pot oferi. 

La un moment dat, m-am trezit auzind vorbindu-se ceva pe o 
limbă necunoscută mie. Eram într-o trăsurică, vehicul ce nu 
exista în Smon T'ang, dar pe care îl văzusem într-o poză în 
cartea mea cu Povești despre Jessica. Parcă zăceam întinsă pe o 
saltea pe paie şi auzeam glasul tăios al Domnului, ameninţător, 
ca şi cum i-ar fi spus vizitiului să mâne cu grijă. Vag, mi-am dat 
seama că ajunsese probabil într-un sat unde închiriase o trăsură 
cu vizitiu. După o altă perioadă de gol total, am auzit o 
harababură de zgomote - zdrăngănit de roţi, tropăit de copite şi 
murmur de voci amestecate. Am simţit miros de fructe, legume, 
fum, animale şi oameni, şi mi-am dat seama că eram într-un 
oraş. 

După aceea, gălăgia a rămas în urmă. Trăsura s-a oprit. 
Domnul m-a luat în braţe şi m-a dus, printr-o uşă mare, într-un 


loc răcoros. Cineva vorbea cu el. l-am auzit glasul, tăios şi 
autoritar: „Puțin îmi pasă mie de cum se procedează normal. 
Internaţi imediat copila asta, transmite-ţi apoi respectele mele 
maicii superioare, sau cum i-oţi fi zicând voi, şi spuneţi-i că i-aş 
fi tare recunoscător dacă ar vrea să schimbe câteva vorbe cu 
mine, de îndată ce va găsi răgazul să o facă.” 

Eram întinsă pe un pat îngust, care se mişca pe un coridor. O 
doamnă cu o bonetă albă vorbea cu cineva şi mă dezbrăca. 
Avea părul de culoarea griului şi mă uitam la ea, uluită. Nu mai 
văzusem niciodată păr blond. Apoi totul a pălit şi am plecat 
iarăşi departe, pe meleagul acela unde nu se întâmplă nimic, iar 
timpul stă în loc. 


Am revenit fără chef în lumea viilor şi ştiam că fusesem dusă 
multă vreme. Stăteam lungită într-un pat cu aşternut alb şi 
purtam o cămaşă de noapte din flanelă bej. Incăperea era mică, 
iar o fată cu pielea negricioasă, purtând un şorţ alb peste rochie, 
spăla podeaua. Când am scos un sunet, a zâmbit, a spus ceva 
într-o limbă străină, după care a ieşit. După câteva clipe, s-a 
întors cu o doamnă îmbrăcată toată în negru, cu excepţia 
moţului alb de la glugă. Aveam să aflu că era o englezoaică 
sfântă, o călugăriţă, iar aici lucra un ordin de călugăriţe 
specializate în asistenţă medicală, care administrau micul spital 
de pe lângă Misiunea Catolică din Gorakhpur. Erau ajutate de 
câteva surori medicale, care nu erau femei sfinte, ca bunăoară 
doamna cu păr blond pe care o văzusem în prima zi. 

Călugăriţa stătea în picioare lângă patul meu. Zâmbind, mi-a 
spus: 

— Ei bine, domnişoară, tare ne-ai mai speriat. Zaci de cinci 
zile, deja. Cum te simţi în dimineaţa asta? 

— Niţel cam... slăbită. Însă bine, mulţumesc, domnişoară. 

— Să-mi spui maică. Maica Ruth. 

— Da, maică. 

— Ne-ai cam pus în încurcătură, Jane. 

— Mă cheamă Jani, domnişoară. Maică. 

Călugăriţa a luat tăbliţa de la picioarele palului, pe care era 
fixată o foaie de hârtie. 

— Te-am internat ca Jane. Jane Burr. 

M-am întrebat vag de ce mi se alesese acest nume. Nu 
încăpea îndoială că Jane era rostirea „Hinglish” a prenumelui 


meu, însă în Smon T'ang nu avusesem niciodată un nume de 
familie şi nu-mi dădeam seama de ce-mi ziceau Jane Burr. 

Călugăriţa spunea: 

— Maiorul Crossland, de la spitalul militar, a venit ieri în vizita 
lui săptămânală obişnuită. E cel mai bun medic şi te-a examinat 
amănunţit. Mai ţii minte? 

— Păi, nu prea, măicuţă. 

— Nu contează. Era îngrijorat de starea inimii tale, fiindcă în 
cazuri de acest fel apar uneori probleme ale inimii, însă se pare 
că eşti foarte puternică şi sănătoasă, mi-a zâmbit ea radios. 
Sperăm ca în câteva zile să te punem pe picioare, iar peste o 
lună să pleci în Anglia. 

— Vă rog... unde e Domnul? am zis eu. O să vină să mă vadă? 

— Cine, dragă? 

— Domnul. Am... am uitat cum îl cheamă. Domnul care m-a 
adus aici. 

— Oh, căpitanul cel tânăr. Nu, a plecat acum trei zile, Jane. A 
primit ordin să se prezinte la Calcutta şi a plecat cu trenul, cu 
calul ăla frumos într-o cuşcă pentru cai. 

Ştiam că avea să plece înapoi în lumea lui şi că n-aveam să-l 
mai văd. Totuşi, să mi se spună aşa a fost un şoc pentru mine, 
de parcă m-ar fi pălmuit cineva pe neaşteptate. M-am înfiorat, 
cuprinsă de panică la gândul că acum eram cu adevărat 
singură. Gura mi s-a schimonosit de plâns şi m-am întors pe o 
parte, ţinându-mă cu mâna de gât unde mi se pusese un nod 
imens. Cu degetele am atins ceva sub cămaşa de noapte, ceva 
mic şi rotund. Nevenindu-mi să cred că speranţa mea putea fi 
adevărată, am bâjbâit pe lângă gât, am găsit lanţul fin şi l-am 
tras afară. În clipa următoare, mă uitam uimită la medalionul 
care avea montat pe el steaua de aur. 

Am răsucit medalionul pe dos şi cu ochii înceţoşaţi de lacrimi 
m-am uitat la spirala cu scris delicat de pe spate. Mi-a venit o 
idee şi am şoptit: 

— Măicuţă... scuzaţi-mă... nu cumva ştiţi să citiţi... în hindi? 

— Nu ştiu, dragă, am auzit-o rostind vioi, însă ştie maica 
Maria. Cu o lupă a citit inscripţia de pe medalionul pe care ţi l-a 
lăsat tânărul căpitan, dacă asta voiai să ştii. 

— Şi ştii ce scrie, domnişoară... adică, măicuţă? 


— Da, maica Maria a notat pe o hârtie. A întors tăbliţa pe care 
o ţinea în mână şi s-a uitat la o bucată de hârtie prinsă pe spate. 
Se pare că sună mai poetic în hindi, însă iată cam ce înseamnă: 


lată un suvenir care să-ți amintească de un prieten 
Poate n-o să-ți poarte noroc 

Și nici n-o să te ferească de ursită 

Sau de vreun duşman 

E doar ca să-ți aduci aminte 

Păstrează-l până când vreun prieten are nevoie de el 
După care oferă-l bucuros şi vezi-ți de drumul tău. 


Mi-am vârât faţa în pernă şi am dat frâu liber lacrimilor. Eram 
mâhnită, dar şi bucuroasă totodată, fiindcă ţineam strâns în 
mână acest suvenir care spunea că eram prietena lui. Mi-l 
oferise mie... mie, să-mi aduc aminte. 

lar aducându-mi aminte, n-aveam să mai fiu niciodată 
complet singură. 


6 

Pentru prima oară am dat ochii cu Anglia trei luni mai târziu, 
când am văzut Insula Wight. După o oră, vasul nostru naviga pe 
o fâşie lată de apă, numită The Solent, şi am acostat la 
Southampton pe o burniţă deasă. 

Nu mai numeam această ţară „Hingland”, fiindcă remarcasem 
că ceilalţi oameni nu foloseau acest „h” suplimentar cum făcea 
Sembur. De fapt, nu mai vorbeam de loc şi eram mută de 
aproape opt săptămâni. Toată lumea credea că era din cauza 
slăbiciunii şi că ingratitudinea asta era o ruşine, numai că se 
înşelau. Când eram singură vorbeam cu mine însămi, dar când 
încercam să spun ceva altei persoane aveam senzaţia că îmi 
înţepeneau gâtul şi limba. 

Mi-era frică tot timpul. Bine măcar că în Poveşti despre Jessica 
citisem câte ceva despre lumea din afara ținutului Smon T'ang, 
iar de-a lungul anilor Sembur îmi istorisise nenumărate fapte 
uluitoare. Una e, însă, să ţi se povestească despre mari 
locomotive de fier sau despre vase uriaşe, despre oraşe 
mişunând de oameni ca un muşuroi de furnici ori despre mări 
care ating zarea; dar să vezi cu ochii tăi astfel de lucruri e cu 
totul altceva. Eram la fel de speriată ca un copil englez care s-ar 
fi trezit cu o caravană de iaci şi ponei călătorind prin ţinutul Bod. 

Pe parcursul călătoriei, am fost în grija domnişoarei Foot, care 
lucrase ca guvernantă în India, iar acum se întorcea acasă. | se 
plătise o sumă mică de către instituţia de binefacere a armatei, 
ca să mă însoţească până la Londra, unde mi se găsise un loc 
într-un orfelinat, Căminul Adelaide Crocker pentru fete orfane, 
fondat cu peste cincizeci de ani în urmă de către o doamnă al 
cărei nume îl purta acest cămin. 

Domnişoara Foot era o femeie subţirică, cu părul cărunt şi un 
nas ca un cioc. Ne uram. Mi-era frică să mişc şi un deget, fiindcă 
ştiam că nu era bine. După părerea domnişoarei Foot, mergeam 
urât, stăteam urât în picioare, şedeam urât pe scaun, eram 
prost crescută, ţâfnoasă şi needucată. Eu o uram pentru că mi- 
aduceam aminte cât se căznise Sembur să mă crească frumos, 
or simţeam că tot ce spunea ea era o jignire la adresa lui. 
Domnişoara Foot mă ura pentru nenumăratele mele cusururi, 
dar în special fiindcă eram metisă. Presupun că asta însemna că 
eram jumătate englezoaică şi jumătate indiancă, şi eram 


profund nedumerită neînţelegând de ce ea considera că acest 
lucru era un păcat atât de mare. 

Fiindcă eram veşnic amuţită, se pare că a crezut că eram 
lipsită de auz şi de orice alt simţ, permiţându-şi să vorbească 
despre mine, când stăteam lângă ea, de parcă nici n-aş fi fost 
acolo. 

„toți trebuie să ne purtăm crucea, doamnă Stoddart, iar 
Jane e o mare povară pentru mine. Speram să am parte de tihnă 
şi linişte în acest voiaj, dar - nu mai sta picior peste picior Jane! 
- n-am nicio clipă de răgaz, credeţi-mă. Copila e metisă, fireşte. 
Taică-său a fost soldat de rând şi s-a însurat cu o indiancă la 
Jahanapur, după care a săvârşit nu ştiu ce crimă odioasă şi a 
fugit cu fata în Tibet - nu mai sta cu capul aşa, Jane! - ce-aţi 
spus, doamnă Stoddart? Oh, da, poate vorbi. Să vezi ce-i mai 
turuia gura când am văzut-o prima oară la Gorakhpur, dar ca o 
precupeață, doamnă Stoddart, înfiorător de vulgar. Am rămas 
uluită că autorităţile militare se preocupă să trimită o fată pe 
jumătate indiancă în Anglia, însă se pare că cineva a exercitat o 
mare influenţă şi i-a plătit totodată biletul de drum - stai cu 
genunchi lipiţi, Jane!” 

Mi-am lipit genunchii strâns, mi-am rezemat pe ei mâinile 
împreunate şi m-am aşezat cu spatele foarte drept, sperând să 
evit astfel alte posibile observaţii. Cel care îmi plătise biletul de 
drum ca să se asigure că urma să fiu dusă în Anglia nu putea fi 
decât Domnul. Îşi onorase promisiunea făcută pe când Sembur 
zăcea pe patul de moarte, în peşteră, în acea noapte, 
promisiunea de a face tot ce-i stătea în putinţă ca să fiu trimisă 
în Anglia. 

Într-o zi mohorâtă de ianuarie, am văzut-o pentru ultima oară 
pe domnişoara Foot şi am intrat la Căminul Adelaide Crocker 
pentru fete orfane, într-un cartier londonez numit Bermondsey, 
unde aveam să-mi petrec următorii doi ani şi jumătate. Pentru 
mine, după ce m-am obişnuit cu modul de viaţă, n-au fost ani 
fericiţi. 

În ziua sosirii, de îndată ce domnişoara Foot m-a dat în 
primire şi a plecat, m-am trezit vorbind fără nicio problemă. 
Lucrul acesta a fost o uşurare enormă pentru mine şi mi-a fost 
de mare ajutor pe parcursul primei săptămâni, când m-am simţit 
cam stângace şi jenată, văzând cu câtă circumspecţie mă 
priveau celelalte fete, care mi se păreau cam ostile. Aveam să 


descopăr că întotdeauna se purtau aşa când apărea vreo fată 
nouă, până ajungeau s-o cunoască; într-adevăr, mai târziu, am 
făcut şi eu ca ele. 

Numărul fetelor varia de la şaizeci la şaptezeci, iar vârsta era 
între cinci şi paisprezece ani. Directoare era domnişoara 
Callender, care semăna oarecum cu domnişoara Foot, dar era 
cu totul altfel. Avea două asistente, una care era iubită, iar alta 
care era temută. 

Din donația făcută anual orfelinatului potrivit testamentului 
lăsat de Adelaide Crocker, domnişoara Callender cheltuia totul 
pe mâncare, până la ultimul bănuţ, aşa că, deşi nu mâncam 
prea sofisticat, mâncam totuşi destul de bine. Hainele noastre 
erau oribile; fiindcă domnişoara Callender nici nu se gândea să 
cheltuiască bani pe aşa ceva. Ne îmbrăcam cu o combinaţie 
ciudată de rochii, fuste şi rufărie de corp, recondiţionate de 
fetele mai mari din baloturile de haine vechi strânse pentru noi 
de cei pe care îi numeam oamenii de la prezbiteriu. Acestea 
erau peticite, vopsite, întoarse pe dos, date de la una la alta şi 
refăcute iarăşi atâta vreme cât țesătura mai ţinea încă. Hainele 
vechi de lână, trimise de cei de la prezbiteriu, erau spălate, 
descusute, apoi tricotate sau croşetate, făcând din ele mănuşi 
sau fulare pentru iarnă. 

Cizmele, la mâna a doua, proveneau de la o şcoală pentru 
domnişoare, şi erau reparate la infinit de Douch, un tip ursuz, 
paznic şi meşter la toate, care ne detesta fără excepţie. Tuturor 
cizmelor li se decupa bombeul, ca să se potrivească la cât mai 
multe mărimi de picior. Cei mai mulţi bani pe care domnişoara 
Callender îi cheltuia, bombănind, pe haine, se duceau pe ciorapi 
şi rufărie de corp. Ciorapii erau din lână groasă, cămăşile din 
flanelă, chiloţii din stambă oribilă, tare şi nealbită. 

Unele fete din orfelinat erau făpturi timide, altele îndrăzneţe. 
Trei, când am venit eu, fuseseră aduse de pe stradă. Aveau 
aproape paisprezece ani. Nu ştiam ce însemna expresia „pe 
stradă”, însă după şase luni petrecute în acea amestecătură de 
fete din orfelinat aflasem aproape tot despre ororile vieţii celor 
săraci din Londra. 

Făceam lecţii în fiecare zi şi învăţam să citim, să scriem, să 
socotim, să coasem, să tricotăm şi să croşetăm. Fetelor mai 
mari li se cerea să aibă grijă de cele mici, ceea ce însemna că 
aveau mereu treabă - să le pună să se spele şi să se îmbrace 


dimineaţa, să le ajute să-şi facă patul, să le înveţe cum să se 
descurce singure şi să le supravegheze la masă. 

Pe când mă instalam la orfelinat, am avut parte doar de un 
singur bucluc mai mare, dar mi-a părut bine atunci că, pe când 
eram mică la Namkhara, jucasem tot felul de jocuri dure cu 
băieţii mai mari decât mine şi învăţasem o lecţie folositoare... 
faptul că întotdeauna bătăuşii şi golanii trebuie luaţi prin 
surprindere şi loviți, iar asta chiar de la bun început. Una dintre 
fetele din orfelinat, care fusese culeasă de pe stradă, era o fiinţă 
rea şi o bătăuşă. Celorlalte fete le era frică de ea, iar ea profita 
de asta şi le punea să-i facă tot felul de servicii, de parcă i-ar fi 
fost servitoare. 

La sfârşitul primei mele săptămâni acolo, şi-a îndreptat 
atenţia asupra mea şi mi-a poruncit să-i dau ei cizmele din pâslă 
de păr de iac, pe care le adusesem cu mine şi pe care le mai 
purtam încă. Cu un nod în stomac, m-am uitat la ea şi i-am spus: 

— Nu-ţi încap ţie labele în ele. Şi, oricum, atâta timp cât îmi 
vin bine, sunt ale mele, Daisy. Când or să-mi rămână mici, am 
să le dau cui am eu chef. 

Daisy a înaintat agale spre mine, cu mâinile în şold: 

— la te uită la ea! s-a răţoit. Ce-ar fi mai bine s-o-ntinzi, 
pitulice? 

Mi-am dat seama că nu puteam rezolva situaţia doar cu 
câteva schimburi de „amabilităţi”, aşa că m-am decis să 
acţionez rapid. Am spus frumos: 

— Nu vreau să mă cert cu tine, Daisy, pe cuvânt... 

Şi, ridicându-mi fusta, i-am ars zdravăn un picior în genunchi. 
A tras un urlet de şoc şi durere, şi-a pornit şchiopătând spre 
patul ei, văicărindu-se că am schilodit-o. 

Am câştigat o mulţime de prietene în acea zi şi am devenit un 
fel de ocrotitoare pentru multe fete care fuseseră ciomăgite de 
Daisy. Pe parcursul celor şase luni cât a mai rămas la orfelinat, 
n-a mai pricinuit niciun necaz nimănui. 

Anotimpurile veneau şi treceau, iar orfelinatul a devenit mica 
mea lume. Îmi plăceau lecţiile, îmi plăcea să născocesc tot felul 
de soluţii de recondiţionare a hainelor vechi, atunci când lucrul 
acesta părea practic imposibil; era o plăcere pentru mine să am 
grijă de fetiţele mici şi să ştiu că se bizuie pe mine şi au 
încredere în mine. Însă cea mai frumoasă parte a fiecărei zile 
era când ieşeam afară, mergând de mână câte două într-un şir 


lung, la plimbare, în parcul aflat cam la un kilometru şi 
jumătate. 

Îmi petrecusem cea mai mare parte din viaţă afară, la aer, 
aşa că uneori simţeam că mă sufoc între pereţii orfelinatului. 
Plimbarea de o oră în jurul parcului reprezenta o ieşire scurtă 
după călătoriile pe care le făcusem, însă pentru mine constituia 
o mare bucurie, indiferent de vreme. 

Când o fată împlinea paisprezece ani, i se găsea o slujbă, de 
obicei ca servitoare, dar uneori şi ca ucenică la o croitoreasă sau 
ca muncitoare prin vreo fabrică din East End ori, cu totul 
întâmplător, pe la vreo fermă. Eu am stat până la cincisprezece 
ani, cu un an mai mult decât ar fi trebuit, fiindcă domnişoara 
Callender mă considera de mare ajutor în felul în care mă 
ocupam de copiii mai mici. Ba puteam chiar să fi rămas şi să mă 
fac un fel de asistentă neplătită, dacă nu m-aş fi luat la harţă cu 
o nesuferită, numită Alice Babana, care se ocupa de alt 
dormitor. Tot timpul râdea în bătaie de joc, iar într-o bună mi- 
am ieşit din fire şi am pocnit-o. Era prima oară când făceam aşa 
ceva de când o bătusem pe Daisy la sfârşitul primei mele 
săptămâni acolo, însă acum s-a făcut mare tevatură, iar 
domnişoara Callender a ajuns la concluzia că era vremea să 
plec. 

Deşi mă străduisem întotdeauna să cos frumos, nu prea 
aveam talent la lucrul cu acul şi nici n-aveam chef să intru în 
vreo fabrică, întrucât auzisem de la alte câteva fete poveşti 
sumbre despre condiţiile din astfel de locuri. Mă gândeam să 
intru slujnică pe la vreo familie, însă spre marea mea bucurie, 
într-o bună zi, cam la două săptămâni după incidentul cu Alice 
Babana, domnişoara Callender m-a chemat la ea şi mi-a spus că 
îmi găsise de lucru la o fermă din Hampshire. 

— O fermă, domnişoară! 

— În fine, poate nu chiar o fermă, Jane. Mai degrabă, o mică 
proprietate a familiei Gammidge. Au o casă şi câteva pogoane 
de pământ. Se pare că nu au avut fericirea de a avea copii, iar 
acum au ajuns şi ei la o vârstă şi au nevoie de o mână de ajutor, 
atât la menaj, cât şi pe câmp. 

— O să trebuiască să mă ocup şi de animale, domnişoară? 

— Au nişte pui şi porci, mi s-a zis. 

— Oh. 


— Şi categoric au un cal sau alt animal care să tragă la 
căruţă. 

— Ooh, ce frumos. Vă mulţumesc din suflet, domnişoară 
Callender. 

— Domnul Gammidge ţi-a trimis bani pentru biletul de tren, 
aşa că vei pleca sâmbătă. Te aşteaptă el la Tenbrook Green, 
care este gara cea mai apropiată. S-a rezemat de spătar, eu 
mâinile pe birou. Îmi pare rău că mă despart de tine, Jane. Pe 
viitor, ţine-ţi cumpătul şi nu-ţi mai ieşi din fire. 

— Da, am să încerc, domnişoară. A fost doar... în fine, le 
povesteam fetelor ceva despre un om care a însemnat enorm 
pentru mine, iar Alice a zis ceva oribil despre el. 

— A procedat urât, Jane, dar nici tu n-ar fi trebuit s-o loveşti. A 
fost un comportament necreştinesc. Răzbunarea este a mea, a 
zis Domnul nostru lisus Hristos. 

— Da, domnişoară. 

— Eşti o fată de treabă, Jane. Îmi pare rău că n-am putut face 
mai mult pentru tine, însă aici e o luptă permanentă. Sper să-ţi 
meargă bine în noua ta existenţă, Jane. 

— Vă mulţumesc, domnişoară. 


Noua mea existenţă la Crabtree Cottage, cu domnul şi 
doamna Gammidge, a durat exact două săptămâni şi trei zile. 
Ea era o femeie apatică şi liniştită, care muncea din greu, însă 
părea mereu dusă cu mintea în altă parte. Soţul ei era vesel, dar 
leneş, un bărbat costeliv cu o mutră lungă şi nişte dinţi mari şi 
albi, crescuţi alandala. 

În a doua zi, când luam grăunţe pentru pui din hambarul unde 
erau depozitate, domnul Gammidge m-a luat pe după umeri şi 
şi-a lipit mâna de pieptul meu. M-am smuls de lângă el, uimită, 
dându-mi seama că mă confruntam cu o problemă jenantă, 
complet nouă pentru mine. 

De atunci înainte, nu mă mai gândeam decât cum să evit să 
mai rămân singură cu domnul Gammidge. Dacă lucrul acesta 
era imposibil, cum s-a dovedit adesea, mă căzneam să plasez 
ceva între noi, prefăcându-mă totodată că nu o făceam 
intenţionat. Mi se părea extrem de dificil să par naturală când 
ne învârteam amândoi roată în jurul mesei mari din bucătărie 
sau în jurul căruţei din şopron. In asemenea momente, nu 
vorbea nimic, mulţumindu-se doar să rânjească şi să încerce să 


pună mâinile pe mine. Odată când m-a băgat într-un colţ în 
hambar a trebuit să-l calc zdravăn pe picior ca să pot scăpa, 
pretinzând că a fost un accident şi scuzându-mă, în timp ce 
spălam putina de-acolo. 

S-a sfârşit când am coborât într-o dimineaţă la cinci şi 
jumătate, să aprind focul în plita mare şi am găsit-o acolo pe 
doamna Gammidge. Plita ardea deja, iar pe masa lungă, care 
lucea de curăţenie, se afla un pachet învelit în hârtie cerată. 
Doamna Gammidge s-a întors de la chiuvetă, unde spăla o 
farfurie şi nişte cuțite şi a spus încetişor: 

— Du-te şi fă-ţi bagajul, fetiţo; vreau să pleci până coboară 
domnul Gammidge. 

N-am încercat să mă arăt nedumerită şi am zis: 

— Îmi pare rău, doamnă Gammidge, pe cuvântul meu. Am 
făcut tot ce am putut... înţelegeţi, să poată pricepe... 

— Ştiu. Nu pe tine te învinuiesc, fetiţo, a spus ea, ridicând din 
umeri a lehamite. Aşa a fost el întotdeauna. Credeam că i-a 
trecut năravul ăsta, însă uite că a umblat după tine ca un cocoş 
bătrân. Trebuia să ne luăm un flăcău, şi chiar am fi făcut-o, dacă 
vicarul n-ar fi insistat să luăm o fată de la orfelinat. 

Am urcat în odăiţa mea şi mi-am împachetat lucrurile în 
săculeţul de canava, cu care venisem de la orfelinat. Nu mi-a 
luat mult timp. Aveam un rând de lenjerie de corp, constând 
dintr-o cămaşă, chiloţi şi ciorapi lungi; un şal şi o rochie de 
catifea albastră, tare jerpelită, care sigur fusese cândva a 
vreunei cucoane, fiindcă era de calitate; un pieptene, un şorţ 
lung, două batiste, o bucată de ştergar, Sfânta Biblie şi Poveşti/e 
despre Jessica. 

Mă spălasem deja în ligheanul din odăiţă, îmi aranjasem părul 
şi mă îmbrăcasem cu hainele de lucru, o fustă şi o bluză de 
flanelă, care fusese cândva o cămaşă bărbătească. Ca 
întotdeauna, aveam la gât medalionul de argint, direct pe piele. 
Nu-l scoteam niciodată şi nici nu-l trăgeam afară să se vadă, de 
teamă să nu mi-l fure cineva. Mi-am pus, aşadar, pălăria de pai, 
cam roasă, un cadou frumos primit de la domnişoara Callender, 
şi am coborât în bucătărie. 

Doamna Gammidge stătea într-un balansoar de lemn, cu ochii 
pironiţi la foc. Când am intrat, a spus fără să-ntoarcă deloc 
capul: 


— Chestia aia de pe masă e pentru tine. Un pachet cu 
sandvişuri cu slănină şi o monedă de şase penni. Atâta am putut 
Şi eu. _ 

— Vă mulţumesc din suflet, doamnă Gammidge. Imi pare 
rău... de tot. 

A ridicat din umeri, privind în continuare fix la foc, dar n-a 
spus nimic, iar după câteva clipe m-am dus la uşă şi am ieşit 
afară, cu sacul în spinare, prins de bucla de sfoară cu care-l 
legasem strâns. 

Am făcut pe jos cei patru kilometri şi jumătate până la gara 
Tenbrook Green, unde l-am aşteptat pe Bert Taylor, care lucra la 
marea fermă de lapte, să vină cu bidoanele. Bert era un tip 
prietenos, care avea opt copii; vorbisem cu el de trei-patru ori, 
când venise la Crabtree Cottage, după ouă. Era, de fapt, singura 
persoană pe care o cunoşteam. 

Când a apărut cu căruţa lui încărcată, trasă de doi cai mari, i- 
am povestit ce se-ntâmplase şi l-am întrebat dacă nu ştia cumva 
unde puteam găsi ceva de lucru. Nu s-a mirat aflând că doamna 
Gammidge se descotorosise de mine, însă s-a frecat pe bărbie, 
gânditor, când i-am pomenit de dorinţa de a-mi găsi o slujbă. 

— Cam greu, Jane. Cel mai bine ar fi să te duci la 
Bournemouth, zic eu. Găseşti acolo o sumedenie de bogătani, 
cu case mari şi multe hoteluri. Dacă ai noroc, poate te angajezi 
cameristă. 

— Unde e Bournemouth, domnule Taylor? 

— Într-acolo, draga mea. A arătat spre unul dintre cele trei 
drumuri care porneau de pe pajiştea de lângă gară. Mergi aşa 
pe malul râului până la Romsey, apoi spre vest de Southampton 
prin New Forest, ceea ce înseamnă aproape cincizeci de 
kilometri. Mai bine mergi cu trenul, dacă ai bani. 

— Am şase peni, dar nu vreau să-i cheltuiesc pe tren. Oricum, 
e o vară frumoasă, domnule Taylor, aşa că nu păţesc nimic dacă 
dorm sub cerul liber la noapte. 

— Bine, ai grijă de tine şi mult noroc. 

Am făcut unsprezece kilometri în acea dimineaţă, fără să mă 
grăbesc şi având grijă să păşesc pe fâşia de iarbă dintre drum şi 
râu, ca să nu-mi uzez prea mult cizmele. Ca de obicei, fuseseră 
decupate la bombeu, iar Douch, meşterul, le reparase la tocuri 
şi tălpi, exact înainte să plec de la orfelinat, aşa că erau destul 


de bune. Totuşi, nu puteam şti cât aveau să reziste, aşa că eram 
foarte atentă să nu le stric. 

La amiază, am mâncat unul dintre cele trei sandvişuri groase 
cu slănină, primite de la doamna Gammidge; două ceasuri mai 
târziu, după ce traversasem două drumuri care duceau dinspre 
vest în Southampton, conform indicatoarelor, mergeam cu pas 
susţinut pe o potecă, printr-o pădure liniştită şi frumoasă. Mă 
uitam mereu la soare, să mă asigur că mergeam spre sud, iar 
curând am început să văd ponei sălbatici, care trăiau în pădure. 

M-am aşezat sub un copac, poate mai mult de un ceas, până 
ce vreo doi ponei s-au apropiat de mine, păscând; am început să 
le vorbesc, întâi molcom, lăsându-le răgazul să-şi dea seama că 
nu le voiam răul. După un timp s-au apropiat şi am putut să-i 
frec pe nas şi să sporovăiesc cu ei, însă când am pomenit de 
faptul că voiam să-mi dea voie să mă sui în cârca lor, au început 
să se agite; se pare că nu prea înțelegeau pretenţia mea. N-am 
insistat, dar le-am transmis salutări de la vechii mei prieteni, 
Pulki şi lov, după care mi-am văzut de drum. 

In noaptea aceea am dormit destul de bine sub o tisă bătrână, 
ale cărei crengi atârnau până la pământ, formând un adăpost în 
care nu riscam să mă ud de rouă. Incepuse să-mi fie tare urât 
acum, nu fiindcă eram singură, în acel moment, ci fiindcă din 
nou nu aveam pe nimeni la care să ţin sau care să ţină la mine. 
Mi-ar fi plăcut să mă întorc la Căminul Adelaide Crocker, să am 
grijă de fetiţe. 

A doua zi dimineaţă, m-am trezit foarte devreme, o dată cu 
păsările, şi foarte înfometată. M-am dus la pârâul pe care-l 
văzusem de cu seară, m-am spălat cum am putut mai bine, m- 
am pieptănat - aveam părul la fel de scurt cum îl purtam când 
eram în Smon T'ang, - apoi, mulţumită şi extrem de tacticos, am 
mâncat cel de-al doilea sandviş cu slănină. Păstram de rezervă 
ultimul sandviş şi moneda de şase peni, fiindcă n-aveam nici cea 
mai mică idee cât puteam fi nevoită să aştept, până să ajung să- 
mi câştig existenţa. 

Toată dimineaţa, am mers iute şi am apreciat, la amiază, că 
străbătusem cam şaisprezece sau nouăsprezece kilometri. Eram 
convinsă că nu mai aveam mult până la coasta mării, fiindcă 
adulmecam în aer un altfel de miros. Nu era doar faptul că mi se 
făcuse iarăşi groaznic de foame, dar mă simţeam şi obosită şi 


nemulțumită de mine însămi, deşi nu-mi prea dădeam seama de 
ce. 

M-am odihnit o oră, după care am pornit iar la drum. Speram 
ca ajungând la Bournemouth să-mi găsesc măcar ceva 
provizoriu de lucru, pentru vreo zi-două, până puteam face rost 
de o slujbă permanentă. Dacă nu reuşeam, însemna să dorm din 
nou sub cerul liber, să-mi cheltuiesc banii pe mâncare, să-mi 
mănânc ultimul sandviş cu slănină. După aceea, a doua zi urma 
să-i găsesc pe cei de la Armata Salvării, căci aflasem de la fetele 
din orfelinat că oamenii aceia nu refuzau niciodată pe nimeni. 

Aveam senzaţia acum că, dacă mă deplasam puţin mai la 
vest puteam da în drumul principal, economisind timp şi energie 
la capătul călătoriei. Speram să ajung în oraş înainte de ora trei, 
rămânându-mi astfel şase ceasuri cât puteam căuta de lucru la 
lumina zilei. 

Eram atât de cufundată în gânduri, încât m-am speriat când o 
voce a rostit foarte aproape de mine „Stai pe loc!”. Cuvintele 
fuseseră rostite nu prea tare şi destul de ezitant. Treceam 
printr-o poiană îngustă şi, când m-am oprit şi am privit în 
stânga, am văzut un bărbat stând în picioare pe iarbă. Avea o 
pălărie neagră şi înaltă, pantaloni în carouri, redingotă şi 
ochelari cu rame aurii. In mână ţinea un fel de carnet mare. 
Stătea într-o poziţie destul de ciudată şi incomodă, cu un picior 
în faţă, pe care se lăsase cu toată greutatea, de parcă s-ar fi 
oprit brusc din mers. Mi s-a părut un mod foarte obositor de a 
sta în picioare. 

L-am privit cu oarecare curiozitate, el şi-a scos pălăria şi am 
constatat că avea părul cărunt şi destul de rar. Am remarcat, 
totodată, destul de şocată, că era cam palid la faţă. Ultima oară 
când văzusem pe cineva arătând atât de rău fusese atunci când 
îl ajutasem pe Sembur să străbată defileul, la capătul ultimei 
noastre caravane. 

Bărbatul a rostit cu răsuflarea întretăiată: 

— lartă-mă, rogu-te, domnişoară, că te-am strigat atât de 
imperativ, dar ţi-aş fi tare recunoscător dacă m-ai putea ajuta. 

Vorbea în stilul acela sofisticat cum îi auzisem conversând pe 
bogătaşii de pe nava cu care venisem în Anglia. La început am 
crezut că mă ia în râs cu atâtea politeţuri, mai ales că arătam 
probabil ca o sărăntoacă, îmbrăcată cum eram cu hainele mele 
de lucru, cu cizmele fără bombeu, cu pălăria de pai atât de 


veche şi cu sacul pe umăr. Însă omul era năduşit pe faţă şi arăta 
atât de rău, încât ştiam că în niciun caz nu îi ardea de luat pe 
nimeni peste picior. 

Am început să mă mişc înspre el, lăsându-mi jos sacul şi am 
zis: 

— Vi s-a făcut rău, domnule? Ar trebui să vă lungiţi un pic şi 
să vă odihniţi. 

— Oh, opreşte-te, te rog, opreşte-te! a bolborosit el agitat, 
fluturându-şi pălăria. Nu te apropia prea mult, domnişoară - ah? 


Am încremenit locului, complet nedumerită, iar el a oftat 
uşurat: 

— Realitatea e... a continuat el fără vlagă, că am călcat pe un 
şarpe - pelias berus, vipera communis - pe scurt, o viperă. 

Am simţit un nod rece în stomac. Am pus sacul jos şi am zis: 

— Vreţi să spuneţi că e veninoasă? 

— Da, exact. Dacă... dacă te apropii cu prudenţă, ai să 
observi că jivina e prinsă sub căputa... ia să vedem, da, cizmei 
drepte. La început, şi spre marele meu noroc, am călcat-o foarte 
aproape de cap. Numai că stăm deja în poziţia asta de o bucată 
de vreme şi cred că, încetul cu încetul, şi-a mai recăpătat din 
libertatea de mişcare... 

Punând sacul pe pământ, am luat-o repede înainte şi m-am 
lăsat pe palme şi genunchi. Şarpele avea o lungime de 
aproximativ un metru, fiind destul de gros şi cu capul în formă 
de săgeată. Se răsucea şi se smucea sub piciorul bărbatului, 
zvârlind mereu cu limba încolo şi încoace. Capul şi cam zece 
centimetri din trup ieşeau de sub căpută pe partea dinspre 
interior a cizmei, iar reptila se zvârcolea necontenit, încercând 
să se repeadă înainte. Dacă bărbatul slăbea intensitatea 
călcăturii, era limpede că şarpele ar fi reuşit să-şi elibereze 
trupul şi să îl muşte pe om de picior. Chiar şi aşa, câştiga teren 
încetul cu încetul. 

Preferam să fi avut de-a face cu un lup decât cu un şarpe, 
fiindcă ştiam că nu puteam avea niciun dialog cu această jivină. 
Darul meu de a îndupleca animalele şi de a scoate tot ce se 
putea de la ele nu se extindea şi la şerpi, a căror minte era rece 
şi minusculă. Cu un băț în formă de furcă, aş fi putut imobiliza 
capul viperei în timp ce omul s-ar fi tras la o parte, numai că şi 
dacă aş fi avut un cuţit ascuţit, tot mi-ar fi luat câteva minute 


până să găsesc şi să cioplesc un astfel de băț, suficient de 
rezistent pentru ceea ce trebuia să fac. 

Glasul şovăitor a rostit: 

— Cred că... mai bine ai pleca, domnişoară... simt că mă ia cu 
amețeli şi... mi-e frică să nu cad... 

Am ridicat privirea furioasă spre el şi pesemne că mă făcusem 
la fel de palidă ca şi el, fiindcă am hotărât ce trebuia să fac şi m- 
am îngrozit: 

— Nu care cumva să cazi! am zis eu, furioasă. Nu care cumva! 

M-am ridicat în picioare, m-am mutat în dreapta lui şi m-am 
ghemuit lângă piciorul pe care îl ţinea în spate, unde se afla cea 
mai mare parte din trupul şarpelui care ieşea de sub căputa 
cizmei. Luându-mi inima în dinţi, am înşfăcat cu amândouă 
mâinile trupul uscat şi solzos, aproape de coadă şi încet l-am 
întins să stea drept. De cealaltă parte a cizmei vedeam cum 
capul viperei se legăna nebuneşte, cu limba zbătându-se şi 
tremurând. 

Bărbatul a spus: 

— Nu, zău... nu face asta, copilă dragă... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, taci din gură! m-am răţoit eu, 
cu vocea tremurândă, simțind cum îmi picură sudoarea în ochi. 
După care am mai adăugat „domnule”, ca să nu par chiar atât 
de prost crescută. Uite ce e, am zis eu, trebuie să acţionăm 
rapid. Când am să zic „Gata”, ridici piciorul şi faci un pas mare 
în faţă, priceput? 

— Bine... dar jivina o să se năpustească la tine şi... 

— Lasă obiecțiile! Eşti gata? Unu, doi, trei... gata! 

Omul s-a azvăârlit neîndemânatic în faţă şi, vag, mi-am dat 
seama că se lungise cu capul înainte pe iarba groasă; pălăria îi 
căzuse din mână şi i se rostogolise într-o parte. Numai că n- 
aveam timp de el acum. Priveam fix la cizma lui dreaptă şi în 
clipa când a început să se ridice, am ţâşnit ca un arc, pendulând 
în dreapta şi azvârlind vipera cu toată puterea, cât mai departe. 
În clipa când îi dădeam drumul, şarpele se încolăcise deja 
încercând să ajungă la mâinile mele, însă după aceea a zburat 
prin aer în tufişurile de la marginea poienii. 

Am căzut în genunchi, tremurând din toate mădularele, 
ştergându-mă neîncetat cu mâinile de fustă. Când am ridicat 
privirea, l-am văzut pe bărbat târându-se spre mine, cu o 
expresie de mare îngrijorare pe chipul plumburiu: 


— Fetiţo... ai scăpat teafără? 

— Da, e perfect, nu m-a atins. 

Omul a oftat din rărunchi, după care s-a lăsat în patru labe, cu 
capul atârnându-i între umeri. M-am ridicat în picioare, i-am 
cules pălăria de pe jos şi carnetul acela mare, care, am 
remarcat vag, avea desenat un fluture pe prima pagină, după 
care m-am dus spre el şi am zis: 

— Îmi pare rău că am zbierat la dumneavoastră, domnule. 
Dar mi-era cumplit de frică. Ar fi mai bine să plecăm din iarba 
asta înaltă, nu credeţi? Să nu mai fie şi alţi şerpi pe aici. 

— Nu sunt... ostili, a spus el ridicând capul şi zâmbind jalnic, 
doar dacă nu faci prostia să calci pe ei. 

Încet, s-a ridicat în picioare, după care a rămas aşa uitându-se 
la mine de parcă aş fi fost cine ştie ce curiozitate cu care nu mai 
avusese de-a face niciodată. Am apreciat că avea cam şaizeci 
de ani; era un bărbat înalt şi destul de voinic, cu o gură lată şi 
un nas cârn care îi dădea o înfăţişare aproape comică. Avea ochi 
căprui, blânzi şi prietenoşi. 

După câteva clipe mi s-a părut că şi-a revenit şi a zis: 

— Oh, iartă-mă, te rog. Sunt Graham Lambert, de la Merlin “s 
Keep“ Larkfield. 

l-am tăcut o reverență, cum ne învățase la orfelinat. 
Hotărâsem să revin la prenumele meu, dar să continuu să 
folosesc numele care se pare că fusese numele de familie al lui 
Sembur. 

— Eu sunt Jani Burr, am spus, neputând să-mi stăpânesc un 
uşor chicot. De nicăieri în mod special. 

Domnul Lambert a tăcut o plecăciune: 

— Servitorul dumitale, domnişoară Burr. Sunt... profund 
recunoscător şi plin de admiraţie pentru persoana dumitale. S-a 
clătinat şi l-am prins de braţ, ca să-l ajut să-şi recapete 
echilibrul. Îmi pare rău, draga mea. Inima îmi cam joacă feste... 
dacă o pun la treabă mai mult decât suportă. 

— Sunteţi departe de casă, domnule? 

— Cam... la vreo trei kilometri. În Larkfield, pe partea asta. 
Am o cabrioletă prin apropiere. A arătat vag, într-o direcţie. L- 
am luat pe după spate şi l-am făcut să se rezeme pe mine, 
înaintând amândoi aşa, agale, spre direcţia pe care mi-o 
indicase. Drumul era mult mai aproape decât crezusem eu, cam 


+ „Donjonul cu creţi” (n. trad.). 


la o aruncătură de băț. Acolo, pe fâşia de iarbă unde pădurea 
era ceva mai retrasă, un cal îngrijit, splendid, păştea înhămat la 
o cabrioletă. Un indicator din apropiere arăta spre Larkfield. 

Domnul Lambert tăcuse acum, iar ochii îi rătăceau aiurea. 
Ştiam că nu putea ajunge singur acasă. Împingându-l şi 
săltându-l cu un efort, am izbutit să-l sui în cabrioletă, după care 
mi-am pus sacul de canava lângă el. Intâi am ezitat, dar apoi am 
spus: 

— V-aţi simţi mai bine, domnule, dacă aţi mânca ceva? Vă 
dau eu un sandviş, dacă vreţi. 

Am scormonit în sac, am scos pachetul, am desfăcut hârtia în 
care era învelit şi i-am arătat ultimul sandviş cu slănină de la 
doamna Gammidge; pâinea se cam învechise şi mirosea a 
rânced. 

— Mulţumesc, a şoptit el. Nu, mulţumesc, dragă. Eşti tare 
drăguță... 

Răsuflând uşurată, am pus sandvişul la loc. Cu aceeaşi şoaptă 
răguşită, a zis: 

— Ştii să... mergi cu cabrioleta? 

— Nu cred să am vreo problemă, dacă schimb câteva cuvinte 
cu iapa dumitale, domnule Lambert. Cum o cheamă? 

— Oh... ah... Sally. 

Mi-am mutat locul astfel încât să mă poată vedea, am 
scărpinat-o la ureche, vorbindu-i întâi în engleză, iar după aceea 
în graiul din Smon T'ang, care era mult mai potrivit pentru 
animale, fiindcă suna mai politicos şi mai impunător. La început 
a fost cam rezervată, după care, însă, a devenit mai caldă cu 
mine şi mai prietenoasă. Am rugat-o să ne ducă acasă, mi-am 
frecat obrazul de botul ei, iar apoi m-am urcat în cabrioletă 
lângă domnul Lambert şi am luat hăţurile. Nu mai condusesem 
niciodată o cabrioletă, însă de îndată ce am renunţat la gestul 
prostesc de a o înghionti degeaba cu genunchii în gol ca să o 
controlez pe Sally şi m-am concentrat să o las să mă simtă prin 
hăţuri doar, totul a mers foarte uşor. 

Drumul lăsa pădurea în spate, înaintând întortocheat printre 
două garduri vii de spinişor. După zece minute, am urcat un 
deal lung, apoi am început din nou să coborâm. Acum, domnul 
Lambert se rezema cu toată greutatea de mine. Am văzut în 
vale un sat, un mozaic neregulat, dar nostim, de căsuțe cu 
acoperişuri de ţiglă sau paie, şi o biserică cu un turn pătrat. Abia 


începusem să coborâm dealul, când am văzut o alee prunduită, 
care se bifurca la dreapta. 

Sally a cotit pe alee şi a luat-o la trap vioi printre tufişuri şi 
copaci înalţi şi argintii. Urma în continuare un zid scund din 
piatră, dincolo de care se zăreau câmpuri verzi. În faţă, pe 
stânga, am văzut doi stâlpi uriaşi ai unei porţi. Sally a trecut 
printre ei. Înaintam pe o alee cu pietriş care cotea la dreapta, 
lăsând în urmă un şir de copaci mari şi bătrâni, numiţi, cum 
aveam să aflu mai târziu, ulmi. 

Atunci am văzut Merlin's Keep şi în aceeaşi clipă o pasăre 
albastră-cenuşie cu o coadă cu dungi albe a zburat ca o 
săgeată, peste alee, în faţa noastră. Un erete, deşi atunci nu 
ştiam asta. Casa era construită din pietre cenuşii şi cărămizi 
roşiatice, faţada constând dintr-un zid central din care porneau, 
uşor pieziş, două aripi scurte. In mod ciudat, aveai impresia că 
zidul central era rotunjit, de parcă ar fi făcut parte dintr-un cerc. 
Toate astea le-am văzut dintr-o privire, căci nu prea aveam timp 
de casă atunci. 

Sally a vrut să cotească pe o cărare care se desprindea din 
alee, ducând poate la grajdurile din spate, însă am convins-o s-o 
ia spre portic şi am făcut-o să se oprească pe lespezile de piatră 
de la picioarele unor trepte late şi curbate. Pesemne că fusesem 
văzuţi de la fereastră când ne apropiam, căci în clipa în care ne- 
am oprit, uşa din faţă s-a deschis şi o femeie a coborât în fugă 
scara. Jupa rochiei de saten de culoarea vinului foşnea, 
învolburată. Părul, prins sus pe creştet, era castaniu, cu nuanţe 
roşcate. Avea aproape treizeci de ani, sau poate ceva mai mult 
chiar; faţa ei era frumoasă şi puternică, cu ochi gri-verzui foarte 
migdalaţi, în care se citea o îngrijorare enormă, în timp ce venea 
spre cabrioletă. În spatele ei a apărut o femeie slăbuţă, mai în 
vârstă, îmbrăcată într-o rochie închisă la culoare. 

Ceva mai încolo de locul unde ne opriserăm, un grădinar lucra 
la un strat de flori, un tânăr voinic care acum stătea şi se uita 
curios la noi. Doamna cu rochie roşie a întors scurt capul spre el 
şi i-a spus pe un ton pătrunzător: 

— Haddon, treci încoace, numaidecât! Apoi, a ridicat privirea 
spre mine: Ce s-a întâmplat? 

Nu coborâsem, căci îl sprijineam încă pe domnul Lambert: 


— L-am găsit în pădure, domnişoară, am zis eu. A călcat pe o 
viperă şi nu putea să se mai mişte. Nu l-a muşcat, însă cred că 
are probleme cu inima. 

— Tată? Tată, te simţi rău? 

Îl luase de mână şi îi vorbea pe un ton cald şi blând, ca şi cum 
s-ar fi adresat unui copil. 

Domnul Lambert a oftat şi a deschis ochii: 

— Ah... iată-te, Eleanor dragă. Ce prostie... să calc pe un 
şarpe. Şi copila asta... atât de curajoasă, scumpa mea. Ea mi-a 
salvat viaţa, sunt sigur... 

Femeia s-a uitat dur la mine câteva clipe, după care a zis: 

— Aşteaptă aici, te rog. 

Întorcându-se spre grădinarul tânăr, a continuat: 

— Ajută-mă să-l dăm jos pe domnul Lambert, Haddon. 
Încetişor. Gata, tată, te-am prins bine. S-a întors spre doamna 
slăbuţă: Burkey, fugi şi cheamă-l pe Mayes, după care pune-l pe 
tânărul William să ia cabrioleta şi să-l aducă numaidecât pe 
doctorul Vine. 

După un minut, eram singură. M-am dat jos din cabrioletă mi- 
am luat sacul de canava şi am privit în jur. Peste tot domnea din 
nou liniştea. Am giugiulit-o un pic pe Sally, mulţumindu-i că 
fusese fată bună, după care m-am dus şi m-am aşezat pe 
trepte. Brusc, m-am simţit foarte obosită şi gata să plâng. 

Un tânăr a apărut alergând dinspre partea laterală a casei. S- 
a uitat mirat la mine şi, zâmbind vesel, a rostit cu un accent 
puternic: „Tii, ce pălărie nostimă!” - după care s-a urcat repede 
în cabrioletă şi a luat-o din loc, la trap mărunt şi iute. 

M-am uitat întâi într-o parte, după aceea în cealaltă, studiind 
casa. Aşa cam bănuisem, faţada era într-adevăr rotunjită. M-am 
ridicat în picioare şi am pornit spre capătul uneia dintre aripi, 
intrigată, cu toată oboseala pe care o simţeam în oase. 
Văzusem case mai mari când mersesem cu trenul de la Londra 
la Tenbrook Green, însă nu fusesem niciodată atât de aproape 
de o casă de gentleman. Aripa aceea mi s-a părut puţin cam 
ciudată. La capăt, zidul se termina mai brusc decât mi s-ar fi 
părut normal. M-am întors înapoi la trepte, privind în sus, şi din 
nou am avut senzaţia că zidul central făcea parte dintr-un cerc. 

Curând aveam să aflu că Merlin's Keep fusese clădit în urmă 
cu şaizeci de ani de către un bogătaş care avea pasiunea 
şoimăriei, pasărea lui preferată fiind eretele. Pesemne că fusese 


tare ţăcănit, căci casa era proiectată ca un turn ce pornea din 
pământ, înalt cât trei etaje, aidoma donjonului unui castel, cu 
două aripi triunghiulare lungi, astfel încât dacă această 
construcţie ar fi fost văzută de sus ar fi semănat cu un fel de 
pasăre în zbor. Când tipul acesta a murit, noul proprietar a 
transformat aripile triunghiulare în dreptunghiuri, ca să dea o 
înfăţişare mai plăcută casei, deşi în interior rămâneau o serie de 
elemente ciudate, cum ar fi pereţi curbi şi încăperi care se 
îngustau dintr-un capăt în celălalt. In pădurea de pini de la 
marginea domeniului, spre vest, existau încă ereţi. Am văzut 
altul, zburând sus deasupra turnului, în timp ce mă aşezam la 
loc pe trepte. 

Au trecut aşa cinci minute. Mă uitam la soare. Pierdusem cam 
mult timp şi mă şi abătusem cu vreo trei kilometri spre Larkfield, 
aşa că nu strica să o iau din loc cât mai repede. Cu un pic de 
noroc, îmi rămâneau cel puţin o oră-două să mă orientez prin 
Bournemouth, până nu se întuneca. Mi-am luat sacul şi m-am 
urnit din loc, dar nu făcusem nicio sută de paşi pe aleea curbă, 
când cineva m-a strigat din spate. Intorcând capul, am văzut-o 
pe doamna în roşu, făcându-mi semn cu mâna şi păşind hotărât 
pe pajişte, printre straturile de flori. M-am oprit şi am pus sacul 
jos. Când s-a apropiat, mi-a spus supărată: 

— Ce naiba faci, fată? N-ai auzit când ţi-am zis să aştepţi? 

— Ba da, miss. Numai că trebuie să ajung cât mai repede 
posibil la Bournemouth. 

— Şi unde te duci la Bournemouth? 

— Nu ştiu încă, miss. 

— Mda, înţeleg. Mi-a aruncat o privire cercetătoare. Când ai 
mâncat ultima oară? 

— Azi-dimineaţă, miss. Un sandviş cu slănină. 

— Ah. Şi i-ai oferit şi tatei unul? Tot pomeneşte ceva de un 
sandviş. 

— Da, m-am gândit că poate îi prindea bine, dar n-a vrut să 
mănânce. 

— Şi te cheamă Jane Burr? Janey Burr? 

— Jani, cu „i”, miss. 

Ochii aceia gri-verzi mă studiau. Am simţit că era foarte 
puternică şi plină de temperament, ca Flint. A zis: 

— Jani, vreau să vii în casă. Menajera mea o să-ţi dea ceva de 
mâncare. După aceea, vreau să-mi povesteşti exact ce s-a 


întâmplat în pădure şi să-mi spui câte ceva despre tine. Apoi, 
dacă doreşti, te trimit cu trăsura la Bournemouth. În felul ăsta 
câştigi. Timp şi vei fi mult mai odihnită. Ce părere ai? 

— Vă mulţumesc din suflet, miss. 

Păşeam lângă ea pe pajişte, apoi am urcat treptele, am trecut 
printr-un hol lambrisat, de două ori mai mare cât toată casa 
mea de la Namkhara, după aceea am coborât pe o scară şi am 
ajuns într-o bucătărie uriaşă. Acolo, doamna slăbuţă, căreia îi 
spusese Burkey, dădea ordine unei slujnicuţe, în timp ce altă 
fată stătea la o masă lungă şi curăța nişte tacâmuri de argint. 

— Bun, a zis pe un ton energic doamna în roşu. Ea e doamna 
Burke, menajera şi bucătăreasa noastră, iar ea e Annie şi ea e 
Meg. Se vor ocupa de tine. Ne vedem la mine în birou peste o 
oră. 

Un clopot a sunat, unul dintr-un şir de clopote fixate sus pe 
perete, fiecare având dedesubt numele camerei. Doamna Burke 
a ridicat privirea şi a zis: „Uşa din faţă, domnişoară Eleanor. 
Cred că a venit doctorul.” 

Doamna a ieşit în grabă şi, după cum tropăia pe scări, mi-am 
dat seama că aproape alerga. 

În următoarea oră, am descoperit o mulţime de lucruri despre 
Merlin's Keep şi familia Lambert, întrucât doamna Burke 
sporovăia molcom, dar aproape necontenit, şi ori de câte ori 
făcea vreo pauză mai mare de una-două secunde, Annie sau 
Meg profitau de ocazie să strecoare şi ele câteva cuvinte. In 
timp ce trăncăneau aşa, m-am spălat pe mâini şi pe faţă la 
chiuveta din bucătărie, mi-am netezit hainele şi mi-am aranjat 
părul cum am putut mai bine, după care m-am aşezat în faţa 
unei farfurii pe care doamna Burke mi-o pusese dinainte: felii de 
carne rece, roşii, salată, cartofi noi cu un fel de sos alb pe 
deasupra. 

Am aflat că domnişoara Eleanor Lambert era fiica domnului 
Graham Lambert, ei doi alcătuind toată familia, întrucât mama 
domnişoarei Eleanor murise aducând-o pe lume, iar domnul 
Lambert nu se mai recăsătorise niciodată. Domnul Lambert era 
avocat pensionat şi totodată naturalist. „Scrie o carte despre 
fluturi, dacă vrei să ştii”, s-a băgat Meg în vorbă, plină de 
emfază. „O carte cu poze pictate chiar de el.” 

Domnişoara Eleanor nu era cu nimic mai prejos, fiindcă ştia 
totul despre florile sălbatice: „E foarte tare la capitolul flori 


sălbatice”, a zis doamna Burke, care îşi pusese un şorţ şi 
amesteca ceva într-un lighean mare. „Cum s-ar spune, eo 
autoritate în materie, pricepi? Şi, bagă de seamă, nu numai aici, 
în Anglia. Pleacă prin străinătăţuri, domnişoara noastră 
Eleanor.” 

— Ca să caute flori speciale, a ciripit Meg, lustruind o lingură. 

— Şi le pictează, cum face tatăl ei cu fluturii, a adăugat Annie, 
turnând nişte făină într-un bol. 

— Ooooh, sunt tare deştepţi, zău aşa, a zis doamna Burke. Pe 
domnişoara Eleanor o ştiu de când era mică şi totdeauna am zis 
că e deşteaptă ca taică-său. Dar mai e şi îndemânatică. Se 
întâmplă ca stăpânul, fie binecuvântat, să fie atât de prins ba de 
una, ba de alta, încât uneori nici nu ştie ce zi e. Domnişoara 
Eleanor, însă, nu-şi pierde niciodată capul. 

— Ce păcat că e domnişoară bătrână, a oftat Meg. 

— Domnişoară bătrână?! a pufnit doamna Burke, dispreţuitor. 
Termină cu prostiile. 

— Bine, dar în mai domnişoara Eleanor a împlinit douăzeci şi 
opt de ani, doamnă Burke. Pricepi, douăzeci și opt! 

— Domnişoara Eleanor ar fi putut să se mărite cu cine ar fi 
dorit ea, a declarat ferm doamna Burke. Dacă ar fi vrut. Dar 
fiindcă nu vrea, nu înseamnă că, gata, e fată bătrână. E 
celibatară, dacă vrei să ştii. 

Vorbeau mai degrabă între ele, decât direct cu mine şi, 
curând, mi-am dat seama că mă aflam în sânul unei gospodării 
fericite. Servitoarele erau mândre de stăpânul şi de stăpâna lor, 
considerându-i superiori celorlalţi nobili din parohie, ba chiar 
mai deosebiți şi decât mogşierul cel mare. „O fi el mare moşier, 
Annie, dar habar n-are să se poarte. Vine la biserică direct de la 
vânătoare, plin de noroi din cap până în picioare şi duhnind a 
coniac. Şi, ia zi, mă rog, ştie măcar vreun nume de fluture, ai?” 

La o bucată de vreme după ce am terminat de mâncat, un 
bărbat pe nume Mayes a coborât în bucătărie. Avea, cam 
cincizeci de ani, era un tip liniştit, cu vorba blândă, şi am aflat 
că era servitorul domnului Lambert. Nu exista majordom. Cei 
patru erau singurii slujitori din casă, deşi două femei veneau 
zilnic la curăţenie. Aveam să consider că, pentru o asemenea 
casă, personalul permanent nu era nicidecum numeros. 

Mayes a spus că fusese doctorul, că lăsase nişte pilule pentru 
domnul Lambert şi îi recomandase repaus total timp de o 


săptămână. Domnul Lambert arăta deja mult mai bine şi glumea 
mereu pe seama aventurii prin care trecuse. lar domnişoara 
Eleanor era gata acum să mă primească. 

Mă simţeam tare agitată, pentru că stând acolo în holul 
servitorilor începusem să sper, deşi aproape nici nu cutezam, că 
domnişoara Eleanor s-ar fi putut să-mi ofere o slujbă, poate ca 
fată la bucătărie. Nici nu puteam formula în cuvinte cât de 
minunat ar fi fost. Remarcasem că domnul Lambert era o 
persoană blândă şi gentilă. Poate că domnişoara Eleanor nu era 
întotdeauna blândă şi gentilă, îmi ziceam eu, fiindcă era mult 
prea iute din fire, dar simţeam că era dreaptă şi fără niciun pic 
de răutate. Mă ataşasem deja de doamna Burke şi de slujnicuţe, 
căci apărusem şi eu pe-acolo, o străină în bucătăria lor, vorbind 
ciudat, foarte diferit de accentul lor moale şi arătând ca o 
haimana în hainele alea de lucru, cu degetele de la picioare 
ieşind din bombeul cizmelor tăiate la vârf. Şi, totuşi, fetele nu 
râseseră de mine, iar doamna Burke nu mă privise de sus. 

Biroul domnişoarei Eleanor se afla într-unul dintre unghiurile 
acestei case proiectate atât de straniu şi avea forma unui 
triunghi cu un vârf retezat. Pereţii erau lambrisaţi cu lemn închis 
la culoare, până la o treime din înălţimea lor, iar în rest erau 
acoperiţi cu un tapet drăguţ, un galben vesel cu un model 
simplu argintiu. Domnişoara Eleanor stătea la un birou mare, pe 
care se aflau dosare şi hârtii. Într-un colţ, lângă fereastra înaltă, 
se afla un şevalet; în încăpere, mai erau o bibliotecă foarte mare 
cu uşi de sticlă, o masă lungă şi îngustă cu vopsele, hârtie 
groasă, schiţe şi picturi pe jumătate terminate, împrăştiate 
peste tot. 

În timp ce mă poftea înăuntru, doamna Burke a zis: 

— A luat o gustărică bună, domnişoară Eleanor. Şi m-a rugat 
să se spele şi să se aranjeze înainte de a se aşeza la masă, a 
încheiat ea, dând din cap, aprobator. 

— Mulţumesc, Burkey. Hai, du-te acum. 

După ce s-a închis uşa, domnişoara Eleanor mi-a adresat un 
zâmbet scurt, destul de gânditor, arătând spre un scaun de 
lângă birou: 

— Stai jos, Jani. Ce ai în săculeţul ăla? 

— Lucruşoarele mele, miss. 

— Pot să le văd şi eu? 


M-am simţit ruşinată când le-am pus pe birou. Rufăria de 
schimb şi rochia erau curate, dar foarte mototolite, iar hârtia în 
care era învelit sandvişul ajunsese tare soioasă. 

— Asta-i faimosul sandviş? a întrebat domnişoara Eleanor. 

— Da, miss. În fine, nu ştiu cât de faimos. 

— Şi astea ce sunt? 

— Sfânta Biblie şi Poveşti despre Jessica. Sunt cărţile mele, 
miss. Le-am învelit în hârtie maro. 

Părea surprinsă. 

— De unde eşti, Jani? 

— Păi, mai întâi şi mai întâi din Smon T'ang, miss. 

— De unde? 

— Din Smon T'ang. E o regiune din Himalaya, la nord de 
Nepal şi la sud de Tibet. 

— Glumeşti? a făcut ea, mijind ochii. 

— Nu, miss, pe cuvânt. 

— Şi ştii limba? 

— Da, miss. 

— Cum se numeşte? 

— Nu ştiu dacă are o denumire în engleză, dar seamănă 
aproape perfect cu tibetana, cu frânturi de graiuri indiene 
amestecate ici şi colo. 

— Spune ceva pe limba asta, te rog. 

— In ce fel, miss? Există un stil elegant de a vorbi cu persoane 
sus-puse, cum ar fi diverşii lama sau nobili, şi există şi stilul 
comun. 

— Hai să auzim stilul elegant, a zis ea, răsfrângând buzele. 

După ce am rostit vreo zece cuvinte, m-a întrebat: 

— Ce-ai spus? 

— Păi, sună cam ciudat în engleză, miss. „Prea milostivă 
doamnă, vă mulţumesc cu recunoştinţă umilă pentru 
ospitalitatea pe care mi-aţi arătat-o în casa dumneavoastră. Fie 
ca bunătatea de care daţi dovadă să vă aducă multe merite 
Pentru a vă ajuta să vă eliberaţi din roata renaşterilor.” 

| se tăiase răsuflarea. S-a rezemat de spătarul scaunului. 

— Doamne Sfinte! lartă-mă dacă te-am pus la îndoială Jani. 
Cum ai ajuns în Anglia? 

— E o poveste tare lungă, miss. Pe bărbatul care a avut grijă 
de mine şi m-a crescut îl chema Sembur. El a murit, eu am fost 


dusă în India, iar de-acolo m-au trimis la un orfelinat în Anglia, 
fiindcă sunt pe jumătate englezoaică. 

— Ai darul de a fi tare precisă, Jani. Ce s-a întâmplat în 
intervalul de timp de când ai ajuns la orfelinat şi până când 
umblai prin New Forest spre Bournemouth? 

— Am stat la Căminul Adelaide Crocker aproape trei ani, miss. 
Apoi, s-a întâmplat ceva şi a trebuit să plec. Domnişoara 
Callender mi-a găsit o slujbă la o mică fermă din Tenbrook 
Green, numai că n-am stat acolo decât două săptămâni. 

— De ce? 

— Bărbatul încerca tot timpul să mă pipăie. Era oribil. Pe 
urmă, femeia a zis că era mai bine să plec, ceea ce am şi făcut 
bucuroasă. 

Domnişoara Eleanor s-a uitat încruntată la mâinile pe care şi 
le ţinea împreunate pe birou şi, cu buzele strânse, m-a întrebat: 

— De ce a trebuit să pleci de la orfelinat? Parcă ziceai că s-a 
întâmplat ceva. 

Am simţit că mi se taie picioarele. Încercasem din răsputeri să 
fac o impresie bună, să stau frumos şi să evit toate lucrurile alea 
groaznice pentru care mă mustra domnişoara Foot pe vremuri. 
Numai că acum mi se pusese întrebarea de care mi-era frică, iar 
răspunsul meu putea distruge orice speranţă de a căpăta o 
slujbă aici, la Mer/in's Keep. 

— Păi, uitaţi, miss, cum a fost: era o fată acolo pe care o 
chema Alice Babana, am început eu pe un ton cam istovit. Intr-o 
bună zi le povesteam ceva fetiţelor de care aveam grijă. 
Întâmplarea aceea era cu cineva care mă salvase de la moarte 
într-o peşteră pe Pasul Chak, cineva care înseamnă enorm mine. 
Şi fata aia, Alice Babana, s-a apucat să zâmbească cu subiînţeles 
şi a zis ceva oribil despre el. 

Domnişoara Eleanor m-a privit curioasă, cu capul înclinat uşor 
spre umăr: 

— Continuă, Jani. 

— Aşa că i-am tras un pumn în nas, cât am putut eu de tare. 
Îmi venea să mă uit în poală, dar mi-am amintit ce mă învățase 
Sembur şi am rămas cu ochii pironiţi la chipul domnişoarei 
Eleanor. Sprijinindu-şi bărbia în palmă, a zis: 

— Şi ce s-a întâmplat atunci? 

— l-a curs mult sânge, miss. 


Eram perfect conştientă de tonul meu satisfăcut, dar nici că- 
mi păsa. Oricum, se isprăvise de mult. 

Domnişoara Eleanor şi-a astupat gura cu mâinile şi a scos un 
fel de sforăit ciudat, după care s-a ridicat repede în picioare şi s- 
a dus să se uite pe fereastră. M-am apucat să-mi pun lucrurile la 
loc în sac, sperând că avea să-şi ţină promisiunea de a mă 
trimite cu trăsura la Bournemouth. In cele din urmă a spus 
foarte încet, ca pentru sine parcă: 

— Şi asta se întâmpla după trei ani... ce trebuia să facă 
cineva pentru a beneficia de o lealitate atât de încrâncenată şi 
de nestrămutată? E ceva ce ţine de firea copilei ăsteia, fireşte... 
dar ce bucurie să ajungi să dobândeşti un devotament atât de 
neclintit. Nicio avere pe lumea asta nu-ţi poate aduce aşa ceva. 

S-a întors şi m-a privit aspru cu o expresie care până atunci 
un se păruse dură, însă pe care acum începeam vag să o 
desluşesc ca pe un semn de entuziasm sau emoție. 

— Jani, ţi-ar plăcea să stai aici, la Merlin's Keep? 

A Brusc, ochii mi s-au umezit şi am simţit o durere ciudată în 
nas. Am spus cu patos: 

— Mi-ar plăcea mai mult decât orice pe lume, miss. 

— Nu te angajez ca servitoare. Domnişoara Eleanor a început 
să se fâţâie în sus şi în jos prin cameră, cu mâinile la spate. 
Părea un fel de obicei masculin, însă se mişca foarte grațios şi 
feminin. Oh, ai să porneşti de la subsol, evident. Ai să te simţi 
bine acolo pentru început, şi nu vreau s-o luăm prea repede... să 
nu le facem geloase pe Burkey şi pe fete. Răsucindu-se în loc, a 
ridicat amenințătoare un deget: Dar eşti deşteaptă, Jani, şi ai 
personalitate. Am să am grijă să nu te iroseşti. Şi asta îi va face 
plăcere şi tatei. „Păstreaz-o pe fata asta, Eleanor, păstreaz-o pe 
fata asta”, mi-a zis. Şi a avut dreptate. 

S-a dus înapoi la masa ei de lucru, s-a aşezat jos şi a bătut 
energie cu mâinile de birou: 

— O să scot cu ceva din tine, Jani. Am să-ţi dau lecţii în toate 
domeniile care îţi sunt necunoscute, am să te învăţ să vorbeşti 
frumos. Cu timpul, am să fac din tine o adevărată doamnă. Oh, 
ce idee nemaipomenită! Lucrez pentru vreo şase instituţii de 
binefacere, dar e atât de impersonal, nu te poţi implica total. Ştii 
să scrii, Jani? 

Am încuviinţat din cap uimită. 


— Bun! a făcut ea. În felul ăsta economisim timp. Până la 
urmă, vei fi secretara mea. Doamne, ce bine mi-ar prinde. lar 
tata ne va fi de ajutor. Bănuiesc eu că adesea îi e tare urât... 

— Miss... vă rog, miss Eleanor. Mă simţeam buimacă şi 
înspăimântată. N-am să pot face niciodată toate lucrurile acelea 
despre care pomeneaţi. 

— Oh, ba da, vei putea, Jani. 

— Bine, dar... chiar şi aşa, vă faceţi singură rău, miss, adică, 
dacă o să mă învăţaţi să fiu o doamnă şi să frecventez lumea 
bună. Nobililor nu le plac persoanele pe jumătate indiene, am 
văzut eu asta pe vas. Or să gândească urât despre 
dumneavoastră. 

Domnişoara Eleanor a făcut ochii mari şi, cu toate că vorbea 
încet, am desluşit şfichiuirea din glasul ei: 

— Nu mi-a păsat niciodată de ceea ce gândesc ceilalţi, Jani. E 
adevărat că aici, ca de altfel în aproape toate ţările, există o 
atitudine de superioritate, total neştiinţifică, faţă de cei cu sânge 
amestecat. Eu consider că ai tăria de caracter necesară pentru a 
depăşi acest impas şi poţi fi sigură că te vei bucura de tot 
sprijinul, atât din partea tatălui meu, cât şi din a mea. 

M-am simţit învăluită de o pace stranie, ca şi cum brusc mi-ar 
fi fost luate de pe umeri toate poverile şi puse pe nişte umeri 
mult mai puternici decât ai mei. Mai aveam puţin şi adormeam 
acolo pe scaun; din trecut, o amintire uitată de mult mi-a revenit 
în minte. Stăteam în încăperea luminată de soare a Marelui 
Lama, Rild. Ţinea ochii închişi şi rostea încet: „...Drumul tău mi- 
apare întunecat... însă văd pe femeia în roşu care îţi va fi 
prietenă...”. 

Nu bănuisem niciodată că Rild putea întrevedea viitorul. 
Acum, priveam somnoroasă la femeia în roşu, domnişoara 
Eleanor Lambert, care avea să fie prietena mea. Dar Rild mai 
spusese parcă ceva... ce anume oare? Nu prea dădusem atenţie 
pe atunci. Ceva despre... 

Domnişoara Eleanor spunea: 

— Meg şi Annie stau în aceeaşi cameră, însă cred că pe tine o 
să te punem singură în odaia ta, Jani. În felul ăsta, nu va fi greu 
să facem unele schimbări mai târziu. Bagă de seamă, va trebui 
să vedem cum ne înţelegem cu toţii, aşa că pentru o vreme vei 
fi supusă unor „probe”, însă sunt convinsă că nu m-am înşelat în 
privinţa ta. 


— Îmi voi da toată silinţa, miss. 

Eram sinceră. Voiam să mă dedic cu toată fiinţa sarcinii care 
mi se aşternea în faţă. Glasul lui Rild s-a stins undeva în 
cotloanele minţii. Trei ani minunaţi şi plini aveau să treacă de 
atunci înainte până ce urma să-mi amintesc de cuvintele lui pe 
care acum nu le puteam capta din străfundurile memoriei. 

Abia atunci avea să apară în viaţa mea Omul de Argint, iar 
venirea lui urma să fie ca o mare umbră aruncată peste soare. 


7 

Într-o splendidă zi de iulie, la trei luni după ce împlinisem 
optsprezece ani, l-am înşeuat pe Nimrod şi am plecat călare de 
la Merlin's Keep, la vale prin sat şi apoi la deal pe Goose Hill, să- 
| scot pe Nimrod la galop pe creasta acoperită de iarbă. 

După acest antrenament, am descălecat şi l-am lăsat liber ca 
să-şi caute iarbă grasă bună de păscut, în timp ce eu m-am 
aşezat privind satul din vale şi conacul Merlin’s Keep, pe dealul 
din faţă. Mi-aduceam aminte, treceam totul în revistă, revedeam 
în gând cele petrecute de la venirea mea la Larkfield, de când 
se împlineau trei ani chiar în acea zi. 

Acum, cunoşteam după nume aproape pe toată lumea din 
Larkfield. Tot timpul cât străbătusem satul călare pe Nimrod 
schimbasem saluturi în stânga şi în dreapta. Ţăranii duceau 
mâna la pălărie: „Bună ziua, domnişoară”. Furnizorii şi 
negustorii îmi spuneau domnişoara Jani, fiindcă aşa mă 
prezentase iniţial Eleanor. Bogătaşii din regiune, de obicei în 
trăsuri, mă salutau spunându-mi „Jani” sau „domnişoara Burr” 
dacă veneau din vreun sat învecinat şi nu mă cunoşteau prea 
bine. 

Orice individ care nu era născut şi nu crescuse în Larkfield 
rămânea mereu un străin, dar sătenii erau oameni calzi şi 
prietenoşi şi mă acceptaseră de multă vreme ca pe un musafir 
permanent printre ei. Fusesem subiectul multor discuţii, fireşte, 
mai ales în primul an petrecut la Merlin's Keep. Mutarea mea de 
la Scara de jos la Scara de sus fusese o adevărată minune, dar 
în general lumea din sat părea destul de mulţumită de mine sub 
acest aspect, ca şi cum într-un fel situaţia mea s-ar fi răsfrânt 
favorabil şi asupra lor. Totodată, eram sub aripa domnişoarei 
Eleanor Lambert, or lucrul acesta îmi crease o poziţie solidă de 
la bun început. 

Satul era foarte mândru de Eleanor. Uneori îi muştruluia fără 
milă, dar întotdeauna în interesul lor, şi n-o deranja nicidecum 
când în numele lor se certa cu doctorul, cu veterinarul, cu 
vicarul sau chiar cu  moşierul. Câteodată îi  uimea 
comportamentul care putea părea atipic pentru o doamnă, însă 
nu-i purtau pică pentru asta. Domnişoara Eleanor avea multă 
personalitate, iar satul Larkfield era bucuros să fie sub protecţia 
ei. „Nimeni nu-i ca domnişoara Eleanor”, îşi ziceau ei unii altora. 


În primele şase luni pe care le-am petrecut la Merlin's Keep 
am făcut treabă în casă şi la bucătărie, cu Meg şi Annie, în 
fiecare dimineaţă de la ora şase până la prânz. După ce 
serveam un dejun uşor şi mâncam şi noi ceva în sala servitorilor, 
urmau trei ore de lecţii pentru mine, fie cu domnişoara Eleanor, 
domnul Lambert sau un profesor aflat la pensie, pe care îl 
aduceau din Bournemouth. Cel puţin un ceas din acest timp era 
consacrat lecţiilor de dicţie, ca să învăţ să vorbesc frumos. 

Serile făceam cu rândul cu Meg şi Annie, două dintre noi 
servind cina, iar cea de a treia ajutând-o pe doamna Burke la 
bucătărie. După cină, eram liberă să stau cât pofteam în 
bibliotecă, o încăpere cu rafturi pe care se aflau aproape două 
mii de cărţi. În viaţa mea nu-mi imaginasem că pot exista atâtea 
cărţi. 

În mod cu totul uimitor, Annie şi Meg nu mă invidiau deloc 
pentru toate aceste privilegii, ba de fapt chiar mă compătimeau 
şi mă avertizau tot timpul că riscam să fac febră la creier. 
Amândouă umblau după măritiş, aşa că n-aveau decât o unică 
ambiţie, să se căsătorească şi să locuiască într-una dintre 
căsuţele domnului Sangford, care îşi lucra singur pământul şi 
era unul dintre cei mai buni patroni din regiune. Progrese în 
acest sens se făcuseră deja dinaintea venirii mele la Larkfield, 
iar ambiția s-a văzut satisfăcută pe deplin când ambele fete s-au 
măritat la câteva săptămâni una de cealaltă, adică după şase 
luni de când apărusem eu acolo. Acesta a fost momentul, 
profitând de faptul că urmau să fie angajaţi alţi servitori, când 
domnişoara Eleanor a decis să mă mute de la Scara de jos la 
Scara de sus. 

Doamna Burke a pufnit un pic şi a bombănit sumbru că Bunul 
Dumnezeu ne-a hărăzit fiecăruia un loc în viaţă, însă după o 
săptămână îmi zicea domnişoara Jani şi se purta cu mine de 
parcă nu m-ar fi văzut niciodată în viaţa ei, frecând de zor o 
oală. Pe servitorul domnului Lambert, Mayes, nu-l interesa decât 
să aibă grijă de stăpânul lui. Dacă aş fi dispărut brusc, mă 
îndoiesc că ar fi băgat măcar de seamă, iar faptul că am 
dispărut într-adevăr de la Scara de jos şi am reapărut la Scara 
de sus ca „domnişoara Jani” nu l-a impresionat defel. 

În primele zile, a fost un adevărat calvar pentru mine să stau 
la masă cu domnul Lambert şi cu domnişoara Eleanor, sa mă 
retrag după aceea cu ei în salon, iar acolo să facem conversaţie 


despre noutăţile din sat, evenimentele generale din ziare sau 
munca pe care domnul Lambert şi domnişoara Eleanor o 
desfăşurau în acea perioadă. A fost pentru mine un calvar şi mai 
mare să încep să-i spun direct pe nume - Eleanor. La început, 
am încercat să nu-i folosesc numele, însă mi se părea că era o 
impoliteţe, aşa că până la urmă m-am căznit să fac cum îmi 
ceruse ea. După câteva zile, stânjeneala s-a risipit. „Bravo, 
Jani”, a zis ea la micul dejun într-o dimineaţă când i-am folosit 
firesc numele, fără nici să mă mai gândesc. „Ai mai făcut un 
pas.” 

Lecţiile au continuat, dar pe parcursul mai multor ore, întrucât 
acum nu mai munceam în casă. Chiar şi aşa însă timpul parcă 
nu-mi ajungea. Aveam atâtea de învăţat şi eram atât de avidă 
de cunoştinţe, încât absorbeam totul ca un burete. Biblioteca 
era o permanentă bucurie pentru mine. Imi plăcea să stau acolo 
cu o carte, uneori o carte de călătorii, alteori un roman, 
câteodată o carte de istorie, şi să o parcurg pe îndelete, pagină 
cu pagină, având mereu la îndemână un dicţionar în care să 
caut cuvintele necunoscute, pe care apoi le notam ca să mi le 
fixez în minte. 

In ciuda studiilor asidue, petrecusem mult timp afară, spre 
marea mea desfătare. Lui Eleanor îi plăcea să călărească. Nu se 
pricepea deloc să coopereze cu un cal, ci pur şi simplu îl 
domina, fiind atât de convinsă că acesta trebuia să i se supună, 
încât animalul îi făcea aproape întotdeauna pe plac. Purta 
pantaloni de călărie; mi-a făcut şi mie o pereche. La prima 
noastră ieşire, mi-a zis: „Doamna Wheeler o să strâmbe din nas. 
În privinţa mea s-a lămurit de mult, însă să vezi ce-o să mai 
bombăne că te-am îmbrăcat şi pe tine în pantaloni. N-o băga în 
seamă, Jani.” 

Doamna Wheeler era soţia vicarului, o cucoană durdulie care 
vorbea tare şi avea vocaţie de misionar, însă era întotdeauna 
foarte amabilă cu mine. Evident că ne-am întâlnit cu ea a doua 
zi, când ne întorceam de la Goose Hill, pe drumul de ţară. Era în 
cabrioletă, cu fiică-sa mai mare, o fată cam palidă şi tare 
bondoacă. 

— Eleanor, se poate aşa ceva?! Ce-a fost în mintea ta s-o scoţi 
din casă pe micuța Jani îmbrăcată în halul ăsta? Nu se cade 
dragă. Ştiu că iei în bătaie de joc uzanţele, dar zău că n-ar trebui 
să pui într-o situaţie atât de jenantă pe o domnişoară ca Jani. 


Eleanor a zâmbit: 

— Nu-i deloc jenată, doamnă Wheeler. 

— Nu se poate să nu fie, dragă, când stă... ei bine stă aşa 
crăcănată. În plus, nici nu-i bine să înceapă aşa. 

— Cum adică „să înceapă”? Fata asta a ştiut să călărească 
înainte de a învăţa să meargă. Am văzut ieri prima oară cum se 
ţine în şa şi, după opinia mea, călăreşte mai bine decât oricine 
din Hampshire, bărbat sau femeie. De asemenea, până pe la 
vreo treisprezece ani n-a purtat decât pantaloni, aşa că-i foarte 
obişnuită cu ei. 

Doamna Wheeler a oftat şi a apucat hăţurile. ` 

— Eşti imposibilă, Eleanor, absolut imposibilă. In fine, 
Dumnezeu să te binecuvânteze. Nu uita să vii la serbare 
sâmbăta viitoare. 


Am trăit luni fericite. Călăream, jucam tenis, ne implicam în 
activităţile săteşti, citeam, lucram, jucam şah sau cărţi; ne 
plimbam ore în şir, pe jos sau cu bicicleta, luând cu noi carnete 
de schiţe şi vopsele, căutând flori sălbatice; uneori tăceam, 
alteori vorbeam mult. Îmi plăcea să o ajut pe Eleanor la orice 
făcea: că era vorba de a cataloga picturile ei cu flori, de a le 
căuta denumirile în latină, de a vizita vreun sătean bolnav sau 
năpăstuit, de a o ajuta la operele filantropice, sau pur şi simplu 
dacă se punea problema să fiu cu ea când se lua la harţă cu 
vreun fermier, proprietar de pământ sau cu oricine îi lezase 
simţul dreptăţii. 

Curând am ajuns să uit aproape de tot că nu era sora mea 
mai mare, fiindcă exact aşa se purta cu mine, iar eu o adoram. 
Dacă Eleanor mă trata ca pe sora ei mai mică, şi domnul 
Lambert mă trata ca pe fiica lui mai mică. Când ne întâlneam la 
micul dejun în fiecare dimineaţă mă săruta pe obraz, cum făcea 
cu Eleanor, şi îmi ura o zi bună. La culcare, proceda la fel şi 
zicea: „Dumnezeu să te aibă în paza Lui, copila mea”. 

Deşi era adesea distrat şi avea un stil întortocheat de a se 
exprima, vorbind parcă în termeni juridici, ceea ce uneori o irita 
pe Eleanor, era un om vesel, cu mult simţ al umorului. Când 
eram la masă, făcea întotdeauna conversaţie în mod plăcut, 
amintindu-şi de vremurile apuse şi povestind istorioare 
amuzante din perioada când era tânăr avocat la Londra. 


De nenumărate ori pe parcursul verii, am luat cabrioleta şi am 
plecat cu el la ţară, în căutarea vreunei făpturi sau plante pe 
care dorea să le studieze şi să le deseneze. Nu l-am văzut 
niciodată rupând vreo floare sau încercând să prindă vreo 
sălbăticiune. Avea convingerea că era rău să omori vreo vietate, 
doar dacă n-o făceai pentru hrană, nici măcar o gânganie, ceea 
ce semăna mult cu credinţa neamului lo-bas din Smon T'ang, cu 
excepţia faptului că ei evitau să omoare şi din teama de a nu 
ucide cumva reîncarnarea vreunei rubedenii. 

Ori de câte ori reveneam la cabrioletă după ce ne plimbam 
prin New Forest pomenea mereu, pe un ton şăgalnic, despre 
fetiţa drăgălaşă, cu pălărioară de pai şi fără bombeu la cizme, 
care îi oferise ultimul ei sandviş. Stilul acesta de a povesti 
mereu aceeaşi întâmplare sau de a repeta aceeaşi glumă, o 
enerva uneori pe Eleanor, numai că pe mine nu mă deranja, 
când era vorba de domnul Lambert. În timpul expedițiilor 
noastre, vorbeam despre o sumedenie de lucruri, iar pe măsură 
ce trecea timpul îl îndrăgeam din ce în ce mai mult. 

Obiceiul celor din lumea bună, în special al doamnelor, era să 
se viziteze dimineaţa, deşi, în realitate, aceste vizite aveau loc 
întotdeauna după-amiaza. Vizitele erau foarte formale, urmând 
o anumită procedură. La Merlin's Keep noi nu făceam vizite 
dimineaţa şi nici nu primeam oficial, pentru că Eleanor le 
considera o mare pierdere de timp. Musafirii erau bineveniţi şi 
puteau apărea când pofteau. Dacă într-adevăr nu eram acasă, 
Mayes, care deschidea uşa, le spunea asta. Dacă eram acasă, 
dar vizita ni se părea inoportună, explica politicos lucrul acesta 
musafirului, în loc să mintă că „nu eram acasă”, cum cerea 
eticheta. Rar se întâmpla ca vreun musafir să fie nedorit, 
întrucât atât lui Eleanor cât şi tatălui ei le plăcea societatea şi 
lăsau bucuroşi orice treabă. 

Una dintre activităţile domnului Lambert m-a surprins iniţial. 
Cu regularitate, în fiecare joi îşi petrecea vreo patru-cinci ore, 
seara, la The Manor, jucând un joc de cărţi numit whist cu 
moşierul Tarleton, maiorul Elliot şi un inginer pensionar pe nume 
Matley, care era foarte bogat şi locuia în Cranwood. Jucau pe 
bani, iar domnul Lambert câştiga totdeauna. Asta deoarece 
whistul este un joc foarte matematic, iar el era foarte bun în 
domeniul respectiv, putând ţine minte toate cărţile care ieşeau 


şi fiind în stare, totodată, să intuiască ce cărţi aveau în mână 
ceilalţi. 

În lumea bună se şuşotea dezaprobator despre acest stil de a 
juca pe bani, dar nu şi printre săteni, care aveau şi ei distracţia 
lor cu pariurile. De două sau trei ori pe an, vicarul ţinea câte o 
predică despre păcatul de a te deda jocurilor de noroc. Cu 
aceste ocazii, moşierul se zburlea ursuz şi nu lăsa nimic la cutia 
milei. Maiorul Elliot dormea întotdeauna în timpul predicii, aşa 
că nu-i păsa. Domnul Matley se ducea la biserica din satul 
Cranwood. lar domnul Lambert stătea şi dădea aprobator din 
cap, dar cu o licărire în priviri, iar apoi îl felicita pe vicar pentru 
splendida predică pe care o ţinuse. 

La micul dejun, într-o dimineaţă, după seara săptămânală de 
jucat cărţi, Eleanor a spus: 

— Nu pot pricepe de ce o faci, tată. Nu eşti deloc jucător din 
fire. Ştiu că moşierul are asta în sânge, şi totdeauna pune 
rămăşag pe o chestie sau alta; îmi închipui că şi domnul Matley 
e la fel, deşi nu-l cunosc aproape deloc. Nu încape îndoială că 
maiorul Elliot joacă pentru a fi pe placul moşierului, indiferent 
dacă îl amuză sau nu. Dar pe tine nu te înţeleg, tată, nu-i în firea 
ta. 

Domnul Lambert a pus jos cana de cafea, s-a rezemat de 
spătar şi a zis blajin: 

— Eleanor dragă, orice bărbat simte nevoia să afişeze o 
scânteie de rebeliune, să se dedea unui viciu cât de mic, iar al 
meu ăsta e. Îmi place bătălia mentală, iar a juca pe bani face 
jocul mai picant, or, scuzată fie-mi lipsa de modestie, eu joc 
mult mai bine decât camarazii mei, a spus el, chicotind. In felul 
ăsta, pot întreţine grajdurile mai mult pe cheltuiala lor şi n-am 
de gând să renunţ la o îndeletnicire din care obţin atât plăcere, 
cât şi profit. 

— N-am spus să renunţi, tată, am spus doar că nu pricep de 
ce o faci. 

Domnul Lambert ne-a zâmbit amândoura, radios: 

— Ei bine, acum ţi-am explicat, draga mea. O mai fac şi 
pentru că mi-e groază de perfecţiune şi vreau să am şi eu o 
mică pată pe virtutea mea, de altfel neîntinată. Mai mult chiar, e 
şi un gest de caritate faţă de reverendul Hubert Wheeler, care 
altminteri ar rămâne fără predică trei duminici pe an. 

Am pufnit în râs, iar Eleanor a spus: 


— Jani, îl încurajezi. 

Dar zâmbea şi ea. 

Vara, Eleanor dădea câte o mică petrecere în grădină, cel 
puţin o dată pe lună. Când vremea era mai răcoroasă, organiza, 
ceea ce domnul Lambert, oarecum amuzat, numea „seratele lui 
Eleanor”, pe care ea, însă, le numea seri muzicale, când 
musafirii veneau din Larkfield şi din satele învecinate să stea cu 
noi în marea sală de bal circulară de la Meri/in's Keep. 

Eleanor era o foarte bună pianistă, iar domnul Lambert cânta 
frumos la violoncel, dar nu erau singurii care întreţineau buna 
dispoziţie a oaspeţilor. Dorothy Wheeler, fiica bondoacă a 
vicarului, avea o voce de soprană care îţi desfăta urechea, şi 
mai erau şi alţii din regiune, atât bărbaţi cât şi femei, cu voci 
suficient de bune sau cu destul talent muzical pentru a garanta 
reuşita reuniunilor. 

Şi în acest caz, totul era absolut neformal. La început, 
ascultam un pic de muzică. După aceea, slujnicele noastre cele 
noi, ajutate de fete angajate din sat special pentru acel 
eveniment, aduceau băuturi răcoritoare. După ce se mai făcea 
un pic de muzică sau se cânta, lumea sporovăia un timp, înainte 
de a se instala să asculte următoarea piesă. 

În al doilea an acolo, Eleanor l-a chemat pe un tânăr să-mi 
dea lecţii de vioară, dar deşi m-am străduit din răsputeri, nu 
aveam deloc talent la muzică, aşa că după câteva luni Eleanor i- 
a spus să nu mai vină. Seara, la cină, mi-a zis: 

— Jani, pentru nimic în lume nu pot pricepe cum o fată atât de 
sclipitoare ca tine, căreia ĵi place muzica, poate fi atât de obtuză 
când e vorba să descifreze o partitură elementară. 

— Eleanor dragă, îmi pare teribil de rău. Notele nu-mi spun 
absolut nimic când le văd pe hârtie. 

— Excelentă explicaţie, a zis domnul Lambert, ridicând 
privirea din farfuria cu friptură de miel. O descriere foarte 
potrivită a unui proces mental, sau mai degrabă a unui non- 
proces. Ce păcat! Ştii, tare rău îmi pare că nu avem un harpist 
prin zonă. Crezi că te-ai descurca mai bine la harpă, Jani? 

— Ferească Dumnezeu! a exclamat Eleanor. După ce ai văzut 
ce face cu patru corzi, cam cum crezi tu că ar fi să o lăsăm să-şi 
facă de cap cu patruzeci? 

Am râs cu toţii. Râdeam adesea şi din te miri ce, în acei ani 
frumoşi la Merlin's Keep, mai cu seamă după ce lăsasem în 


urmă dificultăţile de început şi stânjeneala de a fi adusă la Scara 
de sus pentru a deveni un membru al familiei. 

Dacă ar fi să aleg momentul când în mine s-a produs 
schimbarea, când m-am simţit prima oară sigură că Eleanor şi 
domnul Lambert aveau să izbândească în strania misiune la 
care se angajaseră, m-aş opri la ziua când, la câteva săptămâni 
după ce împlinisem şaisprezece ani, am fost prezentată oficial 
lumii bune din parohie la prima petrecere din grădină, pe care 
Eleanor a dat-o în acea vară. Se discutase mult, desigur, despre 
„indianca” pe care o adoptase familia Lambert, însă aceasta era 
ziua când urma să-mi dobândesc oficial un loc în comunitate, 
dacă lumea voia să mă accepte. Şi ştiam prea bine că nu toţi îmi 
erau favorabili. 

În ziua când trebuia să aibă loc petrecerea din grădină, eram 
atât de speriată, încât mă tot temeam să nu leşin, ceea ce nu 
păţisem în viaţa mea. M-am îmbrăcat cu o rochie de voal vernil 
peste un furou de mătase, cu un guler larg din dantelă crem. 
Eleanor a rămas mirată că ştiam cum se numeau diferitele 
articole de îmbrăcăminte; dar astea le învăţasem pe când 
prelucram nenumăratele toalete frumoase strânse de enoriaşi 
pentru Căminul Adelaide Crocker. 

La sfatul lui Eleanor, păstrasem o tunsoare mai scurtă decât 
poartă fetele îndeobşte. Mă tunsese chiar ea. „Ai tot timpul, Jani, 
să ţi-l laşi să crească şi să-ţi faci o coafură înaltă”. Stând în 
picioare în spatele meu, în timp ce eu şedeam jos în faţa oglinzii 
mari, mi-a ridicat părul de pe ceafă. „Da, ai să arăţi foarte 
elegantă cu gâtul ăsta frumos, dar şi aşa îţi stă bine.” Aveam un 
breton scurt şi des, iar părul negru venea drept, pe lângă obraji, 
până la nivelul maxilarului, încadrându-mi faţa. Eleanor mă 
studia în oglindă. 

— Dacă n-ai avea mutra asta de căprioară speriată, ai fi foarte 
frumoasă. N-o să te mănânce nimeni, Jani. 

Am încercat să înghit, însă aveam gura uscată. 

— Oh, Eleanor, ar fi trebuit să le spui că ai de gând să mă 
prezinţi oficial şi în felul ăsta cei care n-ar fi avut chef să vină ar 
fi rămas la casele lor. 

— Exact din acest motiv nu le-am spus, a murmurat Eleanor, 
studiindu-mi în continuare imaginea în oglindă. Da... mă bucur 
că te-am pieptănat aşa. Îți accentuează latura indiană, care 
oricum nu e prea vizibilă, însă exact asta o să-i îngrijoreze pe 


moşier şi pe amicii lui, aşa că mai bine să le sară în ochi şi să nu 
ne mai prefacem. 

— Oh, Eleanor... mi-e tare teamă să nu te dezamăgesc. 

— E imposibil aşa ceva, draga mea. Ai toate calităţile unei 
domnişoare. Eşti îmbrăcată frumos, ai o ţinută elegantă, eşti 
foarte manierată, ai o voce admirabilă şi vorbeşti excelent, 
mulţumită urechii tale, care prinde totul extrem de repede. Nu 
ai deloc accent de mahala, ba dimpotrivă, parcă toată viaţa ai fi 
vorbit aşa. 

Abia după ce au sosit toţi musafirii, care se plimbau acum pe 
pajişte sau stăteau jos la palavre, Eleanor a intrat în casă să mă 
aducă. Stând în picioare lângă mine la o fereastră de unde 
puteam privi fără să fim văzute, doamna Burke îmi arătase pe 
câţiva dintre oaspeţi, deşi pe cei mai mulţi îi cunoşteam din 
vedere, de la biserică. Erau acolo moşierul Tarleton, maiorul 
Elliot cu soţia, familia Wheeler, judecătorul Boscombe, retras 
acum din magistratură, şi încă vreo douăzeci de persoane, 
printre care slujnicele se mişcau agil, servind ceai şi sandvişuri 
delicioase. 

Eleanor m-a luat de braţ şi a pornit aşa cu mine pe pajişte, 
prezentându-mă. Aveam obrajii parcă amorţiţi şi îmi tremurau 
picioarele, însă încercam să zâmbesc şi să privesc fiecare 
persoană în ochi, în timp ce dădeam mâna în stilul acela 
molatic, cum cereau bunele maniere. 

— Încântată să vă revăd, doamnă Markham. Bună ziua, 
domnule Sangford. Urma fiica vicarului. Ce drăguţ din partea ta 
că ai venit, Dorothy, sper să fim prietene. Mă căzneam să nu am 
un ton mecanic, pe măsură ce prin faţa ochilor mi se perinda 
chip după chip. Mi-am dat seama vag că domnul Lambert, 
plimbându-se, chipurile, distrat cum făcea el adesea, mergea tot 
timpul la numai câţiva paşi în faţa noastră. [inea mâinile 
împreunate la spate, sub haină, cu capul plecat, însă din când în 
când îl vedeam aruncând câte o privire fulgerătoare în direcţia 
noastră. 

A venit un moment când am simţit că Eleanor se încordează 
uşor, după care s-a întors şi am pornit direct spre locul unde 
maiorul Elliot şi moşierul stăteau la taclale, cu nişte doamne şi 
domni grupaţi în jurul lor. 


— Domnule Tarleton, domnule maior Elliot, aş vrea să faceţi 
cunoştinţă cu o tânără prietenă care ne e tare dragă, tatei şi 
mie, domnişoara Jani Burr. 

Moşierul a făcut o grimasă de îndoială în timp ce eu, cu 
reverență, îi spuneam: „Bună ziua, domnule!”. 

— Hmm! Bună, domnişoară, a zis el, privind în ceaşca de ceai, 
de parcă de acolo i-ar fi putut veni vreo idee. 

Maiorul Elliot era un bărbat înalt, subţiratic, uscăţiv, foarte 
ţanţoş şi sprinten. Ştiam de la Eleanor că petrecuse câţiva ani în 
India, cu Armata britanică. S-a uitat la ea şi a zis: 

— Copila asta e parţial indiancă? 

Eleanor făcea semn unei slujnice care ducea o tavă cu ceai şi 
i-a răspuns maiorului cu un aer absent, de parcă chestiunea 
aceea ar fi fost total neînsemnată: 

— Oh, jumătate  indiancă, jumătate  englezoaică, cred, 
domnule maior. 

Maiorul şi-a ţuguiat buzele: 

— Sunt nevoit să spun că în societatea noastră o persoană cu 
sânge amestecat... 

— Întocmai, maiorule, l-a întrerupt domnul Lambert. A intrat 
păşind prin grupul nostru, continuând să vorbească: într-adevăr 
sunt de invidiat, însă nu putem spera toţi să fim atât de 
privilegiați. 

— Pardon? a îngăimat maiorul, însă domnul Lambert nu putea 
fi oprit. La vreo zece paşi mai încolo, a încremenit locului şi s-a 
întors, iar glasul lui, de obicei liniştit, devenise remarcabil de 
pătrunzător, astfel încât toată lumea din jur a amuţit surprinsă. 

— Câtă învăţătură de minte se poate trage doar dacă ne 
gândim, maiorule, a continuat domnul Lambert, surâzând blajin, 
că fata asta poartă în vene sângele unui popor care a atins un 
stadiu înalt de civilizaţie, pe când strămoşii mei şi ai dumitale, şi 
ai moşierului, Domnul să-l binecuvânteze, se îmbrăcau încă în 
piei de capră şi în cârpe pictate. Şi, cum sunt convins că aveai 
de gând să spui, maiorule, unde am fi ajuns noi astăzi în Anglia, 
nu-i aşa, în întreaga lume apuseană, parcă te şi aud adăugând, 
dacă n-ar fi existat Brahmagupta? 

Maiorul a făcut: „Eh”. Dar nimeni nu l-a auzit, fiindcă acum 
Eleanor s-a băgat în vorbă cu o voce de parcă striga după un 
vapor: 


— Ai pomenit de Brahmagupta, domnule maior? E vorba de 
marele matematician şi astronom hindus care a adus o 
contribuţie uriaşă civilizaţiei, în timp ce bieţii noştri strămoşi 
ignoranţi, din Anglia, bâjbâiau prin Evul Mediu. Nu el a născocit 
simbolul pentru zero, de unde avem sistemul numeric, când 
altminteri ne-am fi trezit că încercăm să facem înmulţiri şi 
împărțiri cu absurdele cifre romane?! 

Maiorul Elliot rămăsese cu gura căscată la ea: 

— Eu nu... ah - nu ştiu exact - ăăă... 

— Întocmai, maiorule, a strigat domnul Lambert de la o 
distanţă de vreo douăzeci de paşi. Aşa cum aveai de gând să-i 
atragi atenţia lui Eleanor, de fapt nu marele Brahmagupta, ci un 
savant indian complet necunoscut este cel care ne-a oferit 
această mare binefacere. Oh, înţeleg perfect înalta dumitale 
admiraţie pentru rasa indiană. Nu încape îndoială că acest lucru 
izvorăşte din experienţa dumitale personală. Ai avut plăcerea de 
a vedea somptuosul Taj Mahal, nu-i aşa? Ce arhitecţi şi ce zidari 
extraordinari au fost aceia care au făurit o asemenea minunâţie! 
Stai un pic... pe la 1640? Pe vremea aceea, noi ne 
îndeletniceam pe-aici cu arsul vrăjitoarelor, ia zi?! Fireşte, Taj 
Mahal este o construcţie modernă pentru India, ţară care a 
elaborat un sistem agricol cam cu două mii de ani înainte să ne 
iasă şi nouă ceva la capitolul ăsta. Cum spuneai, dacă tot a 
venit vorba despre arhitectură, ce părere ai de epoca clasică? 

— Să înţeleg că vă referiţi la perioada Imperiului Gupta, maior 
Elliot? Acum vorbea Eleanor, stând perfect dreaptă lângă mine, 
cu părul acela roşu şi bogat sclipind sub razele soarelui. A 
continuat să enumere câteva exemple de realizări istorice ale 
Indiei în artă, filosofie şi literatură, după care i-a predat ştafeta, 
aproape gâfâind, tatălui ei, care a mai adăugat câteva 
consideraţii personale. 

Aveam o mutră gravă şi solemnă, însă în sinea mea mă 
prăpădeam de râs, iar toate temerile se risipiseră ca prin 
farmec. Mi-am dat seama acum că Eleanor şi tatăl ei puseseră la 
cale jacest măcel zguduitor, gata să fie lansat la prima aluzie ce 
ar fi sugerat că puteam să nu fiu acceptată. 

— ...Şİ fireşte, spunea domnul Lambert acum, privind în sus la 
un porumbel care zbura leneş peste grădină, nu numai pentru 
moştenirea asta de inteligenţă s-ar cuveni să o invidiem pe Jani, 


cum sunt sigur că vei fi primul care să remarce acest lucru, 
dragă Tarleton... 

— Eu? a mormăit moşierul surprins. 

— „fiindcă dumneata eşti primul gata să admire o 
îndemânare fizică, domnule, cu condiţia să fie ceva decent 
pentru o domnişoară, şi fiind un om extrem de onest n-ai scăpa 
niciodată prilejul de a recunoaşte superioritatea oriunde ai 
întâlnit-o. Aerul acela distrat s-a risipit brusc, iar pentru o clipă 
am avut senzaţia că intrase parcă în pielea lui Eleanor, când a 
rostit cu o privire fixă şi agresivă: Ai văzut-o călărind, stimabile. 
Ai privit-o săptămâna trecută, mi-a spus Eleanor. Ca un bărbat 
iubitor de sport, vrei să pui un rămăşag cu mine? Vrei să pariezi 
pe orice bărbat doreşti dumneata care să se ia la întrecere cu 
această copilă, într-o cursă, să zicem, de la The Plough, în 
Langley, până la Goose Hill? Cel care pierde dă o sută de lire - 
poate pentru fondul de restaurare a bisericii, dacă vicarul va 
accepta? 

Subita provocare a venit ca un trăsnet, şi am auzit în jurul 
meu răsuflări întretăiate şi şuşoteli. Provocării acesteia nu avea 
să i se dea curs niciodată, şi sunt convinsă că exact asta intuia 
şi domnul Lambert, însă îşi atinsese scopul, iar ultimele lui 
cuvinte l-au făcut pe vicar să se bâlbâie, neizbutind să dea glas 
obiecţiei pe care se pregătea să o facă. Abia mai târziu mi-am 
dat eu seama cât de inteligent procedaseră în acea după- 
amiază Eleanor şi tatăl ei. Ştiuseră că cele două persoane care 
aveau să dea tonul în privinţa atitudinii faţă de Jani Burr erau 
moşierul şi maiorul Elliot, or îi înfrânseseră pe amândoi pe 
propriul lor teren. 

În momentul acela, în timp ce cuvintele de provocare lansate 
de domnul Lambert pluteau încă în aer, mă întrebam care naiba 
avea să fie deznodământul. Era de aşteptat ca moşierul să-şi 
iasă din sărite la gândul că o domnişoară putea călări mai bine 
decât oricare dintre oamenii pe care i-ar fi ales el, numai că 
domnul Lambert intuise exact reacţia acestuia. Moşierul şi-a 
sucit faţa rumenă de la mine la Eleanor, la tatăl ei şi înapoi la 
mine. Întâi mutra lui trăda uimire, apoi începutul unei iritări, 
după care pe neaşteptate şi-a azvârlit capul pe spate şi a 
izbucnit în râs. 

— Chiar mă crezi prost, Lambert? Păi, mi-ar trebui o slăbătură 
de bărbat ca să o poată întrece pe fata asta! Măi, fir-ar să fie, ai 


o mutră inocentă şi blândă ca un popă, dar eşti mai afurisit 
decât dracul însuşi. S-a întors spre Eleanor: Şi nici tu nu eşti mai 
brează, fetiţo. Tot timpul coci câte o boroboaţă. Dând din cap 
spre mine, a zis cu părere de rău: Presupun că nu-i dai voie să 
meargă la vânătoare, ia zi? 

Eleanor avea un surâs pe care îl folosea arareori, un surâs 
radios care o făcea frumoasă. | l-a adresat acum moşierului, 
spunând delicat: 

— Într-adevăr, n-aş vrea ca Jani să meargă la vânătoare cu 
copoi. Să nu începem să ne ciondănim iar pe tema asta, 
domnule. 

— Păcat. Ar fi un adevărat spectacol s-o vezi acolo, în fruntea 
haitei. Dar cum ziceai, draga mea, hai să nu ne certăm astăzi. 

Maiorul Elliot privea ca prostit, frecându-se pe bărbie cu 
mânerul de fildeş al bastonului. Am avut senzaţia că încerca să 
se dezmeticească, întrucât totul se petrecuse parcă prea repede 
pentru el. 

— Da, a zis el în cele din urmă, pe un ton judicios, uitându-se 
la domnul Lambert. E mult adevăr în ce spui dumneata. 

Moşierul Tarleton mi-a făcut semn cu degetul şi a spus pe un 
ton vesel şi binevoitor: 

— Perfect, domnişoară Jani, hai să mergem pe la grajduri să 
ne uităm la cai, ce zici? Şi îmi poţi povesti unde ai învăţat să 
călăreşti. 

Ar fi un neadevăr să spun că din acel moment am fost 
acceptată complet în Larkfield ca membră a familiei Lambert, 
însă acesta a fost punctul critic. Majoritatea oamenilor au urmat 
pilda moşierului, iar sătenii au fost încântați să mă accepte, 
având în vedere afecțiunea pe care le-o purtau lui Eleanor şi 
domnului Lambert. Cei cărora le-a trebuit cel mai mult să uite că 
eram pe jumătate indiancă, că mă mutasem de la Scara de jos 
la Scara de sus, au fost boiernaşii de joasă speţă din 
comunitate, dar în scurt timp opinia li s-a schimbat, atât lor, cât 
şi altora, datorită unui zvon extraordinar care s-a răspândit prin 
sat şi s-a propagat până hăt departe. 

Se şuşotea că Jani Burr era de fapt o prinţesă indiană, părinţii 
ei fiind un rajah care cârmuia peste unul dintre statele din India 
şi o preafrumoasă englezoaică, fiica unui nobil. Se părea că Jani 
fusese răpită de mică de către agenţii unei rubedenii rele a 
rajahului, care urmărea să-i smulgă puterea. Mama ei murise de 


supărare, rajahul renunţase la tot şi se călugărise, iar acum ruda 
nemernică domnea în locul lui. Jani fusese, însă, descoperită în 
Tibet de un agent al guvernului britanic şi adusă în Anglia, 
adevărata ei identitate fiind ascunsă până la majorat, când 
Armata din India urma să-l răstoarne pe uzurpator, iar ea avea 
să moştenească tronul devenind „rani” peste un stat pe 
jumătate cât Anglia. 

Acesta era zvonul de bază, deşi existau nenumărate variante 
uluitoare prin detaliile prezentate, în funcţie de cine povestea 
bârfa. Însă, indiferent de variaţiuni şi de adăugiri, efectul asupra 
celor care se mai îndoiau încă dacă se cuvenea să se amestece 
cu o fată pe jumătate indiană a fost pozitiv. Am descoperit că 
puteam nădăjdui să fiu acceptată oriunde în ţinut, în casele 
celor mai mari bogătaşi, ca anglo-indiană, cu condiţia să fiu 
totodată şi prinţesă. 

În ziua când Eleanor a auzit pentru prima oară cum tot satul 
vuia de noul zvon, s-a întors numaidecât la Mer/in's Keep, unde 
domnul Lambert şi cu mine jucam crochet pe pajişte, s-a dus la 
taică-său şi l-a luat în braţe, ochii ei verzi sclipind veseli, 
ştrengăreşte. 

— Tată, tare mai eşti isteţ! 

Domnul Lambert a clipit din ochi: 

— Normal, fata tatei. Dar apropo de ce mă complimentezi 
acum? 

— Ai născocit un zvon despre Jani, iar acum se întinde ca un 
pârjol peste sat. 

— Un zvon? Haide, zău aşa, Eleanor, sunt un avocat 
respectabil. Cum poţi să sugerezi că aş fi în stare să răspândesc 
un zvon? _ 

— N-am zis că l-ai răspândit, ci că l-ai născocit. lţi cunosc prea 
bine stilul ca să mă las păcălită. Dar, oh, ce zvon frumos! Jani a 
noastră, o prinţesă indiană, incognito! 

— O ce? am zis eu, prostită. 

Eleanor m-a luat de braţ, debordând încă de veselie şi de 
încântare. 

— Îţi povestesc numaidecât, draga mea. Tată, cum ai făcut? 
Ah, ia stai aşa. Fostul tău notar, Pendolf, s-ar pricepe de minune. 
Vicleanul Pendolf. Întotdeauna aţi format o pereche reuşită, voi 
doi. Nu trebuia decât să-i sufle o vorbuliţă doamnei Gravett, 


văduva aia care umblă să se mărite cu el. În tot ţinutul 
Hampshire, nu găseşti femeie cu gură mai bogată decât a ei. 

Domnul Lambert a oftat, a pus jos ciocanul de lemn, a privit 
lung spre cer şi a început să-şi lustruiască ochelarii: 

— Zău aşa, Eleanor, ai cam luat-o razna, a zis el, blajin. Ce-ar 
fi să ne aşezăm cu toţii cuminţi la umbră, să ne povesteşti şi 
nouă despre zvonul ăsta nemaipomenit. 

N-a vrut să recunoască niciodată că el născocise totul, însă, 
ajungând să-l cunosc din ce în ce mai bine o dată cu trecerea 
timpului, am fost absolut sigură că Eleanor nu se înşelase. 
Domnul Lambert ştia puterea snobismului în lumea în care 
trăiam şi se pricepuse să profite de această slăbiciune. Cu 
timpul, zvonul s-a mai stins sau a ajuns să fie luat drept bun, 
greu de spus care variantă era adevărată. Efectul însă rămânea, 
conferindu-mi o poziţie bună în Larkfield, la toate nivelurile, şi 
netezindu-mi o cale ce s-ar fi putut dovedi dificilă pentru mine. 

Eleanor aduna treptat material pentru o carte despre florile 
din Europa şi m-a luat cu ea în străinătate, de două ori pe 
parcursul primilor mei doi ani cât am fost în Scara de sus, o dată 
în Austria şi altă dată în Italia. Copilăria de care avusesem parte 
tăcuse din mine un călător temerar, aşa că îmi plăceau enorm 
lungile noastre plimbări în căutare de flori rare. Mă străduisem, 
totodată, din răsputeri, să devin o secretară competentă şi 
puteam lua notițe sub dictare, de la Eleanor, în timp ce ea făcea 
schiţele colorate. 

Pe la începutul celui de-al treilea an la Merlin's Keep, am 
simţit uneori că satul Larkfield era destul de mândru de mine, la 
fel cum era mândru şi de Eleanor, fiindcă eram amândouă altfel 
decât toată lumea. Le povestisem deja de mult toate păţaniile 
mele lui Eleanor şi domnului Lambert, inclusiv misterele pe care 
le conţineau, şi le arătasem preţiosul medalion pe care îl 
purtam. Au fost fascinaţi aflând despre viaţa mea în Namkhara, 
despre mănăstiri, lama, credinţe şi practici religioase, precum şi 
despre călătoriile mele cu caravanele în Tibet. 

Întrucât lor le datoram totul, nu le-am ascuns nimic. Ştiau că 
un ofiţer de Armată, căruia eu îi spuneam Domnul, venise în 
nord din India să-l aresteze pe Sembur pentru cumplita 
fărădelege de a fi ucis şi de a fi furat. Ştiau că îl auzisem pe 
Sembur că îşi recunoscuse vinovăția şi că admisese că era tatăl 
meu, numai că eu eram convinsă că minţise intenţionat pentru 


un motiv neştiut, poate de dragul meu, fiindcă simţea că mă 
ameninţa un pericol. 

Acum când mă maturizasem şi nu mai vedeam totul cu ochii 
unei fetişcane de doisprezece ani, eram mult mai aptă să îmi 
dau seama cât de mult făcuse Sembur pentru mine. Un om nu 
prea instruit avusese totuşi curajul să vină în ţinutul străin Smon 
T'ang cu o fetiţă de doi ani după el, fără să ştie limba şi 
obiceiurile locului. Se stabilise acolo, se căznise să ne asigure 
adăpost şi hrană şi mă crescuse potrivit convingerilor şi 
deprinderilor sale de simplu soldat. 

Pesemne că îi fusese groaznic de dor de cei de-un neam cu el, 
tânjise după conversații cu bărbaţi, după o femeie care să ţină 
la el, după toate la câte renunţase. Şi, totuşi, în toţi anii aceia nu 
dăduse nicio clipă înapoi şi nu l-am auzit niciodată văitându-se. 
Uneori, când aveam câte un motiv special să-mi amintesc de el, 
de ziua lui de naştere, poate, sau când ningea, şi mă duceam cu 
gândul la munţii de acolo, mă refugiam în dormitorul meu 
confortabil să mă gândesc la Sembur şi să plâng încetişor, 
dorindu-mi din suflet să pot să-l iau de gât, să-mi lipesc obrazul 
de obrazul lui şi să îi mulţumesc din toată inima. 

Nu făceam prea multe presupuneri despre misterele din 
trecutul meu, căci aşa cum spunea domnul Lambert „Nu poţi 
obţine  deducţii valabile din date incomplete”. O mică 
nedumerire, totuşi, am lămurit-o: problema numelui lui Sembur. 
Intrucât fusesem înregistrată la spitalul din Gorakhpur ca „Jane 
Burr”, probabil de către Domnul, am ajuns la concluzia că 
numele lui de familie corect era „Burr”. Şi îl auzisem nu o dată 
pe Domnul numindu-l „Ahressembur”... cum mi se păruse mie. 

— Presupun, a zis domnul Lambert, că e redarea fonetică 
pentru „R.S.M. Burr” sau complet „Regimental Sergeant- Major 
Burr”, întrucât prietenul tău - ah - Domnul i s-a adresat iniţial 
după gradul din armată. Tare interesant, fiindcă „Sembur” este 
evident o deformare făcută de un copil a prescurtării „R.S.M. 
Burr”, nu crezi? 

— Ba da, am spus eu înflăcărată, sunt sigură că aveţi 
dreptate, domnule Lambert. Şi sunt sigură că Sembur a fost un 
Regimental Sergeant-Major, fiindcă Domnul îi spunea „Sar-ma- 
jor”. De chestia asta uitasem. 


Un gând încerca să mi se contureze în minte, ceva 
semnificativ, însă nu-l puteam sesiza. În clipa următoare, 
domnul Lambert l-a formulat în locul meu. 

— Ar părea foarte ciudat ca un copil să i se adreseze tatălui 
său cu un apelativ stâlcit din gradul lui militar şi din numele de 
familie. Cum ajunge un copil să înveţe un nume? auzindu-l 
rostit, desigur. „Hai la mama.” „Uite-l pe tăticul.” „Pup-o pe 
surioara ta Elsie.” Prin urmare, cred că putem formula ipoteza 
fermă că, în timpul primei tale copilării, R.S.M. Burr era prezent 
la datorie, din când în când, iar o persoană sau nişte persoane 
se refereau la el numindu-l R.S.M. Burr. Nume pe care tu, Jani, l- 
ai gângurit „Sembur”. Cred, aşadar, că putem fi siguri că nu a 
spus adevărul când a susţinut că e tatăl tău, ceea ce ne dă toate 
motivele să presupunem că şi recunoaşterea vinovâăţiei de crimă 
şi furt a fost falsă, deşi sunt slabe speranţe să aflăm vreodată 
de ce. 

Luam ceaiul afară pe pajişte când a avut loc această 
conversaţie şi am fost atât de încântată de modul logic în care 
domnul Lambert a argumentat nevinovăția lui Sembur, încât m- 
am ridicat de pe scaun să-l îmbrăţişez şi să-l sărut pe obraz. 
Deseori în acei ani fericiţi la Meriin's Keep mi se întâmpla să am 
asemenea manifestări spontane faţă de domnul Lambert sau de 
Eleanor, fiindcă eram plină tot timpul de fericire şi aveam 
sentimentul unui noroc fabulos. De asemenea, nu-i arătasem 
niciodată lui Sembur toată recunoştinţa pe care i-o purtam, iar 
acum era mult prea târziu. Voiam să nu mai repet această 
greşeală. 


Din locul unde stăteam pe Goose Hill, vedeam umbra 
prelungă a bisericii alunecând molcom peste pietrele de 
mormânt cenuşii din curte, şi m-am gândit la greaua umbră care 
căzuse peste viaţa lui Eleanor şi a mea la numai o săptămână- 
două înaintea celui de-al treilea Crăciun petrecut de mine la 
Merlin s Keep. 

Atunci s-a întâmplat, fără niciun fel de prevestire, ca domnul 
Lambert să moară liniştit în somn, noaptea. A spune că am fost 
distrusă sufleteşte nu poate nicidecum reda durerea pe care o 
simţeam, căci prin moartea lui nu pierdeam doar un om care mă 
tratase ca pe fiica lui, ci şi un tovarăş şi prieten minunat. In 
suferinţa mea, nu am uitat că era tatăl adevărat al lui Eleanor şi 


m-am străduit din răsputeri să-mi controlez sentimentele, căci 
Eleanor avea nevoie de mângâiere, or către mine se întorcea 
pentru alinare, în timp ce faţă de toată lumea din afară aborda o 
atitudine stoică. 

Nu mi-am închipuit niciodată că aveam să ajung s-o văd pe 
Eleanor a mea, îndeobşte puternică, iute, netemătoare, atât de 
înmărmurită şi de zdrobită de durere. Asta a fost o prostie din 
partea mea, căci o cunoşteam de prea mult timp ca să nu-mi 
dau seama că, deşi nu îşi afişa afecțiunea cu dezinvoltură, 
sentimentele ei erau totuşi profunde şi intense. M-am bucurat 
că am putut să-i iau de pe umeri povara tuturor sarcinilor ce 
trebuie rezolvate în astfel de prilejuri şi cred că, până la urmă, 
acest lucru mi-a permis să depăşesc mai repede decât Eleanor 
acea perioadă de doliu şi suferinţă. 

Când s-a citit testamentul, am aflat alarmată că domnul 
Lambert îmi lăsase moştenire două mii de lire. M-am simţit 
vinovată şi aproape cuprinsă de panică la ideea unei asemenea 
averi şi numaidecât am implorat-o pe Eleanor s-o ia ea. 

— Nu fi prostuţă, dragă, mi-a spus ea cu blândeţe. Tata mi-a 
vorbit despre asta înainte de a-şi face codicilul la testament, 
acum un an, şi am fost întru totul de acord. Vocea a început să-i 
tremure. A avut parte de o viaţă fericită, Jani. lar tu i-ai mai 
oferit aproape încă trei ani de existenţă. 

În martie, la trei luni după înmormântare, Eleanor s-a decis să 
plece într-o călătorie în străinătate, pentru a căuta şi a picta flori 
în Grecia. Eram sfâşiată între dorinţa de a o însoţi şi sentimentul 
că ar fi fost mai bine pentru ea să plece de una singură şi să-şi 
poarte de grijă, aşa cum făcuse întotdeauna înainte de venirea 
mea la Merlin's Keep. Când am discutat cu ea despre asta, am 
aflat că avea aceeaşi părere. 

— M-am tot bizuit pe tine, Jani, a zis ea în timp ce ne plimbam 
pe o potecă îngheţată spre sat, ca să facem mişcare după micul 
dejun, cu mănuşi în mâini, şi cu glugile paspoalate cu blană 
trase bine pe urechi, să ne ferească de vântul aspru. Mă bizui pe 
tine de prea multă vreme şi pur şi simplu nu e bine aşa. 

— Nu mă deranjează că te bizui pe mine, Eleanor dragă. Doar 
că... am şovăit. 

— Nu e tipic pentru mine? 

— Ei bine, da. 


— Întocmai. Aşa că am să plec şi am să muncesc din greu 
câteva săptămâni, după care am să mă întorc acasă şi am să 
redevin cea dinainte. Eşti sigură că te poţi descurca pe perioada 
absenței mele? i 

— Nu-ţi face griji, mă bucur că voi avea atâtea de făcut. li am 
pe doamna Burke şi pe Mayes dacă o să îmi trebuiască sfaturi în 
gospodărie, iar pentru orice altă chestiune am să apelez la 
David Hayward. 

David Hayward venise în Larkfield cu optsprezece luni în 
urmă, preluând activitatea de veterinar de la domnul Kingley, şi 
în scurt timp devenise un musafir binevenit la Merlin's Keep. 

— Da, Jani, foarte bine, aşa să faci, a zis Eleanor. Te poţi bizui 
pe David. 

— Ce păcat că l-ai refuzat acum un an, când a vrut să se 
însoare cu tine, am oftat eu. 

S-a înroşit şi a zis: 

— Nu mă mai cicăli, Jani. David Hayward e cel mult cu un an 
mai mare decât mine. Absolut nepotrivit. Am devenit fată 
bătrână încă de acum cinci ani şi sunt perfect fericită aşa. 

— Ei na... Mi-am scos mâna din mănuşă şi am luat-o de braţ. 
Oricum, sper să te ceară din nou în căsătorie. 

Eleanor a râs. Era prima oară, după multe săptămâni, când o 
auzeam râzând, iar lucrul acesta m-a bucurat nespus. Speram 
ca în curând să-şi revină, să se întoarcă înapoi la Mer/in's Keep 
din nou puternică şi fericită, preschimbându-şi durerea într-o 
amintire duioasă. Poate, atunci, avea să se mărite până la urmă 
cu David... şi poate că vreun bărbat chipeş şi atrăgător avea să 
se îndrăgostească de mine şi să mă ceară de nevastă şi poate 
că aveam să locuim cu toţii la Mer/in's Keep, iartotul avea să fie 
atât de minunat... 

Ce vise prosteşti. Potrivit calendarelor din Smon T'ang 
intrasem acum în anul iepurelui de apă. Urma apoi anul 
dragonului de pădure, anul nominalizat de oracolul de la 
Galdong. Numai că eram în Anglia de peste cinci ani deja, iar 
oracolele şi profeţiile nu-şi găseau loc aici decât în Biblie şi în 
basme. Mi-o alungasem de mult din amintire pe fata cu faţă 
inexpresivă care stătuse în faţa lui Rild, Marele Lama, privind fix 
în tuşul negru şi glăsuind, ciudat, enigme de rău augur. 


8 


Un glas în spatele meu pe Goose Hill a spus: 

— Domnişoară Burr, aş vrea să-ţi fac o propunere. 

Mi-am venit în fire, tresărind, după care am zâmbit şi am 
izbutit să mă abtin să privesc înjur: 

— O propunere? Oh, domnule, m-ai luat prin surprindere. 

Aproape de când îl cunoscusem, David Hayward mă tot 
tachinase cu aşa-zise propuneri de căsătorie. A ajuns în faţa 
mea, ducând de căpăstru marele cal sur, Smokey, i-a dat o 
palmă îndemnându-l să se ducă lângă Nimrod, după care s-a 
aşezat lângă mine, pe iarba uscată. 

— Salutare, tinerico. Doamna Burke mi-a spus că eşti aici. 

— Pe măsură ce trece timpul sunt tot mai puţin „tinerică”, 
domnule Hayward. Aşa că fă bine şi ai grijă să nu se întâmple 
cumva să zic „da” când mă mai ceri în căsătorie. 

A râs, după care m-a privit gânditor, cu capul înclinat pe 
umăr: 

— Păi... dacă am s-o mai fac, să mă iei în serios. 

M-am ridicat pe un genunchi şi l-am privit mânioasă: 

— Să nu mai spui aşa ceva! Doar se ştie că vrei să te însori cu 
Eleanor. 

— Degeaba vreau eu, dacă ea nu vrea, a zis el întinzând 
mâna. 

— Ei bine, mai încearcă. 

A zâmbit cu gura până la urechi, s-a ridicat în picioare şi a 
întins mâna spre mine: 

— Haide, Jani. 

— Haide, unde? 

— Oh, am uitat să-ţi spun propunerea mea. Te rog să vii cu 
mine la ferma lui Stafford şi să stai de vorbă cu una din vacile 
lui, în timp ce eu îi dreg pântecele. 

— Oh, deci asta era. Să nu mai faci astfel de propuneri nici 
unei alte domnişoare, domnule Hayward. 

— Nu. Ar lua-o la goană urlând. Vii? Dacă îi spui tu, văcuţa o 
să fie cuminte, iar totul va decurge mult mai simplu. 

— E vorba tot de Mabel? 

— Exact de ea. Dar n-am ajuns să ne spunem pe nume. 

— Bine. 

M-a luat de mână, m-a ridicat în picioare, după care a 
aşteptat să-i chem pe Nimrod şi pe Smokey. 


— Nu-i drept, Jani, a zis el înciudat. Îl hrănesc pe Smokey şi îi 
asigur adăpost, dar n-ar veni aşa la mine decât dacă ar avea el 
chef. 

— Aha, numai că eu îi vorbesc în termeni onorifici în graiul din 
Tibet, iar asta îl măguleşte. 

— Aiurea. Şi-a făcut mâinile scăriţă să mă ajute să mă sui pe 
şa. Dar trebuie să recunosc că merge, a conchis el. 

Îmi plăcea de David Hayward. Fiul cel mai mare al unui moșier 
de viţă din Lincolnshire, trăia din resurse proprii şi renunţase la 
Universitate pentru a se pregăti îndelung în vederea meseriei de 
medic veterinar, doar fiindcă marea lui ambiţie în viaţă era să 
vindece animalele. 

Bărbat liniştit şi calm, era politicos cu toată lumea, dar 
deferent cu nimeni. După câteva luni de când începuse să 
practice medicina veterinară în Larkfield, descoperise prin 
intermediul lui Eleanor că mă pricepeam la animale. La început, 
cum recunoscuse singur, fusese cam sceptic, însă nu pregetase 
să mă pună la încercare cu prima ocazie. Il potolisem pe marele 
Airedale al domnului Staffgford, când era înnebunit de durere 
din cauza unei infecţii la picior şi nu lăsa pe nimeni să se 
apropie de el. După aceea, când rana a fost deschisă, curățată 
şi acoperită cu un bandaj, în timp ce eu ţineam câinele de cap, 
David Hayward se uita la Eleanor şi zâmbea: „Ai avut dreptate, 
domnişoară Lambert. Fata asta e nemaipomenită”. 

— Mă surprinzi, domnule Hayward. Plăcut, dă-mi voie să 
adaug. 

— Sunt flatat. Pot să întreb în ce sens te surprind? 

— Te îndeletniceşti cu ştiinţa medicinei. Majoritatea celor care 
au de-a face cu vreo ramură ştiinţifică refuză să creadă ceva ce 
nu poate fi explicat prin ştiinţă. 

— Înclin şi eu spre această atitudine sceptică, domnişoară 
Lambert. S-a uitat la mine şi brusc mi-a zâmbit afectuos: Însă 
când văd o abilitate demonstrată practic, pe care ştiinţa nu o 
poate explica, nu-mi rămâne decât să conchid că ştiinţa nu e 
suficient de avansată pentru a o putea lămuri. 

Din acea zi, rar s-a întâmplat să treacă mai mult de trei-patru 
săptămâni fără ca David Hayward să mă roage să-l ajut la 
vreunul din pacienţii lui. Era un bărbat zvelt şi vânjos, cu o 
putere uimitoare, cum îmi fusese dat să văd când adusese pe 
lume un vițel. Avea părul des şi şaten, o faţă liniştită şi cam 


banală, cu excepţia momentelor când surâdea, însă atunci 
căldura sufletească ce i se ivea pe chip îl făcea aproape frumos. 

Uneori, când îl ajutam la vreo operaţie sau pe la ferme, ni se 
întâmpla să lucrăm împreună, poate mai mult de o oră, fără să 
scoatem aproape niciun cuvânt. Eleanor îi vorbise la un moment 
dat domnului Lambert despre asta: „E tare nostim să-i vezi, 
tată. David lucrează de zor cu bisturiele şi seringile, iar Jani 
şopteşte pe păsăreasca ei la urechea calului, de nici n-ai zice că 
au habar unul de celălalt. Ba parcă ţi-ar veni să crezi că sunt 
certaţi, şi uneori chiar aşa şi e. Adică, într-un fel se răţoiesc unul 
la celălalt, dacă se întâmplă totuşi să-şi vorbească.” 

Era adevărat, deşi nu mă gândisem la asta până atunci, mi- 
am amintit acum în timp ce coboram panta acoperită de iarbă 
pe Goose Hill, trecând la trap uşor când am ajuns pe poteca de 
jos, pe unde aveam să o luăm la vest de sat, către ferma lui 
Stafford. 

— Totul e în regulă acasă, Jani? 

— Da, mulţumesc. Doamna Burke şi Mayes au grijă ca totul să 
meargă ca pe roate. 

— Şi nu ţi-e urât singură? 

— Păi, mi-e dor de Eleanor, fireşte, şi încă îi simt lipsa 
domnului Lambert, dar nu mi-e urât. Mă văd cu destulă lume în 
timpul zilei, iar seara, de obicei, mănânc ceva uşor, în grădină, 
după care mă ocup de socotelile gospodăriei, sau de cartea lui 
Eleanor, sau pur şi simplu citesc ceva înainte de a mă duce la 
culcare. Bat la maşină tot indexul cărţii lui Eleanor, şi am 
început să mă descurc destul de bine. 

— Mda... dacă n-ai probleme cu gospodăria, atunci ce nu e în 
regulă, Jani? 

L-am privit, un pic mirată: 

— De ce crezi că ceva nu e în regulă? 

A ridicat din umeri: 

— Am ajuns să te cunosc destul de bine şi cred că îmi pot da 
seama când eşti îngrijorată, chiar dacă încerci să ascunzi ce te 
frământă. In plus, mi-ai spus cândva că îţi place să te duci sus 
pe Goose Hill, şi să stai singură acolo când vrei să te gândeşti 
bine la ceva. Te-am văzut stând sus acolo, când am plecat de la 
ferma lui Stafford şi nu cred că te-ai clintit din poziţia pe care o 
aveai până am traversat valea şi am ajuns în vârf, după vreo 
zece minute. 


— Oh... mă gândeam la anii care au trecut şi visam. Am 
ezitat. Şi probabil că îmi făceam un pic griji pentru Eleanor. 

— Ah, a făcut el, uitându-se rapid spre mine. De ce, Jani? 

— Cred că mă port prosteşte. Urma să lipsească cam şase-opt 
săptămâni, iar în prima lună mi-a scris câte două scrisori pe 
săptămână. După aceea, însă, scrisorile ei au devenit... nu ştiu. 
Ciudate. Parcă n-ar fi fost scrise de Eleanor. 

— Cum adică? 

Incetinisem acum pasul. 

— Ei bine, în primul rând nu veneau cu regularitate şi erau 
destul de dezlânate. Începea să scrie ceva, după care sărea la 
altă idee atât de brusc, încât nici n-o mai puteai urmări. Oh, ştiu 
că asta nu înseamnă nimic, dar efectiv sunt îngrijorată, domnule 
Hayward. Inainte ca scrisorile ei să fie altfel, mi-a scris că a 
cunoscut un englez care stătea la acelaşi hotel, iar ea încerca 
tot timpul să-l evite, însă, oriunde s-ar fi dus, tipul apărea ca din 
senin, aşa că avea impresia că e urmărită de o stafie. Era 
amuzată când pomenea de el, aşa cum era ea întotdeauna. 

M-am oprit să-mi trag răsuflarea, un pic cam jenată. Acum, 
când începusem să dau glas temerilor mele, ajunsesem aproape 
să i le turui lui David Hayward. Mă gândeam că avea să râdă de 
mine, că până acum nu-i prezentasem niciun motiv temeinic 
pentru neliniştea mea şi, de fapt, nici n-aveam vreunul, însă l- 
am auzit rostind grav: 

— Continuă, Jani. 

— Nu la mult timp după asta, scrisorile ei au devenit şi mai 
ciudate, de parcă n-ar mai fi fost ea cea care le scria. Erau 
foarte scurte şi au pomenit de două-trei ori, destul de vag, 
despre acest bărbat, fără însă să îl mai ia peste picior, ca şi cum 
s-ar fi împrietenit cu el. Apoi, când a plecat de la Trikkala în 
Corint, s-a referit din nou în treacăt la el, ca şi cum ar fi fost în 
continuare cu ea. 

— Nu-i un copil, a zis David Hayward, încetişor. Dacă s-a 
împrietenit cu bărbatul acela înseamnă că aşa a vrut. 

— Dar Eleanor nu-i genul de femeie care să călătorească cu 
un bărbat. Ştiu că toată lumea spune că e scandaloasă şi 
neconvenţională, iar în anumite privinţe chiar e adevărat, însă 
pe de altă parte e foarte corectă în ceea ce priveşte normele de 
comportare. Oh, e tare greu de explicat. A pomenit de faptul că 
primeşte scrisorile mele, dar în fapt nu-mi mai răspunde la ele, 


de parcă n-ar fi reţinut ce i-am spus eu. Şi... au trecut trei /un; 
de când e plecată. 

Am cotit pe după crâng şi am început să urcăm panta lină, 
spre ferma lui Stafford. 

— Poate că e îndrăgostită, a zis David Hayward. Asta cred că 
ar lămuri totul. 

Mi-am vârât mâna în buzunarul de la pantaloni şi am bâjbâit 
după cele două bucăţi de hârtie mototolite, acoperite cu scrisul 
îndrăzneţ al lui Eleanor, şi după o clipă de ezitare i le-am dat. 

— Asta-i ultima scrisoare de la Eleanor. A sosit cam acum o 
săptămână. Am luat-o sus pe Goose Hill s-o mai citesc o dată. 

Făcusem asta în nădejdea de a desluşi printre rânduri vreo 
fărâmă de alinare care îmi scăpase poate iniţial, însă speranţele 
mele au fost zadarnice. Scrisoarea spunea: 


Scumpa mea Jani, 

Am primit scrisoarea ta joi, parcă. Sper că eşti bine. Nu am ce 
notițe să-ți transmit ca să le dactilografiezi. De ce n-oi fi lucrat 
nimic săptămâna asta, sau a trecut mai mult timp de când n-am 
făcut-o?! 

Ce adânc e Canalul Corint. Atât de jos. M-a luat cu ameţeală şi 
îmi venea să mă arunc de pe pod, numai că mă ţinea el la brat. 
Ce să fac? 

A fost arşiță mare, iar domnul Quayle m-a sfătuit să mă 
odihnesc, fiindcă am făcut prea multe şi mă simţeam epuizată. 
A fost foarte obositor urcuşul până la promontoriul Sounion, mai 
cu seamă în zori de zi. 

Ai grijă de tine şi fii tare, nu te dezice, Jani, nu te dezice 
niciodată. Grecia e tare frumoasă. Cred că sunt plecată cam de 
multă vreme şi sper să mă întorc curând. Poate că asta ajută la 
ceva. 

În seara asta am avut parte de o cină foarte plăcută pe terasa 
de pe acoperişul acestui mic hotel, cu briza care sufla răcoros şi 
nişte muzicanți greci care ne desfătau auzul. A fost absolut 
fermecător. Sunt convinsă că ti-ar fi plăcut şi ție. 

îți scriu Înainte de a mă duce la culcare. Roagă-te pentru 
mine, Jani. 

Cu nespusă dragoste, 
Eleanor. 


Ne oprisem în apropiere de fermă, pentru ca David Hayward 
să poată citi scrisoarea. A parcurs-o de două ori, din ce în ce mai 
încruntat, apoi a ridicat privirea şi mi-a întins hârtiile molcom, 
absolut consternat. 

— Nu înţeleg, Jani. 

— Nici eu. Am vrut doar să vezi că nu se poartă ciudat fiindcă 
e îndrăgostită. Nu e o scrisoare de om care iubeşte, aşa-i? 

— Da. Nici pe departe. Există în rândurile astea o notă 
ascunsă... un fel de disperare. 

— Aşa mi s-a părut şi mie. Dar ce să se fi întâmplat? lar dacă 
a păţit ceva, de ce nu spune? 

A scuturat din cap, tulburat: 

— Dumnezeu ştie. E un mister. 

— Am căutat în enciclopedie Capul Sounion. E un promontoriu 
la sud de Atena, unde a fost clădit Templul lui Poseidon, din care 
se păstrează multe ruine. Dar nu-i lângă Trikkala sau Corint, şi 
de ce naiba să urce până la un templu antic grecesc, în zori de 
zi? 

Şi-a strunit calul la pas şi am ajuns din nou în dreptul lui. 

— N-am nici cea mai vagă idee, Jani, a zis el, sumbru. Tipul 
ăla Quayle e englezul pe care l-a cunoscut mai de mult? 

— Da. 

— Dacă n-ar fi vorba de Eleanor, aş fi tentat să cred că 
domnul ăsta Quayle e genul acela de parazit care se bagă pe 
sub pielea doamnelor părăsite. Numai că ea ar identifica 
numaidecât genul ăsta de individ. 

— Da, şi oricum nu e cazul ei, domnule Hayward. A vrut doar 
să fie un timp singură, atâta tot. 

Ne apropiam acum de grajdul vacilor, iar domnul Stafford 
venea spre noi, salutându-mă din mers. Cabrioleta lui David 
Hayward era în curte. Il deshămase pe Smokey ca să vină călare 
până la Merlin's Keep şi după aceea pe Goose Hill, să mă ia pe 
mine. 

Munca de veterinar era, îndeobşte, o activitate neplăcută şi 
dificilă, iar oamenilor din Larkfield le trebuise ceva timp pentru a 
depăşi şocul provocat de faptul că tânăra Jani Burr se implica 
adesea în astfel de chestiuni necuviincioase şi că, uneori, îl 
asista pe domnul Hayward când acesta, dezbrăcat până la brâu, 
se căznea să ajute vreo iapă sau vreo vacă să fete. Reverendul 
Hubert Wheeler şi câteva doamne îi dojeniseră pe domnul 


Lambert şi pe Eleanor pentru faptul că permiteau aşa ceva. 
Domnul Lambert îi povăţuise jovial să se plângă în rugăciunile 
lor Celui de Sus, din moment ce protestau împotriva exercitării 
unui talent lăsat mie de Dumnezeu. Ce-a spus Eleanor n-am 
aflat niciodată, însă activităţile mele ca asistentă veterinară au 
intrat, curând, în categoria nenumăratelor excentricităţi afişate 
de locatarii conacului Mer/in's Keep. 

Nutream o mare admiraţie pentru iscusinţa lui David Hayward 
ca veterinar. În Smon T'ang se întâmpla uneori ca o femelă de 
iac, când făta, să-şi împingă afară măruntaiele, şi era nevoie de 
obicei de trei bărbaţi să i le vâre înapoi. David Hayward se 
folosea de un fel de suport pentru a menţine ridicate picioarele 
dindărăt ale vacii, în timp ce o făcea să îngenuncheze, iar acest 
lucru o împiedica să se încordeze prea tare; David susţinea, 
însă, că i-ar fi fost de două ori mai greu dacă nu aş fi fost eu 
acolo să alin animalul, ceea ce îi dădea motiv să spună că 
făceam cât doi bărbaţi puternici la un loc. Eram foarte mândră 
de asta, ştiind că nu voia doar să mă flateze. 

Am stat de vorbă cu Mabel, în timp ce David Hayward făcea 
pregătirile necesare, după care am convins-o să îngenuncheze 
şi să stea cuminte, ca s-o putem ajuta. Mabel aproape că a 
adormit, aşa că lui David şi domnului Stafford nu le-a fost prea 
greu să-i împingă la loc în pântece uterul mare, iar ea a 
continuat să picotească cu ochii închişi şi când m-am dus să-l 
ajut s-o coasă. 

Când am terminat, David Hayward şi-a scos şorţul lung de 
stambă, s-a spălat pe braţe şi pe umeri într-o găleată cu apă în 
care era dizolvat săpun, după care şi-a pus cămaşa şi sacoul. M- 
am spălat şi eu pe mâini, iar apoi domnul Stafford ne-a poftit în 
bucătăria răcoroasă să bem o limonadă înainte de a pleca. 

— Ce-i mai place să bea din asta domnişoarei Eleanor, când 
vine în vizită, a zis nevastă-sa, punând pe masă două dintre cele 
mai frumoase pahare ale ei. Zice că limonadă cum fac eu nu 
există nicăieri. 

— Sunt convinsă că are dreptate, doamnă Stafford, am 
încuviinţat eu. E foarte bună. 

— Când se întoarce de prin străinătăţuri, domnişoară? a 
întrebat fermierul. A plecat cam de mult timp, nu-i aşa? 

— Da, dar sper să vină în curând acasă. 


— Aha. Domnul Stafford a încuviinţat din cap. Ei bine, 
domnişoară Jani, orice aveţi nevoie de la fermă, să-mi spuneţi 
mie. Nu vă mai duceţi la prăvălie. Sunt toţi nişte hoţi, pe cuvânt. 
Spune-i doamnei Burke să vină la Tom Stafford, şi nici nu-i 
nevoie să-şi mai ia portofelul. 

David Hayward a insistat să mă conducă acasă, aşa că am 
mers în cabrioleta lui până la Merlin's Keep, cu Nimrod legat la 
spate. Am vorbit foarte puţin pe drum şi absolut deloc despre 
Eleanor, însă când am ajuns în faţa grajdurilor, mi-a spus 
încetişor: 

— Cred că ai toate motivele să fii neliniştită. Situaţia e 
îngrijorătoare. N-ai însă altceva de făcut decât să aştepţi să se 
întoarcă Eleanor. 

Am clătinat încet din cap: 

— Nu. M-am tot gândit pe drum, venind încoace de la fermă, 
şi ştiu ce trebuie să fac. M-am decis acum. Mai aştept încă zece 
zile, până la sfârşitul lunii. Dacă până atunci nu primesc nicio 
scrisoare de la Eleanor în care să-mi spună că se întoarce, 
trebuie să plec după ea. 

— Să pleci? În Grecia? 

— Am bani, iar doamna Burke se poate ocupa de casă. Insă 
trebuie s-o văd pe Eleanor şi să vorbesc cu ea. A început să-mi 
tremure vocea. Nu ştiu ce s-a întâmplat şi nici nu vreau măcar 
să încerc să-mi imaginez, ştiu însă că ceva nu e în regulă şi sunt 
convinsă că are nevoie de ajutor, aşa că trebuie să mă duc după 
ea şi să îndrept răul care s-a produs, iar dacă cineva... cineva o 
necăjeşte în vreun fel, atunci trebuie să-l opresc. 

În timp ce vorbeam, mă dădusem jos din cabrioletă, iar când 
am terminat, am constatat că tremuram din toate mădularele: 
frică, îngrijorare şi un fel de furie fără vreun obiect precis. 

— Tatăl lui Eleanor a murit, am încheiat eu pe un ton mai 
puţin vehement, iar acum nu mă mai are decât pe mine, aşa că 
e de datoria mea să acţionez. 

M-a fixat în tăcere, cu o expresie mirată, după care s-a dat jos 
din cabrioletă, s-a foit încolo şi încoace câteva momente şi a zis 
brusc: 

— Nu-i bine, Jani, eşti prea tânără să călătoreşti de una 
singură... 

— Prea tânără? m-am zbârnlit eu la el. Oh, nu fi stupid, 
domnule Hayward! Credeam că mă cunoşti mai bine! Prea 


tânără să călătoresc de una singură? Am străbătut cupola lumii 
cu o caravană de sare pe când aveam zece ani, domnule 
Hayward, şi aveam de furcă cu cei din tribul Khamba, cu urşi şi 
leoparzi de zăpadă. Chiar crezi că nu ştiu cum să găsesc un 
hotel în Corint? Există şi gară acolo! 

A fost prima oară când l-am văzut pe David Hayward 
pierzându-şi calmul. Cu bărbia în afară, cu o privire furioasă, mi- 
a făcut semn cu degetul, zicând: 

— Să nu mai ţipi aşa la mine, te rog! Eşti o fetiţă tare 
obraznică... 

— Nu sunt deloc fetiță! i-am răspuns eu apăsat. Am 
optsprezece ani şi sunt cumplit de îngrijorată de soarta 
persoanei care m-a scos din şanţ şi mi-a oferit o casă minunată, 
educaţie şi dragoste. Habar n-ai ce înseamnă Eleanor pentru 
mine. Nimeni nu-şi poate da seama, aşa că... 

— Bine, Jani, bine. A tăcut un gest împăciuitor, iar furia i s-a 
risipit, rămânând tulburat, însă din nou calm. Hai să nu ne 
certăm. 

M-am întors, m-am rezemat cu braţele de cabrioletă şi mi-am 
pus fruntea pe ele, căznindu-mă să nu plâng. Când am fost în 
stare să vorbesc din nou, am zis: 

— Am fost foarte nepoliticoasă şi sarcastică cu dumneata, îmi 
pare rău, domnule Hayward, te rog să mă ierţi. 

A pus mâna pe umărul meu: 

— Ştiu că eşti îngrijorată din cauza lui Eleanor. Şi eu sunt la 
fel. Dar când ai început să spui că vrei să pleci în Grecia, mi-am 
făcut griji şi pentru tine. 

M-am întors mirată spre el: 

— Pentru mine? 

— Sigur că da. Mă privea cu gravitate. Ai spus că vei aştepta 
zece zile să vezi dacă primeşti o scrisoare, ceea ce mi se pare o 
decizie înţeleaptă. În felul ăsta, ai timp să te pregăteşti de drum 
şi să hotărăşti cum e mai bine să procedezi. Dar eşti măcar de 
acord să mai discutăm o dată despre asta de azi într-o 
săptămână? 

— Da, aşa vom face, domnule Hayward. 

— Mulţumesc. L-a dezlegat pe Nimrod, s-a suit în trăsurică şi 
m-a privit lung câteva clipe: Puţini oameni rămân recunoscători 
pe veci. Tu faci parte dintre ei. 


N-am prea dat atenţie cuvintelor lui, fiindcă mă preocupa un 
gând: 

— Domnule Hayward, când se întoarce Eleanor ai s-o ceri de 
nevastă? 

A râs, apucând hăţurile: 

— Păi, o s-o cer în căsătorie pe una dintre voi două, Jani. Nu 
m-am hotărât încă pe care. 

Mă tachina din nou şi am râs şi eu cu el, fiindcă mă simţeam 
uşurată, aproape fericită, acum când ajunsesem la o concluzie 
mă hotărâsem să acţionez. În următoarele câteva zile, am făcut 
rost de orarul trenurilor în care erau indicate feriboturile ce 
traversau Canalul Mânecii şi legăturile feroviare pe continent şi, 
în afara celorlalte îndatoriri pe care le aveam, am petrecut o 
groază de timp studiindu-le împreună cu diferite broşuri de la 
companiile de transport maritim, încercând să stabilesc care era 
soluţia optimă pentru a ajunge de la Bournemouth la Atena. 

Am descoperit că varianta cea mai rapidă era să plec cu 
feribotul şi cu trenul până la Paris, de unde să prind Orient 
Expresul din Gara de Est. In felul acesta, puteam să ajung la 
Istanbul în 60 de ore, iar de acolo să merg la Atena cu vaporul, 
traseu ce nu dura nici două zile. ln după-amiaza când m-am 
hotărât să aleg această rută, am scris frumos tot itinerarul, 
împreună cu o listă pe care erau indicate ce rezervări şi ce 
pregătiri trebuiau făcute, după care mi-am luat nişte ceai şi am 
ieşit în grădină. 

Acolo m-am ocupat vreo două ceasuri de grădinărit: am 
curăţat trandafirii de uscături, am aranjat petuniile, am pus nişte 
araci la garoafele de la margine şi am mai tăiat nişte crizanteme 
trecute. Înainte de a veni în Larkfield nu mă pricepeam deloc la 
grădinărit, şi nici acum nu ştiam prea multe, însă arta aceasta 
mă fascina şi izbutisem să-l conving pe moş Dawson, grădinarul- 
şef, să mă înveţe câte ceva şi pe mine. 

Când am terminat, mă simţeam încinsă şi lipicioasă şi abia 
aşteptam să fac o baie înainte de cină. Cred că acesta era 
momentul zilei care îmi plăcea cel mai mult. La Merlin's Keep 
exista un boiler în pivniţă, aşa că aveam apă caldă la robinet; 
era pentru mine o desfătare de fiecare dată să stau lungită în 
cada caldă, spre deosebire de băile pe care le făceam în 
copilărie, în picioare, într-un lighean cu apă. 


După ce a murit domnul Lambert, Eleanor şi cu mine ne-am 
căznit să continuăm să cinăm în sufragerie, deşi sufeream 
cumplit văzând scaunul gol. Acum, pentru mine cel puţin, 
tristeţea se risipise. Eleanor fiind plecată, continuam să mănânc 
singură acolo şi, în loc să fiu îndurerată, mi-aminteam cu plăcere 
cum râdeam cu toţii şi cât de fericiţi eram la masă. 

Am mâncat nişte friptură rece şi salată, iar după aceea 
doamna Burke a venit la mine în salon să discutăm chestiuni de 
gospodărie. Am parcurs împreună socotelile din acea 
săptămână, am stabilit ce trebuia cumpărat pentru săptămâna 
următoare şi apoi, la rugămintea ei fermă şi simţindu-mă 
absolut nepotrivită pentru ce urma să fac, am chemat-o pe 
slujnica angajată de curând şi am  dojenit-o pentru 
superficialitatea cu care făcea treabă. M-am străduit să mă 
comport cu maturitate şi să procedez întocmai cum ar fi 
procedat Eleanor, însă după felul în care am văzut-o pe doamna 
Burke oftând şi rostogolindu-şi ochii peste cap când a plecat 
slujnica mi-am dat seama că nu mă descurcasem prea bine. 

Când m-am băgat în pat am citit din nou scrisoarea de la 
Eleanor şi, aşa cum se întâmplase în fiecare seară de când o 
primisem, ochii mi-au zăbovit pe un rând anume. 

Roagă-te pentru mine, Jani. 

Stranii cuvinte pentru Eleanor. Tatăl ei afirmase întotdeauna, 
în stilul lui blajin, că Eleanor era creştină într-un mod automat, 
fără să se gândească la credinţa ei. Ciudate cuvinte oricum, 
fiindcă în scrisoare, nu păreau să decurgă din nimic, şi nici să 
aibă vreo continuitate. Eram aproape sigură că exact aceste 
cuvinte îl făcuseră pe David Hayward să pomenească de acea 
notă de disperare. 

Stăteam pe marginea patului, privind încruntată scrisoarea şi 
jucându-mă cu medalionul pe care îl purtam la gât. Intrucât îl 
auzisem pe vicar predicând împotriva păcatelor superstiţiei, 
aveam uneori o mică senzaţie de vinovăţie faţă de credinţa mea 
că era vorba de un talisman, dat mie de Domnul, care îmi 
adusese tot acel noroc miraculos de care avusesem parte. Deşi 
poemul hindi nega această idee, n-am reuşit niciodată să mi-o 
scot din cap. In afară de medalion, tot ce îmi rămăsese din 
trecut se afla în fundul comodei cu sertare - funda de la pălăria 
de pai pe care o purtasem când îl găsisem pe domnul Lambert şi 
cele două cărţi ale mele, Biblia şi Poveşti despre Jessica. 


Cu multă grijă, am scos afară Biblia uzată, am îngenuncheat 
lângă pat şi am început să întorc paginile. Ştiam că nu eram 
prea bună la rugăciuni şi că în realitate nu aveam o idee prea 
clară despre convingerile mele. Cu Sembur, începusem să citesc 
Biblia pe la şase-şapte ani, neînţelegând însă mai nimic. Chiar 
ideile pe care le aveam acum erau destul de vagi. Fiind 
conturate în cea mai mare parte datorită faptului că îmi 
petrecusem copilăria într-o lume de mănăstiri, lama, roţi de 
rugăciune, karma şi reîncarnare. 

Roagă-te pentru mine, Jani. 

Ştiam că Eleanor fusese botezată potrivit credinţei Bisericii 
Anglicane. Îmi ceruse să mă rog pentru ea şi aveam de gând să 
fac asta zilnic până ce ajungeam să fim din nou împreună. Când 
am terminat, am citit cu glas tare tot Psalmul 23, pe un ton 
calm, după care, simțind că nu eram pregătită să-l reiau a doua 
oară în acea seară, m-am ridicat în picioare. Făcând această 
mişcare, m-am rezemat mai tare de pat, astfel încât Biblia a 
început să alunece de pe plapumă. M-am grăbit să întind repede 
mâna, dar mi-am prins degetul mare în funda de la cămaşa de 
noapte şi, în loc să apuc Biblia, am împins-o lateral, astfel încât 
a alunecat de pe pat şi a căzut jos. In cele din urmă, repezindu- 
mă să o ridic, m-am împiedicat de piciorul patului. 

M-am aşezat pe jos cu piciorul în poală, frecându-mi degetele 
care mă dureau, furioasă pe mine că eram atât de 
neîndemânatică. Când durerea m-a mai lăsat, am ocolit patul 
şchiopătând, am ridicat Biblia şi m-am aşezat pe pat să văd ce 
stricăciuni apăruseră. Spre marea mea uşurare, am constatat că 
nu se dezlipise coperta şi nici nu se desprinsese vreun fascicul 
din interior. Am pus din nou Biblia jos să mă uit la paginile de 
capăt, foile lipite la începutul şi la sfârşitul cărţii în interiorul 
copertelor de piele. 

Foaia de la sfârşitul cărţii, înnegrită de vreme, plesnise înspre 
interior, dar era o despicătură ciudat de dreaptă, nu ca atunci 
când s-ar fi rupt de la sine, ci mai degrabă ca şi cum ar fi fost o 
tăietură intenţionată. M-am gândit că nu era deloc greu să lipesc 
hârtia la loc, ceea ce m-am decis să fac numaidecât, 
neplăcându-mi ideea de a şti că Biblia era astfel deteriorată. Mi- 
am pus capotul, am aprins o lumânare, am luat Biblia la 
subsuoară şi am pornit prin casa cufundată în beznă spre odăiţa 
plăcută, care era biroul meu. Aceasta era încăperea pe care 


domnul Lambert şi Eleanor mi-o amenajaseră când am devenit 
îndeajuns de competentă pentru a prelua coordonarea 
gospodăriei şi munca de secretariat pentru ei. Acolo am aprins 
lampa cu gaz, am suflat în lumânare, m-am, instalat la birou, am 
luat un borcan cu lipici şi un cuţit pentru hârtie. Băgând lama 
cuţitului sub despicătură, am ridicat uşor foaia de hârtie ca să 
văd până unde trebuia să împing stratul de lipici. În clipa aceea 
am încremenit, cu ochii aţintiţi la ceva ce se afla sub foaia 
dezlipită. 

Am avut senzaţia că văd o foaie sau mai multe foi de hârtie 
foarte subţire, împăturite o dată între foaia de capăt şi cartonul 
copertei. Prin hârtia subţire se vedeau nişte mici semne negre... 
un fel de scris. Mi-a trecut prin cap ideea că era vorba de ceva 
ce fusese ascuns intenţionat în Biblie, fie de către Sembur, fie 
de persoana care avusese Biblia înaintea lui. 

Mi s-a părut o descoperire senzaţională şi, pentru o clipă, m-a 
cuprins mâhnirea, regretând că domnul Lambert nu mai trăia, 
căci era exact genul de întâmplare insolită care i-ar fi ut enorm. 
Cu grijă, am tras afară hârtiile împăturite, folosind o pensetă, 
după care, înainte de a mă ocupa de ele, am făcut efortul, 
învingându-mi curiozitatea, de a lipi bine foaia de copertă. Erau 
nouă foi de hârtie de orez transparentă. Exact genul de hârtie 
pe care o văzusem uneori în Namkhara, făcută de oamenii 
galbeni care trăiau la nord de Bod. Fiecare foaie era scrisă 
mărunt pe o parte, cu o peniță fină, aproape ca literele tipărite 
într-o carte. 

Prima mea senzaţie a fost de dezamăgire, fiindcă mă pripisem 
deja să ajung la concluzia că era ceva ascuns acolo de Sembur, 
sperând astfel să găsesc pe hârtie scrisul lui mare şi rotund. 
Apoi, mijind bine ochii, am desluşit primele cuvinte: Dragă Jani. 

M-am uitat repede, dar cu grijă, la ultima pagină. Acolo, 
scrisul mic ca de tipar se încheia la mijlocul foii, urmat de 
semnătura lui Sembur, cu înfloriturile pe care le cunoşteam. Mi- 
a tresărit inima când mi-am dat seama că hârtiile acelea erau 
într-adevăr de la Sembur şi că mi-erau adresate mie. Scrisese 
mărunt şi înghesuit, ca să aibă nevoie de cât mai puţine foi 
posibil, ştiind unde avea să ascundă totul. 

Mi se uscase gura şi tremuram un pic. M-am dus spre perete, 
am rotit butonul lămpii cu gaz, luminând mai bine încăperea, 
după care m-am întors la birou şi am luat prima pagină. Făcând 


acest gest, trecutul a ţâşnit brusc din cavernele memoriei, 
copleşindu-mă cu totul şi dându-mi senzaţia că ieri, parcă, 
fusesem călare prin munţi cu Sembur. De multă vreme deja anii 
aceia deveniseră parcă ireali, însă scrisul din faţa ochilor mi-a 
readus totul înapoi atât de acut, încât, pentru o clipă, m-am 
întrebat dacă nu cumva tot ce ştiam acum despre mine nu 
fusese doar un vis din care mă deşteptam. 

Am scuturat din cap nerăbdătoare, am tras aer adânc în piept 
şi am început să citesc. 


Dragă Jani, 

Astăzi ai implinit opt ani şi m-am hotărât ca în următoarele 
săptămâni să-mi petrec serile aşternâna pe hârtie povestea ta. 
Poate n-ai să citeşti niciodată rândurile astea. Nu ştiu. Eu însă 
am s-o scriu şi am să las totul în voia Sorții. 

Tatăl tău a fost căpitanul Francis Saxon din batalionul |, 2nd 
Queen Victoria's Own Gurkha Rifles. A fost detaşat în statul 
Jahanapur, cu gradul de colonel, pentru a comanda forțele 
armate ale maharajahului, trei companii de infanterie şi o 
baterie de artilerie. Mutarea a fost de natură politică, ştiut fiind 
că unii prinți indieni sunt prieteni cu noi, iar alții nu, însă n-am 
de gând să intru în astfel de detalii. 

Eram singurul R.S.M. Britanic din toate regimentele din 
Gurkha, ceea ce însemna ceva, şi eram în pragul pensionării,. 
Aşa că atunci când tatăl tău m-a întrebat dacă voiam să mă 
înrolez pe şapte ani ca R.S.M. în armata din Jahanapur, am fost 
foarte încântat, întrucât n-aveam niciun fel de familie în Anglia, 
la care să mă întorc. Totodată, era cel mai destoinic om pe care 
ÎI întâlnisem vreodată. 


În acest loc, cerneala îşi schimba uşor culoarea, de parcă 
Sembur s-ar fi oprit un timp din scris şi ar fi reluat cu o cerneală 
mai groasă. Aveam să mai descopăr multe alte situaţii similare 
apărute pe durata de timp cât Sembur compusese şi scrisese 
această poveste stranie şi teribilă. Am citit în continuare: 


Maharajahul era un conducător bun şi foarte instruit. Fusese 
la Universitatea Cambridge, parcă. Pe fiica lui o chema Sarojini. 
Fusese la şcoală în Anglia şi în Elveţia. Amânaoi erau foarte 
iubiți de popor. Am avut ceva necazuri cu Ghose, fratele vitreg 


al Alteţei sale. Ghose voia să pună mâna pe tronul statului 
Jahanapur şi a încercat să stârnească o răzmeriță, numai că 
tatăl tău i-a pus capăt în scurt timp. Păcat că Alteța sa nu a 
poruncit ca Ghose sa fie împuşcat, fiindcă era efectiv un 
trădător, preferinda în schimb să-l ierte. 

Ei bine, Jani, nu trebuie să mă lungesc prea mult. Colonelul 
Saxon şi prințesa Sarojini s-au îndrăgostit unul de celălalt. Era 
un adevărat spectacol, divin cum se spune, şi regret numai că 
nu mă pricep să-l zugrăvesc în cuvinte. Bătrânul Mohan, adică 
tatăl ei maharajahul a fost foarte încântat, la fel ca şi câțiva 
demnitari din tabinetul viceregelui, care au venit să-l viziteze pe 
colonel, numai că tatăl tău l-a boscoroalit pe omul ăsta, fiindcă el 
nu se însura cu mama ta din rațiuni politice. 


Mi-am ridicat ochii de pe scrisul înghesuit. Colonelul Saxon, 
tatăl meu? Prinţesa Sarojini, mama mea? Mi-am amintit de 
istorioara pe care domnul Lambert o răspândise atât de abil prin 
Larkfield, ca să-i facă pe oameni să creadă că sunt prinţesă. 
Acum, povestea părea parţial adevărată, doar că inversase 
naţionalităţile părinţilor mei. 

Acum nu mai tremuram, însă cred că aş fi tresărit speriată şi 
la zgomotul nevinovat al unui creion scăpat pe jos. Oscilam între 
râs şi plâns, muşcându-mi buza violent ca să mă stăpânesc. Imi 
venea să râd de absurditatea ideii că Jani Burr era o prinţesă 
indiană, sau îmi venea să plâng gândindu-mă la Sembur stând 
treaz noaptea în cocioaba pe care noi o numeam cămin, scriind 
meticulos, cuvânt cu cuvânt, toată povestea pentru ca adevărul 
să nu se piardă, chiar dacă n-avea să iasă niciodată la iveală. 

Am pus deoparte pagina pe care o terminasem şi am 
continuat să citesc: 


Unii oameni din Jahanapur erau împotriva căsătoriei din 
motive religioase, numai că mama ta se creştinase când stătuse 
în Elveţia, iar tatălui tău oricum nu-l păsa prea mult de 
asemenea chestiuni. Zicea că lumea ar fi încântată să aibă o 
nuntă atât în stil indian, cât şi creştin, ceea ce au şi făcut, iar 
după aproape un an te-ai născut tu, Jani. Aveai cincisprezece 
luni când maharajahul, bunicul tău, a murit, iar mama ta a 
devenit maharani, ceea ce însemna că ea conducea statul 
Jahanapur. 


Chandra Ghose, unchiul ei, cel care ne dăduse de furcă mai 
de mult, se purta ca şi cum ar fi fost foarte încântat de faptul că 
ea era maharani, măgulind-o în fel şi chip. Noi n-aveam 
încredere în el, însă atâta vreme cât se purta aşa, maharani nu-l 
putea învinui de nimic. Oricum, tatăl tău avea armata sub 
control, aşa că ne închipuiam că Ghose nu putea face nimic, 
numai că ne-am înşelat. 

Sunt nevoit să ajung acum la un episod cumplit, Jani. Încă mai 
am coşmaruri din cauza lui şi voi avea mereu. Tu şi părinții tăi 
locuiati, fireşte, în palat, iar eu într-un bungalou alăturat, între 
palat şi barăci, cu o femeie numită Parvati, care se ocupa de 
menaj. 


Parvati... acesta era numele pe care Sembur îl rostise uneori 
în coşmarurile lui, şi mi-am amintit că în peştera din vârful 
Pasului Chak l-am auzit spunându-i Domnului că Parvati a fost 
soţia lui. Poate era adevărat că se însurase cu o indiancă, sau 
pur şi simplu trăise cu ea, însă nu găsea de cuviință să 
recunoască asta, când îi scria unei fetiţe care n-avea decât 
şapte ani. 

M-am concentrat din nou asupra scrisului acela chinuit. 


Slujnica personală a lui maharani a venit la mine într-o noapte 
şi mi te-a adus. A zis că stăpâna ei şi colonelul erau amândoi pe 
moarte. Colonelul îmi transmitea să vin numaidecât şi să nu 
spun nimic nimănui. Te-am lăsat aşadar cu Parvati, iar slujnica 
m-a condus în palat printr-un fel de tunel tainic, care pornea 
dintr-un fost şanţ cu apă, acum secat. Pe slujnică o chema 
Pawala. 

Imediat ce am intrat în dormitorul mare, mi-am dat seama că 
erau răpuşi de moarte amândoi, mama şi tatăl tău. Fuseseră 
otrăviți, nu ştiu cu ce şi nici cum se întâmplase. Fata zicea că 
era o combinație din două chestii, ceva din glanda unei broaşte 
râioase, din altă ţară, şi mustăţi de tigru tocate fin. Spunea că 
otrava asta acționează ca nişte aşchii de oțel, în fine, nu ştiu; 
dar n-am văzut în viața mea o asemenea agonie. Le zvâcneau 
muşchii atât de rău, cu spasme puternice, de ziceai că o să le 
crape oasele. Imi pare rău, dar trebuie să afli cât de mult au 
suferit, Jani, altminteri ai să-ți faci o părere proastă despre mine, 
având în vedere ce a urmat. 


Colonelul era pe podea; pe bărbie îi curgea sânge. Muşca din 
bastonul de trestie, rănindu-se la gură. Maharani era lângă el, 
biata fată, iar el o ținea de încheieturile mâinilor fiindcă işi 
pierduse parcă minţile şi încerca să-şi spintece stomacul cu 
unghiile. N-am să-ți mai zugrăvesc în continuare această 
privelişte cumplită, Jani, însă mă rog numai ca Ghose să 
putrezească pe veci în iad pentru ceea ce a făcut în noaptea 
aceea. 


Stăteam la birou, chircită toată; mă făcusem lividă. Sembur 
nu avea talent la scris, însă cu stilul lui simplu de a povesti 
redase o scenă atât de îngrozitoare, încât simţeam că nu mai 
suport să citesc în continuare. Nu ştiu cât timp am stat 
încremenită, cu palmele lipite de ochi, adunându-mi puterile să 
merg mai departe, ştiu doar că la un moment dat citeam din 
nou: 


Tatăl tău a scuipat bucăţi din baston şi, gâfâind, i-a spus 
slujnicei să plece. Pe urmă, printre spasme: „Suntem pe moarte, 
sergent-major. In numele iubirii de Dumnezeu, ajut-o pe iubita 
mea să-şi găsească odihna.” 

La început n-am înțeles, iar când în sfârșit am priceput mi-a 
venit s-o iau la fugă. „Domnule, nu înțeleg”, i-am zis eu, „O 
iubesc ca pe o fiică”. „Atunci, ajut-o, fir-ar să fie” zice el, cu un 
fel de urlet şoptit. 

Când plecasem din bungalou, îmi pusesem centura cu 
baioneta în teacă, aşa că acum am scos-o şi am îngenuncheat, 
am înfipt-o sub cea de a doua coastă, iar maharani s-a făcut ca 
o cârpă imediat şi a înțepenit. 

Colonelul i-a dat drumul şi s-a prăbuşit pe o parte, ținându-se 
cu amândouă mâinile de stomac, şi a zis: „Slavă Domnului, 
niciodată nu mi-ai fost mai credincios, sergent-major”. A avut 
după aceea un spasm şi m-am rugat să-şi dea duhul, dar n-a 
fost să fie aşa. Am zis: „Domnule, scot afară toată armata şi îl 
spânzur pe nemernicul ăla de Ghose, în zori, în Piaţa Palatului”. 

„Nu fi prost”, a scâncit el. „Suntem în India. Dreptatea e de 
partea câștigătorului. ” 

Stiam că era adevărat. Armata va refuza să mă urmeze 
împotriva lui Ghose, mai cu seamă că mama ta murise. Soldaţii 
ştiau că Jahanapur avea nevoie rapid de un nou cârmuitor, până 


ce statele învecinate aveau să ridice pretenții. Atât armata cât şi 
poporul preferau să îl accepte pe Ghose, de teamă să nu fie 
înghițiți de dușman. Ştiau aproape cu certitudine că moartea lui 
maharani se datora unei mâini criminale, indiferent de 
versiunea lansată oficial, însă acest gen de lucruri era ceva 
comun în India. In sinea lor, admirau un pic şi iscusința lui 
Ghose. 

In clipa aceea, mi-am amintit că noul conducător erai tu, Jani, 
numai că aveai doar doi ani, aşa că Ghose urma sa cârmuiască 
în numele tău, iar tu nu vei avea viată lungă să apuci să mai 
ocupi vreodată tronul. Deşi avea dureri mari, tatăl tău a ştiut să 
rezolve, însă, situaţia: „Cabinetul viceregelui doreşte stabilitate 
aici, aşa că îl vor sprijini pe Ghose. Treburi de politică. Trebuie 
să pleci cu Jani. l-am promis Alteţei sale înainte de a...” Apoi s-a 
oprit, însă voia să spună înainte ca maharani să-şi piardă minţile 
de durere. 

I-am spus, „Să trăiţi, domnule. La ordinele dumneavoastră!” 

„la-o imediat de aici şi pleacă cu ea. Du-te spre nord. Pune-o 
pe Parvati să te ţină la curent cu ce se întâmplă aici, după care 
fă cum crezi de cuviință. Vei avea nevoie de bani. la bijuteriile 
pe care le poartă Alteța sa”. După aceea, a închis ochii şi un nou 
spasm l-a zgălțăit sfâşietor. Am luat bijuteriile de pe cadavrul ei 
şi, după tot ce făcusem, cred că aş fi preferat să mă duc să-mi 
trag un glont în cap, însă trebuia să am grijă de tine, Jani. 

După aceea, tatăl tău mi-a zis să-l ajut, fiindcă nu putea să 
țină singur baioneta, aşa că l-am ajutat, cam cum am făcut cu 
mama ta. Să mă ierte Dumnezeu pentru ceea ce am săvârşit în 
noaptea aceea, însă nici acum nu văd cum aş fi putut face altfel. 


Bietul meu Sembur. Am plâns în tăcere, pentru mama, pentru 
tata, pentru Sembur, rezemată pe spate, cu mâneca de la capot 
peste ochi, ca nu cumva să picure vreo lacrimă pe hârtia fină şi 
transparentă. Când m-am mai liniştit, am început din nou să 
citesc, fiindcă ştiam că acum nu mai putea urma ceva mai rău. 


Am pornit spre nord cu tine, cum mi se ordonase, iar după o 
săptămână Parvati a venit pe coline, unde mă ascundeam. Mi-a 
spus că Ghose şi lingăii lui de prieteni ticluiseră povestea că eu 
m-am apucat s-o jefuiesc de bijuterii pe maharani, fiindcă voiam 
să fug cu Pawala, slujnica ei, insă fusesem surprins asupra 


faptului, aşa că îi ucisesem brutal pe maharani şi pe soțul ei. Se 
spunea că Pawala recunoscuse toate astea, înainte de a se 
spânzura în celula închisorii, de ruşine pentru ceea ce făcuse. 

Parvati zicea că armata nu credea în povestea asta, însă se 
prefăcea, fiindcă, Alteța sa murind, trebuiau să se bizuie pentru 
soldă pe succesorul ei, or Ghose făgăduia să fie generos. Parvati 
mai spunea că Armata britanică şi autoritățile civile fuseseră 
informate şi că se promitea o recompensă pentru prinderea 
mea. Tot personalul palatului fusese concediat, iar Ghose se 
mutase acolo cu oamenii lui. 

Nu m-a mirat nimic din ce am aflat, Jani, căci avusesem 
răgazul să mă gândesc şi să îmi imaginez cam ce avea să facă 
Ghose. Ce mă surprindea, însă, era faptul că nu dăduse în vileag 
adevărul: că te luasem cu mine. Pesemne că şi-a dat seama că 
nu s-ar fi potrivit cu minciuna că eu îi omorâsem pe mama şi pe 
tatăl tău. Aşa că a preferat să lanseze zvonul că erai în 
siguranță şi că o dădacă avea grijă de tine. Parvati zicea că nu 
era exclus ca în scurt timp să găsească o fetiță, cine ştie pe 
unde, şi să pretindă că eşti tu, pentru o vreme, susținând apoi 
că a murit de febră sau ceva asemănător. Dar zicea că Ghose nu 
va înceta niciodată să te caute ca să te distrugă, întrucât tu erai 
conducătorul de drept al statului Jahanapur. 

Te-am adus aici la Mustang, ca nimeni să nu ne mai găsească 
vreodată, şi după doi ani am coborât să mă întâlnesc cu Parvati 
în Bethari, lângă graniță. Se ţinuse de promisiune şi mă aştepta 
acolo. A zis că fetița aceea murise după şase luni, că Ghose 
cârmuia în Jahanapur şi că acolo totul se liniştise, numai că 
englezii umblau în continuare să mă prindă, căci numai cu o 
lună în urmă un civil venise să o interogheze despre noaptea 
aceea, iar ea a zis că nu ştie nimic, fiindcă altminteri Ghose ar fi 
omorât-o. 

Ne-am mai întâlnit după încă doi ani şi nimic nu se schimbase, 
numai că la următoarea întâlnire n-a mai apărut. Am aşteptat-o 
două săptămâni în Bethari, însă n-a venit şi nici n-a trimis vreun 
mesaj, aşa că m-am gândit că murise. 

Ei bine, Jani, iată că am aşternut totul pe hârtie. Uneori, mă 
gândesc că poate ar fi mai bine să te duc în India, să merg la 
Cartierul general al Armatei şi să le povestesc ce s-a întâmplat 
în realitate. Numai că mi-e frică. Ultimul lucru pe care mi l-a 


spus Parvati a fost că, dacă vreodată Ghose ar afla că trăieşti, 
cu siguranţă te-ar omori. Era indiancă şi o cred. 

Poate am să-ți povestesc toate astea când ai să te faci mare, 
şi atunci vom hotărî împreună, însă am vrut ca totul să rămână 
scris, în eventualitatea în care eu aş păți ceva. 

Nu mai ştiu ce să mai spun, aşa că acum închei. 

Cu dragoste, 
Sembur (R.S.M. George Burr) 


Mă durea capul îngrozitor, gâtul mi se făcuse ca o scoarță. M- 
am întors la prima pagină şi am recitit totul de la capăt, pe 
îndelete, după care mi-am pus braţele pe birou, cruciş, şi mi-am 
rezemat capul pe ele. In minte, îmi răsăreau nenumărate 
întrebări. Regretam amarnic că Sembur nu mi-i descrisese pe 
mama şi pe tata, fiindcă atunci mi i-aş fi putut imagina, 
căpătând astfel sentimentul că eram a lor. Aşa, însă, bărbatul şi 
femeia care avuseseră o moarte atât de groaznică rămâneau 
pentru mine nişte străini. 

M-am căznit să vizualizez întreaga poveste, silindu-mă să 
umplu, prin imaginaţie, toate golurile lăsate de povestirea 
concisă şi seacă scrisă de Sembur, lăsându-mă pătrunsă de 
toată oroarea acelor întâmplări, astfel încât să pot percepe şi 
accepta acea oroare acum, în clipa de faţă, şi nu să ajung să mă 
lupt tot timpul să mi-o alung din minte în zilele ce aveau să 
urmeze. 

Acum ştiam de ce mă trezisem uneori dintr-un vis şters cu 
încăperi înalte şi răcoroase, cu stâlpi albi, cu grădini cu flori şi 
fântână, cu mâini puternice luându-mă în braţe şi un glas 
profund râzând vesel, cu braţe moi strângându-mă la piept şi o 
voce suavă cântându-mi duios. Memoria a început să mă ajute 
să îmi conturez o imagine reală a părinţilor mei, şi am simţit că 
mă podideşte iarăşi plânsul. 

Bietul Sembur. Nici nu era de mirare că grozăvia nemărginită 
a acelei scene îl bântuise în somn, făcându-l să aibă coşmaruri 
cumplite. Sărmanul Sembur, brav, necăjit, credincios. Până în 
ultima clipă, se căznise să mă ferească de riscul de a fi găsită de 
Ghose. li spusese Domnului că eram copilul lui şi că Parvati era 
mama mea. Îl implorase pe Domnul să aibă grijă să fiu trimisă 
acasă în Anglia, unde putem fi „în siguranţă”. Acum înţelegeam 
ce voise să spună şi, amintindu-mi de conversaţia din peşteră 


când trăgea să moară, am priceput de asemenea de ce, la 
întrebările puse de Domnul, a mărturisit chipurile că furase şi 
ucisese. 

„— E adevărat că ai omorât-o pe maharani şi pe soţul ei? 

— Da, domnule. E perfect corect, într-un fel. 

— Şi ai luat bijuteriile de pe cadavrul ei? 

— Da, domnule. Le-am luat. 

— Şi ai fugit? 

— Întocmai, domnule.” 

Nu fusese necesar ca Sembur să mintă. Nu făcuse decât să 
ascundă o parte din adevăr, pentru a fi sigur că nu se bănuia 
nimic în privinţa identităţii mele. Şi, procedând aşa, a murit 
conştient că rămânea asupra lui, după moarte, stigmatul unei 
crime brutale. 

După o bucată de timp, m-am îndreptat de spate, m-am 
frecat la ochi şi am privit în jur, pustiită şi goală ca o scoică 
spartă. Până şi această încăpere pe care o ştiam atât de bine mi 
se părea stranie şi nefamiliară, căci povestea lui Sembur mă 
purtase în altă lume, o lume de patimi, sălbăticii şi lăcomie de 
putere, unde viaţa n-avea nicio valoare, iar corupţia şi trădarea 
ţâşneau ca apa din sol. Eram pe jumătate indiancă şi îmi 
petrecusem în Orient aproape toată copilăria, dar cu toate astea 
lumea zugrăvită în povestea lui Sembur mi-era complet străină. 
Mi se părea ciudat că atât el, cât şi tata, ambii englezi, 
înţeleseseră firea indiană mai bine decât aveam să o fac eu 
vreodată. 

Dreptatea e de partea câştigătorului. Cu buzele însângerate, 
tata rostise aceste cuvinte dure şi reci în ultimele clipe de 
agonie. Totuşi, îl lipsise pe Ghose de ceva, străduindu-se să mă 
salveze. Omul ăla rău pusese o altă fetiţă în locul meu, după 
care o omorâse, ca să ajungă el maharajahul statului Jahanapur. 
Însă, probabil, şi acum se mai întreba ce se întâmplase cu 
prinţesa care dispăruse de mic copil, dacă mai trăia astăzi şi 
unde. 


9 

Mai târziu, mi-aduc doar vag aminte că am făcut ordine pe 
birou, am aşezat foile subţiri din hârtie de orez între paginile 
Bibliei şi m-am întors în dormitor. 

Multă vreme, am stat lungită cu ochii pironiţi în beznă, 
încercând vlăguită să mă reorientez într-o lume care brusc se 
răsturnase cu josul în sus. Fetiţa din palatul statului Jahanapur, 
al cărei tată era colonelul Francis Saxon şi a cărei mamă era 
maharani, prinţesa Sarojini... fetiţa aceea eram eu. Numai că 
ideea asta nu putea căpăta conturul realităţii pentru mine, 
oricât de mult m-aş fi străduit. 

Pentru mine, fetiţa prinţesă rămânea altă persoană, fără nicio 
legătură cu Jani din Namkhara, cu Jane Burr de la Căminul 
Adelaide Crocker pentru fete orfane, sau cu Jani Burr de la 
Merlin's Keep, satul Larkfield, ţinutul Hampshire. Eram uimită şi 
cuprinsă de o adevărată venerație gândindu-mă la rangul şi la 
poziţia părinţilor mei, însă mai presus de toate mi se sfâşia 
inima de durere şi milă pentru sfârşitul hidos de care avuseseră 
parte. Şi totuşi, peste ani, nu simţeam acum nicio legătură de 
sânge cu ei şi n-aveam sentimentul că le-aş fi aparţinut 
vreodată. 

După un timp, am început să mă întreb ce să fac, având în 
vedere ceea ce aflasem. Se presupunea, aşadar, că eram 
adevăratul conducător al unui stat princiar din India, idee care 
pur şi simplu îmi stârnea râsul, căci amestecul acela de emoţii 
tari şi de dezgust îmi crease un fel de stare de inconştienţă. 
Dacă Chandra Ghose mai cârmuia încă acolo, după şaisprezece 
ani, n-avea de ce să se teamă din partea mea. Nu voiam să fiu 
prinţesă şi nici să stăpânesc peste un stat indian. Doream să 
rămân cum eram, să trăiesc în Anglia, când şi când să 
călătoresc în străinătate, să lucrez cu Eleanor, poate cu timpul 
să mă îndrăgostesc şi să mă mărit. 

Ideile mele de viitor erau vagi şi foarte schimbătoare. 
Avusesem parte de trei existenţe diferite, căci venisem din 
Smon T'ang în Bermondsey, iar de acolo la domnul Lambert şi 
Eleanor. Ei îmi deschiseseră poarta spre modul de viaţă în care 
eram nespus de fericită ca om. Nu mai voiam alte existenţe. Ar 
fi fost simplu să nu fac nimic, să pun deoparte hârtiile acelea şi 
Biblia şi să mă prefac faţă de mine însămi că nu făcusem 
niciodată descoperirea asta stranie... Insă era limpede că aveam 


o datorie faţă de părinţii mei ucişi atât de tragic! Dacă Chandra 
Ghose mai trăia, se cuvenea ca autorităţile să afle ce tăcuse. 

Când am adormit în cele din urmă, am visat că mergeam 
călare pe poneiul meu, lov, printr-un defileu necunoscut, pe un 
viscol cumplit, în spatele Domnului, care călărea pe calul lui 
negru şi mare, Flint. Îl căutam pe Sembur, care se rătăcise. Îi tot 
strigam Domnului că mergeam într-o direcţie greşită, însă el 
parcă nu mă auzea. În cele din urmă, când i-am dat Pinteni lui 
lov şi m-am apropiat, Domnul s-a răsucit în şa cu faţa spre 
mine... şi am văzut că nu era Domnul, căci sub gluga care se 
ridica de pe umerii lui nu era niciun cap. Vedeam căptuşeala din 
interior. 

Am scos un țipăt şi l-am întors pe lov în loc, pornind înapoi la 
galop prin trecătoare, strigându-l pe Sembur. Pe urmă, am 
scăpat de viforniţă, am ajuns într-un loc cu soare, iar lângă 
potecă, în faţa mea, am văzut o spânzurătoare, în jurul căreia 
stăteau nişte soldaţi. Sembur era acolo, călare pe Bugler, 
îmbrăcat doar în cămaşă şi pantaloni, cu mâinile pe lângă corp, 
legat fedeleş cu un lanţ gros. 

M-a cuprins o furie teribilă. Am călărit spre spânzurătoare, 
şoptindu-i mereu lui lov, sucindu-l astfel încât atunci când a izbit 
cu copitele a zdrobit scândurile de lemn şi suporţii. Soldaţii 
ţipau, dar am strigat ceva cailor lor care au început să se ridice 
în două picioare şi să se zbată nebuneşte. Apoi m-am dus spre 
Sembur, am smuls capătul lanţului şi l-am eliberat. Lanţul 
încolăcit a căzut jos, iar în clipa următoare călăream amândoi, 
unul lângă celălalt, la vale, pe o pantă cu iarbă pârlită de soare. 
Plângeam uşurată. Când m-am uitat spre Sembur, am văzut că 
era mai tânăr decât acel Sembur pe care îl ştiam eu, poate aşa 
cum l-aş fi văzut cu ochii de copil foarte mic. Vârfurile mustăţii 
ceruite, ţepene ca nişte ace, sclipeau ca şi cum ar fi fost din 
aramă. Ţinea capul pe spate şi râdea vesel, eliberat de orice 
grijă, aşa cum nu-l văzusem niciodată râzând. 

La ora şase, m-am trezit tresărind consternată, conştientă 
brusc de egoismul şi de nechibzuinţa de care dădusem dovadă 
în cugetările mele dinainte de a mă culca. Nici măcar o clipă nu- 
mi trecuse prin minte aspectul cel mai important. Punându-mi 
pe mine capotul, am alergat jos în bucătărie, strigând-o pe 
Bridget, care aprindea soba mare. l-am spus să-mi pregătească 
numaidecât baia şi să nu-mi servească la micul dejun-decât 


nişte pâine, unt, şuncă şi o cană cu ceai, întrucât plecam de- 
acasă devreme. 

— Da, miss. 

Bridget arăta cam nedumerită când s-a ridicat în picioare, 
ceea ce m-a intrigat. Aş fi putut foarte bine să-mi pregătesc 
singură baia şi mi-aş fi făcut bucuroasă ceva repede de mâncare 
la bucătărie, numai că Eleanor mă lecuise de un asemenea 
comportament. „Nu trebuie să scuteşti un servitor de treaba pe 
care are datoria s-o facă, Jani. L-ar deranja teribil. Poate că 
adesea ar fi mai simplu să o faci tu în locul lui, însă într-un fel 
chestia asta ar părea o ameninţare la adresa subzistenţei lui, pe 
lângă faptul că ar însemna totodată o răsturnare a ierarhiei de 
la subsol.” 

Nu tăcusem, aşadar, această greşeală acum, iar în timp ce 
Bridget urca tropăind scările în urma mea, i-am zis: 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu, miss. 

— Haide, Bridget, zău aşa. Doar te cunosc bine. 

— Păi, n-aţi sunat, miss. Polly aia de la maiorul Elliot m-ar lua 
peste picior dacă ar şti că tânără mea stăpână a venit în fugă 
jos la bucătărie, în loc să sune. 

Am oftat, nemailipsind mult să-mi cer scuze, preferând în 
schimb să spun simplu: 

— Bine, n-am să mai fac aşa. 

Se părea că Eleanor nu izbutise să mă lecuiască de tot să nu-i 
mai supăr pe servitori. 


David Hayward locuia într-o casă situată într-o grădină 
neconvenţională, mărginită pe laturi de pârâiaşul care trecea pe 
sub Cranwood Road, imediat lângă Larkfield. Casa era mare şi 
întortocheată; adusese nişte meşteri constructori să transforme 
trei dintre camere în sală de operaţii şi adăpost pentru 
animalele mici. Zilnic, sora fierarului, Rosie, o fată bătrână, la 
vreo patruzeci de ani, destul de tăcută şi cam musculoasă, 
venea la şapte să se ocupe de menaj. Lucra susţinut toată ziua, 
făcând curăţenie lună, servind masa la ore ciudate şi păzindu-şi 
cu gelozie stăpânul de fermierii nesăbuiţi şi de orice alte 
persoane care, zicea ea, „îl sâcâiau pe tânărul domn” sau nu se 
arătau suficient de cuviincioşi. 


David Hayward obişnuia să se scoale devreme. Când era 
vreme frumoasă, îşi lua micul dejun sub viţa de vie de lângă 
casă. Adesea, când ieşeam devreme să călăresc şi când 
treceam pe-acolo, ne făceam semn cu mâna; stătea la o măsuţă 
aşezată pe dalele de piatră de sub viţă, în cămaşă, cu ziarul de 
dimineaţă proptit de cana cu lapte. 

La opt şi jumătate, în dimineaţa după seara când 
descoperisem scrisoarea lui Sembur, stăteam la masa lui David 
Hayward, cu gâtul uscat de cât vorbisem fără întrerupere o 
jumătate de oră. li povestisem pe scurt despre copilăria mea la 
Smon T'ang, despre care ştia în general câte ceva, după care 
continuasem  vorbindu-i de Sembur, Domnul, moartea lui 
Sembur în Pasul Chak şi boala mea care ar fi putut să-mi fie 
fatală; cum venisem în Anglia, la orfelinat, şi în cele din urmă la 
Merlin's Keep. 

M-a întrerupt de două ori din povestit, ca să-l lămuresc mai 
bine. Acum citea ultima pagină din scrisoarea lui Sembur. Mă 
jucam cu biciul, aşteptând. A ridicat capul, s-a uitat prelung la 
mine, după care a strigat: 

— Rosie! 

Femeia a apărut din bucătărie, uitându-se la mine 
suspicioasă, iar David Hayward i-a spus: 

— Mai adu nişte ceai, Rosie. Cred că domnişoarei Burr îi este 
tare sete. 

Rosie a dat din cap morocănoasă, înşfăcând zdravăn 
ceainicul. David Hayward s-a întors la prima pagină a scrisorii lui 
Sembur şi s-a apucat din nou să citească. 

După cinci minute, în timp ce turnam ceaiul, mi-a întins cana 
lui şi a spus încetişor: 

— De ce-ai venit la mine, Jani? 

— Păi, vezi bine că simt nevoia să stau de vorbă cu cineva, 
domnule Hayward, cineva care să mă ajute şi să mă sfătuiască. 

— Sigur că da. Voiam să zic, de ce la mine anume? 

M-am simţit un pic ruşinată în timp ce-i întindeam cana, mi- 
am repetat întrebarea în gând. După care, am spus: 

— Păi... fiindcă n-am pe nimeni altcineva. 

— Sunt sincer flatat, dar nicidecum convins că aş avea 
competenţa de a-ţi da sfaturi, a spus el fluturând din mână şi 
zâmbind jalnic. Din povestea ta decurg o serie de probleme 
dificile. Care anume te îngrijorează mai mult? 


— Oh, doar un singur lucru, am spus eu aplecându-mă în faţă, 
iar cuvintele parcă mi se rostogoleau năvalnic: E vorba de 
Sembur. Vezi dumneata, ca să mă salveze pe mine a preferat să 
fie el învinuit de acea crimă oribilă şi chiar să mărturisească 
înainte să moară că el a săvârşit-o, pentru a fi sigur că scăpăm 
de omul acela, Chandra Ghose. Şi a fost cu atât mai cumplit 
pentru el, fiindcă era soldat şi totodată foarte mândru de 
meseria lui, dar totuşi, când a murit, era sub arest militar, 
acuzat de omucidere. Mi-am pus mâinile pe masă, cu degetele 
încleştate pe bici. Aşa că trebuie să şterg stigmatul care îi 
pătează numele, am reluat eu. Să mă asigur că Armata va afla 
adevărul şi că va face ce trebuie, habar n-am ce, poate să 
declanşeze o anchetă şi să declare că Sembur a fost nevinovat, 
brav şi leal, după care să înscrie asta în arhivele lor. 

Mi-am tras răsuflarea adânc şi cu nesaţ, deloc delicat, fiindcă 
rostisem ultima frază fără să mă opresc. 

David Hayward s-a rezemat de spătar, cu mâinile împreunate 
la ceafă, continuând să mă ţintuiască cu privirea, cu un fel de 
nedumerire profundă şi un aer absent. 

— Da, a zis el în cele din urmă. 

— Da ce? 

— lartă-mă. Vreau să zic, da, nu mă miră că dintre toate 
problemele ridicate de această scrisoare lucrul cel mai 
important pentru tine este să ştergi stigmatul care pătează 
numele lui Sembur. 

— Domnule Hayward - am început eu, nerăbdătoare. 

— Cred că eşti suficient de mare ca să-mi spui David, a spus 
el privindu-mă grav. 

— Da, bine... David, atunci. Cum să procedez? 

— Eu mă gândesc la două aspecte. Primul, dacă porneşti pe 
această cale, nu vei putea păstra secretul. Tot satul Larkfield o 
să vuiască cu bârfe despre prinţesa Jani din Jahanapur, poate 
chiar întreg ţinutul. 

— Oh, nu-i mare scofală. De ani de zile, se tot vorbeşte că 
sunt o prinţesă indiană, de când domnul Lambert a lansat 
zvonul ăsta. 

— Prea bine. Acum al doilea aspect. A şovăit. leri te preocupa 
soarta lui Eleanor, dacă nu mă înşel. Ea trăieşte, Sembur a 
murit. A şterge stigmatul de pe numele lui nu e ceva urgent. Nu 
crezi că Eleanor trebuie să fie pe primul loc?! 


— Sigur că trebuie să fie! am aprobat eu, privindu-l cu 
atenţie. Eu tot plec în Grecia, dacă nu primesc nimic de la ea 
până joi, însă tare aş vrea să fac ceva pentru a îndrepta situaţia 
în privinţa lui Sembur şi m-am gândit că poate demarez într-un 
fel cât sunt plecată. Dacă am să plec. 

— Oh, Jani. A râs şi s-a ridicat în picioare. Eşti tare tenace 
când vrei să rezolvi ceva. Hai cu mine să vedem ce mai fac 
pacienţii mei. 

Ştiam că voia să se gândească la tot ce-i spusesem, aşa că 
după ce am pus scrisoarea lui Sembur în plicul gros pe care îl 
aveam, am intrat cu el în casă şi ne-am dus în încăperea de 
lângă sala de operaţii. 

Un veterinar în zona Larkfield nu prea avea de lucru în 
privinţa animalelor mici, însă în micul spital David avea o 
pisicuţă care fusese maltratată rău de o vulpe, un câine 
ciobănesc alb cu negru, un cobai al unui copil şi un papagal care 
aparţinea proprietarului de la The Plough. Am discutat un pic 
despre animale în timp ce le examina şi l-am ajutat să schimbe 
bandajele pisicuţei. Am crezut că la început n-o să-mi vină la 
îndemână să-i spun „David”, însă am constatat că o făceam 
absolut firesc. Douăzeci de minute mai târziu mă conducea, prin 
grădină, spre locul unde îl lăsasem pe Nimrod. 

— Cred că mai întâi ar trebui să-i povestim totul maiorului 
Elliot, a zis el. 

— Maiorului? m-am mirat eu puţin cam surprinsă. 

— Da, ştiu că e cam îngâmfat, Jani, însă cunoaşte o mulţime 
de lucruri despre Armată şi despre India. Cred că e genul de om 
care dă maximum de randament când are un obiectiv de atins, 
o campanie de dus la bun sfârşit. Dacă se încumetă să îşi asume 
cauza ta, aceea de a şterge stigmatul care pătează numele lui 
Sembur, sunt convins că o va face ca un lăncier brav din 
cavalerie. În plus, mai e şi snob, ca majoritatea dintre noi, aşa 
că poziţia ta ca fiică a unei maharani şi a unui colonel va avea 
un efect extraordinar asupra lui. 

— In fine... dacă o să mă creadă. 

— N-am citit în viaţa mea ceva care să sune mai adevărat, a 
remarcat el, atingând plicul. Îl pun pe nepoţelul lui Rosie să-i 
ducă un mesaj maiorului, în dimineaţa asta. Te caut eu mai 
târziu, Jani. 


Ne-am întâlnit cu maiorul Elliot în aceeaşi după-amiază, într- 
un birou cu pereţi pe care atârnau sulițe, puşti şi capete de 
sălbăticiuni împăiate. Ne-a salutat destul de rezervat, fiind 
limpede că nu i se părea tocmai decent ca un tânăr şi o tânără, 
între care nu exista nicio legătură, să-l viziteze împreună. 

— Am înţeles din biletul tău, Hayward, că Jani are nevoie de 
sfatul meu într-o chestiune importantă. Pot să te întreb ce 
legătură ai cu această chestiune? 

— Niciuna, domnule maior. David s-a rezemat confortabil de 
speteaza fotoliului adânc, punând picior peste picior pe o blană 
de tigru întinsă pe jos. Întâmplarea face că am privilegiul de a fi 
prieten cu Jani şi, când am aflat în ce problemă are nevoie de 
sfaturi, mi-am zis că dumneavoastră sunteţi cea mai potrivită 
persoană pentru a o ajuta. 

— Am înţeles. Maiorul Elliot medita. Poate se întreba dacă nu 
strica să mă critice un pic pentru comportamentul meu. In cazul 
ăsta, se gândise probabil că atât comportamentul lui Eleanor cât 
şi al meu au fost considerate întotdeauna prea îndrăzneţe şi, 
oricum, deloc feminine. Poate era oarecum şocant că fusesem 
lăsată să mă ocup singură de Merlin's Keep; şi că, din când în 
când, îl ajutam pe un chirurg veterinar, care pe deasupra mai 
era şi bărbat, să-şi desfăşoare activitatea sordidă şi uneori 
revoltătoare, numai că toate acestea nu însemnau nimic nou şi 
fuseseră de mult acceptate nu atât ca un motiv de scandal, ci ca 
o dovadă de excentricitate, aşa că nu mai avea niciun rost să 
mă dojenească. 

În cele din urmă, maiorul Elliot s-a dus la un birou mare şi 
sculptat frumos, dintr-un lemn aproape negru, s-a aşezat pe 
scaun, a pus o coală de hârtie în faţa lui şi a luat un toc: 

— Prea bine, a zis el, hai să-mi povesteşti despre ce e vorba, 
Jani. 

Am repetat încă o dată toată povestea mea şi i-am arătat foile 
din hârtie de orez acoperite cu scrisul înghesuit şi mărunt al lui 
Sembur, numai că a durat mult mai mult decât atunci când i-am 
povestit lui David, fiindcă maiorul Elliot mă tot întrerupea cu 
întrebări, după care mă punea să mă opresc să-şi facă nişte 
însemnări. 

Am terminat după mai bine de o oră, iar în tot acest interval, 
maiorul n-a afişat niciun fel de surpriză, interes sau orice altă 
emoție, nici măcar când a citit scrisoarea lui Sembur. 


— Nu încape nicio îndoială, a zis el, cu vocea lui scârţâitoare, 
mai piţigăiată decât de obicei, mi-aduc aminte de cazul acesta, 
fireşte. Eram la vreo mie de mile distanţă atunci, în Bombay, dar 
a făcut vâlvă mare. Un ofiţer din Armata britanică să-şi omoare 
comandantul şi pe prinţesa domnitoare. N-am putut pricepe. ŞI 
bătrânul Baggy Ryman, îl ştia de ani de zile pe tipul ăsta Burr, 
de la Lahore. Sau parcă Bahawalpur? Baggy zicea că sergentul 
nu era genul de om să facă aşa ceva. Dubios. Foarte dubios. Dar 
a spălat putina, aşa că ce-ţi rămânea să mai crezi? In fine, bine 
măcar că i-am dat de capăt, nu?! Splendid, splendid! 

A amuţit, privindu-mă în continuare lung, iar acum părea un 
pic jenat şi uşor îmbujorat la faţă. Brusc, s-a îndreptat hotărât 
spre mine. N-au trecut nici două secunde poate, şi nedumerirea 
mea s-a risipit când l-am văzut că îmi ia mâna şi, făcând o mică 
reverență deasupra ei, mi-a spus: 

— Sunt cu adevărat onorat că ai venit să-mi ceri sfatul, Alteța 
ta. 

— Oh, nu, vă rog, domnule maior! am zis eu ridicându-mă în 
picioare, ceea ce n-a fost prea uşor, având în vedere că stătea 
aplecat asupra mea, după care m-am deplasat într-o parte şi mi- 
am tras mâna. Îmi ardeau obrajii şi nu mă simţeam în largul 
meu. M-am uitat înnebunită la David, care se ridicase şi el în 
picioare. Vă rog să-mi spuneţi Jani, i-am zis eu, bâlbâindu-mă. 
Nu vreau să fiu... adică, a trecut atât de mult timp de atunci, 
domnule maior... şi zău - oh, nu mai tot râde aşa, David! 

— Cum? Chiar aşa. Maiorul Elliot i-a aruncat lui David o privire 
severă şi foarte glacială. Uite ce e, Hayward, am impresia că n- 
ai înţeles că în calitate de maharani a Jahanapurului, această 
tânără doamnă cârmuieşte peste vreo două milioane de suflete 
într-un stat cu o suprafaţă cât jumătate din Anglia! Şi sub 
suzeranitatea Coroanei britanice are dreptul la o salvă de salut 
de cincisprezece detunături, precum şi la titulatura de „Alteţă”. 
Nu văd niciun motiv de amuzament. Ce te-a apucat?! Te 
pomeneşti că eşti vreun radical înrăit, ia zi?! 

— Făceam haz de necaz, domnule maior, a zis David 
împăciuitor. Care veterinar poate susţine că l-a ajutat o prinţesă 
să aducă pe lume un vițel?! 

— Ei bine, prostiile astea trebuie să înceteze, fireşte, a pufnit 
maiorul. S-a uitat la mine. Dacă doreşti să rămâi incognito şi să 
nu-ţi asumi rangul şi titlul, îţi voi respecta dorinţele, fireşte - ah 


- Jani. Poate că ăsta ar fi oricum lucrul cel mai bun deocamdată, 
până ce Ministerul de Externe britanic v-a analiza problema şi-ţi 
va confirma dreptul de a domni în Jahanapur. Hmm! Ce situaţie 
neplăcută. Mă întreb dacă ăla, cum îl cheamă, porcul de 
Chandra Ghose mai e încă pe tron. Suntem pe tărâmul politicii 
acum, pricepi, aşa că cinstea nu e la ea acasă. Dacă au chef să-l 
dea jos pe Ghose, tu le pici la fix. Dacă nu, s-ar putea să cam 
avem de furcă. 

— Domnule maior Elliot, am zis eu, nu-mi doresc de fapt 
decât să şterg stigmatul de pe numele lui R.S.M. Burr. Presupun 
că dacă Ghose mai trăieşte ar trebui pedepsit, dar nu mă 
interesează să devin maharani, să trăiesc în India sau chestii din 
astea. 

— Hmm, a făcut maiorul, ciupindu-se de nas. Bun, va trebui 
să vedem. Sunt de acord însă cu tine - numele lui Burr trebuie 
repus la loc de cinste. Cumplită pată pe obrazul regimentului. 
Ha! De-aici trebuie să pornim, dacă îmi permiţi să îţi dau un sfat. 

— Să pornim de unde, domnule maior? 

— De la regiment, desigur, copila mea. Oh, iartă-mă. Ah, Jani. 
Uite ce e, mă duc în oraş săptămâna asta şi stau de vorbă cu 
nişte vechi amici de la Ministerul de Război şi Ministerul de 
Externe. Aflu care e situaţia în Jahanapur în momentul de faţă... 

— Dar treaba asta nu mă interesează, domnule maior. 

— Stai un pic, stai, nu te pripi, m-a dojenit el ridicând un 
deget, triumfător, şi zâmbindu-mi radios. Am să mă duc şi la 
lordul Kearsey! Ei, ce zici de asta? 

— Lordul Kearsey?! 

Maiorul Elliot îmi făcu un semn cu ochiul: 

— General-locotenent lord Kearsey. E colonelul comandant al 
regimentului, iar în această calitate are acces direct la 
suverană. Doamne Sfinte, îmi închipuiam că toată lumea ştie 
asta! Kearsey e un tip de treabă, i-am fost subaltern trei ani 
înainte de a se pensiona, iar dacă îi oferim şansa de a şterge 
această pată oribilă din istoria regimentului, e în stare să sară 
într-un picior de bucurie. Nu m-ar mira să se ia la harţă cu ăia de 
la Externe, dacă i s-ar pune de-a curmezişul. 

S-a întors şi a început să se foiască prin cameră, frecându-şi 
palmele încântat; mi-am dat seama că David Hayward avusese 
dreptate în privinţa lui. Maiorului Elliot îi plăcea încă războiul. 


— Mii de draci, a zis el molcom, chestia asta o să se 
răspândească în toate bivuacurile din India. Se va deschide o 
anchetă judiciară pentru a reexamina cazul. Vor declara că Burr 
este nevinovat, fireşte. Niciun om întreg la cap nu poate să 
ajungă la altă concluzie, dacă pune laolaltă faptele cunoscute şi 
conţinutul acestei scrisori. Doamne, ce mi-ar mai plăcea să fiu în 
popota batalionului în seara când o să se afle vestea! 

S-a răsucit spre mine, cu o licărire în ochi: 

— Ştiu ce-or să facă, Jani, cu sau fără permisiunea oricăror 
politicieni înrăiţi. Vor trimite un detaşament din Gurkhas sus 
prin, cum ziceai că se cheamă? Mustang, scrie în scrisoare. Sus 
de tot prin Pasul Chak, să-l aducă acasă pe bătrânul soldat de 
sub pietrele unde şi-a găsit odihna şi îl vor îngropa în cimitirul 
lor militar din Gorakhpur, unde îi e locul. Asta vor face, pe 
onoarea mea! 

În clipa aceea, cu totul pe neaşteptate şi fără să scot aproape 
niciun sunet, am început să plâng acolo în picioare, cu lacrimi 
mari care mi se rostogoleau pe obraji. Maiorul Elliot mă privea 
consternat. 

— Ce s-a întâmplat, Hayward? a întrebat el, privindu-l 
înnebunit. Am spus ceva rău? 

David s-a uitat la el cu un respect din care nu lipsea mirarea, 
mi-a pus în mână o batistă curată şi m-a luat de braţ, spunând: 

— Cred că aţi spus exact ce trebuie, domnule maior. Vă 
mulţumesc pentru ajutor. Vă lăsăm să continuaţi cum veţi socoti 
de cuviinţă că e mai bine. 


În noaptea aceea am dormit prost, iar a doua zi eram fără 
vlagă, incapabilă să mă concentrez la ceva, după aceea a urmat 
însă o noapte de somn profund, aşa că în dimineaţa următoare 
mi-am revenit complet, depăşind şocul şi emoția provocate de 
uluitoarea mea descoperire. Mă simţeam uşurată la gândul că, 
deocamdată, făcusem tot ce puteam pentru Sembur, iar cauza 
lui era pe mâini bune. Acum mă puteam concentra asupra 
problemelor legate de Eleanor. 

Mai rămăseseră doar cinci zile din termenul pe care mi-l 
propusesem, şi nu primisem încă nicio scrisoare de la ea. In ziua 
aceea, am expediat o telegramă pentru a-mi rezerva un bilet la 
feribotul care traversa Canalul Mânecii, şi un loc la Orient 
Expres. Trecuseră acum peste şase săptămâni de când Eleanor 


ar fi trebuit să se întoarcă, or nu dăduse nicio explicaţie în 
privinţa acestei întârzieri, nu răspunsese la întrebările mele 
îngrijorate şi, în general, nu făcuse niciun fel de referire la acest 
aspect. 

Incercam uneori să-mi imaginez ce se putuse întâmpla de 
ajunsese să se poarte atât de ciudat şi să scrie scrisori atât de 
stranii şi de tulburătoare, numai că imaginaţia mea nu izbutea 
să găsească nicio explicaţie. Ştiam doar că ceva mergea cumplit 
de rău şi eram absolut sigură că Jani Burr putea îndrepta 
situaţia. 

Privind în urmă ulterior, mi-am dat seama cât de proastă şi de 
înfumurată am fost. Eleanor era puternică şi independentă şi îmi 
inoculase şi mie aceste trăsături. Intrucât mă învățase să mă 
ocup de menaj, să o asist în munca de secretariat, să aranjez 
călătorii, să scriu scrisori de afaceri, să o ajut la cărţi, îmi 
închipuiam că puteam face orice. Prin urmare, aveam de gând 
să plec în Corint, de una singură, să aflu ce se întâmplase şi să o 
aduc pe Eleanor teafără şi sănătoasă acasă, plătind astfel o 
mică parte din nemărginita datorie pe care aveam s-o am veşnic 
faţă de ea. 

Bravo, Jani Burr. 

Visul meu zadarnic şi neghiob a fost zdruncinat peste două 
zile, când am primit o scrisoare de la Eleanor, pe o hârtie cu 
antetul unui hotel din Atena, o scrisoare rece şi sumbră care m- 
a înmărmurit şi mi-a creat o spaimă ciudată. 


Dragă Jani, 

Domnul Vernon Quayle şi cu mine ne-am căsătorit, ieri, în 
biserica anglicană de aici, iar peste două zile vom pleca în 
Anglia. 

Sperăm să ajungem la Bournemouth luni, 29, cu trenul de la 
ora trei. 

Te rog, ai grijă să fim aşteptaţi la gară şi fă toate pregătirile 
necesare pentru a ne putea instala la Merlin's Keep. 

A ta, din inimă, 
Eleanor 


Parcă ar fi fost o scrisoare compusă de un străin. 
Am plecat călare pe Goose Hill, am citit scrisoarea de vreo 
zece ori în ora petrecută acolo încercând să-mi adun minţile, 


după care m-am întors acasă şi am căutat fără convingere să-mi 
fac de lucru până la venirea lui David Hayward, căci convenisem 
ca în acea zi să stăm de vorbă despre călătoria mea. Numai că 
nu se mai punea problema nici unei călătorii. 

Când a apărut David, eram în grajd, periindu-l pe Nimrod şi 
împărtăşindu-i toate grijile şi neliniştile mele. l-am arătat lui 
David scrisoarea; a citit-o de câteva ori, iniţial uimit, după care 
din ce în ce mai impasibil. În cele din urmă a ridicat privirea, mi- 
a dat înapoi scrisoarea şi a zis: 

— Tu înţelegi ceva? 

Am scuturat din cap. A pus mâna pe greabănul lui Nimrod, cu 
ochii pironiţi în pământ: 

— În fine... asta e. 

— Îmi pare rău, David, am spus eu, mângâindu-l pe mână. 

— Mulţumesc, Jani dragă. Presupun că şi tu eşti tare 
îngrijorată. 

— Da. Sunt aproape înspăimântată. Pentru soarta lui Eleanor, 
voiam să spun. 

A ridicat din umeri, zâmbind crispat: 

— Nu te lăsa furată de imaginaţie. Probabil că domnul Vernon 
Quayle e un bărbat foarte drăguţ. Dacă nu ar fi fost aşa, sunt 
convins că Eleanor nu s-ar fi măritat cu el. 

— Dar Eleanor e schimbată, David. Scrisorile ei sunt altfel. 

— Cred că atunci când iubeşti te porţi mai ciudat. Probabil că 
e foarte emoţionată şi entuziasmată, aşa că pentru o vreme 
orice altă preocupare a trecut pe planul doi. Chiar şi tu, Jani. 
Sunt convins, însă, că acest lucru nu va afecta în niciun fel 
situaţia ta aici. 

— Nici nu m-am gândit la asta. Nu-mi pasă de nimic, atâta 
timp Eleanor e fericită. Oi fi având eu destule defecte de care nu 
sunt prea mândră, însă sincer şi pe cuvânt de onoare, niciodată, 
dar absolut niciodată, n-am considerat că poziţia mea aici are 
un caracter irevocabil. 

David a încuviinţat din cap, mângâindu-l pe Nimrod cu un aer 
absent. 

— Da, nici nu mi-am imaginat că ai fi putut gândi altfel. Dar 
sunt foarte sigur că vei locui aici cu Eleanor. Am auzit-o spunând 
că nu poate trăi fără tine, şi ştiu că vorbea sincer. Chiar dacă 
are acum un soţ, de tine nu se poate lipsi, Jani. 


Am sperat atunci că David avea dreptate şi că Eleanor va 
avea nevoie de mine, însă dacă aş fi ştiut că speranţa mea urma 
să se adeverească într-un mod atât de înspăimântător, mi-aş fi 
dorit altceva, de dragul lui Eleanor. 

In următoarele două zile am fost foarte ocupată, fiindcă erau 
atâtea de făcut. Doamna Burke, Mayes şi slujnicele au rămas cu 
toţii uimiţi aflând vestea, pe care au primit-o mai degrabă cu 
nelinişte, decât cu entuziasm. Am ajuns la concluzia că Eleanor 
prefera, probabil, să-şi păstreze vechiul dormitor, care era foarte 
mare, şi să se instaleze acolo cu soţul ei, aşa că am mutat în 
acea încăpere patul mare şi nişte mobilă din fosta cameră a 
domnului Lambert. 

Camera mea era alături de dormitorul lui Eleanor, aşa că m- 
am gândit că era mai bine să mă mut, pe acelaşi culoar, într-o 
odaie liberă, pe de o parte pentru a nu le tulbura intimitatea, iar 
pe de altă parte în ideea că încăperea ar fi putut fi transformată 
într-un budoar pentru Eleanor. Slujnicele au făcut curat în casă, 
de sus până jos, deşi curăţenia de ărimăvară se încheiase doar 
cu trei săptămâni în urmă. L-am pus pe moş Dawson şi pe 
ajutorul lui să plivească straturile de flori, să tundă iarba, astfel 
încât grădina să aibă un aspect proaspăt şi elegant. 

După o lungă discuţie cu doamna Burke, am conchis că 
Eleanor şi domnul Quayle ar fi bucuroşi să mai scape un pic de 
mâncarea aceea din străinătate, aşa că în seara sosirii urma să 
le oferim o tradiţională friptură de vacă. Mi-am găsit timp 
totodată, sâmbătă dimineaţă, să mă duc la Bournemouth, să 
scot nişte bani din contul pe care îl aveam în banca de acolo şi 
să cumpăr un splendid serviciu de ceai şi cafea din argint, 
pentru patru persoane, făcut aproape cu optzeci de ani în urmă 
de Benjamin Smith din Londra. Acesta urma să fie cadoul meu 
de nuntă pentru Eleanor şi soţul ei. 

Luni, la amiază, terminasem tot ce se putuse face în intervalul 
de timp de care dispusesem, aşa că după prânz mi-am pus cea 
mai frumoasă rochie şi pălărie, pregătindu-mă să plec cu trăsura 
la Bournemouth. Iniţial, mă gândisem să mân eu singură, căci, 
sinceră să fiu, mânuiam perechea de cai mai bine decât Mayes 
sau grădinarul cel tânăr, care făcea uneori pe vizitiul. După 
aceea, însă, m-am gândit că se putea ca domnului Quayle să i 
se pară nepotrivit ca o doamnă să conducă trăsura, aşa că, până 


la urmă, am plecat cu Mayes alături, ca vizitiu, şi cu tânărul 
William, în spate, cu cabrioleta. 

Am ajuns la gară cu douăzeci de minute înainte de ora la care 
urma să vină trenul. Am cumpărat un bilet de peron, după care 
am încercat să stau cuminte pe o bancă, cu umbrela de soare, 
în loc să dau frâu liber impulsului de a mă foi încolo şi încoace. 
Ultima oară când Eleanor se întorsese dintr-o călătorie în 
străinătate, fusesem cu ea. Petrecusem trei săptămâni în 
regiunea Savoia, iar domnul Lambert venise la gară să ne 
întâmpine. Cât de diferită era situaţia de astăzi. 

Trenul a sosit în cele din urmă, doar cu un minut întârziere, 
pufăind fudul, cu pistoanele strălucind orbitor; mi-am amintit cât 
de speriată am fost când am văzut prima oară un asemenea 
monstru uriaş de oţel. Pe urmă nu m-am mai gândit decât la 
Eleanor; stăteam pe vârful picioarelor, lungindu-mă, făcându-mi 
griji prosteşti că aş putea să n-o recunosc în îngrămădeala 
aceea de pasageri care coborau. 

Mi-a sărit inima din loc când am văzut-o, cu părul ei roşcat 
frumos lucind sub pălăria verde de pai, pe care o ajutasem să şi- 
o aleagă înainte de a pleca; am luat-o aproape la fugă prin 
mulţimea tot mai rară de pe peron. Sesizam vag că lângă ea era 
cineva, însă eu n-aveam ochi decât pentru Eleanor, iar când m- 
am mai apropiat am strigat-o. 

— Jani? Mă privi, cam trasă la faţă, cu degetele la tâmplă, ca 
şi cum ar fi încercat să-şi amintească ceva. După aceea, brusc, 
privirea i s-a luminat şi a desfăcut braţele larg: Oh, Jani! Jani! 

Ne-am îmbrăţişat, pălăria mi-a alunecat pe o ureche, fiindcă 
Eleanor era mai înaltă decât mine, după care a făcut un pas 
înapoi, ţinându-mă strâns de mâini. 

— Oh, Jani, ce bine-mi pare să te văd. Am tot încercat... am 
tot încercat să-mi amintesc, dar nu reuşeam să îmi zugrăvesc în 
minte chipul tău, draga mea. Totul mi se părea atât de 
departe... vreau să zic Larkfield şi Merlin's Keep, şi toată lumea, 
pe cuvânt. Nu îmi venea în minte nicio imagine - oh! 

Am simţit că a tresărit şi am văzut că îi pierise toată 
însufleţirea de pe faţă. Mi-a dat drumul la mâini, aproape cu 
vinovăţie, şi a spus pe un ton agitat, întorcându-se pe jumătate 
spre persoana de lângă ea: 


— Oh, iartă-mă, Vernon. Ea e Jani Burr, despre care sunt 
convinsă că ţi-am povestit atâtea. Fără să se uite la mine, a 
continuat: Jani, el e soţul meu, Vernon Quayle. 

Pentru o clipă am văzut un bărbat bătrân, apoi un bărbat mult 
mai tânăr, după care m-am zăpăcit complet. Avea părul cărunt, 
cu şuviţe argintii cam rare, care acopereau un cap ce părea 
prea mare. În mod straniu, faţa prelungă nu avea riduri, ochii 
erau depărtaţi, cenuşii ca nişte bolovani. Vernon Quayle avea 
urechile mari şi ieşite în afară, gura mare, cu buze flasce de 
parcă ar fi zâmbit tot timpul prosteşte. Ţinea în mână o pălărie 
şi era îmbrăcat cu un costum gri-argintiu, care îi venea destul de 
prost. 

Timpul se oprise parcă în loc. Am început să simt cum un fel 
de arc se încorda, încetul cu încetul, în mine. Stăteam pe 
peronul unei gări dintr-un oraş englezesc pe coasta Hampshire, 
şi totuşi am avut brusc senzaţia că mă aflam la marginea unei 
prăpăstii. La prima vedere, Vernon Quayle nu avea nimic 
neobişnuit, nimic care să te îngrijoreze. Ba unei persoane mai 
puţin amabile i s-ar fi părut chiar că avea o înfăţişare comică. 
Însă eu am avut convingerea fermă că nimeni, dar absolut 
nimeni pe lumea asta, n-ar fi putut să-l privească pe acest om 
cu multă atenţie fără să nu râdă. 

Am avut o stranie senzaţie de repulsie, un sentiment de 
primejdie, şi m-am înfiorat. Brusc, arcul care se răsucise în mine 
a ţâşnit dintr-o dată, sfâşiind vălurile memoriei şi deschizând 
porţile unei spaime glaciale şi paralizante. Cu ani în urmă, în 
Galdong, Oracolul privise în tuşul negru şi vorbise despre Omul 
de Argint... cel fără sânge... Mâncăul de Suflete. Şi mai târziu, 
ultima oară când mă văzusem cu Marele Lama, Rild, îmi 
prezisese întâlnirea cu femeia în roşu... „care îţi va fi prietenă, 
iar prin intermediul ei va veni cel de temut, care va fi duşmanul 
tău, Omul de Argint...” 

Ştiam că acum se afla în faţa mea. Palid şi fără sânge era, 
căci în timp ce Eleanor era uşor bronzată de soare, faţa lui 
Vernon Quayle era nefiresc de albă, nu atât de boală, cât fiindcă 
i-ar fi lipsit pigmentul necesar. 

O parte din mintea mea îmi tot repeta că eram proastă şi cu o 
imaginaţie excesiv de bogată, că doar fiindcă soţul lui Eleanor 
avea părul argintiu nu însemna neapărat că prezenţa lui 
împlinea o prezicere stranie, făcută de o fată ursuză şi de un 


călugăr bătrân, cu şase ani în urmă, în celălalt capăt al lumii. 
Insă undeva, în adâncul fiinţei mele, simţeam că îl priveam, 
acum, pe cel pe care Oracolul îl numise Mâncăul de Suflete. 
Uitându-mă aşa la el, din ce în ce mai îngrozită, începeam 
aproape să înţeleg la ce se referise fata aceea. Mi-am amintit că 
Rild, în mod normal atât de calm şi de senin, şoptise şocat... 
„între marginile pământului şi încarnare n-am crezut că voi simţi 
vreodată atâta putere”. 

Vernon Quayle a zis: 

— Bună ziua. 

În contrast cu înfăţişarea, vocea era frumoasă, liniştită şi 
melodioasă, dar fără nicio urmă de căldură. Făcând o mică 
reverență, am spus: 

— Bună ziua şi bine aţi venit în Larkfield, domnule Quayle. 
Primiţi cele mai sincere urări de bine şi felicitări din partea mea. 

Am întins mâna pe care s-a mulţumit doar să mi-o atingă cu 
nişte degete reci, dar cu toate acestea nu mi-am putut înfrâna 
un fior, făcând totuşi un efort susţinut de a mi-o retrage firesc, 
în loc s-o smucesc, dezgustată. 

Eleanor îşi privea calmă bărbatul. Mi s-a frânt inima uitându- 
mă la ea, fiindcă mi s-a părut că din fiinţa ei pieriseră toată 
energia şi vitalitatea dinainte. 

— Am trei cufere cu lucruri de mare valoare în vagonul de 
bagaje, a zis Quayle. 

— Se ocupă William de ele, domnule Quayle. Dacă nu le poate 
duce pe toate cu cabrioleta, mai face un drum. Am prins-o pe 
Eleanor de braţ, făcând tentativa disperată de a părea veselă: 
Oh, ce bine-mi pare să te revăd! Abia aştept să-mi povesteşti 
toate noutăţile şi să mă uit la picturile şi la ănsemnările tale. Ai 
găsit vreo floare rară? 

Eleanor s-a încruntat un pic, ca şi cum s-ar fi străduit să-şi 
amintească: 

— Floare? Păi nu prea, draga mea. N-am prea fost în stare să 
lucrez. 

Când ne-am instalat în landou, m-am aşezat cu faţa spre 
Eleanor. Vernon Quayle a stat lângă ea şi a luat-o de mână. Am 
sperat că a fost un gest de tandreţe, însă tot drumul prin 
Bournemouth şi până la Larkfield nu i-a adresat niciun cuvânt 
mulţumindu-se doar să privească în jur; sucindu-şi capul argintiu 
încolo şi încoace, privea totul cu ochi cenușii şi goi fără niciun 


interes. Am aşteptat ca Eleanor să spună ceva, însă a stat tot 
timpul ţeapănă, cu un aer jenat, zâmbindu-mi timid când îmi 
întâlnea privirea. 

Nu mi-am închipuit niciodată că ar fi fost cumva posibil ca 
Eleanor Lambert, Eleanor a mea, cea cu privirea neînfricată, rea 
de gură şi îndrăcită, să fie timidă sau jenată şi uitându-mă acum 
la ea am simţit o amărăciune teribilă. Am izbutit într-un fel să 
turui vrute şi nevrute în drum spre casă, dar a fost un adevărat 
calvar. 

Am ajuns la Merlin's Keep, unde doamna Burke şi ceilalţi 
senatori au apărut pe scări să le ureze bun venit stăpânei lor şi 
noului stăpân. Ar fi trebuit să fie nişte clipe fericite şi entuziaste, 
numai că toată lumea era parcă stânjenită, în afară de Vernon 
Quayle. S-a uitat la angajaţi cu un aer absent, ce i-au fost 
prezentaţi rând pe rând, însă părea mult mai preocupat de casă. 
Plănuisem să cer să ni se aducă nişte ceai bun în grădină şi mă 
gândeam că Eleanor ar face bucuroasă o baie şi s-ar odihni 
câteva ceasuri înainte de cină, dar când am intrat în holul mare, 
Vernon Quayle a zis: 

— Aş vrea să văd casa, draga mea. 

— Sigur că da, Vernon. 

Luându-mi inima în dinţi, am spus pe un ton cât am putut eu 
de vesel: 

— N-ai vrea să te odihneşti întâi, Eleanor? Cred că eşti tare 
obosită. 

Vernon Quayle m-a privit ţintă, iar Eleanor s-a grăbit să 
spună: 

— Nu, dragă, nu, nu sunt deloc obosită, mulţumesc. 

În următoarele douăzeci de minute, am făcut un scurt tur al 
conacului Mer/in's Keep. Pentru unele părţi, Vernon Quayle n-a 
manifestat niciun interes; în alte locuri, însă, a zăbovit îndelung. 
Am avut impresia că, dacă îl interesa cât de cât vreo încăpere, 
interesul se limita la aspect şi la orientare, dacă era cu faţa spre 
nord sau spre sud, sau cât de amplă era priveliştea ce se 
deschidea în faţa ferestrelor. Când am ajuns la etaj şi le-am 
explicat cum aranjasem totul, a zis cu glasul lui mieros: 

— Avem nevoie de camere separate. Aruncând o privire prin 
dormitorul mare pe care li-l pregătisem, a continuat: Sunt 
convins că o să te simţi perfect aici, draga mea. Eu am să iau 


dormitorul de vizavi, care dă spre răsărit. S-a uitat la mine: 
Poate vrei să te ocupi de asta, da? 

— Desigur, domnule Quayle. 

— Sper să găseşti o cameră care să-ţi convină pentru a-ţi face 
acolo biroul, Vernon, a zis Eleanor. Există al meu, fireşte, sau 
încăperea în care a avut tata biroul, sau biroul lui Jani, toate la 
parter, cum ai văzut. 

Părea nervoasă, iar mie îmi venea să plâng. 

— Nu-mi convine niciuna, Eleanor, a zis soţul ei. Privind spre o 
scară care urca din culoar, a zis: Asta duce la camerele 
servitorilor? 

— Propriu-zis, nu, Vernon, duce pe acelaşi etaj unde sunt şi 
odăile lor. Acestea se află în cele două aripi, fiecare cu scara ei. 
Asta duce în ceea ce numim noi „Camera rotundă”. 

Camera rotundă nu comunica în niciun fel cu cele două aripi, 
singurul acces în această încăpere fiind prin intermediul scărilor 
pe care le urcam acum. Încăperea era una dintre trâsnăile 
iniţiale ale conacului Merlin's Keep, iar scopul ei rămânea un 
mister. Era oarecum mai înaltă decât nivelul acoperişului şi avea 
patru ferestre. Una dintre ele era lată şi adâncă, deschizându-se 
spre terenul din spatele casei. Celelalte trei, plasate la distanţă 
egală de jur-împrejurul camerei circulare, erau, inevitabil, foarte 
sus, aproape de tavan, şi aveau formă de fantă îngustă, 
deschizându-se direct deasupra acoperişului. Domnul Lambert 
susţinuse întotdeauna că era vorba de o eroare arhitecturală, 
căci în realitate camera nu era rotundă şi nici măcar simetrică, 
ieşind proeminent în afară pe latura sudică. 

Vernon Quayle stătea în mijlocul încăperii recent renovate, 
dar nemobilată, privind meticulos în jurul lui. A început să dea 
din cap, iar buzele acelea flasce s-au încordat o clipă, schiţând 
un fel de zâmbet. 

— E admirabilă pentru ceea ce vreau eu, a zis el, uitându-se 
la mine. Fii, te rog, atât de drăguță şi cheamă un specialist în 
mobilier, cât mai repede cu putinţă. 

— Prea bine, domnule Quayle. Am simţit brusc că trebuia 
neapărat să mă retrag fie numai şi pentru câteva minute, pentru 
că nu mai suportam să-i văd împreună pe Vernon Quayle şi 
Eleanor. Vă rog să mă scuzaţi, trebuie să mă ocup de câteva 
probleme, am zis eu, şi m-am dus în camera mea. Mi-am scos 
pălăria, am sunat să vină Bridget, i-am spus să o roage, pe 


doamna Burke să vină la mine, am plâns un pic, m-am spălat pe 
faţă, aşa că atunci când a venit doamna Burke nu se mai 
cunoştea nimic. 

— Domnişoara Eleanor se simte bine? a întrebat ea, 
neliniştită. Parcă nu e în apele ei, domnişoară Jani. Toţi suntem 
de părerea asta. Adică... ştiţi, parcă n-ar fi ea. 

Ne uitam una la cealaltă. Doamna Burke dădea din cap cu 
subînţeles. 

— Să sperăm că o să-şi revină curând, am spus eu pe un ton 
istovit. Până atunci, însă, trebuie să eliberăm un dormitor pentru 
domnul Quayle. 

l-am spus ce trebuia făcut, iar după ce a plecat zorită, am 
exersat în oglindă câteva zâmbete vesele, înainte de a mă duce 
să bat la uşa lui Eleanor. 

Când m-a poftit să intru, am găsit-o aşezată în faţa mesei de 
toaletă, cu mâinile în poală. Deşi era o zi călduroasă, nu-şi 
scosese pălăria şi nici jacheta de la taior. Privind în jur, am 
întrebat: 

— Unde e domnul Quayle? 

— Sus, în Camera rotundă, a spus ea, cu ochii pironiţi spre 
mâini. 

M-am dus spre ea. 

— Scoate-ţi pălăria şi jacheta, draga mea, e tare cald. Haide, 
dă-mi voie să te ajut. A stat inertă, lăsându-mă să-i trag acul de 
la pălărie, după care m-a prins brusc de mână şi mi-a zis 
gâfâind: 

— Să nu mă părăseşti, Jani! Să nu mă părăseşti niciodată, te 
rog, promite-mi! 

Am tresărit şocată, după care am cuprins-o în braţe şi am 
strâns-o la piept: 

— Sigur că n-am să te părăsesc, i-am şoptit eu cu patos. 
Niciodată, niciodată, atâta vreme cât vei mai avea nevoie de 
mine. Oh, Eleanor, ce se întâmplă? Ce-ai păţit, draga mea? E 
cumva...? M-am oprit. Nu puteam întreba o persoană care se 
măritase doar de câteva zile, dacă soţul ei era cel care o 
transformase dintr-o femeie inimoasă şi încrezătoare, într-o 
nevastă molatică şi timorată. 

Câteva minute a rămas agăţată de mine, după care s-a 
răsucit brusc, s-a ridicat în picioare, cu capul lăsat pe umăr ca şi 
cum ar fi ascultat, încruntată şi cu un aer de nedumerire. 


— Ce-ai spus, Jani? a întrebat ea, după câteva clipe. 

— Am întrebat ce-ai păţit. 

— Ce-am păţit? 

— Da. M-ai implorat să nu te părăsesc şi mi-ai părut tare 
disperată. 

— Am zis eu asta? M-a privit sincer uimită. Oh, draga mea, se 
pare că fac tot felul de lucruri ciudate, în ultima vreme. lartă- 
mă, Jani. 

Stăteam nedecisă, cu sentimentul că încercam să fac fată 
unei situaţii pe care nu izbuteam s-o pricep. In cele din urmă am 
ZIS: 

— Fac nişte ceai şi îl aduc aici, vrei? Doamna Burke e ocupată 
până peste cap. 

— Da, dragă. Ar fi foarte plăcut, a zis Eleanor cu un aer 
absent. 

Am ieşit din cameră şi am aruncat o privire spre scările care 
duceau spre Camera rotundă, când am trecut prin dreptul lor. 
Ştiam că Eleanor păţise ceva îngrozitor. Aveam impresia că nici 
nu mai era conştientă de ea însăşi, cu excepţia unor 
străfulgerări când capta realitatea, ca atunci când mă implorase 
să n-o părăsesc. Aceasta fusese adevărata Eleanor, profund 
disperată şi chemându-mă în ajutor, la fel cum şi în scrisorile ei 
mai apăruseră crâmpeie din eul ei real. Insă, pe ansamblu, 
încetase să mai fie Eleanor Lambert şi devenise... am fugit din 
faţa adevărului, după care m-am căznit să-l înfrunt. Preaiubita 
mea Eleanor se preschimbase oribil într-o marionetă supusă. 


10 

Îi făgăduisem lui Eleanor să n-o părăsesc niciodată. În nici 
şapte săptămâni, mi-am călcat promisiunea, nu din vina mea, ci 
fiindcă din cauza ei a fost imposibil să mă mai ţin de cuvânt. 

In numai câteva zile, atmosfera destinsă şi plăcută de care 
avusesem parte întotdeauna la Merlin's Keep s-a schimbat, 
devenind sumbră şi jenantă. După o lună, Mayes şi-a dat 
demisia şi s-a dus să locuiască în regiunea din centrul Angliei, cu 
o soră rămasă văduvă. În locul lui, Vernon Quayle a angajat pe 
un tip mătăhălos şi acru, din Southampton. Îl chema Thorpe, nu 
vorbea aproape deloc şi era supărat parcă pe toată lumea. 
Doamna Burke a rămas la noi, doar fiindcă m-am rugat eu de 
ea. 

La nicio săptămână după ce Vernon Quayle a păşit în Merlin’s 
Keep, muncitorii lucrau deja de zor în Camera rotundă, 
redecorând şi făcând tot ce le cerea el, sub permanenta lui 
supraveghere. Mai târziu, a fost livrată şi instalată mobila 
comandată după schiţele lui. Nici eu şi nici vreunul dintre 
servitori n-am urcat scările până în Camera rotundă, în tot acest 
interval, întrucât Eleanor spusese, agitată, că această încăpere 
era domeniul privat al soţului ei. Îmi făceam atâtea griji pentru 
ea, încât, preocupată cum eram, mi-a trebuit o bucată de vreme 
până să ajung să mă întreb cine făcea curat şi ştergea praful în 
Camera rotundă, întrucât acum era mereu încuiată, şi m-am 
cutremurat până în măduva oaselor când am aflat că Eleanor 
făcea personal această corvoadă. 

Vernon Quayle îşi petrecea o bună parte din zi în Camera 
rotundă, chemând-o adesea pe Eleanor să stea cu el, uneori 
doar câteva minute, alteori câteva ceasuri. Nu puteam să-mi 
dau seama de ce, căci în alte ocazii nu păreau să aibă să-şi 
spună prea multe. El îi vorbea întotdeauna politicos şi uneori i se 
adresa cu „draga mea”, însă nu i-am auzit niciodată făcând 
conversaţie pe o anumită temă. La masă, era în stare să stea 
mut, fără nicio jenă, cu ochii aceia cenuşii pierduţi în gol, în timp 
ce Eleanor şi cu mine vorbeam. 

Am spus „vorbeam”, dar nu mai era ca înainte. Pe vremuri, 
discutam despre tot ce mişca şi nu mişca sub soare, uneori 
contrazicându-ne, alteori căzând de acord, însă n-am dus 
niciodată lipsă de subiecte de conversaţie. Atunci, demult, când 
toţi trei aveam felurite îndeletniciri şi preocupări, aveam mereu 


de împărtăşit noutăţi, bârfe, descoperiri. Acum însă Eleanor nu 
făcea nimic. Însemnările, manuscrisele şi picturile ei se prăfuiau 
în birou. Nu mai activa în comitete şi nu se mai ocupa de opere 
filantropice. Nu dădea serate şi nici petreceri în grădină. 
Cândva, energia ei părea nelimitată. Acum, se scula târziu, se 
culca seara devreme, petrecându-şi aproape toate ceasurile de 
trezie într-un fel de vis greoi. 

Uneori, în treacăt, mi se întâmpla să desluşesc o fărâmă din 
Eleanor cea de odinioară, prinsă în capcana acestei noi 
persoane. De două ori, când eram singure, m-a prins disperată 
de mână şi a zis: „Ajută-mă, Jani!” Dar, până să apuc să strig 
„Spune-mi ce să fac!”, momentul de luciditate trecuse şi Eleanor 
mă privea absentă, ca şi cum n-ar fi rostit niciun cuvânt. 

Cu un alt prilej, când se uita la mine cum plantam nişte 
garoafe, a repetat brusc cuvintele din scrisoare, spunând cu un 
glas straniu şi tremurat: „Roagă-te pentru mine, Jani”. Am 
scăpat din mână cuțitul şi ţăruşul, luând-o la fugă spre ea, 
numai că instantaneu străfulgerarea de însufleţire temătoare i s- 
a risipit din ochi, şi a zis: 

— Sunt puţin obosită. Cred că am să mă duc în casă să mă 
odihnesc un pic. 

M-am uitat după ea cum păşea agale pe pajişte şi am simţit 
că mi se frânge inima. 

Dacă nu era acasă, Vernon Quayle era plecat să se plimbe pe 
jos sau să călărească de unul singur. Nu l-am văzut maltratând 
vreun cal, însă tuturor le era frică de el. Prima oară când a venit 
în grajd, fiind şi eu acolo, am simţit un val de teamă care i-a 
înfiorat pe cei şase cai. Au rostogolit ochii, au ciulit urechile, au 
târşâit din copite. Am răsuflat uşurată când l-a ales pe Hector, 
fiindcă mi-era groază să nu mi-l ia pe Nimrod. 

În aceste drumuri prin ţinutul de ţară, lua cu el o raniţă în care 
avea nişte sticluţe groase. Eleanor spusese vag că era 
preocupat de botanică, însă am aflat de la săteni că nu-l 
interesa decât să culeagă buruieni şi să adune anumite mici 
gângănii. În Larkfield, oamenii şuşoteau mult şi clătinau din cap 
când se pomenea de Vernon Quayle şi de „biata domnişoara 
Eleanor”. O dată, când eram în fierărie şi el a trecut călare pe 
acolo, am văzut-o pe Rosie cum ridică pe furiş două degete 
încrucişate, în urma lui, făcând gestul străvechi de alungare a 
Necuratului. M-am înfiorat, întrebându-mă ce instinct o făcuse 


să-l vadă pe Vernon Quayle într-o asemenea lumină. Nu era 
singura care avea această senzaţie, aşa cum am aflat când am 
stat de vorbă cu David Hayward, într-o după-amiază. 

— Toţi zic că Quayle e un fel de vrăjitor rău, a spus David. 
Baba Spicer se jură că doar ce s-a uitat la capra ei şi animalul a 
murit noaptea. 

Ne ocupam amândoi de Old Wilfred, taurul ţâfnos de la 
Colbrook Farm, care se infectase la o copită. David îmi trimisese 
un bilet să mă roage să-l ajut o oră, iar eu profitasem de ocazie. 
Era prima oară când mă vedeam cu el după întoarcerea lui 
Eleanor şi brusc mi-am dat seama că tânjeam să stau de vorbă 
cu cineva, cu un om în care să am încredere. 

— Dacă aş mai locui şi acum în Namkhara, aş face şi eu 
semne ca Rosie, aş învârti roata cu rugăciuni şi aş pune capcane 
pentru demoni. Vernon Quayle e ca Rild, Marele Lama despre 
care ţi-am povestit, numai că Rild era un om bun, iar Vernon 
cred că e rău. 

David prinsese copita între genunchi şi o curăța cu un bisturiu 
special. 

— Rău? a zis el. Dar ce-a făcut? 

— A schimbat-o pe Eleanor. Nici n-ai mai recunoaşte-o, David. 

— Presupun că oamenii se mai schimbă când se căsătoresc. 

— Oh, nu fi prost şi raţional! am zis eu, furioasă. După aceea, 
m-am adresat lui Old Wilfred în tibetană, fiindcă sforăia şi se 
foia: „Fii cuminte, micuțul meu. Uşor, aşa, uşurel. Ai un pic de 
răbdare şi scapi de durere. Pe urmă poţi să te plimbi pe iarba 
moale şi mătăsoasă...” 

Până am plecat de la fermă, n-am mai discutat nimic cu 
David. Stăteam în trăsurică lângă el, cu Nimrod legat în spate. 
Pe urmă i-am povestit cât de mult se schimbase totul la Merlin's 
Keep, sau, mai bine zis, am încercat să-i povestesc pentru că 
multe lucruri erau greu de redat în cuvinte. A ascultat în tăcere, 
strunindu-l pe Smokey să meargă lent, şi când m-am oprit în 
cele din urmă, a zis sumbru: 

— Nu ştiu ce să înţeleg din toate astea, şi cred că nimeni n ar 
şti, Juni. Meseria mă aduce în contact cu toată lumea, de la 
moşier lucrător. Quayle nu are nicio iniţiativă de a se apropia 
cineva. Dacă i se vorbeşte, e politicos. În rest, îşi vede de ale lui, 
ignorând pe toată lumea, pe bogătaşi şi săteni deopotrivă. E 


treaba lui, fireşte, însă am impresia că a rupt-o pe Eleanor de 
restul lumii. Vrea să facă din ea un fel de pustnică? 

— Nu ştiu, David. Simţeam un nod în gât şi îmi venea să 
plâng. Nu ştiu ce va face şi mă simt complet neajutorată. 

După o tăcere mai lungă, a spus ostenit: 

— Eleanor s-a măritat cu Vernon Quayle, la bine şi la rău. 
Nimeni nu poate face, aşadar, nimic. Când am cotit şi am intrat 
pe cărarea din pădure care ducea spre casa lui, mi-a aruncat o 
privire şi a zis: l-ai povestit ce ai descoperit? Mă refer la 
scrisoarea lui Sembur, la tot ce ai aflat despre mama şi tatăl 
tău. 

— Da. l-am citit copia pe care am făcut-o după scrisoare. Mă 
gândeam că o să fie entuziasmată şi că o să râdem amândouă 
de rangul meu de maharani, că o să vrea să discute cu maiorul 
Elliot şi să afle ce se întâmplă, şi... câte n-am fi avut de discutat. 
Numai că n-a fost aşa, David. A dat doar din cap, a zâmbit un 
pic şi a zis: „Ce interesant, Jani dragă.” Atâta tot. 

David şi-a muşcat buza şi mi-am dat seama că abia acum îşi 
dădea seama cât de mult se schimbase Eleanor. După ce am 
mai mers un pic, azis: 

— Quayle ştie toate astea în legătură cu tine? 

— Ştie ultima parte, fiindcă a fost de faţă când i-am povestit 
lui Eleanor şi i-am citit scrisoarea, la cină, într-o seară. Pare că 
nu ascultă niciodată ce discutăm, însă cred că a auzit ce-am 
spus. Nu ştiu dacă Eleanor i-a povestit tot ce mi întâmplat 
înainte de a veni la Merlin's Keep. 

David a întors capul, nevenindu-i să creadă că auzise bine. 

— Vasăzică i-ai povestit totul despre scrisoarea lui Sembur şi 
Quayle n-a fost atent? Nu ţi-a pus nicio întrebare? 

— Exact. 

— Doamne Sfinte, individul ăsta n-are nimic omenesc. 

M-am înfiorat la auzul acestor cuvinte. N-am mai discutat 
nimic până ce am ajuns la casa lui David, unde m-a invitat să 
bem un ceai în grădină. 

— Ai mai aflat ceva de la maiorul Elliot? m-a întrebat el, în 
timp ce aşteptam ca Rosie să ne aducă ceaiul. 

— Oh, ce rău îmi pare, ar fi trebuit să-ţi spun, am zis eu cu un 
aer de vinovăţie, dar am fost teribil de prinsă cu Eleanor de 
când a venit acasă. 

— Nu face nimic. Ce ar fi trebuit să-mi spui? 


— Doar că mi-a scris maiorul Elliot. A stat la Londra, două zile, 
la clubul lui, timp în care s-a întâlnit „cu cine trebuie”, cum zice 
el. Se pare că Armata s-a arătat interesată, însă cei de la 
Departamentul pentru colonii au fost destul de rezervaţi, aşa că 
i-a povestit totul unui prieten, care la rândul său are un amic la 
Ministerul de Externe, unde cele aflate li s-au părut absolut 
palpitante. Marchizul de Landsdowne, ministrul de Externe, era 
în vacanţă, însă urma să analizeze cazul la înapoiere. Până 
atunci, chestiunea era considerată strict confidențială. 

— Ce neobrăzare, a spus David, cu un râs scurt. N-au niciun 
drept să-ţi spună dacă ai sau nu voie să vorbeşti. 

— Ce mai contează? am întrebat eu, ridicând din umeri. 
Maiorul Elliot a spus că s-ar putea să dureze săptămâni în şir 
până ce voi mai afla ceva, întrucât Londra doreşte să discute 
semnificaţia politică cu Delhi, şi... oh, nu ştiu. Mă bucur că s-a 
văzut cu lordul Kearsey, domnul despre care ne-a spus că a fost 
colonelul regimentului. Se pare că e foarte dornic să şteargă 
stigmatul de pe numele lui Sembur, or asta e tot ce mă 
interesează pe mine. 

Trei zile după aceea, Vernon Quayle m-a uimit apărând în 
sufragerie după cină. Nu mai făcuse niciodată asta. Stăteam cu 
Eleanor lângă uşa cu două canaturi şi savuram aerul răcoros al 
serii. În faţa mea era o măsuţă şi lipeam în album nişte poze şi 
nişte scurte articole care mă interesau, decupate din Country 
Life şi Vanity Fair. Eleanor avea un gherghef în poală şi nişte 
jurubiţe de mătase într-o cutie pusă la îndemână, cu care broda 
un model floral pe un şal de mătase. 

Aveam întotdeauna grijă ca atât Eleanor cât şi eu să ne 
dedicăm unei activităţi când stăteam împreună după cină. La 
început, după ce a venit acasă, făcusem eforturi epuizante de a 
întreţine o conversaţie, în care intervenţia ei era aproape 
minimă. Acum puteam schimba câteva cuvinte despre tot felul 
de fleacuri, după care lucram fiecare în tăcere, ceea ce îmi lăsa 
răgazul să mă gândesc la ce să mai spun în continuare. 

Am tresărit amândouă când s-a deschis uşa şi Vernon a păşit 
înăuntru. Eleanor a zis: „Oh... Vernon”. M-am căznit să-i 
zâmbesc, însă fără să-l mai salut, întrucât ne despărţisem în 
sufragerie cu nicio jumătate de oră în urmă. A împins un fotoliu 
ceva mai înainte ca să stea cu faţa la uşa dublă, a ignorat-o 
complet pe Eleanor, şi-a rezemat bărbia pe mâinile împreunate 


şi m-a privit câteva clipe curios, după care a spus cu glasul lui 
armonios: 

— Din câte am înţeles, când ai locuit în Smon T'ang ai fost de 
câteva ori în Tibet. 

L-am privit uimită, după care, cu meticulozitate, am pus 
pensula la loc în borcanul cu lipici şi m-am şters pe mâini. 

— Da, domnule Quayle. Noi îi ziceam Bod. 

— Deduc că traseul vostru trecea prin Pasul Chak, şi nu prin 
Sharba sau Kore? 

Eram şi mai uluită. 

— Da, Pasul Chak nu e atât de înalt ca celelalte două Spuneti- 
mi, cum de ştiţi, totuşi, de existenţa lor, domnule Quayle? 

— Am fost în Tibet, a zis el cu un aer distrat, de parcă ar fi 
pomenit de Winchester. 

— Aţi fost? Pesemne că tonul şi cuvintele mele sunaseră 
nepoliticos, deşi nu aceasta fusese intenţia mea. Pur şi simplu 
nu mi-l puteam imagina pe acest englez subţire şi alb la faţă, de 
o vârstă incertă, călătorind în ţinutul Bod. 

Eleanor a spus foarte aferată: 

— Oh, cum nu ţi-am spus, Jani? Vernon a călătorit foarte mult. 
A fost în India, China, Egipt, Indiile de Vest, în enorm de multe 
locuri. 

— Îmi pare rău dacă am spus ceva nelalocul lui. M-am adresat 
amândurora. Pur şi simplu am fost surprinsă, fiindcă foarte 
puţină lume a fost în Tibet. În fond, nu există drumuri, nici 
mijloace de transport, aşa că e foarte greu de călătorit pe acolo, 
în special la altitudini mari. 

Buzele flasce ale lui Vernon Quayle s-au strâmbat 
dispreţuitor: 

— Când corpul ascultă de minte, nu e nicio problemă, a zis el 
distant. Eu am intrat în Tibet pe ruta principală, la nord de 
Darjeeling. Nu cunosc zona pe unde ai călătorit tu. 

— Nici eu n-am ştiut-o niciodată prea bine, domnule Quayle. 
Urmam doar vechiul traseu comercial spre Magyari şi ne 
întorceam tot pe-acolo. 

— Înseamnă că ai trecut la câţiva kilometri de Choma La, 
marea mănăstire de acolo. 

— Da, am văzut-o de pe creasta pe unde merge poteca. Este 
în celălalt capăt al unei văi largi şi pare construită parţial în 
munte. 


— N-ai fost niciodată înăuntru? 

— Oh, nu, domnule Quayle, am spus eu, zâmbind cu jumătate 
de gură. Nu mi s-ar fi dat voie, decât dacă o cerea Marele Lama. 

A privit lung spre grădină. 

— Ce ştii despre Choma La? 

— Mai nimic, doar că e importantă. Şi probabil că este, din 
moment ce Dalai Lama se duce acolo o dată pe an, pentru o 
festivitate specială. 

A închis ochii pe jumătate. 

— Nu se poate, însă, ca atunci când mergeai spre Magyari cu 
camarazii tăi şi aţi văzut măreaţa mănăstire, să nu se fi vorbit 
despre ea, să nu se fi făcut comentarii, să nu-ţi povestească ce 
ştiu despre ea! 

Am stat să mă gândesc, încercând să-mi amintesc, însă în 
cele din urmă am scuturat din cap: 

— Aşa o fi fost, însă acum nu-mi mai aduc aminte nimic. 
Presupun că eram atât de preocupată de iacii mei, încât n-am 
prea dat atenţie probabil la ce se vorbea. 

Fără niciun alt cuvânt, Vernon Quayle s-a ridicat în picioare şi 
a ieşit din cameră. S-a aşternut tăcerea timp de vreo jumătate 
de minut după ce uşa s-a închis, iar apoi Eleanor a zis vag: 

— Poate n-ar strica să folosesc un verde mai pal pentru 
frunzele din modelul ăsta. 

Avusesem întotdeauna grijă să nu fac nicio aluzie la 
sentimentele mele faţă de Vernon Quayle, sau să pun vreo 
întrebare despre el, însă acum nu m-am putut abţine să nu 
spun: 

— Eleanor, ce ciudat. De ce crezi că m-a întrebat domnul 
Quayle despre Choma La? 

S-a îndreptat de spate, frecându-şi degetele de parcă i-ar fi 
amorţit. 

— Oh, are nenumărate preocupări, a zis ea, cu ochii pironiţi în 
sus ca şi cum ar fi făcut un efort de memorie. Studiază ştiinţele 
naturale, astronomia, matematica, metafizica... enorm de multe 
subiecte, zău, dar pe mine toate problemele astea mă depăşesc, 
Jani. 

— Oh, de ce spui asta?! Şi tu eşti om de ştiinţă. 

— Da. Se cheamă că mai făceam şi eu câte ceva de 
mântuială. Insă cunoştinţele lui Vernon sunt absolut 
remarcabile. Înţelege atât de mult, încât nici chiar oamenii ceva 


mai deştepţi nu pot pricepe. Există orizonturi ale minţii... 
orizonturi ale minţii, Jani, care... Vocea i s-a stins, am văzut că i 
se  umpluseră ochii de lacrimi. A continuat agitată: 
Colecţionează lucruri frumoase. Ştiai?  Conţin frumuseţe, 
înţelegi, o calitate de neînchipuit, dar cu o putere reală. Tot ce 
este de neînțeles este puternic. Lumina şi întunericul, ordinea şi 
haosul, binele şi răul. Depinde de înţelegere cum să... cum să 
absorbi şi să dirijezi forţa... 

S-a oprit brusc la mijlocul frazei, s-a aşezat pe scaun şi şi-a 
privit fix mâinile, încleştate una de cealaltă în poală. Am alergat 
la ea şi am cuprins-o pe după umeri, lipindu-mi obrazul de al ei. 
Era rece. Nu pricepusem izbucnirea ei stranie şi dezlânată, însă 
ceva din atitudinea ei mă umplea de groază. 

— Eleanor, Eleanor dragă, am şoptit eu, ştiu că eşti nefericită, 
ştiu eu. Te rog vorbeşte cu mine, spune-mi cum te pot ajuta. E 
cumva...? Am ezitat, după care m-am repezit fără să mă mai 
gândesc: E cumva de vină soţul tău? Ţi-e teamă de el? Te duc 
undeva departe, plecăm numaidecât, dacă vrei. Dar trebuie să- 
mi spui, trebuie să vorbeşti. 

Am simţit că se mişcă. A întors capul şi când m-am uitat în 
ochii ei gri-verzi care fuseseră cândva atât de senini, mi s-a 
părut că departe, în adâncurile lor, o vedeam pe Eleanor cea de 
odinioară, privindu-mă cu o rugăminte disperată. După care, a 
clătinat rar din cap: 

— Nu, a zis ea cu blândeţe, nu tu, Jani. Nu vreau să te trag în 
jos. 

A închis ochii. După câteva momente, a oftat, i-a deschis din 
nou şi şi-a luat gherghetul. 

— Ce părere ai? a zis ea, încreţindu-şi fruntea. N-ar fi mai bine 
să folosesc un verde mai pal pentru frunze? 


După zece zile de la această întâmplare, cu câteva minute 
înainte de amiază, eram la mine în birou când m-am trezit cu 
Vernon Quayle. Biroul era locul meu preferat şi mă deranja că 
venea nepoftit. 

Eram totodată surprinsă, fiindcă nu mai călcase niciodată aici, 
nefăcând decât să arunce o simplă privire înăuntru în prima zi 
când îl plimbasem prin Merlin's Keep. Am pus tocul jos, m-am 
ridicat în picioare, am afişat zâmbetul politicos, pe care i-l 
arătam întotdeauna soţului lui Eleanor, şi am zis: 


— Poftiţi, vă rog, înăuntru, domnule Quayle. Vă pot fi de folos 
cu ceva? E 

La început nu mi-a răspuns, uitându-se doar la mine. In alte 
dăţi, privirea lui era absentă sau se uita prin mine ori peste 
mine, însă acum nu era aşa. Ochii, aidoma unor picături de 
ploaie cenuşii, se uitau fix în ai mei, şi brusc am sesizat cât de 
mari erau pupilele lui. Privirea era atât de tulburătoare, încât pe 
moment am ameţit, însă am izbutit într-un fel să nu cobor 
pleoapele, căznindu-mă să-i zâmbesc silit. 

În cele din urmă, a zis: 

— Ţi-aş fi recunoscător dacă m-ai putea ajuta o jumătate de 
oră, Jani. 

Mi-am ascuns mirarea şi am spus automat: 

— Sigur că da, domnule Quayle. Vreţi chiar acum? 

— Da. S-a întors să plece. In Camera rotundă, dacă vrei. 

Am clipit cu ochii pironiţi la cadrul uşii pe unde ieşise şi am 
ascultat, vrând să-i aud paşii. Nimic. În viaţa mea nu întâlnisem 
vreun bărbat sau vreo femeie care să se mişte fără niciun 
zgomot, ca Vernon Quayle. Am închis registrele de socoteli, le- 
am pus bine într-un sertar, am făcut ordine pe masa de lucru, 
mi-am luat carnetul de notițe şi un creion, după care am pornit 
în sus pe scări, cu o vagă senzaţie că ceva nu-mi plăcea. 

Ştiam că Eleanor era în camera ei, unde se odihnea înainte de 
masa de prânz, ceea ce nici n-ar fi visat să facă înainte de 
apariţia în viaţa ei a lui Vernon Quayle, când avea o energie 
nelimitată. Neliniştea mea nu izvora din teama că ar fi plănuit 
cumva să-mi facă avansuri, fiindcă eram absolut sigură că nu 
simţea nimic pentru mine, având dubii totodată că femeile l-ar fi 
atras în vreun fel. Eram aproape sigură, deşi nu îmi plăcea să 
mă gândesc la asta, că de când venise la Merlin's Keep nu o 
vizitase niciodată pe Eleanor în dormitor. Nu ştiam cum să-mi 
explic această stare de jenă, însă era foarte reală, sporind pe 
măsură ce urcam treptele spre Camera rotundă, unde am bătut 
la uşă şi am intrat când Vernon Quayle m-a poftit înăuntru. 

N-aş fi crezut niciodată că o cameră pe care o ştiam putea fi 
într-atât de schimbată. Prima impresie a fost de graţie şi 
delicateţe, întrucât cele patru ferestre lăsau razele Soarelui să 
scalde suav pereţii curbați. Pardoseala era din dale albe, mobila 
simplă şi stranie, dintr-un lemn negru lucios, fără tapiţerie. Erau 
acolo două fotolii, o banchetă lată cu spătar înalt şi braţe, un 


taburet cu şezutul octogonal, un birou semicircular, cu partea de 
deasupra din piele neagră. 

Pe două laturi ale camerei erau montate rafturi pentru sute de 
cărţi, multe dintre ele destul de vechi, după starea scoarţelor. 
Pe o altă latură se afla o masă curbată cu o chiuvetă şi un 
robinet lung, care se putea roti deasupra. Pe această masă care 
semăna cu un fel de banc de lucru, erau câteva retorte, nişte 
stelaje cu eprubete şi un arzător Bunsen. Deasupra, pe nişte 
rafturi, erau puse zeci de sticle cu pulberi şi substanţe de 
diferite culori. Pe cea de a patra latură a camerei fusese 
amplasat un stelaj cu nişte suluri de pergament, iar lângă 
acesta, pe perete, atârna o hartă a cerului, ce părea foarte 
veche. Pardoseala, în centru, era neacoperită, însă de jur- 
împrejurul pereţilor se aflau carpete lungi, cu modele ciudate, în 
stil oriental, şi cu culori calde şi strălucitoare. 

Mai erau şi altele, multe altele, căci această Cameră rotundă 
era foarte spațioasă, însă n-am putut cuprinde totul dintr-o dată, 
fiindcă mă tulbura ceva. M-am uitat încet în jurul meu, căutând 
cauza, cu o senzaţie de agitaţie din ce în ce mai mare. Şi, pe 
urmă, m-am dumirit, în clipa în care mi-am amintit cum zâmbise 
Vernon Quayle când văzuse prima oară Camera rotundă. Cum 
am spus deja, încăperea propriu-zisă nu era simetrică, ci avea 
forma unui cerc oarecum strâmb. Am observat acum că această 
structură se repeta peste tot. In mobilier, în decoraţiuni, 
desluşeai o distorsiune clară. 

Între rafturi, pereţii erau albi cu un desen aparent simplu, din 
nişte linii negre care se repetau. Însă forma alcătuită de aceste 
linii te deranja la ochi, întrucât nu respecta ideea de două sau 
trei dimensiuni, creând o iluzie optică tulburătoare. Scaunele 
stăteau destul de drept, dar aveau parcă ceva asimetric în 
fiecare direcţie. Partea de sus a biroului nu era propriu-zis un 
semicerc, dar nici nu puteai spune că ar fi semănat cu altceva. 
Am avut aproape certitudinea că această suprafaţă nu era 
perfect netedă, şi acelaşi lucru se putea spune şi despre rafturi, 
dar nu-mi puteam da seama cât de mult mă înşelau totuşi ochii. 
Când m-am uitat la una dintre carpete, am observat că era uşor 
îngustată la capăt, dar nu în mod egal, şi că nu fusese tăiată 
aşa, ci ţesută înadins de la bun început. 

Niciun lucru din Camera rotundă nu părea perfect rotund, 
pătrat sau drept, ori cu vreo formă simetrică. Această lipsă de 


simetrie care predomina în camera lui Vernon Quayle nu era 
deloc plăcută sau artistică. Efectul creat era de urâţenie nocivă 
care îţi zgândărea simţurile, bucurându-se parcă de răul pe care 
i-l făcea. 

— Stai jos, te rog, a zis Vernon Quayle. 

După ce am luat loc, a tras de un şnur, acoperind două dintre 
ferestre cu draperii. Acestea erau bleumarin, cu un model 
triunghiular auriu, dar şi de data asta modelul păcălea ochiul şi 
îţi tulbura simţurile. Mi-am amintit de priceperea artistică a lui 
Eleanor, de bunul ei gust pentru care o invidiam, şi m-am 
întrebat cum de putea suporta să stea într-o asemenea cameră 
sau cum era posibil ca un om să aleagă să trăiască printre 
asemenea forme monstruoase. Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, 
Vernon Quayle a spus: 

— Dacă vrem ca mintea să se elibereze de emoţii şi să devină 
cu adevărat obiectivă, trebuie să o antrenăm să nu ţină seama 
de trivialităţile exterioare. 

S-a dus să deschidă un dulăpior. 

Nu prea înţelegeam ce voia să spună şi pesemne că n-aş fi 
priceput chiar nimic, dacă n-aş fi auzit vorbindu-se atât de mult 
despre călugări şi lama în cei şapte ani petrecuţi în Smon T'ang. 
Ştiam că aceştia săvârşeau tot felul de rituri şi practici pentru a- 
şi elibera mintea de preocupările legate de lumea materială, 
însă asta viza sporirea şi elevarea elementului spiritual al fiinţei 
lor, or eram aproape sigură că nu acelaşi lucru s-ar fi putut 
spune despre Vernon Quayle. 

S-a întors de la dulăpior şi, când am văzut ce ţinea în mână, 
am îngheţat, iar părul mi s-a făcut măciucă. Avea în mână o 
tavă rotundă, încrustată cu un mozaic alb cu negru. Pe tavă, se 
afla un castronel din sticlă, iar lângă acesta un clondir lung cu 
un lichid negru ca tuşul. A pus tava pe birou, s-a aşezat, a turnat 
lichidul negru din clondir în castron şi, întinzându-se peste birou 
a pus castronul în faţa mea. 

— la castronul în mână, te rog, a zis el, cu gândurile parcă în 
altă parte, şi uită-te la suprafaţa lichidului. Nu face niciun efort 
mental. Pur şi simplu priveşte. 

M-am îndreptat de spate, cu toţi muşchii încordaţi, mi-am 
încleştat degetele de braţele fotoliului şi când am izbutit în fine 
să-mi recapăt glasul, am rostit răguşit: 

— Nu! 


— Poftim? Ochii aceia cenuşii şi pali erau la fel de reci ca de 
obicei, vocea lui suna la fel de melodios, numai că buzele flasce 
se încordaseră momentan. 

— Nu, domnule Quayle, am repetat eu cu îndărătnicie. Asta 
făceau în Galdong, ca să purtă Oracolul în stare de transă. N-am 
de gând să mă las hipnotizată sau cum s-o fi numind chestia 
asta, parcă mesmerism. 

— Hipnotizată? Şi-a petrecut degetele prin părul rar şi 
argintiu, şi am văzut disprețul întipărit pe chipul lui alb ca varul. 
Franz Mesmer a fost un şarlatan ignorant, un novice care... S-a 
oprit, a ridicat din umeri şi a făcut un gest molatic spre castron. 
Dar hai să începem. Nu-i decât un mijloc pentru a spori 
memoria. Vreau să aflu mai multe despre Choma La şi am 
convingerea că ştii mai mult decât îţi poţi aminti acum. Lichidul 
negru oferă minţii un punct de concentrare, permiţând astfel ca 
porţile memoriei să se deschidă prin întrebări bine puse. Este o 
simplă operaţie ştiinţifică, absolut inofensivă. 

— Ştiinţifică? m-am holbat eu la el. 

— Oh, da, a zis el, încetişor. Oh, da, Jani. Ştiinţifică. Orice ar 
spune neghiobii înguşti la minte, care alcătuiesc manualele. 

M-am ridicat în picioare; inima îmi bătea puternic. 

— Face şi Eleanor asta? Ai pus-o şi pe ea să se uite în tuş? 

l-a pierit din ochi orice crâmpei de viaţă şi am simţit că mă 
înfior sub privirea lui, însă am continuat să mă ţin tare deşi 
simţeam că transpirasem pe frunte. 

— Eşti impertinentă, a zis el, în cele din urmă. Nu te priveşte 
pe tine ce face soţia mea. la castronul, te rog. 

Am scuturat din cap. 

— Nu vreau să te jignesc, dar eu asta nu fac. Urăsc orice lucru 
de genul ăsta. Nu-mi place să văd oameni în transă sau făcând 
profeţii ori chestii ce par că ţin de magie. Am avut parte de 
toate astea în Smon T'ang şi cred că e vorba de ceva rău şi 
nesănătos. 

Vernon Quayle a ridicat uşor din umeri. 

— Te credeam suficient de inteligentă, încât să nu foloseşti 
cuvinte goale cum ar fi „rău”. Prea bine. N-am să te forţez. 

M-am îndreptat spre uşă, am pregetat un pic, încercând să 
născocesc ceva potrivit de spus, dar degeaba. Nu aveam de 
gând să-mi cer scuze fiindcă îl refuzasem. 


În zilele care au urmat, m-am tot întrebat dacă Vernon Quayle 
avea să se arate ostil faţă de mine, însă atitudinea lui nu s-a 
schimbat. In cea mai mare parte a timpului, mă ignora, exact 
cum ignora pe toată lumea, nu cu o grosolănie deliberată, ci ca 
şi cum n-ar fi observat nimic din ceea ce era în jurul lui. 

Il uram acum pe acest om. Ştiam că era o mare greşeală din 
partea mea, dar pur şi simplu nu mă puteam abţine. Eram 
absolut convinsă că, într-un fel, dobândise o putere aproape 
totală asupra lui Eleanor, încătuşându-i mintea cu lanţuri pe 
care ea nu le putea rupe. Auzisem de mesmerism şi de 
hipnotism, dar nu ştiam prea multe despre ele, în afară de faptul 
că erau nişte modalităţi de a crea stări de transă. Poate Eleanor 
fusese supusă treptat, în acele săptămâni petrecute Grecia, 
înainte de a se mărita. Un lucru era cert - Vernon Qayle era 
răspunzător de sfâşietoarea ei schimbare. Când îmi aminteam 
de Eleanor aşa cum era când am venit prima oară la Merlin's 
Keep, puternică şi vioaie, pusă oricând pe râs, gata oricând să 
se bată, impulsivă, caldă, afectuoasă, nu puteam să-mi 
stăpânesc ura pe care o resimţeam faţă de omul care făcuse din 
ea o cochilie goală. 

Nu ştiu dacă Vernon Quayle s-a decis să se descotorosească 
de mine fiindcă am refuzat să-i dau ascultare în Camera 
rotundă, ori fiindcă simţea că îl uram. Lovitura a venit într-o 
seară când o convinsesem pe Eleanor să joace crochet cu mine 
pe pajişte, după cină. Era o zi la sfârşitul lui august, iar soarele 
mai lumina încă vârfurile copacilor, spre vest, când Vernon 
Quayle a ieşit din casă, păşind agale, ca de obicei, cu mâinile la 
spate; a traversat pajiştea şi a venit spre locul de unde o 
priveam pe Eleanor, care se pregătea să lovească în minge. Nu 
băgase de seamă prezenţa lui şi, cum nu voiam să se sperie, i- 
am şoptit încetişor „Eleanor”. A ridicat privirea, a tresărit uşor, 
după care a început să-şi muşte buza cu nervozitate. 

Vernon Quayle s-a oprit la câţiva paşi, m-a privit şi a spus, ca 
şi cum ar fi făcut o remarcă despre vreme: 

— Am ajuns la concluzia că este neconvenabil pentru noi să te 
reținem aici la Mer/in's Keep, Jani. Te rog să ai amabilitatea de a 
pleca în două-trei zile. 

Eleanor arăta acum ca o stafie şi cred că nici eu nu aveam o 
mutră mai brează, căci îngheţasem sub efectul şocului suferit. 


Încercând să mă stăpânesc, mi-am adunat minţile şi am încercat 
să vorbesc calm: 

— Nu înţeleg, domnule Quayle. De ce vrei să plec? 

— Nu ai căderea să îmi ceri motivele acestei hotărâri, a zis el, 
fără nicio umbră de mânie sau maliţiozitate, însă îţi voi face 
favoarea de a-ţi răspunde, foarte simplu, că atitudinea în 
administrarea gospodăriei nu este satisfăcătoare. 

Eleanor stătea cu capul plecat şi cu ochii închişi. Strângea 
atât de tare crosa de crochet, încât încheieturile degetelor se 
făcuseră albe ca varul. M-am uitat din nou la soţul ei şi nu am 
izbutit să-mi astâmpăr tremurul din glas, când am spus: 

— Eleanor şi tatăl ei m-au luat la ei acum trei ani, domnule 
Quayle. Sunt mulţumită să fiu ce doreşte Eleanor - servitoare, 
camaradă sau prietenă. Dacă sunteţi de părere că munca pe 
care o desfăşor aici nu este suficientă pentru a mă întreţine, am 
un mic venit din care pot plăti... 

— Nu! a ţipat Eleanor, spart şi răguşit, iar eu am simţit că mi 
se rupe inima de durere. Nu, nu, nu! 

Soţul ei s-a uitat la ea şi a zis „Eleanor”. Eleanor ţinea acum 
ochii deschişi şi, încet, şi-a întors capul să-l privească. 
Inflăcărarea a părăsit-o, s-a înmuiat la trup şi i-a căzut crosa din 
mână. S-a aşternut tăcerea. Vernon Quayle s-a uitat iarăşi la 
mine şi a spus: 

— Prezenţa ta nuu mai e necesară aici din niciun punct de 
vedere, Jani. Eleanor fiind acum măritată, nu mai are nevoie de 
o camaradă sau de o prietenă. l-a venit mintea la cap şi s-a lăsat 
de botanică, în care bâjbâie jalnic, aşa că nu-i mai e de trebuinţă 
o secretară. Cât îi priveşte pe servitorii din casă, îi vom conduce 
aşa cum se cuvine. 

În afara incidentului din Camera rotundă, evitasem 
întotdeauna orice divergență cu Vernon Quayle, întrucât era 
soţul lui Eleanor, însă acum mă vedeam silită să îl înfrunt, dacă 
voiam să-mi ţin promisiunea de a nu o părăsi niciodată. Mi-am 
înfipt bine călcâiele în iarba moale, m-am îndreptat de spate şi 
am spus rar şi politicos: 

— Scuzaţi-mă, domnule Quayle, însă în casa asta, Eleanor a 
fost cea care m-a poftit. Aşa că numai Eleanor îmi poate spune 
să plec din casa ei. 

Ochii aceia cenuşii şi siniştri mă sfredeleau până în adâncul 
sufletului. 


— Eleanor? a zis el, încetişor. 

Pe chipul ei se citea un zbucium cumplit. După care a rostit 
aspru şi cu patos: 

— Pleacă, Jani, n-are niciun rost. Nu se poate să mai rămâi 
aici. Ochii ei superbi s-au fixat brusc asupra mea cu o licărire 
sălbatică: Pleacă! a strigat ea din nou. Nu vreau să mai stai aici! 
Pleacă, Jani! Fie-ţi milă, p/eacă acum când îţi spun eu! 

Apucându-şi fusta să nu se împiedice în ea, Eleanor s-a întors 
şi a pornit în fugă spre casă, împleticit, cu mâna la faţă. 

— Ţin să-ţi atrag atenţia, a spus Vernon Quayle, cu calm, că 
prelungirea şederii tale aici şi orice alte obiecţii din partea ta o 
vor face pe soţia mea să sufere şi mai mult, fiind clar că 
prezenţa ta îi provoacă tristeţe şi supărare. 

Am înţeles atunci că eram înfrântă, că omul acesta o ţinea în 
mână pe Eleanor ca pe o marionetă neajutorată, ea fiind cea 
care ar fi trebuit să plătească pentru orice nesupunere sau 
sfidare de-a mea. Nu m-am ferit să-mi arăt antipatia şi ura când 
i-am spus: 

— Eşti mulţumit dacă plec până mâine la prânz? 

— E foarte bine, a zis el, răsucindu-se pe călcâie şi pornind 
spre grădina cu trandafiri. 

Am pus la loc ciocanele şi mingiile de crochet, după care am 
intrat în casă şi am coborât în sala servitorilor să-i spun doamnei 
Burke că urma să plec. 

Femeia a clătinat din cap, amărâtă: 

— Ştiam eu, domnişoară Jani. Mă aşteptam să se întâmple 
aşa. Ala e un diavol. Dracul gol, asta e. Să fi fost şi eu un pic mai 
tânără ca să mă pot angaja în altă parte, păi mi-aş fi luat 
tălpăşiţa cât ai zice peşte. 

— Oh, sper să nu faci asta niciodată, am zis eu, întristată. Nu 
pot suporta gândul că domnişoara Eleanor ar rămâne singură de 
tot, fără niciunul dintre noi, cei care am fost aici dinainte. 

Mi-am petrecut restul serii, precum şi două ore înaintea 
micului dejun, a doua zi, sortându-mi lucrurile şi împachetându- 
le în cele două cufere pe care mi le cumpărase domnul Lambert, 
când fusesem prima oară în străinătate cu Eleanor. Uimitor cât 
de multe strânsesem pe timpul şederii în Larkfield, câte haine, 
cărţi şi lucruri personale îmi cumpărasem din alocaţia pe care 
domnul Lambert şi Eleanor mi-o oferiseră pentru munca pe care 
o făceam. 


M-am gândit la ziua când venisem la Merlin's Keep, îmbrăcată 
cu fusta mea zdrenţăroasă, cu pălăria de pai şi încălţată cu 
cizmele alea prăpădite, prin care îmi ieşeau degetele afară. Aici, 
mi se oferiseră daruri splendide şi minunate, acordându-mi-se 
încredere, afecţiune, educaţie, primind de lucru, or nimic din 
toate astea nu mi se putea lua înapoi. Insă aici, unde îmi 
aflasem fericirea, acum o pierdusem, şi simţeam că niciodată n- 
aveam să mai pot fi cu adevărat fericită; cum aş fi putut 
vreodată să nu mă mai gândesc la Eleanor şi la ceea ce 
ajunsese ea acum? 

Potrivit unui plan pe care îl ticluisem în timpul nopţii, m-am 
dus până la ferma lui Stafford şi m-am întors în camera mea 
înainte de micul dejun. Doamna Burke a trimis-o sus pe Bridget 
cu o tavă, dar n-am putut decât să ciugulesc un pic, pentru că n- 
aveam deloc poftă de mâncare. Am rugat-o pe Bridget să-mi 
dea de ştire în clipa când domnul Quayle urca în Camera 
rotundă şi, de îndată ce fata mi-a bătut la uşă să mă anunţe, am 
coborât şi am zăbovit o oră să fac ordine în biroul meu şi în fosta 
cameră de lucru a domnului Lambert. 

Am luat toate manuscrisele şi desenele pe care le aveam de 
la Eleanor, precum şi lucrările neterminate ale domnului 
Lambert. Ştiam perfect că n-aveam niciun drept să fac asta, dar 
simţeam cu durere că, dacă aceste lucruri ar fi rămas în grija lui 
Vernon Quayle, le-ar distruge, iar eu pur şi simplu nu puteam 
îngădui aşa ceva. 

După ce am împachetat totul într-o valiză, l-am chemat pe 
tânărul William şi l-am pus să o care jos în hol, împreună cu 
restul bagajelor. Mi-am luat la revedere de la servitori, inclusiv 
de la moş Dawson şi de la ajutoarele lui, dar nu şi de la Thorpe, 
noul majordom angajat de Vernon Quayle, după care m-am dus 
la grajduri şi am stat zece minute de vorbă cu Nimrod şi cu 
ceilalţi cai, luându-mi rămas-bun şi de la ei. Tânărul William a 
înhămat-o pe Sally la cabrioletă şi m-am întors împreună pe jos 
până la uşa de la intrare. Am intrat în casă, m-am dus sus în 
camera mea, mi-am pus pălăria şi mănuşile, după care am 
pornit pe culoar spre camera lui Eleanor, unde am bătut la uşă. 
In tot acest răstimp am fost foarte iute, rece şi dură cu mine 
însămi; altminteri aş fi plâns în hohote. 

Când Eleanor a răspuns, am intrat în odaie şi am găsit-o stând 
pe un scaun lângă fereastră, cu un pahar cu lapte pus pe o 


măsuţă la îndemână. Purta un capot bleumarin încheiat până la 
gât, cu părul acela roşu şi lung despletit pe spate şi foarte palidă 
la faţă. Din nou m-a năpădit un val de furie, milă şi totală 
neputinţă. Abia m-am abținut să nu izbucnesc în plâns, însă am 
reuşit să schiţez un zâmbet, în timp ce mă apropiam de ea. 

— Jani, a zis Eleanor. Ce bine-mi pare că ai venit să-ţi iei la 
revedere. Mi-era teamă că... n-ai să vrei s-o faci. 

Mi-am scos mănuşile, i-am luat între palme mâna rece şi m- 
am aplecat s-o sărut pe obraz. 

— Să nu-ţi treacă prin minte niciodată aşa ceva. Mă voi gândi 
la tine în fiecare zi. N-am venit doar să-mi iau rămas-bun, 
Eleanor dragă, am vrut să-ţi mai mulţumesc o dată pentru tot. 
Am crescut fără mamă sau surori, dar tu le-ai ţinut locul perfect, 
fiindu-mi, în acelaşi timp, şi cea mai dragă prietenă pe lumea 
asta. 

Buzele au început să-i tremure şi a întors privirea. După 
câteva clipe, a zis: 

— Ai să reuşeşti să te descurci, Jani? Ai să ai din ce trăi? 

— Am să mă descurc de minune, prostuţo. Gândeşte-te numai 
cu ce-am apărut eu aici. Acum am un venit de o sută de lire pe 
an din ce mi-a lăsat moştenire tatăl tău şi am învăţat să fac 
atâtea lucruri, încât n-am de ce să mă frământ. 

— Şi unde ai să te duci? 

— Oh, am aranjat deja. Ştii căsuţa dinainte de a ajunge la 
ferma lui Stafford? 

— Unde a locuit tatăl lui Tom Stafford? 

— Exact. De când bietul om a murit anul trecut, casa era 
goală. Nu sunt decât două camere, una sus şi una jos, şi o 
bucătărie, dar pentru mine e suficient. Am fost la domnul 
Stafford azi-dimineaţă, şi a zis că mi-o închiriază cu doi şilingi pe 
săptămână. Strângând-o tare de mână, am continuat: Dacă ai 
vreodată nevoie de mine, trimite-mi vorbă, draga mea. Nimeni 
şi nimic nu mă va împiedica să vin la tine. 

Şi-a lipit obrazul de mâna mea, râzând straniu: 

— Jani a mea cea aprigă, care i-a dat un pumn în nas lui Alice 
Babana, când l-a vorbit de rău pe prietenul ei, Domnul. Mai ţii 
minte când mi-ai povestit asta, în prima zi? 

Am încuviinţat din cap. 

— Am crezut că o să mă izgoneşti din cauza asta. 


— Mai repede aş fi aruncat tot aurul din lume, Jani, decât să 
te alung pe tine. Nu există preţ pentru asemenea prietenie. 
Numai tu mi-o puteai oferi, aşa cum i-ai oferit-o şi Domnului, 
atunci. 

l-am lăsat mâna şi am bâjbâit după încuietoarea lanţului pe 
care îl aveam la gât, sub gulerul de la rochie. 

— Mai ţii minte ce mi-a lăsat în dar, Eleanor? Medalionul de 
argint purtând steaua de aur şi poemul în hindi? 

Câteva momente, o întrezărisem parcă pe Eleanor cea 
dinainte, însă acum toată însufleţirea de pe chipul ei a dispărut, 
de parcă energia şi forţa i s-ar fi scurs din mădulare. 

— Mda, parcă mi-aduc aminte de ceva în sensul ăsta, a zis ea 
confuz, frecându-şi tâmpla. Despre ce era vorba în poemul 
acela? În ultima vreme am început să cam uit. 

Ţinând în mână medalionul şi uitându-mă la el, am recitat 
traducerea versurilor, pe care le păstrasem vii în memorie: 

lată un suvenir care să-ți amintească de un prieten 

Poate n-o să-ți poarte noroc 

Și nici n-o să te ferească de ursită 

Sau de vreun duşman 

E doar ca să-ți aduci aminte 

Păstrează-l până când un prieten are nevoie de el 

După care oferă-l bucuros şi vezi-ți de drumul tău. 

Am luat mâna lui Eleanor şi i-am pus în palmă medalionul cu 
lanţul. 

— Poartă-l, te rog, de dragul meu, din când în când, i-am 
şoptit eu. 

— Oh, Jani... 

Uşa s-a deschis şi în cameră a intrat Vernon Quayle. 

— Bună dimineaţa, draga mea, a zis el. Bună dimineaţa, Jani. 
Văd că te pregăteşti de plecare. 

— Bună dimineaţa, domnule Quayle, i-am răspuns eu, sec, 
sperând că avea să plece, pentru că n-aveam de gând să-mi iau 
la revedere de la Eleanor în prezenţa lui. Spre marea mea 
dezamăgire, a închis însă uşa, păşind spre mijlocul camerei. 
Eleanor nici nu se clintise. Ţinea în continuare mâna întinsă cu 
medalionul în palmă, de unde lanţul atârna un pic. Vernon 
Quayle s-a oprit, ridicând uşor sprâncenele argintii: 

— Ce-i asta, Eleanor? 

Am răspuns eu în locul ei: 


— E un mic cadou de la mine, domnule Quayle. 

— Pot să văd şi eu? A întins mâna şi când a luat medalionul 
din palma lui Eleanor am observat un tremur pe faţa lui albă ca 
varul şi am auzit un şuierat scurt, ca şi cum i s-ar fi tăiat 
răsuflarea. A ridicat medalionul destul de neîncrezător, ca şi 
cum era să-l scape, dar s-ar fi abținut. Pe urmă, l-a pus pe masă, 
privindu-l lung, în timp ce îşi freca încet mâinile, de parcă s-ar fi 
spălat. 

Niciodată nu-l văzusem atât de emoţionat la faţă, deşi nu 
prea-mi dădeam seama care era motivul acestei stări. Ţinea 
buzele strânse şi ochii mijiţi. Când a încetat să-şi mai frece 
degetele, coborându-şi mâinile de-a lungul corpului, se vedea că 
îl copleşise un calm extraordinar. Atitudinea asta mi-a amintit, la 
un moment dat de încremenirea lui Rild, când stăteam în faţa lui 
ultima oară la mănăstirea Galdong şi el îmi vorbea despre 
lucrurile care aveau să se întâmple. 

Brusc, Vernon Quayle a scos un sunet urât din gât, ca şi cum 
şi-ar fi tras zgomotos răsuflarea, şi mi-au trebuit câteva secunde 
până să-mi dau seama, înfiorată, că de fapt râdea. După câteva 
momente s-a oprit. Încordarea i-a dispărut de pe faţă, iar trupul i 
s-a relaxat. Fără să-şi ia ochii de la medalion, a zis: 

— De unde e chestia asta? 

— L-am primit de la un prieten, am zis eu. 

— ŞI, înainte de el, cine l-a avut? 

Ştiu doar că şi el îl avea de la o prietenă. 

— Daaa, a făcut Vernon Quayle, cu capul aplecat spre umăr. 
Chiar aşa. Un talisman eficace. Când o să vrei să găseşti pe 
cineva, vino la mine cu acest medalion. 

Rostise atât de degajat cuvintele acelea ciudate, încât am 
crezut că nu auzisem bine şi am spus: 

— Poftim? 

A scuturat din cap: 

— Sunt sigur că îţi vei aminti ce am spus, când va veni 
vremea. 

— Dar... nu înţeleg ce vrei să spui. 

— E vorba de ceva ce ne rămâne amândurora de descoperit. 
Şi, arătând cu capul spre medalion: la-l cu tine, te rog. Eleanor 
este foarte impresionată de bunătatea ta, însă darul este... 
nepotrivit. 


Instinctul mă îmboldea să-l contrazic, să insist ca Eleanor să 
decidă singură. Numai că ea stătea cu capul plecat, iar părul 
acela superb îi acoperea faţa aproape complet. Mi-am amintit ce 
se întâmplase deunăzi, când făcusem o mică tentativă de a-l 
înfrunta pe Vernon Quayle, or nu voiam ca Eleanor să se 
necăjească iară. 

Am luat medalionul cu lanţul şi le-am pus în poşetă. Nu voiam 
să mi-l atârn la gât şi să mi-l bag sub rochie, cu bărbatul lui 
Eleanor de faţă. Am spus: „La revedere, domnule Quayle”, după 
care m-am dus s-o sărut încă o dată pe Eleanor. „La revedere, 
Eleanor”. 

A murmurat ceva stând cu capul în jos, dar n-am prea înţeles 
ce-a spus. Pe urmă, m-am întors şi am ieşit din cameră fără să 
privesc înapoi, fiindcă mi-era peste puteri s-o fac. 


11 

Într-o săptămână am făcut din Withy Cottage un cămin foarte 
plăcut. Se prea poate ca această casă unora să li se fi părut 
mică, dar era mai mare decât cea în care locuisem mai bine de 
jumătate din viaţă. Când murise taică-său, Tom Stafford 
vânduse toată mobila - „nişte vechituri nenorocite” - cum zicea 
el. N-a trebuit, însă, să cheltuiesc prea mulţi bani ca să adun tot 
ce aveam nevoie. 

Multă lume îmi bătea la uşă, cu urări de bine; când era vorba 
de doamne, puteam să le poftesc înăuntru. Când a venit în vizită 
David Hayward, l-am invitat la fermă, în salonaşul doamnei 
Stafford. Vicarul, şi încă vreo două-trei persoane nu prea priveau 
cu ochi buni hotărârea mea de a locui de una singură, însă 
David şi Rosie susțineau că nimeni nu mă vorbea de rău. 

Nu aveam duşmani în Larkfield, ceea ce le datoram, desigur, 
domnului Lambert şi lui Eleanor, şi în orice caz urbea nu uitase 
nicio clipă că eram o prinţesă indiană, poveste ce căpătase un 
nou suflu în ultimele săptămâni, aşa că avusesem parte de alt 
tratament decât oricare altă fată de prin partea partea locului. 

Aveam o bucătărioară în care îmi pregăteam micul dejun şi 
prânzul. lar seara luam cina cu familia Stafford, în bucătăria 
mare. N-aveam timp să mă plictisesc. Am început să-l ajut mai 
des pe David Hayward şi, bucuroasă, aş fi dat o mână de ajutor 
şi la fermă, numai că domnul Stafford nici nu voia să audă de 
aşa ceva, neconcepând că aş fi putut face vreo muncă grea sau 
ceva ca să mă murdăresc. Mă considera specialistă la animale şi 
părea foarte încântat când dădeam o raită prin fermă cu el şi îi 
spuneam dacă animalele sunt sănătoase sau dacă vreunele 
aveau cumva nevoie de îngrijiri. 

Cu cheltuieli atât de mici, puteam trăi foarte confortabil 
folosind venitul provenit din suma lăsată moştenire de domnul 
Lambert, însă în acelaşi timp, simţeam că trebuia să iau măsuri 
pentru viitor, consacrându-mă unei activităţi sigure. 

Într-o după-amiază, am vorbit despre acest lucru cu David 
Hayward. Şedeam pe nişte baloţi de fân în grajdurile de la 
Gratton Dene, după ce ne căznisem cinci ceasuri s-o ajutăm pe 
Molly, o splendidă iapă murgă, să fete un mânz, timp în care ne 
tot dondănisem cum ni se întâmpla adesea când lucram 
împreună. Acum terminasem treaba. Cum mica vieţuitoare 
păroasă se ridicase deja pe picioruşele şubrede şi sugea de la 


maică-sa, un animal masiv care cântărea aproape o tonă, 
ciorovăiala noastră, pornită din grijă şi frământare, încetase şi 
ea. 

Dezbrăcat până la brâu, David îşi masa braţele învineţite şi 
dureroase. Domnul Rooke, proprietarul, se dusese să-i spună 
nevesti-sii să ne pregătească ceva de mâncare, că nu mai 
mâncasem nimic de la micul dejun. Eram udă leoarcă, bluza şi 
pantalonii de călărie mi se lipiseră de corp. Nu făcusem efortul 
fizic de care avusese parte David, dar împărtăşisem ceasuri la 
rând agitația şi teama lui Molly, care din când în când se 
rezemase aproape cu toată greutatea pe mine, ca şi cum ar fi 
vrut să mă pună la încercare şi să se convingă că n-aveam s-o 
părăsesc. 

Încheindu-se la cămaşă, David mi-a zâmbit istovit, dar 
mulţumit: 

— Dacă Rooke are acum un mânz şi o iapă teafără, ţie trebuie 
să-ţi mulţumească. Fără tine, n-aş fi izbutit niciodată s-o fac pe 
Molly să se relaxeze. Este o iapă uimitor de puternică. 

— Ai avut multă răbdare cu ea, am zis eu, cu toată 
sinceritatea. David, crezi că aş putea învăţa să devin medic 
veterinar? 

— Ar trebui să birui o mulţime de prejudecăţi, a spus el, 
vorbind rar şi apăsat. Dar ai fi un veterinar excelent, Jani. 
Problema e că ar trebui să te duci la colegiu să studiezi temeinic 
şi asta durează şapte ani. 

— Oh. Eu nu vreau să plec de aici. 

— Te-ar interesa să ai un partener? a întrebat el, cu gravitate. 

— Pe tine? Dar eu nu fac, de fapt, nimic, David. Oh, ştiu că e 
de folos să fiu de faţă şi să vorbesc cu animalele când situaţia e 
dificilă, dar n-am niciun fel de calificare şi n-aş putea... în fine, n- 
aş putea accepta bani pentru aşa ceva. 

— Eu m-am referit la un partener permanent, a adăugat el, 
ştergându-se pe frunte cu braţul. Vrei să te măriţi cu mine, Jani? 

Mă mai întrebase de nenumărate ori, însă de data asta ştiam 
că nu glumeşte. În mod straniu, nu eram uimită şi nici jenată de 
cuvintele lui, doar un pic mândră şi un pic tristă totodată. l-am 
răspuns numaidecât: 

— Oh, David... ştii şi tu că nu mă iubeşti. 


— Dacă te iubesc? Ei, e cam greu de definit, Jani. Îmi place să 
fiu cu tine, mă simt absolut în largul meu alături de tine şi nu 
există fiinţă pe care să o respect mai mult decât pe tine. 

— Dar o iubeşti pe Eleanor, am zis eu, cu blândeţe. 

— Nu, a negat el, un pic cam tăios. Să nu mai spui asta. 
Eleanor e acum măritată. 

— lartă-mă, n-am vrut să te supăr. 

— Nu m-ai supărat, Jani dragă. 

Bâjbâia în continuare cu degetele, căznindu-se să se încheie 
la o manşetă, dar mâinile îi erau încă amorţite şi înţepenite de la 
atâta efort. Chipul lui plăcut, cu trăsături greu de descris, era 
tare gânditor când a spus: 

— Nădăjduiesc şi cred că alături de mine te simţi mulţumită şi 
liniştită, sentimente pe care le am şi eu în compania ta. Avem 
oare nevoie de mai mult? Crezi că dragostea înseamnă şi 
altceva? 

M-am ridicat şi m-am dus să-i închei nasturele de la manşetă. 
Aplecându-mă peste balotul de paie pe care stătea, medalionul 
de argint primit de la Domnul mi-a alunecat afară din bluză, 
rămânând atârnat pe dinafară. 

— Da, am zis eu, cred că dragostea înseamnă ceva mai mult, 
David, şi sunt convinsă că în sinea ta ştii şi tu asta. 

M-a studiat cu curiozitate, după care m-a luat de mână. 
Stăteam foarte aproape unul de celălalt şi simţeam mirosul de 
acid fenic cu care îşi dezinfectase braţele şi umerii. 

— Poate ai dreptate, Jani, a zis el, dar mă întreb de unde ştii 
tu că dragostea înseamnă ceva mai mult? Zâmbind galeş, ridică 
cealaltă mână şi atinse medalionul cu degetul: Ştii, uneori am 
avut strania senzaţie că Jani Burr e îndrăgostită de Domnul 
acela misterios. 

De uimire, mi s-a tăiat răsuflarea şi mi-a venit să râd, dar fără 
să vreau am simţit că mă fac roşie ca focul şi îmi ard obrajii. 
Trăgându-mi mâna, m-am răţoit la el: 

— Oh, nu fi caraghios, David! 

Inima îmi bătea nebuneşte. M-am răsucit pe călcâie şi mi-am 
dat seama că pentru prima oară în viaţă îmi ieşisem din fire. 

Tocmai când mă gândeam la asta, l-am auzit pe David 
spunând pe un ton acuzator: 

— Ai făcut o criză de nervi. 


— Prostii! M-am învărtit în loc şi l-am privit furioasă, în timp 
ce-mi băgăm medalionul la loc sub bluză. Eu nu fac niciodată 
crize de nervi. Şi, oricum, află că n-aveam decât doisprezece ani 
când l-am întâlnit pe Domnul; m-a făcut mincinoasă, iar eu i-am 
tras un şut; nu i-a plăcut de mine, dar nici eu nu m-am sinchisit 
să-l întreb cum îl cheamă, aşa că... 

David a ridicat amândouă mâinile, într-un gest de cedare cu 
palmele înainte: 

— Pace, Jani, pace, n-am vrut să te necăjesc. 

— Nu sunt deloc supărată, am început eu furioasă, dar după 
aceea starea de agasare m-a părăsit brusc şi l-am privit din ce 
în ce mai alarmată: Ba da, sunt. Sunt înfierbântată toată şi 
stânjenită! Oh, David, sunt oare chiar atât de proastă? 

— Încât să te îndrăgosteşti de Domnul? a continuat el 
întrebarea mea, râzând, şi a scuturat din cap. Dumnezeu ştie, 
Jani. Presupun că o fetiţă poate idolatriza un bărbat, făcând din 
el un erou. 

— Nu, sunt convinsă că nu aşa m-am gândit la el. 

David a înălţat din umeri, încurcat, şi s-a ridicat în picioare: 

— Atitudinea asta e cam fără sens, Jani. Nu prea cred să se 
mai ivească ocazia de a-l mai întâlni vreodată. 

— Asta e şi părerea mea. Sunt sigură că aş fi tare tulburată, 
însă... aş vrea să-l văd, David. M-aş bucura numai şi să-i aflu 
numele. 

Nu ştiam pe atunci cât de curând aveam să aud acel nume, 
mele demonului din spinarea calului negru, care mă salvase de 
la moarte într-o peşteră de pe vârful Pasului Chak. 


În a treia săptămână din septembrie, eram în mica mea 
grădină, într-o dimineaţă după micul dejun şi curăţăm de 
uscături un tufiş de zmeură care tocmai făcuse fructe, când a 
apărut călare unul dintre băieţii de la grajdurile maiorului Elliot. 
În timp ce flăcăul descăleca, m-am dus şi eu la poartă şi l-am 
salutat pe Bruno, un cal murg cu o pată albă pe piciorul stâng 
din faţă. Băiatul şi-a dus mâna la şapcă în semn de salut şi mi-a 
întins un plic. 

— O scrisoare de la maior şi mi-a zis să aştept să-mi daţi şi 
răspunsul, domnişoară. 

lată conţinutul scrisorii: 


Dragă Jani, 

Sir Charles şi lady Gascoyne sunt în Bournemouth şi ti-ar fi 
recunoscători dacă ai consimţi să-i primeşti. Propun să vin cu ei 
la tine pe la ora trei, azi după-amiază, dacă îti convine, sau la 
oricare altă oră propui tu. 

Am onoarea să rămân umilul tău servitor, 

J. R. Elliot (Maior). 


Am citit scrisoarea din nou. Maiorul nu făcea risipă de cuvinte. 
Am presupus că era ceva legat de preocupările sale referitoare 
la Sembur, însă habar n-aveam cine puteau fi sir Charles şi lady 
Gascoyne sau de ce ţineau neapărat să se vadă cu mine. Nu era 
prima oară când simţeam o mare afecţiune pentru maiorul 
Elliot. Nu mă rugase să mă duc la el acasă pentru această 
întâlnire, ci prefera să-i aducă în mica mea locuinţă pe aceşti 
oameni de vază. 

Am dat fuga înăuntru, am scris un bilet scurt, în care îmi 
exprimam fericirea de a-l primi pe maior împreună cu musafirii 
săi la ora trei şi l-am trimis pe băiat înapoi cu mesajul. Am 
hotărât cu fermitate să nu încep să făuresc tot felul de ipoteze şi 
presupuneri referitoare la sir Charles şi la lady Gascoyne după 
care mi-am petrecut cea mai mare parte a ceasurilor următoare 
făcând tocmai asta. 

La ora două, totul în Withy Cottage sclipea de curăţenie iar pe 
mine mă durea îngrozitor capul. Mi-am dus nişte apă caldă în 
dormitor, am făcut o baie în ligheanul din spatele draperiei pe 
care o atârnasem într-un colţ al odăii, după care mi-am puso 
rochie curată şi m-am pregătit de aşteptare. 

La ora trei şi un minut, maiorul Elliot a apărut călare pe Hero, 
urmat de cea mai frumoasă trăsură a lui. N-am mai aşteptat să 
bată la uşă, şi am deschis numaidecât, salutându-l în timp ce 
descăleca. Aplecându-se deasupra mâinii mele, a zis: 

— Bună ziua - ah - Jani. Eu n-am să rămân. Vezi tu, 
chestiunea asta nu prea are legătură cu R.S.M. Burr. E mai 
degrabă o problemă colaterală care s-a ivit. Ceva personal între 
tine şi familia Gascoyne. Or să-ţi explice ei despre ce e vorba. 
Ah, aici eraţi, sir Charles. 

Lacheul îi ajutase pe un domn şi o doamnă să coboare din 
trăsură. Maiorul s-a înclinat din nou în faţa mea şi a zis: 


— Alteță, dă-mi voie să ţi-i prezint pe sir Charles şi lady 
Gascoyne. După care s-a întors spre oaspeţi: sir Charles, 
doamnă, permiteţi-mi să vă prezint pe Alteța sa maharani din 
Jahanapur. 

Eram surprinsă şi jenată, pentru că îi prezentase întâi pe ei, 
ceea ce dovedea că eu eram de rang mai mare. Tocmai când 
mă pregăteam să fac o reverență, doamna a schiţat şi ea 
acelaşi gest. M-am întins repede s-o iau de mână şi, foarte 
tulburată, am spus: „Poftiţi înăuntru, vă rog.” 

A urmat cam un minut de uşoară derută, timp în care am dat 
mâna cu ambii musafiri, i-am îndemnat să intre în casă, i-am 
mulţumit maiorului Elliot, mi-am luat la revedere de la el, după 
care i-am poftit pe sir Charles şi pe soţia lui să ia loc pe 
canapeaua mică, dar confortabilă, cumpărată de ocazie de la 
Cranwood. 

Am putut observa acum că sir Charles era un bărbat cam de 
şaizeci de ani, solid, fără să fie gras. Avea părul des şi negru, cu 
şuviţe cărunte. Faţa era colţuroasă şi aspră, iar pe falca lată 
muşchii formau mici umflături la încheietura maxilarelor. Ceva 
la el îmi amintea de leopardul de zăpadă, cu botul cenuşiu, pe 
care îl salutasem cândva pe o potecă din Magyari. Poate şi din 
cauza acelei mândrii reci şi încăpăţânate, care i se citea în ochii 
de un albastru intens. Nevasta lui era mai tânără decât el cu cel 
puţin zece ani. Avea ochi căprui, părul negru fără niciun fir alb şi 
un nas subţire şi înalt, care o făcea să semene cu un uliu. Totuşi, 
în ochii ei desluşeai o mâhnire profundă şi veche, care o făcea 
să pară bună şi blajină. 

— Vreţi să vă aduc nişte ceai, lady Gascoyne? am spus eu, 
foarte agitată. Din păcate, va trebui să vă las singuri câteva 
minute ca să-l pot pregăti. 

Nu mi-a răspuns imediat. Mă priveau amândoi lung. Tresărind 
apoi uşor, lady Gascoyne a zis: 

— Oh. Îți mulţumesc, dar aş prefera ca deocamdată să nu 
beau ceai, Alteță. 

— Oh, vă rog să nu-mi mai spuneţi aşa. Am fost tare jenată 
când maiorul Elliot ne-a făcut prezentările. 

Sir Charles a scos din buzunarul său de la redingotă un Plic 
mare, l-a deschis, s-a ridicat în picioare şi mi-a întins o fotografie 
cam de mărimea unei cărţi poştale. 


— Soţia mea ţi s-a adresat cu titlul cuvenit, a zis el. Avea o 
voce profundă, destul de guturală şi foarte fermă, o voce de 
obişnuit să i se dea ascultare. 

Mirată, am luat fotografia şi m-am uitat la ca. Doi oameni în 
picioare, având în spate un bazin cu o arteziană şi dincolo de 
acestea un zid acoperit cu viţă albă. Bărbatul, de statură 
mijlocie, avea o faţă puternică şi veselă; purta uniformă şi era 
cu capul descoperit. Lângă el, ţinându-l de braţ şi îmbrăcată cu 
un sari eram... eu. 

Camera a început să se învârtească cu mine; am încercat să- 
mi adun puterile, privind fix în jos şi aşteptând să-mi treacă 
ameţeala. Când mi s-a mai limpezit privirea, am studiat 
fotografia un minut bun, după care am ridicat capul. Mă 
simţeam sleită şi trasă la faţă. 

— Tata şi mama? am întrebat eu. 

— Colonelul Francis Saxon şi soţia sa, maharani din 
Jahanapur, a zis sir Charles. Fotografia a fost făcută la scurt timp 
după nuntă. A apărut în The Tatler, în mai 1884. Dacă exista 
cumva vreo umbră de îndoială în privinţa veracităţii scrisorii lui 
R.S.M. Burr, asemănarea izbitoare dintre mama ta şi dumneata 
constituie dovada supremă. lertaţi-mă, dar v-aţi făcut palidă, 
Alteță. Vreţi, vă rog, să luaţi loc? 

— Mulţumesc, domnule. Cu fotografia în mână, m-am dus 
spre micul fotoliu. Dar... vă rog, nu-mi mai pomeniţi titlul 
nobiliar când îmi vorbiti. 

— Cum doriţi, a zis sir Charles, pe un ton nemulţumit. Şi cum 
v-ar plăcea să vă spun? 

— Aproape toată lumea îmi spune Jani. Am făcut efortul să-mi 
iau ochii de la fotografie. Sunteţi din guvern, domnule? Maiorul 
Elliot mi-a spus că, mai devreme sau mai târziu, ar urma să fiu 
contactată de unul dintre ministere. 

Sir Charles s-a aşezat din nou jos. 

— Vizita aceasta este cu totul particulară, deşi realitatea este 
că am fost diplomat toată viaţa şi m-am pensionat doar de un 
an. În acest moment, consilierii Secretariatului de Stat pentru 
Afaceri Externe încearcă să decidă ce sfat ar trebui să dea 
ministrului cu privire la această chestiune extraordinară care le- 
a fost semnalată pe neaşteptate de către maiorul Elliot. Având 
în vedere că este implicat aici Ministerul de Război, în numele 
Armatei din India, iar la rândul său Departamentul pentru India 


este şi el implicat în nume propriu, şi cum toate ministerele sunt 
veşnic la cuțite, cred că va trece probabil ceva timp până veţi fi 
abordată oficial. 

Am scuturat din cap: 

— Nu vreau să fiu abordată în legătură cu statutul meu de... 
în legătură cu cine sunt. Vreau doar ca numele lui R.S.M. Burr să 
fie repus la loc de cinste. 

— Asta se va face. Se ocupă Kearsey cu îndârjire şi el nu e 
genul de om care să renunţe uşor. Am vorbit personal cu el 
deunăzi şi mi-a furnizat o informaţie, care nu se poate să nu vă 
intereseze. Chandra Ghose, individul care poartă răspunderea 
pentru uciderea părinţilor dumneavoastră, a murit acum doi ani 
la vânătoare, sfâşiat de un tigru care a izbutit să sară sub 
baldachinul din spinarea elefantului pe care călărea Ghose. 

N-am simţit niciun fel de satisfacţie, doar o vagă senzaţie de 
uşurare, la gândul că nu mai trebuia să încerc să-l aduc pe omul 
acela în faţa justiţiei. 

Sir Charles a continuat: 

— A izbucnit imediat o revoltă populară în Jahanapur, dar 
Armata britanică a trimis un batalion care a restabilit ordinea. L- 
au instalat, totodată, la putere pe un om pe care Departamentul 
pentru India îl apreciază în mod deosebit. Numele lui este 
Mohan Sudraka - o rudă îndepărtată a mamei dumneavoastră, 
care a fost nevoit să fugă pe timpul domniei lui Chandra Ghose 
pentru a-şi salva viaţa, întrucât se ridicase împotriva 
nenumăratelor măsuri opresive adoptate de Ghose. Sudraka 
este actualul conducător de facto. 

Când am înţeles că sir Charles terminase ce avea de spus am 
ziS: 

— Vă mulțumesc din suflet. 

Nu mă prea interesa ce se întâmplase în Jahanapur. După o 
tăcere destul de lungă şi de penibilă, am reluat: 

— lertaţi-mă, sir Charles, există însă un motiv special pentru 
care aţi venit să mă vedeţi? 

A privit de jur-împrejur prin odaia mică, după care s-a uitat la 
mine pe sub sprâncenele negre: 

— Un prieten care mai lucrează încă la Externe m-a pus la 
curent cu povestea lui Elliot, ştiind că pe nevasta mea şi pe 
mine ne-ar interesa profund. Şovăind o clipă, a continuat: 
Numele nostru, Gascoyne, vă spune cumva ceva? 


Am clătinat din cap, nedumerită: 

— Nu-mi amintesc să aibă vreo rezonanţă specială pentru 
mine, domnule. 

Soţia lui s-a aplecat în faţă: 

— Jani... nu ai un mic pandantiv, un medalion de argint cu o 
stea de aur pe el? 

— Cum de aţi... - m-am mirat eu, privind-o cu surprindere. A, 
desigur, v-a spus maiorul Elliot. Mi-am vârât degetul sub gulerul 
rochiei şi am tras de lanţ, până am scos medalionul afară. La 
asta vă referiţi... oh! 

Ultimul sunet a fost un țipăt sugrumat, căci exact când 
tineam medalionul atârnat de deget mi-am adus fulgerător 
aminte de ceva ce credeam că uitasem demult. 

— Gascoyne! sigur că da, aşa îl chema! Nu şi-a rostit numele 
decât o dată, în faţa lui Sembur, iar pe atunci cu eram tare 
bolnavă. Întotdeauna i-am spus Domnul, dar acum îmi amintesc. 
Căpitanul Gascoyne, parcă zicea, de la... de la Regimentul de 
Puşcaşi Gurkha. 

În timp ce spuneam toate astea, am simţit o bucurie imensă, 
cum nu mai cunoscusem de când se întorsese Eleanor acasă, o 
bucurie pe care n-aş fi putut s-o explic, însă în secunda 
următoare fericirea asta s-a spulberat, când sir Charles a spus 
cu voce joasă: 

— Adam Gascoyne este fiul nostru... sau mai bine zis a fost 
fiul nostru. Nu ştim ce s-a mai întâmplat cu el. 

Mă uitam la el prosteşte, cu mâna la gură: 

— Vă e teamă că... poate a murit? 

Sir Charles a încuviinţat din cap. Soţia lui a închis ochii, şi-a 
adunat toate puterile, după care i-a deschis din nou: 

— Speram, a zis ea, că vei putea eventual să ne povesteşti 
câte ceva despre el. 

Ţineam medalionul strâns în palmă, aşa cum îl ţineam când 
eram pe moarte în peşteră. 

— Eu?! Dar, lady Gascoyne, asta se întâmpla acum şase ani! 

— Jani, eu nu mi-am mai văzut fiul de peste unsprezece ani, a 
rostit ea încetişor. 

Am clătinat din cap, şocată şi nedumerită. 

— Groaznic! Dar... de ce nu l-aţi mai văzut? 

— Ne-am certat, a zis sir Charles, cu asprime. Adam şi cu 
mine ne-am certat. 


Îi priveam cutremurată: 

— Adică v-aţi certat atât de rău, încât a plecat şi de-atunci nu 
s-a mai întors? Oh, dar aşa ceva nu se poate. Când cineva are 
norocul să facă parte dintr-o familie, cum să... 

Mi-a pierit vocea, dându-mi seama că de fapt îmi criticam 
musafirul. 

— Vă rog să mă iertaţi, am adăugat. 

— Vorbeşti de familie?! a exclamat sir Charles, râzând sec. 
Cred că eşti cam naivă, copila mea. Jumătate din familiile de 
viţă din ţara asta sunt în război civil. 

— Nu, Charles, a zis nevasta lui, cu calm. Câteva, poate, ceea 
ce e o mare ruşine pentru ele. 

Ridicând din umeri, sir Charles a continuat: 

— Suntem o rasă beligerantă, draga mea. Şi trăsătura asta 
ne-a adus bogăţie şi putere, fără a le dărui, însă, familiilor 
fericirea. Totuşi, a spus el, uitându-se la mine, eu am dorit ca 
Adam să intre în serviciul diplomatic, ceea ce el nici nu voia să 
audă. A fugit de la şcoală, a fost marinar câţiva ani, după care s- 
a angajat ofiţer în Armată şi, din câte am auzit, a făcut treabă 
bună. Însă a renunţat şi la asta... când a fost, Mary? În iunie 
1899, exact, acum patru ani. A vândut totul şi a plecat în 
America de Sud, să se ocupe de creşterea cailor, cred. Pe urmă, 
s-a mutat în Caraibe în 1901, iar de atunci n-am mai auzit de el. 

Mă simţeam parcă buimacă şi nu prea reţinusem mare lucru 
din ce îmi povestise sir Charles. Am desfăcut lanţul, am luat 
medalionul în palmă şi am zis: 

— Cred că nu se poate ca, în toţi aceşti ani, Domnul - adică 
fiul dumneavoastră - să nu fi venit deloc acasă în Anglia?! 

— Adam i-a mai scris maică-sii din când în când, a zis sir 
Charles, morocănos. Părea dintr-o dată foarte obosit. Dar dacă 
s-o fi întâmplat să mai vină în Anglia, noi nu l-am văzut. L-am 
putut urmări atâta timp cât a fost în armată, fireşte. 

Punându-şi mâna peste mâna soţului ei, lady Gascoyne a 
rostit cu blândeţe: 

— Charles, fă-mi te rog o plăcere. Du-te şi te plimbă prin 
grădină cât mai vorbesc eu cu Jani. 

Încuviinţând nu prea bucuros, sir Charles s-a ridicat în 
picioare. Când m-am ridicat şi eu să-i deschid uşa, s-a oprit şi m- 
a privit cu o tristeţe infinită: 


— Ai să-ţi faci o părere proastă despre mine, draga mea, a zis 
el, şi pe bună dreptate. Ca să încerc să-mi atenuez vina nu voi 
spune decât că mândria mea prostească şi încăpăţânată nu îşi 
află egal decât în mândria nemaiîntâlnită a fiului meu. 

Când am închis uşa în urma lui, lady Gascoyne a bătut cu 
palma în canapea: 

— Vino să stai lângă mine, Jani. 

M-am dus lângă ea şi i-am pus medalionul în mână: 

— Luaţi-l dumneavoastră. Cunoaşteţi traducerea versurilor? 

— Oh, da, a zis ea, cu un zâmbet stins. L-am primit când eram 
cam de vârsta ta de la bărbatul pe care îl iubeam. Nu ne-am 
putut căsători, fiindcă se considera că nu era o partidă potrivită 
pentru mine. A plecat şi nu l-am mai văzut niciodată de atunci. 
După 15 ani, a fost ucis într-o ambuscadă la frontiera de nord- 
vest. 

A amuţit, privind pierdută la medalionul din palmă. Nu ştiam 
ce să spun, dar după câteva secunde a continuat: 

— M-am măritat cu Charles. Ca soţie de diplomat, am locuit 
cu el în câteva ţări. A fost un om plin de succes şi am învăţat să- 
| respect, să-l admir... da, şi chiar să-l iubesc, în ciuda defectelor 
sale. Ridicând ochii, m-a privit cu un aer mirat şi cam sfios: îţi 
dezvălui nişte secrete pe care nu le-am spus nimănui, Jani, şi 
nu-mi dau seama de ce. 

— Vă rog să credeţi că nu le voi împărtăşi nimănui, lady 
Gascoyne, m-am grăbit eu s-o liniştesc. 

— Nu-i nevoie să mă asiguri de toată discreţia ta, a spus ea, 
cu un mic gest de nepăsare. Intre noi două există o relaţie 
specială. Am senzaţia că te cunosc parcă de multă vreme, a zis 
ea oftând, cu un zâmbet palid. Întotdeauna mi-am dorit să am o 
fată. lar acum mă gândesc că mi-ar fi plăcut să fie exact ea tine. 
Adam a fost, însă, singur la părinţi; după ce l-am născut n-am 
putut să mai am copii. 

— Fiul dumneavoastră este un om dârz şi minunat, am zis eu. 
V-a povestit maiorul Elliot cum mi-a salvat viaţa şi m-a adus 
teafără în India? 

— Oarecum, Jani. Însă, într-o bună zi, mi-ar plăcea să-mi 
povesteşti tu totul, cu toate amănuntele, fie ele cât de 
nesemnificative; pentru mine orice detaliu contează enorm 
fiindcă Adam e băiatul meu. 

— Da, cu dragă inimă. 


A amuţit iarăşi, învăluită în propriile-i gânduri, după care a zis 
brusc: 

— Charles şi Adam nu seamănă deloc, dar au în comun o 
singură trăsătură - mândria excesivă. O mândrie nesăbuită şi 
îndârjită. Charles pretindea ca Adam să-l asculte fără să 
crâcnească, dar Adam nu voia, aşa că se enervau şi se 
încăpăţânau din ce în ce mai rău... iar mie mi se rupea inima 
văzându-i, pentru că de fiecare dată când încercam să aplanez 
scandalul, fiecare credea că îi ţin parte celuilalt. 

Avea ochii înlăcrimaţi şi mi s-a făcut tare milă de ea. Mi-am 
amintit de mândria şi aroganţa pe care le văzusem la Domnul. 
Erau vizibile până şi în felul cum stătea în şa pe Flint, superbul 
lui cal negru; desluşeai aceste trăsături de caracter în ochii 
aceia reci şi semeţi, care mă duceau cu gândul la leopardul de 
zăpadă. Ştiam acum că avea ochii tatălui său; mi-au revenit, 
totodată, în minte nasul subţiratic şi expresia aceea crâncenă de 
şoim, pe care le moştenise de la maică-sa, deşi acum trăsăturile 
ei se îmblânziseră, după atâţia ani de suferinţă. 

Ce spusese Oracolul? £ născut din şoim şi leopardul de 
zăpadă, dar cu toate acestea amândoi se tem de el... 

Dând parcă glas gândului meu, lady Gascoyne a zis: 

— Mă întreb uneori dacă nu ne-a fost amândurora un pic... 
teamă de Adam. Teamă, adică, de patosul din el, de voinţa 
aceea de oţel de a face cum îl taie capul, necedând niciodată, 
nefăcând niciun compromis. A închis ochii câteva clipe. Sau 
poate mi-era teamă pentru el. Viaţa îi frânge întotdeauna pe cei 
care nu ştiu să se plece. Ridicând palma, s-a uitat la medalion: | 
l-am dat în ziua în care a venit să-mi spună că pleacă. Sunt 
sigură că ai aflat ce spune poemul, Jani. /ată un suvenir care să- 
ti amintească de un prieten... M-am rugat să simtă întotdeauna 
că eram prietena lui, însă mi-e teamă că n-a fost să fie aşa. Mi-a 
spus că şi-a dat seama că, din cauza lui şi a lui taică-său, eram 
permanent nefericită, aşa că hotărâse să plece de-acasă. 

Gura i s-a schimonosit de parcă era gata să izbucnească în 
plâns, şi şi-a şters o lacrimă cu dosul mâinii. 

— Oh, Jani, cât suferim noi din cauza bărbaţilor. Şi asta nu 
fiindcă nu le-ar păsa, ci fiindcă habar n-au. 

Am luat-o de mână, încercând să mă gândesc ce să-i spun şi 
simţindu-mă tare stingherită. 


— Dar purta medalionul primit de la dumneavoastră, am rostit 
eu în cele din urmă. Şi să ştiţi că are o mare capacitate de 
blândeţe şi bunătate. S-a purtat tare frumos cu mine, când am 
fost bolnavă, lady Gascoyne. 

— Inseamnă că ai exercitat o influenţă bună asupra lui, a zis 
ea, cu un râs tremurat. Minte proastă de femeie, să mă aştept 
ca fiul meu să-şi dea seama cât de mult mă frământ pentru el. 
Pesemne că băieţii nu sunt aşa. Trăgând adânc aer în piept, a 
făcut efortul să-şi vină în fire: lartă-mă, draga mea, cred că te- 
am deranjat nepermis de mult. 

— Nu, vă rog, nici gând. Sunt plină de compasiune şi 
înţelegere şi aş vrea să vă pot ajuta, dar nu ştiu cum. 

— Mă agăţ şi eu ca înecatul până şi de un pai, Jani. Dar hai să- 
ţi explic. Când Adam a plecat de-acasă, Charles a declarat că 
nu-i va permite să se întoarcă niciodată, iar până acum câteva 
luni soţul meu a rămas neclintit în hotărârea lui. Am ştiut şi am 
acceptat situaţia asta zece ani. Mai ştiam, de asemenea, din 
scrisorile sporadice primite de la Adam, că fiul meu nu va 
încerca niciodată să se întoarcă, decât invitat de tatăl său să o 
facă. Mi-a fost greu să îndur aşa ceva, însă am avut tăria să 
rezist atâta vreme cât am primit veşti de la Adam, sau în 
legătură cu el, din când în când, mulţumindu-mă doar să-l ştiu în 
viaţă. Dar sunt trei ani, Jani, de când n-am mai aflat nimic 
despre el. Trei ani. 

— Lady Gascoyne, îmi pare nespus de rău. Sunt şi eu teribil 
de îngrijorată şi neliniştită, la gândul că i s-ar fi putut întâmpla 
ceva, dar îmi dau seama că pentru dumneavoastră e de o mie 
de ori mai groaznic. Şi, din cauza acestei lungi tăceri, soţul 
dumneavoastră a început să... fie mai preocupat de soarta lui 
Adam? 

Şi-a dus mâna la gât, înghițind cu greu: 

— Nu, dragă. Motivul e faptul că, acum două săptămâni, 
medicul, un specialist de pe Harley Street, l-a informat că are 
diabet, boală care în doi ani i-ar putea fi fatală. 

Am tresărit absolut şocată: 

— Oh! Of, Doamne, nu ştiu ce să spun, lady Gascoyne. Îmi 
pare rău, îmi pare teribil de rău. 

— iți mulţumesc, Jani. Cred că, simţindu-şi sfârşitul atât de 
aproape, Charles şi-a dat seama cât de mult a irosit în viaţă, cât 
de mult s-a irosit şi din viaţa mea, din cauza unei dispute inutile 


şi a unei mândrii prosteşti. Nu uita că Adam nu e numai fiul 
meu, ci şi fiul lui Charles. Soţul meu şi-a ascuns întotdeauna 
sentimentele, dar sunt convinsă că, după plecarea fiului nostru, 
a simţit şi el adesea un gol în suflet, ca şi mine. 

— Şi acum vrea să-l găsească pe Adam? Să-l roage să vină 
acasă? 

— Da. Ca să nu rămân... absolut singură, când îi va veni 
sorocul. Dar şi pentru inima lui. Vrea să se împace cu Adam. 
Când am auzit de tine, Jani, când am aflat povestea ta, Charles 
s-a gândit că poate pe durata acelor lungi zile de călătorie, prin 
munţi şi defilee pustii, Adam ţi-a spus nişte lucruri pe care 
altminteri nu le-ar fi spus nici unui adult. A dat poate glas 
gândurilor şi planurilor de viitor, simțind că orice spunea nu 
însemna oricum nimic pentru tine. 

Am clătinat încet din cap: 

— Nu. Din păcate nu mi-a povestit nimic despre el. L-am 
întrebat odată despre medalion şi mi-a spus că îl primise de la o 
doamnă. Nu ştiam că era vorba despre dumneavoastră, mama 
lui. Atât însă. 

— Mă bucur că îl purta, zise ea încetişor. Dovedeşte că 
însemna ceva pentru el. Am apelat la agenţi de investigaţie, 
atât în Caraibe cât şi în America, încercând să dăm de cineva 
care îl cunoaşte acolo sau care a lucrat cu el, cineva care să ne 
poată spune ce intenţiona să facă în continuare, unde avea de 
gând să se ducă, dar n-am obţinut niciun rezultat. Pur şi 
simplu... parcă a dispărut. 

Şi-a scos o batistuţă din buzunar şi s-a tamponat la ochi. 

— Cum îţi spuneam, Jani, mă agăţ şi eu de un pai, ca înecatul. 
Vrei să faci ceva pentru mine? 

— Orice îmi stă în putinţă, lady Gascoyne. 

— Te rog, gândeşte-te azi bine, încearcă să-ţi aminteşti de 
călătoria făcută cu Adam şi permite-mi să vin mâine din nou pe 
la tine. Poate facem o plimbare prin pădure amândouă, şi îmi 
povesteşti toate amănuntele, fie ele cât de neînsemnate, pe 
care ţi le-ai amintit. Şi poate... vocea i s-a stins... poate aflăm 
cumva ceva de folos investigaţiilor noastre. Am strania senzaţie, 
Jani, că într-un fel eşti în continuare legată de Adam al meu. E 
doar o speranţă prostească, presupun, dar eu tot mă agăţ de ea. 

S-a ridicat în picioare, iar eu am făcut la fel. 


— Bietul Charles, a zis ea, oftând. Ce mult s-a schimbat acum 
şi cât de răbdător a devenit. Presupun că suntem cu toţii la fel, 
noi, fiinţele omeneşti. Întotdeauna ne învăţăm minte prea târziu. 

Sir Charles stătea în picioare lângă gardul viu pitic de la 
marginea grădinii, cu pălăria în mână, şi se uita la forfota 
albinelor din jurul stupului de paie, în formă de piramidă, aflat 
pe cealaltă parte a tufelor. S-a întors pe jumătate, auzindu-ne, 
şi, zâmbindu-ne cam somnoros, a zis: 

— Ştiţi, mi-am amintit de  bunică-mea, care respecta 
întotdeauna vechiul obicei de a povesti totul albinelor. Ai auzit 
de aşa ceva, Mary? Dar tu, Jani? 

Cum amândouă i-am răspuns negativ, a continuat: 

— Se zice că obţii mai multă miere de la albine, dacă le tot 
povesteşti despre problemele legate de gospodărie. Oh, da, şi 
trebuia să ai în mână o cheie, am uitat de ce. Mi-aduc aminte de 
bunică-mea stând în picioare lângă stup, cu cheia în mână şi 
povestind albinelor toate noutăţile despre familie. S-a frecat cu 
degetul la ochi. Ei bine, presupun că asta a făcut şi soţia mea, 
Jani, numai că ea ţi-a povestit ţie, şi nu albinelor, a continuat el, 
privindu-mă tăios, cum tăcea uneori şi Domnul. Ţi-a spus 
absolut totul? 

Privindu-l în ochi, i-am răspuns: 

— Totul, domnule. 

N-am mai adăugat nimic, pentru că brusc am înţeles ceva din 
felul lui de a fi şi mi-am dat seama că nu i-ar fi plăcut să rostesc 
cuvinte de compătimire sau să dau glas vreunor speranţe 
deşarte. 

S-a uitat la mine în tăcere, câteva secunde, după care mi-a 
surâs cu afecţiune, spunând: 

— Eşti o fată bună. Ei bine, şi care e rezultatul? 

— Lady Gascoyne va veni şi mâine pe la mine, iar eu îi voi 
povesti tot ce izbutesc să-mi mai amintesc. 

— Înţeleg. Hmm. Da, presupun că v-aş cam încurca. E mai 
degrabă o întâlnire între femei. Dar aş fi teribil de încântat să te 
revăd, tânără mea doamnă, şi să mai stăm de vorbă. Plecăm 
acasă mâine seară, cu trenul. Vrei să vii să ne faci o vizită la 
Londra? Să stai poate câteva zile la noi? 

M-am uitat la lady Gascoyne, care a spus: 

— Te rog, Jani. 

Sir Charles a zâmbit cu tristeţe: 


— Când m-am retras din diplomaţie, am descoperit amândoi 
că avem sute de cunoştinţe, datorită specificului serviciului, dar 
numai câţiva prieteni, aşa că ni se întâmplă acum uneori să ne 
simţim tare singuri. 

— Mulţumesc, am zis eu, mi-ar plăcea să văd Londra. Singura 
parte pe care o cunosc din acest oraş este drumul de la 
Orfelinatul de fete Adelaide Crocker până în Parcul Southwark. 

— Sunt sigur că îţi putem arăta locuri mult mai plăcute, a 
spus el, râzând. 

— Pot să vă scriu peste două-trei săptămâni, când mi-am mai 
aranjat din treburi? 

— Sigur că da. Mary îţi va da adresa când vine mâine în vizită. 

Brusc, eram tare încântată şi răsuflăm parcă uşurată. Mă 
ataşasem de sir Charles şi de lady Gascoyne şi mă simţeam bine 
cu ei acum, însă totodată mă gândeam cu bucurie la 
posibilitatea de a pleca un pic din Larkfield şi de a scăpa de 
umbra lui Merlin's Keep. De când plecasem de-acolo, nu 
primisem nicio veste de la Eleanor, ceea ce însă nu mă mira 
defel. Doamna Burke, care a trecut pe la mine de vreo câteva 
ori, n-a putut decât să-mi spună, cu tristeţe, că la Merlin's Keep 
nu se schimbase nimic, în afara faptului, poate, că în casă 
domnea o atmosferă tot mai sumbră, ca de mormânt. 

Dacă mă duceam la Londra, era limpede că aveam să mă 
întorc tot aici. Eram prevenită acum în privinţa lui Vernon 
Quayle, având în vedere că încercase să mă bage în transă cu 
vasul de cristal plin cu cerneală; eram însă în stare să-mi 
stăpânesc frica pe care mi-o stârnea, poate şi fiindcă 
îndeletnicirile lui nu mi se păreau atât de stranii, cum i s-ar fi 
părut unei persoane care n-a crescut într-o ţară unde Lama şi 
demonii, magia şi profeția fac parte din viaţa de zi cu zi. Da, 
voiam să mă întorc înapoi şi să încerc, poate, s-o văd pe 
Eleanor, să fac efortul de a o readuce la viaţă, să mă străduiesc 
să-l înfrunt pe Omul de Argint, pentru a salva sufletul ei. Nu 
strica însă ca, mai întâi, să plec un timp, să-mi mai limpezesc 
gândurile. 

Lady Gascoyne m-a luat de braţ. Am pornit spre poartă şi, 
afară, ne-am îndreptat spre trăsura care aştepta la marginea 
drumului. Sir Charles venea după noi. Când vizitiul i-a deschis 
portiera, lady Gascoyne a spus: 

— Intoarce-te un pic, Jani. 


Mirată, m-am întors cu spatele. Şi-a trecut mâinile peste 
creştetul meu, ţinând între degete lanţul de care atârna 
medalionul, pe care mi l-a prins la gât. 

— Oh, nu, vă rog, am zis eu. Păstraţi-l dumneavoastră, lady 
Gascoyne! 

M-a răsucit spre ea, şi-a pus mâinile pe umerii mei şi mi-a 
surâs: 

— L-am dăruit cândva, ca suvenir, şi ţi-a fost apoi dăruit ţie de 
către Adam, aşa că îl vei dărui şi tu unui prieten, când va veni 
momentul. La revedere. Pe mâine, draga mea. 

Am petrecut cu privirea trăsura, ţinând în palmă medalionul. 
Eram tare bucuroasă că îl purtam în continuare la gât, iar în 
mintea mea se învălmăşeau nenumărate gânduri şi sentimente 
în acelaşi timp. Adam Gascoyne. Aşadar, acesta era numele 
Domnului. Ştiind cum îl cheamă, îl simţeam parcă mai aproape, 
şi îmi părea bine. Insă el dispăruse. De trei ani i se pierduse 
orice urmă. Poate că - m-am căznit să rostesc cuvântul în gând 
- poate că murise. Insă nu-mi puteam închipui şi nu-mi venea să 
cred că era posibil aşa ceva. 

Pe tot parcursul zilei, în vreme ce-mi vedeam de treburi, m- 
am gândit mereu la Domnul, din momentul când îl întâlnisem, 
prima oară pe drumul spre Yamun, apoi pe durata urmăririi, în 
timp ce urcam spre Pasul Chak; mi-am amintit, de asemenea, de 
viscolul acela cumplit, de moartea lui Sembur, de boala mea şi 
de călătoria înapoi spre Galdong şi pe urmă, în continuare, până 
la Gorakhpur, de care se lega ultima mea amintire referitoare la 
Domnul - când mă ridicase aproape leşinată din căruţă şi mă 
dusese la spital. Voiam să-mi amintesc cât mai mult posibil ca 
să am ce-i povesti lui lady Gascoyne, şi am constatat că nu mi- 
era deloc greu; amintirile îmi reveneau năvalnic, limpezi şi vii, 
aducând cu ele un păienjeniş de emoţii şi senzaţii, care mă 
impresionau profund. 

Inainte de a mă duce să cinez la fermă, mi-am pus pantalonii 
şi am plecat călare până la David Hayward. Domnul Stafford îmi 
dăduse voie ca, din când în când, să iau docarul lui, sau pe unul 
dintre cei doi cai pe care îi folosea în tandem la trăsurică. David 
a ascultat ce i-am povestit, fără să comenteze, după care a 
încuviinţat satisfăcut, dând din cap. 


— Îţi va prinde tare bine să pleci un timp, Jani. O să-mi fie dor 
de tine, fireşte, dar sunt convins că te vei întoarce de acolo cu 
forţe proaspete. 

— Mă simt... în fine, un pic vinovată că o las aici pe Eleanor. 
Mă gândesc, adică, nu care cumva să aibă nevoie de mine cât 
timp sunt plecată. 

— Vernon Quayle face legea la Meriin's Keep, a spus David cu 
tristeţe. Eleanor nu va avea nevoie de nimeni. David a întors 
privirea: Uneori îmi vine să-i rup gâtul porcului ăla. 

Îi dădeam întru totul dreptate. De câte ori nu-mi imaginasem 
şi eu că Vernon Quayle cădea de pe cal şi îşi frângea gâtul, deşi 
mă străduiam să nu-i doresc aşa ceva. Acum, însă, am zis 
supărată: 

— David, nici să nu-ţi treacă prin minte aşa ceva! Cum să te 
gândeşti că ai putea rupe gâtul cuiva?! 

— Nu cuiva, a spus el, râzând. Doar lui Quayle. Ar merita 
efortul, dacă aş şti că Eleanor şi-ar reveni. 

— Încetează, David, te rog. Te-ar înhăţa şi te-ar spânzura 
pentru aşa ceva. 

— Nu-ţi face griji. Nu sunt o fire violentă, Jani, a zis el, ridicând 
amărât din umeri. Şi, uneori, chiar îmi pare rău că nu sunt aşa. 
Ce crezi c-ar face cu Quayle un tip ca Domnul tău? 

— Dacă nu termini cu prostiile, mă duc direct acasă, m-am 
grăbit eu să spun. 

— Bine, bine, iartă-mă. Hai să stai de vorbă cu un terier care 
s-a infectat la o labă. Se face bine, dar e tare trist şi sunt 
convins că tu îl poţi înveseli. 


Am fost agitată toată noaptea, trecându-mi prin minte o 
mulţime de gânduri. Dimineaţă, mi-am pus nişte haine vechi şi 
un halat şi m-am dus să muncesc la grajduri până am căzut 
istovită - am ţesălat caii, le-am curăţat picioarele, cercetând cu 
atenţie să văd dacă n-au umflături la copite sau dacă nu se 
cojesc. Domnul Stafford se tot uita la mine ţâţâind dezaprobator 
şi spunând că „asta nu-i treabă pentru o doamnă”. 

Trăsura maiorului Elliot a adus-o pe lady Gascoyne la scurt 
timp după ora trei, iar de data asta am făcut ceai pentru 
amândouă. Pe urmă, mai bine de un ceas, i-am povestit pe 
îndelete tot ce îmi reamintisem despre acele săptămâni 
petrecute cu Domnul. Şi, pe măsură ce vorbeam, îmi reveneau 


în minte tot mai multe amănunte, constatând că adesea îmi 
puteam aduce aminte de conversații întregi, aproape cuvânt cu 
cuvânt. Pentru a da mai multă autenticitate povestirii mele, am 
recurs uneori la accentul cockney şi la felul de a vorbi pe care îl 
aveam atunci, demult. 

Lady Gascoyne asculta ca un copil care aude un basm, cu 
buzele întredeschise, cu sclipiri în ochi, sorbind fiecare cuvânt. 
Uneori, râdea încântată, alteori ochii i se umpleau de lacrimi sau 
pe chipul ei, dintr-o dată încordat, se ivea o expresie de 
îngrijorare profundă. N-am îndulcit niciun detaliu ca să o 
menajez cumva. l-am povestit de perioada când Domnul a fost 
arogant, aspru, furios, şi i-am povestit şi de momentele când s-a 
arătat blând, prietenos şi înţelegător. 

Când în sfârşit am isprăvit şi n-am mai avut nimic de adăugat 
a rămas multă vreme uitându-se pur şi simplu la mine, cu un fel 
de mirare plină de bucurie: 

— Oh, Jani, mulţumesc. lţi mulţumesc din suflet, a şoptit ea. 
După atâta amar de ani, mi l-ai adus parcă pe Adam în carne şi 
oase. l-am citit scrisorile de sute de ori... dar n-am decât vreo 
zece şi în ele nu e mare lucru. Astăzi, m-ai ajutat să-l văd parcă 
aievea. 

— Greu de înţeles cum a putut să fie atât de crud şi să nu 
scrie decât arareori, când am văzut cât poate fi de atent şi de 
grijuliu. 

— Jani, rar se întâmplă ca un fiu să-şi dea seama cât de mult 
înseamnă pentru femeia care l-a adus pe lume. Băieţii pleacă 
fericiţi la război, se caţără pe munţi sau caută aventura în 
nenumărate feluri, fără să înţeleagă niciodată nesfârşita durere 
a femeii care aşteaptă veşti de la ei. 

La patru şi jumătate, când s-a întors trăsura să o ducă înapoi 
la Bournemouth, am zis: 

— Vă rog, lady Gascoyne, daţi-mi şi mie de ştire dacă primiţi 
ceva de la Adam. Mă rog ca veştile să fie bune. 

— Îţi mulţumesc, Jani. Într-un fel, mi-ai dat noi speranţe. Abia 
aştept să vii să stai cu noi la Londra. 

In săptămâna care a urmat, n-am prea fost în apele mele. 
Deşi impulsivă din fire, nu sunt genul de om care să treacă 
repede de la o stare la alta, fiind întotdeauna destul de 
optimistă şi având obiceiul de a da grijile la spate sau a le uita. 
Acum, descopeream că eram teribil de emoţionată, deşi nu-mi 


dădeam seama de ce, şi oarecum melancolică din motive 
absolut necunoscute. Mai presus de toate, aveam teribila 
senzaţie că trebuia să fac ceva, că iroseam timpul când era de 
făcut ceva foarte urgent, deşi nu ştiam ce anume. 

În a zecea zi după plecarea la Londra a lui sir Charles şi a lui 
lady Gascoyne, noaptea am visat că traversam călare, mergând 
lent, o câmpie lată sub un cer fără lună şi stele. Nu vedeam 
nimic, decât o fâşie argintie la orizont, o panglică ce mi se 
aşternea în faţa ochilor, cu nişte piscuri zimţate delimitând 
pământul de cer şi conturând lanţul muntos spre care călăream. 

Nu vedeam pământul pe care păşea calul şi călăream cu ochii 
aproape închişi, bazându-mă numai pe auz. Il căutam pe 
Domnul şi încercam să-i aud vocea. Continuând să tot călăresc 
aşa, am început să aud un sunet, la început ca o şoaptă, pe 
urmă din ce în ce mai tare. Era un glas care îngâna la nesfârşit 
aceleaşi silabe fără sens, dar spre marea mea mâhnire nu era 
vocea Domnului. Şi, totuşi, glasul acela mi-era cunoscut şi mă 
căzneam să-mi dau seama al cui era. 

Pe urmă am început să aud cântul acela ca o mantra, cu 
modulaţii lente şi schimbătoare:... smanap-oten-tali... manap- 
oten-talis...  napoten-talisma...  apoten-talisman...  a-poten- 
talisman... a potent talisman... 

Vocea lui Vernon Quayle, melodioasă şi frumoasă. 

M-am deşteptat tresărind groaznic şi am rămas lungită, 
rezemându-mă în cot; inima îmi bătea nebuneşte. Ce spusese? 
Ce spusese în ziua când plecasem de la Merlin's Keep? 

Medalionul. Când îl luase, se înfiorase, după care se purtase 
foarte ciudat, atitudinea lui amintindu-mi de Rild, Marele Lama. 
Îmi pusese nişte întrebări, iar apoi spusese: „Un talisman 
eficient”. Şi încă ceva. Dar ce? Când îl rugasem să fie mai 
explicit, îmi replicase: „Sunt sigur că îţi vei aminti ce am spus 
când va veni vremea”. 

Deci, ce? Ce anume? 

Stăteam acum pe pat în capul oaselor, cu pumnii încleştaţi şi 
lipiţi de tâmple, concentrându-mă plină de furie. Pe urmă mi-am 
amintit. Un talisman eficient. Când o să vrei să găseşti pe 
cineva, vino cu el la mine. 


5 Un talisman eficient (engl.) - nota trad. 


12 

În zori, eram tot trează şi într-un fel cam năucă de cap. Cum 
să fie posibil ca Vernon Quayle „să găsească” o persoană pe 
care o cauţi, în cazul meu pe Domnul? Doar un prost naiv ar fi 
putut crede o asemenea absurditate. Nu era însă mai puţin 
adevărat că doar un prost naiv ar fi putut crede că Oracolul din 
Galdong avea darul de a prevedea venirea demonului străin 
care îl căuta pe Sembur, sau că Rild îmi spusese despre femeia 
în roşu, care avea să-mi fie prietenă şi despre Omul de Argint, 
care avea să-mi fie duşman. 

Cât trăisem printre lo-bas în Smon T'ang, văzusem cu ochii 
mei toate astea şi chiar mai mult. Cei de-acolo socoteau că 
aceste înzestrări sau puteri erau absolut fireşti, aşa cum şi nouă, 
în Anglia, ni se pare firesc ca un om să aibă talent la pictură, la 
muzică sau la orice altfel de îndeletnicire artistică. 

Hotărâsem de multă vreme că Anglia era ţara mea şi 
adoptasem uzanţele, obiceiurile şi atitudinile de aici, aşa cum 
îmi fuseseră insuflate de domnul Lambert şi de Eleanor. 

Privind în urmă, traiul pe care îl dusesem la Smon T'ang mi se 
părea primitiv, în ciuda necontenitelor eforturi ale lui Sembur de 
a rămâne amândoi „hinglish”. Însă ştiam, totodată fără putere 
de tăgadă, că printre cei din neamul lo-bas, precum şi în rândul 
populaţiei din Bod, ceva mai la nord, nu puţini erau cei înzestrați 
cu însuşiri şi aptitudini care, în lumea noastră mai civilizată, se 
pierduseră cu totul sau se mai atenuaseră. Doar după ce 
apăruse Vernon Quayle mi se mai întâmplase uneori, să simt că 
poate şi în lumea noastră apuseană mai existau câţiva oameni, 
foarte puţini la număr, care cunoşteau vechile taine, înțelegeau 
misterele străvechi şi aveau capacitatea de a mânui puteri în 
care noi nu mai credeam. 

La ora patru în acea după-amiază, îmbrăcată cu una dintre 
rochiile mele bune, am împrumutat docarul de la domnul 
Stafford şi m-am dus la conacul Mer/in's Keep, unde i-am dat lui 
Thorpe, tipul posac care îl înlocuise pe Mayes, cartea mea de 
vizită, din lotul pe care mi-l făcusem recent, întrebând dacă 
domnul şi doamna Quayle erau acasă. Servitorul s-a întors după 
niciun minut şi m-a poftit în salonul pe care îl cunoşteam atât de 
bine. Alb la faţă, cu părul argintiu, cu ochii cenuşii şi cu buzele 
flasce, Vernon Quayle s-a ridicat în picioare, înclinând uşor din 
cap: 


— Prin urmare, ţi-ai adus aminte, a zis el. 

Fusesem hotărâtă să-mi păstrez calmul şi să rămân 
impasibilă, însă aceste prime cuvinte m-au uimit: 

— Mă aşteptai, domnule Quayle? 

A mişcat din buze, gest în care învăţasem să desluşesc un 
zâmbet: 

— La modul general, da. Te-au vizitat soţii Gascoyne, care îşi 
caută fiul de care nu mai ştiu nimic - tipul care te-a făcut să 
pleci din Smon T'ang. Era logic să presupun că acesta a fost 
momentul când ţi-ai amintit de ce ţi-am spus. 

— De unde ştii de sir Charles şi de lady Gascoyne? am 
întrebat eu, făcând ochii mari. 

— Nu e niciun mister. Maiorul Elliot discută cu doamna Elliot 
când iau masa. Servitorii aud şi bârfesc cu servitorii din alte 
case, iar Thorpe îmi transmite bârfele. 

— Oh! 

— Ai venit să mă rogi să-l găsesc pe Adam Gascoyne? 

— Da, am zis eu sec şi concis. Politeţea formală nu avea ce 
căuta în relaţia dintre mine şi Vernon Quayle. Nu venisem să mă 
milogesc în faţa lui. Făcea cum voia el, ca să-i convină lui. Or 
marea mea îndoială venind aici fusese exact asta. De ce să-i 
convină lui Vernon Quayle să-l găsească pe Domnul? 

— Prea bine, a zis el. Hai să încercăm. N-am analizat încă 
minuţios această chestiune. Este perfect posibil ca Adam 
Gascoyne să fi murit, ceea ce se poate lesne stabili. Dacă 
trăieşte însă, problema se complică, întrucât lumea e mare. 
Oricum, poate că avem noroc. Înclin foarte mult să cred că e în 
viaţă, având în vedere că am cunoştinţă de unele fapte ce vor 
urma, la care sunt aproape sigur că va participa şi el. Mergem în 
Camera rotundă, dacă vrei. 

Am ieşit prima din salon şi am început să urc spre etaj; aveam 
nervii încordaţi şi, derutată cum eram, mă întrebam pe unde era 
Eleanor şi încercam, totodată, să descifrez sensul cuvintelor lui 
Vernon Quayle. Când am ajuns la treptele care duceau sus, la 
Camera rotundă, mi-a zis „Lasă-mă pe mine”, luând-o înainte ca 
să descuie uşa. 

Camera era foarte însorită, aşa încât prima impresie a fost 
plăcută. Dar când ochiul începea să sesizeze micile disproporţii 
prezente pretutindeni, urâţenia generală devenea vizibilă şi 
încăperea parcă se răcea. Vernon Quayle mi-a făcut semn să mă 


aşez pe scaunul pe care stătusem şi prima oară, el îndreptându- 
se spre o banchetă lungă şi curbată la fel ca peretele lângă care 
era aşezată. Pe un raft în spatele banchetei erau nenumărate 
flacoane astupate, din sticlă transparentă în formă de picătură, 
toate uşor strâmbe. În chip de etichetă pe fiecare era marcată, 
cu vopsea neagră, o hieroglifă sau un fel de literă, dintr-un 
alfabet necunoscut mie. 

Vernon Quayle a dat jos câteva sticluţe şi le-a destupat pe 
rând, scoțând câte un pic din pulberea dinăuntru, cu o pensetă 
lată, şi punând această combinaţie de prafuri într-un mojar din 
marmură neagră. Cu ce luase din vreo zece flacoane n-ar fi 
putut acoperi nici cât o monedă pe fundul mojarului. S-a apucat 
să macine amestecul acela cu un pisălog, pentru a obţine o 
pulbere şi mai fină, iar zgomotul mă zgâria atât de rău pe nervii 
întinşi la maximum, încât am simţit nevoia să vorbesc ca să 
elimin cumplita încordare, aşa că am rostit primul lucru care mi- 
a trecut prin minte: 

— Mă tot întreb ce aveţi în sticluţele acelea, domnule Quayle. 

— Preparate din elemente esenţiale provenite din ierburi, 
plante, insecte, animale, a zis el, cu un aer absent. Lucruri 
frumoase. Lucruri preţioase. Lucruri dotate cu o putere 
intrinsecă sau care au dobândit această putere într-un fel sau 
altul. 

— Oh. Dar seamănă cu nişte prafuri obişnuite. 

— Prafuri. Cenuşă. Particulele de putere neînsufleţită au fost 
zdrobite sau arse, în fine, distruse în mod adecvat. 

— Distruse?! Dar de ce? 

Lăsând pisălogul din mână, a răsturnat picul acela de pulbere 
cenuşie pe o lamelă de sticlă. 

— N-are niciun rost să-ţi răspund la întrebare, a zis el. Având 
în vedere că nu ai cunoştinţele necesare pentru a putea 
înţelege. 

— Fie-mi scuzată ignoranţa. Pot să te întreb ce vei face? 

Se spăla pe mâini cu grijă în micul lavoar de laborator, aflat la 
capătul banchetei, iar acum şi-a întors ochii cenuşii e mine, 
privindu-mă dispreţuitor, pe sub pleoapele grele. 

— Ţi-aş sugera să-ți stăpâneşti atât temerile, cât şi 
curiozitatea. Doar nu-ţi închipui că voi face aidoma lui 
Glendower, pe care Shakespeare l-a pus să pretindă că poate 
chema spirite din vastele adâncuri? Prostii. 


— Nu... nu mi-am închipuit aşa ceva, domnule Quayle. Dar 
sunt convinsă că prin studiile dumitale în domeniul ştiinţelor 
naturale ai putut explora zone de cunoaştere absolut 
neobişnuite. 

— Ce frază discretă, exersată cu minuţiozitate, nu?! Tinea 
mâinile deasupra unei spirtiere, ca să se usuce, deşi ar fi putut 
folosi un prosop. Întrucât ai firava speranţă că te-aş putea ajuta 
să rezolvi o anumită problemă, rezişti tentaţiei de a mă face 
ţăcănit, ocultist, adorator al diavolului sau să-mi aplici cine ştie 
ce alt epitet dramatic care ţi-ar trece prin minte. 

Privea gânditor în jos la flăcăruia albastră aproape invizibilă. 

— Nu va fi chemat niciun spirit, te asigur. Hai să-ţi spun ceva 
foarte simplu. Nu există spirite, demoni, îngeri, stihii, nu există 
nimic supranatural în Univers. Există doar energii şi forţe, nici 
bune, nici rele, care pot fi folosite de cei care ştiu sau au 
îndemânarea de a le struni. Aşa-numitele puteri supranaturale 
sunt de fapt acelea pe care savanții nu le pot explica, deoarece 
ei nu pot înţelege cauzele decât la nivelul materiei. 

Înţelegeam doar foarte vag ce îmi spunea el, dar totuşi mă 
treceau fiori reci pe şira spinării; în acel moment părea mult mai 
inuman decât înspăimântătoarea creatură care ar fi încercat cu 
adevărat să invoce demonii. A luat lamela de sticlă, s-a aşezat 
la birou, a pus-o jos şi a atins cu degetul mica grămăjoară de 
praf cenuşiu. A băgat apoi degetul în gură, pe urmă l-a pus din 
nou pe pulberea de pe lamelă, a tras pe nas, ca şi cum l-ar fi 
prizat, întâi cu o nară, după aceea cu cealaltă, repetând 
procesul de câteva ori, iar la sfârşit a răsturnat în palmă ce mai 
rămăsese din pulbere şi a început să se frece tacticos pe mâini. 

Mi s-a făcut greață şi am avut senzaţia că în cameră se 
întunecase, deşi razele soarelui pătrundeau în continuare prin 
ferestrele înalte. A pus deoparte lamela de sticlă, şi-a împreunat 
mâinile pe birou şi a zis: 

— Acum, Eleanor mă va asista. 

Am tresărit, repetând: 

— Eleanor?! Vernon Quayle nu mi-a răspuns, continuând să 
privească parcă în gol. Avea un fel de detaşare care m-a dus 
iarăşi cu gândul la Rild, amintindu-mi cum stăteam în picioare în 
faţa lui în măreaţa mănăstire Galdong, aşteptând... 

Aproape că nici n-am fost surprinsă când uşa s-a deschis şi în 
Camera rotundă a intrat Eleanor. 


— Jani, tu erai, a rostit ea cu vocea stinsă, şi în ochii ei apăru 
pentru o clipă iluzia unei mulţumiri, care a fost înlocuită însă 
numaidecât cu o expresie de îngrijorare şi panică. Oh. De ce ai 
venit? 

M-am ridicat, zâmbind, şi am pornit spre ea să o sărut. Era 
îmbrăcată cu o rochie albă de in, cu corsajul bluzat, pe care erau 
cusute fâşii de catifea bej. Avea faţa palidă şi părul lipsit de 
strălucire. Glasul lui Vernon Quayle m-a oprit: 

— Niciun fel de atingere sau de contact, te rog, a zis el tăios. 
Orice tulburare emoţională poate dăuna problemei noastre. la 
loc, Jani. Eleanor, fii bună şi aşază-te şi tu pe scaunul unde stai 
de obicei. 

M-am supus îmbufnată. Fără nici măcar să pară resemnată, 
Eleanor s-a instalat în cel mai mare dintre cele trei fotolii negre 
lăcuite, cu spatele la peretele vestic al Camerei rotunde. Pentru 
prima oară, am remarcat că acest fotoliu era plasat pe o 
platformă nu tocmai circulară, cam la cinci centimetri de la sol, 
fiind montat pe rotile astfel încât să se poată învârti. 

Vernon Quayle s-a dus la unul dintre dulapuri, a scos de acolo 
tava, bolul şi sticla cu lichidul acela ca tuşul. Mi-am încleştat 
degetele unele de altele ca să nu-mi tremure mâinile şi l-am 
urmărit cum turna lichidul în bolul de cristal, ducându-i-l apoi lui 
Eleanor. Fără să rostească niciun cuvânt, Eleanor a luat vasul şi 
a privit fix suprafaţa tuşului. Vernon Quayle stătea în picioare în 
faţa ei, cu mâinile întinse înainte, cu degetele împreunate şi 
palmele lipite. Respirația ei a devenit mai rară, tot mai rară, şi 
pleoapele i s-au lăsat, închizându-se pe jumătate. După câteva 
secunde, a scos un oftat prelung şi a închis ochii complet. 

Vernon Quayle i-a luat castronul din mâini, iar acestea i-au 
căzut moi în poală. 

— Acum va avea nevoie de medalion, a zis el, şi am tresărit 
auzind ce ton normal avea. 

Am desfăcut lanţul de la gât şi am ezitat: 

— Pot să mă mişc? am şoptit eu. 

— Sigur că da. Nu-şi lua ochii de la Eleanor, iar vocea lui 
devenise irascibilă. Poţi să vorbeşti şi să te mişti, doar dacă nu-ți 
interzic eu să o faci. Eleanor nu poate fi nicidecum tulburată. 

M-am dus la el şi i-am întins medalionul. Arătând din cap spre 
Eleanor, mi-a spus: 

— Dă-i-l direct ei. 


Ţinând medalionul lângă mâinile ei inerte, l-am auzit rostind: 

— Eleanor, ia acest medalion. 

Eleanor a ridicat mâinile, a luat în palmele făcute căuş atât 
discul de argint cât şi lanţul, fără să bâjbâie deloc, după care a 
strâns degetele. Vernon Quayle a zis: 

— Acest obiect a fost multă vreme în posesia unei persoane 
pe care vreau s-o găsesc. Ai înţeles? 

— Da. Avea vocea monotonă şi lipsită parcă de viaţă. 

— Va trebui să te întorci în timp cu şase ani sau mai mult ca 
să cunoşti acea persoană. 

A urmat o tăcere ce mi s-a părut infinită, după care Eleanor a 
ZIS: 

— Un bărbat. Tânăr. Brunet. Poartă uniformă şi... 

Vernon Quayle a întrerupt-o destul de brusc: 

— El e. Acum, ocupă-te să-l cunoşti. 

Timp de cinci minute nu s-a rostit niciun cuvânt. Am văzut 
cum mâinile lui Eleanor se încleştau pe medalion, îl strângeau; 
am zărit broboanele de transpiraţie de pe fruntea ei şi de 
deasupra buzei. În cele din urmă Vernon Quayle a spus: 

— Acum, întoarce-te la ziua de azi. 

După alte cinci minute, Eleanor a spus: „Da”. 

— Trăieşte? 

— Da. Aceeaşi voce anostă, dar fără niciun fel de ezitare. 

În ciuda groazei care pusese stăpânire pe mine, am simţit un 
val de bucurie la auzul acestui cuvânt. Vernon Quayle a spus: 


— ÎI vezi? 

O lungă pauză, după care: 
— Nu. 

— Vezi ce e în jurul lui? 

— Nu. 


— De ce nu vezi? 

— Există o barieră. 

— Ceva material? 

— Nu. Negru. Puternic. 

— Odihneşte-te. 

Trupul încordat al lui Eleanor s-a relaxat. Soţul ei s-a întors 
multă grijă a luat o pereche de mănuşi albe pe care a început să 
şi le pună. 

— Extrem de interesant, a zis el. Am dat peste o energie 
neaşteptată care opune rezistenţă în faţa clarviziunii lui Eleanor. 


S-a dus la o hartă de pe perete, care înfăţişa parcă un cer 
văzut noaptea cu diferite constelații, după care a consultat o 
carte cu coperte uzate din piele. 

— Fii, te rog, atât de drăguță şi trage toate cele patru storuri, 
a zis el. Se pare că trebuie să adunăm mai multă forţă. 

M-am ridicat şi m-am dus să trag de cele patru şnururi groase 
care acționau storurile de la ferestrele înalte. Când am terminat, 
tot mai era un pic de lumină în cameră, parţial de la spirtiera pe 
care Vernon Quayle o mutase pe un soclu, iar restul de la nişte 
dungi luminoase care se vedeau acum pe pardoseala cu dale, 
formând un cerc mare cu raze ce porneau din centru spre 
circumferință. Vernon Quayle a tras în centrul cercului scaunul 
pe care stătea Eleanor, după care a început să îl rotească puţin, 
cu doi centimetri la fiecare mişcare, urmărind dungile 
luminoase. Pe harta cu stele se afla un cerc similar şi mi-am dat 
seama că desenul de pe podea nu era altceva decât un compas 
uriaş, de care se folosea pentru a fixa cu precizie poziţia lui 
Eleanor. 

— Stai jos, mi-a zis el, şi te rog să nu vorbeşti şi să nu te mişti 
până nu-ţi dau eu voie. 

M-am conformat dorinţei lui. Şi-a scos mănuşile albe, cu grijă 
parcă să nu le atingă cu degetele. A aruncat mănuşile pe birou, 
apoi s-a dus în spatele lui Eleanor şi şi-a lipit palmele de 
tâmplele ei. La licărirea palidă şi lugubră a spirtierei şi în 
luminozitatea ce venea din pardoseală, am văzut ochii lui larg 
deschişi, iar ochii aceia nu mai erau mohorâţi, ci semănau brusc 
cu doi tăciuni uriaşi, cu străluciri roşiatice. 

Vocea lui melodioasă a rostit: 

— Acum, Eleanor. Il căutăm pe omul acela. 

O bucată de timp, care mi s-a părut parcă un veac, nu s-a 
auzit niciun sunet. Nici măcar zgomotul respirației lor. După 
care Eleanor a zis: 

— Văd ce e în jurul lui. 

Vernon Quayle a zis: 

— Aproape? Departe? 

— Cred că... aproape. 

— Există vreo mare între noi? 

O lungă pauză, după care: 

— Nu. Nicio mare. 

— Descrie ce vezi. 


— Un râu. Un râu lat. Mult fum. Multă circulaţie. Macarale. 

— Un port. Fusese mai degrabă o afirmaţie, decât o întrebare. 

— Daaa... Cuvântul a fost rostit încet, cu o oarecare ezitare. 
Dar nu văd marea. Nu e pe-acolo. 

— Prin urmare e un port fluvial. 

— Da. 

— Pe el îl vezi acum? 

— Nu. E întuneric. Vocea i-a devenit tărăgănată. Însă e şi el 
acolo... deasupra locului acela subteran... cu butoaiele mari... 
iar în mână are colţul de elefant din care ţâşnesc războinici... 
Ultimele cuvinte semănau mai degrabă cu o bolboroseală, ca şi 
cum i s-ar fi scurs din mădulare toată puterea şi acum era 
aproape sleită. 

— Continuă, i-a spus Vernon Quayle. 

— Nu mai am ce spune, a şoptit ea. 

— Continuă. 

Ceva s-a adunat parcă pulsând în cameră, imperativ, 
intangibil, iar după o lungă tăcere Eleanor a zis cu o voce 
tremurândă şi îndurerată: 

— Fluviul merge mai departe, trece printre cele două turnuri 
gotice... unde se află podul... coboară spre locul... spre locul 
unde cândva demult trupurile zăceau în lanţuri... timp de trei 
maree. 

— Ajunge! 

Vernon Quayle şi-a luat brusc mâinile de la tâmplele lui 
Eleanor şi a prins-o de umeri, când a văzut că se clatină în 
scaun. La strălucirea aceea spectrală cu nuanţe bleu-verzui am 
desluşit limpede expresia triumfătoare de pe chipul lui, când s-a 
întors spre mine, rostind: „Storurile!”. Când am terminat să le 
ridic, l-am găsit aşezat din nou la biroul lui în formă de semilună. 
Eleanor stătea moale ca o cârpă, dar cu ochii deschişi. Am dat 
fuga şi am îngenuncheat lângă ea, frecându-i mâinile îngheţate. 
Zâmbindu-mi stins, mi-a şoptit: 

— Mă simt bine, Jani, nu-ţi face griji. 

— Ba nu te simţi bine! Furioasă, am întors capul spre Vernon 
Quayle: N-am ştiut că o vei folosi pe Eleanor ca... mediu. 

Ridicând din sprâncenele argintii, mi-a răspuns: 

— Dacă prin acest cuvânt înţelegi o persoană care 
funcţionează ca o cale de comunicare între lumea aceasta şi 
lumea nevăzută, să ştii că faci o mare greşeală. N-am făcut 


decât să trasez liniile eterice care leagă acest talisman de 
proprietarul lui anterior, recurgând în acest scop la energiile 
mentale substanţiale ale lui Eleanor. Şi la ale mele, deopotrivă, 
care sunt cumva mai substanţiale, a adăugat el, privindu-şi 
mâinile. 

Mâhnită şi descurajată, am tras aer în piept să spun ceva 
furioasă, nici eu nu ştiam ce, când Vernon Quayle a continuat: 

— Sper că eşti mulţumită de rezultatul acestui experiment. 

— Poftim?! am tipat eu, uitându-mă urât la el. 

— Dacă ai uitat cumva, îţi amintesc că ne-am propus aflăm pe 
unde se află prietenul tău. 

Eleanor m-a strâns de mână şi s-a ridicat în picioare. 
Ridicându-mă şi eu cu ea, mi-a vârât în pumn medalionul cu 
lanţul şi a zis: 

— Acum, mă duc să mă odihnesc un pic. La revedere, Jani. 

— Oh, lasă-mă să te conduc în camera ta, te rog, Eleanor 
draga mea. 

A clătinat din cap: 

— Nu, Jani, nu. La revedere. Şi, întorcându-se, a ieşit cu paşi 
rari din Camera rotundă, închizând uşa. 

— N-ar trebui să mai ai nicio dificultate acum, a zis Vernon 
Quayle. 

Cu un mare efort, mi-am smuls gândurile de la Eleanor şi am 
încercat să-mi amintesc ce se spusese în acele minute stranii 
când Vernon Quayle trimisese o parte din fiinţa lui Eleanor într-o 
lume de umbre, în căutarea unui bărbat pe care ea nu-l întâlnise 
niciodată. In cele din urmă, am spus: 

— Din păcate, domnule Quayle, nu-mi aduc aminte exact 
cuvintele ei. A pomenit ceva de un port fluvial şi de un loc 
subteran, cu nişte butoaie. Mi-am scormonit mintea, căznindu- 
mă să prind din nou vocea aceea lipsită de viaţă. Două turnuri... 
şi un pod. Pe urmă ceva despre nişte trupuri în lanţuri şi trei 
maree. 

S-a uitat parcă prin mine, plin de dispreţ: 

— Deducţia este foarte simplă, desigur. S-a stabilit că nu 
există nicio mare între prietenul tău şi noi, prin urmare se află în 
această ţară. Singurul pod fluvial din apropierea unui pod cu 
două turnuri gotice, un pod care se deschide, este la Londra. 
Podul se numeşte Tower Bridge şi se află pesemne foarte 


aproape de locul unde se găseşte, în acest moment, prietenul 
tău, căci altminteri Eleanor nu l-ar fi perceput. 

— Oh! 

Inima îmi bătea năvalnic, atât de nelinişte, cât şi de emoție. 
Aproape că mă speria gândul că Domnul putea fi aşa de 
aproape. Mi-l închipuisem întotdeauna prin locuri foarte 
îndepărtate. Şi cum era posibil să trăiască în acelaşi oraş cu 
părinţii lui şi să nu le dea niciun semn de viaţă?! 

— Nu mi-am dat seama că Eleanor se referea la Tower Bridge. 
Am auzit de el, dar nu cunosc Londra. 

— Aha. Află atunci că pe malul nordic al Tamisei, lângă 
Wapping Wall, s-a aflat cândva Docul Execuţiilor, unde erau 
omorâţi piraţii şi cei care se sfădeau cu judecătorul Jeffreys, cel 
care condamna oamenii la  spânzurătoare.  Plăcerea 
judecătorului ăsta era să stea şi să bea într-o tavernă de pe 
malul fluviului, urmărind execuțiile. Cadavrele erau apoi date 
jos, legate cu lanţuri ca să fie mai grele şi puse apoi pe plajă, 
unde erau lăsate timp de trei maree, considerându-se că după 
aceea oamenii erau morţi de-a binelea. Făcând o pauză, Vernon 
Quayle s-a uitat la mine oarecum curios: Văd că nu tresari la o 
asemenea poveste, cum ar face majoritatea tinerelor. 

l-am răspuns aproape enervată, gândul fiindu-mi în altă parte: 

— Am crescut printre nişte oameni pentru care moartea nu 
este prea importantă, oameni care se poartă cu cadavrele la fel 
de sinistru ca judecătorul din poveste, domnule Quayle. 
Înseamnă că Adam Gascoyne ar putea fi în... în Wapping? Asta 
nu e cumva în East End, unde trăiesc oamenii foarte sărmani? 

— Poate că face pe misionarul, a zis Vernon Quayle, pe un ton 
sec. Oricum, nu cred că e cazul să-ţi pierzi vremea cu speculaţii 
inutile. Mă gândesc că un loc subteran cu nişte butoaie mari ar 
putea fi pivniţa unei taverne. Ridicându-se în picioare, s-a dus la 
uşă şi a deschis-o, poftindu-mă să plec. Dacă memoria nu mă 
înşală, numele tavernei unde judecătorul Jeffreys îşi satisfăcea 
poftele era The Red Cow, deşi mai sunt şi alte cârciumi pe malul 
fluviului, în acea zonă. Nu ştiu ce interpretare s-ar putea da 
remarcii: „colţul de elefant din care ţâşnesc războinici”. Se prea 
poate ca semnificaţia acestor cuvinte să ţi se dezvăluie în scurt 
timp, însă după opinia mea e vorba de un amănunt fără 
importanţă. Şi acum o să te conduc. 


La o oră după ce am plecat de la Merlin's Keep, stăteam în 
salonaşul doamnei Stafford împreună cu David Hayward. Mă 
aştepta deja acolo, pentru că îi spusesem mai devreme că 
voiam să mă întâlnesc cu el. 

Când am terminat de povestit, a oftat lung, cu un aer absolut 
perplex. 

— Doamne, Jani, zău aşa, pare atât de... ireal şi de sinistru. 

— Se prea poate, dar asta nu contează. Acum, nu-mi rămâne 
decât să aflu dacă Domnul este într-adevăr acolo, în locul acela 
de lângă Tower Bridge. 

— Le scrii părinţilor lui? 

— Nu. Aşa m-am gândit iniţial, dar pe urmă m-am răzgândit; 
n-aş vrea să le dau speranţe deşarte, când s-ar putea ca toată 
tărăşenia să fie doar o imensă gogoriţă. 

— Însă nici tu nu crezi asta, aşa-i? 

— Păi... nu ştiu ce să zic. Simt oricum că Vernon Quayle are 
nişte puteri, în care foarte puţini oameni ar fi dispuşi să creadă; 
şi mă mai gândesc totodată că... ar trebui să descifrez un fel de 
şaradă. Regret că nu-mi mai amintesc de multe dintre lucrurile 
spuse de Oracolul din Galdong, de lucrurile spuse de Rild, care 
nu-mi revin în memorie decât după ce s-au petrecut aievea. 

— Fii cu băgare de seamă, Jani. Nu ştii niciodată la ce te poţi 
aştepta de la un om ca Vernon Quayle. Eleanor a rămas tot la 
fel? 

— Din păcate, da. Mi-am dus palmele la ochi. De-aia îl şi urăsc 
atât de mult. O foloseşte pentru practicile lui oribile, storcând 
toată vlaga din ea. David, dacă am să plec un timp să-l găsesc 
pe Domnul, să nu crezi că o părăsesc. Am lăsat mâinile în jos şi 
l-am privit: am puternicul sentiment că toate aceste întâmplări 
şi fapte fac parte din acelaşi tot. Simt că, dacă vreau să o ajut 
pe Eleanor, trebuie să-l găsesc pe Domnul, dar nu-mi cere să-ţi 
explic de ce, fiindcă nu ştiu. 

A întors capul şi i-am văzut expresia încordată şi fălcile 
încleştate. 

— Cum ar putea cineva s-o mai ajute pe Eleanor? 

— Nu ştiu. Nu-mi rămâne decât să îmi urmez instinctul. 

Mă studia acum cu atenţie: 

— Da, a rostit el. Bine, am încredere în instinctul tău, Jani. 

Două zile mai târziu, coboram în Waterloo Station, cu o valiză 
în mână. Am luat de la gară o birjă dichisită, care m-a dus la o 


adresă pe Grays Inn Road. Acolo, se afla un magazin unde se 
vindeau ţigări şi dulciuri, unde patroni erau un fost soldat şi 
soţia lui, domnul şi doamna Bailey. Până la pensionarea în urmă 
cu cinci ani a soţului ei, care fusese soldat, doamna Bailey 
lucrase ca bucătăreasă, vreme de treizeci de de ani, la Leydon 
Hall, casa din Lincolnshire a părinţilor lui David. O ştia de când 
era mic, ţinea enorm la ea şi îi scria cam de două-trei ori pe an. 
lar ea continua să-i trimită în fiecare an un tort de ziua lui şi un 
puding de Crăciun. 

David îi trimisese o telegramă, urmată de o scrisoare, aşa că, 
atunci când am ajuns spre seară, ea şi soţul ei mă aşteptau. 
Locuiau deasupra prăvăliei, unde îmi pregătiseră şi mie o odaie, 
cu mobilă bine lustruită, aşternuturi albe ca zăpada şi foarte 
scrobite; într-un vas de sticlă roşu şi verde, care părea la mare 
preţ în casa lor, îmi puseseră flori. 

Doamna Bailey era durdulie şi mămoasă, cocoloşindu-mă de 
parcă aş fi avut zece ani. Domnul Bailey, fostul sergent Bailey, 
avea un aer respingător, dar după ce am stat cinci minute în 
compania lui mi-a venit să-l strâng în braţe pentru că după felul 
de a vorbi şi după gesturile afectate era leit Sembur. 

— Bine, atunci, domnişoară Jani. Ţi-ai pus toate lucruşoarele 
frumos la loc? Bun. Putem bea deci o cană de ceai. Conaşul 
David e sănătos tun, aşa-i? Nevesti-mii îi e mereu teamă că 
băiatul nu mănâncă destul. la aşază-te acum frumos jos şi fă-te 
comodă. Cu un gest curtenitor, a tras un scaun de sub masa de 
bucătărie, care sclipea de curăţenie, mi l-a ţinut să mă instalez, 
după care a strigat: Harriet! Hai încoace, draga mea. 
Domnişoara Jani a terminat. Mă ocup eu să închid prăvălia, cât 
aduci tu ceaiul. 

Erau amândoi buni şi blânzi şi pesemne că m-aş fi putut 
bucura mult mai mult de acea seară petrecută cu ei, dacă nu aş 
fi fost atât de preocupată şi neliniştită ştiind ce mă aştepta a 
doua zi. Au rămas vizibil uimiţi, aflând că aveam de gând să mă 
duc la The Red Cow, în Wapping, pentru a-l căuta pe un vechi 
prieten, însă nu mi-au pus niciun fel de întrebări. 

Indesându-şi pipa cu degetul înnegrit, domnul Bailey a zis: 

— Nu se poate duce singură, Harriet. Ştii cum e în Wapping. 
Lume proastă, plin de haimanale şi derbedei. 

— Oh, vă rog nu vă faceţi griji, m-am grăbit eu să-i liniştesc. 
lau o trăsură exact până la uşa tavernei. Şi, oricum, nu sunt 


deloc speriată. Am stat într-un orfelinat din Bermondsey, aşa că 
sunt deprinsă cu... oameni de felul ăsta. 

— Te duci cu ea, Albert Bailey, a decretat doamna Bailey cu 
fermitate. Cum să mai dau eu ochii cu conaşul David, dacă fata 
asta ar păţi ceva?! 

— Bine, draga mea. S-a făcut. 

Domnul Bailey s-a încruntat la mine, cum făcuse de atâtea ori 
şi Sembur când se aştepta să-l contrazic, socotind că mă putea 
astâmpăra dacă făcea pe durul. N-aveam de gând să-l contrazic, 
întrucât nu cunoşteam Londra şi îmi părea bine să fiu însoţită de 
un londonez, însă intuiam că domnului Bailey i-ar fi plăcut să 
simtă că a repurtat o victorie, exact cum făcea şi Sembur, aşa 
că am zis spăşită: 

— Prea bine, domnule Bailey. 

A doua zi nu l-am mai lăsat însă să câştige; am jurat că mai 
bine mergeam pe jos până în Wapping, decât să ştiu că la 
plecare nu voia să ia de la mine bani suficienţi pentru birjă. 

Dacă n-aş fi fost atât de încordată, călătoria cu birja m-ar fi 
fascinat în mod cert, pentru că tot drumul domnul Bailey mi-a 
arătat numai lucruri interesante. Am trecut huruind pe Holbom, 
pe urmă peste viaduct am intrat în Newgate, dincolo de marele 
dom al catedralei St. Paul, după aceea în continuare prin 
Cheapside şi Poultry. Acum traficul era aglomerat, iar trotuarele 
erau înţesate de trecători care se îmbulzeau unii în alţii. In 
apropiere de Banca Angliei am rămas blocaţi o vreme într-o 
îngrămădeală de birje, căruţe, harabale şi trăsuri; pe urmă, am 
cotit în jos spre Monument. După nici zece minute, am dat cu 
ochii de Tower Bridge şi de Tower of London, însă nici n-am 
apucat să le privesc, că ne-am afundat numaidecât în altă lume 
- cu străzi înguste şi sinistre, cu depozite înnegrite de fum şi 
locuinţe jalnice. 

Câini vagabonzi, jigăriţi şi costelivi scurmau peste tot după 
ceva de mâncare. Cete de copii se jucau pe străzile pline de 
gunoaie jocuri pe care le ştiam şi eu de la orfelinat: leapşa pe 
fuate, şotron, v-aţi-ascunselea. Cu hainele lor vechi şi peticite, 
cârpite, prea mici uneori, semănau pesemne tare mult cu mine 
când eram la Orfelinatul Adelaide Crocker, numai că pe noi 
acolo ne ţineau foarte curate. Bărbaţi cu şorţuri de piele, 
îmbrăcaţi în salopete sau în pantaloni de catifea uzaţi, cu 
bretele, îşi vedeau de treaba lor sau stăteau la taclale pe la 


colţuri. Femeile se strigau unele pe altele din pragul uşii sau de 
la fereastră, peste stradă. 

Birja noastră îi făcea pe mulţi să se holbeze prosteşte, iar în 
scurt timp birjarul a început să înjure şi să plesnească din bici ca 
să-i alunge pe puştanii care voiau să se agaţe de spatele birjei. 
În cele din urmă a oprit, refuzând să meargă mai departe 

— Hei?! a strigat domnul Bailey, indignat. Ce-nseamnă asta? 
De ce-ai oprit aici? 

— Nu mă opresc, omule, mă întorc din drum, asta fac, a zis 
birjarul hotărât. Puşlamalele astea sunt în stare să mă lase fără 
roţi. Dacă ar putea ar lăsa şi caii ăştia fără picioare, zău aşa. 

Domnul Bailey îl făcea păduche mizerabil şi îl ameninţa că îl 
învăţa el minte imediat, când m-am hotărât să intervin: 

— Vă rog, domnule Bailey, haideţi să mergem pe jos în 
continuare. Uitaţi, strada asta se cheamă Wapping Wall, aşa că 
nu mai avem mult de mers. 

Priviţi de vreo zece ţânci - fetiţe şi băieţi - am coborât din 
birjă. Domnul Bailey i-a plătit birjarului, spunându-i că s-a şters 
pe bot de bacşiş, după care, cu un gest galant şi protocolar, mi- 
a oferit braţul. În cealaltă mână avea un baston care s-a dovedit 
curând foarte util; aveam în urma noastră un alai de copii care 
topăiau şi ne dădeau târcoale, cântând şi vorbind zeflemitor, 
unele fete maimuţărindu-se exagerat. 

— Uhuhu, uite-o pe lady Bosumflici! 

— De unde ai pălăria aia, puicuţo?! 

— La-la tra-la-la-la... 

Domnul Bailey a plesnit peste picioare cu bastonul vreo două 
obrăznicături de băieţi, însă nu se încumeta să procedeze fel şi 
cu fetele care numaidecât au început să se apropie, ţopăind pe 
lângă din ce în ce îndrăzneţe. In orice altă împrejurare, 
incidentul mi s-ar fi părut de-a dreptul hazliu şi m-aş fi amuzat 
pesemne copios, însă astăzi nu suportam zgomotul şi agitația. 
Fata cea mai mare din grup avea probabil 14 sau 15 ani, fiind 
aproape de înălţimea mea. Am aşteptat până s-a apropiat fudulă 
de mine, bălmăjind tot felul de prostii, după care am înşfăcat-o 
zdravăn de ureche. 

A scos un fel de chelălăit de durere, la care ne-am oprit cu 
toţii. Cei din jur amuţiseră uluiţi. Am tras-o spre mine, mi-am 
azvârlit bărbia în faţă, m-am uitat la ea ameninţător şi, 
scormonind în timp după glasul Janei Burr de pe vremea când 


era la Orfelinatul Adelaide Crocker, i-am zbierat în nas: „Uite ce 
e, puicuţă, dacă nu te astâmperi îţi dau una peste bot de vezi 
stele verzi!”. 

Şi acestea fiind zise, i-am dat un brânci şi, la braţ cu domnul 
Bailey, mi-am văzut de drum. În urma noastră, ceata de puştani 
încremenise. Am aruncat o privire spre domnul Bailey căruia îi 
căzuse pălăria pe sprâncene. Rămăsese şi el cu gura căscată. 

— Oh, pe onoarea mea, a zis el. Zău aşa, domnişoară Jani, eşti 
nemaipomenită! O fată pe cinste! Nici cu puşca nu i-am fi putut 
învăţa minte mai bine, a mai adăugat el, chicotind. 

După încă vreo două minute de mers, am ajuns la colţul 
străzii, unde se afla cârciuma The Red Cow. Un grăsan cu un 
şort împuţit, cu un fel de cange în mână, încerca să deschidă o 
trapă de lemn solidă, montată în pietrele zidului. Un tinerel 
plăpând, cu picioarele goale şi oribil de murdare, stătea şi se 
uita la el, ţinând în mână un colac de funie groasă. 

— Scuzaţi, vă rog, a zis domnul Bailey, cu multă vervă, după 
care a continuat când grăsanul s-a îndreptat de şale. Vorbesc în 
numele acestei tinere doamne. Se interesează de o persoană 
dispărută şi avem toate temeiurile să credem că această 
persoană ar putea sta aici sau prin împrejurimi. 

— Oi fi vreun copoi, te pomeni? a zis grăsanul, bănuitor. 

— Nu. Doar îl căutăm pe tipul ăsta, atâta tot. E pentru tânăra 
doamnă de aici. 

— Păi, cum ziceai că-l cheamă? 

Domnul Bailey s-a uitat la mine. Aşa că am spus: 

— Adam Gascoyne. E brunet, cu ochi... 

— N-am auzit în viaţa mea de el, a răspuns grăsanul, rânjind. 
Ce-a făcut? Te-a lăsat grea şi a dat bir cu fugiţii? 

— Hai încoace după colţ, pramatie spurcată la gură ce eşti, şi- 
ai să vezi pe urmă cum îţi stă ştirb complet, i-a susurat domnul 
Bailey. 

— Încetaţi! am rostit eu tăios. Şi în acel moment pe tinerelul 
acela costeliv l-a apucat un acces de tuse, de-a ajuns să se 
rezeme de zid, gâfâind. Nu se ştie de ce, dar cât a tuşit am tăcut 
cu toţii, după care, când l-am luat de braţ pe domnul Bailey ca 
să-l trag de-acolo, tânărul a spus: 

— Poate se referă la tipu' lu' Molly. 

— Poate, a zis şi grăsanul, aplecându-se să ridice chepengul. 

Ştergându-se la gură cu dosul mâinii, tânărul mi-a spus: 


— E mai burjui, tipu' ăsta? 

Am încuviinţat din cap. 

— Are cam treizeci de ani, părul negru. 

— Ah, ăla e. A închiriat camera din dos, la The Grapes, cam 
acu' doi ani. La nici cinci minute de mers pe jos de-aici, a 
adăugat el, arătând cu degetul. Toţi îi zic Buff. 

— Buff?! 

— Haide odată, 'arold, a zis grăsanul iritat, iar tânărul s-a 
întors cu spatele. 

— Crezi că e vorba de omul pe care îl cauţi, domnişoară Jeni? 
a întrebat domnul Bailey, în timp ce ne pregăteam să plecăm. 

— Nu prea ştiu, am zis eu, neputincioasă. De ce să-şi zică 
Buff? Sau de ce să locuiască într-un asemenea cartier? Şi cine o 
fi Molly? 

— Păi, un fel de prietenă, pesemne, domnişoară Jani, să nu-ți 
fie cu supărare. Tipu' lu' Molly, aşa a zis flăcăul. 

— În fine, măcar aspectul ăsta nu-i atât de dubios ca celelalte. 

— Hm! a făcut domnul Bailey, dregându-şi glasul. Nu, nu 
tocmai, mai ales când părerea asta vine de la o domnişoară. 
Dar, ce-i drept, nu orice fel de domnişoară. 

Taverna împuţită se înălța lângă o cală de lansare pe care 
zăcea într-o rână o barcă cu vâsle tare rablagită, aproape de un 
inel de fier fixat într-o grindă acoperită de muşchi verde. Apa din 
jur avea o pojghiţă de jeg şi murdărie. Pe lângă The Grapes se 
afla o potecă, având o balustradă înaltă pe partea exterioară. 

— Stai un piculeţ, domnişoară Jani, a zis domnul Bailey. A 
deschis uşa şi am zărit înăuntru vreo doi-trei bărbaţi stând în 
picioare la o tejghea în formă de „L”. Duşumeaua era plină de 
rumeguş. 

Mi-am dat seama că domnul Bailey nu voia să intru şi eu, dar 
în acelaşi timp nici nu se încumeta să mă lase singură afară. A 
rămas aşadar în pragul uşii, strigând spre un tip cu şorţ murdar, 
care stătea în spatele tejghelei: 

— la zi, amice, stă pe-aici unul mai filfizon? Cică l-ar chema 
Buff, zicea flăcăul ăla. 

— Se prea poate, a zis tipul, fără tragere de inimă. Dar cine se 
interesează? 

— Cum adică „cine se interesează”?! s-a revoltat domnul 
Bailey. Soră-sa, fireşte, a făcut el, arătând cu degetul spre mine. 


— Păi, asta-i altceva, nu crezi?! Smucind din cap într-o parte, 
cârciumarul a zis: la-o pe cărare, ocoleşti până în spate pe scări, 
prima uşă pe dreapta. 

— Mulţam. Domnul Bailey a păşit înapoi, iar uşa s-a închis 
singură. Sper că n-am făcut rău zicând că eşti sora lui, a şoptit 
el, având în vedere cât de bănuitori sunt indivizii de teapa asta. 
Dacă le spui că eşti soră cu el, se schimbă treaba. 

— Cred că ai procedat foarte bine, domnule Bailey. 

In afară de noi, pe cărare n-ar mai fi încăput nimeni altcineva. 
La jumătatea drumului, domnul Bailey s-a oprit brusc, 
încruntându-se: 

— Scuză-mă, domnişoară Jani, dar vrei să vin şi eu cu 
dumneata? 

— Oh, nu, mulţumesc. Răspunsul îmi venise automat pe buze. 
Dacă era să-l găsesc pe Domnul, ceea ce îmi venea greu să 
cred, preferam să fiu singură când dădeam ochii cu el. Era 
aproape sigur că nu m-ar recunoaşte, şi în plus habar n-aveam 
la ce reacţie m-aş fi putut aştepta din partea lui, când i-aş fi 
spus cine eram. Dar, mai ales, aveam o misiune de rezolvat din 
partea părinţilor lui şi mi-era teamă să nu se înfurie pe mine 
fiindcă interveneam astfel unde nu era treaba mea. 

Frecându-se pe ceafă, cu un aer încurcat şi amărât, domnul 
Bailey a zis: 

— Domnişoară, nu prea se cade să intri singură în odaia 
acestui domn. 

— N-am încotro, domnule Bailey. Oricum, fii liniştit, n-am să 
păţesc nimic. Domnul acesta m-a îngrijit când eram bolnava de 
difterie şi am călătorit sute de mile împreună, prin pustietăţi, 
aşa că nu se poate spune că am fi nişte străini. 

— Doamne ajută, fie, atunci! a zis domnul Bailey, clătinând 
din cap, resemnat. 

Ne-am îndreptat spre capătul cărării şi am cotit la stânga pe o 
terasă spațioasă de unde porneau în jos, spre apă, nişte trepte 
de piatră acoperite cu buruieni. Când ne-am întors cu spatele la 
fluviu, am dat cu ochii de o uşă pe jumătate deschisă, de pe 
care vopseaua se jupuise complet, bătută de vânt şi de ploi. În 
dreapta, dincolo de zidul scund şi dărăpănat al terasei, din 
tavernă se deschidea o fereastră mare şi boltită, care dădea 
spre fluviu. Deasupra ferestrei, se afla un balcon îngust, iar 
acolo, la o măsuţă, stătea un bărbat în cămaşă, cu spatele la 


mine. Făcea ceva cu mâinile pe masă, dar nu-mi dădeam seama 
ce. 

Inima mi-a tresărit, cu un soi de încântare temătoare, iar 
câteva secunde bune mintea mi-a stat parcă în loc. Nu conta că 
nu-i puteam vedea faţa. Ştiam prea bine buclele acelea negre, 
conformaţia capului său, umerii laţi şi puternici. Când zăcusem 
bolnavă în peşteră şi mai târziu, pe durata lungii noastre 
călătorii spre sud, îl privisem ore, zile, săptămâni în şir. Şi acum, 
după şase ani, l-aş fi recunoscut pe Domnul dintr-o mie, fie şi de 
la distanţă. 


13 

M-am întors spre domnul Bailey şi, fără să scot o vorbă, am 
încuviinţat din cap. Şi-a îndreptat ochii spre balcon, după care 
m-a privit zâmbind şi mi-a arătat că-mi ţinea pumnii. Privind în 
jur, s-a dus şi s-a aşezat pe un butoiaş în colţul terasei murdare, 
după care şi-a scos pipa şi punga cu tutun. 

Am tras adânc aer în piept, m-am îndreptat spre uşa 
întredeschisă, am intrat şi am început să urc scările acelea 
soioase. Ultimele trepte coteau la dreapta şi se terminau cu un 
culoar îngust cu podea din scânduri goale şi cu pereţi afumati. 
La prima uşă pe dreapta, m-am oprit, mi-am pipăit pălăria să nu 
fie cumva strâmbă, mi-am încleştat degetele tremurânde pe 
poşetă şi am ciocănit la uşă. 

— Da?! Intră, a strigat glasul lui, dinăuntru. Şi a continuat să 
vorbească, în timp ce am deschis uşa şi am intrat, numai că 
eram prea emoţionată ca să aud ce spunea. Odaia era mică şi 
spre deosebire de tot ce văzusem până aici, înăuntru era foarte 
curat. În aer plutea un iz slab de acid fenic. Într-un colţ al 
camerei, se afla un pat de fier. Salteaua era cam înfundată la 
mijloc. Pe pat era aşternută o cuvertură de un roz pal. 

In odaie, mai erau două scaune de lemn, o masă, un spălător 
cu un lighean mare de porțelan şi o cană, precum şi o draperie 
ce închidea un alcov lângă şemineu. Draperia era puţin trasă, 
aşa că am putut constata că alcovul era folosit ca dulap. Vreo 
două-trei cămăşi, un sacou, un mantou şi nişte pantaloni, toate 
aceste veşminte arătând destul de ponosite. Mai era acolo şi un 
umeraş pe care atârna o rochie albastră de bumbac, bine 
peticită şi cârpită. E a lui Molly, pesemne, m-am gândit eu, vag. 

Stătea în dreptul ferestrei, pe care se zărea fluviul cenuşiu, şi 
făcea ceva cu mâinile. Pe masă se aflau câteva obiecte mici şi 
albe. Apropiindu-mă, am văzut că erau piese de şah - ture, cai şi 
nebuni, nefinisate încă. Fildeş. Mi-am amintit de cuvintele lui 
Eleanor: „...colţul de elefant din care ţâşnesc războinici”. 
Domnul sculpta războinicii de la jocul de şah. Într-o mână, ţinea 
o regină sau un rege, iar în cealaltă un instrument de oţel. 
Răsucea piesa cu îndemânare, scoțând aşchii fine de fildeş şi 
pipăind tot timpul cu buricele degetului mare zona pe care o 
sculpta. Pe urmă, am început să aud ce spunea. 

Vorbea cu o intonaţie veselă, pe care nu i-o ştiam, fără să-şi ia 
ochii de la piesa de şah: 


— ...Auzi glasul celui drag! lată-l, vine, săltând peste coline, 
trecând din munte-n munte... 

Cuvintele mi-erau vag cunoscute, după care mi-am amintit de 
unde le ştiam. Erau din Cântarea Cântărilor, o carte din Biblie pe 
care Sembur, cam fără tragere de inimă, mă lăsase s-o citesc, 
doar după ce îi atrăsesem atenţia că nu putea fi nimic rău, din 
moment ce făcea parte din Biblie. 

— „„„Scoală, draga mea, şi vino! larna a trecut, ploaia a 
încetat. Flori pe câmp s-au arătat şi a sosit vremea cântării! 
Domnul zâmbea cu gura până la urechi, privindu-şi mâinile. Ţi-a 
trecut bâzdâcul, Molly? Dacă da, bagă mâna în buzunarul de la 
haina mea şi ai să găseşti acolo nişte bănuţi, cu care să cumperi 
bere şi puding. 

Am mai făcut un pas înainte, încercând să vorbesc, iar în clipa 
aceea a întors capul şi s-a uitat la mine, zâmbind în continuare, 
fără să se oprească din sculptat. 

— Păi, zi ceva, fato, chiar dacă îmi spui „mai du-te dracu’ bă, 
Buff”. A înclinat capul, iar mâinile i-au încremenit, în timp ce se 
uita la mine: Molly? Tu eşti? A pus jos piesa de şah şi unealta cu 
care lucra, după care s-a ridicat în picioare. Molly? 

În clipa în care am înţeles despre ce era vorba, am simţit în 
tot trupul o durere sfâşietoare. Ochii aceia albaştri nu se uitau la 
mine, ci dincolo de mine, oarecum într-o parte, fără să vadă însă 
nimic. Şocul, mâhnirea şi groaza au pus stăpânire pe mine; 
simţeam o gheară arzătoare pe piept şi în gât. Am auzit 
zgomotul făcut de poşetă când am scăpat-o din mână, am simţit 
cum mi se schimonoseşte toată faţa şi mi-am prins capul cu 
mâinile, scuturându-l într-o parte şi în cealaltă, ca şi cum aş fi 
vrut să tăgăduiesc ce vedeam. 

— Molly? a spus el, din nou. 

În cele din urmă, din gâtlej mi-a ieşit un țipăt disperat: 

— Oh, nu! Nu tu, Domnule, nu tu! 

Încet de tot, şi-a împins scaunul în spate şi a făcut un pas spre 
fereastră, cu faţa la mine, cu capul înclinat uşor pe spate şi cu 
ochii pe jumătate închişi, de parcă ar fi fost complet nedumerit. 
Buzele lui au articulat cuvântul „Domnul...?”, încet, cu un aer 
gânditor. După care a zis: 

— Nimeni nu mi-a spus vreodată aşa, în afară de... 


Ochii aceia goi şi pustii s-au făcut mari de tot, iar pe faţa lui, 
mai palidă decât ştiam eu, s-a ivit brusc o expresie de mare 
încântare. 

— Jani! a exclamat el, râzând, de parcă nu i-ar fi venit să 
creadă că era adevărat. Ce minunat, micuța Jani Burr! 

A întins amândouă mâinile şi, fără să preget nicio clipă, am 
alergat la el şi m-am agăţat de gâtul lui, lipindu-mi obrazul de 
pieptul lui. În ultimele zile de călătorie, când eram extrem de 
slăbită, mă ţinuse adesea aşa. Mi-a atins talia cu mâinile, după 
care l-am auzit râzând iarăşi, ca şi cum ar fi fost luat prin 
surprindere, iar braţele lui m-au înconjurat cu afecţiune. 
Plângeam, mă căzneam să nu plâng, tremuram din toate 
mădularele. L-am auzit spunând: 

— Doamne, cât sunt de prost, Jani. Mă aşteptam să simt în 
braţe fiinţa aceea slăbuţă, pe tine cea de atunci... cât timp a 
trecut? Da, şase ani. Dar ce mare te-ai făcut! 

Scâncind smiorcăit, am izbutit să spun: 

— Îți ud toată cămaşa. 

— E o vechitură. Doar de-astea am. Şi a râs iar. De când 
venisem, râsese mai mult decât se întâmplase în toate 
săptămânile acelea pe care le petrecusem alături de el. M-a 
atins uşor cu mâna pe braţ, pe umăr, pe rochie, pe obraz, pe 
pălăria care mi se strâmbase pe cap şi pe păr. Da, a zis el, te-ai 
făcut mare, Jani. 

Cu părere de rău, am făcut un pas înapoi, m-am întors să iau 
poşeta de pe jos, am găsit o batistă şi am început să mă şterg la 
ochi. Stătea perfect liniştit, ascultând ca şi cum mi-ar fi urmărit 
fiecare mişcare. Când am simţit că puteam vorbi, fără să-mi 
tremure vocea prea mult, am zis: 

— Nici nu ştii cât mă bucur că te-am găsit, Domnule. Adică, 
domnule Gascoyne. lartă-mă, sunt complet zăpăcită şi îngrozitor 
de necăjită că ai... că ai orbit. 

— Stai jos, Jani. Nu, nu mişca scaunul, fiindcă trebuie să ştiu 
unde sunt toate obiectele în cameră. Aşa, perfect. Ce te-a făcut 
să mă cauţi? Şi ce s-a mai întâmplat cu tine în toţi aceşti ani? 
Unde s-a dus accentul ăla caraghios pe care îl aveai? Dar, de 
fapt, cum naiba ai reuşit să mă găseşti? 

Mi-am dus mâna la cap. 


— Oh, Doamne! Sunt atâtea de povestit şi atât de multe 
lucruri pe care vreau să le aud. Greu să te hotărăşti cu ce să 
începi. 

— Am timp cât e hăul, Jani. Oh, Dumnezeule, dar cum rămâne 
cu reputaţia ta? Tot uit mereu că nu mai eşti un copil 

— Sunt cu cineva, care a rămas jos pe terasă, dar oricum nu 
contează, aşa-i? 

— Vrei să-l aduci sau s-o aduci sus? 

— Nu, putem discuta mai degajat doar noi doi. 

— Te-ai schimbat, a remarcat el, zâmbind, dar tot mai spui 
lucrurilor pe nume. 

— Şi tu te-ai schimbat. Nu mai eşti atât... Am ezitat. 

— Arogant? Trufaş? Înfumurat? a completat el, cu un zâmbet 
satisfăcut. Da, cred că m-am mai îndulcit un pic, ba poate m-am 
făcut chiar mai bun. 

— Erai şi tu foarte tânăr. Pe atunci, nu mi-am dat seama de 
asta. 

— Eram groaznic de speriat când m-am trezit pe cap cu o 
fetiţă ca tine, a zis el, chicotind. Mă vedeam soldat ţanţoş, şi nu 
dădacă la copii. 

— Ce bun ai fost cu mine. 

— Nici nu m-aş fi încumetat să fiu altfel, de teamă să nu-mi 
tragi iarăşi vreun şut. 

— Vai, dar mi-am cerut scuze. 

— Aşa e. S-a oprit, după care: Adineaori mi-ai spus pe nume. 

— Da, eşti domnul Gascoyne. Domnul Gascoyne sau ţii la 
gradul militar? 

— Nu, deloc. Crezi că ai putea să-mi spui „Adam”? 

— Am să încerc, am spus zâmbind de propria-mi reacţie. S-ar 
putea să-mi fie cam greu la început. De şase ani pentru mine tot 
„Domnul” ai fost. 

Ochii aceia nevăzători au privit peste mine câteva secunde 
lungi, după care Adam a rostit încetişor: 

— Sunt foarte măgulit că te-ai gândit la mine, Jani Burr. S-a 
ridicat în picioare, luându-şi scaunul. Orice ai spune tu, nu vreau 
să-ţi periclitez buna reputaţie, aşa că o să ieşim pe balcon. Aşa 
voi putea continua să lucrez, în timp ce tu o să-mi povesteşti 
despre tine, iar traficul fluvial, precum şi prietenul tău vor fi 
pentru ochii lumii garanţia faptului că nu facem nimic rău. 
Haide, vino. 


Mi-am scos pălăria şi am ieşit după el pe balcon. Se mişca 
foarte sigur pe el. A pus scaunul meu de cealaltă parte a mesei, 
ca să stăm faţă în faţă. 

— Până să-ţi dai seama cine sunt, ai zis ceva de nişte bere şi 
puding? Ţi-e foame, cumva? 

— Păi, am avut o mică defecţiune de aprovizionare în 
dimineaţa asta. 

— Pe Molly a apucat-o bâzdâcul? 

— Ah. Părea tare amărât. Mda, cam aşa ceva. Pot ieşi să iau 
ceva de mâncare, Jani, dar din păcate n-am cum să-ţi ofer o 
masă ca lumea. 

— Stai prost cu banii? 

— Cam da, până ce termin setul ăsta de piese de şah, a 
recunoscut el, arătând cu mâna spre piesele de fildeş. 
Săptămâna viitoare voi fi din nou bogat. Bătrânul Cheng Wu din 
Limehouse îmi dă pe ele două monede de aur de o liră. 

— Ei bine, întâmplarea face ca azi să fiu bogată, Domnule. 
Adică, Adam. M-am aplecat peste balustrada ruginită şi am 
strigat încetişor: Domnule Bailey. 

Smulgându-şi pipa din gură, a sărit în picioare: 

— Domnişoară Jani? 

— Vrei să fii atât de bun şi să încerci să ne găseşti ceva de 
mâncare? Nişte pui rece, poate, şi nişte şuncă, brânză, pâine 
Las la alegerea dumitale. Oh, şi nişte bere, te rog, iar pentru 
mine limonadă sau suc. 

— S-a făcut, domnişoară. 

— la şi pentru dumneata, domnule Bailey. Voi sta un timp cu 
domnul Gascoyne, aici. Ai bani? 

— Mi-au mai rămas o grămadă de bani din ce mi-ai dat. 
Contează pe mine, domnişoară Jani. Şi a plecat în pas vioi. 

— Soldat vechi. Ca Sembur, a zis Adam Gascoyne. 

— De unde ştii? m-am mirat eu. 

— Vocea, a făcut el, ridicând din umeri. Felul de a fi. Presupun 
că am căpătat un auz foarte fin. În fine... îţi mulţumesc frumos 
pentru ospitalitate, Jani. A aşteptat, ascultând în timp ce mă 
aşezam jos, după care s-a instalat şi el şi a luat piesa de şah şi 
unealta de sculptat. Doamne, câte avem să ne spunem, a zis el, 
apucându-se de lucru. Începe tu, Jani. Dar începe cu începutul. 

Ştiind că nu mă putea vedea, nu m-am jenat să-l studiez 
minuţios. Cămaşa peticită, descheiată la gât, era proaspăt 


spălată, iar cizmele uzate erau frumos lustruite. Slăbise un pic la 
faţă şi avea părul ceva mai lung. Părea mai în vârstă, dar nu 
chiar cu şase ani. Privindu-l, am spus: 

— Ei bine... când m-am trezit în spitalul acela din Gorakhpur 
am constatat că îmi lăsaseşi medalionul. 

Am întins mâna spre braţul lui, ca să-l fac să se oprească din 
lucru, am scos medalionul de sub rochie şi i l-am lipit de degete: 

— L-am purtat mereu de atunci şi niciodată nu-ţi voi putea 
mulţumi suficient că mi l-ai dăruit. A fost talismanul meu... 

Fără să mă grăbesc, m-am apucat să-i spun povestea mea. A 
continuat să lucreze, întrerupându-mă din când în când cu câte 
o întrebare, ascultând cu mare atenţie, pe chipul lui citindu-se 
rând pe rând uimirea, furia, îngrijorarea, veselia şi tot soiul de 
sentimente şi emoţii, pe măsură ce mi-am depănat viaţa din 
ultimii şase ani. Mi-aminteam cât de impasibil fusese cândva, iar 
reacţia lui de acum mă bucura teribil. 

După o jumătate de oră, s-a întors şi domnul Bailey, 
aducându-ne un coş cu hrană rece, împreună cu nişte farfurii şi 
tacâmuri ieftine. 

— Pe-astea le-am împrumutat, a explicat el. E un magazinaş 
tare drăguţ lângă The Tower. 

Mai adusese şi o cană cu capac plină cu bere, o sticlă cu suc, 
nişte pâine proaspătă şi caldă, o bucată de unt, piper, sare şi un 
borcan cu murături. 

— Domnule Bailey, eşti nemaipomenit, l-am lăudat eu. 

— Plăcerea a fost de partea mea, domnişoară. 

Îşi pironise ochii în tavan ca să fie limpede că nu se băga 
unde nu-i fierbea oala şi nu şi i-a coborât până ce nui l-am 
prezentat pe căpitanul Gascoyne, moment în care a luat poziţia 
de drepţi, şi-a lipit pălăria de piept în dreptul inimii, a făcut o 
mică plecăciune şi a strigat: 

— Să trăiţi! Sunt sergentul Bailey de la Third Tower Hamlets. 

— Ţi-ai păstrat şi dumneata raţia cuvenită, sergent? a întrebat 
Adam. Domnişoara Jani a primit o bună educaţie, aşa că nu se 
încumetă niciodată să se aşeze să mănânce până ce toţi 
oamenii şi caii de care răspunde nu au fost îngrijiţi şi hrăniţi cum 
trebuie. 

— Am onoarea să raportez, domnule, că mi-am păstrat raţia 
cuvenită, de care sper să mă bucur jos, pe terasă. 

— Foarte bine, sergent. 


— Să trăiţi! Domnul Bailey a păşit înapoi, a făcut stânga 
împrejur cu multă eleganţă, şi-a lipit zgomotos călcâiele, după 
care a păşit afară din odaie. 

Ne-am luat mâncarea şi băuturile pe balcon şi, în timp ce am 
aşezat friptura pe farfurii, am uns cu unt nişte felii de pâine şi i- 
am turnat bere lui Adam, mi-am continuat povestirea. Dedesubt 
undele fluviului se izbeau de zidul tavernei. Dincolo de celălalt 
mal, într-o negură de fum, se zăreau macaralele din Surrey 
Docks, pe care le ştiam de pe vremea când locuiam la 
Orfelinatul Adelaide Crocker. Mici ambarcaţiuni şi şalande 
mergeau în sus şi în jos pe fluviu, încreţind apele cenușii. De 
pretutindeni se auzeau zgomotele traficului fluvial, în timp ce 
soarele trecea agale peste braţele macaralelor ce sfredeleau 
cerul. 

Când i-am povestit de scrisoarea lui Sembur şi i-am citit copia 
pe care o adusesem cu mine, Adam Gascoyne a lăsat lucrul 
deoparte şi m-a pus să i-o mai citesc o dată. 

— Vasăzică ăsta era adevărul, a rostit el încetişor. Ce treabă 
urâtă. Mă bucur, însă, foarte mult pentru Sembur, fiindcă mi-a 
venit greu întotdeauna să cred în sinceritatea mărturisirilor lui. 
Sper ca povestea asta să nu te apese prea mult, Jani. 

— Nu. La început am fost teribil de amărâtă, dar acum mi-a 
mai trecut. Sunt lucruri întâmplate demult. 

— Bun aşa. A chibzuit câteva momente, după care a spus 
zâmbind larg: Doamne Sfinte, când te gândeşti că am îmbăiat o 
maharani şi am învelit-o la culcare, fără să am habar! 

Terminasem deja de mâncat când am ajuns să-i povestesc 
cum am plecat de la Mer/in's Keep şi m-am mutat în căsuţa de 
la ferma lui Stafford, episod unde am sărit peste vizita lui sir 
Charles şi a lui lady Gascoyne, continuând să-i relatez direct 
cum am dat curs afirmației lui Vernon Quayle, care susţinea că 
putea găsi o persoană dispărută, folosind medalionul pe care îl 
purtam. Am descris procedurile stranii, dar şi prozaice din 
Camera rotundă, precum şi deducţiile făcute de Vernon Quayle, 
pornind de la clarviziunile lui Eleanor. Am continuat apoi, 
povestindu-i cum David Hayward mă trimisese să locuiesc 
câteva zile la soţii Bailey, de unde puteam să-mi încep 
investigaţiile, pe care izbutisem să le încununez de succes mult 
mai repede decât mă aşteptam. 


— Am omis să-ţi povestesc ceva, am încheiat eu, fiindcă nu ti- 
am explicat ce mi s-a întâmplat de am ajuns să apelez la un om 
ca Vernon Quayle ca să te găsească. Te rog, însă, lasă-mă să 
nu-ţi dezvălui încă despre ce e vorba, până ce nu-mi vei spune 
şi povestea ta, Adam. E... ceva separat de ce ţi-am spus până 
acum. 

— Bine, dar întâi trebuie să-mi făgăduieşti ceva, Jani. Pe 
chipul lui se aşternuse o expresie dură şi gravă. Se apucase să 
sculpteze o altă piesă de şah, însă acum a pus-o jos şi s-a întins 
să mă ia de mână. Nu trebuie să mai ai niciodată de-a face cu 
acest Quayle. Niciodată. Nu-i nevoie să-ţi spun cât e de 
periculos, mult mai periculos decât vipera din New Forest. Cum 
ziceai că i-a spus Rild... Mâncăul de suflete, parcă? Sună cam 
dramatic, dar nu-i departe de adevăr, presupun. Quayle e un 
distrugător, Jani. 

— Îl cunoşti, cumva? 

— Nu, a negat el, scuturând nervos din cap. Însă în călătoriile 
mele am întâlnit lucruri destul de ciudate. Ca şi tine, de 
altminteri. Slavă Domnului că ai refuzat să te uiţi în bolul cu 
cerneală. Riscai să te subjuge, cum a păţit prietena ta, Eleanor. 
Pur şi simplu nu trebuie să te mai apropii de el. 

— Nu-ţi pot promite aşa ceva. Vezi tu, e vorba de Eleanor; 
trebuie să mă duc la ea, dacă o să aibă vreodată nevoie de 
mine. 

— Dar nu ai cum să o ajuţi, Jani. Mă strângea acum tare de 
mână, ca şi cum în felul acesta ar fi putut percepe esenţa 
sufletului meu cu ochiul său interior. Din păcate, cred că Eleanor 
nu mai poate fi salvată. Doar dacă Quayle acceptă să o lase în 
pace. 

Am scuturat din cap cu încăpățânare: 

— Aşa s-ar fi putut spune şi despre mine, când mă sufocam şi 
era să mor acolo în peşteră. Dar tu m-ai salvat, nu te-ai dat 
bătut şi nu ţi-ai pierdut speranţa de a mă vedea iar teafără, aşa 
cum nici eu nu-mi pierd speranţa de a o revedea pe Eleanor cea 
de odinioară. Îi datorez enorm. Enorm, Adam. 

Îmi freca uşor încheieturile degetelor cu buricul degetului 
mare, aşa cum făcea cu piesele de şah pe care le sculpta. 

— Bine, Jani, a zis el în cele din urmă, foarte încet. Se pare că 
nu te poţi schimba, asta e. 


Răsuflând uşurată că depăşisem această controversă, am 
spus: 

— Bun, deci, ne-am înţeles. Hai, acum e rândul tău. 

— Vrei să-ţi povestesc? a întrebat el, râzând, şi a pus mâna 
din nou pe fildeş şi pe răzuitoare. Povestea mea e foarte anostă 
în comparaţie cu a ta. Speram să pot rămâne la Gorakhpur până 
ce te mai întremai un pic, însă am fost convocat la Calcutta, de 
unde m-au trimis înapoi în Tibet, însă în partea de răsărit, sus 
prin Darjeeling. Aveam cu mine doi tehnicieni şi trebuia, 
chipurile, să facem o expertiză, însă în realitate ne-am dus acolo 
în recunoaştere. 

A răsucit piesa de şah, pipăind-o cu grijă, după care a 
continuat: 

— Presupun că urma să aibă loc o expediţie înarmată, înspre 
nord. Guvernul cocheta de ani de zile cu ideea asta, temându-se 
de influenţa rusă în acea zonă. 

S-a apucat din nou să sculpteze fildeşul, povestind mai 
departe: 

— Am stat pe-acolo câteva luni, spionând şi cercetând 
terenul, după care m-am întors la Calcutta, m-am certat cu un 
general de brigadă, am fost postat în Egipt, m-am trezit 
participând la cotropirea Sudanului, am fost rănit uşor la 
Omdurman, am fost postat la Cairo, m-am luat la harţă cu un 
general de divizie de pe-acolo, moment în care m-am gândit că 
nu strica până la urmă ca Armata să-şi vadă de treabă şi fără 
mine. 

Încruntându-se, mi-a arătat un nebun: 

— Vezi vreo imperfecţiune, Jani? Parcă are un defect aici, pe 
îmbrăcăminte. 

M-am uitat cu atenţie: 

— Da. Dar e ceva foarte mic. 

— Bun, să-l folosească la piesele negre. Apropo, fiindcă tot a 
venit vorba, ăsta e fildeş de la o femelă de elefant, cel mai bun 
fildeş pentru sculptat, mai ales dacă provine de pe coasta 
răsăriteană a Africii. De obicei, meşterii folosesc o menghină de 
mână, dar se pare că eu mă descurc foarte bine şi fără aşa 
ceva. Unde rămăsesem, Jani? 

— Tocmai plecaseşi din armată. 

— Da, stai să mi-aduc aminte... pe urmă m-am dus la Santa 
Fe, să mă ocup de creşterea cailor. Am cumpărat o parte dintr-o 


crescătorie de cai, iar după un an am ajuns să avem o situaţie 
destul de înfloritoare. Aveam pe atunci doi parteneri sud- 
americani. Pe urmă, însă, sora lui Ramon a făcut o pasiune 
pentru mine, iar cum eu nu i-am răspuns la avansuri m-a acuzat 
că aş fi necinstit-o. Adam şi-a azvârlit capul pe spate, râzând cu 
poftă. După câteva secunde abia, a putut continua: Ne aflam în 
Argentina, aşa că fraţii ei n-aveau încotro şi trebuiau să facă 
ceva, indiferent dacă o credeau sau nu, aşa că am şters-o rapid 
cu trenul la Buenos Aires şi am scăpat nescărmănat. 

Chicotind amuzat, a pus jos răzuitoarea şi a luat o pilă 
triunghiulară dintr-o cutie pe care o avea la îndemână. 

— După aceea, am cutreierat un pic Caraibele, căutând ceva 
de lucru. În cele din urmă, m-am stabilit în Haiti şi m-am apucat 
să export lemn de mahon şi de trandafir. Am avut tot felul de 
probleme, însă Haiti e un loc fascinant, aşa că m-am simţit 
destul de bine acolo. A ridicat din umeri, continuând: Pe urmă, 
am orbit. 

Stătea acum un pic rezemat de spătar, ca şi cum ar fi privit 
spre cer în timp ce lucra. Am simţit din nou durerea şi şocul pe 
care le avusesem când îmi dădusem seama la început că era 
nevăzător, iar vocea mea a răsunat şovăitoare când am 
întrebat: 

— Cum s-a întâmplat? 

— Dumnezeu ştie, Jani. N-am avut niciun accident. Am făcut 
febră mare şi am zăcut vreo trei-patru zile. Când mi-am revenit, 
orbisem. M-am dus la un medic francez în Cap-Haitin şi la un 
medic american în Port-au-Prince, pe urmă am venit în Anglia şi 
am consultat şi aici un specialist. Americanul a zis că era absolut 
consternat, întrucât nu a găsit nimic în neregulă. Francezul a 
spus că s-ar fi putut să fie din cauza unei presiuni asupra 
nervului optic, determinată de cauze necunoscute. Englezul, la 
rândul lui, a zis că toate astea sunt nişte prostii şi aiureli, fiindcă 
după părerea lui boala nervului optic se datora unui virus străin 
pe care îl luasem cine ştie de pe unde. Am mai fost la încă vreo 
patru doctori, dar singurul lucru asupra căruia cu toţii cădeau de 
acord a fost faptul că afecțiunea este incurabilă. 

A râs din nou, fără nici urmă de amărăciune: 

— Recunosc, mie de american mi-a plăcut cel mai mult. 

— De cât timp eşti în Anglia, Adam? 


— Oh, cam de un an şi jumătate. După vreo patru luni de la 
întoarcere am rămas lefter, aşa că m-am dus la moş Cheng Wu. 
Vinde antichităţi şi obiecte orientale de tot felul, ticălosul naibii. 
Am cumpărat adesea de la el, iar uneori i-am şi vândut nişte 
lucruri, pe timpuri, Jani, cu mult înainte de a ne întâlni. În fine, 
mi-a găsit o locuinţă aici şi mi-a zis că puteam învăţa să sculptez 
fildeş. Bunicul lui Cheng Wu, pare-se, fusese orb şi ajunsese 
mare meşter la aşa ceva. Ei bine, din păcate nu cred să ajung 
cândva la o asemenea măiestrie şi nu ştiu deocamdată să lucrez 
în filigran, dar îmi ies piese de şah destul bunicele, pe care 
Cheng Wu le vinde unora convinşi că au fost lucrate în China. 

Şi din nou şi-a lăsat capul pe spate râzând cu poftă şi 
umplându-mi sufletul de un straniu amestec de fericire şi de 
durere. 

— Am fost foarte norocos, a zis el. După o lună de când am 
venit aici, Molly m-a luat sub aripa ei. E irlandeză şi are o căruţă 
şi un măgar, cu care merge să adune troace vechi. Face 
curăţenie, îmi spală, se ceartă cu mine şi nu vrea niciun sfant 
pentru cât munceşte, chiar şi când aş avea să-i dau. 

— Locuieşte aici cu tine? am întrebat eu, amintindu-mi de 
rochia albastră de bumbac pe care o văzusem printre hainele 
lui. Nu se supără dacă mă găseşte aici? 

— Sincer să fiu, nu prea ştiu niciodată la ce să mă aştept din 
partea lui Molly. S-a apucat să şlefuiască piesa de şah cu o pilă 
subţire şi rotunjită. Are un magazin de vechituri lângă Mint, şi o 
odaie deasupra, însă mai stă şi pe-aici când şi când. Cam două- 
trei zile pe săptămână, de obicei. E foarte mărinimoasă şi foarte 
bună cu mine. S-a oprit, ridicând din sprâncene: Nu eşti o 
domnişoară care să se şocheze aşa, cu una, cu două, Jani. 

— Nu, nu prea. Am crescut la Smon Jang, unde a te căsători 
era ceva foarte banal, apoi la Orfelinatul Adelaide Crocker, 
printre fete ca Alice Babana şi Kate Sugativa, care făcuseră 
trotuarul. 

Am şovăit, după care mi-am luat inima în dinţi: 

— Adam, mama şi tatăl tău vor să te întorci acasă. 

Mâinile i-au încremenit, faţa i s-a făcut ca o mască, iar după 
câteva momente a rostit sec şi apăsat: 

— Ce ştii despre părinţii mei, Jani? 

— Cineva de la Foreign Office i-a povestit tatălui tău despre 
scrisoarea lui Sembur, şi oricum ştia deja din rapoartele militare 


că tu ai fost cel trimis să-l aresteze pe Sembur. Au venit la mine 
acasă. Oh, Adam, ştiu că te-ai certat demult cu tatăl tău, dar nu 
te-ai gândit niciodată ce multă suferinţă i-ai pricinuit mamei 
tale?! 

A lăsat pila din mână şi a luat răzuitoarea. 

— Nu e treaba ta, Jani. 

L-am luat de mână şi am spus cu înflăcărare: 

— Oh, ba da, este! Încetează cu răzuitul ăla şi ascultă-mă 
bine, Adam Gascoyne! Mi-ai salvat viaţa şi mi-ai dat medalionul 
tău, darul primit de la mama ta, suvenir, de la un prieten. Prin 
urmare, dacă ai fost sincer atunci, dacă suntem cu adevărat 
prieteni, e ṣi treaba mea ce se întâmplă cu tine. Ai fost nesăbuit 
şi nemilos, dar ce-a fost a trecut acum. Ai spus că nu te vei 
întoarce niciodată acasă, decât dacă te roagă tatăl tău. Ei bine, 
tatăl tău te roagă acum să te întorci acasă. Il ţineam în 
continuare strâns de mână. Adam, tatăl tău se stinge încetul cu 
încetul. Nu e pe patul de moarte, însă nu mai are mult de trăit. 
Te rog, du-te acasă, dacă nu de dragul lui, măcar de dragul 
mamei tale. 

A urmat o lungă tăcere. Ochii aceia nevăzători s-au întors 
spre fluviu; chipul lui era impenetrabil. În cele din urmă, mi-a 
acoperit mâna cu palma şi a rostit gânditor: 

— Ce rău îmi pare că nu te pot vedea. 

Mi-au dat lacrimile. 

— Te rog, Adam. O să faci ce te-am rugat? 

— Nu vreau să fiu crud, Jani. M-am gândit că era mai bine 
pentru mama să mă uite. lar când mi-am pierdut vederea, am 
considerat că era mai bine să mă creadă mort, decât să afle că 
sunt orb şi neputincios. 

— Oh, Adam, nu fi prost, am şoptit eu şi mi-am lipit obrazul de 
mâna lui. De ce nu poţi să înţelegi ce e în sufletul unei femei? 
Cum ţi-ai putut închipui că o mamă îşi poate uita fiul? Sau că ar 
prefera să te ştie mort, decât orb? 

A tăcut un timp, după care a oftat adânc: 

— Întâi mi-ai udat cămaşa pe piept, acum îmi faci leoarcă 
manşeta. Nu ştiu ce se întâmplă cu tine, Jani Burr. Sau Jani 
Saxon. Sau Alteța ta. În toate săptămânile cât am fost 
împreună, deşi ai trecut prin atâtea greutăţi, nu te-am văzut 
plângând decât o dată. 


Am ridicat capul, m-am şters din nou la ochi, am râs printre 
suspine şi m-am grăbit să-mi cer scuze, bâlbâindu-mă. Adam 
Gascoyne nu ştia ce se întâmplă cu mine, însă eu îmi dădusem 
seama brusc. Eram îndrăgostită şi începeam să înţeleg că îl 
iubeam pe Domnul de multă vreme, înainte ca David Hayward 
să sugereze în glumă lucrul ăsta. Plângeam de fericire, 
plângeam de durere, de dor, de disperare, de gelozie sau de 
toate astea la un loc. 

Am stat aşa în tăcere o bucată de vreme şi în cele din urmă a 
spus: 

— Prea bine, Jani. Mă duc acasă, dacă vii şi tu cu mine. Voi 
avea nevoie de tine, mai ales la început. 

— Adam, nu... nu le pot cădea aşa pe cap părinţilor tăi. 

— Nici vorbă de aşa ceva. Eu sunt cel care insistă să fie aşa, 
or dacă mă vor într-adevăr nu mi se pare o condiţie prea greu 
de îndeplinit. Slavă Domnului, casa e mare şi are servitori 
destui. În afară de asta, te-au cunoscut deja, aşa că vor fi 
încântați să locuieşti acolo. Zău, Jani, chiar voi avea nevoie de 
tine. Or să mi se pară amândoi nişte străini după atâţia ani şi n- 
am să ştiu cum să le vorbesc, însă mă simt bine şi degajat cu 
tine, aşa că vei funcţiona ca un fel de... catalizator. Tu te simţi 
bine cu mine? 

— Da, Adam, mă simt bine cu tine. Dar va trebui să mă duc 
mai întâi la părinţii tăi, să-i previn. Am să merg la ei în după- 
amiaza asta, să le spun că te-am găsit. Va trebui să le aduc 
cumva la cunoştinţă că ţi-ai pierdut vederea, şi asta cu cât mai 
multă blândeţe şi delicateţe, după care am să le spun că te vei 
întoarce acasă. 

— Cu condiţia să vii şi tu cu mine. 

— Da. Am să le spun şi asta. Sper să nu fie nicio problemă. 
Când vrei să te întorci acasă, Adam? 

S-a strâmbat, crispat, luându-şi parcă inima în dinţi: 

— Hai să isprăvim o dată cu toată povestea asta. Mâine 
dimineaţă? Vii să mă iei? 

— Da. 

M-am simţit dintr-o dată complet vlăguită şi ştiam că, dacă 
puneam capul pe masă, aş fi putut adormi numaidecât. 

— Eşti obosită, Jani? a întrebat Adam. 

— Mmm. Şi fără să vreau am căscat cu poftă. lartă-mă. 

A râs şi s-a ridicat în picioare. 


— Nici nu mă mir. Hai, merg pe jos cu tine şi cu domnul Bailey 
până la Tower. 

— Oh, dar cine o să te conducă după aceea înapoi? 

— N-am nevoie de însoțitor, pot merge singur kilometri 
întregi. 

Am luat coşurile în care fusese mâncarea şi am spus: 

— Trebuie să spăl vasele şi să i le dau domnului Bailey să le 
ducă înapoi. 

— Bine, vezi că e nişte sodă pe bufet. 

Am isprăvit repede, farfuriile fiind aproape curate. Am 
împachetat şi am pus vasele în cele două coşuleţe şi m-am 
postat în faţa unei oglinzi crăpate, să-mi aranjez pălăria pe cap. 
Oglinda lui Molly, am realizat eu cu o strângere de inimă Adam 
n-avea nevoie de aşa ceva. 

Exact când mă gândeam la asta, uşa s-a deschis şi în cameră 
a intrat o fată, cam de douăzeci şi doi-douăzeci şi trei de ani. 
Era ceva mai înaltă decât mine, cu o talie mică deasupra căreia 
se ridicau proeminenţi sânii mari şi umerii laţi. Era urâţică, cu 
tenul roşu, dar avea ochi frumoşi. Părul spălăcit şi cenuşiu era 
strâns la spate într-un coc, fixat sub o pălărie înclinată pe frunte, 
pe borul căreia stăteau prinse nişte cireşe ponosite. Purta o 
rochie maro peticită, care se vedea că fusese revopsită. Dantela 
albă de pe corsaj, guler şi mâneci era proaspăt spălată şi 
călcată. 

Rezemat de peretele de lângă fereastră, Adam a zis: 

— Ah, Molly, m-ai iertat. Când simt că miroşi a lavandă, ştiu 
că m-ai iertat. Jani, ea e Molly. Molly... Jani. 

A împins uşa închizând-o şi a rămas holbându-se la mine, întâi 
cu mâinile în şold, pe urmă cu degetele la frunte, privindu-mă 
întâi tăios şi bănuitor, după care pe faţa ei s-a întipărit un fel de 
regret plin de tristeţe: 

— Surioara, nu?! a zis ea, zvârlind din cap. Păi, dacă tu eşti 
sora lui, eu sunt Papa de la Roma în carne şi oase. A înclinat 
capul pe spate, studiindu-mă. Deci tu eşti aʻa. 

— Termină cu tâmpeniile tale irlandeze, Molly, draga mea. 
Cum adică ea e aia? 

Molly l-a privit cu un dispreţ plin de compătimire: 

— 'geaba ai învăţat atâta carte, Buff, că tare prost ai rămas, 
ca toţi bărbaţii. Şi s-a postat în faţa mea. Ai venit să-l iei de aici, 
aşa-i? 


— Se întoarce la familia lui. Tatăl lui e grav bolnav. 

— Păi, asta e, toţi ne ducem într-o zi, a zis ea, ridicând din 
umeri. Parcă îi pasă cuiva?! 

— Cuiva îi pasă, Molly. Cuiva care şi-a făcut mari griji pentru 
el, i-am spus eu. 

Ochii i s-au umplut de lacrimi şi s-a frecat la pleoape, furioasă 
pe slăbiciunea ei: 

— L-am avut pentru mine un an şi ceva, or chestia asta nu mi- 
o poate lua nimeni înapoi. Mă bucur însă că se întoarce printre 
ai lui. Când îl iei? 

— Vin mâine dimineaţă, pe la zece. 

— Bun, îl pregătesc să fie gata, cu toate lucrurile spălate şi 
călcate. 

— Îţi mulţumesc, Molly. 

— Mi-aţi face amândouă o mare favoare dacă aţi înceta să 
mai vorbiţi despre mine ca şi cum n-aş fi aici, a zis Adam 
înţepat. 

Molly a pufnit în râs şi s-a dus foarte aproape de el. 

— Ştii ce, Bufi? Vrei să-ţi spun ce-o să fac? O să mă mărit cu 
Sid, care e mort după mine. De fapt, aşa m-ai îndemnat şi tu tot 
timpul. L-a luat de gât, adăugând: însă tot tu rămâi pe primul 
loc, Buff, lua-te-ar naiba să te ia. 

S-a ridicat puţin, i-a tras capul în jos, l-a sărutat lung pe buze, 
după care s-a răsucit în loc şi a ieşit ţanţoşă din cameră. Adam 
şi-a trecut degetele prin păr. M-am întors cu faţa la oglindă să- 
mi pun pălăria, gândindu-mă la Molly, gândindu-mă că aş fi 
putut avea şi eu viaţa ei, strângând boarfe şi vechituri cu un 
măgar şi o căruţă, dacă n-aş fi avut norocul ca în urmă cu vreo 
şase ani să-l întâlnesc în New Forest pe domnul Graham 
Lambert de la Merlin's Keep. 

Adam îşi punea un sacou ponosit. L-a încheiat, s-a dus la uşă, 
a deschis-o şi m-a invitat să ies eu întâi. O întrebare la care mă 
gândisem de câteva ori, dar pe care nu i-o pusesem încă, mi-a 
venit din nou în minte: 

— Adam, de ce ţi se spune „Buff”? 

A cugetat câteva clipe, după care a pufnit în râs: 

— Ştii ce-i nostim?! Că aproape am şi uitat de ce. Da, copiii 
mi-au zis aşa, de la un joc de-al lor, în care Buff e un fel de 
Baba-oarba. 


Trei ore mai târziu, în superbul salon al unei case care dădea 
spre Regent's Park, lady Gascoyne, albă ca varul zicea: 

— Dar nu pot să mă duc la el, Jani? Nu pot merge acum la el, 
să-l aduc acasă? 

Emoţiile zilei mă făcuseră inertă, iar în oboseala pe care o 
simţeam, cuvintele îmi veneau greu pe buze: 

— vă rog să nu faceţi asta, lady Gascoyne. Nu va fi uşor 
pentru el şi sunt sigură că cel mai bine e să vină aici din proprie 
iniţiativă. 

În picioare lângă fereastră şi privind fix spre parc, sir Charles 
a spus: 

— Ascult-o pe copila asta, Mary. Ea l-a găsit, ea a stat de 
vorbă cu el. Aşa că ea ştie mai bine cum trebuie procedat. 

— Dar, Charles... e orb! Şi locuieşte într-un cartier atât de 
oribil. 

— Acum o oră i-ai fi mulţumit lui Dumnezeu că Jani l-a găsit în 
viaţă, indiferent de condiţii. Vino-ţi în fire, draga mea. 

— Da, iartă-mă, Jani. Îţi par probabil tare nerecunoscătoare. 

— Nu, lady Gascoyne, nicidecum. Ştiu ce şoc a fost pentru 
dumneavoastră, ce bucurie şi ce tristeţe, totodată. M-am uitat 
spre sir Charles, cerându-i din priviri să mă susţină. Să nu 
credeţi, vă rog, că sunt cumva impertinentă, însă dacă vreţi ca 
Adam să fie fericit aici, nu trebuie să faceţi prea mult caz de 
prezenţa lui în această casă. N-are nevoie de... atâta 
compasiune sau... afecţiune plină de duioşie. 

Sir Charles a plecat de la fereastră şi a venit lângă mine. 

— S-a înţeles, a zis el, morocănos. Mary e soţie de diplomat, 
aşa că ştie cum să se stăpânească, dacă trebuie, crede-mă. M-a 
privit îngrijorat. Şi putem conta pe faptul că vei veni să locuieşti 
definitiv aici? 

Mi-am lipit degetele de frunte, încercând să alin durerea de 
cap care mă cuprinsese: 

— Da, o scurtă perioadă de timp, sir Charles, dacă sunteţi de 
acord să mă primiţi. Nu ştiu cât de mult exact. 

— Sigur, sigur, nu te forţăm să ne promiţi nimic. Deocamdată, 
îmi dai voie să-ţi ofer trăsura mea ca să te întorci cu atât de 
răbdătorul domn Bailey pe Grays Inn Road? Vrei să vii înapoi 
diseară cu bagajele? Într-o oră îţi putem pregăti deja camera. 
Sau vrei să trimit trăsura mâine dimineaţă? 


— Prefer mâine, vă rog, i-am răspuns eu. N-am decât o valiză 
la domnul Bailey. Peste o zi-două, va trebui să mă duc cu trenul 
la Larkfield să-mi aduc mai multe haine. 

— Ne vom ocupa noi de Jani, Charles, a zis soţia lui, foarte 
preocupată. Am să-i deschid un cont la Harrods şi la croitoreasa 
mea, ca să-şi poată face o garderobă aici la Londra. 

— Sigur că da, Mary. 

Nu voiam nicidecum să le rămân obligată, dar am renunţat pe 
moment să-i contrazic. Eram prea obosită pentru aşa ceva. 

— Vă rog să trimiteţi trăsura la timp, sir Charles. Pe la nouă, 
se poate? Am promis să fiu în Wapping la zece şi nu vreau să 
întârzii. 


14 

Într-o zi ciudat de mohorâtă pentru luna septembrie, l-am 
adus pe Adam Gascoyne acasă la părinţii lui, în Chester 
Gardens, unde m-am instalat şi eu. 

Prima săptămână a fost un coşmar pentru toată lumea. Ne 
căzneam cu toţii să fim perfect naturali, dar nu izbuteam decât 
să părem artificiali, stângaci şi studiaţi. Nu era vina nimănui. Pe 
Adam îl despărţea de părinţii lui un abis de ani de zile. Plecase 
de lângă ei adolescent şi se întorcea acum bărbat la aproape 
treizeci de ani, neavând niciun chef să-şi povestească peripeţiile 
sau să pomenească de ceea ce i se întâmplase în trecut. 

Când l-a salutat prima oară pe tatăl lui, i-a întins mâna şi a zis 
încetişor: 

— Eşti de acord să uităm trecutul, tată? 

— AŞ fi nespus de fericit dacă ai vrea, Adam, i-a răspuns sir 
Charles. 

Şi, în timp ce mama lui se căznea să nu plângă, pe de o parte 
de bucurie, pe de altă parte de mâhnirea şi de şocul pricinuite 
de hainele acelea curate, dar ponosite, de ochii lui goi şi stinşi, 
Adam i-a zis: 

— Jani mi-a spus că am fost foarte crud, mamă. lartă-mă 

Nici nu mi-aş fi putut dori un început mai bun, însă după 
aceea, brusc, parcă nu mai rămăsese nimic de spus, poate şi 
datorită faptului că erau atâtea de spus. După primele două zile, 
m-am temut ca nu cumva Adam să simtă că traiul acolo era un 
calvar insuportabil, aşa că l-am pus să-mi promită că n-o s-o 
şteargă tiptil noaptea şi să dispară în mijlocul gloatei londoneze 
de joasă speţă. După cât de greu s-a încumetat să-mi 
făgăduiască ce-i ceream, mi-am dat seama că ideea asta îi şi 
trecuse prin minte. 

Spre evidenta satisfacţie a lui Adam, ne-am petrecut singuri 
cea de a patra zi: am plecat cu trenul până la Bournemouth, de 
unde am luat o birjă până la Larkfield să-mi aduc de la Withy 
Cottage un cufăr cu haine şi lucruri. El purta un costum 
cumpărat de gata, pentru că cele pe care şi le comandase nu 
erau încă terminate, însă asta nu m-a împiedicat să-i spun cu 
toată sinceritatea că arăta foarte elegant şi chipeş, ceea ce l-a 
făcut să râdă. 

Eram teribil de mulţumită de faptul că problema de care mă 
temusem cel mai mult dispăruse deja. Mă gândisem cu groază 


că, poate din mândrie, Adam n-avea să accepte să trăiască prea 
mult timp din generozitatea şi averea părinţilor lui, dar această 
situaţie fusese evitată. A doua zi după întoarcerea lui la Chester 
Gardens, sir Charles m-a chemat să citesc şi să-i confirm lui 
Adam că primea o parte din averea lăsată prin testament de 
bunicul lui din partea mamei, care murise cu cincisprezece ani 
în urmă. Om foarte bogat, îi lăsase lui Adam o treime din 
bunurile sale, sub tutelă până la vârsta de douăzeci şi cinci de 
ani, pe care Adam acum o depăşise deja, ceea ce îi permitea să 
fie independent financiar. 

Sperasem ca în ziua când ne-am dus la Larkfield să-l văd pe 
David Hayward şi să i-l prezint lui Adam, însă ghinionul a făcut 
ca tocmai atunci David să fie plecat la Southampton, unde 
trebuia să supravegheze descărcarea şi transportul unui cal de 
curse adus din Franţa de un crescător din Bishops Ternby. 
Domnul şi doamna Stafford ne-au oferit un prânz delicios la 
fermă, pe parcursul căruia m-au pus la curent cu ultimele bârfe 
din Larkfield şi m-au făcut să roşesc sfioasă pentru cât m-au 
lăudat lui Adam. 

— Dacă aţi vedea-o numai pe domnişoara Jani cum se poartă 
de frumos cu animalele, a zis domnul Stafford, mişcând din cap, 
cu un aer parcă enigmatic. Pe urmă, cu o expresie îngrozită, 
căci îi spusese unui nevăzător să facă ceea ce nu putea: Oh, 
Doamne Sfinte, n-am vrut... vă rog să mă iertaţi, domnule. 

Adam a râs, absolut senin:, 

— Nu face nimic, domnule Stafford. De fapt, să ştii că am 
văzut-o şi am auzit-o pe Jani cum procedează cu animalele de 
nenumărate ori. Aveam un iac, cu care făcea lungi conversații. 

— Un iac?! Ce-o mai fi şi asta? 

— E un fel de bou indian, cu păr lung. 

— Aha! Şi cum vorbea cu el, pe limbă străină? 

— Întocmai, chiar aşa. Şi jur că iacul înţelegea tot. 

— Păi, vreţi să ştiţi, domnule, că domnişoara Jani vorbeşte cu 
animalele noastre englezeşti în limbă străină şi e/e înţeleg?! Ce 
ziceţi de asta, domnule? 

Adam a scuturat din cap, cu un aer solemn: 

— Mă depăşeşte complet, domnule Stafford. Cred că e o 
tânără extrem de inteligentă. 


— Ohoho, asta în mod sigur. Când mi-aduc aminte de ziua 
aceea în care l-a ajutat pe domnul Hayward să aducă pe lume 
viţelul lui Mabel... 

Inainte de a pleca pentru a prinde trenul de Londra m-am 
interesat de Eleanor, dar nu ştiau nimic nou despre ea. 

— Domnişoara Eleanor nu e acasă niciodată pentru nimeni a 
zis doamna Stafford, nici măcar când se duce pe-acolo soţia 
vicarului. 

A doua zi i-am scris lui Eleanor, povestindu-i că îl găsisem pe 
Domnul, care se întorsese acum acasă în sânul familiei. Ar fi 
trebuit să-i scriu lui Vernon Quayle, întrucât datorită lui îmi 
găsisem prietenul pierdut de atâţia ani, dar n-am avut chef, 
ştiind în sinea mea cu amărăciune că oricum avea să vadă 
scrisoarea adresată lui Eleanor. l-am scris şi maiorului Elliot, 
înştiinţându-l că izbutisem să-i ajut pe sir Charles şi pe lady 
Gascoyne să-şi găsească fiul dispărut şi că acum locuiam pentru 
un timp la ei, la Londra. 

Scrisoarea trimisă lui David Hayward a fost mai lungă şi mai 
amănunţită. In final, îi spuneam că mă simţeam vinovată că mă 
aflam atât de departe de Eleanor, însă că Adam avea nevoie de 
ajutorul meu, pentru a se acomoda cu părinţii lui. Nu era chiar 
adevărul gol-goluţ, pentru că am omis să-i spun că mă 
îndrăgostisem de Adam şi nu mai voiam să mă despart de el; 
sau că, atunci când se rezema cu mâna de braţul meu, ca să-l 
ghidez, când ne plimbam, tânjeam să mă îmbrăţişeze şi să mă 
ţină la pieptul lui, să mă sărute până mi se tăia răsuflarea. Era o 
senzaţie nemaipomenită, ca şi cum m-aş fi topit pe dinăuntru. 

David mi-a răspuns prompt, spunându-mi că nu puteam face 
nimic pentru Eleanor şi că trebuia să-mi scot din minte ideea că 
aş fi fost cumva vinovată faţă de ea. Îi părea rău că nu ne 
întâlnisem în timpul scurtei noastre vizite la Larkfield şi spera să 
mai venim curând pe acolo. 

După primele zece zile petrecute la Chester Gardens lucrurile 
au început să meargă ceva mai bine şi am ajuns cu toţii să ne 
comportăm mai firesc. Mi-am dat seama că timpul era singurul 
răspuns la problema noastră. Pentru ca Adam să fie fericit aici, 
trebuia să făurim cu toţii un suport de experienţe zilnice, fie ele 
cât de neînsemnate, dar care să ne fie comune să ofere o sursă 
de conversaţie, dându-ne totodată sentimentul că aparţineam 
unul altuia. 


Când Adam şi cu mine rămâneam singuri, se simţea 
întotdeauna bine şi părea fericit să discute despre trecut, să-şi 
amintească de săptămânile petrecute împreună, să mă pună să- 
i povestesc despre viaţa mea în Smon T'ang şi să se contrazică 
cu mine pe te miri ce subiect. Uneori aveam senzaţia că mă 
contrazicea înadins, doar ca să-mi pună mintea la contribuţie şi 
să mă facă să formulez o opinie proprie. 

Era jenant pentru mine să constat că se simţea mult mai 
degajat cu mine, decât cu părinţii lui, însă aceştia nu păreau 
supăraţi, cerându-mi chiar sfatul, îngrijoraţi, în legătură cu felul 
cum era mai bine să se poarte într-o situaţie sau alta, pentru a fi 
pe placul lui Adam. Ca o proastă, am fost teribil de flatată, până 
ce mi-a trecut prin minte că, de fapt, nu contribuiam defel la 
ameliorarea situaţiei făcând pe „Domnişoara ştie-tot” şi că ar fi 
trebuit să-l îndemn pe Adam să se apropie de părinţii lui, în loc 
să acţionez ca un intermediar. 

In scurt timp, am obţinut ca sir Charles să ne însoţească la ora 
de călărit prin parc, în fiecare dimineaţă. Şi m-am străduit ca, în 
aceste momente, să-l las pe el să-l călăuzească pe Adam; am 
fost teribil de bucuroasă când am văzut că începeau să stea de 
vorbă mult mai dezinvolt, călărind alături, ba mai mult chiar că 
ajunsese să le facă plăcere să meargă aşa în tăcere, fără să se 
simtă obligaţi să facă conversaţie. 

Nu era simplu să găsesc idei pentru îmbunătăţirea relaţiei 
dintre Adam şi părinţii lui şi n-am dormit aproape o noapte 
întreagă căutând să născocesc ceva ca lady Gascoyne să mi se 
alăture. In cele din urmă, după multe ezitări, i-am sugerat lui 
Adam să se apuce iarăşi de sculptat în fildeş, pentru simpla 
plăcere de a face ceva frumos folosindu-şi mâinile. A acceptat 
ideea cu încântare, însă a rămas surprins când a aflat că o 
poftisem şi pe mama lui să vină cu noi la Limehouse, să vadă 
magazinul cu mărfuri orientale al lui Cheng Wu şi, poate unul 
dintre splendidele seturi de piese de şah făcute de fiul ei. 

Pe tot parcursul călătoriei cu birja până acolo, Adam a 
încercat să o pregătească pe mama lui să nu aibă un şoc când 
va intra în contact cu miasmele neplăcute şi înfăţişarea sordidă 
a cartierului Limehouse, să nu se sperie de baţjocurile şi 
zeflemelele la care am fi putut fi supuşi acolo şi nici de mizeria 
din prăvălia lui Cheng Wu, în ciuda calităţii obiectelor expuse 
acolo. Grijuliu şi preocupat să nu o supere, Adam a luat-o de 


mână şi a tinut-o aşa tandru pe Commercial Road şi mai 
departe, spre Regent's Canal Dock. Lady Gascoyne era absolut 
fericită, cum n-o mai văzuse niciodată. 

Cheng Wu, un bătrân cu o barbă ca o măturică, nu s-a arătat 
nicidecum surprins când Adam a intrat în magazinul lui ticsit de 
marfă însoţit de două doamne foarte elegante, pe care i le-a 
prezentat. Pentru lady Gascoyne, ce vedea acolo era o altă 
lume; stătea şi privea în jurul ei, stupefiată, clătinând câteodată 
din cap şi râzând ca şi cum nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor. 

Ştiam de la Adam că bătrânul chinez era din Chungking, aşa 
că atunci când mi-a făcut o plecăciune, am rostit câteva cuvinte 
pe care le învăţasem pe când mă tocmeam cu oamenii galbeni 
la Magyari, presupunând că acesta era dialectul pe care îl 
vorbea şi el. Fără să-şi poată stăpâni licărirea de mirare din ochi, 
mi-a răspuns politicos în acelaşi grai, întrebându-mă de unde îl 
învăţasem. 

l-am explicat că umblasem şi călătorisem mult prin ţinutul 
Bod, după care am continuat, însă, în engleză, spunând că nu 
voiam să-i răpesc din timpul pe care trebuia să şi-l consacre 
negocierilor cu domnul Gascoyne. Când a început să stea de 
vorbă cu Adam, am tras-o pe mama lui deoparte şi i-am arătat 
câteva dintre seturile de piese de şah sculptate de fiul ei. Aveai 
ce vedea în prăvălia lui Cheng Wu - felinare colorate, dragoni de 
hârtie, beţigaşe chinezeşti, idoli de alamă, fildeşuri sculptate în 
filigran, pietre mari colorate. Montate în inele şi brățări, zmee, 
porţelanuri pictate de mână, dulăpioare cu cutii colorate, jaduri 
sculptate şi chibrituri cu nuanţe strălucitoare. 

Brusc, l-am auzit pe Cheng Wu rostind cu vocea lui cântată: 

— Prin urmare, vreţi să cumpăraţi fildeşul, domnule Buff? 

— Da, în regulă, i-a răspuns Adam. Dar dacă îţi fac vreun set 
de piese de şah, bate-ţi capul să scoţi ceva pe el, boşorog 
nemernic ce eşti! Chiar dacă nu stau în banii ăştia, pricepi? 

— Ah, domnule Buff. Domnule Buff, cum poţi să vorbeşti aşa 
după toată mărinimia pe care ţi-am arătat-o când zeiţa 
norocului şi-a întors capul de la tine?! Hai, îţi dau o liră de aur. 

Adam se pregătea să accepte, când am spus tăios: 

— Stai un pic, Adam! 

M-am postat în faţa lui Cheng Wu şi am avut senzaţia că mă 
întorsesem în timp cu şapte ani, stând nas în nas cu unul dintre 


oamenii aceia galbeni din târgul de la Magyari. l-am zâmbit, 
privindu-l în ochi, şi am rostit pe un ton plin de scuze: 

— Haideţi să discutăm noi doi, întâi, onorate domn. 

O clipă, mi s-a părut că desluşesc în ochii lui un fel de 
prudenţă combinată cu presimţirea unei plăceri, după care mi-a 
zâmbit şi mi-a spus pe chinezeşte: 

— Să vorbim pe limba mea, domniţă fermecătoare, e cea mai 
bună limbă pentru tocmeli. 

— Ai putea avea dumneata inima să pui o copilă neajutorată 
într-o situaţie atât de nefavorabilă? am întrebat în engleză, 
scuturând din cap. Dar dacă doreşti, putem discuta în limb din 
Bod. 

— Ai bunătatea şi iartă-mi nemerituoasa persoană care nu 
cunoaşte acest grai excelent. 

— Atunci, vom vorbi în engleză, onorate domn. Din păcate nu 
cred ca slaba mea elocinţă să poată obţine un preţ bun pentru 
prietenul nostru, domnul Buff, ştiut fiind ce talentat eşti la 
afaceri şi cât de convingător în argumente. De aceea am să mă 
bizui pe bunătatea şi pe generozitatea dumitale. 

— Inima mi se umple de teamă, domniţă dragă, căci simt că 
am în faţa ochilor o fiinţă ce se va pricepe să tragă pe sfoară 
persoana-mi anostă şi naivă. 

Ne-au trebuit astfel cinci minute de amabilităţi ca să ajungem 
la subiectul plăţii pe care i-o datora lui Adam şi alte zece minute 
de tocmeli politicoase, până să ne dăm seama amândoi că 
ajunsesem la punctul confruntării finale, când trebuia să 
recunoaştem cu tristeţe că mai bine ne dădeam bătuţi unul în 
faţa celuilalt. Pentru mine, semăna cu vremurile când mă 
târguiam la Magyari, şi mă amuzam copios. Deşi vorbeam 
englezeşte, foloseam formele şi structurile limbilor în care 
fiecare învățase arta negustorească, aşa că vorbele şi frazele 
noastre erau pline de înflorituri şi ornamente. În tot acest 
răstimp, Adam şi mama lui, braţ la braţ, n-au scos o vorbă, 
urmărindu-ne cu atenţie. 

În final, Cheng Wu a zis: 

— Prin urmare, ne-am înţeles, domniţă dragă, şi sunt nevoit 
să accept această mare pagubă. Domnul Buff va primi fildeşul 
pe socoteala mea, ca şi înainte, iar onorariul cuvenit pentru 
fiecare set complet va fi de patru lire şi opt şilingi; fildeşul brut 
va fi luat de domnul Buff sau de reprezentantul lui de la această 


prăvălie, iar toate resturile şi căzăturile rezultate îmi vor fi 
înapoiate. 

— Cursa cu birja dus-întors se plăteşte jumate-jumate, l-am 
corectat eu. 

Şi-a rostogolit ochii, pironindu-i în tavan, a ridicat din umeri, a 
încuviinţat, a făcut o plecăciune şi s-a întors cu spatele, 
spunând: 

— Aduc fildeş pentru două seturi. 

Când a dispărut în camera. Din dos, m-am uitat la lady 
Gascoyne. 

— lertaţi-mă, am şoptit eu. Ar fi trebuit să mă descurc mai 
bine, numai că hoţomanul ăsta ştia de la bun început că Adam 
era dispus să accepte aproape orice condiţii. 

A încuviinţat din cap, cu buzele strânse şi ţuguiate, fără să 
scoată o vorbă. Şi Adam avea o expresie încordată. Am simţit că 
mi se taie picioarele, dându-mi seama că încercând să fac pe 
deşteapta, mă dădusem, de fapt, în spectacol. Am luat un 
pachet cu bucăţi de fildeş de la Cheng Wu, i-am urat o zi bună şi 
am ieşit în stradă, unde ne aştepta trăsura. Când vehiculul s-a 
pus în mişcare, am început să-mi cer scuze, însă nici n-am 
apucat să rostesc primele cuvinte că Adam s-a prăvălit în colţul 
banchetei, izbucnind în hohote de râs. Am văzut că şi umerii lui 
lady Gascoyne se scuturau şi că îi dăduseră lacrimile, râzând cu 
poftă. 

— Ah, Jani! a tăcut Adam, ai fost minunată! Chiar şi fără 
accentul cockney, ai rămas la fel de nostimă. Nu-i aşa că fata 
asta e o comoară, mamă? Pun rămăşag că Cheng Wu n-a avut 
parte de o tocmeală ca asta de ani de zile. 

Iniţial, am fost indignată pentru că le părusem caraghioasă şi 
nostimă, dar după aceea m-am trezit râzând cu ei. Seara la cină, 
conversaţia s-a desfăşurat mai natural şi mai dezinvolt decât în 
toate zilele de până atunci. Cel mai mult au vorbit Adam şi 
mama lui, care se întreceau unul pe celălalt să-i povestească lui 
sir Charles călătoria noastră din acea zi, dar mai ales întâlnirea 
mea cu Cheng Wu. 

Mai târziu, când am rămas singuri câteva minute, sir Charles 
mi-a mulţumit pentru tot ceea ce făceam ca Adam să se 
reintegreze în sânul familiei. Aşa că în acea seară m-am dus la 
culcare mult mai încrezătoare, fără să simt că mi se strânge 
inima la gândul calvarului de a doua zi. 


Un timp, am stat lungită în pat, visând cu ochii deschişi, 
încercam să-mi imaginez cât de minunat ar fi fost dacă Adam s- 
ar fi îndrăgostit de mine şi mi-ar fi cerut să mă căsătoresc cu el. 
Ştiam că aşa ceva n-avea să se întâmple; eram convinsă acum 
că pentru el eram fetiţa nostimă, pe jumătate indiancă pe 
jumătate „cockney” pe care o cunoscuse în Smon T'ang. Într-un 
fel mă şi bucuram că era aşa, fiindcă altminteri ştiam că aş fi 
putut ajunge, cu mare părere de rău, să-i întorc spatele lui 
Eleanor sau să uit ce păţise. Or nu mi-aş fi iertat niciodată dacă 
o uitam pe Eleanor. 

Ştiam că, în cele din urmă, aveam să mă întorc în Larkfield şi 
să aştept... să aştept, nu conta cât de mult, să vină vremea 
când Eleanor va avea nevoie de mine. Poate că momentul 
acesta nu avea să vină niciodată, numai că eu trebuia să fiu 
pregătită pentru această eventualitate. Intr-o bună zi, se putea 
ca Eleanor să fie liberă şi să scape. Era posibil ca Vernon Quayle 
să moară, sau să se descotorosească de ea, iar atunci mă 
puteam duce la ea s-o ajut să se însănătoşească. Aşa că n-ar fi 
fost bine dacă Adam s-ar fi îndrăgostit de mine. Nu puteam 
accepta ca el, sau oricare alt bărbat, să-şi asume o obligaţie ce 
îmi aparţinea numai mie - aceea de a-i răsplăti cum se cuvenea 
pe Eleanor şi tatăl ei pentru mărinimia pe care mi-o arătaseră. 

Cu fiecare săptămână ce trecea, în casa din Chester Gardens 
înflorea, încetul cu încetul, o atmosferă cu adevărat familială. 
Am început să primim şi să facem vizite şi, chiar dacă lui Adam i 
se păreau plictisitoare, se pricepea să nu arate cât îl deranjau. 
Mergeam adesea la teatru, la operă sau la concert, uneori toţi 
patru, alteori doar Adam cu mine. Cât de fericite şi frumoase ar 
fi fost pentru mine acele zile, dacă undeva în subconştient nu m- 
ar fi obsedat în permanenţă năluca lui Eleanor căzută pradă 
unei asemenea sorţi jalnice. Chiar şi aşa, îmi creştea inima de 
bucurie văzând că Adam se mai rotunjise la faţă şi căpătase 
culoare în obraji, fiind din ce în ce mai vesel şi mai mulţumit. 

In noiembrie, după ce a obiectat mai întâi că era o pierdere 
de timp, a acceptat totuşi să se interneze două zile pentru un 
control la ochi. Raportul medical întocmit de medicii specialişti 
se întindea pe două pagini, însă în esenţă opinia lor era că nervii 
optici se atrofiaseră din cauze necunoscute. Când i l-am citit, 
Adam a râs, a ridicat din umeri şi a zis că ăsta era limbajul 
medical pentru „habar n-avem despre ce e vorba”. 


Pe cât posibil, încerca să nu se arate afectat de faptul că era 
orb. Mai făcea cucuie şi vânătăi, uneori mai cădea, dar nu lua în 
seamă aceste inconveniente. Ne învăţasem ca, atunci când se 
împiedica şi cădea, să nu ne repezim să-l ajutăm să se ridice 
sau să-l compătimim, ci să ne prefacem că nu se întâmplase 
nimic. Ne-am obişnuit, de asemenea, să fim răbdători cu el la 
masă şi să aşteptăm să se căznească singur să-şi taie carnea, 
bâjbâind. Desigur, era un spectacol înduioşător şi am fi plâns 
întristaţi privindu-l, dar ştiam foarte bine că lui nu-i plăcea să se 
autocompătimească deloc. 

Nu l-am auzit decât o singură dată referindu-se la faptul că 
era orb. Il scosesem la plimbare cu cabrioleta şi, când am 
terminat, pe lângă cazarma de pe Albany Street, ne-am întâlnit 
cu o fanfară. Mica noastră iapă, o creatură cam sperioasă, a 
tresărit violent şi a încercat să ţâşnească înainte, dar am ţinut-o 
bine şi am început să-i vorbesc, alintând-o în graiul lo-bas. Când 
a revenit liniştită la pas, Adam a spus gânditor: 

— Se pare că am trecut prin nişte momente cam periculoase, 
adineauri. Noroc că mânai tu. Pe urmă, după o scurtă pauză: 
Doamne, cât de mult aş vrea să te pot vedea, Jani. 

In decembrie, am primit o scrisoare foarte oficială din partea 
unui domn R.G. Milner, un parlamentar subsecretar de stat la 
Foreign Office. Fusese dactilografiată, iar în ea domnul Milner 
spunea că îi fuseseră aduse la cunoştinţă anumite chestiuni 
legate de persoana mea şi de statul Jahanapur şi că mi-ar fi 
recunoscător dacă aş avea bunăvoința de a-i face o vizită la 
biroul lui de la Whitehall, la ora unsprezece în dimineaţa zilei de 
vineri, 11 decembrie, pentru a discuta despre aceste probleme. 

l-am citit lui Adam scrisoarea în timpul unei scurte plimbări 
prin parc, înainte de micul dejun. 

— Arată-i-o tatei, Jani, şi cere-i sfatul. E diplomat de carieră şi 
ştie cum se procedează în astfel de situaţii. 

Sir Charles a citit scrisoarea la micul dejun, după care a 
ridicat privirea cu o licărire în ochi: 

— Aşadar, ăsta le e tertipul?! Păi, hai să le dăm o lecţie. Îmi 
permiţi să mă ocup de această chestiune, Jani? 

— Oh, da, cum să nu, sir Charles. Ţi-aş fi profund 
recunoscătoare. 

— Confirmi că nu doreşti nicidecum să îţi ceri drepturile în 
calitate de maharani a statului Jahanapur? 


— N-am nici cea mai mică intenţie de a-mi revendica aceste 
drepturi. 

— Prea bine. Te rog, însă, nu pomeni de asta absolut nimănui, 
fără să te consulţi în prealabil cu mine. 

M-am învoit oarecum nedumerită. Lady Gascoyne a zis: 

— Parcă te-ai pregăti de luptă, Charles. 

— Chiar asta şi fac, scumpa mea, a zis el chicotind 
ameninţător, după care şi-a băut şi restul de cafea, s-a scuzat şi 
a ieşit iute din cameră. 

— Tata pare pornit rău, a remarcat Adam. Ştiu eu pe cineva ar 
trebui să fie cu ochii în patru. 

După o jumătate de oră, sir Charles a apărut pe balconul lung 
care dădea spre parc, unde eu îi citeam lui Adam, în timp ce el 
sculpta nişte piese de şah. Avea în mână o hârtie. 

— Vrei să-ţi arunci ochii pe asta, Jani dragă? m-a întrebat el şi 
s-a aşezat lângă mine, zâmbind. 

— Adam, e o scrisoare adresată domnului Milner. O citesc cu 
glas tare. 


Stimate Domn, 

Sunt în posesia scrisorii jignitor adresate domnişoarei Jani 
Burr: şi nu domnişoarei Jani Saxon, Alteța sa maharani a statului 
Jahanapur, al cărei secretar particular am onoarea să fiu. 

Vă informez prin prezenta că Alteța sa nu va veni la Biroul 
dumneavoastră în ziua propusă şi, de fapt, în nicio altă zi. Dacă 
aveți de discutat ceva cu ea, puteți să o vizitaţi la această 
adresă, la ora patru şi jumătate după-amiază, marți, 15 
decembrie. 

Alteța sa a avut amabilitatea de a-mi permite să vă informez 
că va amâna intentarea acţiunii legale, pe care avea de gând să 
o iniţieze, până ce vă va primi în audiență la data menţionată 
mai Sus. 

Cu onoare, rămân al dumneavoastră 
umil servitor, 

Charles Gascoyne, Bart., K.C.V.O., 
G.C.S.I., C.B.E., F.Z.S. 
Secretar particular al Alteței sale 
maharani a statului Jahanapur. 


Am ridicat ochii de pe scrisoare, încremenită de admiraţie. 


Adam a izbucnit în râs şi a spus: 

— Splendid, tată! Dar explică-ne şi nouă, te rog. 

— Sigur că da, băiatul meu drag. Este absolut limpede din 
scrisoarea lui Milner că India Office sau Foreign Office amândouă 
la un loc n-au niciun chef ca revendicările lui Jani în privinţa 
tronului din Jahanapur, să ducă la cine ştie ce răscoale şi 
tulburări. Nu încape îndoială că sunt foarte mulţumiţi cu actualul 
conducător, Mohan Sudraka, şi nu vor să-şi asume riscul de a 
tulbura o situaţie politică deja stabilă Prin urmare, încearcă să 
diminueze autoritatea revendicărilor lui Jani, să o intimideze, 
făcând-o să renunţe. De aceea, de fapt, Milner i s-a adresat cu 
„domnişoară Jani Burr” şi i-a cerut să se deplaseze personal ca 
să stea de vorbă cu el. Jani ar fi teribil de dezavantajată pe 
propriul lui teritoriu, la Whitehall. Aşa că n-am făcut decât să-l 
pun pe ticălosul ăla să aştepte şi să-i dau ceva la care să se 
gândească. 

Sir Charles chicotea, însă arăta ca un leopard gata să se 
repeadă la pradă. 

— Or să dea înapoi, desigur. Adică, îţi vor face o ofertă, Jani, 
dar când vor vedea numele meu pe scrisoare îşi vor da seama 
că vor avea de furcă şi vor începe să reevalueze situaţia. 

— Poate că doar... mă vor ignora acum, am zis eu. 

— Oh, nu, a zâmbit el, mijindu-şi ochii. Sunt îngrijoraţi, Jani. 
Din fericire, puterea judecătorească este deasupra puterii 
executive, or ultimul lucru care le-ar trebui lor acum ar fi ca o 
instanţă să declare că tu eşti conducătorul de drept al statului 
Jahanapur. Acum, o să aşteptăm să vedem ce-o să se întâmple. 
Ascultă-mă pe mine, nu va trebui să aşteptăm prea mult, ai să 
vezi. 

A avut dreptate, pentru că răspunsul la scrisoarea lui a sosit 
numaidecât, cu următoarea poştă. De data aceasta îi era 
adresat domnişoarei Jani Saxon, iar sir Charles a tras un chiot de 
bucurie când i-am arătat-o: 

— Aha, l-am prins pe neobrăzatul ăla! a exclamat el. Prin 
faptul că ţi s-a adresat cu „Jani Saxon” recunoaşte implicit că 
Francis Saxon este tatăl tău, de unde decurg toate celelalte. 

În scrisoare se spunea că domnul Milner a primit comunicarea 
făcută de secretarul meu particular şi că ar fi foarte fericit să-mi 
îndeplinească dorinţa, fiind gata să mă citeze la momentul care 
îi fusese propus. 


— Tată, a zis Adam, te rog mult să mă laşi şi pe mine să fiu de 
faţă când tu şi Jani veţi discuta cu tipul ăsta. Oh, dar stai aşa - 
poate ţi-aş şubrezi cumva poziţia, nu crezi?! 

— Nicidecum, băiete, a făcut sir Charles, frecându-şi palmele 
încântat. Ne poţi fi de folos, derutându-l. Te-ar deranja dacă ţi-ai 
pune ochelari fumurii? Nu? Atunci, o să te plasăm undeva 
lateral, lângă el, ca să îi dai pur şi simplu senzaţia că îl priveşti 
în tăcere. Un om misterios. Nici măcar nu te vom prezenta. 

— Tată, ce vulpe bătrână eşti, a zis Adam râzând. Mă duc cu 
Jani azi să-mi cumpăr nişte ochelari negri, cea mai sinistră 
pereche pe care o vom găsi. 


Domnul Milner s-a dovedit a fi un bărbat cam la vreo 
patruzeci şi ceva de ani, blond, cu părul cam rar, îmbrăcat 
foarte sobru; căra după el o servietă neagră, pe care şi-a pus-o 
pe genunchi, fiind gata parcă în orice clipă să o deschidă, deşi a 
renunţat s-o facă. Avea un fel de a fi plăcut, dar molatic, de 
parcă toată povestea asta ar fi fost o chestiune neînsemnată, 
pentru care nici nu merita să-ţi dai osteneala. 

„Audienţa”, aşa cum insista să o numească sir Charles a avut 
loc în salon. Domnul Milner a fost poftit să ia loc pe un fotoliu în 
mijlocul camerei. Sir Charles şi cu mine ne-am instalat de o 
parte şi de cealaltă a marelui şemineu, cu fotoliile pe jumătate 
întoarse, astfel încât privirile noastre să conveargă spre domnul 
Milner. Adam stătea neclintit pe un scaun cu spetează dreaptă, 
cu spatele la fereastră, într-o poziţie de unde domnul Milner îl 
putea zări cu coada ochiului - o figură sinistră cu nişte ochelari 
fumurii cu ramă de metal, care îi schimbau faţa şi îi dădeau un 
aer artificial, ca de mască. 

Domnul Milner a sporovăit câteva minute, fără să spună de 
fapt nimic, afirmând că guvernul Maiestăţii sale studiase o 
anumită scrisoare scrisă pare-se de un presupus criminal, un 
fost-soldat pe nume R.S.M. George Burr. Se oprea des, ca şi cum 
s-ar fi aşteptat la vreun comentariu; noi însă ne uitam pur şi 
simplu la el, fără să-i dăm niciun pic de ajutor. Felul molatic de a 
fi s-a preschimbat într-o atitudine parcă silită şi prefăcută, când 
s-a apucat să rezume ceea ce el numea concepţia guvernului în 
această privinţă. Când s-a oprit în cele din urmă, am rămas 
privindu-l în continuare, fără să scoatem o vorbă. 


După o lungă pauză, domnul Milner mi-a adresat un zâmbet 
glacial, spunându-mi: 

— Am autorizaţia să analizez orice comentariu aţi dori să 
faceţi, domnişoară Saxon. 

Aşa cum fusesem instruită, am continuat să privesc fix peste 
creştetul domnului Milner. 

Sir Charles a zis: 

— Un comentariu apropo la ce, domnule? Ţi-ai irosit zece 
minute pentru a spune că s-ar putea ca guvernul să tăgăduiască 
revendicarea Alteţei sale de a fi odrasla colonelului Saxon şi a 
soţiei sale, maharani a statului Jahanapur, fiind gata aşadar să 
nege că ea ar fi acum maharani de drept. Dacă acesta este 
punctul de vedere al guvernului, atunci daţi-ne voie să-l punem 
la încercare în instanţă judecătorească, aşa cum ne-am şi 
pregătit de altminteri. S-a ridicat în picioare, plecându-se uşor în 
direcţia mea: Nu văd utilitatea de a mai prelungi această 
audienţă, Alteță. 

Am înclinat din cap. Domnul Milner a zis: 

— Ah, staţi aşa, vă rog, sir Charles. Tocmai voiam să o 
informez pe domnişoara Saxon că principala preocupare a 
guvernului este aceea de a evita orice posibilă fărâmiţare sau 
disensiune în Jahanapur şi în statele învecinate. Am discutat, 
aşadar pretențiile  domnişoarei Saxon la tronul statului 
Jahanapur cu actualul conducător. 

— Actualul conducător ilegal, a zis sir Charles, dar te rog 
continuă. 

— Cu prinţul Mohan Sudraka, a zis domnul Milner. Este un bun 
conducător, foarte cooperant şi totodată deosebit de generos. 
De fapt, este dispus să răsplătească substanţial serviciile 
domnişoarei Saxon, în cazul în care aceasta va avea 
amabilitatea de a evita să se creeze probleme printr-o 
eventuală dispută asupra tronului în Jahanapur. Această ofertă 
este făcută fără a pune cumva la îndoială drepturile care i se 
cuvin, fireşte. 

— Domnule, doreşti cu tot dinadinsul să fii jignitor? a zis sir 
Charles, pe un ton înţepat. 

— Nicidecum. Domnul Milner începea să se uite din de în ce 
mai des şi cu o jenă sporită la figura tăcută şi sinistră a lui 
Adam. N-aş putea spune că o recunoaştere sub forma sumei de 
cincizeci de mii de lire ar putea fi considerată o insultă. 


Mi-am stăpânit cu greu emoția. Până atunci, grija mea fusese 
să par trufaşă şi imperturbabilă. Acum, mi se făcuse brusc 
groaznic de frică. Sir Charles devenea treptat roşu ca racul. Am 
aflat ulterior că izbutea să se înroşească aşa, ţinându-şi 
respiraţia şi contractând muşchii stomacului. 

— Cincizeci de mii de lire? a repetat el, ca şi cum nu-i venea 
să creadă că auzise bine. Dragul meu domn, aşa cum amândoi 
ştim prea bine, venitul anual al conducătorului statului 
Jahanapur se ridică la aproximativ un milion şi două sute 
cincizeci de mii de lire. Oare omul ăsta chiar încearcă, iertaţi- 
mă, Alteță, să o cumpere cu salariul pe două săptămâni?! 

Un timp nu am mai fost în stare să urmăresc conversaţia. 
Auzeam cuvintele, însă nu le pricepeam sensul şi aveam 
senzaţia că visam, aşa cum se întâmplase uneori în aerul tare şi 
curat din trecătorile muntoase de la mare altitudine. Când mi- 
am mai revenit, sir Charles spunea: 

— Prea bine, domnule. Se prea poate ca de dragul poporului 
ei din Jahanapur şi pentru a evita orice disensiune Alteța sa să 
nu ţină seama de sfatul meu. Insă dă-mi voie să declar răspicat 
că o voi îndemna să nu facă acest mare sacrificiu care i se cere 
şi să nu renunţe la drepturile ei în condiţiile pe care tocmai le- 
am acceptat de comun acord. 

— Nu le-am „acceptat”, domnule, le-am „discutat”, s-a grăbit 
domnul Milner să spună. Trebuie să obţin autorizaţia finală de la 
Minister. 

— Te priveşte, a zis sir Charles, pe un ton rece. Şi, te rog, fără 
grabă. Cu cât îmi laşi mai mult timp să o conving pe Alteța sa 
cum e mai bine să procedeze în interesul său, cu atât voi fi mai 
mulţumit. 

— Ah... deci aşa. Şi cam pe când aş putea afla decizia sa, sir 
Charles? 

— Atunci când va exista şi hotărârea Ministerului, domnule. 
Permite-mi să recapitulez ce se cere. În primul rând, suma de 
două sute de mii de lire sterline să fie plătită la ordin Alteţei sale 
în termen de treizeci de zile începând de azi, exclusiv în 
beneficiul său, plata fiind garantată de guvernul britanic, în 
cazul în care actualul conducător din Jahanapur nu-şi onorează 
obligaţiile. În al doilea rând, guvernul să „recunoască 
legitimitatea revendicării formulate de Alteța sa. In al treilea 
rând, guvernul se va ocupa ca nevinovăția lui George Burr, 


Regimental Sergeant-Major, să fie declarată oficial în London 
Gazette, să fie decorat postum pentru devotamentul cu care şi-a 
făcut datoria, iar rămăşiţele sale pământeşti să fie aduse într-un 
cimitir militar pe care îl va alege colonelul regimentului, unde să 
fie înhumate cu onoruri militare. În al patrulea rând, renunțând 
la toate drepturile şi la autoritatea ce i se cuveneau ca suverană 
a statului Jahanapur, Alteța sa îşi va păstra titlul şi va putea, 
dacă va dori, să aibă dreptul oficial de a fi cunoscută lumii ca 
Prinţesa Jani din Jahanapur, formula de adresare folosită fiind 
Alteță. 

Domnul Milner şi-a înăbuşit un oftat şi s-a ridicat în picioare. 

— Aţi formulat totul foarte succint, sir Charles. Sunt aproape 
sigur că protocolul va fi întocmit într-o zi-două. 

Sir Charles şi-a permis un zâmbet mândru: 

— Şi eu sunt la fel de sigur în această privinţă, domnule. 

După ce domnul Milner şi-a luat rămas-bun ceremonios şi a 
fost condus din cameră, am sărit în picioare şi am alergat la sir 
Charles, panicată: 

— Oh, nu pot, efectiv nu pot! Atâţia bani - nici n-aş şti ce să 
fac cu ei. Habar n-aveam că urma să spuneţi toate astea... ŞI 
brusc am început să plâng. 

Sir Charles m-a îmbrăţişat, bătându-mă afectuos pe spate. 

— Haide, fetiţa mea, fii cuminte, n-ai de ce să te temi. Faptul 
că vei avea o mulţime de bani şi un titlu nobiliar nu te va 
schimba defel. Nu eşti tu omul care să se schimbe dintr-atâta. 
Acum, ascultă-mă bine, draga mea. Tot ce-am făcut e pentru a 
ne asigura că vei primi o parte din ceea ce ţi se cuvine. Banii îi 
poţi folosi sau îi poţi risipi, cum doreşti, principalul e că îi vei 
avea. Titlul, la fel, îl foloseşti sau nu, cum doreşti tu. Cred că vor 
fi momente când îţi va conveni de minune să faci uz de el, 
având în vedere că eşti pe jumătate indiancă, iar noi suntem o 
naţiune de snobi. Adam, băiete, pentru numele lui Dumnezeu, 
scoate-ţi ochelarii ăia oribili. Nu ştiu ce efect au avut asupra lui 
Milner, dar pe mine mă bagă în sperieţi. 

Din cealaltă parte a camerei, s-a auzit glasul lui Adam: 

— Chiar crezi că Foreign Office va înghiţi găluşca asta? 

— Nici nu mă îndoiesc, a rostit sir Charles peste creştetul 
meu. Aş fi putut obţine o sumă de două ori mai mare, dacă nu 
mi-ar fi fost teamă ca Jani să nu izbucnească în plâns dintr-o 
clipă în alta. Însă e mai bine aşa, fiindcă tipul e convins că s-a 


descurcat excelent pe latura financiară, aşa că n-or să 
crâcnească la cererile auxiliare. 

— Ah, da, e foarte bine aşa, a zis Adam. Cererea referitoare la 
Sembur contează cel mai mult pentru Jani. Tată, eşti un om 
nemaipomenit, a adăugat el, râzând cu poftă. Oh, şi mai termină 
cu smiorcăiala, Jani. Ştiu eu că plângi de ciudă că te-a întrecut 
altcineva la târguieli şi negocieri, da-da. 


Crăciunul a fost pentru mine o perioadă senină şi întunecată 
totodată. N-am primit nicio felicitare de la Eleanor şi mă 
gândeam la ea cu inima îndurerată, dar eram nespus de fericită 
să stau acum la masă cu familia Gascoyne şi să-i aud discutând 
dezinvolt şi afectuos. In ultima vreme, Adam ieşise mai des cu 
tatăl lui, uneori la un club în Pall Mall, alteori în City, cu 
probleme de afaceri. Câteodată pleca şi de unul singur, cu câte 
o birjă elegantă, şi lipsea câteva ore. Mi-am dat seama, cuprinsă 
de gelozie, că îşi luase poate o amantă, şi îmi părea tare rău că 
nu eram eu aceea. Felul în care gândeam era absolut şocant 
pentru mine, însă în ceea ce-l priveşte pe Adam, descoperisem 
că eram complet lipsită de modestie şi că îl doream fără nicio 
ruşine. 

Oricum, îmi plăcea tare mult când Adam se ducea încolo şi 
încoace cu tatăl lui, pe de o parte fiindcă lucrul acesta dovedea 
că dăduseră complet uitării tot trecutul, pe de alta pentru că în 
felul ăsta puteam sta mai mult cu lady Gascoyne, care tânjea 
după compania cuiva. M-am simţit adesea vinovată pentru 
faptul că atât sir Charles cât şi Adam mă tratau ca pe un 
membru al familiei, fără să fie însă în stare să manifeste aceeaşi 
dezinvoltură şi faţă de lady Gascoyne. 

Am discutat cu ea o dată această problemă, în timpul 
Crăciunului, când eram în camera ei, cosând la repezeală tivul la 
rochia cu care era îmbrăcată. Spre marea mea uşurare, a zâmbit 
fără resentiment şi a zis: 

— Nu te frământa pentru asta, Jani. Nici nu ştii cât de fericită 
sunt că ai izbutit să-i apropii pe Adam şi Charles. 

Cu tivul întins peste încheieturile degetelor, am spus rar: 

— Când aţi fost la Withy Cottage, mi-aţi spus că sir Charles e 
bolnav. Ştiu că nu e bine să discutăm despre aşa ceva... dar 
chiar e atât de bolnav pe cât credeţi? Adică, sigur, uneori pare 
obosit, dar nicidecum grav bolnav. 


— Ştiu. Vorbise pe un ton liniştit, dar ferm, mângâindu-mă pe 
obraz. Nu există leac pentru boala lui, Jani. Doctorii spun că 
Charles are diabet de multă vreme. Sperăm... pentru o clipă 
vocea i-a pierit, după care a continuat cu calm: sperăm să mai 
aibă de trăit doi ani, dar s-ar putea să nu fie decât câteva luni. 

Câteva momente n-am putut coase, fiindcă ochii mi se 
împăienjeniseră de lacrimi şi mi se pusese un nod în gât. În cele 
din urmă, am şoptit: 

— Imi vine să plâng, dar mi-e ruşine de dumneavoastră. 
Sunteţi atât de dârză. 

— Nu sunt dârză, a rostit ea pe un ton istovit, doar 
resemnată, Jani. Mi-am petrecut viaţa încercând să mă 
resemnez în faţa inevitabilului. Am avut o viaţă confortabilă, dar 
nu deosebit de fericită, ceea ce sunt convinsă că e şi vina mea. 
Ce ciudat! In aceste ultime luni am fost mai fericită cu Charles 
ca niciodată. Cât timp irosit, Jani. Eşti îndrăgostită de Adam, 
draga mea? 

Deşi întrebarea venise pe neaşteptate, nu m-a luat complet 
prin surprindere, întrucât fiind femeie lady Gascoyne observase, 
pesemne, de multe ori cum mă uitam la Adam. 

— Da, da, îl iubesc, am zis eu. Cred că îl iubeam de mult, însă 
nu mi-am dat seama cu adevărat decât atunci când l-am găsit în 
taverna aceea din Wapping. 

Am rupt aţa cu dinţii şi m-am ridicat în picioare. 

M-a strâns câteva clipe la pieptul ei, după care s-a tras înapoi. 
Ochii îi străluceau de lacrimi: 

— Oh, nici nu ştii cât de mult mă bucur, draga mea. Adam te 
iubeşte şi el? O să te ceară de soţie? 

Am zâmbit forţat: 

— Cred că ţine la mine, doar atât. Oricum, n-ar merge, lady 
Gascoyne. Nu sunt liberă complet. 

— Cum adică? a făcut ea, crezând că poate nu auzise bine. 

— Din cauza lui Eleanor. Ştiu că vă vine greu să înţelegeţi, dar 
ea trebuie să conteze prima. Ea mi-a dat totul. Oh, vă rog, vă 
rog din suflet să nu-i spuneţi lui Adam. 

A clătinat din cap, foarte tulburată: 

— Sigur că n-am să-i spun. Dar, Jani, nu-ţi rata viaţa pentru 
nimic în lume, copila mea. Fii ceva mai egoistă. 


Mi-am făcut de lucru, punând la loc acul, aţa şi degetarul, 
aproape supărată pe ea; şi-aşa simţeam că eram egoistă şi nu 
mai aveam nevoie de încurajări din partea ei. 

— Vă gândiţi că poate într-o bună zi Adam mă va dori, lady 
Gascoyne, dar nu e aşa. Întotdeauna se va gândi la mine ca la 
fetiţa aceea urâţică, tunsă scurt şi costelivă. 

După o scurtă tăcere, lady Gascoyne a spus: 

— Îţi promit că n-am să-i spun nimic lui Adam. Însă ştiu bine 
un lucru. Vreau să devii fiica mea, Jani, aşa că nu-mi interzice să 
sper că va fi aşa. 


Prima zi de Crăciun a căzut într-o vineri. Duminică seara, cum 
era stabilit, m-am dus cu Adam în Wapping. Acolo ne-am întâlnit 
cu Molly şi cu proaspătul ei logodnic, un vlăjgan jovial dar sărac 
cu duhul, şi i-am dus la un local din apropiere, unde se servea 
plăcintă de ţipar. Ca dar de nuntă, Adam le-a oferit cincizeci de 
lire de aur aşezate frumos într-un şănţuleţ de jur-împrejurul unei 
potcoave de lemn, pictată cu vopsea aurie. 

Întâlnirea n-a fost nicidecum o reuşită. Deşi ne-am îmbrăcat 
foarte modest, tot făceam notă discordantă în mediul acela. 
Molly a chemat pe câţiva să-l salute pe vechiul lor prieten, Buff, 
însă oamenii erau stânjeniţi şi n-au zăbovit prea mult. La 
despărţire, Molly a zis: „Păi, mulţam pentru tot, dar să nu mai vii 
pe-aici, Buff.” Mi-a făcut cu ochiul, prieteneşte: „Doar dacă 
rămâi lefter ca înainte, dar nici atunci n-ai mai avea nevoie de 
mine”. 

Două zile mai târziu, în marele salon al casei din Chester 
Gardens, în prezenţa lui sir Charles, a domnului Milner, a unui 
jurist guvernamental, a avocatului lui sir Charles, a unui 
reprezentant legal al Alteţei sale Prinţul Mohan Sudraka, a lui 
lady Gascoyne şi a lui Adam, am semnat un impresionant 
document legal, prin care renunţam la orice pretenţie asupra 
statului jJahanapur. Cu acelaşi prilej, deveneam posesoarea unei 
averi imense. 

A doua zi, m-am dus cu sir Charles la Coutts Bank, pentru a 
autoriza Departamentul de administraţie a fondurilor să 
investească în numele meu. În ziua următoare, 31 decembrie, 
întreaga familie a mers cu mine pe celălalt mal al fluviului, la 
Orfelinatul de fete Adelaide Crocker. Acolo ne-am întâlnit cu mis 
Callender, care m-a recunoscut numaidecât, oarecum spre 


mirarea mea; entuziasmul pe care i-l provoca această vizită 
neaşteptată din partea unei familii nobiliare a făcut-o să-şi 
piardă calmul obişnuit. 

Ne-a plimbat prin toată clădirea şi, deşi Adam nu putea vedea 
nimic, mi-am dat seama că intuia sărăcia înspăimântătoare care 
domnea acolo, mai ales ţinând seama de tăcerea încordată sau 
de murmurul părinţilor lor. Când ne-am întors în biroul ei, i-am 
spus lui Miss Callender că am luat măsuri ca orfelinatul să 
primească anual suma de o mie lire. Alarmată, am văzut-o cum 
se reazemă de peretele scorojit, cu faţa îngropată în mâini, 
plângând de emoție. Le-am făcut semn numaidecât lui sir 
Charles şi lui Adam să iasă afară, după care am ajutat-o pe lady 
Gascoyne să o aline şi să o înveselească pe Miss Callender. 

Douăzeci de minute după aceea, când am plecat, era plină de 
recunoştinţă, numai că eu mă simţeam ca o mare farsoare. 
Aveam senzaţia că făcusem ceva care nu mă costa absolut 
nimic, mult mai puţin decât mă costase, în acea zi de vară în 
New Forest, când i-am oferit un sandviş cu slănină râncedă unui 
om sleit de puteri. 

La miezul nopţii, am întâmpinat Anul Nou stând în picioare la 
balconul lung care dădea spre parc, bine înfăşuraţi să nu ne fie 
frig şi cu urechile ciulite să auzim în depărtare sunetul 
tradiţional venit de la Big Ben din Westminster. Îmbrăţişându-ne 
rând pe rând, am avut plăcerea ca Adam să mă ţină în braţe 
câteva clipe, prima oară după ziua aceea în camera dosnică din 
taverna The Grapes, în Wapping. Nu mi-a trecut prin minte 
atunci că intram în anul pomenit de Oracol, cu peste şase ani în 
urmă. 

Anul Dragonului de pădure. Curând, urma să am toate 
motivele să-mi amintesc de acest lucru. 


15 

În a doua săptămână din ianuarie, la invitaţia lui David 
Hayward, Adam şi cu mine am luat trenul până la Bournemouth, 
să petrecem câteva zile la Larkfield. Era stabilit ca eu să 
locuiesc la ferma soţilor Stafford, întrucât în căsuţa mea era frig 
şi nu se mai umblase de mult, iar Adam să stea la David. Cei doi 
bărbaţi nu se cunoşteau, însă, din clipa în care s-au salutat, am 
intuit o mare armonie în viitoarea lor relaţie. Aveau firi foarte 
diferite, dar cu toate astea a existat de la bun început o 
simpatie reciprocă, naturală şi dezinvoltă, care mi-a umplut 
inima de bucurie. 

Una dintre primele noastre datorii era aceea de a-i face o 
vizită maiorului Elliot, pentru a-i povesti ce se mai întâmplase 
între mine şi Foreign Office şi pentru a-i mulţumi totodată, 
având în vedere marele ajutor pe care mi-l dăduse de la bun 
început. Am fost, de asemenea, pe la familia Wheeler, la 
vicariat, şi pe la alţi vechi prieteni de-ai mei, însă, la sfatul lui 
David, n-am încercat să o vizităm pe Eleanor. 

— Ţi se va spune pur şi simplu că nu este acasă, a zis el pe un 
ton trist. De luni de zile, Eleanor n-a mai primit musafiri şi nici n- 
a mai ieşit din casă. Dacă n-ar fi doamna Burke, nici n-aş şti 
dacă mai e în viaţa. 

Eram cu toţii la masă în bucătăria doamnei Stafford când a 
spus asta şi am simţit că mâncarea îmi cade ca un bolovan în 
stomac. David mi-a aruncat rapid o privire, zicând: 

— N-are niciun rost, Jani. Am renunţat la orice speranţă şi aşa 
ai face şi tu, dacă ai sta mai mult în Larkfield. Dacă treci zilnic 
pe lângă conacul Merlin's Keep, dacă vezi clădirea privind din 
cealaltă parte a văii, dacă dai nas în nas cu urâciosul ăla de 
servitor... nu se poate să nu te gândeşti la biata Eleanor şi să nu 
înţelegi că nu există nicio posibilitate de a o ajuta. 

— Vrei să pleci de aici, David? l-a întrebat Adam. 

— Cred că voi fi nevoit. Simt că n-aş mai suporta o altă 
primăvară în Larkfield. Poate o să mă întorc la Lincolnshire. 

Adam a dat din cap, gânditor. 

Pe timpul şederii, am făcut vreo două excursii la Bournemouth 
să ne bucurăm de aerul marin şi totodată fiindcă era o 
adevărată plăcere pentru Adam să asculte zgomotele mării, însă 
în restul zilelor l-am însoţit pe David. N-a trecut mult timp şi mi- 
am pus iarăşi pantalonii de călărie şi şorţul gros de stambă, cu 


care umblam înainte, când îl ajutam. Adam obişnuia să stea în 
vreun staul sau în vreun grajd, lângă vreo cocină de porci sau 
afară pe câmp, în aerul rece, aşteptând şi ascultând răbdător. 
David îngrijea animalul bolnav, în timp că eu alinam biata 
făptură, ajutându-l, dacă mi-o cerea, să coasă, să taie, sau să 
spele plaga. Adam părea să nu se plictisească deloc. 

Când era nevoie de forţă, nu putea fi oprit să se alăture şi el, 
iar într-o astfel de împrejurare s-a întâmplat ceva ciudat. Lucram 
într-o mică fermă care aparţinea doamnei Fennel, o femeie 
văduvă, care de la moartea soţului încerca să se gospodărească 
de una singură, fără niciun ajutor. 

Câteva vaci de-ale ei mâncaseră lacome nişte rapiţă udă şi 
sufereau de balonare, cu pântecele groaznic de umflat pe 
partea stângă. Trebuia să fie ţinute mereu în mişcare şi să nu fie 
lăsate să se lungească pe jos, în timp ce David se căznea să le 
degajeze gazele din stomac folosind un tub special. Când am 
ajuns acolo, doamna Fennel şi singurul ei ajutor de la fermă 
împingeau şi trăgeau de bietele vite încolo şi încoace, aşa că m- 
am apucat imediat să le dau o mână de ajutor. 

Adam a rămas lângă poartă, îmbrăcat cu nişte pantaloni mai 
vechi de flanel şi cu un sacou de tweed, pe sub o scurtă de 
stofă. Tocmai se pregătea să-şi aprindă un trabuc din cele pe 
care le fuma uneori - un soi ciudat, cu un fel de tub de trestie la 
un capăt. Trăgeam de bot o vacă, folosind cel mai convingător 
discurs onorific în tibetană, când Adam şi-a scos din gură 
trabucul neaprins şi a strigat: 

— Pot să te ajut cu ceva, Jani? 

— Da, i-am răspuns eu, gâfâind, s-o ţii pe asta în picioare, 
până o ajut eu un pic pe doamna Fennel. Dar mai bine scoate-ţi 
haina, să nu te încingi. 

A pus jos ţigara pe stâlpul de la poartă, şi-a scos numaidecât 
haina, şapca şi sacoul, le-a aşezat pe balustrada de sus, pe 
urmă a rămas neclintit, ascultând. Am început să vorbesc, 
spunându-i ceva vacii, pentru a-i indica lui Adam direcţia, fără a 
părea că o fac intenţionat. Când s-a apropiat, l-am luat mână şi 
i-am pus-o pe cornul vacii. 

— Sigur nu te deranjează, Adam? 

— Să mă deranjeze?! Nici nu-ţi închipui cât de bine e să simţi 
că poţi fi uneori de folos, Jani. Haide, spune-mi ce am de făcut. 


A trebuit să târâm de colo-colo vacile îndărătnice, cam o oră, 
până ce David a reuşit să se ocupe de toate. L-am luat pe Adam 
de braţ şi am pornit cu el pe păşune să-şi recupereze hainele, 
când am constatat că trabucul şi şapca dispăruseră. Când i-am 
spus, a crezut întâi că glumesc şi pe urmă că cine ştie ce 
creatură plecase cu ele. 

— O fi vreo capră pe-aici, Jani, a zis el, teribil de amuzat. 

— Nu, doamna Fennel nu are capre. 

— Păi, atunci, hai să căutăm vreun câine sau vreun cal cu 
şapca pe cap şi cu trabucul în gură. 

Rămăsesem cu sacoul în mână, absolut consternată. 

— Adam, căptuşeala de la sacou e sfâşiată într-un loc imediat 
sub guler! Cine naiba a putut face aşa ceva? 

— Mda, teoria mea cu capra s-a dus de râpă. Poate că sacoul 
avea deja căptuşeala ruptă. 

— Exclus. Inainte să-ţi împachetez hainele pe care le-ai luat 
cu tine, m-am uitat bine la ele să văd dacă nu necesitau ceva 
reparaţii. 

— N-am ştiut asta. Mă răsfeţi prea mult, Jani. 

— Probabil că ai agăţat căptuşeala cumva sau ai prins-o în 
vreun cui, după ce am plecat de-acasă. 

— N-are importanţă, oricum. Haide, te strigă David. Râdea, 
îmbrăcând scurta. E teribil de amuzant să vă aud când lucraţi, a 
continuat el. Cine nu v-ar cunoaşte, ar crede că vă urâţi de 
moarte. 

Era adevărat, în situaţiile când ne confruntam cu vreun caz 
dificil, pentru că încercam să ne vărsăm încordarea şi grijile unul 
pe celălalt, pentru a rezerva animalului toată simpatia şi 
afecțiunea de care eram capabili. Mi-am amintit cum fusese cu 
două zile în urmă, în grajdurile de la conac, când ne ocupasem 
de un cal de vânătoare. 

— Fir-ar să fie, Jani, n-o lăsa să se mişte! 

— Oh, nu te mai răţoi la mine! Eu îi spun doar să nu se mişte, 
dar n-am cum s-o împiedic să nu se fâţâie. 

— Păi, spune-i o dată să stea locului. Pot să mă trezesc 
oricând cu o copită în coaste. 

— Sigur, dacă aş fi în locul ei aș avea chef şi eu să-ţi trag una 
în coaste! Impungi cu acul ca un cizmar cârpaci. Pe urmă, în grai 
lo-bas: Cuminte, prinţesa mea, cuminte. Mai ai răbdare puţin şi 
ai să vezi să n-o să te mai doară. Hai să-ţi povestesc despre o 


iapă pe care o chema Pulki. Nu era de rasă, ca tine, ci un biet 
ponei din munţi care mă căra în spinare când eram mică... 

— Cizmar cârpaci, ai?! a ridicat vocea David, făcând ultima 
sutură. După care a ieşit de-a buşilea de sub iapă, gesticulând 
spre Adam: Ai mai pomenit aşa ceva, omule? Şi când te 
gândeşti că la un moment dat am cerut-o de nevastă pe scorpia 
asta spurcată la gură! 


Ne-am întors la Londra în ultima săptămână din ianuarie, iar o 
dată cu întoarcerea noastră asupra mea s-a lăsat brusc o umbră 
neagră, pentru că în nici două săptămâni totul s-a schimbat. La 
început, Adam mi s-a părut cam rezervat, pe urmă au fost dăţi 
când am simţit că îi era greu să-şi înăbuşe iritarea, iar în cele 
din urmă a ajuns să mă evite complet. Mie mi se părea totul 
schimbat. În realitate, doar Adam era schimbat, numai că el 
însemna totul pentru mine. 

Sufeream, eram nedumerită şi din ce în ce mai agitată, fiindcă 
habar n-aveam ce făceam de îl necăjeam atât de mult. Cu 
mama şi tatăl lui se purta la fel de frumos ca înainte, ceea ce 
mă mulțumea nespus, însă prietenia afectuoasă care se 
înfiripase între noi doi rămăsese acum doar o amintire. Şi-a luat 
obiceiul de a sta până târziu la club, iar acele absenţe 
inexplicabile când mă gândeam cu gelozie că se ducea la vreo 
amantă au devenit mai frecvente. Foarte politicos, m-a lămurit 
că nu voia să-i mai citesc şi cred că politeţea aceasta era mai 
rea decât orice, căci brusc aveam senzaţia că pentru noi nu 
exista niciun trecut comun, comportându-ne acum ca doi străini. 

Sfârşitul a survenit într-o seară, în timp ce coboram spre 
salon, unde familia se reunea îndeobeşte şi făcea conversaţie 
zece minute până ce majordomul, Laing, să intre şi să anunţe că 
cina era servită. De această dată, uşa era deschisă pe jumătate 
şi, apropiindu-mă de ultimele trepte, am auzit brusc vocea lui 
Adam care le răspundea părinţilor lui, destul de înţepat şi 
enervat: 

— Nu sunt rău, şi nici nerecunoscător. În ultimele luni n-am 
făcut decât să mă străduiesc să fiu cât mai drăguţ şi mai amabil 
cu Jani, însă acum nu mai am puterea să o mai fac. Oh, da, eo 
persoană cu care îţi face plăcere să discuţi, e bună la suflet, 
desigur, însă nicidecum ideală, din punctul meu de vedere, ca 
tovarăşă de viaţă, de zi cu zi. Imi pare rău dacă se vede cât sunt 


de sâcâit, însă efectiv n-am cum să-mi mai ascund 
sentimentele. 

Mă oprisem la picioarele scărilor. M-am răsucit pe călcâie şi 
am urcat înapoi treptele, roşie la faţă de ruşine şi de durere. Ce 
proastă înfumurată am putut fi să-mi imaginez că îi plăcea să fie 
în compania mea! Pentru el, eram tot copila pe care o 
cunoscuse cândva, iar în mintea lui rămăsesem aşa cum mă 
văzuse atunci. În ultimele săptămâni pe care le petrecusem 
împreună, zâmbise adesea, râsese, se amuzase cu mine şi îl 
interesase aparent persoana mea. Acum, însă, îmi dădeam 
seama clar că încercase doar să-mi facă pe plac... şi că ajunsese 
la capătul răbdării. 

Când am ajuns în camera mea, eram lividă. M-am pălmuit şi 
m-am ciupit să mă colorez în obraji, am stat câteva momente cu 
o batistă udă pe pleoape, după care am trase aer adânc în piept 
şi am coborât din nou. Sir Charles şi lady Gascoyne m-au 
întâmpinat poate prea călduros, iar Adam a spus politicos: 

— Bună seara, Jani, sper că ai petrecut o zi plăcută. 

N-aş fi dorit pentru nimic în lume să se creadă că auzisem 
fără să vreau ce spusese Adam despre mine, aşa că am aşteptat 
să terminăm aproape de mâncat, pentru a spune, cerându-mi 
într-un fel scuze: 

— Ştiţi, de când am fost la Larkfield, mă simt cam vinovată că 
am lipsit atât de mult de acolo. Cred că trebuie să mă duc 
curând înapoi. 

Sir Charles şi soţia lui s-au privit îngrijoraţi, după care lady 
Gascoyne a spus destul de nesigură, străduindu-se să nu se uite 
la Adam: 

— Oh, Jani, nu ne-am gândit că ai să vrei să pleci. Pentru noi 
făceai deja parte din familie. 

— Aşa am simţit şi eu, am spus, zâmbindu-le amândurora. De 
aceea am şi stat mai mult decât ar fi trebuit, am completat eu, 
izbutind să râd cam silit. Iniţial, Adam a fost cel care m-a adus 
aici, fiindcă avea nevoie de o persoană să-l însoţească, însă 
acum e limpede că nu-i mai trebuie aşa ceva şi oricum simt şi 
eu că ar fi momentul să încep să-mi pun în aplicare unele 
planuri pe care le am. 

— Ce planuri, draga mea? s-a interesat sir Charles. 

— Păi, David Hayward mi-a spus că spre sfârşitul anului ferma 
familiei Catling va fi scoasă la vânzare. Este lipită de conacul 


Merlin's Keep, pe latura sudică. Este o fermă multifuncţională 
cam de şaptezeci de pogoane. Ştiu că nu pare prea mare, însă 
în regiunea New Forest nu e nevoie să ai prea multe păşuni, 
pentru că drepturile de păşunat sunt comune. Există acolo un 
conac foarte frumos, ferma propriu-zisă şi trei case mai mici. 
Familia Catling vinde tot şi urmează să plece în Canada, la fiul 
lor, aşa că m-am gândit să cumpăr eu proprietatea lor. Mi-ar 
plăcea enorm să am o astfel de fermă. Voi avea foarte mult de 
învăţat, fireşte, însă sper ca domnul Stafford să mă ajute ori de 
câte ori va fi nevoie. 

A urmat o scurtă tăcere. Adam se concentra să amestece în 
cafea. Sir Charles, teribil de amărât, a spus: 

— Bine, Jani, dar... 

Soţia lui l-a întrerupt şi când s-a uitat la mine am văzut în 
ochii ei că înţelesese. Nu neapărat fiindcă şi-ar fi dat seama că 
auzisem fără să vreau cumplitele cuvinte rostite de Adam, ci 
fiindcă ştia deja că îl iubeam pe Adam, dar că nu mă consideram 
liberă, nici chiar dacă el mi-ar fi răspuns cu aceleaşi sentimente. 
Acum indiferența lui era evidentă, or lady Gascoyne îşi dădea 
seama cât de dureros ar fi fost pentru mine să continuu să 
locuiesc la Chester Gardens. 

— Da, Jani, ai dat dovadă de atâta altruism până acum, a 
rostit ea cu blândeţe. O să ne fie teribil de dor de tine, însă e 
vremea într-adevăr să-ţi vezi şi tu de viitorul tău. 

Trei zile mai târziu, sir Charles şi lady Gascoyne m-au condus 
cu trăsura la Waterloo Station. Eram toţi tare amărâţi, deşi ne 
prefăceam că eram veseli, şi abia aşteptam să plece trenul ca 
să rămân singură. Adam n-a venit cu noi. L-am văzut ultima 
oară imediat după micul dejun, când a venit să dea mâna cu 
mine, mi-a urat noroc în viitor şi pe urmă a chemat o birjă să-l 
ducă la club. 


După două săptămâni de când mă întorsesem la Larkfield, 
aveam deja aproape senzaţia că nici nu fusesem plecată, doar 
că trebuia tot timpul să-mi găsesc ceva de făcut ca să nu simt 
golul acela dureros care îmi chinuia sufletul ori de câte ori mă 
gândeam la Adam. Domnul Stafford a venit cu mine la domnul 
Catling pentru a discuta despre ferma pe care intenţionam să o 
cumpăr şi, după o târguială lâncedă ca prin Hampshire între cei 
doi bărbaţi, s-a stabilit ca atunci când domeniul avea să fie scos 


la vânzare să am prioritate la cumpărare cu preţul de douăzeci 
de lire pogonul. 

Familia Catling locuia de o viaţă în casa de la fermă. Conacul 
se afla pe un teren separat, fiind ceva mai mic decât Merlin's 
Keep, însă foarte bine pus la punct, fiind închiriat de şaisprezece 
ani unui domn din Africa de Sud, proprietar al unor mine de 
diamant, după cum zicea el. Avea case în diferite ţări şi 
închiriase Kimberley, aşa cum se numea casa aceasta, dar şi 
toate celelalte, atunci când vizitase câteva zile ţinutul, pentru a 
căuta mărturii despre strămoşii lui din Hampshire. 

Kimberley era administrat de un agent şi întreţinut de doi 
angajaţi; personalul îşi sporea numărul până la opt persoane, ori 
de câte ori proprietarul şi soţia lui veneau să locuiască acolo. 
Lucrul acesta nu se întâmplase decât de două ori, de când 
închiriase casa, şi de fiecare dată nu mai mult de şase 
săptămâni. Domnul Catling discutase deja cu agentul local, care 
era sigur că nu exista nicio dificultate în a-l convinge pe domnul 
din Africa de Sud să renunţe, contra unei sume modice, la 
contractul de închiriere încheiat pe douăzeci şi unu de ani. Aş fi 
putut atunci cumpăra proprietatea liberă cu suma de două mii 
opt sute de lire. 

— Şi ce-ai să faci cu conacul ăla? m-a întrebat David Hayward. 
Nu-i prea grozav să locuieşti singură acolo. Ca de altfel nici în 
casa de la fermă. 

Ne aflam din nou la mica fermă a doamnei Fennel, căznindu- 
ne să aducem pe lume un viţeluş. 

— Nu ştiu încă. Oh, nu mă mai bombarda cu tot felul de 
întrebări şi ocupă-te mai bine de viţelul ăsta. Am îngheţat 
bocnă, David. 

— Ei bine, eu nu. Cu mâna întinsă, bodogănind cu ochii 
închişi, se concentra să elibereze capul fătului. Vrei să mă ştergi 
de transpiraţie, Jani? Şi, când am luat un prosop să-l tamponez 
pe frunte, a continuat: Şi mi-ai fi de mare ajutor dacă i-ai spune 
păcătoasei ăsteia de vaci să coopereze cu mine şi să nu-mi mai 
strivească braţul. 

— Asta şi făceam când ai început să trăncăneşti despre ferma 
aia. Tu faci boacăna şi pe urmă dai vina pe mine. 

L-am frecat nervoasă cu prosopul pe spate, pe piept şi pe 
faţă, după care am ocolit animalul şi m-am dus să-i susur 
cuvinte dulci la ureche. 


După câteva momente, David a spus: 

— Bun... bun. Fă-o să stea relaxată în continuare. Ştii ce Jani?! 
De ce nu te măriţi cu mine? În felul ăsta am avea ce face cu 
casa tipului din Africa de Sud. 

— Nu. 

— „Nu” ce? 

— Nu mă mărit cu tine. 

— De ce? 

l-am făcut cu ochiul vacii şi am spus: 

— Fiindcă nu te interesează decât banii mei, David Hayward, 
de-aia. 

— Ce-ai zis?!!! a exclamat el. Fusese un urlet de mânie şi de 
revoltă. În clipa când David a ridicat capul peste coada vacii, cu 
ochii bulbucaţi de indignare, am simţit o zvâcnire puternică în 
trupul animalului şi am strigat „Ai grijă!”. Însă David n-a mai 
avut timp să se tragă înapoi, aşa că s-a trezit cu viţelul peste el, 
răsturnându-se pe spate. 

M-am lăsat în genunchi, prăpădindu-mă de râs, cu ochii la 
vaca obosită care se întorsese şi îşi lingea tacticos viţeluşul. 
David s-a târât de sub animal, s-a spălat pe braţe în găleata în 
care pusesem apă cu săpun, după care a venit şi m-a ridicat în 
picioare. Eram în continuare moale ca o cârpă. 

— Bine că nu ne merge mai rău, a zis el, cu calm. 

M-am oprit din râs, simțind că mă cuprindea o imensă tristeţe. 
Cu capul rezemat de pieptul lui, am zis: 

— Da, David, ai dreptate. 

Am ridicat capul să mă uit la el şi nu m-am ferit când s-a 
aplecat încet şi m-a sărutat. Un sărut dulce şi plăcut. Mi-a fost 
greu să nu mă gândesc că de fapt cel care mă săruta era Adam. 

După câteva cupe s-a tras înapoi şi a spus: 

— Te mai gândeşti la ce ţi-am propus, Jani? 

— Dar mai e şi Eleanor. 

— Eleanor s-a dus. Nu poţi iubi toată viaţa o nălucă. 

— Nu cred că ne putem controla iubirile, David. Bine, am să 
mă mai gândesc, după ce mă instalez cum trebuie la mine 
acasă. 


O săptămână mai târziu, am fost trezită în miez de noapte de 
nişte bubuituri violente în uşa căsuţei Withy Cottage. Am 
scăpărat un chibrit, am aprins lumânarea de pe noptieră şi m- 


am uitat la ceasul de pe dulap. Era trecut de douăsprezece şi 
jumătate. Mi-am tras pe mine un capot şi m-am dus somnoroasă 
la fereastră. David nu mai apelase niciodată la serviciile mele 
noaptea, însă mă gândeam că nu era exclus s-o facă dacă se 
confrunta cu vreun caz dificil. Ştiam că îngrijise un superb cal de 
vânătoare al maiorului Elliot; bietul animal îşi sucise piciorul, aşa 
că trebuise pesemne să-l culce ca să-l scutească de durerile 
cumplite pe care le avea, însă şi aşa tot nu-mi venea să cred că 
s-ar fi încumetat să mă scoată din casă pe o noapte geroasă ca 
asta. 

Am tras perdeaua şi am crăpat puţin geamul; am simţit un 
fior de frig. Ninsese puţin şi stratul de zăpadă era foarte subţire, 
ca un fel de pojghiţă de gheață’ 

— Cine e? am strigat eu. 

— Eu, David, a răspuns el, cu vocea încordată. Sunt rănit, Jani. 
Poţi să mă ajuţi? 

— Cobor imediat. Când am ajuns la uşa din faţă, mă trezisem 
de-a binelea, fiind alarmată şi complet nedumerită. Am tras 
zăvorul, am răsucit cheia în broască şi, când am deschis larg 
uşa, David s-a prăbuşit peste mine. l-am zărit cabrioleta 
marginea peluzei de iarbă de lângă casă. 

— lartă-mă, a murmurat el. lartă-mă, Jani. 

— Nu-i nimic, am şoptit eu, făcându-mi curaj. Aşa, sprijină-te 
acum de mine şi hai să mergem să stai jos. Când s-a prăvălit pe 
un fotoliu, am văzut că pe tâmplă avea o tăietură şi o vânătaie 
care se umfla, iar din piciorul stâng, deasupra cizmei de cauciuc, 
îi picura sânge dintr-o rană adâncă. 

Am dat fuga până la cabrioletă şi am smuls din zbor trusa cu 
instrumente de pe banchetă, ştiind că puteam găsi acolo 
dezinfectante şi bandaje. Când am intrat în casă, am aruncat un 
lemn pe focul aproape stins, după care am adus un lighean din 
bucătărie, i l-am pus lui David sub piciorul rănit şi cu multă grijă 
i-am scos cizma. Cracul pantalonului era îmbibat de sânge. Cum 
lumânarea nu lumina suficient, am aprins lampa mare de pe 
masă. 

— David, dragul meu, ce naiba ai făcut? 

— Am încercat să-l împuşc pe Quayle, a zis el, răguşit. N-a 
mers... tipul a râs... are pe dracu' în el. 

Am simţit că mă albesc la faţă. 

— David, nu se poate!!! 


Şi-a dus mâna la tâmplă: 

— Ce să nu se poată, Jani? Nu prea pot judeca limpede. 

— Lasă, îmi povesteşti mai târziu. 

Am îngenuncheat din nou, răsucind cracul pantalonului ca să 
găsesc locul unde era rănit. Avea o scobitură ca o gaură lungă 
de câţiva centimetri în pulpa gambei, cu carnea mai degrabă 
sfâşiată, decât tăiată. Era limpede că avea să şchioapete câteva 
săptămâni, însă altminteri rana nu era prea gravă, cu condiţia 
să nu se infecteze. Oftând uşurată, am zis: 

— Ţine şervetul ăsta apăsat ca să opreşti sângerarea, cât 
timp încălzesc eu nişte apă şi pregătesc tot ce trebuie să te 
pansez. Poţi? 

A încuviinţat din cap, s-a aplecat în faţă şi a apucat prosopul 
împăturit, apăsându-l pe rană. 

In următoarele douăzeci de minute, m-am căznit să curăţ bine 
tăietura cu o soluţie antiseptică, bandajând apoi rana cu tifon. 
Cu bucurie, mi-am amintit că de vreo doi-trei ani David făcuse 
regulat injecții cu o substanţă specială, un vaccin antitetanos, 
cum îi zicea el, medicament recent descoperit. In tot acest 
răstimp, a zăcut rezemat de spătarul fotoliului, ca şi cum ar fi 
dormit, aşa că n-am vorbit deloc. Pe urmă, i-am curăţat vânătaia 
şi tăietura de la cap, folosind aceeaşi soluţie dezinfectantă, un 
amestec preparat chiar de David. După aceea, am strâns totul şi 
am făcut o cană de cafea, în care am turnat nişte coniac din 
sticla pe care David o avea întotdeauna la el, ca să se păstreze 
în formă când trebuia să lucreze ceasuri de-a rândul în nopţile 
de iarnă. 

Focul ardea acum frumos, iar în cameră era cald. Până atunci 
stătusem în picioarele goale, întrucât îmi scosesem şosetele, 
care se udaseră când fusesem afară la cabrioletă, şi le 
atârnasem deasupra focului. Acum se uscaseră, aşa că mi le-am 
pus şi m-am instalat în celălalt fotoliu. 

— David, trezeşte-te şi bea-ţi cafeaua. 

— Mmmm? A deschis ochii, a clipit nedumerit, apoi s-a tras 
încet în capul oaselor, cu mâna la cap. Pe urmă, a coborât ochii 
spre piciorul bandajat. iți mulţumesc, a zis el aproape şoptit. 
Mulţumesc, Jani. Doamne, ce fată bună eşti. 

M-am gândit în sinea mea că nu de aceeaşi părere ar fi şi cei 
care ar vedea cabrioleta lângă casa mea, la unu noaptea, însă 
am preferat să tac. Mi-era teamă să nu plece valvârtej. Până 


atunci, izbutisem să-mi stăpânesc temerile şi îngrijorările, 
ocupându-mă de rănile lui, însă acum ardeam de nerăbdare să 
aflu ce se întâmplase. 

— Te doare capul, David? Eşti în stare să-mi povesteşti ce s-a 
întâmplat? 

A sorbit din cafea, dând din cap. 

— Da. Ahhh, ce bună e! Şi-a întins piciorul spre foc. Parcă 
renasc. M-a privit cu ochii lui negri, în care desluşeam o mare 
îngrijorare. Omul ăla, Quayle, e... protejat într-un fel, Jani. Nu se 
poate altfel. 

— Oh, David, nu mai bate câmpii aiurea. Sunt moartă de 
îngrijorare. Povesteşte-mi. 

— lartă-mă. Ei bine, bătrânul Elliot a trimis un băiat, pe la 
vreo unsprezece şi jumătate, să-mi comunice că bietul cal era 
pe moarte şi să mă roage să vin să-i grăbesc sfârşitul. Aşa că m- 
am dus la Carlings şi am ajutat bietul animal să scape de 
chinuri, folosind puşca Webley, de care mă servesc în asemenea 
cazuri. M-a privit cam ciudat, după care a continuat, uitându-se 
în altă parte: În fine, am pornit spre casă pe drumul care trece 
prin spatele conacului Merlin's Keep. Ştiu că e mai ocolit, însă 
uneori noaptea o iau pe acolo. Fac aşa, cred, fiindcă am 
senzaţia că sunt mai aproape de Eleanor. Şi-a pironit ochii în 
foc, foarte crispat la faţă. Există un loc de unde poţi vedea, 
peste zid, poteca dintre pomii fructiferi, care ducea spre casă. Şi 
în acel moment am zărit-o acolo pe Eleanor. 

— Eleanor? La miezul nopţii în grădină?! 

A încuviinţat din cap. Cu mâinile tremurânde, a apucat mai 
bine cana de cafea: 

— Era beznă, fără niciun pic de lună. De la fereastra mare a 
Camerei rotunde se revărsa o lumină puternică. Pajiştea 
strălucea parcă, iar pesemne că fereastra era camuflată într-un 
fel anume, pentru că pe iarbă se profila, luminos, conturul unei 
stele uriaşe. O stea în cinci colţuri... cu nişte forme negre şi 
stranii în fiecare vârf. Din nou şi-a pironit ochii în foc. Eleanor 
stătea îngenuncheată acolo în mijlocul stelei, Jani, cu braţele 
ridicate, cu părul despletit, şi era goală puşcă... 

— Cum?!!! Am sărit din fotoliu, vărsând un pic de cafea, 
cuprinsă de o furie atât de turbată, încât nu mai puteam vorbi 
coerent şi mă bâlbâiam, oripilată de ceea ce auzisem. El ce? El 


făcea, David? Eleanor...? Afară pe gerul ăsta, noaptea, goală 
puşcă?! 

David a încuviinţat, cu un aer trist. 

— Poate că pe ea n-o mai afectează acum asemenea lucruri 
lumeşti, nu ştiu ce să zic. Insă îţi înţeleg perfect reacţia, Jani, 
fiindcă la fel am simţit şi eu atunci. Îmi venea să-mi înfig 
degetele în gâtul lui Quayle... şi să-l strâng până îşi dă duhul, pe 
urmă, l-am văzut şi pe el. Stătea în celălalt capăt al potecii, cu 
spatele la mine, urmărind-o pe ea. Un colţ al stelei îi atingea 
aproape picioarele. Avea pe el... Nu sunt chiar sigur, însă părea 
un fel de mantie scurtă argintie, iar în fiecare mână ţinea un fel 
de lamă de sabie sau o baghetă. Una era îndreptată spre cer, 
cealaltă spre Eleanor. Tras la faţă, David s-a uitat spre mine: 
Jani, aş putea să jur că am văzut un fel... de lumină neagră 
ieşind din vârful chestiei ăleia pe care o ţinea îndreptată spre 
Eleanor. 

Inima îmi bătea năvalnic în piept şi am făcut efortul să mă 
aşez la loc. 

— Şi ce-ai făcut? am şoptit eu. 

A ridicat din umeri. 

— Nu-mi aduc aminte cum m-am căţărat peste zid, nu ştiu 
decât că m-am trezit alergând ca nebunul pe potecă, înspre 
Quayle. Pe urmă, pesemne că m-am împiedicat de vreo cracă pe 
întuneric. 

— Dar nu sunt crengi atât de joase peste potecă, David. 

— In fine... poate că am căzut şi m-am lovit la cap. Sau poate 
a fost altceva. Acum aş fi în stare să cred aproape orice. Am 
rămas buimac câteva clipe, după care m-am ridicat în genunchi. 
Quayle stătea în continuare cu spatele la mine. Ştii unde ţin eu 
arma - într-un rucsăcel cu nişte cartuşe. Aveam rucsacul pe 
umăr, aşa că am scos puşca şi am pus un cartuş în încărcătorul 
armei. Şi, Jani, crede-mă, nu-mi pierdusem minţile. Eram perfect 
lucid, ştiam ce făceam. 

S-a înfiorat tot, de parcă ar fi avut friguri, după care sorbit 
lung din cafeaua cu coniac, continuând apoi rapid: 

— M-am ridicat în picioare. Am început să păşesc spre el de 
data asta calm, cu puşca în mână, cu piedica trasă. Nu mai 
aveam decât vreo patru-cinci paşi, când... puşca s-a descărcat 
parcă singură. Jur că n-am tras. Probabil că păşisem înainte cu 
piciorul stâng; glonţul mi-a sfâşiat parcă gamba. Am căzut din 


nou şi l-am auzit pe Quayle scoțând un fel de sughiţ oribil. Exact 
când îmi pierdeam cunoştinţa, mi-am dat seama că râdea. 

Auzisem şi eu cândva râsul acela şi, amintindu-mi, m-am 
cutremurat toată. David apus cana jos şi s-a frecat la ochi cu 
amândouă mâinile. 

— Când mi-am revenit, zăceam acolo în întuneric, cu arma 
lângă mine. Nici urmă de Quayle, nici urmă de Eleanor sau de 
lumina din Camera rotundă. S-a rezemat pe spate şi a închis 
ochii: Aşa că am venit aici. lartă-mă că am fost atât de 
surescitat la început, Jani, şi că am vorbit despre Quayle ca şi 
cum ar fi un fel de făcător de minuni. Gogoriţele lui n-au nimic 
de-a face cu ce mi s-a întâmplat mie. Imi ieşisem din fire, aşa că 
la început am căzut... după care m-am împuşcat singur în picior. 
Doamne Sfinte, halal comportare! 

În ciuda căldurii din cameră, mi-era frig pe dinăuntru 
şistăteam ghemuită, gata să plâng: 

— Oh, David, ce ne facem? Adică, există vreo posibilitate de 
a-l opri să se mai poarte atât de oribil cu Eleanor? Crezi că am 
putea merge la poliţie? Nu există nicio lege împotriva vrăjitoriei? 

David m-a privit pe sub pleoapele grele: 

— Sunt prea obosit ca să mă pot gândi acum, Jani. Şi mi-e 
teamă că tot Eleanor va avea de suferit, dacă facem vreo 
mişcare împotriva porcului ăla. A privit în gol la ceasul de 
deasupra căminului, câteva secunde, după care a tresărit 
alarmat: Oh, Doamne, se luminează de ziuă şi eu am lăsat 
cabrioleta afară. S-a căznit să-şi pună şoseta şi cizma. Ajută-mă 
să mă sui în cabrioletă şi după aceea mă descurc eu. 

— Nu, David, termină cu prostiile. Mă îmbrac şi îl aduc pe 
doctorul Porter. Ai să-i spui că ţi-a scăpat arma şi că te-ai 
împuşcat din greşeală... 

— Ba nu, Jani, nu! m-a întrerupt el, furios. Ţi-am pricinuit 
destule necazuri şi, în plus, n-am nevoie de niciun doctor. A 
încercat să păşească cu piciorul rănit, şchiopătând prin cameră. 
Ahh, mi-a cam amorţit, dar nu-i nimic. O să am grijă să nu calc 
pe el vreo două-trei zile. Dacă apare vreo urgenţă, poate vii tu 
să mă iei şi să mă duci unde sunt solicitat. M-a luat de mână, 
strângându-mă tare şi m-a privit, cu un zâmbet cam strâmb şi 
destul de neliniştit: Fii binecuvântată, Jani. Acum, pune-ţi 
cizmele şi mantoul şi ajută-mă să mă sui în cabrioletă. Mai 
vorbim despre Eleanor când am să fiu în stare să mă gândesc la 


ea fără să-mi vină să omor pe cineva. Să ne rugăm lui 
Dumnezeu să existe cineva care să poată face ceva pentru ea. 

Când m-am băgat la loc în pat, am stat trează multă vreme, în 
mintea mea învălmăşindu-se tot felul de gânduri. Cu cât 
meditam mai mult la tot ce se întâmplase, cu atât căpătăm 
parcă certitudinea că David spusese adevărul, când zisese că n- 
avea nicio putere în viaţa lui Vernon Quayle şi că aşa va fi 
mereu, atâta vreme cât omul ăsta o ţinea ostatică pe Eleanor. 
Spre revărsatul zorilor, obosită cum eram, am ajuns să-mi spun 
că poate cel mai bine pentru David şi pentru mine ar fi fost să 
ne căsătorim şi să plecăm la el acasă în Lincoloshire, unde am 
putea încerca să uităm de toate suferinţele şi durerile noastre 
de aici. Mă întrebam dacă am fi izbutit să lăsăm tot trecutul în 
urmă, când am adormit buştean. 

Deşi am dormit foarte puţin, m-am trezit la şase şi tocmai 
când îmi pregăteam micul dejun în bucătărie, m-am pomenit cu 
poştaşul, care mi-a adus o scrisoare de la lady Gascoyne. De 
când mă întorsesem, îmi scrisese deja de două ori, nu mai mult 
de vreo două pagini pline de noutăţi şi de bârfe, însă altminteri 
nişte scrisori afectuoase şi pline de prietenie. Nu-mi dădeam 
seama prea bine dacă îmi făceau plăcere rândurile deşi savuram 
orice cuvânt despre Adam; ştiam că ar fi fost mult mai bine să 
las ca prietenia mea cu familia Gascoyne să se stingă încetul cu 
încetul. 

De la primele cuvinte, această ultimă scrisoare m-a uluit. 


Dragă Jani, 

Omul acela îngrozitor despre care ne-ai povestit, Vernon 
Quayle, a fost ieri pe aici! Pfui! Am simţit că mi se face părul 
măciucă. Nu l-aş fi primit nici în ruptul capului, daca nu m-aş fi 
gândit că vizita lui are cumva legătură cu tine. Aşadar, Charles 
şi cu mine l-am primit, după care ne-a întrebat dacă putea vorbi 
cu Adam. N-am văzut în viața mea un om care să pară atât de 
indiferent şi totodată atât de sigur pe el. 

Draga mea, din clipa în care Adam a intrat în cameră am 
simțit cum se zbârleşte din cauza acestui tip, deşi, fireşte, nu-l 
putea vedea. Pe un ton care efectiv m-a înspăimântat, Adam a 
spus: „S-a întâmplat ceva cu Jani?” Nemernicul ăla cu mutră 
morbidă s-a mulțumit doar să se uite fix la el, cu un fel de 
privire stranie şi goală, fără să răspundă, continuând să rămână 


aşa şi când Adam, iar apoi Charles l-au întrebat ce dorea. În cele 
din urmă, ochii aceia oribili s-au concentrat din nou, iar tipul a 
murmurat: „Aşadar, viziunea scumpei mele soții a fost corectă. 
Ţi-ai făcut un duşman în Haiti, domnule Gascoyne.” 

Îți dai seama ce-a putut să spună? Am fost sigură că tipul e 
absolut nebun. După câteva clipe, Adam s-a rățoit la el: „Ce 
doreşti, Quayle?” Tipul a zâmbit şi i-a răspuns: „Ei bine, să-ți 
redau vederea, domnule Gascoyne. Acum e lună nouă. Vei 
putea vedea înainte de a fi lună plină.” După care ne-a urat o zi 
bună şi a ieşit din cameră, fără să aşteptesă mai fie condus. 

Adam şi Charles au conchis că totul e o mare prostie şi 
pesemne că au dreptate. Dar, oh, Jani, crezi că greşesc dacă mă 
agăț de firava speranță că fiul meu s-ar putea vindeca, 
recăpătându-şi vederea? Chiar dacă lucrul acesta ar fi provocat 
de o creatură care îmi dă fiori reci pe spinare? Da, poate sunt 
absurdă. lartă-mi, te rog, divagațiile astea nesăbuite. 

Cum mai merge cu demersurile tale de a cumpăra ferma 
familiei Catling? Sper că totul decurge cum trebuie... 


Restul scrisorii consta în comentarii la scrisoarea mea din 
săptămâna precedentă şi tot felul de bârfe generale. Am parcurs 
rapid ultimele rânduri, după care am revenit la începutul 
scrisorii. Cred că în ziua aceea am citit scrisoarea de vreo zece 
ori, neputând să-mi scot din cap ce scria acolo, nici măcar când 
am trecut pe la David să văd dacă avea nevoie de ajutorul meu. 
Rosie era acolo, paznic vigilent, şi mi-a spus că domnul Hayward 
s-a rănit la picior şi că era în pat, dar dacă ar avea nevoie să-l 
ajut în cazul vreunei intervenţii urgente, ea îmi va da de ştire. 

Am răsuflat uşurată că nu trebuia să dau ochii cu David, 
fiindcă n-aveam deloc chef să-i povestesc despre scrisoarea de 
la lady Gascoyne. Adevărul era că simţeam un fel de emoție 
vinovată, un grăunte de speranţă de care mi-era ruşine, întrucât 
aveam senzaţia că răsărise dintr-un sol negru şi nefiresc. 
Noaptea trecută, când David îmi depănase povestea lui despre 
cumplita umilire la care era supusă Eleanor, eram în stare să-mi 
doresc ca pe Vernon Quayle să-l trăsnească o moarte 
fulgerătoare. Acum, deşi îl uram în continuare şi-mi era frică de 
el, în mintea mea încolţise o iluzie ademenitoare, caremă făcea 
să nutresc o palidă speranţă. 


Ştiam că Vernon Quayle avea cunoştinţe, puteri şi capacităţi 
cărora puţini din lumea apuseană le-ar da crezare şi care cu atât 
mai puţini le-ar înţelege. Îl văzusem în Camera rotundă, când îl 
căutase şi îl găsise pe Adam Gascoyne, îndeletnicindu-se cu 
vrăjitoriile lui, prozaic ca un tehnician sau ca un chimist, fără să- 
i pese că forţele de care se folosea erau într-un fel 
supranaturale. Cine ştie... poate că într-adevăr îl putea face pe 
Adam să vadă din nou. 

De bucurie că ar fi putut fi aşa, simţeam că mi se înmoaie 
picioarele, dar în acelaşi timp o groază imensă punea stăpânire 
pe mine. Vernon Quayle nu era genul de om care să facă un 
bine cuiva, fără să pretindă ceva în schimb. Care era oare preţul 
de astă dată? Ce-ar însemna asta pentru Adam? Sau pentru 
Eleanor? Ori pentru mine? 

După trei zile, când David şi-a mai revenit şi a trecut pe la 
mine, nu i-am pomenit nimic de scrisoare şi nici n-am discutat 
despre ce păţise el la Merlin's Keep în noaptea când venise rănit 
să-mi ceară ajutor. Mi-a mulţumit, oarecum jenat, că îl 
îngrijisem, dar asta a fost tot. Ca şi cum am fi vrut amândoi să 
ne prefacem că nu se întâmplase nimic, asta poate fiindcă nu 
puteam suporta să ne gândim la degradarea la care era supusă 
Eleanor. 

A doua zi, pe la cinci după-amiaza, un tânăr mi-a adus un 
bilet. Mi s-a uscat gâtul văzând scrisul lui Eleanor: 


Dragă Jani, 
Ţi-aş fi tare recunoscătoare, dacă ai vrea să treci să mă vezi 
pe la opt şi jumătate în seara asta. 
Eleanor. 


Scrisul era al lui Eleanor, însă cuvintele erau ale soţului ei, 
Vernon Quayle. l-am răspuns în grabă: 


Scumpa mea Eleanor, 
Sigur că da. Abia aştept să te văd. 
Cu dragoste, întotdeauna a ta, 
Jani. 


l-am dat băiatului un peni şi l-am trimis să ducă răspunsul, 
după care am hotărât că trebuia să-mi găsesc o preocupare 


pentru următoarele două ore, când urma să plec la Meriin's 
Keep, altminteri riscam să devin încordată ca un resort. 

Mi-am luat nişte hârtie de scris şi un toc şi m-am aşezat la 
masă să-i scriu o scrisoare lungă domnişoarei Callender de la 
Orfelinatul de fete Adelaide Crocker. l-am expus câteva soluţii, 
care după opinia mea, consolidată pe baza propriei experienţe 
căpătate în acel orfelinat, puteau face mai uşoară existenţa 
fetelor de acolo. Am subliniat că era vorba doar de nişte 
sugestii, pe care o rugam să le analizeze şi i-am mulţumit 
călduros pentru bunătatea pe care mi-o arătase în anii când mă 
avusese în grijă. 

Le-am scris o scrisoare lui sir Charles şi lui lady Gascoyne, 
înşirând alandala vrute şi nevrute, după care, simțind un impuls 
subit, am scris o altă scrisoare, pe care n-avea s-o citească 
nimeni niciodată. li era adresată lui Sembur; îi povesteam foarte 
pe scurt că în Anglia avusesem parte de un mare noroc şi că, în 
curând, îşi va afla locul de onoare într-un cimitir militar, printre 
camarazii lui. li mulţumeam din toată inima, atât pentru mine, 
cât şi pentru părinţii pe care nu-i cunoscusem niciodată, 
lăudându-i curajul şi devotamentul în tot ceea ce făcuse pentru 
mine; în final, îi spuneam că voi avea grijă ca această scrisoare 
să fie îngropată cu el, când îşi va găsi în cele din urmă locul de 
odihnă veşnică. Ştiam că acest lucru nu se putea întâmplă decât 
abia spre sfârşitul primăverii, având în vedere că regimentul 
trebuia să trimită soldaţi la mormântul de pietre din vârful 
Pasului Chak, ceea ce era imposibil pe timp de iarnă. Am hotărât 
să-i dau scrisoarea maiorului Elliot şi să-l rog să aranjeze ca 
dorinţa mea să fie îndeplinită, întrucât simţeam că lucru acesta 
i-ar face mare plăcere. 

Se prea poate să fi fost o tâmpenie să scriu o scrisoare lui 
Sembur, dar eu n-aveam această senzaţie. Poate că trăia şi 
acum în altă lume, aşa cum spunea reverendul Hubert Wheeler, 
sau poate continua să trăiască reîncarnat în altceva aşa cum ar 
fi spus probabil Rild. Ştiam, însă, limpede că el continua să 
trăiască în mintea mea şi că aşa va fi atât timp cât voi fi pe 
această lume. Scrisoarea era doar un omagiu pe care i-l 
aduceam. 

La ora opt, am pus tocul jos, mi-am dezmorţit degetele şi m- 
am dus în dormitor. M-am spălat, mi-am aranjat părul, mi-am 
schimbat rochia, şi la opt şi douăzeci eram în docarul domnului 


Stafford, înaintând pe alee spre conac. O lună ca de ceară îşi 
reflecta razele sale pe harnaşamentul bine lustruit. Pe durata 
scurtului drum până la Merlin's Keep nu m-am întâlnit cu nimeni. 
Dar chiar dacă m-aş fi întâlnit cu vreun om din Larkfield, nu s-ar 
fi mirat deloc văzându-mă. O tânără doamnă nu umblă singură 
după ce se înserează - nu însă şi Jani Burr. Ea era altfel, desigur, 
fiind şcolită de domnişoara Eleanor, or nimeni nu ştia niciodată 
ce avea să facă Jani Burr în continuare. În mod straniu, pe 
locuitorii din Larkfield nu-i deranja, ba chiar părea a fi o bucurie 
pentru ei să aibă o prinţesă indiană excentrică, crescută la ei în 
sat. 

Urcând treptele care mi-erau atât de familiare, spre intrarea 
în conac, am constatat că, fără să-mi dau seama, îmi scosesem 
mănuşa şi trăsesem afară de sub corsajul rochiei medalionul de 
la Adam, pe care îl tineam strâns în pumn, aşa cum îl strângeam 
odată, demult, când zăceam delirând în peştera din Pasul Chak. 

In clipa aceea, mi-am dat seama cât eram de speriată. 


16 

În Camera rotundă domnea o linişte desăvârşită. Fusesem 
întâmpinată de Vernon Quayle, care mă condusese numaidecât 
acolo. Eleanor, îmbrăcată cu o rochie albă foarte simplă şi 
aşezată pe acelaşi scaun ca şi data trecută, mi-a zâmbit timid şi 
a şoptit „Bună, Jani”. Era palidă, aproape galbenă ca ceara, iar 
părul ei, cândva atât de frumos, era tern şi parcă fără viaţă. 

Stăteam şi îl urmăream pe Vernon Quayle, încercând să-mi 
stăpânesc ura care mă cuprinsese iar, văzându-l cum injecta 
subcutanat cu o seringă un lichid incolor, în antebraţul lui 
Eleanor. Ea închisese ochii ca şi cum ar fi adormit, însă continua 
să rămână dreaptă în scaun, fără să se înmoaie ca o cârpă. 
Vernon Quayle cântărea mici cantităţi din ceea ce părea a fi o 
varietate de ierburi uscate, amestecându-le; după aceea, a pus 
câte un pic din acest amestec în nişte vase mici de cupru, 
aşezate pe trepiede deasupra unor spirtiere neaprinse. 

Simţindu-mi gâtul uscat ca un pergament, am rostit cu glas 
răguşit: 

— Vrei să-mi spui, te rog, de ce mi-a cerut Eleanor să vin aici? 

— Sigur că da. Eu am pus-o să te cheme, întrucât prezenţa ta 
aici îi va fi de ajutor în sarcina destul de grea pe care o avem de 
rezolvat în această seară. 

— Ce sarcină? 

— Cred că ştii destul de bine despre ce e vorba. Mă pregătesc 
să efectuez o operaţie, pentru a-i reda vederea lui Adam 
Gascoyne. 

Am simţit că-mi sare inima din piept: 

— O operaţie?! 

M-a privit dojenitor, cu ochii aceia cenuşii şi mohorâţi: 

— Nu e vorba de o operaţie chirurgicală, ci de una care este 
supusă deopotrivă atât legilor bazate pe cauză şi efect, cât şi 
legilor naturale. 

— Nu... nu înţeleg. 

— E foarte simplu. Soţia mea este un instrument de o 
clarviziune remarcabilă. Prin intermediul ei, am depistat înapoi 
în timp nişte linii intangibile, care leagă o succesiune de 
întâmplări, şi am descoperit astfel că orbirea lui Adam Gascoyne 
a fost provocată într-un mod ciudat. Vorbind în termeni de 
basm, i s-a făcut o vrajă, de către un obeah, pe care l-a ofensat 
în Haiti. În termeni realişti, explicaţia rămâne tot simplă, însă 


necesită mai multe detalii. Vernon Quayle a consultat un sul de 
pergament şi a continuat fără să se oprească: Există popoare 
primitive, care au însuşiri şi abilităţi pe care le pot exercita, fără 
să înţeleagă prea bine legile şi principiile pe care le folosesc. 
Vraci, şaman, obeah, hungan - există nenumărate nume pentru 
cei care practică o aşa-zisă magie. Gascoyne a supărat o astfel 
de persoană în Haiti, care a efectuat apoi un vechi rit în Africa 
de Vest, din care cel puţin jumătate nu e decât o înşiruire de 
gogoriţe fără pereche. Restul însă înglobează Legea 
Corespondenţei, care se aplică la interacţiunea dintre planurile 
materiale şi nemateriale ale fiinţei. În seara aceasta, vom invoca 
aceeaşi lege, pentru a inversa procesul care l-a făcut pe Adam 
Gascoyne să fie nevăzător. 

Brusc, Vernon Quayle mi s-a părut un boşorog idiot, care 
îndruga nişte prostii mai mari decât el. Cum să reuşeşti ca, de la 
distanţă, să faci pe cineva să orbească? Cum era posibil ca o 
combinaţie de ierburi şi poţiuni, vrăji, incantaţii, hipnotism sau 
ritualuri diferite să influenţeze partea fizică a ochiului sau nervii 
optici care sunt legaţi de creier?! 

Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, Vernon Quayle a spus: 

— Asemenea operaţii au loc pe planul eteric, unde distanţa nu 
există aşa cum o ştim noi. Operația efectuată de acel obeah 
haitian a produs un efect asupra trupului eteric al lui Gascoyne, 
ceea ce s-a reflectat la momentul cuvenit asupra trupului fizic. 
Nu mă aştept să înţelegi toate astea. În primul rând, ai avea 
nevoie de o inteligenţă fundamentală mult mai mare decât 
aceea pe care o ai, iar apoi, după zece ani de studiu temeinic, 
tot n-ai deţine decât o mică parte din tainele acestui subiect. 
Este alcătuit din multe elemente, care nu se pretează să fie 
explicate în cuvinte sau analizate. Nu ştiu dacă există zece 
oameni azi în lume, care ar putea înţelege întru totul operaţia 
pe care o voi efectua în această seară. Dintre aceştia, doar doi 
s-ar încumeta să o facă. 

A pus deoparte pergamentul, a aranjat cu grijă poziţia celor 
cinci trepiede şi s-a apucat să aprindă spirtierele cu o lumânare 
neagră. Mi-am dres glasul şi am spus: 

— Adică e ceva periculos? 

— Nu dacă fac eu asta. Am control total asupra energiilor ce 
vor fi folosite. Nu avem de ce ne teme de vreo reacţie 
dăunătoare. 


— Eşti... ca unul dintre oamenii aceia de care vorbeai? Eşti şi 
tu un obean? 

Din nou aceeaşi privire dispreţuitoare, în timp ce turna nişte 
picături roşii şi groase dintr-o sticluţă într-unul din vasele de 
cupru. 

— Eu sunt om de ştiinţă. Sunt expert într-un domeniu ştiinţific 
pe care puţini oameni îl înţeleg şi despre care majoritatea 
oamenilor nu cred că există. Gata cu întrebările, te rog. 

Firicele de fum gros se ridicau uşor din cele cinci vase de 
cupru puse pe trepiede, care se aflau la o oarecare distanţă de 
Eleanor cufundată într-o transă profundă. În mijlocul celor cinci 
vase, se afla un pilastru subţire şi bogat sculptat, din lemn 
negru, pus pe trei picioare oblice. In vârf, avea un disc rotund 
din alamă, pe care era gravat ceva cu un scris pe care nu-l 
cunoşteam. 

Vernon Quayle îşi pusese mănuşi albe şi ţinea ceva în mâini. 
Era o păpuşă mică, cioplită grosolan dintr-un lemn moale. A 
deschis o casetuţă rotundă pe care o avea pe birou, a luato 
pensetă şi cu ea a scos dinăuntru o fâşie de pânză neagră pe 
care, cu multă dibăcie, a răsucit-o în jurul gâtului păpuşii. Şi iar 
a scormonit în casetă cu penseta. La început, când a ridicat 
penseta, am avut impresia că nu luase nimic, după care, 
uitându-mă mai bine la lumină am zărit un fir de păr ondulat, 
lung şi negru. L-a înfipt într-o crăpătură în capul păpuşii, făcut 
din lemnul acela moale. Când a scos un al treilea articol din 
casetă, mi s-a tăiat răsuflarea şi am simţit că mă ia cu fiori, 
pentru că am văzut că în pensetă se afla o bucată dintr-un 
trabuc, aidoma celor pe care le fuma uneori Adam, cu un tub 
scurt la un capăt. 

In timp ce trăgea câteva aşchii din tubul de trestie şi le înfigea 
în mica gaură care reprezenta gura păpuşii, Vernon Quaile a 
spus. _ 

— Legea Corespondenţei. In cazul operaţiei pe care o voi 
efectua, această marionetă îi corespunde lui Adam Gascoyne, 
iar prin intermediul ei vom obţine efecte pe planul eteric. 

Mi-am amintit de ziua aceea de iarnă, când David, Adam şi cu 
mine ne ocupaserăm de vacile doamnei Fennel, care piereau de 
balonare. Adam îşi scosese şapca şi sacoul şi îşi pusese 
deoparte trabucul, ca să ne ajute. Trabucul şi şapca se 
evaporaseră; când a vrut să se îmbrace, a constatat că din 


căptuşeala hainei lipsea o bucată. Nu încape îndoială că în 
interiorul şepcii fusese găsit apoi un fir de păr negru şi ondulat. 

Vernon Quayle făcea ceva cu chipul păpuşii, însă nu puteam 
vedea ce. Rostea parcă îngânat: 

— Un fir de păr, o bucată de material impregnat cu 
transpiraţia trupului, o fărâmă de trabuc atins de salivă. Puţine 
elemente de corespondenţă, însă fiecare foarte eficace. Acum, 
am nevoie de medalion, te rog. 

Mintea parcă îmi încremenise şi-mi era greață. Când am scos 
medalionul şi i l-am dat lui Vernon Quayle, am văzut că în locul 
unde ar fi trebuit să fie ochii păpuşii erau două bobiţe ca de 
ceară neagră. A înfăşurat lanţul în jurul gâtului, de mai multe 
ori, până ce medalionul a ajuns pe gâtul păpuşii, după care a 
pus păpuşa pe piedestalul din lemn negru, cu alamă în vârf. 

— Ascultă-mă cu atenţie, a zis el. Gascoyne ţi-a salvat viaţa 
când erai copil şi începeai să te maturizezi, perioadă când într-o 
persoană de sex feminin energiile au o intensitate maximă. 
Corespondenta dintre voi este aşadar foarte puternică şi va fi de 
folos acestei operaţii. Arătând cu degetul, a zis: Stai în picioare 
aici, te rog, cu faţa la Eleanor, de cealaltă parte a piedestalului. 
Bun, aşa. Şi acum pune degetul mijlociu de la mâna dreaptă pe 
corpul păpuşii. 

M-am supus. Vernon Quayle nu mi se mai părea un boşorog 
idiot, care îndruga nişte prostii mai mari decât el. S-a dus în 
spatele lui Eleanor, şi-a scos mănuşile, şi-a pus vârful degetelor 
pe tâmplele ei şi mi-a zis: 

— Să nu mai vorbeşti nimic până ce nu-ţi dau eu voie. Rămâi 
unde eşti, până ce-ţi spun eu că te poţi mişca. Pentru a da 
maximum de randament,  canalizează-ţi gândurile spre 
rememorarea momentelor când Adam Gascoyne te îngrijea. Nu 
e nevoie să te concentrezi prea tare. Adu-ţi doar aminte ca şi 
cum ai visa cu ochii deschişi. 

Credeam că mintea mea era prea derutată ca să fac ceea ce 
îmi cerea el, însă mă înşelasem. Stăteam acolo în picioare, 
amintindu-mi, cu ochii aţintiţi la păpuşa aceea mică şi urâtă pe 
care ţineam degetul, dar pe care n-o vedeam atunci. Eram din 
nou copil, zăceam în peşteră, la adăpost de vântul geros, care 
răscolea troienele şi sufla fioros. Adam era îngenuncheat 
deasupra mea, ştergându-mi sudoarea de pe faţă, de pe braţe, 
de pe corp, sugând printr-un tub infecția care îmi înăbuşea 


gâtlejul. Medalionul îi atârna la gât. Focul arunca licăriri jucăuşe 
pe tavanul întunecos al peşterii. Auzeam caii, pe Flint şi Job, 
cum se foiau în picioare. 

Din când în când, reveneam cu gândul la Camera rotundă. 
Pulberea ardea în vasele de cupru. Domnea o tăcere totală. 
Eleanor stătea ca o statuie de ceară. Pe frunte, îi apăruseră 
broboane de transpiraţie. Vernon Quayle îşi ţinea degetele pe 
tâmplele ei, ca şi înainte, complet nemişcat, cu privirea goală 
pironită pe păpuşa de sub degetul meu. Nu părea să se întâmple 
nimic, însă aerul din cameră era greu şi îmbâcsit, ca înainte de o 
mare furtună. 

Nu ştiu cât a durat. Ştiu doar că la un moment dat, am simţit 
că bobiţele de ceară neagră, care acopereau ochii păpuşii se 
topeau, devenind lichide, prelingându-se pe obrajii aspri de 
lemn şi picurând pe discul de alamă pe care era pusă păpuşa. 
După aceea, Vernon Quayle s-a mişcat şi rupând tăcerea, a 
spus: 

— Acum, s-a terminat. 

Ştiu că am încercat să-i spun la revedere lui Eleanor, dar mă 
privea absentă, sleită la faţă, cu ochi care parcă nu mă 
recunoşteau. Ştiu că Vernon Quayle mi-a pus medalionul în 
mână şi m-a condus afară, până la docar. Nu am scos nicio 
vorbă. 

Nu-mi mai aduc aminte cum am ajuns acasă. Ştiu că domnul 
Stafford a ieşit şi a insistat să se ocupe el de cai şi de docar. Şi 
mai ştiu că, atunci când mi-am scos pălăria şi haina şi m-am 
aşezat moale în faţa focului din odăiţă, ceasul de pe poliţa de 
deasupra căminului arăta că nu trecuseră decât 70 de minute 
de când plecasem de acasă. 

Nu voiam să mă gândesc. Nici nu ştiam la ce să mă gândesc. 
Am adormit pe fotoliu şi, când m-am trezit ceva mai târziu, am 
constatat că focul aproape se stinsese. M-am căznit să-mi adun 
puterile să urc în dormitor. M-am dezbrăcat, m-am trântit pe pat 
şi am dormit până dimineaţa târziu. 

La lumina zilei, îmi venea greu parcă să cred că evenimentele 
din seara precedentă se petrecuseră aievea. Mi se păreau mai 
degrabă un fel de vis urât, la care nu voiam să mă mai gândesc. 
Mi-am zis că eram o proastă, dacă îmi închipuiam că Adam îşi 
putea recăpăta vederea. Cel mai bine era să am mereu o 
preocupare, să evit orice speculaţii şi gânduri aiurea şi să nu mă 


aştept la nimic. Însă, când două zile mai târziu am primit o 
scrisoare de la lady Gascoyne, am constatat că îmi tremurau 
mâinile când am deschis-o, rămânând însă teribil de dezamăgită 
când am văzut că nu era decât una dintre epistolele ei 
obişnuite, care nu conţinea nicio veste senzaţională. 

Singurul lucru pe care îl spunea despre Adam era că şi acum 
mergea de colo-colo, atât prin casă cât şi afară, ca şi cum n-ar fi 
fost nevăzător, umplându-se de cucuie şi de vânătăi. Deunăzi, 
căzuse pe scări şi aproape îşi pierduse cunoştinţa. In ciuda 
obiecţiilor lui, lady Gascoyne insistase să aducă medicul, 
răsuflând fericită când aflase că nu se întâmplase nimic grav. A 
doua zi era iar pe picioare şi circula peste tot. 

Mai spunea totodată că diabetul lui sir Charles se agravase 
dintr-o dată. Spera să vin curând la Londra, să-i vizitez, pentru 
că ţineau amândoi foarte mult la mine şi discutau adesea 
despre mine. 

Citind printre rânduri, am dedus că acum ştia că soţul ei nu 
mai avea mult de trăit. Am plâns un pic, atât pentru ea, cât şi 
pentru el, după care m-am aşezat să-i răspund, spunându-i că 
urma să-i vizitez pentru o zi, îndată ce aveam posibilitatea, ceea 
ce în mod sigur avea să fie pe la sfârşitul lunii. 

Prin urmare, Vernon Quayle se lăudase degeaba. Adam era în 
continuare orb. 

In acea dimineaţă, am trecut pe la David Hayward, m-am 
certat cu el, m-am întors acasă supărată foc, dar m-am dus 
imediat înapoi să-mi cer scuze, după care l-am însoţit toată ziua 
la vizitele pe care trebuia să le facă. Era cel mai bun leac pentru 
a mă vindeca de starea proastă care pusese stăpânire pe mine. 

Două zile după aceea, într-o după-amiază surprinzător de 
plăcută şi de însorită pentru acel sfârşit de februarie, am urcat 
pe Goose Hill, unde i-am dat drumul lui Sandy, plimbându-mă pe 
creasta acoperită de iarbă şi încercând să mă decid în privinţa 
viitorului. 

Ferma familiei Catling urma să fie scoasă la vânzare peste 
puţin timp. Dar voiam cu adevărat să o cumpăr? Aveam de gând 
într-adevăr să locuiesc de una singură în casa aceea mare? 
Puteam fi oare fericită dacă mă măritam cu David? Sau îl voi 
privi toată viaţa ca pe un surogat al lui Adam, aşa cum şi el mă 
va privi, poate, ca pe un surogat al lui Eleanor? Dar mai conta 


oare că ar fi aşa, dacă eram buni prieteni şi ţineam sincer unul 
la celălalt? 

Am zărit un cal cu un călăreț care coborau la galop panta din 
cealaltă parte a văii şi m-am gândit, iritată, că mergeau un pic 
cam repede. Numai cei din neamul lo-bas şi Jani Burr puteau 
călări aşa, fără să rişte nimic. Pe urmă, tresărind surprinsă, am 
recunoscut calul. Era Bruno, calul murg cu şoseta albă la piciorul 
stâng din faţă, care îi aparţinea maiorului Elliot. Călărețul nu era 
însă maiorul şi nici altcineva din Larkfield. 

Timp de câteva clipe, calul şi călăreţul au dispărut în spatele 
unui şir de castani, după care au apărut iar, începând să urce pe 
Goose Hill. Am mijit ochii. Un bărbat cu părul negru, fără pălărie, 
îmbrăcat într-un costum gri, şi nu în haine de călătorie. Ce 
naiba...? Călărea de parcă s-ar fi identificat cu calul de sub el, 
mişcând trupul în ritmul galopului, cu un fel de aroganță 
nepăsătoare. Avea ceva familiar, ceva ce ştiam de mult... 

„Domnul”! am strigat în gând numele acela de odinioară. 

Adam? Adam urcând pe Goose Hill spre mine? Ca şi cum... ca 
şi cum ar fi putut vedea? Imposibil. Şi, totuşi, un nevăzător n-ar 
fi putut călări aşa cum călărea omul acesta. 

Stăteam înlemnită, cu mintea pustie, neîndrăznind să 
gândesc. A ajuns pe creastă şi s-a azvârlit din şa, în timp ce 
Bruno încetinise pasul. Vântul îi răvăşise buclele negre, iar ochii 
lui albaştri scăpărau de o bucurie năvalnică. A venit spre mine 
cu paşi mari, cu mâinile întinse. 

— Jani! 

Ochii mi s-au împăienjenit şi lacrimile au început să-mi 
şiroiască pe faţă. Aveam gâtlejul amorţit şi mi-era imposibil să 
vorbesc. 

— Oh, Jani! M-a înhăţat puternic de umeri, dar durerea pe 
care am simţit-o mi s-a părut nespus de plăcută. Ţinându-mă 
aşa, m-a măsurat din cap până în picioare, cu o expresie de 
încântare pe faţă. M-a mângâiat pe frunte, pe păr, a atins cu 
degetul o lacrimă de pe obraz, apoi buzele şi gâtul. Era 
dezmierdarea blândă a unui nevăzător, însă el nu mai era orb. 
Avea o privire lacomă, parcă devoratoare, încercând să mă 
descopere cu toate simţurile. Şi stând aşa, privindu-mă 
mângâindu-mă, minunându-se, cuvintele i se învălmăşeau pe 
buze şi vorbea neîntrerupt: 


— M-am dus la tine acasă, dar Stafford m-a trimis la David, iar 
Rosie a zis că e plecat la grajdurile maiorului Elliot, însă nu ştia 
dacă eşti şi tu cu el acolo, Jani; şi când am ajuns la maior, nu 
erai şi am simţit că înnebunesc dacă nu te găsesc mai repede, 
iar David a zis că era posibil să fii aici sus, şi maiorul a spus 
„Hei, băiete, ia-l pe Bruno”. Aşa că iată-mă. Oh, Jani, chiar tu 
eşti? Tu eşti cu adevărat fetiţa aceea caraghioasă pe care am 
găsit-o în Smon T'ang şi pe care n-am putut-o uita nicicând? Da, 
fireşte, tu eşti, te pot vedea clar. Oh, da, Doamne Sfinte, te pot 
vedea, Jani! Acum câteva zile, am căzut pe scări şi am făcut un 
şoc. Azi-noapte m-am culcat orb şi, când m-am trezit, puteam 
vedea! 

M-a luat de mâini, ţinându-mă strâns: 

— Jani. Jani cea frumoasă. De ce oi fi spus că erai o fetiţă 
caraghioasă? Erai frumoasă de pe atunci, dacă aş fi avut ochi să 
văd. Am fost orb cu mult înainte de a-mi pierde vederea. 
Doamne, ce bucurie să te pot privi, Jani. Ştii că ţi-am dăruit 
inima mea în clipa în care ai revenit din trecut şi m-ai luat de 
gât, plângând că m-ai găsit orb? Sau poate ţi-am dat inima mea 
de mult mai mult timp, cum zicea Molly. A zis că tu eşti nu-i aşa? 
Şi, uneori, uneori pe parcursul ultimelor luni petrecute împreună 
am simţit că şi tu ţii la mine. Aşa e, Jani? Vrei să te măriţi cu 
mine? Te rog. 

Ştiam că dacă aş fi încercat să vorbesc, n-aş fi izbutit decât să 
plâng şi mai mult de fericire. Am ridicat privirea spre Adam, 
amintindu-mi cum, de nenumărate ori când era nevăzător, 
stătusem aproape de el, ca acum, şi tânjisem să-l iau de gât şi 
să-mi lipesc buzele de ale lui, într-un nesfârşit sărut minunat. 
Acum am făcut aşa, stând acolo cu el în vârful dealului, de unde 
puteam fi văzuţi de la un kilometru de jur-împrejur. Numai că 
nici nu-mi păsa. 

După câtva timp, când mi-am mai recăpătat suflul, stând cu 
obrazul lipit de pieptul lui, am spus pe un ton şovăielnic: 

— Am crezut că nu mă prea placi. Te-am auzit când le-ai spus 
părinţilor tăi că... te plictisesc. 

A oftat adânc: 

— Jani, iubita mea, am vrut să auzi asta. Am ştiut perfect 
unde erai pe scări, când am rostit acele cuvinte. Am auzul 
specific nevăzătorilor şi mi-am petrecut mai tot timpul ascultând 
zgomotul paşilor tăi prin casă. 


Am ridicat capul: 

— Dar de ce ai spus asta, Adam? 

— Fiindcă voiam să fii fericită şi eram sigur că ţi-ar fi mers 
bine dacă te măritai cu David Hayward, ştiind totodată că dacă 
mai stăteam mult timp împreună mi-aş fi dat drumul şi ţi-aş fi 
mărturisit că te iubesc. Or, mi-era teamă să nu ţi se facă milă de 
mine şi să mă iei de bărbat. Pe mine, un nevăzător. N-aş fi 
suportat aşa ceva, Jani. 

M-am ridicat pe vârful picioarelor şi l-am sărutat din nou, 
după care, scormonind în trecut, am adoptat vechiul meu 
accent cockney, pe care îl aveam când trăiam în Smon T'ang şi 
i-am zis: 

— uneori, Domnule, spui gogeamitea prostiile, zău aşa. 


David Hayward s-a rezemat de spătarul fotoliului şi s-a uitat la 
noi; stăteam pe canapea unul lângă celălalt, ţinându-ne de 
mână, în mijlocul salonului. Trecuse o oră de când Adam mă 
ţinuse în braţe pe Goose Hill. David îl felicitase pe Adam, mă 
sărutase cu afecţiune, susţinând că trebuia neapărat să ne fie 
naş. 

La început fusesem foarte veseli şi entuziaşti, însă acum 
stăteam tăcuţi şi gravi; tocmai terminasem de povestit ce se 
întâmplase în Camera rotundă la Merlin's Keep, în seara când 
Adam căzuse pe scări, suferind şocul care avea să-i redea 
vederea. Ştiam că nu era un moment potrivit de a le relata toate 
astea, riscând ca o umbră să coboare parcă asupra noastră, însă 
ştiam, totodată, că pentru o asemenea poveste nu era nicicând 
momentul potrivit. 

David se albise la faţă, când îi spusesem că Eleanor fusese 
injectată probabil cu un fel de drog, ca să intre în transă. 

— Crezi, probabil, că omul ăsta e un şarlatan, David. Aşa am 
crezut şi eu cândva, însă de când am păţit ce am păţit nu mai 
sunt atât de sigură. Să fie o coincidenţă că el a efectuat acea 
operaţie la scurt timp înainte ca tu să cazi, şocul respectiv fiind, 
se pare, ceea ce a făcut să-ţi recapeţi vederea? Sau e o 
coincidenţă că s-a întâmplat să cazi la scurt timp după operaţia 
lui? Ori tocmai operaţia lui te-a făcut să cazi pe scări? 

Adam a spus încetişor, lăsându-mă cu gura căscată: 

— Înclin să cred că ultima variantă e cea valabilă. De când 
Jani mi-a povestit prima oară de Quayle, am încercat să 


descopăr cât mai multe despre el şi, totodată, să aflu câte ceva 
despre îndeletnicirile lui stranii, de la un vechi prieten de-al 
tatei, foarte priceput şi versat în asemenea chestiuni. Nu l-am 
văzut niciodată pe Quayle, desigur, însă l-am cunoscut când a 
venit la Chester Gardens şi mi-a spus că avea să-mi redea 
vederea înainte de a fi lună plină. A ridicat din umeri, zâmbind 
crispat. Poate că ştiinţa lui Quayle, cum o numeşte el, este dea 
declanşa coincidenţele. 

Strângându-l pe Adam de mână, am spus: 

— Imediat în noaptea aceea când... a făcut asta, m-am tot 
întrebat de ce. Adică, de ce să vrea să-ţi recapeţi vederea? 

Adam mi-a luat mâna şi mi-a sărutat degetele: 

— Draga mea, fiindcă Quayle are nevoie de mine pentru un 
scop al său, or toate iţele trecutului şi viitorului, al tău şi al meu, 
al lui şi al lui Eleanor converg spre acest viitor scop. Cel puţin, 
aceasta este părerea savantului meu prieten, profesorul 
Manson. 

Din străfundurile memoriei, am auzit glasul stins al fetei de la 
mănăstirea Galdong, în timp ce privea fix în vasul cu lichid 
negru:... demonul acesta e tânăr, părul negru, strâns şi răsucit, 
ochi ca un cer senin la amurg. Mândru... prea mândru. Insă 
mândria îi va fi frântă... se va cufunda în beznă, iar apoi va veni 
cel fără de sânge, Omul de Argint, Mâncăul de Suflete... şi e 
datoria aceea de plătit, iar în anul Dragonului de pădure vor 
veni în ținutul Bod să ia lacrima care a căzut din Ochiul 
Prealuminatului... 

Adam Gascoyne se cufundase într-adevăr în bezna orbirii, 
unde îi dispăruse aroganţa aceea din tinereţe; devenise un om 
amabil şi necruţător cu el însuşi, vesel şi pus mereu pe râs, aşa 
cum îl găsisem în taverna aceea mohorâtă din Wapping. 
Oracolul îl descrisese bine pe Vernon Quayle, numindu-l 
„Mâncăul de Suflete”, pentru că pe draga mea Eleanor o storcea 
parcă nu numai de viaţă, ci şi de flacăra interioară a spiritului. 

Am auzit glasul lui Rild, când s-a uitat dincolo de văl şi a 
pomenit de Omul de Argint, care avea să-mi fie duşman, 
trăgându-se înapoi înfiorat de viziunea pe care o avusese: 
între limitele pământului şi ale reincarnării, n-am crezut 
niciodată că e posibil să simt o asemenea putere... când stelele 
se vor roti vei veni din nou la noi, copila mea. Până atunci du-te 
şi fii binecuvântată. 


Am revenit cu gândul în salonaş şi l-am auzit pe David 
Hayward spunând: 

— Mă trec fiori de groază când mă gândesc că Jani s-a dus 
singură la Quayle în seara aceea. Dacă îi cădea... în cursă. Aşa 
cum a păţit draga mea, biata Eleanor. Dacă ştiam, aş fi oprit-o, 
Adam. 

Am scuturat din cap: 

— Nimeni nu m-ar fi putut opri, am zis eu, pe un ton istovit. 
Eleanor îmi ceruse să mă duc la ea şi nu-mi păsa dacă făcuse 
asta doar din ordinul lui Vernon Quayle. Intotdeauna voi 
răspunde la apelurile lui Eleanor. L-am privit pe Adam 
îngrijorată: Ştii asta, aşa-i? Mă înţelegi, dragul meu, da? 

Şi-a pus degetele pe fruntea mea, apoi s-a atins şi el pe 
frunte, cu un gest straniu, de mare tandreţe. 

— Acum suntem una şi aceeaşi persoană, Jani. Datoria pe 
care o ai faţă de Eleanor este şi a mea, or într-un fel sau altul ne 
vom onora obligaţia. 

David s-a ridicat în picioare, s-a dus la fereastră, privind spre 
grădină cu un aer tulburat: 

— Cât de savant şi de cunoscător în astfel de chestiuni e 
prietenul tău, profesorul Manson? a întrebat el. 

— În Europa, e considerat autoritatea cea mai competentă în 
materie de ocultism şi de subiecte de acest fel. A publicat 
treizeci şi şase de cărţi. Ştie de Quayle şi spune că nu-i exclus 
să fie cel mai periculos om din lume. Din ceea ce am aflat 
despre trecutul lui Quayle, prin intermediul unei agenţii 
internaţionale de investigaţii, înclin să accept această opinie. 
Am petrecut o mulţime de timp discutând cu Manson şi făcând 
investigaţii în privinţa lui Quayle, crede-mă. 

Vag. Mi-am dat seama că atunci când Adam pleca singur de la 
Chester Gardens, iar eu credeam că se ducea la vreo amantă, în 
realitate el încerca să facă ceva pentru mine. 

— Credeţi că Eleanor e iremediabil pierdută? a întrebat David, 
întorcându-se spre noi. 

Adam şi-a trecut degetele prin păr şi a rostit rar, dar cu o 
undă de ardoare: 

— Manson a zis că lucrul acesta depinde de forţa ei psihică, 
foarte intensă, pesemne, altminteri Quayle nu s-ar fi interesat 
niciodată de persoana ei. Manson crede că Eleanor îşi poate 
reveni, cu condiţia să o eliberăm de influenţa lui Quayle. 


— ŞI... putem face asta? 

— Putem încerca, David, a zis Adam, cu blândeţe. Nu mă 
pricep să desluşesc viitorul, aşa că nu ştiu care va fi 
deznodământul. Insă propun să mă văd cu Quayle chiar astăzi. 
Potrivit lui Manson, mi-a redat vederea fiindcă are cumva nevoie 
de mine. Asta înseamnă că pot să mă tocmesc cu el. Intenţionez 
să aflu ce anume vrea de la mine. 

— Eu ştiu ce vrea, Adam, am zis eu, pe un ton stins. Până 
adineauri n-am ştiut, însă acum mi-am amintit ce am aflat 
cândva de la Marele Lama şi de la fata-oracol. Au şi ei puteri şi 
mi-au spus. L-au numit pe Quayle „Mâncăul de Suflete”. Au zis 
că vei merge în ţinutul Bod cu el, Adam. Şi că voi fi şi eu acolo. 
Trebuia să se întâmple în anul Dragonului de pădure. Adică, anul 
ăsta. lar Quayle te va pune să iei lacrima care a căzut din Ochiul 
Prealuminatului. 

A urmat o lungă tăcere, ambii bărbaţi privindu-mă cu mirare, 
după care Adam a spus: 

— Lacrima lui Buddha? Ştii ce e asta, Jani? 

— Nu prea bine, însă cred că e vorba de un fel de giuvaier, 
care se află în Marea Mănăstire de la Choma La. Treceam pe 
lângă mănăstirea asta, când mergeam cu caravana de negustori 
la Magyari. Vernon Quayle mi-a pus o mulţime de întrebări 
despre ea la un moment dat, însă nu ştiam unde bătea. Acum 
mi-aduc aminte că moş Tashi mi-a povestit de un giuvaier foarte 
preţios, care se afla într-un loc special în mănăstire. Spunea că 
minut de minut, zi şi noapte, în ultimii trei sute de ani au fost în 
permanenţă câte şapte călugări care s-au rugat în faţa acestui 
giuvaier. Presupun că îşi închipuiau că era o lacrimă de-a lui 
Buddha, preschimbată în piatră prețioasă. 

— Lacrimile nu sunt prea mari, a zis Adam, punctând rar 
fiecare cuvânt. Pare puţin probabil ca giuvaierul să aibă o mare 
valoare intrinsecă. 

— Nu cred că Vernon Quayle ar vrea să-l fure pentru bani. 

— Atunci, de ce, draga mea? 

— Nu ştiu, Adam. Pesemne că e... un talisman puternic şi 
eficace. 

S-a ridicat şi m-a tras şi pe mine în picioare, nerăbdător şi 
agitat: 

— Hai să nu mai pierdem vremea. Mergem numaidecât la 
Quayle. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. De acord, Jani? 


Am încuviinţat din cap, silindu-mă să zâmbesc, însă brusc m- 
am simţit foarte speriată de ceea ce ne aştepta şi mi-era teamă 
ca Omul de Argint să nu ne distrugă fericirea de curând 
redobândită. Mi-era teamă să nu-l pierd pe Adam, pe mine 
însămi... totul. 


Servitorul posac ne-a poftit în salonul conacului Meri/in's Keep. 
Vernon Quayle era îmbrăcat cu acelaşi costum gri-argintiu, care 
îi stătea tare prost. Ajunsesem de mult la concluzia că toate 
costumele lui erau din acelaşi material, cu excepţia hainelor din 
tweed, pe care şi le punea când călărea. Stătea în picioare, cu 
spatele la foc, privindu-ne fără niciun interes, cu ochii aceia 
cenușii şi morţi. 

— Bună ziua, Jani. Bună ziua, domnule Gascoyne. Pe buze îi 
încolţise umbra unui surâs glacial, care s-a stins imediat. Nu-mi 
vine să cred, domnule Gascoyne, că ai venit într-adevăr să-mi 
mulţumeşti pentru faptul că ţi-am redat vederea. 

— Nu crezi că eşti cam prea înfumurară pretinzi aşa ceva, 
Quayle? a zis Adam, tăios. 

Tipul a ridicat din umeri. 

— Nu vreţi să luaţi loc? 

— Nu prea. Am venit să te întrebăm care e preţul. 

— Preţul pentru ce, rogu-vă? 

— Pentru libertatea lui Eleanor. Libertatea soţiei tale. Preţul 
pentru a scăpa de tine, Quayle. 

M-a şocat duritatea cuvintelor lui Adam şi o fracțiune de 
secundă am văzut ceva ce nu mai văzusem niciodată: un 
Vernon Quayle luat prin surprindere. Şi-a revenit, însă, imediat 
şi a zis: 

— Eşti conştient de ce spui, domnule Gascoyne? 

— Absolut. Ai de gând să pierdem vremea jucându-ne cu 
cuvintele? 

A urmat o lungă tăcere. În cele din urmă, Quayle a rostit rar: 

— Am capacitatea de a citi gândurile oricui. Cu dumneata, 
spre marca mea uimire, nu mi-e uşor să fac asta, domnule 
Gascoyne. Ai primit cumva ceva sfaturi sau instrucţiuni 
speciale? 

— Am discutat mult în ultimele luni cu profesorul Manson, 
dacă asta îţi spune ceva. 

Vernon Quayle a mijit ochii: 


— Am şi eu cărţile lui. E un teoretician competent, atâta tot. 

Adam a zâmbit, semănând în acea clipă cu un leopard de 
zăpadă, care îşi arată colții. Brusc, am simţit în el acea forţă 
nestăvilită din zilele când înfruntase troienele pe munţi, 
împovărat cu un copil bolnav. 

— În schimb, agenţii de investigaţie pe care i-am angajat cu 
multe săptămâni în urmă sunt nişte practicieni competenţi 
Quayle. Ai mai avut trei neveste înainte de Eleanor şi italianca, 
şi belgianca au murit sinucigându-se. Prima soţie o englezoaică 
văduvă care locuia în Hong Kong, a fost măritată cu tine cinci 
ani, după care a făcut o depresie şi a murit în spital. Toate cele 
trei soţii s-au izolat complet după căsătorie cum a făcut şi 
Eleanor. Despre toate trei, prietenii spuneau că se 
preschimbaseră în nişte instrumente umane folosite de tine în 
practicile oculte. Eşti un vampir spiritual, Quayle, trăieşti din 
forţa vitală a celorlalţi. Acum, faci acelaşi lucru cu cel mai recent 
instrument uman pe care l-ai putut dobândi, Eleanor, aşa că te 
întreb din nou: care e preţul pentru a-i reda libertatea? 

Vernon Quayle ascultase fără nicio tresărire: 

— Ce înţelegi prin libertate, domnule Gascoyne? 

Răspunsul lui Adam a venit imediat: 

— Anularea căsătoriei. Manson zice că pesemne nici n-a fost 
consumată, aşa că nu va fi nicio problemă. După care, ştergi 
putina unde naiba vrei tu, fără să te mai vezi vreodată cu 
Eleanor sau să comunici cu ea. 

— Pe ce se bazează profesorul Manson când afirmă că 
această căsătorie nu a fost consumată? 

— Pe faptul că dacă s-ar fi întâmplat altfel, n-ai mai folosi-o pe 
biata femeie aşa cum faci acum. Ar însemna să încalci cea de a 
treia lege a planului ceresc, habar n-am ce-o fi asta. 

Vernon Quayle privea fix în gol: 

— Manson e mai deştept decât mi-am închipuit, a zis el în cele 
din urmă. Credeam că eu sunt singurul care am descifrat acest 
lucru din Hermetica. Oricum, nu asta e problema. Mi-ai cerut să- 
ţi spun preţul pentru libertatea lui Eleanor. Şi dacă refuz un 
asemenea târg? 

Adam a zâmbit din nou. Pe urmă, a spus încetişor: 

— În cazul ăsta, Quayle, te voi ucide, fără niciun scrupul, ca 
pe un câine turbat. Ai distrus trei vieţi, poate mai multe chiar, 


de unde să ştiu eu. Nu-ţi voi permite să o distrugi pe Eleanor, 
pentru că este prietena lui Jani, aşadar şi prietena mea. 

Nu eram deloc şocată. Am întors capul să mă uit la Adam şi 
am văzut licărirea aceea rece din privirea lui. Mi-am dat seama 
că nu rostise vorbe goale, dar cu toate astea nu eram şocată, 
căci acum înţelegeam limpede ceea ce ar fi trebuit să pricep de 
mult. Vernon Quayle o ucidea pe draga mea Eleanor ca şi cum 
ar fi strâns-o efectiv de gât, încetul cu încetul, picătură cu 
picătură. 

Am auzit sughiţul acela oribil - felul de a râde al lui Vernon 
Quayle. 

— Am trăit mult, domnule Gascoyne, mult mai mult decât îţi 
închipui dumneata, şi nenumărate persoane au încercat să facă 
exact cum mă ameninţi şi dumneata, dar spre marea lor 
dezamăgire n-au izbutit nimic. Domnul David Hayward îţi poate 
oferi nişte sfaturi în această privinţă. 

— Eu sunt altfel, Quayle, a continuat Adam, privindu-l fix şi 
fără să clipească pe Omul de Argint, cu o intensitate stranie. Mie 
nu-mi poţi întoarce mâna împotriva proprie-mi fiinţe; eu sunt un 
om care a trăit în lunga beznă, aşa că am simţuri ascuţite şi nu- 
ţi vei putea pune în aplicare matrapazlăâcurile scârboase. 

Vernon Quayle a închis ochii pe jumătate. 

— Prietenul dumitale, profesorul Manson, ţi-a furnizat ceva 
cunoştinţe, ceea ce e deosebit de periculos. 

Adam a ridicat uşor din umeri şi m-a luat de braţ, ca şi cum s- 
ar fi pregătit să plece: 

— Vrei, prin urmare, să ne oprim aici? Nu vrei să ne tocmim? 

— N-am spus asta, domnule Gascoyne. 

— Ei bine? 

A urmat o tăcere, după care Vernon Quayle a rostit cu o voce 
cântată: 

— Marea Mănăstire Choma La se află pe drumul care duce de 
la Galdong la Magyari. Prin construcţie este lipită de muntele al 
cărui nume nu se rosteşte niciodată. De şapte ori şapte ori şapte 
trepte duc la Templul Rugăciunii, care se află sub turla cea mai 
de sus. În templul acesta se înalţă un altar din marmură albă. Pe 
altar - un Buddha de aur. In mâna făcută căuş a acestui Buddha 
este lacrima pe care a vărsat-o, în clipa în care Prealuminatul a 
renunţat la pacea Nirvanei pentru a învăţa omenirea ce 
înseamnă Dreapta Cale. 


Vocea lui Vernon Quayle s-a schimbat; a rostit pe un ton 
neutru: 

— Povestea e o tâmpenie, fireşte, iar eu cred că nu-i exclus ca 
lacrima asta să fie o piatră semipreţioasă, sau numai cine ştie 
ce pietricică ordinară, dar drăguță. Însă dacă ai să mi-o aduci, 
domnule Gascoyne, sunt de acord cu condiţiile pe care mi le 
propui în privinţa lui Eleanor. 

Am simţit cum mâna lui Adam se încordează pe braţul meu, 
când a zis: 

— Ce-mi ceri nu mă ia chiar prin surprindere. 

Quayle a căscat ochii mari, pentru o clipă, după care a ridicat 
din umeri. Adam a continuat: 

— Câţi călugări sunt la mănăstirea aceea? 

— De două ori nouă ori nouă, plus cei care îi slujesc în 
treburile mărunte. 

— Doar nu-ţi închipui că îmi vor permite să pătrund în inima 
mănăstirii şi să iau lacrima aceea? 

— Dimpotrivă, domnule Gascoyne. Credinţa lor este că în anul 
Dragonului de pădure doi tru/ku vor veni la Choma La să ia 
lacrima şi să i-o dea înapoi lui Buddha. 

— Trulku? 

— În termeni simpli, spirite cu formă omenească. Sunt 
convins că Jani îţi poate explica perfect, dacă îi ceri. Cunoaşte 
bine religia din zonă. Sunt aşteptaţi, aşadar, doi tru/ku, un 
bărbat şi o femeie. Femeia va şti limba din Bod şi va cânta de 
şapte ori cele şapte mantra din Galdong. Sunt convins că vei 
descoperi că Jani le ştie într-adevăr. 

Adam s-a uitat la mine. Incuviinţând din cap, am spus: 

— Obişnuiam să le cântăm pe drum. Sembur nu-mi dădea 
voie, însă le îngânam în şoaptă. 

Vernon Quayle a continuat: 

— Aceşti tru/lku pot fi falşi sau adevăraţi. Dacă sunt cu 
adevărat trimişii lui Buddha, vor veni într-o anumită zi, 
cunoscută doar de Marele Lama de la Choma La şi de Sfatul lui 
de Nouă. Şi de mine. 

— De tine? 

— Da, domnule Gascoyne. Am efectuat o operaţie cu 
adevărat majoră pentru a obţine această informaţie, doar cu 
câteva zile în urmă, avându-l ca martor nepoftit pe domnul 
Hayward. A fost o realizare nemaipomenită, vă asigur. Eleanor 


este efectiv cea mai formidabilă sursă de energie pe care am 
folosit-o vreodată. 

Cred că dacă Adam nu m-ar fi ţinut strâns, aş fi fost în stare 
să mă reped la nemernicul ăsta hidos şi l-aş fi zgâriat pe faţă. 
Vernon Quayle a privit undeva departe, parcă prin noi, zicând: 

— Vă voi cere, dumitale şi lui Jani, să vă întâlniți cu mine în 
satul Shekhar, la nord de Pasul Chak, pe 31 mai. Jani ştie locul. 

Ştiam doar fiindcă trecusem prin dreptul acelui sat. Se află 
cam la o milă de drum şi la vreo cinci mile la nord de trecătoare; 
un mănunchi de colibe micuţe, în care locuiau cei din tribul 
Khamba. Urmăriseră adesea caravanele noastre sperând să aibă 
norocul de a ne ataca prin surprindere, furându-ne măcar 
câteva baloturi şi câteva animale. Mă întrebam uneori cum se 
mai descurcau acum vechii mei prieteni cu cei din tribul 
Khamba, fără Sembur şi flinta lui. 

Am sesizat tonul mirat din glasul lui Adam, când a spus: 

— Ai de gând să faci şi tu această călătorie, Quayle? 

— Desigur. Să nu-ţi faci griji în privinţa condiţiei mele fizice, 
domnule Gascoyne. Şi, evident, nu-mi propun să fac acest drum 
în compania voastră; am ajuns la concluzia că s-ar putea să fii 
un inamic mult mai periculos decât alţii. Voi călători cu Calabria, 
care pleacă din Southampton pe 5 aprilie. Voi puteţi proceda 
cum doriţi, cu condiţia să părăsiţi Anglia înaintea mea. De 
acord? 

— De acord. 

— Cred că nu mai avem ce discuta până nu ne întâlnim la 
Shekhar, domnule Gascoyne. 

— Vrei să-mi răspunzi la o singură întrebare? 

— Eşti curios să ştii de ce ţin cu tot dinadinsul să am 
flecuşteţul ăla de la Marea Mănăstire Choma La. Am să-ţi spun. 
Timp de trei sute patruzeci şi trei de ani, de şapte ori şapte ori 
şapte ani, roţile de rugăciune ale şapte lama s-au învârtit cât 
aceşti lama au intonat rugăciuni în faţa lacrimii lui Buddha, 
continuu, fără întrerupere, zi şi noapte deopotrivă. Puterea 
acestui giuvaier din mâna lui Buddha este aşadar enormă. 
Observ că nu-ţi prea vine să crezi aşa ceva, domnule Gascoyne. 
Intr-adevăr, greu de crezut că un obiect neînsufleţit poate fi 
îmbibat cu virtute sau viciu, bunăvoință sau rea-voinţă, puterea 
de a tămădui sau de a distruge. N-am chef de discuţii deşarte. 
Spun doar că lacrima aceasta a fost ţinta unor rugi fierbinţi, 


veacuri întregi, necontenit, şi că este astfel unică pe planetă. De 
aceea doresc să o am. 

In încăpere, s-a lăsat o tăcere apăsătoare, după care Adam a 
rostit rar şi răspicat: 

— Şi ce vei face cu ea? 

— Asta e o a doua întrebare, dar îţi voi da şi aici un răspuns. 
Vernon Quayle şi-a lăţit gura într-un fel de surâs, dezgolindu-şi 
dinţii mici şi albi. Când lacrima ajunge în posesia mea, cu 
ritualuri complete şi ceremonioase, mă voi apuca să o distrug. 
Vă spun bună ziua, domnule Gascoyne. 

Nici nu mai ţin minte cum am ieşit din conac, nerevenindu-mi 
decât când călăream alături de Adam, pe aleea care ducea spre 
poartă. 

Mi se întâmplaseră prea multe şi într-un interval prea scurt. 
Cu nici trei ceasuri în urmă, avusesem fericirea şi bucuria de a 
afla că Adam îşi recăpătase vederea, iar apoi cunoscusem 
deliciile extazului total: Adam mă iubea. Mi-aş fi dorit ca lumea 
să se oprească în loc, în acel moment, pe Goose Hill, însă nu ne 
fusese dat să ne savurăm bucuria. Eleanor era ţinută captivă de 
creatura odioasă care dicta la conacul Merlin's Keep, storcând-o 
încetul cu încetul de viaţă. II iubeam pe Adam şi mai mult, dacă 
aşa ceva era posibil, pentru dârzenia cu care adoptase cauza 
mea - aceea de a salva o femeie pe care n-o văzuse niciodată. 

In timp ce călărea alături de mine, încordat şi furios cum eram 
şi eu de altfel, a zis: 

— Să o distrugă? De ce dracu' să facă asta? Trebuie să-l 
întreb pe Manson. 

— Crede că dacă distruge ceva atât de puternic, cum e 
lacrima asta, poate folosi... forţele din ea în scopuri proprii. Am 
văzut cum a folosit astfel de elemente, când a pus-o pe Eleanor 
să te găsească. 

Adam s-a strâmbat, dezgustat. Am continuat să călărim în 
tăcere, o bucată de timp şi am văzut că Adam se cufundase în 
gânduri. În cele din urmă s-a dezmeticit şi a zis încetişor: 

— Doamne, cât mi-aş dori să mă pot duce singur, numai că nu 
se poate. Aşa ne e scris, draga mea. N-am pic de încredere în 
Quayle, însă nu ne rămâne decât să-i urmăm ordinele până ce 
obţinem lacrima aceea, şi pe urmă să ne ferim de el ca dracul 
de tămâie. 


— Nici nu te-aş lăsa să te duci singur, Adam, am zis eu 
întinzând mâna spre el. N-aş putea suporta aşa ceva. Nu-ţi face 
griji pentru mine, ştii cât de bine rezist la drum. Mai ţii minte 
cum te bazai pe mine, întrebându-mă cum va fi vremea sau 
rugându-mă să stau de vorbă cu animalele? 

M-a luat de mână. 

— Mi-aduc aminte fiecare clipă petrecută cu tine, Jani. In 
ultimele luni, de când m-ai găsit, mi s-a întâmplat adesea să 
stau treaz noaptea şi să-mi amintesc. Bun, hai acum să ne 
gândim. Trebuie să plecăm din Anglia înaintea lui Quayle, dar 
cum Calabria este un vas rapid, el va ajunge probabil înaintea 
noastră. Nu contează. Dacă plecăm doar cu o zi-două înainte, 
avem la dispoziţie cinci săptămâni. 

Strângându-mă de mână, Adam m-a privit cu atâta dragoste 
şi dor, încât am simţit că mi se topeşte inima de iubire: 

— Mărită-te cu mine, înainte de a pleca, Jani, dragostea mea. 
Te rog. Indiferent ce va urma, vreau să înfruntăm împreună ce 
ne aşteaptă, uniţi întru totul. 


Patru săptămâni mai târziu, am devenit soţia lui Adam 
Gascoyne în biserica St. Mark, de lângă Regent's Park. M-am 
căsătorit cu numele de domnişoară Jani Saxon, Alteța sa 
Prinţesa Jani din Jahanapur. David Hayward ne-a fost naş. 
Maiorul Elliot, teribil de mândru că apelasem la el, m-a condus la 
altar. N-am avut mulţi invitaţi. Doamna Elliot şi familia Stafford 
veniseră de la Larkfield cu maiorul, iar din partea lui Adam a fost 
prezent un frate de-al lui lady Gascoyne, sir Charles, acum 
şubrezit şi pământiu la faţă, un căpitan dintr-un regiment din 
Gurkha şi un tip mic şi dolofan cu părul aproape alb, profesorul 
Manson. 

La mica recepţie care a avut loc mai târziu, la Chester 
Gardens, profesorul Manson m-a luat deoparte împreună cu 
Adam şi ne-a spus încetişor: 

— Mă bucur nespus că aţi decis să vă căsătoriţi înainte de a 
înfrunta marele risc la care vă încumetaţi. Quayle ar lua în 
derâdere ideea că există putere, o mare putere, în forţa 
dragostei împlinite printr-o unire în trup şi suflet. Aici, poate, 
este unul dintre punctele lui slabe - neputinţa de a înţelege că 
doctrina lui rece şi obiectivă nu cuprinde toate puterile şi 


energiile. Să sperăm că această slăbiciune va dejuca toate 
înşelătoriile pe care le-ar putea pune la cale. 

Înainte de a pleca de la recepţie, l-am condus pe David 
Hayward în bibliotecă, pentru a discuta cu Adam. Acesta l-a 
apucat zdravăn de umeri şi i-a sus cu fermitate: 

— Uite ce e, David, ascultă-mă bine. Găseşte-ţi repede un 
înlocuitor, că ai altceva de făcut. 

David a zâmbit, în ciuda încordării întipărite pe faţă: 

— Bine. Despre ce e vorba? 

— Imediat ce Quayle pleacă din Larkfield, trebuie să o iei pe 
Eleanor de la Merlin's Keep. S-ar putea să ai ceva de furcă cu 
servitorul lui Quayle, însă nu te lăsa intimidat. Apelează la 
ajutorul maiorului Elliot şi, la nevoie, chiar la moşier. Jani zice că 
nu e suflet în Larkfield care să nu te susţină la nevoie. Deci... ia- 
o de acolo! 

David a încuviinţat din cap, cu o licărire de speranţă în ochi: 

— Bine. Şi după aceea? 

— O aduci aici la părinţii mei. Îl chemi pe profesorul Manson şi 
apelezi la un doctor suficient de inteligent, care să priceapă că 
leacul unei boli nu rezidă întotdeauna în pilule şi bisturiu. Mai 
bine chiar, lasă-l pe Manson să aleagă medicul - ştiu că are un 
prieten care practică hipnoza. Amândoi, lucrând împreună, pot 
începe să o scoată pe Eleanor de sub influenta lui Quayle. Insă 
tu trebuie să stai aici, cu ea, David. Să vorbeşti cu ea, să discuţi 
despre cum era în Larkfield înainte de venirea lui Quayle, să-i 
povesteşti despre Jani şi despre vremurile frumoase de altădată 
şi să-i spui de o sută de ori pe zi că o iubeşti şi că îşi va reveni în 
cele din urmă. Manson spune că acestea vor fi principalii factori 
în vindecarea ei. 

Adam a zâmbit şi, în glumă, i-a tras lui David un pumn în 
umăr. 

— Încă un lucru. Jani are ceva pentru tine. 

M-am dus la David, i-am pus medalionul de argint în palmă şi 
l-am sărutat pe obraz. 

— Când va veni momentul, dă-i-l lui Eleanor cu toată 
dragostea mea, David. Ştiu că îl va purta, dacă Quayle va 
dispărea din viaţa ei. Şi spune-i să se roage pentru noi. 


În luna dinaintea nunţii, am locuit şi eu în casa lui sir Charles 
din Chester Gardens, în fosta mea cameră de acolo. După 


nuntă, am petrecut trei zile de „lună de miere” într-un mic hotel 
la ţară, în Surrey. 

Mi-a fost un pic teamă ca nu cumva ceea ce ştiam că ne 
aştepta peste puţin timp să nu ne strice toată plăcerea acelor 
scurte clipe. Dar n-a fost aşa. Am fost nespus de fericiţi şi poate 
că bucuria noastră era cu atât mai mare cu cât ştiam că n- 
aveam răgazul de a o savura prea multă vreme. Ne aşteptau 
mari primejdii, şi nu numai din partea lui Vernon Quayle. In 
Tibet, soldaţii britanici conduşi de colonelul Younghusband 
mărşăluiau spre nord, către Lhasa, unde avuseseră loc lupte. 
Aveau un traseu destul de îndepărtat, în raport cu drumul pe 
care urma să mergem noi, dar în această perioadă orice străin 
în Tibet era considerat duşman. Mă întrebam cum putea Vernon 
Quayle să spere că avea să călătorească în siguranţă şi că îşi 
închipuie că n-avea să păţească nimic în satul Shekhar, printre 
cei din tribul Khamba, însă eram totuşi aproape convinsă că 
putea stăpâni situaţia. 

Ne-am îmbarcat în Royal Albert Docks pe un vas numit Satara 
şi pe parcursul celor douăzeci şi şapte de zile cât a durat voiajul 
până la Bombay am fost din ce în ce mai fericiţi împreună; acum 
eram rupti de lume, într-un fel de tărâm ireal, aflat între ceea ce 
fusese şi ceea ce urma să fie. Noaptea stăteam îmbrăţişaţi pe 
cele două saltele înguste, pe care le pusesem alături pe jos, ca 
să putem fi împreună şi când dormeam. Adesea râdeam cu 
poftă, ca nişte puştani neastâmpăraţi, uitând de viitorul care ne 
aştepta. 

La un moment dat, când Adam stătea cu capul rezemat pe 
umărul meu, i-am spus: 

— Ţi-era ruşine de mine când eram mică? Adică, atunci când 
am stat în peşteră şi după aceea. 

Am simţit că râdea înfundat, cu faţa lipită de mine: 

— Ţi-ai dat seama, nu-i aşa? 

— La început, nu. Când mă îngrijeai şi mă spălai, bodogăneai 
tot timpul şi eu credeam că eşti supărat, însă când am fost în 
stare să judec mai limpede mi-am dat seama că de fapt erai 
jenat. 

— lubito, pur şi simplu habar n-aveam cum să mă port cu o 
fetiţă nostimă, costelivă şi dârză. Nu mai fusesem pus în astfel 
de situaţii. 

— Dar acum nu mai sunt costelivă, aşa-i? 


— Absolut deloc. 

— Şi nici nu mai reprezint o experienţă inedită pentru tine. 

— Categoric. Oh, Jani, sunt topit după tine. 

— Spui asta doar fiindcă sunt o prinţesă bogată. Am pufnit 
amândoi în râs şi ne-am sărutat fericiţi. 

Ce zile minunate! Am navigat pe Mediterana, prin Canalul 
Suez şi prin Marca Roşie, apoi am virat spre est, rămânându-ne 
să mai parcurgem ultimele două mii de mile până Bombay. 
Acolo, am părăsit micul nostru rai de pe Satara şi ne-am luat 
inima în dinţi să înfruntăm viitorul. Ne-am suit în tren şi am mai 
străbătut încă o mie de mile, peste câmpuri nesfârşite şi pe o 
căldură nemiloasă. Trei zile şi trei nopţi am înaintat constant 
spre nord-est, prin Bhopal şi Jhansi, peste Gange spre Lucknow, 
după care am cotit spre est, pentru a ajunge în cele din urmă la 
Gorakhpur, oraşul-garnizoană unde cândva, demult, zăcusem 
plângând în spital, fiindcă îmi pierdusem singurul prieten pe 
care îl aveam pe lumea asta. 

În a treia zi, trenul a străbătut în două ceasuri colţul sud-estic 
al statului Jahanapur. Ca orice altă parte a Indiei, şi acest loc era 
o contopire de frumos şi urât. La un moment dat, în depărtare, 
am zărit turnurile palatului care se înălța în capitală, al cărei 
nume era tot Jahanapur. Acesta era palatul unde mă născusem, 
dar cu toate astea nu aveam nicidecum sentimentul că aş fi 
aparţinut acelor locuri, nu doream să stau acolo sau să explorez 
trecutul. Eram străină de această ţară şi mă mulţumeam să 
rămân aşa. 

La Gorakhpur, am cumpărat cai, panere, merinde, haine şi un 
iac, pe care l-am botezat imediat „Neb Doi”. Ne-a trebuit mult 
timp până să ne alegem caii. Al meu era sur, al lui Adam - murg. 
Aveau nume indiene, însă celui sur eu i-am zis Nimrod, după 
calul meu preferat de la Merlin's Keep, iar Adam l-a botezat pe 
al lui Preacher, fiindcă avea o bandă albă ciudată peste 
grumaz, ca un guler de vicar. La douăzeci şi patru de ore după 
ce am ajuns în Gorakhpur, ne-am pornit spre nord, refăcând 
lungul traseu pe care îl străbătusem cândva împreună, cu 
aproape şapte ani în urmă, în anul Păsării de foc. 

Din nou ne-am trezit rupti de lume în timp ce călătoream prin 
îngusta fâşie Terai, care semăna teribil de mult cu dealurile 
calcaroase din sudul Angliei, însă cu o climă absolut 


6 Predicatorul (engl.) - n. trad. 


nesănătoasă, continuând apoi prin pădurea mare, mereu spre 
nord, printre dealuri şi munţi. Eram fericiţi împreună, în acea 
linişte desăvârşită, atât ziua, cât şi noaptea. 

În douăzeci de zile am ajuns în Smon T'ang şi nici de astă 
dată n-am avut sentimentul că ajunsesem acasă. Am văzut 
acum ţinutul aşa cum era, sumbru şi sărăcăcios, unde locuitorii 
erau victimele unor superstiții de veacuri, temându-se de mii de 
duhuri şi demoni. 

Cum aveam intenţia de a lua lacrima lui Buddha de la 
mănăstirea Choma La, am ocolit Galdong noaptea, ca să nu fim 
văzuţi. Eram aproape sigură că Rild avea să-şi dea seama că 
trecusem pe-acolo, fiindcă prevăzuse acest lucru cu şapte ani în 
urmă, însă ştiam, totodată, că n-ar fi făcut nimic să ne oprească, 
nevrând ca prin vreo acţiune să se lege şi mai mult de Roata 
Vieţii. Oricum, mi-a părut bine că am trecut pe acolo noaptea, 
pentru că n-aveam niciun chef să dau ochii cu vreuna dintre 
vechile cunoştinţe. N-am mai fi avut ce să ne spunem acum. 

Aveam oarecum o rezervă de timp şi, cum nu ne propusesem 
să ajungem la Shekhar înainte de ziua fixată, am campat trei 
nopţi în valea înaltă, la jumătatea drumului spre Pasul Chak. 
Când am plecat de acolo, ne-am îngropat majoritatea proviziilor 
şi echipamentelor, dându-i drumul lui Neb Doi, după care am 
continuat drumul călare, cu foarte puţină încărcătură, 
îndreptându-ne spre vârful trecătorii. 

Era acum vară şi, chiar dacă noaptea se făcea frig, ziua era 
foarte cald, chiar şi la această altitudine. Mormântul de pietre 
sub care fusese îngropat Sembur era neatins, aşa cum mă 
aşteptam. N-am simţit niciun fel de tristeţe când am urcat cu 
caii până acolo, ci doar o caldă recunoştinţă. Am rostit o 
rugăciune, am pus pe mormânt un bucheţel de flori de câmp pe 
care le culesesem în vale, după care am încălecat din nou, 
pornind să străbatem ultimele câteva mile din lunga noastră 
călătorie spre Shekhar. 

Ştiam că Vernon Quayle sosise la Bombay, cu Calabria, doar 
cu trei zile înaintea noastră şi ne minunam cum un om de vârsta 
lui putuse face această călătorie care şi pentru noi fusese 
istovitoare. Nu mă îndoiam, însă, că aveam să-l găsim la 
Shekhar, aşteptându-ne, şi ştiam că perioada de tihnă şi linişte 
pentru noi luase sfârşit. De acum înainte, fără să ştim cum, 


trebuia să luptăm pentru viaţa lui Eleanor şi, poate, şi pentru 
vieţile noastre. 


17 

La o milă distanţă de sat, ne-am trezit cu vreo zece khamba 
venind călare spre noi. Ne-au înconjurat, formând în jurul nostru 
un fel de potcoavă, conducându-ne astfel spre Shekhar. Mulţi 
dintre ei aveau puşti cu încărcare prin ţeava armei, iar restul 
erau dotați cu bâte şi cuțite cu lamă lungă. 

l-am salutat ceremonios în tibetană, însă nu mi-au răspuns, 
mulţumindu-se să se holbeze cu priviri ostile şi invidioase la 
carabina Lee Metford din tocul de la şaua lui Adam. Am 
continuat să mergem la trap uşor şi am văzut că Adam zâmbea, 
de parcă n-ar fi avut nicio grijă pe lume. Unul dintre khamba s-a 
apropiat şi s-a întins să pună mâna pe puşcă. Adam i-a aruncat 
o privire şi tipul s-a smucit lateral, de parcă l-ar fi împins vreun 
leopard de zăpadă. În câteva minute, am ajuns la un mănunchi 
de locuinţe de piatră şi am simţit bine cunoscutul miros de 
tsampa, izul de unt rânced, fumul de grăsime arsă, miasmele de 
piele îmbibată de sudoare şi duhoarea de corpuri nespălate. 

Vernon Quayle şi-a făcut apariţia în pragul unei case şi a venit 
spre noi, fără pălărie pe cap, cu părul argintiu înfoiat uşor de 
briza slabă. Incredibil, dar purta cămaşă cu cravată şi aceleaşi 
haine de tweed, pe care şi le punea când pleca să călărească în 
expedițiile lui de cules ierburi şi insecte. Pentru a ajunge până 
aici, călătorise ca şi noi, trăind zile în şir sub cerul liber, ars de 
soare şi bătut de vânt, dar cu toate astea faţa lui masivă era la 
fel de albă şi de lividă ca întotdeauna. Am simţit un fel de 
admiraţie plină de venerație şi teamă, care mă făcea să devin 
parcă superstiţioasă, având senzaţia că elementele naturii nu 
aveau niciun efect asupra lui, iar slăbiciunile omeneşti nu-l 
atingeau nicidecum. 

Vernon Quayle s-a uitat la noi cu ochii aceia cenuşii şi goi. 
Tăcerea se prelungea. In cele din urmă, a spus: 

— Înţeleg că v-aţi căsătorit. Dacă aş fi ştiut că aveţi de gând 
să faceţi asta, v-aş fi pus condiţia să amânaţi căsătoria până 
după ce se rezolvă această afacere. 

— Dacă nu ţi-ai dat seama de intenţiile noastre, înseamnă că 
nu eşti chiar atât de infailibil cum te crezi, Quayle. 

Timp de o clipă, în ochii lui s-a ivit o expresie sumbră şi 
amenințătoare, însă tonul pe care a continuat să vorbească era 
neutru şi sec: 


— Am înţeles totodată zilele acestea că prietenul dumitale, 
profesorul Manson, a trecut de la teorie la practică. Soţia mea 
este împrejmuită de o barieră eterică, pe care doar câţiva 
oameni pe lumea asta s-ar pricepe să o instaleze, printre ei 
numărându-se şi Manson. În prezent, am nevoie de toate 
resursele mele pentru a rezolva chestiunea aceasta, însă, când 
voi putea să le îndrept în altă direcţie, poţi fi sigur că mă voi 
ocupa de profesorul Manson. 

— Având în vedere că libertatea lui Eleanor constituie unul 
dintre scopurile acordului nostru, de ce ai încerca să-i controlezi 
în continuare fiinţa şi spiritul? 

— Nu uita că nu ţi-ai îndeplinit încă ceea ce îţi revine de tăcut 
potrivit târgului nostru, domnule Gascoyne. 

— De-asta am şi venit şi cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

— Mâine e ziua. Plecăm de aici în zori şi ajungem la Marea 
Mănăstire Choma La pe la prânz. Mâine cei de nouă ori nouă ori 
nouă călugări de la Choma La vă vor primi pe voi doi, adevărații 
trulku din profeție. Veţi merge călare până la măreţele porţi, 
care vi se vor deschide. Veţi urca în Templul Rugăciunii şi veţi 
lua lacrima din mâna lui Buddha. Pe urmă, vă veţi întoarce în 
locul unde eu am să vă aştept cu aceşti oameni, a zis el, 
arătându-i pe khamba care stăteau în continuare grupaţi în jurul 
nostru. 

Adam a privit spre chipurile acelea fioroase, spunând: 

— Mă mir că nu te-au omorât, Quayle. Aştia sunt nişte 
sălbatici, iar tu eşti străin şi singur, fără să le vorbeşti măcar 
limba. 

Quayle i-a aruncat o privire plină de dispreţ: 

— Faci presupuneri false, domnule Gascoyne. Ştiu limba 
suficient de bine. Şi, totodată, nu sunt un străin pentru ei, având 
în vedere că venirea unui tru/ku argintiu, ţinând aur în mână, 
face de asemenea parte dintr-o legendă profetică. Le-am adus 
cincizeci de lire de aur, ceea ce li s-a părut deosebit de 
mulţumitor. A privit spre tocul armei de la şaua lui Adam. Dă-mi, 
te rog, puşca. 

Adam a zâmbit, clătinând din cap. 

Quayle a zis: 

— Când veţi intra mâine la Choma La, este absolut esenţial să 
nu aveţi asupra voastră niciun obiect de metal. Aşa că n-ai voie 


să-ţi iei puşca şi nici cuțitul suedez, pe care îl ai legat de gambă 
pe sub pantalonii de călărie, domnule Gascoyne. 

Adam s-a frecat pe bărbie. 

— Mă tot întreb cât adevăr şi câtă fabulaţie e în toată 
povestea asta, a zis el gânditor. 

Quayle a ridicat din umeri. 

— Jani îi poate întreba pe oamenii ăştia în legătură cu detaliile 
acestei legende. 

— Bine, a încuviinţat Adam. Dar nu văd de ce m-aş grăbi să-ţi 
dau acum puşca şi cuțitul. Aşteptăm până mâine, când va veni 
momentul potrivit. 

— Cum doreşti. Vă voi da instrucţiuni complete, înainte de a 
pleca la drum. 

Am dormit în acea noapte îmbrăcaţi cum eram, într-o odăiţă 
dintr-o colibă, mâncând şi bând din proviziile noastre. Adam 
avusese dreptate când spusese: „Quayle e şi specialist în 
ierburi. Or n-am niciun chef să fim drogaţi, când intrăm mâine în 
mănăstirea aia.” Mai târziu, stând lungiţi în sacii de dormit şi 
ţinându-ne de mână, mi-a şoptit: 

— Jani, iubita mea, ţi-e teamă? 

— Nu... nu tocmai. Simt că ar trebui poate să-mi fie teamă, 
fiindcă ştiu că individul ăsta oribil ne vrea răul, însă cred că totul 
va fi bine atâta vreme cât suntem împreună, Adam. 

— Vom fi împreună mereu, m-a liniştit el, strângându-mă de 
mână. Ce bine că Manson a izbutit să blocheze influenţa lui 
Quayle asupra lui Eleanor. Chestia asta l-a cam pus cu botul pe 
labe pe porcul de Quayle. 

— Da. Şi cu cât stă mai mult timp departe de Eleanor, cu atât 
mai bine pentru ea, am şoptit eu pe întuneric. Are un spirit 
extrem de puternic, Adam. Ce ciudat, totuşi, cum de nu m-am 
gândit deloc la Eleanor astăzi. Straniu, dar tot drumul prin 
trecătoare, azi, m-am gândit la tatăl tău. Mi-a părut tare rău că 
a trebuit să plecăm şi să-l lăsăm acasă, atât de bolnav. 

— A înţeles, Jani. Şi, pe urmă, în ochii lui tu nu poţi face 
niciodată ceva greşit. Cred că a simţit că nu va mai trăi să ne 
vadă înapoi şi s-a bucurat că vei fi cruţată de suferinţa de a-l 
vedea pe patul de moarte. 

— Da. Presupun că aşa s-a gândit. Ce fericită sunt, dragul 
meu, că v-aţi împrietenit când în sfârşit ai venit acasă. 


— Şi eu sunt fericit că s-a întâmplat aşa, Jani, a zis Adam, 
aplecându-se şi sărutându-mă duios. Hai, scumpa mea, somn 
uşor. Mâine avem o zi grea. 


Cam la o milă distanţă de Shekhar, drumul se ramifica în trei, 
aceste variante contopindu-se din nou după alte zece mile la 
nord, unde drumul comercial spre Magyari trecea pe coasta de 
unde se zărea Marea Mănăstire, în fundul unei văi adânci. 

Acolo unde drumul se împărțea, varianta din mijloc era cea 
mai scurtă, însă şi cea mai grea. Breteaua din stânga cotea spre 
vest, fiind cam cu o milă mai lungă şi mult mai uşoară, mai cu 
seamă pentru o caravană mare cu animale de povară. Cea de-a 
treia variantă se numea Calea Pelerinului, pentru că, potrivit 
legendei, în trecutul îndepărtat, un sfânt călătorise pe aici 
pentru a găsi Marea Mănăstire de la Choma La. Drumul ales de 
el era întrerupt de o râpă, lată cam de 40 de paşi şi teribil de 
adâncă. Râpa asta continua spre nord, dublându-se ca lăţime, 
iar apoi treptat-treptat se îngusta, până ce ajungea doar cât o 
crăpătură, dispărând complet înainte de a atinge punctul unde 
cele trei variante se uneau din nou. Conform legendei, sfântul 
traversase râpa plutind prin aer. 

În locul de trecere, se construise un pod de lemn, refăcut 
mereu de-a lungul veacurilor, întrucât această variantă fusese 
folosită de atunci în special de cei care mergeau în pelerinaj la 
Choma La. Majoritatea călătorilor obişnuiţi evitau acest traseu, 
pentru că terenul pe partea de răsărit a râpei urca abrupt până 
la linia unde începeau zăpezile şi era plin de pietriş grohotiş. Pe 
vremea când trăiam în această zonă, nu auzisem să se fi produs 
vreo avalanşă în Smon T'ang, însă moş Tashi şi-aducea aminte 
de una, de mult de tot. 

Am ales varianta scurtă. Doi khamba erau pe post de călăuze. 
Vernon Quayle călătorea imediat în urma lor. Adam şi cu mine 
veneam după el, iar încă zece khamba încheiau coloana. Când 
soarele a ajuns sus pe cer, aerul s-a încălzit. Khamba şi-au scos 
hainele de piele. Adam şi cu mine ne-am dezbrăcat de jachete şi 
le-am legat de şei. Mi-am înnodat la gât o eşarfa subţire de 
bumbac, ca să nu-mi ud gulerul cămăşii de transpiraţie. Lui 
Vernon Quayle nu i-a păsat de creşterea temperaturii, 
continuând să călărească netulburat - o figură grotescă, dar 
totuşi înspăimântătoare. 


Cu o jumătate de ceas înainte de prânz, am zărit Marea 
Mănăstire. Când ne-am oprit, privind peste vale, am simţit că mi 
se taie respiraţia, văzând acea privelişte extraordinară. Adam 
avea aceeaşi reacţie. Soarele ajunsese în punctul cel mai înalt, 
iar turlele semănau cu nişte halebarde de aur îndreptate spre 
cer. Pe fiecare terasă fluturau flamurile de rugăciune. Cântările 
care se auzeau ca un murmur profund umpleau valea lată şi 
adâncă, aşternută între drumul stâncos şi mănăstirea aflată cam 
la o mie de paşi distanţă. Călugării aşteptau sosirea celor doi 
trulka. Erau vreo şapte sute, cu rase roşii şi pălării înalte tot de 
culoare roşie, fiecare învârtind o roată de rugăciune; stăteau în 
picioare, cam la o jumătate de metru distanţă unul de altul, 
formând două şiruri, faţă în faţă, iar aceste rânduri se întindeau 
peste vale, alcătuind un culoar lung, care ducea spre porţile 
roşii şi aurii, acum deschise. 

Ne opriserăm lângă un vârf de stâncă, la o cotitură a 
drumului, nu prea departe de locul unde începea culoarul roşu. 
Quayle a rostit foarte încet, cu glasul lui frumos: 

— Nu mai putem merge mai departe. V-am dat instrucţiuni 
complete, domnule Gascoyne. Continuă-ţi drumul, împreună cu 
Jan, dar aveţi grijă să nu purtaţi nimic de metal la voi. 

— Eu nu-mi scot verigheta de la deget, am zis eu, simțind că 
brusc mi se uscase gura. 

— Aurul nu produce efecte adverse. Poţi să păstrezi şi 
medalionul de argint. 

— Nu-l am la gât, am făcut eu, întorcând capul şi, 
străfulgerându-l cu o privire furioasă, am adăugat printre dinţi: îl 
poartă Eleanor! 

l-au scăpărat ochii. 

— Puşca şi cuțitul, te rog, domnule Gascoyne. 

Adam a tras puşca din toc, i-a dat-o lui Quayle, după care s-a 
aplecat şi a ridicat cracul pantalonului, pentru a ajunge la cuţit. 
După două minute, călăream deja la pas, unul lângă celălalt, pe 
drum, spre locul unde începeau cele două şiruri paralele de 
călugări. Nu purtam pălărie şi eram îmbrăcaţi amândoi cu nişte 
cămăşi de doc kaki, pantaloni de stofă cu apărătoare de piele pe 
coapse şi cizme solide. Trecând împreună printre primii doi 
călugări, ne-am oprit o clipă, privind în lungul celor două şiruri, 
care continuau, mulându-se pe forma reliefului, pe o fâşie de 
vreo mie de metri până la mănăstire. În clipa când ne-am oprit, 


cântările acelea dulci care umpluseră văzduhul ca un tunet 
îndepărtat au încetat brusc, o tăcere imensă copleşind întreaga 
vale. 

— Hai, Jani, dragostea mea, a murmurat Adam. 

Cu vocea mea nu prea grozavă, am început să intonez de 
Şapte ori cele şapte mantra de la Galdong, pe care le 
îngânasem de atâtea ori în şoaptă cu tovarăşii mei, în 
caravanele plecate din Namkhara, pentru a ne trece de urât pe 
nesfârşitul drum pe care îl aveam de parcurs. Un semn din 
călcâie în pântecele cailor şi am pornit amândoi agale printre 
şirurile roşii şi vii, care ne străjuiau calea spre Marea Mănăstire 
Choma La. 

Soarele ne ardea pe creştetul capului, iar în vale nu se simţea 
nicio adiere de vânt. În afară de tropotul înfundat al copitelor lui 
Nimrod şi Preacher pe iarba înaltă şi subţire nu se auzea niciun 
zgomot. Parcă şi insectele dormeau. Un timp am avut senzaţia 
că visez şi că şirurile roşii se lungeau, pe măsură ce noi 
înaintam, astfel încât, şi dacă am fi călărit aşa la nesfârşit, tot n- 
am fi ajuns niciodată la capăt. 

Am răguşit şi teama subită că vocea m-ar putea lăsa cu totul 
m-a făcut să mă dezmeticesc din acea stare de stupoare. Am 
văzut că trecusem deja de partea cea mai adâncă a văii iar 
acum urcam panta lină pe celălalt versant. Mănăstirea se profila 
tot mai imensă în faţa noastră. Am tras cu ochiul spre Adam. 
Privea drept înainte, faţa lui fiind o mască misterioasă. 

Am ajuns în cele din urmă la porţile roşii şi aurii şi, când am 
intrat, am văzut că acel culoar uman continua şi în curte până la 
cele şapte trepte de piatră de sub uşile cu ferecături de fier, 
care erau larg deschise, însă oamenii care formau şirurile nu 
mai erau călugări. Presupun că făceau parte din tagma celor 
mai neînsemnaţi slujitori ai mănăstirii, fierarii, măcelarii şi 
măturătorii, care se resemnaseră la gândul de a nu avea şansa 
să facă mari progrese în prezenta lor încarnare. Toţi bărbaţii 
aceştia erau îmbrăcaţi în negru şi fiecare avea o sabie scoasă 
din teacă. In cazul în care călugării ar fi ajuns la concluzia că 
sunt nişte falşi tru/ku, ar fi fost momentul când urma să murim. 

Când am încheiat cea de-a patruzeci şi noua mantra, care era 
totodată şi ultima, am ajuns şi noi la treptele mănăstirii. Doi 
novici cu rase albe au venit să ia caii, când am descălecat. Un 
covor îngust, de un auriu tern, era aşternut în sus pe trepte şi se 


pierdea înăuntru în întunecimea holului luminat de felinare, care 
începea dincolo de uşi. Vernon Quayle ne pomenise şi de asta. 
De unde ştia, habar n-aveam, însă m-am întrebat fugitiv dacă 
nu cumva la un moment dat, mai de mult, îşi folosise straniile 
vrăjitorii să o facă pe Eleanor să, vadă ce se întâmplă acum. 

Am urcat treptele unul lângă celălalt. În holul înalt sclipeau cel 
puţin o sută de felinare, iar în aer plutea un miros greu de 
tămâie. Zei şi diavoli priveau spre noi din tot felul de nişe 
laterale. Am continuat să înaintăm pe carpeta aurie, trecând pe 
sub o arcadă, apoi pe un hol lung, unde pe pereţi erau înşirate 
efigiile pictate ale celor Şaptesprezece Lama, printre stâlpi 
drapaţi cu flamuri de rugăciune - cei Şaptesprezece care 
cârmuiseră, rând pe rând, în Choma La, de când fusese 
întemeiată mănăstirea. 

După holul acesta, covorul se sfârşea la o scară de piatră care 
urca şi se răsucea, urca şi se răsucea. Am început să număr, 
ştiind că ajunsesem probabil la de şapte ori şapte ori şapte 
trepte, care urmau să ne ducă la Templul Rugăciunii, de sub 
turla cea mai înaltă. 

Adam m-a luat de mână. Urcam în ritm constant, destul de 
anevoios, şi iar am avut senzaţia că eram într-un vis. Nu 
vorbeam, nu dădeam niciunul vreun semn că am fi vrut să ne 
oprim şi să ne odihnim. Timp de vreo şase minute, probabil, am 
tot urcat pe scara aceea răsucită. Număram în gând „...trei sute 
treizeci şi patru... trei sute treizeci şi cinci... trei sute treizeci şi 
şase...” 

Apoi s-a auzit murmurul glasurilor care intonau rugăciuni, încă 
şapte trepte şi am ajuns sub o arcadă care dădea direct spre 
Templul Rugăciunii. Era un templu mic, nu avea mai mult de 
vreo zece metri pătraţi. Stăteam în spatele unui şir de şapte 
lama îngenuncheaţi în faţa lui Buddha. După rasele pe care le 
purtau, mi-am dat seama că cel din mijloc era Marele Lama de 
la Choma La, iar ceilalţi, pesemne, cei mai mari în grad după el. 
Călugării stăteau îngenuncheaţi într-un fel de scobitură, fiecare, 
săpată în treapta lată de piatră, din faţa platformei pe care se 
afla Buddha. Statuia de aur era de mărime naturală, cu mâna 
dreaptă lipită de trup, imediat sub inimă şi cu palma făcută 
căuş, întoarsă în sus. 

Cântând în continuare încetişor, Marele Lama şi-a târşâit 
genunchii, s-a ridicat în picioare şi s-a tras la o parte, cu palmele 


lipite una de cealaltă, făcând o plecăciune în faţa noastră. Pe 
urmă, am văzut că ceea ce mi se păruseră a fi nişte scobituri în 
piatră erau de fapt două gropiţe gemene adânci cam de 15 
centimetri, făcute în stâncă de genunchii miilor de călugări care 
se rugaseră necontenit în faţa lui Buddha, veacuri de-a rândul. 

Adam m-a strâns de mână. Mi-am amintit de instrucţiunile lui 
Vernon Quayle şi ne-am deplasat amândoi în faţă, urcând pe 
treapta înaltă unde stăteau îngenuncheaţi cei şase lama, 
strecurându-ne prin locul liber unde stătuse Marele Lama şi 
păşind pe platformă. 

In palma de aur se afla o piatră albă ca laptele, în formă de 
pară, cam de mărimea buricului de la degetul meu mic. Am 
înghiţit cu noduri, simţindu-mă copleşită de o repulsie 
paralizantă. Mi s-a părut înfiorător de greu să mă conving 
singură să întind mâna şi să iau piatra de acolo. Aveam nervii 
întinşi la maximum şi o imaginaţie bolnăvicios de bogată în 
acele clipe, însă când am atins piatra cu degetele, prima 
atingere omenească din atâtea veacuri, am simţit un şoc care a 
trecut ca un fir roşu prin toate mădularele. 

Adam a întins mâna, i-am pus lacrima în palmă şi am văzut 
cum brusc îi licăresc ochii. A strâns piatra în pumn şi ne-am 
întors amândoi să plecăm. Cântările au încetat. Marele Lama a 
făcut o nouă plecăciune, când am trecut prin dreptul lui. Pe 
urmă am ajuns iarăşi la trepte, începând lungul drum în jos. 
Adam ţinea pumnul strâns, întins în faţă, şi am văzut că avea 
broboane de sudoare pe frunte. Fiindcă devenisem într-un fel 
trup din trupul lui, ştiam că avea aceeaşi senzaţie ca şi mine. 
Implineam o profeție, prezisă de multă vreme şi acceptată de 
lama de la Choma La, dar ne simţeam ca nişte hoţi. 

Am răsuflat uşuraţi, ieşind din nou sub razele sclipitoare ale 
soarelui, unde cei doi novici cu rase albe ni i-au ţinut pe Nimrod 
şi pe Preacher, ca să putem încăleca. Servitorii în negru 
dispăruseră. Când am ieşit călare pe porţile măreţe, valea 
răsuna iarăşi de cântări religioase. Şi sunetul a continuat minute 
de-a rândul în timp ce noi călăream agale printre şirurile roşii de 
călugări, urcând apoi panta pe versantul care ducea la drumul 
spre Magyari. In acel moment, am ieşit în sfârşit din culoarul 
uman. Toate siluetele înveşmântate în roşu s-au întors cu faţa la 
Marea Mănăstire Choma La, începând să se deplaseze spre ea în 
două şiruri şerpuitoare, cântând imnuri în ritmul paşilor lor lenți. 


— Stai un pic, Jani, a şoptit Adam. Erau primele cuvinte rostite 
de când începusem să coborâm în vale. N-am pus nicio 
întrebare, privind la cei doi şerpi roşii care intrau unduind, rând 
pe rând, prin porţile ce se zăreau acum departe. Când a dispărut 
şi ultimul călugăr şi am văzut porţile închizându-se, Adam a 
privit în jos la pumnul strâns, cu o expresie tare ciudată şi 
circumspectă. 

— Jani, a zis el încetişor, dacă se întâmplă ceva... dacă ceva 
merge prost şi vom fi despărțiți, să te duci la peşteră. La peştera 
lui Sembur. Ne vom întâlni acolo. 

Am simţit că mă ia cu fiori, dar tot n-am pus nicio întrebare; 
aveam senzaţia că deocamdată ne aflam într-o lume unde 
instinctul guverna totul, iar logica nu mai avea niciun fel de 
valoare. Am spus: „Da, Adam”. Pe urmă, ne-am întors amândoi 
şi am pornit la pas pe potecă, spre stânca joasă, unde drumul 
cotea şi unde ne aştepta Vernon Quayle. 

Ne-am oprit în faţa acestuia. Khamba erau înşiraţi în spatele 
lui. Pentru prima oară, am văzut două pete de culoare pe obrajii 
lui ca aluatul necopt, iar ochii aceia, de obicei inexpresivi, 
scăpărau însufleţiţi de un fel de alean oribil: 

— Arată-mi, Gascoyne, a zis el. 

A urmat o tăcere, după care Adam a rostit cu un glas ciudat 
de încordat: 

— Nu pot desface pumnul. 

Quayle s-a schimonosit la faţă de furie: 

— Nu-i bine să te joci cu mine! 

Adam a râs sarcastic. 

— Nu fi prost. Uită-te la mâna mea. A întins pumnul şi era alb 
ca marmura, cu venele proeminente ca nişte corzi. 

Quayle a tras aer adânc în piept. l-a revenit paloarea 
obişnuită şi, o dată cu ea, aerul acela absent şi sumbru. Ţinea 
buzele ţuguiate, de parcă s-ar fi concentrat profund, după care a 
rostit fără niciun fel de emoție: 

— S-ar putea ca, fiind încă atât de aproape de mănăstire, 
Templul Rugăciunii să exercite o influenţă puternică. Hai să ne 
îndepărtăm călare. Le-a spus câteva cuvinte celor din tribul 
Khamba, care şi-au întors caii, ocupând poziţiile pe care le 
avusesem când plecasem din Shekhar, cu doi khamba călăuze 
în faţă şi restul în spatele nostru. Acum însă Vernon Quayle 
rămăsese în urmă, călărind în rând cu noi, lângă Adam. 


Am făcut aşa o milă, pe urmă încă una şi am văzut că pumnul 
lui Adam îşi recăpăta treptat-treptat culoarea normală. Se tot 
uita şi el la pumnul încleştat, iar cu timpul a ajuns să poată 
mişca un pic încheieturile degetelor. După un ceas, în locul unde 
drumul se lăţea împărțindu-se în trei, Vernon Quayle a dat 
ordinul să ne oprim: 

— Acum poţi să desfaci pumnul, domnule Gascoyne? 

Adam a întins braţul. Încet, tremurând un pic, degetele i s-au 
descleştat. Razele soarelui străluceau reflectându-se pe lacrima 
albă ca laptele din palma lui. Quayle şi-a tras suflul şuierând, 
dar n-a făcut tentativa de a atinge piatra. Bâjbâind prin 
buzunarul sacoului, a scos o cutiuţă, cam cât podul palmei mele. 
Mi s-a părut că era confecţionată din piele neagră şi rigidă: avea 
forma de stea în cinci colţuri. Pe cele zece laturi verticale erau 
nişte hieroglife argintii. Quayle a deschis capacul şi i-a întins 
cutia lui Adam. 

— Pune piatra înăuntru, te rog. 

Adam a înclinat palma, lacrima a căzut înăuntru, cu un 
zgomot uşor, şi cutia s-a închis la loc, păcănind. Adam a răsuflat 
prelung şi a zis: 

— În felul ăsta, acordul nostru se încheie, Quayle. Puşca şi 
cuțitul, te rog. Jani şi cu mine ne vom întoarce singuri. 

Quayle stătea neclintit ca o statuie, cu ochii pironiţi pe 
cutiuţă. Fără să mişte parcă buzele, a zis cu un glas firav şi 
distant: 

— Nu mai am nevoie de dumneata şi de soţia dumitale, 
domnule Gascoyne, şi nici n-am de gând să permit ca doi 
inamici atât de puternici să-mi tulbure viitorul. 

Pe moment, ameţită încă de peripeţiile ca de vis prin care 
trecusem, nu am sesizat ce spusese. Quayle a continuat: 

— l-am păcălit pe naivii ăştia de khamba, spunându-le că cei 
doi trulku care vor lua lacrima din Templul Rugăciunii nu sunt 
decât nişte umili servitori ai mei, tru/ku de argint. El e cel care îi 
va înapoia lacrima lui Buddha în sălile Nirvanei, în timp ce 
slujitorii lui îşi vor zvârli trupurile în care s-au înveşmântat şi se 
vor întoarce la ei acasă, în cer. 

Vernon Quayle şi-a dezlipit privirea de pe cutia neagră în 
formă de stea, uitându-se la khamba. 


— Asta cred oamenii ăştia, domnule Gascoyne. În calitate de 
trulku de argint, i-am prevenit că s-ar putea ca servitorii mei să 
trebuiască convinşi să renunţe la trupurile lor pământeşti. 

In clipa în care mi-am dat seama că Vernon Quayle ne dorea 
moartea, m-a cuprins o furie nemărginită, care mi-a învins frica 
şi m-a făcut să acţionez mai mult instinctiv. Nimrod a simţit 
împunsătura călcâielor mele, a simţit zvâcnirea mâinilor, mi-a 
auzit glasul tăios şi a reacţionat fulgerător, încordându-şi 
muşchii şi ţâşnind în faţă. l-am smuls cutia din mână l-am 
răsucit pe Nimrod în loc, l-am împins din nou în faţă după aceea 
l-am rotit iar, astfel încât a atins cu picioarele din spate umărul 
unuia dintre cei doi cai călăriţi de călăuze izbindu-i unul de 
celălalt. 

Unul dintre khamba, care şi-a revenit primul din şoc, a scos 
carabina lui Adam de sub pătura de pe şa, unde o ascunsese. In 
acea clipă, Preacher s-a năpustit în faţă, iar Adam şi-a scos 
piciorul din scăriţa şeii, pocnindu-l pe tip în piept şi azvârlindu-l 
jos de pe cal. 

L-am făcut pe Nimrod să se ridice pe picioarele din spate, cu 
copitele în aer, ameninţându-l astfel pe un khamba, care 
scosese un cuţit lung. L-am văzut pe Adam făcând o mişcare 
laterală, însă n-a putut ajunge până la mine, din cauza 
oamenilor şi a cailor care erau între noi. Quayle zbiera tot felul 
de ordine. Adam a întins brusc mâna, arătând spre drumul din 
mijloc, care se afla exact în spatele meu acum. 

— Du-te, Jani, pleacă! şi în acelaşi moment l-a răsucit pe 
Preacher spre drumul din stânga, Calea Pelerinului, înfigându-şi 
călcâiele în pântecele calului. 

L-am întors în loc pe Nimrod şi l-am atins pe coaste. A ţâşnit 
ca şi cum ar fi fost catapultat, năpustindu-se la galop pe poteca 
din mijloc, scurtă, dar dificilă. O fracțiune de secundă, am zărit 
capul şi umerii lui Adam peste o stâncă rotunjită, după care a 
dispărut complet. Nu trecuseră mai mult de cinci secunde de 
când îl pusesem pe Nimrod în mişcare şi smulsesem din mâna 
lui Quayle cutia, în care se afla lacrima lui Buddha. După alte 
cinci secunde, mă făcusem deja nevăzută pe cărarea 
întortocheată. 

Pierdusem câteva ceasuri la Gorakhpur ca să alegem cei mai 
buni cai şi îi luasem la un preţ convenabil. Stăteam mult mai 
bine la acest capitol decât Quayle sau oamenii lui, lucru pentru 


care am simţit nevoia să rostesc o rugăciune de mulţumire. 
Khamba erau călăreţi destoinici, ceea ce ştiam de pe vremea 
când ne hărţuiau caravanele, însă nici eu şi nici Adam nu eram 
mai prejos. Nu ne mai puteau prinde acum. 

Am vârât cutiuţa neagră în cămaşă, înfigând-o bine în betelie 
şi m-am concentrat la călărit, alungându-mi din minte orice 
altceva; dacă aş fi căzut cumva, dezastrul ar fi fost catastrofal. 

Nimrod m-a purtat ca vântul, iar după o oră am ajuns pe o 
potecă îngustă şi acoperită cu pietriş, înspre râpă. Pe partea 
cealaltă se afla Calea Pelerinului; în această porţiune cele două 
drumuri mergeau paralel, de o parte şi de cealaltă a râpei, pe o 
distanţă de o milă-două, după care varianta pe care mă aflam 
eu cotea din nou spre vest, cu mult înainte de pod. Mi-am pus 
mâna streaşină la ochi, ca să pot vedea mai bine celălalt mal al 
râpei. Era posibil ca Adam să fi ajuns deja în acelaşi punct, ba 
chiar să fi trecut deja, luându-mi-o înainte, având în vedere că 
mai era ceva de mers până la bucla lungă, pe care o făcea Calea 
Pelerinului înainte de pod. 

L-am strunit pe Nimrod la pas, mergând acum paralel cu râpa, 
ca să-l mai las să se odihnească un pic. Îmi prindea şi mie bine 
puţină odihnă, fiindcă dintr-o dată mă simţeam foarte obosită, 
ca şi cum m-aş fi mişcat într-un fel de vis. Am făcut efortul să 
mă concentrez şi să-mi adun gândurile. Nu era exclus ca Vernon 
Quayle să-şi fi trimis câţiva oameni pe urmele lui Adam, însă 
prada importantă eram eu, pentru că la mine se afla preţioasa 
lacrimă. Cu toate acestea, nu i-am dat pinteni lui Nimrod, 
lăsându-l să meargă liniştit la pas, fiind sigură că cei din tribul 
Khamba erau mult în spate. Nu era doar faptul că aveam un cal 
mai bun decât ei, ci şi considerentul că eu eram mai uşoară şi 
nu-l împovăram prea mult. După aprecierea mea, aveam un 
avans de cel puţin un sfert de oră. 

Am privit în sus la panta abruptă de pe cealaltă parte a râpei, 
spre albul orbitor al zăpezilor, şi pentru o clipă am simţit că mi 
se învârte capul. Am coborât repede ochii şi mi-a tresărit inima 
în piept, când l-am văzut pe Adam. Venea din spate, pe cealaltă 
parte a râpei, la galop, ocolind peretele stâncos, acolo unde 
văgăuna cotea brusc. A ridicat mâna şi m-a salutat, iar eu i-am 
răspuns cu acelaşi gest, plină de bucurie. Când a ajuns în 
dreptul meu, la vreo sută de paşi peste prăpastie, i-am dat 
pinteni lui Nimrod ca să înaintăm în ritmul lui Preacher. 


Mă tot uitam peste râpă, sorbindu-l din priviri pe omul care 
îmi umpluse toată existenţa şi ducând dorul îmbrăţişărilor lui; 
abia aşteptam să scăpăm de primejdia care încă ne mai 
ameninţa. Mă jena la talie cutiuţa neagră de sub cămaşă şi m- 
am gândit că mai bine mă descotoroseam de ea, imediat ce 
aveam răgazul să scot giuvaierul dinăuntru. Nu mai voiam să 
am de-a face cu nimic din ceea ce îi aparţinea lui Vernon 
Quayle. 

Am auzit un zgomot şi o fracțiune de secundă am crezut că 
tunase undeva departe, numai că cerul era albastru şi fără 
niciun nor. Zgomotul s-a repetat, ca vibraţiile unui huruit 
înăbuşit. M-a luat cu ameţeală şi o gheară de gheaţă mi-a 
încleştat parcă inima, când sus de tot, pe panta abruptă de 
deasupra lui Adam, am văzut cum bucăţi imense de zăpadă se 
desprind de pe peretele stâncos, rostogolindu-se la vale şi 
măturând în cale pietroaie, grohotiş şi bolovani, până ce, 
umflându-se şi lăţindu-se din ce în ce mai mult, totul s-a 
preschimbat într-un monstruos val de pietre mişcătoare. 

Avalanşă! 

Moş Tashi îmi pomenise de o avalanşă care făcuse cândva 
prăpăd pe Calea Pelerinului, dar acum asistam şi eu la aşa ceva, 
tocmai când Adam al meu călărea pe poteca de sub peretele 
stâncos de pe care se prăvăleau pietre şi bolovani. A ridicat 
privirea, după care i-a dat pinteni lui Preacher, mânându-l într- 
un galop disperat. Am strigat la Nimrod şi ne-am pus şi noi în 
mişcare năvalnic, ca să fim în dreptul lor, pe cealaltă parte a 
râpei. 

Inima încetase să-mi mai bată, răsuflarea mi se oprise, trăiam 
un coşmar. Zgomotul s-a preschimbat într-un vuiet cumplit. 
Valul de zăpadă amestecată cu gheaţă şi pietre se rostogolea 
din ce în ce mai repede; un hohot de plâns mi-a izbucnit din 
piept, când am văzut că avalanşa se extinsese mult în latul 
râpei şi că nu prea erau şanse ca Adam să poată trece la timp 
de zona periculoasă. 

Stătea ghemuit pe şa, călărind ca un demon, când avalanşa l- 
a copleşit. Am văzut cum valul acela de zăpadă, gheaţă şi pietre 
se rostogoleşte peste marginea prăpastiei, măturând calul şi 
omul, de parcă ar fi fost nişte frunze moarte, prăvălindu-i la vale 
în imensa genune. Căzând, au zburat care încotro, într-un vârtej 
de bolovani, sfărâmături de pietre şi bucăţi mari de zăpadă 


îngheţată, tot mai jos, din ce în ce mai năvalnic, în adâncurile 
nemărginite din vale. 

ÎI strunisem pe Nimrod făcându-l să se oprească şi, şocată şi 
îngrozită, îl strigam necontenit pe Adam, dar nu-mi auzeam 
urletele disperate, căci vuietul şi bubuitul cumplit al avalanşei 
răsunau cu un ecou asurzitor, în timp ce puhoiul acela nesfârşit 
îşi revărsa miile de tone de pietre, zăpadă şi gheaţă în abisul de 
sub mine. 

M-am prăbuşit cu faţa în coama lui Nimrod, cu mâinile lipite la 
urechi, neputincioasă şi disperată, cu inima sfâşiată de o durere 
insuportabilă. 


Mintea mi-era pustie. Stăteam în şa, privind orbeşte peste 
râpă. Nicio mişcare. Natura se liniştise, ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Habar n-aveam cât timp trecuse de la dezastru 
Nici nu-mi păsa. Ce uşurare să mă omoare cei din tribul 
Khamba. 

Cu un gest aproape inconştient, mi-am desfăcut eşarfa de la 
gât şi am scos cutiuţa neagră de sub cămaşă. Am deschis-o am 
luat piatra albă ca laptele, am pus-o în mijlocul eşarfei, şi am 
făcut un nod strâns, ca nu cumva să cadă. Pe urmă, am legat 
capetele eşarfei la ceafa, astfel încât partea cu piatra mi s-a 
aşezat pe piept, sub cămaşă. 

Am luat cutia neagră şi am azvărlit-o cât am putut de 
departe, peste stâncile crăpate, lângă drumul de pe cealaltă 
parte... nu în râpă, căci acolo zăcea Adam al meu. 

Un gând mi-a încolţit în minte. Dacă mă lăsam prinsă şi ucisă 
de khamba, însemna să îl trădez pe Adam. Să îi trădez pe toţi 
cei pe care îi iubeam nespus de mult... Adam, Eleanor, Sembur, 
domnul Lambert. Trebuia să-mi adun puterile şi să mă pun în 
mişcare. 

Mi-am lipit palmele de ochi şi am rostit şi şoaptă: Am să-i duc 
lacrima lui Rila. El o va păzi de Quayle. Şi pe urmă... nu ştiu - nu 
pot gândi deocamdată. Insă am să încerc să fac... ce ţi-ai fi dorit 
tu, Adam. 

După două minute, am ajuns în locul unde drumul părăsea 
râpa luând-o spre dealuri; l-am făcut pe Nimrod să meargă la 
galop, după care m-am chircit cu gândul într-o cavernă neagră a 
minţii, încercând să fug de cruda amintire a clipelor oribile trăite 
lângă râpă, când inima murise în mine. 


Timpul a trecut fără să-mi dau seama. Am ajuns în locul unde 
cele trei variante de drum se contopeau şi am continuat să 
mergem pe cărare, lăsând în urmă satul Shekhar. La un 
moment, Nimrod a început să şchioapete cu piciorul drept din 
faţă. Am văzut că avea o pietricică înfiptă în copită, numai că 
din păcate nu puteam să i-o scot. După ce l-am dus un timp de 
căpăstru, în mintea mea amorţită a început să mijească un 
gând: poate puteam găsi ceva cu care să-i scot pietricica în 
peştera unde cândva mă adăpostisem de viscol împreună cu 
Sembur, peştera unde ne găsise Adam. Adusesem cu noi atunci 
echipament suficient şi nu era exclus ca la plecare să fi lăsat 
ceva pe-acolo. 

Peştera. Adam spusese că dacă eram cumva despărțiți urma 
să ne întâlnim la peşteră... numai că acum el nu mai putea veni. 
Am deschis gura şi muşchii gâtlejului mi s-au încleştat într-un 
hohot de plâns, care mi-a sfâşiat parcă pieptul. M-am stăpânit şi 
am continuat să merg îndârjit înainte. 

Ne apropiam acum de vârful Pasului Chak, locul unde pereţii 
trecătorii se trag parcă în spate, preschimbându-se în pante, pe 
una dintre ele aflându-se şi peştera. Nimrod a ciulit urechile, aşa 
că m-am oprit câteva clipe să ascult. Din spate, se auzea 
zgomot de copite, şi nu prea departe. Să nu fi fost atât de 
copleşită de durere, le-aş fi auzit mai dinainte. 

L-am întors în loc pe Nimrod, mi-am luat rămas-bun de la el şi, 
dându-i uşor o palmă, l-am urnit din loc; a pornit şchiopătând 
înapoi pe potecă, spre khamba. Speram ca atunci când se 
întâlnea cu ei să se oprească vreo câteva secunde, pentru a-l 
prinde de căpăstru şi a discuta despre ceea ce se putuse 
întâmpla. Doar câteva secunde, dar cât de preţioase pentru 
mine. Ştiam că Vernon Quayle nu era acolo ca să le dea ordine, 
întrucât nu era un călăreț prea strălucit şi n-ar fi putut ţine pasul 
cu khamba, în această urmărire nebunească. 

Am rupt-o la fugă, vrând să profit de fiecare clipă, pentru a 
ajunge la peşteră, unde voiam să mă ascund înainte să apară 
cei din tribul Khamba. Habar n-aveam ce puteam realiza astfel; 
eram prea distrusă şi prea deznădăjduită ca să mai pot judeca 
limpede. Puțin probabil să se încumete să intre în peşteră să 
vadă dacă nu eram acolo; mai plauzibil era să creadă că 
fusesem cumva azvârlită din şa undeva pe traseu, dincolo de 
trecătoare. Însă eram aproape sigură că Vernon Quayle nu s-ar 


fi dat în lături să cerceteze peştera, or dacă venea şi el până la 
urmă nu prea aveam şanse de scăpare. 

Picioarele mi-erau ca de plumb şi mă durea pieptul când 
respiram, dar am continuat să alerg, poticnindu-mă şi 
împleticindu-mă din ce în ce mai rău. M-am auzit rostind 
disperată, printre suspine: „Incerc, Adam, încerc...” şi pe urmă 
zgomotul copitelor s-a apropiat tot mai mult. 

M-am uitat peste umăr şi am văzut doi khamba la nici două 
sute de metri în spate. Işi scoseseră amândoi cuţitele cu lamă 
lungă, ţinându-le cu vârful în sus. Am ajuns pe creastă şi mi-am 
târât picioarele istovite înspre peşteră. Deşi ştiam că nu mai 
constituia o ascunzătoare sigură, mă căzneam din răsputeri să 
ajung acolo, mai având încă îndoieli că cei din tribul Khamba s- 
ar încumeta să intre în peşteră, iar până ajungea şi Vernon 
Quayle reuşeam poate să îngrop lacrima în vreo crăpătură 
adâncă, unde să n-o poată găsi nicicând. 

Călăreţii se apropiau năvalnic. M-au trecut fiori de groază, 
gândindu-mă la cuţitele lor şi mi-am dat seama că nu mai 
puteam ajunge la peşteră. Nu-mi mai rămânea nici măcar 
satisfacția de a-l fi privat pe Quayle de preţioasa lacrimă. 

Ceva a trosnit în aer, ca un fel de bici, undeva lateral, iar din 
spate am auzit un strigăt. Ştiam zgomotul acela ca o plesnitură 
de bici. Era un glonţ care zburase şuierând, iar o dată cu el s-a 
auzit un alt sunet, mai ascuţit, dar pe care îl ştiam atât de bine 
din trecut, sunetul unui cartuş detonat în culata unei puşti. Dar 
nu o puşcă de tip vechi, cum aveau khamba, asta mai mult ca 
sigur. 

De deasupra mea, o voce a răcnit: „Jani!”. 

Cu privirea înceţoşată, am zărit vag capul şi umerii unei 
siluete îngenuncheate lângă mormântul lui Sembur, cu puşca în 
poziţie de tragere. Am aruncat o privire peste umăr, când arma 
s-a descărcat din nou şi l-am văzut pe khamba care era doar la 
douăzeci de paşi de mine zvârlit brusc de pe cal, lovit parcă de 
un uriaş invizibil. Tovarăşul lui se întorsese din drum şi călărea 
nebuneşte să se adăpostească în trecătoare, clătinându-se în 
şa, cu mâna încleştată pe umărul unde fusese împuşcat. 

M-am târât înainte, gâfâind din greu, copleşită de oboseală, 
cu ochii pironiţi în pământ, cu mintea răvăşită, întrebându-mă 
buimacă dacă demonii munţilor nu plăsmuiseră cumva o nălucă 
a lui Sembur, cu faimoasa lui puşcă, pentru a-i pune pe fugă pe 


cei din tribul Khamba. În clipa aceea, eram în stare să cred 
orice. Ba mi-era chiar teamă ca ridicând ochii să nu dau cumva 
de mutra lui Vernon Quayle. 

Două mâini m-au înhăţat de braţe, deasupra coatelor, şi m-au 
zgâlţâit. Un glas a rostit: „Jani!”. 

Am ridicat privirea şi l-am văzut pe Adam. 

Adam. Cu părul negru plin de praf. Cu ochii aceia albaştri care 
mă priveau îngrijoraţi. Cu mâinile acelea puternice şi solide care 
mă ţineau strâns. Pe umăr, îi atârna o puşcă. Un Lee Metford 
303, singurul tip de armă pe care îl cunoşteam după nume. 

Adam? 

Am ridicat încet mâna, tremurând, şi am lipit-o de obrazul lui, 
de buzele lui. 

— Jani, eşti rănită? m-a întrebat el. 

Pe urmă, genunchii mi s-au înmuiat de tot şi am simţit că 
Adam mă ia în braţe, în clipa în care peste mintea mea a 
coborât o întunecime imensă. 


18 

Priveam la un picior încălţat cu cizmă. Cizma lui Adam. Mă 
ţinea de mână, cu degetele împreunate ca atunci când stăteam 
alături în pat, înainte de a adormi. Zăceam întinsă pe jos, cu un 
maldăr de pietre lângă mine şi cu capul pe coapsa lui Adam. 

Am ridicat capul şi am privit în sus. Eram lungită lângă 
mormântul lui Sembur. Adam stătea ghemuit, cu spatele lipit de 
pietre şi privea spre trecătoare. Când m-am mişcat, s-a uitat la 
mine şi a zis: 

— Ce s-a întâmplat, Jani? Am crezut că ai să ajungi aici 
înaintea mea. Am fost teribil de îngrijorat. 

Uitându-mă fix la chipul lui, am şoptit: 

— Adam... am văzut cum ai murit. Călăream unul în dreptul 
celuilalt... erai pe Calea Pelerinului. Pe urmă, a venit avalanşa şi 
a măturat totul în cale... Am văzut cu ochii mei! 

M-au podidit lacrimile şi tot trupul mi s-a cutremurat de un 
plâns sfâşietor. Adam m-a tras la pieptul lui, îngrozit şi uluit: 

— Jani, iubita mea. Sunt aici, în carne şi oase! N-a fost nici o 
avalanşă. Nu-ţi fie teamă... of, Doamne, asta e opera lui Quayle! 
M-a strâns şi mai tare. Stai un pic. Să mă gândesc mai bine. 
Cum naiba a putut să-ţi provoace o halucinație atât de 
monstruoasă? 

În acea clipă, am înţeles. Pe urmă, mi-am explicat senzaţia 
aceea ca de vis pe care am avut-o călărind pe Nimrod, în lungul 
râpei. Mi-am dat seama cum fusese posibil ca Vernon Quayle să- 
şi folosească puterile pentru a pune stăpânire pe mintea mea, 
provocându-mi o halucinație atât de reală. 

— Cutia neagră, am şoptit eu. O aveam sub cămaşă, mă freca 
pe piele, mă jena un pic... un lucru rău. Aşa a putut ajunge la 
mine, Adam. A pus stăpânire pe mine, m-a făcut să întârzii... 

— Doamne Sfinte, a zis Adam, cu glasul răguşit, prin ce-ai 
trecut, Jani dragă. Vocea i-a devenit mai tăioasă: Unde-i 
afurisenia aia de cutie? 

M-am agăţat de el cu toată puterea, fericită să-i aud bătăile 
inimii. 

— Totul e bine, iubitule, am rostit eu. Am aruncat-o. Ceva m-a 
făcut să scot lacrima dinăuntru şi să mi-o atârn la gât, legată în 
eşarfă. Am aruncat cutia aia oribilă a lui Quayle. Imi tremura 
glasul: Dacă n-aş fi făcut aşa, cred că şi acum aş fi fost 


încremenită lângă râpă, pradă unui oribil coşmar. Şi m-ar fi prins 
cei care m-au urmărit. Oh, Adam, Adam... 

Mi-au dat din nou lacrimile, de fericire că îl aveam iarăşi lângă 
mine, teafăr şi nevătămat. Îmi venea să-i rostesc numele la 
nesfârşit, să-l tot mângâi, să-l îmbrăţişez, să mă conving că e 
viu şi că n-a păţit nimic. 

Adam s-a crispat brusc, spunând: 

— Fii cuminte, Jani. 

Am încleştat din dinţi, mi-am venit în fire şi m-am mişcat un 
pic, aşezându-mă în genunchi să pot privi peste mormânt. Doi 
khamba apăruseră din trecătoarea de dedesubt. Au dispărut 
apoi în spatele unei stânci, după care au reapărut pentru câteva 
clipe, începând să urce panta, cu puştile îndreptate înainte. 

— lartă-mă, iubitule, n-am să mai fac atâta caz de ceea ce am 
păţit. Doar că m-am simţit atât de... Nu-mi găseam cuvintele să- 
i descriu ce fusese în sufletul meu. 

— Mă tot gândesc că, în locul tău, dacă te-aş fi văzut căzând 
în râpă, aş fi fost la fel de disperat. M-a mângâiat pe mână, iar 
glasul i s-ă frânt câteva clipe. Slavă Domnului că eşti teafără. 

l-am urmărit pe khamba care continuau să urce tiptil. 

— Nimrod a început să şchioapete, aşa că m-au ajuns din 
urmă. Aia doi m-ar fi omorât, dacă n-ai fi fost aici cu puşca. E a 
lui Sembur? 

— Da. Am îngropat-o lângă el, unsă bine şi pusă în caseta ei. 
Mi-am adus aminte de ea, imediat ce am ajuns aici. Adam a 
întors privirea spre mine: N-a trebuit decât să mut câteva pietre, 
Jani. Nu l-am tulburat deloc. 

— Pe Sembur nu l-ar fi deranjat oricum, am zis eu privind în 
jos spre pantă, şi măsurând distanţele din ochi. Cât îi laşi să se 
apropie, Adam? 

— Până ce vor deveni o ţintă sigură. Avem problema muniției. 
Am găsit patru gloanţe în încărcătorul puştii, toate în stare 
perfectă. Aşa că acum mai avem doar două. 

Alţi doi khamba înarmaţi au ieşit de sub adăpostul trecătorii, 
dispărând printre ridicăturile şi scobiturile pantei stâncoase. 
Unul dintre ei avea carabina lui Adam. Primii doi se opriseră. 

— Se postează doi câte doi şi rămân pitiţi până ce izbutesc să 
ne înconjoare, formând un semicerc. Pe urmă, vor ataca 
imediat. 

— Parcă ai fi un veteran de război, atât eşti de pricepută. 


— M-a învăţat Sembur. Erau cât pe-aci să-l încolţească aşa, 
odată demult, când o luase singur înaintea caravanei. 

Alţi doi khamba au ieşit în fugă din trecătoare, ascunzându- 
se. 

— Nu-mi pot permite să irosesc gloanţele degeaba. Uite ce e, 
Jani. Preacher e în peşteră, nu i-am scos şaua. Du-te şi încalecă. 
Când îţi zic eu, o iei la vale şi te îndepărtezi de khamba. N-au 
cum să tragă în tine, fără să nu-şi părăsească poziţiile, or eu 
descarc arma cum apare vreunul. Te duci tot înainte spre 
Galdong. 

L-am mângâiat pe braţ şi am rostit disperată: 

— Adam, te rog, nu mă pune să fac asta. Te rog. N-am 
curajul. Te-am mai pierdut o dată. N-am curajul pur şi simplu să 
risc să te pierd din nou. 

A fixat cătarea puştii, alegând o cotitură a stâncii în spatele 
căreia se ascundea khamba cu carabina, iar după un timp a 
spus cu blândeţe: 

— Bine, iubito. Mai ţii minte cum Flint ne-a purtat pe 
amândoi? Hai să vedem dacă Preacher poate face la fel. 

M-am întors, pregătindu-mă să mă târăsc înapoi sub lespedea 
de la intrarea în peşteră, însă cum m-am urnit din loc, de 
undeva de pe pantă s-a auzit un fluierat strident. Şase khamba 
s-au ridicat din ascunzătoare şi au început să alerge spre noi. În 
acelaşi moment, au mai apărut patru din trecătoare, toţi cu un 
genunchi în pământ şi cu puşca ridicată. Câteva gloanţe ne-au 
trecut şuierând deasupra capului. Adam a tras o dată... de două 
ori. Doi khamba s-au prăbuşit, unul dintre ei fiind tipul cu 
carabina lui Adam. Ceilalţi patru au continuat să se apropie. 
Adam a răsucit puşca în mână, folosind patul armei ca pe o 
bâtă. În clipa aceea, a mai căzut un khamba, care a pornit să se 
rostogolească fără viaţă, pe pantă. 

O fracțiune de secundă, am crezut că cei din tribul Khamba 
aflaţi dedesubt împuşcaseră din greşeală pe unul de-al lor, însă 
numaidecât după aceea am auzit din stânga, dinspre Smon 
T'ang un răpăit de Împuşcături. Doi khamba, aflaţi ceva mai jos, 
s-au prăvălit la pământ, iar alţi doi au şters-o, făcându-se 
nevăzuţi în trecătoare. Mai rămăseseră doar doi pe pantă şi au 
luat-o şi ei la fugă. Am auzit o voce strigând în engleză: încetaţi 
focul! Tăcerea s-a lăsat peste defileu. Adam s-a ridicat în 


picioare, ştergându-se cu dosul palmei pe frunte, cu privirea 
pironită undeva în stânga. M-am ridicat şi eu. 

Nişte bărbaţi scunzi şi negricioşi, călare pe ponei, îi urmăreau 
pe khamba care o luaseră la fugă. Purtau uniforme de un verde 
închis, cu chipiuri rotunde. În mână, aveau nişte cuțite mari, cu 
lama curbată. Doar un singur popor pe lumea asta avea 
asemenea cuțite. Gurkha, minunaţii soldaţi din Nepal, înrolați în 
armata britanică, erau acum aici. 

Câţiva descălecaseră ca să tragă rafala de gloanţe cu care îi 
puseseră pe fugă pe khamba şi rămăseseră în continuare în 
poziţie de tragere, aşteptând următorul ordin. Mai veneau şi 
alţii, dinspre partea sudică a defileului, în spatele avangărzii. 
După aprecierea mea, cam treizeci de oameni. Un ofiţer alb, 
îmbrăcat cu o cămaşă proaspăt călcată, pregătindu-se parcă să 
meargă la paradă, a început să urce panta spre noi, călare pe 
un superb cal sur. Lateral şi un pic în spatele lui, venea un 
gurkha cu grad de subofițer, călare pe un ponei solid. 

Priveam îngândurată, foarte puţin curioasă să văd ce urma să 
se mai întâmple. În ultima oră, trecusem de la spaimă la durere, 
iar apoi la bucurie, chiar dacă era bucuria de a şti că muream 
alături de Adam. Acum eram sfârşită şi nu mai simţeam nimic. 
Ofiţerul s-a oprit la câţiva paşi de mormântul lui Sembur, s-a 
aplecat în faţă şi ne-a privit cu un aer nedumerit. Era foarte 
blond, cu ochi albaştri şi mustăcioară, purtând pe umeri tresa de 
căpitan. 

— Salut, bătrâne, a zis el, tărăgănând cuvintele. Gascoyne, 
nu-i aşa? Batalionul 3? Mi-aduc aminte de tine de la Peshawar, 
din '96. Parcă ai părăsit regimentul cu ani în urmă, nu-i aşa? Ce 
cauţi pe-aici, bătrâne? 

— Păi... e o poveste mai lungă. Adam a întors puşca lui 
Sembur şi şi-a vârât-o sub braţ, mijind ochii, din cauza soarelui, 
spre noul venit. Eşti George Plunkett. Am câştigat 5 lire de la 
tine în popotă, într-o seară, când l-am pus pe Flint să sară peste 
o masă lungă. 

— Exact, bătrâne. George Plunkett mă studia cu un aer 
contrariat. Cine e tânăra doamnă, dacă nu e cu supărare? Pun 
pariu că nu e tibetană. Nu-mi aduc aminte s-o mai fi întâlnit. 

Adam, foarte grav, s-a întors spre mine şi a făcut o 
plecăciune: 


— Alteță, dă-mi voie să ţi-l prezint pe căpitanul George 
Plunkett, First Batallion, 2nd Queen Victoria Own Gurkha Rifles. 
Căpitanul Plunkett era absolut nedumerit. Adam s-a întors spre 
el şi a rostit oficial: Căpitane Plunkett, am onoarea să ţi-o prezint 
pe Alteța sa Prinţesa Jani din Jahanapur. 

— Ea?... Jahanapur? Oh, extraordinar! Căpitanul Plunkett a 
sărit jos de pe cal. Deci, e doamna care...? Păi, de-aia suntem şi 
noi aici, sigur că da! Tot regimentul ştie povestea. Oh, 
nemaipomenit, doamnă, Alteța voastră, sunt nespus de onorat 
de privilegiul măreț pe care îl am. 

Mi-a luat mâna, aşa murdară cum era, şi s-a înclinat deasupra 
ei. 

Un tremur de râs m-a scuturat pe dinăuntru, redându-mi 
parcă forţa şi sensibilitatea. l-am zâmbit căpitanului, spunând: 

— Îţi mulţumesc, căpitane Plunkett. Soţul meu m-a prezentat 
oficial, dar sunt totodată şi doamna Adam Gascoyne. 

— Zău?!!! Oh, extraordinar! Atunci, felicitările mele, doamnă. 
Măi, Gascoyne, băiete, te felicit şi pe tine. Împingându-şi chipiul 
pe ceafă, s-a scărpinat pe frunte şi a continuat: Tot nu pricep ce 
faci aici cu Alteța sa şi de ce au tras flăcăii ăia khamba în voi? 

— Ah, ei bine, din păcate cred că diplomaţii ar trebui să-ţi 
răspundă la întrebarea asta, bătrâne, a zis Adam coborând un 
pic glasul. Înţelegi ce vreau să zic? 

— Cum? Ohoho, deci asta era, hmm? Păi, n-am eu de ce să-i 
descos pe indivizii ăia. Diplomaţilor nu le place când soldaţii vor 
să le afle secretele. Întorcând ochii spre mine, a continuat: Mai 
bine nu mai comentăm, aşa-i, doamnă? 

l-am zâmbit din nou căpitanului Plunkett şi am spus: 

— Îţi suntem foarte recunoscători, căpitane, nu numai pentru 
discreţia de care dai dovadă, ci şi pentru faptul că ai apărut la 
momentul oportun. Aş putea să te întreb ce te aduce în Pasul 
Chak? 

— Oh, vă rog să mă scuzaţi, doamnă, credeam că v-aţi dat 
seama. E vorba... ah... ei bine, conduc această trupă de ostaşi 
trimişi să ia rămăşiţele pământeşti ale lui R.S.M. Burr, pentru a fi 
înmormântate cu onoruri militare în cimitirul regimentului, la 
Gorakhpur. 

L-am luat de mână pe Adam, strângându-l cu putere. Câteva 
secunde, n-am fost în stare să scot niciun cuvânt, după care, 
revenindu-mi, am zis: 


— Îţi mulţumesc, căpitane Plunkett. Fireşte că ar fi trebuit să- 
mi dau seama, având în vedere că eu am iniţiat misiunea ce ţi-a 
fost încredinţată, însă... soţul meu şi cu mine am avut o serie de 
neplăceri astăzi şi se prea poate ca de aceea să reacţionăm mai 
lent. 

— Nu face nimic, doamnă, nu face nimic, a obiectat căpitanul 
Plunkett. 

În următoarele zece minute, a încercat să ne facă să ne 
simţim cât mai confortabil pe durata unui ceas şi ceva cât 
aveam să mai rămânem în vârful defileului. Gurkha mi-au făcut 
un fel de fotoliu din cutiile în care fuseseră merindele, 
capitonând şezutul cu pături. Ordonanţa mi-a adus fructe, 
brânză, pâine, ba chiar şi vin. M-am căznit să iau câteva 
îmbucături şi să beau un pic de vin. Adam s-a tot foit în jurul 
meu, până ce i-am spus să nu mă mai cocoloşească atâta, dacă 
nu voia să mă pun iarăşi pe plâns, după care m-a lăsat în pace şi 
s-a apucat să sporovăiască fericit cu soldaţii gurkha. 

Şase oameni au fost trimişi spre nord, cam la o jumătate de 
milă în adâncul trecătorii, să stea de pază şi să ne dea de ştire 
în cazul în care cei din tribul Khamba ar fi îndrăznit să-şi facă din 
nou apariţia. Alţii au primit misiunea să ia cadavrele şi să dea 
primul ajutor celui care fusese rănit. Când căpitanul Plunkett a 
dat ordin ca nişte ostaşi să fie postați în defileu, Adam a zis: 

— Spune-le, te rog, că dacă or să dea peste un englez în 
haine de tweed şi cu mutră de vampir, să-l aresteze 
numaidecât. Când vom ajunge în Gorakhpur poate fi încredinţat 
autorităţilor civile, sub învinuirea de a fi încercat să o ucidă pe 
Alteța sa. 

Căpitanul Plunkett şi-a răsucit mustăcioara: 

— S-a făcut, bătrâne. Dar mai bine să nu le spunem băieţilor 
ce-a făcut nemernicul ăla, că ar fi în stare să-i zboare creierii pe 
loc. Au o mare consideraţie pentru Alteța sa. 

Când câţiva soldaţi s-au apucat să înlăture pietrele care 
alcătuiau mormântul lui Sembur, urmând să mute rămăşiţele 
pământeşti într-un sicriu simplu pe care îl aduseseră, Adam mi-a 
ZIS: 

— Du-te şi aşteaptă jos, iubito. 

— N-o să fie nimic oribil. Aici sus, din cauza gerului şi a aerului 
uscat, cadavrele se conservă bine, doar că se mai stafidesc 
poate un pic. 


— Bine, chiar şi aşa, Jani... 

— Ştiu. Mi-ar plăcea să păstrez în minte imaginea lui aşa cum 
a fost, dar totodată nu pot suporta gândul că într-o asemenea 
situaţie n-ar avea niciun prieten lângă el. 

— Dar eu sunt prietenul lui, Jani. Mie mi te-a încredinţat în 
peşteră. Şi, pe urmă, uite, ei sunt soldaţi gurkha, din regimentul 
lui, veniţi să îi aducă onorul. Vezi, deci, câţi prieteni are aici? 

— Bine. Îţi mulţumesc, Adam dragă. Mi-am rezemat obrazul 
pe umărul lui câteva clipe, după care am spus: Cobor să încerc 
să-l găsesc pe Nimrod. Poate e pe undeva prin defileu. 

— Să nu treci dincolo de santinelele gurkha. 

— Promit. 

Soldaţii îşi instalaseră un post de gardă temporar, cam la o 
jumătate de milă în adâncul defileului, acolo unde pereţii 
stâncoşi crăpaţi şi răsuciţi făceau loc unui drum, pe care 
începea lunga coborâre spre Shekhar şi mai departe. Am dat 
peste şase bărbaţi negricioşi şi solizi, cu dinţi albi şi zâmbete 
până la urechi... iar cu ei era şi Nimrod. li scoseseră pietricica 
din copită şi îl adăpau dintr-o gamelă. 

M-am agitat emoţionată în jurul lui Nimrod, vorbindu-i onorific 
în tibetană, după care le-am spus câteva cuvinte ostaşilor 
gurkha pe limba lor, mulţumindu-le călduros pentru tot ceea ce 
făcuseră. Îmi era limpede acum că subofiţerul le spusese că eu 
eram minunata prinţesă care ştersesem pata dezonoarei de pe 
obrazul regimentului, dezvinovăţind numele lui R.S.M. Burr. Erau 
sfioşi ca nişte copii şi n-am vrut să-i stânjenesc rămânând prea 
mult acolo. 

Întorcându-mă cu Nimrod de căpăstru, mă gândeam la 
Vernon Quayle, cu satisfacția că i se putea veni de hac. Dacă 
ajungea pe mâna justiţiei, urma să fie învinuit de tentativă de 
omor. Din partea mea, speram să-şi sfârşească zilele aici, trăind 
ca nomazii khamba, să nu-l mai văd şi să nu mai aud de el în 
viaţa mea. 

Cerul parcă s-a despicat şi m-am trezit pe jos, cu faţa spre 
pământ, cu o senzaţie de greață şi de ameţeală, simțind vibrația 
copitelor lui Nimrod pe piatră, în clipa în care a luat-o la fugă 
speriat. O mână m-a înşfăcat de guler, ridicându-mă uşor şi m- 
am simţit târâtă pe jos. Acum eram în umbră. Mi s-a dat drumul 
şi un picior m-a răsucit brutal pe spate. Am încercat să mă mişc, 


dar eram încă buimăcită de la lovitura primită în ceafă şi 
mădularele nu voiau să mă asculte. 

Zăceam ameţită şi speriată, cu obrazul lipit de stânca rece, 
înțelegând încetul cu încetul că fusesem târâtă într-una dintre 
crăpăturile înguste şi întunecoase din pereţii sfărâmaţi ai 
defileului. Am făcut cu greu efortul de a întoarce capul puţin, 
ridicându-mi privirea. 

Vernon Quayle stătea cu picioarele desfăcute deasupra mea, 
aplecat, holbându-se la mine, palid şi murdar de praf. In ochii 
aceia cenuşii nu se desluşea nimic, nici urmă de ură, frică sau 
patimă; răceala din privirea lui avea ceva devorator, făcându- 
mă să-mi amintesc de cuvintele oracolului... „Mâncău/ de 
Suflete”. 

A şoptit pe un ton gânditor: 

— Tu şi Gascoyne aţi periclitat în mod grav cea mai 
importantă operaţie pe care am întreprins-o vreodată. Trebuie 
să fiţi lichidaţi, fireşte. Fără voi, nu va mai exista niciun martor 
să mă acuze. 

Şi-a îndoit picioarele ca de păianjen şi s-a lăsat în jos, 
încălecând practic peste mine şi imobilizându-mi braţele cu 
genunchii. Am încercat să tip, dar îşi înfipsese degetul mare de 
la mână în scobitura gâtului meu, aşa că am rămas fără glas. Cu 
gesturi metodice şi reci m-a descheiat la cămaşă. Nodul din 
eşarfă, în care se găsea lacrima lui Buddha, îmi venea pe piept. 

Vernon Quayle a remarcat pe un ton calm: 

— Mi-am epuizat deocamdată resursele în extraordinarul 
efort, prin care ţi-am provocat o halucinație profundă, cu toate 
detaliile. Ca să mă ocup de Gascoyne, voi avea nevoie de noi 
energii substanţiale. Se nimereşte perfect ca distrugerea vieţii 
tale să mi le poată furniza. 

A scos din sacou o funie roşie, împletită ciudat, cam de 
grosimea unui deget şi măsurând sub un metru lungime. Din 
nou am încercat să urlu, simţindu-i mâinile acelea oribile pe gât, 
când mi-a petrecut funia pe sub ceafă, dar nu mai reuşeam să 
trag aer în piept şi nu puteam scoate niciun sunet, deşi stăteam 
cu gura deschisă. A făcut un singur nod peste gâtul meu, a luat 
câte un capăt al funiei în fiecare mână şi a început să tragă 
zdravăn. 

Nu trecuse mult de când mă gândeam că scăpasem de frică, 
iar acum spaima m-a cuprins din nou. Teroarea aceea cumplită 


care pusese stăpânire pe mine nu mi-a redat însă puterea. Am 
încercat să mă zbat, dar eram moale ca un fluture. Simţeam 
funia în jurul gâtului ca un tentacul fierbinte, care părea a avea 
viaţă,  strângându-mă,  sugrumându-mă, oprind circulaţia 
sângelui spre cap şi împiedicându-mă să trag aer în plămâni. 

Ştiam că muream. Am arcuit gâtul pe spate într-un spasm de 
agonie, iar privirea mea înceţoşată a întrezărit ceva ce nu putea 
fi real... un demon de munte, cu ochii galbeni, ghemuit 
deasupra noastră pe vârful stâncii care bloca lumina soarelui. 
Am văzut privirea aceea fixă şi semeaţă, buza răsfrântă sub 
care se vedeau dinţii mari, licărirea luminii pe blana bălţată, 
vârful cozii, lungă aproape cât corpul. 

Nu era un demon. Ci un leopard de zăpadă. 

Cu mintea buimacă şi înceţoşată, am izbutit totuşi să strig cu 
disperare, în gând: Ajută-mă, fratioare! 

Pe urmă m-am pierdut în beznă, prăbuşindu-mă într-un abis 
dincolo de care agonia nu mai exista, şi în timp ce cădeam, 
înaintea momentului final de nimicnicie, am simţit un impact 
îndepărtat, am auzit un zgomot departe... 

Pluteam cu faţa în jos, purtată de undele unei mări 
întunecoase spre o lume a durerii. Ceafa îmi frigea ca arsă cu 
fierul roşu. Parcă îmi săpa cineva în piept. Cineva mă apăsa pe 
spate, zdrobindu-mă. Presiunea a încetat, iar aerul mi-a invadai 
plămânii. Din nou apăsarea aceea, silindu-mă să dau aerul 
afară. 

O voce frumoasă a rostit: 

— Cred că respiră mai bine acum, bătrâne. 

Pe urmă glasul lui Adam, mai aproape de mine, ca un 
ferăstrău pe oţel: 

— Ce-au păzit oamenii tăi de s-a putut întâmpla aşa ceva? 

Am mişcat mâna, am încercat să ridic capul, să fac ceva ca 
să-l opresc să tot pompeze aer în plămânii mei. M-a strigat pe 
nume şi m-a luat în braţe, întorcându-mă cu faţa în sus, 
strângându-mă la pieptul lui, privindu-mă cu disperare. Soarele 
mă orbea şi mi-am dat seama că nu mai eram în crăpătura din 
stâncă. 

La a treia tentativă, am izbutit să şoptesc răguşit: 

— N-a fost vina lor... stătea ascuns... dar aţi venit la timp. 

Adam a scuturat din cap: 


— N-am venit. Dar odihneşte-te un pic, draga mea. Oh, 
Doamne, credeam că te-am pierdut. Atâta sânge... 

Am coborât privirea şi am văzut petele mari şi întunecate de 
pe cămaşa mea. Adam s-a grăbit să spună: 

— Nu e sângele tău, Jani. 

Am înghiţit cu greu, încercând să scap de arsura din gât, şi 
am horcăit: 

— Ce s-a întâmplat? 

A întors capul şi am privit şi eu în aceeaşi direcţie. Trei soldaţi 
gurkha stăteau în picioare lângă o pătură, care fusese azvârnlită 
peste ceva inform ce zăcea pe pământ. O dâră de sânge pornea 
de la crăpătura întunecoasă până la corpul de sub pătură. 

— Quayle, a zis Adam. Probabil că a fost vreun leopard de 
zăpadă, deşi n-am mai auzit până acum ca animalele din familia 
asta să atace omul. Cu o lovitură de gheară i-a smuls jumătate 
din craniu. Pe urmă, fiara l-a luat de gât şi l-a târât aici, în 
defileu. 

Am închis ochii şi am şoptit: 

— Am văzut leopardul... acum mi-aduc aminte. Am încercat 
să-i strig ceva. 

De undeva din spatele meu, căpitanul Plunkett a zis: 

— Tipul e ţeapăn ca scândura. Leopardul ăsta a făcut treabă 
bună. 

Adam mă ştergea blând pe faţă cu batista: 

— Mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva, în clipa în care l- 
am văzut pe Nimrod fugind foarte agitat, a zis el, cu glasul 
tremurând. L-am găsit pe Quayle zăcând mort în defileu, şi pe 
urmă te-am găsit pe tine, Jani, cu... funia aceea oribilă legată de 
gât. 

— Voia să ne omoare pe amândoi, Adam, am hârâit eu. Îi... îi 
trebuiau energii mai multe ca să te distrugă pe tine şi voia să le 
obţină... omorându-mă întâi pe mine... cu funia aia roşie. 

Căpitanul Plunkett a rostit în şoaptă: 

— Cam delirează, nu crezi? Nici nu-i de mirare, de altfel. 

— Soţia mea nu delirează, a zis Adam, pe un ton calm. 

M-am pipăit pe sub cămaşă şi am găsit eşarfa cu lacrima 
înnodată în ea. Din cauza acestei proeminențe avusesem 
senzaţia că cineva parcă îmi săpa în piept, când Adam mă apăsa 
pe spate să-mi pompeze aer în plămâni. Mi-au mai revenit parcă 
puterile. 


— Ajută-mă să mă ridic, Adam. Acum mă simt mai bine. 

M-a ridicat în picioare, proptindu-mă bine şi aşezându-mă cu 
spatele la căpitanul Plunkett şi la soldaţi, după care mi-a 
încheiat nasturii de la cămaşă. Pe jos, zăcea o bucată de funie 
straniu împletită, dar care nu mai era roşie. Mi s-a făcut părul 
măciucă atunci când am văzut că funia avea o culoare cenuşie, 
ca de melc, şi, când am dus mâna la gât, am simţit urma 
dureroasă a sforii care mă rosese violent. 

Arătând cu piciorul, am zis cu glasul răguşit: 

— Arde-o, Adam. Dă-i foc. Acolo, jos. 

Nimeni n-a pus nicio întrebare. Căpitanul Plunkett a dat un 
ordin şi un soldat a fugit să aducă un bidonaş cu ulei de 
parafină. Funia s-a chircit şi s-a răsucit ca o fiinţă vie, iar după 
ce a ars complet n-a rămas niciun pic de cenuşă. N-a mai rămas 
nimic din ea, decât un miros neplăcut, care s-a împrăştiat 
încetul cu încetul. 

— Extraordinar, a zis căpitanul Plunkett. De fapt, toată 
povestea asta e cam stranie, nu credeţi? 

Adam, cu braţul în jurul mijlocului meu, ca să mă susţină, n-a 
răspuns nimic. Privind spre forma aceea care zăcea pe jos 
acoperită cu o pătură, a rostit cu o voce de granit: 

— Hoitul ăsta nu merge cu noi, fiindcă, viu sau mort, nu pot 
să-i suport prezenţa. 

— S-a făcut, bătrâne. N-am primit ordinul să aduc înapoi tipi 
omorâţi de leoparzi. O să-l îngropăm aici. Căpitanul s-a întors cu 
spatele şi l-a strigat pe subofițer. 


După şapte ani, Rild nu părea deloc schimbat. Stăteam în 
încăperea însorită, cu Adam lângă mine. Mudok, posac ca 
întotdeauna, încercase să insiste ca Adam să rămână în afara 
mănăstirii, însă aveam cu mine lacrima lui Buddha aşa că n-a 
putut face nimic. 

— Destinul este mai înţelept decât omul, a zis Rild. Copila 
mea, dacă rămâneai aici cum ţi-am sugerat eu, n-ai fi fost prea 
bună de călugăriţă. 

— Cred că nu asta era calea care mi-a fost hărăzită înălţimea 
ta. 

— Într-adevăr. A coborât privirea spre piatra lăptoasă aşezată 
pe o pernuţă de mătase roşie, în faţa lui. Te-am pomenit în 
rugăciunile noastre mereu, începând din acel an al Şoarecelui 


de fier, când a fost prezis că te vei întoarce, fie pentru a salva 
lacrima Prealuminatului din ghearele Mâncăului de Suflete, fie... 
pentru a muri. Şi-a întors privirea spre Adam, privind parcă în 
gol, fără să vadă. După o lungă tăcere, a continuat pe un glas 
cântat: Bătrânul s-a stins, iar în clipa în care şi-a dat duhul 
flacăra lui interioară a ieşit afară pentru a atinge spiritul 
singurului, căruia îi este îngăduit să-l distrugă pe Omul de 
Argint, fără a fi pedepsit printr-o karma împovărătoare. 

Când am fost sigură că Rild terminase de vorbit, am spus: 

— N-am înţeles, Înălţimea ta. 

A deschis ochii pe care îi ţinuse pe jumătate închişi: 

— Nici eu, copila mea, deocamdată. Vorbesc doar fiindcă 
trebuie. Ţine minte cuvintele mele şi apoi va veni şi momentul 
să le pricepi sensul. A privit din nou spre piatra prețioasă, după 
care a ridicat mâna în semn de binecuvântare: Timp de şapte ori 
şapte ani şi mai mult chiar, până în anul Maimuţei de foc, 
numele voastre vor fi pomenite zilnic în rugăciunile ce se vor 
înălța din mănăstirea Choma La. 

— O să ţinem minte şi vom fi recunoscători, Înălţimea ta. 

— Momentul când vor înceta rugăciunile nu este momentul 
când vor înceta şi vieţile voastre, ci sfârşitul mănăstirii Choma 
La. Atunci vor veni Oamenii galbeni şi tot ţinutul Bod va pieri. 

M-am străduit să nu mă arăt prea sceptică şi am spus 
politicos: A 

— Groaznică profeție, Inălţimea ta. 

— Toate lucrurile pier, toate renasc, până ce dobândesc 
meritul care le aduce eliberarea de Roată. Mergeţi acum cu 
binecuvântarea mea. 

Mai târziu, când ieşisem din curte şi călăream spre plutonul 
de soldaţi gurkha aliniaţi care ne aşteptau lângă mănăstirea 
Galdong, Adam a întrebat: 

— Ce tot spunea, Jani? 

— Oh... da, lacrima se va întoarce la Choma La, iar călugării 
de acolo sunt foarte recunoscători. Lama mănăstirii se vor ruga 
pentru noi cam cincizeci de ani de-acum încolo, aşa că presupun 
că vom trăi până la adânci bătrâneţi. Şi a mai zis că bine am 
făcut că n-am rămas la mănăstire să mă fac călugăriţă, fiindcă 
n-aş fi fost bună de aşa ceva. 

— De asta sunt şi eu convins, a chicotit Adam. 

Brusc, m-am dumirit şi luându-l de mână, i-am spus: 


— Adam, a mai fost ceva. La început n-am înţeles, însă... cred 
că Rild a zis că tatăl tău a murit. 

Adam m-a privit fix: 

— Ne aşteptam, de altfel, a zis el, rostind rar fiecare cuvânt, 
dar de ce să fi văzut Rild aşa ceva? E limpede că e o chestiune 
ce nu prezintă niciun interes pentru el. 

— A zis... nu, stai un pic să-ţi traduc cum trebuie. M-am gândit 
un timp, după care am continuat: A zis că Bătrânul s-a stins şi 
că atunci când a murit flacăra lui interioară a ieşit afară pentru a 
atinge... ei bine, pentru a atinge spiritul leopardului de zăpadă, 
cred. Ca să mă salveze pe mine. Cât a vorbit, Rild s-a uitat 
numai la tine, aşa că eu cred că la tatăl tău s-a referit când a 
spus Bătrânul. Oh, ştiu că pare o prostie, pesemne că Rild 
începe să cam îmbătrânească. Ba a mai spus chiar că într-o 
bună zi Oamenii galbeni vor veni şi vor distruge ţinutul Bod. 

Adam a clătinat din cap: 

— Absurd. Cum să-i lăsăm să facă aşa ceva?! După ce am mai 
mers aşa călare un timp, a zis: Presupun că şi celelalte chestii 
sunt tot nişte aiureli. Dar să ştii, Jani, că, dacă tata a murit, m-aş 
bucura să cred că a avut ceva de-a face cu salvarea ta şi cu 
lichidarea lui Quayle. Nimic nu i-ar fi plăcut mai mult bietului de 
el. 


La două zile după plecarea noastră din Galdong, a început 
musonul, inundând cheiurile Kali Gandaki, blocând drumul cu 
mici alunecări de teren, pe scurt făcând din restul călătoriei un 
adevărat calvar. Ostaşilor gurkha nici nu le păsa; militarii 
aceştia destoinici erau cei mai fericiţi oameni. Lui Adam şi mie 
nu ne păsa. În interval de câteva ore, fiecare crezuse că celălalt 
murise. Şi cu toate astea, cea mai dură călătorie rămânea totuşi 
o bucurie pentru noi, pentru că eram în viaţă, eram împreună şi 
ne iubeam. lar de adevăratul calvar al existenţei noastre - lupta 
împotriva lui Vernon Quayle - scăpasem. 

In fiecare zi, Adam îşi petrecea o parte din timpul de odihnă 
scriind într-un carnet gros o relatare completă a ceea ce ni se 
întâmplase din momentul în care intrasem călare în Shekhar 
pentru a ne întâlni cu Quayle. „Raportul lui George Plunkett 
asupra morţii lui Quayle va fi satisfăcător pentru autorităţi”, a 
zis el, „însă David Hayward va dori să ştie toată povestea. La fel 
şi Eleanor, sper, dacă David a făcut ce i-am spus eu”. 


Mare dreptate avea. Cel mai important lucru pentru Eleanor 
era să şi-l scoată din minte pentru totdeauna pe acest Vernon 
Quayle. Şi n-ar putea face niciodată aşa ceva, dacă noi am lăsa 
ca împrejurările morţii lui să rămână un mister. 

Din cauza vremii, călătoria până la Gorakhpur a durat patru 
săptămâni şi jumătate. Când am ajuns acolo, am găsit o 
telegramă şi o scrisoare, ambele de la David Hayward şi ambele 
datate 2 iunie, ceea ce însemna a doua zi după ce Adam şi cu 
mine plecasem călare de la Choma La cu lacrima prețioasă. In 
telegramă se spunea: Sir Charles a murit ieri, după ce intrase în 
comă. Mama ta suportă greaua încercare cu calm şi bărbăție. 
Urmează o scrisoare. Hayward. 

Scrisoarea avea câteva pagini. În prima parte, David vorbea 
mai pe larg despre moartea tatălui lui Adam, repetând cât de 
mult regreta şi spunând că lady Gascoyne îi ceruse să ne 
comunice că nu trebuia să ne facem griji pentru ea, care ne 
iubea şi se ruga pentru noi. În continuare, David povestea că 
după ce văzuse că vasul Ca/abria a plecat din Londra avându-l la 
bord pe Quayle, se dusese numaidecât la Mer/in's Keep, de unde 
pur şi simplu o luase pe sus pe Eleanor. 

Servitorul, Thorpe, îi urmărise până acasă la David, 
amenințând că avea să cheme poliţia, la care Rosie, sora 
fierarului, îi dăduse un picior de-l azvârlise drept în pârâu, 
ameninţându-l că-i rupe oasele dacă nu-şi vede de treaba lui. In 
aceeaşi seară, David a adus-o pe Eleanor la Chester Gardens, 
locuind de atunci cu ea la părinţii lui Adam. Un medic şi 
profesorul Manson se ocupaseră de ea zilnic. 

La început, Eleanor se purta ca o somnambulă, însă, pe 
măsură ce zilele treceau, a ieşit încetul cu încetul din starea 
aceea de transă. O schimbare semnificativă a apărut cam după 
trei săptămâni, când profesorul Manson a ajuns la concluzia că 
îşi revenise suficient ca David să-i poată povesti tot ce se 
întâmplase, oferindu-i totodată medalionul de la mine. 

A fost uluită şi disperată, plângând şi strigându-mi numele, 
rugându-se pentru sănătatea mea. lar în cele din urmă a început 
să vorbească, fără să pomenească niciodată numele lui Quayle, 
spunând că el vrusese să mă prindă în capcană cum o prinsese 
şi pe ea şi că în toate acele luni cumplite ea îşi folosise fărâma 
de voinţă care îi mai rămăsese, pentru a-l împiedica să facă 
aceasta. 


A doua zi a fost foarte stăpânită, însă teribil de deznădăjduită, 
repetând mereu că, de îndată ce Adam şi cu mine aveam să-i 
satisfacem interesul lui Quayle, acesta se va întoarce împotriva 
noastră, făcând tot posibilul să ne lichideze. David încercase să 
o liniştească, explicându-i că noi eram pregătiţi şi ne aşteptam 
ca Vernon Quayle să facă acest lucru; era îngrijorat, văzând-o 
atât de disperată, însă profesorul Manson se arătase încântat de 
reacţia ei, care dovedea că Eleanor începea să aibă sensibilitate, 
sentimente, revenind în fine cu picioarele pe pământ. In 
încheiere, David scria: 


„.„În ultimele două săptămâni, starea lui Eleanor s-a ameliorat 
constant şi cu ajutorul nostru a început să capete convingerea 
că vă veți intoarce acasă teferi şi nevătămaţți. Această mică 
fărâmă de speranță şi încredere a căpătat proporții uimitoare 
abia astăzi, când m-a luat deoparte şi, foarte gravă, mi-a spus 
că era sigură că Vernon Quayle murise. „Mâna lui s-a ridicat de 
pe mine, David”, a zis ea, „Ştiu eu. Mă rog lui Dumnezeu ca Jani 
a mea şi soțul ei drag să nu mai pățească nimic.” 

În încheierea acestei scrisori, mă fac şi eu ecoul acestor 
cuvinte rostite de Eleanor. Îmi dau seama, în timp ce scriu 
aceste rânduri, că dacă le veți citi inseamnă că v-aţi putut 
întoarce cu bine la Gorakhpur. Vă rog, trimiteti-ne imediat o 
telegramă ca să ne putem linişti şi noi. 

Al vostru veşnic recunoscător prieten, 
David. 


În nicio oră am trimis telegrama, iar cu trenul care a plecat 
din Bombay în acea zi am expediat o scrisoare adresată lui 
David, conţinând povestea pe care Adam o scrisese în timpul 
călătoriei noastre, de când am plecat din Tibet. 

La zece zile după ce ne-am întors la Gorakhpur şi la două zile 
de când lordul Kearsey, colonelul regimentului, a venit din 
Anglia, am asistat la pregătirea unui batalion în vederea unei 
ceremonii, ce urma să aibă loc în marea piaţă pentru parăzile 
militare. Dintre cele patru rochii pe care le adusesem din Anglia, 
alesesem una de culoare gri deschis, căreia îi scosesem 
garniturile castanii, cosând, în schimb, la mânecă o brasardă 
neagră. 


Adam stătea în picioare lângă mine, pe estrada spațioasă, 
într-un capăt al pieţei de ceremonii. Tot acolo, cu noi, se aflau 
ofiţerul comandant al regimentului, alţi ofiţeri superiori şi lordul 
Kearsey, un bărbat mărunţel, cu mutră de spiriduş şi cu un glas 
uimitor de sonor. Când ceremonia militară s-a încheiat, a ţinut 
un discurs scurt în gurkhali, iar apoi Adam m-a condus în faţă să 
primesc Medalia pentru Comportamentul Exemplar, care îi 
fusese decernată lui Sembur. 

Mai târziu, am fost conduşi la cimitirul militar, pentru a vedea 
sicriul lui Sembur aşezat pe un afet de tun şi escortat de o sută 
de bărbaţi, care păşeau rar, în ritmul bătăilor unei tobe. Sub 
numele şi gradul militar gravate pe piatra de mormânt, fusese 
înscris motoul soldaţilor gurkha: Imi voi păstra încrederea. 

Când s-a terminat totul, eram teribil de obosită, bucurându- 
mă nespus că stăteam, în sfârşit, singură cu Adam în bungaloul 
care ne fusese rezervat în cartierul unde locuiau soldaţii 
căsătoriţi. Cu puţin înainte de amurg, pe când şedeam liniștiți pe 
verandă, a apărut un servitor şi ne-a spus că a venit lordul 
Kearsey, care ne-ar fi recunoscător dacă i-am putea acorda 
câteva momente. 

Ne-am dus în micul salon pentru a-l întâmpina, iar după cea 
tăcut o plecăciune deasupra mâinii mele, a scos o cutiuţă plată 
din lemn de santal, cu o gravură foarte complicată. 

— Mi-ar plăcea tare mult, a zis el, ca într-o bună zi să aflu ce 
aţi făcut în Tibet, dumneavoastră şi soţul dumneavoastră, 
doamnă. Însă, nu avem timp deocamdată, aşa că nu vreau să vă 
deranjez, ci doar să vă dau asta, a spus el, punându-mi cutia în 
mână. Venind încoace, m-am oprit o zi în Jahanapur şi am stat 
de vorbă cu Prinţul Mohan Sudraka. E un om cult şi a sesizat 
imediat cât de întemeiată a fost sugestia mea. 

Am ridicat capacul sculptat. În interiorul cutiei căptuşite cu 
catifea neagră se aflau un inel cu smarald, doi cercei de aur cu 
rubine şi o broşă de aur în forma unei cozi de păun, de la care 
lipseau două diamante din şase. Bijuteriile mamei mele. 

— Sigur că da, a zis Adam. Ce prost am fost că am uitat. 
Toate lucrurile lui Sembur i le-am predat colonelului Hanley, la 
Calcutta. Pesemne că în cele din urmă bijuteriile au fost 
înapoiate palatului din Jahanapur. 

Lordul Kearsey a încuviinţat din cap. 

— M-am gândit că se cuvine să fie înmânate soţiei dumitale. 


— Vă mulţumesc, domnule, am zis eu. Sunteţi un om deosebit 
de bun şi de atent. Nu ştiu... efectiv nu-mi găsesc cuvintele 
pentru a vă spune cât de mult înseamnă ceea ce aţi făcut 
pentru mine. 

— Îţi interzic cu desăvârşire să încerci, draga mea, a zis el, cu 
severitate. Şi-a răsucit chipul de spiriduş spre Adam: Ai mare 
grijă de ea, tinere. S-a săturat de lupte şi bătăi. Am mai văzut eu 
şi la alţii expresia asta, aşa că ştiu ce spun. 

După ce a plecat lordul Kearsey, Adam mi-a luat faţa în mâini, 
cu multă duioşie şi, studiindu-mă prelung, a zis: 

— Şi eu ştiu expresia asta. E a doua oară când o văd la tine, 
Jani, păpuşa mea dragă. Odată, cândva demult... şi acum. S-a 
terminat, Jani, s-a terminat cu zbuciumul. Mergem acasă. 


Când nava noastră a intrat în Mediterana, îmi revenisem deja, 
iar fericirea noastră a fost şi mai mare decât la dus, pentru că 
acum umbra lungă şi neagră a lui Vernon Quayle nu ne mai 
întuneca viitorul. La Malta, unde vasul a ancorat o zi în portul 
Grand pentru a se alimenta cu combustibil şi provizii proaspete, 
am primit cu poşta o scrisoare de la David Hayward. Fusese 
expediată doar cu zece zile în urmă. 


Dragă Jani şi Adam, 

Am primit acum trei săptămâni telegrama voastră din 
Gorakhpur, care ne-a bucurat nespus, luându-ne de pe suflet 
povara grijilor pe care ni le-am făcut tot timpul. La începutul 
săptămânii trecute a sosit şi telegrama din Bombay, conținând 
detalii despre întoarcerea voastră acasă, iar în dimineaţa asta 
am primit lunga scrisoare pusă la poştă în Gorakhpur, cu toate 
amănuntele acelei zile cumplite, când Quayle a încercat să vă 
lichideze pe amândoi. Mă grăbesc aşadar să vă scriu, cu 
speranța că veți primi aceste rânduri la Malta, în drum spre 
casă. 

Cuvintele nu pot exprima cât de groaznic este tot ceea ce ați 
îndurat voi; nu ne rămâne decât să mulțumim lui Dumnezeu că 
ați scăpat cu bine. De când a citit scrisoarea voastră azi- 
dimineață, Eleanor arată ca o stafie, dar totuşi mă bucur, că 
şocul va trece şi important e că ştim că lungul coşmar s-a sfârşit 
şi nu vom mai vorbi niciodată de Quayle. Sunt convins că asta e 
şi dorinţa lui Eleanor. În cazul în care, din ceea ce v-am spus 


despre ea până acum, v-aţi făcut poate o impresie greşită în 
privința evoluției stării lui Eleanor, dati-mi voie să vă liniştesc 
comunicându-vă ultimele noastre noutăți. 

În primul rând, Adam, mama ta e bine şi are un moral bun. 
Stă acum cu Eleanor - la Merlin's Keep! Eu locuiesc din nou în 
căsuţa mea, aşa cum se poate vedea şi după adresă. Din conac 
a fost îndepărtată orice urmă a existenței lui Quayle, după asta 
putând aprecia şi voi cât de mult şi-a revenit Eleanor; vă dati 
seama cât curaj a avut să se întoarcă acolo. Tot satul Larkfield 
este foarte încântat, vă asigur, şi s-a arătat absolut de acord cu 
faptul că Eleanor a refuzat să poarte doliu după „dracu' ăla 
bătrân”, cum obişnuiau sătenii să-l numească pe Quayle. 

Am marea fericire de a vă spune că Eleanor a acceptat să se 
mărite cu mine în septembrie. Sperăm din tot sufletul să 
cumpăraţi ferma lui Catling, pentru ca terenurile noastre să fie 
alături. 

Jani, să ştii că Eleanor a încercat să-ți scrie o scrisoare pe care 
urma să o pună în acelaşi plic cu asta, dar i-a fost imposibil. Zice 
că nu sunt de ajuns cuvintele şi e sigură că tu înţelegi asta. Abia 
aşteaptă să te vadă şi să-l cunoască pe Adam, fireşte. Nu pot 
susține că totul e perfect ca şi cum Eleanor n-ar fi pățit nimic pe 
parcursul anului când creatura aia monstruoasă i-a controlat 
viața, insă am convingerea că beneficiind de ajutorul 
profesorului Manson şi, mai ales, o dată cu moartea lui Quayle, 
a izbutit în fine să se desprindă de lunga şi cumplita existenţă 
pe care a trăit-o, care a devenit încetul cu încetul un vis urât, 
din ce în ce mai confuz. 

Cum spunea şi Eleanor, cuvintele nu sunt de ajuns şi, cum mă 
ştiţi şi pe mine, nici eu nu sunt prea vorbăreț. Aşa că, dati-mi 
voie să vă spun doar că, fără voi doi, Eleanor ar fi rămas 
pierdută pe vecie; vă sunt veşnic recunoscător. 

In câteva zile după ce veți citi aceste rânduri, o să ajungeti 
acasă şi cât de minunat va fi! Abia aştept să mă mai ciorovăiesc 
cu Jani, în timp ce-o să ne ocupăm de câte un pacient mai 
năbădăios. Ştim ziua când va sosi vasul şi vă vom aştepta la 
Merlin's Keep; pentru Eleanor revederea cu Jani înseamnă atât 
de mult, încât n-ar suporta să aibă loc la gară sau în port. 

Până la acele clipe fericite, vă trimitem amândurora 
dragostea noastră profundă. 

Mereu al vostru, 


David. 


Stăteam pe punte sub meterezele aurii ale portului Grand, 
când am citit scrisoarea, iar pentru mine acele clipe au fost într- 
adevăr „de aur”. Când i-am dat scrisoarea lui Adam, de fericire 
nici n-am fost în stare să vorbesc. A citit-o şi el, a împăturit-o, 
după care a spus liniştit: 

— Hai jos în cabină, Jani. 

L-am luat de braţ, un pic. Cam nedumerită. După ce s-a închis 
uşa, în cabină, am zis: 

— Ce s-a întâmplat, Adam, dragul meu? 

— Trei lucruri, a zis el, foarte grav. În primul rând, îţi priveam 
chipul în timp ce citeai scrisoarea, şi sunt sigur că te faci tot mai 
frumoasă. 

— Oh, iubitule, ce nimicuri duioase îmi spui. 

— In al doilea rând, îmi surâde enorm ideea de a cumpăra 
ferma lui Catling. 

— Minunat. Dar nu puteai spune toate astea pe punte? 

— Ei, nu-i chiar aşa. Pentru că în al treilea rând, voiam să-ţi 
spun că de două ceasuri nu m-ai mai sărutat deloc, Jani 
Gascoyne. 

Am întins mâinile şi m-a strâns la pieptul lui. 


Într-o după-amiază fierbinte de august, am coborât din 
landoul cu care tânărul William venise să ne întâmpine la gară. 
Trecuseră şapte ani de când îl văzusem prima oară pe tânărul 
William în ziua când venisem la conacul Mer/in's Keep, iar el se 
uitase la mine, aşa cum eram îmbrăcată cu hainele mele 
jerpelite şi cârpite, spunând „Frumoasă pălărie, nimic de zis!” 

Acum, a zâmbit sfios cu gura până la urechi, târşâindu-şi 
picioarele pe loc, şi-a frecat fruntea cu dosul mâinii şi a zis: 

— li găsiţi pe terasa din spate, domnişoară Jani. 

— Mulţumesc, William. 

Eram îmbujorată toată şi îmi venea să sar în sus de emoție, 
când Adam mi-a întins braţul. Am pornit pe aleea în curbă către 
grajduri, ocolind spre pajiştea mare din spatele casei. Când am 
dat cu ochii de terasă, o siluetă înaltă a coborât în fugă treptele, 
alergând pe iarbă spre noi, fluturându-şi poalele rochiei de vară; 
o rochie roşie, de culoarea vinului, ca aceea în care o văzusem 
îmbrăcată prima oară. 


— Jani! 

Adam m-a bătut uşor pe umăr şi m-am năpustit spre ea, însă 
aveam ochii înceţoşaţi, aşa că m-am împiedicat, bâjbâind, după 
care ea m-a prins în braţe: 

— Jani, Jani, Jani! 

Îmi şoptea numele şi plângeam amândouă. Când, în cele din 
urmă, am putut să-mi stăpânesc vocea, am făcut un pas înapoi, 
am luat-o de mână şi am rostit răguşit: 

— la să te văd cum arăţi. 

Suferințele prin care trecuse lăsaseră urme. Avea o şuviţă 
lungă de păr alb, iar la ochi şi la gură îi apăruseră riduri fine. 
însă părul acela arămiu-roşcat strălucea iar ca înainte, ochii 
verzi-cenuşii erau plini de viaţă şi simţeam că îşi recăpătase 
vigoarea de odinioară. 

— Oh, credincioasa mea Jani... Şi-a şters lacrimile şi a râs 
emoţionată. Am luat-o de după umeri şi am pornit-o amândouă 
agale pe pajişte, vorbind în frânturi de fraze, întrerupându-ne 
una pe cealaltă, gata să pufnim în râs, gata oricând să izbucnim 
în plâns. 

— Luaţi ferma lui Catling...? 

— Sigur că da, Eleanor dragă! Nemaipomenit - şi când e 
nunta? 

— Pe 25. Oh, Jani, nu-mi vine să cred... 

— Nici nu ştii cât mă bucur pentru voi. Mama lui Adam e 
tot...? 

— Da, şi se simte foarte bine. Abia aşteaptă să vă vadă... 

— Şi Nimrod? 

Eleanor a râs cum ştia ea: 

— Oh, iubita mea, nu te-ai schimbat deloc. Sunt convinsă că 
Nimrod tânjeşte să aibă iar o conversaţie interesantă cu tine. 

l-am văzut pe Adam şi pe David jos, lângă treptele terasei, 
discutând _liniştiţi şi, plesnindu-mă cu palma peste gură, am 
exclamat: 

— Oh, ce îngrozitoare sunt! Nici nu l-am salutat pe David şi 
nici pe tine nu te-am lăsat să faci cunoştinţă cu Adam. [i-a 
povestit David despre el? Oh, sunt convinsă că da. Nu se poate 
spune că e chipeş cu adevărat, Eleanor, mă refer la Adam, din 
cauza nasului şi a sprâncenelor, care mie oricum îmi plac, dar 
când te obişnuieşti cu ele, ţi se pare chiar foarte frumos şi, oh, e 


atât de minunat omul ăsta şi eu sunt atât de mândră de el. 
Adam! Adam! 

A venit înspre noi, iar Eleanor îl aştepta cu braţele larg 
deschise. A luat-o de mâini şi au rămas aşa privindu-se şi 
zâmbindu-şi în tăcere, fără niciun fel de sfială, aproape într-un 
fel de comuniune mută. David a venit lângă mine. L-am sărutat 
şi l-am luat de mână, fără să scoatem o vorbă. li priveam pe 
Adam şi pe Eleanor. 

În cele din urmă, ea a zis: 

— Ai călătorit atât de departe şi ţi-ai asumat nişte riscuri 
imense pentru o femeie pe care nu o cunoşteai, domnule 
Gascoyne. Îţi rămân profund recunoscătoare. 

Adam a clătinat din cap, zâmbind în continuare: 

— Nu, domnişoară Lambert. Eu îţi voi rămâne mereu 
recunoscător. Îţi mulţumesc pentru că o am pe Jani. 

Eleanor a întors capul spre mine: 

— M-am gândit întotdeauna că eu sunt cea care ar trebui să-ţi 
mulţumesc că Jani a putut ajunge la noi. 

A întors şi el capul spre mine: 

— Înseamnă că amândoi suntem nişte oameni norocoşi, nu-i 
aşa, Eleanor? 

— Ba da, întocmai aşa. 

Au continuat să mă privească în tăcere, ca şi cum ar fi 
aşteptat ceva. David m-a luat de braţ şi cu fermitate m-a tras de 
acolo: 

— Hai la grajduri să vorbeşti cu Sarah, a zis el. 

— Nu, ce naiba te-a apucat, zău aşa? am obiectat eu. Pentru 
numele lui Dumnezeu, dă-mi drumul, David, abia am ajuns şi... 

— Nu mai fi aşa grea de cap, Jani, a zis el cu blândeţe 
trăgându-mă şi mai repede. Aia doi abia aşteaptă să vorbească 
despre tine, întrecându-se care mai de care să spună tot felul de 
chestii ridicol de drăguţe despre persoana ta. Refuz să mă alătur 
unor asemenea osanale sau să te las să le asculţi şi să ţi se urce 
fumurile la cap. Bărbaţii iubitori trebuie văzuţi şi niciodată auziţi. 

— Ai să ajungi şi tu aşa, în curând. 

— Da, a făcut el, râzând. Slavă Domnului că ai făcut ca aşa 
ceva să fie posibil, Jani Gascoyne. 

Ajungând pe mica movilă acoperită cu iarbă, din faţa 
grajdurilor, puteam vedea peste zidul acoperit cu iederă care 
împrejmuia partea sudică a proprietăţii. Am privit astfel, în 


tăcere, păşunile şi câmpul de unde începea domeniul fermei 
Catling. Se vedeau casa de la fermă, zidurile ei albe, clădirile şi 
acareturile, iar la o jumătate de milă mai departe coşurile 
conacul ui Kimberley. 

M-a învăluit o senzaţie de mulţumire profundă. Aceasta avea 
să fie casa noastră. A lui Adam şi a mea şi a copiilor noştri. 
Purtam în pântece copilul lui şi înainte să se scuture ultimele 
frunze de toamnă aveam să-i simt primele zvâcniri în trupul 
meu. Aici, pe acest pământ, vom trăi şi vom munci, dragostea 
noastră fiind călită în focurile prin care trecusem, urmând să ne 
bucurăm de prieteni credincioşi şi dragi. 

— Bine ai venit acasă, Jani, a zis David. Hai să vorbeşti cu 
Sarah. Va fi mămică. 

Luându-l de braţ din nou, i-am zis, râzând: 

— In cazul acesta, eu şi Sarah vom avea aceeaşi bucurie. 


Sfârşit 


Prin carea de faţă. Madeleime Brent tyi etalează încă o dată 


blestemată, Piotro Capricornului, Evadare din 
eane Lacrima lul Buddha - se constituie Intr-un nou mare 


t A AE A introdus în atmosfera stmniea | 
Tibetulua - o lune ce rimine invål uită în mister pentru occidentali. 


de câtre Marele Lama. 
e d Ai tute „li A 
un prețios guv za sia matuii de dur a hui B 


meat EA e cm cm e te a 
moarte, cind un sansan {i schimbă energiile spee a se putea integra E 


RR eee i 


Hi EDITURA LIDER 


a 
Lei 27500