Sarah Maas — [Regatul Spinilor si al Trandafirilor] 01

— - q) ACUATOVIATA, 
$ MEAR ACUM VA PLATI 
(NE CU INIMA SA 
AS 


Se 


EG ATIUL 
PÎNLLOR 
SL AL 


„TRANDAFIRILOR 
() N 


vol. 1 


RA 
SARAP J. MAAS 


AU’ EA SERIEI 
RON DE CLESTAR 


D 


SARAH J. MAAS 


REGATUL 
SPINILOR 
ŞI AL 
TRANDAFIRILOR 


vol. 1 


A Court of Thorns and Roses 


Traducere: Andra Elena Agafiţei 


Editura RAO 
2015 


CUPRINS 


CAPITOLUL 1 
CAPITOLUL 2 
CAPITOLUL 3 
CAPITOLUL 4 
CAPITOLUL 5 
CAPITOLUL 6 
CAPITOLUL 7 
CAPITOLUL 8 
CAPITOLUL 9 
CAPITOLUL 10 
CAPITOLUL 11 
CAPITOLUL 12 
CAPITOLUL 13 
CAPITOLUL 14 
CAPITOLUL 15 
CAPITOLUL 16 
CAPITOLUL 17 
CAPITOLUL 18 
CAPITOLUL 19 
CAPITOLUL 20 
CAPITOLUL 21 
CAPITOLUL 22 
CAPITOLUL 23 
CAPITOLUL 24 
CAPITOLUL 25 
CAPITOLUL 26 
CAPITOLUL 27 
CAPITOLUL 28 
CAPITOLUL 29 
CAPITOLUL 30 
CAPITOLUL 31 
CAPITOLUL 32 
CAPITOLUL 33 
CAPITOLUL 34 
CAPITOLUL 35 
CAPITOLUL 36 
CAPITOLUL 37 
CAPITOLUL 38 
CAPITOLUL 39 
CAPITOLUL 40 
CAPITOLUL 41 
CAPITOLUL 42 
CAPITOLUL 43 
CAPITOLUL 44 
CAPITOLUL 45 
CAPITOLUL 46 
MULTUMIRI 


Lui Josh... 
Pentru că tu ai merge la 
Poalele Muntelui pentru mine. 
Te iubesc. 


CAPI 


TOLUL 1 


Pădurea se transformase într-un labirint din gheaţă şi 
zăpadă. 

Trecuse o oră de când supravegheam desişul, iar punctul 
meu de reper, creanga îndoită, devenise inutil. Rafalele de 
vânt viscoleau stratul gros de zăpadă, acoperindu-mi 
urmele, îngropând, totodată, şi semnele unei posibile prăzi. 

Foamea mă îndepărtase de casă mai mult decât de 
obicei, dar iarna era grea. Animalele se retrăseseră, intrând 
atât de adânc în pădure, încât abia le mai puteam urmări, 
permiţându-mi să le dobor pe rând pe cele rătăcite, 
rugându-mă să reziste până la primăvară. Nu fu aşa. 

Mi-am trecut degetele amorţite peste pleoape, 
îndepărtând fulgii agăţaţi de gene. Aici nu existau copaci 
fără scoarță, care să indice trecerea căprioarelor - încă nu 
sosiseră. Nu aveau să părăsească locul până când nu se 
termina scoarţa, apoi urmau să călătorească spre nord, 
dincolo de teritoriul lupilor şi, poate, spre tărâmurile zânelor 
din Prythian - acolo unde niciun muritor nu ar fi îndrăznit să 
meargă, decât dacă şi-ar fi dorit moartea. 

Gândul acesta îmi trimise un fior pe şira spinării, dar l-am 
alungat, concentrându-mă asupra împrejurimilor şi la 
sarcina pe care trebuia să o îndeplinesc. Tot ce puteam face 
era să reuşesc să supraviețuiesc o săptămână, o zi, 
următoarea oră, era tot ceea ce făcusem ani de zile. Şi 
acum, cu zăpada, aş fi fost norocoasă să zăresc ceva de aici 
- mai ales din copacul în care mă urcasem. Abia vedeam la 
patru metri în faţa mea. lnăbuşindu-mi un geamăt când 
membrele-mi înţepenite crâcniră din cauza mişcării, am 
destins coarda arcului înainte de a cobori din copac. 

Zăpada îngheţată a scârţâit sub cizmele mele uzate, iar 
eu am scrâşnit din dinţi. Vizibilitate scăzută, zgomotul inutil 
- era încă o partidă ratată de vânătoare. 


Mai rămăseseră doar câteva ore din zi. Dacă nu plecam 
curând, trebuia să merg spre casă pe întuneric, iar 
avertismentele vânătorilor din oraş încă îmi răsunau în 
minte: lupii uriaşi umblau după pradă în haită. Ca să nu mai 
spun de şoaptele despre străinii reperaţi în zonă, înalţi, 
siniştri şi mortali. 

Vânătorii se rugaseră zeilor noştri de mult uitaţi, mai 
puţin zânelor, iar eu m-am rugat în secret alături de ei. In 
cei opt ani trăiţi în satul nostru, aflat la două zile de mers de 
la graniţa nemuritorilor din Prythian, fuseserăm cruţaţi de 
un atac, deşi comercianții ambulanți povesteau câteodată 
despre oraşele depărtate de graniţă, de pe urma cărora 
rămăseseră doar aşchii, oase şi cenuşă. Aceste poveşti, 
cândva atât de rare încât bătrânii satului le considerau 
zvonuri, deveniseră, în ultimele luni, şuşoteli banale în orice 
târg. 

Riscasem mult intrând atât de adânc în pădure, dar ieri 
se terminase ultima bucată de pâine şi, cu o zi înainte, tot 
ce mai rămăsese din carnea uscată. Totuşi, aş fi preferat să- 
mi petrec încă o noapte flămânzind, decât să mă trezesc 
satisfăcând foamea lupilor. Sau a vreunei zâne. 

Nu că ar fi avut din ce să se ospăteze. Slăbisem atât de 
mult, încât puteam să-mi număr coastele. Mişcându-mă cât 
mai sprinten şi mai discret printre copaci, mi-am apăsat cu 
mâna stomacul gol, care mă durea. Ştiam ce feţe aveau să 
facă surorile mele mai mari când urma să mă întorc din nou 
acasă cu mâna goală. 

După câteva minute de căutări atente, m-am ghemuit 
într-o tufă de mărăcini, acoperită de zăpadă. Printre spini, 
vedeam destul de bine jumătatea unei poieni şi pârâiaşul 
care o traversa. Cele câteva găuri din gheaţă îmi sugerară 
faptul că era încă des folosit. Cu puţin noroc, ceva avea să 
se ivească. Cu puţin noroc. 

Am  răsuflat pe nas, împungând pământul cu vârful 
arcului, şi mi-am rezemat fruntea de curba aspră a 
lemnului. Nu aveam cum să rezistăm fără mâncare încă o 


săptămână. Foarte multe familii începuseră deja să mă 
implore să am încredere în pomenile orăşenilor mai bogaţi. 
Văzusem cu ochii mei cât de mare le era generozitatea. 

M-am aşezat într-o poziţie mai confortabilă şi am respirat 
mai lent, chinuindu-mă să ascult sunetele pădurii, acoperite 
de şuieratul vântului. Ningea fără oprire, fulgii dansând şi 
rotindu-se ca stropii de spumă, cei proaspeţi, albi şi curaţi 
căzând peste culoarea maronie şi gri a lumii. Şi, în ciuda 
agitaţiei şi a membrelor mele amorţite, mi-am calmat acea 
parte înverşunată şi rea a minţii, pentru a putea măsura cu 
privirea pădurea acoperită de zăpadă. 

Cândva, îmi era uşor să savurez contrastul ierbii abia 
crescute pe pământul arat şi negru sau să admir o broşă cu 
ametist, cuibărită între faldurile de mătase de culoarea 
smaraldului, cândva visam, respiram şi gândeam în culori, 
lumini şi forme. Uneori chiar visam la o zi în care surorile 
mele s-ar fi măritat şi am fi rămas doar eu şi tata, cu 
destulă mâncare încât să ne descurcăm, cu destui bani cât 
să cumpăr nişte vopsea şi destul timp să aştern acele culori 
şi forme pe hârtie, pe pânză sau pe pereţii casei. 

Un vis care nu părea să se adeverească prea curând - 
poate nu se va împlini niciodată. Aşadar, îmi fu permis să 
fur un astfel de moment, să admir licăritul slab al luminii de 
iarnă pe zăpadă. Nu-mi puteam aminti ultima dată când mă 
oprisem să admir ceva frumos sau interesant. 

Orele petrecute cu Isaac Hale într-un hambar dărăpănat 
nu contau - acele vremuri erau disperate şi nefericite, 
câteodată nemiloase, dar niciodată minunate. 

Şuieratul vântului se transformă într-un oftat uşor. Acum 
fulgii cădeau mai încet, adunându-se în grămezi pufoase de- 
a lungul fiecărei crestături a copacului. Fermecătoarea - 
mortala frumuseţe blândă a zăpezii. Mi-am revenit 
gândindu-mă că trebuia să mă întorc la drumurile noroioase 
şi îngheţate ale satului, la căldura casei noastre înghesuite. 

În luminiș, tufele foşniră. Încordatul arcului ţinea de 
instinct. Am privit printre spini, iar respiraţia mi s-a tăiat. La 


mai puţin de treizeci de pași depărtare se afla o cerboaică 
mică, nu foarte slăbită din cauza iernii, dar destul de 
disperată, încât să smulgă coaja unui copac din luminiş. 

O astfel de căprioară mi-ar fi putut hrăni familia timp de o 
săptămână sau mai mult. 

Îmi lăsă gura apă. Am ţintit, liniştită ca vântul care şuiera 
printre frunzele uscate. Era nepăsătoare, neştiutoare că 
moartea o aştepta la câţiva metri distanţă. 

Continuă să smulgă bucăţile de coajă, mestecându-le 
încet. 

Aş fi putut usca jumătate din carne, păstrând restul 
pentru mâncare - tocane, plăcinte... Pielea ei putea fi 
vândută sau transformată în haine pentru unul dintre noi. 
Mie îmi trebuiau cizme, Elain avea nevoie de o pelerină 
nouă, iar Nesta îşi dorea tot ce aveau ceilalţi. 

Degetele îmi tremurară. Foarte multă mâncare - o soluţie 
salvatoare. Mi-am ţinut respiraţia şi am ţintit de două ori. 

Din tufişul învecinat, străluciră însă doi ochii aurii. 

Pădurea amuţi. Vântul nu mai suflă. Până şi ninsoarea se 
opri. Noi, muritorii, nu mai aveam zei la care să ne rugăm, 
dar, dacă le-aş fi ştiut numele uitate, m-aş fi rugat lor. 
Tuturor. Ascuns în desiş, lupul se apropie încet, ţintuind 
căprioara cu privirea. 

Era imens - cât un ponei. Gura mi se uscă. Era unul dintre 
lupii masivi despre care fusesem avertizată. 

Nu mai văzusem niciodată unul atât de mare; şi, totuşi, 
căprioara nu-l auzi şi nici nu-l văzu. Dacă era din Prythian, 
dacă se întâmpla să fie un spiriduş, atunci nu ar fi trebuit să 
mă îngrijorez că aş fi putut sfârşi prin a fi mâncată. Dacă 
era un spiriduş, ar fi trebuit să fug deja. 

Şi totuşi... dacă l-aş ucide fără să mă vadă, poate mi-aş 
face mie, satului meu şi lumii o favoare. Nu ar fi greu să-i 
străpung ochiul cu o săgeată. 

In ciuda mărimii, arăta ca un lup, se mişca precum un lup. 
„Este un animal“, m-am încurajat eu. Un simplu animal. 


Aveam un cuţit de vânătoare şi trei săgeți. Primele două 
erau unele obişnuite - simple şi eficiente şi, probabil, pentru 
un lup atât de mare, nu mai periculoase ca o înţepătură de 
albină. Dar a treia săgeată, cea mai lungă şi mai grea, o 
cumpărasem de la un comerciant ambulant, într-o vară 
când aveam suficiente monede din cupru încât să ne 
permitem şi obiecte de lux. O săgeată cioplită din lemn de 
frasin de munte, armată cu un vârf din fier. 

Toată lumea ştia că spiriduşii urau fierul - însă lemnul de 
frasin era cel care făcea ca magia lor vindecătoare şi 
nemuritoare să se diminueze suficient de mult timp încât un 
om să poată da lovitura finală. Cel puţin, aşa umbla zvonul. 
Singura dovadă care indica eficienţa frasinului era raritatea 
acestuia. Văzusem desene ale copacilor, dar niciodată unul 
cu propriii mei ochi - nu după ce Regina Zânelor îi arsese pe 
toţi, în urmă cu multă vreme. Aşadar, rămăseseră puţini, cei 
mai mulţi şi plăpânzi, ascunşi de către nobilime în dumbrăvi 
împrejmuite de ziduri înalte. După ce am cumpărat săgeata, 
am petrecut săptămâni întregi  întrebându-mă dacă 
aruncasem banii degeaba pe acea bucăţică de lemn scump, 
pe care nu am folosit-o niciodată în trei ani de zile. 

Acum, cu mişcări puţine şi eficiente, am scos-o rapid; aş fi 
făcut orice pentru ca acel lup monstruos să nu se uite spre 
mine. Săgeata era destul de lungă şi de grea încât să îl 
rănească - sau să îl omoare, dacă ţinteam bine. 

Dacă aş ucide lupul, căprioara ar fugi. Dacă aş ucide 
căprioara, lupul m-ar ataca sau mi-ar fura prada, distrugând 
cantităţi valoroase de blană şi grăsime. 

Pieptul mi se încleştă atât de tare, încât mă duru. ŞI, în 
acel moment, mi-am dat seama că viaţa mea depindea de o 
singură întrebare: Lupul era, oare, singur? 

Am apucat arcul şi l-am încordat şi mai mult. Era o 
încercare bună, dar nu mai înfruntasem niciodată un lup. 
Credeam că sunt norocoasă - chiar binecuvântată. Insă, 
acum... nu ştiam unde să lovesc sau cât de repede se 


mişcau. Nu îmi puteam permite să ratez. Nu cu o singură 
săgeată din frasin. 

Şi, dacă sub acea blană se ascundea un spiriduş, atunci, 
adio. Adio, după toate suferinţele cauzate de neamul lor. Nu 
voiam să risc să vină mai târziu în oraşul nostru pentru a 
măcelări, a mutila şi a chinui. Trebuia să moară, aici şi 
acum. L-aş fi ucis bucuroasă. 

Lupul se strecură mai aproape, iar o ramură se rupse sub 
una dintre labele lui - mai mari decât mâinile mele. 
Căprioara înlemni. Se uită împrejur, cu urechile ridicate spre 
cerul cenuşiu. Deoarece lupul se afla în direcţia vântului, nu 
putea să-l vadă sau să-l miroasă. 

Acesta îşi cobori capul, iar corpul masiv şi argintiu, atât 
de perfect camuflat de zăpadă şi de umbre, se lăsă pe 
picioarele din spate. Căprioara încă se uita în direcţia 
greşită. 

l-am privit pe amândoi. Cel puţin era singur - măcar atâta 
noroc îmi fusese dat. Dar dacă lupul ar fi speriat căprioara, 
aş fi înfruntat un lup gigantic şi flămând - probabil un 
spiriduş - care îşi căuta următoarea masă. Insă, dacă ar fi 
omorât-o... ă 

Dacă nu cumpăneam bine, nu doar eu riscam să pier. In 
ultimii opt ani de vânat în pădure, viaţa mea fusese însă 
supusă riscurilor şi, de cele mai multe ori, luasem decizia 
corectă. De cele mai multe ori. 

Cu ghearele lui galbene şi sclipitoare, lupul ţâşni din 
desiş, strălucind în gri, alb şi negru. În luminiş părea şi mai 
mare; o întruchipare musculoasă, rapidă şi cu o forţă 
extraordinară. Căprioara nu avu nicio şansă. 

Am tras cu săgeata din lemn de frasin, înainte să o 
nimicească. Aceasta îl nimeri în coaste, iar eu aş fi putut să 
jur că pământul s-a cutremurat. Urlă de durere, dând 
drumul gâtului căprioarei, în timp ce sângele, de un roşu 
foarte aprins, i se împrăştie pe zăpadă. 

Se întoarse către mine, cu acei ochi galbeni larg deschişi, 
cu blana zburlită. Ridicându-mă în picioare în zăpada care 


fremăta în jurul meu şi scoțând altă săgeată, i-am simţit 
mârâitul grav în stomacul meu gol. 

însă lupul, cu burta pătată de sânge şi cu săgeata mea 
din lemn de frasin adânc înfiptă în coaste, abia dacă se uită 
la mine. Începu din nou să ningă. Privirea lui oarecum 
vigilentă şi surprinsă mă făcu să trag a doua săgeată. 
Pentru orice eventualitate - în caz că acea inteligenţă era 
una nemuritoare şi periculoasă. 

Nu încercă să se ferească de săgeata care îi pătrunse cu 
precizie în ochiul galben, larg deschis. 

Amestecându-se cu zăpada, culorile şi întunericul se 
învârtiră, înceţoşându-mi vederea. 

Lupul căzu la pământ. 

Picioarele îi zvâcniră şi un chelălăit slab se auzi în vânt. 
Imposibil - ar fi trebuit să fie mort, nu pe moarte. Săgeata îi 
intrase în ochi aproape în întregime. 

Totuşi, lup sau spiriduş, nu conta. Nu cu acea săgeată din 
lemn de frasin înfiptă în coaste. Dând zăpada la o parte şi 
apropiindu-mă, păstrând încă o distanţă destul de mare, 
mâinile îmi tremurară. Sângele ţâşni din rănile pe care i le 
făcusem, înroşind omătul. 

Scormoni pământul, respirând deja mai încet. Avea dureri 
mari sau scâncetul era doar o încercare de a alunga 
moartea? Nu eram sigură că voiam să aflu. 

Zăpada se aşeza în jurul nostru. L-am privit până când 
acea blană neagră cu nuanţe sidefii încetă să se mai mişte. 
Era un lup, în ciuda mărimii, era, cu siguranţă, doar un lup. 

Strânsoarea din pieptul meu se domoli, iar oftatul meu 
căpătă forma unui nor. Săgeata din frasin se dovedise 
mortală, indiferent pe cine sau ce doborâse. 

Examinând rapid căprioara, mi-am dat seama că puteam 
căra un singur animal - şi chiar şi asta ar fi fost o luptă. Insă 
era păcat să renunţ la lup. 

Deşi am pierdut minute preţioase, minute în care orice 
prădător ar fi putut mirosi sângele proaspăt, i-am jupuit 
pielea şi mi-am curăţat săgețile cât de bine am putut. 


Măcar îmi încălzisem mâinile. Înainte de a ridica pe umeri 
căprioara, i-am acoperit rana mortală cu partea însângerată 
a blănii. Până la casa noastră erau câţiva kilometri şi nu 
aveam nevoie ca o dâră de sânge să conducă toate 
animalele cu gheare şi colţi direct spre mine. 

Gemând din cauza greutăţii, am apucat picioarele 
căprioarei şi am privit pentru ultima dată cadavrul aburind 
al lupului. Celălalt ochi auriu se uita acum la cerul încărcat 
de zăpadă şi, pentru o clipă, mi-am dorit să-mi fi fost milă 
de el. 

Insă eram în pădure şi era iarnă. 


CAPITOLUL 2 


Până când am ieşit din pădure, cu genunchii tremurând, 
soarele apusese. Mâinile mele, înţepenite din cauză că 
strângeam picioarele căprioarei, amorţiseră complet cu 
mult timp în urmă. Nici măcar cadavrul nu putea alunga 
frigul pătrunzător. Lumea era scăldată în nuanţe de 
albastru-închis, tulburat doar de razele albe strecurate 
printre jaluzelele ferestrelor casei noastre dărăpănate. Era 
de parcă m-aş fi plimbat printr-un tablou viu - un moment 
de linişte, înfrumusețat de rapiditatea cu care tonurile de 
albastru se transformau într-un întuneric profund. 

înaintând cu greu pe cărare, fiecare pas fiindu-mi 
alimentat doar de foamea aproape ameţitoare, vocile 
surorilor mele se unduiră în întâmpinarea mea. Nu trebuia 
să le înţeleg cuvintele pentru a şti că vorbeau despre vreun 
tânăr sau despre panglicile pe care le văzuseră în sat, când 
ar fi trebuit să taie lemne, dar, cu toate acestea, am zâmbit 
uşor. 


Am lovit tocul din piatră al uşii cu cizmele, scuturându-le 
de zăpadă. Bucăţi de gheaţă căzură de pe pietrele gri ale 
casei, dezvăluind marcajele şterse, gravate în jurul pragului. 
Cândva, tatăl meu convinsese un şarlatan în trecere să 
realizeze gravurile, în schimbul unei sculpturi din lemn. Tata 
nu reuşise să ne ofere prea multe lucruri, iar inima nu mă 
lăsase să-i spun că gravurile erau inutile şi, fără îndoială, 
false. Muritorii nu aveau puteri magice, nu aveau nici forţa 
superioară şi nici viteza unei zâne sau a vreunui Mare 
Spiriduş. Pretinzând că se trăgea din familia unui Mare 
Spiriduş, bărbatul gravase spiralele şi runele în jurul uşii şi 
al ferestrelor, mormăise câteva cuvinte fără sens, după care 
plecase. 

Am deschis uşa din lemn, mânerul îngheţat din fier 
muşcându-mi pielea ca o viperă. Când m-am strecurat 
înăuntru, căldura şi lumina mă orbiră. 

- Feyre! am auzit suspinul slab al lui Elain şi am mijit ochii 
din cauza focului care strălucea, pentru a-mi vedea sora 
mijlocie. 

Era învelită cu o pătură, dar părul ei blond, pe care îl 
aveam toate trei, era înfăşurat perfect în jurul capului. Opt 
ani de sărăcie nu o lipsiseră de dorinţa de a arăta minunat. 

- De unde ai făcut rost de aia? întrebă ea, senzaţia de 
foame ascuţindu-i cuvintele. 

Nu spuse nimic despre faptul că eram pătată de sânge. 
Renunţasem de mult să mai sper că ar remarca, într- 
adevăr, că mă întorceam din pădure în fiecare seară. Cel 
puţin, nu până flămânzeau din nou. Mama nu le pusese să 
jure nimic în clipele petrecute lângă patul ei de moarte. 

Când am dat jos căprioara de pe umeri, am respirat 
uşurată. Animalul lovi masa din lemn cu un zgomot surd, 
făcând să zornăie o ceaşcă din ceramică, aflată în celălalt 
capăt. 

- De unde crezi că o am? 


Răguşisem. Am desprins blana de lup de pe corpul 
căprioarei şi, după ce mi-am scos cizmele şi le-am pus 
lângă uşă, m-am întors spre Elain. 

Ochii ei căprui - ochii tatălui meu - rămăseseră ţintuiţi 
asupra căprioarei. 

- Va dura mult să o cureţi? 

Eu. Nu ea, nu altcineva. Nu le văzusem niciodată mâinile 
lipicioase din cauza sângelui şi a blănii. Invăţasem să strâng 
şi să pregătesc vânatul mulţumită indicaţiilor altora. 

Tatăl meu şi Nesta încă stăteau lângă şemineu, 
încălzindu-şi mâinile, sora mea cea mai mare ignorându-l, 
ca de obicei. Elain continuă să se uite la cadavru, apăsându- 
şi cu mâna stomacul, probabil la fel de gol şi de dureros ca 
şi al meu. Elain nu era rea. Nu era ca Nesta, care se 
născuse rânjind. Uneori, Elain nu înţelegea lucrurile. Nu 
răutatea o împiedica să îşi ofere ajutorul; pur şi simplu, nu 
se gândea că ar putea să-şi murdărească mâinile. Niciodată 
nu am ştiut sigur dacă ea chiar nu pricepea că eram cu 
adevărat săraci sau dacă doar refuza să accepte situaţia. In 
ciuda acestui fapt, nu renunţasem să-i cumpăr, ori de câte 
ori îmi permiteam, seminţe pentru grădina cu flori pe care o 
îngrijea în lunile mai blânde. 

Şi nici nu o oprise să-mi cumpere trei cutii mici de vopsea 
- roşie, galbenă şi albastră - în aceeaşi vară în care 
avusesem destui bani încât să-mi permit săgeata din lemn 
de frasin. Era singurul cadou pe care mi-l făcuse vreodată, 
iar casa noastră încă îi purta semnele, chiar dacă acum 
vopseaua se decolora sau se fărâmiţa: plante agăţătoare şi 
flori de-a lungul ferestrelor, pragurilor şi marginilor 
lucrurilor, mici flăcări pe pietrele din jurul şemineului. 
Fiecare minut liber din acea vară bogată mi-l petrecusem 
împodobind casa în culori, ascunzând câteodată mici 
decoraţiuni în sertare, în spatele perdelelor uzate, sub 
scaune şi pe sub masă. 

De atunci, nu mai avusesem o vară atât de uşoară. 

- Feyre! 


Vocea gravă a tatălui meu se auzi dinspre şemineu. 
Barba lui neagră era tunsă îngrijit, iar chipul său fără pete, 
ca al surorilor mele. 

- Ce noroc ai avut azi, să ne aduci un asemenea festin! 

De lângă el, Nesta pufni. Deloc surprinzător. De obicei, 
respingea orice mică laudă, adusă oricui - mie, lui Elain, 
celorlalţi săteni. Şi lua în râs orice cuvânt al tatălui nostru. 

Mi-am îndreptat spatele, aproape prea obosită ca să mă 
ţin pe picioare, dar m-am sprijinit cu o mână de masa de 
lângă căprioară, aruncând o privire spre Nesta. Dintre noi, 
Nesta suferise cel mai mult din cauză că ne pierduserăm 
averea. Se supărase în tăcere pe tatăl nostru din momentul 
în care ne părăsisem conacul, chiar după acea zi 
îngrozitoare în care unul dintre creditori venise pentru a ne 
arăta cât de mult îl nemulţumea pierderea propriei 
investiţii. 

Dar Nesta măcar nu ne împuia capul cu discuţii inutile 
despre recuperarea averii, aşa cum o făcea tata. Nu, pur şi 
simplu cheltuia toţi banii pe care nu-i ascundeam de ea, 
deranjându-se rareori să conştientizeze prezenţa tatălui 
meu, care şchiopăta. 

- Putem mânca jumătate din carne săptămâna aceasta, 
am zis eu, privind căprioara, care ocupa toată masa 
şubredă pe care mâncam şi care servea drept spaţiu de 
lucru şi bucătărie. Putem să uscăm cealaltă jumătate, am 
continuat eu, ştiind că, indiferent de cât de frumos aş fi 
spus-o, tot m-aş fi ocupat de cea mai mare parte a 
treburilor. Şi mâine voi merge la piaţă, ca să văd cât pot lua 
pe blănuri, am zis, mai mult ca pentru mine. 

Tatăl meu îşi ţinea piciorul distrus întins, cât mai aproape 
posibil de căldura focului. Frigul, ploaia sau o schimbare de 
temperatură îi agravau întotdeauna rănile urâte şi 
încovoiate din jurul genunchiului. Bastonul era rezemat de 
scaunul său - un baston pe care, uneori, Nesta avea 
tendinţa de a nu-l lăsa lângă el. 


„Dacă nu i-ar fi atât de ruşine, şi-ar putea găsi de lucru“, 
spunea întotdeauna Nesta când îi reproşam acest lucru. Il 
ura şi pentru rana pe care o avea - pentru că nu se apărase 
atunci când acel creditor şi bătăuşii lui dăduseră buzna în 
casă, lovindu-i genunchiul în repetate rânduri. Nesta şi Elain 
fugiseră în dormitor, blocând uşa. Eu rămăsesem pe loc, 
implorând şi plângând cu fiecare strigăt al tatălui meu, cu 
fiecare os zdrobit. Făcusem pe mine, iar apoi vomitasem 
chiar pe pietrele din faţa şemineului. Abia atunci plecaseră 
acei bărbaţi. Nu i-am mai văzut niciodată. 

Folosiserăm o mare parte din banii rămaşi ca să plătim 
vindecătorul. Tata începuse să facă primii paşi după şase 
luni şi abia după un an reuşise să meargă un kilometru. 
Banii pe care îi câştiga atunci când cineva îl compătimea 
destul de mult încât să-i cumpere sculpturile nu îi ajungeau 
să ne hrănească. Acum cinci ani, când am rămas fără niciun 
ban, când tatăl meu încă nu putea - nu voia - să se mişte 
prea mult, nu m-a contrazis când i-am spus că aveam de 
gând să merg la vânătoare. 

Nu se deranjase să încerce să-şi părăsească scaunul de 
lângă foc şi nici să-şi ridice privirea de la sculptura lui. Pur şi 
simplu, mă lăsase să intru în acele păduri mortale şi 
ciudate, de care se fereau chiar şi cei mai experimentați 
vânători. În ultimul timp, devenise puţin mai atent - uneori 
îmi arăta semne de recunoştinţă, câteodată se ducea 
şchiopătând tocmai până în oraş, ca să-şi vândă sculpturile, 
dar nu cu mult. 

- Mi-ar plăcea o pelerină nouă, spuse Elain oftând. 

În acelaşi moment, Nesta se ridică şi zise: 

- Am nevoie de o pereche nouă de cizme. 

Am tăcut, ştiind că nu trebuia să mă amestec în certurile 
lor, dar m-am uitat la cizmele încă strălucitoare ale Nestei, 
de lângă uşă, şi la ale mele, care erau prea mici şi ale căror 
cusături se destrămau, fiind ţinute laolaltă doar de şireturile 
uzate. 


- Dar îngheţ cu pelerina mea veche şi zdrenţuită, insistă 
Elain. Voi muri de frig. Mă fixă cu ochii ei măriţi şi-mi spuse: 
Te rog, Feyre! 

Rosti cele două silabe ale numelui meu -fay-ruh - cu cel 
mai oribil scâncet pe care îl îndurasem vreodată, iar Nesta 
ţâţăi zgomotos înainte de a-i ordona să tacă. 

Când au început să se certe de la banii pe care i-aş fi luat 
a doua zi pe blană, nu le-am luat în seamă şi l-am văzut pe 
tata şezând la masă, sprijinindu-se într-o mână şi privind 
atent căprioara. În momentul în care atenţia îi alunecă spre 
blana imensă de lup, m-am încordat. Degetele lui, încă 
netede şi masculine, întoarseră blana şi trasară o linie pe 
partea însângerată. 

Mă privi cu ochii lui negri. 

- Feyre, murmură el, iar gura lui deveni o linie subţire. De 
unde ai luat asta? 

- Din acelaşi loc din care am luat şi căprioara, i-am 
răspuns la fel de încet, calm şi tăios. 

Îmi privi arcul, tolba legată la spate şi cuțitul de 
vânătoare cu mâner din lemn, de la şold. Ochii i se umeziră. 

- Feyre... riscul... 

Am făcut un semn spre blană, incapabilă să-mi schimb 
vocea, şi i-am spus: 

- Nu am avut de ales. 

De fapt, ceea ce voiam cu adevărat să spun era: „Nici 
măcar nu te deranjezi să încerci să ieşi din casă în cea mai 
mare parte a timpului. Dacă nu aş fi eu, am muri de foame. 
Dacă nu aş fi eu, am muri.“ 

- Feyre, repetă el, închizând ochii. 

Surorile mele tăcură, iar eu mi-am ridicat la timp privirea 
ca să o văd pe Nesta încreţindu-şi nasul, pufnind. Se luă de 
pelerina mea. 

- Miroşi ca un porc acoperit de propria-i mizerie. Poţi 
măcar să încerci să pretinzi că nu eşti o ţărancă ignorantă? 

Nu am lăsat-o să vadă că vorbele ei mă afectau. Când 
nenorocirea căzuse peste familia noastră, eu eram prea 


tânără ca să învăţ şi altceva în afară de manierele de bază, 
de a scrie şi de a citi, iar ea nu avea să mă lase niciodată să 
uit acest lucru. 

Făcu un pas înapoi, trecându-şi un deget peste buclele-i 
de un castaniu-deschis. 

- Dezbracă-te de hainele acelea dezgustătoare. 

Nu m-am grăbit, abţinându-mă să-i spun ceva. Mai mare 
cu trei ani, arăta cumva mai tânără ca mine, iar obrajii ei 
aurii se îmbujorau întotdeauna într-o nuanţă delicată de roz- 
deschis. 

- Poţi să încălzeşti o oală cu apă şi să mai pui lemne pe 
foc? 

În momentul în care am întrebat-o, am observat grămada 
de lemne. Mai era doar un buştean. 

- Credeam că azi te duci să tai lemne. 

Nesta îşi curăţă unghiile lungi şi îngrijite. 

- Urăsc să tai lemne. Întotdeauna îmi intră aşchii. 

Mă privi pe sub genele ei negre. Dintre noi toţi, Nesta 
semăna cel mai mult cu mama. 

- În plus, Feyre, spuse ea bosumflată, tu te pricepi mai 
bine! Îţi ia jumătate din timpul pe care mi-l ia mie. Mâinile 
tale sunt mai potrivite - sunt deja foarte aspre. 

Mi-am încleştat maxilarul. 

- Te rog, i-am cerut eu, ascunzându-mi mânia, ştiind că o 
ceartă era ultimul lucru de care aveam nevoie sau pe care 
mi-l doream. Te rog să te trezeşti în zori şi să tai lemne. 

Mi-am închis nasturii de sus ai tunicii. 

- Sau vom mânca un mic dejun rece. 

Se încruntă. 

- Nu voi face aşa ceva! 

Însă eu mă îndreptam deja spre cealaltă cameră, mai 
mică, unde dormeau fetele. Elain o rugă ceva pe Nesta în 
şoaptă, iar aceasta îi răspunse cu un sâsâit. M-am uitat 
peste umăr la tatăl meu şi am arătat spre căprioară. 

- Pregăteşte cuţitele, i-am spus eu, nederanjându-mă să 
par veselă. Voi ieşi în curând. 


Fără să aştept un răspuns, am închis uşa în urma mea. 

Camera era destul de mare pentru masa şubredă de 
toaletă şi pentru patul imens din lemn de esenţă tare în 
care dormeam. Singurul lucru care mai amintea de bogăţia 
avută fusese comandat drept cadou de nuntă, din partea 
tatălui meu, pentru mama. Era patul în care ne născuserăm 
şi în care murise mama. Dintre toate lucrurile din casă pe 
care le pictasem în ultimii câţiva ani, de acesta nu mă 
atinsesem niciodată. 

Mi-am atârnat pelerina pe masa de toaletă încovoiată, 
încruntându-mă la violetele şi trandafirii pe care îi pictasem 
în jurul mânerelor sertarului lui Elain, la flăcările din jurul 
dulapului Nestei şi la cerul nocturn - spirale de stele 
galbene, care trebuiau să fie albe - din jurul sertarului meu. 
Pictasem toate acestea ca să mai luminez camera, şi aşa 
întunecată. Nu comentaseră nimic. Nu ştiu de ce mă 
aşteptasem să o facă. 

Doar oftatul mă împiedică să nu mă prăbuşesc pe pat. 


+ 


În acea seară, am mâncat friptură de căprioară. Cu toate 
că ştiam că nu avea rost, nu m-am împotrivit când fiecare 
dintre noi mai luă o mică porţie, înainte de a le interzice să 
mai mănânce. A doua zi aveam să mi-o petrec pregătind 
pentru consum părţile rămase din căprioară, după care 
urma să-mi acord câteva ore pentru prelucrarea ambelor 
blănuri, înainte de a le duce la piaţă. Cunoşteam câţiva 
vânzători pe care i-ar fi interesat o asemenea achiziţie - 
deşi probabil că niciunul nu mi-ar fi plătit un preţ corect. 
Dar banii erau bani, iar eu nu aveam nici timp, nici resurse 
să călătoresc în cel mai apropiat oraş mare ca să găsesc o 
ofertă mai bună. 

Am supt dinţii furculiţei, savurând rămăşiţele de grăsime 
ce acopereau metalul. Limba îmi alunecă peste dinţii 
strâmbi - făcea parte dintr-un set uzat, recuperat de tata 


din camera servitorilor, în timp ce creditorii ne prădau 
conacul. Niciunul dintre tacâmuri nu era la fel, dar era mai 
bine decât să mâncăm cu mâna. Tacâmurile din zestrea 
mamei fuseseră vândute de multă vreme. 

Mama. Poruncitoare şi rece cu propriii copii, veselă şi 
strălucitoare printre aristocrații care ne frecventau fostul 
conac, îndrăgostită de tatăl meu - singura persoană pe care 
o respecta şi pe care o iubea cu adevărat. Dar petrecerile îi 
plăceau nespus - atât de mult, încât nu îşi petrecea deloc 
timpul cu mine, cu excepţia momentelor în care se gândea 
la modul în care talentul meu abia descoperit la desen şi 
pictură mi-ar fi putut asigura un viitor soţ. Dacă ar fi trăit 
destul de mult încât să vadă averea năruindu-se, ar fi fost 
mai distrusă decât tata. Poate că moartea ei fusese un lucru 
bun. 

La drept vorbind, ne rămânea mai multă mâncare. 

În afară de patul din lemn de esenţă tare - şi de 
promisiunea pe i are i-o făcusem - nu mai aveam nimic de- 
al ei în casă. 

De fiecare dată când priveam spre orizont sau mă 
întrebam dacă ar trebui să merg înainte, fără să mă uit 
înapoi, auzeam promisiunea pe care i-o făcusem cu mult 
timp în urmă, când se afla pe patul de moarte. Rămâneţi 
împreună; ai grijă de ei. l-am promis, prea tânără să întreb 
de ce nu le rugase pe surorile mele mai mari sau pe tata. 
Dar i-am jurat, apoi a murit şi, în lumea noastră umană 
nenorocită - protejată doar de promisiunea Marii Zâne în 
urmă cu cinci sute de ani, în lumea noastră unde uitaserăm 
numele zeilor noştri - promisiunea era lege; o promisiune 
era o garanţie; o promisiune era obligaţia ta. 

Au fost dăţi în care am urât-o pentru ceea ce mă rugase. 
Poate că, delirând din cauza febrei, nici măcar nu ştia ceea 
ce îmi cerea. Sau poate că moartea o făcuse să vadă mai 
bine adevărata natură a copiilor şi a soţului ei. 


Am lăsat furculita din mână şi am privit flăcările focului 
nostru slab dansând de-a lungul butucilor rămaşi, 
întinzându-mi sub masă picioarele care mă dureau. 

M-am întors spre surorile mele. Ca de obicei, Nesta se 
plângea de săteni - care nu erau nici manieraţi, nici 
eleganţi şi care nu ştiau cât de inferioară era calitatea 
materialului din care le erau făcute hainele, chiar dacă 
pretindeau că era mătase fină sau şifon. Odată pierdută 
averea, foştii lor prieteni le ignoraseră cu succes; aşadar, 
surorile mele se purtau de parcă tinerii săteni ai oraşului 
alcătuiau un cerc social mediocru. 

Am sorbit din ceaşca mea cu apă fierbinte - nici măcar 
ceai nu ne permiteam - în timp ce ea îşi continuă povestea. 

-Ei bine, i-am spus eu lui, „Domnule, dacă 
dumneavoastră credeţi că puteţi să mă întrebaţi atât de 
nonşalant, voi refuza!“ Şi ştii ce mi a spus Thomas? 

Nesta vorbea cu Elain, care asculta foarte atentă. Pierdut 
în ceața amintirilor care i se strecuraseră în minte, tatăl 
meu îi zâmbea binevoitor scumpei lui Elain, singura dintre 
noi care se deranja să discute cu el cu adevărat. 

- Thomas Mandray? am întrerupt-o eu. Cel de-al doilea fiu 
al tăietorului de lemne? 

Nesta îşi miji ochii gri-albăstrui. 

- Da, răspunse ea şi îşi se întoarse spre Elain, ca să i se 
adreseze din nou. 

- Ce vrea? 

Am aruncat o privire spre tata. Nicio reacţie - niciun 
indiciu alarmant sau un semn că măcar asculta. 

- Vrea să o ia de soţie, spuse Elain, visătoare. 

Am clipit. 

Nesta îşi înălţă capul. Mai văzusem prădători făcând acea 
mişcare. Câteodată mă întrebam dacă asprimea ei 
neînduplecată ne-ar fi ajutat să supravieţuim mai bine - 
chiar să prosperăm - dacă nu ar fi fost atât de preocupată 
de pierderea statutului nostru. 

- Ai vreo problemă, Feyre? 


Îmi rosti numele ca pe o insultă, iar maxilarul mă duru din 
cauza încleştării. 

Tata se mişcă pe scaun şi, chiar dacă ştiam că era o 
prostie să reacţionez la ironiile ei, i-am spus: 

- Pentru noi nu poţi să tai lemne, dar vrei să te măriţi cu 
fiul unui tăietor de lemne? 

Nesta îşi îndreptă umerii. 

- Credeam că vrei ca noi să plecăm de acasă, ca eu şi 
Elain să ne mărităm, pentru ca tu să ai suficient timp să-ţi 
pictezi minunatele capodopere. 

Rânji spre coloana cu flori de degetar pe care o pictasem 
de-a lungul marginii mesei - culorile erau prea închise şi 
prea albăstrui, fără picăţele albe în interior, dar mă 
descurcasem, chiar dacă îmi venise greu să realizez ceva 
atât de imperfect şi totuşi fără vopsea albă. 

Nu am luat în seamă insulta, cu toate că îmi doream să 
acopăr pictura cu mâna. Poate că a doua zi aveam să o 
răzuiesc de tot de pe masă. 

- Crede-mă, i-am spus eu, în ziua în care vei vrea să te 
măriţi cu un bărbat, voi merge la el acasă şi i te voi da. Dar 
nu te vei mărita cu Thomas. 

Nările Nestei se umflară uşor. 

- Nu poţi face nimic. Clare Beddor mi-a spus în această 
după-amiază că Thomas are de gând să mă ceară de soţie 
în curând. Şi după aceea, nu va mai trebui să mănânc 
niciodată resturile astea. Măcar nu va trebui să fac sex în 
fân cu Isaac Hale, ca un animal, adăugă ea zâmbind. 

Tatăl meu tuşi jenat, privindu-şi patul aflat lângă sobă. 
Din cauza fricii sau a vinei, nu o contrazisese niciodată pe 
Nesta şi se părea că nu avea să o facă acum, chiar dacă era 
pentru prima dată când auzea de Isaac. 

Ţintuind-o cu privirea, mi-am întins palmele pe masă. 
Elain îşi luă mâna stângă de lângă a mea, de parcă 
murdăria şi sângele de sub unghiile mele ar fi putut sări pe 
pielea ei de porțelan. 


- Familia lui Thomas nu o duce cu mult mai bine ca noi, 
am spus eu, încercând să nu mormăi. Vei fi doar o altă gură 
de hrănit. Dacă el nu ştie asta, atunci părinţii lui ştiu sigur. 

Insă Thomas ştia - ne mai întâlniserăm în pădure. 
Văzusem foamea disperată care îi strălucea în ochi atunci 
când mă zărise vânând iepuri. Nu omorâsem niciodată un 
om, dar în acea zi cuțitul de vânătoare îmi atârna greu la 
şold. De atunci, m-am ferit de el. 

- Nu ne permitem să dăm zestre, am continuat eu calmă, 
dar cu un ton hotărât. Niciuneia dintre voi. 

Dacă Nesta voia să plece, atunci asta era. Bine. M-aş fi 
aflat cu un pas mai aproape de acel viitor minunat şi paşnic, 
de o casă liniştită în care să existe suficientă mâncare şi în 
care să am timp să pictez. Dar nu aveam nimic - absolut 
nimic - prin care să atragem vreun peţitor care să mă 
scutească de a mai avea grijă de surorile mele. 

- Ne iubim, spuse Nesta, iar Elain încuviinţă. 

Aproape că am râs - când începuseră să le întoarcă 
spatele aristocraților şi să facă ochi dulci sătenilor? 

- Dragostea nu vă va ţine de foame, am replicat eu, 
continuând, pe cât posibil, să o privesc hotărâtă. 

Nesta sări din locul ei de pe bancă, de parcă aş fi lovit-o. 

- Eşti invidioasă - i-am auzit spunând că Isaac se va 
căsători cu o fată din satul Greenfield, pentru o zestre 
frumoasă. 

Aşa auzisem şi eu; Isaac îmi spusese despre asta ultima 
dată când ne întâlniserăm. 

- Invidioasă? am rostit eu încet, încercând din răsputeri 
să-mi reprim mânia. Nu avem ce să le oferim - nici zestre, 
nici măcar animale. Poate că Thomas vrea să se 
căsătorească cu tine, dar... eşti o povară. 

- Ce ştii tu? răspunse Nesta. Eşti doar un animal îmblânzit 
doar pe jumătate, care are tupeul să dea ordine la orice oră 
din zi sau din noapte. Continuă şi, într-o zi, cândva, Feyre, 
nu va mai fi nimeni care să-şi amintească de tine sau căruia 
să-i pese că ai existat vreodată. 


leşi din cameră, iar Elain o urmă, consolând-o. Trântiră 
uşa dormitorului pe care îl împărţeam toate trei suficient de 
tare încât să zornăie farfuriile. 

Nu era prima dată când auzeam acele cuvinte şi ştiam că 
le repeta doar pentru că tresărisem când le rostise prima 
dată. Oricum, încă mă afectau. 

Am sorbit prelung din cana ciobită. Banca din lemn pe 
care stătea tatăl meu scârţâi când acesta se întoarse. Am 
mai luat o gură şi am spus: 

- Ar trebui să-i bagi minţile în cap. 

El examină o urmă de arsură de pe masă. 

- Ce pot spune? Dacă se iubesc... 

- Nu poate să o iubească. Nu cu familia lui nenorocită. Am 
văzut cum se poartă prin sat - un singur lucru vrea de la ea 
şi nu este mâna ei... 

- Avem nevoie de speranţă la fel de mult cum avem 
nevoie de pâine şi de carne, mă întrerupse, pentru o clipă 
cu ochi limpezi. Avem nevoie de speranţă, altfel nu putem 
suporta. Aşadar, Feyre, las-o să spere. Las-o să-şi imagineze 
o viaţă mai bună. O lume mai bună. 

M-am ridicat de la masă cu pumnii strânşi, dar nu aveam 
unde sa mă ascund în casa noastră cu două camere. Am 
privit pictura decolorată cu degetare de pe marginea mesei. 
Pâlniile exterioare ale florilor erau deja crăpate şi uzate, iar 
partea de jos a tulpinii se ştersese complet. În câţiva ani, 
avea să dispară fără urmă, ca şi când n-ar fi fost niciodată 
acolo. Ca şi când eu n-aş fi fost vreodată acolo. 

l-am aruncat tatei o privire dură. 

- Nu există aşa ceva. 


CAPITOLUL 3 


Zăpada bătătorită care acoperea drumul din satul nostru 
era stropită cu pete de maro şi negru, de la căruțele şi caii 
care treceau pe acolo. Mergând de-a lungul acestuia, 
ocolind anumite porţiuni dezgustătoare, Elain şi Nesta 
plescăiră şi se strâmbară. Ştiam de ce mă însoțeau - îşi 
luaseră  pelerinele de îndată ce văzuseră blănurile 
împăturite din tolba mea. 

Nu m-am deranjat să le vorbesc, aşa cum nici ele nu 
binevoiseră să-mi vorbească după seara trecută, cu toate 
că Nesta se trezise la răsăritul soarelui, ca să taie lemne. 
Probabil pentru că ştia că astăzi urma să vând blănurile la 
piaţă şi să mă întorc acasă cu bani în buzunar. Mă urmară 
pe drumul pustiu, mergând încet pe câmpul acoperit de 
zăpadă, până în satul nostru ca vai de lume. 

Casele din piatră ale aşezării erau banale, monotone şi cu 
atât mai neatrăgătoare din cauza iernii triste. Dar era zi de 
târg, ceea ce însemna că piaţa din centrul oraşului era 
populată de vânzătorii care înfruntaseră dimineaţa aspră. 

La o stradă distanţă, mirosul mâncării calde plutea în aer 
- mirodenii ademenitoare, care îmi stârniră amintiri. Elain 
oftă uşor în spatele meu. Mirodenii, sare, zahăr - bunuri 
rare pentru cei mai mulţi dintre sătenii noştri, de neatins 
pentru noi. 

Dacă mă descurcam bine la piaţă, poate că urma să am 
suficienţi bani încât să cumpăr ceva delicios. Am aruncat o 
privire în urma mea vrând să le sugerez asta, dar când am 
dat colţul, aproape ne-am lovit una de cealaltă, oprindu-ne 
în acelaşi timp. 

- Fie ca Lumina Nemuritoare să strălucească asupra 
voastră, surorilor, spuse tânăra femeie cu robă galbenă 
aflată în faţa noastră. 

Nesta şi Elain ţâţâiră; eu mi-am înăbuşit un geamăt. 
Perfect. Exact ce-mi trebuia, să-i văd în sat pe Copiii celor 
Binecuvântaţi, în zi de târg, ţinând de vorbă şi necăjind pe 
toată lumea. De obicei, bătrânii satului le permiteau să stea 
câteva ore, dar simpla prezenţă a proştilor fanatici care 


încă o venerau pe Marea Zână îi irita pe toţi. Mă iritau pe 
mine. Cu mult timp în urmă, Marii Spiriduşi ne fuseseră 
stăpâni, nu zeii. Şi, cu siguranţă, nu îşi arătaseră milostenia. 

Tânăra îşi întinse mâinile albe ca luna într-un gest de 
salut, iar brăţara de la încheietură, cu clopoței din argint, 
argint adevărat, zornăi. 

- Aveţi o clipă pentru a asculta Cuvântul celor 
Binecuvântaţi? 

- Nu, rânji Nesta, neluând în seamă mâinile fetei şi 
înghiontind-o pe Elain mai departe. Nu avem. 

Părul desfăcut al tinerei scânteia în lumina dimineţii, iar 
faţa sa curată şi proaspătă strălucea în timp ce zâmbea 
frumos. În spatele ei mai erau cinci tineri acoliţi, femei şi 
bărbaţi cu părul lung - care se uitau prin piaţă după oameni 
pe care să-i bată la cap. 

- Nu durează decât un minut, spuse unul dintre ei, păşind 
în faţa Nestei. 

Era impresionant - cu adevărat impresionant - să o vezi 
pe Nesta mergând drept, îndreptându-şi umerii şi privind-o 
de sus pe tânără, ca o regină fără tron. 

- Du-te şi pălăvrăgeşte prostiile astea cu vreun nerod. 
Printre noi nu veţi găsi oameni care să se convertească. 

Fata se retrase, cu o umbră pâlpâindu-i în ochii căprui. M- 
am abținut să nu tresar. Poate că nu era cea mai bună 
abordare, deoarece, dacă se agitau, deveneau cu adevărat 
o pacoste. 

Nesta ridică o mână, trăgându-şi mâneca de la haină, 
pentru a le arăta brăţara din fier, care era la fel cu aceea pe 
care o purta Elain. 

Îşi cumpăraseră podoabe similare cu mult timp în urmă. 
Acolita suspină, cu ochii măriţi. 

- Vezi asta? rosti Nesta printre dinţi, înaintând. 

Acolita făcu un pas înapoi. 

- Asta ar trebui să purtaţi. Nu clopoței din argint, ca să 
atrageţi acei spiriduşi monstruoşi. 

- Cum îndrăzneşti să ne insulţi prietenii nemuritori... 


- Du-te şi predică în alt oraş, spuse Nesta. 

Două soţii de fermieri, drăguţe şi dolofane, trecură pe 
lângă noi, ţinându-se de braţ. Apropiindu-se de acoliţi, se 
strâmbară amândouă, dezgustate. „Târfa iubitoare de 
spiriduşi“, spuse una din ele tinerei femei. Nu puteam să le 
contrazic. 

Acoliţii tăcură. Cealaltă săteancă - suficient de bogată 
încât să aibă împletit în jurul gâtului un colier din fier - miji 
ochii, iar zâmbetul îi dispăru. 

- Voi, idioţilor, nu înţelegeţi ce ne-au făcut monștrii aceia 
timp de secole? Ce continuă să facă din plăcere, în vreme 
ce scapă fără a fi traşi la răspundere? Meritaţi să vă 
omoare. Proşti şi târfe, asta sunteţi. 

Nesta dădu din cap, încuviinţând spre femeile care se 
îndepărtară. Ne-am întors spre tânăra care încă era în faţa 
noastră şi chiar şi Elain se încruntă, dezgustată. 

Tânăra respiră adânc, înseninându-se din nou, şi spuse: 

- Şi eu am trăit într-o astfel de ignoranță, până când am 
auzit Cuvântul celor Binecuvântaţi. Am crescut într-un sat 
foarte asemănător cu acesta - foarte trist şi mohorât. Dar, 
cu mai puţin de cinci luni în urmă, o prietenă de-a vărului 
meu a mers la graniţă, ca jertfă pentru Prythian - şi nu s-a 
mai întors. Acum, trăieşte în lux şi confort ca mireasă a unui 
Mare Spiriduş, la fel ai putea să o faci şi tu, dacă mi-ai 
acorda o clipă să... 

- Probabil a fost mâncată, spuse Nesta printre dinţi. De 
aceea nu s-a mai întors. 

Sau mai rău, m-am gândit eu, dacă un Mare Spiriduş era 
cu adevărat responsabil de ademenirea unui om în Prythian. 
Nu îi întâlnisem niciodată nici pe cruzii Mari Spiriduşi, care 
semănau oarecum cu oamenii şi care conduceau ţinutul 
Prythian, şi nici pe zânele care locuiau acolo şi care te 
puteau trage foarte adânc sub pământ cu solzii, aripile şi 
braţele lor lungi şi subţiri. Nu ştiam care erau mai greu de 
înfruntat, spiriduşii sau zânele. 

Acolita se încruntă. 


- Bunii noştri stăpâni nu ne-ar răni niciodată astfel. 
Prythian este un tărâm al păcii şi al abundenței. Dacă te-ar 
binecuvânta cu atenţia lor, ai fi bucuroasă să trăieşti printre 
ei. 

Nesta dădu ochii peste cap. Elain privea când spre noi, 
când spre piaţa din faţă, către cetăţenii care acum se uitau 
şi ei la scenă. Era timpul să plecăm. 

Nesta dădu să spună ceva, dar am păşit între ele şi m-am 
uitat la roba fetei, de un albastru-deschis, la bijuteriile din 
argint pe care le purta, la pielea ei complet curată. Nu se 
vedea niciun semn, nicio pată. 

- Te lupţi inutil, i-am spus eu. 

- Pentru o cauză nobilă. 

Fata radia de fericire. 

Am împins-o uşor pe Nesta, pentru a o convinge să 
meargă, şi i-am spus acolitei: 

- Nu, nu este. 

Intrând în piaţa aglomerată, am simţit cum acolita încă ne 
fixa cu privirea, dar nu am întors capul. Aveau să plece 
destul de curând, ca să predice în alt oraş. Trebuia să 
ocolim la întoarcere, ca să-i evităm. Când ne-am îndepărtat 
suficient de mult, m-am uitat peste umăr la surorile mele. 
Elain încă era crispată, dar privirea Nestei era tulburată, iar 
buzele subţiri. M-am întrebat dacă urma să se întoarcă şi să 
se certe cu fata. 

Nu era problema mea - nu chiar acum. 

- Ne întâlnim aici peste o oră, am spus eu şi nu le-am dat 
ocazia să mă urmeze înainte de a mă strecura în piaţa 
aglomerată. 

M-am gândit preţ de zece minute la cele trei opţiuni. Erau 
cumpărătorii mei obişnuiţi: cizmarul posac şi negustorul de 
haine cu privirea ageră, care venea în piaţa noastră dintr-un 
oraş din apropiere. Apoi, necunoscuţii: un munte de femeie, 
care stătea pe buza unei fântâni secate din piaţă, fără 
cărucior sau stand, dar care, cu toate acestea, părea că 


primea multă atenţie. Cicatricele şi armele o dădeau de gol 
destul de uşor. Era o mercenară. 

Simţeam privirile cizmarului şi ale negustorului de haine 
şi dezinteresul prefăcut cu care se holbau la tolba pe care o 
purtam. Bine - aşadar, avea să fie una dintre acele zile. 

M-am apropiat de mercenară, al cărei păr negru şi des 
era tuns până la bărbie. Chipul bronzat părea cioplit în 
granit; văzându-mă, miji puţin ochii negri. Nişte ochi negri 
foarte interesanţi - nu aveau doar o nuanţă de negru, ci... 
multe, cu o urmă de căprui care strălucea printre umbre. 
Mi-am alungat încă o dată acele gânduri inutile, instinctele 
care mă făceau să mă gândesc la culori, lumini şi forme, şi 
am stat dreaptă când mă evaluă ca pe o posibilă 
ameninţare sau ca pe un angajator. Armele pe care le avea 
asupra ei - strălucitoare şi periculoase - erau suficiente cât 
să mă facă să înghit în sec. Şi să mă opresc la mai bine de 
un metru de ea. 

- Nu primesc bunuri pentru serviciile mele, spuse ea cu un 
accent pe care nu îl mai auzisem. Accept doar monede. 

Câţiva cetăţeni, aflaţi în trecere, încercară să nu pară 
prea interesaţi de conversaţia noastră, mai ales când am 
rostit: 

- Atunci, nu vei avea noroc într-un astfel de loc. 

Părea pipernicită, chiar şi când stătea jos. 

- Ce treabă ai cu mine, fato? 

Putea să aibă între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani, dar 
am presupus că, pentru ea, păream mai tânără, cum eram 
slăbită de foame, în hainele pe care le purtam. 

- Am de vânzare o blană de lup şi una de căprioară. M-am 
gândit că ai fi interesată să le cumperi. 

- Le-ai furat? 

- Nu. 

Am privit-o în ochi. 

- Le-am vânat chiar eu. Jur. 

Se uită din nou la mine cu ochii ei negri. 

- Cum. 


Nu era o întrebare, ci un ordin. Poate că întâlnise alte 
persoane pentru care promisiunile, cuvintele sau obligaţiile 
nu erau sacre şi pe care, drept urmare, le pedepsise. 

Aşadar, i-am povestit cum le-am vânat şi, după ce am 
terminat, a făcut un semn cu mâna spre tolba mea. 

- Lasă-mă să văd. 

Am scos amândouă blănurile, împăturite cu grijă. 

- Nu ai minţit în legătură cu mărimea lupului, şopti ea. 
Totuşi, nu pare a fi un spiriduş. 

Le studie cu un ochi de expert, trecându-şi mâinile pe 
ambele părţi. Imi spuse preţul. 

Am clipit, dar m-am abținut să clipesc şi a doua oară. 
Plătea prea mult, mult prea mult. Am privit-o în tăcere. 

Ea se uită dincolo de mine - pe lângă mine. 

- Presupun că acele două fete care ne privesc din partea 
cealaltă a pieţei sunt surorile tale. Toate aveţi părul arămiu 
şi acea privire flămândă. 

Într-adevăr, ele încă se străduiau să tragă cu urechea, 
fără a fi zărite. 

- Nu am nevoie de mila ta. 

- Nu, dar ai nevoie de banii mei, iar ceilalţi comercianţi au 
fost zgârciţi toată dimineaţa. Toţi sunt distraşi de acei 
fanatici cu priviri blânde, care behăie prin piaţă. 

Făcu semn cu bărbia spre Copiii celor Binecuvântaţi, care 
încă îşi zornăiau clopoţeii din argint şi săreau în calea oricui 
încerca să treacă prin apropiere. 

Când m-am întors către ea, mercenara schiţă un zâmbet. 

- Cum vrei, fetiţo. 

- De ce? 

Ea ridică din umeri. 

- Cândva, cineva a făcut acelaşi gest pentru mine şi ai 
mei, în momentul în care aveam cea mai mare nevoie. M- 
am gândit că a sosit timpul să ajut şi eu pe cineva. 

Am privit-o din nou, cântărindu-i vorbele. 

- Tata are nişte sculpturi din lemn pe care aş putea să ţi le 
dau - pentru a fi corectă. 


- Călătoresc fără bagaj şi nu îmi trebuie. Totuşi, acestea - 
mângâie blănurile pe care le ţinea în mână - mă scutesc de 
efortul de a le omori cu mâna mea. 

Am încuviinţat, obrajii încălzindu-mi-se când îşi întinse 
mâna spre punga cu monede pe care o ţinea în haina ei 
groasă. Era plină şi atârna greu datorită argintului, poate a 
aurului, dacă era să mă iau după cum suna. Mercenarii erau 
bine plătiţi pe teritoriul nostru. 

Ţinutul nostru era prea mic şi prea sărac pentru a avea o 
armată permanentă, care să supravegheze zidul de la 
graniţa cu Prythian, iar noi, cetăţenii, puteam să ne bazăm 
doar pe puterea Tratatului, încheiat în urmă cu cinci sute de 
ani. Cei bogaţi îşi permiteau însă să angajeze mercenari, ca 
această femeie, care să le păzească graniţa cu tărâmul 
nemuritorilor. Acest fapt le oferea iluzia confortului, aşa 
cum o făceau şi însemnările de pe pragul casei noastre. Toţi 
ştiam, în adâncul nostru, că nu se putea face nimic 
împotriva spiriduşilor. Asta ni se transmisese tuturor, 
indiferent de clasă socială sau de rang, prin avertismentele 
care ne erau cântate când eram în leagăn, încă din 
momentul naşterii, sau prin versurile scandate în curtea 
şcolii. Un Mare Spiriduş putea să te facă praf de la o 
distanţă de o sută de metri. Nici eu şi nici surorile mele nu 
văzuserăm vreodată aşa ceva. 

Încercam încă să credem că exista ceva - orice - care ar 
fi putut avea efect împotriva lor, dacă i-am fi întâlnit 
vreodată. În piaţă erau două tarabe care comercializau 
diverse lucruri - talismane, fleacuri, incantaţii şi bucăţi de 
fier - menite să te protejeze. Eu nu-mi permiteam, şi, dacă 
într-adevăr funcționau, puteau doar să ne ofere câteva 
minute, în care să ne pregătim. Fuga era inutilă; aşa cum 
era şi lupta. Nesta şi Elain îşi purtau însă brăţările din fier de 
câte ori plecau de acasă. Până şi Isaac avea o manşetă din 
fier în jurul încheieturii unei mâini, ascunsă întotdeauna sub 
mânecă. Odată, se oferise să-mi cumpere una, dar îl 
refuzasem. Mi se păruse ceva prea personal, ca o plată... un 


memento prea permanent a ceea ce fusese sau nu între 
noi. 

Mercenara mi-a pus banii în palmă, iar eu i-am băgat în 
buzunar, simţindu-i la fel de grei ca o piatră de moară. Era 
imposibil ca surorile mele să nu fi văzut banii - nicio şansă 
ca ele să nu se fi întrebat deja cum ar fi putut să mă 
convingă să le dau şi lor o parte. 

- Mulţumesc, i-am spus mercenarei, încercând şi eşuând 
să nu par aspră când am simţit cum se apropiau surorilor 
mele, ca vulturii care zboară în jurul unui cadavru. 

Mercenara mângâie blana de lup. 

- Un sfat, ca între vânători. 

Am privit-o, mirată. 

- Nu intra adânc în pădure. Eu nici nu m-aş apropia de 
locul unde ai fost ieri. Un lup atât de mare ar putea fi cea 
mai mică problemă a ta. Am auzit tot mai des poveşti 
despre acele lucruri care se strecoară prin zid. 

Un fior îmi trecu pe şira spinării. 

- Vor... vor ataca? 

Dacă era adevărat, ar fi trebuit să găsesc o cale de a-mi 
scoate familia din acel teritoriu mizerabil şi umed, 
îndreptându-mă spre sud, departe de zidul invizibil care ne 
împărțea lumea, înainte ca ei să îl poată traversa. 

Cândva - acum mult timp şi cu milenii înainte - 
fuseserăm sclavii Marilor  Spiriduşi. Cândva, le 
construiserăm civilizaţii extinse şi splendide cu sângele şi 
sudoarea noastră, le construiserăm temple pentru zeii lor 
sălbatici. Cândva, ne răsculaserăm în toate teritoriile. 
Războiul fusese atât de sângeros şi de distructiv, încât şase 
regine muritoare trebuiseră să înainteze un Tratat pentru ca 
măcelul să înceteze de ambele părţi şi pentru ca zidul să fie 
construit: Nordul lumii noastre fusese cedat puterii Marilor 
Spiriduşi şi a zânelor; iar Sudul, muritorilor, obligaţi pentru 
totdeauna să ne câştigăm existenţa muncind pământul. 

- Nimeni nu ştie ce plănuiesc Spiridugşii, spuse mercenara, 
cu faţa împietrită. Nu ştim dacă bestiile scapă din lesa 


Marilor Lorzi sau dacă acestea sunt atacuri plănuite. Am 
păzit un nobil bătrân, care spunea că situaţia s-a înrăutățit 
în ultimii cincizeci de ani. A luat un vas spre sud, acum două 
săptămâni şi mi-a spus că ar trebui să plec, dacă ştiu ce e 
bine pentru mine. Inainte de a ne despărţi, a recunoscut că 
a aflat de la unul dintre prietenii lui că, în toiul nopţii, o 
haită de martax a traversat zidul şi a distrus jumătate din 
oraşul său. 

- Matrax? am întrebat eu. 

Ştiam că existau diferite tipuri de spiriduşi, că erau la fel 
de mulţi ca alte specii de animale, dar, după nume, ştiam 
doar câteva feluri. 

Ochii negri ca noaptea ai mercenarei licăriră. 

- Au corpul mare, cât al unui urs, capul, ca al unui leu, şi 
trei rânduri de dinţi, mai ascuţiţi decât ai unui rechin. Şi 
sunt răi - mai răi decât toţi trei la un loc. Nobilul mi-a spus 
că i-au sfârtecat pe locuitorii oraşului. 

Mi se întorsese stomacul. În spatele nostru, surorile mele 
păreau foarte fragile - cu pielea lor palidă, infinit mai 
delicată şi mai uşor de sfâşiat. Împotriva unui matrax, nu 
aveam nicio şansă. Copiii celor Binecuvântaţi erau proşti - 
nişte proşti fanatici. 

- Aşadar, nu ştim ce înseamnă toate aceste atacuri, 
continuă mercenara, în afară de faptul că tot mai mulţi 
apelează la serviciile mele şi că nu trebuie să te apropii de 
zid. Mai ales dacă Marii Spiriduşi încep să apară - sau, mai 
rău, dacă apare unul dintre Marii Lorzi. Pe lângă ei, matrax 
par nişte câini. 

l-am examinat cicatricele de pe mâinile crăpate de frig. 

- Ai înfruntat vreodată un alt fel de spiriduş? 

Închise ochii. 

- Nu vrei să ştii, fato. Doar dacă vrei să vomiţi ce ai 
mâncat la micul dejun. 

Intr-adevăr, mă simţeam rău, îmi era greață şi eram 
agitată. 

- Mai periculos decât un matrax? am îndrăznit să întreb. 


Femeia îşi ridică mâneca hainei groase, dezvăluind un 
antebraţ bronzat şi musculos, brăzdat de cicatrice oribile şi 
răsucite. Rontunjimea acestora semăna cu... 

- Nu avea forţa brută şi nici nu era de mărimea unui 
matrax, spuse ea, dar muşcătura a fost plină de otravă. 
Două luni - atât am stat la pat; au trecut patru luni până 
când am avut puterea de a merge din nou. 

Ridică un crac al pantalonilor. 

Frumos, m-am gândit, în timp ce groaza îmi zvârcoli 
stomacul. În contrast cu pielea bronzată, venele erau negre 
- complet negre, întinse ca pânza de păianjen şi răsfirate ca 
firicele de gheaţă. 

- Vindecătorul a spus că nu se mai putea face nimic, că 
sunt norocoasă că pot să merg cu veninul încă prezent în 
picioare. Poate că, într-o zi, mă va omori, poate că mă va 
schilodi. Dar, cel puţin, voi muri ştiind că l-am ucis. 

Coborându-şi manşeta pantalonilor, sângele păru să-mi 
îngheţe în vene. În cazul în care cineva din piaţă văzuse ce- 
mi arătase, nu îndrăznea să vorbească despre asta - sau să 
se apropie. Şi mie îmi ajunsese pentru o zi. Aşadar, am 
făcut un pas înapoi, calmându-mă în ciuda lucrurilor văzute 
şi auzite. 

- Mulţumesc pentru avertismente, i-am spus eu. 

Privi în spatele meu şi schiţă un zâmbet. 

- Succes! 

Apoi, o mână subţire mă prinse de braţ, trăgându-mă 
după ea. Fără să mă uit, ştiam că era Nesta. 

-Sunt periculoşi, şopti Nesta, înfigându-şi degetele în 
braţul meu, continuând să mă îndepărteze de mercenară. 
Nu te mai apropia de ei. 

Pentru o clipă, m-am uitat la ea, apoi la Elain, a cărei faţă 
se îngălbenise şi se crispase. 

- Ar trebui să ştiu ceva? am întrebat în şoaptă. 

Nu-mi aminteam ultima dată în care Nesta încercase să 
mă avertizeze în legătură cu ceva. Elain era singura de care 
avea grijă cu adevărat. 


- Sunt nişte brute şi ar lua orice ban ar putea, chiar şi cu 
forţa. 

M-am uitat la mercenară, care încă îşi examina noile 
blănuri. 

- Te-a jefuit? 

- Nu ea, murmură Elain. Altcineva care a trecut pe aici. 
Aveam doar câteva monede şi el s-a mâniat, dar... 

- De ce nu l-ai reclamat, sau de ce nu mi-ai spus? _ 

-Ce ai fi putut să faci? întrebă Nesta cu dispreţ. Il 
provocai la luptă cu arcul şi săgețile tale? Şi, în haznaua 
asta de oraş, cui i-ar păsa dacă am spune ceva? 

- Lui Thomas Mandray al tău? am rostit eu, calmă. 

Ochii Nestei străluciră, dar o mişcare din spatele meu îi 
atrase atenţia şi încercă să zâmbească drăguţ, amintindu-şi, 
probabil, de banii pe care îi aveam acum. 

- Te aşteaptă prietenul tău. 

M-am întors. Într-adevăr, Isaac ne privea din partea 
cealaltă a pieţei, cu braţele încrucişate, rezemat de o 
clădire. Deşi era fiul cel mai mare al singurului fermier 
înstărit din satul nostru, încă era slab din cauza iernii, iar 
părul lui castaniu părea neîngrijit. Oarecum chipeş, cu o 
voce blândă, rezervat, dar cu un fel de întunecime ascunsă, 
care ne apropiase şi care ne făcuse să înţelegem ce vieţi 
mizerabile aveam să ducem pentru totdeauna. 

Ne ştiam vag de ani de zile, de când familia mea se 
mutase în sat, dar până când nu ne-am plimbat pe strada 
principală într-o după amiază, niciodată nu mă gândisem 
prea mult la el. Vorbeam doar despre ouăle pe care le 
aducea la piaţă, iar eu admiram mulţimea de culori din 
coşul pe care îl purta - nuanţe de maro, maro-gălbui si cele 
mai deschise nuanţe de albastru şi verde. Simplu, uşor şi 
poate puţin ciudat, m-a condus acasă, făcându-mă să nu 
mă simt atât de... singură. O săptămână mai târziu, l-am 
tras în hambarul acela dărăpănat. 

În cei doi ani în care ne-am întâlnit, el a fost primul şi 
singurul meu iubit. Câteodată ne întâlneam în fiecare 


noapte, timp de o săptămână, alteori trecea câte o lună fără 
să ne vedem. Dar, de fiecare dată, era la fel: ne dezbrăcam 
repede şi ne sărutam. Câteodată, vorbeam sau, mai 
degrabă, el vorbea despre presiunea şi obligaţiile pe care i 
le atribuise tatăl său. Deseori, nu vorbeam deloc. Nu ştiam 
dacă ne pricepeam să facem amor, dar tot era o eliberare, o 
amânare, puţin egoism. 

Nu ne iubeam şi nu ne iubiserăm niciodată - cel puţin nu 
în modul la care presupuneam că se refereau oamenii când 
vorbeau despre dragoste - totuşi, o parte din mine se 
prăbuşise când îmi spusese că urma să se însoare în 
curând. Nu eram încă suficient de disperată încât să-i cer să 
mă vadă după căsătorie. 

Isaac îşi înclină capul într-un gest familiar, apoi merse 
încet în josul străzii, în afara oraşului şi spre hambarul 
vechi, unde obişnuia să mă aştepte. Nu ne ascundeam 
relaţia, dar eram precauţi, astfel încât să nu fie prea 
evidentă. 

Nesta ţâţâi, încrucişându-şi braţele. 

- Sper că voi doi sunteţi atenţi. 

- Este puţin cam târziu să te prefaci că-ţi pasă, am spus 
eu. 

Dar eram atenţi. Deoarece eu nu îmi puteam permite, 
Isaac îmi cumpăra băutura contraceptivă. Ştia că altfel nu l- 
aş fi lăsat să mă atingă. Am băgat mâna în buzunar, 
scoțând o monedă de douăzeci de mărci. Elain respiră 
adânc, iar eu nu m-am deranjat să mă uit la niciuna din 
surorile mele în timp ce i-am pus-o în palmă şi i-am spus: 

- Ne vedem acasă. + 


Mai târziu, după încă o cină la care am mâncat căprioară, 
când eram cu toţii adunaţi în jurul focului pentru o oră de 
linişte înainte de culcare, le-am urmărit pe surorile mele 
şuşotind şi râzând împreună. O parte din mine le invidiase 
întotdeauna pentru cât erau de apropiate. Cheltuiseră toţi 


banii - pe ce, nu ştiu, deşi Elain adusese dălţi noi pentru 
sculpturile tatălui nostru. Pelerina şi ghetele despre care se 
plânseseră toată noaptea trecută fuseseră prea scumpe. 
Insă nu le-am certat pentru asta, fiindcă Nesta ieşi a doua 
oară să mai taie lemne, fără să-i cer. Din fericire, îi 
evitaseră pe Copiii celor Binecuvântaţi. 

Tatăl meu moţăia în scaun, cu bastonul aşezat pe 
genunchiul rănit. Era momentul potrivit să discut cu Nesta 
despre Thomas Mandray. M-am întors spre ea, dorind să 
vorbesc. Dar se auzi un urlet care aproape că mă asurzi, iar 
surorile mele ţipară în timp ce zăpada năvăli în cameră, iar 
o formă imensă apăru mârâind în pragul uşii. 


CAPITOLUL 4 


Nu ştiu cum am pus mâna pe cuțitul de vânătoare cu 
mâner din lemn. Primele câteva clipe fură estompate de 
mârâitul bestiei uriaşe cu blană aurie, de ţipetele surorilor 
mele, de frigul usturător care se revărsa în cameră, de 
figura îngrozită a tatălui meu. 

Mi-am dat seama că nu era un matrax, deşi uşurarea dură 
doar o clipă. Bestia trebuie să fi fost mare cât un cal, iar în 
vreme ce trupul îi semăna oarecum cu al unei feline, capul 
era clar al unui lup. Nu mi-am dat seama ce erau coarnele 
ca de elan care îi ieşeau din cap. Dar, fie că era un leu, un 
câine sau un elan, nu m-am îndoit de stricăciunile pe care le 
putea face cu ghearele lui negre, ca nişte pumnale, şi de 
rănile pe care le puteau provoca acei colţi galbeni. 

Dacă aş fi fost singură în pădure, poate că m-aş fi lăsat 
copleşită de frică, poate că aş fi căzut în genunchi şi aş fi 
plâns, aşteptând o moarte rapidă. Dar nu aveam timp să 
mă îngrozesc, nu aveam de gând să-l las să înainteze niciun 
centimetru, în ciuda faptului că îmi auzeam pulsul în urechi. 
Cumva, am ajuns în faţa surorilor mele tocmai când 


creatura se lăsă pe picioarele din spate şi zbieră printre 
colţi: 

- CRIMINALILOR! 

Dar un alt cuvânt răsună prin mine: 

Spiriduş. 

Talismanele ridicole de pe pragul uşii erau la fel de bune 
ca pânzele de păianjen. Ar fi trebuit să o întreb pe 
mercenară cum îl omorâse pe acel spiriduş. Gâtul gros al 
bestiei părea însă un loc bun în care să-mi înfig cuțitul. 

Am îndrăznit să arunc o privire peste umăr. Surorile mele 
ţipară, îngenunchind în faţa peretelui cu şemineu, iar tatăl 
meu se ghemui în faţa lor. Incă un corp de apărat. 
Prosteşte, am mai făcut un pas spre spiriduş, lăsând masa 
între noi, încercând să-mi opresc mâinile din tremurat. Arcul 
şi tolba mea erau în cealaltă parte a camerei, în spatele 
bestiei. Ar fi trebuit să-l ocolesc pentru a ajunge la săgeata 
din frasin - şi să am destul timp să trag cu arcul. 

- CRIMINALILOR! zbieră din nou bestia, cu părul ridicat. 

- T-te rog, se bâlbâi tata, din spatele meu, negăsindu-şi 
curajul de a veni lângă mine. Orice am făcut, am făcut fără 
să ştim, şi... 

- N-n-n-am omorât pe nimeni, adăugă Nesta, înecându-se, 
suspinând, cu mâna ridicată deasupra capului, de parcă 
minuscula brățară din fier ar fi apărat-o împotriva creaturii. 

Am luat încă un cuţit de bucătărie de pe masă, cel mai 
bun lucru pe care îl puteam face, asta dacă nu găseam o 
cale să ajung la tolbă. 

- leşi afară! m-am răstit eu la creatură, agitând cuţitele în 
faţa mea. 

Nu vedeam nimic din fier ce ar fi putut fi folosit drept 
armă - doar să fi aruncat spre el cu brăţările surorilor mele. 

- leşi şi pleacă! 

Deşi cuvintele erau tăioase, îmi tremurau genunchii şi îmi 
era greu să ţin cuţitele în mâini. Un cui... aş fi luat un 
nenorocit de cui din fier, dacă aş fi avut de unde. 


Drept răspuns, urlă la mine, iar întreaga casă se 
cutremură, făcând farfuriile şi ceştile să zornăie. Dar urletul 
îi expuse gâtul masiv. Nu mă pricepeam să arunc, dar, cu 
toate acestea, am azvârlit cuțitul de vânătoare spre el. 

Îl lovi repede cu o labă, atât de repede, că abia l-am 
văzut, trimiţându-l cu viteză la distanţă, în timp ce se repezi 
cu dinţii spre faţa mea. 

Am sărit înapoi, aproape împiedicându-mă de tatăl meu, 
care era ghemuit. Spiriduşul ar fi putut să mă omoare - ar fi 
putut; totuşi, săritura fu un avertisment. Plângând, Nesta şi 
Elain se rugară zeilor de mult uitaţi, care s-ar fi putut 
ascunde prin preajmă. 

- CINE L-A OMORÂT? 

Creatura se îndreptă spre noi. Puse o labă pe masă, care 
scârţâi sub greutatea sa. Intrând una câte una în lemn, 
ghearele lui scoaseră un zgomot surd. 

Am îndrăznit să mai fac un pas în faţă, în timp ce bestia 
îşi întinse botul peste masă, ca să ne miroasă. Ochii lui erau 
verzi - cu pete de culoarea chihlimbarului. Nu erau ochi de 
animal, nu cu forma şi culoarea aceea. Vocea îmi era 
surprinzător de calmă când l-am întrebat: 

- Pe cine am omorât? 

El mârâi pe un ton coborât, care făcu lupul din pădure să 
pară un căţel. 

- Lupul, spuse el, iar inima mi se poticni. 

Răgetul dispăru, dar mânia persistă - poate chiar cu urme 
de regret. 

Plânsetul lui Elain deveni un țipăt ascuţit. Mi-am ţinut 
capul ridicat. 

- Un lup? 

- Un lup mare cu o blană gri, mârâi el drept răspuns. 

Ar şti dacă l-am minţi? Spiriduşii nu puteau minţi - toţi 
muritorii ştiau asta - dar puteau oare să detecteze 
minciunile spuse de oameni? Nu aveam nicio şansă să 
scăpăm din această luptă, dar poate că erau şi alte soluţii. 


- Dacă a fost omorât din greşeală, i-am spus bestiei cât 
am putut de calmă, ce plată am putea oferi în schimb? 

Toate acestea erau un coşmar; într-o clipă, aveam să mă 
trezesc lângă foc, extenuată din cauza zilei petrecute la 
piaţă şi a după-amiezii cu Isaac. 

Bestia scăpă un lătrat care ar fi putut fi un râs amar. 
Împinse masa, pentru a păşi într-un mic cerc din faţa uşii 
spulberate. Frigul era atât de intens, încât tremuram. 

-Plata pe care trebuie s-o oferi este cea cerută de 
Tratatul încheiat de tărâmurile noastre. 

- Pentru un lup? am întrebat eu, iar tatăl meu îmi 
murmură nu mele, în semn de avertisment. 

Îmi aminteam vag că mi se citise Tratatul în timpul 
lecţiilor din copilărie, dar nu-mi aminteam nimic despre 
lupi... 

Bestia veni rapid spre mine. 

- Cine a omorât lupul? 

l-am țintuit cu privirea ochii ca de jad. 

- Eu l-am omorât. 

El clipi, aruncă o privire spre surorile mele, apoi, înapoi 
spre mine, uitându-se la cât de slabă eram - fără îndoială, 
vedea că eram fragilă. 

- Sigur minţi pentru a-i salva. 

- Nu am omorât nimic! se tângui Elain. Te rog... te rog, 
cruţă-ne! 

Nesta o făcu rapid să tacă, printre propriile suspine, şi o 
împinse pe Elain mai departe, în spatele ei. Văzând aceasta, 
am simţit un gol în piept. 

Tata se ridică, gemând din cauza durerii din piciorul care 
îl făcea să şchioapete, dar, înainte de a se apropia de mine, 
am repetat: 

- Eu l-am omorât. 

Bestia, care le mirosi pe surorile mele, mă examină. Mi- 
am îndreptat umerii. 

- Azi am vândut blana la piaţă. Dacă aş fi ştiut că era un 
spiriduş, nu m-aş fi atins de el. 


- Mincinoaso, mârâi el. Ai ştiut. Ai fi fost mai tentată să-l 
omori dacă ai fi ştiut că era unul ca mine. 

Adevărat, adevărat, adevărat. 

- Mă poţi condamna? 

- Te-a atacat? Ai fost provocată? 

Am vrut să spun da, însă... 

- Nu, am zis eu, scăpând un mărâit. Dar, având în vedere 
tot ce ne-a făcut specia voastră şi ce le place încă să ne 
facă, chiar dacă aş fi ştiut, cu siguranţă, a meritat. Mai bine 
să mor cu fruntea sus, decât târându-mă ca un vierme 
fricos. 

Răspunsul lui mârâit era definiţia mâniei şi a supărării. 

Lumina focului străluci pe colții lui expuşi, iar eu m-am 
întrebat cum s-ar simţi pe gâtul meu şi cât de tare ar tipa 
surorile mele, înainte de a muri şi ele. Ştiam însă, cu o 
claritate neaşteptată, că Nesta i-ar fi permis lui Elain să 
fugă. Nu tatălui meu, pe care îl dispreţuia cu toată inima ei 
de oţel. Nu mie, deoarece Nesta ştiuse şi urâse întotdeauna 
faptul că noi două eram feţele aceleiaşi monede şi că 
puteam lupta singură. Dar pentru Elain, cultivatoarea de 
flori, cu inima bună... Nesta s-ar fi sacrificat. 

Acea scânteie de înţelegere mă făcu să îndrept spre 
bestie cuțitul care îmi rămăsese. 

- Ce plată solicită Tratatul? 

Continuând să mă privească, spuse: 

- Viaţă pentru viaţă. Orice atac neprovocat asupra 
spiriduşilor, din partea oamenilor, se plăteşte doar cu viaţa 
unui alt om. 

Surorile mele se opriră din plâns. Mercenara din oraş 
omorâse un spiriduş, dar acesta o atacase primul. 

- Nu am ştiut, am spus eu. Nu am ştiut această parte din 
Tratat. 

Spiriduşii nu puteau minţi - şi vorbise destul de clar, fără 
jocuri de cuvinte. 


- Cei mai mulţi dintre voi, muritorii, aţi ales să uitaţi de 
acea parte a Tratatului, spuse el, ceea ce face ca pedeapsa 
ta să fie mult mai plăcută. 

Genunchii îmi tremurară. Nu puteam scăpa, nu puteam 
depăşi situaţia. Nici măcar nu puteam fugi, deoarece el 
bloca singura cale spre uşă. 

- Fă-o afară, am şoptit eu, cu vocea tremurând. Nu... aici. 
Nu unde familia mea va trebui să-mi spele sângele. 

Dacă avea să îi lase să trăiască. 

Spiriduşul se strădui să râdă pervers. 

- Eşti dispusă să-ţi accepţi soarta atât de uşor? 

Când m-am uitat fix la el, îmi spuse: 

- Pentru că ai avut curajul să-mi ceri unde anume să te 
omor, îţi voi împărtăşi un secret, omule: într-un fel, Prythian 
trebuie să-ţi revendice viaţa pentru cea pe care ai luat-o. 
Aşadar, ca reprezentant al tărâmului nemuritorilor, pot să te 
tai ca pe un porc sau... poţi să traversezi zidul şi să-ţi 
trăieşti restul vieţii în Prythian. 

Am clipit. 

- Poftim? 

El vorbi lent, de parcă aş fi fost cu adevărat la fel de 
proastă ca un porc. 

- Poţi să mori în seara asta sau să-ţi oferi viaţa tărâmului 
Prythian, trăind pentru totdeauna acolo, uitând de tărâmul 
oamenilor. 

- Fă-o, Feyre, şopti tata, din spatele meu. Du-te. 

Fără să mă uit la el, l-am întrebat: 

- Unde să trăiesc? Fiecare centimetru din Prythian este 
mortal pentru noi. Mai bine aş muri în seara asta decât să 
trăiesc în teroare dincolo de zid, până când, fără îndoială, 
îmi voi găsi sfârşitul într-un mod mult mai îngrozitor. 

-Am terenuri, spuse şoptit spiriduşul, aproape fără 
tragere de inimă. Îţi voi permite să locuieşti acolo. 

- De ce te-ai deranja? 

Poate că era o întrebare prostească, dar... 


- Mi-ai omorât prietenul, mârâi bestia. L-ai ucis, l-ai jupuit, 
l-ai vândut la piaţă, iar apoi ai spus că a meritat-o şi, cu 
toate acestea, ai curajul să-mi pui la îndoială generozitatea? 
Ce lucru tipic omenesc, păru să adauge în şoaptă. 

- Nu trebuia să-mi oferi alternativa. 

M-am apropiat atât de mult, încât i-am simţit respiraţia 
fierbinte pe faţă. Într-adevăr, spiriduşii nu puteau minţi, dar 
puteau să omită informaţii. 

Bestia mârâi din nou. 

- Ce greşeală din partea mea să uit că oamenii ne 
desconsideră atât de mult! Voi, oamenii, nu mai înţelegeţi 
mila? întrebă el, cu colții la doar câţiva centimetri de gâtul 
meu. Dă-mi voie să-ţi explic, fetiţo, fie vii să locuieşti în 
casa mea din Prythian, oferindu-ţi astfel viaţa pentru cea a 
lupului, fie ieşi chiar acum şi te voi face bucățele. Este 
alegerea ta. 

Am auzit mersul şchiopătând al tatălui meu înainte de a 
mă apuca de umăr. 

- Vă rog, domnule, Feyre este cea mai mică fată a mea. 
Vă implor sa o cruţaţi. Ea este tot... este tot... 

Răcnetul bestiei îl împiedică să mai vorbească. Auzind 
însă acele câteva cuvinte pe care reuşise să le spună, 
efortul pe care îl făcuse... Era ca o sabie îndreptată spre 
stomacul meu. 

- Vă rog... zise tatăl meu, tremurând şi ploconindu-se. 

- Linişte, izbucni creatura. 

lar eu m-am înfuriat atât de mult, încât cu greu m-am 
abținut să nu-i înfig pumnalul în ochi. Ştiam că, până să 
apuc să ridic mâna, avea să-şi încleşteze colții în jurul 
gâtului meu. 

- Pot să-ţi dau aur... spuse tatăl meu, iar mânia mea se 
stinse. 

Cerşitul era singura modalitate prin care putea face rost 
de bani. Chiar şi atunci, era norocos să primească doar 
câteva monede din cupru. Văzuserăm cât de lipsiţi de 
compasiune erau oamenii înstăriți din satul nostru. De ani 


de zile ştiam că mongştrii din tărâmul muritorilor erau la fel 
de răi precum cei de dincolo de zid. 

Bestia rânji. 

- Cât valorează viaţa fiicei tale? Crezi că echivalează cu o 
sumă? Nesta încă o ţinea pe Elain în spatele ei. Elain era 
atât de palidă, încât chipul i se asorta cu zăpada care intra 
pe uşa deschisă. Nesta urmărea însă, încruntată, fiecare 
mişcare a bestiei. Nu se deranja să se uite la tata - de parcă 
i-ar fi ştiut deja răspunsul. 

Pentru că tata nu răspunse, am îndrăznit să mai fac un 
pas spre bestie, atrăgându-i atenţia. Trebuia să îl scot afară 
- să-l îndepărtez de familia mea. După modul în care îmi 
deviase cuțitul, singura speranţă de scăpare era să-l iau, 
cumva, prin surprindere. Având un auz foarte fin, mă 
îndoiam că urma să am o şansă curând, cel puţin nu până 
când credea că sunt supusă. Dacă aş fi încercat să-l atac 
sau să fug, mi-ar fi distrus familia din pură plăcere. Apoi, m- 
ar fi găsit din nou. Singura soluţie era să plec. Mai târziu, aş 
fi putut găsi ocazia de a-i tăia gâtul bestiei. Sau, cel puţin, 
să-l rănesc destul de tare, încât să am timp să fug. 

Câtă vreme spiriduşii nu mă găseau, nu mă puteau obliga 
să respect Tratatul. Chiar dacă asta m-ar fi transformat într- 
o blestemată de călcătoare de jurăminte. Dar să fi mers cu 
el însemna să încalc cea mai importantă promisiune pe care 
o făcusem vreodată. Cu siguranţă ar fi eclipsat un vechi 
tratat pe care nici măcar nu-l semnasem. 

Am ţinut mai relaxat mânerul pumnalului şi m-am uitat fix 
în acei ochi verzi, făcând o pauză lungă înainte de a spune: 

- Când plecăm? 

Trăsăturile de lup erau în continuare fioroase, rele. Orice 
speranţă de mă lupta pe care o mai aveam dispăru când se 
deplasă spre uşă - nu din cauza freamătului lăsat în urmă. 
Scoase săgeata din frasin, o mirosi şi rânji privind-o. Cu 
două mişcări, o rupse în două şi o aruncă în focul care ardea 
în spatele surorilor mele înainte de a se întoarce din nou 
către mine. Mi-am înţeles condamnarea când rosti: 


- Acum. 

Acum. Chiar şi Elain îşi înălţă capul, uitându-se îngrozită 
la mine. Dar eu nu am putut să mă uit nici la ea, nici la 
Nesta - nu când erau încă ghemuite acolo, în tăcere. M-am 
întors spre tatăl meu. Ochii îi sclipiră, aşadar m-am uitat la 
cele câteva dulapuri pe care le aveam - narcise prea 
galbene şi decolorate, care se arcuiau peste mânere. Acum. 

Bestia se plimba în pragul uşii. Nu voiam să mă gândesc 
la locul în care urma să mergem sau ce avea să îmi facă. Ar 
fi fost o prostie să fug înainte de momentul potrivit. 

- Căprioara ar trebui să vă ajungă două săptămâni, i-am 
spus tatălui meu, adunându-mi hainele pentru a face faţă 
frigului.  Incepeţi cu carnea proaspătă, apoi mâncaţi 
pastrama - ştii cum să o prepari. 

- Feyre... spuse tatăl meu, dar am continuat, potrivindu- 
mi pelerina: Banii de pe blănuri i-am lăsat pe bufetul din 
bucătărie. Dacă eşti chibzuit, îţi vor ajunge o vreme. 

În cele din urmă, m-am uitat iar la tatăl meu şi mi-am 
permis să-i memorez trăsăturile feţei. Ochii mă înţepară, 
dar am alungat umezeala clipind şi punându-mi mănuşile 
uzate. 

- Când vine primăvara, vânează în dumbrava de la sud de 
cotul râului Silverspring - acolo îşi fac iepurii vizuine. Roagă- 
| pe Isaac Hale să-ţi arate cum să faci capcane. L-am învăţat 
anul trecut. 

Tatăl meu dădu din cap, acoperindu-şi gura cu mâna. 
Bestia mă avertiză mârâind şi se strecură afară, în noapte. 
Am reuşit să îl urmez, dar m-am oprit pentru a-mi privi 
surorile, ghemuite încă lângă foc , de parcă nu ar fi 
îndrăznit să se mişte înainte de plecarea mea. 

Elain îmi pronunţă numele, dar rămase ghemuită, cu 
fruntea plecată. Aşadar, m-am întors spre Nesta, a cărei 
faţă rece şi severă semăna foarte mult cu a mamei. 

- Orice ai face, am spus eu şoptit, nu te căsători cu 
Thomas Mandray. Tatăl lui îşi bate soţia şi niciunul dintre fiii 
săi nu face nimic să îl oprească. 


Nesta mări ochii, dar eu am adăugat: 

- Vânătăile sunt mai greu de ascuns decât sărăcia. 

Nesta înţepeni şi nu spuse nimic - ambele mele surori 
tăcură în timp ce m-am întors către uşa deschisă. O mână 
mă cuprinse însă de braţ, trăgându-mă pentru a mă opri. 

Întorcându-mă spre el, tatăl meu deschise şi închise gura. 
Afară, bestia, simțind că fusesem reţinută, mârâi. 

- Feyre, spuse tatăl meu. 

Degetele îi tremurară când îmi cuprinse mâinile, dar ochii 
îi deveniră mai clari şi mai îndrăzneţi, aşa cum nu îi mai 
văzusem de mult. 

- Întotdeauna ai fost prea bună pentru locurile astea, 
Feyre. Prea bună pentru noi, prea bună pentru toţi. 

Mă strânse de mâini. 

- Dacă vei scăpa vreodată, dacă îi vei convinge vreodată 
că ţi-ai plătit datoria, să nu te întorci. 

Nu mă aşteptasem la un rămas-bun sfâşietor, dar nici 
asta nu-mi imaginasem. 

-Să nu te mai întorci niciodată, spuse tatăl meu, 
eliberându-mi mâinile pentru a mă scutura de umeri. Feyre. 

Îmi rosti numele poticnindu-se, înghițind cu greutate. 

- Du-te într-un loc nou şi fă-ţi o reputaţie. 

Dincolo, bestia era doar o umbră care mă îndemna spre 
un destin pe care îl adusesem fără voie asupra mea şi a 
familiei mele. O viaţă pentru o viaţă - dar dacă viaţa oferită 
ca plată însemna şi pierderea celorlalte trei? Gândul era 
suficient să mă întărească, să-mi dea speranţă. 

Nu-i spusesem niciodată de promisiunea pe care i-o 
făcusem mamei, iar acum nu avea sens să îi explic. Aşadar, 
m-am eliberat din strânsoarea lui şi am plecat. 

Am lăsat sunetul zăpezii care îmi scârţâia sub tălpi să 
alunge cuvintele tatălui meu, urmând bestia spre pădurea 
învăluită de întunericul nopţii. 


CAPITOLUL 5 


Fiecare pas spre pădure era prea rapid, prea uşor, 
conducându-mă prea curând spre chinul şi suferinţa care 
mă aşteptau. Nu am îndrăznit să privesc înapoi spre casă. 

Am intrat în pădure. Întunericul ne chema spre depărtări. 

O iapă albă, cu părul ca zăpada proaspătă în lumina lunii, 
aştepta răbdătoare - liberă - lângă un copac. Îşi cobori 
capul - parcă în semn de respect - în vreme ce bestia se 
îndreptă greoaie spre ea. 

Cu laba sa enormă, îmi făcu semn să încalec. Totuşi, calul 
rămase calm, chiar dacă bestia trecuse destul de aproape 
încât să îl sfârtece cu o singură lovitură. Nu mai călărisem 
de ani de zile şi chiar şi atunci călărisem doar un ponei; 
urcându-mă însă în şa, pe jumătate îngheţată, m-am 
bucurat de căldura calului, care porni la drum. Fără lumină 
care să mă ghideze, am lăsat-o să urmeze bestia. Amândoi 
erau aproape de aceeaşi mărime. Nu am fost surprinsă 
când ne-am îndreptat spre nord - spre teritoriul spiriduşilor 
- deşi stomacul mi se încleştă atât de mult, încât mă duru. 

Să locuiesc împreună cu el. Puteam să-mi trăiesc tot 
restul vieţii de muritoare pe pământurile lui. Poate că era 
un gest făcut din milă, dar, pe de altă parte, nu specificase 
exact cum anume aveam să trăiesc. Tratatul le interzicea 
spiriduşilor să ne ia în sclavie, dar poate că acest lucru nu 
se aplica oamenilor care omorâseră spiriduşi. 

Probabil că urma să ne îndreptăm spre crăpătura din zid 
de care se folosise ca să ajungă aici, să mă fure. Şi, odată 
trecuţi prin zidul invizibil, de îndată ce ne aflam în Prythian, 
familia mea nu avea să mă mai găsească vreodată. Urma să 
fiu un mieluşel în regatul lupilor. Lupilor... lupului. 

Omorâsem un spiriduş. Asta făcusem. 

Gâtul mi se uscă. Omorâsem un spiriduş, care arăta şi se 
comporta ca un lup. Nu am reuşit să mă simt prost din 
cauza aceasta. Nu când îmi lăsasem în urmă familia, care, 


cu siguranţă, avea să moară de foame; nu când asta 
însemna dispariţia unei creaturi rele şi îngrozitoare de pe 
faţa pământului. Bestia îmi arsese săgeata din frasin - 
aşadar, trebuia să mă bazez pe noroc pentru a mai obţine 
vreodată o aşchie de lemn şi a avea şansa de a-l ucide. Sau 
de a-l răni. 

Faptul că le cunoşteam slăbiciunea, sensibilitatea lor în 
faţa  frasinului, era singurul motiv pentru care le 
supravieţuisem Marilor Spiriduşi în timpul răzvrătirii din 
trecut, un secret trădat de unul de-al lor. 

Sângele mi se răci şi mai mult, căutând inutil orice urmă 
de trunchi îngust cu o mulţime de crengi, despre care 
aflasem că indica existenţa frasinilor. Nu mai văzusem 
niciodată pădurea atât de nemişcată. Orice s-ar fi aflat 
acolo, trebuie că era blând în comparaţie cu bestia de lângă 
mine, în ciuda iepei care era calmă în preajma acesteia. 
Speram că, odată intraţi pe tărâmul lui, avea să-i ţină la 
distanţă pe ceilalţi spiriduşi. 

Prythian. Cuvântul, prevestitorul morţii, răsuna iar şi iar 
prin mine. 

Pământuri - el spusese că avea pământuri, dar ce fel de 
locuinţă? Calul meu era frumos, iar şaua era din piele 
scumpă, ceea ce însemna că, într-un fel, păstra o legătură 
cu viaţa civilizată. Nu auzisem niciodată detalii despre 
vieţile Marilor Spiriduşi şi ale zânelor - nu aflasem mai 
nimic, în afară de abilităţile şi de dorinţele lor mortale. Am 
strâns frâiele, pentru a-mi opri mâinile din tremurat. 

Prea puţini oameni îşi puteau povesti experienţele 
personale din Prythian. Muritorii care treceau dincolo de zid 
- fie de bunăvoie, ca tribut din partea Copiilor celor 
Binecuvântaţi, fie furaţi - nu se mai întorceau niciodată. Am 
aflat majoritatea legendelor de la săteni, deşi, ocazional, 
tatăl meu îmi spunea o poveste mai blândă - sau două - în 
serile în care încerca să-şi amintească de existenţa noastră. 

De când ne ştiam, Marii Spiriduşi guvernau părţile nordice 
ale lumii noastre - de la imensa insulă aflată dincolo de 


marea îngustă care ne separa de continentul uriaş, dincolo 
de fiordurile nu foarte adânci, pustiurile îngheţate şi 
deşerturile măcinate de nisip, şi tocmai până la marele 
ocean din partea cealaltă. Unele teritorii ale zânelor erau 
imperii; unele erau controlate de regi şi regine. Apoi, mai 
existau locuri ca Prythian, care era împărţit şi condus de 
şapte Mari Lorzi - nişte fiinţe cu o putere atât de mare, încât 
legenda pretindea că, într-o clipă, puteau să dărâme clădiri, 
să despartă armate sau să te măcelărească. Nu mă îndoiam 
de asta. 

Nimeni nu-mi spusese vreodată de ce oamenii alegeau să 
rămână pe tărâmurile noastre, în condiţiile în care ni se 
dăduse un teritoriu foarte mic, în preajma ținutului Prythian. 
Nişte proşti - cei câţiva oameni rămaşi aici după Război 
trebuie să fi avut gânduri sinucigaşe, dacă alegeau să 
trăiască atât de aproape de Prythian. In ciuda Tratatului 
vechi de secole dintre tărâmurile muritorilor şi cele ale 
spiriduşilor, în zidul de apărare care le separa existau 
crăpături, găuri suficient de mari pentru ca acele creaturi 
mortale să se strecoare pe teritoriul nostru şi să se amuze 
chinuindu-ne. 

Asta era partea Prythianului pe care Copiii celor 
Binecuvântaţi nu binevoiau să o recunoască niciodată. 
Poate că o parte a Prythianului pe care urma să o văd 
curând. Stomacul mi se întoarse pe dos. „Să trăiesc 
împreună cu el“, mi-am amintit iar şi iar. „Să trăiesc”, nu să 
mor. 

Cu toate că se presupune că puteam trăi şi într-o temniţă. 
Probabil că avea să mă închidă şi să uite că existam, să uite 
să mă hrănească, să uite că oamenilor le trebuiau lucruri 
precum mâncarea, apa şi căldura. 

Mergând în faţa mea, coarnele bestiei se răsuciră spre 
cerul nopţii şi fuioare de respiraţie fierbinte îi ieşiră, 
ondulându-se, pe nări. Trebuia să facem un popas la un 
moment dat - graniţa cu Prythian era la o distanţă de 
câteva zile. Imediat ce ne-am oprit, am rămas trează toată 


noaptea şi nu l-am scăpat din priviri. Chiar dacă îmi arsese 
săgeata din frasin, îmi ascunsesem în pelerină cuțitul 
rămas. Poate că seara aceasta avea să-mi ofere şansa de a- 
| folosi. 

Lăsându-mă cuprinsă de groază, mânie şi disperare, nu 
m-am gândit însă doar la soarta mea. Continuându-ne 
călătoria, în singurele sunete scoase de zăpada care 
scârţâia sub labe şi copite, am alternat între îngâmfare 
prostească la gândul că familia moare de foame, dându-mi 
astfel seama cât de importantă eram, şi agonia orbitoare 
cauzată de gândul că tata avea să cerşească pe străzi, 
împiedicându-se de piciorul rănit, mergând de la un om la 
altul. Şi, ori de câte ori priveam bestia, îl vedeam pe tata 
şchiopătând prin oraş, cerşind o monedă ca să le ţină în 
viaţă pe surorile mele. Mai rău, m-am gândit la ce ar fi fost 
Nesta în stare să facă pentru a o ţine în viaţă pe Elain. 
Moartea tatălui meu nu ar fi deranjat-o, dar ar fi putut să 
mintă, să fure şi să vândă orice de dragul lui Elain... şi al ei. 

Am observat modul în care se mişca, încercând să găsesc 
o urmă - orice - de slăbiciune. Nu am putut găsi niciuna. 

- Ce fel de spiriduş eşti? l-am întrebat, cuvintele fiindu-mi 
aproape înghiţite de zăpadă, de copaci şi de cerul plin de 
stele. 

Bestia nu se deranjă să se întoarcă. Nu se deranjă să-mi 
vorbească. O atitudine corectă. La urma urmelor, îi 
omorâsem prietenul. 

Am încercat din nou: 

- Ai un nume? 

Sau orice denumire, pentru a-l putea blestema. 

Scoase un sunet care ar fi putut fi un râs amar. 

- Chiar contează pentru tine, omule? 

Nu am răspuns. Ar fi putut foarte bine să se răzgândească 
şi să nu îmi mai cruţe viaţa. 

Dar poate că aveam să scap înainte de a hotări să mă 
omoare, mi-aş fi luat familia şi am fi călătorit clandestin pe 
o corabie şi am fi navigat foarte, foarte departe. Poate că 


aveam să încerc să-l omor, indiferent de inutilitatea 
gestului, indiferent dacă ar fi constituit un alt atac 
neprovocat, doar pentru că eram cea care îmi 
revendicasem viaţa, când aceşti spiriduşi le preţuiau prea 
puţin pe ale noastre. Mercenara supravieţuise - poate că 
aveam să supraviețuiesc şi eu. Poate. 

Am vrut să-l întreb din nou cum îl cheamă, dar mârâi 
iritat. Nu aveam şansa să lupt, să ripostez, când, deodată, 
un miros greu şi metalic îmi înţepă nasul. Extenuarea mă 
cuprinse, iar întunericul mă înghiţi complet. 


+ 


M-am trezit zdruncinată pe cal, legată cu sfori invizibile. 
Soarele era deja pe cer. 

Magie - asta fusese mirosul, asta mă ţinea călare, cu 
membrele lipite strâns, împiedicându-mă să scot cuțitul. Am 
recunoscut puterea până în măduva oaselor, din memoria şi 
groaza colectivă a unor muritori. Cât timp fusesem 
inconştientă? Cât timp mă ţinuse el inconştientă, ca să nu 
trebuiască să-mi vorbească? Două zile - dura două zile să 
ajung de acasă până la zid şi să intru în graniţa sudică a 
ținutului Prythian. Chiar dormisem fermecată atât de mult 
timp? 

Scrâşnind din dinţi, aş fi putut să-i cer nişte răspunsuri - 
aş fi putut striga la el, în vreme ce mergea încă nepăsător, 
tot înainte. Apoi, însă, păsări ciripitoare zburară pe lângă 
mine, iar o briză uşoară îmi atinse faţa. Am zărit o poartă 
metalică, împrejmuită de un gard viu. 

Închisoarea sau salvarea mea - nu puteam să îmi dau 
seama care era varianta corectă. 

Poarta se deschise fără portar sau santinelă, iar bestia 
intră. Indiferent de voinţa mea, calul îl urmă. 


CAPITOLUL 6 


Proprietatea se întindea peste un teren acoperit de 
verdeață. Nu mai văzusem niciodată ceva asemănător - nici 
măcar fosta noastră moşie nu se putea compara cu aşa 
ceva. Era acoperit cu trandafiri şi iederă, cu terase, 
balcoane şi scări care porneau din laturile de alabastru. 
Curtea era mărginită de pădure, dar se întindea atât de 
mult, încât abia vedeam linia copacilor din depărtare. 
Foarte multă culoare şi lumină, multă mişcare şi textură... 
Abia reuşeam să observ detaliile. Ar fi fost inutil să pictez 
aşa ceva, nu aş fi reuşit să redau totul cu fidelitate. 
Admiraţia ar fi putut să-mi învingă frica dacă locul nu ar fi 
fost complet gol şi liniştit. Chiar şi grădina prin care am 
trecut, urmând o potecă pietruită spre uşile principale ale 
casei, părea tăcută şi adormită. Deasupra mulţimii de irişi 
violeţi, ghiocei palizi şi narcise galbene ca untul se legănau 
în briza parfumată, iar o duhoare slabă de metal îmi gâdilă 
nările. 

În mod sigur era un loc magic, deoarece aici era 
primăvară. Ce putere ticăloasă posedau ei, de le permitea 
să-şi facă pământurile atât de diferite de ale noastre, să 
controleze anotimpurile şi vremea, de parcă le-ar fi 
stăpânit? Transpiraţia mi se prelinse pe spate, iar rândurile 
de haine începură să mă sufoce. Mi-am rotit încheieturile 
mâinilor şi mi-am schimbat poziţia în şa. Sforile care mă 
ţineau dispăruseră. 

Spriduşul hoinări înainte, sărind sprinten pe scara mare 
din marmură care ducea spre uşile imense din stejar, cu o 
mişcare energică şi fluidă. Uşile se deschiseră fără zgomot 
în faţa lui, iar el intră. Fără îndoială că plănuise toată 
această sosire - ţinându-mă inconştientă, ca să nu ştiu unde 
mă aflau, ca să nu ştiu cum să mă întorc acasă sau să văd 
ce alte teritorii ale spiriduşilor s-ar fi putut ascunde între 


mine şi zid. Mi-am căutat cuțitul, dar am dat doar de straturi 
de haine zdrenţuite. 

Gândul că acele gheare îmi trecuseră prin pelerină pentru 
a-mi găsi cuțitul, îmi lăsă gura uscată. Mi-am înăbuşit 
mânia, groaza şi dezgustul, în vreme ce murgul meu se 
opri, de bunăvoie, în capul scărilor. Mesajul era destul de 
clar. Impozanta casă părea că privea, aşteptând. 

Peste umăr, am privit spre porţile încă deschise. Dacă aş 
fi vrut fug, ar fi trebuit să o fac acum. 

Spre sud - tot ce trebuia să fac era să merg spre sud şi, în 
cele din urmă, aş fi ajuns la zid. Asta dacă nu m-aş fi întâlnit 
cu altcineva între timp. Am tras frâiele, dar iapa a rămas pe 
loc, chiar dacă mi-am înfipt călcâiele în coastele ei. Am 
fluierat ascuţit. Bine. Pe jos. 

Genunchii îmi cedară când am atins pământul, vederea 
fiindu-mi tulburată de scântei luminoase. Am apucat şaua şi 
m-am strâmbat din cauza durerii şi a foamei care îmi 
răvăşeau simţurile. Acum, trebuia să plec acum. Am vrut să 
mă mişc, dar lumea încă se învârtea şi scânteia. 

Doar un prost ar fi fugit fără mâncare, fără putere. Nu m- 
aş fi îndepărtat niciun kilometru în felul acesta. Nu aş fi 
reuşit să merg un kilometru fără să mă prindă şi să mă 
sfâşie în bucăţi, aşa cum îmi promisese. 

Tremurând, am respirat adânc. Mâncare - trebuia să 
obţin mâncare apoi, să fug cu următoarea ocazie. Părea un 
plan destul de bun. 

Când mi-am recăpătat echilibrul, am lăsat calul la baza 
scărilor, urcând câte o treaptă. Ţinându-mi respiraţia, am 
trecut prin uşile deschise spre umbrele din casă. 

Interiorul era şi mai opulent. Marmura cadrilată alb-negru 
strălucea la picioarele mele, întinzându-se spre nenumărate 
uşi şi o scara imensă. Un hol lung se întindea în faţă, spre 
uşile imense din sticlă din celălalt capăt al casei, prin care 
am zărit o a doua grădină, mai mare decât cea din faţă. Nici 
urmă de o temniţă - nici ţipete sau rugăminţi care să se 
înalte din camerele ascunse dedesubt. Nu, doar un mârâit 


grav, sosit dintr-o cameră din apropiere, atât de grav, încât 
vazele de pe mesele dispersate pe hol, care erau pline cu 
buchete mari de hortensii, zăngăniră. Ca şi când ar fi 
răspuns, uşile lustruite din lemn din stânga mea se 
deschiseră. Un ordin de îndeplinit. 

Cu degetele tremurând, m-am frecat la ochi. Ştiam că 
Marii Spiriduşi îşi construiseră cândva palate şi temple în 
jurul lumii - clădiri distruse, din ciudă, de strămoşii mei 
muritori, după război - dar nu mă gândisem niciodată la 
felul în care puteau trăi astăzi, la eleganța şi bogăţiile pe 
care le puteau avea. Nu mă gândisem niciodată că 
spiriduşii, aceşti monştri sălbatici, ar putea poseda domenii 
mai mari decât orice aşezare a muritorilor. Poate că 
zvonurile despre Prythian, cum că ar fi fost un loc groaznic 
şi nemilos, erau greşite. 

Intrând în încăpere, m-am încordat. 

O masă lungă - mai lungă decât orice altă masă pe care o 
avusesem vreodată în conacul nostru - ocupa cea mai mare 
parte a spaţiului. Era plină cu mâncare şi vin - cu atât de 
multe feluri de mâncare, unele dintre ele aburind, încât îmi 
lăsă gura apă. Măcar erau obişnuite, nu delicatese de-ale 
spiriduşilor: pui, pâine, mazăre, peşte, sparanghel, miel... ar 
fi putut alcătui un festin la orice conac al muritorilor. O altă 
surpriză - dacă nu era complet inutilă. Bestia făcu un semn 
spre scaunul uriaş din capul mesei. 

Am zăbovit în pragul uşii, uitându-mă la toată mâncarea 
aceea fierbinte şi minunată - pe care nu puteam să o 
mănânc. Aceasta era prima regulă învățată încă de când 
eram copii - de obicei, prin cântece şi poezii: dacă ghinionul 
te obliga să-i ţii companie unui spiriduş nu trebuia să bei 
sau să mănânci ceea ce îţi oferea. Niciodată. Doar dacă 
voiai să sfârşeşti fiindu-le sclav, cu mintea şi cu trupul - 
doar dacă voiai să sfârşeşti dus înapoi în Prythian. Ei bine, a 
doua parte se întâmplase deja, dar poate că aveam o şansă 
să o evit pe prima. Bestia se trânti pe scaun, iar lemnul 


scârţâi şi, într-o sclipire de lumină albă, se transformă într- 
un bărbat cu părul blond. 

Mi-am înăbuşit un strigăt şi m-am împins spre peretele cu 
lambriuri de lângă uşă, pipăind ornamentele de pe tocul 
uşii, încercând să apreciez distanţa dintre mine şi ieşire. 
Această bestie nu era nici om nici un spiriduş inferior. Era 
unul dintre Marii Spiriduşi, unul din clasa conducătoare 
nobiliară: frumos, mortal şi nemilos. 

Era tânăr - sau partea feţei pe care o vedeam părea 
tânără. Nasul, obrajii şi sprâncenele erau acoperite de o 
splendidă mască aurie, încrustată cu smaralde în formă de 
fuioare de frunze. Vreo modă absurdă a Marilor Spiriduşi, 
fără îndoială. | se zăreau doar ochii - aceiaşi pe care îi avea 
şi ca bestie -, un maxilar puternic şi gura, o linie subţire. 

- Ar trebui să mănânci, spuse el. 

Spre deosebire de eleganța măştii lui, tunica de culoare 
verde-închis pe care o purta era mai degrabă obişnuită, 
scoasă în evidenţă de o de cingătoarea din piele aflată de-a 
curmezişul pieptului său larg. Era mai mult pentru luptă, nu 
un element de stil, chiar dacă nu purta arme la vedere. Nu 
era doar unul dintre Marii Spiriduşi, ci şi... un războinic. 

Nu am vrut să mă gândesc la motivul pentru care purta 
ţinuta de războinic şi am încercat să nu mă uit prea 
insistent la cureaua din piele care strălucea în lumina 
soarelui ce pătrundea prin ferestrele din spatele lui. Nu mai 
văzusem un cer atât de senin de luni de zile. Işi umplu un 
pahar cu vin dintr-o splendidă carafa din cristal şi bău pe 
nerăsuflate. De parcă ar fi avut nevoie. 

M-am îndreptat încet spre uşă, inima bătându-mi atât de 
repede, încât am crezut că urma să vomit. Răceala 
balamalelor metalice îmi înţepă degetele. Dacă mă mişcam 
repede, puteam să ies din casă şi să alerg spre poartă în 
câteva secunde. Fără îndoială, el era mai rapid, dar dacă i- 
aş fi aruncat în cale câteva dintre frumoasele piese de 
mobiler de pe hol, aş fi putut să-l încetinesc. lar urechile lui 


de Spiriduş, cu vârfurile delicate şi ascuţite, mi-ar fi detectat 
şi cea mai mică mişcare. 

- Cine eşti? am reuşit să-l întreb. 

Părul lui auriu-deschis era foarte asemănător cu blana 
bestiei. Mai mult ca sigur, încă îşi ascundea ghearele 
imense pe sub piele. 

- la loc, spuse el ursuz, făcând un semn larg cu mâna spre 
masă. Mănâncă. 

lar şi iar, am repetat versurile în minte. Nu merita - cu 
siguranţă nu merita să-mi potolesc foamea cu riscul de a-i fi 
sclavă, cu trup şi suflet. 

El mârâi pe un ton grav: 

- Preferi să leşini? 

-Nu este bună pentru oameni, am reuşit să spun, 
ofensându-l. 

El pufni în râs - într-un râs mai sălbatic decât orice 
altceva. 

- Mâncarea este bună pentru tine, omule. 

Mă fixă cu acei ochi ciudaţi şi verzi, de parcă ar fi putut 
să-mi detecteze orice mişcare a muşchilor. 

- Pleacă, dacă vrei, adăugă el rânjind. Nu sunt temnicerul 
tău. Porţile sunt deschise - poţi să locuieşti oriunde în 
Prythian. 

Şi, cu siguranţă, aş fi putut fi mâncată sau chinuită de 
vreun spiriduş nenorocit. În ciuda faptului că fiecare 
centimetru din acest loc era civilizat, curat şi frumos, 
trebuia să plec, să mă întorc la familia mea. Promisiunea 
făcută mamei mele, atât de rece şi orgolioasă, era tot ce 
aveam. Nu m-am apropiat de mâncare. 

- Bine, spuse el mârâind şi începu să se servească. 

Nu trebui să înfrunt consecinţele unui alt refuz, pentru că 
cineva trecu pe lângă mine, îndreptându-se direct spre 
capul mesei. 

- Ei bine? întrebă străinul - un alt Mare Spiriduş, cu părul 
roşu şi îmbrăcat elegant, cu o tunică de un argintiu-deschis; 
şi el purta o mască. 


Schiţă o plecăciune bărbatului aşezat, apoi îşi încrucişă 
braţele. Cumva, nu mă zărise. Eram încă lipită de perete. 

- Ei bine, ce? 

Cel care mă capturase făcu un semn din cap, mişcarea 
fiind mai mult animalică, şi nu umană. 

- Atunci, Andras este mort? 

Temnicerul, salvatorul meu, orice ar fi fost, încuviinţă, 
dând din cap. 

- Imi pare rău, îi spuse el în şoaptă. 

- Cum? întrebă străinul, iar încheieturile degetelor i se 
albiră când îşi strânse pumnii uriaşi. 

- Cu o săgeată din frasin, spuse celălalt. 

Interlocutorul lui, cu părul roşu, sâsâi. 

- Cerințele Tratatului m-au condus spre muritori. l-am 
acordat un refugiu. 

- O fată... o muritoare chiar l-a ucis pe Andras. 

Nu era o întrebare, pe cât un şir de cuvinte înveninate. 
Aruncă o privire spre capătul mesei, unde se afla scaunul 
meu gol. 

- Tratatul a găsit-o răspunzătoare pe fată. 

Cel cu masca aurie râse grav şi amar şi arătă spre mine. 

- Magia Tratatului m-a condus chiar până în pragul uşii ei. 
Străinul se roti grațios. Masca de culoarea bronzului, 
modelată după trăsăturile unei vulpi, îi ascundea tot, în 
afară de jumătatea de jos a feţei - împreună cu mare parte 
din ceea ce părea a fi o cicatrice aspră şi urâtă, care pornea 
de la sprânceană şi se continua până la maxilar. Nu îi 
ascundea ochiul lipsă - sau sfera sculptată şi aurie care îl 
înlocuise şi care se mişca de parcă l-ar fi putut folosi. Ochiul 
acela mă privi fix. 

Chiar şi din partea cealaltă a camerei, vedeam cum ochiul 
roşiatic rămas i se mărea. Mirosi o dată, cu buzele puţin 
ridicate, dezvăluindu-şi dinţii albi şi drepţi, apoi se întoarse 
spre celălalt spiriduş. 

-  Glumeşti, şopti el. Chestia aia slăbănoagă l-a doborât 
pe Andras cu o singură săgeată din frasin? 


Ticălos - un ticălos absolut. Ce păcat că nu aveam acum 
săgeata, ca să îl rănesc şi pe el! 

- A recunoscut fapta, spuse cel cu părul auriu, 
plimbându-şi un deget pe buza pocalului. 

O gheară lungă şi mortală ieşi în afară, zgâriind metalul. 
M-am străduit să respir normal. Mai ales când el adăugă: 

- Nu a încercat să nege. 

Spiriduşul cu mască de vulpe se lăsă pe marginea mesei, 
iar lumina îi scoase în evidenţă părul lung şi roşu ca focul. 
Puteam să înţeleg de ce purta masca, din cauza acelei 
cicatrice cumplite şi a ochiului lipsă, dar celălalt Mare 
Spiriduş părea în regulă. Poate că o purta din solidaritate. 
Poate că asta explica moda absurdă. 

- Ei bine, se agită cel cu părul roşu, acum ne-am 
procopsit cu aia, mulţumită milei tale inutile, şi ai distrus... 

Am făcut un pas în faţă, doar un pas. Nu ştiam sigur ce 
urma să spun, dar, deoarece se vorbea astfel despre mine... 
Mi-am ţinut gura închisă, dar pasul înainte fu suficient. 

- Te-ai bucurat când mi-ai omorât prietenul, omule? 
întrebă cel cu părul roşu. Ai ezitat sau ura din inima ta te-a 
dominat prea mult ca să te mai gândeşti să-l cruţi? Probabil 
că, pentru o muritoare atât de neînsemnată ca tine, 
experienţa de a-l dobori a fost foarte satisfăcătoare. 

Cel cu părul auriu nu spuse nimic, dar îşi încleştă 
maxilarul. Câtă vreme mă studiau, mi-am dus mâna spre 
cuțitul care nu era acolo. 

- În orice caz, continuă cel cu masca de vulpe, 
întorcându-se din nou spre interlocutorul lui, zâmbind 
dispreţuitor. 

Probabil că ar fi râs dacă aş fi scos o armă, pentru a-l 
ataca. 

- Poate că există o cale dea... 

- Lucien, spuse calm cel care mă capturase, numele 
răsunând ca un mârâit. Poartă-te frumos. 

Lucien înţepeni, dar sări şi se înclină în faţa mea. 

-  Scuzele mele, domnişoară. 


O altă glumă pe seama mea. 

- Sunt Lucien. Curtean şi emisar. 

Gesticulă spre mine. 

- Ochii tăi sunt ca stelele, iar părul tău, ca aurul lustruit. 

Se încruntă, aşteptând să-mi spun numele. Dar să-i fi 
spus ceva despre mine, despre familia mea şi despre locul 
din care veneam... 

- Numele ei este Feyre, spuse cel care se afla la 
conducere - bestia. 

Probabil că aflase cum mă chema de acasă. Mă privi din 
nou cu acei ochi uimitori şi apoi se uită spre uşă. 

Alis te va conduce spre camera ta. Poţi să faci o baie şi 
să-ţi schimbi hainele. 

Nu ştiam dacă era sau nu o insultă. Am simţit o mână 
fermă pe cot şi am tresărit. O femeie plinuţă, cu păr 
castaniu, şi care purta o mască înfăţişând o pasăre, mă 
trase de braţ şi îşi înclină capul spre uşa deschisă din 
spatele nostru. Şorţul ei alb peste rochia maro, ţesută în 
casă, era curat - o servitoare. Asta însemna că masca era 
ceva la modă. 

Dacă le păsa atât de mult de hainele lor şi chiar şi de ale 
servitorilor, poate că erau destul de superficiali şi de 
vanitoşi încât să-i păcălesc, în ciuda straielor militare ale 
săpânului lor. Totuşi, erau Mari Spiriduşi. Trebuia să fiu 
inteligentă şi tăcută şi să aştept momentul potrivit evadării. 
Aşadar, am lăsat-o pe Alis să mă conducă. 

Cameră... nu celulă. O mică uşurare. 

Când am plecat, Lucien mărâi: 

-  Aceea este mâna despre care zeii credeau că eo 
ameninţare? Ea l-a doborât pe Andras? Nu ar fi trebuit să-l 
trimitem acolo - niciunul dintre ei nu ar fi trebuit să fie 
acolo. A fost o misiune prostească. 

Mărâitul lui era mai mult amar decât ameninţător. Putea 
şi el să se transforme? 

- Poate că ar trebui să luăm măsuri - poate că este 
timpul să punem punct. Aruncă fata undeva, omoar-o, nu- 


mi pasă - aici nu este decât o povară. Mai curând ti-ar înfige 
un cuţit în spate decât să ne vorbească - mie sau oricăruia 
dintre noi. 

- Nu, spuse celălalt. Nu vom acţiona până când nu vom 
şti sigur că nu mai există altă cale. În ceea ce o priveşte pe 
fată, rămâne. Nevătămată. Am încheiat discuţia. Viaţa ei în 
acea cocioabă a fost destul de grea. 

Obrajii mi se încălziră şi am evitat să o privesc pe Alis, cu 
toate că simţeam că se uita la mine. O cocioabă - presupun 
că asta era casa noastră, în comparaţie cu locul acesta. 

- Atunci, ţi-ai terminat treaba, fiule. Sunt sigur că îl va 
înlocui cu succes pe Andras - poate că se va antrena alături 
de ceilalţi, la graniţă. 

Un mârâit iritat răsună în aer. 

Holurile strălucitoare şi fără pată mă înghiţiră înainte să 
aud mai multe. 


+ 


Alis mă conduse pe holuri din aur şi argint, până când am 
ajuns într-un dormitor generos de la etajul al doilea. 
Recunosc, nu m-am luptat prea mult când Alis şi alţi doi 
servitori, mascaţi şi ei, mă îmbăiară, mă tunseră, şi apoi mă 
pensară până când m-am simţit ca un pui pregătit pentru 
cină. După părerea mea, puteau, la fel de bine, să mă 
mănânce la următoarea masă. 

Doar promisiunea Marelui Spiriduş - de a-mi trăi viaţa în 
Prythian, şi nu de a muri - mă împiedică să mi se facă rău la 
gândul acesta. În vreme ce spiriduşii arătau ca nişte 
oameni, cu excepţia urechilor, nu am aflat niciodată cum fi 
se adresau Marii Spiriduşi servitorilor. Dar nu am îndrăznit 
să-i întreb sau să le vorbesc, nu când mă atingeau, nu când 
erau atât de aproape de mine încât trebuia să mă controlez 
pentru a nu tremura. 

Totuşi, am aruncat o privire spre rochia din catifea de 
culoarea turcoazului, pe care Alis o întinsese pe pat, 


înfaşurându-mă strâns în halatul meu alb, aşezându-mă pe 
un scaun şi cerând să mi se înapoieze vechile haine. Alis a 
refuzat, iar când am insistat încercând din răsputeri să par 
patetică, tristă şi săracă, ea ieşi din cameră. Nu mai 
purtasem o rochie de mulţi ani. Nu aveam de gând să încep 
acum, nu când evadarea era prioritatea mea principală. 
Într-o rochie nu aş fi putut să mă mişc în voie. 

Înfăsurată în halat, am stat câteva minute, cântecele 
micilor păsări din grădina de dincolo de fereastră fiind 
singurele sunete care se auzeau. Nu ţipete, nici zăngănit de 
arme, nicio aluzie care să indice un măcel sau o tortură. 

Dormitorul era mai mare decât întreaga noastră casă, iar 
ornamentele erau, de asemenea, aurii. Le-aş fi considerat 
de prost gust dacă nu s-ar fi asortat cu mobila de culoarea 
fildeşului şi cu covoarele. Patul imens era de o culoare 
asemănătoare, iar perdelele care atârnau de la impozantul 
cap al patului fluturau în adierea slabă a brizei care intra pe 
fereastra deschisă. Rochia mea era din cea mai fină 
mătase, cu margini din dantelă - destul de simplă şi de 
rafinată încât i-am mângâiat gulerul. 

Cele câteva poveşti pe care le auzisem erau pline de 
minciuni - erau neclare, din cauza celor cinci sute de ani de 
separație. Da, eram încă o pradă, încă născută slabă şi 
inutilă în comparaţie cu ei, dar acest loc era... liniştit. Calm. 
Doar dacă nu era şi asta o iluzie, iar portiţa de scăpare din 
Tratat era o minciună - o farsă care să mă liniştească 
înainte ca ei să mă distrugă. Marilor Spiriduşi le plăcea să se 
amuze cu mâncarea. 

Uşa scârţâi, iar Alis se întoarse cu un teanc de haine în 
braţe. Ridică o cămaşă udă şi cenuşie. 

- Vrei să porţi asta? M-am uitat la găurile din părţile 
laterale şi din mâneci. S-a destrămat în clipa în care 
spălătoresele au pus-o în apă. 

Îmi arătă nişte zdrenţe maro. 

- Acestea sunt rămăşiţele pantalonilor tăi. 


Am reprimat înjurătura pe care voiam să o rostesc. Poate 
că era o servitoare, dar putea să mă omoare foarte uşor. 

- Acum vei purta rochia? întrebă ea. 

Ştiam că ar fi trebuit să mă ridic, să mă conformez, dar 
am rămas în continuare pe scaun. Pentru o clipă, Alis mă 
privi descumpănită înainte de a pleca iar. 

Se întoarse cu o tunică şi cu o pereche de pantaloni care 
mi se potriveau, ambele foarte colorate. Puțin excentrice, 
dar nu m-am plâns nici când am îmbrăcat cămaşa albă din 
mătase, nici când mi-am încheiat tunica de un albastru- 
închis şi mi-am trecut mâna peste broderia aspră şi aurie de 
pe revere. Probabil că tunica valora o avere - şi am ignorat 
acea parte inutilă a minţii mele care admira lucrurile 
frumoase, ciudate şi colorate. 

Eram prea tânără ca să-mi amintesc prea multe despre 
declinul tatălui meu. Mă tolerase îndeajuns încât să-mi 
permită să zăbovesc în birourile sale, şi, uneori, chiar îmi 
explicase valoarea diverselor bunuri, detalii uitate de multă 
vreme. Timpul petrecut în birourile lui - pline de mirosuri de 
mirodenii exotice şi de muzică în limbi străine - forma 
majoritatea celor câteva amintiri fericite. Nu trebuia să ştiu 
valoarea tuturor lucrurilor din această cameră ca să înţeleg 
că doar perdelele de culoarea smaraldului - din mătase şi 
catifea aurie - puteau să ne hrănească toată viaţa. 

Un fior mă trecu pe şira spinării. Eram plecată de câteva 
zile. Carnea de căprioară era, probabil, deja pe terminate. 

Alis mă conduse spre un scaun cu spătar jos aflat în faţa 
şemineului înnegrit, iar eu nu am ripostat când îmi trecu un 
pieptăn prin păr şi începu să mi-l împletească. 

- Eşti aproape numai piele şi os, spuse ea, atingându-mi 
uşor scalpul cu degetele. 

- Asta le face iarna bieţilor muritori, am spus eu, 
străduindu-mă să nu fiu sarcastică. 

Ea râse forţat. 

- Dacă eşti înţeleaptă, îţi vei ţine gura închisă şi urechile 
deschise. Asta te va ajuta mai mult aici decât o gură 


slobodă. Şi să fii atentă - aici, până şi simţurile vor încerca 
să te trădeze. 

Am incercat să mă retrag când am auzit avertismentul. 
Alis continuă: 

- Unii sunt supăraţi din cauza morţii lui Andras. Dacă mă 
întrebi pe mine, Andras era o santinelă bună, dar ştia ce 
urma să înfrunte odată trecut dincolo de zid - ştia că era 
foarte posibil să dea de necazuri. Şi ceilalţi înţeleg termenii 
Tratatului - chiar dacă prezenţa ta aici mulţumită milei 
stăpânului nostru, ar putea să nu le fie pe plac. Aşadar, 
ţine-ţi capul plecat şi niciunul dintre ei nu te va deranja. 
Deşi Lucien ar putea să o facă, dacă vei avea curajul să îl 
provoci. 

Nu îl aveam şi, când am vrut să o mai întreb pe cine ar fi 
trebuit să evit, deschise uşa care dădea spre hol, pentru că 
terminase deja aranjarea părului. 


CAPITOLUL 7 


Marele Spiriduş cu părul auriu şi Lucien stăteau la masă 
când Alis mă aduse înapoi. Nu mai aveau farfurii în faţa lor, 
dar încă sorbeau din pocalurile aurii. Aur adevărat, nu 
vopsit sau placat. Aşteptând în mijlocul camerei, m-am 
gândit la tacâmurile noastre desperecheate. Atâta bogăţie... 
atâta bogăţie ameţitoare, pe când noi nu aveam nimic. 

„O bestie îmblânzită pe jumătate”, aşa mă numise Nesta. 
Dar, în comparaţie cu el, cu locul acesta, cu modul elegant 
în care îşi ţineau pocalurile, cu felul în care mă numea om 
cel cu părul auriu... toţi eram bestii pe jumătate îmblânzite 
pentru Marii Spiriduşi. Chiar dacă ei erau cei care puteau să 
aibă gheare şi blană. 


Am privit mâncarea care mai era pe masă. Eram 
flămândă - eram atât de ameţită, încât am crezut că aveam 
să leşin. 

Masca Marelui Spiriduş cu părul auriu străluci în ultimele 
raze ale soarelui de după-amiază. 

- Înainte să întrebi: mâncarea este încă bună. 

Îmi arătă scaunul din cealaltă parte a mesei. Nici urmă de 
gheare. Pentru că nu m-am mişcat, oftă tăios. 

- Ce vrei, atunci? 

Nu am spus nimic. 

Lucien se mişcă încet de-a lungul mesei. 

- Ți-am spus eu, Tamlin. 

Aruncă o mică o privire spre prietenul lui. 

- În mod sigur, ultimele decenii ți-au ştirbit priceperea în 
ceea priveşte femeile. 

Tamlin. El mârâi spre Lucien, mişcându-se pe scaun. Am 
încercat să nu mă încordez auzind cealaltă informaţie care 
îi scăpase lui Lucien. Decenii. 

Tamlin nu părea cu mult mai în vârstă ca mine, dar 
spiriduşii erau nemuritori. Putea să aibă sute de ani, dacă 
nu mii. Gura mi se uscă în vreme ce le studiam feţele 
ciudate şi mascate - stranii, primitive şi poruncitoare. 
Precum cele ale unor zei neclintiţi sau curteni sălbatici. 

- Ei bine, spuse Lucien, ţintuindu-mă cu ochiul său 
roşiatic, acum arăţi mult mai bine. O uşurare, presupun, 
deoarece vei trăi cu noi. Deşi tunica nu este la fel de 
frumoasă ca o rochie. 

Lupi gata să atace - asta erau, la fel ca prietenii lor. 

- Prefer să nu port rochia aceea, am spus eu prea 
conştientă de dicţia mea, de fiecare respiraţie. 

- Şi de ce nu? întrebă încet Lucien. 

Tamlin răspunse în locul meu. 

- Deoarece este mai uşor să ne omoare purtând 
pantaloni. 

Am vrut să ţip la ei să mă lase în pace, dar, în schimb, am 
spus, calmă: 


- Acum că sunt aici, ce... gânduri ai cu mine? 

Lucien pufni, dar Tamlin mâărâi iritat: 

- laloc. 

Un scaun liber fusese tras la capătul mesei. Toate acele 
mâncăruri fierbinţi şi care abureau îmbietor! Probabil că 
servitorii aduseseră din nou mâncare cât timp mă 
spălasem. O mare risipă. Mi-am strâns pumnii. 

- Nu te vom muşca. 

Dinţii albi ai lui Lucien străluciră într-un fel care sugera 
exact opusul. l-am evitat privirea, acel ochi ciudat din 
metal, însufleţit, care mă fixă când m-am apropiat de scaun 
şi m-am aşezat. 

Tamlin se ridică şi ocoli masa - apropiindu-se tot mai 
mult, cu mişcări domoale şi mortale - un prădător puternic. 
Îmi fu greu să stau nemişcată - mai ales când ridică o 
farfurie, o aduse lângă mine şi o umplu cu sos şi carne. 

- Mă pot servi şi singură, am şoptit. 

Aş fi zis orice, orice, doar să-l ţin departe de mine. 

Tamlin se opri atât de aproape, încât o singură mişcare a 
ghearelor ascunse pe sub piele ar fi putut să-mi sfâşie 
gâtul. De asta nu avea nicio armă la cingătoare. De ce să le 
fi folosit, când el însuşi se născuse pentru a fi o armă? 

- Pentru un om, este o onoare să fie servit de un Mare 
Spiriduş, spuse el tăios. 

Am înghiţit cu greu. Continuă să-mi umple farfuria cu 
diferite mâncăruri, oprindu-se doar când aceasta deveni un 
morman de carne, sos şi pâine, iar apoi îmi turnă în pahar 
un vin alb şi spumos. Am răsuflat uşurată când se îndreptă 
spre scaunul lui, deşi, probabil, putea să mă audă. 

Nu voiam decât să-mi îngrop faţa în farfurie şi apoi să 
mănânc până dau de masă, dar mi-am pus mâinile sub 
coapse şi i-am privit fix pe cei doi spiriduşi. 

Ei se uitară la mine mai atent decât de obicei. Tamlin îşi 
îndreptă puţin spatele şi spuse: 

- Arăţi... mai bine decât înainte. 


Era un compliment? Aş fi putut să jur că Lucien îl 
încurajase pe Tamlin, dând din cap. 

- Şi părul tău este... curat. 

Poate că foamea mă făcea să-mi imaginez aceste 
încercări jalnice de măgulire. Cu toate acestea, m-am lăsat 
pe spate şi am vorbit calm, pe un ton jos, la fel cum i-aş fi 
vorbit oricărui alt prădător. 

- Eşti un Mare Spiriduş, un spiriduş nobil? 

Lucien tuşi şi se uită la Tamlin. 

- Poţi răspunde la întrebarea asta. 

- Da, răspunse Tamlin, încruntându-se, de parcă şi-ar fi 
căutat cuvintele. Reuşi să spună doar: „Suntem”. I 

Bine. Un bărbat-spiriduş care nu vorbeşte mult. li 
omorâsem prietenul, eram un oaspete nedorit. Nici eu nu aş 
fi vrut să stau de vorbl cu mine, dacă aş fi fost în locul lui. 

- Acum că sunt aici, ce vrei să faci cu mine? 

Tamlin continuă să mă privească. 

- Nimic. Fă ce vrei. 

- Deci, nu voi fi sclava ta? am îndrăznit să întreb. 

Lucien se înecă din cauza vinului, dar Tamlin nu zâmbi. 

- Eu nu țin sclavi. 

Am trecut cu vederea uşurarea pe care am simţit-o 
auzind acest lucru. 

- Şi ce ar trebui să fac aici cu viața mea? am insistat eu. 
Vrei... vrei să-mi câştig existența? Să lucrez? 

O întrebare prostească, dacă nu se gândise la asta, dar 
trebuia să ştiu. 

Tamlin înţepeni. 

- Ce faci cu viața ta nu mă priveşte. 

Lucien îşi drese zgomotos vocea, iar Tamlin îi aruncă o 
privire. După un schimb de priviri pe care nu l-am înţeles, 
Tamlin oftă şi spuse: 

- Nu ai nicio... pasiune? 

- Nu. 


Nu era cu totul adevărat, dar nu voiam să-i spun despre 
pictură, nu când părea să aibă dificultăţi în a purta o 
discuţie politicoasă cu mine. 

- Tipic omenesc, mormăi Lucien. . 

Tamlin se strâmbă şi nu îl mustră. In schimb, spuse: 

- Umple-ţi timpul cum vrei, numai să nu dai de necazuri. 

- Deci, vrei cu adevărat să rămân aici pentru totdeauna. 

Deci voi sta aici, în lux, în timp ce familia mea moare de 
foame, era ceea ce voiam să spun, de fapt. 

- Nu eu am făcut regulile, mârâi Tamlin. 

- Familia mea moare de foame, am spus eu. Nu mă 
deranja să îl implor - nu pentru asta. Făcusem şi 
respectasem o promisiune în urmă cu atât de mult timp, 
încât eram nimic şi nimeni fără aceasta. 

- Te rog, lasă-mă să plec. Trebuie să fie... o altă chichiţă 
în regulile Tratatului, un alt mod de a-mi ispăşi pedeapsa. 

- Să-ţi ispăşeşti pedeapsa? întrebă Lucien. Ţi-ai cerut 
măcar scuze? 

Se pare că dorinţa de a mă flata dispăruse. Aşadar, l-am 
privit pe Lucien în ochiul său roşiatic rămas şi am spus: 

- Îmi pare rău. 

Lucien se lăsă pe spătarul scaunului. 

- Cum l-ai omorât? A fost o luptă sângeroasă sau doar o 
crimă cu sânge-rece? 

Coloana îmi înţepeni. 

- L-am rănit cu o săgeată din frasin. Apoi, i-am aruncat 
în ochi una obişnuită. Nu s-a apărat. După prima săgeată, 
nu a făcut decât să se uite la mine. 

- Totuşi, l-ai omorât, deşi nu a încercat să te atace. Apoi, 
l-ai ju puit, spuse el printre dinţi. 

- Destul, Lucien, mârâi Tamlin spre curtean. Nu vreau să 
aud detalii. 

Se întoarse către mine - bătrân, feroce şi neînduplecat. 

Am vorbit înainte să poată spune ceva. 

- Familia mea nu va rezista nici măcar o lună fără mine. 

Lucien chicoti, iar eu am scrâşnit din dinţi. 


- Ştii cum este să-ţi fie foame? am întrebat eu, condusă 
de mânie. Ai idee cum este să nu ştii când vei mânca data 
următoare? 

Tamlin îşi încleştă maxilarul. N 

- Familia ta trăieşte şi este bine îngrijită. li desconsideri 
atât de mult pe spiriduşi încât crezi că le-aş lua singura 
sursă de venit şi hrană, fără să o înlocuiesc? 

M-am îndreptat de spate. 

- Juri? 

Chiar dacă spiriduşii nu puteau să mintă, trebuia să îl aud 
zicând-o. Râse neîncrezător. 

- Pe tot ce sunt şi posed. 

- De ce ce nu mi-ai spus asta când am plecat de acasă? 

- M-ai fi crezut? Acum mă crezi? 

Tamlin îşi înfipse ghearele în cotierele scaunului. 

- De ce ce aş crede tot ce-mi spui? Toţi vă pricepeţi să 
răstălmăciţi totul în avantajul vostru. 

Unii ar spune că nu e înţelept să insulţi un Spiriduş în 
casa lui, mă avertiză Tamlin. Unii ar spune că ar trebui să fii 
recunoscătoare că te-am găsit eu, înaintea altcuiva din 
specia mea, pentru revendicarea datoriei, pentru că ţi-am 
cruțat viaţa şi pentru că, apoi, ţi-am oferit şansa de a trăi 
confortabil. 

M-am ridicat în picioare; la naiba cu înţelepciunea şi, când 
eram pe cale să răstorn scaunul, nişte mâini invizibile îmi 
apucară braţele şi mă aşezară la loc. 

- Să nu faci ceea ce te gândeai să faci, spuse Tamlin. 

Am rămas nemişcată, în vreme ce magia îmi arse nările. 
Am dat să mă răsucesc în scaun, verificând legăturile 
invizibile. Aveam însă braţele legate, iar spatele îmi era atât 
de lipit de spătar încât mă durea. Am aruncat o privire spre 
cuțitul de lângă farfuria mea. Pe acela ar fi trebuit să-l iau 
mai întâi - chiar dacă ar fi fost o încercare inutilă. 

- Te avertizez o singură dată, spuse calm Tamlin. Doar o 
dată, apoi depinde de tine, omule. Nu-mi pasă dacă pleci să 


locuieşti în altă parte a Prythianului. Dar, dacă treci dincolo 
de zid, dacă fugi, nimeni nu se va mai îngriji de familia ta. 

Cuvintele lui mă loviră în cap ca nişte pietre. Dacă aş fi 
evadat, dacă aş fi încercat să fug... mi-aş fi osândit familia. 
Şi chiar dacă aş fi îndrăznit să risc... chiar dacă aş fi reuşit 
să ajung la ei, unde i-aş fi dus? Nu puteam să-mi îmbarc 
surorile pe un vas - şi, odată ajunse în altă parte, undeva în 
siguranţă... nu am fi avut unde să locuim. 

Dar ca el să se folosească de familia mea ca să mă 
condiţioneze, să o lipsească de şansa de supravieţuire dacă 
aş fi încălcat regulile... 

Am deschis gura, dar mârâitul lui făcu paharele să 
zornăie. 

- Nu găseşti că este un târg corect? Şi, dacă fugi, atunci 
s-ar putea să nu mai ai atât de mult noroc data viitoare 
când cineva va veni sa te recupereze. 

Ghearele i se retraseră sub degete. 

- Mâncarea nu este nici fermecată, nici vrăjită şi, dacă 
leşini, va fi din vina ta. Aşa că vei sta la masa asta şi vei 
mânca, Feyre. lar Lucien se va strădui să fie politicos. 

îi aruncă o privire tăioasă. Lucien ridică din umeri. 

Legăturile invizibile se slăbiră, iar eu am tresărit când mi- 
am lovit mâinile de partea de dedesubt a mesei. Legăturile 
de la picioare şi de pe talia mea rămaseră intacte. O privire 
în ochii verzi ai lui Tamlin îmi spuse ce voiam să ştiu: fie că 
eram sau nu oaspetele lui nu aveam să mă ridic de la masa 
aceea până când nu mâncam ceva. Urma să mă gândesc 
mai târziu la schimbarea bruscă intervenită în planul meu 
de a evada. Acum... pentru moment... m-am uitat la 
furculiţa din argint şi am ridicat-o cu grijă. 

Încă mă priveau - îmi urmăreau fiecare gest, mişcarea 
nărilor când am mirosit mâncarea din farfurie. Nu se simţea 
niciun miros metalic de magie. Şi spiriduşii nu puteau să 
mintă. Aşadar, trebuie că avea dreptate în ceea ce privea 
mâncarea. Împungând o bucată de pui, am luat o 
muşcătură. 


Mă abţineam cu greu să nu clefăi. De mult nu mai 
mâncasem atât de bine. Nici hrana pe care o gustasem 
înainte de pierderea averii nu se putea compara cu asta. In 
linişte, am mâncat tot din farfurie, conştientă de faptul că 
Marele Spiriduş îmi urmărea fie care muşcătură, dar când 
m-am întins pentru o a doua porţie de tartă cu ciocolată, 
mâncarea dispăru. Dispăru fără urmă, de parcă nici nu ar fi 
existat. 

Înghiţind greu, am lăsat furculiţa pe masă, pentru ca ei să 
nu vadă că mâna începuse să-mi tremure. 

- Încă o înghiţitură şi ţi se făcea rău, spuse Tamlin, 
sorbind lung din pocalul lui, iar Lucien chicoti, tolănit în 
scaunul său. 

Legăturile care mă ţineau se slăbiră. O încuviinţare tăcută 
a faptului că aveam voie să plec. 

- Mulţumesc pentru mâncare, am spus eu. 

Nu m-am putut gândi la altceva. 

- Nu vrei să rămâi la un pahar de vin? spuse Lucien cu 
răutate. 

Mi-am sprijinit mâinile de scaun, ca să mă ridic. 

- Sunt obosită. Aş vrea să dorm. 

- Au trecut câteva decenii de când am văzut unul ca 
tine, spuse Lucien, dar voi, oamenii, nu vă schimbaţi 
niciodată, deci nu cred că greşesc dacă te întreb de ce îţi 
displace atât de mult compania noastră, când sunt sigur că 
bărbaţii din lumea voastră nu sunt prea arătoşi. 

Din celălalt capăt al mesei, Tamlin îi aruncă emisarului o 
privire lungă, în semn de avertisment. Lucien nu o luă în 
seamă. 

- Eşti un Mare Spiriduş, am spus eu ferm. Te-aş întreba 
de ce te-ai deranjat să mă inviţi aici - sau să iei cina cu 
mine. 

Ce nebunie! Într-adevăr, ar fi trebuit să mă omoare de 
zece ori pană acum. 

- Aşa este, zise Lucien. Dar fă-mi pe plac: eşti o femeie 
din specia umană şi, totuşi, ai prefera să mănânci cărbuni 


încinşi decât să stai aici mai mult decât este necesar. 
Lăsând deoparte asta - îşi flutură mâna spre ochiul metalic 
şi cicatricea oribilă de pe chip - cu siguranţă nu e atât de 
groaznic să ne priveşti. 

Vanitate şi aroganță tipică spiriduşilor. Cel puţin în 
această privinţă, legendele erau adevărate. Am ascuns 
faptul că ştiam acest lucru.. 

- Sau poate că ai pe cineva acasă. Poate că peţitorii care 
stau la coadă la uşa casei tale ne fac să părem nişte viermi, 
în comparaţie cu ei. 

Spuse destul de multe încât să am o mică satisfacţie 
zicând: 

- -Am fost apropiată de un bărbat din satul meu. 

„Inainte ca acel Tratat să mă ia de acolo, înainte de a- 
mi fi clar că vouă vă este permis să ne faceţi ce vreţi, iar 
noi abia dacă putem riposta”. 

Tamlin şi Lucien se priviră, dar Tamlin fu cel care mă 
întrebă: 

- II iubeşti pe acest bărbat? 

- Nu, am spus eu, cât de calm am putut. 

Nu era o minciună, dar, chiar dacă aş fi simţit ceva 
pentru Isaac, răspunsul meu ar fi fost acelaşi. Era destul 
că Marii Spiriduşi ştiau de existenţa familiei mele. Nu am 
vrut să-l adaug şi pe Isaac pe lista aceea. 

Cei doi bărbaţi se priviră din nou. 

- Tu... iubeşti pe altcineva? întrebă Tamlin printre dinţi. 

Am izbucnit într-un râs aproape isteric. 

- Nu. 

M-am uitat la ei. Ce prostie! Aceste fiinţe criminale şi 
nemuritoare chiar nu aveau ceva mai bun de făcut decât 
să-mi pună astfel de întrebări? 

- Chiar asta vrei să afli? Dacă îmi pari mai frumos 
decât un băi bat uman şi dacă am un iubit acasă? De ce 
te deranjezi să mă întrebi când eu voi rămâne captivă 
aici, pentru tot restul vieţii mele? 

Am simţit cum mânia fierbinte îmi afecta simţurile. 


- Vrem să aflăm mai multe despre tine deoarece vei 
rămâne aici pentru multă vreme, spuse Tamlin, serios. 
Mândria lui Lucien tinde însă să îi afecteze 
comportamentul. 

Oftă, de parcă ar fi fost gata să pună capăt discuţiei şi 
spuse: 

- Du-te şi te odihneşte. Amândoi am fost ocupați zilele 
acestea, aşadar, dacă ai nevoie de ceva, cere slujitorilor. 
Te vor ajuta. 

- De ce? am întrebat eu. De ce eşti atât de generos? 

Lucien îmi aruncă o căutătură care îmi sugera că nici el 
nu ştia având în vedere că îi omorâsem prietenul, dar 
Tamlin mă fixă cu privirea câteva clipe. 

- Şi aşa omor prea des, rosti Tamlin în cele din urmă, 
ridicându-şi umerii laţi. Şi nu eşti destul de importantă 
încât să ne deranjezi aici, doar dacă hotărăşti să cauţi să 
ne omori. 

O căldură slabă îmi cuprinse obrajii şi gâtul. 
Neînsemnată - da, eram neînsemnată în faţa vieților şi a 
puterilor lor. La fel de neimportantă ca desenele 
coşcovite pe care le pictasem prin casă. 

- Ei bine... mulţumesc, am spus eu, deloc 
recunoscătoare. 

Dădu uşor din cap şi îmi făcu semn să plec. Eram 
alungată, ca un om umil ce eram. Lucien îşi sprijini bărbia 
într-un pumn şi îmi zâmbi leneş, pe jumătate. 

Destul. M-am ridicat în picioare şi m-am retras către uşă. 
Dacă le-aş fi întors spatele, ar fi fost ca şi când m-aş fi 
îndepărtat de un lup, care îmi cruța sau nu viaţa. Nu 
spuseră nimic în momentul în care m-am strecurat pe uşă, 
afară. 

O clipă mai târziu, râsul zgomotos al lui Lucien răsună 
pe holuri, urmat de un mărâit tăios, care îl reduse la 
tăcere. 


În ciuda faptului că fusesem lăsată să trăiesc, am dormit 
groaznic în ac ea seară, iar încuietoarea de la uşa 
dormitorului meu îmi păru mai mult o glumă. 


+ 


M-am trezit înainte de răsăritul soarelui, dar am rămas în 
pat, privind tavanul filigranat, urmărind cum lumina în 
creştere se strecura printre draperii, savurând moliciunea 
saltelei de sub mine. De obicei, ieşeam din casă la răsărit - 
deşi surorile mele mă sâsâiau în fiecare dimineaţă pentru că 
le trezeam atât de devreme. Dacă aş fi fost acasă, aş fi 
intrat deja în pădure, ca să nu pierd nicio rază a preţioasei 
lumini solare, ascultând ciripitul somnoros al celor câteva 
păsări. În schimb, acest dormitor şi casa erau liniştite - 
patul imens iera străin şi gol. Eram obişnuită să simt 
căldura trupurilor surorilor mele suprapuse peste al meu. 

Probabil că, având mai mult loc, Nesta îşi întindea 
picioarele şi zâmbea. Poate că era mulţumită, imaginându- 
şi că spiriduşul mă mâncase folosindu-se, probabil, de 
această veste pentru a primi mai multă atenţie din partea 
sătenilor. Poate că ştirea avea să-i îndemne să-mi ajute 
familia. Sau poate că Tamlin le dăduse bani suficienţi; sau 
mâncare, sau orice ar fi însemnat să „aibă grijă” de ei - 
astfel încât să reziste peste iarnă. Sau poate că sătenii 
urmau să se întoarcă împotriva familiei mele şi să o alunge 
în afara oraşului, nedorindu-şi să fie asociaţi cu oameni care 
aveau de-a face cu tărâmul Prythian 

Mi-am îngropat faţa în pernă, trăgând pătura mai sus. 
Dacă Tamlin avusese, într-adevăr, grijă de ei, dacă acele 
beneficii aveau să înceteze în momentul în care traversam 
zidul, probabil că întoarcerea mea ar fi fost mai degrabă un 
motiv de ură, şi nu de bucurie. 

Părul tău este... curat. Un compliment jalnic. Presupun că 
dacă mă invitase să locuiesc aici pentru a-mi cruța viaţa, nu 
putea fi în totalitate rău. Poate că doar încerca să ne 


aplaneze începutul foarte foarte violent. Poate... poate că 
exista vreo cale să-l conving să găsească o portiţă de 
scăpare, să afle vraja din Tratat care ar fi putut să mă 
cruţe. Şi dacă nu aveam nevoie de ceva, atunci cineva... 

Alunecam dintr-un gând într-altul, încercând să mi le pun 
în ordine, când încuietoarea uşii se deschise şi... se auzi un 
scârţâit, urmat de un zgomot surd, iar eu m-am ridicat şi 
am văzut-o pe Alis grămadă pe podea. Sfoara pe care o 
făcusem din marginile draperiei atârna acum, desfăcută din 
locul în care o agăţasem, ca să lovească în ochi pe oricine 
ar fi intrat. Era tot ce reuşisem să fac din ce aveam la 
îndemână. 

- Îmi pare rău, îmi pare rău, am spus fără să mă gândesc, 
sărind din pat, dar Alis era deja în picioare şi vorbea printre 
dinţi, în timp ce îşi scutura şorţul. 

Se uită la sfoara care atârna de candelabru. 

- Ce naiba este... 

- Nu m-am gândit că va intra cineva atât de devreme şi 
am vrut să o scot, şi... 

Alis mă măsură din cap până-n picioare. 

- Crezi că o bucată de sfoară care mă loveşte în faţă m- 
ar putea împiedica să îţi rup oasele? 

Sângele îmi îngheţă. 

- Crezi că l-ar afecta cumva pe vreunul dintre noi? 

Probabil că mi-aş fi cerut scuze în continuare dacă nu ar fi 
rânjit la mine. Mi-am încrucişat braţele. 

- Era o alarmă, ca să am timp să fug. Nu era o capcană. 

Părea pregătită să mă scuipe, dar, apoi, îşi miji ochii ageri 
şi căprui. 

- Fetiţo, nu poţi să ne păcăleşțti. 

- Ştiu, am spus, cu inima calmă, într-un sfârşit. Dar, cel 
puţin, nu mi-aş înfrunta moartea fără să ştiu. 

Alis izbucni în râs. 

Stăpânul meu şi-a dat cuvântul că poţi trăi aici - să 
trăieşti, nu să mori. Ne vom supune. 

Studie bucata de sfoară care atârna. 


- Chiar trebuia să distrugi acele draperii minunate? 

Nu am vrut - am încercat să n-o fac, dar am schiţat un 
zâmbet. Alis se îndreptă spre rămăşiţele draperiei şi le trase 
într-o parte, dezvăluind un cer încă violet, stropit cu 
nuanțele de portocaliu şi purpuriu ale răsăritului. 

- Îmi pare rău, am spus din nou. 

Alis țâțâi. 

- Măcar eşti dispusă să lupţi, fato, trebuie să recunosc. 

Am vrut să vorbesc, dar o altă servitoare cu mască în 
formă de pasăre intră cu tava pe care se afla micul dejun. 
Mă salută rapid, puse tava pe măsuţa de lângă fereastră şi 
dispăru în camera de baie. Sunetul apei care curgea umplu 
camera. 

M-am aşezat la masă şi am privit cu atenţie supa, ouăle şi 
şunca... şunca! Din nou, mâncăruri foarte asemănătoare 
celor de dincolo de zid. Nu ştiu de ce mă aşteptasem la 
altceva. Alis îmi turnă o cană din ceva ce părea a fi, şi 
mirosea, a ceai. 

- Ce este locul acesta? am întrebat eu încet. Unde se 
află acest loc? 

- Este un loc sigur şi asta e tot ce trebuie să ştii, spuse 
Alis, aşezând ceainicul pe masă. Cel puţin, casa asta este 
sigură. Dacă mergi prin împrejurimi, să fii atentă. 

Bine - dacă nu voia să îmi răspundă la această 
întrebare... am încercat din nou. 

- De ce fel de... spiriduşi trebuie să mă feresc? 

- De toţi, spuse Alis. Stăpânul meu te poate proteja doar 
aici Vor dori să te vâneze şi să te omoare doar pentru că 
eşti om, indiferent de ce i-ai făcut lui Andras. 

Încă un răspuns inutil. Am început să mănânc micul 
dejun, iar ea se strecură în baie. După ce am terminat de 
mâncat şi de făcut baie, am refuzat ajutorul lui Alis şi m-am 
îmbrăcat singură cu o alta tunică frumoasă - de un purpuriu 
atât de închis, încât ar fi putut fi negru. Aş fi vrut să ştiu 
numele culorii - am reţinut-o, oricum. Am încălţat ghetele 
maro pe care le purtasem seara trecută şi, stând în faţa 


unei măsuţe de toaletă din marmură, lăsând-o pe Alis să-mi 
împletească părul ud, m-am ferit de reflexia mea. 

Nu era plăcută - deşi nu din cauza aspectului. Nu a 
nasului aproape drept, ci a celeilalte trăsături moştenite de 
la mama. Încă îmi aminteam cum i se încreţea nasul când 
râdea fals la glumele nesărate ale vreunei prietene fabulos 
de bogate. 

Măcar aveam gura delicată a tatălui meu, deşi îmi 
ridiculiza pomeţii prea ascuţiţi şi obrajii scobiţi. Nu am reuşit 
să-mi privesc ochii uşor căzuţi. Ştiam că aş fi văzut-o pe 
Nesta sau pe mama uitându-se la mine. Câteodată, mă 
întrebam dacă de asta îmi insultaseră surorile mele fizicul. 
Eram departe de a fi urâtă, dar... moşteneam prea multe 
din trăsăturile oamenilor pe care îi iubisem şi-i urâsem, 
pentru ca Nesta să le poată suporta. Să mă suporte. 

Deşi, presupun că lui Tamlin - unui Mare Spiriduş obişnuit 
cu frumuseţea eterică, fără cusur - îi fusese greu să-mi facă 
un compliment. 

Alis îmi termină de împletit părul, iar eu am sărit de pe 
bancă, înainte de a-mi putea pune florile mici din coşul pe 
care îl adusese. M-aş fi ridicat la adevărata mea valoare, 
dacă nu aş fi suferit din cauza sărăciei, dar acest lucru nu 
mă interesase niciodată cu ade vărat. Frumuseţea nu 
însemna nimic în pădure. 

Când am întrebat-o pe Alis ce trebuia să fac acum - ce 
aveam să fac cu viaţa mea de muritoare - ea ridică din 
umeri şi îmi sugeră să mă plimb prin grădini. Auzind-o, 
aproape am râs la cât de superficială mi se părea ideea, dar 
nu am spus nimic. Ar fi fost o prostie să alung posibilii aliaţi. 
Mă îndoiam că auzea la fel de bine ca Tamlin şi nu am 
întrebat-o dacă aşa era, dar... măcar plimbarea îmi dădea 
şansa de a mă obişnui cu împrejurimile - şi de a afla dacă 
există altcineva care să pledeze pentru mine în faţa lui 
Tamlin. 

Holurile erau tăcute şi goale - ciudat, pentru o 
proprietate atât de mare. 


Ei îi menţionaseră pe ceilalţi seara trecută, dar eu nu i-am 
văzut şi nu i-am auzit. O briză calmă cu parfum de... 
zambile, mi-am dat seama - doar pentru că Elain le avea în 
mica ei grădină - plutea pe holuri, aducând cu ea ciripitul 
unei păsări de stuf. O pasăre pe care acasă nu o auzeam 
vreme de luni de zile - asta dacă nu cumva nu le auzeam 
deloc. 

Eram aproape de marea scară, când am observat 
tablourile. 

leri nu îmi permisesem să mă uit la ele, dar acum, pe 
holul gol şi fără nimeni care să mă vadă... o strălucire de 
culoare în mijlocul unui fundal întunecos, care mă făcu să 
mă opresc, un exces de culoare şi o textură care mă 
obligară să rămân în faţa ramei aurite. 

Niciodată nu mai văzusem ceva asemănător. 

„Este doar o natură moartă“, spuse o parte din mine. ŞI 
aşa era: .o vază din sticlă verde, cu multe flori care se 
revărsau peste buza îngustă a acesteia, flori şi frunze de 
toate formele, mărimile şi culorile, trandafiri, lalele, zorele, 
solidago, ferigi, bujori... 

Ce talent fusese necesar să le facă să pară atât de 
naturale, să le facă mai mult decât naturale... Doar o vază 
cu flori, pe un fundal întunecat, dar, mai mult decât atât, 
florile păreau să vibreze din cauza propriilor lumini, de 
parcă ar fi sfidat umbrele adunate în jurul lor. Cât talent 
fusese necesar pentru ca vaza din sticlă să capteze acea 
lumină, să o unduiască împreună cu apa dinăuntru, ca şi 
când vaza chiar ar fi cântărit ceva deasupra piedestalului 
din piatră... Remarcabil. 

Aş fi putut să mă uit la tablou ore întregi - şi 
nenumăratele picturi de pe hol mi-ar fi ocupat întreaga zi, 
dar... grădina. Planurile. 

Totuşi, înaintând, nu puteam nega faptul că acest loc era 
mult mai... civilizat decât crezusem. Chiar liniştit, dacă aş fi 
putut să recunosc. 


Dacă Marii Spiriduşi erau într-adevăr mai buni decât mă 
făcuseră să cred legendele oamenilor şi zvonurile, atunci 
poate nu mi-ar fi fost atât de greu să o conving pe Alis de 
cât eram de nefericită. Dacă aş fi reuşit să o am de partea 
mea, să o conving că Tratatul mă neîndreptăţise cerându- 
mi o asemenea plată, poate s-ar fi interesat dacă exista 
vreo metodă prin care să mă scape de această datorie şi... 

- Tu, spuse cineva, iar eu am sărit un pas în spate. 

O siluetă masculină, impunătoare, stătea în faţa mea, în 
lumina uşii din sticlă deschise dinspre grădină. 

Tamlin. Purta acele haine de războinic care se mulau 
pentru a-i evidenția corpul musculos, iar trei cuțite simple 
se aflau acum în teci, de-a lungul cingătoarei lui - fiecare 
suficient de lung încât să pară că ar fi putut să mă spintece 
la fel de uşor ca ghearele bestiei. Părul blond era legat la 
spate, dezvăluindu-i urechile ascuţite - şi acea mască 
frumoasă şi ciudată. 

- Unde mergi tu? întrebă el destul de ursuz, încât mi se 
păru că îmi ordonă să-i răspund. 

Tu - m-am întrebat dacă îşi amintea măcar cum mă 
chema. 

Am stat o clipă, cât să-mi adun forţa în picioare ca să mă 
ridic din poziţia în care mă aflam, pe jumătate aplecată. 

- Bună dimineaţa, am spus eu hotărâtă. 

Măcar era un salut mai bun decât „Tu“. 

- Ai spus că-mi pot petrece timpul oricum doresc. Nu mi- 
am dat seama că sunt arestată la domiciliu. 

Îşi încleştă maxilarul. 

- Bineînţeles că nu eşti arestată la domiciliu. 

Mustind acele cuvinte, nu am putut să nu observ 
frumuseţea masculină a maxilarului puternic, strălucirea 
aurie a pielii lui bronzate. Probabil că era chipeş - asta dacă 
îşi scotea vreodată masca. 

Când işi dădu seama că nu aveam să-i răspund, schiţă 
ceea ce am presupus că era un zâmbet şi întrebă: 

- Vrei să-ţi arăt împrejurimile? 


- Nu, mulţumesc, am reuşit să rostesc, conştientă de 
fiecare mişcare ciudată pe care am făcut-o când am trecut 
pe lângă el. 

El veni în calea mea - atât de aproape, încât trebui să 
facă un pas înapoi. 

- Am stat în casă toată dimineaţa. Am nevoie de nişte 
aer proaspăt. 

„lar tu eşti atât de neînsemnată, încât nu-mi vei cauza 
probleme.“ 

- Mă descurc, am spus, încercând să-l evit nonşalant. Ai 
fost... suficient de generos. 

Am încercat să par serioasă. 

Nefiind obişnuit cu refuzurile, îmi zâmbi pe jumătate, nu 
la fel de plăcut. 

- Ai vreo problemă cu mine? 

- Nu, am spus eu în şoaptă şi am ieşit pe uşă. El mâărâi 
încet. 

- Nu te voi omori, Feyre. Nu îmi încalc promisiunile. 

Privind peste umăr, aproape că m-am împiedicat pe 
treptele grădinii. El stătea în capătul scărilor, la fel de solid 
şi antic precum pietrele îngălbenite ale conacului. 

- Să mă omori, nu - dar să mă răneşti? Este aceasta o 
altă chichiţă? Una pe care Lucien, sau oricine altcineva de 
aici, ar putea să o lolosească împotriva mea? 

- Ei se supun ordinului de a nu te atinge. 

- Şi, cu toate acestea, sunt încă prinsă în tărâmul tău, 
pentru că un încălcat o regulă despre care nici nu ştiam că 
există. De ce se afla prietenul tău în pădure în acea zi? 
Credeam că Tratatul vă interzice i pătrundeţi pe 
pământurile noastre. 

Mă ţintui cu privirea. Poate că mersesem prea departe, 
punând prea multe întrebări. Poate că ştia de ce Îl 
întrebasem acest lucru. 

- Acel Tratat, spuse el calm, nu ne interzice nimic, cu 
excepţia înrobirii voastre. Zidul este neplăcut. Dacă am 


vrea, am putea să îl spulberăm şi să trecem dincolo, să vă 
omorâm pe toţi. 

Sângele mi se răci. Poate că eram obligată să trăiesc în 
Prythian pentru totdeauna, dar familia mea... Am întrebat 
încet: 

- Vreţi să distrugeţi zidul? 

Mă măsură din priviri, de parcă s-ar fi întrebat dacă 
meritam efortul de a-mi explica, şi-mi spuse: 

- Nu mă interesează tărâmul muritorilor, deşi nu pot 
vorbi în numele speciei mele. 

Încă nu-mi răspunsese la întrebare. 

- Atunci, prietenul tău ce făcea acolo? 

Tamlin tăcu. Până şi modul în care respira dezvăluia o 
graţie primară şi nepământeană. 

- E o boală pe aceste tărâmuri. Peste tot în Prythian. 
Există de aproape cincizeci de ani. De aceea casa şi 
pământurile sunt atât de goale: mulţi au plecat. 

Vorbea rar, cu grijă, de parcă ar fi fost un efort să 
recunoască toate aceste lucruri în faţa unui om. 

- Boala se răspândeşte încet, dar a făcut ca magia să se 
comporte ciudat. Propriile-mi puteri s-au diminuat din 
această cauză. Aceste măşti - îşi atinse faţa - sunt 
rezultatul unui val al bolii, care a avut loc în timpul unui bal 
mascat, în urmă cu patruzeci şi nouă de ani. Nici măcar 
acum nu ni le putem da jos. 

Am clipit. Prizonierii măştilor - timp de aproape cincizeci 
de ani. Eu aş fi înnebunit, mi-aş fi jupuit pielea de pe faţă. 

- Ca bestie, nu aveai mască - şi nici prietenul tău. 

- Atât de cruntă este boala. 

Ori trăiai ca o bestie, ori purtând o mască. 

- Ce... ce fel de boală este asta? 

- Nu este o boală, nu este o pedeapsă sau o maladie. Se 
răsfrânge doar asupra magiei, asupra celor care locuiesc în 
Prythian. În ziua aceea, Andras era dincolo de zid deoarece 
eu l-am trimis să caute un leac. 

- Poate afecta oamenii? 


Stomacul mi se întoarse pe dos. 

- Va trece peste zid? 

- Da, spuse el. Există posibilitatea să afecteze muritorii 
şi teritoriul vostru. Nu ştiu mai multe. Se răspândeşte încet, 
iar specia voastră este în siguranţă, pentru moment. Nu am 
făcut niciun progres de zeci de ani - magia pare să se fi 
stabilizat, cu toate că şi-a mai pierdut din putere. 

Faptul că recunoscuse atât de multe spunea destule 
despre felul în care îşi imagina viitorul meu: nu aveam să 
mă mai întorc vreodată acasă, să întâlnesc un alt om căruia 
i-aş fi putut divulga această vulnerabilitate secretă. 

- O mercenară mi-a spus că ea crede că spiriduşii s-ar 
putea gândi să ne atace. Are vreo legătură cu asta? 

Probabil puţin surprins, schiţă un zâmbet. 

- Nu ştiu. Vorbeşti des cu mercenarii? 

Am înţepenit. 

- Vorbesc cu oricine se deranjează să-mi spună ceva util. 

El îşi îndreptă spatele şi doar promisiunea de a nu mă 
omori mă împiedică să mă retrag. Apoi, îşi roti umerii, de 
parcă şi-ar fi scuturat supărarea. 

- Capcana cu sfoară, pe care ai pus-o în camera ta, era 
pentru mine? 

Mi-am trecut zgomotos limba peste dinţi. 

- Poţi să mă condamni, dacă era? 

-  Feyre, poate că mă transform într-un animal, dar sunt 
civilizat. 

Deci, măcar îşi amintea cum mă chema. M-am uitat atent 
la mâinile lui, la vârfurile ascuţite ca nişte lame de ras ale 
ghearelor curbate, care îi ieşeau prin pielea bronzată. 

Observându-mi privirea fixă, îşi ascunse mâinile la spate 
şi rosti brusc: 

- Ne vedem la cină. 

Nu era o rugăminte, dar tot am încuviinţat când am trecut 
prin gardul viu, fără să-mi pese unde mergeam, câtă vreme 
el rămânea în urma mea. 


O boală din tărâmul lor, care le afecta magia, scurgând-o 
din ei... o vrajă nenorocită care, cândva, ar fi putut să se 
răspândească şi spre lumea oamenilor. După atâtea secole 
fără magie... am fi fost lipsiţi de apărare împotriva ei, 
împotriva oricărui lucru pe care l-ar fi putut face oamenilor. 

M-am întrebat dacă vreunul dintre Marii Spiriduşi s-ar fi 
deranjat să-i avertizeze pe oameni. 

Nu trecu mult până să aflu răspunsul. 


CAPITOLUL 8 


M-am prefăcut a hoinări prin grădinile frumoase şi 
liniştite, însemnând în minte cărările şi ascunzătorile bune, 
în caz că aş fi avut vreodată nevoie de ele. Îmi luase 
armele, iar eu nu eram destul de proastă încât să sper că 
aveam să găsesc pe acolo un frasin, din care să-mi fac 
altele. Centura lui era însă plină de cuțite - trebuia să aibă 
un arsenal pe undeva, pe moşie. lar dacă nu, dacă găseam 
o altă armă, atunci, de nevoie, aş fi furat-o. Doar ca să fiu 
sigură. 

În urma inspecției atente din seara precedentă, am aflat 
o fereastră care nu era încuiată. Nu mi-ar fi fost greu să mă 
strecor afară şi să cobor pe butucii de glicină - mă 
căţărasem în destui copaci încât să nu mă deranjeze 
înălţimea. Nu că aş fi plănuit să evadez, dar cel puţin, era 
bine de ştiut, asta dacă aş fi fost destul de disperată să risc 
aşa ceva. 

Nu puneam la îndoială spusele lui Tamlin, cum că restul 
Prythianului era periculos pentru un om - şi, dacă într- 
adevăr aceste tărâmuri erau bolnave deocamdată, îmi era 
bine aici. 


Dar nu voiam - nu puteam - pur şi simplu... să accept că 
aveam a rămân acolo pentru totdeauna, chiar dacă familia 
mea era în grija cuiva, nu fără să încerc să găsesc pe cineva 
care să-mi susţină cererea înaintea lui Tamlin. 

„Deşi Lucien ar putea să o facă dacă l-ar enerva cineva, 
dacă ai avea curajul să o faci", îmi spusese Alis cu o zi 
înainte. 

Mergând, mi-am ros unghiile ascuţite, gândindu-mă la 
fiecare plan posibil şi la pericole. Nu mă pricepusem 
niciodată să vorbesc prea bine, nu învăţasem niciodată 
războiul social pe care surorile şi mama mea îl stăpâneau, 
dar mă descurcam binişor când vindeam blănuri la piaţa din 
sat. 

Aşadar, poate trebuia să-l caut pe emisarul lui Tamlin, 
chiar dacă mă detesta. În mod clar, nu voia să locuiesc 
acolo - sugerându-i să mă omoare. Poate că ar fi fost 
nerăbdător să mă trimită înapoi, să-l convingă pe Tamlin să 
găsească o altă cale de a respecta Tratatul, dacă una ca 
asta există. 

M-am aşezat pe o bancă dintr-un chioşc acoperit cu 
degetariţă, când sunetul paşilor pe prundişul mişcător 
umplu aerul. Două perechi de picioare uşoare şi rapide. M- 
am îndreptat de spate, uitându-mă în direcţia din care 
venisem, dar cărarea era goală. 

Am zăbovit la marginea unui câmp deschis, cu flori de 
piciorul-cocoşului. Câmpul, în nuanţe vii de verde şi galben, 
era gol. În spatele meu se ivi un măr pădureţ, noduros, 
complet înflorit, ale cărui petale cădeau pe banca umbrită 
pe care voiam să mă aşez. O briză făcu ramurile să 
foşnească, împrăştiind o cascadă de petale albe. Ca nişte 
fulgi. 

Am continuat să explorez grădina, câmpul, cu grijă, 
privind şi ascultând atent orice sunet scos de acele două 
perechi de picioare. Nu era nimic în copac sau în spatele 
acestuia. Am simţit o furnicătură pe şira spinării. 


Petrecusem destul timp în pădure încât să am încredere în 
instinctele mele. 

Cineva stătea în spatele meu - poate că erau două 
persoane. O adulmecare uşoară şi un chicotit ascuns se 
auziră în apropiere, iar inima îmi ajunse în gât. Am aruncat 
cu grijă o privire peste umăr, dar nu am văzut decât o 
lumină argintie pâlpâind în colţul câmpului meu vizual. 

Trebuia să mă întorc. Trebuia să o înfrunt. 

Prundişul scârţâi mai aproape. Sclipirea din colţul ochiului 
se mări - separându-se în două figuri mici - nu mai înalte de 
talia mea. Mi-am strâns pumnii. 

- Feyre! 

Vocea lui Alis străbătu grădina, iar eu am tresărit când 
mă strigă din nou. 

- Feyre, prânzul! strigă ea. 

M-am răsucit, gata să ţip, avertizând-o că în spatele meu 
se aflau două siluete, dar fiinţele strălucitoare dispăruseră 
împreună cu adulmecările şi chicotelile lor, iar eu m-am 
trezit în faţa unei statui mâncate de vreme, reprezentând 
doi miei care săreau veseli. Mi-am frecat gâtul. 

Alis mă strigă din nou, iar eu am respirat adânc şi m-am 
întors la conac. Trecând prin gardul viu, întorcându-mă cu 
grijă pe aceeaşi cale, nu am putut însă să scap de 
sentimentul că eram urmărită de cineva curios şi dornic 
dejoacă. 


+ 


În acea seară, la cină, am furat un cuţit. Doar ca să am 
ceva - orice - care să mă apere. 

Se dovedi că acea cină fu singura masă la care am fost 
invitată, ceea ce era în regulă. Trei mese pe zi cu Tamlin şi 
Lucien ar fi lost un chin. Puteam să îndur să stau o oră la 
masa lor luxoasă, dacă asta îi făcea să creadă că eram 
docilă şi că nu plănuiam să-mi schimb soarta. 


Câtă vreme Lucien îi povesti lui Tamlin despre un defect 
al ochiul său magic, sculptat, care, într-adevăr, îi permitea 
să vadă, am strecurat cuțitul în mâneca tunicii. Inima îmi 
bătu atât de repede, încât am crezut că au auzit-o, dar 
Lucien continuă, iar Tamlin îşi concentră atenţia asupra 
curteanului său. 

Cred că ar fi trebuit să-i compătimesc pentru măştile pe 
care erau forţaţi să le poarte, pentru boala care le infectase 
magia şi oamenii. 

Dar cu cât interacţionam mai puţin cu ei, cu atât era mai 
bine, mai ales când Lucien părea să găsească orice 
spuneam ca fiind omenesc amuzant şi needucat. Nu mi-ar fi 
folosit dacă aş fi ţipat la el. Să-i intru în graţii avea să fie o 
luptă grea doar pentru faptul că eu eram în viaţă, iar 
prietenul lui, nu. Trebuia să am de-a face singură cu el, 
altfel riscam să-i trezesc prea repede suspiciunea lui 
Tamlin. 

Când mâncam cât de mult puteam fără să mi se facă rău, 
îi studiam. Părul roşu al lui Lucien strălucea în lumina 
focului, iar nestematele de la garda săbiei sale scânteiau - 
lama foarte diferit împodobită faţă de centura pentru cuțite 
pe care Tamlin încă o purta de-a curmezişul pieptului. Dar 
aici nu aveai cu cine să te lupţi cu sabia. Şi, în vreme ce 
sabia era incrustată cu pietre preţioase şi filigran, era destul 
de mare încât să nu fie doar un obiect de decor. Poate că 
avea legătură cu acele fiinţe invizibile din grădină. Poate că 
îşi pierduse ochiul şi căpătase acea cicatrice în luptă. 
Gândul acesta îmi îngheţă sângele. 

Alis îmi spusese că eram în siguranţă în casă, dar mă 
avertizase să fiu atentă. Ce s-ar fi putut ascunde în afara 
casei - sau cine ar fi putut să-mi folosească simţurile umane 
împotriva mea? Cât de departe mergea ordinul lui Tamlin 
de a nu fi rănită sau omorâtă? Ce fel de autoritate avea? 

Lucien făcu o pauză, rânjind spre mine, ceea ce îi urâţi şi 
mai mult cicatricea. 


- Îmi admirai sabia sau doar te gândeai cum să mă 
omori, Feyre? 

- Bineînţeles că nu, am spus eu şoptit şi m-am uitat la 
Tamlin. 

Petele aurii din ochi lui străluciră, chiar şi din celălalt 
capăt al mesei. Inima îmi bătu foarte repede. Mă auzise 
cumva luând cuțitul, auzise sunetul metalului pe lemn? M- 
am forţat să mă uit din nou la Lucien. 

Rânjetul lui inert şi hain încă îi atârna pe chip. Să mă port 
civilizat, să fiu cuminte, poate să-l câştig de partea mea... 
puteam să fac asta. 

Tamlin rupse tăcerea. 

- Lui Feyre îi place să vâneze. 

- Nu îmi place să vânez. 

Poate că ar fi trebuit să folosesc un ton mai politicos, dar 
am continuat: 

- Vânez de nevoie. Cum de ai ştiut asta? 

Privirea fixă a lui Tamlin era goală; mă evalua. 

- Aveai un arc şi săgeți în... casă. 

M -am întrebat dacă era să spună „cocioabă”. 

- Când am văzut mâinile tatălui tău, mi-am dat seama că 
nu el era cel care le folosea. 

Gesticulă spre mâinile mele, pline de bătături şi cicatrice. 

- l-ai spus despre raţii şi banii de pe blănuri. Spiridugşii 
pot fi multe lucruri, dar nu suntem proşti. Nu cred că 
legendele voastre ridicole pretind şi asta. 

Deşi cuvintele urâte ale copiilor din sat, care vorbeau 
despre cum sărăcise tatăl meu, nu mă afectaseră niciodată, 
Elain venea adesea plângând acasă, iar Nesta, înţepată şi 
răutăcioasă. Ridicolă, nesemnificativă - aşa mă vedeau 
Tamlin şi ceilalţi. Nu ar fi trebuit să mă afecteze - ar fi 
trebuit să am mai multă mândrie. Dar aceşti spiriduşi 
nemuritori şi lipsiţi de griji, cu atât de multă mâncare încât 
ar fi putut să ne hrănească pe toţi din satul nostru timp de 
un an, îmi spulberaseră, cumva, mândria în doar câteva 
zile. 


M-am holbat la firimiturile de pâine şi la urmele de sos din 
farfuria mea din aur. Dacă aş fi fost acasă, aş fi lins farfuria, 
disperată după încă puţină hrană. lar în ceea ce privea 
farfuriile... aş fi putut cumpăra doi cai, un plug şi un teren 
doar cu una dintre ele. 

Opulenţa locului mă dezgusta la fel de mult ca modul 
rapid în care mă adaptasem la aceasta. 

Lucien îşi drese vocea. 

- Câţi ani ai? 

- Nouăsprezece. Plăcut, civilizat... 

- Atât de tânără şi atât de serioasă! Şi deja o asasină 
iscusită, exclamă Lucien! 

Mi-am strâns pumnii, dar am respirat adânc. Docilă, 
neameninţătoare, blândă... Aveam de gând să respect 
promisiunea făcută mamei. Grija pe care o avea Tamlin faţă 
de familia mea nu era aceeaşi cu grija mea pentru ei. Acel 
vis mărunt şi sălbatic putea încă deveni realitate: surorile 
mele, măritate şi cu o situaţie bună, plecate, şi o viaţă 
întreagă împreună cu tatăl meu, cu destulă mâncare pentru 
amândoi şi poate suficient timp cât să pictez puţin - sau să 
aflu ce îmi doream eu. Putea încă să prindă viaţă - poate 
într-un ţinut îndepărtat - dacă aveam să scap vreodată de 
această învoială şi având permisiunea de a pleca. Puteam 
încă să mă agăţ de acea fărâmă de vis, deşi, cel mai 
probabil, aceşti Mari Spiriduşi ar fi râs la cât de tipic 
omenesc era să gândesc atât de mărunt, să vreau atât de 
puţin. 

Cu toate acestea, fiecare mică informaţie mi-ar fi putut fi 
de folos şi, dacă mi-aş fi arătat interesul pentru ei, poate că 
s-ar fi apropiat de mine. Ce era asta, dacă nu o altă 
capcană din pădure? Aşadar, i-am întrebat: 

- Deci, asta faceţi voi cu vieţile voastre? Cruţaţi oamenii 
în faţa Tratatului şi mâncaţi bine? 

M-am uitat la centura lui Tamlin, la hainele de războinic, 
la sabia lui Lucien. 

Lucien rânji. 


- Pe deasupra, dansăm cu spiritele sub lună plină şi 
răpim copiii oamenilor din leagăne, ca să-i înlocuim cu 
alţii... 

- Nu... îl întrerupse Tamlin, cu o voce profundă, dar 
calmă, mama ta nu ţi-a spus nimic despre noi? 

Am împuns masa cu degetul arătător, înfigându-mi 
unghiile scurte în lemn. 

- Mama nu a avut timp să-mi spună poveşti. 

Măcar acea parte a trecutului meu puteam să le-o 
dezvălui. 

Pentru prima dată, Lucien nu râse. După o pauză mai 
degrabă nefirească, Tamlin mă întrebă: 

- Cum a murit? 

Când mi-am ridicat sprâncenele, el adăugă, mai blând: 

- Nu am văzut nici urmă de femeie în vârstă în casa ta. 

Prădător sau nu, nu aveam nevoie de mila lui. Totuşi, am 
spus: 

- Detifos. Când aveam opt ani. 

M-am ridicat de pe scaun ca să plec. 

- Feyre, spuse Tamlin, şi m-am întors pe jumătate. 

Un muşchi din obraz i se încordă. 

Lucien se uită la noi, mişcându-şi ochiul metalic, dar nu 
spuse nimic. Apoi, Tamlin scutură din cap, cu o mişcare mai 
degrabă animalică, şi murmură: 

- Îmi pare rău pentru pierderea ta. 

Întorcându-mă şi plecând, am încercat să nu mă strâmb. 
Nu voiam şi nu aveam nevoie de condoleanţele lui - nu 
pentru mama mea, fiindcă îmi lipsise atât de multă vreme. 
Preferam ca Tamlin să mă considere nepoliticoasă, 
necivilizată şi nedemnă de grija şi atenţia lui. 

Mai degrabă l-aş fi convins pe Lucien să vorbească pentru 
mine cu Tamlin - şi asta curând, înainte să apară oricare 
dintre ceilalţi pe care îi menţionaseră sau înainte ca boala 
asta a lor să se răspândească. A doua zi, atunci aveam să-i 
vorbesc, să-l testez puţin. 


În camera mea, am găsit o mică tolbă în dulap, pe care 
am umplut-o cu haine de schimb şi în care am pus cuțitul 
furat. Era o lamă jalnică, dar un tacâm era mai bun decât 
nimic. Asta doar în cazul în care urma să mi se permită 
vreodată să plec - şi trebuia să plec imediat. 

O măsură de precauţie. 


CAPITOLUL 9 


În dimineaţa următoare, când Alis şi cealaltă servitoare 
îmi pregăteau baia, m-am gândit la planul meu. Tamlin 
spusese că el şi Lucien aveau diverse obligaţii şi, în afară de 
faptul că, în urmă cu o zi, dădusem peste el în casă, nu-i 
văzusem prin preajmă. Deci, să-l găsesc pe Lucien - singur 
- era primul punct de pe ordinea de zi. 

O întrebare aruncată ca din întâmplare lui Alis o făcu să- 
mi spună că ea credea că, astăzi, Lucien patrula la graniţă - 
şi că trebuie că era la grajduri, pregătindu-se de plecare. De 
îndată ce m-am îmbrăcat, imediat ce servitoarele plecară, 
am ieşit în grabă din cameră, rugându-mă să nu fi fost prea 
târziu să-l prind singur. 

Eram la jumătatea grădinii, îndreptându-mă spre un grup 
de clădiri pe care le văzusem cu o zi înainte, când Tamlin 
rosti în spatele meu: 

- Nicio capcană astăzi? 

Am îngheţat instantaneu şi m-am uitat peste umăr. Se 
afla la câţiva metri distanţă. 

Cum de se strecurase într-o aşa linişte pe prundiş? Era 
ceva specific spiriduşilor, fără îndoială. Mi-am calmat pulsul 
şi mintea şi i-am spus, pe cât de politicos am putut: 

- Aizis că sunt în siguranţă aici. Aşadar, te-am ascultat. 


Îşi miji puţin ochii, dar afişă ceea ce am presupus că era o 
încercare de a zâmbi cât mai plăcut. 

- Ce aveam de făcut de dimineaţă s-a amânat, rosti el. 

Într-adevăr, nu mai avea nici tunica obişnuită şi nici 
centura, iar mânecile cămăşii lui albe erau suflecate până la 
coate, dezvăluindu-i braţele bronzate şi musculoase. 

- Dacă vrei să faci un tur al împrejurimilor... dacă te 
interesează noua ta... reşedinţă, pot să te conduc. 

Din nou, acel efort de a fi serviabil, chiar dacă fiecare 
cuvânt părea să-i provoace suferinţă. Poate că, în cele din 
urmă, Lucien ar fi putut să-l influenţeze. Şi, până atunci, cât 
de departe aş fi putut merge, dacă depunea un efort atât de 
mare încât să-şi oblige curtenii să jure că nu aveau să mă 
rănească, să mă apere de Tratat? l-am zâmbit prietenos şi i- 
am spus: 

- Aş prefera să-mi petrec ziua singură, cred. Dar 
mulţumesc pentru propunere. 

El se încordă. 

- Dar... 

- Nu, mulţumesc, l-am întrerupt eu, minunându-mă puţin 
de îndrăzneala mea. 

Trebuia însă să-l prind singur pe Lucien, trebuia să-l 
testez. Poate că deja plecase. 

Tamlin îşi strânse pumnii, de parcă s-ar fi luptat să nu-şi 
scoată ghearele. Dar nu mă mustră, nu făcu altceva în afară 
de a se întoarce în casă, fără să mai spună nimic. 

Aş fi putut fi intrigată dacă nu aş fi plănuit să plec, în cele 
din urmă, din acest loc. Destul de curând, dacă aveam 
noroc, Tamlin nu mai avea să fie problema mea. M-am 
grăbit spre grajduri, ascunzând informaţia. Poate că, într-o 
zi, dacă m-ar fi eliberat vreodată, dacă ar fi existat un 
ocean şi ani de zile între noi, m-aş fi gândit retrospectiv şi 
m-aş fi întrebat de ce se deranjase. 

Am încercat să nu par prea nerăbdătoare şi să nu gâfâi 
prea tare când am ajuns, în sfârşit, la frumoasele grajduri 
vopsite. Nu mă miră faptul că băieţii de la grajduri purtau 


toţi măşti care semănau cu un cal. De ei mi-a fost puţin milă 
pentru ceea ce le făcuse boala, pentru măştile ridicole pe 
care trebuiau să le poarte acum, până când cineva şi-ar fi 
dat seama cum să anuleze magia care le ţinea legate de 
feţele lor. Dar niciunul dintre ajutoarele de la grajduri nu se 
uită la mine - fie pentru că nu meritam efortul, fie pentru că 
şi ei mă de testau pentru că îl omorâsem pe Andras. 

Încercarea de a părea neinteresată luă sfârşit când, în 
cele din urmă, l-am găsit pe Lucien călare pe un cal negru, 
rânjindu-mi cu dinţii lui prea albi. 

- Bună dimineaţa, Feyre. 

Am încercat să-mi ascund rigiditatea umerilor şi să 
zâmbesc. 

- Te plimbi sau doar reconsideri oferta lui Tam, de a trăi 
împreună cu noi? 

Am încercat să-mi aduc aminte cuvintele pe care le 
născocisem mai devreme, cele prin care să-l câştig de 
partea mea, dar el râse - şi nu într-un mod plăcut. 

- Vino acum. Astăzi trebuie să patrulez în pădurea din 
sud şi sunt curios în ceea ce priveşte... abilităţile pe care le- 
ai folosit ca să-mi dobori prietenul, fie că a fost sau nu un 
accident. A trecut ceva vreme de când nu am mai întâlnit 
un om, ca să nu mai spun de un ucigaş de spiriduşi. Vino cu 
mine la vânătoare! 

Perfect - cel puţin această parte decursese bine, chiar 
dacă părea la fel de încântătoare ca înfruntarea unui urs în 
propriul  bârlog. Totuşi, nu puteam să par prea 
nerăbdătoare. Aşadar, am păşit într-o parte, ca să-l las pe 
băiatul de la grajduri să treacă. El se mişcă grațios, la fel ca 
toţi cei de aici. Nici el nu se uită la mine - nu ştiam ce 
părere avea despre prezenţa unui asasin de spiriduşi în 
grajdul lui. 

Modul în care vânam eu nu îmi permitea să călăresc. 
Metoda mea consta în urmărirea atentă şi în plasarea 
capcanelor. Nu ştiam cum să vânez călare pe cal. Lucien 


acceptă o tolbă cu săgeți de la băiatul care se întorsese din 
grajd, dând din cap în semn de mulţumire. 

Îmi zâmbi într-un fel care nu se reflectă nici în ochiul lui 
metalic, nici în cel roşiatic. 

- Nicio săgeată din frasin astăzi, din nefericire. 

Mi-am încleştat maxilarul ca să mă abţin să-i dau o 
replică. 

Tamlin îşi dăduse cuvântul că nimeni nu avea să se 
atingă de mine, şi cum spiriduşii nu puteau minţi, am 
presupus că eram în siguranţă alături de Lucien - într-o 
oarecare măsură. Dar, de vreme ce nu-i era permis să mă 
rănească, nu am înţeles de ce mă invitase să merg cu el; 
poate doar ca să-şi bată joc de mine în fel şi chip. Probabil 
că era cu adevărat plictisit. Cu atât mai bine pentru mine. 

Aşa că am ridicat din umeri. 

- Ei bine... cred că sunt deja îmbrăcată pentru 
vânătoare. 

- Perfect, spuse Lucien, ochiul metalic strălucindu-i în 
lumina soarelui care pătrundea prin uşile deschise ale 
grajdului. 

M-am rugat ca Tamlin să nu intre, să nu hotărască să facă 
o plimbare de unul singur şi să ne surprindă aici. 

- Să mergem, atunci, am spus eu, iar Lucien făcu semn 
să mi se pregătească un cal. 

Cât am aşteptat, m-am sprijinit de peretele din lemn, 
supraveghind uşa ca să-l zăresc pe Tamlin, şi i-am răspuns 
amabil la remarcile despre vreme. 

Din fericire, în scurtă vreme mă aflam călare pe o iapă 
albă, călărind cu Lucien prin pădurea însufleţită de 
primăvară, dincolo de grădini. Pe cărarea lată, am păstrat o 
distanţă apreciabilă faţă de spiriduşul cu mască de vulpe, în 
speranţa că ochiul său nu putea să vadă prin ceafă. 

Am alungat acest gând, care nu-mi pica bine, împreună 
cu acea parte din mine care se minuna de felul în care 
soarele lumina frunzele şi de mănunchiurile de flori de 
şofran care creşteau ca nişte străluciri de un purpuriu viu, 


pe fundalul în culori de maro şi verde. Acelea erau lucruri 
inutile planurilor mele, detalii neimportante care blocau 
orice altceva: forma şi înclinarea potecii, copacii în care 
puteam să mă caţăr, sunetul surselor de apă din apropiere. 
Acele lucruri m-ar fi putut ajuta să supraviețuiesc, dacă aş fi 
avut vreodată nevoie de ele. Dar, ca şi restul terenurilor, 
pădurea era complet goală. Nici urmă de spiriduşi, niciun 
Mare Spiriduş rătăcitor. Foarte potrivit pentru mine. 

- Ei bine, cu siguranţă ai liniştea necesară vânătorii, 
spuse Lucien, rămânând în urmă pentru a călări lângă mine. 

Mai bine aşa, decât să par prea nerăbdătoare şi prea 
prietenoasă, trebuia să-l las pe el să vină la mine. 

Am ajustat greutatea curelei tolbei pe care o purtam de-a 
curmezişul pieptului, apoi mi-am trecut un deget de-a 
lungul curbei netede a arcului din lemn de tisă din poala 
mea. Arcul era mai mare decât cel pe care îl foloseam 
acasă, săgețile mai grele şi vârfurile lor mai groase. Probabil 
că aş fi ratat orice ţintă până când m-aş fi obişnuit cu 
greutatea şi echilibrul arcului. 

In urmă cu vreo cinci ani, am luat ultimii bani ai tatălui 
meu, din fosta noastră avere, ca să-mi cumpăr un arc şi 
săgeți. De atunci, am alocat lunar o mică sumă pentru a-mi 
procura săgeți şi coarde de rezervă. 

- Ei bine? insistă Lucien. Niciun vânat de aici nu e destul 
de bun pentru tine ca să-l omori? Am trecut pe lângă 
destule veveriţe şi păsări. 

Bolta de deasupra arunca umbre pe masca lui de vulpe - 
lumină, umbră şi metal strălucitor. 

- Se pare că ai suficientă mâncare pe masă, nu trebuie 
să o mai înmulţesc şi eu, mai ales când rămân mereu multe 
resturi. 

Mă îndoiam că o veveriţă ar fi fost suficient de bună 
pentru masa lor. 

Lucien pufni, dar nu mai spuse nimic altceva când am 
trecut pe sub liliacul înflorit, ale cărui conuri purpurii erau 
suficient de aplecate încât să-mi atingă obrazul, ca nişte 


degete catifelate şi reci. Parfumul dulce şi proaspăt îmi 
rămase în nări chiar şi după ce am mers mai departe. 
„Inutil”, mi-am spus eu. Deşi... tufişul des de dincolo ar fi 
putut fi o ascunzătoare bună, la nevoie. 

- Ai spus că eşti emisarul lui Tamlin, am îndrăznit să 
rostesc. Emisarii patrulează de obicei terenul? 

O întrebare normală şi dezinteresată. 

Lucien ţâţâi. 

- Sunt emisarul lui Tamlin în situaţii oficiale, dar aceasta 
era ruta lui Andras. Aşadar, cineva trebuia să-i ia locul. 

Am înghiţit în sec. Andras avea aici un loc şi prieteni - nu 
era doar un spiriduş necunoscut şi neînsemnat. Fără 
îndoială, i se simţea mai mult lipsa decât mie. 

- Îmi... pare rău, am spus - şi vorbeam serios. Nu am 
ştiut ce... ce însemna pentru voi toţi. 

Lucien ridică din umeri. 

- Tamlin a spus acelaşi lucru, fapt pentru care te-a adus 
aici. Sau poate că arătai atât de jalnic în acele zdrenţe, 
încât i s-a făcut milă de tine. 

- Nu aş fi venit cu tine dacă aş fi ştiut că vei folosi 
această plimbare ca pe un pretext de a mă insulta. 

Alis îmi spusese că Lucien avea nevoie de cineva care să 
îl înfrunte. Destul de simplu. 

Lucien pufni. 

- Îmi cer scuze, Feyre. 

Poate că l-aş fi făcut mincinos, dacă nu aş fi ştiut că nu 
poate minţi. Ceea ce însemna că scuza... era sinceră? Nu 
puteam să-mi dau seama. 

- Deci, spuse el, când vei începe să încerci să mă 
convingi să îl rog pe Tamlin să găsească o cale de a te 
elibera de regulile Tratatului? 

Am încercat să nu tresar. 

- Poftim? 

- De asta ai fost de acord să vii aici, nu-i aşa? De ceai 
apărut la grajduri exact când eram pe cale să plec? 

Îmi aruncă o privire piezişă cu ochiul lui roşiatic. 


- Sincer, sunt impresionat - şi flatat - că tu crezi că aş 
putea să-l conving pe Tamlin. 

Nu mi-aş fi arătat toate cărţile din mână, nu încă. 

- Despre ce vorbeşti... 

Capul lui ridicat fu un răspuns suficient. Chicoti şi spuse: 

- Înainte să-ţi risipeşti una dintre preţioasele tale 
răsuflări umane, dă-mi voie să-ţi explic două lucruri. Unu: 
dacă aş fi avut de ales, ai fi dispărut, deci nu ai fi avut cum 
să mă convingi. Doi: Nu am de ales, deoarece nu există o 
alternativă la cerinţele Tratatului. Nu există nicio altă 
portiţă de scăpare. 

- Dar... dar trebuie să existe ceva... 

- Îţi admir curajul, Feyre, cu adevărat. Sau, poate, 
prostia. Dar, deoarece Tam nu te va sfâşia, aceasta fiind 
prima mea opţiune, eşti blocată aici. Asta dacă nu vrei să te 
descurci de una singură prin Prythian, ceea ce - mă măsură 
din priviri - nu te-aş sfătui. 

Nu - nu, nu aş putea... să rămân aici. Pentru totdeauna. 
Până la moarte. Poate... poate exista cumva o altă cale sau 
cineva care ar fi putut găsi o scăpare. Mi-am stăpânit 
respiraţia neuniformă,  alungând gândurile care mă 
înspăimântau. 

- O încercare curajoasă, spuse Lucien, rânjind. 

Nu m-am deranjat să-mi ascund privirea aruncată în 
direcţia lui. 

Am mers în linişte şi, în afară de câteva păsări şi veverite, 
nu am văzut nimic - nu am auzit nimic - neobişnuit. După 
câteva minute, îmi  liniştisem suficient gândurile 
dezordonate încât să spun: 

- Unde sunt restul curtenilor lui Tamlin? Au plecat într- 
adevăr toţi din cauza acelei boli magice? 

- De unde ştii despre asta? 

Mă întrebă atât de încet, încât mi-am dat seama că el 
credea că mă referisem la altceva. 

Nu am afişat nicio emotie. 


- O moşie obişnuită are emisari? Servitorii pălăvrăgesc. 
Nu de aceea i-aţi pus să poarte măşti-păsări la acea 
petrecere? 

Lucien se încruntă, iar cicatricea i se întinse. 

- In seara aceea, fiecare a ales ce să poarte, în cinstea 
talentului luiTamlin de a se transforma. Chiar şi servitorii. 
Dar acum, dacă am avea de ales, le-am da jos cu mâinile 
goale, spuse el, trăgând de propria mască. Nu se mişcă. 

- Ce s-a întâmplat cu magia, de s-a manifestat aşa? 

Lucien râse amar. 

- Ceva a venit din fundul ladului, spuse el, apoi se uită de 
jur împrejur şi înjură. Nu ar fi trebuit să spun asta. Dacă ea 
ar afla... 

- Cine? 

Culoare se prelinse de pe pielea lui atinsă de soare. Îşi 
trecu o mână prin păr. 

- Nu contează, rosti el şi respiră adânc. Cu cât ştii mai 
puţine, cu atât mai bine. Poate că pe Tam nu-l deranjează 
să-ţi spună despre boală, dar eu nu aş spune asta atât de 
uşor unui om care ar vinde informaţia celui care oferă mai 
mult. 

M-am supărat, dar puţinele informaţii pe care mi le 
împărtăşise străluceau ca pietrele preţioase. O „ea“ care îl 
speriase pe Lucien destul de mult încât să se îngrijoreze... 
să se teamă că ar fi putut fi ascultat, spionat şi urmărit de 
cineva. Chiar şi aici. Am privit cu atenţie umbrele dintre 
copaci, dar nu am văzut nimic. 

Prythian era condus de şapte Mari Lorzi - poate ea era 
cea care conducea acest teritoriu; dacă nu era un Mare 
Lord, atunci era o Mare Doamnă, asta dacă acest lucru era 
posibil. 

- Câţi ani ai? l-am întrebat eu, sperând că va continua să- 
mi divulge tot mai multe informaţii. 

- Mulți, răspunse el. 

Scrută tufişurile, dar eu aveam sentimentul că nu se uita 
după vânat. Umerii lui erau prea încordaţi. 


- Ce fel de puteri ai? Te poţi transforma, ca Tamlin? 

El oftă, privind către cer înainte de a mă studia cu grijă, 
mijind acel ochi metalic cu o concentrare descurajată. 

-  Încerci să-mi afli slăbiciunile, ca să poţi... 

M-am încruntat la el. 

- Bine. Nu, nu mă pot transforma. Doar Tam poate face 
asta. 

- Dar prietenul tău a apărut în formă de lup. Sau poate că 
asta nu era... 

- Nu, nu. Andras era şi el Mare Spiriduş. Tam ne poate 
transforma în altceva, dacă trebuie. Totuşi, o face doar 
pentru santinele. Când Andras a trecut dincolo de zid, Tam 
l-a transformat într-un lup - ca să nu fie reperat ca spiriduş, 
deşi mărimea lui era un indiciu suficient de limpede. 

Un fior - atât de violent, încât nu mi-am dat seama că 
privirea roşie ca focul a lui Lucien era îndreptată spre mine 
- mă trecu pe şira spinării. Nu am avut curajul să întreb 
dacă Tamlin m-ar fi putut transforma în altceva. 

- În orice caz, continuă Lucien, Marii Spiriduşi nu au 
anumite puteri, la fel ca spiriduşii mai mici. Nu am o 
afinitate nativă, dacă asta mă întrebi. Nu extermin tot ce 
întâlnesc în cale, nu atrag muritorii spre ape ca să-i omor şi 
nici nu răspund la orice întrebare, dacă mă prinzi. Noi 
existăm doar pentru a conduce. 

M-am întors în altă direcţie, ca să nu vadă că-mi dădusem 
ochii peste cap. 

- Presupun că, dacă aş fi fost una dintre voi, aş fi fost un 
spiriduş obişnuit, nu un Mare Spiriduş? Un spiriduş inferior, 
ca Alis, aşteptând să te servesc? 

El nu răspunse, ceea ce însemna că răspunsul era „da“. 
Cu o asemenea aroganță, nu era de mirare că Lucien îmi 
considera respingătoare prezenţa ca înlocuitor al prietenului 
său. Şi, de vreme ce, probabil, avea să mă deteste veşnic, 
deoarece îmi stricase planurile înainte de a începe, l-am 
întrebat: 

- Cum de te-ai ales cu acea cicatrice? 


Se încruntă. 

- Nu am tăcut când ar fi trebuit şi am fost pedepsit 
pentru asta. 

- Tamlin ţi-a făcut asta? 

- La naiba, nu. El nu era acolo. Dar m-a înlocuit, după 
aceea. 

Mai multe răspunsuri-care-nu-erau-răspunsuri. 

Deci, există spiriduşi care chiar răspund la orice întrebare 
- dacă îi prinzi? 

Poate că ei ştiau cum să mă scape de termenii Tratatului. 

- Da, spuse el, ferm. Spiriduşii Suriei. Dar sunt bătrâni, 
răi, şi nu şi nu merită să rişti să ieşi ca să îi cauţi. Şi, dacă 
eşti destul de proastă încât să continui să pari atât de 
intrigată, voi deveni suspicios şi îi voi pune lui Tam să te 
ţină în arest la domiciliu. Deşi cred că ai merita, dacă ai fi 
într-adevăr atât de proastă să cauţi un astfel de spiriduş. 

Dacă era atât de îngrijorat, atunci asta însemna că se 
ascundeau prin apropiere. Lucien îşi întoarse rapid capul 
spre dreapta, ascultând, ochii lucindu-i uşor. Părul de pe 
ceafa mi se ridică. Mi-am încordat imediat arcul, 
îndreptându-l în direcţia în care Lucien privea atent. 

- Lasă arcul, şopti el pe un ton grav şi aspru. Lasă 
nenorocitul de arc şi uită-te înainte. 

Am făcut aşa cum mi-a spus, iar părul de pe mâini mi se 
ridică în momentul în care ceva foşni în tufiş. 

- Nu reacţiona, spuse Lucien, concentrându-şi şi el 
privirea înainte, în vreme ce ochiul metalic nu se mai roti şi 
nu mai scoase niciun zgomot. Indiferent de ceea ce simţi 
sau vezi, să nu reacţionezi, să nu te uiţi. Priveşte fix înainte. 

Am început să tremur, strângând hăţurile în mâinile-mi 
transpirate. Aş fi putut să mă întreb dacă era vreun fel de 
glumă oribilă, dar faţa lui Lucien devenise foarte, foarte 
palidă. Caii noştri îşi lipiră urechile de cap, dar continuară să 
meargă, de parcă ar fi înţeles şi ei ordinul lui Lucien. 

Apoi, am simţit efectul. 


CAPITOLUL 10 


Sângele îmi îngheţă în vine când o răceală se strecură în 
apropiere. Nu vedeam nimic, doar un tremur uşor în colţul 
ochiului, dar calul înţepeni sub mine. Mi-am fixat privirea în 
gol. Chiar şi pădurea, liniştitoare şi primăvăratică, părea să 
se retragă, să se veştejească şi să îngheţe. 

Fiinţa rece trecu tăcută pe lângă noi, înconjurându-ne. Nu 
vedeam nimic, dar o simţeam. Şi, în memoria mea, o voce 
antică şi seacă şopti: 

Îți voi măcina oasele între gheare; îţi voi bea măduva; mă 
voi înfrupta din carnea ta. Sunt cea de care te temi, sunt 
cea care te îngrozeşte... Uită-te la mine. Uită-te la mine. 

Am încercam să înghit, dar nu am reuşit. Am continuat să 
privesc bolta, copacii, orice altceva în afară de masa rece 
care se rotea continuu în jurul nostru. 

Vită-te la mine. 

Voiam să mă uit - trebuia să văd ce era. 

Uită-te la mine. 

Am fixat cu privirea trunchiul aspru al unui ulm aflat în 
depărtare, gândindu-mă la lucruri plăcute, precum pâinea 
fierbinte şi burţile pline... 

Îmi voi umple stomacul cu tine. Te voi devora. Uită-te la 
mine. 

Un cer de noapte senin şi înstelat, liniştit, scânteietor şi 
nesfârşit. Răsăritul de vară. O baie răcoritoare într-o baltă 
din pădure. Întâlnirile cu Isaac, când mă pierdeam o oră sau 
două în corpul lui, în respiraţiile noastre împărtăşite. 

Era peste tot în jurul nostru, atât de rece, încât îmi 
clănţăneau dinţii. Vită-te la mine. 

M-am uitat fix la acel trunchi de copac, tot mai apropiat, 
fără să îndrăznesc să clipesc. Ochii, care mă dureau, se 


umplură de lacrimi pe care le-am lăsat să cadă, refuzând să 
recunosc fiinţa care pândea în jurul nostru. 

Vită-te la mine. 

Şi, chiar când am crezut că aveam să o fac, când ochii mă 
durură foarte mult pentru că nu mă uitam, răceala dispăru 
în tufişuri, lăsând în urma ei o dâră de plante ofilite. Doar 
după ce Lucien expiră, iar caii noştri îşi scuturară capetele, 
am îndrăznit să mă las în şa. Până şi florile de şofran păreau 
să se înalțe din nou. 

- Cea fost asta? am întrebat eu, ştergându-mi lacrimile 
de pe faţă. 

Lucien era încă palid. 

- Nu vrei să ştii. 

- Te rog. Era acel Suriel de care ai pomenit? 

Când îmi răspunse, răguşit, ochiul roşiatic al lui Lucien se 
întunecă. 

- Nu. Era o creatură care nu ar trebui să fie pe 
pământurile astea. Noi o numim Bogge. Nu poţi nici să o 
vânezi, nici să o omori, nici măcar cu dragele tale săgeți din 
frasin. 

- De ce nu mă pot uita la ea? 

- Deoarece atunci când te uiţi la ea - când o recunoşti - 
devine reală. Atunci poate să te omoare. 

Un fior îmi trecu pe şira spinării. Acesta era Prythianul la 
care mă aşteptasem - creaturile care făceau oamenii să 
vorbească despre ele în şoaptă chiar şi acum. Motivul 
pentru care nu am ezitat, nici măcar pentru o clipă, când 
am crezut că acel lup ar fi putui fi un spiriduş. 

- l-am auzit vocea în minte. Mi-a cerut să o privesc. 

Lucien îşi mişcă umerii. 

- Ei bine, mulţumeşte-le zeilor că nu ai făcut-o. Mi-ar fi 
stricat tot restul zilei să curăţ mizeria aceea. 

Schiţă un zâmbet. Eu nu i-am zâmbit. 

Auzeam încă vocea lui Bogge şoptindu-mi printre frunze, 
chemându-mă. 


După o oră de hoinărit printre copaci, timp în care abia 
ne-am vorbit, mă oprisem suficient din tremurat încât să mă 
întorc spre el 

- Deci, eşti bătrân, am spus eu, iar Lucien îşi cobori 
capul. Şi porţi o sabie şi patrulezi la graniţă. Ai luptat în 
Război? 

Bine - poate că nu renunţasem la curiozitatea mea în 
privinţa ochiul său. 

Tresări. 

- La naiba, Feyre, nu sunt chiar atât de bătrân. 

- Şi totuşi, eşti un războinic? Ai putea să mă omori, dacă 
s-ar ajunge la asta? 

Lucien izbucni în râs. 

- Nu sunt la fel de bun ca Tam, dar ştiu cum să-mi 
mânuiesc armele. 

Atinse mânerul săbiei. 

- Vrei să te învăţ cum să mânuieşti o sabie, sau deja ştii, 
O, puternică vânătoare muritoare? Dacă l-ai doborât pe 
Andras, probabil ca nu mai trebuie să înveţi nimic. Doar 
unde să ţinteşti, nu-i aşa? 

Îşi atinse pieptul. 

- Nu ştiu cum să mânuiesc o sabie. Ştiu doar să vânez. 

- Este acelaşi lucru, nu-i aşa? 

- Pentru mine, este altceva. 

Lucien tăcu, gândindu-se. 

- Presupun că voi, oamenii, sunteţi nişte laşi detestabili 
care aţi fi făcut pe voi, v-aţi fi ghemuit şi aţi fi aşteptat să 
muriţi, dacă aţi fi ştiut cu siguranţă ce era Andras. 
Insuportabil. 

Lucien oftă în timp ce mă examină. 

- Încetezi vreodată să fii atât de serioasă şi monotonă? 

-  Încetezi vreodată să fii atât de nesuferit? i-am răspuns 
eu. 

Moartă - ar fi trebuit să fiu cu adevărat moartă pentru 
asta. 

Dar Lucien rânji la mine. 


- Mult mai bine. 
Se părea că Alis nu se înşelase. 


+ 


Orice încercare de armistițiu clădisem în acea după- 
amiază dispăru la cină. 

Tamlin stătea pe scaunul lui, cu o gheară scoasă, trasând 
cercuri pe pocal. Se opri de îndată ce am intrat, urmată de 
Lucien. Ochii lui verzi mă ţintuiră pe loc. 

- Corect. Îl alungasem dimineaţă, pretinzând că voiam 
să fiu singură. 

Tamlin îşi întoarse încet privirea către Lucien, a cărui faţă 
devenise cenuşie. 

Am fost la vânătoare, spuse Lucien. 

- Am auzit, rosti Tamlin tăios, uitându-se la noi în timp 
ce ne aşezam. Şi, v-aţi distrat? 

Încet, gheara lui se retrase sub piele. 

Lucien nu răspunse, lăsându-mă pe mine. Laşul. Mi-am 
dres vocea. 

- Într-un fel, am spus eu. 

- Ați prins ceva? 

Rosti sacadat fiecare cuvânt. 

- Nu. 

Lucien tuşi spre mine, de parcă m-ar fi îndemnat să spun 
mai multe. 

Dar nu aveam nimic de spus. Tamlin se uită fix un lung 
moment, apoi începu să mănânce, nedorind să-mi 
vorbească. 

- Tam, spuse Lucien şoptit. 

Tamlin îşi ridică privirea, acei ochi verzi mai mult animali 
decât umani. Un mod prin care-i ceru lui Lucien să 
vorbească. 

Lucien înghiţi în sec. 

-  Bogge era astăzi în pădure. 


Furculiţa din mâna lui Tamlin se îndoi singură, când spuse 
cu un calm mortal: 

- Aţi dat de ea? 

Lucien încuviinţă. 

- A trecut mai departe, dar s-a apropiat. Probabil că a 
trecut graniţa. 

Metalul scârţâi când Tamlin îşi scoase ghearele şi distruse 
furculiţa. Se ridică în picioare cu o mişcare puternică şi 
brutală. Am încercat să nu tremur văzând cât era de furios, 
văzând cum caninii părură să i se lungească atunci când 
rosti: 

- Unde în pădure? 

Lucien îi spuse. Tamlin aruncă o privire spre mine înainte 
de a ieşi din cameră, închizând în urma lui uşa cu o 
blândeţe formidabilă 

Lucien oftă, împingându-şi farfuria din care mâncase doar 
jumătate din mâncare şi îşi frecă tâmplele. 

- Unde pleacă? am întrebat eu, uitându-mă spre uşă. 

- Să o vâneze pe Bogge. 

- Ai spus că nu poate fi omorâtă, că nu o poţi înfrunta. 

- Tam poate. 

Respirația mi se opri pentru o clipă. Morocănosul Mare 
Spiriduş, care mă lăuda cu jumătate de gură, era capabil să 
omoare o fiinţă ca Bogge. Şi, totuşi, el mă servise în acea 
primă seară, îmi oferise viaţa în locul morţii. Ştiam că era 
mortal, că era un fel de războinic, dar.. 

- Deci, s-a dus să o vâneze pe Bogge în locul în care am 
fost astăzi, mai devreme? 

Lucien ridică din umeri. 

- Dacă va urmări traseul, o va găsi acolo. 

Nu ştiam cum ar fi putut înfrunta cineva oroarea 
nemuritoare pe care o văzusem, dar... nu era problema 
mea. 

Şi doar pentru că Lucien nu mai mânca, nu însemna că eu 
aveam să mă opresc. Lucien, pierdut în gânduri, nici măcar 
nu băgă de seamă cât de mult înfulecasem. 


M-am întors în camera mea şi - trează şi fără nimic de 
făcut - am început să supraveghez grădina, aşteptând 
întoarcerea lui Tamlin. Nu se întoarse. 

Am ascuţit pe o bucată de piatră luată din grădină cuțitul 
pe care îl ascunsesem. Trecu o oră şi Tamlin tot nu se 
întoarse. 

Luna răsări, transformând grădina de dedesubt în argint 
şi umbre. 

Ridicol. Era complet ridicol să-i aştept întoarcerea, să văd 
dacă, într-adevăr, îi supravieţuise lui Bogge. M-am întors cu 
spatele la fereastră, fiind pe cale să mă târăsc spre pat. 

Dar ceva se mişcă în grădină. 

M-am ascuns lângă fereastră, nevrând să fiu prinsă 
aşteptându-l şi-am aruncat o privire afară. 

Nu era Tamlin - dar cineva se ascundea lângă gardul viu, 
cu faţa spre casă. Uitându-se spre mine. 

Un bărbat, cocoşat, şi... 

Respirația mi se opri când spiriduşul se apropie 
şchiopătând - făcând doi paşi în lumina care se strecura din 
casă. 

Nu era un spiriduş, ci un om. 

Era tatăl meu. 


CAPITOLUL 11 


Nu mi-am acordat şansa de a intra în panică, dea mă 
îndoi, de a face orice, dar, punându-mi o tunică peste alta şi 
înfaşurându-mă într-o pelerină, băgând în gheată cuțitul pe 
care îl furasem, mi-am dorit să fi furat nişte mâncare de la 
micul dejun. Ar fi fost o povară să car hainele în plus din 
tolbă. 


_ Tatăl meu. Tatăl meu venise să mă ia, să mă salveze. 
Insemna că beneficiile oferite de Tamlin după plecarea mea 
nu îl tentaseră prea mult. Poate avea o barcă pregătită să 
ne ducă departe, foarte departe - poate vânduse cumva 
casa şi obținuse destui bani încât să se stabilească într-un 
loc nou, pe un alt continent. 

Tatăl meu... tatăl meu beteag şi infirm venise. 

Privind atent terenul de sub fereastra mea, mi-am dat 
seama că nu era nimeni afară, iar liniştea din casă îmi 
spunea că nimeni nu-l reperase încă pe tata. Continuă să 
aştepte lângă gardul viu, facându-mi acum semn. Cel puţin, 
Tamlin nu se întorsese. 

Aruncând o ultimă privire prin camera mea, ascultând să 
văd dacă se apropia cineva pe hol, am apucat spalierul cu 
glicină din apropiere şi am coborât din clădire. 

Am tresărit la sunetul pietrişului de sub ghete, dar tatăl 
meu deja se îndrepta spre porţile exterioare, şchiopătând 
cu bastonul lui. Cum de ajunsese acolo? Probabil că în 
apropiere erau nişte cai. Era foarte subţire îmbrăcat pentru 
iarna care ne aştepta odată ce traversam zidul, dar 
îmbrăcasem destule haine încât să-i dau şi lui câteva, dacă 
ar fi avut nevoie. 

Cu mişcări uşoare şi tăcute, evitând cu grijă lumina lunii, 
m-am grăbit după tatăl meu. El se mişcă surprinzător de 
repede spre gardul viu întunecat şi dincolo de poartă. 

In casă ardeau doar câteva lumânări. Nu am îndrăznit nici 
să respir mai zgomotos, nici să-l strig pe tata în timp ce 
şchiopăta spre poartă. Dacă plecam acum, dacă avea într- 
adevăr nişte cai, am fi putut să parcurgem jumătate din 
drumul spre casă înainte să-şi dea cineva seama că 
dispărusem. Apoi, am fi fugit - de Tamlin, de boala care ar fi 
putut să ne invadezee în curând pământurile. 

Tatăl meu ajunsese în dreptul porţilor. Erau deja 
deschise, pădurea întunecată de dincolo de ea chemându- 
ne. Probabil că ascunsese caii mai departe. Se întoarse spre 
mine, cu acea faţă cunoscută, crispată şi tensionată, cu acei 


ochi căprui, care erau limpezi pentru prima dată, şi îmi făcu 
un semn. Grăbeşte-te, grăbeşte-te, păru să strige fiecare 
mişcare a mâinii lui. 

Inima îmi bătea cu putere în piept, în gât. Mai aveam doar 
câţiva paşi acum - spre el, spre libertate, spre o nouă 
viaţă... 

O mână se înfăşură în jurul braţului meu şi mă smuci. 

- Pleci undeva? 

Rahat, rahat, rahat. 

Ridicându-mi îngrozită privirea către el, ghearele îmi 
rupseră straturile de haine. 

Nu am îndrăznit să mă mişc, nu când buzele i se subţiară, 
iar muşchii maxilarului îi tremurară. Nu când deschise gura 
şi i-am zărit colții - lungi, sfâşietori, strălucind în lumina 
lunii. 

Avea să mă omoare - chiar aici, apoi urma să îl ucidă pe 
tata. Fără portiţe de scăpare, fără complimente, fără milă. 
Nu îi mai păsa. Eram ca şi moartă. 

- Te rog, am şoptit eu. Tatăl meu... 

- Tatăl tău? 

Îşi ridică privirea spre porţile din spatele meu, iar mârâitul 
lui răsună prin mine când îşi arătă colții. 

- Dece nu te maiuiţi o dată? întrebă el iritat şi îmi dădu 
drumul. 

Ameţită, am făcut un pas în spate, m-am întors, trăgând o 
gură de aer pentru a-i spune tatălui meu să fugă, dar... 

Dar nu era acolo. Doar un arc gălbui şi o tolbă cu săgeți, 
rămase sprijinite de porţi. Frasin de munte. Nu fuseseră 
acolo câteva clipe mai devreme, nu... 

Acestea se ondulară, de parcă ar fi fost o apă, apoi arcul 
şi tolba se transformară într-un pachet mare, plin cu 
provizii. O altă ondulare - şi surorile mele se îngrămădiră, 
plângând. 

Genunchii îmi cedară. 

- Ce este... nu am rostit întrebarea până la capăt. 

Tatăl meu stătea acum acolo. 


- Nu ai fost avertizată să fii atentă? izbucni el. Nu ţi s-a 
spus că simţurile tale umane te vor trăda? 

Trecu pe lângă mine şi mârâi atât de urât, încât orice ar fi 
fost acel lucru de lângă porţi sclipi şi ţâşni afară - la fel de 
repede ca fulgerul în întuneric. 

- Proasto, îmi spuse el, întorcându-se. Dacă vei dori 
vreodată să fugi, măcar să o faci în timpul zilei. 

Se uită insistent la mine, iar colții i se retraseră încet. 
Ghearele rămaseră. 

- Există lucruri mai rele decât Bogge, care umblă 
noaptea prin pădure după pradă. Chestia aia de la porţi 
este una dintre ele - şi tot i-ar fi luat o vreme să te 
devoreze. 

Cumva, am reuşit din nou să vorbesc. Şi, dintre toate 
lucrurile pe care le-aş fi putut spune, am zis, fără să mă 
gândesc: 

- Poţi să mă condamni? Tatăl meu infirm apare sub 
fereastra mea şi te aştepţi să nu fug spre el? Chiar ai crezut 
că voi rămâne aici de plăcere, pentru totdeauna, cu toate 
că ai grijă de familia mea, din cauza vreunui Tratat care nu 
are nicio legătură cu mine şi care permite speciei voastre să 
omoare oameni după bunul plac? 

Işi flexă degetele, de parcă ar fi încercat să-şi retragă 
ghearele, dar ele rămaseră afară, gata să sfâşie carne şi 
oase. 

- Ce vrei, Feyre? 

- Vreau să plec acasă! 

- Acasă la ce, mai exact? Ai prefera o existenţă umană 
mizerabila în locul celei de aici? 

- Am făcut o promisiune, am spus eu, respirând agitat. 
Mamei mele, când a murit. Că voi avea grijă de familia mea. 
Tot ceea ce am făcut în fiecare zi şi în fiecare oră a fost 
pentru a-mi ţine promisiunea. Şi doar pentru că vânam 
pentru a-mi salva familia, pentru a-i hrăni, sunt forţată 
acum să o încalc. 


El se îndreptă spre casă, iar eu l-am evitat, înainte de a-l 
urma. 

Ghearele i se retraseră încet, de parcă ar fi făcut un mare 
efort să-şi calmeze furia de prădător. Nu se uită la mine 
când îmi spuse: 

- Nu îţi încalci promisiunea - ba chiar o împlineşti şi mai 
mult rămânând aici. Familia ta este mai bine îngrijită acum 
decât atunci când erai acolo. 

Îmi trecură prin faţa ochilor picturile coşcovite şi 
decolorate din casă. Poate că aveau să uite cine le pictase. 
Lipsiţi de importanţă - aşa urmau să fie toţi acei ani pe care 
îi dăruisem familiei mele, la fel de nesemnificativi cum eram 
şi eu pentru aceşti Mari Spiriduşi. Până şi visul acela de a 
trăi cândva cu tatăl meu, cu suficientă mâncare, bani şi 
culori... fusese visul meu - nu al altcuiva. 

Mi-am masat pieptul. 

- Nu pot, pur şi simplu, să renunţa la asta, la ei. 
Indiferent de ce-ai spune. 

Chiar dacă fusesem o proastă - un om tâmpit să cred că 
tata chiar ar fi venit vreodată după mine. 

Tamlin mă privi câş. 

- Nu renunți la ei. 

- Trăind în lux, îmbuibându-mă cu mâncare? Cum nu... 

- Cineva are grijă de ei - fi se oferă mâncare şi confort, 
spuse el. 

Sunt hrăniţi şi îngrijiţi. Dacă nu putea să mintă, dacă era 
adevărat... atunci, era mai mult decât aş fi îndrăznit 
vreodată să sper. 

Atunci... promisiunea făcută mamei era împlinită. 

Vorbele lui mă uimiră suficient de mult încât, mergând, să 
tac o clipă. 

Acum, viaţa mea aparţinea Tratatului, dar... poate că, 
într-un fel sau altul, fusesem eliberată. 

Ne apropiaserăm de treptele care conduceau spre conac 
şi, în sfârşit, l-am întrebat: 


- Lucien patrulează la graniţă, iar tu ai amintit şi de alte 
santinele - cu toate acestea, nu am văzut niciuna. Unde 
sunt? 

- La graniţă, spuse el, de parcă ar fi fost un răspuns 
suficient. Apoi, adăugă: Nu avem nevoie de santinele, dacă 
sunt aici. 

Deoarece el era îndeajuns de mortal. Am încercat să nu 
mă gândesc la asta, dar tot l-am întrebat: 

- Atunci, ai fost instruit ca războinic? 

- Da. 

Fiindcă nu am răspuns, el adăugă: 

- Mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţă la graniţe, 
în trupa de război a tatălui meu, antrenându-mă pentru ca, 
într-o zi, să-l slujesc pe el - sau pe ceilalţi. Nu eu trebuia... 
să conduc aceste ţinuturi. 

Platitudinea tonului său când rosti acele vorbe îmi spuse 
destul despre ce simţea în legătură cu titlul său şi despre 
necesitatea prezenţei prietenului care avea darul vorbirii. 

Ar fi fost prea personal, i-aş fi cerut prea mult dacă l-aş fi 
întrebat din ce cauză se schimbase atât de mult situaţia. 
Aşadar, mi-am dres vocea şi l-am întrebat: 

- Ce fel de spiriduşi umblă după pradă în pădurea de 
dincolo de această poartă - dacă Bogge nu era cel mai rău 
dintre ei? Ce era acea fiinţă? 

De fapt, am vrut să-l întreb: Ce m-ar fi chinuit şi m-ar fi 
mâncat? Cine eşti tu, atât de puternic, încât ei nu reprezintă 
nicio ameninţare pentru tine? 

Se opri pe prima treaptă, aşteptându-mă să-l ajung din 
urmă. 

- Un puca. Se folosesc de propriile tale dorinţe pentru a 
te ademeni într-un loc îndepărtat. Apoi, te mănâncă. Încet. 
Probabil ţi-a simţit mirosul de om în pădure şi l-a urmărit 
până acasă. 

Nu mă deranja să-l las să mă vadă tremurând. Tamlin 
continuă: 


- Cândva, aceste pământuri erau bine păzite. Spiriduşii 
mai periculoşi erau ţinuţi la graniţele teritoriului lor, 
supravegheați de Spiriduşii Lorzi din zonă sau alungaţi în 
ascunzători. Creaturile ca puca nu ar fi îndrăznit niciodată 
să calce pe aici. Dar acum, boala care a infectat ţinutul 
Prythian a slăbit apărarea care îi ţinea la distanţă. 

Făcu o pauză lungă, de parcă nu ar fi putut să vorbească. 

- Acum, lucrurile sunt diferite. Nu e recomandat să 
călătoreşti de unul singur noaptea - mai ales dacă eşti om. 

În comparaţie cu prădătorii înnăscuţi, precum Lucien şi 
Tamlin, care nu aveau nevoie de arme ca să vâneze, 
oamenii erau la fel de vulnerabili ca nişte copii. l-am privit 
mâinile, dar nu am văzut nici urmă de gheare. Işi înfrâna din 
nou pornirile. 

- Ce altceva s-a mai schimbat? l-am întrebat, urmându-l 
pe treptele din marmură. 

De această dată, nici măcar nu se uită peste umăr ca să 
mă vadă când rosti: 

- Totul. 


+ 


Aşadar, urma, într-adevăr, să locuiesc acolo pentru 
totdeauna. Indiferent de cât de mult îmi doream să mă 
asigur că vorbele lui Tamlin, cum că familia mea se afla pe 
mâini bune, erau adevărate, indiferent de cât pretindea că, 
aflându-mă departe, aveam mai multă grijă de familia 
mea... Chiar dacă rămânând în Prythian respectam cu 
adevărat jurământul făcut mamei mele... Fără povara acelei 
promisiuni, eram goală şi pustie. 

În următoarele trei zile, m-am trezit alăturându-mă lui 
Lucien pe fosta rută de patrulare a lui Andras, în timp ce 
Tamlin îl căuta pe Bogoge, fără ca noi să îl vedem. In ciuda 
faptului că uneori era un ticălos, Lucien nu păru deranjat de 
compania mea, vorbind foarte mult, ceea ce era în regulă - 
îmi lăsa timp să mă gândesc la consecinţele tragerii unei 
singure săgeți. 


O săgeată. Nu am tras niciuna în timpul acelor trei zile în 
care ne-am plimbat călare de-a lungul graniţei. Chiar în 
acea dimineaţă, zărind o căprioară roşcată într-o vale, mi- 
am ţintit din instinct săgeata, gata să-i nimeresc ochiul, 
când Lucien mă luă peste picior spunându-mi că măcar ea 
nu era un spiriduş. Am privit-o cu atenţie - era, grasă, 
sănătoasă şi mulţumită - apoi am coborât arcul, am pus 
săgeata la loc în tolbă şi am lăsat căprioara să plece. De ce 
să fi vânat, când mâncarea era din belşug? 

Nu l-am văzut pe Tamlin în preajma conacului - plecase 
noaptea, să o vâneze pe Bogge, mă informă Lucien. Chiar şi 
la cină, vorbea puţin, înainte de a pleca devreme - 
continuându-şi vânătoarea noapte după noapte. Nu mă 
deranja absenţa lui. Era o uşurare. 

În a treia noapte de după întâlnirea mea cu puca, abia am 
apucat să mă aşez înainte ca Tamlin să se ridice, aruncând 
scuza că nu voia să piardă vremea. 

Pentru o clipă, Lucien şi cu mine am privit tăcuţi în urma 
lui. 

Faţa lui Lucien era palidă şi crispată. 

- Îţi faci griji pentru el, am spus eu. 

Lucien se lăsă pe scaun, un gest cu totul nedemn pentru 
un Lord Spiriduş. 

- Tamlin are... toane, rosti el cu grijă, obosit. 

- Nu vrea să-l ajuţi să o vâneze pe Bogge? 

- Preferă să fie singur. Şi, având o Bogge pe pământurile 
noastre... nu cred că ai înţelege. Nu ar trebui să fie aici, dar 
faptul că este îl enervează. Puca sunt destul de mici ca să 
nu-l deranjeze, dar chiar şi după ce ar sfârteca-o pe Bogoe, 
tot s-ar gândi la asta. 

- Nu îl poate ajuta nimeni? 

- Probabil că i-ar face bucăţi pentru neascultarea 
ordinului de a nu se apropia. 

Am simţit o răceală în ceafa. 

- Ar fi atât de brutal? 

Lucien examină vinul din pocalul său. 


- Nu îţi păstrezi puterea fiind prietenul tuturor. Şi, printre 
spiriduşi, indiferent de rang, este necesar să ai o mână 
fermă. Suntem prea puternici, prea plictisiţi de nemurire, ca 
să ne verifice oricine altcineva. 

Părea o poziţie singuratică şi retrasă, mai ales pentru 
cineva care nu şi-o dorise în mod special. Nu ştiam de ce 
asta mă deranja atât de mult. 


+ 


Zăpada cădea abundent şi fără milă, ajungându-mi deja 
până la genunchi când am încordat arcul - tot mai tare, 
până când îmi tremură braţul. In spatele meu, o umbră 
pândea - nu, privea. Nu am îndrăznit să mă întorc şi să mă 
uit la ea, să văd cine putea fi în acea umbră, observând, nu 
când lupul mă ţintuia cu privirea din cealaltă parte a 
luminişului. 

Nu făcea decât să se uite. De parcă ar fi aşteptat, 
provocându-mă să trag o săgeată din lemn de frasin. 

Nu - nu, nu voiam să o fac, nu de această dată, nu din 
nou, nu... 

Dar nu îmi puteam controla degetele, niciunul dintre ele, 
iar lupul încă mă privea fix când am tras. 

O singură lovitură - una singură, direct prin acel ochi 
auriu. 

O dâră de sânge stropi zăpada, un sunet înfundat al unui 
corp greu, un oftat. Nu. 

Cel căzut în zăpadă nu era un lup - nu, era un om înalt şi 
bine clădit. 

Nu... nu un om, un Mare Spiriduş, cu urechi ascuţite. 

Am clipit, iar atunci - atunci mâinile mele fură calde şi 
murdare de sânge, corpul lui roşu şi fără piele, aburind în 
frig, iar pielea lui - pielea lui - era cea pe care o ţineam în 
mâini, şi... 


M-am trezit cu transpiraţia curgându-mi pe spate şi m-am 
forţat să respir, să deschid ochii şi să rețin fiecare detaliu al 
dormitorului întunecat. Real - era real. 

Încă vedeam acel Mare Spiriduş cu faţa în jos în zăpadă, 
cu săgeata mea în ochi, roşu şi însângerat peste tot pe 
unde îl tăiasem şi îi jupuisem pielea. 

Fierea îmi înţepă gâtul. 

Nu era real. Era doar un vis. Chiar dacă ceea ce Îi 
făcusem lui Andras, în forma lui de lup, era... era... 

Mi-am frecat faţa. Poate că de vină era liniştea, 
pustietatea zilelor trecute - poate că era doar din cauza 
faptului că nu mai trebuia să mă gândesc oră de oră cum 
să-mi ţin familia în viaţă, dar... regretul şi poate ruşinea îmi 
acoperiseră limba şi oasele. 

Am tremurat de parcă nu aş fi putut să alung acea 
senzaţie şi am împins cearşafurile, ridicându-mă din pat. 


CAPITOLUL 12 


Mergând pe holurile liniştite şi întunecate ale conacului, în 
vreme ce servitorii şi Lucien dormeau deja de multă vreme, 
n-am putut să scap cu totul de groaza şi de crima din visul 
meu. Trebuia să fac ceva - orice - după acel coşmar, chiar 
dacă asta însemna să evit somnul. Cu o bucată de hârtie 
într-o mână şi cu un creion în cealaltă, mi-am surprins atent 
paşii, notând ferestrele, uşile şi ieşirile, însemnând 
ocazional X-uri pe pergament şi desenând schiţe neclare. 

Era tot ce puteam face şi, pentru orice om citit, 
însemnările mele nu ar fi avut niciun înţeles. Dar eu nu 
ştiam să scriu sau să citesc, în afară de literele de bază, iar 
harta mea provizorie era mai bună decât nimic. Dacă 
aveam să rămân aici, era esenţial să cunosc cele mai bune 


ascunzători, cea mai uşoară cale de a scăpa, în cazul în 
care lucrurile ar fi mers vreodată prost pentru mine. Nu 
puteam să renunţ la instinct. 

Era prea întuneric pentru a admira vreunul dintre 
tablourile aliniate pe pereţi şi nu am îndrăznit să aprind o 
lumânare. În ultimele trei zile, când îmi făcusem curaj să 
admir arta, holul fusese plin de servitori - iar partea din 
mine care vorbea cu vocea lui Nesta se amuzase la ideea 
unui om ignorant, care încerca să admire arta spiriduşilor. 
„Atunci, altă dată”, îmi spusesem. Aveam să găsesc o altă 
zi, o oră liniştită în care nu era nimeni în preajmă, ca să le 
privesc. 

Acum, zilele erau destule... o viaţă întreagă în faţa mea. 
Poate aveam să-mi dau seama ce îmi doream de la ea. 

M-am strecurat pe scara principală, lumina lunii inundând 
dalele albe şi negre de la intrarea în hol. Am ajuns pe ultima 
treaptă şi, cu picioarele goale pe dalele reci, am ascultat. 
Nu se auzea nimic - nimeni. 

Am pus mica mea hartă pe masa din hol şi am desenat 
câteva X-uri şi cercuri care reprezentau uşile, ferestrele, 
scările din marmură. Voiam să mă familiarizez atât de mult 
cu această casă, încât să mă pot orienta chiar dacă m-ar fi 
orbit cineva. 

O briză îi anunţă sosirea - şi m-am întors de la masă spre 
holul lung, spre uşile din sticlă deschise dinspre grădină. 

Uitasem cât de uriaş era în această formă - uitasem de 
coarnele curbate şi de faţa de lup, de corpul ca de urs, care 
se mişca grațios ca o felină. Ochii lui verzi străluciră în 
întuneric, fixându-mă, şi, în timp ce uşile se închiseră încet 
în urma lui, sunetul ghearelor pe marmură umplu holul. Am 
rămas pe loc, neîndrăznind să tresar sau să mişc vreun 
muşchi. 

Şchiopăta uşor. În lumina lunii, în urma lui rămâneau pete 
întunecate şi strălucitoare. 

Continuă să se apropie de mine, furând aerul din tot 
holul. Era atât de mare, încât spaţiul păru înghesuit, ca o 


cuşcă. Zgârieturi ale ghearelor, respiraţia neregulată, sânge 
care picura. 

Îşi schimba forma cu fiecare pas, iar eu am închis ochii 
din cauza strălucirii sale orbitoare. Când ochii mi se 
obişnuiră, în sfârşit, cu întunericul, el stătea în faţa mea. 

Stătea, dar... dar nu arăta la fel. Nici urmă de centură sau 
de cuțite. Hainele îi erau sfâşiate - tăieturi lungi, urâte, care 
mă făcură să mă întreb cum de nu era eviscerat şi mort. 
Pielea musculoasă care se zărea pe sub cămaşă era însă 
netedă, nevătămată. 

- Ai omorât-o pe Bogge? 

Abia dacă puteam şopti. 

- Da. 

Un răspuns sec. De parcă nu s-ar fi deranjat să-şi 
amintească să fie amabil. Ca şi cum eu aş fi fost ultima pe 
lista lui de priorităţi. 

- Eşti rănit, am spus eu şi mai încet. 

Într-adevăr, mâna îi era acoperită de sânge, care se 
scurgea pe podea. Îşi privi mâna indiferent - de parcă ar fi 
trebuit să facă un efort imens ca să-şi amintească de faptul 
că o avea şi că era rănită. 

Ce dorinţă şi ce putere fuseseră necesare ca să o omoare 
pe Bogge, ca să înfrunte acea ameninţare nenorocită? Cât 
de mult trebuise să caute în sinea lui - în puterile lui 
nemuritoare şi în animalul care locuia acolo - ca să o 
omoare? 

Îşi cobori privirea spre harta de pe masă şi, cu o voce 
golită de orice - emoție, mânie sau amuzament - întrebă: 

- Ce este aceea? 

Am înşfăcat harta. 

- M-am gândit că ar trebui - să învăţ împrejurimile. 

Pic, pic, pic. 

Am vrut să-i aduc aminte de starea în care se afla mâna 
lui, dar îmi spuse: 

- Nu ştii să scrii, nu-i aşa? 


Nu i-am răspuns. Nu ştiam ce să îi spun. Om ignorant şi 
neînsemnat. 

- Nu-i de mirare că ai devenit atât de bună la alte 
lucruri. 

Am bănuit că încă se gândea la întâlnirea cu Bogge, dacă 
nu realizase complimentul pe care mi-l făcuse. Dacă era un 
compliment. O altă picătură de sânge pe marmură. 

- Unde îţi putem curăța mâna? 

El îşi ridică din nou privirea spre mine. Nemişcat, tăcut şi 
obosit. Apoi, spuse: 

- Avem o mică infirmerie. 

Am vrut să-mi spun că era probabil cel mai util lucru pe 
care-l aflasem toată seara. Urmându-l însă într-acolo, 
evitând dâra de sânge pe care o lăsa, m-am gândit la ce îmi 
zisese Lucien despre izolarea lui, la acea povară; m-am 
gândit la ce îmi spusese Tamlin despre faptul că aceste 
proprietăţi nu ar fi trebuit să fie ale lui şi mi-a fost... milă de 
el. 


+ 


Mai mult o debara pentru provizii, cu o masă de lucru, şi 
nu un loc pentru găzduit spiriduşi bolnavi, infirmeria era 
bine aprovizionată. Am bănuit că atât le trebuia, de vreme 
ce se puteau vindeca singuri, cu puterile lor nemuritoare. 
Însă această rană - această rană nu se vindeca. 

Tamlin se lăsă pe marginea mesei, ţinându-şi de 
încheietură mâna rănită, privindu-mă cum căutam prin 
proviziile din dulapuri şi sertare. După ce am adunat tot ce 
aveam nevoie, am încercat să nu ezit la gândul că trebuia 
să-l ating, dar... nu mi-am permis să mă îngrozesc când i- 
am apucat mâna, simţindu-i căldura pielii ca pe un infern, 
spre deosebire de degetele mele reci. 

l-am curăţat mâna însângerată şi murdară - cu grijă şi cu 
atenţie, adunându-mi curajul pentru prima apariţie a acelor 
gheare. Nu îşi scoase însă ghearele, vorbindu-mi câtă 


vreme i-am bandajat mâna - destul de surprinzător, nu erau 
decât câteva tăieturi urâte, care nu trebuiau cusute. 

l-am legat bandajul şi m-am îndepărtat, ducând bolul cu 
apă sângerie la chiuveta din fundul încăperii. Mă fixă cu 
privirea cât am terminat de făcut curat, iar camera deveni 
prea mică, prea fierbinte. O omorâse pe Bogge şi scăpase 
aproape nevătămat. Dacă Tamlin era atât de puternic, 
atunci probabil că Marii Lorzi ai ținutului Prythian erau nişte 
semizei. Toate instinctele mele de muritoare fură cuprinse 
de panică din cauza acestui gând. 

Aproape că ajunsesem în dreptul uşii deschise, 
reprimându-mi impulsul de a fugi înapoi în camera mea, 
când spuse: 

- Nu ştii să scrii şi, totuşi, ai învăţat să vânezi, să 
supravieţuieşti. Cum ai reuşit? 

M am oprit, cu mâna pe tocul uşii. 

- Aşa este când eşti responsabil şi pentru alte vieţi, nu 
doar pentru a ta, nu-i aşa? Faci tot ceea ce trebuie să faci. 

- Atunci, avem măcar un lucru în comun. 

Stătea încă pe masă, şovăind pe acea linie interioară, 
dintre aici şi acum şi acel loc din mintea sa, în care dusese 
lupta cu Bogge. l-am intâlnit privirea, încă sălbatică şi 
strălucitoare. 

- Nu eşti deloc aşa cum mă aşteptam - de la un om, 
spuse el. 

Nu i-am răspuns, iar el nu şi-a luat rămas-bun când am 
plecat. 


+ 


În dimineaţa următoare, coborând pe scara principală, 
am încercat să nu mă gândesc prea mult la dalele proaspăt 
spălate ale pardoselii din marmură de la parter - nici urmă 
de sângele pe care îl pierduse Tamlin. De fapt, am încercat 
să nu mă gâdesc prea mult la întâlnirea noastră. 


Când am văzut că nu era nimeni pe holul din faţă, 
aproape că am zâmbit în sinea mea - am simţit o undă în 
acel gol care mă hărţuise. Poate că acum, în acest moment 
de linişte, puteam, în sfârşit, să privesc arta de pe pereţi, să 
am timp să o observ, să o studiez, să o admir. 

Cu inima bătându-mi cu putere la acest gând, eram pe 
cale să mă îndrept spre un hol pe care îl notasem ca 
găzduind multe tablouri când nişte voci joase şi masculine 
plutiră dinspre sala de mese. 

M-am oprit. Vocile erau joase şi destul de încordate, încât 
am mers tiptil, strecurându-mă în umbrele din spatele uşii 
deschise. 

Ea un lucru lamentabil şi mişelesc - dar ceea ce spuneau 
mă făcu să nu mă simt deloc vinovată. 

- Vreau doar să ştiu ce crezi că faci. 

Era Lucien - acea răutate şi mânie cunoscută îi acoperea 
fiecare cuvânt. 

- Dartu ce faci? se răsti Tamlin. 

Prin spaţiul dintre balama şi uşă, îi vedeam pe amândoi, 
stând aproape faţă în faţă. Pe mâna nebandajată, ghearele 
îi străluciră în lumina dimineţii. 

- Eu? 

Lucien îşi duse o mână în dreptul pieptului. 

- Pe toţi zeii, Tam, nu mai avem timp, iar tu te superi şi 
te încrunţi. Nici măcar nu mai încerci să te prefaci. 

Am ridicat din sprâncene. Tamlin plecă, dar, o clipă mai 
târziu, se întoarse, arătându-şi dinţii. 

- A fost o greşeală de la bun început. Nu pot suferi 
situaţia asta, nu după ce le-a făcut tatăl meu speciei şi 
pământurilor lor. Nu îi voi călca pe urme, nu voi fi genul 
acela de persoană. Aşa că nu mă mai cicăli. 

- Să nu te mai cicălesc? Să te las în pace, în timp ce ne 
pecetluieşti soarta şi strici totul? Am rămas cu tine din 
speranţă, nu pentru a te privi poticnindu-te. Pentru cineva 
care are o inimă de piatră, zilele acestea a ta este cu 
siguranţă moale. Bogge a fost pe pământurile noastre - 


Bogge, Tamlin! Barierele dintre regate au dispărut, şi până 
şi pădurile noastre sunt pline cu gunoaie, ca acei puca. Ai 
de gând să trăieşti acolo şi să omori fiecare scursoare care 
se furişează? 

- Ai grijă cum vorbeşti, spuse Tamlin. 

Lucien se apropie de el, arătându-şi dinții. O vibraţie 
intensă mă lovi în stomac, iar duhoarea metalică îmi umplu 
nările. Nu vedeam însă nicio magie, dar o simţeam. 

- Nu mă provoca, Lucien. 

Tonul lui Tamlin deveni periculos de calm, iar părul de pe 
ceafă mi se ridică în momentul în care el mărâi ca un 
animal. 

- Crezi că nu ştiu ce se întâmplă pe pământurile mele? 
Ce am de pierdut - ce este deja pierdut? 

Boala. Poate că era ţinută sub control, dar se pare că încă 
făcea ravagii, încă era o ameninţare şi poate că una despre 
care nu voiau să ştiu, fie din cauză că nu aveau încredere în 
mine, fie... pentru că nu însemnam nimic pentru ei. M-am 
aplecat în faţă, dar, când am făcut-o, degetul îmi alunecă şi 
se lovi uşor, cu un zgomot surd, de uşă. Un om nu ar fi 
putut să audă, dar ambii Mari Spiriduşi se întoarseră. 

Prinsă, am păşit spre tocul uşii, dregându-mi vocea. Inima 
îmi bătea cu putere în timp ce inventam o grămadă de 
scuze ca să mă protejez, dar m-am uitat la Lucien şi m-am 
străduit să zâmbesc. El făcu ochii mari, iar eu a trebuit să 
mă întreb dacă era din cauza zâmbetului sau a faptului că 
păream, cu adevărat, vinovată. 

- leşi la o plimbare? l-am întrebat eu, simţindu-mă puţin 
rău când am făcut un semn cu degetul mare, în spatele 
meu. 

Nu plănuisem să merg cu el astăzi, dar... părea o scuză 
bună. Ochiul roşiatic al lui Lucien străluci, dar zâmbetul nu îi 
confirmă încântarea. Emisarul lui Tamlin - mai calculat şi 
mai politicos decât il văzusem până acum. 

- Nu pot astăzi, spuse el calm. 

Îşi îndreptă bărbia spre Tamlin. 


- Teva însoţi el. 

Tamlin îi aruncă prietenului său o privire dispreţuitoare, 
pe care nu se deranjă să o ascundă. Centura lui obişnuită 
era dotată cu mai multe cuțite decât înainte, iar mânerele 
metalice ornamentate străluciră când se întoarse spre mine, 
cu umerii încordaţi. 

- Dacă vrei să pleci undeva, trebuie doar să spui. 

Ghearele mâinii lui libere se retraseră sub piele. 

- Nu. Aproape că am spus-o cu voce tare, când mi-am 
întors privirea rugătoare spre Lucien. Oferta asta avea vreo 
legătură cu discuţia pe care o auzisem fără să vreau? 
Lucien mă atinse uşor pe umăr când trecu pe lângă mine. 

- Poate mâine, omule. 

Singură cu Tamlin, am înghiţit cu greu. 

El rămăsese acolo, aşteptând. 

- Nu vreau să merg la vânătoare, am spus eu în cele 
din urmă. Era adevărat. 

- Urăsc vânătoarea. 

Îşi ridică privirea. 

- Atunci, ce vrei să faci? 


+ 


Tamlin mă conduse pe hol. O briză uşoară, dantelată, cu 
parfumul trandafirilor, se strecură prin ferestrele deschise, 
mângâindu-mi chipul. 

- Ai mai fost la vânătoare, spuse în sfârşit Tamlin, dar 
vânătoarea nu te interesează cu adevărat. 

Îmi aruncă o privire fugară. 

- Nu-i de mirare că voi doi nu prindeţi niciodată nimic. 

Nici urmă de războinicul rece din seara precedentă sau 
de Spiriduşul nobil şi nervos de acum câteva minute. Părea 
că, acum, era doar Tamlin. 

Aş fi fost însă nebună să las garda jos în preajma lui 
Tamlin sau să cred că faptul că se purta normal însemna 
ceva, mai ales când, în mod clar, pe proprietatea lui ceva 


nu era în ordine. O doborâse pe Bogoge, iar asta îl făcea să 
fie cea mai periculoasă creatură pe care o întâlnisem 
vreodată. Nu ştiam cum să îl abordez, aşa că i-am spus, 
oarecum fără chef: 

- Ce-ţi face mâna? 

El îşi îndoi mâna afectată, examinând bandajul alb şi 
curat, care contrasta cu pielea lui bronzată. 

- Nuţi-am mulţumit. 

- Nici nu trebuia. 

El scutură însă din cap, iar părul lui auriu reţinu lumina 
dimineţii i de parcă ar fi fost nişte raze de soare. 

- Muşcătura unei Bogge era menită să încetinească 
vindecarea unui Mare Spiriduş. Suficient de mult încât să ne 
omoare. Îţi sunt recunoscător. 

Când am ridicat din umeri, continuă: 

- Cum ai învăţat să bandajezi răni în felul acesta? Pot să- 
mi folosesc mâna, chiar dacă e bandajată. 

- Prin încercări repetate. Trebuia să pot trage cu arcul a 
doua zi. 

Nu îmi vorbi când am intrat într-un alt hol din marmură 
inundat de soare, iar eu am îndrăznit să îl privesc. L-am 
văzut cum mă studia cu atenţie, cu buzele strânse într-o 
linie subţire. 

- De tine a avut grijă cineva vreodată? întrebă el, calm. 

- Nu, am răspuns eu deschis. 

De multă vreme nu îmi mai băteam capul cu asta. 

- Ai învăţat să vânezi tot aşa - după multe încercări? 

- Am spionat vânătorii, apoi am exersat până când am 
nimerit ceva. Când ratam, nu mâncam. Aşadar, primul lucru 
pe care l-am învăţat a fost cum să ţintesc. 

- Sunt curios, spuse el nonşalant. 

Ambra din ochii lui verzi străluci; poate că nu toate 
urmele acelui războinic-bestie dispăruseră. 

- Vei folosi vreodată acel cuţit pe care l-ai furat de la 
masa mea? 

Am înlemnit. 


- Cum ai ştiut? 

Aş fi putut jura că, pe sub mască, îşi ridicase sprâncenele. 

- Am fost instruit să observ aceste lucruri. Dar, mai mult 
decât orice, ţi-am simţit frica. 

- Am crezut că nu a observat nimeni, am mormăit eu. 

Zâmbetul lui strâmb era mai sincer decât toate 
zâmbetele false şi complimentele pe care mi le făcuse 
înainte. 

- Indiferent de Tratat, dacă vrei să ai o şansă să scapi de 
cei din specia mea, va trebui să fii mai creativă, nu să furi 
cuțite de pe masă. Însă, cu afinitatea ta de a trage cu 
urechea, poate, cândva, vei învăţa ceva valoros. 

Urechile mi se înroşiră. 

- Eu... eu nu... Îmi cer scuze, am mormăit eu. 

Dar am rememorat ce auzisem. Nu avea rost să pretind 
că nu trăsesem cu urechea. 

- Lucien a spus că nu ai mult timp. La ce se referea? Vor 
veni aici mai multe creaturi ca Bogge, din cauza bolii? 

Tamlin înţepeni, scrutând holul din jurul nostru, analizând 
fiecare imagine, sunet şi miros. Apoi, ridică din umeri, prea 
rigid ca să fie un gest natural. 

- Sunt nemuritor. Am tot timpul din lume, Feyre. 

Îmi rosti numele într-un fel foarte... intim. De parcă nu ar 
fi fost creatura capabilă să omoare monştrii din coşmaruri. 
Am vrut să-l întreb mai multe, dar mă întrerupse. 

- Forţa care ne afectează pământurile şi puterile noastre 
va trece cândva, cu binecuvântarea zeilor. Şi, da - acum că 
Bogge a pătruns în aceste ţinuturi, aş spune că este corect 
să presupun că vor urma şi altele, mai ales dacă acel puca a 
avut atât de mult curaj. 

Totuşi, dacă graniţele dintre regate nu mai existau, aşa 
cum îl auzisem pe Lucien spunând... Dacă totul era diferit în 
Prythian, din cauza acestei boli, aşa cum pretindea Tamlin... 
Ei bine, nu voiam să mă aflu în mijlocul vreunei revoluţii sau 
al vreunui război violent. 


Tamlin merse înainte şi deschise uşile duble din capătul 
holului. Muşchii puternici ai spatelui i se încordară pe sub 
haine. Părea sculptat în muşchi şi piatră, modelat dintr-o 
putere mai veche decât copacii care se înălţau şi decât 
pietrele care răsăreau din pământul acoperit de verdeață. 
Nu, puţine lucruri mă făceau să uit cine era, de ce anume 
era capabil. De ce fusese în mod clar instruit să facă. 

- Aşa cum ai cerut, spuse el, iată biroul. 

Văzând ce se ascundea dincolo de el, stomacul mi se 
întoarse pe dos. 


CAPITOLUL 13 


Tamlin flutură o mână, şi sute de lumânări se aprinseră. 
În mod clar, orice spusese Lucien, despre magia diminuată 
şi afectată din cauza bolii, nu îl tulburase pe Tamlin atât de 
mult sau poate că fusese mult mai puternic, dacă putea să- 
şi transforme santinelele în lupi, ori de câte ori voia. Mirosul 
magiei îmi înţepă simţurile, dar nu mi-am plecat capul. Nu 
până când am privit înăuntru. 

Observând cu atenţie biroul imens şi opulent, palmele 
începură să-mi transpire. Cărţile erau aliniate pe fiecare 
perete ca soldaţii unei armate tăcute, iar canapele, birouri 
şi covoare mari erau răspândite prin cameră. Trecuse mai 
mult de o săptămână de când îmi părăsisem familia. Deşi 
tatăl meu îmi spusese să nu mă mai întorc, deşi 
promisiunea făcută mamei era împlinită, puteam măcar să-i 
anunţ că eram în siguranţă - oarecum în siguranţă. Şi să-i 
avertizez în privinţa bolii care bântuia prin Prythian şi care 
cândva, curând, ar fi putut să treacă dincolo de zid. 

Exista un singur mod de comunicare. Din nefericire, acea 
opţiune era la fel de greu de pus în practică precum o 
evadare, propriu-zisă. Dar trebuia să încerc. 


- Mai ai nevoie de ceva? întrebă Tamlin, iar eu am 
tresărit. 

Era încă în spatele meu. 

- Nu, am răspuns, intrând repede în birou. 

Nu puteam să mă gândesc la puterea pe care tocmai mi-o 
arătase - la uşurinţa graţioasă prin care adusese la viaţă 
atât de multe flăcări. Trebuia să mă concentrez la ceea ce 
urma să fac. 

Nu era în întregime vina mea că abia puteam să citesc. 
Înainte de pierderea averii, mama ne neglijase incredibil de 
mult educaţia, nederanjându-se să angajeze o guvernantă, 
iar după ce am sărăcit, surorile mele mai mari, care ştiau să 
scrie şi să citească şi care considerau că şcoala din sat era 
sub demnitatea noastră, nu se deranjaseră să mă înveţe. 
Puteam să citesc doar cât să mă descurc - doar cât să scriu 
literele, dar atât de greu, încât simplul fapt de a-mi iscăli 
numele mă chinuia îngrozitor. 

Era şi aşa destul de rău că Tamlin ştia asta. Mă gândisem 
la cum să procedez pentru ca, odată scrisă, scrisoarea să 
ajungă la ei - poate că aş fi putut să-i cer o favoare lui sau 
lui Lucien, dar ar fi fost prea umilitor să-i rog să o scrie. Le 
auzeam cuvintele: un om obișnuit şi ignorant. Şi, deoarece 
Lucien părea convins că mă transformam în spion ori de 
câte ori puteam, fără îndoială ar fi ars scrisoarea şi pe 
oricare alta aş fi încercat să o scriu după aceea. Aşadar, 
dacă voiam să-mi avertizez familia, trebuia să învăţ să scriu 
singură. 

- Te las să lucrezi, atunci, spuse Tamlin când tăcerea 
deveni prea lungă, prea încordată. 

Nu m-am mişcat până când nu a închis uşile, lăsându-mă 
înăuntru. Pulsul îmi crescu, dar, apropiindu-mă de un raft, 
am respirat adânc. 


+ 


A trebuit să fac o pauză ca să iau cina şi să dorm, dar m- 
am întors în birou înainte de răsăritul soarelui. Am găsit o 
măsuţă de scris într-un colţ şi am luat hârtie şi cerneală. Am 
urmărit cu degetele un rând şi am şoptit cuvintele. „Ea îşi 
lu-ă... luă pantoful, stâ... nd... stând în poz... po...“ M-am 
sprijinit pe spătarul scaunului şi mi-am apăsat pleoapele cu 
podul palmelor, oftând, agitată. Când am simţit că m-am 
calmat, am luat condeiul şi am subliniat cuvântul: „poziţie". 

Cu mâna tremurând, m-am străduit să copiez fiecare 
literă pe lista pe care o ţineam lângă carte şi care tot 
creştea. Erau cel puţin patruzeci de cuvinte, cu litere 
deformate şi greu de descifrat. Aveam sa aflu mai târziu 
modul în care se pronunţau. 

M -am ridicat de pe scaun, simțind nevoia să-mi întind 
picioarele, coloana - sau să plec de lângă lista foarte lungă 
de cuvinte pe care nu ştiam cum să le pronunţ şi departe de 
căldura permanentă care îmi încălzea acum faţa şi gâtul. 

Biroul era mai mult o bibliotecă, deoarece nu vedeam 
niciun perete din cauza labirinturilor de rafturi care flancau 
zona principală şi a mezaninului care trona deasupra, 
acoperit, dintr-un perete în altul de cărţi. „Birou”, părea 
totuşi un cuvânt mai puţin ameninţător. Am rătăcit printre 
câteva rafturi, urmând o rază de soare, spre un grup de 
ferestre, aflate în celălalt capăt al încăperii. M-am trezit 
privind o grădină cu trandafiri, plină cu zeci de nuanţe de 
roşu, roz, alb şi galben. 

Poate că mi-aş fi permis să admir pentru un moment 
culorile care străluceau în soarele dimineţii, umezite de 
rouă, dacă nu aş fi zărit tablourile care atârnau pe peretele 
de lângă ferestre. 

Nu e un tablou, am gândit eu, clipind şi făcând un pas 
înapoi, pentru a-i observa dimensiunea. Nu, era... am căutat 
cuvântul în acea parte a minţii, pe jumătate uitată. Pictură 
murală. Asta era. 

La început, nu am putut face altceva decât să mă holbez 
la mărimea acesteia, la ambiția care o realizase, la faptul că 


această capodoperă era ascunsă aici, în spate, pentru ca 
nimeni să nu o poată vedea vreodată, de parcă ar fi fost 
ceva obişnuit - absolut banal - să creezi ceva asemănător. 

Spunea o poveste - prin felul în care se împleteau 
culorile, formele şi lumina, prin felul în care nuanțele se 
schimbau pe suprafaţa picturii. Povestea... ținutului 
Prythian. 

Incepea cu un cazan. 

Un cazan foarte negru, ţinut de mâini feminine, subţiri şi 
strălucitoare, în nesfârşita noapte înstelată. Răsturnat de 
acele mâini, din acesta curgea un lichid auriu, scânteietor. 
Nu, nu scânteietor, ci... cu mici simboluri fosforescente, 
poate semnele vreunei limbi antice a spiriduşilor. Orice scria 
acolo, orice era, conţinutul cazanului era răsturnat în vidul 
de dedesubt, revărsându-se pe pământ pentru a da naştere 
lumii noastre... 

Harta cuprindea în întregime lumea noastră - nu doar 
pământul pe care ne aflam, ci şi mările şi continentele mai 
mari de dincolo. Fiecare teritoriu era marcat şi colorat, 
unele cu desene complicate ale fiinţelor care conduseseră 
cândva acele ţinuturi care, acum, aparţineau oamenilor. 
Toată lumea, mi-am dat eu seama, înfiorându-mă, le 
aparținuse cândva lor - cel puţin, ei credeau că fusese 
creată pentru ei de purtătoarele cazanului. Oamenii nu erau 
menţionaţi - aici, nu se spunea nimic despre noi. Presupun 
că, pentru ei, eram la fel de neînsemnaţi ca porcii. 

Imi fu greu să mă uit la următoarea secvenţă. Era atât de 
simplă, şi totuşi atât de detaliată, încât, pentru o clipă, am 
rămas pe acel câmp de luptă, simțind textura noroiului 
însângerat de sub mine, umăr la umăr cu mii de alţi soldaţi 
aliniaţi, înfruntând hoardele de spiriduşi care ne atacau. Un 
moment de reculegere, înainte de măcel. 

Săgeţile şi săbiile oamenilor păreau inutile împotriva 
Marilor Spiriduşi în armurile lor strălucitoare, sau a 
spiriduşilor cu coamele ridicate, cu gheare şi colţi. Ştiam - 
ştiam fără să mai văd o altă secvenţă - că oamenii nu 


supravieţuiseră acelei lupte. Pata neagră de alături, 
nuanţată cu străluciri roşii, spunea multe. 

Apoi, o altă hartă, una cu tărâmul mult diminuat al 
spiriduşilor. Teritoriile din nord fuseseră îndepărtate şi 
divizate, pentru a face loc Marilor Spiriduşi care îşi 
pierduseră teritoriile din zona de sud a zidului. Tot ce era în 
partea de nord le revenea; tot ce era la sud nu era decâto 
urmă ştearsă. O lume decimată şi uitată - de parcă 
pictorului nu i s-ar fi putut cere să o picteze. 

Am scrutat diferitele pământuri şi ţinuturi date acum 
Marilor Spiriduşi. Un teritoriu încă destul de mare - o putere 
monstruoasă, răspândită peste partea nordică a lumii 
noastre. Ştiam că erau conduse de regi, de regine, de 
consilii sau de împărătese, dar nu văzusem niciodată o 
asemenea reprezentare, nu văzusem cât de mult pământ 
fuseseră obligaţi să cedeze sudului şi cât de înghesuite erau 
acum teritoriile lor. 

Pământul nostru - o insulă imensă - adusese beneficii 
tărâmului Prythian, în comparaţie cu vârful de jos, dat nouă, 
nenorociţilor de oameni. O mare parte a sacrificiului fusese 
suportat de partea sudică a celor şapte teritorii: un teritoriu 
pictat cu brânduşe, miei şi trandafiri. Teritorii de primăvară. 

M-am apropiat până când am văzut pata urâtă şi neagră 
care ţinea loc de zid - o altă nuanţă care dădea în vileag 
duşmănia pictorului. Nicio însemnare în teritoriul oamenilor, 
nimic care să indice vreunul dintre oraşele mai mari sau 
centrele, dar... am găsit zona accidentată în care se afla 
oraşul nostru şi pădurea care îl separa de zid. Acea călătorie 
de două zile îmi păru foarte neînsemnată - prea 
neînsemnată - în comparaţie cu puterile care ne pândeau 
de deasupra. Am trasat cu degetele, o linie pe deasupra 
vopselei, în sus - sus, peste zid, în aceste teritorii - 
teritoriile Regatului Primăverii. Din nou, niciun indiciu, dar 
imaginea era plină de însemnele primăverii: copaci înfloriţi, 
furtuni schimbătoare, animale tinere... 


M-am uitat spre nord şi m-am retras din nou. Celelalte 
şase regate ale Prythianului ocupau diverse teritorii. 
Toamna, Vara şi larna erau destul de uşor de recunoscut. 
Apoi, deasupra acestora, două regate strălucitoare: cel din 
sud, cu un palat mai delicat şi mai roşu, era Regatul Zorilor 
de Zi; deasupra, în auriu strălucitor, galben şi albastru, 
Regatul de Zi. Şi, deasupra lui, o zonă montană, întunecată 
şi înstelată, întinderea masivă a Regatului de Noapte. 

Printre umbrele dintre acei munţi erau înfăţişate creaturi 
- nişte ochi mici şi dinţi strălucitori. Un tărâm al frumuseţii 
mortale. Mi se ridică părul de pe mâini. 

Poate că dacă nu m-aş fi uitat în inima acelei hărţi vii şi 
frumoase, aş fi studiat celelalte regate de dincolo de mări, 
care flancau pământurile noastre, precum regatul izolat al 
spiriduşilor de la vest, care părea să fi scăpat fără nicio 
pierdere de teritoriu şi care era încă autonom. 

In centrul tărâmului, care părea a fi nucleul în jurul căruia 
se extindea totul sau în care, probabil, lichidul din cazan se 
revărsase prima dată, era o mică zonă muntoasă şi 
înzăpezită. Din aceasta, se ridica un singur vârf imens. 
Lipsit de zăpadă şi de viaţă - de parcă elementele ar fi 
refuzat să-l atingă. Nu existau alte indicii care să arate ce 
putea fi - niciunul care să-i marcheze importanţa, aşa că am 
presupus că privitorii îl ştiau deja. Aceasta nu era o pictură 
murală pentru ochii oamenilor. 

Cu acel gând, m-am întors la măsuţă. Văzusem harta 
teritoriilor lor - şi înţelesesem că nu aveam să mă îndrept 
niciodată spre nord. 

M-am aşezat pe scaun şi mi-am găsit locul în carte, iar 
faţa mi se încălzi când am privit ilustrațiile răspândite peste 
tot. Era o carte pentru copii şi, totuşi, abia m-am descurcat 
prin cele aproximativ douăzeci de pagini. De ce avea Tamlin 
cărţi pentru copii în biblioteca sa? Erau din copilăria lui sau 
pentru copiii pe care spera să îi aibă? Nu conta. Nici măcar 
nu puteam să le citesc. Uram mirosul acestor cărţi - 
descompunerea paginilor, aluzia batjocoritoare a hârtiei, 


pielea aspră a copertelor. M-am uitat la bucata de hârtie şi 
la toate acele cuvinte pe care nu le cunoşteam. 

Am strâns lista în mână, mototolind hârtia într-o bilă pe 
care am aruncat-o în coşul de gunoi. 

- Aş putea să te ajut să le scrii, dacă acesta este motivul 
pentru care te afli aici. 

Am tresărit în scaun, aproape doborându-l, şi m-am 
întors, văzându-l pe Tamlin în spatele meu, cu un teanc de 
cărţi în mâini. Am alungat căldura care îmi cuprindea obrajii 
şi urechile, panicată din cauza informaţiei despre care ar fi 
putut să creadă că încercasem să o trimit. 

- Sa mă ajuţi? Vrei să spui că un spiriduş ratează ocazia 
de a lua peste picior un muritor ignorant? 

Lăsă cărţile pe masă, cu maxilarul încordat. Nu puteam 
să citesc titlurile care străluceau pe cotoarele din piele. 

- De ce te-aş lua peste picior pentru un neajuns care nu 
este din vina ta? Lasă-mă să te ajut. |ţi datorez asta, pentru 
că mi-ai îngrijit mâna. 

Neajuns. Era un neajuns. 

Totuşi, una era să-l bandajez şi să-i vorbesc de parcă nu 
ar fi fost un prădător născut să omoare şi să distrugă, dar 
să-i dezvălui cât de puţine ştiam cu adevărat, să-l las să 
vadă acea parte din mine care era încă un copil neştiutor şi 
necopt... Chipul nu îi trăda nicio emoție. Cu toate că fusese 
nemilos, m-am îndreptat de spate. 

- Mă descurc. 

- Crezi că nu am altceva mai bun de făcut decât să 
inventez metode complicate de a te umili? 

M-am gândit la acea pată de nimic, pe care pictorul o 
folosise pentru a reprezenta teritoriile oamenilor, şi nu am 
ştiut ce răspuns să-i dau - măcar unul politicos. Cedasem 
de prea multe ori în faţa lor... a lui. 

Tamlin scutură din cap. 

- Aşadar, îl laşi pe Lucien să te ia la vânătoare şi... 

- Lucien, l-am întrerupt eu şoptit, dar nu domol, nu 
pretinde să fie altceva decât este. 


- Ce vrei să spui? mârâi el, dar nu îşi scoase ghearele 
nici când îşi strânse pumnii pe lângă corp. 

Cu siguranţă mă lansam pe un drum periculos, dar nu-mi 
păsa. Chiar dacă îmi oferise adăpost, nu trebuia să-i cad la 
picioare. 

- Îseamnă, am spus eu cu acelaşi ton grav şi rece, că nu 
te cunosc. Nu ştiu cine eşti, ce eşti cu adevărat sau ce vrei. 

- Înseamnă că nu ai încredere în mine. 

- Cum aş putea să am încredere într-un spiriduş? Nu vă 
place sa ne omorâţi şi să ne păcăliţi? 

Mârâitul lui flutură lumina lumânărilor. 

- Nu eşti omul la care mă aşteptam, crede-mă. 

Aproape că am simţit rana din pieptul meu deschizându- 
se şi acele cuvinte groaznice şi tăcute revărsându-se. 
Incultă, ignorantă neinteresantă, orgoliosă, rece - toate, din 
gura Nestei, a cărei voce batjocoritoare îmi răsună în minte. 

Mi-am ţuguiat buzele. 

El tresări şi ridică puţin mâna, de parcă ar fi vrut să mă 
atingă. 

- Feyre, începu el, atât de blând, încât am scuturat din 
cap şi am părăsit camera. 

Nu m-a oprit. Însă, în acea după-amiază, când am mers 
să-mi recuperez lista mototolită din coşul de gunoi, aceasta 
nu mai era acolo. lar teancul meu de cărţi fusese deranjat, 
titlurile nu mai erau în ordine. Probabil că fusese vreun 
servitor, m-am asigurat eu, calmându-mă. Alis sau alt 
spiriduş cu mască de pasăre, care făcuse curăţenie. Nu 
scrisesem nimic incriminator - nu avea cum să ştie că 
încercam să-mi avertizez familia. Mă îndoiam de faptul că 
m-ar fi pedepsit pentru asta, dar... Conversaţia noastră de 
mai devreme fusese destul de neplăcută. 

Totuşi, mâinile încă îmi tremurau când m-am aşezat pe 
scaunul de la biroul mic şi am găsit pasajul din cartea pe 
care o folosisem în acea dimineaţă. Ştiam că nu era frumos 
să însemnezi cărţile cu cerneală, dar, dacă Tamlin îşi 


permitea să aibă farfurii din aur, putea să înlocuiască o 
carte sau două. 

Am privit fix cartea, fără să văd amestecul de litere. 

Poate că fusese o prostie din partea mea să nu îi accept 
ajutorul, că nu îmi reprimasem orgoliul şi că nu îl lăsasem 
să scrie scrisoarea în câteva clipe. Nici măcar o scrisoare de 
avertisment, ci doar una prin care să-i înştiinţez că eram în 
siguranţă. Dacă avea lucruri mai bune de făcut decât să 
inventeze metode prin care să mă facă să mă simt prost, 
atunci, cu siguranţă, avea lucuri mai bune de făcut decât să 
îmi ajute să notez scrisoarea destinată familiei mele. Cu 
toate acestea, se oferise să mă ajute. 

Un ceas din apropiere anunţă ora. 

Neajunsuri - încă unul dintre neajunsurile mele. Mi-am 
masat sprâncenele între degetul mare şi cel arătător. 
Fusese o prostie să-mi pară oarecum rău pentru el - pentru 
spiriduşul singuratic şi gânditor, pentru cineva despre care 
crezusem prosteşte că i-ar fi păsat dacă ar fi întâlnit pe 
cineva care poate că simţea la fel, care înţelegea - în felul 
meu omenesc, ignorant şi lipsit de importanţă - cum era să 
porţi povara de a avea grijă de alţii. Ar fi trebuit să-i las 
mâna să sângereze în noaptea aceea, să-mi fi dat seama că 
poate... poate ar fi existat cineva, un om, un spiriduş sau 
orice altceva, care să fi înţeles ce devenise viaţa mea - ce 
devenisem eu - în aceşti ultimi ani. 

Trecu un minut, apoi altul. 

Poate că spiriduşii nu erau capabili să mintă, dar, cu 
siguranţă, puteau să omită informaţii; Tamlin, Lucien şi Alis 
se străduiseră să nu-mi răspundă la anumite întrebări. 
Merita să aflu, să ştiu mai multe despre boala care îi 
ameninţa - să aflu ceva despre asta, de unde venise, ce 
altceva mai putea să facă şi, în special, cum ar fi putut 
afecta un om. 

Şi, dacă se întâmpla ca ei să cunoască anumite informaţii 
despre vreo portiţă de scăpare uitată a acelui Tratat 
nenorocit, dacă ştiau vreo cale prin care să-mi plătesc 


datoria şi să mă întorc la familia mea, ca să-i pot avertiza 
eu însămi despre boală... trebuia să risc. 

Douăzeci de minute mai târziu, l-am găsit pe Lucien în 
dormitorul lui. Marcasem pe mica mea hartă unde se afla 
acesta - într-o aripă separată, de la etajul al doilea, departe 
de al meu - şi, după ce l-am căutat pe unde umbla de 
obicei, părea a fi singurul loc în care îl puteam găsi. Am 
bătut la uşa dublă, vopsită în alb. 

- Intră, omule. 

Probabil că mă putea detecta pur şi simplu după ritmul 
respirației. Sau poate că acel ochi al lui vedea prin uşă. 

Am deschis. Ca formă, camera semăna cu a mea, dar era 
îmbrăcată în nuanţe de portocaliu, roşu şi auriu, cu vagi 
urme de verde şi maro. Era de parcă m-aş fi aflat într-o 
pădure, toamna. Dar în timp ce camera mea avea un aspect 
delicat şi grațios, a lui era mai sobră. În locul frumoasei 
mese pentru micul dejun, de lângă fereastră, o masă de 
lucru uzată, acoperită cu diverse arme domina spaţiul. 
Acolo stătea, purtând doar o cămaşă albă şi pantaloni, iar 
părul roşu, desprins, strălucea precum un foc lichid. 
Emisarul lui Tamlin, instruit la curte, era un războinic 
veritabil. 

- Nu te-am mai văzut, am spus eu, închizând uşa şi 
sprijinindu-mă de aceasta. 

- A trebuit să aplanez nişte conflicte la graniţa de nord - 
o misiune oficială a emisarului, spuse el, lăsând din mână 
cuțitul de vânătoare, cu lamă lungă şi periculoasă, pe care îl 
curăța. M-am întors la timp ca să aud mica ta ceartă cu Tam 
şi am decis că sunt mai în siguranţă aici. M-am bucurat, 
totuşi, să aflu că mă apreciezi. Măcar nu sunt primul pe lista 
celor pe care vrei să-i omori. 

l-am aruncat o privire lungă. 

- Ei bine, continuă el, ridicând din umeri, se pare că ai 
reuşit să intri destul de adânc pe sub pielea lui Tam, 
deoarece m-a căutat şi aproape că mi-a luat capul. Aşadar, 
presupun că îţi pot mulţumi pentru că ai stricat ceea ce ar fi 


trebuit să fie un dejun liniştit. Din fericire pentru mine, s-a 
întâmplat ceva în pădurea de vest, iar bietul meu prieten a 
trebuit să se descurce în singurul fel în care putea. Mă mir 
că nu te-ai întâlnit cu el pe scări. 

Mulţumesc zeilor uitaţi pentru micile indulgente. 

- Ce anume? 

Lucien ridică din umeri, dar mişcarea fu prea încordată ca 
să pară indiferent. 

- Ce se întâmplă de obicei: nişte creaturi urâte şi 
nedorite, care s-au revoltat. 

Bine, bine că Tamlin era plecat, ca să nu mă prindă în 
fapt. Încă un strop de noroc. 

- Sunt impresionată că mi-ai răspuns la întrebări, am 
spus eu cât de calm am putut, alegându-mi cu grijă 
cuvintele. Dar ce păcat că nu eşti ca Suriel, care să-mi 
spună orice vreau să ştiu, asta dacă aş fi destul de 
inteligentă încât să te prind. 

Pentru un moment, se uită la mine şi clipi. Apoi, gura i se 
strâmbă într-o parte, iar acel ochi metalic bâzâi şi mă ţintui. 

- Presupun că nu-mi vei spune ce vrei să afli? 

- Voi aveţi secretele voastre, iar eu le am pe ale mele, 
am răspuns cu grijă. 

Nu mi-am dat seama dacă ar fi încercat să mă convingă 
să mă răzgândesc, în caz că i-aş fi spus adevărul. 

- Dar, dacă ai fi un spiriduş Suriei, am adăugat eu cu o 
lentoare intenţionată, în caz că nu înţelesese la ce mă 
refeream, cum te-aş prinde, mai exact? 

Lucien lăsă cuțitul din mână şi îşi curăţă unghiile. Pentru 
o clipă, m-am întrebat dacă îmi va spune ceva. M-am 
întrebat dacă s-ar duce direct la Tamlin, să mă pârască. 

În loc de asta, spuse: 

- Probabil aş avea o slăbiciune pentru plantațiile tinere 
de mesteceni, din pădurile de vest, şi pentru puii de găină 
proaspăt omorâţi şi, probabil, aş fi atât de lacom încât nu aş 
observa laţul cu două bucle, întins în jurul crângului pentru 
a-mi imobiliza picioarele. 


- Hmmm. 

Nu am îndrăznit să-l întreb de ce hotărâse să fie atât de 
cooperant. Exista încă o şansă destul de mare să nu fie 
deranjat de moartea mea, dar mi-am asumat riscul. 

- Cumva, te prefer ca Mare Spiriduş. 

El rânji, dar amuzamentul nu ţinu mult. 

- Dacă aş fi destul de nebun şi prost încât să mă duc 
după Suriel, aş lua un arc şi tolba cu săgeți şi poate un cuţit, 
unul ca acesta. 

Băgă cuțitul pe care-l curăţase în teacă şi îl puse pe 
marginea mesei - un dar. 

- Şi aş fi pregătit să fug cât m-ar ţine picioarele când aş 
elibera-o - spre cea mai apropiată apă curgătoare, pe care 
ele urăsc sa o traverseze. 

- Dar nu eşti nebun, deci vei fi rămâne aici, în siguranţă? 

- Voi vâna, din întâmplare, pe câmp şi, cu auzul meu 
superior, s-ar putea să mă simt destul de generos încât să 
ascult dacă cineva ar striga din pădurile vestice. Dar este 
un lucru bun că nu am avut niciun rol în a-ţi spune să ieşi 
astăzi, deoarece Tam ar sfâşia pe oricine ţi-ar spune cum să 
prinzi un Suriel; şi este un lucru bun că oricum aveam de 
gând să vânez, pentru că, dacă cineva m-ar prinde 
ajutându-te, ne-ar aştepta probleme mult mai mari. Sper că 
secretele tale merită. 

Îmi spuse toate acestea cu obişnuitul lui rânjet, dar 
nuanţând lucrurile - un avertisment pe care nu l-am ratat. 

O altă ghicitoare - şi o altă fărâmă de informaţie. 

- Este un lucru bun că, în timp ce tu ai un auz superior, 
eu mă pricep de minune să-mi ţin gura, i-am zis eu. 

Când am luat cuțitul de pe masă şi m-am întors pentru a- 
mi recupera propriul arc din camera mea, el pufni în râs. 

- Cred că începe să-mi placă de tine - aşa, ca om 
criminal. 


CAPITOLUL 14 


Pădurile vestice. Plantaţii tinere de mesteacăn. Pui de 
găină morți. Lat cu buclă dublă. Aproape de o apă 
curgătoare. 

Am repetat instrucţiunile lui Lucien în vreme ce am ieşit 
din conac, dincolo de grădinile cultivate, peste dealurile 
înverzite şi râurile limpezi, intrând în pădurea înfrunzită din 
depărtare. Nu mă oprise nimeni - nici măcar nu mă văzuse 
nimeni plecând cu arcul şi tolba cu săgeți în spate, şi 
purtând la şold cuțitul lui Lucien. Luasem cu mine o tolbă 
plină cu pui de găină proaspăt ucişi, mulţumită amabilităţii 
personalului uimit de la bucătărie, şi îmi ascunsesem un 
cuţit în plus în cizmă. 

Pământurile erau la fel de goale ca şi conacul, cu toate 
că, ocazional, am zărit cu coada ochiului ceva strălucind. De 
fiecare dată când mă întorceam pentru a privi, strălucirea 
se transforma în lumina soarelui care dansa pe suprafaţa 
lacului din apropiere, sau era doar vântul care foşnea 
frunzele unui smochin singuratic de pe o colină. Când am 
traversat un lac mare, adăpostit de poalele unui deal înalt, 
aş fi putut jura că am văzut patru capete strălucitoare de 
femei ieşind din apa limpede, privindu-mă. Am grăbit pasul. 

Doar ciripitul păsărilor şi freamătul animalelor mici îmi 
dădură de înţeles că am intrat în pădurea vestică, încă 
înverzită. Nu intrasem în această pădure când fusesem la 
vânătoare cu Lucien. Nu era nicio potecă, nimic domesticit 
în jur. Stejari, ulmi şi fagi, împletiţi într-un val de nepătruns, 
care aproape sugruma puţina lumină care se strecura 
printre coroanele dese ale copacilor. Pământul acoperit cu 
muşchi înghiţea orice sunet făceam. 

Veche, această pădure era antică. Şi vie, într-un fel pe 
care nu-l puteam descrie, ci doar simţi până în măduva 


oaselor. Poate că eram primul om care mergea pe sub acele 
crengi grele şi întunecate în ultimii cinci sute de ani, 
mirosind prospeţimea frunzelor de primăvară, care mascau 
umezeala şi putregaiul. 

Mesteceni - apă curgătoare. Mi-am croit drum prin 
pădure, cu respiraţia tăiată. Noaptea era periculoasă, mi- 
am amintit eu. Aveam doar câteva ore până la apus. 

Totuşi, Bogge ne urmărise în timpul zilei. 

Bogge era moartă, iar oroarea pe care o confrunta acum 
Tamlin locuia în altă parte a acestor tărâmuri. Pământurile 
Regatului Primăverii, dacă acea pictură murală era corectă. 
M-am întrebat în ce fel trebuise Tamlin să dea socoteală 
Marelui Lord al Regatului Primăverii - sau dacă acesta era 
Marele Lord care îi scosese ochiul lui Lucien. Poate era 
consoarta Marelui Lord - acea ea pe care o menţionase 
Lucien - care îi înspăimânta atât de mult. Am alungat acest 
gând. 

Am mers tiptil, cu ochii şi urechile în patru, respirând 
calm. Cu sau fără neajunsuri, tot puteam să vânez, iar 
răspunsurile de care aveam nevoie meritau efortul. 

Am găsit o plantație de mesteceni tineri şi subţiri, apoi 
am mers în cercuri tot mai mari, până când am întâlnit cel 
mai apropiat râu. Nu era adânc, dar era suficient de lat 
încât să trebuiască să alerg în salturi pentru a-l traversa. 
Lucien îmi spusese să găsesc o apă curgătoare, iar asta era 
destul de bună ca să reuşesc să scap. Dacă ar fi trebuit să 
scap. Poate, din fericire, nu urma să am nevoie de aşa ceva. 

Am făcut şi refăcut câteva trasee diferite spre râu. Şi 
câteva trasee alternative, în caz că nu aş mai fi avut acces 
la primele. Când am fost sigură de fiecare rădăcină, piatră 
şi groapă din împrejurimi, m-am întors la mica plantație 
înconjurată de acei copaci albi şi am întins capcana. 


+ 


De la locul meu, într-un copac din apropiere - un stejar 
solid şi dens ale cărui frunze dinamice mă ascundeau 
complet de oricine s-ar fi aflat dedesubt - am aşteptat. Şi 
am aşteptat. Soarele de după-amiază se strecură pe 
deasupra capului, destul de fierbinte chiar şi printre frunze, 
încât am fost nevoită să-mi scot pelerina şi să-mi suflec 
mânecile tunicii. Stomacul îmi chiorăi, iar eu am scos o 
bucată de brânză din rucsac. Trebuia să o mănânc într-o 
linişte desăvârşită, nu ca pe mărul pe care îl luasem din 
bucătărie, în drum spre ieşire. Când am terminat, am băut 
din bidonul cu apă pe care îl adusesem, însetată din cauza 
efortului şi a căldurii. 

Oare Tamlin sau Lucien se plictiseau vreodată de zilele 
nesfârşite ale primăverii eterne, sau se aventurau vreodată 
în alte teritorii, doar ca să experimenteze un anotimp 
diferit? Nu m-ar fi deranjat să am parte de o primăvara 
călduroasă şi nesfârşită cât timp aş fi avut grijă de familia 
mea - iarna ne adusese periculos de aproape de moarte, în 
fiecare an - dar, dacă aş fi fost nemuritoare, mi-aş fi dorit o 
schimbare, ca să nu mă plictisesc. Probabil că mi-aş fi dorit 
asta mai mult decât să stau ascunsă în casă. Totuşi, încă 
nu-mi adunasem curajul să întreb ce mi se strecurase în 
minte când am văzut pictura murală. 

M-am mişcat cât de mult am îndrăznit pe creangă, cât să- 
i permit sângelui să curgă prin membre. Când un val de 
linişte veni spre mine, am ştiut că se apropia ceva. Era de 
parcă sturzii, veveriţele şi moliile şi-ar fi ţinut respiraţia cât 
timp ceva trecea. 

Încet am pus o săgeată în arcul deja pregătit. Liniştea se 
strecura lul mai aproape. 

Copacii părură să se aplece, crengile împletite se 
strânseră şi mai mult, ca o cuşcă vie, care împiedica şi cele 
mai mici păsări să zboare peste coroane. 

Poate că fusese o idee foarte proastă. Poate că Lucien îmi 
supraestimase abilităţile. Sau poate că aşteptase ocazia de 
a mă conduce spre pieire. 


Stând pe creangă, muşchii îmi obosiră, dar mi-am păstrat 
echilibrul - şi am ascultat. Apoi, am auzit: o şoaptă, ca o 
haină trasă peste rădăcini şi pietre, o fiinţă flămândă, 
adulmecând zgomotos din poiana aflată în apropiere. Părea 
cumplit. La fel de veche precum copacii. 

Intinsesem laţurile cu grijă, făcând să pară că puiul se 
rătăcise şi îşi rupsese singur gâtul, căutând să se elibereze 
de o creangă căzută. Avusesem grijă să nu-mi las mirosul să 
se prindă de pasăre, pe cât posibil. Aceşti spiriduşi aveau 
însă nişte simţuri foarte ascuţite şi, chiar dacă îmi 
acoperisem urmele... 

Se auziră un pocnet, un vuiet şi un țipăt urât care îmi 
blocară muşchii, oasele şi respiraţia. 

Un alt țipăt înfuriat străpunse pădurea, iar laţurile mele 
scârţâiră în timp ce ţineau, ţineau, ţineau. 

Am coborât din copac şi m-am dus să îl întâlnesc pe 
Suriel. 


+ 


Cu siguranţă Lucien îmi supraestimase abilităţile, am 
hotărât eu, strecurându-mă spre zână, în valea cu 
mesteceni. Sau îşi dorea cu adevărat să mor. 

Nu ştiam la ce să mă aştept când am intrat în cercul de 
copaci albi - înalţi şi drepţi ca nişte stâlpi - dar nu era o 
siluetă înaltă şi subţire în mantie zdrenţăroasă. Cu spatele 
cocoşat spre mine, îi vedeam vertebrele trecând prin 
materialul subţire. Mâinile fusiforme şi râioase zgâriau laţul 
cu unghiile crăpate şi îngălbenite. 

Fugi, şopti o parte fundamental omenească, profundă din 
mine. Mă implora. Fugi fără oprire şi nu te uita înapoi. 

Dar mi-am păstrat săgeata în arc. Am rostit, încet: 

- Eşti unul dintre spiriduşii Suriel? 

Spiriduşul înţepeni. Şi adulmecă. O dată. De două ori. 

Apoi, se întoarse încet spre mine, cu vălul negru, care îi 
acoperea capul chel, fluturând în briza slabă. 


O faţă care părea făurită din oase uscate şi erodate, cu o 
piele uitată sau aruncată, cu o gură fără buze şi dinţi prea 
lungi, ţinuţi de gingii înnegrite, cu găuri oblice pentru nări, 
şi ochi... ochi care nu erau altceva decât adâncuri spiralate, 
albe ca laptele - albul morţii, albul bolii, albul cadavrelor 
curățate cu grijă. 

O adunătură de vene şi oase, la fel de uscate, întărite şi 
oribile ca textura feţei sale mă cercetau pe deasupra 
gâtului zdrenţăros al mantiei negre. Lăsă laţul, iar degetele 
lui prea lungi se loviră unele de altele, în timp ce mă studia. 

-  Omule, spuse el, cu o voce care era în acelaşi timp una 
şi mai multe, bătrână şi tânără, frumoasă şi respingătoare. 

Intestinele îmi deveniră apoase. 

- Tu ai pus această capcană inteligentă şi rea pentru 
mine? 

- Eşti unul dintre spiriduşii Suriel? am întrebat din nou, 
cuvintele-mi fiind abia mai mult decât o respiraţie răguşită. 

- Într-adevăr, sunt. 

Clic, clic, clic făcură degetele lui, lovindu-se între ele la 
fiecare cuvânt. 

- Atunci, capcana era pentru tine, am reuşit să spun. 

Fugi, fugi, fugi. 

Rămase aşezat, cu picioarele noduroase prinse în laţurile 
mele. 

- Nu am mai văzut de un veac o femeie din rasa 
omenească. Vino mai aproape, ca să mă pot uita la cea care 
m-a prins. 

Nu m-am dus. 

Pufni într-un râs îngrozitor. 

- Care dintre fraţii mei mi-a trădat secretele? 

- Niciunul. Mama mi-a spus poveşti despre tine. 

- Minciuni - îţi miros minciunile. 

Adulmecă din nou, trosnindu-şi degetele. Îşi înclină capul 
în lateral, rupând vălul negru cu o mişcare necontrolată şi 
rapidă. 


- Ce ar putea dori o femeie din rasa omenească de la un 
Suriel? 

- Tu să-mi spui, am rostit eu cu blândeţe. 

El râse încet, din nou. 

- E cumva un test? Un test prostesc şi inutil, deoarece, 
dacă ai îndrăznit să mă capturezi, atunci înseamnă că îţi 
doreşti foarte mult să ştii anumite lucruri. 

Nu am spus nimic, iar el a zâmbit cu o gură fără buze, cu 
dinţii înnegriţi şi oribil de mari. 

-  Întreabă-mă orice, omule, dar apoi eliberează-mă. 

Am înghiţit cu greu. 

- Nu există - chiar nu există nicio cale să mă întorc 
acasă? 

- Doar dacă vrei ca şi familia ta să fie omorâtă împreună 
cu tine. Trebuie să rămâi aici. 

Orice ultimă rămăşiţă de speranţă de care mă agăţam, 
orice optimism prostesc se ofili şi muri. Asta nu schimba 
nimic. Oricum, înainte de cearta mea cu Tamlin din acea 
dimineaţă, nici măcar nu mă gândisem la aşa ceva. Poate 
că venisem aici din ciudă. Deci... In regulă - dacă eram aici, 
înfruntând o moarte sigură, atunci aş fi putut la fel de bine 
să aflu ceva. 

- Ce ştii despre Tamlin? 

- Fii mai exact, omule. Fii mai exact, deoarece ştiu o 
mulţime de lucruri despre Marele Lord al Regatului de 
Primăvară. 

Pământul se mişcă sub picioarele mele. 

- Tamlin este... Tamlin este un Mare Lord? 

Clic, clic, clic. 

- Nu ştiai. Interesant. 

Tamlin nu era doar un spiriduş obişnuit, care avea un 
conac, ci... ci un Mare Lord al unuia dintre cele şapte 
teritorii. Un Mare Lord al Prythianului. 

- Ştiai că acesta este Regatul Primăverii, micule om? 

- Da, da, ştiam asta. 

Suriel se aşeză pe pământ. 


- Primăvară, Vară, Toamnă, larnă, Zi şi Noapte, cugetă el 
de parcă nici măcar nu îi răspunsesem. Cele şapte Regate 
ale Prythianului, fiecare condus de un Mare Lord, toţi 
ucigători în felul lor. Nu sunt doar puternici - ei sunt 
Puterea. 

De asta reuşise Tamlin să o înfrunte pe Bogge şi să 
supravieţuiască. Era un Mare Lord. 

Mi-am ascuns frica. 

- Toată lumea din Regatul Primăverii este obligată să 
poarte o mască şi, totuşi, tu nu o faci, am spus eu cu grijă. 
Nu eşti un membru al Regatului? 

- Nu sunt membrul niciunui Regat. Sunt mai bătrân decât 
Marii Lorzi, mai bătrân decât ţinutul Prythian, mai bătrân 
decât oasele acestei lumi. 

Cu siguranţă, Lucien îmi supraestimase abilităţile. 

- Ce se poate face în legătură cu această boală care s-a 
răspândit în Prythian, care a furat şi a alterat magia? De 
unde a venit? 

- Rămâi cu Marele Lord, omule, spuse Suriel. Asta e tot 
ce poţi face. Vei fi în siguranţă. Nu te amesteca; nu căuta 
răspunsuri după ziua de astăzi sau vei fi devorată de 
umbrele din Prythian. Te va apăra de ele, aşadar, stai pe 
lângă el şi vei fi bine. 

Acesta chiar nu era un răspuns. Am repetat: 

- De unde a venit boala? 

Ochii lăptoşi se încruntară. 

- Marele Lord nu ştie că ai venit astăzi aici, nu-i aşa? Nu 
ştie că femeia lui din rasa omenească a venit să îl prindă pe 
Suriel, deoarece el nu îi poate da răspunsurile pe care le 
caută. Dar este prea târziu, omule - pentru Marele Lord, 
pentru tine, poate şi pentru tărâmul vostru. 

În ciuda tuturor lucrurilor spuse, în ciuda ordinului de a nu 
mai pune întrebări şi de a rămâne cu Tamlin, cuvintele 
„femeia lui din specia umană” fură cele care îmi răsunară în 
minte. Asta mă făcu să strâng din dinţi. 

Suriel continuă: 


- Dincolo de violenta mare de vest există un alt regat al 
spiriduşilor numit Hybern, condus de un rege puternic şi 
rău. Da, de un rege, spuse el când am ridicat o sprânceană. 
Nu de un Mare Lord - acolo, teritoriul lui nu este divizat în 
regate. Acolo, el face legea. Oamenii nu mai există în acel 
regat - deşi tronul lui este făcut din oasele lor. 

Acea mare insulă pe care o văzusem pe hartă, cea care 
nu cedase niciun teritoriu oamenilor după Tratat. Şi un tron 
din oase. În stomac, brânza pe care o mâncasem se 
transformă în plumb. 

- De ceva timp, Regele din Hybern este nemulţumit de 
Tratatul pe care ceilalţi Mari Spiriduşi ai lumii l-au încheiat 
cu voi, oamenii, cu mult timp în urmă. Este supărat că a fost 
forţat să-l semneze, să-i lase pe sclavii lui muritori să plece 
şi să rămână blocat pe insula lui umedă şi verde de la 
capătul lumii. Şi, astfel, acum o sută de ani, i-a trimis pe cei 
mai de încredere şi mai loiali comandanţi, pe cei mai 
pricepuţi războinici, rămăşiţele unei vechi armate pe care o 
condusese cândva spre continent, să declare un război 
foarte dur împotriva voastră, a oamenilor, toţi la fel de 
flămânzi şi răi ca el. Ca spioni, curteni şi amanți, s-au 
infiltrat în diferitele Regate ale Marilor Spiriduşi, regate şi 
imperii din toată lumea timp de cincizeci de ani, iar când au 
adunat suficiente informaţii, regele a făcut un plan. Dar 
acum aproape cincizeci de ani, unul dintre comandanții lui 
nu i s-a supus. Amăgitoarea. Şi... 

Suriel se îndreptă de spate. 

- Nu suntem singuri. 

Am încordat mai puternic arcul, dar l-am îndreptat în jos, 
scrutând inutil copacii, dar totul se liniştise deja în prezenţa 
lui Suriel. 

-  Omule, trebuie să mă eliberezi şi să fugi, spuse ea, 
mărindu-şi ochii plini de moarte. Fugi la conacul Marelui 
Stăpân. Nu uita ce ţi-am spus - rămâi cu Marele Stăpân şi 
vei trăi să vezi cum totul se va îndrepta. 

- Ce este? 


Dacă aş fi ştiut ce venea, aş fi avut o şansă mai bună să... 

- Naga - spiriduşi făcuţi din umbre, ură şi putreziciune. 
Mi-au auzit strigătul - şi te-au mirosit. Eliberează-mă, 
omule. Mă vor întemniţa, dacă mă prind aici. Eliberează-mă 
şi întoarce-te lângă Marele Stăpân. 

La naiba. La naiba. 

M-am întins către laţ, obligându-mă să las arcul şi să iau 
cuțitul, dar patru siluete ca nişte umbre, atât de întunecate, 
încât păreau făcute dintr-o noapte fără stele, alunecară 
printre mesteceni. 


CAPITOLUL 15 


Naga izvorau dintr-un coşmar. Acoperiţi cu solzi negri şi 
nimic mai mult, erau o combinaţie oribilă de trăsături de 
şarpe şi corpuri de bărbaţi umanoizi, ale căror braţe 
puternice se sfârşeau cu gheare negre şi lustruite, menite 
să sfâşie carnea. 

Acestea erau creaturile legendelor pline de sânge, care 
se strecuraseră prin zid ca să chinuie şi să omoare muritorii. 
Cei pe care aş fi fost bucuroasă să-i omor în acea zi, în 
pădurea înzăpezită. Ochii lor imenşi, în formă de migdală, 
ne examinară cu lăcomie pe mine şi pe Suriel. 

Patru dintre ei se opriră de partea cealaltă a poienii, 
Suriel aflându-se între mine şi ei, iar eu mi-am îndreptat 
săgeata spre cel din centru... 

Creatura zâmbi, dezvăluind un rând de dinţi foarte 
ascuţiţi şi o limbă despicată şi argintie, care îi atârna afară. 

- Mama întunecată ne-a trimis un dar astăzi, fraţilor, 
spuse el, uitându-se la Suriel, care zgâria acum laţul. 

Ochii de ambră ai creaturilor naga se fixară asupra mea. 


- Şi o masă. 

- Nu prea ai ce mânca, spuse altul, flexându-şi ghearele. 

Am început să mă retrag - spre râu, spre conacul de 
dincolo de acesta, cu săgeata îndreptată spre ei. Un țipăt 
de-al meu l-ar fi îndrumat pe Lucien - dar nu puteam să 
respir. Şi ar fi putut să nu vină deloc, dacă mă trimisese 
aici. Mi-am concentrat simţurile pe paşii în retragere. 

- Omule, mă imploră Suriel. 

Aveam zece săgeți - nouă, imediat ce o trăgeam pe cea 
din arc. Niciuna nu era din frasin, dar poate că i-ar fi reţinut 
pe naga suficient timp încât să fug. 

M-am mai retras un pas. Cei patru naga se apropiară ca şi 
când ar fi savurat lentoarea vânătorii, ca şi când ar fi ştiut 
că deja câştigaseră. 

Aveam trei secunde să mă hotărăsc. Trei secunde să-mi 
pun în aplicare planul. 

Cu mâna tremurând, am încordat mai mult arcul. 

Apoi, am tipat. Ascuţit şi tare şi cu fiecare moleculă de 
aer din plămânii mei prea încordaţi. 

Acum că naga erau concentrați asupra mea, am tras spre 
sfoara care îl ţinea pe loc pe Suriel. 

Laţul se desfăcu. Ca o umbră în vânt, Suriel dispăru, o 
rafală întunecată care îi făcu pe cei patru naga să se 
retragă, şovăitori. 

Cel mai apropiat de mine fugi spre Suriel întinzându-şi 
linia puternică a gâtului acoperit cu solzi. Nu mai era nicio 
şansă ca mişcările mele să nu mai fie considerate un atac 
neprovocat - nu acum, când văzuseră cât de bine tineam. 
Voiau în continuare să mă omoare. 

Aşadar, am tras cu săgeata. 

Vârful străluci ca o stea căzătoare prin întunericul pădurii 
şi dură o clipă până să lovească ţinta, iar sângele ţâşni în 
aer. Naga se rostogoli pe spate chiar în momentul în care 
cei trei rămaşi se întoarseră spre mine. Nu ştiam dacă îl 
omorâsem. Dispăruse deja. 


Am alergat spre râu pe ruta calculată mai devreme, fără 
să îndrăznesc să privesc înapoi. Lucien spusese că avea să 
fie în apropiere, dar eram încă în adâncul pădurii, încă 
departe de conac şi de ajutor. 

Crengi şi ramuri trosniră în spatele meu - prea aproape - 
şi mârâituri care sunau foarte diferit de cele ale lui Tamlin, 
ale lui Lucien, ale unui lup sau ale oricărui alt animal 
umplură pădurea liniştită. 

Singura mea speranţă de a scăpa cu viaţă era să fug mai 
repede decât ei, suficient timp cât să ajung la Lucien, iar 
asta doar dacă era acolo, aşa cum promisese. Nu mi-am 
permis să mă gândesc la toate dealurile pe care trebuia să 
le urc imediat ce ieşeam din pădure. Sau la ce aveam să fac 
dacă Lucien se răzgândise. 

Trosnetul desişului se auzi mai tare şi mai aproape, iar eu 
am virat spre dreapta, sărind peste râu. Apa curgătoare ar fi 
putut să îl oprească pe Suriel, dar un sâsâit şi o bufnitură, la 
mică distanţă în urma mea, îmi dădură de înţeles că nu îi 
împiedicase pe naga. 

Am cotit prin desiş, iar spinii îmi zgâriară obrajii. Abia le 
simţeam înţepăturile sau sângele cald care-mi curgea pe 
faţă. Nu fu timp nici măcar să mă strâmb de durere, nu 
când două siluete întunecate mă flancară, apropiindu-se 
pentru a-mi tăia calea. 

Genunchii protestară când m-am forţat şi mai mult, 
concentrându-mă la strălucirea care creştea în capătul 
pădurii. Naga din dreapta mea se năpusti însă spre mine, 
atât de repede, încât am putut doar să sar într-o parte ca să 
evit ghearele sfâşietoare. 

M-am împiedicat, dar am rămas în picioare tocmai când 
naga din stânga mea se năpusti. M-am oprit brusc şi am 
balansat arcul cu o mişcare largă. Aproape că l-am scăpat 
când a atins acea faţă de şarpe, iar oasele i se zdrobiră cu 
un țipăt oribil. Am sărit repede peste imensul corp căzut, 
fără să mă opresc şi fără să mă uit după ceilalţi. 


Am înaintat trei metri înainte ca al treilea naga să 
păşească în faţa mea. 

Am balansat arcul spre capul lui. Se feri. Ceilalţi doi 
sâsâiră, apropiindu-se în spatele meu, iar eu am apucat mai 
bine arcul. 

Eram înconjurată. 

M-am întors încet, pregătită să lovesc cu arcul. 

Unul dintre ei mă adulmecă, mărindu-şi acele nări ca 
nişte fante 

-  Creatură umană sfrijită, spuse el celorlalţi, ale căror 
zâmbete se lărgiră. Ştii ce am pierdut din cauza ta? 

Nu aveam de gând să cedez fără luptă, fără să iau cu 
mine câţiva dintre ei. 

- Du-te dracului, am spus gâfâind. 

Ei râseră, apropiindu-se. Am tras cu arcul spre cel mai 
apropiat... Acesta se feri, chicotind. 

- Ne vom juca - deşi s-ar putea să nu ţi se pară amuzant. 

Am strâns din dinţi şi am tras din nou. Nu urma să fiu 
vânată ca o căprioară înconjurată de lupi. Aveam să scap; 
aveam... 

O mână neagră cu gheare îmi apucă arcul şi un trosnet 
răsună prin pădurea prea liniştită. 

Aerul îmi ieşi rapid din piept şi am avut timp să mă întorc 
doar pe jumătate înainte ca unul dintre ei să mă apuce de 
gât şi să mă trântească. Îmi lovi braţul de pământ atât de 
tare încât mă durură oasele, iar degetele mi se răsfirară, 
scăpând ce mai rămăsese din arcul meu. 

- Când vom termina să-ţi jupuim pielea, îţi vei dori să nu 
fi intrat în Prythian, îmi spuse el în faţă, băgându-mi pe gât 
duhoarea de hoit. 

M-am înecat. 

- Te vom tăia în felii atât de subţiri, încât nu va mai 
rămâne nimic de dat la ciori. 

O flacără albă şi fierbinte mă străbătu. Mânie, groază sau 
instinct sălbatic, nu ştiu ce era. Nu m-am gândit. Am apucat 
cuțitul din gheată şi i l-am înfipt în gâtul tare. 


Când mi-am strigat furia, groaza, sângele îmi şiroi pe faţă 
şi în gură, Naga se lăsă pe spate. M-am ridicat înainte ca alţi 
doi să mă poată imobiliza, dar ceva tare ca piatra mă lovi în 
faţă. Căzând la pământ, am simţit gust de sânge, pământ şi 
iarbă. Am văzut stele verzi şi m-am ridicat din nou în 
picioare, din instinct, apucând cuțitul de vânătoare al lui 
Lucien. 

Nu aşa, nu aşa, nu aşa. 

Unul dintre ei sări spre mine, iar eu m-am ferit într-o 
parte. Imi prinse mantia cu ghearele şi o trase, sfâşiind-o 
chiar în momentul în care însoţitorul lui mă aruncă la 
pământ, rupându-mi mâinile cu labele. 

- Vei sângera, gâfâi unul din ei, râzând în sinea lui la 
vederea cuţitului pe care-l ridicasem. Te vom tăia încet. 

Işi mişcă ghearele - perfecte pentru tăieturi adânci şi 
brutale. Deschise gura din nou şi un răget asurzitor răsună 
prin poiană. 

Nu ieşise însă din gâtul creaturii. 

Zgomotul nu se împrăştiase înainte ca naga să zboare de 
pe mine sfarâmându-se atât de tare de un copac, încât 
lemnul se crăpă. l-am recunoscut strălucirea aurie a măştii, 
părul şi ghearele lungi şi mortale, înainte ca Tamlin să 
sfâşie creatura. 

Naga care mă ţinea ţipă şi mă eliberă, sărind în picioare 
când ghearele lui Tamlin îi sfârtecară gâtul însoţitorului său. 
Carnea şi sângele zburară. 

Am rămas la pământ, aşteptând, cu lama pregătită. 

Tamlin mai urlă o dată, arătându-şi caninii lungi; măduva 
din oase mi se răci, iar creatura care mai rămase fugi spre 
pădure. Făcu doar câţiva paşi înainte ca Tamlin să-l atace, 
punându-l la pământ eviscerându-l cu o singură mişcare 
lungă. 

Am rămas unde eram, cu faţa pe jumătate afundată în 
frunze crengi şi muşchi. Nu am încercat să mă ridic. 
Tremuram atât de tare, încât am crezut că aveam să mă 
dezmembrez. Era tot ce puteam face pentru a ţine în 


continuare cuțitul. Tamlin se ridică în picioare smulgându-şi 
ghearele din abdomenul creaturii. Sângele curgea din ele, 
pătând muşchiul verde. 

Mare Lord. Mare Lord. Mare Lord. 

Furia sălbatică încă îi mocnea în privire, iar eu am tresărit 
când a îngenuncheat lângă mine. A întins din nou mâna 
spre mine, dar m-am smucit înapoi, departe de ghearele 
însângerate, încă la vedere 

M-am ridicat în şezut înainte de a tremura din nou. Ştiam 
că nu pot să mă ridic în picioare. 

- Feyre, spuse el. 

Mânia îi dispăru din ochi, iar ghearele se retraseră înapoi 
sub piele, dar răgetul încă răsuna în urechile mele. Sunetul 
fusese doar o furie primară. 

- Cum? 

A fost tot ce am reuşit să spun, dar el m-a înţeles. 

- Am urmărit o haită de naga - aceştia patru au scăpat şi, 
probabil, ţi-au luat urma prin aceste păduri. Te-am auzit 
tipând. 

Deci, nu ştia despre Suriel. El venise să mă ajute. 

Îmi întinse mâna, iar eu am tremurat când şi-a trecut 
degetele reci şi ude peste obrazul meu, care mă durea şi 
ustura. Sânge - erau pătate de sânge. Şi, judecând după cât 
de lipicioasă era faţa mea, ştiam că eram destul de 
împroşcată cu sânge încât să nu mai conteze. 

Durerea feţei şi a braţului se diminuă, apoi dispăru. Se 
încruntă puţin când îmi văzu vânătaia deja apărută pe 
obraz, dar zvâcnirea se reduse rapid. Mirosul metalic al 
magiei mă învălui, apoi zbură cu o briză uşoară. 

- Am găsit unul mort la un kilometru distanţă, continuă 
el, luându-şi mâinile de pe faţă cât îşi scoase centura şi 
tunica, pe care mi-o înmână. 

Partea din faţă a tunicii mele fusese sfâşiată de ghearele 
acelor naga. 

- Am văzut una dintre săgețile mele în gâtul lui, aşa că i- 
am urmărit până aici. 


Am îmbrăcat tunica lui Tamlin peste a mea, fără a lua în 
seamă cât de uşor i se vedeau muşchii sculptați pe sub 
cămaşa albă, felul în care hainele îmbibate cu sânge îi 
scoteau şi mai mult în evidenţă. Un prădător pur-sânge, 
instruit să ucidă fără să stea pe gânduri, fără remuşcări. Am 
tremurat din nou şi am savurat căldura care trecea prin 
material. Mare Lord. Trebuia să-mi fi dat seama, să fi 
bănuit. Poate că nu am vrut - poate că îmi fusese frică. 

- Poftim, spuse el, ridicându-se în picioare şi întinzându- 
mi o mână pătată de sânge. 

Nu am îndrăznit să privesc spiriduşii naga omorâţi când i- 
am apucat mâna întinsă şi m-am ridicat. Genunchii îmi 
tremurau, dar am rămas în picioare. 

Am privit mâinile noastre unite, ambele acoperite cu 
sânge care nu ne aparţinea. 

Nu, nu fusese singurul care vărsase sânge acum. Probabil 
că asta mă transformase şi pe mine într-o bestie ca el. Dar 
mă salvase. Omorâse pentru mine. 

- Vreau să ştiu ce făceai aici, spuse el. 

„Nu. Cu siguranţă, nu“. Nu după ce mă avertizase deja de 
nenumărate ori. 

- M-am gândit să nu mă limitez la casă şi grădină. Nu mi- 
am dat seama că am ajuns atât de departe. 

El îmi lăsă mâna şi oftă zgomotos. 

- În zilele în care sunt plecat să rezolv... probleme, stai 
aproape de casă. 

Am dat din cap, puţin amorţită. 

- Mulţumesc, am  mormăit eu, luptându-mă cu 
tremuratul care îmi chinuia corpul şi mintea. 

Faptul că eram acoperită de sângele creaturilor naga 
devenise aproape insuportabil. 

- Nu, nu pentru asta. Pentru că mi-ai salvat viaţa, vreau 
să spun. 

Mi-am dorit să-i spun cât de mult însemna pentru mine 
faptul că Marele Lord al Regatului Primăverii credea că 
meritam să fiu salvată, dar nu mi-am găsit cuvintele. 


Colţii îi dispărură. 

- Atât... am putut să fac. Ei nu ar fi trebuit să intre atât 
de mult pe pământurile mele. 

Scutură din cap, mai mult ca pentru sine. 

- Să mergem acasă, spuse el, scutindu-mă de efortul de 
a-i explica de ce venisem aici, în primul rând. 

Nu m-am îndurat să-i spun că acel conac nu era casa mea 
- că s-ar fi putut nici să nu mai am o casă. 

Ne-am întors în linişte, amândoi murdari de sânge şi 
palizi. Încă simţeam măcelul pe care îl lăsasem în urmă - 
pământul şi copacii îmbibaţi cu sânge. Bucăţile de naga. 

Ei bine, măcar aflasem ceva de la Suriel. Chiar dacă nu 
era în întregime ce voiam să aud - sau să aflu. _ 

„Rămâi cu Marele Lord“. Bine - părea destul de uşor. In 
ceea ce privea însă lecţia de istorie pe care voia să mi-o 
dea, despre regi răi şi omandanţii lor şi legătura pe care o 
avea cu faptul că trebuia să fiu alături de Marele Lord, 
boala... Încă nu aveam destule detalii încât să-mi avertizez 
familia. Suriel îmi spusese însă să nu mai caut răspunsuri. 

Aveam sentimentul că aş fi făcut o prostie dacă nu i-aş fi 
ascultat sfatul. Atunci, familia trebuia să se descurce cu 
puţinele informaţii pe care le aveam. Speram că aveau să 
fie suficiente. 

Nu l-am mai întrebat pe Tamlin nimic despre naga - 
despre cât de mulţi omorâse înainte ca acei patru să scape 
- nu i-am mai pus nicio întrebare, deoarece nu am remarcat 
nicio urmă de sentiment al victoriei, ci, mai degrabă, un fel 
de nesfârşită ruşine şi înfrângere. 


CAPITOLUL 16 


După ce m-am înmuiat în cadă timp de aproape o oră, m- 
am trezit stând pe un scaun cu spătarul lăsat, în faţa 
şemineului aprins din camera mea, savurând senzaţia pe 
care mi-o dădea Alis, care îmi pieptăna părul ud. Deşi cina 
trebuia să fie servită curând, Alis îmi aduse o ceaşcă de 
ciocolată topită şi refuză să mai facă altceva până când nu 
luam câteva guri. 

Era cel mai bun lucru pe care îl gustasem vreodată. Am 
băut din cana grea cât timp Alis mi-a pieptănat părul, 
aproape torcând la senzaţia pe care mi-o dădeau degetele 
ei subţiri de-a lungul scalpului meu. 

Când am fost sigură că toate celelalte servitoare 
coborâseră la parter ca să ajute la masa de seară, mi-am 
pus cana în poală. 

- Dacă mai mulţi spiriduşi vor trece graniţele regatului şi 
vor ataca, va începe un război? 

„Poate că ar trebui să luăm atitudine - poate că a sosit 
timpul să spunem stop“, îi zisese Lucien lui Tamlin în acea 
primă seară. 

Peria se opri. 

- Nu pune asemenea întrebări. Vei atrage ghinionul. 

M-am răsucit pe scaun, ridicându-mi privirea spre faţa ei 
mascată. 

- De ce nu-şi stăpânesc ceilalţi Mari Lorzi supuşii? De ce 
fi se permite acestor creaturi groaznice să meargă pe unde 
vor? Cineva... cineva a început să-mi spună o poveste 
despre un rege din Hybern... 

Alis mă apucă de umăr şi mă întoarse. 

- Nuetreabata. 

- O, ba eu cred că este. 

M am întors din nou, apucând spătarul scaunului din 
lemn. 

Dacă toate astea scapă în lumea oamenilor - dacă începe 
un război sau dacă această boală ne otrăveşte 
pământurile... 


Am alungat spaima care mă copleşea. Trebuia să-mi 
avertizez familia - trebuia să le scriu. Curând. 

- Cu cât ştii mai puţine, cu atât mai bine. Lasă-l pe 
Lordul Tamlin să se ocupe de asta - este singurul care o 
poate face. 

Asta spusese şi Suriel. Ochii căprui ai lui Alis erau duri, 
neiertători. 

- Credeai că nimeni nu mi-ar spune ce ai cerut din 
bucătărie astăzi sau că nu şi-au dat seama pe cine voiai să 
prinzi? Fată proastă. Dacă Suriel nu ar fi fost în toane bune, 
ai fi meritat moartea pe care ţi-ar fi oferit-o. Nu ştiu ce este 
mai rău: asta sau prostia ta cu puca. 

- Tu ai fi făcut altceva? Dacă ai fi avut o familie... 

- Am o familie. 

Am măsurat-o din priviri. Nu avea niciun inel pe deget. 

Alis îmi observă privirea şi spuse: 

- Sora mea şi partenerul ei au fost omorâţi acum 
aproape cincizeci de ani, lăsând în urmă doi copii. Tot ce 
fac, toată munca mea, este pentru acei băieţi. Aşadar, 
fetiţo, nu ai dreptul să mă priveşti aşa şi să mă întrebi dacă 
aş fi făcut altfel. 

- Unde sunt? Locuiesc aici? Poate că de aceea erau cărţi 
pentru copii în birou. Poate că acele două mici siluete 
strălucitoare din grădină... Poate că ei erau. 

- Nu, nu locuiesc aici, spuse ea, prea tăios. Sunt în altă 
parte - foarte departe. 

M-am gândit la vorbele ei, apoi mi-am înclinat capul. 

- Copiii spiriduşi cresc diferit? Dacă părinţii lor au fost 
omorâţi în urmă cu aproape cincizeci de ani, e puţin 
probabil să mai fie copii mici. 

- O, unii cresc la fel ca voi şi se pot reproduce la fel de 
des ca iepurii, dar sunt alţii - ca mine, ca Marea Zână - care 
rareori pot face copii. Cei care se nasc îmbătrânesc ceva 
mai lent. Toţi am fost şocaţi când sora mea a născut un al 
doilea copil, doar cinci ani mai târziu, iar cel mai mare nici 
nu va ajunge la maturitate până la vârsta de şaptezeci şi 


cinci de ani. Dar aceştia sunt foarte rari - toţi copiii noştri 
sunt aşa - şi mult mai dragi nouă decât pietrele preţioase 
sau aurul. 

Strânse din dinţi suficient de tare încât să ştiu că era tot 
ce aveam să aflu de la ea. 

- Nu am vrut să pun la îndoială dăruirea ta pentru ei, am 
spus eu în şoaptă. 

Pentru că nu a răspuns, am adăugat: 

- Înţeleg ce vrei să zici, că faci totul pentru ei. 

Alis îşi ţuguie buzele, dar spuse: 

- Data viitoare când nebunul de Lucien îţi mai oferă 
sfaturi despre cum să prinzi un Suriel, vino la mine. Pui 
morţi de găină, pe naiba! Tot ce trebuie să faci este să îi 
oferi o mantie nouă şi o ai la picioarele tale. 


Până să intru în sala de mese, m-am oprit din tremurat şi 
m-am încălzit puţin. Fie că era sau nu Marele Lord al 
Prythianului, nu avea să mă intimideze - nu după cele trăite 
astăzi. 

Lucien şi Tamlin mă aşteptau deja la masă. 

- Bună seara, am spus eu, mergând spre scaunul meu 
obişnuit. 

Lucien îşi înclină capul, uşor mirat, iar eu am dat subtil 
din cap când m-am aşezat. Secretul lui încă era în 
siguranţă, deşi merita să fie bătut pentru că mă trimisese 
atât de nepregătită să prind un Suriel. 

Lucien se aplecă puţin în scaun. 

- Am auzit că voi doi aţi avut o după-amiază destul de 
emoţionantă. Aş fi vrut să fiu acolo, să vă ajut. 

O scuză ascunsă, rostită cu jumătate de gură, dar eu mi- 
am înclinat din nou capul, uşor, către el. 

- Ei bine, încă arăţi minunat, fără a ţine seama de după- 
amiaza infernală, spuse cu o delicateţe puţin forţată. 

Am pufnit. În viaţa mea nu arătasem niciodată minunat. 

- Credeam că spiriduşii nu pot minţi. 


Tamlin se înecă cu vinul, dar Lucien rânji, întinzându-şi 
acea cicatrice mare şi urâtă. 

- Cine ţi-a spus asta? 

- Toată lumea o ştie, am răspuns eu, umplându-mi 
farfuria şi începând să pun sub semnul întrebării tot ce îmi 
spuseseră până atunci, fiecare declaraţie pe care o 
acceptasem ca pe un pur adevăr. 

Lucien se lăsă pe spătarul scaunului, zâmbind cu 
încântarea unei feline. 

- Bineînţeles că putem minţi. Considerăm minciuna o 
artă. Am minţit când le-am spus muritorilor din Antichitate 
că nu putem minţi. Cum altfel am fi putut să-i facem să aibă 
din nou încredere în noi şi să ne facă voia? 

Gura mea deveni o linie subţire. Spunea adevărul, 
deoarece, dacă minţea... Logica acestui fapt mă derută. 

- Fierul? am reuşit eu să întreb. 

- Nu are niciun efect. Doar frasinul, după cum bine ştii. 

Faţa mi se încălzi. Crezusem tot ce îmi spuseseră. Poate 
că şi Suriel minţise azi, în legătură cu acea lungă explicaţie 
despre politica tărâmului spiriduşilor. Despre faptul că 
trebuia să rămân cu Marele Lord şi că totul avea să fie bine, 
într-un sfârşit. 

M-am uitat la Tamlin. Marele Lord. Asta nu era o minciună 
- simţeam în oase acest adevăr. Chiar dacă nu se purta ca 
nemiloşii Mari Lorzi din legende, care sacrificaseră fecioare 
şi omorâseră oameni după bunul plac. Nu, Tamlin era... 
exact ca bogăţiile şi confortul Prythianului, pe care le 
descriau acei fanatici Copii ai celor Binecuvântaţi, cu ochi 
de vițel. 

- Chiar dacă Lucien a dezvăluit unele dintre secretele 
noastre cele mai bine păzite, spuse Tamlin, mârâind spre 
interlocutorul lui când rosti ultimul cuvânt, niciodată nu am 
folosit împotriva ta informaţiile greşite pe care le ai. 

Privirea lui o întâlni pe a mea. 

- Niciodată nu te-am minţit intenţionat. 


Am reuşit să dau din cap şi am luat o gură mare de apă. 
Am mâncat în linişte, prea ocupată să încerc să descifrez 
fiecare cuvânt auzit fără să vreau de când sosisem aici, 
încât nu mi-am dat seama când Lucien se ridică de la masă 
înainte de desert. Am fost lăsată singură cu cea mai 
periculoasă fiinţă pe care o întâlnisem vreodată. 

Pereţii camerei se strânseră în jurul meu. 

- Te simţi... mai bine? 

Deşi îşi sprijinea bărbia într-un pumn, îngrijorarea - şi 
poate surpriza faptului că era îngrijorat - îi strălucea în ochi. 

Am înghiţit în sec. 

- Dacă nu voi mai întâlni vreodată un naga, mă voi 
considera norocoasă. 

- Ce căutai în pădurea vestică? 

Adevăr sau minciună, minciună sau adevăr... ambele. 

- Am auzit cândva o legendă despre o creatură care îţi 
răspunde la întrebări, dacă o prinzi. 

Tamlin tresări când ghearele îi ieşiră, tăindu-i faţa. Rănile 
i se închiseră însă imediat, pe pielea aurie curgându-i doar o 
dâră de sânge, pe care o şterse cu mâneca. 

- Ai fost să prinzi un Suriel. 

- Am prins un Suriel, l-am corectat eu. 

- Şi ti-a spus ce voiai să ştii? 

Nu eram sigură dacă respira. 

- Am fost întrerupţi de naga înainte de a-mi spune ceva 
important. 

Îşi strânse buzele. 

- Aş ţipa, dar cred că ziua de azi a fost o pedeapsă 
suficientă. 

Scutură din cap. 

- Chiar l-ai prins pe Suriel. O fată din specia umană! 

Făcând abstracţie de mine şi de tot ce se întâmplase 
după-amiază, m-am strâmbat. 

- Se presupune că e greu? 

Chicoti, apoi scoase ceva din buzunar. 


- Ei bine, dacă sunt norocos, nu va trebui să prind un 
Suriel ca să aflu ce este asta. 

Îmi arătă lista mea mototolită cu cuvinte. 

Inima mi se prăvăli în stomac. 

- Este... nu puteam să mă gândesc la o minciună 
potrivită - totul era absurd. 

- Neobişnuit? Coadă? Căsăpi? Conflagraţie? citi el lista. 

Mi-a venit să mă ghemuiesc şi să mor. Cuvinte pe care nu 
le-am recunoscut din carte - cuvinte care păreau atât de 
simple, atât de absurd de uşoare, acum că le rostea cu voce 
tare. 

- Este un poem despre cum să mă omori şi să îmi arzi 
corpul? 

Am simţit un nod în gât şi a trebuit să-mi strâng pumnii, 
ca să nu-mi ascund faţa în spatele lor. 

- Noapte bună, am spus eu, aproape şoptit, şi m-am 
ridicat, cu genunchii tremurând. 

Când am ajuns lângă uşă, îmi vorbi din nou. 

- Îi iubeşti foarte mult, nu-i aşa? 

M-am întors pe jumătate spre el. Ochii lui verzi îi întâlniră 
pe ai mei când se ridică de pe scaun şi veni spre mine. Se 
opri la o distanţă onorabilă. 

Incă ţinea strâns în mână lista de cuvinte stâlcite. 

- Mă întreb dacă familia ta ştie asta, murmură el, că tot 
ce ai făcut nu a avut legătură cu promisiunea făcută mamei 
tale sau cu tine, ci cu ei. 

Nu am spus nimic, neavând încredere în voce să-mi 
ascundă ruşinea. 

- Ştiu - ştiu că atunci când am spus-o mai devreme nu a 
sunat bine, dar aş putea să te ajut să scrii... 

- Lasă-mă în pace, i-am zis eu. 

Aproape că am ieşit din cameră când am dat peste cineva 
- peste el. Am făcut un pas înapoi. Uitasem cât de rapid era. 

- Nute insult. 

Vocea lui calmă făcu totul să sune mai rău. 

- Nu am nevoie de ajutorul tău. 


- Evident că nu, spuse el, zâmbind pe jumătate. 

Dar zâmbetul îi dispăru. 

- Un om care poate dobori un spiriduş în blană de lup, 
care l-a prins pe Suriel şi a ucis doi naga de unul singur... 

Se sufocă de râs şi îşi scutură capul. Lumina focului dansă 
pe masca lui. 

- Sunt proşti. Proşti să nu vadă asta. 

Se strâmbă, dar în ochii lui nu se citi răutate. 

- Poftim, spuse, întinzându-mi lista de cuvinte. 

Am băgat-o în buzunar. M-am întors, dar el mă apucă 
uşor de braţ. 

- Ai renunțat la foarte multe pentru ei. 

Îşi ridică şi cealaltă mână, de parcă ar fi vrut să-mi 
mângâie obrazul. M-am pregătit să mă atingă, dar îşi cobori 
mâna înainte să o facă. 

- Ştii măcar să râzi? 

Mi-am smucit mâna, incapabilă să-mi opresc cuvintele 
mânioase. La naiba cu Marele Lord! 

- Nu vreau mila ta. 

Ochii lui de jad erau atât de strălucitori, încât mă 
hipnotizau. 

- Dar un prieten? 

-  Spiriduşii pot să fie prieteni cu muritorii? 

Acum cinci sute de ani, mulţi spiriduşi erau prieteni cu 
muritorii într-atât, încât să meargă la război în numele lor. 

- Poftim? 

Nu mai auzisem asta niciodată, iar lucrul acesta nu era 
reprezentat în acea pictură murală din birou. 

Ridică din umeri. 

- Cum crezi că armatele oamenilor au supravieţuit atât 
de mult şi au făcut atâtea stricăciuni până când specia mea 
a acceptat chiar şi să încheie un tratat? Doar cu arme din 
frasin? Au existat spiriduşi care au luptat şi murit de partea 
oamenilor, pentru libertatea lor, şi care au suferit când 
singura soluţie a fost să ne separăm. 

- Ai fost unul dintre ei? 


- Atunci eram un copil, prea tânăr ca să înţeleg ce se 
întâmpla sau să mi se spună, măcar, zise el. 

Un copil. Ceea ce însemna că ar fi trebuit să aibă peste... 

- Dar, dacă aş fi avut vârsta potrivită, aş fi fost unul 
dintre ei. Impotriva sclaviei, împotriva tiraniei, mi-aş fi 
înfruntat bucuros moartea, indiferent de libertatea cui aş fi 
apărat-o. 

Nu eram sigură că aş fi procedat la fel. Prioritatea mea ar 
fi fost sa mi protejez familia - şi aş fi ales orice tabără ar fi 
putut să o ţină în mai multă siguranţă. Până acum, nu mă 
gândisem la asta ca la o slăbiciune. 

- Dacă te ajută cu ceva, spuse Tamlin, familia ta ştie că 
eşti în siguranţă. Nu-şi amintesc bestia care a dat buzna în 
casa lor şi cred că o mătuşă îndepărtată şi foarte bogată te- 
a chemat să o ajuţi, deoarece este pe patul de moarte. Ştiu 
că eşti în viaţă, hrănită şi îngrijită. Ştiu şi că au existat 
zvonuri despre o... ameninţare din Prythian şi sunt pregătiţi 
să fugă dacă apare vreunul dintre semnele care prevestesc 
prăbuşirea zidului. 

- Tu... tu le-ai modificat amintirile? 

Am făcut un pas înapoi. Aroganţa spiriduşilor, o 
asemenea aroganță încât să ne modifice minţile, să ne 
implanteze gânduri de parcă nu ar fi fost o violare... 

- Le-am vrăjit amintirile - am pus un văl peste ele. M-am 
temut că tatăl tău ar putea să vină după tine sau să 
convingă nişte săteni să traverseze zidul împreună cu el, 
încălcând şi mai mult Tratatul. 

Şi ar fi murit oricum cu toţii, imediat ce ar fi dat de puca, 
Bogge sau naga. O linişte îmi acoperi mintea, până când am 
devenit atât de extenuată, încât nu am mai putut gândi, 
până când nu am mai reuşit să mă abţin să spun: 

- Nu îl cunoşti. Tata nu s-ar fi deranjat să o facă. 

Tamlin se uită la mine pentru mult timp. 

- Ba da, ar fi făcut-o. 


Dar nu ar fi făcut-o - nu cu acel genunchi sucit, pe care l- 
ar fi folosit drept scuză. In acel moment, mi-am dat seama 
că iluzia creată de puca dispăruse. 

Hrăniţi, îngrijiţi şi în siguranţă - fuseseră avertizaţi despre 
boală, fie că înţeleseseră acel avertisment, fie că nu. 
Privirea lui era sinceră. Mersese mai departe decât aş fi 
bănuit, pentru a-mi domoli grijile. 

- Chiar i-ai avertizat despre posibila ameninţare? 

El dădu serios din cap. 

- Nu un avertisment direct, ci unul ţesut în vraja 
memoriei lor - împreună cu un ordin de a fugi la primul 
semn că nu este în regulă ceva. 

Aroganţă de spiriduş, dar... dar făcuse mai mult decât aş 
fi putut face eu. Familia mea ar fi putut să-mi nesocotească 
scrisoarea cu totul. Dacă aş fi ştiut că avea aceste abilităţi, 
poate că i-aş fi cerut Marelui Lord să le vrăjească amintirile, 
dacă nu ar fi făcut-o chiar el. 

Chiar nu aveam de ce să mă îngrijorez, în afară de faptul 
că probabil mă uitaseră mai curând decât mă aşteptam. Nu 
puteam să-i învinovăţesc. Îmi ţinusem promisiunea, îmi 
dusesem sarcina la bun sfârsit... Ce mai aveam de făcut? 

Lumina focului dansă pe masca lui, încălzind aurul şi 
făcând smaraldele să strălucească, în varii culori şi nuanţe 
cărora nu le ştiam numele, pe care voiam să le cataloghez 
şi să le unesc. Culori pe care nu aveam niciun motiv să nu le 
studiez acum. 

- Să pictez, am spus eu, abia suflând. 

El îşi înclină capul, iar eu am înghiţit, îndreptându mi 
umerii. 

- Dacă... dacă nu cer prea mult, aş vrea nişte vopsea. Şi 
pensule. Tamlin clipi. 

- iți place arta? îţi place să pictezi? 

Cuvintele lui stângace nu erau neplăcute. Fură suficiente 
încât să spun: 

- Da. Nu, nu pictez frumos, dar, dacă nu este un deranj 
prea mare... Voi picta afară, ca să nu fac mizerie, dar... 


- Afară, în casă, pe acoperiş... pictează oriunde vrei. Nu- 
mi pasă, puse el. Dar dacă îţi trebuie vopsea şi pensule, vei 
avea nevoie şi de hârtie şi pânză. 

- Pot să lucrez - să ajut pe la bucătărie sau în grădină - 
să plătesc pentru ele. 

- Mai mult i-ai încurca. Va dura câteva zile să fac rost de 
ele, dar vopseaua, pensulele, pânzele şi spaţiul sunt ale 
tale. Lucrează oriunde vrei. Casa asta este şi aşa prea 
curată. 

- Mulţumesc, vorbesc serios, cu adevărat. Mulţumesc. 

- Desigur, zise calm. 

M-am întors, dar el vorbi din nou: 

- Ai văzut galeria? 

Am întrebat, pe nerăsuflate: 

- Există o galerie în casa asta? 

Rânji. Marele Lord al Regatului Primăverii rânji cu 
adevărat. 

- Am închis-o când am moştenit acest loc. 

Când moştenise titlul pe care nu părea încântat să îl 
păstreze. 

- Părea o pierdere de timp ca servitorii să o păstreze 
curată, bineînţeles că da, pentru un războinic instruit. 

- Mâine voi fi ocupat, iar galeria trebuie curățată, deci... 
continuă el. Poimâine... lasă-mă să ţi-o arăt poimâine. 

Îşi frecă gâtul, roşind puţin în obraji - mai energic şi 
emotiv decât îl văzusem până acum. 

- Te rog, îmi va face plăcere. 

Şi l-am crezut. 

Am dat prosteşte din cap. Dacă picturile de pe hol erau 
superbe, atunci cele alese pentru galerie trebuie că 
depăşeau imaginaţia mea de om. 

- Mi-ar plăcea foarte mult. 

Încă îmi zâmbea larg, fără reţinere şi fără să ezite. Isaac 
nu îmi zâmbise niciodată în felul acesta. Isaac nu mă făcuse 
niciodată să îmi pierd suflul, nici măcar pentru o clipă. 


Am plecat destul de uimită, apucând hârtia mototolită din 
buzunar, de parcă gestul m-ar fi împiedicat să zâmbesc. 


CAPITOLUL 17 


M-am trezit tresărind în mijlocul nopţii, gâfâind. Visasem 
ţăcănitul degetelor osoase ale lui Suriel, rânjetele 
creaturilor naga şi o femeie, palidă şi fără faţă, care-mi 
zgâria gâtul cu unghiile roşii ca sângele, sfâşiindu-mă puţin 
câte puţin. Mă tot întreba cum mă cheamă, dar, de fiecare 
dată când încercam să vorbesc, sângele îmi bolborosea prin 
rănile superficiale de pe gât, înecându-mă. 

Mi-am trecut mâinile prin părul ud de transpiraţie. Când 
mi-am revenit din gâfâit, un altfel de sunet umplu aerul, 
strecurându-se înăuntru pe sub uşă, din holul de la intrare. 
Strigăte şi ţipetele cuiva. 

M-am ridicat imediat din pat. Strigătele nu erau agresive, 
ci, mai degrabă, poruncitoare, pretențioasă. Ţipetele, însă... 

Deschizând brusc uşa, fiecare fir de păr de pe corp mi se 
ridică. Poate că aş fi rămas pe loc sau m-aş fi ascuns de 
frică, dar mai auzisem ţipete ca acela, în pădurea de acasă, 
când nu omoram prada din prima încercare, iar animalele 
sufereau. Nu puteam suporta aşa ceva. Trebuia să ştiu ce 
se întâmpla. 

Am ajuns în capul scării principale la timp pentru a vedea 
uşile de la intrare ale conacului deschizându-se cu o lovitură 
şi pe Tamlin dând buzna, cu spiriduşul care ţipa pe umărul 
lui. Spiriduşul era aproape la fel de mare ca Tamlin şi, 
totuşi, Marele Lord îl ducea de parcă ar fi fost un sac de 
cereale. Părea a fi o altă specie de spiriduş, mai 
neînsemnat, cu pielea albastră, membre mari, urechi 
ascuţite şi păr lung, brunet. Chiar şi din vârful scărilor, 


vedeam sângele care şiroia pe spatele spiriduşului - sânge 
de la cioturile negre care îi ieşeau din omoplaţi. Sângele 
care acum îi uda tunica verde a lui Tamlin, cu pete 
strălucitoare. Unul dintre cuţitele de la centură îi lipsea. 

Lucien dădu buzna în foaierul de la parter în momentul în 
care Tamlin strigă: 

- Masa - goleşte-o! 

Lucien împinse vazele cu flori de pe masa lungă aflată în 
mijlocul holului. Ori Tamlin nu gândea clar, ori îi era frică să 
piardă minute în plus ducându-l la infirmerie. Sunetul de 
sticlă spartă mă făcu să mă mişc; m-am aflat la jumătatea 
scării înainte ca Tamlin să-l pună pe spiriduşul care ţipa cu 
faţa în jos, pe masă. Acesta nu purta mască; nu avea cu ce 
să ascundă agonia care îi contorsiona trăsăturile lungi şi 
nepământene. 

- Cercetaşii l-au găsit aruncat chiar peste graniţă, îi 
explică Tamlin lui Lucien, dar îşi îndreptă privirea spre mine. 

Mă avertiza, dar am mai coborât o treaptă. 

- Este din Regatul Verii. 

- La naiba, spuse Lucien, examinând rănile. 

- Aripile mele, spuse sufocat spiriduşul, holbându-se în 
gol cu ochii lui negri şi lucioşi. Ea mi-a luat aripile. 

Din nou, acea „ea“ care le bântuia existenţa. Cine era? 
Dacă nu conducea Regatul Primăverii, atunci, poate, 
conducea un alt regat. Tamlin făcu un semn cu mâna, iar 
apa fierbinte şi bandaje apărură, pur şi simplu, pe masă. 
Gura mi se uscă, dar am ajuns la baza scărilor şi m-am 
îndreptat spre masă şi spre moartea care plutea cu 
siguranţă în acest hol. 

- Mi-a luat aripile, spuse spiriduşul, tremurând puternic. 
Mi-a luat aripile, repetă el, strângând marginea mesei cu 
degetele sale subţiri şi albastre. 

Tamlin murmură un sunet delicat - delicat într-un fel pe 
care nu-l mai auzisem - şi luă o cârpă, ca să o înmoaie în 
apă. M-am aşezat în partea opusă lui şi am rămas fără aer 
când am văzut rănile. 


Oricine ar fi fost „ea“, nu îi luase aripile. | le smulsese. 

Sângele şiroia din cioturile catifelate şi negre de pe 
spatele spiriduşului. Rănile erau zimţate - cartilajul şi 
țesutul erau rupte şi arătau ca nişte tăieturi neregulate. De 
parcă i-ar fi retezat aripile puţin câte puţin. 

- Mi-a luat aripile, spuse spiriduşul din nou, cu vocea 
spartă. 

Tremurând şi intrând în stare de şoc, venele din aur pur - 
irizate, ca un fluture albastru, îi sclipiră prin piele. 

- Stai nemişcat, îi ordonă Tamlin, storcând cârpa. Vei 
sângera mai mult. 

-  N-n-nu, zise spiriduşul şi începu să se întoarcă pe 
spate, îndepărtându-se de Tamlin, de durerea pe care o 
simţea, cu siguranţă, atunci când cârpa îi atingea rănile 
deschise ale cioturilor. 

Din instinct, din milă sau din disperare, poate, i-am 
apucat braţele şi l-am împins înapoi, ţinându-l pe masă cât 
de blând am putut. El se zvârcoli destul de tare şi trebui să 
mă concentrez doar asupra lui. Pielea îi era netedă ca o 
catifea şi alunecoasă, o textură pe care nu aş fi putut 
niciodată să o pictez, nici dacă aş fi avut la dispoziţie o 
veşnicie ca să exersez. L-am ţinut însă cu forţa, strângând 
din dinţi şi dorindu-mi să se oprească. M-am uitat la Lucien, 
dar culoarea îi părăsise chipul - lăsând în urmă doar o 
neplăcută nuanţă alb-verzuie. 

- Lucien, spuse Tamlin - un ordin calm. 

Lucien continuă însă să se holbeze la spatele distrus al 
spiriduşului şi la cioturi cu ochiul lui din metal, care se 
mărea şi se micşora. Făcu un pas înapoi. Şi încă unul. Apoi, 
vomită într-un ghiveci de flori, înainte de a fugi din cameră. 

Spiriduşul se răsuci din nou, iar eu l-am ţinut strâns, cu 
mâinile tremurânde din cauza efortului. Rănile trebuie că îl 
slăbiseră mult, dacă puteam să-l ţin pe loc. 

- Te rog, i-am spus eu. Te rog, nu te mai mişca. 

- Mi-a luat aripile, suspină spiriduşul. Ea mi le-a luat. 

- Ştiu, am murmurat, simțind durerea în degete. Ştiu. 


Tamlin atinse cârpa de unul din cioturi, iar spiriduşul ţipă 
atât de tare, încât simţurile mi se stinseră, făcându-mă să 
mă retrag, clătinându-mă. Încercă să se ridice, dar braţele îi 
cedară şi se prăbuşi din nou, cu faţa în jos. 

Sângele şiroi - atât de repede şi de strălucitor, încât îmi 
luă o clipă să-mi dau seama că o astfel de rană necesita un 
bandaj de compresie - şi că spiriduşul pierduse până acum 
prea mult sânge pentru ca bandajul să mai schimbe ceva. 
Curgea pe spatele lui şi pe masă şi apoi către margine şi 
pic-pic-picura pe podea, aproape de picioarele mele. 

L-am văzut pe Tamlin uitându-se la mine. 

- Sângele nu se coagulează, spuse el printre dinţi, în 
timp ce spiriduşul gâfâia. 

- Nu poţi face o vrajă? l-am întrebat eu, vrând să-i pot 
smulge masca de pe chip, ca să-i văd expresia feţei. 

Tamlin înghiţi cu greu. 

- Nu. Nu pentru o rană mare. Puteam cândva, dar nu mai 
pot acum. 

Spiriduşul de pe masă scânci, gâfâind mai lent. 

- Mi-a luat aripile, şopti el. 

Ochii verzi ai lui Tamlin licăriră şi atunci mi-am dat seama 
că acel spiriduş avea să moară. Moartea nu doar că plutea 
în acel hol; număra ultimele bătăi ale inimii spiriduşului. 

L-am luat pe spiriduş de o mână. Pielea era aproape 
întărită şi, poate mai mult din reflex decât din altă cauză, 
degetele lui lungi le înfăşurară pe ale mele, acoperindu-le 
cu totul. 

- Mi-a luat aripile, spuse el din nou, tremurând mai 
puţin. 

Am dat la o parte părul lung de pe faţa pe jumătate 
întoarsă a spiriduşului, dezvăluind un nas micuţ şi o gură 
plină de dinţi ascuţiţi. Mă privi cu ochii lui negri, implorând 
stăruitor. 

- Va fi bine, i-am spus şi am sperat că nu-mi simţea 
minciunile în acelaşi fel în care o făcea Suriel. 


l-am mângâiat părul moale, a cărui textură era ca o 
noapte lichidă - încă una pe care nu aveam să o pot picta 
niciodată, dar pe care aş fi încercat să o redau, poate 
pentru totdeauna. 

- Va fi bine. 

Spiriduşul închise ochii şi mă strânse de mână. 

Ceva cald îmi atinse picioarele şi nu trebui să mă uit în jos 
ca să-i văd sângele băltind în jurul meu. 

- Aripile mele, şopti spiriduşul. 

- Le voi recupera. 

Spiriduşul se luptă să-şi deschidă ochii. 

- Juri? 

- Da, am răspuns eu. 

Era prima promisiune mincinoasă pe care o făcusem 
vreodată - şi m-am urât pentru asta. Spiriduşul reuşi să 
schiţeze un zâmbet şi închise din nou ochii. Buzele îmi 
tremurară. Mi-am dorit să-i fi spus altceva, să-i fi oferit ceva 
în locul acelei promisiuni goale. Tamlin începu însă să 
vorbească, iar eu mi-am ridicat privirea, văzând cum îl ia pe 
spiriduş de cealaltă mână. 

- Zeii să te mântuiască, spuse el, recitând cuvintele unei 
rugăciuni probabil mai vechi decât tărâmul oamenilor. Zeița 
Mamă să te adăpostească. Să treci dincolo de porţi şi să 
simţi mirosul acelui tărâm nemuritor al abundenței. Unde 
nu există răutate şi durere. 

Vocea lui Tamlin oscilă, dar reuşi să termine. 

- Du-te şi păşeşte în eternitate. 

Spi riduşul oftă pentru ultima dată, iar mâna lui se lăsă 
moale într-a mea. Cu toate acestea, nu i-am dat drumul şi 
am continuat să-i mângâi părul, chiar şi când Tamlin îşi 
retrase mâna şi se îndepărtă câţiva paşi de masă. 

Am simţit că Tamlin mă privea, dar nu aveam de gând să 
renunţ, deoarece nu ştiam cât dura ca sufletul să iasă din 
corp. Am stat în balta de sânge până când mi s-a făcut frig, 
ţinându-i mâna subţire şi mângâindu-i părul, întrebându-mă 
dacă ştia că îl minţisem când îi jurasem că urma să îşi 


recapete aripile, întrebându-mă dacă, în locul în care 
plecase acum, le primise înapoi. 

Undeva în casă, un ceas anunţă ora, iar eu am simţit 
mâna lui Tamlin pe umărul meu. 

- A murit. Lasă-l. 

Am privit cu atenţie faţa spiriduşului - nepământeană, 
neomenească. Cine era atât de crud încât să-l rănească 
aşa? 

-  Feyre, spuse Tamlin, strângându-mă de umăr. 

Am strecurat părul spiriduşului după urechea lui ascuţită, 
dorindu-mi să-i fi ştiut numele, şi i-am dat drumul mâinii. 

Tamlin mă conduse la etaj, amândoi nebăgând în seamă 
petele de sânge lăsate în urmă sau partea din faţă a 
cămăşii mele de noapte, îmbibată de sânge. Cu toate 
acestea, m-am oprit în capul scărilor, eliberându-mă din 
strânsoarea lui, şi m-am uitat la masa din holul de la parter. 

- Nu putem să-l lăsăm acolo, am spus eu, coborând o 
treaptă. 

Tamlin mă prinse de cot. 

- Ştiu, zise el, lipsit de vlagă şi obosit. Am vrut mai întâi 
să te conduc la etaj. Înainte de a-l îngropa. 

- Vreau să merg cu tine. 

- Noaptea este prea periculos ca să... 

- Pot să-mi păstrez... 

- Nu, spuse el, cu ochii verzi licărindu-i. 

M-am îndreptat de spate, dar el oftă, coborându-şi umerii. 

- Trebuie să fac asta. Singur. 

Işi ţinu capul plecat şi umerii curbați spre interior. Fără 
gheare şi fără colţi - nu se putea face nimic împotriva 
acestui duşman, împotriva acestui destin. Nu avea cu cine 
să se lupte. Aşadar am dat din cap, deoarece şi eu aş fi vrut 
să fiu singură, şi m-am întors spre dormitorul meu. Tamlin 
rămase în capul scărilor. 

- Feyre, spuse el atât de încet, încât trebui să mă întorc 
din nou spre el. De ce? 

Îşi înclină capul într-o parte. 


- În mod normal, îţi displace specia noastră. Şi, după ce 
s-a întâmplat cu Andras... 

Chiar şi în holul întunecat, umbrele se vedeau în ochii lui, 
de obicei strălucitori. 

- Deci, de ce? 

Am făcut un pas spre el, tălpile mele acoperite cu sânge 
lipindu-se de covor. Am privit în josul scărilor, spre locul în 
care se vedea corpul întins al spiriduşului şi cioturile aripilor 
sale. 

- Pentru că nu aş vrea să mor singură, am spus eu, iar 
vocea îmi tremură privindu-l din nou pe Tamlin, forţându- 
mă să-l privesc în ochi. Pentru că aş vrea ca şi pe mine să 
mă ţină cineva de mână până la sfârşit şi puţin după aceea. 
Om sau spiriduş, oricine asta merită. 

Am înghiţit cu greu, gâtul fiindu-mi dureros de strâmt. 

- Regret ce i-am făcut lui Andras, am rostit eu, atât de 
gâtuit încât abia m-am auzit. Regret că am avut o 
asemenea ură în inimă. Mi-aş dori să repar răul făcut şi... 
Îmi pare rău. Îmi pare foarte rău. 

Nu-mi aminteam ultima dată când vorbisem aşa cuiva - 
asta dacă o făcusem vreodată. El însă încuviinţă şi se 
întoarse, iar eu m-am întrebat dacă ar fi trebuit să spun mai 
multe, dacă ar fi trebuit să îngenunchez şi să-i cer iertare. 
Dacă era atât de îndurerat şi se simţea atât de vinovat faţă 
de un străin, atunci, faţă de Andras... Până să apuc să 
vorbesc, el coborâse deja treptele. 

L-am urmărit - i-am urmărit fiecare mişcare, muşchii 
vizibili prin acea tunică îmbibată cu sânge, am urmărit acea 
povară invizibilă care îi încovoia umerii. Nu mă privi când 
ridică trupul distrus şi îl cără spre uşile grădinii - dincolo de 
câmpul meu vizual. M-am dus la fereastra din capătul 
scărilor şi l-am urmărit pe Tamlin ducând spiriduşul prin 
grădina luminată de lună şi prin câmpiile ce se întindeau 
dincolo de aceasta. Nu privi în urmă nici măcar o dată. 


CAPITOLUL 18 


A doua zi, până când am luat masa, m-am spălat şi m-am 
îmbrăcat, sângele spiriduşului fusese curăţat. Nu m-am 
grăbit, iar în jurul prânzului am ajuns în capătul de sus al 
scărilor, examinând holul de la intrare, de la parter. Doar ca 
să mă asigur că nu mai era acolo. 

Eram hotărâtă să-l găsesc pe Tamlin şi să-i explic, cu 
adevărat, cât de rău îmi părea pentru ceea ce-i făcusem lui 
Andras. Dacă trebuia să stau aici, cu el, puteam măcar să 
încerc să repar răul făcut. Am aruncat o privire pe fereastra 
din spatele meu, a cărei privelişte era atât de întinsă, încât 
vedeam chiar şi oglinda de apă de dincolo de grădină. 

Apa era foarte calmă, iar cerul vibrant şi norii mari şi 
pufoşi de deasupra se reflectau perfect. Mi se păru 
nepotrivit să întreb de obiecte după noaptea trecută, dar 
poate... poate de îndată ce acele culori şi pensule soseau, 
aş fi putut să mă aventurez până la iaz, ca să-l imortalizez. 

Aş fi privit în continuare acea pată de culoare, lumina şi 
textura, dacă Tamlin şi Lucien nu ar fi apărut dintr-o altă 
aripă a conacului, discutând despre vreo patrulă de la 
graniţă sau despre orice altceva. Tăcură când am coborât 
scările, iar Lucien ieşi pe uşa din faţă, fără să-mi spună 
măcar bună dimineaţa - îmi făcu un semn cu mâna, 
indiferent. Nu era un gest răutăcios, dar, în mod clar, nu 


avea nicio intenţie să se alăture conversaţiei pe care Tamlin 
şi cu mine urma să o purtăm. 

Am aruncat o privire în jur, sperând să văd vreo culoare 
din cele promise, dar Tam arătă spre uşile deschise de la 
intrare, prin care ieşise Lucien. Prin acestea, am văzut ambii 
noştri cai, înşeuaţi şi aşteptând. Lucien se urca deja în şaua 
celui de-al treilea cal. M-am întors către Tamlin. 

Rămâi lângă el: va avea grijă de mine şi lucrurile se vor 
îndrepta. Bine. Puteam face asta. 

- Unde mergem? am mormăit eu cu jumătate de gură. 

- Instrumentele tale vor sosi abia mâine, iar galeria a 
fost curățată şi întâlnirea mea a fost amânată. 

Era incoerent? 

- M-am gândit să facem o plimbare - fără să omorâm 
ceva sau să ne facem griji în privinţa creaturilor naga. 

Chiar dacă îmi vorbi zâmbind pe jumătate, întristarea i se 
citea în ochi. Într-adevăr, avusesem parte de destule morţi 
în ultimele două zile. Destul cu omorâtul spiriduşilor. Cu 
omorâtul oricăror alte fiinţe. Nu avea nicio armă la centură 
sau în dreptul şoldului, dar mânerul unui cuţit îi străluci la 
gheată. 

Unde îl îngropase pe acel spiriduş? Un Mare Lord săpase 
un mormânt pentru un străin. Poate că nu aş fi crezut dacă 
mi s-ar fi spus, dacă nu mi-ar fi oferit un adăpost în loc să 
mă omoare. 

- Încotro? l-am întrebat. 

Îmi zâmbi, fără să-mi răspundă. 


+ 


Nu am reuşit să-mi găsesc cuvintele în momentul în care 
am ajuns - şi am ştiut că nu aş fi putut să-i redau 
frumuseţea, chiar dacă aş fi încercat să-l pictez. Nu era doar 
cel mai frumos loc în care fusesem vreodată sau care mă 
umplea de dor şi bucurie, ci părea pur şi simplu... perfect. 
Ca şi când culorile, luminile şi texturile lumii se uniseră 


pentru a forma un loc fără cusur - o adevărată părticică de 
frumuseţe. După seara precedentă, mă aflam exact unde 
trebuia. 

Ne-am aşezat pe o movilă înverzită, care se ridica 
deasupra unui luminiş cu stejari atât de mari şi de înalţi, 
încât ar fi putut fi stâlpii şi turlele unui castel antic. Sclipirile 
smocurilor pufului de păpădie pluteau pe lângă noi, iar 
pământul era acoperit cu brânduşe care se legănau, ghiocei 
şi zambile. Am ajuns acolo la o oră sau două după prânz, 
dar lumina era puternică şi aurie. 

Deşi eram doar noi trei, aş fi putut jura că auzeam 
cântece. Mi-am cuprins genunchii şi m-am delectat privind 
vâlceaua. 

- Am adus o pătură, spuse Tamlin. 

M-am uitat peste umăr şi l-am văzut făcându-mi semn din 
bărbie spre pătura purpurie pe care o întinseseră la câţiva 
metri distanţă. Lucien se aşeză, întinzându-se. Tamlin 
rămase în picioare, aşteptând să-i răspund. 

Am scuturat din cap şi am privit înainte, trecându-mi 
mâna prin iarba moale ca puful, catalogându-i culoarea şi 
textura. Nu mai pipăisem o astfel de iarbă, şi cu siguranţă 
nu aveam să stric această experienţă stând pe o pătură. 

În spatele meu am auzit nişte şoapte grăbite şi, până să 
mă întorc să mă uit, Tamlin se aşezase lângă mine. 
Maxilarul îi era destul de încordat, aşa că am privit înainte. 

- Ce este locul acesta? l-am întrebat, trecându-mi iar 
degetele prin iarbă. 

Din colţul ochiului, am zărit albul zâmbetului lui Tamlin, 
care era doar o siluetă aurie, strălucitoare. 

- O vâlcea. 

În spatele nostru, Lucien pufni. 

- Îți place? mă întrebă Tamlin în grabă. 

Verdele ochilor lui se potrivea cu iarba dintre degetele 
mele, iar scânteile de culoarea ambrei erau ca razele de 
soare care treceau printre copaci. Chiar şi masca lui, 
ciudată şi străină, părea să se potrivească în peisaj - de 


parcă acest loc fusese făcut doar pentru el. Mi-l puteam 
imagina în forma lui de bestie, ghemuit în iarbă, moţăind. 

- Poftim? am întrebat eu. 

Uitasem ce mă întrebase. 

- Îţi place? repetă el, iar buzele lui schiţară un zâmbet. 

Am respirat anevoie şi am privit din nou vâlceaua. 

- Da. 

El chicoti. 

- Doar atât? Da? 

- Ai vrea să fac plecăciuni de recunoştinţă pentru că m- 
ai adus aici, Mare Lord? 

- Ah. Suriel nu ţi-a spus nimic important, nu-i aşa? 

Zâmbetul lui îmi stârni curajul. 

- Mi-a spus că-ţi place să fii mângâiat şi că, dacă sunt o 
fată isteaţă, aş putea să te dresez, cu bunătăţi. 

Tamlin îşi ridică fruntea spre cer şi izbucni în râs. Fără să 
vreau, am râs şi eu încet. 

- M-ai luat prin surprindere, spuse Lucien în spatele meu. 
Ai făcut o glumă, Feyre. 

M-am întors pentru a-i arunca un zâmbet rece. 

- Nu vrei să ştii ce a spus Suriel despre tine. 

M-am încruntat, iar Lucien îşi ridică mâinile în semn de 
înfrângere. 

- Aş plăti bani buni ca să aud ce crede Suriel despre 
Lucien, spuse Tamlin. 

Se auzi pocnetul unui dop, urmat de sunetele lui Lucien 
care goli conţinutul sticlei, mormăind şi chicotind: 

- Auzi, să te mângâie. 

Cu o privire încă amuzată, Tamlin mă prinse de cot şi mă 
ridică în picioare. 

- Haide, spuse el, facându-mi semn din cap spre poalele 
dealului, către micul râu care curgea la baza acestuia. 
Vreau să-ţi arăt ceva. 

M-am ridicat, dar Lucien a rămas aşezat pe pătură, 
întinzând sticla de vin în semn de salut. Luă o gură, după 
care se aşeză pe spate şi privi coroanele verzi. 


Fiecare mişcare a lui Tamlin era precisă şi eficientă, 
picioarele lui musculoase mâncând pământul în timp ce 
mergeam printre copacii înalţi, sărind peste mici pâraie şi 
urcând dealuri abrupte. Ne-am oprit în vârful unei movile, 
iar mâinile îmi căzură, moi, pe lângă corp. Acolo, în poiana 
înconjurată de copaci înalţi, se afla un iaz scânteietor. Chiar 
şi de la distanţă, mi-am dat seama că nu era apă, ci altceva 
mult mai rar şi infinit mai preţios. 

Tamlin mă prinse de încheietura mâinii şi mă trase spre 
poalele dealului, zgăriindu-mi uşor pielea cu degetele.-i 
bătătorite. Imi dădu drumul ca să sară mai uşor peste 
rădăcina unui copac, dintr-o singură mişcare, şi se îndreptă 
spre marginea apei. Puteam doar să scrâşnesc din dinţi în 
timp ce îl urmam, şovăitoare, împiedicându-mă de rădăcini. 

Se aplecă lângă iaz şi îşi umplu palma. Işi înclină mâna, 
lăsând apa să cadă. 

- Uită-te! 

Scânteierea argintie a apei care se scurse din mâna lui 
făcu apa iazului să unduiască şi să strălucească în culori 
diferite, şi... 

- Arată ca lumina stelelor, am spus eu. 

El izbucni în râs, umplându-şi şi golindu-şi mâna din nou. 
M-am uitat uimită la apa scânteietoare. 

- Chiar este lumina stelelor. 

- Imposibil, am spus eu, luptându-mă cu impulsul de a 
mai face un pas către apă. 

- Acesta este Prythian. Conform legendelor voastre, 
nimic nu este imposibil. 

- Cum? am întrebat eu, continuând să privesc iazul - 
argintiul, dar şi albastrul, roşul, rozul şi galbenul care 
sclipeau în adâncuri, luminozitatea acestuia... 

- Nu ştiu, nu am întrebat niciodată şi nimeni nu mi-a 
explicat vreodată. 

Când nu am reuşit să-mi desprind privirea, râse, 
distrăgându-mi atenţia - doar ca să-l văd descheindu-şi 
tunica. 


- Sări în apă, îmi zise el, iar invitaţia îi licări în ochi. 

Să înotăm, dezbrăcaţi, doar noi. Cu un Mare Lord. Am 
scuturat din cap, retrăgându-mă un pas. Degetele lui se 
opriră în dreptul celui de-al doilea nasture de la guler. 

- Nu vrei să ştii cum este? 

Nu ştiam la ce se referea: cum era să înot în lumina 
stelelor sau să înot cu el? 

- Eu... nu. 

- Bine. 

Îşi lăsă tunica descheiată. Pe dedesubt i se vedeau 
muşchii, acoperiţi de pielea aurie. 

- De ce aici? l-am întrebat eu, luându-mi privirea de la 
pieptul lui. 

- Când eram copil, acesta era locul meu preferat de 
vânătoare. 

- Când se întâmpla asta? nu m-am putut abţine să nu 
întreb. 

Îmi aruncă o privire. 

- Acum foarte mult timp. _ 

O spuse atât de încet, încât m-am ruşinat. Într-adevăr, 
trebuie să fi fost acum foarte mult timp, dacă în vremea 
Războiului era copil. Ei bine, dacă tot începusem, am 
îndrăznit să-l întreb: 

- Lucien este în regulă? După noaptea trecută, vreau să 
spun. 

Păruse la fel de meschin şi lipsit de respect, dar vomitase 
la vederea spiriduşului muribund. 

- Nu... a reacţionat bine. 

Tamlin ridică din umeri, dar îmi răspunse cu blândeţe: 

- Lucien... Lucien a îndurat lucruri care au făcut ca 
evenimentul de noaptea trecută să fie... dificil de suportat. 
Nu mă refer doar la cicatricea de la ochiul lui, deşi sunt 
sigur că seara trecută i-a amintit şi de asta. 

Tamlin îşi frecă gâtul, apoi îmi întâlni privirea. În ochi şi în 
conturul maxilarului i se citea o povară străveche. 


- Lucien este fiul cel mai mic al Marelui Lord al Regatului 
Toamnei. 

M-am îndreptat de spate. 

- Cel mai mic din cei şapte fraţi. Regatul Toamnei este... 
foarte crud. Frumos, dar fraţii lui se percep ca nişte 
contracandidaţi, deoarece cel mai puternic dintre ei va 
moşteni titlul, nu cel mai în vârstă. În Prythian e peste tot la 
fel, în fiecare Regat. Lui Lucien nu i-a păsat niciodată de 
acest lucru, nu s-a aşteptat să fie încoronat ca Mare Lord, 
aşa că şi-a petrecut tinereţea făcând tot ce nu ar fi trebuit 
să facă fiul unui Mare Lord: a hoinărit prin regate, s-a 
împrietenit cu fiii celorlalţi Mari Lorzi - rostind aceste vorbe, 
o scânteie licări în ochii săi - şi şi-a petrecut timpul cu femei 
care nu erau nici pe departe din nobilimea Regatului 
Toamnei. 

Tamlin se opri pentru o clipă, iar eu aproape că am simţit 
durerea când spuse: 

- Lucien s-a îndrăgostit de o zână pe care tatăl lui a 
considerat-o foarte nepotrivită pentru cineva din neamul lui. 
Lucien a spus că nu-i pasă că nu era de sânge nobil, că era 
sigur că această uniune urma să aibă loc în curând, că se va 
căsători cu ea şi că va lăsa regatul tatălui şi fraţilor săi 
intriganţi. 

Oftă gâtuit. 

- Tatăl lui a omorât-o. A executat-o în faţa lui Lucien, în 
timp ce doi dintre fraţii lui mai mari l-au ţinut şi l-au obligat 
să se uite. 

Stomacul mi se întoarse pe dos, iar eu mi-am apăsat 
pieptul cu mâna. Nu puteam să-mi imaginez, nu puteam să 
înţeleg o asemenea pierdere. 

- Lucien a plecat. Şi-a blestemat tatăl, a abandonat titlul 
şi Regatul Toamnei şi a plecat. Şi, fără un titlu care să-l 
protejeze, fraţii lui s-au gândit să elimine încă un 
pretendent la coroana de Mare Lord. Trei dintre ei s-au dus 
să-l omoare; doar unul s-a întors. 

- Lucien... i-a omorât? 


El a omorât unul, spuse Tamlin. Eu l-am omorât pe 
celălalt, deoarece au intrat pe teritoriul meu, iar eu eram 
Mare Lord şi puteam face tot ce doream cu intruşii care 
amenințau pacea de pe pământurile mele. O declaraţie 
brutală şi rece. L-am revendicat pe Lucien ca pe unul dintre 
ai mei - l-am numit emisar, deoarece s-a priceput 
întotdeauna să le vorbească oamenilor, în vreme ce mie... 
mi se pare ceva dificil. De atunci, a rămas aici. 

- În calitate de emisar pentru celelalte curţi, am început 
eu, a mai avut de-a face cu tatăl lui? Sau cu fraţii săi? 

- Da. Tatăl lui nu şi-a cerut niciodată scuze, iar fraţii săi 
se tem prea mult de mine ca să rişte să-l rănească. 

Cuvintele nu exprimau o aroganță, ci adevărul rece. 

- Darelnuauitat niciodată ce i-au făcut zânei sau ce au 
încercat să-i facă fraţii lui. Chiar dacă pretinde că a uitat. 

Şi nu prea era o scuză pentru tot ce îmi spusese sau îmi 
făcuse Lucien, dar... acum înţelegeam. Inţelegeam zidurile 
şi barierele pe care, fără îndoială, le ridicase în jurul lui. 
Pieptul mi se strânse, prea mic să cuprindă durerea care 
prindea viaţă în mine. Am privit iazul luminilor strălucitoare 
ale stelelor şi am oftat adânc. Trebuia să schimb subiectul. 

- Ce s-ar întâmpla dacă aş bea apa? 

Tamlin se încordă puţin, apoi se relaxă, de parcă s-ar fi 
bucurat să scape de acea veche supărare. 

- Legenda pretinde că ai fi fericită până la ultima suflare. 
Poate că amândoi avem nevoie de un pahar, adăugă el. 

- Nu cred că mi-ar ajunge tot iazul, am spus, iar Tamlin 
râse. 

- Două glume într-o zi - un miracol trimis de zei, rosti el. 

Am schiţat un zâmbet. Se apropie cu un pas, de parcă ar 
fi lăsat în urmă acea întunecată şi tristă pată a celor 
petrecute lui Lucien, iar lumina stelelor dansă în ochii lui 
când mă întrebă: 

- Ce ţi-artrebui ca să fii fericită? 

M-am îmbujorat până în vârful urechilor. 

- N... nu ştiu. 


Era adevărat - nu mă gândisem deloc la ce însemna asta, 
în afară de a le mărita pe surorile mele, de a avea suficientă 
mâncare pentru mine şi tatăl meu şi timp pentru a învăţa să 
pictez. 

- Hmm, spuse el, fără să se îndepărteze. Ce zici de 
sunetul zambilelor? Sau de o fundă din raze de soare? Sau 
de o ghirlandă din lumina lunii? 

Rânji răutăcios. 

Era, într-adevăr, Marele Lord al Prythianului, dar „Marele 
Lord al Nebuniei” ar fi fost titlul care i s-ar fi potrivit mai 
bine. lar el ştia - ştia că aveam să-l refuz, că faptul că eram 
singură cu el îmi ţinea treze toate simţurile. 

Nu. Nu aveam să-i dau satisfacția de a mă stânjeni. 
Destul mă ruşinasem în ultima vreme... mă săturasem de 
acea fată închisă într-o platoşă din gheaţă şi amărăciune. 
Aşadar, i-arn zâmbit, dându-mi silinţa să pretind că 
stomacul nu mi se întorcea pe dos. 

- Mi-ar face mare plăcere să înotăm. 

Nu mi-am permis să anticipez. Şi m-am simţit foarte 
mândră că degetele nu mi-au tremurat când mi-am scos 
ghetele, mi-am descheiat tunica şi pantalonii, şi când le-am 
aruncat pe iarbă. Lenjeria mea intimă era destul de decentă 
încât să nu arate prea multe, dar, stând pe malul înverzit, 
tot l-am privit în ochi. Aerul era cald şi liniştit, iar o briză 
uşoară îmi sărută abdomenul gol. 

Încet, foarte încet, mă măsură. De parcă mi-ar fi studiat 
fiecare centimetru de piele, fiecare rotunjime. Şi, în ciuda 
lenjeriei mele de culoarea fildeşului, mă dezbrăcă din priviri. 

Ochii ni se întâlniră şi îmi zâmbi uşor, înainte de a-şi 
scoate hainele. Nasture cu nasture. Aş fi putut jura că 
strălucirea din ochi îi devenise una suficient de flămândă şi 
de sălbatică, încât să trebuiască să privesc în altă parte. 

Înainte de a intra în apă, mi-am permis să-i zăresc pieptul 
larg, braţele musculoase şi picioarele puternice. Nu avea 
constituţia lui Isaac, al cărui corp nu semăna cu al unui 


bărbat în toată firea. Nu - corpul falnic al lui Tamlin fusese 
şlefuit în secole de luptă şi brutalitate. 

Lichidul era minunat de cald, iar eu m-am scufundat 
destul de mult încât să înot puţin şi să dau din picioare pe 
loc. Nu era apă, era ceva mai fin şi mai dens. Şi nu era nici 
ulei, ci era ceva mai limpede, mai puţin vâscos. Ca şi când 
aş fi fost înfăşurată într-o mătase caldă. Fiind atât de 
preocupată să mă bucur de substanţa argintie care îmi 
trecea printre degete, nu l-am observat până când nu a 
venit lângă mine. 

- Cine te-a învăţat să înoţi? întrebă el şi se scufundă. 

Când ieşi la suprafaţă, rânji, iar fire strălucitoare de 
lumină stelară se prelinseră de-a lungul marginilor măştii 
lui. 

Nu m-am scufundat, neştiind dacă glumise în legătură cu 
apa care m-ar fi făcut fericită, dacă aş fi băut-o. 

- Când aveam doisprezece ani, i-am văzut pe copiii din 
sat înotând într-un lac şi mi-am dat singură seama cum se 
face. 

Fusese cea mai îngrozitoare experienţă din viaţa mea şi 
înghiţisem jumătate de lac învățând să înot, dar 
înţelesesem principiul, reuşisem să-mi înving panica şi 
groaza şi să am încredere în mine. Părea o abilitate vitală să 
ştiu să înot - una care, într-o zi, ar fi putut face diferenţa 
dintre viaţă şi moarte. Cu toate acestea, nu mă aşteptasem 
niciodată la aşa ceva. 

Se scufundă din nou şi, când ieşi la suprafaţă, îşi trecu o 
mână prin părul auriu. 

- Cum şi-a pierdut tatăl tău averea? 

- De unde ai aflat asta? 

Tamlin pufni. 

- Nu cred că ţăranii au dicţia ta. 

O parte din mine fu tentată să născocească un 
comentariu despre snobism, dar... ei bine, avea dreptate, 
iar eu nu-l puteam învinovăţi pentru că era un fin 
observator. 


- Tatălui meu i se spunea Prinţul Comercianţilor, am 
spus eu deschis, călcând apa mătăsoasă şi ciudată. 

Nu trebuia să depun niciun efort - era atât de caldă şi 
atât de uşoară, încât mi se părea că pluteam în aer, că 
fiecare durere pe care o simţeam dispărea. 

- Acel titlu, pe care l-a moştenit de la tatăl său, care, la 
rândul lui, l-a moştenit de la străbunicul meu, era o 
minciună. Era doar un nume bun, care masca trei generaţii 
de datornici. Ani de zile, tata a încercat să găsească o cale 
de a scăpa de acele datorii şi, când a găsit ocazia să le 
plătească, a profitat fără să ţină cont de riscuri. 

Am înghiţit. 

- in urmă cu opt ani, a încărcat toată averea pe trei nave 
care navigau spre Bharat, în căutare de mirodenii şi haine 
scumpe. 

Tamlin se încruntă. 

- Într-adevăr, riscant. Apele acelea sunt o capcană 
mortală, dacă nu urmezi o rută ocolitoare. 

- Ei bine, el nu a mers pe ocolite. Ar fi durat prea mult, 
iar creditorii noştri îi respirau în ceafa. Aşadar, şi-a asumat 
riscul de a trimite navele direct spre Bharat. Dar n-au ajuns 
niciodată pe acele ţărmuri 

Mi-am băgat din nou părul în apă, alungând amintirea 
feţei tatălui meu în ziua în care am aflat despre naufragiu. 

- Când navele s-au scufundat, creditorii s-au învârtit în 
jurul lui ca lupii. L-au distrus, până când tot ce a mai rămas 
din el a fost un nume compromis şi câteva monede din aur, 
care puteau cumpăra casa aceea. Aveam unsprezece ani. 
Tatăl meu... După acest eveniment a încetat, pur şi simplu, 
să mai încerce. 

Nu am reuşit să îi povestesc şi finalul urât - când celălalt 
creditor venise cu bătăuşii lui, ca să-i distrugă piciorul 
tatălui meu. 

- Atunci ai început să vânezi? 


- Nu, cu toate că ne-am mutat, dar a durat cam trei ani 
până când am rămas fără niciun ban, am spus eu. Am 
început să vânez la paisprezece ani. 

Ochii îi sclipiră - nici urmă de acel luptător obligat să 
accepte povara unui Mare Lord. 

- Şi, iată-te acum. Ce altceva ai mai învăţat de una 
singură? 

Poatc din cauza iazului fermecat sau poate datorită 
interesului real din spatele întrebării i-am zâmbit şi i-am 
povestit despre anii petrecuţi în pădure. 


+ 


Obosită, dar surprinzător de mulţumită de cele câteva ore 
petrecute înotând, mâncând şi trândăvind în vâlcea, în acea 
după-amiază, l-am privit pe Lucien pe drumul de întoarcere 
către conac. Traversam o pajişte întinsă, cu iarbă nouă de 
primăvară, când mă surprinse uitându-mă la el pentru a 
zecea oară, iar eu mi-am adunat curajul în momentul în 
care l-am părăsit pe Tamlin. 

Ochiul lui metalic mă privi cu atenţie, celălalt rămânând 
circumspect, dezinteresat. 

- Da? 

Cuvântul fu suficient cât să mă convingă să nu întreb 
nimic despic trecutul lui. Şi eu aş fi urât mila. lar el nu mă 
cunoştea - nu destul de bine încât să nu mă dispreţuiască 
dacă aş fi pomenit ceva, chiar dacă faptul că îi cunoşteam 
trecutul mă apăsa, mă făcea să sufăr pentru el. 

Am aşteptat până ce Tamlin ne lăsă mult în urmă, până 
când auzul lui de Mare Lord nu ar mai fi interceptat niciunul 
dintre culmele mele. 

- Nu am reuşit să-ţi mulţumesc pentru sfatul dat în 
privinţa lui Suriel. 

Lucien se încordă. 

- Poftim? 


Am privit înainte, la felul uşor în care Tamlin călărea, la 
calul deloc deranjat de greutatea puternicului călăreț. 

- Dacă încă îţi doreşti să mor, am spus în şoaptă, va 
trebui să te străduieşti mai mult. 

Lucien oftă. 

- Nu asta am intenţionat. 

l-am aruncat o privire lungă. 

- Nu aş fi vărsat nicio lacrimă, adăugă el. 

Ştiam că era adevărat. 

- Dar ceea ce ţi s-a întâmplat... 

- Am glumit, i-am zis eu şi am schiţat un zâmbet. 

- Nu se poate să mă ierţi atât de uşor pentru că te-am 
pus în pericol. 

- Nu. Şi o parte din mine ar vrea să te bată pentru că nu 
m-ai avertizat în legătură cu Suriel. Dar înţeleg: sunt un om, 
care ţi-a omorât prietenul şi care acum locuieşte în casa ta 
şi trebuie să ai de-a face cu mine. Înţeleg, i-am repetat. 

Tăcu destul de mult, iar eu am crezut că avea să-mi 
răspundă. Tocmai în momentul în care eram pe cale să mă 
îndepărtez, îmi vorbi. 

- Tam mi-a spus că ai tras prima săgeată ca să-i salvezi 
viaţa lui Suriel. Nu pe ata. 

- Mi s-a părut cea mai bună alegere. 

Mă privi, cu mai multă admiraţie decât oricând. 

- Cunosc mult prea mulţi Mari Lorzi şi spiriduşi mai 
neînsemnaţi care nu ar fi văzut aşa lucrurile - sau care nu s- 
ar fi deranjat. 

Întinse mâna spre ceva din dreptul coastelor şi îl aruncă 
spre mine. Trebui să mă lupt să rămân în şa, încercând să îl 
prind - un cuţit de vânătoare cu pietre preţioase. L-am 
prins. 

- Te-arn auzit ţipând, spuse el cât studiam lama din 
mâinile mele 

Nu mai ţinusem niciunul atât de bine lucrat, atât de bine 
echilibrat 


- Şi am ezitat. Nu mult, dar am ezitat înainte de a veni în 
fugă Chiar dacă Tam a ajuns acolo la timp, tot mi-am 
încălcat promisiunea în acele secunde în care am aşteptat. 
Făcu un semn, din bărbie spre cuţit. 

- Este al tău. Să nu mi-l înfigi în spate, te rog. 


CAPITOLUL 19 


În dimineaţa următoare, vopseaua şi proviziile apărură de 
oriunde le scoseseră Tamlin sau servitorii, dar înainte ca 
Tamlin să mă lase să le văd, mă conduse prin toate 
coridoarele, până când am ajuns într-o aripă în care nu mai 
pătrunsesem niciodată, nici măcar în explorările mele 
nocturne. Pardoseala din marmură strălucea atât de tare, 
încât trebuie că fusese spălată de curând, iar acea briză cu 
parfum de trandafiri intra prin ferestrele deschise. Toate 
acestea, făcuse toate astea pentru mine. De parcă mi-ar fi 
păsat de pânze de păianjen sau de praf. 

Când se opri în faţa uşilor din lemn, zâmbetul pe care îl 
schiţă fu suficient cât să mă facă să spun, fără să gândesc: 

- Dece, de ce ai făcut asta? 

Zâmbetul dispăru. 

- A trecut multă vreme de când aceste lucruri au fost 
apreciate de cineva. Îmi place să le văd folosite din nou. 

Mai ales când sângele şi moartea invadaseră fiecare 
aspect al vieţii sale. 

Deschise uşile galeriei, iar respiraţia mi se tăie. 

Pardoseala galbenă din lemn strălucea de curăţenie, 
lumina puternică se revărsa prin ferestre. Camera era 
goală, cu excepţia câtorva scaune mari şi a câtorva bănci 
pentru a privi... 


Abia am sesizat că am intrat în galeria lungă, ridicându- 
mi pri virea spre tablouri cu o mână în jurul gâtului. 

Atât de multe şi atât de diferite şi, cu toate acestea, 
aranjate ca să se potrivească fără cusur... O multitudine de 
viziuni, de fragmente şi de unghiuri ale lumii. Peisaje, 
portrete, naturi moarte... fiecare, o poveste şi o experienţă, 
fiecare, o voce care striga, şoptea sau cânta despre cum 
fusese acel moment, acel sentiment, fiecare, un strigăt în 
vidul timpului că fuseseră aici, că existaseră. Unele fuseseră 
pictate prin ochi ca ai mei, de artişti care văzuseră în culori 
şi forme pe care le înţelegeam. Unele aveau culori pe care 
nu le luasem în considerare; acestea ofereau o viziune 
asupra lumii care îmi spunea că fuseseră realizate de altfel 
de ochi. O poartă spre mintea unei creaturi foarte diferite 
faţă de mine şi, totuşi... şi totuşi i-am privit lucrarea şi am 
înţeles, am simţit şi mi-a păsat. 

- N-am ştiut, spuse Tarnlin din spatele meu, că oamenii 
sunt în stare să... 

Se opri când m-am întors, iar mâna pe care mi-o pusesem 
la gât cobori spre piept, unde inima îmi bătea cu putere şi 
durere şi cu o smerenie copleşitoare - cu smerenie în faţa 
acelei opere splendide de artă. 

Rămase în picioare lângă uşi, cu fruntea înclinată în felul 
lui animalic, fără cuvinte. 

Mi-am şters obrajii umezi. 

- Este... 

Perfect, minunat, dincolo de imaginaţia mea nu erau 
vorbele care să exprime ceea ce voiam să spun. Mi-am ţinut 
mâna peste piept, în dreptul inimii. 

- Multumesc, am rostit. 

Asta fu tot ce am putut să-i spun - ca să-i arăt ce 
însemnau aceste tablouri - şi faptul că îmi era permis să 
intru în acea cameră. 

- Poţi veni aici oricând vrei. 


l-am zâmbit, abia reuşind să-mi stăpânesc bucuria din 
inimă. Zâmbetul lui fu nesigur, dar strălucitor, apoi mă lăsă 
să admir galeria în linişte. 

Am stat acolo ore întregi - am rămas până când m-am 
îmbătat de artă, până am ameţit de foame şi am rătăcit 
afară pentru a găsi ceva de mâncare. 

După masa de prânz, Alis îmi arătă o cameră goală de la 
primul etaj, în care se aflau o masă plină cu pânze de 
diferite mărimi, pensule ale căror mânere din lemn galben 
străluceau în lumina perfectă şi clară, şi culori - atât de 
multe culori, în afară de cele patru de bază la care 
sperasem, încât respiraţia mi se tăie din nou. 

Şi, după ce Alis plecă şi liniştea se instală în camera mea, 
care mă aştepta... 

Am început să pictez. 


+ 


Săptămânile trecură. Am pictat şi-am tot pictat, în mare 
parte lucruri inutile şi îngrozitoare. 

Nu am lăsat pe nimeni să-mi vadă tablourile, indiferent de 
cât de mult insistă Tamlin şi de cât de mult rânji Lucien 
uitându-se la hainele mele pătate de vopsea; niciodată 
satisfăcută de faptul că munca mea nu se potrivea cu 
imaginile care îmi ardeau în minte. Pictam adesea de la 
răsărit până la apus, câteodată în acea cameră, alteori 
afară, în grădină. Zilele nu se mai deosebeau unele de 
altele. Ocazional, luam o pauză ca să explorez pământurile 
Regatului Primăverii împreună cu Tamlin pe post de ghid, 
întorcându-mă cu idei noi, care mă făceau să sar din pat în 
dimineaţa următoare şi să desenez sau să mâzgălesc 
scenele sau culorile, aşa cum le văzusem. 

Erau însă şi zile când Tamlin era chemat să înfrunte cea 
mai nouă ameninţare de la graniţă şi nici măcar pictatul nu 
mă putea distrage până când se întorcea, acoperit de sânge 
care nu era al lui, câteodată în formă de bestie, câteodată 


ca Mare Lord. Nu îmi dădea niciodată detalii, iar eu nu mă 
gândeam să i le cer; faptul că se întorcea în siguranţă era 
suficient. 

În jurul conacului nu se vedea nici urmă de creaturi naga 
sau Bogge, însă nu m-am apropiat de pădurile vestice, chiar 
dacă le pictam destul de des, din memorie. Şi, cu toate că 
visele mele continuau să fie chinuite de morţile la care 
asistasem, de cele pe care le cauzasem şi de acea femeie 
palidă şi oribilă care mă sfâşia în bucăţi - toate acestea 
supravegheate de o umbră pe care nu reuşeam să o zăresc 
- treptat, am încetat să mă mai îngrozesc. 

„Rămâi cu Marele Lord. Vei fi în siguranţă”. Aşa am şi 
făcut. 

Regatul Primăverii era un tărâm al dealurilor verzi, al 
pădurilor luxuriante şi al lacurilor adânci şi limpezi. Magia 
nu doar că exista în dâmburi şi gropi, ci creştea acolo. Ori 
de câte ori încercam să o pictez, nu reuşeam niciodată să o 
imortalizez, să o surprind. Aşa că, uneori, îndrăzneam să-l 
pictez pe Marele Lord, care călărea alături de mine când 
hoinăream pe pământurile lui, în zilele libere, pe Marele 
Lord, căruia eram bucuroasă să îi vorbesc sau alături de 
care să-mi petrec orele într-o tăcere confortabilă. 

Probabil că liniştea magiei îmi întuneca gândurile; nu m- 
am mai gândit la familia mea până când nu am trecut de 
gardul viu de dincolo de zid într-o dimineaţă, căutând un 
nou loc în care să pictez. O briză dinspre sud, proaspătă şi 
calmă, îmi zbârli părul. Primăvara cobora acum în lumea 
muritorilor. 

Cum de trecuse atât de mult timp? Familia mea, vrăjită, 
îngrijită şi în siguranţă, încă nu ştia unde eram. Lumea 
muritorilor... Îşi reluase traiul, de parcă eu nu aş fi existat. 
Şoapta unei vieţi mizerabile - dispărută, neamintită de 
nimeni dintre cunoscuţii mei sau de cei la care ţineam. 

În acea zi, nici nu am pictat şi nici nu am călărit alături de 
Tamlin. În schimb, am stat în faţa pânzei albe, fără nicio 
culoare în minte. 


Acasă, nimeni nu avea să îşi aducă aminte de mine - 
pentru ei, eram moartă. lar Tamlin mă lăsase să-i uit. Poate 
că şi culorile fuseseră o amăgire, un mod dea mă împiedica 
să-mi mai fac griji pentru ei, de a nu mai fi o pacoste 
dorindu-mi să-i văd. Sau poate că ei îmi distrăgeau atenţia 
de la orice se întâmpla cu boala şi ţinutul Prythian. Am 
încetat să-mi mai pun întrebări, aşa cum îmi ordonase Suriel 
- ca un om prost, inutil şi ascultător. 

Fu nevoie de o voinţă fără margini ca să rezist în timpul 
cinei. Tamlin şi Lucien îmi observară starea de spirit şi 
continuară să discute între ei. Acest lucru nu ajută cu nimic 
furiei mele crescânde şi, după ce am mâncat pe săturate, 
am mers prin grădină sub lumina lunii şi m-am pierdut în 
labirintul din gard viu şi printre straturile de flori. 

Nu-mi păsa încotro mă îndreptam. După un timp, m-am 
oprit în grădina cu trandafiri. Lumina lunii păta petalele roşii 
cu un purpuriu închis, lăsând o strălucire argintie pe florile 
albe. 

- Tatăl meu a aranjat ca grădina asta să fie creată 
pentru mama, spuse Tamlin, din spatele meu. 

Nu m-am deranjat să mă întorc cu faţa spre el. Când se 
opri lângă mine, mi-am înfipt unghiile în palme. 

- A fost un dar de împerechere. 

Am privit florile, fără să văd nimic. Probabil că florile pe 
care le pictasem pe masa de acasă se fărâmaseră sau 
dispăruseră până acum. Poate chiar Nesta le răzuise. 

Unghiile îmi înţepară pielea palmelor. Fie că Tamlin avea 
grijă de ei sau nu, fie vrăjindu-le sau nu amintirile, 
fusesem... ştearsă din vieţile lor. Uitată. Îl lăsasem să mă 
şteargă. Îmi oferise culori, spaţiu , timp să exersez; îmi 
arătase iazuri cu lumină stelară şi curcubeie selenare şi 
peşti care puteau merge pe uscat. Imi salvase viaţa ca un 
cavaler descins dintr-o legendă, iar eu acceptasem totul, ca 
pe vinul spiriduşilor. Nu eram mai bună decât Copiii fanatici 
ai celor Binecuvântaţi. 


În întuneric, masca lui era de culoarea bronzului, iar 
smaraldele străluceau. 

- Pari... supărată. 

M-am îndreptat către cea mai apropiată tufă de trandafiri 
şi am rupt unul, înțepându-mă cu spinii. Nu am luat în 
seamă durerea, căldura sângelui care picura. Nu aş fi putut 
niciodată să-l pictez cu adevărat - nu l-aş fi redat niciodată 
aşa cum o făcuseră acei artişti, în tablourile din galerie. Nu 
aveam să pictez niciodată mica grădina a lui Elain din afara 
casei aşa cum mi-o aminteam, chiar dacă familia mea nu-şi 
aducea aminte de mine. 

Nu mă mustră pentru că luasem unul dintre trandafirii 
părinţilor lui - părinţi care erau la fel de absenţi ca ai mei, 
dar care probabil se iubiseră şi care îl iubiseră mai mult 
decât mă iubiseră ai mei. O familie care s-ar fi oferit să 
plece în locul lui, dacă cineva ar fi venit să-l fure. 

Degetele mă înţepară şi mă durură, dar am continuat să 
ţin trandafirul în mână când i-am spus şoptit: 

- Nu ştiu de ce îmi este atât de ruşine pentru că i-am 
părăsit. De ce mi se pare atât de egoist şi de îngrozitor să 
pictez. Nu ar trebui... nu ar trebui să mă simt aşa, nu? Ştiu 
că nu ar trebui să o fac, dar nu mă pot abţine. 

Trandafirul atârna moale între degetele mele. 

- Toţi acei ani, tot ce am făcut pentru ei... lar ei nu au 
încercat să te oprească să mă iei. Aceasta era imensa 
durere care mă rupea în două dacă mă gândeam prea mult 
la asemenea lucruri. 

- Nu ştiu de ce m-am aşteptat ca ei... de ce am crezut că 
iluzia creaturii puca era reală în acea seară. Nu ştiu de ce 
mă obosesc să mă mai gândesc la asta. Sau să-mi mai 
pese. 

El tăcu destul de multă vreme, aşa că am adăugat: 

- In comparaţie cu tine, cu graniţele şi magia care s-a 
diminuat, cred totuşi că autocompătimirea este absurdă. 

- Dacă te întristează, spuse el cu o blândeţe care îmi 
mângâie oasele, atunci nu cred că este deloc absurd. 


- Dece? 

O întrebare directă, după care am aruncat trandafirul în 
tufe. 

Mă luă de mâini. Degetele lui bătătorite, puternice şi 
solide, îmi ridicară cu blândeţe mâna sângerândă spre gura 
lui, iar el îmi sărută palma. De parcă gestul însuşi ar fi fost 
un răspuns suficient. 

l-am simţit pe piele buzele moi şi respiraţia caldă, iar 
genunchii îmi cedară când îmi sărută şi cealaltă mână. O 
sărută cu grijă, într-un fel care făcu să-mi pulseze căldura în 
inimă, între picioare. 

Când se retrase, sângele meu străluci pe gura lui. Mi-am 
privit mâinile pe care încă le ţinea într-ale sale şi am văzut 
că rănile dispăruseră. M-am uitat din nou la faţa lui, la 
masca sa aurită, la albul pielii sale, la roşul buzelor 
acoperite cu sânge, în timp ce murmură: 

- Să nu te simţi prost nicio clipă pentru că faci tot ceea 
ce te bucură. 

Se apropie, eliberându-mi o mână, ca să-mi pună după 
ureche trandafirul pe care îl rupsesem. Nu ştiam cum 
ajunsese în mâna lui sau unde dispăruseră spinii. 

Nu m-am putut abţine să nu insist: 

- Dece, de ce să faci toate acestea? 

Se aplecă mai aproape, atât de aproape, încât trebui să- 
mi las capul pe spate ca să-l văd. 

- Deoarece bucuria ta omenească mă fascinează - felul 
în care trăieşti evenimentele, în timpul vieţii tale, atât de 
sălbatic, de profund şi deodată, este... încântător. Mă 
atrage, chiar dacă ştiu că nu ar trebui, chiar şi când încerc 
să nu mă las fermecat. 

Pentru că eram un om şi aveam să îmbătrânesc - când se 
apropie şi mai mult, nu mi-am permis să mă gândesc prea 
departe. Încet, de parcă mi-ar fi dat timp să mă retrag, îmi 
atinse obrazul cu buzele. Erau moi, calde şi înduioşător de 
blânde. Abia dacă mă mângâie, înainte de a se îndepărta. 


Nu mă mai mişcasem din clipa în care gura lui îmi atinsese 
pielea. 

- Într-o zi - într-o zi, toate lucrurile îşi vor găsi un 
răspuns, şopti el, dându-mi drumul mâinii şi îndepărtându- 
se. Dar nu înainte de momentul potrivit. Nu înainte de a fi 
sigur. 

În întuneric, tonul lui fu suficient pentru a-mi da seama că 
în ochii lui se citea amărăciunea. 

Plecă, iar eu am luat o gură de aer, realizând că îmi 
ţinusem respiraţia. 

Abia după ce a plecat am înţeles că tânjeam după căldura 
şi apropierea lui. 


+ 


Chinul obositor a ceea ce recunoscusem, a ceea ce... se 
schimbase între noi mă făcu să mă furişez după micul 
dejun, căutând adăpostul pădurii pentru a lua o gură de aer 
curat - şi pentru a studia lumina şi culorile. Mi-am adus 
arcul, săgețile şi cuțitul de vânătoare incrustat cu pietre 
preţioase pe care mi-l dăduse Lucien. Mai bine să fiu 
înarmată decât prinsă cu mâna goală. 

M-am strecurat printre copaci şi tufe, nu mai mult de o 
oră, înainte să simt o prezenţă în spatele meu - care se 
apropia tot mai mult, făcând animalele să-şi caute adăpost. 
Am zâmbit în sinea mea şi, douăzeci de minute mai târziu, 
m-am aşezat pe creanga unui ulm şi am aşteptat. 

Tufele foşniră - nu mai mult ca la o adiere de vânt, dar 
ştiam la ce să mă aştept, cunoşteam semnele. 

Un trosnet şi un răget de furie răsunară peste câmpuri, 
împrăştiind păsările. 

Am coborât din copac şi am mers în poieniţă, apoi mi-am 
încrucişat braţele şi mi-am ridicat privirea spre Marele Lord, 
care atârna cu picioarele în sus, în laţul pe care îl 
întinsesem. 


Când m-am apropiat, chiar şi cu susul în jos, el îmi zâmbi 
leneş. 

- Om crud. 

- Asta se întâmplă când urmăreşti pe cineva. 

El chicoti, iar eu m-am apropiat suficient cât să 
îndrăznesc să-mi trec un deget prin părul lui auriu, care se 
legăna chiar deasupra feţei mele, admirându-i multitudinea 
de culori - nuanţe de galben, maro şi auriu. Ştiam că, 
probabil, îmi auzea inima bătând cu putere. Îşi înclină însă 
capul spre mine, o invitaţie tăcută, iar eu mi-am trecut 
degetele prin părul lui - cu blândeţe, cu grijă. El toarse, 
sunetul vuind prin degetele, braţele, picioarele şi inima 
mea. M-am întrebat cum s-ar fi simţit acel sunet, dacă s-ar 
fi lipit de mine. M-am îndepărtat. 

Se răsuci în sus cu o mişcare puternică şi lină şi tăie cuo 
singură gheară planta agăţătoare pe care o folosisem ca 
sfoară. Am luat o gură de aer pentru a ţipa, dar se roti în 
cădere, aterizând lin în picioare. Îmi era imposibil să uit 
vreodată ce era şi ce putea să facă. Păşi spre mine, 
continuând să zâmbească. 

- Te simţi mai bine astăzi? 

Am mormăit un răspuns neutru. 

- Bun, spuse el, fie ignorându-mi răspunsul, fie 
ascunzând faptul că era amuzat. Dar, ca să fiu sigur, am 
vrut să-ţi dau asta, adăugă el, scoțând un teanc de hârtii 
din tunică şi întinzându-le. 

Privind cele trei bucăţi de hârtie, mi-am muşcat buza. Era 
o serie de... poezii de cinci rânduri. În total, erau opt, iar eu 
am început să transpir în faţa cuvintelor pe care nu le-am 
recunoscut. Avea să-mi ia toată ziua să-mi dau seama ce 
însemnau. 

- Inainte să fugi sau să începi să ţipi... spuse el, 
ocolindu-mă pentru a se uita peste umărul meu. 

Dacă aş fi îndrăznit, m-aş fi sprijinit de pieptul lui. 
Respirația lui îmi încălzi gâtul şi pavilionul urechii. 

Îşi drese vocea şi citi primul poem: 


A fost odată o femeie foarte frumoasă, 
Curajoasă şi puţin neobişnuită, 

Care avea puţini prieteni, 

Însă ea îi refuza 

Pe toți bărbaţii care stăteau la coadă. 


Sprâncenele mi se ridicară atât de sus, încât am crezut 
că-mi voi atinge linia părului şi m-am întors, clipind la el, 
respiraţiile noastre împletindu-se când el termină de citit 
poezia cu un zâmbet. 

Fără să aştepte răspunsul meu, Tamlin luă hârtia şi făcu 
un pas în spate, pentru a citi a doua poezie, care nu era la 
fel de politicoasă ca prima. M-am înroşit până să o citească 
pe cea de-a treia. Tamlin se opri înainte de a o citi pe a 
patra, apoi îmi înmână hârtiile. 

- Ultimul cuvânt din a doua şi a patra strofa a fiecărui 
poem, spuse el, făcând un semn din bărbie spre hârtiile din 
mâinile mele. 

Neobișnuită. Coadă. M-am uitat la al doilea poem. 
Omorând. Conflagraţie. 

- Acestea sunt... am început eu. 

- Lista ta de cuvinte a fost prea bună ca să ratez ocazia. 
Şi nu este deloc potrivită pentru poezii de dragoste. 

Când mi-am ridicat sprânceana, cercetându-l în tăcere, el 
spuse: 

- Desfăşuram concursuri - pentru cine putea să scrie cea 
mai obscenă epigramă - când eram cu banda de război a 
tatălui meu, lângă graniţă. Nu-mi place în mod deosebit să 
pierd, aşa că m-am hotărât să devin cel mai bun. 

Nu ştiam cum de îşi amintise acea listă lungă pe care o 
întocmisem - nu am vrut să ştiu. Simţind că eram pe cale să 
scot o săgeată şi să trag în el, Tamlin luă hârtiile şi citi al 
patrulea poem, cel mai obscen şi mai groaznic dintre toate. 


Când termină, mi-am înclinat capul pe spate şi am răcnit, 
râsul meu auzindu-se ca lumina soarelui care sparge gheaţa 
întărită de vreme. 


+ 


Încă zâmbeam când am ieşit din zăvoi şi ne-am îndreptat 
spre dealurile ondulate, urmând calea şerpuită înapoi spre 
conac. 

- Ai spus... în acea seară, în grădina cu trandafiri... 

Mi-am supt dinţii pentru o clipă. 

- Ai spus că tatăl tău a plantat-o pentru împerechere - 
nu pentru nuntă? 

- Marii Lorzi se căsătoresc, de cele mai multe ori, spuse 
el, pielea-i aurie aburind puţin. Şi, dacă sunt binecuvântaţi, 
îşi găsesc partenerul. Egalul lor, perechea lor în toate 
privinţele. Marii Lorzi se căsătoresc fără nicio legătură de 
împerechere, dar, dacă îţi găseşti perechea, legătura este 
atât de profundă, încât căsătoria este... nesemnificativă, 
prin comparaţie. 

Nu am avut curaj să întreb dacă spiriduşii avuseseră 
vreodată legături de împerechere cu oamenii, dar, în 
schimb, am îndrăznit să-l întreb: 

- Unde sunt părinţii tăi? Ce s-a întâmplat cu ei? 

Muşchiul maxilarului i se încordă, iar eu am regretat 
întrebarea din cauza durerii care scânteia în ochii lui. 

- Tatăl meu... 

Ghiarele îi străluciră în dreptul încheieturilor de la degete, 
dar nu ieşiră mai mult. Cu siguranţă pusesem întrebarea 
greşită - fusem prea curioasă, deşi eram îndreptăţită. 

- Tatăl meu era la fel de rău ca tatăl lui Lucien. Mai rău. 
Cei doi fraţi ai mei mai mari erau exact ca el. Ei aveau 
sclavi - toţi, iar fraţii meii... Eu eram tânăr când s-a încheiat 
Tratatul, dar îmi amintesc încă ce obişnuiau fraţii mei să... 

Se opri. 


- M-a marcat - destul de mult încât atunci când te-am 
văzut pe tine, când ţi-am văzut casa, nu am putut - nu mi- 
am permis să fiu ca ei. Nu v-aş fi făcut niciun rău ţie şi 
familiei tale, nu v-aş fi supus mofturilor spiriduşilor. 

Sclavi - aici existaseră sclavi. Nu voiam să ştiu - nu le 
căutasem urmele, nici chiar după cinci sute de ani. Pentru 
lumea lui, pentru cea mai mare parte a oamenilor săi, eram 
puţin mai bună ca un sclav. De aceea îmi oferise portiţa de 
scăpare, de aceea îmi oferise posibilitatea de a trăi oriunde 
aş fi vrut în Prythian. 

- Mulţumesc, i-am spus eu. 

El ridică din umeri, de parcă asta i-ar fi alungat 
bunătatea, povara vinei care încă îi apăsa pe umeri. 

- Şi mama ta? am întrebat eu. 

Tamlin oftă. 

- Mama mea l-a iubit profund pe tata. Prea mult, poate, 
dar erau împerecheaţi, şi... Chiar dacă vedea ce tiran era, 
nu spunea nimic rău despre el. Nu m-am aşteptat niciodată 
- nu am vrut niciodată - titlul tatălui meu. Fraţii mei nu m-ar 
fi lăsat să trec de adolescenţă, dacă ar fi bănuit că îl voiam. 
Aşadar, când am fost destul de mare, m-am alăturat 
companiei de război a tatălui meu şi am fost instruit în aşa 
fel încât, cândva, să-l pot servi pe tatăl meu sau pe oricare 
dintre fraţii mei care ar fi moştenit titlul. 

Işi îndoi mâinile, de parcă ar fi văzut ghearele de 
dedesubt. 

- Din tinereţe mi-am dat seama că a mă lupta şi a ucide 
erau cam singurele lucruri la care mă pricepeam. 

- Mă îndoiesc de asta, am spus eu încet. 

El îmi zâmbi, crispat. 

- O, pot cânta la vioară, dar fiii Marilor Lorzi nu devin 
menestreli. Aşa că m-am antrenat şi am luptat pentru tatăl 
meu împotriva oricui mi-a spus să lupt, şi aş fi fost fericit să 
las intrigile fraţilor mei. Puterea mea a continuat însă să 
crească şi nu am putut să o ascund - nu printre ai noştri. 

Scutură din cap. 


- Din fericire sau nefericire... toţi au fost omorâţi de 
Marele Lord al unui regat rival. Eu am fost cruțat, din nu ştiu 
ce motiv, sau datorită norocului dăruit de zei. Mama şi cu 
mine i-am jelit. Ceilalţi... 

Ridică din umeri, prea încordat. 

- Fraţii mei nu ar fi încercat să mă salveze de o soartă ca 
a ta. 

Mi-am ridicat privirea spre el. O lume atât de dură şi de 
brutală în care familiile se omorau între ele pentru putere şi 
răzbunare, din cauza duşmăniei şi a dorinţei de a deţine 
controlul. Poate generozitatea şi bunătatea lui erau o 
reacţie împotriva acelor lucruri, poate că, văzându-mă pe 
mine, se văzuse pus în situaţia de a se uita într-un fel de 
oglindă. 

- Imi pare rău pentru mama ta, i-am spus eu, părerea de 
rău fiind tot ce-i puteam oferi, tot ce îmi putuse oferi şi el 
mie, odată. 

El schiţă un zâmbet. 

- Deci, aşa ai devenit Mare Lord. 

- Mulţi dintre Marii Lorzi sunt instruiți încă de la naştere 
în ceea ce priveşte manierele, legile şi strategiile de război. 
Când mi-a revenit titlul, a fost o... tranziţie grea. Mulţi 
dintre curtenii tatălui meu au preferat să plece în alte 
regate decât să mârâie la ei un războinic-bestie. 

Nesta îmi spusese cândva că eram „o bestie pe jumătate 
domesticită”. Am făcut un efort să nu îl iau de mână, să nu 
vin spre el şi să-i spun că am înţeles. In schimb, i-am zis 
doar atât: 

- Atunci, sunt nişte idioţi. Ai protejat aceste pământuri 
de boală, când se pare că toţi ceilalţi nu s-au descurcat la 
fel de bine. Sunt nişte idioţi, am spus din nou. 

Întunericul licări însă în ochii lui Tamlin, iar umerii lui îmi 
părură puţin căzuţi. Înainte să-l pot întreba ce nu era în 
regulă, am ieşit din pădurice, în faţa unei întinderi de 
dealuri şi coline care şerpuiau înainte. La distanţă, în vârful 


multora dintre acestea erau nişte spiriduşi mascaţi, care 
făceau ceea ce păreau a fi focuri neaprinse. 

- Ce sunt acelea? am întrebat şovăitor. 

- Pregătesc focuri de tabără pentru Calanmai. Este peste 
două zile. 

- Pentru ce? 

- Noaptea Focurilor? 

Am scuturat din cap. 

- Nu avem sărbători pe tărâmul oamenilor. Nu după ce 
voi... ai voştri au plecat. În unele locuri, este interzis. Noi 
nici măcar nu ne amintim numele zeilor voştri. Ce 
sărbătoreşte Cala... Noaptea Focurilor? 

El îşi frecă gâtul. 


- Este un ritual de primăvară. Aprindem focuri şi... magia 
pe care o creăm regenerează pământul pentru tot restul 
anului. 

- Cum creaţi magia? 

- Este un ritual. Dar este specific spiriduşilor. 

Îşi încordă maxilarul şi continuă să meargă, îndepărtându- 
se de focurile neaprinse. 

- S-ar putea să vezi mai mulţi spiriduşi prin preajmă ca 
de obicei, spiriduşi din acest regat şi din alte teritorii, care 
sunt liberi să treacă graniţa în acea seară. 

- Am crezut că boala i-a alungat pe mulţi dintre ei. 

- Aşa este, dar unii vor fi aici. Să ai grijă... să te fereşti de 
toţi. Vei fi în siguranţă în casă, dar, dacă te întâlneşti cu 
unul dintre ei înainte de aprinderea focurilor, la apusul 
soarelui de peste două zile, nu-l lua în seamă. 

- Nu sunt invitată la ritualul vostru? 

- Nu. Nu eşti. 

Îşi strânse pumnul şi îl relaxă, din nou şi din nou, de parcă 
ar fi încercat să-şi stăpânească ghearele. 

Indiferent de cât de mult am încercat să-i uit spusele, am 
simţit un gol în piept. 


Am mers spre casă într-o tăcere încordată pe care nu o 
mai îndurasem de câteva săptămâni. Apoi, Tamlin se 
încordă în clipa în care am intrat în grădină. Nu din cauza 
mea sau a conversaţiei noastre incomode. Era linişte, acea 
groaznică tăcere care, de obicei, însemna că unul dintre 
spiriduşii meschini se afla în apropiere. Tamlin îşi arătă 
dinţii, cu un mărâit slab, şi se uită la mine. 

-  Ascunde-te şi, indiferent de ce auzi, să nu ieşi. 

După aceea, dispăru. 

Singură, am privit în ambele părţi ale potecii pietruite, ca 
o proastă. Dacă într-adevăr era ceva acolo, aş fi fost prinsă 
în câmp deschis. Poate că era ruşinos să nu merg în ajutorul 
lui, dar el era Marele Lord. Nu aş fi făcut decât să-l încurc. 

M-am ascuns în spatele gardului viu, apoi i-am auzit 
apropiindu-se pe Tamlin şi... pe Lucien. Am înjurat în tăcere 
şi am înţepenit. Poate că aş fi putut să mă strecor şi să 
traversez câmpurile, spre grajduri. Dacă ar fi fost ceva în 
neregulă, grajdurile nu doar că mi-ar fi oferit un adăpost, ci 
şi un cal pe care să pot fugi. Era cât pe ce să ajung la iarba 
înaltă, la câţiva paşi dincolo de marginea grădinii, când 
mârâitul lui Tamlin răsună prin aer, de cealaltă parte a 
gardului viu. 

M am întors - doar cât să-i văd prin frunzişul des. 
„Ascunde-te“, îmi spusese el. Dacă m-aş fi mişcat acum, cu 
siguranţă m-ar fi văzut. 

- Ştiu ce zi este, spuse Tamlin, dar nu lui Lucien. 

Cei doi stăteau, mai degrabă, cu faţa spre... nimic. Spre 
cineva ce nu era acolo. Cineva invizibil. Aş fi crezut că îmi 
joacă o festă, dacă nu aş fi auzit răspunsul unei voci joase, 
imateriale. 

- Comportamentul tău neschimbat atrage multă atenţie 
la curte, spuse vocea profundă şi şuierătoare. 

În ciuda căldurii zilei, mă trecu un fior. 

- Ea a început să se întrebe de ce nu ai renunţat încă. Și 
de ce patru naga au fost omorâţi, în urmă cu foarte puţin 
timp. 


- Tamlin nu este ca toţi ceilalţi proşti, izbucni Lucien, cu 
umerii traşi înapoi pentru a se ridica la înălţimea lui, mai 
pregătit de luptă decât îl văzusem până atunci. 

Nu era de mirare că avea toate acele arme în camera lui. 

- Dacă ea aşteaptă capete plecate, atunci este mai 
idioată decât am crezut. 

Vocea şuieră, iar zgomotul îmi îngheţă sângele în vene. 

-  Vorbeşti atât de urât despre cea care vă ţine soarta în 
mâini? Cu un singur cuvânt, ar putea distruge această 
proprietate jalnică. Nu a fost mulţumită când a auzit că ţi-ai 
trimis războinicii. 

Vocea părea acum întoarsă către Tamlin. 

- Dar, cum nu s-a întâmplat nimic, a ales să nu ia în 
seamă acest fapt. 

Marele Lord mârâi pe un ton grav, dar rosti calm: 

- Spune-i că m-am săturat să adun gunoiul pe care îl 
aruncă la graniţele mele. 

Vocea chicoti, auzindu-se ca nisipul mişcător. 

- Ea îi eliberează ca pe nişte daruri - şi ca pe un 
memento a ce se va întâmpla dacă te va prinde că încerci 
să încalci termenii... 

- Nu îi încalcă, mârâi Lucien. Acum, pleacă. Ne-am 
săturat de neamul vostru care roieşte pe la graniţe - nu 
vrem să ne pângăriţi şi casa. La drept vorbind, staţi dracului 
departe de peşteră. Nu este un drum obişnuit pentru 
gunoaiele de teapa ta, ca să treceţi pe acolo oricând doriţi. 

Tamlin mâărâi, încuviinţând. 

Creatura invizibilă râse din nou, un sunet foarte groaznic 
şi urât 

- Deşi ai o inimă din piatră, Tamlin, spuse creatura, iar 
Tamlin înţepeni, cu siguranţă ea găzduieşte foarte multă 
frică. 

Vocea scăzu într-o şoaptă. 

- Nu-ţi face griji, Mare Lord. 

Rosti titlul ca pe o glumă. 

- Curând, totul va fi bine. 


- Să arzi în iad, răspunse Lucien în locul lui Tamlin, iar 
creatura râse din nou, înainte ca fâlfâitul unor aripi din piele 
să vuiască şi un vânt murdar să îmi înţepe faţa. Apoi, totul 
se linişti. 

După o clipă, amândoi oftară adânc. Am închis ochii, 
având şi eu nevoie să-mi calmez respiraţia, dar nişte mâini 
mari mă prinseră de umeri, iar eu am ţipat. 

- A plecat, spuse Tamlin, dându-mi drumul. A fost nevoie 
de toată voinţa mea ca să nu mă sprijin pe gardul viu. 

- Ce ai auzit? întrebă Lucien, venind de după colţ, cu 
mâinile încrucişate. 

l-am privit chipul lui Tamlin, dar am văzut că era atât de 
alb de mânie - mânios pe acea creatură - încât m-am simţit 
nevoită să mă uit din nou la Lucien. 

- Nimic - eu... ei bine, nimic din care să înţeleg ceva, am 
spus eu, şi era adevărat. 

Nimic din toate astea nu avea sens. Nu mă puteam opri 
din tremurat. Ceva din acea voce smulsese căldura din 
mine. 

- Cine... ce era aceea? 

Tamlin începu să meargă, pietrişul frământându-se sub 
ghetele lui. 

- În Prythian există anumiţi spiriduşi care au inspirat 
legendele de care, voi, oamenii, vă temeţi atât de mult. 
Unii, ca acela, sunt mituri întrupate. 

In acea voce şuierată am auzit ţipetele victimelor 
omeneşti, rugăminţile fecioarelor ale căror piepturi fuseseră 
despicate pe altarul de sacrificiu. Menţionarea unei „curţi”, 
diferită, se pare, de cea a lui Tamlin - ea era cea care îi 
omorâse pe părinţii lui Tamlin? O Mare Zână, poate, în locul 
unui Lord. Luând în considerare cât de nemiloşi erau Marii 
Lorzi cu propriile familii, probabil că erau de coşmar pentru 
inamicii lor. Şi, dacă urma să aibă loc un război între curţi, 
dacă boala îl slăbise deja pe Tamlin... 

- Dacă Attorul a văzut-o... spuse Lucien, aruncând o 
privire împrejur. 


- Nu a văzut-o, mârâi Tamlin peste umăr, apoi se uită la 
mine, încă palid de furie, cu buzele strânse. Ne vedem la 
cină. Înţelegând că trebuia să plec şi dorindu-mi să ajung în 
dormitor şi să încui uşa, m-am întors încet spre casă, 
gândindu-mă la cine era ea, cea care îi facea pe Tamlin şi 
Lucien atât de nervoşi şi care îi dădea ordine acelei creaturi, 
ca mesager alei. 

Briza de primăvară îmi şopti că nu voiam să ştiu. 


CAPITOLUL 20 


După o cină încordată, în timpul căreia Tamlin abia dacă 
în vorbi lui Lucien şi mie, am aprins toate lumânările din 
camera mea pentru a alunga umbrele. 

Nu am ieşit afară a doua zi, iar când m-am aşezat să 
pictez, ce se ivi pe pânza mea fu o creatură înaltă, 
scheletică, având aripi imense din piele şi urechi de liliac. 
Botul îi era deschis într-un răget, dezvăluind mai multe 
rânduri de colţi în timp ce se pregătea să zboare Pictându-l, 
aş fi putut jura că simţeam mirosul respirației care duhnea 
a hoit şi aerul de sub aripi, care şoptea promisiunea morţii. 

Produsul finit fu atât de înfiorător, încât a trebuit să pun 
deoparte tabloul, în partea din spate a camerei, şi am 
plecat să o conving pe Alis să mă lase să ajut la prepararea 
mâncării din bucătărie, pentru Noaptea Focurilor. Aş fi făcut 
orice doar ca să evit să ies în grădina unde ar fi putut să 
apară Attorul. 

Ziua Nopţii Focurilor - Calanmai, o numise Tamlin - sosi 
iar eu nu i-am văzut pe Tamlin sau pe Lucien toată ziua. 
Când după-amiaza se transformă în amurg, m-am trezit din 
nou în principala aripă a casei. Niciunul dintre servitorii cu 
feţe de păsări nu era de găsit. In bucătărie nu era nici 


personalul, nici mâncarea pe care o preparaseră timp de 
două zile. Se auzi sunetul tobelor. 

Ritmul venea de foarte departe - de dincolo de grădină, 
de dincolo de domeniul de vânătoare, de pădurea care se 
întindea în spatele acestuia. Erau profunde, ademenitoare. 
O singură bătaie trezea două chemări, drept răspuns. Era o 
chemare. 

Am rămas lângă uşile grădinii, aruncând o privire asupra 
proprietăţii, în vreme ce văzduhul se acoperea cu nuanţe de 
roşu şi portocaliu. La distanţă, pe dealurile dinspre pădure, 
câteva focuri licăreau, nori de fum negru se uneau pe cerul 
rubiniu - focurile neaprinse pe care le văzusem în urmă cu 
două zile. Mi-am amintit că nu era invitată. Neinvitată la 
petrecerea care-i făcuse pe toţi spiriduşii din bucătărie să 
chicotească şi să râdă între ei. 

Sunetul tobelor se auzi mai repede, mai tare. Deşi mă 
obişnuisem cu izul magiei, mirosul metalic în creştere, mai 
intens decât îl simţisem până acum, îmi înţepă nasul. Am 
făcut un pas în faţă, apoi m-am oprit, apucând tocul uşii. Ar 
fi trebuit să mă întorc în casă. In spatele meu, soarele care 
apunea păta dalele albe şi negre ale pardoselii din hol cu o 
nuanţă de portocaliu sclipitor, iar umbra-mi alungită părea 
să pulseze în ritmul tobelor. 

Până şi grădina în care, de obicei, răsuna bâzâitul 
orchestrei locatarilor, se liniştise la auzul tobelor. Un şnur... 
un şnur legat de abdomenul meu mă trăgea spre acele 
dealuri,  ordonându-mi să merg şi să ascult tobele 
spiriduşilor... 

Poate că, dacă Tamlin nu ar fi apărut în hol, m-aş fi dus. 

Nu purta cămaşă, ci doar centura, de-a curmezişul 
pieptului musculos. Mânerul săbiei strălucea auriu în lumina 
soarelui care apunea, iar capetele împănate ale săgeţilor, 
pătate cu roşu, îi ieşeau deasupra umerilor largi. L-am fixat 
cu privirea, iar el se uită la mine. Războinicul întruchipat. 

- Unde pleci? am reuşit să întreb. 

- Este Calanmai, spuse el hotărât. Trebuie să plec. 


Făcu semn din bărbie spre focuri şi tobe. 

- Ce să faci? l-am întrebat, uitându-mă la arcul din mâna 
lui. 

Inima îmi răsuna în ritmul tobelor de afară, pulsând mai 
sălbatic. 

Pe sub masca aurită, ochii îi erau umbriţi. 

- În calitate de Mare Lord, trebuie să particip la Marele 
Ritual. 

- Ce este Marele... 

- Du-te în camera ta, mârâi el, privind spre focuri. Încuie 
uşile pune un laţ, fă ce ştii. 

- Dece? am vrut eu să aflu. 

Vocea Attorului îmi şerpui printre amintiri. El spusese 
ceva despre un ritual specific spiriduşilor - ce naiba era 
asta? judecând după arme, trebuie că era brutal şi violent - 
mai ales dacă înfăţişarea de bestie a lui Tamlin nu era o 
armă suficientă. 

- Fă cum ţi-am spus. 

Caninii începură să i se lungească. Inima îmi bătu mai 
repede. 

- Să nu ieşi până dimineaţă. 

Ritmul tobelor se simţi mai puternic, mai rapid, iar 
muşchii gâtului lui Tamlin tremurară, de parcă nemişcarea 
le-ar fi cauzat durere 

- Pleci la luptă? am şoptit, iar el a râs zgomotos. 

Ridică mâna de parcă ar fi vrut să-mi atingă braţul, dar o 
cobori înainte ca degetele să atingă materialul tunicii mele. 

-  Feyre, să rămâi în camera ta. 

- Dareu... 

- Te rog. 

Înainte să-i pot cere să se răzgândească şi să mă ia cu el, 
plecă în fugă. Când sări treptele spre grădină, vioi şi rapid 
ca un cerb, muşchii puternici ai spatelui i se mişcară. 
Dispăru în câteva secunde. 


+ 


Am făcut aşa cum îmi ordonase, deşi, la puţin timp după 
aceea, mi-am dat seama că mă încuiasem în cameră fără să 
fi luat cina. Din cauza bătăilor neîncetate de tobă şi a 
nenumăratelor focuri de tabără care se iveau de-a lungul 
dealurilor îndepărtate, nu am putut să nu mă plimb încolo 
şi-ncoace prin cameră, privind afară, spre flăcările care 
ardeau la distanţă. 

Rămâi în camera ta. 

O voce sălbatică şi rea îmi şopti însă altceva printre 
bătăile de lobe. „Du-te“, îmi spuse vocea, îndemnându-mă. 
„Du-te şi te uită.“ 

Înainte de ora zece, nu am mai putut suporta. Am urmat 
sunetul tobelor. 

Grajdurile erau goale, dar Tamlin mă învățase în aceste 
ultime săptămâni cum să călăresc fără şa, iar iapa mea albă 
o luă curând la trap. Nu fu nevoie să o ghidez - urmă şi ea 
ademenirea tobelor şi urcă prima colină. 

Fumul şi magia pluteau în aer dense. Ascunsă de mantia 
mea cu glugă, am privit uimită în timp ce mă apropiam de 
primul foc imens de tabără, aflat în vârful dealului. Pe acolo 
se învârteau sute de Mari Lorzi, dar, în afară de măştile 
diferite pe care le purtau, nu am reuşit să observ alte 
trăsături. De unde veniseră, unde locuiau, dacă aparţineau 
de Regatul Primăverii, dar nu stăteau la conac? Când am 
încercat să mă uit mai atent la detaliile chipurilor lor, totul a 
devenit o pată de culoare. Erau mai solizi când îi vedeam cu 
coada ochiului, dar când mă întorceam cu faţa spre ei, 
vedeam umbre şi culori care se roteau. 

La mijloc era o magie - un fel de vrajă aruncată asupra 
mea, menita să mă împiedice să-i văd bine, aşa cum fusese 
vrăjită şi familia mea. M-aş fi înfuriat şi m-aş fi gândit să mă 
întorc la conac dacă tobele nu mi-ar fi răsunat prin oase şi 
dacă acea voce sălbatică nu m-ar fi chemat. 

Am descălecat, dar am rămas lângă iapă, facându-mi loc 
prin mulţime cu trăsăturile mele umane şi acuzatoare 


ascunse de umbrele glugii. M-am rugat ca fumul şi 
nenumăratele miresme ale diverşilor Mari Lorzi şi spiriduşi 
să fie suficiente încât să-mi acopere mirosul de om, dar, 
înaintând, am verificat dacă aveam la şold cele două cuțite. 

Cu toate că toboşarii cântau lângă foc, spiriduşii se 
adunară într-o vale dintre dealurile din apropiere. Mi-am 
legat calul de un smochin singuratic aflat în vârful unei 
coline şi i-am urmat, savurând ritmul pulsator al tobelor 
care răsuna prin pământ şi prin tălpile mele. Nimeni nu se 
uită de două ori în direcţia mea. 

Aproape că am alunecat pe malul abrupt ajungând în 
vale. Într-un capăt, gura unei peşteri se deschidea în coasta 
domoală a dealului. Exteriorul acesteia fusese împodobit cu 
flori, crengi şi frunze, iar eu am zărit porţiunea de început a 
unei pardoseli acoperite cu blană, chiar dincolo de intrarea 
în peşteră. Interiorul nu se vedea deoarece, de la intrare, 
camera urmărea o curbă, dar lumina focului dansa pe 
pereţi. 

Ce se întâmpla în peşteră - sau ce era pe cale să se 
întâmple - era centrul atenţiei spiriduşilor fantomatici, care 
se aliniau de fiecare parte a cărării lungi ce ducea într- 
acolo. Cărarea şerpuia în valea dintre dealuri, iar Marii Lorzi 
se legănau pe loc, mişcându-se în ritmul tobelor, ale căror 
bătăi îmi răsunau în stomac. 

l-am privit legănându-se, apoi m-am mişcat pe loc. Asta 
îmi fusese interzis să fac? Părea un lucru inofensiv. Am 
scrutat zona luminată de foc, încercând să văd prin vălul de 
fum şi întuneric. Nu am zărit nimic interesant, şi niciunul 
dintre spiriduşii mascaţi nu mă băgă în seamă. Rămăseseră 
pe potecă, sporindu-şi numărul cu fiecare minut. Ceva avea 
să se întâmple cu siguranţă - orice ar fi fost, era Marele 
Ritual. 

M-am întors pe coasta dealului şi am stat lângă marginea 
focului de tabără din apropierea copacilor, privind spiriduşii. 
Eram pe cale să-mi adun curajul să întreb un spiriduş mai 
neînsemnat, care era în trecere - un servitor cu mască de 


pasăre, ca Alis - ce fel de ritual urma să aibă loc, când 
cineva mă apucă de braţ şi mă răsuci. 

Am clipit în faţa celor trei străini, încremenind când le-am 
văzut chipurile ascuţite - fără măşti. Arătau ca nişte Mari 
Lorzi, dar erau oarecum diferiţi de aceştia, ceva mai înalţi şi 
mai slabi decât Tamlin sau decât Lucien, iar ochii lor, de un 
negru infinit, erau mai răi. Aşadar, erau Spiriduşi. 

Cel care mă ţinea de braţ îmi zâmbi de sus, dezvăluindu- 
şi myil puțin ascuțiți. 

O femeie din specia omenească, murmură el, 
si sutăridu: mă din priviri. Nu am mai văzut una ca tine de 
ceva timp. 

Am încercat să-mi smucesc mâna, dar el îmi ţinu ferm 
cotul. 

- Ce vrei? l-am întrebat calm şi rece. 

Cei doi spiriduşi care îl flancau îmi zâmbiră, iar unul din ei 
mă apucă de celălalt braţ tocmai când voiam să iau cuțitul. 

- Vrem doar să ne distrăm de Noaptea Focurilor, spuse 
unul din ei întinzând o mână, prea lungă şi palidă, pentru a- 
mi aranja o şuviţă de păr. 

Mi-am ferit capul şi am încercat să-i evit atingerea, dar nu 
renunţă. Niciunul dintre spiriduşii din apropierea focului de 
tabără nu reacţionă - nimeni nu se deranjă să se uite. 

Dacă aş fi strigat după ajutor, mi-ar fi răspuns careva? Mi- 
ar fi răspuns Tamlin? Nu aveam cum să fiu atât de 
norocoasă din nou - probabil că îmi folosisem cu naga 
porţia de noroc alocată. 

Mi-am tras mâinile cu putere. Prinsoarea lor mă strânse 
până când mă duru şi îmi ţinură mâinile departe de cuțite. 
Cei trei se apropiară, luându-mă de lângă ceilalţi. Am privit 
împrejur, căutând un aliat. Erau tot mai mulţi spiriduşi fără 
mască. Cei trei chicotiră, pe un ton scăzut şi sâsâit care îmi 
traversă corpul. Nu-mi dădusem seama de cât de departe 
stăteam de toţi ceilalţi - de cât de mult mă apropiasem de 
marginea pădurii. 


-  Lasă-mă în pace, am spus, mai tare şi mai mânioasă 
decât m-aş fi aşteptat, având în vedere că genunchii 
începeau să-mi tremure. 

- O declaraţie curajoasă pentru un om, de Calanmai, 
rosti cel care mă ţinea de braţul stâng. 

Focul nu se reflecta în ochii lui. Era ca şi când ar fi 
absorbit lumina. M-am gândit la naga, ale căror corpuri 
oribile se potriveau cu inimile lor putrede. Cumva, aceşti 
spiriduşi frumoşi şi eterici erau mult mai răi. 

- Ne vom distra după încheierea Ritualului, nu-i aşa? O 
bucurie - ce bucurie! - să găseşti o femeie din specia 
omenească aici. 

l-am arătat dinţii. 

- la-ţi mâinile de pe mine, am rostit destul de tare încât 
să audă toată lumea. 

Unul dintre ei îşi cobori mâna pe lângă mine, degetele lui 
osoase împungându-mi coastele şi şoldurile. M-am smucit 
înapoi, doar ca să mă lovesc de cel de-al treilea, care îşi 
împleti degetele lungi prin părul meu şi strânse puternic. 
Nimeni nu se uită; nimeni nu remarcă. 

- Încetează, am spus eu gâtuit când începură să mă 
îmbrâncească spre linia copacilor, spre întuneric. 

l-am împins şi i-am lovit; nu făcură altceva decât să 
şuiere. Unul dintre ei mă împinse, iar eu m-am împiedicat, 
scăpând din prinsoarea lor. Pământul se adânci sub mine şi 
m-am întins după cuțite, dar nişte mâini solide mă apucară 
de sub umeri înainte de a le putea scoate sau de a cădea în 
iarbă. 

Mâinile erau puternice - mari şi calde. Deloc 
asemănătoare cu degetele ascuţite şi osoase ale celor trei 
spiriduşi, care tăcură când acel cineva care mă prinsese cu 
blândeţe mă ridică în picioare. 

- Aici erai. Te-am căutat, zise vocea joasă şi senzuală a 
unui bărbat, pe care nu o mai auzisem niciodată. 


Am continuat să-i privesc pe cei trei spiriduşi, adunându- 
mi puterile ca să fug în clipa în care bărbatul din spatele 
meu păşi lângă mine şi mă cuprinse de umeri cu o mână. 

Cei trei spiriduşi neînsemnaţi se albiră la faţă, mărindu-şi 
ochii negri. 

- Mulţumesc pentru că aţi găsit-o pentru mine, le spuse 
salvatorul meu, calm şi elegant. Bucuraţi-vă de Ritual. 

Ultimele cuvinte fură destul de înţepătoare, iar spiriduşii 
încremeniră. Fără niciun alt comentariu, fugiră înapoi spre 
focurile de tabără. 

Am ieşit din adăpostul oferit de braţul salvatorului meu şi 
m-am întors pentru a-i mulţumi. 

În faţa mea se afla cel mai frumos bărbat pe care-l 
văzusem vreodată. 


CAPITOLUL 21 


Străinul radia eleganţă şi calm. Fără îndoială, era un Mare 
Lord. Părul lui negru şi scurt strălucea precum penele 
corbului, contrastând cu pielea-i palidă şi ochii de un 
albastru atât de profund, încât erau violet, chiar şi în lumina 
focului. Când mă privi, îmi zâmbi amuzat. 

Pentru o clipă, am tăcut amândoi. „Mulţumesc” nu părea 
cuvântul potrivit pentru ce făcuse pentru mine, dar felul în 
care stătea, complet nemişcat, şi noaptea care parcă se 
aduna în jurul lui mă făcură să ezit să vorbesc - mă făcură 
să vreau să fug în direcţia opusă. 

Nici el nu purta mască. Atunci, însemna că era din alt 
regat. 

O jumătate de zâmbet se undui pe buzele lui senzuale. 

- Ce caută aici o femeie muritoare, în Noaptea Focurilor? 


Vocea lui, ca torsul unui iubit, mă înfioră, mângâindu-mi 
fiecare mu şchii, os şi nerv. 

Am făcut un pas înapoi. 

- Prietenii mei m-au adus. 

Ritmul bătăilor de tobe era în creştere, către un punct 
culminant pe care nu îl înţelegeam. Trecuse foarte mult 
timp de când nu mai văzusem o faţă nemascată care să 
arate ca a unui om, chiar dacă vag. 

Hainele lui, complet negre şi fin lucrate, erau destul de 
mulate pe corpul lui încât am înţeles cât de minunat era, de 
parcă ar fi fost creat din noaptea însăşi. 

- Şi cine sunt prietenii tăi? 

Continuă să îmi zâmbească - un prădător care îşi evalua 
prada. 

- Două doamne, am minţit din nou. 

- Cum le cheamă? 

Făcu încă un pas, băgându-şi mâinile în buzunar. M-am 
retras încă puţin, în tăcere. Scăpasem de trei monştri ca să 
dau peste ceva mai rău? 

Chicoti în clipa în care faptul că nu aveam să-i răspund 
deveni evident. 

- Cu plăcere, spuse el. Pentru că te-am salvat. 

Aroganţa lui mă enerva, dar m-am mai retras un pas. 
Eram destul de aproape de focul de tabără, de acea mică 
vale în care spiriduşii se adunaseră, încât să fi reuşit să 
ajung, dacă aş fi fugit. Poate cuiva avea să i se facă milă de 
mine - poate că Lucien sau Alis erau acolo 

- Ciudat lucru ca un muritor să fie prieten cu doi spiriduşi 
spuse el gânditor şi începu să se învârtă în jurul meu. 

Aş fi putut să jur că fuioare de noapte înstelată pluteau în 
urma lui. Oamenii nu se tem de noi, de obicei? Şi tu, la 
drept vorbind, nu trebuia să rămâi de partea ta de zid? 

Mă temeam de el, dar nu voiam să-şi dea seama. 

- Ne cunoaştem de o viaţă. Nu am avut de ce să mă tem 
de ei. 


Se opri pentru a mă studia. Stătea acum între mine şi 
focul de tabără - şi calea mea de evadare. 

- Şi, cu toate acestea, te-au adus la Marele Ritual şi te- 
au abandonat. 

- S-au dus să ia nişte gustări, am spus, iar el a zâmbit 
mai larg. 

Vorbele mele mă dăduseră de gol. Zărisem servitorii 
ducând mâncarea, dar... poate că nu acolo. 

Imi mai zâmbi o clipă. Nu mai văzusem niciodată pe 
nimeni atât de chipeş - şi nu auzisem niciodată atât de 
multe semnale de alarma răsunându-mi în minte din 
această cauză. 

- Mă tem că gustările sunt foarte departe, spuse el, 
venind acum mai aproape. S-ar putea să treacă o vreme 
până când se vor întoarce. Între timp, pot să te însoțesc 
undeva? 

Işi scoase o mână din buzunar, pentru a-mi oferi braţul. 

Reuşise să îi sperie pe toţi acei spiriduşi fără să ridice un 
deget. 

- Nu, am spus eu, cu limba groasă şi grea. 

El îşi flutură mâna spre vale - către tobe. 

- Atunci, bucură-te de Ritual. Încearcă să nu intri în 
bucluc. 

Ochii îi străluciră într-un fel care îmi sugeră că a nu intra 
în bucluc însemna să stau foarte departe de el. Dar aveam 
foarte multe întrebări - şi, cu toate că ar fi putut fi cel mai 
mare risc pe care mi-l asumasem vreodată, am spus, fără 
să gândesc: 

- Aşadar, nu eşti din Regatul Primăverii? 

El se întoarse spre mine, cu mişcări rafinate, însoţite de o 
putere mortală, dar eu am rămas locului când îmi zâmbi 
leneş. 

- Ți se pare că sunt din Regatul Primăverii? 

Rosti cuvintele cu o aroganță specifică nemuritorilor. 
Râse în barbă. 


- Nu, nu fac parte din nobilul Regat al Primăverii. Şi mă 
bucur pentru asta. 

Gesticulă spre faţa lui, pe care ar fi trebuit să poarte o 
mască. 

Ar fi trebuit să plec, ar fi trebuit să tac. 

- Atunci, de ce eşti aici? 

Ochii remarcabili ai bărbatului părură să strălucească - 
destul de mortal, încât am făcut un pas înapoi. 

- Deoarece, în această seară, toţi monştrii au fost 
eliberaţi din cuşti, indiferent de regatul din care fac parte. 
Aşadar, până la răsăritul soarelui, pot să hoinăresc pe unde 
vreau. 

Alte ghicitori şi întrebări fără răspuns. Îmi ajunsese, mai 
ales când zâmbetul lui deveni rece şi crud. 

- Bucură-te de Ritual, i-am repetat, cât de curajos am 
putut. 

M am grăbit înapoi spre vale, prea conştientă de faptul că 
îi întorceam spatele. Eram recunoscătoare să mă pierd în 
mulţime, mergând de-a lungul potecii, spre peşteră, încă 
aşteptând să se întâmple ceva. 

Când m-am oprit din tremurat, m-am uitat împrejur la 
spiriduşii adunaţi. Cei mai mulţi dintre ei purtau măşti, dar 
erau şi câţiva, ca acel străin periculos şi acei trei spiriduşi 
îngrozitori, care nu aveau deloc măşti. Erau spiriduşi care 
fie nu aparţineau niciunui regat, fu erau membri ai altor 
regate. Nu puteam să îi deosebesc. Cercetând atent 
mulţimea, ochii mei îi întâlniră pe cei ai unui spiriduş 
mascat, aflat dincolo de potecă. Unul era roşiatic şi 
strălucea la fel de intens ca părul lui roşu. Celălalt era... 
metalic. Am clipit amândoi în acelaşi timp, apoi ochii lui se 
măriră. Dispăru fără urmă şi, o secundă mai târziu, cineva 
mă apucă de cot şi mă trase din mulţime. 

- Ai înnebunit? ţipă Lucien la mine, acoperind tobele. 

Era palid la faţă ca o fantomă. 

- Ce cauţi aici? 


Niciunul dintre spiriduşi nu ne remarcă - se holbau toţi la 
potecă - departe de peşteră. 

- Am vrut să... am început eu, dar Lucien înjură violent. 

- Idioato! ţipă el la mine, apoi aruncă o privire în spatele 
lui, spre locul în care se uitau ceilalţi spiriduşi. Om inutil şi 
prost. 

Fără a mai spune un cuvânt, mă puse pe umăr ca pe un 
sac de cartofi. 

În ciuda zbaterii şi a strigătelor de protest, în ciuda 
cererilor de a-mi aduce calul, el mă ţinu ferm, iar când m- 
am deranjat să-mi ridic privirea, mi-am dat seama că alerga 
repede. Mai repede decât orice altceva. Mi se făcu atât de 
rău, încât am închis ochii, dar el nu se opri până ce aerul nu 
deveni mai răcoros şi mai calm, până când nu lăsă mult în 
urmă bătăile de tobe. 

Lucien mai că mă trânti pe podeaua holului din conac, iar 
când m-am ridicat, am văzut că era la fel de palid ca mai 
devreme. 

- Muritoare proastă, izbucni el. Nu ţi-a spus să rămâi în 
camera ta? 

Lucien se uită peste umăr, spre dealuri, unde tobele 
deveniseră foarte zgomotoase şi rapide, ca o furtună. 

- Nuam făcut nimic... 

- Nici măcarnu era ceremonia! 

Doar atunci i-am văzut transpiraţia de pe chip şi panica 
strălucindu-i în ochi. 

- Pe toţi zeii, dacă Tam te găsea acolo... 

- Şi ce dacă? am întrebat, ţipând şi eu. 

Uram să mă simt ca un copil neascultător. 

- Este Marele Ritual, arde-m-ar focul! Nu ţi-a spus nimeni 
ce este? 

Tăcerea mea fu un răspuns suficient. Mai că vedeam 
ritmul tobelor pulsându-i pe sub piele, chemându-l să se 
alăture din nou mulţimii. 


- Noaptea Focurilor marchează începutul oficial al 
primăverii - atât în Prythian, cât şi în lumea muritorilor, 
spuse Lucien. 

Deşi îmi vorbea calm, glasul îi tremura puţin. M-am 
sprijinit de peretele holului, forţându-mă să par indiferentă. 

- Aici, culturile noastre depind de magia pe care o 
regenerăm în timpul Calanmai - în seara aceasta. 

Mi-am băgat mâinile în buzunarele pantalonilor. Tamlin 
spusese ceva asemănător, în urmă cu două zile. Lucien 
tresări de parcă ar fi îndepărtat o atingere invizibilă. 

- Regenerăm magia prin Marele Ritual. Fiecare dintre cei 
şapte Mari Lorzi ai tărâmului Prythian face asta în fiecare 
an, deoarece magia lor vine din pământ şi tot acolo se 
întoarce, la sfârşit - este un schimb. 

- Dar ce este? am întrebat eu, iar el ţâţâi. 

- În această seară, Tam va permite... magiei puternice 
şi teribile intre în corpul lui, spuse Lucien, fixând cu privirea 
focurile din depărtare. Magia va prelua controlul minţii, al 
corpului şi al sufletului sau şi îl va transforma într-un 
Vânător. Îl va umple cu singurul scop: acela de a o găsi pe 
Fecioară. Împerecherea lor va elibera şi răspândi magia pe 
pământ, unde va regenera viaţa pentru tot restul anului. 

Faţa mi se înfierbântă, iar eu m-am luptat cu impulsul de 
a mă fâţâi. 

- În seara aceasta, Tam nu va fi spiriduşul pe care îl 
cunoşti, spuse Lucien. Nu va şti nici măcar cum îl cheamă. 
Magia îl va consuma cu totul, cu excepţia acelei singure 
comenzi - şi nevoi. 

- Cine este această Fecioară? am întrebat eu. 

Lucien pufni. 

- Nimeni nu va şti, până la momentul potrivit. După ce 
Tam va prinde cerbul alb şi îl va sacrifica, se va îndrepta 
către acea peşteră sacră, unde va găsi poteca plină cu 
femei spiriduş, care aşteaptă să fie alese ca partener pentru 
această seară. 

- Poftim? 


Lucien râse. 

- Da, Tamlin trebuie să aleagă una dintre toate acele 
femei spiriduş care erau în jurul tău. Este o onoare să fie 
aleasă, dar el o alege din instinct. 

- Dar tu şi alţi spiriduşi bărbaţi eraţi acolo. 

Faţa mă ardea atât de tare, încât am început să transpir. 
De aceea veniseră acolo cei trei spiriduşi îngrozitori - şi 
crezuseră că simpla mea prezenţă însemna că eram 
bucuroasă să mă supun lor. 

- Ah. 

Lucien chicoti. 

- Ei bine, Tam nu este singurul care are şansa de a 
săvârşi ritualul în această seară. După ce alege, suntem 
liberi să ne amestecăm, iar distracţia noastră din seara 
aceasta va ajuta pământul, chiar dacă nu se compară cu 
Marele Ritual. 

Indepărtă acea mână invizibilă pentru a doua oară şi privi 
spre dealuri. 

- Totuşi, ai avut noroc că te-am găsit, spuse el încet. 
Pentru că te-ar fi mirosit şi te-ar fi revendicat, dar nu Tamlin 
te-ar fi dus în acea peşteră. 

Când îmi întâlni privirea, mă trecu un fior. 

- Şi nu cred că ţi-ar fi plăcut. In seara asta nu se face 
dragoste. 

Mi-am înghiţit greaţa. 

- Ar trebui să plec, spuse Lucien, privind spre dealuri. 
Trebuie să mă întorc înainte să sosească la peşteră - şi 
măcar să încerc să-l controlez când îţi va simţi mirosul şi nu 
te va găsi în mulţime. 

Gândul că Tamlin m-ar fi siluit mă făcu să-mi vină rău. 
Dar, auzind asta... că o parte sălbatică din el mă dorea... Imi 
era greu să respir. 

- Fyre, să nu ieşi din camera ta în această seară, îmi 
spuse Lucien, îndreptându-se către porţile grădinii. 
Indiferent de cine bate la uşă, să nu o deschizi. Să nu ieşi 
până când nu se va face dimineaţă. 


+ 


La un moment dat, stând la măsuţa de toaletă, am aţipit. 
M-am trezit clipa în care tobele se opriră. O linişte 
înfiorătoare trecu prin casă, iar părul de pe mână mi se 
ridică în clipa în care magia trecu pe lângă mine, unduindu- 
se în afară. 

Cu toate că nu am vrut, m-am gândit la sursa probabilă şi 
am tuşit chiar dacă pieptul mă strângea. Am aruncat o 
privire la ceas. Era trecut de ora două dimineaţa. 

Ei bine, cu siguranţă nu se grăbise să termine ritualul, 
ceea ce însemna, probabil, că fata fusese frumoasă şi 
fermecătoare şi îi trezise instinctele. 

M am întrebat dacă se bucurase să fie aleasă. Posibil. 
Venise pe deal de bunăvoie. Şi, la urma urmelor, Tamlin era 
un Mare Lord şi era o mare onoare. Credeam că Tamlin era 
chipeş. Teribil de chipeş. Chiar dacă nu-i vedeam partea de 
sus a feţei, avea ochi delicaţi şi nişte buze pline şi frumos 
arcuite. Apoi, corpul lui, care era... era... Am şuierat şi m-am 
ridicat. 

M am uitat fix spre uşă, la laţul pe care îl pusesem. Cât 
era de absurd - de parcă bucăţile de sfoară şi lemn ar fi 
putut să mă protejeze împotriva demonilor din acest ţinut. 

Simţind nevoia să fac ceva cu mâinile, am desfăcut cu 
grijă laţul Apoi, am descuiat uşa şi am ieşit pe hol. Ce 
sărbătoare  ridicolă. Absurdă. Era bine că oamenii 
renunţaseră la aşa ceva. 

Am ajuns în bucătăria goală, m-am îndopat cu o jumătate 
de pâine, un măr şi o tartă cu lămâie. Am ciugulit dintr-un 
biscuit ui ciocolată, îndreptându-mă către atelierul meu de 
pictură. Trebuia să scap de câteva dintre imaginile pline de 
furie din mintea mea, chiar dacă ar fi însemnat să pictez la 
lumina lumânării. 

Tocmai coteam pe hol, când o siluetă înaltă de bărbat 
apăru în faţa mea. Lumina lunii care intra pe fereastra 


deschisă îi făcu masca să pară argintie şi părul auriu - 
dezlegat şi încoronat cu frunze de laur - să strălucească. 

- Unde te duci? întrebă el. 

Vocea lui nu era chiar pământeană. 

Mi-am reprimat un fior. 

- Să iau o gustare, am spus eu, apropiindu-mă de el, 
foarte conştientă de fiecare mişcare, de fiecare respiraţie. 

Pieptul lui dezgolit era pictat cu spirale de culoare 
albastru-închis de drobuşor şi, judecând după urmele lăsate 
pe vopsea, mi-am dat seama unde fusese atins. Am 
încercat să nu le observ coborând pe abdomenul lui 
musculos. 

Când am dat să trec pe lângă el m-a apucat atât de 
repede, încât nu am văzut nimic până ce nu m-a lipit de 
perete. Apucându-mi încheieturile, biscuitul îmi căzu din 
mână. 

- Ţi-am simţit mirosul, spuse el, în vreme ce pieptul 
pictat se ridica şi cobora foarte aproape de al meu. Te-am 
căutat, dar nu erai acolo. 

Mirosea a magie. Când m-am uitat în ochii lui, rămăşiţele 
puterii licăriră. Nici urmă de bunătate, umor ambiguu şi 
mustrări blânde. Tamlin pe care îl ştiam dispăruse. 

- Dă-mi drumul, i-am spus pe cât de calm am putut, dar 
ghearele îi ieşiră în afară, înfigându-se în lemn, deasupra 
mâinilor mele. 

Încă sub influenţa magiei, era pe jumătate sălbatic. 

- M-ai înnebunit, mârâi el, iar sunetul îmi vibră pe gât şi 
de-a lungul sânilor până când mă duru. Te-am căutat şi nu 
erai acolo. Pentru că nu te-am găsit, spuse el, apropiindu-şi 
faţa de a mea, până am respirat acelaşi aer, am fost obligat 
să aleg pe altcineva. 

Nu puteam să scap. Nu eram însă sigură că voiam să 
scap. 

- Mi-a cerut să nu fiu blând nici cu ea, mârâi el, dinţii 
strălu- * Indu i în lumina lunii. 

Îşi apropie buzele de urechea mea. 


- Totuşi, cu tine aş fi fost blând. 

M-am înfiorat când am închis ochii. Fiecare centimetru din 
corpul meu se încordă în vreme ce cuvintele lui răsunară 
prin mine. 

-  Te-aş fi făcut să-mi gemi numele neîncetat. Şi mi-ar fi 
luat foarte, foarte mult timp, Feyre. 

Îmi rosti numele ca pe o mângâiere, iar respiraţia lui 
fierbinte îmi gâdilă urechea. Spatele mi se arcui puţin. 

Îşi scoase ghearele din perete, iar genunchii îmi cedară 
când îmi dădu drumul. M-am ţinut de perete ca să nu cad la 
podea, ca să nu mă ţin de el - nu ştiam dacă să-l lovesc sau 
să-l mângâi. Am deschis ochii. Încă zâmbea - zâmbea ca un 
animal. 

- De ce aş vrea resturile altcuiva? am întrebat eu, ca să-l 
resping. 

Îmi apucă din nou mâinile şi mă muşcă de gât. 

Am ţipat când şi-a înfipt dinţii în punctul moale dintre gât 
şi umăr. Nu puteam să mă mişc - nu puteam să gândesc, 
iar lumea mea se limita la senzaţia buzelor şi a dinţilor lui 
pe gâtul meu. Nu străpunse pielea, ci, mai degrabă, o 
muşcă pentru a mă ţine pe loc. Apăsarea corpului său de al 
meu, duritatea şi blândeţea mă făcură să văd roşu - să văd 
fulgere, mă făcu să-mi zdrobesc coapsele de ale lui. Ar fi 
trebuit să-l urăsc - pentru ritualul său prostesc, din cauza 
femeii avute în seara aceea... 

Muşcătura slăbi, iar limba mângâie locurile în care 
fuseseră dinţii. Nu se mişcă - rămase pe loc, sărutându-mi 
gâtul. Intens, posesiv, încet. Căldura pulsa între picioarele 
mele, iar când corpul lui îl acoperi pe al meu, în fiecare 
punct dureros, un geamăt îmi scăpă printre buze. 

Se smuci. Aerul era pătrunzător de rece pe pielea mea 
dezgolită iar eu am gâfâit când mă privi. 

- Să nu-mi mai încalci niciodată ordinele, spuse el, cu o 
voce ca un tors profund, care ricoşă prin mine, trezind totul 
şi calmându-mă, dorind să-i fac voia. 


Apoi, m-am gândit la vorbele lui şi m-am îndreptat. Rânji 
la mine în acel fel sălbatic, iar eu i-am atins faţa cu mâna. 

- Nu-mi spune ce să fac, i-am zis, iar palma mă ustură. Şi 
nu mă muşca precum o bestie înfuriată. 

Chicoti cu amărăciune. Lumina lunii îi schimbă culoarea 
ochilor în cea a frunzelor umbrite. Mi-am dorit mai mult - 
am vrut ca duritatea corpului său să-l zdrobească pe al 
meu; am vrut să-i simt gura, dinţii şi limba pe pielea mea 
goală, pe sânii mei, între picioarele mele. Peste tot - voiam 
să îl simt peste tot. Nevoia mă copleşea 

Nările i se măriră când mă adulmecă - simțind fiecare 
gând arzător şi furios care-mi pulsa prin corp, prin simţuri. 
În loc să respire, eliberă un vâjâit puternic. 

Înainte de a pleca, mârâi o dată, pe un ton grav, frustrat 
şi încrâncenat. 


CAPITOLUL 22 


M-am trezit când soarele era pe cer, după ce mă 
zvârcolisem toată noaptea, epuizată şi cu dureri în tot 
corpul. 

Servitorii dormeau până mai târziu, după sărbătoarea 
nocturnă, aşa că am făcut o baie lungă şi bună. Oricât m- 
am străduit să uit atingerea buzelor lui Tamlin pe gâtul 
meu, în locul în care mă muşcase aveam o vânătaie 
imensă. După baie, m-am îmbrăcat şi m-am aşezat la 
măsuţa de toaletă, ca să-mi împletesc părul. 

Am deschis sertarele, căutând o eşarfă sau orice altceva 
care să-mi acopere vânătaia ce se ivea peste gulerul tunicii 
mele albastre, dar m-am oprit şi m-am privit în oglindă. Se 
purtase ca o brută şi ca un sălbatic şi, dacă avea să îşi 


revină în simţiri până dimineaţă, atunci imaginea a ceea ce 
făcuse urma să fie o mică pedeapsă. 

Pufnind, am descheiat gulerul tunicii şi mai mult şi mi-am 
aranjat şuviţele rătăcite ale părului blond-castaniu în 
spatele urechilor, ca să no o ascund. Eram mai mult decât 
umilită. 

Fredonând şi balansându-mi mâinile, am coborât la parter 
şi am umat mirosul spre sala de mese, unde ştiam că 
Tamlin şi Lucien luau, în mod obişnuit, micul dejun. Când 
am deschis uşile, i-am găsit pe amândoi tolăniţi în scaunele 
lor şi aş fi putut jura că Lucien dormea pe scaun, cu 
furculiţa în mână. 

- Bună dimineaţa, am spus eu veselă, zâmbind siropos 
spre Marele Lord. 

El clipi şi ambii spiriduşi mă salutară murmurând când m- 
am aşezat în faţa lui Lucien, nu pe locul meu obişnuit, ci cu 
faţa spre Tamlin. 

Am băut cu nesaţ din pocalul meu cu apă înainte de a-mi 
pune mâncare în farfurie. Mâncând, am savurat tăcerea 
încordată. 

- Pari... împrospătată, observă Lucien în timp ce-i aruncă 
o privire lui Tamlin. 

Am ridicat din umeri. 

- Ai dormit bine? 

- Ca un copilaş. 

l-am zâmbit. Am mai luat o gură de mâncare şi am simţit 
cum Lucien îmi privea gâtul, pe toate părţile. 

- Ce e cu vânătaia aia? mă întrebă Lucien. 

Am arătat cu furculiţa spre Tamlin. 

-  Întreabă-l pe el. El mi-a facut-o. 

Lucien îl privi pe Tamlin, se uită la mine, apoi îl privi iar şi 
schiţă un zâmbet. 

- De ce i-ai făcut o vânătaie pe gât lui Feyre? întrebă el, 
foarte amuzat. 

- Am muşcat-o, spuse Tamlin fără să se oprească, în 
timp ce îşi tăia friptura. Ne-am întâlnit pe hol, după Ritual. 


Eu m-am îndreptat în scaun. 

- Se pare că îşi doreşte să moară, continuă el, tăind 
carnea. 

Ghearele îi rămaseră retrase, dar împinseră pielea de 
deasupra degetelor. Gâtul îmi înţepeni. O, era supărat, 
furios din cauza nesăbuinţei mele de a-mi părăsi camera, 
dar, cumva, reuşi să-şi stăpânească mânia foarte bine. 

- Deci, dacă Feyre nu se deranjează să-mi asculte 
ordinele, atunci nu pot fi tras la răspundere pentru 
consecinţe. 

- Tras la răspundere? am izbucnit, punându-mi palmele 
pe masă. M-ai încolţit pe hol, aşa cum face un lup cu un 
iepure! 

Lucien îşi propti un braţ pe masă şi îşi acoperi gura cu 
mâna, iar ochiul lui roşiatic străluci. 

- Chiar dacă eu s-ar putea să nu fi fost în apele mele, 
atât eu, cât şi Lucien ţi-am spus să rămâi în camera ta, zise 
Tamlin, atât de calm, încât am vrut să-mi smulg părul. 

Nu m-am putut abţine. Nici măcar n-am încercat să rezist 
mâniei roşii ca focul care îmi anulase simţurile. 

- Porc de spiriduş ce eşti! am ţipat, iar Lucien izbucni în 
râs, aproape răsturnându-se cu tot cu scaun. 

Văzând zâmbetului tot mai larg al lui Tamlin, am plecat. 

Abia după câteva ore am încetat să mai pictez mici 
portrete în care Tamlin şi Lucien aveau trăsături de porci. 
Dar, când l-am terminat pe ultimul - intitulat Doi porci de 
spiriduşi tăvălindu-se în propria mizerie - am zâmbit în 
lumina clară şi strălucitoare a atelierului meu personal de 
pictură. Tamlin pe care-l ştiam revenise. 

Acest lucru mă făcu... fericită. 


+ 


La cină, ne-am cerut scuze. Îmi aduse şi un buchet de 
trandafiri albi din grădina părinţilor lui şi, chiar dacă nu i-am 
luat în seamă gestul, când m-am întors în cameră m-am 


asigurat ca Alis să aibă grijă de flori. Ea dădu pieziş din cap 
spre mine, înainte de a-mi promite că avea să le pună în 
camera în care pictam. Am adormit cu zâmbetul pe buze. 

Pentru prima dată după o perioadă foarte îndelungată, 
am dormit liniştită. 


+ 


- Nu ştiu dacă ar trebui să fiu mulţumită sau îngrijorată, 
spuse Alis în seara următoare, trecându-mi juponul auriu 
peste braţele ridicate şi apoi trăgându-l în jos. 

Am zâmbit puţin, minunându-mă de dantela metalică, 
delicată, care mi se lipise de braţe şi de bust ca o a doua 
piele, înainte de a aluneca lejer, spre covor. 

- Este doar o rochie, am spus, ridicând din nou braţele 
când aduse rochia diafană de culoare turcoaz. 

Era destul de transparentă încât să văd auriul strălucitor 
al plasei de dedesubt, uşoară, vaporoasă şi unduitoare, de 
parcă ar fi plutit pe un curent invizibil. 

Alis chicoti în sinea ei şi mă conduse spre măsuţa de 
toaletă, ca să-mi aranjeze părul. Acordându-mi prea multă 
atenţie, nu am avut curajul să mă privesc în oglindă. 

- Asta înseamnă că de acum vei purta rochii? mă întrebă 
ea, separându-mi şuviţele pentru a face cine ştie ce minuni. 

- Nu, am răspuns eu rapid. Vreau să spun - în timpul zilei 
voi purta hainele mele obişnuite, dar, am crezut... că ar fi 
frumos să... încerc, măcar în seara asta. 

- Înţeleg. Atunci, este bine că nu îţi pierzi complet simţul 
realităţii. 

Mi-am strâmbat gura într-o parte. 

- Cine te-a învăţat să aranjezi părul în felul ăsta? 

Degetele ei se opriră, apoi îşi continuară treaba. 

- Mama ne-a învăţat pe mine şi pe sora mea, iar ea a 
învăţat de la mama ei. 

- Ai trăit dintotdeauna în Regatul Primăverii? 


- Nu, răspunse ea, fixându-mi părul în diferite şi subtile 
locuri. Nu, noi suntem din Regatul Verii, rudele mele încă 
locuiesc acolo. 

- Cum de ai ajuns aici? 

Cu buzele strânse, Alis îmi întâlni privirea în oglindă. 

- Am ales să vin aici, iar rudele au crezut că am 
înnebunit. Dar sora mea şi partenerul ei au fost omorâţi şi, 
pentru băieţii ei... 

Tuşi, de parcă s-ar fi înecat cu acele cuvinte. 

- Am venit aici pentru a face tot ce ştiu. 

Mă atinse pe umăr. 

- Uită-te. 

Am îndrăznit să-mi privesc reflexia. 

M-am grăbit să ies din cameră, înainte de a-mi pierde 
curajul. 


+ 


A trebuit să-mi ţin pumnii strânşi pe lângă corp ca să evit 
să-mi şterg palmele transpirate de rochie când am ajuns în 
sala de mese şi m-am gândit imediat să fug la etaj şi să mă 
schimb în tunică şi pantaloni. Ştiam însă că mă auziseră 
deja, că mă adulmecaseră sau că îşi folosiseră oricare 
dintre simţurile ascuţite pe care le aveau pentru a-mi 
detecta prezenţa şi, deoarece fuga ar fi înrăutățit situaţia, 
m-am aflat în situaţia de a deschide uşile duble. 

Tamlin şi Lucien încetară să mai discute, iar eu am 
încercat să nu-i privesc în ochi când m-am îndreptat către 
locul meu obişnuit, din capătul mesei. 

- Ei bine, am întârziat la ceva foarte important, spuse 
Lucien şi, înainte să-l fac mincinos sau să-l rog să rămână, 
spiriduşul cu mască de vulpe dispăru. 

Simţeam cum toată atenţia lui Tamlin era concentrată 
asupra mea - asupra fiecărei respiraţii şi mişcări. Am 
studiat candelabrele care atârnau deasupra poliţelor de 
lângă masă. Nu aveam nimic de spus care să nu pară 


absurd - şi, totuşi, dintr-un motiv oarecare, gura mea 
începu să se mişte. 

- Eşti foarte departe. 

Am gesticulat spre lungimea mesei care ne separa. 

- Parcă ai fi în altă cameră. 

Sferturi din masă dispărură, lăsându-l pe Tamlin la mai 
puţin de doi metri, stând la o masă infinit mai intimă. Am 
tipat şi aproape am căzut de pe scaun, iar el a râs când am 
privit uimită măsuţa care se afla acum în faţa noastră. 

- Este mai bine? întrebă el. 

Am dat deoparte gustul metalic al magiei când l-am 
întrebat: 

- Cum... cum ai făcut asta? Unde a dispărut? 

El îşi înclină capul. 

- Undeva între. Gândeşte-te ca la o... debara ascunsă 
printre buzunarele lumii. 

Îşi îndoi mâinile şi îşi roti gâtul, de parcă ar fi alungat o 
durere. 

- Te solicită? 

Transpiraţia păru să strălucească pe gâtul lui puternic. 

Se opri din a-şi mai îndoi mâinile şi le puse pe masă. 

- Cândva, îmi era uşor să fac asta. Insă, acum, trebuie să 
mă concentrez. 

Din cauza bolii din Prythian şi îndatoririi care îi căzuse pe 
umeri. 

- Ai fi putut să te aşezi mai aproape, i-am spus. 

Tamlin îmi zâmbi leneş. 

- Şi să ratez ocazia de a mă da mare în faţa unei femei 
frumoase? Niciodată. 

Am zâmbit pe ascuns. 

- Chiar eşti frumoasă, spuse el încet. Vorbesc serios, 
adăugă el când m-am strâmbat. Nu te-ai uitat în oglindă? 

Cu toate că vânătaia pe care mi-o făcuse încă îmi colora 
gâtul, eram drăguță. Feminină. Nu m-aş fi aventurat să mă 
consider frumoasă, dar... nu am dat înapoi. Cele câteva luni 
petrecute aici făcuseră minuni cu unghiurile neplăcute ale 


feţei mele. Şi îndrăznesc să spun că un fel de lumină se 
furişase în ochii mei - ai mei, nu ai mamei mele sau ai lui 
Nesta, ci în ai mei. 

- Mulţumesc, am spus şi am fost recunoscătoare că nu a 
trebuit să mai spun şi altceva cât timp mă servi pe mine, 
apoi pe el. 

Când stomacul meu fu plin ochi, am îndrăznit să-l privesc 
- să-l privesc cu adevărat - din nou. 

Tamlin se sprijinea de spătarul scaunului şi, totuşi, umerii 
îi erau încordaţi, gura, o linie subţire. Nu mai fusese chemat 
la graniţă de câteva zile - nu se mai întorsese acoperit de 
sânge şi obosit încă dinainte de Noaptea Focurilor. Şi, cu 
toate acestea... suferea pentru acel spiriduş fără nume din 
Regatul Verii, cu aripile tăiate. Ce suferinţe şi poveri mai 
purta din cauza celor pierduţi în acest conflict - din cauza 
bolii sau a atacurilor de la graniţă? Mare Lord - o poziţie pe 
care nu şi-o dorise sau la care nu se aşteptase, dar a cărei 
greutate fusese obligat să o poarte, cu onoare. 

- Vino, am spus, ridicându-mă de pe scaun şi trăgându-l 
de mână. 

Bătăturile lui se atinseră de ale mele şi degetele i se 
încordară când îşi ridică privirea spre mine. 

- Am ceva pentru tine. 

- Pentru mine, repetă el atent, dar se ridică. 

L-am condus afară din sala de mese. Când am vrut să-i 
dau drumul la mână, nu mă lăsă. Fu suficient cât să mă facă 
să merg repede, de parcă aş fi putut să-mi depăşesc inima, 
care-mi bătea cu putere, sau prezenţa nemuritoare de 
lângă mine. L-am condus, pe holuri, până când am ajuns în 
dreptul micului meu atelier de pictură, iar el îmi dădu în 
sfârşit drumul la mână, cât am căutat cheia. Fără căldura 
milinii lui, aerul rece îmi intră în piele. 

- Ştiam că îi vei cere o cheie lui Alis, dar nu am crezut că 
ai încuiat cu adevărat camera, spuse el în spatele meu. 

Deschizând uşa, i-am aruncat o privire încruntată peste 
umăr. 


- Toată lumea este băgăcioasă în casa asta. Nu am vrut 
ca tu sau Lucien să intraţi aici înainte să fiu pregătită. 

Am intrat în camera întunecată şi mi-am dres vocea, o 
cerere tăcută de a aprinde lumânările. Îi luă mai mult timp 
decât observasem ca îi trebuia înainte, şi m-am întrebat 
dacă faptul că micşorase masa îl epuizase mai mult decât 
lăsa să se vadă. Suriel îmi spusese că Marii Lorzi erau 
puterea - şi totuşi... totuşi ceva trebuie că era cu adevărat 
şi pe deplin greşit dacă asta era tot ce putea face. Camera 
se lumină treptat, iar eu mi-am alungat grijile când am 
înaintat în cameră. Am respirat adânc şi am gesticulat spre 
şevalet şi spre tabloul pe care îl pusesem acolo. Am sperat 
că nu avea să observe tablourile pe care le rezemasem de 
perete. 

Se întoarse pe loc, uitându-se în jurul lui, prin cameră. 

- Ştiu că sunt ciudate, am spus eu, cu palmele din nou 
transpirate. 

Le-am ascuns la spate. 

- Şi ştiu că nu sunt, că nu sunt la fel de bune precum 
cele pe care le ai aici, dar... 

M-am apropiat de tabloul de pe şevalet. Era o imagine, nu 
o redare exactă. 

- Am vrut să-l vezi pe acesta, am spus arătând spre pata 
de culoare verde, aurie, argintie şi albastră. Este pentru 
tine. Un dar. Pentru tot ce ai făcut. 

Când se apropie de tablou, căldura îmi cuprinse obrajii, 
gâtul şi urechile. 

- Este vâlceaua... şi iazul cu lumină stelară, am spus 
repede. 

- Ştiu ce este, murmură el, studiind tabloul. 

M-am îndepărtat un pas, incapabilă să-l privesc 
examinându-l, dorindu-mi să nu-l fi adus aici, dând vina pe 
vinul băut la cină, pe rochia aceea absurdă. Studie tabloul o 
veşnicie, apoi îşi îndreptă privirea spre cel mai apropiat 
tablou sprijinit de perete. 


Stomacul mi se strânse. Era doar un peisaj ceţos cu 
zăpadă, copaci scheletici şi nimic altceva. Pentru oricine, în 
afară de mine, arăta ca... ca un nimic, am presupus eu. Am 
vrut să-i explic, dorindu-mi să le întorc pe celelalte, dar el 
vorbi. 

-  Aceea era pădurea ta. Unde vânai. 

Se apropie de tablou, privind peisajul friguros, pictat în 
alb, gri, maro şi negru. 

- Asta era viaţa ta, rosti el. 

Eram prea jenată, prea uimită ca să răspund. Se îndreptă 
spre următorul tablou pe care îl rezemasem de perete. 
Pâlpâiri de roşu rubiniu şi portocaliu, care se strecurau 
printre nuanțele de negru şi maro-închis. 

- Casa ta, pe timp de noapte. 

Am încercat să mă mişc, să-i spun să nu se mai uite la 
acele tablouri, ci la altele pe care le pregătisem, dar n-am 
putut... n-am putut nici măcar să respir cum trebuie când se 
mişcă spre tabloul următor. Mîna bronzată şi robustă a unui 
bărbat, cu pumnul strâns în fân, ale cărui părţi palide se 
încolăceau printre şuviţe maro, acoperite cu auriu - părul 
meu. Stomacul mi se întoarse pe dos. 

- Bărbatul cu care te întâlneai... In satul tău. 

Îşi înclină din nou capul în timp ce studie pictura şi scăpă 
un mârâit. 

- În timp ce făceaţi dragoste... 

Se îndepărtă, uitându-se la rândul de tablouri. 

- Acesta este singurul care are puţină strălucire. 

Era... gelos? 

- Era singura mea scăpare. 

Adevărat. Nu aveam să îmi cer scuze pentru Isaac. Nu 
când Tamlin tocmai fusese la Marele Ritual. Nu îi purtam 
pică pentru asta, dar, dacă era gelos pe Isaac... 

Probabil că şi Tamlin îşi dădu seama de acest lucru, 
deoarece respiră lung şi controlat, înainte de a se îndrepta 
către următorul tablou. Umbrele înalte ale unor bărbaţi, de 
pe bâtele şi din pumnii cărora picura un roşu-deschis la 


culoare, care păta marginile tabloului în timp ce stăteau 
peste silueta sângerândă, cu piciorul într-un unghi greşit, 
ghemuită pe podea. 

Tamlin înjură. 

- Erai acolo când i-au nenorocit piciorul tatălui tău. 

Am înghiţit cu dificultate. 

- Cineva trebuia să-i implore să se oprească. 

Tamlin îmi aruncă o privire atotştiutoare şi se întoarse 
pentru a vedea şi restul tablourilor. Erau acolo; toate rănile 
pe care le exploatasem lent în aceste câteva luni. Am cilipit. 
Câteva luni. Oare familia mea credea că aveam să fiu 
plecată pentru totdeauna din cauza aşa-zisei mătuşi 
muribunde? 

În cele din urmă, Tamlin se uită la tabloul cu vâlceaua şi 
lumina de stele. Dădu din cap cu admiraţie, dar arătă spre 
tabloul cu pădurea acoperită de zăpadă. 

- Acela. Il vreau pe acela. 

- Este rece şi melancolic, am spus, ascunzându-mi 
crisparea. Nu se potriveşte deloc cu acest loc. 

Se apropie de tablou, iar zâmbetul pe care mi-l dărui fu 
mai frumos decât orice luncă fermecată sau lac de stele. 

- Cu toate acestea, îl vreau, spuse el cu blândeţe. 

Niciodată nu-mi dorisem mai mult să-i scot masca şi să 
văd chipul pe care îl ascundea, să aflu dacă era întocmai ca 
acela pe care îl visasem. _ 

- Spune-mi că te pot ajuta cumva, i-am zis. In legătură 
cu măştile, cu ameninţarea care ţi-a diminuat atât de mult 
puterea, oricare ar fi aceasta. Spune-mi... spune-mi cum pot 
să te ajut. 

- Un om vrea să ajute un spiriduş? 

- Nu mă tachina, i-am spus. Te rog, spune-mi. 

- Nu vreau să faci nimic, nu poţi face nimic - nici tu, nici 
alta neva. Este povara mea. 

- Nu trebuie să... 

- Ba da. Feyre, nu ai supraviețui lucrurilor pe care 
trebuie să le înfrunt, să le îndur... 


- Aşadar, voi trăi aici pentru totdeauna, fără să cunosc 
adevăratul scop al lucrurilor care se întâmplă? Dacă vrei să 
nu înţeleg ce se întâmplă... ai prefera să... am înghiţit cu 
greu. Să găsesc un alt loc în care să locuiesc? Undeva unde 
să nu îţi distrag atenţia? 

- Calanmai nu te-a învăţat nimic? 

- Doar că magia te transformă într-o brută. 

Râse, deşi nu prea convingător. Pentru că nu am mai spu 
nimic, oftă. 

- Nu, nu vreau să locuieşti în altă parte. Te vreau aici, 
unde pot avea grijă de tine, unde pot să vin acasă şi să ştiu 
că eşti aici, pictând şi în siguranţă. 

Nu mi-am putut lua privirea de la el. 

- La început, m-am gândit să te trimit de aici, murmură 
el. O parte din mine încă mai crede că ar fi trebuit să-ţi 
găsesc un alt loc în care să locuieşti. Dar poate că am fost 
egoist. Chiar şi când mi-ai spus clar că te interesa mai mult 
să încalci Tratatul sau să găseşti o modalitate de scăpare, 
nu m-am îndurat să te las să pleci - să găseşti un loc în 
Prythian în care să ai destul confort, încât să nu fii tentată 
să fugi. 

- De ce? 

El ridică micul tablou cu pădurea îngheţată şi îl examină 
din nou. 

- Am avut multe iubite, recunoscu el. Femei de viţă 
nobilă, războinice, prințese... 

Ciuda mă lovi profund şi adânc în stomac la acest gând - 
ciuda pe titlurile lor, pe faptul că, în mod sigur, erau 
frumoase şi că îi fuseseră atât de apropiate. 

- Dar ele nu au înţeles niciodată. Cum a fost, cum este 
pentru mine să am grijă de poporul meu, amintind de 
pământurile mele. Cicatricile care încă există, amintind de 
zilele proaste. 

Acea gelozie mânioasă dispăru ca rouă de dimineaţă 
când zâmbi la tabloul meu. 

- Tabloul îmi aminteşte de asta. 


- De ce anume? l-am întrebat. 

Lăsă tabloul şi mă privi, uitându-se direct prin mine. 
- De faptul că nu sunt singur. 

In acea seară, nu am încuiat uşa dormitorului meu. 


CAPITOLUL 23 


În după-amiaza următoare, m-am întins pe spate în iarbă, 
savurând căldura soarelui care pătrundea prin cupola de 
frunze, luând aminte la cum aş fi putut să includ imaginea 
în următorul meu tablou. Lucien, pretinzând că avea de 
rezolvat nişte nenorocite de afaceri diplomatice, ne lăsase 
pe Tamlin şi pe mine cu planurile noastre, iar Marele Lord 
mă dusese, din nou, într-un loc frumos din pădurea 
fermecată. 

Dar acolo nu era nimic fermecat - nici lacuri de lumină 
stelară, nici cascade de curcubeie. Era doar o vale înverzită, 
străjuită de sălcii plângătoare, traversată de un pârâu 
limpede. Am stat tolăniţi într-o tăcere confortabilă, iar eu 
am aruncat o privire spre Tamlin care aţipise lângă mine. 
Părul lui auriu şi masca sclipeau puternic, contrastând cu 
verdele de smarald al covorului. Arcul delicat al urechilor lui 
ascuţite mă făcură să mă opresc. Un memento permanent 
al faptului că eram foarte diferiţi. Ce altceva mai era diferit? 
Mi-am dorit să întind mâna şi să-i scot masca - să-i privesc 
chipul pentru o clipă. După toţi acei ani în care îi acoperise 
chipul, părea obişnuit cu aceasta. Nu credeam că aş fi 
rezistat atâta timp fără să înnebunesc, fără să simt vântul 
sau ploaia pe faţă. 

Deschise un ochi şi îmi zâmbi leneş. 

- Cântecul acelei sălcii mă adoarme întotdeauna. 


- Ce, al cui? am întrebat, sprijinindu-mă pe coate pentru 
a mă uita la copacul de deasupra noastră. 

Tamlin arătă spre salcie. În adierea vântului, ramurile 
oftară. 

- Cântă. 

- Presupun că recită şi poezioare scurte şi absurde care 
se spun în taberele de război? 

Zâmbi şi se ridică pe jumătate, întorcându-se pentru a mă 
privi. 

- Tu eşti om, spuse el, iar eu îmi dădui ochii peste cap. 
Simţurile tale nu sunt încă deschise în faţa mediului 
înconjurător. 

M-am strâmbat. 

- Încă unul dintre multele mele neajunsuri. 

Dar, într-un fel sau altul, cuvântul - neajunsuri - nu mai 
reuşi să mă rănească. 

Culese un fir de iarbă din părul meu. Căldura radie pe 
chipul meu când degetele lui îmi atinseră uşor obrazul. 

- Aş putea să te fac să vezi asta, spuse el. 

Degetele îi zăboviră la capătul cosiţei mele, răsucind o 
buclă de păr. 

- Să-mi vezi lumea... să o auzi, să o miroşi. 

Respirația îmi deveni superficială când se ridică. 

- Să o guşti. 

Privi vânătaia care dispărea de pe gâtul meu. 

- Cum? l-am întrebat, căldura înflorind în mine în timp ce 
se ghemui în faţa mea. 

- Fiecare dar vine cu un preţ. 

M-am încruntat, iar el rânji. 

- Un sărut. 

- Categoric, nu! 

Dar inima îmi bătu cu putere şi trebui să mă prind cu 
mâinile de iarbă ca să nu-l ating. 

- Nu crezi că e un dezavantaj faptul că nu pot vedea 
toate acestea? 


- Sunt unul dintre Marii Spiriduşi, noi nu dăruim nimic 
fără să câştigăm ceva. 

- Bine, am spus, spre surprinderea mea. 

Clipi, aşteptându-se probabil să fi luptat ceva mai mult. 
Mi-am ascuns zâmbetul şi m-am ridicat pentru a sta cu faţa 
la el, genunchii noştri atingându-se în clipa în care am 
îngenuncheat amândoi în iarbă. Mi-am lins buzele, iar inima 
mi-a bătut repede, ca aripile unei păsări colibri. 

- Inchide ochii, spuse el, iar eu m-am supus, apucând 
iarba cu degetele. 

Păsările ciripiră, iar ramurile de salcie oftară. larba se 
rupse când Tamlin se ridică în genunchi. Mi-am adunat 
curajul când îmi sărută, pe rând, pleoapele. Se retrase, iar 
eu am rămas cu respiraţia tăiată, atingerea gurii lui 
zăbovind încă pe pielea mea. 

Ciripitul păsărilor deveni o orchestră - o simfonie de voci 
vesele Nu auzisem niciodată atât de multe melodii, nu 
auzisem niciodată variațiile şi temele care se împleteau 
între arpegiile lor. Şi, în afară de ciripitul păsărilor, se mai 
auzea o melodie eterică - a unei femei melancolice şi 
obosite... a sălciei. Gâfâind, am deschis ochii. 

Lumea devenise mai bogată, mai limpede. Pârâul era un 
curcubeu de apă aproape invizibil, care curgea peste pietre 
la fel de ademenitor şi neted ca mătasea. Copacii erau 
îmbrăcaţi într-o sclipire palidă, care radia din centrul lor şi 
dansa de-a lungul frunzelor. Nu se simţea nicio duhoare 
înţepătoare şi metalică - nu, mirosul magiei se 
transformase în parfumul iasomiei, al liliacului şi al 
trandafirilor. Nu aş fi putut niciodată să redau bogăţia, 
senzaţia... Poate frânturi din aceasta, dar nu totul. 

Magia - totul era magic, iar acest lucru îmi frânse inima. 

L-am privit pe Tamlin; inima mea se nărui. 

Era şi nu era Tamlin. Mai curând, era Tamlin pe care îl 
visasem. Pielea îi strălucea aurie, iar în jurul capului îi 
sclipea un inel din raze de soare. Şi ochii lui... 


Nu doar verzi sau aurii, ci având fiecare nuanţă şi variaţie 
care putea fi imaginată, ca şi când toate frunzele din pădure 
se amestecaseră într-o singură culoare. Acesta era Marele 
Lord al Prythianului - devastator de chipeş, fermecător, 
incredibil de puternic. 

Respirația mi se opri în gât când i-am atins marginile 
măştii. Metalul rece îmi înţepă vârful degetelor, iar 
smaraldele alunecară pe pielea mea bătătorită. Cu cealaltă 
mână, am apucat cu grijă şi cealaltă latură a măştii. Am tras 
uşor. 

Nu se mişca. 

Incepu să zâmbească în clipa în care am tras din nou, iar 
eu am cilipit, coborându-mi mâinile. Instantaneu, Tamlin cel 
strălucitor şi auriu dispăru, în locul lui revenind cel pe care îl 
ştiam. Încă auzeam cântecul sălciei şi al păsărilor, dar... 

- Dece nu te mai pot vedea? 

- Pentru că mi-am retras strălucirea. 

- De ce? 

- Ca să arăt normal. Sau pe cât de normal pot să arăt cu 
drăcia asta, adăugă el, gesticulând spre mască. Să fii un 
Mare Lord, chiar şi unul cu... puteri limitate, înseamnă să fii 
şi însemnat, fizic. De aceea nu am putut să le ascund 
fraţilor mei - sau tuturor ce deveneam. Îmi este încă mai 
uşor să mă pierd în mulţime. 

- Dar masca nu poate fi scoasă cu adevărat - vreau să 
spun, eşti sigur că nu există nimeni care să ştie cum să 
repare ce a făcut magia din noaptea aceea, chiar şi cineva 
din alt regat? 

Nu ştiu de ce masca mă deranja atât de mult. Nu trebuia 
să-i văd tot chipul ca să-l cunosc. 

- Imi pare rău că te dezamăgesc. 

- Eu doar... vreau să ştiu cum arăţi. 

M-am întrebat când devenisem atât de superficială. 

- Cum crezi că arăt? 

Mi-am înclinat capul într-o parte. 


- Cred că ai un nas drept şi puternic, am spus, gândindu- 
ma la ceva ce încercasem odată să pictez. Pomeţi înalţi, 
care îţi scot ochii în evidenţă. Sprâncene... foarte puţin 
arcuite, am terminat eu roşind 

Zâmbi atât de larg, încât i-am văzut aproape toţi dinţii, 
dar nu şi colții. Am încercat să-mi scuz îndrăzneala, dar, 
când o greutate neaşteptată mi se lăsă pe pleoape, am 
căscat. 

- Cum rămâne cu partea ta din învoială? 

- Poftim? 

Se aplecă spre mine, zâmbind viclean. 

- Cum rămâne cu sărutul meu? 

l-am apucat degetele. 

- Poftim, am spus şi i-am pupat dosul mâinii. lată sărutul 
tău. 

Tamlin izbucni în râs, dar lumea se înceţoşă, adormindu- 
mă. 

Salcia îmi făcu semn să mă întind, iar eu m-am supus. De 
la distanţa l-am auzit pe Tamlin înjurând. 

-  Feyre? 

Somn. Voiam să dorm. Şi cel mai bun loc de dormit era 
acolo unde puteam asculta salcia, păsările şi pârâul. M-am 
ghemuit pe o parte, folosindu-mi mâinile pe post de pernă. 

- Ar trebui să te duc acasă, murmură el, dar nu se mişcă 
şi nu nu ridică în picioare. 

În schimb, am simţit o lovitură surdă în pământ, iar ploaia 
de primăvară şi parfumul lui de iarbă proaspătă îmi umplu 
nările când se întinse lângă mine. M-am furnicat de plăcere 
în timp ce îmi mângâie părul. 

Era un vis minunat. Nu mai dormisem niciodată atât de 
bine, atât de în siguranţă, cuibărită lângă el. Calm. Uşor, 
reverberând în lumea somnului meu, îmi vorbi din nou. 

- Şi tu eşti exact cum te-am visat, îmi şopti el, respiraţia 
sa mângâindu-mi urechea înainte ca totul să fie învăluit de 
întuneric. 


CAPITOLUL 24 


Nu răsăritul soarelui mă trezi, ci, mai degrabă, un bâzâit 
care venea din camera mea. Am gemut când m-am ridicat 
din pat şi am mijit ochii la femeia ghemuită, cu pielea din 
coajă de copac, care aranja farfuriile pentru micul dejun. 

- Unde este Alis? am întrebat-o, frecându-mi ochii pentru 
a-mi dunga somnul. 

Probabil că Tamlin mă adusese aici - mă cărase tot 
drumul spre acasă. 

- Poftim? 

Se întoarse către mine. Masca ei de pasăre îmi era 
cunoscută. O mai întâlnisem? Mi-aş fi amintit de un spiriduş 
cu o astfel de piele. l-aş fi pictat deja portretul. 

- Alis nu se simte bine? am întrebat, coborând din pat. 

Aceasta era camera mea, nu? O privire rapidă îmi adeveri 
că aşa era. 

- “Ţi-ai pierdut minţile? întrebă spiriduşul. 

Mi-am muşcat buza. 

- Eu sunt Alis, cloncăni ea şi, scuturând din cap, intră în 
baie să pregătească toate cele necesare. 

Era imposibil. Alis pe care o ştiam era frumoasă şi 
dolofană şi arăta ca un Mare Spiriduş. 

Mi-am frecat ochii cu degetul mare şi cel arătăror. O vrajă 
- asta spusese Tamlin că purta. Vederea lui de spiriduş 
anulase toate lucrurile vrăjite pe care le privisem. Dar de ce 
să te deranjezi să vrăjeşti totul? 

Pentru că eram un om fricos, de asta. Deoarece Tamlin 
ştia că m-aş fi încuiat în această cameră şi nu aş mai fi ieşit 
niciodată dacă aş fi văzut exact cum arătau. 

Lucrurile se înrăutăţiră când am coborât la parter, 
căutându-l pe Marele Lord. Holurile forfoteau de spiriduşi 


mascaţi pe care nu-i mai văzusem. Unii erau înalţi şi arătau 
ca oamenii - Mari Spiriduşi, ca Tamlin - alţii... nu erau. 
Spiriduşi. Foarte surprinşi de faptul că îi remarcasem, am 
încercat să evit să îi privesc pe aceia. 

Am ajuns, aproape tremurând, în sala de mese. Lucien, 
din fericire, arăta ca Lucien. Nu ştiu dacă era din cauză că 
Tamlin îl atenţionase să poarte o vrajă mai eficientă ori 
pentru că nu se deranjase să pară altceva. 

Tamlin stătea tolănit în scaunul lui obişnuit, dar se 
îndrepta când am rămas în pragul uşii. 

- Ce s-a întâmplat? 

- Sunt... mulţi oameni - spiriduşi - prin preajmă. Când au 
sosit? 

Mai că am ţipat când m-am uitat pe fereastra 
dormitorului şi am văzut toţi spiriduşii din grădină. Mulţi 
dintre ei - toţi cu măşti de insecte - tundeau gardul viu şi 
îngrijeau florile. Acei spiriduşi erau cei mai ciudaţi dintre 
toţi, deoarece aveau pe spate nişte aripi irizate, care 
bâzâiau. Şi, desigur, mai erau şi cei cu pielea verde-şi- 
maronie, ale căror membre erau nefiresc de lungi şi... 

Tamlin îşi muşcă buza, de parcă ar fi încercat să nu 
zâmbească. 

- Au fost aici în tot acest timp. 

- Dar... dar nu am auzit nimic. 

- Bineînţeles că nu, spuse afectat Lucien şi învârti unul 
dintre pumnale între degete. Ne-am asigurat că nu vei 
vedea sau auzi pe nimeni, în afară de cei pe care era 
necesar să-i auzi sau să-i vezi. 

Mi-am aranjat reverul tunicii. 

- Deci, vrei să spui că... atunci când am alergat după 
puca, în acea seară... 

- Ai avut spectatori, termină Lucien în locul meu. 

Am crezut că mă furişasem foarte bine. În tot acest timp, 
mersesem tiptil pe lângă spiriduşi care, probabil, se 
prăpădiseră de râs vazând omul orb care urmărea o iluzie. 


Luptându-mă cu sentimentul tot mai intens de umilire, m- 
am întors spre Tamlin. Buzele îi zvăcniră, iar el le strânse cu 
putere, dar amuzamentul încă dansa în ochii lui când dădu 
din cap. 

- A fost un efort demn de toată lauda. 

- Dar am putut să-i văd pe naga, şi pe puca, şi pe Suriel. 
Şi... şi pe acel spiriduş ale cărui aripi i-au fost... smulse, am 
spus, crispându-mă în sinea mea din cauza amintirilor. De 
ce vraja nu a funcţionat şi în cazul lor? 

Privirea i se întunecă. 

- Ei nu sunt membrii regatului meu, spuse Tamlin, deci 
vraja mea nu a avut efect asupra lor. Puca aparţine vântului 
şi vremii şi oricărui alt lucru care se schimbă. lar creaturile 
naga... ele aparţin altcuiva. 

- Înţeleg, am minţit eu, neînţelegând aproape nimic. 

Simţind acest lucru, Lucien chicoti, iar eu m-am uitat 
chiorâş la el. 

- Ai fost din nou remarcabil de absent. 

Îşi folosi pumnalul pentru a-şi curăța unghiile. 

- Am fost ocupat. După cum înţeleg că ai fost şi tu. 

- Ce vrei să spui? l-am întrebat. 

- Dacă ţi-aş fi oferit luna de pe cer, mi-ai fi dăruit şi mie 
un sărut? 

- Nu fi măgar, îi spuse Tamlin cu un mârâit uşor, dar 
Lucien continuă să râdă chiar şi când părăsi încăperea. 

Singură cu Tamlin, m-am mişcat pe loc. 

- Deci, dacă m-aş întâlni din nou cu Attorul, am spus mai 
mult ca să evit liniştea apăsătoare, l-aş vedea cu adevărat? 

- Da, şi nu ar fi plăcut. 

- Atunci ai zis că nu m-a văzut şi, cu siguranţă, nu pare a 
fi un membru al regatului tău, am îndrăznit eu să spun. De 
ce? 

- Pentru că te-am acoperit cu o vrajă când am intrat în 
grădină, răspunse el simplu. Attorul nu a putut să te vadă, 
să te audă sau să îţi simtă mirosul. 


Privi pe fereastră, dincolo de mine, şi îşi trecu o mână 
prin păr. 

- Am făcut tot ce am putut ca să te păstrez invizibilă în 
faţa unor creaturi ca Attorul - şi a altora, mai rele. Boala se 
manifestă din nou - şi tot mai multe asemenea fiinţe scapă 
din lanţuri. 

Stomacul mi se întoarse pe dos. 

- Dacă se întâmplă să vezi o astfel de creatură, continuă 
Tamlin, chiar dacă pare plăcută, dar te face să te simţi 
incomod, fă-te că nu o vezi. Nu-i vorbi. Dacă te rănesc, eu... 
rezultatul nu va fi unul plăcut nici pentru ele, nici pentru 
mine. Îţi aminteşti ce s-a întâmplat cu naga. 

Îmi spunea toate astea pentru siguranţa mea, nu pentru 
amuzamentul lui. Nu voia să fiu rănită, nu voia să-i 
pedepsească pentru că m-ar fi rănit pe mine. Chiar dacă 
naga nu făceau parte din regatul lui, oare îl duruse să-i 
omoare? 

Dându-mi seama că aştepta să îi răspund, am încuviinţat. 

- Boala se răspândeşte din nou? 

Tamlin spuse calm: 

- Până acum, doar în alte teritorii. Aici eşti în siguranţă. 

- Nu pentru siguranţa mea îmi fac griji, i-am răspuns. 

Privirea i se îmblânzi, dar buzele i se transformară într-o 
linie subţire când îmi spuse: 

- Va fi bine. 

- Este posibil ca valul să fie trecător? 

O speranţă prostească. 

Tăcerea lui Tamlin fu un răspuns suficient. În cazul în care 
boala avea să lovească din nou... Nu m-am deranjat să îmi 
ofer ajutorul. Ştiam deja că nu mi-ar fi permis să-l ajut în 
această situaţie. 

Dar m-am gândit la tabloul pe care i-l dăruisem şi la ce 
spusese despre el... şi mi-am dorit să mă fi lăsat să-l sprijin. 


+ 


A doua zi, am găsit un cap în grădină. 

Capul însângerat al unui Mare Spiriduş - înfipt în vârful 
unei statui din preajma lacului, care înfăţişa un stârc imens, 
dând din aripi. Piatra era îmbibată cu suficient sânge încât 
să sugereze faptul ca acel cap fusese proaspăt retezat în 
momentul în care cineva îl infipsese în ciocul ridicat al 
stârcului. 

Imi căram culorile şi şevaletul în grădină pentru a picta un 
strat de irişi, când am dat peste el. Cutiile cu vopsea şi 
pensulele zăngăniră pe pietriş. 

Holbându-mă la acel cap care încă ţipa, cu ochii maro 
bulbucaţi, cu dinţii sparţi şi însângeraţi, nu mi-am dat 
seama încotro mă îndreptam. Nu avea mască - aşadar, nu 
făcea parte din Regatul Primăverii. Era singurul lucru pe 
care îl puteam spune despre el. 

Sângele lui era foarte strălucitor pe piatra gri - gura 
deschisă într-o expresie grotescă. M-am retras un pas şi m- 
am lovit de ceva cald şi tare. 

M-am răsucit, cu mâinile ridicate din instinct, dar Tamlin 
spuse: 

- Eu sunt, iar eu m-am oprit brusc. 

Lucien era lângă el, palid şi îngrozit. 

- Nu este din Regatul Toamnei, spuse Lucien. Nu-l 
recunosc. 

Mâinile lui Tamlin mă prinseră de umeri când m-am întors 
spre acel cap. 

- Nici eu. 

Un mârâit slab şi urât îi dantelă cuvintele, dar nicio 
gheară nu-i împunse pielea în timp ce continuă să mă ţină. 
Cu toate acestea, mâinile i se încordară când Lucien păşi în 
micul lac în care se înălța statuia - tot mai aproape, până ce 
privi acel chip îndurerat. 

- L-au marcat cu un sigiliu în spatele urechii, spuse 
Lucien, înjurând. Un munte cu trei stele... 

- Regatul Nopţii, spuse Tamlin, prea calm. 


Regatul Nopţii - cea mai nordică parte a Prythianului, 
dacă îmi aminteam corect harta murală. Un tărâm al 
întunericului şi al luminii stelare. 

- De ce... de ce ar face asta? am întrebat şoptit. 

Tamlin îmi dădu drumul, aşezându-se lângă mine cât timp 
Lucien se urcă pe statuie, pentru a da jos capul. În schimb, 
eu am privit spre mărul înflorit. 

- Cei din Regatul Nopţii fac ce vor, spuse Tamlin. Ei 
trăiesc după propriul cod, după propria moralitate coruptă. 

- Toţi sunt nişte criminali sadici, rosti Lucien. 

Am îndrăznit să-l privesc; era cocoţat pe aripa din piatră a 
stârcului. Am privit din nou în altă parte. 

- li încântă tortura de orice fel, iar genul acesta de 
ispravă fi se pare amuzant. 

- Amuzant, dar nu este un mesaj? 

Am scrutat grădina. 

- O, este un mesaj, spuse Lucien, iar eu m-am crispat la 
sunetul umed şi dens al cărnii şi al oaselor pe piatră care se 
auzi când smulse capul de acolo. 

Jupuisem destule animale, dar asta... Tamlin îşi puse şi 
cealaltă mână pe umărul meu. 

- Să intre şi să iasă din bastionul nostru, să comită crima 
în apropiere, sângele încă atât de proaspăt... 

Lucien ateriză zgomotos în apă. 

- Este exact ce l-ar amuza pe Marele Lord al Regatului 
Nopţii. Ticălosul! 

Am măsurat distanţa dintre lac şi casă. Şaizeci sau 
şaptezeci de paşi, atât de mult se apropiaseră de noi. 
Tamlin îmi perie umărul cu degetul mare. 

- Eşti încă în siguranţă aici. E doar o farsă de-a lor. 

- Nu are legătură cu boala? am întrebat. 

- Doar în ideea în care ei ştiu că boala se trezeşte din nou 
- şi ne anunţă că vor da târcoale Regatului Primăverii ca 
vulturii, în cazul în care puterea noastră de apărare va 
scădea şi mai mult. 


Probabil că arătam la fel de rău pe cât mă simţeam, 
deoarece Tamlin adăugă: 

- Nu voi permite să se întâmple aşa ceva. 

Inima nu mă lăsă să le spun că măşitile lor dădeau destul 
de clar de înţeles că nu se putea face nimic împotriva bolii. 

Lucien ieşi din lac, stropind cu apă în jur, dar nu l-am 
putut privi, nu atâta timp cât ducea acel cap. 

- Destul de curând, vor primi ceea ce merită. Să sperăm 
că boala îi va distruge şi pe ei. 

Tamlin îi ordonă rapid lui Lucien să aibă grijă de cap, iar 
pietrişul scârţăi când Lucien plecă. 

M-am aplecat să-mi ridic culorile şi pensulele, scotocind, 
cu mâinile tremurând, după o pensulă mare. Tamlin 
îngenunche lângă mine, dar mâinile lui se apropiară de ale 
mele, strângându-le. 

- Încă eşti în siguranţă, spuse el din nou. 

Ordinul lui Suriel răsună în mintea mea. „Rămâi cu Marele 
Lord, omule. Vei fi în siguranţă”. 

Am încuviinţat. 

- Este atitudinea regatului, rosti el. Regatul Nopţii este 
mortal, dar aceasta a fost doar o glumă a lordului lor. Dacă 
ar ataca pe cineva de aici - dacă te-ar ataca - ar avea mai 
multe probleme decât şi-ar putea permite. In cazul în care 
boala va afecta, într-adevăr, aceste ţinuturi, iar Regatul 
Nopţii ne va traversa graniţele, vom fi pregătiţi. 

Când m-am ridicat, genunchii îmi tremurară. Politica 
spiriduşilor, regatele spiriduşilor... 

- Noţiunea lor de farsă trebuie să fi fost şi mai groaznică 
atunci când ne-aţi înrobit. 

Probabil că ne torturaseră după bunul plac - probabil că 
îşi supuseseră animalele de companie, oamenii, unor lucruri 
foarte neplăcute şi cumplite. 

O umbră licări în ochii lui. 

- Câteodată, mă bucur foarte mult că eram încă un copil 
când tatăl meu şi-a trimis sclavii în zona de sud a zidului. 
Chiar şi aşa, am văzut lucruri destul de grave. 


Nu voiam să-mi imaginez. Nici până acum nu căutasem 
să văd dacă rămăsese vreo urmă a acelor oameni de 
demult. Nu credeam că cinci secole fuseseră suficiente 
pentru a curăța pata ororilor îndurate de poporul meu. Ar fi 
trebuit să renunţ... ar fi trebuit, dar n-am putut. 

- Îţi aminteşti dacă au fost bucuroşi să plece? 

Tamlin ridică din umeri. 

- Da. Şi totuşi, nu au cunoscut niciodată libertatea sau 
anotimpurile, aşa cum o faceţi voi. Ei n-au ştiut ce să facă în 
lumea muritorilor. Dar, da - cei mai mulţi au fost foarte 
bucuroşi să plece. 

Fiecare cuvânt era mai accentuat decât următorul. 

- M-am bucurat să-i văd plecând, chiar dacă tatăl meu nu 
a fost de aceeaşi părere. 

În ciuda faptului că stătea nemişcat, ghearele îi ieşiră 
deasupra degetelor. 

Nu era de mirare că se purtase atât de ciudat cu mine, că 
nu ştiuse ce să-mi facă în prima zi în care ajunsesem aici. 

- Tamlin, tu nu eşti ca tatăl tău, i-am şoptit eu. Nici ca 
fraţii tăi. 

El privi în altă parte, iar eu am adăugat: 

- Nu m-ai făcut niciodată să mă simt ca o prizonieră - nu 
m-ai făcut niciodată să mă simt ca o sclavă. 

Umbrele care îi licăriră în ochi când îmi mulţumi, dând din 
cap, îmi spuseră că mai erau şi alte lucruri pe care avea să 
mi le spună despre familia lui, despre viaţa de dinainte de a 
fi omorâţi şi despre acest titlu care îi fusese încredinţat. Nu 
aveam de gând să-i pun întrebări, nu când boala îi dădea 
târcoale - nu înainte ca el să fie pregătit. Mă lăsase cu ale 
mele şi mă respectase - nu aveam altă soluţie; trebuia să 
procedez la fel. 

Cu toate acestea, în acea zi, nu am reuşit să pictez. 


CAPITOLUL 25 


La câteva ore după ce am găsit acel cap, Tamlin fu 
chemat la una dintre graniţe - nu îmi spuse unde şi de ce. 
Dar, din tăcerea lui, am înţeles destule: într-adevăr, din alte 
regate, boala se îndrepta către al nostru. 

Rămase acolo peste noapte - prima pe care o petrecuse 
plecat dar îl trimisese pe Lucien ca să mă informeze că era 
în viaţă. Lucien sublinie destul acele ultime cuvinte, încât 
am dormit groaznic, chiar dacă o mică parte din mine se 
minună că Tamlin se deranjase să mă informeze despre 
starea lui. Ştiam, ştiam că urmam o cale care, cel mai 
probabil, avea să-mi distrugă inima de muritoare şi totuşi... 
Şi totuşi nu mă puteam abţine. Nu reuşisem asta încă din 
acea zi, în care mă întâlnisem cu naga. Totuşi, văzând acel 
cap, jocul pe care îl jucau aceste regate cu vieţile 
oamenilor, care erau ca nişte jetoanele pe o planşetă... Ori 
de câte ori mă gândeam la asta, îmi era greu să nu vomit. 

Cu toate acestea, în ciuda răului care se apropia, a doua 
zi m-am trezit în sunetul vesel al viorilor şi, când m-am uitat 
pe fereastră, am văzut grădina împodobită cu panglici şi 
fanioane. Pe dealurile din depărtare am zărit cum se 
pregăteau focurile şi cum se ridicau stâlpii de arminden. 
Când am întrebat-o pe Alis - despre care aflasem că făcea 
parte dintr-un popor numit urisk - ce se întâmpla, ea mi-a 
spus pur şi simplu: 

-  Solstiţiul de vară. De obicei, sărbătoarea principală se 
ţinea în Regatul Verii, dar... lucrurile s-au schimbat. Aşa că, 
acum, are loc aici. Eşti invitată. 

Vara - în săptămânile în care pictasem şi luasem cina cu 
Tamlin colindasem pământurile regatului alături de el... 
venise vara. Oare familia mea încă mai credea cu adevărat 
că vizitam vreo mătuşă de mult uitată? Ce făceau cu viaţa 
lor? Dacă era vremea solstițiului, atunci în centrul satului 
avea să fie o mică adunare - nimic religios, desigur, deşi 


Copiii celor Binecuvântaţi ar fi putut veni, încercând să-i 
convertească pe tineri - „ci doar nişte mâncare împărţită, şi 
băutură gratis de la tavernele singuratice şi, poate, nişte 
cadriluri. Singurul lucru de sărbătorit era o zi liberă din 
lungile zile de vară în care se ara şi se semăna. După 
ornamentele din jurul conacului, mi-am dat seama că 
această sărbătoare avea să fie mult mai grandioasă - mult 
mai animată. 

Tamlin fu plecat în cea mai mare parte a zilei. Grijile mă 
măcinau chiar şi când am pictat, simplu, panglicile şi 
fanioanele din grădină. Poate că era un gest meschin şi 
egoist, având în vedere întoarcerea bolii, dar, în tăcere, am 
sperat ca solstițiul să nu necesite aceleaşi ritualuri ca 
Noaptea Focurilor - nu mi-am permis să mă gândesc prea 
mult la ce aş fi făcut dacă pe Tamlin l-ar fi aşteptat o 
mulţime de zâne frumoase. 

Abia târziu după-amiază am auzit vocea profundă a lui 
Tamlin şi râsul strident al lui Lucien răsunând pe holuri, 
până în camera în care pictam. Uşurarea îmi relaxă pieptul, 
dar, când m-am grăbit să-i găsesc, Alis m-a tras în sus pe 
scări. Mi-a scos hainele pătate de vopsea şi a insistat să mă 
schimb într-o rochie graţioasă din şifon, de culoare albastră. 
Mi-a lăsat părul liber, dar mi-a împletit o ghirlandă de flori 
sălbatice roz, albe şi albastre în jurul capului. 

Poate că mă simţeam ca un copil purtând-o, dar în lunile 
petrecute aici oasele mele ascuţite şi silueta scheletică mi 
se rotunjiseră. Aveam trup de femeie. Mi-am trecut mâna 
peste rotunjimile line ale taliei şi ale coapselor. Nu mă 
gândisem niciodată că aveam să simt şi altceva în afară de 
muşchi şi oase. 

- Arză-m-ar focul, chiui Lucien când am coborât scările. 
Cu siguranţă arată ca o Zână. 

Eram prea ocupată să-l examinez pe Tamlin - căutând o 
rană sau orice urmă de sânge ori semn lăsat de boală - 
pentru a-i mulţumi lui Lucien de compliment. Tamlin era 


însă neînarmat, aproape strălucitor de curat şi îmi zâmbi. 
Scăpase nevătămat din lupta cu lucrul pe care îl înfruntase. 

- Arăţi minunat, murmură Tamlin şi ceva din tonul lui 
blând mă făcu să torc. 

Mi-am îndreptat umerii, fără să fiu dispusă să-l las să 
vadă cât de mult mă afectaseră cuvintele, vocea lui sau 
faptul că era bine. Nu încă. 

- Mă surprinde faptul că mi se dă voie să particip în 
această seară 

- Din nefericire pentru tine şi pentru gâtul tău, 
contracară Lucien în seara asta va avea loc doar o 
petrecere. 

- Cumva stai treaz noaptea, născocindu-ţi replicile 
spirituale pentru a doua zi? 

Lucien îmi făcu cu ochiul, iar Tamlin râse şi îmi oferi 
braţul. 

- Are dreptate, spuse Marele Lord. 

Eram conştientă de fiecare centimetru pe care i-l 
atingeam, de muşchii puternici de sub tunica lui verde. Mă 
conduse spre grădinii iar Lucien ne urmă. 

- Solstiţiul se sărbătoreşte când ziua şi noaptea sunt 
egale - este o perioadă neutră, când toată lumea se bucură, 
pur şi simplu, de faptul că este spiriduş - nu un Mare 
Spiriduş sau o zână; suntem doar noi înşine. 

- Aşadar, vom cânta, vom dansa şi vom bea fără 
măsură, interveni Lucien, venind lângă mine. Şi vom flirta, 
adăugă el cu un rânjet viclean. 

Într-adevăr, eram foarte conştientă de corpul lui Tamlin, 
care se freca de al meu, dar când am ieşit din grădină şi am 
pătruns în câmpiile de dincolo de aceasta, Marele Lord nu 
făcu altceva decât să mă ţină mai strâns de mână. 

Când am ajuns pe platoul unde aveau loc festivitățile, 
soarele începuse să apună. Am încercat să nu mă holbez la 
spiriduşii adulnaţi laolaltă, chiar dacă ei se uitau la mine. Nu 
mai văzusem atât de mulţi la un loc, cel puţin nu fără vraja 
care îi ascundea de mine. Acum că îi vedeam, era o 


încântare să le privesc îmbrăcămintea rafinată, siluetele 
suple şi forma corpurilor colorate şi construite atât de 
ciudat şi de diferit. Totuşi, noutatea oferită de prezenţa mea 
lângă Marele Lord dispăru curând - ajutată de un mârâit 
slab de avertizare din partea lui Tamlin, care îi împrăştie, ca 
să-şi vadă de treburile lor. 

Multe mese cu mâncare fuseseră aliniate de-a lungul 
marginii îndepărtate a platoului, iar eu l-am pierdut pe 
Tamlin când am aşteptat la coadă pentru a-mi umple 
farfuria, străduindu-mă să nu par a fi omul lui de jucărie. 
Muzica se auzi de lângă imensul foc de tabără - viori, tobe 
şi instrumente vesele, care mă făcură să bat din picioare în 
iarbă. Sora veselă, plăcută şi accesibilă a sângeroasei Nopți 
a Focurilor. 

Desigur, Lucien excela în a se face nevăzut când aveam 
nevoie de el, aşa că am mâncat pe săturate prăjitură cu 
căpşune, tartă cu mere şi plăcintă cu coacăze - deloc 
diferite de bunătăţile de vară din tărâmul muritorilor - 
singură, în spatele unui smochin acoperit cu lampioane din 
mătase şi panglici scânteietoare. 

Singurătatea nu mă deranja - nu când eram atât de 
ocupată contemplând felul în care lampioanele şi panglicile 
străluceau, umbrele pe care le făceau; poate că aveau să 
fie următorul meu tablou. Sau poate că aveam să pictez 
spiriduşii diafani care începuseră să danseze. Erau foarte 
colorați şi variaţi. M-am întrebat dacă vreunul dintre ei 
fusese subiectul sau pictorul ale cărui lucrări erau expuse în 
galerie. 

M-am mişcat doar pentru a-mi lua ceva de băut. Platoul 
deveni mai aglomerat când soarele cobori spre linia 
orizontului. Dincolo de dealuri, începură alte petreceri şi se 
aprinseră alte focuri de tabără, muzica lor auzindu-se 
ocazional, când a noastră înceta. Îmi turnam un vin alb 
spumos într-un pocal, când Lucien apăru în sfârşit în spatele 
meu. 

- Nu aş bea, dacă aş fi în locul tău. 


- 0O? am rostit, încruntându-mă la lichidul efervescent. 

- E vinul spiriduşilor pentru solstiţiu, lăsă Lucien să se 
înţeleagă 

- Hmm, am spus, mirosindu-l. 

Nu duhnea a alcool. De fapt, mirosea ca verile petrecute 
întinsă în iarbă, ca băile în lacuri răcoroase. Nu simţisem 
niciodată un miros atât de fantastic. 

- Vorbesc serios, spuse Lucien când am dus paharul la 
buze, cu sprâncenele ridicate. Îţi aminteşti ce s-a întâmplat 
ultima dată când nu mi-ai ascultat avertizarea? 

Îmi împunse gâtul, iar eu i-am îndepărtat mâna. 

- Îmi mai amintesc şi de faptul că mi-ai spus că era bună 
şi mătrăguna şi, în clipa următoare, m-am trezit delirând pe 
jumătate şi împiedicându-mă, i-am zis eu, amintindu-mi de 
după-amiaza de acum câteva săptămâni. 

După aceea, halucinasem ore în şir, iar Lucien se 
prăpădise di râs, suficient de mult încât Tamlin să-l arunce 
în lac. Mi-am alungat acest gând. Astăzi - doar astăzi - 
renunţam la griji. Astăzi, trebuia să dau naibii precauţia. Să 
uit de boala care plutea la marginile regatului, care îl 
ameninţa pe Marele meu Lord şi pământurile lui. Unde era 
Tamlin? Dacă ar fi existat vreo ameninţare, cu siguranţă 
Lucien ar fi ştiut - cu siguranţă ar fi anulat sărbătoarea. 

- Ei bine, de data aceasta vorbesc serios, spuse Lucien, 
iar eu mi-am luat pocalul din raza lui de acţiune. Tam m-ar 
spinteca dacă m-ar prinde bând aşa ceva. 

- Întotdeauna îţi aperi interesul, i-am spus şi am dat pe 
gât conţinutul pocalului. 

L-am simţit ca pe un milion de artificii explodând în mine, 
umplându-mi venele cu lumină de stele. Am râs cu voce 
tare, iar Lucien oftă. 

- Om prost, şuieră el. 

Acum, vraja aruncată asupra lui dispăruse. Părul castaniu 
îi ardea ca metalul încins, iar ochiul lui roşiatic mocnea ca o 
forjă fără fund. Asta aveam să pictez data viitoare. 


- Am să te pictez, i-am spus chicotind - chiar am chicotit 
- când cuvintele îmi zburară din gură. 

-  Arde-m-ar focul, mormăi el, iar eu am râs din nou. 

Înainte de a mă putea opri, am băut încă un pahar din 
vinul spiriduşilor. Era cel mai grozav lucru pe care îl 
gustasem vreodată. Mă eliberase de legături despre care nu 
ştiusem că existau. 

Muzica se transformă în cântecul unei sirene. Melodia era 
magnetul meu, iar eu m-am lăsat ispitită. Totul era frumos 
şi plin de speranţă. M-am bucurat de umezeala ierbii de sub 
picioarele mele goale. Nici măcar nu mi-am dat seama că- 
mi pierdusem pantofii. 

Cerul era o vâltoare de ametist, safir şi rubin topit, toate 
amestecate pe un fundal negru. Am vrut să înot în el, să mă 
îmbăiez în culori şi să simt stelele sclipindu-mi printre 
degete. 

Clipind, m-am împiedicat şi m-am trezit stând pe 
marginea ringului de dans. Un grup de muzicieni cântau la 
instrumentele lor de spiriduşi, iar eu m-am legănat privind 
alţi spiriduşi care dansau în jurul focului de tabără. Nu era 
un dans obişnuit. Era de parcă ar fi fost la fel de relaxaţi ca 
şi mine. Liberi. l-am iubit pentru asta. 

- La naiba, Feyre, spuse Lucien, apucându-mă de cot. 
Vrei să mă sinucid încercând să te împiedic să mai dai cu 
fundul tău de muritor de o altă piatră? 

- Poftim? l-am întrebat, întorcându-mă spre el. 

Întreaga lume se învârti cu mine, minunat şi fermecător. 

- Idioato, spuse el când se uită la faţa mea. lIdioată 
beată. 

Ritmul se înteţi. Voiam să fiu în muzică, voiam să plutesc 
pe viteza şi unda dintre notele acesteia. Simţeam muzica 
din jurul meu ca pe o minune, ca pe o bucurie şi o 
frumuseţe plină de viaţă. 

-  Feyre, încetează, spuse Lucien şi mă apucă din nou. 

M-am îndepărtat, dansând, continuând să-mi legăn trupul 
în direcţia muzicii. 


- Încetează tu. Nu mai fi atât de serios, am spus, 
smucindu-mă. 

Voiam să aud muzica, voiam să o aud, proaspăt ieşită din 
instrumente. Când m-am îndepărtat, Lucien înjură. 

Am  ţopăit printre dansatori, învârtindu-mi fustele. 
Muzicienii mascaţi, care stăteau jos, nu mă priviră când am 
sărit în faţa lor dansând pe loc. Fără lanţuri, fără limite - 
doar eu şi muzica, dansând şi dansând. Nu eram un 
spiriduş, dar eram parte a acestui ţinut, iar pământul era o 
parte din mine şi aş fi fost mulţumită să dansez aşa pentru 
tot restul vieţii mele. 

Unul dintre muzicieni îşi ridică privirea de la vioară, iar 
ochii mei se măriră. 

Transpiraţia îi străluci pe gâtul puternic în clipa în care îşi 
sprijini bărbia pe lemnul de culoare închisă al viorii. Îşi 
suflecase  mânecile  cămăşii,  dezvăluindu-şi muşchii 
antebraţelor. Cândva, spusese că i-ar fi plăcut să fie un 
cântăreţ ambulant, dacă nu ar fi fost un războinic sau un 
Mare Lord - acum, auzindu-l cântând, am ştiut că ar fi făcut 
o avere din asta. 

- Îmi pare rău, Tam, gâfâi Lucien, apărând de nicăieri. 
Am lăsat-o puţin singură la una dintre mesele cu mâncare şi 
când am revenit lângă ea, am găsit-o bând vin şi... 

Tamlin nu se opri din cântat. Cu părul auriu şi ud de 
transpiraţie, arăta extrem de chipeş - chiar dacă nu-i 
vedeam mare parte din chip. Dansând în faţa lui, îmi zâmbi 
sălbatic. 

- Voi avea eu grijă de ea, murmură Tamlin acoperind 
muzica, iar eu am strălucit, dansând mai rapid. Du-te şi 
distrează-te. 

Lucien se făcu nevăzut. 

- Nu am nevoie de un paznic! 

Voiam să mă rotesc şi să mă tot rotesc. 

- Nu, nu ai nevoie, spuse Tamlin, continuând să cânte 
fără cusur. 


Cum dansa arcuşul pe corzi! Degetele lui erau ferme, 
puternice şi lungi, fără acele gheare de care ajunsesem să 
nu mă mai tem... 

- Dansează, Feyre, îmi şopti el. 

Am dansat. 

M-am eliberat, un titirez care se tot învârtea, şi nu am 
ştiut cu cine am dansat şi nici cum arătau partenerii mei, 
ştiam doar că devenisem muzica, focul şi noaptea, şi că 
nimic nu m-ar fi putut opri. 

În tot acest timp, Tamlin şi muzicienii cântară nişte 
melodii atât de vesele, încât nu am crezut că lumea ar fi 
putut să înglobeze toată acea bucurie. M-am îndreptat spre 
el în paşi de dans, spre lordul meu spiriduş, protectorul, 
luptătorul şi prietenul meu, şi am dansat în faţa lui. El rânji 
la mine, iar eu am continuat să dansez când se ridică de pe 
scaun şi se aşeză în genunchi în faţa mea, pe iarbă, cântând 
la vioară doar pentru mine. 

Muzică doar pentru mine - un dar. Cântă, mişcându-şi 
degetele rapide şi puternice pe corzile viorii. Corpul meu se 
unduia ca al unui şarpe, apoi mi-am înclinat capul spre cer 
şi m-am lăsat cuprinsă de muzica lui Tamlin. 

Am simţit o apăsare pe talie, iar mâinile cuiva mă traseră 
şi mă aduseră înapoi pe ringul de dans. Am râs atât de tare, 
încât am crezut că urma să iau foc, iar când am deschis 
ochii, l-am văzut pe Tamlin învârtindu-mă. 

Totul deveni o pată de culoare şi sunet, iar el fu singurul 
care mă ajută să nu-mi pierd minţile, ţinându-se de corpul 
meu, ce strălucea şi ardea în locul în care mă atingea. 

Eram plină de strălucirea soarelui. Era ca şi când nu aş 
mai fi trăit vara niciodată, ca şi când nu aş fi ştiut ce 
aştepta să iasă din acea pădure îngheţată. Nu voiam să se 
termine - nu voiam să mai plec de pe acea colină. 

Muzica se apropie de final şi, gâfâind, am privit luna - 
aproape apunea. Eram transpirată toată. 

Tamlin, gâfâind şi el, mă luă de mână. 


- Timpul trece repede când te îmbeţi cu vinul 
spiriduşilor. 

- Nu sunt beată, am spus pufnind. 

El chicoti şi mă luă de pe ringul de dans. Mi-am înfipt 
călcâiele în pământ când ne-am apropiat de marginea 
focului. 

- Incep din nou, am spus, arătând spre dansatorii care se 
adunau în faţă şi spre muzicienii odihniţi. 

Se înclină mai aproape, respiraţia lui mângâindu-mi lobul 
urechii în timp ce îmi şopti: 

- Vreau să-ţi arăt ceva mai frumos. 

Nu am protestat. M-a condus departe de deal, 
orientându-se după lumina lunii. Alesese cărarea gândindu- 
se la picioarele mele goale, deoarece doar iarba moale îmi 
proteja tălpile. Curând, nu se mai auzi nici muzica, 
rămânând doar cu oftatul copacilor în briza nopţii. 

- Uite, spuse Tamlin, oprindu-se la marginea unei pajişti 
vaste. 

Privind, mâna lui zăbovi pe umărul meu. 

larba înaltă se mişca precum apa în timp ce ultimele raze 
ale lunii dansau pe suprafaţa acesteia. 

- Ce este? am şoptit eu, dar el îşi duse un deget în 
dreptul buzelor şi îmi făcu semn să privesc. 

Timp de câteva minute, nu am văzut nimic. Apoi, din 
partea opusă a pajiştii, zeci de siluete sclipitoare ieşiră din 
iarbă, aproape la fel de străvezii ca lumina lunii. Începură să 
cânte. 

Era o voce colectivă, dar în care se regăseau atât voci 
masculine, cât şi feminine - două feţe ale aceleiaşi monede, 
una cântându-i celeilalte, într-o chemare şi un răspuns. 
Când muzica se auzi mai tare şi începură să danseze, mi-am 
dus mâna la gât. Fantomatice şi eterice, ele valsară pe 
câmp, simple fante subţiri de lumină lunară. 

- Ce sunt? 

- Himere - spirite ale aerului şi ale luminii, spuse el încet. 
Au venit să sărbătorească solstițiul. 


- Sunt frumoase. 

Buzele lui îmi atinseră gâtul, în timp ce murmură aproape 
de pielea mea: 

- Dansează cu mine, Feyre. 

- Vorbeşti serios? 

M-am întors şi i-am văzut faţa la doar câţiva centimetri de 
a mea. 

El zâmbi leneş. 

- Serios. 

Mă luă la dans de parcă aş fi fost uşoară ca aerul. Abia 
îmi aminteam paşii pe care îi învăţasem în copilărie, dar el 
compensă cu graţia lui animalică, fără greşeală, 
prevenindu-mi orice poticnire, dansând pe câmpul plin de 
spirite. 

Eram despovărată ca un puf de păpădie, iar el, vântul 
care mă învârtea deasupra lumii. g 

Îmi zâmbi, iar eu i-am zâmbit automat. Învârtită pe 
pajişte, cu himerele dansând în jurul nostru ca zeci de luni, 
nu trebuia să mă prefac, nu trebuia să fiu nimic altceva 
decât ce eram atunci. 

Dansul nostru încetini şi am rămas acolo, ținându-ne în 
braţe şi legănându-ne pe muzica spiritelor. Işi sprijini bărbia 
pe capul meu şi îmi mângâie părul, degetele lui atingându- 
mi uşor pielea gâtului. 

- Feyre, şopti el deasupra mea. 

Îmi făcu numele să sune frumos. 

- Feyre, şopti el din nou, pur şi simplu, din plăcerea de a- 
| pronunţa. 

Pe cât de repede apăruseră, pe atât de repede 
dispăruseră spiritele, luând cu ele muzica. Am cilipit. Stelele 
dispăreau, iar cerul devenea roşu-cenuşiu. 

Chipul lui Tamlin era la câţiva centimetri de al meu. 

- E aproape dimineaţă. 

Am dat din cap, fascinată de vederea lui, de mirosul şi 
senzaţia de a mă ţine în braţe. Mi-am întins mâna pentru a-i 
atinge masca. Era foarte rece, în ciuda pielii ude pe care o 


ascundea. Mâna îmi tremură, iar respiraţia îmi deveni 
superficială când i-am atins pielea de pe maxilar. Era 
netedă - şi fierbinte. 

Îşi umezi buzele, respirând la fel de întretăiat ca şi mine. 
Îmi cuprinse talia cu degetele, iar eu l-am lăsat să mă tragă 
mai aproape de el - până când corpurile noastre se atinseră 
şi căldura lui mă inundă. 

Mi-am lăsat capul pe spate, pentru a-i vedea faţa. Gura 
lui era era prinsă între un zâmbet şi un fior. 

- Ce e? l-am întrebat şi mi-am pus o mână pe pieptul lui, 
pregătindu-mă să mă împing înapoi. 

Cealaltă mână îi alunecă însă sub părul meu, oprindu-se 
la baza gâtului. 

- Mă gândesc la faptul că s-ar putea să te sărut, spuse el 
încet, contemplativ. 

- Atunci, fă-o! 

îndrăzneala mă făcu să mă îmbujorez. 

Tamlin râse şi se aplecă spre mine. 

Buzele lui se atinseră de ale mele - moi şi calde, 
căutându-mă. Se retrase puţin, iar eu am deschis ochii. Incă 
mă privea; m-am uitat la el în timp ce mă sărută din nou, 
mai apăsat, dar diferit de felul în care mă sărutase pe gât. 
De data aceasta, se retrase mai mult şi mă privi. 

- Asta-i tot? am întrebat eu, iar el râse şi mă sărută cu 
înverşunare. 

l-am cuprins gâtul cu mâinile, trăgându-l mai aproape, 
strivindu-mă de el. Mâinile lui rătăciră pe spatele meu, 
jucându-se în părul meu, apucându-mă de talie, de parcă nu 
s-ar mai fi săturat să mă atingă. 

Suspină şi se îndepărtă. 

- Vino, spuse el, sărutându-mi sprânceana. Ratăm ocazia, 
dacă nu plecăm acum. 

- E ceva mai frumos decât himerele? l-am întrebat, dar el 
îmi sărută obrajii, gâtul şi, în final, buzele. 


L-am urmat în pădure, prin lumea veşnic luminată. M-a 
ţinut strâns de mână când am trecut prin ceața joasă şi m-a 
ajutat să urc un deal, care era alunecos şi umed. 

Ne-am aşezat în vârful acestuia, iar eu mi-am ascuns 
zâmbetul când Tamlin m-a cuprins de umeri, trăgându-mă 
mai aproape. Mi-am sprijinit capul pe pieptul lui, iar el s-a 
jucat cu florile din ghirlanda mea. 

Am privit în tăcere peste dealurile care se întindeau în 
faţa noastră. 

Cerul deveni violet, iar norii se umplură cu o lumină roz. 
Apoi, ca un disc strălucitor, prea clar şi viu ca să fie descris, 
soarele alunecă peste orizont şi auri totul. Era ca şi când am 
fi văzut lumea născându-se, noi fiind singurii martori. 

Mâna lui Tamlin se strânse în jurul meu, iar el îmi sărută 
creştetul capului. M-am retras, ridicându-mi privirea spre el. 
Auriul din ochii lui, strălucitor datorită răsăritului, pâlpâi. 

- Ce? 

- Cândva, tata mi-a spus că ar trebui s-o las pe sora mea 
să-şi imagineze o viaţă mai bună - o lume mai bună. lar eu 
i-am spus că nu există aşa ceva. 

Mi-am trecut degetul mare peste gură, minunându-mă, şi 
am scuturat din cap. 

- Nu am înţeles niciodată - deoarece nu am putut... să 
cred că aşa ceva era măcar posibil. 

Am înghiţit, coborându-mi mâna. 

- Până acum. 

Gâtul îi zvâcni. De această dată, mă sărută atent, 
pasional şi pe îndelete. 

Am lăsat răsăritul să mă pătrundă, să mă inunde cu 
fiecare mişcare a buzelor şi a limbii lui, care o mângâia pe a 
mea. Cu ochii închişi, am lăcrimat. Era cel mai fericit 
moment din viaţa mea. 


CAPITOLUL 26 


A doua zi, Lucien ni se alătură la masa de prânz - care 
era micul dejun pentru toţi. De când mă plânsesem de 
inutilitatea mărimii mesei, mâncam la o masă mult mai 
mică. Mâncând, neobişnuit de tăcut, Lucien îşi tot masă 
tâmplele, iar eu am zâmbit pe furiş când l-am întrebat: 

- Şi, unde ai fost noaptea trecută? 

Ochiul metalic al lui Lucien se concentră asupra mea. 

- "Ţin să vă anunţ că, în timp ce voi doi aţi dansat cu 
spiritele, eu am fost obligat să patrulez la graniţă. 

Tamlin tuşi afectat, iar Lucien adăugă: 

- Dar nu singur. 

Îmi zâmbi viclean. 

- Zvonurile spun că v-aţi întors abia după ce a răsărit 
soarele. 

l-am aruncat o privire lui Tamlin, muşcându-mi buza. 
Practic, plutisem prin dormitor în acea dimineaţă. Privirea 
lui Tamlin rătăci însă pe chipul meu, de parcă ar fi căutat o 
urmă de regret, de frică. Era ridicol. 

- M-ai muşcat de gât în Noaptea Focurilor, am spus eu 
printre dinţi. Dacă după asta te-am putut privi, atunci 
câteva săruturi nu înseamnă nimic. 

Îşi puse braţele pe masă, aplecându-se către mine. 

- Nimic? 

Se uită la buzele mele. Lucien se mişcă în scaunul lui, 
mormăind zeilor să-l cruţe, dar nu l-am luat în seamă. 

- Nimic, am repetat puţin distantă, urmărind mişcarea 
gurii lui Tamlin, atât de conştientă de fiecare mişcare pe 
care o făcea, detestând masa dintre noi. 

Aproape că îi simţeam căldura respirației. 

- Eşti sigură? murmură el, atent şi destul de flămând 
încât m-am bucurat că mă aflam pe scaun. 

Ar fi putut să mă aibă chiar acolo - pe acea masă. Voiam 
ca mâinile lui mari să-mi mângâie pielea goală, voiam ca 


dinţii lui să mă zgârie pe gât, voiam să-i simt gura pe tot 
corpul meu. 

- Încerc să mănânc, spuse Lucien, iar eu am lipit, 
expirând zgomotos. Dar acum, că v-am captat, Tamlin, 
izbucni el, deşi Marele Lord se uită din nou la mine, 
devorându-mă din priviri. 

Abia puteam sta pe loc, abia suportam hainele care-mi 
zgâriau pielea prea fierbinte. Cu ceva efort, Tamlin îi aruncă 
o privire emisarului. 

Lucien se foi în scaun. 

- Nu vreau să fiu mesagerul unor veşti cu adevărat 
proaste, dar informatorul meu din Regatul lernii a reuşit să- 
mi trimită o scrisoare 

Lucien respiră adânc, iar eu m-am întrebat dacă a fi 
emisar însemna a fi şi spion. Şi m-am întrebat de ce se 
deranja să spună asta în prezenţa mea. Zâmbetul lui Tamlin 
dispăru imediat. 

- Boala, spuse Lucien încordat şi încet. Le-a răpus 
douăzeci şi patru de tineri. Douăzeci şi patru, toţi morţi. 
Inghiţi. Pur şi simplu., a trecut prin magia lor şi le-a distrus 
minţile. Nimeni din Regatul lernii nu a putut face nimic - 
nimic nu a putut-o opri odată ce şi-a concentrat atenţia 
asupra acelor tineri. Durerea lor este... de neimaginat. 
Informatorii îmi spun că şi alte regate sunt grav afectate, 
deşi Regatul Nopţii, reuşeşte, desigur, să scape nevătămat. 
Boala pare să-şi trimită răutatea în această direcţie - tot 
mai departe, spre sud, cu fiecare atac. 

Toată căldura, toată bucuria scânteietoare se scurse din 
mine ca sângele vărsat. 

- Boala chiar... chiar poate să omoare populaţia? am 
reuşit să întreb. 

Copiii. Omorâse... copii, ca o furtună de întuneric şi 
moarte. Şi, dacă urmaşii erau la fel de rari cum pretindea 
Alis, pierderea unui număr atât de mare avea să fie mult 
mai devastator decât îmi puteam imagina. 


Cu privirea umbrită, Tamlin scutură încet din cap - de 
parcă ar fi încercat să alunge durerea şi şocul cauzate de 
acele morţi. 

- Boala poate să ne rănească în moduri pe care tu... 

Se ridică în picioare atât de repede, încât răsturnă 
scaunul. Işi scoase ghearele şi mârâi spre uşa deschisă, 
arătându-şi caninii lungi şi strălucitori. 

Casa, de obicei plină de foşnetele fustelor şi de murmurul 
servitorilor, devenise tăcută. 

Nu era tăcerea profundă din Noaptea Focurilor, ci, mai 
degrabă, una tremurătoare care mă făcu să vreau să mă 
ascund sub masă. Sau să o iau la goană. Lucien înjură şi îşi 
scoase sabia. 

- Du-o pe Feyre la fereastră - lângă draperii, mârâi 
Tamlin spre Lucien, continuând să privească uşile deschise. 

Mâna lui Lucien mă apucă de cot, trăgându-mă de pe 
scaun. 

- Ce... am dat eu să zic, dar Tamlin mârâi din nou, 
sunetul răsunând prin cameră. 

Am înşfăcat un cuţit de pe masă şi l-am lăsat pe Lucien să 
mă conducă spre fereastră, unde mă împinse în draperiile 
de catifea. Am vrut să-l întreb de ce nu se deranjase să mă 
ascundă în spatele în acestora, dar spiriduşul cu mască de 
vulpe se aşeză cu spatele la mine, prinzându-mă între el şi 
perete. 

Mirosul magiei îmi intră în nări şi, cu toate că sabia era 
îndreptată spre podea, Lucien o apucă şi mai strâns, până 
când degetele i se albiră. Magie - o vrajă. Ca să mă 
camufleze, să mă facă o parte din Lucien - invizibilă, 
ascunsă de magia şi parfumul spiriduşului. Peste umărul lui, 
l-am privit pe Tamlin, care respiră adânc, îşi scoase 
ghearele şi colții, centura plină de cuțite apărându-i din 
senin pe piept. Cu toate astea, îşi ridică scaunul, aşezându- 
se din nou, si începu să îşi curețe unghiile, fără să scoată 
niciun cuţit. De parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. 


Totuşi venea cineva, cineva destul de îngrozitor încât să-i 
înspăimânte - cineva care ar fi vrut să mă rănească, dacă ar 
fi ştiut ca eram acolo. 

Mi-am amintit vocea şuierătoare a Attorului. Existau 
creaturi mai rele decât el, îmi spusese Tamlin. Mai rele 
decât naga, Suriel şi Bogge. 

Pe hol, se auziră paşi. Egali, lejeri, nepăsători. 

Tamlin continuă să-şi curețe unghiile şi, în faţa mea, 
Lucien adoptă o poziţie din care părea că privea pe 
fereastră. Paşii se auziră mai tare - scârţâitul ghetelor pe 
dalele de marmură. Apoi, apăru. 

Fără mască. El, ca şi Attorul, făcea parte din altă 
categorie. Era altcineva. 

Şi, mai rău... Îl mai întâlnisem. Mă salvase de acei trei 
spiriduşi în Noaptea Focurilor. 

Cu paşi prea graţioşi, prea de felină, se apropie de masă 
şi se opri la câţiva metri de Marele Lord. Era exact aşa cum 
mi-l aminteam cu îmbrăcămintea lui, delicată şi luxoasă, 
învăluită în spiralele nopţii: o tunică neagră brodată cu aur 
şi argint, pantaloni negri şi cizme negre, lungi până la 
genunchi. Nu îndrăznisem să-l pictez, şi mi-am dat seama 
că nu aş fi avut niciodată curajul să o fac. 

- Mare Lord, spuse încet străinul, înclinându-şi uşor 
capul. 

Nu era o plecăciune. 

Tamlin nu se ridică. Nu-i vedeam faţa, dar l-am auzit 
rostind, cu promisiunea violenţei în glas: 

- Ce vrei, Rhysand? 

Rhysand zâmbi - sfâşietor de frumos - şi îşi puse o mână 
pe piept. 

-  Rhysand? Haide, Tamlin. Nu ne-am văzut de patruzeci 
şi nouă de ani şi tu începi să-mi spui Rhysand? Numai 
prizonierii şi duşmanii îmi spun aşa. 

Rânjetul lui se mări când termină de vorbit, şi ceva în 
înfăţişarea lui deveni sălbatic şi mortal, mai mult decât 


văzusem vreodată la Tamlin. Rhysand se întoarse, iar eu 
mi-am ţinut respiraţia când îl privi pe Lucien. 

- O mască de vulpe. Ţi se potriveşte, Lucien. 

- Du-te dracului, Rhys, izbucni Lucien, iar străinul râse. 

- Este întotdeauna o plăcere să intru în contact cu 
agitatorii, spuse el, şi se întoarse din nou spre Tamlin. 

Eu încă nu respiram. 

- Spercă nu v-am întrerupt. 

- Tocmai mâncam, spuse Tamlin, cu obişnuita lui voce 
lipsită di căldură. 

Vocea Marelui Lord. Măruntaiele mi se răciră. 

- Reconfortant, spuse Rhysand. 

- Ce cauţi aici, Rhys? întrebă Tamlin, încă aşezat pe 
scaun. 

- Am vrut să văd ce mai faci. Am vrut să văd cum îţi 
merge, şi să ştiu dacă ai primit micul meu cadou. 

- Cadoul tău nu era necesar. 

- Dar a fost un frumos memento al zilelor pline de 
distracţie, nu-i aşa? 

Rhysand ţâţăi şi examină camera. 

- Aproape jumătate de secol, ascuns într-un conac de 
ţară. Nu ştiu cum ai rezistat. Dar, spuse el, întorcându-se 
din nou spre Tamlin, eşti un ticălos atât de încăpățânat 
încât asta trebuie să fi fost un paradis, în comparaţie cu 
Poalele Muntelui. Presupun că da. Totuşi, sunt surprins: 
patruzeci şi nouă de ani şi nicio încercare de a te salva sau 
de a-ţi salva pământurile. Nici acum, când lucrurile devin 
din nou interesante. 

- Nu am ce face, recunoscu Tamlin, cu o voce gravă. 

Rhysand se apropie de Tamlin, cu mişcări fine ca 
mătasea. Vocea lui se transformă într-o şoaptă - un sunet 
ca o mângâiere erotică, încălzindu-mi obrajii. 

- Ce păcat că trebuie să suporţi greul, Tamlin - şi încă şi 
mai păcat e că eşti atât de resemnat. Poate că eşti 
încăpățânat, dar ce faci acum e jalnic. Cât de diferit este 


Marele Lord de astăzi de liderul crud al companiei de război, 
de acum câteva secole. 

Lucien izbucni: 

Ce ştii tu? Eşti doar târfa Amaranthei. 

Poate că sunt, dar nu fără motiv. 

Am tresărit când vocea lui se ascuţi. 

Măcar nu mi-am irosit timpul printre garduri vii şi flori, 
în timp ce lumea se ducea dracului. 

Sabia lui Lucien se ridică uşor. 

Dacă tu crezi că asta am făcut, atunci, în curând, vei 
afla că nu a fost aşa. 

Micul Lucien. Cu siguranţă le-ai oferit un subiect de 
discuţii când ai schimbat regatul pentru cel de Primăvară. 
Ce lucru trist, s-o văd pe minunata ta mamă jelind mereu 
din cauză că te-a pierdui 

Lucien îşi îndreptă sabia spre Rhysand. 

Ai grijă cum vorbeşti. 

Rhysand râse - era râsul unui amant, şoptit, delicat şi 
intim. 

Aşa vorbeşti cu Marele Lord al Prythianului? 

Inima mi se opri. De asta fugiseră acei spiriduşi în 
Noaptea Focurilor. Să-l contrazici însemna să te sinucizi. Şi, 
judecând după felul în care întunericul părea să se onduleze 
din el, după acei ochi violeţi care ardeau ca stelele... 

Haide, Tamlin, spuse Rhysand. Nu ar trebui să-ţi mustri 
lacheul pentru că mi-a vorbit aşa? 

- În regatul meu nu impun ranguri, spuse Tamlin. 

- Încă nu? îşi încrucişă Rhysand braţele. Dar este atât de 
distractiv când se umilesc! Presupun că tatăl tău nu s-a 
deranjat să-ţi arate asta. 

- Acesta nu este Regatul Nopţii, rosti Lucien printre dinţi. 
Nu ai nicio putere aici, aşa că pleacă. Patul Amaranthei se 
răceşte. 

Am încercat să nu respir prea zgomotos. Rhysand - el 
trimisese acel cap. Drept cadou. Am tresărit. Regatul Nopţii 


era locul în care se afla această femeie, această 
Amarantha? 

Rhysand chicoti, dar apoi se năpusti asupra lui Lucien, 
prea rapid ca să-l pot urmări cu ochii mei omeneşti, 
mârâind în faţa lui. Lucien mă împinse cu spatele în perete, 
destul de tare încât să fiu nevoită să-mi înăbuş un țipăt 
când am fost strivită de lemn. 

- Eu măcelăream pe câmpul de luptă înainte de a te fi 
născut, mârâi Rhysand. 

Apoi, la fel de rapid cum venise, se retrase nepăsător. Nu, 
nu aş fi îndrăznit niciodată să pictez acea graţie întunecată 
şi nemuritoare nici într-o sută de ani. 

În plus, spuse el, băgându-şi mâinile în buzunar, cine 
crezi că i-a arătat iubitului tău Tamlin aspectele delicate ale 
săbiilor şi ale femeilor? Doar nu crezi cu adevărat că a 
învăţat aşa ceva în mica tabără de război a tatălui său! 

Tamlin îşi masă tâmplele. 

- Las-o pentru altă dată, Rhys. Mă vei vedea destul de 
curând. 

Rhysand se îndreptă spre uşă. 

- Deja se pregăteşte pentru tine. Având în vedere starea 
ta actuală, cred că îi pot raporta cu siguranţă că eşti distrus 
şi că te vei mai gândi la oferta ei. 

Lucien nu mai respira când Rhysand trecu de masă. 
Marele Lord al Regatului Nopţii îşi trecu un deget pe 
spătarul scaunului meu - un gest natural. 

- Abia aştept să-ţi văd faţa când... 

Rhysand privi cu atenţie masa. 

Lucien înţepeni, împingându-mă mai tare în perete. Masa 
era încă pusă pentru trei persoane, farfuria mea pe 
jumătate goală aflându-se chiar în faţa lui. 

- Unde este oaspetele tău? întrebă Rhysand calm, 
ridicând pocalul meu şi adulmecându-l înainte de a-l pune 
din nou pe masă. 

- l-am spus să plece când ţi-am simţit sosirea, minţi 
Tamlin, calm. 


Rhysand îl privi în faţă pe Marele Lord, iar chipul lui 
perfect nu exprimă niciun sentiment înainte de a-şi ridica 
sprâncenele. Un fior de încântare - poate chiar de îndoială - 
străluci pe chipul lui, dar îşi întoarse rapid faţa spre Lucien. 
Magia îmi uscă nările, iar eu m-am holbat cu groază la 
Rhysand când faţa i se strâmbă de mânie. 

- Îndrăzneşti să mă vrăjeşti? mârâi el, privindu-mă cu 
ochi violeţi şi arzători. 

Deşi bariera magică dispăruse, Lucien mă împinse şi mai 
tare în perete. 

Scaunul lui Tamlin scârţăi când îl aruncă în spate. El se 
ridică cu ghearele pregătite, mai mortal decât orice cuţit pe 
care îl avea asupra lui. 

Continuând să mă privească fix, faţa lui Rhysand deveni o 
mască de mânie calmă. 

- Îmi amintesc de tine, spuse el. Se pare că nu mi-ai 
ascultat avertizarea de a te feri de probleme. 

Se întoarse către Tamlin. 

- Cine, mă rog, este oaspetele tău? 

- Logodnica mea, răspunse Lucien. 

- Poftim? Şi eu care credeam că, după atâtea secole, 
încă mai suferi după iubita ta din popor, spuse Rhysand, 
venind spre mine. 

Lumina soarelui nu străluci pe firele metalice ale tunicii 
lui, de parcă ar fi fost împiedicată de întunericul care pulsa 
din el. 

Lucien scuipă la picioarele lui Rhysand şi puse sabia între 
noi. 

Zâmbetul înveninat al lui Rhysand se lăţi. 

- Lucien, dacă mă răneşti, vei afla cât de repede poate 
târfa Amaranthei să facă întreg Regatul Toamnei să 
sângereze. Mai ales pe iubita Stăpână a regatului. 

Lucien se albi la faţă, dar rămase pe loc. Tamlin fu cel 
care răspunse. 

- Coboară sabia, Lucien. 

Rhysand mă măsură din priviri. 


- Lucien, ştiam că ai gusturi proaste în materie de iubite, 
dar nu m-am gândit niciodată că te-ai încurca şi cu 
gunoaiele muritoare. Faţa îmi ardea. Lucien tremura - de 
mânie, de frică sau de supărare, nu îmi dădeam seama. 

- Stăpâna Regatului Toamnei va suferi cu adevărat când 
va afla de faptele fiului ei cel mai mic. Dacă aş fi în locul 
tău, mi-aş ţine noul animal de companie departe de tatăl 
tău. 

- Pleacă, Rhys, îi ordonă Tamlin, stând la câţiva paşi 
distanţă de Marele Lord al Regatului Nopţii. 

Cu toate acestea, în ciuda ghearelor, în ciuda faptului că 
Rhysand încă se apropia de mine, el nu îl atacă. Probabil că 
o luptă între doi Mari Lorzi ar fi putut dărâma din temelii 
conacul - şi ar fi lăsat în urmă doar praf. Sau poate că, dacă 
Rhysand era într-adevăr amantul acelei femei, represaliile 
pentru rănirea lui ar fi fost prea mari, mai ales cu povara 
suplimentară a înfruntării bolii. 

Rhysand îl dădu deoparte pe Lucien de parcă ar fi fost o 
draperie. Acum nu mai era nimic între noi, doar aerul 
înţepător şi rece. 

Tamlin rămase însă unde era, iar Lucien nici măcar nu 
clipi când Rhysand, cu o blândeţe îngrozitoare, luă cuțitul 
din mâinile mele şi îl aruncă în cealaltă parte a camerei. 

- Nu ţi-ar folosi oricum la nimic, îmi spuse Rhysand. 
Dacă ai fi înţeleaptă, ai ţipa şi ai fugi din locul acesta, de 
aceşti spiriduşi. De fapt, este o minune că încă mai eşti aici. 

Probabil că mirarea mi se citi pe chip, deoarece Rhysand 
râse zgomotos. 

- O, nu ştie, nu-i aşa? 

Am tremurat, incapabilă să-mi găsesc cuvintele sau 
curajul. 

- Ai câteva secunde, Rhys, îl avertiză Tamlin. Câteva 
secunde pentru a pleca. 

- Dacă aş fi în locul tău, nu aş vorbi aşa cu mine. 

Împotriva voinţei mele, corpul meu se îndreptă, fiecare 
muşchi. 


Se întinse, iar oasele mi se tensionară. Era ceva mai 
puternic decât o vrajă. O puterea care prelua controlul 
asupra fiinţei mele: chiar şi sângele îmi curse unde îşi dori 
el. 

Nu am putut să mă mişc. O mână invizibilă, cu gheare, 
îmi zgârie mintea. Şi am ştiut - am ştiut că, dacă aş fi 
împins, dacă aş fi lovit acele gheare mentale, aş fi încetat 
să mai exist. 

-  Dă-i drumul, spuse Tamlin, enervându-se, dar fără să 
înainteze 

Un fel de panică se ivi în ochii lui şi, încetând să mă 
privească, se uită spre Rhysand. 

- Destul. 

- Am uitat că poţi pătrunde în mintea unui om la fel de 
uşor cum spargi o coajă de ou, spuse Rhysand şi îşi trecu un 
deget pe baza gâtului meu. 

Tremuram, ochii îmi ardeau. 

- Uite cât de minunată este! Uite cum încearcă să nu 
tipe de groază! 

- Voi fi rapid, promit. 

Dacă nu aş fi păstrat controlul asupra corpului meu, 
probabil că aş fi vomitat. 

- Are cele mai delicioase gânduri cu tine, Tamlin, spuse 
el. Se întreabă cum ar fi să-ţi simtă degetele pe coapsele ei 
- şi între ele. 

Chicoti. Arzând de dezgust şi de ruşine, am tremurat din 
cauza prinsorii care îmi stăpânea mintea, când îmi dădu în 
vileag cele mai intime gânduri. Rhysand se întoarse spre 
Marele Lord. 

Sunt curios: de ce s-a întrebat dacă s-ar simţi la fel de 
bine dacă i-ai muşca sânul aşa cum ai muşcat-o de gât? 

- Dă-i drumul. 

Faţa lui Tamlin se contorsionă cu o asemenea furie 
sălbatică, încât lovi o coardă diferită, mai profundă, a 
groazei din mine. 


- Dacă te consolează să afli, îi mărturisi Rhysand, ar fi 
fost potrivită pentru tine - şi tu ai fi putut să scapi. Totuşi, 
este puţin cam târziu. Este mai încăpăţânată ca tine. 

Acele gheare invizibile îmi mângâiară din nou mintea, 
apoi dispărură. M-am lăsat spre podea, ghemuindu-mă pe 
genunchi, tremurând toată, încercând să nu suspin, să nu 
tip, să nu vomit. 

- Amaranthei îi va face plăcere să o distrugă, îi spuse 
Rhysand lui Tamlin. Aproape la fel de mult cum îi va face 
plăcere să te privească în timp ce o va rupe bucată cu 
bucată. 

Tamlin era paralizat, braţele lui - ghearele sale - 
atârnându-i moi pe lângă corp. Nu-l mai văzuse niciodată 
arătând aşa. 

- Te rog, fu tot ce spuse Tamlin. 

- Te rog, ce? rosti Rhysand, blând, convingător. 

Ca un amant. 

- Nu-i spune Amaranthei despre ea, zise Tamlin, cu 
vocea tensionată. 

- Şi de ce nu? Fiind târfa ei, spuse el aruncându-i o 
privire lui Lucien, ar trebui să-i spun tot. 

- Te rog, reuşi Tamlin să spună, de parcă i-ar fi fost greu 
să respire. 

Rhysand arătă spre pământ, iar zâmbetul lui deveni 
pervers. 

- Dacă mă implori, mă voi mai gândi dacă să-i spun sau 
nu Amaranthei. 

Tamlin căzu în genunchi şi îşi înclină capul. 

- Maijos. 

Tamlin îşi lipi fruntea de podea, mâinile alunecându-i spre 
ghetele lui Rhysand. Aş fi putut să plâng de furie văzându-l 
pe Tamlin obligat să se încline în faţa cuiva, văzându-l pe 
Marele meu Lord umilit. Rhysand arătă spre Lucien. 

- Şi tu, băiatule-vulpe. 

Faţa lui Lucien era întunecată, dar se lăsă în genunchi, 
apoi îşi atinse fruntea de pământ. Mi-am dorit cuțitul pe 


care mi-l luase Rhysand, mi-am dorit să fi avut ceva cu care 
să-l omor. 

M-am oprit destul din tremurat încât să-l aud pe Rhys 
vorbind din nou. 

Faci asta de dragul tău sau al ei? întrebă el, apoi ridică 
din umeri, de parcă nu ar fi obligat un Mare Lord al 
Prythianului să se umilească. Eşti mult prea disperat, 
Tamlin. Este neplăcut. Faptul ca ai devenit Mare Lord te-a 
făcut să fii plictisitor. 

Îi vei spune Amaranthei? întrebă Tamlin, cu faţa pe 
podea. 

Rhysand zâmbi superior. 

Poate că da, poate că nu. 

Într-o mişcare fulgerătoare, prea rapidă ca să o văd, 
Tamlin fu în picioare, cu dinţii periculos de aproape de faţa 
lui Rhysand. 

Nu face asta, spuse Rhysand, ţâţâind şi împingându-l 
uşor cu o singură mână. Nu în faţa unei doamne. 

Privi în direcţia mea. 

Cum te numeşti, scumpete? 

Dacă i-aş fi spus numele meu - şi numele familiei mele - 
ar fi provocat şi mai multă durere şi suferinţă. Ar fi putut 
foarte bine să-mi găsească familia şi să o târască în 
Prythian pentru a o chinui, doar ca să se amuze. Dacă aş fi 
ezitat prea mult, ar fi putut să-mi afle nu mele citindu-mi 
gândurile. Calmă şi fără să mă gândesc la nimic am rostit 
pe nerăsuflate primul nume care mi-a venit în minte, 
numele unei prietene de-a surorii mele, care nu vorbise 
niciodată cu mine şi al cărei chip nu mi-l puteam aminti. 

Clare Beddor. 

Vocea mea nu fu mai mult decât un suspin. 

Rhysand se întoarse spre Tamlin, netulburat de 
apropierea Marelui Lord. 

- Ei bine, a fost distractiv. De fapt, nu m-am mai amuzat 
aşa de secole. Abia aştept să vă văd pe toţi trei la Poalele 
Muntelui. Îi voi transmite salutările tale Amaranthei. 


Apoi, Rhysand dispăru în neant - de parcă ar fi trecut 
printr-o despicătură a lumii, lăsându-ne singuri, într-o tăcere 
groaznică şi tremurătoare. 


CAPITOLUL 27 


Am rămas întinsă pe pat, urmărind lumina lunii mişcându- 
se pe podea. Era greu să nu mă gândesc la chipul lui Tamlin 
când ne ordonase mie şi lui Lucien să plecăm şi să închidem 
uşa sălii de mese. Dacă nu mi-aş fi impus să mă adun, 
poate că aş fi rămas. Poate că l-aş fi întrebat pe Lucien 
despre asta - despre toate. Dar, laşă cum eram, am fugit în 
camera mea, unde Alis mă aştepta cu o ceaşcă de ciocolată 
caldă. Era un efort şi mai mare să nu-mi amintesc răgetul 
care făcuse candelabrul să se mişte sau trosniturile mobilei 
distruse care răsunaseră prin casă. 

Nu am mers la cină. Nu voiam să ştiu dacă mai exista o 
sală de mese în care să mănânc. Şi nu am fost în stare să 
pictez, nu când nu aveam nimic în minte, în suflet. 

În casă era linişte de ceva vreme, dar valurile mâniei lui 
Tamlin răsunau, reverberând în lemn, piatră şi sticlă. 

Nu voiam să mă gândesc la vorbele lui Rhysand - nu 
voiam să mă gândesc la atacul bolii, care se întrevedea, sau 
la Poalele Muntelui la oricum s-ar fi chemat acel loc şi la 
motivul pentru care aş fi putut fi obligată să merg acolo. ŞI 
la Amarantha - în sfârşit, un nume demn de prezenţa 
feminină care le urmărea vieţile. Tremuram de fiecare dată 
când mă gândeam la cât de mortală trebuie că era pentru a 
da ordine Marilor Lorzi ai Prythianului. Îl ţinea în lesă pe 
Rhysand şi îl făcuse pe Tamlin să implore pentru a mă ţine 
ascunsă de ea. 

Uşa scârţâi, iar eu m-am ridicat brusc. Lumina lunii 
străluci pe aur, dar inima mea nu se linişti când Tamlin 


închise încet uşa şi se apropie de patul meu. Paşii îi erau 
înceţi şi grei - şi nu vorbi până ce nu se aşeză pe marginea 
saltelei. 

- Îmi pare rău, spuse el. 

Vocea îi era răguşită şi goală. 

- Este în regulă, am minţit eu, apucând cearşafurile cu 
mâna. 

Dacă mă gândeam prea mult la asta, simţeam 
mângâierea ghearelor puterii lui Rhysand zgâriindu-mi 
mintea. 

- Nu este, mârâi el şi mă apucă de mână, trăgându-mi 
degetele de pe cearşafuri. Este... 

Îşi lăsă capul în jos, oftând adânc şi strângându-mă de 
mână. 

- Feyre... aş vrea... 

Îşi scutură capul şi îşi drese vocea. 

- Te trimit acasă, Feyre. 

Ceva în mine se rupse. 

- Poftim? 

- Te trimit acasă, repetă el şi, deşi cuvintele lui erau mai 
puternice, mai sonore, vocea îi tremură puţin. 

- Cum rămâne cu termenii Tratatului... 

- 'Ţi-am preluat datoria. Dacă va veni cineva să se 
intereseze de legile încălcate, îmi voi asuma 
responsabilitatea pentru moartea lui Andras. 

- Dar mi-ai spus odată, mi-ai spus că nu exista nicio altă 
portiţă de scăpare. Suriel mi-a spus că nu era nici... 

Un mârâit. 

- Dacă au o problemă cu asta, îmi pot spune mie. 

Şi să sfârşească fâşii. Inima mi se prăbuşi. Să trăiesc 
liberă. 

- Am făcut ceva greşit... 

El îmi ridică mâna şi o lipi de obrazul său. Era foarte 
ademenitor şi cald. 

- Nu ai făcut nimic greşit. 

Îşi întoarse faţa pentru a-mi săruta palma. 


- Ai fost perfectă, murmură el pe pielea mea, apoi îmi 
cobori mâna. 

- Atunci, de ce trebuie să plec? 

Mi-am smucit mâna. 

- Deoarece există... există oameni care te-ar răni, Feyre. 
Care te-ar răni din cauza a ceea ce însemni pentru mine. 
Am crezut că voi fi în stare să mă ocup de ei, să te feresc de 
aşa ceva, dar, după ziua de azi... Nu pot. Deci, trebuie să 
pleci acasă, departe de aici. Acolo vei fi în siguranţă. 

- Potsă mă apăr singură, şi... 

- Nu poţi, spuse el, iar vocea îi tremură. Pentru că eu nu 
pot. 
Îmi prinse faţa cu ambele mâini. 

- In faţa lor, nu pot să mă apăr nici pe mine, nu pot să 
mă apăr de ce se întâmplă în Prythian. 

Am simţit fiecare cuvânt pe care îl rosti şi care ajunse pe 
buzele mele, un suflu de aer fierbinte şi frenetic. 


- Chiar dacă ne-am împotrivi bolii... te-ar căuta - ea ar 
găsi o modalitate prin care să te ucidă. 

-  Amarantha. 

Se zburli la auzul numelui, dar încuviinţă. 

- Cine este... 


- Când ajungi acasă, interveni el, să nu spui nimănui 
adevărul despre locul în care ai fost - lasă-i să creadă vraja. 
Nu le spune cine sunt; nu le spune unde ai stat. Spionii ei te 
vor căuta. 

- Nu înţeleg. 

l-am apucat braţul şi l-am strâns cu putere. 

- Spune-mi... 

- Trebuie să pleci acasă, Feyre. 

Acasă. Nu era casa mea, era iadul. 

- Vreau să rămân cu tine, am şoptit, cu vocea spartă. Cu 
sau fără Tratat, cu sau fără boală. 

Işi trecu o mână peste faţă. Degetele lui se înfiorară când 
întâlniră masca. 

- Ştiu. 


- Aşadar, lasă-mă... 

- Nu e cazul să stăm la discuţii, mârâi el, iar eu l-am 
privit. Nu înţelegi? 

Se ridică în picioare. 

- Rhys a fost doar începutul. Vrei să fii aici când se 
întoarce Attorul? Vrei să ştii căror creaturi le dă socoteală 
Attorul? Unor fiinţe ca Bogge - şi mai rele. 

- Lasă-mă să te ajut... 

- Nu. 

Păşi în faţa patului. 

- Nu ai citit ieri printre rânduri? 

Nu o făcusem, dar mi-am ridicat bărbia şi mi-am 
încrucişat braţele. 

- Deci, mă alungi deoarece sunt inutilă în luptă? 

- Te alung deoarece mă îmbolnăvesc dacă mă gândesc 
la tine în mâinile lor! 

Se aşternu tăcerea, umplută doar de sunetele respirației 
lui grele. Se lăsă pe pat şi îşi apăsă ochii cu podul palmelor. 

Cuvintele lui răsunară prin mine, topindu-mi mânia, 
făcându-mă fragilă. 

- Cât... cât timp va trebui să fiu plecată? 

El nu răspunse. 

- O săptămână? 

Niciun răspuns. 

- O lună? 

Scutură încet din cap. Buza mea superioară se răsuci, dar 
m-am străduit să fiu neutră. 

- Unan? 

Atât timp departe de el... 

- Nu ştiu. 

- Dar nu pentru totdeauna, nu-i aşa? 

Chiar dacă boala s-ar fi răspândit din nou în Regatul 
Primăverii, chiar dacă m-ar fi sfâşiat... M-aş fi întors. Îmi 
dădu într-o parte părul de pe faţă. M-am smucit. 


- Probabil ar fi mai uşor dacă aş pleca, am spus, privind 
în altă parte. Cine ar vrea să aibă în preajmă pe cineva care 
este acoperit de spini? 

- Spini? A 

- Spinoasă. Uşor de ofensat. lrascibilă. Incăpăţânată. 

El se aplecă şi mă sărută uşor. 

- Nu pentru totdeauna, spuse el lângă gura mea. 

Şi, deşi ştiam că era o minciună, i-am pus mâinile în jurul 
gâtului şi l-am sărutat. Mă trase în poala lui, ţinându-mă 
strâns, în timp ce buzele lui le despărţiră pe ale mele. Când 
limba lui îmi intră în gură, am devenit conştientă de fiecare 
por din corpul meu. 

Cu toate că groaza magiei lui Rhysand încă mă afecta, |- 
am împins pe Tamlin pe pat, încălecându-l, ţintuindu-l ca şi 
cum asta m-ar fi împiedicat cumva să plec, de parcă gestul 
ar fi oprit scurge rea timpului. 

Îşi odihni mâinile pe coapsele mele, iar căldura lor mă 
arse prin mătasea fină a cămăşii de noapte. Părul meu căzu 
în jurul feţelor noastre ca o cortină. Nu-l puteam săruta 
destul de repede, destul de tare încât să exprim nevoia 
năvalnică a corpului meu. El mârâi uşor - şi mă întoarse cu 
pricepere, întinzându-mă sub el în timp ce îşi desprinse 
buzele de ale mele şi mă sărută pe gât. 

Toată lumea mea se contractă la atingerea buzelor lui pe 
pielea mea. Totul de dincolo de ele, de dincolo de el, era un 
gol format din întuneric şi lumină selenară. Spatele mi se 
arcui când ajunse la locul în care mă muşcase odată, iar eu 
mi-am trecut mâinile prin părul lui, savurând netezimea ca 
de mătase. El trasă un arc pe şoldul meu, zăbovind la 
marginea lenjeriei. Cămaşa de noapte mi se strânsese în 
jurul taliei, dar nu-mi păsa. Mi-am împletit picioarele goale 
în jurul picioarelor lui, întinzându-le pe muşchii tari ai 
gambelor sale. 

Îmi şopti numele pe piept şi cu una din mâini îmi exploră 
corpul, întinzând-o spre sâni. Am tremurat, anticipând 


senzaţia mâinii lui acolo, iar gura lui o găsi din nou pe a 
mea, în timp ce degetele i se opriră puţin mai jos. 

De această dată, sărutul lui fu mai lent, mai blând. 
Vârfurile degetelor celeilalte mâini alunecară sub lenjeria 
mea intimă, iar eu am respirat adânc.. 

Sunetul îl făcu să ezite şi să se retragă puţin. Dar i-am 
muşcat buza, dându-i o comandă mută, iar el mârâi în gura 
mea. Cu o singură gheară lungă, sfâşie mătasea şi dantela, 
iar lenjeria mea se destrămă în bucăţi. Gheara se retrase, 
sărutul devenind mai profund când degetele îi alunecară 
între picioarele mele, seducându-mă şi tachinându-mă. M- 
am frecat de mâna lui, cedând complet zvârcolirii sălbătice 
care prinsese viaţă în interiorul meu şi i-am şoptit numele 
pe piele. 

El se opri din nou, retrăgându-şi degetele, dar l-am 
apucat, trăgându-l mai mult peste mine. ÎI voiam acum - 
voiam ca barierele hainelor noastre să dispară, voiam să-i 
simt transpiraţia, voiam să mă umplu cu esenţa lui. 

- Nute opri, am gâfâit. 

- Eu... spuse el apăsat, odihnindu-şi fruntea între sânii 
mei, tremurând. Dacă voi continua, nu voi mai putea să mă 
opresc. 

M-am ridicat, iar el m-a privit, respirând greu. Am 
continuat să-l privesc în ochi, respirând mai calm când mi- 
am ridicat cămaşa de noapte peste cap şi am aruncat-o pe 
podea. Complet goală în faţa lui, l-am urmărit cum se uita la 
sânii mei, tari din cauza răcorii nopţii, la abdomenul meu, 
între coapsele mele. Un fel de poftă lacomă şi 
neînduplecată îi traversă chipul, privirea. Mi-am îndoit un 
genunchi şi l-am dat într-o parte, ca pe o invitaţie tăcută. El 
mârâi - şi, încet, ca un prădător, îşi ridică din nou privirea 
spre a mea. 

Toată forţa acelui Mare Lord sălbatic şi nemilos se 
concentra doar asupra mea, iar eu am simţit furtuna 
captivă de sub pielea lui capabilă să mă spulbere, chiar aşa 
diminuată cum era. Dar puteam să am încredere în el - şi în 


mine, să înfrunt acea mare putere. Puteam să mă arunc cu 
totul asupra lui, ştiind că nu s-ar fi ferit. 

- Dă-mi totul, i-am şoptit. 

El plonjă ca o bestie eliberată din cuşcă. 

Eram o încurcătură de mâini şi dinţi, iar eu am tras de 
hainele lui până când ajunseră pe jos, apoi am tras de 
pielea lui până ce l-am zgâriat pe spate şi pe braţe. 
Ghearele scoase erau blânde pe şoldurile mele, în drumul 
lor către interiorul coapselor, unde se înfruptă din mine, 
oprindu-se doar după ce am tremurat, epuizată. Am gemut 
rostindu-i numele când mă pătrunse, împingându-se încet şi 
puternic, încât mă făcu să mă despic în jurul lui. 

Ne-am mişcat împreună la nesfârşit, sălbatic şi arzător şi, 
când am atins pentru a doua oară extazul, mărâi şi culmină 
în acelaşi timp. 


+ 


Am adormit în braţele lui, iar când m-am trezit, câteva 
ore mai târziu, am făcut din nou dragoste, încet şi intens; 
un foc mocnit, în comparaţie cu pasiunea dezlănţuită de 
mai devreme. Odată epuizați amândoi, gâfâind transpiraţi, 
am stat întinşi în linişte pentru o vreme, iar eu i-am respirat 
parfumul, pământiu şi proaspăt. Nu aş fi putut niciodată să 
surprind aşa ceva - nu aş fi fost niciodată în stare să-i pictez 
atingerea şi gustul, indiferent cât aş fi încercat, indiferent 
câte culori aş fi folosit. 

Tamlin trasă lent cercuri pe abdomentul meu şi murmură: 

- Ar trebui să dormim. Mâine ai de făcut o călătorie 
lungă. 

- Mâine? 

M-am ridicat fără să ţin cont de goliciunea mea, nu după 
ce văzuse şi gustase totul. 

Gura lui exprimă un regret. 

- La răsărit. 

- Dareste... 


Cu o mişcare lentă, se ridică. 

- Te rog, Feyre. 

Te rog. Tamlin se înclinase în faţa lui Rhysand. De dragul 
meu. Se mută spre marginea patului. 

- Unde pleci? 

Mă privi peste umăr. 

- Dacă rămân, nu vei mai dormi. 

Rămâi, i-am spus. Promit să nu te ating. 

O minciună făţişă. 

Îmi schiţă un zâmbet care îmi spuse că şi el ştia asta, dar 
se cubări, trăgându-mă în braţele lui. Mi-am înfăşurat un 
braţ în jurul taliei lui şi mi-am odihnit capul pe umărul său. 

El îmi mângâie leneş părul. Nu voiam să dorm, nu voiam 
să pierd niciun minut cu el, dar epuizarea mă trase la somn, 
până când i-am simţit doar respiraţia şi atingerea degetelor 
în păr. 

Plecam. Când acest loc devenise mai mult decât un 
adăpost, când ordinul lui Suriel devenise o binecuvântare, 
iar Tamlin mult mai mult decât un salvator sau un prieten, 
plecam. Ar fi putut trece ani de zile până ce aveam să revăd 
această casă, până ce aveam să miros grădina cu trandafiri, 
până când vedeam din nou acei ochi cu pete aurii. Acasă - 
aici era acasă. 

Când starea de conştienţă mă părăsi în cele din urmă, am 
crezut că l-m auzit vorbind, gura lui fiind aproape de 
urechea mea. 

- Te iubesc, şopti el şi mă sărută pe frunte. Cu tot cu 
spini. 

Când m-am trezit, nu mai era acolo şi am fost sigură că 
visasem. 


CAPITOLUL 28 


Nu dură mult să-mi fac bagajul şi să-mi iau rămas-bun. 
Am fost cumva surprinsă când Alis mă îmbrăcă într-o ţinută 
foarte diferită de hainele mele obişnuite - dantelată, 
strânsă pe corp şi legată în toate locurile greşite. Vreo 
modă printre muritorii bogaţi, fără îndoială. Rochia era 
confecţionată din straturi de mătase roz-deschis accentuată 
cu dantelă albă şi de un albastru-deschis. Alis îmi dădu o 
jachetă scurtă din in, cu reverele mărginite de un tiv roz. Pe 
cap îmi puse într-o parte o mică pălărie absurdă, sidefie, în 
mod clar, pur decorativă. Mai că mă aşteptam şi la o 
umbrelă asortată. 

Lui Alis, care ţâţâi, i-am spus astfel: 

- Nu ar trebui să-ţi iei rămas-bun de la mine plângând? 

Am tras de mănuşile din dantelă - inutile şi subţiri. 

- Nu-mi plac despărţirile. Dacă aş putea, aş pleca fără să 
spun nimic. 

Alis se uită lung la mine. 

- Nici mie nu-mi plac. 

M-am îndreptat către uşă, dar am zis, fără să vreau: 

- Spercă în curând vei fi alături de nepoţii tăi. 

- Bucură-te de libertate, fură singurele ei vorbe. 

La parter, Lucien pufni când mă văzu. 

- Acele haine sunt destul încât să mă convingă să nu-mi 
doresc vreodată să calc pe tărâmul oamenilor. 

- Nu sunt sigură că tărâmul oamenilor ar şti cum să se 
comporte cu tine, i-am răspuns. 

- Zâmbetul lui Lucien era tăios, privind atent peste 
umărul meu spre locul în care Tam mă aştepta în faţa 
trăsurii aurite, îşi încordă umerii. Când se întoarse din nou 
spre mine, miji ochiul metalic. 

- Am crezut că eşti mai deşteaptă. 


- La revedere şi ţie, am izbucnit eu. 

Halal prieten. Faptul că mă ţinuseră departe de 
conflictele lor nu era vina sau alegerea mea, chiar dacă nu 
puteam face nimic împotriva bolii, a creaturilor sau a 
Amaranthei, oricine ar fi fost ea. 

Lucien, a cărui cicatrice era rigidă în soarele strălucitor, 
scutură din cap şi se îndreptă spre Tamlin, în ciuda 
mârâitului de avertizare al Marelui Lord. 

- Nu îi mai acorzi măcar câteva zile? Doar câteva - 
înainte de a o trimite spre acea hazna omenească? întrebă 
Lucien. 

- Nu intră în discuţie, izbucni Tamlin, arătând spre casă. 
Ne vedem la prânz. 

Lucien îl fixă cu privirea pentru o clipă, scuipă pe pământ 
şi urcă grăbit scările. Tamlin nu-l mustră. 

Poate m-aş fi gândit mai mult la cuvintele lui Lucien, 
poate i-aş fi strigat o replică, dar... Pieptul mi se goli când, 
cu mâinile transpirate în mănuşi, m-am întors spre Tamlin, 
care stătea în faţa caleştii aurite. 

- Aminteşte-ţi ce ţi-am spus, zise el. 

Am dat din cap, prea ocupată să-i memorez trăsăturile 
feţei ca să-i răspund. Se referise oare la ce am crezut că îmi 
spusese aseară, la faptul că mă iubea? M-am mişcat, bietele 
mele picioare durându-mă deja din cauza pantofilor mici pe 
care Alis mă obligase să îi port. 

- Tărâmul muritorilor rămâne sigur - pentru tine, pentru 
familia ta. 

Am dat din cap, întrebându-mă dacă ar fi încercat să mă 
convingă să părăsesc până şi teritoriul oamenilor, să 
navighez spre sud, dar înţelese că aş fi refuzat să fiu atât de 
departe de zid, de el. Că acasă era cel mai îndepărtat loc în 
care aş fi acceptat să fiu trimisă, departe de el. 

- Tablourile mele sunt ale tale, am rostit, incapabilă să 
născocesc altceva mai bun pentru a-mi exprima 
sentimentele, pentru a-i spune ce însemna faptul că trebuia 


să plec şi cât de îngrozită eram de trăsura care se ivea în 
spatele meu. 

Imi ridică bărbia cu un deget. 

- Ne vom revedea. 

Mă sărută şi se îndepărtă prea repede. Am înghiţit cu 
greu, luptându-mă cu ochii care mă ardeau. „Te iubesc, 
Feyre.“ 

M-am întors înainte ca vederea să mi se înceţoşeze, dar 
el fu imediat acolo, ca să mă ajute să urc în trăsura 
opulentă. Când m-am aşezat, mă privi calm prin uşa 
deschisă. 

- Eşti pregătită? 

Nu, nu, nu eram pregătită, nu după noaptea trecută, nu 
după toate aceste luni. Dar am încuviinţat. Dacă Rhysand 
se întorcea, dacă această Amarantha era, într-adevăr, o 
ameninţare atât de mare încât aş fi fost doar un alt corp de 
apărat pentru Tamlin... trebuia să plec. 

Inchise uşa, izolându-mă înăuntru cu un zgomot ce 
răsună prin mine. Se aplecă prin fereastra deschisă, pentru 
a-mi mângâia obrazul - şi aş fi putut jura că am simţit cum 
mi se rupea inima. Vizitiul pocni din bici. 

Degetul lui Tamlin îmi atinse gura. Trăsura se zdruncină 
când cei şase cai albi începură să meargă. Mi-am muşcat 
buza, ca să nu tremure. 

Tamlin îmi zâmbi pentru ultima dată. 

- Te iubesc, spuse el şi se îndepărtă. 

Ar fi trebuit să o spun - ar fi trebuit să-i spun acele 
cuvinte, dar mi se blocară în gât din cauza... Din cauza 
lucrurilor pe care trebuia să le înfrunte, din cauză că era 
posibil să nu mă mai găsească, în ciuda promisiunii, din 
cauză... din cauză că, dincolo de toate, el era nemuritor, iar 
eu aveam să îmbătrânesc şi să mor. Şi poate că acum 
vorbea serios, şi poate că noaptea trecută îl schimbase la 
fel de mult ca şi pe mine, dar... Nu voiam să devin o povară 
pentru el. Nu voiam să devin o altă greutate care să-i apese 
pe umeri. 


Aşadar, nu am spus nimic în clipa în care trăsura plecă. Şi 
nu m-am uitat înapoi când am trecut de porţile conacului şi 
am intrat în pădurea aflată dincolo de acestea. 


+ 


Aproape imediat ce trăsura intră în pădure, sclipirea 
magiei îmi inundă nările, târându-mă într-un somn profund. 
Am fost furioasă când m-am trezit cu o snuicitură, 
întrebându-mă de ce fuseseră necesare toate acestea, dar 
aerul răsuna de bocănitul asurzitor al copitelor pe poteca 
pavată cu dale din piatră. Frecându-mă la ochi, am privit pe 
fereastră şi am văzut un drum înclinat, flancat de garduri 
vii, conice, şi de irişi. Nu mai fusesem aici. 

Când trăsura se opri în faţa unui castel din marmură albă 
şi cu acoperişuri din smarald - aproape la fel de mare ca şi 
conacul lui Tamlin, am fost atentă la cât mai multe detalii. 

Feţele servitorilor care se apropiau nu-mi erau 
necunoscute, iar eu nu am afişat nicio emoție când i-am 
prins mâna vizitiului şi am oborât din trăsură. 

Om. Cu urechile rotunjite, cu faţa rumenă şi hainele lui 
era, pur şi simplu, un om. 

Şi ceilalţi servitori erau oameni - toţi neliniştiţi, spre 
deosebire de liniştea totală pe care o adoptau Marii 
Spiriduşi. Creaturi imperfecte, lipsite de graţie, făcute din 
pământ şi sânge. 

Servitorii mă priviră, dar nu se apropiară, dispărând în 
fundal. Păream atât de distinsă, atunci? Agitaţia de mişcare 
şi culoare care ţâşni pe uşile principale mă făcu să mă 
îndrept de spate. 

Le-am recunoscut pe surorile mele înainte să mă vadă. Se 
apropiară de trăsură, aranjându-şi rochiile elegante. Le-am 
văzut sprâncenele ridicându-se în faţa trăsurii aurite. 

Acel sentiment de ruptură din pieptul meu se înrăutăţi. 
Tamlin îmi spusese că avusese grijă de familia mea, dar 
asta... 


Nesta vorbi prima, făcând o reverență. Urmă Elain. 

- Bun venit în casa noastră, spuse Nesta cam 
nehotărâtă. Doamnă. 

Am râs cu poftă. 

- Nesta, am spus, iar ea înţepeni. 

Am râs din nou. 

- Nesta, nu-ţi recunoşti propria soră? 

Elain icni. 

-  Feyre? 

Se îndreptă spre mine, dar se opri. 

- Ce s-a întâmplat cu mătuşa Ripleigh? A... murit? 

Aceea era povestea, mi-am amintit eu - că plecasem să 
am grijă de mătuşa bogată, de mult uitată. Am dat uşor din 
cap. Nesta se uita la hainele mele şi la trăsură, perlele 
împletite în părul ei şaten-deschis strălucind în lumina 
soarelui. 

- “Ţi-a lăsat averea ei, spuse Nesta cu siguranţă. 

Nu era o întrebare. 

- Feyre, ar fi trebuit să ne spui! exclamă Elain, încă 
uimită. O, cât de îngrozitor! Şi a trebuit să înduri singură 
pierderea ei, sărăcuţa de tine! Tata va fi devastat că nu a 
reuşit să-şi prezinte omagiile. 

Nişte... nişte lucruri atât de simple: rude care mureau, 
averi lăsate moştenire şi prezentarea omagiilor pentru cel 
mort. Şi totuşi... totuşi... o greutate pe care nu realizasem 
că o purtam se micşoră când mi-am dat seama că aceasta 
era singura lor grijă; acestea erau lucru rile care contau 
pentru ei acum. 

- De ce eşti atât de tăcută? mă întrebă Nesta, păstrând 
distanţa. 

Uitasem cât de şireţi erau ochii ei, cât de reci. Fusese 
altfel clădită, din ceva mai tare şi mai puternic decât din 
oase şi sânge. Era la fel de diferită de oamenii din jurul 
nostru aşa cum devenisem şi eu 

- Mă... bucur să văd cât de mult ţi s-a schimbat soarta, 
am reuşit să spun. Ce s-a întâmplat? 


Birjarul - vrăjit ca să pară om, fără mască vizibilă - începu 
să descarce bagajele, dându-le servitorilor. Nu ştiam că 
Tamlin mă trimisese cu tot cu bunuri. 

Elain străluci. 

- Nu ai primit scrisorile noastre? 

Nu-şi amintea - sau poate că nici nu ştiuse cu adevărat, 
că nu aş fi putut oricum să le citesc. Când am scuturat din 
cap, se plânse de inutilitatea poştei, iar apoi spuse: 

- O, nu ai fi crezut! La aproape o săptămână după ce ai 
plecat să ai grijă de mătuşa Ripleigh, un străin a apărut la 
uşa noastră şi i-a cerut tatei să-i investească banii, pentru 
el! Tata a ezitat, deoarece oferta părea prea bună, dar 
străinul a insistat, astfel că tata a acceptat. Ne-a dat un 
cufăr cu aur doar pentru că am fost de acord! Într-o luna, a 
dublat investiţia bărbatului, iar apoi banii au început să 
vină. Şi ştii ce? Toate acele nave pe care le-am pierdut au 
fost găsite în Bharat, cu tot cu profiturile tatei! 

Tamlin... Tamlin făcuse asta pentru ei. Nu am luat în 
seamă golul care creştea în pieptul meu. 

- Feyre, pari la fel de uimită ca şi noi, spuse Elain, 
luându-mă de braţ. Vino înăuntru. Îţi vom arăta casa! Nu 
avem o cameră decorată pentru tine, deoarece ne-am 
gândit că vei mai sta câteva luni cu săraca mătuşă Ripleigh, 
dar avem atât de multe dormitoare, încât, dacă vrei, poţi să 
dormi în fiecare noapte în altul! 

Am aruncat o privire peste umăr spre Nesta, care mă 
urmărea atentă, cu o faţă care nu exprima nimic. Aşadar, 
nu se măritase cu Thomas Mandray. 

- Probabil că tata va leşina când te va vedea, pălăvrăgi în 
continuare Elain, mângâindu-mi mâna în timp ce mă 
escortă spre uşa principală. O, poate va da şi un bal în 
onoarea ta! 

Nesta ne ajunse din urmă, o prezenţă tăcută care ne 
urmărea. Nu voiam să ştiu la ce se gândea. Nu ştiam dacă 
ar fi trebuit să fiu mânioasă sau uşurată că se descurcaseră 


atât de bine fără mine - şi dacă Nesta se întreba acelaşi 
lucru. 

Potcoavele tropăiră, iar trăsura începu să se deplaseze pe 
alee îndepărtându-se de mine, întorcându-se la adevărata 
mea casă, la Tamlin. Fu nevoie de toată voinţa mea ca să 
nu fug după ea. 

El îmi spusese că mă iubea, iar eu simţisem adevărul 
spuselor lui datorită faptului că făcusem dragoste şi că mă 
trimisese departe, pentru a fi în siguranţă; mă eliberase de 
acel Tratat, ca să fiu în siguranţă, deoarece furtuna care era 
pe cale să se stârnească în Prythian era destul de 
periculoasă încât niciun Mare Lord nu-i putea face faţă. 
Trebuia să rămân; era înţelept să rămân aici, dar nu puteam 
să mă lupt cu senzaţia, că o umbră întunecată din sinea 
mea, că făcusem o greşeală foarte mare plecând, indiferent 
de ordinele lui Tamlin „Rămâi cu Marele Lord“, îmi spusese 
Suriel. Singurul lui ordin. 

Mi-am alungat gândul când tatăl meu începu să plângă la 
vederea mea şi, într-adevăr, dădu un bal pentru mine. Şi, 
deşi ştiam că promisiunea făcută cândva mamei mele era 
împlinită, cu toate că ştiam că mă eliberasem într-adevăr de 
ea şi că familia mea era îngrijită pentru totdeauna, acea 
umbră crescândă îmi acoperi inima. 


CAPITOLUL 29 


Nu îmi era greu să inventez poveşti despre timpul 
petrecut cu mătuşa Ripleigh: îi citeam zilnic, ea mă instruia, 
de pe patul ei, cum să mă port, iar eu am îngrijit-o până 
când a murit în somn în urmă cu două săptămâni, lăsându- 
mi averea. 


Şi era o avere imensă! Cuferele care mă însoţiseră nu 
conţineau doar haine - câteva erau pline cu aur şi pietre 
preţioase. Nu pietre tăiate, ci imense, netăiate, care ar fi 
cumpărat o mie de moşii. 

Acum, tatăl meu făcea inventarul acelor pietre preţioase; 
se închisese în biroul lui, care avea vedere spre grădina în 
care stăteam în iarbă, lângă Elain. Pe fereastră, l-am 
urmărit pe tata aplecat peste biroul său, cu o mică balanţă 
în faţa lui, cântărind un rubin netăiat, de mărimea unui ou 
de rață. Era din nou concentrat şi animat de un scop în 
viaţă, cum nu-l văzusem de dinainte de a ne pierde averea. 
Până şi piciorul lui şchiop era mai bine - îşi revenise în mod 
miraculos datorită unui tonic şi unui balsam pe care i le 
dăduse gratis un vindecător aflat în trecere. l-aş fi fost 
recunoscătoare pentru totdeauna lui Tamlin, doar pentru 
bunătatea lui. 

Nu mai era cocoşat, iar ochii nu-i mai erau înceţoşaţi şi 
abătuţi. Tatăl meu zâmbea cu sinceritate, râdea cu plăcere 
şi o iubea pe Elain care, la rândul ei, îl iubea şi ea. În 
schimb, Nesta fusese tăcută şi vigilentă, răspunzându-i lui 
Elain cu nu mai mult de un cuvânt sau două. 

- Acei bulbi, spuse Elain, arătând cu mâna înmănuşată 
spre un grup de flori purpurii şi roşii, au venit tocmai de pe 
câmpurile cu lalele de pe continent. Tata spune că 
primăvara următoare mă va duce să le văd. Spune că sunt 
kilometri întregi de flori. 

Mângâie solul negru şi fertil. Grădiniţa de sub fereastră 
era a ei, toate florile şi toţi arbuştii fuseseră aleşi şi plantați 
cu mâna sa; nu ar fi permis nimănui altcuiva să le 
îngrijească. Tot ea le plivea şi le uda. 

Cu toate acestea, servitorii o ajutau să transporte găleţile 
grele cu apă, recunoscuse ea. S-ar fi minunat, foarte 
probabil ar fi plâns, dacă ar fi văzut grădinile care îmi 
deveniseră atât de familiare, florile permanent înflorite din 
Regatul Primăverii. 


- Ar trebui să vii cu mine, continuă Elain. Nesta nu ne va 
însoţi pentru că nu vrea să rişte să traverseze, dar noi 
două... O, ne vom distra, nu-i aşa? 

Am privit-o câş. Sora mea strălucea, mulţumită, mai 
drăguţa decât o văzusem vreodată, chiar şi în rochia ei 
simplă de grădinărit, din muselină. Obrajii îi erau roşii pe 
sub pălăria mare, trasă în jos. 

- Cred... cred că aş vrea să văd continentul, am spus eu. 

Era adevărat, mi-am dat eu seama. Nu văzusem prea 
multe locuri din această lume, nici măcar nu mă gândisem 
să le vizitez. Nici măcar nu reuşisem vreodată să visez la 
ele. 

- Sunt surprinsă că eşti atât de nerăbdătoare să pleci, 
primăvara viitoare, am spus eu. Nu este chiar mijlocul 
sezonului? 

Sezonul persoanelor importante, care se pare că se 
terminase în urmă cu doar câteva săptămâni, plin de 
petreceri, baluri şi dejunuri oficiale şi bârfe, bârfe, bârfe. 
Elain îmi povestise totul despre asta la cina din seara 
trecută, abia observând că mă străduiam din greu să înghit 
mâncarea. O mare parte era la fel - carnea, pâinea, 
legumele, şi totuşi... o simţeam ca pe o cenuşă, în 
comparaţie cu mâncarea din Prythian. 

- Sunt surprinsă că peţitorii nu stau la rând la uşa ta, să- 
ţi cerşească mâna. 

Elain se îmbujoră, dar îşi înfipse lopăţica în pământ, 
pentru a scoate o buruiană. 

- Da, ei bine, vor mai fi şi alte ocazii. Nesta nu îţi va 
spune, dar sezonul acesta a fost oarecum... ciudat. 

- În ce fel? 

Îşi ridică umerii subţiri. 

- Oamenii s-au purtau de parcă, vreme de opt ani, am fi 
fost toţi bolnavi sau plecaţi într-o ţară îndepărtată - ca şi 
cum nu am fi trăit la câteva sate distanţă, în acea casă. Ai 
crede că am visat tot ce ni s-a întâmplat în toţi acei ani. 
Nimeni nu a suflat o vorbă despre asta. 


- Credeai că o vor face? 

Dacă eram atât de bogaţi cum sugera această casă, cu 
siguranţă destule familii erau gata să lase deoparte care 
fusese sărăcia noastră. 

- Nu, dar m-a făcut... m-a făcut să-mi doresc din nou acei 
ani, în ciuda foamei şi a frigului. Uneori, casa aceasta pare 
foarte mare, tata este mereu ocupat, iar Nesta... 

Privi peste umăr spre sora mea cea mare, care sătea 
lângă un dud noduros şi se uita la marea întindere a 
pământurilor noastre. Abia dacă îmi vorbise seara trecută şi 
deloc la micul dejun. Am fost surprinsă când ni se alătură 
afară, chiar dacă, în tot acest timp, nu plecă de lângă 
copac. 

- Nesta nu a participat la toate manifestările sezonului. 
Nu vrea sa îmi spună de ce. A început să refuze orice 
invitaţie. Nu prea vorbeşte, iar când prietenii mei vin în 
vizită, mă simt groaznic, deoarece îi face să se simtă foarte 
prost, holbându-se la ei aşa cum o face de obicei... 

Elain oftă. 

- Poate reuşeşti tu să vorbeşti cu ea. 

M-am gândit să-i spun lui Elain că trecuseră ani de zile de 
când Nesta şi cu mine nu mai purtaserăm o conversaţie 
civilizată, dar Elain adăugă: 

- A încercat să te vadă, ştii. 

Am clipit, sângele răcindu-mi-se puţin. 

- Poftim? 

- Ei bine, a fost plecată cam o săptămână şi a spus că 
trăsura s-a stricat la jumătatea drumului şi că i-a fost mai 
uşor să se întoarcă Dar nu aveai de unde să ştii, pentru că 
nu ai primit nicio scrisoare de la noi. 

Am privit-o pe Nesta, care stătea nemişcată sub ramuri, 
în vreme ce briza verii îi flutura fustele rochiei. Plecase să 
mă vadă, doar ca să se întoarcă din cauza vreunei vrăji pe 
care Tamlin o aruncase asupra ei? 

M-am întors din nou spre grădină şi am surprins-o pe 
Elain holbându-se la mine. 


- Ce e? 

Elain scutură din cap şi reveni la plivit. 

-  Arăţi foarte... diferit. Până şi vocea ta sună altfel. 

Într-adevăr, nu prea îmi venise să-mi cred ochilor ce 
văzusem când trecusem pe lângă oglinda din hol, seara 
trecută. Chipul meu era neschimbat, dar mă înconjura o... 
strălucire, un fel de lumină sclipitoare aproape insesizabilă. 
Ştiam că se datora şederii mele în Prythian, că toată acea 
magie se lipise, cumva, de mine. Mă temeam de ziua în 
care avea să dispară pentru totdeauna. 

- S-a întâmplat ceva în casa mătuşii Ripleigh? întrebă 
Elain. Ai cunoscut pe cineva? 

Am ridicat din umeri şi am smuls o buruiană din 
apropiere. 

- Am mâncat bine şi m-am odihnit, atâta tot. 


+ 


Zilele trecură. Tristeţea din mine nu se micşoră, şi chiar şi 
gândul de a picta mi se părea respingător. In schimb, mi-am 
petrecut cea mai mare parte a timpului cu Elain, în 
grădiniţa ei. Eram mulţumită să o ascult vorbind despre 
fiecare mugur şi floare, despre planurile ei de a planta o 
nouă grădină lângă seră, poate o grădină de legume, dacă 
ar fi învăţat destule în următoarele câteva luni. Aici îşi 
revenise, iar veselia ei era contagioasă. Nu era nici un 
servitor sau grădinar care să nu-i zâmbească, şi până şi 
bucătarul răstit găsea scuze pentru a-i aduce farfurii cu 
prăjituri şi tarte în diferite momente ale zilei. De fapt, acest 
lucru mă miră - acei ani de sărăcie nu îi răpiseră lumina lui 
Elain. Poate o îngropaseră puţin, dar era generoasă, 
iubitoare şi bună - eram mândră că o cunoşteam şi că era 
sora mea. 

Tata termină de numărat giuvaierele şi aurul; eram o 
femeie extraordinar de bogată. Am investit un mic procent 


în afacerea lui şi, când m-am uitat la suma imensă rămasă, 
l-am rugat să-mi dea câteva pungi cu bani şi am plecat. 

Conacul se afla la câţiva kilometri distanţă de casa 
noastră dărăpănată, iar drumul îmi era cunoscut. Nu mă 
deranjă când tivul se stropi cu noroiul de pe cărarea udă. 
Era linişte - puţine căruţe treceau pe acolo. Îmi plăcea să 
aud vântul printre copaci şi cântecul ierburilor înalte. Deşi 
nu era nici pe departe la fel de frumos ca Prythianul, dacă 
mă străduiam destul de mult să-mi amintesc, mă puteam 
imagina mergând lângă Tamlin prin pădurile lui. 

Nu aveam niciun motiv să cred că urma să îl văd curând, 
dar mergeam la culcare în fiecare noapte rugându-mă să 
mă trezesc în conacul lui sau să primesc un mesaj prin care 
să mă cheme lângă el. Mai rea decât dezamăgirea mea, 
decât faptul că aşa ceva nu se întâmpla, era frica sâcâitoare 
care se strecura, aceea că el se afla în pericol - că 
Amarantha, oricine ar fi fost ea, avea să îl rănească, într-un 
fel sau altul. 

„Te iubesc”. Aproape că auzeam cuvintele - aproape că îl 
auzeam spunându-le, aproape că vedeam lumina soarelui 
strălucind în părul lui auriu şi în verdele orbitor al ochilor 
săi. Mai că îi simţeam corpul apăsându-l pe al meu, 
degetele lui jucându-se pe pielea mea. 

Am ajuns în dreptul unei cotituri pe unde aş fi putut 
merge prin întuneric, şi am văzut-o. 

Mică - era o casă foarte mică. Vechea grădină de flori a 
lui Elain era o mare de buruieni şi flori, iar semnele erau 
încă gravate pe tocul uşii. Uşa de la intrare - pe care o 
văzusem spulberată şi distrusă fusese înlocuită, dar unul 
dintre gemuleţele rotunde se crăpase. Înăuntru era 
întuneric, iar terenul, netulburat. 

Am urmat cărarea invizibilă pe care obişnuiam să merg, 
prin iarba înaltă, în fiecare dimineaţă din faţa uşii de la 
intrare, dincolo de drum şi apoi peste dealuri, până la linia 
copacilor. Pădurea... pădurea mea. 


Cândva, păruse îngrozitoare - mortală, lacomă şi dură. 
Acum, părea... obişnuită. Banală. 

Am privit din nou acea casă tristă şi întunecată, locul care 
ne fusese închisoare. Elain îmi spusese că îi lipsea, iar eu m- 
am întrebat ce vedea când se uita la casă. Dacă vedea un 
adăpost şi nu o închisoare - un adăpost în faţa unei lumi 
care avea foarte puţine lucruri bune de oferit, dar pe care 
ea încerca oricum să le găsească, chiar dacă mie mi se 
părea un gest prostesc şi inutil. 

Ea privise acea casă cu speranţă, iar eu, cu ură. Ştiam 
însă care din noi două fusese mai puternică. 


CAPITOLUL 30 


Mai aveam un singur lucru de făcut înainte de a mă 
întoarce la conacul tatălui meu. Sătenii, care cândva mă 
ignoraseră sau mă priviseră rânjind, se uitau acum uimiţi la 
mine, câţiva dintre ei ieşindu-mi în cale pentru a mă întreba 
despre mătuşă şi averea mea şi despre multe alte lucruri. 
Eu am refuzat ferm şi politicos să discut cu ei, pentru a nu 
le oferi un subiect de bârfă. Dar îmi luă totuşi prea mult să 
ajung în partea săracă a satului nostru, încât am bătut, 
complet epuizată, la prima uşă dărăpănată. 

Săracii satului nostru nu îmi mai puseră întrebări când le- 
am dăruit micile pungi cu aur şi argint. Incercară să refuze; 
unii dintre ei nici măcar nu mă recunoscură, dar eu le-am 
lăsat banii oricum. Măcar atât puteam face pentru ei. 

Pe drumul de întoarcere către conacul tatălui meu, am 
trecut pe lângă Thomas Mandray şi acoliţii lui, care stăteau 
lângă fântâna satului şi vorbeau despre o casă care arsese 
cu o săptămână în urmă şi despre familia prinsă înăuntru, 


întrebându-se dacă aveau ce să fure de pe acolo. Se uită 
lung la mine, mă măsură din priviri şi îmi schiţă un zâmbet, 
aşa cum le zâmbise şi altor fete din sat, de sute de ori. De 
ce se răzgândise Nesta? L-am privit şi am trecut mai 
departe. 

Când aproape ieşisem din târg, se auzi râsul unei femei 
plutind peste pietre, în timp ce eu am cotit şi am dat nas în 
nas cu Isaac - alături de o femeie dolofană şi drăguță, care 
nu putea fi decât soţia lui. Se ţineau de braţ şi zâmbeau, 
amândoi strălucind cu o lumină interioară. 

Când mă văzu, zâmbetul îi pieri. 

Om... părea atât de om, cu membrele lui lungi şi subţiri, 
cu şi frumuseţea lui simplă; dar acel zâmbet pe care îl 
afişase cu doar câteva clipe în urmă îl transformase în ceva 
mai mult. 

Uşor agitată, soţia lui se uită când la mine, când la el, de 
parcă orice ar fi simţit pentru el - dragostea pe care o 
văzusem radiind ar fi fost atât de nou, atât de neaşteptat, 
încât o îngrijora faptul că ar fi putut să dispară. Cu grijă, 
Isaac îşi înclină capul şi mă salută. Când am plecat, era doar 
un băiat şi, cu toate acestea, persoana care se apropia 
acum de mine - tot ce clădise alături de soţia lui, tot ce era 
între ei îl transformase într-un bărbat. 

Nu simţeam nimic pentru el în inima şi în sufletul meu. 
Nimic în afară de un vag sentiment de recunoştinţă. 

Alţi câţiva paşi ne făcură să trecem unul pe lângă celălalt. 
Am zâmbit larg amândurora şi mi-am înclinat capul, 
dorindu-le binele din toată inima. 


+ 


Mai erau două zile până la balul pe care tata îl dădea în 
cinste mea, iar casa deja fremăta. Bani aruncaţi pe lucruri 
la care nu visasem niciodată, nici măcar pentru o clipă. L-aş 
fi implorat să nu organizeze balul, dar Elain se ocupase de 
planificarea acestuia şi de a-mi găsi, în ultimul ceas, o 


rochie... şi, oricum, nu avea să dureze decât o seară. O 
seară în care să-i suport pe oamenii care ne ocoliseră şi 
care ne lăsaseră să murim de foame ani de zile. 

Soarele aproape apunea când m-am oprit din munca pe 
ziua respectivă: săpam o nouă parcelă de pământ pentru 
următoarea grădină a lui Elain. Pe grădinari îi îngrozise 
puţin faptul că unul dintre noi preluase activitatea - ca şi 
cum, curând, aveam să le facem toată munca şi să scăpăm 
de ei. l-am asigurat că nu mă pricepeam la grădinărit şi că 
voiam să fac ceva doar ca să-mi umplu timpul. 

Încă nu-mi dădeam seama ce făcusem timp de o 
săptămână, o lună sau mult timp după aceea. Dacă boala 
se manifesta cu adevărat dincolo de zid, dacă acea femeie, 
Amarantha, îşi trimitea creaturile pentru a profita de asta... 
Îmi era greu să nu mă gândesc la acea umbră din inima 
mea, la umbra care îmi urmărea fiecare pas. Odată ajunsă 
acasă, nu mi-am mai dorit să pictez, iar acel loc din 
interiorul meu din care se năşteau toate acele culori, forme 
şi lumini, încremenise, devenind... liniştit şi monoton. 
„Curând”, mi-am spus eu. Curând urma să cumpăr nişte 
culori şi aveam să încep să pictez din nou. 

Am înfipt lopata în pământ şi mi-am sprijinit piciorul pe 
aceasta, odihnindu-mă pentru o clipă. Poate că grădinarii se 
îngroziseră, pur şi simplu, din cauza tunicii şi a pantalonilor 
de împrumut. Unul chiar venise în fugă pentru a-mi aduce 
una dintre acele pălării mari, cu boruri lăsate, pe care le 
purta Elain. Am purtat-o de dragul lor; deja mă bronzasem 
şi îmi apăruseră câţiva pistrui în urma lunilor pe care mi le 
petrecusem hoinărind pe pământurile Regatului Primăverii. 

Mi-am privit mâinile, care ţineau coada lopeţii. Bătătorite, 
înmuiate de cicatrice şi cu mizerie pe sub unghii. Cu 
siguranţă s-ar fi înfiorat dacă m-ar fi văzut pătată de 
vopsea. 

- Chiar dacă te speli, nu poţi să le ascunzi, spuse Nesta în 
spatele meu, venind dinspre copacul lângă care îi plăcea să 
stea. Ca să te integrezi, ar trebui să porţi mănuşi tot timpul. 


Era îmbrăcată într-o rochie simplă, din muselină, de un 
mov-deschis, iar păru-i pe jumătate ridicat îi plutea pe spate 
ca un val brun-auriu. Frumoasă, poruncitoare, liniştită ca un 
Mare Spiriduş. 

- Poate că nu vreau să fac parte din cercurile tale sociale, 
i-am spus, întorcându-mă spre lopată. 

- Atunci, de ce te deranjezi să rămâi aici? 

O întrebare tăioasă şi rece. 

Am înfipt lopata mai adânc, mâinile şi spatele meu 
încordându se când am ridicat o movilă de pământ negru şi 
iarbă. 

- Este casa mea, nu-i aşa? 

- Nu, nu este, rosti ea, categorică. 

Am înfipt iar lopata în pământ. 

- Cred că locuinţa ta este undeva foarte departe. 

M-am oprit. 

Încet, am lăsat lopata jos şi m-am întors spre ea. 

- Casa mătuşii Ripleigh... 

- Nu există nicio mătuşă Ripleigh. 

Nesta băgă mâna în buzunar şi azvârli ceva pe pământul 
afânat. 

Era o bucată de lemn, parcă ruptă din ceva. Pe suprafaţa 
neteda era pictată o încrengătură frumoasă de vrejuri şi 
flori de degeţel. Flori de degeţel pictate cu o nuanţă 
nepotrivită de albastru. 

Am încetat să mai respir. În tot acest timp, în toate aceste 
luni. 

- Micul truc al bestiei tale nu a avut efect asupra mea, 
spuse ea cu un ton calm şi rece. Se pare că o voinţă de fier 
e de ajuns ca să împiedice vraja. Aşadar, am fost nevoită să 
văd cum tata şi Elain s-au transformat, din nişte isterici 
plângăcioşi, în nimic. A trebuit să-i ascult vorbind despre cât 
de mult noroc ai avut să fii dusă în casa nu ştiu cărei mătuşi 
inventate, cum nu ştiu ce vânt de iarnă ne-a spulberat uşa. 
Şi am crezut că am înnebunit - dar, de fiecare dată, m-am 


uitat la acea parte pictată a mesei, la urmele de gheare de 
sub culori şi mi-am dat seama că nu erau o iluzie. 

Nu mai auzisem de o vrajă care să nu funcţioneze, dar 
Nesta îşi controla mintea; construise nişte ziduri mentale 
atât de puternice din oţel, din fier şi din lemn de frasin - 
încât nici măcar magia unui Mare Lord nu reuşise să le 
ştirbească. 

- Elain mi-a spus... mi-a spus, totuşi, că ai plecat să mă 
vizitezi Că ai încercat. 

Nesta pufni, arătându-şi faţa serioasă şi plină de acea 
mânie care fierbea de mult şi pe care nu fusese niciodată în 
stare să o stăpânească. 

- Te-a furat noaptea, mormăind nişte prostii despre 
Tratat, spuse ea. Apoi, totul a continuat de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic. 

Nu era normal. Nimic din toate acele lucruri nu era 
normal. 

Mâinile îmi atârnau pe lângă corp. 

- Ai fost după mine, i-am zis. Ai fost după mine, în 
Prythian. 

- Am ajuns la zid. Nu am găsit nicio intrare. 

Mi-am ridicat mâna tremurândă în dreptul gâtului. 

- Ai călătorit două zile până acolo şi două zile înapoi spre 
casă, prin pădure, iarna? 

Ea ridică din umeri, uitându-se la aşchia pe care o luase 
din masă. 

- Am angajat-o pe acea mercenară din oraş să mă 
conducă, la o săptămână după ce ai fost luată. Cu banii de 
pe blană. A fost singura care a părut să mă creadă. 

- Ai făcut asta... pentru mine? 

Ochii Nestei - ochii mei, ai mamei noastre - îi întâlniră pe 
ai mei. 

- Nu era în regulă, repetă ea. 

Tamlin se înşelase când discutasem despre faptul că tata 
ar fi venit vreodată după mine - nu avea curajul, mânia. Mai 
degrabă ar fi angajat pe cineva să o facă în locul lui. Nesta 


apelase însă la acea mercenară. Sora mea, nesuferită şi 
rece, fusese dispusă să înfrunte Prythianul ca să mă 
salveze. 

- Ce s-a întâmplat cu Thomas Mandray? am întrebat cu o 
voce gâtuită. 

- Mi-am dat seama că nu ar fi mers cu mine să te salvez 
din Prythian. 

Şi, pentru ea, cu acea inimă furioasă şi nemiloasă, acela 
fusese sfârşitul. 

M-am uitat la sora mea, m-am uitat cu adevărat la ea, la 
această femeie care nu-i suporta pe linguşitorii care o 
înconjurau acum, care nu petrecuse nicio zi în pădure, dar 
care intrase pe teritoriul lupilor... Care învăluise pierderea 
mamei şi apoi decăderea noastră în amărăciune şi furie 
rece, deoarece mânia fusese o coardă de salvare, iar 
cruzimea, o eliberare. li păsase, însă, în sinea ei, şi poate că 
iubea mai înverşunat decât puteam eu să înţeleg, mai 
profund şi mai loial. 

- Oricum, Thomas nu te merita, i-am spus eu încet. 

Sora mea nu zâmbi, dar o lumină străluci în ochii ei 
albaştri. 

- Spune-mi tot ce s-a întâmplat, îmi zise ea ca un ordin, 
nu ca o rugăminte. 

Aşadar, i-am spus. 

Şi, după ce mi-am terminat povestea, Nesta mă fixă cu 
privirea mult timp înainte de a-mi cere să o învăţ să picteze. 


Să o învăţ pe Nesta să picteze s-a dovedit a fi la fel de 
plăcut pe cât mă aşteptasem, dar măcar era o scuză pentru 
a evita zonele aglomerate din casa care devenise tot mai 
agitată, odată cu apropierea balului meu. Am făcut rost 
destul de uşor de materiale, dar să-i explic felul în care 
pictam, să o conving pe Nesta să exprime ce era în mintea 
şi în inima ei... Imi repeta tuşele cu o mână fermă şi precisă. 


Când am ieşit din camera liniştită pe care o ocupasem, 
amândouă stropite cu vopsea şi mânjite de cărbune, 
castelul îşi finaliza pregătirile. Lampioane din sticlă colorată 
flancau aleea şi interiorul, împletituri şi ghirlande din toate 
florile şi de toate culorile decorau fiecare balustradă, fiecare 
suprafaţă, fiecare arcadă. Era frumos. Elain alesese fiecare 
floare şi îi instruise pe ceilalţi unde să le aşeze. 

Nesta şi cu mine ne-am strecurat pe scări, dar, când am 
ajuns pe palier, tata şi Elain apărură la parter, ţinându-se de 
braţ. 

Nesta se crispă. Tata o lăudă în şoaptă pe Elain, care 
străluci privindu-l şi îşi rezemă capul pe umărul lui. Mă 
bucuram pentru ei pentru confortul şi uşurinţa stilului lor de 
viaţă, pentru mulţumirea care li se citea pe chip. Da, îşi 
aveau micile mâhniri, dar păreau toarte... relaxaţi. 

Am urmat-o pe Nesta, pe hol. 

- Sunt zile, spuse Nesta când se opri în faţa uşii camerei 
ei, vizavi de a mea, în care vreau să-l întreb dacă îşi 
aminteşte de anii în care mai că ne-a lăsat să murim de 
foame. 

- Tu cheltuiai fiecare bănuţ pe care-l făceam, i-am 
amintit eu. 

- Ştiam că întotdeauna puteai să aduci mulţi alţii. Şi, 
dacă nu ai fi reuşit, atunci aş fi vrut să văd dacă ar fi 
încercat să facă bani, în loc să sculpteze acele bucăţi de 
lemn. Dacă ar fi ieşit cu adevărat să lupte pentru noi. Eu nu 
puteam să am grijă de noi, nu în felul în care aveai tu. Te 
uram pentru asta, dar pe el îl uram mai mult. Incă îl urăsc. 

- Ştie? 

Întotdeauna a ştiut că l-am urât, chiar şi înainte de a 
sărăci. A lăsat-o pe mama să moară - a avut la dispoziţie o 
flotă de nave care să caute un leac peste tot în lume; ar fi 
putut să angajeze oameni să meargă în Prythian şi să ceară 
ajutor, dar a lăsat-o să moară. 

- A iubit-o... a suferit când a murit. 


Nu ştiam care era adevărul - poate că era undeva la 
mijloc. 

- A lăsat-o să moară. Tu ai fi mers până la capătul lumii 
ca să-ţi salvezi Marele Lord. 

Am simţit din nou un gol în piept, dar am spus doar atât: 

- Da, aş fi facut-o, şi am intrat în camera mea, pentru a 
mă pregăti. 


CAPITOLUL 31 


Balul a fost o ceaţă de vals şi laudă de sine, cu nobili 
împodobiţi cu bijuterii, cu vin şi pahare închinate în cinstea 
mea. Am zăbovit lângă Nesta, deoarece părea să se 
priceapă la a alunga peţitorii prea curioşi, care voiau să afle 
mai multe despre averea mea. Am încercat însă să 
zâmbesc, chiar dacă doar de dragul lui Elain, care mergea 
prin cameră, salutând personal fiecare invitat şi dansând cu 
toţi fiii lor importanţi. 

Dar m-am tot gândit la cuvintele lui Nesta - la a-l salva pe 
Tamlin. 

Ştiam că ceva nu era în regulă. Ştiam că are probleme - 
nu doar cu boala din Prythian, ci şi cu forţele mortale care 
se adunau pentru a-l distruge... Totuşi, nu am mai căutat 
răspunsuri, nu m-am mai opus, bucuroasă - atât de egoist 
de bucuroasă - să pot renunţa la acea parte sălbatică din 
mine care nu făcuse altceva decât să supravieţuiască de la 
o oră la alta. L-am lăsat să mă trimită acasă. Nu m-am mai 
străduit să pun cap la cap informaţiile pe care le aflasem 
despre boală sau despre Amarantha; nu am încercat să-l 
salvez. Nici măcar nu i-am spus că-l iubesc. lar Lucien... şi 


Lucien ştia - şi îmi arătase că îl dezamăgisem prin cuvintele 
amare din ultima mea zi petrecută acolo. 

Era ora două dimineaţa şi, cu toate acestea, petrecerea 
încă nu dădea semne că se apropia de sfârşit. Tata discuta 
cu alţi câţiva comercianţi şi nobili care îmi fuseseră 
prezentaţi, dar ale căror nume le uitasem imediat. Elain 
râdea în cercul ei de prieteni frumoşi, bogaţi şi strălucitori. 
Nesta plecase în linişte la miezul nopţii, însă eu nu m-am 
deranjat să-i urez noapte bună, iar în cele din urmă, m-am 
strecurat la etaj. 

In după-amiaza următoare, cu ochii înceţoşaţi şi tăcuţi, 
ne-am adunat toţi la masă. Am mulţumit surorii şi tatălui 
meu pentru petrecere şi am evitat să răspund când tata m- 
a întrebat dacă remarcasem vreun fiu al prietenilor lui. 

Sosise căldura verii iar eu îmi sprijineam bărbia în pumn, 
făcându-mi vânt cu evantaiul. Dormisem cu intermitențe din 
cauza căldurii de noaptea trecută. La moşia lui Tamlin, nu 
era niciodată prea cald sau prea frig. 

- Mă gândesc să cumpăr pământul familiei Beddor, îi 
spunea tata lui Elain, care era singura care-l asculta. Am 
auzit un zvon cum că va fi scos la vânzare în curând, dat 
fiind faptul că niciunul dintre membrii familiei nu a 
supravieţuit, şi ar fi o investiţie bună. Poate că una dintre 
voi îşi va construi acolo o casă, când va fi momentul. 

Elain dădu din cap interesată, dar eu am clipit. 

- Ce s-a întâmplat cu familia Beddor? 

- O, a fost îngrozitor, spuse Elain. Casa lor a ars şi toată 
lumea a murit. Ei bine, nu i-au găsit corpul lui Clare, dar... 

Îşi coborî privirea în farfurie. 

- S-a întâmplat în toiul nopţii - familia, servitorii lor, toată 
lumea. De fapt, cu o zi înainte să vii acasă. 

- Clare Beddor, am spus eu încet. 

- Prietena noastră, ţi-o aminteşti? întrebă Elain. 

Am încuviinţat, simțind privirea Nestei. 

Nu, era imposibil. Trebuia să fie o coincidenţă, cu 
siguranţă, pentru că alternativa... 


Îi spusesem acel nume lui Rhysand. 

lar el nu îl uitase. 

Stomacul mi se întoarse pe dos, iar eu m-am luptat cu 
greaţa care mă necâjea. 

- Feyre? întrebă tata. 

Cu o mână tremurând, mi-am acoperit ochii şi am tras aer 
în piept. Ce se întâmplase? Nu doar cu familia Beddor, dar 
acasă, în Prythian? 

- Feyre, spuse tata din nou, iar Nesta sâsâi: 

- Linişte! 

Mi-am alungat vina, dezgustul şi groaza. Trebuia să obţin 
răspunsuri - trebuia să ştiu dacă fusese o coincidenţă sau 
dacă aş mai fi avut cum să o salvez pe Clare. lar dacă aici, 
în tărâmul muritorilor, se întâmplase ceva, atunci, în 
Regatul Primăverii... Atunci, acele creaturi care îl 
înspăimântaseră pe Tamlin atât de mult... Boala care le 
infectase magia şi pământurile... 

Spiriduşii. Traversaseră zidul şi nu lăsaseră nicio urmă. 

Mi-am coborât mâna şi m-am uitat întâi la tata, apoi la 
Nesta. 

- Trebuie să mă asculţi cu mare atenţie, i-am spus ei, 
înghițind cu greu. Tot ce v-am spus trebuie să rămână 
secret. Să nu veniţi să mă căutaţi. Să nu-mi mai rostiţi 
numele niciodată, în faţa nimănui. 

- Despre ce vorbeşti, Feyre? 

Tata mă privi uimit din capul mesei. Elain se uită la noi 
nesigură, mişcându-se pe scaun. 

Nesta mă privi însă în ochi. Neclintită. 

- Cred că e pe cale să se întâmple ceva foarte rău în 
Prythian, am spus eu încet. 

Nu aflasem ce avertismente le inoculase Tamlin în vrajă, 
ca să-i îndemne să plece, dar nu aveam de gând să risc şi 
să mă bazez doar pe acelea. Nu când Clare fusese răpită, 
iar familia ei omorâtă... din cauza mea. 

- Prythian, spuseră tata şi Elain într-un glas, dar Nesta 
ridică o mână, făcându-i să tacă. 


Am continuat. 

- Dacă nu plecaţi, atunci angajaţi gărzi - şi cercetaşi care 
să supravegheze zidul, pădurea. Şi satul. 

M-am ridicat de pe scaun. 

- La primul semn de pericol, la primul zvon pe care îl 
auziţi despre spargerea zidului sau despre un lucru ciudat, 
îmbarcaţi-vă pe o corabie şi plecaţi. Navigaţi departe, cât 
de departe puteţi spre sud, undeva unde spiriduşii nu ar 
vrea să meargă. 

Vorbind, m-am ridicat de pe scaun. Tata şi Elain începură 
să clipească, de parcă ar fi încercat să-şi alunge ceața din 
minţi - ca şi i cum s-ar fi trezit dintr-un somn adânc. Nesta 
mă urmă însă pe hol si apoi pe scări. 

- Familia Beddor, rosti ea încet. Trebuia să fim noi, dar le- 
ai dat un nume fals acelor spiriduşi răi care l-au ameninţat 
pe Marele tău Lord. 

Am încuviinţat. l-am citit în priviri planurile calculate. 

- Va avea loc o invazie? 

- Nu ştiu. Nu ştiu ce se întâmplă. Mi s-a spus că există un 
fel de boală care le-a micşorat sau le-a afectat puterile; o 
boală pe pământul lor care le-a pus în pericol graniţele şi 
care ar putea omori oameni, dacă ar lovi destul de puternic. 
Ei - ei au spus că se dezlănţuie din nou... că se răspândește. 
Din câte am auzit, nu ajunsese destul de aproape încât să 
ne afecteze pământurile, dar dacă Regatul Primăverii este 
pe cale de a capitula, atunci înseamnă că boala se apropie, 
iar Tamlin... Tamlin era unul dintre ultimele bastioane care 
ţinea celelalte regate sub control - regatele primejdioase. Şi 
cred că este în pericol. 

Am intrat în cameră şi am început să-mi dau jos rochia. 
Sora mea mă ajută, apoi deschise şifonierul pentru a scoate 
o tunică groasă, o pereche de pantaloni şi nişte ghete. M- 
am îmbrăcat şi, când îmi împleteam părul, îmi spuse: 

- Nu avem nevoie de tine aici, Feyre. Să nu priveşti în 
urmă. 


M-am încălţat cu ghetele şi m-am dus după cuţitele de 
vânătoare pe care le achiziţionasem discret cât fusesem 
acasă. 

- Tata ţi-a spus cândva să nu te mai întorci, zise Nesta, 
iar eu ţi-o spun acum. Putem să avem singuri grijă de noi 
înşine. 

Cândva, poate aş fi crezut că era o insultă, dar acum 
înţelegeam - înţelegeam ce dar îmi oferea. Mi-am pus 
cuţitele în tecile de la şold şi mi-am aruncat în spate o tolbă 
cu săgeți - niciuna din frasin - înainte de a-mi lua arcul. 

- Pot minţi, i-am spus, oferindu-i informaţii de care 
speram să nu aibă nevoie niciodată. Spiriduşii pot minţi, iar 
fierul nu are niciun efect asupra lor. Lemnul de frasin pare 
să funcţioneze. la banii mei şi cumpără-i lui Elain o 
dumbravă nenorocită, pe care să o îngrijească. 

Nesta scutură din cap, prinzându-şi încheietura mâinii - 
brăţara din fier încă era acolo. 

- Cum crezi că poţi să-l ajuţi? El este Mare Lord - tu eşti 
doar un om. 

Nici asta nu era o insultă; era o întrebare de la o minte 
care gândea la rece. 

- Nu-mi pasă, am recunoscut eu în dreptul uşii, pe care 
am deschis-o repede. Dar trebuie să încerc. 

Nesta rămase în camera mea. Nu îşi luă la revedere - ura 
despărţirile la fel de mult ca şi mine. 

Nu ştiam ce urma să înfrunt, ce pericole m-ar fi putut 
aştepta, dar m-am întors spre sora mea şi i-am spus; 

- Există o lume mai bună, Nesta. Există o lume mai bună, 
undeva, care te aşteaptă să o găseşti. Şi, dacă voi avea 
vreodată şansa, dacă situaţia se va îmbunătăţi, dacă nu vor 
mai fi pericole... te voi găsi din nou. 

Era tot ce puteam să-i ofer. 

Nesta îşi îndreptă însă umerii. 

- Nu te deranja. Nu cred că m-aş da în vânt după 
spiriduşi. 


Am ridicat o sprânceană. Continuă, ridicând puţin din 
umeri. 

- Încearcă să ne dai de veste de îndată ce nu va mai 
exista niciun pericol. Şi, dacă va fi vreodată cazul... tata şi 
Elain pot rămâne aici. Cred că mi-ar plăcea să văd ce mai 
este prin lume, ce ar putea face o femeie cu avere şi o 
reputaţie bună. 

„Orice”, mi-am spus în sinea mea. Odată ce ar fi ajuns 
într-un loc pe care să îl considere al ei, acţiunile lui Nesta nu 
ar mai fi avut limite, ar fi putut să devină orice şi-ar fi dorit. 
M-am rugat să fiu destul de norocoasă încât să apuc să văd 
acea zi. 


+ 


Spre surprinderea mea, când m-am grăbit să cobor pe 
scări, Elain îmi pregătise un cal, o desagă cu mâncare şi 
provizii. Tata nu se vedea nicăieri, dar Elain mă îmbrăţişă şi, 
ţinându-mă strâns, îmi spuse: 

- Îmi amintesc... acum îmi amintesc totul. 

Am îmbrăţişat-o. 

- Să fiţi cu ochii în patru. Toţi. 

Ea încuviinţă, cu lacrimi în ochi. 

- Mi-ar fi plăcut să văd continentul alături de tine, Feyre. 

l-am zâmbit surorii mele, memorându-i chipul frumos, şi i- 
am şters lacrimile. 

- Poate, cândva, i-am spus. 

O altă promisiune pe care aş fi fost norocoasă să o 
respect. 

Elain încă plângea când am dat pinteni calului şi am 
galopat pe alee. Nu am fost în stare să-mi iau din nou 
rămas-bun de la tata. 

Am călărit toată ziua şi m-am oprit doar când întunericul 
mă împiedică să mai văd. Spre nord - într-acolo mă 
îndreptasem şi tot spre nord urma să merg, până ce 
întâlneam zidul. Trebuia să mă întorc - trebuia să văd ce se 


întâmplase, trebuia să-i spun lui Tamlin tot ce simţeam 
înainte de a fi prea târziu. 

Am călărit toată ziua următoare, am dormit cu întreruperi 
şi am plecat la răsăritul soarelui. 

Am tot călătorit prin pădurea înverzită, bogată, densă şi 
zumzăitoare. 

Până când se aşternu o tăcere absolută. Am încetinit, 
mergând cu grijă şi scrutând tufele şi copacii din faţă în 
căutarea oricărui semn, a oricărei unduiri. Nu era nimic. 
Nimic, apoi... 

Calul meu se ridică în două picioare scuturând din cap şi, 
deoarece refuză să înainteze, nu am putut decât să rămân 
în şa. Totuşi, nu era nimic - niciun semn. Cu toate acestea, 
când am descălecat, respirând cu greu şi întinzând o mână, 
am aflat că nu puteam să trec. 

Un zid invizibil despărţea pădurea. 

Totuşi, spiriduşii intrau şi ieşeau prin acesta - prin găuri, 
aşa pretindeau zvonurile. Aşadar, mi-am condus calul de-a 
lungul zidului, lovindu-l din când în când pentru a mă 
asigura că nu mă îndepărtasem. 

Trecură două zile - şi noaptea dintre acestea, mai 
îngrozitoare decât orice trăisem în Regatul Primăverii. Două 
zile înainte de a vedea pietrele acoperite cu muşchi, puse 
faţă în faţă, ambele sculptate cu spirale abia vizibile. O 
poartă. 

De această dată, când m-am urcat pe cal şi l-am condus 
spre pietre, mă ascultă. 

Magia îmi înţepă nările, arzându-le până când calul se 
ridică din nou în două picioare, dar ne aflam deja dincolo. 

Cunoşteam aceşti copaci. 

Am călărit în linişte, cu săgeata pregătită în arc, 
amenințările care pândeau în pădure fiind mult mai mari 
decât în păduricea din care tocmai ieşisem. 

Tamlin ar fi putut să se înfurie - ar fi putut să-mi ordone 
să mă întorc şi să plec acasă. Dar i-aş fi zis că aveam să îl 
ajut, că îl iubeam şi că aş fi luptat pentru el oricum aş fi 


putut, chiar dacă ar fi trebuit să-l leg, ca să-l fac să mă 
asculte. 

M-am cufundat atât de mult în gânduri, meditând la 
modul prin care aş fi reuşit să-l conving să nu înceapă să 
urle, încât nu am observat imediat liniştea - faptul că 
păsările nu se auzeau cântând, nici măcar în preajma 
conacului, şi cum gardul viu al proprietăţii părea că trebuia 
să fie tuns. 

Până să ajung în dreptul porţilor, gura mi se uscase. 
Porţile erau deschise, dar fierul fusese îndoit ca şi cum nişte 
mâini puternice le-ar fi deschis forţat. 

Fiecare pas al potcoavelor calului era prea zgomotos pe 
aleea pietruită, iar stomacul mi s-a strâns şi mai mult când 
am văzut uşile de la intrare larg deschise. Una din ele 
atârna într-o parte, cu balamaua smulsă. 

Am descălecat, cu săgeata încă pregătită. Dar degeaba. 
Era gol, totul era gol. Ca un mormânt. 

- Tam? am şoptit. 

Am sărit treptele din faţă şi am intrat în casă. M-am 
grăbit, înjurând când am alunecat pe o bucată de porțelan 
spart - rămăşiţele unei vaze. Încet, m-am întors spre holul 
de la intrare. Părea că o armată mărşăluise pe acolo. 
Tapiseriile atârnau fâşii, balustrada din marmură era 
crăpată, iar candelabrele erau sparte pe jos, reduse la o 
movilă de cristale sparte. 

- Tamlin? am strigat, îngrozită. 

Niciun răspuns. 

Toate ferestrele fuseseră sparte. 

- Lucien? 

Nu răspunse nimeni. 

- Tam? am şoptit. 

Vocea îmi răsună prin casă, sfidându-mă. 

Singură în conacul dărăpănat, am îngenuncheat. 

Dispăruse. 


CAPITOLUL 32 


Mi-am acordat un minut - doar un minut - şi am 
îngenuncheat în rămăşiţele holului de la intrare. Apoi m-am 
ridicat, având grijă să nu calc pe bucăţile de sticlă sau de 
lemn, sau în sânge. In jur, totul era stropit, iar de-a lungul 
pereţilor concavi şi pătaţi se înşirau mici bălți. 

„O altă pădure”, mi-am spus în sinea mea. Un alt set de 
urme. 

Incet, am traversat podeaua, căutând indiciile rămase. 
Fusese o luptă crâncenă şi, judecând după felul în care era 
răspândit sângele, cele mai multe stricăciuni din casă 
fuseseră făcute în timpul luptei, nu după aceea. Sticla 
zdrobită şi urmele paşilor se întâlneau din faţa şi până în 
partea din spate a casei, de parcă întregul loc fusese 
înconjurat. Intruşii fuseseră nevoiţi să pătrundă forțând uşa 
de la intrare; spulberaseră uşile care conduceau spre 
grădină. 

„Fără cadavre”, am continuat să-mi repet. Nu existau nici 
cadavre, nici prea mult sânge. Trebuie că erau în viaţă. 
Tamlin trebuia să fie în viaţă. 

Pentru că, dacă ar fi fost mort... 

Mi-am frecat faţa, respirând adânc. Nu aveam să-mi 
permit să mă gândesc atât de departe. Când m-am oprit în 
faţa uşilor camerei de zi, mâinile îmi tremurară, abia 
atingând clanţele. 

Nu-mi dădeam seama dacă izbucnirea lui, de după 
sosirea lui Rhysand în ziua plecării mele, cauzase dezastrul 
sau dacă altcineva fusese responsabil pentru asta. Masa 
uriaşă era făcută bucăţi, ferestrele distruse, iar perdelele 
sfâşiate. Dar nu era sânge - aici nu era sânge. Şi, luând în 
considerare amprentele de pe cioburile de sticlă... 

Am studiat urmele aflate de-a lungul podelei. Fuseseră 
răscolite, dar am putut identifica două perechi - mari şi 
alăturate - care începeau din locul în care se aflase masa. 


De parcă Tamlin şi Lucien ar fi stat la masă cât timp se 
petrecuse atacul şi ar fi ieşit fără să se lupte. 

Dacă aveam dreptate... erau în viaţă. Am urmat paşii 
către uşă, ghemuindu-mă o clipă pentru a căuta printre 
cioburile răvăşite, murdărie şi sânge. Se întâlniseră aici - 
asta indica numărul mare de amprente. Şi se îndreptaseră 
către grădină... 

Din hol, se auziră resturi scârţâind. Mi-am scos cuțitul de 
vânătoare şi m-am repezit în capătul mai îndepărtat al 
camerei de zi, căutând un loc în care să mă ascund. Insă 
totul era făcut bucăţi. Neavând de ales, m-am furişat în 
spatele uşii deschise. Mi-am dus o mână la gură, ca să nu 
respir prea zgomotos, şi am privit prin crăpătura dintre uşă 
şi perete. T 

Cineva intră şchiopătând în cameră şi adulmecă. li 
vedeam doar spatele - acoperit de o pelerină simplă, de o 
înălţime medie... Nu trebuia decât să închidă uşa pentru a 
mă găsi. Eram prinsă în capcană. Dacă intra destul de mult 
în încăpere, aveam şansa să mă strecor afară, dar asta ar fi 
însemnat să-mi părăsesc ascunzătoarea. Poate că avea 
doar să se uite prin jur şi apoi să plece. 

Silueta adulmecă din nou, iar stomacul mi se încleştă. Ar 
fi putut sa mă miroasă. Am îndrăznit să mă uit mai bine, 
sperând să găsesc o slăbiciune, un loc pentru cuțitul meu, 
pentru orice eventualitate. 

Silueta se întoarse uşor către mine. 

Am ţipat, iar aceasta cârâi când am împins uşa. „Alis.“ 
îmbrăcată în rochia ei maro obişnuită, fără şorţ şi cu mâna 
în dreptul inimii, rămase cu gura căscată când mă văzu. 
Totuşi, nu era plină de sânge - nu avea nimic, în afara 
faptului că şchiopăta uşor cu piciorul drept, ceea ce o ajută 
să se grăbească spre mine, mai palidă ca niciodată. 

- Nu ai voie să fii aici. 

Îmi luă cuțitul, arcul şi tolba. 

- Ți s-a spus să stai deoparte. 

- Trăieşte? 


- Da, dar... 

Genunchii îmi cedară de uşurare. 

- Şi Lucien? 

- Trăieşte şi el. Dar, dacă nu pleci acum de aici, tu nu 
vei mai trăi. 

-  Povesteşte-mi ce s-a întâmplat, spune-mi tot. 

M-am uitat spre fereastră, ascultând conacul şi 
pământurile din jurul nostru. Nu se auzea nimic. 

Alis mă prinse de braţ şi mă scoase din cameră. 
Grăbindu-ne pe holurile goale şi mult prea liniştite - toate 
distruse şi pline de sânge, dar fără cadavre... nu îmi vorbi. 
Fie fuseseră luate, fie... Intrând în bucătărie, nu mi-am 
permis să mă gândesc la o a doua variantă. 

Un incendiu mistuise camera imensă, din care nu mai 
rămăseseră decât tăciuni şi pietre înnegrite. După ce 
adulmecă prin jur şi ascultă, pentru a vedea dacă exista 
vreun pericol, Alis îmi eliberă braţul. 

- Ce faci aici? 

- Trebuia să mă întorc. M-am gândit că s-a întâmplat 
ceva rău, nu am putut sta deoparte. Trebuia să dau o mână 
de ajutor. 

- Elţi-a spus să nu te întorci, se răsti Alis. 

- Unde este? 

Alis îşi acoperi chipul cu mâinile lungi şi osoase, apucând 
cu vârfurile degetelor marginea superioară a măştii, ca şi 
cum ar fi încercat să şi-o smulgă de pe faţă. Masca rămase 
însă la locul ei, iar Alis oftă în timp ce-şi lăsă în jos mâinile 
ca nişte coji de copac. 

- L-a luat, spuse ea, iar sângele îmi îngheţă în vine. L-a 
luat în legatul ei de la Poalele Muntelui. 

- Cine? 

Ştiam deja răspunsul. 

-  Amarantha, şopti Alis şi se uită din nou prin bucătărie, 
de parcă s-ar fi temut să n-o cheme, rostindu-i numele. 

- De ce? Cine este ea, ce este? Te rog, te rog să-mi spui, 
spune-mi adevărul. 


Alis se cutremură. 

- Fato, vrei să ştii adevărul? Atunci, iată-l: l-a luat din 
cauza blestemului - pentru că cei patruzeci şi nouă de ani 
au trecut, iar el nu i-a ridicat blestemul. De această dată, ea 
i-a chemat pe toţi Marii Lorzi în regatul ei - ca să-i oblige să 
o vadă cum îl distruge... 

- Ce... ce-ce blestem? m-am bâlbâit eu. 

Un blestem... blestemul pe care ea îl aruncase peste 
acest loc. Un blestem despre care nici nu ştiusem. 

-  Amarantha este Marea Regină a acestui ţinut. Marea 
Regină a Insulei Prythian, rosti Alis, cu ochii măriţi din cauza 
vreunei amintiri groaznice. 

- Dar cei şapte Mari Lorzi conduc insula în mod egal. Nu 
există nicio Mare Regină. 

- Aşa a fost, aşa a fost dintotdeauna, până acum o sută 
de ani, când ea a apărut pe aceste tărâmuri, ca emisar din 
partea ținutului Hybern. 

Alis apucă un sac pe care, probabil, îl lăsase lângă uşă. 
Era pe jumătate plin cu ceva ce păreau a fi haine şi provizii. 

Când începu să se plimbe prin bucătărie, adunând cuțite 
şi resturi de mâncare, m-am gândit la informaţiile pe care 
mi le dăduse Suriel - despre un rege spiriduş rău, care 
urâse vreme de câteva secole Tratatul pe care fusese forţat 
să-l semneze şi care îşi trimisese cel mai periculos dintre 
comandanţi să se infiltreze în celelalte curţi şi regate ale 
spiriduşilor, ca să vadă dacă şi aceştia îi împărtăşeau 
sentimentele, să vadă dacă ar fi luat în considerare ideea 
de a recupera tărâmurile omeneşti. M-am sprijinit de unul 
dintre pereţii colorați de funingine. 

- A mers de la o curte la alta, continuă Alis, uitându-se 
atent la un măr pe care, când îl consideră a fi bun, îl băgă în 
sac, fermecându-i pe Marii Lorzi cu discuţii despre mai 
multe schimburi comerciale între Hybern şi Prythian, despre 
o mai bună comunicare, despre cum să împartă mai multe 
bunuri. O numeau „Floarea care nu se ofileşte niciodată”. 
Şi, vreme de cincizeci de ani, a trăit aici ca un curtean care 


nu aparţinea niciunei curţi, pretinzând că se revanşează 
pentru acţiunile întreprinse de ea şi de ţinutul Hybern în 
timpul Războiului. 

- A luptat în Războiul împotriva muritorilor? 

Alis se opri din a mai aduna lucruri. 

- Povestea ei e legendă printre cei ca noi - legendă şi 
coşmar. A fost unul dintre cei mai periculoşi generali ai 
Regelui ținutului Hybern - a luptat în primele linii, 
măcelărind oamenii şi orice Mare Zână sau spiriduşi care 
îndrăzneau să ia apărarea muritorilor. A avut o soră şi mai 
mică, Clythia, care a luptat alături de ea, la fel de violent şi 
de mizerabil... până când s-a îndrăgostit de un războinic 
muritor. De Jurian. 

Alis răsuflă, agitată. 

- Jurian era conducătorul unor armate de oameni 
puternici însă Clythia l-a căutat în secret, deoarece încă îl 
iubea nebuneşte Era prea oarbă să îşi dea seama că Jurian 
se folosea de ea pentru a afla informaţii despre forţele 
Amaranthei. Amarantha bănuia acest lucru, dar nu a reuşit 
să o convingă pe Clythia să îl părăsească şi nu a fost în 
stare să îl omoare, nu când şi-ar fi făcut sora să sufere atât 
de mult. 

Alis ţâţâi şi începu să deschidă dulapurile, uitându-se la 
stricăciunile dinăuntru. 

-  Amaranthei îi plăcea să tortureze şi să ucidă, însă, cu 
toate acestea, îşi iubea destul de mult sora încât să se 
abţină. 

- Ce s-a întâmplat? am întrebat eu. 

- O, Jurian a trădat-o pe Clythia. După câteva luni în care 
a acceptat să fie iubitul ei, a făcut rost de informaţiile de 
care avea nevoie, după care a torturat-o şi a măcelărit-o, 
răstignind-o pe scânduri de frasin, astfel încât să nu se 
poată mişca în acest timp. l-a lăsat rămăşiţele acolo, ca să 
le găsească Amarantha. Se spune că, dacă regele ei nu i-ar 
fi ordonat să nu acţioneze, mânia Amaranthei ar fi putut 
dobori cerurile. Confruntarea finală dintre ea şi Jurian a avut 


însă loc mai târziu - şi, de atunci, Amarantha a urât oamenii 
cu o furie pe care nu ţi-o poţi imagina. 

Alis găsi ceea ce părea a fi un borcan cu alimente 
conservate şi îl băgă în sac. 

- După ce ambele părţi au întocmit Tratatul, spuse Alis, 
căutând acum prin sertare, şi-a măcelărit propriii sclavi, în 
loc să-i elibereze. 

M-am făcut albă ca varul. 

- Secole mai târziu, Marii Lorzi au crezut-o însă când le-a 
spus că moartea surorii ei a schimbat-o - mai ales când a 
deschis liniile comerciale dintre cele două teritorii ale 
noastre. Marii Lorzi nu au ştiut niciodată că aceleaşi vase 
care aduceau bunuri în Hybern îi transportau şi propriile 
forţe armate. Nici regele ținutului Hybern nu a ştiut. Însă, 
curând, am aflat toţi că, în cei cincizeci de ani petrecuţi aici, 
hotărâse că voia să domnească peste Prythian, începând să 
acumuleze putere şi folosindu-ne pământurile ca punct de 
lansare astfel încât, într-o zi, să-ţi distrugă lumea o dată şi 
pentru totdeauna, cu sau fără binecuvântarea regelui ei. 
Aşadar, în urmă cu patruzeci şi nouă de ani, a dat lovitura. 
Ştia - ştia că, în ciuda faptului că avea o armată proprie, nu 
îi va putea copleşi vreodată pe cei şapte Mari Lorzi 
folosindu-şi doar puterea sau subordonații; dar ea, 
nemiloasă şi vicleană, a aşteptat până când le-a câştigat 
încrederea absolută, până când ei s-au adunat la un bal dat 
în cinstea ei, iar în acea noapte le-a turnat în vin o licoare 
făcută după cartea cu vrăji a Regelui Ţinutului Hybern. De 
îndată ce au băut vinul, Marii Lorzi an căzut la pământ, 
expunându-şi magia - iar ea le-a furat puterile din interiorul 
trupurilor, din locurile în care îşi aveau originea - le-a smuls 
de parcă ar fi cules un măr de pe o creangă, lăsându-le doar 
cele mai simple elemente ale magiei. Ce ai văzut la Tamlin 
al tău e doar o umbră a ceea ce obişnuia să fie, a puterii pe 
care a avut-o. Şi, cu puterea atât de diminuată a Marilor 
Lorzi, Amarantha a pus stăpânire pe Prythian în doar câteva 
zile. Timp de patruzeci şi nouă de ani, am fost sclavii ei. 


Patruzeci şi nouă de ani a aşteptat o ocazie, momentul 
potrivit pentru a încălca Tratatul şi pentru a vă lua 
pământurile - şi toate teritoriile muritorilor de dincolo de 
acestea. 

Mi-am dorit să fi avut un scaun sau o bancă pe care să 
mă aşez. Alis trânti şi cel din urmă sertar şi se îndreptă 
şchiopătând spre cămară. 

- Acum i se spune Amăgitoarea - cea care i-a prins pe cei 
şapte Mari Lorzi şi care şi-a construit palatul sub Muntele 
sacru, în inima ținutului nostru. 

Alis se opri în faţa uşii de la cămară şi îşi acoperi iar 
chipul, inspirând şi expirând de câteva ori, pentru a se 
calma. 

Muntele sacru - acel vârf monstruos şi golaş pe care îl 
zărisem în pictura murală din bibliotecă, acum câteva luni. 

- Dar... boala ținuturilor... Tamlin a spus că mana i-a luat 
puterea... 

- Ea este boala de pe aceaste meleaguri, se răsti Alis, 
coborându-şi mâinile şi intrând în cămară. In afară de ea, nu 
există nicio mana. Granițele s-au prăbuşit din cauza ei. | s-a 
părut amuzant să-şi trimită creaturile să ne atace 
pământurile, să testeze puterea pe care o mai avea Tamlin. 

Dacă Amarantha era calamitatea, atunci ameninţarea 
asupra tărâmului omenesc... Ea era ameninţarea asupra 
tărâmului omenesc. 

Alis ieşi din cămară, cu braţele pline de diverse legume 
rădăcinoase. 

- Ai fi putut fi tu cea care să o oprească. 

Mă ţintui cu privirea, arătându-şi dinţii. Erau alarmant de 
ascuţiţi. Puse napii şi sfecla în sac. 

- Dacă nu ai fi fost atât de oarbă în faţa inimii, ai fi putut 
fi cea i are să-l elibereze şi să-i redea puterea. Oamenii, 
scuipă ea. 

Am reuşit să respir. 

- Eu... Eu... mi-am ridicat mâinile, arătându-i palmele. Nu 
am ştiut. 


- Nu aveai de unde să ştii, spuse Alis cu amărăciune, 
râzând aspru - ca o cioară - când intră iar în cămară. Era o 
parte din blestemul lui Tamlin. 

Am ameţit şi m-am rezemat de perete. 

- Ce anume? 

M-am luptat cu nodul din gât. 

- Care este blestemul lui? Ce i-a făcut? 

Alis luă borcanele pentru condimente rămase pe raftul 
din cămară. 

- Tamlin şi Amarantha se cunoşteau de dinainte. Foarte 
multă vreme, familia lui a avut legături cu ţinutul Hybern. In 
timpul războiului, Regatul Primăverii s-a aliat cu Hybern - 
pentru ca oamenii să rămână în continuare înrobiţi. Deci, 
tatăl lui - care era on Lord violent şi capricios - era foarte 
apropiat de Regele ținutului şi de Amarantha. În copilărie, 
Tamlin îl însoțea adesea în excursiile către Hybern. Şi, aşa, 
a întâlnit-o pe Amarantha. 

Tamlin îmi spusese cândva că se luptase să apere 
libertatea cuiva, că nu ar permite niciodată sclavia. Să fi 
fost doar din cauza ruşinii cauzate de propria moştenire sau 
pentru că... ajunsese cumva să ştie ce însemna să fii sclav? 

- Amarantha, în cele din urmă, a ajuns să-l dorească pe 
Tamlin, să râvnească la el cu toată inima ei rea, dar el 
auzise de la alţii poveştile despre Război, şi ştia ce făcuseră 
Amarantha, tatăl său şi regele Hybernului, spiriduşilor şi 
oamenilor deopotrivă. Ce îi făcuse lui Jurian, ca pedeapsă 
pentru moartea surorii ei. A fost circumspect în privinţa ei 
când a venit aici, în ciuda încercărilor ei de a-l atrage în 
patul său - şi a păstrat distanţa până când i-a furat puterile. 
Lucien... Lucien a fost trimis la ea ca emisar al lui Tamlin, 
pentru a încerca să trateze pentru pace între ei. 

Mi-am simţit fierea în gât. 

- Ea a refuzat, iar... Lucien i-a spus să se întoarcă în 
haznaua de unde ieşise. Ea i-a scos ochiul drept pedeapsă. 
L-a scos cu propriile unghii, apoi i-a mutilat faţa. | l-a trimis 


înapoi atât de însângerat încât Tamlin... Marele Lord a 
vomitat când şi-a văzut prietenul. 

Nu-mi puteam imagina în ce stare fusese Lucien atunci, 
dacă lui Tamlin i se făcuse greață. 

Alis lovi uşor masca, metalul bâzâind sub unghiile ei. 

- După aceea, a găzduit un bal mascat la Poalele 
Muntelui, în cinstea ei. Toate curţile au fost prezente. O 
petrecere, spunea ea, ca să compenseze pentru ce îi făcuse 
lui Lucien, şi un bal mascat, ca să nu fie nevoit să-şi 
dezvăluie cicatricele groaznice de pe faţă. Trebuia să asiste 
tot Regatul Primăverii, chiar şi servitorii, şi să poarte măşti - 
pentru a cinsti puterile lui Tamlin de a-şi schimba forma, îmi 
zise Alis. A fost dispusă să încerce să pună capăt conflictului 
fără vărsare de sânge, iar el a fost de acord să meargă - să 
ne aducă pe toţi. 

Mi-am pus mâinile pe zidul din piatră aflat în spatele meu, 
savurându-i răcoarea şi duritatea. 

Oprindu-se în mijlocul bucătăriei, Alis îşi lăsă jos tolba, 
acum plină cu mâncare şi provizii. 

- Când s-au adunat toţi, ea a pretins că ar putea să 
încheie pacea - dacă Tamlin i se alătură, ca iubit şi 
partener. Dar, când a încercat să-l atingă, el a refuzat să o 
lase să se apropie. Mai ales după ceea ce îi făcuse lui 
Lucien. El a spus în faţa tuturor celor aflaţi acolo în acea 
seară, că mai curând s-ar culca cu un om, că mai curând s- 
ar căsători cu un om, decât să o atingă vreodată. Poate că 
ea nu i-ar fi luat în seamă spusele - dacă nu ar fi zis apoi că 
propria ei soră preferase compania oamenilor în locul ei, că 
propria ei soră îl alesese pe Jurian, în locul ei. 

Am tresărit, ştiind deja ce avea să spună Alis când îşi 
puse mâinile în şolduri şi continuă. 

- Poţi doar să ghiceşti cât de bine a reacţionat 
Amarantha, dar i-a spus lui Tamlin că se simţea generoasă - 
i-a spus că îi dă o şansă de a rupe vraja pe care o aruncase 
asupra lui, ca să-i fure puterea. El a scuipat-o în faţă, apoi a 
râs. l-a zis că are patruzeci şi nouă de ani înainte de a-l 


revendica, înainte de a fi nevoit să i se alăture la Poalele 
Muntelui. Dacă voia să rupă vraja, trebuia să găsească o 
fată din specia omenească, dornică de a se căsători cu el. 
Dar nu orice fată, ci una cu inima de gheaţă, care să îi 
urască pe ai noştri. O fată dornică a omoare un spiriduş. 

Pământul se cutremură sub mine şi am fost 
recunoscătoare pentru peretele de care mă sprijineam. 

- Mai rău, spiriduşul omorât de ea trebuia să fie unul 
dintre spiriduşii lui, trimis de el dincolo de zid, ca mieii la 
tăiere. Doar aşa fata putea fi adusă aici, la judecată, dacă ar 
fi omorât unul dintre spiriduşii lui într-un atac neprovocat - 
dacă l-ar fi omorât pur şi simplu din ură, exact cum a ucis-o 
Jurian pe Clythia... Ca să poată înţelege cât de mult a suferit 
sora ei. 

- Tratatul... 

- Totul a fost o minciună. Tratatul nu prevede aşa ceva. 
Poţi să omori câţi spiriduşi nevinovaţi vrei şi să nu suferi 
nicio consecinţă. Tu l-ai omorât pe Andras - santinela lui 
Tamlin, trimis de Tamlin, sacrificându-se în acea zi. 

„Andras căuta un leac“, îmi spusese Tamlin. Nu pentru 
vreo boală magică, ci un leac pentru a salva Prythianul de 
Amarantha, un leac pentru acest blestem. 

Lupul - Andras - nu făcuse nimic altceva decât să mă 
privească fix, înainte de a-l omori. Mă lăsase să-l omor, 
pentru a da startul evenimentelor, astfel încât Tamlin să 
poată avea o şansă de a rupe vraja. lar dacă Tamlin îl 
trimisese pe Andras dincolo de zid, ştiind că era foarte 
probabil să moară... „Vai, Tamlin!“ 

Alis se aplecă să ridice un cuţit pentru unt, răsucit şi 
îndoit, şi, încet şi cu grijă, îndreptă lama. 

- Totul a fost o glumă crudă, o pedeapsă ingenioasă din 
partea Amaranthei. Voi, oamenii, detestaţi atât de mult 
spiriduşii şi vă temeţi de ei atât de tare, încât ar fi 
imposibil... imposibil pentru vreo fată care a omorât cu 
sânge-rece un spiriduş să se îndrăgostească apoi de unul 
dintre noi. Vraja aruncată asupra lui Tamlin putea fi ruptă 


doar dacă făcea asta înainte de a se încheia cei patruzeci şi 
nouă de ani - dacă acea fată îi spunea în faţă că îl iubea şi o 
spunea din toată inima. Amarantha ştie că pe oameni îi 
preocupă frumuseţea, aşa că ne-a obligat să purtăm măşti; 
i-a pus şi lui una, ca să fie şi mai dificil să găsească o fată 
dornică să privească dincolo de mască, dincolo de natura lui 
de spiriduş şi în sufletul aflat în spatele acesteia. Apoi, ne-a 
obligat să nu spunem nimic despre blestem Niciun cuvânt. 
Abia dacă am putut să-ţi spun câte ceva despre lumea 
noastră, despre soarta noastră. El nu a putut, niciunul dintre 
noi nu ar fi putut să o facă în mod făţiş. Minciunile despre 
boală - asta a fost tot ce a reuşit el să facă, este tot ce am 
reuşit să inventăm. Faptul că pot acum să îţi povestesc 
înseamnă că jocul s-a sfârşit, în favoarea ei. 

Puse cuțitul în buzunar. 

- Când l-a blestemat prima dată, Tamlin şi-a trimis, zilnic, 
câte un spiriduş dincolo de zid. În pădure, la ferme, toţi 
deghizați în lupi, pentru ca şansa de a fi omorâţi de un om 
să fie mai mare. Dacă se întorceau, veneau cu poveşti 
despre fete care fugeau şi ţipau şi implorau, care nu schiţau 
niciun gest. Când aceştia nu s-au întors Tamlin, în calitate 
de Lord şi de stăpân al lor, şi-a dat seama că au fost 
omorâţi de alţii. De oameni vânători, poate de femei în 
vârstă. Timp de doi ani i-a trimis, zi de zi trebuind să aleagă 
unul care să traverseze zidul. Când a mai rămas doar cu 
doisprezece, a fost atât de afectat, încât a renunţat. A 
anulat totul. Şi, de atunci, Tamlin a rămas aici şi a apărat 
graniţele, în timp ce haosul şi dezordinea au domnit în 
celelalte regate controlate de Amarantha. Şi ceilalţi Mari 
Lorzi au ripostat. În urmă cu patruzeci de ani, ea a executat 
trei dintre aceştia şi o mare parte din familiile lor, pentru că 
s-au asociat împotriva ei. 

- Rebeliune? Care dintre regate? 

M-am îndreptat, făcând un pas de la perete. Poate că 
printre curtenii acelor regate aveam să găsesc aliaţi care să 
mă ajute să-l salvez pe Tamlin. 


- Regatul Zilei, Regatul Verii şi Regatul lernii. Şi nu - nu 
s-a ajuns atât de departe încât să fie considerată o 
rebeliune. Ea s-a folosit de puterea Marilor Lorzi ca să ne 
lege de pământ. Aşadar, lorzii rebeli au încercat să ceară 
ajutor de la alte teritorii ale Spiriduşilor, folosind pe post de 
mesageri chiar şi oamenii destul de nebuni încât să intre pe 
teritoriile noastre - majoritatea, tinere femei care ne 
venerau ca zei. 

Copiii celor Binecuvântaţi. Chiar reuşiseră acele fete să 
treacă de zid, dar nu pentru a fi mirese. Eram prea afectată 
de ce auzeam ca să sufăr şi să mă supăr din cauza lor. 

- Amarantha i-a prins însă pe toţi înainte de a părăsi 
aceste tărâmuri şi... îţi poţi imagina cum au sfârşit acele 
fete. După aceea, imediat ce Amarantha i-a măcelărit şi pe 
Marii  Lorzi răzvrătiți. Succesorii lor au fost prea 
înspăimântați ca să-i provoace din nou mânia. 

- Şi unde sunt acum? Li s-a permis să trăiască pe 
pământurile lor, aşa cum o făcea Tamlin? 

- Nu. Îi ţine, cu tot cu supuşi, la Poalele Muntelui, unde îi 
poate chinui după bunul plac. Altora... altora, dacă îi jură 
credinţă, dacă se umilesc şi o slujesc, le oferă ceva mai 
multă libertate; le dă voie să vină şi să plece de la Poalele 
Muntelui după cum vor. Celor din regatul nostru li s-a 
permis să rămână aici doar până când blestemul lui Tamlin 
ia sfârşit, dar... 

Alis se înfioră. 

- De asta îţi ascunzi nepoţii, ca să-i fereşti de pericol, am 
spus eu cu blândeţe, uitându-mă la sacul plin de la 
picioarele ei. 

Alis încuviinţă, iar când se îndreptă pentru a ridica masa 
de lucru răsturnată, m-am dus să o ajut, mormâind 
amândouă din cauza greutăţii. 

- Sora mea şi cu mine am slujit în Regatul Verii, iar ea şi 
partenerul ei au fost printre cei omorâţi în ciudă când 
Amarantha a invadat prima oară. Am luat băieţii şi am fugit 
înainte ca Amarantha să-i târască pe toţi la Poalele 


Muntelui. Am venit aici deoarece era singurul loc în care 
puteam merge, şi l-am rugat pe Tamlin să-mi ascundă 
băieţii. El a făcut-o, iar când l-am implorat să mă lase să-l 
ajut, oricât de puţin, m-a angajat aici, cu doar câteva zile 
înainte de balul mascat în urma căruia am fost obligată să 
port nenorocita asta de mască. Aşa că, de aproape cincizeci 
de ani sunt aici şi văd cum ea îi strânge şi mai mult laţul în 
jurul gâtului. 

Am întors masa, gâfâind uşor amândouă când ne-am 
rezemat de aceasta. 7 

- A încercat, spuse Alis. In ciuda spionilor ei, a încercat să 
găsească metode prin care să rupă blestemul, prin care să 
acționeze împotriva acestuia, împotriva nevoii de a-şi 
trimite spiriduşii din nou afară, pentru a fi măcelăriți de 
oameni. S-a gândit că, dacă fata l-ar fi iubit cu adevărat, 
atunci să o aducă aici, pentru a-l elibera, ar fi fost o altă 
formă de înrobire. Şi a crezut că, dacă s-ar fi îndrăgostit 
într-adevăr de ea, Amarantha ar fi făcut orice pentru a o 
distruge, aşa cum a fost distrusă şi sora ei. Aşa că şi-a 
petrecut decenii refuzând să o facă sau măcar să rişte. Dar, 
în iarna aceasta, când i-au mai rămas doar câteva luni, el 
pur şi simplu... a izbucnit. Şi-a trimis ultimii spiriduşi peste 
zid, unul câte unul. S-au dus de bunăvoie - ei l-au implorat 
să meargă, în toţi aceşti ani. Tamlin era disperat să-şi 
salveze poporul, destul de disperat încât să rişte vieţile 
oamenilor lui, să rişte viaţa acelei fete din specia 
omenească pentru a ne salva. După trei zile, Andras a dat 
peste o fată în poiană, iar tu l-ai omorât cu inima plină de 
ură. 

Cu toate astea, îi dezamăgisem. Şi, prin asta, îi 
condamnasem pe toţi. 

Condamnasem fiecare persoană care locuia pe această 
moşie, condamnasem însuşi ţinutul Prythian. 

M-am bucurat că mă sprijineam de marginea mesei, altfel 
aş fi alunecat pe podea. 


- Ai fi putut să rupi vraja, mârâi Alis, cu acei dinţi ascuţiţi 
la doar câţiva centimetri de faţa mea. Nu trebuia decât să-i 
spui că îl iubeşti cu adevărat - să-i spui că îl iubeşti cu 
adevărat, din toată inima ta inutilă de om, iar puterea lui ar 
fi fost eliberată. Fată proastă. 

Nu e de mirare că Lucien mă detestase, dar, în ciuda 
acestui fapt, îmi tolerase prezenţa - nu e de mirare că 
fusese foarte dezamăgit când am plecat, certându-se cu 
Tamlin să mă lase să mai stau. 

- Îmi pare rău, i-am spus, simțind înţepături în ochi. 

Alis mormăi. 

- Spune-i asta lui Tamlin. Înainte să pleci, mai avea doar 
trei zile până la sfârşitul celor patruzeci şi nouă de ani. 
Urma să te elibereze după trei zile. A venit aici cu acoliţii ei 
după exact patruzeci şi nouă de ani şi l-a luat, împreună cu 
o mare parte din curteni, şi i-a dus la Poalele Muntelui ca să 
îi fie supuşi. Creaturile ca mine sunt prea umile pentru ea, 
deşi nu se fereşte să ne omoare pe loc. 

Am încercat să nu-mi imaginez asta. 

- Dar ce s-a întâmplat cu Regele Hybernului - dacă ea a 
cucerit Prythianul şi a furat vrăjile, atunci o vede ca pe o 
rebelă sau ca pe o aliată? 

- Dacă sunt în relaţii proaste, nu a făcut nimic să o 
pedepsească. Timp de patruzeci şi nouă de ani, ea a 
controlat aceste pământuri. Mai rău, după căderea Marilor 
Lorzi, toţi cei răi din teritoriul nostru - cei prea îngrozitori 
chiar şi pentru Regatul Nopţii - au fugit la ea. Încă mai fug. 
Le-a oferit adăpost. Dar ştim - ştim că îşi strânge o armată, 
aşteptând momentul în care să lanseze un atac în lumea 
voastră, înarmată cu cei mai mortali şi mai răi spiriduşi din 
Prythian şi Hybern. 

- Attorul, am spus eu, groaza răsucindu-mi-se în stomac, 
iar Alis încuviinţă. Pe teritoriul oamenilor, zvonul pretinde că 
tot mai mulţi spiriduşi s-au strecurat dincolo de zid ca să 
atace oamenii, am rostit eu. Şi dacă niciun spiriduş nu 


poate traversa zidul fără permisiunea ei, înseamnă că ea 
este de acord cu atacurile. 

Şi, dacă aveam dreptate în legătură cu tot ce i se 
întâmplase lui Clare Beddor şi familiei sale, atunci 
Amarantha ordonase şi acel atac. 

De pe masa pe care ne sprijineam, Alis şterse nişte praf 
pe care nu-l vedeam. 

- Nu aş fi surprinsă să aflu că şi-a trimis supuşii în 
tărâmul oamenilor ca să vă cerceteze punctele forte şi 
slăbiciunile, înainte de dezastrul pe care speră să îl cauzeze 
cândva. 

Asta era mai rău - mult mai rău decât îmi imaginasem 
când îi avertizasem pe Nesta şi pe ai mei să fie cu ochii în 
patru şi să plece la ivirea celei mai mici probleme. Mi se 
făcu greață gândindu-mă la ce fel de companie avea Tamlin 
- la gândul că era atât de disperat, atât de măcinat de 
vinovăţie şi de durere pentru că trebuise să-şi sacrifice 
santinelele fără să-mi poată spune... Şi mă lăsase să plec. 
Toate sacrificiile lor şi al lui Andras fuseseră în van. 

Ştia că, dacă aş fi rămas, aş fi riscat să o mânii pe 
Amarantha, chiar dacă l-aş fi eliberat. 

„Împotriva lor, împotriva a ceea ce se întâmplă în 
Prythian, nu mă pot apăra nici pe mine... Chiar dacă ne-am 
împotrivi bolii, te-ar captura - ar găsi ea o metodă prin care 
să te omoare”. 

Mi-am amintit acel efort jalnic de a mă flata la sosirea 
mea - şi faptul că apoi renunţase să îmi mai facă vreun 
compliment, renunţase la orice încercare de a mă câştiga 
când i-am părut atât de disperată să plec, să nu-i mai 
vorbesc niciodată. Se îndrăgostise însă de mine în ciuda 
acestui lucru - ştia că-l iubeam, şi mă lăsase să plec cu doar 
câteva zile înainte. Mă pusese pe mine înaintea întregului 
său regat, înaintea întregului Prythian. 

- Dacă Tamlin ar fi eliberat - dacă ar avea puteri depline, 
am întrebat eu, fixând cu privirea un punct înnegrit de pe 
perete, ar putea să o distrugă pe Amarantha? 


- Nu ştiu. l-a păcălit pe Marii Lorzi prin viclenie, nu prin 
forţă. Magia este un lucru precis - îi plac regulile şi i-a 
manipulat prea bine. Le păstrează puterile închise în ea, de 
parcă nu ar putea să le folosească sau ca şi cum accesul la 
ele i-ar fi limitat. Da, are şi ea puteri letale, deci, dacă s-ar 
ajunge la o luptă... 

- Dar este mai puternică? am început să-mi frământ 
mâinile. 

- El este un Mare Lord, răspunse Alis, ca şi cum răspunsul 
ar fi fost suficient, dar nimic din toate acestea nu mai 
contează acum. El va fi sclavul ei, iar noi vom purta aceste 
măşti până când va fi de acord să devină iubitul ei - şi nici 
atunci nu îşi va căpăta pe deplin puterile. lar ea nu-i va lăsa 
niciodată pe cei de acolo să părăsească Poalele Muntelui. 

Am împins masa şi mi-am îndreptat umerii. 

- Cum ajung la Poalele Muntelui? 

Ea ţâţâi. 

- Nu poţi să te duci la Poalele Muntelui. Omul care intră 
acolo nu mai iese nicicând. 

Mi-am strâns pumnii atât de tare, încât unghiile îmi 
intrară în carne. 

- Cum. Ajung. Acolo. 

- Este sinucidere curată - te va omori, chiar dacă te vei 
apropia destul încât să o vezi. 

Amarantha îl păcălise - avea să îl rănească foarte rău. 
Avea să îi rănească pe toţi. 

- Tu eşti un om, continuă Alis, stând şi ea în picioare. 
Pielea ta este subţire ca hârtia. 

Amarantha trebuie să-l fi luat şi pe Lucien - Amarantha îi 
scosese ochiul lui Lucien şi astfel îl mutilase. Oare mama lui 
suferea pentru el? 

- Ai fost prea oarbă să vezi blestemul lui Tamlin, 
continuă Alis Cum te aştepţi să îi faci faţă Amaranthei? Vei 
înrăutăţi lucrurile. 

Amarantha îmi luase tot ce îmi dorisem, tot ce, în sfârşit, 
îndrăznisem să-mi doresc. 


- Arată-mi cum să ajung acolo, i-am spus cu vocea 
tremurând dar fără lacrimi. 

- Nu, spuse Alis, aruncându-şi sacul pe umăr. Du-te 
acasă. Te voi conduce până la zid. Acum nu mai este nimic 
de făcut. Tamlin va rămâne sclavul ei pentru totdeauna, iar 
ea va conduce ţinutul Prythian. Asta ne-a oferit Soarta, asta 
au decis zeii. 

- Nu cred în Soartă. Nici în vreun zeu ridicol. 

Ea scutură din nou din cap, părul ei de culoarea noroiului 
strălucind în lumina slabă. 

- Du-mă la ea, am insistat. 

Dacă Amarantha avea să îmi rupă gâtul - măcar muream 
făcând ceva pentru el, muream încercând să repar răul pe 
care nu îl prevenisem, încercând să salvez populaţia pe 
care o condamnasem. Cel puţin, Tamlin ar fi ştiut că am 
făcut-o pentru el şi că l-am iubit. 

Alis mă studie pentru o clipă înainte de a mă privi cu 
blândeţe. 

- Cum doreşti. 


CAPITOLUL 33 


Poate că mă îndreptam spre moarte, dar nu aveam de 
gând să o întâmpin neînarmată. 

Am strâns cureaua tolbei peste piept şi apoi am mângâiat 
penele săgeţii, trăgând cu ochiul peste umăr. Desigur, nu 
aveam săgeți din lemn de frasin, dar trebuia să mă descurc 
cu ce găsisem prin conac. Aş fi putut lua mai multe, dar 
armele nu făceau decât să mă împovăreze şi, în orice caz, 
nu ştiam cum să le folosesc pe cele mai multe dintre ele. 
Aşadar, aveam o tolbă plină, două pumnale atârnate la talie 
şi un arc aruncat peste umăr. Era mai bine decât să nu fi 


avut nimic, chiar dacă înfruntam spiriduşi care se născuseră 
ştiind cum sa ucidă. 

Alis mă conduse prin păduri şi peste dealurile 
submontane tăcute, oprindu-se destul de des să asculte, ca 
să ne schimbăm traseul. Nu voiam să aflu ce auzea sau 
mirosea, nu când o linişte adâncă acoperise ţinuturile. 
„Rămâi cu Marele Lord“, îmi spusese Suriel. „Rămâi cu el, 
îndrăgosteşte-te şi totul va fi bine.“ Dacă aş fi rămas, dacă 
aş fi recunoscut ceea ce simţeam... Nimic din toate acestea 
nu s-ar fi întâmplat. 

Noaptea cobora hotărâtă peste lume, iar picioarele mă 
dureau din cauza pantelor abrupte ale dealurilor, dar Alis se 
grăbea, fără a se uita în urmă, să vadă dacă o urmam. 

Când se opri în valea dintre două dealuri, am început să 
mă întreb dacă ar fi trebuit să iau cu mine mai multă 
mâncare, şi nu doar pentru o singură zi. Aerul era mai rece 
- mult mai rece decât în vârful dealului, iar eu am tremurat 
când am văzut gura îngustă a unei peşteri. Intrarea nu avea 
cum să fie aceasta deoarece în acea pictură murală Poalele 
Muntelui erau reprezentate în centrul insulei Prythian. Ar fi 
trebuit să călătorim câteva săptămâni. 

- Toate drumurile întunecate şi mizerabile duc spre 
Poalele Muntelui, rosti Alis foarte încet, cu o voce care nu se 
deosebi prea mult de foşnetul frunzelor. 

Imi arătă peştera. 

- Este o veche scurtătură - considerată cândva sacră, dar 
nu şi acum. 

Aceasta era peştera pe care Lucien îi interzisese Attorului 
să o folosească în acea zi. Am încercat să-mi stăpânesc 
tremuratul. Îl iubeam pe Tamlin; aş fi mers până la capătul 
lumii pentru a îndrepta situaţia, pentru a-l salva, dar, dacă 
Amarantha era mai rea decât Attorul... dacă Attorul nu era 
cel mai crud dintre acoliţii ei... dacă îl speriase până şi pe 
Tamlin... 

- Cred că acum regreţi faptul că ţi-ai pierdut cumpătul. 

M-am îndreptat. 


- Îl voi elibera. 

- Vei fi norocoasă dacă te va omori rapid. Vei fi 
norocoasă să fii măcar adusă înaintea ei. 

Probabil că mă îngălbenisem, deoarece îşi ţuguie buzele 
şi mă bătu uşor pe umăr. 

- Fato, să nu uiţi câteva reguli, spuse ea când privirăm 
amândouă gura peşterii. 

Din burta peşterii, întunericul duhni, otrăvind aerul curat. 

- Să nu bei vinul - nu e ca vinul pe care l-am băut la 
Solstiţiu, şi îţi va face mai mult rău decât bine. Să nu cazi la 
învoială cu nimeni, cu excepţia cazului în care viaţa ta 
depinde de asta - dar, chiar şi atunci, să te gândeşti dacă 
merită. Şi, mai presus de toate, să nu ai încredere în nimeni 
acolo - nici măcar în Tamlin al tău. Simţurile iţi sunt cei mai 
mari duşmani; vor încerca să te trădeze. 

M-am abținut să nu-mi ating unul dintre pumnale şi, în 
schimb, i-am mulţumit dând din cap. 

- Ai vreun plan? 

- Nu, am recunoscut eu. 

- Să nu te aştepţi ca oţelul acela să te ajute cumva, 
spuse ea, privindu-mi armele. 

- Nu mă aştept. 

Am confruntat-o, muşcându-mi buza pe interior. 

- E o parte a blestemului. O parte pe care nu ţi-o putem 
spune. Chiar şi acum, oasele-mi plâng la simpla amintire a 
acesteia. O parte pe care trebuia să o afli tu singură, o 
parte pe care ea... ea... Înghiţi zgomotos. Pe care ea încă nu 
vrea să o cunoşti, dacă eu nu ţi-o pot spune, icni ea. Dar 
ascultă - ascultă, fato. Ascultă ceea ce auzi. 

l-am atins braţul. 

- Aşa voi face. Îţi mulţumesc pentru că m-ai condus. 

Pentru că pierduse ore preţioase, când acea pungă cu 
provizii - pentru ea şi băieţii ei - spunea destule despre 
locul spre care se îndrepta. 

Alis râse ca o cioară. 


- Într-adevăr, rare sunt zilele în care o persoană îţi 
mulţumeşte pentru că ai adus-o să-şi întâlnească moartea. 

Dacă mă mai gândeam mult la pumnal, exista riscul de a- 
mi pierde cumpătul, cu sau fără Tamlin. Ea nu mă ajuta. 

- Cu toate acestea, îţi doresc succes, adăugă Alis. 

- Dacă tu şi nepoţii tăi aveţi nevoie de un loc în care să 
fugiţi, după ce îi recuperezi, atunci traversaţi zidul, i-am 
spus eu. Duceţi-vă la casa familiei mele. 

l-am zis unde. 

- Intreabă de Nesta, sora mea mai mare. Ea ştie cine 
eşti, ştie totul. Te va adăposti cum va putea. 

Acum ştiam că avea să o facă, în ciuda faptului că Alis şi 
băieţii ei o îngrozeau. Avea să-i ţină în siguranţă. 

Alis îmi mângâie uşor mâna. 

- Să nu mori, spuse ea. 

Am privit-o pentru ultima dată, apoi m-am uitat la cerul 
nopţii, care flutura deasupra noastră, şi la verdele intens al 
dealurilor. Culoarea ochilor lui Tamlin. 

Am intrat în peşteră. 4 


Singurele sunete care se auzeau erau respirația mea 
slabă şi scârţâitul ghetelor mele pe piatră. Am înaintat, 
împiedicându-mă prin întunericul îngheţat. M-am ţinut 
aproape de perete, iar mâna îmi amorţi când piatra rece şi 
udă îmi atinse pielea. Am mers cu paşi mici, de teama 
vreunei gropi invizibile, în care m-aş fi rostogolit spre 
moarte. 

După ceea ce mi se păru a fi o eternitate, o rază 
portocalie de lumină străpunse întunericul. Apoi, se auziră 
vocile. 

Şuierând şi zbierând, elocventă şi guturală - o cacofonie 
rupse tăcerea, ca o pocnitoare. M-am lipit de peretele 
peşterii, dar sunetele trecură şi dispărură. 

M-am strecurat spre lumină, clipind când am găsit sursa: 
o mică fisură în piatră. Se deschidea spre un pasaj subteran 


săpat grosolan, luminat de un foc. Am zăbovit în întuneric, 
inima bătându-mi sălbatic în piept. Crăpătura din perete era 
suficient de mare pentru ca o persoană să se poată strecura 
- atât de zimţată şi de dură, încât era evident că nu era 
folosită des. Privind mizeria, nu am văzut nicin urmă, niciun 
semn că altcineva ar fi intrat pe aici. Culoarul de dincolo nu 
era circulat, dar urma o altă direcţie, blocându-mi vederea 

l-am mulţumit lui Tamlin pentru privirea de spiriduş, care 
îmi permitea să văd dincolo de toate vrăjile, dar mi-am 
amintit avertismentul dat de Alis şi nu mi-am crezut 
urechile, pentru că spiriduşii puteau fi tăcuţi ca pisicile. O 
linişte de moarte domnea pe coridoare. 

Totuşi, trebuia să părăsesc această peşteră... Trecuseră 
câteva săptămâni de când Tamlin se afla aici. Trebuia să 
găsesc locul în care îl ţinea Amarantha, cu speranţa că nu 
aveam să dau peste nimeni în acest timp. Faptul că 
ucisesem animale şi creaturi naga era una, dar să mai ucid 
şi alţii... 

Am inspirat adânc de câteva ori, făcându-mi curaj. Era ca 
o vânătoare, doar că animalele erau spiriduşi. Spiriduşi care 
puteau să mă tortureze la nesfârşit - până când i-aş fi 
implorat să mă omoare. Sa mă tortureze aşa cum îl 
torturaseră pe acel spiriduş al Regatului Primăverii, căruia i 
se smulseseră aripile. 

Când am ieşit prin acea deschizătură minusculă, 
sugându-mi burta ca să pot trece, nu mi-am permis să mă 
gândesc la acele cioturi sângerânde. Armele mele zgâriară 
piatra, iar eu am tresărit la şuieratul pietricelelor care 
căzură. „Mergi în continuare, mergi în continuare”. 
Traversând în grabă coridorul deschis, m-am strecurat într-o 
firidă din peretele opus. Nu era o ascunzătoare prea bună. 

M-am furişat de-a lungul peretelui, oprindu-mă în dreptul 
arcadei din coridor. Era o greşeală; doar un idiot ar fi venit 
aici. Aş fi putut fi oriunde în regatul Amaranthei. Alis ar fi 
trebuit să-mi spună mai multe. Ar fi trebuit să fiu destul de 


deşteaptă încât s-o întreb. Sau destul de deşteaptă cât să 
mă gândesc la o altă soluţie, la oricare, în afară de aceasta. 

Mi-am asumat riscul de a privi după colţ, iar frustrarea 
aproape mă făcu să plâng. Un alt coridor săpat în piatra 
gălbuie a muntelui, străjuit pe fiecare parte de torţe. Nu 
exista niciun loc întunecos în care m-aş fi putut ascunde, iar 
în celălalt capăt, privirea îmi fu iar obturată de o cotitură 
bruscă. Mă aflam în câmp deschis. Eram o pradă la fel de 
uşoară ca o căprioară flămândă, care rupea scoarţa unui 
copac într-un luminiş. 

Coridoarele erau însă tăcute - nu se auzeau nici măcar 
vocile de mai devreme. Şi, dacă se întâmpla să aud pe 
cineva, urma să fug spre gura peşterii. Pentru un timp, 
puteam merge în recunoaştere, adunând informaţii, pentru 
a afla unde era Tamlin... 

Nu. Era posibil ca o doua şansă să nu se mai ivească prea 
curând. Trebuia să acţionez acum. Dacă mă opream pentru 
prea multă vreme, nu-mi mai recăpătam curajul. Am reuşit 
să mă strecor după colţ. 

Nişte degete lungi şi osoase mă apucară de braţ, iar eu 
am înlemnit. 

Un chip ascuţit, cu o piele gri şi tăbăcită, ieşi la vedere, 
iar colții din argint îi străluciră când îmi zâmbi. 

- Bună ziua, şuieră acesta. Ce caută una ca tine aici? 

Cunoşteam această voce. Incă îmi bântuia coşmarurile. 

Aşadar, când şi-a aplecat urechile ca de liliac, iar eu mi- 
am dat seama că mă aflam în faţa Attorului, am făcut tot ce 
mi-a stat în putere ca să nuţip. 


CAPITOLUL 34 


Aproape târându-mă spre sala tronului, Attorul continuă 
să-mi strângă braţul în ghearele-i reci ca gheaţa. Nu se 
deranjă să mă dezarmeze. Ştiam amândoi că armele nu-mi 
prea erau de folos. 

„Tamlin. Alis şi băieţii ei. Surorile mele. Lucien.“ Le-am 
cântat numele în tăcere iar şi iar, în vreme ce Attorul, un 
demon al răutăţii, se contura deasupra mea. Din când în 
când, îşi flutura aripile ca de piele - şi, dacă aş fi fost în 
stare să vorbesc fără să ţip, l-aş fi întrebat de ce nu mă 
ucisese pe loc. Mă trase mai departe după el, târându-şi 
picioarele ale căror gheare zgâriau tacticos pardoseala 
peşterii, care arăta întocmai cum mi-o imaginasem. 

Chipuri răutăcioase - dure şi nemiloase - mă priviră 
trecând, niciunul arătându-se câtuşi de puţin deranjat sau 
îngrijorat de faptul că mă aflam în ghearele Attorului. 
Spiriduşi - o mulţime - însă doar câţiva Mari Spiriduşi erau 
prezenţi. 

Am trecut prin două uşi vechi şi enorme din piatră, mai 
înalte decât conacul lui Tamlin, şi am intrat într-o cameră 
imensă, săpată într-o piatră de culoare gălbuie, susţinută de 
nenumărați stâlpi sculptați. Acea mică parte din mine care 
devenise din nou inutilă şi banală observă că sculptura nu 
era formată doar din nişte modele ornamentale şi că, de 
fapt, înfăţişa spiriduşi, Mari Zâne şi animale în diferite medii 
şi poziţii. Gravurile spuneau poveşti nenumărate despre 
ţinutul Prythian. Între stâlpi atârnau candelabre din bijuterii, 
care pătau în culoare pardoseala din marmură roşie. Aici... 
aici se aflau Marii Spiriduşi. 

O mulţime ocupa cea mai mare parte a spaţiului, unii 
dintre ei dansând pe ritmurile unei muzici înfundate, alţii 
mergând în cerc, stând de vorbă - probabil că era o 
petrecere. Mi s-a părut că văd câteva măşti strălucitoare 
printre cei adunaţi, dar totul era o imagine neclară de dinţi 
ascuţiţi şi haine elegante. Attorul mă aruncă înainte, iar 
lumea se învârti. 


Când am căzut, pardoseala din marmură rece fu 
neînduplecată, iar oasele mele gemură şi răcniră. M-am 
împins în sus şi, când mi-am ridicat capul, am văzut scântei 
dansând. Insă, când am zărit podiumul înaintea mea, am 
rămas la pământ, încercând să nu ies în evidenţă. Câţiva 
paşi mă conduseră până acolo. Mi-am înălţat capul şi mai 
mult. 

Acolo, lenevind pe un tron negru, era Amarantha. 

Deşi era drăguță, nu era la fel de devastator de frumoasă 
precum mi-o imaginasem, nu era vreo zeiţă a întunericului 
şi a urii. Asta o făcea să pară şi mai dură. Părul roşu-auriu 
era frumos împletit şi petrecut prin coroana ei din aur, 
culoarea intensă îmbogăţindu-i pielea albă ca zăpada care, 
la rândul ei, îi scotea în evidenţă buzele rubinii. Dar, cu 
toate că ochii de abanos îi străluceau, avea ceva care îi 
răpea toată frumuseţea, un fel de surâs dispreţuitor şi 
permanent al trăsăturilor, care făcea să pară că farmecul ei 
era fals şi rece. Aş fi înnebunit dacă ar fi trebuit să îi pictez 
portretul. 

Cel mai mare comandant al Regelui ținutului Hybern. Cu 
secole în urmă, măcelărise armate de oameni, preferând să- 
şi ucidă sclavii, decât să-i elibereze. Luase în stăpânire 
ţinutul Prythian în doar câteva zile. 

Apoi, m-am uitat la tronul din piatră neagră de lângă ea şi 
braţele îmi cedară. 

Incă purta aceeaşi mască din aur, aceleaşi haine de 
războinic, acea cingătoare, cu toate că nu mai avea cuțite, 
nici măcar o singură armă. Ochii nu i se măriră, gura nu i se 
strânse. Fără gheare, fără colţi. Mă privi, pur şi simplu, 
indiferent, nemişcat. Neimpresionat. 

- Ce-i asta? întrebă Amarantha cu o voce zglobie, în 
ciuda zâmbetului de viperă pe care mi-l aruncase. 

De gâtul ei delicat şi catifelat atârna un lanţ lung şi 
subţire - pe care era prins un os foarte vechi, de 
dimensiunea unui deget. Rămânând pe podea, nu am vrut 


să mă gândesc cui i-ar fi putut aparţine. Dacă mi-aş fi 
mişcat braţul, aş fi putut să-mi scot pumnalul... 

- Doar un om pe care l-am găsit la parter, şuieră Attorul 
şi o limbă bifurcată se repezi printre dinţii ca nişte lame. 

Dădu o dată din aripi, împrăştiind un aer urât mirositor 
spre mine, apoi şi le strânse cu grijă în spatele trupului său 
scheletic. 

- Evident, toarse Amarantha. 

Am evitat să o privesc şi mi-am concentrat atenţia asupra 
cizmelor maronii ale lui Tamlin. Era la trei metri distanţă de 
mine - la trei metri şi nu spunea niciun cuvânt, nici măcar 
nu părea îngrozit sau furios. 

- Dar de ce ar trebui să-mi pierd vremea cu ea? Attorul 
chicoti, sunetul auzindu-se ca sfârâitul apei pe o tavă 
fierbinte, şi un picior cu gheare mă lovi într-o parte, 
rupându-mi tunica. 

- Spune-i Maiestăţii Sale de ce te ascundeai prin 
catacombe, de ce ai ieşit din vechea peşteră care duce spre 
Regatul Primăverii. 

Ar fi fost mai bine să-l omor pe Attor sau să încerc să o 
ucid pe Amarantha? Attorul mă lovi din nou, iar eu am 
tresărit când ghearele lui îmi atinseră coastele. 

- Spune-i Maiestăţii Sale, mizerie umană! 

Aveam nevoie de timp - trebuia să înţeleg unde mă 
găseam. Dacă Tamlin se afla sub influenţa vreunei vrăji, 
atunci ar fi trebuit să îmi fac griji în privinţa modului în care 
urma să-l iau de acolo. 

M-am ridicat, căutându-mi în tot acest timp pumnalele. 
Ca să nu-i întâlnesc privirea, m-am uitat la rochia 
strălucitoare din aur a Amaranthei. 

- Am venit să-l revendic pe cel pe care îl iubesc, am 
rostit eu încet. 

Poate că blestemul mai putea fi ridicat. L-am privit din 
nou, iar vederea ochilor săi de smarald fu ca un balsam. 

- Poftim? întrebă Amarantha, aplecându-se înainte. 


- Am venit să-l revendic pe Tamlin, Marele Lord al 
Regatului Primăverii. 

O bolboroseală se răspândi printre curteni. Amarantha îşi 
lăsă însă capul pe spate şi râse - râsul ei era asemănător 
croncănitului unui corb. 

Marea Zână se întoarse către Tamlin şi zâmbi răutăcios. 

- Cu siguranţă ai fost ocupat în toţi aceşti ani. Au început 
să-ţi placă oamenii, nu-i aşa? 

El tăcu, impasibil. Ce îi făcuse? Nu se mişcă - atunci, 
înseamnă că blestemul ei funcţionase. Ajunsesem prea 
târziu. ÎI dezamăgisem, îl condamnasem. 

- Totuşi, zise Amarantha încet. 

Simţeam cum Attorul şi toţi cei de la curte se adunau în 
spatele meu. 

- Îmi dă de gândit - dacă ai luat o singură fată, de vreme 
ce ţi-a ucis santinela... 

Ochii îi sclipiră. 

- O, eşti delicios. M-ai lăsat s-o torturez pe acea fată 
nevinovată, pentru ca aceasta să fie în siguranţă? 
Drăguţule! Chiar ai reuşit să faci un vierme uman să te 
iubească. Minunat. 

Bătu din palme, iar Tamlin abia reuşi să nu o privească - 
singura reacţie pe care am văzut-o din partea lui. 

Torturată. O torturase... 

- Lasă-l să plece, am spus eu, încercând să par calmă. 

Amarantha râse din nou. 

- Omule, dă-mi un singur motiv pentru care nu ar trebui 
să te distrug pe loc. 

Avea dinţii foarte albi şi drepţi, aproape strălucitori. 

Sângele începu să-mi curgă mai repede prin vene, dar eu 
mi-am ţinut capul sus şi i-am zis: 

- L-ai păcălit - este constrâns pe nedrept. 

Tamlin înlemnise. 

Amarantha făcu un zgomot cu limba şi îşi privi una din 
mâinile ei subţiri şi albe - îşi privi inelul de pe degetul 
arătător. Un inel a cărui montură semăna cu... cu un ochi 


omenesc, încastrat într-un cristal, am observat eu când îşi 
cobori mâna. Aş fi putut să jur că se răsucea înăuntru. 

- Voi, fiarele umane, sunteţi lipsite de creativitate. Ne-am 
petrecut ani de zile învăţându-vă poezii şi cum să vă 
exprimaţi elegant şi asta e tot ce poţi să-mi spui? Ar trebui 
să-ţi smulg limba, pentru că nu ştii cum să vorbeşti. 

Mi-am încleştat dinţii. 

- Dar sunt curioasă să aflu ce discurs îmi vei ţine când 
vei vedea ce ar fi trebuit să fii? 

Când Amarantha îmi arătă ceva din spatele meu şi 
hidosul inel cu ochi chiar privi în acea direcţie, m-am 
încruntat şi m-am întors. 

Ţintuit pe peretele peşterii enorme, am văzut cadavrul 
mutilat al unei tinere. Pe alocuri, pielea îi era arsă, degetele 
îndoite în unghiuri ciudate şi linii roşii şi ţipătoare îi 
traversau corpul. Abia o auzeam pe Amarantha din cauza 
hohotelor. 

- Probabil că ar fi trebuit să ascult când mi-a zis că nu l-a 
mai văzut niciodată pe Tamlin, cugetă Amarantha. Sau când 
a insistat asupra faptului că nu a ucis niciodată un spiriduş, 
că nu a vânat nicio zi în viaţa ei. Cu toate că ţipetele ei au 
fost încântătoare. De mult nu am mai auzit o muzică atât de 
frumoasă. 

Îmi adresă direct următoarele cuvinte: 

- Ar trebui să îţi mulţumesc pentru că i-ai spus lui 
Rhysand cum o cheamă, în loc să îi spui numele tău. 

Clare Beddor. 

Aici o aduseseră, asta îi făcuseră după ce-i arseseră de 
vie familia, în propria lor casă. Asta îi făcusem eu, 
spunându-i lui Rhysand cum o chema, pentru a-mi proteja 
familia. 

Măruntaiele mi se răsuciră; m-am străduit din răsputeri să 
nu vărs pe pietre. 

Attorul îşi înfipse ghearele în umerii mei, forţându-mă să 
o confrunt pe Amarantha, care încă îmi zâmbea ca o 
şerpoaică. La fel de bine aş fi putut să o omor pe Clare. Imi 


salvasem viaţa, condamnând-o pe a ei. Acel cadavru 
putrezit de pe perete ar fi trebuit să fie al meu. 

Al meu. 

- Vino, scumpo, spuse Amarantha. Ce ai de spus în 
legătură cu asta? 

Voiam să-i spun că merita să ardă în iad pentru vecie, 
dar, chiar şi când am privit în gol spre Tamlin, nu am văzut 
decât trupul țintuit al lui Clare. El le permisese să o ucidă 
astfel pe Clare pentru ca ei să nu afle că eram încă în viaţă. 
Ochii mă usturară, în vreme ce simţeam cum îmi arde 
gâtlejul. 

- Încă mai vrei să revendici persoana care ar face aşa 
ceva unei fiinţe nevinovate? întrebă Amarantha blând, 
consolator. 

Am privit-o în ochi. Nu puteam permite ca moartea lui 
Clare să fi fost în zadar. Nu aveam de gând să renunţ fără 
să mă lupt. 

- Da, i-am răspuns. Da, vreau. 

Îşi ridică buza superioară, dezvăluindu-şi caninii foarte 
ascuţiţi. Şi, când am privit în ochii ei negri, mi-arn dat 
seama că urma să mor. 

Amarantha se lăsă însă pe spate în tronul ei şi îşi 
încrucişă picioarele. 

- Ei bine, Tamlin, spuse ea, atingându-i braţul ca şi cum 
ar fi fost stăpâna lui. Nu cred că te-ai aşteptat vreodată ca 
aceasta să apară aici. 

Îşi flutură mâna spre mine. Murmurul râsetelor celor 
adunaţi în jurul meu răsună, lovindu-mă ca o piatră. 

- Tu ce ai de spus, Mare Lord? 

Am privit chipul celui pe care îl iubeam atât de mult, dar 
următoarele lui cuvinte aproape că mă făcură să 
îngenunchez. 

- Nu am mai văzut-o până acum. Probabil cineva i-a jucat 
o festă. Poate Rhysand. 

Încă încerca să mă protejeze, chiar şi acum, chiar şi aici. 

- O, nici măcar nu ştii să minţi. 


Amarantha îşi înclină capul. 

- Oare, oare tu, în ciuda cuvintelor pe care le-ai rostit cu 
mulţi ani în urmă, simţi ceva pentru această fiinţă? O fată 
care îi urăşte din toată inima pe cei ca noi a reuşit să se 
îndrăgostească de un spiriduş. Şi spiriduşul al cărui tată a 
măcelărit cândva mulțimile de oameni, alături de mine, 
chiar s-a îndrăgostit de ea? 

Râse iar, ca o cioară. 

- O, e prea de tot - prea distractiv! 

Pipăi degetul agăţat de lanţ şi se uită la ochiul din inel. 

- Cred că dacă ar putea cineva să aprecieze momentul, 
se adresă ea inelului, acela eşti tu, Jurian. 

Zâmbi frumos. 

- Totuşi, e păcat că târfa ta umană nu s-a deranjat să te 
salveze. 

Jurian - acela era ochiul lui; al lui era osul degetului. Am 
simţit groaza în stomac. Cumva, cu ajutorul vreunei puteri 
sau al vreunui lucru necurat, ea îi păstra încă sufletul şi 
conştiinţa în inel, în acel os. 

Tamlin continuă să mă privească fără să mă recunoască, 
lipsit de sentimente. Poate că Amarantha folosise aceeaşi 
putere pentru a-l vrăji; poate că îi furase toate amintirile. 

Regina îşi curăţă unghiile. 

- Lucrurile au fost extrem de plictisitoare de când Clare a 
decis să moară cât se afla în grija mea. Să te ucid pe loc ar 
fi neinteresant, omule. 

Îmi aruncă o privire, apoi îşi văzu iar de unghiile ei, de 
inelul de pe deget. 

- Totuşi, destinul stârneşte viaţa în feluri ciudate. Poate 
că draga mea Clare a trebuit să moară pentru ca eu să mă 
distrez cu adevărat pe seama ta. 

Când stomacul mi se înmuie, am tremurat, neputând să 
mă abţin. 

- Ai venit să îl iei pe Tamlin, spuse Amarantha. Nu era o 
întrebare, ci o provocare. Ei bine, din întâmplare, tăcerea lui 
ursuză mă plictiseşte până la lacrimi. Am fost îngrijorată 


când nu a clipit cât timp m-am jucat cu draga de Clare, 
când nici măcar nu şi-a arătat acele gheare minunate... Îţi 
voi propune un târg, omule, zise ea, iar eu, în mintea mea, 
am auzit sunetul de avertizare al unor clopoței. 

„Doar dacă viaţa ta depinde de asta“, îmi spusese Alis. 

- La alegerea mea, vei îndeplini trei sarcini - trei sarcini 
ca să dovedeşti cât de profundă îţi e dragostea şi loialitatea 
umană, iar Tamlin va fi al tău. Doar trei provocări mărunte, 
ca să-ţi dovedeşti devotamentul; ca să ne arăţi mie şi 
dragului de Jurian că neamul vostru poate să iubească 
sincer, şi îl vei putea avea pe Marele tău Lord. 

Se întoarse către Tamlin şi zise: 

- Consideră că îţi fac o favoare, Mare Lord - aceste javre 
omeneşti ne pot face să fim atât de orbiţi de dorinţă, încât 
ne pierdem judecata. E mai bine pentru tine să-i vezi acum 
adevărata faţă. 

- Vreau să-i dezlegi şi blestemul, m-am trezit eu 
spunând. 

Ea ridică o sprânceană, zâmbind mai larg şi arătându-şi 
prea mult dinţii albi. 

- Voi duce la bun sfârşit toate cele trei sarcini, blestemul 
lui va fi ridicat, iar noi - şi toţi curtenii lui - vom putea pleca 
de aici, am adăugat. 

Alis îmi spusese că magia era precisă, aşa îi păcălise 
Amarantha. Nu aveam de gând să fiu înfrântă doar pentru 
că nu specificasem anumite lucruri. 

- Desigur, toarse Amarantha. Şi, dacă nu te superi, voi 
mai preciza ceva, doar ca să văd dacă eşti demnă de unul 
de-al nostru, dacă eşti destul de deşteaptă încât să-l meriţi. 

Când ochiul lui Jurian se roti sălbatic, ea ţâţâi, iar acesta 
se opri. 

- Îţi voi oferi o cale de scăpare, fato, continuă ea. În 
momentul în care vei îndeplini toate sarcinile, sau când nu 
vei mai putea suporta, va trebui să răspunzi unei întrebări. 

Din cauza sângelui care mi se urcase la cap, abia o 
auzeam. 


- Unei ghicitori. Îmi dai răspunsul ghicitorii, iar blestemul 
se va risipi. Intr-o clipă. Va fi liber, fără să fiu nevoită să 
ridic măcar un deget. Îmi dai răspunsul corect, iar el e al 
tău. Poţi să-mi răspunzi când vrei tu, dar, dacă greşeşti... 

Făcu un semn cu mâna, iar eu am ştiut, fără să trebuiască 
să mă întorc, că mi-o arăta pe Clare. 

- Şi dacă nu reuşesc să îndeplinesc sarcinile? am întrebat 
eu, mai îndrăzneață decât mă simţeam. 

l-am răstălmăcit cuvintele, căutând capcane şi lacune în 
modul în care le formulase. Dar totul părea în regulă. 

Zâmbetul îi deveni aproape grotesc, iar ea mângâie cu 
degetul mare partea superioară a inelului. 

- Dacă nu reuşeşti să duci până la capăt o sarcină, nu va 
mai rămâne nicio bucată din tine cu care să mă joc. 

Am simţit un fior pe şira spinării. Alis mă avertizase - mă 
avertizase să nu închei niciun târg. Amarantha m-ar fi 
omorât însă pe loc, dacă aş fi refuzat-o. 

- Care este natura acestor sarcini? 

- O, dacă ţi-aş destăinui, aş răpi toată distracţia. Dar îţi 
spun că vei avea de îndeplinit o sarcină în fiecare lună - 
când va fi lună plină. 

- Şi ce voi face între timp? 

Am îndrăznit să-l privesc pe Tamlin. Auriul din ochii lui 
strălucea mai intens decât îmi aminteam. 

- Intre timp, răspunse Amarantha cam tăios, fie vei 
rămâne în celula ta, fie vei face tot ce-ţi voi mai cere în 
plus. 

- Dacă mă vei ţine mereu ocupată, nu voi fi 
dezavantajată? 

Ştiam că îşi pierdea interesul, că nu se aşteptase să îi pun 
atât de multe întrebări. Trebuia însă să încerc să obţin nişte 
informaţii. 

- Vor fi doar simple treburi casnice. Mi se pare normal să 
îţi poţi câştiga existenţa. 


Aş fi putut să o strâng de gât pentru asta, dar am 
încuviinţat. Când spuse: „Atunci, ne-am înţeles”, m-am 
întrebat dacă nu cumva făcusem o prostie. 

Ştiam că aştepta să încuviinţez, la rândul meu, dar 
trebuia să mă asigur. 

- Dacă voi îndeplini cele trei sarcini sau dacă voi 
răspunde corect la ghicitoare, vei face tot ce îţi voi cere? 

- Desigur, răspunse Amarantha. Eşti de acord? 

Când Tamlin mă privi, groaznic de palid, ochii lui se 
măriră aproape imperceptibil. 

Fie acceptam târgul, fie moartea - o moarte lentă şi 
crudă, ca a lui Clare. 

Attorul şuieră în spatele meu, avertizându-mă să răspund. 
Nu credeam în destin sau în zei - şi nu aveam de ales, 
deoarece, chiar în momentul în care m-am uitat în ochii lui 
Tamlin, care stătea lângă Amarantha în calitate de sclav al 
ei sau mai rău, l-am iubit cu înverşunare, din toată inima. 
Pentru că, atunci când ochii i se măriseră, am ştiut că încă 
mă iubea. 

Doar atât îmi rămăsese, fărâma de speranţă neghioabă 
că aş fi putut câştiga - că aş fi reuşit să păcălesc şi să înving 
o Regină a Zânelor la fel de străveche precum pietrele de 
sub mine. 

- Ei, bine? îmi ceru Amarantha să-i vorbesc. 

În spatele meu, l-am simţit pe Attor pregătindu-se să se 
năpustească, să mă bată, la nevoie, până ce i-aş fi dat un 
răspuns. Ea îi păcălise pe toţi, dar eu nu supravieţuisem 
degeaba sărăciei şi anilor petrecuţi în pădure. Cea mai bună 
şansă a mea consta în a nu-i dezvălui nimic despre mine 
sau ce ştiam. Ce era regatul ei, dacă nu o altă pădure, un 
alt teren de vânătoare? 

L-am privit pe Tamlin pentru o ultimă dată înainte de a 
spune: „Sunt de-acord“. 

Amarantha îmi aruncă un zâmbet oribil şi uşor, iar magia 
sfârâi în aerul dintre noi când pocni din degete. Se cuibări 
din nou în tronul ei. 


-  Oferiţi-i o întâmpinare demnă de sala mea, se adresă 
ea cuiva din spatele meu. 

Şuieratul Attorului fu singurul avertisment când ceva tare 
ca piatra mă lovi în falcă. 

Uimită de durere, am fost aruncată în partea laterală a 
tronului, însă o altă lovitură brutală în faţă mă aştepta. Osul 
se sfărâmă - oasele mele. Picioarele mi se răsuciră sub 
mine, iar pielea Attorului îmi zgârie obrazul când mă lovi 
încă o dată. Am ricoşat şi mai departe, dar am întâlnit 
pumnul altcuiva - al unui spiriduş diform şi neînsemnat, al 
cărui chip nu am reuşit să-l zăresc. Era de parcă aş fi fost 
pocnită cu o cărămidă. Poc, trosc. Cred că erau trei la 
număr, iar eu eram sacul lor de box - dat mai departe 
lovitură cu lovitură, în vreme ce oasele mele ţipau de 
durere. Poate că şi eu urlam de durere. 

Gustul metalic al sângelui care ţâşni îmi umplu gura 
înainte să nu mai ştiu de mine. 


CAPITOLUL 35 


Simţurile îmi reveniră încet, unul mai dureros decât 
celălalt. Mai întâi, am auzit sunetul apei curgătoare, apoi 
ecoul pierdut al unor paşi greoi. Un gust persistent de cupru 
îmi umplea gura - era sânge Pe lângă respiraţia şuierătoare 
a ceea ce trebuie că erau nările mele înfundate, mirosul 
puternic de pământ şi mucegai inunda aerul umed şi rece. 
Fire ascuţite de fân îmi înţepau obrazul. Cu o mişcare teribil 
de dureroasă, am cercetat cu limba marginile unei buze 
crăpate. Clipind, am deschis ochii, dar am reuşit doar să-i 
măresc puţin - erau umflaţi. Ceea ce se arătă în faţa ochilor 
mei, netăgăduit de învineţiţi, nu îmi ridică prea mult 
moralul. 

Mă găseam într-o celulă de închisoare. Armele îmi 
dispăruseră, iar singura sursă de lumină erau torţele aflate 


dincolo de uşă. Amarantha îmi spusese că aveam să-mi 
petrec timpul într-o celulă, dar, în momentul în care m-am 
ridicat, atât de ameţită încât aproape că am leşinat din nou, 
inima îmi bătu mai tare. O temniţă. Am examinat razele 
oblice care se strecurau printre crăpăturile dintre uşă şi 
perete şi care îmi atingeau uşor faţa. 

Mă durea - mă durea mai mult decât orice altceva 
îndurasem vreodată. Când mi-am atins nasul cu degetele şi 
am simţit cum sângele îmi curgea din nări, m-am abținut să 
nu plâng. Era rupt. Rupt. 

Dacă maxilarul nu m-ar fi durut atât de groaznic, mi-aş fi 
încleştat dinţii. 

Nu puteam să mă las cuprinsă de panică. Nu, trebuia să- 
mi controlez lacrimile, trebuia să gândesc limpede. Trebuia 
să-mi studiez rănile cât mai bine posibil şi apoi să-mi dau 
seama ce urma să fac. Probabil că mi-aş fi putut folosi 
cămaşa pentru a mă bandaja - poate că, la un moment dat, 
aveau să-mi dea apă, să-mi spăl rănile. Respirând cu greu, 
mi-am cercetat restul chipului. Maxilarul nu era rupt şi, cu 
toate că aveam ochii umflaţi şi buza crăpată, cel mai 
vătămat era nasul. 

Controlându-mi respiraţia, mi-am ţinut genunchii strânşi 
la piept. Încălcasem una dintre regulile lui Alis. Totuşi, nu 
avusesem de ales. Văzându-l pe Tarnlin stând lângă 
Amarantha... 

Maxilarul îmi protestă, dar eu am scrâşnit din dinţi 
oricum. Luna era plină - trecuse o jumătate de lună de când 
părăsisem casa tatălui meu. Câtă vreme stătusem aici, 
inconştientă? Nu eram îndeajuns de nesăbuită încât să cred 
că timpul avea să mă pregătească pentru prima sarcină a 
Amaranthei. 

Nu mi-am permis să-mi imaginez la ce avea de gând să 
mă supună. Era suficient să ştiu că se aştepta să mor - că 
nu ar mai fi rămas prea mult din mine, ca să mă tortureze. 

Mi-am strâns picioarele mai tare, ca să nu-mi mai tremure 
mâinile. Undeva - nu prea departe - începură tipetele. Un 


behăit ascuţit şi sfâşietor, accentuat de strigăte asurzitoare, 
mă făcu să-mi simt fierea arzându-mi gâtul. Confruntată cu 
prima sarcină a Amaranthei, şi eu aş fi putut striga aşa. 

Un bici lovi, iar ţipătul continuă, neoprindu-se pentru a 
mai respira. Probabil că şi Clare strigase aşa. La fel de bine 
aş fi putut să o torturez eu. Ce obținuse cu toate acestea - 
cu toţi spiriduşii care îi doreau sângele şi nefericirea? O 
meritam - meritam orice durere şi suferinţă - chiar dacă 
numai pentru ceea ce îndurase ea. Însă... aveam să fac 
dreptate. Cumva. 

Probabil că am aţipit pentru că, la un moment dat, m-am 
trezit pe pragul uşii celulei mele, sprijinită de piatră. Uitând 
de durerea care îmi cuprindea chipul, m-am târât înapoi, ca 
să mă ascund în umbra celui mai apropiat colţ. Cineva se 
strecură în celulă şi trase repede uşa, lăsând-o uşor 
întredeschisă. 

- Feyre? 

Am încercat să mă ridic, dar picioarele îmi tremurau atât 
de tare, încât nu m-am putut mişca. 

- Lucien? am respirat eu, iar fânul fâşâi când el se aşeză 
pe pământ, lângă mine. 

- Pe toţi dracii, te simţi bine? 

- Faţa mea... 

O lumină slabă scânteia lângă capul său şi, când i-am 
zărit ochii, cel din metal se micşoră. Şuieră: 

- “Ţi-ai pierdut minţile? Ce faci aici? 

M-am împotrivit lacrimilor - oricum, erau inutile. 

- M-am întors la conac... Alis mi-a spus... mi-a spus 
despre blestem şi nu am putut să o las pe Amarantha... 

- Feyre, nu ar fi trebuit să vii, spuse el tăios. Nu trebuia 
să fii aici Nu înţelegi ce a sacrificat el, ca să te elibereze? 
Cum de ai putut să fii atât de nebună? 

- Ei bine, acum sunt aici! am rostit eu, mai tare decât ar 
fi trebuit. Sunt aici şi situaţia rămâne neschimbată, aşa că 
nu te obosi să-mi spui cât sunt de slabă şi de proastă! 
Cunosc şi eu toate aceste lucruri... 


Am vrut să-mi acopăr faţa cu mâinile, dar mă durea prea 
mult 

- Eu doar... Trebuia să-i spun că îl iubesc. Să văd dacă nu 
este prea târziu. 

Lucien se sprijini pe călcâie. 

- Aşadar, ştii totul. 

Am reuşit să dau din cap, fără să leşin din cauza durerii. 
Probabil că se vedea că sufeream, deoarece el tresări. 

- Ei bine, cel puţin nu mai trebuie să te minţim. Hai să te 
curăţ puţin. ` 

- Cred că am nasul rupt. In rest, sunt bine. 

Rostind aceste cuvinte, m-am uitat în jurul lui, să văd apa 
sau bandajele - nu erau acolo. Atunci, avea să facă o vrajă. 

Lucien privi peste umăr, cercetând uşa. 

- Gărzile erau bete, dar vor fi înlocuite curând, spuse el, 
apoi îmi studie nasul. 

Lăsându-l să mi-l atingă uşor, ne-am îmbrăţişat. Chiar şi 
atingerea gentilă a degetelor sale mă săgeta cu o durere 
cruntă. 

- Înainte să-l vindec, va trebui să-l îndrept. 

Mi-am învins panica oarbă. 

- Fă-o. Acum. 

Înainte să mă las cuprinsă de laşitate şi să-i spun să-şi ia 
gândul. El ezită. 

- Acum, am gâfâit eu. 

Prea rapid ca să-l urmăresc, îmi cuprinse nasul cu 
degetele. Durerea mă pătrunse şi, înainte să leşin, urechile 
şi capul îmi bubuiră din cauza unui trosnet. 

Când mi-am revenit, am reuşit să-mi deschid complet 
ambii ochi, nasul îmi era curat şi nu zvâcnea, iar agonia nu- 
mi mai schimonosea chipul. Lucien era ghemuit deasupra 
mea, încruntat. 

- Nu am putut să te vindec în totalitate - şi-ar da seama 
că te-a ajutat cineva. Încă mai ai vânătăi şi un ochi vânăt 
hidos, dar... toate umflăturile au dispărut. 


- Şi nasul meu? am întrebat eu, pipăindu-l înainte ca el 
să-mi răspundă. 

- E la locul lui - la fel de obraznic şi de drăguţ ca înainte. 

Îmi zâmbi. Gestul familiar îmi făcu pieptul să se strângă 
până în pragul durerii. 

- Am crezut că ţi-a luat cea mai mare parte a puterii, am 
reuşit să spun. 

În timpul petrecut la conac, nu prea îl văzusem făcând 
vrăji. 

Dădu din cap spre luminiţa care plutea peste umărul său. 

- Mi-a dat înapoi o parte - ca să-l amăgesc pe Tamlin să-i 
accepte oferta, dar el încă o refuză. 

Îşi îndreptă bărbia spre chipul meu vindecat. 

- Ştiam că trebuie să iasă ceva bun din faptul că am 
venit aici. 

- Deci, şi tu eşti ţinut captiv la Poalele Muntelui? 

Încuviinţă sumbru, printr-un gest al capului. 

- Acum, i-a chemat la ea pe toţi Marii Lorzi - nici cei care 
i-au jurat credinţă nu pot pleca până când... până când nu 
treci de toate probele. 

Probabil că voia să spună până când muream. 

- Inelul acela, am zis eu. Este... chiar este ochiul lui 
Jurian? 

Lucien se retrase. 

- Da. Aşadar, ştii totul, cu adevărat? 

- Alis nu mi-a povestit ce s-a întâmplat după 
confruntarea dintre Jurian şi Amarantha. 

- Au distrus un întreg câmp de luptă, folosindu-i pe 
soldaţi drept scuturi, până când aproape toţi au murit. 
Jurian a primit în dar o vrajă de protecţie împotriva ei, dar, 
odată intraţi în luptă pe cont propriu... Doar câteva minute 
i-au fost necesare pentru a-l înfrânge. Apoi, l-a târât înapoi 
în tabăra ei şi au trecut săptămâni - săptămâni - de tortură, 
până când l-a omorât. A refuzat să meargă să-l ajute pe 
Regele ținutului Hybern - din această cauză, a rămas fără 
armate şi a pierdut Războiul; până când nu l-a ucis pe 


Jurian, a refuzat totul. l-a păstrat doar osul degetului şi 
ochiul. Clythia i-a promis că nu va muri niciodată - şi, câtă 
vreme Amarantha îi păstrează ochiul cu ajutorul magiei 
sale, sufletul şi conştiinţa lui vor fi legate de acesta; Jurian 
va rămâne prizonier şi va vedea prin el. O pedeapsă 
potrivită pentru fapta sa, dar - Lucien atinse uşor locul în 
care propriul ochi îi lipsea - mă bucur că nu m-a supus şi pe 
mine unui astfel de tratament. Se pare că e obsedată de 
astfel de lucruri. 

M-am cutremurat. O femeie care vâna - era ceva mai 
mult decât o fiinţă crudă şi nemuritoare care vâna şi aduna 
trofee din cuceririle ei si de la victimele sale, ca să se 
bucure de ele de-a lungul veacurilor, furia, disperarea şi 
groaza pe care Jurian trebuia să le îndure în liecare zi, 
pentru vecie... Poate că o făcuse pe bună dreptate, dar era 
o pedeapsă mai înfiorătoare decât orice mi-aş fi putut 
imagina. Nu m-am mai gândit la asta. 

- Tamlin e... 

- Este... 

Lucien se ridică în picioare, din cauza unui sunet pe care 
urechile mele de om nu îl auzeau. 

- Gărzile sunt pe cale să facă schimb de ture şi se 
îndreaptă în această direcţie. incearcă să rămâi în viaţă, 
bine? Am deja o listă lungă cu spiriduşii pe care trebuie să îi 
omor - nu trebuie să mai adaug alţii, chiar dacă doar de 
dragul lui Tamlin. 

Care, în mod sigur, era motivul venirii sale aici. Lucien 
dispăru - dispăru, pur şi simplu, în lumina slabă. O clipă mai 
târziu, un ochi gălbui cu o tentă roşiatică apăru în dreptul 
vizorului uşii, îmi aruncă o priviră urâtă şi se îndepărtă. 


+ 


Am tot aţipit şi m-am trezit vreme de câteva ceasuri sau 
chiar zile. Imi dădură trei mese mizerabile, constau în pâine 
mucegăită şi apă, la un interval de timp neregulat, din câte 


mi-am putut da seama. Tot ce ştiam era că, atunci când uşa 
celulei se deschidea, foamea necruțătoare nu mai conta şi 
că ar fi fost înţelept din partea mea să nu mă lupt cu 
spiriduşii îndesaţi şi cu piele roşie care mă târau în sala 
tronului. Am marcat drumul, fiind atentă la detaliile de pe 
hol - la crăpăturile interesante din pereţi, la modelul 
tapiseriilor, la o cotitură ciudată - la orice mi-ar fi amintit de 
ieşirea din temnițe. 

De această dată, am observat mai multe lucruri în 
camera tronului Amaranthei, luând aminte la ieşiri. 
Deoarece ne aflam în subteran, nu erau ferestre. Muntele 
pe care îl văzusem înfăţişat pe acea hartă de la conac se 
afla în inima ținutului - departe de Regatul Primăverii şi încă 
şi mai departe de zid. Dacă aş fi evadat împreună cu 
Tamlin, cea mai bună soluţie ar fi fost să fug spre peştera 
din adâncul muntelui. 

În depărtare, de-a lungul unui perete, o mulţime de 
spiriduşi stăteau în picioare. Deasupra capetelor lor, am 
zărit arcada unei uşi. Când am trecut pe lângă corpul lui 
Clare, aflat în stare de putrefacție, am încercat să nu ridic 
privirea şi, în schimb, m-am concentrat asupra celor de la 
curte. Toată lumea era îmbrăcată cu haine somptuoase şi 
colorate - toţi păreau curaţi şi bine hrăniţi. Printre aceştia, 
se aflau şi spiriduşi care purtau măşti. Din Regatul 
Primăverii. Dacă aş fi avut vreo şansă să-mi găsesc aliaţi, ar 
fi fost ei. 

Am cercetat rapid mulţimea ca să-l văd pe Lucien, dar nu 
l-am găsit până când nu am fost aruncată la picioarele 
podiumului. Amarantha purta o rochie cu rubine, atrăgând 
atenţia asupra părului ei arămiu şi a buzelor care, atunci 
când mi-am ridicat privirea spre ea, se curbară într-un 
zâmbet. 

Regina Zână vorbi: 

- Arăţi groaznic, indiscutabil, spuse ea şi se întoarse 
către Tamlin, care era lângă ea. 

Chipul lui înfăţişa o expresie rece. 


- Nu ai spune că situaţia ei s-a înrăutățit? 

El nu răspunse; nici măcar nu se uită în direcţia mea. 

- Ştii, medită Amarantha, rezemându-se de un braţ al 
tronului său, noaptea trecută nu am putut să dorm şi, în 
această dimineaţă mi-am dat seama de ce. 

Mă privi din cap până-n picioare. 

- Nu ştiu cum te numeşti. Dacă noi două vom fi prietene 
foarte apropiate în următoarele trei luni, ar trebui să ştiu 
cum te cheamă, nu-i aşa? 

M-am abținut să încuviinţez. Avea ceva fermecător şi 
ademenitor - o parte din mine începu să înţeleagă de ce 
Marii Lorzi ajunseseră să-i fie sclavi, de ce îi crezuseră 
minciunile. Pentru asta, o uram. 

Pentru că nu i-am răspuns, Amarantha se încruntă. 

- Vino, acum, animăluţul meu de companie. Îmi ştii 
numele - nu ar fi corect să-l ştiu şi eu pe al tău? 

În dreapta mea, ceva se mişcă, iar eu m-am încordat 
când Attorul apăru prin mulţimea dată la o parte, rânjind 
spre mine, arătându-şi nenumăratele rânduri de dinţi. 

- La urma urmei - Amarantha îşi flutură elegant o mână 
în spaţiul din spatele meu, spre carcasa din cristal în care 
se afla ochiul lui Jurian şi care capta lumina - ai aflat deja ce 
se întâmplă dacă-mi spui nume false. 

Un nor negru mă învălui când i-am simţit trupul lui Clare, 
pironit în peretele din spatele meu. 

- Rhysand, spuse Amarantha - netrebuind să ridice tonul 
pentru a-l chema. 

Auzind sunetul acelor paşi uşori, ca de plimbare, care 
veneau din spate, inima îmi deveni grea ca plumbul. Se 
opriră când ajunseră lângă mine - mult prea aproape, după 
părerea mea. 

Cu coada ochiului, l-am studiat pe Marele Lord al 
Regatului Nopţii făcând o plecăciune. Noaptea încă părea să 
fluture asupra lui, ca o mantie aproape invizibilă. 

Amarantha îşi ridică sprâncenele. 

- Aceasta e fata pe care ai văzut-o pe moşia lui Tamlin? 


Înainte de a mă privi, îşi scutură tunica neagră de praful 
invizibil. În ochii lui de culoare violet se citeau plictisul şi 
disprețul. 

- Cred că da. 

- Dar mi-ai spus sau nu că ea era fata pe care ai văzut-o? 
întrebă Amarantha, al cărei ton se ascuţi când arătă spre 
Clare. 

El îşi băgă mâinile în buzunare. 

- Pentru mine, toţi oamenii arată la fel. 

Amarantha îi zâmbi dulce. 

- Şi cum rămâne cu zânele? 

Rhysand se înclină din nou, atât de uşor, încât păru că 
dansează. 

- Într-o mare de feţe lumeşti, chipul tău e o operă de 
artă. 

Dacă nu m-aş fi aflat în bătălia dintre viaţă şi moarte, aş fi 
râs zgomotos. 

„Toţi oamenii arată la fel“... Nu l-am crezut nicio secundă. 
Rhysand ştia exact cum arătam - mă recunoscuse în acea 
zi, la conac. Când Amarantha îşi îndreptă din nou atenţia 
asupra mea, m-am ascuns în spatele indiferenţei. 

- Care e numele ei? îl întrebă ea pe Rhysand. 

- De unde să ştiu? M-a minţit. 

Pentru el, faptul că se juca uneori cu Amarantha era fie o 
glumă - cam ca tragerea în ţeapă a unui cap în grădina lui 
Tamlin - fie... doar îi facea avansuri. 

Mi-am adunat curajul în faţa acelor gânduri chinuitoare, în 
faţa următoarei porunci pe care eram sigură că avea să o 
dea. Cu toate acestea, am tăcut. M-am rugat ca Nesta să le 
fi angajat pe acele iscoade şi gărzi - m-am rugat să-l fi 
convins pe tata să-şi ia toate măsurile de precauţie 
necesare. 

- Fato, dacă îţi plac jocurile, atunci presupun că putem 
face asta şi la modul distractiv, spuse Amarantha. 

Pocnind din degete, îi făcu semn Attorului, care intră în 
mulţime şi apucă pe cineva. Părul roşcat străluci, iar eu m- 


|“ 


am cutremurat când acesta îl îmbrânci brusc pe Lucien 
înainte, ţinându-l de gulerul tunicii sale verzi. Nu. Nu! 

Lucien îl insultă pe Attor, dar nu putu să facă nimic în faţa 
acelor unghii ca nişte cuie, care îl forţară să îngenuncheze. 
Creatura zâmbi, dându-i drumul tunicii, dar rămase în 
apropiere. 

Amarantha arătă însă cu degetul în direcţia lui Rhysand. 
Marele Lord al Regatului Nopţii îşi ridică sprâncenele 
îngrijite. 

-  Controlează-i mintea, porunci ea. 

Inima îmi stătu în loc. Lucien era încă nemişcat, sudoarea 
strălucindu-i pe gât în momentul în care Rhysand îşi înclină 
capul în faţa reginei şi îl confruntă. 

În spatele lor, înaintară patru Mari Spiriduşi, facându-şi 
loc în faţa mulţimii. Tonifiaţi şi musculoşi, unii dintre ei 
arătând ca nişte războinici pregătiţi să păşească pe câmpul 
de luptă, alţii, ca nişte curteni drăguţi, îl priviră pe Lucien şi 
rânjiră. Cei patru fii care îi mai rămăseseră Marelui Lord al 
Regatului Toamnei. 

- Numele ei, Emisare? îl întrebă Amarantha pe Lucien, 
dar acesta nu făcu decât să-l privească pe Tamlin, înainte 
de a închide ochii şi de a-şi îndrepta umerii. 

Rhysand începu să zâmbească uşor, iar eu m-am 
cutremurat  aducându-mi aminte cum simţisem acele 
gheare invizibile, care îmi controlaseră mintea. Cât de uşor 
i-ar fi fost să-l strivească! 

Nemiloşi şi însetaţi de sânge, fraţii lui Lucien se 
ascunseră în marginile mulţimii - pe chipurile lor frumoase 
nu se citeau nici remuşcarea, nici teama. 

Amarantha oftă. 

- Lucien, am crezut că ţi-ai învăţat lecţia. Deşi, de 
această dată, tăcerea te va blestema la fel de mult ca şi 
limba ta. 

Lucien nu deschise ochii. Era pregătit ca Rhysand să 
şteargă tot ce însemna el, să-i transforme mintea şi sinele 
în praf. 


- Care e numele ei? îl întrebă pe Tamlin, care nu 
răspunse. 

Privirea îi era aţintită asupra fraţilor lui Lucien, de parcă 
ar fi vrut să-şi dea seama care dintre ei zâmbea mai larg. 

Amarantha zgârie braţul tronului cu un cui. 

- Lucien, presupun că fraţii tăi chipeşi îl ştiu, toarse ea. 

- Doamnă, dacă am şti, am fi primii care vi l-am zice, 
spuse cel mai înalt. 

Era zvelt, bine îmbrăcat, un nenorocit instruit la curte. 
Probabil că era cel mai în vârstă, având în vedere felul în 
care până şi cei ce arătau ca nişte războinici înnăscuţi îl 
priveau cu respect şi apreciere, şi teamă. 

Amarantha îi zâmbi meditativ şi îşi ridică mâna. Rhysand 
îşi înclină capul, privindu-l mai îndeaproape pe Lucien. 

Lucien înţepeni. Scoase un geamăt şi... 

- Feyre! am strigat eu. Numele meu este Feyre. 

Doar asta am putut să fac, pentru a nu cădea în genunchi 
când Amarantha încuviinţă, iar Rhysand se îndepărtă. Nici 
măcar nu-şi scosese mâinile din buzunare. 

Aşadar, poate că îi îngăduise să aibă mai multă putere 
decât ceilalţi, dacă încă mai putea face atâtea fapte rele, 
aflându-se în lesa ei. Sau poate că puterea pe care i-o 
furase fusese... extraordinară, dacă asta era considerată o 
rămăşiţă esenţială. 

Lucien se chirci la pământ, tremurând. Fraţii lui se 
încruntară - cel mai mare chiar mârâi uşor spre mine, 
arătându-şi dinţii. Nu l-am luat în seamă. 

- Feyre, rosti Amarantha, cercetându-mi numele, gustând 
cele două silabe. Un nume vechi - din dialectele noastre de 
demult. Ei bine, Feyre, zise ea. 

Aş fi putut să plâng de uşurare pentru că nu mă întrebă 
de numele de familie. 

- Ți-am promis o ghicitoare. 

Totul deveni dens şi de nepătruns. De ce Tamlin nu 
făcuse nimic, de ce nu zisese nimic? Ce avusese Lucien de 
gând să spună, înainte de a ieşi din celula mea? 


- Feyre, rezolvă asta şi tu şi Marele tău Lord şi toţi 
curtenii săi veţi putea pleca imediat, cu binecuvântarea 
mea. Să vedem dacă, într-adevăr, eşti destul de inteligentă 
încât să meriţi să fii cu unul de-al nostru. 

Ochii ei întunecaţi străluciră, iar eu, auzind-o vorbind, mi- 
am limpezit mintea cât de mult am putut. 


Unii mă caută o viaţă întreagă, dar nu mă întâlnesc, 
Pe alţii îi sărut, dar mă calcă în picioare, nerecunoscători. 


Uneori, pare că-i favorizez pe cei corecţi şi deştepţi, 

Dar îi binecuvântez pe toţi cei care sunt destul de 
curajoşi încât să îndrăznească. 

În mare, ajutorul pe care-l ofer e blând şi dulce, 

Dar, dacă sunt dispreţuită, devin o fiară greu de învins. 


Pentru că, deşi fiecare lovitură a mea e puternică, 
Atunci când ucid, o fac lent... 


Am clipit, iar ea repetă, zâmbind la final, elegant ca o 
pisică. Mintea mea era un gol imens şi inutil. Să fi fost vreun 
fel de boală? Mama murise din cauza tifosului, iar vărul ei, 
de malarie, după ce călătorise în Bharat. Niciunul dintre 
simptome nu părea să se potrivească ghicitorii... Poate că 
era vorba despre o persoană? 

Un val de râsete se răspândi printre cei adunaţi în spatele 
nostru, fraţii lui Lucien râzând cel mai zgomotos. Rhys mă 
supraveghea, învăluit în noapte şi zâmbind uşor. 

Răspunsul era foarte aproape - un singur răspuns şi toţi 
puteam fi liberi. Imediat, zisese ea - spre deosebire de... 
stai, condiţiile probelor mele fuseseră diferite faţă de cele 
ale ghicitorii? Accentuase cuvântul „imediat” doar în 
legătură cu dezlegarea ghicitorii. Nu, nu puteam să mă 
gândesc la asta chiar acum. Trebuia să găsesc răspunsul. 
Puteam fi toţi liberi. Liberi. 


Nu am fost însă în stare să o fac - nici măcar nu am putut 
să-i ofer o altă rezolvare. Mi-ar fi fost mai bine dacă mi-aş fi 
tăiat gâtul şi mi-aş fi pus capăt suferinţei aici, înainte să mă 
poată rupe în bucăţi. Eram o proastă - o fiinţă umană 
idioată şi banală. L-am privit pe Tamlin. Auriul din ochii lui 
strălucea, însă chipul său nu trăda nicio emotie. 

- Gândeşte-te la ghicitoare, spuse Amarantha blând şi se 
uită rânjind la inel - la ochiul care se rotea înăuntru. Când 
vei găsi răspunsul, eu te voi aştepta. 

L-am privit lung pe Tamlin chiar şi când am fost târâtă 
spre temnițe, în vreme ce mintea mea absentă încerca să 
dezlege ghicitoarea. Când mă închiseră iar în celulă, am 
ştiut că aveam să pierd. 


+ 


Mi-am petrecut două zile în acea celulă sau, cel puţin, m- 
am gândit că trecuseră două zile, în funcţie de momentele 
în care mi se aducea mâncarea, pe care începusem să le 
descifrez. Am mâncat părţile bune ale mâncării pe jumătate 
mucegăită şi, deşi am sperat, Lucian nu a mai venit să mă 
vadă. Ştiam că nu avea rost să-mi doresc să mă viziteze 
Tamlin. 

Nu prea aveam nimic de făcut, în afară de a mă gândi la 
ghicitoarea Amaranthei. Cu cât cugetam mai mult, cu atât 
nu avea niciun sens. Am meditat asupra diferitelor tipuri de 
otrăvuri şi de animale veninoase - şi asta nu-mi demonstră 
nimic, în afara prostiei mele, care devenea din ce în ce mai 
mare. Ca să nu mai spun de sentimentul care nu-mi dădea 
pace; acela că s-ar putea să mă fi indus în eroare cu 
această învoială, când menţionase cuvântul „imediat”, în 
legătură cu ghicitoarea. Poate că se referise la faptul că nu 
urma să ne elibereze imediat după ce mi-aş fi dus la bun 
sfârşit sarcinile date de ea. Nu, nu, eram, pur şi simplu, 
paranoică. Gândeam prea mult, însă ghicitoarea ne-ar fi 
putut elibera - instantaneu. Trebuia să-i găsesc dezlegarea. 


Deşi îmi jurasem să nu mă gândesc prea mult la probele 
care mă aşteptau, nu am pus la îndoială imaginaţia 
Amaranthei şi, adesea, m-am trezit transpirând şi gâfâind 
din cauza viselor mele neliniştite - vise în care eram prinsă 
într-un inel din cristal, mută pentru totdeauna şi obligată să 
fiu martora setei lor de sânge, a lumii nemiloase, despărțită 
de tot ceea ce iubisem vreodată. Amarantha spusese că, 
dacă nu îndeplineam o sarcină, nu avea să rămână 
îndeajuns de mult din mine încât să aibă cu ce să se joace - 
şi m-am rugat să nu fi minţit. Mai bine distrusă, decât să 
îndur soarta lui Jurian. 

Cu toate acestea, când uşa celulei se deschise şi un 
gardian cu piele roşie îmi spuse că luna plină răsărise, mă 
cuprinse o teamă pe care nu o mai simţisem niciodată. 


CAPITOLUL 36 


Sunetele unei mulţimi agitate reverberau peste pasaj. 
Îmbrâncindu-mă înainte, însoțitorii mei armaţi nu se 
deranjară să-și scoată armele. Nici măcar nu eram 
încătușată. Cineva sau ceva avea să mă prindă şi să mă 
înjunghie pe loc, înainte să pot face trei paşi. 

Cacofonia de sunete, ţipete şi urlete nelumeşti se 
înrăutăţi când culoarul se deschise în ceea ce trebuia să fie 
o arenă imensă. Nimeni nu încercase să decoreze caverna 
luminată cu torţe, iar eu nu mi-am putut da seama dacă 
fusese cioplită din piatră sau creată de natură. Podeaua era 
netedă şi noroioasă şi, înaintând, m-am străduit să-mi 
menţin echilibrul. 

Ceea ce mă făcu însă să îngheţ fu marea de oameni care 
mă priveau. Nu mi-am dat seama ce strigau, dar aveam o 
bănuială. Chipurile nemiloase şi eterice şi rânjetele largi îmi 
spuseră tot ce aveam nevoie să ştiu; nu doar cele ale 


spiriduşilor de rang inferior, ci şi cele ale Marilor Spiridugşi, 
entuziasmul făcându-le feţele să pară aproape la fel de 
sălbatice ca ale fraţilor lor nepământeni. 

Am fost trasă către o platformă de lemn, ridicată peste 
mulţime. Amarantha şi Tamlin stăteau aşezaţi deasupra şi, 
în faţa acesteia... 

Când am văzut labirintul de tuneluri şi tranşee care se 
întindea de-a lungul podelei, m-am străduit să-mi ţin capul 
cât mai sus. Cei din mulţime stăteau în picioare, înşiraţi 
lângă bănci, blocându-mi vederea, ca să nu zăresc ce 
anume se afla înăuntru în momentul în care am fost 
aruncată în genunchi în faţa platformei Amaranthei. Noroiul 
pe jumătate îngheţat mi se strecură în pantaloni. 

M-am ridicat, tremurând. În jurul platformei se afla un 
grup de şase bărbaţi, separați de masa mulţimii. judecând 
după chipurile lor frumoase şi reci şi după ecoul puterii care 
încă îi mai însoțea, am ştiut că erau ceilalţi Mari Lorzi ai 
ținutului Prythian. Am privit dincolo de Rhysand de îndată 
ce i-am observat zâmbetul de felină şi coroana de întuneric 
din jurul lui. 

Amarantha trebui doar să ridice o mână şi adunarea 
zgomotoasă fu redusă la tăcere. 

Se făcu o linişte atât de adâncă, încât aproape că mi-am 
auzit bătăile inimii. 

- Ei bine, Feyre, spuse Regina Zânelor. 

Am încercat să nu mă uit la mâna pe care şi-o odihnea pe 
genunchiul lui Tamlin, la inelul care era la fel de vulgar ca 
gestul în sine. 

- A sosit timpul pentru prima ta sarcină. Să vedem cât de 
profunde sunt sentimentele tale umane. 

Am scrâşnit din dinţi şi aproape că am lăsat-o să-i vadă. 
Pe faţa lui Tamlin nu se citea nicio emoție. 

- Mi-am luat libertatea de a afla câteva lucruri despre 
tine, rosti Amarantha tărăgănat. Ştii, aşa era corect. 


Fiecare instinct şi fiecare părticică umană din mine îmi 
tipa să fug, dar am rămas necilintită şi cu genunchii strânşi, 
ca să nu cedeze. 

- Cred că îţi va plăcea această sarcină, spuse ea. 

Flutură o mână, iar Attorul păşi înainte pentru a despărţi 
mulţimea, eliberând drumul spre marginea unui şanţ. 

- Du-te. Priveşte. 

M-am supus. Şanţurile, adânci de aproximativ şase metri, 
erau alunecoase din cauza noroiului - de fapt, păreau a fi 
săpate în noroi. Privind mai departe, m-am străduit să-mi 
păstrez echilibrul. Şanţurile formau un labirint de-a lungul 
întregii podele a camerei, iar drumul pe care îl alcătuiau nu 
părea să aibă vreun sens. Era plin de găuri şi de gropi care, 
fără îndoiala, duceau spre tuneluri subterane şi... 

Nişte mâini mă împinseră din spate, iar eu am tipat din 
cauza sentimentului greţos de cădere înainte de a fi trasă 
brusc sus, în aer, de o gheară ca de piatră. Râsetele 
răsunară prin încăpere, în vreme ce eu atârnam în ghearele 
Attorului, ale cărui aripi puternice acopereau toată arena. 
Acesta sări în şanţ şi mă lăsă în picioare. 

Noroiul se împrăştie, iar eu mi-am legănat braţele, 
alunecând şi clătinându-mă. Se auziră şi mai multe râsete, 
chiar şi când m-am ţinut dreaptă. 

Noroiul mirosea cumplit, dar eu am încercat să nu vomit. 
M-am întors şi am văzut platforma Amaranthei plutind acum 
spre marginea şanţului. Mă privea de sus, zâmbind ca o 
şerpoaică. 

- Rhysand îmi spune că vânezi, zise ea, iar inima îmi 
stătu în loc. 

Probabil că-mi citise gândurile din nou sau... sau poate 
că-mi găsise familia şi... 

Amarantha îşi flutură degetele în direcţia mea. 

- Vânează asta. 

Zânele aplaudară, iar eu am văzut scânteieri aurii între 
palmele lor fusiforme şi multicolore. Puneau pariuri pe viaţa 


mea - pe cât de mult aveam să rezist, odată începută 
proba. 

Mi-am ridicat privirea spre Tamlin. Privirea lui de smarald 
era îngheţată; i-am memorat pentru ultima dată liniile 
chipului, forma măștii sale şi nuanţa părului. 

-  Eliberaţi-l, strigă Amarantha. 

Când un grilaj se deschise vuind şi o mişcare şerpuitoare 
rapidă şi zgomotoasă umplu încăperea, am tremurat până 
în măduva oaselor. 

Umerii mi se ridicară până spre urechi. Mulțimea se mai 
potoli, murmurând destul de liniştit încât să aud un fel de 
băzâit gutural şi să simt vibraţiile din pământ în vreme ce 
acel ceva se grăbea către mine. 

Amarantha făcu un zgomot cu limba, iar eu mi-am întors 
rapid capul în direcţia ei. Ridică din sprâncene. 

- Fugi, şopti ea. 

Apoi, apăru. 

Am fugit. 

Era un vierme uriaş sau ceva ce ar fi putut să fie odată un 
vierme, dacă partea din faţă nu s-ar fi transformat într-o 
gură imensă, plină de şiruri concentrice de dinţi ascuţiţi ca 
lama. Se îndreptă cu viteză spre mine, trupul roz al acestuia 
crescând şi răsucindu-se cu o uşurinţă îngrozitoare. Aceste 
şanţuri erau bârlogul său. 

Şi eu eram cina. 

Alunecând şi fugind pe noroiul care mirosea urât, m-am 
lovit de partea de jos a şanţului, dorindu-mi să fi reţinut mai 
mult din traseul acestuia în cele câteva minute pe care le 
avusesem la dispoziţie, ştiind că drumul meu ar fi putut 
foarte bine să mă conducă spre o fundătură unde, cu 
siguranţă, aş fi... 

Mulțimea zbieră, acoperind zgomotele viermelui, dar eu 
nu am îndrăznit să privesc în urmă. Duhoarea pe care o 
emana şi care mă însoțea mereu îmi dădea de înţeles cât 
de aproape se afla. Nu am putut să respir uşurată când am 
dat peste o bifurcaţie şi am făcut brusc la stânga. 


Trebuia să mă distanţez pe cât de mult posibil; trebuia să 
găsesc un loc în care să întocmesc un plan, un loc în care să 
găsesc un avantaj. O altă bifurcaţie - am făcut iar la stânga. 
Poate că, dacă aş fi lăcut la stânga ori de câte ori ar fi fost 
posibil, aş fi creat un cerc şi, cumva, aş fi ajuns în spatele 
creaturii şi... 

Nu, era absurd. Ar fi trebuit să fiu de trei ori mai rapidă ca 
viermele şi, acum, abia puteam păstra distanţa. Când am 
făcut din nou stânga, m-am strecurat printr-un perete şi m- 
am izbit de noroiul lunecos. Rece, urât mirositor şi sufocant. 
M-am şters la ochi şi am văzut feţele răutăcioase ale 
zânelor care pluteau deasupra mea, râzând. Fugeam pentru 
a-mi salva viaţa. 

Am ajuns în dreptul unei întinderi drepte şi joase a 
şanţului şi am sărit de-a lungul acesteia, concentrându-mi 
forţa în picioare. În cele din urmă, am îndrăznit să privesc 
înapoi, iar teama mea deveni sălbatică şi nimicitoare de 
îndată ce viermele se ivi brusc pe urmele mele. 

Din cauza privirii aruncate, aproape că am ratat o mică 
deschi zătură din peretele şanţului şi am renunţat la paşi 
valoroşi când am patinat pentru a mă opri şi a mă strecura 
prin acel spaţiu. Era prea mic pentru vierme, dar, probabil, 
creatura putea să treacă prin noroi. Dacă nu, atunci sigur ar 
fi reuşit, cu ajutorul dinţilor, dar merita să risc. 

Când am reuşit să mă strecor înăuntru, o forţă mă trase 
înapoi Nu - nu o forţă, ci pereţii. Crăpătura era prea mică şi, 
din cauza în cercării mele frenetice de a pătrunde, am 
sfârşit prin a rămâne prinsă între aceştia. Cu spatele la 
vierme şi mult prea adânc prinsă, nu puteam să-l văd 
apropiindu-se. Totuşi, mirosul... mirosul devenea mai 
puternic. 

Am tras şi am împins, dar noroiul era prea alunecos şi mă 
ţinea în loc. 

Mişcările furtunoase ale viermelui făcură şanţurile să se 
cutremure. Mai că-i simţeam respiraţia puturoasă pe trupul 
meu pe jumătate expus, mai că-i auzeam dinţii spintecând 


aerul, apropiindu-se din ce în ce mai mult. Nu aşa. Nu se 
putea termina aşa. 

Mi-am înfipt mâinile în noroi, răsucindu-le şi distrugând 
totul, ca să reuşesc să trec pe partea cealaltă. Viermele se 
apropia cu fiecare bătaie a inimii mele, mirosul acestuia 
aproape copleşindu-mi simţurile 

Am azvârlit noroiul, zvârcolindu-mă, lovind şi împingând, 
plângând printre dinţii strânşi. „Nu aşa.“ 

Pământul se cutremură. O duhoare îşi făcu loc chiar pe 
lângă mine, iar aerul fierbinte îmi lovi trupul. Dinţii i se 
încleştară. 

Am tot săpat, apucându-mă de perete. După o lovitură, 
presiunea din jurul mijlocului meu dispăru brusc, iar eu am 
căzut prin crăpătură, lăţindu-mă pe noroi. 

Mulțimea oftă. Nu am avut timp să plâng de uşurare, 
deoarece m-am trezit într-un alt pasaj, afundându-mă şi mai 
mult în labirint. 

Din vuietul potolit şi continuu, mi-am dat seama că 
scăpasem de vierme. 

Însă nu avea sens - pasajul nu-mi oferea niciun loc în care 
să mă ascund. M-ar fi văzut înţepenită acolo, cu excepţia 
cazului în care nu reuşise să treacă, iar acum urma o altă 
rută pentru a apărea în faţa mea. 

Nu mi-am redus viteza, cu toate că ştiam că-mi 
pierdusem ritmul tot izbindu-mă de pereţi, cu fiecare 
întoarcere bruscă. Şi viermele trebuie să-şi fi pierdut din 
viteză luând acele curbe - o creatură atât de mare nu putea 
să se întoarcă fără să încetinească, indiferent de cât de 
abilă ar fi fost. 

Am riscat să privesc mulţimea. Chipurile întoarse cu totul 
din direcţia mea, spre celălalt capăt al încăperii, erau 
crispate din cauza dezamăgirii. Acolo trebuie că era 
viermele - acolo se terminase pasajul. Nu văzuse încotro 
mă îndreptasem. Nu mă văzuse. 

Era orb. 


Am fost atât de surprinsă, încât nu am observat puţul 
enorm care se deschidea în faţa mea, ascuns de o pantă 
uşoară, iar când m-am rostogolit înăuntru, am reuşit să nu 
tip. Aer, doar aer... 

M-am prăbuşit în noroiul care îmi ajungea până la glezne, 
iar mulţimea strigă. Noroiul îmi atenuase căderea, dar dinţii 
îmi clănţăneau încă din cauza impactului. Totuşi, nu aveam 
nimic rupt, nimic nu mă durea. 

Câţiva spiriduşi mă priviră atent de deasupra gurii largi a 
puţului. M-am răsucit, cercetând în jurul meu, încercând să 
găsesc cea mai rapidă cale de ieşire. Puţul dădea într-un 
tunel mic şi întunecat, dar nu aveam cum să urc - peretele 
era prea abrupt. ` 

Eram prinsă acolo. Incercând să respir, am făcut câţiva 
paşi în bezna tunelului. M-am abținut să urlu când ceva de 
sub piciorul meu se sfărâmă zgomotos. M-am clătinat 
înapoi, cu şezutul cuprins de durere. Am continuat să merg 
în patru labe, dar am atins cu mâna ceva tare şi neted, pe 
care l-am ridicat şi am văzut o urmă albă. 

Chiar şi cu degetele pline de noroi, cunoşteam prea bine 
acea textură. Era un os. 

Răsucindu-mă pe mâini şi pe genunchi, am pipăit 
pământul, înaintând şi mai mult în întuneric. Tot mai multe 
oase, de toate formele şi mărimile; mi-am înghiţit urletul 
când mi-am dat seama ce era acest loc. Am sărit în picioare 
doar când am atins ţeasta netedă a unui craniu. Trebuia să 
ies. Acum. 

- Feyre, am auzit eu vocea îndepărtată a Amaranthei. 
Strici distracţia tuturor! 

O spusese de parcă aş fi fost un partener de joc 
nepriceput. 

- leşi! 

Cu siguranţă nu aveam de gând să fac asta, dar îmi 
spusese ce aveam nevoie să ştiu. Viermele nu ştia unde 
eram - nu mă putea mirosi. Ca să scap, aveam la dispoziţie 
secunde preţioase. 


Când privirea mi se acomodă cu întunericul din hruba 
viermelui, movile şi mormane de oase străluciră în faţa 
mea, grămezile rostogolindu-se în beznă. Aspectul ca de 
cretă al noroiului trebuie că se datora straturilor infinite de 
oase descompuse. Trebuia să scap acum, să găsesc un loc 
în care să mă ascund, care să nu fie o capcană a morţii. Am 
ieşit din hrubă împleticindu-mă, lăsând în urmă trosnetele 
oaselor. 

Aflându-mă din nou în aerul deschis al puţului, am pipăit 
unul dintre pereţii abrupți ai acestuia. Câţiva spiriduşi cu 
feţe verzi mă blestemară, dar nu i-am ascultat, încercând să 
escaladez peretele; am reuşit să mă înalt vreo trei 
centimetri, apoi am alunecat pe podea. Nu puteam să ies 
fără o frânghie sau o scară, iar cercetarea hrubei şi mai 
departe, ca să văd dacă exista o altă cale de scăpare, nu 
era o opţiune. În mod sigur exista o altă ieşire. Bârlogul 
oricărui animal avea două ieşiri, dar nu aveam de gând să 
risc, pe întuneric - orbind, practic din cauza mea - 
eliminând, astfel, micul meu avantaj. 

Trebuia să ajung sus. Am încercat iar să mă caţăr pe 
perete. Spiriduşii încă îşi murmurau nemulţumirile - şi, câtă 
vreme nu le dădeam satisfacţie, eram bine. M-am prins din 
nou de peretele noroios, săpând pământul moale. Căzând 
încă o dată la pământ, nu m-am ales decât cu noroi 
îngheţat pe sub unghii. 

Duhoarea locului mă învălui. Reprimându-mi greaţa, am 
încercat să urc de nenumărate ori. Acum, zânele râdeau. 
„Un şoarece într-o capcană”, spuse una dintre ele. „Ai 
nevoie de o scăriţă?” întrebă o alta. 

O scăriţă. 

M-am îndreptat repede spre grămezile de oase, apoi mi- 
am împins mâna tare-tare în perete. Era ferm. Intregul loc 
era făcut din noroi bătătorit şi, dacă această creatură 
semăna câtuşi de puţin cu fraţii săi mai mici şi inofensivi, 
puteam să presupun că duhoarea - şi, prin urmare, chiar 


noroiul - era tot ce mai rămăsese în urma digestiei 
viermelui. 

Lăsând la o parte acel fapt execrabil, am profitat de raza 
de speranţă şi am apucat cele mai mari şi mai puternice 
două oase pe care le-am putut găsi în grabă. Ambele erau 
mai lungi decât piciorul meu şi grele - atât de grele, încât 
m-am chinuit să le înfig în perete. Nu ştiam ce mânca de 
obicei creatura, dar trebuie că avea cel puţin mărimea unei 
vite. 

- Ce face? Ce pune la cale? şuieră unul dintre spiriduşi. 

Am apucat un al treilea os şi l-am înfipt adânc în perete, 
cât de sus am putut ajunge. Am luat un al patrulea os, ceva 
mai mic şi mi l-am pus la centura pe care mi-am legat-o la 
spate. Testând cele trei oase cu vreo câteva smucituri 
zdravene, mi-am ţinut respiraţia, nu i-am ascultat pe 
spiriduşii care ciripeau şi am început să urc pe scară. Pe 
scăriţa mea. 

Primul os se ţinu bine, iar eu, ţinându-mă de osul care era 
a doua treaptă şi ridicându-mă, am mormăit. Tocmai mă 
pregăteam să pun şi celălalt picior pe treaptă, când îmi veni 
o altă idee, care mă făcu să mă opresc. 

Spiriduşii, aflaţi nu prea departe, începură să strige din 
nou. 

Ar fi putut să funcţioneze. Asta, dacă jucam bine. Putea, 
pentru că trebuia să funcţioneze. Am sărit înapoi în noroi, 
iar zânele care mă priveau îşi exprimară confuzia, 
murmurând. Am scos osul de la centură şi, ţinându-mi brusc 
respiraţia, l-am rupt pe genunchi. 

O durere cruntă îmi trecu prin oase, dar am reuşit să îl 
rup în două bucăţi, cu vârfuri ascuţite. Avea să funcţioneze. 

Dacă Amarantha voia să vânez, urma să îi îndeplinesc 
dorinţa. 

Am mers până în mijlocul deschiderii puţului, am calculat 
distanţa şi am înfipt cele două oase în pământ. M-am întors 
la movila din resturi şi, uşor şi repede, am frânt toate oasele 
robuste şi ascuţite pe care le-ani găsit. Când genunchiul mă 


duru prea tare ca să-l mai folosesc, am rupt oasele cu talpa 
piciorului. Rând pe rând, le-am înfipt în podeaua noroioasă 
de sub gura puţului până când, cu excepţia unui mic loc, 
toată zona fu acoperită de lănci albe. 

Nu am verificat de două ori - fie funcţiona, fie aveam să 
dau greş şi să ajung printre oasele de pe jos. O singură 
şansă. Atât aveam. Era mai bine decât să nu fi avut niciuna. 

M-am repezit spre scara mea din oase şi am ignorat 
aşchiile care îmi înţepau degetele când am păşit pe cea de- 
a treia treaptă, unde am şovăit înainte de a înfige al 
patrulea os în perete. 

Şi, uite-aşa, m-am ridicat deasupra gurii puţului şi, 
aflându-mă iar la suprafaţă, în aer liber, aproape că am 
plâns. 

Am pus bine cele trei oase pe care le luasem la centura 
mea, şi a căror greutate era o prezenţă încurajatoare, şi m- 
am grăbit spre cel mai apropiat perete. Am luat un pumn de 
noroi urât mirositor şi mi-am uns faţa. Când am luat şi mai 
mult, de această dată ca să mi-l dau pe păr şi apoi pe gât, 
spiriduşii şuierară. Obişnuită deja cu duhoarea groaznică, 
am lăcrimat foarte puţin în timpul acestei transformări 
rapide. Ba chiar m-am oprit pentru a mă rostogoli pe jos. 
Trebuia să acopăr cu noroi fiecare centimetru din mine. 
Fiecare centimetru nenorocit. 

Dacă acea creatură era oarbă, atunci se baza pe miros - 
mirosul avea să se dovedească a fi cea mai mare slăbiciune 
a mea. 

M-am frecat cu noroi până când m-am asigurat că nu mi 
se vedeau decât ochii gri-albaştri. M-am uns pentru ultima 
dată; mâinile îmi erau atât de alunecoase, încât abia mă 
puteam ţine de unul dintre oasele cu vârfuri ascuţite pe 
care îl scoteam de la centură. 

- Ce face? se smiorcăi din nou spiriduşul cu chipul verde. 

O voce profundă şi elegantă îi răspunse de această dată. 

- Construieşte o capcană. 

Rhysand. 


- Dar Middengard... 

- Ca să vadă, se bazează pe miros, răspunse Rhysand şi, 
când m-am uitat peste marginea şanţului şi l-am văzut 
zâmbindu-mi, i-am dăruit o căutătură specială. Feyre tocmai 
a devenit invizibilă. 

Ochii violeţi îi străluciră. Am făcut un gest obscen înainte 
de a o lua la fugă, îndreptându-mă direct spre vierme. 

Am plasat intenţionat oasele rămase în colţurile înguste, 
ştiind destul de bine că nu mă puteam întoarce cu viteza cu 
care speram să fug. Nu dură mult până să găsesc viermele, 
deoarece o mulţime de spiriduşi se strânseseră ca să-l 
tachineze, dar trebuia să ajung în locul potrivit - trebuia să- 
mi aleg câmpul de luptă. 

Mi-am încetinit ritmul şi m-am lipit cu spatele de perete 
când am auzit târâitul şi gemetele viermelui. Ronţăitul 
acestuia. 

Spiriduşii care îl priveau - zece la număr, cu pielea de un 
albastru glaciar şi cu ochi negri, migdalaţi - chicotiră. 
Puteam doar să bănuiesc că se plictisiseră de mine şi că 
hotărâseră să privească pe altcineva murind. 

Ceea ce era minunat doar dacă viermele încă mai era 
flămând - doar dacă avea să intre în capcana pe care i-o 
întinsesem. Mulțimea murmură şi mormăi. 

Am încetinit în dreptul unei curbe, întinzându-mi gâtul. 
Prea acoperit de mirosul viermelui ca să mă simtă, acesta 
continuă să se ospăteze, alungindu-şi ascendent forma 
bulbucată când una dintre zâne îl ademeni cu ceva ce părea 
a fi un braţ păros. Viermele scrâşni din dinţi, iar spiriduşii 
albaştri chicotiră când dădură drumul braţului în gura 
deschisă a acestuia. 

M-am retras în preajma curbei şi am ridicat sabia din os 
pe care mi-o confecţionasem. Mi-am amintit drumul parcurs 
şi cotiturile numărate. 

Cu toate acestea, când am trecut marginea zimţată a 
osului peste palmă, tăindu-mă, inima îmi rămase în gât. 
Sângele se scurse, limpede şi strălucitor precum rubinele. 


Înainte de a-mi închide pumnul, l-am lăsat să se adune. 
Viermele avea să-l miroasă destul de curând. 

Abia atunci mi-am dat seama că mulţimea tăcuse. 

Aproape scăpând osul, m-am aplecat din nou după curbă, 
ca să văd creatura. 

Dispăruse. 

Spiriduşii albaştri îmi zâmbiră răutăcios. 

Apoi, spărgând tăcerea ca o stea căzătoare, o voce - a lui 
Lucien - zbieră din cealaltă parte a camerei. 

Am fugit mâncând pământul, reuşind să mă îndepărtez 
câţiva metri înainte ca peretele din spatele meu să 
explodeze, pulverizând noroiul, în timp ce viermele, o masă 
de dinţi distrugători, aflată la doar câţiva centimetri 
distanţă, trecu prin acesta. 

Fugeam deja atât de repede, încât şanţurile se vedeau ca 
o pată maro-roşcat. 

Aveam nevoie de ceva distanţă; dacă nu, urma să cadă 
chiar peste mine. Dar aveam nevoie şi să-l ţin aproape, ca 
să nu poată să se abţină, cuprins de o foame nebună. 

Am trecut de prima cotitură strânsă şi m-am prins de 
bara din oase pe care o înfipsesem în peretele din colţ. Am 
folosit-o ca să mă învârt, nereducând viteza şi împingându- 
mă mai repede, ceea ce îmi oferi un avantaj de câteva 
secunde în faţa viermelui. 

Apoi, am făcut la stânga. Îmi simţeam respiraţia ca pe o 
flacără care îmi devasta gâtul. Urmă o altă curbă 
periculoasă, iar eu m-am folosit din nou de bucata de os, ca 
să cotesc mai repede. 

Genunchii şi gleznele îmi gemeau de durere, în vreme ce 
eu mă luptam să nu alunec în noroi. O singură cotitură, 
apoi, drum drept... 

Am trecut în viteză de ultima curbă, iar hohotele 
spiriduşilor nu mai fură cele de dinainte. În spatele meu, 
viermele era o forţă care spulbera totul, furioasă, însă eu 
am ajuns cu paşi fermi în pasajul final. 

Gura puţului se ivi şi, cu o ultimă rugăciune, am sărit. 


Doar bezna se întinse, înghiţindu-mă. 

Balansându-mă în jos, intind spre locul ales, mi-am luat 
avânt cu braţele. Lovindu-mă de pământul noroios şi 
rostogolindu-mă, durerea îmi urlă prin oase şi prin cap. M- 
am întors şi am ţipat când ceva mă lovi peste umăr, 
trecându-mi prin piele. 

Nu aveam însă timp să mă gândesc şi nici măcar să mă 
uit la ce era; m-am dat la o parte, îndepărtându-mă, pe cât 
posibil, în întunericul din hruba viermelui. Am luat un alt os 
şi m-am răsucit când viermele căzu brusc în puț. 

Se izbi de pământ şi îşi aruncă trupul masiv într-o parte, 
anticipând lovitura care avea să mă omoare, dar, în schimb, 
un scârţâit umed umplu aerul. 

Apoi, viermele nu se mai mişcă. 

M-am ghemuit, înghițind lacom aerul fierbinte, uitându- 
mă cu ochi mari în abisul gurii sfârtecătoare de carne, care 
era încă larg deschisă, gata să mă devoreze. Trecură câteva 
secunde până când mi-am dat seama că viermele nu avea 
să mă înghită cu totul şi alte câteva momente până ce am 
înţeles că viermele era, cu adevărat, țintuit în fragmentele 
de oase. Mort. 

Nu am auzit toate suspinele şi nici uralele de după - nu 
prea m-am gândit la nimic şi nici nu prea am simţit multe 
lucruri, ocolind viermele şi ieşind încet din puț, cu sabia din 
os încă în mână. 

În linişte, încă dincolo de cuvinte, m-am întors 
împleticindu-mă prin labirint cu braţul zvâăcnind, însă, 
deoarece tremuram atât de tare, nu am observat. 

În momentul în care am văzut-o pe Amarantha pe 
platforma ei, la marginea şanţului, mi-am încleştat mâna 
liberă. Să-mi dovedesc dragostea. Durerea îmi pătrunse 
braţul, însă eu am acceptat-o. Câştigasem. 

Am privit în sus, pe sub sprâncene, şi nu m-am controlat, 
arătându-mi dinţii. Avea buzele subţiri şi nu-şi mai ţinea 
mâna pe genunchiul lui Tamlin. 

Tamlin. Tamlin al meu. 


Am strâns cu şi mai multă putere osul lung pe care-l 
tineam în mână. Tremuram - tremuram din toate 
încheieturile, dar nu de teamă. O, nu. Nu era vorba despre 
teamă. Îmi dovedisem dragostea - şi îi demonstrasem multe 
alte lucruri. 

- Ei bine, spuse Amarantha rânjind uşor. Cred că oricine 
ar fi putut face asta. 

Am alergat câţiva paşi şi, cu toată puterea rămasă, am 
aruncai osul spre ea. 

Acesta se  înfipse în noroiul de la picioarele ei, 
împroşcându-i rochia albă cu mizerie, şi rămase în loc, 
clătinându-se. 

Spiridugşii icniră din nou, iar Amarantha se uită fix la osul 
care se hâţâna, înainte de a atinge noroiul de pe corset. 
Zâmbi leneş. 

-  Obraznico, ţâţâi ea. 

Dacă nu am fi fost despărțite de un şanţ de netrecut, i-aş 
fi tăiat gâtul. Într-o zi - dacă aveam să supraviețuiesc - 
urma să o jupoi devie. 

- Cred că vei fi bucuroasă să afli că mulţi dintre curtenii 
mei au pierdut bani buni în seara aceasta, spuse ea, luând 
un pergament. 

Cât timp analiză hârtia, eu l-am privit pe Tamlin. Ochii 
verzi îi străluceau şi, cu toate că faţa lui avea paloarea unui 
mort, aş fi putut să jur că zărisem o umbră de victorie. 

- Să vedem, continuă Amarantha, citind pergamentul şi 
jucându-se cu osul degetului lui Jurian, care era ultimul pe 
colierul ei. Da, aş putea spune că toată curtea mea a pariat 
că vei muri în primul minut, unii au zis că vei rezista cinci 
minute şi - întoarse hârtia - o singură persoană a spus că 
vei câştiga. 

jignitor, dar nu surprinzător. Nu m-am împotrivit când 
Attorul m-a tras afară din şanţuri şi m-a lăsat la picioarele 
platformei înainte de a-şi lua zborul. Impactul îmi mistui de 
durere braţul. 

Amarantha privi încruntată lista şi flutură o mână. 


- Duceţi-o! M-am plictisit de faţa ei lumească. 

Se apăsă pe braţele tronului suficient de tare încât să i se 
vadă albul articulaţiilor degetelor. 

- Rhysand, vino aici! 

Nu am rămas destul de mult timp încât să-l văd pe Marele 
Lord înaintând. Mâini roşii mă apucară şi mă ţinură strâns, 
ca să nu alunec. Uitasem că noroiul se prinsese de mine, ca 
o a doua piele. Când mă scoaseră de acolo, îmbrâncindu- 
mă, o durere bruscă şi acută îmi traversă braţul, iar agonia 
îmi înăbuşi simţurile. 

Mi-am privit antebraţul stâng, iar stomacul mi s-a întors 
pe dos la vederea sângelui care curgea şi a tendoanelor 
rupte, a marginilor pielii trase înapoi ca să acopere 
fragmentul de os care ieşea curat prin aceasta. 

Nici măcar nu am putut să arunc o privire înapoi spre 
Tamlin, nici să-l găsesc pe Lucien, pentru a-i putea mulţumi, 
înainte ca durerea să mă cuprindă cu totul, abia reuşind să 
mă întorc în celula mea. 


CAPITOLUL 37 


În zilele care au urmat victoriei mele, nimeni, nici măcar 
Lucien, nu veni să-mi vindece braţul. Durerea mă copleşi 
până în punctul în care ţipam de fiecare dată când 
atingeam bucata de os dezgolit, iar singura soluţie era să 
rămân acolo, să las rana să-mi macine puterea, străduindu- 
mă să nu mă gândesc la zvâcnetul constant, ale cărui 
scânteieri de fulger otrăvit mă săgetau. 

Dar, mai grav decât atât, era spaima crescândă - spaima 
că rana încă sângera. Ştiam ce însemna sângele care 
continua să curgă. Am supravegheat rana, îndemnată fie de 
speranţa că aveam să văd sângele coagulându-se, fie de 
groaza că urma să zăresc primele semne ale infecţiei. 


Nu puteam să mănânc hrana stricată pe care mi-o 
dădeau. Vederea acesteia mă făcea să îmi fie atât de 
greață, încât, acum, unul dintre colţurile celulei mele 
duhnea a vomă. Faptul că eram încă plină de noroi şi că 
temniţa era veşnic îngheţată nu îmi era de ajutor. 

Stăteam pe jos, sprijinită de peretele din capăt al celulei, 
bucurându-mă de răcoarea pietrei din spatele meu. Mă 
trezisem dintr-un somn zbuciumat, pomenindu-mă foarte 
fierbinte. Un soi de fierbinţeală care făcea ca totul să fie 
puţin confuz. Braţul rănit îmi atârna pe lângă corp, în vreme 
ce priveam plictisită uşa celulei. Cu liniile-i ondulându-se, 
părea că se legăna. 

Această căldură pe care o simţeam în obraji era un fel de 
răceală uşoară - nu febra cauzată de infecţie. Mi-am pus o 
mână pe piept, iar noroiul uscat mi se fărâmiţă în poală. De 
fiecare dată când respiram, parcă înghiţeam sticlă spartă. 
Nu aveam febră. Nu aveam febră. Nu aveam febră. 

Pleoapele grele mă înţepau. Nu puteam să adorm. 
Trebuia să mă asigur că rana nu era infectată, trebuia să... 
să... 

În acel moment, uşa chiar se mişcă - nu, nu uşa, ci, mai 
degrabă, întunericul din jurul acesteia, care păru să facă 
valuri. Când o siluetă masculină ieşi din beznă, de parcă s- 
ar fi strecurat printre crăpăturile dintre perete şi uşă, ca o 
umbră, teama mă cuprinse cu adevărat. 

Acum, Rhysand se materializase complet, iar ochii violeţi 
îi străluceau în lumina slabă. Îmi zâmbi uşor de lângă uşă. 

- Cât de jalnic arată campioana lui Tamlin! 

- Du-te dracului! m-am răstit eu, dar cuvintele se auziră 
mai mult ca o respiraţie şuierătoare. 

Îmi simţeam capul greu şi uşor în acelaşi timp. Dacă aş fi 
încercat să mă ridic, m-aş fi rostogolit. 

Se apropie cu graţia unei feline şi se aplecă uşor înaintea 
mea. Adulmecă, strâmbându-se când dădu de colţul 
împroşcat cu voma mea. Am încercat să-mi aduc picioarele 


într-o poziţie mai potrivită ca să mă ridic sau să-i lovesc 
faţa, dar erau grele ca plumbul. 

Rhysand îşi înclină capul. Pielea lui palidă păru să radieze 
o lumină de alabastru. Am clipit ca să văd mai bine, dar nu 
mi-am putut întoarce chipul când degetele-i reci îmi 
atinseră uşor fruntea. 

- Ce ar spune Tamlin, dacă ar şti că iubita lui putrezeşte 
aici, cuprinsă de febră? murmură el. Nu că ar putea să vină 
aici, nu când fiecare mişcare îi este urmărită. 

Mi-am ţinut braţul ascuns în umbră. Ultimul lucru de care 
aveam nevoie era ca ei să ştie cât de slăbită eram. 

- Pleacă, i-am spus eu, iar ochii mă înţepară, în timp ce 
cuvintele îmi arseră gâtul. 

Îmi era greu să înghit. 

El ridică o sprânceană. 

- Am venit să te ajut şi tu ai tupeul să-mi spui să plec? 

- Pleacă, i-am repetat. 

Aveam ochii atât de inflamaţi, încât mă durea să-i ţin 
deschişi. 

- Ştii, datorită ţie, am câştigat mulţi bani. M-am gândit 
să-ţi întorc favoarea. 

Mi-am sprijinit capul de perete. Totul se învârtea - ca un 
titirez, ca un... Mi-am înăbuşit greaţa. 

-  Lasă-mă să-ţi văd braţul, spuse el foarte încet. 

Imi ţinusem braţul ascuns - doar pentru că îmi era prea 
greu să-l ridic. 

-  Lasă-mă să-l văd, mârâi ameninţător. 

Fără să mai aştepte să reacţionez, mă apucă de cot şi îmi 
trase braţul, cu forţa, în lumina slabă a celulei. 

Ca să nu plâng, mi-am muşcat buza - am muşcat-o destul 
de tare încât să-mi simt sângele explodând ca nişte râuri de 
foc, în timp ce gândurile mi se învârteau, iar toate simţurile 
mi se concentrară în bucata de os curat care-mi ieşea prin 
braţ. Nu trebuiau să ştie - nu trebuiau să ştie cât de gravă 
era situaţia, pentru că ar fi folosit-o împotriva mea. 


Rhysand îmi examină rana, după care, buzele lui senzuale 
conturară un zâmbet. 

- O, e înspăimântător de minunat. 

L-am înjurat, iar el a chicotit. 

- Ce cuvinte nepotrivite pentru o domnişoară! 

- Pleacă, am şuierat eu. 

Vocea mea fragilă era la fel de îngrozitoare ca rana. 

-  Nuvrei să îţi vindec braţul? 

Îmi strânse cotul cu degetele. 

- Cu ce preţ? i-am răspuns, ţinându-mi capul sprijinit de 
piatră, deoarece aveam nevoie de reazemul umed al 
acesteia. 

- A, asta. Trăind printre spiriduşi, ai învăţat câte ceva 
despre noi. 

M-am concentrat asupra senzaţiei pe care mi-o dădea 
mâna nevătămată pe genunchiul meu - asupra noroiului 
uscat de sub unghii. 

- iți voi propune un târg, spuse el indiferent şi îmi lăsă 
uşor braţul în jos. 

Când atinse podeaua, a trebuit să închid ochii, pentru a 
rezista fulgerului otrăvit care îl invadă. _ 

- Dacă vei fi a mea, îţi voi vindeca braţul. In fiecare lună, 
vreme de două săptămâni, la alegerea mea, vei trăi cu mine 
în Regatul Nopţii, după încheierea celor trei probe ale 
acestei afaceri murdare... 

Am deschis ochii. 

- Nu. M-am ales deja cu o afacere păguboasă. 

z Nu? 

Işi sprijini mâinile pe genunchi şi se aplecă mai aproape. 

- Serios? 

Totul începea să se învârtă. 

- Pleacă, am rostit eu. 

- Îmi refuzi oferta - şi pentru ce? 

Nu i-am răspuns, aşadar continuă. 

- Cred că îl aştepţi pe unul dintre prietenii tăi - pe 
Lucien, nu-i a.şa? La urma urmei, te-a mai vindecat şi 


înainte, nu? O, nu mai face pe nevinovata. Attorul şi acoliţii 
lui ţi-au spart nasul. Deci, dacă nu cumva cunoşti vreo 
magie despre care nu ne spui, nu cred că oasele unui om se 
vindecă atât de repede. 

Ochii îi străluciră, iar el se ridică şi se plimbă puţin. 

- Feyre, din punctul meu de vedere, ai două opţiuni. 
Prima, şi cea mai bună, ar fi să-mi accepţi oferta. 

Am scuipat la picioarele lui, dar continuă să se plimbe, 
aruncându-mi o privire dezamăgită. 

- A doua opţiune - şi singura pe care doar un prost ar 
alege-o - ar fi să-mi refuzi oferta şi să-ţi laşi viaţa şi, astfel, 
şi pe cea a lui Tamlin, la voia întâmplării. 

Se opri şi se uită lung la mine. Cu toate că în mintea mea 
lumea se rotea şi dansa, o parte primitivă a fiinţei mele 
încremeni sub acea privire. 

- Să spunem că voi pleca. Poate că, în cinci minute după 
aceea, Lucien îţi va veni în ajutor. Poate că va veni în cinci 
zile. Poate că nu va veni deloc. Între noi fie vorba, după 
izbucnirea mai degrabă jenantă din timpul probei tale, a 
încercat să nu iasă prea mult în evidenţă. Amarantha nu e 
chiar mulţumită de el. Până şi Tamlin a renunţat la tăcerea 
lui încântătoare, ca să o implore să-i cruţe viaţa - ce 
războinic nobil, Marele tău Lord. Desigur, ea l-a ascultat - 
dar doar după ce l-a obligat pe Tamlin să-l pedepsească. 
Douăzeci de lovituri de bici. 

Am început să tremur, fiindu-mi scârbă să mă gândesc la 
cum trebuie să se fi simţit Marele meu Lord pedepsindu-şi 
prietenul. 

Rhysand ridică din umeri; un gest simplu şi grațios. 

- Aşadar, se pune într-adevăr problema de cât de mult 
eşti dispusă să ai încredere în Lucien - şi cât de mult eşti în 
stare să rişti pentru asta. Deja te întrebi dacă febra aia a ta 
e primul semn al infecţiei. Poate există o legătură, poate nu 
există. Poate totul e în regulă. Poate că noroiul viermelui nu 
e plin de mizerie purulentă. Poate că Amarantha va trimite 
un vindecător, dar, până atunci, fie vei muri, fie îţi vor 


descoperi braţul atât de infectat, încât vei fi norocoasă dacă 
nu ţi-l vor tăia, până la cot. 

Stomacul mi se strânse într-o minge dureroasă. 

- Nu e nevoie să-ţi invadez gândurile ca să ştiu aceste 
lucruri. Ştiu deja ce tu ai înţeles mai greu. 

Se ghemui din nou în faţa mea. 

- Eşti pe moarte. 

Ochii mă înţepară, iar eu mi-am strâns buzele. 

- Cât de mult eşti dispusă să rişti, sperând că vei primi o 
altă formă de ajutor? 

L-am privit lung, transmiţându-i cât de mult îl uram. EIl 
era cel care provocase toate aceste lucruri. El îi spusese 
Amaranthei despre Clare; din cauza lui, Tamlin o implorase 
pe Amarantha. 

- Ei bine? 

Mi-am arătat dinţii. 

- Du-te. Dracului. 

Se întinse cu viteza fulgerului, apucă bucata de os din 
braţ şi o răsuci. Am urlat îngrozitor, rănindu-mi gâtul care 
mă durea. Am văzut lumea în alb, roşu şi negru. M-am 
zbătut şi m-am zvârcolit, dar el a continuat să mă ţină, 
răsucind încă o dată osul, înainte de a-mi elibera braţul. 

Gâfâind şi pe jumătate plângând în vreme ce durerea mi 
se răspândea în trup, l-am văzut zâmbind cu multă 
compasiune. L-am scuipat în faţă. 

Râse, ştergându-şi obrazul cu mâneca închisă la culoare a 
tunicii sale. 

- E ultima dată când îţi mai ofer ajutorul, spuse el, 
oprindu-se lângă uşa celulei. De îndată ce voi ieşi de aici, 
oferta mea nu va mai fi valabilă. 

L-am scuipat din nou, iar el scutură din cap. 

- Pun pariu că vei scuipa şi Moartea-n faţă, când va veni 
după tine. 

începu să dispară în întuneric, conturul trupului său 
pierzându-se într-o noapte fără sfârşit. 


Putea să joace la cacealma, să încerce să mă păcălească 
să-i accept propunerea. Sau putea avea dreptate - poate că 
eram pe moarte. Viaţa mea depindea de oferta lui. Mai 
multe lucruri, nu doar viaţa mea, depindeau de această 
alegere. Şi, dacă într-adevăr Lucien nu putea să vină... sau 
dacă venea prea târziu... 

Eram pe moarte. Ştiam asta de ceva vreme. Dacă Lucien 
îmi subestimase puterile, în trecut - ca om, nu îmi 
înţelesese prea bine limitele. Mă trimisese să vânez un 
Suriel cu un arc şi câteva cuțite. Ba chiar recunoscuse că 
ezitase în acea zi, când strigasem după ajutor. Era posibil să 
nu fi ştiut nici măcar cât eram de rănită. Să nu fi înţeles 
gravitatea unei astfel de infecţii. Ar fi putut veni cu o zi, o 
oră sau un minut prea târziu. 

Pielea albă ca luna a lui Rhysand începu să se întunece, 
transformându-se într-o simplă umbră. 

- Aşteaptă. 

Întunericul care îl mistuia se risipi. Pentru Tamlin... pentru 
Tamlin, rni-aş fi vândut sufletul, aş fi renunţat la tot ce 
aveam, ca să fie liber. 

- Aşteaptă, i-am repetat eu. 

Bezna dispăru, lăsându-l pe Rhysand în forma lui 
omenească, zâmbind. 

- Da? 

Mi-am ridicat bărbia cât de mult am putut. 

- Doar două săptămâni? 

- Doar două săptămâni, toarse el şi îngenunche înaintea 
mea. Două săptămâni pe lună care vor trece foarte, foarte 
rapid, e tot ceea ce îţi cer. 

- De ce? Şi care... vor fi condiţiile? am întrebat eu, 
luptându-mă pentru a-mi învinge ameteala. 

- Ah, rosti el, aranjându-şi reverul tunicii negre. Dacă ţi 
le-aş spune, nu ar mai fi distractiv, nu-i aşa? 

Mi-am privit braţul distrus. Era posibil ca Lucien să nu mai 
vină niciodată, să decidă că nu mai meritam să îşi rişte 
viaţa pentru mine; nu acum, când fusese pedepsit din 


această cauză. lar dacă vindecătorii Amaranthei aveau să- 
mi taie braţul... 

Nesta ar fi făcut la fel pentru mine, pentru Elain. Și 
Tamlin făcuse foarte multe pentru mine, pentru familia 
mea; chiar dacă mă minţise în legătură cu Tratatul, despre 
faptul de a mă fi protejat de termenii acestuia, tot îmi 
salvase viaţa în acea zi în care mă confrun tasem cu naga, 
şi mi-o salvase din nou, izgonindu-mă de la conac. 

Nu puteam să mă gândesc prea mult la enormitatea a 
ceea ce eram pe cale să ofer - deoarece, dacă aş fi făcut-o, 
aş fi refuzat încă o dată. L-am surprins pe Rhysand privindu- 
mă. 

- Cinci zile. 

- Ai de gând să te târguieşti? 

Rhysand râse în barbă. 

- Zece zile. 

L-am țintuit cu privirea, cu toată puterea mea. 

- O săptămână. 

Rhysand tăcu o vreme, uitându-se la trupul şi la faţa mea, 
apoi murmură: 

- Fie, o săptămână. 

- Atunci, ne-am înţeles, i-am răspuns. 

Când magia se aprinse între noi, un gust metalic îmi 
umplu gura. 

Zâmbetul său deveni uşor sălbatic şi, înainte de a mă 
pregăti fizic şi sufleteşte, mă apucă de braţ. Urmă o durere 
orbitoare şi rapidă, iar ţipătul meu îmi răsună în urechi ca şi 
cum oasele şi carnea mi-ar fi fost spulberate, de parcă 
sângele ar fi ţâşnit din mine, apoi... 

Când am deschis ochii, Rhysand încă rânjea. Nu ştiam 
câtă vreme zăcusem inconştientă, dar nu mai aveam febră 
şi, când m-am ridicat, aveam capul limpede. De fapt, nici nu 
mai eram plină de noroi - mă simţeam de parcă tocmai aş fi 
făcut o baie. 

Apoi, mi-am ridicat braţul. 

- Ce mi-ai făcut? 


Rhysand se ridică, trecându-şi o mână prin părul scurt şi 
şaten. 

- La curtea mea, se obişnuieşte ca învoielile să fie 
însemnate permanent, pe trup. 

Mi-am frecat braţul stâng, care era acum acoperit de 
vârtejuri şi spirale din cerneală neagră, la fel ca şi degetele. 
În centrul palmei aveam tatuat un ochi mare. Pupila 
îngustă, de felină, mă privi. 

- Fă-lsă dispară, i-am zis eu, iar el râse. 

- Voi, oamenii, sunteţi nişte creaturi cu adevărat 
recunoscătoare, nu-i aşa? 

De la distanţă, tatuajul părea o mănuşă din dantelă, 
lungă până la cot, dar, când îl priveam mai de aproape, 
desluşeam reprezentările detaliate ale florilor şi ale liniilor 
curbe, care se răspândeau peste tot, formând un model 
complicat. 

Permanent. Pentru totdeauna. 

- Nu mi-ai spus că se va întâmpla aşa ceva. 

- Nu m-ai întrebat. Aşadar, de ce ar fi vina mea? 

Se îndreptă spre uşă, dar zăbovi până când şi noaptea 
pură i se împrăştie de pe umeri. 

- Doar dacă nu cumva această nerecunoştinţă şi lipsă de 
apreciere se manifestă din cauză că îţi e teamă de reacţia 
unui anumit Mare Lord. 

Tamlin. Vedeam deja cum i se albea chipul şi cum i se 
subţiau buzele când îşi arăta ghearele. Aproape că auzeam 
mârâitul pe care avea să-l scoată, întrebându-mă la ce mă 
gândisem. 

- Totuşi, cred că voi aştepta momentul potrivit pentru a-i 
spune, rosti Rhysand. 

Sclipirea din ochii lui îmi dezvălui destule. Rhysand nu 
făcuse nimic din toate astea pentru a mă salva, ci, mai 
degrabă, pentru a-l răni pe Tamlin, iar eu căzusem în 
capcana lui - mai rău decât viermele care căzuse într-a 
mea. 

-  Odihneşte-te, Feyre, spuse Rhysand. 


Se transformă într-o umbră vie şi dispăru printr-o 
crăpătură din uşă. 


CAPITOLUL 38 


Cât am frecat podelele holului, am încercat să nu-mi 
privesc braţul. Cerneala - care la lumină era, de fapt, de un 
albastru atât de închis încât părea negru - îmi umbrea 
gândurile, care erau destul de sumbre chiar şi fără să ştiu 
că mă vândusem lui Rhysand. Nu puteam să mă uit la 
ochiul din palmă - mă urmărea sentimentul absurd că se 
uita la mine. 

Am înmuiat peria mare în găleata pe care gărzile cu piele 
roşie mi-o aruncaseră în braţe. Abia înţelegeam ce spuneau 
printre dinţii galbeni care le umpleau gurile, dar, când îmi 
dăduseră peria şi găleata şi mă împinseseră într-un coridor 
lung de marmură albă, mi-am dat seama la ce se referiseră. 

- Dacă nu e curat şi strălucitor până la cină, spusese una 
dintre gărzi, zâmbind cu dinţii clănţănind, trebuie să te 
legăm de proţap şi să te rumenim bine. 

Zicând acestea, plecaseră. Nu ştiam când era ora cinei, 
aşadar am început să spăl frenetic podeaua. Spatele mă 
durea îngrozitor, cu toate că nu frecasem marmura mai 
mult de treizeci de minute. Apa pe care mi-o dăduseră era 
însă murdară şi, cu cât frecam mai mult podeaua, cu atât 
era mai mizerabilă. Când m-am dus la uşă pentru a cere o 
găleată cu apă curată, am găsit-o încuiată. Nu avea cine să 
mă ajute. 

O sarcină imposibilă - una care să mă chinuiască. 
Proţapul poate că acesta era sursa ţipetelor care se auzeau 
mereu în temnițe. Oare dacă m-ar fi rotit de câteva ori în 
proţap mi s-ar fi topit toată pielea sau doar m-ar fi ars 
destul de tare încât să fiu nevoită să închei o altă afacere cu 


Rhysand? Am înjurat, frecând mai apăsat, firele aspre ale 
periei zgâriind surd plăcile de marmură. În urma lor se ivi un 
curcubeu maroniu, iar eu am mârâit, înmuind din nou peria. 
Odată scoasă din găleată, apa murdară picură peste toată 
podeaua. 

Cu fiecare spălare, dâra de mizerie maro se răspândea. 
Respirând rapid, am aruncat peria pe jos şi mi-am acoperit 
faţa cu mâinile ude. Când mi-am dat seama că ochiul tatuat 
era lipit de obrazul meu, mi-am coborât mâna stângă. 

Am luat câteva guri mari şi liniştitoare de aer. Trebuia să 
existe o cale raţională de a face asta; trebuia să existe 
vreun truc, folosit de femeile înțelepte. Proţapul - legată de 
un proţap ca un porc pentru friptură. 

Am apucat peria din locul în care ajunsese şi am frecat 
podeaua până când mi-am simţit mâinile zvâcnind. Arăta de 
parcă cineva împrăştiase noroi peste tot. Cu cât frecam mai 
mult, mizeria se transforma, efectiv, în noroi. Odată rotită 
pe acel proţap, probabil că aveam să urlu sau să cerşesc 
milă. Trupul gol al lui Clare era acoperit de linii roşii - ce 
instrument de tortură le provocase? Mâinile îmi tremurară, 
iar eu am lăsat jos peria. Puteam să dobor un vierme uriaş, 
dar să spăl o podea - asta era o sarcină imposibilă. 

Când o uşă se deschise undeva pe hol, am sărit în 
picioare. Un cap castaniu se uită la mine. Am respirat 
uşurată. Lucien... 

Nu era Lucien. Chipul care se întoarse către mine era al 
unei femei - şi nu era acoperit de o mască. 

Poate că arăta puţin mai în vârstă decât Amarantha, dar 
pielea ei ca de porțelan era minunat colorată, înfrumuseţată 
cu cea mai uşoară urmă de îmbujorare. Dacă părul nu ar fi 
fost un indiciu suficient, când ochii ei roşiatici îi întâlniră pe 
ai mei, mi-am dat seama cine era. 

Mi-am plecat fruntea în faţa Doamnei Regatului Toamnei, 
iar ea îşi înclină uşor bărbia. Am presupus că gestul era 
destul de respectuos. 


- Pentru că i-ai salvat viaţa fiului meu, spunându-i 
Amaranthei numele tău, zise ea cu o voce dulce ca merele 
încălzite de soare. 

Trebuie să se fi aflat în mulţime în acea zi. Arătă spre 
găleată cu o mână lungă şi subţire. 

- Mi-am plătit datoria. 

Dispăru pe uşa pe care o deschisese, iar eu aş fi putut 
jura că în urma ei am simţit un miros de castane prăjite şi 
lemn ars. 

Abia după ce uşa se închise m-am gândit că ar fi trebuit 
să îi mulţumesc, şi doar după ce m-am uitat în găleată mi- 
am dat seama că îmi ţinusem mâna stângă la spate. 

Am îngenuncheat lângă găleată şi mi-am băgat degetele 
în apă. Când le-am scos, erau curate. 

M-am cutremurat, permiţându-mi să rămân o clipă în 
genunchi înainte de a arunca o parte din apă pe podea şi de 
a privi cum noroiul dispărea. 


Spre disperarea gărzilor, am dus la bun sfârşit sarcina 
imposibilă pe care mi-o dăduseră. A doua zi mă împinseră 
însă zâmbind într-un dormitor imens şi întunecat, în care 
erau aprinse doar câteva lumânări, şi îmi arătară şemineul 
care abia se zărea. 

-  Slujitorul a împrăştiat linte în cenuşă, mormăi unul 
dintre gardieni, aruncându-mi o găleată din lemn. Adun-o 
până la întoarcerea locatarului; dacă nu, îţi va sfâşia pielea. 

O uşă trântită, zgomotul unei încuietori... şi eram singură. 

Să aduni lintea din tăciuni şi cenuşă - era o sarcină 
ridicolă, o pierdere de vreme şi... 

M-am apropiat de şemineul întunecat şi m-am ghemuit. 

Era imposibil. 

Am aruncat o privire prin dormitor. Nu avea ferestre, nici 
alte ieşiri, în afară de cea prin care tocmai fusesem 
aruncată înăuntru. Patul era enorm şi făcut cu grijă, iar 
cearşafurile negre erau din mătase. În afară de mobilierul 


necesar, în cameră nu mai exista nimic altceva; nici măcar 
haine aruncate, cărţi sau arme. 

Ca şi cum locatarul nu ar fi dormit niciodată aici. Am 
îngenuncheat în faţa şemineului şi mi-am tras sufletul. 

Aveam o privire ageră, mi-am amintit eu. Puteam să 
zăresc iepurii care se ascundeau în tufişuri şi să urmăresc o 
mare parte din creaturile care îşi doreau să rămână 
nevăzute. Nu putea fi chiar atât de greu să adun lintea. 
Oftând, m-am târât mai aproape de şemineu şi am început. 


+ 


M-am înşelat. 

Două ore mai târziu, ochii îmi ardeau şi mă dureau şi, cu 
toate că pipăisem fiecare centimetru al şemineului, găseam 
de fiecare dată tot mai multe boabe de linte, mult mai 
multe, pe care, cumva, nu le văzusem. Gărzile nu-mi 
spuseseră când avea să se întoarcă proprietarul camerei, 
astfel că, fiecare bătaie a ceasului de pe poliţă se 
transforma într-un dangăt al morţii, fiecare pas de dincolo 
de uşă provocându mă să mă întind după vătraiul din fier 
rezemat de partea laterală a vetrei. Amarantha nu-mi zisese 
nimic despre faptul că nu puteam riposta - nu specificase 
niciodată că nu aveam voie să mă apăr. Cel puţin nu urma 
să fiu înfrântă fără să mă lupt. 

Am căutat, iar şi iar, prin cenuşă. Acum, mâinile îmi erau 
negre şi pătate, iar hainele acoperite de funingine. Cu 
siguranţă nu puteau fi mai multe boabe; cu siguranţă... 

Încuietoarea făcu un clic, iar eu am sărit în picioare şi m- 
am repezit spre vătrai, cu faţa spre uşă, ţinând la spate 
bara din fier. 

Întunericul pătrunse în cameră, topind lumânările cu o 
briză răcoroasă. Am strâns şi mai tare vătraiul, sprijinindu- 
mă de piatra şemineului, chiar şi când bezna se aşeză pe 
pat şi luă o formă cunoscută. 


- Feyre, dragă, deşi este minunat să te văd, spuse 
Rhysand, întins pe pat, sprijinindu-şi capul într-o mână, 
vreau oare să ştiu de ce scotoceşti prin şemineul meu? 

Mi-am îndoit uşor genunchii, pregătindu-mă să fug, să mă 
ascund, să fac orice pentru a ajunge la uşa aceea, care 
părea a fi foarte, foarte departe. 

- Mi-au spus că trebuie să culeg lintea din cenuşă, altfel 
îmi vei jupui pielea. 

- Aşa au zis, nu-i aşa? 

Un zâmbet de felină. 

- 'Ţie trebuie să îţi mulţumesc pentru această idee? am 
şuierat eu. 

Nu îi era permis să mă omoare, nu dacă avea în vedere 
târgul meu cu Amarantha, dar... existau alte modalităţi prin 
care-mi putea face rău. 

- O, nu, tărăgănă el. Nimeni nu a aflat încă despre 
înţelegerea noastră - tu ai reuşit să-ţi ţii gura. lţi e ruşine că 
profit puţin de tine? 

Mi-am încleştat maxilarul şi am arătat cu o mână spre 
şemineu, păstrând vătraiul ascuns la spate. 

- Este destul de curat pentru tine? 

- În primul rând, ce căutau boabele de linte în şemineul 
meu? 

L-am privit direct în ochi. 

- Presupun că e una dintre sarcinile gospodăreşti date de 
persoana care se ocupă de această locuinţă. 

- Hm, făcu el, examinându-şi unghiile. Se pare că ea sau 
acoliţii ei cred că mă voi distra cu tine. 

Mi se uscă gura. 

- Sau e un test pentru tine, ara reuşit eu să găsesc un 
răspuns. Ai spus că ai pariat pe mine în timpul primei mele 
misiuni. Nu a fost prea încântată de acest lucru. 

- Şi de ce ar trebui să mă testeze Amarantha? 

Nu m-am sustras acelei priviri violete. Demult, Lucien îl 
numise târfa Amaranthei. 


- Pentru că ai minţit-o în legătură cu Clare. Ştiai foarte 
bine cum arătam. 

Rhysand se ridică dintr-o mişcare fluidă şi îşi sprijini 
antebraţele pe coapse. Avea foarte multă graţie într-o 
înfăţişare foarte puternică. „Vărsam sânge pe câmpul de 
luptă înainte de a te fi născut”, îi zisese odată lui Lucien. Nu 
mă îndoiam de asta. 

- Amarantha joacă propriile jocuri, spuse el simplu, iar eu 
le joc pe ale mele. Cu fiecare zi, atmosfera devine tot mai 
plictisitoare aici. 

- Te-a lăsat să ieşi pentru Noaptea Focurilor. Şi, cumva, 
ai reuşit să pui acel cap în grădină. 

- Ea mi-a cerut să-l pun acolo. Cât despre Noaptea 
Focurilor... 

Mă privi din cap până-n picioare. 

- Atunci, am avut motivele mele să ies. Feyre, să nu 
crezi că nu m-a costat. 

Zâmbi din nou, dar nu şi din priviri. 

- Ai de gând să laşi vătraiul acela sau ar trebui să mă 
aştept să-l învârţi cât de curând? 

M-am abținut să nu înjur şi l-am scos la iveală - însă nu l- 
am lăsat din mână. 

- O faptă vitează, dar inutilă, spuse el. 

Era adevărat - foarte adevărat, când nici măcar nu fusese 
nevoie să-şi scoată mâinile din buzunar pentru a-i citi 
gândurile lui Lucien. 

- Cum e posibil ca tu să mai ai o astfel de putere, şi 
ceilalţi nu? Am crezut că ea v-a furat toate puterile. 

Îşi ridică o sprânceană întunecată şi îngrijită. 

- O, mi-a luat puterile. Aceasta... 

Mi-am simţit mintea dezmierdată de gheare. Am tresărit 
şi am ţâşnit înapoi, izbindu-mă de şemineu. Tensiunea din 
mintea mea dispăru. 

- Aceasta este doar o rămăşiţă. Un rest prin care mă 
amuz. Tamlin al tău are puterea unei brute şi capacitatea 


de a-şi schimba forma; arsenalul meu era cu mult mai 
periculos. 

Ştiam că nu minţea - nu când îi simţisem ghearele în 
minte. 

- Aşadar, nu îţi poţi schimba forma? Nu e o însuşire 
specifică unui Mare Lord? 

- O, toţi Marii Lorzi o pot face. Pe sub pielea fiecăruia 
dintre noi hoinăreşte câte o fiară, care urlă să iasă afară. 
Dacă Tamlin al tău preferă blana, eu cred că aripile şi 
ghearele sunt mai distractive. 

O atingere rece îmi sărută şira spinării. 

- Acum poţi să te transformi sau ţi-a luat şi puterea 
asta? 

- Atât de multe întrebări de la un om atât de mic! 

Când se ridică, întunericul care îl înconjura începu să se 
răsucească şi să se  zvârcolească. Am lipit, iar 
transformarea fu gata. 

Am balansat uşor vătraiul. 

- Vezi, nu e o schimbare completă, spuse Rhysand, 
lovindu-şi ghearele negre care îi înlocuiseră degetele. 

Deasupra genunchiului, întunericul îi păta pielea, însă, în 
locul degetelor de la picioare, luceau tot nişte gheare. 

- Nu îmi place să cedez cu totul în faţa părţii mele 
animalice. 

Într-adevăr, era tot chipul lui Rhysand, trupul său 
masculin şi puternic, dar în spatele lui se întindeau nişte 
aripi uriaşe, membranoase şi negre ca ale unui liliac, la fel 
ca ale Attorului. Şi le strânse cu grijă la spate, dar peste 
umerii lui largi se vedea unica gheară din vârful fiecărei 
aripi. Oribil, şocant, înfăţişarea a o mie de vise şi coşmaruri. 
Acea parte din mine, din nou inutilă, se agită văzând felul în 
care lumina lumânărilor îi strălucea prin aripi, iluminându-i 
venele, şi modul în care i se reflecta din gheare. 

Rhysand îşi roti gâtul şi totul dispăru într-o clipită - 
aripile, ghearele, picioarele, lăsând în urmă doar bărbatul 
bine îmbrăcat şi netulburat. 


- Nu încerci să mă linguşeşti? 

Greşisem enorm oferindu-i propria-mi viaţă. 

- Deja ai o părere foarte bună despre tine, i-am zis eu. 
Mă îndoiesc de faptul că vorbele măgulitoare ale unui om 
mărunt contează pentru tine. 

Râsul lui uşor se strecură de-a lungul oaselor mele, 
încălzindu-mi sângele. 

- Nu pot hotărî dacă îndrăzneala ta faţă de un Mare Lord 
e un lucru de admirat sau o mare prostie. 

Se părea că doar în preajma lui aveam probleme în a-mi 
ţine gura. 

- Ştii răspunsul ghicitorii? am îndrăznit să-l întreb. 

Îşi încrucişă braţele. 

-  Trişezi, nu-i aşa? 

- Nu mi-a spus niciodată că nu aş putea să cer ajutor. 

- Ah, dar după ce ai fost bătută crunt, ne-a ordonat să nu 
te mai ajutăm. 

Am aşteptat, dar el scutură din cap. 

- Chiar dacă aş vrea să te ajut, nu pot. Ea dă ordinul şi 
noi toţi îl ascultăm. 

Scutură o pată de praf de pe jacheta lui neagră. 

- E un lucru bun că mă place, nu-i aşa? 

Am vrut să insist - să-l implor, dacă asta ar fi însemnat 
libertatea imediată. 

- Nu te obosi, spuse el. Nu pot să-ţi zic - nimeni de aici 
nu poate. Dacă ne-ar ordona tuturor să nu mai respirăm, ar 
trebui să îi dăm ascultare. 

Se încruntă spre mine şi-şi pocni degetele. Funinginea, 
murdăria şi cenuşa îmi dispărură de pe piele, lăsându-mă 
curată, de parcă aş fi făcut baie. 

- Poftim. Un cadou - pentru că ai avut curajul să îmi ceri 
ajutorul. L-am privit direct în ochi, dar el făcu un semn spre 
vatră. 

Era curată - iar găleata mea era plină cu linte. Uşa se 
deschise de la sine, înfăţişându-i pe gardienii care mă 
târâseră aici. Rhysand ridică leneş mâna spre ei. 


- Şi-a îndeplinit sarcina. Duceţi-o înapoi. 

Aceştia mă apucară, dar el zâmbi, arătându-şi dinţii într-o 
manieră deloc prietenoasă - şi gărzile se opriră. 

- Fără alte treburi casnice, fără alte sarcini, spuse el, 
torcând erotic. Ochii lor galbeni deveniră sticloşi şi plictisiţi, 
iar dinţii ascuţiţi străluciră când gurile li se destinseră. 

- Spuneţi-le şi celorlalţi. Nu intraţi în celula ei şi nu o 
atingeţi. Dacă o faceţi, va trebui să vă scoateţi singuri 
maţele, cu propriile pumnale. Aţi înţeles? 

Uluiţi, dădură amorţiţi din cap, clipiră şi se îndreptară de 
spate. Mi-am ascuns tremuratul. 

Vraja, controlul minţii - orice le-ar fi făcut, funcţionă. Îmi 
făcură semn să mă apropii, dar nu îndrăzniră să se atingă 
de mine. 

Rhysand îmi zâmbi. 

- Cu plăcere, toarse el când am ieşit din cameră. 


CAPITOLUL 39 


Din acel moment, în fiecare dimineaţă şi seară, o masă 
caldă îşi tăcu apariţia în celula mea. O înfulecam, dar tot îl 
blestemam pe Rhysand. Închisă în celulă, nu aveam nimic 
de făcut decât să mă gândesc la ghicitoarea Amaranthei - 
doar pentru ca, într-un final, să mă aleg cu o groaznică 
durere de cap. Am recitat-o la nesfârşit, fără niciun rezultat. 

Zilele trecură, dar eu nu l-am văzut pe Lucien sau pe 
Tamlin, iar Rhysand nu veni să mă tachineze. Eram singură 
- complet singură, captivă a tăcerii - deşi ţipetele din 
temnițe continuară să se audă zi şi noapte. În momentele în 
care strigătele deveneau prea greu de suportat şi de 
ignorat, mă uitam la ochiul tatuat din palma mea. M-am 
întrebat dacă îl făcuse doar pentru a-mi reaminti, subtil, de 
Jurian - o palmă crudă şi meschină dată peste faţă, menită 
să-mi transmită că, probabil, nu mai aveam mult până să-i 


aparţin, aşa cum războinicul antic îi aparţinea acum 
Amaranthei. 

Din când în când, îi vorbeam tatuajului, apoi îmi spuneam 
că eram nebună. Sau îl blestemam pe Rhysand. Dar aş fi 
putut jura că, într-o noapte, când eram pe cale să aţipesc, 
îmi făcuse un semn, clipind. 

Dacă număram corect mesele, cam la patru zile după ce-l 
văzusem pe Rhysand în camera lui, două Mari Zâne 
ajunseră în celula mea. 

Apărură printre crăpături, din valuri de întuneric, întocmai 
ca Rhysand, dar, în vreme ce el se materializase, aceste 
zâne rămaseră ca nişte umbre ale căror trăsături abia se 
distingeau, cu excepţia rochiilor largi şi vaporoase, din 
ţesături fine. Când ajunseră lângă mine, tăcură. Nu m-am 
luptat cu ele - nu aveam cu ce anume să mă lupt şi nu 
puteam fugi nicăieri. Am simţit pe braţe atingerea mâinilor 
reci, dar solide, de parcă umbrele ar fi fost un înveliş, oa 
doua piele. 

Rhysand trebuie să le fi trimis - nişte slujitoare de-ale lui, 
din Regatul Nopţii. La fel de bine ar fi putut fi mute, de 
vreme ce nu îmi adresară niciun cuvânt când se lipiră de 
trupul meu, păşind - am păşit efectiv prin uşa închisă, ca şi 
cum nici n-ar fi fost acolo. De parcă şi eu aş fi devenit o 
umbră. Traversând temniţele întunecate din care se auzeau 
ţipete, mi s-a părut că păianjenii mi se târâiau pe şira 
spinării şi pe braţe, iar genunchii mi se înmuiară. Niciunul 
dintre gardieni nu ne opri - nici măcar nu se uitară la noi. 
Aşadar, eram vrăjite; doar o beznă tremurândă în faţa 
trecătorilor. 

Zânele mă conduseră pe scări prăfuite şi pe holuri uitate, 
până când am ajuns în dreptul unei camere greu de descris, 
unde mă dezbrăcară, mă spălară temeinic şi apoi, spre 
groaza mea, începură să-mi picteze trupul. 

Atingerile lor insuportabil de reci mă gâdilau, iar când mă 
zvârcoleam, strânsorile uşoare deveneau ferme. Situaţia se 
înrăutăţi şi mai mult când îmi pictară părţile intime, 


trebuind să fac un efort ca să nu o lovesc pe vreuna dintre 
ele în faţă. Nu îmi oferiră nicio explicaţie pentru ce se 
întâmpla, nu-mi dădură de înţeles că acest lucru ar fi fost 
un alt chin, ordonat de Amarantha. Chiar dacă aş fi fugit, nu 
aş fi avut unde să scap - nu fără să-l condamn şi mai mult 
pe Tamlin. Aşadar, am încetat să le mai cer răspunsuri, nu 
m-am mai împotrivit şi le-am lăsat să termine ce 
începuseră. 

De la gât în sus, aveam o înfăţişare regală: chipul îmi era 
înfrumusețat cu machiaje fine - aveam ruj pe buze, o umbră 
de praf auriu pe pleoape, ochii conturaţi cu praf de cărbune 
- şi părul îmi era răsucit în jurul unei mici diademe din aur, 
incrustată cu pietre de lapis lazuli. Insă, de la gât în jos, 
eram jucăria unui zeu păgân. Continuară modelul tatuajului 
de pe braţul meu şi, de îndată ce vopseaua neagră- 
albăstruie se uscă, mă îmbrăcară cu o rochie de un alb stră 
veziu. Dacă se putea numi rochie. Era puţin mai opacă 
decât două valuri lungi de voal, suficient de lată încât să-mi 
acopere sânii, prinsă la ambii umeri cu broşe din aur. Fâşiile 
ajungeau până în dreptul unei curele cu bijuterii, care îmi 
atârna pe şolduri, unde se uneau într-o singură bucată de 
material, care anina între picioarele mele şi podea. Abia mă 
îmbrăca şi, după aerul rece pe care-l simţeam pe piele, 
ştiam că, în mare parte, aveam spatele dezgolit. 

Briza rece care îmi mângâia pielea goală fu suficientă 
încât să mă înfurie. Cele două Mari Zâne nu îmi ascultară 
rugăminţile de a fi îmbrăcată cu alte haine, ascunzându-şi 
chipurile greu de zărit, dar ţinându-mă strâns de braţe când 
am încercat, violent, să scap din prinsoarea lor. 

- Nu aş face asta, se auzi o voce joasă şi vioaie de lângă 
uşă. 

Rhysand era rezemat de perete, cu braţele încrucişate. 

Ar fi trebuit să ştiu că el era în spatele acestei situaţii, 
desenele pereche care îmi acopereau tot trupul ar fi trebuit 
să mă facă să-mi dau seama. 

- Învoiala noastră nu a început încă, m-am răstit eu. 


Instinctele care odată îmi spuseseră să tac în preajma lui 
Tam şi a lui Lucien mă lăsară baltă când Rhys se apropie. 

- Ah, dar am nevoie de o însoţitoare pentru petrecere. 

Ochii lui violeţi străluciră ca stelele. 

- Şi când m-am gândit la cum stai ghemuită toată 
noaptea în celula aceea, singură... 

Flutură o mână şi zânele slujitoare dispărură pe uşa din 
spatele lui. Văzându-le trecând prin lemn - fără îndoială că 
toţi curtenii Regatului Nopţii puteau face asta - am tresărit, 
iar Rhysand chicoti. 

- Arăţi întocmai cum am sperat. 

Din locaşurile prăfuite ale minţii, mi-am reamintit cuvinte 
similare pe care, cândva, Tamlin mi le şoptise la ureche. 

- Sunt necesare toate astea? am întrebat eu, arătând 
spre vopsea şi îmbrăcăminte. 

- Desigur, răspunse el cu răceală. Altfel, cum voi şti dacă 
te-a atins cineva? 

El se apropie, iar eu mi-am adunat curajul când el îşi 
trecu un deget de-a lungul umărului meu, întinzând 
vopseaua. De îndată ce îl ridică, vopseaua reapăru de la 
sine, oferindu-i desenului forma originală. 

- Nici rochia şi nici mişcările tale nu-l vor strica, spuse el, 
cu faţa apropiată de a mea. 

Dinţii lui erau mult prea aproape de gâtul meu. 

- Şi eu îmi voi aduce precis aminte pe unde mi-au fost 
mâinile. Dar, dacă te atinge altcineva, să spunem un anume 
Mare Lord căruia îi place primăvara, îmi voi da seama. Îmi 
dădu uşor peste nas. Şi, Feyre, adăugă el cu un murmur 
mângâietor, nu îmi cade bine ca bunurile mele să fie atinse 
de altcineva. 

Stomacul îmi îngheţă. În fiecare lună, timp de o 
săptămână, era stăpânul meu. In mod clar, credea că 
înţelegerea noastră avea să fie valabilă pentru tot restul 
vieţii mele. 

- Vino, spuse Rhysand, facându-mi semn cu mâna. Am 
întârziat deja. 


+ 


Am traversat holurile. Sunetele veseliei se auzeau 
înaintea noastră, iar chipul îmi ardea în vreme ce plângeam, 
în tăcere, din cauza materialului prea transparent al rochiei 
mele. Sânii mi se vedeau pe dedesubt, vopseaua nelăsând 
loc imaginaţiei, iar aerul rece al peşterii îmi facea pielea ca 
de găină. Având picioarele, coastele şi cea mai mare parte a 
abdomenului expuse, mai puţin în zona fâşiilor subţiri din 
voal, a trebuit să strâng din dinţi, ca să nu-mi mai clănţăne. 

Tălpile goale îmi erau pe jumătate îngheţate, iar eu 
speram că, ori unde ne îndreptam, avea să fie un foc imens. 

Muzica bizară, excentrică, răsuna prin două uşi din piatră, 
pe care le-am recunoscut imediat. Sala tronului. Nu! Nu, în 
orice alt loc, dar nu aici. 

Spiriduşii şi Marii Spiriduşi rămaseră cu gura căscată când 
am intrat. Unii se înclinară în faţa lui Rhysand, în vreme ce 
alţii icniră. l-am spionat pe câţiva dintre fraţii lui Lucien, 
care tocmai se adunau lângă uşi. Imi aruncară nişte 
zâmbete şirete. 

Rhysand nu mă atinse, dar păşi destul de aproape de 
mine, astfel încât să fie evident că îl însoţeam - că îi 
aparţineam. Nu m-ar fi surprins dacă mi-ar fi pus o lesă şi o 
zgardă în jurul gâtului. Poate că avea să o facă la un 
moment dat, acum că eram legată de el şi că învoiala era 
marcată pe trupul meu. 

Şoaptele se auziră peste strigătele de sărbătoare şi chiar 
şi muzica încetă când mulţimea se dădu la o parte, facându- 
ne loc spre podiumul Amaranthei. Mi-am ridicat bărbia, 
greutatea coroanei apăsându-mi craniul. 

Îndeplinisem prima sarcină. Dusesem la bun sfârşit şi 
treburile casnice pe care mi le dăduse. Puteam să-mi ţin 
capul sus. 

Tamlin stătea lângă ea pe acelaşi tron, în hainele lui 
obişnuite, neînarmat şi cu masca peste chip - singurul semn 


al sfidării sale continue. Rhysand spusese că voia să îi 
comunice la momentul potrivit, că voia să îl rănească pe 
Tamlin,  dezvăluindu-i târgul pe care îl acceptasem. 
Nenorocitul! Un nenorocit mizerabil şi intrigant. 

- Miez de vară fericit, spuse Rhysand, înclinându-se în 
faţa Amaranthei. 

Ea purta o rochie elegantă, în tonuri de mov-deschis şi 
violet - surprinzător de modestă. Spre deosebire de 
frumuseţea ei cultivată, eu eram o sălbatică. 

- Ce i-ai făcut prizonierei mele? întrebă ea, dar zâmbetul 
nu îi atinse privirea. 

Chipul lui Tamlin era ca din piatră - ca din piatră, cu 
excepţia articulaţiilor albe ale degetelor care strângeau 
braţele tronului. Nu avea gheare. Cel puţin, era în stare să 
ţină sub control acel semn al temperamentului său. 

Făcusem un lucru foarte prostesc legându-mă de 
Rhysand. De Rhysand, cu aripile şi ghearele-i care pândeau 
de sub acea înfăţişare frumoasă, fără cusur; de Rhysand, 
care putea distruge minţile. „Pentru tine am fâcut-o“, am 
vrut să strig. 

- Am încheiat un târg, rosti Rhysand. 

Am tresărit când îmi dădu la o parte o şuviţă de păr de pe 
faţă. Îşi trecu degetele peste gâtul meu - o mângâiere 
blândă. Sala tronului fu mult prea liniştită când îi adresă 
următoarele cuvinte lui Tamlin: 

- O săptămână petrecută cu mine în Regatul Nopţii, 
pentru că am vindecat-o după prima sarcină. 

Îmi ridică braţul stâng ca să mi se vadă tatuajul a cărui 
cerneală nu strălucea la fel de puternic precum vopseaua 
de pe trupul meu. 

- Pentru tot restul vieţii ei, adăugă el nonşalant, privind-o 
acum pe Amarantha. 

Regina Zânelor îşi îndreptă puţin postura - până şi ochiul 
lui Jurian păru aţintit asupra mea, asupra lui Rhysand. 
Pentru restul vieţii mele - o spusese de parcă ar fi urmat să 
trăiesc foarte, foarte mult timp. 


Credea că aveam să rezolv cu succes toate sarcinile 
Amaranthei. 

l-am privit profilul, nasul elegant şi buzele senzuale. Jocuri 
- lui Rhysand îi plăcea să joace jocuri şi se părea că eu 
eram acum pionul principal în schema lui, oricare ar fi fost 
aceasta. 

- Bucuraţi-vă de petrecerea dată de mine, fu singura 
replică a Amaranthei, care îşi făcea de lucru cu osul din 
capătul colierului ei. 

Lăsat să plece, Rhysand îşi puse o mână pe spatele meu, 
ducându-mă din faţa lui Tamlin, care încă ţinea strâns 
braţul tronului. 

Cei din mulţime păstrară o distanţă rezonabilă, iar eu nu 
am putut să mă uit la niciunul dintre ei, de teamă că s-ar 
putea să trebuiască să-l văd iar pe Tamlin sau că l-aş putea 
urmări pe Lucian - că i-aş surprinde expresia feţei, privindu- 
mă. 

Mi-am ţinut capul sus. Nu aveam de gând să-i las pe 
ceilalţi să observe acea slăbiciune - nu aveam de gând să le 
permit să ştie câl de mult mă durea faptul că eram atât de 
expusă în faţa lor, că purtam simbolurile lui Rhysand pictate 
pe aproape fiecare centimetru de piele, nu puteam îngădui 
ca Tamlin să mă vadă atât de înjosită. 

Rhysand se opri în faţa unei mese încărcate cu mâncăruri 
alese. Marii Spiriduşi care se aflau în jurul acesteia plecară 
imediat. Dacă şi alţi curteni ai Regatului Nopţii erau 
prezenţi, ei nu dispărură învăluiţi în întuneric, aşa cum o 
făceau Rhysand şi slujitorii lui; nu îndrăzniră să se apropie 
de el. Muzica începu să se audă destul de tare încât să 
sugereze faptul că, undeva în încăpere, se dansa. 

- Vin? spuse el, oferindu-mi un pocal. 

Prima regulă a lui Alis. Am clătinat din cap, în semn că nu. 

Zâmbi şi-mi întinse din nou pocalul. 

- Bea. Vei avea nevoie. 

Bea, îmi repetă mintea mea, iar degetele mi se agitară, 
întinzându-se spre pocal. Nu. Nu, Alis îmi spusese să nu 


beau vinul de aici - un vin care era diferit faţă de cel vesel 
care sărbătorea solstițiul. 

- Nu, am zis eu şi câteva zâne care ne priveau de la 
distanţă chicotiră. 

- Bea, spuse el şi degetele mele trădătoare prinseră 
pocalul. 


+ 


M-am trezit în celula mea, încă îmbrăcată cu acea batistă 
pe care el o numea rochie. Totul se învârtea atât de tare, 
încât abia am ajuns la colţ înainte să vomit. Din nou. Şi din 
nou. Când mi-am golit stomacul, m-am târât în colţul opus 
al celulei şi m-am prăbuşit. 

Am dormit agitat, în vreme ce lumea continua să se 
rotească violent în jurul meu. Eram legată de o roată, care 
se învârtea şi se învârtea şi se învârtea... 

E de la sine înţeles că mi-a fost rău o mare parte din acea 
zi. 

Tocmai terminasem de ciugulit cina fierbinte care 
apăruse cu doar câteva momente înainte ca uşa să scârţâie 
şi o vulpe aurie - cu un ochi mijit de metal, să îşi facă 
apariţia. 

- La naiba, spuse Lucien. E foarte frig aici. 

Avea dreptate, dar îmi era prea greață ca să bag de 
seamă. Făceam un efort doar pentru a-mi ţine capul ridicat, 
ca să nu mai vorbim de faptul că mă străduiam să nu vomit. 
Îşi desfăcu mantia şi mi-o puse pe umeri. Căldura 
copleşitoare mă învălui. 

- Vită-te la toate acestea, zise el, holbându-se la 
vopseaua de pe mine. 

Din fericire, era intactă, cu excepţia câtorva locuri din 
zona taliei. 

-  Nenorocitul! 

- Ce s-a întâmplat? am reuşit să-l întreb, deşi nu eram 
sigură că-mi doream cu adevărat să aflu răspunsul. 


Îmi aminteam, vag, doar muzica sălbatică. 

Lucien se retrase. 

- Nu cred că vrei să ştii. 

Mi-am studiat câteva pete de pe talie, semne care arătau 
că fusesem atinsă de nişte mâini. 

- Cine mi-a făcut asta? am întrebat şoptit, urmărind arcul 
vopselei întinse. 

- Cine crezi? 

Inima mi se strânse, iar eu mi-am plecat privirea. 

- A văzut... Tamlin a văzut asta? 

Lucian încuviinţă. 

- Rhys a facut-o doar ca să-l enerveze. 

- A reuşit? 

Încă nu-l puteam privi direct pe Lucien. Măcar ştiam că nu 
mă pângărise mai mult de atât. Vopseaua îmi spunea asta. 

- Nu, zise Lucien, iar eu am zâmbit trist. 

- Ce... ce am făcut în tot acel timp? 

Degeaba mă avertizase Alis. 

Lucien expiră scurt, trecându-şi o mână prin părul roşcat. 

- Te-a obligat să dansezi pentru el toată noaptea. Şi, 
când nu ai dansat, ai stat în poala lui. 

- Ce fel de dans? am insistat eu. 

- Nu genul pe care l-ai dansat cu Tamlin, la Solstiţiu, 
răspunse Lucien, iar eu am roşit. 

Din amintirile mele întunecate din seara precedentă, mi- 
am reamintit apropierea unor anumiţi ochi violeţi - care, 
privindu-ma străluceau a viclenie. 

- În faţa tuturor? 

- Da, răspunse Lucien, mai blând decât îmi vorbise 
vreodată. 

Am înlemnit. Nu voiam să-i fie milă de mine. Oftă şi-mi 
apucă braţul stâng, studiind atent tatuajul. 

- Ce-a fost în mintea ta? Nu ştiai că voi veni cât mai 
repede posibil? 

Mi-am smuls braţul din strânsoarea lui. 


- Eram pe moarte! Aveam febră, abia reuşeam să nu-mi 
pierd cunoştinţa. De unde era să ştiu că vei veni? Că ai 
înţeles cât de repede pot muri oamenii dintr-o asemenea 
cauză? Mi-ai spus că ai ezitat atunci, când m-am confruntat 
cu naga. 

- l-am jurat lui Tamlin... 

- Nu am avut altă soluție! Crezi că voi mai avea 
încredere în tine, după tot ce mi-ai spus la conac? 

- Mi-am riscat viaţa pentru tine în timpul în care tu îţi 
îndeplineai sarcina. Nu a fost de ajuns? 

Ochiul lui din metal se roti încet. 

- “Ţi-ai dezvăluit numele ca să mă salvezi - după tot ce ți- 
am spus, după tot ce am făcut, tu tot ai spus cum te 
numeşti. Nu ţi-ai dat seama că urma să te ajut? Cu sau fără 
jurământ? 

Nu-mi dădusem seama că, de fapt, gestul meu însemnase 
ceva pentru el. 

- Nu am avut de ales, i-am spus încă o dată, respirând 
greu. 

- Nu înţelegi ce e Rhys? _ 

- Ba da! m-am răstit eu, apoi am oftat. Inţeleg, am 
repetat încet şi m-am uitat la ochiul din palma mea. S-a 
făcut. Aşadar, nu mai e nevoie să respecţi jurământul făcut 
lui Tamlin de a mă proteja - sau să crezi că-mi datorezi 
ceva pentru că te-am salvat de Amarantha. Aş fi făcut-o şi 
doar ca să văd cum le piere zâmbetul fraţilor tăi. 

Lucien ţâţâi, dar ochiul roşu care-i mai rămăsese străluci. 

- Mă bucur să constat că nu ţi-ai vândut şi veselia sau 
încăpăţânarea lui Rhys. 

- Doar o săptămână din viaţa mea, în fiecare lună. 

- Da, bine - vom vedea cum vor sta lucrurile, la timpul 
potrivit, mârâi el, în vreme ce ochiul din metal privi spre 
uşă. 

Se ridică. 

- Ar trebui să plec. Gărzile urmează să-şi schimbe tura. 


- Îmi pare rău că te-a pedepsit pentru ajutorul pe care mi 
l-ai dat în timpul sarcinii, i-am spus după ce făcu un pas. Am 
auzit... 

Gâtul mi se încordă. 

- Am auzit ce l-a obligat pe Tamlin să-ţi facă. 

Ridică din umeri, dar eu am adăugat: 

- Mulţumesc. Pentru că m-ai ajutat. 

Se îndreptă către uşă şi, pentru prima dată, am observat 
cât de greoi se mişca. 

- De aceea nu am putut veni mai devreme, zise el în 
vreme ce capul i se clătină. Ea - şi-a folosit puterea, s-a 
folosit de puterile noastre ca să-mi împiedice spatele să se 
vindece. Abia astăzi am fost în stare să mă mişc. 

Am început să respir mai greu. 

- Poftim, i-am spus eu, dându-mi mantia la o parte şi 
ridicându-mă să i-o dau. 

Frigul neaşteptat îmi făcu pielea ca de găină. 

- Păstreaz-o. În drum spre tine, am furat-o de la un 
gardian care moţăia. 

În lumina slabă, simbolul brodat al unui dragon care 
dormea sclipi. Blazonul Amaranthei. M-am strâmbat, dar mi- 
am pus-o pe umeri. 

- În plus, adăugă Lucien rânjind, te-am văzut destul de 
bine prin rochie încât să nu te uit toată viaţa. 

Când deschise uşa, m-am îmbujorat. 

- Aşteaptă... i-am spus. Tamlin e bine? Mă refer la vraja 
Amaranthei, care îl face să fie atât de tăcut... 

- Nu e nicio vrajă. Nu ţi-a trecut prin minte că Tamlin nu 
vorbeşte pentru a evita să-i spună Amaranthei care dintre 
chinurile la care te supune îl afectează cel mai mult? 

Nu, nu mă gândisem la aşa ceva. 

- Totuşi, joacă un joc periculos, zise Lucien, strecurându- 
se pe uşă. Toţi facem asta. 


În noaptea următoare, am fost din nou spălată, pictată şi 
adusă în acea cameră nenorocită a tronului. De această 
dată, nu era un bal, ci doar o distracţie de seară. După cum 
se dovedi, eu eram distracţia. Totuşi, din fericire, după ce 
am băut vinul, nu am mai conştientizat ce se întâmpla. 

Nopți la rând, am fost îmbrăcată în acelaşi fel şi însoţită 
de Rhysand în sala tronului. Astfel, am devenit jucăria lui 
Rhysand, o târfă pentru târfa Amaranthei. Mă trezeam 
amintindu-mi vag şi fragmentat - de cum dansasem între 
picioarele lui Rhysand, în vreme ce el stătea pe scaun şi 
râdea, de mâinile lui pătate de albastru din locurile în care, 
cumva, Îmi atinsese doar talia şi braţele. Mă obliga să 
dansez până când îmi era rău şi, după ce vomitam, îmi 
spunea să dansez din nou. 

In fiecare dimineaţă mă trezeam bolnavă şi epuizată, şi, 
cu toate că gărzile respectau într-adevăr ordinul dat de 
Rhysand, activităţile nocturne mă sleiau de puteri. Îmi 
petreceam zilele dormind, aşteptând ca efectul vinului 
zânelor să treacă, moţăind pentru a scăpa de umilinţa 
îndurată. Când puteam, mă gândeam la ghicitoarea 
Amaranthei, interpretând fiecare cuvânt - fără niciun 
rezultat. 

Şi, când intram din nou în sala tronului, îmi permiteam 
să-l văd pe Tamlin doar pentru o clipă, înainte ca drogul din 
vin să pună stăpânire pe mine. Dar de fiecare dată, în 
fiecare noapte, în singurul moment în care privirile ni se 
întâlneau, nu-mi ascundeam dragostea şi durerea care îmi 
umpleau ochii. 


+ 


Tocmai terminaseră să mă picteze şi să mă îmbrace - în 
acea seară, rochia mea din voal era de un portocaliu 
însângerat - când Rhysand intră în cameră. Ca de obicei, 
slujnicele-fantomă ieşiră prin pereţi şi dispărură. Dar, în loc 
să-mi facă semn să vin cu el, Rhysand închise uşa. 


- Mâine-seară va avea loc cea de-a doua ta probă, spuse 
el pe un ton neutru. 

Firul din aur şi argint din tunica lui neagră străluci în 
lumina lumânărilor. Nu purta niciodată haine de altă 
culoare. 

- ŞI? 

- Ar putea fi ultima, zise el şi se sprijini de tocul uşii, 
încrucişându-şi braţele. 

- Dacă încerci să mă păcăleşti să iau parte la un alt joc 
de-al tău, îţi pierzi timpul. 

- Nu mă implori să-ţi ofer o noapte cu iubitul tău? 

- Voi avea parte de acea noapte şi de toate cele care vor 
urma, după ce voi reuşi să duc la capăt ultima sarcină pe 
care mi-o va da. 

Rhys ridică din umeri, apoi îmi aruncă un zâmbet când 
trecu pe lângă mine şi împinse uşa. 

- Mă întreb dacă erai atât de acră şi cu Tamlin, pe 
vremea când erai prizoniera lui. 

- Nu m-a tratat niciodată ca pe o prizonieră - sau ca pe o 
sclavă. 

- Nu - cum ar fi putut? Nu când ruşinea tatălui său şi 
brutalitatea fraţilor lui apăsau mereu umerii săracei, nobilei 
fiare. Dar, poate dacă s-ar fi deranjat să înveţe câte ceva 
despre cruzime, despre ce înseamnă să fii cu adevărat un 
Mare Lord, ar fi împiedicat declinul Regatului Primăverii. 

- Şi regatul tău a avut aceeaşi soartă. 

Tristeţea pâlpâi în ochii lui violeţi. Nu aş fi observat-o 
dacă nu aş fi... simţit-o - adânc în sinea mea. Privirea îmi 
alunecă spre ochiul pe care îl purtam gravat în palmă. Ce 
fel de tatuaj îmi făcuse, mai exact? În schimb, l-am întrebat: 

- Când hoinăreai liber în Noaptea Focurilor - în timpul 
Ritualului, mi-ai spus că te-a costat. Tu ai fost unul dintre 
Marii Lorzi care i-au jurat credinţă Amaranthei, ca să nu fie 
obligat să trăiască aici? 

Orice urmă de tristeţe i s-ar fi oglindit în ochi dispăru - 
lăsând să se zărească doar o privire calmă, rece şi 


scânteietoare. Aş fi putut jura că umbra aripilor sale 
puternice colorase peretele din spatele lui. 

- Ceea ce fac sau am făcut pentru Regatul meu nu este 
treaba ta. 

- Şi ea ce a făcut în ultimii patruzeci şi nouă de ani? l-a 
asuprit pe cei de la curte şi i-a torturat pe toţi, după bunul 
ei plac? In ce scop? 

„Spune-mi despre ameninţarea pe care o reprezintă 
pentru lume“, am vrut să-l implor - „spune-mi ce înseamnă 
toate acestea, de ce au trebuit să se întâmple atât de multe 
lucruri îngrozitoare”. 

- Stăpâna Muntelui nu trebuie să îşi justifice acţiunile. 

- Dar... 

-  Festivităţile ne aşteaptă. 

Făcu un semn spre uşa din spatele lui. 

Ştiam că mă aflam pe un teren periculos, dar nu îmi păsa. 

- Ce vrei de la mine? În afară de a-l necăji pe Tamlin... 

- Să-l necăjesc pe el e cea mai mare plăcere a mea, zise 
el, imitând o plecăciune. Şi, în ceea ce priveşte întrebarea 
ta, de ce ar avea un bărbat nevoie de un motiv pentru a se 
bucura de prezenţa unei femei? 

- Mi-ai salvat viaţa. 

- Şi, salvând-o pe a ta, i-am salvat viaţa lui Tamlin. 

- De ce? 

Imi făcu un semn cu ochiul, netezindu-şi părul negru- 
albăstrui. 

- Feyre, aceasta e adevărata întrebare, nu-i aşa? 

Rostind acele vorbe, mă conduse în afara camerei. 

Am ajuns în sala tronului, unde mi-am adunat curajul de a 
mă lăsa drogată şi umilită din nou. Mulțimea se uită însă la 
Rhysand - la Rhysand, care era urmărit de fraţii lui Lucien. 
Vocea limpede a Amaranthei răsună deasupra muzicii, 
chemându-l. 

El se opri, aruncând o privire către fraţii lui Lucien, care 
veneau ţanţoş spre noi şi a căror atenţie era îndreptată 
asupra mea. Nerăbdători, flămânzi - răi. Am deschis gura, 


nu prea mândră ca să-l rog pe Rhysand să nu mă lase 
singură cu ei, câtă vreme discuta cu Amarantha, dar el îşi 
puse o mână pe spatele meu şi mă înghionti. 

- Stai pe-aproape şi ţine-ţi gura, îmi murmură el la 
ureche, conducându-mă la braţ. 

Mulțimea se despărţi de parcă am fi fost în flăcări, 
dezvăluind mult prea curând ceea ce se afla în faţa noastră. 

Nu a noastră, m-am corectat după aceea, ci a lui 
Rhysand. 

Un Mare Spiriduş cu pielea maronie plângea în hohote pe 
podeaua aflată în faţa podiumului. Amarantha îi zâmbea 
precum un şarpe - atât de intens, încât nici măcar nu se 
uită la mine. Lângă ea, Tamlin era complet nepăsător. O 
bestie fără gheare. 

Rhysand mă privi - o poruncă tacită de a rămâne la 
marginea mulţimii. M-am supus şi, când mi-am îndreptat 
atenţia către Tamlin, aşteptând să se uite - doar să se uite 
la mine - el nu reacţionă, având în prim-plan numai regina 
şi masculul din faţa ei. l-am înţeles gestul. 

Amarantha îşi mângâie inelul, urmărind fiecare mişcare a 
lui Rhysand în timp ce se apropia. 

- Boiernaşul văratic, spuse ea despre bărbatul care se 
înjosea la picioarele ei, a încercat să scape prin ieşirea 
dinspre terenurile Regatului Primăverii. Vreau să ştiu de ce. 

La marginea mulţimii stătea un Mare Spiriduş, înalt şi 
chipeş - cu părul aproape alb cu ochi din cristal de un 
albastru zdrobitor şi cu o piele de un arămiu intens. Insă, 
când atenţia îi fu atrasă de Amarantha şi Rhysand, se 
strâmbă. Îl mai văzusem înainte, în timpul primei mele 
probe - Marele Lord al Regatului Verii. Obişnuia să 
strălucească - aproape emanând o lumină aurie; acum era 
tăcut, mohorât. De parcă Amarantha i-ar fi supt şi ultimul 
strop de putere, în vreme ce îşi interoga supusul. 

Rhysand îşi băgă mâinile în buzunare şi se apropie de 
bărbatul aflat la pământ. 


Spiriduşul Verii se crispă, faţa strălucindu-i de lacrimi. 
Propriile-mi măruntaie se dizolvară de teamă şi ruşine când, 
văzându-l pe Rhysand, se scăpă pe el. 

- T-te rog, icni acesta. 

Mulțimea era fără suflare, prea tăcută. 

Cu spatele la mine, umerii lui Rhysand erau relaxaţi, şi 
toate cusăturile hainelor, la locul lor. Dar am ştiut că-şi 
fixase ghearele în mintea spiriduşului în clipa în care 
bărbatul, aflat la pământ, se opri din tremurat. 

Marele Spiriduş al Regatului Verii înlemnise, iar în ochii lui 
de un albastru uimitor se citeau frică şi o durere, o durere 
adevărată. Mi-am amintit că Regatul Verii fusese unul dintre 
regatele care se răzvrătiseră. Aşadar, acesta era un nou 
Mare Lord, necercetat, dar care fusese obligat să facă 
alegeri care îl costaseră nişte vieţi. 

După un moment de tăcere, Rhysand o privi pe 
Amarantha. 

- A vrut să scape. Să ajungă la Regatul Primăverii, să 
traverseze zidul şi să fugă spre sud, către teritoriul 
oamenilor. Nu a avut niciun complice, niciun motiv, în afară 
de propria-i laşitate jalnică. 

Făcu un semn brusc din barbă spre balta de urină în care 
stătea bărbatul. Cu coada ochiului, l-am văzut pe Marele 
Lord al Regatului Verii încovoindu-se puţin - destul cât să 
mă facă să mă întreb... să mă întreb ce alesese Rhysand în 
momentul în care hotărâse să caute în mintea bărbatului. 

Amarantha îşi dădu însă ochii peste cap şi se tolăni în 
tron. 

-  Nimiceşte-l, Rhysand. 

Făcu un semn cu mâna spre Marele Lord al Regatului 
Verii. 

- După aceea, poţi face orice doreşti cu leşul lui. 

Marele Lord al Regatului Verii se înclină - de parcă ar fi 
primit un cadou - şi îşi privi supusul, care încremenise şi se 
calmase pe jos, îmbrăţişându-şi genunchii. Spiriduşul era 
pregătit - uşurat. 


Rhys îşi scoase o mână din buzunar, lăsând-o să-i atârne 
pe lângă corp. Aş fi putut jura că ghearele fantomatice 
pâlpâiră când îşi strânse uşor degetele. 

- Rhysand, încep să mă plictisesc, zise Amarantha cu un 
oftat, jucându-se din nou cu acel os. 

Prea atentă la prada ei, nu mă privise nici măcar o dată. 

Rhysand îşi încleştă pumnul. 

Ochii spiriduşului se măriră - apoi sticliră când căzu într-o 
parte, în propria-i baltă de urină. Sângele îi curse din nas şi 
din urechi, băltind pe podea. Foarte rapid - foarte uşor, 
irevocabil... Era mort. 

- Am spus să-i nimiceşti mintea, nu creierul, se răsti 
Amarantha. 

În jurul meu, mulţimea murmură, agitându-se. Nu voiam 
nimic mai mult decât să mă pierd în ea - să mă târăsc 
înapoi în celula mea şi să-mi şterg din memorie ce 
văzusem. Tamlin nu se înfiorase - nu-i tresărise niciun 
muşchi. Oare la ce orori asistase în lunga lui viaţă, dacă 
acest lucru nu-i năruise acea expresie rece, acel control? 

Rhysand ridică din umeri, băgându-şi mâna înapoi în 
buzunar. 

- Imi cer scuze, regina mea. 

Se întoarse fără să-i fi fost dat voie şi nu mă privi când se 
îndreptă spre partea din spate a sălii tronului. L-am urmat, 
ţinându-mi în frâu tremuratul, încercând să nu mă gândesc 
la cadavrul întins în urma noastră sau la Clare - încă ţintuită 
pe perete. 

Trecând prin mulţime, membrii acesteia rămaseră mult, 
mult în spate. „Târfo“, îi şoptiră unii, departe de urechile ei; 
târfa Amaranthei. Mulţi încercară însă să-i zâmbească şi să-i 
vorbească - „bine că l-ai omorât; bine ca l-ai ucis pe 
trădător”. 

Cu umerii căzuţi şi fără să se grăbească, Rhysand nu 
catadicsi să le răspundă. Mă întrebam dacă oricine 
altcineva, în afară de el şi de Marele Lord al Regatului Verii, 
ştia că îl ucisese din milă. Eram dispusă să pariez că şi alte 


persoane fuseseră implicate în acest plan de evadare, poate 
chiar însuşi Marele Lord al Regatului Verii. 

Dar poate că păstrarea acelor secrete ajutase doar 
jocurilor lui Rhysand. Poate faptul că îl cruţase pe acel 
spiriduş, ucigându-l rapid, în loc să-i nimicească mintea şi 
să-l transforme într-o legumă care saliva, fusese doar o altă 
mişcare calculată. 

Nu se opri nici măcar o dată în lungul drum care traversa 
încăperea tronului, dar când am ajuns la mâncarea şi vinul 
din partea din spate a camerei, îmi dădu un pocal şi bău şi 
el dintr-unul, alături de mine. Nu spuse nimic înainte ca 
vinul să mă învăluie în uitare. 


CAPITOLUL 40 


Sosi vremea celei de-a doua sarcini. 

Cu dinţii strălucind, Attorul îmi rânji când m-am aflat în 
faţa Amaranthei. O altă peşteră - mai mică decât sala 
tronului, dar destul de mare încât să fie, probabil, un vechi 
spaţiu de distracţie. Nu era decorată şi nici mobilată, cu 
excepţia pereţilor auriţi, iar regina însăşi stătea pe un scaun 
din lemn sculptat, cu Tamlin în picioare, în spatele ei. Nu m- 
am uitat prea mult la Attor, care zăbovea de cealaltă parte 
a scaunului reginei, biciuind podeaua cu coada-i lungă şi 
subţire. Zâmbea doar ca să mă descurajeze. 

Funcţiona. Nu mă puteam calma nici dacă îl priveam pe 
Tamlin. Când Amarantha zâmbi, mi-am pus mâinile în şold. 

- Ei bine, Feyre, a sosit vremea celei de-a doua probe. 

Părea foarte îngâmfată - sigură că moartea mea plutea în 
apropiere. Eram îngrozită de ceea ce avea să urmeze. 

Fusese o prostie din partea mea să refuz să mor în dinţii 
viermelui. Îşi încrucişă braţele şi îşi sprijini bărbia într-o 
mână. În inel, ochiul lui Jurian se roti, se întoarse către 
mine, cu pupila mărită în lumina slabă. 


- Ai găsit soluţia ghicitorii pe care ţi-am dat-o? 

Nu am binevoit să îi răspund. 

- Păcat, spuse ea, strâmbându-se. Totuşi, în această 
seară mă simt generoasă. 

Râsetele şuierate ale Attorului şi ale celor câţiva spiriduşi 
din spatele meu mi se strecurară de-a lungul şirei spinării. 

- Ce spui de un mic antrenament? întrebă Amarantha, iar 
eu m-am forţat să par nepăsătoare. 

Dacă Tamlin se prefăcea indiferent ca să ne protejeze pe 
amândoi, atunci o puteam face şi eu. 

Am îndrăznit însă să ridic ochii spre Marele Lord şi i-am 
văzut privirea grea. Nu voiam decât să-l ţin de mână, să-i 
simt pielea doar pentru o clipă - să-l miros, să-l aud 
rostindu-mi numele. 

Îmi era greu să-mi stăpânesc lacrimile, dar am reuşit. Nu 
le-aş fi dat acestor oameni satisfacția de a mă frânge. 

Un şuierat uşor trecu pe deasupra încăperii şi am văzut-o 
pe Amarantha încruntându-se la Tamlin de la locul ei. Nu-mi 
dădusem seama că ne holbam unul la celălalt. 

- Daţi-i drumul, se răsti Amarantha, şi, până să apuc să 
mă pregătesc, podeaua începu să se cutremure. 

Genunchii începură să-mi tremure şi mi-am fluturat 
braţele pentru a rămâne în picioare în timp ce pietrele de 
sub mine începură să se scufunde, coborându-mă într-o 
grotă imensă, de formă dreptunghiulară. Câţiva spiriduşi 
chicotiră, dar i-am întâlnit din nou privirea lui Tamlin şi am 
continuat să mă uit la el până când am ajuns atât de jos, 
încât faţa lui dispăru dincolo de margine. 

Am cercetat cei patru pereţi care mă înconjurau, căutând 
o uşă sau orice semn cu privire la ceea ce avea să se 
întâmple. Doi pereţi erau făcuţi dintr-o singură bucată de 
piatră fină, strălucitoare - prea netedă şi plată să te poţi 
căţăra. Celălalt perete nu era deloc un perete, ci un grilaj 
din fier care împărțea camera în două, iar prin el... 

Răsuflarea mi se opri în gât. 

- Lucien. 


Legat în mijlocul podelei din cealaltă parte a camerei, cu 
singurul lui ochi roşiatic atât de larg deschis, încât era 
înconjurat de alb. Cel din metal se răsucea de parcă ar fi 
luat-o razna. Cicatricea lui oribilă se reliefa clar pe pielea lui 
palidă. Era din nou jucăria de tortură a Amaranthei. 

Nu existau uşi, nu aveam nicio posibilitate să ajung la el, 
decât dacă aş fi escaladat grilajul dintre noi. Avea nişte 
spaţii atât de largi încât aş fi putut, probabil, să mă caţăr 
pentru a sări pe partea lui. N-am îndrăznit să o fac. 

Spriduşii începură să murmure, iar aurul zăngăni. Oare 
Rhysand pariase din nou pe mine? In mulţime, părul roşu 
străluci - patru capete roşcate - şi mi-am îndreptat spatele. 
Ştiam că fraţii lui zâmbeau văzând nenorocirea lui Lucien, 
dar unde era mama lui? Tatăl lui? Cu siguranţă că Marele 
Lord al Regatului Toamnei trebuia să fie prezent. Am 
cercetat mulţimea. Nici urmă de ei. In schimb, am 
descoperit-o pe Amarantha stând alături de Tamlin la 
marginea gropii şi privind în jos. Îşi înclină capul spre mine 
şi făcu un gest elegant spre peretele de sub ea. 

- Aici, dragă Feyre, îţi vei găsi însărcinarea. Răspunde 
pur şi simplu la întrebare, alegând mânerul potrivit, şi 
câştigi. Alege-l pe cel greşit şi eşti pierdută. Cum nu ai 
decât trei posibilităţi, cred că ţi-am oferit un avantaj în plus. 

Pocni din degete şi un geamăt metalic se auzi. 

- Asta, adăugă ea, dacă reuşeşti să rezolvi misterul la 
timp. 

Nu cu mult mai sus, cele două grilaje uriaşe, incrustate cu 
ţepi, pe care nu le băgasem în seamă, crezând că erau 
candelabre, începură să coboare încet spre cameră... 

M-am răsucit spre Lucien. Acesta era rostul grilajului care 
împărțea camera în două - să-l văd făcut praf în timp ce 
eram, la rândul, meu zdrobită. '[epii, care avuseseră 
lumânări şi torţe înfipte în ei, străluceau roşiatic - şi, chiar şi 
de la distanţă, vedeam căldura care emana dinspre aceştia. 

Gura mi se uscă în timp ce Lucien trăgea cu violenţă de 
lanţuri. Nu avea să fie o moarte uşoară. Groaza pe care o 


simţeam nu era însă nimic în comparaţie cu teroarea care 
puse stăpânire pe mine când m-am întors spre peretele pe 
care-l indicase Amarantha. 

Pe suprafaţa lui netedă era săpată o inscripţie lungă, sub 
care erau trei mânere din piatră cu numerele /, I şi IM 
gravate dedesubt. 

Am început să tremur. Am recunoscut doar cuvinte de 
bază - din cele nefolositoare, ca şi, dar şi s-a dus. Restul era 
o încâlceală de litere pe care nu le cunoşteam, litere pe 
care ar fi trebuit să le pronunţ încet sau să le cercetez 
pentru a le înţelege. 

Respirația îmi deveni neregulată. Grilajul cu ţepi continuă 
să coboare, fiind acum la nivelul capului Amaranthei, 
urmând să-mi răpească în curând orice şansă de a ieşi din 
această groapă. Simţeam deja căldura din fierul înroşit, iar 
sudoarea îmi curgea pe spate. Cine-i spusese oare că nu 
ştiam să citesc? 

- E vreo problemă? 

Ridică din sprâncene. 

Mi-am îndreptat atenţia asupra inscripţiei, încercând să 
păstrez un ritm al respirației cât mai natural. Nu spusese 
nimic de citit - şi-ar fi bătut joc şi mai tare de mine dacă ar 
fi ştiut că eram analfabetă. Soarta - un joc crud şi nemilos 
al sorții. 

Am auzit lanţurile întinzându-se, apoi pe Lucien 
blestemând la vederea a ceea ce se afla în faţa mea. M-am 
întors spre el, dar, când i-am văzut chipul, mi-am dat seama 
că era prea departe de cuvinte ca să mi le poată citi cu glas 
tare, chiar şi cu ochiul lui din metal. Dacă aş fi auzit 
întrebarea, poate că aş fi avut o şansă să răspund corect - 
deşi ghicitorile nu erau punctul meu forte. 

Aveam să fiu străpunsă de ţepuşe încinse şi apoi strivită 
de podea, ca un strugure. 

Grilajul trecu acum peste buza gropii, acoperind-o 
complet - niciun colţ nu era sigur. Dacă nu răspundeam la 
întrebare înainte ca grilajul să ajungă în dreptul mânerelor... 


Am simţit că mă sugrum şi am citit şi am citit şi am citit, 
dar cuvintele nu au apărut. Aerul se umplu de duhoarea 
metalului - nu una magică, ci de oţel incandescent, nemilos, 
care se strecura spre mine, centimetru cu centimetru. 

- Răspunde! strigă Lucien la mine cu o voce şovăielnică. 

Mă usturau ochii. Lumea era doar o amestecătură de 
litere care-şi băteau joc de mine cu răsucirile şi formele lor. 

Metalul gemu, zgăriind piatra netedă a camerei, iar 
şoaptele spiriduşilor se înteţiră. Mi s-a părut că-l văd pe 
fratele cel mai mare al lui Lucien chicotind. 

Aveau să doară - ţepii aceia erau mari şi bonţi. Nu avea 
să se termine repede. Le trebuia o oarecare forţă pentru a 
trece prin trupul meu. Am început din nou să transpir, 
holbându-mă la litere, la cifrele /, // şi I, care deveniseră, 
cumva, coarda mea de salvare. Două alegeri m-ar fi dus la 
pieire - una ar fi oprit mânerul. 

Am descoprit numerele de pe inscripţie - trebuie că era o 
ghicitoare, o problemă de logică, un labirint de cuvinte mai 
îngrozitor decât labirintul oricărui vierme. 

- Feyre! strigă Lucien, suspinând, cu ochii la ţepii care 
continuau să coboare. 

Prin găurile din grilaj, feţele voioase ale Reginei Zânelor şi 
ale spiriduşilor de rang inferior mă priviră batjocoritor. 

Trei... lă... lăcu..lăcuste... 

Grilajul nu se opri şi nu mai era nici cât un stat de om 
între mine şi primii ţepi. 

Săr... sân...săl... săltau... 

Am vrut să închid ochii şi să ţip, să cer îndurare şi să 
plâng. Ar fi trebuit să-mi iau rămas-bun de la Tamlin. Chiar 
acum. La atât mi se redusese viaţa, acestea erau ultimele 
mele momente; asta era: ultimele răsuflări ale trupului 
meu, ultimele bătăi ale inimii. 

- Alege odată! strigă Lucien şi câţiva din mulţime pufniră 
în râs - fraţii lui, fără îndoială, cel mai zgomotos. 

Am întins o mână spre mâner, holbându-mă la cele trei 
numere de după degetele mele tatuate şi tremurânde. 


l, I4, III. 

Nu însemnau decât viaţă şi moarte pentru mine. Norocul 
m-ar fi putut salva, dar... 

Doi. Doi era un număr norocos, pentru că era ca mine şi 
ca Tamlin - numai doi oameni. „Unu“ trebuie că era rău, 
pentru că „unu“ era ca Amarantha sau ca Attorul, fiinţe 
solitare. „Unu“ era un număr rău, iar „trei“ era prea mult - 
erau „trei surori” îngrămădite într-o cocioabă, urându-se 
una pe cealaltă până ce ura le îneca, până le otrăvea. 

„Doi“. Era „doi“. Puteam să cred cu bucurie, cu dorinţă, 
cu fanatism într-un zeu şi în Destin, dacă aveau să aibă grijă 
de mine. Credeam în „doi“. „Doi“. 

Am întins mâna spre cel de-al doilea mâner, dar o durere 
surdă mi-o cuprinse înainte de a putea atinge piatra. Am 
scos un şuierat şi mi-am retras mâna. Mi-am desfăcut 
palma, dezvăluind ochiul despicat tatuat acolo. Cred că 
aveam halucinaţii. 

Grilajul aproape că acoperi inscripţia, la aproximativ doi 
metri deasupra capului meu. Nu mai puteam respira, nu 
mai puteam gândi. Căldura era prea puternică, iar metalul 
sfârâia, aşa că am închis ochii. 

Am întins din nou mâna spre mânerul din mijloc, dar 
durerea îmi paraliză degetele. Ochiul reveni la starea lui 
obişnuită. Am întins mâna spre primul mâner. Din nou, 
durere. 

Am întins mâna spre cel de-al treilea. Nicio durere. 
Degetele îmi atinseră piatra, iar eu mi-am ridicat privirea şi 
am văzut grilajul la mai puţin de un metru şi jumătate 
deasupra capului meu. Prin acesta, am văzut o privire 
înstelată, de culoare violet. 

Am întins mâna spre primul mâner. Durere. Dar, când am 
întins-o spre al treilea mâner... 

Chipul lui Rhysand rămase o mască a plictiselii. Sudoarea 
mi se scurgea pe frunte. Puteam doar să mă încred în el; 
puteam doar să mă las din nou în voia lui, silită să-mi 
recunosc neputinţa. 


De aproape, ţepii erau enormi. Nu trebuia decât să-mi 
ridic mâna deasupra capului şi i-aş fi atins. 

- Feyre, te rog, gemu Lucien. 

Tremuram atât de tare, încât abia mă mai puteam ţine pe 
picioare. Fierbinţeala ţepilor mă învăluia. 

Mânerul din piatră era rece în mâna mea. 

Am închis ochii, incapabilă să mă uit la Tamlin, 
pregătindu-mă de impact şi agonie, trăgând de cel de-al 
treilea mâner. 

Linişte. 

Căldura pulsândă nu se apropiase mai mult. Apoi, un 
oftat. Lucien. 

Am deschis ochii şi mi-am văzut degetele tatuate albe 
sub cerneală, ţinând strâns mânerul. Ţepii stăteau 
suspendaţi la câţiva centimetri distanţă de capul meu. 

Nemişcaţi. Opriţi. 

Învinsesem. 

Grilajul gemu în timp ce se ridică spre tavan, eliberând 
aerul, iar răcoarea inundă încăperea. 

Lucien înălța un fel de rugăciune, sărutând pământul iar 
şi iar. Podeaua de sub mine se ridică şi mă sili să dau 
drumul mânerului care mă salvase, în timp ce eram adusă 
înapoi la suprafaţă. Genunchii începură să îmi tremure. 

Nu ştiam să citesc, iar asta aproape că mă ucisese. Nu 
învinsesem în mod corect. M-am prăbuşit în genunchi, 
lăsând platforma să mă poarte şi mi-am acoperit faţa cu 
mâinile tremurânde. 

Lacrimile începură să mă ardă încă dinainte ca durerea 
să-mi străpungă braţul drept. Nu aveam să rezolv niciodată 
cea de-a treia însărcinare. Nu aveam să-i eliberez niciodată 
pe Tamlin şi pe oamenii lui. Durerea mă săgetă din nou prin 
oase şi, prin isteria mea crescândă, am auzit în gând 
cuvinte care mă făcură să mă opresc brusc. 

„Nu o lăsa să te vadă plângând”. 

„Lasă-ţi mâinile pe lângă corp şi ridică-te.“ 

Nu puteam. Nu puteam să mă mişc. 


„Ridică-te. Nu-i da satisfacția de a te vedea înfrântăŢ. 

Genunchii şi coloana mea, nu pe de-a-ntregul prin voinţa 
mea, mă siliră să mă ridic, iar când pământul se opri, în 
sfârşit, am privit-o pe Amarantha fără nicio lacrimă în ochi. 

„Bun“, îmi spuse Rhysand. „[intuieşte-o cu privirea. Fără 
lacrimi - aşteaptă să ajungi înapoi în celulă”. Amarantha era 
trasă la faţă şi palidă, iar ochii ei negri erau ca onixul, în 
timp ce mă privea. Învinsesem, dar ar fi trebuit să mor. Ar fi 
trebuit să fiu zdrobită, cu sângele curgându-mi peste tot. 
„Numără până la zece. Nu te uita la Tamlin. Uită-te fix la 
ea”. 

M-am supus. Era singurul lucru care mă ţinea să nu 
izbucnesc în lacrimile care mi se formau în piept, bubuind 
să iasă. 

M-am silit să-i înfrunt privirea Amaranthei. Era rece, vastă 
şi plină de o răutate străveche, dar i-am rezistat. Am 
numărat până la zece. _ 

„Bravo, fato. Acum, pleacă. Intoarce-te pe călcâie - bun. 
Mergi spre uşă. Ţine-ţi bărbia sus. Lasă mulţimea să se 
despartă. Un pas, încă unul”. 

L-am ascultat, l-am lăsat să mă ajute să nu-mi pierd 
minţile câtă vreme gărzile, care încă păstrau distanţa, mă 
conduseră înapoi în celula mea. Cuvintele lui Rhysand îmi 
răsunară în minte, împiedicându-mă să nu clachez, dar când 
uşa celulei se închise, el tăcu, iar eu am căzut la podea şi 
am plâns. 


+ 


Am plâns ore în şir. Pentru mine, pentru Tamlin, pentru că 
ar fi trebuit să mor şi pentru că, într-un fel, supravieţuisem. 
Am plâns pentru tot ce pierdusem, pentru fiecare prejudiciu 
care mi se adusese vreodată, pentru fiecare rană - fizică 
sau de orice alt fel. Am plâns acea parte trivială din mine, 
odată atât de plină de culoare şi lumină - acum pustie, 
goală şi întunecată. 


Nu mă puteam opri. Nu puteam respira. Nu puteam să o 
înving. Azi câştigase, fără să ştie. 

Câştigase; supravieţuisem trişând. Tamlin nu avea să fie 
niciodată liber, iar eu aveam să pier în cele mai îngrozitoare 
moduri. Nu ştiam să citesc - eram o fiinţă omenească 
proastă, ignorantă. Lipsa de cunoştinţe mă ajunsese din 
urmă; acest loc urma să-mi fie mormânt. Nu aveam să mai 
pictez sau să mai văd soarele vreodată. 

Pereţii se apropiară - tavanul căzu. Mi-am dorit să fiu 
zdrobită, nimicită. Totul se apropie, presând către interior, 
absorbind aerul. Nu puteam rămâne în corpul meu - pereţii 
obligându-mă să ies din acesta. Mă întindeam către trup, 
dar mă durea de fiecare dată când încercam să păstrez 
legătura. Tot ceea ce îmi dorisem - tot ceea ce îndrăznisem 
să-mi doresc era o viaţă uşoară, liniştită. Nimic mai mult. 
Nimic extraordinar. Dar, acum... acum... 

Am simţit valul în întuneric fără să fiu nevoită să privesc 
în sus şi nu am tresărit la auzul paşilor uşori care se 
îndreptau spre mine. Nu m-am deranjat sperând că ar fi 
putut fi Tamlin. 

- }ncă mai plângi? 

„Rhysand”. 

Am continuat să-mi ascund faţa în palme. Podeaua se 
înălţă spre tavanul care cobora - curând, urma să fiu 
strivită. Aici, nu era nicio culoare, nicio lumină. 

- Tocmai ţi-ai îndeplinit cea de-a doua sarcină. Lacrimile 
sunt inutile. 

Am plâns mai tare, iar el râse. 

Când îngenunche înaintea mea, pietrele reverberară, şi, 
în ciuda încercării mele de a mă lupta cu el, îmi apucă ferm 
încheieturile şi-mi luă mâinile de pe faţă. 

Pereţii nu se mişcau, camera era un spaţiu deschis - gol. 
Singurele culori erau nuanțele întunericului, ale nopţii. Doar 
acei ochi violeţi şi înstelaţi erau strălucitori, plini de culoare 
şi de lumină, înainte de a se apleca spre mine, îmi zâmbi 
leneş. 


M-am retras, dar mâinile lui erau ca nişte cătuşe. Nu am 
putut face nimic în momentul în care gura lui îmi atinse 
obrazul şi îmi linse o lacrimă. l-am simţit limba pe piele, 
fierbinte şi atât de înfiorătoare, încât nu am putut să mă 
mişc în vreme ce linse o altă dâră de apă sărată şi, apoi, o 
alta. Trupul mi se crispă şi mi se destinse în acelaşi timp, iar 
eu ardeam din cauza febrei, în ciuda frisoanelor care-mi 
făceau membrele să tremure. M-am retras abia când limba 
lui dansă de-a lungul vârfurilor umede ale genelor mele. 

El mă eliberă şi chicoti în vreme ce eu am mers în patru 
labe în colţul celulei. Privindu-l, m-am şters pe faţă. 

Zâmbi, aşezându-se lângă perete. 

- M-am gândit eu că asta te va opri din plâns. 

- A fost dezgustător. 

M-am şters iar. 

- Serios? 

Ridică o sprânceană şi îmi lăcu semn să mă uit la palma 
lui - la locul în care ar fi trebuit să fie tatuajul meu. 

- Dincolo de mândria şi de încăpăţânarea ta, aş fi putut 
să jur că am constatat că ai simţit ceva diferit. Interesant. 

- Pleacă. 

- Ca de obicei, recunoştinţa ta este copleşitoare. 

- Vrei să-ţi sărut picioarele pentru ce ai făcut în timpul 
probei? Vrei să-ţi mai ofer o săptămână din viaţa mea? 

- Doar dacă te simţi obligată să o faci, zise el, cu ochii 
lucind ca stelele. 

Am tăcut. Era destul de grav că acest Lord spiriduş 
pusese stăpânire pe viaţa mea - dar să fi avut o legătură în 
care el să-mi citească liber gândurile, sentimentele, şi în 
care să comunicăm... 

- Cine ar fi crezut că această fată nevinovată nu ştie să 
citească? 

- 'Ţine-ţi naibii gura în legătură cu asta. 

- Eu? Nici nu m-aş gândi să spun cuiva. De ce să las 
această informaţie să devină o bârfa măruntă? 


Dacă aş fi avut puterea, m-aş fi repezit asupra lui şi l-aş fi 
rupt în bucăţi. 

- Eşti un nenorocit dezgustător. 

- Va trebui să-l întreb pe Tamlin dacă astfel de vorbe 
măgulitoare i-au câştigat inima. 

Când se ridică, suspină - un sunet grav şi dulce, care îmi 
pătrunse în oase. Îmi întâlni privirea şi îmi zâmbi uşor. Mi- 
am arătat dinţii, aproape şuierând. 

- Mâine te voi scuti de îndatoririle tale de însoţitoare, 
spuse el, ridicând din umeri în timp ce se îndreptă spre uşa 
celulei. Dar, în noaptea următoare, mă aştept să arăţi pe 
cât de bine posibil. 

Îmi aruncă un rânjet care îmi sugeră că asta nu însemna 
cine ştie ce. Se opri lângă uşă, dar nu se evaporă în 
întuneric. 

- M-am gândit la modalităţile prin care să te torturez 
când vei veni în regatul meu. Mă întreb: dacă îţi voi cere să 
înveţi să citeşti, va fi la fel de dureros cum a părut astăzi? 

Dispăru în umbră înainte să mă năpustesc asupra lui. 

M-am plimbat prin celulă, încruntându-mă la ochiul din 
palmă. L-am blestemat în câte feluri m-am priceput, dar nu 
mi-a răspuns. 

Mi-a luat mult timp să-mi dau seama că, în mod conştient 
sau nu, Rhys mă salvase, efectiv, de la a mă distruge 
complet. 


CAPITOLUL 41 


Ce urmă celei de-a doua încercări fu un şir de zile pe care 
nu aş fi vrut să mi le amintesc. Un întuneric permanent 
stărui deasupra mea, iar eu am început să aştept momentul 
în care Rhysand să-mi dea pocalul cu vinul spiriduşilor, ca 


să mă pierd pentru câteva ore. Am renunţat să mă mai 
gândesc la ghicitoarea Amaranthei - era imposibilă, mai 
ales pentru un om incult şi ignorant. 

Gândul la Tamlin înrăutăţea totul. Rezolvasem două 
dintre sarcinile Amaranthei, dar ştiam - în adâncul meu - că 
a treia avea să fie cea care urma să mă omoare. După ce se 
întâmplase cu sora ei, după ce îi făcuse Jurian, nu avea să 
mă lase să plec vie de aici. Nu puteam să o învinovăţesc în 
întregime; mă îndoiam că aş fi uitat sau iertat dacă aşa 
ceva i s-ar fi întâmplat lui Nesta sau lui Elain, indiferent de 
câte secole ar fi trecut. Dar tot nu urma să plec vie de aici. 

Acel viitor pe care îl visasem era doar atât: un vis. Aveam 
să îmbătrânesc şi să mă usuc, în timp ce el ar fi rămas tânăr 
secole întregi, poate milenii. În cel mai bun caz, aş fi avut 
parte de câteva zeci de ani cu el înainte de a muri. 

Zeci de ani. Pentru asta luptam. O scânteie în timp pentru 
ei - o picătură în oceanul eonilor lor. 

Aşadar, am băut cu lăcomie acel vin şi nu mi-a mai păsat 
de cine eram şi de tot ce contase, cândva pentru mine. Nu 
m-am mai gândit la culoare, la lumină, la verdele din ochii 
lui Tamlin - la acele lucruri pe care încă voiam să le pictez, 
dar pe care nu mai aveam cum să le redau vreodată. 

Nu urma să părăsesc vie acest munte. 


+ 


Mă îndreptam spre vestiar alături de cele două servitoare- 
umbre ale lui Rhys, fără a privi ceva anume şi gândindu-mă 
la şi mai puţin, când un zgomot şuierător şi fâlfâitul aripilor 
se auziră dintr-un colţ din apropiere. Attorul. Zâna de lângă 
mine se încordă, iar bărbiile li se ridicară puţin. 

Nu mă obişnuisem cu Attorul, dar ajunsesem să-i accept 
prezenţa malefică. Văzând că rigiditatea escortelor mele 
trezise o groază adormită, gura mi se uscă în timp ce ne 
apropiam de curbă. Chiar dacă eram acoperite şi ascunse 


de umbră, fiecare pas mă aducea mai aproape de acel 
demon înaripat. Picioarele îmi deveniră din plumb. 

Apoi, o voce joasă, guturală, mârâi ca răspuns la şuieratul 
lui Attor. Unghiile ţăcăniră pe piatră, iar escortele mele se 
priviră înainte de a mă arunca într-o firidă, într-o tapiserie 
care nu fusese acolo cu o clipă înainte de a cădea peste noi, 
umbrele adâncindu-se, întărindu-se. Am avut senzaţia că, 
dacă cineva ar fi tras acea tapiserie, ar fi văzut doar 
întuneric şi piatră. 

Una din ele îmi acoperi gura cu mâna, ţinându-mă strâns, 
umbrele şerpuind de pe mâna ei, pe a mea. Mirosea a 
iasomie - nu remarcasem asta înainte. După toate aceste 
nopţi, nu ştiam nici măcar cum le chema. 

Attorul şi companionul lui dădură colţul, încă vorbind - 
încet. Doar atunci am reuşit să le înţeleg cuvintele şi mi-am 
dat seama că nu ne ascundeam pur şi simplu. 

- Da, spuse Attorul, bine. Va fi foarte încântată să audă 
că sunt, în sfârşit, pregătiţi. 

- Marii Lorzi vor contribui cu forţele lor? întrebă vocea 
guturală. 

Aş fi putut jura că grohăia ca un porc. 

Se apropiară tot mai mult, fără să ştie că eram acolo. 
Escortele mele se împinseră mai mult în mine, atât de mult, 
încât mi-am dat seama că îşi ţineau respiraţia. Slujnice - şi 
spioane. 

- Marii Lorzi vor face tot ce le va spune ea, izbucni 
Attorul, iar coada lui şerpui când biciui podeaua. 

- Am auzit de la soldaţii din Hybern că Marele Rege nu 
este mulţumit de situaţia asta cu fata. Amarantha a făcut 
un târg prostesc. L-a făcut să piardă Războiul ultima dată 
din cauza nebuniei ei cu Jurian; dacă îi întoarce din nou 
spatele, nu va mai fi atât de dispus să o ierte. Să-i fure 
vrăjile şi să ia un teritoriu doar pentru ea este un lucru. 
Eşecul de a-i susţine cauza pentru a doua oară, este 
altceva. 


Se auzi un sâsâit puternic, iar eu am tremurat când 
Attorul se repezi cu fălcile la companionul lui. 

- Stăpâna mea nu face târguri care nu sunt avantajoase 
pentru ea. Îi lasă să se agaţe de speranţă, dar, odată 
aceasta sfărâmată, devin frumoşii ei servitori. 

Trebuie să fi trecut chiar prin faţa tapiseriei. 

- Să sperăm că aşa va fi, răspunse vocea guturală. 

Ce fel de creatură era aceasta, care nu ezita în faţa 
Attorului? Mâna întunecată a escortei îmi apăsă mai tare 
gura, iar Attorul trecu mai departe. 

„Să nu ai încredere în simţurile tale”, răsună vocea lui Alis 
în mintea mea. Attorul mă mai prinsese o dată, când 
crezusem că sunt în siguranţă... 

- Şi ai face bine să-ţi ţii gura, îl avertiză Attorul, sau 
Stăpâna mea o va face pentru tine, iar unghiile ei nu sunt 
blânde. 

Cealaltă creatură scoase acel sunet ca de porc. 

- Aici am imunitate din partea regelui. Dacă stăpâna ta 
crede că este deasupra regelui deoarece conduce acest 
tărâm nenorocit, îşi va aminti în curând cine poate să-i ia 
puterile - fără vrăji sau poţiuni. 

Attorul nu răspunse - iar o parte din mine îşi dori ca el să 
o fi făcut, să fi izbucnit. Dar fu redus la tăcere de cealaltă 
creatură, iar frica îmi lovi stomacul ca o piatră aruncată în 
lac. 

Orice ar fi plănuit Regele Hybernului în toţi aceşti ani - 
campania lui de a lua înapoi tărâmul muritorilor - părea că 
nu mai era mulţumit să aştepte. Poate că, în curând, 
Amarantha avea să primească tot ce îşi dorea: distrugerea 
întregului meu tărâm. 

Sângele mi se răci. Nesta... aveam încredere că Nesta 
urma să-mi ducă familia departe, pentru a o proteja. 

Vocile lor scăzură, iar cele două femei se relaxară abia 
după încă un minut. Tapiseria dispăru, iar noi ne-am 
strecurat înapoi pe hol. 


- Ce a fost asta? am întrebat, uitându-mă de la una la 
cealaltă, în timp ce umbrele din jurul nostru se micşorau, 
dar nu cu mult. Cine este acela? am fost eu mai clară. 

- Probleme, au răspuns ele la unison. 

- Rhysand ştie? 

- Va afla în curând, răspunse una din ele. 

Ne-am reluat mersul tăcut spre garderobă. 

Oricum nu aveam ce să fac în privinţa Regelui din Hybern 
- nu atâta timp cât eram prinsă la Poalele Muntelui, nu 
atunci când nu reuşisem nici măcar să-l eliberez pe Tamlin, 
cu atât mai puţin pe mine. Dacă Nesta se pregătea să fugă 
împreună cu familia mea, nu mai aveam pe cine să 
avertizez. Aşadar, zilele trecură, aducându-mă mai aproape 
de a treia încercare. 


+ 


M-am cufundat atât de mult în mine, încât fu nevoie de 
ceva extraordinar pentru a mă scoate din nou la suprafaţă. 
Priveam lumina dansând pe pietrele ude ale tavanului 
celulei mele - ca lumina lunii pe apă - apoi, un zgomot veni 
spre mine, coborând prin pietre, făcând valuri pe podea. 

Eram atât de obişnuită cu viorile ciudate şi cu tobele 
spiriduşilor, încât, atunci când am auzit melodia ritmică, am 
crezut că era încă o halucinație. Câteodată, dacă mă uitam 
fix la tavan suficient timp, devenea un vast cer înstelat, iar 
eu mă transformam într-un lucru mic şi neimportant, purtat 
de vânt. 

Am privit spre gura de aerisire din colţul tavanului, prin 
care muzica intra în celula mea. Sursa trebuie că era foarte 
departe, deoarece era doar o slabă agitaţie de note, dar, 
când am închis ochii, am auzit-o mai clar. Am... văzut-o. De 
parcă ar fi fost un tablou imens, o pictură murală vie. 

In muzica aceasta era frumuseţe - frumuseţe şi bunătate. 
Muzica se încolăcea peste ea însăşi, ca aluatul turnat dintr-o 
covată, o notă deasupra alteia, topindu-se împreună pentru 


a forma un întreg, ridicându-se, umplându-mă. Nu era o 
muzică sălbatică, dar conţinea o violenţă a pasiunii, un fel 
de bucurie şi suferinţă înfocată, care se mărea. Mi-am 
strâns genunchii la piept, având nevoie să-mi simt 
fermitatea pielii, chiar şi aşa, pătată de ulei şi de vopsea. 

Muzica forma un tipar, o ascensiune fondată pe arcade de 
culoare. Am urmat-o, ieşind din acea celulă, prin straturile 
de pământ, tot mai sus - în câmpurile de albăstrele, dincolo 
de coroanele copacilor şi în deschiderea cerului. Pulsul 
muzicii era ca mâinile care mă împingeau uşor înainte, 
trăgându-mă mai sus, ghidându-mă printre nori. Nu mai 
văzusem nori ca aceştia - în marginile lor pufoase, am zărit 
feţe frumoase şi triste. Dispărură înainte de a le putea 
vedea mai clar, iar eu am privit la distanţă, spre locul din 
care mă chema muzica. 

Soarele, care ori apunea, ori răsărea, inunda norii în 
nuanţe de violet şi purpuriu, iar razele portocaliu-aurii se 
amestecau cu drumul meu formând o bandă din metal 
strălucitor. 

Am vrut să mă pierd în ea, am vrut ca lumina acelui soare 
să mă ardă complet, să mă umple cu o asemenea bucurie 
încât să devin şi eu o rază de soare. Nu era o muzică pe 
care să dansezi - era o muzică pe care să o venerezi, care 
să umple golurile din suflet, care să te aducă într-un loc 
unde nu exista durere. 

Nu mi-am dat seama că plângeam până ce căldura 
umedă a unei lacrimi mă stropi pe braţ. Dar, chiar şi atunci, 
m-am agăţat de muzică, prinzându-mă de ea ca de o 
margine care nu mă lăsa să cad. Nu-mi dădusem seama cât 
de mult îmi doream să nu cad în acel întuneric profund - cât 
de mult voiam să rămân aici, printre nori, culori şi lumini. 

Am lăsat sunetele să mă devasteze, să mă aplatizeze şi 
să treacă peste corpul meu cu bătăile lor. Tot mai sus, 
crescând spre un palat din cer, o sală din alabastru şi 
adular, unde tot ce era frumos şi bun şi fantastic sălăşluia în 
pace. Am plâns - am plâns din cauză că eram foarte 


aproape de acel palat, am plâns din nevoia de a fi acolo. Tot 
ce îmi doream era acolo - cel pe care îl iubeam era acolo... 

Muzica era ca degetele lui Tamlin plimbându-se pe corpul 
meu; era aurul din ochii lui şi arcuirea zâmbetului său. Era 
acel chicotit liniştit şi felul în care spunea acele două 
cuvinte. Era Tamlin. Pentru asta luptam eu, asta jurasem să 
salvez. 

Muzica se înălţă - mai puternică, mai grandioasă, mai 
ritmată, din orice instrument ar fi ieşit - o undă care atinse 
apogeul, distrugând tristeţea din celula mea. Am suspinat, 
tremurând când sunetul se stinse în tăcere. Am stat acolo, 
tremurând şi plângând, prea neîmplinită şi neprotejată, 
dezgolită de muzica şi culoarea rămase în mintea mea. 

Când lacrimile se opriră, dar muzica răsuna încă în fiecare 
gură de aer pe care o sorbeau, m-am întins pe balotul de 
paie, ascultându-mi respiraţia. 

Muzica  zbură prin amintirile mele,  adunându-le, 
transformându-le într-o plapumă care se înfăşură în jurul 
meu, încălzindu-mi oasele. Am privit la ochiul din mijlocul 
palmei mele, dar se uita înapoi la mine - nemişcat. 

Încă două zile până la ultima încercare. Doar două zile, 
apoi aveam să aflu ce îmi pregătiseră zeii. 


CAPITOLUL 42 


Era o petrecere ca toate celelalte - chiar dacă avea să fie, 
cel mai probabil, şi ultima pentru mine. Spiriduşii beau, se 
odihneau şi dansau, râzând şi cântând cântece triviale şi 
eterice. Nicio scânteie de anticipare pentru ce ar fi putut să 
se întâmple a doua zi - pentru ce aş fi putut schimba pentru 
ei, pentru lumea lor. Poate că şi ei ştiau că urma să mor. 

M-am ascuns lângă un perete, uitată de mulţime, 
aşteptând ca Rhysand să-mi facă semn să beau vinul şi să 
dansez sau să fac orice altceva ar fi vrut el. Eram îmbrăcată 


cu ţinuta mea obişnuită, vopsită de la gât în jos cu acea 
vopsea de un albastru-închis. In seara aceasta, rochia mea 
diafană era de culoare roz. Culoarea părea prea deschisă şi 
feminină în contrast cu spiralele de vopsea de pe pielea 
mea. Prea veselă pentru ce mă aştepta a doua zi. 

Rhysand întârzia să mă cheme, mai mult decât de obicei 
- probabil din cauza zânei suple din poala lui, care îi 
mângâia părul cu degetele sale lungi şi verzui. Avea să se 
plictisească de ea în curând. 

Nu m-am deranjat să mă uit la Amarantha. Era mai bine 
să îmi închipui că nu era aici. Lucien nu-mi vorbea niciodată 
în public, iar Tamlin... Devenise dificil să-l privesc în ultimele 
zile. 

Voiam să se termine totul. Voiam ca acel vin să mă 
poarte prin această noapte şi să mă ducă spre soarta mea. 
Eram atât de concentrată să anticipez ordinul lui Rhysand 
de a-l servi, încât nu am observat că stătea cineva lângă 
mine până când căldura corpului lui nu se prelinse pe al 
meu. 

Am înţepenit când am mirosit acel parfum pământesc de 
ploaie şi nu am îndrăznit să mă întorc spre Tamlin. Stăteam 
unul lângă celălalt, fixând mulţimea cu privirea, ca pe nişte 
statui nemişcate şi imperceptibile. 

Degetele lui se atinseră de ale mele şi o săgeată aprinsă 
trecu prin mine, arzându-mă atât de rău, încât am lăcrimat. 
Mi-am dorit să nu-mi atingă mâna marcată, pentru ca 
degetele lui să nu fie nevoite să mângâie contururile acelui 
tatuaj nenorocit. 

Am trăit însă momentul - viaţa mea a devenit din nou 
frumoasă pentru acele câteva secunde în care mâinile ni s- 
au atins. 

Dacă în sinea mea eram un torent, faţa îmi era o mască 
îngheţată. El îşi cobori mâna şi plecă la fel de repede cum 
venise, trecând prin mulţime. Doar când se uită peste umăr 
şi îşi înclină uşor capul, am înţeles. 


Inima îmi bătea mai repede decât o făcuse vreodată în 
timpul acelor încercări, iar eu m-am prefăcut pe cât de 
plictisită am putut înainte de a pleca de lângă perete şi de 
a-l urma nepăsătoare. Am mers pe altă cale, dar m-am 
îndreptat spre acea uşă mică, ascunsă pe jumătate, aflată 
sub tapiseria lângă care zăbovea. Aveam doar câteva clipe 
înainte ca Rhysand să înceapă să mă caute, dar o clipă doar 
cu Tamlin mi-ar fi fost de ajuns. 

Abia am reuşit să respir când uşa se apropie tot mai mult, 
trecând de podiumul Amaranthei, de grupul de spiriduşi 
care chicoteau... Tamlin dispăru pe uşă la fel de repede ca 
fulgerul, iar eu mi-am încetinit paşii, ocolind. Zilele acestea 
nu îmi acordase nimeni atenţie cu adevărat, nu până când 
devenisem jucăria drogată a lui Rhys. Prea repede, uşa 
apăru în faţa mea, iar eu am deschis-o fără zgomot, pentru 
a intra. 

Întunericul m-a învăluit. Am văzut doar o scânteie de 
culoare verde şi auriu înainte ca fierbinţeala trupului lui 
Tamlin să mă atingă şi ca buzele noastre să se întâlnească. 

Nu l-am putut săruta destul de profund, nu l-am putut 
ţine des tul de strâns, nu l-am putut atinge destul. Cuvintele 
erau inutile. 

l-am tras de cămaşă, simțind nevoia să-i ating pielea 
pentru ultima oară şi a trebuit să-mi înăbuş un geamăt care 
se stârni în mine când îmi apucă sânii. Nu voiam să fie 
blând - deoarece tot ceea ce simţeam pentru el nu era 
deloc aşa. Simţeam ceva sălbatic, intens şi arzător, asta 
cum era el cu mine. 

Îşi smulse buzele de pe ale mele şi îmi muşcă gâtul - îl 
muşcă la fel ca în Noaptea Focurilor. Trebui să scrâşnesc din 
dinţi pentru a mă abţine să nu gem, dându-ne de gol. Asta 
ar fi putut fi ultima dată în care îl atingeam, ultima dată 
când am fi putut fi împreună. Nu aveam de gând să ratez 
ocazia. 

Degetele mele apucară catarama curelei sale, iar gura lui 
o găsi pe a mea. Limbile noastre dansară - nu vals sau 


menuet, ci un dans de război, un dans al morţii, al tobelor 
din oase şi al viorilor ţipătoare. 

ÎI voiam - acolo. 

Mi-am încolăcit un picior în jurul taliei lui, trebuind să fiu 
mai aproape, iar el opuse rezistenţă, încordându-şi mai mult 
şoldurile, strivindu-mă de peretele rece ca gheaţa. l-am 
desfăcut cureaua, scoţând-o, iar Tamlin mârâi, exprimându- 
şi dorinţa la urechea mea - un sunet jos, cercetător, care 
mă făcu să văd roşu, alb şi fulgere. Amândoi ştiam ce urma 
să se întâmple a doua zi. 

l-am aruncat cureaua şi am început să bâjbâi după 
pantalonii lui. Cineva tuşi. 

- Ce ruşine! spuse Rhysand, iar noi ne-am întors şi l-am 
văzut în lumina slabă care intra pe uşă. 

Stătea în spatele nostru, pe coridor. Nu venise din sala 
tronului. Cu acea abilitate a lui, probabil că intrase prin 
perete. 

- Pur şi simplu, o ruşine. 

Se îndreptă spre noi. Tamlin mă ţinea în continuare. 

- Uite ce i-ai făcut animalului meu de companie. 

Gâfâind, niciunul din noi nu spuse nimic, dar aerul se 
transformă într-un sărut rece pe pielea mea, pe sânii mei 
dezgoliţi. 

- Amarantha ar suferi mult dacă ar şti că micul ei 
războinic se distrează cu slujitoarea ei umană, continuă 
Rhysand, încrucişându-şi braţele. Mă întreb cum te-ar 
pedepsi. Sau poate că ar păstra obiceiul şi l-ar pedepsi pe 
Lucien. La urma urmelor, încă mai are un ochi de pierdut. 
Poate că i-l va pune şi într-un inel. 

Foarte încet, Tamlin îşi luă mâinile de pe mine şi se 
îndepărtă din îmbrăţişarea mea. 

- Mă bucur să văd că eşti rezonabil, spuse Rhysand, iar 
Tamlin se enervă. Acum, fii un Mare Lord isteţ, pune-ţi 
cureaua şi aranjează-ţi hainele înainte de a ieşi afară. 

Tamlin se uită la mine şi, spre groaza mea, făcu aşa cum 
îi comandă Rhysand. Marele meu Lord continuă să îmi 


privească faţa când îşi îndreptă tunica şi părul, apoi se 
retrase şi îşi puse cureaua. Vopseaua de pe mâini şi haine - 
vopseaua de pe mine - dispăruse. 

- Bucură-te de petrecere, rosti încet Rhysand, arătându-i 
uşa. 

Ochii verzi ai lui Tamlin pâlpâiră în timp ce continua să 
mă privească fix în ochi. Spuse, încet: 

- Te iubesc. 

Fără să se mai uite la Rhysand, plecă. 

Am fost orbită temporar de strălucirea care se revărsă 
înăuntru când deschise uşa şi se strecură afară. Nu se uită 
în urmă la mine înainte ca uşa să se închidă uşor, iar 
întunericul se cobori din nou peste holul obscur. 

Rhys chicoti. 

- Dacă eşti atât de disperată să te eliberezi, ar fi trebuit 
să-mi spui mie. 

- Porcule, am izbucnit, acoperindu-mi sânii cu faldurile 
rochiei. 

Din câţiva paşi, traversă distanţa dintre noi şi îmi fixă 
braţele de perete. Oasele mă durură. Aş fi putut jura că 
ghearele de întuneric intrau în pietrele de lângă capul meu. 

- Tu chiar vrei să te laşi la mila mea sau chiar eşti atât 
de proastă? 

Vocea lui era o combinaţie de furie senzuală şi putere. 

- Nu sunt sclava ta. 

- Eşti o proastă, Feyre. Îți poţi imagina ce s-ar fi 
întâmplat dacă Amarantha v-ar fi găsit acolo? Tamlin poate 
că refuză să fie iubitul ei, dar îl ţine lângă ea sperând că îl 
va distruge, că îl va domina, aşa cum îi place să le facă 
tuturor celor ca tine. 

Am tăcut. 

- Sunteţi nebuni, amândoi, murmură el, cu respiraţia 
întretăiată. Cum de nu v-aţi gândit că vor observa că aţi 
dispărut? Ar trebui să fiţi recunoscători că nu vă 
supravegheau încântătorii fraţi ai nenorocitului de Lucien. 


- 'Ţie ce-ţi pasă? m-am repezit eu, iar el îmi strânse atât 
de puternic încheieturile, încât am fost sigură că, dacă ar 
mai fi apăsat puţin, mi-ar fi rupt oasele. 

- Ce-mi pasă? inspiră el, furia  contorsionându-i 
trăsăturile. 

Aripile - aripile acelea membranoase minunate - îi 
izbucniră din spate, croite din umbrele care îl urmau. 

- Ce-mi pasă? 

Înainte să poată continua, capul i se răsuci brusc spre 
uşă, pentru ca apoi să mă privească din nou. Aripile îi 
dispărură la fel de repede precum apăruseră, iar buzele i se 
lipiră zdrobitor de ale mele. Limba lui îmi deschise gura cu 
forţa, iar el mă invadă, îmi invadă spaţiul unde încă îl 
simţeam pe Tamlin. L-am împins şi m-am zbătut, dar mă 
ţinea strâns, limba-i cutreierându-mi cerul gurii, izbindu-se 
de dinţii mei, punând stăpânire pe gura mea, punând 
stăpânire pe mine... 

Uşa se dădu în lături, iar silueta voluptuoasă a 
Amaranthei umplu spaţiul. Tamlin - lângă ea era Tamlin, 
care privea uimit, cu umerii rigizi, cum buzele lui Rhys le 
dominau pe ale mele. 

Amarantha izbucni în râs, iar pe faţa lui Tamlin se lăsă o 
mască împietrită, lipsită de sentimente, lipsită de orice ar fi 
amintit măcar de departe de acel Tamlin care îşi împletise 
lumea cu a mea cu doar câteva clipe înainte. 

Rhys mă eliberă fără grabă, purtându-şi limba pe buza 
mea de jos, iar în spatele reginei apăru o mulţime de 
Mari Spiriduşi, care începură să râdă şi ei. Rhysand le 
aruncă un rânjet leneş, plin de mândrie, şi se înclină, dar 
în ochii reginei se zări ceva când îl privi pe Rhysand. 
Târfa Amaranthei, aşa îl numeau. 

- Ştiam că până la urmă se va întâmpla, spuse ea, 
punându-şi mâna pe braţul lui Tamlin. 

Îşi ţinu celălalt braţ ridicat - pentru ca ochiul lui Jurian 
să vadă tot, spunând, în acelaşi timp: 

- Voi, oamenii, sunteţi toţi la fel, nu-i aşa? 


Mi-am ţinut gura, chiar dacă muream de ruşine, chiar 
dacă ardeam să-i dau o explicaţie. Tamlin era cel care 
trebuia să-şi dea seama care era adevărul. 

Nu îmi fu dat să aflu însă dacă Tamlin înţelesese sau 
nu, pentru că regina ţâţâi şi îmi întoarse spatele, luându- 
şi însoțitorii cu ea. 

„Gunoaie omeneşti, cu sufletele nestatornice şi 
banale”, îşi spuse ea sieşi, ca o pisică satisfăcută. 

Urmându-i, Rhys mă luă de braţ, târându-mă înapoi în 
sala tronului. De-abia când lumina se revărsă asupra 
mea, am văzut petele şi urmele din vopseaua mea - 
petele de pe sâni şi abdomen şi vopseaua care apăruse, 
în mod misterios, pe mâinile lui Rhysand. 

- M-am săturat de tine pe seara asta, spuse Rhys, 
împingându-mă uşor spre ieşirea principală. Întoarce-te 
în celula ta. 

În spatele lui, Amarantha şi curtenii ei zâmbiră cu 
răutate, rânjind şi mai larg când observară tatuajul 
distrus. L-am căutat cu privirea pe Tamlin, dar el se 
îndrepta spre tronul său obişnuit de pe podium, având 
grijă să rămână cu spatele la mine. De parcă nu ar fi 
suportat să mă privească. 

M-am împleticit înapoi în celula mea, unde nu se poate 
spune că am dormit, pentru că m-am tot gândit la 
expresia feţei lui Tamlin când îl văzuse pe Rhys 
sărutându-mă. 


+ 


Nu ştiu cât era ceasul, dar, câteva ore mai târziu, în 
celulă se auziră paşi. M-am ridicat brusc în capul oaselor, iar 


Rhys apăru din umbră. 


Incă îi simţeam buzele pe ale mele, alunecarea lină a 
limbii sale în gura mea, chiar dacă de atunci mă spălasem 


de trei ori pe gură cu apa din găleata care era în celulă. 


Tunica îi era descheiată în dreptul gâtului, iar el îşi trecu 
mâna prin părul său de un negru albăstrui înainte de a se 
lăsa să alunece fără cuvinte pe podea, sprijinindu-se de 
zidul din faţa mea. 

Ce vrei? l-am întrebat, pe un ton poruncitor. 

O clipă de linişte şi pace, rosti dintr-odată, masându-şi 
tâmplele. 

Am tăcut. 

De ce? 

Îşi masă pielea palidă, trăgând repetat de colţurile gurii. 
Oftă. 

Din cauza situaţiei ăsteia. 

Am continuat să stau în capul oaselor, pe patul meu din 
fân. Nu-l mai văzusem niciodată atât de sincer. 

Ticăloasa aia mă stoarce de puteri, zise el mai departe 
şi îşi lăsă mâinile să-i cadă de pe tâmple, sprijinindu-şi capul 
de zid. 

Mă urăşti. Imaginează-ţi cum te-ai simţi dacă te-aş 
obliga să mă slujeşti în dormitor. Sunt Marele Lord al 
Regatului Nopţii, nu târfa ei. 

Deci, zvonurile erau adevărate. Şi mi-aş fi putut imagina 
foarte uşor cât de mult l-aş fi urât - şi în ce m-aş fi 
transformat - dacă aş fi fost sclava unei asemenea fiinţe. 

De ce-mi spui asta? 

Mândria şi răutăţile dispărură. 

Pentru că sunt epuizat şi singur, iar tu eşti singura 
persoană căreia îi pot vorbi fără teamă. 

Lăsă să-i scape un hohot de râs. 

E absurd: un Mare Lord al Prythianului şi un... 

Dacă ai de gând să mă insulţi, n-ai decât să pleci. 

Dar mă pricep foarte bine să te insult. 

Şi-mi aruncă unul dintre rânjetele lui. l-am aruncat, la 
rândul meu, o privire încruntată, dar el oftă. 

O singură mişcare greşită mâine, Feyre, şi suntem 
terminati. 


Această idee atinse o coardă atât de înfricoşătoare, încât 
îmi tăie respiraţia. 

- Şi, dacă dai greş, continuă el, mai mult ca pentru sine, 
atunci Amarantha va fi regină pentru totdeauna. 

„Dacă a pus mâna pe puterea lui Tamlin o dată, cine 
spune că nu o să o facă din nou?” Era întrebarea pe care nu 
îndrăznisem încă să i-o adresez. 

- Nu se va lăsa păcălită din nou atât de uşor, spuse el, 
uitându-se fix la tavan. Cea mai mare armă a ei este faptul 
că ne ţine înlănţuite puterile. Dar nici nu le poate accesa, nu 
întru totul. Deşi, cu ajutorul lor, ne poate controla. De aceea 
nu am putut niciodată să-i sfărâm mintea, de aceea e încă 
în viaţă. În clipa în care vei distruge blestemul Amaranthei, 
furia lui Tamlin va fi atât de puternică, încât nicio forţă din 
lume nu-l va putea împiedica să o împrăştie pe ziduri. 

Mă trecu un fior. 

- De ce crezi că fac asta? şi flutură o mână spre mine. 

- Pentru că eşti un monstru. 

El râse. 

- E adevărat, dar sunt şi un pragmatic. Cea mai bună 
armă pe care o avem împotriva ei este să-l aducem pe 
Tamlin într-o stare de furie oarbă. Una a fost să te vadă că 
ai făcut înţelegerea aceea nesocotită cu Amarantha şi alta 
când Tamlin ţi-a văzut tatuajul meu pe braţul tău... O, ar fi 
trebuit să te naşti având capacităţile mele, măcar ca să-i fi 
simţit mânia care emana din el. 

Nu voiam să mă gândesc prea mult la capacităţile lui. 

- Cine spune că nu te va face şi pe tine bucăţi? 

- Poate că va încerca, dar am sentimentul că mai întâi o 
va omori pe Amarantha. Oricum se va ajunge la asta: chiar 
şi supunerea ta în faţa mea poate fi pusă pe seama ei. Aşa 
că mâine o va omori, iar eu voi fi liber înainte să poată 
începe o luptă cu mine, o luptă care să reducă muntele 
nostru, cândva sacru, la o grămadă de dărâmături. 

Işi curăţă unghiile. 

- Şi mai am câţiva aşi în mânecă. 


Am ridicat din sprâncene, în semn de întrebare. 

- Feyre, pentru numele zeilor! Te droghez, dar nu te-ai 
întrebat de ce ţi-am atins doar talia şi braţele? 

Până în noaptea aceea - până la sărutul acela blestemat. 
Am scrâşnit din dinţi, dar, în timp ce furia mă cuprinse, 
imaginea deveni mai clară. 

- Doar aşa pot pretinde că sunt nevinovat, spuse el, e 
singurul lucru care îl va face pe Tamlin să se gândească de 
două ori înainte de a începe o luptă cu mine, care ar putea 
duce la pierderea catastrofală a unor vieţi nevinovate. Este 
singurul mod prin care îl pot convinge că am fost de partea 
ta. Crede-mă, nu mi-ar fi plăcut nimic mai mult decât să mă 
bucur de tine, dar în joc sunt lucruri mai importante decât 
să mă culc cu o muritoare. 

Deşi ştiam răspunsul, l-am întrebat: 

- Cum ar fi? 

- Teritoriul meu, de pildă, spuse el, iar ochii i se umplură 
cu acel sentiment de îndepărtare pe care nu-l văzusem 
până atunci. Ce a mai rămas din curtenii mei, luaţi ca sclavi 
de o regină tirană, care le poate pune capăt vieților cu un 
singur cuvânt. Cu siguranţă, Tamlin şi-a exprimat aceleaşi 
sentimente faţă de tine. 

N-o făcuse, cel puţin, nu 
cauza blestemului. 

- De ce te-a luat Amarantha drept ţintă? am îndrăznit să-l 
întreb. De ce te-a transformat în târfa ei? 

- În afară de motivul evident? şi făcu semn spre faţa lui 
perfectă. 

Când văzu că nu zâmbesc, respiraţia i se opri o clipă. 

- Tatăl meu l-a ucis pe tatăl lui Tamlin şi pe fraţii lui. 

Am tresărit. Tamlin nu-mi spusese niciodată asta, nu-mi 
spusese niciodată că Regatul Nopţii era de vină. 

- E o poveste lungă şi n-am chef să ţi-o spun acum, dar 
să zicem că atunci când ne-a furat pământurile, Amarantha 
a decis că dorea să îl pedepsească mai ales pe fiul 


A 


n întregime. Nu putuse, din 


ucigaşului prietenului ei - a decis că mă ura suficient pentru 
faptele tatălui meu, încât să mă facă să sufăr. 

Poate că i-aş fi întins o mână, poate că mi-aş fi cerut 
iertare, dar gândul mi se ofili. Ce-i făcuse Amarantha... 

- Aşa că, spuse el, puţin obosit, iată-ne, cu soarta lumii 
noastre nemuritoare în mâinile unei femei analfabete. 

Cu un hohot neplăcut, îşi lăsă capul să cadă, îşi puse o 
mână pe frunte şi închise ochii. 

- Ce nenorocire! 

O parte din mine căuta cuvintele care să-l rănească în 
momentul acesta de vulnerabilitate, dar cealaltă jumătate 
îşi amintea ce spusese, ce făcuse, cum se uitase rapid spre 
uşă înainte de a mă săruta. Ştiuse că se apropia 
Amarantha. Poate că mă sărutase pentru a o face geloasă, 
dar poate.... 

Dacă nu m-ar fi sărutat, dacă nu s-ar fi arătat şi nu ne-ar 
fi întrerupt, aş fi intrat în sala aceea a tronului cu tatuajul 
distrus. Şi toată lumea, în special Amarantha, ar fi ştiut ce 
pusesem la cale. Nu i-ar fi trebuit foarte mult să-şi dea 
seama cu cine fusesem. Şi nu voiam să mă gândesc la 
pedeapsa care ar fi urmat. 

Indiferent de motivele sau metodele sale, Rhysand mă 
ţinea în viaţă. Şi o făcuse încă dinainte de a ajunge la 
Poalele Muntelui. 

- 'Ţi-am spus prea multe, zise el, ridicându-se în picioare. 
Poate că ar fi trebuit să te droghez mai întâi. Dacă ai fi 
deşteaptă, ai găsi un mod de a folosi asta împotriva mea. 
Şi, dacă ai fi crudă, ai merge la Amarantha şi i-ai spune 
adevărul despre târfa ei. Poate că ţi l-ar da pe Tamlin 
pentru asta. 

Işi băgă mâinile în buzunarele pantalonilor negri, dar, 
chiar când începu să se piardă în umbră, ceva din linia 
umerilor lui mă făcu să vorbesc. 

- Când mi-ai vindecat braţul... Nu trebuia să negociezi cu 
mine. Ai fi putut să-mi ceri toate săptămânile anului. 


Încruntată, l-am privit cum se îndepărta cu spatele la 
mine, pe jumătate mistuit de întuneric. 

- Toate săptămânile şi aş fi spus da. 

Nu era întru totul o întrebare, dar aveam nevoie de un 
răspuns. 

Pe buzele lui senzuale miji un surâs. 

- Ştiu, rosti el şi dispăru. 


CAPITOLUL 43 


Pentru ultima încercare, mi se dădură pantalonii şi 
vechea mea tunică - pătate, rupte şi urât mirositoare - dar, 
în pofida duhorii pe care o emanam, mi-am ţinut fruntea sus 
când mă escortară spre sala tronului. 

Uşile se deschiseră larg, iar tăcerea din sală se cobori 
asupra mea. Am aşteptat să aud strigăte şi zeflemele, am 
aşteptat să văd aurul strălucind când privitorii îşi puneau 
pariurile, dar, de data aceasta, spiriduşii se mulţumiră să 
mă privească fix, cei mascaţi aruncându-mi priviri grele. 

Întreaga lor lume stătea pe umerii mei, spusese Rhys. Nu 
credeam însă că îngrijorarea era singurul sentiment care le 
marca trăsăturile. Am înghiţit cu greu de câteva ori, când 
unii dintre spiriduşi îşi duseră degetele la buze, întinzându- 
şi apoi mâinile spre mine - un gest pentru cei căzuţi, un 
adio pentru morţii onoraţi. Nu era nimic răutăcios în acest 
gest. Cei mai mulţi dintre spiriduşi aparţineau regatelor 
Marilor Lorzi - aparținuseră acestor regate cu mult înainte 
ca Amarantha să le răpească pământurile, vieţile. Şi dacă 
Tamlin şi Rhysand recurgeau la stratageme pentru a ne ţine 
în viaţă... 

Am parcurs calea pe care o eliberaseră pentru mine - 
îndreptându-mă spre Amarantha. Regina a zâmbit când m- 


am oprit lângă tronul ei. Tamlin se afla la locul lui obişnuit, 
lângă ea, dar nu aveam să mă uit la el - nu încă. 

- Ai trecut de două încercări, spuse Amarantha, 
culegându-şi firele de praf de pe rochia de un roşu sângeriu. 

Părul negru îi strălucea, un întuneric sclipitor care 
ameninţa să-i înghită coroana din aur. 

- Şi te mai aşteaptă doar una. Mă întreb dacă n-ar fi mai 
rău să dai greş acum, când eşti atât de aproape de succes. 

Se bosumflă şi am aşteptat amândouă să auzim râsul 
spiriduşilor, dar se auziră numai câteva râsete, ca un sâsâit 
de şarpe, dinspre gărzile cu pielea roşie. Ceilalţi păstrară 
tăcerea, chiar şi ticăloşii de fraţi ai lui Lucien. Chiar şi 
Rhysand, oriunde s-ar fi aflat în mulţime. 

Am clipit pentru a-mi limpezi ochii, care mă ardeau. Poate 
jurămintele lor de credinţă, pariurile pe viaţa mea şi 
antipatia pe care mi-o arătaseră fuseseră doar o faţadă, ca 
în cazul lui Rhysand. Şi poate că acum - acum, că sfârşitul 
era aproape - şi ei aveau să înfrunte posibila mea moarte, 
cu puţina demnitate rămasă. 

Amarantha îi privi amenințătoare, dar când ochii îi căzură 
asupra mea, zâmbi larg şi dulceag. 

- Ai ceva de spus înainte de a muri? 

M-am gândit la o mulţime de înjurături, dar m-am 
mulţumit să mă uit la Tamlin. El nu reacţionă - trăsăturile îi 
erau de piatră. Mi-am dorit să-i privesc faţa - măcar pentru 
o clipă. Nu aveam nevoie decât să-i văd ochii verzi. 

- Te iubesc, i-am spus. Indiferent de ce spune ea despre 
mine, indiferent dacă dragostea asta e doar a inimii mele 
neghioabe de om. Chiar şi când îmi vor arde trupul, te voi 
iubi. 

Buzele îmi tremurară, privirea mi se înceţoşă, iar pe fața- 
mi rece se scurseră câteva lacrimi, pe care nu le-am şters. 

El nu reacţionă, nici măcar nu-şi încleştă mâinile pe 
braţele tronului. Probabil acesta era modul lui de a îndura 
totul, chiar dacă inima mi se prăbuşea în piept. Chiar dacă 
tăcerea lui mă ucidea. 


Amarantha spuse dulce: 

- Ai avea noroc, draga mea, dacă ar mai rămâne din tine 
ceva care să poată fi ars. 

Am  privit-o îndelung, ura inundându-mi pieptul, dar 
cuvintele ei nu fură primite cu zeflemele, zâmbete sau 
aplauze de către mulţime, ci doar cu tăcere. 

Fu un dar care îmi dădu curaj, care mă făcu să-mi strâng 
degetele într-un pumn, care mă făcu să-mi cuprind cu mâna 
tatuajul de pe braţ. O învinsesem până acum, cinstit sau nu, 
şi nu aveam să mă simt singură în clipa morţii. Nu aveam să 
mor singură. Era tot ceea ce puteam să cer. 

Amarantha îşi sprijini bărbia în palmă. 

- N-ai reuşit să rezolvi ghicitoarea mea, nu? 

Nu i-am răspuns, iar ea a zâmbit. 

- Păcat. Răspunsul este foarte interesant. 

- Termină odată, am mârâit eu. 

Amarantha îl privi pe Tamlin. 

- Nu ai să-i spui nimic, acum, la sfârşit? spuse ea, 
ridicând o sprânceană. 

Fiindcă el nu răspunse, ea îmi aruncă un rânjet. 

- Foarte bine, atunci. 

Bătu din palme de două ori. 

Pe uşa deschisă larg, gărzile târâră trei siluete - doi 
bărbaţi şi o femeie - cu feţele acoperite cu saci maronii. 
Chipurile ascunse se mişcară într-o parte şi în alta, 
încercând să înţeleagă murmurele care străbăteau ca un val 
sala tronului. Genunchii mi se îndoiră uşor văzând cum se 
apropiau. 

Lovindu-i fără milă şi împingându-i cu cruzime, gărzile cu 
piele roşie îi forţară pe cei trei spiriduşi să îngenuncheze la 
picioarele estradei, cu faţa la mine. Trupurile şi hainele nu 
le dezvăluiau identitatea. 

Amarantha bătu din nou din palme şi de fiecare parte a 
spiriduşilor îngenuncheaţi apărură trei slujitori înveşmântaţi 
în negru. 


Fiecare avea în mâinile albe şi lungi o pernă din catifea 
întunecată. Pe fiecare pernă se afla un pumnal din lemn 
lustruit, cu lama nu din metal, ci din cenuşă. Cenuşă, pentru 
că... 

- Ultima ta încercare, Feyre, mârâi Amarantha, făcând un 
semn spre spiriduşii îngenuncheaţi. Înjunghie una dintre 
făpturile astea ticăloase în inimă. 

Am privit-o lung, deschizând şi închizând gura. 

- Sunt nevinovaţi, nu că asta ar avea importanţă pentru 
tine, continuă ea, pentru că nu ţi-a păsat atunci când ai ucis 
amărâta aia de santinelă a lui Tamlin. Nu l-a interesat nici 
pe dragul de Jurian când mi-a măcelărit sora. Dar, dacă eo 
problemă pentru tine... ei bine, îţi rămâne întotdeauna 
opţiunea de a refuza. Bineînţeles, astfel îţi vei pierde viaţa, 
dar înţelegerea e înţelegere, nu? Totuşi, dacă mă întrebi, 
date fiind antecedentele tale în a-ţi omori semenii, cred că- 
ţi ofer, de fapt, un cadou. 

Să refuz şi să mor. Să iau trei vieţi nevinovate şi să 
trăiesc. Trei nevinovaţi, pentru viitorul meu. Pentru fericirea 
mea. Pentru Tamlin, curtea lui şi libertatea unui întreg 
regat. 

Lemnul pumnalelor ascuţite ca briciul fusese lustruit cu 
atâta îndemânare, încât lucea în lumina candelabrelor din 
sticlă colorată. 

- Ei bine? întrebă ea. 

Ridică mâna, permițându-i lui Jurian să mă privească 
îndelung, văzând pumnalele din cenuşă şi, torcând ca o 
pisică, îi spuse: 

- N-aş vrea să pierzi spectacolul acesta, vechiul meu 
prieten. 

Nu puteam să o fac. Nu era ca la vânătoare; nu o făceam 
pentru supravieţuire sau pentru autoapărare. Era o crimă cu 
sânge-rece - a lor, a sufletului, dar pentru Prythian - pentru 
Tamlin, pentru toţi cei aflaţi acolo, pentru Alis şi băieţii ei... 
Mi-am dorit să fi cunoscut numele unuia dintre zeii noştri 


uitaţi, ca să îl pot implora să intervină, mi-am dorit să fi 
ştiut măcar o rugăciune, ca să implor un sfat, iertarea. 

Dar nu ştiam nici acele rugăciuni, nici numele zeilor uitaţi 
- numai numele celor care ar fi rămas sclavi, dacă nu 
treceam la fapte. Am recitat în gând acele nume, inundată 
fiind de oroarea fiinţelor îngenuncheate la picioarele mele. 
Pentru Prythian, pentru Tamlin, pentru lumea lor şi a mea... 
Aceste morţi nu aveau să fie în zadar - chiar dacă m-ar fi 
condamnat pe vecie. 

M-am apropiat de prima siluetă îngenuncheată - cel mai 
lung şi mai crud pas pe care îl făcusem vreodată. Trei vieţi 
pentru eliberarea Prythianului - trei vieţi care urmau să fie 
luate de pomană. Puteam să fac asta. Puteam să fac asta, 
chiar dacă Tamlin mă privea. Puteam face acest sacrificiu - 
să-i sacrific... Puteam face asta. 

Degetele îmi tremurară, dar primul pumnal ajunse în 
mâna mea, cu mânerul lui rece şi neted, lemnul lamei fiind 
mai greu decât mă aşteptasem. Erau trei pumnale, pentru 
că voia să mă facă să simt agonia repetată de a întinde 
mâna după acel pumnal. Voia să vadă că vorbeam serios. 

- Nu atât de repede! 

Amarantha chicoti, iar gărzile care ţineau prima siluetă 
îngenuncheată îi smulseră gluga de pe faţă. 

Era un tânăr Mare Spiriduş chipeş. Nu-l cunoşteam, nu-l 
văzusem niciodată, dar ochii lui albaştri mă implorau. 

- Aşa e mai bine, spuse Amarantha, dând din nou din 
mână. Hai, dragă Feyre. Şi să te bucuri din plin de 
experienţă. 

Ochii lui erau de culoarea unui cer pe care nu aveam să-l 
mai văd vreodată dacă aş fi refuzat să-l ucid, o culoare pe 
care n-aş fi putut-o uita niciodată, indiferent de câte ori aş fi 
pictat-o. El dădu din cap, cu ochii atât de mari, încât albul îi 
invadase cu totul. Nici el nu avea să mai vadă acel cer. Și 
nici oamenii aceştia, dacă nu făceam ce aveam de făcut. 

- Te rog, murmură el, privind zbuciumat când pumnalul 
din cenuşă, când faţa mea. Te rog. 


Pumnalul îmi tremura în mână şi l-am strâns cu mai multă 
putere. Trei spiriduşi - între mine şi libertate stăteau doar 
trei spiriduşi, înainte ca Tamlin să se poată dezlănţui asupra 
Amaranthei. Dacă ar fi putut-o distruge... „Nu va fi un gest 
inutil“, mi-am spus. „Nu va fi un gest inutil”. 

- Nu o face, mă imploră spiriduşul, când am ridicat 
pumnalul. Nu! 

Am inspirat profund, cu buzele tremurând. Dacă i-aş fi 
spus că-mi părea rău, nu ar fi fost suficient. Nu reuşisem să- 
i spun asta lui Andras, iar acum... acum... 

- Te rog! rosti el, cu ochii înlăcrimaţi. 

Cineva din mulţime începu să plângă. Îl răpeam de lângă 
cineva care poate că îl iubea la fel de mult cât îl iubeam eu 
pe Tamlin. 

Nu voiam să mă gândesc la asta, nu voiam să mă 
gândesc la cine era sau la culoarea ochilor lui. Amarantha 
rânjea cu o bucurie sălbatică, triumfătoare. Să omori un 
spiriduş, să te îndrăgosteşti de un spiriduş şi apoi să fii silit 
să omori un spiriduş pentru a păstra acea iubire. Era o idee 
strălucită, plină de cruzime, şi o ştia şi ea. 

intunericul se apropie ca un val de tron şi apăru Rhysand, 
cu braţele încrucişate, de parcă s-ar fi apropiat pentru a 
vedea mai bine. Părea indiferent, dar mâna îmi fu cuprinsă 
de furnicături. „Fă-o”, spuse furnicătura. 

- Nu face asta, gemu tânărul spiriduş. 

Am început să-mi clatin capul. Nu voiam să-l mai aud. 
Trebuia s-o fac acum, înainte să mă convingă să renunţ. Te 
rog! iar vocea i se transformă într-un țipăt. 

Sunetul mă lovi atât de puternic, încât am făcut un salt. 

Cu un suspin nefericit, i-am înfipt pumnalul în inimă. 

El urlă, zbătându-se în strânsoarea gărzilor, lama 
sfârtecându-i carnea şi oasele, uşor de parcă ar fi fost din 
metal, nu din cenuşă, iar sângele, fierbinte şi fluid, îmi 
împroşcă mâna. Am plâns,  smulgând pumnalul, 
reverberaţiile oaselor lui pe lamă străpungându-mi mâna. 


Ochii lui, plini de şoc şi ură, rămaseră aţintiţi asupra mea, 
iar trupul i se prăbuşi, blestemându-mă, iar acea persoană 
din mulţime lăsă să-i scape un bocet de moarte. 

Pumnalul însângerat căzu la pământ, zăngănind, iar eu 
am făcut câţiva paşi în spate, împleticindu-mă. 

- Foarte bine, spuse Amarantha, iar eu am rămas 
încremenită, fără să pot simţi ceva, fără să pot gândi, fără 
să pot ţipa. 

Mi-aş fi dorit să-mi pot părăsi trupul; să scap de pata a 
ceea ce făcusem; trebuia să plec de acolo - nu puteam 
suporta sângele de pe mâini, căldura lipicioasă dintre 
degete. 

- Acum, următorul. O, nu fi aşa nefericită, Feyre. Nu te 
distrezi? 

M-am uitat la a doua siluetă, încă acoperită de glugă. De 
data aceasta, o femeie. Garda în negru îmi întinse perna cu 
pumnalul curat, iar gărzile care o ţineau îi smulseră gluga. 

Avea o faţă simplă, părul de un brun auriu, ca al meu. Pe 
obrajii rotunzi i se rostogoleau lacrimi, iar ochii precum 
bronzul îmi urmăreau mâna însângerată care se îndrepta 
spre al doilea pumnal. Curăţenia lamei din lemn lua în 
derâdere sângele de pe degetele mele. 

Aş fi vrut să mă aşez în genunchi şi să-i cer iertare, să-i 
spun că moartea ei nu avea să fie în zadar. Voiam să fac 
asta, dar trupul îmi era sfâşiat, de-abia-mi simţeam mâinile, 
inima zdrobită. Ce făcusem... 

- Zeii să mă salveze, începu ea să murmure cu o voce 
plăcută şi uniformă - ca o muzică. Mamă, strânge-mă în 
braţe, continuă ea, recitând o rugăciune similară uneia pe 
care o auzisem odată, când Tamlin uşurase moartea 
ultimului spiriduş care murise în foaier. 

O altă victimă a Amaranthei. 

- Adu-mă la tine. 

Nu puteam să ridic pumnalul, nu puteam să fac acel pas 
care să anuleze distanţa dintre noi. 


- Lasă-mă să intru pe porţi; lasă-mă să miros lumea 
aceea veşnică din lapte şi miere. 

Lacrimi tăcute îmi curseră pe faţă şi pe gât, unde îmi 
înmuiară gulerul jegos al tunicii. Auzind-o, ştiam că acea 
lume nemuritoare avea să îmi fie interzisă pe vecie. Ştiam 
că nicio Mamă nu avea să mă strângă în braţe. Salvându-l 
pe Tamlin, mă condamnam pe vecie. 

Nu puteam face asta, nu puteam să ridic din nou acel 
pumnal. 

- Nu mă lăsa să mă tem de cel rău, inspiră ea, privindu- 
mă adânc, privind prin mine, în sufletul meu sfârtecat. 
Şterge-mi durerea. 

Un suspin îmi ieşi printre buze. 

- Îmi pare rău, am gemut. 

- Lasă-mă să pătrund în veşnicie, rosti ea, respirând 
calm. 

Plângeam pentru că înţelegeam. „Omoară-mă acum“, 
spunea ea. 

„Fă-o repede. Nu mă chinui. Omoară-mă acum”. Ochii ei 
ca din bronz erau neclintiţi, trişti. Infinit mai rău, infinit mai 
dureros decât rugăminţile spiriduşului de lângă ea. 

Nu puteam să o fac. 

Ea îmi susţinu însă privirea - se uită în ochii mei şi dădu 
din cap. 

Ridicând pumnalul din cenuşă, ceva din mine se rupse, 
fără speranţa de a mai fi reparat vreodată, indiferent de câţi 
ani aveau să treacă, indiferent de câte ori aş fi încercat să-i 
pictez faţa. 

Grupul spiriduşilor care boceau se mărise - rudele şi 
prietenii ei. Pumnalul îmi atârna greu în mână - în mâna 
lucioasă şi pătată de sângele primului spiriduş. 

Ar fi fost mai onorabil să refuz - mai curând să mor decât 
să ucid spiriduşi nevinovaţi. Dar... dar... 

- Lasă-mă să intru în veşnicie, repetă ea, ridicându-şi 
bărbia. Să nu mă tem de cel rău, murmură ea - doar pentru 
mine. Să nu simt durerea. 


l-am prins umărul delicat, osos, şi i-am înfipt pumnalul în 
inimă. 

Ea inspiră brusc, iar sângele i se vărsă pe pământ ca o 
ploaie. Când i-am privit din nou faţa, ochii îi erau închişi. Se 
prăbuşi la pământ, rămânând nemişcată. 

M-am îndepărtat de mine, cât mai mult. 

Spiriduşii se frământau acum - se mişcau, murmurau şi 
plângeau. Am lăsat pumnalul să cadă, iar clinchetul 
metalului pe marmură se auzi în urechile mele ca un răget. 
De ce Amarantha continua să zâmbească, deşi între mine şi 
libertate nu mai era decât o singură persoană? l-am aruncat 
o privire lui Rhysand, dar atenţia lui era concentrată asupra 
Amaranthei. 

Un singur spiriduş - şi eram liberi. Încă o lovitură a 
braţului meu. 

Şi poate încă una după aceea - poate încă o lovitură, în 
sus şi direct în inima mea. 

Ar fi fost o uşurare - o uşurare să-mi iau viaţa, o uşurare 
să mor, mai degrabă, decât să mă confrunt cu asta, cu tot 
ce făcusem. 

Un slujitor spiriduş îmi oferi ultimul pumnal şi tocmai mă 
întindeam spre el, când paznicul îndepărtă gluga de pe 
capul bărbatului îngenuncheat în faţa mea. 

Am simţit cum mâinile mi se înmoaie inutile, de-a lungul 
trupului. Ochii verzi cu incrustaţii de chihlimbar se ridicară 
spre mine. 

Totul se prăbuşi în jurul meu, strat după strat, 
spulberându-se şi sfarâmându-se, iar eu l-am privit pe 
Tamlin. 

Am întors brusc capul spre tronul de lângă cel al 
Amaranthei, încă ocupat de Marele meu Lord, iar ea râse, 
pocnind din degete. Acel Tamlin de lângă ea se transformă 
în Attor, care îmi zâmbi hoţeşte. 

Fusesem trasă pe sfoară - înşelată de propriile simţuri. 
Încet, cu sufletul îndepărtându-se de trup, m-am întors spre 
Tamlin. În ochii lui se citeau vina şi tristeţea şi am făcut 


câţiva paşi în spate împleticindu-mă, aproape căzând din 
picioare. 

- E ceva în neregulă? întrebă Amarantha, ridicând 
fruntea. 

- Nu... nu e corect, am reuşit eu să spun. 

Faţa lui Rhysand devenise palidă - foarte palidă. 

- Corect? medită Amarantha, jucându-se cu osul lui 
Jurian, aflat la gâtul ei. Nu ştiam că voi, oamenii, cunoaşteţi 
acest concept. Îl omori pe Tamlin şi eşti liberă. 

Zâmbetul ei era cel mai hidos pe care-l văzusem 
vreodată. 

- Şi, după aceea, poţi să ţi-l ţii pentru totdeauna. 

Gura nu mă mai slujea. 

- Doar dacă, şi Amarantha continuă, crezi că se cuvine 
să-ţi sacrifici viaţa. La urma urmelor, care-i sensul? Să 
supravieţuieşti, doar ca să-l piezi? 

Cuvintele ei erau ca otrava. 

- Imaginează-ţi toţi acei ani pe care ar fi trebuit să-i 
petreceţi împreună... şi dintr-odată să fii singură. E chiar 
tragic. Deşi, cu doar câteva luni în urmă, îi urai suficient pe 
cei din neamul nostru încât să ne măcelăreşti, se pare că ai 
trecut destul de uşor peste asta. 

Îşi atinse inelul. 

- lubita umană a lui Jurian a făcut-o. 

Încă în genunchi, ochii lui Tamlin începură să strălucească 
- sfidând-o. 

- Deci, cum rămâne, spuse Amarantha, dar eu am 
refuzat să o privesc. Cum va fi, Feyre? 

Să-l omor şi să-i salvez regatul, împreună cu viaţa mea 
sau să mă omor şi să-i las să trăiască toată viaţa ca sclavi ai 
Amaranthei, s-o las pe ea şi pe Regele Hybernului să-şi 
ducă războiul final împotriva împărăției oamenilor. Nicio 
înţelegere nu m-ar fi salvat - nu mai aveam ce vinde din 
mine pentru a evita să iau o decizie. 

Am privit pumnalul de pe pernă. Alis avusese dreptate cu 
numai câteva săptămâni în urmă; niciun om care venea aici 


nu mai putea pleca. Nici eu nu eram o excepţie. Nu exista 
cale de scăpare. Dacă aş fi avut minte, mi-aş fi înfipt 
pumnalul în inimă înainte să pună mâna pe mine. Măcar aş 
fi murit repede. Nu aş fi îndurat tortura care mă aştepta cu 
siguranţă, posibil chiar o soartă ca a lui Jurian. Alis avusese 
dreptate. Dar... 

Alis - Alis spusese ceva... ceva care m-ar fi putut ajuta. 
Ultima parte a blestemului, o parte pe care nu putuseră să 
mi-o spună, care avea să mă ajute... Şi tot ce reuşise să 
facă fusese să-mi spună să ascult. Să ascult ce aud - de 
parcă aş fi ştiut deja tot. 

Mi-am întors încet faţa spre Tamlin. Amintirile se 
năpustiră, una după alta, vâltori de culori şi cuvinte. Tamlin 
era Marele Lord al Regatului Primăverii - şi asta cu ce mă 
ajuta? Marele Ritual avea loc - nu. 

Mă minţise în toate privinţele - în legătură cu motivul 
pentru care fusesem adusă la moşie, în legătură cu tot ce 
se întâmplase pe pământurile lui. Blestemul - nu-i fusese 
îngăduit să-mi spună adevărul, dar nici nu pretinsese că 
totul era în regulă. Nu, mă minţise şi îmi explicase pe cât de 
bine putuse şi mă făcuse dureros de conştientă, la fiecare 
cotitură, că era ceva în neregulă. 

Attorul în grădină - ascuns la fel de bine de mine precum 
mă ascundeam şi eu de el. Totuşi, Tamlin era cel care mă 
ascunsese - el îmi spusese să stau nemişcată şi-l condusese 
pe Attor direct spre mine, mă lăsase să-l aud. 

lar când vorbise cu Lucien despre blestem, lăsase uşile de 
la sala de mese deschise, chiar dacă atunci nu înţelesesem 
despre ce vorbeau. Voise să trag cu urechea. 

Pentru că voia să ştiu, să ascult - pentru că această 
cunoaştere... Am trecut în revistă toate conversațiile, 
întorcând cuvintele ca pe nişte pietre. O parte din blestem 
n-o înţelesesem, ce nu-mi putuseră ei spune explicit, dar 
Tamlin voia să ştiu... 

„Stăpâna mea nu încheie învoieli care să nu fie în 
avantajul ei.“ 


N-ar fi ucis niciodată ceea ce îşi dorea mai mult - nu când 
şi-l dorea pe Tamlin la fel de mult ca mine. Dacă îl ucideam, 
fie ştia că nu puteam să o fac, fie juca un joc foarte, foarte 
periculos. 

Conversaţie după conversație, toate răsunară în 
amintirea mea, până când am auzit cuvintele lui Lucien, iar 
atunci, totul încremeni. Şi atunci am ştiut. 

Mi-am ţinut respiraţia în acele clipe în care am derulat 
amintirea, rememorând conversaţia pe care o auzisem într- 
o zi. Lucien şi Tamlin în sala de mese, uşa aproape larg 
deschisă pentru ca oricine să poată... să aud eu. 

Lucien chicotea. „Pentru cineva cu inima din piatră, ata e 
moale zilele astea.” 

L-am privit pe Tamlin, ochii alunecându-mi spre pieptul 
lui, când o altă amintire mă străbătu. Attorul în grădină, 
râzând. 

„Deşi ai o inimă din piatră, Tamlin, spunea Attorul, în mod 
sigur te temi de destul de multe.” 

Amarantha nu ar fi riscat niciodată să-l ucid - pentru că 
ştia că nu puteam să îl ucid. 

Nu dacă inima lui nu putea fi străpunsă de o sabie. Nu 
dacă inima lui se prefăcuse în piatră. 

l-am privit faţa, căutând o sclipire de adevăr, dar în 
privirea lui nu era decât acea răzvrătire temerară. 

Poate că greşeam - poate că era doar un joc de cuvinte al 
unui spiriduş, dar în toate acele momente în care îl 
îmbrăţişasem pe Tamlin... Nu îi simţisem niciodată bătăile 
inimii. Nu văzusem nimic până când adevărul mă izbise în 
faţă; dar de data aceasta nu mai eram oarbă. 

Aşa îl controla şi aşa îi controla magia. Aşa îi controla pe 
toţi Marii Lorzi, dominându-i şi ţinându-i în lesă, aşa cum 
ţinea şi sufletul lui Jurian legat de trupul acela. 

„Să nu ai încredere în nimeni”, îmi spusese Alis, dar 
aveam încredere în Tamlin - şi, mai presus de asta, aveam 
încredere în mine. Aveam încredere că auzisem bine - 
aveam încredere că Tamlin fusese mai deştept decât 


Amarantha, aveam încredere că sacrificiile pe care le 
făcusem nu fuseseră în van. 

Sala era tăcută, dar atenţia mea era concentrată asupra 
lui Tamlin. Probabil că revelaţia mi se citea clar pe faţă, 
pentru că respiraţia lui se înteţi şi-şi ridică bărbia. 

Am făcut un pas spre el, apoi încă unul. Aveam dreptate. 
Trebuia să fie aşa. 

Am inspirat profund, înşfăcând pumnalul de pe perna 
întinsă. Era însă posibil să mă înşel - ar fi fost o greşeală 
dureroasă, tragică. 

Cum stăteam aplecată asupra lui, cu pumnalul de cenuşă 
în mână, am văzut însă un zâmbet uşor plutind pe buzele lui 
Tamlin. 

Exista ceva numit Soartă - pentru că Soarta făcuse să fiu 
acolo pentru a trage cu urechea la conversaţia lor de taină, 
pentru că Soarta îi şoptise lui Tamlin că fata rece, 
contradictorie, pe care o târâse în căminul lui avea să fie 
cea care să rupă vraja, pentru că Soarta mă ţinuse în viaţă 
pentru a ajunge aici, doar ca să vadă dacă ascultasem. 

Era acolo - Marele meu Lord, iubitul meu, îngenunchind în 
faţa mea. 

- Te iubesc, i-am spus eu, înjunghiindu-l. 


CAPITOLUL 44 


Tamlin strigă când lama îi pătrunse în carne, rupându-i 
oasele. Pentru un moment îngrozitor, când sângele lui îmi 
ţâşni pe mână, am crezut că pumnalul din cenuşă îl 
străpunsese. 

Apoi, se auzi o bubuitură slabă - şi o reverberaţie 
înţepătoare în mâna mea, când pumnalul lovi ceva dur şi 
rezistent. Tamlin se aplecă, palid la faţă, iar eu i-am smuls 


pumnalul din piept. Cu sângele deja începând să se usuce 
pe lamă, am ridicat arma. 

Avea vârful ciobit, întors în interior. 

Tamlin se prinse de piept cu mâna, rana începând să se 
vindece. Ryhsand, la picioarele podiumului, rânji larg. 
Amarantha se ridică. 

Spiriduşii începură să murmure. Am lăsat lama să cadă, 
zăngănind pe marmura roşie. 

„Omoar-o acum”, am vrut să-i urlu lui Tamlin, dar el 
continuă să rămână nemişcat, cu mâna lipită de rană şi 
sângele scurgându-i-se încetişor. Prea lent - se vindeca 
prea lent. Masca nu căzuse. „Omoar-o acum.“ 

- A câştigat, strigă cineva din mulţime. 

-  Eliberează-i, se auzi o altă voce. 

Faţa Amaranthei era însă palidă, trăsăturile contorsionate 
făcând-o să semene cu un şarpe. 

- O s-o eliberez când voi credea de cuviinţă. Feyre n-a 
specificat când trebuie sa-i eliberez - doar că trebuie s-o 
fac. La un moment dat. Poate după ce mori, sfârşi ea, cu un 
zâmbet plin de ură. Ai presupus că atunci când am spus 
eliberare imediată în privinţa ghicitorii, se aplica şi 
încercărilor, nu? Fiinţă umană proastă şi nebună. 

Am făcut un pas în spate, urmărind-o cum cobora de pe 
estradă. Degetele i se transformară în gheare - ochiul lui 
Jurian se agita sălbatic în inel, pupila dilatându-se şi 
îngustându-se. 

- Dar pe tine, şuieră ea spre mine. Tu. 

Dinţii îi străluciră, devenind ascuţiţi. 

- Te voi omori. 

Cineva strigă, dar eu nu puteam să mă mişc, nici măcar 
nu puteam să mă dau la o parte, iar ceva mult mai dureros 
decât fulgerul mă lovi şi mă prăbuşi la pământ. 

- Te voi face să plăteşti pentru cutezanţa ta, mârâi 
Amarantha şi gâtul îmi fu răvăşit de un urlet, când în trup 
îmi izbucni o durere cum nu mai simţisem vreodată. 


Oasele mi se sfărâmau în timp ce trupul îmi era ridicat şi 
zvârlit pe podeaua tare, iar un alt val de tortură agonizantă 
mă izbi. 

- Recunoaşte că nu-l iubeşti cu adevărat şi te voi cruța, 
spuse dintr-o răsuflare Amarantha şi, cu ochii împăienjeniţi 
de durere, am văzut-o apropiindu-se de mine ca o fiară de 
pradă. 

Nu aş fi spus asta, n-aş fi spus-o nici dacă m-ar fi 
spulberat. 

Ceva mă rupea însă din interior şi m-am zbătut, 
incapabilă să-mi urlu durerea. 

- Feyre! strigă cineva. 

Nu cineva - Rhysand. 

Amarantha continua să se apropie. 

- Crezi că eşti demnă de el? De un Mare Lord? Crezi că 
meriţi ceva, fiinţă umană? 

Spinarea mi se arcui, iar coastele mi se rupseră, una câte 
una. 

Rhysand îmi strigă din nou numele, de parcă i-ar fi păsat 
cu adevărat. Am leşinat, dar ea mă făcu să îmi revin, 
asigurându-se că simţeam totul, asigurându-se că urlam de 
fiecare dată când îmi rupea un os. 

- Ce sunteţi voi, decât mâăzgă, oase şi carne pentru 
viermi? urlă Amarantha. Ce sunteţi voi, în comparaţie cu 
seminţia noastră, de vă credeţi demni de noi? 

Spiriduşii începură să strige că nu era cinstit, cerând ca 
Tamlin să fie eliberat de blestem, numind-o mincinoasă şi 
trişoare. Prin ceața care îmi cuprinsese privirea, l-am văzut 
pe Rhysand ghemuindu-se lângă Tamlin. Nu pentru a-l 
ajuta, ci pentru a înşfăca... 

- Sunteţi toţi nişte porci - nişte porci jegosi şi 
manipulanţi. 

Am suspinat printre urlete, când piciorul ei mă lovi în 
coastele rupte. Din nou. Din nou. 

- Inima ta muritoare nu contează pentru noi. 


L-am văzut pe Rhysand în picioare, ţinând în mână cuțitul 
însângerat. Se năpusti spre Amarantha, iute ca o umbră, cu 
pumnalul din cenuşă îndreptat spre gâtul ei. 

Ea ridică o mână - fără ca măcar să se uite spre el - şi fu 
izbit de un perete de lumină albă. 

Durerea se opri o secundă, destul cât să-l văd cum se 
loveşte de pământ, se ridică din nou şi se repede spre ea - 
cu mâini care acum aveau gheare. Se lovi din nou de zidul 
invizibil pe care îl ridicase Amarantha în jurul său, iar 
durerea mea pâlpâi când regina se întoarse spre el. 

- Jeg trădător, şuieră ea spre Rhysand. Eşti la fel de rău 
ca bestiile astea umane. 

Una câte una, de parcă o mână le împingea, ghearele îi 
pătrunseră în propria lui piele, lăsând sânge în urma lor. El 
blestemă, cu voce joasă şi cu răutate. 

- Ai plănuit asta de la bun început. 

Magia ei îl trimise rostogolindu-se şi apoi se repezi din 
nou în Rhys - atât de dur, încât capul i se izbi de stânci, iar 
cuțitul îi căzu din degetele răsfirate. Nimeni nu făcu nicio 
mişcare pentru a-l ajuta, iar ea îl lovi încă o dată cu forţa ei. 
Marmura roşie se sparse acolo unde lovise magia, trimițând 
spre mine o pânză de păianjen formată din fisuri. Val după 
val, ea continuă să-l lovească. Rhys gemu. 

- Opreşte-te, am spus eu, expirând în timp ce, cu sângele 
umplându-mi gura, am încercat să întind o mână, pentru a-i 
cuprinde picioarele. Te rog. 

Braţele lui Rhys cedară pe când se lupta să se ridice, iar 
sângele îi picură din nas, împrăştiindu-se pe marmură. Ochii 
lui îi întâlniră pe ai mei. 

Legătura dintre noi se întări. Am trecut ca fulgerul din 
trupul meu în al lui, m-am văzut cu ochii lui, sângerând, 
zdrobită şi suspinând. 

M-am întors în propria-mi minte, iar Amarantha se 
întoarse din nou către mine. 

- Să mă opresc? Să mă opresc? Nu te preface că-ţi pasă, 
fiinţă umană, croncăni ea şi îşi îndoi un deget. 


Spinarea mea se arcui, coloana vertebrală contractându- 
se până în punctul de a se rupe. Rhys îmi strigă numele, iar 
eu am leşinat din nou. 

Şi atunci, amintirile începură să se deruleze - o 
compilaţie a celor mai urâte momente din viaţa mea, un 
lung şir de disperări şi întuneric. Apăru şi ultima pagină şi 
am început să plâng, deşi nu eram total conştientă de 
agonia trupului meu, când am văzut acel iepure sângerând 
în luminiş, cu pumnalul meu înfipt în gât. Primul meu vânat 
- prima viaţă pe care o luasem. 

Îmi fusese foame, fusesem disperată. Totuşi, după aceea, 
de îndată ce familia mea devorase iepurele, m-am strecurat 
înapoi în pădure şi am plâns ore în şir, ştiind că întrecusem 
o limită, că îmi murdărisem sufletul. 

- Spune că nu-l iubeşti! ţipă Amarantha, iar sângele de 
pe mâinile mele deveni sângele iepurelui - deveni sângele a 
ceea ce pierdusem. 

N-aveam de gând s-o spun, pentru că iubirea pentru 
Tamlin era singurul lucru care-mi rămăsese, singurul lucru 
pe care nu aveam intenţia să-l sacrific. 

În privirea mea în roşu-şi-negru se ivi o cărare. l-am 
întâlnit ochii lui Tamlin, mari, când se târâi spre Amarantha, 
privindu-mă murind, incapabil să mă salveze pentru că rana 
i se vindeca prea încet, iar ea încă îi ţinea puterile în frâu. 

Amarantha nu avusese niciodată intenţia de a mă lăsa în 
viaţă, nici de a-l elibera pe el. 

- Amarantha, opreşte-te odată, o imploră Tamlin, la 
picioarele ei, apăsând cu mâna pe rană. Opreşte-te. Imi 
pare rău - îmi pare rău pentru tot ce am spus despre 
Clythia cu ani în urmă. Te rog. 

Amarantha nu îl ascultă, dar eu nu-mi puteam lua ochii de 
la el. Ochii săi erau foarte verzi - verzi precum pajiştile 
domeniului lui. O umbră care ştergea toate amintirile ce mă 
inundaseră, care dădea deoparte răul care mă sfărâma, os 
cu os. Când rotulele mi se tensionară, amenințând să se 
rupă în două, am tipat din nou, dar am văzut acea pădure 


fermecată, am văzut acea după-amiază în care am stat 
întinşi pe iarbă, am văzut acea dimineaţă când am urmărit 
răsăritul, când pentru o clipă - doar pentru o clipă, am 
cunoscut fericirea adevărată. 

- Spune că nu-l iubeşti! scuipă Amarantha, iar trupul meu 
se contorsionă, rupându-se bucată cu bucată. Recunoaşte 
că inima ţi-e nestatornică. 

- Amarantha, te rog, gemu Tamlin, sângele curgându-i pe 
duşumea. Fac orice. 

- De tine mă ocup mai târziu, se repezi ea la el şi mă 
trimise zvârcolindu-mă într-un put înfiorător de durere. 

Nu aveam să o spun niciodată - nu aveam să o las să 
audă aşa ceva. chiar dacă m-ar fi omorât. Dacă iubirea 
urma să-mi aducă prăbuşirea, aşa să fie. Dacă slăbiciunea 
m-ar fi făcut să cedez, aş fi îmbrăţişat-o cu tot sufletul. 
Dacă asta era... 


Pentru că, deşi fiecare din loviturile mele este puternică, 

Atunci când ucid, o fac lent... 

Ultimele trei luni fuseseră o moarte oribilă şi lentă. Ce 
simţeam pentru Tamlin era cauza acesteia. Şi nu exista 
antidot - nici durerea, nici absenţa, nici fericirea. 


Dar, dacă sunt dispreţuită, devin o fiară greu de invins. 


Putea să mă tortureze cât dorea, dar nu ar fi putut 
niciodată distruge ceea ce simţeam pentru el. Nu l-ar fi 
făcut niciodată pe Tamlin să o dorească - nu şi-ar fi putut 
alina niciodată înţepătura respingerii lui. 

Lumea se întunecă la cozile ochilor mei, atenuând tăişul 
durerii. 


Dar îi binecuvântez pe toţi cei care sunt destul de curajoşi 
încât să îndrăznească. 


Fugisem foarte mult timp de asta. Să mă deschid în faţa 
lui, a Nestei şi a lui Elain - acesta fusese un test de curaj la 
fel de dureros precum oricare dintre încercările mele. 

-  Spune-o, bestie abjectă, şuieră Amarantha. 

Poate că reuşise prin minciună să scape de învoială, dar 
cu ghicitoarea, jurase altfel - eliberare imediată, indiferent 
de dorinţa ei. 

Sângele îmi umplu gura, cald, picurându-mi de pe buze. 
Am privit pentru ultima dată faţa mascată a lui Tamlin. 

- lubirea, am expirat eu, lumea prăbuşindu-se într-un 
întuneric fără de sfârşit. 

O pauză în magia Amaranthei. 

- Răspunsul la ghicitoare, am şoptit, ieşind din întuneric, 
înecându-mă cu propriul sânge, este... iubirea. 

Ochii lui Tamlin se măriră, după care ceva se rupse 
definitiv în coloana mea vertebrală. 


CAPITOLUL 45 


Eram departe, dar încă vedeam - vedeam cu ochi care nu 
erau ai mei, ochii unei persoane care se ridică lent de pe 
podeaua fisurată şi însângerată. 

Faţa Amaranthei se stinse. Vedeam corpul meu, 
prosternat pe pământ, cu faţa răsucită într-o parte, într-un 
unghi oribil. O flacără de păr roşu în mulţime. Lucien. 

În singurul ochi care îi rămăsese lui Lucien străluceau 
lacrimi, iar el îşi ridică mâinile şi-şi îndepărtă masca de 
vulpe. 

Faţa brăzdată de cicatrice oribile rămăsese atrăgătoare - 
trăsăturile, ascuţite şi elegante. Gazda mea se uita acum la 
Tamlin, care se întorcea lent pentru a privi trupul meu mort. 


Faţa încă mascată a lui Tamlin se contorsionă în ceva ce 
semăna cu adevărat unui lup, iar el îşi ridică privirea spre 
regină şi îşi arătă colții, care începură să i se alungească. 

Amarantha se retrase, îndepărtându-se de trupul meu. Nu 
reuşi decât să şoptească „Te rog“, înainte ca lumina aurie 
să explodeze. 

Regina fu aruncată în zidul din spatele ei şi, repezindu-se 
spre ea, Tamlin lăsă să-i scape un urlet care zgudui 
muntele. Se transformă în fiară mult mai repede decât 
puteau percepe ochii mei - blană, gheare şi kilograme de 
muşchi ucigători. 

Când izbi zidul, el o apucă de gât şi pietrele crăpară când 
o trânti din nou în zid cu o labă cu gheare. 

Ea se zbătu, dar nu putu face nimic în faţa atacului 
violent al fiarei luiTamlin. Sângele îi curse pe braţul 
îmblănit, acolo unde reuşise să-l zgârie. 

Attorul şi gărzile se repeziră să o ajute pe regina, dar 
câţiva spiriduşi şi Mari Spiriduşi, cu măştile azvârlite la 
pământ, săriră pentru a le bloca drumul, trântindu-i. 
Amarantha ţipă, încercând să-l lovească pe Tamlin cu 
picioarele, aruncându-şi asupra lui magia întunecată, dar un 
perete auriu îi învăluise blana, ca o a doua piele. Nu putea 
să-l atingă. 

- Tam! strigă Lucien în haosul din jur. 

O sabie zvâcni în aer, o stea căzătoare din oţel. 

Tamlin o prinse în laba-i masivă. Ţipătul Amaranthei fu 
brusc întrerupt când el îi împlântă sabia în cap şi în stânca 
de sub gâtul ei. 

Apoi îşi strânse maxilarele puternice în jurul gâtului ei - şi 
i-l sfâşie. 

Se lăsă tăcerea. 

Abia când mi-am privit din nou de sus trupul distrus, mi- 
am dat seama prin ochii cui văzusem. Rhysand nu se 
apropie însă de trupul meu, nu când sunetul labelor gonind 
- o rază de lumină, apoi sunete de paşi - umplu aerul. Fiara 
dispăruse deja. 


Sângele Amaranthei îi dispăruse de pe faţă, de pe tunică, 
iar Tarnlin se prăbuşi în genunchi. 

Îmi ridică trupul inert, sfărâmat, ţinându-mă la piept. Nu- 
şi îndepărtase masca, dar am văzut lacrimile care cădeau 
pe tunica mea murdară şi am auzit suspinele zguduitoare 
care izbucneau din pieptul lui pe când mă legăna, 
mângâindu-mi părul. 

- Nu, spuse cineva dintr-o suflare - Lucien, cu sabia 
atârnându-i în mână. 

Intr-adevăr, erau multe zâne, spiriduşi şi mulţi Mari 
Spiriduşi care urmăreau cu ochii umezi cum Tamlin mă 
îmbrăţişa. 

Voiam să ajung la Tamlin. Să-l ating, să-l implor să mă 
ierte pentru ce făcusem, pentru trupurile de pe podea, dar 
eram foarte departe. 

Lângă Lucien apăru cineva - un bărbat înalt, arătos, cu 
părul şaten, care semăna cu el. Lucien nu-şi privi tatăl, deşi 
se încordă când Marele Lord al Regatului Toamnei se 
apropie de Tamlin şi-şi întinse mâna făcută pumn spre el. 

Tamlin ridică privirea numai când Marele Lord îşi 
descleştă pumnul şi îşi răsuci palma. O scânteie lucitoare 
căzu asupra mea. Străluci şi dispăru când îmi atinse pieptul. 

Incă două siluete se apropiară - ambele, atrăgătoare şi 
tinere. Prin ochii gazdei mele, i-am recunoscut imediat. Cel 
cu pielea măslinie din stânga purta o tunică verde- 
albăstruie, iar pe părul blond avea o ghirlandă de trandafiri 
- era Marele Lord al Regatului Verii. Tovarăşul său cu pielea 
albă, îmbrăcat în alb şi cenuşiu, avea o coroană sclipitoare 
din gheaţă. Era Marele Lord al Regatului lernii. 

Cu bărbiile ridicate, cu umerii traşi în spate, presărară şi 
ei asupra mea seminţele acelea sclipitoare, iar Tamlin îşi 
înclină capul, cu recunoştinţă. 

Un alt Mare Lord se apropie, lăsând şi el să cadă asupra 
mea o picătură de lumină. El strălucea cel mai puternic 
dintre toţi şi, după straiele lui cu roşu şi auriu, l-am 
recunoscut ca fiind Marele Lord ai Regatului Zorilor. Atunci, 


Marele Lord al Regatului Zilei, îmbrăcat în alb şi auriu, cu 
pielea de culoarea nucilor, strălucind de o lumină interioară, 
prezentă şi el un dar similar şi-i zâmbi trist lui Tamlin, după 
care se îndepărtă. 

Rhysand se apropie, aducând cu el sufletul meu sfâşiat şi 
atunci l-am văzut pe Tamlin privindu-mă încremenit - 
uitându-se la noi. 

- Pentru ce ne-a dăruit, spuse Rhysand, întinzând mâna, 
îi dăruin ceea ce predecesorii noştri au oferit doar câtorva 
înainte. 

Făcu o pauză. 

- Acum, suntem chit, adăugă el, iar eu i-am simţit umorul 
înţepător când îşi deschise mâna şi lăsă sămânţa de lumină 
să cadă pe mine. 

Cu tandreţe, Tamlin îmi dădu părul umed de pe faţă. 
Mâna îi strălucea cu puterea soarelui la răsărit, iar în centrul 
palmei se formă acel boboc ciudat şi luminos. 

Te iubesc, şopti el şi mă sărută, atingându-mi inima cu 
mâna. 


CAPITOLUL 46 


Totul era negru, cald şi dens. De culoarea cernelei, dar 
mărginit cu auriu. Inotam către suprafaţă, unde mă aştepta 
Tamlin, unde mă aştepta viaţa. In sus, tot mai sus, dornică 
să respir. Lumina aurie crescu, iar întunericul se transformă 
într-un vin spumant, ale cărui bule clipoceau în jurul meu, 
permiţându-mi să înot mai uşor şi... 

Am inhalat, iar aerul îmi inundă gâtul... 

Zăceam pe pardoseala rece. Nu mă durea nimic - nu 
sângeram, nu aveam oase rupte. Deasupra mea atârna un 
candelabru - nu observasem niciodată cât de complexe 


erau cristalele, cum reverberau suflarea discretă a mulţimii. 
O mulţime - ceea ce însemna că încă mă aflam în sala 
tronului, adică eu... eu chiar trăiam. Ceea ce însemna că eu 
îi... îi ucisesem pe acei... eu îi... Camera se învârti. 

Am  gemut, sprijinindu-mi mâinile de pardoseală, 
pregătindu-mă să mă ridic, dar, văzându-mi pielea, am 
înmărmurit. Strălucea în mod ciudat, iar degetele mele, 
întinse pe jos, păreau mai lungi. M-am ridicat. Mă 
simţeam... mă simţeam mai puternică, mai rapidă şi mai 
atrăgătoare. Şi... 

Devenisem o Mare Zână. 

Am înţepenit când l-am simţit pe Tamlin în spatele meu, 
când i-am mirosit parfumul de ploaie şi de fâneaţă de 
primăvară, mai intens ca oricând. Nu am putut să mă întorc 
să-l privesc, nu am putut să mă mişc. O Mare Zână, 
nemuritoare. Ce făcuseră? 

Îl auzeam pe Tamlin inspirând şi expirând. Auzeam 
respiraţia, şoaptele şi plânsul tuturor din acea sală, liniştea 
în care sărbătoreau, continuând să ne privească - să mă 
privească - unii slăvind puterea glorioasă a Marilor Lorzi 
prin cântece de laudă. 

- Era singura modalitate prin care te puteam salva, 
spuse Tamlin blând. 

Apoi, am privit spre perete, iar mâna mi se ridică până la 
gât. Uitasem cu totul de mulţimea uimită. 

Acolo, sub trupul putrezit al lui Clare, se afla Amarantha, 
cu gura căscată şi cu sabia care îi ieşea din frunte. Gâtul îi 
era retezat - iar acum, partea din faţă a rochiei îi era 
îmbibată cu sânge. 

Amarantha era moartă. Ei erau liberi. Eu eram liberă. 
Tamlin era... 

Amarantha era moartă, iar eu îi ucisesem pe acei doi Mari 
Spiriduşi; eu... 

Am clătinat încet din cap. 

- Eşti... 


Împingându-mă în peretele negru care ameninţa să mă 
înghită, vocea mi se auzi prea zgomotos în urechi. 
Amarantha era moartă. 

-  Convinge-te, zise el. 

Privind în jos, m-am întors. Pe pardoseala roşie era o 
mască aurie, care se holba la mine prin locaşurile goale, 
prin care obişnuiau să se vadă nişte ochi. 

- Feyre, spuse Tamlin şi-mi apucă bărbia cu degetele, 
ridicându-mi uşor chipul, pentru a-l vedea. 

Prima dată, am văzut acea bărbie cunoscută, apoi gura şi, 
apoi... 

Arăta exact cum îl visasem. 

Îmi zâmbi, chipul fiindu-i luminat de acea bucurie liniştită 
pe care ajunsesem să o îndrăgesc atât de mult, şi îmi dădu 
părul într-o parte. Am savurat atingerea degetelor lui şi mi- 
am întins şi eu degetele pentru a-i mângâi faţa, urmărind 
conturul acelor pomeţi înalţi şi acel nas drept şi minunat 
fruntea lată şi curată, sprâncenele uşor arcuite care îi 
încadrau ochii verzi. 

Câte nu făcusem pentru a trăi acest moment, pentru a 
mă afla aici... Mi-am alungat gândul din nou. Peste un 
minut, peste o oră, după o zi, aveam să mă gândesc la asta, 
urma să mă oblig să-l înfrunt. 

Când i-am atins inima lui Tamlin, un ritm constant îmi 
răsună prin oase. 


+ 


M-am aşezat pe marginea unui pat şi, cu toate că m-am 
gândit că a fi nemuritor însemna că puteam îndura o durere 
mai mare, vindecându-mă însă mai repede, am scâncit 
când Tamlin îmi inspectă şi îmi vindecă rănile care îmi mai 
rămăseseră. În orele scurse după moartea Amaranthei - 
după ceea ce le făcusem acelor doi spiriduşi, nu prea 
reuşisem să fim singuri. 


Dar acum, în această cameră liniştită... Nu puteam evita 
adevărul care îmi răsuna în minte, cu fiecare suflare. 

Îi ucisesem. Îi măcelărisem. Nici măcar nu le văzusem 
trupurile duse departe. 

În sala tronului fusese haos în momentele de după 
trezirea mea. Attorul şi zânele rele dispăruseră din sală 
instantaneu, împreună cu fraţii lui Lucien - o mişcare 
inteligentă, de vreme ce Lucien nu era singurul spiriduş 
care avea o datorie de plătit. Nici urmă de Rhysand. Unii 
spiriduşi fugiseră, în vreme ce alţii începuseră a sărbători, 
iar ceilalţi continuaseră să se plimbe sau rămăseseră, pur şi 
simplu, în picioare - palizi, privind în depărtare. De parcă 
nici lor nu le prea venea să creadă că era adevărat. 

Rând pe rând, înghesuindu-l, plângând şi râzând de 
bucurie, Marile Zâne şi spiriduşii din Regatul Primăverii 
îngenuncheaseră în faţa lui Tamlin, îl sărutaseră sau îl 
îmbrăţişaseră, mulţumindu-i - mulţumindu-mi. Am rămas 
destul de în urmă astfel încât să pot da doar din cap, 
deoarece nu aveam ce să le ofer în schimbul recunoştinţei 
lor, a recunoştinţei pentru spiriduşii pe care îi măcelărisem 
pentru a-i salva. 

După aceea, în sala agitată a tronului avuseseră loc nişte 
întâlniri rapide şi intense cu Marii Lorzi care se aliaseră cu 
Tamlin pentru a plănui următorii paşi; apoi, cu Lucien şi 
câţiva Mari Spiriduşi din Regatul Primăverii, care se 
prezentaseră ca fiind santinelele lui Tamlin. Insă cuvintele şi 
respiraţiile erau prea zgomotoase, mirosurile prea 
puternice, lumina prea intensă. Să rămân pe loc în tot acest 
timp era mai uşor decât să mă mişc, decât să mă acomodez 
cu trupul puternic şi ciudat care îmi aparţinea. Nici măcar 
nu puteam să-mi ating părul fără să mă şocheze uşoara 
diferenţă pe care o simţeam în degete. 

Aşa am stat, până când fiecare nou simţ sporit a devenit 
blând şi natural, iar Tamlin mi-a observat, în sfârşit, tăcerea 
şi ochii plictisiţi şi m-a luat de braţ. M-a condus prin 


labirintul de tuneluri şi coridoare, până când am găsit 
dormitorul liniştit, într-o aripă îndepărtată a palatului. 

- Feyre, spuse Tamlin acum, încetând să-mi mai 
inspecteze piciorul gol. 

Mă obişnuisem atât de mult cu masca lui, încât chipul lui 
frumos mă surprindea de fiecare dată când îl zăream. 

Pentru asta... pentru asta îi omorâsem pe acei spiriduşi. 
Moartea lor nu fusese în zadar şi, totuşi... Sângele care mă 
pătase dispăruse în clipa în care m-am trezit, ca şi cum 
faptul că devenisem nemuritoare, că supravieţuisem, îmi 
câştigase cumva dreptul de a mă spăla de sângele lor. 

- Ce s-a întâmplat? am întrebat eu. 

Vocea mea era calmă. Seacă. Trebuia să încerc să par 
mai veselă pentru el, pentru ceea ce tocmai se întâmplase, 
dar... 

Imi zâmbi pe jumătate. Dacă ar fi fost om, ar fi avut 
aproape treizeci de ani. Dar nu era om, aşa cum nu eram 
nici eu. 

Nu eram sigură dacă gândul mă făcea să fiu fericită sau 
nu. Nu era cea mai mare grijă a mea. Ar fi trebuit să îi cer 
iertare, ar fi trebuit să cerşesc iertarea familiilor şi 
prietenilor acelor spiriduşi. Ar fi trebuit să fiu în genunchi, 
plângând de ruşine pentru tot ce făcusem... 

- Feyre, rosti el din nou, coborându-mi piciorul, 
aşezându-se între genunchii mei. 

Imi mângâie obrazul cu un deget. 

- Cum te voi putea răsplăti vreodată pentru ce ai făcut? 

- Nu trebuie, i-am spus. Să lăsăm lucrurile aşa cum sunt 
- să lăsăm acea celulă rece şi întunecată să dispară, iar eu 
voi uita pentru totdeauna chipul Amaranthei. Chiar dacă cei 
doi spiriduşi morţi, chiar dacă feţele lor nu mă vor părăsi 
niciodată. Dacă aş reuşi să pictez din nou, în loc de culori şi 
lumină, le-aş vedea mereu chipurile. 

Tamlin îmi ţinu faţa în mâini, apropiindu-se, dar apoi îmi 
dădu drumul şi îmi apucă braţul stâng - braţul meu tatuat. 
Observând semnele, se încruntă. 


- Feyre... 

- Nu vreau să vorbesc despre asta, am mormăit eu. 

Înțelegerea pe care o făcusem cu Rhysand - o altă grijă 
măruntă în comparaţie cu pata de pe sufletul meu, cu hăul 
din sinea mea. Nu mă îndoiam de faptul că, în curând, 
aveam să-l revăd pe Rhysand. 

Tamlin urmări cu degetele desenul reprezentat de 
tatuajul meu. 

- Vom găsi o cale de scăpare, murmură el şi îmi mângâie 
braţul pentru ca, mai apoi, să-şi odihnească mâna pe 
umărul meu. 

Deschise gura, iar eu am ştiut ce avea de gând să spună 
- subiectul pe care urma să-l abordeze. 

Nu puteam să vorbesc despre asta, despre ei - nu încă. 
Aşa că i-am spus „Mai târziu” şi mi-am prins picioarele de 
ale lui, trăgându-l mai aproape. Mi-am pus mâinile pe 
pieptul său, simţindu-i bătăile inimii. Asta - de asta aveam 
nevoie acum. Nu avea să şteargă ceea ce făcusem, dar... 
simţeam nevoia să-l am aproape, să-l miros şi să-l gust, să- 
mi aduc aminte că era adevărat - că acel moment era 
adevărat. 

- Mai târziu, repetă el şi se aplecă să mă sărute. 

Era un sărut blând, nesigur - nu ca acele săruturi 
sălbatice şi apăsate din sala tronului. Îşi trecu din nou 
buzele peste ale mele. Nu voiam să îşi ceară scuze, să îi fie 
milă de mine sau să mă cocoloşească. L-am apucat de 
partea din faţă a tunicii, trăgându-l mai aproape şi 
deschizând gura. 

El mârâi uşor, iar sunetul mă încinse, facându-şi loc şi 
arzând în inima mea. L-am lăsat să ardă în golul din pieptul 
şi din sufletul meu. L-am lăsat să distrugă vălul negru care 
începea să mă înconjoare, să consume sângele fantomatic 
pe care încă îl mai simţeam pe mâini. M-am lăsat pradă 
acelui foc, m-am lăsat pradă lui, în vreme ce mâinile îi 
rătăceau pe trupul meu, descheindu-mi haina. 


M-am retras, încetând să-l mai sărut pentru a-i putea privi 
chipul. Ochii îi erau strălucitori - flămânzi - dar mâinile 
încetaseră să mai exploreze, oprindu-se ferm pe şoldurile 
mele. Calm ca un prădător, aşteptă şi mă privi trasându-i 
conturul feţei, sărutând fiecare loc pe care îl atingeam. 

Singurul sunet care se auzea era respiraţia lui neregulată 
- şi, curând, mâlinile-i începură să-mi rătăcească pe spate şi 
talie, mângâindu-mă, tachinându-mă şi dezbrăcându-mă. 
Când degetele mele călătoare ajunseră în dreptul gurii sale, 
el mă muşcă de un deget, băgându-l în gură. Nu mă durea, 
dar mă muşcă destul de tare încât să-l privesc din nou în 
ochi. Să-mi dau seama că se săturase să mai aştepte - la fel 
ca şi mine. 

Mă aşeză cu grijă pe pat, murmurându-mi numele în 
apropierea gâtului, a lobului urechii şi a vârfurilor degetelor. 
L-am îndemnat - mai repede, mai apăsat. 

Cu gura, îmi exploră rotunjima sânilor şi interiorul 
coapselor. Un sărut pentru fiecare zi pe care ne-o 
petrecuserăm departe unul de celălalt, un sărut pentru 
fiecare chin şi rană, un sărut pentru cerneala adânc gravată 
în pielea mea şi pentru toate zilele pe care urma să ni le 
petrecem împreună, de acum înainte. Zile pe care poate că 
nu le mai meritam. Am căzut însă iar pradă acelui foc, am 
cedat în faţa acestuia şi a lui Tamlin şi m-am lăsat mistuită. 


+ 


Am fost trezită de ceva care mă trăgea de mijloc, de un 
fir din adâncul meu. 

L-am lăsat pe Tamlin dormind în pat, epuizat. În câteva 
ore, urma să părăsim Poalele Muntelui şi să ne întoarcem 
acasă, iar eu nu voiam să îl trezesc mai devreme decât era 
necesar. M-am rugat să pot dormi şi eu cândva atât de 
liniştit. 

Am ştiut cine mă chema cu mult înainte de a deschide 
uşa şi de a merge de-a lungul coridorului, poticnindu-mă şi 


clătinându-mă din când în când, în încercarea de a mă 
obişnui cu noul meu trup, cu noile ritmuri şi noul echilibru. 
Încet şi cu atenţie, am urcat un rând de scări înguste, 
înaintând până când, spre surprinderea mea, un firicel de 
lumină pătrunse în casa scării, iar eu m-am trezit într-un 
balcon mic, ce ieşea din coasta muntelui. 

Am şuierat văzând cât de intensă era lumina, protejându- 
mi ochii. Crezusem că era miezul nopţii - în întunericul 
muntelui, pierdusem complet noţiunea timpului. 

Rhysand chicoti uşor din locul în care îl vedeam vag, 
stând în picioare, pe balustrada din piatră. 

- Am uitat că, pentru tine, a trecut ceva vreme. 

Ochii mă înţepară din cauza luminii, şi am tăcut până 
când am scăpat de acea durere groaznică de cap şi am 
putut privi în zare. Munţii înzăpeziţi, de culoare violet, mă 
întâmpinară, însă piatra acestui munte era maronie şi 
stearpă - nu se vedea nici măcar un fir de iarbă sau un 
cristal de gheaţă. 

În cele din urmă, m-am uitat la el. Avea aripile ascunse la 
spate, iar mâinile şi picioarele lui erau normale, fără gheare. 

- Ce vrei? 

Nu am reuşit să mă răstesc aşa cum intenționasem, nu cu 
ardoarea cu care Îmi amintisem că se tot luptase să o atace 
pe Amarantha, pentru a mă salva. 

- Doar să-ți spun „la revedere”. 

O briză caldă îi ciufuli părul, îndepărtându-i norii de 
întuneric de pe umeri. 

- Înainte ca iubitul tău să te ia cu el pentru totdeauna. 

- Nu pentru totdeauna, i-am răspuns fluturându-mi 
degetele tatuate, ca să le vadă. Nu voi sta cu tine o 
săptămână, în fiecare lună? 

Din fericire, am rostit cu răceală acele cuvinte. 

Rhys zâmbi uşor, scuturându-şi aripile şi strângându-le la 
loc. 

- Cum aş putea să uit? 


M-am uitat la nasul pe care îl văzusem sângerând cu doar 
câteva ore mai devreme, la ochii violeţi, care fuseseră atât 
de îndureraţi. 

- De ce? l-am întrebat eu. 

Ştiind la ce mă refeream, ridică din umeri. 

- Pentru că nu am vrut ca toţi să îşi aducă aminte de 
mine ca stând deoparte, când se vor scrie legendele. Vreau 
ca urmaşii mei să ştie că eu am fost acolo şi că am luptat 
împotriva ei până la capăt, chiar dacă nu am putut face 
mare lucru. 

Am clipit, dar, de această dată, nu din cauza strălucirii 
soarelui. 

- Pentru că nu am vrut să lupţi singură, continuă el, 
fixându-mă cu privirea. Sau să mori singură. 

Şi, pentru o clipă, mi-am amintit de spiriduşul care murise 
în foaierul nostru şi cum îi spusesem acelaşi lucru lui 
Tamlin. 

- Multumesc, i-am răspuns eu gâtuit. 

Rhys îmi zâmbi, dar nu şi din priviri. 

- Nu prea cred că-mi vei mai mulţumi când te voi lua în 
Regatul Nopţii. 

Întorcându-mă spre munţi, nu m-am obosit să-i răspund. 
Şirurile nesfârşite de culmi umbrite se întrezăreau sub cerul 
deschis şi limpede. 

Însă nimic nu îmi trezi interesul, nimic nu distinse lumina 
şi culorile. 

- Vei zbura acasă? l-am întrebat calmă. 

Râse uşor. 

- Din păcate, ar dura mai mult decât îmi pot permite. 
Într-o altă zi, voi cunoaşte iar cerurile. 

l-am privit aripile strânse în corpul său puternic şi i-am 
spus cu o voce răguşită: 

- Nu mi-ai spus niciodată că iubeşti aripile - sau 
zburatul. 

Nu, făcuse ca transformarea lui să pară un lucru... comun, 
inutil, plictisitor. 


Ridică din umeri. 

- Am fost lipsit de tot ceea ce am iubit vreodată. Nu 
vorbesc foarte mult despre aripi. Sau despre zburat. 

Acel chip alb ca luna prinsese o oarecare culoare, iar eu 
m-am întrebat dacă Amarantha îl ţinuse atât de mult sub 
pământ încât îşi pierduse bronzul pe care-l avusese odată. 
Un Mare Lord căruia îi plăcea să zboare - închis sub un 
munte. Umbre care nu-i aparţineau îi bântuiau încă ochii de 
culoare violet. M-am întrebat dacă, vreodată, aveau să-şi 
piardă strălucirea. 

- Cum e să fii o Mare Zână? mă întrebă calm şi curios. 

M-am uitat din nou spre munţi, gândindu-mă. Şi, poate că 
din cauză că nu mai era nimeni care să mă audă, poate din 
cauza umbrelor din ochii lui, care urmau să fie pentru 
totdeauna şi ale mele, i-am spus: 

- Sunt o fiinţă nemuritoare, care a fost muritoare. Acest 
trup... 

Mi-am privit mâna, atât de curată şi de strălucitoare - o 
batjocură a ceea ce făcusem. 

- Acest trup este diferit, dar asta - mi-am dus mâna la 
piept, la inimă - asta e încă o inimă de om, dar alături de 
care mi-ar fi fost mai uşor să trăiesc... 

Vocea mi se înrnuie. 

- Dacă aş fi avut o altă inimă, mi-ar fi fost mai uşor să 
trăiesc amintindu-mi ce am făcut. Poate nu mi-ar mai păsa 
atât de mult; poate că m-aş putea convinge că moartea lor 
nu a fost în zadar. Poate nemurirea mă va face să uit. Nu-mi 
dau seama dacă îmi doresc aşa ceva. 

Rhysand se uită atât de mult timp la mine, încât trebui 
să-l privesc. 

- Feyre, bucură-te că ai o inimă de om. Să-ţi fie milă de 
cei care nu simt nimic. 

Nu am putut să-i spun despre golul care se formase deja 
în sufletul meu - nu am vrut, aşa că am încuviinţat. 

- Ei bine, la revedere, spuse el, rotindu-şi gâtul de parcă 
am fi discutat banalităţi. 


Se aplecă până în dreptul taliei, aripile îi dispărură 
complet şi, în momentul în care începu să dispară în umbra 
cea mai apropiată, ameţi. 

Mă privi cu ochi mari şi sălbatici şi cu nările umflate. 

Ceea ce văzu pe chipul meu îl uimi - o uimire pură i se citi 
pe faţă şi se împiedică, făcând un pas înapoi. Chiar se 
împiedică. 

- Ce este... am dat eu să spun, dar dispăru - dispăru pur 
şi simplu, fără urmă - în aerul proaspăt. 


+ 


Tamlin şi cu mine am plecat pe unde venisem eu - prin 
acea peşteră îngustă din burta muntelui. Înainte de plecare, 
Marii Spiriuşi ai celor şapte regate au distrus şi apoi au 
închis curtea Amaranthei de la Poalele Muntelui. Am fost 
ultimii care au părăsit locul, iar când Tamlin făcu un semn 
cu braţul, intrarea în regat se prăbuşi în urma noastră. 

Incă nu ştiam cum să întreb ce făcuseră cu acei doi 
spiriduşi. Poate într-o zi, poate curând, aveam să întreb cine 
erau, cum îi chema. Auzisem că trupul Amaranthei fusese 
transportat pentru a fi ars - deşi, cumva, ochiul şi degetul 
lui Jurian lipseau. Oricât de mult îmi doream să o urăsc, 
oricât de mult îmi dorisem să-i fi scuipat cadavrul în 
flăcări... am înţeles de ce acţionase aşa - am înţeles-o într-o 
foarte mică măsură. 

Mergând prin întuneric, Tamlin mă luă de mână. Niciunul 
din noi nu spuse nimic în momentul în care apăru o rază de 
soare, colorând în argintiu pereţii umezi ai peşterii, dar când 
lumina străluci mai puternic şi peştera se încălzi, am păşit 
amândoi în iarba de primăvară care acoperea văile şi 
gropile din pământurile lui. Din pământurile noastre. 

Briza şi mirosul florilor sălbatice mă loviră şi, în ciuda 
golului din piept şi a petei din sufletul meu, nu m-am putut 
abţine să nu zâmbesc în clipa în care am urcat un deal 
abrupt. Picioarele mele de zână erau cu mult mai puternice 


decât picioarele mele de om, iar când am ajuns în vârful 
dealului, nu am fost atât de obosită pe cât aş fi fost odată. 
Am rămas însă fără suflare când am văzut conacul acoperit 
de trandafiri. 

Casa. 

Cât timp visasem la ea în temniţele Amaranthei, nu îmi 
îngăduisem să mă gândesc la acest moment - nu îmi 
dădusem voie să visez atât de departe. 

Acum, reuşisem - ajunsesem amândoi acasă. 

Când am privit în jos, spre conac, grajduri şi grădini şi 
când am auzit doi copii râzând - sincer, liber - undeva 
acolo, l-am strâns de mână. O clipă mai târziu, două siluete 
mici şi strălucitoare se repeziră ţipând în câmpul de dincolo 
de grădină, urmărite de o siluetă mai înaltă, care chicotea - 
erau Alis şi băieţii ei. În sfârşit în siguranţă şi nemaifiind 
nevoiţi să se ascundă. 

Tamlin mă luă pe după umeri, strângându-mă lângă el şi 
odihnindu-şi obrazul pe capul meu. Buzele îmi tremurară, 
iar eu l-am cuprins de mijloc. 

Am stat în tăcere în vârful dealului până când soarele 
care apunea polei casa şi lumea şi Lucien ne chemă la cină. 

M-am desprins din braţele lui Tamlin şi l-am sărutat uşor. 
Ziua de mâine - urma să am parte de o zi de mâine şi deo 
eternitate în care să mă confrunt cu tot ceea ce făcusem, în 
care să confrunt bucăţile din mine pe care le sfărâmasem 
câtă vreme fusesem închisă la Poalele Muntelui. Dar, pentru 
moment... pentru ziua de astăzi... 

- Să mergem acasă, i-am spus şi l-am luat de mână. 


MULTUMIRI 


Să fiu sinceră, nu știu cui ar trebui să îi mulțumesc mai 
întâi, pentru că această carte există datorită multor oameni, 
care au muncit la ea foarte mulţi ani. Le transmit 
recunoştinţa mea eternă şi dragostea: 

Lui Susan Dennard, sora şi partenera mea de vânătoare, 
care mi-a fost alături precum Leonardo lui Raphael, Gus lui 
Shawn, Blake lui Adam, Scott lui Stiles, Aragorn lui Legolas, 
Noelle lui Safi, Schimdt lui Jenko, Senneth lui Kira, Elsa 
Annei, Sailor Jupiter (sau Luna!) lui Sailor Moon, Moss lui 
Roy, Martin lui San, Alan Grant lui lan Malcolm, Brennan lui 
Dale şi Esqueleto lui Nacho: pur şi simplu, nu ştiu ce m-aş 
face fără tine. Sau fără glumele noastre. Prietenia noastră 
este definiţia cuvântului „epic“ - şi sunt aproape sigură că a 
fost scrisă în stele. (Cam cu o mie de ani înainte de era 
dinozaurilor. Există o profeție.) Vezi şi: Imhotep, Ceşcuţe 
pentru mânuţe, Oooo, serios? Cryssals, Henry Cavill, 
Claaaassic Peg şi tot ce-a mai apărut în Nacho Libre. 
Sarusan Forever. 

Lui Alex Bracken, una dintre primele prietene pe care mi 
le-am făcut în această industrie şi care rămâne una dintre 
cele mai bune prietene ale mele chiar şi în ziua de astăzi. 
Sunt momente în care încă mi se pare că abia am terminat 
facultatea, că am primit primele oferte de a scrie şi că ne 
întrebăm ce ne aşteaptă - sunt foarte bucuroasă că am 
reuşit să ne împărtăşim reciproc experienţele acestei 
călătorii nebune. Îţi mulţumesc pentru feedbackul uimitor, 
pentru multele lecturi (ale acestei cărţi şi ale multor altora) 
şi pentru că ai avut întotdeauna grijă de mine. Nu pot să-ţi 
spun cât de mult înseamnă acest lucru pentru mine. li 
mulţumesc pentru că ai crezut atât de mulţi ani în această 
poveste. 

Lui Biljana Likic care, practic, a citit cartea capitol cu 
capitol, în timp ce o scriam, care m-a ajutat să compun 


toate acele ghicitori şi poezii umoristice absurde şi care m-a 
făcut să cred că această poveste nu va rămâne închisă într- 
un sertar, pentru tot restul vieţii mele. Fato, mă bucur 
foarte mult să văd că ai succes! 

Agentului meu, Tamar Rydzinski, care a oferit o şansă 
unei scriitoare nepublicate în vârstă de douăzeci şi doi de 
ani şi care, cu un singur apel telefonic, mi-a schimbat viaţa. 
Eşti incredibilă. Îţi mulţumesc pentru tot. 

Lui Cat Onder - e o încântare să lucrez cu tine şi sunt 
onorată că eşti editorul meu. Laurei Bernier - îţi mulţumesc 
foarte, foarte mult pentru că m-ai ajutat să transform 
această carte în ceva de care sunt cu adevărat mândră. Nu 
aş fi reuşit fără feedbackul tău genial. 

Întregii echipe Bloomsbury de pe mapamond: nu pot să 
vă spun cât sunt de încântată de faptul că această serie 
este găzduită de voi. Sunteţi cei mai buni. Vă mulţumesc 
pentru că aţi muncit din greu, pentru entuziasm şi pentru că 
rni-aţi îndeplinit visurile. Nu mă pot imagina pe mâini mai 
bune. Vă mulţumesc, vă mulţumesc, vă mulţumesc. 

Lui Dan Krokos, Erin Bowman, Mandy Hubbard şi lui 
Jennifer Armentrout - vă mulţumesc pentru că mi-aţi fost 
tot timpul alături. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără voi. 

Lui Brigid Keemmerer, lui Andrea Maas şi lui Kat Zhang, 
care au citit cu entuziasm diversele variante timpurii ale 
cărţii şi mi-au oferit un feedback crucial. Vă rămân datoare. 

Elenei de la NovelSounds, Alexiei de la AlexaLovesBooks, 
lui Linnea de la Linneart şi tuturor Ambasadorilor Tronului 
de cristal: 

Băieți, vă mulţumesc pentru sprijinul acordat şi pentru 
dăruirea voastră. Faptul că v-am cunoscut a fost unul dintre 
punctele culminante ale acestei călătorii. 

Părinților mei: a durat ceva până să-mi dau seama, dar 
sunt extrem de binecuvântată pentru că sunteţi părinţii mei 
şi fanii mei numărul unu. Familiei mele: mulţumesc pentru 
sprijinul şi dragostea necondiționată. 


Lui Annie, cel mai grozav câine din istoria tovarăşilor 
canini: Te voi iubi pentru totdeauna. 

Şi, în cele din urmă, soţului meu, Josh - această carte 
este pentru tine. Ţi-a aparţinut dintotdeauna, aşa cum şi 
inima mea ţi-a aparţinut din momentul în care te-am zărit în 
prima zi de orientare pentru boboci, la facultate. Având în 
vedere modul în care vieţile noastre s-au împletit misterios, 
înainte de a ne vedea, îmi vine greu să cred că nu a fost 
mâna destinului. Îţi mulţumesc pentru că mi-ai dovedit că 
dragostea adevărată există. Faptul că am şansa de a-mi 
petrece viaţa alături de tine mă face să fiu cea mai 
norocoasă femeie din lume.