David Baldacci — [Vega Jane] 02 Taramul celor cinci cercuri

david BALDACCI 


TĂRÂMUL 
CELOR 
CINCI CERCURI 


SERIA VEGA JANE 


iau ras uag presupune un preţ pe 
aa sa grea ască... 


DAVID BALDACCI 


TĂRÂMUL CELOR 
CINCI CERCURI 


A DOUA CARTE DIN SERIA VEGA JANE 


Ei 
ED 
editura rao 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
BALDACCI, DAVID 

Tărâmul celor cinci cercuri / David Baldacci; 
trad.: Ofelia Al-Gareeb prin Lingua 
Connexion.- Bucureşti: RAO Distribuție, 2016 

ISBN 978-606-8516-24-0 


I. Al-Gareeb, Ofelia (trad.) 
821.111(73)-31=135.1 


DAVID BALDACCI 
The Keeper 
© 2015 by Columbus Rose. Ltd. 
Toate drepturile rezervate 


Traducere din limba engleză 
Ofelia Al-Gareeb 
prin Lingua Connexion 


© RAO Distribuție, 2016 
pentru versiunea în limba română 


2016 
ISBN 978-606-86516-24-0 


Lui Michelle, 
care a început această călătorie cu un dar 


„Trecutul nu este nimic altceva decât trecutul 
unui început. 
H.G. Wells 


„Şi buruienile sunt flori, odată ce ajungi să le 
cunoşti.“ 
A.A. Milne 


„Să evadezi din Quag înseamnă încarcerarea pe 
vecie.“ 
Madame Astrea Prine 


UNUS 
Quagul! 


Părea posibil - ba chiar şi absurd de poetic - faptul că, 
prinşi laolaltă asemenea verigilor unui lanţ, noi trei aveam 
să murim împreună. Doar că săritura de pe o stâncă înaltă 
de un kilometru şi jumătate în timp ce eram urmăriţi de 
bestii ucigaşe nu prea ne dădea de ales. Literalmente, 
săriserăm pentru a ne salva vieţile. Iar acum eram nevoiţi 
să aterizăm acătării, altminteri acolo jos avea să ne fie 
locul de odihnă veşnică. Foarte jos. 

Cădeam deja de o vreme, iar distanţa părea mult mai 
lungă decât mi-ar fi plăcut. În timp ce plonjam, i-am 
aruncat o privire celui mai bun prieten al meu, Delph. El se 
uita la mine, nu cu o spaimă vădită, recunosc, ci cu o 
oarecare doză de anxietate. Pe de altă parte, câinele meu, 
Harry Doi, zâmbea, pregătit ca aventura noastră să 
înceapă. 

Motivul pentru care săriserăm se afla la brâul meu. 
Lanţul meu, Destin, îmi permitea să zbor. Însă nu sărisem 
niciodată de pe o stâncă înaltă de un kilometru şi jumătate, 
aşa că plonjam mai rapid decât o făcusem vreodată până 
atunci. Deşi mi-am dat toată silinţa să izbutesc o aterizare 
lină, ne-am izbit de sol cu o forţă teribilă. Pe moment, pur 
şi simplu am rămas cu toţii întinşi la pământ, uluiţi. Dar, 
curând, mi-am dat seama că, dacă eram loviți şi învineţiţi, 
însemna că suntem în viaţă. 

L-am desfăcut pe Harry Doi din hamul lui, care îi 
îngăduise să rămână suspendat la pieptul meu. Am privit 
cum Delph s-a ridicat încet, întinzându-şi braţele şi 
picioarele. Apoi am privit în sus, spre locul pe care îl 
părăsiserăm cu foarte puţin timp în urmă. Dacă n-am fi 
sărit, cu siguranţă am fi fost morţi. 

Bestiile care ne vânaseră se zgâiau acum peste 


1 Smârcul (n.tr.) 


marginea prăpastiei. Era o turmă de garmi şi cam tot 
atâţia amaroci. Chiar şi fără să-i văd prea bine de la acea 
distanţă, ştiam că toţi garmii solzoşi, cu sângele 
picurându-le întruna pe piepturile dure, scoteau flăcări de 
furie pe nări. lar amarocii, creaturi uriaşe ca nişte lupi, 
care aparent nu trăiau decât pentru a ucide, arătau pur şi 
simplu înfiorător. 

Şi, cu toate acestea, niciunul dintre ei nu părea dispus 

să sară de la peste un kilometru, aşa cum o făcuserăm noi. 
Faptul că aceste creaturi nu puteau să zboare aşa cum 
puteam eu făcea toţi banii pe care i-aş fi avut vreodată. Am 
coborât privirea şi am mângâiat lanţul din jurul taliei, care 
avea literele D-E-S-T-I-N imprimate pe unele dintre verigi. 
Imi salvase viaţa în nenumărate ocazii, cu toate că nu-l 
aveam de prea mult timp. 
_ Nu îmi venea să cred. Mă aflam în Quag. Eu, Vega Jane. 
În toate cele cincisprezece sesiuni ale mele trăisem în 
satul Wormwood. Era tot ce cunoscusem până atunci. Mi 
se spusese că, în afară de letalul Quag, asta era tot ce 
exista. Dar eu credeam că era doar o minciună. Exista ceva 
dincolo de Quag şi intenţionam să aflu ce. 

Nu făceam asta într-o doară. Bănuiam că părinţii şi 
bunicul meu se aflau de cealaltă parte a Quagului. Fratele 
meu, John, încă locuia în Wormwood, dar el nu mai era 
flăcăul inocent care fusese cândva. Ticăloasa de Morrigone 
avusese grijă de asta. 

Astfel, misiunea mea în viaţă era să străbatem Quagul în 
siguranţă toţi trei, cât mai repede cu putinţă. Se prea 
poate să fi fost un scop extrem de ambițios, dar era al meu, 
fără doar şi poate. 

Mi-am tras sufletul şi m-am uitat din nou la Delph. 

— Ai grijă, Vega Jane, mi-a spus el. 

— Tu ai grijă de tine, Delph, i-am răspuns, nereuşind, în 
pofida riscului morţilor noastre iminente, să-mi şterg 
zâmbetul de pe chip pentru reuşita intrării în Quag. 

— Socoteşti că blestematele alea de bestii pot să ajungă 
aici, jos? m-a întrebat el. 

— Socotesc că nu vreau să aştept aici ca să văd, nu? am 


7 


replicat eu. 

Mi-am săltat desaga pe umeri şi Delph a făcut la fel cu a 
sa. Am păstrat hamul lui Harry Doi în caz că trebuia să o 
întindem imediat. 

Harta Quagului - pe care mi-o lăsase prietenul meu 
Quentin Herms - era foarte detaliată, dar existau şi nişte 
scăpări, după cum îmi dădeam seama acum. De pildă, nu 
menţiona stânca de pe care tocmai săriserăm. Şi, ca atare, 
nu eram pregătită nici pentru valea în care ne găseam. Şi 
totuşi, îl văzusem într-o zi pe Quentin intrând în Quag. Şi 
asta a fost ceea ce a iscat întreaga mea călătorie. Probabil 
că el ştia ce se găseşte aici. 

Harta îmi oferea instrucţiuni generale, dar nu-mi asigura 
un itinerar precis care să ne conducă prin acest loc. 
Trebuia să-mi dau singură seama de asta, după cum părea. 
De asemenea, aveam o carte pe care o şterpelisem din 
bordeiul lui Quentin, care explica tipurile de creaturi care 
sălăşluiau aici. 

— Harta ne îndrumă, în general, în această direcţie, mi-a 
spus Delph, arătând în faţă. Spre acel munte de departe. 
Intr-acolo. 

Am ezitat, după care am spus şovăitor: 

— Eu... eu n-aş vrea să încep genul ăsta de călătorie în 
faptul serii. Trebuie să găsim un loc sigur până la prima 
geană de lumină. 

S-a uitat la mine de parcă aş fi fost complet ţicnită. 

— Loc sigur? În sângerosul Quag? Tu te-auzi, Vega Jane? 
Quagul are multe lucruri, fără îndoială, dar locurile sigure 
nu se numără printre acestea. 

Am privit înainte spre vasta întindere plană, pe care se 
vedeau copaci şi tufişuri, şi câmpuri înalte de ierburi care 
se unduiau în briza ce adia dinspre stâncă. Părea un loc 
paşnic şi senin şi câtuşi de puţin primejdios. Ceea ce-mi 
spunea că existau probabil zeci de lucruri odioase stând la 
pândă, care ar fi putut să ne omoare dacă s-ar fi ivit cea 
mai mică posibilitate. 

M-am uitat la picioare. Pe unde să păşesc? I-am aruncat 
o privire lui Harry Doi, care se uita la mine lung, curios, 


8 


aşteptând, se pare, ca eu să mă decid. 

M-a izbit, oarecum neplăcut, gândul că eu trebuia să fiu 
liderul acum. Ei, drăcia dracului! Oare eram capabilă? Nu 
eram sigură. 

Departe, foarte departe, exista pe hartă un loc care se 
chema Mycanmoor. Era descris ca o zonă monotonă, aridă, 
care se extindea în toate direcţiile şi care, din nefericire, 
nu avea nicio cărare sigură. Harta era remarcabil de 
laconică în privinţa pericolelor exacte care se aşterneau în 
faţa noastră. Dar cartea pe care o şterpelisem completa o 
parte din aceste detalii. 

Am scos-o din buzunarul mantiei mele şi am aprins o 
lumânare pentru a putea citi paginile. 

Delph privea agitat peste umărul meu. 

— Nu-i o idee bună să ne luminăm în felul ăsta, Vega 
Jane. 

— Vezi tu, Delph, poţi să-mi spui simplu Vega. Nu e ca şi 
cum am fi înconjurați aici de fete pe care le cheamă Vega. 
De fapt, din câte-mi dau eu seama, sunt singura. 

Inspiră adânc şi expiră lent, cu ochii mari cât farfuriile 
ceştilor de cafea. 

— Fireşte, mare dreptate ai, Vega Jane. 

Am oftat şi am privit cu atenţie pagina. Practic, trebuia 
să potrivesc harta cu descrierile locurilor din Quag în care 
sălăşluiau creaturile descrise acolo. Ar fi fost mult mai 
uşor şi mai convenabil dacă amicul meu Quentin Herms ar 
fi pus toate informaţiile într-un singur loc, însă n-o făcuse. 

Am simţit cum mi se prăbuşeşte moralul în clipa în care 
mi-am dat seama cât de puţin pregătită eram. Şi iată-i pe 
Delph şi pe Harry Doi depinzând de mine pentru a avea un 
plan! 

Harry Doi a început să mârâie. M-am uitat la el. Zbârlit, 
cu ghearele scoase, ceea ce m-a făcut să arunc o privire în 
jur pentru a vedea ce anume îi pricinuise câinelui meu 
această reacţie. Dar în întuneric nu era nimic, cel puţin nu 
ceva ce eu să pot vedea. 

M-am uitat la Delph. 

— Ce l-o fi apucat? s-a mirat el. 


9 


Şi apoi am văzut. Câinele meu respira greoi pe nas. Nu 
vedea pericolul - el îl mirosea. 

Şi, din experienţa mea, ceva rău mirositor însemna 
bestii respingătoare. 

Am adulmecat şi eu aerul, încreţindu-mi faţa, şi l-am 
privit brusc pe Delph. 

— Simti şi tu mirosul ăsta? 

El şi-a umplut pieptul cu aer şi apoi l-a expirat. 

— Nu. 

M-am gândit rapid. Cunoşteam izul sau măcar ceva 
apropiat de acesta. 

Apoi, norii din mintea mea s-au risipit. 

Otravă. 

— Ce este? m-a întrebat el agitat. 

— Nu sunt absolut sigură, i-am răspuns, şi într-adevăr 
nu eram. 

Mai simţisem mirosul acestui tip de fiertură la Hornuri, 
fabrica unde fusesem angajată ca Finisoare. 

Am indicat spre stânga. 

— Hai să încercăm pe-acolo. 

— N-ar trebui oare să zburăm? m-a întrebat Delph. Să 
ajungem acolo mai repede, nu? Să-să vedem, poate, ce ne 
atacă, mai înainte-înainte să ne prindă, încheie el fără să 
respire. 

Am ajunge acolo mai repede zburând - însă ceva din 
mintea mea îmi spunea că ar fi mai bine să rămânem cu 
picioarele bine înfipte pe pământ. Cel puţin, deocamdată. 

Eram genul care avea tendinţa să-şi urmeze instinctele, 
care mă ajutaseră de multe ori. 

Şi atunci s-a întâmplat să privesc în sus şi să o văd. Sau, 
mai curând, să le văd. 

Un stol de păsări zbura în formaţie perfectă pe cerul 
luminat de Noc. Asta m-a surprins, căci nu credeam că 
păsările zburau noaptea, dar poate că lucrurile stăteau 
altfel în Quag. În timp ce priveam păsările avântându-se 
spre înalt, s-a petrecut ceva foarte ciudat. Parcă de 
nicăieri, a apărut deodată un nor de fum albăstrui. 

Păsările au cotit brusc pentru a-l evita, dar câteva n-au 


10 


reuşit să se mişte suficient de repede. Şi după ce aceste 
păsări au trecut prin fum, ieşind prin partea opusă, am 
observat că nu mai puteau să zboare. 

Cădeau. 

Muriseră... 

Am rămas locului paralizată, apoi am simţit ceva care 
mă trăgea de braţ. 

Era Delph. 

— Fugi, Vega Jane! a strigat el. Fugi! 

În timp ce alergam, m-am uitat o dată înapoi, dorindu-mi 
imediat să n-o fi făcut. În spate era o creatură pe care n-o 
mai văzusem niciodată în realitate, dar, chiar şi-aşa, ştiam 
prea bine ce era, căci un desen al acesteia se găsea în 
carte. 

I-am aruncat o privire scurtă lui Delph şi mi-am dat 
seama că şi el se uitase în urmă, văzând ceea ce văzusem 
şi eu. Să ne fi înălţat în aer n-avea niciun rost. Spre 
deosebire de garmi şi de amaroci, ceea ce se afla acolo - 
venind iute - era o creatură care putea să zboare. 

Aparent, călătoria noastră prin Quag era pe punctul de a 
se încheia înainte de a fi început cu adevărat. 


11 


DUO 
Regatul catafilului 


Pe urmele noastre se afla un inficio diavolesc. 

Inficio este o creatură mare, cu două picioare masive, o 
pereche de aripi membranate puternice şi un tors lung, 
solzos, din care iese un gât asemănător unui şarpe, 
terminat cu un cap mic, cu ochi veninoşi şi înflăcăraţi şi o 
gură cu colţi ascuţiţi ca nişte lame. lar dacă asta nu e 
destul pentru a îngrozi, trebuie spus că inficio elimină un 
gaz care poate ucide pe oricine ajunge să-l inspire, aşa 
cum păţiseră bietele păsări. 

Avusesem dreptate să nu ne ridicăm în aer - am fi fost 
deja morţi. 

În timp ce fugea, Delph a aruncat o privire înapoi. 

— Se lasă mai jos. Vine să ne omoare! a tipat el. Fugi! 

Era absolut necesar să fac ceva, orice. De ce îmi era 
creierul atât de tulburat? Pur şi simplu stătusem acolo în 
timp ce inficio venea să ne omoare. Delph fusese acela 
care îmi spusese să fug. 

— Vega Jane! a strigat Delph din nou. 

Fără să mă gândesc, am vârât mâna în buzunarul 
mantiei, mi-am pus mănuşa şi apoi degetele mi s-au strâns 
în jurul Elementalului. În starea sa actuală, arăta cu totul 
banal, având doar opt centimetri lungime şi fiind făcut din 
ceea ce părea a fi lemn. Dar când mi-am dorit să apară în 
mărime naturală, Elementalul a crescut, devenind o lance 
mai înaltă decât mine, de un auriu strălucitor. Îmi fusese 
oferit - împreună cu mănuşa pe care trebuia să o port 
atunci când îl ţineam în mână - cu mult timp în urmă pe un 
câmp de luptă, de către o războinică aflată pe moarte. Ea 
mi-a spus că avea să-mi fie prieten ori de câte ori aş fi avut 
nevoie de unul. Ei bine, acum chiar aveam nevoie de un 


12 


prieten. Trebuia să fac ceva. Refuzam pur şi simplu să mor. 

Când am privit înapoi, inficio se apropia iute, cu 
picioarele sale cu gheare aproape atingând pământul. I-am 
văzut pieptul puternic umplându-se cu aer, pe care apoi l-a 
suflat, devenind un nor imens de fum albastru care 
conţinea moarte. 

Continuând să fugim, m-am întors şi m-am pregătit să 
arunc Elementalul, ghidându-l cu ajutorul gândurilor mele. 
Când i-am dat drumul să zboare, Elementalul a trecut 
glonţ pe lângă marginea norului de otravă, iar unda 
cauzată de viteza sa l-a destrămat, împingându-l înapoi 
spre creatura care îl eliberase. Brusc, inficio se înălţă în 
aer. Cu toate că bestia era sursa vaporilor mortali, părea 
că inhalarea fumului ar fi putut fi la fel de dăunătoare şi 
pentru ea. 

Elementalul a zburat înapoi spre mine. Dar în momentul 
în care l-am prins, terenul de sub picioarele noastre a 
cedat şi am ajuns să plonjăm în jos circa douăzeci de metri. 
Nu ştiu de ce m-am lovit, dar părea să fie mai moale decât 
la aterizarea noastră de pe stâncă. Totuşi, am icnit la 
impact şi l-am auzit şi pe Delph ţipând. Harry Doi a lătrat o 
dată şi asta a fost tot. 

M-am întors pe spate şi am văzut cerul întunecat 
dispărând în dosul unei bolți de crengi mari şi al rulourilor 
de iarbă încâlcită. Aceste elemente erau ridicate de ceea 
ce părea a fi un sistem de scripeţi şi funii. Doar că acesta 
cu greu ar fi putut să ţină un inficio la distanţă. Mă 
aşteptam în orice moment să se năpustească prin acest 
acoperiş fragil şi să ne distrugă. 

Însă inficio n-a apărut. În schimb, o plasă grea a căzut 
peste noi şi ne-am încurcat în funii atât de rău, încât abia 
ne mai puteam mişca. M-am uitat în jur şi i-am văzut pe 
Delph şi pe Harry Doi în aceeaşi situaţie neplăcută. Pe 
când zăceam acolo zbătându-ne, am auzit ceva apropiindu- 
se. Evident, şi Delph auzise, căci a rămas tăcut. M-am 
gândit că aş vrea ca Elementalul să se micşoreze şi l-am 
pus într-un buzunar, apoi mi-am scos mănuşa şi am vârât-o 
în celălalt. 


13 


M-am întins cât am putut de tare şi l-am luat pe Delph 
de mână. 

— Fii pregătit pentru orice, Delph! i-am spus cu voce 
tremurândă. 

El a încuviinţat. 

Preţ de o clipă, privirile ni s-au intersectat. Şi cred că 
ne-am dat seama că asta ar fi putut să fie totul pentru noi - 
doi Wugi simpli din Wormwood, în încercarea de a traversa 
extrem de înşelătorul Quag. Acum părea foarte absurd. N- 
aveam nicio afurisită de şansă. 

— Îmi pare rău, D-Delph, am spus eu, cu vocea 
frângându-mi-se când am vrut să închei. 

Surprinzător, el a surâs şi m-a mângâiat pe mână cu 
blândeţe, ceea ce mi-a trimis fiori pe şira spinării. 

— E în regulă, Vega Jane, mi-a spus apoi. Cel puţin, ei 
bine, cel puţin suntem împreună, nu-i aşa? 

Am dat aprobator din cap şi un zâmbet mi s-a strecurat 
pe chip. 

— Da, i-am zis. 

Am privit peste umărul lui şi am văzut câteva torţe fixate 
în suporturi pe pereţii din piatră. Acestea confereau locului 
o luminozitate înceţoşată, obscură, care nu făcea decât să- 
mi sporească senzaţia de frică şi presimţirea că ceva rău 
avea să se întâmple. De data asta, ce urma să ne mai 
atace? 

M-am uitat dincolo de Delph şi am încremenit. 

La cel mult trei metri distanţă, erau zeci de perechi de 
ochi care se uitau spre mine. Pe măsură ce privirea mi se 
adapta la lumina slabă, am reuşit să văd nişte creaturi 
mărunte cu chipuri aprige, oacheşe, cu trupuri puternice, 
învârtoşate. Însă aveau spinările plecate şi degetele 
murdare şi încovoiate, poate din cauză că trudeau din 
greu. 

Când s-au apropiat, am avut parte de un alt şoc. Pe 
braţele dezgolite, pe gâturi şi pe feţe le creşteau ierburi 
încâlcite. 

— Ce naiba? l-am auzit pe Delph murmurând încetişor. 

Coloana de mici creaturi s-a transformat într-un cerc 


14 


care ne-a înconjurat. L-am auzit pe unul dintre ei strigând 
ceva într-o succesiune de mârâituri. Când plasa a început 
să se ridice, mi-am dat seama că li se dăduseră instrucţiuni 
să procedeze astfel. 

După ce greutatea funiilor s-a diminuat, ne-am chinuit 
toţi trei să ne ridicăm în picioare. 

Iute ca un fulger, creaturile şi-au scos armele, ţinându-le 
pregătite: săbii mici, lănci, cazmale şi cuțite, toate arătând 
letal. Iar vreo douăsprezece creaturi ţineau spre noi mici 
arcuri cu săgeți ascuţite, pregătite să ţintească. 

Acum îi puteam vedea clar pe temnicerii noştri. Nu 
numai că le creşteau ierburi pe trupuri şi pe chipuri, dar şi 
părul lor era din iarbă. 

Fiind depăşiţi numeric, am socotit că o abordare 
prietenoasă, chiar şi directă, ar fi fost cea mai bună 
soluţie. 

— Salut. Eu sunt Vega. Iar ei sunt Delph şi Harry Doi. 
Voi cine sunteţi? 

Cu toţii ne-au privit lung. Chipurile lor erau mici şi 
zbârcite, dar ochii le erau bulbucaţi şi chiar dureros de 
roşii. Observam acum că toţi erau îmbrăcaţi cu un 
amalgam de haine murdare: pantaloni legaţi cu sfoară, 
cămăşi vechi, basmale zdrenţuite, veste pătate, paltoane 
uzate şi pălării desfundate. Unii aveau platoşe din metal 
crestat. Alţii aveau apărători din metal prinse peste coapse 
cu cureluşe din piele. Unul etala un chipiu din fier ruginit. 

Ne-am tras înapoi, căci micile creaturi înaintau, 
strângând cercul pe care îl formaseră în jurul nostru. 
Bolboroseau şi mârâiau, iar doi dintre ei ne împungeau cu 
cuţitele lor mici. 

— Vai! am tipat eu. Puteţi să vă ţineţi chestiile alea 
afurisite acasă! 

Creaturile s-au apropiat şi mai tare. 

Brusc, am făcut un pas în faţă. Asta, în mod evident, i-a 
surprins, căci tot grupul a sărit înapoi. Cel care vorbise 
înainte a mârâit din nou către tovarăşii săi. Era mai înalt 
decât ceilalţi şi părea să aibă un aer de autoritate. Mi-am 
îndreptat atenţia către el şi i-am spus: 


15 


— Vorbeşti limba mea? Vorbeşti wugeza? 

Şi am avut parte imediat de un alt şoc. Unul atât de 
mare, încât am avut impresia că mi-a stat inima în loc. 

Mergând încet în faţă, ei bine, el a început să arate 
întocmai ca noi - vreau să spun, ca un wugmort din 
Wormwood. Avea toate părţile corpului şi nu-i creştea 
iarbă pe ele. 

— Doamne, ia-mă, a murmurat Delph, care evident îl 
văzuse şi el. 

Bărbatul s-a oprit în spatele cercului de creaturi, care s- 
au despărţit respectuos pentru a-l lăsa să treacă. 

— Sunteţi Wug? l-am întrebat. 

Bărbatul s-a oprit la mai puţin de şase metri de mine. 
Era înalt şi avea o pelerină verde, de sub tivul căreia se 
vedeau ieşind nişte pantofi cu botul ascuţit. Părea în 
vârstă; părul îi era alb, la fel ca şi barba. Faţa îi era ridată 
şi uimitor de palidă; de fapt, concura cu părul în privinţa 
intensității albului. Şi atunci mi-a trecut prin minte că, 
dacă locuia acolo, jos, soarele arzător nu avea cum să-l 
atingă vreodată. 

— Nu mai sunt, răspunse el cu un glas piţigăiat. Am 
plecat cu mult timp în urmă. 

Uitându-se la creatura care mârâise mai înainte, a 
început să-i vorbească într-un grai gutural şi rapid, care 
era imposibil de urmărit. 

Din nou, mintea mi-a fost acaparată de gânduri 
cumplite. Oare individul ăsta era posedat de Externi? Sau 
era el însuşi un Extern? În Wormwood ni se spusese că 
aceste creaturi drăceşti, Externii, locuiau în Quag. 
Fuseserăm avertizaţi în legătură cu faptul că intenționau 
să invadeze Wormwoodul şi să ne omoare pe toţi. Şi asta îi 
îngrozise pe toţi Wugmorţii, căci auziserăm că aceste 
creaturi puteau să arate ca noi, ba chiar reuşeau să 
locuiască în minţile Wugmorţilor şi să-i facă să le 
îndeplinească poruncile. 

— Pe-aici, vă rog, ne-a zis bărbatul, arătând spre 
dreapta sa. 

Cu inima în gât, ne-am îndreptat în direcţia respectivă şi 


16 


creaturile ne-au urmat. 

Am trecut din peştera largă şi înaltă într-un tunel mic, 
care era, fără doar şi poate, mult mai bine luminat de 
torţele de pe pereţi. 

Când am pătruns într-o încăpere din piatră, înaltă şi 
spațioasă, bărbatul s-a oprit atât de brusc, încât aproape 
că am intrat în el. Ne-a făcut semn lui Delph şi mie să 
intrăm în încăperea cavernoasă. Harry Doi ne-a urmat 
cuminte. 

Privind în jur, mi s-a tăiat respiraţia. 

În toţi pereţii existau mici nişe care ajungeau până unde 
puteam eu să cuprind cu privirea. Şi în fiecare dintre acele 
nişe se găsea câte un... 

„craniu. 

Era ca şi cum sute de orbite fără ochi s-ar fi holbat la 
noi. 

L-am privit pe Delph şi am descoperit că şi el se uita tot 
în sus. Bietul Harry Doi a început imediat să scheaune. 
Întregul spaţiu duhnea a moarte. 

Bărbatul s-a întors spre mine. 

— Ştii ce sunt astea? m-a întrebat el. 

Am  încuviinţat din cap, simțind cum mi se strânge 
stomacul. Ne adusese acolo ca să ne spună că în curând 
oasele noastre aveau să li se alăture celorlalte? 

— Cranii de Wug, am răspuns cu teamă. 

— Priveşte mai cu atenţie, mi-a cerut el cu o fluturare 
din mână. Am privit cu mai multă atenţie spre craniul cel 
mai apropiat de mine şi apoi spre altele. Uitându-mă din 
nou la bărbat, am zis: 

— Nu sunt cranii de Wugi. 

— Acestea sunt cranii ale creaturilor din Quag care 
caută să ne facă rău, a spus el. 

M-am apropiat pe furiş de un alt craniu, aflat într-o nişă 
mai joasă. Era, fără îndoială, un frek. Am recunoscut 
maxilarul şi colții lungi. Lângă el se afla un amaroc. Mai 
văzusem un craniu de acest fel acasă la Delph, în 
Wormwood. 

M-am uitat din nou la bărbat. 


17 


— Dumneata i-ai omorât pe toţi? 

El a chicotit. 

— Nu personal, nu. 

— Atunci, cum? l-am întrebat. 

Bărbatul m-a examinat din cap până în picioare. 

— Cine eşti tu, mai exact? 

— Numele meu este Vega. El e Delph. Câinele meu este 
Harry Doi. Suntem din Wormwood. 

El n-a avut nimic de comentat auzind toate acestea. 

— Sunteţi de mult aici? l-am întrebat. 

— De mai mult timp decât toate sesiunile de pe răbojul 
tău. 

— V-aţi păstrat binişor graiul wugez, am remarcat eu. 

— Într-adevăr, a recunoscut el, privindu-mă ţintă. 

— Cum îi spuneţi locului ăstuia? am continuat. 

El a privit în jur. 

— Regatul catafilului, fireşte. 

— Ce-i un c-cat-cata-şmecherie? a vrut Delph să ştie. Şi 
cine-i afurisitul de rege? 

— Un catafil este un colecţionar şi un păstrător de oase. 
Şi, după cum vedeţi, ne potrivim destul de bine acestui 
criteriu. Cât priveşte regele, iată-mă. La dispoziţia 
dumneavoastră. 

A făcut spre noi o plecăciune adâncă. 

— Dumneata eşti regele? am întrebat eu, nevenindu-mi 
să cred. 

— Regele Thorne, a răspuns el cu un aer plin de 
demnitate. 

— Cum de aţi ajuns să fiţi rege aici după ce aţi fost 
Wugmort? am continuat eu. 

El a deschis larg braţele şi a început să-mi explice: 

— Ei bine, pe scurt, am căzut într-o gaură, la fel ca şi 
voi, a zis, afişând o expresie de basm. Sunt multe de spus 
în legătură cu căderea într-o gaură. Ţi se deschide o gamă 
întreagă de posibilităţi. S-a oprit câteva clipe, după care a 
continuat: E un regat umil, întunecat, dar este al meu. Şi 
aşa se face că e bun şi drept şi suficient şi, cel mai 
important, este căminul meu. 


18 


_ Delph şi cu mine am schimbat priviri neliniştite. 
ÎIncepeam să cred că individul era uşor ţăcănit. 

— Şi ce sunt ăștia? l-am întrebat cu glas slab, aruncând 
o privire spre creaturile pe care creştea iarbă. 

— Ei sunt ekoşi. Cel puţin asta e traducerea în wugeză. 
Sunt cea mai evoluată formă de viaţă de aici. Cu excepţia 
mea, fireşte. 

— Ştiu că mai există şi alte creaturi care sălăşluiesc la 
suprafaţa Quagului. Dar vreţi să spuneţi că mai sunt şi alte 
forme de viaţă pe aici? 

— O, da. Quagul prezintă o abundență de forme de viaţă 
de toate tipurile. Dar, veniţi! Vă vom oferi răcoritoare şi un 
loc de dormit. 

S-a răsucit pe călcâie, lăsându-ne cu gura căscată. 
Răcoritoare şi un loc de dormit? Regatul catafilului? Imi 
închipuisem Quagul în multe feluri, dar cu siguranţă nu 
astfel. Se dovedea a fi, ei bine, destul de civilizat. Totuşi, 
continuam să fiu cu ochii în patru. 

— Ar trebui să mergem, Vega Jane, a murmurat Delph. 

Regele s-a întors şi s-a uitat la mine de parcă i-aş fi spus 
că e un garm deghizat. 

— Jane? Acesta este numele tău complet? Vega Jane? 

Am încuviinţat. 

— Da. 

— Eşti rudă cu Virgil Jane? 

— A fost bunicul meu. L-aţi cunoscut? 

— Sigur că da. E bine? 

— Nu. A suferit un Eveniment. 

Ştiam că nu era adevărat, însă n-aveam niciun motiv să-i 
împărtăşesc asta lui. 

— Un Eveniment? Măi să fie! Şi dintre toţi Wugii, tocmai 
Virgil. 

S-a întors apoi către unul dintre micii ekoşi şi a mârâit 
de câteva ori. Mai mulţi au luat-o la goană. După aceea s-a 
întors din nou spre noi. 

— Cât despre plecarea voastră în seara asta, mă tem că 
este imposibil. Quagul este un loc primejdios, chiar şi pe 
lumină. Noaptea nu veţi supravieţui. Acum, spuneţi-mi: vă 


19 


este foame? 

Fără să aştepte vreun răspuns, a luat-o din loc rapid, 
trecând printr-o altă deschizătură din piatră. 

L-am urmat grăbiţi, cu restul de ekoşi pe urmele 
noastre. 

M-am tras mai aproape de Delph şi am început să-i 
şoptesc: 

— Nu-mi place individul ăsta. Arată ca un Wug, dar cum 
ar putea să fie? 

— Corect, a sâsâit Delph spre mine drept răspuns. Am fi 
auzit dacă un Wug ar fi reuşit să plece în Quag. Ca în cazul 
lui Herms. 

— Ar putea fi un Extern. 

— Am crezut că nu există aşa ceva, a zis el aruncându-mi 
o privire. 

— Cine poate şti precis, Delph? Eram pregătită pentru 
freki, garmi sau amaroci, dar nu şi pentru un Wug care 
deţine un regat propriu de ekoşi cu iarbă crescând pe ei. 
Niciuna dintre chestiile astea nu se afla în cartea despre 
Quag pe care o găsisem în bordeiul lui Quentin Herms. 

— Vai, Vega Jane, asta înseamnă că habar n-avem ce ne 
aşteaptă, odată plecaţi de aici. 

Dacă plecăm de-aici, mi-am zis eu nefericită. 


20 


TRES 


Un meniu bestial 


Locul în care am fost duşi era o peşteră mare, cu tavanul 
jos, având circa paisprezece metri lungime şi şapte lăţime. 
Lumina era asigurată de nişte lumânări aprinse care 
fumegau intens, aliniate pe o masă tăiată dintr-o piatră 
zdravănă, cu scaune din scândură nelăcuită împrejur. 

Arătând spre scaune, Thorne ne-a poftit: 

— Vă rog să vă faceţi comozi. Masa va fi servită imediat. 

S-a aşezat în capul mesei. Pe spătarul scaunului său era 
cioplit un 7 mare. Pentru rege, mi-am imaginat eu. Delph 
şi cu mine am schimbat priviri pline de dispreţ. Ce mai 
hahaleră! 

— Ce e cu iarba care creşte pe ekoşi? am întrebat eu. 

Thorne a zâmbit aprobator. 

— Ah, ai remarcat asta, nu? 

„Păi, n-aş fi avut cum să n-o văd“, am gândit eu. 

— Care e scopul? 

— Îi ajută să facă ceea ce fac, mi-a răspuns el pe un ton 
firesc. 

Un zgomot de lângă uşă ne-a făcut să ne întoarcem la 
timp pentru a vedea patru ekoşi care cărau un platou 
mare. Când s-au apropiat, am putut observa ce se afla pe 
acesta: cocoloaşe mari şi gheare aparţinând vreunei bestii, 
cu penele şi blana încă pe ele. Stomacul mi s-a întors pe 
dos. Însă în jurul „cărnii“ se găseau cartofi şi sparanghel, 
fasole, ardei şi cepe roşii. Şi eram destul de sigură că de 
sub ceea ce părea a fi o pulpă îmblănită se zgâia la mine 
un nap suedez. 

— Ei, drăcia dracului! a comentat Delph în şoaptă, 
privind dezgustat. 

Ni s-au împins în faţă nişte farfurii din metal, cu 


21 


furculiţe şi cuțite grosolane, de asemenea din metal. Un 
ekos, cel înalt de mai devreme, îl servea personal pe 
Thorne. Am bănuit că noi urma să ne descurcăm singuri. 

Am evitat cocoloaşele şi ghearele şi mi-am umplut 
farfuria cu legume, acoperindu-le cu ceea ce am 
recunoscut a fi frunze de pătrunjel şi busuioc. Delph a 
procedat la fel, cu toate că l-am văzut rupând o halcă de 
carne care părea a fi bine afumată. Un pocal de apă a fost 
aşezat lângă farfuria mea de o mână de ekos, aşa că am 
putut să mă uit mult mai bine la iarba care creştea pe 
aceasta. De fapt, o parte din iarbă se freca de mâna mea şi 
o simţeam tare şi înţepătoare. 

Am băut nişte apă şi Delph m-a imitat. Apoi am lăsat o 
bucată de nap să cadă pe podea pentru Harry Doi, urmată 
de Delph, care a făcut la fel cu o felie de carne. 

— Un exemplar canin reuşit, a spus Thorne în timp ce 
muncea la ceea ce părea a fi o aripă, smulgând nepăsător 
penele. 

— Mulţumesc. Aşadar, aveţi resurse de apă aici? 

Nu era o întrebare fără temei. Aveam nevoie de apă 
pentru a supravieţui călătoriei noastre prin Quag. 

— Un izvor subteran. Destul de savuros. 

Delph a scuipat o bucată de piele mai tare şi a mormăit: 

— Şi de ce nu poate afurisita asta de mâncare să fie la 
fel? 

Arătând spre halca pe jumătate mâncată din mâna mare 
a lui Delph, Thorne ne-a spus: 

— Ceea ce ai în farfurie e o bucată de arahnidă. Mie nu 
prea îmi place. Dar ticăloşii ăştia se găsesc din belşug la 
suprafaţa Quagului şi sunt şi destul de uşor de prins. 

— Arahnidă? s-a mirat Delph. N-am auzit niciodată de 
aşa ceva. 

— Ei bine, s-ar putea să o cunoşti după un alt nume: 
păianjen? 

Cu un acces puternic de tuse, Delph a scuipat brusc 
îmbucătura de carne şi aceasta a nimerit în peretele din 
faţă. 

M-am uitat la Thorne, temându-mă de reacţia lui. 


22 


Preţ de câteva clipe, Thorne pur şi simplu l-a privit lung 
pe Delph, apoi s-a uitat la cocoloşul de carne de păianjen 
care aluneca pe peretele sufrageriei lui. Când şi-a întors 
privirea, a izbucnit într-un hohot de râs, la care ne-am 
alăturat şi noi de îndată. 

După ce ne-am liniştit, Thorne s-a frecat la ochi. 

— Încântător, a zis el. Nici mie nu mi-a plăcut prea tare 
păianjenul, aşa cum v-am şi spus. Cam aţos. Şi apoi, 
fireşte, mai este chestiunea veninului. Rămâneţi la napi. 
Nu te duc pe căi greşite nobilii napi. Nimic riscant la 
bătrânii şi dragii noştri napi. 

Am continuat să mâncăm, sporovăind cu plăcere. 

— Aţi menţionat că mai există şi alte fiinţe vii pe-aici, am 
spus. 

— Păi, fireşte, sunt ekoşii. Destul de civilizaţi, a răspuns 
el, bătând ritmic în barbă cu degetul arătător. Apoi, mai 
sunt şi gnomii. 

— Gnomii? l-am întrebat eu. 

Nu mai auzisem niciodată acest termen. 

— Da, da. Ei bine, vezi tu, uneori le zic subpământeni, 
fiindcă obişnuiesc să sape pe sub stâncă pentru lucrurile 
care le fac trebuinţă. Au gheare foarte ascuţite. 

— Şi astea sunt toate creaturile care viețuiesc aici, jos? 
l-am întrebat pe un ton insinuant. 

El s-a încruntat. 

— Păi, mai sunt blestemaţii de grubbi. 

— Grubbi? Ce fac ei pentru dumneata? 

— Ce fac pentru noi? 

S-a aplecat în faţă şi expresia lui a devenit atât de 
imobilă, încât părea că s-ar fi transformat deodată într-o 
stană de piatră. 

— Ne atacă, a răspuns el liniştit. 

— Vă atacă? 

— Da, a zis el, cu ochii mijiţi ca nişte fante. Vor să mă 
omoare. 

— Dar de ce? l-am întrebat. 

S-a întors din nou spre farfuria sa fără să răspundă. 
Delph şi cu mine am schimbat priviri încurcate. Individul 


23 


ăsta era clar ţicnit. Am simţit cum mi se zbârleşte părul pe 
ceafa. 

— Şi cum arată grubbii? a întrebat Delph iritat. 

Thorne s-a întors spre el cu un aer serios. 

— Arată precum ultimul lucru pe care ai vrea vreodată 
să-l vezi  repezindu-se la tine din întuneric, fiule. 
Blestemaţii de gr-rubbi, a adăugat el, cu un glas plin de 
dezgust. 

— Şi unde sunt ăştia? am întrebat în şoaptă. Pe-aici pe 
undeva? 

— Îţi spun eu unde sunt. Sunt acolo unde te aştepţi cel 
mai puţin. 

Rostind aceste cuvinte, a lovit atât de năprasnic cu 
palma în masa de piatră, încât aproape ne-a făcut pe mine 
şi pe Delph să sărim de pe scaune. Delph a vărsat 
accidental o parte din apă, iar Harry Doi a început imediat 
să o lipăie. 

— Acum, trebuie să-mi daţi veşti bune despre vechiul şi 
dragul nostru Wormwood, a cerut Thorne, în timp ce 
dădea pe gât nişte apă pentru a face mâncarea să alunece. 

Nu eram deloc convinsă că el avea doar apă în pocalul 
său, căci îl umplea din când în când dintr-un flacon 
argintiu, care se afla lângă cotul lui. 

— De exemplu, cine este acum Şeful Consiliului? a 
întrebat el. 

— Thansius. 

— Felicitări! Bravo, Thansius! 

— Îl cunoaşteţi? l-am întrebat. 

— Da. Şi el era bun prieten cu Virgil. 

A luat o sorbitură din pocal. 

— Şi cu Morrigone, am adăugat eu. 

Această afirmaţie a avut un efect remarcabil asupra 
Wugului. Culoarea i-a dispărut din obraji şi s-a înecat. 
Recăpătându-şi apoi suflul, m-a întrebat: 

— Morrigone, da? 

— Dacă aţi plecat de mult, se prea poate ca ea să fi fost 
foarte mică. Sau poate că nici nu se născuse. 

— Ba da, de fapt cred că se născuse. 


24 


Privindu-l curioasă, i-am spus: 

— Morrigone face parte din Consiliu acum. 

El a chicotit, dar în ochi nu i se citea voioşia. 

— Altceva? a întrebat apoi. 

— Păi, am construit... a încercat Delph să zică. 

L-am întrerupt. 

— Am lucrat la Hornuri ca Finisoare, i-am zis. lar Delph 
a lucrat la Moară. 

Delph mi-a aruncat o privire întrebătoare, însă l-am 
ignorat. Adevărul era că nu voiam ca Thorne să ştie despre 
Zid. Dacă Thorne era Extern sau minţile îi fuseseră luate 
de aceştia, ultimul lucru pe care l-aş fi vrut era ca el să ştie 
despre zidul enorm pe care îl construiam în jurul 
Wormwoodului tocmai pentru a-i ţine pe Externi afară! 

M-am decis să trec de îndată la cele mai importante 
lucruri despre care voiam să-l întreb. 

— N-am mai auzit ca vreun alt Wug să se îndrepte spre 
Quag. Este interzis. 

— Multe lucruri sunt interzise, a replicat Thorne pe un 
ton mai cumpătat. Şi totuşi, voi aţi apărut în pragul meu. 
Ce anume vă aduce în misteriosul Quag? 

— Curiozitatea, am spus imediat. Am vrut să vedem ce 
este pe-aici. 

— Şi dincolo, a adăugat Delph. 

Şutul meu a fost prea lent pentru a-l preveni. 

— Nu mai e nimic dincolo de Quag, a spus Thorne sec, 
cercetându-ne cu grijă. 

— Carevasăzică, dumneata ai fost în partea cealaltă a 
Quagului? l-am întrebat eu cu inocenţă. 

— Nu, n-am fost niciodată plecat de aici. 

— Atunci, cum de ştiţi că... 

S-a ridicat brusc. 

— Cred că suntem cu toţii foarte obosiţi. Locurile 
voastre de dormit sunt deja pregătite. A mârâit un pic şi 
acelaşi ekos mare şi-a făcut imediat apariţia. Luc, aici de 
faţă, vă va arăta unde. Mergeţi şi somn uşor amândurora. 

Apoi s-a îndepărtat grăbit. 

Luc a mârâit o dată, iar Harry Doi a lătrat drept răspuns. 


25 


Aparent satisfăcut pentru că înţeleseserăm, Luc s-a întors 
şi a luat-o prin pasaj. Ne-am grăbit să mergem după 
creatura cu iarbă în loc de piele şi cu mârâieli în loc de 
cuvinte. 
— Eşti sigură de toate astea? mi-a spus Delph în şoaptă. 
— Nu sunt sigură de nimic, Delph. De absolut nimic. 
Niciodată nu rostisem cuvinte mai adevărate. 


26 


QUATTUOR 


Gratii din oase 


Am fost conduşi într-o cameră în care era frig şi în care 
umbrele păreau să pâlpâie şi să se mişte în jur. Pe perete 
se afla o torţă şi, pe o cutie din lemn aflată lângă un pat 
tare din scânduri, pe care se găseau o pătură şi o pernă, 
am zărit o lumânare aprinsă. 

M-am uitat la Delph, care stătea în pragul uşii. 

— Aşadar, e doar un pat pentru amândoi? m-a întrebat, 
privindu-mă agitat. 

I-am aruncat o privire şi am fost nevoită să-mi ascund 
zâmbetul, căci se făcuse roşu la faţă, aşa că uriaşul Wug a 
fost nevoit să-şi mute privirea în altă parte. 

Bărbații. 

Oricum, Luc se îndepărta deja prin pasaj mârâind 
nebuneşte. 

— Nu cred, am spus eu cu o mică fluturare din mână. 
Presupun că ăsta e numai ogeacul meu. 

Mi s-a părut că l-am văzut pe Delph oftând uşurat, ceea 
ce m-a făcut, dintr-un anume motiv, să nu fiu tocmai 
fericită. 

— Uite, dacă te atacă ceva, scoate un urlet, mi-a zis el. 
Voi fi mai iute decât... ei bine, la naiba, destul de iute, pot 
să te asigur de asta, a adăugat apoi, cumva dezamăgitor. 

— Genial! La fel şi tu, i-am zis, simţindu-mă ruşinată 
chiar de când rosteam aceste cuvinte. 

După ce Delph a dispărut cu Luc, Harry Doi a venit şi s-a 
aşezat lângă patul de scânduri. Mi-am pus desaga într-un 
colţ, m-am aşezat pe patul grosolan şi mi-am scos mantia. 
Pe dedesubt aveam lanţul, pe care nu intenţionam să mi-l 
scot. In buzunarul mantiei ţineam Piatra Viperei, care 
lecuia aproape tot. Lângă Piatră, era mănuşa. Elementalul 


27 


micşorat se afla în celălalt buzunar. 

Am scos din mantie inelul pe care mi-l trimisese 
Thansius înainte să fug în Quag. Îi aparținuse bunicului 
meu şi fusese găsit în bordeiul lui Quentin Herms. Mi se 
spusese că bunicul suferise un Eveniment, ceea ce, practic, 
însemna că cineva dispărea în... ei bine, în nimic. Aflasem 
că bunicul părăsise Wormwoodul de bunăvoie. 

Pe inel se afla simbolul celor trei zale. Habar n-aveam ce 
însemna, dar credeam că aş fi putut afla în Quag. Credeam 
că în Quag aş fi putut afla o mulţime de lucruri. Dacă locul 
nu mă omora mai întâi. 

M-am întins pe spate pe pat şi am ridicat inelul în 
lumina pâlpâitoare a lumânării. Zalele străluceau în lumina 
blândă, albăstruie. Bunicul avea acelaşi simbol pe dosul 
mâinii. Mai văzusem acelaşi inel pe degetul unei femei 
războinice pe moarte, cea care îmi dăduse Elementalul. 

Mi-am pus inelul pe deget. Era prea larg pentru oricare 
dintre degetele mele, cu excepţia celui mare, unde se 
potrivea. Privindu-l pe deget, nu m-am putut abţine să nu 
mă gândesc că tocmai luasem un gen de decizie 
inconştientă, asumându-mi obligaţia de a face ceva. 

Apoi am simţit că ochii mi se închideau, iar respiraţia 
mi-a devenit regulată. În scurt timp, am căzut într-un somn 
adânc. Dar înainte de a adormi profund, l-am auzit pe 
Harry Doi sforăind mulţumit pe podea, lângă mine. 

Visele mele n-au fost prea plăcute. În fiecare crevasă a 
minţii mele, păream să dau peste pericole. Timpul s-a 
scurs şi nu ştiu cât am dormit, dar când m-am trezit, în 
cele din urmă, am dat să mă ridic şi am simţit că ceva mă 
ţinea pe loc. Am deschis ochii. Şi am gemut. 

Eram într-o cuşcă! 

M-am ridicat în capul oaselor şi m-am uitat în jur. Delph 
era întins lângă mine, încă dormind. Ceea ce mă 
împiedicase să mă ridic era Harry Doi. Lăbuţa lui era 
aşezată protector pe umărul meu. Gratiile cuştii erau 
complet albe. Când m-am apropiat de ele, am înţeles de ce 
- erau făcute din oase. 

Când am auzit un râs, unul familiar, m-am tras pe loc 


28 


înapoi. 

M-am uitat în dreapta şi l-am văzut acolo pe Thorne, 
stând pe un jilţ uriaş, cioplit tot din oase. Împrejurul cuştii 
erau ekoşi înarmaţi. 

Arătând spre gratiile cuştii, el mi s-a adresat: 

— După cum vezi, noi chiar întrebuinţăm... ăăă, micile 
noastre trofee aici, în Regatul catafilului. 

Cu un fior de groază, am văzut patru obiecte odihnindu- 
se pe o lespede de piatră de lângă jilţul lui. Destin, lanţul 
meu, Piatra Viperei, inelul bunicului meu şi mănuşa pe 
care trebuia să o folosesc atunci când ţineam Elementalul. 
Mi-am pipăit mantia şi am simţit în buzunar conturul 
Elementalului micşorat. Probabil că nu îl observaseră sau 
îl consideraseră lipsit de importanţă. 

— De ce suntem aici? Şi de ce mi-aţi luat lucrurile? am 
spus cu voce tare. 

Cuvintele mele l-au trezit pe Delph, care s-a ridicat încet 
şi apoi a sărit în picioare. 

— Ce na... a început el, dar i-am făcut semn să tacă şi 
apoi m-am întors din nou spre Thorne. 

— De ce le faci asta tovarăşilor Wugmorţi? 

Thorne a arătat pe rând spre Piatra Viperei, spre lanţ, 
spre inel şi spre mănuşă. 

— Ce sunt lucrurile acestea, Vega Jane? Tare mi-ar 
plăcea să ştiu. 

— De ce? 

— Păi, cum altfel le-aş putea întrebuința? 

— Dumneata nu trebuie să le întrebuinţezi. Sunt ale 
mele, i-am răspuns cu înflăcărare. 

Mă simţeam năucă şi brusc mi-am dat seama de ce. 

— Aţi pus ceva în apa noastră ca să ne faceţi să 
adormim, i-am spus acuzator. 

El a ridicat inelul. 

— Pe ăsta l-am mai văzut. Pe degetul bunicului tău. 

Am apucat gratiile din oase şi le-am scuturat. 

— Lasă-ne să ieşim de aici! Acum! 

— Nu te afli în situaţia în care să dai comenzi, mica mea 
femelă prostuţă! 


29 


— Nu sunt prostuţă şi, în mod cert, nu sunt mică, i-am 
trântit-o eu. 

— Pentru mine, eşti aproape invizibilă, într-atât de 
insignifiantă eşti. 

— Păi, în cazul ăsta, dacă sunt atât de insignifiantă, 
bănuiesc că nu aveţi nevoie să vă spun eu ce sunt astea. 

El s-a ridicat şi s-a îndreptat spre cuşcă, oprindu-se la 
mai puţin de o jumătate de metru şi zâmbind maliţios. 

— Ar trebui să cântăreşti lucrurile ceva mai bine. 

Apoi a arătat spre Luc, care ţinea un arc cu o săgeată 
pusă pe coardă. 

A scos un mârâit spre el şi Luc a înaintat. 

— Tocmai i-am poruncit lui Luc să omoare câinele. 

— Nu! am tipat eu, aruncându-mă imediat între Luc şi 
Harry Doi în timp ce Luc ochea. 

— Vega, dă-te din drum, e doar un afurisit de câine, mi-a 
zis Thorne. 

— E câinele meu şi nu mă dau. Aşa că vă puteţi duce la 
naiba! 

El a mârâit din nou şi încă patru ekoşi au avansat cu 
arcurile pregătite, înconjurând cuşca. Îl ocheau cu toţii pe 
Harry Doi. N-aş fi putut fi în patru locuri deodată, aşa că 
am sfârşit prin a-l acoperi în întregime cu corpul meu. 

— Vega Jane! m-a strigat Delph. 

Apoi ne-a acoperit pe amândoi cu trupul lui mare. 

Thorne s-a tras mai aproape de gratiile din oase, cu un 
surâs ameninţător jucându-i pe buze. 

— Când intri în Quag, pentru a ajunge în regatul meu, 
este necesar să cazi de pe stâncă de la un kilometru şi 
jumătate. Cum aţi reuşit asta? 

Privirea m-a trădat, căci m-am uitat dincolo de el, spre 
obiectele pe care mi le luase. 

— Înţeleg, a zis el. Acum, spune-mi: care dintre ele e? 

Pentru că nu i-am răspuns, el mi l-a arătat pe Luc, fără 
să-şi ia privirea de la mine. 

— Un singur mârâit din partea mea, Vega, şi Delph nu 
va mai fi. Voi adăuga oasele lui la cuşca ta. Cu 
dimensiunea lui, vor umple toate găurile. Acum, spune-mi: 


30 


care dintre ele e? 

— Vega Jane, nu! a tipat Delph. 

Gândind rapid şi catalogându-l deja pe Thorne drept 
orgolios şi arogant, i-am spus: 

— Sunt convinsă că secretele dumitale sunt mult mai 
uluitoare decât amărâtele mele. 

Thorne m-a evaluat preţ de o fracțiune de secundă, apoi 
a zis: 

— Vezi tu, cred că te-ai lovit de ceva acolo. De altfel, 
cred că e nimerit să-ţi arăt cum funcţionează mintea mea. 
Apoi vei înţelege că este inutil să mi te opui. 

După ce a mârâit într-o succesiune rapidă, ekoşii s-au 
repezit să acţioneze. 

Cuşca din oase a fost deschisă şi, cu împunsături şi 
imbolduri aplicate cu spadele şi cu suliţele, am fost mânaţi 
afară. 

Delph s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit: 

— E nebun, Vega Jane! 

— Ştiucă e. 

— Trebuie să plecăm de aici. 

Am încuviinţat, dând din nou din cap, dar nu m-am putut 
gândi la nimic din ce ne-ar fi putut salva. 

Thorne ne-a condus printr-un alt pasaj, până când am 
ajuns într-o peşteră mult mai largă decât cea din care 
plecaserăm. Am auzit sunetul a ceva ce se izbea în piatră 
cu mult înainte să ajungem. lar când am intrat în acel 
spaţiu, nu îmi venea să-mi cred ochilor. 

Dedesubt era un munte de piatră, pe care viermuiau 
mici creaturi în haine de lucru, cu bonete roşii din lână şi 
cu cizme înalte din piele ce le acopereau cea mai mare 
parte a picioarelor scurte. 

— Gnomii pomeniţi mai devreme, ne-a zis Thorne pe un 
ton mulţumit. 

Gnomii s-au oprit din ceea ce făceau şi s-au întors ca şi 
cum ar fi fost înlănţuiţi laolaltă, pentru a se zgâi la noi de 
pe muntele lor. 

— Veniţi mai aproape, ne-a propus Thorne ademenitor. 
Sunt sigur că micilor noştri prieteni le-ar plăcea să vă 


31 


cunoască. 

Ei bine, nici Delph şi nici eu nu voiam să ne apropiem 
sau să facem cunoştinţă cu cineva, dar împunsăturile 
ekoşilor în spinările noastre nu prea ne dădeau de ales. 

Când i-am putut vedea mai bine pe gnomi, am tresărit. 
Nu numai din pricina chipurilor lor având o paloare de 
moarte şi o înfăţişare năzuroasă şi răutăcioasă, ci şi din 
pricina mâinilor acestora. Sau, mai degrabă, a locului unde 
ar fi trebuit să se afle mâinile lor. 

Gnomii aveau gheare lungi, care păreau dure ca metalul. 
Erau curbate şi letal de ascuţite, cu toate că erau murdare 
de la lucrul cu piatra. 

Buzele le erau retrase ca la câinii de atac, lăsând să se 
vadă dinţii galbeni-negricioşi, care erau putrezi şi strâmbi. 
Am întins o mână în faţa lui Harry Doi, căci mă temeam că 
ar fi putut să se ducă după ei. Şi, oricât de puternic şi de 
curajos era, n-ar fi avut nicio şansă în faţa sutelor de 
gnomi cu paloşe pe post de mâini. 

Thorne a mârâit rapid şi gnomii s-au dat înapoi, în timp 
ce ekoşii avansau spre ei. Aşa că, m-am gândit eu, era 
evident că gnomii erau ţinuţi în frâu prin forţă. 

I-am aruncat lui Delph o privire şi mi-am dat seama că şi 
el gândea la fel. 

— Ştiţi de ce sapă în roca aceea? ne-a întrebat Thorne. 

— Nu, am spus privindu-l. 

Şi-a pocnit palmele una de alta şi unul dintre gnomi a 
venit în fugă - aproape cât ai zice peşte -, ridicând o 
găleata mare din lemn, cu cercuri din metal de jur- 
împrejur. 

Thorne a luat-o, în timp ce gnomul mătura pământul cu 
boneta în semn de respect, făcând apoi o plecăciune. Părul 
îi era ca o claie murdară, iar din izurile care se simțeau, 
mi-am dat seama că îmbăiatul nu ocupa nicio fracțiune din 
timpul creaturii. 

După ce Thorne a ridicat găleata în aşa fel încât să pot 
să văd înăuntru, am observat că era plină cu o pulbere 
negricioasă. 

— Tot nu ştiţi ce este? ne-a întrebat regele pe un ton 


32 


amuzat. 

— Arată ca pulberea de mortă, a răspuns Delph. 

Thorne a părut impresionat. _ 

— Măi, măi, şi mintos, şi forţos, a zis el. Insă nu prea ai 
dreptate. Încă nu e pulbere de mortă, dar va fi. Arătând 
spre stânca înaltă pe care lucrau gnomii, a continuat: 
Stânca aceea are două dintre cele trei elemente necesare 
pentru a face pulberea. Al treilea este cărbunele, care 
trebuie să provină din copacii de la suprafaţa Quagului. 
Am adus aici cu mine formula indispensabilă, iar ekoşii, 
odată ce i-am pregătit niţel, sunt încântător de eficienţi în 
a prepara amestecul corespunzător, ocupându-se apoi de 
compresie şi de îndeplinirea altor sarcini necesare. Într- 
adevăr, sunt buni la construirea multor lucruri. 

A împins găleata înapoi în ghearele gnomului şi i-a făcut 
semn cu o fluturare nonşalantă a mâinii. 

Creatura s-a supus instantaneu, dar imediat după aceea 
- în timp ce nu-l slăbeam din priviri - l-am văzut uitându-se 
înapoi cu o expresie posacă şi apucând ameninţător 
găleata, pocnind-o cu ghearele lui. 

Apoi Thorne a bătut din palme, iar gnomii s-au întors la 
treaba lor. M-am minunat văzând cât de iute despicau 
stânca şi pământul cu ghearele lor. Erau ca nişte furnici 
zburând printre firele de nisip. 

Thorne ne-a condus apoi spre un alt pasaj. Am ajuns în 
faţa unei uşi din lemn zdravene, cu o gaură a cheii 
înnegrită. Thorne a scos o cheie şi a deschis-o. Ne-am 
strecurat înăuntru şi am icnit imediat la vederea 
interiorului. 

Era o încăpere mare, plină cu morte de sus până jos: 
lungi, scurte, ba chiar combinaţii între modele pe care nu 
le mai văzusem niciodată până atunci. Toate erau 
strălucitoare şi păreau să fie în perfectă stare de 
funcţionare. 

— V-ar trebui furnale şi Dactili pentru a face astea, am 
remarcat eu. 

— Avem şi una, şi alta, a răspuns Thorne. Plus mulţi alţi 
ekoşi dibaci, care s-au dovedit destul de adaptabili la 


33 


învăţăturile mele. 

Thorne s-a dus spre un colţ şi a bătut cu mâna într-un fel 
de butoi gros, proptit pe două roţi din lemn. 

— Noi îi spunem ăstuia tun, a zis el, arătând apoi spre o 
altă porţiune a zidului, unde erau stivuite mai multe lăzi. Şi 
praf de puşcă, şi muniţie pentru arme. 

Delph privea atent în sus, spre rafturile şi teancurile de 
morte lucioase. 

— La ce vă trebuie toate astea? a întrebat el apoi. 

Dar, cumva, ştiam deja răspunsul. 

— Război, i-am spus. Când plănuieşti să mergi la război. 

Thorne a surâs, în timp ce Delph exclama: 

— Să fiu al naibii! 

— Şi nu mergi la război împotriva bestiilor din Quag, am 
adăugat. 

Thorne a clătinat din cap şi a zâmbit şi mai larg. 

— Ce rost ar avea? a zis el. 

Mi-am încheiat oribilul gând rostind: 

— Porneşti la război împotriva Wormwoodului! 


34 


QUINQUE 


Sânge dintr-o Piatră 


— Război? Împotriva Wormwoodului? a exclamat Delph. 
S-a uitat apoi la Thorne de parcă ar fi vrut să-l sfâşie în 
bucăţi. Sunteţi nebun? 

Thorne i-a întors o privire nimicitoare. 

— Te pot asigura că sunt în deplinătatea facultăţilor 
mintale, amicul meu forţos. 

Afirmația lui Thorne m-a izbit la fel de tare precum o 
ciocnire cu un garm. Brusc, mi s-a făcut greață. Prin minte 
mi-au trecut toate ororile care ar fi putut rezulta în urma 
planului lui Thorne. Satul meu, Wormwood, toate locurile 
pe care le cunoşteam atât de bine, Hornurile, clădirea 
casă a familiei mele... toate în ruine. Şi, chiar şi mai 
puternic conturat, am văzut grămezile de Wugi morţi din 
pricina rănilor de mortă. Ba chiar şi pe atotputernicul 
Thansius şi pe magica Morrigone. 

Dar, mai presus de toate, l-am văzut pe fratele meu, 
John, zăcând mort, cu ochii îngheţaţi, cu trăsăturile inerte, 
cu magnifica lui minte dispărută pe vecie. 

Cu o groază rece, dar cu o hotărâre oţelită, m-am întors 
spre Thorne. 

— Există o problemă, i-am spus eu ferm. 

Thorne m-a studiat, cu ochii încreţiţi şi cu un zâmbet 
arogant jucându-i pe buze. 

— Ah, aşa crezi? m-a întrebat el. Rogu-te, spune-mi. 

— E o problemă grea, i-am spus criptic, deşi îmi dădeam 
seama că ştia exact ce voiam să spun. 

— O, într-adevăr este, a replicat Thorne. Ai pus degetul 
pe rană, Vega. Imi dau seama că ai moştenit 
deşteptăciunea bunicului tău. Te gândeşti la distanţa de 


35 


peste un kilometru pe care ar trebui să o străbatem pentru 
a ajunge în vârful stâncii, nu? 

— Nu puteţi urca, a subliniat Delph. Nu cu toate 
mortele, tunul şi ekoşii ăştia. 

— E chiar imposibil, a încuviinţat Thorne. 

— Şi la război nu vă puteţi duce fără afurisita asta de 
armată a dumneavoastră, a continuat Delph cu o privire 
triumfătoare. 

— Ei bine, nici nu va trebui, nu-i aşa? a răspuns Thorne 
cu un aer de superioritate. Daţi-mi voie să vă arăt. 

Incăperea în care am intrat printr-un portal masiv, 
desferecat de Thorne, era mult mai mare decât oricare alta 
pe care o văzuserăm până atunci. Privirea mi-a fost iute 
atrasă de ceea ce domina imensul spaţiu. 

— Ce naiba este obiectul acela? a icnit Delph. 

Era o structură uriaşă din lemn, cu formă 
dreptunghiulară, care părea riguros construită. Imi 
amintea de ambarcaţiunile pe care le foloseau pescarii 
Wugi în Wormwood. Putea transporta cu uşurinţă sute de 
ekoşi. Pe laturi erau legate funii lungi, zdravene. lar sus de 
tot, suspendat deasupra acesteia, era ceva ce făcea ca 
vasul-mamut din lemn să pară mic. Era negru şi 
aproximativ rotund, cu toate că era mai subţire la bază şi 
mai larg deasupra. Funiile zdravene de pe structura din 
lemn erau legate de un cadru care, la rândul său, era prins 
de obiectul respectiv. Era aplatizat şi suspendat de alte 
funii, prinse sus în tavan. 

— Aceasta, bunul meu Wug, ne-a zis Thorne apoi, este 
rezultatul multor sesiuni de muncă. Indicând spre vas cu o 
mişcare a mâinii, a continuat: De fapt, este o navă spaţială. 

Uluit, Delph s-a uitat la el. 

— O navă spaţială? 

— Zboară, ne-a zis el arătând în sus. Prin aer. Acolo sus. 

— Cum? a întrebat Delph cu înflăcărare. 

Simţeam undele de furie ridicându-se din el. L-am 
apucat strâns de braţ şi m-am uitat la el, încercând să-l 
calmez înainte să facă ceva ce am fi putut regreta cu toţii. 

Făcând semn spre obiectul aplatizat, suspendat de 


36 


tavan, Thorne a continuat: 

— Acesta este ceea ce eu numesc un balon. Odată ce 
este umplut cu aer cald, balonul va ridica de dedesubt 
careta, cu destulă uşurinţă. Şi am modelat anumite 
comenzi care îmi vor permite să îi ghidez traseul. După 
calculele mele, va ridica armata şi tot echipamentul în 
doar câteva drumuri. Apoi ne vom croi drum spre 
Wormwood. Mai bine zis, va fi marşul nostru triumfător 
spre Wormwood. 

— Dar cum veţi scoate drăcia asta de aici? 

El a arătat din nou în sus şi a răspuns: 

— E precum gaura prin care aţi căzut voi. Ei bine, am 
săpat până în vârf, deşi acum este totul bine acoperit. 
Gaura pe care am meşterit-o este suficient de largă pentru 
ca nava mea spaţială să fie lansată pe acolo. 

— De ce vreţi să atacați Wormwoodul? l-am întrebat cu 
furie. Sunteţi Wug. 

— Ei bine, adevărul este că n-am ales eu să plec din 
Wormwood. Am fost obligat să plec. 

— Zău? i-am trântit-o eu. Chiar şi dumneavoastră, care 
sunteţi un individ de treabă şi toate celelalte? 

— Ajunge! a zbierat el, mijindu-şi ochii sălbatici. V-am 
spus şi v-am arătat tot ceea ce plănuiesc. Iar acum solicit 
răspunsuri de la voi. Şi mi le veţi da acum! 

După ce a mârâit de mai multe ori, Luc a adus cele trei 
obiecte: Lanţul Destin, Piatra Viperei şi mănuşa. 

— E rândul vostru să vorbiţi. 

Apoi a mai mârâit de câteva ori şi am fost înconjurați 
brusc de ekoşi cu arcuri şi cu săgeți. Jumătate le-au aţintit 
spre Delph, cealaltă jumătate spre Harry Doi. Nu-i puteam 
apăra pe amândoi în acelaşi timp. N-aveam de ales. 

Delph mi-a aruncat o privire. Mi-am dat seama că ştia ce 
aveam de gând să fac. A scuturat din cap, dar l-am ignorat. 
Dacă îl pierdeam pe Delph, oricum nu mai avea niciun rost 
să merg undeva. 

— Lanţul îţi permite să zbori. Piatra poate vindeca 
rănile. 

Thorne a părut intrigat, chiar dacă şi oarecum sceptic în 


37 


legătură cu vorbele mele. 

— Într-adevăr? Şi mănuşa? 

— Am avut o pereche, dar am pierdut una atunci când 
am fugit de bestiile din Quag. Nu are niciun fel de puteri, 
am adăugat, ceea ce era perfect adevărat. 

— Ei bine, hai să încercăm un obiect, bine? a propus el. 

A mai mârâit de câteva ori, de fiecare dată mai tare şi 
mai autoritar decât înainte. Mai mulţi ekoşi au ţâşnit în 
faţă şi m-au ridicat de pe sol. 

— Opriţi-vă! a strigat Delph, dar el şi Harry Doi au fost 
înconjurați pe loc de un zid de ekoşi înarmaţi. 

— Va fi bine, Delph, am strigat eu. 

Mă hotărâsem ce să fac. 

Ekoşii m-au dus înapoi în încăperea în care se găseau 
muntele de piatră şi gnomii mineri. Thorne ne-a urmat, la 
fel şi Delph şi Harry Doi, aflaţi între vârfurile săbiilor 
ekoşilor din spatele lor. 

Thorne mi-a aruncat lanţul. 

— Acum, dovedeşte-ţi afirmaţia, mi-a poruncit el. 

Am înfăşurat lanţul în jurul meu, în timp ce ekoşii 
escaladau muntele de piatră, cărându-mă până în vârf. 
Erau puternici şi iarba de pe ei îmi zgâria şi îmi irita 
pielea. Am ajuns la o lespede aflată exact în vârful stâncii. 
Ekoşii m-au lăsat jos. Am auzit mârâituri de dedesubt - 
evident, Thorne le-a dat ultimele instrucţiuni. Nu aveam de 
gând să aştept să fiu împinsă de pe lespede. 

Când doi ekoşi s-au întins după mine, i-am împins într-o 
parte atât de tare, încât s-au izbit de peretele de stâncă. 

— Plecaţi! am strigat eu. 

M-am uitat în jos, la Thorne, cu toată sfidarea pe care 
am putut să o adun, ceea ce n-a fost foarte greu. 

Şi apoi am sărit. 

Am planat în jos, fără să mă uit la altcineva în afară de 
Thorne. Am vrut ca el să vadă repulsia de pe chipul meu. 
Părea uluit, ceea ce, în condiţii fireşti, m-ar fi făcut să 
zâmbesc. Însă, în timp ce cădeam, furia mă făcea să arunc 
în el nenumărate pumnale din priviri. În ultima clipă, mi- 
am ridicat capul şi umerii şi mi-am îndreptat braţele în sus. 


38 


Am plutit deasupra lor din ce în ce mai sus, până când am 
aterizat la loc pe lespedea netedă. 

Toţi ekoşii s-au tras înapoi. 

L-am privit triumfătoare pe Thorne. 

El şi-a izbit palmele una de alta de mai multe ori, într-un 
fel de aplauze, şi apoi mi-a făcut semn să mă alătur lui. Am 
mai sărit o dată şi am aterizat fără să stau pe gânduri 
lângă el. 

M-a privit cu viclenie. 

— De unde ai căpătat un lucru remarcabil ca acesta? 

— Cunoşti Clopotnița? 

El a încuviinţat din cap. 

— Are câteva încăperi secrete. L-am găsit acolo. 

Preţ de o clipă, a rămas pe gânduri, apoi a spus: 

— Iar Clopotnița n-a fost mereu ce e acum. 

— Aşa este. Julius Domitar v-a spus asta? 

— Vai, Domitar şi cu mine n-am fost de acord în multe 
privinţe. 

— Ei bine, respectul meu pentru el tocmai a crescut 
însutit. 

— Vega, ai face mai bine să-ţi ţii gura, a zis el pe un ton 
care suna ameninţător. A arătat apoi spre Delph şi a 
adăugat: Spune că-ţi pare rău pentru că ai fost 
nerespectuoasă cu mine. 

— Îmi pare rău. 

Cu siguranţă însă, trăsăturile mele trădau faptul că ceea 
ce spusesem era o minciună. 

— Există un preţ de plătit atunci când îl minţi pe Regele 
Thorne. 

A mârâit ceva spre grupul de ekoşi şi, înainte ca eu să 
pot reacţiona, s-a petrecut imediat un lucru neaşteptat. 

Unul dintre ekoşi a tras o săgeată în coapsa lui Delph. El 
a tipat şi s-a prăbuşit pe terenul pietros, ţinându-se de 
săgeata care tocmai îi penetrase membrul. 

— Delph! am tipat eu. 

Am alergat la el. Sângele curgea din abundență. Mi-am 
smuls o parte din mânecă şi am folosit-o în încercarea de a 
opri sângerarea. Dar nu am reuşit. Chipul lui Delph a 


39 


devenit alb ca hârtia şi brusc a încetat să mai ţipe 
prăbuşindu-se lat pe podea. 

Harry Doi stătea în faţa noastră cu colții dezveliţi, ca şi 
cum i-ar fi provocat pe ekoşi să se apropie. 

— Aăă... Vega? 

M-am întors să mă uit la Thorne, care ţinea nonşalant 
Piatra Viperei. 

— Poate ai vrea să încerci asta! Presupusa ta piatră 
vindecătoare... 

Acum ştiam de ce ordonase să se tragă în Delph - doar 
pentru a dovedi că ceea ce spusesem despre Piatra Viperei 
era adevărat. Şi, de asemenea, ca să mă pedepsească 
pentru lipsa mea de respect. 

Am ridicat mâna. 

— Aruncaţi-o aici, repede! 

— Regret, nu cred că asta este ceea ce căutam, a spus el 
calm. 

Reprimându-mi mândria şi furia, am spus pe un ton 
rugător: 

— Vă rog, Rege Thorne, aţi putea să-mi daţi piatra 
pentru a-l ajuta pe prietenul meu? Vă rog, o, Rege! 

— Acum e mult mai bine. Vezi ce pot să facă puţin 
respect şi puţină politeţe? 

Mi-a aruncat piatra şi am început s-o mişc imediat 
deasupra piciorului lui Delph, nutrind doar gânduri bune. 
Nu numai că rana s-a vindecat, dar săgeata a ieşit singură 
din coapsă şi a căzut pe stâncă având un pic din sângele 
lui pe ea. 

Respirația lui Delph a revenit la normal, deşi încă era 
palid de moarte. S-a ridicat încet în picioare. 

— E în regulă, Vega Jane, mi-a zis el, cu teama citindu-i- 
se-n ochi. Îţi mulţumesc că ţi-ai folosit piatra asupra mea. 

— Nu-mi mulţumi, Delph, i-am spus în şoaptă. Din vina 
mea s-a tras în tine. 

Când m-am întors, Thorne se afla exact lângă mine. 

— Ce a trebuit să faci pentru a obţine o asemenea 
vindecare? m-a întrebat el. 

— Nu-i spune şi asta, Vega Jane! a strigat Delph. 


40 


M-am uitat la el. Din nou, n-aveam de ales. O duzină de 
săgeți ar fi zburat în Delph dacă nu i-aş fi spus. 

— Am mişcat piatra deasupra rănii şi am nutrit gânduri 
bune. 

— Funcţionează asupra tuturor fiinţelor vii? m-a întrebat 
el nerăbdător. 

Ştiam de ce mă întrebase asta. Ar fi vrut să-i vindece pe 
ekoşi în cazul în care ar fi fost răniţi în timpul atacului 
asupra Wormwoodului. 

— Am folosit-o asupra câinelui meu. 

— Poate să învie morţii? 

— Nu, am răspuns apăsat. Nici nu poate face membrele 
pierdute să crească la loc. Am încercat o dată şi n-a 
funcţionat. 

— Păcat, a zis el, înşfăcându-mi piatra. Totuşi, are 
foloasele ei, te asigur de asta. Mă vei învăţa, fireşte, cum 
să zbor cu lanţul. 

Eram pe cale să urlu: „Pe naiba am să te învăţ, rege al 
nemernicilor“, dar m-am abținut. Aş fi putut să mă aleg cu 
o săgeată în cap. 

— Va dura, am spus eu pe un ton egal. Nu este uşor să 
înveţi pe cineva să zboare. 

— Ei bine, oricum nu vei pleca nicăieri. Niciodată. 

În pofida amenințării clare din cuvintele lui, am respirat 
puţin mai uşurată, cu toate că n-am lăsat să se vadă asta. 
Cel puţin ni se îngăduia să trăim, până când aveam să 
găsesc o cale de a fugi din locul acela. 

Thorne a avut grijă să vâre iute în buzunar piatra şi 
inelul. 

N-a luat totuşi mănuşa. Când nu era atent, am strecurat- 
o repede în mantie. Cu coada ochiului, am surprins un 
gnom privindu-mă fix în timp ce făceam asta. Era aceeaşi 
creatură crăcănată care adusese găleata pentru Thorne. 
La început, am crezut că avea de gând să mă pârască, însă 
el doar m-a privit rece înainte de a se întoarce să 
trăncănească cu unul dintre tovarăşii săi. 

Am plecat în spatele lui Thorne, cu Delph şi cu Harry 
Doi pe urmele noastre şi cu brigada de ekoşi înarmaţi 


41 


încheind ariergarda. 

Delph m-a întrebat în şoaptă: 

— De ce i-ai spus despre afurisita de piatră? Şi de ce i-ai 
arătat ce poate face Destin? 

— Delph, ne-ar fi omorât dacă n-aş fi făcut-o. 

— Şi? 

Am fost atât de uimită, încât m-am oprit din mers. O 
împunsătură în spate din partea unui ekos m-a determinat 
să pornesc din nou, dar m-am uitat surprinsă la Delph. 

— Ai fi vrut să mori? 

— Vreau ca tu să supravieţuieşti, să ieşi cu bine din locul 
ăsta. 

— Nu ies cu bine de aici fără tine, i-am replicat eu cu 
înverşunare. 

— Eu nu contez, Vega Jane. Nu prea. Tu eşti cea care 
trebuie să trăiască. Aşa cum a spus femeia-războinic care 
ti-a dat Elementalul. 

— Nu eşti important? am întrebat eu printre dinţi. 
Delph, tu eşti tot ce am. Nu pot să duc la bun sfârşit treaba 
în Quag fără tine. Nu vreau. 

S-a înroşit la faţă şi şi-a îndreptat privirea în altă parte. 
Îl cunoşteam suficient de bine pe Delph încât să înţeleg că 
era în căutarea cuvintelor potrivite pe care să mi le spună. 

— Păi, nici eu nu vreau, a zis el apoi. Amândoi sau nimic, 
de acord? A venit mai aproape de mine şi a şoptit: Atunci, 
ceea ce aş putea face ar fi să-l duc pe ticălos foarte sus cu 
Lanţul Destin şi, când s-ar aştepta cel mai puţin, să-i dau 
drumul nenorocitului să cadă. 

Încetişor, am dat aprobator din cap. Planul lui era, cu 
siguranţă, tentant. Dar dacă l-am fi omorât pe rege, ce ne- 
ar fi făcut creaturile sale? 

Thorne ne-a condus înapoi în încăperea în care 
cinaserăm. Pe pereţi erau torţe aprinse. S-a aşezat la 
masă, a scos un cuţit, şi-a tăiat degetul şi a mişcat piatra 
deasupra, nutrind, am presupus eu, gânduri bune. Rana s- 
a vindecat instantaneu. 

A zâmbit. 

— Vom începe lecţiile de zbor mâine-dimineaţă, a zis el. 


42 


Până atunci, veţi fi duşi înapoi în cuşcă. 

Thorne era inteligent, şiret, înfumurat şi versatil. O 
combinaţie greu de deprins, dar trebuia să încerc. 

— Cu siguranţă aveţi suficienţi paznici care să vegheze 
asupra noastră fără să recurgeţi la asta, i-am spus. Destul 
de curând, veţi invada  Wormwoodul cu legiunile 
dumneavoastră atotputernice. Prin comparaţie cu asta, mă 
îndoiesc că noi trei am fi o mare provocare. Suntem cu 
totul în puterea dumneavoastră. _ 

Thorne îşi mângâia barba în timp ce vorbeam. Îl auzeam 
pe Delph respirând greoi lângă mine, întrebându-se, fără 
îndoială, dacă o altă săgeată avea să-şi croiască drum în 
curând în trupul lui din pricina remarcilor mele insolente. 

Oricum, planul meu a funcţionat şi, în scurt timp, ne 
aflam în camera în care dormiserăm. 

Ekoşii ne-au lăsat acolo pe toţi trei, dar o pereche a 
rămas dincolo de intrarea în încăpere. 

M-am aşezat pe patul din scânduri cu Delph alături de 
mine. Harry Doi a venit sfios spre mine. In timp ce-l 
mângâiam, Delph mi-a spus pe un ton scăzut: 

— Nu e suficient să scăpăm din locul ăsta, Vega Jane. Cu 
afurisita lui de navă spaţială, Thorne poate zbura dincolo 
de Zid. 

— N-o să permitem niciodată să se întâmple asta, Delph. 
Niciodată! 

— Aşadar, ai un plan? m-a întrebat el nerăbdător. 

— Ăăă... se naşte acum în mintea mea, i-am răspuns 
deloc neconvingător. M-am întins pe pat şi am adăugat: 
Trebuie doar să dorm, asta-i tot. 

— Să dormi! a exclamat Delph, nevenindu-i să creadă. 
Eşti nebună? Cum de-ţi stă gândul la dormit cu toate 
astea? N-am să pot să închid un ochi. Niciun ochi! a 
insistat el. 

— Genial! în cazul ăsta, ai să poţi sta de veghe. 

Am închis ochii, iar Harry Doi s-a culcuşit lângă mine. 

După cum mă aşteptam, la scurt timp după aceea am 
început să aud sforăiturile uşoare ale lui Delph. Era întins 
pe podeaua tare de lângă pat, dormind tun. Trăsăturile 


43 


sale erau relaxate. Mă îndoiam că această linişte avea să 
dureze, dar eram bucuroasă că putea să aibă parte de aşa 
ceva acum. Am tras pătura de pe pat şi l-am învelit cu ea. 

Am mai privit o dată chipul lui Delph şi, în ciuda 
împrejurărilor disperate, am simţit cum mă cuprinde 
duioşia. Era foarte înalt, având cam un metru nouăzeci, 
umeri largi, păr lung şi negru, o frunte lată care se 
încrunta atunci când era stânjenit, ceea ce se întâmpla 
adesea, şi ochi mari şi gânditori. Era extrem de curajos şi, 
ei bine, era un Wug tare de treabă. Nu mă dezamăgise 
niciodată. Niciodată! 

Şi atunci am avut senzaţia că inima mi se rupe în două. 
Delph se aştepta ca eu să am un plan, să-i scot de acolo pe 
el şi pe Harry Doi. Şi, de asemenea, să salvez Wormwoodul 
de regele nebun. Eu nu eram o conducătoare. Eram o 
singuratică.  Fusesem dintotdeauna o  singuratică, 
simţindu-mă mai bine în copacii mei din Wormwood, doar 
cu gândurile mele drept tovarăşi. Dar acum...? M-am simţit 
paralizată de siguranţa absolută că aveam să-i dezamăgesc 
atât pe Delph, cât şi pe Harry Doi. 

M-am culcat pe spate, ştiind prea bine că, pentru mine, 
somnul nu avea să vină. 

Nu aveam niciun plan. Şi, fără un plan, nu aveam nicio 
şansă de a supravieţui. 


44 


SEX 
Zborul Regelui 


După o vreme, am fost traşi din culcuşurile noastre de 
mâini aspre care ne târau departe. 

Era un grup de ekoşi condus de Luc. 

— În regulă, în regulă, a murmurat Delph în timp ce se 
ridica în picioare, dominându-i. 

Visasem ceva, dar nu-mi mai aminteam ce. Ne-au împins 
scoţându-ne din încăpere şi apoi mânându-ne printr-un 
pasaj slab luminat. Se auzeau sunetele săpăturilor şi mi-am 
imaginat că erau creaturile lui Thorne, care munceau 
necontenit lumină şi noapte. M-a izbit apoi gândul că el era 
acel gen de rege. 

Ne-am strecurat într-o încăpere întunecată cu o podea 
de pământ, presărată cu pietricele. Acolo am fost obligaţi 
de vârfurile săbiilor să ne aşezăm în şezut şi să aşteptăm. 

După câteva clipe, a intrat Thorne. Era îmbrăcat în 
pantaloni şi o cămaşă largă şi purta cizme. 

— Putem căpăta ceva de mâncare? l-am întrebat eu. 

— După ce vom fi zburat, mi-a răspuns Thorne. E încă 
devreme; foamea voastră va trebui să mai aştepte. 

M-am zbârlit auzind asta, închipuindu-mi că, fără nicio 
urmă de îndoială, el avea mereu burta plină. 

— Aveţi lanţul? l-am întrebat, reprimându-mi furia. 

Nu voiam ca Delph să fie lovit de o altă săgeată. 

Şi-a ridicat cămaşa şi am văzut lanţul înfăşurat în jurul 
taliei sale. Faptul că l-am văzut acolo m-a făcut să mă 
îmbujorez. El a surâs, sesizând tulburarea mea evidentă. 

— Învingătorul ia totul, Vega! 

— Corect, am spus eu brusc. Ei bine, să începem! 

Ni s-au alăturat imediat vreo doisprezece ekoşi. Cu toţii 
duceau morte cu ţeava scurtă şi aveau buzunarele pline cu 


45 


praf de puşcă şi muniţie. Ne-am croit drum pe un şir de 
trepte care porneau din aceeaşi încăpere în care 
căzuserăm cu o seară în urmă. 

Cu ajutorul unei manivele ce antrena câteva roţi dinţate 
şi cu ekoşii trăgând de funii de dedesubt, cupola tavanului 
s-a ridicat, lăsând la vedere cerul albastru. Pe măsură ce 
urcam spre suprafaţa Quagului, cei doisprezece ekoşi 
treceau în fugă pe lângă noi, ajungând să formeze un 
perimetru, cu armele pregătite şi scrutând cerul şi 
pământul cu privirea lor. Păreau să mai fi făcut asta şi 
altădată. Apoi, şi-au scos fesurile şi le-au vârât în 
buzunare. 

După aceea s-au cufundat în ierburile înalte. Cu excepţia 
ochilor, erau complet invizibili. Şi astfel am înţeles rostul 
ierbii de pe braţele şi capetele lor. Se adaptaseră la mediul 
înconjurător. 

I-am aruncat lui Delph o privire şi am văzut că şi el 
remarcase. 

— La naiba! Îmi imaginez că tatei i-ar fi plăcut să vadă 
asta! a exclamat el. 

Am încuviinţat şi m-am uitat la Thorne. Scruta cerul, 
apoi privirea lui a măturat zona în care ne aflam. A mârâit 
spre un ekos înarmat, care a venit mai în faţă şi i-a dat 
arma lui. Cu deosebită pricepere, Thorne a examinat 
morta, a ridicat-o pe umăr, a învârtit-o, ţintind în aer, şi a 
tras. Un moment mai târziu, din cer a căzut o pasăre, 
rănită mortal. 

Thorne i-a dat înapoi morta ekosului, iar mie mi-a 
aruncat o căutătură ironică. 

— Spre deosebire de tine, Vega, eu am venit în Quag 
înarmat şi pregătit. Oricum, când am căzut în gaură, am 
crezut că sunt terminat. Dar când am tras primul foc de 
mortă în ekoşi, s-au risipit ca nişte pârşi. După asta, s-au 
întors la mine în genunchi şi aşa stau lucrurile de atunci. 
De fapt, asta a fost partea uşoară. Partea grea a fost să 
învăţ belelele astea să facă diverse lucruri şi să 
construiască una-alta. Plănuiesc să mă întorc în 
Wormwood în triumf. E singurul lucru care m-a ţinut în 


46 


mişcare tot acest timp. Acum, să continuăm lecţia mea, 
Vega. Cum vrei să procedezi? 

— Trebuie să merg cu dumneata, i-am spus. 

— Este posibil una ca asta? 

I-am arătat curelele care încă mai atârnau pe pieptul 
meu. 

— De ce nu poţi pur şi simplu să-mi spui ce să fac? a 
ripostat el. 

— Bine, i-am spus. Săriţi în sus sau alergaţi pentru a vă 
lua elan şi aruncaţi-vă în gol. Indicaţi cu mâna încotro 
doriţi să mergeţi. Umerii şi capul se ţin sus, pentru a 
câştiga înălţime. Inversaţi poziţia pentru a cobori. Înainte 
să atingeţi pământul, îndreptaţi-vă picioarele în jos, astfel 
încât să aterizaţi pe ele. Dar dacă trataţi superficial oricare 
dintre mişcările astea, vom avea nevoie de ceva cu care să 
adunăm bucăţile din dumneata. 

Thorne a pălit şi mai tare, dacă asta era posibil. 

— Hai să încercăm mai întâi în felul tău, a zis apoi, cu 
toată demnitatea pe care reuşise să o adune. 

Am întins mâna. 

— În cazul ăsta, daţi-mi mie lanţul. 

— De ce? a întrebat el. 

— Dacă doriţi ca eu să controlez zborul, trebuie să am 
lanţul. 

Şi-a ridicat cămaşa, l-a scos şi mi l-a dat, apoi a stat cu 
spatele la mine în timp ce eu îl prindeam în ham. 

După aceea mi-a aruncat o privire peste umăr şi a zis: 

— Vega, nu uita, prietenul tău şi câinele vor fi 
înconjurați de ekoşii mei. Dacă mi se întâmplă ceva, ei 
mor. 

M-am întors astfel încât el să nu vadă ura de pe chipul 
meu. 

— Înţeleg. 

Destin, îmi dădeam seama, fusese rece ca gheaţa în timp 
ce se aflase în jurul taliei lui Thorne. Acum, verigile se 
încălzeau la atingerea mea. Asta a fost o adevărată alinare 
pentru mine. 

— Fiindcă suntem legaţi împreună, vom sări în sus. 


47 


Imitaţi-mi mişcările. Bine, atunci, la trei. Unu... doi... trei! 

La ultima cifră am dat tare din picioare şi la fel a făcut şi 
el, doar că o clipă mai târziu. Ne-am ridicat în aer cam 
ciudat şi apoi am câştigat rapid viteză şi înălţime. 

Mi-am ridicat încet picioarele, trăgându-le şi pe ale lui, 
apoi am ajuns la acelaşi nivel şi am plutit. Vântul îmi bătea 
cu asprime în ochi, care au început să-mi lăcrimeze. Mi-am 
scos din buzunarul mantiei ochelarii pe care îi foloseam la 
Hornuri. Thorne nu mi-i luase, căci nu aveau nimic 
deosebit. Însă, cu ochelarii la ochi, vedeam mai bine şi nu 
eram deranjată de vântul care îmi bătea în faţă. Părul lung 
al lui Thorne îmi venea în ochi, dar l-am îndesat sub 
curelele din piele ale hamului şi a rămas acolo. 

— Este absolut incredibil, a spus Thorne. 

Cu toate că îl dispreţuiam, aproape că am izbucnit în râs 
auzind mirarea din glasul lui. Era exact cum mă simţisem 
şi eu când mă ridicasem în aer pentru prima dată. 

L-am trecut prin aceleaşi exerciţii pe care le 
parcursesem şi cu Delph. Am rămas sus o vreme, făcând 
ascensiuni şi coborâri, schimbând direcţia, avântându-ne 
spre copaci şi peste micile dealuri. In timp ce Thorne 
privea în jur vrăjit, eu memoram toate detaliile şi 
comparam cu harta Quagului din mintea mea, dar şi cu 
ceea ce văzusem de pe stâncă atunci când intraserăm 
prima dată în Quag. 

Şi, din pricina celor observate, am crezut că mi se face 
Tău. 

Râul întunecat, învăluit în ceaţă, pe care îl zărisem la 
vestul stâncii, se mutase la nord. Muntele împădurit din 
nord, care părea albastru, se schimbase la est. Iar panta 
bolovănoasă nici nu mai era acolo. 

— Ce munte este acela din depărtare? l-am întrebat pe 
Thorne. 

— Habar n-am, n-am fost niciodată acolo. 

— Cu toate astea, presupun că a fost dintotdeauna acolo, 
i-am spus. Adică, ori de câte ori aţi venit şi l-aţi privit, a 
fost mereu în acelaşi loc? 

A întors capul şi am zărit un zâmbet vag. 


48 


— Dacă te referi la faptul că lucrurile din Quag au 
tendinţa de a se muta singure, atunci, da, am remarcat 
asta. 

— Cum se poate muta un munte sau un râu? am 
întrebat. Este imposibil, nu-i aşa? 

— Vei descoperi că în Quag nimic nu este imposibil, a 
zâmbit el cu superioritate. 

Trebuia să fii sonat ca să crezi că un asemenea lucru era 
adevărat, dar realitatea mă izbea literalmente în faţă. 

Am fost smulsă din meditaţie de câteva ţipete. Am privit 
în jos şi am văzut că un ekos foarte tânăr era urmărit de 
doi freki. Ceilalţi ekoşi trăgeau cu morte, dar ekosul şi 
urmăritorii lui se aflau dincolo de bătaia armelor. 

— Creatură idioată! s-a precipitat Thorne, care se uita şi 
el în jos. Bine, hai să facem câteva manevre, Ve... 

Dar eu deja iniţiasem un plonjon abrupt. 

— Ce naiba crezi că faci? a tipat Thorne. 

Micuţii ekoşi nu ar fi putut niciodată să alerge mai 
repede decât frekii, care câştigau teren cu fiecare salt al 
membrelor lor lungi. In mai puţin de o fracțiune de 
secundă, micul ekos avea să fie terminat. 

Am căutat să mă apropii din spate. L-am scos pe Destin 
din jurul taliei în timp ce Thorne continua să se zbată. 

— Sus, sus! ţipa el în urechea mea. 

— Ba nu! 

Jos, îi vedeam pe ekoşii maturi alergând, cu mortele 
pregătite. Unul dintre ei mi-a atras atenţia - era o femeie, 
după înfăţişare -, căci alerga mai repede decât oricare, cu 
toate că nu avea nicio mortă. Am tras concluzia că era 
mama micului ekos. Mârâia atât de tare, încât mi-am dat 
seama că era felul ei de a ţipa pentru puiul ei. Bestie sau 
Wug, o mamă e gata să sacrifice totul pentru puiul ei. 

Am coborât în spatele frekilor şi l-am folosit pe Destin 
pentru a-i pocni în cap. Au fost trântiţi la pământ 
instantaneu în urma loviturilor. Am mărit viteza, am 
coborât mâna în care îl ţineam pe Destin şi m-am avântat 
deasupra micului ekos. 

— Apucă-l! am strigat spre el. 


49 


A privit în sus, spre mine, cu chipul său mic străfulgerat 
de o teamă dureroasă. 

— Apucă-l! am strigat, arătându-i lanţul. 

Apoi am auzit mârâieli în spatele meu. Frekii îşi 
reveniseră. Am privit în urmă. Câştigau teren. Am privit 
înainte. Un pâlc imens de copaci se afla chiar în faţă. 
Trebuia să mă ridic. 

— Hai! Hai! a tipat Thorne, încercând să înhaţe lanţul pe 
care îl îndepărtasem de el. Lasă naibii creatura. Las-o! 

— Ia-l! am urlat spre micul ekos, ignorându-l pe Thorne. 

Apoi, brusc, mi-a trecut ceva prin minte. Am mârâit. Nu 
ştiam exact ce, dar mi-am închipuit că era mai bine decât 
să pălăvrăgesc în wugeză spre sărmana fiinţă îngrozită. 

El a întins mânuţa şi degetele i s-au prins în jurul 
lanţului. L-am tras imediat în sus şi am făcut un viraj scurt, 
îndreptându-ne în direcţia opusă; am evitat copacii şi am 
lăsat frekii departe, jos. 

Când frekii s-au întors ca să ne urmărească, au fost 
întâmpinați de un grup de ekoşi care trăgeau cu morte. Am 
auzit foc după foc şi apoi am ascultat sunetele a două 
bestii demonice uriaşe izbindu-se de pământ pentru ultima 
dată. 

Călătorie sprâncenată, creaturi afurisite! 

Zburam înapoi când am auzit un țipăt. Am privit în jos. 
Micul ekos scăpase lanţul din mână şi cădea acum spre 
moarte. Am iniţiat un plonjon, dar mi-am dat seama că 
eram prea departe pentru a-l prinde la timp. Micul ekos 
avea să moară. Inima mi s-a făcut cât un purice. 

Ca într-o vârtej ameţitor, Delph a apărut în raza mea 
vizuală. A sărit, avântându-se câţiva metri în aer şi 
întinzând la maximum braţele lui lungi. 

— Da! am ţipat eu de bucurie. 

Delph l-a prins pe micul ekos înainte să lovească 
pământul. Apoi s-a ridicat şi l-a dus la mama lui. 

Aceasta şi-a luat puiul în braţe, mai întâi îmbrăţişându-l 
şi sărutându-l, apoi certându-l cu câteva mârâieli severe. 
După care a trecut din nou la îmbrăţişări şi sărutări. 

— Imbecilo! a răcnit Thorne spre mine în timp ce 


50 


aterizam. Ai fi putut să mă omori. Şi pentru ce? Un 
nenorocit de ekos. Ar trebui să ordon să fii... 

S-a oprit brusc, văzând că ekoşii ne înconjuraseră. Apoi 
Luc, însoţit de mama puiului, s-a apropiat şi amândoi au 
îngenuncheat. Fiecare mi-a luat câte o mână, sărutând-o 
apoi. 

Au procedat la fel şi cu Delph, care era teribil de 
stânjenit. 

Mama-ekos şi-a târât puiul spre noi şi a mârâit la el, 
până când a făcut şi el la fel. Când am privit în jos, spre 
feţişoara lui fără riduri, am observat că ochii îi erau la fel 
de roşii ca ai celor mult mai în vârstă. Am zâmbit, 
arătându-mi toţi dinţii. Apoi zâmbetul mi s-a lărgit mai tare 
când micuța creatură şi-a pus braţele în jurul meu şi m-a 
strâns tare. 

Delph era atât de înalt, încât micul ekos abia l-a putut 
prinde de picioare atunci când s-a dus la el să-l 
îmbrăţişeze. 

Thorne, care studiase totul cu mare atenţie, am 
remarcat eu, a spus plin de amabilitate: 

— E în regulă acum, s-a terminat. Totul e bine. Micul... 
flăcău e în siguranţă. 

A scos câteva mârâieli arătând spre mine, apoi spre el 
însuşi. 

Mi s-a părut că unii dintre ekoşi ne-au privit cumva 
neîncrezători. Când l-am întrebat pe Thorne ce spusese, m- 
a asigurat că ne acordase credit deplin pentru salvarea 
puiului. 

— Şi, dacă tu crezi asta, am să-ţi vând un afurisit de 
jabbit pe post de animal de companie, a şoptit Delph. 

— Destul cu zborul pentru azi, Vega, a zis Thorne. N-am 
nicio îndoială că în curând am să-i prind şmecheria. Şi 
atunci nu voi mai avea nevoie de ajutorul tău, ci numai de 
lanţul tău. Sau, mai curând, de lanţul meu. 

L-a înhăţat pe Destin şi apoi ne-a împins şi ne-a împuns 
până când am coborât încă o dată în întunericul de sub 
Quag. 

Am fost conduşi din nou în încăperea noastră şi în 


51 


exterior au fost postate gărzi. Totuşi, câteva clipe mai 
târziu, mama ekosului a venit cu o tavă mare din lemn. A 
lăsat-o pe o lespede de piatră şi ne-a surâs. 

Pe tavă era un cofer plin cu ceva ce semăna cu laptele. 
În plus, câteva pocale, pâinici, nişte carne, câteva ouă 
fierte tari şi o roşie cărnoasă, toate feliate. Şi două 
franzele aburinde. Şi mai erau un bol cu alune şi câteva 
felii de brânzeturi diferite, care au umplut încăperea cu 
deliciosul lor miros. 

Am zâmbit şi am încercat să mârâi în semn de răspuns, 
ceea ce a făcut-o să râdă. M-a cuprins cu braţele ei 
ierboase şi m-a îmbrăţişat. Am îmbrăţişat-o şi eu. După 
aceea m-a îmbrăţişat şi Luc. Apoi cuplul, având lacrimi în 
ochii lor înroşiţi, s-a îndepărtat. 

— Ei, drăcia dracului! a exclamat Delph în timp ce se 
aşeza, înfigându-se în mâncare. Cred că azi ne-am făcut 
nişte prieteni. 

Am îngenuncheat alături de el şi ne-am turnat câte un 
pocal de lapte. Era rece şi proaspăt. Ne era atât de foame, 
încât nici nu mai vorbeam - doar mestecam, beam şi 
înghiţeam. Îi dădusem şi lui Harry Doi porţia lui, pe care o 
devora fericit pe podeaua din piatră. Mi-am terminat masa 
şi am rămas aşezată acolo, mângâind alene urechile 
câinelui. 

În cele din urmă, după ce terminase de băut tot laptele, 
Delph s-a ridicat de lângă tavă şi s-a uitat la mine. 

— Aşadar, Vega Jane, ce e în capul tău? 

Am tras adânc aer în piept, apoi am expirat. 

— În capul meu este că trebuie să ieşim de-aici înainte 
ca bătrânul rege Thorne să nu mai aibă nevoie de noi. Dar, 
mai întâi, trebuie să aflăm mai multe despre planul lui de a 
ataca Wormwoodul. Şi mai vreau să ştiu cum a ajuns aici, 
jos, de pe stânca aceea. 

— De ce este aşa de important pentru tine? m-a întrebat 
el. 

— Fiindcă nu-mi plac întrebările fără răspuns. Thorne 
este malefic. Ai văzut că intenţiona să-l lase pe ekosul 
acela să moară. 


52 


Delph a încuviinţat. 

— Bănuiesc că nobililor nu le pasă de indivizii de rând. 

— Ei bine, lui Luc şi femeii le-a păsat. 

— Da, a zis Delph. Asta e oarecum reconfortant, nu-i 
aşa? 

I-am aruncat o privire perplexă. 

— Cum este? l-am întrebat. 

— Păi, creaturile astea, cărora le creşte iarbă pe corp şi 
care vorbesc în mârâituri, au sentimente ca şi noi. Ţin unul 
la altul. Asta e ceea ce zic. Reconfortant. 

În mintea lui Delph se derulau multe. Iar asta, pentru 
mine, era reconfortant. 

Mi-am aruncat ochii la uşă, unde l-am văzut pe Luc 
privindu-ne. Şi mi-a trecut o idee prin minte. 

— Cred că noaptea asta ar fi o şansă grozavă pentru ca 
noi să facem nişte explorări. 

— Explorări! a exclamat Delph. Şi cum crezi că putem 
face asta? 

— Aşa cum ai spus şi tu, ne-am făcut nişte prieteni aici. 


53 


SEPTEM 


Luc vorbeşte 


Mama-ekos şi Luc au intrat mai târziu în încăperea 
noastră pentru a lua tava. 

— Ştiu că nu mă înţelegeţi, dar vă mulţumesc, am spus 
eu. 

— Noi trebuie să-ţi mulţumim, Vega, a răspuns Luc, în 
timp ce femeia dădea din cap aprobator. 

— Vorbeşti wugeza? l-am întrebat uluită pe Luc. 

— Regele Thorne mi-a predat-o, pentru a preveni 
pierderea limbii sale. lar eu am învăţat-o pe Cere, fiica 
mea aici de faţă. 

— Nu vorbim wugeza cu ceilalţi, a adăugat Cere. Regele 
Thorne o interzice. 

— Şi cel care aproape că a fost omorât de freki e fiul 
tău? am întrebat-o. 

A încuviinţat din cap şi în ochi i s-au adunat lacrimi. 

— Dacă n-aţi fi fost tu şi Delph, micul Kori n-ar mai fi 
existat. 

Cu blândeţe, a pus o mână ierboasă pe obrazul meu. 

— În pofida celor spuse de Regele Thorne, ştim că asta a 
fost adevărat. 

— Ce rahaturi v-a spus atunci atotputernicul rege? a 
întrebat Delph. 

— Că a fost ideea lui să-l salveze pe Kori, a răspuns Luc. 

— El a încercat să mă oprească să-l salvez. E un Wug 
malefic. 

— Şi totuşi, noi toţi ne temem de el atât de tare, încât e 
imposibil să-l alungăm vreodată, a zis Luc. 

Delph s-a încruntat. 

— Dar voi sunteţi o mulţime, iar el - unul singur. 

— Dar el e regele, a spus Cere pe un ton plin de temeri. 


54 


Şi doarme în spatele unei uşi din fier. În plus, a recrutat 
dintre noi spioni care îi raportează totul. Şi orice semn de 
rebeliune este imediat înăbuşit. 

— Cu siguranţă că ekoşii s-ar strânge în jurul tău, Luc, i- 
am spus. 

El şi-a plecat capul. 

— Ba nu, Vega. Asta nu se va întâmpla. 

— De ce nu? 

Fără să mă privească, a spus: 

— Thorne ne munceşte din greu, fără îndoială. Dar ne-a 
învăţat tot felul de lucruri şi ne ţine în siguranţă. 

— Aţi putea face toate astea şi fără el, am spus eu. 

— Şi, cu toate acestea, mulţi ekoşi îl adoră, a adăugat 
Cere. Nu ştiu de ce, căci este un om cu adevărat crud, dar 
l-ar urma pretutindeni. 

M-am uitat la Delph şi apoi din nou la Luc. 

— Asta mi se pare tare ciudat, am zis apoi. Vreau să 
spun, nu e tocmai un individ simpatic, nu-i aşa? 

— Păi, în cea mai mare parte, e din cauză că ne-a frânt 
voinţa şi spiritul, a explicat Luc. Un asemenea lucru este 
mai grozav decât orice armă. 

M-am gândit un timp la aceste cuvinte, dar nu mi-a 
trecut prin minte niciun răspuns potrivit. M-am hotărât 
apoi să schimb subiectul. 

— Trebuie să fugim de aici, dar, înainte de a pleca, mi-ar 
plăcea să aflu răspunsuri la întrebările pe care le am, am 
zis apoi. Vreţi să ne ajutaţi? 

Luc s-a uitat spre Cere, care îl privea stăruitor, cu 
nerăbdare. În cele din urmă a încuviinţat dând din cap. 

— L-aţi salvat pe micul Kori, aşa că ne vom întoarce în 
noaptea asta. Şi atunci vei avea răspunsurile, Vega. 


x 
Mai târziu în noaptea aceea, am auzit paşi apropiindu- 
se. Şi, o fracțiune de secundă mai târziu, de-a lungul 
pasajului exterior, am văzut umbrele create de lumina care 
venea înspre noi. Apoi, în deschizătura încăperii noastre a 
apărut Luc, ţinând în mână o lumânare care pâlpâia. Cere 


55 


se afla în spatele lui, palidă şi înspăimântată. 

— Păşiţi uşor, ne-a zis Luc cu calm. Există ochi şi în cele 
mai neaşteptate locuri. 

Paznicii care staţionaseră în faţa încăperii noastre nu 
mai erau acolo. Mi-am închipuit că era isprava lui Luc. Toţi 
trei l-am urmat prin pasaj. Îi spusesem lui Harry Doi să nu 
latre sau să scoată zgomote inoportune. Aş fi putut să jur 
că dăduse din cap spre mine atunci când terminasem de 
vorbit. 

Am trecut repede prin pasajul rece. Totuşi, aveam un 
gând consolator. Eram îmbrăcată cu mantia. Iar în mantie 
aveam mănuşa şi Elementalul. 

Am ajuns într-un loc în care se intersectau trei coridoare 
şi Luc ne-a condus pe cel mai din stânga. Ne-am oprit în 
faţa unei uşi din lemn, pe care Luc a descuiat-o cu o cheie 
mare din bronz, desprinsă dintr-un inel din fier înnegrit de 
la centura lui lată din piele. A deschis uşa şi a împins-o, 
făcându-ne semn să intrăm înainte ca portalul să se 
închidă în urma noastră. Încăperea era întunecată, dar s-a 
luminat considerabil atunci când Luc a aprins cu ajutorul 
lumânării torţa suspendată pe perete. 

Am icnit. 

La fel şi Delph. 

Iar motivul era cât se poate de întemeiat. 

Încăperea era vastă, cu tavane înalte. Înăuntru erau 
nenumărate mese de lucru late, din lemn, toate pătate, 
pline de tot soiul de obiecte complicate în diferite stadii. 
Pe câteva rafturi vechi, din scânduri mâncate de viermi, 
care literalmente crăpau de pline ce erau, se aflau tot felul 
de obiecte bizare, precum şi teancuri de pergamente, 
suluri de hârtie şi tomuri îmbrăcate în piele. Mai erau un 
birou vechi cu sertare şi câteva nişe care, la rândul lor, 
dădeau pe dinafară de suluri de hârtie şi de pergamente. 
Am mai observat un scaun rotativ din lemn şi câteva 
măsuţe joase, pe care se găseau sticle, balanţe şi alte 
instrumente delicate; pe majoritatea le văzusem şi le 
folosisem la Hornuri pentru a-mi îndeplini slujba de 
Finisoare. 


56 


— Nu se poate ca el să fi adus toate astea cu el din 
Wormwood, am spus eu. 

— A adus o parte dintre pergamente, nişte cerneală, 
câteva suluri de hârtie şi câteva dintre instrumentele şi 
uneltele pe care le vezi, a precizat Luc. Restul au venit mai 
târziu. lar mobila am construit-o potrivit planului său, după 
ce ne-a arătat cum. Thorne ne-a învăţat o mulţime de 
lucruri. Ceea ce ne-a cerut în schimb a fost libertatea 
noastră, a încheiat Luc pe un ton resemnat. 

În timp ce cuprindeam locul cu privirea, m-am oprit 
asupra unui obiect suspendat de un lanţ lung din metal, 
fixat în tavan, aflat într-un colţ îndepărtat. Era un schelet. 
Iar lângă schelet, prins de perete, era stratul exterior al 
acestuia - pielea. Şi atunci am crezut că ştiu cum reuşise 
Thorne să coboare de pe stâncă până acolo, jos. 

— Ăsta e un adar, a murmurat Delph. 

— A fost un adar, l-am corectat eu. Aşa a reuşit Thorne 
să coboare de pe stâncă. A zburat până aici, aşa cum am 
făcut-o şi noi. 

— E unul mare, a remarcat Delph. Mai mare decât am 
văzut eu vreodată. 

M-am întors spre Luc. 

— Ăsta... ce e, atelierul lui? am întrebat. j 

— Ei bine, el îi zice Jaborator, a precizat Luc. Işi petrece 
aici cea mai mare parte a timpului, continuând să 
muncească, vorbindu-şi sieşi, uneori chicotind de parcă ar 
fi luat-o razna. 

— Eu cred că a luat-o razna. 

Am mers prin încăpere şi am privit câteva desene care 
fuseseră prinse pe pereţi. Erau hărţi ale Wormwoodului, 
până în cele mai mici detalii. În precizia cuvintelor şi a 
imaginilor puteai detecta iscusinţă şi geniu, dar şi o boală 
mintală. Îmi dădea fiori doar uitându-mă la pergamente şi 
imaginându-mi-l pe Wugul cel nebun cuprins de teribila sa 
obsesie pentru distrugerea fostului său cămin. 

Hărțile fuseseră desenate dintr-un motiv foarte ingenios. 
Urmau să fie folosite ca bază a atacului. Am studiat 
mâzgălelile lui Thorne şi notele de pe marginea tuturor 


57 


paginilor pergamentelor. Exista o zonă marcată ca fiind 
locul de aterizare. Probabil că avea să trimită nava spaţială 
noaptea şi să debarce în locul acela în timp ce 
Wormwoodul dormea. Apoi, când armata lui s-ar fi aflat în 
întregime la locul cu pricina, el ar fi atacat, luându-i prin 
surprindere. 

Existau săgeți care indicau direcţia spre Hornuri, spre 
Clopotniță şi spre clădirea Consiliului, cu referinţe precum 


cât şi pe cea a spitalului. M-am întrebat de ce, apoi mi-a 
trecut prin minte că, într-un război, partea care ar fi 
incapabilă să aibă grijă de cetăţenii săi sau să le trateze 
rănile cu certitudine nu ar putea ieşi învingătoare. 

M-am uitat la Delph, care privea atent peste umărul 
meu. Părea îngreţoşat de tot ceea ce vedea. 

— Un ţăcănit, Vega Jane, un ţăcănit care vrea să ucidă. 
Trebuie să-l oprim. 

M-am uitat spre Luc. 

— Acum putem să mergem la nava spaţială? 

Ne-am croit drum rapid prin mai multe pasaje, până 
când am simţit că ne rătăcisem fără vreo speranţă. Însă 
când am privit înapoi spre Delph, el a dat afirmativ din 
cap. 

— Ştiu unde suntem, mi-a spus el în şoaptă. E imediat la 
stânga. 

Destul de siguri pe ei, Luc şi Cere s-au oprit şi au cotit la 
stânga, trecând printr-o altă deschidere din perete. Nava 
spaţială se înălța deasupra noastră asemenea unei bestii 
uriaşe, aşteptând să lovească şi apoi să devoreze. Nu mai 
era nimic altceva acolo. 

Ne-am apropiat de colosalul vehicul din lemn care avea 
să transporte atât trupele, cât şi armele acestora şi atunci 
am remarcat o serie de găuri în părţile laterale. 

— Pentru ce sunt găurile? am întrebat eu. 

Drept răspuns, Luc a arătat spre un perete. 

— Aşa plănuieşte el să cârmească. Uitaţi-vă! 

Delph şi cu mine am văzut lângă perete vâslele lungi cu 


58 


terminaţiile mari, dreptunghiulare, stivuite frumos acolo. 

Luc ne-a arătat cum funcționau şi apoi ne-a purtat prin 
restul navei spaţiale, indicându-ne invenţia care umplea 
balonul cu aer cald şi mecanismul de cârmire şi 
explicându-ne cum ventilele din balon eliberau aerul, 
îngăduindu-i navei spaţiale să coboare. 

Am dat din cap în semn că înţelesesem. 

— Care este cauza ochilor voştri înroşiţi? i-am întrebat 
eu. 

— Amestecarea pulberii de mortă, a răspuns el. Praful 
ne intră în ochi. 

— Dar şi Kori are ochii roşii. Cu siguranţă el nu... 

— Lui Thorne nu-i pasă cât de tânăr sau de bătrân e 
cineva, Vega, a precizat Luc. Toţi trebuie să muncim. 

Cu sângele fierbându-mi în vene auzind această 
dezvăluire, ne-am întors în pasaj. 

— Grubbii? am întrebat apoi. 

Obosit, el a încuviinţat din cap. 

— Da, grubbii. 

Şi am observat, în timp ce spunea asta, că a pus o mână 
mare pe garda mortei cu ţeavă scurtă de la brâu. Apoi s-a 
întors spre Cere şi i-a zis: 

— Mai bine te-ai întoarce. Lui Kori îi va fi dor de tine. 

Cere i-a aruncat o privire îngrijorată. 

— Luc, gândeşte-te ce faci! Dacă află Thorne? 

— Tu du-te, Cere. Du-te acum, a adăugat el cu 
severitate. 

Cu o privire mâhnită îndreptată spre noi, ea a dispărut 
rapid în tunel. 

— Atunci, să pornim, a spus Luc hotărât, chiar dacă îi 
vedeam teama din ochi. 

Nu din pricina grubbilor, nu credeam asta, ci din pricina 
regelui. 

I-am aruncat o privire scurtă lui Delph şi mi-am dat 
seama că şi el gândea exact ca mine. 

Luc ar fi putut fi ucis dacă s-ar fi aflat că ne ajuta. Dar 
nu aveam o altă cale de a face asta. Şi chiar aveam un 
plan. Ei bine, o parte dintr-un plan. 


59 


Delph se aştepta ca eu să conduc grupul. La naiba, până 
şi eu mă aşteptam ca eu să conduc grupul. Speram doar că 
nu ne îndreptam spre pieirea noastră. 


60 


OCTO 
Zălogul grubbilor 


Îmi auzeam şi îmi simţeam inima bubuind în timp ce 
străbăteam coridorul acela lung şi întunecat. Merseserăm 
destul de mult, poate un kilometru, şi îmi dădeam seama 
că parcurgeam zone care erau mult mai îndepărtate de 
viaţa locuitorilor din Regatul catafilului. Luc mergea cu 
paşi lenți, măsuraţi, privind dintr-o parte în alta. Când m- 
am uitat la Delph, el privea pe furiş peste umăr. 

— Luc, i-am spus eu, întorcându-mă cu spatele. Grubbii 
atacă orice? 

— Nu. Nu fără motiv. 

L-am privit pe Delph şi i-am spus: 

— Aşadar, hai să nu le dăm niciun motiv. 

Apropiindu-ne de ceea ce părea a fi un zid oarecare, Luc 
a încetinit paşii. M-am gândit că poate cotise greşit, apoi... 
am auzit. Presupun că atunci am auzit cu toții. Şi am 
simţit. 

Huruituri. Pământul de sub noi a început să tremure. De 
deasupra capetelor noastre se revărsa o ploaie de pământ 
şi praf de piatră. Am început să tuşim şi să ne înecăm. Mă 
întorsesem, cu gândul de a o lua la goană pe unde 
veniserăm, când am simţit o mână pe braţul meu, 
ţintuindu-mă locului. 

— E în regulă, a zis Luc. E doar felul în care se comportă 
ei. Ne-au auzit apropiindu-ne. 

În clipa următoare, peretele din faţa noastră s-a 
prăbuşit, lăsând la vedere o gaură. Acolo a apărut un chip, 
care ocupa întreaga deschizătură. O pereche de ochi 
galbeni, fără viaţă, se holba la mine. Când gura s-a 
deschis, am văzut dinţii enormi şi ascuţiţi, arătând de 
departe mai letali decât orice cuţit văzusem vreodată. 


61 


Luc s-a uitat spre creatură şi i-a adresat nişte cuvinte pe 
care nu le-am înţeles. Păreau să fie o combinaţie de 
mârâieli şi sâsâituri. Apoi s-a întors spre noi. 

— Ştiu că Thorne nu e cu noi. Nu trebuie să vă 
îngrijoraţi acum. 

M-am uitat în jos, la mortă. 

— Şi atunci, de ce ai scos arma? 

— Păi, s-ar fi putut întâmpla ca grubbii să lovească mai 
întâi şi abia după aceea să afle că Thorne nu e aici. E bine 
să fim prudenţi când avem de-a face cu ceva atât de mare 
şi de imprevizibil precum un grubb. Cel de acolo 
cântăreşte cam o tonă. 

M-am târât mai departe, fără să-mi iau privirea de la 
grubb. Acesta m-a privit la rândul său. 

— De ce se zgâieşte grubbul ăsta la mine? 

— Păi, semeni cu Thorne. Adică eşti un Wug, asta am 
vrut să spun. 

— Poţi să-i spui că, deşi sunt Wug, nu sunt un Wug 
precum Thorne? 

— Deja am făcut-o, Vega. De asta nici n-a încercat să te 
omoare. 

Mi s-a strâns stomacul şi m-am trezit dând înapoi un pas 
sau doi. 

— Numele lui este... ei bine, n-are rost să-l spun, nu vei 
putea nici să-l pronunţi, cu atât mai puţin să-l ţii minte. Li 
vom spune doar Grubb. 

— Salutare, domnule Gr-Grubb, l-a salutat Delph cu un 
aer panicat. A 

— De fapt, e o femelă, Delph, a precizat Luc. Îţi poţi da 
seama după ochi. Sunt galbeni la femele şi albaştri la 
masculi. N-aş putea să-ţi spun de ce. 

Luc a înaintat şi a mângâiat femela-grubb pe cap. 
Aceasta a scos un sunet pe care îl mai auzisem, însă 
atunci, totuşi, parcă fusese o felină care torcea. N 

— Sunt creaturi paşnice, a spus Luc. Trăiesc retraşi. Işi 
sapă tuneluri aici. Pot săpa un drum prin stâncă, mâncând- 
o, mai iute decât pot gnomii să sape cu ghearele lor. 

— Mănâncă stânci? a exclamat Delph. 


62 


M-am uitat spre grubb, în timp ce Harry Doi s-a dus 
speriat spre el şi l-a adulmecat. Câinele meu se afla 
periculos de aproape de acei dinţi enormi şi, pe când eram 
pe punctul de a-l chema înapoi, Harry Doi s-a apucat să 
lingă creatura. 

Înainte să pot face vreo mişcare, dintre dinţii ascuţiţi a 
apărut o limbă lungă, şerpuită, care a început să-l lingă pe 
Harry Doi. Am făcut un pas înainte şi, cu prudenţă, l-am 
oprit cu mâna, privindu-l întrebătoare pe Luc. 

— Dă-i înainte, a spus el încurajator. Grubbul ştie că eşti 
în regulă. 

L-am mângâiat pe grubb pe cap şi apoi Delph mi s-a 
alăturat. 

Era moale şi nicidecum lipicios, aşa cum mă aşteptam să 
fie. Parcă aş fi atins papura de pe malul iazului din 
Wormwood. Am remarcat că era cam de două ori mai mare 
decât creta, care era cu adevărat uriaşă. Probabil că 
mânca o mulţime de stâncă. 

În timp ce mângâiam grubbul, degetele mele şi ale lui 
Delph s-au atins. Mi-am ridicat privirea spre el, iar el şi-a 
coborât-o spre mine. Am zâmbit în acelaşi timp. i 

— Parcă am fi la iazul din Wormwood, mi-a zis el. Îţi 
aminteşti? 

— Tocmai mă gândeam la papura pe care o atingeam 
acolo, am răspuns eu, roşind un pic. 

Apoi grubbul i-a lins mâna lui Delph. 

— I-ai căzut cu tronc, Delph, a spus Luc. 

— Cum aşa? a zis Delph, euforic de-a dreptul. Nu, nu 
cred... De ce, ce treabă ai tu dacă Vega Ja... 

Mi-a părut atât de rău pentru Delph, încât l-am întrerupt 
şi i-am spus: 

— Cred că se referea la grubb, Delph. 

Mi-am simţit obrajii arzând. 

Preţ de vreo zece secunde, Delph m-a privit cu ochii 
pierduţi şi cu gura căscată. Chipul lui afişa atât de multe 
expresii, una după alta, încât îmi venea foarte greu să nu 
râd, deşi eram la fel de stânjenită pe cât era şi el. 

— Ah, corect, sigur că aşa e, a spus în cele din urmă, cu 


63 


o voce pe care se străduia atât de tare s-o facă să pară 
fermă, încât îi tremura. 

— Ăăă... de ce îl urăsc pe Thorne atât de mult? a 
întrebat Delph apoi, luându-şi privirea de la mine. 

— Păi, au motive bine întemeiate. 

Luc a arătat spre pielea creaturii, apoi a mângâiat-o. 

— E o piele tare. Dar mai poate face şi altceva. 

— Ce? am vrut eu să ştiu. 

— Se poate întinde. Cât de mult vrei. De asta îi omoară 
Thorne. 

— Îi omoară? m-am mirat eu. 

— Îi măcelăreşte, aşa ar fi mai potrivit. Sau, cel puţin, o 
făcea. 

— De ce este pielea atât de importantă pentru Thorne? a 
întrebat Delph. 

— Pentru balon, i-a răspuns Luc. 

— Balonul de pe nava spaţială? am fost eu curioasă. 

Apoi, brusc, mi-am dat seama ce a vrut să spună. 

— Foloseşte pielea grubbului pentru a face balonul? am 
adăugat îngrozită. 

Luc a dat aprobator din cap. 

— Ordonă să fie cusute una de alta. lar sângele 
grubbului... se întăreşte bine şi e dur atunci când îl 
amesteci cu alte câteva ingrediente. Acolo unde sunt 
împunsăturile de ac atunci când se cos pieile laolaltă, 
Thorne foloseşte fiertura de sânge pentru a le etanşa, 
astfel încât să nu iasă aerul. 

M-am întors ca să mă uit la grubb. Ştiam că probabil nu 
ne putea înţelege, dar am sesizat o nefericire profundă în 
ochii săi. În ochii ei. 

De ce trebuiau să existe Wugi precum Thorne? Al căror 
unic interes era promovarea propriilor țeluri, fără să le 
pese de efectele asupra celorlalţi? I-am spus acest gând în 
şoaptă lui Delph. 

El a încuviinţat şi a spus încet: 

— Vega Jane, asta e o lecţie bună pentru noi toţi. 

— Dar n-a mai prins de mult un grubb, a intervenit Luc. 

— De ce? 


64 


Luc a rostit următoarele cuvinte pe un ton scăzut: 

— Fiindcă am venit şi i-am avertizat, iar ei s-au ascuns. 
A clătinat din cap cu tristeţe şi a adăugat: Recunosc, n-or fi 
ei cine ştie ce atunci când îi priveşti. Dar, sub pielea aia, 
au o inimă la fel de mare ca a oricărei alte fiinţe pe care ai 
putea s-o întâlneşti vreodată. 

Am mai privit o dată grubbul şi am văzut că ochii ei 
galbeni erau umezi. Când i-am aruncat o căutătură lui Luc, 
el mi-a anticipat întrebarea. 

— Un grubb poate să simtă aşa cum noi nu vom putea 
niciodată. Pot să simtă ceea ce simţim noi. Nu ştiu dacă 
emanăm vreun miros sau ceva, dar ei ştiu. Pur şi simplu 
ştiu. Ea înţelege că suntem trişti. Şi e şi ea tristă. Iar 
tristeţea asta îi spune despre noi că suntem creaturi bune, 
nu rele. 

Niciodată până atunci nu mi se mai spusese creatură. Şi 
totuşi, un Wug era doar o fiinţă printre multe alte fiinţe vii, 
am concluzionat eu. 

M-am întors să mă uit la grubb şi am mângâiat-o uşor pe 
faţă. 

— Cred că eşti foarte frumoasă, i-am spus apoi. 

Şi ea mi-a zâmbit. 

Sunetul de tors a umplut din nou pasajul. 

Am zâmbit şi mai larg şi, cu toate că nu puteam fi sigură, 
mi s-a părut că şi ea mi-a zâmbit. 

— Acum ea simte fericirea, mi-a explicat Luc. 

— Thorne ne-a spus că ei au încercat să-l omoare de 
multe ori. Cum? am întrebat eu. 

— Ei pot să-şi facă tuneluri prin orice. Niciodată nu ştii 
de unde se ivesc. Singurul lucru care îi dă de gol este 
sunetul săpatului. 

— Aşadar, sunt sigură că Thorne, viclean cum e, îşi ia 
măsuri de precauţie. 

— Patrulează prin pasaje şi măsoară prin pereţi până şi 
cele mai mici vibrații. Aceste instrumente îi oferă indicii 
din vreme despre când şi unde ar putea să apară. lar 
camera lui de dormit este căptuşită cu fier. Grubbii îşi pot 
săpa drum şi prin fier, dar durează ceva mai mult. 


65 


Suficient pentru ca Thorne să poată pleca, dar - chiar şi 
aşa - au fost la un pas să-l prindă. S-a uitat la grubb şi 
chipul i-a devenit sfielnic. Cu mult mai mult curaj decât am 
eu. 

— Dar tu i-ai avertizat împotriva lui Thorne, a subliniat 
Delph. Asta înseamnă curaj. 

— Nu-i totuna, nu-i aşa? Nu, nu-i totuna, a răspuns Luc. 

— E vorba despre Cere şi Kori, nu? am vrut eu să ştiu. 
Această întrebare l-a făcut să-mi arunce o privire. Am 
continuat: Le-ar face rău lor, nu-i aşa? Dacă te-ai întoarce 
împotriva lui... Ea părea îngrijorată din cauză că ne arătai 
locurile astea. Se teme că Thorne va afla. 

Incetişor, Luc a dat aprobator din cap. 

— Are ekoşi care îi sunt extraordinar de loiali. l-ar ucide 
şi pe cei din neamul lui. Cred că le-a făcut ceva minţilor 
lor, dar n-am nicio dovadă. 

În minte mi se învârtejeau deja o mulţime de gânduri. M- 
am întors spre Luc cu o hotărâre neclintită. 

— Cât de mult timp i-a trebuit lui Thorne ca să 
construiască nava spaţială? 

— Zece sesiuni sau mai multe, dacă îmi amintesc eu 
bine. O mulţime de muncă. 

— Zece sesiuni, am repetat eu, apoi am zâmbit. 

Ăsta era un lucru bun, m-am gândit. 

— Şi, dacă nu mai poate să prindă alţi grubbi, nu mai 
poate construi un alt balon sau o altă navă spaţială. 

— Ce pui la cale, Vega Jane? mi-a şoptit Delph la ureche. 

— Să scăpăm din locul ăsta şi să ne asigurăm că nu 
poate ataca Wormwoodul, am spus eu pe un ton egal, ca şi 
cum ar fi fost evident. 

Şi pentru mine era. 

Mă aşteptam ca Delph să dea aprobator din cap, dar nu 
a făcut-o. 

— Nu-i aşa de simplu, Vega. 

— Ce anume? am întrebat uimită. 

— Cum rămâne cu ekoşii şi cu gnomii? A mângâiat 
grubbul pe faţă, apoi a adăugat: Şi cu aceste creaturi? 

— Delph, nu înţeleg. 


66 


— L-ai auzit pe Luc. Thorne are spioni. Cei loiali lui. 
Dacă scăpăm şi îi stricăm planurile, crezi că nu-i va 
pedepsi pe ei? Pe Luc, pe Cere şi pe micul Kori? 

Nu l-am putut privi pe Delph, căci ştiam că are dreptate. 
Inima mea era ruptă în două din pricina acestei dileme... 

— Noi... noi nu putem salva pe nimeni, Delph. Este 
imposibil. 

— Ei bine, putem încerca, mi-a replicat el cu naturaleţe. 

Am vrut să-i spun ceva, dar mi-am dat seama că avea 
perfectă dreptate. M-am simţit uşurată într-un fel, însă am 
avut totodată senzaţia că mi se pusese în cârcă un munte. 
Veniserăm acolo cu scopul de a supravieţui Quagului, iar 
acum aveam să ne asumăm obligaţia de a-i salva şi pe alţii. 
Dar Delph avea dreptate. Cel puţin trebuia să încercăm. 

— Putem încerca, Delph, am spus încet. Însă voi avea 
nevoie de ajutor. Nu pot să fac asta singură. 

— De asta mă ai pe mine, Vega Jane. 


67 


NOVEM 


Secretul regelui 


În următoarele cinci zile, l-am cărat pe Thorne în ham şi 
l-am învăţat toate subtilităţile zborului. Şi în fiecare seară 
am fost vizitaţi de Luc, însoţit uneori de Cere. Ei continuau 
să ne furnizeze informaţii despre Thorne. 

Delph şi cu mine ne străduiam din răsputeri să încropim 
un plan. Stabilisem câteva părţi ale acestuia, însă nu 
puteam să nu ne întrebăm dacă Thorne n-avea să rămână 
rege şi după plecarea noastră? 

Şi chiar aveam o întrebare fără răspuns care mă 
înnebunea. 

De ce voia Thorne să meargă la război împotriva alor 
lui? Ce l-ar fi putut determina pe un Wug să urască atât de 
tare un alt Wug? Într-o seară, am vorbit cu Delph despre 
asta. 

— Păi, mi-a zis el, mi se pare că pentru a răspunde la 
această întrebare trebuie să ştim mai întâi de ce a venit 
individul în Quag. Un lucru destul de disperat. Iar nouă ne- 
a spus că a fost obligat să plece. 

— Aşa este. Deşi eu cred că a fost nevoit să fugă. Dacă 
ar fi făcut ceva rău, ei l-ar fi trimis în Valhall, nu l-ar fi 
obligat să plece în Quag. 

— Indiferent ce a făcut, trebuie să fi fost tare rău, în 
cazul ăsta, pentru a-l obliga să aleagă Quagul. Probabil că 
intenționau să-l scurteze cu un cap dacă ar fi rămas în 
Wormwood. 

M-am înfiorat puţin. Asta aproape că mi se întâmplase şi 
mie. 

— Aşadar, poate că una se leagă de alta? am întrebat eu. 
El îi atacă pentru a-i face să plece? 

— Cam aşa văd eu lucrurile. 


68 


Mi-a venit apoi o idee şi i-am spus-o repede lui Delph. 
Meditând, el a zis: 

— Ar putea să meargă, dar trebuie să ştim mai mult. 

— În cazul ăsta, ştim pe cine să întrebăm, am răspuns. 

În noaptea următoare, l-am întrebat pe Luc dacă ştia de 
ce venise Thorne în Quag. 

— Ei bine, ne-a zis Luc, în unele nopţi, când avea la bord 
mai multe sticle de mied, l-am auzit spunând unele lucruri, 
pronunţând nume şi altele asemenea. 

— Ce nume? l-am întrebat nerăbdătoare. 

Privind în gol, Luc şi-a frecat obrazul. 

— Me... Lasă-mă să mă gândesc. Mer. Ba nu, Mur... 
Murgatroyd. Da, ăsta era. Murgatroyd. 

Numele nu însemna nimic pentru mine. M-am uitat la 
Delph, care a clătinat din cap. 

— Altceva? 

— Spunea ceva despre Wugi care nu vedeau ce 
conducător mare este el. A, a mai menţionat un nume, 
doar că deja îl ştii. 

— Care? l-am întrebat eu. 

— Virgil. 

— Erau prieteni, bănuiesc. 

— După cupele lui de mied, nu părea prea prietenos faţă 
de el. 

M-am gândit o vreme la asta, dar nu am reuşit să găsesc 
o explicaţie. 

— Luc, e vreo modalitate prin care pot să intru în 
camera de dormit a lui Thorne? 

— Nu văd cum. O ţine încuiată şi când e plecat, şi când e 
înăuntru. De ce? 

— Noi credem că motivul pentru care a venit în Quag s- 
ar putea să se afle acolo, a zis Delph. 

— Înţeleg. Dacă ar vrea să păstreze secretul, acela ar fi 
locul, căci nimeni nu intră acolo în afară de el. 

— Luc, ai putea măcar să ne arăţi unde doarme? l-am 
întrebat. 

Am trecut prin câteva coridoare, până când m-am 
pierdut fără speranţă, însă Delph părea să ştie unde 


69 


suntem. M-am uitat din nou la el, pentru a-mi confirma 
dacă ar fi putut să regăsească locul în caz de nevoie, şi ela 
dat scurt din cap. 

Luc s-a oprit la începutul unui pasaj, arătând în josul 
coridorului din piatră. Era bine luminat şi am putut vedea 
cu uşurinţă uşa masivă din capăt, montată direct în 
peretele din piatră. Nu existau paznici postați la uşă, şi 
totuşi părea impenetrabilă. 

La întoarcere, i-am vorbit lui Luc pe un ton scăzut. La 
început nu a fost prea receptiv la ideile mele, dar am simţit 
apoi că spiritul şi curajul pe care Thorne i le luase se 
întorceau treptat în sufletul lui. 

De îndată ce am ajuns în cămăruţa noastră, Luc ne-a 
părăsit. 

— Trebuie să pătrundem în camera de dormit a lui 
Thorne, i-am zis lui Delph. 

Spunând aceste cuvinte, am simţit crampe la stomac, de 
parcă un milion de molii ar fi zburat pe acolo. 

Delph a dat aprobator din cap. 

— Thorne a devenit foarte priceput la zbor. Ceea ce 
înseamnă că nu va mai avea nevoie de noi prea mult timp 
pe-aici, nu-i aşa? Atunci vom deveni doar nişte oase într-un 
perete. 

— Luc ne va ajuta, dar am nevoie să pătrund în camera 
lui în timp ce Thorne nu e acolo. 

— Atunci, ceea ce-ţi trebuie e să-l scoţi pe el din cameră. 

M-am încruntat. 

— Genial, Delph. Mi-aş fi dorit să mă fi gândit şi eu la 
asta. Bravo, am adăugat sarcastică. 

— Ce vreau să spun e că ai nevoie de o diversiune. 

— De ce fel? am întrebat eu curioasă. 

— Lui îi este frică de grubbi, aşa-i? 

— Păi, da, grubbii vor să-l omoare. Aşa, şi? 

— Aşa că vom începe cu asta şi vom încropi un plan. 

— Ai tu câţiva grubbi care ar putea să-ţi facă serviciul 
ăsta? l-am întrebat eu sceptică. 

Mantia îmi atârna într-un cui de pe perete. El a vârât 
mâna într-unul dintre buzunare, şi-a pus mănuşa, a scos 


70 


Elementalul şi s-a gândit că ar dori ca acesta să ajungă la 
mărimea naturală. 

— Elementalul? l-am întrebat complet bulversată. 

El a încuviinţat. 

— Cu ăsta pot să pretind că sunt ceva ce de fapt nu sunt. 

Am zâmbit, căci înţelesesem în cele din urmă ce dorise 
să spună. 

— Un grubb, am spus. 


x 


Treizeci de secunde mai târziu, Delph şi cu mine 
pândeam de după colțul pasajului care ducea la camera lui 
Thorne. Delph ţinea Elementalul. 

— Luc este gata să meargă, am spus. 

Delph a încuviinţat din cap, a expirat lung şi a spus: 

— În cazul ăsta, mai bine du-te. 

Am trecut în viteză prin pasaj şi m-am pitit într-o nişă, 
care mă ascundea de posibilele priviri. M-am aplecat, m- 
am uitat înapoi în pasaj spre Delph şi am dat din cap. Apoi, 
m-am făcut mică în nişă. 

Am văzut Elementalul explodând undeva mai departe de 
mine, apoi unda turbulentă a acestuia care a stins torţele 
de pe pereţi. Câteva momente mai târziu, a lovit uşa cu o 
lovitură teribilă, dărâmând-o. Aproape în întuneric de data 
asta, l-am văzut micşorându-se şi zburând în direcţia lui 
Delph. 

Imediat s-au auzit ţipete şi strigăte şi am ştiut că şi Luc 
îşi făcuse treaba. Prin pasajele din jur, ekoşii strigau că 
grubbii atacau. 

Iar câteva clipe mai târziu, l-am auzit. 

Era Thorne strigând ordine, aşa că m-am făcut mică din 
nou, înghesuindu-mă în nişă cât de bine puteam atunci 
când el a trecut în goană pe lângă mine prin pasajul 
întunecat, cu o mortă scurtă într-o mână şi cu o lumânare 
cu flacără pâlpâitoare în cealaltă. Era în hainele de dormit, 
cu părul său lung fluturându-i sălbatic în jurul feţei. Lanţul 
Destin îi era prins în jurul taliei. 

De îndată ce a trecut de mine, m-am întors şi am alergat 


71 


spre camera lui. Nu ştiam cât timp aveam la dispoziţie, dar 
mă îndoiam că avea să fie prea mult. 

Lumina lumânării pe care o adusesem cu mine mi-a 
dezvăluit o cameră cu puţină mobilă. Un pat, o noptieră şi 
o garderobă veche, montată pe unul dintre pereţi. Pe pat 
nu se afla nimic, cu excepţia unei grămezi de cearşafuri şi 
de pături; o pernă zăcea pe podea. 

M-am uitat în spaţiul îngust dintre podea şi pat - nimic. 
Apoi am ridicat salteaua. 

Da! 

Prinsă între funiile care susțineau salteaua, era o carte. 

Am scos-o şi am aşezat salteaua la loc. Am privit cartea. 

Registrul experimentelor? 

Am deschis-o la prima pagină. Era un scris de mână 
îngrijit, pe care l-am recunoscut ca fiind al lui Thorne, căci 
îl mai văzusem în laboratorul lui. Am citit o parte repede, 
dar n-am priceput o iotă. M-am uitat apoi la saltea. Fusese 
greu de ridicat, deşi eu eram destul de puternică. Iar 
Cartea experimentelor era plină; nici măcar o pagină nu 
mai rămăsese liberă. Mă îndoiam că Thorne o scotea prea 
des doar ca să se uite la ea. Aşa că probabil n-avea să-i 
observe lipsa. Ştiam că era un risc, dar părea să fie 
singura şansă. Am îndesat-o sub mantie şi am continuat. 

Pe noptieră n-am găsit nimic. Rămânea doar garderoba. 
Am deschis uşile şi am scotocit printre hainele care 
atârnau acolo. Apoi am tras frenetic de sertare, dar nici în 
ele n-am găsit nimic. 

Şi atunci, mâna mea a dat peste cutie. 

Se afla într-un compartiment deschis de pe fundul 
dulapului. Era din lemn, având sculpturi care n-aveau 
niciun sens pentru mine. Am deschis cutia şi am icnit. 
Înăuntru se afla inelul bunicului meu, împreună cu Piatra 
Viperei. Primul meu gând a fost să le iau, dar cu 
certitudine Thorne şi-ar fi dat seama de lipsa lor. Spre 
deosebire de cartea de sub saltea, acele obiecte erau noi 
pentru el şi mult mai uşor de ajuns la ele. Pe de altă parte, 
s-ar fi putut întâmpla să nu mai am o altă şansă de a le 
recupera. În cele din urmă, m-am decis să le las acolo şi 


72 


am continuat să scotocesc prin cutie. Am dat apoi peste o 
poză cu trei Wugi. 

Unul era, evident, Thorne, mult mai tânăr. Stătea în 
picioare lângă o femeie matură. Poate că era Murgatroyd, 
despre care Luc spusese că îl auzise pe Thorne pomenind- 
o. Şi alături de ea era o femeie foarte tânără, care - deşi 
arăta oarecum familiar - era o străină pentru mine. Mi s-a 
părut că recunosc ceva în ochii ei şi în jurul liniei 
maxilarului, dar restul nu-mi spunea nimic. 

M-am întors când am auzit paşi şi apoi trăgându-se cu o 
mortă. În labirintul de pasaje, ecoul juca feste auzului. Nu- 
mi dădeam seama cu adevărat cât de aproape putea 
Thorne să fie. O altă explozie puternică m-a făcut să sar 
cât colo şi am scăpat poza. Ţinându-mi respiraţia, am 
aşteptat să văd dacă avea să urmeze încă o explozie. Când 
am văzut că nu se mai întâmplă nimic, am ridicat poza şi 
am privit scrisul de mână mâzgălit pe dos. Am ţinut 
lumânarea mai aproape ca să pot citi mai clar. 

Thorne, Murgatroyd şi... 

Mi s-a oprit respiraţia. Morrigone. 

Thorne era tatăl lui Morrigone. lar Murgatroyd era 
mama ei. Asemănarea dintre ei era evidentă. Când am 
privit fotografia încă o dată, am recunoscut-o pe loc pe 
Morrigone, care era mai tânără, şi m-am întrebat de ce nu 
o făcusem de prima dată. 

Morrigone îmi spusese că tatăl ei suferise un Eveniment 
atunci când ea avea şase sesiuni. Fusese în apropiere de 
marginea Quagului, zisese ea, în căutarea unei anumite 
ciuperci. Şi totuşi, nu suferise un Eveniment. Făcuse ceva 
rău şi din pricina acestui lucru scăpase de pedeapsă 
evadând în Quag. 

Ce se întâmplase cu Murgatroyd? Morrigone nu o 
pomenise niciodată. 

Totuşi, mi-am amintit imediat că Julius Domitar o 
pomenise, numai că nu rostindu-i numele. El spusese că 
era treaba lui Morrigone să aibă grijă de Wormwood şi de 
toţi Wugii din sat. El mai zisese că asemenea sarcini erau 
adesea transmise din generaţie în generaţie şi că mama lui 


73 


Morrigone o făcuse înaintea ei. 

Aşa că Murgatroyd fusese probabil protectoarea 
Wormwoodului înainte ca Morrigone să-şi fi asumat rolul. 
Atunci, ce i se întâmplase lui Murgatroyd? Trebuia să aflu. 

Strigătele şi zgomotele de picioare care alergau se 
apropiau din ce în ce mai mult şi mi-am dat seama că 
timpul meu acolo se apropia de sfârşit. Numai că în cutie 
mai exista un lucru care mi-a atras atenţia. 

Am scos sulul de pergament. Era o scrisoare adresată lui 
Thorne. Scrisul de mână era precis şi clar. Şi, în timp ce 
realizam că hârtia era foarte veche, am observat că 
cerneala era încă la fel de limpede precum cerul într-o 
lumină strălucitor de senină, fără nori. 

Am citit iute conţinutul scrisorii, reducând viteza pe 
măsură ce mă apropiam de final. Când am văzut 
semnătura de la sfârşit, am crezut că-mi stă inima în loc. 
Foarte multe lucruri au început să aibă noimă pentru mine. 
Apoi, am auzit vocea lui Thorne şi am aruncat o privire 
peste umăr. Era cât se poate de aproape de uşă. 

Ceea ce însemna că eram prinsă în capcană. 


74 


DECEM 


Nimic din ceva 


M-am uitat înnebunită în jur. Sub pat nu era spaţiu. 
Noptiera era prea mică pentru a mă ascunde în ea. Exista 
doar o singură opţiune. Am stins lumânarea, am sărit în 
garderobă şi am închis uşile. Pe când încercam să mă fac 
mică îndărătul hainelor, l-am auzit pe Thorne intrând în 
cameră. 

La început, n-am îndrăznit să mă mişc. Cutia era încă în 
mâna mea. Când m-am aplecat să o pun jos, conţinutul s-a 
mişcat, scoțând un sunet uşor. Mi-am ţinut respiraţia, 
sperând din tot sufletul că el nu-l auzise. După câteva 
secunde am început să respir din nou. Mi-am imaginat că 
inelul se rostogolise şi făcuse zgomot. Am deschis încetişor 
cutia şi, în întuneric, am pipăit în căutarea acestuia. L-am 
luat şi mi l-am pus pe deget. Apoi am lăsat cutia jos şi am 
aşteptat. 

L-am auzit pe Thorne mormăind de unul singur. Părea să 
petreacă ceva timp în jurul uşii doborâte. Asta avea noimă, 
mi-am zis eu. Cum ar fi putut un Wug paranoic să se ducă 
liniştit la culcare, să doarmă într-atât de expus, mai ales 
după un asemenea atac? Apoi am auzit din ce în ce mai 
multe mârâituri şi o mulţime de respiraţii îngreunate, iar 
în final ceva care izbea cu putere altceva. Mârâiturile au 
continuat preţ de câteva secunde, apoi s-au auzit mai mulţi 
paşi plecând. După aceea, tăcere. 

Stând ascunsă în garderobă, m-am gândit ce să fac şi în 
cele din urmă am ajuns la un răspuns. Planul meu era să 
aştept până când el avea să adoarmă buştean şi apoi să-mi 
croiesc drum pe unde cândva fusese uşa. 

Pe măsură ce mormăielile lui Thorne continuau, am 
devenit din ce în ce mai curioasă cu privire la ceea ce 


75 


făcea individul. Am descoperit că, dacă mă aplecam în faţă, 
puteam să văd printr-un spaţiu mic dintre uşi. Camera era 
luminată acum, fiindcă Thorne aprinsese torţele atunci 
când se întorsese. 

Speranţele mele de a scăpa s-au năruit imediat. 

Thorne le ordonase ekoşilor să ridice uşa şi să o aşeze la 
locul ei. Deşi nu se mai potrivea chiar perfect, nu era 
suficient spaţiu pentru ca eu să încap pe acolo. Urma să 
aştept toată noaptea, până când Thorne avea să plece a 
doua lumină, sau să risc să dărâm uşa de îndată ce el 
adormea. 

Apoi, subit, m-am procopsit cu o problemă mult mai 
mare. 

Thorne se îndrepta spre garderobă. 

Am observat, cu un fior de groază, că avea cămaşa de 
noapte murdară. Intenţiona să o schimbe cu una curată. 

M-am făcut cât de mică am putut, cu toate că ştiam că 
nu era de-ajuns. În anxietatea mea de moment, am răsucit 
iritată inelul bunicului pe degetul mare. Uşile au zburat 
brusc în lături, iar eu mi-am ţinut respiraţia şi am închis 
ochii, aşteptând ca lovitura să cadă. 

Dar nu s-a întâmplat nimic. Am deschis ochii şi l-am 
văzut pe Thorne zgâindu-se la mine, chipurile noastre 
aflându-se la mai puţin de treizeci de centimetri distanţă 
unul de altul. Dar n-a avut nicio reacţie. Era ca şi cum nu 
m-ar fi văzut deloc. A scos o cămaşă de noapte curată şi a 
închis uşa garderobei. O secundă mai târziu, l-am auzit 
vârându-se în pat. Am rămas acolo încercând să nu respir, 
dar şi încercând să pun în ordine ceea ce se întâmplase. 

Dacă Thorne putuse să vadă atunci când îşi luase o 
cămaşă de noapte curată şi când se urcase în pat, cum era 
posibil să nu mă fi văzut? Mi-am trecut mâna peste un 
picior. Părea normal. Apoi, mi-am trecut un deget peste 
inel. Răsucindu-l pe deget, l-am întors. Partea cu desenul 
celor trei zale ciudate era cu faţa în jos, iar cercul inelului 
se afla în partea de sus a degetului meu mare. 

Mai purtasem inelul şi până atunci, dar nu se întâmplase 
nimic deosebit. Niciodată însă nu-l mai întorsesem, m-am 


76 


gândit eu. Răsucindu-l aşa cum o făcusem, reuşisem oare 
să devin invizibilă? Părea un gând imposibil, dar ce altă 
explicaţie putea exista? 

Aşadar, puteam să mă furişez şi să ies de acolo? Totuşi, 
aveam să fiu nevoită să mut uşa pentru a trece dincolo. Iar 
Thorne cu siguranţă avea să ştie că cineva sau ceva se afla 
acolo. Sau aş fi putut să stau acolo şi să aştept prima 
geană de lumină. M-am hotărât să risc totuşi. 

Am mai aruncat o privire prin crăpătura uşii şi l-am 
văzut pe Thorne în pat. Păstrase o lumânare aprinsă, însă 
camera era doar parţial luminată de aceasta. Am mai 
aşteptat douăzeci de fărâme până când lam auzit 
respirând mai adânc. Când un sforăit i-a scăpat printre 
buze, am numărat până la zece şi apoi am deschis repede 
uşa garderobei. Aceasta a scârţâit puţin, ceea ce mie mi s- 
a părut precum ţipătul unui garm la vânătoare. 

Am înlemnit, aşteptându-mă ca Thorne să sară din pat şi 
să se întrebe cum de reuşise garderoba sa să-şi deschidă 
singură uşa. Dar el nici măcar nu s-a mişcat. Am închis uşa 
în urma mea, după ce am strecurat cutia cu sculpturile 
mistice acolo unde o găsisem. 

Am privit uşa masivă a camerei, apoi am încercat să-mi 
strecor capul prin spaţiul dintre aceasta şi perete, dar n- 
am reuşit. Ekoşii o înclinaseră mult spre zid, aşa că nu 
existau decât mici crăpături de fiecare parte. În centrul 
uşii era o gaură, acolo unde lovise Elementalul, numai că 
aceasta nu era suficient de mare pentru ca eu să pot trece 
prin ea. Şi, oricum, era prea sus faţă de podea ca să pot 
ajunge acolo. 

Mi-am aşezat degetele într-o crăpătură, m-am proptit 
bine pe picioare şi am tras. Dar uşa nici nu s-a clintit. Ar fi 
fost mult mai uşor cu Destin în jurul taliei, graţie puterii 
excepţionale pe care mi-o transmitea, însă lanţul meu se 
afla la brâul lui Thorne şi mă îndoiam că aş fi putut să-l 
scot fără ca individul să observe. Aproape că am ţipat 
atunci când am auzit o voce şoptită din partea cealaltă a 
uşii uriaşe. 

— Ai grijă, Vega Jane! 


77 


Era Delph. 

M-am apropiat de uşă şi mi-am lipit gura lângă 
crăpătură. 

— El e aici, doarme, dar nu pot să ies. 

— Dă-te înapoi, mi-a cerut el. 

— Ce ai de gând să faci? am rostit eu în şoaptă prin 
crăpătură. 

— La fel ca mai devreme. 

În mai puţin de o secundă, Elementalul a lovit uşa în 
mijloc, iar aceasta a căzut zgomotos în interiorul camerei. 
Am ieşit atât de repede, încât am văzut Elementalul 
izbindu-se de mâna înmănuşată a lui Delph. Apoi ela 
dispărut pe hol, fugind să-şi scape pielea. Am început să 
alerg şi eu prin pasaj pentru a-mi salva viaţa, căci 
nenumărate salve de mortă explodau acum în afara 
camerei din care abia scăpasem. M-am întors pentru un 
moment şi l-am văzut pe Thorne în cadrul uşii. Avea câte o 
mortă scurtă în fiecare mână şi trăgea cu furie. Şi, chiar 
dacă eram invizibilă, tot din carne şi sânge eram făcută. O 
rafală mi-a şuierat pe lângă ureche. O alta a împroşcat 
peretele şi o bucată de piatră s-a spart, lovindu-mă în braţ 
şi tăindu-mă. Am continuat să alerg şi nu m-am oprit până 
la camera noastră de dormit. Delph era deja acolo, stând 
aplecat, cu pieptul mişcându-i-se ritmic. 

Elementalul în mărime naturală se afla pe podea. Delph 
uitase să-l micşoreze şi Thorne ar fi putut să ajungă acolo 
în orice clipă. l-am scos mănuşa de pe mână, am ridicat 
lancea din aur şi m-am gândit că aş dori să revină la 
dimensiunea sa micşorată. 

Delph s-a speriat atât de tare, încât aproape că a sărit 
până în tavan. Atunci mi-am dat seama că nici el nu mă 
putea vedea. Văzuse numai Elementalul şi mănuşa 
suspendate în aer. 

Am răsucit inelul până când a ajuns din nou în poziţia sa 
normală. S-a holbat la mine de parcă ar fi văzut un adar 
zburând prin cameră. 

— Cum... cum... cum...? 

Bietul Delph nici n-a putut să mai termine fraza. 


78 


Tremura prea tare. 

— Inelul a făcut asta. 

L-am ridicat. 

— Cum poate un afurisit de inel să te facă să nu mai fii 
aici? 

Am răsucit inelul şi am dispărut. Am ştiut că devenisem 
invizibilă fiindcă Delph se uita în jur pentru a vedea unde 
dispărusem. L-am pus încă o dată înapoi şi am reapărut. 

— Nu ştiu cum face asta, Delph. Dar sunt bucuroasă că 
s-a întâmplat în seara asta. Altminteri, aş fi fost moartă. 

Asta m-a făcut să-mi amintesc ce descoperisem. 

— Delph, am foarte multe să-ţi spun. 

Mai întâi, i-am spus despre fotografie. El s-a scărpinat în 
bărbie şi m-a întrebat: 

— Tu crezi, aşadar, că Thorne este tatăl lui Morrigone? 

— Sunt sigură de asta. Iar Murgatroyd este mama ei. A 
fost mama ei. E moartă. 

— De unde ştii asta? m-a întrebat el. 

— Graţie celui de-al doilea lucru pe care l-am găsit. O 
scrisoare de la Virgil către Thorne. 

— Ce scrisoare? 

— Virgil l-a acuzat pe Thorne că a ucis-o pe Morgatroyd 
cu ciuperci otrăvite. A spus că şi-ar fi dorit să-l vadă pe 
Thorne executat pentru crima lui. Şi a menţionat-o pe 
Morrigone în scrisoare. Spunea că Thorne a lipsit-o de 
mamă. De aceea a fost nevoit Thorne să plece din 
Wormwood. 

— Fir-ar să fie! a exclamat Delph. Individului ăstuia 
chiar îi place să omoare, nu-i aşa? 

M-am aşezat pe pat alături de el. 

— Murgatroyd a fost ca Morrigone. Era treaba ei să aibă 
grijă de Wugi şi de Wormwood. Pun rămăşag că asta l-a 
făcut gelos pe Thorne. Şi că el ştia şi ce altceva mai putea 
ea să facă. Aceleaşi lucruri pe care le face Morrigone 
acum. 

— Vrei să spui chestii de magie şi de vrăjitorie? 

— Mă întreb dacă Morrigone ştie măcar ce i s-a 
întâmplat mamei ei. 


79 


— Asta mă face să îmi pară cumva rău pentru ea, a zis 
Delph. 

Niciodată nu m-am gândit că avea să-mi pară rău pentru 
Morrigone. Dar dacă Thorne o omorâse pe mama lui 
Morrigone? Ce povară uriaşă pentru sufletul cuiva... 

Eram surprinsă că Thorne nu apăruse încă să ne 
verifice. Dar poate că vâna grubbi în vreun colţ îndepărtat 
al regatului său. Cel puţin, asta ne-ar fi lăsat ceva timp să 
ne gândim. 

Thorne era indiscutabil un monstru. Şi trebuia oprit 
imediat, însă cum? Apoi mi-am amintit. Cartea pe care o 
luasem de sub salteaua lui. Poate că acolo era ceva. 

Am scos cartea şi i-am arătat-o lui Delph. 

— Ei drăcia dracului! a exclamat el. Experimente? 

Am început să citim împreună. Cartea conţinea nu doar 
cuvinte, ci şi desene. Amândoi ne-am albit la faţă, iar mie 
mi s-a făcut greață. 

Existau desene cu ekoşi, gnomi şi grubbi tăiaţi. Desenele 
tinerilor ekoşi, cu trupurile lor desfigurate, m-au 
îngreţoşat. Am fost nevoită să-mi îndepărtez rapid privirea 
din carte. 

— El... a făcut experimente pe ei, a spus Delph. 

— Vine cineva, am spus cu voce şoptită. 

M-am uitat la inel. Inelul blestemat. Dacă aveam să fiu 
găsită cu el? Şi cu cartea?! 

Am privit în jur, căutând disperată o ascunzătoare. Dar 
nu era de găsit. Apoi ceva mi-a împins mâna. Era Harry 
Doi. Ne-am uitat amândoi unul la celălalt. Mi-am scos 
inelul şi, deschizându-i gura, i l-am pus înăuntru. Apoi i-am 
închis botul. Am strecurat Cartea experimentelor sub el, 
iar Harry Doi s-a aşezat deasupra, cu trupul lui masiv 
acoperind-o complet. Am stins lumânarea, iar camera s-a 
cufundat în întuneric. Delph şi cu mine ne-am întins 
imediat şi ne-am prefăcut că dormim. 

Câteva momente mai târziu, Thorne a intrat, urmat de 
mai mulţi ekoşi. Aceştia duceau torţe şi morte. Luc era 
unul dintre ei. M-am ridicat în capul oaselor şi am lăsat să- 
mi scape un căscat. 


80 


— Ce este? am întrebat somnoroasă. Ce e cu toată 
agitația asta acum? 

Thorne a venit spre patul meu. S-a uitat mai întâi la 
mine, apoi la Delph. Privirea sa n-a zăbovit însă asupra lui 
Harry Doi, care stătea culcat pe podea cu botul între labele 
din faţă. 

— Ce e cu toată agitația asta acum? m-a imitat Thorne. 
Ce vrei să spui cu asta? m-a întrebat suspicios. 

— Păi, am auzit zarva de mai înainte. Ţipete. Focuri de 
morte. Apoi, totul s-a liniştit. Şi a reînceput. Şi s-a potolit 
din nou. Până când aţi apărut voi. 

Thorne continua să mă examineze. 

— Aţi fost aici tot timpul ăsta? 

Am încuviinţat din cap şi am întrebat: 

— Unde altundeva să fi fost? 

Thorne s-a uitat spre Luc, care a spus: 

— Asta e adevărat, regele meu. N-au plecat deloc de 
aici. Fără îndoială, au fost grubbii, care s-au întors. 

— Hmm, mira-m-aş, a spus Thorne. 

Privirea lui răutăcioasă şi tonul său ameninţător mi-au 
dat fiori reci pe piele. 

— Vreau să fie percheziţionaţi, a cerut el, arătând spre 
mine şi spre Delph. 

— Ce căutăm, regele meu? a întrebat Luc. 

— Voi şti când voi vedea, Luc, a răcnit Thorne. Tu fă-o! 

Acum ştiam că descoperise lipsa inelului. Nu ştiam dacă 
şi lipsa cărţii. Dar poate că nu se uitase sub saltea. Am 
adoptat cea mai goală expresie şi m-am rugat la Sfânta 
Clopotniță ca Delph să fie capabil să facă la fel. Am riscat 
să arunc pe furiş o privire spre Delph, care se prăbuşise 
înapoi şi arăta de parcă ar fi dormit. 

Eram tare mândră de el! 

Am fost percheziţionaţi, dar nu s-a găsit nimic asupra 
noastră. Fireşte, nu le-a trecut prin cap să caute inelul în 
gura câinelui meu sau cartea sub el. Thorne nu era 
bucuros, mi-am dat seama. Şi nici eu nu eram sau, cel 
puţin, nu în întregime. Acum ştiam că Thorne avea să 
creadă că trădătorii erau printre ai lui. Iar ultimul lucru pe 


81 


care îl voiam era să-l pun în pericol pe Luc împreună cu 
familia sa. În timp ce Thorne pornise spre ieşire, Luc mi-a 
aruncat o privire timidă care n-a făcut decât să-mi 
sporească teama pentru el. 

Am întins mâna şi Harry Doi, ascultător, a deschis gura 
şi mi-a îngăduit să recuperez inelul. L-am şters şi mi l-am 
pus pe mână, atentă să ţin cele trei zale înlănţuite cu faţa 
în sus, astfel încât să nu dispar. Apoi am luat cartea şi m- 
am uitat din nou la ea. 

— Un Wug îngrozitor, teribil, a spus Delph solemn. 

— Ştiu. Dar cu această carte avem şansa de a ne asigura 
că în curând va fi doar un fost rege, Delph. 

— Cum anume? 

— Cartea este o dovadă a lucrurilor îngrozitoare la care 
îi supune pe ekoşi şi pe gnomi. 

Pe măsură ce înţelegea, trăsăturile i se destindeau. 

— Corect, putem să i-o dăm lui Luc, iar el poate... o 
poate folosi pentru a-i stârni pe ekoşi. Nu se poate să-i 
rămână loiali lui Thorne şi după ce vor afla că el i-a omorât 
pe ai lor în felul ăsta. 

— Dar mai întâi trebuie să ne asigurăm că Thorne nu va 
putea ataca Wormwoodul niciodată. 

— Asta trebuie să ia sfârşit cât de curând, Vega Jane, a 
adăugat Delph. El ştie că noi punem ceva la cale. Nu vom 
mai avea niciodată o altă şansă. 

— Se va termina totul în curând, Delph. De fapt, se va 
termina mâine. 

Delph a privit inelul şi a spus: 

— Sunt mult mai multe chestii decât am crezut 
referitoare la bunicul tău. 

— Eu zic că sunt mult mai multe decât am crezut cu 
privire la toate, i-am răspuns. 

Şi nu am spus asta într-un sens bun. 


82 


UNDECIM 
Plecat 


A doua lumină ne-a găsit afară pentru încă o rundă de 
zbor cu Thorne. În timp ce ne pregăteam, el s-a uitat la 
braţul meu. 

— Te-ai tăiat? m-a întrebat cu subînţeles. 

Am aruncat o privire spre locul arătat de el. Pe mâneca 
mea, acolo unde mă lovise fragmentul de piatră dislocat de 
împuşcătura mortei, era sânge. 

— M-am pricopsit cu rana pe un stei din piatră. 

Mi-a aruncat o privire dispreţuitoare şi apoi a privit 
cerul, care devenea rapid tot mai întunecat şi rău 
prevestitor. 

— Se pare că vine o furtună. Pornim? 

Când am încercat să-i leg curelele hamului, Thorne a 
clătinat din cap. 

— Poziţii inversate de data asta, draga mea. Eu te voi 
duce pe tine. 

Era limpede că n-aveam nicio şansă, aşa că l-am lăsat să 
mă lege şi apoi ne-am desprins de sol, navigând în sus. 

Călătoria a fost însă cu hopuri, căci vântul ne lovea din 
toate părţile. În scurt timp eram uzi leoarcă din cauza 
picăturilor de ploaie. Eram bucuroasă fiindcă aveam 
ochelarii cu mine. O suliță de lumină a lovit pieziş 
deasupra noastră şi tunetul însoțitor a fost aproape 
asurzitor. L-am simţit pe Thorne încordându-se deasupra 
mea. Individul părea de-a dreptul speriat de ploaie şi de 
zgomot. 

— Totul e în ordine, rege atotputernic? l-am întrebat eu 
pe un ton răutăcios. 

El nu mi-a răspuns; în schimb, l-am simţit unduindu-se 
deasupra mea. La început nu mi-am dat seama ce face. 


83 


Dar, după aceea, a devenit destul de limpede că hamul 
începuse să cadă de pe el. Desfăcuse cataramele din jurul 
torsului. Şi, de vreme ce stăteam în aer doar fiindcă mă 
ţinea el, asta devenea o problemă serioasă. O problemă pe 
care am rezolvat-o întinzând mâna la spate şi apucând 
Lanţul Destin. 

Dezechilibrându-ne, am intrat imediat în picaj. 

— Dă-i drumul, a urlat el, lovindu-mă cu piciorul. 

— Nici pomeneală, i-am răspuns, urlând la rândul meu. 

Ne-am prăvălit, ne-am rostogolit, am făcut tumbe şi am 
plonjat. 

Cerul era tot mai agitat de furtună. El continua să mă 
lovească, iar eu să parez loviturile. Apoi am obosit şi i-am 
tras un pumn în faţă. Sângele i-a ţâşnit din nas, 
împroşcându-ne pe amândoi. S-a uitat şocat la mine. 

— Mi-ai spart nasul, la naiba! 

— lată încă una, doar aşa, să fie! 

L-am pocnit din nou, învineţindu-i un ochi, şi apoi l-am 
lovit în abdomen. Eram femeie, e adevărat, dar eram mai 
dură decât toţi bărbaţii din cercul meu de cunoştinţe, 
inclusiv nemernicul ăsta. 

El mi-a prins pumnul cu ambele mâini, încercând să-mi 
descleşteze degetele de pe lanţ. A reuşit cu greu să 
desprindă trei, aşa că m-am întors cu faţa spre el şi mi-am 
înfăşurat picioarele în jurul torsului său. Susţinându-mă 
astfel, aveam ambele mâini libere. Şi le-am folosit cu un 
efect sonor. 

L-am lovit pe Thorne în toate părţile corpului la care 
puteam ajunge din poziţia mea. Toată ura, scârba, 
dezgustul şi furia pură pe care le simţeam faţă de acest 
individ s-au dezlănţuit cu putere. Il răneam pentru fiecare 
lucru infam pe care ni-l făcuse. Pentru toţi ekoşii şi gnomii 
pe care îi spintecase. Pentru toţi grubbii pe care îi 
omorâse. Pentru uciderea lui Murgatroyd. Şi, pur şi 
simplu, pentru că era cel mai mare ticălos pe care 
avusesem nefericirea de a-l întâlni vreodată. 

După vreo duzină de lovituri, am crezut că îl făcusem 
praf. Dar bătrânul Wug mai avea de luptat, în ciuda celor 


84 


socotite de mine. N-am văzut la timp lovitura care a venit. 
Pumnul lui m-a izbit în faţă atât de tare, încât am simţit că 
mi-a scos toţi dinţii. Thorne era bătrân, dar masiv. După o 
altă lovitură mi-a dat sângele, iar faţa mi s-a umflat. Mă 
simţeam ameţită şi îmi era greață, însă n-aveam de gând 
să-l las pe ticălos să mă bată. Crezând că avea un avantaj, 
a încercat să-mi mai tragă una, dar am parat lovitura cu 
braţul; durerea m-a zguduit de sus până jos. Apoi, ţinând 
un picior în jurul lui, astfel încât să nu plonjez spre sol, i- 
am dat o lovitură cu celălalt genunchi într-un loc în care 
niciun bărbat n-ar vrea să fie lovit. A gemut şi a rămas fără 
vlagă. 

— O, nu! am ţipat eu. 

Deşi câştigasem lupta cu Thorne, echilibrul nostru se 
stricase, acum când el era aproape inconştient. Am intrat 
într-un picaj rapid. Mi-am dat capul pe spate şi am privit în 
jos. Singurul lucru pe care îl vedeam era un pâlc de copaci, 
al căror coronament se apropia cu o viteză ameţitoare. 

Probabil că şi Thorne a văzut asta, căci s-a dezmeticit 
rapid. 

— Ai să ne omori pe amândoi! a ţipat el prin spaţiul 
dintre dinţi pe care i-l făcusem cu o lovitură în plină figură. 

— Ba tu încercai să mă omori pe mine, i-am răspuns, 
strigând la rândul meu. 

Ne-am răsucit în aşa fel încât să fiu eu deasupra. Am 
apucat Lanţul Destin cu ambele mâini, ca pe odgonul unui 
şlep, şi mi-am arcuit gâtul şi umerii. Încetul cu încetul, am 
început să ne redresăm. Când, în cele din urmă, ne-am 
avântat în sus, ghetele mele au atins razant vârfurile 
copacilor. 

Apoi un fulger însoţit de un tunet puternic a lovit atât de 
aproape, încât m-am îndepărtat puţin de Thorne. El a 
profitat de şansă şi m-a apucat cu mâinile de păr, 
desprinzându-mă de el. Când mi-a dat drumul, m-am folosit 
de avantaj şi, fără ca el să ştie, l-am tras pe Destin din 
jurul şoldurilor sale, în timp ce el se străduia să mă bată. 

L-am fixat pe Destin în jurul taliei mele şi am privit în 
sus exact la timp pentru a-l vedea pe Thorne căzând ca un 


85 


bolovan. 

Atotputernicul rege ţipa din răsputeri, ca orice Wug 
înspăimântat. 

— Vega, ajută-mă! 

O parte din mine n-ar fi vrut să facă nimic. N-avea decât 
să cadă şi să aibă parte de o călătorie sprâncenată! Insă o 
altă parte din mine chiar nu putea să-l lase pe individ să 
moară - cel puţin, nu aşa. 

Presupun că asta ne diferenţia pe noi, cei ca mine, de cei 
ca el. lar o moarte rapidă n-ar fi făcut deloc dreptate în 
ceea ce-l privea. Câtuşi de puţin. 

Mi-am îndreptat capul şi umerii în jos şi am ţâşnit ca şi 
cum aş fi fost propulsată de unul dintre tunurile lui 
Thorne. L-am apucat de păr, aşa cum făcuse şi el cu mine. 
Când am aterizat, am atins pământul destul de blând şi 
abia dacă am făcut o tumbă. 

În clipa următoare, o mortă scurtă era îndreptată spre 
capul meu. 

ll bătusem măr pe Thorne. Faţa îi era umflată, fiind 
aproape de nerecunoscut. Şi sunt destul de sigură că îi 
fracturasem o coastă sau două pentru rănile pe care mi le 
făcuse la faţă. 

— Tocmai ţi-am salvat viaţa, am zis eu scurt. 

— lar eu sunt pe cale să o iau pe-a ta, mi-a spus el, cu o 
expresie de nebun pe chipul însângerat. 

În secunda următoare zăcea cu faţa în jos, iar morta îi 
zburase din mână. L-am privit pe Harry Doi, care se urcase 
în spinarea lui Thorne şi îl muşcase de fesa stângă. Regele 
începuse să ţipe dinainte ca eu să-l pocnesc cu cizma peste 
cap, lăsându-l inconştient. 

— Vino, Harry Doi! am spus eu de îndată. Repede! 

Am apucat hamul, care căzuse pe pământ lângă noi. 
Harry Doi a sărit în braţele mele şi l-am fixat imediat, 
încheind cataramele. Ne-am avântat spre cerul furtunos, 
asemenea unei săgeți trase din arc, îndreptându-ne în 
direcţia în care ştiam că este Delph. Un fulger a lovit 
undeva lângă noi şi aproape că m-am dat peste cap, 
pornind în jos în trombă. 


86 


— Vega Jane! 

Delph alerga din răsputeri pentru a-şi salva viaţa, cu un 
grup de ekoşi exact în spatele lui, trăgând în el cu morte. 
M-am îndreptat spre el cu Harry Doi lângă mine, pornind 
valvârtej spre pământ. În ultima clipă am planat, am întins 
braţul şi l-am prins pe Delph de mână. Împreună ne-am 
avântat în sus, apoi am descris un arc de cerc în spate, 
pentru a ne propulsa înainte cu o viteză pe care n-o mai 
atinsesem niciodată până atunci. Aveam nevoie să mă mişc 
cât mai iute, căci dispuneam doar de câteva secunde 
pentru a executa planul nostru. 

Ne-am deplasat în linie dreaptă prin puţul prin care 
căzusem amândoi, aterizând pe fundul acestuia. Singurul 
ekos de acolo era Luc. Nu era o întâmplare. Delph aranjase 
mai devreme cu şeful ekoşilor, iar acesta pur şi simplu le 
ordonase celorlalţi ekoşi să plece. L-am eliberat pe Harry 
Doi din ham şi l-am prins pe Luc de braţ. 

— Nava spaţială, am spus. 

După ce ne-am luat desagii din camera de dormit, l-am 
urmat pe Luc printr-un pasaj. Apoi, m-am oprit brusc. 

— Staţii o clipă, le-am spus. 

Mi-am pus mănuşa, m-am gândit că aş vrea ca 
Elementalul să ajungă la mărimea sa naturală şi am ţintit. 

Delph l-a tras pe Luc înapoi şi i-a zis: 

— Acoperă-ţi urechile! 

Am lăsat Elementalul să zboare şi acesta s-a înălţat, 
izbindu-se de zidul înalt de cranii. A urmat o explozie 
teribilă şi masa de oase s-a prăbuşit, creând o mare 
harababură de oase zdrobite pe podeaua din piatră. Când 
praful s-a aşezat, nu mai exista nici măcar o singură 
pereche de orbite din acea colecţie hidoasă care să se 
holbeze la noi. 

— Cară-te, o, atotputernicule rege! am ţipat eu, spre 
nimeni în mod deosebit. 

Câteva secunde mai târziu, am ajuns la încăperea navei 
spaţiale. Luc a descuiat uşa enormă. 

— Aduc vâslele, a zis Delph. 

Dar un sunet ne-a făcut pe toţi să ne întoarcem. 


87 


În cadrul uşii erau Cere şi micul Kori. 

— Thorne se întoarce, a spus Cere într-un suflet. Şi nu l- 
am mai văzut niciodată atât de furios. S-a oprit, tremurând 
de groază. Şi, din câte am auzit, Luc, ştie că l-am trădat. 
Nu vom supravieţui acestei zile. 

— Ba da, veţi trăi, i-am spus eu ferm. Am scos cartea din 
desagă. Asta e dovada de care ai nevoie, Luc. Dacă nici 
asta nu-i va întoarce pe cei din neamul tău împotriva 
ticălosului de rege, atunci nimic nu o va face. 

Luc a luat cartea, a deschis-o, a frunzărit câteva pagini, 
apoi s-a albit. Expresia lui s-a transformat imediat într-una 
de dezgust. Şi apoi în furie. Era de parcă aş fi putut să văd 
cum se aduna din nou curajul în Luc. A închis cartea şi s-a 
uitat la mine. 

— Ştiam că Thorne este nebun, dar n-am bănuit 
niciodată că... poate fi atât de malefic. 

— Dar nu ai observat că lipseau ekoşi şi gnomi? l-a 
întrebat Delph. 

— Ba da, dar Thorne a dat vina pe grubbi. Acum înţeleg 
că era felul lui de a asmuţi o rasă împotriva celorlalte. 

— Luc, e un monstru plin de cruzime, i-am spus. Nu ştiu 
cu ce altceva ne vom mai confrunta în Quag, dar mă 
îndoiesc că vom da peste ceva mai îngrozitor decât Thorne. 
M-am oprit, apoi am adăugat, bătând în carte cu degetele: 
Aşa că, ce ai de gând să faci în privinţa asta? 

— Să fac?! a întrebat Luc. Ce să fac? 

Luc părea să crească sub ochii noştri, redevenind 
individul care fusese cândva. 

— Noi intenţionăm să ne recăpătăm vieţile. Şi să ne 
eliberăm de sub tirania acestui rege blestemat, căruia nu 
ar fi trebuit să i se permită niciodată să conducă - nici 
măcar un fir de iarbă. 

Ne-am îmbrăţişat, cu lacrimile curgându-ne pe obraji. 

— Îţi mulţumesc, Vega Jane, a spus Luc după aceea. Ne- 
ai oferit şansa de a lupta şi de a ne lua înapoi ceea ce ne 
aparţine. Acum, duceţi-vă! Şi succes în călătoria voastră! 

Luc a încuiat uşa în urma lui. În depărtare se auzeau 
tipetele, şi zgomote, şi alergături. 


88 


În vreme ce Delph înşfăca vâslele, am alergat spre nava 
spaţială, am sărit înăuntru şi am început să bâjbâi în 
căutarea dispozitivului care băga aerul în balon. 

— Poţi să-ţi dai seama cum funcţionează? am strigat 
spre Delph. 

— Ştiu eu cum funcţionează, s-a auzit o voce. 

M-am răsucit pe călcâie şi l-am văzut pe gnomul care mă 
privise amuzat în ziua aceea. A păşit mai în faţă, ieşind din 
crăpătura din stâncă în care se ascunsese. 

— Cine eşti? l-am întrebat. 

— Sieve, mi-a răspuns el. 

— Şi cum de vorbeşti wugeza? 

— E destul de simplu. I-am ascultat pe rege şi pe Luc, a 
răspuns calm. Nimeni nu observă mai bine ca un gnom. 
Aşa se face că auzi tot felul de lucruri, zău că da. 

— Poţi să-l umpli cu aer? 

A sărit în nacelă şi, după ce a meşterit ceva la dispozitiv, 
din pântecul acestuia a izbucnit o flacără. Imediat s-a auzit 
un şuierat şi am remarcat că balonul începea să se umple 
rapid, pe măsură ce aerul cald era propulsat înăuntru. 

M-am întins spre Sieve şi l-am întrebat: 

— Cât timp? 

— Nu prea mult, a zis el. După cum vedeţi. 

Funiile care ţineau nacela pe loc erau deja încordate din 
pricina ridicării generate de forţa ascensională în creştere. 

Delph a privit lung spre tavan şi a spus descurajat: 

— Şi cum îl deschidem astfel încât să scoatem nava 
afară? 

M-am uitat în direcţia în care se uita şi el şi abia atunci 
mi-am dat seama că nu era nicio deschizătură. 

— Fir-ar să fie! am ţipat. 

Planul nostru părea să fie plin de lipsuri. 

Însă Sieve a arătat spre un colţ întunecat, unde un levier 
metalic era fixat între două roţi dinţate. 

— Iată cum veţi ieşi. Va deschide acoperişul. E destul 
loc. 

M-am uitat bănuitoare la el. Indivizii care păreau atât de 
dornici să te ajute nu prea erau pe placul meu. Aş accepta 


89 


cu dragă inimă o încăpățânare sau o înşelăciune care se 
manifestă pe faţă. Insă amabilitatea întâmplătoare mă 
scoate din minţi. 

— De ce ne ajuţi? am vrut eu să ştiu. 

El a zâmbit şi a răspuns cu un sâsâit vag: 

— Nu prea îmi place compania regilor. A ridicat o mână 
ca o gheară şi a adăugat: Imi place să intru în pământ. De 
aia ne înţelegem noi, gnomii, cu grubbii, aşa cred. Şi am 
văzut că i-ai dat cartea aceea lui Luc. Gata cu blestemaţii 
de regi. 

Şi-a plesnit ghearele una de alta de mai multe ori, într-o 
aparentă încântare. 

Delph a tras levierul şi deasupra navei spaţiale s-a 
deschis o gaură, eram gata de plecare. 

Am aruncat o privire spre uşa încuiată, căci se auzeau 
paşi grăbiţi venind spre noi. 

— Delph, repede! Are o cheie. 

Ne-am repezit spre câteva lăzi grele din lemn masiv, 
care erau stivuite lângă uşă, şi le-am tras în faţa acesteia. 

Am fugit la nacelă şi ne-am urcat rapid, aruncând 
înăuntru şi desagii. Delph trecuse deja vâslele prin găurile 
din lateralele navei spaţiale. În nacelă am găsit un cuţit 
într-o teacă de piele. L-am scos şi m-am uitat la Delph. 

— Pentru a tăia funiile care ne ţin la sol, am zis. 

El a dat aprobator din cap şi s-a uitat în sus, spre 
balonul acum plin. Funiile scârţâiau şi se încordau pentru 
a ţine nava priponită la pământ. 

A urmat un zgomot colosal când uşa groasă a fost 
asaltată, însă aceasta a rezistat graţie lăzilor din spatele 
ei. 

— Taie funiile! a strigat Sieve. Fă-o acum, altminteri vei 
pieri. 

Am început să tai funiile, însă acestea erau zdravene. 

După încă un zgomot puternic, uşa s-a crăpat puţin, dar 
încă rezista. 

— Aduceţi tunul! l-am auzit pe Thorne mugind. 

Delph mi-a luat cuțitul şi a început să taie funiile de 
parcă ar fi fost posedat. Am ridicat privirea şi prin 


90 


deschizătura de deasupra am văzut cerul furtunos. Delph 
mai avea încă trei funii de ciopârţit. Harry Doi s-a căţărat 
pe marginea nacelei şi a început să roadă una dintre funii. 

M-am uitat în jur în interiorul nacelei în căutarea 
mecanismului de cârmire şi a vâslelor care ne-ar fi permis 
să navigăm. Am revizuit în gând planul nostru şi am 
descoperit cam patru mii de lucruri care ar fi putut să 
meargă prost. 

Când am auzit tunul, care era adus prin pasaj, l-am 
strigat pe Sieve: 

— Cum ai de gând să ieşi de aici? 

El a ridicat ghearele şi a surâs, dezvelindu-şi încă o dată 
dinţii ascuţiţi şi pătaţi. 

— Cât timp le am pe astea, am mereu o cale de ieşire. 

Apoi s-a întors şi a atacat peretele din piatră din spatele 
lui. 

Harry Doi terminase de ros funia, iar Delph aproape că o 
tăiase în întregime pe a lui, aşa că mai rămânea doar una. 

Am apucat-o cu ambele mâini şi am tras cu toată forţa 
pe care mi-o conferea Destin. Scoaba din metal în care era 
prinsă funia fusese adânc înfiptă în stâncă. Dar, cu o 
smucitură puternică, am reuşit s-o scot. Am căzut pe spate 
şi m-am lovit cu capul de dispozitivul pentru foc. M-am 
ridicat în acelaşi timp cu nacela. Ascensiunea era 
surprinzător de rapidă, dar nu suficient. 

Bubuitul tunului s-a auzit o secundă mai târziu, urmat de 
zgomotul produs de uşă şi de stiva de lăzi care fusese 
aruncată în lături de parcă n-ar fi cântărit nimic. 

L-am auzit pe Delph ţipând. 

Şi pe Harry Doi lătrând. 

M-am ferit. 

Ghiuleaua a nimerit undeva între nacelă şi partea 
inferioară a balonului. 

Când m-am ridicat, nu mi-a venit să cred cât de norocoşi 
fuseserăm. 

Nu numai că ne ratase, dar eram şi foarte aproape de 
deschizătura care avea să ne conducă afară. Dar când m- 
am uitat la Delph, mi-am dat seama că mă înşelasem. 


91 


Ghiuleaua lovise peretele de piatră şi o bucată din stâncă 
zburase, despicându-i lui Delph braţul. El se lăsase să cadă 
pe fundul nacelei, ţinându-se de braţ. Sângele îi curgea în 
partea din faţă. 

Am îngenuncheat lângă el şi am întins Piatra Viperei. 

— De unde o ai? a strigat el, cu faţa contorsionată de 
durere. 

— Am şterpelit-o din halatul lui Thorne în timp ce 
făceam roata ţiganului în aer. 

Am mişcat-o deasupra rănii lui Delph şi am nutrit 
gânduri bune, iar hemoragia s-a oprit şi tăietura s-a 
vindecat. Apoi, am folosit-o pentru a-mi vindeca rănile pe 
care le căpătasem în timpul luptei cu Thorne. Auzind 
ţipete, am privit peste marginea navei spaţiale. 

Thorne era jos, cu pumnul ridicat spre noi şi cu 
trăsăturile schimonosite de furie. Totuşi, n-am putut să nu 
zâmbesc în timp ce îi priveam faţa învineţită şi nasul rupt. 

Apoi, am văzut o mişcare la dreapta lui Thorne. Era 
Sieve. Îşi iţise capul dintr-o gaură, aparent pentru a vedea 
ce se petrece. 

Înainte să pot striga orice avertisment, Thorne, care 
părea să aibă ochi şi la ceafa, se întorsese şi trăsese cu 
morta în Sieve. Proiectilul l-a nimerit în plină figură; s-a 
prăbuşit imediat în gaură, murind pe loc. 

— Criminal ticălos! am tipat la Thorne. 

— Şi pe voi am să vă omor! a mugit el spre noi. 

Apoi am trecut prin deschizătură şi am ieşit în 
întinderea Quagului, unde am fost izbiţi imediat de vânt, 
care ne împingea înapoi spre stâncă. Nu asta voiam. 

— Delph! am strigat eu. Vâslele! 

El s-a lăsat să cadă pe bancă, a apucat cu fiecare mână 
câte o vâslă şi a început să vâslească. 

— În partea opusă! i-am strigat eu peste zgomotul 
furtunii. 

— Corect, a zis el, apoi şi-a inversat poziţia, continuând 
să împingă cu vâslele. 

Am pus mâna pe cârmă şi m-am străduit din răsputeri să 
conduc nava spre locul în care trebuia să mergem. 


92 


La fiecare secundă mă uitam spre pământ, ca să văd ce 
se petrece jos. Apoi, într-un sfârşit, am văzut ceea ce ştiam 
că avea să se întâmple. Thorne şi armata sa de ekoşi. Erau 
la circa cincisprezece metri în urma noastră. 

— İn regulă, Delph, poţi să nu mai vâsleşti. 

— Ne ajung din urmă? 

— Da. 

A dat drumul vâslelor şi mi s-a alăturat la marginea 
nacelei. 

Am privit în faţă. Quagul se schimbase iar. Munţii, râul 
şi coamele munţilor îşi schimbaseră din nou locurile. 
Simţeam în aer un curent de energie. Şi, dintr-un motiv 
bine întemeiat, nu credeam că furtuna era de vină. 

Am privit în urma noastră. O coloană de ekoşi îşi aţintise 
mortele cu ţeavă scurtă direct spre nava spaţială. Thorne 
se afla exact în spatele lor, uitându-se la noi cu mare 
încântare. M-am întors spre Delph şi am încuviinţat din 
cap. 

El a apucat funia care atârna lângă cârmă şi a tras-o, 
dând drumul aerului din balon. Am început să coborâm. 

L-am fixat pe Harry Doi în ham. 

— Delph, ia-mă de mână. E timpul. 

El a înşfăcat desagii cu o mână şi m-a apucat de braţ cu 
cealaltă. L-am condus spre capătul îndepărtat al nacelei, 
departe de Thorne şi de ekoşi. 

Ne-am ţinut de mână, uitându-ne unul la altul. 

— Şi dacă asta nu funcţionează? m-a întrebat el. 

— Va funcţiona, i-am spus eu pe un ton ferm. 

— Bine, dar dacă nu va funcţiona, ei bine... 

S-a aplecat şi m-a sărutat pe obraz. 

Mortele au tras, iar proiectilele au pătruns în balon, 
ciuruindu-l. 

— Acum! am strigat eu. 

Am lovit cu piciorul dispozitivul în care ardea focul, 
răsturnându-l. Nacela din lemn s-a aprins instantaneu. Ne- 
am căţărat pe marginea acesteia şi am sărit. O altă rundă 
de focuri de morte a izbucnit imediat, explodând în nacelă. 
M-am uitat în urma noastră şi am văzut că nava spaţială 


93 


începuse să cadă. 

Inainte să lovim pământul, m-am îndreptat şi am 
continuat să plutesc pe deasupra. M-am uitat din nou 
înapoi şi am văzut nava spaţială izbindu-se de sol cu un 
bubuit nemaipomenit; rămăşiţele balonului au căzut 
deasupra nacelei, apoi a urmat o explozie puternică. 
Lumina orbitoare a acesteia şi coloanele de fum s-au 
înălţat deasupra noastră. 

Ei bine, m-am gândit eu, era sfârşitul şansei lui Thorne 
de a ataca Wormwoodul. Chiar dacă ar fi reuşit să scape 
de Luc şi de ceilalţi ekoşi, n-avea să mai poată niciodată să 
construiască o altă navă spaţială. 

Când fumul s-a risipit, Delph a strigat: 

— Vega Jane, priveşte! 

M-am întors şi am văzut o privelişte pe care n-o voi uita 
niciodată. 

Sute de ekoşi înarmaţi alergau spre Thorne şi spre gaşca 
lui mult mai mică. lar cel care îi conducea era Luc. În 
mâna ridicată ţinea... cartea - dovada crimelor lui Thorne 
împotriva ekoşilor -, scrisă, mai presus de orice îndoială, 
de mâna mizerabilului. 

M-am întors spre Delph, cu un zâmbet larg pe chip. El 
m-a privit şi a spus: 

— Cred că ăsta e sfârşitul bătrânului rege Thorne. 

— La naiba, asta trebuia să se întâmple demult, am spus 
eu ferm. 

Apoi m-am întors şi am zburat din locul acela cât de 
repede am putut. După aproximativ cinci kilometri, eram 
epuizată din cauza transportului lui Delph şi al lui Harry 
Doi, precum şi din pricina bagajelor noastre cu provizii. 
Mi-am îndreptat capul şi umerii în jos şi, o secundă mai 
târziu, am aterizat. 

L-am desfăcut pe Harry Doi din ham şi cu toţii ne-am 
prăbuşit pe pământ, stând întinşi astfel o vreme. Eram 
uluită că suntem încă în viaţă. Privindu-l pe Delph, am 
constatat că şi el se gândea la acelaşi lucru. 

— Am făcut-o, nu-i aşa? a zis el. Toate lucrurile ar fi 
putut să meargă prost cu planul nostru, dar am făcut-o. 


94 


Apoi a privit în jos şi a adăugat: Exceptând faptul că Sieve 
a fost omorât. 

— Ştiu, Delph. N-am fi reuşit niciodată dacă n-ar fi fost 
el. Dar a murit luptând împotriva lui Thorne. A fost foarte 
curajos. 

— Presupun că ai dreptate, Vega Jane. 

Harry Doi a lătrat o dată scurt şi amândoi am tresărit. 
Dar câinele meu zâmbea, de parcă ar fi fost de acord cu 
mine. 

Mi-am atins obrazul. 

— M-ai sărutat chiar aici, înainte să sărim. 

El şi-a lăsat privirea în pământ, cu ochii pe jumătate 
închişi. 

— Eu...eu... 

M-am întins şi l-am sărutat pe obraz în acelaşi loc în 
care mă sărutase şi el. 

A făcut ochii mari şi m-a privit. 

— Pentru ce? 

— Pentru că eşti tu. Ceea ce, la naiba, este minunat! 

Şi atunci s-a întâmplat. De nicăieri, un nor negru a 
coborât deasupra noastră. Nu mai vedeam nimic. L-am 
auzit pe Harry Doi lătrând. Am auzit pe cineva icnind. Şi 
apoi, norul a dispărut. 

La fel şi Delph. 


95 


DUODECIM 


Seamus 


Am sărit în picioare şi am tipat: 

— Delph? DELPH! 

Am privit înnebunită în jur. Nu era nicăieri. Pur şi 
simplu... dispăruse. Norul! M-am uitat spre cer. Nu era 
nimic acolo în afară de furtună. M-am năpustit în toate 
direcţiile. Am căutat pe după copaci şi stânci şi am alergat 
peste movile cu Harry Doi pe urmele mele. L-am strigat pe 
Delph până când nu m-au mai ţinut plămânii. M-am 
prăbuşit la pământ, cu mintea gonind atât de iute, încât 
nici nu mai puteam să gândesc limpede. Apoi, pe măsură 
ce fărâmele treceau şi nu apărea nici urmă de Delph, am 
început să plâng, şi să urlu, şi să suspin. Sufeream atât de 
tare, încât am început să vărs. 

Am zăcut acolo, pe pământ, cu Harry Doi încolăcit 
protector în jurul meu, murmurând întruna: 

— Delph, Delph, Delph... Te rog, întoarce-te! Te rog, 
vino înapoi! Te rog! 

Dar Delph nu s-a întors. Dispăruse. 

M-am ridicat încet de pe pământ şi mi-am luat desaga. 
Atunci mi-am dat seama că dispăruse şi desaga lui Delph. 
Cum ar fi putut norul acela...? Cum a putut...? 

Mârşavul de Thorne îmi spusese că nimic nu era 
imposibil în Quag. Thorne! Oare el ar fi putut...? Însă, dacă 
ar fi fost Thorne, cu siguranţă m-ar fi luat şi pe mine. 

În timp ce mergeam încet cu Harry Doi alături de mine, 
mi-am privit picioarele. Mă concentram să merg, 
străduindu-mă să pun un picior în faţa celuilalt. Am 
încercat să blochez orice altceva. Cel mai mult încercam să 
nu mă gândesc că Delph nu mai era alături de mine. Nu 
puteam să pricep cu niciun chip cum se întâmplase. Ba 


96 


chiar m-am oprit o dată şi am închis ochii, sperând că 
atunci când aveam să îi deschid, coşmarul avea să se 
termine, iar Delph să fie acolo. El m-ar fi privit, cu 
zâmbetul lui caraghios şi drag, şi mi-ar fi zis: „Ai grijă, 
Vega Jane!“ 

Dar nu mai era cu mine, aşa că doar mi-am imaginat. 

Eram doar o fată din Wormwood de cincisprezece 
sesiuni, care simţea nevoia să plângă, căci cel mai bun 
prieten al ei dispăruse. Doar că nu puteam. Nu mai aveam 
lacrimi de vărsat. 

Am privit înainte - Quagul se întindea la nesfârşit. Am 
privit în sus şi am încremenit de uimire. Furtuna urla în 
continuare, iar fulgerele şi tunetele deveniseră atât de 
frecvente, încât nu mai erau cu nimic surprinzătoare. Dar 
pe cer mai era ceva - o creatură uriaşă care zbura, având 
aproape mărimea unui inficio. Nu ştiam dacă era un aliat 
sau un inamic. Apoi, în timp ce se abătea în jos, m-am uitat 
mai bine la ea. Era o pasăre de foc. Penajul său era un 
amestec de culori vii, care străluceau asemenea unui far în 
întunericul furtunii. Ciocul şi ghearele imense erau hidos 
de ascuţite. Cartea lui Quentin menţiona că o pasăre de foc 
putea să fie ori aliat, ori duşman. Nu-mi permiteam să 
aştept să aflu. 

— Fugi! am strigat spre Harry Doi. E 

Nu exista decât o singură cale de scăpare. Într-o stâncă 
de sus, de pe prima culme, am văzut o deschizătură. Am 
luat-o la goană spre aceasta, privind peste umăr ca să văd 
dacă pasărea gigantică mă urmărea. Dar cerul era acum 
atât de întunecat, iar ploaia cădea atât de tare, încât nu 
vedeam mare lucru. 

Am ajuns la gura peşterii şi m-am oprit. Să mă năpustesc 
într-un spaţiu întunecat şi închis din Quag ar fi putut să fie 
ultimul lucru pe care îl făceam vreodată. Mi-am aprins 
felinarul şi am vârât mâna în buzunar după mănuşă, apoi 
am apucat Elementalul şi mi-am dorit să ajungă în mărime 
naturală. 

Mi-am pus desaga pe umăr. Ţinând lanterna în cealaltă 
mână, m-am strecurat împreună cu Harry Doi prin gura 


97 


peşterii. Am apucat să facem vreo douăzeci de paşi, apoi 
am auzit un zgomot. Nu era mârâitul vreunui animal şi nici 
nu detectam vreun miros urât de oricare fel. Era mai 
curând un fel de mormăit. 

— Salutare! am strigat eu. Cine e acolo? 

În clipa următoare, mormăielile s-au oprit. Am 
considerat asta drept un semn rău. Am strâns mai tare 
Elementalul în mână şi am mers mai departe cu câinele 
alături. Peştera era adâncă şi, cu cât mergeam mai 
departe, cu atât mai înaltă şi mai largă devenea, până când 
am putut să stau în picioare cu uşurinţă. 

— Salutare, am zis iar. 

O creatură a venit în fugă prin pasajul din faţa noastră şi 
a plonjat undeva în întunericul din cealaltă parte. 

Am scăpat felinarul şi am aţintit Elementalul. 

— leşi chiar acum, altminteri... te rănesc, am spus, cu o 
voce stânjenitor de paşnică. 

Centimetru cu centimetru, creatura a ieşit la vedere. Mi- 
am luat felinarul, ţinându-l în sus şi luminând pasajul mai 
bine. Era mică şi purta o mantie cu glugă. 

— Cine eşti? am întrebat în şoaptă. 

— Mi se spune Seamus, a răspuns aceasta în wugeză. Tu 
cine ai fi, scumpo şi drăgălaşo? 

S-a uitat curios spre Elementalul din mâna mea. 

— Eu sunt Vega Jane, am adăugat. Ai putea să-mi spui ce 
eşti, mai precis? 

Şi-a dat gluga jos. 

— Eu este un spiriduş, asta este. 

Mi-am dat seama imediat de ce şi-a dat gluga jos. 
Citisem despre spiriduşi în cartea lui Quentin despre 
Quag. In carte era şi o poză. Spiriduşul avea cam jumătate 
din înălţimea mea, o siluetă greoaie, un maxilar mic, dar 
lat, un nas viguros, ochi căprui, aşezaţi aproape de nas şi 
urechi ascuţite ca ale câinelui meu, doar că mai lungi, mai 
pline şi mai roz în interior. Degetele - pe care le văzusem 
când dăduseră gluga jos - erau arcuite şi fusiforme, 
terminate cu unghii ce păreau ascuţite. Picioarele goale, 
care i se vedeau de sub tivul mantiei prea scurte, erau 


98 


mari şi păroase. Mantia era zdrenţuită şi murdară, iar faţa, 
mâinile şi picioarele, nu cu mult mai curate. 

— Eu sunt un Wugmort, i-am spus. 

S-a apropiat puţin şi s-a mai uitat o dată la Elemental. 
Uitasem că încă era aţintit asupra sa. L-am lăsat în jos. 

— De ce tu să vrei să răneşti lucruri, scumpo şi 
drăgălaşo? 

— Nu vreau, dacă nici ele nu mă rănesc pe mine. 

— Spiriduşii nu rănesc pe nimeni. 

În cartea lui Quentin scria că spiriduşii sunt dornici să te 
ajute. Tot ce trebuie să faci este să le oferi mici daruri din 
când în când, cu toate că habar n-aveam ce ar fi putut 
constitui un dar potrivit. 

— Am auzit de spiriduşi, i-am spus. Locuieşti în peştera 
asta? 

— Până ce eu se mută. 

— Afară e furtună, i-am zis. 

— Furtuni şi furtuni lasă un spiriduş să rătăceşte şi să 
rătăceşte, a spus el fără sens. 

— Locuieşti în Quag? 

— Ce, locul ăsta de-aici, vrei să spui? 

— Da. 

Mi-a oferit un zâmbet strâmb, lăsând să i se vadă dinţii 
diformi. 

— Unde altundeva aş putea locui, scumpo şi drăgălaşo? 

Începuse să mă doară capul. 

— Tu zice că este un Wugmort? Ce-i aia, scumpo şi 
drăgălaşo? 

— Wug, pe scurt. Aşa îi spunem noi cuiva din 
Wormwood. E un sat. Quagul îl înconjoară. 

El a încuviinţat, deşi nu eram sigură că ştia măcar 
despre ce vorbeam. 

— Uite, i-am zis eu, am un prieten, Delph. Stăteam 
împreună ceva mai departe de aici, când a apărut un nor 
negru şi ne-a acoperit. Când norul s-a ridicat, el dispăruse. 
Poţi să mă ajuţi să-l găsesc? Trebuie să-l găsesc. E 
obligatoriu. 

În loc să-mi răspundă, spiriduşul s-a întors cu spatele la 


99 


mine şi s-a aventurat mai departe în peşteră. Mi-am 
înşfăcat felinarul şi, împreună cu Harry Doi, l-am urmat, 
pătrunzând tot mai adânc în măruntaiele tunelului. 

Am ajuns într-o încăpere mică, echipată cu vreo două 
lăzi, o pătură făcută sul, o găleată şi două lumânări puse 
pe nişte pietre. 

Am privit în jur şi mi-am pus desaga şi felinarul jos, apoi 
m-am aşezat pe o ladă. Era frig şi vântul provocat de 
furtuna de afară reuşea să pătrundă până acolo, făcând 
flăcările lumânărilor să pâlpâie. Tremuram, aşa că mi-am 
tras mai bine mantia pe mine. Dar în clipa următoare m-am 
simţit teribil de vinovată - bietul Delph ar fi putut să fie 
afară, în furtună, fără un acoperiş deasupra capului. 

— Tu frig, scumpo şi drăgălaşo? 

Am încuviinţat din cap. 

S-a aşezat pe o ladă, a vârât mâna în buzunarul mantiei 
şi a scos de acolo ceva ce aproape m-a făcut să cad, iar pe 
Harry Doi să înceapă să latre. 

Seamus a ignorat tulburarea noastră şi a pus pe pământ 
mingiuţa de foc albastru pe care o ţinea în mână, apoi a 
scos ceva din celălalt buzunar şi a stropit micile limbi de 
foc, iar acestea au crescut imediat la peste jumătate de 
metru înălţime. 

Mi-am reluat locul şi l-am întrebat: 

— Cum ai făcut asta? 

El m-a privit cu o expresie nevinovată. 

— Să fac ce? 

— Cum ai scos focul din buzunar? 

— Eu l-am scoate, aşa am face. Tu a văzut? 

— Nu, eu nu a văzut, am spus, înainte să gândesc. Adică, 
eu nu. Nu pot. Unde ai învăţat să faci asta? 

— Toţi spiriduşii poate scoate focuri din buzunarele lor. 
Noi pur şi simplu poate, scumpo şi drăgălaşo. 

Şi-a încheiat afirmaţia cu un chicotit. 

M-am tras mai aproape de flăcări şi am simţit imediat 
căldura, chiar dacă nu era un foc mare. În minte îmi 
licărea o amintire din urmă cu multe sesiuni. 

Mama, tata şi fratele meu stăteau în faţa focului în 


100 


modesta noastră casă din Wormwood. Mâncam obişnuita 
noastră cină, la fel de banală ca întotdeauna. Niciodată n- 
am avut prea multe. Dar îmi amintesc că stăteam pe podea 
în faţa focului şi îi priveam pe toţi - pe tata, cu surâsul lui 
binevoitor, pe mama, cu amabilitatea ei caldă, şi pe fratele 
meu, care studia cu atenţie un păianjen din colţul 
tavanului, numărându-i în tăcere picioarele - şi mă 
gândeam că eram cea mai norocoasă fată Wug care 
existase vreodată. 

Amintirea a pălit şi m-am concentrat din nou asupra 
problemei mele. 

— Mă poţi ajuta să-mi găsesc prietenul? l-am întrebat 
iar. 

Am scos din desagă câteva conserve cu mâncare şi o 
cană de apă. 

— Vrei nişte mâncare de la mine şi ceva apă? l-am 
întrebat. 

N-aveam nici cea mai vagă idee dacă asta constituia un 
dar adecvat, dar trebuia să încerc. 

— Ce are tu, scumpo şi drăgălaşo? 

— Carne afumată, brânzeturi, pâinici, murături pane, 
legume şi câteva mere şi pere, printre alte lucruri. 

Părea dezamăgit. 

— Asta e toate? 

M-am uitat la mâncarea mea şi m-am întrebat cum de nu 
era nimic pe placul lui. Am scotocit prin desagă şi am scos 
o cutie din metal cu bomboane de ciocolată, pe care o 
cumpărasem de la magazinul lui Herman Helvet din 
Wormwood. lute ca săgeata, Seamus a înşfăcat cutia şi a 
adulmecat-o grăbit. 

— Asta a fi ceea ce Seamus vrea, scumpo şi drăgălaşo. 

— Toată cutia? l-am întrebat uluită. 

El a răspuns folosindu-şi una dintre unghii pentru a 
deschide capacul din metal. A scos o bomboană şi a 
muşcat din ea. Apoi a zâmbit, arătându-şi grămada de dinţi 
strâmbi,  înnegriţi. A devorat imediat bomboana de 
ciocolată, apoi a mâncat încă una. 

— Unicuţa-douţe pentru Seamus, păstrează restul 


101 


pentru mai târziu, aşa voi face. 

A pus cutia jos şi şi-a întins mâinile deasupra flăcărilor. 
Am privit cu prudenţă spre unghiile lui ascuţite, care 
tăiaseră atât de lesne capacul din metal. 

Sprijinindu-se cu spatele de perete, şi-a acoperit ochii 
mai bine cu gluga şi s-a strâns mai tare în mantia sa. Am 
ascultat furtuna care urla afară şi m-am tras mai aproape 
de flăcări. Oare Delph găsise vreun adăpost? Oare îl 
atacase cineva? M-am înfiorat. 

— Mă poţi ajuta? l-am întrebat. Te rog! 

N-a spus nimic, ci a continuat să mă privească lung, cu 
ochii pe jumătate acoperiţi de pleoape. Cu toate că 
înfăţişarea sa era puţin înfiorătoare, m-am hotărât să 
continui. 

— Seamus, am spus, ţi-am dat bomboane. 

Fiindcă el a rămas tăcut, mi-am scos cartea despre Quag 
şi am deschis-o la pagina despre spiriduşi. Am citit: Un 
spiriduş este o forţă pe vecie. Se va împrieteni cu cei aflaţi 
în nevoi. Tot ce trebuie să facă cineva este să fie amabil cu 
spiriduşul şi să-i ofere un dar, iar el îl va sluji pe dăruitor 
cu credinţă. 

M-am oprit din citit şi am ţinut cartea în aşa fel încât el 
să poată vedea desenul. 

— De unde tu a făcut rost de un astfel de lucruleţ? m-a 
întrebat Seamus, zgâindu-se curios la imagine. 

— De la cineva care a fost în Quag şi cunoaşte indivizi ca 
tine, i-am răspuns eu. 

Privirea i-a ţâşnit spre cutia cu bomboane de ciocolată 
care se afla lângă ladă. Când a întins mâna s-o ia, Harry 
Doi s-a năpustit în faţa ei, cu colții dezveliţi. 

Seamus şi-a retras iute mâna şi a spus posac: 

— Nu nevoie să fii aşa. Seamus e un spiriduş de treabă, 
chiar este. Cum spun cuvinţelele. 

— Aşadar, mă ajuţi? 

M-am uitat la cutia cu bomboane de ciocolată. 

— Sunt foarte îngrijorată în legătură cu prietenul meu. 

Seamus a încuviinţat de îndată. 

— Ar trebui să fii, scumpo şi drăgălaşo. Apoi a adăugat, 


102 


fără nicio urmă din vorbirea sa cântată, cu efecte teatrale: 
Căci ăsta e un loc primejdios, aşa este. 

Ne-am privit lung unul pe celălalt pe deasupra flăcărilor 
mingiuţei de foc, care începuseră să scoată fum. Brusc, se 
făcuse atât de linişte în peşteră, încât am crezut că furtuna 
se oprise. 

— El a dispărut într-un nor, am spus din nou. Ce ştii 
despre asta? 

Seamus a dus un deget la gură, ca şi cum mi-ar fi cerut 
să îl las să se gândească bine. L-am privit prin fumul 
flăcărilor apărute prin magie. 

— Există un loc, mi-a zis. Există un loc p-acilea. 

— Ce loc? am rostit eu repede - teama de ceea ce i s-ar 
fi putut întâmpla lui Delph îmi creştea cu fiecare 
respiraţie. 

— O căsuţă. 

Am căscat gura de mirare. 

— Ce să caute o căsuță în Quag? 

El a tăcut şi a închis ochii complet. 

— Seamus, ce să caute o căsuţă în Quag? Locuieşte 
cineva acolo? 

— Poate cineva da şi poate cineva nu. 

— Eşti sau nu un spiriduş de treabă? l-am întrebat cu 
înverşunare. 

— Eu este un spiriduş de treabă. 

— În cazul ăsta, răspunde-mi la întrebare. Te rog. 

El a deschis ochii şi s-a uitat morocănos la mine. 

— E o femeie care locuieşte acolo, a zis, din nou pe un 
ton lipsit de teatralitate. 

— Scumpule şi drăgălaşule? am spus, ridicând din 
sprâncene. S-a ridicat în capul oaselor şi s-a uitat la mine. 
Chiar s-a uitat la mine cu adevărat, ceea ce părea să se 
întâmple pentru prima dată. 

— Cine e femeia din căsuţă? l-am întrebat. 

— De ce tu aici? 

Subit, tonul lui devenise agresiv, dar şi acuzator. 

— Eu am întrebat prima. Iar tu eşti un spiriduş care încă 
trebuie să dea dovadă de amabilitate în contul cutiei cu 


103 


bomboane de ciocolată. 

A arătat spre flăcări. 

— Ţi-a fost frig şi acum nu-ţi mai este! 

— Iar tu mi-ai mâncat două bomboane de ciocolată! 

Am ridicat cutia şi i-am aruncat-o, iar el a prins-o 
frumos. 

— Şi aproape o cutie plină la care am renunţat. 

S-a gândit un pic la asta, cu un aer îmbufnat. 

— Nu ştiu numele ei, a spus el în cele din urmă. 

— E amabilă? l-am întrebat. 

— Destul de amabilă, a comentat el pe un ton posac. 

— Cum de supravieţuieşte în Quag cu atâtea creaturi 
periculoase? 

— O lasă în pace, nu? 

— De ce? 

— Pur şi simplu aşa fac, a zis el pe un ton ferm. 

— Şi ea mă poate ajuta să-l găsesc pe Delph? 

A ridicat din umeri. 

— Dacă ea nu poate, nimeni de aici nu poate. 

— Poţi să mă conduci acolo? 

— Cum? Prin furtuna asta afurisită? a protestat el. 

— Pot să zbor, am adăugat eu. 

A făcut ochii mari. 

— Să zbori? Ce baliverne! 

I-am prins hamul lui Harry Doi. 

— Îţi voi arăta. Vino! Nu avem nicio clipă de pierdut. 

S-a ridicat şi m-a urmat spre intrarea în peşteră. Incă 
turna cu găleata şi Seamus părea să se codească, dar nu- 
mi păsa. Trebuia să-l găsesc pe Delph. Cu toate că nu era 
încă noapte, întunericul produs de norii cei negri era 
profund. Nori. Ca acela care îl luase pe Delph. 

— Putem folosi flacăra pe care ai obținut-o prin magie ca 
să vedem mai bine? 

A părut surprins de solicitarea mea, dar a dat aprobator 
din cap, apoi a vârât mâna în buzunar şi a scos încă o 
mingiuţă de foc albastru. 

— Caţără-te pe umerii mei, i-am spus. 

El s-a tras înapoi. 


104 


— Sunt prea greu. 

L-am săltat fără efort. 

— Când zburăm, te poţi ţine de curelele hamului, bine? 

— Acolo sus mergem? m-a întrebat el plin de teamă. 

Am încuviinţat şi i-am spus: 

— Dar nu te îngrijora, n-am avut niciun accident care să 
mă fi omorât. 

Am ieşit în ploaie, mi-am pus ochelarii şi am pornit în 
căutarea unui Wug fără de care nu puteam să trăiesc. 


105 


TREDECIM 


Căsuţa Astreei Prine 


Furtuna crescuse în intensitate. Chiar şi cu ochelari, 
zburam mai mult pe bâjbâite. Şi totuşi, Seamus ţinea 
mingiuţa de foc albastru în faţa noastră, iar ploaia şi vântul 
nu aveau niciun efect asupra acesteia. 

— Într-acolo, a mugit Seamus, acoperind furia furtunii, 
din cauza căreia m-am rostogolit incontrolabil câteva 
secunde. 

A arătat în stânga lui, iar eu am virat în acea direcţie. 

— Cât de departe e? am ţipat eu. 

Din cuvintele lui de mai devreme, dedusesem că acea 
căsuţă, se afla mult mai aproape. 

— Păi, s-a mutat, nu-i aşa? a spus Seamus. 

— Al dracului de minunat! am strigat. 

— Acolo jos! a ţipat el deodată. 

M-am uitat prin ochelarii înceţoşaţi, pătaţi de ploaie, şi 
am văzut o privelişte de-a dreptul extraordinară, chiar şi 
pentru Quag. 

Nu era o căsuţă. Era un dom din smarald verde. Şi nu 
părea... solid. Era... ei bine, părea a fi pur şi simplu o 
luminiscenţă, ca un puls al unei inimi uriaşe. Dar era 
inconfundabil şi strălucea clar în întunericul furtunii. 

Am ţâşnit în jos şi am văzut o pistă de aterizare lângă un 
mic pâlc de frasini. Mi-am întins picioarele şi am aterizat 
cu tălpile pe sol. L-am auzit pe Seamus murmurând: 

— Niciodată picioarele mele nu vor mai părăsi pământul, 
aşa să mă ajute spiriduşică. 

L-am eliberat pe Harry Doi din ham, în timp ce Seamus, 
precaut, a coborât de pe umerii mei. Am rămas toţi trei 
privind uluiţi spre strălucirea verde. M-am uitat la 
spiriduş. 


106 


— Deci cum poate cineva să pătrundă înăuntru? 

— Şmecherie, viclenie, scumpo şi drăgălaşo. 

M-am repezit la el. 

— Dacă ai de gând să începi din nou cu prostiile tale şi 
să mă scoţi din răbdări, Seamus, spiriduşule, am să-ţi dau 
una de n-ai să mă mai uiţi niciodată! 

S-a bosumflat imediat şi mi-a spus scurt şi la obiect: 

— Bine, bine, nu te burzului. Vino după mine! 

Am pornit în şir indian spre lumina verde. Ne-am oprit la 
mai puţin de jumătate de metru şi, chiar şi în întuneric, am 
putut zări înăuntru conturul unei structuri. 

— Căsuţa? am întrebat eu, aruncându-i lui Seamus o 
privire. 

El a încuviinţat şi mi-a răspuns respirând greoi: 

— Căsuţa. 

— Şi acum? l-am întrebat. 

El a făcut un pas înainte, apoi s-a oprit şi s-a întors să se 
uite la mine. 

— Ei, bine? Ce aşteptăm? am întrebat. 

— Lasă-mă o secundă, mi-a zis. De ce te grăbeşti aşa de 
tare? 

— Nu ştiu, poate fiindcă suntem în toiul unei furtuni 
cumplite în afurisitul ăsta de Quag! 

— Bine, bine, înţeleg ce vrei să spui. 

A inspirat de mai multe ori. 

— Oh, pentru numele lui Alvis Alcumus! 

M-am îndreptat direct spre strălucirea verde. 

— Vai! Aşteaptă! a strigat el. 

Harry Doi m-a urmat imediat şi am trecut prin aceasta. 
M-am întors să mă uit după Seamus, care sărea în sus şi în 
jos gesticulând înnebunit. Am întins mâna prin strălucirea 
verzuie, l-am apucat de mână şi l-am tras, astfel încât, în 
secunda următoare, se afla lângă mine în domul de 
smarald. 

Am dat drumul mâinii lui, iar el s-a privit îndelung. 
Strânsese ochii şi tremura de parcă îl vârâse cineva în apă 
rece. 

— Ăăă... Seamus? 


107 


Agitat, mi-a făcut semn să tac. Apoi, încetul cu încetul, a 
deschis ochii bulbucaţi şi s-a uitat lung în jur. Când şi-a dat 
seama unde ne aflăm, a exclamat pe un ton de mustrare: 

— Poftim unde te-ai ajuns şi ce-ai făcut! 

— Tu ne-ai adus aici. 

— Dar nu ţi-am spus să dai buzna înăuntru. Asta-i bună! 
Când mă gândesc ce-ar putea... 

— Ce trebuia să fac? l-am întrerupt brusc. 

— Păi, vezi bine, nebuno, ar fi trebuit să aştepţi în vreme 
ce eu aş fi lămurit lucrurile! Asta trebuia să faci, la naiba! 

— Ei bine, lucrurile s-au lămurit. Suntem înăuntru. 
Acum, unde-i căsuţa? 

Mă uitasem în jur, dar conturul structurii pe care o 
zărisem din exteriorul luminiscenţei verzi nu mai era 
evident dinăuntru. 

El a arătat spre stânga lui. 

— Hai să încercăm pe acolo. 

— Să încercăm pe acolo? l-am întrebat uimită. Am crezut 
c-ai mai fost pe-aici. 

— Păi, da, am mai fost. Adică am mai fost lângă 
luminiscenţa verde, fireşte. 

— Stai, vrei să spui că n-ai mai fost niciodată înăuntrul 
luminiscenţei verzi? 

— Mers cu tine, asta da. De ce, te întreb eu pe tine? 

— Ba eu te întreb pe tine. De câte ori ai fost înăuntrul 
luminiscenţei verzi? 

A privit în sus, părând să numere ceva în minte. Apoi a 
ridicat un singur deget. 

— Păi, dacă punem la socoteală şi data asta, avem... ăăă, 
o dată. 

— O dată! am urlat eu. 

La strigătul meu, a sărit înapoi. 

— Păi, mi-ai dat vreo şansă? Nu. Pur şi simplu te-ai 
năpustit. Ai fi putut să ne omori pe amândoi. 

— Aşadar, când am trecut în luminiscenţa verde, aş fi 
putut să fiu omorâtă? 

— Şi - pe capul tău - şi eu aş fi putut fi! 

— O, la naiba! am exclamat. 


108 


Apoi am pornit în căutarea unei căsuțe care ar fi putut 
să fie locuită sau nu de o femeie „drăguță“, care ar fi putut 
sau nu să ne mănânce din clipa în care ar fi pus ochii pe 
noi. 

— Seamus, eşti un ţăcănit nenorocit! i-am strigat peste 
umăr. 

— Mocofano! mi-a strigat şi el. 

— Tâmpitule! l-am admonestat, înainte de a porni 
grăbită. 

Apoi m-am oprit. Tocmai îmi dădusem seama de ceva. 
Acolo nu ploua. Mi-am ridicat privirea. Nici urmă de 
furtună. Nici de vânt. Mă simţeam de parcă aş fi fost la 
plimbare pe o cărare însorită. Mă făcea să mă simt... 
mângâiată. Am continuat să mergem şi am urcat un deal. 
Când l-am coborât, am văzut-o pe partea cealaltă. 

Căsuţa. Avea acoperişul din stuf, pereţii din piatră şi o 
uşă ovală din lemn solid, cu o ferestruică pătrată în partea 
superioară, pe unde pătrundea o rază de lumină. În faţă, o 
cărare din dale de piatră, ciudat montate, ducea spre uşă. 

Adunându-mi curajul, am păşit pe blocul din piatră 
veche, înnegrită, care alcătuia o verandă, şi am privit 
precaută pe fereastra uşii. Apoi, brusc, am sărit de pe 
piatră şi am rămas pe loc, tremurând. Uşa se deschisese, 
aparent de la sine. 

lar când credeam că lucrurile nu ar fi putut deveni şi 
mai bizare, am auzit dinăuntru un glas imperios: 

— Poţi să intri. 

M-am uitat în jur, căutând sursa vocii, dar n-am văzut 
nimic. Şi totuşi, vocea nu sunase ameninţător. M-am mai 
uitat o dată în urma mea şi l-am văzut pe Seamus cu 
ochelari, stând la mai puţin de trei metri de mine. Individul 
părea gata să vomite. Probabil că şi eu arătam la fel. 

— A zis să intru, i-am spus emoţionată. 

— P-păi, în c-cazul ăsta, m-mai b-bine să f-faci ce-ce zice, 
nu? 

— Tu nu vii? am vrut eu să ştiu. 

El a pufnit şi a spus cu o voce stridentă: 

— Cred că rămân de pază aici, scumpo şi drăgălaşo. Nu 


109 


vreau ca vreo fiinţă să se strecoare încoace, aşa vrea 
bătrânul Seamus. 

A schiţat un salut stângaci. 

— Pramatie, am murmurat în barbă, apoi am oftat 
profund, resemnată. 

Dintre toţi spiriduşii pe care aş fi putut să-i întâlnesc, a 
trebuit să dau tocmai peste ästa. 

Am intrat în căsuţă, cu Harry Doi pe urmele mele. Uşa s- 
a închis imediat în urma noastră şi am auzit un zăvor 
trăgându-se. Am apucat mânerul şi am încercat să o 
deschid. Dar, deşi aveam Lanţul Destin în jurul taliei şi 
puterea îmi era sporită, uşa nici nu s-a clintit. M-am 
răsucit pe călcâie. 

— Salut! am spus, mai întâi cu o voce scăzută, pe care 
abia puteam să o aud. Apoi am rostit şi mai tare: Salut! 

Nimic. 

Am privit în jur. Mobila din încăpere - o masă, un scaun 
şi un dulap - era mică şi joasă, aşezată pe o podea din 
lemn ce părea veche de o mie de sesiuni. Pe perete se afla 
un ceas mare, ale cărui arătătoare nu se opreau niciodată 
din mişcare. Se roteau continuu pe cadranul ceasului. M- 
am apropiat şi am văzut că, de fapt, erau doi şerpi, 
inexplicabil rigidizaţi. Apoi, când am văzut că, în realitate, 
cadranul era chipul aplatizat al unui garm, am făcut un 
salt înapoi şi aproape că am răsturnat masa, pe care se 
aflau o farfurie, o ceaşcă şi câteva ustensile din tinichea. 

Poate că femeia de aici era, de fapt, o persoană malefică. 
Poate că Seamus mă păcălise. Am jurat în sinea mea că, 
dacă aveam să ies vie din căsuţă, îl voi strânge de gât. 

Adunându-mi curajul, am strigat ascuţit: 

— Ei, e cineva în locul ăsta afurisit? 

Aproape că am sărit până în tavan când ceva - sau poate 
ea, nu eram prea sigură - mi-a apărut în faţă. 

Harry Doi a lătrat o dată şi apoi a tăcut. Mi-am pus 
mâna la piept şi am încercat să-mi potolesc bătăile inimii. 

— Sfântă Clopotniță! am icnit, rămasă subit fără suflu. 
De unde naiba vii? am întrebat cu teamă. 

Ea - acum eram sigură că era o ea - s-a uitat la mine. 


110 


Era mică, cu puţin mai înaltă decât Seamus, ceea ce 
însemna cam până la mijlocul meu. Era tânără, având cam 
douăzeci de sesiuni, iar părul negru îi atârna pe umeri. 
Avea faţa ovală, iar ochii, nasul şi gura erau toate mici şi 
frumos conturate. Expresia ei era una de curiozitate 
moderată, amestecată cu indiferenţă, ceea ce am 
considerat destul de bizar. Vreau să spun, câţi Wugi îi 
călcaseră pragul, cu un câine după ei? Purta un şal verde- 
smarald, peste o mantie neagră şi lungă. 

A continuat să mă studieze cu aceeaşi expresie curioasă, 
uşor ambivalenţă. 

— Eu sunt Vega, i-am zis. Acesta este câinele meu, 
Harry Doi. 

Ea s-a uitat mai întâi la mine, apoi la Harry Doi, şi din 
nou şi-a întors privirea spre mine. 

— Eu sunt Astrea Prine, mi-a spus, cu aceeaşi voce cu 
care îmi spusese să intru. 

— Spiriduşul Seamus mi-a spus despre tine şi despre 
căsuţa ta. Trebuie să mă ajuţi să-l găsesc pe Delph, 
prietenul meu. 

— Delph? m-a întrebat ea. 

— Numele lui complet este Daniel Delphia, însă toată 
lumea îl strigă Delph. E afară, în furtună. Ne-a acoperit 
norul acela negru, apoi el a dispărut... 

— De ce te-ai aventurat până aici? m-a întrebat ea sec. 

— Nu am timp să explic. Delph e afară, în furtună, şi 
sunt îngrijorată din pricina lui. Nu vreau să i se întâmple 
ceva. 

S-a întors brusc şi a ieşit din cameră, de data asta 
folosindu-şi picioarele. 

Ne-am grăbit să o urmăm în cealaltă cameră, care era 
mult mai încăpătoare şi chiar mai mare decât toată căsuţa 
văzută de afară. În mijlocul acesteia se afla o masă 
rotundă. 

Astrea s-a dus spre masă cu paşi mici şi repezi, apoi s-a 
oprit. Am urmat-o. Pe masă se găseau două cupe din 
cositor, de aceeaşi mărime. Şi în fiecare cupă înflorea câte 
o flacără de smarald. 


111 


— Pentru ce sunt astea? am întrebat curioasă. 

A indicat cupa din stânga. 

— Quagul, a spus ea, apoi a scos din buzunar ceva ce 
semăna a nisip şi l-a aruncat în flăcări. 

Acestea s-au înălţat imediat mult mai sus. Apoi a 
răsturnat cupa şi lichidul aprins s-a împrăştiat pe masă. 

— Ai grijă! am exclamat, întinzând mâna să sting focul 
cu mantia mea. 

Un moment mai târziu, m-am simţit ca şi cum dădusem 
peste un zid invizibil. Am rămas încremenită, cu mâinile 
întinse la câţiva centimetri de lichidul topit. 

— Nu e nevoie, Vega, a zis ea, arătând spre masă. 

Flăcările pieriseră, iar apa se împânzise, cuprinzând 
tăblia mesei, cu excepţia celeilalte cupe, pe care n-o 
atinsese. 

— Acesta este Vezi-Văzătorul, a precizat ea. Un ochi 
profetic. 

Încurcată, m-am uitat spre masă şi mi s-a tăiat 
respiraţia. 

Era ca şi cum o imagine, o imagine mișcătoare, s-ar fi 
format pe masă. Am scrutat-o înnebunită, în căutarea lui 
Delph. 

— Amaroci, am remarcat tăios. 

Era o întreagă turmă în galop. Săreau, galopau şi se 
răsuceau brusc pe după obstacole, cu o graţie pe care nu 
mi-aş fi putut-o imagina. Dacă n-ar fi fost atât de sângeroşi, 
ar fi fost chiar plăcuţi la vedere. 

— Poţi să vezi după ce aleargă? 

Eram îngrozită să nu cumva să fie Delph. 

Ea a mai fluturat o dată din mână şi imaginea a sărit 
undeva în faţa amarocilor. Era o turmă de căprioare, toate 
albe ca zăpada. Erau iuți, însă amarocii păreau să câştige 
teren. 

— Amarocii sunt mai iuți decât căprioarele, am remarcat 
eu îngrijorată. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Dar, după cum vezi, asta nu contează. 

Am aruncat din nou o privire spre Vezi-Văzător şi am 


112 


icnit. Căprioarele nu mai erau acolo. În locul lor erau acum 
nişte fragmente de lumină care zburau în aer şi apoi 
dispăreau, în timp ce amarocii alergau în toate direcţiile şi 
răgeau furioşi. 

— Ce li s-a întâmplat căprioarelor? am întrebat-o. 

— Nu erau căprioare. 

— Atunci ce erau? 

— Zâne. Se amuzau puţin pe seama amarocilor. Şi, cu 
cât mai multe, cu atât mai bine. Afurisiţii de troglodiţi! 

— Poţi să-l vezi pe Delph cu chestia asta? am întrebat-o 
cu îngrijorare, căci gândul că Delph ar fi putut păţi ceva 
mă făcea să îngheţ. 

Ea şi-a fluturat mâna încă o dată pe deasupra mesei. 

Când l-am văzut, mi s-a oprit răsuflarea, dar cel puţin m- 
am simţit imediat uşurată. 

Delph dormea tun la adăpostul uriaş al coroanei unui 
copac, al cărui frunziş era atât de des, încât nicio picătură 
de ploaie nu putea pătrunde. Folosise bucata de funie pe 
care o avea cu el pentru a-şi securiza culcuşul. In felul 
acesta, nu se putea răsuci în somn sfârşind prin a cădea 
din copac. 

— Este teafăr? am întrebat-o neliniştită. 

În loc de răspuns, ea a vârât mâna în buzunarul mantiei 
şi a scos de acolo ceva. A ridicat mâna şi a lăsat câteva 
obiecte să cadă pe masă. Semănau cu boabele de orez. Au 
atins uşor apa, fără să împroaşte stropi. Însă vedeam 
încreţiturile pricinuite de mica ciocnire dintre acestea şi 
apă. Micile cercuri au trecut peste Delph şi s-au adunat în 
jurul lui. Apoi au devenit nemişcate, bine fixate în apă. Era 
ca şi cum Delph s-ar fi aflat acum într-o pânză. 

— Acum e apărat de orice rău. Apoi s-a mai întors o dată 
şi mi-a spus: Te rog, Vega Jane, vino cu mine! 

Urmând-o, mi-a trecut fulgerător prin minte că eu nu-i 
spusesem niciodată că numele meu întreg era Vega Jane. 


113 


QUATIORDECIM 


O cameră cu păreri 


Folosind o cheie mare din fier, în formă de vârf de 
săgeată, pentru a deschide o uşă, Astrea m-a lăsat să intru 
într-o încăpere, ce părea să fie o bibliotecă, fiindcă fiecare 
centimetru de perete era ocupat de cărţi aranjate în rafturi 
mari, decorate cu sculpturi, care se ridicau până în tavanul 
înalt, aflat la mai bine de cinci metri deasupra noastră. În 
mijlocul încăperii existau câteva scaune pline de cocoloaşe 
şi nişte mese roase, împrăştiate din loc în loc. 

În timp ce priveam în jur, s-a auzit un clic distinct. O 
secţiune din bibliotecă se deschisese, lăsând la vedere un 
petic de întuneric de dincolo. Am intrat în spaţiul acela, 
care a rămas complet întunecat până când am trecut 
dincolo. Apoi, încăperea a fost scăldată de o lumină 
puternică, a cărei intensitate punea obiectele din încăpere 
într-un contrast exagerat. 

Am observat câteva fotolii care păreau foarte 
confortabile, alături de măsuţe pe care se odihneau 
invenţii de nerecunoscut pentru mine. Mai era un birou 
mare din lemn, tăiat din cherestea, ce părea să fie atât de 
vechi, încât aveai senzaţia că este pietrificat. În spatele 
biroului se afla un jilţ cu spătarul înalt, din lemn, cu 
capetele cuielor strălucitoare şi vizibile. Pe birou erau 
hârtii, pergamente, suluri de hârtie, teancuri de cărţi, 
călimări din sticlă şi un suport cu tocuri demodate, ca 
acelea pe care le văzusem odinioară la bunicul, el 
folosindu-le pentru a scrie scrisori. 

Exista şi un mic şemineu cu marginea din cărămidă, cu o 
consolă îngustă, pe care stătea un ceas. Am remarcat cu 
recunoştinţă că acesta nu avea şerpi pe cadran. În faţa 
şemineului gol erau două scaune la fel de vechi şi 


114 


deteriorate, cu umplutura ieşind în afară şi cu scăunaşe 
mici în faţă, pe care cineva ar fi putut să-şi întindă 
picioarele apropiindu-le de căldură, dacă focul ar fi fost 
aprins. 

În secunda următoare, şi eu, şi Harry Doi am sărit 
înapoi, căci şemineul - din care nu numai că lipsea focul, ci 
şi buştenii - s-a trezit la viaţă, iar flăcările au început să 
salte vii. Încăperea, rece atunci când am intrat, a devenit 
rapid caldă şi îmbietoare şi, în pofida încântării mele, am 
simţit că ochii mi se închideau. Mi-am dat seama însă că 
eram obosită dincolo de epuizare. 

Când am deschis ochii, am aruncat o privire spre podea. 
Era din lemn cu scândurile uzate de sesiunile în care 
nenumărați paşi călcaseră pe ele. Însă nu scândurile îmi 
stârneau curiozitatea, ci pătratul de covor uzat de pe 
acestea. 

Mai exact, privirea mi-a fost atrasă de imaginile de pe 
covor. 

— Ce sunt creaturile acelea? am întrebat în şoaptă. 

Harry Doi s-a dus pe covor şi a întins o lăbuţă nesigură, 
atingând figurile ţesute pe suprafaţa acestuia. 

Astrea mi-a arătat-o pe cea din stânga şi a spus: 

— E un inorog. Cornul său poate anihila efectul tuturor 
otrăvurilor cunoscute. 

Habar n-aveam ce era un inorog. 

— Şi celălalt? am întrebat, privind spre covor. 

Deşi era vechi, culorile covorului erau extraordinar de 
strălucitoare şi mai vibrante decât orice altceva creasem 
eu vreodată la Hornuri. 

— O pasăre a focului, mi-a zis ea cu nonşalanţă. Este 
numită aşa datorită penajului ei deosebit de strălucitor. 
Penele adevăratei păsări pot fi folosite pentru a lumina 
drumul şi, de asemenea, pentru a da căldură. 

— Stai puţin, i-am zis eu, am văzut una. M-a fugărit într- 
o peşteră. 

— Într-adevăr? De regulă, nu este periculoasă. 

— Eşti convinsă că Delph e în siguranţă? am întrebat-o 
eu din nou. 


115 


— El este în siguranţă. Ţii mult la prietenul tău? 

— "Ţin mai mult decât la oricine de pe lume. 

— E un lucru primejdios să pui atât de mult din sinea ta 
în altul. 

Am ignorat cuvintele ei şi, adunându-mi curajul, am 
întrebat-o: 

— De unde ai ştiut că numele meu de familie este Jane? 

În loc să-mi răspundă, ea m-a prins de mână cu o forţă 
surprinzătoare şi a exclamat: 

— Semnul ăsta! Cum l-ai căpătat? 

Am privit spre tatuajul cu cele trei verigi, pe care îl 
aveam pe mână. 

Mi-am tras încheietura din strânsoarea ei. Tocmai 
suferisem o agresiune din partea lui Thorne. Nu aveam de 
gând să fac aceeaşi greşeală cu ea. Până când nu aveam să 
ştiu clar că îmi era prietenă, aveam s-o socotesc doar un 
posibil inamic. 

— Este acelaşi desen ca şi pe inelul ăsta. L-am scos din 
buzunarul mantiei şi i l-am arătat. I-a aparţinut bunicului 
meu, am adăugat eu precaută. 

— Aşadar, el a avut acest inel? Eşti absolut sigură? 

— Da. 

Nu aveam de gând să-i spun că inelul mă putea face 
invizibilă. 

Mi-a examinat inelul timp de câteva secunde, apoi a 
arătat spre mâna mea. 

— E numai tuş. 

— Ştiu, fiindcă l-am desenat chiar eu, i-am răspuns 
prompt. Bunicul meu avea acelaşi semn pe dosul palmei, 
cu toate că nu era doar desenat în tuş. 

Ea a fluturat mâna deasupra desenului şi acesta a 
dispărut. 

Am privit lung spre pielea curată şi apoi din nou la ea. 

— Ştii ce înseamnă? am întrebat-o. 

— Nu. 

Ştiam că nu spune adevărul, ceea ce m-a făcut să fiu şi 
mai precaută în privinţa ei. 

Înainte să apuc să-i adresez o altă întrebare, ea s-a 


116 


îndreptat spre un perete mare şi gol, iar Harry Doi şi cu 
mine am fugit după ea. 

A ridicat mâna şi o lumină uluitor de strălucitoare a 
ţâşnit din aceasta, lovind direct peretele. M-am ghemuit 
imediat şi mi-am ferit ochii de ceea ce am crezut că avea 
să fie o explozie teribilă, produsă de coliziunea dintre 
perete şi lumină. Insă nu s-a întâmplat nimic. Am deschis 
ochii şi m-am ridicat în picioare. Apoi am suspinat. 

Tot peretele revenise la viaţă. Şi dacă măsuţa din 
cealaltă încăpere fusese impresionantă prin ceea ce îmi 
arătase, acest spectacol era, prin comparaţie, precum un 
munte faţă de un deal. Fiecare centimetru al peretelui, 
care probabil măsura cam o sută şaizeci şi cinci de metri în 
lungime, ardea acum cu imagini, imagini mișcătoare. 
Astrea s-a întors către mine şi mi-a spus simplu: 

— Quagul. In toată splendoarea sa. Şi în toată 
stricăciunea sa, care merge foarte departe. Cu adevărat 
foarte departe. 

Când văzusem pentru prima dată întinderea Quagului, 
din vârful platoului unde Delph, Harry Doi şi cu mine 
fuseserăm fugăriţi de garmi şi de amaroci, rămăsesem 
şocată de lăţimea şi de frumuseţea sa întunecată, sinistră. 
Crezusem chiar că pot vedea orizontul Quagului, dar se 
pare că mă înşelasem în această privinţă. 

Am privit vrăjită turmele de creaturi necunoscute, 
săltând pe câmpiile şi pe crestele stâncoase. Creaturi 
zburătoare, unele cunoscute, altele nu, se avântau pe cerul 
negru precum cerneala. Copacii tremurau, iar creaturile se 
târau, şi de peste tot se auzeau sunete, unele blânde, care 
îmi gâdilau urechea, şi altele prevestind grozăvii care îmi 
îngheţau curajul. Am văzut vârful maiestuos al Muntelui 
Albastru. Şi râul întunecat care şerpuia la suprafaţa 
Quagului, îndreptându-se spre locuri necunoscute şi 
probabil ostile. Cu un fior care m-a străbătut până în vârful 
degetelor de la picioare, am crezut că am văzut o barcă, 
având ceva sau pe cineva înăuntrul său, croindu-şi drum 
încetişor pe suprafaţa întunecată a apei. Când imaginea a 
pălit, a fost înlocuită cu aceea a unui frek care devora un 


117 


animal ce părea a fi o capră. Şi atunci, o creatură a ieşit 
dintre copaci în luminiş, complet la vedere. 

Era înaltă şi puternic construită şi, cu toate că stătea în 
două picioare, avea colţi, gheare şi păr lung, ce îi acoperea 
tot trupul. 

I-am aruncat Astreei o privire pe furiş. 

— Ce este creatura aceea înspăimântătoare? 

— E un licantrop, mi-a răspuns ea. 

— Nu ştiu ce e ăsta. 

— Mugşcătura lui te face să devii ca... el. 

Am urmărit cum licantropul, cu un salt nemaipomenit de 
câţiva metri, a atacat frekul. A urmat o luptă furioasă, căci 
păreau la fel de puternici. Şi totuşi, într-un final, 
licantropul a învins şi şi-a înfipt colții în gâtul frekului. Cel 
din urmă a urlat de durere şi furie, apoi, plin de sânge şi 
înfrânt, s-a eliberat şi a fugit printre copaci. 

Licantropul a rămas acolo, cu sângele curgându-i din 
rănile produse de frek, apoi a întins mâinile cu gheare spre 
înaltul cerului şi a mugit triumfător. Era un spectacol 
îngrozitor de privit şi, cu toate acestea, nu-mi puteam lua 
privirile. 

— Mugşcătura frekului înnebuneşte pe oricine, am spus 
eu pe un ton sec. 

— Licantropul e deja nebun, Vega. Muşcătura unui frek 
nu va conta absolut deloc pentru mintea lui chinuită. 

— Ce e dincolo de Quag? am întrebat-o după câteva 
momente. 

— De ce ai intrat în Quag? m-a întrebat şi ea. 

— Nu înţeleg ce importanţă are, am spus cu 
încăpățânare. 

S-a uitat la mine impasibilă. 

— Diferenţa dintre ceea ce cred eu că ar putea conta şi 
ceea ce crezi tu ar putea să umple o bibliotecă întreagă. 

— Ştii ce se află dincolo de Quag? am insistat eu. 

Am privit-o la timp pentru a observa cum i se 
contorsiona fața, de parcă ar fi avut dureri. Însă înainte să 
pot spune ceva, ea mi-a răspuns: 

— E târziu. Şi sunt foarte obosită. 


118 


— Ei bine, eu nu sunt obosită, i-am spus pe un ton tăios. 

— Te voi conduce în camera ta şi apoi vei putea să stai 
trează sau să dormi, după bunul tău plac. 

— Şi pot să mă duc unde vreau? În interiorul căsuţei? 

— Poţi să te duci în orice cameră care îţi va permite. 
Bagă de seamă, nu toate îţi vor permite. 

Am privit-o de parcă înnebunise cu totul. 

— Camera s-ar putea să nu mă lase? 

— Camerele au păreri, mi-a zis. Şi sentimente. 

— Sentimente! am exclamat. 

— „Sentimente“ am spus şi „sentimente“ am vrut să 
spun, a enunțat ea cu convingere. 

Apoi s-a întors pe călcâie şi s-a îndepărtat. 

M-am dus repede după ea, întrebându-mă ce nebunie mă 
aştepta în locul acela. 


119 


QUINDECIM 


O chestiune de uși 


Camera mea s-a dovedit a fi o încăpere mare, ovală, fără 
niciun fel de mobilier. M-am întors spre Astrea şi i-am 
spus: 

— E în regulă. N-am nicio problemă să dorm pe podea. 

— Şi de ce, mă rog, ai vrea să faci una ca asta, mă 
întreb? a comentat ea. 

Am aruncat o privire în jur, ca să mă asigur că totuşi nu- 
mi scăpase vreo vechitură de schelet de pat pitit în vreun 
ungher. 

— Păi, mi-ar trebui un pat ca să... 

Apoi, brusc, Harry Doi şi cu mine am fost nevoiţi să 
sărim înapoi, pentru a evita să fim zdrobiţi de un pat imens 
cu patru stâlpi, ce părea să fi căzut din tavan. 

— La naiba, am ţipat eu, forţându-mă să respir şi încă 
tremurând. 

Harry Doi a început să latre nebuneşte, până când am 
ridicat o mână şi s-a potolit pe loc. 

— Fiecare trebuie să aibă grijă ce îşi doreşte, cel puţin 
în căsuţa mea, a spus Astrea cu nonşalanţă, în timp ce 
înfoia pernele. Sau măcar să se mişte repede, aşa cum ai 
făcut-o tu, draga mea, a adăugat inocentă. 

— D-dar de unde a apărut patul ăsta? 

— A apărut de acolo unde asemenea lucruri există 
înainte să fie nevoie de ele. Şi economisesc la nesfârşit 
timpul, dispărând atunci când nu mai e nevoie de ele. 

— Aşadar, am întrebat, pur şi simplu ceri ceva şi acel 
lucru apare? 

— 'Ţi-am spus - nu-i aşa? - că toate camerele au păreri şi 
opinii? Nu rezultă, în mod logic, faptul că pot auzi ce spui? 

— Păi, pentru lucrurile mele, o garderobă zdravănă ar fi 


120 


foarte nimerită. 

De data asta am fost pregătită. Deja mă dădusem la o 
parte când un dulap din stejar, cu două uşi mari şi cu un 
sertar în partea de jos, a aterizat cu o bufnitură lângă 
peretele de vizavi de pat. În timp ce priveam uluită, uşile s- 
au deschis şi am văzut înăuntru câteva rafturi şi cuiere din 
metal pentru atârnat hainele. 

Astrea mi-a aruncat o privire apreciativă. 

— Văd că ai înţeles cum stau lucrurile. 

— Oare să-mi doresc şi o masă cu scaune? am întrebat-o 
eu, pregătită să sar. 

Acestea au apărut pur şi simplu într-un colţ al camerei, 
iar în mijlocul mesei se afla o lumânare aprinsă. Am privit- 
o întrebătoare. 

— Nu există o regulă potrivit căreia toate lucrurile 
trebuie să cadă din tavan, mi-a zis ea. Acum, spune-mi, ţi-e 
foame? Indrăznesc să spun că lucrurile pot fi obţinute de la 
bucătărie. Se face o tartă cu fructe excelentă, dacă îţi 
place aşa ceva. 

Am clătinat din cap, deşi, ca să spun adevărul, mi-ar fi 
prins bine să am ceva în stomac. 

— Sunt plină. Poţi să te duci liniştită la culcare, iar eu 
îmi voi pune cele câteva lucruri la locul lor. 

M-a privit curioasă, dar şi cu atenţie. Cu puţin cam 
multă atenţie, după părerea mea. 

— Ei bine... dacă eşti... sigură... a spus ea într-un fel 
tărăgănat. 

— Cât se poate de sigură, i-am răspuns, poate puţin cam 
prompt. lar mâine, dis-de-dimineaţă, mergem după Delph? 

— Da, a încuviinţat ea. 

După ce a ieşit din camera mea, mi-am golit desaga. 
Dulapul uriaş a înghiţit pur şi simplu modestele mele 
posesiuni şi încă a rămas o grămadă de loc. 

M-am vârât în pat, care era cât se poate de confortabil. 
Harry Doi a sărit alături de mine şi l-am scărpinat între 
urechi, iar el mi-a mulţumit cu un soi de scâncet de 
plăcere. M-am uitat spre uşa care se închisese atunci când 
plecase Astrea. Dându-mă jos din pat, m-am dus la uşă şi 


121 


am încercat să o deschid. Nici nu s-a clintit. 

Nu-mi venea să cred; l-am privit pe Harry Doi şi i-am 
şoptit îmbufnată: 

— Ne-a încuiat înăuntru. Ei bine, ce părere ai de asta? 

M-am îndepărtat puţin de uşă şi am măsurat-o din 
priviri. Apoi m-am dat în spate, pentru a-mi lua elan. l-am 
aruncat lui Harry Doi o privire. 

— Nu-ţi face griji, vreau să ies de aici şi asta va fi într-o 
clipă. 

Am pornit la atac, apoi m-am oprit brusc. 

Uşa se deschisese în tăcere. 

Vreau să ies de aici. Asta spusesem. Şi uşa pur şi simplu 
se deschisese. 

Precaută, am pândit de după colţ coridorul întunecat. 
Nici urmă de Astrea. Am ieşit din cameră, cu Harry Doi pe 
urmele mele. M-am uitat în jos, spre el. Bănuiesc că îşi 
dădea seama cât eram neliniştită, căci m-a împuns cu botul 
în şold ca şi când ar fi zis: „Hai să ne urnim, ce zici?“ 

M-am uitat spre dreapta - fusesem pe acolo. Aşa că am 
luat-o la stânga. 

Pe partea dreaptă a pasajului se găsea o uşă. Am 
încercat clanţa, dar era încuiată. Am făcut un pas înapoi, 
mi-am adunat curajul şi am rostit cu cea mai politicoasă 
voce cu putinţă: 

— Se poate să intru, vă rog? 

Uşa s-a deschis, lăsând să se vadă doar o mare de 
întuneric. 

L-am privit pe Harry Doi, care s-a uitat lung la mine. 
Acum, el părea neliniştit. 

— Bine, în regulă, am spus încrezătoare, cu toate că nu 
mă simţeam câtuşi de puţin aşa. 

Am trecut pragul şi Harry Doi m-a urmat. De îndată ce 
am făcut-o, uşa s-a închis în urma noastră, iar încăperea s- 
a luminat. 

Înăuntru nu era decât un singur obiect - un ceas enorm, 
pe un perete imens. Dedesubt avea ataşate două lanţuri 
îngemănate, pe care erau fixate două bile mari din metal. 
Lanţurile dispăreau prin găurile tăiate în podea. Am 


122 


înaintat şi am privit lung cadranul. Nu semăna cu nimic 
din ceea ce văzusem până atunci. Ceasurile Wug erau 
împărţite în diferite porţiuni de lumină şi de noapte. Pe 
acesta erau cifre şi cuvinte. M-am tras şi mai aproape. 

— Secol, am citit. 

Cuvântul se găsea sub fiecare cifră gravată pe cadranul 
ceasului, la intervale regulate. Exista doar un arătător, 
care era îndreptat acum către opt secole. Nu aveam habar 
ce însemna asta. M-am uitat la găurile din podea, în care 
dispăreau lanţurile. Nu ştiam încotro mergeau. Ei bine, se 
părea că de acolo nu mai aveam ce să aflu. 

Următoarea uşă la care am ajuns se afla la circa trei 
metri în josul holului. Am păşit în faţa acesteia şi am spus: 

— Se poate să intrăm, vă rog? 

— PLEACĂ! s-a auzit un strigăt asurzitor. 

Am sărit în spate atât de repede, încât m-am lovit de 
peretele opus şi am căzut, ameţită. 

— La naiba, am mormăit. 

M-am ridicat împleticindu-mă şi am trecut în grabă spre 
uşa următoare. Aceasta s-a deschis la solicitarea mea, cu 
toate că îmi acoperisem urechile în anticiparea unui 
răspuns negativ. Am intrat înăuntru şi am privit în jur, căci 
încăperea era luminată de o sursă de lumină care a rămas 
invizibilă pentru mine. 

Într-un colţ se afla un mic leagăn. M-am dus grăbită spre 
acesta, dar era gol, ba chiar acoperit de pânze de păianjen. 
La fel era întreaga încăpere, plină de mobilă veche şi 
mucegăită. Stând acolo, mă simţeam copleşită de o 
disperare adâncă, de parcă numai tristeţea ar fi domnit în 
inima mea. Apoi, sentimentul s-a amplificat şi am simţit 
cum mi se adună lacrimi în ochi. M-am uitat în jos spre 
Harry Doi şi mi-am dat seama că împărtăşea emoţii 
similare. Se întinsese pe podea şi îşi acoperise botul cu 
labele. 

Când n-am mai suportat, am ieşit în grabă din încăpere, 
cu Harry Doi urmându-mă îndeaproape. Când uşa s-a 
închis în urma noastră, sentimentele îngrozitoare au pierit 
instantaneu. Am scos din buzunarul mantiei un cuţit şi am 


123 


scrijelit o crestătură în lemn exact deasupra clanţei. Am 
marcat în acelaşi fel uşa care ţipase la mine. Acum, aveam 
să ştiu pe care s-o las în pace. 

Şi următoarea cameră a ţipat la mine „PLEACĂ!“, aşa că 
am marcat-o la fel. 

Uşa de după aceasta nu s-a clintit la început, ceea ce m- 
a făcut să cred că încăperea avea să ţipe la mine. Dar n-a 
scos niciun sunet, în afară de un clic la sfârşit, în timp ce 
uşa se deschidea. 

M-am strecurat înăuntru şi m-am uitat în jur, în timp ce 
întunericul se disipa alungat de o rază de lumină, venind, 
din nou, dintr-o sursă necunoscută. Pe fiecare perete 
existau sute de picturi. Am înaintat pentru a le vedea mai 
bine. Am observat nenumărate grupuri de femei, 
îmbrăcate în rochii lungi cu decolteuri adânci, lăsând să se 
vadă mai mult decât eram eu obişnuită să văd. Părul lor 
era minunat coafat, strâns în straturi în vârful capului. 
Bărbaţii erau îmbrăcaţi cu pelerine negre brodate, având 
pe umeri frunze de aur. Unii ţineau bețe scurte din lemn, 
iar alţii spade, în teci prinse de cingători aurite, care le 
încingeau taliile. Unul dintre bărbaţi ţinea o lesă lungă din 
piele, de care era legat un câine ce părea o versiune mult 
mai mare a lui Harry Doi. Acesta părea mândru şi nobil, 
privind în gol în timp ce şedea ascultător alături de 
stăpânul lui. M-am uitat în jos la Harry Doi şi l-am surprins 
zgâindu-se la replica lui pictată în ulei pe canava. Părea 
cuprins de venerație. 

Am continuat să explorez cu privirea prin toată 
încăperea, până când, într-un final, m-am oprit la o femeie. 
Era mai înaltă decât celelalte, iar părul ei roşu aprins 
cădea în valuri în jurul umerilor largi, musculoşi. Am 
recunoscut-o pe loc. Era cea pe care o întâlnisem în 
călătoria mea prin portalurile de foc spre trecut, pe care le 
descoperisem la Hornuri. Am rămas cu privirea aţintită 
spre pictură. Această femeie îmi salvase viaţa şi îmi 
dăduse Elementalul înainte să moară pe câmpul de luptă. 
Oricât de curioasă aş fi fost în legătură cu ea, am reluat 
analiza celorlalte tablouri, care reprezentau frumoase 


124 


peisaje rurale, târguri cu clădiri înalte din piatră şi străzi 
netede pavate cu bolovani. Pe pavaj erau pictate trăsuri şi 
căruţe şi exista un aer de prosperitate şi de pace. 

Totuşi, pe măsură ce mergeam prin încăpere, aerul de 
speranţă şi de bunăstare începea să pălească. Picturile 
deveneau din ce în ce mai întunecate, iar minunatele 
rochii, coafurile şi trăsurile falnice de pe caldarâmul curat 
începeau să dispară. Acestea erau înlocuite de scene din 
câmpuri de luptă pline de sânge, ruine fumegânde şi 
carnaje odioase. Odată cu aceste schimbări de subiecte, 
culorile luminoase ale picturilor precedente dispăreau, 
transformându-se în nuanţe întunecate şi deprimante de 
negru şi cenuşiu. Pete ţipătoare de roşu-sângeriu apăreau 
acolo unde cineva muribund zăcea. Flăcările se înălţau din 
turnurile din piatră şi toţi păreau înspăimântați şi confuzi. 
Intr-un tablou mic apărea o tânără singură pe stradă, cu 
chipul ridicat spre cerul întunecat şi cu gura deschisă 
aparent într-un țipăt, în timp ce lacrimile îi curgeau pe 
obrajii murdari. Senzaţia de pierdere era îngrozitoare. 

Am părăsit încăperea şi am ajuns la următoarea. Uşa s-a 
deschis la cererea mea. Din nou întuneric. Mă aşteptam ca 
luminile să apară de îndată, dar nu s-a întâmplat aşa. Am 
auzit totuşi ceva. Ceva viu. 

Respiraţiile erau inegale, aspre şi păreau îndurerate. Am 
simţit cum mi se strânge inima ascultându-le. Am căutat 
înnebunită cu privirea sursa zgomotelor. 

În cea mai adâncă scobitură a încăperii exista un pat 
mare, cu patru stâlpi. Pe măsură ce m-am apropiat, 
încăperea s-a mai luminat puţin, permiţându-mi să văd mai 
bine. 

Şi am fost de-a dreptul şocată când l-am văzut. 

Era cel mai bătrân bărbat pe care îmi căzuse vreodată 
privirea, chiar şi mai bătrân decât anticul Dis Fidus din 
Wormwood. Nu avea niciun fir de păr pe cap. Barba îi 
cădea pe piept albă ca zăpada şi cârlionţată, coborând încă 
vreo şaptezeci de centimetri. Avea ochii roşii şi înfundaţi în 
orbite, în adevăratul sens al cuvântului. Nasul îi era lung şi 
oribil de strâmb. Avea obrajii supti. Când s-a ridicat puţin 


125 


pe pernă, i-am putut vedea mâinile. Erau ca nişte gheare 
ridate, cu pete mari, cafenii. 

— Cine... eşti... tu? a întrebat în şoaptă, cu un glas 
poticnit. 

— Eu sunt... sunt... 

Înnebunită, mi-am dat seama că îmi uitasem numele. 
„Gândeşte-te, gândeşte-te!“ 

— Vega. Sunt Vega J-Jane, am spus dintr-o suflare. 

— J-James? a întrebat creatura, încercând acum să se 
salte. 

M-am repezit să-l ajut. Când l-am prins de umăr prin 
cămaşa de noapte, am simţit că era numai piele şi os. 
Respirația îi mirosea urât, iar pielea îi era rece ca gheaţa. 
L-am ridicat cu uşurinţă, căci nu cântărea cine ştie ce. 
Apoi am făcut un pas înapoi. 

— Jane, am spus mai tare. Vega Jane. 

Şi-a ridicat spre mine ochii înfundaţi în orbite. 

— Cum se face că eşti aici? m-a întrebat răguşit, deşi 
părea să respire mai bine. 

— Un spiriduş pe nume Seamus mi-a povestit despre 
locul acesta. Aşa că am venit. 

— Dar de ce? 

— Fiindcă am auzit că Astrea Prine ar putea să mă ajute. 

A respirat cutremurându-se şi m-a întrebat: 

— La ce să te ajute, draga mea? 

Am ţâşnit brusc, căci o mână a trecut pe lângă mine. 

Astrea şi-a aşezat palma ei plină de tinereţe pe pieptul 
făpturii în vârstă, iar bătrânul s-a liniştit imediat; 
respiraţia i-a devenit regulată şi i-a mulţumit cu un surâs. 

Astrea s-a întors spre mine şi mi-a spus: 

— Vega, înţeleg că l-ai cunoscut pe fiul meu. 


126 


SEDECIM 


Păstrătoarea 


I-am privit pe rând, când pe Astrea, când pe... Fiul ei? 

— Vrei să spui că el este mai tânăr decât tine? am 
exclamat eu. Dar... 

— Vino cu mine, m-a întrerupt Astrea. 

— Am crezut că eşti obosită, i-am spus. 

S-a întors din nou spre fiul ei. 

— Linişteşte-te, Archie. Încearcă să dormi puţin, 
scumpule, bine? 

L-a sărutat pe fruntea ridată. 

Harry Doi şi cu mine am urmat-o, ieşind pe uşă şi 
străbătând coridorul. Ne-am întors în încăperea cu biroul 
vechi şi cu şemineul, în care ajunseserăm trecând prin uşa 
secretă din bibliotecă. S-a aşezat la birou şi mi-a făcut 
semn să mă aşez în faţa ei. 

— Dacă Archie e fiul tău, de ce e atât de bătrân, iar tu 
atât de tânără? 

În loc de răspuns, a scos un flaconaş din sticlă. 

— Datorită acestei licori. 

— E vreun medicament? 

— E un elixir atât de puternic, încât te menţine tânăr 
câtă vreme îl iei. Este diabolic de complicat de preparat. 
Necesită sângele unui garm şi veninul unui jabbit, printre 
alte ingrediente speciale. 

— Cum obţii sângele şi veninul de la acele creaturi 
abjecte? 

— Ţin câte una din fiecare în cuşti, aici, în căsuţa mea. 

— Un garm şi un jabbit în căsuţa ta! am strigat uimită 
peste măsură. 

— Dacă ai încercat cumva să intri în încăperile unde 
sunt ţinuţi, ti-au spus „Pleacă!“. 


127 


M-am cutremurat descoperind cât de aproape fusesem 
de un alt jabbit infam. 

— Archie e pe moarte, fiindcă a ales să nu ia elixirul 
tinereţii. 

— De ce? 

— Nu mai vede rostul. 

— Şi va muri? am întrebat-o. 

— Foarte curând, a răspuns cu răceală. 

Era cam lipsită de suflet, am constatat eu. 

— Câte sesiuni ai? 

— Ai găsit camera cu ceasul de pe perete şi cu lanţurile 
care trec prin găurile din podea? 

— Da. 

— Şi ce indica? 

— Opt secole, orice ar însemna asta. 

— Un secol înseamnă o sută de sesiuni. 

— O sută de sesiuni! Dar ce măsoară ceasul acela? 

— Timpul meu aici. 

Am încremenit de uimire. 

— Vrei să spui că ai opt sute de sesiuni? 

Abia puteam să înţeleg ce spunea ea. Era cu totul de 
necrezut. 

— Ceva mai bătrână, de fapt. Am venit aici când eram 
deja matură. 

— Am văzut şi o încăpere cu multe picturi. 

— Fără îndoială că în Wormwood ţi s-a povestit despre 
Bătălia Bestiilor. 

— Tuturor Wugilor li s-a povestit despre asta. Bestiile au 
atacat Wormwoodul cu foarte mult timp în urmă, însă 
atacul a fost respins şi, prin urmare, au rămas în Quag. 

— Ei bine, asta-i o minciună, a comentat apăsat. N-a 
existat niciodată aşa ceva. 

— Dar am văzut tablourile din clădirea Consiliului... 

Ea a scuturat impacientată din cap. 

— A existat un război care a avut loc acum multe 
sesiuni. Oricum, n-a fost cu bestiile. 

S-a oprit brusc. 

Îmi strângeam picioarele atât de tare, încât aproape că 


128 


îmi amorţiseră. 

— Dar cu cine, atunci? 

Mi-a aruncat o privire atât de bizară, încât am simţit că 
tremur fără să vreau. 

— Nu contează. Nu acum. 

— Contează pentru mine, am ripostat eu. 

— A fost o bătălie între două forţe opuse. Una a câştigat 
şi alta a pierdut. Asta e tot ceea ce-ţi voi spune în această 
privinţă. 

— Nu-mi spui nimic, am zis cu convingere. 

— Îţi voi spune asta, Vega. Noi am creat satul 
Wormwood şi apoi am reuşit să construim Quagul. Iar 
decizia a fost luată pentru a ne şterge istoria şi a o înlocui 
cu alta. Ne-am spus Wugmorţi. S-a oprit, apoi a adăugat: 
Ştii de ce am ales acest nume? 

Am scuturat din cap. 

— Există o plantă universal considerată amară. Se 
numeşte  mugwort?. Am modificat uşor numele, în 
Wugmort. Supraviețuitorii aveau acel sentiment de 
vinovăţie, de amărăciune, de fiecare dată când rosteau 
numele. 

M-am aşezat mai în faţă, cu mintea plină de întrebări şi 
de posibile conexiuni. 

— Am cunoscut o creatură pe nume Eon, am zis eu. Prin 
el m-am întors în timp. Nu numai în trecutul meu, ci mult 
mai departe. Am fost pe un mare câmp de luptă. O femeie- 
războinic, aflată pe moarte, mi-a dat ceva ce ea numea 
Elemental, o suliță pe care o puteam atinge folosind o 
mănuşă pe care tot ea mi-a oferit-o. Imi cunoştea numele şi 
mi-a zis că trebuie să supraviețuiesc. Am văzut-o într-unul 
dintre tablourile din camera aceea. 

Astrea părea uluită de toate aceste informaţii. 

— Tu... ai cunoscut-o? În timp ce era pe moarte? 

— Da. Cine era? 

Astrea nu mai părea atât de formidabilă acum. Ochii ei 
păreau pierduţi, iar în colţuri avea lacrimi. A spus încet, cu 
o voce tremurată: 


2 Pelin (n.tr.) 


129 


— Numele ei era Alice Andronis. A fost una dintre cele 
mai mari vrăjitoare ale noastre şi cea mai dragă prietenă a 
mea. Elementalul a fost creaţia ei. 

S-a oprit şi a înghiţit în sec, părând să încerce din 
răsputeri să nu izbucnească în lacrimi. 

— Alice putea să trăiască doar ca un învingător sau să 
moară ca un războinic. 

— Dar cum de îmi cunoştea numele? De ce mi-a zis că 
trebuie să supraviețuiesc? 

— N-am nici cea mai mică idee, Vega. Eu... eu... 

Şi-a mutat privirea. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? am întrebat-o. 

Astreei i-a trebuit o clipă ca să-şi revină. 

— Pe măsură ce trecea primul secol, puterile magice cu 
care eram înzestrate au scăzut dramatic. În acel moment 
am luat hotărârea de a le lăsa să se stingă complet. 

— Cum laşi magia să se stingă? am întrebat încetişor. 

Nu ştiu de ce, dar am avut o senzaţie de pierdere imensă 
auzind aceste cuvinte. 

— Nefolosind-o. Nemaicrezând în ea. Credinţa în ceva 
este un lucru foarte puternic, Vega. Poate cel mai puternic 
lucru dintre toate. Şi, pe măsură ce sesiunile treceau şi noi 
ne apropiam de moarte, descendenţii noştri ştiau tot mai 
puţin ce eram de fapt. Iar în cele din urmă, practic niciun 
Wug din Wormwood nu a mai ştiut nimic despre asta, 
acceptând drept istorie minciunile concepute pentru toţi. 

Am tras adânc aer în piept, mi-am lăsat nefericirea la o 
parte şi i-am povestit Astreei despre Piatra Viperei şi 
despre Lanţul Destin şi mai ales despre cum dădusem 
peste ele la Hornuri. 

Ea a încuviinţat şi a zis: 

— Clopotnița a fost castelul conducătorului nostru, 
Bastion Cadmus. 

— Aţi luat castelul cu voi? am întrebat-o contrariată, 
însă am presupus că orice era posibil în privinţa celor care 
puteau să facă lucruri magice. 

— Am fost nevoiţi să creăm un alt loc în care să trăim. 
Fiecare colţişor era preţios pentru noi. 


130 


— Şi Piatra? Şi Lanţul Destin? 

— Obiecte posedate de către Bastion. 

— Şi Quagul? Şi ceea ce ni s-a spus despre acesta? Asta 
nu mi-ai explicat. 

— Nu am nevoie să explic, a răspuns ea, din nou pe un 
ton tăios. 

Mi-am reprimat furia şi m-am gândit ce altceva aş fi 
putut să o întreb. 

— Dar de ce eşti aici? 

— E destul de simplu. Eu sunt Păstrătoarea Quagului. 

— Aşadar, aveai familia alături de tine atunci când ai 
venit la căsuţă? 

— Da. Partenerul meu, Thomas, şi cu mine am venit aici 
ca să locuim cu fiii şi cu fiicele noastre. 

S-a oprit şi, pentru prima dată, i-am văzut trăsăturile 
îmblânzindu-i-se un pic. 

— Thomas n-a luat niciodată elixirul. A fost primul dintre 
noi care s-a dus. După ce va muri şi Archie, nu voi mai fi 
decât eu. 

— De ce îl iei? De ce stai aici? 

Ochii i-au scăpărat. 

— Este datoria mea, Vega. Am făcut un legământ în 
calitate de Păstrătoare şi intenţionez să îl respect. 

S-a ridicat, a înconjurat biroul şi a venit lângă mine. Am 
încercat să mi-o imaginez cu opt sute de sesiuni mai 
bătrână, mai bătrână decât bietul Archie, dar n-am putut. 

— Cât de mult ştii despre bunicul tău? m-a întrebat ea. 

— A fost tare drăguţ. Dar şi încăpățânat. 

— E mult mai mult decât atât. E un Excalibur. 

— Un ce? 

— Cei care se nasc cu puterile magice intacte şi având 
cunoştinţe înnăscute şi profunde, precum şi o înţelegere a 
adevăratei noastre istorii întipărite în minte. Sunt teribil 
de rari, dar el era unul dintre ei. 

— Bunicul meu a plecat din Wormwood. 

— Ştiu asta. 

— Şi nu l-ai putut împiedica? 

— Excaliburii nu poartă vreun semn pe frunte care să-i 


131 


proclame ca atare. Numai după ce a plecat am 
conştientizat cu adevărat ce era şi ce putea să facă. 

— Cum ai văzut asta, prin Vezi-Văzător? 

— Da. 

Am simţit cum îmi creşte furia. 

— În cazul ăsta, presupun că ai văzut cum Morrigone m- 
a trăsnit cu o lumină albastră, iar pe Delph cu una roşie, 
care l-a făcut s-o ia razna şi l-a lăsat ameţit timp de zece 
sesiuni întregi! Am ridicat vocea, căci furia mi se 
amplificase. Ai văzut toate astea, nu-i aşa? 

— Am văzut, mi-a răspuns calmă, ceea ce m-a înfuriat şi 
mai tare. 

— Morrigone s-a certat cu bunicul meu. A vrut ca el să 
rămână. 

— Nu încape îndoială, chiar aşa a făcut. Dar ea nu era 
nimic în comparaţie cu un Excalibur. 

M-am ridicat. 

— Şi i-ai văzut şi pe părinţii mei dispărând într-o minge 
de foc? Ai văzut asta, afurisită Astrea Prine? 

Nu a clipit nici măcar o dată. 

— Am văzut, Vega. Într-adevăr, am văzut. 

— Păi, bravo ţie! Sper că ţi-a făcut plăcere, fiindcă sunt 
sigură precum e Hel că mie nu mi-a făcut! 

Eram la jumătatea distanţei către uşă când m-a strigat: 

— Vega, ştii unde s-au dus? 

M-am întors încetişor şi am privit-o întrebătoare. 

— Nu, nu ştiu. 

M-a cercetat din priviri cu multă atenţie, apoi mi-a spus: 

— Hai să ne folosim puţin de logică, vrei? Dacă nu sunt 
în Wormwood şi nici în Quag? 

— Sunt dincolo de Quag, i-am zis. 

— Întocmai. 

— Aşadar, de ce poate bunicul să plece din Wormwood 
fără să pună piciorul în Quag, aşa cum a trebuit să fac eu? 

— Să plece din Wormwood şi să ocolească Quagul ar fi 
fost ceva foarte simplu pentru cineva ca el. 

— Şi părinţii mei? Presupun că ei au luat hotărârea de a 
mă părăsi. 


132 


— Ba nu, Virgil i-a chemat. 

— L-a chemat? De ce? 

— Nu ţi-a povestit niciodată despre asta? a întrebat ea 
agresiv. Spune-mi adevărul! 

— Nu, niciodată, i-am răspuns, luată prin surprindere de 
tonul ei aspru. 

Oare era la fel de nebună ca Thorne? 

— Nu ştii nimic despre planurile lui? Spune-mi dacă ştii! 
Spune-mi! 

Am făcut un pas înapoi, căci faţa i se schimonosise 
îngrozitor. 

Pentru o clipă, am crezut că avea să mă atace. 

— N-am mai avut nicio veste de la bunicul de când a 
plecat, i-am spus cu calm. Şi nu mi-a spus niciodată nimic 
despre planurile lui. Tot ceea ce mi-a spus a fost... că mă 
iubeşte. 

Desigur, asta era o minciună. De fapt, bunicul îmi 
spusese ceva despre Wormwood. Spusese că cel mai 
cumplit loc dintre toate este unul despre care Wugmorţii 
nu-şi dau seama că este neînchipuit de rău. Nu aveam nici 
cea mai vagă idee despre ce vorbea el pe atunci, însă acum 
am crezut că ştiu. 

Expresia ei a devenit din nou normală. A rămas aşezată 
la birou, cu mâinile împreunate în faţa ei. 

— Cred că pentru o noapte e suficient. Mâine-dimineaţă 
îl vom aduce pe prietenul tău. Şi apoi va fi totul bine din 
nou. 

Mi-a zâmbit într-un fel care mi-a provocat fiori pe şira 
spinării. 

M-am dus încet spre camera mea, întrebându-mă cine 
eram cu adevărat şi ajungând la concluzia că nu eram 
nimic. Dacă Astrea avea dreptate, bunicul fusese capabil 
să părăsească Wormwoodul fiindcă era magic, un 
Excalibur. Şi îi chemase şi pe părinţii mei să i se alăture, 
ceea ce demonstra că îi putea aduce pe alții la el dacă aşa 
dorea. Dar pe mine nu mă chemase. Mă lăsase în urmă, în 
Wormwood. Aparent, nu mă considerase ca fiind 
importantă. 


133 


Aşa că, indiferent dacă reuşeam să trec dincolo de Quag 
sau muream acolo, nu eram nimic. Uneori, adevărul ajută. 
Alteori, doare. lar câteodată, te distruge. 


134 


SEPIENDECIM 


Reuniţi 


Împotriva voinţei mele, am dormit tun. În cele din urmă 
am fost trezită de ceva care mă trăgea de mânecă. La 
început, nu m-am putut concentra asupra intrusului. Apoi, 
cu o tresărire, m-am ridicat imediat din pat. Harry Doi a 
slobozit un lătrat şi a sărit şi el din pat. 

Eram ochi în ochi cu... Seamus. Ochii lui bulbucaţi 
păreau îngrozitor de mari. 

— La naiba! Ce cauţi aici? am icnit, ţinându-mă de piept. 

— Am venit să-ţi aduc de mâncare. Madam Prine m-a 
rugat. 

Uşor mi-am venit în fire. 

— A avut cineva grijă de tine azi-noapte? 

— Hrănit ca un rege, mied de băut şi un pat moale. 

— Vin imediat. Trebuie să mă îmbrac. 

A plecat târşâindu-şi picioarele, iar eu mi-am scos 
hainele încet. 

Apoi m-a izbit. Vega, nătângo! 

M-am repezit să ies din cameră, cu Harry Doi pe urmele 
mele. Am găsit bucătăria urmărind mirosul de mâncare. 
Seamus şi Astrea erau deja acolo. El stătea lângă o masă 
mare şi rotundă din lemn, iar ea în faţa unui cuptor 
străvechi şi înnegrit, unde clocoteau mai multe oale 
pântecoase, alături de două tigăi care sfârâiau. 

— Sper că ţi-e foame, mi-a zis Astrea. 

— Îmi este. Şi sunt sigură că Delph trebuie să fie mort 
de foame. 

Mi-a aruncat o privire lungă. 

— Presupun că ai vrea să mâncaţi împreună. 

— Aş vrea, da, te rog. Aş vrea mult, mult de tot. 

— Păi, atunci să pornim, a spus ea hotărâtă. 


135 


Şi s-a pus în mişcare atât de repede, încât Harry Doi şi 
cu mine abia am avut timp să reacţionăm. O mantie a 
apărut din senin şi s-a aşezat perfect pe umerii ei, în timp 
ce se îndrepta spre hol. Ne-am dus repede după ea, cu 
Seamus ca ariergardă. 

Uşa de la intrare s-a deschis de bunăvoie şi am ieşit cu 
toţii. Domul verde a rămas deasupra căsuţei, iar prin el 
vedeam cerul, care era acum senin şi luminos. Astrea a 
trecut prin peretele de smarald şi noi ne-am repezit 
imediat după aceea. 

Apoi a scos din buzunarul mantiei un fel de băț 
strălucitor şi l-a îndreptat spre cer. Buzele i s-au mişcat, 
dar nu se auzeau cuvinte care să-i iasă din gură. Câteva 
momente mai târziu, avântându-se pe cerul limpede, l-am 
văzut pe Delph, încă dormind în interiorul pânzei pe care 
Astrea o ţesuse cu o seară în urmă. S-a aşezat uşor pe 
pământ în faţa noastră, încolăcit şi sforăind. Astrea a 
fluturat băţul pentru ultima dată, iar pânza - pe care o 
puteam vedea sub forma unui număr de linii şi de lumini 
vii - a dispărut. În timp ce priveam, Delph s-a trezit, s-a 
întins, a căscat, a deschis ochii şi... 

— Sfântă Clopotniță! a tipat el, sărind aproape un metru 
în aer. 

Apoi a aterizat în picioare, cu trupul contorsionat şi în 
poziţia complicată de luptă pe care îl văzusem folosind-o la 
Duel. 

— Delph! am strigat eu, repezindu-mă la el şi 
strângându-l în braţe. 

Dar Delph, îmbrăţişându-mă la rândul său, continua să o 
privească precaut pe Astrea, încă în poziţia de luptă, în 
pofida îmbrăţişărilor noastre. 

— E în regulă, Delph, i-am spus. Ea este Astrea Prine. 

Delph încă părea foarte încurcat de ceea ce se întâmpla. 
Ei bine, ştiam ce avea să-i abată gândurile de la asta. 

— Ţi-e foame? l-am întrebat. Suntem pe cale să luăm 
masa în căsuţa Astreei. 

După cum anticipasem, Delph s-a concentrat foarte 
repede. 


136 


— Păi, asta sună bine, nu-i aşa? a spus el, îndreptându- 
se şi renunțând la poziţia de luptă. 

L-am condus pe Delph spre lumina de smarald, în faţa 
căreia a dat înapoi, până când am trecut prin ea şi i-am 
făcut semn să mă urmeze. Apropiindu-ne de căsuţă, Astrea 
s-a uitat lung la prietenul meu. 

— Carevasăzică, tu eşti Daniel Delphia, nu-i aşa? 

— Eu sunt, a răspuns el, fulgerându-mă cu o privire 
întrebătoare. Prietenii mă strigă Delph. 

— Şi călătoreşti cu dânsa? a continuat ea, îndoind un 
deget în direcţia mea. 

— Da, a spus Delph din nou. 

Astrea s-a întors şi s-a îndepărtat fără niciun alt cuvânt. 

După ce a intrat în căsuţă cu Seamus, eu am sărit încă o 
dată în braţele lui Delph şi l-am strâns atât de tare, încât 
am crezut că fie va pocni, fie îmi voi rupe braţele. 

Am simţit lacrimile adunându-mi-se în ochi şi am fost 
copleşită de tot ce simţisem de când dispăruse el. 

— Eşti bine, Delph. Eu... am fost atât de speriată! 
Afurisitul ăla de nor... Pur şi simplu ai dispărut. 

M-a îmbrăţişat şi apoi m-a aşezat încetişor pe pământ. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat, Vega, ca să-ţi spun adevărul. 
Ştiu că vorbeam cu tine, apoi următorul lucru pe care mi-l 
amintesc e că mă aflam în mijlocul unor copaci, fără să am 
habar cum ajunsesem acolo. Cam ciudat. [ie ce ţi s-a 
întâmplat? 

— După ce ai dispărut, am întâlnit un spiriduş pe nume 
Seamus. El m-a condus la căsuţa Astreei. 

— Şi cum am ajuns aici? 

— Îţi explic tot, dar o să dureze ceva vreme. Aşa că ai 
răbdare. 

— Păi, lasă-mă să mănânc mai întâi, apoi voi fi mai 
răbdător. 

Tot drumul spre căsuţă ne-am ţinut de mână. O parte din 
mine nu voia să-i mai dea drumul niciodată lui Delph. Mai 
curând aş fi murit decât să-l pierd din nou. Imi pierdusem 
părinţii şi fratele. Nu puteam să renunţ şi la Delph. Pur şi 
simplu nu puteam. 


137 


Cu el, ştiam că pot face faţă tuturor primejdiilor. 

Împreună. 

L-am condus în bucătărie, unde Seamus era deja aşezat 
într-un jilg de lângă plită, unde oalele şi tigăile încă 
forfoteau şi sfârâiau. 

— Aşadar, cine e mititelul? m-a întrebat Delph în timp ce 
se aşeza. 

— Seamus, spiriduşul de care ţi-am pomenit. 

— Spiriduş? 

— Aminteşte-ţi, precum în cartea lui Quentin. Un 
spiriduş. 

— O, da. Indivizi de treabă. 

— De fapt, el nu e chiar aşa de treabă, am spus în 
şoaptă. 

Astrea se dezbrăcase de mantie şi o atârnase într-un 
cuier de pe perete, iar acum supraveghea plita. 

— Vega, te rog, pune masa, mi-a strigat ea. 

Asta m-a zăpăcit pe moment, până să-mi dau seama ce 
trebuie să fac. 

— Farfurii, ceşti, pocaluri, furculiţe, cuțite şi şervete. Te 
rog, am adăugat eu la sfârşit. 

Delph aproape că a căzut din jilţul lui atunci când toate 
aceste lucruri au apărut plonjând din tavan şi s-au aşezat 
lejer pe masă, toate aliniate cum trebuie. 

— Ce n... a Început el. 

— Şi boluri, a adăugat Astrea. Şi linguri. 

Bolurile şi lingurile au descins lângă farfurii, făcându-l 
pe Delph să sară din nou. 

Am pus o mână pe braţul lui pentru a-l linişti. 

— Răbdare, îţi aminteşti? 

Am remarcat că pe podea, în faţa lui Harry Doi, apăruse 
un vas cu apă, laolaltă cu un bol cu mâncare. El s-a uitat la 
mine ca şi când ar fi aşteptat permisiunea să înceapă. l-am 
zâmbit şi am dat aprobator din cap, iar el a început să 
înfulece şi să soarbă. 

— E gata, a anunţat Astrea. 

Şi-a trecut mâna pe deasupra oalelor şi tigăilor, apoi a 
arătat spre masă. Tot ce era pe plită a fost astfel transferat 


138 


în farfuriile şi în holurile noastre. Am privit în jos şi am 
văzut ochiuri, şi şuncă, şi pâine prăjită, şi cârnăciori, şi 
scrumbie afumată, iar în boluri aveau terci. De asemenea, 
în faţa noastră au apărut vase cu gemuri, unt şi miere. 
Pocalurile au fost umplute cu lapte. Ceştile erau pline cu 
ceai fierbinte. 

M-am uitat la Astrea intrigată. 

— Nu mănânci şi tu? 

— Nu prea am poftă de mâncare. Mâncaţi voi. Vom vorbi 
mai târziu. 

Apoi a ieşit din încăpere, iar Seamus a urmat-o. 

În timp ce mâncam, i-am povestit lui Delph tot ce mi se 
întâmplase, iar el a rămas cu gura căscată; maxilarul i se 
lăsase atât de jos, încât aproape că i se odihnea pe 
mormanul de scrumbie afumată. 

— Vrei să-mi spui că toate astea s-au petrecut în cursul 
unei afurisite de nopţi? 

Am terminat o bucată de şuncă. 

— Păi... asta nu include şi timpul cât am dormit. 

— La naiba, a zis el, îndesându-şi în gură două ouă 
prăjite şi o scrumbie. 

Şi-a băut laptele, apoi trăsăturile i-au devenit sumbre. 

— Ce este, Delph? Mai vrei mâncare? Sunt sigură că... 

— Nu-i asta, cu toate că aş mai putea mânca vreo două 
ouă şi poate vreo şase felii de şuncă... şi încă o scrumbie 
sau două. Şi n-aş refuza nişte chifle prăjite şi o altă ceaşcă 
de ceai, asta pot să-ţi spun. 

La fel ca prima dată, aproape că a sărit din jilţul său 
atunci când cantitatea exactă de mâncare şi de băutură a 
apărut în farfuria şi în ceaşca lui. Când s-a îndreptat de 
spate şi a început să mănânce din nou, i-am spus: 

— Aşadar, ce e în mintea ta? 

— Totul e o prostie, nu-i aşa? Din câte ştim. Minciuni 
afurisite! 

Avea dreptate. Frau minciuni. Dar era şi ceva adevăr 
acolo. Iar noi urma să-l descoperim. 


139 


DUODEVIGINII 


Prizonieri 


După ce am terminat de mâncat, Astrea ne-a condus în 
încăperea pe care o localizasem în afara bibliotecii. S-a 
aşezat la vechiul ei birou, privindu-ne atentă şi bătând 
darabana cu buricele degetelor pe suprafaţa lemnului. 

— Vreau să mă asigur că înţeleg intenţia voastră 
adevărată şi sinceră, a zis ea. 

Delph şi cu mine ne-am privit unul pe celălalt. 

— Am crezut că am vorbit destul de limpede, am spus 
eu. Intenţionăm să trecem prin Quag. Toţi trei, inclusiv 
Harry Doi, fireşte, am adăugat, scărpinându-i urechea. 

Astrea s-a uitat la Delph. 

— Şi tu? 

— Aşa cum a zis Vega Jane. Vrem adevărul. Să terminăm 
cu toate minciunile, nu-i aşa? 

Astrea a dat aprobator din cap, apoi a scos băţul pe care 
îl folosise pentru a-l aduce pe Delph acolo. Am văzut că 
era, de fapt, din cristal. 

— Ce este ăsta? am întrebat-o. 

— Bagheta mea. Este un element necesar pentru a face 
magie. 

— Am făcut şi eu un fel de magie în Wormwood, am spus 
încetişor, însă n-am avut baghetă. 

— Vrei să spui că ai avut Elementalul sau lanţul, a zis ea. 

— Ba nu, am făcut ca o fereastră pe care Morrigone o 
distrusese să apară la loc. 

— Adevărat? m-a întrebat Astrea, părând chiar 
interesată de acest lucru. 

— Cum de pot să fac asta? am întrebat. 

— Dacă puterea se transmite ereditar, se manifestă la 
toţi cei din neamul acela. 


140 


— Părinţii mei nu puteau să facă magie, am spus eu cu 
convingere. 

— De unde ştii tu că nu puteau? m-a întrebat ea. 

— Ei bine, n-au făcut-o niciodată. 

— Asta nu e totuna cu a nu putea. 

— Dacă părinţii mei erau puternici, de ce au fost în 


M-am încruntat, gândindu-mă la această posibilitate. 

— Vrei să spui că puterile lor i-au îmbolnăvit? 

— Nu, vreau să spun că puterile lor i-au făcut periculoşi 
pentru alţii. 

Pe măsură ce pătrundeam înţelesul vorbelor ei, mă 
simţeam copleşită de emoţii din ce în ce mai puternice. M- 
am ridicat tremurând, înroşindu-mă la faţă şi cu inima 
bubuindu-mi. 

— Tu vrei...? m-am bâlbâit. Vrei să spui că...? 

Din nou, n-am putut să termin fraza. Delph s-a întins 
spre mine şi mi-a pus o mână încurajatoare pe umăr. 

— ... că ei au fost blestemaţi pentru a fi împiedicaţi să 
fugă din Wormwood? a continuat Astrea. Da, exact asta 
vreau să spun. 

Ochii mi-au scăpărat. 

— Morrigone! Ea e singura care ar fi putut să o facă. 

— De acord cu tine, a spus ea pe un ton nonşalant, astfel 
încât suspiciunile mi-au sporit. 

— Şi tu ştiai despre asta! am tipat. 

— Fireşte că ştiam, mi-a confirmat ea; era atât de calmă, 
încât îmi venea să o pocnesc. Scopul nostru era să 
împiedicăm pe oricine să plece din Wormwood. 

— Şi ai pus-o pe Morrigone să-i blesteme pe părinţii mei 
şi să devină... ceea ce au devenit? 

— Am văzut ce-a făcut ea. 

— În cazul ăsta, ai fi putut să o opreşti, am subliniat cu 
înverşunare. 

— Dar n-am vrut ca părinţii tăi să-şi folosească puterile 
magice pentru a fugi. 


141 


De data asta, m-am năpustit asupra ei. Era o prostie, dar 
nu m-am putut abţine. 

— Şi atunci, de ce ne ajuţi să scăpăm din Quag? am vrut 
eu să ştiu. 

— Cine a zis că vă ajut? a venit replica ei imediat. 

Subit, am citit totul în privirea ei. Nu ştiu cum deo 
judecasem atât de greşit. 

Delph a dat glas gândurilor mele. Sărind în sus, m-a 
apucat de braţ şi a urlat: 

— Fugi, Vega Jane! 

Înainte să apuc măcar să mă ridic din jilţul meu, ea şi-a 
îndreptat bagheta spre Delph şi a spus: 

— Elevata. 

Delph s-a avântat în aer, oprindu-se exact înainte de a se 
lovi de tavan. Astrea a fluturat uşor bagheta şi el s-a rotit 
cu capul în jos. 

M-am ridicat, cu ochii măriţi şi cu inima gonind 
nebuneşte. 

— Încetează! am ţipat. Nu-l răni! Eu sunt motivul pentru 
care ne aflăm aici. Lasă-l în pace pe Delph. Te rog! 

Brusc, Astrea a mişcat bagheta în jos, apoi a rostit un alt 
cuvânt, Descente, şi Delph s-a întors cu partea dreaptă în 
sus, căzând greoi în jilţ. 

Astrea a lăsat bagheta pe birou şi ne-a măsurat pe 
amândoi din priviri, aşteptând. 

— Poate că nu mai sunt ceea ce am fost odată, dar dați- 
mi voie să vă asigur că puterile mele sunt încă foarte 
departe de înţelegerea voastră. 

S-a oprit, iar eu am ştiut că ceea ce urma să spună în 
continuare avea să aibă un impact monumental asupra 
noastră. Şi nu m-am înşelat. 

— Veţi rămâne aici, în custodia mea, a spus ea. 

— Cât timp? am sărit eu repede, cu toate că ştiam foarte 
bine răspunsul. 

— Pentru tot restul vieților voastre, a răspuns ea cu 
calm. Nu-mi face mare plăcere să fac asta. Evident că 
sunteţi curajoşi, iar motivele voastre sunt sincere şi 
profunde, sunt sigură. 


142 


— Dar? am exclamat eu. 

— Dar, în calitate de Păstrătoare a Quagului, am o 
treabă de făcut şi intenţionez să o fac. Veţi avea spaţiul 
căsuţei şi terenul dinăuntrul domului. 

— Şi dacă încercăm să trecem de dom? a întrebat Delph. 

În pofida faptului că el pusese întrebarea, Astrea nu şi-a 
luat privirea de la mine. Ochii ei păreau să se mărească 
pentru a cuprinde toată încăperea. 

— Nu va fi plăcut, a zis ea. Deloc. 

Nu-mi venea să cred că se petrecea una ca asta. 
Scăpaserăm de Thorne şi de regatul lui afurisit numai 
pentru a fi luaţi prizonieri încă o dată de nemernica asta! 
Şi, chiar dacă Thorne era periculos, nu avea puteri magice. 
Ea era, după părerea mea, de o sută de ori mai formidabilă 
decât ticălosul de Thorne. 

Astrea s-a ridicat şi, fără să mai adauge vreun cuvânt, a 
părăsit încăperea. 

M-am prăbuşit la loc în jilţul meu. Delph a rămas rigid în 
al său. 

— Este o femeie greu încercată, a remarcat el. 

— Ea e greu încercată? Dar cu noi cum rămâne? Vom 
rămâne aici până când vom muri, la naiba! 

— E multă amărăciune în ea, Vega. E uşor de văzut. 

— Eu cred că e malefică! 

— Nu e ca Thorne. El ne-ar fi ucis şi ne-ar fi pus oasele 
în zidul său. Nu ne-ar fi hrănit şi nu ne-ar fi oferit un 
acoperiş deasupra capetelor. 

Am presupus că Delph avea dreptate în această privinţă, 
cu toate că oasele noastre aveau să rămână acolo, m-am 
gândit eu nefericită. 

— Ei bine, Astrea a zis că avem spaţiul căsuţei şi terenul 
dinăuntrul domului. 

— Şi ce putem face cu asta? m-a întrebat Delph. 

— Nu vom rămâne aici, Delph. Thorne nu ne-a putut opri 
şi nici Astrea Prine n-o va face. Vom fugi din locul acesta. 

— De acord, dar cum o vom face? 

— Eu zic să începem cu Archie. 


143 


UNDEVIGINII 


Privind înapoi 


Delph şi Harry Doi m-au urmat pe hol. Am deschis uşa 
camerei şi am intrat. Apropiindu-ne de marginea patului, 
am privit în jos. 

— Acesta este Archie Prine, fiul Astreei, am spus eu 
solemn. 

Delph l-a privit pe omuleţ complet uluit. Deşi îi 
explicasem lui Delph despre elixir, era cu totul altceva să 
vadă cu ochii lui. 

— Bună, Archie, l-am salutat cu calm, sperând să-l 
trezesc din somn cu blândeţe. 

El s-a foit un pic, apoi a deschis ochii încet. A clipit şi, cu 
toate că mă mai văzuse, niciun semn de recunoaştere nu i 
se citea pe faţă. 

— Eu sunt Vega. Iar ei sunt prietenii mei, Delph şi Harry 
Doi. Archie a continuat să mă privească. M-am aplecat mai 
jos. 

— Am venit să stăm cu tine şi cu Astrea. 

— T-tu... ai v-venit? a întrebat el cu un glas răguşit. 

Am încuviinţat din cap. 

— Mi-a spus despre tine. Şi despre ea. Şi despre locul 
acesta. 

— A-aşa a f-făcut? 

Am încuviinţat din nou. 

— Mi-a spus că te săturaseşi să iei elixirul. 

— S-sacrificiu. 

A scuturat din cap, iar când a încercat să se ridice în 
capul oaselor, Delph şi cu mine l-am ajutat. Acum se uita la 
noi dintr-o poziţie mult mai confortabilă. 

Am dat aprobator din cap, cu înţeles. 

— Sacrificiu, am spus. Şi Bătălia Bestiilor. Şi Bastion 


144 


Cadmus. Am rostit aceste lucruri în speranţa că ceva avea 
să-i stârnească lui Archie amintirile. 

— O m-mulţime d-de p-prostii, a spus el. Bestii? T- 
tâmpenii. 

— Aşa este. Aşa a spus şi Astrea. A spus că a existat 
totuşi un război. Că una dintre părţi a pierdut şi cealaltă a 
învins. 

Archie a icnit şi a arătat spre noptieră, unde se afla o 
ceaşcă de apă. Delph a luat ceaşca şi mi-a întins-o mie. L- 
am ajutat pe Archie să bea din ea, ştergând cele câteva 
picături care îi curseseră în barbă. El s-a lăsat din nou pe 
spate şi şi-a dres vocea. 

— Ma-Mal-Maladoni. 

— Maladoni? am întrebat mirată, aruncându-i lui Delph 
o privire. Ai luptat cu ei? 

El a dat afirmativ din cap şi o lacrimă s-a scurs pe obraz. 

— L-luptat. Şi p-pierdut. N-noi... pierdut. 

— Vrei să spui că ai voştri au fost înfrânți? a exclamat 
Delph. Archie a dat încet din cap. 

— Fugit aici. A-ascuns. Ş-şoareci în g-gaură. 

Într-un moment de furie, s-a întors şi a scuipat pe podea, 
apoi s-a sprijinit din nou de pernă. 

— L-laşi. 

Delph şi cu mine am schimbat priviri tulburate. 

— Şi l-ai cunoscut pe Bastion Cadmus? l-am întrebat 
apoi. 

— C-conducătorul n-nostru. U-ucis. 

A înghiţit într-un mod caraghios şi apoi a început să 
tuşească. I-am mai dat să bea puţină apă. 

— T-tata a vrut să c-continuăm să l-luptăm. D-dar m- 
mama... A scuturat din cap. A-afurisită P-Păstrătoare. Ce r- 
rost are? Afurisită Păstrătoare. S-sacrificiu. Ce rost a-are? 
M-a privit cu ochi rugători. Ă-ă? Ă? 

N-am ştiut ce să-i răspund. A închis ochii şi, o clipă mai 
târziu, l-am auzit sforăind încetişor. 

Ne-am ridicat şi am ieşit în linişte din cameră. 

Când am ajuns în încăperea mea, Delph, cu ochii mari 
cât cepele, a exclamat: 


145 


— Ei, drăcia dracului! Afurisiţii de Maladoni. Război şi 
omoruri. 

— Şi ascunzişul, am adăugat. Ca nişte şoareci într-o 
gaură. 

— Poftim? 

— Nu înţelegi, Delph? Ei au creat Wormwoodul ca pe o 
ascunzătoare, fiindcă aceşti Maladoni încercau să-i vâneze. 
Şi au configurat Quagul în jurul acestuia pentru a-i ţine în 
afară. 

— Şi pentru a ne ţine pe noi înăuntru, a adăugat Delph. 
Asemenea Zidului din jurul Wormwoodului. 

Ne-am privit unul pe celălalt. Sunt sigură că ceea ce am 
văzut în trăsăturile lui Delph oglindea trăirea mea - o 
disperare completă şi de neînchipuit. 

— Astrea voia să ştie despre Virgil, i-am spus eu apoi. Ce 
plănuia, dacă vorbisem cu el. 

— Cum ai fi putut, când el e plecat încă de când erai un 
bebeluş? 

— El e un vrăjitor puternic. Un Excalibur, de fapt. Ceea 
ce înseamnă că ştie totul, inclusiv lucrurile pe care Astrea 
ni le ascunde. 

— Drăcia dracului, aş zice că asta explică multe. Aşadar, 
ce facem? m-a întrebat Delph. 

— Continuăm să aflăm lucruri. Este tot ceea ce putem 
face deocamdată. 

— Dar dacă e să nu plecăm niciodată de aici, ce 
contează? 

— Adevărul contează întotdeauna, Delph. 


x 


În seara aceea, la o masă somptuoasă la care eu şi Delph 
am zăbovit, mi-am adunat curajul să-i pun Astreei o 
întrebare. _ 

— Ne poţi arăta Wormwoodul? În Vezi-Văzător? 

— De ce? m-a întrebat ea suspicioasă, în timp ce lua o 
sorbitură din ceaiul ei. 

I-am aruncat o privire lui Delph, care a început imediat 
să se ocupe de şarlota sa. Probabil se gândea că Astrea 


146 


avea să-l lipească de tavan. 

— Păi, de vreme ce vom rămâne aici pe vecie, ar fi 
drăguţ să ne vedem căminul. Am adăugat imediat: N-aş 
crede că ne-ai lăsa să ne întoarcem acolo. Ţi-am promite că 
nu mai intrăm niciodată în Quag. 

Fireşte că minţeam. N-aş mai fi stat niciodată în 
Wormwood, nu acum. 

A lăsat ceaşca pe masă. 

— Să vă las să mergeţi în Wormwood? Ştiind ceea ce 
ştiţi acum? Cumva vă par sărită de pe fix? 

S-a uitat la bagheta ei, care se afla alături de farfuria sa. 

— Deşi, fireşte, aş putea să vă şterg minţile. Atunci v-aţi 
putea întoarce. Aţi vrea să fac asta? 

A ridicat bagheta. 

— Ă... nu, am răspuns imediat. 

— Mie îmi p-place m-mintea mea aşa cum e acum, a 
adăugat Delph. 

Ei bine, m-am gândit eu, cu certitudine ea intenţionase 
să se convingă. 

— Dar putem măcar să ne vedem satul? am pledat eu. 

Ea a cântărit propunerea mea preţ de câteva clipe, apoi 
s-a ridicat. 

O fărâmă mai târziu, ne aflam în încăperea cu două cupe 
pe masă. Astrea a procedat la fel ca data trecută, numai că 
folosind acum cealaltă cupă. A trebuit să-l trag înapoi pe 
Delph atunci când lichidul aprins s-a revărsat pe masă. 

— Wormwood, a spus Astrea simplu, cu o fluturare din 
mână. 

Şi era acolo, cu adevărat. 

Pavajul, clădirile vechi. Wugii pe care îi cunoşteam, 
mergând dintr-o parte în alta. Hestia Loon, cu sacoşa ei de 
cumpărături în mână. Herman Helvet, la fereastra sa. Cu 
un fior de încântare, l-am văzut pe măreţul Thansius 
mărşăluind hotărât. 

A trecut pe lângă un alt Wug pe care îl cunoşteam, Julius 
Domitar, cel care conducea Hornurile. Se clătina, aparent 
beat. A ridicat o mână să-l salute pe Thansius. Apoi încă un 
Wug a apărut la vedere. 


147 


— E tata, a strigat Delph. 

Fără nicio îndoială era Duf Delphia, care îşi croia drum 
pe cele două picioare din lemn ale sale. Alături de el 
mergea un căţel, priponit cu o lesă din piele pe care o 
tinea Duf. 

M-am luminat la faţă şi l-am privit pe Delph. 

— Arată bine. Fericit. 

Dar zâmbetul mi-a pălit, căci Delph nu părea fericit - îi 
era dor de acasă, probabil. L-am luat de mână şi i-am 
strâns-o. El s-a uitat la mine şi a încercat să-mi zâmbească, 
dar ştiam că n-o făcea din inimă. Era prea mult să fii ţinut 
departe de familie... şi cine putea să cunoască senzaţia mai 
bine decât mine? 

Am aruncat o privire spre masă când am auzit ţăcănit de 
copite pe pavaj. Trăsura albastră! M-am apropiat, dorindu- 
mi cu disperare să văd cine era înăuntrul ei. În timp ce 
priveam, vizitiul, Thomas Bogle, a tras de frâie pentru a o 
opri. 

Uşa trăsurii s-a deschis şi a coborât Morrigone. 

— Ei, drăcia dracului! a exclamat Delph, care privea 
peste umărul meu. Nu prea seamănă cu dânsa, nu-i aşa? 

Morrigone fusese dintotdeauna înaltă şi maiestuoasă, 
perfectă atât la minte, cât şi la trup. Înainte ca diferenţele 
dintre noi să-mi fi fost clarificate, o admirasem mereu. Imi 
doream să o imit. Însă această Morrigone era de departe 
diferită. 

Nu mai părea la fel de înaltă. Părul ei, în mod normal 
roşu ca sângele, cu fiecare şuviţă în armonie cu cea de 
alături, era acum în dezordine şi rărit, cu luciul dispărut. 
După faţă arăta cu multe sesiuni mai în vârstă, având 
riduri proeminente şi zone lăsate. Trupul ei înalt şi bine 
croit avea o înfăţişare precară - părea fragilă, în timp ce 
înainte fusese mereu robustă. 

Am privit-o pe Astrea. Avea un aer nedumerit. Asta era 
ceva surprinzător pentru mine, căci era pentru prima oară 
când zăream nesiguranţă în trăsăturile ei. 

— Ce e în neregulă cu Morrigone? am întrebat-o. 

Ea a clătinat uşor din cap. 


148 


— Ea... arată puţin ostenită, atâta tot. 

M-am uitat din nou spre imagine şi l-am văzut coborând 
din trăsură. 

Era fratele meu, John. Şi, cu toate că Delph şi cu mine 
nu plecaserăm din Wormwood de prea mult timp, John 
arăta şi el altfel. 

Pasul îi era energic, iar înfăţişarea autoritară şi teribil 
de încrezătoare. Şi - oricât de greu îmi era să o gândesc - 
părea plină de cruzime? Şi totuşi, el chiar fusese fără milă 
cu Wugii care lucraseră la Zid. 

— Fratele meu s-a schimbat mult sub tutela lui 
Morrigone, am spus. 

— În ce fel? m-a întrebat ea. 

Dar când am privit-o, mi-am dat seama că ştia deja 
răspunsul. 

— Era dulce şi inocent. Şi apoi n-a mai fost, am spus eu 
pe şleau. Ce i-a făcut ea? 

N-a răspuns imediat. 

— E complicat. 

— E fratele meu, i-am zis. Răspunsul ar trebui să fie 
simplu. 

Mi-am îndreptat din nou privirea spre John, cu gândurile 
învârtejindu-mi-se atât de rapid, încât pur şi simplu am 
crezut că o să leşin. În schimb, m-au cuprins emoţii atât de 
aprige, încât am simţit nevoia să ies. Apoi am luat-o la 
fugă. Am alergat prin căsuţă şi am ieşit în viteză pe uşa de 
la intrare. Pe cărarea ciudat alcătuită de peste pajişte, cu 
Lanţul Destin în jurul taliei, m-am înălţat şi am zburat 
direct spre domul din smarald. 

Nu-mi mai amintesc nimic după aceea. 


149 


VIGINII 


Cuvinte 


Ori de câte ori leşinasem până atunci, îl găseam pe 
Delph mereu lângă mine. Dar de data asta nu era. În 
schimb, Astrea se zgâia la mine. Am clipit încetişor şi am 
privit în jur. Eram în pat, în camera mea. Astrea nu era 
îngrijorată pe nedrept. 

— Presupun că trebuia să încerci. 

M-am ridicat în capul oaselor şi mi-am frecat capul. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Te-ai lovit de dom şi domul n-a cedat. Tu, da. 

Nu am spus nimic, căci atât mândria, cât şi o furie din ce 
în ce mai mare m-au împiedicat să vorbesc. 

Am vrut să o întreb din nou despre John. Şi despre 
Morrigone. De ce arăta altfel. Dar aveam o puternică 
presimţire că întrebările mele aveau să rămână fără 
răspuns. Înainte să spun ceva, ea a rupt tăcerea. 

— Am înţeles că ai vorbit cu Archie. 

— Ai zis că putem merge oriunde vrem, am spus cu 
îndărătnicie. 

— Şi ce ţi-a spus? 

— Îmi pare rău pentru el, i-am spus ignorânduii 
întrebarea. 

— De ce? A trăit o viaţă bună, îndelungată. 

— A trăit o viaţă îndelungată. Nu sunt sigură cât de 
bună a fost. M-a privit brusc, arătând de parcă aş fi 
plesnit-o, ceea ce mi-a aţâţat teribil starea sufletească. 

— Sunt convinsă că nu înţeleg ce vrei să spui, mi-a zis pe 
un ton glacial. 

— Archie a vorbit despre sacrificiu. Al cui sacrificiu? Al 
lui? Căci el nu prea a avut de ales, nu-i aşa? Sau tatăl lui? 
Tu ai luat hotărârea pentru ei toţi. Exact aşa cum faci cu 


150 


noi. 

— Tu, Vega, nu ştii nimic despre asta. Arunci cuvinte 
care n-au absolut niciun sens fiindcă nu cunoşti faptele. 

— Ei bine, sunt sigură că pentru Archie au avut sens. 
Adică el e cel care a trăit tot acest timp, pe care, de fapt, 
nu l-a trăit cu adevărat. De asta, probabil, e atât de ursuz. 
Şi zău aşa, cine-l poate învinovăţi? 

Am vrut să o fac să o doară. Am vrut să o fac să simtă 
ceva... în legătură cu ceea ce ne făcea nouă. Pentru că ne 
acapara şi nouă vieţile. 

— Am crezut că te-am înţeles, Vega. Acum ştiu că nu te- 
am înţeles câtuşi de puţin. 

— E foarte simplu, zău. Tu mi-ai furat viaţa, iar eu nu 
sunt fericită. Sunt convinsă că şi tu ai simţi la fel. 

— Pentru binele tuturor... 

— Te rog, nu încerca să te justifici. Fiindcă oricum nu te- 
aş crede. E la fel ca minciuna despre Bătălia Bestiilor. Cum 
i-a spus Archie ăsteia? O, da, tâmpenie. E binele tuturor în 
varianta ta. O tâmpenie. Sunt sigură că şi Alice Adronis ar 
fi considerat-o la fel. Ea a murit ca războinic. Nu ca un 
şoarece ascuns într-o gaură. Un şoarece înspăimântat într- 
o găurică murdară. 

N-am slăbit-o deloc din priviri în timp ce am rostit toate 
acestea. Şi le-am spus pe acelaşi ton înnebunitor de calm 
pe care l-a folosit şi ea cu mine în tot timpul cât fusesem 
acolo. 

— Eşti un Wug prost, mi-a trântit-o ea. 

— Alice n-a fost de aceeaşi părere. Ea mi-a dat 
Elementalul. Mi-a spus că trebuie ca eu să supraviețuiesc. 
Dacă tu mă faci proastă, atunci o faci proastă şi pe cea mai 
bună prietenă a ta. 

Astrea s-a ridicat şi a ieşit fără să mai rostească vreun 
cuvânt. 

Imediat după aceea, Delph a intrat valvârtej, cu Harry 
Doi pe urmele lui. 

— Eşti bine? m-a întrebat el neliniştit, în timp ce Harry 
Doi a sărit pe pat şi mi-a lins mâna. 

— Sunt bine. Ce s-a întâmplat, de fapt? 


151 


— Te-am găsit leşinată pe pământ. 

— Am încercat să trec prin dom. Ştiam că e o prostie. 
Dar eu... eu... 

— Ai vrut pur şi simplu să pleci din locul ăsta, a terminat 
Delph fraza pentru mine. 

Am oftat şi m-am lăsat pe pernă, apoi l-am apucat pe 
Delph de mână. _ 

— Vom ieşi de aici. Aşa vom face. Îţi jur. 

Privirile ni s-au intersectat, însă mi-am dat seama că nu- 
mi împărtăşea pe deplin optimismul. 

— Fireşte că vom ieşi, a spus el cu un surâs timid. 

M-am ridicat în capul oaselor şi l-am îmbrăţişat, 
simţindu-i respiraţia caldă pe obrazul meu. Şi el m-a 
îmbrăţişat. Eram din nou noi împotriva... ei bine, împotriva 
tuturor lucrurilor. Dar, nu ştiu din ce motiv, am avut 
senzaţia că exista o şansă, o şansă de luptă. Niciodată n-aş 
fi cerut mai mult. 

M-am dat jos din pat şi mi-am limpezit mintea. 

— Ai văzut ce s-a întâmplat? l-am întrebat. 

— Unde, vrei să spui în Wormwood? Cu Morrigone? Cu 
John? 

Am încuviinţat. 

— Astrea a fost şocată de cum arăta Morrigone. Ceva se 
întâmplă. Dar ea nu ştie ce. Şi asta o sperie. 

— Păi, dacă o sperie pe una ca ea, noi ar trebui să fim 
de-a dreptul îngroziţi. 

Puteam mereu să contez pe Delph, căci observaţiile lui 
erau foarte corecte. Însă, îngroziţi sau nu, nu intrasem în 
Quag pentru a-mi sfârşi viaţa ca prizonieră. Fiecare 
părticică din corp ardea de dorinţă. 

De dorinţa de a fi liberă. 


A doua zi, l-am încolţit pe Seamus în afara bucătăriei. 
Micul spiriduş se ţinea la distanţă de noi de când Astrea 
declarase că nu mai eram liberi. 

— Aşadar, Seamus, tu poţi să pleci dacă vrei? l-am 
întrebat, în timp ce Delph şi Harry Doi zăboveau undeva 
mai în spate. 


152 


M-a privit agitat, cu ochii lui imenşi zvâcnind. 

— Eu nu ştiuţ ce voiuţi vorbeşt... 

— Seamus! l-am avertizat eu. 

Harry Doi a scos un lătrat jos, gutural, care - eram 
convinsă - îl făcea pe micul spiriduş să fie foarte agitat. 

— Dacă vreau, pot să plec, a spus el precaut. Dar voi nu. 

L-am studiat cu atenţie. 

— Seamus, de ce cred eu că întâlnirea din peşteră n-a 
fost o coincidenţă? 

Mi-am dat seama imediat, după privirea de pe chipul lui, 
că aveam dreptate. El s-a înroşit şi a negat, apoi s-a mai 
înroşit niţel, dar eu am insistat şi nu l-am lăsat să plece. 

— Păi, s-ar putea să nu prea fi fost, a conchis el în cele 
din urmă. 

— Astrea te-a trimis? 

S-a uitat în jur precaut înainte de a încuviinţa cu o 
mişcare scurtă a capului său mare. 

— Şi creaturile zburătoare care m-au făcut să alerg în 
peşteră? 

— Păi, şi pe alea se prea poate să le fi trimis ea. 

— Şi norul care l-a luat pe Delph? am adăugat cu 
amărăciune. Tot ea l-a invocat, nu-i aşa? Nu-i aşa? 

Seamus a încuviinţat încetişor, mai înspăimântat decât îl 
văzusem vreodată. 

— Dar de ce? l-a întrebat Delph. 

I-am aruncat o privire înainte de a mă uita din nou la 
Seamus. 

— Fiindcă Astrea ne-a văzut în Vezi-Văzător. Ea se 
temea că am fi putut reuşi să traversăm Quagul. A 
manipulat lucrurile în aşa fel încât Seamus şi cu mine să 
ne întâlnim. Şi un lucru a condus la altul, apoi, iată-ne, 
prizonieri pe vecie. 

Seamus a oftat resemnat. 

— Ea este foarte puternică, este Madame Prine. 

M-am aplecat pentru a fi mai aproape de spiriduş. 

— Ei bine, ştii ce? 

— Ce? a întrebat el, cu ochii mari cât cepele. 

— Şi eu sunt puternică. 


153 


Mai târziu, l-am condus pe Delph în bibliotecă. Mă 
gândeam că în unele cărţi am fi putut găsi lucruri care 
aveau să ne explice mai bine ceea ce Archie ne spusese 
deja. Dacă exista un război teribil între neamul nostru şi 
Maladoni, probabil că cineva îl menţionase în vreo cronică 
pe undeva. 

I-am spus lui Delph să înceapă dintr-un capăt, urmând 
ca eu să încep din celălalt. Oricum, n-a fost să fie. 

Am întins mâna după o carte şi am tras de ea. Dar nu 
voia să iasă. Am încercat cu ambele mâini. Acelaşi rezultat. 
M-am uitat spre Delph, care pusese unul dintre picioarele 
lui mari pe un raft şi trăgea de un volum gros cu toată 
forţa lui. 

— Ei, drăcia dracului! a strigat el într-un final, părând să 
fi rămas fără respiraţie şi dând drumul cărţii. 

— E opera Astreei, am spus, simțind că-mi creşte furia. 
Nu vrea ca noi să descoperim ceva prin cărţile astea. Ceea 
ce, fireşte, înseamnă că aceste cărţi chiar explică lucruri. 

Am privit plină de dorinţă spre tomurile groase, aflate la 
numai câţiva centimetri de mâna mea, dar care nu-mi erau 
de niciun folos. Paginile lor ar fi putut la fel de bine să fie 
goale. 

Ne-am dus spre camera lui Archie. Când am încercat să 
deschidem uşa, aceasta a strigat: 

— PLEACĂ! 

— Sfântă Clopotniță! a exclamat Delph, care mai că 
sărise în tavan. Eu mă obişnuisem deja cu acest „salut“, 
dar nu şi la uşa lui Archie. 

— Ei bine, am spus, se pare că Astrea ne limitează 
spaţiul în căsuţă. Ceea ce e, de fapt, un lucru bun. 

— De ce spui asta? m-a întrebat un Delph uluit. 

— Se teme că am putea găsi ceva folositor. Ceea ce 
înseamnă că există ceva folositor aici. 

Însă, oricât de mult m-aş fi gândit la asta, felul în care 
am fi putut ieşi era ceva la care nu mă gândisem deloc. 


154 


VIGINII UNUS 


Semnul 


N-am vrut să dau buzna peste Astrea, dar pur şi simplu 
am intrat şi am zărit-o uitându-se la Vezi-Văzător. In 
imagine era  Morrigone, care arăta în continuare 
deplorabil. Îşi flutura mâinile în jur, aşa cum proceda în 
momentele de magie. Nu am ştiut ce face Astrea până 
când nu a fluturat bagheta deasupra imaginii, vălurind-o 
de parcă cineva ar fi aruncat o mână de pietricele într-o 
găleată de apă. 

Morrigone a dat aprobator din cap şi şi-a lăsat mâinile în 
jos. 

Şi atunci am înţeles. 

Ele comunicau. Şi apoi am ştiut că Morrigone îi spusese 
Astreei totul despre mine, rugând-o să mă urmărească cu 
mare atenţie. Probabil îi spusese că puteam face puţină 
magie, că aflasem o parte din adevărul despre Wormwood 
şi că fugisem de Morrigone şi din Wormwood. Am simţit că 
furia mea faţă de Astrea sporeşte de o mie de ori. Mă 
condusese direct în capcană. 

Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că Astrea se 
întorsese spre mine, privindu-mă cu bagheta îndreptată 
neliniştitor în direcţia mea. 

— Ce cauţi aici? m-a întrebat ea tăios. 

— Ai zis că aici pot să merg unde vreau, i-am răspuns pe 
un ton nevinovat. Aşadar, ai avut o discuţie plăcută cu 
draga de Morrigone? am întrebat-o pe un ton acid. 

După o smucitură a baghetei imaginile au dispărut, iar 
lemnul a redevenit simplu. 

Mi-am încrucişat privirea cu a ei. 

— Ar trebui să nu-ţi mai bagi nasul în treburi care nu te 
privesc, mi-a spus ea pe un ton care mi-a trimis fiori pe 


155 


şira spinării. 

Mi-am consolidat hotărârea şi i-am spus repezit: 

— Ei bine, e treaba mea dacă posibilele consecinţe mă 
vor afecta şi pe mine. Şi Wormwoodul. Poate că nu este 
căminul tău, dar este al meu. Ştiai că sângerosul Rege 
Thorne intenţiona să invadeze şi să distrugă Wormwoodul? 
Măcar îţi pasă? 

— Nu aş fi permis... 

— Prostii! am strigat eu. Nu-ţi pasă! 

— Ţi-aş aminti... 

Dar n-aveam de gând să-i permit să mă contrazică. 

— Poate că te afli în siguranţă sub domul tău de 
smarald, dar nu toată lumea are şansa asta, Măreaţă 
Păstrătoare a Quagului. 

— Tu eşti în siguranţă aici, a ripostat ea. 

— Nu fiindcă aşa am ales eu! i-am trântit-o eu, 
anticipând răspunsul ei. Şi nu am intrat în Quag pentru a fi 
în siguranţă. Numai un nebun ar face asta. Iar eu nu sunt 
nebună. 

Uşa s-a deschis larg şi şi-au făcut apariţia Delph şi Harry 
Doi. În spatele lor l-am văzut pe Seamus, cu ochii lui mari 
examinându-mă curioşi. 

Delph a închis uşa şi a întrebat agitat: 

— E totul în regulă? 

— Nu, nu e totul în regulă, m-am răstit eu, fără să-mi iau 
ochii de la Astrea. 

— Vega, te porţi tare prosteşte, a spus ea cu un aer 
misterios. 

— O! Aşadar, în ochii tăi e prosteşte să-ţi pese de ceea 
ce li se-ntâmplă altora? Presupun, în cazul ăsta, că nu ţi-a 
păsat nici când Alice Adronis a murit în bătălie. Mie, da. 
Mi-a păsat. Eu am fost acolo. Cred că tu te aflai deja în 
ascunzătoarea ta, nu-i aşa? 

— Mai bine să te ascunzi decât să mori! 

— Mai bine să lupti şi să mori decât să trăieşti ca un laş! 
am urlat în faţa ei. 

— Să lupţi! A chicotit, apoi a adăugat: N-ai fi rezistat 
nicio fărâmă. 


156 


— Potsă lupt! 

— Tu eşti un nimic! Până şi bunicul tău a înţeles asta. 
Ăsta e motivul pentru care nu şi-a bătut capul cu una ca 
tine. Te-a abandonat. Te-a lăsat acolo unde este locul tău! 

Am ridicat un deget în faţa ei şi i-am spus: 

— Sunt mai mult decât ai să fii tu vreodată, nesuferito! 

Bagheta ei s-a mişcat atât de repede, încât abia am 
putut să-i urmăresc mişcarea. A rostit ceva ce n-am prea 
înţeles, apoi am fost catapultată în partea cealaltă a 
încăperii şi izbită de perete; am căzut la podea, sângerând 
din nenumărate tăieturi şi despicături de pe tot trupul. 

— Vega Jane! a tipat Delph, luând-o la fugă spre mine şi 
îngenunchind alături. 

S-a uitat furios la Astrea. 

— Ce i-ai făcut? Ce? 

Harry Doi a lătrat şi a mârâit, părând gata să o atace. 

Delph mi-a ridicat capul. 

— Vega, unde este Piatra Viperei? În buzunarele tale? 

Aveam dureri atât de mari, încât nici nu am putut să-i 
spun că Piatra se afla în camera mea. Vedeam cum sângele 
mi se adună într-o băltoacă pe podea, îmi era greață şi mă 
simţeam ameţită. 

— Ajut-o! a ţipat Delph la Astrea. 

— Madame Prine, a spus Seamus cu o voce rugătoare. 

Pe sub pleoapele pe jumătate închise, am văzut expresia 
de groază de pe chipul Astreei. Spre meritul ei, părea 
incapabilă să înţeleagă ce-mi făcuse. 

— Ajut-o! a ţipat Delph. Te rog! 

Însă atunci, ceva s-a petrecut înlăuntrul meu. Ceva ce n- 
am înţeles. Venea dintr-un loc anume din mine, aparent 
foarte adânc, pe care nu-l mai vizitasem niciodată până 
atunci. Nu aveam idee nici măcar că se afla acolo. Durerea 
dispăruse. Mintea mi se limpezise. Tot ceea ce simţisem, 
toată furia şi ura păreau nimic în comparaţie cu ceea ce 
creştea acum în mine. Era ca şi cum nu mai eram eu 
însămi. Eram altcineva. 

L-am dat cu uşurinţă pe Delph la o parte, m-am ridicat în 
picioare, sigură pe mine, mi-am fluturat braţele şi am 


157 


strigat: 

— Tu nu mă vei bate pe mine! 

Valuri de lumină au ieşit din mâinile mele, explodând în 
încăpere. Totul părea să fi încetinit, astfel încât vedeam 
exact ceea ce se întâmpla, chiar dacă avea loc cu o viteză 
nemaipomenită. 

Astrea a fost ridicată de la podea şi aruncată în lungul 
camerei. Apoi s-a lovit de perete şi a alunecat în jos, cu 
bagheta căzându-i dintre degete. 

Vâltoarea de lumină ce emana din degetele mele i-a 
înghiţit apoi pe Delph, pe Harry Doi şi pe Seamus. După ce 
au fost răsturnaţi, au zburat în cealaltă parte a încăperii şi 
au aterizat cu putere lângă perete, făcându-se grămadă pe 
podea. Toate  mobilele din încăpere, inclusiv Vezi- 
Văzătorul, au fost spulberate, transformându-se în fărâme. 
Bucăţi de lemn şi sticlă se roteau prin cameră ca nişte 
confetti. 

Şi atunci, la fel de iute pe cât se întâmplase, totul s-a 
terminat. 

Eram acum în picioare în mijlocul încăperii, cu rănile 
vindecate, cu mâinile pe lângă corp. Am privit în jur spre 
dezastrul pe care, fără să vreau, îl provocasem. 

— Delph, Harry Doi! am strigat. 

Am fost lângă ei într-o clipită. L-am apucat pe Delph de 
braţ şi pe Harry Doi de lăbuţa din faţă. 

— Spune-mi că eşti bine. Spune-mi, te rog! am strigat, 
cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Oh, sfântă Clopotniță, 
ce-am făcut? 

Mai întâi şi-a revenit Delph, apoi şi Harry Doi. 

Câinele m-a lins pe faţă, iar Delph m-a luat de braţ, cu 
zâmbetul lui strâmb, care mi-a pricinuit însă o uşurare 
imensă. l-am ajutat să se ridice. 

— Ei, drăcia dracului! a exclamat Delph. De unde a 
apărut ASTA? 

Cu lacrimile curgându-mi pe obraji, i-am răspuns: 

— Nu ştiu, Delph, pur şi simplu nu ştiu. 

M-am întors spre Astrea, care zăcea în continuare pe 
podea, totuşi conştientă. Se zgâia la mine, iar pe chip îi 


158 


treceau emoţii atât de complexe, încât nici nu ştiam cum 
să le interpretez. 

S-a ridicat încetişor; la fel a făcut şi Seamus, care era în 
apropiere de ea. 

Astrea a făcut câţiva paşi şovăielnici, fără să îşi ia ochii 
de la mine. 

Eram hotărâtă să o las pe ea să vorbească prima. 

— Cum ai făcut asta? a vrut ea să ştie. 

— Pot să lupt, i-am spus liniştită. Tot ceea ce-mi trebuie 
este şansa. 

Chipul i s-a boţit şi am văzut-o clipind. Şi-a dus la gură 
mâna liberă, care îi tremura. Şi, înainte să mai pot obţine 
vreo vorbă, a ieşit grăbită din cameră. Am auzit-o ţăcănind 
pe hol. Am fugit după ea, dar deja dispăruse. Nu era în 
camera ei. Şi nu era nici în vreuna dintre camerele căsuţei 
în care aveam eu acces. În cele din urmă, am găsit-o afară. 
Era lângă dom, stând pe o stâncă mare, cu bagheta în 
mână. 

M-am îndreptat încet spre ea şi m-am aşezat pe pământ, 
alături. Mă auzise apropiindu-mă, dar nu s-a uitat la mine. 

— Sper că nu te-am rănit, i-am spus. Nu am intenţionat 
s-o fac. _ 

— Ba e foarte clar că ai vrut, a răspuns ea calmă. Insă, 
fireşte, eu te-am rănit prima. 

— Pur şi simplu a venit asupra mea, am spus încetişor. 
Încă n-am înţeles de ce. 

Ne-am fixat privirea una asupra celeilalte. 

— Tu nu înţelegi, Vega? Ei bine, eu înţeleg destul de 
clar. 

Au trecut câteva fărâme până să vorbească din nou. 

— Chiar îmi pasă, Vega. Îmi pasă foarte tare. Mi-am 
petrecut ultimele opt sute de sesiuni din viaţă păsându-mi 
de ceilalţi. 

— Ştiu, i-am spus încet. 

— Ştii de ce sunt atât de mică, cu toate că iau elixirul? 

Am scuturat din cap. 

— Am presupus că ai fost mică mereu. 

— Cândva, am fost la fel de înaltă ca Alice. 


159 


— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o pe un ton perplex. 

— Opt secole de responsabilităţi m-au îngreunat şi m-au 
tras în jos, Vega. Iar elixirul, în timp ce-ţi dă viaţă, te 
jefuieşte de toate celelalte lucruri, lucruri mult mai 
importante. 

— Cum ar fi? 

— Poate, compasiunea. Poate înţelegerea punctelor de 
vedere ale celorlalţi. Poate lucruri de care am nevoie chiar 
acum, mai mult ca oricând. 

N-am spus nimic, căci simţeam că pur şi simplu avea 
nevoie să spună ceva. 

— Şi, de asemenea, ştiu că cineva ar putea contesta 
metodele mele, ba chiar şi țelul, aşa cum ai făcut-o tu. 

— Dar am făcut-o într-un fel greşit. N-ar fi trebuit să 
folosesc astfel de cuvinte. 

— De fapt, ai fost suficient de elocventă, Vega. Poate 
mai mult decât îţi dai seama. Şi cuvintele mele au fost la 
fel de aspre. 

A aruncat din nou o privire spre cer. 

Următoarele cuvinte pe care le-am rostit s-au bucurat 
totuşi de toată atenţia ei. 

— Maladonii? 

Ea s-a întors să mă privească. 

— Archie ţi-a spus? 

Am încuviinţat din cap. 

— Da, afurisiţii de Maladoni. 

A pronunţat cuvântul de parcă ar fi fost cel mai 
dezgustător lucru pe care îl rostise vreodată. 

— Sunt puternici, recunosc. 

— Da, atât de puternici, încât ne-au distrus pe noi şi 
toate lucrurile în care credeam. Complet. 

— Poate că nu chiar complet, i-am spus. 

S-a uitat la mine şi am crezut că văd o urmă de zâmbet. 

— Ce se poate face? am întrebat-o. 

O vreme, s-a gândit la această întrebare. 

— Ai spus că vrei să lupti? 

— Da. 

S-a uitat din nou spre căsuţă. 


160 


— Ce-ai făcut acolo, Vega? 

— Nu ştiu cum am făcut-o. 

— Nu contează. Ai făcut-o - asta e tot ce contează. 

— Ei bine, bunicul meu e un Excalibur. lar tu ai spus că 
puterile le sunt transmise descendenților. 

— De fapt, e mai mult decât atât. Mult mai mult. 

S-a răsucit pe stâncă pentru a sta cu faţa spre mine, iar 
tonul i-a devenit oarecum precaut. 

— Un Excalibur se naşte cu tot ceea ce va avea vreodată 
în materie de puteri. Asta, într-adevăr, l-a făcut pe bunicul 
tău foarte puternic. Însă mai există o putere, chiar mai 
mare decât asta. 

— Poftim? am întrebat-o cu sufletul la gură. 

— Pentru cei care nu sunt extrem de puternici atunci 
când sunt mici, dar puterile le cresc formidabil pe măsură 
ce avansează în vârstă. Cu asemenea puteri - înrădăcinate 
atât de adânc în ei - pot face uneori diverse isprăvi de 
magie fără baghetă. Fără ca măcar să rostească o vrajă. N- 
ai idee cât de remarcabil este. Cred că tu eşti una dintre 
aceștia. Iar ei sunt şi mai rari decât Excaliburii. Sunt atât 
de rari, încât, de fapt, nici nu avem un nume pentru ei. 
Poate că voi începe prin a numi un asemenea fenomen... 
Vega. 

După aceste cuvinte Astrea a tăcut, iar mie nu mi-a 
trecut prin cap ce aş fi putut să spun. Pur şi simplu am 
rămas împreună sub un cer minunat de senin, aparent 
contemplând cele mai urâte perspective ale viitorului. 
Eram pe punctul de a fi şocată, aşa cum nu mai fusesem 
niciodată în viaţa mea. 

— Dacă vrei să traversezi Quagul şi să reiei lupta, va 
trebui să fii pregătită, mi-a zis ea. Vom începe de mâine- 
dimineaţă. 

Inainte să pot să mai spun ceva, s-a ridicat şi s-a întors 
la căsuţă, lăsându-mă acolo de una singură. 


161 


VIGINTII DUO 
Celălalt Elemental 


În noaptea aceea, n-am putut să dorm mai deloc. M-am 
răsucit şi m-am învârtit, şi m-am foit, şi am visat. În cele 
din urmă, scăldată de o transpiraţie rece, m-am ridicat şi 
m-am îmbrăcat, apoi am ieşit şi m-am aşezat pe o lespede 
din piatră de lângă uşă, împreună cu Harry Doi. Am privit 
lung domul din smarald şi, dincolo de acesta, cerul de 
deasupra Quagului. În dimineaţa aceea, spusese Astrea, 
aveam să începem pregătirea. Nu aveam habar ce avea să 
atragă după sine acest lucru şi era puţin enervant. Ei bine, 
nu chiar puţin, de fapt. 

Pe când stăteam cu Harry Doi, uşa s-a deschis şi a ieşit 
Delph, în cămaşă de noapte. Nici el nu părea să fi dormit. 
Desculţ, s-a aşezat lângă mine. 

— Ca în vremurile de odinioară, a spus el. Ca atunci 
când stăteam în copacul tău. 

Cu toate că nu se întâmplase chiar de mult, părea să fi 
trecut o mulţime de timp de atunci. Parcă abia îmi mai 
aminteam. 

— Mda, a continuat el neatent, uitându-se lung la dom. 
Ai zis că Astrea vrea acum ca noi să traversăm locul ăsta. 

— Vrea ca noi să luptăm. 

— Cu indivizii ăia, Maladonii? 

— Exact. Bănuiesc că asta va face parte din pregătire, 
Delph. 

A privit în jos, cu fruntea încreţită de griji şi cu o 
expresie de frustrare. 

— Dar nu va fi magie, Vega Jane. Ce ai făcut tu, când ai 
spulberat totul în felul acela, eu nu pot să fac. Ştii bine că 
nu pot. 

L-am luat de mână. 


162 


— Ce ştiu eu, Daniel Delphia, este că tu şi cu mine 
suntem împreună. Am fost despărțiți o dată. Şi nu vom mai 
fi despărțiți din nou. Nu pot să fac asta fără tine. Ştii, nu-i 
aşa? Trebuie. 

— Femeia aceea din trecut a spus că tu eşti cea care 
trebuie să supravieţuiască. Ei bine, aş dori ca ea să fi ştiut 
ce spune. Aşadar, dacă vine vorba despre asta, voi face 
orice va fi necesar ca să mă asigur că aşa va fi. Şi vorbesc 
serios când spun „orice va fi necesar“. 

In acel moment, uşa s-a deschis şi aproape am leşinat de 
uimire. 

Un tânăr, nu cu mult mai vârstnic decât noi, stătea în 
uşă. Era îmbrăcat bizar, cu o cămaşă de noapte care îi lăsa 
la vedere gambele şi tălpile. Faţa nu îi era ridată de griji 
sau de necazuri, iar părul negru era lung şi dat peste cap 
în dezordine. Ochii îi erau atât de orbitor de albaştri, încât 
păreau a fi aşchii de gheaţă reflectate pe un cer fără nori. 

L-am văzut pe Delph uitându-se la el la fel de nedumerit 
ca şi mine. 

— Archie! 

M-am întors s-o privesc pe Astrea, care îl strigase pe 
nume. Se ridicase din scaunul ei, uitându-se la tânăr cu 
ochii mari şi uimiţi. 

Archie? m-am mirat eu. Dar Archie era în pat, bătrân şi 
muribund. Apoi, adevărul m-a izbit. 

— Ai băut elixirul tinereţii! am izbucnit eu. 

Archie a surâs şi a venit mai în faţă. Era de departe mai 
înalt decât mama lui, dar nu la fel de înalt ca mine. Şi, 
desigur, era mult mai scund decât Delph. 

— Corect, am băut elixirul tinereţii, a încuviinţat el. 

Discursul lui era ciudat de formal, iar tonul - cel al unui 
bărbat mult mai în vârstă. Ceea ce avea noimă, având în 
vedere că - doar cu puţin timp în urmă - fusese cu 
adevărat foarte bătrân. 

S-a întins ca o pisică şi apoi s-a înfiorat. 

— Mă simt absolut splendid. Mult mai bine decât atunci 
când zăceam în pat, gâfâind din pricina lipsei de aer. 

— Ce Dumnezeu te-a determinat s-o faci? l-a întrebat 


163 


Astrea, care încă îşi privea fiul uluită. 

În loc de răspuns, Archie a arătat spre mine. 

— Ea a fost motivaţia mea. 

— Eu? am întrebat năucită. 

A dat afirmativ din cap. 

— Mama a stat cu mine noaptea trecută. Se aştepta 
probabil să nu mai trăiesc prea mult. Şi mi-a zis că te 
pregăteşte pentru a reîncepe lupta. Am vrut să te ajut! 

— Mulţumesc, Archie, i-am spus, oferindu-i un zâmbet 
recunoscător. Apoi m-am întors spre Astrea şi am adăugat: 
Însă avem o problemă. 

— Care ar fi aceea? 

— Nu am nicio baghetă. Fără baghetă nu pot face magii. 

— Mamă, a intervenit Archie, clar, are o minte practică. 

Era tulburător să-l auzi pe Archie strigând-o aşa, având 
în vedere că ea nu părea cu mult mai mare decât el. 

Astrea a aruncat o privire spre buzunarul meu. 

— Cum rămâne cu Elementalul? 

— Ce-i cu el? 

— Scoate-l! 

Mi-am scos mănuşa din buzunar şi am început să o trag 
pe mână. Dar ea m-a oprit. 

— Nu e nevoie să faci asta, Vega. 

— Dar Alice Adronis mi-a spus... 

— Sunt convinsă că ţi-a spus, dar ea se afla la ananghie 
atunci când v-aţi cunoscut şi mă îndoiesc că mai gândea 
limpede. Aşa că ai încredere în mine. M-am gândit mult la 
asta şi cred că nu greşesc. Scoate-l cu mâna goală. 

Şi totuşi, în pofida vorbelor ei, am remarcat că îşi ţinea 
bagheta pregătită. 

Mi-am strecurat mâna în buzunar cu prudenţă. Degetele 
mele s-au apropiat de locul în care se afla Elementalul 
micşorat. Respirația mi-a devenit greoaie şi inima a 
început să-mi bată mai tare. Alice purtase mănuşa. Ea îmi 
spusese... 

Când mi-am simţit degetele aproape atingând lemnul 
Elementalului, m-am uitat mai întâi la Delph. El nu-şi lua 
ochii de la buzunarul meu. Apoi i-am aruncat o privire 


164 


Astreei. Ea nu se uita la buzunarul mantiei mele, ci la 
mine. 

— Crede, Vega, a spus liniştită. 

— Să cred în ce? am întrebat uluită. 

— În tine. 

Mi-am recăpătat răsuflarea, am înghiţit în sec şi am 
decis că această lentoare nu făcea decât să înrăutăţească 
lucrurile; era mai bine să termin cu asta. Mi-am împins 
mâna înainte şi degetele mi s-au strâns în jurul 
Elementalului. 

Inchisesem ochii în momentul apropierii degetelor de 
lemn. Apoi i-am deschis, căci nu se întâmplase absolut 
nimic. Am scos băţul şi l-am strâns în mână. Arăta mic, 
lipsit de puteri. I-am aruncat o privire Astreei. 

Ea se zgâia la obiect de parcă ar fi fost un şarpe 
îngheţat. 

— Ce este? am întrebat-o. 

— Nu am mai văzut Elementalul de mai bine de opt sute 
de sesiuni, mi-a răspuns, cu o voce atât tristă, cât şi 
admirativă. Am văzut-o pe Alice aruncându-l în mulţi dintre 
duşmanii noştri. Mi-a aruncat o privire cercetătoare, apoi a 
zis: Vrei, te rog? 

Instinctiv, am înţeles-o. Mi-am dorit ca Elementalul să 
ajungă la mărimea sa de aur. Apoi l-am ridicat, ca şi când 
aş fi fost pe punctul de a-l arunca. 

Astrea a făcut un pas înapoi, cu ochii plini de lacrimi, 
privind ţintă Elementalul. Apoi, când s-a uitat la mine, mi 
s-a părut că observ o reacţie întârziată. 

— Ce este? am întrebat-o, privindu-mă şi eu cercetător. 

— Nimic, a şoptit ea. Nu-i nimic. Tocmai mi-ai amintit 
de... nu contează. Acum poţi să-l micşorezi. 

După ce am făcut asta, am întrebat-o: 

— Şi acum? 

— Spune-i să se lungească fix de douăzeci şi doi de 
centimetri. 

Am fost surprinsă auzind asta, dar am invocat acest 
gând şi am privit satisfăcută cum lemnul creştea până la 
ceea ce părea mărimea cuvenită. 


165 


Astrea s-a apropiat şi mi-a examinat mâna care ţinea 
Elementalul. 

— Bun, bun. Da, asta cu certitudine e suficient. 

— Suficient pentru ce? 

Ea s-a dat înapoi şi mi-a spus: 

— Acum, asta va fi bagheta ta. 

Mi-am încordat muşchii feţei. 

— Bagheta mea? Tocmai ai spus că o baghetă trebuie să 
treacă de la un membru al familiei la altul. Şi că trebuie să 
aibă înăuntru ceva din acea persoană. 

— Şi aceste condiţii au fost îndeplinite aici, a răspuns ea. 

— Cum? am exclamat eu. Am primit Elementalul de la 
Alice Adronis, pe un câmp de luptă, cu sute de sesiuni 
înainte ca eu să mă fi născut măcar. Ea... 

— Ea ce? a intervenit Astrea. Ea n-ar putea fi înrudită cu 
tine? N-ar fi putut să pună în Elemental ceva din ea? S-a 
oprit, apoi a spus: Greşit în ambele cazuri. 

— Asta-i imposibil! am strigat. 

— Uită-te la el! Uită-te de aproape! N 

Am examinat Elementalul. Nu era nimic de văzut. Insă 
apoi, mi s-a părut că văd ceva. Mi-am apropiat chipul - era 
o linie de un roşu-închis, ca un fir întreţesut în lemn. 

— E o şuviţă din părul ei, Vega, a rostit Astrea. Frumosul 
păr roşcat al lui Alice. 

Am ridicat ochii să văd dacă mă priveşte. 

— Nu se poate. 

— Un test simplu va fi suficient. Arătă spre peretele de 
cărţi, apoi spuse: Incantaţia este: Rejoinda, carte! Rulează 
r-ul şi fă o mişcare lentă cu mâna, spre tine. Şi lasă-ţi 
mintea să se concentreze numai asupra cărţii. Aşa. 

Şi-a îndreptat bagheta spre prima bibliotecă, a rostit 
propoziţia „Rejoinda, carte“ şi a tras bagheta încet spre ea. 

O carte a ţâşnit de pe raft şi a zburat direct în mâna ei. 
A pus-o jos şi s-a întors spre mine. 

— Acum, fă-o tu. 

M-am uitat la Elemental. 

— Nu pot. 

— Ba da, poţi. Pune-ţi degetul mare pe vârful băţului şi 


166 


degetul arătător dedesubt. Lasă cam cincisprezece 
centimetri din baghetă să iasă din mâna ta. Şi nu o ţine 
prea strâns. Nu va aluneca. 

— De ce nu? 

— Fiindcă a devenit o parte din tine acum. 

Am privit obiectul uluită, aşteptându-mă să am o 
senzaţie îngrozitoare. Dar, de fapt, îl simţeam cald... şi 
sigur. 

I-am aruncat lui Delph o privire. El se zgâia la mine. 

— Poţi s-o faci, Vega Jane. Ştii că poţi. Ai mai făcut 
lucruri. LUCRURI! Poţi, la naiba, să aduci o carte. 

M-am întors să mă uit la Astrea. 

— Trebuie să crezi, Vega. Aşa cum ai făcut atunci când 
ai scos Elementalul din buzunar fără să ai nevoie de 
mănuşă. 

Ei bine, cu asta m-a prins. Chiar făcusem asta. 

Am inspirat adânc, m-am pregătit, uitându-mă la mâna 
mea, la cărţi, la baghetă. Baghetă! Poate că puteam într- 
adevăr să fac asta. 

M-am concentrat asupra unei cărţi anume. Am lăsat 
mintea să o vadă doar pe aceea, apoi am rostit cu o voce 
fermă: 

— Rejoinda, carte. 

Cuvântul mi-a ieşit chiar bine, căci am rulat r-ul exact 
aşa cum o făcuse Astrea - dar, în încântarea mea, am 
mişcat prea repede mâna spre mine şi, odată cu ea, şi 
bagheta. 

Întreaga bibliotecă a zburat de la perete şi s-a îndreptat 
spre noi, iar cărţile au căzut în cascadă din ea. Am ţipat şi 
am plonjat la podea împreună cu Delph şi cu Archie. 

— Embattlemento, a strigat Astrea. 

Mi-am ridicat privirea la timp pentru a vedea biblioteca 
oprindu-se în aer la jumătatea distanţei, ca şi cum s-ar fi 
lovit de ceva solid. Apoi a ţâşnit înapoi, aşezându-se 
frumos la perete. Toate cărţile căzute s-au ridicat singure 
şi au zburat înapoi în locurile lor iniţiale de pe rafturi. 

M-am ridicat încet, odată cu Delph şi cu Archie. Am 
privit lung, ruşinată, mai întâi spre bibliotecă şi apoi spre 


167 


Astrea, apoi m-am uitat cu mâhnire la Elementalul pe care 
încă îl tineam în mână. 

Când am ridicat privirea, Delph se uita la mine cu o 
asemenea mirare, încât m-am simţit brusc neliniştită. 

— Bănuiesc că nu sunt prea bună la magie, am spus 
nefericită. 

— Ba din contră, a zis Astrea, mi-ai întrecut aşteptările. 
Cred că poţi să fii o vrăjitoare de prim rang. 

Asta m-a făcut să devin euforică, dar numai până când 
Astrea a spus următoarele lucruri. 

Ridicând cinci degete, mi-a explicat: 

— Vega, ăsta e numărul straturilor din Quag. Fiecare 
strat sau cerc, aşa cum ne referim noi la acestea, este o 
lume în sine, separată de vecina sa. Fiecare include 
provocări unice şi mortale. Fiecare se schimbă permanent, 
crescând şi evoluând, hrănindu-se din magia care a creat-o 
şi a inspirat-o. S-a oprit, apoi a adăugat: Şi te rog să 
înţelegi clar un lucru. În pofida capacităţilor tale de a face 
magie, fiecare cerc ar putea foarte bine să devină 
mormântul tău. 

Şi, cu această ultimă declaraţie provocatoare de fiori, s-a 
întors şi a plecat. 


168 


VIGINII TRES 


Pregătirea mea 


A doua zi, după micul dejun, Astrea ne-a condus - pe 
mine, pe Delph, pe Harry Doi şi pe Archie - într-o încăpere 
mare, din care păreau să existe multe în căsuţă. De-a 
lungul unui perete era instalată o tablă uriaşă, precum cea 
pe care o folosisem acasă, în Wormwood, la Învăţare. 
Astrea a închis uşa în urma noastră, apoi şi-a scos bagheta 
şi a îndreptat-o spre tablă. Într-o secundă, pe suprafaţa 
acesteia a început să se întindă scrisul. 

— Primele tale lecţii, a anunţat Astrea. 

A mişcat din nou bagheta şi în mâna ei a apărut o minge 
mică. 

— Acum, Vega, îţi aminteşti incantaţia din seara trecută? 

— Rejoinda, am spus cu înfocare, disperată să mă ridic 
la înălţimea aşteptărilor ei. 

Ea a dat aprobator din cap. 

— Vreau să iei această minge de la mine folosind vraja. 

A ridicat o mână înainte să pot să fac ceva. 

— Dar, mai întâi, trebuie să trecem în revistă câteva 
lucruri de bază, astfel încât ceea ce s-a petrecut înainte să 
nu se mai repete. 

A indicat cu bagheta o secţiune a tablei. 

— Citeşte asta, m-a instruit ea. Cu voce tare. 

M-am uitat într-acolo şi am început să citesc. 

— Activitatea de vrăjitorie corespunzătoare implică 
efectuarea mai multor lucruri în acelaşi timp, însă 
întotdeauna întrebuințând principiul MTS sau Minte, Trup 
şi Spirit. Cu alte cuvinte, concentrarea minţii, pregătirea 
trupului şi angajarea spiritului, astfel încât toate cele trei 
elemente să vină laolaltă la timpul potrivit. Simpla rostire 
a incantaţiei nu va avea niciun efect dacă aceste elemente 


169 


nu sunt combinate corespunzător. M-am întors spre Astrea 
şi am întrebat-o: Aşadar, cum pot face asta? 

— Continuă să citeşti, mi-a cerut ea. 

Puțin nedumerită, mi-am întors privirea spre tablă. 

— Combinarea MTS cu incantația adecvată şi cu 
mişcarea de baghetă potrivită va produce efectul dorit. 
Altceva nu va funcţiona. 

După ce am terminat de citit, m-am întors spre ea. 

— Ei bine, în regulă, am priceput asta. 

Ea a ridicat mingea. 

— Înainte, ai smucit mâna. Trebuie să fii domoală în 
mişcări. Dar, mult mai important, trebuie să foloseşti MTS 
în mod corespunzător, pentru ca toate acestea să 
funcţioneze aşa cum îţi doreşti. 

— De aceea te-am întrebat cum pot face cu acest MTS, 
am spus iritată. 

— Dacă te superi, nu vei ajunge să stăpâneşti incantaţia, 
mi-a zis ea politicoasă. Aşa că linişteşte-te, concentrează-ţi 
mintea asupra acestei mingi şi spre nimic altceva. Când vei 
fi făcut asta, vei continua prin a-ţi aduna energia fizică în 
aşa fel încât să se acumuleze toată în mâna ta cu bagheta. 
Şi, în sfârşit, spiritul tău ar trebui să fie în completă 
armonie cu mintea şi cu trupul. 

— Fir-ar să fie, a exclamat Delph. Asta nu înseamnă să 
ceri prea mult? 

Astrea s-a întors spre el. 

— Ba înseamnă să ceri mult. Însă când încerci să faci 
ceva extraordinar, nu ţi se pare corect să ceri mult în 
schimb? 

Delph a pălit şi şi-a privit ghetele. Ea s-a întors spre 
mine. 

— Cum voi şti că am atins echilibrul potrivit? am 
întrebat-o. 

Ea a ridicat mingea. 

— Când asta se va odihni în mâna ta, fireşte. 

Mi-am aliniat picioarele şi umerii. Am privit mingea şi m- 
am străduit să-mi alung restul gândurilor. M-am uitat la 
baghetă, încercând să-mi oblig latura fizică să se mute cu 


170 


totul într-acolo. Nu aveam habar în care parte a trupului 
locuia spiritul, dar în capul meu i-am poruncit să se 
acomodeze cu mintea şi cu trupul. Am ridicat uşor bagheta 
şi apoi, amintindu-mi de greşeala anterioară, i-am 
imprimat o mişcare domoală spre înapoi, rostind 
„Rejoinda, minge“ şi rulând r-ul perfect - sau, cel puţin, 
aşa am crezut. 

Dar nu s-a întâmplat absolut nimic. Mingea a continuat 
să stea ferm în mâna Astreei. Am privit uluită, dar ea nu 
părea câtuşi de puţin surprinsă. 

— A fost doar prima ta încercare. 

— Dar am mai făcut-o, am spus, pe un ton mult mai 
smiorcăit decât aş fi intenţionat. 

— De fapt, aproape că ne-ai zdrobit pe toţi cu biblioteca 
aia, iubire, a intervenit Archie. Mama a căpătat cartea. 

I-am aruncat o privire posacă, apoi am întrebat-o: 

— Pot să încerc din nou? 

Astrea a încuviinţat. 

— Poţi să încerci de mai multe ori, aş îndrăzni să spun. 

Treizeci şi şapte de încercări mai târziu, mica minge a 
zburat spre mine şi s-a aşezat comod în mâna mea 
tremurândă. Nici nu mă mai aşteptam la asta, căci pe la a 
optsprezecea încercare concluzionasem că n-aveam să fiu 
niciodată o vrăjitoare bună şi că poate ar fi fost mai bine ca 
Delph şi cu mine să ne întoarcem în Wormwood şi să 
implorăm să ne primim slujbele înapoi. 

Reuşita mea nu a avut ecou până când Delph nu m-a 
bătut cu palma pe spate atât de tare, încât aproape că am 
căzut grămadă. 

— Ai reuşit, Vega Jane! Ai reuşit! 

M-a ridicat de la podea, zdrobindu-mă în îmbrăţişarea 
lui. Cum nu părea să dea semne că ar intenţiona să-mi dea 
drumul, Astrea a intervenit: 

— Ăăă... Delph, ar fi bine dacă am putea continua, ceea 
ce, fireşte, ar însemna ca tu SĂ-I DAI DRUMUL. 

Înroşindu-se brusc, Delph m-a lăsat pe podea. 

Expresia de concentrare a Astreei nu se schimbase. 

— Hai s-o facem din nou, bine? 


171 


Entuziasmul meu a pălit imediat din pricina înfăţişării ei 
serioase, căci am înţeles exact ce voia să spună. 
Recuperarea mingii la cea de-a treizeci şi şaptea încercare 
cu greu avea să ne treacă prin Quag. Dar nu m-am putut 
abţine să nu zâmbesc în sinea mea. La urma urmelor, 
făcusem magie. Poate că aș fi putut cu adevărat să fiu 
vrăjitoare! 

Mi-am strâns buzele, m-am concentrat conform 
principiului MTS şi am spus incantaţia, mişcând bagheta 
cât se poate de lent. 

Mingea a venit la mine de paisprezece ori la rând. lar 
atunci când vederea ei în palma mea n-a mai fost la fel de 
îmbucurătoare cum fusese primele dăţi, Astrea a spus: 

— În cazul ăsta, să trecem mai departe. I-a făcut semn 
lui Archie. Voi avea nevoie de ajutorul tău pentru a 
demonstra asta, dragă. 

Archie a încuviinţat şi a scos din buzunarul mantiei lui 
ceva ce părea a fi un băț închis la culoare. M-a surprins 
uitându-mă la el şi mi-a explicat: 

— Tata mi l-a dat atunci când eram cu mult mai tânăr 
decât eşti tu acum. 

— Şi are o bucăţică din el înăuntru? l-am întrebat. 

Archie a încuviinţat din cap. 

— Un dinte. Dacă te uiţi mai de aproape, poţi să vezi o 
urmă din el în apropiere de mâner. Istoria familiei noastre 
relatează că mama i-a scos tatei un dinte lovindu-l în 
timpul unei mici dispute legate de pasarea unei baghete. 

— N-a fost aşa, Archie, a intervenit Astrea cu fermitate, 
cu două pete roşii întinzându-i-se pe obraji. Tatăl tău avea 
o durere de dinţi şi voia o alinare. Asta-i tot. 

Apoi şi-a dres vocea şi s-a dus în mijlocul încăperii, 
arătând încă o dată cu bagheta spre tablă. 

— Îţi aminteşti incantaţia pe care am folosit-o atunci 
când biblioteca venea în zbor? 

În mod surprinzător, cel care a răspuns a fost Delph. 

— Embattlemento, a rostit el repede, aruncând o privire 
în jur şi părând uluit că răspunsul corect ieşise din gura sa. 

— Întocmai, a încuviinţat Astrea, privindu-l cu atenţie. 


172 


Este o vrajă de blocare defensivă, utilizată pentru a te 
proteja de rănire. Vă vom demonstra. l-a făcut semn lui 
Archie şi a adăugat: La trei. 

— Care blestem, mamă? a întrebat-o el. 

— Oh, oricare îţi place ţie, Archie, dragule. Surprinde- 
mă! 

Ei, drăcia dracului! Parcă ar fi discutat despre ce 
sortiment de ceai intenționau să bea. 

Au ridicat simultan baghetele, iar ea a numărat: 

— Unu, doi, trei. 

— Injurio, a rostit apoi Archie. 

Şi a fluturat bagheta în direcţia ei. Ceva ce părea a fi o 
lance spiralată a izbucnit din vârful acesteia. 

În aceeaşi secundă, Astrea a despicat aerul din faţa ei cu 
bagheta, mişcând-o de la dreapta la stânga şi rostind: 

— Embattlemento. 

Explozia de lumină a izbit o barieră invizibilă - ridicată 
în faţa ei prin mişcarea magică - şi a ricoşat, făcând o 
gaură în tavan. 

Delph, Harry Doi şi cu mine ne aruncaserăm la podea. 
Am privit în sus, spre gaura din lemnul tavanului. 

Astrea a îndreptat bagheta în sus şi, calmă, a spus: 

— EraiSio. 

Gaura a dispărut imediat. 

Ne-am ridicat în picioare tremurând şi ne-am uitat uluiţi 
spre cei doi. 

— Nu sunt sigură că sunt pregătită pentru asta, i-am 
spus Astreei. 

— Motiv pentru care vom începe exact cu asta. A scos 
mingea din buzunarul mantiei sale şi a adăugat: îţi voi 
arunca mingea. Tu vei ridica o barieră prin incantaţie. 
Mişti bagheta de la stânga la dreapta, o mişcare precisă şi 
fără greş. Trebuie să crezi tu însăţi că mingea te poate 
răni. 

— Bine, dar mişcarea ta a fost de la dreapta la stânga, 
am corectat-o eu. 

A clipit din ochi. 

— Mă bucur că ai fost atentă. 


173 


În timp ce mă pregăteam, Delph, Harry Doi şi Archie au 
păşit cu grijă înapoi. Deşi era doar o minge, probabil că nu 
uitaseră fiascoul cu biblioteca. 

— La trei, a rostit Astrea. Unu, doi, trei. 

Apoi a ridicat mingea în dreptul capului meu cu mare 
forţă. 

Măturând aerul cu bagheta, am rostit: 

— Embattlemento. 

Mingea a ricoşat atât de tare de zidul ridicat de mine, 
încât Astrea a trebuit să se ferească, pentru că venea din 
nou spre ea. Când s-a îndreptat de spate, s-a uitat la mine 
oarecum uimită. 

— Asta a fost chiar bine, Vega. Cu adevărat bine. 

N-am putut să-mi ascund zâmbetul. Dar am ascuns în 
schimb faptul că îmi imaginasem un jabbit venind înspre 
mine în locul mingii. : 

Şi, cu toate astea, o făcusem. De la prima încercare. Imi 
venea să ţip de bucurie. Până la următoarele patru dăţi, 
când mingea m-a izbit chiar în faţă. Am exersat mişcarea o 
vreme îndelungată, până când - la fiecare a treia dată - 
zidul invocat de mine ţinea. 

— Până acum, e destul de bine, a declarat Astrea. Să 
trecem la ceva niţel mai serios. A îndreptat bagheta spre 
colţul încăperii, imprimându-i o fluturare şi rostind: Golem 
Masquerado. 

În colţ a apărut un mascul uriaş. La început am fost 
şocată, însă am observat apoi că era făcut din lut. 
Folosisem acest material la Hornuri. 

— De ce ne trebuie asta? am întrebat-o. 

— Aş prefera să exersezi pe ceva neînsufleţit, mi-a 
răspuns Astrea. 

Zâmbetul mi-a pălit când, fără niciun avertisment sau 
vreun preambul, ea a făcut o mişcare în jos, tăind aerul cu 
bagheta şi rostind: 

— Jagada! 

Masculul din lut a fost brusc acoperit de tăieturi. Dacă 
ar fi fost o persoană reală, ar fi sângerat din nenumăratele 
răni. 


174 


Am privit uluită când la masculul rănit, când la Astrea. 

Asta era ceea ce-mi făcuse ea mie când ne 
confruntasem. O ştia. Şi ştia că îmi amintisem şi eu. 

— Nu e plăcut, a zis ea pe un ton rău prevestitor. 

— Vrei ca eu să fac asta? am întrebat-o cu vocea 
tremurând. 

— Tu vrei s-o faci? m-a provocat ea. 

M-am uitat la silueta din lut şi mi-am închipuit că în 
locul acesteia ar putea fi Delph sau Harry Doi. Apoi am 
privit-o din nou pe Astrea. 

— Nu acum. 

M-a țintuit din ochi preţ de o clipă, apoi a spus: 

— Atunci, să mergem afară. 

În timp ce străbăteam holul, Archie a venit în spatele 
meu şi mi-a şoptit la ureche: 

— E în regulă, Vega. Cei mai mulţi dintre noi n-ar fi 
putut să facă asta de prima dată. De fapt, unii n-ar fi putut 
s-o înfăptuiască niciodată. 

— De ce? am întrebat şi eu în şoaptă. 

— Trebuie să vrei cu adevărat să răneşti pe cineva. 

— Păi, mama ta nu pare să aibă probleme cu asta. 

— Vega, ea a fost într-un război. A mai omorât până 
acum. Şi a avut opt sute de sesiuni la dispoziţie ca să se 
pregătească. Asta te supără, nu-i aşa? 

Am ieşit din căsuţă şi am trecut prin domul verde. 

Archie şi-a întins braţele şi s-a uitat spre cer. 

— Au trecut secole de când n-am mai ieşit din căsuţă. 
Pur şi simplu respir un alt aer. 

— Când ai încetat să iei elixirul? l-am întrebat. 

— Din lumina în care ai apărut în pragul nostru. 

Eram uluită. 

— Vrei să spui că îmbătrâneşti aşa de repede? 

— Îmbătrâneşti cam imediat după ce trec efectele 
poţiunii. De fapt durează puţin până mori. 

O spusese cu atâta nonşalanţă, încât n-am putut decât 
să-l privesc uimită. 

— Ei bine, mă bucur că te-ai hotărât să nu mori. 

El a zâmbit. 


175 


— Şi eu, Vega. Şi eu. 

Astrea a ridicat bagheta, a şfichiuit aerul de trei ori cu 
mişcări paralele şi a spus: 

— Crystilado magnifica. 

La un metru de noi a apărut un amaroc săltând pe 
câmpii, evident în căutarea prăzii. Era atât de aproape, 
încât îi vedeam ochii roşii, pieptul uriaş, dezgolit, colții 
galbeni şi respiraţia rece ieşindu-i pe nări. 

Delph a ţipat şi a sărit înapoi. Eu am răcnit şi mi-am scos 
bagheta, aproape pe punctul de a-i cere Elementalului să 
ajungă la mărimea naturală, astfel încât să-l pot arunca în 
bestie. 

Însă Astrea a ridicat bagheta. 

— Amarocul e la mulţi kilometri distanţă. Vraja asta îţi 
îngăduie să vezi lucrurile îndepărtate ca şi cum ar fi foarte 
aproape. Un instrument folositor în Quag, nu crezi? 

Privind ţintă spre amaroc, am răspuns: 

— Foarte folositor, într-adevăr. 

A mai fluturat bagheta o dată şi imaginea a dispărut. 
Apoi a arătat spre locul în care se găsea o pădure. 

— Acum, încearcă şi tu. 

Am ridicat bagheta, am şfichiuit aerul de trei ori şi am 
rostit: 

— Crystilado magnifica. 

În clipa următoare, m-am simţit de parcă aş fi fost eu 
însămi în pădure. Vedeam totul. Totul! 

În timp ce priveam, în raza mea vizuală a apărut o 
căprioară. În Wormwood îmi plăcea să le privesc din vârful 
copacilor, alergând prin pădure. Am surâs în direcţia lui 
Delph, dar am şovăit când zâmbetul lui s-a transformat 
într-o privire îngrozită. 

M-am întors şi m-am uitat din nou la căprioară. 

Parcă de nicăieri, apăruse lângă ea o creatură 
semitransparentă, înfiorătoare. Cu o viteză uluitoare şi o 
precizie infailibilă, s-a aruncat asupra frumoasei căprioare, 
apucând-o într-o prinsoare mortală. Căprioara părea la fel 
de uluită pe cât eram şi eu. Iat-o alergând fără griji... 

...apoi sfâşiată în bucăţi. Iar creatura care o mânca... Am 


176 


încercat să mă întorc cu spatele, însă ceva m-a apucat de 
braţ şi m-a țintuit pe loc. 

M-am răsucit pe călcâie şi am văzut-o pe Astrea ţinându- 
mă de umăr şi obligându-mă să privesc. M-am întors şi, 
imediat, s-a întâmplat cel mai uluitor lucru. Monstrul care 
o omorâse pe sărmana căprioară devenise... căprioară, 
chiar dacă o versiune înfiorătoare, transparentă a acesteia. 

Astrea a fluturat bagheta şi a rostit: 

— Finit. 

Şi întreaga imagine a dispărut. Apoi s-a întors spre mine 
zicându-mi: 

— Ăsta a fost un wendigo. Un spirit malefic care poate 
poseda orice devorează. Asemenea creaturi vor exista între 
tine şi destinaţia ta de la capătul Quagului. 

Cu glasul tremurând, i-am spus: 

— Iar tu ai ajutat la crearea acestor lucruri îngrozitoare. 

Mi s-a părut surprinsă de comentariul meu, care, trebuie 
să recunosc, fusese cumva acuzator. 

— Nu pe toate, desigur. Nu. Însă invocând ceea ce am 
invocat, am creat premisele pentru înmulţirea acestor 
creaturi, în orori şi mai mari decât cele originale. Efectele 
magiei pot fi adesea neprevăzute, Vega. Trebuie să ajungi 
să pricepi asta. 

— Şi tu crezi că a meritat? am întrebat-o pe un ton ferm. 

— Răspunsul la această întrebare mai are de aşteptat 
până să fie scris, mi-a dat ea replica, la fel de ferm. 


177 


VIGINII QUATIUOR 


O aşa-zisă vrajitoare 


Timpul trecea în zbor, iar pregătirea mea continua. 
Adevărata mea pregătire. 

Rostind cuvintele Pass-pusay şi bătând cu bagheta în 
piciorul meu drept, dispărusem din încăperea în care eram 
şi mă transportasem afară, pe coridor. Nu ştiu cum am 
făcut-o sau de ce călătorisem în acel loc anume, însă 
Astrea a fost foarte mulţumită pentru că reuşisem asta la 
numai a patra încercare. Ba mai exersasem şi câteva 
blesteme inverse cu un oarecare succes. Aproape că îl 
înecasem pe bietul Delph cu rostirea greşită a afurisitei de 
vrăji Engulfiado. 

Zăceam acum epuizată în patul meu. Nu crezusem că a 
rosti diverse cuvinte şi a flutura un băț ar putea fi atât de 
obositor, dar, de fapt, asta însemna mult mai mult decât 
atât. Cerinţa aceasta legată de minte, trup şi spirit era cu 
mult mai grea decât lucrul la Hornuri. 

Cineva a bătut la uşa mea şi, obosită, am ridicat capul. 

— Da? 

— Vega Jane, sunt eu, Delph. Pot să intru? 

— Lasă-mă o clipă. Nu sunt îmbrăcată decent. 

Am sărit din pat, mi-am aruncat mantia pe mine şi apoi i- 
am deschis uşa. 

— Arăţi... foarte... ăăă... decentă, a spus el sfios. 

— Mulţumesc, Delph, dar cum ţi-ai dat seama? Ai ochii 
închişi. 

I-a deschis puţin, ca pentru a verifica dacă eram cu 
adevărat cuviincioasă. Apoi i-a deschis de tot. 

— Acum, spune-mi: ce voiai? 

S-a aşezat pe scaunul de lângă patul meu, în timp ce eu 
m-am instalat pe un colţ al saltelei. Işi tot strângea şi îşi 


178 


desfăcea mâinile sale mari, obicei pe care îl avea atunci 
când era emoţionat şi supărat. 

— Spune odată, Delph. 

A încuviinţat din cap. 

— Treaba e, Vega Jane, treaba e... 

S-a oprit, s-a ridicat şi a început să facă paşi prin 
încăpere. Harry Doi şi cu mine ne întorceam capetele după 
el, urmărindu-l în timp ce traversa camera dintr-o parte 
într-alta. Apoi s-a răsucit pe călcâie, s-a uitat la mine şi a 
Zis: 

— Eu... nu pot... să fac... magia asta. Aşa că... la ce 
naiba sunt bun eu pentru tine? 

Şi-a încordat muşchii braţului, dar nu pentru a-şi arăta 
forţa, lucru clarificat de următoarele sale cuvinte. 

— Asta e tot ce am, mi-a spus el arătându-şi braţul. Sunt 
puternic în Wormwood şi aproape că nimeni nu e mai tare 
decât mine. Însă aici sunt un afurisit de molâu, Vega Jane. 
Nu te pot ajuta. Şi, dacă nu te pot ajuta, voi sfârşi prin a-ți 
face rău. 

Brusc s-a prăbuşit pe podea şi a rămas acolo, arătând 
istovit. 

Simţind durerea şi anxietatea lui Delph, Harry Doi a 
ridicat cu botul mâna lui Delph - şi poate şi starea lui de 
spirit într-o oarecare măsură. În timp ce Delph îl mângâia, 
am spus: 

— În regulă, Delph, să zicem că nu poţi face magie, iar 
eu pot. 

— Fiindcă e adevărat! a spus el cu sălbăticie. 

— Dar eu abia învăţ cum să fac asta. Ai văzut. 

— Ceea ce am văzut eu, Vega Jane, a fost o vrăjitoare - 
sau cum vrei tu să-ţi spui - devenind din ce în ce mai bună. 
În curând o să stăpâneşti magia perfect. 

— Şi tu chiar crezi că tot ceea ce ai de oferit sunt 
muşchii? 

El a părut surprins de comentariul meu. 

— Ăăă... atunci, ce altceva? E tot ce am. 

— Aşadar, nu tu ai venit cu strategia prin care să pot 
câştiga Duelul? 


179 


— Cui îi pasă de Duel? Nu m-ai ascultat? Nu pot să fac 
magie. 

M-am repezit la el şi l-am apucat de umăr. 

— Niciunul dintre noi nu a venit în Quag gândindu-se că 
poate face magie. Dar, cu toate astea, am venit aici. Şi ştii 
de ce am făcut-o. 

Am tăcut, fiindcă voiam să-l aud pe el spunând-o. 

— Pentru a afla adevărul. 

Am încuviinţat din cap şi i-am dat drumul. 

— Aşa este. Poate că voi fi o vrăjitoare bună - sau poate 
că nu. Poate că tu nu vei putea niciodată să faci magie, nu 
ştiu. Nu ştiu mare lucru despre nimic din locul ăsta, fiindcă 
este imposibil de cunoscut! Dar asta nu ne va opri pe noi 
să găsim răspunsuri, Delph. Şi, dacă noi murim încercând, 
ei bine, prefer să se întâmple asta decât să trăiesc o viaţă 
care nu este a mea. 

Delph a încuviinţat, apoi mi-a spus: 

— Bine, Vega Jane. Bine. 

— Aşadar, ne-am împăcat? l-am întrebat, privindu-l cu 
mare atenţie. 

— Ne-am împăcat, mi-a răspuns el zâmbind. 


x 


A mai trecut ceva timp şi lecțiile mele au continuat 
neabătut. Am murmurat atât de multe incantaţii, încât 
aveam senzaţia că nu-mi mai pot aminti niciuna. Am făcut 
mişcări complicate cu bagheta. Mi-am folosit mintea, 
trupul şi spiritul laolaltă, în modalități pe care nu mi le-aş 
fi putut închipui înainte. Şi totul sub stricta supraveghere a 
Astreei Prine, care părea să se bucure de rolul de profesor 
mult mai mult decât de cel de temnicer. 

Am avut partea mea de victorii, dar şi un număr aproape 
egal de dezastre totale. Un moment terifiant a avut loc 
atunci când am îndreptat un blestem împotriva masculului 
din lut. 

— Jagada, am strigat eu, fluturând bagheta spre ţintă. 

Însă entuziasmul mi-a produs în braţ un impuls, care a 
modificat direcţia vizată. Blestemul meu l-a lovit pe bietul 


180 


Archie, care a început să sângereze puternic din toate 
tăieturile de pe picioare. Am început să tip, iar Delph a 
alergat spre el să-l ajute, cu Harry Doi schelălăind în urma 
sa. Însă Astrea a rostit calmă: 

— EraiSio. 

Apoi a fluturat bagheta înspre Archie. Tăieturile s-au 
vindecat de îndată, dar pantalonii au rămas sfâşiaţi. 

M-am scuzat din toată inima, iar Archie a trecut cu 
uşurinţă peste incident. 

— Nu există nimeni dintre noi care să nu fi făcut greşeli, 
Vega, mi-a spus el pentru a mă încuraja. lar tu te descurci 
foarte bine. 

În orice caz, am fost atât de zguduită, încât în acea 
lumină n-am mai putut să fac nimic. Mai târziu, când 
imaginea lui Archie plin de sânge refuza să-mi iasă din 
minte, am plâns până când am adormit. 

A doua lumină, am sfărâmat omul din lut invocând vraja 
Impacto. Apoi am îndreptat o vrajă slabă Impario asupra 
lui Archie şi l-am orbit, însă blestemul invers a funcţionat 
foarte bine, redându-i vederea instantaneu. 

— Minte, trup şi spirit, a insistat Astrea în continuare. 

— Încep să mă prind, i-am spus încrezătoare. 

— Elementalul, cel puţin. 

M-am uitat la ea, intuind că altceva îi stătea pe vârful 
limbii. 

— Dar? am întrebat-o. 

— Dar ar trebui să nu faci nicio astfel de greşeală atunci 
când un adversar aruncă vrăji spre tine, încercând să te 
rănească sau chiar să te omoare. Asta schimbă totul, Vega. 

— Şi cum pot exersa? 

— Vei exersa asta atunci când vei fi pregătită. 

— Vrei să spui, să lupt cu adevărat? 

— Da! Va trebui să faci asta pentru a reuşi să străbaţi 
Quagul. 

În noaptea aceea, am zăbovit în faţa focului cu Astrea şi 
cu Harry Doi, după ce Delph şi Archie se duseseră la 
culcare. 

— În prima mea seară aici, am văzut o încăpere plină de 


181 


praf şi de pânze de păianjen, amenajată ca o cameră 
pentru copii. 

Ea a încuviinţat încetişor. 

— A fost o cameră pentru copii, Vega. Pentru copiii mei. 

— Trebuie... să fi fost dificil pentru ei, am început eu. 

A râs sec. 

— După cum ai subliniat cu atâta abilitate, eu le-am luat 
vieţile. 

Am rămas tăcută. N-ar fi trebuit să-i spun asta. Eram 
sigură că îşi dorise doar ceea ce era mai bine. Însă, uneori, 
deciziile vin cu un preţ ridicat. Pentru alţii. 

— Ei n-au avut niciodată şansa de a cunoaşte pe 
altcineva. Niciodată n-au avut şansa de a se îndrăgosti, de 
a se căsători şi de a avea o familie. De a-şi vedea copiii 
crescând, având propriii lor copii. 

A oftat prelung şi am simţit că se sufocă de remuşcare. 
Înainte de a se uita în altă parte, mi-a aruncat o privire. 

— Cea mai mică, Ariana, a fost prima care a murit. Era 
atât de plină de viaţă pe când era copil. Apoi a crescut şi a 
devenit o hoaşcă bătrână şi acră. Şi cine ar fi putut să o 
învinovăţească? Această căsuţă, fraţii şi surorile ei. Şi cu 
mine. Asta era tot ce avea. Apoi, unul câte unul, ceilalţi s- 
au dus. Obosiţi de a nu fi trăit. O decizie pe care o luasem 
eu pentru ei. 

A tăcut, o tăcere pe care ezitam să o întrerup. Dar 
adevărul era că aveam o altă întrebare pe care aş fi vrut să 
i-o adresez, iar răspunsul ar fi avut un mare impact asupra 
mea. 

— Ai spus că ai ucis cândva? am început eu. 

Ea privea pierdută în profunzimea focului. Părea atât de 
tânără, încât îmi era dificil să accept că vârsta ei depăşea 
opt sute de sesiuni. 

— Pentru a mă apăra. Eram destul de bună la asta. Aşa 
cum va trebui să fii şi tu. 

M-am tras mai aproape. 

— Când am aruncat Elementalul spre bărbaţii care mă 
atacau pe câmpul de luptă, n-am ştiut că aveam să-i omor. 

— Şi te întrebi dacă e în firea ta să o faci în mod 


182 


conştient? 

— Am plâns când l-am rănit pe bietul Archie. 

— Nu e ceva natural să omori pe cineva. Cel puţin, nu 
este pentru noi. 

— Crezi că de asta... ei bine, de asta te înving? 
Maladonii? 

— Ştii cum şi-au căpătat acest nume? Ţi-a spus Archie? 

— Nu. 

— În vechea noastră limbă, înseamnă „moarte 
groaznică“, Vega. 

— Moarte groaznică. Deci aşa i-ai numit? Din pricina a 
ceea ce ţi-au făcut? 

Ea a clătinat din cap. 

— Nu. Ei s-au numit astfel. A pricinui o moarte groaznică 
altora este cea mai înaltă chemare pe care o nutresc. 

— Asta-i... îngrozitor, am spus, aproape incapabilă să 
înţeleg cum ar putea fi cineva într-atât de rău. 

— Maladonii au fost întotdeauna remarcabil de buni la 
ucis. Cu toate că, spre sfârşit, mulţi aflaţi de partea 
noastră au devenit şi ei adepţi. Alice Adronis a ucis zeci 
dintre ei, părând să nu-i pese câtuşi de puţin. 

— Nu cred că asta e adevărat. 

S-a întors cu faţa spre mine. 

— Şi cum e posibil ca tu să ştii asta? 

— Am văzut-o pe câmpul de luptă. Era onorabilă. Nobilă. 
Sunt sigură că ucisul o deranja cu adevărat. La fel cum m- 
ar deranja şi pe mine. 

— Şi unde vrei să ajungi cu asta? m-a întrebat curioasă 
Astrea. 

— Ei bine, dacă nu ne-ar păsa, n-am fi cu mult mai buni 
decât Maladonii. Şi atunci, ce rost ar avea să-i învingem? 

Acest comentariu a părut să o surprindă. 

— Ţi-ai dat seama de asta fără niciun ajutor din partea 
mea. 

— Am fost nevoită să-mi dau seama de multe lucruri de 
una singură, i-am spus cu seriozitate. Dar asta tot nu 
răspunde la întrebarea mea: aş putea să ucid dacă trebuie? 
Nici măcar nu ştiu ce vrajă este necesară pentru a face 


183 


asta. Există vreuna anume? 

— Rigamorte, mi-a răspuns imediat, cu o mină cât se 
poate de serioasă. Este cel mai puternic blestem dintre 
toate. Avem şi alte vrăji care pot duce în cele din urmă la 
moarte, desigur însă acesta este cel care o produce cu 
certitudine. 

— Chiar şi sună dureros. 

— Îndreaptă-ţi bagheta înspre mine şi rosteşte-l! 

— Poftim? am exclamat uluită. 

— Îndreaptă-ţi bagheta spre mine şi rosteşte incantaţia. 

— Dar nu pot să fac... 

— Acum, a ţipat ea, astfel ţi-o fac eu ţie. Acum, Vega! 

Îngrozită, am ridicat bagheta şi am strigat: 

— Rigamorte! 

Bagheta a produs un sunet ce semăna cu un mic strănut, 
iar asta a fost tot. 

— Bănuiesc că trebuie să exersez, am spus eu 
neconvingătoare, însă tu ai fi blocat-o sau ai fi contracarat- 
o dacă... 

— Nu există protecţie. Numai inevitabila moarte. 

Eram îngrozită. 

— Şi dacă ar fi funcţionat? 

— Vega, n-ar fi avut cum să funcţioneze. Erai speriată. 
De aceea am tipat la tine. Nimeni nu poate face vraja dacă 
este speriat. Nu este trăirea necesară. 

— Şi atunci, care este? 

— Ceva mai mult decât aversiunea. Chiar şi decât ura. O 
trăire atât de puternică, încât blochează toate celelalte 
sentimente pe care le ai. Trebuie să fie precum lava topită 
în venele tale. Trebuie să vrei să ucizi, mai presus de toate 
celelalte lucruri. Să pui capăt vieţii altei fiinţe vii, Vega. 
Altminteri, pur şi simplu îţi baţi gura de pomană. E 
îngrozitor să ucizi pe cineva. Aşa încât, ca să iei viaţa 
altuia, trebuie să devii îngrozitoare. 

Mi-am dres vocea şi am spus încet: 

— Nu ştiu dacă voi putea vreodată să simt asta faţă de 
cineva. Vreau să spun că în Wormwood existau indivizi la 
care nu ţineam cine ştie ce. Dar n-aş fi putut niciodată să-i 


184 


omor. Pur şi simplu n-aş fi putut. 

— Ai prefera să mori tu sau duşmanul tău? a ripostat ea. 
Căci pot să-ţi spun pe şleau că un Maladon confruntându- 
se cu tine n-ar ezita să te ucidă. 

M-am lăsat pe spate şi m-am gândit mai bine. Ca să 
străbat Quagul şi să fac ceea ce ar fi necesar să fac, ar 
trebui să devin ucigaşă? 

Căci aşa părea. 


185 


VIGINII QUINQUE 


Un avertisment 


A doua lumină m-am trezit devreme şi m-am îmbrăcat 
iute. Încă nu se auzea nicio mişcare. Până şi Harry Doi 
continua să doarmă la picioarele patului meu. Am mers pe 
coridor şi m-am oprit în faţa uneia dintre uşile care îmi 
refuzaseră intrarea în prima mea seară acolo. Mi-am scos 
bagheta şi i-am imprimat trei mişcări paralele, rostind: 

— Crystilado magnifica. 

Apoi am sărit înapoi atât de tare, încât m-am lovit de 
peretele opus. 

În faţa mea se afla un jabbit uriaş, încolăcit într-o cuşcă 
din lumină strălucitoare. Îngrozitoarea creatură dormea 
adânc, având închise sutele de perechi de ochi. Însă, 
dormind sau nu, tot voiam să o iau la goană urlând. În loc 
de asta, mi-am lovit bagheta de picior, sâsâind: 

— Pass-pusay. 

Şi m-am gândit la destinaţia mea. Oriunde, de fapt, 
numai acolo nu. Câteva momente mai târziu, eram în afara 
căsuţei, dincolo de domul verde. 

Am privit în jurul meu, în lumina unei dimineţi paşnice şi 
liniştite. Apoi mi-am luat elan şi m-am înălţat cu Destin 
strâns legat în jurul taliei. Priveam continuu în sus şi în jos, 
ţinând bagheta la îndemână. 

O pală de vânt neaşteptată m-a izbit brusc şi am intrat 
într-un plonjon. M-am reechilibrat în scurt timp, undeva la 
treizeci de metri în aer. Îndreptându-mă, am privit înainte 
şi am pălit. Cerul senin devenise o masă întunecată şi 
amenințătoare. Din norii negri şi zdrenţuiţi erau aruncate 
fulgere de lumină, însoţite de tunete asurzitoare. Nu 
aveam nicio alternativă în afară de a zbura spre pământ. 

Am aterizat dur şi m-am împiedicat puţin înainte de a-mi 


186 


recăpăta echilibrul. Când am privit în sus, cerul era din 
nou senin. 

Ce naiba? 

Mi-am îndoit genunchii şi am ţâşnit în sus. Am fost 
înghițită imediat de vântul puternic şi de ploaia torențială. 
Apoi am fost basculată şi izbită în aer, iar ploaia m-a biciuit 
atât de tare, încât aveam senzaţia că sunt lovită cu bucăţi 
de lemn. Apa mi se năpustea în ochi şi în gât, făcându-mă 
să icnesc. 

Am ţâşnit în jos şi am aterizat pe pământ cu picioarele 
zdrelite, udă leoarcă. 

M-am rostogolit şi am privit din nou în sus. Cerul era 
acum azuriu. 

Mi-am răsucit părul, storcând apa din el, şi am procedat 
la fel cu hainele. Însă când am privit în dreapta mea, am 
fost atât de uluită, încât m-am ciupit de braţ ca să mă 
asigur că încă sunt acolo unde credeam că sunt. Asta 
fiindcă eu mă apropiam de mine! La nici trei metri 
distanţă, sosia mea s-a oprit şi m-a privit. Aveam acum 
experienţă cu un maniack, un soi de creatură detestabilă 
care putea lua forma cuiva, pentru ca apoi să se agaţe de 
acela şi să îl facă să scoată la iveală cele mai mari temeri, 
zdrobindu-l lent până la moarte. Însă niciodată nu mă 
confruntasem cu... ei bine, cu mine însămi. 

Fireşte că ştiam că nu sunt eu. Trebuie să fi fost vreo 
creatură care intenţiona să-mi facă rău. Păi, eram 
pregătită pentru asta. Aveam să fac ceva care să o sperie 
şi să o pună pe fugă. Am ridicat bagheta, am îndreptat-o 
spre ea, i-am imprimat o mişcare ţinând ochii aţintiţi 
asupra braţului drept al său, apoi am rostit: 

— Injurio! 

Durerea a fost atât de bruscă şi de intensă, încât am 
icnit, m-am îndoit şi m-am apucat de braţul drept. 
Reuşisem să mă rănesc. Probabil că făcusem vraja greşit. 

Am îndreptat bagheta spre braţul meu şi am spus: 

— Eraisio! 

Şi durerea a încetat. 

M-am uitat la creatură. Venise acum mai aproape. Era 


187 


exact dublura mea. Iar frica mea creştea cu fiecare clipă. 
Deşi nu făcuse nimic ameninţător, instinctul îmi spunea să 
mă păzesc cât pot. 

Concentrându-mi mintea, trupul şi spiritul, am îndreptat 
bagheta spre piciorul ei, imprimându-i o mişcare de 
şfichiuire, şi am rostit: 

— Jagada! 

Imediat au apărut patru tăieturi pe piciorul meu şi, 
urlând de durere, am căzut la pământ şi m-am apucat de 
membrul rănit. Cu lacrimile adunându-mi-se în ochi, mi-am 
ridicat privirea şi am văzut că hidoşenia se afla acum la 
mai puţin de treizeci de centimetri de mine. 

Gura ei s-a deschis şi i-am văzut dinţii ascuţiţi şi negri, 
dispuşi în şiruri hidoase. Apoi m-a lins pe faţă cu limba şi 
mi-am dat seama că mă gustă. Orbită de durere şi de furie, 
şi îngrijorată că aveam să fiu mâncată, am ridicat bagheta, 
mi-am adunat ura, mi-am concentrat mintea şi spiritul şi 
am tipat: 

— Rig... 

N-am reuşit să isprăvesc, fiindcă vocea îmi dispăruse, 
aşadar nu puteam încheia vraja. Probabil chiar creatura 
era de vină pentru asta. Şi, fără glas, cum o puteam 
împiedica să mă mănânce? 

Apoi a deschis gura şi mai mult. Tot ceea ce vedeam era 
o gaură neagră uriaşă suficient de mare ca să mă înghită 
pe de-a-ntregul. 

— Impairio! s-a auzit o voce. 

O lumină albă, orbitoare a lovit creatura exact în faţă, 
prefăcând-o pe loc într-o coajă, toată numai dinţi şi 
membre noduroase, şi un singur ochi masiv. 

Apoi, aceeaşi voce a rostit abrupt: 

— Rigamorte! 

O rază neagră ca tăciunele a izbucnit de nicăieri, lovind 
creatura în piept. Aceasta a explodat imediat într-un glob 
imens de fum şi apoi a dispărut. 

M-am întors şi am văzut-o pe Astrea, cu bagheta încă 
ridicată. S-a uitat spre mine, apoi a îndreptat bagheta spre 
piciorul meu şi a rostit liniştită: 


188 


— Eraisio! 

Tăieturile mi s-au vindecat instantaneu. M-am ridicat în 
picioare tremurând. 

Astrea a îndreptat bagheta spre faţa mea, rostind: 

— Unmutado! 

— Ce era monstrul acela? am întrebat-o când glasul mi-a 
revenit. 

Ea s-a uitat spre locul unde se aflase creatura. Iarba de 
dedesubt era pârjolită. 

— Un doppelgang, a spus apoi. O creatură care poate 
deveni orice vede. În acest caz, s-a transformat în tine. 

— Dar când am încercat să arunc asupra sa o vrajă, 
aceasta m-a lovit pe mine. 

— E puterea primară a doppelgangului. Prada sa se va 
arunca asupra lui, fără să-şi dea seama că de fapt se atacă 
pe sine. Doppelgangul va aştepta răbdător ca prada sa să 
se omoare sau să se rănească grav, apoi îl va mânca pe 
acel nefericit. 

— Aşadar, atunci când am încercat să folosesc blestemul 
Rigamorte... 

— Te-am oprit pe tine. Fiindcă te-ai fi omorât singură. 

— Dar cum ai reuşit să mă opreşti? 

— Mutado. O vrajă care îţi ia vocea. Am făcut blestemul 
invers, de aceea poţi vorbi din nou. 

— Şi l-ai orbit pentru că, dacă nu poate să vadă, nu 
poate să devină altceva? Adică a revenit la adevărata sa 
identitate? 

— Şi cu acea apărare dispărută, am putut să-l omor. 
Apoi a adăugat cu severitate: Eşti destul de norocoasă, 
fiindcă am găsit camera ta goală şi am pornit în căutarea 
ta. 

— Zburam pe aici când a izbucnit o furtună. 

— Sigur că a izbucnit. 

— Întrucât Quagul nu vrea ca eu să zbor pe-aici? 

Înfăţişarea ei posacă a dispărut brusc. 

— Excelent, Vega. Tratezi locul ca pe o fiinţă vie, care 
respiră, ca pe un organism care evoluează, aşa cum ar 
trebui. S-a uitat spre locul unde fusese doppelgangul şi a 


189 


adăugat: De fapt, azi ai învăţat o lecţie prețioasă, Vega. 
Trebuie să fii pregătită pentru orice. Te pot învăţa multe, 
dar nu te pot învăţa tot ce vei fi nevoită să înfrunţi în Quag. 
A indicat înainte cu bagheta ei şi mi-a explicat: Primul 
dintre cele Cinci Cercuri se află chiar acolo. Abilitatea de a 
zbura a Lanţului Destin va fi limitată de acum înainte. 

— Dar nu va fi imposibil? 

— Nu. Însă va trebui să-l foloseşti numai în împrejurări 
extreme. Şi, chiar şi atunci, primejdia de care fugi ar putea 
să nu însemne nimic în comparaţie cu pericolul pe care îl 
creezi încercând să fugi. A arătat spre mine şi a adăugat: 
Dar, la drept vorbind, te rog să nu crezi că veţi reuşi toţi 
trei să rămâneţi în viaţă până la capăt. Şansele potrivnice 
sunt la fel de uriaşe ca şi apropierea de miraculos. Şi, deşi 
cred din tot sufletul în magie, nu cred şi nu am crezut 
nicicând în miracole. 

Apoi s-a întors şi a plecat. Eu am rămas acolo, ca şi cum 
aş fi prins rădăcini în pământul acelui loc îngrozitor. Nu 
sunt sigură dacă spectrul ar fi putut să-mi facă mai mult 
rău decât tocmai o făcuse Astrea. 


190 


VIGINII SEX 


Lecţii din iad 


Stăteam pe scaunul meu şi priveam cu atenţie la tablă. 
Delph era aşezat în stânga mea, iar Harry Doi se odihnea 
la picioarele mele. Extraordinarul meu câine era atent! 
Archie stătea în spate. În partea din faţă a încăperii şi în 
apropierea tablei se afla Astrea, îmbrăcată cu o mantie 
lungă. 

După ce a bătut uşor cu bagheta în tablă, pe aceasta a 
apărut scrisul. 

— Quagul, după cum ţi-am mai spus, este împărţit în 
Cinci Cercuri. 

Delph avea tocul poziţionat deasupra pergamentului. Mi 
s-a părut că era mai concentrat asupra lecţiei decât eram 
eu. Apoi, mi-am dat seama de ce. Nu putea face magie, 
însă putea să cunoască cercurile la fel de bine ca oricine 
altcineva. Asta s-ar fi putut dovedi important mai târziu. 

— Primul Cerc, a început Astrea, se numeşte 
Mycanmoor. 

M-am crispat. Mycanmoor fusese menţionat pe harta lui 
Quentin. 

— Mycanmoor este un labirint de o complexitate 
senzaţională, populat de creaturi care s-ar putea dovedi 
periculos de letale în orice împrejurare. 

— Din ce e făcut labirintul? am întrebat după ce am 
notat totul. 

— Poate fi din multe. Garduri vii, groase. Păduri de 
copaci. Pereţi din piatră atât de înalţi, încât nu le poţi 
vedea capătul. Lujeri de plante otrăvitoare. Parapete din 
oase. lar aceste elemente se pot schimba după chef. 

— Oase? am intervenit eu. De care? 

— Oasele provin dintr-o singură sursă, a răspuns ea. De 


191 


la morţi. 

— Da, dar ce fel de morţi? am insistat. 

— Nu de la Wugi, dacă asta vrei să ştii. De la alte 
creaturi care au fost omorâte acolo. Principalele 
ameninţări în Mycanmoor sunt chontooii şi wendigoii. De 
asemenea, nici manticorele nu sunt de neglijat. 

— Aşadar, care e secretul pentru a străbate labirintul? 

Drept răspuns, Astrea a bătut uşor în tablă şi imediat a 
apărut o încâlceală de cărări ce păreau să nu aibă capăt. 
Arătând cu bagheta spre tablă, a rostit: 

— Confuso, recuso. 

Labirintul s-a lungit şi a devenit drept ca un plop. 

M-am întors uluită. 

— La fel e şi asta, doar o vrajă? 

— Nu e deloc simplu dacă nu ştii care este. De fapt, dacă 
nu ştii, vei rătăci prin labirint pe vecie, căci este ceea ce se 
numeşte un labirint perfect. 

Am privit-o plină de curiozitate. 

— Ce vrea asta să însemne un labirint perfect? 

— Unul fără pereţi detaşabili şi fără secţiuni izolate, cu 
un număr mare de pasaje complet încercuite de pereţi. La 
acestea nu se poate ajunge, fiindcă nu există nicio potecă 
spre acele secţiuni, din niciun punct de plecare din 
labirint. Există doar o singură soluţie pentru un labirint 
perfect - una şi atât. Şi există o singură cărare în labirint 
dintr-un loc în altul. Făcându-l absolut perfect - de aici şi 
numele. 

A mai bătut o dată uşor în tablă şi imediat a apărut un 
alt labirint. Pe măsură ce priveam, înţelegeam tot mai 
puţin. 

Totuşi, ca în transă, Delph s-a ridicat şi s-a dus la tablă. 
A parcurs schiţa cu privirea în sus şi în jos, apoi a luat un 
toc care se afla pe biroul Astreei şi a început să deseneze o 
linie. A mers în cerc dintr-o parte în cealaltă pe această 
cărare, apoi pe o alta, luând-o când la stânga, când la 
dreapta, privind tot timpul tabla total concentrat. Şi, în 
cele din urmă, linia sa de cerneală a ieşit din labirint. 

Apoi s-a întors şi ne-a văzut pe mine şi pe Astrea 


192 


privindu-l cu uimire. 

— Ce este? a întrebat el, uitându-se la noi precaut. 

— Cum ai făcut asta?! a exclamat Astrea. 

— Ce să fac? 

— Să ieşi din labirint, am izbucnit eu. Delph, a fost al 
naibii de genial! 

S-a uitat la ceea ce făcuse de parcă ar fi văzut pentru 
prima dată desenul. 

— Eu... eu doar am urmat drumul care putea să mă 
scoată din blestematul ăla de loc. 

Şi atunci mi-a trecut prin minte că Delph fusese 
întotdeauna aşa. Descoperise cele mai eficiente cărări prin 
pădurile din Wormwood, mai bine decât oricine. Născocise 
o strategie pentru ca eu să înving în Duel. Inventase o 
diversiune astfel încât să pot scăpa din camera lui Thorne. 
Avea o minte care dădea naştere unor idei mari pornind de 
la lucruri mici. 

— Ei bine, a spus Astrea, cred că ai putea să te descurci 
foarte bine în Mycanmoor şi fără vraja pe care tocmai i-am 
spus-o Vegăi. 

Eram bucuroasă fiindcă zisese asta, căci am observat 
imediat cum i se îmbunătăţea lui Delph starea de spirit. 

— Acum, trebuie să trecem la bestiile cu care vă veţi 
confrunta în Mycanmoor. Trebuie să fiţi pregătiţi pentru 
ele. S-a uitat la Delph şi a adăugat: Amândoi. 

Apoi a fluturat bagheta, iar pe tablă a apărut ceva ce m- 
a făcut să tresar şi să ridic Elementalul imediat, în timp ce 
Harry Doi a început să latre. 

Astrea a mai fluturat o dată bagheta, iar câinele meu s-a 
făcut nevăzut, ajungând înapoi în locul în care stătuse. 
Apoi s-a uitat la mine şi mi-a zis: 

— Asta e un chontoo. 

Priveam pur şi simplu un cap fără trup. Chipul era dotat 
cu patru colţi tăioşi, cu flăcări în loc de păr şi nişte ochi 
absolut demonici. 

— Ce face? am întrebat cu teamă. Şi unde e restul? 

— Asta e tot, mi-a răspuns ea. Chontooul a apărut în 
decursul timpului din diferite creaturi şi specii care s-au 


193 


combinat, aşa cum spunem noi aici. Se zice că chontooul 
va ataca orice cu sălbăticie, în speranţa de a folosi părţi 
din trupul prăzii pentru a le înlocui pe cele pe care nu le 
are. Cum acest lucru nu este posibil, eşuează mereu, însă 
setea sa de sânge nu se ostoieşte niciodată. 

— Şi atunci, dacă nu poate folosi trupul, ce face cu el? a 
întrebat-o Delph. 

— Îl mănâncă, fireşte, i-a răspuns Astrea calmă. 

— Fireşte, a repetat papagaliceşte Delph, pălind imediat. 

— Chontooul poate să zboare, după cum puteţi remarca, 
de vreme ce nu are picioare cu care să meargă. Poate să 
apară în mare grabă şi o face foarte silențios. Trebuie să fii 
pregătit. 

— Şi ce trebuie să facem atunci când apare? am vrut eu 
să ştiu. 

— Trebuie să-l opreşti, Vega, a spus ea cu tărie. 

— Adică să-l omor? 

— Această incantaţie este eficientă. 

A ridicat bagheta, apoi a plesnit cu ea în jos de parcă ar 
fi fost un bici, în direcţia imaginii chontooului. 

— Enamelis fixidus, a strigat ea. 

O lumină purpurie a izbucnit din bagheta ei, ciocnindu- 
se cu imaginea chontooului. 

Creatura îşi dezvelise colții. Fălcile sale erau acum 
încleştate, iar gura nu i se mai deschidea. 

— Ce anume a făcut vraja? am întrebat. 

— I-a cimentat fălcile. Şi, dacă nu poate mânca, va muri. 

Am înghiţit agitată şi am privit în jos. Ştiam că Astrea se 
uita lung la mine, dar nu eram pregătită să-i întâlnesc 
privirea. Nu încă. 

Ea a fluturat bagheta şi chontooul a dispărut, fiind 
înlocuit pe tablă de o altă creatură. 

— Manticora, a spus Astrea. 

Mă uitam la o creatură cu cap de leu, cu coadă de şarpe 
şi cu un aspect general de ţap. Amestecul acestor trăsături 
era cum nu se poate mai terifiant. 

— E iute de picioare, cu o forţă imensă, iar flăcările din 
respiraţia sa sunt de nestins, a spus ea. 


194 


l-am aruncat o privire lui Delph, care se zgâia la 
manticoră de parcă ar fi pus stăpânire pe sufletul lui. 

— Şi cum poate fi învinsă? am întrebat. 

— Oricare dintre vrăjile pe care le-ai învăţat de la mine 
ar putea funcţiona de minune. Dar este complicat, fiindcă 
manticora e capabilă să citească gândurile. Aşa că, ştiind 
ce eşti pe cale să faci, va încerca să scape. 

— Ei bine, a intervenit Delph, asta chiar e o problemă. 

— Deci, cum învingem manticora? am întrebat din nou. 

— Sunteţi doi, aşa că Delph va trebui să-i distragă 
atenţia. Vega, las-o să-i citească Jui gândurile, în timp ce tu 
vei face vraja potrivită pentru a scăpa de ea. 

M-am uitat din nou la Delph. Am crezut că avea să 
scuture din cap, speriat de moarte. Dar el a dat aprobator 
din cap, apoi a spus: 

— Ăsta e un plan cât se poate de bun. 

— E un plan cât se poate de prost dacă manticora 
sfârşeşte prin a te ucide înainte să poţi să ai grijă de ea, 
am spus apăsat. E periculos, Delph. 

S-a uitat la mine de parcă aş fi fost nebună. 

— Periculos! Aproape că am murit de... să zicem şase ori 
deja, de când suntem aici. Periculos? Ha! 

Am simţit că ceva îmi împungea mâna şi m-am uitat în 
jos - Harry Doi îmi împingea mâna cu botul lui. Am crezut 
că voia doar să fie mângâiat, însă privirea lui spunea 
altceva. 

„Suntem trei, Vega, nu doar doi“, părea să zică el. 

— Trecem mai departe, a intervenit Astrea. 

Fluturând din nou bagheta, manticora a dispărut şi a 
fost înlocuită de o creatură mult mai odioasă, pe care o 
mai văzusem şi altădată. 

Am avut senzaţia că Astrea s-a înfiorat puţin atunci când 
a anunţat: 

— Wendigoul. 

Fiindcă văzusem această creatură spectrală devorând o 
căprioară în siguranţa Vezi-Văzătorului, ştiam că se 
hrăneşte cu carne. 

— Această creatură nu ucide pur şi simplu. Te poate 


195 


poseda mâncându-ţi mintea, a precizat Astrea. 

— Îţi mănâncă mintea? a întrebat Delph, părând de-a 
dreptul îngrozit. 

— Ai văzut ce i-a făcut acelei nefericite căprioare, a spus 
ea. 

Am încuviinţat, având în minte imaginea unui wendigo 
alergând prin trupul meu. 

— E deosebit de abil, a continuat Astrea. Trebuie să fii 
mereu cu ochii în patru în căutarea semnelor care anunţă 
că un wendigo e prin preajmă. 

Mi-am poziţionat tocul deasupra pergamentului, gata să 
notez aceste semne de avertizare. Văzând că ea tace, am 
ridicat privirea. 

— Care sunt acestea? am întrebat-o. Aceste semne? 

— O vagă senzaţie de groază, a răspuns ea. 

— Asta chiar e de ajutor, a remarcat ironic Delph. Mă 
îndoiesc că altminteri am simţi asta, nu-i aşa? 

Ea a continuat: 

— Şi senzaţia că informaţiile înmagazinate în mintea ta 
se îndepărtează, fiind înlocuite de amintiri ciudate, 
îngrozitoare uneori, care nu sunt ale tale. 

— Cum poate să facă asta? am întrebat. 

— Eşti impregnat cu amintiri reziduale ale prăzilor pe 
care wendigoul le-a ucis în trecut şi care mai persistă în 
mintea sa. 

Totul suna absolut îngrozitor. 

— Şi atunci, ce facem? am întrebat-o. 

— Există o incantaţie - şi numai una - care îl va învinge 
pe wendigo. 

A ridicat bagheta în faţa ei şi i-a imprimat o mişcare 
lentă, ca de tăiere ce semăna cu litera X. Apoi a rostit pe 
un ton ferm, cu o voce foarte clară: 

— Omniall. 

— Ce face asta? am vrut eu să ştiu. 

— Înlătură mintea complet şi ireversibil. 

— Înlătură mintea? În cazul ăsta, ce i se întâmplă 
wendigoului? am întrebat. 

— Moare, fireşte. Este exact cum trebuie să fie aici. 


196 


Şi presupun că avea absolută dreptate. 


197 


VIGINII SEPIEM 


Pentru secole 


Stăteam perioade lungi de timp în faţa tablei. De 
asemenea, îmi exersam vrăjile şi incantaţiile şi executam 
blestemele inverse atunci când Astrea încerca să mă atace. 
Îmi dădeam seama că întotdeauna tăinuia ceva. Dar, pe 
măsură ce timpul trecea, puteam să realizez tot mai clar 
faptul că lucrurile se schimbau. Ceea ce descoperisem, 
spre plăcuta mea surprindere, era că în luptă aveam 
anumite instincte, care îmi serveau de minune. Mă puteam 
adapta după ce cântăream punctele tari şi slăbiciunile 
adversarului. Eram înapoi pe picioare, la propriu şi la 
figurat. Făcusem acelaşi lucru în Duel, în Wormwood, pe 
când mă îndreptam spre titlul de campion. 

Astrea m-a ajutat să mă descurc şi prin labirinturile pe 
care le invoca în căsuţă. Aveam dificultăţi mari în acest 
sens şi adesea recurgeam la vraja Confuso, recuso. Însă 
Delph nu se încurca niciodată şi ne scotea din toate 
labirinturile pe care le crea Astrea. Şi, cu toate acestea, nu 
eram din cale-afară de îngrijorată. Atâta vreme cât aveam 
vraja, niciun labirint nu-mi putea veni de hac. 

La un ceai în bibliotecă, Archie ne-a spus că se gândise 
odată să se aventureze dincolo de Quag. 

— De ce? a bâiguit Delph, cu gura plină de biscuiţi. 

— Păi, amice, a început Archie, când trăieşti în aceeaşi 
căsuţă cu aceeaşi persoană vreme de opt sute de sesiuni, 
începe să te calce pe nervi. 

— Nu sunt sigură că aş numi Quagul o boare de aer 
proaspăt, i-am spus. 

— Păi, oricum, asta nu s-a întâmplat. 

— De ce nu? l-am întrebat. 

— Mama a aflat de planul meu şi i-a pus capăt. 


198 


— Cum? Doar poţi şi tu să faci vrăji, i-a spus Delph. 

Expresia lui Archie s-a posomorât. 

— Da, însă nu sunt la fel de bun cum e ea. Ea câştiga 
orice duel cu uşurinţă. 

— Dar vrea să ne ajute să traversăm Quagul, am 
remarcat eu. 

— A naibii ironie, dacă e să mă întrebaţi pe mine, a zis 
Archie. 


* 


În fiecare zi, după terminarea lecţiilor noastre, Delph 
lucra la hărţi, trasând rute şi învățând orice ne-ar fi putut 
ajuta. lar eu îmi exersam întruna vrăjile şi incantaţiile. 
Seara, Delph şi cu mine obişnuiam să studiem, vorbind 
câte în lună şi în stele în timp ce zăboveam în biblioteca 
doldora de cărţi. Carneţelul meu era ticsit cu ceea ce ne 
învățase Astrea, iar marginile paginilor erau pline de 
gândurile mele. Sunt convinsă că şi al lui Delph arăta la 
fel. În cele mai multe nopţi adormeam în jilţurile noastre, 
cu pergamentele pe piept, iar Harry Doi sforăia pe podea 
alături de noi. 

Ni s-a spus că cel de-Al Doilea Cerc este cunoscut drept 
Withering Heaths’. Nu era vreun gen de meleag cu care să 
fi fost familiarizată, ci o pădure vastă, cu copaci atât de 
deşi, încât Astrea spunea că uneori era dificil chiar să 
respiri. Cercul îngloba creaturi mortale şi nebune, precum 
licantropii, pe care îi zărisem prin intermediul Vezi- 
Văzătorului, şi hiperboreii, care erau albaştri şi puteau să 
zboare şi care puteau fi aliaţi sau inamici. De asemenea, 
Astrea ne-a spus că cel de-Al Doilea Cerc se caracteriza 
prin prezenţa depresiei şi că, dacă îngăduiam, sentimentul 
avea să ajungă să ne domine. 

Cel de-Al Treilea Cerc se numea Erida Wilderness“ şi 
era, de fapt, opusul a ceea ce consideram eu că ar trebui 
să fie o sălbăticie. 

— Este o întindere vastă, care pare să se întindă la 


3 Câmpuri ofilite (n.tr.) 
4 Erida este numele grecesc al zeiţei urii; Sălbăticia Erida (n.tr.) 


199 


nesfârşit. Jabbiţii şi cucosii locuiesc în cel de-Al Treilea 
Cerc. 

Ştiam prea bine ce erau jabbiţii, dar nu auzisem 
niciodată de cucosi. 

— Ei vor transforma lumina în întuneric atunci când e 
posibil să aveţi nevoie de aceasta, a zis ea. Şi, după cum 
am menţionat anterior, există un inorog, al cărui corn 
anihilează efectul tuturor otrăvurilor. 

Delph şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt. 

— Cum obţii cornul? am întrebat eu. 

— Există două căi. Prima: pur şi simplu omori inorogul şi 
îl iei. 

Această cale nu prea îmi era pe plac. 

— Şi cealaltă? 

— Convingi animalul să ţi-l dea de bunăvoie. 

— Cum? 

— Asta va trebui să descoperiţi voi, atunci când va veni 
timpul. 

— Dar cum ne vom da seama? am întrebat. 

Mi-a aruncat o privire dispreţuitoare. 

— Nu totul poate fi învăţat în siguranţă, într-o sală de 
curs, Vega. Pregătirea nu e atât de clară şi de lină. A 
ridicat mâna şi a arătat spre perete. Acolo e locul unde veţi 
învăţa cele mai valoroase lecţii. Dacă le veţi supravieţui, 
desigur. După o pauză, a continuat: Mai există o creatură 
care sălăşluieşte acolo - se numeşte Eris. Datoria sa în 
viaţă este să pricinuiască belele şi să işte zâzanie. Va 
semăna vrajbă, dar numai dacă îi veţi permite. 

— Cum îl putem înfrânge? a întrebat Delph. 

— Trebuie să învăţaţi să aveţi încredere în instinctele 
voastre. Asta e singura modalitate. 

M-am uitat la tocul meu ca şi când aş fi sperat că avea 
să scrie un răspuns mult mai complex din proprie 
iniţiativă, dar n-a făcut-o. În ultima vreme, lecţiile nu 
mergeau atât de bine pe cât mă aşteptam. Eu căutam 
răspunsuri exacte, iar ea ne oferea „instincte“. 

Cel de-Al Patrulea Cerc, am aflat, era dominat de râul 
Obolus. Când a menţionat asta, mi-am amintit că văzusem 


200 


canalul navigabil lung, cu meandre şi ceea ce părea a fi o 
ambarcaţiune plutind. 

— Rubez este căpitanul ambarcaţiunii. El vă va conduce 
pe râu, contra unui preţ. 

— Care este preţul? am întrebat. 

— Căpitanul este cel care îl stabileşte. Va trebui să-l 
întrebaţi pe el. 

— Şi ce anume este Rubez? Un bărbat? 

— Nu tocmai, mi-a răspuns ea. 

Şi am crezut că observ din nou cum se înfioară. 

— Râul prezintă pericole cu care nu sunt familiarizată, 
dar care sunt, fără doar şi poate, tot pericole. 

— Cum le evităm? am vrut să ştiu. 

— Evitaţi să intraţi în apă, a fost răspunsul ei prompt. 


* 


A doua lumină am intrat în sala de curs şi l-am găsit 
acolo pe Archie, însă nu şi pe Astrea. 

— Ea unde este? am întrebat, punându-mi pe bancă sulul 
de pergament. 

— Vine, mi-a răspuns Archie. Probabil că termină câteva 
lucruri pentru lecţia de azi. 

— Al Cincilea Cerc, a zis Delph. Asta ne-a mai rămas. 
Ultimul. 

Uşa camerei s-a deschis şi Astrea a intrat grăbită. La 
început, nu mi-am dat seama ce era în neregulă. Părea mai 
în vârstă. Părul ei negru avea câteva rădăcini albe, iar faţa 
ei părea cumva îmbătrânită şi puţin lăsată. 

— Te simţi bine? am întrebat-o. 

A dat scurt din cap, apoi s-a îndreptat cu paşi mari spre 
tablă. 

Şi-a scos bagheta şi a bătut uşor cu ea în tablă, în timp 
ce Delph şi cu mine ne ocupam locurile. Harry Doi s-a 
aşezat şi el, ascultând cu atenţie. 

— Al Cincilea Cerc, a spus ea cu un glas slab. 

Am aşteptat să invoce ca de obicei ceva pe tablă, însă 
Astrea s-a aşezat la catedră şi şi-a împreunat mâinile în 
faţă. 


201 


— Se numeşte Blue Range”, a început ea. Termenul meu 
pentru el, oricum. Este o zonă muntoasă, cu văi adânc 
săpate. 

S-a oprit din vorbit, iar privirea ei a căpătat o expresie 
sticloasă, de parcă s-ar fi uitat undeva atât de departe, 
încât ochii nu o mai ajutau. 

— Astrea? am îmboldit-o eu. 

Tresărind, s-a întors la noi. A tuşit şi apoi m-a privit 
lung. 

— Blue Range este ultimul obstacol înainte de final. 

Din nou, s-a oprit. 

Am intervenit, spunând încurajator: 

— Şi este o zonă muntoasă, cu văi adânc săpate? Şi mai 
ce? 

Ea a clătinat uşor din cap, ca şi când ar fi încercat să 
îndepărteze o amintire tulburătoare. 

— Asta e tot ce pot să vă spun. Nu ştiu ce sălăşluieşte 
acolo. 

— Dar ai spus că tu ai creat Quagul. 

— Am creat părți din el. Blue Range nu a fost una dintre 
aceste părţi. 

— Păi cine l-a creat, în cazul ăsta? 

— Un tip pe nume Jasper. Numele lui complet este 
Jasper Jane. 

Am întors capul atât de repede, încât am simţit că mi se 
frânge gâtul. 

— Jasper JANE? 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Strămoşul tău foarte îndepărtat. El a meşterit Blue 
Range. Era un vrăjitor extrem de talentat, cu fler pentru 
sfera întunecată. 

— Sfera întunecată? am întrebat, cu o oarecare senzaţie 
de repulsie la rostirea cuvintelor. 

— Este ceea ce noi numim raiul minţilor noastre magice. 
Acesta conţine gândurile noastre sinistre şi impulsurile. 
Neamul nostru le are, dar le putem controla, în vreme ce la 
Maladoni ele sunt predominante. Jasper era un hibrid 


5 Muntele Albastru (n.tr.) 
202 


curios al celor două rase ale noastre. 

— Crezi că ar fi putut fi malefic? am întrebat-o, îngrozită 
de acest gând. 

Ea a scuturat din cap cu înverşunare. 

— A, nu, el a luptat vitejeşte de partea noastră, iar 
cunoştinţele sale de vrăjitorie neagră l-au făcut să fie un 
combatant extrem de eficient. El a creat ultimul şi - mă 
văd nevoită să spun - cel mai dificil cerc. 

— Şi nu ţi-a spus niciodată nimic despre ce se află în el? 
am întrebat-o pe un ton şoptit. 

Astrea a meditat puţin, apoi a zis: 

— Mi-a spus un lucru exact înainte să moară. 

— Ce anume? am întrebat, aproape cu teamă. 

— Mi-a spus că era menit să fie ultimul tărâm al 
sufletelor rătăcite. Şi că era tot ce putea să spună în 
legătură cu acest subiect. Un bărbat ciudat, un 
singuratic... Stătea singur. 

— Ce vrea să însemne asta? am întrebat, gândindu-mă 
că şi eu eram o singuratică de felul meu. 

Dar nu aş fi putut să aparţin părţii malefice, nu-i aşa? 

— Odată ce intri, vei rătăci pe acolo pentru toată 
vremea. lar atunci când trupul tău fizic va pieri şi se va 
preface în ţărână, întemnițarea ta tot nu va lua sfârşit. 
Abia va începe pentru sufletul tău, Vega, căci sufletul tău 
poate trăi pe vecie. 

M-am simţit zdrobită auzind aceste cuvinte. 

— Deci toate acestea sunt în zadar? 

M-am uitat peste umăr la Archie, care stătea cu privirea 
în pământ. Apoi m-am uitat din nou la Astrea şi am avut 
de-a dreptul un şoc. Părea să fi îmbătrânit cu o sută de 
sesiuni. Elixirul tinereţii! Încetase să-l mai ia! 

— Aş vrea să vă pot ajuta mai mult, mi-a zis. Dar asta e 
tot. 

Apoi s-a ridicat pe picioarele ei nesigure şi ne-a părăsit. 

Când uşa s-a închis, i-am aruncat o privire lui Archie. 

— De ce face asta? 

El a ridicat din umeri, apoi a spus cu un râs îndurerat: 

— Vega, ea nu prea are încredere în mine. Crede că sunt 


203 


prea tânăr ca să pot înţelege. 

M-am uitat la Delph. 

— A încetat să mai ia elixirul. Va muri în curând. 

— N-o putem lăsa să facă asta, Vega Jane, a spus Delph, 
evaluând rapid situaţia. 

M-am ridicat în picioare. 

— N-o vom lăsa, Delph. Vino! 


204 


VIGINII OCTO 


Trădare 


Am urmat paşii lenți ai Astreei pe hol şi am privit-o 
deschizând uşa şi intrând. Câteva clipe mai târziu, 
ciocăneam la uşa ei. 

— Vă rog, plecaţi, s-a auzit din interiorul încăperii. 

— Am vrea să vorbim cu tine, i-am răspuns. 

— Am vorbit destul. Vă rog, plecaţi! 

— Vom rămâne aici cât timp va fi nevoie. 

Uşa s-a deschis lent. 

Nu mai fusesem niciodată în camera Astreei. Privind în 
jur, am fost uluită de cât de pustie şi de goală era. Mă 
aşteptasem la un paradis de confort, la o mulţime de 
lucruri... 

Astrea era în pat, având cuverturile trase până sub 
bărbie. Faţa ei începuse deja să-şi piardă fermitatea. 

M-am aşezat în balansoarul de lângă pat, iar Delph a 
rămas în picioare alături de mine. Nu s-a uitat la noi. Pur şi 
simplu privea ţintă în tavan. 

— Ei? Ce este? a întrebat într-un târziu. 

Bătrâneţea din vocea ei era dureroasă. Pe cât de 
puternic era elixirul, pe atât de rapid dispăreau efectele 
sale. 

I-am aruncat o privire. 

— Avem nevoie de tine. 

— V-am instruit cât de bine am putut. Acum, totul 
depinde de voi. 

— Dar nu suntem gata. 

L-am privit pe furiş pe Delph, care a scuturat din cap cu 
tărie. 

Astrea s-a uitat la mine. Nu era o privire aspră. Apoi a 
slobozit o expiraţie lungă. 


205 


— Ştiţi de ce am construit ziduri? Fie ele reale sau doar 
rodul imaginaţiei noastre? 

M-am gândit bine la asta. 

— Pentru a ţine indivizii înăuntru sau în afară, am spus 
eu în cele din urmă. 

— Ridicăm ziduri întrucât ne este frică. Nu ne plac 
schimbările. Nu ne place când alţii - care nu arată sau nu 
gândesc ca noi - vin şi încearcă să schimbe lucrurile. 
Astfel, fugim de asta. Sau, şi mai rău, atacăm. 

M-am gândit la timpul petrecut în Wormwood. Văzusem 
astfel de lucruri. 

— Este cumplit, zău, tot ce v-am făcut vouă, tuturor, a 
zis ea apoi, din ochi izvorându-i lacrimi. 

— Voi... voi ne-aţi luat... istoria, am bâiguit eu. 

Ea s-a ridicat pe perne. 

— V-am luat identitățile. La fel de rău, de fapt, ca orice 
altceva v-ar fi putut face Maladonii. Acum înţeleg asta. 

— Ei v-ar fi ucis pe toţi. 

— De asemenea, v-am luat vieţile şi apoi pur şi simplu 
am pretins ca voi să continuaţi să trăiţi. 

— Dar mă laşi să traversez Quagul. Îmi dai şansa să 
îndrept lucrurile. 

Ea a ridicat mâna şi m-a mângâiat pe obraz. 

— Am făcut asta dintr-un singur motiv, Vega. A inspirat 
o dată lung, dureros. Fiindcă Tu Nu Vei Fi Invinsă. 

Mâna i-a căzut într-o parte. Lacrimile mi-au umplut 
ochii. 

— Dar, Astrea, noi avem nevoie în continuare de tine. Eu 
am nevoie de tine. 

A închis ochii şi a clătinat din cap. 

— Elixirul tinereţii s-a epuizat. Archie l-a luat pe ultimul. 
lar eu am fost atât de ocupată să te pregătesc pe tine, 
încât am aşteptat prea mult pentru a mai face rost de altul. 
Nu sunt în stare să mă ocup de ingredientele necesare. 

Am văzut încă o dată expresia de ameţeală de pe chipul 
ei. S-a prins de cap şi a adăugat: 

— Nu este... plăcut, a zis ea, să îmbătrâneşti atât de 
rapid. 


206 


— Dacă îmi spui cum să fac rost de ingrediente, voi 
prepara eu elixirul. 

Chipul ei a căpătat o expresie de tristeţe îngrozitoare. S- 
a uitat peste umărul meu. M-am întors să văd pe cine 
priveşte. Era Archie, care părea împietrit. 

Când m-am întors, ea avea ochii închişi şi părea că 
doarme, însă, de sub pleoape, am văzut o lacrimă ivindu-se 
şi prelingându-se apoi pe obrazul ei acum zbârcit. Am 
scuturat-o uşor de umăr, dar nu s-a trezit. Am scuturat-o 
apoi mai tare. Am apucat-o de faţă şi i-am vorbit foarte 
aproape de ureche, încercând să o stârnesc. Dar n-a mers. 

Am dat fuga la Archie. 

— Poţi să prepari elixirul? 

— Nu. Nu m-a învăţat niciodată. Şi adevărul este că nu 
mă pricep deloc la poţiuni. 

Am alergat pe coridor cu Delph pe urmele mele. Dar 
habar n-aveam încotro mă îndreptam. Pur şi simplu voiam 
să fac... ceva. Delph m-a prins de braţ. 

— Aşteaptă, Vega Jane, a spus el. Care sunt 
ingredientele? 

Am şovăit, apoi am decis că era mai bine să-i spun. 

— Două dintre cele mai importante sunt veninul unui 
jabbit şi sângele unui garm. Însă nu trebuie să-i vânăm. li 
găsim în cele două încăperi ale căsuţei. 

S-a scurs o clipă lungă de tăcere, încheiată de strigătul 
lui Delph. 

— Există un afurisit de jabbit şi un garm pe-aici pe 
undeva? 

— Ştiu care sunt încăperile, am adăugat pe un ton calm, 
de ajutor. 

Asta l-a făcut să arate de parcă i-ar fi fost greață de la 
stomac. 

— Tu... ŞTII TU! 

— Pot să capăt sângele şi veninul. Tu trebuie să cauţi în 
biroul Astreei pentru a găsi restul de lucruri care ne mai 
trebuie şi modul cum să-l preparăm. 

Mi-am scos bagheta şi am parcurs coridorul în fugă. 
Câteva fărâme mai târziu, eram la bucătărie. Am căutat 


207 


prin dulap, până când am găsit un bol mic de metal şi o 
sticlă. Le-am vârât în buzunar, apoi am fugit înapoi. 

Pe coridor, m-am oprit la uşa pe care se afla semnul 
acela mic. Jabbitul, din câte ştiam, se afla în spatele acelui 
portal, captiv în cuşca lui de lumină. 

Am ridicat bagheta, am făcut cele trei mişcări paralele şi 
am rostit: 

— Crystilado magnifica. 

Pe loc, imaginea jabbitului a apărut în faţa mea. Ştiam 
că avea să vină, dar tot am avut nevoie de toată puterea 
voinţei mele ca să nu ţip. 

„Bine, mi-am zis. Creatura e acolo, înăuntru.“ Dar, stai, 
cum aveam să trec de uşă? Ar fi tipat „PLEACĂ!“. 

Apoi, m-am străduit să mă calmez. Astrea mă învățase 
asta. Am bătut încet în încuietoarea uşii şi am rostit: 

— Ingressio! 

Uşa s-a deschis imediat spre interior. Am păşit peste 
prag, cu bagheta pregătită. 

Jabbitul se afla în partea opusă a spaţiului, stând 
cuibărit, cu numeroasele sale capete plecate, cu toţi ochii 
săi îngrozitori închişi. Dormea. De jur-împrejurul său 
vedeam luminile cuştii rotindu-se. Jabbitul era precum un 
şarpe enorm, gros cât un trunchi de copac, cu două sute 
cincizeci de capete veninoase dispuse pe toată lungimea 
corpului. Era cea mai fioroasă creatură dintre toate care 
existau în Wormwood. Şi, cu toate acestea, în Quag trăiau 
unele chiar şi mai terifiante. 

Aveam un plan. Nu ştiam dacă avea să meargă, dar 
intenţionam să încerc. Am ridicat bagheta, îndreptând-o 
spre trupul şarpelui imens, apoi am fluturat-o şi am rostit: 

— Paralycto. 

Vraja pe care am aruncat-o a izbit peretele, apoi ricoşat. 
M-am ferit la timp, astfel că a trecut pe deasupra mea 
izbind peretele opus. 

Când m-am ridicat, am ştiut că vraja nu va putea trece 
de cuşca de lumină. Asta era o problemă. Iar când am auzit 
nenumăratele sâsâituri, am ştiut că mai aveam una. 

M-am întors să mă uit. Jabbitul era treaz acum, iar cele 


208 


cinci sute de perechi de ochi ale sale erau aţintite asupra 
mea, pline de răutate. Am înghiţit în sec, simțind că cea 
mai mare parte a curajului meu se scursese odată cu asta. 
Trebuia să desfac mai întâi cuşca, apoi să arunc vraja - 
însă asta avea să elibereze jabbitul, cel puţin pe moment. 
lar eu ştiam mai bine decât alţii cât de iute lovea acesta. 
Totuşi, dacă n-aveam să fac asta, Astrea urma să moară. 

M-am hotărât să acţionez repede, căci cu cât aşteptam 
mai mult, cu atât mai mult timp avea jabbitul să se 
dezmeticească total. Cât timp l-am privit, s-a întâmplat 
ceva remarcabil. Am devenit mai calmă. Nu ştiu de ce, dar 
am început să simt o încredere pe care nu aveam niciun 
motiv s-o am. Am îndreptat bagheta spre gratiile de lumină 
şi, concentrându-mă conform principiului MTS, am rostit: 

— Eraisio! 

Gratiile de lumină au dispărut instantaneu. 

Mi-am dat seama însă că şarpele nu era pe deplin 
conştient că era liber. 

Profitând de împrejurare, am îndreptat încă o dată 
bagheta spre el şi am spus: 

— Paralycto! 

A fost cu adevărat remarcabil să vezi o astfel de 
creatură gigantică devenind pe loc stană de piatră. Dăduse 
înapoi exact înainte ca vraja să lovească, iar sutele de ochi 
erau acum sticloşi, în timp ce colții se dezveliseră într-un 
mod înfricoşător. 

Totuşi, m-am dus cu precauţie spre el, sperând cu 
fiecare pas că vraja mea avea să ţină. Am scos bolul din 
metal din buzunarul mantiei şi m-am apropiat de primul 
set de colţi. 

Am ţinut bolul sub una dintre gurile deschise, am 
îndreptat bagheta spre colţi şi m-am pregătit să arunc o 
vrajă pe care o învăţasem de la Astrea, pentru scoaterea 
de lichid din diferite obiecte cum ar fi pietrele şi copacii, 
de vreme ce urma să avem nevoie de o sursă de apă. 

— Springato erupticus! 

Un lichid gălbui s-a scurs din colţi şi s-a adunat în vas. 
Era uimitor cât de mult venin putea să iasă dintr-o singură 


209 


pereche de colţi. Când bolul a fost plin, am îndreptat 
bagheta spre colţi şi am murmurat vraja inversă, pentru a 
opri fluxul de venin. 

Apoi am mers cu spatele până la peretele opus, am 
aşezat bolul jos şi m-am pregătit. 

Două vrăji una după alta. 

„MTS, MTS. Concentrează-te, Vega, concentrează-te!“ 

Am şfichiuit aerul cu bagheta de-a lungul şarpelui şi am 
rostit: 

— Unparalycto! 

Jabbitul a revenit la viaţă imediat şi şi-a fixat privirea 
asupra mea. Vedeam exact ce plănuia să facă. 

— Incarcerata! 

Creatura a lovit instantaneu, izbindu-se de gratiile de 
lumină albă care răsăriseră din nou în jurul său. Acestea 
erau rezistente, iar monstrul a fost nevoit să bată în 
retragere, cu furia vizibilă în ochii săi hidoşi şi cu zvâcniri 
mânioase în trup. 

Am surâs, apoi m-am întors să iau bolul. N-am mai ajuns 
însă acolo. 

Jabbitul a lovit cu un sunet strident care îţi îngheţa 
sângele în vene, despre care mi se spusese mereu că era 
ultimul lucru pe care aveai să-l auzi vreodată. 

— Pass-pusay, am ţipat, plesnindu-mă cu bagheta peste 
picior. 

Pe loc, am ajuns în partea opusă a încăperii, iar jabbitul 
s-a izbit de perete cu cele două sute cincizeci de capete ale 
sale. Acoperişul căsuţei s-a clătinat din cauza impactului şi 
de-a lungul peretelui a apărut o crăpătură. 

Cum naiba scăpase din cuşca de lumină? 

S-a răsucit apoi cu o şfichiuire a cozii, pregătindu-se să 
mă atace. Gândurile mele s-au întors pentru o clipă la 
Hornuri, unde o pereche de jabbiţi încercaseră să mă 
vâneze. Scăpasem ieşind pe o uşiţă din lemn, cu un wug 
care tipa de dincolo de clanţă. Insă acum nu exista nicio 
cale de scăpare. Nicio uşă, niciun wug ţipând. 

Apoi, jabbitul a lovit din nou. 

— Embattlemento! 


210 


Şarpele s-a izbit cu o asemenea forţă de zidul invocat, 
încât întreaga încăpere s-a clătinat din temelii. Am căzut 
pe spate, dar m-am ridicat iute, căci jabbitul reuşise să 
scape din vraja mea şi zbura înapoi spre peretele din 
fundul încăperii. 

Însă era prea lent pentru a evita impactul. 

Nu-mi venea să cred: rânisem un jabbit. 

Inainte să mă atace din nou, am tipat: 

— Incarcerata! 

Iar gratiile albe au ţâşnit din bagheta mea, încercuind 
creatura. 

M-am rugat ca de data asta să ţină. Am păşit cu grijă în 
jurul jabbitului, în timp ce sutele de ochi ale acestuia îmi 
urmăreau toate mişcările. M-am aplecat încet, fără să-mi 
iau privirea de la el, şi am ridicat bolul cu venin. 

Apoi am ieşit pe uşă într-o fracțiune de secundă şi am 
încuiat în urma mea, folosind o vrajă de încuiere. Fără 
suflu, m-am repezit pe coridor, unde aproape că m-am 
ciocnit de Delph, care venea din sens opus, ducând un ziar 
vechi. 

— Am găsit, mi-a zis el. Am găsit instrucţiunile pentru 
prepararea elixirului. 

— Genial! 

Am ridicat bolul. 

— lar eu am luat veninul. 

— Fir-ar să fie! a izbucnit el, luând bolul grijuliu. 

— Şi acum, să mergem după garm. 

M-am grăbit pe coridor spre cealaltă uşă care îmi 
spusese „PLEACĂ!“. 

— Crystilado magnifica! am strigat în faţa acesteia. Am 
clipit, apoi am repetat: Crystilado magnifica! 

Încăperea era goală. În cuşca de lumină nu se afla niciun 
garm. Apoi am auzit mârâitul din spatele meu. Nici măcar 
n-am avut timp să mă întorc. Am ţipat, iar garmul a scos 
un răget şi am văzut ceva izbucnind. M-am rostogolit pe 
podea. Alunecând, am privit în urma mea. Garmul stătea 
aşezat pe coadă, pregătindu-se să expire un val de flăcări 
care avea să mă prefacă în scrum. 


211 


Şi acolo se afla Harry Doi. Probabil că el mă răsturnase. 

A sărit brusc spre bestie şi şi-a încleştat fălcile puternice 
în jurul botului acesteia, forţând-o să-l închidă. Garmul a 
tipat de furie, un sunet înăbuşit, căci nu putea să mai 
deschidă gura. 

Apoi s-a aruncat asupra lui Harry Doi, trântindu-l de 
perete. Deşi labele îi atârnau inutile şi îi curgea sânge 
dintr-o parte a capului, Harry Doi se străduia să reziste. 
Garmul şi-a întins apoi labele din faţă, pregătindu-se să-l 
sfâşie. 

În clipa aceea, am avut o altă viziune, cu primul meu 
câine, Harry. Şi el mă salvase de un garm, sacrificându-şi 
viaţa pentru mine. Nu aveam nici cea mai mică intenţie să 
las să se întâmple asta din nou. 

Fiecare părticică din mine a fost străbătută de un 
puternic sentiment. Nu era ură. Sau aversiune. Era mult 
mai mult de atât. Nici nu cred că există un cuvânt care să-l 
descrie în mod corespunzător. Am spus-o înainte ca să-mi 
dau seama măcar că o fac. Mi-a ieşit din gură cu o 
asemenea forţă, încât aveam senzaţia că vorbele singure 
ar fi putut să facă ceea ce doream să fie făcut. 

Îndreptând bagheta în direcţia pieptului garmului, am 
rostit: 

— Rigamorte! 

Lumina neagră a lovit garmul cu o asemenea forţă, încât 
uriaşa bestie a fost pur şi simplu ridicată de la pământ, cu 
labele ei terminate cu gheare, dându-i drumul în aer lui 
Harry Doi. Acesta a căzut mai departe, în timp ce garmul a 
fost aruncat pe coridor, izbindu-se de perete şi prăbuşindu- 
se cu o bufnitură teribilă, care a zguduit căsuţa din temelii. 
Când s-a rostogolit, cu limba atârnând, cu pieptul 
însângerat şi complet nemişcat, mi-am dat seama că 
murise. Am fugit pe coridor şi am îngenuncheat lângă 
Harry Doi, care zăcea lat pe podea, cu picioarele rănite şi 
sângerând abundent în zona capului. 

Am scos Piatra Viperei din buzunar şi am mişcat-o pe 
deasupra iubitului meu câine. O secundă mai târziu mă 
lingea pe faţă, vindecat şi cu picioarele sănătoase. L-am 


212 


îmbrăţişat atât de strâns, încât simţeam cum îi bate inima 
în piept, stând atât de aproape de mine. N 

— Te iubesc, Harry Doi! Te iubesc foarte tare! Itți 
mulțumesc că m-ai salvat! 

M-am uitat înspre garm. Sângele îi curgea întruna pe 
piept, ceea ce avea să-mi uşureze sarcina. Am scos o sticlă 
din buzunar şi am înlemnit. 

Archie stătea acolo, cu bagheta îndreptată spre pieptul 
meu. 

Mi-am dat seama brusc ce se întâmplase cu jabbitul şi 
cu garmul, cu toate că mi-era greu să cred. 

Ochii lui au devenit nişte fante şi a început să pronunţe: 

— Riga... 

Însă un pumn uriaş a coborât spre capul său, iar Archie 
a căzut inconştient la podea, scăpând bagheta din mână. 

În spatele lui era Delph. 

S-a uitat la mine şi şi-a încordat muşchii. 

— Uneori, nu de magie ai nevoie, Vega Jane. Ha! 


213 


VIGINTI NOVEM 
Adieu 


— Delph! am icnit. 

El s-a aplecat şi a băgat în buzunar bagheta lui Archie, 
care se rostogolise pe podea. 

— Individul nu prea poate să facă mare lucru fără asta, a 
spus el. 

— Voia să mă omoare, i-am spus. 

— Aşa cred şi eu. S-a uitat la garmul mort şi a adăugat: 
Isprava ta, bănuiesc. 

— Am folosit blestemul Rigamorte, acelaşi pe care 
Archie intenţiona să-l folosească asupra mea. 

L-am privit lung şi am clătinat capul, încă nevenindu-mi 
să cred. 

Întrucât începuse să îşi revină, am scos bagheta şi am 
îndreptat-o spre el, rostind: 

— Ensnario! 

Din neant au apărut câteva frânghii groase, care s-au 
înfăşurat singure în jurul lui Archie. 

Când şi-a revenit de tot şi şi-a dat seama ce se 
întâmplase, şi-a ridicat privirea spre mine şi a slobozit un 
torent de cuvinte urâte. 

— Mutado! am rostit eu repede, iar vraja mea l-a amuţit 
imediat. 

Apoi mi-am luat sticla, iar Delph l-a ridicat cu uşurinţă 
pe Archie de pe podea, săltându-l pe umeri. 

— Mai bine ne-am apuca să preparăm poţiunea aceea, a 
propus el. Însă ne mai trebuie ceva ce se cheamă 
Răsuflarea unui Dominici. 

— Răsuflarea unui Dominici? Ce este un dominici şi cum 
facem rost de răsuflarea lui? 

— Habar n-am, mi-a răspuns Delph în timp ce 


214 


străbăteam coridorul împreună cu Harry Doi. 

La început, Archie se zbătuse, însă acum zăcea inert pe 
umerii masivi ai lui Delph. 

Când am ajuns la bucătărie, Delph l-a aşezat pe Archie 
pe podea. Harry Doi s-a postat alături de el, păzindu-l. 

Delph m-a chemat la o masă, pe care aliniase un şir de 
sticle şi de alte obiecte. Pe perete exista o bucată de 
pergament prinsă într-un cui. Am pus sângele garmului 
jos, lângă bolul cu veninul jabbitului. 

— Avem totul aici, a zis Delph. Cu excepţia chestiei ăleia 
cu răsuflarea. A bătut uşor în pergament. L-am scos din 
jurnalul acela. Îţi zice cum trebuie să prepari elixirul. Paşii 
pe care trebuie să-i urmezi. Mi-am imaginat că te pricepi la 
asta, aşa cum te pricepeai şi la Hornuri. Ţi-am încălzit 
nişte apă, căci vom avea nevoie să amestecăm o parte din 
ea fierbinte. 

Am parcurs pergamentul cu privirea. 

— În regulă. Răsuflarea unui Dominici se adaugă la 
sfârşit. Ce-ar fi să încep să pun totul laolaltă? Iar tu poţi să 
încerci să vezi ce e cu chestia asta cu răsuflarea. 

Delph s-a îndepărtat, iar eu mi-am canalizat atenţia 
asupra preparării elixirului tinereţii. Nu m-am grăbit, căci 
mă temeam să nu fac vreo greşeală. Erau multe 
ingrediente de încălzit la temperatura potrivită, apoi 
acestea trebuiau lăsate să se răcească exact cât era 
nevoie. Adusesem un ceasornic de pe pupitrul Astreei, pe 
care voiam să îl folosesc pe post de cronometru. 

Amestecatul,  măcinatul, tăiatul şi  agitatul erau 
obositoare. Când am turnat veninul jabbitului, un balon 
uriaş de fum s-a ridicat din oala pe care o foloseam pentru 
poţiune. Din fericire, m-am ferit la timp. Când fumul a 
atins tavanul, acolo s-a căscat o gaură, pe care am reparat- 
o imediat cu ajutorul baghetei. 

Acum, mixtura trebuia să fiarbă o vreme. Apoi urma să 
adaug sângele de garm, o mână de lujeri de colosal, care 
semănau cu nişte viermi îngheţaţi, şi un borcănel de lichid, 
pe a cărui etichetă era scris PETRIRĂDĂCINĂ DE 
GRĂSIMICĂ. 


215 


Aş fi preferat să mor decât să beau mizeria aia. 
Tinereţea veşnică nu merita asta. 

Douăzeci de fărâme mai târziu, aveam să ajungem la 
Răsuflarea unui Dominici. Dacă Delph reuşea să o 
găsească. 

M-am întors spre Archie, care se zgâia la mine din 
partea cealaltă a încăperii, mi-am tras un scaun şi m-am 
aşezat în faţa lui. 

— Dacă îţi dau voie să vorbeşti, promiţi să nu strigi 
măscări spre mine? 

Părea ursuz, dar a încuviinţat încetişor din cap. Am făcut 
vraja inversă, dar mi-am păstrat bagheta la îndemână. 

— Ştiu că tu ai asmuţit jabbitul şi garmul asupra mea. Şi 
apoi ai vrut să mă omori. De ce? 

— Nu este evident? 

— Nu, pentru mine nu este. 

— Ei bine, atunci e clar că nu eşti prea deşteaptă. 
Probabil că ai să pieri în Primul Cerc. 

— Poate că da, dar tot am de gând să încerc. 

— Întocmai, a mugit el. Timp de opt sute de sesiuni, 
draga mea mamă a susţinut că nimeni nu poate străbate 
acest loc. Nimeni! Ne-am sacrificat vieţile pentru asta. 
Când am aflat ce ai de gând să faci şi că baba 
intenţionează să te ajute, m-am gândit că probabil este 
nebună. Am luat elixirul şi apoi am aruncat restul. 

— Dar de ce n-a mai putut să facă altul? am întrebat. 

— Fiindcă am aruncat asupra ei o formulă magică de 
confuzie. 

— Aşadar, tu ai vrut ca ea să moară. 

— Am vrut să mă asigur că voi n-aveaţi să străbateţi 
Quagul! a urlat el. A tăcut şi a inspirat adânc de câteva ori. 
În plus, peste opt sute de sesiuni înseamnă o viaţă destul 
de lungă, nu crezi? a adăugat el liniştit. 

O fărâmă mai târziu, Delph a dat buzna în încăpere, cu 
Seamus după el. 

— O ai? Răsuflarea unui Dominici? 

— Eu nu, dar Seamus aici de faţă o are. 

M-am uitat la spiriduş. 


216 


— Seamus? Cum se face că o ai? 

— Doamna Prine m-a trimis după ea înainte să... ei bine, 
să îmbătrânească. 

A vârât mâna în buzunar şi a scos o floare cu tulpina 
lungă, a cărei inflorescenţă roşie ca sângele era mare cât 
pumnul meu. 

— Asta este? O floare? 

A strâmbat din nas la auzul comentariului meu. 

— Ei bine, se prea poate să fie doar o floare, dar 
singurul loc în care creşte este un cuib de vipere cărora nu 
prea le place să se despartă de ea. 

— Şi, în cazul ăsta, cum ai reuşit? l-am întrebat. 

— Viperelor nu prea le este pe plac nici focul, nu-i aşa? 

Pe chipul lui apăru urma unui zâmbet. 

— Aşa se face că un globuleţ albastru de foc s-a 
întâmplat să cadă taman în mijlocul lor şi, exact atunci, a 
devenit un mare glob de flăcări, din care n-am mai vrut 
nicio parte. 

— Genial, Seamus, absolut genial! Bravo! 

Părea fericit auzind laudele mele. Când mi-a înmânat 
floarea, mi-am apropiat nasul de ea, am adulmecat-o şi 
aproape că m-am înecat. Mirosea a balegă de slep stătută. 

— Sfântă Clopotniță! am spus, frecându-mi nasul. 

— Da, nu vrei să-ţi vâri nasul în chestia asta, a zis Delph. 
Seamus zice că pute. 

— Mulţumesc, Delph, i-am răspuns îmbufnată. Data 
viitoare, ce-ar fi să-mi spui asta înainte s-o fac? 

Am tăiat petalele florii potrivit indicaţiilor din 
pergament, am aşteptat cinci fărâme şi apoi le-am aruncat 
în oala care fierbea. Mirosul rezultat depăşea limitele 
hidosului. 

— La naiba! a exclamat Delph, ridicându-şi poalele 
cămăşii pentru a-şi acoperi nasul. 

Seamus fugise din bucătărie, iar Harry Doi îşi pusese 
labele peste bot. Dar eu eram nevoită să amestec cu 
mişcări precise, aşa că am rămas locului, ţinându-mă de 
nas cu două degete şi lăcrimând din pricina mirosului. 
Câteva fărâme mai târziu, era gata. Am umplut o sticlă, i- 


217 


am pus un dop de plută şi apoi am pornit în viteză spre 
camera Astreei. Părea acum atât de mică şi de firavă, încât 
mi-a fost frică să nu fi murit deja. 

— Astrea, îl avem. Elixirul tinereţii... 

Ea n-a schiţat niciun gest. 

M-am apropiat în vârful picioarelor de pat şi m-am uitat 
la ea. Se veştejea incredibil de iute. Părul îi era complet 
alb, pielea translucidă şi acoperită de pete mari, iar 
trăsăturile alungite şi ascuţite. 

— Cum procedăm cu asta? m-a întrebat Delph. 

— Când eram mică şi tata voia să-mi dea diverse leacuri, 
îmi deschidea gura, mă apuca de nas şi îmi turna lichidul. 

Şi în final asta a fost ceea ce am făcut şi noi. Am turnat 
conţinutul sticluţei pe gâtul Astreei, apoi ne-am dat înapoi. 
La început nu s-a întâmplat nimic şi inima mi-a stat în loc. 
Apoi s-a înecat, s-a ridicat în capul oaselor şi a deschis 
ochii. Şi, ca şi când sesiunile fuseseră îndepărtate aidoma 
foilor de ceapă, toate elementele vârstei înaintate au 
dispărut. Părul i s-a înnegrit, pielea i-a devenit fermă, 
trăsăturile i s-au netezit, iar trupul i s-a împlinit. Era ca şi 
cum i-aş fi privit viaţa, desfăşurată în sens invers. 

Şi, într-un final, iat-o acolo, arătând aşa cum arătase 
înainte. 

— Mulţumesc, a spus ea, inspirând adânc. 

Şi, după vocea ei, mi-am dat seama că ştia exact ce se 
petrecuse. 

— Unde este fiul meu? a întrebat precaută. 

— L-am legat. A folosit asupra ta o formulă magică de 
confuzie. Şi a încercat să mă omoare. 

Ea a încuviinţat din cap şi s-a ridicat din pat. 

— Este vina mea în totalitate, a spus. Cum aţi reuşit să 
preparaţi poţiunea? 

— Seamus a adus Răsuflarea unui Dominici. Restul 
ingredientelor erau aici. 

— Dar jabbitul şi garmul? a întrebat ea. 

— Vega Jane a făcut rost de toate lucrurile acelea, a 
răspuns Delph. N-au reprezentat o problemă pentru ea, 
nici chiar atunci când Archie le-a dat drumul asupra ei. 


218 


— Archie le-a dat drumul asupra ei? a exclamat ea. Apoi, 
expresia i s-a calmat. Fireşte. Probabil că era gelos. Şi 
confuz. Şi supărat. 

— Am fost nevoită să ucid garmul i-am spus. Avea de 
gând să-l omoare pe Harry Doi. Aşa că l-am omorât. Şi n- 
am avut niciun fel de probleme s-o fac, am adăugat cu 
fermitate. 

Astrea s-a uitat la mine insistent. 

_ — Înţeleg, Vega. Înţeleg. M-a bătut pe braţ şi a adăugat: 
În vremuri de restrişte, înţelepciunea prinde viaţă 
adeseori, Vega. Acum, vreau să merg să-l văd pe Archie. 


xX 

Uşa s-a deschis puţin mai târziu şi a apărut Astrea. Când 
l-am văzut pe Archie dezlegat în spatele ei, am sărit din 
pat şi mi-am scos bagheta. 

— Nu-i nevoie, Vega, mi-a spus, cu o voce puternică şi 
fermă. 

M-am uitat la Archie. Avea un aer docil, ba chiar 
ambivalent. 

— Ce i s-a întâmplat? am întrebat-o eu. 

Astrea s-a apropiat de mine. 

— Vraja Subservio. Acum este inofensiv. Dar am vorbit 
cu el înainte să fac incantaţia. Am încercat să-l fac să vadă 
lucrurile din perspectiva mea. Însă nu sunt sigură că am 
ajuns acolo. 

— În legătură cu cel de-Al Cincilea Cerc, am început eu. 
De vreme ce Archie a aruncat asupra ta o formulă magică 
de confuzie, înseamnă că nu ne-ai spus tot ce ştiai despre 
acesta. 

— O, ba v-am spus totul. Nici măcar Vezi-Văzătorul nu- 
mi permite să arunc o privire în Al Cincilea Cerc. 

— Fir-ar să fie! a murmurat Delph. 

— Acum e timpul s-o luaţi din loc, ne-a zis ea. 

— S-o luăm din loc... încotro? am întrebat uluită. 

— Să străbateţi cele Cinci Cercuri, fireşte, mi-a răspuns 
ea. 

— Cum adică? Acum, chiar acum? a exclamat Delph. 


219 


— Dar trebuie să ştiţi că plecarea de aici are preţul ei. 

Am clătinat din cap. 

— Are un preţ? 

— Pe scurt, plecarea din Quag înseamnă încarcerare pe 
vecie. 

I-am aruncat lui Delph o privire, iar el s-a uitat spre 
mine. 

Apoi m-am întors spre Astrea exact la timp pentru a o 
vedea fluturându-și bagheta. 

— Baftă! ne-a urat ea. 

Am simţit cum dădeam ochii peste cap, apoi s-a făcut 
întuneric. 


220 


TRIGINIA 


O surpriză 


— Ce faci, Vega Jane? 

Am deschis ochii şi am furişat o privire în sus. Delph se 
uita fix la mine. 

— Te simţi bine, Vega Jane? m-a întrebat el neliniştit. 

Am dat din cap automat, cu toate că nu ştiam încă dacă 
mi-era bine sau nu. M-am ridicat încetişor în capul oaselor, 
încercând să mă adun. Harry Doi a pus delicat o labă pe 
braţul meu, ca şi când ar fi vrut să se asigure că eram într- 
adevăr bine. 

Am privit în jur. 

— Unde suntem? 

— Nu ştiu precis, dar cred că în apropiere de 
Mycanmoor. 

— De unde ştii? l-am întrebat. 

— Acolo, mi-a zis el, arătând la dreapta. 

Am mijit ochii şi, în întuneric, am zărit conturul unui zid 
înalt. 

— Labirintul, am spus, aruncându-i o privire. 

— Mda, aşa mi-am închipuit şi eu. 

— De ce să fi făcut ea asta, Delph? am întrebat iritată. 
Pur şi simplu ne-a trimis aici fără niciun fel de 
avertisment... 

— Nu ştiu, Vega Jane. Bănuiesc că a avut motivele ei. 

Deodată, m-au izbit nişte gânduri apocaliptice. Lucrurile 
noastre! Bagheta mea! Piatra Viperei! Lanţul Destin! Am 
privit înnebunită în jur şi am respirat uşurată când am 
văzut desagii noştri unul lângă altul. Când i-am deschis, 
am văzut boccele cu mâncare şi urcioare cu apă. Am privit 
în jos. Hamul din piele era legat peste torsul meu. Pe 
degetul mare aveam inelul de la bunicul. Mi-am ridicat 


221 


mantia. Lanţul Destin era în jurul taliei mele. Am pipăit în 
buzunarul mantiei şi mai întâi am dat de Piatră, apoi de 
baghetă. Am scos-o pe cea din urmă şi am apucat-o lejer. 
Am simţit cum devine pe loc o parte din mine. O făcusem 
de atâtea ori, încât acum mi se părea ceva cu totul natural 
şi firesc. 

— Crezi că trebuie să ne aflăm în labirint pentru ca vraja 
inversă să funcţioneze? am întrebat. 

De ce nu mă gândisem să o întreb asta pe Astrea? 
Deodată, erau sute de întrebări la care - eram sigură - 
aveam nevoie de răspunsuri pentru a supravieţui. 

— Poate că ar fi folositor să găsim intrarea înainte s-o 
facem, a răspuns Delph. 

Ne-am pus desagii pe umeri şi am pornit înainte. 

Apoi am îndreptat bagheta în faţă şi am rostit: 

— Illumina! 

O mărgică de lumină a ţâşnit din bagheta mea şi s-a 
repezit spre formele întunecate pe care le-am luat drept 
zidul labirintului, luminând totul în fața noastră. 

O secundă mai târziu, şi eu, şi Delph am auzit potcoave 
ţăcănind pe pământ, aripi fâlfâind, precum strigătele 
ascuţite ale unor creaturi necunoscute. Ţineam bagheta 
pregătită, în caz că urma să dăm peste o armată de bestii 
hidoase. Nu exersasem o astfel de posibilitate cu Astrea şi 
mă îndoiam de abilitatea mea de a respinge un atac în 
masă. 

Din fericire, sunetele şi sporovăiala s-au stins, fiind 
înlocuite de o linişte deplină. 

M-am uitat la Delph. 

— De fapt, cred că preferam zgomotul, a spus el. 

Eram de acord cu el. Era posibil să fi fost numai 
creaturile mai slabe, care fugiseră de lumină. Cele care ar 
fi putut să ne omoare puteau să fie mai departe, în 
aşteptare. 

Am mers în continuare, cu privirea ţâşnind-mi în toate 
direcţiile. Mi-am trecut în revistă mental toate emoţiile, în 
căutarea semnelor de wendigo - o groază nelămurită, 
cuplată cu amintirile altcuiva. Însă gândurile mele, oricât 


222 


de îngrozitoare ar fi fost, păreau să fie doar ale mele. 

— Vega Jane, ce-ar fi să-ţi foloseşti bagheta pentru a 
vedea ce e înainte? 

— Bună idee. 

Am îndreptat bagheta, făcând mişcarea potrivită, şi am 
rostit: 

— Crystilado magnifica! 

În faţa noastră se afla un zid enorm - un parapet, aşa 
cum îl numise Astrea -, făcut în întregime din oase. Părea 
mititel în comparaţie cu zidul lui Thorne. 

— Cred că am găsit labirintul. 

— Şi iată intrarea, a zis el, arătând spre o formă ovală, 
întunecată. 

Ne-am apropiat şi mai mult de acea imagine. 

Înainte să ajungem la zid, am dat peste o poartă mare 
din fier forjat, care s-a ivit brusc în faţa noastră. Pe aceasta 
erau scrise cuvintele: Cimitirul Wolvercote. 

— Ea n-a pomenit de niciun cimitir, nu-i aşa? am 
întrebat. 

Delph a scuturat din cap, privind apoi atent printre 
gratii. 

— E un cimitir adevărat, a exclamat el. 

A împins poarta, însă aceasta nu s-a deschis. Am bătut 
uşor în încuietoare cu bagheta şi am rostit: 

— Ingressio! 

Poarta uriaşă s-a deschis larg. 

Am intrat împreună cu Delph, cu Harry Doi pe post de 
ariergardă. 

Am ajuns imediat la primul rând de morminte. 

— Uită-te la numele astea, Delph, i-am zis, în timp ce le 
studiam. 

Mullini, Dinkini. Şi KRONE? 

Strămoşii lui Jurik Krone erau îngropaţi aici? Le 
permiseseră tuturor să intre aici? 

— Uite, există un Picus şi un Mulroney, a remarcat 
Delph. Şi... şi... 

Vocea i s-a curmat şi imediat am înţeles de ce. 

Numele de pe piatra de mormânt acoperită de licheni 


223 


era Barnabas Delphia. 

A citit epitaful cu voce tare: 

— Barnabas Delphia, tată iubitor şi soț devotat Lecretiei. 

— Ai mai avut veşti de la tatăl tău? l-am întrebat. 

Delph a scuturat din cap. 

— Niciodată. Nici măcar o dată. Nu pot să cred ceea ce 
văd. 

L-am lăsat pe Delph acolo şi am păşit spre capătul 
şirului. Când am văzut numele de pe piatra simplă de 
mormânt, mi-am ţinut respiraţia şi m-am apropiat. 

ALICE ADRONIS, RAZBOINICA PANA LA ULTIMA SUFLARE 

M-am uitat în jos spre movila de pământ surpată şi apoi 
din nou la piatra de mormânt înclinată. Am ridicat bagheta 
şi am privit-o. Alice îmi dăduse Elementalul pe un câmp de 
luptă, demult, tare demult. O făcuse cu ultima suflare, 
spunându-mi că trebuie să supraviețuiesc. 

Brusc am tresărit, căci bagheta începuse să se mişte în 
mâna mea. Privind şocată spre ea, am observat că s-a 
înclinat înainte, cu vârful îndreptat exact spre mormântul 
lui Alice. 

Preţ de o clipă nu am înţeles, însă apoi am realizat ce se 
întâmpla. 

Obiectul i se pleca ei, fosta lui stăpână. 

Am simţit lacrimile adunându-mi-se în ochi. Şi, pentru 
prima dată, am simţit o legătură puternică între mine şi 
Alice. Astrea îmi spusese că Alice şi cu mine am fi putut să 
fim rude şi că de aceea funcţiona Elementalul ca o baghetă 
pentru mine. Uitându-mă la movila de pământ surpată, mi- 
a trecut prin minte că eram obligată să mă ridic la 
înălţimea reputației ei. Evident, Alice se gândise că trebuia 
să supraviețuiesc dintr-un motiv important. Speram să fiu 
la înălţimea provocării de a-mi fi dezvăluit Quagul, căci, cu 
certitudine, asta urma să se întâmple. 

Mormântul pe care l-am văzut alături era al strămoşului 
meu, Jasper Jane, creatorul celui de-Al Cincilea Cerc. 
Piatra sa tombală conţinea doar numele lui, fără nicio altă 
descriere. Un vrăjitor care se cufundase în magia 
întunecată, după cum spusese Astrea. M-am înfiorat când 


224 


m-am gândit la ceea ce ar fi putut să se afle în ultimul cerc. 

Şi următoarele două morminte mi-au atras atenţia. 

Bastion Cadmus. Epitaful lui suna astfel: CEL CARE NE 
CONDUCE. Pe cealaltă piatră scria: PUTEREA DRAGOSTEI, 
GREŞEALA TINEREŢII. N-am priceput nicio iotă din asta. 
Numele de pe piatra de mormânt era Uma Cadmus. Nu 
ştiam dacă era partenera lui Bastion sau fiica sa. 

— Vega Jane! 

M-am întors şi l-am văzut pe Delph ceva mai departe, pe 
un alt rând de morminte, făcându-mi semne disperate să 
mă duc la el. Harry Doi şi cu mine am alergat într-acolo. 

— Uită-te la asta, Vega Jane, mi-a zis el. 

Am citit numele înscrise pe mai multe pietre funerare şi 
am exclamat: 

— Sunt cu toţii Prine. Asta e familia Astreei. 

— Întocmai. Aşadar, dacă ştia despre locul acesta, de ce 
nu ne-a spus? 

— Oare ce altceva nu ne-o mai fi spus? am zis 
gânditoare. 

Aveam impresia că abdomenul îmi este plin de gheaţă. 

Eram pe cale să spun altceva, dar n-am mai avut şansa. 

Trecând prin sol, ceva m-a apucat de glezne şi m-a tras 
în jos, prin pământ, sub locul în care se odihneau 
decedaţii. 


225 


TRIGINIA UNUS 


Orco 


Exact aşa cum se întâmplase şi atunci când căzusem 
prin labirintul lui Thorne, am avut aceeaşi senzaţie de 
cădere lungă. Totuşi, de data asta mi-am amintit că aveam 
Lanţul Destin şi astfel am putut să atenuez impactul din 
momentul când am atins fundul. 

Într-o secundă m-am ridicat în picioare, cu bagheta 
pregătită în întunericul negru ca smoala. 

— Illumina! am cerut eu. 

Locul s-a luminat instantaneu şi i-am văzut pe Delph şi 
pe Harry Doi ridicându-se încet în picioare. 

— Delph, te simţi bine? 

El şi-a scuturat pământul de pe haine şi a încuviinţat, 
deşi era pământiu la faţă. M-am uitat apoi la Harry Doi, 
care se zburlise şi avea colții dezveliţi. Am căutat 
înnebunită în jur, fiind convinsă că el simţise pericolul 
venind. 

Ne aflam într-un tunel jos şi întunecat, cu pereţi din 
piatră, tociţi de trecerea timpului şi de aluviuni. M-am 
uitat într-o direcţie şi am văzut un perete gol. La celălalt 
capăt al tunelului părea să fie o deschidere. L-am privit pe 
Delph şi am văzut că se uita în acelaşi punct. 

Am aruncat o privire în sus, aşteptându-mă să văd 
pământ deasupra noastră, dar acolo se afla numai piatră. 

— Cine ne-o fi apucat de picioare? am întrebat în şoaptă. 
M-am uitat în jos spre gleznele mele şi am exclamat: Am 
sânge pe pantaloni! Dar nu este al meu! 

— Şi eu la fel, a zis Delph, arătându-şi picioarele. 

M-am uitat la Harry Doi şi am văzut dâre roşii pe labele 
lui din faţă. Apoi, am aruncat o altă privire tavanului din 
piatră. 


226 


— Mormintele sunt acolo, sus, am spus. 

— Ce se află sub un mormânt? a întrebat Delph cu un 
aer nefericit. Nimic bun, pun rămăşag. 

— Dacă ceva ne-a smuls, aducându-ne aici, jos, 
înseamnă că acel ceva trebuie să fie încă prin preajmă. 

— Şi singura cale de ieşire pare să fie pe-acolo, a zis el, 
arătând în faţă. 

Am ridicat din umeri şi am încercat să fiu încrezătoare şi 
curajoasă, deşi nu mă simţeam deloc aşa. Am ridicat 
bagheta în faţa mea şi am pornit spre deschidere, cu Delph 
şi cu Harry Doi alături de mine. Ajunşi acolo, am hotărât că 
aşteptarea avea să facă lucrurile şi mai rele, aşa că am 
trecut prin ea. 

La început, n-a fost nimic. Apoi, am observat ceva. 

În pereţi se vedeau mici mărgele de lumină, care 
clipeau. Preţ de o clipă, am crezut că sunt cioburi de sticlă 
sau aşchii de metal. Dar, când m-am apropiat de perete, 
am sărit înapoi cuprinsă de groază. 

Erau ochi. Ochi care clipeau! 

M-am uitat la Delph. Şi el era la fel de uluit. 

Când am privit din nou, mi-am dat seama că în perete nu 
erau numai ochi. Erau şi guri. Acestea se deschideau şi se 
închideau împreună cu ochii, fără să rostească însă vreun 
fel de cuvinte. Era ca şi cum ar fi ţipat în tăcere. 

M-am întors şi am luat-o la fugă. 

Exact în el. 

Era doar cu puţin mai înalt decât mine şi atât de slab, 
încât părea a fi numai piele şi os. Şi, cu toate astea, era 
tare ca un copac şi pur şi simplu m-a dărâmat atunci când 
ne-am ciocnit. Bagheta mi-a căzut pe podea. 

Purta un palton negru, pantaloni şi o cămaşă strânsă pe 
corp. Chipul lui era alb ca laptele. Avea o barbă mai 
neagră decât paltonul, strâns lipită de faţă, acolo unde 
oasele pomeţilor ieşeau în relief asemenea unor nuci tari. 
O fâşie de perişori negri se arcuia deasupra gurii, care era 
strânsă într-o linie îndârjită. Era încălţat cu nişte cizme 
înalte până la genunchi. 

Înnebunită, i-am căutat din priviri pe Delph şi pe Harry 


227 


Doi. Spre groaza mea, amândoi erau ţintuiţi la perete. 
Gura lui Delph era deschisă, dar nu se auzea niciun 
cuvânt. M-am împleticit şi am dat s-o rup la fugă spre ei. 

— Nu, a rostit creatura cu o voce răguşită. 

Şi, brusc, a fost ca şi când picioarele mi s-ar fi cufundat 
în stâncă. 

M-am uitat la el peste umăr. Avea în mână un ciomag 
sculptat într-un mod complicat, cu figuri ce păreau 
malefice şi pe care nu le recunoşteam. A izbit cu un capăt 
al ciomagului în podeaua din piatră şi picioarele mi-au fost 
eliberate. 

M-am întors cu faţa spre el. 

Se învârtea tacticos, uitându-se la mine. 

Nasul lui nu semăna cu niciun nas pe care îl văzusem 
până atunci. Avea trei deschizături în loc de două şi două 
proeminențe pe os, ca şi cum ar fi fost fracturat de mai 
multe ori. În plus, era atât de lung, încât aproape că 
acoperea gura în drumul său spre bărbie, care era 
ascuţită, ca un cuţit. Ochii îi erau complet negri - nu doar 
micile cercuri din mijloc, ci şi partea albă din jurul 
acestora. 

Am aruncat pe furiş o privire spre mâna de pe ciomag. 
Nu era o mână adevărată. Era o gheară, cu unghii mai 
lungi decât degetele mele, pline de sânge. Asta răspundea 
la întrebarea referitoare la proveniența sângelui de pe 
hainele noastre. Individul ăsta ne trăsese acolo, jos. 

A ridicat o gheară în direcţia mea. Lanţul Destin m-a 
ridicat de la pământ şi am rămas atârnând în aer. Şira 
spinării aproape că mi s-a frânt când am fost forţată să mă 
aplec pe spate, capul apropiindu-mi-se periculos de tare de 
călcâie. 

— Lanţul Destin, cu adevărat este, a croncănit el. 

Şi apoi, încă o dată, a apăsat cu ciomagul în podea, iar 
eu am căzut pe piatră, lovindu-mă rău. Am rămas zăcând 
acolo fără suflu. Am aruncat o privire spre Delph - avea 
gura în continuare deschisă, dar ochii lui nu se uitau spre 
mine, ci spre un loc de pe podea. M-am uitat şi eu într- 
acolo. 


228 


Proasto! Bagheta ta! 

Am prins-o, am îndreptat-o spre creatură şi am strigat: 

— Impacto! 

El a mişcat instantaneu ciomagul prin aer, iar vraja mea 
s-a izbit de o barieră invizibilă. În urma ciocnirii, din 
tavanul tunelului au căzut pietre şi praf. 

Cu toate că reuşise să îmi blocheze incantaţia, mă privea 
acum într-o nouă lumină - sau aşa mi s-a părut. 

— Eşti vrăjitoare, a sâsâit el. 

M-am ridicat în picioare. 

— Ştiu. Ce dracu’ eşti tu? 

El n-a zis nimic, dar a continuat să mă privească. 

— Eliberează-mi prietenii. Acum! 

Am ridicat bagheta amenințătoare. 

— Ne vom revedea, certe, a zis el. 

— Ce înseamnă certe? l-am întrebat. 

În loc de răspuns, a arătat spre pereţii cu ochii clipind şi 
cu gurile deschizându-se. Apoi a deschis şi el gura într-un 
zâmbet înspăimântător şi i-am văzut dinţii, la fel de negri 
ca ochii. 

— Toate vin la mine în final, a sâsâit el. Certe. 

A bătut pentru a treia oară cu ciomagul în podeaua din 
piatră, iar eu m-am pregătit pentru un nou atac. Însă de 
data asta pur şi simplu a arătat din nou spre peretele cu 
ochii şi cu gurile deschise. lar acum le puteam auzi! 
Păreau să mă implore să le salvez. Strigătele lor creşteau 
în intensitate, iar în curând am fost nevoită să-mi acopăr 
urechile cu mâinile. 

El a urlat apoi un cuvânt pe care nu îl mai auzisem 
niciodată şi pe loc s-a lăsat tăcerea. 

Când s-a întors din nou spre mine, a deschis gura larg şi 
a scos limba. Numai că nu era o limbă adevărată, ci era 
lungă şi neagră şi avea în capăt trei puncte în formă de 
săgeată. 

— Eu sunt Orco, mi-a zis el. Acestea sunt progeniturile 
mele. Şi ne vom revedea, sincronizarea acestui lucru 
depinzând, deocamdată, de tine. Dar nu va fi mereu aşa. 
Ceva va interveni. A zâmbit maliţios şi a adăugat: Aşa se 


229 


întâmplă mereu. 

A vârât apoi mâna liberă în interiorul paltonului negru 
ca tăciunele şi a scos un ceasornic enorm, pus pe un lanţ 
ruginit, pe care l-a ridicat astfel încât să-l pot vedea. 
Dincolo de sticla ceasornicului, chipurile se roteau 
asemenea stelelor căzătoare care traversează cerul. 
Veneau şi dispăreau cu o viteză uluitoare, mult prea rapid 
pentru a le număra sau pentru a le identifica oarecum. 

— Viaţă. Şi apoi moarte. Certe, a intonat Orco. 

Din nou, totul s-a întunecat şi m-am simţit propulsată în 
sus. Apoi m-am lovit de ceva dur şi am rămas nemişcată. 
Când am deschis ochii, l-am văzut pe Harry Doi. 

M-am ridicat în şezut şi l-am îmbrăţişat. Apoi m-am 
ridicat încet în picioare şi m-am dus împleticindu-mă spre 
locul unde zăcea Delph, deasupra mormântului 
strămoşului său Barnabas Delphia. 

— Delph! Delph! 

L-am apucat de umăr şi l-am tras în sus. El şi-a revenit şi 
s-a uitat la mine. 

— A-asta-asta... chiar s-a petrecut a-aievea? m-a întrebat 
cu un glas neîncrezător. 

Am încuviinţat din cap, respirând sacadat. 

— A... a fost oribil, Vega Jane. Chipurile acelea... 
imploratoare. 

— Erau morţi, Delph, i-am spus calmă. 

— Dar ce voia creatura aceea de la noi? 

— Astrea ne-a spus că plecarea din acest loc înseamnă 
încarcerarea pe vecie. Mă întreb dacă voia să spună aici, 
jos, în acel perete. 

— Aşadar, vom sfârşi aici? Indiferent de ce vom face? 

Nu-mi venea să cred că Astrea m-ar fi pregătit numai ca 
să sfârşesc prinsă într-un perete de creatura aceea 
malefică. M-am îndreptat de spate şi am privit înaintea 
noastră. 

— Primul Cerc, am spus. 

Era unica noastră şansă. 


230 


TRIGINIA DUO 


Primul Cerc 


Nu ne-a trebuit prea mult ca să ajungem acolo. 

Parapetul de oase, l-am numit instantaneu, fiind atentă 
la descrierea pe care o folosise Astrea. 

Era atât de înalt, încât nici nu puteam să văd capătul 
pereţilor. Pur şi simplu apărea din beznă, asemenea unui 
uriaş răutăcios, blocându-ne calea. Fiecare centimetru era 
construit din oase de tot felul, aparţinând unor fiinţe care 
trăiseră cândva. 

— Cred... cred că unele sunt ca ale noastre, Vega Jane. 
Oasele, vreau să spun. 

Am încuviinţat, dar n-am spus nimic. Doar simplul gând 
era mult prea cumplit. 

Delph a văzut-o înaintea mea. Nu ştiu dacă mă 
aşteptasem la o intrare măreaţă, însă uşa aceasta era doar 
cu puţin mai mare decât cea pe care o aveam acasă, în 
Wormwood. Era din scânduri uzate, cu balamale înnegrite 
şi cu un mâner ruginit, răsucit, pe post de ivăr. 

Ne-am apropiat tiptil, căci părea lucrul cel mai firesc de 
făcut. Când am ajuns lângă uşă, ne-am oprit şi ne-am uitat 
unul la altul. 

Delph a întins mâna şi a apăsat ivărul. 

Uşa s-a deschis spre interior, lăsând la vedere - dacă 
asta era posibil - întunericul şi mai dens dinăuntru. 
Urmând acelaşi traseu precum cel de sub morminte, am 
trecut iute pragul. Delph şi Harry Doi m-au urmat imediat. 
De îndată ce ne-am aflat înăuntru, uşa s-a trântit, 
închizându-se cu zgomot. Orice vrajă aş fi aruncat cu 
siguranţă n-ar fi reuşit s-o redeschidă. Din acest punct 
puteam să mergem doar înainte, nu şi înapoi. 

Ne aflam în interiorul Primului Cerc. Eram în interiorul 


231 


labirintului perfect. Am privit înaintea noastră şi, deodată, 
locul a fost scăldat în lumină. Pereţii de aici erau exact la 
fel ca aceia de afară: numai oase. Din orice colţişor şi 
crăpătură, cranii cu orbitele goale se holbau la noi. 

La circa trei metri mai jos, coridorul cotea brusc spre 
dreapta. Am mers puţin mai departe şi am dat peste opt 
pasaje distincte, împânzindu-se din cel în care ne aflam. 

Am ridicat bagheta, intenţionând să rostesc vraja 
Confuso, recuso pentru a ieşi din labirint. Dar n-am mai 
apucat. 

Parapetul din oase s-a transformat subit. Craniile au 
devenit viţe lungi, care au ţâşnit şi m-au prins în mrejele 
lor, smulgându-mi bagheta din mână. Am încercat să strig, 
dar o viţă s-a înfăşurat în jurul gurii mele. Am privit 
îngrozită cum Delph era ridicat în aer ca un copilaş, viţele 
ţintuindu-i laolaltă braţele şi picioarele. 

Apoi am văzut ceva trecând ca un fulger pe lângă mine. 

Era Harry Doi! Câinele meu se ferea şi sărea peste viţele 
care încercau să-l prindă. Când o viţă l-a apucat de piciorul 
din spate, el s-a întors puţin şi a muşcat-o, rupând-o în 
două cu fălcile lui puternice şi cu dinţii ascuţiţi. Oricât ar fi 
încercat, viţele nu-l puteau captura pe Harry Doi. M-am 
întrebat pentru o clipă unde se ducea, până când l-am 
văzut întorcându-se cu un obiect în dinţi. 

Bagheta mea! 

A venit în fugă spre mine, sărind peste două viţe care au 
ţâşnit să-l împiedice. 

Mâinile îmi erau legate de viţe, dar degetele le aveam 
încă libere. Harry Doi a ajuns lângă mâna mea dreaptă şi 
am reuşit să prind bagheta între degete. 

Însă gura îmi era în continuare acoperită de o viţă, iar o 
alta îmi încercuise gâtul şi mă strângea cu putere, lăsându- 
mă fără viaţă. Aveam senzaţia că mintea mi se întunecă şi 
ameţeam, în vreme ce pieptul îmi sălta întruna din cauza 
efortului de a rămâne plin de aer. 

Nu puteam să arunc nicio vrajă fără să o rostesc. Nu 
ştiam ce să fac. Am închis ochii şi am simţit bagheta 
alunecându-mi printre degete. Dar i-am deschis atunci 


232 


când l-am auzit. 

Delph se uita la mine în timp ce o viţă uriaşă îi încercuia 
trupul, încercând să-l strângă. 

— Bagheta ta, mi-a strigat el. Elementalul! 

Elementalul. 

M-am gândit că aş vrea ca Elementalul să ajungă în 
mărime naturală, chiar dacă braţul îmi era încă foarte 
strâns legat, şi nu puteam să arunc cu putere. Dar asta 
aflasem de ceva vreme că puteam să controlez Elementalul 
cu puterea minţii, nu cu forţa braţului. 

Fă-o, salvează-ne! 

FElementalul a izbucnit din mâna mea, zburând 
fulgerător pe coridor. Astfel, cu forţa şi viteza sa, 
Elementalul a sfâşiat viţele care ne ţineau, aruncând 
bucăţi mari din acestea spre alte viţe, care, la rândul lor, 
erau zdrobite sub greutatea acestor proiectile. 

Eliberaţi din prinsoarea acestora, Delph şi cu mine ne- 
am aruncat la pământ. Eram pregătită totuşi, căci mă 
îndoiam că aveam să căpătăm o a doua şansă. Elementalul 
se întorsese şi gonea către mine, aşa că l-am prins înainte 
să se izbească de pământ. L-am făcut să revină la mărimea 
sa normală, am imprimat baghetei o mişcare de şfichiuire 
în direcţia turnurilor de viţe şi am strigat: 

— Withero! 

Pe loc, viţele au devenit maronii, s-au uscat şi au căzut. 
Dar încă nu terminasem. 

— Confuso, recuso! 

Labirintul s-a îndreptat. 

— Fugi, Delph! Vino, Harry Doi! 

Am trecut în fugă pe lângă viţele moarte, căci n-aveam 
nici cea mai vagă idee dacă aveau să fie înlocuite de unele 
noi. Am continuat să alergăm până când, în pofida faptului 
că încă nu ieşisem din labirint, am fost nevoiţi să ne oprim 
şi să tragem adânc aer în piept, pentru a ne umple din nou 
plămânii. Când am ridicat privirea, m-am bucurat că ne 
opriserăm. Dar era singurul motiv pentru care mă puteam 
bucura. 

Manticora se afla la cel mult şase metri de noi, 


233 


blocându-ne calea. 

Imaginea invocată acasă la Astrea nu era corectă prin 
comparaţie cu creatura reală. Aceasta avea dublul înălţimii 
şi triplul lăţimii lui Delph. Trebuie să fi cântărit o tonă. 
Capul de leu avea o coamă roșiatică, iar coada de şarpe 
biciuia cu furie pământul. Trupul de ţap părea insuficient 
pentru a ţine laolaltă cele două creaturi fioroase. 

Fermecată de toate astea, n-am văzut-o venind. 

— Fii atentă, Vega Jane! 

O secundă mai târziu, o explozie de flăcări a trecut peste 
noi. 

Uitasem că afurisita de bestie putea face asta. 

Noroc că Delph mă împinsese jos, salvându-mi astfel 
viaţa. 

M-am ridicat şi am îndreptat bagheta spre ea, 
pregătindu-mă s-o trimit în iad. 

Numai că dispăruse de acolo. 

La naiba, mi-am amintit eu. Putea să citească gândurile. 

Harry Doi a lătrat şi m-am răsucit. 

Manticora se afla în spatele nostru, la mai puţin de doi 
metri; răgea şi arunca flăcări spre noi. Am acţionat însă 
exact în momentul acela, fără a-i lăsa răgazul de a-mi citi 
gândurile, ceea ce presupunea o viteză ca de cal scăpat din 
hăţuri. 

— Embattlemento! 

Mingea de foc s-a izbit de scutul invocat prin vrajă, apoi 
a ricoşat şi a nimerit în zidul labirintului. Un craniu m-a 
lovit în cap şi mi-am dat seama că oasele reveniseră. Alte 
oase s-au răsturnat în jurul nostru. Am ridicat bagheta şi 
am îndreptat-o în sus. 

— Embattlemento! 

Craniile au lovit scutul, ricoşând. Privind înspre ele, îmi 
luasem ochii de la manticoră. Unde era? 

Undeva în stânga mea, mai aproape de Delph. 

Am ridicat bagheta pentru a o arunca în aer, dar a 
dispărut din nou. Afurisita creatură se putea mişca mai 
iute decât putem eu s-o urmăresc cu privirea. 

Apoi a reapărut în dreapta mea. 


234 


— Hei, a strigat Delph, fluturându-şi braţele spre 
manticoră. 

A ridicat apoi un craniu şi l-a aruncat spre aceasta. 
Bestia a suflat un jet de flăcări şi a dezintegrat craniul. 

— Impacto! am ţipat, cu bagheta îndreptată spre 
manticoră. 

Imediat creatura a fost spulberată de pe pământ şi 
trimisă în zbor spre zidul de oase din spatele ei, fiind izbită 
de acesta. A căzut apoi la baza zidului şi a rămas inertă. 

— Ai reuşit, Vega Jane! a ţipat Delph, constatând că 
manticora murise. 

Delph îngenunchease pe pământ, ţinându-se de braţ. 

Apoi, pereţii din ambele părţi s-au scuturat şi au început 
să se răstoarne. 

— Harry Doi! am strigat, atingând hamul. 

El a sărit şi l-am legat de acesta. Apoi l-am apucat pe 
Delph şi ne-am înălţat. Am plutit, răsucindu-ne şi ferindu- 
ne de oase, de cranii şi de toate celelalte resturi. Bucăţile 
mai mari sau mai mici continuau să ne lovească, dar nu mi- 
am luat deloc privirea de la capătul labirintului. 

Şi atunci un turn de oase s-a prăbuşit în faţa noastră, iar 
micul pătrat de negru despre care ştiam că era capătul 
labirintului a dispărut. 

Am ridicat bagheta şi am strigat: 

— Engulfiado! 

Oasele au fost spulberate din calea noastră de un val 
uriaş de apă, iar noi am planat pe deasupra. Am aterizat 
fulgerător şi am căzut la pământ cu toţii. L-am desfăcut pe 
Harry Doi din ham şi m-am ridicat. 

— Delph, te simţi bine? l-am întrebat pe un ton 
imperativ. Văzând că nu îmi răspunde, m-am uitat cu 
atenţie spre el. Delph? 

S-a întors cu faţa la mine. Era o mască a durerii. 

— Delph, ce s-a întâmplat? 

Am fugit spre el, dar m-am oprit când el a ridicat braţul. 

— C-cred că m-m-a prins. 

Manticora îl prinsese. Braţul lui stâng era ars, fiind 
acum aproape negru; pielea era băşicată şi crăpată. 


235 


Am scos imediat Piatra Viperei din buzunar, am trecut-o 
pe deasupra braţului său şi am nutrit gânduri bune. 

— Mulţumesc, Vega Jane, mi-a spus el. Durerea s-a dus. 

A întins braţul. 

Ei bine, durerea se prea poate să fi dispărut, dar braţul 
era încă negru. Pielea avea în continuare vezicule şi 
crăpături, asemenea cărnii ţinute prea mult deasupra 
flăcărilor. Când Delph mi-a urmărit privirea şi a văzut 
starea braţului său, a pălit imediat. 

— Delph, i-am spus, îmi pare rău. Cred că Piatra nu 
poate pe deplin... 

N-am putut să termin fraza. 

— În regulă, Vega Jane, a zis el cu blândeţe. Nu mai am 
dureri. Asta-i important. Aşa cum ai făcut şi pentru tata. 
Chiar dacă nu pare... chiar dacă n-arată prea bine în 
continuare. 

Am simţit cum mi se adună lacrimile în ochi, însă 
privirea lui m-a liniştit. M-a apucat de braţ şi mi-a spus: 

— Suntem în viaţă, Vega Jane. Suntem ÎN VIAŢĂ. 

A deschis apoi desaga şi s-a îmbrăcat cu o altă cămaşă. 

M-am uitat în jur la lizierele de copaci care răsăriseră în 
ambele părţi, avântându-se atât de sus, încât păreau să 
atingă cerul. În câteva momente, am fost înghiţiţi de un alt 
labirint. 

— O, nu! am exclamat, simțind că starea mea de spirit se 
prăbuşeşte din nou. 

Pe când scoteam bagheta, pregătindu-mă să rostesc 
vraja care avea să îndrepte labirintul, am început să mă 
simt ciudat. Nu, ciudat nu era cuvântul potrivit. Mă 
simţeam îngrozită. Dar ceea ce mă îngrozea erau lucrurile 
despre care ştiam că nu mi se întâmplaseră. Eram o bestie 
şi, deodată, ceva mă făcea bucăţi. Eram o pasăre şi eram 
devorată. Eram transformată într-un licantrop hidos şi apoi 
eram eviscerată. 

Brusc, mintea mi s-a limpezit. 

Un wendigo! 

M-am uitat în spatele nostru şi, iată-l, avântându-se spre 
noi. 


236 


L-am prins pe Delph de mână, în acelaşi timp în care el l- 
a luat pe Harry Doi în braţe. 

— Hai, Vega Jane! Hai! 

Am ţâşnit în sus, aproape trecând de vârfurile copacilor 
labirintului. Apoi am luat-o înainte. Am privit în urmă şi am 
văzut că wendigoul era exact în spatele nostru. Fulgerul şi 
tunetul au lovit atât de aproape de noi, încât am fost pe 
punctul să ne răsturnăm. Ştiam de ce. 

Zburam pe deasupra Quagului. Furtunile apăruseră 
pentru a mă opri, după cum îmi spusese Astrea că avea să 
se întâmple. 

— Delph! am strigat. Nu pot să zbor aici. Furtunile mă 
vor opri. Trebuie să ne întoarcem în labirint. 

Delph a privit în jos din poziţia sa. 

— Înainte să cobori, luminează labirintul acolo, a strigat 
el, încercând să acopere zgomotul furios al furtunii. 

Privind cu atenţie în faţa noastră, l-am văzut pe wendigo 
câştigând teren, dar am făcut aşa cum mă rugase Delph. 

— Illumina! 

Deodată, labirintul a fost puternic luminat. L-am văzut 
pe Delph trecându-şi privirea pe deasupra acestuia. Un alt 
fulger a lovit un copac, imediat sub noi. Forța ciocnirii a 
trimis în aer unde de şoc, care ne-au dat de-a rostogolul. 

Am scăpat mâna lui Delph din prinsoare, iar el şi Harry 
Doi au început să se prăbuşească. 

În aceeaşi clipă, mintea mi s-a umplut încă o dată de 
groază. Când am aruncat o privire înapoi, wendigo se afla 
la mai puţin de şase metri de mine. Furtuna nu părea să 
aibă niciun impact asupra înspăimântătoarei creaturi. 

Mi-am forţat mintea să se limpezească şi am ţâşnit în jos 
în întuneric, scrutând în jur în căutarea celor doi, aflaţi în 
cădere. 

— Illumina! 

Când i-am văzut, m-am năpustit spre ei, cu capul în jos. 
Niciodată până atunci nu mai zburasem atât de repede, 
dar tot nu mi se părea suficient de rapid. Eram convinsă că 
aveam să murim cu toţii, iar blestematul de wendigo avea 
să se ospăteze cu trupurile noastre. 


237 


La acest gând am accelerat, am întins mâna şi l-am 
înşfăcat pe Delph de spatele cămăşii. Harry Doi era încă în 
braţele lui. Am pornit din nou spre înaltul cerului, dar 
Delph mi-a strigat: 

— Rămâi în labirint, Vega Jane! Rămâi în labirint! 

M-am uitat la el şi apoi din nou la wendigo, care încă se 
tinea după noi. Simţeam cum mintea mi se umple deo 
groază care nu-mi aparţinea, însă asta n-o făcea mai puţin 
oribilă. Probabil că încetinisem, căci l-am auzit pe Harry 
Doi mârâind îngrozitor, ceea ce mi-a făcut părul măciucă. 

— Nu! am tipat, atunci când Harry Doi a sărit din 
braţele lui Delph direct la wendigo, care era acum atât de 
aproape, încât îi vedeam perfect silueta morbidă, 
transparentă. 

L-am înşfăcat pe Harry Doi şi mi-am dublat viteza, 
lăsându-l pe wendigo în urmă, cel puţin pentru moment. 
Când m-am uitat la Harry Doi, am tresărit. O parte din 
urechea lui stângă lipsea. În timp ce Delph se ţinea de 
piciorul meu stâng, l-am pus pe Harry Doi în hamul lui, am 
scos Piatra Viperei din buzunar şi am trecut-o pe deasupra 
locului în care fusese urechea lui Harry Doi. Piatra nu 
putea face să crească la loc părţile din trup, dar 
sângerarea a încetat. lar câinele meu părea să fie bine 
acum. 

— Stânga, stânga! a strigat Delph. 

Am virat la stânga atât de brusc, încât cizmele noastre 
aproape că s-au izbit de copaci. 

— Dreapta, apoi dreapta din nou! m-a îndrumat Delph. 

Am făcut aşa cum mi-a zis. M-am minunat de faptul că, 
aparent, el memorase labirintul după ce îl privise doar 
câteva momente. 

Delph a continuat să rostească repede şi scurt diverse 
indicaţii, iar eu le-am urmat. Însă wendigo era încă în 
spatele nostru şi intenţionam să fac ceva în legătură cu 
asta. 

— Ţine-te bine, Delph, i-am zis, ridicându-i mâna până 
când a putut să se apuce de o parte a hamului care îl 
susţinea pe Harry Doi la pieptul meu. Apoi am îndreptat 


238 


bagheta înspre spatele meu şi am strigat: Embattlemento! 

Am făcut imediat un plonjon. Wendigo a reuşit să evite 
scutul invocat prin vrajă cotind la stânga, dar asta mi-a 
îngăduit să îmi schimb poziţia. M-am rotit astfel încât să 
pot zbura pe spate, am făcut semnul X în aer cu bagheta şi 
am strigat: 

— Omniall! 

Lumina l-a lovit pe wendigo exact în pieptul său 
transparent, după care acesta pur şi simplu şi-a ieşit din 
minţi. S-a rotit imediat, pierzând controlul, şi s-a izbit de 
un perete al labirintului. L-am urmărit coborând şi 
prăbuşindu-se într-o altă porţiune a zidului. A continuat să 
facă asta de câteva ori, cu mintea şi cu simţul direcţiei 
pierdute, până când a căzut grămadă la pământ şi a murit. 

M-am întors din nou cu spatele şi m-am avântat în zbor. 

Douăzeci de secunde mai târziu, urmând indicaţiile lui 
Delph, am ieşit din labirint în aer liber. Am aterizat rapid şi 
l-am desfăcut pe Harry Doi din hamul său. L-am îmbrăţişat 
şi am atins cu blândeţe locul în care fusese cândva partea 
de ureche care lipsea. lar asta m-a durut la fel de mult ca 
şi în cazul braţului lui Delph. 

Când m-am uitat însă la Delph, l-am văzut zâmbind larg. 
Şi apoi, privindu-l pe Harry Doi, am văzut voioşia din ochii 
lui de culori diferite. 

— Am reuşit, Vega Jane! a strigat Delph. Am reuşit să 
trecem de Primul Cerc. 

Subit, bagheta mi-a fost smulsă. 

— Dar va fi ultimul lucru pe care l-aţi făcut, a rostit o 
voce profundă. Sau să nu-mi spuneţi mie Lackland 
Cyphers. 


239 


TRIGINTA TRES 


Căpitanul Furinilor 


Insul uriaş care îmi luase bagheta ţinea în mână o sabie 
veche şi ruginită, dar încă periculoasă. Însoţitoarea lui, o 
femeie, avea un arc cu săgeata îndreptată spre noi. 

Lackland Cyphers avea o barbă neagră şi scurtă şi părul 
lung, de aceeaşi culoare, însă ochii îi erau de o nuanţă 
fermecătoare de verde. Era îmbrăcat cu haine vechi şi 
purta o pereche de cizme murdare, înalte până la gambe. 
Trăsăturile lui erau remarcabile, dar, în acelaşi timp, era 
tras la faţă. Arăta cam de douăzeci de sesiuni. 

Femeia era cam de vârsta lui Delph. Ca şi mine, era 
înaltă şi subţire, cu antebraţe vânoase la vedere, căci avea 
mâneci scurte şi zdrenţuite. Chipul îi era drăguţ, dar 
murdar. Era îmbrăcată cu pantaloni de pânză, plini de 
noroi, şi purta cizme uzate, deformate, care se apropiau de 
sfârşitul vieţii lor. Părul îi era de culoarea porumbului şi 
flutura sălbatic în bătaia vântului. Ţinea arcul cu o mână 
antrenată. 

— Cine sunteţi? am întrebat cu ochii la bagheta mea, 
aflată în mâna lui Lackland. 

— Măi să fie, asta ar trebui să vă întrebăm noi, a zbierat 
el. 

— Eu sunt Vega Jane. El e Delph, iar acesta e Harry Doi, 
câinele meu. 

Lackland a încuviinţat din cap uitându-se spre fiecare, 
apoi s-a întors din nou la mine. 

— Acum, spune-mi cine sunteţi voi, i-am cerut eu. 

— Ţi-am spus numele meu: Lackland Cyphers. A arătat 
apoi spre femeie şi a zis: lar ea e camarada mea, Furina 
Petra Sonnet. 

— Ce este o Furină? a întrebat Delph. 


240 


— Tocmai v-am spus, a zis Lackland iritat. Noi. De unde 
veniţi? Fără îndoială că din altă parte a locului ăstuia. Nu-i 
aşa? 

— Vrei să spui din Quag? am întrebat, mai mult pentru a 
vedea ce reacţie avea la auzul numelui. 

— De unde altundeva? A ridicat bagheta şi a adăugat: Ce 
este obiectul ăsta? 

— A ce arată? E un băț. 

— Mincinoaso! a mârâit Petra. 

Curioasă, i-am aruncat o privire. Părea îngrozitor de 
sigură pe sine. Dar poate că mereu era atât de 
dezagreabilă. 

Lackland a rostit scurt: 

— Iar băţul ăsta îţi permite să zbori? Căci v-am văzut 
acolo sus. 

— Nu, nu-mi permite. 

— Atunci, cum...? 

— Pur şi simplu pot. Tu nu? 

— Lack, n-ar trebui să fim afară atât de mult, a 
intervenit Petra. Hai să luăm ce putem şi să mergem. 

— Aţi văzut wendigoul? i-am întrebat. 

Amândoi au înţepenit. 

— Un afurisit de wendigo? a întrebat Lackland. 

— Ne urmărea. A trebuit să-l omorâm. 

— Voi... voi aţi omorât un wendigo? a întrebat Petra. 

Mâinile îi tremurau. 

— Ori îl omoram noi, ori îl lăsam să ne omoare el pe noi, 
le-am explicat. 

M-am uitat în jur. 

— Ăsta e Withering Heath, Al Doilea Cerc. 

— Bărăgane şi cercuri? Prostii, a rostit Lackland. 

— Poate pentru voi, dar nu şi pentru noi, s-a repezit 
Delph. 

— Atunci, încotro vă îndreptaţi? ne-a întrebat el. 

— Vrem să ieşim de aici, i-a răspuns Delph. 

Lackland s-a uitat chiorâş la el. 

— Te-ai ţicnit? Nu există aşa ceva. 

— Ba există şi intenţionăm să găsim ieşirea, am 


241 


intervenit eu. Când m-am uitat la Delph, l-am văzut 
zgâindu-se la frumuşica Petra. Am simţit cum mă înroşesc. 

Petra s-a uitat la desagii noştri şi a întrebat: 

— Ce aveţi acolo? Mâncare? 

Apoi a făcut un pas spre ele. 

Într-o fracțiune de secundă, Harry Doi a sărit în faţa 
desagilor noştri şi a început să mârâie, dezvelindu-şi colții 
lungi. 

— Cheamă-ţi animalul, a ordonat Lackland. 

— De ce, ca să ne puteţi şterpeli lucrurile? am ripostat 
eu. 

— Suntem din neamul Furina; asta facem, furăm, a spus 
Lackland. 

— De ce? a vrut Delph să ştie. 

Lackland l-a privit din cap până în picioare. 

— De ce furăm? Păi, pe aici e un coşmar să 
supravieţuieşti, amice, în caz că n-ai observat. 

— Cum aţi ajuns aici? l-am întrebat. 

— Aici ne-am născut, a răspuns Petra. 

— Nu le spune nimic, s-a repezit Lackland. 

— De ce? Ţi-e ruşine cumva, Lackland? a ripostat ea. 

Înainte ca Lackland să răspundă, Delph a intervenit pe 
un ton calm: 

— Noi ne-am născut în Wormwood, care este înconjurat 
de locul acesta. E un sătuc. Foarte sărac. Am lucrat la 
Moară, ridicând stuf. Vega Jane a lucrat la Hornuri, făcând 
diverse lucruri. 

Petra a întrebat ironică: 

— Sărac zici? a întrebat Petra ironică. Păi mie îmi păreţi 
bine hrăniţi şi destul de curăţei, aşa cum se cade. 

Nu se uita la Delph în timp ce rostea asta, ci doar la 
mine. 

M-am uitat şi eu lung la ea, apoi am spus pe un ton 
glacial: 

— Asta fiindcă am petrecut ceva timp cu Astrea Prine în 
căsuţa ei de acolo. Şi imediat am adăugat, pe un ton şi mai 
neutru: O cunoaşteţi? 

Amândoi au scuturat din cap, iar eu i-am crezut. 


242 


— Mai sunt şi alţii ca voi? i-a întrebat Delph. 

Lackland şi-a lăsat privirea în jos, dar Petra a răspuns cu 
asprime: 

— Am fost cândva. Acum am mai rămas doar noi. 

— Dar nu sunteţi atât de bătrâni, am zis. Unde vă sunt 
părinţii? 

— Au murit, a spus scurt Lackland. Au murit şi s-au dus. 

— Au fost bestiile, a explicat Petra. Cu ceva timp în 
urmă. Locuiam şi noi într-un sat, unul frumos, nu departe 
de aici. Furinii au locuit acolo de... ei bine, dintotdeauna, 
aş zice. Am fost cândva mult mai mulţi. Cu mult mai mulţi. 
Dar, în timp, bestiile de pe aici au... pur şi simplu au... 

— Petra, îmi pare rău, i-a zis Delph cu sinceritate. 

Asta a atras o privire surprinsă din partea Petrei. Cred 
că e posibil chiar să fi şi roşit! Din nu ştiu ce motiv, am 
strâns mâna pumn. 

Petra a continuat: 

— Ultima dată când ne-au atacat, au omorât pe toată 
lumea, a continuat Petra. Cu excepţia noastră. De atunci, 
suntem singuri. 

— Petra, a izbucnit Lackland. Nu ţi-am zis să nu le spui 
lor cum stau lucrurile? 

— Lack, ea nu e bestie! Arată a licantrop? Foloseşte-ţi 
ochii. Sunt ca noi. 

Lackland mi-a aruncat o privire nimicitoare. 

— Ei, poate la înfăţişare. Nu pot să spun cât e de dură. 

Am simţit că-mi arde faţa şi m-am uitat în altă parte. Nu 
prea departe, am văzut o pădure vastă şi deasă de copaci 
foarte înalţi. Withering Heath, aşa cum o numise Astrea. 
Un loc plin de depresie. Abia supravieţuisem Primului 
Cerc, iar Delph şi Harry Doi fuseseră răniţi. Aveam nevoie 
de un loc în care să ne odihnim şi să fim în siguranţă o 
vreme, dacă exista un asemenea loc pe acolo. 

— Trebuie să ne găsim un adăpost, am spus, întorcându- 
mă cu spatele la ei. 

— Nu dai tu ordine, a zis Lackland. Şi, oricum, cine zice 
că vrem să veniţi cu noi? Eu zic să luăm ce aveţi în desagi 
şi după aia o puteți lua la picior. Ce ziceţi de planul ăsta? 


243 


Exact în momentul acela, pământul s-a cutremurat sub 
picioarele noastre. 

— Fir-ar să fie! au strigat Petra şi Delph. 

Am văzut copacii groşi tremurând. Apoi, şi pe cei de pe 
margine, care erau rupti. Şi iată-l acolo. 

M-am răsucit pe călcâie şi l-am privit pe Lackland. 

— Aveţi coloşi pe-aici? 

Era palid la faţă, dar în ochii lui verzi am văzut hotărâre. 

— Avem tot soiul de creaturi pe-aici. Dar sunt lente, aşa 
că de obicei putem scăpa de ele. Trebuie doar să... 

— Un colos? a exclamat Delph. 

Uitasem că el nu văzuse niciodată vreunul. 

Eu mă confruntasem cu unul dintre aceşti coloşi pe 
câmpul de luptă. Aproape că mă strivise. Speram să nu mai 
dau niciodată ochii cu vreunul. Însă acesta era doar pe 
jumătate cât cel pe care îl văzusem înainte, cam de zece 
metri înălţime şi lat cât o casă. Ceea ce, după părerea 
mea, era destul de mult! 

— Lack! a ţipat Petra. In spatele nostru! 

Ne-am întors cu toţii şi am văzut un alt colos, aflat la mai 
puţin de douăzeci de metri de noi. Era ceva de neînchipuit 
cum reuşea o creatură uriaşă să se apropie fără ca noi să 
ne dăm seama. 

— Dă-mi bagheta! am strigat. 

— Poftim? a întrebat Lackland, clar surprins de cel de-al 
doilea uriaş. 

— Bățul. Dă-mi-l! 

— Pentru ce... ce poţi să faci cu... 

— Oh, în numele Clopotniţei! 

Am înşfăcat bagheta din mâna lui, apoi m-am întors spre 
Delph şi am zis: 

— Ia-i de aici. Am arătat spre dreapta şi am adăugat: 
Spre lizieră. 

Delph a înşfăcat desagii noştri şi i-a îndesat în braţele lui 
Lackland. 

— a-i şi du-te spre copaci, a strigat el. 

Apoi a înhăţat arcul şi tolba cu săgeți ale Petrei, înainte 
ca ea să-l poată opri. 


244 


— Ce naiba faci? a urlat ea. 

— Delph! am strigat eu. 

— Nu te părăsesc, Vega Jane, a spus el pe un ton care nu 
admitea nicio opoziţie. 

— Dar... a îngăimat Lackland, înainte ca Delph să-l 
apuce de guler şi să-l arunce în direcţia pe care i-o 
indicasem. 

— Ai auzit-o, du-te acum! 

Petra se uita cu încăpățânare la Delph. 

— Te rog, a adăugat el. Te rog, du-te! 

Ea a pălit şi expresia ei de îndărătnicie a dispărut 
imediat. Am văzut-o punând mâna pe umărul lui Delph. 

— Noroc! i-a urat ea, apoi a alergat după Lackland. 

Am scrâşnit din dinţi văzând gestul ei - aproape că 
uitasem că ne confruntam cu doi coloşi. Apoi am auzit un 
lătrat şi m-am uitat în jos. Harry Doi era exact lângă mine. 
Ştiam că el avea să rămână şi să lupte alături de mine. Şi, 
la fel de probabil, avea să moară. 

M-am uitat în faţă şi în spate. Coloşii nu aşteptaseră cât 
timp noi şovăiserăm. Se deplasaseră destul de repede, în 
pofida a ceea ce spusese Lackland, avansând uşor cu 
picioarele lor lungi. 

— Vega Jane, înalţă-te în aer, mi-a strigat Delph. Eu 
rămân jos cu Harry Doi. 

— Ce ai de gând să faci? l-am întrebat cu respiraţia 
întretăiată. 

El a ridicat arcul. 

— Ca şi în cazul lui Thorne, o distragere a atenţiei. 

Am lovit pământul cu picioarele şi m-am avântat în aer. 
De sus, i-am văzut pe Lackland şi pe Petra ajungând la 
liziera aflată la circa o sută de metri. Se ghemuiseră acolo 
şi mă priveau acum zburând, cu cel mai mare sentiment de 
nelinişte. Nu aveam de înfruntat un colos, ci doi. Mintea 
mea s-a întors la câmpul de luptă pe care văzusem aceste 
orori zdrobind în mâinile lor oameni masivi şi cai. E drept 
că văzusem şi coloşi înfrânți. Aveam nevoie de putere, 
abilitate şi, mi-am imaginat eu, un dram de noroc. 

Am zburat cât de sus am putut, cu mult deasupra celor 


245 


mai înalţi copaci, căci ştiam ce avea să se întâmple atunci 
când o făceam. 

O furtună puternică avea să înceapă de îndată ce mă 
înălţăm în aer. Fulgerele au început să lovească şi tunetele 
să mă asurzească. Apoi, a apărut ploaia. Toate acestea îmi 
puteau fi de ajutor, căci şi coloşii erau în aer. Ploaia şi 
furtuna îi orbeau, eram sigură, aşa cum mă orbeau şi pe 
mine. Dar nu pentru mult timp. Ochelarii mei erau în 
desagă, însă nu aveam nevoie de ei. 

Am ţinut bagheta în faţă şi am rostit: 

— Pristino! 

Pe loc, câmpul meu vizual s-a limpezit. 

M-am uitat în jos. Coloşii se aflau cam la trei metri unul 
de celălalt, căutându-şi prada în jur. 

Apoi, unul dintre ei a urlat de durere. 

Delph tocmai îi trăsese o săgeată în picior. 

În secunda următoare, l-am văzut pe Harry Doi ţopăind 
în jurul picioarelor celor doi coloşi. Al doilea uriaş l-a văzut 
şi a început să se rotească, încercând să-l prindă; dar 
câinele meu era de departe mai agil, aşa că cei doi coloşi s- 
au izbit unul de celălalt. 

Planul meu a prins contur imediat. M-am îndreptat cu 
capul şi cu umerii în jos, în viteză. Apoi am planat, m-am 
năpustit spre stânga, m-am întors şi am ţâşnit înainte. În 
faţa mea era spatele unuia dintre coloşi. 

Ei bine, Vega, iată că începe. 

La trei metri distanţă de coloşi am îndreptat bagheta 
spre ei, am făcut o mişcare de şfichiuire şi am exclamat: 

— Impacto! 

O lumină a pornit din vârful baghetei mele şi l-a lovit pe 
primul colos în spate. Acesta a gemut din pricina loviturii 
şi a căzut în faţă. Şi, exact aşa cum sperasem, s-a izbit de 
cel de-al doilea colos, răsturnându-l. Când amândoi au 
atins pământul, a fost ca şi cum cerurile s-ar fi deschis, 
slobozind un tunet. 

Când am privit în jos, am văzut colosul de deasupra 
ridicându-se încet. Sub el, celălalt colos zăcea mort, 
zdrobit de greutatea însoţitorului său. 


246 


Şi apoi, ceva m-a lovit în umăr, aproape răsturnându-mă. 
Mi s-a făcut greață când am văzut obiectul care mă 
dezechilibrase. 

Era capul colosului mort, pe care fratele său îl smulsese 
de pe umeri şi îl aruncase în mine. Plină de sângele 
acestuia, m-am avântat în sus, în timp ce colosul rămas în 
viaţă a întins o mână încercând să mă înhaţe. A reuşit să 
mă apuce de mantie, rupând o bucată din aceasta. 

Apoi, l-am auzit pe colos urlând din nou. Delph reuşise 
să-l lovească în ochi cu o săgeată. O adevărată faptă de 
vitejie, dacă socotim cât de înaltă era creatura. Cu mâna 
pe faţa însângerată, colosul a început să-i hăituiască pe 
Delph şi pe Harry Doi, care fugeau să-şi salveze vieţile. 

Vârând mâna în centura de la brâu, creatura a scos cel 
mai mare topor pe care l-am văzut vreodată. 

Apoi l-a aruncat, iar arma letală s-a rotit în direcţia lui 
Delph cu o viteză ameţitoare. Era uimitor să vezi ceva aşa 
de mare mişcându-se într-atât de iute. Hipnotizată pentru 
o clipă, mi-am recăpătat simţurile. Apoi am îndreptat 
bagheta spre el şi am strigat: 

— Embattlemento! 

Toporul a lovit scutul ridicat de vrajă şi a urmat o 
explozie teribilă. Scutul a sfărâmat toporul în bucăţi care 
au căzut pe pământ. 

Colosul părea uluit de această turnură, aşa că am 
profitat de momentul lui de confuzie. 

— Jagada! am strigat, făcând mişcarea cuvenită cu 
bagheta. 

Lumina a lovit creatura şi mici răni au apărut pe pieptul 
său gigantic. Dar nu părea să sufere prea mult, arătând 
mai degrabă iritată. M-am uitat la bagheta mea. Ce vrajă 
avea să funcţioneze împotriva acestui colos? O vrajă îl 
răsturnase. Cealaltă îl tăiase. Dar niciuna nu îl oprise. Nu 
voiam să încerc vraja Rigamorte. Dacă nu funcţiona, ştiam 
că nu puteam să-l înving. 

— Atenţie, Vega Jane! mi-a strigat Delph. 

l-am aruncat o privire, apoi m-am uitat înspre colos. 
Luase de jos un bolovan, de parcă ar fi fost o pietricică, şi 


247 


se pregătea să îl arunce în mine. Am fost atât de surprinsă, 
încât abia am apucat să mă feresc la timp. Am simţit cum 
părul îmi este biciuit de viteza proiectilului. 

Apoi a luat o mână de pietroaie şi le-a azvârlit spre mine. 

Am fost nevoită să mă feresc, să plonjez şi să arunc vrăji, 
pentru a supravieţui atacului său. Vraja mea Impacto a 
făcut să explodeze o piatră, care era atât de aproape de 
mine încât o parte din ea s-a spart şi m-a lovit în coapsă, 
făcându-mi o tăietură adâncă. 

Rănită şi obosită să mă tot feresc de moarte, mi-am dat 
seama că trebuia să isprăvesc cât mai repede cu putinţă. 
În timp ce colosul se uita în jur, căutând altceva să azvârle 
în mine, am aruncat o privire spre un copac aflat la circa 
zece metri depărtare. Repetând în minte toate detaliile 
necesare, mi-am îndreptat bagheta spre baza copacului şi 
am strigat, astfel încât să acopăr zgomotul furtunii: 

— Withero! 

O lumină a izbucnit din vârful baghetei şi a lovit copacul 
în locul unde întâlnea pământul. Astfel, baza şi rădăcinile i 
s-au slăbit, apoi s-a prăbuşit sub propria greutate. 
Clătinându-se preţ de câteva clipe, a căzut în faţă cu toţi 
cei treizeci de metri ai săi. Am zburat departe de el. Când 
colosul a înţeles ce se petrecea, a fost mult prea târziu. 

Trunchiul masiv l-a lovit în cap cu o asemenea forţă, 
încât a intrat în pământ trei metri, înainte ca uriaşul copac 
să cadă deasupra lui. 

A fost o privelişte absolut îngrozitoare, pe care am 
rezistat să o privesc doar o secundă, pentru a mă asigura 
că murise. Apoi am zburat spre Delph şi Harry Doi, 
aterizând lângă ei. 

Am scos Piatra Viperei, am mişcat-o pe deasupra coapsei 
mele însângerate şi am nutrit gânduri bune. Am simţit 
rana vindecându-se şi durerea dispărând. 

— Delph, te simţi bine? l-am întrebat. 

— Mda... Frumos zbor... 

Mi-a zâmbit. 

— Frumoasă tragere, am zis. Apoi l-am bătut pe Harry 
Doi pe spate şi am adăugat: Bună treabă, Harry Doi! 


248 


Grăbindu-ne spre Lackland şi Petra, am încercat să-mi 
folosesc mantia pentru a şterge sângele închegat de pe 
faţă şi de pe umeri, acolo unde mă lovise capul colosului 
ucis. 

Apoi am încremenit. Lackland era în genunchi şi... ei 
bine, mi se pleca. M-a privit cu venerație şi a spus fără să 
respire: 

— Vrei să ne iei cu tine, Vega Jane? Te rog! 

Petra nu făcea plecăciuni. Părea dezgustată de acest 
spectacol al adoraţiei. 

Când Delph i-a înapoiat arcul şi tolba, ea i-a oferit un 
surâs radios, apoi l-a mângâiat pe braţ şi i-a spus: 

— A fost uimitor, Delph! Cu adevărat! 

A lăsat uşor mâna în jos şi s-a uitat din nou la mine cu o 
expresie sfidătoare. 

Am inspirat adânc şi am lăsat aerul să iasă zgomotos. 

Cred că aş fi preferat să iau zece coloşi în locul ei. 


249 


TRIGINTA QUATTUOR 
Un pact 


l-am urmat înapoi în tabăra lor, care se afla la o 
jumătate de kilometru depărtare. A trebuit să mergem 
printr-o pădure care devenise atât de deasă, încât abia ne 
puteam strecura printre copaci. Cel puţin, m-am gândit eu, 
un colos n-ar fi putut cu niciun chip să ne atace acolo. Erau 
pur şi simplu prea mari! 

Spre deosebire de codrii din jurul Wormwoodului, aceşti 
copaci nu erau toţi înalţi şi drepţi. Mulţi dintre ei erau 
răsuciţi şi scorojiţi, şi înveşmântaţi în culori mohorâte. Nu 
se zărea nicio frunză deschisă la culoare, în niciunul dintre 
ei. lar scoarţa lor duhnea a ceva ce nu era nici proaspăt, 
nici dulce. Într-adevăr, detectam în aer numai mirosul de 
frică şi de moarte. Orice sunet putea însemna că prădătorii 
se apropiau. Sfârşitul vieților noastre părea să stea la 
pândă dincolo de fiecare umbră a fiecărui copac grotesc. 
Toate ramurile păreau să se aplece spre noi, cu intenţia de 
a ne lovi. 

Mi-ar fi plăcut să închid ochii sau să mă uit în altă parte, 
dar ştiam că nu puteam. Trebuia să rămân vigilentă. 
Privindu-mi însoțitorii, am văzut că şi ei procedau la fel. 
Petra şi Lackland păreau abătuţi şi agitaţi. Ei bine, poate 
că şi eu aş fi fost la fel, dacă tot satul meu ar fi fost şters 
de pe faţa pământului. 

Tabăra lor nu era mare lucru - o fâşie de muşama 
sfâşiată, întinsă peste câteva ramuri joase de copaci, şi 
paturi improvizate din frunze înăuntrul unui şopron din 
lemn cu un versant. Indiscutabil, asta făcea ca pensiunea 
Loons din Wormwood să pară un loc extrem de luxos. 

Mâncarea şi celelalte posesiuni importante ale lor erau 
ţinute într-un sac de pânză groasă legat de o creangă de 


250 


copac, după cum ne-a arătat Petra. Mă îndoiam că erau în 
siguranţă acolo, sus, dar totuşi unde exista siguranţa în 
locul acela? 

Ne-am aşezat în jurul unui foc mic, pe care l-a făcut 
Lackland, şi ne-am încălzit oasele înfrigurate din pricina 
aerului rece. Când am văzut cât de puţine aveau, mi-am 
deschis desaga şi am împărţit cu ei o parte din mâncarea şi 
din apa noastră. După ce fuseserăm atât de bine hrăniţi 
acasă la Astrea, mă durea să-i văd înfulecând astfel cele 
câteva bucățele pe care li le oferiserăm. Ştiam că, nu cu 
mult timp în urmă, şi eu aş fi procedat la fel. 

După ce a terminat de mâncat bucăţile de pâine şi de 
brânză tare pe care i le dădusem, Lackland s-a tras mai 
aproape. 

— La naiba, cum ai făcut toate... lucrurile acelea acolo? 

Am scos bagheta din buzunar. 

— Vrăjitorie. Magie. Pe care am învăţat-o. 

Am aruncat o privire spre Petra. Cu coada ochiului, o 
văzusem înfiorându-se în momentul în care scosesem 
bagheta. Acum se uita lung la ea, cu ochii larg deschişi, 
probabil de teamă. 

— Nu-ţi face griji, n-am s-o folosesc asupra ta, Petra, am 
spus cu un zâmbet menit să-i demonstreze că glumeam. În 
cea mai mare parte a timpului. 

Imi imaginasem că ea avea să pară înspăimântată, dar 
nu a fost aşa. Pur şi simplu s-a zgâit la mine preţ deo 
secundă cu un aer sfidător. 

Simţeam cum firea mea începea să scoată la iveală tot 
ce era mai bun din mine. Poate tocmai simțind asta, Delph 
a intervenit: 

— Dar Vega Jane chiar a fost magică. Nu e ca şi cum ai 
putea să fluturi un băț în jurul tău şi să lupţi cu nişte uriaşi 
ca aceia de acolo. 

— Delph, tu eşti magic? l-a întrebat Petra, îngăduindu-şi 
un moment ca să-şi netezească părul şi să-şi şteargă o pată 
de noroi de pe braţ. 

Apoi l-a atins pe umăr cu mâna, lăsând-o să zăbovească 
acolo puţin cam mult, după părerea mea. Am simţit din 


251 


nou cum mi se face mâna pumn. Duceam o adevărată luptă 
să mă abtin să nu-i trag una. 

— În mine nu-i niciun strop de magie, a zis Delph cu un 
zâmbet strâmb. Sunt prea mare. 

— Şi prea isteţ, am adăugat repede, văzând că Petra era 
pe punctul de a spune ceva drăguţ - eram sigură de asta. 
Delph a fost cel care ne-a scos din labirint. Şi-a amintit tot 
atunci când acel wendigo ne fugărea. Şi tot el a fost cel 
care le-a distras atenţia coloşilor, astfel încât eu să le pot 
veni de hac. 

Petra s-a uitat la Delph plină de admiraţie. 

— Aşa este, frumosule Delph! Mare şi isteţ. Şi n-arăţi 
rău deloc. L-a mângâiat din nou pe braţ. Când a remarcat 
pielea înnegrită din jurul încheieturii, a exclamat: 

— Ce-ai păţit? 

El a ridicat din umeri şi i-a răspuns: 

— M-a prins manticora. Vega Jane m-a scăpat de durere, 
dar braţul meu încă e niţel cam rău. 

— Ai înfrânt şi o manticoră? l-a întrebat Petra cu o 
privire plină de venerație. 

Lackland a lăsat să-i scape un râgâit sonor şi a zis: 

— Păi, tot ce avem noi e o spadă. Şi un arc. E mai uşor 
să învingi bestiile cu băţul acela. 

Îl priveam lung pe Delph, care se înroşise în timp ce 
Petra îi mângâia braţul. M-am ridicat iute în picioare şi am 
aruncat pe foc încă un lemn. Când m-am aşezat la loc, am 
ajuns cumva între Delph şi Petra. Ea a fost nevoită să-şi 
retragă repede mâna. 

— Aşadar, de unde şterpeliţi lucruri? am întrebat. De la 
unii ca voi? 

— Cum am mai spus, nu mai sunt alţii ca noi, mi-a 
răspuns I.ackland. Cel puţin, nu de care să ştiu eu. 

— Păi de la cine, atunci? Cu siguranţă nu de la bestiile 
de pe-aici. 

— Nu, nu de la bestii. 

— Păi, dacă nu de la indivizi şi nici de la bestii, atunci de 
la cine? a întrebat Delph. 

— Cel mai adesea de la hiperborei, a zis Petra, aruncând 


252 


încă o ocheadă baghetei mele. Bănuiesc că li s-ar putea 
zice şi bestii, dar mai degrabă seamănă cu noi decât cu 
alte chestii blestemate de pe aici. 

Am dat gânditoare din cap. Hiperborei. Astrea ne 
spusese despre ei. Că au pielea albastră şi că pot zbura. Şi 
că ar putea să ne fie duşmani sau aliaţi. 

— Cum sunt ei? am întrebat. Încearcă să vă atace atunci 
când şterpeliţi de la ei? 

— Nu, a răspuns Petra. Cred că ne lasă să furăm de la ei 
fiindcă ştiu că n-avem nimic. 

Lackland s-a uitat mustrător la ea. 

— De parcă cineva de pe-aici ar permite ca altul să îl 
fure. Noi furăm cinstit. 

Nu eram de părere că cineva ar putea fura „cinstit“. Dar 
n-am zis asta. 

— Păi, n-am fost niciodată prinşi sau răniţi în timp ce 
furam, a subliniat Petra. 

— Fiindcă suntem buni, nu? a completat Lackland cu o 
privire încântată. 

— Unde locuiesc hiperboreii? am întrebat. 

— Oh, au cuiburile cam peste tot, a răspuns Lackland. 

— Cuiburi? a exclamat Delph. Cum adică? Aşa, ca 
păsările? 

— Mda, sus, în pomi. Şi sunt destul de măricele. Mulţi 
dintre ei locuiesc laolaltă. E mai sigur în felul ăsta. 

— Şi atunci, cum şterpeliţi de la ei dacă sunt acolo, sus? 
am întrebat. 

— Petra se poate căţăra cu mare viteză, a precizat 
Lackland cu mândrie. Ea lasă lucrurile să cadă spre 
pământ, iar eu le prind. 

— Ce fel de lucruri? 

— Legume, cărnuri, materiale pe care le transformăm în 
pantaloni şi în cămăşi. Şi apă. O ţin în urcioare făcute din 
scoarță de copac. E niţel mai dificil să le prinzi pe astea. 
Până acum mi-am spart nasul şi mi-am rupt două degete. 

— Nu-i un preţ prea rău pentru a nu muri de foame, a 
subliniat Petra. 

Lackland s-a întors spre mine. 


253 


— Ai zis că ne poţi scoate de aici? 

— N-am spus asta, i-am răspuns iute. Am zis că Delph, 
Harry Doi şi cu mine vom pleca de aici. 

— Dar ce e dincolo de locul acesta? a vrut Lackland să 
ştie. 

— Nu ştiu, i-am zis cu toată sinceritatea. 

— Atunci, de ce vreţi să mergeţi acolo? a întrebat Petra. 

— Fiindcă, fără îndoială, e un loc mai bun decât ăsta, i-a 
răspuns I.ackland, încruntându-se din nou. Adică, ce loc ar 
putea fi mai rău decât ăsta? 

— Ei bine, vom afla, am şoptit în barbă. Şi cu voce tare 
am adăugat: Ce ştiţi despre locul din care venim noi? Ni se 
spune Wugi sau Wugmorţi. Voi arătaţi la fel ca noi. Mă 
întreb dacă nu cumva, la un moment dat, aţi venit şi voi 
din Wormwood. 

Delph m-a privit întrebător. Am ridicat din umeri. 
Tocmai îmi trecuse asta prin cap. Nu vedeam cum ar fi 
putut Wugii din Wormwood să ajungă atât de departe în 
Quag şi să întemeieze vreo aşezare de orice lei. Dar nici că 
n-ar fi fost posibil nu aveam de unde să ştiu. 

Lackland părea nesigur. 

— Vreau să spun că noi suntem aici... aşa, pur şi simplu. 
Dintotdeauna am fost Furini. Cel puţin, asta e tot ce ştim. 

— Niciodată nu avem destulă mâncare, a adăugat Petra 
cu obidă. Şi întotdeauna ceva e gata să te omoare! 

Lackland a încuviinţat. 

— Da, tata mi-a zis că cei care au mai rămas din neamul 
Furina s-au unit într-o gaşcă, pentru mai multă siguranţă. 
Ultima noastră aşezare a fost undeva spre vest. Cam la opt 
kilometri de aici. Mai erau vreo douăzeci de-alde noi când 
nenorocitele alea de bestii au venit într-o noapte... 

Şi-a coborât privirea şi a aruncat o crenguţă în foc. 

— Afurisite chestii... 

— Şi părinţii voştri nu v-au zis nimic despre locul de 
unde aţi venit? 

— Păi, există pergamentul, fireşte, a zis Lackland. 

— Ce pergament? am întrebat iute. 

— Acu’, cine zice chestii? a intervenit Petra cu 


254 


severitate. 

— Ăăă... tu ai fost cea care a zis că ei arată ca noi, a 
răspuns Lackland. Şi ne-au salvat pielea. Aşa că arată-le 
pergamentul. E în sacul care atârnă în copacul de colo, a 
adăugat, arătând spre acesta. 

— Lack, ştiu unde e! 

Petra s-a ridicat şi s-a căţărat în copac cu o agilitate 
impresionantă. I-am aruncat o privire furişă lui Delph şi l- 
am văzut uitându-se după ea cu o admiraţie similară. Şi 
poate cu niţeluş mai mult de atât. M-am încruntat. În clipa 
aceea, Delph s-a uitat spre mine, mi-a văzut expresia şi şi-a 
plecat privirea în pământ. 

Petra a coborât sacul şi ni l-a adus. Apoi s-a aşezat cu 
picioarele încrucişate lângă Delph - desigur - şi l-a 
deschis. A scos din sac o grămadă de pagini scorojite de 
pergament şi mi le-a dat. 

M-am uitat peste ele. Era un scris frumos, într-o limbă 
pe care n-o mai văzusem niciodată până atunci. 

— Ce scrie? am întrebat. 

Atât Lackland, cât şi Petra au scuturat din cap. 

— N-am ştiut niciodată, mi-a zis ea. Şi nici părinţii 
noştri. 

— Păi, şi de ce le căraţi cu voi? a întrebat Delph. 

Rânjind prosteşte, Lackland a spus: 

— Când n-ai mare lucru, e greu să te desparţi de orice. 
S-a oprit, apoi a adăugat, uitându-se la mine: E limpede că 
ştim lucruri care vă pot ajuta. Şi ne asumăm partea 
cuvenită din treburi. Suntem amândoi la fel de tari ca 
oricine. N-o să regretati nicio clipită. 

S-a uitat rugător la mine. Delph m-a privit şi el. Am 
încuviinţat din cap. El s-a întors spre Lackland şi spre 
Petra şi a spus: 

— Atunci, rămâne stabilit. 

A întins mâna şi cu toţii i-am strâns-o. 

— Trebuie să înţelegeţi că va fi primejdios, am spus apoi. 

— Păi, a zis Lackland, ce mai schimbare o să fie, nu-i 
aşa? 

Am râs cu toţii. 


255 


Şi era bine. 
Până când mi-am dat seama că era cât se poate de 
posibil să nu mai râdem niciodată. 


256 


TRIGINIA QUINQUE 


Pergamentul adevărat 


Era noapte. Alesesem să stau de veghe prima. Cu 
bagheta lângă mine, scrutam cu privirea înainte şi înapoi. 
Apoi, după un timp, am văzut pe cineva mişcându-se. 
Delph s-a ridicat din patul lui de frunze şi a venit spre 
mine, având cu el un arc încărcat, arma aleasă de Petra, pe 
care Delph o folosise cu efecte devastatoare împotriva 
coloşilor. I l-am dat pe Destin şi l-am privit cum îşi petrece 
lanţul în jurul taliei. I-am dat apoi şi Piatra Viperei. Fireşte 
că mereu aveam să-mi păstrez bagheta. 

— Nimic? a întrebat Delph preluând paza. 

Am scuturat din cap. El s-a trântit jos şi a spus: 

— Du-te şi culcă-te, Vega Jane! 

— Cine stă al treilea de pază? 

— Petra. Am stabilit asta împreună cu ea. 

— Sunt convinsă. 

Tonul meu aspru m-a surprins şi pe mine, părând să-l 
sperie pe Delph. 

— Te simţi bine? m-a întrebat el. 

Nu m-am uitat la el. 

— Mă simt bine, Delph. 

— Ba nu, eu cred că ai ceva, a insistat el. 

M-am încruntat, iar el mi-a zis: 

— Stai jos, Vega Jane, vorbeşte cu mine. 

M-am aşezat alături de el. 

— Bine. Se pare că Petra şi cu tine aţi devenit foarte 
buni prieteni, foarte, foarte repede. 

— Îmi pare rău pentru ea şi pentru Lackland. Le-a fost 
tare greu. Au pierdut totul. 

— Da, dar ea te... te tot mângâie pe braţ şi nu-şi mai ia 
ochii de la tine. 


257 


Ştiam că asta suna absolut stupid, dar erau singurele 
cuvinte care îmi veneau în minte. 

Spre meritul lui, Delph n-a râs şi nici nu m-a făcut să mă 
simt caraghioasă. 

— Am văzut că te zgâiai la mine într-un moment în care 
eu o priveam pe ea, a zis Delph. Dar, vezi tu, era cu un 
Scop. 

— Ce scop? 

— A fost atunci când Lackland a întrebat încotro ne 
îndreptăm. 

L-am privit curioasă. 

— Corect. Şi tu i-ai zis că plecăm de aici, adică din Quag. 
Iar el te-a făcut fraier. 

— Aşa e. Însă, vezi tu, m-am uitat la Petra în timp ce el 
zicea asta, iar ea nu arăta ca şi cum ar fi fost într-adevăr o 
tâmpenie - să plecăm de aici, vreau să zic. 

— Dar cum arăta? 

— De parcă ar fi vrut şi ea să plece din locul ăsta. 

Am pufnit. 

— Păi, cine n-ar vrea? 

— Nu, era mai mult de atât. Era ca şi cum ar fi ştiut că e 
posibil. Era de parcă ar fi ştiut că mai există un loc în care 
să mergi, înţelegi? 

Asta m-a izbit de parcă cineva mi-ar fi tras o palmă. 

— Ai putut tu să-i citeşti toate astea pe chip? 

— Era cum nu se poate mai evident, Vega Jane. Poate că 
nu vorbesc eu prea mult, dar nici nu-mi scapă multe. 

Cuvintele lui m-au făcut să mă simt cam stânjenită. De 
multe ori îl tratasem pe Delph de parcă totul mi s-ar fi 
cuvenit, când de fapt ar fi trebuit să mă fi considerat cea 
mai norocoasă fată Wug pentru că îl aveam alături de 
mine. 

— Atunci, se pare că Petra e mai isteaţă decât am 
crezut, am comentat eu. 

— Dar tot îmi pare rău pentru ea, a zis el. 

Am oftat. Bărbaţii... N-ar putea să priceapă chiar totul, 
nu-i aşa? 

— Mulţumesc, Delph. Mă bucur că am stat de vorbă. 


258 


— În regulă! 

M-am dus spre ceilalţi şi m-am întins pe patul meu de 
frunze, cu desaga sub cap pe post de pernă. Harry Doi era 
lângă mine. Am închis ochii. Totuşi, am descoperit de 
îndată că nu puteam să adorm. 

Cum de ştia Petra că exista un loc în care puteam să 
mergem? 

Am deschis ochii, am băgat mâna în buzunarul mantiei şi 
am scos foile de pergament mototolite. Am îndreptat 
bagheta spre ele şi am rostit: 

— Illumina! 

Însă doar lumina nu avea să facă ciudatele semne de 
cerneală mai uşor de înțeles. De frustrare, am pocnit 
pergamentul cu palma şi am zis: 

— Ai noimă! 

În momentul următor, aproape că am scăpat foile din 
mână. Cuvintele de pe prima pagină au început să se 
rotească în cercuri, asemenea apei într-o gură de scurgere. 
Însă literele nu au dispărut. Şi nici nu s-au realiniat sub 
forma unor cuvinte pe care să le pot înţelege, în schimb, s- 
au unit şi, pe pergament, în mijlocul lor, s-a materializat un 
chip. Era faţa ridată a unui bărbat în vârstă, bărbos, pe 
care nu-l mai văzusem niciodată. Părea să se uite direct la 
mine. 

— Cine ţine pergamentul? m-a întrebat. 

„Ei bine, la naiba!“ m-am gândit. Cu voce tremurândă, i- 
am răspuns: 

— Eu. 

— Numele tău? 

— Vega Jane. 

A părut să cântărească răspunsul meu timp de câteva 
momente. M-am folosit de prilej pentru a arunca o privire 
în jur. Lackland şi Petra dormeau în continuare. Delph era 
ceva mai departe, stând cu spatele la mine pe o stâncă. 
Harry Doi gâfâia tăcut lângă mine, zgâindu-se la chip. 

— Nu te cunosc, a spus bărbatul. 

— Ei bine, nici eu nu te cunosc. 

— Cum se face că ai pergamentul? 


259 


— Lackland Cyphers şi Petra Sonnet mi l-au dat. Ei sunt 
din neamul Furinelor. Ei îl aveau. Sau, mai curând, tu. 

El a încuviinţat, dar n-a spus nimic. 

— Înainte, pergamentul era în păsărească. N-au putut 
niciodată să-l citească. 

— În cazul ăsta, probabil că posezi o baghetă. 

— Întocmai. 

— O descântătoare. Sau o vrăjitoare, dacă preferi. De 
unde vii? 

— Din Wormwood. Însă am fost pregătită ca vrăjitoare 
după ce am plecat de acolo. 

— În ce scop ai fost pregătită? 

Tipul ăsta era prea băgăreţ. 

— De ce pui atât de multe întrebări? 

— Am făcut parte din acest pergament mult prea mult 
timp şi n-am avut pe nimeni cu care să conversez. Şi tu ai 
fi curioasă în situaţia mea. 

Părea destul de rezonabil. 

— Ei bine, cine eşti? Şi, în primul rând, cum de eşti în 
pergamentul ăsta? 

— N-ai de unde să mă ştii, după cum nu te cunosc nici 
eu. 

— Poate că îi cunosc pe vreunii dintre descendenţii tăi, 
dacă eşti atât de bătrân. 

— Vreau să spun că nu sunt real, nu sunt o fiinţă vie. 

Am făcut ochii mari. 

— Atunci, ce eşti? 

— Sunt un vestigiu. 

— Un vestigiu? Ce e ăsta? 

— O colecţie de amintiri a unui grup de indivizi. Un 
catastif, dacă vrei, al memoriilor lor. 

— Aşadar, ai înregistrat în sinea ta informaţiile 
Furinilor? 

— Nu, nu pe ale lor. Nu ştiu cum au ajuns să mă posede 
aceşti Furini. 

— Atunci, pe ale cui? 

— Merg mult mai înapoi. Până la cei care au creat acest 
loc. 


260 


Am tras adânc aer în piept. Individul ăsta putea să ne fie 
de ajutor, într-o mulţime de feluri. 

— Bine, dar de ce e scris în păsărească pe pergament? 

— A fost pentru protecţie, în caz că pergamentul 
ajungea pe mâini greşite. 

— Înţeleg. Isteţ, dacă luăm în calcul faptul că şi 
Maladonii pot face magii. 

Individul şi-a fixat privirea asupra mea şi mi-am dat 
seama că şi el mă putea vedea, după cum îl vedeam şi eu. 

— Cum de ştii despre ei? 

— Astrea Prine, am răspuns. O cunoşti pe Astrea Prine? 

— Nu pot să cunosc pe nimeni. Sunt un vestigiu. Dar am 
auzit numele acesta. E o vrăjitoare puternică. Păstrătoarea 
Quagului, de fapt. 

Am privit în jurul meu din nou, dar Lackland şi Petra 
încă dormeau, iar Delph continua să stea de pază. l-am 
aruncat o privire lui Harry Doi şi am descoperit că nu-şi 
luase ochii de la imagine. 

— Spui că nu poţi să vorbeşti dacă cineva nu are o 
baghetă. Dar ce se întâmplă dacă deţinătorul baghetei ar fi 
un Maladon? 

— Imi dau seama. 

— Cum? 

— Pentru mine, bagheta unui Maladon produce numai 
întuneric. A ta, prin comparaţie, a fost o lumină 
strălucitoare, clară. 

— Călătorim de-a latul Quagului. Ne poţi ajuta să o 
facem? 

A scuturat din cap. 

— Este imposibil. 

— Am ajuns până la căsuţa Astreei, am spus sfidătoare. 
Am străbătut labirintul perfect din Primul Cerc şi, pe 
parcurs, am învins atât o manticoră, cât şi un wendigo. Iar 
acum suntem în cel de-Al Doilea Cerc, unde am omorât 
deja doi coloşi. 

Asta a părut să-l pună pe gânduri. 

— Impresionant, a spus el în cele din urmă. 

— Aşadar, poţi să mă ajuţi? 


261 


— Nu sunt sigur cum. 

— Ai spus că deţii memoriile celor care au creat Quagul. 

— Adevărat. 

— Al Doilea Cerc, i-am zis, este plin de bestii care vor să 
ne vină de hac. Însă există şi creaturi care ne pot ajuta? 

— Hiperboreii locuiesc aici, a răspuns imediat. Veţi vrea 
să vă împrieteniţi cu ei. 

— Cum? 

— Hiperboreii vor răspunde la aceleaşi lucruri care 
creează prietenii pretutindeni. Respect şi amabilitate. 
Acum, am obosit. N-am mai vorbit aşa de mult de... ei bine, 
niciodată. 

— Dar te pot chema din nou, nu-i aşa? 

— Dacă doreşti. Loveşte cu bagheta aşa cum ai făcut-o 
înainte. 

— Şi nu ai niciun nume? 

— Îmi poţi spune Silenus, Vega. 

Şi, înainte ca eu să pot răspunde, a dispărut, iar 
păsăreasca a revenit pe hârtie. M-am ridicat şi am fugit la 
Delph, apoi i-am relatat tot ce se petrecuse. A rămas cu 
gura căscată auzind povestea mea. 

— Silenus? Un afurisit de vestigiu? a fost reacţia lui 
atunci când am terminat. 

— Da. Ce părere ai? 

— Cred că trebuie să-i găsim pe hiperboreii ăştia. Apoi a 
aruncat o privire spre locul unde dormeau Petra şi 
Lackland. Şi poate că ei ne pot ajuta, nu? Ştiu destule 
despre hiperborei. Doar şterpeleau de la ei. 

În pofida adevărului din vorbele sale, am simţit că îmi 
scade moralul, din motive evidente. 

Afurisita de Petra! 


262 


TRIGINIA SEX 


Hiperboreii 


M-am trezit având în faţa ochilor o privelişte care m-a 
făcut să-i închid din nou şi să gem. Delph era fără cămaşă, 
iar Petra îi masa braţul înnegrit cu un amestec dintr-o 
găletuşă, folosind o cârpă umedă. Sporovăiau prieteneşte, 
iar ea râdea în timp ce îl asculta. 

Am aruncat o privire înspre Lackland, pentru a constata 
că şi el avea privirea aţintită asupra celor doi. Arăta aşa 
cum îmi închipuiam că arătam şi eu. Nu ştiu dacă nutrea 
anumite sentimente pentru Petra, însă erau împreună de 
ceva vreme... Sau poate că îi era greu să se acomodeze cu 
prezenţa noastră. 

M-am ridicat repede în picioare şi m-am dus la ei. 

— Delph, nu ţi-e frig fără cămaşă? 

Mă aşteptam ca el să pară stânjenit şi să se îmbrace 
repejor, dar n-a făcut-o. S-a uitat la mine şi a zis: 

— Pet mi-a curăţat braţul. Orice ar fi chestia asta, am o 
senzaţie de bine, Vega. 

Nu-mi venea să cred. Niciodată, în toată viaţa lui, Delph 
nu-mi spusese Vega. Mereu fusesem Vega Jane. Dar nu şi 
în ziua aceea. 

Şi mai era ceva. 

— Pet? am întrebat. 

Ea mi-a aruncat o privire însoţită de un zâmbet rezervat. 
Abia m-am putut abţine să nu scot bagheta şi să o 
transform în... ei bine, nu ştiu în ce, dar cu siguranţă avea 
să fie ceva dezgustător. 

— Aşa îmi spun prietenii, a precizat ea. Petra e puţin 
cam formal. S-a uitat în jur şi a adăugat: Şi nu credcăe 
cazul să fim formali aici. Nu eu şi Delph, în orice caz. S-a 
uitat apoi la găletuşa ei. Mi-ar mai trebui nişte apă. Vrei, te 


263 


rog, să aduci tu, Vega Jane? 

Bine, jocul ăsta se putea juca în doi. 

l-am spus Petrei să ţină găleata lângă un copac din 
apropiere, apoi am îndreptat bagheta spre un loc aflat 
deasupra acesteia, rostind: 

— Springato erupticus! 

Apa a început să curgă în găleată. 

— Asta-i uimitor! a exclamat Petra. 

Apoi i-am imprimat  baghetei încă o mişcare, 
impulsionându-mi mintea, trupul şi spiritul încă puţin, iar 
apa a ţâşnit ca o sondă, astfel că Petra a fost răsturnată şi 
udată până la piele. N 

— Vai! am exclamat eu. Imi pare atât de rău! 

— E în regulă, Vega, a râs ea. N-am mai făcut o baie ca 
lumea de o mie de sesiuni. 

În pofida faptului că o uram, a trebuit să râd şi eu. 
Probabil că aş fi răspuns la fel într-o situație similară. I-am 
aruncat lui Delph o privire, apoi m-am adresat ei: 

— Trebuie să ne duci la hiperborei. 

Această afirmație l-a făcut pe Delph să intervină imediat. 

— Hiperborei? De ce? 

— Vom avea nevoie de ajutorul lor pentru a reuşi să 
străbatem cel de-Al Doilea Cerc. 

— Dar cum ne pot ajuta ei? a întrebat Petra. 

— N-am de unde să ştiu până când nu ne întâlnim cu ei. 
Ai spus că locuiesc în cuiburi? 

— Da, sus, în copaci, a zis Lackland. 

— lar eu pot să zbor, am adăugat. Acum, hai să 
terminăm cu asta, bine? 


x 


Ne-am croit drum prin desişul copacilor. Petra ţinea 
arcul strâns, iar Lackland era înarmat cu sabia lui ruginită. 
Delph avea un topor pe care i-l dăduse Petra, iar eu aveam 
bagheta. 

Când Lackland a ridicat o mână, ne-am oprit cu toţii. 

Ne-am tras în mijlocul unui pâlc de copaci aplecaţi, iar 
Lackland ne-a spus în şoaptă: 


264 


— Cuibul e în direcţia asta, la circa cincizeci de metri. 
Iar ei sunt acolo, sus. 

— Cum poţi să fii sigur? 

În loc de răspuns, el şi-a făcut mâna pâlnie în spatele 
urechii. 

— Ascultaţi! 

Mi-am făcut mâna pâlnie şi m-am încordat să aud. Dar la 
mine a ajuns doar un sunet jos, ca un bâzâit. M-am uitat la 
Lackland. El a încuviinţat din cap şi a încercat un zâmbet, 
care a pălit rapid. 

— Ascultă cum vorbesc, a zis el. Precum albinele. 

L-am prins de braţ. 

— Cum se apără ei? 

Pe un ton coborât, Petra a spus: 

— Amarocii erau pe urmele unora dintre ei, care adunau 
apă la un pârâu. S-au năpustit asupra lor, astfel că n-au 
mai avut timp să zboare. Eu şi Lack îi urmăream de după 
un şir de copaci, aflaţi nu foarte departe. Când amarocii 
erau pe punctul de a pune mâna pe pradă, din senin au 
apărut mai mulţi hiperborei maturi. Au tăbărât pe amaroci, 
înainte ca aceştia să-şi dea seama ce i-a lovit. 

— Şi ce le-au făcut? am întrebat-o. 

— Le-au tras o bătaie soră cu moartea cu aripile lor şi 
apoi i-au sfâşiat cu ghearele, a răspuns Petra. Apoi au 
cărat carcasele în cuiburi. 

— De ce? am vrut să ştiu. 

— Ca să-i mănânce, a zis ea simplu. 

— Ei... mănâncă ei carne? am întrebat cu sufletul la 
gură. 

Petra a încuviinţat din cap. 

— Dar pe voi nu v-au atacat niciodată? 

— Ei bine, a intervenit Lackland, noi n-am fost niciodată 
atât de proşti încât să-i atacăm. 

— Dar le-aţi luat diverse lucruri, am insistat eu. 

— Numai mărunţişuri, a spus Petra calmă. Nimic ce ar fi 
putut să le lipsească într-adevăr. Şi, după cum am mai 
spus, cred că le părea rău pentru noi. 

— Credeţi că ştiu ce le-au făcut bestiile familiilor 


265 


voastre? am întrebat. 

Lackland a ridicat din umeri, însă Petra a dat afirmativ 
din cap. 

— Cred că ai pus degetul pe rană, Vega. Eu cred că ştiu. 

Acest comentariu - venit din partea ei - m-a surprins 
oarecum, însă, când m-am uitat la ea, se întorsese deja cu 
spatele. Aş fi preferat s-o urăsc pur şi simplu. Dacă avea să 
se dovedească atât de complexă, m-ar fi supărat şi mai 
tare! 

Delph s-a uitat la Petra. 

— Crezi că hiperboreilor chiar le pasă de tine şi de 
Lackland? 

— Ce importanţă are? a întrebat Lackland, în timp ce mă 
uitam surprinsă la Delph. 

— Are importanţă. Nu crezi? 

Ea a zis încet: 

— Odată, când eram acolo, sus, unul dintre ei s-a întors 
la cuib. Tocmai apucasem nişte provizii, când el a venit în 
zbor. Era mascul şi era foarte mare. Ar fi putut să-mi 
sucească gâtul cu uşurinţă, dacă ar fi vrut. 

— Pet, nu mi-ai spus asta niciodată! a exclamat Lackland 
tăios. 

— Treaba e că doar s-a uitat la mine. Părea că e tristeţe 
în ochii lui. A văzut lucrurile pe care le şterpelisem, apoi 
mi-a mai dat nişte flecuşteţe. L-a privit cu toată 
convingerea pe Delph, apoi a adăugat: Aşa că, da, aş zice 
că le pasă cu adevărat. 

Delph s-a întors spre mine şi a zis: 

— Bine, dar ne trebuie un plan. 

— Ah, un plan? a repetat Lackland sarcastic, studiindu- 
mă cu severitate. Abia acum te gândeşti la asta? Ce fel de 
conducătoare eşti, fiinţă proastă şi inutilă? 

Mi-am muşcat buza şi, odată cu ea, şi limba. Uneori, eu 
eram foarte nechibzuită, iar Delph foarte calm. Dacă era să 
fiu conducătoarea lor, voiam să fiu mai mult ca... 

TROSC! 

Delph l-a izbit pe Lackland de un copac şi, apropiindu-şi 
faţa la mai puţin de doi centimetri de cea a lui Lackland, a 


266 


mârâit: 

— Nu cumva tu eşti cel care a implorat-o pe Vega Jane 
să vă „conducă“ afară din locul ăsta? Sau mi s-a părut? Şi, 
numai ca să ştii, ea ne-a „condus“ pe mine şi pe Harry Doi 
tot drumul până aici. Mai mult, în caz că ai uitat, Vega 
Jane ţi-a salvat fundul de coloşii ăia. Aşa că, dacă îi mai 
vorbeşti vreodată în felul ăsta, îţi smulg capul de pe umeri. 

Am rămas acolo şi l-am privit lung pe Delph, cu inima 
bătându-mi ciudat şi cu mintea confuză. 

Când Delph i-a dat drumul lui Lackland, acesta a căzut 
la pământ, dar s-a ridicat repede, părând atât mânios, cât 
şi stânjenit. Şi-a luat spada din locul în care căzuse şi, preţ 
de o clipă, am crezut că ar putea să recurgă la ceva stupid. 
Am făcut un pas înainte şi am spus: 

— Dacă nu eşti cu mine şi cu Delph, putem să o luăm pe 
căi diferite. Fără resentimente. 

I-am aruncat şi Petrei o privire, pentru a o face să 
înţeleagă că şi ea era inclusă în acest ultimatum. Drept 
răspuns, s-a apropiat cu un pas de Delph. 

Mi-am închipuit. 

M-am întors apoi spre Lackland. 

— Şi tu? _ 

Furia şi calmul păreau să dea o luptă pe chipul lui. Intr- 
un final, şi-a lăsat arma în jos şi a spus: 

— Aşadar, care-i planul? 

— Ca să începem cu începutul, i-a răspuns Delph, Pet ar 
trebui să urce în copac. S-a uitat la mine. Iar tu, Vega Jane, 
ar trebui să zbori. 


x 


La douăzeci de fărâme după ce Delph ne explicase 
planul său, Petra se căţărase la o înălţime de peste şase 
metri în masivul copac, unde hiperboreii îşi aveau unul 
dintre cuiburi. Apoi s-a oprit şi s-a uitat în jos, la mine. Eu 
m-am uitat în sus, la ea. Am aşteptat, numărând până la 
cinci. Vedeam în ochii ei o prudenţă pe care sigur aş fi 
adoptat-o şi eu dacă aş fi fost în locul ei. 

Apoi a tipat. La cincisprezece metri mai sus de ea, am 


267 


văzut trei capete cu pene albastre care se iţeau printre 
ramuri. 

I-am dat Petrei semnalul. Ea a inspirat scurt, a închis 
ochii şi s-a lăsat să cadă. M-am împins în pământ şi am 
ţâşnit în sus. 

Am văzut apoi doi hiperborei care s-au azvârlit de pe 
creanga pe care se aflau, avântându-se în jos. Aripile lor 
erau surprinzător de compacte şi nu se întindeau foarte 
departe de torsurile lor zvelte şi musculoase. Erau foarte 
rapizi. Însă eu aveam avantajul faptului că Petra cădea 
spre mine. 

În timp ce plonja, am văzut-o pe Petra deschizând ochii 
şi uitându-se precis la mine. Am văzut teama din ochii ei, 
ceea ce era de înţeles având în vedere căderea de la 
înălţime spre o potenţială moarte. Dar, oare, se mai temea 
şi dintr-un alt motiv? Mai precis, că aveam s-o las să 
moară? lar eu ce simţeam? Ei bine, nu simţeam prea 
multe, căci îi vedeam pe ea şi pe Delph împreună. Am 
zăbovit cu gândul la această imagine o secundă mai mult. 

— Vega! 

O lăsasem să treacă pe lângă mine. M-am întors în aer şi 
am ţâşnit în jos. Imaginea cu ea şi cu Delph fusese 
înlocuită de o alta, în care ea zăcea ghemuită şi moartă pe 
pământ, numai şi numai din vina mea. Nu aveam de gând 
să las să se întâmple asta. 

Am depăşit-o, am coborât sub ea şi am prins-o uşor în 
braţele mele. 

M-am uitat la ea, iar ea s-a uitat la mine. Frica îi 
dispărea de pe chip, fiind înlocuită de recunoştinţă. 

Cât despre mine, mărturisesc că mă simţeam incredibil 
de vinovată. 

— Îmi... îmi pare rău pentru asta, Petra. 

Mi-a studiat chipul şi, în privirea ei, am văzut că ştia 
întocmai ce se întâmplase. 

— Nu-i nimic, Vega. S-ar putea ca şi eu să fi făcut la fel 
dacă aş fi fost în locul tău. 

Dar ceva din ochii ei îmi spunea că ea n-ar fi stat pe 
gânduri şi m-ar fi prins de îndată. 


268 


În timp ce o duceam în braţe spre pământ, perechea de 
hiperborei ne-a ajuns din urmă, aterizând lângă noi. Am 
lăsat-o pe Petra jos şi m-am uitat la ei. 

Amândoi erau masculi. Pielea lor era albastră ca apa 
atunci când e luminată de soare. Capetele le erau 
acoperite de pene. Aripile, când nu erau folosite, erau 
retrase prompt în spatele umerilor. Erau îmbrăcaţi cu 
pantaloni strânşi pe picior şi n-aveau cămăşi. Torsurile lor 
erau musculoase. 

Unul dintre ei s-a uitat la mine. 

— Poţi să zbori? Cum aşa? m-a întrebat el. 

Eram, în egală măsură, uluită şi incredibil de uşurată că 
vorbea wugeza. 

Am arătat spre lanţul meu. 

— Uite cum. Numele meu este Vega Jane. lar ea e Petra 
Sonnet. 

Am arătat spre Delph, spre Lackland şi spre Harry Doi în 
timp ce aceştia ieşeau dintre copaci şi i-am prezentat şi pe 
ei. 

— Eu sunt Troy. El e Ishmael, a spus cel mai mare dintre 
cei doi. 

Troy s-a uitat la Petra. 

— Veneai după mâncare? 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Şi atunci am căzut, a adăugat. 

Troy s-a uitat la mine. 

— lar tu ai salvat-o. 

— E prietena mea, i-am răspuns. Prietenii trebuie să se 
ajute între ei, în special aici. 

— Vorbeşti cu multă înţelepciune pentru cineva atât de 
tânăr, a adăugat Troy. 

— Nu v-am mai văzut pe aici până acum, a intervenit 
Ishmael. De unde veniţi? 

— Dintr-un sat. Wormwood. 

— Nu cunoaştem locul ăsta, a zis Troy. 

— Cei mai mulţi nu-l cunosc. Am plecat din Wormwood 
şi am intrat în Quag. 

— De ce? m-a întrebat Ishmael. 


269 


— Pentru a călători prin el. M-am oprit, apoi am 
adăugat: Şi dincolo de el. 

— Dincolo de el, a repetat Troy. Şi ce crezi că se găseşte 
dincolo de el? 

— Asta vreau să aflu. Mă puteţi ajuta să fac asta? 

Hiperboreii au schimbat priviri între ei, apoi Troy a 
arătat în sus. 

— Veniţi cu noi! 

Fără vreun alt cuvânt, şi-au întins aripile, şi-au luat elan 
şi s-au avântat în sus. 

M-am uitat la Delph, cu inima bubuindu-mi în piept. 
Habar n-aveam dacă hiperboreii aveau de gând să mă 
mănânce sau nu. 

— Dacă nu mă întorc în şaizeci de fărâme, luaţi-o înainte 
fără mine. Vă găsesc eu. 

— Dacă nu te întorci în şaizeci de fărâme, te găsesc eu, 
mi-a zis el. 

M-am împins cu picioarele în pământ şi m-am ridicat 
iute, pentru a mă alătura celor doi hiperborei de sus. O 
fărâmă mai târziu, am descins pe marginea celui mai mare 
cuib pe care îl văzusem vreodată. Nu era făcut din 
crenguţe aşa cum sunt construite, în mod normal, cuiburile 
păsărilor. Era alcătuit din buşteni fixaţi laolaltă cu lut 
întărit şi cu frunze compactate. M-am uitat în jur şi am 
văzut zeci de mici campamente, unde grupuri de 
hiperborei tineri, bătrâni şi de vârstă mijlocie lucrau, se 
jucau sau vorbeau. Cu toţii s-au oprit din ceea ce făceau, 
uitându-se lung la mine. 

Troy a arătat spre capătul îndepărtat al cuibului, unde 
fusese ridicat un cort mare din pânză. 

— Vei sta de vorbă cu Micha. El e căpetenia rasei 
noastre. 

Când am ajuns la cort, Troy a strigat: 

— Micha, avem pe cineva care are nevoie de sfatul tău. 

— Intră, s-a auzit o voce puternică. 

Troy a dat la o parte clapa cortului şi mi-a făcut semn să 
intru. 

— Tu nu vii? l-am întrebat. 


270 


Troy a scuturat din cap. 

— Micha te primeşte singur. 

Clapa cortului s-a lăsat, iar eu m-am găsit intr-un spaţiu 
surprinzător de mare. Pe podea am văzut o saltea de 
dormit. Într-un colţ se afla o masă mare din lemn, cu 
scaune în jurul ei. Un trunchi uriaş de copac se ridica în 
mijlocul acestui spaţiu, iar funii groase erau legate în jurul 
acestuia pentru a sprijini cortul. Cocoţat pe o ramură 
groasă care ieşea din trunchiul de copac, se afla Micha. 
Penajul capului său era la fel de alb pe cât de albastră îi 
era pielea. M-a studiat cu atenţie, apoi m-a întrebat 
imperios: 

— Numele tău? 

— Vega Jane, am răspuns cât de ferm am putut. 

Cu o săritură şi un fluturat scurt din aripi, Micha a 
coborât lin din copac şi a rămas drept pe podea. Torsul lui 
era încă puternic dezvoltat, dar muşchii, îmi dădeam 
seama, trecuseră de prima tinereţe. Totuşi, era o figură 
impozantă. 

Mi-a făcut semn să mă aşez la masă, apoi mi s-a alăturat 
şi el. Mi-a dat un bol cu fructe şi a turnat apă în două cupe 
din lemn. L-am comparat cu Regele Thorne, care avea 
nevoie de servitori pentru a face toate acestea, şi prima 
mea impresie cu privire la Micha a devenit pe loc pozitivă. 

Am muşcat dintr-un măr şi am băut puţină apă. 

— Ce sfat cauţi? m-a îndemnat Micha. 

— Trecerea prin cel de-Al Doilea Cerc... 

Micha a devenit rigid instantaneu şi pe chip i-a apărut o 
privire circumspectă. 

— Vorbeşti despre cercuri? 

— Da, Astrea Prine m-a învăţat despre ele. Vreau să trec 
prin fiecare, astfel încât să pot pleca din locul acesta. 

— Într-adevăr? 

A luat din bol o portocală şi, folosindu-şi ghearele pentru 
a o desface, a vârât în gură o bucată, cu tot cu coajă. A 
mestecat-o încet. 

— Aşadar, madame Prine doreşte asta? 

Mi-am scos bagheta. 


271 


— Da. Aşadar, o cunoşti? 

Micha şi-a menţinut privirea la bagheta mea. 

— Fireşte. Ea este Păstrătoarea Quagului. 

— Vom accepta toate riscurile. Tot ce... dorim este să 
fim mai bine informaţi. 

— Să fii mai bine informat e întotdeauna un lucru bun. S- 
a oprit, părând să-şi aleagă vorbele cu grijă, apoi a 
adăugat: În locul ăsta există multe provocări. 

— Din acest motiv mă aflu aici. Am ridicat bagheta. 

— Astrea m-a pregătit, dar, cu toate acestea, n-aş refuza 
informaţiile folositoare şi nici vreun element sau 
instrument care s-ar putea dovedi avantajos pentru noi. 

A chibzuit cu grijă auzind vorbele mele. 

— Se aude de lucruri care aparţin Quagului. Şi nu mă 
refer la bestii simple. 

— Ce fel de lucruri? 

— Lucruri ascunse aici, care s-ar putea dovedi 
folositoare pentru cineva ca tine. 

Asta mi-a stârnit curiozitatea. Astrea nu pomenise nimic 
de genul ăsta. Poate că de asta Silenus mă îndrumase intr- 
acolo. 

— Cunoşti lucruri de genul ăsta? 

El a încuviinţat încetişor. 

— Există un element magic cunoscut drept Finnul. 

— Ce face acesta? 

— Poate face multe lucruri. Lucruri folositoare, a 
adăugat el. 

— Astrea l-a creat? 

— Nu. Nu toate lucrurile de aici au fost create de cei 
care au realizat Quagul. 

Am simţit că mă prăbuşesc. 

— Vrei să spui că un Maladon a creat Finnul? 

— Aşadar, ştii şi despre Maladoni... 

— După cum, evident, ştii şi tu. 

— S-ar putea ca Maladonii să fi creat Finnul, a zis 
Micha. Nu sunt sigur de asta. Dar sunt sigur că este 
extrem de bine păzit. 

— De cine? 


272 


— De un sabat de Furii. Creaturi cu şerpi dezgustători 
pe post de păr şi cu sângele picurându-le din ochi. Acestea 
au puterea de a face pe cineva să se sinucidă, prin 
legănarea hipnotică a şerpilor de pe capetele lor. 

O, sfântă Clopotniță! 

— Unde e sabatul ăsta? 

— La trei kilometri de aici, într-o peşteră de pe o colină. 
Te voi conduce eu, dacă doreşti. 

M-a studiat curios, aşteptând răspunsul meu. 

Mă simţeam confuză şi îngrozită de faptul că existau 
Maladoni în Quag. Asta m-a făcut suspicioasă. Faţă de 
oricine. Dând glas acestui gând, am întrebat: 

— De ce ne ajuţi, Micha? Nici nu mă cunoşti. 

— Dar o cunosc pe madame Prine. Şi admir curajul, în 
special la cineva atât de tânăr. Ca să fiu sincer, mă 
îndoiesc că vei supravieţui. Insă, fără doar şi poate, îţi 
admir curajul. 

De ce oare nu m-am simţit mai bine auzind asta? 


273 


TRIGINIA SEPIEM 


Mareţul Finn 


N-aş fi putut să mă folosesc de Destin fără ca o altă 
furtună să se işte, aşa că mă căra Micha. Alţi hiperborei, 
inclusiv Troy şi Ishmael, îi luaseră pe ceilalţi. Când m-am 
uitat la Lackland şi i-am văzut expresia panicată, n-am 
putut să nu zâmbesc. Petra, pe de altă parte, părea să se 
simtă foarte confortabil. 

Am început să coborâm şi, când m-am uitat în jos, am 
văzut de ce. Apăruse colina. De acolo nu se vedea intrarea 
în peşteră, probabil fiindcă se întuneca, deşi nu era încă 
seară. Blestematul de Quag! Am aterizat lin şi Micha m-a 
lăsat jos. Apoi au aterizat şi ceilalţi alături de noi. Când ne- 
am adunat cu toţii, Micha ne-a avertizat: 

— Nu uitaţi, să nu priviţi niciodată şerpii în ochi. Mi-a 
pus mâna pe umăr şi a adăugat: Succes! 

— Mulţumesc, i-am spus. 

Şi-a desfăşurat aripile şi s-a avântat în sus, urmat de 
ceilalţi hiperborei. 

— Bine, am spus, întorcându-mă spre ceilalţi. Voi intra 
în peşteră în timp ce voi veţi rămâne aici, de pază. Dacă 
dau de bucluc... 

— Poftim?! m-a întrerupt Delph. Nu te-am lăsat să te 
duci de una singură să dai piept cu coloşii. Crezi că o să te 
las acum să înfrunţi furiile de una singură? 

— Suntem patru, a adăugat Lackland cu convingere. Mai 
bine să luptăm cu toţii. 

Harry Doi s-a alăturat imediat, lătrând o dată. 

Lackland s-a uitat la el şi a spus cu o expresie amuzată: 

— Bine, cinci, atunci. 

— Am o baghetă, am subliniat eu. 

— lar eu am o spadă, a răspuns Lackland. 


274 


— Iar eu am arcul meu, a adăugat Petra. 

Delph a ridicat toporul şi a zis: 

— Iar într-o peşteră întunecată ai nevoie de cineva care 
stă bine cu orientarea şi ăla-s eu. 

Am dat să protestez, dar, uitându-mă la chipurile lor, am 
ştiut că n-avea niciun rost. Trebuia să-i las laţi ca să-i 
împiedic să intre în afurisita aia de peşteră. Şi atunci m-a 
copleşit un alt sentiment: recunoştinţa. Erau dispuşi să-şi 
rişte vieţile pentru a mă ajuta să fac asta. Ar fi trebuit să 
apreciez lucrul acesta şi, la naiba, aşa am şi făcut. 

— Bine, dar când dăm peste furiile alea, nu uitaţi ce a 
spus Micha. Am pornit spre peşteră şi am rostit: Ilumina! 

Interiorul peşterii s-a luminat brusc şi eu am intrat 
prima, uitându-mă în toate părţile de frica creaturilor 
malefice cu vipere pe post de păr şi cu sânge în loc de 
ochi. 

— Stati aproape, am spus peste umăr. Şi fiţi pregătiţi. 

— Cum arată Finnul ăsta? a spus Delph şoptit, dar 
vorbele lui au reverberat în spaţiul închis. 

— Nu ştiu. Micha nu mi-a spus. Dar presupun că ceea ce 
păzesc aceste furii va fi destul de evident atunci când vom 
ajunge... 

N-am putut să termin, căci ne-am rostogolit înainte; 
podeaua, la început netedă, devenise brusc înclinată. M- 
am lovit de ceva tare şi m-am oprit. Apoi, ceilalţi s-au izbit 
de mine. Am rămas acolo preţ de câteva clipe, într-o 
grămadă de braţe, picioare şi torsuri. 

Şi atunci am auzit. Am sărit iute în sus, cu bagheta în 
mână. 

Ceilalţi s-au repezit să-şi recupereze armele. 

— Illumina! am repetat. 

Când am văzut ce apăruse acolo, am rămas fără aer. 

O duzină de siluete ne înconjurau, toate îmbrăcate în 
zdrenţe negre. Dar nu m-am putut concentra asupra 
acestui lucru din pricina şerpilor care se legănau pe 
capetele lor. Şi, aşa cum spusese Micha, din ochii 
creaturilor picura sânge. 

Deasupra umerilor lor, într-o mică nişă din peretele 


275 


stâncos, luminat de o sursă nu prea vizibilă, se găsea un 
cuişor din lemn, cu un colac de sfoară în jurul lui. Sfoara 
era înnodată pe alocuri. 

Să fi fost Finnul? M-aş fi mirat. Obiectul pentru care ne 
riscaserăm vieţile intrând acolo? Un cui şi o sfoară?! În 
numele Clopotniţei! Oare Micha ne indusese în mod 
deliberat în eroare, trimiţându-ne spre o treabă zadarnică 
ce avea să ducă la pieirea noastră? 

— Vega Jane! m-a strigat Delph. 

Mi-am revenit la timp pentru a vedea o furie sărind la 
mine. În ultima clipă, mi-am amintit cuvintele de 
avertisment ale lui Micha. 

Nu te uita la şerpi! Uită-te în ochii furiei! 

— Impacto! am strigat, făcând cu bagheta mişcarea 
necesară. 

Furia, care aproape mă ajunsese, a fost aruncată înapoi 
în perete, unde s-a prăbuşit la pământ, cu şerpii 
bălăngănindu-se fără vlagă. 

Când m-am întors, l-am văzut pe Delph rotind toporul cu 
abilitate şi decapitând o furie care îl atacase. 

Petra a tras o săgeată în pieptul alteia, iar aceasta a 
căzut moartă la picioarele ei. 

Lackland şi-a  legănat sabia cu o îndemânare 
surprinzătoare, ucigând încă două furii cu împunsături iuți 
în tors. 

— Delph, nu! 

Era Petra, care ţipa. 

Am şfichiuit aerul din jur - deşi două furii se apropiau de 
mine -, pentru a-l descoperi pe Delph cu ochii aţintiţi spre 
şerpii care se legănau pe capul altei furii, ridicând toporul 
cu intenţia clară de a-l împlânta în el însuşi. 

— Lassado! am exclamat. 

O funie a ţâşnit imediat din capătul baghetei, răsucindu- 
se în jurul cozii toporului, iar eu am tras cu putere şi i-am 
smuls toporul din mână, ghidându-l să izbească gâtul furiei 
care îl păcălise. 

Capul cu şerpi a căzut la pământ. 

Când am simţit impulsul din umărul meu, m-am întors şi 


276 


am văzut şarpele pregătindu-se să mă lovească din nou. 

Apoi, o săgeată a lovit-o pe furie în faţă şi ea a căzut 
moartă. 

I-am aruncat Petrei o privire recunoscătoare, după care 
am verificat locul unde mă muşcase şarpele. Nimerise 
hamul din piele, dar, din fericire, colții nu-mi 
străpunseseră pielea. 

M-am răsucit şi am sărit peste trei furii, care mă atacau 
în momentul acela. În timp ce făceam o tumbă spre ele, am 
îndreptat bagheta spre spatele lor şi am rostit de trei ori: 

— Severus! 

Torsurile lor s-au desprins de picioare şi toate au căzut 
moarte. 

M-am uitat în jur, gata de un nou atac, dar am 
descoperit că ceilalţi omorâseră toate furiile rămase. Am 
alergat spre nişă şi m-am uitat precaută la Finn. Scânteia 
strălucitor în lumină. Delph mi s-a alăturat imediat. 

— Ăsta crezi că e? m-a întrebat el. 

— Aşa ar trebui. 

Am întins mâna şi am apucat obiectul, aşteptându-mă să 
mi se întâmple pe loc ceva rău. Dar nu s-a întâmplat nimic. 

I-am zâmbit lui Delph. 

— Am reuşit. 

— Vega! m-a strigat Petra. 

M-am întors. O porţiune a zidului se deschisese şi cel 
puţin o sută de furii năvăleau pe acolo. 

— S-a zis cu noi! a urlat Delph. 

Am icnit. N-aveam nici cea mai vagă idee despre ce 
puteam să facem. M-am uitat la Finn. Mâinile îmi tremurau 
atât de tare, încât aproape că l-am scăpat. Petra a venit în 
fugă spre mine şi a înşfăcat Finnul din mâna mea, apoi a 
dezlegat nodurile. În clipa următoare m-a izbit un vânt atât 
de puternic, încât am fost ridicată de la pământ şi am 
rămas lată. Am închis ochii şi n-am văzut nimic altceva 
decât o învârtejire de întuneric. 

Am crezut că murisem. Căci probabil aşa arăta şi 
moartea. 

Apoi nimic. 


277 


278 


TRIGINTA OCTO 


Duşmanii de lângă mine 


— Vega Jane? Vega Jane? 

Mi-am auzit numele şi am deschis ochii încet. 

Mă aşteptam să văd întunericul peşterii sau al morții, 
dar n-am văzut niciuna dintre acestea. În schimb, am zărit 
lumină. 

M-am uitat la Delph, care zăbovea deasupra mea cu o 
privire atât de plină de teamă, încât mi-a frânt inima. L-am 
prins de mână. 

— Mă simt bine, Delph. 

M-am ridicat în capul oaselor şi m-am uitat în jur. 

Petra îl îngrijea pe Lackland, care avea o tăietură la cap. 

Apoi, cu un fior de teamă, am văzut că Harry Doi era 
plin de sânge. 

— Harry Doi! am strigat, încercând să sar în picioare. 

— E-n regulă, Vega Jane, mi-a spus Delph, împingându- 
mă la loc. 

— Ba nu e în regulă! E plin de sânge! 

— Am folosit Piatra Viperei. E bine. A fost prins cu 
pieptul sub o stâncă atunci când am fost suflaţi din locul 
acela. Dar s-a vindecat acum. S-a uitat apoi spre Petra şi 
spre Lackland şi a adăugat: Am încercat să folosesc Piatra 
şi pe el, dar Pet n-a vrut să mă lase. N-are încredere în ea, 
presupun. 

M-am ridicat cu prudenţă. 

— Cum am ieşit din locul acela? 

Drept răspuns, Delph mi-a înmânat Finnul. Am văzut că 
funia era din nou strâns legată în jurul cuiului, dar primul 
nod era încă desfăcut. 

— Cred că are ceva de-a face cu asta. 

M-am uitat la Finn şi m-am gândit la ce se petrecuse. 


279 


— Vântul care ne-a suflat de acolo şi ne-a salvat vieţile... 
A venit din el? Apoi mi-am amintit ceva şi m-am uitat lung 
la Petra. Tu ai desfăcut nodul şi asta a stârnit vântul. De 
unde ai ştiut că trebuie să faci asta? 

Ea s-a uitat agitată spre fiecare dintre noi. 

— Nu ştiu. Pur şi simplu mi-am făcut de lucru cu el. 
Voiam doar să-l determin să facă ceva. Am fost doar 
norocoasă. 

I-am aruncat o privire lui Delph, care dădea aprobator 
din cap. 

— Mă bucur c-ai făcut-o, altminteri eram morţi cu toţii. 

Şi Lackland încuviinţă surâzând. 

— Pet nu se pierde cu firea atunci când lucrurile o iau 
razna, ştiu asta. 

Dar eu nu zâmbeam. Fiindcă nu o credeam. Chiar dacă 
Delph şi Lackland nu văzuseră, eu ştiam clar că Petra nu-şi 
„făcuse de lucru“ cu Finnul. Ştiuse exact ce urma să facă. 
Dar cum? Încă mă zgâiam la ea când, brusc, m-a privit. 
Putea cu uşurinţă să citească suspiciunea din ochii mei. Şi 
nu-mi păsa dacă era aşa. Întrucât eram, într-adevăr, 
suspicioasă. 

— Mda... norocoasă, am spus încet, înainte de a pune 
Finnul în buzunarul mantiei mele. 

— Dar cum ne va ajuta un vânt puternic să trecem prin 
Al Doilea Cerc? a întrebat Delph. 

— Habar n-am, am spus cu sinceritate. M-am uitat spre 
Petra şi am adăugat: Pet, ai vreo idee în legătură cu asta? 

— Nu, a răspuns ea, uitându-se ţintă la mine. 

— Am scăpat ca prin urechile acului, a intervenit 
Lackland frecându-şi rana, în timp ce Petra încerca să-i 
dea mâna la o parte. 

Am luat Piatra de la Delph, m-am ridicat şi m-am dus 
spre ei; apoi am trecut Piatra pe deasupra rănii, nutrind 
gânduri bune, iar rana a dispărut. 

— Fir-ar să fie! a exclamat Petra, în vreme ce Lackland 
îşi trecea degetele uluit peste pielea acum intactă. 

Uitându-se la Piatră, m-a întrebat: 

— Ce e chestia aia? 


280 


— În locul ăsta, e cel mai bun prieten al nostru. Am pus 
Piatra deoparte şi am continuat: Trebuie să ne grăbim, 
înainte să se întunece şi mai tare. Apoi vom putea să ne 
adăpostim undeva peste noapte şi să pornim devreme 
mâine-dimineaţă. 

Lackland a privit spre desişul de copaci care se întindea 
înaintea noastră. 

— Ce credeţi că se află acolo? 

— Nişte chestii blestemate care ne pot ucide, a zis 
Delph, iată ce. 

Ne-am luat desagii şi am pornit la drum. Mi-ar fi plăcut 
să zbor, dar, în vreme ce, după toate aparențele, 
hiperboreii puteau face asta fără ca vreo furtună să le 
pricinuiască necazuri, eu ştiam ce avea să se întâmple 
dacă ne-am fi înălţat în aer. 

Ne-am văzut de drum printre copaci şi pe poteci din 
pădure atât de întunecoase, încât am fost obligată 
permanent să luminez calea cu ajutorul baghetei. În cele 
din urmă, când picioarele nu ne-au mai putut duce mai 
departe, ne-am instalat pentru popasul de noapte într-un 
mic luminiş. 

Petra şi Delph au adunat nişte lemne, pe care le-am 
aprins cu bagheta. Lackland a folosit o tigaie din fier pe 
care o adusese cu el pentru a găti câteva dintre proviziile 
noastre. 

Am umplut pocalele pe care ni le dăduse Astrea, apoi am 
turnat nişte apă într-un bol şi pentru Harry Doi. 

Scăpaserăm ca prin urechile acului de o posibilă moarte 
pricinuită de furii şi, cu toate astea, prinsesem curaj, căci 
luptaserăm bine laolaltă. Însă, curând după aceea, m-a 
cuprins o stare de deprimare cumplită, astfel că nu 
vedeam decât consecinţe groaznice, pe noi toţi zăcând 
morţi lângă o turmă de creaturi hidoase, care zăboveau pe 
lângă noi aşteptându-şi nerăbdătoare festinul. Ce avea să 
se întâmple dacă aceste bestii îngrozitoare urmau să 
invadeze Wormwoodul? Fratele meu şi toţi ceilalţi Wugi 
aveau să piară. Gândul m-a făcut să mă înfior şi m-am 
străduit din răsputeri să mă gândesc la altceva. 


281 


Mai târziu, după ce toţi ceilalţi se culcuşiseră - Delph 
trăsese la sorţi să fie primul care stătea de veghe -, m-am 
strecurat până lângă Lackland şi m-am aşezat cu picioarele 
încrucişate alături de patul de frunze pe care el se 
întinsese. 

— Ai luptat bine, i-am zis. 

— Dar bagheta aia a ta... E o armă pe cinste, zău că da. 

— Ai mai fost vreodată atât de departe? 

A clătinat din cap. 

— Niciodată n-a fost necesar, niciodată n-am vrut, până 
când aţi apărut voi. A surâs, apoi zâmbetul i-a murit pe 
buze în timp ce privea focul care se stingea. E un lucru 
înspăimântător să părăseşti ceea ce cunoşti. S-a uitat la 
mine. Dar ia te uită cui îi zic eu asta. Tu ai lăsat totul în 
urmă ca să vii în locul ăsta. 

— Ca să străbat locul ăsta, l-am corectat eu. 

— Da, a fost el de acord. 

Am tăcut amândoi, ascultând pocnetele şi trosnetele 
focului pe cale să se stingă. 

— Crezi că vom reuşi cu adevărat? m-a întrebat 
Lackland pe un ton resemnat. 

Şi atunci, mi-am dat seama pe deplin că nu era cu mult 
mai mare decât mine. 

Am ridicat din umeri. 

— Nu ştiu, Lack. 

El a încuviinţat din cap şi s-a scărpinat alene în barbă. 

— Ce crezi că se află dincolo? 

— Sper doar ca, orice ar fi, să fie un loc mai bun decât 
ăsta. 

El a chicotit. 

— Păi... ar trebui să fie, nu-i aşa? 

Nu eram la fel de sigură ca el în această privinţă. l-am 
urat noapte bună şi m-am dus să mă aşez lângă Petra. De 
pe patul ei de frunze, şi-a ridicat privirea spre mine. Am 
vrut să aduc din nou în discuţie problema Finnului, dar, 
simțind probabil ce aveam de gând să fac, mi-a luat-o 
înainte. 

— Spuneai că mai sunt încă trei cercuri după ăsta? m-a 


282 


întrebat ea. 

— Da. 

A expirat adânc şi s-a uitat în direcţia din care 
veniserăm. 

— Te-ai răzgândit? am vrut eu să ştiu. 

— Era doar o chestiune de timp până când eu şi Lack 
aveam să fim ucişi acolo. Aşa că, dacă murim aici, ce 
importanţă are? A făcut o pauză, apoi a adăugat: Tu şi 
Delph... sunteţi doar prieteni? _ 

Eram eu şi Delph mai mult decât prieteni? În unele 
privinţe, eram precum un frate şi o soră. In altele... Ei 
bine... ne sărutaserăm. 

— Ce importanţă are asta pentru tine? 

— ÎI plac. 

— Şi eu îl plac. 

— Aş zice că ăsta e răspunsul la întrebarea mea, a zis ea 
fără să-şi ia ochii de la mine. 

M-am ridicat şi m-am uitat în jos la ea. 

— Aş zice că da. 

Şi am simţit fiori reci în stomac. 

Pentru a-i contracara, am scos Finnul. 

— Nu m-aş fi gândit niciodată să dezleg nodurile şi, cu 
toate astea, sunt o vrăjitoare pregătită. 

Am lăsat afirmaţia să atârne între noi asemenea unui nor 
de furtună. 

— Păi, poate că trebuie să fii mai bine pregătită. 

Aproape că am zâmbit auzind remarca ei sarcastică. 
Aproape. Fiindcă, din nou, vorbele Petrei îmi aminteau de 
ceva ce aş fi spus şi eu. 

Am lăsat-o şi m-am întins pe spate pe patul meu din 
frunze, cu desaga sub cap. N-am reuşit să adorm - 
gândurile nu-mi dădeau pace. Am scos pergamentul din 
buzunar, m-am asigurat că nu se uită nimeni la mine şi l- 
am bătut uşurel cu bagheta. 

O secundă mai târziu, imaginea lui Silenus mă privea din 
nou în ochi. 

— Ne-am împrietenit cu hiperboreii şi am reuşit să luăm 
Finnul de la furii, am spus încetişor. 


283 


El m-a privit cu sprâncenele ridicate şi cu o expresie de 
surprindere. 

— Finnul... Adevărat? 

— Ştim că, dacă dezlegi unul dintre noduri, acesta 
stârneşte un vânt puternic. Ce altceva mai face Finnul? 

— Vă va apăra de cel mai mare pericol cu care vă veţi 
confrunta în cel de-Al Doilea Cerc. 

„Bine, m-am gândit eu, asta a fost cam vag.“ 

— Îl ai asupra ta? m-a întrebat el. 

L-am scos şi l-am ridicat, astfel încât el să-l poată vedea. 

— Foarte bine, a zis Silenus. Acum există trei noduri. 

M-am uitat la sfoară. 

— Ştiu. Dezlegarea unui nod provoacă un vânt puternic. 

— Finnul este un element magic cu puteri specifice. 
După cum aţi descoperit, unul dintre noduri creează un 
vânt puternic. Dezlegarea celui de-al doilea nod produce o 
vijelie. 

„Ei bine, m-am gândit eu, dacă ar fi mai puternică decât 
primul vânt, asta chiar ar fi ceva.“ 

— Şi cel de-al treilea nod? am întrebat. 

— Un vânt de o tărie inimaginabilă, egală cu forţa 
multiplicată de câteva ori a celei mai puternice furtuni pe 
care ai întâlnit-o vreodată. 

Am privit cuiul şi sfoara. Ei, drăcia dracului! Toate 
acestea din ceva atât de mic şi de simplu? Şi, dacă 
dezlegarea primului nod fusese ceea ce ne suflase pe noi 
afară din peşteră, nu-mi puteam imagina în veci cum ar fi 
fost să-l dezlegăm pe cel de-al treilea. 

— Carevasăzică, ne va salva de cea mai serioasă 
primejdie de-aici. Oare ce ar putea fi? 

— Vai! Întrebi un lucru la care nu cunosc răspunsul 
exact. Dar ştiu că Finnul vă va fi foarte folositor. 

I-am privit pe Lackland şi pe Petra. 

— De unde vin ei? l-am întrebat. Neamul Furina peste 
care am dat aici... 

Silenius şi-a luat un răgaz, pentru a chibzui la întrebarea 
mea. 

— Atunci când a fost creat Wormwoodul, a fost creat şi 


284 


Quagul, pentru a-l înconjura complet, făcând astfel fuga 
imposibilă. 

— Aproape imposibilă, l-am corectat eu. Dar continuă. 

— A existat o tranziţie de la marile câmpuri de bătălie la 
satul Wormwood, în vreme ce teritoriul înconjurător, 
respectiv Quagul, era creat. Nu s-ar fi aşteptat nimeni la o 
migrare unitară totală. 

— Asta însemnând ce, mai exact? am cerut eu lămuriri. 

— Unii au fost prinşi aici şi n-au mai reuşit să ajungă în 
Wormwood. 

— Prinşi aici? 

— Da. Şi, fără îndoială, unii au fost ucişi. Dar alţii au 
supravieţuit. Şi au avut descendenţi. lar o parte dintre 
aceia au supravieţuit, în vreme ce alţii nu. Aşadar, cei mai 
voinici sau poate cei mai norocoşi sunt încă cu noi. 

Eram îngrozită. 

— Cum au putut fi lăsaţi în urmă? 

— Erau vremuri de mare haos şi confuzie, Vega Jane. 

M-am decis să-l întreb ceva ce nu-mi dădea pace. 

— Ar putea exista descendenţi ai Maladonilor pe-aici? 

Nu-mi ieşea din minte imaginea Petrei. 

— N-aş putea să afirm asta cu certitudine. lar dacă sunt, 
e posibil ca ei nici măcar s-o ştie. 

— Prostii! Cum adică să nu ştie? 

— Păi, nici tu n-ai ştiut că eşti vrăjitoare, nu-i aşa? 

În regulă, aici m-a prins. 

Am pus încetişor pergamentul înapoi în mantie, m-am 
întins şi am privit-o lung pe Petra. Îmi dădeam seama că 
nu dormea. Privea ţintă în sus, aparent pierdută în 
gânduri. M-am întors pe spate şi am închis ochii. Însă 
ştiam că n-am să pot dormi. Am înţeles destul de clar că 
existau acolo creaturi care m-ar fi omorât pur şi simplu 
fiindcă erau animale sălbatice. 

Dar dacă Petra făcea parte din rândul Maladonilor? 
Dacă ne conducea spre o capcană? 

Părea că cel mai primejdios inamic al meu ar fi putut să 
se afle exact lângă mine. 


285 


TRIGINIA NOVEM 


Un musafir neaşteptat 


Trei zile şi trei nopţi am mers prin pădure pe cărări 
întortocheate, fără să întâlnim nicio primejdie. Asta ar fi 
trebuit să mă facă să mă simt mai bine. Dar nu s-a 
întâmplat aşa. De fapt, mă simţeam din ce în ce mai 
deprimată, căci eram sigură că la următoarea cotitură 
aveam să fim atacați de ceva ce n-am fi putut învinge. 

De fiecare dată când ne opream să mâncăm, să ne 
odihnim sau să bem apă, îmi dădeam seama că şi ceilalţi 
gândeau la fel. Fusesem pe punctul de a muri de mâna 
îngrozitoarelor furii, iar faptul că eram toţi cu nervii la 
pământ nu constituia nicio surpriză. 

După încă două lumini şi două nopţi tot nu văzusem 
vreun picior de creatură, fie ea prietenă sau inamică. Nu 
ştiu ce luptă aş fi putut să port deasupra mării infinite de 
copaci, având în vedere că mergeam automat şi mă 
simţeam într-o stare cum nu se poate mai proastă. Pădurea 
era atât de densă, încât nu vedeam decât trunchiuri 
contorsionate şi ramuri încâlcite, cu frunze negre şi fără 
vreo pasăre în jur. Cu cât mergeam mai departe, cu atât 
mai greu ne croiam drumul printre copaci, aşa încât am 
fost nevoită să folosesc vraja Ilumina de nenumărate ori. 
Era ceva foarte deconcertant în a te afla în întuneric tot 
timpul. lar faptul că eram deja extrem de încordaţi nu 
făcea decât să sporească efectul de melancolie sufocantă. 

Ajunsesem în punctul în care ne ridicam la prima geană 
de lumină, mâncam ceva, apoi strângeam şi porneam mai 
departe fără să ne adresăm unul altuia niciun cuvânt. In 
timp ce mergeam, aruncam în jur priviri posace, iar cele 
câteva remarci pe care le schimbam erau scurte şi tăioase. 
Limbajul trupurilor noastre nu transmitea decât prezenţa 


286 


unui instinct de autoapărare. 

Lackland aproape că nu mai vorbea deloc; pur şi simplu 
se uita urât la toată lumea. 

Petra nu arunca spre noi căutături încruntate, însă îmi 
dădeam seama că nu era fericită. 

Nici măcar Delph nu era în apele lui. Odată se răstise la 
Harry Doi, căci acesta intrase accidental în el şi îl făcuse 
să verse nişte apă. Doar Harry Doi părea să fie capabil să 
se ridice la înălţimea ocaziei. Păşea alături de noi aparent 
relaxat, deşi cu simţurile în alertă maximă. El era singurul 
care izbutea să îmi îmbunătăţească oarecum starea de 
spirit. Dar, chiar şi aşa, nu era suficient. 

Ne opriserăm pentru masa de seară şi eram adunaţi în 
jurul focului, când Lackland a izbucnit: 

— Asta e o afurisită de prostie, nimic altceva! 

— Ce anume? am întrebat cu aprindere. 

— Habar n-avem unde naiba mergem. S-ar putea să ne 
învârtim în loc, nu-i aşa? Sau te pomeneşti că poţi deosebi 
un afurisit de copac de altul? 

— Păi, nici nu te văd repezindu-te să ne conduci tu, i-a 
trântit-o Delph. 

Petra i-a sărit în apărare. 

— Lack doar zice ceea ce gândim cu toţii. A ridicat apoi 
un deget în direcţia mea şi a adăugat: Ştii încotro 
mergem? Cu adevărat? 

Am privit-o cu atenţie şi, după câteva momente, am 
simţit o doză de răutate ridicându-mi-se în piept, făcând 
aproape să mă usture pielea. M-am ridicat şi am întins 
bagheta. 

— Asta mă face să fiu conducătoare, le-am zis. Dacă 
vreţi să o luaţi înainte singuri, daţi-i drumul. Veţi rezista 
cel mult o fărâmă. 

Lackland a sărit de pe locul său. 

— Nu putem face asta. Ne-ai luat deja din zona pe care 
noi o cunoşteam. 

A fost rândul lui Delph să sară în ajutor şi împreună i-am 
înfruntat pe Lackland şi pe Petra. 

— Voi ne-aţi implorat să veniţi cu noi, a ţipat Delph. 


287 


— Fiindcă am crezut că ştiţi ce faceţi, a mugit Lackland. 

Apoi a ridicat spada. 

Delph a ridicat toporul. 

Petra a întins arcul. 

Eu am ridicat bagheta. Şi atunci, mi-a încolţit ceva în 
minte. Ceva ce spusese Astrea, un lucru asupra căruia nu 
zăbovisem suficient. Însă acum am făcut-o. Fiindcă abia 
acum înţelegeam ce voise să spună. 

Al Doilea Cerc e plin de deprimare şi, dacă voi îi 
îngăduiți, sentimentul va ajunge să vă domine. 

M-am uitat la Delph. 

— E deprimarea din cel de-Al Doilea Cerc despre care 
ne-a zis Astrea. Este în atmosferă. Este pretutindeni. Ne 
înnebunegşte. 

Delph a lăsat toporul în jos. 

— Drăcia dracului! 

În clipa aceea, pierzându-se cu firea, Lackland a răcnit: 

— Pet, trage în câine. Am eu grijă de ceilalţi doi. 

Am ridicat bagheta şi am strigat: 

— Embattlemento! 

Spada lui şi săgeata ei au lovit scutul înălţat de vraja 
mea cu o asemenea forţă, încât reculul loviturii i-a doborât 
pe amândoi. Apoi am rostit: 

— Ensnario! 

Funii de lumină au ţâşnit din vârful baghetei mele, 
înconjurându-i. Apoi, cu o aruncare ca de undiţă, am 
mişcat bagheta pentru a-i ridica şi a-i depune la baza 
pâlcului de copaci. 

— Impacto! am strigat. 

Un capăt al funiei s-a înfipt adânc în pământ. 

— Vega Jane, m-a strigat Delph. Dacă e în atmosferă, 
poţi să foloseşti... 

— Ştiu, Delph, ştiu ce am de făcut! L-am apucat de braţ. 
Ţine-te de mine! Vino, Harry Doi! 

Am bătut cu palma în ham. 

Harry Doi a sărit şi eu am încheiat cataramele. Aţintind 
bagheta spre pământ, am rostit: 

— Ensnario! 


288 


Rădăcini groase s-au ivit din pământ, înfășurându-se în 
jurul picioarelor noastre. 

Am scos Finnul din buzunar şi m-am uitat la Delph. 

— Silenus mi-a spus că acum va fi cu mult mai rău decât 
atunci, în peşteră. 

Delph şi-a înghiţit nodul din gât, după care a pus o mână 
uriaşă pe mine şi una pe Harry Doi. 

— Gata? am întrebat. 

El a încuviinţat din cap. 

— Gata. 

Am rostit în gând o rugăciune şi am dezlegat cel de-al 
doilea nod. 

A fost de parcă un râu puternic s-a dezlănţuit brusc, 
prefăcându-se în aer. Copacii din pădure au fost aproape 
toţi culcaţi la pământ de forţa sa. Am fost nevoită să închid 
ochii şi să-mi acopăr nasul şi gura, căci vântul era mult 
prea puternic ca să mai putem respira. 

Nu mai simţisem niciodată o asemenea forţă. Chiar şi cu 
legăturile de pe picioarele noastre, simţeam cum sunt 
ridicată de la pământ. Degetele îmi erau desprinse forţat 
de pe baghetă. Iar dacă în vijelia aceea mi-aş fi pierdut-o, 
am fi fost terminaţi. Dezlegând cel de-al doilea nod al 
Finnului, distrusesem oare toate şansele noastre de a 
supravieţui? L-am auzit pe Delph ţipând, când strânsoarea 
lui asupra mea şi a lui Harry Doi începuse să slăbească. 
Câinele meu era tras de lângă mine. Auzeam cum erau 
rupte unul câte unul toate laţurile mele magice. 

Am aruncat o privire spre Petra şi Lackland. Erau 
ridicaţi cu totul de la pământ şi o singură funie îi mai ţinea 
să nu dispară, căci tot ceea ce fusese tras în furtună avea 
să fie zdrobit de copaci. 

Tocmai adusesem moartea asupra noastră, a tuturor. 

Am privit cum era ruptă şi ultima bucată de sfoară. N- 
am mai putut rosti nicio altă vrajă, căci forţa vântului mă 
împiedica să-mi mişc gura. Eram terminaţi. Am ţâşnit toţi 
trei în aer. M-am uitat în stânga mea şi i-am văzut pe Petra 
şi pe Lackland aruncaţi în sus, ca şi cum ar fi fost lansați 
dintr-o mortieră. Apoi vântul s-a oprit, iar noi am plonjat 


289 


spre pământ, aterizând dur, dar încă în viaţă. M-am ridicat 
cu precauţie şi am privit în jur. Petra şi Lackland tocmai se 
ridicau încetişor. Mai mulţi copaci fuseseră dezrădăcinaţi 
şi zăceau răsturnaţi la pământ. Alţii erau încă aplecaţi, 
poate pentru totdeauna. Cei mai mulţi însă reveniseră la 
poziţiile iniţiale, ceea ce constituia o dovadă a tăriei lor. 

Mi-am pipăit capul şi, în pofida durerilor şi a usturimilor 
pricinuite de căzătura pe pământ, am izbucnit în râs. 
Groaznica deprimare care mă ţinuse prizonieră dispăruse. 
Era ca şi... 

— ... cum un vânt răcoritor ar fi îndepărtat totul? 

M-am răsucit pe călcâie să văd cine vorbise. 

Era Seamus. Se urcase într-un copac căzut. Nu mai era 
îmbrăcat ponosit. Avea pantaloni negri, o cămaşă albă, o 
vestă cu fireturi de aur, pantofi lucitori şi o pălărie bine 
periată. 

— Cine naiba e ăsta? au exclamat Petra şi Lackland la 
unison. E 

— Seamus, spiriduşul, a răspuns Delph. Îl cunoaştem. 

Apoi, adevărul m-a izbit. 

— Astrea ne-a urmărit în Vezi-Văzător, nu-i aşa? am 
întrebat. 

— Păi, fireşte c-a făcut-o, a răspuns Seamus, ca şi când 
ar fi fost cel mai evident lucru rostit vreodată. A sărit apoi 
din copacul căzut şi a venit spre noi. Ai folosit bine Finnul, 
a adăugat. S-a îndreptat apoi spre Harry Doi şi l-a 
scărpinat între urechi. Câinii sunt imuni la deprimare, să 
ştiţi. 

— Astrea te-a trimis aici? 

— Da, dar nu ca să intervin. Dacă aţi fi pierit, am fost 
instruit să vă îngrop cum se cuvine în cimitirul Wolvercote. 

— Ei bine, asta e al naibii de drăguţ din partea ei, am 
spus cu sarcasm. Am inspirat adânc şi am adăugat: Ce face 
Archie? 

— Nu-şi mai aminteşte de voi. 

L-am privit curioasă, studiindu-i hainele noi. 

— Arăţi diferit. 

A clipit din ochi. 


290 


— Spiriduşii sunt, de fapt, un grup destul de formal. Dar 
suntem buni şi să jucăm alte roluri atunci când 
împrejurările o cer. S-a aplecat şi a adăugat cu o voce 
răguşită: Seamus este un spiriduş de treabă, scumpo şi 
drăgălaşo. 

Asta m-a făcut să zâmbesc fără să vreau. 

— Asta înseamnă că suntem la capătul celui de-Al Doilea 
Cerc? a întrebat Delph neliniştit. 

— Cred că da, puteţi presupune asta, a răspuns Seamus, 
privindu-l curios pe Lackland. Al Treilea Cerc începe 
dincolo de ridicătura aceea de pământ. Apoi a adăugat pe 
un ton de avertisment: Însă cel de-Al Treilea Cerc, după 
cum ştiţi, are propriile provocări unice. Şi-a netezit hainele 
şi şi-a aranjat pălăria, apoi a zis: lar acum e timpul să plec. 
Mă îndoiesc că mă veţi mai vedea vreodată. Vă urez mult 
noroc! 

— Stai, mai am câteva întrebări! am strigat eu. 

Dar, exact sub ochii noştri, Seamus s-a evaporat. 


291 


QUADRAGINIA 


O a doua vrăjitoare 


Ne-am luat desagii şi, cu o stare de spirit mult mai bună, 
am pornit vioi la drum. În scurt timp am trecut de copaci şi 
am ajuns în locul pe care ni-l indicase Seamus. 

Ne-am oprit cu toţii pentru a examina împrejurimile. 

— Ei, drăcia dracului! a exclamat Lackland. 

„Chiar aşa, drăcia dracului!“, am gândit eu. 

Dacă eram sătui de copaci, nimeriserăm în locul potrivit, 
căci nu exista nici măcar unul înaintea ochilor noştri. Era 
cel mai plan şi mai deschis teren pe care îl văzusem în 
toată viaţa mea. În depărtare se vedea un bloc imens, ce 
părea a fi din granit, lat de câţiva kilometri şi înalt de un 
kilometru şi jumătate. Însă, cu excepţia acestuia, terenul 
se întindea dincolo de orizont, la fel de plat. Şi luminos. 

Pădurea nu lăsase lumina să pătrundă deloc. Iar locul 
ăsta părea incapabil s-o lase să iasă. 

Printre copaci fusese rece. Aici, era cald şi orbitor de 
strălucitor, iar aerul părea uscat de la căldura de 
deasupra. Ne obişnuiserăm cu întunericul atât de mult 
timp, încât cu toţii ne-am pus câte o mână la ochi pentru a 
ni-i proteja de lumina nemiloasă. 

M-am uitat la ceilalţi. 

— Cred că cel mai bine ar fi să mergem, am zis. 

Am pornit prima, cu Harry Doi alături de mine şi cu 
Lackland şi Petra urmându-mă, în timp ce Delph încheia 
plutonul. Abia parcurseserăm un kilometru când mi-am 
scos mantia şi apoi jacheta. Şi ceilalţi au procedat la fel, 
căci se făcea tot mai cald. Apoi mi-am suflecat pantalonii, 
căci îmi simţeam cizmele ca pe nişte pietre arzând în jurul 
picioarelor. 

Am continuat să mergem înainte, kilometru după 


292 


kilometru, în timp ce canicula devenea tot mai puternică. 
Ne-am oprit să bem apă de nenumărate ori, dar, de îndată 
ce porneam din nou, transpiram din abundență şi 
pierdeam orice rezervă de apă. Harry Doi gâfâia atât de 
tare, încât am crezut că avea să leşine. 

După ce ne târâserăm picioarele pe o distanţă pe care o 
estimasem la vreo treizeci de kilometri, Delph a venit 
alături de mine şi, cu o voce scăzută, m-a întrebat: 

— Vezi aflorimentul acela stâncos de acolo? 

Am încuviinţat din cap. 

— Ei bine, e la fel de departe pe cât era şi când am 
început să mergem, Vega Jane. 

L-am privit lung şi atunci mi-am dat seama că avea 
dreptate. Mi-am ridicat privirea spre cer şi am avut încă un 
şoc. 

Cu toate că mergeam de mult timp, iar ziua ar fi trebuit 
să cedeze locul nopţii, soarele se afla în aceeaşi poziţie în 
care fusese şi atunci când păşiserăm pentru prima dată în 
cel de-Al Treilea Cerc. 

— Delph, soarele... 

— Ştiu, a încuviinţat el. 

M-am gândit la ceea ce ne spusese Astrea despre locul 
respectiv. 

O expansiune vastă, care aparent se întinde la nesfârşit. 

La nesfârşit. M-am înfiorat. Poate că sensul cuvintelor ei 
fusese doar literal. Dar ce prevestea asta pentru noi? 

După ce am mai mers o vreme, ne-am oprit şi ne-am 
instalat tabăra. Mi-am dat seama că era din ce în ce mai 
cald. M-am uitat la soare şi apoi în jos, spre micul nostru 
loc de campare. Am ridicat bagheta şi am rostit: 

— Embattlemento! 

Scutul magic s-a ridicat din bagheta mea, plutind în aer 
deasupra locului unde urma să dormim. Brusc, sub scut s-a 
făcut întuneric, iar aerul devenise mult mai răcoros. 

— Mulţumim! a exclamat Lackland în timp ce-şi ştergea 
faţa de sudoare, lăsând aerul răcoros să-l cuprindă. 

Apoi s-a prăbuşit pe spate şi a rămas pur şi simplu întins 
acolo. 


293 


Mai târziu ne-am pregătit masa şi ne-am aşezat cu 
picioarele încrucişate pe pământ. Ceea ce mă îngrijora cel 
mai tare era, fireşte, ceea ce Delph remarcase deja. 

— Nu vom ajunge nicăieri. Dacă Lackland şi Petra nu şi- 
au dat seama încă, în curând o vor face. 

Delph a stat primul de veghe în timp ce noi trei am 
dormit. Ei bine, Lackland şi Petra au dormit. Eu am 
încercat mult timp să adorm, apoi am renunţat. Am scos 
pergamentul şi l-am invocat pe Silenus. Ne-am privit unul 
pe altul peste coala de pergament de câţiva centimetri. 

— Trăieşti, a spus el uşor surprins. 

— Trăiesc, i-am confirmat. Acum suntem în cel de-Al 
Treilea Cerc. 

El a încuviinţat blajin. 

— Mă bucur. 

Am înălţat capul. 

— De ce? Eşti un vestigiu. N-aş fi zis că vestigiile au 
emoţii. 

— Ei bine, e foarte limpede că nu ştii chiar totul, a zis el 
pe un ton egal. 

Mi-am concentrat din nou atenţia asupra situaţiei în 
legătură cu care mă frământam. 

— Te superi dacă îţi prezint un prieten? 

— E un prieten bun? 

— E cel mai bun prieten al meu. 

Silenius a  încuviinţat din cap, aşa că am luat 
pergamentul şi m-am dus spre locul în care Delph stătea 
de pază; m-am aşezat alături de el şi i l-am prezentat lui 
Silenus. Lui Delph i-a luat ceva timp să se simtă în largul 
lui în prezenţa chipului de pe pergament, dar, într-un final, 
după câteva „Ei, drăcia dracului!“, s-a liniştit. 

— Silenus, avem o problemă, i-am zis apoi. 

— Numai una? Sunt de-a dreptul uluit. 

— Am mers aproape toată ziua, dar soarele a rămas încă 
pe cer, strălucitor şi fierbinte. Am folosit un scut magic 
pentru a avea parte de puţină umbră. 

— Foarte isteţ din partea ta, Vega Jane. 

— Treaba e că am mers tot drumul ăsta, dar el nu duce 


294 


nicăieri, a adăugat Delph. E ca şi când nici măcar nu ne- 
am fi mişcat. 

Silenus a încuviinţat. 

— Înţeleg că asta ar fi o problemă. 

— Poţi s-o mai zici o dată, a adăugat Delph. 

— Astrea mi-a spus că tot Quagul se mişcă, am 
intervenit eu. În realitate însă, n-o face. E doar o vrajă de 
halucinație. Şi, brusc, m-am pomenit spunând: Trandesa 
hypnotica. 

— Pardon? a exclamat Silenus. 

— Este incantaţia care face să pară că tot Quagul se 
mişcă. Dar nu e aşa. Totul e în mintea noastră. 

Într-un acces de panică, mi-am mai dat seama de ceva. 
Astrea nu-mi spusese niciodată cum să o contracarez. Cum 
de uitase chiar asta? Cum de uitasem s-o întreb? Apoi, mi-a 
trecut prin minte altceva. Am privit agitată în jur. N-am 
mai văzut munţi în depărtare. Nici creste şi nici altceva din 
ceea ce Delph şi cu mine văzuserăm anterior. 

M-am uitat din nou la Silenius. 

— Cam grea situaţie, nu-i aşa? a remarcat el 
imperturbabil. 

— Da, cam grea, am mormăit, cu moralul prăbuşindu-mi- 
se pe lângă tălpile cizmelor. Apoi mi-am privit bagheta şi 
am adăugat: Însă am o baghetă. 

— Chiar aşa. Ştii incantaţia inversă? m-a întrebat 
Silenus. 

— Nu, fir-ar să fie, n-o ştiu, am recunoscut cu un aer 
nefericit. 

— Eşti sigură? 

— Da, Astrea nu mi-a spus-o niciodată. 

— Vega Jane, a intervenit Delph, dar Astrea nu ţi-a spus 
niciodată nici cum să-l invoci pe Silenus. Şi mai ţii minte 
cum ne-ai năucit pe toţi la ea în căsuţă? Ai făcut toate 
acestea de una singură, nu-i aşa? 

Silenus i-a zâmbit lui Delph. 

— „Cel mai bun“ prieten al tău este foarte receptiv. 

— Aşa este. Eu... eu am spus doar „Ai noimă“. Şi tu te-ai 
ivit. 


295 


— Magia şi vrăjile invocate se nasc din necesitate, a 
explicat Silenus. 

I-am aruncat o privire. 

— Poftim? Vrei să spui că pot inventa chiar eu vrăjile 
care ne sunt necesare pentru a străbate locul acesta? Că 
pot folosi şi altele, nu numai pe cele învăţate de la Astrea? 

— Desigur. La urma urmelor, asta face parte din magie. 

Şi, cu aceste cuvinte, s-a făcut nevăzut. 

— Ai să-ţi dai tu seama, Vega Jane, a spus Delph 
încurajator. 

— Ba nu, noi ne vom da seama, Delph, i-am răspuns 
zâmbind. 

El mi-a susţinut privirea. 

— Aşadar, i-ai zis tipului ăstuia că sunt cel mai bun 
prieten al tău? 

— Eşti cel mai bun prieten al meu, Delph. 

Drept răspuns, el mi-a oferit cel mai larg zâmbet al său. 
M-am simţit deodată cuprinsă de căldură. El mi-a atins 
braţul şi s-a aplecat spre mine. Am închis ochii şi... 

Când mârâiturile ne-au ajuns la urechi, am sărit 
amândoi şi ne-am uitat în jur. Dar nu se vedea nimic 
altceva în afară de întinderea vastă. 

— Foloseşte-ţi bagheta, m-a îndemnat Delph. 

— Crystilado magnifico! am strigat eu. 

Înfăţișându-mi-se de parcă ar fi fost moarte, am văzut 
patru bestii care se mişcau cu o viteză alarmantă şi care 
veneau înspre noi. 

— Ridicaţi-vă! a ţipat Delph. Licantropi. Treziţi-vă! 

Am aruncat o privire în spatele meu. Lackland şi Petra 
îşi luaseră deja armele. 

Am retras scutul Embattlemento de deasupra noastră, 
astfel încât să putem vedea mai bine, iar soarele a apărut 
din nou arzând. Temperatura a crescut brusc. 

Când eram pe punctul de a rosti incantaţia pentru vraja 
mea de amplificare, am observat că licantropii se 
ridicaseră din pământ exact la picioarele mele. Înainte să- 
mi pot folosi bagheta, o săgeată a lovit-o în piept pe una 
dintre creaturi. Aceasta a urlat înfuriată, în timp ce 


296 


sângele îi ţâşnea pretutindeni. Apoi s-a prăbuşit şi a murit. 

Rămăseseră încă trei cu care să ne luptăm. 

— Jagada! am strigat, îndreptând bagheta spre cel de-al 
doilea licantrop. 

Tăieturi imense i-au apărut pe tot corpul. Zvârcolindu-se 
în chinuri, s-a prăbuşit la pământ. Am fost răsturnată pe 
spate de mişcarea necontrolată a membrelor sale şi am 
aterizat atât de dur, încât mi s-a tăiat respiraţia. 

Când m-am ridicat împleticindu-mă, l-am văzut pe Delph 
folosindu-şi toporul uriaş pentru a tăia o creatură în două. 
Apoi a căzut pe spate când cel de-al treilea licantrop l-a 
atacat. Am îndreptat bagheta spre el şi am tipat: 

— Rigamorte! 

Dar licantropul s-a întors brusc, iar vraja mea nu a reuşit 
să-l atingă. 

În momentul următor, cel de-al patrulea licantrop s-a 
izbit în mine şi am fost aruncată înapoi, fiind pe punctul de 
a fi muşcată de odioasa creatură. Bagheta mi-a căzut din 
mână şi s-a rostogolit ceva mai departe. 

Fără Destin şi fără baghetă n-aveam nicio şansă de a-i 
ţine piept unui licantrop. Dar nu aveam de gând să cedez 
fără luptă. M-am rostogolit şi am sărit în picioare. El s-a 
repezit spre mine, dar am reuşit să mă feresc din calea sa. 
Mi-am scos mantia, am rulat-o şi am tinut-o în faţa mea. Cu 
un mârâit, m-a atacat din nou. M-am ferit şi de această 
dată, apoi am sărit în spinarea lui şi i-am înfăşurat mantia 
în jurul gâtului. 

Înainte să apuc să strănut, m-a apucat cu ghearele de 
păr, m-a tras spre el, apoi s-a descotorosit de mine. Am 
aterizat în şezut doi metri mai departe. Când mi-am ridicat 
privirea, licantropul sărea înspre mine, cu colții pregătiţi 
să ucidă. 

— Rigamorte! 

Lumina neagră a lovit creatura în spate. Pentru o clipă a 
încremenit în aer, apoi a plonjat, aterizând peste mine. 
Însă am reuşit să-l împing la o parte şi să ies de sub 
cadavrul lui. 

Apoi m-am uitat la Petra - era extrem de palidă şi 


297 


strângea în mână bagheta mea. Fa aruncase vraja. Şi 
aceasta funcţionase. 

Se uita la mine cu ochi îngroziţi, în timp ce Delph şi 
Lackland - martori ai măcelăririi licantropului cu bagheta 
- se zgâiau la ea curioşi. 

În clipa următoare a lăsat bagheta să-i cadă şi s-a prins 
de mână, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă. 

M-am dus iute spre ea şi am luat bagheta de jos. 

Delph şi Lackland au venit şi ei în fugă. 

— Tu... poţi să faci... chestiile pe care poate să le facă şi 
Vega, a zis Lackland cu un aer uluit. 

— Vrăjitorie, a adăugat Delph gâfâind. 

Ea încă îşi ţinea mâna strâns, continuând să plângă. M- 
am uitat la mâna ei. 

— Petra, lasă-mă să văd. 

Ea a scuturat din cap, ţinându-şi mâna acoperită. 

— Petra, dă-i voie s-o vadă, i-a zis Delph. Vega poate s-o 
vindece cu Piatra. _ 

Deja o scosesem din buzunar. Însă a trebuit să-i desfac 
degetele forţat. M-am înfiorat şi mi s-a strâns stomacul 
când i-am văzut mâna - era atât de neagră, de parcă ar fi 
fost băgată cu forţa în foc. Arăta dureros şi părea ţeapănă. 
Am examinat-o, apoi m-am uitat la Petra. Pe chip i se citea 
durere şi confuzie. 

Am fluturat Piatra Viperei pe deasupra rănii şi am nutrit 
gânduri bune. Dar nu s-a întâmplat nimic. Surprinsă de 
acest lucru, am ţinut bagheta deasupra mâinii ei şi am 
încercat câteva vrăji diferite pentru a vindeca rana. Niciun 
cuvinţel n-a funcţionat. 

Ea şi-a smuls mâna şi a spus scurt: 

— Las-o aşa! 

În timp ce se îndepărta, ţinându-se de mâna rănită, m- 
am uitat la bagheta mea. De ce o arsese tocmai pe Petra? 
Deja o bănuiam că ar putea fi din rândul Maladonilor. Doar 
ea aruncase vraja de moarte. Ştiuse cum să folosească 
Finnul, un element magic creat de vrăjitorii întunecaţi. 

După câteva clipe, l-am văzut pe Delph privindu-mă 
curios. Aş fi vrut să-i spun ce gândeam, dar Lackland 


298 


stătea exact lângă el. 

— Slavă Clopotniţei că Petra e vrăjitoare! am spus cu un 
zâmbet forţat, pe care nu mă îndoiesc că Delph l-a înţeles 
cum trebuie. 

— Da, a consimţit Lackland, care părea să fie în 
continuare uluit de toată tărăşenia. Mă duc fuguţa să văd 
ce face. 

S-a îndreptat grăbit spre locul în care Petra stătea 
ghemuită. 

Aş fi vrut tare mult să-i spun lui Delph că Petra era 
duşmanul nostru. După aceea, poate că privirea de 
admiraţie din ochii lui avea să dispară de tot. Însă exista o 
singură problemă în legătură cu ceea ce gândeam. 

Petra folosise bagheta pentru a-mi salva mie viaţa. 

— Ce se întâmplă cu Petra, Vega Jane? m-a întrebat 
Delph. 

— Nu ştiu, Delph, i-am răspuns. 

Şi chiar nu ştiam. 


299 


QUADRAGINTA UNUS 
O faptă bună 


A doua lumină, în timp ce mergeam, am aruncat vraja de 
creare a scutului deasupra noastră. Am ţinut soarele şi 
zăpuşeala la distanță de noi, chiar dacă nu asta era 
problema noastră majoră. Culmea de granit se afla la fel 
de departe ca întotdeauna. Şi, când în cele din urmă 
Lackland a venit la mine, am ştiut ce avea să-mi spună. 

— Vega, mi se pare că nu avansăm niciun pic. 

— Ştiu, Lackland. 

El s-a încruntat. 

— Şi ai cumva vreun plan pentru a rezolva asta? 

L-am privit drept în faţă. Apoi m-am uitat în spate şi i-am 
văzut pe Petra şi pe Delph mergând împreună şi vorbind 
pe un ton scăzut. M-am întors din nou spre Lackland şi i- 
am spus: 

— La asta lucrez. 

El m-a privit sceptic. 

— Ah, bine, asta-i o adevărată uşurare. 

— Dar tu ai vreo idee? am contraatacat eu. 

A ridicat spada. 

— Dacă vrei să spintec ceva cu asta, sunt omul tău. 
Bagheta şi vorbele cad însă în sarcina ta. 

Am aruncat din nou o privire înapoi. 

— Şi a Petrei, se pare. 

S-a înnegurat la faţă. 

— N-am ştiut niciodată asta despre ea. 

— Eşti sigur? N-au existat semne niciodată? 

— Păi, ce fel de semne? 

— A făcut vreodată ceva inexplicabil? 

A scuturat din cap. 

— Nu ceva ce mi-aş putea aminti. Totuşi, până când a 


300 


fost atacat satul nostru, n-am petrecut prea mult timp 
împreună. Vreau să zic, nu suntem o familie sau ceva 
asemănător. Doar Furini. 

— Cine a mai rămas din familia ta? 

Abătut, şi-a plecat privirea. 

— Mama şi sora mea. Tata şi fratele mai mare au fost 
omorâţi cu mult timp în urmă. 

— Cum? 

— Coloşii. N-am... n-am putut să fac nimic. Afurisiţii de 
licantropi au omorât restul neamului Furina. În afară de 
Pet şi de mine. Când am văzut că ne atacă, tot ce-am vrut 
să fac a fost să-i măcelăresc pe toţi! a adăugat el cu 
violenţă. A făcut o pauză şi s-a uitat din nou la Petra. Pet şi 
cu mine suntem împreună de ceva timp. E ca şi cum aş 
avea-o pe sora mea din nou, aşa cred. Nimeni nu vrea să 
fie singur. Nu aici. 

— Nu, nimeni nu vrea, am fost eu de acord, gândindu- 
mă la Delph şi la Harry Doi. 

În timp ce vorbeam, am continuat să mergem. Când m- 
am uitat înainte, am încremenit. Lackland s-a izbit în mine. 

— Uite! 

S-a uitat ţintă în faţă şi l-am simţit la fel de uimit. 

— Ce naiba e aia? m-a întrebat. 

Delph şi Petra ni s-au alăturat. 

— E un inorog, a zis Delph apoi. 

Într-adevăr, era un inorog. De un alb strălucitor şi cu o 
coamă aurie, cu ochi negri şi lucioşi şi cu un corn magnific 
de culoarea argintului. Era mare şi musculos, cu un piept 
uriaş, şi stătea în calea noastră. Arăta foarte nobil, 
aproape ca o statuie lustruită, dar cu o inimă pulsând. Şi 
era primul animal din câte întâlniserăm acolo care nu 
încerca să ne omoare. 

— Harry Doi! a strigat Delph. 

Aventurându-se spre inorog, Harry Doi se afla acum la 
doi metri de acesta. Pufnind, creatura s-a dat puţin înapoi. 
Harry Doi s-a oprit, dând din coadă zâmbind. Inorogul a 
făcut câţiva paşi în faţă. Harry Doi a redus distanţa şi iată-i 
pe amândoi faţă în faţă, la mai puţin de treizeci de 


301 


centimetri unul de altul. 

Inorogul şi-a scuturat coama, iar Harry Doi a lătrat, şi 
mi-am dat seama că era un salut prietenesc. Apoi, câinele 
meu a înaintat şi şi-a frecat nasul de piciorul drept din faţă 
al inorogului. Acesta şi-a coborât capul şi a mângâiat 
urechea lui Harry Doi cu coama sa aurie. 

Harry Doi s-a uitat la noi şi a lătrat scurt, ca şi cum ar fi 
zis: „Mişcaţi-vă încoace“. 

M-am târât înainte, apoi le-am aruncat o privire şi 
celorlalţi, care nu se clintiseră. 

— Dacă venim toţi, am putea să-l speriem, a spus Delph 
cu un aer jalnic. 

M-am uitat la inorog şi am continuat să înaintez, gata în 
orice clipă să mă retrag, dacă ar fi dat semne de nelinişte 
sau de teamă. Am întins mâna şi l-am lăsat să mi-o 
adulmece. Apoi i-am mângâiat coama, iar el s-a frecat de 
umărul meu. I-am privit îndeaproape cornul de argint. Ce 
spusese Astrea? Cornul inorogului poate anihila efectul 
tuturor otrăvurilor. Asta pica la ţanc, am presupus. 

Apoi mi-am amintit cum puteai obţine cornul unui 
inorog. 

Îl convingi să ţi-l dea. 

Sau îl omori. 

Cu niciun chip nu i-aş fi putut face rău acelei creaturi. 
Era atât de frumoasă şi de blândă şi... Şi-a frecat botul de 
mâna mea, aşa cum o făcea adesea şi Harry Doi. Degetele 
mi-au ajuns din coamă pe capul lui. Mi-am simţit inima 
topindu-mi-se şi mai tare. l-am atins cu multă blândeţe 
cornul. Deşi părea solid, îl simţeam moale sub degetele 
mele. 

Apoi am observat că nu se lăsa cu toată greutatea pe 
piciorul drept din faţă. Am îngenuncheat ca să pot să mă 
uit mai bine. 

— Ceva l-a rănit, am spus. 

L-am mângâiat pe picior cu blândeţe, având grijă să nu 
ating tăietura de acolo. Apoi am vârât mâna în buzunar şi 
am scos Piatra Viperei, trecând-o pe deasupra rănii şi 
nutrind gânduri bune. Rana s-a vindecat complet. M-am 


302 


ridicat şi am mângâiat coama inorogului. 

— Nou-nouţ, i-am spus. 

El se uita lung la mine, cu ochii lui negri mai întunecaţi 
decât cea mai adâncă peşteră. În contrast cu strălucirea 
blănii albe, efectul era remarcabil. 

— Eşti frumos, i-am spus cu venerație, pe un ton scăzut. 
Absolut superb. 

I-am mai mângâiat o dată cornul cu blândeţe, apoi mi- 
am retras mâna. Îmi simţeam degetele furnicându-mă şi le- 
am privit. Erau curate cum nu fuseseră niciodată. N-aş fi 
putut găsi pe ele niciun fir de murdărie. M-am uitat la 
blana inorogului, îngrozită că aş fi putut să transfer 
mizeria de pe mâinile mele pe blana lui imaculată. Dar nu 
era nici urmă de murdărie. 

Şi am descoperit încă o dată că inorogul se uita lung la 
mine. A deschis gura şi - în măsura în care o asemenea 
creatură o poate face - mi-a zâmbit. Pe când îl priveam, s-a 
întors şi a pornit la trap. Cu cât se îndepărta mai tare, cu 
atât mai repede se mişca, până când n-a mai rămas decât o 
pată. Apoi a dispărut. 

M-am întors spre ceilalţi şi mi-am frecat degetele acolo 
unde atinsesem inorogul. Ceva a apărut în buzunarul meu. 
La început, am fost îngrozită, căci mă temeam de vrăjitoria 
întunecată. 

Am îndreptat bagheta şi am spus, cu un aer patetic: 

— Rejoinda, ăăă... afurisitul de lucru din buzunarul meu. 

Obiectul a început să plutească apoi a aterizat în mâna 
mea; ne-am strâns cu toţii în jur, plini de uimire, şi inima 
mi-a venit la loc. 

Era cornul inorogului. 

Oare creatura nu avea cornul atunci când dispăruse? 
Nu... nu eram sigură. 

— Cum a ajuns aici? am întrebat. 

Delph s-a uitat la mine şi a surâs. 

— Tu i-ai îngrijit piciorul, dând dovadă de bunătate. 
Tatăl tău ar fi fost mândru de tine! Să ai grijă de animale 
în felul acesta... 

Am zâmbit şi am frecat cornul. Mă gândeam că ar trebui 


303 


să fie foarte tare, însă nu era deloc aşa. L-am vârât înapoi 
în buzunar şi am aruncat o privire înspre degetele mele. 
Încă mă furnicau şi parcă această senzaţie mi se 
răspândea în tot corpul. 

Am privit spre culmea de granit, care era la fel de 
departe ca şi până atunci, şi brusc mi-a venit o idee în 
minte. Eram mirată că nu mă gândisem la asta mai înainte. 
Am ridicat bagheta şi am spus: 

— Confuso, recuso! 

Un val sclipitor a trecut prin fața noastră, iar când s-a 
terminat, ne aflam la mai puțin de un kilometru de creasta 
din granit. 

— La naiba! l-am auzit pe Lackland exclamând. 

Se pare că Astrea mă învățase contra-vraja, numai că eu 
nu ştiam asta. Dar, evident, ce altceva era o halucinație 
dacă nu o confuzie a minţii? 

Am continuat să mergem, impulsionaţi de progresul 
nostru remarcabil, şi am ajuns în scurt timp la coama 
stâncoasă. La umbra granitului era răcoare, aşa că am 
decis să ne odihnim. În timp ce ei ridicau tabăra, pregătind 
mâncarea şi apa, am folosit Lanţul Destin pentru a mă 
ridica repede în vârful stâncii, aterizând înainte ca furtuna 
ce s-a iscat imediat să mă lase lată. 

M-am uitat în spatele meu. Soarele strălucea, iar căldura 
era intensă. În faţa mea se întindea însă bezna cea mai 
adâncă. Nu era soare, nici lumină, ci doar nori, o ceaţă 
lăptoasă şi aer rece. 

Fără îndoială, Quagul se ridica la nivelul reputației sale. 
Era cel mai înnebunitor loc pe care mi l-aş fi putut imagina 
vreodată. Speram ca în curând să-l las în urmă. 

Am sărit şi am aterizat în siguranţă, realăturându-mă 
apoi celorlalți. 

— Ce-ai văzut? m-a întrebat Delph nerăbdător. 

— Se pare că va fi mai răcoare decât aici, am remarcat 
eu. 

Am mâncat în linişte, apoi Lackland m-a întrebat dacă ar 
trebui să mergem mai departe. 

Am hotărât să rămânem pe loc. Ar fi fost caraghios să 


304 


pierdem timpul urcând coama, când - folosind Lanţul 
Destin - puteam trece cât se poate de uşor dincolo de 
aceasta. Dar voiam să fac o mică cercetare mai întâi şi nu 
aveam de gând să merg singură. Am stabilit ca Delph să 
stea primul de veghe, împreună cu Harry Doi, apoi i-am 
făcut semn Petrei să vină. 

— Am de gând să zbor peste stâncă şi să merg puţin mai 
departe, în cealaltă parte a celui de-Al Treilea Cerc, i-am 
spus. Ai vrea să vii cu mine? 

În timp ce îi dădeam fiecăruia câte un ordin, Petra a 
părut să înţeleagă că declinarea ofertei de a veni cu mine 
nu era o opţiune. Am fixat-o în ham, apoi am decolat. Până 
atunci, nu mai zburasem niciodată cu ea, însă a suportat 
călătoria cu uşurinţă. 

Când am ajuns sus şi am eliberat-o din ham, m-a 
întrebat: 

— De ce nu zbori pur şi simplu peste locul ăsta? Astfel 
poţi să eviţi primejdiile de dedesubt. 

— Dacă mă înalţ în aer cu intenţia de a trece în zbor, se 
stârneşte imediat o furtună uriaşă. Şi, până la urmă, un 
obstacol care apare din când în când nu e mare lucru. 

— Vorbeşti de parcă locul ăsta ar fi o fiinţă vie. 

— O, chiar este! In foarte multe privinţe este o fiinţă vie. 

Astrea mă învățase asta şi, cu siguranţă, văzusem 
suficiente dovezi în acest sens cu propriii ochi. 

Am păşit dincolo de marginea culmii şi ea a privit cu 
atenţie înainte. 

— E totul atât de diferit acolo, a spus ea. 

Am aruncat o privire spre mâna ei înnegrită. 

— Te mai doare? 

— Nu, nu prea. 

Şi-a tras grăbită mâneca, pentru a şi-o acoperi. 

— E în regulă, Petra. Cu toţii purtăm cicatrice din locul 
ăsta. Şi probabil că vom avea şi mai multe până să se 
termine totul. 

— Bănuiesc că ai dreptate, mi-a spus ea cu blândeţe, dar 
cu mâna încă acoperită. 

— Poţi să-mi povesteşti despre familia ta? 


305 


S-a uitat urât la mine. 

— Familia mea? De ce? 

Mi-am menţinut voce calmă. 

— Fiindcă este posibil ca ei să fi ştiut unele lucruri. 
Lucruri care ne-ar putea ajuta să străbatem locul acesta. 

Ea a clătinat din cap. 

— Nu ştiu nimic, Vega. 

Faptul că s-a eschivat, dându-mi acest răspuns, m-a 
făcut să o întreb cu îndărătnicie: 

— Cu siguranţă ştiau ceva, dacă au supravieţuit aici în 
tot acest timp. După cum am văzut amândouă, nu e deloc 
uşor. Am făcut o pauză de-o clipă, apoi am adăugat: lar ei 
nu aveau darul magiei, nu-i aşa? Spre deosebire de noi. 

Ea mi-a aruncat o privire lungă, sfredelitoare. 

— Dacă mă întrebi cum am făcut ceea ce am făcut cu 
bagheta ta, nu-ţi pot spune, fiindcă nu ştiu. 

— Şi totuşi, ai luat-o şi ai rostit incantaţia. 

— Te-am auzit pe tine rostind-o înainte, atunci când ne- 
au atacat licantropii, a răspuns ea iute. 

Prea iute, aş zice. 

— E vraja de ucidere. Singura care ucide în mod 
categoric. 

Mi-a aruncat o privire condescendentă. 

— Ei bine, ai fost norocoasă, în cazul ăsta, a adăugat ea. 
Altminteri, ai fi fost moartă. 

Am ignorat asta şi am continuat: 

— Şi, chiar dacă susţii că a fost numai noroc, cu 
siguranţă ai ştiut cum să foloseşti Finnul. 

Şi-a frecat mâna arsă. 

— A fost doar noroc, a repetat ea. 

— Aşadar, familia ta? am insistat eu. 

Sunt sigură că înfăţişarea mea îi spunea clar că nu 
aveam de gând să renunţ. 

A expirat scurt şi s-a încruntat. 

— Bine, fir-ar să fie! Am avut un unchi. Fratele tatei. Era 
puţin ciudat. Stătea singur, dar pe mine mă plăcea. 
Obişnuiam să ne plimbăm împreună. Şi să vorbim. 

— Despre ce? 


306 


— El spunea... ei bine, spunea că locul nostru nu e acolo. 
Era de părere că fusese o greşeală. 

— O greşeală? Cum aşa? 

— Nu ştiu. Dar părea furios în legătură cu asta. Spunea 
că ar fi trebuit să locuim în altă parte. 

M-am gândit la remarca lui Delph, care susţinea că 
Petra părea să creadă că mai exista un loc dincolo de 
Quag. Şi, totodată, la aluzia pe care o făcuse Silenus - cum 
că unii Maladoni fuseseră prinşi aici. 

— Poate că unchiul tău credea că locul vostru era în 
satul meu. A 

— Poate, a zis ea neîncrezătoare. Însă treaba e că... 

S-a uitat în altă parte, neputând să mă privească în ochi. 

— Petra, te rog, spune-mi. 

— Promiţi să nu le spui celorlalţi? Nici măcar Lack nu 
ştie. 

— Îţi promit. 

S-a uitat cu severitate la mine, de parcă ar fi măsurat 
sinceritatea vorbelor mele. A arătat apoi spre bagheta 
mea. 

— Unchiul meu avea o baghetă ca asta. 

— O baghetă! Unchiul tău? 

— Atunci nu ştiam ce este, a strigat ea. Jur că nu ştiam. 

— Dar cum se face că acum ştii că era o baghetă? 

— Din cauza lucrurilor pe care le făcea cu ea. 

— Ce anume a făcut cu ea? 

— Se putea mişca. Putea să meargă dintr-un loc într- 
altul. 

— Pass-pusay, i-am zis. 

— Da, îmi amintesc că l-am auzit rostind aceste vorbe. 

— Ce altceva? 

— Putea să facă un foc. Puteam găti ceea ce omoram cu 
ajutorul ei. 

Am apucat-o de braţ. 

— Cum de făcea unchiul tău lucruri ca ăsta, fără ca 
nimeni altcineva să ştie? De ce nu ştia nici Lack, nici tatăl 
tău, nici mama ta? 

— Fiindcă el nu le-a arătat niciodată bagheta. Nu făcea 


307 


nimic cu ajutorul acesteia atunci când ei erau prin 
preajmă. Numai în prezenţa mea. 

— Şi de ce asta? 

S-a uitat la mine. 

— Fiindcă... Fiindcă... 

— Fiindcă el ştia că şi tu puteai s-o faci? 

A încuviinţat din cap şi buzele au început să-i tremure. 

— Cum? 

— M-a lăsat odată s-o folosesc pentru a aduce nişte ouă 
dintr-un cuib. 

— Şi ţi-a spus o vrajă pe care s-o foloseşti? 

— Mi-a spus cuvintele. 

— De unde avea bagheta? 

— Nu ştiu. 

— Ce-ar fi dacă ţi-aş spune că el ar fi putut s-o aibă doar 
de la un membru al familiei, care ar fi trebuit să i-o dea cu 
o bucată din el înglobată în baghetă? 

Părea stupefiată auzind acest lucru. 

— Asta înseamnă că cineva din familia asta, însemnând 
familia ta, i-a transmis bagheta. Ce s-a întâmplat cu ea? am 
continuat. 

— Nu ştiu. Când au venit licantropii, noi dormeam. 
Câţiva stăteau de veghe, dar probabil că şi ei adormiseră. 
Unchiul meu a fost ucis. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu 
bagheta lui. 

Din nou m-am uitat la ea, urmărindu-i fiecare mişcare a 
trupului şi fiecare zvâcnet al muşchilor feţei. Ştiam precis 
ceva. Ştiam că minţea. Petra avea bagheta unchiului ei pe 
undeva. Ştiind ce putea face cu aceasta, n-avea s-o 
abandoneze niciodată, cu sau fără atacul licantropilor. 

— Vrei să cobori acum? m-a întrebat ea repede, privind 
peste marginea de granit. 

Evident, nu voia să continuăm discuţia. Şi am decis să 
nu forţez nota. Aflasem, cu certitudine, o mulţime de 
lucruri. 

Am dat aprobator din cap. 

— Tu, dacă vrei, poţi să rămâi aici, sus. 

A scuturat din cap. 


308 


— Nu, nu vreau să te duci singură acolo, jos. 

— Eşti sigură? am întrebat-o. 

Aş fi vrut să ştiu dacă puteam să am încredere în ea. 
Însă un lucru era cert: în afară de Delph şi, fireşte, de 
Harry Doi, nu mă puteam încrede în nimeni. 

— Da. 

Aşa că i-am pus hamul şi am sărit. 


309 


QUADRAGINTA DUO 


Eris 


La drept vorbind, bezna s-a amplificat pe pământ atunci 
când am aterizat. A trebuit să aprind bagheta şi, chiar şi 
aşa, lumina furnizată era cea mai slabă cu putinţă. Nu-mi 
plăcea asta. O armată de jabbiţi ar fi putut să vină pe furiş 
şi să tabere asupra noastră, iar noi n-am fi ştiut până când 
nu le-am fi simţit colții înfipţi în carnea noastră. Am 
apucat-o pe Petra şi am împins-o la pământ atunci când 
ceva a trecut în zbor pe deasupra noastră, într-atât de 
aproape, încât am simţit cum îmi ridică şuviţe din păr. 

— Taci şi rămâi la pământ, i-am şoptit. 

Am ridicat cu grijă capul şi am privit în jur, ascultând cu 
mare atenţie orice ar fi putut să-mi ofere un indiciu despre 
ce se afla acolo. Următorul lucru pe care l-am auzit a fost 
cu totul neaşteptat. 

Hohote de râs. 

Şi o voce din întuneric. 

— Bine îi este inimii mele să-i văd pe cei de teapa lor 
bălăcindu-se în noroi, exact acolo unde le este locul, fără 
doar şi poate. 

M-am ridicat în şezut, cu bagheta la îndemână, în timp 
ce căutam cu privirea în jur. Era o voce masculină. Cineva 
era cu noi - şi nu era o bestie. Vreme de o clipă lungă, 
înnebunitoare, am crezut că Thorne scăpase de Luc şi de 
ceilalţi ekoşi şi, cumva, ne ajunsese din urmă. Însă nu era 
vocea lui. 

— Cine eşti? am strigat eu. 

— Belelele şi vrajba întind prea tare coarda. Celui care 
vine la mine nu-i va fi prea bine. 

După cântecel s-au auzit din nou hohote de râs, însoţite 
de un vâjâit, ca şi cum făptura ar fi trecut valvârtej pe 


310 


deasupra noastră. A 

„Belelele şi vrajba“, m-am gândit eu. În regulă, Astrea 
îmi povestise despre individul ăsta. 

— Tu eşti Eris? 

Vâjâitul a încetat. 

— Cum se face că îmi ştii numele? a mârâit vocea. 

M-am gândit să-i plătesc cu aceeaşi monedă. 

— Mereu cunoşti numele celui pe care îl îmblânzeşti, am 
cântat eu. 

Tăcere. 

Bine. Poate că mersesem prea departe. 

O siluetă a început să se materializeze în faţa mea. Era 
ca un bebeluş rotofei, numai că avea favoriţi; purta o 
mantie cenuşie, de sub care îi ieşeau picioarele goale. 

— Să-l îmblânzeşti pe Eris? a întrebat maliţios, cu o 
jumătate de gură de data asta. 

Am ridicat bagheta. 

— Astrea Prine îţi transmite complimentele ei. 

Cu ochii lui ca mărgelele fixaţi asupra baghetei, dar şi 
cu o subită înţelegere zugrăvită pe chip, a spus: 

— Păi, baftă să aveţi, calea-n beznă s-o dibuiţi. lar 
bagheta aia a ta îţi va aduce pieirea. 

În regulă, de asta puteam să-mi dau seama şi singură, 
fireşte. Astrea îmi spusese destule despre individul ăsta şi 
despre cel de-Al Treilea Cerc. Locul era plin de întuneric, 
deşi, din fericire, nu se însoțea şi cu depresia, ca în cel de- 
Al Doilea Cerc. Însă aici exista ceva ce putea despica 
bezna. Ce anume era? Ah, da! 

— Rejoinda, cucosi, am rostit, apoi am mişcat bagheta 
înainte şi înapoi spre mine, ca şi cum aş fi tras ceva lent şi 
constant. 

S-a scurs o clipă, apoi o geană de lumină s-a ivit din 
beznă, devenind tot mai mare, mai strălucitoare şi mai 
puternică. După o fărâmă, lumina despicase bezna cu 
totul. 

— Nenorocire! a zbierat Eris. 

Lumina era acum asemănătoare aceleia a soarelui care 
răsare, arzând în aerul umed. Bezna se risipea de peste 


311 


tot. După alte câteva clipe, am fost înconjurați de cucosi, 
nişte creaturi mici ca nişte păsărele, care zburau în jur cu 
aripile lor strălucind din pricina luminii. Erau viu colorate, 
ca şi cum mici fragmente de curcubeu ar fi fost incrustate 
în ele. Am întins un deget şi una dintre ele s-a aşezat pe el. 
Am simţit cum îmi creşte moralul în acelaşi ritm cu lumina. 

Petra a întins braţul şi şase cucosi au poposit acolo. A 
surâs în timp ce era învăluită de lumină. 

— Nu cred că m-am mai simţit vreodată atât de bine. 

N-am putut să nu zâmbesc, căci mă simţeam exact la fel. 
Era ca şi când întreaga putere şi bunătate a soarelui s-ar fi 
pogorât să înfrângă întunericul. 

Ridicând un cucos, m-am uitat la Eris. 

— Belelele şi vrajba n-or să-mi tulbure viaţa. 

N-am putut să mă abtin şi am rânjit spre el în timp ce 
mă ameninţa fluturându-şi pumnul grăsuliu; apoi a 
dispărut. 

Ne-am întors să-i luăm şi pe ceilalţi. I-am transportat pe 
culmea de granit şi apoi în jos, în cealaltă parte. Când au 
văzut norii de cucosi, atât Lackland, cât şi Delph au 
început să alerge după micile pete de lumină, lăsând 
micuţele creaturi să se adune pe umerii şi chiar pe 
capetele lor şi comportându-se ca nişte băietani. 

— N-am crezut niciodată că voi avea parte de distracţie 
în locul ăsta, a zis Delph. 

Având cucosii care ne asigurau lumina, am avansat 
binişor, apoi am poposit pentru a înnopta. Stând aşezaţi în 
cerc şi mâncând, le-am povestit mai pe larg şi celorlalţi 
cum decursese întâlnirea cu Eris. Plină de entuziasm, 
Petra s-a alăturat povestirii,  făcându-mi atâtea 
complimente încât devenise stânjenitor. 

Delph şi Lackland au râs în hohote atunci când am imitat 
ieşirea furioasă a lui Eris. 

Şi atunci i-am auzit venind. 

— Jabbiţi! am tipat. 

Pământul se cutremura cu adevărat, iar şuieratul ne 
spărgea timpanele. Şi apoi s-au auzit asemenea ţipete, 
încât oricine ar fi putut să rămână fără nici cea mai mică 


312 


urmă de sănătate mentală şi de curaj. 

— Ce naiba e un jabbit? a ţipat Lackland. 

Şi-a scos spada şi a rămas dârz pe poziţie. Nu pot să 
spun că-mi plăcea tipul prea tare, însă niciodată n-aş fi 
putut să-i pun la îndoială curajul. 

Petra şi-a înşfăcat arcul, iar Delph toporul. Harry Doi, ca 
de obicei, se afla lângă mine. Pământul se cutremura atât 
de tare, încât mi-am închipuit că ne atacau cel puţin o sută 
de jabbiţi. Am mijit ochii şi, cu toate că terenul era plan şi 
deschis, n-am putut să văd nimic. 

— Crystilado magnifica! am strigat. 

Şi zău că mi-aş fi dorit să n-o fi făcut. 

Aspectul pozitiv: nu erau o sută de jabbiţi - era numai 
unul. 

Aspectul negativ: acest jabhit era mai mare decât un 
colos. 

Jabbitul se ridicase în faţa noastră. Era înalt de treizeci 
şi ceva de metri şi avea o droaie de capete de şarpe 
dispuse pe tot corpul, cu siguranţă imposibil de numărat în 
timpul care ne mai rămăsese de trăit. Era asemenea unui 
copac otrăvitor cu o mie de ramuri letale, toate putându-se 
mişca cu o viteză înspăimântătoare. 

L-am privit pe furiş pe Lackland şi am văzut că se albise 
la faţă. A ridicat spada, dar îmi dădeam seama, după 
expresia de pe chipul lui, că înţelegea că era ca şi cum ar fi 
fluturat o floare în faţa unei armate de furii. 

Apoi am văzut toporul zburând pe lângă mine şi lovind 
jabbitul. M-am uitat la Delph. Deşi aruncase toporul cu 
toată forţa, acesta abia tăiase trunchiul gros al şarpelui. 
Când acesta a lovit, am strigat cu toată forţa: 

— Embattlemento! 

Jabbitul se năpustise asupra lui Delph, care căzuse pe 
spate. Şarpele s-a izbit de scutul creat de vrajă, însă, fiind 
atât de mare, a împins scutul înapoi şi în Lackland, care se 
afla cel mai aproape de el. A urmat o explozie puternică, 
iar Lackland a căzut inconştient la pământ. Jabbitul s-a 
ridicat şi, văzându-mă, a atacat din nou. 

— Pass-pusay, am rostit, lovind încetişor cu bagheta în 


313 


piciorul meu. 

Creatura s-a prăbuşit în locul în care tocmai mă aflasem, 
făcând o gaură de aproape doi metri adâncime. 

Petra a venit în fugă şi a tras o săgeată în unul dintre 
ochii şarpelui. Singura problemă era că mai avea alte 
câteva sute. 

Harry Doi s-a repezit spre monstru şi şi-a înfipt colții în 
coada acestuia. Din fericire, Delph s-a ridicat din nou în 
picioare şi a venit în grabă, trăgând câinele înainte ca unul 
dintre capete să se repeadă să-l muşte. Coada creaturii, 
care se mişca întruna, l-a lovit pe Delph, iar acesta a fost 
aruncat în aer împreună cu Harry Doi, pe care îl ţinea în 
braţe. Au aterizat amândoi cu o bufnitură, la mai bine de 
treizeci de metri distanţă. 

Am îndreptat bagheta spre creatură şi am strigat: 

— Impacto! 

Insă jabbitul era atât de mare, încât vraja mea n-a făcut 
decât să-i strivească două dintre capetele din partea 
inferioară a trupului. Când a ieşit din gaură şi s-a întors 
spre mine, mi-am dat seama că furia lui nu mai avea limite. 
M-a atacat, dar am reuşit să dispar din nou. S-a mai izbit 
încă o dată de pământ şi din nou s-a ridicat - numai că de 
data asta ceva mai ametit. 

Strategia asta mi-a adus aminte de ceea ce le făcusem 
adversarilor mei în Duelul din Wormwood. Aveam să 
folosesc furia şi puterea creaturii împotriva ei însăşi. 

A mai lovit de trei ori şi, de fiecare dată, eu dispăream 
exact înaintea momentului impactului. Ultima dată s-a 
ridicat clătinându-se ameţit. Ne aflam faţă în faţă, iar 
sutele de ochi mă priveau. L-am privit şi eu, fără să mă mai 
tem ca până atunci. Era posibil să câştig lupta. 

Apoi, afurisita de bestie a făcut ceva ce m-a surprins 
complet. 

S-a dus după Lackland, forţându-se să rămână în 
picioare. 

— Nu! am urlat eu. 

Lackland a ţipat şi a încercat să-şi înfigă spada în 
monstru, însă aceasta a ricoşat. 


314 


— Rejoinda, Lackland! am strigat. 

Lackland a zburat spre mine exact când jabbitul îl ataca. 

Lackland zbiera în timp ce venea prin aer spre mine şi 
probabil că m-ar fi doborât dacă nu m-aş fi ferit. M-am 
îndreptat din nou de spate şi am hotărât că era de ajuns. 
Mi-am adunat şi ultimul dram de putere, invocându-mi 
mintea, trupul şi spiritul, am îndreptat bagheta spre jabbit 
şi am rostit cu fermitate: 

— Rigamorte! 

Lumina neagră a lovit şarpele imens în piept exact în 
clipa în care se întorcea spre mine. Preţ de un moment 
lung, s-a legănat acolo înainte şi înapoi, precum pendulul 
unui orologiu. Timp de o clipă terifiantă, am crezut că 
vraja mea de ucidere nu funcţionează. lar dacă cea mai 
puternică incantaţie eşua, n-aveam nicio şansă să înving 
creatura. 

În momentul următor, am bătut încă o dată cu bagheta 
în picior şi am strigat: 

— Pass-pusay! 

Locul în care stătusem a fost zdrobit pe loc de jabbitul în 
cădere. Forţa cu care acesta a izbit pământul m-a 
răsturnat, iar bagheta mi-a zburat din mână. 

M-am rostogolit şi m-am trezit alături de Lackland. 

— Scuze, am fost nevoită să fac asta, am spus în timp ce 
mă ridicam. 

Şi atunci mi-am dat seama că avea ochii închişi şi 
respira greu. O parte a feţei sale era roşie şi umflată. Apoi 
i-am văzut tăietura de pe piele, lângă care se afla o 
picătură de lichid galben. 

Veninul jabbitului. Din momentul în care Lackland 
zburase pe lângă acesta. Probabil că îl muşcase. 

M-am ghemuit lângă el. 

— Lackland? Lack, mă auzi? 

L-am atins pe mână. Se răcea. 

Eram năucită - era imposibil. Apoi, simţurile mi s-au 
limpezit. Piatra Viperei! Am băgat mâna în buzunar, dar nu 
era nimic acolo. Delph! I-o dădusem lui. 

— Delph! l-am strigat eu. 


315 


M-am uitat în jur şi l-am văzut pe Delph încă ameţit, 
încercând să se ridice; însă imediat a căzut la loc. 

— Delph! îmi trebuie Piatra. Acum! Am adăugat: 
Rejoinda, Piatră! 

Dar mi-am dat seama că n-aveam bagheta. 

L-am văzut pe Delph forţându-se să se ridice şi vârându- 
şi mâinile în buzunare. Apoi a căzut în genunchi şi a 
început să pipăie pământul din jur cu mâinile. Era evident 
că pierduse Piatra. 

Petra a venit în fugă şi a îngenuncheat alături de mine, 
luându-i mâna lui Lackland. 

— Lack? Lack, rezistă! Rezistă! S-a uitat apoi la mine şi, 
înnebunită, m-a întrebat: Nu poţi să-l ajuţi? 

Nu înţelegeam nimic. Ştiam că muşcătura unui jabbit 
ucide pe loc. Dar când m-am uitat din nou la rana sa, am 
observat că nu avea cele două urme de împunsături 
reprezentând colții îngemănaţi. Era o tăietură. Probabil că 
se ciocnise de şarpe şi unul dintre colții veninoşi ai 
acestuia îi zgâriaseră, cumva, pielea de pe faţă. In timp ce 
îl priveam îngrozită, lichidul galben de pe faţă era absorbit 
în piele. 

— NU! am urlat. 

Dar era prea târziu. 

Lackland a început să aibă convulsii şi să se 
zvârcolească. Apoi - şi mai îngrozitor - a rămas nemişcat, 
respiraţia reducându-i-se în mod dramatic, iar pleoapele 
zbătându-i-se. 

— Lack! l-a strigat Petra. Nu! 

Forţându-mă să nu plâng, am privit înnebunită în jur, 
căutând ceva, orice, pentru a-l salva. Numai că nu aveam 
nimic. Nimic. Unde îmi era bagheta? Unde era Piatra? 
Degetele de la mâna dreaptă au început să mă furnice. De 
parcă, prin propria-i voinţă, mâna mea dreaptă ar fi vrut să 
intre în buzunarul mantiei. 

Apoi l-am tras afară. 

Cornul de argint al inorogului. 

Fără să mă gândesc prea mult, l-am apăsat pe faţa 
rănită a lui Lackland. 


316 


Cornul solid s-a lichefiat, fiind absorbit, la fel ca şi 
veninul, în pielea lui Lackland. Apoi, cu un icnet şi un fior, 
acesta s-a ridicat în şezut, şi totul s-a petrecut atât de 
repede, încât capetele noastre aproape că s-au ciocnit. Am 
sărit înapoi. El s-a uitat la mine; ochii păreau să i se mişte 
în orbite. 

— Ce s-a întâmplat, Vega? m-a întrebat năucit. Am 
omorât bestia, nu-i aşa? 

Petra a ţipat şi l-a îmbrăţişat atât de tare, încât el a 
căzut pe spate. 

Nici mie nu mi-a trecut altceva prin minte, aşa că m-am 
aruncat deasupra lor şi i-am îmbrăţişat pe amândoi. 

Când ne-am ridicat cu toţii în capul oaselor, am 
constatat că faţa lui Lackland era în continuare umflată şi 
plină de cicatrice. Delph a venit în fugă împreună cu Harry 
Doi. 

— Am găsit-o, a zis el întinzându-mi Piatra. 

Apoi mi-a adus şi bagheta, pe care o găsise în apropiere. 
Am trecut Piatra pe deasupra feţei lui Lackland. Chiar 
dacă pielea se vindeca într-o oarecare măsură, el continua 
să arate rău. Mi-am folosit apoi bagheta, iar vraja de 
vindecare a mai îmbunătăţit oarecum aspectul chipului 
său, cu toate că cicatricea încă se mai vedea. 

— Nu-ţi face griji, Lackland, i-am spus, vom reuşi până 
la urmă să te facem din nou băiat chipeş. 

El a râs. 

— O medalie de onoare, aşa o văd eu. În plus, un bărbat 
nu trebuie să fie prea frumos, ce zici, Pet? 

Ea zâmbit şi şi-a ridicat mâna vătămată. 

— Dar o femeie, Lack? 

— Dă-o naibii de treabă, oricum e mai bine decât să fii 
mort! 

— Ha! a exclamat Delph. 

Am râs cu toţii. 

Apoi m-am ridicat în picioare şi am spus, plină de 
încredere: 

— Cred că cel de-Al Patrulea Cerc ne face semn să 
mergem. 


317 


Poate că n-ar fi trebuit să sune atât de voios. 
Cel de-Al Patrulea Cerc era locul unde urma să mor. 


318 


QUADRAGINIA TRES 
Rubez 


Terenul celui de-Al Patrulea Cerc era bizar - pe alocuri 
plan, în alte părţi muntos. Am zărit piscuri de stânci şi 
culmi ţepoase înalte până la cer. Deasupra capetelor 
noastre nu existau stele, nici Noc. Ne-am deplasat conduşi 
de lumina baghetei mele. 

Am mers cât de departe am putut şi apoi ne-am oprit să 
înnoptăm în apropierea unui pâlc de copaci înalţi. Eram în 
căutarea cursului subţire al râului Obolus, despre care 
ştiam că trebuia să curgă pe acolo, însă n-am zărit nici 
urmă de el. 

Am mâncat, iar Lackland s-a oferit să stea primul de 
veghe. Petra şi Delph au adormit repede, dar, ca de obicei, 
eu n-am reuşit, cel puţin nu imediat. 

Am vârât mâna în desagă şi am scos harta Quagului pe 
care mi-o lăsase Quentin Herms la copacul meu din 
Wormwood şi pe care eu o reprodusesem pe pergament. 

Existau nişte puncte în legătură cu acesta despre care 
ştiam că erau corecte - exacte, de fapt. Insă cele mai multe 
erau absolut greşite. M-am gândit la secvenţa de 
evenimente în urma cărora ajunsesem în posesia hărţii. Mă 
aflam în copacul meu când auzisem lătratul câinilor de 
atac. Il văzusem pe Quentin ducându-se în Quag. Plecasem 
atunci la Hornuri, la muncă, numai pentru a găsi un mesaj 
de la Quentin în care îmi spunea să mă duc la copacul meu 
în seara aceea. Acolo descoperisem o scândură în plus, 
care fusese bătută în cuie în trunchiul copacului, iar în 
dosul acesteia găsisem harta. 

M-am ridicat în capul oaselor. Scândura în plus nu era 
bătută în cuie în copacul meu atunci când îl văzusem pe 
Quentin fugind în Quag. Aşa că, probabil, el se întorsese 


319 


din Quag şi bătuse scândura mai târziu, însă în orice caz, 
înainte să mă fi întors eu acolo în seara aceea. 

Apoi m-am întrebat ceva ce nu mă mai întrebasem 
niciodată până atunci. De ce îl urmărise Consiliul pe 
Quentin? Ceva trebuie să fi declanşat asta. Ulterior, ni se 
spusese despre Quentin că încălcase legile, însă niciodată 
nu ni se precizase care legi. lar Morrigone şi Thansius nu 
îmi vorbiseră niciodată despre această chestiune. 

Am băgat mâna în buzunar şi am scos inelul bunicului. 
Fusese găsit în bordeiul lui Quentin, aşa că se presupusese 
că bunicul i-l dăduse. Dar de ce nu i-l dăduse tatălui meu, 
singurul lui fiu? 

Ce calitate poseda Quentin, care să-l fi făcut pe bunicul 
să-i dea Jui inelul? Era el oare un simplu mesager, care îmi 
aducea lucrurile de care aveam nevoie? Oare el îndeplinea, 
de fapt, solicitările bunicului meu? Dacă da, de ce? 

Am scos pergamentul, l-am bătut uşurel cu bagheta şi 
am rostit: 

— Silenus? 

Imaginea lui a apărut instantaneu pe pergament. 

— Unde eşti acum? m-a întrebat el ursuz. 

— In cel de-Al Patrulea Cerc. 

— Râul Obolus. 

Am încuviinţat din cap. 

— Şi Rubez pilotul. Ce-mi poţi spune despre el? 

— Mă tem că nimic. 

— Astrea mi-a zis că Rubez îmi va cere o plată pentru a 
ne trece pe partea cealaltă a râului, dar nu mi-a zis în ce 
va consta. 

— Eu n-am fost niciodată în această călătorie, fireşte, şi 
nu am nici cea mai vagă idee despre cineva care să fi fost. 

— Minunat, am mormăit eu. Râul ne duce în cel de-Al 
Cincilea Cerc şi ultimul? 

El a scuturat din nou din cap. 

— Vai, e totul învăluit în mister... 

— Dar există un râu, aşa că îmi imaginez că s-ar putea 
să existe şi nişte locuitori acvatici în acesta. 

— Nu m-ar surprinde să existe. 


320 


— De aici barca şi Rubez, cu care îl poţi traversa în 
siguranţă, am remarcat eu cu voce tare. 

— Îmi închipui că această traversare în siguranţă a 
râului Obolus ar însemna mai mult decât o monedă dată 
pentru un loc. 

— Ce anume, în cazul ăsta? am întrebat eu. 

— E posibil să te coste mai mult decât eşti dispusă să 
plăteşti, Vega. Şi atunci va depinde de tine să hotărăşti. 
Aşa stau lucrurile prin părţile astea. Adesea ţi se cere mai 
mult decât eşti dispus să dai. Sau decât poţi. 

Şi, cu acest comentariu sumbru, Silenus a dispărut. 

Am băgat încetişor foile în buzunarul mantiei. Ce n-aş fi 
fost eu dispusă să dau pentru a traversa Obolusul? 

Petra urma să stea de veghe ultima. Am aşteptat câteva 
fărâme după ce ea şi-a luat postul în primire şi, 
asigurându-mă că Delph şi Lackland încă dormeau, m-am 
tras mai aproape de desaga Petrei. Ştiam că ceea ce 
făceam era greşit din mai multe motive. Dar, în acelaşi 
timp, era ceea ce trebuia să fac exact atunci. 

Am îndreptat bagheta spre desagă şi am murmurat: 

— Crystilado magnifica! 

Imediat, întregul conţinut al desagii ei a fost mărit în 
faţa ochilor mei. Şi am văzut ceea ce credeam că aveam să 
văd. Următoarea mea incantaţie, rostită pe un ton la fel de 
şoptit, a fost: 

— Rejoinda, baghetă! 

lar bagheta a zburat din desagă exact în mâna mea. 
Când mi s-a izbit de palmă, mi-am dat seama - prea târziu 
- că ar fi putut să mă ardă. Dar nu s-a întâmplat asta. 
Poate că avea s-o facă dacă aş fi încercat să arunc o vrajă 
cu ajutorul ei. 

— Illumina! 

Cu bagheta mea luminând-o pe aceea a Petrei, am privit 
mai îndeaproape. Era confecționată dintr-un lemn mai 
închis la culoare decât a mea. Practic, unchiul Petrei nu i-o 
dăduse ei. Poate că ar fi făcut-o, dar fusese ucis înainte. 
Pur şi simplu o luase ea. Insă lui i-o dăduse cineva. Poate 
tatăl lui? La baza baghetei am descoperit ceea ce căutam. 


321 


Era un fragment dintr-o unghie. Se distingea clar în 
contrast cu lemnul. 

Simţindu-mă puţin vinovată, am vârât bagheta în 
buzunar, m-am reîntors la patul meu şi m-am întins. Dacă 
Petra era duşmanul meu, cu toate că îmi salvase viaţa, nu 
voiam ca ea să posede o baghetă, o baghetă cu care ne-ar 
fi putut omori atât pe mine, cât şi pe Delph. Totuşi, nu mă 
simţeam prea bine în privinţa asta. În locul ăsta nu era 
uşor deloc să iei o decizie. 

Am închis ochii şi am adormit, neştiind sigur dacă ceea 
ce tocmai făcusem era bine sau nu. 


x 


Petra ne-a dat deşteptarea atunci când a venit vremea să 
ne trezim. Era destul de greu de calculat, căci soarele nu 
răsărea niciodată acolo. Am privit-o cu atenţie în timp ce-şi 
strângea desaga, dar nu s-a uitat deloc în interiorul 
acesteia, aşa că nu ştia că bagheta îi dispăruse. 

Când avea să realizeze, ştiam că urma să mă bănuiască 
imediat pe mine. Şi cum ar fi putut să n-o facă? Eram 
singura care ştia despre trecutul ei magic alături de 
unchiul ei. Însă ea nu-mi spusese că avea bagheta. Mă 
îndoiam că avea să mă confrunte în legătură cu asta, cel 
puţin nu în faţa lui Delph şi Lackland. Era o tactică 
necinstită pe care o abordasem, dar chiar nu-mi mai 
puteam permite şi alte surprize. 

Timp de trei zile şi trei nopţi am umblat fără ţintă prin 
peisajul întunecat. O dată, am văzut un inficio zburând pe 
deasupra noastră şi a trebuit să ne adăpostim într-o 
peşteră. Altă dată, am observat o haită de freki care se 
lupta cu o turmă de creaturi al căror nume nu-l ştiam. În 
cele din urmă, frekii au învins şi s-au năpustit asupra 
cadavrelor care constituiau prada lor. În timp ce mâncau, 
noi am luat-o la fugă şi, în scurt timp, am ajuns departe, în 
siguranţă. 

În cea de-a patra seară, pe când stăteam de pază la 
marginea taberei noastre, am ridicat bagheta şi am 
murmurat: 


322 


— Crystilado magnifica! 

O mai făcusem şi altă dată, cu rezultate foarte slabe. 

Însă în seara aceea avea să fie altceva. 

Şi totuşi, niciodată nu mi-aş fi putut închipui că aveam 
să văd aşa ceva. 

Nu era nicio creatură de pe acolo. 

Erau Delph şi Petra. Nu ştiu din ce motiv, vraja mea îmi 
arăta mai degrabă ce se afla în urmă, decât ce se afla 
înainte. 

Erau aproape unul de altul şi vorbeau pe un ton coborât, 
astfel încât să nu-i pot auzi. În ultimele două zile şi două 
nopţi îi văzusem mereu zăbovind împreună, fie atunci când 
mergeam, fie atunci când şedeam în jurul focului nostru 
sărăcăcios. De asemenea, aveau tendinţa de a dormi unul 
lângă celălalt. 

Insă această viziune... 

M-am răsucit şi mi-am croit iute drum înapoi lângă foc, 
ce dădea să se stingă. 

M-am oprit şi am privit. 

Delph flutura Piatra Viperei pe deasupra mâinii 
vătămate a Petrei. Ştiam că el nutrea gânduri minunate. 
Apoi, ea a zâmbit şi l-a mângâiat pe obraji. 

M-am întors şi m-am dus din nou la locul meu, cu capul 
în jos, cu ochii spre cizmele mele murdare de noroi. Delph 
era cel mai bun prieten al meu - prietenii nu se comportă 
în felul acesta cu nimeni altcineva. Nu era... nu era... 

Ce nu era, Vega? 

Nu era ceea ce voiai tu să se întâmple? 

Ei bine, nu e viața ta. E a lui Delph. Dacă o place mai 
mult pe Petra decât pe tine, aşa să fie. 

În clipa următoare, am încremenit. 

Auzeam sunetul apei clipocind. 

Am alergat să le spun celorlalţi. 

Ne-am repezit, urmând sunetul apei, până când am 
ajuns într-un luminiş. Şi iată-l. 

Râul Obolus. Era lung şi şerpuit, răsucindu-se şi cotind 
până când nu se mai vedea niciunul dintre capete. Şi era 
mai lat decât aş fi crezut. De fapt, era imposibil să-i vezi 


323 


celălalt mal. Însă ştiam că acolo se afla cel de-Al Cincilea 
Cerc şi ultimul. Singurul lucru între ultimul cerc şi noi era 
această întindere de apă. 

— la uitaţi-vă acolo, a sâsâit Lackland, arătând într-o 
parte. 

La stânga noastră se vedea un debarcader vechi din 
lemn, care se înclina înainte şi înapoi pe ceea ce 
presupuneam a fi câţiva piloni din cherestea scufundaţi în 
apă, parţial putreziţi. 

Tăbliţa din lemn care atârna pe un stâlp de sprijin se 
legăna încet în bătaia brizei. Deşi eram la câţiva metri de 
aceasta, cuvintele erau clare, chiar şi în întuneric. De fapt, 
păreau să fie de un roşu strălucitor. 

— Blackroot Pier, am citit eu. 

— Vega Jane! m-a atenţionat Delph, pe un ton pe care 
nu-l mai auzisem niciodată până atunci. 

— Ce este? am şoptit şi eu. 

Dar era inutil să-l întreb. Vedeam şi singură ce îl 
determinase să mă strige. 

Ambarcaţiunea mică şi neagră tocmai dăduse colţul şi se 
apropia de debarcader. În spate, ţinând o vâslă lungă, se 
găsea o siluetă înveşmântată în negru. Barca aluneca pe 
suprafaţa râului Obolus de parcă ar fi călătorit în aer. 

Silueta a cârmit vasul expert, oprindu-l lin la marginea 
scândurilor scorojite ale debarcaderului. 

Pe o bară îndoită fixată pe copastia bărcii exista un 
felinar, care dădea suficientă lumină pentru ca noi să 
putem vedea chipul tipului care pilota ambarcaţiunea, 
după ce şi-a dat gluga jos. 

Când l-am văzut, am făcut cu toţii un pas înapoi. Mi s-a 
părut că Rubez era un schelet, numai că toţi uitaseră să-i 
spună că nu mai era în viaţă. La el totul era osos, gol şi 
mort. 

Şi totuşi, ochii îi luceau aprigi în lumina felinarului. 
Strălucirea acestora părea să fie întocmai roşului aprins al 
literelor de pe tăbliță. A deschis gura şi mi s-a adresat, 
întinzând în acelaşi timp o mână lungă şi scheletică şi 
făcându-ne semn să venim. 


324 


— Voi care doriţi să traversaţi Obolusul, apropiaţi-vă! a 
spus cu o voce care suna precum mârâitul scăzut al unui 
câine de atac. lar Rubez vă va face această favoare. 

Ne-am apropiat, păşind cu grijă pe debarcaderul fragil, 
care se clătina în lateral sub greutatea noastră colectivă. 
Am crezut că aveam să cădem cu toţii în apă, dar pontonul 
s-a echilibrat şi iată-ne ajunşi la câţiva metri în faţa lui 
Rubez. 

Când am dat să pun piciorul în barcă, Rubez mi-a barat 
calea cu vâsla sa slinoasă, de pe care picura apă. 

— Vai! am strigat în timp ce săream înapoi. Ai zis să ne 
apropiem şi că tu ne vei face favoarea! 

— Lui Rubez îi trebuie plata care i se cuvine, a croncănit 
el. 

M-am uitat lung la el. 

— Ce fel de plată? 

Drept răspuns, s-a uitat la scândurile micii ambarcaţiuni, 
apoi la noi toţi. 

— Am loc pentru patru, nu mai mult. 

M-am uitat la ceilalţi, apoi m-am întors spre el. 

— Dar suntem cinci. 

— Patru şi atât, a repetat el. 

Am scos bagheta. 

— lar eu am zis că suntem cinci. Ştiu că vrei o plată, şi 
voi fi bucuroasă să ţi-o ofer. Dar traversăm cu toții râul 
acesta. 

El mi-a zâmbit şi i-am văzut dinţii roşii ca sângele, 
remarcând pentru prima dată că braţul lui, expus puţin în 
timp ce mânuia vâsla, era acoperit cu solzi negri, ca ai 
unui peşte. A ridicat vâsla şi a îndreptat-o spre capul meu. 

În clipa următoare, Delph a ţipat şi m-am întors de 
îndată. Era în genunchi, ţinându-se de cap, cu faţa 
contorsionată de durere. Am încercat să-l apuc de braţ, dar 
el m-a respins, căzând pe burtă în convulsii. 

— Delph! Delph! 

Şi Petra şi Lackland s-au apropiat să-l ajute, însă au fost 
aruncaţi în spate de o forţă nevăzută. 

Am îndreptat bagheta în direcţia lui Delph, încercând să 


325 


arunc o incantaţie care să îndepărteze ceea ce-i făcea rău. 
Dar a fost de parcă cineva îmi apucase bagheta, trăgându- 
mi-o din mână. M-am răsucit să-l privesc pe Rubez. El 
ţinea în continuare vâsla ridicată şi mi-am dat seama că 
aceasta era sursa agoniei lui Delph. 

— Încetează! am ţipat eu. Opreşte-te, te rog! 

Rubez a lăsat încetişor vâsla în jos, iar Delph a încetat 
imediat să se mai vaite. A rămas pe jos, gâfâind din 
răsputeri. 

Am îngenuncheat lângă el şi l-am prins de mână. 

— Delph... 

— În... regulă, Vega Jane, a murmurat el. Durerea s-a 
dus. În regulă. 

M-am întors apoi spre Rubez şi l-am întrebat cu răutate: 

— De ce naiba ai făcut asta? 

— Patru în barca mea, nu mai mulţi. 

M-am uitat la vasul lui. 

— Bine, putem face două drumuri. Trei şi doi. Asta 
respectă regula ta afurisită! 

Zâmbetul i-a pierit şi a ridicat un deget. 

— Un drum, nu două. 

Am rămas cu faţa spre el şi m-am îndreptat de spate. 

— Aşadar, care-ţi este plata? 

Chiar nu înţelegeam ce voia individul. 

A aruncat o privire spre apele întunecate, apoi din nou 
spre mine. 

— Unul dintre voi trebuie să scape prin înot dacă vrea să 
ajungă pe malul celălalt. Asta este plata mea. Dacă nu 
vreţi să scăpaţi prin înot, puteţi rămâne aici cu toţii. Dar în 
câteva fărâme nu veţi mai fi în viaţă. 

În timp ce vorbea, se uita peste umărul meu. 

— Ei vin. 

— Cine? l-am întrebat aspru. 

Şi-a coborât privirea spre mine şi i-am remarcat ochii, 
care păreau nişte pumni plini de sânge roşu-închis. 

— Moartea, a şuierat el. 

lar sunetul acela m-a umplut de o groază pe care nici 
măcar ţipătul unui jabbit n-ar fi putut să mi-o inspire. 


326 


M-am uitat în jos, spre blândele ape clipocitoare, apoi pe 
partea cealaltă a râului, pe care tot n-o puteam vedea de 
acolo. 

M-am întors spre Rubez şi l-am întrebat: 

— E adevărat că nu există nicio altă cale? 

— Numai una. 

— Care? am întrebat nerăbdătoare. 

— Pot să vă transform din cinci în patru. Apoi, 
rămăşiţele pot călători în barca mea! a încheiat el 
nebuneşte, ridicând ameninţător vâsla. Care, care? 

Am ridicat mâinile şi am strigat: 

— Nu. Scap eu prin înot. 

Delph s-a ridicat, cu picioarele tremurând. 

— Vega Jane, nu eşti o înotătoare atât de bună. 

Harry Doi dansa în jurul picioarelor mele, mişcându-şi 
labele din faţă, ca şi cum ar fi vrut să arate ce înotător 
puternic era. 

— Nu, am spus. Eu voi merge. 

— Ba nu, mi-a trântit-o Delph. Nu poţi să fii tu mereu 
cea care se duce singură. 

— Ce ziceţi de câine? a intervenit Lackland. 

— Taci, Lackland! m-am răstit eu. 

Delph m-a tras într-o parte şi mi-a spus în şoaptă: 

— Hai să facem o încercare şi să-i luăm afurisita de 
barcă. 

— Ai văzut ce ţi-a făcut. lar vâsla aia se pare că e mai 
mult decât obiectul-pereche al baghetei mele. 

Pe un ton normal, Delph a continuat: 

— Deci, cum alegem? 

— Votez să se ducă Lack înot, a propus Petra. 

— De ce eu? a înjurat Lackland în barbă. 

— Păi, avem nevoie de bagheta Vegăi pentru a reuşi, nu- 
i aşa? 

— Eşti cumplit de nemiloasă, i-a răspuns Lackland. Dar 
ce părere ai despre Delph? Sau eşti topită după el? 

Delph şi Petra arătau amândoi de parcă ar fi fost snopiţi 
în bătaie de un colos. 

Înainte ca Petra să poată răspunde, Delph a intervenit: 


327 


— Mă duc eu. Sunt un înotător puternic. Apoi a adăugat 
pe un ton stânjenit: Şi, cum a spus şi Petra, avem nevoie 
de bagheta Vegăi pentru a continua. 

— Ba nu, Delph! s-a repezit Petra. Nu te duci acolo! La 
naiba, mă duc eu! 

— De ce nu se duce blestematul de câine? a strigat 
Lackland. Vrea cineva să-mi spună de ce? E doar un 
afurisit de animal! 

Delph l-a îmbrâncit. 

— Harry Doi face cât cinci de-alde tine, amice! 

— Destul! am strigat. Mă duc eu. 

— Dar avem nevoie ca tu... a început Petra. 

Am îndreptat bagheta spre ei. 

— Nu, Vega Jane! a tipat Delph. 

El intuise ce eram pe cale să fac. 

Harry Doi a lătrat şi a sărit la mine, având o expresie de 
nefericire în ochii lui în două culori, larg deschişi. 

— Subservio! am rostit. 

Pe loc, ochii lor şi-au pierdut concentrarea şi au rămas 
nemişcaţi în faţa mea. Am îndreptat bagheta spre barcă, 
iar ei au urcat cu toţii, inclusiv Harry Doi. 

Am tras adânc aer în piept în timp ce-i priveam pe rând, 
iar în cele din urmă am rămas cu ochii aţintiţi asupra lui 
Delph. Oare ultima mea impresie despre el avea să fie una 
de trădare făţişă? Cât despre Harry Doi, îl vedeam stând 
acolo încremenit, deşi ştiam că el putea să vadă ce 
făcusem. Îmi era ruşine, dar nu aveam timp să cuget la 
asta. 

M-am întors spre Rubez, care aştepta nerăbdător. 

— E ceva ce-ai putea să-mi spui înainte să plonjez în 
apă? l-am întrebat pe un ton rece. 

El m-a cântărit din priviri preţ de câteva momente lungi, 
apoi s-a uitat peste bord. 

— Ce e acolo, jos, ar trebui să fie pus în ordine, nu-i aşa? 
Dacă tu eşti cea care trebuie s-o facă? A ridicat din umeri, 
apoi a adăugat: Numai tu poţi să răspunzi la asta. 

Mi-a aruncat un zâmbet răutăcios, care mi-a făcut 
sângele să clocotească în vene. Şi atunci mi-am spus în 


328 


sinea mea că aveam să supraviețuiesc, fie doar pentru a da 
nas în nas din nou cu individul ăsta şi pentru a-l face praf! 

Rubez s-a folosit de vâslă pentru a se îndepărta de 
ponton, iar eu i-am privit distanţându-se. Mi-a trecut prin 
minte că poate era ultima dată când aveam să-l mai văd pe 
Delph sau pe Harry Doi. Ar fi trebuit să simt lacrimi pe 
obraji. Ar fi trebuit să simt ceva. Şi, ca să se ştie adevărul, 
chiar am simţit. O pustiire teribilă, teribilă. De parcă tot 
ceea ce simţeam sau simţisem vreodată dispăruse în acel 
moment. 

Apoi s-au făcut nevăzuţi în pâcla care se ridicase 
deasupra apei. Nu auzeam decât plesnetul vâslei în apă, în 
timp ce Rubez îmi ducea prietenii departe. 

Vraja Subservio avea să funcţioneze în continuare doar 
dacă m-aş fi aflat în proximitatea lor. Aşa că, atunci când 
efectele aveau să dispară, urma să fie prea târziu pentru 
ca ei să mă poată opri. 

Am ridicat o mână şi am spus: 

— La revedere... 

Apoi am păşit peste marginea pontonului şi am privit în 
jos spre râul Obolus. Delph avea dreptate. Nu eram o 
înotătoare prea experimentată, pur şi simplu pentru că în 
Wormwood nu era atât de multă apă. Nu aveam nici cea 
mai vagă idee despre ceea ce mă aştepta în adâncurile 
neprietenoase ale râului, dar să stau acolo şi să mă 
gândesc la asta nu-mi făcea bine deloc. Aşa că, strângând 
bagheta bine, am inspirat adânc şi am plonjat în apă. 


329 


QUADRAGINTA QUATIUOR 


Din moarte s-a întrupat ea 


Nu ştiam la ce să mă aştept atunci când am atins apa. Ei 
bine, presupun că am crezut că avea să fie rece şi 
mizerabilă, dar nu era. De fapt, o simţeam caldă şi 
alinătoare. Dar când am pătruns dincolo de suprafaţa apei, 
acest lucru s-a schimbat. A 

Am inspirat. Sau, cel puţin, am încercat. Însă atunci 
când aerul mi-a izbit plămânii, am crezut că avea să-mi 
explodeze creierul. Am icnit şi m-am zbătut, apoi, când 
eram pe punctul să-mi pierd cunoştinţa, am făcut singurul 
lucru care mi-a venit în minte: m-am scufundat în apă. 

Aproape că mă sufocasem deasupra apei, iar când am 
intrat dedesubt, gura îmi era în continuare deschisă. 
Lichidul mi-a intrat în plămâni şi mi-am dat seama că 
aveam să mor în momentul în care mi se vor fi umplut 
asemenea unor găleți. 

Dar n-am murit. Durerea din cap a dispărut şi am 
înghiţit cu lăcomie câteva guri de aer; şi, în timp ce apa 
îmi curgea prin plămâni, m-am simţit ciudat de revigorată. 
Mi-am aprins bagheta şi am privit în jur. Apa era atât de 
mâloasă, încât, chiar şi cu lumină, tot nu zăream nimic mai 
departe de câţiva paşi. Am înotat, alunecând lin prin apă. 
Am vrut să fiu sigură că mă îndreptam în direcţia bună, 
aşa că am ieşit din nou la suprafaţă şi am privit cu atenţie 
în jur. Însă era atât de întuneric, iar durerea din cap 
devenea atât de cumplită, încât am fost nevoită să mă 
scufund iar. 

Un frison rece m-a invadat pe dinăuntru, deşi pe 
dinafară îmi era cald şi bine. 

„Dacă nu pot să respir în afara apei, cum voi scăpa din 
locul ăsta? Oare asta e plata pe care o ceruse Rubez? 


330 


Sacrificiul pe care cei mai mulţi n-ar fi dispuşi să-l facă? 
Prizonieră în Obolus pe vecie?“ 

Mi-am reprimat aceste gânduri tulburătoare şi am 
continuat să înot, sperând că mă deplasez în direcţia 
corectă. 

Rubez zisese că lucrurile de acolo trebuiau puse în 
ordine. Nu aveam habar ce voia să spună cu asta. Am 
presupus că existau creaturi malefice care pândeau în apă 
şi care ar fi încercat orice le-ar fi stat în puteri să mă 
omoare. Dacă era aşa, mai pregătită de atât nu puteam să 
fiu. 

Am ridicat bagheta şi am rostit: 

— Crystilado magnifica! 

Mă aşteptasem să mă confrunt cu demoni acvatici a 
căror ferocitate ar fi egalat-o pe cea a celor tereştri. Asta 
puteam să înţeleg. Cu asta puteam lupta şi poate chiar 
reuşeam să înving. Dar nu asta era ceea ce vedeam în faţa 
ochilor. 

— Nuuuu! am gemut eu. 

M-am oprit din înotat şi am pornit să mă scufund pe 
fundul râului murdar. 

Marele câmp de bătălie unde îmi fusese oferit 
Elementalul de către Alice Adronis şi unde aproape că 
fusesem omorâtă se întindea în faţa mea. Numai că, de 
data asta, luam parte la marea bătălie. Eram călare pe un 
armăsar şi eram îmbrăcată în zale. Zburând spre cer, 
aveam în mână o suliță mare. Exact cum făcuse şi Alice. 

Mai văzusem imaginea asta într-un vis, aşa că ştiam ce 
avea să urmeze. Lovitura mi-a izbit imaginea în piept şi m- 
am rostogolit de pe cal. În acest timp, s-a întâmplat. 

Imaginea şi cu mine am devenit una şi aceeaşi. Şi am 
căzut amândouă atât de repede şi atât de departe, încât 
am rămas fără suflu. M-am uitat în jos spre pieptul meu şi 
acolo era rana, adâncă şi însângerată. Durerea mă 
străpungea atât de rău, încât am ţipat, iar gura mi s-a 
umplut pe loc, dar nu cu apă, ci cu sânge. Sângele meu. Şi 
apoi n-am mai simţit nimic. 

Iar asta m-a speriat mai tare decât orice altceva. 


331 


Căci nu există decât un singur motiv pentru care o 
persoană rănită nu mai simte nicio durere. 

Iar ăsta nu era un vis. Nu era o imagine. 

Asta era moartea mea. 

A mea, Vega Jane. 

Nu mai eram. 

Am atins fundul a ceea ce bănuiam că ar fi râul Obolus şi 
atunci s-a petrecut un lucru remarcabil. 

Continuam să cad. Era ca şi cum albia râului se 
deschisese acolo, pământul dându-se la o parte şi lăsându- 
mă să plutesc spre un loc care - cumva - era şi mai adânc. 

În tot acest timp, ochii mei fuseseră închişi, căci curajul 
meu îşi atinsese limitele. Însă am fost nevoită să-i deschid. 
Apoi am auzit ceva greoi lovind podeaua de piatră. Am 
privit în sus spre o siluetă înaltă şi zveltă, aproape 
cadaverică. 

Era Orco. Cu nasul lui mare şi lung, care avea trei 
deschizături. Ochii săi complet negri mă studiau din cap 
până în picioare. Gura lui îngrozitoare era deschisă, lăsând 
să i se vadă limba lungă, cu cele trei capete în săgeată. A 
şuierat şi a lovit din nou în piatră cu ciomagul său. 

Asta m-a făcut să-mi îndrept brusc spatele şi să stau în 
poziţie de drepţi în faţa lui. M-am privit. Hainele îmi erau 
uscate, de parcă nu pusesem niciodată piciorul în apă. 

M-am uitat la dreapta mea şi acolo l-am văzut. 

Zidul morţilor. Gurile erau căscate, la fel şi ochii. Din 
guri nu ieşea niciun sunet, dar dinspre ochii imploratori 
am auzit mai multă nefericire decât aş fi putut să suport. 

M-am uitat din nou la Orco, care zâmbea triumfător. Şi 
ştiam de ce. 

Mi-am privit pieptul şi am văzut gaura care se căsca 
acolo, inima mea care nu mai bătea dedesubt. Am întins 
mâna spre ea, dar am retras-o imediat. Nu mă puteam 
hotări să-mi ating propria rană mortală. 

M-am uitat la Orco. 

— Certe, a şuierat el, cu o expresie victorioasă zugrăvită 
pe chip. 

Eram cu adevărat moartă? Dar cum aş fi putut să fiu? 


332 


Nu fusesem niciodată pe acel câmp de luptă. Aşadar, cum 
aş fi putut să fiu rănită mortal? 

— Nu sunt moartă, am spus cu fermitate. 

Drept răspuns, el a arătat spre pieptul meu cu degetele 
sale terminate cu gheare. 

— Certe. 

Am scuturat încăpăţânată din cap. 

— Nu sunt moartă. 

El a arătat spre zid, ridicând ciomagul. Mi-am simţit 
picioarele părăsind podeaua din piatră. Am fost azvârlită în 
aer, apoi îmbrâncită în perete. Acum auzeam cuvintele 
scuipate de bietele suflete întemniţate acolo. 

Următorul lucru care mi s-a întâmplat a fost cel mai 
cumplit dintre toate. 

Mă cufundam în perete. Era ca şi cum m-aş fi dizolvat 
din interior spre exterior. Mă puteam simţi... dispărând, 
porţiuni din fiinţa mea îndepărtându-se din mine. În timp 
ce priveam înnebunită în jur, ştiam cumva că, odată ce 
gura şi ochii mei aveau să rămână singurele lucruri 
vizibile, urma să fiu pierdută pentru totdeauna, 
întemniţată acolo pe vecie. 

Gândurile mi-au zburat către Delph şi Harry Doi. Ba 
chiar şi către Petra şi Lackland. 

Şi apoi, pe măsură ce mă cufundam tot mai tare în 
piatră, o voce mi-a ajuns la urechi. 

Nu era din zidul morţilor. 

Era o voce din mintea mea. 

Vega, moartea e numai frică. Fără frică, nu există 
moarte. Fără moarte, nu există gratii. Fără gratii, nu există 
decât libertatea. 

O voce care vorbea în mintea mea în momentul acela ar 
fi trebuit să mă înnebunească de tot. Dar nu s-a întâmplat 
aşa. Dintr-un motiv inexplicabil, asta mi-a acordat un 
răgaz. Apoi mi-a redat calmul. Şi mai apoi, mi-a oferit ceva 
mult, mult mai puternic. Poate cel mai puternic lucru 
dintre toate. 

Mi-a oferit speranţă. 

M-am uitat la mâna mea, care încă era vizibilă. Încă 


333 


tineam strâns bagheta. Şi mi-am amintit că, la prima 
noastră întâlnire, Orco se temuse de bagheta mea. 

Ceea ce, fireşte, însemna că se temea de mine. 

De Vega Jane. 

Eram vrăjitoare. Aveam o baghetă. Aveam o nevoie. 
Aşadar, după cum mă informase Silenus, puteam veni cu o 
vrajă pentru a rezolva acea nevoie. Cuvintele exacte nu 
erau importante. Mintea, trupul şi spiritul - toate venind 
laolaltă, ca un tot - erau cele cu adevărat importante, aşa 
cum spusese Astrea. După cum reuşisem în mod spontan la 
ea în căsuţă, fără ca măcar să fi avut o baghetă care să mă 
ajute. 

Apoi, întreaga mea fiinţă s-a concentrat asupra unui 
singur lucru. Am făcut o mişcare de spintecare cu bagheta 
şi am strigat, cu tot suflul care îmi mai rămăsese: 

— Nu sunt moartă! 

A urmat un pocnet enorm, ca un tunet, iar zidul s-a 
crăpat exact la mijloc, eliberându-mă. 

Am făcut un pas şi am ieşit din ruine, ţinând bagheta 
ridicată. 

Pentru prima dată în prezenţa lui Orco, n-am mai simţit 
frica. Gratiile închisorii mele erau cu adevărat frânte. Dar 
în ochii săi reci am văzut, cu satisfacţie, o incertitudine 
inexistentă până atunci. 

Eram egali acum. Stăteam pe podeaua din piatră şi ne 
dădeam târcoale reciproc. Când a ridicat ciomagul, eu am 
ridicat bagheta, pregătindu-mă să-i resping atacul. El a 
lăsat ciomagul în jos, dar eu am continuat să ţin bagheta 
îndreptată spre el. Apoi, a aruncat o privire pe furiş spre 
pieptul meu. La fel şi eu. 

Am icnit. Gaura din pieptul meu dispăruse. 

Am ridicat ochii şi am văzut acel chip crud ţintuindu-mă 
cu privirea. 

Nu m-am putut abţine. 

— Certe, am şuierat. 

Şi atunci am pornit în sus, prin piatră şi prin pământ, în 
masa de apă. Sus, sus, tot mai sus. Am urcat până când 
presiunea pe care o simţeam în jurul meu ameninţa să mă 


334 


strivească. În secunda următoare am început să împroşc şi 
să scuip şi am crezut că aveam să mă înec. Însă apoi am 
realizat ceva. 

Respiram din nou aer, nu apă. 

M-am uitat spre suprafaţa apei în toate direcţiile. Pentru 
mine arăta la fel, ceea ce însemna că nu ştiam încotro s-o 
apuc. Pluteam pe apă, brusc epuizată de lupta din 
adâncuri. Am mai coborât o dată sub apă, apoi am ieşit din 
nou la suprafaţă. Şi apoi m-am scufundat iar. Nu ştiam 
dacă îmi puteam găsi puterea de a continua să lupt. 

lar când ceva m-a apucat, am început să lovesc din 
picior şi m-am zbătut pentru a mă elibera. Am încercat să 
îndrept bagheta în direcţia aceea, dar braţele îmi erau 
ţintuite pe lângă corp. Am ieşit la suprafaţa apei şi am 
încetat să mă mai zbat. 

— Delph?! 

El se uita la mine, ţinându-mă în braţele lui puternice. 

— Ce cauţi aici? l-am întrebat. 

— Ţi-ai pierdut minţile? Ce naiba crezi că fac? Te salvez. 

S-a întors pe spate, susţinându-mă de subsuori, şi am 
pornit. 

— Ştii încotro s-o iei? l-am întrebat, simțind imensa 
uşurare care se datora prezenţei lui. 

— Am aprins un foc pe mal ca să ne servească drept 
reper. Ne îndreptăm spre el. 

— Îmi pare rău că a trebuit să arunc o vrajă asupra 
voastră, am spus. 

— Mi-am dat seama de tot ceea ce ai făcut atunci când 
am ieşit de sub efectul ei. 

— M-ai căutat mult timp? 

— Destul de mult. 

Când, în sfârşit, picioarele mele s-au lovit de ceva, mi- 
am dat seama că eram în ape mai puţin adânci. Delph m-a 
ajutat să mă ridic. 

Am privit înapoi şi l-am văzut pe Rubez - pe nava lui 
înnegrită - îndepărtându-se de noi. 

Mi-am încrucişat privirea cu aceea a creaturii. După ce îl 
privisem pe Orco în ochi, ştiam că individul ăsta nu mai 


335 


avea cum să mă îngrozească. Arătând în spatele meu, spre 
Obolus, am zis: 

— Vai, Rubez, cred că am pus în ordine toate lucrurile. 
Mulţumesc. 

Chipul lui era o mască de ură, dar mie nu-mi păsa câtuşi 
de puţin. 

Am continuat până când am simţit pământul sub 
picioare. 

Apoi, ceva a sărit pe mine. Era Harry Doi. M-a lins pe 
faţă şi şi-a lipit nasul de obrazul meu. 

Delph m-a ridicat, strângându-mă în braţe. 

— Ai reuşit, a zis el încetişor, în timp ce respiraţia lui îmi 
atingea obrazul. 

Uşurarea pe care o simţea era cumva palpabilă. 

— Am reuşit, am spus cu voce stinsă. Unde sunt ceilalţi? 

— În jurul focului. Mergând spre lumina focului, a 
adăugat: A fost greu să traversezi înot? 

M-am uitat la chipul lui mare, pe care se citea fericirea. 

— Nu chiar atât de greu, Delph. N-a fost greu deloc. 


336 


QUADRAGINIA QUINQUE 


Sufletele rătăcite 


__Ne aflam acum în cel de-Al Cincilea Cerc şi ultimul. 
Inţelesesem că aceasta avea să fie cea mai mare provocare 
a noastră şi, cu puţin noroc, şi ultima. 

Petra se oferise să rămână de veghe prima. Lackland şi 
Delph dormeau. Eu stăteam întinsă pe patul meu plin de 
cocoloaşe, cu Harry Doi lângă mine. 

Nu le spusesem celorlalţi ce mi se întâmplase în râul 
Obolus. Ce rost ar fi avut? Şi, în plus, ce aş fi putut să 
spun? 

Stiti aproape că am murit din cauza unei răni 
sângerânde din piept, dar acum m-am întors din morti şi 
totul este perfect. Vreţi să vedeţi locul rânii mele mortale? 
A fost ceva nemaipomenit! 

Am gemut şi mi-am dus mâna la faţă. Apoi mi-am pus 
cealaltă mână pe piept. Fusesem îngrozită să fac asta 
înainte, dar acum trebuia. Am vârât mâna sub haine până 
când am simţit pielea. Ştiam exact unde fusese rana. Mă 
temeam că aveam să simt urmele îngrozitorului loc, însă 
pielea îmi era la fel de netedă ca întotdeauna. 

Mi-am retras mâna. Totuşi, cumva mă simţeam 
pângărită, schimbată pe vecie. lar partea cea mai grea 
dintre toate era că mă simţeam incomensurabil de diferită 
faţă de însoțitorii mei. 

_ Delph şi cu mine înfruntaserăm foarte multe împreună. 
Insă nu trecuserăm împreună prin asta. Fusesem singură. 
Şi îi mulţumeam sfintei Clopotniţe pentru asta. 

Am scos pergamentul din mantia mea şi l-am invocat pe 
Silenus, care a apărut o clipă mai târziu. 

— Am reuşit să traversăm râul Obolus şi să intrăm în cel 
de-Al Cincilea Cerc, am murmurat eu. 


337 


— Şi plata lui Rubez? m-a întrebat el. 

Mi-a luat o fărâmă să-i descriu în amănunt tot ce mi se 
întâmplase. 

— Am murit, Silenus. Deveneam o parte din zidul acela. 

— Dar ai ripostat şi ţi-ai câştigat libertatea. Asta e o 
realizare semnificativă, Vega! Să nu uiţi asta niciodată! 

— Astrea mi-a spus că ea nu ştie mare lucru despre Al 
Cincilea Cerc, cu excepţia faptului că a fost creat de 
strămoşul meu, Jasper Jane. Aparent, el era foarte priceput 
la vrăjitoria întunecată. Oricum, Astrea a menţionat că ar 
putea fi cercul sufletelor rătăcite. 

Silenus s-a uitat îngrijorat la mine. 

— Sufletele rătăcite sunt o treabă complicată, Vega. 
Foarte complicată. _ 

— Cum poate un suflet să fie rătăcit? In pofida a ceea ce 
a spus Astrea, eu cred că, dacă un trup moare, la fel se 
întâmplă şi cu sufletul acestuia. 

— O, nu. Sufletul este mult mai viguros decât trupul, 
care este, de fapt, destul de fragil. Sufletul poate vieţui 
fără trup. Şi, la drept vorbind, trupul poate vieţui fără 
suflet, dar nu mi-aş dori să întâlnesc vreodată un trup fără 
suflet. Mă îndoiesc că ar fi plăcut. Oricum, un suflet fără 
trup poate fi drăguţ şi îndatoritor. În unele privinţe, de 
fapt, asta ar putea fi o descriere potrivită a mea. 

— Păi, nu-i atât de rău, i-am spus. 

— Dar să nu crezi vreo clipă că toate sufletele lipsite de 
trupurile lor sunt aşa, căci nu e adevărat. 

— Ce vrei să spui mai exact? 

— Un suflet malefic rămâne malefic, indiferent dacă e 
împachetat într-un trup odios sau nu. Pierderea trupului 
fizic nu schimbă sufletul. În unele privinţe, îl face chiar şi 
mai malefic. Altfel spus, ar fi o idee bună să mentii un 
scepticism sănătos cu privire la toate sufletele, Vega, până 
când poţi să fii sigură de care parte a baricadei se află. 

— Şi cum îşi poate da seama cineva de asta? l-am 
întrebat, făcând ochii mari. 

— Ei bine, urmărind dacă încearcă să te omoare sau nu, 
ăsta ar fi un indicator bun. 


338 


Brusc, mi-a venit o idee şi am scos bagheta Petrei. 

— Ai zis că ţi-ai putea da seama dacă este o baghetă 
aparţinând Maladonilor... 

— Loveşte-o de pergament, a zis Silenus. 

Am inspirat adânc şi am făcut cum mi-a cerut. Silenus a 
dispărut instantaneu de pe pagină. Când am bătut în 
pergament cu bagheta mea, el a reapărut. Ne-am privit 
lung unul pe altul. 

— E bagheta unui Maladon? l-am întrebat. 

— Fără nicio îndoială. 

Mi-am luat rămas-bun de la Silenus şi am pus 
pergamentul la loc, în gândurile mele făcându-și loc 
groaza. 

Când mi-a venit rândul să stau de veghe, m-am dus la 
Delph. 

— Delph, trebuie să vorbim. 

— Despre ce, Vega Jane? 

— Despre Petra. 

Brusc, arboră un aer sfios. 

— Suntem numai prieteni. 'Ţi-am spus că îmi pare rău 
pentru ea. 

— Nu-mi pasă dacă o placi, Delph. E drăguță şi dură, şi 
veselă, şi... ei bine, de-a dreptul uluitoare. 

— Vrei să zici că e ca tine? m-a întrerupt el. 

Eram gata să-i spun altceva, dar am încremenit la auzul 
vorbelor lui. 

— C-cum? m-am bâlbâit eu. 

— Ea e ca tine. Şi tu eşti la fel. Ba chiar mai mult, Vega 
Jane. Dar în alte privinţe nu semănaţi. 

Am simţit cum mă înroşesc şi n-am mai putut să mă uit 
la el. 

— Ce vrei să spui? 

— Tu ajuţi oamenii mereu. În Wormwood îi vizitai pe 
mama şi pe tatăl tău şi aveai grijă de fratele tău. Şi erai 
singura prietenă pe care o aveam în timp ce alţii râdeau de 
mine. lar la râul Obolus, cu blestematul de Rubez, pe Petra 
n-ar fi deranjat-o ca Lackland să scape înotând, fiindcă ştia 
că aveam nevoie de tine ca să reuşim să străbatem Quagul. 


339 


Tu n-ai fi făcut asta niciodată. 

Ne-am uitat unul la altul preţ de un moment lung. Apoi, 
am întins braţele în acelaşi timp şi ne-am prins de mână. 
Voiam să fac mai mult de atât. Voiam să-l sărut, dar ela 
spus: 

— Ce voiai să-mi spui despre Petra? 

L-am privit, apoi am dat drumul încetişor mâinii lui. 

— Mai poate aştepta. Du-te să dormi puţin, am adăugat. 

După ce a plecat m-am aşezat, gândindu-mă la tot felul 
de lucruri. 

Petra ar fi putut fi la fel de ignorantă cu privire la istoria 
ei pe cât fusesem şi eu în legătură cu a mea. Însă, pentru a 
împrumuta expresia lui Silenus, de care parte a baricadei 
avea să se situeze ea în cele din urmă? 

Ştiam că, la un moment dat, urma să răspund la această 
întrebare. Speram doar că n-avea să fie cu preţul vieţii 
mele. 


340 


QUADRAGINTA SEX 


Dispărut 


Spre marea mea uşurare, soarele a răsărit. lar după ce 
am parcurs vreo opt sute de metri prin pădure, l-am văzut. 

Muntele pe care eu şi Delph îl remarcaserăm în prima 
noastră seară în Quag - ceea ce părea să fi fost acum un 
secol - se înălța înaintea noastră, mult mai aproape decât 
fusese vreodată. Terenul de la poalele muntelui se ridica 
brusc, formând nişte culmi spinoase. Acestea, 
asemănătoare unor spinări de şerpi, cu văi adânci între 
ele, deveneau tot mai abrupte pe măsură ce se situau tot 
mai sus pe versantul muntelui. 

L-am privit pe Delph cu atenție. 

— Se pare că vom urca muntele. 

El a încuviințat din cap, cercetând din priviri întregul 
peisaj. În vreme ce muntele încă părea albastru şi lipsit de 
vegetaţie, din punctul nostru de observaţie se vedeau 
culmile care duceau spre locurile cu vegetaţie luxuriantă. 
Oricum, nu era nimic frumos la locul acela. După ce 
trecuserăm prin atâtea, nu vedeam decât posibilitatea 
dezolantă a morţii. 

Ajunşi pe la jumătatea culmii spinoase, am început să 
urcăm. Urcuşul era greoi. Vegetaţia era densă, iar panta 
devenea tot mai abruptă. Nici cu echilibrul nu stăteam 
prea bine, aşa că am căzut de nenumărate ori, dar am 
continuat să mergem. 

Lackland a fost nevoit să-şi folosească spada, iar Delph 
toporul, pentru a ne croi drumul. În final mi-am folosit şi 
eu bagheta pentru a crea o cărăruie. Apoi am ajuns la 
capăt; în jos se întindea o vale plană, lată de vreun 
kilometru şi jumătate. Am privit la stânga şi la dreapta. 
Cărarea tocmai se terminase într-o stâncă! Părea să nu 


341 


existe nicio modalitate de a continua urcuşul. 

Delph stătea alături de mine, examinând valea. 

— Cred că trebuie s-o luăm la vale, nu-i aşa? a zis el. 

— Pot să folosesc Lanţul Destin pentru a vă duce jos pe 
rând, am propus eu. Vrei să fii primul? l-am poftit pe 
Lackland. 

Ştiam că nu era prea pasionat de zbor şi ar fi vrut să 
scape cât mai repede de asta. 

Şi-a vârât spada în teacă şi şi-a apucat desaga strâns. 

— Bine, a fost el de acord, făcându-se pământiu la faţă şi 
asudând copios. 

L-am rugat să se ţină de curelele de piele de pe spatele 
meu. Am numărat până la trei, apoi am sărit. Ei bine, am 
sărit târând după mine un Lackland greu, încolăcit. A 
trebuit să mă aplec şi să mă feresc de trei coroane de 
copaci, însă am aterizat în siguranţă, iar Lackland a păşit 
recunoscător cu picioarele pe pământ. 

Am zburat înapoi după Petra şi Delph. 

Harry Doi a fost ultimul care a coborât cu mine. Când 
am aterizat, l-am dezlegat din ham şi am privit în jur. Dar 
nu era nimeni acolo. 

— Delph? 

Harry Doi a început să latre şi să adulmece în jur. 

— Petra? Lackland? Dacă asta e vreo glumă de-a 
voastră... 

Dar ştiam că nu era. Ei n-ar fi făcut niciodată asta. Am 
fugit împreună cu Harry Doi încolo şi încoace, căutând pe 
după copaci şi explorând vegetaţia deasă; dar nu era nici 
urmă de ei. 

Îmi simţeam stomacul ghem din pricina stării de 
nelinişte. Apoi, brusc mi-a trecut ceva prin minte. Am 
ridicat bagheta şi am rostit: 

— Rejoinda, Delph! 

M-am pregătit să mă feresc în caz că trupul lui mare ar 
fi venit în zbor spre mine, dar nu s-a întâmplat aşa. În jur, 
totul a rămas la fel de nemişcat şi de tăcut. 

Am încercat aceeaşi vrajă şi cu Lackland şi Petra. Nimic. 

— Crystilado magnifica! 


342 


Tot ce am văzut a fost un prim-plan cu copaci, dar nicio 
fiinţă vie printre aceştia sau primprejurul lor. M-am uitat 
la Harry Doi, simțind o groază rece ce îmi invada fiecare 
părticică din trup. Eram singuri. Nu aveam nici cea mai 
vagă idee ce să fac. Nu fusesem niciodată atât de 
îngrozită. Am luat-o la goană strigându-i pe nume. Eram o 
fată nebună, părăsită de ultimul fir de rațiune. 

Apoi, un alt gând m-a umplut de o panică şi mai mare. 

Eram în locul sufletelor rătăcite. Silenus îmi spusese că 
trupul fizic putea fi separat de suflet, cu toate că un suflet 
malefic avea să rămână malefic, fie că avea un trup ataşat, 
fie că nu. Oare fuseseră luaţi, iar sufletele lor fuseseră 
îndepărtate? Dacă era aşa, unde le erau trupurile? 

Incetează, Vega! 

Mă purtam de parcă eram sigur că muriseră. Nu se 
putea să gândesc astfel. Trebuia să-i găsesc. Şi aveam să-i 
găsesc. 

— Vino, Harry Doi! am strigat. 

A sărit în ham şi ne-am înălţat în aer. Am plutit pe 
deasupra şi am virat la dreapta şi la stânga, continuând să 
privesc în jos şi căutând orice semn în legătură cu 
însoțitorii mei. N-am reuşit să văd nimic, aşa că moralul 
mi-a căzut din nou, în vreme ce curajul ameninţa să mă 
părăsească iar. Abia mai puteam să respir. Eram atât de 
speriată, că nu puteam nici să plâng. Era de parcă fusesem 
lovită de aceeaşi vrajă pe care o folosisem pentru a 
încremeni jabbitul acasă la Astrea. 

Când mi-am ridicat ochii, l-am văzut materializându-se. 
La început am crezut că era o altă furtună, iscată pentru 
că zburasem atât de mult. Numai că nu era o furtună. De 
fapt, aş fi preferat să fie. 

Cerul s-a înnegrit deodată, din pricina unui stol de 
creaturi ciudate. Când una s-a apropiat de mine, am văzut 
că arăta precum un inficio, doar că era mult mai mică, 
având aproximativ mărimea lui Harry Doi. Însă erau mii. Şi 
toate se năpusteau în jos către noi, cu aripile lor terminate 
cu gheare şi scoțând ţipete asurzitoare. 

Am făcut un plonjon, simțind trupul rigid al lui Harry Doi 


343 


lipit de pieptul meu. Îmi dădeam seama că fiinţele acelea 
se aflau în spatele meu. Ba chiar am simţit cum mantia mi- 
a fost agăţată de ghearele uneia. Am accelerat şi am 
dispărut sub  coronamentul pădurii, rugându-mă ca 
straniile creaturi să nu ne urmărească acolo. 

Dar rugăciunile nu mi-au fost ascultate. 

Am pornit în grabă spre pământ, cu stolul apropiindu-se 
de mine. 

Îndreptând bagheta spre acesta, am strigat: 

— Engulfiado! 

Un val de apă a ţâşnit brusc şi, când m-am uitat în spate, 
am văzut apa izbind stolul de creaturi, doborându-le pe 
unele şi împrăştiindu-le pe celelalte. 

Însă ştiam că aveau să se regrupeze şi să ne atace din 
nou. 

Am văzut-o de sus de tot. Nu aveam de ales. 

Am îndreptat bagheta în direcţia uriaşei uşi cu două 
canaturi a masivei clădiri din piatră care tocmai apăruse în 
raza mea vizuală. 

— Ingressio! 

Uşa s-a deschis larg. M-am uitat înapoi. Vârtejul de 
creaturi îngrozitoare se afla la doar câţiva metri de noi. Le 
vedeam ghearele ascuţite ca nişte lame, pliscurile şi 
privirile ucigaşe. 

Am trecut ca o săgeată pe uşă împreună cu Harry Doi. 
Îndreptând bagheta undeva în spate, am strigat: 

— Securius! 

Uşa s-a trântit, închizându-se şi zăvorându-se. 

O fracțiune de secundă mai târziu, am auzit în uşa 
groasă sutele de bufnituri produse de izbiturile în lemn ale 
ghearelor creaturilor. Dar, din fericire, uşa a rezistat. 

Am aterizat şi l-am eliberat pe Harry Doi din ham. 
Respirând greu, am privit uşile exact aşa cum o făcusem şi 
la Hornuri, în Wormwood, atunci când mă atacase 
perechea de jabbiţi. Uşa aceea nu se deschisese. Şi părea 
că nici aceasta n-avea să se deschidă. 

Oare creaturile odioase de afară îi atacaseră pe Delph şi 
pe ceilalţi doi? Oare îi duseseră undeva să-i... să-i... Nici nu 


344 


voiam să mă gândesc la asta. Aveam lacrimi în ochi şi mă 
simţeam de parcă îmi fusese smulsă inima din piept. 

Am reuşit să-mi recapăt calmul oarecum şi să pot să 
privesc în jur. Locul îmi amintea de Hornuri, cu tavanele 
sale înalte, cu balustradele din marmură şi coloanele 
arcuite care dădeau în alte încăperi. Când am pornit să urc 
scările, ca să văd ce se afla la al doilea nivel, l-am auzit: 

— Cu ce pot să-ţi fiu de folos? 

La jumătatea scărilor m-am răsucit, încercând să 
localizez sursa cuvintelor. Trecusem cu privirea peste un 
colţ de la primul etaj. Dar când am revenit acolo... ei bine, 
cineva a ieşit dintr-un ungher şi astfel am putut să văd mai 
bine. 

Silueta avea doar un contur. Lumina care pătrundea prin 
ferestrele înalte strălucea prin acesta, aşa cum se întâmpla 
şi în cazul unui wendigo. 

— Cu ce pot să-ţi fiu de folos? a întrebat silueta din nou. 

Am început să cobor scările încet şi m-am oprit atunci 
când aceasta a venit alunecând înspre mine. Da, aluneca, 
nu mergea. 

Când s-a apropiat suficient, am văzut imaginea unui 
bărbat înalt, adus de spate din pricina vârstei. Era încălţat 
cu cizme şi purta o robă deschisă în faţă. Cu un fior, am 
remarcat imaginea celor trei zale imprimată pe platoşa pe 
care o purta. 

— Îi caut pe prietenii mei, i-am răspuns repede. Erau 
trei. Pur şi simplu au dispărut. Sunt foarte îngrijorată. Vă 
rog, mă puteţi ajuta? 

— Trei prieteni dispăruţi? m-a întrebat el. Vai de mine, 
asta nu-i bine! Îmi pare rău! 

M-a examinat din cap până în picioare, apoi privirea i s-a 
oprit preţ de câteva secunde asupra lui Harry Doi. 

— N-am mai văzut un câine de secole, a spus. 

Apoi a întins mâna să-l mângâie pe Harry Doi, însă 
aceasta i-a trecut prin el. L-am văzut pe Harry Doi 
tremurând uşor. 

— Fir-ar să fie! a exclamat bărbatul. Am uitat de asta. O, 
prea bine! 


345 


— Cine sunteţi? l-am întrebat, intenţionând, de fapt, să 
aflu ce anume era. 

— Numele meu este Jasper Jane. 

Aproape că am căzut din picioare. Şi aş fi făcut-o dacă n- 
aş fi fost, aparent, absolut încremenită. 

— Ei bine, eu sunt Vega Jane, am reuşit să spun. 

M-a privit curios. 

— Avem acelaşi nume de familie. Te cunosc? 

— Mă îndoiesc. M-am oprit, apoi am continuat: Ţi-am 
văzut mormântul. La Cimitirul Wolvercote. ; 

— Trupul meu este îngropat la Wolvercote. Insă sufletul, 
nu. Sufletul meu se află chiar aici, în fața ta. Doar atât mi-a 
mai rămas. 

Am făcut ochii mari. 

— Cum se separă trupul de suflet? 

— Sunt două modalități. In ceea ce mă priveşte, trupul 
îmi era pe moarte, dar nu voiam să pier de tot. Astfel, 
folosind magia, mi-am îndepărtat sufletul înainte ca sinele 
meu fizic să-şi dea ultima suflare. 

— Ai zis că mai este şi o altă posibilitate? 

— Da. Dar nu doresc să ţi-o descriu. Este mult prea 
oribilă. 

Deodată, a văzut inelul de pe degetul meu. 

— De unde îl ai? a întrebat el. 

— I-a aparţinut bunicului meu. Ce înseamnă pecetea? 

— Este Trinitatea noastră. Mantra noastră: Pace. 
Speranţă. Libertate. Exact în această ordine. 

— Uite, trebuie să-mi găsesc prietenii, am oftat eu. 
Fiecare secundă care trece... 

— Nu sunt sigur că te pot ajuta, nu sunt sigur câtuşi de 
puţin. Vezi tu, nu e treaba mea să-i ajut pe cei care 
încearcă să treacă pe aici. 

— Ştiu asta! Dar Astrea s-a răzgândit. M-a pregătit ca să 
pot să scap de aici. Să reiau lupta cu Maladonii. 

Toate aceste cuvinte mi-au ieşit din gură precum un 
torent. El părea năucit. 

— Astrea? Eu... Te-a ajutat să pleci de aici? Să lupţi din 
nou? Nu prea pot să cred asta. 


346 


Căutam în minte ceva care să-l facă să înţeleagă că 
trebuia să mă ajute. Am ridicat bagheta. 

— lar asta mi-a fost dată de o altă strămoaşă, Alice 
Adronis. Ea mi-a spus că trebuie să supraviețuiesc. Să lupt. 
Trebuie să vezi adevărul, Jasper, nu-i aşa? 

Jasper mă privea lung, cu gura căscată, trecând cu mâna 
peste simbolul celor trei zale de pe platoşă. 

— Ce să văd? m-a întrebat cu respiraţia întretăiată. 

— Opt secole în care să te ascunzi înseamnă foarte mult 
timp. lar Maladonii ne vor găsi. O vor face. Dacă sunt într- 
atât de malefici pe cât se spune, nu vor înceta nicicând să 
ne caute. Ei bine, eu aş ieşi din ascunzătoare şi aş lupta cu 
ei! 

S-a uitat la bagheta mea. 

— Alice... Alice ţi-a dat-o? 

— Era Elementalul ei. lar acum e bagheta mea. Conţine 
o şuviţă din părul ei. 

— Alice a fost cea mai curajoasă dintre noi toţi. S-a lăsat 
pe podea şi s-a aşezat cu picioarele încrucişate. Asta-i de-a 
dreptul uluitor, a zis. Într-adevăr. Aveam planul nostru, 
vezi tu... Şi... 

— Şi l-aţi îndeplinit foarte bine. Dar acum, s-a terminat. 
S-a terminat! 

— Cum de ai venit aici, la castelul meu? m-a întrebat 
brusc. 

— Am fost urmărită de stoluri de creaturi zburătoare 
care voiau să mă omoare. 

— Ah, da, grozăviile. 

— Ce anume? 

— Grozăviile. Creaţia mea. Dacă te-au urmărit până aici, 
te aşteaptă afară. Dacă încerci să pleci, te vor tăia în 
bucăţi pe tine şi pe câinele tău. Nu renunţă nicicând, odată 
ce au prada la îndemână. Îngrozitoare chestii, de aici şi 
numele lor... 

Simţeam că îmi pierd răbdarea. 

— Bine, am zis. Dacă nu vrei să mă ajuţi, am să-mi 
găsesc singură prietenii. 

Am făcut stânga împrejur şi am pornit. 


347 


— Dar grozăviile... 

M-am întors şi am tipat la el: 

— Nu-mi pasă. Pot să zbor, aşa că am o şansă. Şi e vorba 
despre prietenii mei. Voi muri pentru ei. lar dacă tu nu 
vrei să mă ajuţi, atunci du-te naibii! 

De îndată ce am isprăvit de vorbit, el s-a făcut nevăzut. 

Călătorie sprâncenată! 

Ne-am grăbit să ieşim din nou în holul principal. Am 
privit lung spre uşa dublă, dincolo de care, potrivit celor 
spuse de Jasper, grozăviile încă stăteau la pândă. M-am 
gândit că, probabil, ăsta avea să ne fie sfârşitul. 

Am îngenuncheat şi l-am îmbrăţişat pe Harry Doi, 
lipindu-mi faţa de blana lui şi inspirându-i mirosul. 

— Te iubesc, Harry Doi. Îţi mulţumesc foarte mult 
pentru tot ce ai făcut pentru mine. 

El m-a lins pe faţă şi, în acei minunaţi ochi de culori 
diferite, am văzut că era mai mult decât pregătit să îmi 
stea alături şi să moară împreună cu mine. 

M-am ridicat, ţinând strâns bagheta în mână. Dar înainte 
să pot să rostesc incantaţia, uşa uriaşă s-a deschis brusc. 
Eram sigură că intrarea avea să fie plină de grozăvii, care 
veneau să ne facă bucăţi, însă acolo nu se vedea nimic. 

M-am ferit când ceva a trecut în zbor pe lângă mine. 

Era Jasper. Pe un cal zburător, la fel de transparent ca şi 
el. 

S-a uitat înapoi şi mi-a făcut semn să-l urmez. 

L-am prins pe Harry Doi în ham, am sărit în aer şi l-am 
urmat pe Jasper. 

Ajungându-l din urmă, am pornit în zbor unul lângă 
celălalt pe deasupra peisajelor întunecate de dedesubt. 

— Unde mergem? l-am întrebat. 

— Să-i găsim pe prietenii tăi. 

— Asta înseamnă că ai de gând să mă ajuţi? 

— Evident. M-a privit cu interes, apoi a adăugat: Cu 
certitudine eşti magică, dar nu eşti... ei bine, nu eşti lentă, 
nu-i aşa? 

— Crezi că aş fi ajuns atât de departe dacă aş fi fost 
„lentă“? 


348 


— Nu, presupun că nu. 

Am privit în jur. 

— Dacă zbor prea mult, o furtună va veni să mă 
oprească. 

— Nu câtă vreme eşti cu mine. 

— Poţi să faci asta? 

— Acesta este Al Cincilea Cerc. Eu l-am creat. Aşa că pot 
să fac aproape orice. Aproape. 

Am plutit mult timp. Sub noi, noaptea s-a transformat în 
zi, apoi s-a făcut noapte din nou şi din nou s-a făcut zi, cu 
toate că nu era posibil. Era totul atât de ireal, încât, după o 
vreme, am acceptat pur şi simplu, fără să-mi mai pun 
întrebări. 

— Acolo, a spus Jasper şi a început rapid să coboare. 

L-am urmat şi am atins pământul o secundă mai târziu. 

— Scoate-ţi bagheta, Vega. 

M-am conformat imediat. Jasper Jane nu-mi lăsase 
impresia că ar putea fi uşor intimidat. Însă acum părea să 
se frământe. Şi totuşi, am socotit eu cu o oarecare doză de 
mândrie - eram o familie, la urma urmelor -, părea în 
acelaşi timp destul de hotărât. 

— Unde mergem? l-am întrebat. 

— Acolo, mi-a răspuns el, arătând undeva în faţă. 

Abia am reuşit să mă strecor printr-o mare de copaci. 

Arăta precum Clopotnița din Wormwood, doar că era 
construit din cel mai negru lemn pe care îl văzusem 
vreodată. Fireşte că avea o turlă şi ferestre lungi din sticlă, 
pe care erau picturi ale celor mai îngrozitoare creaturi. 
Speram din tot sufletul să nu le văd niciodată. Iar acolo 
unde Clopotnița avea o cruce în vârf, acest edificiu avea 
altceva. Pe măsură ce ne apropiam de structură, aceasta 
devenea tot mai distinctă. Am dat înapoi cu oroare atunci 
când am văzut că era un trup spintecat pe jumătate. 

— Ce este... locul acesta? am întrebat. 

— Este Templul Strângătorilor de Suflete. Conducătorul 
lor este înaltul preot Bezil, a precizat Jasper. O fiinţă cu 
adevărat malefică. 

— Stai puţin, tu ai creat toate acestea! Ceea ce 


349 


înseamnă că tu l-ai creat pe Bezie. 

— Treaba mea a fost să împiedic ieşirea de aici. La fel şi 
intrarea, a spus Jasper. Nu aş fi putut s-o fac fără să invoc 
forţe întunecate suficient de puternice pentru a realiza 
ambele scopuri. Odată create, aceste specii au evoluat. Au 
avut opt secole la dispoziţie ca să devină şi mai diabolice. 
Desprind cu forţa sufletele din trupurile nefericiţilor cu 
care îşi încrucişează cărările, devorându-le pe cele din 
urmă pentru a se hrăni şi lăsând apoi sufletele să plece 
pentru a rătăci fără ţintă. Asta e cea de-a doua modalitate 
de a desprinde sufletul de trup. 

— Cum ai putut să te gândeşti la aşa ceva? 

S-a uitat la mine şi a spus: 

— M-am bazat pe Maladoni. 

Oroarea acestui fapt m-a lăsat fără cuvinte. 

— Cu siguranţă prietenii tăi sunt aici, înăuntru, a 
continuat el. Dacă doreşti să-i laşi în voia sorții, spune-mi 
acum şi ne putem întoarce. 

Când a terminat de vorbit m-a privit atât de atent, încât 
mi-a amintit de felul în care se uita Astrea la mine. Cu 
certitudine exista o doză de evaluare pe chipul său. 

— Ţi-am spus deja. Nu-mi părăsesc prietenii. 

— Excelent, a spus Jasper. 

— Dar cum îi putem învinge pe indivizii aceştia? 

— Eu nu le pot face nimic, mi-a răspuns el. 

— Poftim? Atunci, de ce ai mai venit? 

— Ca să te conduc. De tine va depinde să-i învingi. 

Simţeam că mă prăbuşesc. 

— Poţi, măcar, să-mi dai un sfat în legătură cu modul în 
care aş putea s-o fac? 

— Trebuie să ai încredere în instinctele tale, Vega. Şi în 
inima ta. Asta nu prea le-a fost de folos strămoşilor noştri 
împotriva Maladonilor, dar nu înseamnă că nu trebuie să 
avem încredere în inima noastră. La urma urmelor, este 
singurul lucru pe care noi îl avem, iar Maladonii, nu. Baftă! 

— Aşteaptă, mai am o întrebare. 

M-a privit răbdător, iar eu am continuat: 

— De ce te-ai răzgândit? 


350 


— Dacă am avut vreodată încredere în vreun „suflet“ în 
toată viaţa mea, acela a fost Alice Adronis. Dacă ea a vrut 
ca tu să supravieţuieşti şi să reiei lupta, atunci eu nu-ți voi 
sta în cale. 

Şi, cu un uşor pocnet, Jasper s-a făcut nevăzut. 


351 


QUADRAGINTA SEPTEM 


O inimă de încredere 


Am examinat clădirea din lemn, ale cărei grinzi erau atât 
de negre, încât păreau să fi fost arse în vreun incendiu. I- 
am aruncat o privire lui Harry Doi. Nu zâmbea, dar nici nu 
tinea coada între picioare. Părea serios. Şi pregătit. Iar 
asta mi-a dat puţină încredere, de care aveam o nevoie 
disperată. 

Ne-am apropiat de imensa uşă dublă care ducea în 
interior. Cu bagheta strâns ţinută în mână, cu ochii în 
patru, ne-am oprit în faţa uşii. Am întins bagheta şi am 
rostit: 

— Ingressio! 

Uşa s-a deschis silențios. Cu toate că asta 
intenţionasem, faptul că acest templu al răului se 
deschidea atât de repede nu mă făcea să mă simt mai bine. 
Am ridicat din nou bagheta şi am rostit: 

— Crystilado magnifica! 

Pentru prima dată, nu s-a întâmplat nimic. Niciun fel de 
imagini acaparatoare nu au apărut în faţa ochilor mei. Am 
păşit cu grijă peste prag, iar uşa s-a închis trântindu-se în 
urma noastră. Zgomotul nu m-a făcut să tresar, căci mă 
aşteptasem la asta. Erau, în schimb, alte lucruri care mă 
umpleau de groază. Începând cu interiorul locului. 

Fiecare centimetru de perete şi de geam era acoperit cu 
scene de depravare, ucidere şi masacru. Era ca şi cum 
mintea unui maniac s-ar fi deschis şi ar fi împroşcat pereţii 
şi ferestrele, asemenea sângelui. 

La fel ca la Clopotniță, pe podea erau înşiruite strane 
din lemn nelăcuit. Dar, spre deosebire de frumuseţea 
simplă a stranelor din Clopotniță, acestea erau sculptate 
cu scene de tortură, durere şi moarte. Creaturile din susul 


352 


şi din josul stranelor erau înfăţişate ucigând alte creaturi şi 
devorându-le apoi. Cele mai îngrozitoare dintre toate erau 
expresiile victimelor, chipurile lor încremenite pe vecie 
într-o teroare tăcută. În timp ce mă uitam la ele, mi se 
părea că se mişcă exact sub ochii mei, ca şi cum o armată 
de dihănii cumplite şi prada lor demnă de milă ar fi prins 
viaţă subit. 

Îmi dădeam seama că toate acestea aveau rolul de a 
îngrozi. Şi chiar eram îngrozită. 

Dar asta nu însemna că nu eram pregătită de luptă. 

— Embattlemento! am strigat, îndreptând bagheta spre 
dreapta, unde o creatură înaripată cu nenumărate şiruri de 
gheare se năpustea asupra mea. 

Izbindu-se de scutul creat de vraja mea, a căzut la 
pământ grămadă şi a murit pe loc, cu gâtul frânt din 
pricina ciocnirii neaşteptate. 

M-am uitat la Harry Doi, care îşi dezvelise dinţii şi 
mârâia furios. O clipă mai târziu, l-am văzut sărind în faţă 
şi atacând o siluetă înveşmântată din cap până în picioare 
în negru, care apăruse exact lângă noi. 

— Nu, Harry Doi! am strigat. 

Însă Harry Doi o prinsese de gât şi îşi înfipsese colții 
adânc. Strania siluetă a căzut la pământ, din gât ţâşnindu-i 
un şuvoi de sânge verde. 

L-am mângâiat pe Harry Doi, care s-a întors imediat 
lângă mine, şi împreună ne-am deplasat spre creatură. 
Curioasă, am îngenuncheat şi i-am ridicat gluga. Şi mi-am 
dorit imediat să n-o fi făcut. 

Chipul la care mă uitam părea să fi fost scos direct din 
flăcări. Pielea era arsă, crăpată şi cu băşici. Arăta cu mult 
mai rău decât mâna vătămată a lui Delph. lar ochii 
bulbucaţi, un amestec îngrozitor de galben şi roşu, se 
zgâiau răutăcioşi la mine, chiar şi de dincolo de moarte. 

M-am cutremurat şi am lăsat gluga în jos, apoi m-am 
ridicat şi am pornit în grabă. 

Sus, mai în faţă, se afla o statuie monstruos de mare, 
sculptată în piatră dură. M-am gândit că trebuie să fi fost 
Bezil. Mantia îi era neagră, pielea arsă, capul ras, iar ochii 


353 


îi erau plini de maliţiozitate. Ţinea în mâini ceva. Când m- 
am apropiat, am văzut că era un copil mort. 

Am depăşit cu prudenţă statuia, gândindu-mă că avea să 
prindă brusc viaţă şi să mă atace. Dar nu s-a întâmplat aşa. 
Mai departe exista o uşă cu două canaturi, sculptată cu 
aceleaşi imagini monstruoase pe care le văzusem şi pe 
strane. 

Am tras aer în piept, am ridicat bagheta şi am rostit: 

— Ingressio! 

Ştiam că, imediat după acest portal, aveam să mă 
confrunt cu cei care urmau să încerce să mă despartă de 
sufletul meu. 

Ştiam că avea să fie rău. Numai că nu ştiam cât de rău. 

Uşa s-a deschis spre interior şi noi am intrat. Reuşisem 
în ultimul timp să nu stau prea mult pe gânduri şi să 
păşesc cu îndrăzneală în orice situaţie. După cum aflasem, 
imprevizibilitatea putea fi un lucru bun atunci când aveai 
de-a face cu nemiloasele încarnări ale răului. Aşa că am 
păşit cu îndrăzneală în încăpere. Şi am tipat. 

Delph, Petra şi Lackland erau scufundaţi în trei bazine 
separate. Apa nu era limpede, ci era murdară, neagră şi cu 
bulbuci, iar în adâncime plutea ceva ce n-am putut să 
identific. Numai capetele prietenilor mei mai erau vizibile, 
iar ei aveau ochii închişi. Şi, în timp ce stăteam acolo, 
observam cum deveneau din ce în ce mai transparenţi. La 
marginea fiecărui bazin se aflau câteva siluete 
înveşmântate în robe cu glugi, care agitau apa cu nişte 
bete din argint, subţiri şi lungi. Şi totuşi, pe măsură ce mă 
apropiam, vedeam tot mai clar că beţele erau de fapt 
transparente, iar argintiul venea dinspre apă, asemenea 
cernelii absorbite de batonul de tuş. 

Tocmai le erau luate sufletele! Era a doua cale de a fura 
suflete despre care îmi povestise Jasper. _ 

Ţipetele mele alertaseră siluetele în robe. Întorcându-se 
spre noi, şi-au lăsat glugile în jos şi şi-au descoperit 
hidoasele chipuri pline de cicatrice, cu pielea arsă. Când 
am privit la dreapta, am observat un alt bazin, care era 
gol. Şi am îndrăznit să cred că îmi era destinat. 


354 


Înainte să apuc să fac vreo mişcare, şase dintre siluete 
au zburat spre mine, sărind prin aer cu o viteză şi o 
agilitate ameţitoare. Totuşi, Harry Doi n-a fost la fel de 
lent ca mine, întâmpinând-o pe una dintre ele cu capul 
înainte şi închizându-şi fălcile feroce în jurul gâtului 
acesteia. Silueta a căzut inertă, în timp ce câinele meu 
continua să o muşte. Am ridicat bagheta, dar am fost 
răsturnată de doi dintre Strângătorii de Suflete, care s-au 
izbit în mine, apucându-mă imediat de gât cu mâinile lor 
cu gheare şi încercând să rupă şi să taie. 

— Impacto! 

Cei doi au zburat de lângă mine, izbindu-se de doi dintre 
frații lor malefici care mă atacau. Cu toții au căzut în 
bazinul în care se afla Lackland. 

Într-o frântură de secundă încă patru au ajuns lângă 
mine. Harry Doi a sărit la gâtul unuia şi l-a dărâmat, 
sfâşiindu-i beregata. 

— Jagada! am strigat, răsucindu-mă spre ei. 

Doi dintre ei s-au prăbuşit imediat, cu tăieturi pe tot 
trupul. 

N-am mai aşteptat ca şi cel de-al patrulea să sară asupra 
mea. Îndreptând bagheta spre el, am rostit imediat: 

— Rigamorte! 

Şi acesta a căzut la pământ mort. 

Am întins apoi bagheta spre Delph şi am strigat: 

— Rejoinda, Delph! 

leşind în zbor din apă, Delph a plutit spre alți doi 
Strângători de Suflete care intraseră în grabă în încăpere, 
trântindu-i la pământ. 

L-am apucat de braţ. 

— Delph, Delph, trezeşte-te! Te rog, trezeşte-te! 

L-am auzit pe Harry Doi scâncind şi m-am întors 
strigând: 

— Engulfiado! 

Puternicul torent de apă a lovit perechea de Strângători 
care îl târa pe Harry Doi prin încăpere cu o asemenea 
forţă, încât aceştia au fost izbiţi de piatră, murind pe loc. 

— Delph, te rog! Rejoinda, Petra! 


355 


Petra a ieşit la rândul ei din apă, venind în zbor în timp 
ce alţi doi diavoli mă atacau cu beţele lor lungi, pe care le 
folosiseră în bazine. Unul dintre acestea a luat contact cu 
faţa mea şi am simţit cum îmi ţâşneşte sângele din nas şi 
din obraz. 

— Embattlemento! 

Beţele s-au lovit de scut şi s-au sfărâmat, apoi, brusc, 
Delph şi Petra s-au trezit. 

— Ce na... a început Delph. 

Petra s-a ridicat încetişor, aruncând priviri în jur şi 
încercând să înţeleagă totul. Apoi s-a uitat la mine. 
Lackland se scufunda şi mai adânc în străfundurile 
bazinului său. Strângătorul de Suflete de acolo nu-l 
părăsise pentru a mă ataca, ci continua să învârtă băţul în 
apă. Lackland aproape că nu se mai vedea, iar sufletul lui 
părea pe punctul de a se desprinde. 

Printr-o altă uşă au apărut alţi Strângători de Suflete, 
toţi înarmaţi, gata să ne atace. 

M-am uitat la Petra. Preţ de o clipă, privirile ni s-au 
încrucişat şi în acest scurt răstimp multe ne-am comunicat 
una alteia. Privirea ei era imploratoare. Ştia că eu îi 
luasem bagheta. Ştia. O parte din mine nu voia, însă 
cealaltă parte realiza că era singura cale. Am căutat în 
buzunar, am scos bagheta ei şi i-am aruncat-o. Ea a prins-o 
şi s-a întors spre regimentul de demoni care ne atacau. Am 
făcut la fel, ridicând bagheta şi strigând: 

— Impacto! 

Un moment mai târziu, am auzit-o pe Petra strigând 
aceeaşi incantaţie. Vrăjile noastre combinate au produs o 
forţă de o putere de neegalat. Strângătorii de Suflete n-au 
fost numai trântiţi la pământ. Au fost dezintegraţi. 

M-am răsucit spre Petra şi i-am zâmbit. Ea mi-a întors 
un zâmbet slab. Apoi a fost trântită din nou în bazin şi 
trasă imediat la fund. 

Eu am fost aruncată prin aer şi am aterizat pe fundul 
celui de-al patrulea bazin. Am deschis ochii şi, deşi apa era 
neagră şi murdară, am descoperit că vedeam destul de 
limpede. Ăsta nu era un lucru bun. 


356 


Ştiam cine mă privea în ochi. 

Bezil. Individul din statuie. Mantia sa era roşie ca 
sângele, iar la gât avea un lanţ greu, cu un disc de metal 
pe el. Simbolul gravat pe acesta era trupul spintecat în 
jumătate care se afla şi în vârful afurisitului său de templu. 
Acum ştiam că reprezenta despărţirea sufletului de trup. 

Ţinea câte un cuţit în fiecare mână, având pe chip o 
expresie ucigaşă. Imi pierdusem bagheta şi o căutam 
disperată în apă. Deodată, în bazin a intrat o mână, care l- 
a apucat pe Bezil de lanţ şi l-a tras din apă. 

Mi-am găsit bagheta şi l-am folosit pe Destin pentru a 
mă avânta în zbor deasupra apei, tuşind şi scuipând. 

Era o privelişte demnă de privit. 

Delph îl pocnea pe Bezil cu pumnul într-o parte a 
capului. Însă Bezil era mult mai puternic decât părea. 
Aruncându-se asupra lui Delph, l-a trântit cu uşurinţă în 
şezut. 

Mi-am îndreptat bagheta înspre Bezil, dar n-am mai 
apucat să rostesc vraja, căci am fost atacată de doi 
Strângători de Suflete. In timp ce luptam cu ei, mă 
străduiam să nu-i scap din ochi pe Delph şi pe Bezil, care 
erau încleştaţi într-o luptă titanică, aruncându-se unul 
asupra altuia prin încăpere şi trăgându-şi reciproc câte o 
rafală de lovituri. 

În timp ce mă războiam cu Strângătorul de Suflete 
rămas, Delph i-a smuls lui Bezil unul dintre cuțite, reuşind 
să îl rănească. Demonul a sărit înapoi, în timp ce din rană 
a început să-i gâlgâie sânge de culoare verde. Delph n-a 
mai aşteptat nicio clipă şi nu şi-a slăbit atacul. S-a aruncat 
asupra lui Bezil precum un garm asupra prăzii. Două 
lovituri zdravene cu pumnul în cap, despre care am avut 
senzaţia că se puteau simţi din cealaltă parte a încăperii, 
iar individul a închis ochii. Capul i-a căzut inert. Delph l-a 
ridicat şi l-a aruncat în bazinul cu apă, unde s-a scufundat 
cu viteză. 

— Bravo, Delph! am tipat cu bucurie. 

El s-a uitat la mine şi, deşi era lovit, mi-a zâmbit cu 
căldură. Între timp, eu îl terminam pe ultimul Strângător 


357 


de Suflete. 

Petra îl scosese pe Lackland din bazin, distrugând şi 
băţul care fusese utilizat pentru a-i absorbi sufletul. Cu 
toate că se clătina pe picioare şi gemea, părea nevătămat 
în rest. 

„Am învins“, m-am gândit. Apoi l-am văzut pe Delph. 

— Ăăă... Vega Jane? m-a atenţionat el. 

Am privit în aceeaşi direcţie. 

Bezil ieşise din bazin şi stătea lângă o imagine groaznică 
de pe peretele din piatră. Şi-a ridicat mâinile şi a rostit un 
torent de cuvinte. O clipă mai târziu, peretele s-a deschis 
şi pe acolo au ieşit o sută de Strângători de Suflete, toţi 
înarmaţi cu spade, lănci, topoare şi cuțite, iar în ochi cu 
sete de sânge. 

Cu niciun chip nu-i puteam învinge pe toţi, nici chiar cu 
cele două baghete. 

— Harry Doi! am strigat, bătându-mă cu mâna în piept. 

El a sărit imediat în hamul lui şi l-am fixat bine. 

— Delph, ia-mă de mână! Lackland, ia-l pe Delph de 
mână! Petra, ţine-te de mâna lui Lackland! 

Eram acum înlănţuiţi cu toţii, cu Petra şi cu mine în 
capetele şirului, ţinând bagheta în mâinile libere. Urma să 
avem nevoie de ele. 

Cu strigăte care făceau să-ţi îngheţe sângele în vene, 
Bezil şi Strângătorii de Suflete ne-au atacat. 

Am aţintit bagheta spre o pereche de coloane gigantice 
din piatră care susțineau tavanul. Cu coada ochiului, am 
văzut-o pe Petra aţintindu-şi şi ea bagheta spre celelalte. 

— Severus! 

— Severus! a repetat Petra. 

Crăpături uriaşe s-au căscat în coloane, care au început 
să se clatine. Apoi au început să cadă. Între timp, noi ne 
înălţaserăm deja în aer. M-am întors şi, asemenea 
frunzelor smulse de pe o viţă, ne-am avântat spre uşă, în 
timp ce templul se prăbuşea în jurul nostru. Abia 
reuşiserăm să ieşim pe uşă când tavanul detestabilului 
templu s-a prăbuşit, strivindu-l pe Bezil şi pe adepţii lui 
sub moloz. Cât de nimerit! 


358 


Însă eram în continuare terifiată la gândul că restul 
templului avea să năruie peste noi, îngropându-ne 
permanent acolo. Am ţâşnit pe uşa de la intrare exact când 
canaturile acesteia cădeau înăuntru. Eliberaţi din edificiul 
care se prăbuşea, ne-am avântat în sus până când n-am 
mai putut să menţin zborul. Apoi am căzut repede şi 
abrupt, izbindu-ne de sol şi rostogolindu-ne dureros pe o 
limbă de pământ. 

Când mi-am ridicat privirea, am văzut întregul templu 
prăbuşindu-se cu zgomot în interiorul său. Praful s-a 
ridicat în aer, apoi s-a lăsat tăcerea. 

M-am uitat la Delph, care se lupta să se ridice în 
picioare. 

— Am crezut că până aici ne-a fost! a spus el. 

— A fost cât pe ce! am încuviinţat eu. 

L-am eliberat pe Harry Doi din ham şi am ajutat-o pe 
Petra să se ridice în picioare, în timp ce Delph îl trăgea pe 
Lackland. Apoi am aruncat o privire spre bagheta pe care 
Petra încă o ţinea strâns în mână. 

— Îmi pare rău că ţi-am luat-o, i-am spus, astfel încât să 
audă numai ea. 

S-a uitat şi ea la baghetă, apoi a zis: 

— Înţeleg de ce ai făcut-o. 

— N-aş fi putut să fac asta singură acolo, i-am spus. Sper 
că ştii asta. 

— Pet! a exclamat Lackland. De unde dracu ai chestia 
aia? 

Petra s-a uitat la baghetă, neştiind ce să-i răspundă. 

— Aveam eu una de rezervă, am spus, ceea ce a atras o 
privire de neîncredere din partea lui Delph. 

— Ah, a exclamat Lackland. Păi, mulţumim frumos 
pentru tot ce are rezerve atât de minunate! 

Am tresărit când am descoperit că ne aflam la poalele 
Muntelui Albastru. Bănuiam că, după ce aveam să-l urcăm, 
urma să găsim - pe partea cealaltă - capătul Quagului. 

— Cum ne-ai găsit? m-a întrebat Delph. 

— Am avut ajutor. Din partea unui prieten. 

— N-ar trebui s-o luăm din loc? a propus Lackland. 


359 


Am aruncat iute o privire către munte. Ce mai rămăsese 
acolo ca să încerce să ne oprească? Apoi mi-am coborât 
privirea spre baghetă. Părea atât de mică şi de 
insignifiantă... şi totuşi, îmi slujise atât de bine în cele cinci 
cercuri... Puteam doar să sper că îi mai rămăsese 
suficientă magie. 


360 


QUADRAGINTA OCTO 
Ultimul 


Am parcurs circa opt kilometri. Aproape toți pe 
verticală, până când n-am mai putut să ne mişcăm mâinile 
şi picioarele. Ne-am instalat tabăra pe un mic platou, care 
permitea o vedere peste Quag. Sau aşa ar fi trebuit. 

M-am întors să văd de unde veniserăm. Până acolo, nu 
mă uitasem niciodată în urmă. Fusesem mult prea 
preocupată de ceea ce ne aştepta înainte. 

Dar în urmă nu era nimic cu excepţia întunericului, chiar 
dacă era încă zi. Parcă ai fi privit spre cer într-o noapte 
fără stele. Pur şi simplu nu era nimic. Fără să vreau, am 
simţit un frison. 

M-am uitat la Delph, care o ajuta pe Petra să 
pregătească masa. Amândoi aveau cicatrice în urma 
întâmplărilor petrecute acolo - Delph la braţ şi Petra la 
mână. Fără nicio îndoială că şi minţile lor aveau cicatrice, 
la fel ca şi a mea. Am remarcat, cu un junghi de gelozie, că 
lucrau bine împreună, părând să-şi citească gândurile unul 
altuia. 

Am mâncat şi am băut apă, fără ca vreunul dintre noi să 
scoată vreun cuvânt. Era ca şi cum bătălia cu Strângătorii 
de Suflete ne-ar fi jefuit de ceva şi încercam acum să 
descoperim ce anume. 

Lackland îşi freca neglijent faţa rănită. Delph îşi 
suflecase mâneca pentru a-şi examina braţul rănit. Insă 
când m-am uitat la Petra, ea îşi privea bagheta de parcă n- 
ar mai fi văzut-o niciodată. Ştiam ce simţea. Greutatea unei 
baghete în mâna cuiva ducea cu sine aşteptări uriaşe, dar 
şi o anumită responsabilitate, egală, poate, cu tonajul 
muntelui pe care ne aflam. 

Petra a rămas prima de veghe, iar Delph şi Lackland s- 


361 


au întins pe paturile lor. M-am dus după ea în perimetrul 
în care avea să-şi preia postul. 

I-am privit pe furiş bagheta şi am decis să trec direct la 
subiect. Mai presus de orice, eram o fată Wug practică. 

— Câte vrăji ştii? am întrebat-o direct. 

A părut surprinsă de întrebarea mea, însă am luat taurul 
de coarne. N-aveam timp de drăgălăşenii. 

— Vraja Rigamorte nu e ceva ce faci pentru prima dată, 
i-am spus. Cât despre celelalte vrăji pe care le-ai folosit... 
Cu toate că eu am rostit prima incantaţia, mişcările 
baghetei tale au fost precise şi corecte. Deci, câte vrăji 
ştii? Este important. 

Parcă aş fi încercat să stabilesc câte focuri de mortă ne 
mai rămăseseră laolaltă pentru a trage în inamic. Nu-mi 
făceam nicio iluzie că cel de-Al Cincilea Cerc îşi încheiase 
socotelile cu noi. Mă bizuisem pe abilităţile Petrei pentru a 
scăpa de Strângătorii de Suflete şi ştiam că urma să am 
din nou nevoie de ea. 

— Ce importanţă are? a răspuns ea tăios. Nu mi-am 
putut salva familia de licantropi, nu-i aşa? 

Am arătat spre fragmentul de unghie adăpostit la baza 
baghetei ei. 

— Asta îi aparţine unchiului tău, nu-i aşa? Nu e bagheta 
lui. A meşterit bagheta asta şi ţi-a dat-o ţie. Este bagheta 
ta. 

Ea folosise bagheta mea pentru a ucide, iar aceasta o 
rănise. Mânuia bagheta cu uşurinţă şi îndemânare, ceea 
ce-mi spunea clar că o mai folosise şi alte dăţi. 

S-a uitat la baghetă, apucând-o şi mai strâns. 

— Şi ce dacă? 

— Aşadar, câte vrăji ştii? 

— Câteva. Ceva mai multe decât cele pe care le-am 
folosit deja. El a vrut să mă înveţe mai multe, dar în 
noaptea în care au venit licantropii eram plecaţi după apă. 
Un garm ne-a atacat. Şi pe el l-a omorât. S-a uitat la mine 
cu sălbăticie, apoi a adăugat: lar eu l-am omorât pe garm. 
Atunci a fost prima dată când am folosit vraja de moarte. 
Unchiul meu mi-a spus ce trebuia să simt... 


362 


— Ceva mai mult decât ură şi aversiune? Şi că trebuia să 
simţi totul cu fiecare fărâmă din mintea, trupul şi spiritul 
tău? 

Fără să rostească vreun cuvânt, a încuviinţat din cap. 

Mi s-a părut interesant că amândouă îi pierduserăm pe 
cei dragi nouă răpuşi de colții unui garm - ea pe unchiul ei, 
iar eu pe primul meu câine. Şi că amândouă folosiserăm 
vraja de moarte pentru prima dată asupra unui garm. 

S-a uitat la bagheta mea. 

— Tu poţi să faci mult mai multe decât mine. 

— Păi, eu am fost pregătită în mod corespunzător, am 
spus, privind-o cu atenţie. 

— Poţi tu să mă pregăteşti în mod corespunzător? m-a 
întrebat nerăbdătoare. 

Deşi mă aşteptasem la cererea asta, tot nu eram sigură 
cum să-i răspund. 

— Îndreaptă-ţi bagheta în direcţia aceea. Incantaţia este 
cea pe care m-ai mai auzit folosind-o până acum. 
Crystilado magnifica. 

I-am arătat mişcarea potrivită a baghetei. 

— Concentrează-ţi mintea, trupul şi spiritul, i-am spus. 
Şi lasă această energie combinată să curgă prin bagheta 
ta. 

Ei, drăcia dracului! Deodată mă simţeam ca Astrea 
Prine. 

Petra a făcut aşa cum am instruit-o, însă a ratat de trei 
ori. Totuşi, n-a fost cuprinsă de frustrare, cum fusesem eu 
atunci când încercasem asta. Mi-a mai adresat şi alte 
întrebări, iar eu i-am oferit şi alte răspunsuri; la a şasea 
încercare a ei, peisajul care se afla la kilometri depărtare 
de noi era acum la doar câţiva centimetri în faţa noastră. 

S-a uitat la mine, radiind de triumf. l-am întors 
zâmbetul, deşi nu cu acelaşi entuziasm. Apoi, am privit 
amândouă cu atenţie spre ceea ce ne aştepta a doua 
lumină dimineaţă. 

— Ăla care se învârtejeşte e fum? m-a întrebat. 

Am mijit ochii ca să văd mai bine, cu toate că n-ar fi 
trebuit să fiu nevoită s-o fac. Imaginea era exact în faţa 


363 


mea. Totuşi, exista ceva distorsionat în acea imagine, ceea 
ce făcea să fie dificil să distingi toate detaliile. Poate că 
Petra nu făcuse vraja riguros de exact. 

— Aşa pare. Am arătat spre un punct şi am adăugat: Şi 
aia ar putea fi o colibă din care iese fumul. 

— Aşadar, cineva locuieşte acolo? a întrebat ea, 
încurcată şi uimită. 

Puteam să înţeleg asta foarte bine, căci cine ar fi vrut să 
locuiască în cel de-Al Cincilea Cerc? 

— Cred că vom afla în curând. Apoi mi-a venit o idee şi 
am spus: Poate că am putea evita să escaladăm muntele 
ăsta. Poate că am putea zbura peste. 

— Am crezut că ai zis că nu este posibil. 

— Acum s-ar putea să fie. 

— Cum ţi-ai dat seama de asta? 

— După cum mi-a spus cineva cândva, aici totul este 
posibil. 

Am dat să plec, apoi m-am oprit. 

— Petra. i-a pomenit unchiul tău vreodată de 
Maladoni? 

Am vrut să-i văd prima expresie, pentru a-i verifica 
sinceritatea. 

— Nu, mi-a răspuns ea. Ce înseamnă asta? 

— Nimic important. 


x 


A doua zi ne-am strâns desagii şi l-am legat pe Harry Doi 
în hamul său. Nu aveam de gând să-i car pe ceilalți unul 
câte unul. Nu după cele petrecute ultima dată. Din câte 
ştiam, mai pândeau şi alte creaturi asemenea 
Strângătorilor de Suflete. Urma să rămânem Împreună. Să 
murim sau să supraviețuim împreună. Nu singură. 
Niciodată. 

Ne-am apucat de mâini în lanţ, ca ultima dată, apoi am 
bătut din picioare şi ne-am înălţat neîndemânatic în aer. 
Petra încheia ariergarda, ţinând bagheta pregătită în mâna 
liberă. 

Am plutit o vreme şi trebuie să recunosc că priveliştea 


364 


de acolo, de sus era absolut spectaculoasă. De aproape, 
muntele era şi mai albastru. Anumite părţi ale sale erau 
acoperite de vegetaţie, dar alte porţiuni erau formate doar 
din stânci goale, unde, din nu ştiu ce motiv, nu creştea 
nimic. 

Niciun nor întunecat nu apăruse până atunci, iar aerul 
era foarte calm. M-am uitat în jos şi am localizat din nou 
fuiorul de fum pe care Petra şi cu mine îl văzuserăm 
folosind incantația de amplificare. De acolo, de sus, 
distingeam mai multe detalii. Coliba pe care o văzuserăm 
anterior era mică şi construită în întregime din piatră 
albastră. Mi-am înclinat capul înainte şi am zburat mai jos. 
Acum vedeam un petic de pământ albastru printre copaci. 
Şi atunci, l-am localizat. 

Era un bărbat scund, care mergea pe cărarea spre 
colibă cărând un braţ de lemne aproape la fel de mare cât 
el. Probabil că acela era combustibilul pentru focul care 
constituia sursa fumului. Purta nişte pantaloni vechi şi 
zdrenţuiţi, o cămaşă cadrilată şi - am reuşit eu să-mi dau 
seama pe măsură ce coboram tot mai mult - o căciulă 
roşie, al cărei vârf ţuguiat era puţin aplecat. 

N-aveam chef de o altă întâlnire cu o creatură din cel de- 
Al Cincilea Cerc. M-am gândit că am fi putut să zburăm 
pur şi simplu peste vârful muntelui. 

De îndată ce am terminat acest gând, furtuna s-a abătut 
atât de iute asupra noastră, încât abia am avut timp să mai 
respir o dată. Petra şi Lackland au zbierat îngroziţi, căci 
fulgerele cădeau atât de aproape de noi, încât am crezut 
că suliţele de lumină ar putea să ne străpungă. Tunetele 
loveau cu o forţă ucigătoare. Am simţit cum slăbea 
strânsoarea mâinii lui Delph. Apoi, un alt țipăt m-a izbit, 
răsturnându-mă pe spate. 

M-am uitat în jos şi am văzut-o pe Petra căzând. 

Lackland se uita la mine lung, iar pe chipul lui se citea 
şocul. 

— Ea... pur şi simplu a alunecat. 

El fusese cel care ţipase, nu Petra, mi-am dat eu seama 
apoi. 


365 


— Aşteaptă! am ţipat. 

Am făcut un plonjon cu Delph atârnând de mine, care 
mi-a forţat umerii atât de tare, încât am crezut că braţele 
aveau să-mi fie smulse din trup. 

Înţelegând că n-aveam să o prind la timp, am întins 
bagheta în direcţia ei şi am rostit: 

— Lassado! 

Lumina subţire care a explodat din bagheta mea a 
încercuit talia Petrei şi a tras-o în sus. Ea s-a avântat spre 
noi. 

— Lackland, prinde-o de picior! 

El a apucat-o strâns, apoi a strigat: 

— Nu cred că e conştientă! Are ochii închişi! 

— Respiră? am întrebat. 

Primul meu gând a fost că Petra fusese lovită de un 
fulger. 

— Nu... nu ştiu. Aşa cred. 

M-am îndreptat cu capul în jos, în timp ce furtuna urla în 
jurul nostru. Ne-am izbit de sol mai tare decât 
intenţionam, dar m-am ridicat într-o secundă şi am 
îngenuncheat alături de Petra. Era culcată pe spate, cu 
ochii închişi şi cu trăsăturile contorsionate de durere. 

— Petra? Petra! 

Am pălmuit-o. Ea a deschis ochii şi s-a uitat înnebunită 
în jur. 

— Ce? Unde? Tu? 

— Eşti rănită? 

Am privit-o cu atenţie, dar n-am văzut răni evidente. 
Apoi m-am uitat în ochii ei, în timp ce Delph şi Lackland 
furişau priviri peste umărul meu, cu chipurile pline de 
îngrijorare. 

— Aproape că ai murit, am spus. Dar te-am prins la timp. 

Ea s-a ridicat încetişor şi şi-a pipăit capul. 

— Eu... cred că am leşinat. Ultimul lucru pe care mi-l 
amintesc este... 

— Bună! 

Am sărit cu toţii ca arşi şi ne-am zgâit la fiinţa care ne 
salutase. 


366 


Era micul bărbat cu căciula roşie. Aterizaserăm în 
apropierea colibei lui. Uitându-mă în jur, am văzut căsuţa 
şi fuiorul de fum la nici douăzeci de metri distanţă. 

— Cine eşti? l-am întrebat. 

El s-a uitat la mine cu ochii lui căprui şi blânzi, având pe 
chip o expresie prietenoasă care m-a pus în gardă imediat. 
Ideea de prietenie nu prea exista pe acolo. Ştiam asta mai 
bine ca oricine. Vicleni şi ucigaşi, da; însă prieteni, nu. 

— Mi se spune Asurter din Muspell, a răspuns el cu o 
voce înaltă şi piţigăiată. 

— Muspell? am întrebat. Aşa se cheamă locul acesta? 

— Aşa îi spun eu, a precizat Asurter, care abia îmi 
ajungea până la brâu. 

Într-adevăr, era la fel de scund precum Eon din 
Wormwood, cu toate că pielea îi era cam roşie. 

— Ce cauţi aici? l-a întrebat Delph. 

— Tai lemne şi ţin focul aprins. 

M-am uitat spre colibă. 

— E cald, i-am spus. Chiar trebuie să faci focul? 

— Întotdeauna îmi este de trebuinţă un foc, a răspuns 
Asurter. Vă trebuie mâncare sau de băut? 

Ne-am uitat unul la celălalt. Aş fi vrut să mergem mai 
departe, dar - cu toate că furtuna încetase de îndată ce 
atinsesem pământul - ştiam că aveam să urcăm muntele la 
picior de data aceasta. 

— Ar fi foarte drăguţ din partea ta, mulţumim, am spus. 

Când Asurter s-a întors cu spatele, le-am făcut semn 
celorlalţi să fie cu ochii în patru. Individul putea să fie de 
treabă, dar, la fel de bine, putea să ne şi păcălească. 

Am trecut pe lângă o stivă uriaşă de lemne de foc, toate 
tăiate frumos şi atent aranjate. Asurter a luat o grămadă 
mare de lemne în braţe şi ne-a condus spre colibă. Pe 
dinafară, arăta umilă şi mică. Şi la fel arăta şi pe 
dinăuntru. Pereţii erau pur şi simplu din piatră, aceleaşi 
care formau exteriorul casei. Podeaua era murdară, iar 
mobila se limita la un scaun şi o masă. Spaţiul era dominat 
de un şemineu din piatră care ocupa un perete întreg, de 
la podea până în tavan. În interior era atât de cald, încât 


367 


am început să transpir imediat şi a trebuit să-mi feresc 
ochii de strălucirea puternică a flăcărilor. 

M-am uitat la ceilalţi şi am văzut că şi ei aveau aceeaşi 
reacţie. Când am făcut un pas spre foc, am fost nevoită să 
păşesc imediat înapoi din pricina căldurii. Şi totuşi, 
Asurter s-a dus direct în faţa şemineului şi a pus grămada 
de lemne pe foc. Flăcările s-au înălţat pe loc la o înălţime 
de trei metri, părând să amenințe să iasă din şemineu. 

„Ei, drăcia dracului, m-am gândit eu, nu e de mirare că 
are pielea atât de roşie, dacă se apropie de foc aşa de 
mult.“ 

El s-a întors spre noi şi ne-a întrebat: 

— Mâncare şi apă? 

Apoi a arătat spre masă şi am văzut că, într-adevăr, 
mâncarea apăruse acolo. La fel şi apa. Numai că mâncarea 
era carbonizată. lar când m-am dus să iau un pocal de apă, 
l-am scăpat imediat, căci metalul era încins, iar apa 
clocotită. 

Asurter nu părea să bage de seamă. A ieşit şi s-a întors 
cu încă un braţ de lemne, pe care le-a aruncat în foc. 
Flăcările s-au înălţat şi mai sus. 

M-am uitat la ceilalţi şi i-am văzut cuprinşi de 
îngrijorare. Delph a arătat cu un deget spre uşă. 

— Ei bine, Asurter, mulţumim, trebuie să plecăm, i-am 
spus. 

El s-a întors spre mine. 

— Să plecaţi? Unde să plecaţi? 

Înainte să-l pot opri, Lackland a intervenit: 

— În sus pe munte şi afară din locul acesta, iată unde. 

Am încremenit, căci parcă simţeam ceva acumulându-se. 
Exact aşa cum mi se întâmplase cu Ladon-Tosh, în Duelul 
de acasă din Wormwood. O senzaţie de energie, de putere 
care se amplifica înmiit. 

— Fugiţi! am ţipat, în timp ce mă năpusteam spre uşă. 

Asurter nu mai era scund acum. De fapt, creştea atât de 
iute, încât a ţâşnit prin acoperişul colibei. Şi nu mai arăta 
deloc ca înainte. Era gigantic, cu plete şi o barbă care îi 
ajungea până la brâu. lar dacă înainte fusese roşu aprins, 


368 


acum era în flăcări. La propriu în flăcări, căci barba lui era 
în flăcări pe piept, la fel ca şi părul. 

Ne-am năpustit afară. Privind în urmă, am observat că 
Asurter ajunsese la o înălţime de treizeci de metri. Iar ceea 
ce a făcut apoi m-a lăsat fără suflu. S-a aplecat şi a apucat 
ceva metalic, care părea să fi fost înfipt în pământ. 

Trăgând obiectul, am văzut cu toţii că era o sabie în 
flăcări, care măsura jumătate din înălţimea lui Asurter. 
Când s-a întors să se uite la noi, devenise ceva îngrozitor 
de privit. Chipul lui era pur şi simplu o masă de flăcări. Iar 
când a deschis gura, ţipătul său ar fi putut să topească 
fierul. 

Din fericire, îmi revenisem în simţiri, aşa că am strigat: 

— Embattlemento! 

Flăcările au lovit scutul creat de vrajă, dar, din fericire, 
acesta a ţinut, chiar dacă devenise incandescent. Deşi se 
afla la o distanţă de peste şase metri, simţeam căldura pe 
care o emana. 

Victoria mea a fost de scurtă durată. 

Asurter s-a întors, a ridicat spada şi a izbit cu putere în 
pământul din spatele lui, cu o lovitură teribilă. Focul a 
atins pământul, apoi flăcările s-au înălţat la treizeci de 
metri în aer. Şi, în timp ce noi priveam îngroziţi, linia de 
foc a pornit în grabă pe versantul muntelui, aprinzând 
totul în cale şi deplasându-se din ce în ce mai repede. 
Focul a urcat din locul unde ne aflam până în vârful 
Muntelui Albastru, cu o viteză care a făcut să-mi simt 
capul învârtindu-se şi să rămân fără aer. 

Şi atunci s-a întâmplat. 

Vârful Muntelui Albastru a zburat cu o forţă cum nu mai 
văzusem niciodată până atunci. Nici măcar ceva 
asemănător. Cu toate că ne aflam la mulţi kilometri 
distanţă de acesta, suflul ne-a aruncat la cincisprezece 
metri în aer. Apoi ne-am rostogolit pe pământ, care acum 
sălta şi se arcuia ca o barcă pe o mare agitată de furtună. 

Când, în cele din urmă, ne-am oprit şi am reuşit să ne 
ridicăm privirile, întregul munte era în flăcări, iar un zid de 
materie arzândă venea duduind în jos pe panta lungă, 


369 


exact în direcţia noastră. Avea peste trei sute de metri 
lungime şi era lat de kilometri întregi. Şi era de neoprit în 
drumul său spre noi. 

Cel de-Al Cincilea Cerc tocmai ne învinsese. 


370 


QUADRAGINTA NOVEM 


Cei patru rămaşi 


— Fugi, Vega Jane! a strigat Delph. 

Îl simţeam alături de mine, trăgându-mă de braţ. Dar nu 
m-am uitat la el. Peste duduitul zidului de foc care se 
îndrepta spre noi l-am auzit pe Lackland, care fugea în 
josul muntelui strigând la noi să fugim ca el. 

Cu coada ochiului am văzut-o pe Petra în genunchi, cu 
capul plecat, aşteptând sfârşitul. La picioarele mele era 
Harry Doi, care, ca şi mine, se zgâia la moartea groaznică 
ce venea în calea noastră. 

M-am uitat la bagheta mea şi am ştiut că, în pofida 
puterii ei considerabile, nu ne mai putea fi de mare ajutor. 
Flăcările din gura lui Asurter aproape că-mi încovoiaseră 
scutul de vrajă. Ceea ce venea acum era de un milion de 
ori mai puternic. În faţa sa, vraja mea Engulfiado pur şi 
simplu s-ar fi prefăcut în ceaţă. 

Aveam Lanţul Destin în jurul taliei, dar nu puteam să 
zbor suficient de sus cu noi toţi pentru a scăpa de foc. Şi, 
în timp ce priveam spre perspectiva sumbră care ne 
aştepta, mi s-a întâmplat cel mai uimitor lucru. 

Panica m-a părăsit şi am fost cuprinsă de un calm 
împăciuitor. Nu ştiu dacă era o simplă resemnare în faţa 
faptului că viaţa mea avea să ia sfârşit dintr-un moment în 
altul. Sau dacă era ceva cu totul diferit. 

Pe măsură ce Delph încerca să mă tragă după el, 
picioarele mele păreau să devină tot mai adânc 
înrădăcinate în locul acela. 

Era ultima mea poziţie. Urma să mor acolo. Sau să 
supraviețuiesc. Avea să fie una sau alta. Am înţeles asta 
cât se poate de clar. 

Am vârât mâna în buzunarul mantiei şi am scos Finnul. 


371 


Nu ştiu ce m-a făcut să mă gândesc la el, căci multe 
gânduri mi se perindau prin minte în acel moment. 

Legasem la loc toate nodurile acestuia. M-am uitat la el, 
neştiind sigur ce avea să se întâmple odată ce aş fi făcut 
ceea ce plănuiam. 

Am dezlegat primul nod. 

Zidul a lovit coliba lui Asurter, iar aceasta s-a evaporat 
în aburi de foc şi de fum. 

Am dezlegat apoi al doilea nod de pe Finn. 

Zidul l-a lovit pe individ, iar cei treizeci de metri ai săi 
au dispărut în neant. 

Acum, nimic nu mai stătea între noi şi pârjol. 

— VEGA! a ţipat Delph. 

Însă eu nu-l mai puteam asculta. Priveam cum moartea 
noastră venea spre noi, cu o viteză şi o ferocitate de 
neînțeles. 

Am dezlegat cel de-al treilea şi ultimul nod al Finnului. 
Era singurul care nu mai fusese dezlegat până atunci. lar 
când degetele mele au dat drumul sforii eliberate, n-am 
mai ştiut deloc ce era mai rău: flăcările... 

„„„sau ceea ce tocmai dezlănţuisem. 

Am fost catapultată în aer cu o asemenea forţă, încât am 
simţit cum îmi cedează plămânii, cum mi se învârte 
creierul şi cum hainele aproape îmi sunt smulse de pe 
corp. Finnul mi-a fost tras din mână. Vântul care mă 
propulsa, a ţâşnit precum un val titanic, iar acesta a lovit 
puternicul zid de flăcări cu o izbitură de proporţii 
cataclismice, căreia - am socotit eu - nimic n-ar mai fi 
putut să-i supravieţuiască. Dacă aş mai fi fost încă legată 
la pământ, eram convinsă că aş fi fost pur şi simplu 
dezintegrată din pricina efectelor coliziunii, ce depăşeau 
orice limite. Locul în care mă aflasem a fost măturat cu o 
asemenea putere, încât a trebuit să închid ochii. Mă 
temeam că mintea mea nu ar fi putut să cuprindă ceea ce 
vedeam, că avea, pur şi simplu, să explodeze dacă nu 
încetam să mai privesc. 

Dar, într-un final, am fost nevoită să deschid ochii. Am 
privit în jos şi am înlemnit. Nu numai că toţi copacii 


372 


fuseseră îndoiţi. Nu numai că stânca fusese aplatizată. Nu 
numai că focul fusese stins. 

În afară de toate aceste lucruri, s-a mai întâmplat şi 
altceva. 

Întregul Munte Albastru dispăruse. Locul era neted 
precum palma mea. Nu mai rămăsese nimic. Şi nu numai 
că flăcările fuseseră stinse, dar nu mai exista nici măcar un 
fir de fum. Aerul era la fel de limpede cum fusese mereu. 

Aveam acum o vedere panoramică, fiindcă mă aflam la 
aproape un kilometru înălţime. Nu avea nimic de-a face cu 
Lanţul Destin, căci toţi ceilalţi erau acolo sus, cu mine. 
Delph, Lackland, Petra şi Harry Doi. Eram cu toţii 
suspendaţi în cer, ca şi cum nişte funii uriaşe ar fi alunecat 
în jos şi ne-ar fi încercuit. Alături de noi, pluteau în aer 
desagii noştri. 

Tot ceea ce se aflase în calea celui de-al treilea nod al 
Finnului dispăruse. Cât cuprindeai cu privirea, nu mai era 
nimic. Era ca şi cum cineva ar fi rulat cel de-Al Cincilea 
Cerc, făcându-l să dispară. 

Şi apoi, la fel de iute pe cât apăruse teribilul vânt, totul 
s-a liniştit. 

Iar noi am început să cădem, ca şi cum funiile de sus ar 
fi fost tăiate. 

Mărturisesc că fusesem în transă în timp ce privisem 
dispărând tot ce se afla sub noi. Însă acum, în timp ce 
pluteam în jos, spre moarte, transa s-a sfârşit brusc. 

M-am întors în aer, am luat-o la stânga, l-am înşfăcat pe 
Harry Doi şi l-am prins în ham. Ceilalţi se aflau dedesubtul 
meu, căzând mai repede. M-am îndreptat cu capul în jos şi 
am ţâşnit spre Delph, care era cel mai aproape. Am 
îndreptat bagheta spre el şi am strigat: 

— Lassado! 

L-am legat imediat şi, fără să pierd o secundă, m-am 
îndreptat spre Petra, procedând la fel şi cu ea. Acum, doar 
Lackland mai trebuia salvat. M-am răsucit în aer şi am 
accelerat spre el. 

În timp ce mă apropiam, am văzut-o cu coada ochiului. 

O săgeată de foc. Cum era posibil? 


373 


M-am întors. 

Asurter se ridicase de pe pământul devenit plat. Cum de 
supravieţuise zidului de foc şi celui de-al treilea nod al 
Finnului era de neînțeles pentru mine. Şi totuşi, suferise - 
deşi era în continuare uriaş, nu mai era în flăcări. Nu mai 
era decât o ruină carbonizată. 

Însă se pare că mai avea ceva foc în el, pe care tocmai îl 
aruncase în noi. 

— Embattlemento! am ţipat. 

Săgeata de foc a lovit scutul meu şi a explodat. Apoi, am 
îndreptat bagheta spre Asurter şi am rostit: 

— Impacto! 

Uriaşul a fost pulverizat imediat într-o mie de 
fragmente. 

Atunci am auzit țipătul şi m-am întors la timp pentru a-l 
vedea pe Lackland mişcându-şi membrele în mod 
necontrolat şi lovind apoi pământul cu o bufnitură 
puternică. 

Şi după aceea a rămas nemişcat. 

M-am îndreptat în jos cu cea mai mare viteză, izbindu- 
mă de sol atât de tare, încât ne-am rostogolit cu toții. Am 
fugit cu Harry Doi încă prins la pieptul meu şi am ajuns la 
Lackland înainte ca toţi ceilalți să-şi recapete echilibrul. 

Am îngenuncheat lângă el. Trupul lui părea zdrobit, dar 
încă era în viață. 

Şi-a ridicat privirea spre mine, având pe buze un zâmbet 
ciudat. 

— Ne-am descurcat bine, nu-i aşa? a reuşit să îngaime. 

Mâinile mele cotrobăiau febril prin buzunare în căutarea 
Pietrei Viperei. 

— Lack, rezistă. 

— ... descurcat bine, nu-i aşa? a repetat el şi mai slab. 

— Rezistă. 

— ... descurcat bine, a spus în şoaptă. 

Am găsit Piatra şi am mişcat-o pe deasupra lui. 

— O să fie bine. 

— Descurcat... nu? 

Apoi a închis ochii. 


374 


Am nutrit gânduri bune, cele mai bune pe care le-am 
avut vreodată, fluturând Piatra continuu pe deasupra 
trupului lui frânt. Am continuat să fac asta chiar şi atunci 
când Delph şi Petra au venit în fugă şi au îngenuncheat 
alături de noi. 

— Lack! a strigat Petra. 

— Va fi bine, am zis repede. Am Piatra. 

Delph s-a uitat la Lackland, apoi m-a prins de umăr. 

— Vega Jane... 

— Va fi bine, am spus, cu lacrimile curgând. 

— Vega Jane, a repetat el blând. 

— Va... va fi... Piatra... 

„Gânduri bune, Vega. Lack, vei fi bine. Aproape am 
terminat.“ 

N-am văzut-o pe Petra aplecându-se şi închizându-i ochii 
lui Lackland. 

Nu l-am văzut pe Delph luându-mi Piatra din mână. 

Nu l-am văzut pe Harry Doi culcat alături de Lackland şi 
împingându-i mâna cu nasul lui. N-am văzut nimic din 
toate astea, căci închisesem ochii. Închisesem ochii fiindcă 
ştiam că, dacă i-aş fi ţinut deschişi încă o secundă, nu m-aş 
mai fi mişcat niciodată din locul acela. Că aş fi murit chiar 
acolo. 

Lângă Lackland. Care tocmai murise. 

Piatra n-a putut să-l aducă înapoi din morţi. Ştiam asta. 
Ştiusem asta dintotdeauna. 

Am simţit cum Delph mă ajuta cu blândeţe să mă ridic în 
picioare şi să mă îndepărtez de corpul neînsufleţit. 

— Vom avea noi grijă de asta, Vega Jane. O să fii bine. 

M-am îndepărtat şi m-am aşezat pe pământ cu spatele la 
ei, în timp ce ei săpau groapa şi-l depuneau acolo pe 
Lackland Cyphers. Harry Doi stătea alături de mine, 
împungându-mi palma cu botul; dar, pentru prima dată, nu 
l-am mai mângâiat în timp ce făcea asta. 

Sacrificiul despre care mă avertizaseră cu toţii tocmai 
venise, sub forma unei lovituri mortale primite de unul 
dintre noi. Aici, moartea se afla peste tot în jurul nostru, 
chiar dacă noi reuşiserăm mereu s-o evităm. Ştiusem că 


375 


şansele de izbândă de a trece cu toţii prin Quag erau 
abisal de mici. Astrea îmi spusese asta. Dar n-ar fi trebuit 
s-o facă. 

Nu-l cunoşteam de mult timp pe Lackland. Dar îl 
cunoscusem suficient de bine. Iar pierderea lui mă mistuia 
în cel mai profund mod cu putinţă. Intr-un fel în care ar 
trebui să simţim cu toţii o asemenea pierdere. 

Când ultima fărâmă de pământ i-a acoperit rămăşiţele, 
Delph şi Petra mi s-au alăturat. 

— S-a isprăvit, a zis Delph liniştit. S-a isprăvit. 

Am deschis ochii şi l-am privit. Avea faţa pătată de 
lacrimi. M-am uitat şi la Petra şi am văzut acelaşi lucru. 

Apoi am privit din nou movila de pământ. M-am ridicat şi 
m-am dus într-acolo, cu ochii plecaţi. Am folosit bagheta şi 
o bucată de lemn ars a zburat de nicăieri, înfigându-se la 
capul movilei. Apoi am scris câteva cuvinte pe bucata de 
lemn. 

Aici zace Lackland Cyphers, un prieten bun până la 
sfârşit. 

În final am plasat un scut de vrajă deasupra movilei, 
pentru ca locul odihnei sale veşnice să rămână în 
siguranţă. 

M-am întors şi am privit înainte. Fără să mai avem un 
munte în cale, cărarea noastră era destul de dreaptă acum. 
Cu toate că nimic nu este atât de drept pe cât pare, nu-i 
aşa? Cu siguranţă, nu în locul acela. 

Mi-am ridicat desaga din locul în care căzuse şi am 
săltat-o în spinare. Apoi am trecut pe lângă Delph, Petra şi 
Harry Doi. 

Eram schimbată acum. Eram diferită. O simţeam în 
fiecare por al fiinţei mele. Fusesem conducătoarea. Chiar 
dacă una şovăitoare, nesigură... Apoi devenisem mai 
încrezătoare, adunând victorie după victorie. Thorne şi 
cercurile. Iar în final se întâmplase ceva catastrofal. 

Unul dintre cei pe care îi condusesem - care avusese 
încredere că eu aveam să-l scot la liman teafăr - zăcea 
acum mort. Da, eram schimbată complet. Şi pentru 
totdeauna. 


376 


Cu bagheta în mână, m-am aşezat încă o dată în frunte. 
Spre capăt. 
Spre blestematul de capăt. 


377 


QUINQUAGINTA 
Zburând 


Simţeam acum că aş putea să mă înalţ în aer dacă aş fi 
vrut, fără ameninţarea unei furtuni care să se iste pentru a 
mă opri. Dar, chiar şi-aşa, am hotărât că aveam să mergem 
pe jos până la ultima porţiune din Quag. Pe bună dreptate, 
părea lucrul cel mai corect pe care îl puteam face. 

Aşa că am pornit în marş. 

Delph şi Petra nu încercaseră să-mi vorbească după 
înmormântarea lui Lackland. Am apreciat asta, căci dacă 
aş fi fost mai iute, am fi fost cinci apropiindu-ne de capătul 
acestei călătorii în loc de patru. Era numai vina mea că 
Lack era mort. Ca şi în cazul picioarelor lui Duf Delphia, 
dădusem greş. 

Când a început să mă usture mâna, am aruncat o privire 
spre ea. 

Şi am rămas încremenită văzând-o. 

Pe dosul mâinii mele drepte se materializa ceva. 

În următoarele clipe, mâna a început să-mi tremure atât 
de rău, încât am scăpat bagheta. A trebuit să-mi ţin mâna 
care mă ustura cu cealaltă. Apoi, durerea m-a fulgerat în 
sus, pe braţ, şi am căzut la pământ ţipând. M-am rostogolit 
şi m-am zbătut. Când am simţit ceva apucându-mă, am 
lovit în jur cu picioarele şi cu pumnii ca să mă lase în pace. 

Am deschis ochii şi i-am văzut pe Delph şi pe Petra 
ţinându-mă şi încercând să mă calmeze. Nici ei nu 
înțelegeau ce se întâmplase. Şi atunci, brusc, durerea a 
dispărut. Îmi simţeam din nou mâna şi braţul normale. 

— La naiba, Vega Jane, ce este? Ce s-a întâmplat? 

M-am ridicat încetişor în şezut şi m-am uitat la mâna 
mea, acolo unde, cu un moment în urmă, avusesem 
senzaţia că sunt muşcată de un garm. 


378 


— Sfântă Clopotniță! a exclamat Delph când a văzut-o. 

— Ce-i chestia aia? a întrebat Petra. 

Pe dosul mâinii mele apăruseră trei zale. Simbolul Păcii. 
Al Speranţei. Al Libertăţii. 

Acelaşi ca pe mâna bunicului meu. lar acum era pe 
mâna mea. 

Şi nu era un tuş care putea fi şters cu uşurinţă, ci îmi 
fusese adânc gravat în piele, probabil din interior în afară. 
Ştiam, cumva, că urma să am această pecete până la 
sfârşitul vieţii. 

M-am ridicat în picioare tremurând şi mi-am recuperat 
bagheta din locul unde căzuse. 

— E doar o pecete, am spus pe un ton echilibrat, cu 
toate că simţeam orice, numai calm nu. 

— Dar, Vega Jane... a încercat Delph să spună ceva. 

— Sunt bine! m-am răstit la el, apoi am continuat pe un 
ton normal: Sunt bine. Te-aşteptai ca eu să scap din locul 
ăsta fără niciun fel de cicatrice? Voi doi le aveţi pe ale 
voastre. La fel şi Harry Doi. 

Am încercat să o spun ca pe o glumă, însă ştiam că tonul 
meu nu era convingător. Asta nu era o cicatrice normală 
sau o rană, ci era mai mult. Mult mai mult. 

Mă simţeam de parcă tocmai fusesem însemnată. Şi, la 
urma urmelor, nu prea eram îndreptăţită să judec 
problema. Uram locul acela. Uram cu adevărat fiecare 
centimetru din el. 

— Să mergem, am propus eu. Hai să terminăm cu asta. 


* 


Timp de trei zile am străbătut o câmpie vastă. Pentru 
mine era de neconceput ca un munte maiestuos, care 
existase acolo timp de opt secole, să fie dărâmat de o 
bucată de sfoară cu un nod dezlegat, lăsând în urmă doar 
un loc neted. 

În cea de-a patra zi, am încetinit când am văzut-o 
înaintea noastră. 

O strălucire orbitoare, ca şi cum lumina ar fi fost 
reflectată de o sursă. 


379 


Când ne-am apropiat, am încetinit pasul şi mai mult. 
După toate cele pe care le înduraserăm, nu voiam să mă 
arunc grăbită în ceva care ar fi putut să ne despartă când 
ne aflam la numai câţiva paşi de țelul nostru. 

— Ce crezi că e? m-a întrebat Delph, întrerupând în 
sfârşit tăcerea care atârna deasupra noastră ca un giulgiu 
funerar. 

M-am uitat cu atenţie spre strălucirea aceea, dar n-am 
putut să-i dau un răspuns. Deşi începuse să se lase 
întunericul, aceasta nu se diminua. Lumina care o genera 
nu venea din cer. 

Dar pe măsură ce ne apropiam, răspunsul devenea tot 
mai clar. 

Lumina venea din partea cealaltă. 

Ceea ce însemna, mi-am dat eu seama înfiorându-mă, că 
ajunseserăm în sfârşit la capătul Quagului. 

I-am aruncat Petrei o privire, apoi m-am uitat la bagheta 
ei. Ea a încuviinţat şi a apucat-o strâns. 

— Lejer, am murmurat. Acum face parte din tine, Petra. 

Am văzut cum degetele ei slăbesc strânsoarea de la baza 
baghetei. 

Mi-a aruncat o privire furişă şi mi-am dat seama că o 
preocupa ceva. M-am dus la ea şi am privit-o plină de 
aşteptări. 

— Ce este? am întrebat-o. 

— Lack, mi-a răspuns. 

— A fost vina mea, i-am zis. Eu sunt conducătoarea. 

— Ba nu, a ripostat iute. A fost vina mea. 

— Poftim? 

— Tu ne salvai de individul acela cu flăcările. Aveam 
bagheta. Aş fi putut să-l salvez. Şi-a coborât ochii în 
pământ. Dar n-am făcut-o. Am încremenit. Am încremenit 
la naiba! Iar acum el e mort. Din cauza mea. 

S-a aşezat pe pământ şi a început să suspine. Delph s-a 
uitat neliniştit la noi, însă i-am făcut semn să se 
îndepărteze. M-am aşezat alături de Petra, încercând să 
mă gândesc la ceva ce aş fi putut spune ca s-o fac să se 
simtă mai bine. 


380 


— Ştii de ce am venit în locul ăsta? am întrebat-o într-un 
sfârşit. 

A încetat să mai plângă şi a spus ezitant: 

— Ca să scapi, să ieşi... 

— Nu. Am vrut să ştiu adevărul. Acolo unde locuiam, nu 
exista adevăr. Am vrut să-l găsesc aici. 

Şi-a ridicat privirea spre mine. 

— De ce e adevărul atât de important? 

— Este cel mai important lucru dintre toate, Petra. Fără 
el, noi nu contăm. Nimic nu contează. M-am ridicat şi i-am 
întins mâna. Mi-ai salvat viaţa. Ne-ai salvat vieţile tuturor. 
Ăsta este adevărul. lar acum, tot ceea ce putem face este 
să continuăm să mergem. Asta-i tot. Cu siguranţă, şi 
Lackland ar fi vrut asta. Cred că o ştii. 

Incet, a întins braţul, mi-a luat mâna şi s-a ridicat. 

Am continuat să mergem cu grijă, cu toţi nervii şi cu 
toate simţurile în alertă. 

Apoi am văzut cum acea strălucire se transforma în ceva 
şi mai substanţial. 

Era un zid. Un afurisit de zid. Ca în Wormwood. Numai 
că cel de aici era în cea mai mare parte transparent. Cu 
toate astea, ştiam că era cu mult mai impenetrabil decât 
unul realizat din lemn şi câteva curele. 

Ce-mi spusese Astrea? M-am străduit să mă gândesc la 
vorbele ei de când trăgea să moară, culcată în patul ei. 

Ridicăm ziduri fiindcă ne este frică. Nu ne plac 
schimbările. Nu ne place atunci când alţii, care nu arată 
sau nu gândesc ca noi, vin şi încearcă să schimbe lucrurile. 
Astfel, fugim de asta. Sau, şi mai rău, atacăm. 

Cu aceste cuvinte în minte, am făcut un pas înapoi. 
Acest zid fusese ridicat pentru a realiza două lucruri: să ne 
ţină pe noi înăuntru şi pe ei în afară. Era un jalon trasat 
exact printre două rase care purtaseră un război. Una se 
ascundea. Alta se afla la vânat. 

Apoi mi-a venit o idee. 

Oare bunicul meu era acolo? Dar părinţii mei? Cum 
aveam să-i găsesc? Cum aveam să ajutăm la ceea ce 
trebuia să fie făcut? 


381 


M-am aşezat pe vine şi mi-am privit bagheta. 

Dădusem dovadă de resurse şi de cutezanţă în Quag, 
care, adesea, mă uluiseră. În toiul violenţei lucrurilor care 
încercau să mă omoare, mă ridicasem la înălţimea 
provocărilor şi, cu ajutorul prietenilor, supravieţuisem şi 
îmi învinsesem duşmanii, chiar dacă aceştia - la drept 
vorbind - ne-ar fi putut înfrânge fără prea mare efort. 

Şi totuşi, mai ştiam că nu înfruntasem niciodată un 
Maladon pe deplin pregătit, care crescuse într-o lume de 
vrăjitorii. Şi, în pofida a ceea ce spusese Astrea despre 
mine, cum că aş fi avut puteri excepţionale, adevărul era 
că eram tânără şi lipsită de experienţă. lar asta se putea 
dovedi fatal la un moment dat. 

Delph s-a ghemuit lângă mine într-o parte, iar Petra în 
cealaltă. Amândoi mă priveau întrebător. 

— Şi acum, Vega Jane? a vrut Delph să ştie. 

Am aţintit bagheta în direcţia strălucirii şi am invocat 
vraja de amplificare. Şi totuşi, vraja nu mi-a ieşit, la fel 
cum se întâmplase şi în templul Strângătorilor de Suflete. 
N-am văzut nimic mai mult decât ceea ce puteam vedea cu 
ochii noştri. Strălucirea, care reflecta imaginile noastre şi 
ceea ce ne înconjura, asemenea unei oglinzi imense. 

Am îndreptat bagheta spre lumina strălucitoare şi am 
încercat diferite vrăji. Petra mi s-a alăturat, în speranţa că 
baghetele noastre combinate ar fi putut realiza ceea ce nu 
puteam de una singură. 

Însă nimic nu s-a întâmplat - vrăjile noastre loveau zidul 
-, apoi dispăreau pur şi simplu. Preţ de un moment lung şi 
stânjenitor, mi-am închipuit că veniserăm până acolo, 
luptaserăm din greu, îl pierduserăm pe unul dintre noi, 
numai pentru a fi pe vecie împiedicaţi de acest ultim 
obstacol. Dacă magia nu-l putea învinge, dacă vrăjile 
limitate pe care le ştiam nu-l puteau atinge, atunci pentru 
ce naiba mai avusese loc această călătorie? 

M-am agitat un timp, apoi am lovit cu picioarele şi am 
ţâşnit în sus, tot mai sus, mai sus decât zburasem 
vreodată. Şi apoi mi-am îndreptat capul înainte şi am 
imprimat şi mai multă viteză. Am fost respinsă atât de iute 


382 


atunci când am izbit zidul, încât m-am dat de-a dura vreo 
şaizeci de metri înainte să-mi recapăt echilibrul. Am plutit 
în aer o vreme. Şi apoi, când m-am uitat în jos, i-am văzut 
pe ceilalţi uitându-se lung la mine. 

— Daţi-vă înapoi, am strigat la ei. 

M-am uitat la baghetă, mi-am dorit ca Elementalul să 
capete mărimea sa naturală şi l-am aruncat în zid. A 
ricoşat, a descris un arc de cerc şi s-a întors înapoi în 
mâna mea. 

Elementalul părea intact. 

La fel şi zidul. 

Nu-mi aminteam ca Elementalul să fi dat greş vreodată. 
Dar tocmai se întâmplase. 

Nu mai aveam vrăji pe care să le invoc. Nu mai aveam 
nicio armă cu care să încerc. Nu mai aveam nimic cu care 
să arunc în zidul acela afurisit. 

M-am îndreptat încet spre sol şi am rămas pur şi simplu 
zgâindu-mă la zid şi întrebându-mă ce să fac. Cum puteam 
să-l înving? Înfruntasem multe obstacole. Le biruisem pe 
toate. Până acum. 

M-am uitat la Delph şi la Petra. 

— Aveţi vreo părere? i-am întrebat, recunoscând prin 
asta că rămăsesem complet fără idei. 

Ei au scuturat din cap. 

Mi-aş fi dorit ca Lackland să fi fost acolo şi să mă certe 
pentru că nu ştiam ce să fac. Aveam nevoie să aud 
reproşurile lui dispreţuitoare. Şi, în vreme ce Alice Adronis 
credea că aveam să fiu cea care să-i conducă într-o nouă 
luptă împotriva Maladonilor, eu nu m-aş fi urmat pe mine 
nici pe Strada Principală din Wormwood. 

Nu mă mai simţisem niciodată în viaţa mea atât de 
deprimată. Abia mai puteam să respir. Nici să gândesc nu 
mai puteam. lar tot ceea ce gândeam era greşit, cum nu se 
poate mai greşit, pentru a folosi cuvintele bunicului meu. 
Când m-am uitat la Delph, mi-am dat seama că ştia exact 
ce gândeam. Dar în momentele acelea nu mă putea ajuta, 
oricât de mult ar fi vrut. 

Şi, în pofida a ceea ce simţeam, n-am putut să nu 


383 


zâmbesc atunci când Harry Doi m-a lins pe mână. L-am 
mângâiat. El m-a mai lins puţin. Şi apoi m-a apucat cu 
dinţii de inel. După care s-a aşezat pe coadă şi a lătrat o 
dată. 

— Linişteşte-te, Harry Doi, i-a cerut Delph. 

Însă eu am ridicat o mână. 

— Stai, Delph. Încearcă să-mi spună ceva. 

M-am uitat la inel, apoi am privit lung zidul. 

Bunicul lăsase inelul în urmă, iar acesta, în sfârşit, îşi 
găsise drumul către mine. Jasper spusese că zalele 
reprezentau mantra noastră, tot ceea ce noi apăram. Era 
un simbol puternic, poate mai puternic decât credeam. 

Acel inel mă putea face invizibilă. Dar oare mai putea să 
facă şi altceva? 

Am făcut câţiva paşi şovăielnici înainte şi am continuat 
să merg până când am ajuns exact în faţa zidului. Am 
întins mâna, apoi am lipit pecetea de pe pielea mea de el. 

Mi-am ţinut respiraţia. Dar nu s-a întâmplat nimic. M-am 
uitat înapoi şi i-am văzut pe Petra şi pe Delph zgâindu-se la 
mine de parcă aş fi fost nebună. 

Apoi, m-am întors din nou cu faţa la zid şi am lipit inelul 
de acesta. Mă pregăteam să-mi ţin respiraţia, dar n-am mai 
apucat s-o fac. Zidul s-a mişcat instantaneu sub mâna mea. 
A început să lucească şi să se clatine, şi să pulseze, ca şi 
cum s-ar fi transformat într-un lichid. 

Şi atunci, în învelişul obiectului s-a deschis o fantă. Mi- 
am pus mâinile de o parte şi de alta a deschizăturii şi am 
împins. Aceasta s-a deschis şi mai tare, ca şi cum aş fi dat 
la o parte o pereche de perdele. M-am împins prin fantă şi 
am plonjat în cealaltă parte. 

Câteva clipe mai târziu, Delph, Petra şi Harry Doi şi-au 
făcut şi ei loc prin deschizătură şi mi s-au alăturat. 

Când ne-am uitat înapoi, fanta se închisese. 

— Ei, drăcia dracului! a rostit Delph în şoaptă. 

Am îngenuncheat şi mi-am îmbrăţişat câinele, frecându- 
mi faţa de minunata lui blană moale. l-am şoptit la singura 
ureche care îi mai rămăsese: 

— Eşti genial, Harry Doi, absolut genial! 


384 


Apoi, am privit cu toţii în jur cu atenţie. Peisajul rural, 
întunecat şi liber, arăta aidoma peisajului pe care îl 
văzusem adesea în Wormwood. Nu părea înfricoşător sau 
primejdios în mod surprinzător, aşa cum era fiecare 
fărâmă din Quag. Dar ştiam că ascundea probabil pericole 
ce aveau să le facă pe cele pe care deja le înfruntaserăm 
să pară insignifiante. Am fost cuprinsă de enormitatea 
absolută a acelui moment. 

— Am reuşit, am spus pe un ton scăzut. M-am uitat la 
Delph şi la Petra. Am reuşit! Am scăpat din Quag! 

O parte din mine abia putea să creadă că rosteam cu 
adevărat acele cuvinte. 

Pe chipurile lor am văzut uşurare şi fericire, dar şi 
incertitudine şi teamă. Şi sunt sigură că şi ei vedeau 
acelaşi lucru în expresia mea. 

Instinctiv, ne-am apropiat toţi trei şi ne-am strâns în 
braţe, cu trupurile tremurând de emoția pură de a fi 
realizat în cele din urmă singurul lucru care ne dominase 
gândurile şi vieţile şi care ne costase o viaţă prețioasă. 
Harry Doi a venit spre mine cu capul plecat şi s-a frecat de 
piciorul meu. L-am mângâiat pe cap. 

Când ne-am despărţit, am continuat să ne uităm unul la 
altul. 

— Am scăpat de Quag, a zis Delph. Mulțumită ţie, Vega 
Jane. 

— Ba nu, Delph, mulţumită nouă, tuturor, l-am contrazis, 
privindu-l mai întâi pe el, apoi pe Petra. Şi mulţumită lui 
Lackland, am adăugat. 

— Şi mulţumită lui Lack, a fost ea de acord, oferindu-mi 
cel mai mic surâs. 

— Cam seamănă puţin cu... cu Wormwood, a remarcat 
Delph. Nu cu satul propriu-zis, ci cu terenul din jur. 

— Aşa e, dar nu cred că va fi ca în Wormwood, am 
replicat eu. 

— Şi acum? a şoptit Delph. 

Am aţintit bagheta spre câteva lumini îndepărtate şi am 
rostit: 

— Crystilado magnifica! 


385 


Pe loc, în faţa noastră a apărut ceea ce părea a fi un sat, 
ai cărui locuitori probabil că dormeau tun la acea secţiune 
din noapte. Unele clădiri arătau ca acelea din Wormwood, 
cu care eram familiarizați. Altele nu prea semănau. 
Străzile erau pavate pe alocuri. Un orologiu bătea. O felină 
scotea sunete pătrunzătoare. Se auzeau câteva huruituri, 
dar nu am putut vedea sursa acestora. 

Însă, în pofida împrejurimilor adormite şi aparent 
paşnice, simţeam în aer ceva deloc nevinovat. 

Nu uita, Vega, cel mai cumplit loc dintre toate... 

— Vega! a şuierat Petra. 

Dar deja auzisem şi eu. 

Venea ceva. 

Venea cineva. 

Am bătut cu mâna în ham şi Harry Doi a sărit în el, iar 
eu am fixat cataramele. Apoi am aţintit bagheta mai întâi 
spre Delph, apoi spre Petra, rostind încet: 

— Lassado! 

Corzile de lumină - conectate cu bagheta mea - au 
început să şerpuiască în jurul taliei lor. Cum sunetele 
creşteau în intensitate, Delph mi-a şoptit agitat: 

— Vega Jane, orice intenţionezi să faci, ar fi mai bine să 
începi acum. 

A luat desagii noştri şi a rămas în picioare, pregătit. 

Am luat inelul bunicului şi l-am rotit astfel încât cele trei 
zale să fie spre interior. Şi ceea ce sperasem că avea să se 
întâmple chiar s-a întâmplat. Întrucât eram conectaţi prin 
vrajă, puterea inelului se răspândise prin pripoanele 
magice. 

Cu toţii eram acum invizibili. 

Cu Petra şi cu Delph flancându-mă, am lovit din picior şi 
ne-am înălţat în aer exact atunci când paşii s-au apropiat. 
Apoi am auzit o voce joasă şi amenințătoare. 

— Pe aici, aş putea să jur. Era pe aici. Locul ăsta a fost 
dintotdeauna... straniu. Ştii bine că da. 

— Dar cum ar fi posibil? a întrebat o altă voce, care era 
şi mai joasă şi părea şi mai amenințătoare. Nu e posibil. Îţi 
spun că nu e posibil. Nu după tot acest timp, nu-i aşa? 


386 


Ei bine, creaturilor, uite că era posibil. De fapt, era 
adevărul. 

Scăpaserăm din Quag. Şi eram acolo. Oriunde o fi fost 
asta. 

Ne-am avântat în sus şi am pornit spre luminile 
îndepărtate. Şi, procedând astfel, am mai făcut un pas spre 
tot ceea ce ne aştepta. 

După cum spusese Jasper Jane: Pace. Speranţă. 
Libertate. Exact în această ordine. Deşi, în mod ironic, 
ştiam că ar fi trebuit să avem parte de ultima pentru a ne 
putea bucura de primele două. Avea să ne coste o luptă. 
Intotdeauna se întâmpla aşa. 

Şi, după ce supravieţuisem Quagului, la naiba, eram 
pregătită pentru una. 

Cauza noastră. 

Timpul nostru. 

Destinul nostru. 

Exact în această ordine. 


387 


Ghidul unui Wugmort în Wormwood 


şi dincolo de acesta 


Adar 

Bestie din Wormwood, adesea folosită drept mesager şi 
pregătită să îndeplinească însărcinări pe calea aerului. 
Deşi par neîndemânatici la sol, în aer adarii sunt creaturi 
graţioase şi frumoase, datorând multe magnificei lor 
înălţimi şi anvergurii aripilor. Cel mai remarcabil, adarii îi 
pot înţelege pe Wugmorţi şi pot chiar să fie învăţaţi să 
vorbească. 

Amaroc 

Bestie feroce şi terifiantă din Quag, cunoscută pentru 
abilitatea de a ucide în multe feluri. Amarocii au colții 
superiori de lungimea braţului unui Wug şi se zvoneşte că 
aruncă otravă din ochi. Când sunt capturati, pieile lor se 
folosesc în Wormwood la confecţionarea de îmbrăcăminte 
şi încălţăminte. 

Arahnidă 

Tip de păianjen veninos indigen din Quag. 

Chontoo 

Bestie zburătoare din Quag, cu un singur cap, despre 
care se spune că îşi atacă prada cu sălbăticie în speranţa 
că va putea folosi părţi din trupul acesteia pentru a le 
înlocui pe cele care ei îi lipsesc. Răspândindu-se în 
decursul mai multor secole prin amestecarea unor specii 
diferite,  chontooul se caracterizează printr-un chip 
groaznic, cu ochi demonici, colţi tăioşi şi flăcări în loc de 
păr. Chontooul trăieşte mai ales în Mycanmoor. 

Clopotnița 

Loc în care merg majoritatea Wugmorţilor pentru a 
asculta un predicator, la fiecare şapte zile. 

Colos 


388 


Rasă străveche de luptători formidabili, având o origine 
în mare parte necunoscută Wugmortului mediu. Colosul 
mediu măsoară aproximativ douăzeci şi unu de metri în 
înălţime şi cântăreşte peste trei tone. 

Consiliu 

Organul administrativ din Wormwood. Consiliul emite 
legi, regulamente şi edicte, pe care toţi Wugmorţii sunt 
obligaţi să le respecte. 

Cretă 

Creatură din Wormwood excepţional de mare, folosită 
de Plugari la trasul plugului, precum şi la transportul 
sacilor de faină la Moară. Creta cântăreşte mai bine de 
cinci sute de kilograme şi se caracterizează prin coarnele 
care i se încrucişează peste faţă şi prin copitele de 
mărimea unor farfurii. 

Cucos 

Creaturi mici ca nişte păsări, care locuiesc în cel de-Al 
Treilea Cerc al Quagului. Viu colorate, de parcă ar avea 
mici crâmpeie de curcubeu incrustate în penele lor, cucosii 
sunt cel mai bine cunoscuţi pentru aripile lor strălucitoare 
care pot lumina împrejurimile. 

Dactil 

Muncitor de la Hornuri, a cărui slujbă presupune 
fasonarea metalului cu ciocanul şi cu cleştele. 

Doppelgang 

Creatură periculoasă din Quag, care se distinge prin 
hidoasele şiruri de dinţi înnegriţi şi ascuţiţi şi care se 
metamorfozează în orice vede. Puterea doppelgangului 
constă în abilitatea sa de a păcăli victima - care nu 
bănuieşte nimic -, convingând-o să se automutileze sau 
chiar să se omoare, întrucât atacarea bestiei în forma sa 
schimbată echivalează cu atacarea propriei persoane. 

Duel 

Competiţie bianuală care are loc în afara Wormwoodului 
propriu-zis, în cadrul căreia bărbaţii puternici cu vârste 
între cincisprezece şi douăzeci şi patru de sesiuni sunt 
aduşi să lupte unul împotriva altuia. Văzute de mulţi Wugi 
drept ritualuri de trecere, Duelurile pot fi adeseori brutale. 


389 


Ekos 

Creatură mică din Quag, neobişnuită datorită sulurilor 
de iarbă care îi cresc pe braţe, pe gât şi pe faţă şi care îi 
încolţesc din cap. Ekoşii au feţe mici, ridate şi ochi roşii şi 
protuberanţi. 

Eveniment 

O întâmplare misterioasă din Wormwood la care nu 
există martori. Wugmorţii bănuiţi a fi suferit un Eveniment 
dispar din sat complet, atât trupul, cât şi îmbrăcămintea. 

Excalibur 

Tip rar de vrăjitor, născut cu puteri magice 
extraordinare, deja intacte, şi cu o profundă cunoaştere a 
istoriei wuge sădită în mintea sa. Poate dura nenumărate 
sesiuni până când un Excalibur devine conştient de 
abilităţile sale înnăscute. 

Extern 

Creatură amenințătoare cu două picioare, care trăieşte 
în Quag şi care poate trece drept un Wugmort. Se crede că 
Externii pot să controleze minţile Wugilor, făcându-i să 
execute ce li se cere. 

Fărâmă 

O unitate sau o perioadă mică de timp. 

Finisor 

Lucrător însărcinat cu „finisarea“ tuturor obiectelor 
create la Hornuri. Finisorii trebuie să dea dovadă de 
abilităţi creatoare la Învăţare, căci cerinţele postului merg 
de la pictat până la uscarea în cuptoare a articolelor 
destinate celor mai înstăriți Wugi din Wormwood. 

Finn 

Element magic constând într-o sfoară înnodată în trei 
locuri şi strânsă în jurul unui cuişor din lemn. Dezlegarea 
unui nod aduce un vânt suficient de puternic pentru a 
ridica obiecte de la sol. Dezlegarea celui de-al doilea nod 
produce o vijelie, iar dezlegarea celui de-al treilea nod 
provoacă un vânt de o forţă inimaginabilă, cu capacitatea 
de a face totul una cu pământul. 

Frek 

Bestie uriaşă, fioroasă, din Quag, caracterizată printr-un 


390 


bot alungit şi colţi mai lungi decât degetul arătător al unui 
Wug. Se ştie că muşcătura frekului duce la nebunia 
victimelor. 

Furie 

Creatură letală din Quag, caracterizată prin şerpii pe 
post de păr şi prin ochii din care îi picură sânge. 
Legănarea hipnotizantă a şerpilor de pe capul furiei poate 
determina prada să se sinucidă. 

Furina 

Rasă asemănătoare Wugilor, originară din Quag, 
aproape dispărută din pricina atacurilor continue ale 
bestiilor. Cei din neamul Furina sunt descendenţii unui 
grup de Wugi şi de Maladoni care au devenit captivi în 
Quag în timpul migraţiei de pe marile câmpuri de bătălie 
spre satul Wormwood. 

Garm 

Bestie mare, având patru metri lungime şi o greutate de 
aproape o jumătate de tonă. Garmul este o creatură 
hidoasă, cu pieptul permanent însângerat, cu un iz 
îngrozitor şi cu pântecul plin de foc, care poate incinera 
victima de la câţiva metri distanţă. Potrivit cunoştinţelor 
tradiţionale din Wormwood, garmul vânează sufletele 
morţilor sau păzeşte porţile iadului. 

Gnom 

Creatură din Quag, cunoscută pentru ghearele sale lungi 
şi ascuţite care îi permit să sape prin stâncă. Gnomii se 
caracterizează prin chipurile palide şi înfăţişarea 
năzuroasă şi răutăcioasă, precum şi prin dinţii de un 
negru-gălbui. 

Grozăvie 

Creatură zburătoare, neagră, din cel de-Al Cincilea Cerc, 
creată de Jasper Jane. Având aproximativ mărimea unui 
câine, grozăviile se caracterizează prin ţipetele lor 
asurzitoare şi aripile terminate cu gheare, pe care le 
folosesc pentru a-şi tăia prada în bucăţi. 

Grubb 

Creatură paşnică din tunelurile de sub Quag, care poate 
mânca stâncă mai repede decât sapă majoritatea speciilor. 


391 


Având de două ori mărimea cretei, grubbul este cunoscut 
pentru pielea sa puternică, extensibilă, limba lungă şi 
alunecoasă, dinţii enormi, zimţaţi, trupul moale şi alunecos 
şi ochii săi deosebiți, care diferenţiază masculii (albaştri) 
de femele (galbeni). 

Hiperboreu 

Bestie zburătoare cu pielea albastră, originară din Quag, 
caracterizată printr-un tors zvelt şi musculos şi capul uşor 
acoperit cu pene. Înrudiţi mai îndeaproape cu Wugii decât 
oricare alte creaturi, hiperboreii pot servi drept aliat sau 
inamic şi răspund favorabil la respect şi amabilitate. 
Hiperboreii se aruncă rapid asupra prăzii, bătând-o până 
când o omoară cu aripile lor compacte şi sfâşiind-o apoi cu 
ghearele. Hiperboreii trăiesc în cuiburi, în vârful copacilor. 

Hornuri 

Clădire mare din cărămidă din Wormwood, unde se 
produc articolele pentru comerţ şi consum. 

Inficio 

Bestie mare, haină, originară din Quag, care poate 
elimina un fum otrăvitor suficient de puternic pentru a 
ucide orice creatură care îl inspiră. Un inficio are două 
picioare masive terminate cu gheare, torsul longilin, 
acoperit cu solzi, aripi puternice, membranate, un gât ca 
un şarpe şi un cap mic, cu ochi veninoşi şi colţi ascuţiţi ca 
nişte lame. 

Inorog 

Animal nobil şi blând, caracterizat printr-o blană albă şi 
strălucitoare şi o coamă aurie, având ochi negri şi lucioşi şi 
un corn magnific de culoarea argintului. Cornul moale al 
inorogului poate anihila efectul tuturor otrăvurilor, dar 
poate fi obţinut doar convingând inorogul să-l ofere de 
bunăvoie sau prin uciderea animalului. 

Îngrijirea 

Un loc în care sunt trimişi să trăiască Wugii bolnavi, 
pentru care Mendenii de la spital nu mai pot face nimic. 

Învăţare 

Instituţia la care merg tinerii până la vârsta de 
douăsprezece sesiuni. La învăţare, tinerii dobândesc 


392 


abilităţile necesare pentru munca din Wormwood. 

Jabbit 

Şarpe masiv, cu peste două sute cincizeci de capete 
crescând pe toată lungimea corpului său. Deşi jabbiţii 
părăsesc rareori Quagul, puţini îşi încetează atacul odată 
ce au simţit miros de sânge. Jabbiţii pot pune stăpânire pe 
Wugi cu uşurinţă şi au colţi în fiecare cap, a căror otravă 
este suficientă pentru a răpune o creta. 

Loons 

Pensiune de pe Strada Principală. 

Lumină 

Perioada de lumină solară între o noapte şi următoarea. 

Licantrop 

Bestie din Quag cu trupul acoperit de păr lung, ale cărei 
muşcături transformă victimele în fiinţe ca ea. Licantropul 
înalt, cu o constituţie puternică, merge în două picioare şi 
se foloseşte de colții şi de ghearele sale pentru a-şi ataca 
prada. 

Maladon 

Rasă străveche a cărei principală îndeletnicire este 
pricinuirea unei morţi îngrozitoare celorlalţi (din cuvântul 
wugez desemnând o „moarte cumplită“). Războiul dintre 
Maladoni şi Wugmorţi, care a durat sesiuni întregi, i-a 
forţat pe Wugi să întemeieze satul Wormwood, în jurul 
căruia au creat prin vrajă Quagul, pentru protecţie. 

Maniack 

Spirit malefic care se poate ataşa de trup sau de minte, 
cu capacitatea de a provoca o nebunie ireversibilă unui 
Wug, cu fiecare teamă pe care acesta o va avea vreodată. 

Manticoră 

Bestie iute, perfidă, originară din Quag, având cap de 
leu, coadă de şarpe şi trup de ţap. De două ori mai înaltă 
decât un Wug mediu şi de trei ori mai lată, manticora are 
abilitatea de a citi gândurile şi de a expira foc. 

Moara 

Loc de muncă din Wormwood unde sunt rafinate faina şi 
celelalte cereale. 

Mortă 


393 


Armă-proiectil din metal, cu ţeavă scurtă sau lungă. 

Noc 

Corpul astral mare, rotund şi alb ca laptele de pe bolta 
cerească, ce străluceşte noaptea. 

Pasăre de foc 

Uriaşă creatură zburătoare din Quag, cunoscută pentru 
penajul ei colorat, precum şi pentru pliscul şi ghearele sale 
ascuţite. Se spune că penele păsării de foc sunt atât de 
strălucitoare, încât pot fi folosite pentru a furniza lumină şi 
căldură. O pasăre de foc poate fi un vestitor al unei 
tragedii. 

Quag 

Pădure care înconjoară Wormwoodul, căminul Externilor 
şi al tuturor creaturilor feroce. Printre Wugmorţi este larg 
răspândită credinţa că dincolo de Quag nu există nimic. 

Răsuflarea unui Dominici 

Floare cu tulpina lungă, cu o inflorescenţă roşie ca 
sângele, de mărimea unui pumn, care miroase a balegă de 
slep stătută. Răsuflarea unui Dominici creşte numai în 
cuiburile de vipere. 

Sesiune 

Unitate de timp egală cu trei sute şaizeci şi cinci de 
lumini. 

Slep 

Creatură magnifică din Wormwood, caracterizată printr- 
un cap nobil, o coadă lungă, şase picioare şi o blană 
deosebit de frumoasă. Se spune că slepii puteau cândva să 
zboare şi că micile adâncituri de pe greabănul lor indică 
acum locul din care le creşteau aripile. 

Spiriduş 

Creatură din Quag de două ori mai scundă decât un Wug 
mediu, caracterizată printr-o constituţie solidă, un maxilar 
Mic, dar puternic, un nas cutezător, urechi lungi şi 
ascuţite, degete fusiforme şi picioare mari şi păroase. 
Spiriduşii sunt, în general, creaturi prietenoase, care 
vorbesc wugeza şi care se oferă să dea o mână de ajutor 
contra unor mici daruri. 

Strada Principală 


394 


Stradă pavată din Wormwood, pe care se găsesc aliniate 
corespunzător magazinele de alimente, îmbrăcăminte şi 
ierburi vindecătoare necesare Wugmorţilor. 

Vestigiu 

Colecţie de memorii provenind de la un ansamblu de 
Wugi; înregistrare întruchipată a amintirilor acestora. 

Vezi-Văzător 

Instrument profetic utilizat de vrăjitori pentru a vedea 
alte locuri, care constă în aruncarea de nisip într-o cupă de 
cositor conţinând lichid în flăcări şi turnarea amestecului 
pe o masă, pentru a etala o imagine în mişcare a unui loc 
îndepărtat. 

Valhall 

Închisoarea din Wormwood, amenajată în public, în 
centrul satului. 

Wendigo 

Spirit malefic care poate poseda orice devorează. 
Această creatură înfiorătoare, cvasitransparentă, trăieşte 
pe tot cuprinsul Quagului, dar preponderent în 
Mycanmoor. Semnele că un wendigo se află pe aproape 
sunt o vagă senzaţie de teroare şi sentimentul că faptele 
înmagazinate în minte îţi sunt înlocuite de amintirile 
reziduale ale prăzii pe care wendigoul a devorat-o. 

Whist 

Ogar mare, domesticit, din Wormwood, cunoscut pentru 
impresionanta sa viteză. 

Wugmort (prescurtat Wug) 

Cetăţean din Wormwood. 


395 


Mulţumiri 


Un roman nu prinde viaţă numai prin mâna (şi 
imaginaţia) romancierului. Tărâmul celor Cinci Cercuri şi, 
înaintea sa, Lovitura de grație nu constituie excepţii de la 
această regulă. Mulţi oameni talentaţi şi-au dat silinţa 
pentru ca aventurile Vegăi Jane să fie disponibile unui 
public internaţional. Şi aici am marea plăcere de a le 
mulţumi. 

Lui Rachel Griffith, David Levithan, Kelly Ashton, Julie 
Amitie, Charisse Meloto, Dick Robinson, Elbe Berger, Lori 
Benton, Dave Ascher, Lauren Festa, Emily Morrow, 
Elizabeth Parisi, Rachael Hicks, Emily Cullings, Sue Flynn, 
Nikki Mutch şi întregii echipe de vânzări de la Scholastic, 
pentru că au crezut cu adevărat că un autor de thrillere 
poate să treacă la alt gen şi să spună o poveste bună. 

Venetiei Gosling, Kat Mekenna, Catherine Alport, Sarah 
Clarke, Rachel Vale, Alyx Price, Tracey Ridgewell, Helen 
Bray, Trisha Jackson, Jeremy Trevathan, Katie James, Lee 
Dibble, Sarah  Melean, Charlotte Williams, Stacey 
Hamilton, Geoff Duffield, Leanne Williams, Stuart Dwyer, 
Annei Bond, Jonathan Atkins, Sarei Lloyd şi Natashei 
Harding de la Pan Macmillan, pentru că mă urmează cu un 
entuziasm neînfrânat oriunde m-aş îndrepta din punct de 
vedere literar. 

Lui Steven Maat şi întregii echipe Bruna, pentru că au 
fost alături de mine pas cu pas în timp ce lansam un 
personaj nou-nouţ într-o lume care nu bănuia nimic. 

Lui Aaron Priest, pentru că, la o petrecere de lansare de 
carte de la L.ondra, mi-a ascultat bâiguielile criptice despre 
„cartea“ pe care o scriam şi pentru că m-a sunat duminică, 
după ce a citit-o, nu luni, cum ar fi trebuit! 

Lui Ariene Priest, Lucy Childs Baker, Lisei Erbach 
Vance, Frances Jalet-Miller, John Richmond şi Melissei 


396 


Edwards, pentru că au fost atât de frenetic entuziasmați cu 
privire la această serie. 

Lui Marc şi Nicole James, pentru tot ce au făcut pentru 
mine. Toastez pentru participarea împreună la premieră, 
într-o bună zi! 

Lui Caspian Dennis şi lui Sandy Violette, pentru că au 
lăudat cartea pe malul celălalt al heleşteului. 

Tuturor celorlalţi editori ai mei, care au riscat şi au avut 
încredere în reuşita mea. 

Lui Hannah Minghella, Lauren Abrahams, Matt Tolmach 
şi Kate Checchi de la Sony/Columbia Pictures, pentru că au 
dat dovadă de foarte mult entuziasm în construirea unei 
francize cinematografice în jurul Vegăi Jane şi a lumii ei. 

Emmei Frost, pentru că a stat cu mine într-un restaurant 
din New York timp de mai multe ore, pregătind un 
scenariu grozav pentru voi. 

Tuturor bibliotecilor unde am descoperit cărţi care m-au 
introdus în lumea fantasy şi tuturor bibliotecarilor care au 
călăuzit un băieţaş în găsirea poveştilor veşnic noi şi a 
vocilor originale de pe rafturi. 

Familiei mele şi tuturor prietenilor, care m-au sprijinit la 
scrierea a peste treizeci de romane. 

Lui Kristen şi Natashei, pentru că aţi înfăptuit magia 
voastră, făcând ca eu şi Columbus Rose să mergem strună. 

Şi, nu în ultimul rând, lui Spencer şi lui Collin - deşi nu 
sunteţi adulţi -, pentru că mă ajutaţi întotdeauna să 
păstrez în viaţă miracolul copilăriei, care îmi îngăduie să 
fac ceea ce îmi place. 


397