Madeline Miller — Circe

MAIDEAN EEM NER 


CIRCE 


Papin 


„O repovestire îndrăzneață şi subversivă, de natură 
intimă, a vieţii legendarei zeițe Circe.” 
The New York Times 


„Circe produce emoție atât prin calitatea scriiturii, cât şi 
prin actualitate.” 
The Sunday Times 


„Un roman feminist convingător şi captivant, o istorisire 
fascinantă.” 
The Daily Telegraph 


„Recomand cartea oricui şi tuturor. E absolut 
surprinzătoare.” 
booksandfelines.com 


„Circe rămâne o lectură încântătoare de la început până 
la sfârşit, indiferent că eşti pasionat de mitologia greacă 
sau că doreşti, pur şi simplu, să citeşti o poveste bine 
scrisă.” 

bookreporter.com 


„Madeline Miller creează în Circe o atmosferă 
fermecătoare, nu numai prin maniera în care încorporează 
în naraţiunea ei elemente din Odiseea şi din alte versiuni 
ale unor mituri, ci şi prin zugrăvirea lumilor în care 
sălăşluiesc oamenii şi zeii.” 

clairehuston.co.uk 


„Am închis cartea cu sentimentul profund că Madeline 
Miller este asemenea lui Circe şi Penelopei, precum 
străvechii ţesători de pânză, dar şi de cuvinte şi de lumi. 
Apoi, privind în jurul meu, după ce am petrecut o vreme în 
compania celor două femei, țesătura care alcătuieşte 
societatea de astăzi pare să poarte amprenta mâinilor lor.” 

angie-ville.com 


MADELINE MILLER 
CIRCE 


Original: Circe (2018) 


Traducere din limba engleză: 
IOANA FILAT 


virtual-project.eu 


“PLADIN 


a i pe e i 
ră, E ta 
E.) cam, M e 
A z e 
A Ap mp e 
PN i PP i A 
+ DR e A. 
A, A a: = pa 
Ñ pP 5 
heh m F JA 
mA a ră re 
z i ma g 
Ni Pa 
TA Pe 
ca E E N 
ia M n a aF 
ză Fa PA 
«toma IRT 
ră EER = E 
a | i Pa 
A pm pe i e 
a E AA 
pă 
aa o 
A a 
* Pe La "i 
- F "i 
_ -ri a 
A „ 
ap 


a e E a S 

m P a a r 
a 

Pa Pe = jr 

r 

„A 

F 

A 

METI Far = ma 


ra 


Dei 


5995399292 I 


LL 


CASA LUL CIRCE 


Ra i 


iri - 


PR 
A 
x 
i A, d 
M 
Po 
F 
Daar n a. 
Pa g 
Poh a 
Fa a 
Pa, Fi 
mi, „+ 
Pa 
P 


Lui Nathaniel 
VÓOTOÇ 


Capitolul 1 


Când m-am născut, nu exista un cuvânt care să 
denumească ceea ce eram de fapt. Imi ziceau nimfă, 
crezând c-o să ajung ca mama, mătuşile mele şi sutele de 
verişoare. Cum întruchipam cele mai de jos dintre cele mai 
neînsemnate zeițe, aveam puteri atât de mărunte, încât de- 
abia ne trăgeam nemurirea din ele. Vorbeam cu peştii, 
făceam să crească florile, storceam stropi de ploaie din 
nori sau sare din valuri. Cuvântul nimfă cuprindea tot 
viitorul nostru, cât era de lung şi de lat. Pe limba noastră 
nu înseamnă doar zeiţă, ci şi mireasă. 

Mama era de-ale lor, aşadar, o naiadă, păzea fântânile şi 
râuleţele. Tata a văzut-o odată în treacăt, când venise în 
vizită la tatăl ei, Oceanos. Pe atunci, Helios şi Oceanos 
stăteau adesea la masă când la unul, când la celălalt acasă. 
Erau veri de-o vârstă, deşi nu arătau deloc. Tata strălucea 
precum bronzul proaspăt turnat, pe când Oceanos avea din 
născare nişte ochi mereu umezi şi o barbă albă, care-i 
ajungea până la brâu. Însă cum erau amândoi titani, 
preferau să-şi ţină tovărăşie unul altuia, în loc să stea 
laolaltă cu zeii aceia cu caş la gură de pe Olimp, care nici 
măcar nu văzuseră cu ochii lor naşterea lumii. 

Palatul lui Oceanos, zidit temeinic în stâncă, reprezenta 
o adevărată minune. Sălile sale înalte şi arcuite erau 
poleite cu aur, iar pardoseala, după atâtea secole de tălpi 
zeieşti ce călcaseră pe suprafaţa ei, devenise lucioasă. Nu 
exista încăpere în care să nu răzbată susurul râului lui 
Oceanos, din care îşi trăgeau obârşia toate izvoarele cu 
apă dulce de pe pământ, cu undele sale atât de întunecate, 
încât nici nu-ţi dădeai seama unde se termină râul şi unde 
începe albia. Pe mal creşteau iarbă şi flori gingaşe, cenuşii, 


e 7% 


dar şi puzderia de odrasle ale lui Oceanos, naiade, nimfe şi 
zei-râuri. Lucioşi ca vidrele, râdeau, chipurile luminoase 
radiind în penumbra din jur, îşi treceau unii altora pocale 
de aur şi se luau la trântă, jucându-se de-a dragostea. În 
mijlocul lor, punând în umbră frumuseţile de crin din jur, 
şedea mama. 

Avea părul de un castaniu cald şi fiecare şuviţă în parte 
era aşa de strălucitoare, că părea luminată pe dinăuntru. 
Pesemne că a simţit privirea tatei, fierbinte ca palele unui 
rug aprins. O şi văd cum îşi aranjează rochia, să-i cadă mai 
bine pe umeri. Cum îşi înmoaie degetele scânteietoare în 
apă. De sute de ori am văzut-o ţinându-se de sute de 
asemenea tertipuri. lar tata îi cădea de fiecare dată în 
plasă. Credea că întreaga lume există doar ca să-i facă lui 
pe plac. 

— Cine e? l-a întrebat tata pe Oceanos. 

Oceanos avea deja de pe urma tatei destui nepoți cu 
ochi aurii şi se bucura să mai aibă pe-atât. 

— Fiica mea, Perse. E a ta dac-o vrei. 

A doua zi, tata a găsit-o lângă undele izvorului ei, în 
lumea de sus. Era o splendoare împodobită cu narcise 
înfoiate şi încinsă deasupra cu ramuri de stejar. Nu era 
nici urmă de nămol, nici picior de broască unsuroasă, doar 
pietre rotunde, curate, făcând loc ierbii. Până şi tata, care 
nu se dădea deloc în vânt după talentele subtile ale 
nimfelor, a căzut în admiraţie. 

Mama ştia c-o să vină. O fi fost ea plăpândă, însă era şi 
vicleană, cu o minte ascuţită ca dinţii unui ţipar. Vedea 
prea bine pe ce cale poate să apuce una ca ea pentru a 
ajunge la putere şi îşi dădea seama că n-avea cum să 
răzbească până acolo născând copii din flori şi hârjonindu- 
se pe malul râului. Când l-a văzut în toată splendoarea lui, 
i-a râs în faţă. Să mă culc cu tine? De unde până unde? 

Tata, desigur, ar fi putut s-o ia cu de-a sila. Insă Helios 
se fălea că femeile îi cădeau toate dornice la pat, fie roabe, 
fie zeițe. Doar avea atâtea altare fumegânde, încărcate cu 
ofrandele mamelor borţoase şi ale bastarzilor fără griji. 

— Fie mă iei de soţie, i-a zis ea, fie îţi iei gândul. Iar 


e 3 


dacă mă iei, ai grijă: pe coclauri n-ai decât să te culci cu 
câte fete pofteşti, dar să nu cumva să mi-o aduci pe vreuna 
acasă. Doar eu sunt stăpână la tine-n palat. 

Condiţii, constrângeri. Erau o noutate pentru tata, iar 
zeii se dau în vânt după tot ce-i nou. 

— Ne-am înţeles, a convenit el şi, ca să pecetluiască 
învoiala, i-a dăruit un colier lucrat de mâna lui, cu mărgele 
din cel mai rar chihlimbar. 

Mai târziu, când m-am născut eu, i-a mai dăruit un şirag, 
oferindu-i apoi câte unul pentru fiecare dintre cei trei fraţi 
ai mei. Nici nu ştiu ce preţuia mama mai mult: mărgelele 
acelea strălucitoare sau invidia surorilor sale când o 
vedeau cu ele la gât. Cred că le-ar fi adunat mai departe, la 
nesfârşit, până când aveau să-i atârne de gât ca jugul pe 
grumazul boului, dacă n-ar fi oprit-o zeii cei mari. La 
vremea aceea aflaseră ce anume eram noi patru. N-ai 
decât să mai faci copii, au atenţionat-o, dar nu cu el. Însă 
alţi soţi nu-i dăruiau mărgele de chihlimbar. A fost singura 
dată când am văzut-o plângând. 


& 

După ce m-am născut, m-a îmbăiat şi m-a înfăşat o 
mătuşă - nu vă spun cum o cheamă, povestea asta are şi- 
aşa destule mătuşi. O alta se îngrijea de mama, îi dădea 
buzele cu roşu şi îi aranja părul cu piepteni de fildeş. A 
treia s-a dus la uşă, să-i deschidă tatei. 

— E fată, a strâmbat mama din nas. 

Însă pe tata nu-l deranja să aibă fiice, doar erau delicate 
şi aurii cum curge uleiul din măslinele presate întâia oară. 
Muritorii şi zeii plăteau scump pentru şansa de a lăsa 
urmaşi cu sângele lor şi se vorbea că averea tatei rivaliza 
cu aceea a însuşi regelui zeilor. Şi-a pus mâna pe creştetul 
meu, binecuvântându-mă. 

— O să fie o partidă bună cândva, a zis el. 

— Pentru cine? s-a interesat mama. 

Ar fi alinat-o gândul că putea să mă dea pe ceva mai 
bun. 

Tata a chibzuit o vreme, trecându-şi degetele prin 
şuviţele mele şi cercetându-mi ochii şi linia pomeţilor. 


q 9» 


— Pentru un prinţ, de exemplu. 

— Un prinţ? a spus mama. Nu te referi cumva la un 
muritor? 

Pe chip i se citea limpede dezgustul. Odată, când eram 
mică, l-am întrebat pe tata cum arată muritorii. „La formă 
sunt ca noi, presupun, însă tot aşa poţi să zici şi că 
viermele are forma balenei.” 

Mama se exprimase mai simplu: Ca nişte saci grosolani 
umpluti cu carne putredă. 

— Desigur c-o să se mărite cu un fiu al lui Zeus, a 
insistat mama. 

Deja se vedea pe la ospeţele de pe Olimp, stând la 
dreapta reginei Hera. 

— Nu. Are părul pestriţ ca linxul. Şi bărbia. E prea 
ascuţită ca să fie pe placul cuiva. 

Mama nu l-a mai contrazis atunci. Ştia prea bine, ca 
toată lumea de altfel, că-i sare ţandăra una-două dacă-l 
zgândări. Oricât de aurită i-ar fi lumina, nu uita niciodată 
că te arde ca para focului. 

S-a ridicat. De-acum burta i se retrăsese, îşi recăpătase 
talia, iar obrajii îi erau proaspeţi şi feciorelnici ca doi 
bujori. Cei din stirpea noastră se întremează iute, însă ea 
era şi mai şi, fiind una dintre fiicele lui Oceanos, care nasc 
cum îşi lasă peştoaicele icrele. 

— Vino, a zis ea. Hai să facem ceva mai bun. 


Am crescut repede. N-am stat în faşă decât câteva ore, 
după care, câteva clipe mai târziu, deja umblam de-a 
buşilea. A rămas o mătuşă cu mine, sperând să se pună 
bine cu mama, ea fiind cea care mi-a dat numele Șoimița, 
Circe, după ochii mei galbeni şi plânsetul meu ciudat, 
ascuţit. Însă, când şi-a dat seama că mama nici nu se uita 
la slugărnicia ei, aşa cum nu băga de seamă nici pământul 
de sub picioare, s-a făcut nevăzută. 

— Mamă, i-am atras atenţia. Tuşa nu mai e. 

Mama nu mi-a răspuns. Tata deja se dusese să-şi vadă 
de carul lui ceresc, iar ea îşi împletea flori în păr, gata să 
plece pe calea tainică a apelor la surorile ei de pe malurile 

<e 10 - 


înverzite. Aş fi putut să merg şi eu cu ea, dar aş fi stat 
toată ziua la picioarele mătuşilor mele, să le aud bârfind 
despre lucruri de care nu-mi păsa câtuşi de puţin şi nici 
măcar nu le înţelegeam. Aşa că am rămas acasă. 

Sălile tatei erau întunecoase şi mute. Palatul său se 
învecina cu al lui Oceanos, îngropat fiind în stânca 
pământului, iar zidurile îi erau de obsidian lustruit. De ce 
nu? Ar fi putut să fie din orice, din marmură sângerie de 
Egipt sau balsam de Arabia, după simpla dorinţă a tatei. 
Însă îi plăcea felul în care obsidianul îi reflecta lumina şi 
cum se aprindeau pereţii lucioşi când trecea pe lângă ei. 
Tata n-a reuşit niciodată să-şi închipuie cum ar arăta 
lumea fără el. 

La vremea aceea puteam să fac ce pofteam: să aprind o 
torţă şi să-i văd flăcările întunecate fugind după mine. Să 
mă întind pe podeaua netedă de pământ şi să-mi îngrop 
degetele în ea. Nu găseai nicio larvă sau râmă, deşi nici n- 
aveam cum să le duc dorul pe atunci. Numai noi eram vii 
în palatul acela. 

Când s-a întors tata noaptea, pământul s-a scuturat ca o 
crupă de cal, iar găurile pe care le făcusem în podea s-au 
netezit. Într-o clipă s-a întors şi mama, mirosind a flori. A 
dat fuga să-l întâmpine, iar el a lăsat-o să i se agaţe de gât, 
a primit pocalul cu vin şi s-a dus să se aşeze în jilţul cel 
mare de argint. M-am ţinut după el. Bun venit acasă, tată, 
bun venit acasă. 

Cât şi-a băut vinul, a jucat dame. Nimeni n-avea voie să 
joace cu el. Muta piesele de piatră, apoi tot el întorcea 
tabla şi le muta iar. Mama şi-a făcut glasul cât putea de 
mieros. 

— Nu vii la culcare, dragostea mea? 

Şi s-a întors încet în faţa lui, să-i arate formele pline, de 
parcă s-ar fi răsucit pe o frigare. În momentul acela, cel 
mai adesea tata lăsa baltă jocul, însă nu tot timpul, iar 
atunci, spre încântarea mea, mama pleca trântind după ea 
uşa din lemn de mirt. 

La picioarele tatei se întindea o lume de aur. Lumina se 
revărsa din toate părţile, din pielea lui galbenă, din ochii 


e 11 


licăritori, din părul cu luciri de aramă. Carnea îi ardea ca 
un vas cu cărbuni şi mă dădeam cât mai aproape de el, 
până când mă oprea, ca o şopârlă pe pietre la amiază. 
Mătuşile povesteau că, dintre zeii mai puţin importanţi, 
unii nici nu puteau să se uite la el, însă eu îi eram fiică, aşa 
că atâta mă zgâiam la chipul lui, că tot i-l mai vedeam în 
faţa ochilor când întorceam privirea, arzând din podea, din 
pereţii lucitori şi mesele încrustate, până şi din propria 
mea piele. 

— Ce s-ar întâmpla dacă te-ar vedea vreun muritor în 
toată gloria ta? l-am întrebat. 

— S-ar face scrum într-o clipă. 

— Dar dacă muritorul m-ar vedea pe mine? 

Tata a zâmbit. Am ascultat cum se mişcă piesele pe 
tablă, cu hârşâitul bine cunoscut al marmurei pe lemn. 

— Muritorul acela s-ar socoti norocos. 

— Nu ar arde? 

— Sigur că nu. 

— Dar am ochii tăi. 

— Nu. Uite. 

Şi şi-a lăsat privirea pe un buştean de lângă vatră. S-a 
luminat, s-a aprins în vâlvătăi, s-a făcut scrum şi s-a risipit 
la pământ. 

— Aşa ceva e un fleac, pot să fac mult mai mult. Tu eşti 
în stare? 


G 

S-a născut sora mea şi, curând după, fratele. Nu ştiu 
exact cât timp a trecut. Zilele zeieşti curg năvalnic precum 
apele unei cascade şi pe atunci nu deprinsesem să le 
număr ca muritorii. Ai fi crezut c-o să ne înveţe tata; la 
urma urmei, el ştie bine când e răsăritul. Însă până şi el 
considera că frații mei erau gemeni. Desigur, de cum s-a 
născut frate-meu, cei doi au stat îmbârligaţi ca nurcile. 
Tata i-a binecuvântat pe amândoi cu o singură mână. 

— Tu, i s-a adresat surorii mele, radioasa Pasifae. Te vei 
mărita cu un fiu al lui Zeus ce va rămâne în eternitate. 

A grăit cu glasul profetic ce anunța viitorul. Când l-a 

e 12 + 


auzit, mama a fost în culmea fericirii, închipuindu-şi în ce 
veşminte o să se împodobească pe la ospeţele lui Zeus. 

— lar tu, i-a spus fratelui meu cu glasul lui obişnuit, 
răsunător şi limpede ca o dimineaţă de vară. Fiul e oglinda 
mamei sale. 

Mama s-a bucurat să-l audă şi şi-a îngăduit atunci să-i 
dea un nume. I-a zis Perses, după numele ei. 

Cei doi fraţi erau isteţi şi şi-au dat seama iute cum stau 
lucrurile. Ce le mai plăcea să se strâmbe la mine de după 
lăbuţele lor de hermină! Are ochii galbeni ca pişatul. Are 
glasul ţipător ca al bufniței. O fi chemând-o Şoimiţa, dar 
mai bine-i spuneau Capra, aşa e de urâtă. 

Aşa încercau la început să mă-nţepe, nu le ieşea, însă se 
făceau tot mai tăioşi pe măsură ce treceau zilele. Am 
învăţat să-i ocolesc, iar ei şi-au găsit curând un loc mai bun 
printre pruncii naiadelor şi ai zeilor-râuri din palatul lui 
Oceanos. Când mama a mers la surorile ei, s-au dus cu ea 
şi s-au făcut stăpâni peste verişoarele noastre cuminţi, 
hipnotizându-le ca ştiuca pe plevuşti înainte să le hăpăie. 
Puneau la cale, în joacă, zeci de chinuri. Haide, Melia, o 
îndemnau ei. După moda olimpiană, trebuie să-ţi tai părul 
până la ceafă. Cum o să atragi privirile viitorului tău soţ 
dacă nu ne laşi să te tundem? Când Melia s-a văzut cu 
claia de păr retezată, ca ţepii de arici, a izbucnit în plâns, 
iar ei au hohotit de-au răsunat caverne. 

I-am lăsat să facă ce poftesc. Imi plăceau mai mult sălile 
tăcute ale tatei şi stăteam cât puteam de mult la picioarele 
lui. Într-o zi, poate drept răsplată, s-a oferit să mă ia cu el 
într-o vizită la cireada de vaci cereşti. Era o mare cinste 
pentru mine, căci însemna că pot merge cu el în carul de 
aur şi să-i văd animalele pentru care-l pizmuiau toţi zeii, 
cincizeci de juninci albe-albe, cu care-şi scălda ochii în 
mersul său zilnic deasupra pământului. M-am aplecat 
peste marginea carului bătut în pietre scumpe şi am privit 
cu admiraţie lumea care mi se perinda prin faţa ochilor: 
pădurile de un verde bogat, munţii colţoşi şi oceanul 
albastru. M-am uitat şi după muritori, însă eram prea 
departe ca să-i zăresc. 


e 13 


Cireada trăia pe insula înverzită Trinacria, păstorită de 
două surori vitrege de-ale mele. Când am sosit, surorile au 
venit într-un suflet la tata şi i s-au agăţat de gât ţipând. 
Dintre toate odraslele tatei, ele erau printre cele mai 
frumoase, cu pielea şi pletele lor de aur topit. Le chema 
Lampetia şi Faetusa. Luminoasa şi Strălucitoarea. 

— Pe cine ai adus cu tine? 

— Sigur e de-ale lui Perse, uite ce ochi are. 

— Desigur! Lampetia - sau ea credeam că e - m-a 
mângâiat pe păr. Scumpa mea, să nu-ţi faci nicio grijă cu 
ochii tăi. Deloc, deloc. Ai o mamă frumoasă foc, însă n-a 
avut niciodată puteri. 

— Semăn cu voi la ochi. 

— Ce dulce eşti! Nu, scumpa mea, ai noştri luminează ca 
focul, iar pletele, ca soarele pe ape. 

— Faci foarte bine că ţi-l împleteşti, a intervenit 
Faetusa. Şuviţele castanii n-arată deloc rău. Păcat că nu 
poţi să-ţi ascunzi aşa şi glasul. 

— Ar putea să tacă pe vecie. Aşa ar reuşi, nu, soro? 

— Într-adevăr. Au zâmbit amândouă. Mergem să vedem 
vacile? 

Nu mai văzusem niciodată o vacă, de nicio rasă, însă nu 
conta: erau nişte animale atât de frumoase, încât nici nu 
trebuia să le asemuiesc cu altceva. Aveau pielea curată ca 
petalele de crin şi ochii blânzi, cu gene lungi. Coamele le 
erau aurite - de mâna surorilor mele -, iar când se aplecau 
să pască iarba, îşi arcuiau grumazurile ca nişte 
dansatoare. Spinările le luceau netede în lumina apusului. 

— Ah! am rostit. Pot să pun mâna? 

— Nu, a rostit tata. 

— Vrei să-ţi spunem cum le cheamă? Ea e Chip-Alb, asta 
e Ochi-Sclipitori, iar aia e Scumpica. Aici le avem pe 
Drăguţa, pe Frumuşica, pe Corn-de-Aur şi pe Scânteiuţa. 
Apoi mai e Scumpica şi... 

— Aţi amintit-o deja pe Scumpica, le-am întrerupt. Aţi zis 
că ea e Scumpica. 

Şi le-am arătat-o pe viţeaua care rumega liniştită. 

Surorile mele s-au uitat una la alta, apoi la tata, 


e 14» 


mutându-şi privirea aurie. Însă el îşi admira distrat 
junincile. 

— Sigur te înşeli, au ripostat ele. Tocmai am spus că 
asta e Scumpica. lar asta e Steluţa, asta e Scăpăruţa, şi... 

— Ce-i asta? Drăguţa a făcut o zgaibă? s-a mirat tata. 

Surorile mele au început imediat să se agite. 

— Ce zgaibă? Vai, nu se poate! Vai, Drăguţo, urât ne-ai 
făcut-o. Vai, ce blestemăţie te-a rănit? 

M-am aplecat să mă uit. Era o cojiţă, mai mică decât 
unghia mea cea mai mică, însă tata s-a încruntat. 

— Aveţi grijă să n-o mai văd mâine. 

Surorile mele au încuviinţat repetat din capete, desigur, 
desigur. Ne cerem iertare. 

Ne-am urcat iar în car şi tata a luat hăţurile cu capete 
argintate. Surorile i-au mai pupat de câteva ori mâinile, iar 
caii au ţâşnit din loc, avântându-se cu noi pe cer. Prin 
lumina tot mai slabă, se zăreau deja primele constelații. 

Mi-am amintit că tata îmi povestise odată că pe pământ 
trăiau nişte oameni numiţi astronomi, care aveau sarcina 
de a-i studia răsăritul şi apusul. Ei se bucurau de cea mai 
mare cinste printre muritori şi locuiau în palate, ca sfetnici 
de regi, însă uneori tata mai zăbovea prins cu una sau cu 
alta şi le dejuca toate calculele, spre disperarea lor. 
Atunci, astronomii aceia erau târâţi cu de-a sila la 
picioarele regilor lor şi ucişi pentru înşelăciune. Ajuns aici 
cu istorisirea, tata a zâmbit. Aşa şi meritau, a spus el. 
Helios Soarele nu ascultă de nimeni şi nimeni nu poate să 
ştie ce şi-a pus în gând să facă. 

— Tată, am zis, oare am întârziat destul cât să-i omoare 
pe astronomi? 

— Da, a răspuns el scuturând frâiele zornăitoare. 

Caii s-au năpustit înainte şi lumea s-a topit sub noi, iar la 
marginea mării s-au ivit umbrele de fum ale nopţii. Nu m- 
am uitat. Simţeam în piept un nod ca o cârpă stoarsă de 
tot. Mă gândeam la toţi astronomii aceia. Mi i-am închipuit 
tâărându-se ca râmele, încovoiaţi fără vlagă. Iertare, ţipau 
ei picaţi în genunchii lor ciolănoşi, n-am fost noi de vină, 
însuşi soarele a întârziat. 


e 15» 


Soarele nu întârzie niciodată, se împotriveau regii de pe 
tronurile lor. Ceea ce susţineţi e o blasfemie. Se cuvine să 
muriţi. Şi securile se prăvăleau iute, retezându-i în două pe 
oamenii aceia care implorau milă. 

— Tată, am zis. Mă simt ciudat. 

— 'Ţi-e foame, mi-a răspuns el. Ospăţul ar fi trebuit să 
înceapă de-acum. Mare ruşine că ne-au ţinut în loc surorile 
tale! 

La cină am mâncat bine, şi totuşi senzaţia nu mi-a 
trecut. Pesemne că aveam o privire stranie, căci Perses şi 
Pasifae, întinşi pe divanul lor, s-au apucat să râdă pe 
înfundate. 

— Ai înghiţit o broască? 

— Nu, am spus. 

S-au pus şi mai tare pe râs, frecându-se unul de celălalt, 
cum stăteau îmbrăţişaţi, ca doi şerpi lustruindu-şi solzii. 

— Ei, cum ţi s-au părut junincile tatei? m-a întrebat sora 
mea. 

— Frumoase. 

— Nu ştie! a râs Perses. Cunoşti pe cineva mai prost 
decât ea? 

— Deloc, a chicotit sora mea. 

Mai bine nu întrebam, însă eram dusă pe gânduri, parcă 
vedeam toate leşurile alea spintecate zăcând pe podeaua 
de marmură. 

— Ce nu ştiu? 

Soră-mea, cu faţa ei de nurcă nevinovată... 

— Că le fute, desigur. Aşa face altele noi. Se preschimbă 
în taur şi le însămânţează cu viței, iar pe cele bătrâne le 
pune la frigare. De-asta crede lumea că-s nemuritoare. 

— Nu e adevărat. 

S-au pus pe hohotit, arătându-mi cu degetul obrajii 
îmbujoraţi. Auzindu-i, mama a venit îndată la noi. Ce-i mai 
plăceau ştrengăriile fraţilor mei... 

— Tocmai îi povesteam lui Circe despre vaci, i-a zis 
fratele meu. Habar n-avea. 

Mama, cu râsul ei argintiu ca apele unui izvor şopotind 
în jos pe pietre: 


e 16 - 


— Neghioaba de Circe. 


Aşa au trecut anii aceia. Mi-ar plăcea să spun că de fapt 
aşteptam prilejul potrivit să evadez, însă teamă mi-e c-aş fi 
plutit aşa până se sfârşea lumea, crezând că toate tainele 
acelea anoste reprezentau viaţa însăşi. 


e 17» 


Capitolul 2 


A început să umble vorba că un unchi urma să-şi 
primească pedeapsa. Nu-l văzusem niciodată, însă îi tot 
auzisem numele rostit sumbru, în şoaptă, de-ai mei. 
Prometeu. Cu mult timp în urmă, pe când oamenii 
tremurau în peşteri din cauza frigului, el sfidase porunca 
lui Zeus şi le dăruise acestora focul. Din flăcările sale 
izvorâseră toate lucrările şi binefacerile civilizaţiei de care 
pizmaşul Zeus sperase că omenirea n-o să aibă parte 
vreodată. Ca răsplată pentru răzvrătire, l-a trimis pe 
Prometeu să trăiască în cel mai adânc hău subpământean, 
asta până-i găsea o pedeapsă pe potrivă. lar acum Zeus a 
dat de ştire că a venit şi vremea asta. 

Ceilalţi unchi ai mei au dat fuga la palatul tatei, 
fâlfâindu-şi bărbile şi dând glas îngrijorărilor. Formau o 
gloată tare pestriță: zei-râuri cu muşchi noduroşi precum 
trunchiurile copacilor, zei-mări şiroind de spumă sărată, cu 
crabi atârnaţi în bărbi, moşuleţi uscăţivi cu carne de focă 
între dinţi. De fapt, cei mai mulţi nici nu-mi erau unchi, ci 
mai degrabă un soi de verişori mai în vârstă. Erau titani, 
ca tata şi ca bunicul, ca Prometeu, supraviețuitori ai 
războiului zeiesc care nu fuseseră nimiciţi sau înlănţuiţi şi 
căzuseră la pace cu trăsnetele lui Zeus. 

Titanii se născuseră doar o dată, în zorii lumii. Atunci, 
străunchiul meu Cronos auzise o profeție cum că propriul 
său vlăstar avea să-l uzurpe într-o zi. Când Rhea, soţia lui, 
a născut primul copil, i l-a smuls din braţe, jilav cum era, şi 
l-a înfulecat dintr-o înghiţitură. Şi tot aşa i s-au mai născut 
patru urmaşi, pe care i-a tot hăpăit, până când, disperată, 
Rhea a înfăşat un pietroi şi i l-a dat să-l înghită. Cronos s-a 
lăsat păcălit, iar pruncul salvat, Zeus, a ajuns pe muntele 


e 18 + 


Dicte şi a crescut acolo în taină. Când s-a făcut mare, a 
ajuns într-adevăr să se răzvrătească, a smuls trăsnetul de 
pe bolta cerească şi i-a vârât tatălui său pe gât ierburi 
otrăvitoare. Astfel i-a vărsat afară pe fraţii şi pe surorile 
lui, care trăiau în burta lui Cronos. Toţi s-au alăturat 
îndată fratelui lor, luându-şi numele de olimpieni, după 
piscul pe care şi-au aşezat tronurile. 

Vechii zei s-au dezbinat şi au format tabere. Mulţi şi-au 
unit puterile cu Cronos, însă tata şi bunicul i s-au alăturat 
lui Zeus. Unii au zis că Helios îl urâse dintotdeauna pe 
Cronos pentru mândria şi lăudăroşenia lui, pe când alţii 
bârfeau că, având darul profeţiei, ştia deja cum o să se 
termine războiul. Cerul s-a sfâşiat de-atâtea bătălii: aerul 
fierbea şi zeii se încleştau până-şi smulgeau unii altora 
carnea de pe oase. Pământul a fost scăldat în atâtea 
şiroaie de sânge zeiesc clocotit, că unde au nimerit au 
crescut flori alese. Într-un final, Zeus s-a dovedit mai tare. 
Pe cei care i s-au împotrivit i-a pus în lanţuri, iar pe restul 
titanilor i-a deposedat de puterile lor, pe care le-a împărţit 
fraţilor şi surorilor lui şi pruncilor pe care-i făcuse. Unchiul 
Nereu, care cândva fusese stăpânul mărilor, a ajuns acum 
slugă la noul zeu, Poseidon. Unchiul Proteu şi-a pierdut 
palatul şi nevestele i-au fost luate ca sclave de iatac. 
Numai tata şi bunicul n-au suferit nicio pierdere şi nu şi-au 
ştirbit câtuşi de puţin rangurile. 

Titanii au pufnit trufaşi. Adică trebuiau să se arate 
recunoscători? Helios şi Oceanos reuşiseră să-şi atragă de 
partea lor sorții războiului, toată lumea ştia asta. Zeus s-ar 
fi cuvenit să le încredinţeze un potop de noi puteri şi 
îndatoriri, numai că se temea, căci deja erau la fel de 
puternici ca el. Se tot uitau la tata, aşteptându-l să 
protesteze, să-l vadă arzând ca para focului. Insă Helios s-a 
întors la sălile sale subpământene, departe de ochii cereşti 
ai lui Zeus. 

Şi aşa au trecut veacuri. Pământul şi-a închis rănile şi s- 
a statornicit pacea. Însă nemulţumirile zeilor sunt eterne, 
cum le sunt şi trupurile, iar pe la ospăţurile de seară unchii 
mei se strângeau laolaltă lângă tata. Imi plăcea că-şi 


e 19 œ» 


plecau ochii când îi vorbeau, că amuţeau absorbiți când se 
mişca el în jilţ. Pocalele cu vin se tot goleau şi torţele tot 
păleau. A trecut destulă vreme de-acum, şuşoteau unchii 
mei. Ne-am recăpătat forţele. Gândeşte-te câte-ai putea să 
înfăptuieşti dacă ţi-ai vărsa tot focul din tine. Eşti cel mai 
puternic dintre cei de viţă veche, eşti mai presus până şi 
de Oceanos. Mai presus de însuşi Zeus, doar să ţi-o 
doreşti. 

Tata a zâmbit. 

— Fraţii mei, a zis el, de ce vorbiţi aşa? Nu ne bucurăm 
toţi de fum şi de bucate alese? Zeus ăsta nu-i aşa de rău. 

Dacă l-ar fi auzit, şi Zeus s-ar fi arătat mulţumit. Insă el 
nu putea să citească chipul tatei aşa de limpede ca mine. 
Cuvintele rămase nerostite acolo. 

Zeus ăsta nu-i aşa de rău până una-alta. 

Unchii mei i-au zâmbit şi ei frecându-şi mâinile. Şi s-au 
dus încovoiaţi, cu speranţa în sân, visând la câte n-o să mai 
facă ei când o să ajungă iarăşi titanii stăpâni. 

Aceasta a fost prima lecţie pe care am învăţat-o. Pe sub 
chipul bine cunoscut şi paşnic al lumii se mai află unul 


© 

Acum, unchii mei se îmbulzeau îngroziţi în sala mare a 
tatei. Pedeapsa care se prăvălise pe capul lui Prometeu era 
un semn, ziceau ei. Zeus şi ai lui s-au ridicat în sfârşit 
împotriva noastră. Olimpienii n-o să fie în veci fericiţi până 
n-o să ne nimicească pe toţi. Mai bine ne alăturăm lui 
Prometeu, sau nu, mai bine ne arătăm împotrivă, să nu ne 
pice şi nouă în cap trăsnetul lui Zeus. 

Eu stăteam, ca de obicei, la picioarele tatei. Stăteam 
tăcută, ca nu cumva să mă vadă şi să mă alunge de-acolo, 
însă pieptul îmi clocotea când mă gândeam copleşită la ce 
se putea întâmpla: să reînvie războiul. Cum ne-ar sfărâma 
sălile palatului cu trăsnetele. Atena, fiica războinică a lui 
Zeus, ne-ar vâna cu lancea ei cenuşie, alături de Ares, 
fratele ei la fel de ucigaş. Ne-ar pune pe toţi în lanţuri şi 
ne-ar azvârli în genunile înflăcărate de unde n-aveam cum 
să mai ieşim în vecii vecilor. 

e 20 - 


Din mijlocul lor, tata a glăsuit calm şi strălucitor: 

— Haideţi, fraţilor, Prometeu îşi primeşte pedeapsa doar 
pentru că şi-a meritat-o pe deplin. Să nu plecăm acum 
urechea la uneltiri. 

Insă unchii mei şi-au făcut griji mai departe. Va fi 
pedepsit în văzul lumii. E o jignire, vor să ne dea o lecție. 
Iată ce păţesc titanii care nu se supun. 

De-acum tata ardea cu o flacără puternică, albă. 

— E doar mustrarea cuvenită trădătorului, atâta tot. 
Prometeu s-a abătut de la calea sa dintr-o dragoste 
prostească pentru muritori. Nu e nicio lecţie pentru titani. 
Nu pricepeţi? 

Unchii mei au încuviinţat. Pe chipuri, dezamăgirea li se 


Rar se întâmpla o asemenea grozăvie, să fie pedepsit un 
zeu, aşa că sălile vuiau de zvonuri. Prometeu nu putea fi 
ucis, însă existau destule cazne la fel de rele ca moartea. 
Ce vor fi oare: pumnale, săbii, mădulare smulse? Ţepuşe 
încinse sau o roată de foc? Naiadele leşinau una în poala 
alteia. Zeii-râuri făceau pe ţanţoşii, deşi erau vizibil 
tulburaţi. Nici nu vă închipuiţi cât de tare se tem zeii de 
durere. Nimic nu le e mai străin şi nimic nu le trezeşte 
atâta jind să vadă totul cu ochii lor. 

In ziua stabilită, uşile sălii de oaspeţi a tatei s-au dat în 
lături. Din pereţi străluceau torţe uriaşe, bătute în pietre 
scumpe lustruite, iar la lumina lor s-au strâns nimfele şi 
zeii de toate felurile. Zveltele driade au lunecat graţioase 
din păduri, iar colţuroasele oreade s-au dat iute jos de pe 
stânci. Era şi mama de faţă, cu surorile ei naiade; zeii- 
râuri, laţi în umeri, stăteau îngrămădiţi laolaltă cu 
nereidele albe ca peştii şi stăpânii lor de sare. Au venit 
chiar şi măreţii titani: tata, desigur, şi Oceanos, însă şi 
mereu schimbătorul Proteu şi Nereu al Mărilor, mătuşa 
Selene, care-şi mână caii argintii pe cerul nopţii, şi cele 
patru Vânturi, în frunte cu gerosul unchi Boreas. O mie de 
ochi lacomi. Nu mai lipseau decât Zeus şi olimpienii lui. Ne 
priveau cu dispreţ întrunirile subpământene. Se zicea că 

e 2l-- 


deja stabiliseră caznele între ei, la propria adunare din 
ceruri. 

Sarcina de a aplica pedeapsa căzuse în seama unei Furii, 
o zeiţă infernală a răzbunării, care îşi are sălaşul printre 
morţi. Familia mea se afla ca de obicei în frunte, aşa că 
stăteam chiar în faţa mulţimii, cu ochii la uşă. În spatele 
meu, naiadele şi zeii-râuri îşi dădeau coate şuşotind. Am 
auzit că au şerpi în loc de plete. Nu, au cozi de scorpion şi 
din ochi li se prelinge sânge. 

Nu era nimeni la uşă. Şi dintr-odată a apărut cineva. 
Avea chipul cenuşiu şi neîndurător, ca săpat în piatră vie, 
iar din spinare i se înălţau aripi întunecate, lipite una de 
cealaltă ca la vulturi. Dintre buze i se ivea din când în când 
limba despicată. Pe cap i se zvârcoleau şerpi verzui şi 
subţiri ca râmele, împletindu-se în părul ei ca nişte 
panglici vii. 

— Am adus prizonierul. 

Glasul i-a răsunat din tavan ca un schelălăit răguşit de 
dulău care-şi anunţă prada. A intrat în sală cu paşi mari. În 
mâna dreaptă ţinea un bici a cărui împletitură de curele 
şuiera slab când îl târa pe podea. Iar în stânga avea un lanţ 
lung, de care-l trăgea pe Prometeu. 

Acesta purta la ochi o legătură albă, groasă şi nişte 
zdrenţe de tunică în jurul coapselor. Deşi era legat la mâini 
şi la picioare, nu se poticnea deloc. Am auzit-o pe o mătuşă 
zicând că legăturile fuseseră forjate de marele zeu al 
fierarilor, Hefaistos, astfel încât nici măcar Zeus nu era în 
stare să le rupă. Furia s-a înălţat bătând din aripile sale 
vultureşti şi a țintuit cătuşele sus, în zid. De ele atârna 
Prometeu, cu braţele încordate şi oasele ieşindu-i prin 
piele. Până şi eu, care nu prea cunoscusem nicio neplăcere 
în viaţă, am simţit cât de mult îl durea. 

O să zică tata ceva, mi-am spus în sinea mea. Dacă nu el, 
vreun alt zeu. Nu se putea să nu-i arate un strop de 
recunoaştere, o vorbă bună, doar erau rude. Însă 
Prometeu atârna în tăcere şi singurătate deplină. 

Furia nu s-a mai sinchisit să ne ţină vreo lecţie. Doar era 
zeiţa chinurilor şi înţelegea cât de grăitoare e violenţa. 


e 22 œ» 


Biciul a pocnit ca nişte crengi de stejar frânte. Prometeu s- 
a cutremurat din umeri şi pe coaste i-a apărut o tăietură 
adâncă, lungă cât braţul meu. În jur au sfârâit icnetele, ca 
apa pe nişte pietre încinse. Furia a ridicat din nou biciul. 
Poc! Din spinare i s-a desprins o fâşie însângerată. S-a 
apucat să-i sape cu nădejde în came, lovindu-l mereu cu 
biciul în acelaşi loc, decojindu-i carnea în fâşii lungi, 
brăzdându-i pielea iar şi iar. Nu se auzeau decât plesnetul 
biciului şi răsuflarea înăbuşită şi precipitată a lui 
Prometeu. Tendoanele gâtului i se reliefaseră. Cineva m-a 
împins din spate, încercând să vadă mai bine. 

Rănile zeilor se vindecă repede, însă Furia ştia ce face şi 
se mişca şi mai iute. L-a tot lovit până când pielea bătucită 
a lui Prometeu s-a umplut de sânge. Înţelesesem deja că 
zeii mai şi sângerează, însă nu mai văzusem aşa ceva. Cum 
se număra printre cei mai puternici din stirpea noastră, 
picurii de sânge care i se prelingeau din carne erau aurii, 
mânjindu-i spinarea într-o splendoare cumplită. 

Furia îl biciuia mai departe. Au trecut ceasuri întregi, 
poate zile. Însă nici măcar zeii nu pot privi la nesfârşit 
ducerea la îndeplinire a unei pedepse. Tot sângele şi 
chinurile acelea au devenit până la urmă anoste. Şi-au 
amintit de propriile plăceri, de ospeţele la care mergeau să 
se veselească, de divanele moi, îmbrăcate în purpură, în 
care de-abia aşteptau să-şi cufunde trupurile. Aşa că au 
ieşit rând pe rând şi, cu o ultimă lovitură de bici, s-a dus şi 
Furia după ei. Doar merita să se ospăteze după atâta 
muncă. _ 

Legătura se desprinsese de pe faţa unchiului meu. Işi 
ţinea ochii închişi şi bărbia afundată în piept. Spinarea îi 
era sfârtecată. Auzisem de la unchii mei că Zeus îi oferise 
prilejul de a-l implora în genunchi să-i dea o pedeapsă mai 
uşoară. Refuzase. 

Rămăsesem singură cu el. Aerul mustea de sânge zeiesc 
gros ca mierea. Pe picioare încă i se prelingeau râuleţe de 
sânge topit. Simţeam că-mi zvâcnesc venele. Oare ştia de 
mine? M-am apropiat prudentă de el. Pieptul i se înălța şi i 
se lăsa cu un hârâit slab. 


e 23» 


— Cinstite Prometeu. 

În sala aceea răsunătoare, glasul îmi era aproape stins. 

Şi-a ridicat capul spre mine. Când şi-a deschis ochii, am 
văzut că erau frumoşi, mari şi întunecaţi, cu gene lungi. 
Deşi avea obrajii netezi şi fără fir de păr, părea la fel de 
bătrân ca bunicul. 

— Aş putea să-ţi aduc nişte nectar, am zis. 

S-a uitat lung la mine. 

— Ţi-aş rămâne recunoscător. 

Avea un glas sonor, ca lemnul învechit. Nu i-l mai 
auzisem până atunci, nu strigase nici măcar o dată în 
caznele sale. 

l-am întors spatele. Am luat-o răsuflând iute pe 
coridoare, spre sala de ospeţe ticsită de zei care râdeau 
veseli. În cealaltă parte a încăperii, Furia închina un pocal 
uriaş, pe care era gravat chipul rânjit al unei gorgone. Nu 
ne oprise să vorbim cu Prometeu, dar nu-i bai, orice faptă 
de ocară ţinea de îndatorirea ei. Mi-am închipuit cum îmi 
urlă numele, cu glasul ei infernal. Mi-am închipuit cum îmi 
zornăie cătuşele la mâini şi cum şfichiuieşte biciul în aer. 
Însă aici imaginaţia mi se împotmolea. Nu simţisem 
niciodată biciul pe piele. Nici nu ştiam ce culoare are 
sângele meu. 

Tremuram în aşa hal, că a trebuit să ţin pocalul cu 
ambele mâini. Ce puteam să zic dacă mă oprea cineva? 
Însă pe holuri era linişte când am făcut cale întoarsă. 

În sala mare, Prometeu stătea tăcut în lanţuri. Închisese 
iar ochii şi rănile îi luceau la lumina torţelor. Am şovăit. 

— Nu dorm, a zis el. Îmi întinzi tu pocalul? 

M-am înroşit. Bineînţeles că nu putea să-l ţină cu mâna 
lui. Am făcut câţiva paşi în faţă, aşa de aproape, că-i 
simţeam căldura umerilor încinşi. Podeaua era udă de cât 
sânge îi cursese. I-am dus pocalul la buze şi a băut. M-am 
uitat cum i se mişcă încet gâtlejul. Avea pielea frumoasă, 
de culoarea nucilor lustruite. Mirosea a muşchi verde 
îmbibat de ploaie. 

— Eşti fiica lui Helios, aşa e? a zis după ce a terminat şi 
m-am dat mai în spate. 


e 24» 


— Da. 

Mă cam durea întrebarea. Dacă i-aş fi fost pe deplin 
fiică, n-ar mai fi trebuit să întrebe. Aş fi desăvârşită şi 
strălucitoare, scăldată în frumuseţea pe care o revărsase 
tata asupra mea. 

— Îţi mulţumesc pentru bunătate. 

Nu ştiam dacă sunt bună sau nu, simţeam că nu ştiu 
nimic. Îşi cântărea cuvintele, aproape şovăitor, şi totuşi 
înfăptuise o trădare atât de neruşinată. Nu reuşeam să 
înţeleg această nepotrivire profundă. Să săvârșeşti fapte 
îndrăzneţe nu înseamnă să ai purtări îndrăzneţe. 

— Ţi-e foame? l-am întrebat. Aş putea să-ţi aduc ceva de 
mâncare. 

— Nu cred că-mi va mai fi niciodată foame. 

Nu părea deloc jalnic, cum ar fi fost pentru un muritor. 
Noi, zeii, mâncăm aşa cum dormim: pentru că e una dintre 
marile plăceri ale vieţii, nu pentru că trebuie. Intr-o zi 
putem să hotărâm să nu mai ascultăm de stomac dacă 
avem destulă putere. Şi nu mă îndoiam de puterile lui 
Prometeu. După ce stătusem atâtea ceasuri la picioarele 
tatei, învăţasem să amuşinez puterea. Unii unchi de-abia 
dacă miroseau pe potriva scaunelor pe care şedeau, însă 
bunicul Oceanos răspândea un miros profund, ca mâlul 
bogat de râu, iar tata - o pală nimicitoare de foc proaspăt 
hrănit. Parfumul de muşchi verde al lui Prometeu se 
simţea în toată încăperea. 

M-am uitat în jos, la pocal, luându-mi inima-n dinţi. 

— l-ai ajutat pe muritori, am zis. De aceea te-au 
pedepsit. 

— Aşa este. 

— Ai vrea să-mi spui cum sunt muritorii? 

Era o întrebare copilărească, însă el a încuviinţat solemn 
din cap. 

— Nu există un singur răspuns. Fiecare este altfel. Doar 
moartea îi leagă pe toţi laolaltă. Ştii cuvântul? 

— İl ştiu. Însă nu înţeleg. 

— Zeii nu au cum să înţeleagă. Trupurile li se sfărâmă şi 
se fac una cu ţărâna. Sufletele li se preschimbă în fum rece 


e 25» 


şi-şi iau zborul spre lumea de jos. Acolo nu mănâncă şi nici 
nu beau nimic şi nu ştiu ce-i aceea căldura. Totul le scapă 
printre degete. 

M-a trecut un fior. 

— Cum îndură aşa ceva? 

— Cum pot şi ei. 

Torţele păleau de-acum şi umbrele ne împresurau ca o 
apă neagră. 

— E adevărat c-ai refuzat să-ţi ceri iertare? Şi că n-ai 
fost prins, ci chiar tu, de bunăvoie, i-ai mărturisit lui Zeus 
ce-ai făcut? 

— Aşa e. 

— De ce? 

Privirea îi era aţintită asupra mea. 

— Poate îmi vei zice tu. De ce ar face un zeu aşa ceva? 

Nu ştiam ce să răspund. Mie mi se părea nebunie curată 
să-ţi atragi pedeapsa cerească, însă nu-mi venea să i-o 
spun când îmi muiasem picioarele în sângele său. 

— Zeii nu trebuie să fie toţi la fel, a continuat el. 

Ce i-aş fi putut răspunde atunci, nu ştiu. De pe coridor s- 
a înălţat un strigăt din depărtare. 

— E timpul să pleci. Lui Alecto nu-i place să mă lase 
prea mult singur. O năpădeşte răutatea ca buruienile şi 
trebuie să le taie cât mai curând. 

Se exprimase tare ciudat, căci pe el urma de fapt să îl 
pedepsească. Însă mi-a plăcut, căci erau vorbe de taină. Pe 
dinafară păreau de piatră, însă ascundeau înăuntru 
sămânţa. 

— Atunci mă duc, am zis. O să fii... bine? 

— Cât se poate de bine. Cum te cheamă? 

— Circe. 

Oare chiar a surâs? Poate doar m-am simţit măgulită. 
Tremuram de-acum, după ce făcusem atâtea lucruri 
nemaiîncercate până atunci. l-am întors spatele şi am 
plecat, luând-o iar pe coridoarele de obsidian. În sala 
ospeţelor, zeii beau şi hohoteau mai departe, tolăniţi unii 
în poala altora. Am stat să mă uit la ei. Mă aşteptam să se 
mire vreunul c-am dispărut, însă nu băgase nimeni de 


e 26 - 


seamă. De ce să fi băgat? Eram o nimica toată, o piatră. O 
odraslă de nimfă printre atâtea mii şi mii. 

În mine se înălța o stare ciudată. Un soi de zumzăit în 
piept, ca albinele când vine dezgheţul. M-am dus până la 
vistieria tatei, doldora de bogății sclipitoare: pocale de aur 
ca nişte capete de taur, coliere de lapislazuli şi chihlimbar, 
trepiede de argint şi castroane cioplite în cuarţ, cu mânere 
ca nişte gâturi de lebădă. Preferatul meu era dintotdeauna 
un pumnal cu mâner de fildeş cioplit ca să înfăţişeze un 
chip de leoaică. Un rege i-l dăduse tatei sperând să-l 
câştige de partea lui. 

— Şi te-a câştigat? l-am întrebat odată pe tata. 

— Nu, mi-a răspuns el. 

Am luat pumnalul. La lumina lumânării din odaia mea, 
tăişul de bronz strălucea din plin, iar leoaica îşi arăta 
colții. Am întins palma moale şi perfect netedă. Era străină 
de cicatrice şi de răni supurânde, neatinsă în veci de orice 
semn de bătrâneţe. Mi-am dat seama că nu mă temeam de 
durerea care mă aştepta. Altceva mă îngrozea: că tăişul n- 
o să pătrundă deloc. Că o să treacă prin mine ca printr-un 
vălătuc de fum. 

Nu a trecut. Pielea mi s-a despicat la atingerea tăişului 
şi m-a săgetat o durere ca un fulger argintiu şi fierbinte. 
Sângele mi s-a prelins roşu, căci nu aveam puterea 
unchiului meu. Rana a picurat multă vreme, apoi carnea a 
început să se închege la loc. Am stat şi am privit, apoi mi-a 
venit în minte un gând nou. Mi-e ruşine să-l mărturisesc, 
pare atât de elementar, ca un prunc ce-şi descoperă 
propria mână. Însă doar asta eram şi eu pe atunci: un 
prunc. 

lată ce m-am gândit: că până atunci viaţa mea fusese 
doar negură şi adâncuri, însă nu eram una cu apa aceea 
neagră. Eram o făptură din ea. 


e 27 -- 


Capitolul 3 


Când m-am trezit, Prometeu dispăruse. Podeaua fusese 
spălată de sângele auriu. Gaura în care-i ţintuiseră 
lanţurile se netezise. O verişoară naiadă mi-a dat de ştire 
că-l duseseră pe un pisc de stâncă din Caucaz şi-l lăsaseră 
încătuşat acolo. Un vultur primise poruncă să vină în 
miezul fiecărei zile ca să-i ciugulească ficatul şi să i-l 
mănânce pe loc, aşa, crud şi aburind cum era. Ce pedeapsă 
înfiorătoare, a zis ea înfăţişându-mi încântată fiecare 
detaliu: pliscul însângerat, măruntaiele ferfeniţite care se 
refăceau, pentru ca apoi să fie smulse iarăşi. [ţi închipui 
aşa ceva? 

Am închis ochii. Mai bine-i duceam o lance sau o altă 
armă, să aibă cu ce să se apere. Insă era o prostie. Nu voia 
nimic. Doar se predase singur. 

Până la luna nouă deja nu se mai vorbea de pedeapsa 
aplicată lui Prometeu. O driadă înţepase o Graţie cu un ac 
de păr. Unchiul Boreas şi Apollo Olimpianul se 
îndrăgostiseră amândoi de un tânăr muritor. 

Am aşteptat până s-au oprit unchii mei din bârfit. 

— Se mai ştie ceva de Prometeu? 

S-au strâmbat de parcă le întinsesem un platou cu 
mâncare stricată. 

— Ce să se mai ştie? 

Mă durea palma unde mă tăiasem cu pumnalul, deşi 
fireşte că nu rămăsese niciun semn. 

— Tată, Zeus o să-l elibereze vreodată pe Prometeu? 

Tata era cu ochii la piesele lui de joc. 

— Doar dacă primeşte ceva mai bun în schimb. 

— Ce anume? 

Tata n-a răspuns. Fiica nu-ştiu-cui se trezise 


e 28 - 


preschimbată în pasăre. Boreas şi Apollo se ciondăniseră 
pe tânărul îndrăgit până când acesta a murit. Boreas a 
zâmbit şiret pe divanul lui de ospăț. Torţele pâlpâiau în 
rafalele glasului său. 

— Crezi că i l-aş fi lăsat lui Apollo? Nu merita aşa un 
boboc de băiat. l-am suflat flăcăului un disc în căpăţână, 
de i-am arătat eu scârbei ăleia de pe Olimp. 

Hohotele unchilor mei au stârnit haosul - delfini 
chiţăind, foci lătrând şi valuri izbindu-se de stânci. Pe 
lângă noi a trecut un grup de nereide albe ca pântecele 
ţiparilor, în drum spre palatele lor de sare. 

Perses mi-a azvârlit o migdală în faţă. 

— Ce-ai păţit de la o vreme? 

— Poate s-a îndrăgostit, a zis Pasifae. 

— Ha! a râs Perses. Tata nici n-are cui s-o dea. Crede-mă 
că s-a străduit. 

Mama s-a uitat peste umărul ei delicat. 

— Măcar nu mai trebuie să-i auzim glasul. 

— Hai c-o fac eu să vorbească. Ia uitaţi-vă. 

Perses m-a ciupit zdravăn de braţ. 

— Te-ai ospătat prea de tot, a râs sora mea de el. 

Perses a roşit. 

— E o ciudată, atâta tot. Ne ascunde ceva. M-a prins de 
încheietură. Ce ţii acolo în mână tot timpul? Ţine ceva. 
Deschideţi-i palma. 

Pasifae mi-a deschis pumnul deget cu deget, înţepându- 
mă cu unghiile ei lungi. 

Şi-au plecat privirile ca să se uite. Sora mea a scuipat. 

— Nimic. 


Mama a mai plodit un băiat. Tata l-a binecuvântat, fără 
să mai profeţească nimic, aşa că mama a căutat un loc 
numai bun unde să se descotorosească de el. De-acum 
mătuşile mele se învăţaseră minte şi şi-au ţinut mâinile la 
spate. 

— Îl iau eu, am zis. 

Mama a pufnit dezgustată, însă de-abia aştepta să-şi 
etaleze noul şirag de chihlimbar. 

q 29 œ 


— Bine. Măcar eşti şi tu bună la ceva. N-aveţi decât să 
croncăniţi unul la altul. _ 

Aietes, aşa îl numise tata. Vulturul. li simţeam pe braţe 
pielea caldă ca o piatră încinsă de soare şi catifelată ca o 
petală de floare. Nu mai văzusem prunc atât de liniştit. 
Mirosea a miere şi a flăcări proaspăt înteţite. Mânca din 
mâna mea şi nu tresărea când îmi auzea glasul pierit. Nu 
voia decât să doarmă culcuşit la gâtul meu şi să-i spun 
poveşti. De câte ori era cu mine simţeam un val care-mi 
năpădea gâtlejul - aşa îl iubeam de tare, că uneori 
amuţeam de tot. 

Şi el părea să mă iubească, mare minunăţie. Circe a fost 
primul cuvânt pe care l-a rostit, urmat de soră. Mama ar fi 
fost geloasă dacă ar fi băgat de seamă. Perses şi Pasifae 
stăteau cu ochii pe noi, să vadă dacă începe gâlceava. Ce 
gâlceavă? Nici gând de-aşa ceva. Aietes i-a cerut voie tatei 
să plece din palat şi a găsit un țărm pustiu unde să stăm. 
Era o plajă micuță şi albicioasă, iar copacii erau piperniciţi 
ca tufele, însă mie locul mi se părea un peisaj măreț şi 
sălbatic. 

Cât ai clipi din ochi, s-a făcut mai înalt decât mine, însă 
tot braţ la braţ mergeam. Pasifae ne zicea dispreţuitoare 
că părem doi îndrăgostiţi, eram cumva de soiul zeilor ălora 
care se împerechează cu fraţii şi surorile lor? I-am răspuns 
că, odată ce-i trecuse prin cap aşa ceva, sigur ne-o luase 
ea înainte. Era o insultă grosolană, însă Aietes a râs, aşa 
că m-am simţit isteaţă ca Atena, sclipitoarea zeiţă a 
înţelepciunii. 

Mai târziu, lumea avea să spună că Aietes e ciudat din 
cauza mea. N-am cum să dovedesc neadevărul. Însă, din 
câte îmi amintesc, el era dinainte o fiinţă stranie, altfel 
decât toţi zeii pe care-i ştiam. Incă de mic părea să 
înţeleagă tot ce le scăpa celorlalţi. Ştia numele monştrilor 
ce trăiau în cele mai întunecate cotloane ale mării. Ştia că 
ierburile pe care Zeus i le turnase lui Cronos pe gât se 
numeau pharmaka. Cu ele puteai să faci minuni, iar unele 
creşteau din sângele zeiesc vărsat. 

Continua să mă impresioneze. 


e 30 - 


— Cum de-ţi ajung la ureche asemenea lucruri? 

— Ascult. 

Şi eu ascultasem, însă nu eram moştenitorul favorit al 
tatei. Aietes era chemat să ia parte de câte ori ţinea sfat. 
Şi unchii mei începuseră să-l invite în palatele lor. Îl 
aşteptam în odaia mea să se întoarcă şi să mergem 
împreună pe ţărmul acela pustiu, ca să stăm pe stânci, cu 
spuma mării la picioare. Îmi lăsam obrazul pe umărul lui 
şi-mi punea întrebări la care nu mă gândisem niciodată şi 
de-abia dacă puteam să le pricep; de pildă: Cum îţi simţi 
propria zeitate? 

— Cum adică? 

— Uite, hai să-ţi spun cum mi-o simt pe a mea. Cao 
coloană de apă care se revarsă la nesfârşit, prin care se 
vede tot, până la pietre. Acum tu. 

Am încercat tot felul de răspunsuri: ca o suflare de vânt 
pe un perete de stâncă. Ca un pescăruş care ţipă în cuibul 
său. 

A clătinat din cap. 

— Nu. O spui doar pentru că m-ai auzit pe mine. Cum o 
simţi cu adevărat? Închide ochii şi gândeşte-te. 

Am închis ochii. Dacă aş fi fost muritoare, mi-aş fi auzit 
bătăile inimii. Însă sângele zeilor de-abia dacă curge prin 
vene şi adevărul e că n-am auzit nimic. Însă nu-mi plăcea 
defel să-l dezamăgesc. Mi-am apăsat mâna pe piept şi, 
după o vreme, chiar mi s-a părut că simt ceva. 

— O scoică, am zis. 

— Aha! a făcut el vânturându-şi degetul în aer. O scoică 
sau o cochilie? 

— O cochilie. 

— Şi ce se află în cochilia aceea? Un melc? 

— Nimic, am răspuns. Aer. 

— Sunt două lucruri diferite. Nimicul e vidul, pustiul, în 
timp ce aerul e ceea ce umple tot restul. E suflarea, viaţa, 
spiritul, vorbele pe care le rostim. 

Mare filosof frate-meu... Ştiţi câţi zei din ăştia mai sunt? 
Doar unul, din câţi am întâlnit eu. Deasupra noastră se 
întindea bolta albastră, însă eu parcă mă aflam din nou în 


e 31 œ» 


vechea sală întunecoasă, cu lanţurile şi sângele ei. 

— Am o taină, am zis. 

Aietes a ridicat din sprâncene amuzat. Credea că 
glumesc. Doar nu ştiusem niciodată ceva ce nu ştia şi el. 

— A fost înainte să te naşti tu. 

Aietes nu s-a uitat la mine cât i-am povestit despre 
Prometeu. Considera că mintea îi funcţiona cel mai bine 
dacă nu-i abătea nimic atenţia. Avea ochii pierduţi în zare. 
Erau ageri ca vulturul după care-şi primise numele şi 
reuşeau să pătrundă în toate cotloanele lucrurilor, cum 
scobeşte apa o carenă găurită. 

Când am isprăvit, a rămas tăcut vreme îndelungată. 

— Prometeu era zeu al profeţiei, a spus el într-un sfârşit. 
Pesemne că a ştiut că va fi pedepsit şi cum anume. Şi 
totuşi a făcut-o. 

Nu mă gândisem la faptul că, în chiar clipa în care a 
adus omenirii focul, Prometeu ştia că se îndreaptă spre 
vulturul acela şi spre veşnicia dezolantă a piscului de 
stâncă. 

Cât se poate de bine, îmi răspunsese când l-am întrebat 
cum o să-i fie. 

— Cine mai ştie? 

— Nimeni. 

— Eşti sigură? Avea un ton grăbit, pe care nu i-l mai 
auzisem. N-ai spus nimănui? 

— Nu. Cui să mai spun? Cine m-ar fi crezut? 

— Adevărat, a încuviinţat el. Să nu mai spui nimănui. Să 
nu mai aduci niciodată vorba de asta, nici măcar cu mine. 
Norocul tău că n-a aflat tata. 

— Crezi că s-ar mânia? Doar Prometeu îi e văr. 

— Toţi suntem veri între noi, a pufnit el, până şi 
olimpienii. Din cauza ta, lumea l-ar crede pe tata un 
neghiob care nu e-n stare să-şi stăpânească odraslele. Te- 
ar azvârli la ciori. 

Mi s-a strâns stomacul de groază şi fratele meu a râs 
când a văzut ce faţă am făcut. 

— Intocmai, a zis. Şi pentru ce? Prometeu şi-a primit 
oricum pedeapsa. Lasă-mă să-ţi dau un sfat. Când mai vrei 


e 32 œ 


să sfidezi zeii aşa, măcar fă-o pentru un motiv mai bun. N- 
aş suporta să-mi văd sora făcută scrum pentru un fleac. 


D 

Pasifae a fost tocmită de soţie. La asta şi ţintise de mult, 
tot stând în poala tatei şi gângurind că de-abia aşteaptă să- 
i facă prunci unui soţ puternic. Frate-meu Perses se 
învoise s-o ajute, tot închinând pe la mese pocale în cinstea 
nurilor ei. 

— Minos, a zis tata de pe divanul său de ospăț. Fiul lui 
Zeus şi regele Cretei. 

— Un muritor? a rostit mama ridicându-se în capul 
oaselor. Ai promis că va fi un zeu. 

— Am spus că va fi un fiu al lui Zeus ce va rămâne în 
eternitate. 

— Vorbărie de-a profeților, s-a strâmbat Perses. Moare 
sau nu? 

Incăperea a fost străfulgerată de o limbă de foc 
arzătoare ca miezul vâlvătăilor. 

— Ajunge! Minos va fi stăpân peste sufletele celorlalţi 
muritori în viaţa de apoi. Numele îi va dăinui peste secole. 
Aşa rămâne. 

Nici fratele, nici mama n-au mai îndrăznit să spună 
nimic. Aietes mi-a surprins privirea şi l-am auzit limpede, 
de parcă mi-ar fi vorbit: Vezi? Nu e un motiv destul de bun. 

Mă aşteptam să-mi văd sora plângând neconsolată de 
această decădere. Însă am văzut-o zâmbind. Nu-mi dădeam 
seama ce înseamnă asta, eu îmi urmasem gândurile pe alt 
fir. Îmi simţeam pielea tot mai încinsă. Prezent aici, Minos 
va fi însoţit de familie, curteni, sfetnici, supuşi şi 
astronomi, paharnici, servitori şi slugi mărunte. Toate 
făpturile de dragul cărora renunţase Prometeu la veşnicie. 
Muritorii. 


©: 

În ziua nunţii, tata ne-a condus peste mare în carul său 
de aur. Ospăţul se ţinea în Creta, în marele palat al lui 
Minos din Cnossos. Pereţii erau proaspăt tencuiți şi totul 
era împodobit cu flori colorate, iar tapiseriile sclipeau în 


e 33 


cele mai bogate nuanţe de şofran. Nu veneau doar titanii. 
Minos era unul dintre fiii lui Zeus, aşa că toţi lingăii din 
Olimp se înfăţişau şi ei în semn de cinste. Lungile colonade 
s-au umplut îndată de zei în toată splendoarea lor, 
zornăind de podoabe şi uitându-se râzând în jur, să vadă 
cine mai fusese poftit. Grosul mulţimii se strânsese în jurul 
tatei, nemuritori de toate soiurile îşi dădeau coate ca să-l 
felicite pentru strălucita alianţă. Unchii mei păreau tare 
mulţumiţi: Zeus nu ni s-ar mai fi împotrivit pe toată durata 
căsniciei. 

Pe podiumul nuptial, Pasifae lucea ca un fruct pârguit. 
Avea pielea aurie şi pletele de culoarea soarelui oglindit în 
bronz lustruit. În jur i se strânseseră vreo sută de nimfe 
însufleţite, dând năvală tot mai disperate să-i spună cât de 
frumoasă e. 

Eu am rămas mai în spate, departe de vânzoleală. Prin 
faţă mi se perindau titani: mătuşa Selene, unchiul Nereu 
cu trena de alge, Mnemosina, mama amintirilor, cu cele 
nouă fiice sprintene. Îmi tot plimbam privirea prin 
mulţime, căutând. 

I-am găsit, într-un final, la marginea sălii. O mulţime 
cernită de siluete îngrămădite unele în altele, cu capetele 
plecate. Prometeu îmi spusese că fiecare e altfel, însă nu 
vedeam decât o gloată nedesluşită, cu aceeaşi piele 
pământie şi asudată şi aceleaşi veşminte boţite. M-am dat 
mai aproape. Părul le cădea lins pe capete, iar carnea le 
atârna moale pe oase. Am încercat să-mi închipui cum ar fi 
să mă duc la ei şi să-mi pun mâna pe pielea aceea 
muribundă. M-au trecut fiorii numai când m-am gândit. La 
vremea aceea auzisem ce povesteau în şoaptă verişoarele 
mele, despre ce le făceau nimfelor pe care le prindeau 
singure. 'Toate siluirile şi chinurile la care le supuneau. Nu- 
mi venea deloc să cred. Păreau fără vlagă, ca pălăriile 
buretoase ale ciupercilor. Aveau grijă să-şi ţină privirile în 
pământ, ferindu-le de toţi zeii. La urma urmei, muritorii îşi 
aveau poveştile lor despre câte nu păţeau aceia dintre ei 
care se avântau printre zei. Dacă te uitai când nu trebuie 
sau puneai piciorul într-un loc nepotrivit, atrăgeai pe loc 


e 34» 


moartea şi năpasta asupra alor tăi zece generaţii la rând. 

Părea un imens lanţ al fricii, aşa mi-am zis. Zeus era sus 
de tot şi tata imediat sub el. Urmau fraţii, surorile şi 
odraslele lui Zeus, după aceea unchii mei şi, tot mai jos, 
trecând prin rangurile zeilor-râuri şi ale stăpânilor peste 
apele sărate, ale Furiilor, Vânturilor şi Graţiilor, ajungeai 
la fund, unde şedeam noi, nimfele şi muritorii laolaltă, şi 
ne uitam suspicioşi unii la alţii. 

Aietes m-a apucat de braţ. 

— Nu e cine ştie ce de capul lor, nu? Haide, i-am găsit 
pe olimpieni. 

L-am urmat, simțind cum îmi zvâcneşte sângele în vene. 
Nu mai văzusem niciuna dintre zeitățile acelea care 
conduceau lumea de pe tronurile lor cereşti. Aietes m-a 
tras spre o fereastră ce dădea într-o curte însorită. Şi iată- 
i: Apollo, stăpân peste lira şi arcul lucitor. Geamăna lui, 
selenara Artemis, care se avânta fără milă la vânătoare. 
Hefaistos, fierarul zeilor, făuritorul lanțurilor ce-l 
imobilizaseră pe Prometeu. Posomorâtul Poseidon, care 
stăpâneşte valurile cu tridentul său, şi Demetra, stăpâna 
belşugului, care hrăneşte întreaga lume cu recoltele sale. 
M-am zgâit la ei, cum lunecau graţioşi, înveşmântaţi în 
puterile lor. Unde păşeau ei, şi aerul părea să se dea în 
lături. 

— O vezi pe Atena? am şoptit. 

Mereu îmi plăcuseră poveştile despre ea, războinica cu 
ochi cenuşii, zeiţa înţelepciunii, mai iute la minte decât 
fulgerul. Însă nu era de faţă. Aietes presupunea că poate 
mândria nu-i permitea să se amestece cu titanii din glod. 
Probabil era prea înţeleaptă ca să-şi prezinte omagiile la 
grămadă cu gloata. Sau poate că de fapt era de faţă, însă 
ascunsă până şi de ochii altor zeități. Era printre prea- 
puternicii Olimpului, prin urmare, îi era cu putinţă aşa 
ceva, să urmărească efluviile puterii şi să tragă cu urechea 
la tainele noastre. 

Am simţit cum mi se încreţeşte pielea. 

— Crezi că ascultă ce vorbim acum? 

— Nu fi prostuţă. A venit să-i vadă pe zeii cei mari. Uite 


e 35» 


că soseşte Minos. 

Minos, regele Cretei, fiul lui Zeus, cu o muritoare. Un 
semizeu, cum li se spunea celor de felul lui, muritori, însă 
binecuvântaţi prin descendența lor cerească. Printre 
sfetnicii săi, numai el avea o statură impunătoare, părul 
des ca o perie sârmoasă şi pieptul lat ca o punte de 
corabie. La ochi îmi amintea de palatul din obsidian al 
tatei, cum luceau întunecat sub coroana de aur. Însă, când 
şi-a lăsat mâna pe braţul delicat al soră-mii, dintr-odată a 
început să semene cu un copac în miez de iarnă, golaş şi 
pipernicit. Cred că şi-a dat seama şi el, căci s-a încruntat 
mânios, ceea ce a făcut-o pe sora mea să strălucească şi 
mai tare. Mi-am zis că o să fie fericită aici. Sau mai presus 
de toată lumea, ceea ce pentru ea era totuna. 

— Acolo, mi-a atras atenţia Aietes, aplecându-se să-mi 
şoptească la ureche. Uite. 

Mi-a arătat un muritor, un bărbat pe care nu-l 
observasem până atunci, stând mai într-o parte, nu chiar 
cot la cot cu mulţimea. Era tânăr, cu capul ras după moda 
egipteană şi chipul frumos modelat, cu pielea destinsă. Mi- 
a plăcut. Avea ochii limpezi, nu afumaţi din cauza vinului, 
ca ai celorlalţi. 

— Bineînţeles că-ţi place, m-a persiflat Aietes. E Dedal, 
una dintre minunile lumii muritorilor, un meşter aproape 
pe potriva zeilor. Când o să fiu rege, o să mă împresor şi 
eu cu asemenea splendori. 

— Ah? Şi când o să fii rege? 

— Curând. Tata îmi va dărui un regat. 

Am crezut că glumeşte. 

— Pot să trăiesc şi eu acolo? 

— Nu. Va trebui să-ţi faci rost singură de regatul tău. 

Mă luase de braţ ca de obicei, însă dintr-odată totul mi 
s-a părut altfel, glasul îi urca şi îi cobora liber, de parcă 
eram două făpturi legate fiecare cu frânghia ei, şi nu una 
de alta. 

— Când? am icnit răguşit. 

— După nuntă. Tata are de gând să mă ducă drept acolo. 

Mi-a zis-o ca şi cum era un fapt prea puţin interesant. 


e 36 - 


Simţeam cum mă transform în stană de piatră. M-am 
agăţat de el. 

— Cum de nu mi-ai spus? Nu poţi să mă laşi. Ce-o să mă 
fac? Nici nu ştii cum mi-a fost înainte... 

Mi-a desprins mâinile de la gâtul lui. 

— Nu-i nevoie să faci o scenă. Ştiai că aşa se va 
întâmpla. Nu pot să stau să putrezesc sub pământ, fără 
nimic al meu. 

Dar cu mine cum rămâne? mi-a venit să-l întreb. Să stau 
să putrezesc? 

Însă el îmi întorsese spatele ca să discute cu un unchi şi, 
de cum perechea de însurăţei a trecut pragul iatacului, 
Aietes s-a urcat în carul tatei, care s-a făcut nevăzut într-o 
volbură aurie. 


Peste câteva zile a plecat 
căci palatul tatei i se părea pustiu fără sora mea. A spus că 
o ia spre est, să trăiască printre persani. Seamănă cu mine 
la nume, a zis el prosteşte. Şi am mai auzit că ar creşte 
nişte făpturi numite demoni. Mi-ar plăcea să văd o 
asemenea creatură. 

Tata s-a încruntat. Nu-l mai avea pe Perses la inimă din 
momentul în care îl luase peste picior când hotărâse în 
legătură cu Minos. 

— Ei de ce au demoni şi noi nu avem? 

Perses nu s-a sinchisit să-i răspundă. Urma să ia calea 
apelor, aşa că n-avea nevoie să-l ducă tata nicăieri. Măcar 
nu va mai trebui să-ți aud glasul ăla, mi-a zis el la 
despărţire. 

În doar câteva zile, din viaţa mea se alesese praful. 
Eram iar copil şi aşteptam cât îşi mâna tata carul şi mama 
tolănea pe malurile lui Oceanos. Zăceam în palatul pustiu, 
plictisită de-atâta singurătate, iar când n-am mai putut să 
îndur, am fugit pe ţărmul părăsit pe care-l împărţisem cu 
Aietes. Acolo am regăsit stâncile pe care le atinsese Aietes 
cu degetele sale. Am mers pe nisipul răscolit de tălpile 
sale. Fireşte că nu putea să rămână. Doar era fiul ceresc al 
lui Helios, strălucitor şi radios, bine-grăitor şi inteligent, 

e 37 œ 


cu speranţe să pună mâna pe propriul său tron. lareu? 

Mi-am amintit ochii săi când m-am rugat de el. Il 
cunoşteam bine şi i-i citeam de minune când se uita la 
mine. Nu e un motiv destul de bun. 

M-am aşezat pe stânci şi mi-am amintit poveştile pe care 
le ştiam cu nimfe care plângeau până se preschimbau în 
pietre, în păsări bocitoare, în lighioane necuvântătoare şi 
în copaci zvelţi, închizându-şi pe vecie gândurile sub 
scoarță. Se părea că nu eram în stare nici măcar de aşa 
ceva. Viaţa mă întemniţase între pereţi de granit. Mai bine 
aş fi vorbit cu muritorii aceia, mi-am zis. Aş fi putut să mă 
rog de ei să-mi găsesc soţ. Doar eram fiica lui Helios, nu se 
putea să nu mă vrea vreun zdrenţăros dintre ei. Orice era 
mai bun decât viaţa asta. 

Şi chiar atunci am zărit barca. 


e 38 - 


Capitolul 4 


Ştiam despre corăbii din lucrările de artă şi auzisem de 
ele din poveşti. Erau aurii şi imense, ca fiarele mării, cu 
balustrade sculptate în fildeş şi os de corn. Erau trase de 
delfini zâmbitori sau conduse de cincizeci de nereide cu 
plete negre şi chipuri argintii ca razele lunii. 

Aceasta avea un catarg subţire ca un puiet. Pânza îi 
atârna strâmbă şi zdrenţuită, peticită pe margini. Ţin 
minte cum mi-a zvâcnit inima în gât când matelotul şi-a 
ridicat chipul ars de soare. Un muritor. 

Omenirea se răspândea de-acum în toată lumea. 
Trecuseră ani buni de când fratele meu găsise ţărmul acela 
ca să ne jucăm pe el. M-am ascuns şi am privit de pe mal 
cum cârmea omul acela, ferindu-se de stânci şi trăgând de 
năvoade. Nu aducea defel cu nobilii dichisiţi de la curtea 
lui Minos. Avea părul lung, negru şi încâlcit din cauza 
valurilor care-l tot împroşcau. Hainele îi erau tocite şi 
gâtul jupuit. Pe braţe i se vedeau cicatrice, de la solzii de 
peşte în care se tăiase. Nu se mişca deloc cu o graţie 
nepământeană, ci cu forţă şi precizie, ca o carenă bine 
construită de corabie tăind valurile. 

Îmi simţeam pulsul în urechi. Mi-am amintit iar poveştile 
cu nimfe siluite şi chinuite de muritori. Insă bărbatul acela 
avea chipul blând şi tânăr, iar mâinile cu care îşi trăgea 
prada din apă păreau doar agile, deloc aspre. Oricum îl 
aveam pe tata, Veghetorul, cum i se spunea, deasupra pe 
cer. Dacă eram în primejdie, mi-ar fi sărit în ajutor. 

Tânărul se apropiase de țărm şi se uita ţintă în apă, 
urmărind vreun peşte pe care nu-l vedeam. Am respirat 
adânc şi am păşit pe plajă. 

— Salutare, muritorule. 


q 39 œ 


Mâinile i-au tremurat pe năvoade, însă nu le-a scăpat. 

— Salutare. Cărei zeițe am cinstea să mă adresez? 

Glasul său îmi părea plăcut, blând ca vânturile văratice. 

— Eu sunt Circe, m-am prezentat. 

— Ah. 

Nu a lăsat să i se citească nimic pe chip. Mult mai târziu 
mi-a mărturisit că nu auzise de mine şi se temea să nu mă 
jignească. A îngenuncheat pe scândurile aspre. 

— Preacinstită doamnă. Am intrat cumva fără voie în 
apele tale? 

— Nu, căci nu am nicio apă. Aceasta este o barcă? 

Pe chip i s-au perindat mai multe expresii pe care n-am 
reuşit să le desluşesc. 

— Da. 

— Aş dori să navighez cu ea. 

După ce a şovăit o clipă, a îndreptat barca spre țărm, 
însă nu ştiam să aştept. Am mers cu dificultate prin valuri 
şi m-am urcat singură. Simţeam prin sandale fierbinţeala 
punţii şi ambarcaţiunea se mişca plăcut, unduindu-se 
încet, de parcă eram călare pe un şarpe. 

— Dă-i înainte, am zis. 

Eram atât de mândră, înveşmântată în demnitatea mea 
divină, de care nici nu ştiam de fapt. Iar el se ţinea şi mai 
băţos. A tremurat când ni s-au atins mânecile. Imi evita 
iute privirea de câte ori îi vorbeam. Şi mi-am dat seama 
cutremurată că îi ştiam purtările. Doar şi eu făcusem de 
sute de ori la fel - cu tata, cu bunicul şi cu toţi 
preaputernicii zei cu care avusesem de-a face. Marele lanț 
al fricii. 

— Ah, nu, i-am spus. Eu nu sunt aşa. De-abia dacă am 
vreo putere şi nu pot să-ţi fac niciun rău. Nu-ţi fie teamă. 

— Îţi mulţumesc, buna mea zeiţă. 

Insă mi-a zis-o cu atâta teamă, că am izbucnit în râs. 
Când mi-a auzit râsul, mai degrabă decât protestele, a 
părut mai uşurat. Clipele s-au scurs şi până la urmă am 
început să vorbim despre ce vedeam în jur: peştii care 
săreau din apă, o pasăre ce coborâse deasupra capetelor 
noastre. L-am întrebat cum se fac năvoadele şi mi-a 


e 40 - 


povestit, tot mai încântat de subiect, căci se îngrijea foarte 
bine de ele. Când i-am pomenit numele tatei, s-a uitat 
repede spre soare, tremurând mai abitir, însă când a 
trecut ziua şi a văzut că nu se abătuse nicio urgie pe capul 
lui, a îngenuncheat zicându-mi că pesemne i-am 
binecuvântat năvoadele, fiindcă nu le mai văzuse în viaţa 
lui aşa pline. 

M-am uitat la pletele lui negre şi dese, lucind în lumina 
amurgului, şi la umerii săi puternici. La asta tânjesc toţi 
zeii din palatele noastre: să li se închine oamenii. M-am 
gândit că fie nu se purtase el cum se cuvine, fie mai 
degrabă eu nu avusesem comportamentul adecvat. Nu 
voiam decât să-i văd din nou chipul. 

— Ridică-te, te rog. Nu ţi-am binecuvântat năvoadele, 
căci nu-mi stă în puteri. Sunt din stirpea naiadelor, 
stăpâne doar peste peştii de apă dulce, şi duc lipsă până şi 
de asemenea daruri mărunte. 

— Oricum ar fi, aş putea să mă întorc? Te voi găsi aici? 
Căci de când sunt n-am mai văzut o minune ca tine. 

Stătusem aproape de tata şi de lumina sa. Îl ţinusem pe 
Aietes în braţe şi aveam pe pat un morman de pături 
groase de lână, ţesute de mâini nemuritoare. Însă până în 
clipa aceea nu mai ştiusem ce-i aceea căldură. 

— Da, i-am răspuns. Mă vei găsi aici. 

Il chema Glaucos şi a venit zi de zi. Mi-a adus pâine, din 
care nu mai mâncasem, brânză, din care mai mâncasem, şi 
măsline în care îmi plăcea să-l văd cum îşi înfige dinţii. L- 
am întrebat de ai lui şi mi-a zis că tatăl său era bătrân şi 
acrit, îşi făcea mereu griji şi sânge rău când venea vorba 
de mâncare, mama lui făcea pe vremuri leacuri din plante, 
însă acum o răpusese truda, iar sora lui avea deja cinci 
copii şi era mereu bolnavă şi necăjită. Şi aveau să rămână 
fără căsuţa în care locuiau dacă nu reuşeau să-i dea 
stăpânului darea pe care le-o impunea. 

Nimeni nu-mi mai încredinţase asemenea mărturisiri. I- 
am sorbit fiecare poveste ca o bulboană de apă trăgând 
valurile spre ea, deşi abia înţelegeam ce înseamnă sărăcia, 
truda şi groaza de a fi om. Nu-mi erau limpezi decât chipul 


e 4l œ» 


lui Glaucos, fruntea frumoasă şi ochii serioşi, un pic umezi 
de atâtea necazuri, însă mereu zâmbitori când mă privea. 

Imi plăcea mult să-l urmăresc în momentele în care îşi 
îndeplinea îndatoririle zilnice, pe care le executa cu 
propriile mâini, nu folosindu-se de vreo putere 
străfulgerătoare: cum îşi dregea năvoadele rupte, cum 
curăța puntea bărcii, cum îşi scăpăra amnarul. Când făcea 
focul, se chinuia mai întâi să aprindă bucățele de muşchi 
uscat aranjate cu grijă, apoi crenguţe, tot clădind un foc 
din ce în ce mai înalt. Nici meşteşugul ăsta nu-l ştiam. Tata 
nu trebuia să se chinuiască deloc să aprindă focul. 

Când m-a văzut cum mă uit, şi-a frecat stingherit mâinile 
bătătorite. 

— Ştiu că mă crezi urât. 

Nu, mi-am spus. Palatul tatei e plin de nimfe 
strălucitoare şi de zei-râuri vânjoşi, şi totuşi prefer să mă 
uit mai degrabă la tine decât la ei. 

Am clătinat din cap. 

A oftat. 

— Cred că e minunat să fii zeu şi să rămâi veşnic neatins 
de nimic. 

— Fratele meu mi-a spus odată că e ca o apă. 

— Da, îmi închipui, a zis el chibzuind. Ca şi cum dai pe 
dinafară, ca un pocal prea plin. Cine e fratele tău? E prima 
oară când aud de el. 

— A plecat departe, să fie rege. Aietes, aşa îl cheamă. Mi 
se părea ciudat să-i rostesc numele după atâta timp. Aş fi 
plecat cu el, însă nu m-a vrut. 

— Mi se pare un prost. 

— Cum adică? 

Glaucos şi-a ridicat ochii spre mine. 

— Eşti o zeiţă de aur, frumoasă şi bună la inimă. Dac-aş 
avea aşa o soră, n-aş lăsa-o să 


Ni se atingeau braţele când muncea lângă parapetul 
bărcii. Când şedeam, rochia mi se răsfrângea peste 
picioarele lui. Avea pielea caldă şi puţin aspră. Uneori mai 
scăpăm ceva pe jos ca să-l ridice el şi să-mi atingă mâna. 

e 42 œ» 


În ziua aceea a îngenuncheat pe plajă şi s-a pregătit să 
aprindă focul pentru prânz. Dintre toate lucrurile, încă îmi 
plăcea tare mult să-l privesc cum înfăptuieşte cu amnar şi 
cu iască această simplă minune a muritorilor. Părul îi 
atârna deasupra ochilor şi obrajii îi luceau la lumina 
flăcărilor. Mi-am amintit dintr-odată de unchiul meu care-i 
încredinţase darul acela. 

— L-am întâlnit odată, am întrerupt tăcerea. 

Glaucos înfipsese un peşte într-o ţepuşă şi îl rumenea la 
foc. 

— Pe cine? 

— Pe Prometeu. Când l-a pedepsit Zeus, i-am dus să bea 
nectar. 

Şi-a ridicat privirea. 

— Prometeu... 

— Da. De obicei înţelegea mai iute. Aducătorul focului, i- 
am zis. 

— E o poveste veche de peste zece generaţii. 

— Mai mult de zece. Ai grijă cu peştele. 

Ţepuşa îi căzuse din mână şi peştele se înnegrea pe 
cărbuni. 

Nu l-a mai salvat. Stătea şi se uita ţintă la mine. 

— Bine, dar suntem de-o vârstă. 

Il păcălise chipul meu. Părea la fel de tânăr ca al lui. 

— Nu, am râs eu. Nu suntem. 

Dacă înainte şezuse într-o rână, genunchii atingându-ni- 
se, într-o clipă s-a şi săltat de lângă mine aşa de iute, că 
am simţit răcoare pe piele. Am rămas surprinsă. 

— Ce contează toţi anii aceia? Nu mi-au fost de niciun 
folos. Tu ştii la fel de multe despre lume ca mine. 

I-am întins mâna, dar şi-a tras-o pe a lui cu repeziciune. 

— Cum poţi să zici aşa ceva? Câţi ani ai? O sută? Două 
sute? _ 

Mi-a venit să râd. Însă Glaucos îşi încordase grumazul şi 
făcuse ochii mari. Între noi fumega peştele. Nu-i spusesem 
mare lucru despre viaţa mea. Ce ar fi trebuit să-i 
povestesc? Aveam parte de aceleaşi cruzimi şi rânjete 
batjocoritoare pe la spate. Pe atunci, mama era şi mai 


e 43 


ţâfnoasă decât de obicei. Tata începuse să arate mai mult 
interes pentru jocul de dame decât pentru ea şi cine să-i 
simtă veninul dacă nu eu? Se strâmba toată când mă 
vedea. Circe e insensibilă ca o stâncă. Circe n-are minte 
nici cât un petic de pământ sterp. Circe are laţele năclăite 
ca ale unui câine. M-am săturat până peste cap să-i mai 
aud glasul ăla spart. Dintre atâţia copii, cum de am rămas 
tocmai cu ea pe cap? Nimeni n-o mai vrea. Fie că o auzea, 
fie că nu, tata se făcea că plouă şi îşi muta pe tablă piesele 
de joc. Pe vremuri, m-aş fi furişat în odaia mea cu obrajii 
scăldaţi în lacrimi, însă de când apăruse Glaucos în viaţa 
mea, puteam trece uşor peste toate aceste răutăţi. 

— Îmi pare rău, am zis. A fost doar o glumă proastă. Nu 
l-am întâlnit niciodată. Aş fi vrut eu... Fii fără teamă. 
Suntem de-o seamă amândoi. 

Incet-încet, s-a mai înmuiat. A oftat din greu. 

— Ha, a rostit el. Iţi închipui una ca asta? Chiar să fi 
trăit în vremurile acelea? 

Şi-a terminat prânzul. A azvârlit resturile la pescăruşi, 
apoi i-a gonit până s-au ridicat în cercuri pe cer şi s-a 
întors să-mi zâmbească cu gura până la urechi, cu valurile 
argintii în spate şi umerii tresăltându-i pe sub tunică. 
Indiferent câte focuri a mai făcut în faţa mea, n-am mai 
adus în veci vorba despre unchiul meu. 


Într-o zi, barca lui Glaucos a întârziat. Nu a mai priponit- 
o la țărm, ci a rămas în picioare pe punte, părând tare 
încordat şi posomorât. Pe obraz avea o vânătaie întunecată 
ca un val de furtună. O lovitură de la tatăl lui. 

— Ah! am rostit şi inima mi-a luat-o dintr-odată la goană. 
Trebuie să te odihneşti. Şezi lângă mine, să-ţi aduc nişte 
apă. 

— Nu, a răspuns cu un glas tăios pe care nu i-l mai 
auzisem. Azi nu, s-a terminat de-acum. Tata spune că m- 
am lăsat pe tânjală şi nu mai prindem mare lucru. O să 
murim de foame numai din vina mea. 

— Vino totuşi să stai un pic. Lasă-mă să te ajut. 

— N-ai ce să faci. Chiar tu mi-ai spus. Nu ai nicio putere. 

e 44» 


L-am privit cum se îndepărtează pe valuri. Apoi mi-am 
ieşit cu totul din fire şi am dat fuga la palatul bunicului. 
Am luat-o pe coridoarele boltite, spre încăperile femeilor, 
pline de zăngănitul suveicilor şi al pocalelor, de zornăitul 
brăţărilor ce atârnau la încheieturi. Am trecut de naiade, 
de musafirele nereide şi driade, îndreptându-mă spre 
podiumul pe care trona, aşezată pe un scăunel de stejar, 
bunica. 

Tethys o chema, marea doică a apelor lumii, născută, 
aidoma soţului ei, în zorii veacurilor, din însăşi Mama Glie. 
Poalele albastre ale mantiei i se revărsau la picioare, iar la 
gât purta, în chip de eşarfă, un şarpe de apă încolăcit. În 
faţă avea un război de ţesut din aur la care lucra. Era 
bătrână la faţă, însă deloc zbârcită. Din pântecele ei 
mlădios se născuseră nenumărate fiice şi numeroşi fii, care 
încă-i aduceau urmaşi spre binecuvântare. Şi eu mă 
închinasem odată în faţa ei. Imi atinsese fruntea cu vârful 
degetelor. Bun venit, copila mea. 

Acum am îngenuncheat iarăşi. 

— Sunt Circe, fiica lui Perse. Trebuie să mă ajuţi. Un 
muritor are nevoie să prindă peşte din mare. Eu nu pot să-l 
binecuvântez, însă tu ai acest dar. 

— E de viţă nobilă? 

— Doar la fire. E sărac în averi, însă bogat în calităţi şi 
îndrăzneţ. Luceşte ca o stea. 

— Ce-ţi oferă muritorul acesta în schimb? 

— Ce-mi oferă? 

— Draga mea, a clătinat din cap bunica, muritorii 
trebuie să ofere întotdeauna ceva, fie cât de mărunt, fie şi 
doar nişte vin vărsat la izvorul tău, căci după aceea vor 
uita sigur să-şi mai arate recunoştinţa. 

— Nu am niciun izvor şi nu-mi trebuie nicio 
recunoştinţă. Te rog. N-o să-l mai văd niciodată dacă nu 
mă ajuţi. 

S-a uitat la mine şi a oftat. Pesemne că auzise de sute de 
ori asemenea rugăminţi. Zeii şi muritorii au un lucru în 
comun. Când suntem tineri, credem că nimeni pe lumea 
asta n-a mai simţit ceea ce simţim noi pentru prima oară. 


e 45 - 


— Îţi voi face pe plac şi-i voi umple năvoadele. În 
schimb, vreau să-mi juri că nu te vei culca cu el. Ştii că 
tatăl tău caută să-ţi găsească un soţ mai răsărit decât un 
pescar sărăntoc. 

— Jur! 


i) 
j 


A apărut tăind valurile, strigându-mă în gura mare. 
Vorbea de-a valma, nestăpânit. De-abia dacă pusese mâna 
pe năvoade. Se pomenise cu ditamai peştii peste el în 
barcă. Tatăl său se liniştise şi dările erau toate plătite, 
inclusiv pentru la anul. S-a lăsat în genunchi înaintea mea, 
cu fruntea plecată. 

— Îţi mulţumesc, zeiță. 

L-am tras să se ridice. 

— Nu te pleca mie. Bunica mea are puterea asta. 

— Nu, a zis luându-mi mâinile într-ale lui. Este meritul 
tău. Tu ai înduplecat-o. Circe, minune, binecuvântare a 
vieții mele, m-ai salvat de la moarte. 

Şi-a lipit obrajii calzi de mâinile mele. I-am simţit buzele 
atingându-mi uşor degetele. 

— Tare mi-aş dori să fiu zeu, a şoptit el. Aşa aş putea să- 
ţi aduc mulţumirile ce ţi se cuvin. 

Aş fi vrut şi eu să fiu o zeiţă adevărată, căci numai astfel 
aş fi putut să-i dăruiesc chiţi pe tipsii de aur şi nu m-ar mai 
fi lăsat în veci singură. 

Stăteam de vorbă zi de zi. Glaucos îşi făcea atâtea visuri, 
spera să aibă barca şi căsuţa lui când va deveni om în 
toată firea, în loc să locuiască la taică-său. 

— Voi ţine întotdeauna focul aprins în vatră în cinstea ta. 
Dacă-mi îngădui... 

— Mai bine-ai păstra în cinstea mea un scaun. Ca să vin 
la tine să stăm de vorbă. 

S-a înroşit şi eu la fel. Pe atunci nu prea ştiam nimic. Nu 
pierdusem vremea niciodată cu verişorii mei, zeii aceia 
spătoşi şi nimfele mlădioase, când vorbeau despre iubire. 
Nu mă furişasem cu niciun petitor în vreun cotlon retras. 
Nu ştiam destul nici cât să-mi dau seama ce anume doresc. 
Dacă-i atingeam mâna, dacă-mi aplecam capul, întinzându- 

e 46 œ» 


i buzele să le sărute, ce-ar fi fost atunci? 

Mă privea ţintă. Chipul îi era ca de nisip, pe el i se 
întipăreau sute de expresii. 

— Tatăl tău... a spus poticnindu-se puţin, căci se tulbura 
de câte ori aducea vorba despre Helios. Îţi va alege un soţ? 

— Da. 

— Ce fel de soţ? 

Mi-a venit să plâng. Mi-am dorit să mă lipesc de el şi să-i 
spun ce mult aş vrea să fie el alesul, însă ne despărţea 
jurământul pe care-l făcusem. Prin urmare, m-am silit să 
nu-i ascund adevărul că tata căuta numai prinți sau poate 
vreun rege din străinătăţi. 

Şi-a lăsat ochii în jos, privindu-şi mâinile. 

— Desigur, a zis. Desigur. Doar îi eşti foarte dragă. 

Nu i-am îndreptat părerea greşită. În seara aceea, când 
m-am întors la palatul tatei, i-am îngenuncheat la picioare 
şi l-am întrebat dacă muritorii pot deveni cumva zei. 

Helios s-a încruntat enervat la piesele sale. 

— Ştii că nu se poate decât dacă deja le e scris în stele. 
Nici măcar eu nu pot să schimb legile Moirelor. 

N-am mai spus nimic. Gândurile mi-o luaseră razna. 
Dacă Glaucos rămânea muritor, avea să îmbătrânească, iar 
dacă îmbătrânea, urma să moară şi într-o zi m-aş fi întors 
numai eu pe ţărmul acela. Îmi spusese Prometeu, însă nu 
pricepusem. Ce  nesăbuită fusesem... Ce proastă... 
Îngrozită, am dat din nou fuga la bunica. 

— Bărbatul acela, am strigat aproape înecându-mă. Va 
muri. 

Scaunul îi era din stejar acoperit cu ţesături dintre cele 
mai moi. Între degete ţinea un fir verde, ca bolovanii de 
râu. Tocmai îl înfăşura pe suveică. 

— Vai, nepoată! Desigur. Doar e muritor. Pe toţi îi 
aşteaptă moartea. 

— Nu e drept. Nu se poate. 

— Sunt două lucruri diferite, a replicat bunica. 

Toate naiadele strălucitoare se întorseseră de la 
discuţiile lor, ca să ne asculte. Am stăruit. 

— Trebuie să mă ajuţi. Mărită zeiţă, nu vrei să-l iei în 


e 47» 


palatul tău şi să-l preschimbi în nemuritor? 

— Niciun zeu nu poate face atât de mult. 

— Il iubesc. Trebuie să existe o cale. 

A oftat. 

— Ştii câte nimfe n-au sperat la fel înaintea ta, spre 
marea lor dezamăgire? 

Ce-mi păsa mie de nimfele acelea? Ele nu erau fiica lui 
Helios şi nu  crescuseră ascultând poveşti despre 
desfacerea lumii. 

— Oare nu există... nu ştiu cum să-i spun... vreun 
meşteşug? Vreo învoială cu Moirele, vreun truc, vreo 
pharmaka... 

Aşa spusese Aietes vorbind despre ierburile cu puteri 
miraculoase ce creşteau din picăturile de sânge vărsate de 
zei pe pământ. 

Şarpele de mare s-a descolăcit de la gâtul bătrânei şi a 
şfichiuit limba neagră din botul ca un vârf de săgeată. 
Bunica şi-a coborât glasul, furioasă. 

— Îndrăzneşti să aduci vorba despre asta? 

Am rămas mirată s-o văd atât de iute schimbată. 

— Despre ce? 

Insă de-a cum se ridica, înfăţişându-se cât era de înaltă. 

— Copilă, am făcut tot ce e îngăduit pentru tine. Nu e cu 
putinţă mai mult. Pleacă de-aici şi să nu te mai aud vorbind 
despre asemenea uneltiri. 

Imi fierbea ţeasta şi-mi simţeam gura pungă, de parcă 
băusem vin grosolan. Am luat-o înapoi printre rândurile de 
divane şi de scaune, pe lângă poalele naiadelor care 
şuşoteau între ele cu zâmbete răutăcioase. Îşi închipuie că, 
dacă e fiica soarelui, poate să răscolească lumea întreagă 
după cum are ea chef. 

Discuţia pe care o purtasem cu bunica mă răvăşise prea 
mult ca să mai simt vreo ruşine. Era adevărat. Nu doar că 
o să răscolesc întreaga lume, o s-o spintec, o să-i dau foc, o 
să fac orice, oricât de rău ar fi, ca să-l ţin pe Glaucos lângă 
mine. Însă nu puteam să-mi scot deloc din minte cum se 
uitase bunica la mine când rostisem cuvântul acela, 
pharmaka. Nu prea văzusem o asemenea privire pe 


e 48 œ» 


chipurile zeilor. Însă îl observasem pe Glaucos când îmi 
vorbise despre dări, năvoade goale şi tatăl său. Începeam 
să înţeleg ce înseamnă teama. Oare ce anume putea stârni 
frica zeilor? Ştiam deja răspunsul. 

O putere mai mare decât a lor. 

La urma urmelor, învăţasem ceva de la mama. Mi-am 
aranjat părul în bucle strânse, mi-am pus cea mai 
frumoasă rochie şi cele mai strălucitoare sandale. M-am 
dus la ospăţul tatei, unde se strângeau toţi unchii, pe 
divanele lor purpurii. Le-am turnat vin, le-am zâmbit şi mi- 
am încolăcit braţele de gâtul lor. Unchiu' Proteu, am zis. 
Era zeul cu carne de focă între dinţi. Eşti tare curajos şi ai 
luptat cu vitejie în război. N-ai vrea să-mi povesteşti 
despre bătăliile acelea şi unde anume v-aţi luptat? Unchiu' 
Nereu, dar dumneata? Doar ai fost stăpânul mărilor 
înainte să te uzurpe Poseidon Olimpianul. Vreau tare mult 
să aflu ce isprăvi măreţe au săvârşit ai noştri, spune-mi 
unde s-a vărsat sângele în şiroaie. 

I-am tras de limbă până mi-au povestit. Am aflat numele 
atâtor şi atâtor locuri semănate cu sângele zeilor şi unde 
se aflau acestea. Şi, într-un târziu, am auzit chiar de unul 
care se găsea nu departe de ţărmul lui Glaucos. 


e 49 œ 


Capitolul 5 


— Haide, am zis. Venise arşiţa amiezii şi pământul ni se 
sfărâma sub picioare. Este foarte aproape. Un loc numai 
bun să dormi şi să-ţi odihneşti oasele istovite. 

M-a urmat ursuz. Mereu era cu arţag când se înălța 
soarele sus pe boltă. 

— Nu-mi place să-mi las barca atât de departe. 

— Barca nu păţeşte nimic, îţi promit. Uite! Am ajuns. Nu 
a meritat să venim aici să vedem florile astea? Sunt tare 
frumoase, ca nişte clopoței galben-stins. 

L-am tras după mine prin lanul de flori. Adusesem apă şi 
un coş cu merinde. Ştiam că de deasupra ne veghează 
ochiul tatei. Dacă îşi abătea privirea spre noi, voiam ca 
totul să pară un picnic nevinovat. Nu aveam de unde să 
ştiu ce-i spusese bunica. 

L-am servit pe Glaucos şi l-am privit cum mănâncă. Oare 
cum ar arăta dac-ar fi zeu? m-am întrebat. Ceva mai 
departe creştea o pădure destul de deasă cât să ne 
ferească de ochii tatei. Când urma să se preschimbe, 
aveam să-l trag acolo şi să-i arăt că nu mai sunt în 
stăpânirea jurământului meu. 

Am pus o pernă pe pământ. 

— Întinde-te, i-am spus. Dormi. Nu ţi-ar plăcea să dormi 
un pic? 

— Mă doare capul, s-a plâns el. Şi-mi intră soarele în 
ochi. 

I-am dat părul de pe frunte şi m-am aşezat ca să-i fac 
umbră în calea soarelui. Atunci a oftat uşurat. Cum era 
mereu ostenit, într-o clipă i s-au şi închis ochii. 

Am aplecat florile peste pielea lui. Haide, am zis în gând. 
Haide, acum. 


e 50 - 


El dormea mai departe, cum îl mai văzusem de zeci de 
ori. Când visasem la clipa aceea, îmi închipuisem că florile 
îl vor preschimba cu o simplă atingere. Că sângele lor 
nemuritor o să-i intre în vene, o să se înalțe de la pământ 
ca un zeu, o să-mi ia mâinile în ale sale şi o să-mi spună: 
Acum îmi pot arăta recunoştinţa aşa cum ţi se cuvine. 

Am făcut iar florile să freamăte. Am cules câteva şi i le- 
am pus pe piept. Am suflat peste el, ca să-l învălui în 
parfumul şi polenul lor. 

— Preschimbă-te, i-am şoptit. Trebuie să devii zeu. 
Preschimbă-te. 

El dormea mai departe. Florile atârnau fără vlagă în 
jurul nostru, sfârşite şi gingaşe ca nişte aripi de fluturi. În 
stomac îmi picura un firicel de suc acru. Poate nu găsisem 
ce trebuia, mi-am zis. Mai bine aş fi venit în recunoaştere, 
dar nu mai avusesem răbdare. M-am ridicat şi am urcat pe 
deal, căutând vreun petic semănat cu flori roşii ca sângele, 
încărcate de seva puterii. Însă am văzut doar florile acelea 
obişnuite, care se găseau pe toate dealurile. 

M-am prăbuşit lângă Glaucos şi am plâns. Neamul 
naiadelor poate vărsa lacrimi la nesfârşit şi chiar mi se 
părea că n-o să mai sfârşesc niciodată cu plânsul, atât de 
necăjită mă simţeam. Dădusem greş. Aietes se înşelase. Nu 
existau ierburi cu puteri miraculoase şi aveam să-l pierd pe 
vecie pe Glaucos, iar frumuseţea lui blândă şi trecătoare se 
va veşteji şi se va pierde în ţărână. Deasupra luneca tata, 
pe făgaşul său. În jurul nostru, florile acelea firave şi 
meschine fremătau pe tulpinile lor. Simţeam că le urăsc. 
Am apucat un mănunchi şi l-am smuls din rădăcini. Am 
smuls petalele. Am sfâşiat corolele. Crâmpeiele umede mi 
s-au lipit de mâini şi m-au mânjit de sevă. Mirosul lor m-a 
învăluit, pur şi sălbatic, oţetit ca vinul vechi. Am mai 
sfârtecat o mână de flori, cu degetele lipicioase şi încinse. 
Simţeam în urechi un zumzet sumbru, ca un stup. 

Îmi vine greu să descriu ce s-a întâmplat mai departe. 
Din adâncurile sângelui meu parcă s-a trezit o anume 
cunoaştere. Mi-a şoptit: puterea florilor acelora stă în seva 
lor, ea poate să preschimbe orice făptură în sinele său cel 


e 51 œ» 


mai adevărat. 

N-am mai stat să-mi pun întrebări. Soarele începea să 
apună. Glaucos îşi desfăcuse buzele în vis, aşa că am luat o 
mână de flori şi le-am stors deasupra lui. Seva s-a prelins 
şi s-a strâns laolaltă. I-am picurat în gură un strop lăptos şi 
încă unul. O picătură rătăcită i-a nimerit pe buze şi i-am 
împins-o pe limbă cu degetul. A tuşit. Sinele tău cel mai 
adevărat, i-am zis. Aşa să fie. 

M-am ghemuit, pregătind încă o mână de flori. Dacă 
trebuie, o să-i storc în gură tot lanul. Însă, chiar când mi- 
am zis aşa, pe piele i s-a mişcat o umbră. Se făcea tot mai 
întunecată văzând cu ochii. Din maronie i-a devenit mov, 
ca o vânătaie tot mai întinsă, până când s-a făcut albastră 
ca marea. Mâinile i se umflau, la fel picioarele şi umerii. 
Din bărbie au început să-i răsară fire lungi de păr verzui- 
arămii. Pe piept, prin tunica despicată, am văzut cum îi 
apar băşicuţe. M-am uitat uimită. Erau scoici. 

Glaucos, am şoptit. Braţul i se simţea ciudat sub degete, 
tare, gros şi oarecum rece. L-am scuturat. Trezeşte-te. 

A deschis ochii. Cât a suflat o dată nu s-a clintit din loc. 
Apoi a sărit în picioare, măreț ca un talaz de furtună - un 
zeu al mării, aşa cum fusese întotdeauna. Circe, a strigat 
el, m-am preschimbat! 


CF 

N-am mai apucat să mergem în pădure, n-am mai apucat 
să-l trag spre mine pe muşchi. Plesnea de puterile cele noi 
şi pufnea ca un taur în aerul primăverii. 

— Uite, a zis el întinzându-şi mâinile. Nicio julitură. 
Nicio cicatrice. Şi nu mă simt deloc obosit. Nu mi s-a mai 
întâmplat de când sunt să nu mă simt obosit! Aş putea să 
trec oceanul înot. Vreau să mă văd. Cum arăt? 

— Ca un zeu, am spus. 

M-a înşfăcat de braţe şi m-a rotit prin aer - dinţii albi îi 
sticleau pe chipul albastru. Apoi s-a oprit, căci îi venise o 
idee. 

— Acum pot să vin cu tine. Pot să vin în palatele zeilor. 
Vrei să mă iei? _ 

Nu puteam să-l refuz. L-am dus la bunica. Imi cam 

e 52 œ 


tremurau mâinile, însă îmi pregătisem minciunile. 
Adormise într-o poiană şi se trezise preschimbat astfel. 

— Poate că dorinţa mea de a-l preschimba într-un 
nemuritor a fost un soi de profeție. Se mai întâmplă când 
eşti vlăstarul tatei. 

Nici nu m-a ascultat. Nici n-a intrat la bănuieli. Nimeni 
nu mă bănuise niciodată de nimic. 

— Frate, a tipat ea îmbrăţişându-l. Noul meu frate! E 
voia Moirelor. Eşti bine-venit aici până îţi vei găsi palatul 
tău. 

De-acum nu ne mai duceam pe țărm. Stăteam la palat, zi 
de zi, cu Zeul Glaucos. Ne aşezam pe malurile râului 
luminat ca-n amurg al bunicului şi îl prezentam mătuşilor, 
unchilor şi verişoarelor mele, turuind numele tuturor 
nimfelor, deşi până atunci aş fi zis că nici nu ştiam cum le 
cheamă. lar ei s-au strâns în jurul lui şi l-au îmbiat să le 
spună cum anume se petrecuse schimbarea miraculoasă. 
El chiar se pricepea să depene povestea: proasta dispoziţie 
în care se aflase, cum îl izbise somnul ca un bolovan în 
moalele capului şi cum îl săltaseră puterile de la pământ ca 
nişte talazuri - un dar venit chiar de la Moire. Îşi dezgolea 
în faţa lor pieptul albastru, brăzdat de muşchi zeieşti, şi le 
întindea mâinile netede ca scoicile rostogolite de valuri. 

— Vedeţi cum am devenit cine eram cu adevărat! 

Mă topeam când îi vedeam chipul în asemenea clipe, 
luminat de forţă şi de fericire. Îmi creştea şi mie inima-n 
piept. Voiam tare mult să-i spun că eu îi făcusem darul 
acela, însă vedeam cât îl încânta să creadă că ajunsese zeu 
prin propriile puteri şi nu voiam să-i răpesc fericirea. Încă 
visam să mă culc cu el prin păduri întunecate, însă de- 
acum îmi făceam gânduri şi mai îndrăzneţe: căsnicie, soț. 

— Vino, i-am spus. Trebuie să-i cunoşti pe tata şi pe 
bunicul meu. 

I-am ales chiar eu veşmintele, în culori care să-i pună în 
valoare pielea. L-am prevenit în privinţa etichetei pe care 
trebuia s-o urmeze şi am rămas mai în spate, să văd cum 
se prezintă. S-a descurcat bine, alegându-se cu laude. L-au 
dus în faţa lui Nereu, bătrânul titan şi zeu al mării, carei l- 


e 53» 


a prezentat la rândul său lui Poseidon, noul stăpân, iar 
împreună l-au ajutat să-şi modeleze noul palat de sub ape, 
încrustat cu aur şi comori purtate de valuri în urma 
naufragiilor. 

Mergeam la el zi de zi. Pielea mă ustura de la apa sărată 
şi adesea Glaucos era prea prins cu laudele musafirilor săi 
şi nu-mi arunca decât un zâmbet fugar, dar nu mă 
supăram. Acum aveam destul timp, tot timpul din lume. 
Imi făcea plăcere să şed la mesele acelea de argint şi să 
văd cum nimfele şi zeii se dau peste cap să-i câştige 
atenţia. Pe vremuri ar fi rânjit batjocoritor şi l-ar fi făcut 
spintecă-maţe. Acum se rugau de el să le spună poveşti din 
viaţa de muritor, tot mai gogonate pe măsură ce le depăna: 
despre mama lui, încovoiată de spinare ca o băbătie, şi 
despre tatăl lui, care-l bătea în fiecare zi. Toţi îşi duceau 
icnind mâna la inimă. 

— E bine acum, a zis el. Am trimis un val să spulbere 
barca tatei, care a murit pe loc în momentul izbiturii. Pe 
mama am binecuvântat-o. Acum are alt soţ şi o sclavă care 
s-o ajute la spălat. Mi-a înălţat un altar, care şi fumegă 
deja. Sătenii speră să le ofer ape bogate. 

— Aşa vei face? 

Nimfa care întrebase îşi ţinea mâinile încleştate sub 
bărbie. Pe vremuri fusese o tovarăşă scumpă a lui Perses şi 
a soră-mii, cu chipul lucindu-i de răutate, însă acum, că 
vorbea cu Glaucos, până şi ea se preschimbase cu totul. 
Plesnea de pârguită ce era, ca o pară. 

— Mai întâi să vedem ce-mi oferă. 

Uneori, când era foarte mulţumit, în locul picioarelor îi 
creştea o coadă săltăreaţă şi aşa s-a întâmplat şi acum. M- 
am uitat cum mătură podeaua de marmură cu ea, în licăriri 
cenuşiu-pal, cu solzii ei suprapuşi abia irizaţi. 

— Tatăl tău chiar e mort? l-am întrebat când a plecat 
toată lumea. 

— Desigur. A meritat, la câte blasfemii a îndrugat. 

Îşi lustruia un trident nou-nouţ, primit în dar de la însuşi 
Poseidon. Ziua stătea tolănit pe divane şi bea din pocale 
mari cât ţeasta lui. Râdea ca unchii mei, hohotind cu gura 


e 54» 


până la urechi. Nu era vreun amărât care domnea peste 
răcuşori, ci unul dintre zeii cei mai puternici ai mărilor, 
putând să cheme oricând balene în ajutor, să salveze 
corăbii de stâncile şi de bancurile de nisip ascunse sub ape 
şi să salte plutele mateloţilor gata să se înece în valuri. 

— Nimfa aceea rotundă la faţă şi frumoasă. Cum o 
cheamă? 

Căzusem pe gânduri. Îmi închipuiam cum ar putea să-mi 
ceară mâna. Poate pe plajă. Pe ţărmul unde ne-am văzut 
pentru prima oară în depărtare. 

— Vorbeşti de Scylla? 

— Da, Scylla, a zis el. Se unduieşte ca apa, nu-i aşa? 
Argintie ca un izvor curgând la vale. Circe, a zis el ridicând 
ochii să se uite în ai mei, n-am fost nicicând mai fericit ca 
acum. 

I-am zâmbit şi eu. Nu-l vedeam decât pe băiatul pe care-l 
iubeam, strălucind în sfârşit în toată splendoarea lui. Toate 
onorurile cu care-l încărcau, toate altarele înălțate în 
numele său, toţi admiratorii care-l împresurau, toate le 
primeam eu în dar, pentru că el era al meu. 


G 

Am început s-o văd pe nimfa Scylla peste tot. Iat-o 
râzând la cine ştie ce glumă a lui Glaucos, iat-o ducându-şi 
mâna la gât şi scuturându-şi pletele. Era tare frumoasă, ce- 
i drept, o podoabă în palatele noastre. Nimfele şi zeii-râuri 
oftau după ea, iar ei tare-i mai plăcea să-i aţâţe şi să le 
spulbere speranţele doar cu o privire. Când se mişca, 
zornăia din cauza sutelor de daruri cu care o încărcau: 
brățări de coral, şiraguri de perle atârnându-i la gât. S-a 
aşezat lângă mine şi mi le-a arătat, una câte una. 

— Superbe, i-am zis aproape fără să mă uit. 

Şi totuşi, la următorul ospăț, am văzut-o iar, cu 
podoabele îndoite, întreite, ar fi scufundat o barcă de 
pescar sub greutatea lor. Cred că de-acum era mânioasă 
că tot nu mă prinsesem. Ajunsese să-mi vâre sub nas 
perlele mari cât merele. 

— Ai văzut minune mai mare ca astea? 

Adevărul era că începusem să mă întreb dacă nu cumva 

e 55» 


e îndrăgostită de mine. 

— Sunt foarte frumoase, am zis cu jumătate de gură. 

N-a avut încotro. Şi-a luat inima-n dinţi şi mi-a zis-o 
verde-n faţă. 

— Glaucos spune c-o să le culeagă pe toate din mare 
doar ca să-mi facă pe plac. 

Ne aflam în sala lui Oceanos, iar aerul devenise lipicios 
de atâtea parfumuri. Am tresărit. 

— Sunt de la Glaucos? 

Vai, câtă bucurie pe ea! 

— Toate sunt de la el. Adică n-ai auzit? Credeam că tu 
vei afla prima, doar sunteţi atât de apropiaţi. Sau poate nu 
sunteţi prieteni chiar aşa de buni cum ţi-ai închipuit? 

A aşteptat, fără să mă scape din ochi. Ştiam că se mai 
uitau şi alţii, ţinându-şi răsuflarea de emotie. In palatele 
noastre, asemenea certuri erau mai preţioase decât aurul. 

Scylla a zâmbit. | 

— Glaucos m-a cerut de soţie. Încă n-am hotărât ce să-i 
răspund. Ce anume mă sfătuieşti, Circe? Să-l iau de soţ 
aşa, cu pielea lui albastră şi aripioarele de peşte? 

Naiadele au izbucnit în râsete, ca şipotul a o mie de 
fântâni. Am fugit pe dată, să nu-mi vadă cumva lacrimile şi 
să le poarte şi pe acestea în chip de trofeu. 

Tata era cu unchiul meu, zeul-râu Achelous, şi s-a 
încruntat când l-am întrerupt. 

— Ce e? _ 

— Vreau să mă mărit cu Glaucos. Imi îngădui? 

— Glaucos? a râs el. Deja are o aleasă. Şi nu cred că o să 
fii tu. 

M-am cutremurat. Nici n-am mai stat să mă pieptăn sau 
să-mi schimb rochia. Fiecare clipă care se scurgea mi se 
părea un strop de sânge pierdut. Am dat fuga la palatul lui 
Glaucos. Plecase la alt zeu, aşa că am aşteptat tremurând, 
printre pocalele răsturnate şi pernele îmbibate în vin de la 
ultimul ospăț. 

În sfârşit s-a întors. Cu un gest leneş din mână, a curăţat 
toată mizeria, de-au lucit din nou podelele. 

e 50 - 


— Circe, a spus el când m-a văzut. 

Atât, cum ai zice „picior”. 

— Ai de gând să te însori cu Scylla? 

L-am văzut cum se luminează dintr-odată la faţă. 

— Nu-i aşa că-i cea mai minunată fiinţă pe care ai văzut- 
o vreodată? Are gleznele atât de micuţe şi de delicate, 
precum cea mai gingaşă căprioară din pădure. Zeii-râuri 
plesnesc de furie că pe mine mă place cel mai mult. Am 
auzit că însuşi Apollo e gelos. 

Atunci mi-a părut rău că nu mă folosisem şi eu de toate 
şmecheriile celor din neamul meu ca să-mi preschimb 
părul, ochii şi buzele. 

— Glaucos, am zis, este frumoasă, da, însă nu te merită. 
E crudă şi nu te iubeşte aşa cum ai putea fi iubit. 

— Ce vrei să spui? 

Mă privea încruntat, de parcă nu reuşea să-şi 
amintească bine chipul meu. Am încercat să-mi imaginez 
ce-ar face sora mea. M-am apropiat de el şi mi-am plimbat 
degetele pe braţul lui. 

— Vreau să spun că ştiu pe cineva care te-ar iubi mai 
mult. 

— Pe cine? a întrebat. 

Insă vedeam că pricepe de-acum. A ridicat mâinile, ca 
pentru a se apăra de mine. El, care era un zeu falnic. 

— Mi-ai fost ca o soră. 

— Aş putea să-ţi fiu mai mult de-atât. Aş putea să-ţi fiu 
totul pe lumea asta. 

Şi mi-am lipit buzele de-ale lui. 

M-a împins în lături. Se strâmba de-acum de mânie, dar 
şi de un soi de teamă. Aproape arăta ca pe vremuri. 

— Te-am iubit chiar din ziua în care te-am văzut pe 
mare. Scylla face haz de aripioarele şi de barba ta verde, 
însă eu te-am prețuit încă de când aveai mâinile mânjite de 
maţele peştilor şi plângeai când te chinuia tatăl tău. Te-am 
ajutat când... 

— Nu! a rostit spintecând aerul cu braţul. Nu vreau să 
mă gândesc la vremurile acelea. La vânătăile şi la durerile 
cu care mă alegeam ceas de ceas, cât de obosit eram 


e 57» 


mereu, cât de împovărat şi de slăbit din cauza grijilor. 
Acum stau la sfat cu tatăl tău. Nu trebuie să mai cerşesc 
resturi. Nimfele se topesc după mine şi pot să mi-o aleg pe 
cea mai bună dintre ele, adică pe Scylla. 

Vorbele lui m-au lovit ca o ploaie de pietre, însă n-aveam 
de gând să renunţ aşa uşor la el. 

— Pot să fiu cea mai bună pentru tine, pot să-ţi fiu pe 
plac, ţi-o jur. N-o să găseşti alta mai credincioasă. Voi face 
orice. 

Cred totuşi că mă iubea puţin. Căci nici n-am apucat să 
mă umilesc într-o mie de feluri, cum îmi stătea pe inimă, 
să-i aduc atâtea dovezi de pasiune câte strânsesem în 
suflet, să mă târăsc credincioasă în faţa lui cum voiam, că 
am simţit cum mă învăluie cu puterea lui. Şi cu acelaşi 
gest leneş cu care strânsese pernele, m-a trimis înapoi în 
odăile mele. 

Am plâns întinsă la pământ. Florile acelea îl 
preschimbaseră în sinele său adevărat - albastru, cu 
aripioare de peşte, deloc al meu. Am crezut că mor de 
durere, căci nu era amorţeala apăsătoare pe care o 
simţisem după plecarea lui Aietes, ci un tăiş ascuţit care- 
mi spinteca pieptul. Însă fireşte că nu puteam să mor. 
Aveam să trăiesc, să îndur fiecare clipă arzătoare. Din 
pricina acestor suferinţe alege neamul meu să-şi 
preschimbe carnea în pietre şi în copaci. 

Scylla cea frumoasă, Scylla căprioara-cea-gingaşă, 
Scylla inimă-de-viperă. De ce făcuse una ca asta? Nu din 
dragoste, căci îi citisem disprețul în ochi când vorbea 
despre aripioarele lui. Poate pentru că-i iubea pe fraţii mei, 
care mă dispreţuiau. Poate fiindcă tatăl ei era un râu de 
nimic şi mama ei o nimfă a mării cu chip de rechin şi o 
încânta să-i răpească ceva preţios fiicei soarelui. 

Nu mai conta. Ştiam doar c-o urăsc, deoarece eram şi eu 
ca orice terchea-berchea jalnic, îndrăgostit de cineva care 
nu-l iubeşte deloc. Ce mi-am zis: dacă n-ar mai fi ea, altfel 
ar sta lucrurile. 

Am plecat din palatul tatei. Era în răgazul de după ce se 
lasă soarele şi se înalţă mătuşa mea palidă. Nu avea cine 


e 58 + 


să mă vadă. Am cules florile care te preschimbau în 
făptura adevărată şi m-am dus cu ele în golfuleţul unde se 
spunea că se scaldă Scylla în fiecare zi. Am rupt corolele şi 
le-am golit în ape, picătură cu picătură, seva albă. Astfel, 
Scylla n-avea cum să-şi mai ascundă răutatea de viperă. O 
să iasă la iveală toată urâţenia ei. Genele o să i se 
îngroaşe, pletele o să-şi piardă luciul şi nasul o să-i crească 
precum un rât. O să răsune palatele de urletele ei furioase 
şi marii zei o să mă biciuiască, însă o să le-ndur pe toate cu 
bucurie, căci cu fiecare plesnet de bici pe piele o să-i 
dovedesc şi mai limpede lui Glaucos cât de mult îl iubesc. 


e 59 œ 


Capitolul 6 


În noaptea aceea n-a venit nicio Furie să mă ia în 
primire. Nici a doua zi dimineaţă şi nici toată după-amiaza. 
La apus m-am dus s-o caut pe mama şi am găsit-o în faţa 
oglinzii. 

— Unde este tata? 

— A plecat la Oceanos. Acolo se ţine ospăţul. A strâmbat 
din nas, scoţându-şi limba rozalie printre dinţi: Ai 
picioarele mizerabile. Nu poţi nici măcar să le speli? 

Nu le-am mai spălat. Nu mai înduram să aştept nicio 
clipă. Dacă Scylla se dusese la ospăț, huzurind în poala lui 
Glaucos? Dacă se căsătoriseră deja? Dacă seva nu-şi 
făcuse efectul? 

Acum, când îmi amintesc câte griji mi-am făcut, mi se 
pare tare ciudat. 

Sălile erau mai ticsite decât de obicei, îmbâcsite de 
parfumul uleiului de trandafir pe care toate nimfele îl 
credeau însemnul farmecului lor personal. Pe tata nu-l 
vedeam, dar mătuşa Selene îşi făcea simțită prezenţa. Se 
afla chiar în centru, împresurată de o mulţime de chipuri 
ce o priveau de jos, ca o pasăre gata să îndoape pliscurile 
puişorilor ei. 

— Trebuie să mă înţelegeţi. M-am dus să mă uit doar 
pentru că apa fierbea atât de tare. M-am gândit că o fi 
vreo... întâlnire. Ştiţi cum e Scylla. 

Mi s-a tăiat răsuflarea. Verişoarele mele chicoteau şi îşi 
aruncau priviri înţepătoare. Orice va fi, mi-am spus, nu te 
trăda deloc. 

— Însă ea se zbătea tare ciudat, ca o pisică gata să se 
înece. Apoi... nici nu pot s-o zic. 

Şi-a dus mâna argintie la gură. Ce gest fermecător! 


e 060 - 


Mătuşa mea era absolut fermecătoare. Era măritată cu un 
păstor frumos, căzut pe veci într-un somn vrăjit şi visând 
de-a pururi la ea. 

— Un picior, a continuat ea. Un picior hidos. Ca de 
caracatiţă, unsuros şi fără niciun oscior. l-a ieşit din 
pântece, apoi i-a mai ieşit unul chiar lângă el, şi încă unul, 
până când s-a ales cu douăsprezece picioare. 

Degetele mă usturau uşor la vârfuri, unde se prelinsese 
seva. 

— Şi ăsta a fost doar începutul. Se zvârcolea şi tremura 
cumplit. Pielea i s-a făcut cenuşie şi gâtul i s-a lungit. Din 
el au răsărit încă cinci capete, fiecare cu colții lui rânjiţi. 

Verişoarele mele au icnit de groază, însă abia dacă le 
auzeam, ca nişte valuri în depărtare. Nici nu puteam să-mi 
închipui grozăvia pe care o înfăţişa Selene. Să mă conving 
singură: E opera mea. 

— Iar în tot acest timp, behăia şi urla, lătra ca o haită de 
câini sălbatici. M-am simţit uşurată când s-a scufundat în 
sfârşit sub valuri. 

Când storsesem florile în golfuleţul Scyllei, nu mă 
gândisem cum o să primească vestea verişoarele mele, 
surorile şi mătuşile Scyllei, fraţii şi iubiții ei. Dacă mi-ar fi 
trecut aşa ceva prin cap, aş fi zis că toţi o iubeau pe Scylla 
mai presus de orice şi, când aveau să vină Furiile să mă ia, 
ei ar fi cerut sus şi tare să mă vadă sângerând de durere. 
Insă acum, uitându-mă în jur, nu vedeam decât chipuri 
luminoase, ca nişte tăişuri proaspăt ascuţite. Se agăţau 
unii de alţii, ţipând de încântare. Ce mi-ar fi plăcut să văd 
aşa ceva! Poţi să-ţi închipui? 

— Mai spune-ne o dată povestea, a strigat un unchi şi 
verişoarele mele l-au aprobat în cor. 

Mătuşa mea a zâmbit. Buzele i se rotunjeau într-o 
semilună, cum arată chiar ea pe cer. A mai povestit o dată 
totul: despre picioare, gâturi şi colţi. 

Glasurile verilor mei se înălţau întretăiate până în tavan. 

Stii că s-a culcat cu jumătate din palat. 

Mă bucur că nu i-am cedat. Şi, mai presus de toate, 
vocea unui zeu-râu: Sigur că latră. Dintotdeauna a fost o 


e 61 œ» 


căţea! 

Hohotele ascuţite mi se agăţau de urechi ca nişte 
gheare. Am văzut un zeu-râu care plângea de fericire, deşi 
înainte jurase că o să lupte cu Glaucos ca s-o câştige pe 
Scylla. Sora ei scotea urlete câineşti. Până şi bunicii mei 
veniseră să asculte zâmbind la marginea mulţimii. Oceanos 
i-a şoptit ceva la ureche lui Tethys. Nu l-am auzit, însă 
stăteam de aproape o veşnicie cu ochii pe el, căci ştiam să- 
i citesc pe buze. Ducă-se pe pustii! A 

Un unchi de lângă mine striga Mai zi o dată! Însă 
mătuşa mea doar şi-a dat peste cap ochii ca două perle. 
Mirosea a caracatiţe şi, oricum, era timpul să înceapă 
ospăţul. Zeii s-au îndreptat alene spre divanele lor. S-a 
turnat în pocale şi s-a împărţit ambrozie. Buzele li s-au 
înroşit de la vin şi chipurile le străluceau ca podoabele. 
Râsetele lor răsunau în jurul meu. 

Cunoşteam plăcerea aceea electrizantă, mi-am dat 
seama. O mai văzusem într-o altă sală întunecată. 

S-au deschis uşile şi a intrat Glaucos, cu tridentul în 
mână. Avea părul mai verde decât oricând, răsfirat ca o 
coamă de leu. Am văzut cum verişoarele mele se 
înveselesc dintr-odată şi le-am auzit şuierând de încântare. 
Altă distracţie. O să-i dea de veste cum i s-a preschimbat 
iubita, o să-i crape faţa ca un ou şi o să râdă de ce i se ivea 
de acolo. 

Însă nici n-au apucat să deschidă gura, că a apărut tata 
şi s-a dus hotărât la el, să-l tragă într-o parte. 

Verişoarele mele au devenit brusc morocănoase. Helios 
ăsta era un urâcios, le strica toată distracţia. În fine, o să-l 
tragă Perse de limbă mai târziu. Sau poate Selene. Au 
ridicat pocalele şi şi-au văzut de plăceri. 

M-am dus după Glaucos. Nu ştiu cum de am îndrăznit, 
însă parcă mi se pusese o volbură cenuşie pe creier, ca 
nişte valuri spumegânde. Am stat la uşa odăii în care se 
retrăseseră tata şi Glaucos. 

— Nu se poate preschimba înapoi? am auzit încet glasul 
lui Glaucos. 

Orice zeu get-beget ştie din faşă răspunsul. 


e 62 œ» 


— Nu, a spus tata. Niciun zeu nu poate desface lucrarea 
Moirelor sau a altui zeu. Însă între zidurile acestea găseşti 
frumuseți cu sutele, una mai pârguită decât alta. Ai face 
bine să-ţi îndrepţi ochii într-acolo. 

Am aşteptat. Tot mai speram că Glaucos o să se 
gândească la mine. Eram gata să mă mărit cu el cât ai zice 
peşte. Însă m-am trezit că mai sper şi altceva, deşi n-aş fi 
crezut aşa ceva în ziua dinainte: că o să-şi verse toată 
sarea din vene rugându-se să se întoarcă Scylla, că n-o să 
renunţe cu niciun chip la ea, la singura lui dragoste 
adevărată. 

— Înţeleg, a spus Glaucos. E păcat, însă, cum spuneai, 
sunt altele ca ea pe lumea asta. . 

A răsunat un ţiuit metalic. Işi trecea degetele peste 
dinţii tridentului. 

— Mezina lui Nereu e frumoasă, a spus el. Cum o 
cheamă? Tetis? 

Tata a ţâţâit din limbă. 

— E prea sărătură pentru gusturile mele. 

— Ei, a făcut Glaucos. Iți mulțumesc pentru 
preaînţeleptul tău sfat. Îl voi urma. 

Şi au trecut pe lângă mine. Tata s-a aşezat în jilţul său 
de aur, lângă bunicul. Glaucos s-a dus la divanele de 
purpură. A ridicat ochii când un zeu-râu a spus ceva şi a 
râs. Aşa mi-a rămas chipul său în amintire, cu dinţii 
sclipindu-i ca perlele în lumina torţelor şi pielea albăstrită. 

În următorii ani, a ţinut cont într-adevăr de sfatul tatei. 
S-a culcat cu o mie de nimfe, aducând pe lume odrasle cu 
plete şi cozi verzui, îndrăgite de pescari, căci le umpleau 
adesea năvoadele. Uneori le vedeam hârjonindu-se ca 
delfinii în cele mai adânci talazuri. Nu veneau niciodată la 
mal. 


Râul negru curgea între maluri. Florile palide îşi 
clătinau căpşoarele. Eu nu vedeam nimic din toate astea. 
Speranţele mi se veştejeau rând pe rând. N-aveam să-mi 
împart până la urmă nemurirea cu Glaucos. N-aveam să ne 
căsătorim nicicând. N-aveam să ne culcăm nicicând 

e 603 


împreună prin păduri. Iubirea pe care o simţise pentru 
mine murise înecată. 

Nimfele şi zeii lunecau pe lângă mine, bârfind alene în 
aerul parfumat, luminat de torţe. Aveau aceleaşi chipuri ca 
întotdeauna, însufleţite şi strălucitoare, însă dintr-odată mi 
s-au părut nişte străini. Şiragurile de podoabe le păcăneau 
ca nişte pliscuri de pasăre, iar buzele roşii li se căscau 
larg, încadrându-le râsetele. Şi Glaucos râdea undeva în 
mulţime, însă nu reuşeam să-i desluşesc glasul în larma 
aceea. 

Zeii nu trebuie să fie toţi la fel. 

Începuse să-mi ardă faţa. Nu mă durea neapărat, mă 
ustura şi nu-mi trecea deloc. Mi-am apăsat degetele pe 
obraji. De când nu mă mai gândisem la Prometeu? Mi-a 
apărut dintr-odată în minte: cu spinarea sfârtecată şi 
chipul neclintit, cu ochii săi negri şi atoateînvăluitori. 

Prometeu nu plânsese sub ploaia de lovituri, deşi trupul 
îi fusese scăldat în sânge ca o statuie poleită în aur. Iar zeii 
stătuseră şi se uitaseră la el, cu atenţia ascuţită ca briciul. 
Cât le-ar mai fi plăcut dacă le-ar fi încăput pe mână biciul 
Furiei. 

Eu nu eram ca ei. 

Chiar nu eşti? am auzit glasul profund şi răsunător al 
unchiului meu. Atunci trebuie să te gândeşti, Circe. Ce n- 
ar face ei niciodată? 


ER 

Jilțul tatei era învelit în lână de miel de cel mai pur 
negru. Am îngenuncheat lângă gâturile lor aninate. 

— Tată, am mărturisit, eu am preschimbat-o pe Scylla în 
monstru. 

În jur, toate glasurile au amuţit. Nu ştiu dacă le 
atrăsesem atenţia şi celor aşezaţi pe divanele mai 
îndepărtate ori dacă Glaucos se uita la mine, însă toţi 
unchii mei, dezmeticiţi din vorbăria toropitoare, îşi 
îndreptaseră privirile spre mine. Simţeam o bucurie vie. 
Pentru prima oară în viaţa mea, voiam să le captez atenţia. 

— L-am preschimbat pe Glaucos în zeu cu pharmaka 
rele, apoi am preschimbat-o pe Scylla. Eram geloasă că o 

e 604» 


iubeşte pe ea şi am vrut să fie urâtă. Am făcut-o din egoism 
şi amărăciune şi voi suporta consecinţele. 

— Pharmaka, a spus tata. 

— Da. Florile galbene care cresc din sângele vărsat de 
Cronos preschimbă orice făptură în sinele său cel mai 
adevărat. Am smuls din rădăcină o sută de flori şi le-am 
vârât în scăldătoarea ei. 

Mă aşteptasem să aducă cineva un bici, să cheme o 
Furie. Să-mi primesc locul în lanţuri pe stâncă, lângă 
unchiul meu. Însă tata şi-a turnat doar vin în pocal. 

— Nu contează. Florile acelea nu mai au nicio putere. Eu 
şi Zeus ne-am îngrijit de asta. 

M-am uitat la el. 

— Tată, eu am făcut-o. Cu mâinile mele le-am rupt 
tulpinile, am mânjit cu seva lor buzele lui Glaucos şi el s-a 
preschimbat. 

— Ai avut o premoniţie, cum se întâmplă cu toţi copiii 
mei, a spus cu glasul liniştit şi tare ca un zid de piatră. Lui 
Glaucos îi era scris să se preschimbe în clipa aceea. 
Ierburile n-au avut niciun efect. 

— Nu, m-am opus eu, dar nu s-a întrerupt şi a ridicat 
vocea, acoperind-o pe a mea. 

— Dacă muritorii pot ajunge zei atât de uşor, oare nu s- 
ar apuca toate zeițele să-şi îndoape favoriţii cu aşa ceva? 
Şi nu s-ar preschimba jumătate din nimfe în monştri? Nu 
eşti prima fată geloasă din palatul ăsta. 

Unchii mei râdeau pe sub mustăţi. 

— Numai eu ştiu unde se află florile acelea. 

— Nici vorbă, a zis unchiul Proteu. Eu ţi-am împărtăşit 
cunoştinţele astea. Crezi că te-aş fi învăţat ceva dacă ştiam 
că poţi să-mi foloseşti spusele ca să răneşti pe cineva? 

— Şi dacă plantele acelea erau atât de puternice, a spus 
Nereu, mi s-ar fi preschimbat şi peştii din golful Scyllei. 
Însă sunt teferi şi nevătămaţi. 

M-am înroşit la faţă. 

— Nu, am dat eu deoparte mâna acoperită de alge a lui 
Nereu. Eu am preschimbat-o pe Scylla, iar acum trebuie 
să-mi îndur pedeapsa. 


e 65» 


— Fiica mea, de-acum începi să-ţi dai în petic, au 
şfichiuit aerul vorbele tatei. Dacă s-ar afla pe lume puterea 
de care spui tu, crezi că ar nimeri chiar pe mâna cuiva de- 
alde tine? 

Din spate s-au făcut auzite râsete înăbuşite, iar chipurile 
unchilor s-au umplut de o veselie neînfrânată. Insă, mai 
presus de toate, tata îmi vorbea de parcă mi-ar fi azvârlit 
un gunoi în faţă. De-alde tine. În oricare altă zi din viaţa 
mea m-aş fi făcut covrig şi m-aş fi pus pe bocit. Însă în 
acea zi disprețul său a fost ca o scânteie pe iasca uscată. 
Am deschis gura fără să vreau: 

— Te înşeli. 

Se întorsese să-i vorbească bunicului. Acum şi-a întors 
încet privirea spre mine. Chipul a început să-i strălucească 
tot mai tare. 

— Ce-ai spus? 

— Spun că plantele acelea au puteri. 

Dintr-odată s-a făcut alb. Alb ca miezul vâlvătăii, ca 
tăciunii cei mai curaţi şi mai fierbinţi. S-a ridicat, însă tot 
înălțându-se mai departe, de parcă voia să facă gaură în 
tavan, în scoarţa pământului, fără să se oprească decât 
după ce ar fi scobit stelele. Apoi am simţit căldura cum mă 
învăluie cu un sunet de valuri nimicitoare, cum îmi 
pârjoleşte pielea, de mi-a stat răsuflarea în piept. Am icnit, 
însă nu mai aveam aer. Mi-l luase. 

— Îndrăzneşti să mă contrazici? Tu, care nu eşti în stare 
să aprinzi nici măcar o flacără sau să strângi un strop de 
apă? Cea mai de jos, ştearsă şi nerespectată dintre 
odraslele mele, căreia nu-i găsesc soţ nici dacă-l plătesc? 
Când te-ai născut, mi-a fost milă de tine şi ţi-am îngăduit 
să trăieşti cum ai chef, iar acum te-ai făcut neascultătoare 
şi mândră. Vrei să te urăsc şi mai mult? 

Incă o clipă şi s-ar fi topit pietrele, iar verii mei din apă 
s-ar fi uscat până la os. Carnea îmi fierbea plesnită ca un 
fruct în cuptor, glasul mi-a pierit în gâtlej, pârjolit până s-a 
făcut pulbere. Simţeam o durere pe care nici nu mi-o 
închipuisem vreodată, o agonie dogoritoare, care-mi 
mistuia orice gând. 


e 66 - 


Am căzut în genunchi la picioarele tatei. 

— Tată, am hârâit, iartă-mă. M-am înşelat când am 
crezut aşa ceva. 

Incet-încet, căldura s-a potolit. Am zăcut prăbuşită pe 
mozaicul podelei, cu peştii şi fructele sale vineţii. Eram pe 
jumătate oarbă. In loc de mâini aveam gheare topite. Zeii- 
râuri au clătinat din cap, scoțând sunete de apă 
scurgându-se pe pietre. Helios, ce copii ciudați ai. 

Tata a oftat. 

— E vina lui Perse. Cei dinaintea ei n-au avut nimic. 


iu, 

Nu m-am urnit de-acolo. Ceasurile s-au scurs unul după 
altul şi nimeni nu s-a uitat la mine şi nici nu mi-a zis pe 
nume. Au discutat de-ale lor, despre vinul şi despre 
bucatele lor fine. Torţele s-au stins şi divanele s-au golit. 
Tata s-a ridicat şi a păşit peste mine, stârnind o adiere 
uşoară, care mi-a spintecat pielea ca un cuţit. Crezusem că 
poate bunica o să-mi aline sufletul cu o vorbă bună sau o 
să-mi aducă balsam pentru calmarea arsurilor trupului, 
însă se dusese deja la culcare. _ 

Poate o să pună să mă păzească, mi-am spus. Însă de ce? 
Nu reprezentam un pericol pentru nimeni. 

Mă treceau valuri reci de durere, apoi calde, apoi iar 
reci. Tremuram din tot trupul şi aşa au trecut orele. 
Mădularele îmi erau carne vie înnegrită, iar spinarea mi se 
umpluse de băşici. Mi-era frică să-mi duc mâna la faţă. Se 
apropiau zorile, când se revărsau ai mei înăuntru, la masa 
de dimineaţă, sporovăind despre noile distracţii ale zilei. O 
să strâmbe din buze când o să treacă pe lângă mine, cum 
zăceam acolo neputincioasă. 

Centimetru cu centimetru, m-am ridicat încet de la 
podea. Mi se punea un nod în gât ca un tăciune aprins 
când mă gândeam că trebuie să mă întorc în palatul tatei. 
Nu puteam să mă duc acasă. Nu mai ştiam decât un singur 
loc pe lume: pădurile la care visasem de-atâtea ori. O să 
mă adăpostesc la umbra lor deasă, iar muşchiul lor moale 
o să-mi aline pielea distrusă. Am fixat bine imaginea în faţa 
ochilor şi am luat-o şchiopătând într-acolo. Aerul sărat de 

e 607 œ» 


pe plajă îmi împungea gâtlejul ca nişte ace şi fiecare adiere 
de vânt îmi răscolea chinuitor arsurile. Într-un sfârşit am 
simţit cum mă învăluie umbra şi m-am încovrigat pe 
muşchi. Plouase puţin şi pământul umed se simţea plăcut 
pe piele. De-atâtea ori mă închipuisem acolo în braţele lui 
Glaucos, însă toate lacrimile pe care le-aş fi putut vărsa 
pentru visul meu apus se topiseră în văpaie. Am închis 
ochii şi m-am lăsat doborâtă de durerea năprasnică şi 
ascuţită. lIncet-încet, firea mea zeiască a început să 
lucreze. Am respirat mai uşor şi ochii mi s-au limpezit. Încă 
mă dureau mâinile şi picioarele, dar când mi-am trecut 
degetele peste ele, am dat de piele, nu de carne arsă. 

Soarele a apus, lucind din spatele copacilor. S-a lăsat 
noaptea cu stelele ei. Luna era întunecată, momentul în 
care mătuşa Selene îşi vizitează soţul în vis. La gândul 
ăsta, cred, m-am întremat destul cât să mă ridic, căci n-aş 
fi îndurat să poarte vorba mai departe: Proasta chiar s-a 
dus să arunce o privire! De parcă încă-şi face iluzii că au 
vreun efect! 

Pielea mă furnica în aerul nopţii. larba era uscată, 
culcată la pământ de arşiţa din miezul verii. Am găsit 
dealul şi l-am urcat opintindu-mă. La lumina stelelor, 
florile păreau mărunte, de un cenuşiu mort, fără vlagă. Am 
smuls o tulpină şi am rămas cu ea în mână. Stătea 
pleoştită, cu seva uscată. Ce-am crezut c-o să se întâmple? 
O să-mi strige sărind cât colo: Tatăl tău se înşală. Tu i-ai 
preschimbat pe Scylla şi pe Glaucos. Nu eşti o sărmană 
pârlită, ci un nou Zeus pe pământ? 

Şi totuşi, cum stăteam îngenuncheată, mi-a ajuns ceva la 
urechi. Nu era un sunet, ci un soi de tăcere, un zumzet 
slab, ca intervalul dintre o notă şi următoarea dintr-un 
cântec. Am aşteptat să se piardă în aer, în ordinea 
restabilită de gândirea mea. Însă a continuat. 

Atunci mi-a trecut prin minte un gând nebunesc, cum 
stăteam acolo, sub cerul liber. O să mănânc ierburile 
astea. Aşa, orice zace cu adevărat în mine va ieşi la iveală 
şi gata. A 

Le-am dus la gură. Însă mi-a pierit curajul. Oare ce eram 


e 68 œ» 


cu adevărat? Până la urmă nu m-am îndurat să aflu. 


Când m-a găsit unchiul Achelous, zorii stăteau să se 
reverse. Era atât de grăbit, încât făcuse spume în barbă. 

— A sosit fratele tău. Te cheamă la el. 

L-am urmat în palatul tatei, încă poticnindu-mă puţin. 
Am trecut pe lângă mesele lustruite, apoi pe lângă iatacul 
cu baldachin în care dormea mama. Aietes stătea lângă 
tabla de joc a tatei. Cu vârsta, se ascuţise la faţă, iar puful 
de pe bărbie i se preschimbase într-o barbă deasă ca un 
mănunchi de ferigi. Chiar şi pentru un zeu, se îmbrăca 
opulent, într-o mantie în nuanţe de indigo şi violet brodată 
cu fir de aur. Însă când s-a întors spre mine m-am 
cutremurat, simțind dintr-odată vechea dragoste dintre 
noi. Dacă n-ar fi fost tata de faţă, m-aş fi azvârlit în braţele 
lui. 

— Frate, am spus. Mi-a fost dor de tine. 

Aietes s-a încruntat. 

— Ce-ai păţit la faţă? 

Când mi-am dus mâna acolo am dat de piele cojită, 
dureroasă la atingere. M-am înroşit. Nu voiam să-i spun de 
faţă cu tata, care şedea în jilţul său arzător. Până şi lumina 
slabă pe care o răspândea de obicei îmi stârnea iar 
chinurile. 

A intervenit tata, ca să nu mai trebuiască să-i răspund. 

— Ei? lată că a venit. Zi. 

Am tremurat auzindu-i glasul nemulţumit, însă Aietes 
părea liniştit, de parcă mânia tatei era un obiect ca oricare 
altul din încăpere. 

— Am venit, a spus el, pentru că am auzit cum s-au 
preschimbat Scylla şi Glaucos din voia lui Circe. 

— Din voia Moirelor. Ştii prea bine că Circe nu are 
asemenea puteri. 

— Te înşeli. 

M-am uitat lung la el, aşteptând ca mânia tatei să se 
abată asupra lui. Insă fratele meu a vorbit mai departe: 

— La mine în regat, în Colhida, am reuşit să înfăptuiesc 
asemenea lucruri, chiar mult mai mult de-atât. Am stors 

q 69 œ» 


lapte din pământ, am fermecat simţurile oamenilor, am 
modelat războinici din ţărână. Am chemat balauri şi i-am 
înhămat la car. Am rostit vrăji care învăluie bolta în beznă 
şi am pregătit la foc poţiuni care învie morţii. 

Dacă ar fi venit din gura altcuiva, asemenea declaraţii ar 
fi părut minciuni sfruntate. Insă fratele meu vorbea cu 
convingerea neclintită pe care i-o ştiam. 

— Pharmakeia, astfel se numesc meşteşugurile acestea, 
căci au de-a face cu pharmaka, ierburile cu puterea de a 
preschimba lumea, fie cele răsărite din sângele zeilor, fie 
cele obişnuite care cresc pe pământ. Nu oricine are darul 
de a le extrage puterile şi nu doar eu îl am. Pasifae 
stăpâneşte în Creta prin puterea otrăvurilor sale, iar 
Perses cheamă la sine sufletele în Babilon şi le întrupează 
din nou. Circe e ultima şi dovada hotărâtoare. 

Tata stătea cu privirea pierdută, de parcă s-ar fi uitat 
prin pământ şi mare, taman până-n Colhida. Poate era un 
joc al luminii din vatră, însă mi s-a părut că lumina îi 
păleşte o clipă pe chip. 

— Să-ţi fac o demonstraţie? 

Fratele meu a scos din mantie un borcănaş astupat cu 
ceară. Rupând pecetea, şi-a înmuiat degetul în lichidul din 
el. Dintr-odată am simţit un miros puternic, de verdeață cu 
iz de sare. 

Apoi şi-a lipit degetul mare de faţa mea şi a rostit un 
cuvânt, prea încet ca să-l aud. Pe loc a început să mă 
furnice pielea, apoi, cum s-ar stinge un fitil de lumânare, 
durerea m-a lăsat. Când mi-am dus mâna la obraz, mi-am 
simţit pielea netedă, parcă un pic uleioasă. 

— Nu e rea şmecheria, aşa e? a spus Aietes. 

Tata nu i-a răspuns. Părea că amuţise, ce ciudăţenie! Şi 
eu stăteam înmărmurită. Puterea de a vindeca pe altul la 
trup le aparţinea doar zeilor importanţi, nu celor ca noi. 

Fratele meu a zâmbit, de parcă-mi citea gândurile. 

— Şi am puteri mult mai mari de-atât. Se trag chiar din 
pământ, aşa că nu ţin seama de legile zeieşti obişnuite. S-a 
oprit o clipă, aşteptând ca vorbele să-şi facă efectul. 
Desigur, înţeleg că nu poţi să hotărăşti nimic chiar acum. 


e 70 - 


Trebuie să te sfătuieşti cu cineva. Să ştii însă că mi-ar 
plăcea să-i fac lui Zeus o demonstraţie... şi mai uluitoare. 

Şi ochii i-au sticlit ca nişte colţi de lup. 

Atunci tata şi-a găsit încet-încet cuvintele. Pe chip avea 
mai departe amorţeala aceea, ca o mască. Cu o tresărire 
ciudată, am înţeles: Se teme. 

— Trebuie să mă sfătuiesc cu cineva, precum ai spus. E 
ceva... nou. Până mă hotărăsc, veţi rămâne la palat. 
Amândoi. 

— Aşa mi-am închipuit şi eu, a spus Aietes. 

A înclinat din cap şi s-a întors să plece. M-am luat după 
el, simțind că mă furnică pielea de atâtea gânduri şi o 
speranţă tot mai vie, exaltată. Uşile din arbore de smirnă 
s-au închis după noi şi am rămas pe coridor. Aietes părea 
liniştit, de parcă nu el făcuse o minune şi-l lăsase pe tata 
fără glas. Imi stăteau pe limbă o mie de întrebări, însă 
fratele meu mi-a luat-o înainte. 

— Ce-ai făcut până acum? Ţi-a luat o veşnicie. Mi-am zis 
că poate până la urmă nu eşti deloc pharmakis. 

Nu ştiam cuvântul acela. Pe atunci nimeni nu-l ştia. 

— Pharmakis, am spus. 

Vrăjitoare. 


Vestea s-a întins ca puhoaiele primăvăratice. La prânz, 
copiii lui Oceanos au început să şuşotească între ei când 
m-au văzut şi mi s-au dat iute din cale. Dacă ni se atingeau 
braţele, se făceau albi la faţă, iar când i-am întins un pocal 
unui zeu-râu, mi-a evitat privirea. Ah, nu, mulțumesc, nu 
mi-e sete. 

Aietes a râs. 

— O să te obişnuieşti. Acum suntem amândoi singuri. 

Însă nu părea deloc singur. Seară de seară şedea pe 
podiumul bunicului, cu tata şi unchii noştri. L-am urmărit 
cum bea nectar şi râde dezvelindu-şi dinţii. Expresiile i se 
perindau pe chip rapid, ca nişte bancuri de peşti; când se 
lumina, când se întuneca. 

Am aşteptat să plece tata şi m-am dus să mă aşez pe 
scaunul de lângă Aietes. Tânjeam să stau aproape de el, pe 

e 71 œ» 


divan, şi să mă sprijin de umărul lui, însă avea un aer atât 
de sever şi de ţeapăn, încât nici nu ştiam cum să-l ating. 

— Îţi place regatul tău? Colhida? 

— E cel mai frumos din lume. Am făcut exact cum mi-am 
propus, sora mea. Am strâns acolo toate minunile din 
lumea noastră. 

Am zâmbit când mi-a spus „sora mea” şi a adus vorba de 
vechile noastre visuri. 

— Cât mi-ar plăcea să-l văd... 

Nu a zis nimic. Era un mag în stare să frângă colții 
şerpilor şi să smulgă stejari din rădăcini. Nu avea nevoie 
de mine. 

— Pe Dedal îl ai? 

S-a strâmbat. j 

— Nu. Pasifae îl ţine închis. Poate mai târziu. Insă am o 
lână cu totul şi cu totul de aur şi şase balauri. 

Nici nu trebuia să-l trag de limbă să-mi spună poveşti. 
Nu se putea stăpâni să nu-mi istorisească despre vrăjile şi 
farmecele pe care le făcea, despre jivinele pe care le 
chema la el şi despre ierburile pe care le reteza la lumina 
lunii şi le fierbea pentru a înfăptui minuni cu ele. Fiecare 
poveste era mai fantastică decât cea dinainte - trăsnete 
care-i ţâşneau din degete, miei rumeniţi şi renăscuţi din 
oasele arse. 

— Ce anume ai rostit când mi-ai vindecat pielea? 

— Un cuvânt încărcat de puteri. 

— Nu vrei să mă înveţi şi pe mine? 

— Vrăjitoria nu se învaţă. Fie o găseşti singură, fie nu. 

Mi-am amintit zumzetul pe care-l auzisem când 
atinsesem florile, strania cunoaştere care îmi lunecase prin 
trup. 

— De când ştii că eşti în stare de asemenea fapte? 

— De când m-am născut, a spus. Însă a trebuit să aştept 
să scap de ochii tatei. 

Petrecuserăm împreună atâţia ani şi nu-mi împărtăşise 
nimic. Am dat să-i cer socoteală: cum de nu mi-ai zis şi 
mie? Însă noul Aietes, în mantia lui viu colorată, îmi trezea 
neliniştea. 


e 72 œ» 


— Nu te-ai temut de mânia tatei? 

— Deloc. Am avut atâta minte să nu-l umilesc de faţă cu 
toată lumea. A ridicat din sprâncene şi am roşit. În fine, 
acum de-abia aşteaptă să-şi facă o idee despre ce foloase 
ar putea trage de pe urma puterii noastre. Zeus îi dă bătăi 
de cap. Trebuie să ne înfăţişeze în lumina justă: drept un 
pericol destul de serios ca să se gândească bine ce face, 
însă nu îndeajuns cât să fie silit să ia măsuri. 

Fratele meu văzuse dintotdeauna ce se ascunde prin 
cotloanele lumii. 

— Şi dacă olimpienii încearcă să-ţi fure farmecele? 

— Nu cred că vor reuşi, orice ar încerca, a zâmbit el. 
Cum spuneam, pharmakeia e dincolo de hotarele zeităţii. 

M-am uitat în jos, la mâinile mele, încercând să-mi 
închipui cum tes o vrajă în stare să cutremure lumea. Însă 
siguranţa de sine pe care o simţisem când picurasem sevă 
în gura lui Glaucos şi otrăvisem golfuleţul Scyllei părea să 
fi dispărut. Poate dacă aş fi pus iar mâna pe florile acelea, 
mi-am zis. Însă nu mi se îngăduia să plec până nu vorbea 
tata cu Zeus. 

— Şi... crezi că sunt şi eu în stare de aceleaşi minuni ca 
tine? 

— Nu. Dintre noi patru, eu sunt cel mai puternic. Însă se 
pare că ai o aplecare spre metamorfoză. 

— Datorită florilor. Arată orice făptură aşa cum e cu 
adevărat. 

Aietes şi-a întors spre mine privirea de filosof. 

— Nu ţi se pare prea la îndemână că înfăţişarea lor 
adevărată s-a potrivit atât de bine cu dorinţele tale? 

M-am uitat lung la el. 

— Eu n-am dorit s-o preschimb pe Scylla în monstru. Am 
vrut doar să înfăţişez urâţenia care zăcea în ea. 

— Şi crezi că asta zăcea în ea cu adevărat? O grozăvie 
băloasă cu şase capete? 

Mă înţepa faţa. 

— De ce nu? N-ai cunoscut-o. Era foarte crudă din fire. 

A râs. 

— Ei, Circe. Era o pupăză sulemenită, de duzină, ca 


e 73» 


toate celelalte. Dacă vrei să mă convingi că în ea se 
ascundea unul dintre cei mai cumpliţi monştri ai zilelor 
noastre, înseamnă că eşti mai neghioabă decât mi te 
închipuiam. 

— Nu cred că poţi să ştii vreodată ce anume se ascunde 
în altcineva. 

Şi-a dat ochii peste cap, umplându-şi din nou pocalul. 

— Eu unul consider că Scylla a scăpat de pedeapsa pe 
care i-ai pregătit-o. 

— Ce vrei să spui? 

— Gândeşte-te. Ce caută o nimfă urâtă la noi în palat? 
Mai are vreun rost viaţa ei? 

Era ca pe vremuri, când el mă lua la întrebări şi eu nu 
ştiam ce să-i răspund. 

— Nu ştiu. 

— Ba sigur că ştii. De-asta ar fi fost o pedeapsă potrivită. 
Până şi cea mai frumoasă nimfă este lipsită, în mare 
măsură, de putere, iar una urâtă nu ar însemna nimic. Nu 
s-ar mărita şi nici nu ar face copii. Ar fi o povară în casa 
părinţilor ei şi o pată pe obrazul lumii. Ar trăi în umbră, în 
disprețul şi scârba tuturor. Însă un monstru îşi găseşte 
întotdeauna un loc pe lume. Se poate acoperi de glorie 
înşfăcând cu colții în dreapta şi-n stânga. N-o s-o iubească 
nimeni pentru asta, însă nici n-o să-i zică nimeni până unde 
are voie să se întindă. Aşadar, dacă ai rămas cumva cu 
vreo tristeţe nesăbuită în suflet, nu-ţi mai bate capul. Ba 


Două nopţi la rând, tata s-a închis cu unchii mei în sală. 
Am tot stat pe la uşile de mahon, însă nu mi-a ajuns nimic 
la ureche, nici măcar un murmur cât de mic. Când au ieşit, 
păreau toţi încordaţi şi mohorâţi. Tata s-a dus întins la 
carul său. Mantia de purpură îi lucea întunecat ca vinul, 
iar pe cap purta coroana luminoasă din raze de aur. Fără 
să se mai uite înapoi, s-a suit dintr-un salt pe cer şi şi-a 
mânat caii spre Olimp. 

Am aşteptat să se întoarcă în palatul lui Oceanos. 
Nimeni nu lenevea pe malul râului şi nici nu se încârliga cu 

e 74» 


perechea amoroasă pe la umbră. Naiadele se împungeau 
roşii în obraji. Zeii-râuri îşi dădeau brânci. Pe podiumul 
său, bunicul se uita de sus la noi, cu pocalul golit în mână. 
Mama se lăuda în faţa surorilor sale: 

— Perses şi Pasifae au aflat primii, desigur. Mai e de 
mirare că Circe a rămas la coadă? Vreau să mai fac o sută, 
să-mi clădească o barcă zburătoare de argint, să plutesc 
prin nori. O să fim stăpânii Olimpului. 

— Perse! i-a strigat bunica printre dinţi din capătul sălii. 

Numai Aietes nu părea să simtă surescitarea din jur. 
Şedea senin pe divan şi bea din pocalul său făurit din aur. 
Eu m-am ţinut mai în spate, plimbându-mă de colo până 
colo pe holurile lungi şi trecându-mi mâinile peste pereţii 
de piatră mereu jilavi în prezenţa atâtor zei de apă. Mi-am 
plimbat privirea prin încăpere, să văd dacă venise Glaucos. 
Ceva din mine încă tânjea să-i vadă chipul, chiar şi atunci. 
Când îl întrebasem pe Aietes dacă Glaucos se ospătează în 
rândul zeilor, a zâmbit larg. 

— Îşi ascunde obrazul albastru de lume. Aşteaptă să uite 
toţi cum a ajuns de fapt aşa cum e. 

Mi s-a pus un nod în stomac. Nu m-am gândit că 
mărturisirea mea îi va răpi lui Glaucos toată fala. E prea 
târziu, mi-am zis. E prea târziu să mă gândesc la tot ce ar 
fi trebuit să ştiu deja. Făcusem atâtea greşeli, încât nici nu 
mai ştiam cum să le descâlcesc unele de altele, ca s-o 
dibuiesc pe prima. Oare a fost când am preschimbat-o pe 
Scylla, când l-am preschimbat pe Glaucos, când am jurat în 
faţa bunicii? Când am intrat în vorbă cu Glaucos? Spre 
greaţa şi stânjeneala mea, m-am gândit că probabil fusese 
şi mai înainte, când am tras prima oară aer în piept. 

Acum tata s-a înfiinţat pesemne în faţa lui Zeus. Fratele 
meu era convins că olimpienii n-au ce să ne facă. Insă 
patru titani vrăjitori nu erau nimica toată. Dacă reizbucnea 
războiul? Tavanul marii săli avea să se despice deasupra 
noastră. lar din lumină avea să se arate capul lui Zeus 
învăluind sala în întuneric şi apoi mâna sa întinsă avea să 
ne strivească între degete unul câte unul. Aietes avea să-şi 
cheme balaurii, măcar el putea să lupte. Eu ce puteam să 


e 75» 


fac? Să culeg flori? 

Mama se îmbăia pe picioare. Două surori îi ţineau vasul 
de argint şi a treia îi turna smirnă parfumată. Sunt 
proastă, mi-am zis. N-o să fie niciun război. Tata era 
maestru la asemenea tratative. Va găsi el o cale să-l 
îmbuneze pe Zeus. 

Încăperea s-a luminat şi a sosit tata. Pe chip avea o 
expresie ca bronzul bătut cu ciocanul. L-am urmărit cu 
privirea cât a străbătut sala cu paşi mari, până la podiumul 
din faţă. Razele răspândite de coroana sa săgetau toate 
umbrele. Ne-a îmbrăţişat pe toţi cu privirea. 

— Am discutat cu Zeus, a spus el. Am reuşit să cădem la 
învoială. 

S-a auzit un oftat de uşurare din partea verilor mei, ca 
vântul într-un lan de grâu. 

— A recunoscut că pe lume se mişcă acum ceva nou. Că 
aceste puteri nu seamănă cu nimic dinainte. A recunoscut 
că apar din cei patru copii ai mei cu nimfa Perse. 

Sala a fremătat iar, de astă dată în semn de bucurie tot 
mai mare. Mama s-a lins pe buze, înclinându-şi bărbia de 
parcă deja se vedea cu coroana pe cap. Surorile ei s-au 
uitat una la alta, roase de invidie. 

— Am căzut de acord, de asemenea, că puterile nu 
reprezintă o primejdie imediată. Perses trăieşte dincolo de 
hotarele noastre şi nu ne ameninţă cu nimic. Soţul lui 
Pasifae e fiul lui Zeus şi o să se îngrijească s-o ţină la locul 
ei. Aietes îşi poate vedea de regatul său atât timp cât se 
învoieşte să fie sub veghea noastră. 

Fratele meu a încuviinţat solemn, însă i-am zărit ochii 
surâzători. Pot să întind un văl pe toată bolta. Încercați 
numai să mă vegheați. 

— Mai mult, toţi au jurat că şi-au primit puterile fără să 
le dorească sau să le caute, fără vreun gând rău sau 
răzvrătit. Au descoperit magia ierburilor cu totul din 
întâmplare. 

M-am uitat mirată la fratele meu, însă pe chip nui se 
citea nimic. 

— Toţi în afară de Circe. Eraţi de faţă când a mărturisit 


e 76 - 


că şi-a căutat puterile fără nicio oprelişte. A fost prevenită 
să stea departe de ele, însă n-a ascultat. 

Chipul rece al bunicii mă privea de pe scaunul ei 
sculptat în fildeş. 

— Mi-a sfidat poruncile şi mi-a călcat în picioare 
autoritatea. Şi-a folosit otrăvurile împotriva celor din 
neamul ei şi a săvârşit şi alte înşelăciuni, a continuat tata 
aţintindu-şi asupra mea privirea dogoritoare. Ne-a făcut 
numele de ruşine. S-a arătat nerecunoscătoare pentru grija 
pe care i-am purtat-o. Am căzut la înţelegere cu Zeus că 
trebuie pedepsită. Va fi surghiunită pe o insulă pustie, 
unde nu poate face rău nimănui. Va pleca mâine. 

M-au sfredelit o mie de ochi. Îmi venea să tip, să mă rog, 
să implor, însă mi se tăiase răsuflarea. Glasul, şi aşa 
subţire, îmi pierise. Aietes o să-mi ia apărarea, mi-am zis. 
Insă când m-am întors spre el, doar mă privea, cum o 
făceau toţi ceilalţi. 

— Încă ceva, s-a auzit din nou vocea tatei. Aşa cum am 
mai spus, este limpede că puterea asta nouă îşi are 
sorgintea în însoţirea mea cu Perse. 

Chipul strălucind de triumf al mamei mi s-a ivit în faţa 
ochilor ca din ceaţă. 

— lată ce ne-am înţeles amândoi: de acum înainte nu voi 
mai aduce pe lume niciun copil cu ea. 

Mama s-a prăbuşit în poala surorilor sale. Suspinele i se 
izbeau cu ecouri de pereţii din piatră. 

Bunicul s-a ridicat încet în picioare. Şi-a frecat bărbia. 

— Ei, a rostit el, e vremea să ne ospătăm. 


o 

Torţele ardeau precum stelele, iar tavanele înalte ale 
sălii se întindeau ca bolta cerească. Am privit pentru 
ultima oară la zeii şi la nimfele care se aşezau la locurile 
lor. Eram ameţită. Ar trebui să-mi iau rămas-bun, îmi tot 
spuneam. Însă verişoarele mele curgeau pe lângă mine, 
departe, ca apa pe lângă o piatră de râu. Le auzeam în 
treacăt cum şuşoteau dispreţuitor. M-am trezit că mi se 
face dor de Scylla. Măcar ea ar fi îndrăznit să-mi vorbească 
verde în faţă. 


e 77 -- 


Trebuie să încerc s-o lămuresc pe bunica, mi-am zis. 
Însă şi ea mi-a întors spatele, iar şarpele de mare şi-a 
îngropat căpăţâna la gâtul ei. 

Mama tot mai bocea între surorile care-i stăteau la 
căpătâi. Când m-am apropiat, şi-a înălţat chipul, s-o vadă 
toată lumea ce frumos şi splendid ştie să jelească. N-ai 
făcut destule de-acum? 

Mai rămăseseră unchii mei cu pletele de varec şi bărbile 
încâlcite, murate în spumă de mare. Însă când am dat să le 
îngenunchez la picioare, nu am mai fost deloc în stare s-o 
fac. 

M-am dus în odaia mea. Strânge-ţi lucrurile, mi-am zis. 
Strânge-ţi lucrurile, mâine pleci. Însă braţele îmi atârnau 
fără vlagă. De unde să ştiu ce să iau cu mine? Nici nu prea 
ieşisem dintre pereţii palatului. 

M-am silit să găsesc o traistă în care să îndes haine, 
sandale, o perie de păr. M-am întrebat dacă să iau o 
tapiserie de pe perete. Înfăţişa o petrecere de nuntă, opera 
unei mătuşi. Oare o să am o casă în care s-o întind? Nu 
ştiam. Nu ştiam nimic. O insulă pustie, spusese tata. Oare 
era o stâncă golaşă iţită din mare, un banc cu pietriş, un 
mărăciniş încâlcit? Traista era caraghioasă, doldora de tot 
felul de fleacuri aurite. Pumnalul, mi-am zis, pumnalul cu 
cap de leoaică. Însă în mâna mea părea acum tare micut, 
bun doar să-ţi împungi cu el mâncarea făcută bucățele la 
ospăț. 

— Puteai să pățeşti ceva mai rău de-atât, ştii? 

Aietes se ivise în prag. Pleca şi el. Deja îşi chemase 
balaurii. 

— Am auzit că Zeus a dorit să te pedepsească drept 
pildă pentru toată lumea. Însă, desigur, tata nu i-a îngăduit 
să meargă aşa de departe. 

Am simţit că mi se ridică firişoarele de păr de pe braţe. 

— Doar nu i-ai zis de Prometeu, nu? 

— De ce, a zâmbit el, pentru că a pomenit de „alte 
înşelăciuni”? Ştii cum e tata. E doar prudent, poate se mai 
află de vreo altă grozăvie a ta. Oricum, ce puteam să-i 
spun? Ce mare lucru ai făcut până la urmă? Ai turnat nişte 


e 78 - 


nectar într-un pocal? 

Am ridicat ochii. 

— Mi-ai spus că tata o să mă azvârle la ciori pentru aşa 
ceva. 

— Doar dacă faci prostia s-o recunoşti. 

Mă ardea faţa. 

— Presupun că aş face bine să ascult de tine şi să nu 
recunosc niciodată nimic? 

— Da. Aşa merg lucrurile, Circe. Eu îi zic tatei că am 
ajuns vrăjitor din întâmplare, el se face că mă crede, Zeus 
se face şi el că îl crede, şi tot aşa se orânduieşte lumea 
asta. E vina ta că ai mărturisit. Chiar nu pot să înţeleg de 
ce ai făcut aşa ceva. 

Ce-i drept, n-avea cum să înţeleagă. El nici nu se 
născuse când l-au biciuit pe Prometeu. 

— Ce voiam să-ţi spun, a continuat Aietes. L-am 
cunoscut aseară, în sfârşit, pe Glaucos al tău. N-am văzut 
de când sunt aşa un fanfaron. Sper că data următoare o să 
alegi mai bine. Ai fost mereu prea încrezătoare din fire. 

L-am privit cum stătea sprijinit de tocul uşii, cu mantia 
sa lungă şi ochii sclipitori ca de lup. Îmi zvâcnise inima în 
piept când îl văzusem, ca întotdeauna. Insă el era aşa cum 
îmi spusese odată, ca o coloană de apă rece şi neclintită, 
neatârnată de nimic. 

— Îţi mulţumesc pentru sfat, i-am zis. 

A plecat şi am analizat din nou tapiseria. Mirele de pe ea 
avea ochii bulbucaţi, mireasa era înfofolită toată în văluri, 
iar rudele căscau ochii la ei din spate ca nişte nătângi. Nu- 
mi plăcuse niciodată lucrătura aceea. N-are decât să 
putrezească aici. 


e 79 œ 


Capitolul 7 


A doua zi dimineaţă am urcat în carul tatei şi ne-am 
avântat hurducându-ne pe cerul întunecat fără să scoatem 
o vorbă. Aerul gonea pe lângă noi şi noaptea se risipea cu 
fiecare învârtire a roţilor. Am aruncat o privire în jos, 
încercând să recunosc fluviile şi mările, văile umbrite, însă 
mergeam prea repede ca să-mi dau seama unde ne aflăm. 

— Cum se cheamă insula? 

Tata nu mi-a răspuns. Avea fălcile încordate şi buzele 
albite de mânie. Apropierea lui îmi răscolea vechile arsuri. 
Am închis ochii. Pe lângă noi se perindau meleaguri fără 
număr şi vântul îmi mângâia pielea. Mi-am închipuit cum 
mă arunc peste marginea de aur, în hăul de sub noi. Ar fi 
chiar plăcut, mi-am zis, până în clipa izbirii de pământ. 

Ne-am lăsat la sol zdruncinându-ne. Când mi-am deschis 
ochii am văzut o colină înaltă, acoperită de iarbă deasă. 
Tata se uita drept în faţă. Brusc, mi-a venit să cad în 
genunchi şi să-l implor să mă ducă înapoi, dar m-am silit să 
cobor. De cum am pus piciorul pe pământ, tata s-a şi făcut 
nevăzut în carul său. 

Am rămas singură în poiana aceea. Vântul îmi sufla tare 
pe obraji şi aerul era proaspăt şi înmiresmat. Nici nu 
puteam să mă bucur de el. Imi simţeam capul greu şi 
începuse să mă doară gâtlejul. M-am clătinat pe picioare. 
De-acum Aietes era înapoi în Colhida şi îşi bea laptele cu 
miere de-acasă. Mătuşile mele râdeau pe țărmurile lor şi 
verişoarele îşi vedeau mai departe de jocuri. Tata era, 
desigur, hăt sus, în văzduh, revărsându-şi lumina asupra 
lumii. Toţi anii pe care mi-i petrecusem cu ei erau ca o 
piatră azvârlită într-un iaz. Undele circulare se neteziseră 
de-acum cu totul. 


e 80 - 


Aveam totuşi un strop de mândrie. Dacă ei nu plângeau, 
nici eu n-o să plâng. Mi-am lipit palmele de ochi până mi s- 
au uscat. Apoi m-am silit să mă uit în jur. 

Pe dealul din faţa mea am văzut o casă cu prispă largă, 
pereţi de piatră clădiţi cu meşteşug şi uşi înalte, fasonate 
cât să intre pe ele un uriaş de înălţimea a doi oameni. Ceva 
mai în vale se afla o întindere împădurită şi dincolo de ea 
se zărea marea. 

Însă pădurea mi-a stârnit curiozitatea. Era bătrână, cu 
stejari, tei şi măslini noduroşi şi străpunsă ici-colo de 
chiparoşi drepţi ca lăncile. Dintr-acolo venea mirosul de 
verdeață ce se întindea până pe coasta dealului. Copacii se 
scuturau stufoşi în brizele mării şi păsările săgetau 
umbrele. Şi acum îmi aduc aminte cât m-am minunat 
atunci. Îmi petrecusem toată viaţa prin aceleaşi săli 
întunecoase sau păşisem pe acelaşi liman sărăcăcios, cu 
crânguri rare. Abundenţa aceea m-a luat pe nepregătite şi 
mi-a venit dintr-odată să mă azvârl în mijlocul ei ca o 
broscuţă într-un iaz. 

Am şovăit. Nu eram nimfă de pădure. Nu ştiam cum să- 
mi croiesc drum peste rădăcinile copacilor şi să mă avânt 
neatinsă prin mărăcinişuri. Nici nu ghiceam ce se ascunde 
prin umbrele acelea. Dacă erau doline pe-acolo? Dacă erau 
urşi şi lei? 

Simţeam teamă şi am stat nemişcată timp îndelungat, 
aşteptând, de parcă trebuia să vină cineva să mă 
liniştească, să-mi zică da, poţi să mergi, vei fi în siguranţă. 
Carul tatei a lunecat deasupra mării şi a început să se lase 
în valuri. Umbrele pădurii s-au adâncit şi copacii păreau să 
se împletească. E prea târziu să mai merg acum, mi-am 
spus. Mâine. 


fier. Când le-am atins, s-au deschis fără împotrivire. 

Înăuntru mirosea a smirnă. Într-o sală mare se găseau 

destule mese şi bănci cât să dai un ospăț. Într-un capăt 

trona o vatră şi în celălalt se întindea un coridor care 

ducea la bucătărie şi la iatacuri. Era destul loc aici pentru 
e 81 œ» 


vreo zece zeițe şi chiar mă aşteptam să găsesc nimfe şi 
verişoare. Însă nu, ăsta trebuia să-mi fie surghiunul. În 
deplină singurătate. Există pedeapsă mai rea, se gândiseră 
ai mei, decât să nu mai am parte de prezenţa lor zeiască? 

Casa în sine chiar nu mi se părea o pedeapsă. Unde te 
uitai, dădeai de comori: cufere sculptate, carpete moi şi 
tapiserii cu fir de aur, paturi, scăunele, trepiede bogat 
ornate şi statuete de fildeş. Pervazurile erau din marmură 
albă, iar obloanele, din lemn de frasin. La bucătărie mi-am 
plimbat degetele peste tăişurile cuţitelor, bronz şi fier, dar 
şi sidef şi obsidian. Am găsit castroane de cuarţ şi argint 
ciocănit. Deşi încăperile nu fuseseră locuite, nu se vedea 
nicăieri niciun fir de praf, iar mai târziu aveam să aflu că 
nici nu putea să pătrundă peste pragul de marmură. Oricât 
mergeam pe ea, podeaua se menținea curată şi mesele 
luceau. Cenuşa dispărea din vatră, vasele se spălau 
singure şi focul se hrănea de la sine peste noapte. In 
cămară erau urcioare cu ulei şi cu vin, castroane mereu 
pline cu brânză şi cu boabe de orz proaspete. 

În odăile acelea pustii şi desăvârşite mă simţeam... nici 
nu ştiam cum. Dezamăgită. Ceva din mine tânjise totuşi, 
cred, după stânca din Caucaz şi vulturul care plonja să-mi 
mănânce ficatul. Insă Scylla nu era Zeus, iar eu nu eram 
Prometeu. Noi, nimfele, nu meritam atâta bătaie de cap. 

Insă era mai mult de-atât. Tata ar fi putut să mă lase 
într-o cocioabă sau o căsuţă de pescar, pe o plajă golaşă, 
să mă adăpostesc într-un cort. Mi-am amintit chipul său 
când vorbise despre hotărârea lui Zeus şi mânia limpede şi 
răsunătoare din glas. Imi închipuisem că eu eram ţinta, 
însă acum, după ce discutasem cu Aietes, am început să 
înţeleg mai bine. Armistițiul dintre zei rezista doar pentru 
că titanii şi olimpienii îşi vedeau de taberele lor. Zeus 
poruncise ca o urmaşă de sânge a lui Helios să fie chemată 
la ordine. Helios nu avea cum să i se împotrivească făţiş, 
însă putea să i-o întoarcă oarecum, să-i dea un semn de 
sfidare care să redreseze ordinea lucrurilor. Până şi în 
surghiun ai noştri trăiesc mai bine decât regii. Vezi până 
unde se întind puterile noastre? Dacă ne ataci, olimpiene, 


e 382 œ» 


ne vom înălța şi mai mult. 

lată-mi noul cămin: un monument închinat mândriei 
tatălui meu. 

Era deja trecut de apus. Am găsit amnarul şi l-am 
scăpărat peste iască, aşa cum îl văzusem de-atâtea ori pe 
Glaucos că face, fără ca eu să fi încercat până atunci. Nu 
mi-a ieşit de la început, iar când flăcările s-au aprins şi s- 
au întețit în sfârşit, am simţit o mulţumire cu totul nouă. 

Mi-era foame, aşa că m-am dus în cămară, unde se 
găseau castroane pline vârf cu mâncare pentru o sută de 
oameni. Mi-am pus câteva linguri într-o farfurie şi m-am 
aşezat la una dintre mesele mari de stejar din sală. Îmi 
auzeam respiraţia. Dintr-odată mi-am dat seama că nu mai 
mâncasem niciodată singură. Chiar dacă nimeni nu-mi 
arunca nicio vorbă sau vreo privire, stătusem mereu la 
masă, cot la cot, cu unul dintre verii sau fraţii mei. Am 
frecat cu degetele lemnul fin. Am mormăit puţin şi-am 
ascultat cum vorbele-mi sunt înghiţite de aer. Aşa o să-mi 
trec veacul, mi-am zis. Cu tot focul din vatră, pe la colţuri 
se strângeau umbrele. Afară începuseră să tipe păsările. 
Sau credeam că sunt păsări. Am simţit că mi se ridică 
părul la ceafă, amintindu-mi trunchiurile groase şi 
întunecate ale copacilor. M-am dus să trag obloanele şi să 
încui uşa. Mă obişnuisem să simt în juru-mi apăsarea 
întregului pământ, cu toate straturile sale de piatră, iar de 
deasupra puterea tatei. Pereţii casei mi se păreau subţiri 
ca frunza. O labă i-ar fi sfâşiat cu ghearele dintr-o lovitură. 
Poate asta e taina care se ascunde în locul acesta, mi-am 
zis. Încă nu mi-am primit adevărata pedeapsă. 

Incetează, mi-am spus. Am aprins mai multe lumânări 
lungi şi m-am silit să merg spre odaia mea. La lumina zilei 
păruse încăpătoare şi chiar îmi plăcuse, însă acum privirea 
nu-mi mai răzbătea în toate colţurile. Fulgii din salteaua 
patului murmurau când se îndesau unii în alţii şi obloanele 
scârţâiau ca parâmele corăbiilor surprinse de furtună. 
Simţeam din toate părţile cum se umflă pustiul insulei în 
bezna lui. 

Până în clipa aceea nici nu ştiusem că mi-e frică de- 


e 383 - 


atâtea lucruri. Monştri marini gigantici şi fantomatici 
urcând târâş dealul, viermi noptatici strecurându-se din 
gropile lor şi lipindu-şi feţele oarbe de uşa mea. Zei cu 
copite de ţapi gata să-şi facă toate poftele sălbatice, pirați 
trăgându-şi bărcile pe coasta insulei mele, cu grijă să-şi 
înăbuşe zgomotul vâslelor şi punându-mi la cale răpirea. Şi 
ce puteam să fac? Pharmakis, mă numise Aietes, 
vrăjitoare, numai că toată puterea îmi stătea în florile 
acelea de care mă despărţeau mări întregi. Dacă venea 
cineva, nu-mi rămânea decât să urlu, ceea ce sute de nimfe 
aflaseră deja că-i în zadar. 

Frica mă năpădea în valuri, unul mai rece decât altul. 
Aerul liniştit mi se târa pe piele şi umbrele îşi întindeau 
braţele spre mine. Mă uitam în gol prin beznă, ciulind 
urechea să aud altceva decât zvâcnetul propriului meu 
sânge. Fiecare clipă era cât o noapte lungă, însă într-un 
sfârşit cerul a început să se adâncească şi să se lumineze 
pe la margini. Umbrele s-au retras încet şi s-a făcut 
dimineaţă. M-am ridicat şi am mai zăbovit pe marginea 
patului. Eram teafără. Când am ieşit din casă, n-am văzut 
nici urmă de picior pânditor, nici de coadă unduitoare şi 
nicio zgârietură de gheară pe uşă. Şi totuşi nu m-am simţit 
deloc caraghioasă. Simţeam că îndurasem o caznă 
cumplită. 

Am mai aruncat o privire la pădurea aceea. Ieri - chiar 
se întâmplase de-abia ieri? - mă aşteptasem să vină cineva 
să-mi spună că sunt în siguranţă. Dar cine putea să vină? 
Tata, Aietes? Asta însemna surghiunul: nu venea nimeni şi 
n-o să vină în veci. Gândul mi se părea înfricoşător, însă 
după lunga noapte de groază părea un fleac. Eliminasem 
cu sudori orice urmă de laşitate. Acum simţeam în loc o 
sclipire de exaltare. N-o să fiu ca o pasăre bună de 
împerecheat ţinută-n colivie, mi-am zis, prea pleoştită ca 
să zboare când îi deschizi uşiţa. 

Am păşit în pădure şi mi-am început viaţa. 


Am învăţat să-mi împletesc părul ca să nu se agaţe de 
toate ramurile şi să-mi leg poalele la genunchi ca să nu mă 
e 384» 


umplu de ciulini. Am învăţat să recunosc feluritele soiuri 
de plante căţărătoare cu flori şi trandafiri în culori 
țipătoare, să  dibuiesc  libelulele lucitoare şi şerpii 
încolăciţi. M-am căţărat pe crestele unde chiparoşii 
împungeau cerul ca nişte lănci negre şi am coborât spre 
livezile şi podgoriile unde creşteau struguri vineţii în 
ciorchini îndesaţi precum coralul. Am mers pe dealuri, prin 
poienile zumzăitoare cu cimbru şi liliac, şi mi-am lăsat 
urmele pe nisipul galben al plajelor. Am cercetat toate 
intrândurile coastei şi toate peşterile, am descoperit 
golfurile liniştite şi ţărmul unde corăbiile puteau arunca 
ancora. Am auzit urletele lupilor şi orăcăitul broaştelor 
afundate în mâl. Am mângâiat scorpionii maronii şi lucioşi 
care îndrăzneau să-mi arate cozile. De-abia dacă le 
simţeam ciupitura otrăvitoare. Mă îmbătasem cum nu mai 
reuşisem niciodată, cu tot vinul şi nectarul din palatul 
tatei. Nu mă mir că m-am mişcat atât de încet, mi-am zis. 
Până atunci fusesem o ţesătoare fără fir de lână, o corabie 
fără mare. lar acum iată unde am ajuns să mă avânt. 

Seara mă întorceam la casa mea. De-acum nu mă mai 
deranjau umbrele, căci îmi arătau că tata nu mai trăgea cu 
ochiul din cer şi că acum venea ceasul meu. Nu mă deranja 
nici pustiul. O mie de ani încercasem să umplu golul dintre 
mine şi ai mei. Pe lângă aşa ceva era un fleac să umplu 
încăperile casei. Am pus în vatră lemn de cedru şi fumul 
întunecat mi-a ţinut tovărăşie. Am cântat, aşa cum nu mi 
se mai îngăduise niciodată, căci mama zicea că am un glas 
de  pescăruş aproape înecat. lar când mă apăsa 
singurătatea, când mă trezeam că mi se face dor de fratele 
meu sau de Glaucos cel de pe vremuri, aveam pădurea 
lângă mine. Şopârlele goneau pe crengi, păsările îşi 
fâlfâiau aripile. Când mă vedeau, florile parcă îşi întindeau 
spre mine căpşoarele ca nişte căţeluşi zvăpăiaţi, ţopăind şi 
cerându-mi gălăgioase să le ating. Aproape mă sfiam de 
ele, însă zi după zi prindeam curaj, până când am ajuns să 
îngenunchez pe pământul umed, în faţa unei tufe de spânz. 

Florile delicate fremătau pe lujerii lor. Nu-mi trebuia 
niciun cuţit să le tai, mi-era de-ajuns vârful unghiei, lipicios 


e 385» 


de-acum de la stropii de sevă. Am pus florile într-un 
coşuleţ acoperit cu pânză, pe care n-am dat-o deoparte 
decât când am ajuns acasă şi m-am ascuns în spatele 
obloanelor. Nu mă aşteptam să mă oprească nimeni, însă 
nici nu voiam să stârnesc pe careva. 

M-am uitat la florile întinse pe masă. Păreau uscate. Nu 
aveam nici cea mai mică idee ce-ar trebui să fac cu ele. Să 
le mărunţesc? Să le fierb? Să le coc în cuptor? Pomada 
fratelui meu conţinea ulei, însă habar n-aveam de care. Să 
fie bun cel de măsline din bucătărie? Cel mai probabil nu. 
Imi trebuia ceva fabulos, cum era cel stors din sâmburi de 
fructe culese din livada Hesperidelor. Însă n-aveam cum să 
fac rost de aşa ceva. Am încolăcit pe deget o tulpină. S-a 
răsucit ca o râmă înecată. j 

Ei, mi-am zis, nu sta cu mâinile-n sân. Încearcă ceva. 
Fierbe-le. De ce nu? 


Aveam un strop de mândrie, cum am mai zis, ceea ce m- 
a ajutat. Dac-aş fi avut mai multă de-atât m-ar fi omorât. 

Haideţi să vă spun ce nu este vrăjitoria: nu-i o putere 
zeiască ce-ţi vine doar cu un gând sau cât ai clipi din ochi. 
Ea trebuie făurită şi lucrată, chibzuită şi cercetată, 
dezgropată, pusă la uscat, tocată şi măcinată, pregătită la 
foc, cântată şi descântată. Chiar dacă ai făcut toate astea, 
tot poţi da greş, pe când zeii nu dau. Dacă ierburile nu 
sunt destul de proaspete, dacă atenţia mi-e abătută de 
altceva, dacă n-am destulă voinţă, poţiunile mi se sleiesc şi 
râncezesc în mâini. 

Dacă lucrurile ar fi urmat calea dreaptă, n-aş fi ajuns 
niciodată vrăjitoare. Zeii urăsc din fire munca. Cel mult ne 
îndeletnicim cu tesutul şi cu fierăritul, însă acestea sunt 
meşteşuguri deloc trudnice, căci puterile zeieşti înlătură 
orice neplăcere. Lâna nu se vopseşte în jgheaburi 
puturoase, învârtind linguroaie, ci cu un pocnet din 
degete. Nu trebuie să trudim extrăgând minereuri, căci 
metalele se smulg singure din peretele muntelui. N-ai de 
ce să-ţi aspreşti degetele sau să-ţi încordezi prea tare 
muşchii. 

e 86 > 


Vrăjitoria e toată numai trudă. Fiecare buruiană trebuie 
dibuită la locul ei, culeasă la vremea ei, smulsă din noroi, 
aleasă şi curățată, spălată şi pregătită. Trebuie întoarsă pe 
toate părţile pentru a vedea unde-i este puterea. Zi după 
zi, cu multă răbdare, trebuie să-ţi arunci nereuşitele la 
gunoi şi s-o iei de la capăt. Atunci cum de nu m-a deranjat 
deloc? Cum de nu ne-a deranjat pe niciunul? 

Nu pot să vorbesc în numele fraţilor şi al surorii mele, 
însă nu mi-e greu să vin cu un răspuns pentru mine. O sută 
de generaţii la rând mersesem prin lume dormind pe 
picioare, amorţită, leneşă şi fără nicio grabă. Nu lăsam 
nicio urmă, nu făceam nicio ispravă. Nici măcar cei care 
simţiseră un strop de iubire pentru mine nu se sinchisiseră 
să-mi rămână alături. 

Apoi am învăţat că pot să fac lumea să se mlădieze după 
voinţa mea, cum se mlădiază arcul când slobozeşte 
săgeata. Aş fi trudit de-o mie de ori pe atât doar ca să ţin 
toată puterea asta în mâinile mele. Mi-am zis: pesemne că 
aşa s-a simţit şi Zeus când a înălţat trăsnetul pentru prima 
oară. 

Desigur că la început toate fierturile mele au fost 
eşecuri. Poţiuni fără efect, pomezi care se fărâmiţau şi 
zăceau fără viaţă pe masă. Credeam că, dacă dădusem 
peste un soi de virnanţ folositor, restul îmi prindea şi mai 
bine, că un amestec din zece plante e mai bun decât unul 
din cinci, că, dacă mă pierd în gânduri, farmecul n-o să se 
piardă şi el, că pot să mă apuc de o poţiune, să mă 
răzgândesc în toiul muncii şi să mă apuc de alta. Nu ştiam 
nici măcar poveţele despre leacuri băbeşti pe care le 
învaţă orice muritor în poala mamei: că poţi să faci un soi 
de săpun din tulpini de cervană fierte, că tisa arsă în vatră 
scoate un fum gros şi înecăcios, că macii au somn în 
nervuri şi spânzul are moarte, pe când coada-şoricelului 
poate închide rănile. Toate aceste lucruri a trebuit să le 
învăţ muncind, pe dibuite, frigându-mi degetele şi fugind 
afară din norii puturoşi, ca să tuşesc în grădină. 

Pe atunci credeam că, dacă îmi ieşea o vrajă anume, nu 
mai trebuia s-o învăţ de la capăt. Insă nici măcar asta nu 


e 387 œ» 


era adevărat. Oricât de des m-aş fi folosit de o iarbă, de 
câte ori o culegeam era altfel. Un trandafir îşi trăda 
secretele dacă îl măcinam, altul trebuia stors, iar al treilea 
opărit. Fiecare farmec însemna un munte pe care trebuia 
să mă caţăr iar şi iar. Şi nu puteam să iau cu mine decât 
convingerea că sunt în stare să reuşesc. 

M-am opintit aşa mai departe. Trăsesem totuşi o 
învăţătură în copilăria mea - că pot rezista. Incet-încet, am 
învăţat să ascult: seva care curgea în plante, sângele care- 
mi curgea în vene. Am învăţat să înţeleg ce vreau, să 
plivesc şi să adaug, să simt unde s-a strâns puterea şi să 
rostesc vorbele potrivite pentru a o duce la apogeu. Trăiam 
pentru clipa în care totul devenea în sfârşit limpede şi 
farmecul îşi cânta melodia pură doar pentru urechea mea. 

N-am chemat balauri şi nici n-am făcut să apară şerpi. 
Primele farmece au fost prostioare, tot ce-mi trecea prin 
minte. Am început cu o ghindă, căci m-am gândit că dacă 
aleg o plantă verde în plină creştere, pe care o hrănesc cu 
apă, se poate să-mi găsesc ajutorul în sângele meu de 
naiadă. Zile în şir am frecat ghinda cu uleiuri şi alifii, 
îndemnând-o din vorbe să încolţească. Am încercat să imit 
sunetele pe care le scosese Aietes când mi-a vindecat faţa. 
Am încercat şi blesteme, şi rugăciuni, însă cu toate astea 
ghinda şi-a ţinut trufaşă sămânţa doar pentru ea. Am 
azvârlit-o pe fereastră, am luat alta şi m-am cocârjat lângă 
ea încă o jumătate de veşnicie. Am încercat farmecul când 
eram supărată, când eram liniştită, când eram fericită şi 
când eram distrată. Într-o bună zi mi-am spus că mai bine 
rămân fără nicio putere decât să mai încerc o dată 
farmecul acela. La ce-mi trebuia până la urmă o plăntuţă 
de stejar? Era plină insula de ei. Ce-mi doream de fapt era 
o căpşună sălbatică, să-mi ung cu dulceaţa ei gâtlejul 
gingaş, şi aşa i-am zis şi măciuliei ăleia maronii. 

S-a preschimbat atât de iute, încât mi s-a afundat 
degetul în carnea ei moale şi roşie. O clipă am rămas cu 
ochii la ea, după care am scos un chiot de triumf, de-am 
speriat păsările din copaci. 

Am reînviat o floare ofilită. Am alungat cu totul muştele 


e 388 œ» 


din casă. Am făcut cireşii să înflorească, deşi nu era 
anotimpul potrivit, şi am colorat focul într-un verde viu. 
Dacă ar fi fost cu mine, Aietes şi-ar fi înghiţit barba văzând 
de ce chiţibuşuri de bucătăreasă mă ţin. Insă, cum nu 
ştiam nimic, nimic nu mi se părea mai prejos de mine. 

Puterile mi se învolburau ca valurile. Am descoperit că 
aveam talent pentru năluci, puteam să plăsmuiesc 
firimituri din umbre, atrăgând şoriceii, să scot din valuri 
plevuşti palide ţâşnind chiar sub ciocul vreunui cormoran. 
Am încercat ceva mai răsărit: un dihor cu care să sperii 
cârtiţele, o bufniţă care să alunge iepurii. Am învăţat că 
plantele se culeg cel mai bine la lumina lunii, căci roua şi 
bezna le îngroaşă seva. Am învăţat care plante cresc bine 
în grădină şi care trebuie lăsate la locul lor în pădure. Am 
prins şerpi şi am învăţat să le mulg colții. Puteam să store 
un strop de venin dintr-o coadă de viespe. Am vindecat un 
copac muribund şi am ucis o viţă otrăvitoare doar 
atingând-o cu mâna. 

Însă Aietes avusese dreptate: talentul meu cel mai mare 
era metamorfoza şi într-acolo mi se întorceau mereu 
gândurile. Am zăbovit în faţa unui trandafir până s-a 
preschimbat în iris. Dacă turnai o poţiune la rădăcina unui 
frasin se preschimba în stejar de stâncă. Mi-am schimbat 
lemnul de foc în cedru ca să-mi umplu cu parfumul său 
odăile, noapte de noapte. Am prins o albină şi am făcut-o 
broască, un scorpion şi l-am făcut şoarece. 

Aici am descoperit în sfârşit până unde mi se întinde 
puterea. Oricât de tare mi-ar fi fost poţiunea şi oricât de 
bine mi-aş fi ţesut vraja, broasca tot încerca să zboare şi 
şoarecele să înţepe. Doar trupul era preschimbat, nu şi 
mintea. 

Atunci mi-am amintit de Scylla. Oare sinele ei de nimfă 
mai trăia în monstrul acela cu şase capete? Sau plantele 
crescute din sângele zeilor te preschimbau cu adevărat? 
Nu ştiam. M-am adresat văzduhului: Oriunde ai fi, sper că 
ti-ai găsit mulțumirea. 

Bine, acum ştiu, desigur, că şi-o găsise. 

43 


& 


M-am trezit într-o zi că răzbat în cele mai adânci 
desişuri ale pădurii. Îmi plăcea mult să cutreier insula, de 
la țărmurile cele mai joase până pe întinsurile cele mai 
înalte, în căutarea muşchilor, ferigilor şi a viţelor ascunse, 
pentru a le culege frunzele numai bune pentru vrăji. Era 
după-amiaza târziu şi aveam coşul doldora de plante. Când 
am ieşit de după un tufiş, m-am pomenit cu mistrețul în 
faţă. 

Ştiam de ceva timp că pe insulă trăiesc porci sălbatici. Îi 
auzisem guiţând şi luându-se la trântă prin tufişuri. 
Găseam adesea câte un rododendron strivit sub copite sau 
un strat de lăstari smuls din rădăcini. Era însă prima oară 
când vedeam unul. 

Era imens, chiar mai mare decât în închipuirile mele. 
Avea spinarea abruptă şi neagră precum coastele muntelui 
Cynthus şi umerii brăzdaţi de cicatricele ca nişte fulgere 
cu care se alesese în lupte. Doar cei mai curajoşi eroi 
înfruntă jivinele acestea, înarmaţi cu lănci şi ajutaţi de 
dulăi, de arcaşi şi de servitori, chiar şi de câţiva războinici. 
Eu aveam doar cuțitul pentru săpat şi coşul, nici măcar 
vreo poţiune vrăjită la îndemână. 

A bătut din copită, cu spuma albă picurându-i din bot. 
Apoi şi-a plecat colții şi a scrâşnit din fălci. Parcă-mi 
spunea din ochii săi porceşti: Pot să frâng o sută de flăcăi, 
să le bocească mamele leşurile acasă. O să-ţi smulg maţele 
şi o să le mănânc la prânz. 

L-am pironit cu privirea. 

— Ia încearcă, am zis. 

A stat şi s-a uitat lung la mine. Apoi s-a întors şi a 
dispărut în tufişuri. Vă spun, cu toate farmecele mele, de- 
abia atunci m-am simţit pentru prima oară o vrăjitoare 
adevărată. 


Seara, stând la gura vetrei m-am gândit la toate zeițele 
care defilau ţanţoşe cu păsări pe umeri sau ţineau în poală 
câte un căprior, să-şi frece căpşorul de palmele lor. O să le 
fac pe toate de ruşine, mi-am zis. M-am căţărat până pe 
piscurile cele mai înalte şi am dat de o cărare singuratică: 

e 90 œ 


ici se vedea o floare strivită, colo pământul era un pic 
răscolit şi coaja vreunui copac era smulsă de gheare. Am 
pregătit o fiertură din şofrănel şi iasomie galbenă, iris şi 
rădăcină de chiparos dezgropată când e luna în înaltul 
cerului. Am vărsat câţiva stropi din ea, cântând: Te conjur. 

A doua zi la amurg mi-a intrat fremătând pe uşă, cu 
umeri vânjoşi, tari ca piatra. S-a culcat lângă vatră şi mi-a 
lins gleznele cu limba ei aspră. Ziua îmi aducea iepuri şi 
peşti. Noaptea îmi lingea miere de pe degete şi-mi dormea 
la picioare. Uneori ne jucam, mă pândea din spate şi sărea 
să mă apuce de gât. li simţeam răsuflarea fierbinte, cu 
miros de mosc, şi apăsarea labelor din faţă pe umeri. 

— Ia uite-aici, i-am zis arătându-i pumnalul pe care-l 
adusesem din palatul tatei, cel gravat cu chipul de leoaică. 
Ce neghiob l-a făcut? Habar n-are cum arătaţi. 

Şi-a deschis botul imens, maroniu şi a căscat. 

În odaie aveam o oglindă de bronz înaltă până-n tavan. 
Când treceam prin dreptul ei de-abia mă recunoşteam. 
Ochii mi se luminaseră, faţa mi se ascuţise şi în spatele 
meu îmi dădea târcoale tovarăşa mea sălbatică, leoaica. 
Mai că-mi închipuiam ce-ar spune verişoarele mele dacă 
m-ar vedea - cu picioarele murdare de la grădinărit, cu 
poalele suflecate până la genunchi şi cântând cât mă ţinea 
glasul subţirel. 

Chiar îmi doream să vină. Voiam să le văd cum se uită la 
mine, cu ochii cât cepele, când merg printre vizuinile 
lupilor şi mă scald în mare alături de rechinii ieşiţi la 
vânat. Puteam să preschimb un peşte în pasăre, puteam să 
mă iau la trântă cu leoaica mea şi să mă întind pe burta ei 
cu pletele curgându-mi libere pe umeri. Voiam să le aud 
cum chiţăie şi icnesc cu răsuflarea tăiată: Vai, s-a uitat la 
mine! Acum o să devin broască! 

Chiar mă temusem de nişte făpturi ca acestea? Chiar îmi 
pierdusem zece mii de ani furişându-mă ca un şoricel? 
Acum înţelegeam îndrăzneala lui Aietes şi cum de tronase 
în faţa tatei ca un pisc măreț. Când îmi puneam magia la 
lucru, şi eu mă simţeam înaltă şi solidă ca un colos. M-am 
uitat cum trece de-a lungul cerului carul aprins al tatei. Ei? 


e 91 œ» 


Ce-ai să-mi zici? M-ai azvârlit tu la ciori, dar se pare că mi- 
e mai bine cu ele decât cu tine. 

Nu mi-a răspuns nici mătuşa Lună, nişte laşi amândoi. 
Pielea îmi strălucea, dinţii îmi stăteau încleştaţi. Leoaica 
mea îşi legăna coada. 

Nu are nimeni curaj? Nu îndrăzneşte nimeni să dea ochii 
cu mine? 

Aşa că vedeţi, în felul meu, de-abia aşteptam să se 
întâmple ce s-a întâmplat mai târziu. 


q 92 œ» 


Capitolul 8 


Era la apus, tata deja îşi cufundase pe jumătate chipul 
după copaci. Eu munceam în grădină, legam viţele 
mlădioase pe araci şi sădeam rozmarin şi omag. Cântam 
nu ştiu ce melodie fără cap şi fără coadă. Leoaica se 
întinsese pe iarbă, cu sânge pe bot de la cocoşul de munte 
pe care-l înfulecase. 

— Recunosc, a spus un glas, mă mir să văd cât de 
modest arăţi după cât se făleşte lumea cu tine. Ai o 
grădină cu flori şi cosiţe. Parc-ai fi o ţărăncuţă. 

Tânărul stătea sprijinit de casă şi se uita la mine. Avea 
pletele răsfirate şi ciufulite şi chipul strălucitor ca un 
giuvaier. Deşi nu se oglindea nicio rază în ele, sandalele de 
aur îi luceau. 

Ştiam cine e, sigur că ştiam. Puterile i se citeau negreşit 
pe chipul luminos şi ascuţit ca un tăiş ţinut în teacă. Era 
olimpian, dintre fiii lui Zeus, care şi-l alesese drept sol. 
Zurbagiul care-şi râdea de zei, Hermes. 

Am simţit că mă ia tremuratul, însă n-am vrut să mă 
vadă. Zeii cei mari te miros când ţi-e frică, aşa cum 
adulmecă rechinii mirosul sângelui. Şi unii, şi alţii te 
hăpăie îndată, cât ai clipi. 

M-am ridicat. 

— Ce te-ai aşteptat să găseşti? 

— Ei, ştii tu. În mâini învârtea alene o nuieluşă. Ceva 
mai înfiorător. Aducând cu un balaur. O trupă de sfincşi 
dansatori. Sânge picurând din cer. 

Eram învățată cu unchii mei cu umeri vânjoşi şi cu 
bărbile albe, nu cu frumuseţea aceasta dezinvolt de 
desăvârşită. După el se inspiră sculptorii când îşi 
modelează blocurile de piatră. 


e 93 - 


— Asta se vorbeşte despre mine? 

— Desigur. Zeus e convins că ne pregăteşti poţiuni 
ucigaşe, la fel şi fratele tău. Ştii cât se frământă de felul 
lui. 

Mi-a zâmbit complice. De parcă mânia lui Zeus ar fi fost 
o glumă neînsemnată. 

— Aşadar, ai venit ca iscoadă a lui Zeus? 

— Prefer să mi se zică sol. Însă nu, în pricina asta tata 
poate să se descurce şi singur. Am venit aici pentru că 
fratele meu s-a supărat pe mine. 

— Fratele tău? 

— Da. Cred că ai auzit de el. 

Şi a scos din mantie o liră încrustată cu aur şi fildeş, 
care lucea ca razele la amurg. 

— Mă tem că am furat-o. Şi am nevoie să mă adăpostesc 
undeva până trece furtuna. Speram să-ţi fie milă de mine. 
Am vaga impresie că aici n-o să mă caute. 

Mi s-a ridicat părul la ceafă. Oricine avea vreun strop de 
înţelepciune se temea de mânia zeului Apollo, mută ca 
razele soarelui şi ucigătoare precum ciuma. Mi-a venit să 
arunc o privire peste umăr, să văd dacă nu cumva 
străbătea deja cerul încoace, cu arcul său aurit gata să-mi 
săgeteze inima. Însă ceva din mine se săturase să se mai 
teamă şi să se mai cutremure, să se tot uite la ceruri 
întrebându-se ce mi se dă voie să fac şi ce nu. 


În copilărie tot ascultasem poveşti despre îndrăzneala 
lui Hermes: cum se ridicase din leagăn, prunc fiind, şi 
şterpelise cireada lui Apollo, cum îl răpusese pe Argus, 
fiara de pază, după ce-i adormise toţi cei o mie de ochi, 
cum putea să stoarcă secrete şi din piatră seacă şi să-i 
cucerească până şi pe rivalii zeieşti, convingându-i să-i 
facă pe plac. 

Totul era adevărat. Era în stare să te tragă spre el ca pe 
un fir învârtit pe deget. Să te încânte cu vorbe de duh până 
te stricai de râs. Nu prea ştiusem ce înseamnă adevărata 
inteligenţă - discuţia mea cu Prometeu nu durase prea 

e 94 œ 


mult şi în toate celelalte palate ale lui Oceanos isteţimea 
cu care se lăudau zeii era de fapt doar şiretenie şi 
ranchiună. Mintea lui Hermes se dovedea de o mie de ori 
mai ascuţită şi mai iute. Lucea ca lumina pe valuri, 
ameţindu-te mai să te orbească. În seara aceea m-a distrat 
spunându-mi poveşti despre zeii cei mari şi nesăbuinţa lor. 
Cum s-a preschimbat deşănţatul Zeus în taur ca să 
ademenească o fecioară frumoasă. Cum a fost învins Ares, 
zeul războiului, de doi uriaşi care l-au ţinut închis, timp de 
un an, într-un vas. Cum i-a întins Hefaistos o capcană 
soţiei sale, Afrodita, prinzând-o goală puşcă într-un năvod 
de aur, alături de amantul ei, Ares, în văzul tuturor zeilor. 
Şi tot aşa mi-a înşirat toate viciile caraghioase, încăierările 
la beţie, ciondănelile şi păruielile lor meschine, pe acelaşi 
ton mieros şi zâmbăreţ. M-am simţit atât de încinsă şi de 
ameţită, încât parcă luasem vreo poţiune de-ale mele. 

— N-o să te pedepsească pentru că ai venit aici şi mi-ai 
întrerupt surghiunul? 

A zâmbit. 

— Tata ştie că fac ce am chef. Şi oricum nu întrerup 
nimic. Doar tu eşti cea silită să rămână locului. Noi, restul, 
putem să mergem încoace şi-ncolo după cum ne e voia. 

M-am mirat. 

— Bine, dar am crezut... pedeapsa nu e mai degrabă să 
stau singură aici împotriva voinţei mele? 

— Asta depinde de cine vine pe la tine, nu? Oricum, 
surghiunul e surghiun. Zeus a dorit să te ţină undeva ruptă 
de lume şi iată-te aici. Nu s-a gândit mai departe de-atât. 

— De unde ştii toate astea? 

— Am fost de faţă. E întotdeauna amuzant să te uiţi cum 
duc Zeus şi Helios tratative. Sunt ca doi vulcani care 
încearcă să se hotărască: să izbucnească, sau nu? 

Luptase în războiul cel mare, mi-am amintit eu. Văzuse 
cerul arzând şi răpusese un uriaş cu creştetul în nori. Cu 
tot glasul său fără griji, nu mi-era greu să-mi închipui 
scena. 

— Ştii să cânţi la instrumentul acela? Sau doar să-l furi? 

Şi-a dus degetele la strune. Notele au ţâşnit în aer 


e 95 - 


luminoase şi armonioase ca argintul. Le-a strâns pe toate 
atât de uşor într-o melodie, de parcă era un zeu al muzicii, 
încât întreaga încăpere părea să sălăşluiască în sunetul 
acela. 

A ridicat privirea, cu focul oglindit pe chip. 

— Cânţi? j 

Era o altă calitate a lui. Iți stârnea cheful să-i 
mărturiseşti pe loc toate tainele. 

— Doar pentru mine, i-am răspuns. Nu am o voce 
plăcută. Mi s-a spus că aduce cu ţipetele pescăruşilor. 

— Asta ţi s-a zis? Nu eşti deloc pescăruş. Ai glas de 
muritoare. 

Pesemne că pe chip mi se citea nedumerirea, căci a râs. 

— Cei mai mulţi zei au glasuri de tunet sau de stâncă. 
Trebuie să le vorbim blând urechilor omeneşti, ca să nu le 
facem ţăndări. lar nouă ni se pare că muritorii vorbesc 
încet şi ascuţit. 

Mi-am amintit deodată cât de blând mi s-a părut tonul 
lui Glaucos când mi-a vorbit pentru prima oară. O luasem 
drept un semn bun. 

— Nu se întâmplă adesea, a zis el, însă uneori nimfele se 
nasc având glasuri omeneşti. Aşa şi cu tine. 

— Cum de nu mi-a spus nimeni? Şi cum se poate una ca 
asta? Nu am nimic muritor în mine. Sunt titan şi atât. 

— Cine poate descâlci legile obârşiei zeieşti? a ridicat 
Hermes din umeri. Şi dacă întrebi cum de nu ţi-a zis 
nimeni, presupun că n-a ştiut nimeni. Eu stau laolaltă cu 
muritorii mai mult decât cei mai mulţi zei şi m-am obişnuit 
să-i aud. Mie mi se pare doar o aromă aparte, ca 
mirodeniile în mâncare. Însă, dacă te vei afla vreodată 
printre oameni, o să observi: de tine n-o să se teamă la fel 
cum se tem de noi, ceilalţi. 

Una-două, îmi lămurise unul dintre cele mai mari 
mistere din viaţa mea. Mi-am ridicat degetele la gât, ca 
pentru a atinge ciudăţenia ascunsă acolo. Un zeu cu glas 
de muritor. Mă simţeam cutremurată, deşi, cumva, mă 
încerca un sentiment de recunoştinţă. 

— Cântă, i-am cerut. 


e 96 œ» 


Am început să cânt şi eu, iar lira mi-a urmat fără nicio 
strădanie glasul, cu un timbru înalt care-mi îndulcea 
notele. Când am terminat, flăcările se mistuiseră până la 
cărbuni şi luna îşi trăsese vălul. Ochii lui Hermes luceau ca 
două giuvaiere întunecate în lumină. Erau negri, unul 
dintre însemnele puterii cu obârşii adânci, din stirpea 
zeilor străvechi. Pentru prima oară, mi s-a părut tare 
ciudat că-i punem pe titani şi olimpieni în două tagme 
separate, căci Zeus sigur s-a născut din părinţi titani şi 
chiar bunicul lui Hermes era titanul Atlas. Tuturor ne 
curge în vene acelaşi sânge. 

— Ştii cum se numeşte insula aceasta? l-am întrebat. 

— Aş fi un zeu al călătorilor tare nepriceput dacă n-aş şti 
toate locurile din lume. 

— N-ai vrea să-mi spui şi mie? 

— Se numeşte Aiaia, a spus el. 

— Aiaia. 

Am savurat sunetele. Erau moi şi se pliau încetişor, ca 
nişte aripi în aerul înserat. 

— O cunoşti, a zis el. 

Mă cerceta cu atenţie. 

— Desigur. Aici şi-a pus tatăl meu forţele în slujba lui 
Zeus şi şi-a dovedit credinţa. Chiar pe cerul de deasupra a 
răpus un titan uriaş, scăldând pământul în sânge. 

— Ce coincidenţă că tatăl tău te-a trimis chiar aici, şi nu 
în altă parte. 

Îl simţeam cum mă iscodeşte cu puterile sale, să-mi afle 
secretele. Pe vremuri m-aş fi repezit să-i întind îndată 
pocalul plin ochi cu răspunsuri, să-i ofer tot ce dorea de la 
mine. Însă nu mai eram cea de pe vremuri. Nu-i datoram 
nimic. O să se aleagă doar cu ceea ce am eu chef să-i ofer. 

M-am ridicat şi am rămas în picioare dinaintea lui. Imi 
simţeam limpede ochii galbeni ca două pietricele de râu. 

— De unde ştii că tatăl tău se înşală în privinţa 
otrăvurilor preparate de mine? De unde ştii că n-o să te 
ameţesc pe loc cu licorile mele? 

— Nu ştiu. 

— Şi totuşi îndrăzneşti să rămâi? 


e 97 œ» 


— Îndrăznesc orice, a spus el. 
Şi aşa s-a făcut că am ajuns iubiţi. 


G 

Hermes s-a întors adesea în următorii ani, pe la apus, 
purtat de aripile sale. Imi aducea delicatese de-ale zeilor - 
vin furat chiar din pivnițele lui Zeus, cea mai dulce miere 
de pe muntele Iblei, unde albinele sorb doar din flori de 
cimbru şi de tei. Discuţiile noastre erau o plăcere, la fel şi 
însoţirile. 

— Ai vrea să-mi porţi copilul în pântece? 

— Nu, nicicând, niciodată, am râs auzindu-l. 

Nu s-a simţit jignit. li plăceau răspunsurile fără înconjur, 
căci n-aveai cum să-l răneşti cu nimic până la sânge. M-a 
întrebat doar din curiozitate, căci îi stătea în fire să caute 
răspunsuri şi să vâneze slăbiciunile celorlalţi. Voia să vadă 
dacă îmi căzuse cu tronc. Numai că asemenea dulcegării 
îmi erau străine de-acum. Nu lâncezeam visând la el zile în 
şir şi nu-i rosteam numele în pernă. Nu-mi era soţ şi de- 
abia dacă-mi era prieten. Era un şarpe veninos, asemenea 
mie, şi astfel ne bucuram unul de altul. _ 

Hermes îmi dădea de veste ce se mai întâmplase. În 
călătoriile sale, străbătea în zbor fiecare colţişor al lumii, 
umplându-şi mintea de bârfe cum se umplu poalele 
veşmintelor de noroi. Ştia la ale cui ospeţe bea Glaucos. 
Ştia cât de sus ţâşneşte laptele în fântânile Colhidei. Mi-a 
spus că Aietes e bine, umblând înveşmântat într-o mantie 
din piele de leopard vopsită. Işi luase de soţie o muritoare 
şi avea un prunc în faşă şi altul în pântecele femeii. Pasifae 
era încă stăpână în Creta prin puterea poţiunilor ei şi-i 
plodise până una-alta destui copii bărbatului ei cât să 
umple o corabie, şase moştenitori şi fiice. Perses se aţinea 
la răsărit şi reînvia morţii cu găleți de smântână şi sânge. 
Mama îşi ştersese de tot lacrimile şi îşi adăugase titlul de 
Mamă a Vrăjitorilor, fălindu-se cu asta pe la mătuşi. 
Râdeam împreună de toate acestea şi, când pleca, ştiam că 
le povesteşte şi lor despre mine: despre unghiile mele 
înnegrite de pământ, leoaica mea moscată, porcii care 
începuseră să-mi vină la uşă, aducându-mi trufe pentru un 

e 98 œ 


blid cu lături şi o mângâiere pe spinare. Şi, bineînţeles, 
cum sărisem pe el pe vremea când fusesem o fecioară 
sfioasă. Ei bine? Sfioasă nu fusesem deloc, însă restul era 
destul de adevărat. 

L-am tot tras de limbă, unde se află Aiaia, cât de departe 
de Egipt, Etiopia şi celelalte locuri interesante. L-am 
întrebat în ce toane mai e tata, cum se numesc nepoţii şi 
nepoatele mele şi ce noi imperii au înflorit în lume. Imi 
răspundea de fiecare dată, însă când l-am întrebat cât de 
departe se află florile pe care i le dădusem lui Glaucos şi 
Scyllei, a râs de mine. Crezi că voi ascuți pentru ea 
ghearele leoaicei? 

Am încercat să-mi iau un ton cât mai nepăsător. 

— Ce mai face bătrânul titan Prometeu pe stânca lui? 
Cum o mai duce? 

— Cum crezi? Zi de zi rămâne fără ficat. 

— Încă? N-am înţeles niciodată de ce s-a mâniat Zeus 
pentru că i-a ajutat pe muritori. 

— Spune-mi, mi-a zis el, cine dă ofrande mai bune: un 
om nenorocit sau unul fericit? 

— Unul fericit, desigur. 

— Greşit. Omul fericit e prea prins cu viaţa lui. Crede că 
nu-i datorează nimic nimănui. Dar dacă-l faci să tremure, 
dacă-i omori nevasta, îi schingiuieşti copiii, atunci o să se 
întoarcă la tine. O să-şi ţină familia flămândă o lună 
întreagă ca să-ţi ia cel mai alb vițel dintre toţi. Dacă-şi 
îngăduie, o să-ţi ia o sută. 

— Bine, dar, până la urmă, tot trebuie să-l răsplăteşti cu 
ceva. Altfel n-o să-ţi mai închine nimic. 

— Ei bine, o să te miri cât timp o duce aşa. Bineînţeles, 
într-un final, e mai bine să-i dai ceva. Atunci o să fie iar 
fericit. Şi poţi s-o iei de la capăt. 

— Deci aşa îşi petrec olimpienii zilele. Îşi storc minţile 
cum să-i facă nefericiţi pe oameni. 

— De ce-ai face atâta pe virtuoasa când tatăl tău e 
marele maestru în privinţa asta? Ar fi în stare să 
nimicească un sat întreg dacă ar şti că aşa pune mâna pe 
încă o viţea. 


e 99 œ» 


De câte ori nu mă mândrisem în sinea mea cu altarele 
încărcate ale tatei? Mi-am luat pocalul şi am băut, ca să 
nu-mi vadă obrajii îmbujoraţi. 

— Îmi închipui că ai putea să mergi la Prometeu, am zis. 
Cu aripile tale. Să-i duci ceva să-l aline. 

— De ce-aş face una ca asta? 

— De dragul noutăţii, desigur. Ar fi prima faptă bună pe 
care ai face-o în viaţa ta desfrânată. Nu eşti curios cum te- 
ai simţi? 

A râs, însă nu l-am mai bătut la cap. Doar rămânea tot 
olimpian, fiul lui Zeus. Îmi îngăduia să întind coarda 
pentru că-l înveseleam, însă nu ştiam când se va termina 
cu veselia aceea. Poţi să înveţi o viperă să-ţi mănânce din 
palme, însă n-ai cum s-o dezveţi de plăcerea muşcatului. 

Primăvara s-a preschimbat în vară. Într-o noapte, când 
zăboveam la un pocal de vin, l-am întrebat în sfârşit de 
Scylla. 

— Ah, a făcut el şi ochii i s-au luminat. Chiar mă 
întrebam când o să ajungi şi la ea. Ce vrei să ştii? 

Oare e nefericită? Însă ar fi râs de o întrebare atât de 
jalnică, pe bună dreptate de altfel. Vrăjitoria mea, insula, 
leoaica, toate erau urmarea preschimbării ei. N-ar fi fost 
deloc cinstit să regret acţiunea căreia îi datoram însăşi 
viaţa mea. 

— N-am aflat ce s-a mai întâmplat cu ea după ce s-a 
scufundat în mare. Ştii unde e? 

— Nu departe de aici, la mai puţin de o zi cu corabia 
muritorilor. A găsit o strâmtoare pe placul ei. Într-o parte e 
un vârtej care absoarbe corăbii, peşti şi tot ce trece pe- 
acolo. Pe cealaltă parte e un perete de piatră cu o peşteră 
unde să-şi ascundă chipul. Toate corăbiile care se trag la 
adăpost de vârtej îi nimeresc drept în colţi şi aşa se 
hrăneşte. 

— Se hrăneşte... 

— Da. Mănâncă mateloţi. Câte şase odată, unul în 
fiecare gură, iar dacă vâslesc prea încet, înhaţă 
doisprezece. Unii încearcă să i se împotrivească, dar îţi 
închipui cum o sfârşesc. Le auzi urletele de tare departe. 


< 100 œ» 


Am rămas înmărmurită în scaun. Mereu mi-o 
închipuisem înotând în adâncuri şi sugând carnea rece a 
caracatiţelor. Însă nu. Scylla îşi dorise întotdeauna să se 
scalde în lumina zilei. Îşi dorise întotdeauna să facă lumea 
să plângă. Iar acum era un monstru hulpav, tot numai colţi 
şi de neatins în nemurirea sa. 

— N-are cine s-o oprească? 

— Dacă şi-ar dori, Zeus sau tatăl tău ar putea face asta. 
Care să fie însă motivul? Monştrii sunt binecuvântarea 
zeilor. Închipuie-ţi câte rugăciuni li se adresează. 

Mi se pusese un nod în gât. Bărbaţii pe care-i mâncase 
ea erau mateloţi ca Glaucos pe vremuri, zdrenţuiţi, 
disperaţi, cuprinşi de frică. Toţi muriseră. Toţi deveniseră 
fum rece, însemnați cu numele meu. 

Hermes mă privea atent, cu capul înclinat ca o pasăre 
curioasă. Aştepta reacţia mea. O să vărs lacrimi, dulci ca 
laptele fără caimac, sau o să fiu o harpie cu inima de 
piatră? Nu exista cale de mijloc. Un alt răspuns nu s-ar fi 
potrivit cu snoava amuzantă pe care voia s-o urzească. 

Mi-am lăsat mâna pe capul leoaicei, simţindu-i sub 
degete ţeasta imensă şi tare. Nu dormea niciodată când 
venea Hermes la mine. Ne veghea printre pleoapele 
întredeschise. 

— Scylla nu s-a mulţumit niciodată doar cu un singur 
lucru, am zis. 

A zâmbit. O cățea cu inimă de piatră. 

— Vreau să-ţi spun ceva, a continuat el. Am auzit o 
profeție despre tine. Am aflat-o de la o prezicătoare care 
şi-a lăsat templul şi colindă pe câmpuri ghicindu-le 
oamenilor. 

Mă învăţasem cu meandrele minţii sale, spre marea mea 
recunoştinţă. 

— lar tu treceai din întâmplare pe acolo chiar când 
vorbea despre mine? 

— Fireşte că nu. l-am oferit o cupă de aur gravată şi i- 
am cerut să-mi spună tot ce ştie despre Circe, fiica lui 
Helios, vrăjitoarea de pe Aiaia. 

— Şi? 


e 101 œ» 


— A spus că un bărbat pe nume Odiseu, sânge din 
sângele meu, va sosi într-o zi pe insula ta. 

— Continuă. 

— Asta e tot. 

— E cea mai proastă profeție pe care am auzit-o 
vreodată. 

— Ştiu, a oftat Hermes. Cred că am dat cupa pe 
degeaba. 

Nu visam la el, cum am mai zis. Nu-i împleteam numele 
de al meu. Noaptea ne culcam împreună şi la miezul nopţii 
dispărea, iar eu mă trezeam şi colindam pădurile. Leoaica 
păşea adesea lângă mine. Era plăcerea noastră cea mai 
adâncă să mergem prin aerul rece, simțind cum ni se 
freacă de picioare frunzele umede. Din când în când, mă 
opream să culeg o floare sau alta. 

Insă pentru floarea râvnită am aşteptat destul de mult. 
Am lăsat să treacă o lună de la discuţia mea cu Hermes şi 
încă una. Nu voiam să stea cu ochii pe mine. Nu avea ce 
căuta aici. Floarea era a mea. 

N-am luat cu mine nicio torţă. Ochii îmi luceau în 
întuneric mai ceva decât ai bufniţelor. Am apucat prin 
penumbra copacilor, prin livezile liniştite, printre măslini 
şi mărăcinişuri, peste nisipuri şi pieptiş pe stânci. Nicio 
pasăre nu mişca şi nicio jivină. Nu se auzeau decât aerul 
printre frunze şi răsuflarea mea. 

Şi iat-o acolo, îngropată în clisa de frunze, săpând mai 
jos de ferigi şi de ciuperci: o floricică cât unghia, albă ca 
laptele. Sângele de uriaş pe care-l vărsase tata din cer. Am 
smuls un lujer din încrengătură. Rădăcinile s-au agăţat o 
clipă de pământ, apoi s-au lăsat trase. Erau negre şi 
groase, mirosind a metal şi a sare. Floarea nu avea niciun 
nume, din câte ştiam, aşa că i-am zis „moli”, adică 
rădăcină pe limba străveche a zeilor. 

Ah, tată, oare-ai ştiut ce dar îmi faci? Căci floarea aceea 
atât de fragilă, încât ţi se destrăma cu totul sub talpă, 
purta în ea apotrope, puterea neîmblânzită de a alunga 
răul. Desfăcătoarea blestemelor. Scut şi pavăză împotriva 
năpastei, cinstită ca o zeiţă, căci era curată ca lacrima. 


e 102 œ» 


Singurul lucru de pe lumea asta căruia îi puteai acorda 
încrederea că nu te va trăda. 

Zi de zi, insula înflorea tot mai mult. Grădina mi se 
căţărase pe casă şi-mi sufla parfumul ei pe ferestre. La 
vremea aceea lăsam obloanele ridicate. Făceam tot ce 
pofteam. Dacă m-ai fi întrebat, aş fi zis că-s fericită. Insă 
nu uitam nicio clipă. 

Fum rece, însemnat cu numele meu. 


e 103 >» 


Capitolul 9 


Era dimineaţă. Soarele săltase deasupra copacilor şi mă 
aflam în grădină, tăind anemone pentru masă. Porcii îşi 
clefăiau lăturile. Un mistreţ a prins arţag şi a început să se 
împingă grohăind în ceilalţi, ca să-şi arate puterea. I-am 
prins privirea. 

— Ieri te-am văzut cum faci bulbuci la izvor şi alaltăieri 
scroafa pătată te-a trimis la plimbare cu urechea muşcată 
şi pofta-n cui. Aşa că vezi cum te porţi. 

A pufnit cu râtul în ţărână, apoi s-a predat cu burta la 
pământ. 

— Când nu sunt cu tine stai mereu de vorbă cu porcii? 

Hermes se ivise în mantia lui de călătorie şi pălăria cu 
boruri late trasă deasupra ochilor. 

— Îmi place să gândesc dintr-o altă perspectivă, i-am 
răspuns. Ce te-aduce încoace pe lumină, ca zeii cinstiţi? 

— O corabie se îndreaptă spre insulă. Am crezut că ţi-ar 
plăcea să afli. 

M-am ridicat. 

— Ce corabie? 

A zâmbit. Ce-i mai plăcea să mă vadă descumpănită... 

— Ce-mi dai dacă îţi spun? N 

— Du-te de-aici, m-am răstit la el. Imi place să te văd 
mai mult pe întuneric. 

A dispărut râzând. 


nD, 

M-am silit să-mi petrec dimineaţa ca de obicei, căci 
Hermes putea să fie cu ochii pe mine, însă am simţit 
încordarea, nerăbdarea ca o coardă gata să plesnească. 
Îmi tot întorceam ochii spre zare fără să vreau. O corabie. 
O corabie cu musafiri care-l înveseleau pe Hermes. Cine 


e 104 - 


oare? 

Au sosit în toiul amiezii, înfiripându-se din oglinda 
strălucitoare a apei. Ambarcaţiunea era de zece ori mai 
mare decât a lui Glaucos şi-mi dădeam seama de departe 
că-i o lucrătură minunată: elegantă, vopsită în culori vii, cu 
un acrostol uriaş la proră. Tăia încet valurile, împinsă de 
vâslaşii care dădeau neobosiţi din lopeţi. Văzându-i cum 
veneau, am tresărit. Erau muritori. 

Mateloţii au aruncat ancora şi un singur ins a sărit peste 
bordul scund şi a luat-o prin apă spre țărm. A străbătut 
fâşia de plajă şi de copaci, până a dat de o cărare îngustă, 
bătătorită de copitele porcilor, care se unduia pe coastă, 
printre tulpinile lungi ca sulița de acantă şi pâlcurile de 
lauri, pe lângă desişurile cu spini. Apoi nu l-am mai văzut, 
însă ştiam încotro duce cărarea. Am aşteptat. 

A luat aminte la leoaică, însă doar o clipă. Ţinându-şi 
umerii drepţi, a îngenuncheat în faţa mea pe iarba din 
poiană. Mi-am dat seama că-l cunosc. Îmbătrânise şi avea 
mai multe riduri pe chip, însă era el, cu ţeasta tot rasă şi 
ochii limpezi. Dintre toţi muritorii din lume, zeii nu aud 
niciodată decât de câţiva. Gândiţi-vă cum vine asta. Până 
să aflăm noi cum îi cheamă, au şi murit. Numai stelele 
căzătoare cele mai luminoase ne trezesc interesul. Voi, cei 
vrednici şi atât, sunteţi praf şi pulbere pentru noi. 

— Cinstită stăpână, mi s-a adresat bărbatul. Imi pare rău 
să-ţi tulbur liniştea. 

— Încă nu mi-ai tulburat-o, am zis. Te rog, ridică-te. 

Dacă mi-a observat cumva glasul de muritoare, n-a dat 
niciun semn. S-a sculat - nu pot să spun cu graţie, căci era 
prea solid pentru aşa ceva, dar cu o uşurinţă firească, 
precum o uşă care se balansează pe nişte balamale bine 
făurite. Mi-a întâlnit privirea fără să crâcnească. Era 
învăţat cu zeii, mi-am dat seama. Şi cu vrăjitoarele. 

— Ce-l aduce pe faimosul Dedal pe țărmurile mele? 

— Sunt onorat că mă cunoşti. Avea glasul ferm ca vântul 
de la apus, cald şi neschimbător. Am venit cu solie de la 
sora ta. Aşteaptă prunc şi i se apropie sorocul. Te roagă s-o 
ajuţi la naştere. 


<e 105 - 


M-am uitat bănuitoare la el. 

— Sigur ai nimerit unde trebuie, solule? Eu şi sora mea 
nu ne-am avut niciodată la inimă. 

— Nu a trimis după tine ca să-i dai dragoste. 

Vântul sufla spre noi parfumul florilor de tei. Din spate 
venea putoarea mocirlei porcilor. 

— Am auzit că sora mea a zămislit deja şase prunci, de 
fiecare dată cu mai multă uşurinţă. Nu are cum să moară 
când îşi aduce plozii pe lume, iar nou-născuţii îi prind 
puteri din sângele ei. Aşadar, ce nevoie mai are de mine? 

Şi-a întins iute mâinile întărite de muşchi. 

— Iertare, stăpână, nu pot spune mai multe, însă m-a 
însărcinat să-ţi atrag atenţia că de n-o ajuţi tu, nimeni 
altcineva nu poate. Meşteşugul ţi-l caută ea, stăpână. Al 
tău şi numai al tău. 

Deci Pasifae a auzit de puterile mele şi a hotărât că ar 
putea trage foloase de pe urma lor. Nu primisem niciodată 
vreun compliment din partea ei. 

— Sora ta a primit permisiunea tatălui vostru să pleci 
degrabă. Ţi-a ridicat surghiunul doar în privinţa asta. 

M-am încruntat. Ciudat, tare ciudat mi se părea totul. 
Oare ce era atât de important încât i-a cerut ajutor tatei? 
Şi dacă ducea lipsă de magie, cum de nu-l chemase pe 
Perses? Aveam impresia că nu este decât un tertip, însă nu 
înţelegeam de ce-şi bate sora mea capul cu aşa ceva. Nu 
reprezentam o primejdie pentru ea. 

Mă cam trăgea aţa. Mă rodea curiozitatea, desigur, însă 
era mai mult de-atât. Constituia un bun prilej să-i arăt ce 
am ajuns. Dacă-mi întindea o capcană, de-acum n-avea 
cum să mă prindă în ea. 

— Ce mă bucur că mi se uşurează pedeapsa, am spus. 
De-abia aştept să scap din temniţa asta cumplită. 

Colinele vălurite din jur pocneau de sevă primăvăratică. 

Dedal nu a zâmbit. 

— Mai este... ceva. Am primit poruncă să-ţi spun că 
drumul nostru trece prin strâmtoare. 

— Care strâmtoare? 

Însă i-am citit răspunsul pe chip: cearcănele întunecate 


e 106 » 


de sub ochi, jalea şi oboseala. 

M-a luat un val de greață. 

— Unde locuieşte Scylla. 

A încuviinţat. 

— Ţi-a poruncit şi ţie să vii pe acolo? 

— Da. 

— Câţi oameni ai pierdut? 

— Doisprezece. Nu ne-am mişcat destul de iute. 

Cum de uitasem cine este soră-mea? Nu putea să-ți 
ceară o favoare şi gata, trebuia să te mâne de la spate cu 
biciul. Parc-o vedeam cum se făleşte şi îi spune râzând lui 
Minos: Am auzit că Circe se topeşte de dragul muritorilor. 

Am urât-o mai mult ca oricând. Se purtase cu atâta 
cruzime... Mi-am închipuit cum mă duc hotărâtă în casă şi 
trântesc uşa după mine. Nu tine, Pasifae. N-ai decât să-ţi 
găseşti altă proastă. 

Insă aşa o să moară încă şase sau doisprezece oameni. 

Am pufnit de necaz. De unde ştiam că o să trăiască dacă 
mă duceam? Nu ştiam nicio vrajă care să ne păzească de 
monştri. lar Scylla o să turbeze când o să mă vadă. Aşa 
doar aş atrage şi mai multă mânie asupra lor. 

Dedal mă urmărea cu faţa umbrită. Departe peste 
umărul lui, carul tatei se cufunda încet în mare. În odăile 
colbuite din palatele lor, astronomii îi consemnau şi acum 
gloria în amurg, sperând să le iasă bine socotelile. Le 
tremurau genunchii osoşi de teama securii călăului. 

Mi-am strâns hainele şi traista cu leacuri. Am închis uşa 
după mine. Nu-mi mai rămânea nimic de făcut. Leoaica se 
descurca şi singură. 

— Sunt gata, am zis. 


Corabia era construită într-un stil pe care nu-l ştiam. 
Părea zveltă şi avea borduri joase, aproape de apă. Coca 
era pictată frumos, înfăţişând valuri repezi şi delfini 
arcuiţi, iar la pupă o caracatiţă îşi răsfira braţele ca nişte 
şerpi. În timp ce căpitanul se opintea să ridice ancora, m- 
am dus la proră, să cercetez galionul pe care-l văzusem 
mai înainte. 

e 107 + 


Era o fată într-o rochie de dans. Pe chip i se citeau 
uimirea şi  încântarea, avea ochii mari şi buzele 
întredeschise, iar pletele îi atârnau răsfirate pe umeri. 
Mânuţele şi le ţinea încleştate pe piept şi încremenise 
ridicată pe vârfurile picioarelor, de parcă aştepta să 
înceapă muzica. Fiecare detaliu,  zulufii,  pliurile 
materialului, era înfăţişat atât de limpede, încât mă 
aşteptam să păşească dintr-o clipă în alta prin aer. Şi 
totuşi, adevărata minune nu era asta. Lucrătura îţi 
îngăduia să întrevezi, nu ştiu cum, ceva din sinele fetei. 
Isteţimea cercetătoare care i se citea în ochi, fruntea 
hotărâtă şi gingaşă. Entuziasmul şi inocenţa ei fireşti şi 
crude ca iarba. 

Nu mai trebuia să întreb ale cui mâini o sculptaseră. 
Una dintre minunile lumii muritorilor, aşa îl numise fratele 
meu pe Dedal, însă era o minune a oricărei lumi. l-am 
studiat absorbită farmecele, descoperind mereu altul nou: 
gropiţa din bărbie, glezna osoasă, de fiinţă încă tânără. 

Reprezenta o minune, însă şi un mesaj. Doar crescusem 
la picioarele tatei şi puteam să recunosc fala şi puterea. 
Un alt rege, dacă ar avea aşa o comoară, ar ţine-o păzită în 
cea mai fortificată sală. Minos şi Pasifae o puseseră pe o 
corabie, în calea vântului, a valurilor sărate, piraţilor, 
algelor şi a monştrilor. Ca pentru a spune: E un mărunțiş. 
Mai avem o mie la fel, başca omul care ni le face. 

Bătaia tobei mi-a abătut atenţia. Vâslaşii se aşezaseră la 
locurile lor pe bănci şi am simţit cum ne punem în mişcare. 
Apele golfului au început să alunece pe lângă noi. Insula 
mea se făcea tot mai mică. 

Mi-am întors privirea spre oamenii care umpleau 
puntea. Am numărat treizeci şi opt. Cele cinci străji păşeau 
de colo până colo îmbrăcate cu mantii şi armuri de aur. 
Aveau nasurile borcănate şi sucite de câte ori şi le 
frânseseră. Mi-am amintit cum se strâmbase Aietes 
văzându-i: Gealaţii lui Minos, impopoţțonați ca nişte prinți. 
Vâslaşii erau mândria măreţei flote din Cnossos, nişte 
huidume în mâinile cărora lopeţile păreau obiecte fine. În 
jurul lor se mişcau iute restul mateloţilor, înălţând un 


< 108 >» 


acoperământ care să ne ferească de soare. 

La nunta lui Minos cu Pasifae, gloata de muritori pe 
care-i zărisem mai că se pierduseră în depărtare, părând 
toţi deopotrivă, ca frunzele în coroana unui copac. Însă 
aici, sub cer, fiecare chip se deosebea foarte limpede de 
celălalt. Unul era cărnos, altul delicat, cel de colo era 
bărbos, cu nasul încovoiat şi bărbia îngustă. Li se vedeau 
cicatricele, bătăturile, juliturile, ridurile de bătrâneţe şi 
şuviţele năduşite. Unul îşi agăţase o pânză udă la gât ca 
să-l apere de arşiţă. Altul purta o brățară făurită de nişte 
mâini copilăreşti şi al treilea avea căpăţâna ca de botgros. 
Mă lua ameţeala când mă gândeam că nu formau decât o 
parte cât se poate de neînsemnată din întreaga omenire 
care se născuse pe lumea asta. Cum dăinuia o astfel de 
varietate nesfârşită de suflete şi de chipuri? Nu se smintea 
pământul? 

— Îmi îngădui să-ţi aduc un scaun? a zis Dedal. 

M-am întors, uşurată să văd un singur chip în loc de 
atâtea. Nu se putea spune că Dedal era chipeş, însă avea 
trăsături plăcute, ferme. 

— Prefer să rămân în picioare, am zis. l-am arătat 
galionul. E frumoasă. 

A înclinat din cap, părând obişnuit cu laudele. 

— Mulţumesc. 

— Spune-mi ceva. De ce te ţine sora mea sub pază? 

Când păşiserăm pe punte, cea mai mare huidumă dintre 
străji, căpitanul, îl căutase iute prin haine. 

— Ah, a surâs el. Minos şi Pasifae se tem că nu... le 
apreciez pe deplin ospitalitatea. 

Mi-am amintit ce spusese Aietes: Pasifae îl ţine închis. 

— Doar ai fi putut să scapi de ei pe drum. 

— Aş putea să scap de ei oricând. Însă Pasifae are ceva 
ce-mi aparţine pe care nu mă îndur să-l las în mâinile ei. 

Am aşteptat să continue, însă Dedal nu a mai adăugat 
nimic. Îşi ţinea mâinile pe parapet. Degetele sale 
înduraseră multe, fiind crestate de cicatrice albe, subţiri. 
De parcă şi le scufundase în aşchii de lemn sau în cioburi 
de sticlă. 


< 109 œ» 


— Ai văzut-o pe Scylla în strâmtoare? am întrerupt eu 
tăcerea. 

— Nu prea bine. Peretele de stâncă era învăluit în 
brizanţi şi în ceaţă şi ea s-a mişcat prea iute. Şase capete 
s-au repezit de două ori, cu colții lungi cât un picior de om. 

Văzusem puntea pătată. Oricât o lustruiseră, sângele 
pătrunsese adânc în lemn. Asta mai rămăsese din 
douăsprezece vieţi. Am simţit un nod de vinovăţie în 
stomac, aşa cum voise şi Pasifae. 

— Trebuie să ştii că eu am făcut-o, am zis. Eu am 
preschimbat-o pe Scylla în făptura de acum. De-asta m-au 
surghiunit şi te-a pus sora mea s-o iei pe acolo. 

M-am uitat să văd dacă se va arăta mirat, dezgustat sau 
chiar îngrozit. Însă el doar a încuviinţat. 

— Mi-a spus. 

Desigur... Aşa îi plăcea ei să otrăvească lumea. Voia să 
ştie că vin ca răufăcătoare, nu ca salvatoare. Doar că de 
data asta era pe bună dreptate. 

— Nu înţeleg ceva, am zis. Sora mea are purtări crude, 
însă rareori prosteşti. Cum de a riscat să te trimită chiar 
pe tine în misiunea asta? 

— Mi-am câştigat singur locul aici. Nu mi se îngăduie să 
vorbesc mai mult, însă, când vom sosi în Creta, cred că vei 
înţelege şi singură. A şovăit: Ştii dacă putem să luptăm 
cumva cu ea? Cu Scylla? 

Deasupra noastră, soarele a ars ultimele scame de nor. 
Oamenii gâfâiau chiar şi la adăpostul acoperământului. 

— Nu ştiu, am spus. Voi încerca. 

Am rămas în tăcere lângă fata încremenită în salt, cu 
marea despicându-se în faţa noastră. 


În seara aceea am poposit pe ţărmul unor meleaguri 
verzi şi prospere. Oamenii stăteau în jurul focurilor, 
încordaţi şi tăcuţi, năpădiţi de groază. Le auzeam şoaptele 
şi clipocitul vinului trecut din mână-n mână. Niciunul nu 
voia să stea treaz, închipuindu-şi ce-i va aduce ziua de 
mâine. 

Dedal îmi alesese un locşor unde-mi pregătise o pătură, 

e 110 œ» 


însă am lăsat-o neatinsă. Nu înduram să mă împresor cu 
atâtea trupuri răsuflând neliniştite. 

Mi se părea ciudat să păşesc pe alte pământuri decât ale 
mele. Unde mă aşteptam să dau peste un crâng, 
descopeream un hăţiş cu căprioare. Unde credeam că sunt 
porci, şi-a rânjit un bursuc dinţii la mine. Peisajul era mai 
întins decât insula mea, pădurea mai mică, iar florile 
păreau diferite. Am văzut un migdal amar şi un cireş 
înflorit. Mă  furnicau mâinile, gata să le culeagă 
îmbelşugata putere. M-am aplecat să smulg un mac, doar 
ca să-i ţin culoarea în mână. Simţeam cum îi zvâcnesc 
seminţele negre. Haide, fâ-ne farmece. E 

Nu le-am ascultat. Eram cu gândul la Scylla. Incercam 
să-mi alcătuiesc o imagine din toate câte auzisem despre 
ea: şase guri, şase capete, douăsprezece picioare. Însă cu 
cât mă străduiam mai mult, cu atât scăpăm din vedere mai 
multe. În schimb, îi vedeam chipul de demult, din odăile 
noastre, rotund şi surâzător. Incheietura mâinii i se arcuise 
ca un gât de lebădă. Bărbia i se înclinase delicat când îi 
şoptise soră-mii la ureche cine ştie ce bârfă măruntă. 
Lângă ele stătuse fratele meu, Perses, zâmbind arogant. 
Pe atunci se juca cu pletele Scyllei, răsucindu-le pe deget. 
Ea se întorcea şi-l plesnea peste umăr, de răsuna toată 
sala. Râdeau amândoi, căci oricum le plăcea să se afle 
mereu în centrul atenţiei. Ţineam minte că mă întrebasem 
cum de nu o supăra pe sora mea tot spectacolul acela, căci 
nu lăsa pe nimeni să se apropie de Perses. Şi totuşi se uita 
zâmbind la ei. 

Crezusem că în toţii anii petrecuţi în palatul tatei 
fusesem oarbă ca o cârtiţă, însă acum îmi amintisem şi mai 
multe amănunte. Veşmântul verde pe care-l purta Scylla la 
ospeţele însemnate, sandalele ei de argint cu lapislazuli la 
curea. Avea o agrafă de aur cu o pisică la capăt care-i 
susţinea părul la ceafă. Pare-mi-se că era din... Teba. Teba 
din Egipt, un adorator de-acolo, nu ştiu ce zeu cu cap de 
fiară. Ce se alesese de zorzonul acela? Oare zăcea tot în 
iarbă, pe malul apei, alături de hainele aruncate pe jos? 

Ajunsesem la o ridicătură mică, acoperită de un pâlc de 


e 111 œ 


plopi negri. Am luat-o printre trunchiurile lor brăzdate. 
Unul dintre ei fusese lovit de trăsnet nu demult, iar tulpina 
avea o rană înnegrită şi mustindă. Am atins cu degetul 
seva arsă. Îi simţeam forţa şi îmi părea rău că nu mai 
adusesem cu mine o sticluţă ca să i-o adun. Mi-a amintit de 
Dedal, cu spinarea lui dreaptă şi focul din oase. 

Oare ce anume nu se îndurase să lase în urmă? Când îmi 
vorbise despre asta, îşi stăpânise chipul şi îşi alesese cu 
grijă cuvintele. Cineva iubit. Vreo slujnică frumuşică din 
palat sau poate vreun grăjdar chipeş. Sora mea mirosea 
asemenea intrigi amoroase cu un an înainte. Poate chiar îi 
trimisese cu poruncă la el în pat, în chip de cârlig de prins 
peştele. Însă, tot încercând să-mi închipui cum arătau la 
faţă, mi-am dat seama că nu pot să le dau crezare. Dedal 
nu mi se părea nici vreun proaspăt îndrăgostit, nici vreun 
iubit cu vechime, nedespărţit de nevastă cu anii. Nu 
puteam să mi-l închipui cu nimeni, ci doar unic şi solitar. 
Era vorba despre aur? Despre o invenţie a lui? 

Mi-am zis: dacă reuşesc să-l ţin mâine în viaţă, poate că 
o să aflu. 

Luna trecea pe deasupra capului şi aşa trecea şi 
noaptea. Am auzit iar glasul lui Dedal: Are colții lungi cât 
un picior de om. M-a trecut un fior rece. Ce-a fost în 
mintea mea să mă pun cu o asemenea făptură? O să-i 
smulgă lui Dedal beregata şi o să-şi înfigă colții în carnea 
mea. Ce-o să mai rămână din mine după ce termină? 
Cenuşă, fum? Nişte oase nemuritoare plimbate de curenţi 
pe fundul mării? 

Picioarele mă conduseseră spre țărm. Am urcat pe 
coasta rece şi cenuşie. Am ascultat murmurul valurilor şi 
tipetele păsărilor de noapte, însă, ca să fiu sinceră, mai 
ciuleam urechea după altceva: de-acum bine cunoscutul 
vâjâit din aer. Clipă de clipă speram ca Hermes să coboare 
lângă mine, senin, râzând şi împungându-mă. Ei, vrăjitoare 
din Aiaia, ce te faci mâine? 

M-am gândit să-l implor să mă ajute, cu genunchii în 
nisip şi palmele întinse în sus. Sau poate o să-l dobor la 
pământ şi o să-i ofer plăcere, căci, mai presus de orice, 


e 112 œ» 


adora să-l uimeşti. Parcă auzeam ce poveste o să toarne 
mai târziu. Era aşa de disperată, că a sărit pe mine ca o 
mâţă. Mai bine s-ar culca cu soră-mea, mi-am zis. S-ar 
avea tare bine unul cu altul. M-am gândit pentru prima 
oară că poate deja o făcuse. Probabil că se culcau adesea 
împreună şi râdeau de cât de anostă sunt. Poate totul 
fusese ideea lui şi de-asta venise azi-dimineaţă, să mă ia 
peste picior şi să se umfle în pene. Mi-am repetat în minte 
întreaga discuţie, cernând fiecare detaliu ca să-i smulg 
înţelesul. Vezi cât de iute te prosteşte? Asta-şi dorea cel 
mai tare: să semene îndoieli, să te facă să te întrebi şi să te 
frămânţi singură, urmându-i împleticit dansul neobosit. În 
beznă, spre perechea de aripi tăcute ce ar fi putut să 
plutească pe-aproape, am zis: 

— Puțin îmi pasă dacă te culci cu ea. Ia-l şi pe Perses de 
iubit, doar e cel mai chipeş. Niciodată n-o să fiu geloasă pe 
cineva ca tine. 

Poate mă asculta, poate nu. Nu conta. Oricum n-avea să 
vină. Era o farsă mai reuşită să vadă cât o să mă chinuiesc, 
să mă vadă blestemând şi zbătându-mă. Nici tata n-o să mă 
ajute. Ar putea Aietes, doar pentru plăcerea de a-şi încorda 
puterile, însă el se afla în celălalt capăt al lumii. N-aveam 
cum să ajung la el, aşa cum n-aveam nici cum să-mi iau 
zborul. 

Eram şi mai însingurată decât sora mea, mi-am zis. Eu 
răspunsesem chemării ei, însă nimeni n-ar fi venit la 
chemarea mea. La gândul ăsta am mai prins curaj. La 
urma urmei, fusesem singură toată viaţa. Aietes şi Glaucos 
îmi întrerupseseră doar pentru un timp lunga singurătate. 
Îngenunchind, mi-am înfipt degetele în nisip. Am simţit 
asprimea grăunţilor ce pătrundeau sub unghii. Atunci mi-a 
trecut prin minte o amintire. Tata învăţându-l pe Glaucos 
legea noastră veche şi fără de speranţă: niciun zeu nu 
poate desface lucrarea altuia. 

Insă aceasta era lucrarea mea. 

Luna a trecut pe deasupra noastră. Valurile şi-au lipit 
gurile reci de picioarele mele. larbă neagră, mi-am zis. 
Frasin, măslin şi brad argintiu. Măselariţă cu scoarță arsă 


e 113 >» 


de corn şi moli, ascunsă la fund. Moli era bună să desfacă 
blestemele, să alunge gândul meu rău care o preschimbase 
atunci. 

M-am scuturat de nisip şi am rămas în picioare, cu 
traista de leacuri atârnându-mi pe umăr. Când mergeam, 
sticluţele vibrau încetişor, ca nişte capre care-şi scuturau 
tălăngile. În juru-mi se învolburau mirosuri pe care le 
cunoşteam ca pe propria mea piele: de pământ, rădăcini 
afundate, sare şi sânge feros. 


A doua zi dimineaţă, oamenii erau pământii la faţă şi 
tăcuţi. Unul ungea furcheţii ca să nu scârţâie şi altul freca 
puntea pătată, roşu la faţă, deşi nu ştiam dacă era de la 
soare sau de la durere. La pupa stătea al treilea, un ins cu 
o barbă neagră care se ruga turnând vin în valuri. Niciunul 
nu se uita la mine. Doar eram sora lui Pasifae şi 
renunţaseră demult să spere la vreun ajutor din partea ei. 
Insă le simţeam încordarea apăsătoare, groaza care-i 
gâtuia tot mai tare clipă de clipă. Se apropia moartea. 

Nu te gândi, mi-am spus. Dacă te ţii tare, nu va muri 
niciunul azi. 

Căpitanul străjilor avea ochii îngălbeniţi pe chipul 
buhăit. Il chema Polydamas şi era uriaş, însă, cum eram 
zeiţă, îl ajungeam la statură. 

— Îmi trebuie mantia ta, i-am zis. Dă-mi şi tunica. 

A mijit ochii şi i-am citit în ei pornirea de a-mi zice pe loc 
„nu”. Am ajuns să îi cunosc bine pe bărbaţii de felul lui, 
care se ţineau cu dinţii de puţina putere pe care o aveau şi 
nu vedeau în mine decât o femeie. 

— De ce? a întrebat. 

— Pentru că nu vreau ca tovarăşii tăi să moară. Presupui 
altceva? 

Vorbele mi-au răsunat pe toată puntea şi treizeci şi 
şapte de perechi de ochi s-au uitat în sus. Căpitanul şi-a 
dat jos hainele şi mi le-a întins. Erau cele mai frumos 
lucrate de pe corabie, din lână prețioasă, cu fir alb şi un tiv 
de purpură viu colorat, care mătura puntea. 

Dedal venise lângă mine. 

e 114» 


— Aş putea să te ajut cu ceva? 

L-am pus să-mi ţină mantia. M-am dezbrăcat la 
adăpostul ei şi mi-am pus tunica. Mi-era largă la subsuori 
şi pe talie. Mirosul acru de carne omenească m-a învăluit 
pe loc. 

— Vrei să mă ajuţi cu mantia? 

Dedal m-a acoperit cu ea şi a prins-o cu acul de aur în 
formă de caracatiţă. Pânza atârna grea ca nişte pături, în 
falduri largi, alunecându-mi de pe umeri. 

— Îmi pare rău, dar nu prea arăţi ca un bărbat. 

— Nici nu trebuie să semăn cu un bărbat, am zis. 
Trebuie să pară că aş fi fratele meu. Scylla l-a iubit pe 
vremuri. Poate încă-l iubeşte. 

Mi-am muiat buzele în pomada pe care-o pregătisem: 
hiacint şi miere, flori de frasin şi omag strivite şi 
amestecate cu coji de nuci. Mai semănasem năluci pe 
plante şi pe animale, însă nicicând pe mine însămi şi dintr- 
odată am simţit o teamă strivitoare. M-am silit să nu mă 
gândesc. Frica de nereuşită era cea mai mare ameninţare 
când venea vorba de farmece. În schimb, mi l-am închipuit 
pe Perses: chipul său adormit şi arogant, muşchii moi şi 
grumazul gros, mâinile trândave, cu degete lungi. Am 
chemat în minte fiecare trăsătură şi mi-am alipit-o cu 
gândul. 

Când am deschis ochii, Dedal se uita uimit la mine. 

— Pune-ţi la vâsle cei mai neînfricaţi oameni, i-am zis. Şi 
glasul mi se schimbase. Devenise profund, plesnind de 
trufie zeiască. Nu trebuie să se oprească nicio clipă. Orice 
s-ar întâmpla. 

A încuviinţat. În mână avea o sabie şi am văzut că şi 
ceilalţi oameni se înarmaseră cu lănci, pumnale şi 
ciomege. 

— Nu, am zis, ridicând glasul ca să mă audă toată 
lumea. E nemuritoare. Armele nu vă ajută la nimic şi 
trebuie să aveţi mâinile libere ca să purtaţi corabia mai 
departe pe apă. 

Pe loc au zăngănit tăişurile vârâte în teci şi au zornăit 
lăncile culcate pe punte. Până şi Polydamas m-a ascultat, 


<e 115» 


în tunica sa de împrumut. Mai că mi-a venit să râd. În viaţa 
mea nu mai avusesem parte de atâta supunere. Aşa era să 
trăieşti în pielea lui Perses? Însă deja zăream la orizont 
cum se iveşte strâmtoarea. M-am întors spre Dedal. 

— Ascultă, i-am spus. Există posibilitatea ca farmecul să 
n-o păcălească şi Scylla să mă recunoască. Dacă se 
întâmplă aşa, ai grijă să nu stai lângă mine. Şi nici vreunul 
dintre oamenii tăi. 


Mai întâi a apărut ceața. Ne-a învăluit umedă şi grea, 
ascunzându-ne stâncile şi apoi însuşi cerul. Nu vedeam 
mare lucru, iar în urechi se auzea doar vuietul vârtejului 
de apă. Desigur că din pricina vârtejului alesese Scylla 
strâmtoarea aceea. Pentru a nu fi trase spre el, corăbiile 
sunt silite să cârmească spre peretele opus. Şi aşa îi 
nimereau drept în colţi. 

Am înaintat prin aerul încărcat. Când am intrat în 
strâmtoare, sunetele au prins ecouri, izbindu-se de zidurile 
de piatră. Pielea mea, puntea, parapetul - toate erau 
umede de la stropii brizanţilor. Apa spumega şi o vâslă s-a 
frecat de piatră. A scos un sunet slab, însă oamenii au 
tresărit de parcă trăsnise. Deasupra noastră, îngropate în 
ceaţă, se aflau peştera şi Scylla. 

Ne mişcam, sau cel puţin aşa credeam, dar în peisajul 
acela cenuşiu era dificil să-ţi dai seama unde ai ajuns şi cât 
de iute. Vâslaşii tremurau de osteneală şi de teamă şi 
furcheţii unşi scârţâiau oricum. Număram clipele. Sigur 
ajunseserăm sub ea. Pesemne că se târâse până la gura 
peşterii şi mirosise cea mai grasă pradă. Tunicile 
oamenilor erau leoarcă de sudoare. Cei care nu vâsleau se 
ghemuiseră la adăpostul parâmelor, la rădăcina catargului 
şi oriunde altundeva găsiseră loc. 

Mi-am încordat privirea în sus şi atunci a sosit. 

Era cenuşie ca aerul, ca însăşi stânca. Întotdeauna îmi 
închipuisem că o să semene cu ceva anume: un şarpe, o 
caracatiţă sau un rechin. Se dovedea a fi o prezenţă 
copleşitoare, un noian pe care cu greu îl puteam cuprinde 
cu mintea. Avea gâturile mai lungi decât catargele 

e 116 œ» 


corabiei. Cele şase capete hidos de umflate, ca nişte 
bolovani de lavă topită, îşi căscau gurile spre noi. Limbile 
negre se strecurau printre colții ascuţiţi ca nişte săbii. 

li fixa cu privirea pe oamenii pierduţi în teama lor 
asudată. S-a tras tot mai aproape, alunecând pe pietre. M- 
a izbit o duhoare de reptilă, respingătoare ca vizuinile 
colcăitoare de sub pământ. Gâturile i se legănau în aer şi 
dintr-o gură am văzut cum i se prelinge un fir lucitor de 
salivă. Trupul nici nu i se vedea. Îl ascundea ceața, cu tot 
cu picioare, mădularele acelea hidoase, fără oscioare, pe 
care le descrisese Selene cu mult timp în urmă. Hermes 
îmi spusese că se ţineau de pereţii peşterii când Scylla se 
apleca să mănânce, precum se agaţă crabul pustnic în 
cârligele sale. 

Gâturile începuseră să-i fremete şi să se tragă în spate. 
Se pregătea de atac. 

— Scylla! am strigat cu glasul de zeu. 

A urlat. Era un sunet tăios, stârnind haosul, ca o mie de 
câini hămăind în cor. Câţiva vâslaşi au lăsat lopeţile şi şi- 
au dus mâinile la urechi. Cu coada ochiului, l-am văzut pe 
Dedal cum îl împinge pe unul la o parte şi se aşază în locul 
lui. Nu aveam timp să-mi bat capul cu el. 

— Scylla! am strigat iarăşi. Sunt Perses! Am navigat un 
an ca să te găsesc. 

S-a uitat ţintă la mine, cu găvanele ei moarte afundate în 
carnea cenuşie. Dintr-un gâtlej s-a auzit un soi de gâlgâit. 
Nu mai avea nicio coardă să grăiască. 

— Căţeaua de soră-mea e surghiunită pentru ce ţi-a 
făcut, însă merita o pedeapsă mai mare. Ce răzbunare îţi 
doreşti? Spune-mi. Eu şi Pasifae o s-o ducem la îndeplinire. 

Mă sileam să vorbesc rar. Clipele se scurgeau în ritmul 
vâslelor. Cei doisprezece ochi mă ţintuiau. Îi vedeam la 
gură pete vechi de sânge şi între dinţi îi atârnau fâşii de 
carne. Am simţit că mă îneacă sila. 

— Am tot căutat un leac pentru tine. O licoare tare, cu 
care să te preschimbăm la loc. Ne e dor de tine, aşa cum 
erai pe vremuri. 

Fratele meu n-ar fi vorbit niciodată aşa, însă nu părea să 


e 117 œ 


conteze. Mă asculta, tot încolăcindu-se şi descolăcindu-se 
pe stânci, aţintindu-se după corabie. De câte ori vâsliseră 
mateloţii până acum? De zece ori? De o sută? Vedeam cum 
îşi frământă mintea înceată. Un zeu? Ce caută un zeu aici? 

— Scylla, am continuat. Primeşti leacul nostru? 

A sâsâit. Răsuilarea îi era urât mirositoare şi fierbinte ca 
focul. Însă deja îşi pierduse interesul pentru mine. Îşi 
întorsese două capete să se uite la vâslaşi. Celelalte le-au 
urmat rând pe rând. Am văzut-o cum îşi încordează din nou 
gâturile. : 

— Uite, am tipat. Il am aici! 

Am ridicat în aer sticluţa destupată. Nu s-a întors decât 
un cap, însă a fost de-ajuns. Mi-am luat elan şi am aruncat 
poţiunea. A nimerit în spatele colţilor şi i-am văzut gâtlejul 
fremătându-i când a înghiţit-o. Am rostit farmecul ca să o 
preschimb la loc. 

O clipă nu s-a întâmplat nimic. Apoi Scylla a urlat de 
ziceai c-o să despice lumea. Capetele i s-au sucit iute prin 
aer şi s-a repezit la mine. Am apucat doar să mă agăţ de 
catarg. Fugi, i-am zis în sinea mea lui Dedal. 

S-a izbit în pupa corabiei. Puntea a crăpat ca un lemn 
purtat de ape şi parapetul s-a despicat într-o parte. Aşchii 
de lemn zburau în toate părţile. Oamenii tremurau ca 
varga lângă mine şi, dacă nu m-aş fi ţinut de catarg, aş fi 
căzut. Îl auzeam pe Dedal urlând porunci, însă nu-l 
vedeam. Scylla deja îşi trăgea înapoi gâturile ca nişte 
vipere şi ştiam că a doua oară n-o să dea greş. O să 
izbească puntea şi o să crape în două corabia, ca apoi să 
ne culeagă pe rând din ape. 

Însă lovitura n-a mai venit. Capetele i s-au prăbuşit în 
valurile dinapoia corabiei. A zvâcnit toată, întinzându-se 
peste apă şi clămpănind din fălcile uriaşe ca un câine 
zbătându-se în lesă. Aveam mintea înceţoşată, aşa că n-am 
înţeles chiar atunci: era priponită locului. Nu mai putea să 
se întindă pe picioarele prinse de pereţii peşterii. 
Trecuserăm cu bine. 

A părut să înţeleagă odată cu mine. A urlat mânioasă, 
izbind apa de la pupă cu capetele şi stârnind valuri uriaşe. 


< 118 + 


Corabia s-a înclinat, luând apă peste parapetele joase din 
lături şi de la pupă. Oamenii se luptau cu parâmele, 
afundaţi cu picioarele în apă, însă s-au ţinut bine şi ne-am 
îndepărtat tot mai mult clipă de clipă. 

Scylla s-a tot izbit de stâncă, urlând de ciudă, până când 
s-a pierdut în ceaţă şi n-am mai văzut-o. 

Mi-am lipit fruntea de catarg. Hainele îmi alunecau de 
pe umeri. Mantia îmi spânzura de gât şi mă mânca pielea 
de căldură. Farmecul se risipise. Eram iarăşi eu. 

— Zeiţă. 

Dedal îngenunchease. Ceilalţi oameni se înşiraseră în 
spatele lui, şi ei în genunchi. Feţele cărnoase şi ostenite, 
cu cicatricele, bărbile şi arsurile lor, le erau pământii şi 
emoţionate. Se umpluseră de julituri şi de cucuie când 
fuseseră azvârliţi peste punte. 

De-abia dacă-i vedeam. În faţa ochilor o aveam pe 
Scylla, cu gurile ei hulpave şi ochii pustii. Nu mă 
recunoscuse, din câte mi se părea. Nu mai ştia nici de 
Perses, nici de nimeni. Doar priveliştea nouă a unui zeu o 
descumpănise o clipă. Avea minţile rătăcite. 

— Stăpână, a zis Dedal. O să-ţi înălţăm jertfe zi de zi, cât 
vom mai trăi. Ne-ai salvat de la moarte. Ne-ai scos cu bine 
din strâmtoare. 

Ceilalţi i-au ţinut isonul, bâlbâind rugăciuni. Câţiva şi-au 
lipit fruntea de punte, cum fac oamenii din răsărit. 
Ploconelile acelea erau preţul pe care îl cereau ai mei 
pentru ajutorul pe care-l ofereau. 

M-a năpădit năduful. 

— Nesăbuiţilor, le-am zis. Eu am adus-o pe făptura 
aceea pe lume. Numai din mândrie şi amăgire deşartă. Şi 
voi îmi mulţumiţi? V-au murit doisprezece oameni şi câte 
alte mii n-o să urmeze? Licoarea pe care i-am dat-o e cea 
mai puternică din câte am. Mă înţelegeţi, muritorilor? 

Vorbele îmi ardeau în aer şi lumina care mi se revărsa 
din ochi îi izbea nemiloasă. 

— N-o să scap niciodată de ea. Nu poate fi preschimbată 
la loc, nici acum, nici în veci. Va rămâne ceea ce e. Se va 
ospăta cu ai voştri la nesfârşit. Aşa că ridicaţi-vă. Ridicaţi- 


e 119 * 


vă şi apucaţi-vă vâslele şi să nu vă mai aud vorbindu-mi 
despre recunoştinţa voastră prostească. În caz contrar, o 
să vă căiţi. 

S-au dat înapoi tremurând, ca nişte biete fiinţe ce erau, 
şi s-au ridicat iute, furişându-se în toate părţile. Cerul se 
înseninase şi arşiţa ţintuia aerul pe punte. Mi-am smuls 
mantia. Voiam să mă ardă soarele. Voiam să mă mistuie 
până la os. 


e 120 œ» 


Capitolul 10 


Am stat trei zile în picioare la proră. N-am mai poposit 
pe nicio insulă. Vâslaşii lopătau în schimburi, dormind pe 
punte. Dedal a reparat parapetul, apoi li s-a alăturat în 
îndatoriri. Işi dovedea constant amabilitatea, oferindu-mi 
mâncare şi vin, o pătură, însă fără să stea cu mine mai 
mult decât era necesar. Ce credeam c-o să se întâmple? 
Îmi vărsasem mânia pe el de parcă eram tata. Încă un 
lucru distrus. 

Am sosit pe insula Creta în a şaptea zi, înainte de prânz. 
Soarele se oglindea în apă şi îşi proiecta razele spre pânza 
corabiei, luminând-o incandescent. În golf ancoraseră 
barje miceniene, vase de negoţ feniciene, galere egiptene, 
hitiţi, etiopieni şi  hesperieni. Toți negustorii care 
străbăteau apele acestea râvneau să facă negoţ cu bogatul 
oraş Cnossos, iar Minos o ştia prea bine. Îi primea în dane 
largi şi sigure, trimiţându-şi emisarii să colecteze dări în 
schimbul cinstei de a se afla acolo. Hanurile şi bordelurile 
erau tot ale lui Minos, aşa că aurul şi podoabele îl 
îmbogăţiseră. 

Căpitanul a cârmit drept spre prima dană, mereu 
deschisă corăbiilor regale. Pe docuri domnea agitația: 
bărbaţi alergând, strigând, urcând lăzi pe punți. 
Polydamas i-a spus o vorbă căpitanului de port, apoi s-a 
întors spre noi. 

— Trebuie să vii cu mine de îndată. Împreună cu 
meşterul. 

Dedal mi-a făcut semn s-o iau înainte. L-am urmat pe 
Polydamas pe chei. În faţa noastră, scările imense de 
calcar tremurau în arşiţa soarelui. Pe lângă noi treceau 
şuvoaie de oameni, deopotrivă slugi şi nobili, cu umerii goi 


e 121 œ» 


înnegriţi de soare. Deasupra, măreţul palat Cnossos lucea 
pe colina sa ca un stup. Am început să urcăm. Din spate 
auzeam răsuflarea lui Dedal şi din faţă pe a lui Polydamas. 
Treptele erau lustruite de picioarele grăbite care le 
urcaseră neîntrerupt atâţia ani. 

Într-un sfârşit am ajuns în capăt şi am trecut pragul 
palatului. Lumina orbitoare a dispărut dintr-odată şi am 
fost înconjurată de un întuneric rece. Dedal şi Polydamas 
au şovăit clipind. Cum n-aveam ochi de muritoare, ai mei s- 
au obişnuit imediat. Îndată am văzut cât de frumos era 
locul acela, chiar mai frumos decât ultima oară când 
fusesem aici. Palatul părea într-adevăr aidoma unui stup. 
Fiecare hol dădea spre o încăpere minunat împodobită, iar 
fiecare încăpere dădea spre alt hol. Ferestrele tăiate în 
ziduri lăsau să pătrundă înăuntru pătrate de lumină aurie 
strălucitoare. În toate părţile se desfăşurau fresce 
complicate: delfini, femei râzând, băieţi culegând flori şi 
tauri laţi în umeri agitându-şi coarnele. Afară, în foişoare 
de gresie, curgeau fântâni argintii şi servitorii dădeau zor 
pe lângă colonadele înroşite cu hematit. Deasupra fiecărei 
uşi atârna câte un labrys, securea cu două tăişuri a lui 
Minos. Mi-am amintit că îi dăruise lui Pasifae, la nuntă, un 
lănţişor cu pandantiv înfăţişând un Jabrys. Ea îl ţinuse în 
mâini de parcă era o râmă, iar când a început ceremonia 
nu mai purta la gât decât onixul şi chihlimbarul pe care le 
avusese înainte. 

Polydamas ne-a condus pe coridoarele cotite, spre odăile 
reginei. Aici vedeai şi mai multă opulenţă, picturi bogate în 
ocru şi aramă albăstrie, însă ferestrele erau acoperite. În 
schimb, ardeau torţe aurii şi mangaluri. Luminatoarele 
decupate iscusit în tavane lăsau să pătrundă lumina fără să 
dezvăluie niciun crâmpei de cer - erau lucrarea lui Dedal, 
bănuiam. Lui Pasifae nu-i plăcuse niciodată să fie iscodită 
de privirile tatei. 

— Regina este înăuntru, a zis el bătând la uşă. 

Am aşteptat în aerul nemişcat şi umbrit. Nu auzeam 
niciun sunet de după lemnul masiv, însă dintr-odată am 
simţit răsuflarea hârâită a lui Dedal lângă mine. Mi-a 


122 œ» 


vorbit în şoaptă. 

— Stăpână, mi s-a adresat, te-am jignit şi-mi pare rău. 
Însă şi mai rău îmi pare pentru ce vei găsi înăuntru. Mi-aş 
dori... 

S-a deschis uşa. În faţa noastră a apărut o slujnică cu 
pletele strânse în creştet, după moda cretană, răsuflând 
greu. 

— Regina e în chinurile naşterii... a început ea, însă a 
întrerupt-o din spate glasul surorii mele. 

— Ei sunt? 

Pasifae zăcea întinsă pe un divan de purpură, în centrul 
încăperii. Pielea îi lucea asudată şi burta îi era uimitor de 
umflată, întinzându-se ca o tumoare pe trupul ei subţirel. 
Uitasem cât de însufleţită şi de frumoasă era. Chiar şi în 
chinuri domina încăperea, absorbindu-i toată lumina, astfel 
încât lumea din jur era golită de culoare precum 
ciupercile. Dintre noi, fraţii, ea semăna cel mai mult cu 
tata. 

Am intrat în cameră. 

— Doisprezece morţi, am spus. Doisprezece oameni, 
totul dintr-o glumă înfumurată de-ale tale. 

Pasifae a zâmbit obraznic, ridicându-se în capul oaselor 
să mă întâmpine. 

— Mi s-a părut cinstit să-i dau Scyllei un prilej să te 
înfrunte, nu ţi se pare? Lasă-mă să ghicesc: ai încercat s-o 
preschimbi la loc. A râs citindu-mi chipul. Ah, am ştiut eu! 
Ai făurit un monstru şi acum îţi pare nespus de rău. Vai, 
sărmanii muritori, i-am pus în primejdie! 

Era la fel de crudă şi de capricioasă cum o ştiam. Cumva 
mă simţeam uşurată. 

— Tu i-ai pus în primejdie, i-am reproşat. 

— Însă tot tu n-ai reuşit să-i salvezi. Ia spune-mi, i-ai 
bocit când i-ai văzut murind? 

M-am silit să-mi stăpânesc glasul. 

— Nu te-ai gândit bine, am răspuns. Nu am văzut niciun 
om murind. Cei doisprezece au pierit la venire. 

N-a descumpănit-o câtuşi de puţin. 

— Nu contează. O să moară şi mai mulţi pe corăbiile 


< 123 + 


care trec pe acolo. S-a bătut uşor cu degetul în bărbie. Cât 
crezi că se strâng într-un an? O sută? O mie? 

Îmi arăta dinţişorii de nurcă, încercând să mă facă să mă 
pierd cu firea, ca naiadele acelea din palatul lui Oceanos. 
Însă n-avea cum să mă rănească mai rău decât mă rănisem 
singură. 

— Aşa n-o să mă convingi deloc să te ajut, Pasifae. 

— Să mă ajuţi? Te rog. Doar eu te-am scos de pe bancul 
ăla de nisip care trece drept insulă. Am auzit că dormi în 
tovărăşia leilor şi a mistreţilor. Bine, pentru tine e un pas 
înainte. După Glaucos, calmarul. 

— Dacă n-ai nevoie de mine, o să mă întorc bucuroasă la 
bancul meu de nisip. 

— Ei, haide, soro, nu fi aşa acră, glumesc şi eu. Ia uite 
ce-ai crescut, ai reuşit să te strecori pe lângă Scylla! Am 
ştiut c-am făcut bine să te chem pe tine, şi nu pe 
lăudărosul ăla de Aietes. Nu mai face faţa asta. Deja am 
pus nişte aur deoparte pentru familiile oamenilor pe care i- 
am pierdut. 

— Aurul nu le redă viaţa. 

— Se vede că nu eşti regină. Crede-mă, cele mai multe 
familii preferă aurul. Ei bine, mai ai vreo... 

Însă n-a apucat să termine. A gemut şi şi-a înfipt 
unghiile în umărul unei slujnice îngenuncheate la 
picioarele ei. Până acum n-o observasem pe fată, însă am 
văzut că avea pielea braţului vânătă şi mânjită de sânge. 

— Afară! am urlat. Afară toată lumea. Nu-i de voi aici. 

M-am bucurat o clipă văzând cât de iute i-au luat-o 
ajutoarele la fugă. 

M-am întors spre sora mea. 

— Deci? 

Încă se schimonosea de durere. 

— Ce crezi? Au trecut atâtea zile şi nici măcar nu mişcă. 
Trebuie scos cu cuțitul. 

Şi-a desfăcut veşmintele, dezvelindu-şi pielea umflată. 
De-a lungul burii, de la stânga la dreapta, s-a mişcat o 
undă, apoi a luat-o înapoi. 

Nu prea mă pricepeam la moşit. Nu ajutasem defel când 


e 124 œ» 


născuse mama şi nici vreuna dintre verişoare. Mi-am 
amintit că auzisem totuşi câte ceva. 

— Ai încercat să-l împingi afară stând în genunchi? 

— Bineînţeles că am încercat! a strigat ea cuprinsă de 
un nou spasm. Doar am născut opt prunci! Taie-mi burta 
odată şi scoate blestemăţia aia! 

Am scos din traistă o poţiune contra durerii. 

— Eşti proastă? Doar n-o să mă adormi ca pe un ţânc. 
Dă-mi scoarţa de salcie. 

— Salcia e pentru dureri de cap, nu pentru intervenţii 
chirurgicale. 

— Dă-mi-o odată! 

I-am dat-o şi a golit îndată sticluta. 

— Dedal, ia cuțitul, s-a răstit. 

Uitasem că e cu noi. Stătea lângă uşă, perfect nemişcat. 

— Pasifae, i-am zis, nu fi îndărătnică. Doar ai trimis după 
mine, aşa că pune-mă pe mine la treabă. 

A hohotit cu un sunet sălbatic. 

— Crezi că am încredere în tine la aşa ceva? Pe tine te 
tin pentru la urmă. Oricum, se potriveşte s-o facă Dedal, 
ştie el de ce. Nu-i aşa, meştere? Să-i spunem acum soră- 
mii sau să rămână surpriză? 

— O voi face eu, mi-a zis Dedal. E însărcinarea mea. 

S-a dus la masă şi a luat cuțitul. Tăişul îi era ascuţit de 
tăia firu-n două. 

Pasifae l-a prins pe Dedal de mână. 

— Nu uita! l-a atenţionat. Nu uita ce-o să fac dacă îţi 
trece prin cap să calci pe-alături. 

A încuviinţat blajin, deşi pentru prima oară i-am citit în 
privire un început de mânie. 

Pasifae şi-a trecut unghia de-a curmezişul burţii, în 
partea de jos, lăsând în urmă o dâră roşie. 

— Aici, a indicat ea. 

Încăperea era încinsă şi înăbuşitoare. Am simţit că mi se 
umezesc mâinile. Cum de reuşea Dedal să ţină cuțitul fără 
să-i tremure mâna, nu ştiu. Vârful s-a înfipt în pielea 
surorii mele şi sângele a gâlgâit afară, roşu amestecat cu 
auriu. Dedal îşi încordase braţele şi fălcile de efort. I-a luat 


< 125» 


ceva, căci pielea nemuritoare a surorii mele i se 
împotrivea, însă Dedal a tăiat mai departe, cu cea mai 
mare atenţie. Până la urmă, muşchii strălucitori s-au 
despicat şi carnea de sub ei s-a desfăcut. Deschisese o cale 
spre pântecele surorii mele. 

— Tu acum, a spus ea uitându-se la mine. Avea glasul 
răguşit şi chinuit. Scoate-l de-acolo. 

Sub ea, divanul era ud fleaşcă. Încăperea se umpluse de 
duhoarea sângelui ei zeiesc prea bogat. Burta nu-i mai 
fremăta de când începuse Dedal să o taie. Acum stătea 
încordată. De parcă aştepta ceva, m-am gândit. 

M-am uitat la sora mea. 

— Ce-ai acolo? 

Pletele aurii îi erau năduşite. 

— Ce crezi că am? Un prunc. 

Mi-am dus mâinile la rana deschisă în carnea ei. Sângele 
zvâcnea fierbinte la atingere. Mi le-am vârât încet printre 
muşchi şi țesuturile umede. Sora mea a gemut înăbuşit. 

Am cercetat carnea lunecoasă şi până la urmă am găsit- 
o: forma moale a unui braţ. 

Uşurare. Nici nu ştiu de ce anume mă temusem. Doar un 
prunc. 

— L-am prins, am zis. 

Mi-am mişcat încetişor degetele în sus, ca să-l apuc mai 
bine. Ţin minte că mi-am spus că trebuie să-i găsesc capul, 
cu mare grijă. Nu voiam să i-l sucesc când îl trăgeam 
afară. 

Dintr-odată am simţit în degete o durere ascuţită, care 
m-a lăsat atât de uluită, încât nici n-am tipat. Mi-au venit 
în minte tot felul de idei încâlcite: că Dedal scăpase 
probabil scalpelul în ea, că Pasifae îşi rupsese un os în 
timpul travaliului şi mă înţepasem în el. Însă degetele mi- 
au fost strânse şi mai tare, şi mai dureros, ceva mi s-a 
afundat în mână, gata să mi-o taie. 

Dinţi. Erau dinţi. 

Atunci chiar că am urlat. Am încercat să-mi trag mâna, 
însă mă înşfăcase zdravăn cu fălcile. De groază, mi-am 
smucit cu putere mâna. Buzele rănii s-au desfăcut şi 


e 126 » 


vietatea aceea a alunecat în faţă. Se zbătea ca un peşte în 
cârlig, împroşcându-ne cu mizerie. 

Sora mea urla ascuţit. Vietatea se agăţase de braţul meu 
ca o ancoră. Simţeam că-mi rupe degetul din încheietură. 
Am urlat din nou, cuprinsă de o durere sfâşietoare, şi m- 
am lăsat peste făptura aceea, chinuindu-mă s-o apuc de 
gât. Când am reuşit, m-am apăsat zdravăn, ţintuind 
trupuşorul sub mine. Izbea cu călcâiele în piatră şi-şi 
răsucea capul dintr-o parte în alta. Într-un final, l-am văzut 
limpede: avea nasul lat şi turtit, lucind umed de lichidul 
din pântece. Chipul lăţos şi cărnos era încununat cu două 
corniţe ascuţite. Mai jos, corpul ca de broscoi se zvârcolea 
cu o putere nepământeană. Avea ochii negri, pironindu-mă 
cu privirea. 

Zeilor, ce e făptura asta? mi-am zis. 

Vietatea a scos un horcăit şi a căscat gura. Mi-am retras 
repede mâna mutilată şi însângerată. Rămăsesem fără cele 
două degete de la capătul palmei şi fără vârful celui de-al 
treilea. Făptura molfăia, înghiţindu-şi prada. Îşi tot sucea 
bărbia în strânsoarea mea, încercând să mă mai muşte o 
dată. 

Lângă mine am simţit o umbră. Dedal, palid şi plin de 
sânge. 

— Sunt aici. 

— Cuţitul, am zis. 

— Ce faci? Nu-l răni! Trebuie să trăiască. 

Sora mea se zvârcolea pe divan, însă nu reuşea să se 
ridice cu muşchii spintecaţi. 

— Cordonul, am continuat. 

Se întindea mai departe, gros ca un zgârci, între făptură 
şi pântecele surorii mele. Dedal a început să-l reteze cu 
mişcări scurte. Am îngenuncheat într-o baltă de sânge. 
Mâinile îmi erau numai durere, sfâşiere şi sânge. 

— Adu-mi o pătură, am spus. Un sac. 

Dedal a adus o păturică de lână şi a întins-o pe podea, 
lângă mine. Am tras făptura până în mijlocul ei, deşi mi-a 
fost greu cu degetele rupte. Se zvârcolea neîncetat, 
gemând mânioasă, de două ori gata să se smulgă din 


e 127 œ» 


strânsoare, căci şi în clipele acelea părea să prindă puteri. 
Însă Dedal a apucat colţurile şi le-a strâns deasupra, iar 
atunci mi-am retras iute mâinile. Făptura se agita inutil, 
fiindcă nu reuşea să se prindă de pliuri. I-am luat lui Dedal 
pătura şi am ridicat-o de pe podea. 

— O cuşcă, a zis el, gâfâind. Ne trebuie o cuşcă. 

— Fă rost de una. [Îl ţin eu. 

A plecat în fugă. Făptura se răsucea în sac precum un 
şarpe. Îi vedeam trăsăturile întipărite în material, capul 
mare, vârfurile coarnelor. 

Dedal s-a întors cu o colivie în care zburătăceau cintezoi. 
Însă era destul de solidă şi de încăpătoare. Am îndesat 
pătura înăuntru şi Dedal a trântit uşiţa, apoi a azvârlit altă 
pătură deasupra. 

M-am uitat la sora mea. Era plină de sânge, cu burta 
măcelărită. Picuri cădeau pe covorul umed de sub ea. 
Ochii îi aruncau priviri feroce. 

— Nu i-aţi făcut niciun rău? 

M-am uitat lung la ea. 

— Ai înnebunit? A încercat să-mi mănânce mâna! Zi-mi 
cum de a venit pe lume o pocitanie ca asta. 

— Coase-mă. 

— Nu! Ori îmi zici, ori te las să-ţi verşi tot sângele din 
tine. 

— Căţea ce eşti. 

Însă deja gâfâia. Durerea o sleise de tot. Până şi sora 
mea îşi avea sfârşitul, un loc în care nu se îndura să 
ajungă. Ne-am împuns reciproc din priviri. 

— Ei, Dedal, a murmurat ea într-un târziu. A venit şi 
clipa ta. Zi-i surorii mele din vina cui există pe lume 
această făptură. 

Dedal s-a uitat la mine cu chipul obosit şi stropit de 
sânge. 

— A mea, a recunoscut el. Din pricina mea trăieşte fiara 
aceasta. 

Din colivie s-a auzit un molfăit îngălat. Cintezoii 
amuţiseră înspăimântați. 

— Zeii au trimis un taur alb ca neaua să binecuvânteze 


e 128 » 


regatul lui Minos. Regina preţuia făptura şi dorea s-o vadă 
mai de aproape, însă fugea de cum te apropiai de ea. Aşa 
că am făurit o vacă goală pe dinăuntru, în care putea să 
şadă regina. l-am meşterit roţi ca s-o putem împinge până 
pe plaja unde dormea animalul. Am crezut că o să fie 
doar... Nu am... 

— Ei, haide, a pufnit sora mea. Se sfârşeşte lumea până 
termini tu dacă te bâlbâi aşa. Am futut taurul sacru, bine? 
Acum scoate aţa aia. 


I-am cusut pântecele surorii mele. Au venit câţiva oşteni 
şi, având grijă să-şi golească feţele de orice expresie, au 
dus cuşca într-o cămară din adâncurile palatului. 

— Nu se apropie nimeni de el fără să-mi ceară voie, a 
strigat sora mea după ei. Şi daţi-i să mănânce! 

Slujnicele tăcute au strâns covorul ud şi au scos divanul 
distrus de parcă ar fi făcut asta în fiecare zi. Au ars tămâie 
şi violete parfumate ca să acopere duhoarea şi apoi au 
ridicat-o pe sora mea, ducând-o spre baie. 

— O să te pedepsească zeii, îi spusesem în timp ce o 
coseam. 

Însă ea doar răsese în culmea veseliei. 

— Nu ştii? mă întrebase. Zeii îşi adoră monștrii. 

Am tresărit când am auzit-o. 

— Ai discutat cu Hermes? 

— Hermes? Ce legătură are el? N-am nevoie să-mi zică 
vreun olimpian ce văd limpede cu ochii mei. Toată lumea 
ştie. A zâmbit insolent. În afară de tine, ca de obicei. 

M-am dezmeticit când am simţit pe cineva lângă mine. 
Dedal. Pentru prima oară de când sosise pe insula mea, 
eram iarăşi singuri. Pe frunte avea stropi maronii. Braţele 
îi erau mânjite până la coate. 

— Îmi îngădui să-ţi bandajez degetele? 

— Nu. Mulţumesc. O să se vindece de la sine. 

— Stăpână... A şovăit. Iti rămân îndatorat cât o să 
trăiesc. Dacă nu veneai, aş fi fost eu în locul tău. 

Îşi ţinea umerii încordaţi, de parcă se aştepta să-l lovesc. 
Când îmi mulţumise ultima oară, îmi vărsasem năduful pe 

e 129 + 


el. Însă acum înţelegeam mai bine lucrurile - şi el ştia ce 
înseamnă să făureşti monştri. 

— Mă bucur că nu ai fost tu, am zis. Degetele tale nu 
cresc la loc. 

— Făptura aceea poate fi ucisă? a întrebat coborând 
glasul. 

Mi-am amintit cum ţipase sora mea să avem grijă. 

— Nu ştiu. Pasifae pare să creadă că da. Insă şi aşa, este 
vlăstarul taurului alb. Probabil îl păzeşte vreun zeu sau 
poate oricine îl vatămă se alege cu un blestem. Trebuie să 
mă gândesc. 

S-a frecat în creştet şi am văzut cum îi piere speranţa 
unei soluţii simple. 

— Atunci trebuie să meşteresc o cuşcă mai mare. Aceea 
n-o să ţină mult. 

A plecat. Sângele mi se uscase pe obraji şi braţele îmi 
erau unsuroase de la făptura aceea puturoasă. Mă 
simţeam tulburată şi îngreţoşată de atâta sânge necurat. 
Dacă aş fi chemat slujnicele, m-ar fi condus la baie, însă 
ştiam că nu ar fi de-ajuns. De ce zămislise sora mea 
împotriva firii o asemenea pocitanie? Şi de ce mă chemase 
pe mine? Cele mai multe naiade ar fi fugit, însă poate s-ar 
fi învoit vreo nereidă, căci ele erau învăţate cu monștrii. 
Sau Perses. De ce nu-l chemase pe el? 

Nu găseam niciun răspuns. Mintea îmi era vlăguită şi 
amorţită, nu mă ajuta deloc, la fel ca degetele lipsă. Însă 
un gând mi-era limpede: trebuie să fac ceva. Nu puteam să 
stau cu mâinile în sân cât trimiteau ei o grozăvie ca asta în 
lume. Mi-a venit ideea să caut odaia de lucru a surorii 
mele. Poate o să găsesc acolo ceva ce m-ar putea ajuta, un 
antidot, vreo licoare destul de puternică să desfacă 
blestemul acesta. 

Nu se afla prea departe. Se ajungea acolo de pe un hol 
care pornea din iatacul ei, după o perdea. Nu mai văzusem 
camera de lucru a vreunei alte vrăjitoare, iar când m-am 
apucat să răscolesc rafturile, mă aşteptam să găsesc cine 
ştie ce, zeci de hidoşenii, ficaţi de monştri de mare, colţi de 
balauri, piele jupuită de pe uriaşi. Insă n-am văzut decât 


< 130 - 


ierburi, şi încă ierburi obişnuite: otrăvuri, maci, câteva 
rădăcini vindecătoare. Ştiam prea bine că sora mea e-n 
stare să facă multe cu ele, căci avusese întotdeauna o 
voinţă puternică. Însă era leneşă, găsisem dovada. 
Leacurile acelea erau învechite şi fără putere, ca frunzele 
moarte. Le culesese la întâmplare, pe unele boboci, pe 
altele deja veştejite, şi le tăiase cu un cuţit oarecare în 
orice moment al zilei. 

Atunci am înţeles ceva. Sora mea era o zeiţă mai 
puternică decât mine, însă eu eram o vrăjitoare mai 
puternică decât ea. Gunoaiele ei fărâmicioase nu mi-erau 
de niciun ajutor. lar propriile mele ierburi din Aiaia n-o să- 
mi ajungă, chiar dacă erau eficiente. Monstrul ţinea de 
Creta şi, dacă se putea face ceva, tot Creta trebuia să mă 
îndrume. 

Am traversat sălile şi coridoarele ce duceau spre centrul 
palatului. Acolo văzusem nişte scări care nu se îndreptau 
spre port, ci mai spre uscat, spre grădinile şi foişoarele 
largi şi viu colorate care dădeau, la rândul lor, spre 
câmpiile din depărtare. 

Pretutindeni, bărbaţi şi femei măturau dalele, culegeau 
fructe, cărau coşuri cu orz. Şi-au ţinut pios ochii în pământ 
când am trecut pe lângă ei. Cred că, după traiul alături de 
Minos şi de Pasifae, se învăţaseră să nu bage în seamă 
privelişti mai însângerate decât mine. Am trecut pe lângă 
casele mărginaşe ale ţăranilor şi ale ciobanilor, pe lângă 
livezi şi cirezile ieşite la păscut. Dealurile erau înverzite şi 
atât de poleite de soare, încât păreau să răspândească 
lumină, însă nu m-am oprit să admir peisajul. Priveam doar 
spre zarea conturată în negru care se profila pe cer. 

I se spune muntele Dicte. Aici nu se avântă nici urşi, nici 
lupi, nici lei, ci doar caprele sfinte, cu coarnele lor mari 
răsucite ca nişte cochilii. Şi în cel mai călduros anotimp 
pădurile de aici rămân întunecate şi răcoroase. Se zice că 
zeiţa vânătorii, Artemis, cutreieră noaptea colinele cu 
arcul ei strălucitor şi că însuşi Zeus s-a născut într-una 
dintre peşterile sale umbrite, stând ascuns de tatăl său 
hulpav. 


e 131 œ» 


Acolo se găsesc ierburi care nu cresc niciunde 
altundeva. Aşa de rare, că puţine dintre ele şi-au primit 
nume. Le simţeam umflându-se prin cotloanele unde 
creşteau şi suflând fuioare de magie. O floricică galbenă cu 
miezul verde. Un liliac încovoiat care făcea flori cafenii. Şi, 
mai presus de celelalte, crestatul oregano cretan, floarea- 
regină a tămăduitoarelor. 

Nu mergeam ca muritorii, ci ca zeii, aşa că am parcurs 
leghe în şir cu mare iuţeală. Când am ajuns la dealurile de 
la poale şi am început să mă caţăr, soarele era la apus. 
Crengile se împleteau deasupra mea. Umbra mi s-a ridicat 
în faţă ca o apă, furnicându-mi pielea. Tot muntele părea 
să zumzăie sub mine. Chiar şi trudită şi mânjită de sânge 
cum eram, tot am simţit un strop de euforie. Am urmat 
muşchiul şi muşuroaiele tot mai sus şi, la rădăcina unui 
plop alb, am găsit un strat de oregano înflorit. Puterea 
plantelor se împletea în frunze, aşa că mi le-am apăsat pe 
degetele frânte. Farmecul s-a îndeplinit cu un singur 
cuvânt; până dimineaţă, mâna avea să-mi fie iar întreagă. 
Am cules câteva rădăcini şi seminţe, să am în traistă, şi am 
pornit mai departe. Duhoarea şi apăsarea sângelui încă se 
agăţau de mine, aşa că am găsit în sfârşit un iezer cu ape 
reci şi limpezi, hrănit cu gheaţă topită. M-am bucurat de 
frisonul îngheţat pe care mi-l dădea apa. Am urmat micile 
ritualuri de purificare cunoscute oricărui zeu. Cu prundiş 
m-am curăţat de murdărie. 

După ce m-am îmbăiat, am zăbovit pe marginea apei, 
sub frunzişul argintat, şi m-am gândit la întrebarea lui 
Dedal. Făptura aceea poate fi ucisă? 

Printre zei există câţiva cu darul profeţiei, în stare să 
privească prin pâclă şi să zărească viitorii sorţi. Nu totul se 
poate prezice. Cei mai mulţi zei şi muritori au firul vieților 
dezlegat, încâlcit aici, domol colo, fără să urmeze o cale 
deja scrisă. Însă mai sunt şi aceia care-şi poartă soarta ca 
un ştreang de gât, cu vieţi întinse drept ca scândurile, 
oricât ar încerca s-o dea cotită. Aici, profeţii noştri pot să 
vadă limpede. 

Tata are, de pildă, darul previziunii şi toată viaţa 


e 132 œ» 


auzisem că odraslele sale l-au moştenit în această privinţă. 
Nu-mi trecuse niciodată prin minte să mi-l încerc. Fusesem 
învățată în copilărie că nu posed niciuna dintre puterile 
sale. Însă acum am atins apa cu degetul şi am zis: Arată- 
mi. 

S-a închegat o imagine delicată şi palidă, ca din fuioare 
de ceaţă. O torţă sălta pe nişte coridoare lungi, scoțând 
fum. Un fir se desfăşura de-a lungul unui culoar de piatră. 
Făptura a urlat, arătându-şi colții nefireşti. Era cât un stat 
de om şi purta zdrenţe putrezite. Un muritor cu sabia în 
mână a sărit din umbră şi l-a lovit de moarte. N 

Pâcla s-a risipit şi iezerul s-a limpezit la loc. Imi 
primisem răspunsul, însă nu era cel sperat. Creatura 
aceea, deşi muritoare, nu putea fi ucisă în timpul prunciei, 
nici de mâna mea, nici de a lui Dedal. O aştepta o soartă 
anume peste mulţi ani şi trebuia să şi-o trăiască. Până 
atunci nu puteam decât să o ținem închisă. Era treaba lui 
Dedal, însă poate aveam cum să-l ajut şi eu. M-am plimbat 
printre copacii umbroşi, gândindu-mă la făptura aceea şi la 
ce slăbiciuni ar putea avea. Mi-am amintit cum mă pironise 
hulpav cu ochii săi negri. Foamea vorace cu care se 
luptase să-mi apuce mâna. Cât de greu i-am putea potoli 
poftele? Dacă n-aş fi fost zeiţă, mi s-ar fi cățărat pe braţ, 
mistuindu-mă centimetru cu centimetru. 

O idee nu-mi dădea deloc pace. Ar fi nevoie de toate 
ierburile tainice de pe Dicte, legate cu cele mai puternice 
buruieni, rădăcină de laur şi ramuri de lozie, molură şi 
cucută, omag, spânz. Îmi trebuia şi restul de moli pe care-l 
mai aveam. M-am strecurat neabătut printre copaci, 
vânând pe rând fiecare ingredient. Dacă ieşise cumva şi 
Artemis la plimbare în noaptea aceea, nu mi s-a pus în 
cale. 

M-am întors la iezer cu frunzele şi cu rădăcinile culese şi 
le-am pisat pe pietre. Pomada am strecurat-o într-o sticluţă 
şi am turnat puţină apă. Valurile încă purtau sângele pe 
care-l spălaseră de pe mâinile mele, al meu şi al surorii 
mele. De parcă ştiuse, poţiunea s-a învolburat înroşindu-se. 

În noaptea aceea nu am dormit deloc. Am rămas pe 


< 133 + 


Dicte până când cerul s-a făcut cenuşiu, după care m-am 
îndreptat spre Cnossos. Când am ajuns la palat, soarele 
strălucea deasupra ogoarelor. Am trecut pe lângă o curte 
care-mi atrăsese privirile cu o zi în urmă şi m-am oprit s-o 
cercetez mai îndeaproape. În mijlocul ei se afla o scenă 
circulară de dans, mărginită de lauri şi de stejari care o 
fereau de bătaia soarelui. Crezusem că podeaua era de 
piatră, însă acum am văzut că era de lemn, dintr-o mie de 
scânduri atât de netede şi de bine lăcuite, încât păreau să 
se închege într-o bucată. Pe ele fusese pictată o spirală ce 
se desfăcea din centru în afară, ca o creastă de val 
răsucită. O altă lucrare a lui Dedal, cu siguranţă. 

Pe scenă dansa o fată. Nu se auzea nicio muzică, şi 
totuşi picioarele ţineau ritmul perfect, fiecare pas urmând 
bătaia unei tobe mute. Tânăra însăşi se mişca precum un 
val, cu graţie, însă şi cu o hotărâre neabătută. Pe cap îi 
lucea coroniţa de prinţesă. Aş fi recunoscut-o oriunde. Era 
fata de la prora corabiei lui Dedal. 

Când m-a văzut, a făcut ochii mari, cum o înfăţişa şi 
statuia aceea. Şi-a plecat fruntea. 

— Mătuşă Circe, a spus ea. Mă bucur să te cunosc. Eu 
sunt Ariadna. 

Recunoşteam ici-colo crâmpeie din Pasifae, însă doar 
dacă mă uitam bine: bărbia, claviculele delicate. 

— Eşti pricepută, i-am zis. 

— Mulţumesc, mi-a zâmbit ea. Părinţii mei te caută. 

— Cu siguranţă. Însă trebuie să-l găsesc pe Dedal. 

A încuviinţat, de parcă erau o mie ca mine care-l căutau 
pe el, nu pe ai ei. 

— Te duc eu. Însă trebuie să avem grijă. Străjile stau cu 
ochii în patru. 

Şi-a strecurat mâna în a mea, caldă şi puţin umedă de la 
efort. M-a dus prin vreo zece culoare înguste şi retrase, 
mişcându-se fără să facă zgomot. Într-un târziu am ajuns la 
o uşă de bronz. A bătut de şase ori, ritmat. 

— Nu pot să mă joc acum, Ariadna. Sunt ocupat. 

— Am adus-o pe cinstita Circe. 

Uşa s-a deschis şi a apărut Dedal, plin de funingine şi de 


e 134 œ» 


pete. În spate se întindea un atelier pe jumătate deschis 
spre cerul liber. Am văzut statui încă înveşmântate, 
mecanisme şi instrumente pe care nu le-am recunoscut. In 
spate fumega o topitorie şi metalul lucea turnat într-un 
tipar. Pe o masă zăcea întinsă o spinare de peşte cu un tăiş 
ciudat, zimţat, lângă ea. 

— Am fost pe muntele Dicte, am zis. Am zărit viitorul 
făpturii. Poate să moară, însă nu acum. Va sosi un muritor 
căruia îi e sortit să o nimicească. Nu ştiu cât mai este până 
atunci. În viziunea mea, creatura se făcuse mare. 

Am văzut cum înţelege încet-încet. Câte zile mai trebuia 
să se păzească tot timpul. A tras aer în piept. 

— Va trebui să o ţinem închisă. 

— Da. Am pregătit un farmec care să ne ajute. 
Flămânzeşte... M-am oprit, simţind-o pe Ariadna în spatele 
meu. Flămânzeşte după carnea pe care ai văzut că o 
mănâncă. Îi stă în fire. Nu pot să-i iau cu totul foamea 
aceea, însă o pot limita. 

— Orice, a spus Dedal. Îţi rămân recunoscător. 

— Nu-mi vorbi încă de recunoştinţă. Trei anotimpuri din 
an, farmecul o să-i ţină foamea în frâu. Însă la vremea 
recoltelor se va întoarce şi atunci trebuie hrănită. 

Dedal s-a uitat o clipă la Ariadna, care stătea în spatele 
meu. 

— Înţeleg, a spus. 

— În restul timpului va fi primejdioasă, însă doar ca 
orice fiară. 

A încuviinţat, însă vedeam că e cu gândul la anotimpul 
recoltelor, când trebuia să hrănească bestia. S-a uitat la 
formele din spatele lui, în care metalul topit se înroşise. 

— Mâine-dimineaţă voi termina cuşca. 

— Bun, am zis. Cât mai devreme posibil. Voi face atunci 
vraja. 

Când s-a închis uşa, Ariadna mă aştepta. 

— Aţi vorbit despre pruncul care s-a născut, nu? Trebuie 
ţinut închis până îl va omori cineva? 

— Da. 

— Slugile spun că e un monstru şi tata m-a repezit când 


e 135 + 


l-am întrebat despre el. Însă îmi e frate oricum, nu-i aşa? 

Am şovăit. 

— Ştiu despre mama şi taurul alb, a zis. 

Copiii lui Pasifae nu puteau să-şi păstreze prea mult 
timp inocenţa. 

— Presupun că într-un fel sunteţi fraţi vitregi, am zis. 
Acum haide. Du-mă la rege şi la regină. 


C 


Grifoni regali delicați se înfoiau pe pereţi. Prin ferestre 
se revărsa soarele. Sora mea stătea întinsă pe divanul ei 
de argint, strălucind de sănătate. Lângă ea, pe un jilţ de 
alabastru, se aşezase Minos, îmbătrânit şi buhăit, ca o 
mortăciune plutind pe valuri. Ochii i s-au agăţat de mine 
aşa cum vânează prădătorii peştii din apă. 

— Pe unde ai umblat? Trebuie să se ocupe cineva de 
monstru. De-asta te-am chemat aici! 

— Am născocit o poţiune, am răspuns. Ca să-l mutăm în 
siguranţă în noua cuşcă. 

— O poţiune? Il vreau mort, ucis! 

— Scumpule, te-au apucat istericalele, sau ce? a rostit 
Pasifae. Nici n-ai ascultat ce idee i-a venit surorii mele. 
Continuă, Circe, te rog. 

Şi-a sprijinit bărbia în mână, privindu-mă teatral. 

— Voi lega foamea făpturii trei anotimpuri din an. 

— Asta e tot? 

— Minos, o jigneşti pe Circe. Mi se pare un farmec 
minunat, soro. Fiul meu chiar ne cam dă dureri de cap cu 
foamea lui, nu-i aşa? Ne-a hăpăit deja mai toţi prizonierii. 

— Vreau ca făptura aia să moară. Am hotărât deja. 

— Nu poate fi ucisă, i-am zis lui Minos. Nu acum. Are o 
soartă a ei, cândva în viitor. 

— O soartă! a zis sora mea bătând din palme încântată. 
Ah, povesteşte-ne! O să scape cumva din cuşcă şi o să 
mănânce vreun cunoscut? 

Minos a pălit, deşi a încercat să nu se vadă. 

— Ai grijă! mi-a atras el atenţia. Aveţi grijă şi tu şi 
meşterul! Vreau să fie ferecat bine. 

— Da, a zis şi sora mea. Ai grijă! Nici nu vreau să mă 

e 136 » 


gândesc ce s-ar întâmpla dacă ar scăpa. Soţul meu e fiul 
lui Zeus, însă are carne de muritor. Adevărul e... Şi şi-a 
coborât glasul, şoptindu-mi: Cred că se teme de făptura 
aceea. 

O văzusem de zeci de ori pe sora mea cum înşfacă vreun 
nesăbuit în gheare. Puţini au ripostat ca Minos. A străpuns 
aerul cu un deget. 

— O auzi? Mă ameninţă făţiş. E vina ta şi a familiei tale 
de mincinoşi. Tatăl vostru mi-a dat-o de parcă era vreo 
comoară, dar de-ai şti câte mi-a făcut... 

— Ei, zi-i şi ei! Cred că Circe s-ar bucura să afle. Doar e 
vrăjitoare. Dar sutele de fete care au murit cu tine gâfâind 
deasupra lor? 

Am simtit-o pe Ariadna înlemnind lângă mine. Mai bine 
n-ar fi fost de faţă. 

Ura din ochii lui Minos părea o vietate care-l poseda. 

— Harpie mârşavă! Au murit pentru că le-ai vrăjit tu! 
Naşti numai rele! Mai bine-ţi smulgeam fiara din pântecele 
ăla blestemat înainte să vină pe lume! 

— Însă n-ai îndrăznit, nu-i aşa? Ştii cât de topit este tata 
Zeus după asemenea făpturi, dragul de el. Altfel cum şi-ar 
mai câştiga bastarzii lui renumele de eroi? A înclinat din 
cap. Dacă mă gândesc mai bine, n-ar fi trebuit să-ţi vină şi 
tie cheful să pui mâna pe sabie? Ah, am uitat. Nu-ţi place 
să ucizi decât tinere servitoare. Soro, chiar ti-ar prinde 
bine să înveţi vraja asta. Nu-ţi trebuie decât... 

Minos se ridicase din jilţ. 

— Îţi interzic să mai vorbeşti! 

Sora mea a râs, cu cel mai dulce şi argintiu şipotit de 
izvor. Era un gest calculat, ca toate purtările ei. Minos a 
spumegat mai departe, însă eu am stat cu ochii pe Pasifae. 
Nu mă gândisem prea mult la însoţirea ei cu taurul, 
crezând că fusese doar un capriciu deşănţat, dar ea nu se 
lăsa deloc stăpânită de pofte, ci îi stăpânea pe alţii cu ele. 
Oare când îi citisem ultima oară pe chip vreo emoție 
adevărată? Acum mi-am amintit când strigase pe patul de 
naştere, cu faţa încordată de voinţă, că monstrul trebuie să 
trăiască. De ce? Nu era dragoste, nu simţea niciun strop. 


e 137 œ» 


Aşadar, făptura juca un rol anume în ceea ce-şi propusese. 

Ceasurile petrecute alături de Hermes şi veştile pe care 
el mi le adusese din lume m-au ajutat să aflu răspunsul. 
Când Pasifae se măritase cu Minos, Creta fusese cel mai 
bogat şi mai faimos dintre regatele noastre. Insă de atunci, 
zi de zi, se înălţau tot mai multe împărăţii puternice, în 
Micene şi Troia, în Anatolia şi Babilon. Şi tot de atunci un 
frate învățase să readucă morţii la viaţă, celălalt să 
îmblânzească balauri, iar sora ei o preschimbase pe Scylla. 
De Pasifae nu se mai vorbea deloc. Acum, dintr-o lovitură, 
făcuse ca steaua ei să strălucească din nou. Povestea 
despre regina Cretei, făuritoarea şi născătoarea măreţului 
taur care se hrăneşte cu carne vie, va face înconjurul 
lumii. 

lar zeii vor asista pasivi. Gândiţi-vă numai la 
numeroasele rugăciuni care îi vor fi adresate. 

— E tare amuzant, a zis Pasifae. Ţi-a trebuit cam mult 
timp să-ţi dai seama. Credeai că mor de plăcerea 
străduinţelor tale? Că mor în culmea extazului? Crede- 
mă... 

M-am întors spre Ariadna, care stătea lângă mine mută 
ca aerul. 

— Vino, i-am zis. Am terminat cu ei. 


p 
ki D 


Ne-am întors la scena de dans. Laurii şi stejarii îşi 
răsfirau frunzele verzi deasupra noastră. 

— La momentul vrăjii, a zis Ariadna, fratele meu nu va 
mai fi monstrul care e acum. 

— Aşa sper, am zis. 

O clipă s-a lăsat tăcerea. Ariadna s-a uitat la mine 
ţinându-şi mâinile împreunate pe piept, de parcă ascundea 
vreo taină acolo. 

— Mai rămâi puţin? 

M-am uitat cum dansa, cu braţele arcuite ca nişte aripi, 
cu picioarele ei tinere şi puternice îndrăgostite de propriile 
mişcări. Aşa ajung muritorii faimoşi, mă gândeam. Prin 
muncă şi sârguinţă, îngrijindu-se de meşteşugul lor ca de o 
grădină, până când strălucesc sub soare. Însă zeii se nasc 

e 138 >» 


din sânge ceresc şi din nectar, cu degetele deja plesnindu- 
le de talente magnifice. Prin urmare, îşi găsesc faima 
dovedind că pot să facă prăpăd: să nimicească oraşe, să 
pornească războaie, să semene molime şi monştri. În urma 
fumului care se ridică gingaş şi aromat de pe altarele 
noastre rămâne doar cenuşa. 

Picioarele vioi ale Ariadnei o purtau într-o parte şi-n alta 
a scenei. Fiecare pas era desăvârşit, ca un dar pe care şi-l 
făcea sieşi, primindu-l cu un zâmbet. Mi-a venit să o apuc 
zdravăn de umeri. Orice-ai face, voiam să-i zic, nu cumva 
să fii din cale-afară de fericită. Nu vei face decât să turbezi 
din cauza mâniei. 

Nu i-am spus însă nimic. Am lăsat-o să danseze. 


< 139 + 


Capitolul 11 


Când soarele a atins câmpiile îndepărtate, au venit 
străjile s-o ia pe Ariadna. Prinţesa trebuie să se înfăţişeze 
în faţa părinţilor ei, au spus. Au dus-o de acolo şi pe mine 
m-au condus în camera mea. Era micuță, chiar lângă 
odăile slugilor. Se voia a fi o insultă, desigur, însă mi-au 
plăcut pereţii odihnitori, fără fresce, şi fereastra îngustă, 
prin care nu se vedea decât o fâşie din soarele necruţător. 
Avea parte şi de linişte, de vreme ce toţi servitorii se 
strecurau, ştiind cine se afla acolo: sora vrăjitoare. Îmi 
lăsau mâncare cât lipseam şi veneau să ia tava doar după 
ce ieşeam din nou. 

Am dormit şi a doua zi dimineaţă Dedal a bătut la uşă. 
Când i-am deschis, mi-a zâmbit şi m-am trezit că-i zâmbesc 
şi eu. Măcar pentru atâta lucru îi eram recunoscătoare 
făpturii aceleia: ne pierise orice stinghereală. L-am urmat 
în josul unei scări, spre coridoarele răsucite care se 
întindeau sub palat. Am trecut pe lângă grânare şi magazii 
cu şiruri întregi de pithoi, imensele amfore de lut în care 
se ţineau uleiul, vinul şi orzul pe care palatul le avea din 
belşug. 

— Ştii cumva ce s-a ales de taurul alb? 

— Nu. A dispărut când a început să se umfle pântecele 
lui Pasifae. Preoţii au spus că a fost ultima binecuvântare a 
taurului. Chiar azi am auzit pe cineva spunând că monstrul 
este un dar de la zei, că aduce belşug. A clătinat din cap. 
Nu sunt proşti, ci doar prinşi la mijloc între doi scorpioni. 

— Ariadna e altfel, am zis. 

A încuviinţat. 

— Am mari speranţe în privinţa ei. Ai auzit cum au 
hotărât să-i spună arătării? Minotaurul. Zece corăbii vor 


e 140 œ 


pleca la prânz să dea lumii de veste. Încă zece vor ridica 
ancora mâine. 

— Ingenios. Minos îl recunoaşte drept al său şi, în loc să 
fie un încornorat, se bucură de glorie alături de sora mea. 
Astfel devine măreţul rege care zămisleşte monştri şi le dă 
numele lui. 

— Întocmai, a mormăit Dedal. 

Ajunseserăm la marea pivniţă care găzduia noua cuşcă a 
făpturii. Era cât puntea unei corăbii şi lungă doar pe 
jumătate, făurită dintr-un metal argintiu-cenuşiu. Mi-am 
pus mâinile pe gratiile netede şi groase ca nişte copăcei. 
Miroseau a fier, însă restul mi-era necunoscut. 

— E un material nou, mi-a explicat Dedal. Se mânuieşte 
mai greu, dar e mai rezistent. Chiar şi aşa, n-o să ţină 
făptura la nesfârşit înăuntru. Deja a prins puteri 
nepământene, deşi de-abia s-a născut. Însă aşa câştig puţin 
timp să meşteresc ceva mai trainic. 

Din spate ne urmau străjile, cărând vechea cuşcă pe 
nişte prăjini, pentru a se ţine la distanţă de ea. Au lăsat-o 
zăngănind pe podeaua noii cuşti şi nici nu s-au potolit de 
tot ecourile, că au şi dispărut. 

Am îngenuncheat lângă Minotaur. Se făcuse dolofan şi 
stătea înghesuit între barele metalice. Spălat acum de 
lichidele de la naştere şi uscat, se vedea cu atât mai bine 
deosebirea dintre prunc şi taur, de parcă un nebun 
retezase capul unui bou şi-l cususe pe umerii unui copilaş. 
Puţea a carne învechită şi oasele lungi de pe fundul cuştii 
zornăiau. M-a apucat un val de greață. Unul dintre 
prizonierii Cretei. 

Făptura mă urmărea cu ochii larg deschişi. S-a ridicat şi 
a amuşinat întinzându-şi botul în faţă. A scos un geamăt 
ascuţit, de bucurie. Mă ţinea minte. Cum miroseam şi ce 
gust avea carnea mea. A deschis botul turtit, ca un boboc 
cerând de mâncare. Mai vreau. 

M-am folosit de prilej şi am rostit cuvintele cu puteri 
vrăjite, turnându-i poţiunea pe gât printre barele cuştii. 
Făptura s-a retras înecându-se, însă deja ochii i se 
schimbau. Mânia care i se citea în ei se risipea. Mi-am 


e 141 œ» 


întins mâna, privindu-l cu atenţie. L-am auzit pe Dedal 
trăgând aer în piept. Însă creatura n-a sărit să mă muşte. 
Mădularele încordate i se destinseseră. Am mai aşteptat o 
clipă, apoi am deschis cuşca. 

— Totul e bine, am murmurat, vorbind cu mine, cu Dedal 
sau cu făptura, nici nu ştiam exact cu cine. 

Mi-am întins încet mâna spre Minotaur, care s-a înfiorat. 
Când l-am atins pe braţ, a pufăit nedumerit, însă nimic mai 
mult. 

— Vino, i-am şoptit şi m-a ascultat. A făcut câţiva paşi, 
târşâindu-şi picioarele. 

S-a uitat la mine întrebător, aproape drăgălaş. 

„Fratele meu”, aşa îi spusese Ariadna. Însă făptura nu 
era menită traiului în sânul familiei. Reprezenta triumful 
surorii mele, întruparea ambiţiei sale, biciul cu care-l 
plesnea pe Minos. Drept mulţumire pentru toate astea, n-o 
să se aleagă cu niciun tovarăş şi nicio pereche iubită. N-o 
să vadă nicicând soarele, n-o să păşească nicicând liber. Pe 
lumea aceasta nu-i rămâneau decât ura, bezna şi colții. 

M-am agăţat de cuşca veche şi m-am dat înapoi. M-a 
urmărit când mă îndepărtam, cu capul înclinat a 
curiozitate. Când am închis uşiţa cuştii, a ciulit urechile 
auzind sunetul metalic. În momentul în care va veni 
vremea recoltei, va urla de furie. Va trage de gratii, să le 
smulgă cu totul. 

Dedal a răsuflat uşurat. 

— Cum ai reuşit? 

— E pe jumătate jivină, am zis. Toate animalele de pe 
Aiaia sunt blânde. 

— Farmecul se poate desface? 

— Nu va putea nimeni s-o facă. 

Am încuiat cuşca. Făptura a stat tot timpul cu ochii pe 
noi. A scos un sunet slab şi şi-a frecat cu o mână obrazul 
păros. Apoi am închis uşa de lemn a încăperii şi nu l-am 
mai văzut. 

— Dar cheia? 

— Am hotărât s-o arunc. Când va trebui să-l mutăm, o să 
tai barele. 


e 142 œ» 


Ne-am întors pe culoarele subpământene întortocheate 
şi am ajuns la coridoarele de sus. Pe holul pictat cu fresce 
sufla briza. Nobili arătoşi treceau din toate părţile, 
şoptindu-şi taine. Oare ştiau ce trăieşte sub ei? Probabil că 
da. 

— Diseară e ospăț, a spus Dedal. 

— Eu nu vin, am zis. Am terminat-o cu Curtea cretană. 

— Aşadar, pleci curând? 

— In privinţa asta sunt la mila regelui şi a reginei. Ale 
lor sunt corăbiile. Însă nu cred că mai stau mult. Presupun 
că lui Minos i-ar plăcea să aibă cu o vrăjitoare mai puţin în 
Creta. O să mă bucur când o să ajung acasă. 

Era adevărat, şi totuşi, pe coridoarele acelea 
împodobite, gândul întoarcerii pe Aiaia mi se părea ciudat. 
Colinele, ţărmul, casa de piatră cu grădina mea, toate 
păreau tare departe. 

— Diseară trebuie să mă arăt la faţă, a continuat Dedal. 
Sper că mă voi putea retrage înainte de masă. A şovăit. 
Zeiţă, ştiu că îndrăznesc prea mult, însă ai dori să-mi faci 
cinstea de a cina cu mine? 


Odăile sale se aflau la celălalt capăt al palatului faţă de 
cele ale surorii mele. Întâmplător sau voit, nu ştiam. Era 
înveşmântat într-o mantie mai fină decât purtase până 
atunci, însă era desculţ. M-a condus la o masă şi mi-a 
turnat un vin întunecat ca dudele. Întinsese tăvi pline ochi 
cu fructe şi brânză albă sărată. 

— Cum a fost ospăţul? 

— Mă bucur că am scăpat, a zis cu acreală. Au chemat 
un aed să le cânte povestea glorioasei naşteri a omului- 
taur. Se pare că ar fi căzut de pe un astru. 

Dintr-o odaie lăuntrică a ieşit în fugă un băiat. Pe atunci 
nu prea ştiam să deosebesc vârstele muritorilor, dar cred 
că avea vreo patru ani. Părul negru i se bucla într-o claie 
ciufulită pe la urechi şi mădularele îi erau încă plinuţe, ca 
ale ţâncilor. Avea cel mai drăgălaş chip pe care-l văzusem 
vreodată, până şi în rândurile zeilor. 

e 143 + 


— Fiul meu, mi l-a prezentat Dedal. 

M-am uitat lung. Nici nu-mi trecuse prin minte că taina 
lui Dedal ar putea fi un copil. Băiatul a îngenuncheat, ca 
un paj micut. 

— Preacinstită stăpână, a zis el cu glasul subțire. Fii 
bine venită în casa tatălui meu! 

— Îți mulţumesc, i-am răspuns. Eşti băiat cuminte, îl 
asculți pe tatăl tău? 

— Ah, da, a încuviinţat el serios. 

— Să nu-l crezi, a râs Dedal. Pare dulce ca mierea, însă 
îşi face de cap. 

Băiatul i-a zâmbit tatălui. Era o glumă veche de-ale lor. 

A rămas o vreme cu noi, sporovăind despre munca 
tatălui său şi despre cum îl ajuta şi el. A adus cleştii 
preferaţi şi mi-a arătat cu mişcări pricepute cum îi ţine în 
foc fără să se ardă. Am încuviinţat, însă cu ochii la tată. 
Chipul lui Dedal se îndulcise ca un fruct pârguit, iar 
privirea îi strălucea. Nu mă gândisem niciodată să devin 
mamă, dar, uitându-mă la el un moment, mi-am închipuit 
cum ar fi. De parcă mă uitam într-o fântână şi vedeam 
luciul apei jos de tot. 

Sora mea desigur că i-ar fi citit dragostea pe chip într-o 
clipă. 

Dedal şi-a lăsat mâna pe umărul fiului său. 

— Icar, i-a zis, e vremea să te duci la culcare. Du-te după 
doică. 

— Vii să mă săruţi de noapte bună? 

— Desigur. 

Ne-am uitat după el, cum i se frecau călcâiele de poalele 
prea lungi ale tunicii. 

— E un copil frumos, i-am spus. 

— Seamănă la chip cu mama lui. S-a prăpădit la naştere, 
mi-a răspuns Dedal la întrebarea încă nerostită. A fost o 
femeie vrednică, deşi n-am apucat s-o cunosc bine. Sora ta 
ne-a pus la cale căsnicia. 

Aşadar, nu mă înşelasem. Sora mea chiar întinsese 
cârligul cu momeala, însă prinsese peştele altfel. 

— Îmi pare rău. 


e 144 œ 


— E greu, recunosc, a înclinat el din cap. Am încercat 
cât pot să-i fiu şi tată, şi mamă, însă ştiu că simte o lipsă. 
De câte ori trecem pe lângă o femeie, mă întreabă dacă nu 
mă însor cu ea. 

— Şi nu te însori? 

A rămas o clipă tăcut. 

— Nu cred. Pasifae mă munceşte şi-aşa destul şi nu m-aş 
fi însurat deloc dacă nu ar fi stăruit ea. Ştiu că aş fi un soţ 
tare rău, căci cel mai bine îmi e când îmi ţin mâinile prinse 
cu munca şi mă întorc acasă târziu şi murdar. 

— Vrăjitoria şi născocirea lucrurilor seamănă în privinţa 
asta. Nici eu nu cred că aş fi o soţie bună. Nu că mi s-ar 
îngrămădi pretendenţii la uşă... Se pare că îţi găseşti greu 
pe cineva când eşti o vrăjitoare căzută în dizgrație. 

— Cred că sora ta ţi-a pus şi ea beţe-n roate, a zâmbit el. 

Îmi era uşor să-i vorbesc deschis. Avea chipul ca un 
iezer liniştit, gata să înghită în adâncuri, la loc sigur, tot 
ce-i încredinţai. 

— Ştii cum să faci să ţii făptura închisă când va creşte? 

— M-am gândit, a încuviinţat el. Ai văzut ce stup se 
întinde sub palat. Are zeci de magazii nefolosite, căci în 
vremurile astea aurul, nu grânele, e averea Cretei. Cred că 
o să le preschimb într-un soi de labirint. O să-l închid la 
ambele capete şi o să las făptura să rătăcească înăuntru 
cât pofteşte. Odăile sunt săpate în stâncă, aşa că n-are 
cum să iasă. 

Era o idee bună. Astfel, creatura o să aibă mai mult loc 
să se mişte decât într-o cuşcă îngustă. 

— Va fi o minune, am zis. O cuşcă ce poate rezista unui 
monstru în toată firea. Va trebui să-i dai un nume pe 
măsură. 

— Sunt sigur că Minos o să vină cu o propunere care are 
de-a face cu el însuşi. 

— Îmi pare rău că nu pot să rămân să te ajut. 

— M-ai ajutat mai mult decât merit, a spus Dedal 
privindu-mă în ochi. N 

Cineva şi-a dres glasul. În uşă stătea o doică. 

— Fiul dumitale, stăpâne. 


e 145» 


— Ah, a făcut Dedal. Mă scuzi. 

Nu-mi găseam deloc astâmpărul pe scaun. M-am plimbat 
prin încăpere. Mă aşteptasem să găsesc aici mai multe 
dintre minunile lui, statuete şi podoabe prin toate colţurile, 
însă odaia era simplă, cu mobilă din lemn neîmpodobit. 
Totuşi, când m-am uitat mai bine, am văzut însemnul lui 
Dedal. Lucea de lăcuit ce era, iar lemnul era catifelat ca 
petalele unei flori. Când mi-am trecut mâna peste un 
scaun, nici nu i-am dibuit îmbinările. 

În acel moment s-a întors Dedal. 

— Sărutarea de noapte bună, m-a lămurit el. 

— Ce copil fericit... 

Dedal s-a aşezat şi a luat o gură de vin. 

— Până una-alta. E prea mic să ştie că e prizonier. 
Cicatricele albe de pe mâini i se înroşiseră. Colivia de aur 
e tot colivie. 

— Şi unde te-ai duce dac-ai putea să scapi de-aici? 

— Oriunde aş fi bine-venit. Însă, dacă ar fi după mine, în 
Egipt. Acolo se clădesc minunăţii pe lângă care Cnossosul 
pare o mocirlă. Am învăţat limba de la nişte negustori de-ai 
lor de pe docuri. Cred că ne-ar primi bine acolo. 

M-am uitat la chipul său bun. Nu era bun pentru că ar fi 
fost chipeş, ci pentru că era el însuşi, ca un metal ales, 
călit şi bătut ca să reziste. Înfruntaserăm doi monştri cot la 
cot şi nici nu crâcnise. Vino pe Aiaia, mi-a venit să-i spun. 
Însă ştiam că n-are ce să facă acolo. 

Aşa că i-am zis: 

— Sper să ajungi în Egipt într-o bună zi. 

o 

După ce ne-am ridicat de la masă, am ieşit pe 
coridoarele întunecate şi m-am îndreptat spre odaia mea. 
Petrecusem o seară plăcută, însă mă simţeam tulburată, cu 
mintea ca nămolul de râu scormonit din albie. Il tot 
auzeam pe Dedal vorbind despre libertatea lui. În glas i se 
citea jindul, dar şi amăreala. Măcar eu îmi meritasem 
exilul, însă Dedal era nevinovat. Se afla aici doar în chip de 
trofeu închinat vanităţii surorii mele şi a lui Minos. Mi-am 
amintit ochii săi când îmi vorbise despre Icar, dragostea 

e 146 » 


lui curată şi luminoasă. Pentru sora mea, el era o simplă 
unealtă, o sabie care-i atârna deasupra capului şi-l făcea 
sclavul ei. Mi-am amintit cât de încântată păruse când îi 
poruncise să-i spintece burta. La fel se uitase şi la mine 
când îi trecusem pragul. 

Fusesem atât de absorbită de Minotaur, încât nu 
înţelesesem ce triumf reprezentau toate acestea pentru 
Pasifae. Nu doar monstrul şi faima cea nouă, ci şi tot ceea 
ce se lega de ele: Dedal, pe care-l silise să-i fie complice, 
Minos cel temător şi umilit şi întreaga Cretă căzută pradă 
fricilor sale. Şi eu eram un triumf al ei. Ar fi putut să-i 
cheme pe alţii, însă pe mine îi plăcuse dintotdeauna să mă 
chinuiască, aşa cum ar biciui un câine. Ştiuse că o să-i fiu 
de ajutor, că o să rânesc supusă după ea, că o să-lapăr pe 
Dedal şi că o să am grijă ca monstrul să fie închis în 
siguranţă. lar Pasifae doar râdea de pe divanul de aur. ţi 
place ce animăluţ mi-am luat? II lovesc, şi totuşi vine fuga 
la mine când fluier! 

Îmi ardea stomacul. Am întors spatele temniţei mele. Am 
trecut nevăzută, cu paşi zeieşti, pe lângă străjile pe 
jumătate adormite şi pe lângă slugile de noapte. Am ajuns 
la uşa odăii surorii mele şi am păşit înăuntru. Am rămas în 
picioare lângă pat. Sora mea era singură. Nu se încredea 
decât în ea însăşi când dormea. Simţisem farmecele când 
trecusem pragul, însă nu aveau cum să mă oprească. 

— De ce m-ai chemat? am întrebat-o poruncitor. Să te- 
aud că mi-o spui în faţă. 

A deschis îndată ochii, trezindu-se brusc, de parcă mă 
aşteptase. 

— A fost un dar, desigur. Cine s-ar mai fi bucurat ca tine 
să mă vadă sângerând atât de mult? 

— Pot să dau o mie de nume. 

A zâmbit pisiceşte. Oricum se distra mai bine când putea 
să se joace cu un şoricel viu. 

— Mare păcat că nu poţi s-o legi şi pe Scylla cu farmecul 
tău nou-nouţ. Însă desigur că ti-ar trebui sângele mamei ei. 
Nu cred că rechinul ăla de Krataiis o să-ţi încredinţeze aşa 
ceva. 


e 147 œ» 


Deja îmi trecuse prin cap. Pasifae ştiuse dintotdeauna 
unde să te împungă cu lancea. 

— Ai vrut să mă umileşti, am zis. 

A căscat, arătându-şi limba rozalie între dinţii albi. 

— M-am gândit, a replicat ea, să-i dau fiului meu numele 
Asterion. Iţi place? 

Instelatul, adică. 

— Nici că se poate nume mai frumos pentru un canibal. 

— Nu fi patetică. N-are cum să fie canibal. Doar nu mai 
există niciun Minotaur ca să-l mănânce. Apoi şi-a înclinat 
bărbia,  încruntându-se puţin. Deşi mă întreb dacă 
centaurii nu sunt cam la fel. Sigur sunt cumva înrudiţi, nu 
ţi se pare? 

Nu voiam să mă las dusă cu vorba. 

— Ai fi putut să-l chemi pe Perses. 

— Perses... a rostit dând din mână. 

Nu am înţeles ce voia să spună cu asta. 

— Sau pe Aietes. 

S-a ridicat în capul oaselor, dezvelindu-se. Era 
dezbrăcată, purta doar un colier din pătrate de aur bătut. 
Fiecare pătrat purta o gravură: un soare, o albină, o 
secure, culmile masive ale lui Dicte. 

— Vai, sper să stăm aşa de poveşti toată noaptea, a zis 
ea. O să-ţi împletesc părul şi o să râdem de peţitorii noştri. 
Cred că Dedal nu te-ar refuza, a adăugat coborând glasul. 

Mânia mi s-a revărsat peste maluri. 

— Nu sunt căţeaua ta, Pasifae, nicio ursoaică pe care s-o 
momeşti din vizuină. Am venit în sprijinul tău, deşi avem o 
anume istorie şi ai trimis nişte oameni la moarte. Te-am 
ajutat la naşterea monstrului tău. Am făcut tot ce trebuia 
să faci tu, iar în schimb, îţi râzi dispreţuitoare de mine. 
Odată în viaţa ta denaturată, spune adevărul. M-ai adus 
aici ca să mă faci de râs. 

— Dar nu trebuie să fac nimic în privinţa asta. Te faci şi 
singură de râs. 

Insă era o simplă ripostă, nu adevărul. Am aşteptat. 

— Mă amuză, a continuat ea, că, până şi după atâta 
amar de timp, tot te aştepţi să-ţi primeşti răsplata doar 


e 148 œ» 


pentru că te-ai dovedit obedientă. Credeam că o să te 
înveţi minte în palatul tatei. Nimeni nu se chircea şi chiţăia 
ca tine, şi totuşi marele Helios te-a călcat şi mai uşor în 
picioare, pentru că deja i te ploconiseşi. 

Se lăsase în faţă, cu pletele aurii desfăcute, împodobind 
cearşafurile din jur. 

— Hai să-ţi zic un adevăr despre Helios şi despre ceilalţi. 
Nu le pasă deloc dacă eşti bună. De-abia le pasă dacă eşti 
rea. Ei nu ascultă decât de putere. Nu ajunge dacă eşti 
preferata vreunui unchi sau dacă îi faci vreunui zeu 
plăcerile în pat. Nu ajunge nici măcar să fii frumoasă, căci 
dacă te duci şi le îngenunchezi la picioare zicându-le „Am 
fost cuminte, vrei să mă ajuţi?”, ei se încruntă la tine. Vai, 
scumpa mea, nu e cu putinţă. Vai, draga mea, trebuie să 
înveţi să trăieşti aşa. L-ai rugat şi pe Helios? Ştii că nu-i ies 
din cuvânt. 

A scuipat pe podea. 

— Se servesc cu ce vor şi-ţi impun în schimb nişte limite. 
Am văzut de o mie de ori cum te strivesc. Doar şi eu te-am 
strivit. Şi de fiecare dată mi-am zis: gata, s-a zis cu ea, o să 
plângă până se face stană de piatră sau vreo pasăre 
croncănitoare, apoi o să ne lase în pace, ducă-se odată. Şi 
totuşi, a doua zi veneai înapoi. Toţi s-au mirat când te-ai 
dovedit a fi vrăjitoare, însă eu o ştiam de mult. Dădeai tu 
apă la şoricei, dar vedeam că nu te laşi făcută una cu 
pământul. li urai la fel de tare ca mine. Cred că de acolo ni 
se trag puterile. 

Vorbele ei mi se prăvăleau în cap ca o cascadă. Nici nu 
apucam să le pricep prea bine. li ura pe-ai noştri? Mie mi 
se păruse întotdeauna însăşi întruchiparea lor în spirit, un 
monument strălucitor închinat cruzimii şi vanităţii celor 
de-un sânge cu noi. Însă avea dreptate: nimfelor le era 
îngăduit să lucreze doar folosindu-se de puterile altora. Ele 
nu puteau ridica pretenţii la aşa ceva. 

— Dacă ceea ce spui este adevărat, de ce te-ai purtat 
atât de crud cu mine? Eu şi Aietes eram singuri, am fi 
putut să fim prieteni. 

— Prieteni... a rânjit Pasifae - buzele îi erau de un roşu 


e 149 œ 


desăvârşit, numai celelalte nimfe trebuiau să-l imite cu 
rujuri. In palatele acelea nu există prieteni. lar lui Aietes 
nu i-a plăcut în viaţa lui de vreo femeie. 

— Nu e adevărat. 

— De ce, îţi închipui că te-a plăcut pe tine? a râs sora 
mea. Te suporta pentru că erai o maimuţică îmblânzită şi 
băteai din palme când zicea el ceva. 

— Tu şi Perses eraţi la fel. 

— Habar n-ai cum e Perses. Ştii câte a trebuit să fac 
pentru a-l mulţumi? 

Nu mai voiam s-o ascult. Avea chipul neprefăcut, aşa 
cum nu i-l mai văzusem niciodată, şi vorbele tăioase de 
parcă şi le ascuţise ani de-a rândul până să prindă forma 
aceea. 

— Apoi tata m-a dat plocon măgarului de Minos. Mă rog, 
puteam să-mi fac treaba cu el, drept care n-am stat pe 
gânduri. Acum l-am aranjat, însă mi-a luat ceva timp şi n- 
am de gând să mai fiu vreodată ce am fost pe vremuri. Aşa 
că spune-mi, soro, pe cine ar fi trebuit să chem? Vreun zeu 
care de-abia aştepta să-şi arate disprețul şi să mă facă să 
cerşesc firimituri? Sau vreo nimfă care să se fâţâie aiurea 
pe mare încoace? A râs iar. Amândoi ar fi fugit mâncând 
pământul de cum ar fi zărit vreun colţişor de lighioană. Ei 
nu îndură deloc durerea. Nu sunt ca noi. 

Ce-mi spunea mă cutremura, de parcă până atunci 
avusese mâinile goale şi dintr-odată îmi arătase un cuţit. 
M-a năpădit un val de greață. M-am tras în spate. 

— Eu nu sunt ca tine. 

O clipă, am văzut-o mirată. Apoi expresia i s-a şters de 
pe chip ca un val care scaldă nisipul. 

— Nu, a zis ea. Nu eşti. Semeni cu tata, o proastă 
pedantă, care-şi închide ochii de cum nu înţelege ceva. Ia 
zi-mi, ce crezi că s-ar întâmpla dacă n-aş făuri monştri şi 
otrăvuri? Lui Minos nu-i trebuie regină, ci doar o momâie 
surâzătoare pe care s-o ţină închisă într-o urnă, să-i 
plodească odrasle până crapă. S-ar bucura să mă ţină în 
lanţuri la nesfârşit şi, dacă i-ar sufla numai un cuvânt 
tatălui său, i s-ar împlini dorinţa. Însă nu. Ştie ce i-aş face 


e 150 œ» 


mai întâi. 

Mi-am amintit ce spusese tata despre Minos: O să se 
îngrijească s-o țină la locul ei. 

— Şi totuşi, tata nu i-ar îngădui atâtea lui Minos. 

Râsul ei mi-a zgâriat timpanele. 

— Tata m-ar pune-n lanţuri cu mâinile lui dacă şi-ar 
putea păstra nepreţuita lui alianţă. Chiar tu eşti dovada. 
Zeus are groază de vrăji şi-şi dorea să jertfească pe cineva. 
Tata te-a ales pe tine pentru că preţuieşti cel mai puţin. lar 
acum eşti prizonieră pe insula aia şi n-o să pleci de acolo în 
veci. Ar fi trebuit să ştiu că n-o să-mi fi bună la nimic. leşi. 
leşi şi să nu te mai văd vreodată. 


Am luat-o înapoi pe coridoare. Eram confuză şi aveam 
pielea de găină, gata să mi se desprindă de pe carne. 
Fiecare sunet, fiecare atingere, pietrele de sub picioare, 
susurul fântânilor prin fereastră, toate îmi copleşeau 
simţurile cu duşmănia lor. Aerul greu mă pişca precum 
valurile mării. Mă simţeam străină în lumea aceea. 

Când silueta s-a desprins din penumbra uşii mele, eram 
prea amorţită să tip. Mi-am dus mâna la traista cu poţiuni, 
însă în acel moment lumina torţelor i-a dezvăluit de 
departe chipul acoperit cu o glugă. 

Mi-a vorbit atât de încet, încât doar un zeu l-ar fi auzit. 

— Te-am aşteptat. Doar o vorbă vreau să-ţi spun, apoi 
plec. 

Mi-a luat o clipă să înţeleg. Nu-l crezusem atât de 

îndrăzneţ. Însă sigur că era. Artist, creator, inventator - nu 
existase altul mai bun decât el. Nimic nu se naşte din 
timiditate. 
_ Oare ce aş fi zis dacă ar fi venit mai devreme? Nu ştiu. 
Insă în clipa aceea vocea îi era ca un balsam pe pielea 
dureroasă. Tânjeam după mâinile lui, după tot trupul lui, 
deşi era muritor şi va rămâne de-a pururi îndepărtat şi la 
un pas de moarte. 

— Rămâi, i-am zis. 


N-am aprins nicio lumânare. După arşiţa din timpul zilei, 
în odaie se făcuse o căldură înăbuşitoare. Patul era învăluit 
în umbre. Nu se auzeau nici broaşte, nici cântec de pasăre. 
Parcă am fi găsit inima încremenită a lumii. Numai noi 
mişcam. 

După aceea am rămas întinşi unul lângă altul, cu briza 
nopţii mângâindu-ne trupurile. M-am gândit să-i povestesc 
despre cearta cu Pasifae, însă nu voiam s-o aduc pe sora 
mea cu noi în odaie. Afară, stelele se vedeau ca prin văl şi 
lumina unei torţe a traversat curtea. La început am crezut 
că mi se pare mie - un tremur slab care a scuturat odaia. 

— Simti? 

— Loviturile nu sunt niciodată prea puternice, a 
încuviințat Dedal. Se crapă puţin tencuiala. De la o vreme 
sunt din ce în ce mai dese. 

— Nu va deteriora cuşca. 

— Nu. Doar dacă izbiturile s-ar înteţi foarte tare. O clipă 
s-a lăsat liniştea. l-am auzit încet glasul prin întuneric. 
Atunci când va veni vremea recoltei, a continuat el, şi 
făptura se va face mare. Cât de rău o să fie? 

— Chiar şi cincisprezece oameni într-o lună. 

L-am auzit trăgând aer în piept. 

— Mă apasă clipă de clipă. Toate vieţile astea... Am 
ajutat la naşterea creaturii, iar acum nu pot s-o distrug. 

Ştiam prea bine apăsarea aceea. Îşi ţinea mâna lângă a 
mea. Avea pielea bătătorită, însă deloc aspră. Pe întuneric 
îmi plimbasem degetele pe ea, în căutarea peticelor 
netede, aproape şterse, de piele cicatrizată. 

— Cum înduri totul? m-a întrebat. 

Ochii îmi împrăştiau o lumină slabă, care-mi îngăduia să- 
i văd chipul. M-am mirat când mi-am dat seama că aştepta 
să-i răspund. Că îşi închipuia că am un răspuns. Mi-am 
amintit o altă încăpere întunecată, cu un alt prizonier. Şi el 
fusese tot meşter. Civilizaţia se clădise pe temeliile 
cunoaşterii sale. Adânc îngropate în mine, ca nişte 
rădăcini, cuvintele lui Prometeu aşteptaseră amar de 
vreme să le dau glas: 

— Îndurăm cât se poate de bine. 


e 152 œ» 


Minos se zgârcea cu corăbiile sale, iar acum, că 
monstrul era închis, m-a pus să aştept până i-a convenit 
lui. 

— Am un negustor care trece pe lângă Aiaia. Ridică 
ancora peste câteva zile. Poţi să pleci atunci. 

N-am mai văzut-o deloc pe sora mea, decât de departe, 
când era purtată pe sus pe la picnicuri şi alte plăceri. N-am 
mai văzut-o nici pe Ariadna, deşi am căutat-o pe scena de 
dans. Am întrebat o strajă dacă poate să mă ducă la ea. Nu 
m-am înşelat, chiar mi-a zâmbit obraznic. 

— Regina nu îngăduie. 

Pasifae şi răzbunările ei meschine... l-am simţit 
ciupitura pe obraz, însă nu voiam să-i fac bucuria de a afla 
cât mă duruse. M-am plimbat prin curţile palatului, pe sub 
colonade, pe alei şi pe câmpuri. l-am urmărit pe muritori 
trecând, cu chipurile lor interesante, neîmblânzite. Dedal 
îmi bătea în taină la uşă noapte de noapte. Nu ne rămânea 
prea mult timp împreună, o ştiam amândoi, ceea ce ne 
sporea şi mai mult plăcerea. 

Străjile au venit în a patra zi după revărsatul zorilor. 
Dedal plecase deja, căci îi plăcea să fie acasă când se 
trezea Icar. Bărbaţii au luat poziţie în faţa mea, ţepeni şi 
ameninţători în mantiile lor de purpură, de parcă puteam 
s-o rup la fugă pe lângă ei şi să zburd liberă pe dealuri. I- 
am urmat pe holurile pictate şi în josul scărilor. In 
vânzoleala de pe chei mă aştepta Dedal. 

— O să te pedepsească Pasifae, i-am zis. 

— Şi-aşa mă pedepseşte destul. S-a dat deoparte, pentru 
ca oamenii să încarce pe corabie cele opt oi pe care Minos 
le trimisese în semn de mulţumire. Văd că regele s-a arătat 
generos, aşa cum îl ştiu. Mi-a indicat cu privirea două lăzi 
uriaşe deja cărate pe punte. Ştiu că-ţi place să-ţi faci 
mereu de lucru. E creaţia mea. 

— Mulţumesc. Mă simt onorată. 

— Îţi suntem îndatoraţi. Eu îţi sunt foarte îndatorat. 

Simţeam o arsură în adâncul gâtlejului, însă ştiam că 
stau cu ochii pe noi. Nu voiam să-i fac viaţa şi mai grea. 

e 153 + 


— Vrei să-i spui Ariadnei rămas-bun din partea mea? 

— Îi voi transmite. 

Am păşit pe punte şi mi-am ridicat mâna în semn de 
salut. A ridicat-o şi el pe a lui. Nu mă amăgisem cu 
speranţe deşarte. Eu eram zeiţă, el muritor şi amândoi 
eram prizonieri. Însă mi-am întipărit chipul său în minte, 
ca pecetea în ceară, ca să-l iau cu mine. 

N-am deschis lăzile decât după ce am scăpat de ochii 
oamenilor. Mai bine aş fi făcut-o înainte, ca să-i mulţumesc 
cum se cuvine lui Dedal. Într-o ladă se găseau sculuri de 
tot felul, lână nevopsită, in. Iar în cealaltă, cel mai frumos 
război de ţesut pe care-l văzusem vreodată, fasonat din 
cedru lustruit. 

Îl am şi acum. Îl ţin lângă vatră şi a ajuns pomenit în 
cântări. Poate nu-i de mirare, fiindcă poeţii se dau în vânt 
după asemenea simetrii: vrăjitoarea Circe cea pricepută la 
torsul vrăjilor şi al firelor deopotrivă, precum şi la țesutul 
farmecelor şi al pânzeturilor. De ce le-aş strica tocmai eu 
hexametrii uşuratici? Însă minunea din ţesăturile mele se 
datorează războiului de ţesut şi muritorului care l-a făurit. 
Până şi după atâtea secole se ţine bine în încheieturi, iar 
când trec suveica prin urzeală, în aer se simte mirosul de 
cedru. 

După plecarea mea, Dedal şi-a clădit într-adevăr marele 
Labirint, cu ziduri în stare să zăgăzuiască mânia 
Minotaurului. Recoltă după recoltă, culoarele 
întortocheate s-au acoperit de un covor tot mai gros de 
oase. Dacă trăgeai cu urechea, ziceau slugile palatului, 
auzeai cum se mişcă făptura tropotind de colo până colo. 
lar Dedal nu s-a oprit deloc din muncă. A uns cu ceară 
galbenă două rame de lemn şi a lipit de ele penele pe care 
le strânsese de la păsările marine cu aripi uriaşe şi albe 
care se hrănesc pe țărmurile Cretei. Pe una şi-a legat-o de 
propriile braţe, iar pe a doua, de braţele fiului său. S-au 
suit amândoi pe cea mai înaltă coastă de țărm din Cnossos 
şi au sărit. 

Briza mării i-a prins şi i-a purtat prin aer. Au apucat-o 
spre răsărit, spre soarele care se înălța şi spre Africa. Icar 


e 154 


a chiuit, căci la vremea aceea era de-acum flăcău şi se 
vedea liber pentru prima oară. Tatăl său a râs văzându-l 
cum plonjează şi se răsuceşte prin aer. Băiatul s-a înălţat şi 
mai sus, ameţit de cerul întins, simțind pe umeri căldura 
neîngrădită a razelor de soare. Nu a ascultat strigătele 
tatălui, care încerca să-l prevină. Nu a băgat de seamă 
ceara care se topea. Aripile i-au căzut, apoi s-a prăbuşit în 
valuri şi s-a înecat. 

Am jelit moartea scumpului băiat, dar şi mai tare l-am 
plâns pe Dedal, plutind dârz mai departe cu aripile sale şi 
purtându-şi disperarea după el. Hermes mi-a povestit totul, 
desigur, bându-mi vinul şi încălzindu-şi picioarele în faţa 
vetrei. Am închis ochii să regăsesc imaginea chipului lui 
Dedal pe care mi-o întipărisem în minte. Atunci mi-am 
dorit să fi zămislit un prunc împreună, să-i fie mângâiere. 
Insă era un gând tineresc, prostesc: doar copiii nu sunt 
saci de grâne, să-i muţi unul în locul altuia. 

Dedal n-a mai trăit mult după moartea fiului său. 
Mădularele i s-au făcut cenuşii şi şi-au pierdut vlaga, iar 
întreaga putere i s-a preschimbat în fum. N-aveam niciun 
drept să-l numesc al meu, ştiam prea bine. Însă, în 
singurătatea vieţii, se întâmplă rareori ca un suflet să 
coboare lângă al tău, aşa cum, o dată pe an, stelele ating 
uşor pământul. Pentru mine, Dedal a fost una dintre 
constelaţiile acestea. 


< 155» 


Capitolul 12 


Am urmat calea cea lungă spre Aiaia, ocolind-o astfel pe 
Scylla. Ne-au trebuit unsprezece zile ca să ajungem la 
destinaţie. Bolta cerului se arcuia deasupra noastră senină 
şi luminoasă. M-am uitat la valurile orbitoare şi la soarele 
dogoritor. Nu m-a tulburat nimeni. Când treceam, 
mateloţii îşi fereau privirile şi i-am văzut cum aruncă în 
mare o parâmă pe care o atinsesem. Nu puteam să-i 
condamn. Doar trăiau în Cnossos şi deja aflaseră prea 
multe despre vrăjitorie. 

Când am ancorat pe ţărmul insulei, oamenii mi-au cărat 
respectuoşi războiul de ţesut la deal, prin pădure, şi mi l- 
au aşezat lângă vatră. Mi-au mânat până sus cele opt oi. 
Le-am oferit vin şi mâncare, însă n-au primit. S-au întors în 
grabă la corabia lor şi s-au opintit la vâsle, nerăbdători să 
se înapoieze la casele lor. Am rămas pe plajă şi i-am urmat 
cu privirea până s-au pierdut în zare. 

Din prag, leoaica îmi arunca priviri furioase. Plesnea din 
coadă de parcă-mi zicea: Sper să nu mai avem parte de-aşa 
ceva. 

— Cred că n-o să mai avem, i-am zis. 

După foişoarele însorite şi întinse din Cnossos, casa mi 
s-a părut strâmtă ca o vizuină. M-am plimbat prin odăile 
curate simțind nemişcarea, lipăitul tălpilor mele. Am atins 
obiectele pe toate feţele, toate dulapurile şi blidele. Le-am 
regăsit exact cum le lăsasem. Cum vor fi mereu. 

Am ieşit în grădină. Am plivit aceleaşi buruieni care 
creşteau întotdeauna şi am sădit ierburile pe care le 
strânsesem de pe muntele Dicte. Arătau ciudat departe de 
ascunzătorile lor argintate de lună, înghesuite printre 
straturile mele de flori lucioase şi colorate. Păreau să 


<e 156 - 


zumzăie mai stins şi culorile le păliseră. Nu mă gândisem 
că poate puterile lor nu aveau să reziste transplantării. 

În toţi anii petrecuţi pe Aiaia, prizonieratul nu mă iritase 
niciodată. După palatul tatei, insula mi se păruse cea mai 
sălbatică şi mai ameţitoare dintre libertăţi. Ţărmurile, 
piscurile, toată insula se întindea departe, până-n zare, 
plină vârf cu magie. Însă când m-am uitat la florile acelea 
fragile, am simţit pentru prima oară povara surghiunului. 
Dacă mureau, nu mai aveam cum să culeg altele. N-aveam 
să mai păşesc niciodată pe coastele zumzăitoare ale lui 
Dicte. Nu mai puteam să iau apă din iezerul său argintat. 
Toate ţinuturile de care-mi povestise Hermes, Arabia, 
Assur, Egipt, erau pierdute pe vecie. 

N-o să mai pleci în veci, îmi spusese sora mea. 


În semn de sfidare, m-am adâncit cu totul în viaţa 
dinainte. Am făcut tot ce aveam chef de cum îmi trecea 
prin cap. Am cântat în gura mare pe plaje, mi-am replantat 
grădina. Am chemat porcii la mine şi i-am scărmănat pe 
spinările cu peri tari şi deşi, am pieptănat oile şi am poftit 
lupii să se întindă gâfâind la mine pe podea. Leoaica şi-a 
dat peste cap ochii galbeni, dar a fost cuminte, căci le 
porunceam tuturor animalelor mele să se tolereze unele pe 
altele. 

Noapte de noapte, mergeam să dezgrop ierburi şi 
rădăcini. Făceam orice farmec îmi imaginam, doar pentru 
plăcerea de a-i simţi urzeala în mâini. Dimineaţa tăiam 
flori pentru bucătărie. Seara, după cină, mă aşezam în faţa 
războiului de ţesut al lui Dedal. Mi-a luat ceva să înţeleg 
cum funcţionează, căci nu semăna cu nicio unealtă pentru 
ţesut pe care o ştiam din palatele zeilor. Avea un scăunel şi 
trăgeai de băteală în jos, nu în sus. Dacă l-ar fi văzut 
bunica, şi-ar fi dat pe el şarpele de mare, căci ţesea o 
pânză mai fină decât cea mai frumoasă lucrătură a ei. 
Dedal ghicise bine că o să-mi placă să-l mânuiesc, 
simplitatea şi meşteşugul lucrării, mirosul lemnului, 
şuşotitul suveicii, câtă plăcere îmi făcea să văd cum se 
lipeşte fiecare băteală de cea dinainte. Semăna puţin cu 

e 157 + 


urzitul farmecelor, căci trebuia să ai mâini harnice şi o 
minte ascuţită şi liberă. Însă cel mai mult îmi plăcea să 
prepar vopseluri, nu să ţes la război. Am căutat să obţin 
cele mai frumoase culori, culegând rădăcină de roibă şi 
şofran, cărămiziul cârmâz şi murexul marin ca vinul roşu, 
precum şi pulberea de alaun care să le prindă bine de lână. 
Le-am stors, le-am bătut, le-am pus la muiat în cazane 
clocotitoare uriaşe, până când lichidele acelea puturoase 
au spumegat în culori vii ca ale florilor: rubiniu, galben- 
şofran şi purpura profundă cu care se înveşmântează 
prinții. Dacă aş fi avut talentele Atenei, aş fi putut să ţes o 
vastă tapiserie înfăţişând-o pe Iris, zeiţa curcubeului, 
împrăştiindu-şi culorile din cer. 

Însă nu eram Atena. Mă mulţumeam cu eşarfe simple, 
mantii şi pături întinse ca nişte podoabe pe scaunele mele. 
Într-una mi-am înfăşurat leoaica şi i-am zis Regina 
Feniciei. A stat cuminte, întorcându-şi capul într-o parte şi- 
n cealaltă, ca pentru a-mi arăta cât de aurie şi de lucioasă 
îi e blana pe lângă purpura aceea. 

N-o să vezi niciodată Fenicia. 

M-am ridicat din scaun şi m-am silit să mă plimb pe 
insulă şi să admir toate schimbările care se înşirau ceas de 
ceas: păianjenii de apă care păşeau pe oglinda iazului, 
bolovanii înverziţi şi neteziţi de curenţii râului, albinele 
care zburau aproape de pământ, încărcate de polen. 
Golfurile gemeau de peşti, păstăile plesneau de seminţe. 
Maghiranul sălbatic şi crinii cretani au dus-o foarte bine 
până la urmă. Vezi? i-am zis surorii mele. 

Însă mi-a răspuns Dedal. Colivia de aur e tot colivie. 


AR 


Primăvara s-a preschimbat în vară şi vara în 
înmiresmata toamnă. Acum dimineaţa se lăsa ceața, iar 
noaptea se stârnea uneori furtuna. Curând venea şi iarna, 
cu propria ei frumuseţe, frunzele verzi de spânz strălucind 
în ruginiul din jur, chiparoşii înalţi şi negri pe cerul 
metalic. Nu era niciodată cu adevărat frig, cum se făcea în 
creierii muntelui Dicte, însă mă bucuram să am mantiile 
mele noi când mă căţăram pe stânci şi stăteam în bătaia 

e 158 + 


vântului. Însă, oricâte prăzi aş fi vânat şi oricâte plăceri aş 
fi descoperit, vorbele surorii mele mă urmăreau mereu 
batjocoritoare, pătrunzându-mi adânc în trup, până în 
măduvă şi în sânge. 

— Te înşeli în privinţa vrăjitoriei, i-am zis. Nu se trage 
din ură. Mi-am făcut prima vrajă din dragostea pe care i-o 
purtam lui Glaucos. E 

Parcă-i auzeam lângă mine glasul de nurcă: Insă ai 
făcut-o ca să-l sfidezi pe tata, ca să-i sfidezi pe toți cei care 
te dispreţuiseră şi voiau să te ţină departe de dorinţele 
tale. 

Văzusem cum se uitase tata când aflase în sfârşit ce 
devenisem. Se gândea că mai bine m-ar fi strivit ca pe o 
gâză, când eram în leagăn. 

Întocmai. Iată-i cum au pus cep pântecelui mamei. Chiar 
n-ai băgat de seamă cât de uşor îi joacă pe degete pe tata 
şi pe mătuşile noastre? 

Băgasem de seamă. Părea mai presus de frumuseţea ei 
şi de orice viclenii de iatac pe care le ştia. 

— E isteaţă. 

Isteaţă? a râs Pasifae. Mereu ai subestimat-o. Nu m-aş 
mira dac-ar avea şi ea sânge de vrăjitoare. Nu de la Helios 
ne-am moştenit farmecele. 

Şi eu mă întrebasem. 

Acum iţi pare rău că ai disprețuit-o. Toată ziua lingeai 
picioarele tatei, sperând c-o să uite de ea. 

Mergeam de colo până colo pe pietre. De o sută de 
generaţii păşeam pe pământul acesta, şi totuşi, în sinea 
mea rămăsesem un copil. Furia şi jalea, dorinţa zadarnică, 
pofta, autocompătimirea: toate sunt emoţii bine cunoscute 
zeilor. Dar vinovăția şi ruşinea, regretul, nehotărârea, 
acestea sunt ca nişte ţări străine pentru neamul nostru, 
trebuie învăţate piatră cu piatră. Nu-mi scoteam din cap 
chipul surorii mele, expresia goală şi năucă pe care o 
avusese când i-am zis că n-o să fiu niciodată ca ea. Ce 
sperase? Că o să ne trimitem răvaşe în ciocurile păsărilor 
de mare? Că o să facem schimb de vrăji şi o să ne luptăm 
cu zeii? Că o să fim, în felul nostru, în sfârşit surori? 


< 159 + 


Am încercat să-mi închipui totul: cum am sta aplecate 
una lângă alta peste ierburile noastre şi râsul ei când mai 
născocea vreo vorbă de duh. Atunci mi-am dorit, ah, atâtea 
şi atâtea lucruri cu neputinţă. Să fi aflat mai devreme ce 
era. Să fi crescut împreună în altă parte, nu în sălile acelea 
strălucitoare. Aşa aş fi putut să-i îndulcesc otrăvurile, s-o 
scap de silnicii şi s-o învăţ să culeagă cele mai bune 
ierburi. 

Ha! a făcut ea. N-o să mă-nveţe pe mine neghiobii ce să 
fac. Eşti slabă şi oarbă, iar partea cea mai rea este că alegi 
să fii aşa. Tot ţie o să-ţi pară rău până la urmă. 

Mi-era mereu mai uşor când îmi vorbea cu ură. 

— Nu sunt slabă. Şi n-o să-mi pară niciodată rău că nu 
sunt ca tine. Mă auzi? 

Nu mi-a răspuns nimeni, fireşte. Doar aerul îmi înghiţea 
vorbele. 


S-a întors Hermes. De-acum nu mai credeam că uneltise 
cu Pasifae. Doar îi stătea în fire să-şi pună lacăt gurii şi să 
râdă de necunoaşterea celorlalţi. S-a tolănit pe scaunul 
meu de argint. 

— Ei, cum ţi s-a părut Creta? Am auzit că ai avut parte 
de ceva aventuri. 

L-am ospătat cu mâncare şi cu vin, iar peste noapte l-am 
primit în patul meu. Era chipeş cum îl ştiam, dornic şi 
jucăuş în însoţire. Însă acum simţeam un soi de dezgust 
când îl priveam. Când râdeam cu poftă, când mi se acrea 
de glumele lui. Când m-a atins cu mâinile, am simţit un soi 
de înstrăinare ciudată. Erau desăvârşite şi fără nicio 
tăietură. 

Desigur, ezitarea mea îi stârnea interesul. Orice 
provocare era un joc pentru el şi orice joc, o plăcere. Dacă 
l-aş fi iubit, s-ar fi făcut nevăzut, însă dezgustul îl mâna 
înapoi neîncetat. Se străduia din greu să mă prindă în 
plasă. Îmi aducea daruri şi veşti şi, fără să-l întreb, mi-a 
dezvăluit întreaga poveste a Minotaurului. 

După plecarea mea, mi-a zis, Androgeus, fiul cel mai 
mare al lui Pasifae şi al lui Minos, se dusese pe continent, 

e 160 œ» 


unde fusese ucis în apropiere de Atena. La vremea aceea, 
cretanii începuseră să se frământe, căci de fiecare dată 
când sosea timpul recoltei trebuiau să-şi piardă fiii şi 
fiicele şi amenințau să se răscoale. Minos s-a folosit de 
prilej şi i-a cerut regelui Atenei, drept tribut pentru fiul 
său, să-i trimită şapte flăcăi şi şapte fecioare, să le dea 
monstrului său de mâncare, că de nu, preaputernica flotă 
cretană avea să pornească războiul. Înspăimântat, regele 
se învoise şi unul dintre flăcăii aleşi a fost însuşi fiul său, 
Tezeu. 

Prinţul acesta era muritorul pe care-l văzusem în oglinda 
iezerului. Însă vedenia mea nu-mi arătase toată povestea: 
Tezeu fusese cât pe ce să moară dacă n-ar fi fost prinţesa 
Ariadna. Tânăra s-a îndrăgostit de el şi, ca să-l scape, i-a 
adus pe furiş o sabie şi l-a învăţat drumul prin Labirint, aşa 
cum însuşi Dedal îi arătase ei. Şi totuşi, când a ieşit din 
Labirint cu mâinile pline de sângele monstrului, Ariadna a 
plâns, şi nu de bucurie. 

— Am auzit, mi-a spus Hermes, că simţea o dragoste 
nefirească pentru făptura aceea. Mergea adesea la ea şi-i 
vorbea blând printre gratii, oferindu-i delicatese. Odată a 
venit prea aproape şi şi-a înfipt colții în umărul fetei. A 
scăpat şi Dedal i-a cusut rana bine, însă tot i-a rămas o 
cicatrice în formă de coroniţă. 

Mi-am amintit chipul Ariadnei când spusese fratele meu. 

— Au pedepsit-o pentru că l-a ajutat pe Tezeu? 

— Nu. A fugit cu el după ce a murit făptura. Tezeu voia 
s-o ia de nevastă, însă fratele meu a hotărât că o vrea el. 
Ştii că se dă în vânt după cei cu darul dănţuitului. I-a zis 
lui Tezeu s-o lase pe o insulă, de unde o să vină el s-o ia. 

Ştiam despre ce frate vorbeşte. Dionis, stăpân peste 
iederă şi peste viţa-de-vie. Năvalnicul fiu al lui Zeus, numit 
de muritori Izbăvitorul, căci îi scapă de grijile lor. Măcar 
cu Dionis, mi-am zis, o să poată să danseze seară de seară. 

Hermes a clătinat din cap. 

— A ajuns prea târziu. A căzut pradă somnului şi a ucis-o 
Artemis. 

Vorbise cu atâta nonşalanţă, încât o clipă am crezut că 


e 161 œ» 


n-am auzit bine. 

— Cum? A murit? 

— Chiar eu am condus-o în lumea de jos. 

Fata aceea sprinţară şi încrezătoare. 

— Din ce pricină? 

— Artemis nu m-a lămurit deloc. Ştii cât de arţăgoasă e. 
Probabil din cine ştie ce jignire fără noimă, a spus el 
ridicând din umeri. 

Vrăjile mele nu aveau cum să ţină piept vreunui 
olimpian, ştiam prea bine. Însă în clipa aceea aş fi vrut să 
încerc. Să-mi adun toate farmecele, să-mi impun voinţa 
asupra spiritelor pământului, a jivinelor şi a păsărilor şi să 
le asmut în capul lui Artemis, până ar fi aflat şi ea ce- 
nseamnă să te vâneze cineva. 

— Ei, haide, a încercat Hermes să glumească. Dacă 
plângi de câte ori moare câte un muritor, într-o lună o să 
te îneci. 

— leşi, m-am oţărât la el. 


întunecate, unde mâinile nu puneau în mişcare decât aerul 
şi picioarele nu mai atingeau deloc pământul. Dacă aş fi 
fost lângă ei... Însă ce-aş fi putut să schimb? Hermes 
avusese dreptate. Muritorii mureau clipă de clipă, 
naufragiaţi sau înjunghiaţi, răpuşi de jivine sau de oameni 
nemiloşi, de boli, de nepăsare şi de vârsta înaintată. Asta 
le era soarta, aşa cum îmi spusese şi Prometeu, povestea 
pe care o împărtăşeau toţi. Oricât de aprins şi-ar fi trăit 
viaţa, oricât de tare ar fi strălucit, oricâte minuni ar fi 
săvârşit, toţi ajungeau pulbere şi fum. Pe de altă parte, toţi 
aceşti zei meschini şi neisprăviţi o să tragă în ei aerul şi 
lumina până când o să se stingă toate stelele. 


G 

Hermes s-a întors, ca de obicei, şi i-am permis să 

rămână. Când îl vedeam strălucind, țărmurile mele nu mai 

păreau atât de înguste şi surghiunul nu mi se mai părea 
atât de apăsător. 


e 162 œ» 


— Zi-mi ultimele veşti, i-am cerut. Spune-mi despre 
Creta. Cum a răspuns Pasifae la moartea Minotaurului? 

— Se zvoneşte că a înnebunit. Acum jeleşte şi se 
înveşmântează doar în negru. 

— Nu te lăsa prostit. E nebună doar când îi convine ei. 

— Se spune că l-ar fi blestemat pe Tezeu, care de atunci 
are de-a face numai cu năpaste. Ai auzit cum i-a murit 
tatăl? 

Puțin îmi păsa de Tezeu, eu de sora mea voiam să aud. 
Hermes pesemne s-a veselit servindu-mi tot felul de 
poveşti. Cum că l-a alungat pe Minos din patul ei şi că nu- 
şi mai găsea bucuria decât în fiica sa mezină, Fedra. Cum 
că rătăcea pe coastele muntelui Dicte răscolindu-l în 
căutare de noi otrăvuri. Am strâns fiecare frântură de ştire 
ca un balaur păzind o comoară. Căutam ceva, mi-am dat 
seama, însă nu ştiam ce anume. 

Ca orice povestitor bun, Hermes şiia că trebuie să 
păstrezi ce-i mai bun pentru la urmă. Într-o seară mi-a 
istorisit ce farsă îi jucase Pasifae lui Minos pe la începutul 
căsniciei lor. Minos obişnuia să dea poruncă să îi fie adusă 
în iatac orice fată îi plăcea, totul sub ochii soţiei sale. Aşa 
că l-a blestemat să i se preschimbe sămânţa în şerpi şi în 
scorpioni. De câte ori se culca cu vreo femeie, aceştia o 
muşcau de moarte pe dinăuntru. 

Mi-am amintit cum se certaseră. O sută de fete, zisese 
Pasifae. Pesemne fuseseră paharnice, sclave, fiice de 
negustori, orice fată al cărei tată nu îndrăznea să se opună 
regelui. Toate pieriseră doar dintr-o plăcere măruntă, 
răzbunătoare. 

I-am zis lui Hermes să plece şi am tras obloanele, aşa 
cum nu făceam niciodată. Ai fi zis că urzeam cine ştie ce 
farmece, însă nici n-am pus mâna pe ierburi. Mă simţeam 
bucuroasă şi cu inima uşoară. Povestea aceea fusese atât 
de urâtă, fantastică şi dezgustătoare, încât parcă mă 
vindecase de fierbinţeli. Eram eu prizonieră pe insula 
aceasta, însă măcar nu trebuia să-mi împart lumea cu de- 
alde Pasifae. 

— S-a sfârşit, am zis eu foindu-mă încolo şi-ncoace pe 


e 163 * 


lângă leoaica mea. Nu mă voi mai gândi niciodată la ei. De- 
acum i-am alungat şi gata. 

Felina şi-a lăsat obrazul pe labele încrucişate şi a părut 
că se cufundă în gânduri. O fi ştiut probabil ceva ce nu 
ştiam eu. 


e 164 œ» 


Capitolul 13 


Era primăvară şi mersesem pe coasta de răsărit, să 
culeg primele căpşuni. Acolo, briza mării bătea tare şi 
dulceaţa fructelor se îmbina mereu cu puţină sare. Când 
au început să guiţe porcii, am ridicat privirea. O corabie 
plutea spre insulă prin lumina piezişă a după-amiezii. Deşi 
vântul i se împotrivea, nu-i stăvilea înaintarea şi nici n-o 
ţintuia în loc. Vâslaşii o purtau drept înainte, ca o săgeată 
bine slobozită. 

Mi s-a strâns stomacul. Hermes nu mă prevenise deloc şi 
nu ştiam ce vrea să însemne asta. Era o ambarcaţiune în 
stil micenian, cu un galion atât de uriaş, încât pesemne 
schimba pescajul corabiei. Pe cocă fumegau doi ochi 
desenaţi cu tuşe groase, negre. La nări mi-a ajuns un miros 
slab, ciudat, purtat de vânt. Am şovăit o clipă, apoi mi-am 
şters mâinile şi am coborât pe plajă. 

Corabia ajunsese deja aproape de țărm, prora 
proiectând pe valuri o umbră ascuţită ca un ac. Pe punte 
se aflau vreo treizeci de oameni. Mai târziu, desigur, o mie 
au pretins că au fost şi ei de faţă ori şi-au născocit spiţele, 
afirmând că se trag din cineva de acolo. Cei mai măreţi 
eroi ai generaţiei lor, aşa s-a zis despre echipajul acela. 
Indrăzneţi şi neclintiţi, învingători într-o sută de aventuri 
uluitoare. Şi chiar arătau pe potrivă: ca nişte prinți înalţi şi 
spătoşi, cu plete dese şi mantii bogate, hrăniţi cu tot ce- 
aveau regatele lor mai bun. Işi purtau armele aşa cum 
oamenii de rând îşi poartă straiele. Pesemne că se luaseră 
încă din leagăn la trântă cu urşii şi răpuseseră uriaşi. 

Însă pe deasupra parapetelor le vedeam chipurile 
încordate şi îngrijorate. Mirosul s-a întețit şi aerul a 
devenit apăsător, de parcă spânzuraseră o povară de 


<e 165 


catargul mare. Când m-au văzut, n-au scos niciun sunet şi 
nu mi-au făcut niciun semn de salut. 

Ancora s-a lăsat pleoscăind, apoi şi podeţul. Deasupra se 
roteau ţipând pescăruşii. Doi oameni au coborât umăr la 
umăr, cu capetele plecate. Un bărbat spătos şi vânjos, cu 
pletele negre fluturând în bătaia vântului. Şi, spre mirarea 
mea, o femeie înaltă şi înveşmântată în negru, o mantie 
lungă acoperindu-i spatele. Perechea s-a îndreptat spre 
mine cu paşi graţioşi şi neşovăitori, de parcă-mi erau 
musafiri obişnuiţi. Mi-au îngenuncheat la picioare şi femeia 
şi-a înălţat mâinile cu degetele lungi, fără podoabe. Vălul îi 
era aranjat astfel încât să nu i se vadă nici măcar un fir de 
păr de sub el. Îşi ţinea bărbia plecată, ascunzându-şi 
chipul. 

— Zeiţă, a zis ea, vrăjitoare din Aiaia. Am venit să-ţi 
cerem ajutorul. Îmi vorbea cu glas scăzut, însă limpede, 
cumva melodios, de parcă se pricepea să cânte. Am fugit 
de rele cumplite şi, pentru a scăpa, am săvârşit rele la fel 
de cumplite. Suntem întinaţi. 

O simţeam. Aerul acela bolnav devenise şi mai apăsător, 
lăsându-se peste tot, uleios şi greu. Miasma, aşa i se zicea. 
Viciere. Se înălța din crime nepurificate, din fapte comise 
împotriva zeilor şi din vărsarea de sânge profană. Mă 
urmărise şi pe mine după naşterea Minotaurului, până 
când m-am purificat în apele lui Dicte. Însă mirosul acesta 
era mai puternic: precum o molimă pătrunzătoare şi 
puturoasă. 

— Ai vrea să ne ajuţi? a întrebat ea. 

— Ajută-ne, măreaţă zeiţă, suntem la mila ta, s-a rugat şi 
bărbatul. 

Nu mă implorau să le fac vrăji, ci cel mai vechi ritual al 
stirpei noastre: katharsis. Curăţarea prin fum şi rugăciune, 
apă şi sânge. Nu aveam voie să-i iau la întrebări, să le 
poruncesc să-mi spună ce fărădelegi săvârşiseră, dacă 
despre asta era vorba. Nu puteam să zic decât da sau nu. 

Bărbatul nu era la fel de înfrânat ca perechea lui. Atunci 
când vorbise, îşi săltase puţin bărbia şi-i zărisem chipul. 
Era tânăr, mai tânăr chiar decât îmi închipuisem. Barba îi 


e 166 » 


creştea încă în tuleie. Avea pielea înroşită de vânt şi de 
soare, însă cu un luciu sănătos. Era frumos - ca un zeu, ar 
spune poeţii. Însă cel mai mult m-a izbit îndârjirea sa de 
muritor, aerul îndrăzneţ cu care-şi ţinea gâtul apăsat de 
poveri. 

— Ridicaţi-vă, le-am zis. Şi veniţi cu mine. O să v-ajut 
cum pot. 


I-am condus pe cărările porcilor. Bărbatul o ţinea pe 
femeie de braţ, grijuliu, ca pentru a o susţine, deşi ea nu se 
poticnea deloc. De fapt, era mai sigură pe picioare decât 
el. Îşi ţinea mai departe chipul plecat, cu băgare de seamă. 

l-am poftit în casă. După ce au ocolit scaunele, au 
îngenuncheat tăcuţi pe dalele de piatră. Dedal le-ar fi 
putut sculpta o statuie minunată: Pietate. 

M-am dus la uşa din spate şi porcii au venit fuga la mine. 
Mi-am lăsat mâna pe unul, un porcuşor care nu împlinise 
nici jumătate de an, curat şi nepătat. Dacă aş fi fost preot, 
l-aş fi ameţit cu leacuri, să nu se zbată de teamă, stricând 
ritualul. S-a lăsat moale în mâinile mele, ca un prunc 
adormit. L-am spălat, i-am legat panglicile sacre, i-am 
împletit o ghirlandă şi i-am pus-o la gât, iar el a stat tăcut, 
de parcă ştia ce urmează şi se învoia. 

Am pus vasul de aur pe podea şi am luat cuțitul mare de 
bronz. Nu aveam un altar, dar nici nu aveam nevoie, căci 
templul meu se găsea oriunde mă aflam. Gâtul animalului 
s-a despicat lesne sub tăiş. Atunci s-a zbătut, însă doar o 
clipă. L-am ţinut bine până i-au încremenit picioarele şi 
şuvoiul roşu s-a scurs în castron. Am cântat imnurile, apoi 
i-am spălat pe cei doi străini, pe mâini şi pe faţă, în apă 
sfinţită, arzând ierburi parfumate. Am simţit cum li se 
ridică povara. Aerul s-a curăţat şi izul uleios s-a risipit. S- 
au rugat cât am dus sângele afară, să-l îngrop la rădăcina 
zbârcită a unui copac. Porcuşorul urma să-l tai mai târziu 
şi să li-l gătesc la masă. 

— S-a săvârşit, le-am zis când m-am întors. 

Bărbatul şi-a dus la buze poalele mantiei mele. 

— Mărită zeiţă. 


e 167 œ» 


Însă eu mă uitam la femeie. Voiam să-i văd chipul 
dezvelit în sfârşit, după ce şi-l păzise cu atâta grijă. 

A ridicat privirea. Ochii îi luceau ca două torţe. Şi-a 
săltat vălul, dezvăluindu-şi părul ca soarele pe colinele 
Cretei. Era semizeu, îmbinarea aceea puternică de 
omenesc şi zeiesc. Şi, mai mult de-atât, era din neamul 
meu. Doar o urmaşă directă a lui Helios ar fi avut 
înfăţişarea aceasta aurie. _ 

— Îmi pare rău că te-am înşelat, mi-a spus. Însă nu aş fi 
îndurat să mă alungi. Toată viaţa mi-am dorit să te cunosc. 

Avea ceva al ei greu de descris, un soi de ardoare, o 
căldură care ţi se urca la cap. Mă aşteptasem să fie 
frumoasă, căci păşea ca o regină între zei, însă avea o 
frumuseţe stranie, nu ca mama sau sora mea. Luate în 
parte, trăsăturile sale nu păreau cine ştie ce, nasul îi era 
prea ascuţit, bărbia, prea puternică. Însă laolaltă alcătuiau 
un tot ca miezul unei flăcări. Nu-ţi mai luai privirea de la 
ea. 

Stătea cu ochii agăţaţi de mine, gata parcă să mă 
jupoaie. 

— Tu şi tata aţi fost apropiaţi în copilărie. Nu ştiam ce 
răvaşe ti-ar fi putut trimite despre fiica sa neascultătoare. 

Avea atâta forţă şi siguranţă în ea... Ar fi trebuit s-o 
recunosc de cum am văzut-o, măcar după postură. 

— Eşti copila lui Aietes, am zis, încercând să-mi 
amintesc cum îmi spusese Hermes că o cheamă. Medeea, 
nu? 

— Iar tu eşti mătuşa Circe. 

Chiar semăna cu tatăl ei. Fruntea înaltă şi privirea 
sfredelitoare şi neclintită. N-am mai spus nimic, ci m-am 
ridicat şi m-am dus la bucătărie. Am pus pe o tipsie farfurii 
şi pâine, brânză şi măsline, pocale cu vin. După datină, 
gazda are datoria de a le pune musafirilor masa, abia apoi 
să dea satisfacţie propriei curiozităţi. 

— Împrospătaţi-vă forţele, le-am zis. Avem destulă 
vreme să ne lămurim. 

Medeea l-a servit mai întâi pe bărbat, alegându-i cele 
mai fragede dumicături şi îndemnându-l să guste. El a 


e 168 » 


mâncat flămând tot ce i-a oferit ea şi, când le-am reumplut 
tava, a înfulecat tot, mestecând neîntrerupt. Ea n-a prea 
mâncat. Stătea cu ochii în pământ, din nou tăinuiţi. 

Intr-un târziu, bărbatul şi-a împins deoparte farfuria. 

— Mă numesc Iason. Sunt prinţul moştenitor al regatului 
Iolcos. Tatăl meu a fost un rege virtuos, însă prea milos, 
aşa că unchiul meu i-a uzurpat tronul când eram copil. S-a 
învoit să mi-l dea înapoi când voi creşte dacă-i dovedesc 
vrednicia: o lână de aur păzită de un vrăjitor din Colhida. 

Credeam că e prinţ pursânge. IÎnvăţase să vorbească 
întocmai, rostogolindu-şi vorbele ca pe bolovani, absorbit 
de amănuntele propriei legende. Am încercat să mi-l 
închipui îngenunchind în faţa lui Aietes, printre fântânile 
de lapte şi balaurii încolăciţi. Fratelui meu pesemne că i s- 
a părut un ins anost, nu mai zic arogant. 

— Mărita Hera şi măritul Zeus mi-au binecuvântat 
misiunea. M-au călăuzit spre corabie şi m-au ajutat să-mi 
strâng tovarăşii. Când am ajuns în Colhida, i-am oferit 
regelui Aietes o avere pe potriva lânii, însă m-a refuzat. 
Mi-a spus că mi-o dă doar dacă fac ceva pentru el. Să pun 
în jug doi tauri, cu care să ar şi să semăn un ogor mare 
într-o singură zi. Fireşte, n-am avut nimic împotrivă şi am 
acceptat imediat. Însă... 

— Însă era o sarcină cu neputinţă de realizat, şi-a 
strecurat Medeea glasul între vorbele sale, lesne ca pe 
apă. Doar un şiretlic menit să-l ţină departe de lână. Tata 
n-avea deloc de gând să renunţe la ea, căci e o comoară de 
poveste, plină de puteri. Niciun muritor, oricât de vajnic şi 
de viteaz ar fi - şi s-a întors spre Iason, lăsându-şi mâna pe 
a lui -, n-ar fi putut să izbândească în sarcinile acelea fără 
ajutorul cuiva. Taurii erau lucrarea fermecată a tatei, 
făuriţi din bronz tăios aidoma cuţitului şi azvârlind flăcări 
pe nări. Şi dacă reuşea să-i pună-n jug, seminţele erau altă 
capcană. Din ele ar fi răsărit o oaste de luptători gata să-l 
ucidă. 

Se uita înflăcărată la chipul lui Iason. Am grăit, mai mult 
ca s-o fac să se dezmeticească: 

— Aşa că ai născocit un vicleşug. 


< 169 + 


Lui Iason nu i-a picat deloc bine. Doar devenise erou în 
măreaţa epocă de aur. Vicleşugurile erau pentru laşi, 
pentru cei lipsiţi de vână, care nu puteau face dovada 
adevăratului curaj. Medeea a grăit iute, pentru a-i şterge 
încruntătura. : 

— Iubitul meu mi-ar fi refuzat orice ajutor. Insă am 
stăruit, căci nu înduram să-l văd în primejdie. 

S-a îmbunat. Era o poveste mai plăcută: prinţesa care-i 
leşina la picioare, lepădându-se de tatăl ei crud. Venind la 
el noaptea, în taină, doar chipul femeii luminând în 
întuneric. Cine o putea refuza? 

Însă Medeea şi-a ascuns iarăşi faţa. A grăit cu glas 
scăzut, spre mâinile împreunate: 

— Mă pricep puţin la meşteşugul pe care-l ştiţi tu şi tata. 
Am făurit o poţiune simplă, care să ocrotească pielea lui 
Iason de focul taurilor. 

Acum, că ştiam cine e, purtarea ei umilă mi se părea 
caraghioasă, ca un vultur măreț chircindu-se să încapă 
într-un cuib de rândunică. O poţiune simplă? Nu-mi 
închipuisem că vreun muritor putea face vreo vrajă, 
darămite un farmec atât de puternic. Însă Iason a început 
din nou să vorbească, rostogolindu-şi bolovanii, înjugând 
taurii, arând şi semănând câmpul. 

Când au răsărit luptătorii, a zis, ştia cum să-i supună, 
căci Medeea îi dezvăluise taina. Trebuia să azvârle o piatră 
în mijlocul lor, apoi, înfuriaţi, luptătorii aveau să se ia la 
bătaie. Aşa a şi făcut, însă Aietes tot n-a vrut să se 
despartă de lână. A spus că Iason trebuie să învingă mai 
întâi balaurul nemuritor care o păzea. Medeea a mai 
pregătit o poţiune care l-a adormit. Iason a fugit la corabie 
cu comoara şi cu Medeea - onoarea nu i-ar fi îngăduit să 
lase o fată nevinovată pe mâna unui tiran atât de mârşav. 

Deja îşi închipuia cum le va istorisi povestea curtenilor 
săi, nobililor uimiţi şi domniţelor gata să leşine. Nu-i 
mulţumise Medeei pentru ajutor, de-abia dacă se uita la 
ea. De parcă i se cuvenea din născare să-l salveze de 
fiecare dată o semizeiţă. 

Pesemne că Medeea mi-a simţit nemulţumirea, căci a 


e 170 œ» 


grăit. 

— Este cu adevărat un om demn de încredere, fiindcă m- 
a luat de soţie pe corabie chiar în noaptea aceea, urmăriţi 
fiind de armatele tatei. Când îşi va recăpăta tronul în 
Iolcos, o să-i fiu regină. 

Oare mi s-a năzărit mie, ori Iason a pălit niţel la faţă 
când a zis asta? S-a lăsat tăcerea. 

— Dar sângele pe care vi l-am spălat de pe mâini? 

— Da, a spus ea încet. Ajung şi aici. Tata s-a mâniat. A 
pornit după noi, atrăgându-şi cu vrăji vânturile, să-i sufle 
în pânze, iar dimineaţa deja se apropiase mult. Ştiam că n- 
am cum să-i ţin piept cu vrăjile mele. Corabia noastră, 
oricât de binecuvântată ar fi fost, nu putea naviga mai 
rapid. Aveam o singură speranţă: frăţiorul meu, pe care-l 
luasem cu noi. Era moştenitorul tatei şi voiam să-l dau la 
schimb, ca prizonier, pentru a scăpa teferi. Insă, când l-am 
văzut pe tata la prora corabiei sale, strigându-ne blesteme 
peste ape, am ştiut că n-o să meargă. I se citea pe faţă 
mânia  ucigaşă. Doar nimicirea noastră putea să-l 
mulţumească. A rostit farmece, ridicându-şi sceptrul ca să 
le abată asupra capetelor noastre. Am simţit cum mă 
cuprinde o frică cumplită. Nu pentru mine, ci pentru Iason 
cel nevinovat şi echipajul său. 

S-a uitat la Iason, însă acesta îşi întorsese faţa spre foc. 

— În clipa aceea... nici nu pot să descriu. M-a apucat un 
soi de nebunie. L-am înşfăcat pe Iason şi i-am poruncit să-l 
omoare pe fratele meu. Apoi am tăiat trupul bucăţi şi le-am 
aruncat în valuri. Oricât de pornit ar fi fost tata, ştiam că 
trebuie să se oprească să-l înmormânteze cum se cuvine. 
Când mi-am revenit din nebunie, marea era pustie. Am 
crezut că visasem, până mi-am văzut mâinile pline de 
sângele fratelui meu. 

Mi le-a întins, parcă drept dovadă. Erau curate. Eu i le 
spălasem. 

Iason se făcuse cenuşiu la faţă ca plumbul brut. 

— Bărbate, l-a făcut ea atent. Iason a tresărit, deşi nu-i 
vorbise tare. Nu mai ai vin în pocal. Pot să ţi-l umplu? 

Şi s-a ridicat, luând pocalul, să-l umple din carafa plină 


e 171 œ 


ochi. Iason nu s-a uitat şi nici eu n-aş fi băgat de seamă 
dacă n-aş fi fost vrăjitoare: praful pe care l-a presărat în 
vin, vorba şoptită. 

— Poftim, dragostea mea, i-a zis Medeea. 

Işi luase un glas de mamă care-şi îmbunează fiul. Iason a 
luat vinul şi a băut. Când i-a căzut capul pe spate şi era să 
scape pocalul din mâini, i l-a prins. L-a pus cu grijă pe 
masă şi s-a aşezat la locul ei. 

— Tu înţelegi, mi-a spus ea. Este prea dificil pentru el. 
Se învinovăţeşte. 

— Nu a fost nicio nebunie. 

— Nu. M-a sfredelit cu ochii ei aurii. Deşi unii spun că 
îndrăgostiţii sunt nişte nebuni. 

— Dacă aş fi ştiut, n-aş mai fi înfăptuit ritualul. 

— Nici tu, nici alţii, a încuviinţat Medeea. Probabil de- 
asta nu e voie să-i descoşi pe cei ce-ţi vin rugându-se în 
genunchi. Câţi dintre noi ar fi iertaţi dacă s-ar şti ce-avem 
cu adevărat pe inimă? 

Şi-a scos mantia neagră şi a întins-o pe scaunul de lângă 
ea. Pe dedesubt purta o rochie albastră ca un lazurit, 
încinsă cu o cureluşă de argint. 

— Nu simţi nicio remuşcare? 

— Ca să fii mulţumită, presupun că aş putea plânge 
frecându-mi ochii, însă aleg să nu trăiesc în prefăcătorie. 
Tata ar fi nimicit corabia dacă nu făceam ceva. Fratele 
meu era oştean. Şi-a jertfit viaţa ca să câştigăm războiul. 

— Numai că nu şi-a jertfit viaţa. L-ai ucis. 

— l-am dat o poţiune ca să nu se chinuiască. Cei mai 
mulţi oameni nu se aleg nici cu atâta lucru. 

— Era sânge din sângele tău. 

Privirea îi ardea ca o cometă pe cerul nopţii. 

— Oare o viaţă este mai prețioasă decât alta? N-am 
gândit niciodată aşa. 

— Nu trebuia să moară. Puteai să te predai odată cu 
lâna. Să te întorci la tatăl tău. 

Cum s-a schimbat atunci la faţă... Chiar că aducea cu o 
cometă care îşi schimbă direcţia spre pământ şi 
transformă câmpiile în cenuşă. 


e 172 œ» 


— Aşa aş fi fost silită să fiu martoră la cum tata îi sfâşie 
pe Iason şi pe mateloţii săi, smulgându-le mădularele, ca 
apoi să mă oropsească şi pe mine. Mă ierţi că nu mi se 
pare că aveam de ales. 

A văzut cum mă uitam la ea. 

— Nu mă crezi? 

— Ai spus o mulţime de lucruri pe care nu le recunosc la 
fratele meu. 

— Atunci îngăduie-mi să-ţi fac cunoştinţă cu el. Ştii care 
e îndeletnicirea preferată a tatei? Adesea ne vin oameni pe 
insulă, pentru a-şi dovedi puterea în luptă cu vrăjitorul cel 
rău. Tatei îi place să-i arunce pe căpitanii corăbiilor printre 
balaurii săi şi să se uite cum o iau la fugă. Pe mateloţi îi 
înrobeşte, le răpeşte minţile, astfel încât nu mai au nicio 
voinţă. L-am văzut pe tata înroşind un fier şi lipindu-l de 
braţele unuia doar ca să-şi distreze musafirii. Sclavul stă şi 
arde de viu până-i dă drumul tata. M-am întrebat dacă sunt 
doar carne goală pe dinăuntru sau dacă înţeleg ce li se 
întâmplă şi urlă în sinea lor. Dacă mă prinde tata, o să aflu, 
căci asta o să-mi facă şi mie. 

Nu-mi vorbea cu glasul mieros pe care şi-l lua cu Iason. 
Nici nu mai scânteia sigură pe sine. Fiecare cuvânt îi era 
întunecat ca un cap de secure, greu şi neabătut, şi, cu 
fiecare lovitură, simţeam că mă golesc de sânge. 

— Doar nu şi-ar răni propriul copil. 

A pufnit. 

— Pentru el nu sunt un copil. Sunt averea lui, de care se 
foloseşte ca de luptătorii răsăriţi din seminţe sau de taurii 
ce aruncă flăcări pe nări. Ca de mama, de care s-a 
descotorosit de cum i-a născut un moştenitor. Poate ar fi 
fost altfel dacă nu aş fi avut puterile vrăjitoreşti. Insă la 
zece ani deja îmblânzeam vipere, ucideam miei cu un 
singur cuvânt şi-i reînviam cu încă unul. M-a pedepsit 
pentru asta. Zicea că aşa nu mai poate să mă vândă, însă 
de fapt nu voia să-i împărtăşesc soţului meu tainele lui. 

Parcă o auzeam pe Pasifae şoptindu-mi la ureche: Lui 
Aietes nu i-a plăcut în viaţa lui de vreo femeie. 

— Dorinţa lui cea mare era să mă dea vreunui zeu- 


e 173 + 


vrăjitor ca el, la schimb pe cine ştie ce otrăvuri rare. Nu a 
găsit pe nimeni în afară de fratele său, Perses, aşa că m-a 
oferit lui. Înalţ noapte de noapte rugi de mulţumire că nu 
m-a vrut fiara aia. Are deja în chip de nevastă o zeiţă 
sumeriană pe care o ţine în lanţuri. 

Mi-am amintit ce-mi povestise Hermes: Perses şi palatul 
său plin de cadavre. Cum îmi spusese Pasifae: Știi câte 
lucruri a trebuit să fac pentru a-l mulțumi? 

— Ce ciudat, am zis cu glas pierit - îmi dădeam şi eu 
seama. Aietes l-a urât întotdeauna pe Perses. 

— Nu mai e cazul. Sunt prieteni la cataramă, iar când 
vine Perses nu discută decât despre trezirea morţilor şi 
dărâmarea Olimpului. 

Mă simţeam amorţită, pustiită ca un câmp în timpul 
iernii. 

— Iason ştie toate astea? 

— Sigur că nu ştie, ai înnebunit? De câte ori s-ar uita la 
mine, s-ar gândi la otrăvuri şi la piele pârlită. Bărbaţii îşi 
doresc soţii proaspete şi pline de sevă ca iarba crudă. 

Nu-l văzuse pe Iason tresărind? Sau nu voise să-l vadă? 
„Deja se teme de tine.” 

S-a ridicat, iar rochia i-a lucit în culoarea talazurilor. 

— Tata e încă pe urmele noastre. Trebuie să plecăm de 
îndată şi s-o luăm spre lolcos. Cu oştirea de acolo nici 
măcar el nu se poate pune, căci zeiţa Hera luptă de partea 
lor. Va fi silit să se întoarcă acasă. Apoi lason o să fie rege, 
iar eu regină la dreapta lui. 

Avea chipul îmbujorat. Rostea fiecare cuvânt de parcă 
era o piatră cu care-şi clădea viitorul. Deşi mie mi se părea 
pentru prima oară o fiinţă agăţată de buza prăpastiei, care 
simţea disperată că-i alunecă ghearele. Era tânără, mai 
tânără decât Glaucos când îl cunoscusem. 

M-am uitat la Iason, cum dormea cu gura căscată. 

— Eşti sigură că l-ai câştigat? 

— Vrei să-mi spui că nu mă iubeşte? m-a întrebat, 
ascuţindu-şi dintr-odată glasul. 

— E încă pe jumătate copil şi muritor de rând. Nu-ţi 
poate înţelege nici trecutul, nici vrăjitoria. 


e 174 + 


— Nici nu trebuie să le înţeleagă. Acum suntem 
căsătoriţi. O să-i ofer urmaşi şi o să uite de toate astea, 
cum uiţi de un vis urât. O să-i fiu soţie bună şi o vom duce 
de minune împreună. 

Mi-am lăsat degetele pe braţul ei. Pielea îi era rece de 
parcă mersese cale lungă prin vânt. 

— Nepoată, mă tem că nu vezi totul foarte limpede. S-ar 
putea ca la sosirea în lolcos să nu găseşti ceea ce ai 
sperat. 

Şi-a tras braţul, încruntându-se. 

— Ce vrei să zici? De ce nu? Doar sunt prinţesă, 
vrednică de Iason. 

— Eşti o străină. 

Brusc, am văzut totul aievea. Nobilii bătăioşi care-l 
aşteptau pe Iason să se întoarcă acasă, căutând fiecare să- 
şi mărite fata cu proaspătul erou, pentru a-şi atrage un 
crâmpei din gloria lui. Doar în privinţa Medeei aveau să 
cadă la învoială. 

— Te vor duşmăni. Mai rău, te vor bănui de rele, căci 
eşti fiică de vrăjitor şi tu însăţi o vrăjitoare. Ai trăit doar în 
Colhida, nu ştii cât de tare se tem muritorii de pharmakeia. 
Vor căuta să-ţi pună bețe în roate una-două. Nu va mai 
conta că l-ai ajutat pe Iason. Vor uita de povestea asta sau 
se vor folosi de ea drept dovadă a naturii tale nefireşti. 

Se uita la mine cu ochii mari, însă nu m-am oprit. 
Vorbele mi se rostogoleau din gură, aprinzându-se în aer. 

— Nu vei găsi adăpost acolo, nici pace. Totuşi, vei putea 
scăpa de tatăl tău. N-am cum să-i şterg cruzimile, însă mă 
pot îngriji să nu te mai urmeze. Odată mi-a zis că vrăjitoria 
nu se învaţă. Se înşela. Şi-a ascuns de tine cunoştinţele, 
dar eu o să-ţi ofer tot ce ştiu. Când va veni, îl vom alunga 
împreună. 

A rămas multă vreme tăcută. 

— Dar lason? 

— Lasă-l să fie erou. Tu eşti altceva. 

— Ce anume? 

Deja îmi închipuiam cum stăm laolaltă, aplecate peste 
florile violet de omag şi peste rădăcinile negre de moli. 


e 175 


Aveam s-o salvez de trecutul ei întinat. 

— O vrăjitoare, am zis. Cu puteri nemărginite. Care nu 
trebuie să dea socoteală nimănui, doar sieşi. 

— Aşa deci. Ca tine? O sărmană surghiunită, 
însingurată? (A văzut cât de cutremurată eram.) Ce, îţi 
închipui că, dacă îţi iei pisici şi porci drept tovarăşi, 
prosteşti pe careva? De-abia dacă mă ştii de o după-amiază 
şi deja eşti disperată să mă ţii lângă tine. Pretinzi că vrei 
să mă ajuţi, însă pe cine ajuţi de fapt? „Vai, nepoată 
scumpă! Vom fi prietene atât de bune, făcându-ne vrăjile 
cot la cot. O să te ţin aproape, ca să-mi umplu zilele pustii, 
căci nu am niciun copil.” A strâmbat din buze. N-o să mă 
condamn singură la o moarte vie ca asta. 

Eram neliniştită, aşa crezusem. Eram doar neliniştită pe- 
atunci şi puţin tristă. Însă ea mă lăsase goală-goluţă, iar 
acum mă vedeam prin ochii ei: o hoaşcă acrită, uitată de 
toată lumea, un păianjen care pune la cale să sugă viaţa 
din ea. 

Cu obrajii urzicaţi, m-am ridicat să o înfrunt. 

— Mai bine decât să fiu măritată cu Iason. Eşti oarbă 
dacă nu vezi că e slab ca o trestie sfrijită. Deja tremură de 
frica ta. Şi sunteţi căsătoriţi de numai trei zile? Peste un an 
ce va face? E condus doar de dragostea de sine, tu i-ai fost 
doar o unealtă la îndemână. În Iolcos, bunăstarea ta o să 
depindă de bunăvoința lui. Cât crezi c-o să ţină până vor 
veni compatrioţii săi să i se plângă că tot tărâmul e 
blestemat de uciderea fratelui tău? 

Stătea cu pumnii încleştaţi. 

— Nimeni n-o să afle de moartea fratelui meu. l-am pus 
pe mateloţi să-mi jure că vor păstra tăcerea. 

— Nu poţi ţine ascunsă o asemenea taină. Dacă n-ai fi 
doar o copilă, ai înţelege. De cum n-o să mai fie lângă tine, 
să-i auzi, oamenii vor începe să bârfească. Într-o singură zi 
o să afle tot regatul şi o să-l scuture pe fricosul tău Iason 
până cedează. „Mărite rege, nu a fost vina ta că a murit 
băiatul. A fost vina hapsânei, a vrăjitoarei venetice. Şi-a 
vârât cuțitul în carne din carnea ei, oare ce rele şi mai 
cumplite ne coace chiar acum? Alung-o de aici, curăţă 


e 176 œ» 


pământul de ea şi ia-ţi alta mai bună în loc.” 

— Iason n-ar pleca nicicând urechea la asemenea 
clevetiri! I-am oferit pe tavă lâna de aur! Mă iubeşte! 

Stătea ţintuită de indignare, luminoasă şi sfidătoare. Cu 
toate loviturile mele de ciocan, se ţinea mai tare ca 
oricând. Pesemne că aşa mă privise şi bunica mea când îmi 
spusese: „Sunt două lucruri diferite”. 

— Medeea, am zis. Ascultă-mă. Eşti tânără şi lolcos o să 
te îmbătrânească. Acolo n-o să fii deloc în siguranţă. 

— În fiecare zi îmbătrânesc, a zis ea. Nu pot să-mi 
irosesc ani în şir ca tine. Cât despre siguranţă, nu-mi 
trebuie. Înseamnă tot lanţuri. N-au decât să mă atace dacă 
poftesc. N-o să mi-l răpească pe Iason. Am şi eu puteri şi o 
să le folosesc. 

De câte ori îi rostea numele, în ochi îi săgeta o dragoste 
înverşunată. Îl prinsese în gheare şi n-avea să-i mai dea 
drumul decât mort. 

— Şi dacă încerci să mă ţii aici, mi-a spus hotărâtă, o să 
mă lupt şi cu tine. 

Aşa va face, m-am gândit. Chiar dacă eram zeiţă, iar ea 
muritoare. O să se ia în piept cu lumea întreagă. 

Iason a mişcat. Farmecul se risipea. _ 

— Nepoată, n-o să te ţin aici împotriva voinţei tale. Insă 
dacă vreodată... 

— Nu, m-a întrerupt Medeea. Nu mai vreau nimic de la 
tine. 

L-a condus apoi pe Iason spre țărm. N-au poposit să se 
odihnească sau să mai mănânce şi nici n-au aşteptat 
răsăritul. Au ridicat ancora şi au plutit pe întuneric, doar 
cu luna învălurită şi cu ochii aurii şi neclintiţi ai Medeei 
luminându-le calea. M-am ascuns între copaci, ca să nu mă 
vadă cum îi urmăresc şi să mă dispreţuiască şi mai tare. 
Însă nici n-ar fi trebuit să-mi bat capul. Nepoata mea nu s- 
a uitat deloc înapoi. 

Nisipul plajei era rece şi pielea îmi părea pătată în 
lumina stelelor. Valurile dădeau zor să le şteargă urmele. 
Am închis ochii şi m-am lăsat învăluită de briză şi de 
mirosul de sare şi de ierburi de mare. Deasupra capului 


e 177 œ» 


simţeam  constelaţiile  rotindu-se pe  făgaşele lor 
îndepărtate. Am stat mult timp aşa şi am aşteptat, ciulind 
urechea şi înaintând cu mintea prin valuri. N-am auzit 
nimic, niciun sunet de vâslă, niciun plesnet de pânză, 
niciun glas adus de vânt. Însă am ştiut când a sosit. Am 
deschis ochii. 

Coca ascuţită ca un cioc a corabiei tăia valurile golfului 
meu. El stătea la proră, cu chipul auriu profilat pe cerul 
din zori. În mine s-a înălţat o plăcere atât de veche şi de 
ascuţită, încât părea durere. Fratele meu. 

Când a ridicat mâna, corabia s-a oprit şi a rămas perfect 
nemişcată în valuri. 

— Circe, a strigat el peste apele care ne despărţeau. 
Glasul îi răsuna în aer ca un talger de bronz. Fiica mea a 
venit aici. 

— Da, am zis. A venit. 

Chipul i-a strălucit de mulţumire. Când era doar un 
prunc, mi se păruse că are căpşorul delicat ca sticla. Imi 
plimbam degetele peste oscioarele lui în timp ce dormea. 

— Ştiam eu. E disperată. A încercat să mă lege cu vrăji, 
însă s-a legat singură. Fratricidul ei o va urmări câte zile 
va mai avea. 

— Plâng moartea fiului tău. 

— Va plăti. Trimite-o la mine. 

Pădurile mele amuţiseră. Toate animalele înmărmuriseră 
încovoiate la pământ. În pruncie, îi plăcuse să-şi lase capul 
pe umărul meu şi să admire pescăruşii care plonjau în apă 
pentru a prinde peşti. Avea un râs luminos ca soarele 
dimineţii. 

— L-am cunoscut pe Dedal, i-am spus. 

— Dedal? s-a încruntat Aietes. E mort de mult. Unde e 
Medeea? Adu-o aici. 

— A plecat. 

Nici dacă aş fi preschimbat marea în piatră nu cred c-ar 
fi fost mai uluit. Pe chip i-au încolţit suspiciunea şi mânia. 

— Ai lăsat-o să plece? 

— N-a vrut să rămână. 

— N-a vrut? E o ucigaşă şi o trădătoare! Era de datoria 


e 178 » 


ta s-o reţii aici până soseam eu! 

Nu-l mai văzusem niciodată atât de mânios. De fapt, nu-l 
văzusem deloc mânios. Chiar şi aşa, chipul îi era frumos ca 
talazurile de furtună. Incă puteam să-i cer îndurare. 
Puteam să spun că m-a păcălit. Doar eram sora lui 
neghioabă, care se încredea prea uşor în ceilalţi şi nu 
vedea ce se ascunde prin cotloanele lumii. Apoi o să vină la 
țărm şi o să... însă nu reuşeam să-mi închipui ce ar fi putut 
urma. În spatele lui Aietes, vâslaşii rămăseseră aşezaţi pe 
bănci. Priveau drept în faţă. Nu se mişcaseră deloc, nici 
măcar ca să alunge vreo muscă sau să se scarpine. 
Chipurile le erau adormite şi goale, iar braţele, pline de 
cicatrice şi de răni care prinseseră crustă. Arsuri vechi. 

Îl pierdusem pe fratele meu cu mult timp în urmă. 

Aerul şuiera între noi ca un bici. 

— Ar trebui să te pedepsesc, mi-a strigat. 

— În Colhida n-ai decât să faci ce pofteşti. Însă aici eşti 
în Aiaia. 

Luat din nou prin surprindere, Aietes a strâmbat din 
buze. 

— Nu te-ai fi putut împotrivi. Până la urmă, tot pun eu 
mâna pe ea. ă ă 

— Se prea poate. Însă nu cred c-o să-ţi fie deloc uşor. [ţi 
seamănă, Aietes, stejar din stejar. Trebuie să trăiască 
ştiind prea bine asta şi la fel, se pare, şi tu. 

A rânjit, apoi s-a întors şi a ridicat braţul. Mateloţii s-au 
mişcat toţi ca unul. Vâslele au lovit apa, purtându-mi 
fratele departe de mine. 


e 179 + 


Capitolul 14 


Începuseră să cadă ploile iernatice. Leoaica fătase, iar 
puii neîndemânatici se poticneau în jurul vetrei. Nu-mi 
venea să zâmbesc. Unde păşeam, parcă stârneam ecouri 
din pământ. Deasupra, cerul îşi întindea palmele goale. 

L-am aşteptat pe Hermes, să-l întreb ce s-a ales de 
Medeea şi de Iason, însă mereu părea să ştie când am 
nevoie de el, aşa că nu s-a arătat. Am încercat să tes, însă 
gândurile îmi distrăgeau atenţia. Acum, că Medeea dăduse 
un nume singurătăţii mele, parcă atârna peste tot, agăţată 
de obiecte ca o pânză de păianjen, n-aveam cum să n-o 
văd. M-am plimbat pe plajă şi pe cărările din pădure, 
încercând să mă dezbar de ea. Mi-am tot cernut şi 
răscernut amintirile cu Aietes, toate ceasurile în care 
stătuserăm lipiţi unul de celălalt. Şi mi s-a făcut din nou 
greață: clipă de clipă, toată viaţa mea fusesem o proastă. 

L-am ajutat pe Prometeu, am ţinut să-mi amintesc 
singură. Însă până şi mie mi se părea jalnic. Cât o să mă 
mai agăţ de minutele acelea amărâte, de parcă încercam 
să mă acopăr cu o pătură roasă? Nu conta ceea ce făcusem 
atunci. Prometeu suferea pe stânca lui, iar eu mă aflam 
aici. 

Zilele treceau încet, ca petalele unui trandafir ce se 
scutura. M-am agăţat de războiul de ţesut din cedru şi m- 
am silit să-i trag mireasma în piept. Am încercat să simt 
sub degete cicatricele lui Dedal, însă amintirile mele erau 
ca de aer, se ştergeau dintr-o suflare. O să vină cineva, mi- 
am zis. Dintre toate corăbiile şi toţi oamenii din lume, tot 
trebuie să vină cineva. M-am zgâit în zare până mi s-a 
împăienjenit privirea, sperând să văd nişte pescari, nişte 
corăbii cu mărfuri, măcar vreun vas naufragiat. Nimic. 


< 180 œ» 


Mi-am îngropat faţa în blana leoaicei. Cu siguranţă 
trebuia să existe vreo şmecherie zeiască pentru a trece 
mai iute ceasurile. Să lunece nevăzute pe lângă mine, să 
dorm ani la rând şi să mă trezesc într-o lume nouă. Am 
închis ochii. Prin fereastră auzeam zumzăitul albinelor ce 
roiau în grădină. Coada leoaicei plesnea dalele de piatră. O 
veşnicie mai încolo, când am deschis ochii, umbrele nici 
măcar nu se urniseră din loc. 


Stătea deasupra mea, încruntată. Cu pletele şi ochii ei 
negri, braţele pline şi capul perfect bombat ca pieptul 
privighetorii. Pielea îi răspândea un miros bine cunoscut. 
Ulei de trandafir şi râul-bunicului. 

— Am venit să te slujesc, a zis ea. 

Picotisem pe un scaun. M-am uitat la ea cu ochii cârpiţi 
de somn, crezând c-o fi vreo nălucă, vreo halucinație 
cauzată de singurătate. 

— Cum? 

A strâmbat din nas. Se părea că după o singură frază 
isprăvise cu modestia. 

— Sunt Alke, s-a prezentat ea. Nu suntem pe Aiaia? Nu 
eşti fiica lui Helios? 

— Ba da. 

— Am fost osândită să-ţi fiu slujnică. 

Simţeam că visez. M-am ridicat încet. 

— Cine te-a pedepsit? N-am auzit aşa ceva. Zi, ce putere 
te-a trimis încoace? 

Naiadele îşi arată emoţiile aşa cum se unduieşte apa. Nu 
ştiu ce-şi închipuise c-o să se întâmple, însă nu asta. 

— Zeii cei mari m-au trimis. 

— Zeus? 

— Nu. Tata. 

— Cine e tatăl tău? 

Mi-a zis numele unui stăpân de râu mărunt din 
Peloponez. Auzisem de el, poate chiar îl întâlnisem, însă nu 
fusese niciodată oaspetele tatei. 

— Cum de te-a trimis la mine? 

M-a privit de parcă nu mai văzuse pe nimeni aşa greu de 

e 181 œ» 


cap ca mine. 

— Eşti fiica lui Helios. 

Cum de uitasem traiul zeilor mărunți? Cum se agăţau cu 
disperare de orice câştig? Deşi căzusem în dizgrație, prin 
vene îmi curgea încă sângele soarelui, ceea ce însemna că 
sunt o stăpână vrednică de respect. Într-adevăr, pentru 
cineva de rangul tatălui ei, căderea mea era un semn de 
încurajare, căci picasem destul de jos cât să ajungă el la 
mine, cu un pic de îndrăzneală. 

— De ce ai fost pedepsită? 

— M-am îndrăgostit de un muritor. Un păstor nobil. 
Tatei nu i-a plăcut deloc, aşa că trebuie să îndur un an de 
penitenţă. 

M-am uitat gânditoare la ea. Stătea dreaptă, fără să 
plece privirea. Nu părea să se teamă nici de mine, nici de 
lupii şi de leii mei. Iar tatăl ei o înfiera. 

— Ia loc, i-am spus. Fii bine venită. 

S-a aşezat, însă îşi ţinea buzele strânse de parcă 
muşcase dintr-o măslină necoaptă. Se uita cu dezgust în 
jur. Când i-am oferit de mâncare, a întors capul ca un 
prunc mofluz. Când am încercat să-i vorbesc, şi-a 
încrucişat braţele pe piept, ţuguind din buze. Nu şi le 
deschidea decât ca să se plângă: de mirosul vopselelor 
care clocoteau pe plită, de părul de leu de pe covoare, 
până şi de războiul de ţesut al lui Dedal. Şi deşi tot stăruia 
că a venit să-mi slujească, nu s-a oferit să ridice nici măcar 
un blid de pe masă. 

Nu-i nevoie să te mai miri, mi-am zis. Doar e nimfă, altfel 
zis, „fântână seacă”. 

— Du-te acasă atunci, i-am spus, dacă eşti atât de 
nefericită. Îţi ridic pedeapsa. 

— Nu mă poţi scuti de pedeapsă. Zeii cei mari mi-au dat 
poruncă. Voi rămâne aici vreme de un an. 

În loc să fie mâhnită, cum ar fi trebuit, Alke zâmbea 
obraznic. Se înfoia victorioasă ca în faţa publicului. M-am 
uitat la ea. Când spusese că o surghiuniseră zeii, nu păruse 
deloc mânioasă şi nici îndurerată. Considera fireşti 
poruncile lor, precum mişcările sferelor cereşti. Deşi fiica 


e 182 » 


unui tată preaputernic, şi eu eram tot o nimfă surghiunită, 
însă nemăritată şi murdară pe mâini, cu părul pieptănat 
într-un mod ciudat. Se gândea probabil că prezentam o 
ţintă uşoară. Aşa că îşi pusese în minte să se lupte cu 
mine. 

„Eşti o prostuţă. Nu suntem duşmance şi dacă te strâmbi 
la mine nu înseamnă că eşti puternică. Te-au convins că...” 
Deşi toate acestea îmi stăteau pe limbă, am renunţat să le 
exprim cu voce tare. Ar fi fost ca şi cum i-aş fi vorbit în 
persană. Nu m-ar fi înţeles nici într-o mie de ani. Şi nu mai 
aveam chef să dau lecţii nimănui. 

M-am aplecat spre Alke şi i-am vorbit pe limba ei. 

— Uite cum o să facem. Nici n-o să te aud. Nici n-o să-mi 
ajungă la nas mirosul ăsta de trandafiri şi n-o să-ţi găsesc 
nici măcar un fir de păr prin casă. O să-ţi faci rost singură 
de mâncare şi o să-ţi porţi singură de grijă şi dacă-mi mai 
tulburi liniştea o clipă, o să te preschimb într-o râmă oarbă 
şi o să te azvârl în mare, să te mănânce peştii. 

Şi-a şters zâmbetul de pe buze. S-a albit la faţă şi a fugit 
cu mâinile la gură. După aceea m-a lăsat în pace, aşa cum 
îi poruncisem. Însă deja se dusese vestea printre zei că 
puteai să-ţi trimiţi fiicele năbădăioase pe Aiaia. A sosit o 
driadă care fugise de soţul care îi fusese hotărât. Au urmat 
două oreade cu chipuri de piatră, surghiunite de pe munţii 
lor. De-acum, de câte ori încercam să fac vreun farmec, n- 
auzeam decât clinchete de brățări. Când lucram la război, 
le vedeam cu coada ochiului cum se perindă pe lângă 
mine. Şuşoteau şi foşneau prin toate ungherele. Zăream 
mereu chipul cuiva aplecat peste apă când mă duceam să 
mă scald în iezer. Pe oriunde treceam, mă bălăceam în 
chicotelile lor. N-aveam de gând să mai trăiesc vreodată 
aşa. Nu pe Aiaia. 

M-am dus în poiană şi l-am chemat pe Hermes. A venit 
zâmbind. 

— Ei bine? Îţi plac noile slujnice? 

— Deloc. Du-te la tata şi vezi cum aş putea scăpa de ele. 

Mă temeam că n-o să-i convină să-mi fie mesager, însă îl 
amuza prea tare ca să refuze. Când s-a întors, mi-a zis: 


e 183 + 


— Ce te-ai aşteptat să se întâmple? Tatăl tău e încântat. 
Spune că se cuvine ca o fiică din sângele său să fie slujită 
de zeitățile inferioare. Va îndemna şi mai mulţi taţi să-şi 
trimită fiicele încoace. 

— Nu. Nu mai primesc pe nimeni. Spune-i asta tatei. 

— Cei osândiţi nu pot pune nicio condiţie. 

M-am urzicat la faţă, însă bineînţeles că nu m-am trădat. 

— Zi-i tatei că dacă tinerele astea nu pleacă o să fac 
ceva îngrozitor. O să le preschimb în şobolani. 

— Nu cred că i-ar surâde deloc lui Zeus. Nu te-au 
surghiunit deja pentru că te-ai întors împotriva neamului 
tău? Vezi să nu te pedepsească şi mai rău. 

— Ai putea să vorbeşti în numele meu. Să încerci să-l 
convingi. 

Ochii negri i-au scăpărat. 

— Mă tem că sunt un simplu mesager. 

— Te rog. Chiar nu le vreau aici. Nu mă ţin de glume. 

— Nu, nu te ţii. Eşti foarte anostă. Pune-ţi imaginaţia la 
treabă. Trebuie să fie bune la ceva. Ia-le cu tine în pat. 

— E absurd. Ar fugi mâncând pământul. 

— Aşa fac toate nimfele. Să-ţi dezvălui un secret: nu sunt 
deloc iuți de picior. 

La un ospăț de pe Olimp, gluma ar fi stârnit un cor de 
hohote. Hermes a aşteptat, rânjind ca un ţap. Însă nu-mi 
stârnea decât o furie rece, orbitoare. 

— Am sfârşit-o cu tine, i-am zis. Am sfârşit-o de mult. Să 
nu te mai văd pe-aici. 

Ca şi cum n-ar fi însemnat nimic, a rânjit şi mai larg. S-a 
făcut nevăzut şi nu s-a mai întors. Nu că m-ar fi ascultat 
câtuşi de puţin. Şi el o sfârşise cu mine, căci în ochii săi mă 
făcusem vinovată de un păcat de neiertat: monotonia. Îmi 
şi închipuiam cum duce vorba despre mine: acritura aia 
arţăgoasă duhnind a porci. Uneori îl simţeam aproape, 
ascuns privirii, cum se duce la nimfele mele pe dealuri, de 
mi se întorceau râzând îmbujorate, în culmea încântării că 
marele olimpian le arătase un strop de bunăvoință. 
Hermes părea să-şi închipuie c-o să înnebunesc de gelozie 
şi de singurătate şi că o să le preschimb cu adevărat în 


e 184 - 


şobolani. Un secol întreg venise la mine pe insulă şi 
niciodată nu-i păsase decât de propriile distracţii. 

Nimfele au rămas. Când îşi ispăşeau pedeapsa ca 
slujnice, altele le luau locul. Uneori erau patru, alteori 
şase-şapte. Tremurau când treceam pe lângă ele şi se 
ploconeau zicându-mi stăpână, însă nu vorbeau serios. 
Eram pusă la respect. Ajungea o vorbă sau o toană de-ale 
tatei şi se alegea praful de toată puterea cu care mă 
făleam. Mai mult, orice zeu-râu avea dreptul să-mi trimită 
pe insulă fiicele neascultătoare şi nu puteam să-l opresc. 

Nimfele treceau graţioase pe lângă mine. În casă 
pluteau râsete înăbuşite. Măcar n-aveam de-a face cu fraţii 
lor, care s-ar fi fudulit şi bătut între ei şi mi-ar fi vânat 
lupii. Însă bineînţeles că nu era niciun pericol să se 
întâmple aşa ceva. Fiii nu erau pedepsiţi niciodată. 

Stăteam la gura vetrei şi mă uitam pe fereastră cum se 
rotesc stelele. Mă simţeam rece. Rece ca o grădină iarna, 
cu frigul pătrunzând adânc în pământ. Îmi făceam 
farmecele. Cântam, munceam la război, mă îngrijeam de 
animale, însă parcă întreaga lume devenise măruntă ca 
furnicile. Insula se descurcase întotdeauna fără munca 
mea. Înflorea de la sine, orice aş fi făcut. Oile se înmulţeau 
şi umblau slobode. Se plimbau pe pajişti, împingându-i din 
calea lor, cu boturile lor turtite, pe puii de lup. Leoaica 
mea stătea în casă, la foc. La bot avea petice de blană albă. 
Nepoţii ei aveau de-acum nepoți şi, când mergea, îi 
tremurau coapsele. Cred că trăise alături de mine mai bine 
de un secol, câştigând ani buni de viaţă stând aproape de 
ticăitul inimii mele zeieşti. Mie mi se păruse doar un 
deceniu. M-am gândit că vom avea încă pe-atât, însă, într-o 
dimineaţă, când m-am trezit, am găsit-o rece lângă mine în 
pat. M-am uitat la coastele ei înţepenite, buimacă, 
nevenindu-mi a crede. Când am scuturat-o, din blană a 
zburat o muscă. l-am desfăcut fălcile şi i-am vârât ierburi 
pe gât, intonând un farmec şi încă unul. Dar a zăcut mai 
departe, cu toate forţele ei aurii de pe vremuri ajunse 
acum fumurii. Poate Aietes sau Medeea ar fi izbutit s-o 
învie. Eu n-am putut. 


e 185 


I-am ridicat singură rugul funerar. Din cedru, tisă şi 

frasin de munte tăiat de mine, împroşcând în jur sevă când 
îmi înfigeam toporişca în lemn. Nu puteam s-o iau în braţe, 
aşa că am făcut o sanie din pânza de purpură pe care i-o 
înfăşurasem la gât. Am tras-o în ea pe hol, pe dalele de 
piatră tocite sub pernuţele labelor ei uriaşe. Am suit-o în 
vârful rugului şi l-am aprins. Era o zi fără vânt, aşa că 
flăcările se înteţeau încet. De-abia la sfârşitul după-amiezii 
i s-a înnegrit blana şi trupul galben şi lung i s-a prefăcut în 
cenuşă. Pentru prima oară, lumea rece de jos a muritorilor 
mi s-a părut o alinare. Măcar ceva din ei dăinuia mai 
departe. Pe ea o pierdusem cu totul. 
_ M-am uitat la flăcări până s-au stins şi m-am dus în casă. 
În piept mă rodea o durere. Mi-am lipit mâinile de ea, de 
scobituri şi de oasele tari. Când m-am aşezat la războiul de 
ţesut m-am simţit în sfârşit făptura care spusese Medeea 
că sunt: bătrână, singură şi părăsită, lipsită de viaţă şi 
cenuşie ca pietrele. 


IS, 

Pe atunci cântam adesea, căci aşa îmi ţineam cel mai 
bine de urât. În dimineaţa aceea alesesem un vechi imn 
închinat agriculturii. Imi plăcea cum mi se modelează pe 
buze înşiruirile liniştitoare de plante şi recolte, de câmpuri 
şi coteţe, cirezi şi turme, cu stelele care se roteau 
deasupra lor. Cântul îmi plutea în voie, iar eu amestecam 
în oala cu vopsea în clocot. Văzusem o vulpe şi voiam să 
obţin întocmai culoarea blănii sale. Lichidul spumega, 
şofran amestecat cu roibă. Nimfele mele fugiseră de 
duhoare, însă mie îmi plăcea cum mă ustura gâtlejul şi îmi 
lăcrimau ochii. 

Chiar cântecul meu le-a atras atenţia, glasul meu plutind 
în jos pe cărări, până pe plajă. L-au urmat printre copaci şi 
au zărit fumul care ieşea pe coş. 

S-a auzit un glas de bărbat strigând. 

— E cineva acolo? 

Ţin minte cât de uluită am fost. Musafiri. M-am întors 
aşa de repede, că am împroşcat cu vopsea şi m-am ars cu o 
picătură pe mână. Am şters-o iute, dând zor să ajung la 

e 186 œ» 


uşă. 

Erau douăzeci cu totul, cu pielea asprită de vânt şi 
lucind de la arşiţă. In palme aveau bătături groase şi pe 
braţe, cicatrice vechi, ca nişte bube. După ce stătusem 
atâta vreme doar printre nimfe catifelate şi aidoma, fiecare 
cusur îmi stârnea plăcerea: ridurile de la ochi, juliturile de 
pe picioare, degetele rupte din încheieturi. Le priveam 
fermecată straiele destrămate şi chipurile bătucite. Nu 
erau nici eroi, nici tovarăşi de regi. Trebuiau să-şi câştige 
traiul din greu, ca Glaucos pe vremuri: pescuind la năvod, 
cărând tot felul de mărfuri, vânând ca să aibă ce mânca. 
M-am simţit încălzită pe dinăuntru. Mă furnicau degetele, 
parcă gata să apuce acul şi aţa. lată că aveam ce petici şi 
drege. 

Un bărbat a păşit în faţă. Era înalt, cu părul sur şi zvelt 
la trup. Destui din spate încă-şi ţineau mâinile pe mânerele 
săbiilor. Era înţelept. Insulele erau primejdioase. Puteai să 
dai peste monştri la fel de des ca peste prieteni. 

— Stăpână, suntem flămânzi şi ne-am rătăcit pe mare, a 
zis el. Tragem nădejde că o zeiţă ca tine o să ne sară-n 
ajutor la nevoie. 

Am zâmbit. Imi simţeam faţa ciudat după atâta amar de 
timp. 

— Sunteţi bine-veniţi. Cât se poate de bine-veniţi. Poftiţi 
înăuntru. 

Am dat afară lupii şi leii. Nu toţi bărbaţii erau dârji ca 
Dedal şi mateloţii aceia păreau deja prea încercaţi. I-am 
condus la mese şi am fugit la bucătărie, să le aduc tipsii cu 
smochine fierte şi peşte la cuptor, brânză în saramură şi 
pâine. Bărbaţii se tot uitaseră la porcii mei când veniseră 
în casă, dându-şi coate şi vorbind tare între ei că ar fi fost 
bine să omor unul. Însă când le-am pus în faţă peştele şi 
fructele, erau atât de flămânzi, încât nu s-au mai plâns, n- 
au mai avut răbdare nici măcar să se spele pe mâini sau 
să-şi pună săbiile deoparte. S-au năpustit împingându-se 
unii în alţii, mânjindu-şi bărbile de grăsime şi de vin. Le-am 
mai adus peşte şi brânză. De câte ori treceam, îşi plecau 
capetele înaintea mea. Stăpână. Domniţă. Mulţumirile 


e 187 œ» 


noastre. 

Zâmbeam fără încetare. Muritorii erau atât de plăpânzi, 
încât trezeau bunătatea şi îndurarea în alţii. Ei ştiau să 
preţuiască prietenia şi dărnicia. De-ar veni şi mai mulţi, 
mi-am zis. Aş hrăni cu plăcere o corabie pe zi. Două 
corăbii. Trei. Poate aşa o să-mi vin încet-încet în fire. 

Nimfele trăgeau cu ochiul din bucătărie, făcând ochii 
mari. M-am grăbit să le alung, ca nu cumva să le bage în 
seamă. Erau oamenii mei, musafirii mei, pe care-i primeam 
cum voiam să-i primesc şi mă bucuram să-i servesc singură 
cu tot ce aveau nevoie. Am aşezat castroane cu apă pe 
masă, să se spele pe degete. Când un cuţit a căzut pe 
podea, m-am aplecat şi l-am ridicat. Când căpitanul şi-a 
golit pocalul, i l-am umplut din carafa plină ochi. A închinat 
în cinstea mea. 

— Mulţumesc, dulceaţă. 

Dulceaţă. O clipă am rămas descumpănită. La început 
mă numiseră zeiţă şi crezusem că aşa mă văd. Însă nu se 
arătau deloc picaţi în venerație sau pioşi, mi-am dat atunci 
seama. Fusese doar un titlu linguşitor dat unei femei de 
rând. Mi-am amintit ce-mi spusese Hermes cu mult timp în 
urmă: „Ai glas de muritoare. De tine n-o să se teamă la fel 
cum se tem de noi, ceilalţi”. 

Şi chiar nu se temeau. De fapt credeau că sunt 
asemenea lor. Am rămas fermecată de idee. Oare ce fel de 
muritoare aş fi? O negustoare de leacuri ambițioasă, o 
văduvă trăind pe picioarele ei? Nu, nu văduvă, căci nu 
voiam un trecut sumbru. Poate eram preoteasă. Însă nu 
slujeam niciun zeu. 

— Şi Dedal a venit aici pe vremuri, i-am zis bărbatului. I- 
am închinat un mic altar. 

A încuviinţat. Mă dezamăgea nepăsarea lui. De parcă 
văzuse peste tot altare închinate eroilor morţi. Bine, poate 
că văzuse. De unde să ştiu eu? 

Pe măsură ce-şi astâmpărau foamea, bărbaţii îşi ridicau 
nasurile din farfurii. Îi vedeam cum încep să se uite în jur, 
la argintul de pe blide, la pocalele de aur, la tapiserii. 
Pentru nimfele mele era ceva firesc, însă bărbaţilor le 


< 188 œ» 


sticleau ochii, tot mirându-se şi căutând alte şi alte 
minunăţii. Mi-am amintit că am cufere pline de plăpumi 
din puf, să le fac tuturor culcuşuri pe podea. Le-aş fi întins 
zicând: „Au fost lucrate pentru zei”, iar ei ar fi rămas muţi 
de uimire. 

— Stăpână, a zis iar conducătorul. Când se întoarce 
soţul tău acasă? Am vrea să închinăm, la cât de bine ne-aţi 
primit în casa voastră. 

— Ah, dar n-am soţ, am râs. 

— Desigur, mi-a zâmbit el. Eşti prea tânără ca să fii 
măritată. Atunci se cuvine să-i mulţumim tatălui tău. 

Afară se lăsase noaptea şi în încăpere era o lumină 
caldă, plăcută. 

— Tatăl meu locuieşte departe de aici, am spus. 

Am aşteptat să mă întrebe cine e. Un lampagiu, ar fi 
bună gluma. Am zâmbit singură. 

— Atunci mai este, poate, altă gazdă, ca să-i mulţumim? 
Vreun unchi sau frate? 

— Dacă doriţi să-i mulţumiţi gazdei, mulţumiţi-mi mie. E 
doar casa mea. 

Când mi-am terminat vorba, aerul încăperii s-a schimbat 
dintr-odată. 

Am ridicat carafa. 

— S-a golit, am zis. Să vă mai aduc. 

Mi-am auzit răsuflarea când m-am întors. Simţeam cele 
douăzeci de trupuri umplând tot spaţiul din spatele meu. 

La bucătărie am luat o poţiune în mână. Eşti 
caraghioasă, mi-am zis. S-au mirat să găsească o femeie 
singură, atâta tot. Insă degetele mi se mişcau parcă de la 
sine. Am destupat un borcănaş, am turnat conţinutul în vin 
şi am adăugat miere şi zer ca să acopăr gustul. Am ieşit cu 
carafa în mână. Douăzeci de priviri îmi urmăreau fiecare 
mişcare. 

— Poftiţi, am zis. Cel mai bun vin l-am păstrat la sfârşit. 
Trebuie să beţi din el. E din cea mai de soi podgorie din 
Creta. 

Au zâmbit, mulţumiţi de belşugul cu care-i răsfăţam. M- 
am uitat cum îşi umplu pocalele. l-am văzut cum beau. 


e 189 œ» 


Pesemne că aveau burţile ca nişte butoaie. Farfuriile erau 
goale, linse. Bărbaţii au început să discute între ei, 
aplecaţi, cu glasuri scăzute. 

Vocea îmi suna prea tare de-acum. 

— Ei, v-am ospătat bine. Vreţi să-mi spuneţi cum vă 
cheamă pe fiecare? 

Au ridicat ochii, furişându-şi privirile, iute ca dihorii, 
spre conducătorul lor, care s-a sculat în scrâşnetul 
banchetei pe piatră. 

— Zi-ne mai întâi numele tău. 

În glas i se simţea ceva anume. Mi-a venit să rostesc 
chiar în clipa aceea farmecul care i-ar fi adormit pe toţi. 
Însă, chiar şi după atâţia ani, ceva din mine spunea doar ce 
i se poruncea să spună. 

— Circe, i-am răspuns. 

Numele nu a însemnat nimic pentru ei. A căzut pe podea 
ca un bolovan. Banchetele au scrâşnit în acelaşi timp. Toţi 
bărbaţii se ridicau, fără să mă scape din ochi. Şi tot nu am 
zis nimic. Tot mi-am spus că sigur mă înşel. Doar le 
dădusem să mănânce. Îmi mulţumiseră. Erau musafirii 
mei. 

Căpitanul s-a îndreptat spre mine. Era mai înalt şi truda 
de zi cu zi îi dezvoltase musculatura. Mi-am zis... nu ştiu. 
Că eram prostuţă. Că o să se întâmple altceva. Că băusem 
prea mult din vinul meu şi că-mi trezea toate fricile astea. 
Că o să vină tata. Tata! Nu voiam să fiu neghioabă şi să fac 
tărăboi din nimica toată. Parcă-l şi auzeam pe Hermes 
povestind mai târziu. Mereu cu istericalele ei. 

Căpitanul era de-acum aproape. li simţeam căldura 
pielii. Faţa îi era brăzdată şi crăpată ca o albie veche de 
pârâu. Tot aşteptam să-mi adreseze o vorbă oarecare, să- 
mi ofere mulţumiri, să mă întrebe ceva. Undeva în palatul 
ei, sora mea râdea de mine. Toată viața ai fost o mieluşea. 
Să vezi ce rău o să-ți pară acum. Da, tată, da, tată. Să vezi 
dacă te ajută cu ceva. 

Mi-am dus limba la buze. 

— Aş putea... 

Bărbatul m-a împins tare în zid. M-am izbit cu capul de 


< 190 œ» 


pietrele colţuroase şi am văzut scântei. Am deschis gura să 
strig farmecul, însă şi-a vârât braţul în traheea mea, 
gâtuindu-mă până am amuţit. Nu puteam să vorbesc. Nu 
puteam să respir. M-am luptat, însă era mai puternic decât 
mă aşteptasem sau poate eram eu mai slabă. M-a uimit să-l 
simt dintr-odată îndesat în mine, cât era de greu, cu pielea 
unsuroasă lipită de a mea. Eram încă buimacă, nevenindu- 
mi să cred. Cu dreapta mi-a smuls veşmintele, cu gesturi 
pricepute. Cu stânga se apăsa în gâtlejul meu. Deşi 
spusesem că nu mai e nimeni pe insulă, învățase că mai 
bine nu se încumetă. Sau poate nu-i plăceau ţipetele. 

Nu ştiu ce făceau oamenii săi. Poate priveau. Dacă ar 
mai fi fost în viaţă, leoaica ar fi spart uşa şi mi-ar fi sărit în 
ajutor, însă acum era cenuşă în vânt. Auzeam porcii 
guiţând afară. Ţin minte că m-am gândit, goală pe piatra 
aspră: la urma urmei, sunt nimfă. Aşa ceva ni se-ntâmplă 
cel mai adesea celor din stirpea noastră. 

O muritoare ar fi leşinat, însă eu am rămas trează până 
la capăt. Într-un târziu, l-am simţit pe bărbat tremurând şi 
braţul i s-a înmuiat. Gâtlejul îmi era strivit ca un buştean 
putred. Nu reuşeam să mă mişc. O picătură de sudoare i s- 
a prelins din păr pe pieptul meu gol. I-am auzit pe oamenii 
lui vorbind. A murit? zicea unul. Sper că nu e moartă, că 
urmez eu la rând. De după umărul căpitanului s-a ivit un 
chip. Are ochii deschişi. 

Căpitanul s-a dat în spate şi a scuipat pe podea. Picătura 
vâscoasă tremura pe piatră. Stropul de sudoare luneca mai 
departe, săpându-şi brazda unsuroasă. O scroafă a ţipat în 
curte. Am înghiţit spasmodic. Mi-a trosnit gâtlejul. Atunci 
am simţit că se sapă un gol în mine. Farmecul adormitor 
pe care voisem să-l rostesc se veştejise, nu mai era bun de 
nimic, nici dacă aş fi vrut să încerc să-l repet. Însă nu 
voiam. Mi-am ridicat ochii spre chipul zbârcit al 
bărbatului. Ierburile acelea mai aveau o întrebuințare, o 
ştiam prea bine. Am tras aer în piept şi mi-am rostit 
cuvântul. 

Căpitanul mă privea buimac, incapabil să înţeleagă ce i 
se întâmplă. 


e 191 œ» 


— Ce... 

Nu şi-a dus vorba până la capăt. Pieptul i s-a umflat şi 
pielea a început să îi plesnească. Auzeam cum i se sfâşie 
carnea jilavă şi cum îi trosnesc oasele frânte. Nasul i s-a 
borcănat şi picioarele i s-au micşorat ca o muscă înghițită 
de un păianjen. A căzut în patru labe. A început să urle, iar 
oamenii săi l-au urmat în cor. Şi au ţinut-o aşa multă 
vreme. 

Până la urmă, chiar am omorât nişte porci în seara 
aceea. 


e 192 œ» 


Capitolul 15 


Am ridicat băncile răsturnate şi am frecat podelele 
stropite. Am strâns farfuriile şi le-am dus la bucătărie. M- 
am spălat în valuri, frecându-mi pielea cu nisip până mi-a 
dat sângele. Găsisem picătura de scuipat şi am curăţat-o şi 
pe ea. Nu a avut niciun efect. Cum mă mişcam, cum îi 
simţeam degetele întipărite în piele. 

Lupii şi leii se furişaseră înapoi în casă ca nişte umbre în 
întuneric. S-au întins cu boturile lipite de podea. Într-un 
târziu, când n-am mai avut ce curăța, m-am aşezat în faţa 
vetrei. De-acum nu mai tremuram. Nici nu mai mişcam. 
Carnea parcă mi se sleise. Pielea o acoperea ca o 
mortăciune, gumoasă şi respingătoare. 

Era penumbra de dinaintea răsăritului, când telegarii 
argintii ai lunii merg la grajdurile lor. Carul mătuşii Selene 
fusese plin toată noaptea, luminând puternic cerul. Sub 
chipul ei strălucitor târâsem până la corabie leşurile 
hidoase, scăpărasem amnarul şi mă uitasem cum se înalţă 
flăcările. Pesemne că mătuşa îl înştiinţase deja pe Helios. 
Trebuia să apară tata de-acum, marele patriarh ultragiat 
de jignirea adusă copilei sale. O să trosnească tavanul 
când o să se împingă în el cu umerii. Sărmană copilă, 
sărmană fiică surghiunită! Nu trebuia să-i îngădui lui Zeus 
să te trimită aici. 

Încăperea s-a făcut cenuşie, apoi galbenă. A început să 
bată briza, însă prea slab ca să îndepărteze duhoarea de 
carne arsă. Tata nu vorbise în viaţa lui aşa, doar ştiam. 
Însă nu se putea să nu vină, măcar să-mi aducă reproşuri. 
Doar nu eram Zeus, să mi se permită să nimicesc douăzeci 
de oameni cât ai bate din palme. Am ridicat glasul spre 
dunga luminoasă a carului tatei ce se înălța pe cer. Ai auzit 


e 193 


ce-am făcut? 

Umbrele s-au mişcat de-a lungul podelei. Lumina mi-a 
ajuns încet la picioare, mi-a atins poalele rochiei. Clipele s- 
au prelungit peste măsură. N-a venit nimeni. 

De fapt, poate era de mirare că nu se întâmplase mai 
devreme. Unchii mei mă tot pipăiseră din priviri când le 
turnam vin. Îmi căutaseră carnea cu mâinile. O ciupitură, o 
mângâiere, o mână strecurându-se pe sub mâneca rochiei. 
Toţi aveau neveste, nu le ardea să se căsătorească. Unul 
dintre ei m-ar fi prins până la urmă şi apoi l-ar fi plătit bine 
pe tata. Onoarea tuturor ar fi fost restabilită. 

Lumina ajunsese la războiul de ţesut şi în aer se înălța 
parfumul de cedru. Amintirea mâinilor cu cicatrice albe ale 
lui Dedal şi a plăcerii pe care mi-o găsisem în ele mi-a 
străpuns creierul ca o sârmă înroşită în foc. Mi-am vârât 
unghiile în încheietura mâinii. Avem oracole peste tot pe 
meleagurile noastre. Sanctuare în care preotese trag în 
piept fumul sfânt şi grăiesc adevărurile pe care le 
descoperă în el. Deasupra uşilor lor e săpat în piatră: 
Cunoaşte-te pe tine însuţi. Însă eu îmi fusesem o străină 
preschimbată în piatră din cine ştie ce motiv necunoscut. 

Dedal îmi povestise despre nobilii cretani care-l 
tocmiseră pe vremuri să le extindă locuinţele. Îşi aducea 
uneltele şi se apuca să spargă ziduri şi să scoată duşumele. 
Dacă întâlnea însă vreo problemă ascunsă care trebuia 
soluţionată, se încruntau la el. Nu face parte din învoiala 
noastră! 

Bineînţeles că nu, zicea el, era dosită în fundaţie, dar 
acum a ieşit la iveală. Vezi bârna crăpată? Vezi gândacii 
care rod podeaua? Vezi cum se afundă piatra în mlaştină? 

Insă nobilii se enervau şi mai rău. Până să te-apuci să 
sapi, totul era bine! Nu te plătim! Astupă totul şi 
tencuieşte la loc. A rezistat atâta amar de vreme, o să mai 
reziste mult şi bine. 

Aşa că acoperea hiba la loc şi peste un anotimp se 
prăbuşea casa. Atunci tot ei veneau la Dedal, să-i ceară 
banii înapoi. 

— l-am atentionat, mi-a mărturisit el odată. Le-am tot 


e 194 œ» 


repetat. Când pereţii sunt putrezi, nu există decât un 
singur leac. 

Vânătaia mov de pe gât începea să se înverzească pe 
margini. Când am apăsat-o cu degetele am simţit aşchii de 
durere. 


i, 

Au continuat să sosească, deşi nu ştiu de ce. Vreo nouă 
hotărâre a Moirelor, vreo schimbare în ruta negoţului şi a 
corăbiilor pe mare. Vreun miros plutind prin aer: Aici sunt 
nimfe care trăiesc singure. Corăbiile soseau pe insula mea 
de parcă le trăgea aţa încoace. Oamenii săreau în apă şi îşi 
croiau drum până la țărm, privind mulţumiţi în jur. Apă 
dulce, vânat, peşte, fructe. Parcă am văzut foc de vatră 
înălțându-se printre copaci. Oare se aude cineva cântând? 

Aş fi putut să învălui insula într-o vrajă înşelătoare, ca să 
nu mai vină, căci îmi stătea în puteri. Să îmbrac malurile 
blânde într-o vedenie cu stânci şi vârtejuri hulpave, cu 
ţărmuri colţuroase, de nestrăbătut. Ar pluti mai departe şi 
n-ar mai trebui să dau ochii cu ei, cu nimeni, niciodată. 

Nu, mi-am zis. E prea târziu de-acum. M-au găsit. Mai 
bine să vadă ce simt. Să înveţe că lumea nu e aşa cum cred 
ei. 

Au urcat pe cărări. Au păşit pe aleea pietruită a grădinii 
mele. Toți cu aceeaşi poveste disperată: se pierduseră, 
erau osteniţi, nu mai aveau merinde. Mi-ar rămâne 
recunoscători dacă i-aş ajuta. 

Pe câţiva, atât de puţini încât îi număr pe degete, i-am 
lăsat să plece. Ei nu voiau să mă înfulece la masă. Erau 
bărbaţi cinstiţi, care chiar se rătăciseră, cărora le dădeam 
să mănânce şi, dacă printre ei se afla vreunul chipeş, poate 
îl luam în pat. Nu dintr-o dorinţă adevărată, cât de mică ar 
fi fost ea, ci mai mult dintr-un soi de mânie, pe care o 
întorceam asupra mea ca pe un cuţit. O făceam ca să-mi 
demonstrez că pielea încă-mi aparţinea. Şi chiar îmi plăcea 
răspunsul pe care-l primeam? 

— Plecaţi! mă răsteam la ei. 

Îmi îngenuncheau la picioare pe nisipurile mele galbene. 

e 195 


— Zeiţă, îmi ziceau, măcar spune-ne numele tău, ca să-ţi 
trimitem rugi de mulţumire. 

Nu-mi trebuiau rugile lor şi nici să-mi ştiu numele rostit 
de buzele lor. Voiam să se ducă şi să mă lase în pace. 
Voiam să mă spăl bine în mare, până când îmi dădea 
sângele. 

Nu-mi doream decât să sosească următorul echipaj, să 
văd iar cum li se sfâşie carnea. 

Aveau întotdeauna un conducător. Nu era cel mai voinic 
dintre ei şi nici nu trebuia să fie căpitanul, însă de el 
ascultau mereu când îşi dezlănţuiau cruzimea. Avea ochii 
reci şi trupul încordat ca un arc. Ca un şarpe, ar spune 
poeţii, însă eu mă pricepeam la şerpi mai bine decât ei. 
Prefer să am de-a face cu o aspidă cinstită, care mă atacă 
doar dacă am tulburat-o, nu înainte. 

Nu-mi mai dădeam animalele afară când soseau oamenii. 
Le lăsam să tândălească unde aveau chef, prin grădină, pe 
sub mese. Mă bucuram să văd oamenii mergând printre 
ele tremurând de frica colţilor şi a blândeţii lor nefireşti. 
Nu mă prefăceam că sunt muritoare. Imi arătam una-două 
ochii galbeni licăritori. Nimic nu conta. Eram singură, 
eram femeie şi era de-ajuns. 

Le întindeam bucatele în faţă, cărnuri şi brânzeturi, 
fructe şi peşte. Le puneam şi cea mai mare carafă de vin 
pe care o aveam, din bronz, plină ochi. Gâlgâiau şi 
molfăiau, îşi umpleau gurile cu bucăţi de oaie din care 
picura seul. Sorbeau lacomi din vin, mânjindu-se la gură şi 
făcând bălți roşii pe masă. De buze le rămâneau lipite 
resturi de orz şi de ierburi. S-a golit carafa, îmi ziceau. 
Umple-o. Toarnă mai multă miere, vinul ăsta îţi lasă un 
gust amar. 

Desigur, ziceam. 

Incepeau să-şi potolească foamea, apoi curiozitatea îi 
împingea să privească în jur. Dalele de marmură, tipsiile 
sau veşmintele mele fine le atrăgeau atenţia. Zâmbeau pe 
sub mustăţi. Dacă îndrăzneam să le arăt toate astea, îşi 
închipuiau lesne ce ţineam ascuns în spate. 

— Stăpână, spunea liderul. Să nu-mi zici că o frumuseţe 


196 œ» 


ca tine trăieşte singură singurică. 

— Ah, ba da, îi răspundeam. Sunt destul de singură. 

Atunci zâmbea. Nu se putea stăpâni. Nu simţea 
niciodată nici pic de frică. De ce să simtă? Deja băgase de 
seamă că la uşă nu atârna nicio mantie bărbătească, niciun 
arc vânătoresc, niciun toiag ciobănesc. Nici urmă de fraţi, 
taţi sau fii. Asupra lor nu s-ar fi abătut nicio răzbunare. 
Dacă cineva m-ar fi prețuit, nu mi s-ar fi îngăduit să trăiesc 
singură. 

— Îmi pare rău să aud aşa ceva, zicea. 

Banca scrâşnea şi bărbatul se ridica. Oamenii se uitau 
cu ochi strălucitori. De-abia aşteptau să mă vadă 
înlemnind, trăgându-mă înapoi şi rugându-mă să nu-mi 
facă rău. 

Cel mai mult îmi plăcea când îi vedeam că se încruntă 
încercând să înţeleagă de ce nu mă tem deloc. Le simţeam 
în trupuri ierburile ca pe nişte strune aşteptând să le 
ciupesc. Le savuram confuzia şi teama ce încolţise deja în 
ei. Apoi îi jumuleam zdravăn. 

Pe conducător îl lăsam la urmă, ca să fie martor. Se 
retrăgea îngrozit. Te rog. Cruţă-mă. Cruţă-mă. Cruţă-mă. 

Nu, îi ziceam. Ah, nu. 

Când terminam, nu-mi rămânea decât să-i mân spre 
ţarc. Când îmi ridicam toiagul de frasin, o luau la fugă. 
Poarta se închidea după ei şi se împingeau în pari, cu ochii 
porceşti încă uzi de lacrimile omeneşti. 

Nimfele mele nu suflau o vorbă, deşi bănuiam că se uită 
uneori, crăpând uşa. 

— Stăpână Circe, soseşte încă o corabie. Să mergem în 
odaia noastră? 

— Vă rog. Scoateţi-mi însă vin înainte să plecaţi. 

Şi aşa îmi vedeam de o sarcină sau alta, ţeseam, 
munceam, aruncam lăturile la porci, străbăteam insula în 
lung şi în lat. Mă mişcam cu spatele drept, de parcă aş fi 
cărat un vas imens, plin ochi. Lichidul întunecat dinăuntru 
se vălurea când mergeam, mereu gata să dea pe afară, dar 
fără să se reverse vreodată. Doar dacă mă opream şi mă 
întindeam undeva simţeam că începe să picure. 


e 197 œ» 


Nouă, nimfelor, ni se zicea mirese, însă lumea nu ne 
vedea de fapt aşa. Reprezentam un ospăț nesfârşit, întins 
pe masă, frumos şi întremător. Şi nu eram deloc iuți de 
picior. 

Şipcile cocinii trosneau de vechi şi ponosite ce erau. 
Uneori se întâmpla să cedeze lemnul şi să scape vreun 
porc. Cel mai adesea, se azvârlea de pe coasta țărmului. 
Păsările de mare erau tare mulţumite, căci păreau să 
străbată jumătate de lume ca să se ospăteze cu ciolanele 
acelea pline de grăsime. Stăteam şi mă uitam cum smulg 
fâşii de carne şi tendoane. Crâmpeiul roz de piele de la 
coadă atârna în cioc precum o râmă. Dacă ar fi fost om, 
oare mi-ar fi fost milă de el? Nu era însă om. 

Când treceam iar pe lângă ţarc, prietenii săi mă priveau 
rugător. Gemeau şi guiţau, lăsându-şi râturile în pământ. 
Ne pare rău, ne pare rău. 

Vă pare rău că trăiţi în captivitate, ziceam. Vă pare rău 
că m-aţi crezut slabă, numai că v-aţi înşelat. 

Pe pat, leii îşi culcau capetele pe pântecele meu. Îi 
dădeam la o parte şi o luam iar din loc. 


G 

M-a întrebat odată de ce tocmai porci. Stăteam în faţa 
vetrei, pe scaunele noastre obişnuite. Lui îi plăcea cel 
îmbrăcat în piele de vacă, cu încrustaţii de argint. Uneori 
îşi trecea absent degetele peste gravuri. 

— De ce nu? am zis. 

Mi-a zâmbit neprefăcut. 

— Sincer, chiar aş vrea să ştiu. 

Ştiam că e sincer. Nu era un om pios, însă cel mai mult 
adora explorarea lucrurilor ascunse. 

Răspunsurile erau în mine. Le simţeam îngropate adânc, 
precum bulbii de anul trecut, îngrăşându-se în beznă. 
Rădăcinile li se împleteau cu clipele acelea în care 
stătusem lipită de zid, când nu mai avusesem leii lângă 
mine, farmecele îmi rămăseseră ferecate înăuntru şi porcii 
guiţaseră în curte. 

După ce prefăceam un echipaj, îi urmăream pe oameni 
cum bâjbâie şi plâng prin cocină, cum se împleticesc 

e 198 œ» 


îngroziţi. Nu le plăcea nimic, nici carnea lor dolofană, nici 
copitele delicat despicate, nici burduhanele umflate, 
târându-se în noroi. Era o umilinţă, o decădere. Jinduiau 
după mâinile lor, după membrele acelea cu care bărbaţii 
obişnuiau să îmblânzească lumea. 

Ei, hai, le ziceam, nu e aşa de rău. Mai bine v-aţi bucura 
de binefacerile traiului porcesc. Porcii sunt alunecoşi de la 
nămol şi iuți, nu-i prinzi aşa uşor. Sunt aproape de pământ, 
astfel că îi dobori cu dificultate. Nu seamănă cu câinii, să 
aibă nevoie de dragoste. Pot s-o ducă bine oriunde, din 
orice resturi sau gunoaie. Par neghiobi şi anoşti, ceea ce 
slăbeşte vigilenţa duşmanilor, însă de fapt sunt isteţi. Ei 
ţin minte cum arăţi la faţă. 

Nu mă ascultau deloc. Adevărul e că bărbaţii sunt 
groaznici ca porci. 

Mi-am ridicat pocalul. 

— Uneori, i-am zis, trebuie să te mulţumeşti cu gândul 
că nu le ştii pe toate. 

Nu i-a picat bine răspunsul, deşi era tare sucit de felul 
lui: cumva, aşa îi plăcea cel mai mult să-i răspunzi. Îl 
văzusem cum scotea adevărul din oameni cum ar desface o 
stridie, cum îţi pătrundea în piept cu o privire sau cu o 
vorbă strecurată la vremea potrivită. Rar se întâmpla să nu 
cedeze ceva iscodirilor sale. Până la urmă, cred că asta i-a 
plăcut cel mai mult la mine: că nu i-am cedat. 

M-am lăsat însă dusă de val şi am mers prea departe cu 
povestea. 


O corabie, au strigat nimfele. Foarte peticită, cu ochi pe 
cocă. 

Asta mi-a atras atenţia. Piraţii de rând nu-şi iroseau 
aurul pe vopsele. Nu m-am dus să arunc o privire. 
Aşteptarea făcea parte din plăcere. Clipa în care băteau la 
uşă şi mă ridicam de la ierburile mele şi deschideam larg. 
De-acum nu mai erau bărbaţi evlavioşi, nu mai văzusem 
aşa ceva de mult timp. Farmecul îmi stătea pe limbă, 
lustruit ca o piatră de râu. 

Am mai pus o mână de rădăcini în poţiunea pe care o 

e 199 œ 


preparam. Licoarea lucea de la moli. 

S-a scurs după-amiaza şi corăbierii tot n-au apărut. 
Nimfele mele mi-au dat de ştire că îşi făcuseră tabăra pe 
țărm şi aprinseseră focuri. A mai trecut o zi şi, într-un 
târziu, în a treia am auzit bătaia în uşă. 

Corabia lor pictată se dovedise a fi singura frumuseţe pe 
care o aveau. Chipurile le erau zbârcite ca ale bătrânilor, 
iar ochii lipsiţi de expresie erau roşii. Tremurau de frica 
animalelor mele. 

— Lăsaţi-mă să ghicesc, am spus. V-aţi rătăcit. Sunteţi 
flămânzi, osteniţi şi trişti? 

Au mâncat bine. Au băut şi mai vârtos. Grăsimea le 
îngroşa ici-colo trupurile, însă muşchii de sub ea le erau 
tari ca trunchiurile copacilor. Aveau cicatrice lungi, 
neregulate şi adânci. Pesemne că avuseseră parte de 
vremuri bune, însă apoi dăduseră peste cineva care nu le 
îndurase  tâlhăriile. Erau prădători, nu aveam nicio 
îndoială. Îmi numărau din ochi comorile, rânjind când 
ajungeau cu socoteala la sfârşit. 

N-am mai aşteptat să se scoale şi să mă atace. Mi-am 
ridicat toiagul şi am rostit cuvântul. S-au dus plângând în 
ţarcul lor, la fel ca ceilalţi. 

Nimfele tocmai mă ajutau să ridic băncile răsturnate şi 
să şterg bălțile de vin când una dintre ele s-a uitat pe 
fereastră. 

— Stăpână, mai vine unul pe cărare. 

Chiar mi se păruseră prea puţini pentru o corabie. 
Probabil că unii dintre bărbaţi rămăseseră pe plajă şi 
trimiseseră pe cineva în căutarea tovarăşilor lor. Nimfele 
au mai pus vin pe masă şi s-au retras pe furiş. 

Am deschis uşa când a bătut. Soarele după-amiezii târzii 
îi poleia perii roşcaţi ai bărbii îngrijite şi părul uşor 
încărunţit. La şold avea o sabie de bronz. Nu era aşa de 
înalt, însă am văzut că era puternic, cu încheieturile călite. 

— Stăpână, mi-a zis, echipajul meu s-a adăpostit aici, la 
tine. Sper să-mi îngădui şi mie. 

Mi-am pus pe chip un zâmbet luminos ca tatăl meu. 

— Eşti la fel de bine-venit ca prietenii tăi. 


e 200 œ» 


L-am urmărit în timp ce turnam vin în pocale. Tot tâlhar, 
mi-am zis. Însă doar şi-a plimbat ochii în treacăt peste 
bogăţiile din casă. În schimb, s-a uitat lung la un scaun 
încă răsturnat la podea. S-a aplecat şi l-a îndreptat. 

— Mulţumesc, i-am zis. Pisicile mele. Mereu răstoarnă 
câte ceva. 

— Desigur, a încuviinţat. 

I-am adus mâncare şi vin şi l-am condus în faţa vetrei. A 
luat pocalul şi s-a aşezat în scaunul de argint pe care i l-am 
arătat. Când s-a aplecat, l-am văzut strâmbându-se un pic, 
de parcă l-ar fi jenat nişte răni proaspete. Pe pulpa 
musculoasă avea o cicatrice zimţată, care se întindea de la 
călcâi la coapsă, însă era veche şi ştearsă. Mi-a făcut semn 
cu pocalul. 

— N-am mai văzut un asemenea război de ţesut, a spus 
el. E cumva din acelea meşterite la răsărit? 

O mie dintr-ai lui se perindaseră prin încăperea aceea. 
Îmi trecuseră la catastif orice firişor de aur sau de argint, 
însă nici măcar unul nu observase ghergheful. 

Am şovăit doar o frântură de secundă. 

— Egiptean. 

— Ah. Sunt cei mai buni meşteri dintre toţi, nu-i aşa? A 
fost isteţ cine a folosit încă o bârnă în locul greutăților. E 
mult mai eficace să tragi de suveică în jos. Mi-ar plăcea 
mult să-l am desenat. Avea un glas răsunător, cald, ce te 
trăgea ca valurile mării. Soţia mea ar fi încântată. Pe 
vremuri o enervau la culme greutăţile alea. Tot zicea că ar 
fi bine să inventeze cineva ceva mai bun. Dar, vai, n-am 
apucat să-i meşteresc nimic. Unul dintre multele mele 
cusururi de soţ. 

Soția mea. Cuvintele m-au izbit neplăcut. Dacă vreunul 
dintre mateloţii dinainte avusese vreo nevastă, mie nu-mi 
pomenise de ea. Bărbatul mi-a zâmbit, privindu-mă cu 
ochii lui negri. [inea pocalul puţin ridicat, de parcă 
intenţiona să bea. 

— Deşi, ce-i drept, când ţese, cel mai mult îi place că 
lumea din jur crede că nu aude nimic. Aşa culege cele mai 
preţioase veşti. Poate să-ţi spună cine se căsătoreşte, cine 


e 201 œ» 


e grea şi cine are de gând să înceapă vreo sfadă. 

— Soţia ta pare o femeie inteligentă. 

— Chiar este. Nu ştiu de ce m-a luat de bărbat, însă, 
cum îmi convine, încerc să nu-i atrag atenţia. 

Spre mirarea mea, m-a pufnit râsul. Ce bărbat mai 
vorbea aşa? Eu nu întâlnisem niciunul. Însă totodată mai 
că-mi dădea sentimentul că îl ştiu de undeva. 

— Unde îţi e soţia acum? Pe corabie? 

— Acasă, slavă zeilor. N-aş pune-o să străbată mările cu 
toţi ţopârlanii. Ea ţine casa mai bine decât orice regent. 

Acum îmi stârnise o curiozitate aprinsă. Mateloţii de 
rând nu vorbeau despre regenţi şi nu păreau atât de în 
largul lor cu gravuri de argint la îndemână. El se sprijinea 
de braţul scaunului de parcă s-ar fi tolănit în pat. 

— Zici că matrozii tăi sunt ţopârlani? Mie mi s-au părut 
nişte bărbaţi ca toţi ceilalţi. 

— Eşti amabilă, însă mă tem că adesea se poartă ca 
nişte fiare, a oftat el. E vina mea. Sunt căpitan, ar trebui 
să-i ţin în frâu. Însă ne-am luptat în război şi ştii că până şi 
cei mai vrednici bărbaţi ajung să-şi păteze onoarea. Iar 
despre ei, oricât i-aş iubi, nu se poate spune că sunt cei 
mai vrednici. 

Îmi vorbea de parcă-mi destăinuia ceva ce se aştepta să 
înţeleg. Însă tot ce ştiam despre război învăţasem din 
poveştile despre titani ale tatei. Am băut din vin. 

— Războiul mi s-a părut întotdeauna o nesăbuinţă din 
partea oamenilor. Orice ar câştiga de pe urma lui, nici nu 
apucă să se bucure bine, că şi mor în câţiva ani. Cel mai 
probabil înainte să izbândească. 

— E vorba şi de glorie aici. Însă m-aş fi bucurat dacă ai fi 
putut să stai de vorbă cu căpetenia noastră. Ne-ai fi scăpat 
de o mulţime de necazuri. 

— Pentru ce v-aţi războit? 

— Să văd dacă-mi amintesc tot pomelnicul. A numărat 
pe degete. Din răzbunare. Poftă trupească. Trufie. 
Lăcomie. Pentru putere. Ce-am uitat? A, da, vanitate şi 
pizmă. 

— Pare o zi obişnuită din lumea zeilor. 


e 202 » 


A râs ridicând mâna. 

— E apanajul tău zeiesc să zici asta, stăpână. Eu sunt 
doar recunoscător că mulţi dintre zeii aceştia au luptat de 
partea noastră. 

Apanajul tău zeiesc. Atunci ştia că sunt zeiţă. Deşi nu 
părea deloc uimit. Parcă eram o vecină de gardul căreia se 
sprijinea ca să discute despre câte coşuri de smochine 
culesese. 

— Zeii au luptat cot la cot cu muritorii? Cine? 

— Hera, Poseidon, Afrodita. Şi Atena, desigur. 

M-am încruntat. Eu nu auzisem nimic. Însă de-acum nu 
mai aveam cum să aud. Hermes nu mai venea de mult la 
mine, nimfele nu plecau urechea la veştile din lumea 
oamenilor, iar bărbaţii care stăteau la masa mea se 
gândeau doar la poftele lor. Zilele mi se întindeau doar 
până unde răzbăteam cu privirea şi puteam să ating cu 
degetele. 

— Nu te teme, a spus el, n-o să-ţi încarc urechile cu 
întreaga poveste, însă de aceea sunt oamenii mei atât de 
jigăriţi. Am luptat zece ani pe țărmurile Troiei, iar acum 
de-abia aşteaptă să ajungă acasă, la vatră. 

— Zece ani? Troia e pesemne o cetate bine întărită. 

— Ah, a fost o construcţie solidă, dar războiul a durat 
atât de mult din cauza slăbiciunii noastre, nu datorită 
puterii cetăţii. 

Am rămas surprinsă. Nu pentru adevărul spuselor, ci 
deoarece recunoştea. Tonul său sec şi dezaprobator mă 
dezarma. 

— A trecut mult timp de când n-aţi mai fost acasă. 

— Şi mai mult de-acum. Au trecut doi ani de când am 
ridicat ancora din Troia. Călătoria spre casă s-a dovedit 
mai grea decât aş fi crezut. 

— Atunci nu mai trebuie să-ţi baţi capul cu războiul de 
ţesut, am zis. Pe semne că soţia ta a renunţat să te mai 
aştepte şi a inventat singură unul mai bun. 

A rămas la fel de prietenos ca înainte, însă l-am văzut 
niţel schimbat la faţă. 

— Cel mai probabil ai dreptate. Nu m-aş mira nici să fi 


e 203 >» 


sporit îndoit pământurile noastre. 

— Şi unde se află aceste pământuri de care zici? 

— Lângă Argos. Vaci, orz, ştii tu. 

— Şi tatăl meu are o cireadă. Se dă în vânt după pieile 
albe şi curate. 

— E greu să obţii asemenea vaci. Pesemne că e un 
crescător bun. 

— Ah, da. E singura lui grijă. 

Nu îl scăpăm din ochi o clipă. Avea mâinile late şi 
bătătorite. Gesticula ţinând pocalul în mână, agitându-şi 
vinul, însă fără să-l verse. Şi fără să ducă deloc pocalul la 
gură. 

— Îmi pare rău, am zis, că vinul meu nu-ţi e pe plac. 

S-a uitat în jos, parcă mirat să vadă că încă ţine pocalul. 

— Îmi cer scuze. M-am simţit atât de bine cu gazda mea, 
încât am uitat. S-a ciocănit uşor în tâmplă. Oamenii mei 
îmi spun că mi-aş uita şi capul dacă nu mi-ar sta înfipt pe 
umeri. Unde spuneai că s-au dus? 

Îmi venea să râd. Nu-mi găseam astâmpărul, însă i-am 
vorbit la fel de liniştit cum îmi vorbea el mie: 

— Sunt în grădina din spate. E destulă umbră unde să te 
poţi relaxa. 

— Mărturisesc că mă minunez. Cu mine nu stau 
niciodată aşa de liniştiţi. Pesemne că i-ai impresionat. 

Am auzit un zumzet, ca înainte să se lege o vrajă. Avea 
privirea ascuţită ca un tăiş de sabie. Până aici fusese doar 
prologul. Ne-am ridicat de parcă jucam într-o piesă de 
teatru. A 

— Nu ai băut deloc, am zis. Eşti isteţ. Insă tot eu sunt 
vrăjitoarea şi te afli în casa mea. 

— Sper că vom rezolva raţional această problemă. 

Lăsase pocalul. Nu şi-a tras sabia din teacă, însă îşi ţinea 
mâna pe mâner. 

— Nu mă sperie nici armele, nici priveliştea sângelui 
meu. 

— Atunci eşti mai curajoasă decât cei mai mulţi dintre 
zei. Odată am văzut-o pe Afrodita lăsându-şi fiul să moară 
pe câmpul de luptă doar pentru că se julise puţin. 


e 204 œ» 


— Vrăjitoarele nu-s aşa delicate. 

Mânerul spadei îi era ciuntit după zece ani de lupte şi 
trupul brăzdat de cicatrice îi era încordat, gata de atac. 
Picioarele scurte îi erau vânjoase. M-a furnicat pielea. Era 
chipeş, mi-am dat seama atunci. 

— Ce ai în săculeţul acela pe care îl ţii aproape de talie? 
l-am întrebat. 

— O iarbă pe care am găsit-o. 

— Cu rădăcini negre. Flori albe. 

— Întocmai. 

— Muritorii nu pot să culeagă moli. 

— Nu, a zis el simplu. Nu pot. 

— Cine atunci? Nu, lasă, ştiu. 

Mi-am amintit de câte ori mă privise Hermes culegând 
ierburi şi mă trăsese de limbă despre farmecele mele. 

— Dacă aveai moli la tine, de ce n-ai băut? Pesemne ţi-a 
spus că n-o să te atingă niciun farmec al meu. 

— Aşa este. Însă tot mai am un strop de prudenţă în 
mine de care mi-e tare greu să mă dezbar. Zeul Potlogar, 
deşi îi port recunoştinţă, nu e renumit pentru seriozitate. I- 
ar sta în fire să te ajute de fapt pe tine să mă preschimbi în 
porc. 

— Mereu eşti aşa bănuitor? 

— Ce pot să zic? Lumea-i un loc urât, în care trebuie să 
ne ducem traiul. 

— Cred că eşti Odiseu. Cobori chiar din spiţa 
Potlogarului de care spuneai. 

N-a tresărit când i-am dezvăluit acea informaţie 
neobişnuită. Era un om învăţat cu zeii. 

— Iar tu eşti zeiţa Circe, fiica soarelui. 

Să-mi aud numele din gura lui mi-a trezit un sentiment 
anume, un soi de înfrigurare. Chiar te trăgea ca valurile 
mării, mi-am zis. Când deschideai ochii, ţărmul deja 
dispăruse. 

— Cei mai mulţi oameni nu ştiu cine sunt de fapt. 

— Cei mai mulţi oameni, din câte ştiu, sunt nişte nătărăi. 
Recunosc, aproape m-ai făcut să mă trădez. Tatăl tău 
văcar? 


e 205 » 


Îmi zâmbea îmbiindu-mă să râd cu el, de parcă eram doi 
poznaşi. 

— Eşti rege? Nobil? 

— Prinţ. 

— Bine atunci, prinţe Odiseu, suntem la ananghie. Tu ai 
moli, eu îi am pe oamenii tăi. Nu pot să-ţi fac nimic, însă, 
dacă mă ataci, ei n-o să mai fie niciodată ce-au fost. 

— De asta mă şi temeam. Şi, fireşte, tatăl tău Helios e 
tare răzbunător. Cred că nu mi-ar plăcea să-l văd mânios. 

Helios nu mi-ar sări niciodată în apărare, însă Odiseu nu 
trebuia să ştie asta. 

— Vreau să înţelegi că oamenii tăi m-ar fi jefuit. 

— Îmi cer iertare. Sunt tineri şi nesăbuiţi şi am fost prea 
îngăduitor cu ei. A 

Îşi mai ceruse scuze. L-am privit cercetător. Îmi amintea 
puţin de Dedal. Părea la fel de neclintit şi de isteţ. Insă, cu 
toată dezinvoltura lui, îl simţeam frământat în taină, aşa 
cum Dedal nu fusese niciodată. Voiam să se arate aşa cum 
e. 

— Poate reuşim să găsim o altă cale. 

Îşi ţinea mai departe mâna pe spadă, însă îmi vorbea de 
parcă discutam ce vom mânca la cină. 

— Ce propui? 

— Ştii că Hermes mi-a profeţit odată despre tine. 

— Ah. Ce anume? 

— Că ţi-e sortit să ajungi în odăile mele. 

— Şi? 

— Atât. Nimic mai mult. 

A ridicat din sprânceană. 

— Mă tem că e cea mai plictisitoare profeție pe care am 
auzit-o vreodată. 

Am râs. Mă simţeam ca un şoim pândind pe un pisc. Mă 
tineam bine cu ghearele de stâncă, însă eram cu mintea în 
cer. 

— Propun un armistițiu, i-am zis. Un soi de încercare. 

— Ce fel de încercare? 

S-a aplecat un pic în faţă. Am ajuns să-i ştiu bine gestul 
acesta. Nici măcar el nu putea să se ascundă de tot. Dacă 


e 206 » 


vedea o încercare, îi ieşea grăbit în întâmpinare. Pielea îi 
mirosea a trudă şi a mare. Strânsese poveşti timp de zece 
ani. Mă simţeam dornică şi flămândă ca o ursoaică 
primăvara. 

— Am auzit că mulţi îşi pun speranţa în dragoste. 

S-a mirat să mă audă şi, oho, mi-a plăcut să-l văd o clipă 
aşa, înainte să mascheze. 

— Stăpână, doar un neghiob ar refuza o asemenea 
cinste. Insă la fel de adevărat mi se pare că doar un 
neghiob ar primi. Sunt muritor. Cum aş lăsa iarba 
deoparte ca să mă întind pe pat lângă tine? Ai putea să mă 
farmeci. Doar dacă, bineînţeles, mi-ai jura pe râul morţilor 
că n-o să-mi faci niciun rău. 

Dacă jura pe râul Styx, nici Zeus însuşi n-ar putea să-şi 
calce cuvântul. 

— Eşti prevăzător. 

— Se pare că amândoi suntem. 

Nu. Eu nu eram prevăzătoare, ci nesăbuită. Mă aruncam 
cu capul înainte. Simţeam că el era tot un soi de cuţit. Un 
altfel de cuţit, însă tot cuţit se numea. Nu-mi păsa. Mi-am 
zis: înfige tăişul. Pentru unele lucruri merită să sângerezi. 

— O să-ţi jur cum doreşti, i-am spus. 


e 207 œ» 


Capitolul 16 


Mai târziu, cu mulţi ani mai târziu, am auzit un cântec 
despre cum ne-am întâlnit. Băiatul care îl cânta era tare 
stângaci, când nimerind notele, când nu, însă versurile 
melodioase nu se lăsau aşa uşor sluţite. Nu m-am mirat să 
aud cum mă înfăţişa: vrăjitoarea cea mândră predându-se 
de teama sabiei eroului şi cerând îndurare în genunchi. 
Mie mi se pare că poeţilor le place să le umilească pe 
femei. De parcă povestea n-ar fi veridică dacă ele n-ar 
vărsa lacrimi. 

Ne-am culcat împreună în patul meu mare, de aur. Îmi 
dorisem să-l văd destins, pradă plăcerii, patimii, dezgolit. 
Nu l-am văzut însă dezgolit nicio clipă. Am reuşit să ne 
încredem cât de cât unul în celălalt. 

— De fapt, nu sunt din Argos, a zis. Stăteam la lumina 
flăcărilor pâlpâitoare, care azvârleau umbre lungi pe 
cearşafuri. Insula mea se numeşte Itaca. Pământul e tare 
ca piatra şi nu e bun pentru vite. Trăim din creşterea 
caprelor şi a livezilor de măslini. 

— Dar războiul? Tot o născocire este? 

— Războiul chiar a avut loc. 

Nu-şi găsea astâmpărul. Părea gata să pareze o lance 
azvârlită de cineva din umbră. Însă începea să-şi arate 
oboseala, aşa cum se văd pietrele când se retrage apa la 
reflux. După datina ospeţiei, nu se cuvenea să-l descos 
înainte să-i dau să mănânce, ca să prindă puteri, însă nu 
mai contau asemenea ritualuri. 

— Spuneai că ai avut o călătorie dificilă. 

— Am plecat din Troia cu douăsprezece corăbii. În 
lumina galbenă, chipul îi aducea cu un scut vechi, greu 
încercat şi crestat. Numai noi am mai rămas. 


< 208 » 


N-am putut să nu mă cutremur. Unsprezece corăbii 
însemnau mai bine de cinci sute de oameni pierduţi. 

— Cum de s-a abătut o asemenea năpastă pe capul 
vostru? 

Mi-a înşirat întreaga poveste de parcă-mi spunea o 
reţetă pentru prepararea cărnii. Furtunile care-i suflaseră 
spre celălalt capăt al lumii. Ținuturile pline de canibali şi 
de sălbatici răzbunători sau de sibariţi care i-au ameţit cu 
licori, ca să le adoarmă voinţa. Fuseseră atacați prin 
surprindere de ciclopul Polifem, un uriaş crud cu un singur 
ochi, un fiu al lui Poseidon. Mâncase şase dintre oameni, 
sugându-le şi măduva oaselor. Odiseu trebuise să-l 
orbească pentru a scăpa, iar acum Poseidon îi hăituia pe 
valuri ca să se răzbune. 

Nu mă miram că şchiopăta şi că încărunţise. un om care 
a dat piept cu monştri. 

— Iar acum, Atena, care mă îndrumase întotdeauna, mi- 
a întors spatele. 

Nu m-a surprins să-i aud numele. Fiica isteaţă a lui Zeus 
cinstea mai presus de orice viclenia şi dibăcia. El se 
număra printre bărbaţii pe care chiar îi preţuia. 

— Ce anume a supărat-o? 

Nu ştiam dacă îmi va răspunde, însă a tras prelung aer 
în piept. 

— Războiul naşte tot felul de păcate şi n-am fost eu 
ultimul care să le înfăptuiască. Când îi ceream iertare, mi- 
o oferea de fiecare dată. Asta până când am prădat 
cetatea. S-au dărâmat temple, s-a vărsat sânge pe altare. 

Era cel mai cumplit sacrilegiu - să pătezi cu sânge 
odoarele zeilor. 

— Şi eu am luat parte la asemenea fapte, ca toţi ceilalţi, 
de altfel, însă, pe când ei au rămas să-i înalțe rugi, eu n-am 
mai zăbovit. Nu mai aveam... răbdare. 

— Doar luptaseşi zece ani, am zis. E de înţeles. 

— Eşti amabilă, dar cred că ştim amândoi că nu este aşa. 
Cum m-am urcat pe punte, talazurile mării s-au înălţat 
amenințătoare. Cerul s-a întunecat ca fierul. Am încercat 
să fac cale întoarsă cu flota, însă a fost prea târziu. 


e 209 œ» 


Furtuna ei ne-a tot sucit şi învârtit până ne-am îndepărtat 
mult de Troia. Şi-a frecat degetele, de parcă l-ar fi durut. 
Acum, când îi vorbesc, nu-mi mai răspunde. 

Numai nenorociri. Şi totuşi păşise în casa unei 
vrăjitoare, ostenit şi îndurerat după atâtea pierderi 
omeneşti. Stătuse în faţa vetrei fără să se trădeze deloc, 
tot numai farmec şi zâmbet. Cât de hotărât fusese, cât de 
îndârjit în vigilenţa lui. Însă niciun bărbat nu rezistă la 
nesfârşit. Truda îi învineţea chipul. Glasul îi era răguşit. 
Crezusem că el era un cuţit, însă acum am văzut că fusese 
tăiat până la os. Mi-a trezit o durere în piept. Când îl 
luasem în patul meu, fusese un soi de sfidare, dar acum mi- 
a pâlpâit înăuntru un sentiment mult mai vechi. lată-l în 
faţa mea, cu rănile deschise. Iată că acum am ce petici şi 
ce drege. 

Mi-am cercetat gândul, parcă ţinându-l în palmă. Când 
sosise primul echipaj, fusesem disperată, gata să mă gudur 
pe lângă oricine mi-ar fi zâmbit cât de puţin. Acum eram o 
vrăjitoare decăzută, dovedindu-mi puterile umplând o 
cocină după alta. Dintr-odată mi-am amintit de capcanele 
pe care mi le întindea Hermes în vremuri trecute. O să fiu 
dulce ca laptele sau o harpie? Un pescăruş prostuţ sau un 
monstru mârşav? 

Insă nu se putea să fie acestea singurele alegeri. 

I-am luat mâinile în ale mele şi l-am tras din pat. 

— Odiseu, fiul lui Laerte, ai trecut prin atâtea necazuri. 
Te-ai ofilit ca frunzele iarna. Însă poţi să poposeşti aici. 

Uşurarea care i s-a citit în ochi mi-a încălzit pielea. Le- 
am poruncit nimfelor mele să se îngrijească de ce are 
nevoie: să-i pregătească o baie, să-i spele trupul obosit şi 
să-i aducă veşminte noi. După aceea l-am invitat să ia loc 
la masa pe care i-o încărcaserăm cu mâncăruri. Însă nu a 
vrut să se aşeze. 

— Iartă-mă, a spus uitându-se în ochii mei, dar nu pot să 
mănânc. 

Ştiam ce vrea. Nu s-a vânzolit şi nici nu s-a milogit, ci a 
aşteptat să mă hotărăsc. 

În jur, aerul părea muiat în aur. 


e 210 - 


— Vino, i-am zis. 

Am ieşit din casă şi m-am îndreptat spre cocină. Când 
am atins poarta, aceasta s-a deschis larg. Porcii s-au pus 
pe guiţat, însă le-a mai trecut groaza când l-au văzut pe 
Odiseu în spatele meu. l-am uns pe râturi cu ulei, rostind 
un farmec. S-au scuturat şi s-au ridicat în picioare, 
preschimbaţi în oameni. S-au dus într-un suflet la el, 
plângând şi strângându-i mâinile. Şi el a plâns, fără 
suspine, însă cu multe lacrimi, până când barba i s-a udat. 
Părea un tată alături de fiii săi neascultători. Câţi ani 
avuseseră oare când Odiseu plecase spre Troia? Cei mai 
mulţi fuseseră doar nişte băietani. Eu stăteam mai la o 
parte, ca o păstoriţă cu ochii la turma ei. 

— Bun venit, le-am zis când li s-au mai potolit lacrimile. 
Trageţi corabia pe plajă şi chemaţi-vă fârtaţii. Sunteţi toţi 
bine-veniţi. 


În seara aceea au mâncat bine, au râs şi au ridicat 
pocalele. Păreau întineriţi şi primeniţi de uşurare. Nici 
Odiseu nu mai părea ostenit. Il priveam de la războiul de 
ţesut, curioasă să-l văd în alt chip: comandantul cu oamenii 
săi. Se pricepea la fel de bine şi la asta, făcea haz de 
năzdrăvăniile lor, îi mustra cu blândeţe, liniştitor în 
seninătatea sa. Ei îi zumzăiau în jur ca albinele în jurul 
stupului. 

Când tăvile s-au golit şi oamenii au început să 
picotească pe bănci, le-am dat pături, zicându-le să se 
culcuşească unde le vine mai comod. Câţiva s-au întins 
prin odăile libere, însă cei mai mulţi s-au dus afară, să 
doarmă sub stelele văratice. 

A rămas doar Odiseu. L-am condus la scaunul de argint 
din faţa vetrei şi i-am turnat vin. Mă privea binevoitor, 
aplecându-se iar în faţă, parcă nerăbdător să afle ce-i mai 
pregăteam. 

— Războiul de ţesut pe care l-ai admirat, i-am zis. E 
lucrarea meşterului Dedal. Ai auzit de el? 

Spre mulţumirea mea, l-am văzut mirat şi încântat. 

— De aceea e aşa o minunăţie. Imi îngădui? 

e 211 œ» 


Am înclinat din cap şi s-a dus îndată la el. Şi-a trecut 
mâna peste bârnele sale, de jos până sus. Il atingea cu 
venerație, ca un preot stând în faţa altarului. 

— Cum a ajuns în posesia ta? 

— L-am primit în dar. 

I-am citit bănuielile şi curiozitatea aprinsă în ochi, însă 
n-a mai stăruit. 

— Când eram copil, toţi tovarăşii mei se jucau de-a 
Heracle luptându-se cu tot felul de monştri. Eu visam că 
eram Dedal. Mi se părea o iscusinţă mai mare să te uiţi la 
câteva bucăţi grosolane de lemn şi fier şi să-ţi închipui 
minunăţii. Am rămas dezamăgit când mi-am dat seama că 
n-am deloc talent. Mereu mă tăiam la degete până la os. 

Mi-am amintit cicatricele albe de pe mâinile lui Dedal, 
însă m-am abținut. 

Şi-a lăsat mâna pe bârna laterală, ca pe creştetul unui 
câine îndrăgit. 

— Îmi îngădui să te privesc în timp ce ţeşi la el? 

Nu eram obişnuită să stea cineva atât de aproape de 
mine când muncesc. Firul părea să se îngroaşe şi să mi se 
încâlcească între degete. Odiseu îmi urmărea fiecare 
mişcare. M-a întrebat la ce foloseşte fiecare piesă şi cum 
se deosebeşte de alte războaie de ţesut. I-am răspuns cum 
m-am priceput, deşi până la urmă a trebuit să recunosc că 
nu aveam cu ce să-l compar. 

— Este singurul război la care am ţesut vreodată. 

— Închipuie-ţi ce fericire. Ca şi cum toată viaţa ai bea 
vin în loc de apă. Ca şi cum Ahile ti-ar fi mesager. 

Numele nu-mi era cunoscut. 

Şi-a rotunjit cuvintele ca aezii: Ahile, prinţul din Ftia, cel 
mai iute dintre greci, cel mai bun dintre războinicii ahei de 
la Troia. Frumos, strălucit, fiul înspăimântătoarei nereide 
Tetis, cea graţioasă şi ucigaşă ca marea însăşi. Troienii i se 
prăbuşiseră la picioare ca iarba secerată şi însuşi măreţul 
prinţ Hector îşi găsise pieirea în vârful lăncii sale cu mâner 
de frasin. 

— Nu l-ai avut deloc la inimă, i-am zis. 

Pe chip i s-a citit o clipă încântarea. 


e 212 œ» 


— L-am respectat pentru ceea ce era. Însă nu a fost un 
bun oştean, oricâţi oameni putea învinge în luptă. Avea 
mai multe idei nepotrivite despre loialitate şi onoare. Ne 
chinuiam zi de zi să-l înjugăm la telul nostru, ca să n-o ia 
razna. Apoi jumătatea lui bună a murit şi a devenit şi mai 
capricios. Însă, cum spuneam, era fiu de zeiţă şi se ţineau 
profeţiile de el ca ierburile de mare. Avea pe cap atât de 
multe probleme, încât n-am cum să le înţeleg vreodată. 

Nu era o minciună, însă nici adevărul. Şi-o alesese pe 
Atena drept ocrotitoare. Mersese laolaltă cu aceia care 
puteau să sfărâme întreaga lume ca pe ouă. 

— Care era jumătatea lui bună? 

— Iubitul său, Patrocle. Pe mine nu prea mă plăcea, însă 
aşa se-ntâmplă cu toţi cei vrednici. Ahile aproape a 
înnebunit după moartea lui. 

De-acum mă întorsesem cu spatele la războiul de ţesut. 
Voiam să-i văd chipul când vorbea. Prin ferestre, cerul 
întunecat începea să împrumute culoarea cenuşii. O 
lupoaică a oftat cu botul pe labe. L-am văzut pe Odiseu 
şovăind în sfârşit. 

— Cinstită Circe, a zis el. Vrăjitoare de aur din Aiaia. Te- 
ai îndurat de noi la nevoie. Corabia noastră e ţăndări. 
Oamenii sunt într-o stare jalnică. Mi-e ruşine să-ţi cer mai 
mult, însă cred că nu am de ales. Aş fi fericit să sper că am 
putea să stăm o lună aici. E oare prea mult? 

O izbucnire de bucurie, ca mierea prelingându-se pe 
gâtlej. Însă nu mi-am trădat-o pe chip. 

— O lună nu mi se pare prea mult. 


În timpul zilei muncea pe corabie. Seara, cât cinau 
oamenii săi, stăteam în faţa focului, iar noaptea venea în 
patul meu. Avea umerii laţi, sculptați în ceasurile în care 
luptase în război. Mi-am trecut mâna peste cicatricele sale 
zimţate. Mi-am găsit destulă plăcere aşa, însă de fapt 
plăcerea cea mai mare urma când stăteam împreună pe 
întuneric şi-mi povestea despre Troia, înfăţişându-mi 
războiul cu fiecare aruncare de lance.  Mândrul 
Agamemnon, conducătorul oştirii, slab ca fierul prost călit. 

e 213 + 


Menelau, fratele său, a cărui soţie, Elena, fusese răpită, 
ducând la izbucnirea războiului. Aiax cel curajos şi netot, 
ca un munte la trup. Diomede, mâna dreaptă cea crudă a 
lui Odiseu. Apoi troienii: chipeşul Paris, hoţul vesel care-i 
furase inima Elenei. Tatăl său, Priam cel cu barba albă, 
regele Troiei, iubit de zei pentru blândeţea sa. Hecuba, 
regina sa cu suflet de războinică, din pântecele căreia se 
născuseră atâtea vlăstare nobile. Hector, fiul cel mare, 
nobilul moştenitor şi pavăza măreţei sale cetăţi. 

Şi Odiseu, mi-am zis. Cochilia răsucită. Mereu cotea şi 
nu vedeai ce te aşteaptă. 

Am început să înţeleg ce-mi spusese despre slăbiciunea 
oştirii sale. Nu muşchii li se muiaseră, ci disciplina. Nu se 
mai strânseseră nicicând împreună bărbaţi mai trufaşi, mai 
certăreţi şi mai inflexibili, toţi convinşi că fără ei războiul 
era ca pierdut. 

— Ştii cine câştigă de fapt războaiele? m-a întrebat într- 
o noapte. 

Stăteam întinşi pe covoarele de la piciorul patului. Clipă 
de clipă, se întrema tot mai mult. Acum ochii îi luceau 
luminaţi de furtuna din lăuntrul său. Când vorbea, era 
apărător, aed şi şarlatan pândind la colţ de stradă, îşi 
pleda cauza, te distra, dădea deoparte vălul lumii ca să-ţi 
arate tainele. Nu ţinea doar de cuvinte, deşi era destul de 
dibaci. Ţinea de tot ce însemna el: chipul, gesturile, 
tonurile pe care şi le lua glasul său lunecos. Aş zice că 
parcă ţesuse o vrajă, însă nicio vrajă nu se înălța până într- 
acolo. Era numai şi numai darul său. 

— Căpeteniile se laudă că ele le câştigă, desigur, şi chiar 
pun mâna pe aur. Însă mereu te cheamă în cortul lor şi te 
pun să le înfăţişezi tot ce faci în loc să te lase să faci ceva. 
În cânturi se zice c-ar câştiga eroii. Şi ei sunt o parte 
însemnată. Când Ahile îşi pune coiful şi îşi croieşte drum 
pe câmpul de luptă, înroşindu-l în urma lui, oamenii de 
rând simt cum prind curaj. Se gândesc câte poveşti o să se 
depene mai târziu şi jinduiesc să fie parte din ele. Am 
luptat cot la cot cu Ahile. Am înălţat scutul alături de Aiax. 
Am simțit şfichiul lăncilor lor. Şi oştenii aceştia sunt, 


e 214 œ» 


bineînţeles, o altă parte din tot, căci, deşi sunt slabi şi 
schimbători, dacă le strângi puterile laolaltă, te vor duce la 
victorie. Însă mai este nevoie de o mână care să îmbine 
toate aceste piese pentru a alcătui întregul. O minte care 
să îndrume spre ţel şi să nu crâcnească atunci când vine 
vorba de cerinţele războiului. 

— Iar aici intri tu în rol, am zis. Ceea ce înseamnă că, 
până la urmă, semeni cu Dedal. Doar că tu nu lucrezi cu 
lemnul, ci cu oamenii. 

Cum m-a privit atunci! O privire ca vinul cel mai curat, 
neîndoit cu apă. 

— După moartea lui Ahile, Agamemnon m-a numit cel 
mai bun dintre greci. Şi alţi bărbaţi au luptat cu vitejie, 
însă s-au dat în lături când a venit vorba despre ce 
reprezintă cu adevărat războiul. Numai eu am îndurat să 
mă gândesc ce trebuie să facem. 

Pieptul gol îi era împânzit de cicatrice. L-am ciocănit 
uşor cu degetele, ca pentru a asculta ce se ascunde în el. 

— Ce anume? 

— Le promiţi iscoadelor c-o să le cruţi, ca să-ţi toarne 
poveştile, apoi le omori. Îţi baţi oamenii dacă se 
răzvrătesc. Îi convingi pe eroi să renunţe la hachiţele lor. 
Ţii moralul ridicat cu orice preţ. Când marele erou Filoctet 
a ajuns neputincios din pricina unei răni supurânde, 
oamenii şi-au pierdut curajul. Aşa că l-am lăsat singur pe o 
insulă, zicându-le că el mi-a cerut să-l părăsesc. Aiax şi 
Agamemnon s-ar fi bătut până la moarte la porţile ferecate 
ale Troiei, însă eu am născocit vicleşugul cu calul uriaş şi 
am urzit povestea care i-a convins pe troieni să-l tragă în 
cetate. M-am ghemuit în burta de lemn cu oameni aleşi pe 
sprânceană, iar de l-a apucat pe vreunul tremuratul de 
groază sau de încordare, eu i-am vârât cuțitul în beregată. 
Când troienii au adormit în sfârşit, am dat iama în ei ca 
vulpile într-un coteţ. 

Nu puteai glăsui asemenea cânturi pe la curţile nobililor, 
nefiind poveşti din măreaţa epocă de aur. Şi totuşi, venind 
din gura lui, nu păreau ruşinoase, ci drepte, inspirate şi de 
un pragmatism înţelept. 


e 215» 


— De ce-ai mai plecat la război dacă ştiai cum sunt 
ceilalţi regi? 

Şi-a frecat obrazul. 

— Pentru că am jurat odată ceva, prosteşte. Am încercat 
să scap. Fiul meu avea un an şi încă mă simţeam proaspăt 
însurăţel. Puteam să-mi câştig şi altfel gloria, mi-am zis, iar 
când a venit să mă ia trimisul lui Agamemnon, m-am 
prefăcut nebun. Am ieşit gol pe câmp iarna şi m-am apucat 
să-l ar. El mi-a luat fiul şi l-a pus pe pământ, în calea 
plugului. Fireşte că m-am oprit şi aşa m-a luat şi pe mine, 
alături de ceilalţi. 

Ce paradox amar, mi-am spus: pentru a-şi păstra fiul, a 
trebuit să-l piardă. 

— Cred că te-ai mâniat. 

A ridicat mâinile în semn de neputinţă. 

— Lumea este nedreaptă. Uite ce-a păţit Palamede, 
sfetnicul lui Agamemnon. Şi-a făcut datoria în război, însă 
a căzut într-un put în timpul unui rond de noapte. Cineva 
înfipsese pe fundul puţului nişte pari ascuţiţi. A fost o mare 
pierdere. 

li sticleau ochii. Dacă bunul Patrocle ar fi fost de faţă, 
poate ar fi zis: Tu nu eşti deloc un erou adevărat. Nu eşti 
nici Heracle, nici Iason. Nu le vorbeşti oamenilor cinstit, 
din inimă. Nu înfăptuieşti nicio ispravă nobilă la lumina 
soarelui. 

Insă îl cunoscusem pe Iason. Şi ştiam ce fel de isprăvi 


Zilele treceau, iar nopţile odată cu ele. În casă mi se 
îngrămădeau vreo patruzeci de bărbaţi, aşa că, pentru 
prima oară, m-am trezit cu totul împresurată de muritori şi 
de carnea lor. Trupurile lor firave cereau o atenţie 
necurmată, mâncare şi băutură, somn şi odihnă, curăţarea 
membrelor şi a secreţiilor. Câtă răbdare au muritorii, m- 
am gândit, să îndure totul şi să treacă mai departe ceas de 
ceas. În a cincea zi, Odiseu şi-a înfipt, din greşeală, 
priboiul în degetul mare. L-am uns cu balsamuri şi i-am 
făcut farmece ca să nu se infecteze, însă i-a trebuit oricum 

e 216 


o jumătate de lună să se vindece. Îi tot citeam durerea pe 
chip. Îl durea neîncetat. Şi era doar o neplăcere printre 
multe altele: avea gâtul ţeapăn, stomacul ars de acidul 
gastric şi rănile vechi îl chinuiau. Îmi treceam mâinile 
peste crestăturile cicatricelor, alinându-l cum puteam. M- 
am oferit să-i şterg cu totul cicatricele. A clătinat din cap. 

— Cum o să mai ştiu că sunt eu? 

În sinea mea, m-am bucurat. I se potriveau. Odiseu 
Pătimitul, aşa îl chema, iar numele îi era cusut în piele. 
Cine-l vedea trebuia să-l salute zicând: lată un om trecut 
prin lume. lată un căpitan care are ce istorisi. 

Aş fi putut să-i depăn şi eu poveşti în ceasurile acelea. 
Despre Scylla, Glaucos, Aietes şi Minotaur. Peretele de 
piatră care-mi zgâriase spinarea. Podeaua udă de sânge a 
sălii mele în care se oglindea luna. Leşurile pe care le 
târâsem pe rând la vale şi le arsesem cu tot cu corabia lor. 
Sunetul cărnii sfâşiate şi reînchegate şi cum, dacă vrei să 
preschimbi un om, poţi să opreşti metamorfoza înainte să 
se încheie, iar atunci făptura aceea monstruoasă, pe 
jumătate om, pe jumătate jivină, o să moară pe loc. 

M-ar fi ascultat atent, cercetându-mă, cântărindu-mă şi 
catalogându-mă cu mintea sa neobosită. Oricât mă 
prefăceam că pot ascunde ce gândesc la fel de bine ca el, 
ştiam că nu e adevărat. Mi-ar fi citit totul până la os. Mi-ar 
fi cules toate slăbiciunile şi le-ar fi adăugat la colecţia sa, 
alături de ale lui Ahile şi Aiax. O ţinea la el cum îşi ţin alţii 
cuţitele. 

Mi-am privit trupul gol la lumina focului şi am încercat 
să-mi închipui cum ar arăta istoria mea înscrisă pe el: 
fulgerul din palmă, mâna cu degete lipsă, miile de tăieturi 
pe care mi le făcusem în munca de vrăjitoare, brazdele 
topite în zgârci de focul tatei, pielea feţei ca o lumânare pe 
jumătate arsă. Şi acelea erau doar lucrurile care lăsaseră 
semne. 

Nimeni nu-mi va fi recunoscătoare. Ce spusese Aietes că 
e o nimfă urâtă? O pată pe faţa lumii. 

Pântecele neted îmi strălucea, avea culoarea mierii 
lucind la soare. L-am tras pe Odiseu peste mine. Eram o 


e 217 œ» 


vrăjitoare de aur fără niciun trecut al ei. 


G 

Am început să-i cunosc cât de cât oamenii, inimile 
schimbătoare despre care-mi povestise, hârburile sparte. 
Polites era mai bine-crescut decât ceilalţi, Euriloh era 
încăpățânat şi ursuz. Uscăţivul Elpenor avea un râs ca un 
țipăt de bufniţă. Îmi aminteau de puii de lup, uitau orice 
griji când se vedeau cu burta plină. Işi plecau privirile 
când treceam pe lângă ei, de parcă voiau să vadă dacă mai 
au mâini. 

Îşi petreceau toate zilele cu jocuri. Se întreceau 
alergând pe dealuri şi pe plajă. Mereu veneau în fugă, 
gâfâind, la Odiseu. Vrei să ne fii arbitru la întrecerile de 
tras cu arcul? De azvârlit discul? De aruncat lancea? 

Uneori el accepta bucuros, însă alteori se răstea la ei 
sau îi lovea. Nu era aşa de blajin şi netulburat cum se 
credea. Să trăieşti alături de el era ca şi cum ai sta cu 
marea în faţă. Zi de zi prindea altă culoare, alte culmi 
încununate de spumă, dar avea mereu aceeaşi forţă fără 
astâmpăr, care trăgea spre zări. Când s-a rupt parapetul 
corabiei, l-a lovit cu picioarele şi a azvârlit bucăţile în 
mare. A doua zi şi-a luat toporul şi s-a dus mohorât în 
pădure, iar când Euriloh s-a oferit să-l ajute, a rânjit 
ameninţător. Încă se stăpânea bine, arătându-se aşa cum 
pesemne păruse zi de zi pe vremea în care îl ţinuse în frâu 
pe Ahile. Îi era greu să se abţină şi după aceea devenea 
arţăgos şi îi sărea ţandăra din orice. Oamenii se retrăgeau 
temători şi le citeam nedumerirea pe chipuri. Cum îmi 
spusese odată Dedal: Până şi cel mai bun fier ajunge să se 
sfărâme dacă-l baţi prea mult. 

Eu eram lunecoasă ca uleiul, liniştită ca apa netulburată 
de vânt. Îl alinam stârnindu-i cheful de vorbă, punându-l 
să-mi spună poveşti din călătoriile sale prin ţinuturi cu 
oameni străini. Mi-a povestit despre oştirile lui Memnon, 
fiul Aurorei, despre regele Etiopiei şi despre amazoane, cu 
scuturile lor în formă de semilună. Auzise că în Egipt unii 
faraoni erau de fapt femei în haine de bărbaţi. În India, aşa 
auzise, vieţuiau nişte furnici mari cât vulpile, care 

< 218 + 


dezgroapă comori din dune. lar departe, în nord, trăia un 
popor care nu credea că râul lui Oceanos înconjoară 
lumea, ci un şarpe uriaş ca o cingătoare groasă cât o 
corabie, mereu flămând. Nu-şi găsea niciodată astâmpărul, 
căci poftele sale îl mânau tot înainte, devorând totul încet- 
încet, iar într-o zi, când avea să termine de mâncat 
întreaga lume, urma să se înghită pe sine. 

Insă, oricât de departe s-ar fi aventurat, se întorcea 
mereu la Itaca. La livezile de măslini şi la capre, la slugile 
credincioase şi la minunaţii câini de vânătoare pe care-i 
crescuse chiar el. La părinţii săi nobili, bătrâna doică şi 
prima vânătoare de mistreți, de pe urma căreia se alesese 
cu cicatricea lungă pe care i-o văzusem la picior. De-acum 
fiul său, Telemah, cobora pesemne cu turmele de la munte. 
O să se priceapă el. Eu m-am priceput de mic. Orice prinţ 
trebuie să-şi cunoască pământurile şi cum altfel le înveţi 
mai bine decât păstorind capre? Nu spunea niciodată: Dar 
dacă merg acasă şi găsesc totul făcut scrum? Însă vedeam 
cum îl frământă gândul acesta, crescându-i parcă aidoma 
unui al doilea trup, care se hrănea pe întuneric. 


G 

Deja se făcuse toamnă, lumina se împuţina şi iarba 
trosnea sub picioare. Luna era aproape pe sfârşite. 
Stăteam întinşi pe pat. 

— Cred că trebuie să plecăm foarte curând de-aici, să nu 
ne prindă iarna. 

Fereastra era deschisă şi simţeam adierea vântului. Era 
tot un vicleşug de-ale lui, să-ți întindă o frază ca pe o tavă, 
să vadă ce pui pe ea. Insă, spre mirarea mea, a continuat: 

— Eu aş mai rămâne. Dacă mă vrei. Doar până la 
primăvară. Voi pleca de-ndată ce vom putea să călătorim 
pe mare. N-o să întârziem deloc. 

Ultima frază nu mi-o zisese mie, ci cuiva cu care se certa 
în sinea lui. Poate oamenilor lui, poate nevestei, puţin îmi 
păsa. Nu m-am întors spre el, ca să nu vadă că mă 
bucuram. 

— Te vreau, am zis. 


<e 219 œ» 


F 

După aceea parcă s-a schimbat, a scăpat de un soi de 
încordare pe care nu i-o ştiusem. A doua zi a luat-o 
fredonând la vale spre țărm, împreună cu mateloţii săi. Au 
tras corabia într-o peşteră adăpostită. Au priponit-o bine, 
au strâns pânzele şi au pus în ordine echipamentul, să îl 
ferească de furtunile iernatice. 

Uneori îl vedeam că mă urmăreşte. Pe chip i se vedea că 
şi-a pus ceva în minte şi se apuca să mă descoasă pe 
ocolite. Despre insulă, despre tata, războiul de ţesut, 
despre trecutul meu, vrăjitoria mea. Ajunsesem să-i cunosc 
bine expresia aceea: o avea şi când zărea vreun rac cu trei 
cleşti sau încerca să desluşească mareele încâlcite din 
golful de la răsărit al Aiaiei. Lumea era plină de mistere, 
iar eu reprezentam o enigmă printre alte milioane. Nu-i 
răspundeam şi, deşi se prefăcea nemulţumit, am început să 
înţeleg că-i stârnea un soi de plăcere ciudată. O uşă care 
nu se deschidea când bătea era în sine o noutate şi un soi 
de uşurare. Toată lumea i se mărturisea lui. lar el mi se 
mărturisea mie. 

Unele poveşti mi le-a spus pe lumină. Altele au venit 
doar după ce s-au mistuit flăcările şi doar umbrele îi mai 
ştiau chipul. _ 

— S-a întâmplat după povestea cu ciclopii, mi-a zis el. În 
sfârşit am avut parte de un strop de noroc. Am nimerit pe 
Insula Vânturilor. O ştii? 

— La regele Eol, am zis. 

Era unul dintre protejaţii lui Zeus, având însărcinarea de 
a ţine sub control suflările de vânt care cârmesc corăbiile 
prin toată lumea. 

— A fost atât de mulţumit de mine, încât ne-a iuţit 
înaintarea pe mare. Mi-a dat o traistă mare ce conţinea 
toate vânturile potrivnice, astfel încât ele să nu ne facă 
necazuri. Nouă zile şi nouă nopţi am plutit lin pe valuri. N- 
am dormit nici măcar un ceas, căci păzeam traista. Le 
spusesem oamenilor mei ce era, însă... A clătinat din cap. 
Ei credeau că era o comoară pe care nu voiam s-o împart 
cu ei. Îşi pierduseră de mult în valuri prada cu care se 

e 220 » 


aleseseră din Troia. Nu voiau să se întoarcă acasă cu 
mâinile goale. Ei bine... a zis el trăgând aer în piept, îţi 
închipui ce s-a întâmplat. 

Îmi închipuiam. Oamenii săi erau acum mai zurbagii ca 
oricând, bucuroşi să lenevească o iarnă întreagă. Noaptea 
le plăcea să arunce la ţintă cu drojdia de vin. Ţinta era 
vreun tocător de lemn, însă nu nimereau deloc, căci 
deşertaseră la carafe cu duiumul. Masa se păta ca la 
măcelărie şi se aşteptau ca nimfele mele să curețe după ei. 
Când le-am zis că trebuie să strângă singuri mizeria, s-au 
uitat chiorâş unii la alţii şi, dacă n-aş fi fost cine eram, s-ar 
fi obrăznicit. Şi-au amintit însă de râturi. 

— Într-un târziu, când n-am mai putut să lupt împotriva 
somnului, a zis Odiseu, am adormit. N-am simţit când mi- 
au luat traista din mână. M-a trezit urletul vânturilor. Au 
ţâşnit valvârtej din traistă şi ne-au suflat înapoi, de parcă 
nici nu plecaserăm. Aşa s-au şters toate leghele. Ei îşi 
închipuie că plâng după tovarăşii lor morţi şi chiar îi plâng. 
Însă alteori abia mă stăpânesc să nu-i omor cu mâna mea. 
Au riduri de-acum, însă nici pic de minte. l-am luat la 
război înainte să treacă la faptele care-l statornicesc pe 
bărbat. Nu aveau neveste la plecare. Nu aveau copii. N- 
avuseseră parte nici de recolte sărace, ca să se descurce 
cu ce găseau pe fundul hambarelor, nici de ani buni, în 
care să înveţe să pună deoparte. Nu şi-au văzut părinţii 
îmbătrânind şi cedând în faţa greutăților. Nu i-au văzut 
murind. Mă tem că le-am răpit nu doar tinereţea, ci şi 
înaintarea în vârstă. g 

Şi-a frecat încheieturile degetelor. In tinerețe fusese 
arcaş, iar mâinile se resimt cel mai mult de la truda de a 
întinde coarda, de a potrivi săgeata şi de a trage cu arcul. 
Îşi lăsase arcul acasă când plecase la război, însă durerea 
îl urmase. Odată îmi spusese că, dacă ar fi avut arcul cu el, 
ar fi ajuns cel mai bun arcaş din cele două armate. 

— De ce nu l-ai luat? 

A fost o chestiune de politică, mă lămurise el. Arcul 
fusese arma lui Paris. Paris, hoţul de neveste cel frumuşel. 

— Printre eroi, era văzut ca un laş. Niciun arcaş n-ar fi 


e 221 œ» 


primit renumele de cel mai bun dintre greci, indiferent cât 
de dibaci ar fi fost. 

— Eroii sunt nişte proşti. 

— Aici îţi dau dreptate, a râs el. 

Avea ochii închişi. A rămas atâta vreme tăcut, încât am 
crezut că a adormit. Apoi mi-a spus: 

— De-ai fi văzut ce aproape eram de Itaca... Simţeam în 


Am început să-i cer mici favoruri. N-ar vrea să omoare 
un căprior pentru cină? N-ar vrea să prindă câţiva peşti? 
Mi se destrăma cocina, n-ar vrea să dreagă câţiva stâlpi? 
Imi făcea mare plăcere să-l văd cum intră pe uşă cu 
năvoadele pline şi cu coşurile încărcate de fructe din 
livezile mele. A legat alături de mine viţele pe araci. 
Discutam ce vânturi bat şi că Elpenor prinsese obiceiul să 
doarmă pe acoperiş şi dacă să-l lăsăm sau nu. 

— Nătărăul, a zis Odiseu. O să-şi frângă gâtul. 

— O să-i spun că nu-l las decât când e treaz. 

— Adică niciodată, a pufnit el. 

Ştiam că mă amăgesc prosteşte. Şi de-ar fi rămas după 
trecerea primăverii, un asemenea bărbat n-avea cum să fie 
fericit închis pe țărmurile mele înguste. Şi chiar dacă aş fi 
găsit o cale să fie mulţumit, tot existau neajunsuri, căci era 
muritor şi deloc tânăr. Fii recunoscătoare, mi-am zis. Cu 
Dedal n-ai putut să stai nici măcar o iarnă. 

Nu mă simţeam recunoscătoare. Am aflat ce mâncăruri 
îi plac cel mai mult şi zâmbeam când îl vedeam bucurându- 
se de ele. Seara stăteam împreună lângă foc şi discutam 
despre ce se mai petrecuse în ziua aceea. 

— Ce crezi despre stejarul cel mare lovit de trăsnet? l- 
am întrebat. Crezi că a putrezit pe dinăuntru? 

— O să mă uit, a spus el. Dacă e putred, poate fi doborât 
uşor. O să mă îngrijesc de asta mâine, înainte de prânz. 

L-a tăiat, iar restul zilei şi l-a petrecut retezând murii. 

— Crescuseră prea mult. De fapt, îţi trebuie nişte capre. 
Patru capre i-ar rade într-o lună. Şi aşa ar rămâne. 

— De unde să fac rost de capre? 

e 222 » 


Şi iar cuvântul acela, Itaca, precum un farmec spulberat. 
— Nu contează, am zis. O să preschimb câteva oi şi cu 
asta am dres-o. 


La masă, nimfele mele începuseră să zăbovească pe 
lângă bărbaţi, pentru a-i conduce în paturile lor pe cei care 
le plăceau. Şi asta mă bucura. Pe vremuri îi spusesem lui 
Dedal că n-o să mă mărit niciodată, pentru că am mâinile 
murdare şi-mi place prea mult munca mea. Însă şi el avea 
mâinile la fel de murdare. 

Păi, unde îţi închipui tu, Circe, că a învăţat să se 
îngrijească atât de bine de casă? 

Soţia mea, zicea el mereu când vorbea de ea. Soția mea, 
soția mea. Purta cuvintele acelea ca pe un scut în spatele 
căruia se apăra. Ca oamenii de la ţară care nu rostesc 
niciodată numele zeului morţii, de teamă să nu vină să le ia 
pe cine au mai scump. 

Penelopa, aşa o chema. Când dormea el, îi silabiseam 
numele uneori. Era o sfidare sau poate o dovadă. Vezi? Nu 
apare. Nu are puterile pe care crezi tu că le are. 

Am amânat cât am putut, însă până la urmă ea era 
zgaiba pe care trebuia s-o zgândăresc. Am aşteptat să i se 
schimbe respiraţia, în semn că era destul de treaz ca să 
vorbim. 

— Ce fel de persoană este? 

Mi-a zis că era blândă, că la poruncile ei blajine bărbaţii 
săreau să-i facă pe plac mai iute decât dacă s-ar fi răstit la 
ei. O înotătoare foarte bună. Floarea ei preferată era 
şofranul şi-şi prindea în păr prima floare din anotimp, să-i 
poarte noroc. Reuşea cumva să vorbească despre ea de 
parcă s-ar fi aflat în odaia de lângă noi, nu despărțiți de 
doisprezece ani şi de atâtea mări îndepărtate. 

Era verişoara Elenei. De o mie de ori mai isteaţă şi mai 
înţeleaptă, dar şi Elena era isteaţă în felul ei, doar că 
nestatornică. Deja îi auzisem poveştile despre Elena, 
regina Spartei, fiica muritoare a lui Zeus, cea mai 
frumoasă femeie din lume. Paris, prinţul Troiei, o răpise de 
lângă soţul ei, Menelau, provocând astfel războiul. 

e 223 + 


— A plecat cu Paris de bunăvoie, sau a silit-o? l-am 
întrebat. 

— Cine ştie? Am stat zece ani cu corturile la ea la poartă 
şi nu am auzit să fi încercat să fugă vreodată. Insă de cum 
a pătruns Menelau în cetate, făcând prăpăd, s-a azvârlit 
goală pe el, jurându-se că a fost un chin şi nu-şi doreşte 
decât soţul înapoi. N-o să spună niciodată tot adevărul. E 
sucită ca un şarpe şi se gândeşte mereu la propriul ei 
câştig. 

Şi tu eşti cam la fel, mi-am zis. 

— Soţia mea însă e statornică. Statornică în toate. Până 
şi înţelepţii mai rătăcesc calea, dar ea nu. E o stea 
neclintită, un arc măiestrit. S-a lăsat tăcerea. Il simţeam 
cum se afundă în amintirile sale. Nu vorbeşte cu un anume 
subînţeles sau cu o singură intenţie, şi totuşi e 
neschimbătoare. Se cunoaşte pe sine. 

Cuvintele îmi pătrundeau în carne ca tăişul neted al unui 
cuţit bine ascuţit. Ştiusem că o iubeşte de când îmi 
povestise cum stătea la războiul de ţesut. Insă rămăsese cu 
mine luni la rând şi mă lăsasem amăgită. Acum înţelegeam 
mai bine: toate nopţile pe care le petrecuse în patul meu 
ţineau doar de filosofia călătoriei. Când eşti în Egipt, i te 
închini lui Isis, când eşti în Anatolia, îi jertfeşti un miel lui 
Cibele. Nu încalcă defel credinţa în Atena, care te aşteaptă 
acasă. 

Insă, gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că 
adevărul nu era întreg. Mi-am amintit câte ceasuri 
petrecuse în război dibăcind toanele ca de sticlă ale 
regilor, gata să se spargă în capul tuturor, ţâfnele 
prinților, armonizând laolaltă atâţia războinici mândri. Era 
totuna cu a îmblânzi taurii care scoteau foc pe nări ai lui 
Aietes, slujindu-se doar de propriile vicleşuguri. Insă 
acasă, în Itaca, nu mai avea parte de niciun erou arţăgos, 
niciun sfat de război, niciun atac de noapte, nicio 
stratagemă disperată pe care trebuia s-o născocească 
pentru a-şi salva oamenii. Cum putea un asemenea bărbat 
să se întoarcă acasă, la vatra şi la măslinele lui? Armonia 
casnică pe care o împărtăşeam era un soi de repetiţie, mi- 


e 224 œ» 


am dat seama. Când şedea lângă vatră şi când lucra în 
grădina mea, încerca să-şi amintească cum se face. Cum 
intră toporişca în lemn în loc de carne. Cum să se 
potrivească din nou cu Penelopa ca două piese şlefuite de 
mâna lui Dedal. 

Dormea lângă mine. Din când în când, răsuflarea îi 
rămânea prinsă o clipă în gâtlej. Tic. 

Pasifae m-ar fi sfătuit să fac o poţiune de dragoste cu 
care să-l leg de mine. Aietes m-ar fi povăţuit să-i fur 
minţile. Mi-am închipuit faţa lui lipsită de orice gând în 
afară de ce i-aş fi insuflat eu. Mi-ar sta la genunchi, 
uitându-se în sus la mine, cu o privire prostească, 
adoratoare şi pustie. 


"(s 

Au început ploile de iarnă şi toată insula mirosea a 
pământ. lubeam anotimpul acela, nisipurile reci, florile de 
spânz alb. Odiseu se îndesise la trup şi nu se mai crispa de 
durere când se mişca. Furiile îi trecuseră aproape de tot. 
Am încercat să mă bucur. Aşa e când îţi vezi grădina bine 
îngrijită, mi-am zis. Când te uiţi la mieii nou-fătaţi cum se 
ridică împleticindu-se pe picioare. 

Bărbaţii rămâneau pe lângă casă, încălzindu-se cu vin. 
Ca să-i distreze, Odiseu le spunea poveşti eroice cu Ahile, 
Aiax şi Diomede, reînviindu-i în aerul amurgului, ca să-şi 
înfăptuiască iar isprăvile glorioase. Oamenii îl ascultau 
absorbiți, cu chipuri uimite. Nu uitaţi, îşi şopteau exaltaţi. 
Și noi am păşit printre ei. Am dat piept cu Hector. Fiii 
noştri vor duce mai departe legenda. 

Odiseu le zâmbea ca un tată îngăduitor, însă mai târziu, 
noaptea, pufnea batjocoritor. 

— N-ar fi putut să dea piept cu Hector nici dacă 
prindeau aripi. Dacă aveai vreun strop de minte, fugeai de 
cum îl vedeai. 

— Chiar şi tu? 

— Bineînţeles. Aiax de-abia se putea pune cu el şi numai 
Ahile l-ar fi putut înfrânge. Sunt un luptător destul de bun, 
dar ştiu cât mă ţin puterile. 

Îl credeam. Atâţia închideau ochii şi urzeau născociri 

< 225 


despre cine ştie ce forţe râvnite. Însă el îşi întocmise o 
hartă şi un catastif precis, în care trecuse fiecare piatră şi 
deluşor cu un ochi limpede. Îşi măsura darurile foarte 
amănunţit. 

— L-am cunoscut pe Hector, mi-a zis. Războiul abia 
începuse şi încă ne prefăceam c-o să semnăm armistițiul. 
Şedea lângă tatăl său, Priam, pe un scăunel şubred, însă 
părea să şadă pe tron. Nu lucea ca aurul. Nu era lustruit şi 
desăvârşit. Insă era dintr-o bucată, ca un bloc de marmură 
tăiat din mină. Soţia sa, Andromaca, ne-a turnat vin. Mai 
târziu am auzit că i-a născut un fiu, Astianax, Comandantul 
cetății. Insă Hector îi zicea Scamandrius, după râul care 
curgea lângă Troia. 

Glasul îi era schimbat. 

— Ce-a păţit? 

— Ce păţesc toţi fiii în război. Ahile l-a omorât pe Hector 
şi mai târziu, când fiul lui Ahile, Neoptolemos, a pătruns în 
palat, l-a luat pe pruncul Astianax şi i-a crăpat capul. A fost 
o grozăvie, ca tot ceea ce făcea Neoptolemos, însă nu a 
avut de ales. Pruncul ar fi crescut cu sabia în inimă. Cea 
mai înaltă datorie a fiilor este să-şi răzbune taţii. Dacă ar fi 
trăit, şi-ar fi găsit aliaţi şi ar fi venit după noi. 

Din lună mai rămăsese doar un ciob agăţat la fereastra 
noastră. Odiseu a rămas tăcut, desfăşurându-şi gândurile. 

— Ciudat cât de mult mă alină ideea asta. Că fiul meu va 
porni pe mare dacă voi fi ucis. li va vâna pe aceia care mi- 
au făcut de hac. Le va zice în faţă: „Aţi îndrăznit să vărsaţi 
sângele lui Odiseu, aşa că l-am vărsat şi eu pe al vostru”. 

Incăperea încremenise. Era târziu şi bufniţele plecaseră 
demult prin copacii lor. 

— Cum era fiul tău? 

Şi-a frecat rădăcina degetului mare, unde se împunsese 
cu priboiul. 

— l-am zis Telemah, după meşteşugul meu de arcaş. 
(Numele însemna Luptător din depărtare.) Insă, ca într-o 
farsă, în ziua în care s-a născut a urlat neîncetat, de parcă 
deja trăia pe câmpul de luptă. Femeile au încercat toate 
trucurile pe care le ştiau: l-au legănat, au mers cu el în 


e 226 œ» 


braţe, l-au legat bine în faşă, i-au dat să sugă degetul mare 
înmuiat în vin. Moaşa a zis că n-a mai văzut prunc aşa 
înverşunat. Până şi bătrâna mea doică îşi ducea mâinile la 
urechi. Soţia mea se făcuse pământie de teamă să nu fie 
bolnav. Daţi-mi-l mie, le-am zis. L-am ridicat în braţe şi m- 
am uitat la chipul lui înroşit. „Iubitul meu fiu”, am zis. „Ai 
dreptate, lumea e un loc crud şi îngrozitor, merită să urli la 
ea. Însă acum eşti în siguranţă şi trebuie şi noi să dormim. 
N-ai vrea să ne laşi să ne bucurăm un pic de linişte?” Şi 
atunci s-a potolit. A tăcut pur şi simplu în mâinile mele. 
După aceea a fost cel mai cuminte copil din lume. Mereu 
zâmbea şi râdea când se oprea cineva să vorbească cu el. 
Slujnicele născoceau tot felul de motive ca să vină să-l 
ciupească de obrăjorii rotunzi. „Straşnic rege va ajunge 
într-o bună zi!”, ziceau ele. „Blând ca vântul de la apus, 
oho!” 

Şi-a tot depănat amintirile. Prima oară când a muşcat 
Telemah din pâine, primul cuvânt, cât de mult îi plăceau 
caprele şi să se ascundă sub scaune, chicotind ca să fie 
uşor de găsit. Avea mai multe poveşti cu fiul lui într-un an 
decât tata cu mine într-o eternitate, mi-am zis. 

— Ştiu că mama lui o să se îngrijească să mă păstreze în 
minte, însă la vârsta lui eu deja mergeam la prima 
vânătoare. Omorâsem un mistreţ cu mâinile mele. Sper 
doar să mai am ce să-l învăţ când o să mă întorc acasă. Să- 
mi semene măcar puţin. 

L-am alinat cu vreo vorbă în doi peri, sunt sigură. O să-ţi 
semene. Orice băiat îşi doreşte un tată, o să te aştepte. 
Insă mă gândeam din nou cât de necurmat se scurge viaţa 
muritorilor. Clipele tot treceau cât stăteam noi de vorbă. 
Pruncul acela dulce nu mai era. Fiul lui înainta în vârstă, 
creştea, se ascuţea, devenind bărbat. Odiseu pierduse deja 
treisprezece ani din viaţa lui şi câţi mai urmau? 

Mă trezeam gândindu-mă adesea la băiatul acela care 
veghea cu ochi liniştiţi. Mă întrebam dacă ştie ce aşteptări 
are tatăl său de la el şi dacă se simte împovărat. Mi-l 
închipuiam stând zi de zi pe coasta țărmului şi rugându-se 
să vadă o corabie. Mi-l închipuiam mergând ostenit la 


e 227 œ» 


culcare, cu o mâhnire surdă, ascunsă în suflet seară de 
seară, ghemuindu-se în pat aşa cum se culcuşise pe 
vremuri în mâinile tatălui său. 

Mi-am făcut şi eu mâinile căuş în beznă. Nu cunoşteam o 
mie de vicleşuguri şi nu eram o stea neclintită, însă, pentru 
prima oară, am simţit ceva adăpostit acolo. O speranţă, o 
răsuflare vie care încă putea să crească între noi. 


e 228 » 


Capitolul 17 


Copacii începeau să înmugurească. Marea era încă 
zbuciumată, însă curând valurile aveau să se liniştească şi 
să se facă primăvară, când trebuia să ridice Odiseu ancora. 
Urma să gonească pe mare, ferindu-se de furtuni şi de 
mâna uriaşă a lui Poseidon, privind doar către casă. lar pe 
insula mea avea să se aştearnă iarăşi tăcerea. 

Noapte de noapte stăteam întinsă lângă el în lumina 
lunii. Mai stai măcar un anotimp, îmi închipuiam cum îi zic. 
Doar până se termină vara, căci atunci bat cele mai 
prielnice vânturi. Ar rămâne mirat. l-aş citi dezamăgirea în 
ochi. Vrăjitoarele de aur nu se roagă de nimeni. Atunci am 
lăsat insula să se roage în locul meu, să-l înduplece cu 
frumuseţea ei grăitoare. Cu fiecare zi ce trecea, stâncile se 
dezbărau de frig şi de îngheţ, iar mugurii se umflau tot mai 
tare. Mâncam afară, pe iarba verde. Mergeam pe nisipul 
încălzit de soare şi ne scăldam în golful însorit. L-am dus la 
umbra unui măr, ca să-l urmeze mireasma în somn. l-am 
întins în faţă toate minunile de pe Aiaia, ca pe un covor, şi 
l-am văzut cum începe să şovăie. 

Şi oamenii lui l-au văzut. Trăiseră treisprezece ani 
alături de el şi, cu toate că erau mai prejos decât el şi nu 
prea aveau cum să-i înţeleagă gândurile întortocheate, au 
simţit o schimbare, aşa cum dulăii simt toanele stăpânului 
după miros. Zi de zi se frământau tot mai mult. Itaca, 
repetau ei în gura mare de câte ori aveau ocazia. Regina 
Penelopa. Telemah. Euriloh se plimba de colo până colo 
prin casă, uitându-se mânios în jur. L-am văzut şuşotind cu 
ceilalţi. Când treceam pe lângă ei, tăceau şi se uitau în 
pământ. Câte unii se fofilau pe lângă Odiseu. Mă aşteptam 
să-i alunge, însă el stătea şi se uita în gol peste umerii lor, 


e 229 e 


în aerul prăfuit din amurg. Mai bine îi lăsam porci cum îi 
făcusem, mi-am zis. 


"(7 

Poeţii numesc somnul Fratele Morții. Celor mai mulţi, 
întunecatele ceasuri le amintesc încremenirea care-i 
aşteaptă când li se termină zilele. Însă somnul lui Odiseu 
era precum viața lui, agitat, un mormăit care-mi făcea lupii 
să ciulească urechile. Îl priveam în lumina gri-perlată din 
zori: tremurul feţei, încordarea umerilor.  Răsucea 
cearşafurile de parcă erau adversari cu care se lua la 
trântă. Petrecuse cu mine un an întreg de zile paşnice, însă 
noapte de noapte mergea la război. 

Obloanele erau ridicate. Pesemne că a plouat peste 
noapte, mi-am zis. Aerul care pătrundea înăuntru părea 
curat, foarte limpede. Fiecare sunet - ciripitul păsărilor, 
freamătul frunzelor, susurul valurilor - vibra în aer ca un 
clopoțel. M-am îmbrăcat şi am ieşit, să admir splendoarea. 
Oamenii lui încă dormeau. Elpenor era sus, pe acoperiş, 
înfăşurat într-una dintre cele mai bune pături de-ale mele. 
Vântul adia pe lângă mine cu note de liră şi până şi propria 
mea răsuflare părea să fluiere melodios. De pe o creangă a 
picat un strop de rouă. Când s-a lovit de pământ, parcă a 
răsunat un clopot. 

Am simţit că mi se usucă gâtlejul. 

A ieşit din pâlcul de lauri. Fiecare trăsătură a trupului îi 
era frumoasă şi de o graţie desăvârşită. Pe pletele negre şi 
răsfirate purta o cunună. De umăr îi atârna un arc lucitor, 
cu vârfuri îmbrăcate în aur, sculptat din lemn de măslin. 

— Circe, a zis Apollo, iar glasul îi suna cel mai melodios 
dintre toate. 

Doar ale lui erau toate cântecele de pe lumea aceasta. 

A ridicat grațios o mână. 

— Fratele meu m-a prevenit în privinţa glasului tău. 
Cred că ar fi cel mai bine să vorbeşti cât mai puţin. 

În voce nu i se simţea nici urmă de răutate. Deşi poate 
că aşa suna răutatea în timbrul acela desăvârşit. 

— Pe insula mea nu-mi spune nimeni să tac. 

S-a strâmbat. 

e 230 >» 


— Hermes a avut dreptate: eşti îndărătnică. Îi aduc o 
profeție lui Odiseu. 

Am simţit că mă încordez. Enigmele olimpienilor erau 
mereu cu dublu tăiş. 

— E înăuntru. 

— Da, ştiu. 

Vântul m-a plesnit peste faţă. N-am mai apucat să ţip. Mi 
s-a vârât printre buze, îndesându-mi-se până-n pântece, de 
parcă-mi turnase pe gât tot cerul. Am icnit sufocată, însă 
în gâtlej îmi curgea mai departe şuvoiul umflat, tăindu-mi 
răsuflarea şi înecându-mă în puterea aceea străină. Apollo 
se uita la mine cu chipul lui plăcut. 

Poiana de pe insulă s-a şters. Pe un țărm cu coaste 
stâncoase stătea Odiseu. În depărtare se vedeau capre şi 
livezi de măslini. Am văzut o casă cu săli încăpătoare şi 
curte pietruită, cu arme străvechi ce luceau pe pereţi. 
Itaca. 

Apoi l-am văzut pe Odiseu pe alt țărm. Nisip întunecat şi 
un cer care nu cunoscuse nicicând lumina tatei. În zare se 
înălţau plopi umbriţi şi sălciile plângătoare îşi înmuiau 
frunzele în apa neagră. Nu cânta nicio pasăre, nu mişca 
nicio jivină. Am ştiut de-ndată ce loc era acela, deşi nu 
fusesem niciodată acolo. O peşteră imensă se căsca în 
apropiere, iar la gura ei stătea un bătrân orb. l-am auzit 
numele în minte: Tiresias. 

M-am azvârlit jos, pe pământul îngrijit al grădinii mele. 
Am smuls pe bâjbâite rădăcinile de moli, îndesându-mi 
câteva în gură, cu ţărâna încă atârnând de ele. Vântul a 
încetat dintr-odată, la fel de iute cum se pornise. Am tuşit, 
tremurând din tot trupul. Pe limbă aveam gust de noroi şi 
de cenuşă. M-am luptat să mă ridic în genunchi. 

— Îndrăzneşti să mă înjoseşti pe insula mea? Am sânge 
de titan. O să fie război. Tatăl meu... 

— Chiar tatăl tău a venit cu propunerea. Supuşii mei 
trebuie să aibă darul profeţiei în sânge. Ar trebui să te 
simţi onorată. Ai purtat în tine o viziune a lui Apollo. 

Glasul îi era un imn. Pe chipul frumos nu i se citea decât 
o uşoară nedumerire. Îmi venea să-l sfâşii cu unghiile. Zeii 


e 231 œ» 


aceştia şi legile lor fără noimă... Mereu găseau un motiv să 
te pună să le cazi în genunchi. 

— Nu îi voi spune lui Odiseu. 

— Nu mă priveşte pe mine. Profeţia a fost încredinţată. 

Şi cu asta a dispărut. Mi-am lipit fruntea de trunchiul 
zbârcit al unui măslin. Pieptul îmi tresălta. Tremuram 
înfuriată de o asemenea ocară. De câte ori trebuia să mă 
învăţ minte? Fiecare clipă de pace era o minciună, căci 
depindea doar de cheful zeilor. Orice aş fi făcut şi oricât de 
mult aş fi trăit, era de ajuns ca oricând li se năzărea să se 
poarte cu mine aşa cum doreau. 

Cerul nu se albăstrise de tot. Odiseu încă dormea. L-am 
trezit şi l-am condus în sala de mese. Nu i-am zis profeția. 
Cât l-am privit cum mănâncă, mi-am întors furia pe toate 
părţile, de parcă pipăiam un vârf de pumnal. Voiam să-l 
ştiu cât mai ascuţit, căci ştiam ce urmează. În viziunea 
aceea, el se întorsese în Itaca. Îmi pierdusem şi ultimele 
cât de mici speranţe. 

Am pus pe masă cele mai bune bucate, am destupat cel 
mai vechi vin. Însă nici nu i-au tihnit. Părea distrat. Toată 
ziua s-a întors să se uite pe fereastră, de parcă aştepta pe 
cineva. Am vorbit cuviincios unul cu celălalt, dar simţeam 
că de-abia aşteaptă să mănânce oamenii săi şi să se ducă 
la culcare. Când a tăcut şi ultimul glas, pradă somnului, a 
îngenuncheat. 

— Zeiţă, a spus el. 

Nu-mi spunea niciodată aşa şi atunci am înţeles. Am 
înţeles cu adevărat. Poate că şi la el venise vreo zeitate. 
Poate că o visase pe Penelopa. Idila noastră se sfârşise. M- 
am uitat în jos la părul lui împănat cu fire sure. Îşi ţinea 
umerii drepţi şi ochii în pământ. M-a apucat o mânie surdă. 
Măcar putea să mă privească în faţă. 

— Ce este, muritorule? 

Grăisem prea tare. Leii au tresărit în somn. 

— Trebuie să plec. Am zăbovit prea mult. Oamenii mei 
nu mai au răbdare. _ 

— Atunci pleacă. Îţi sunt gazdă, nu temniceră. 

Chiar s-a uitat la mine în clipa aceea. 


e 232 + 


— Ştiu, stăpână. Îţi port o recunoştinţă nemărginită. 

Avea ochii căprui şi calzi ca pământul verii. Grăia 
simplu, fără pic de meşteşug, ceea ce desigur că era un 
meşteşug în sine. Întotdeauna ştia să se înfăţişeze cât mai 
cu folos. M-am simţit cumva răzbunată când i-am zis: 

— Am pentru tine o veste de la zei. 

— O veste, a zis el prudent. _ 

— Vei ajunge acasă, spun ei. Însă mai întâi îţi poruncesc 
să vorbeşti cu profetul Tiresias în casa morţii. 

Niciun om zdravân la cap n-ar fi putut să audă asta fără 
să-l apuce tremuratul. Inlemnise şi se făcuse palid. 

— De ce? 

— Zeii ştiu cel mai bine şi nu au crezut de cuviinţă să-şi 
destăinuie motivele. 

— N-o să se termine niciodată? 

Avea glasul răguşit. Chipul îi părea o rană redeschisă. 
Toată furia mi s-a topit. Nu era adversarul meu şi oricum îl 
aştepta un drum greu. Ce rost avea să ne rănim unul pe 
altul? 

l-am atins pieptul, în care-i bătea brava inimă de 
căpitan. 

— Vino, i-am zis. Nu te las la greu. 

L-am dus în odaia mea şi i-am împărtăşit din 
cunoaşterea care crescuse în mine în ziua aceea, iute şi 
neîntrerupt, ca bulboanele unui pârâu. 

— Vânturile te vor purta pe mări până la marginea lumii 
celor vii. Acolo se află un mal cu un crâng de plopi negri şi 
ape încremenite, negre, în care atârnă sălcii. E intrarea 
spre lumea morţilor. Sapă o groapă, îţi voi arăta cât de 
mare. Umple-o cu sângele unei oi şi al unui berbec negru 
şi fă libaţii în jurul gropii. Umbrele flămânde vor veni 
grămadă. Vor jindui la viaţa aceea aburindă după ce au 
stat atât de mult în întuneric. 

Ţinea ochii închişi. Poate îşi închipuia cum năvălesc 
sufletele afară din ungherele lor cenuşii. Pe unele avea să 
le recunoască. Ahile şi Patrocle, Aiax şi Hector. Troienii pe 
care-i omorâse, grecii şi mateloţii săi, încă cerând să li se 
facă dreptate. Însă nu asta era partea cea mai grea. Va 


e 233 + 


vedea şi suflete pe care nu se aştepta să le întâlnească: cei 
care muriseră acasă în lipsa lui. Poate părinţii săi sau 
Telemah. Poate chiar însăşi Penelopa. 

— Trebuie să păzeşti sângele de ele până soseşte 
Tiresias. Va sorbi cu nesaţ şi-ţi va împărtăşi din 
înţelepciunea sa. Apoi te vei întoarce aici pentru încă o zi, 
căci s-ar putea să-ţi mai fiu de ajutor. 

A încuviinţat. Avea buzele cenugşii. Mi-am pus mâna pe 
obrazul lui. 

— Dormi, i-am zis. O să-ţi prindă bine. 

— Nu pot. 

Il înţelegeam. Se pregătea sufleteşte, strângându-şi 
curajul pentru o nouă bătălie. Am stat întinşi unul lângă 
altul, veghind pe tăcute ceasuri lungi în noapte. În zori l- 
am ajutat chiar eu să se îmbrace. l-am prins mantia pe 
umeri. L-am încins cu cureaua şi i-am întins sabia. Când 
am deschis uşa casei, l-am găsit pe Elpenor lăţit pe dalele 
de piatră. In sfârşit, căzuse de pe acoperişul meu. Ne-am 
uitat lung la buzele lui albăstrite şi la gâtul sucit într-un fel 
hidos. 

— Deja se întâmplă, a zis Odiseu cu un glas mohorât, 
resemnat. 

Ştiam ce vrea să spună. Moirele îl prinseseră din nou în 
jug. 

— O să rămână aici. Nu ai timp acum de înmormântare. 

Am cărat leşul până la un pat şi l-am învelit într-un 
cearşaf. Am adus merinde pentru drum şi oile de care avea 
nevoie pentru ritual. Corabia era deja pregătită, oamenii 
lui întinseseră pânzele cu zile în urmă. Acum au încărcat-o 
şi au împins-o în valuri. Marea spumega rece şi aerul era 
încărcat de stropi. Vor trebui să lupte pentru fiecare leghe, 
iar seara o să aibă umerii numai noduri. Mai bine le-aş fi 
dat nişte pomezi pentru asta, mi-am zis. Însă era prea 
târziu. 

Am urmărit cum se opinteşte corabia la orizont, apoi m- 
am întors şi am tras cearşaful de pe leşul lui Elpenor. 
Singurele cadavre pe care le mai văzusem erau acelea care 
zăcuseră pe podeaua mea, atât de frânte, încât nici nu se 


e 234 œ» 


mai vedea că fuseseră oameni. l-am atins pieptul. Era tare 
şi rece. Auzisem că după moarte feţele par întinerite, însă, 
cum Elpenor râsese mult şi scânteia vieţii i se stinsese, 
chipul destins îi era brăzdat de riduri. L-am spălat şi l-am 
uns cu uleiuri, grijulie, de parcă mai putea să-mi simtă 
degetele. În tot acest timp, am cântat o melodie care să-i 
ţină tovărăşie sufletului, cât aştepta să treacă marele râu, 
spre lumea morţilor. L-am învelit la loc în linţoliu, am rostit 
un farmec care să-l ferească de putreziciune şi am închis 
uşa după mine. 

În grădină, frunzele verzi erau atât de crude, încât 
luceau ca tăişurile cuţitelor. Mi-am vârât degetele în 
pământ, răscolindu-l. Vara cea umedă îşi strângea sevele şi 
nu peste mult timp trebuia să leg viţele pe araci. Anul 
trecut mă ajutase Odiseu. Am atins cu grijă gândul acela 
ca pe o vânătaie, să văd cât de tare mă doare. Când n-o să- 
l mai am lângă mine, oare o să ajung ca Ahile jelindu-l pe 
Patrocle, iubitul său pierdut? Am încercat să-mi închipui 
cum gonesc dintr-o parte în alta a plajelor, smulgându-mi 
părul din cap şi strângând la piept vreun crâmpei de tunică 
veche rămasă de la el. Cum ţip de durere că mi-am pierdut 
jumătate din suflet. 

N-am reuşit. Să ştiu acest lucru mi-a stârnit o nouă 
durere. Însă poate că aşa trebuia să se întâmple. Zeii şi 
muritorii din poveşti nu rămâneau prea mult timp 
împreună. 

În seara aceea am stat la bucătărie, tăind flori de omag. 
De-acum Odiseu stătea faţă în faţă cu morţii săi. Când 
plecase îi strecurasem în mână o sticluţă, rugându-l să-mi 
aducă puţin sânge din groapa pe care avea să o sape. 
Umbrele urmau să-i insufle prezenţa lor rece şi-mi dorisem 
să simt puterea aceea cenuşie şi nepământeană. Acum 
regretam că-l rugasem. Doar Perses şi Aietes ar fi făcut 
aşa ceva, pentru că le curgea doar vrăjitorie prin vene şi 
nici pic de căldură. 

Mi-am văzut cu atenţie de munca mea, mişcându-mi 
degetele riguros, conştientă de fiecare senzaţie. Ierburile 
mă urmăreau de pe rafturi. Şiruri întregi de leacuri pe 


e 235 


care le culesesem cu mâinile mele. Îmi plăcea să le văd 
acolo, în castronaşele şi sticluţele lor: salvie şi trandafir, 
voronic, cicoare, laur sălbatic, moli în sticluţa bine 
astupată. Şi, cel mai la urmă, păstrat în cutiuţa lui de 
cedru, silfion măcinat cu pelin, poţiunea pe care o luasem 
lună de lună de când mă culcasem prima oară cu Hermes. 
Lună de lună, în afară de ultima. 


C 


Am aşteptat pe plajă cu nimfele mele, urmărind cum 
trage corabia în golf. Oamenii au venit prin apă la țărm, 
tăcuţi. Erau încovoiaţi de parcă ar fi cărat pietre în spinare 
şi arătau bătrâni şi bolnavi. Am cercetat chipul lui Odiseu. 
Era livid, n-am reuşit să citesc nimic pe el. Hainele le erau 
rupte şi decolorate. Păreau nişte peşti prinşi sub pojghiţa 
de gheaţă a iernii. 

Am păşit în faţă, luminându-i cu ochii mei. 

— Bine-aţi venit! le-am strigat. Bine v-aţi întors, inimi de 
aur. Bărbaţi de fier! Sunteţi eroi de legendă. Aţi îndeplinit 
una dintre muncile lui Heracle: aţi văzut casa morţii şi aţi 
supravieţuit. Haideţi, v-am întins pături pe iarba moale. 
Aveţi vin şi mâncare. Odihniţi-vă şi înzdrăveniţi-vă! 

S-au mişcat încet, ca nişte bătrânei, însă s-au aşezat. 
Aveau la îndemână tăvi cu friptură şi vin rubiniu. l-am 
servit şi le-am turnat de băut până când au prins bujori în 
obraji. Soarele bătea mistuind ceața rece a morţii. 

L-am tras pe Odiseu deoparte, într-un desiş. 

— Povesteşte-mi, i-am zis. 

— Sunt în viaţă. E cea mai bună veste dintre toate. Fiul 
şi soţia mea trăiesc. La fel şi tatăl meu. 

Nu şi mama. Am aşteptat. 

A rămas cu privirea la genunchii săi brăzdaţi de 
cicatrice. 

— Agamemnon era acolo. Soţia lui îşi luase un iubit şi, 
când s-a întors acasă, l-a ciopârţit în baie, ca pe un bou. I- 
am văzut pe Ahile şi pe Patrocle, dar şi pe Aiax, cu rana pe 
care şi-a făcut-o singur. M-au pizmuit că sunt în viaţă, însă 
măcar nu mai trebuie să se războiască. 

— Nici tu nu va mai trebui. Vei ajunge în Itaca. Am 

e 236 œ» 


văzut. 

— Voi ajunge, însă Tiresias mi-a spus că o să-mi găsesc 
casa asediată. Bărbaţi care-mi mănâncă merindele şi-mi 
uzurpă rangul. Trebuie să-i ucid cumva. Insă, tot păşind pe 
uscat, voi muri de dorul mării. Zeii se dau în vânt după 
asemenea ghicitori. 

Grăise cu un glas mai amar ca oricând. 

— Nu trebuie să te gândeşti la asta. O să te chinuieşti. 
Gândeşte-te mai bine la calea care ţi se întinde în faţă, 
ducându-te la soţia şi la fiul tău. 

— Calea mea... Tiresias mi-a înfăţişat-o. Trebuie să trec 
pe lângă Trinacria. 

Numele suna ca o săgeată înfiptă în ţintă. De câţi ani nu 
mai auzisem numele insulei? Mi-am amintit pe dată: 
strălucitoarele mele surori, Drăguţa, Frumuşica şi restul, 
legănându-se ca nişte crini în amurgul aurit. 

— Dacă nu voi tulbura junincile, voi ajunge acasă cu 
oamenii mei. Însă dacă e vreuna rănită, tatăl tău o să-şi 
verse mânia asupra noastră. N-o să mai văd Itaca ani mulţi 
şi o să-mi moară toţi mateloţii. 

— Atunci n-o să opreşti. Nici măcar n-o să arunci ancora 
pe țărm. 

— N-o să opresc. 

Însă nu era atât de simplu, amândoi ştiam. Moirele te 
ademeneau şi te păcăleau. ţi puneau în cale piedici care te 
atrăgeau în uneltirile lor. Se foloseau de orice: de vânturi, 
de valuri, de slăbiciunile oamenilor. 

— Dacă eşuaţi, i-am zis, nu te îndepărta de țărm. Nu te 
duce să admiri cirezile. Nu ştii cât de tare o să-ţi ispitească 
foamea. Faţă de vaci, sunt ca zeii faţă de muritori. 

— O să rezist. i 

Nu pentru voinţa lui mă temeam. Însă ce rost avea să-i 
spun, să-i pândesc la uşă ca o bufniţă prevestitoare de 
moarte? Doar îşi cunoştea prea bine oamenii. În minte mi 
s-a înfăţişat atunci un gând nou. Îmi aminteam rutele pe 
care mi le schiţase Hermes cu atâta timp în urmă. Mi le-am 
desenat în minte. Dacă trecea pe lângă Trinacria, atunci... 

Am închis ochii. Incă o pedeapsă de la zei. Pe capul lui, 


e 237 œ» 


dar şi al meu. 

— Ce este? 

Am deschis ochii. 

— Ascultă-mă, i-am zis. Trebuie să ştii mai multe lucruri. 

I-am descris călătoria. l-am înfăţişat pe rând primejdiile 
de care trebuia să se ferească, bancurile de nisip, insulele 
sălbaticilor, Sirenele, păsările cu cap de femeie care-i 
ademenesc pe bărbaţi cu cântece până-şi găsesc moartea. 
Intr-un târziu, n-am mai putut să amân. 

— O să treci şi pe lângă Scylla în călătoria ta. O ştii? 

O ştia. L-am văzut cum se cutremură. Şase oameni sau 
doisprezece. 

— Trebuie să ne apărăm cumva de ea, mi-a spus. 
Trebuie să existe vreo armă cu care s-o înfrunt. 

Asta îmi plăcea cel mai mult la el, printre altele: că lupta 
întotdeauna pentru o şansă. M-am întors, să nu-mi vadă 
faţa când i-am răspuns: 

— Nu. Nu există. Nici măcar pentru un muritor ca tine. 
Am dat piept cu ea, acum multă vreme, şi am scăpat doar 
datorită magiei şi zeităţii mele. Insă cu Sirenele chiar poţi 
să-ţi foloseşti vicleşugurile. Astupă cu ceară urechile 
oamenilor şi pe ale tale lasă-le libere. Dacă te legi de 
catarg, s-ar putea să ajungi primul muritor care le-a 
ascultat cântarea şi a trăit să ducă povestea mai departe. 
N-ar fi o istorie numai bună pentru soţia şi fiul tău? 

— Ar fi. 

Însă avea glasul slăbit ca un tăiş bont. Nu aveam ce să 
fac. De-acum nu mai era în mâinile mele. 

L-am cărat pe Elpenor la rugul funerar. Am îndeplinit 
ritualurile, i-am cântat isprăvile din război, i-am trecut 
numele în catastiful celor care-şi trăiseră viaţa. Nimfele 
mele l-au bocit şi bărbaţii l-au plâns şi ei. Numai Odiseu şi 
cu mine am stat tăcuţi, fără să vărsăm o lacrimă. După 
aceea am încărcat bine corabia cu merinde din cămările 
mele. Mateloţii s-au dus la parâme şi la vâsle. Erau 
însufleţiţi, îşi aruncau priviri între ei, târşâindu-şi 
picioarele pe punte. Eu mă simţeam pustiită, scobită ca 
plaja sub chila unei corăbii. 


e 238 + 


Odiseu, fiul lui Laerte, marele călător, prinţul uneltirilor, 
al vicleşugurilor şi a o mie de dezlegări. Mi-a arătat 
cicatricele sale şi, în schimb, mi-a îngăduit să mă prefac că 
eu nu am niciuna. 

S-a urcat pe corabie şi, când s-a întors să-mi arunce o 
ultimă privire, eu deja plecasem. 


e 239 + 


Capitolul 18 


Cum ar înfăţişa cânturile scena aceasta? Zeița pe 
promontoriul ei singuratic, cu iubitul îndepărtându-i-se în 
zare. Cu ochii înlăcrimaţi, însă de nepătruns, întorşi 
înăuntru, spre gândurile sale tainice. Jivinele i se strâng 
lângă poalele mantiei. Teii înfloresc. Şi, într-un final, chiar 
înainte ca el să dispară dincolo de orizont, ea îşi ridică 
mâna şi o duce la pântece. 

Au început să-mi fiarbă intestinele de cum a ridicat el 
ancora. Eu, care nu fusesem niciodată bolnavă, acum nu 
mai scăpam de greață. Am vărsat până mi-am sfâşiat 
gâtlejul, cu stomacul zornăindu-mi ca o nucă veche, cu 
buzele crăpate. De parcă trupul meu îşi propusese să dea 
afară tot ce mâncase într-un secol. 

Nimfele mele îşi frângeau mâinile şi se agăţau una de 
alta. Nu mai văzuseră una ca asta. Pe cele din neamul 
meu, sarcina ne face să strălucim şi să ne umflăm ca nişte 
boboci. Au crezut că m-a otrăvit cineva sau m-a blestemat 
cu vreo prefacere groaznică, de mi se întorcea trupul pe 
dos. Când au încercat să mă ajute, le-am împins în lături. 
Pruncul pe care-l purtam în pântece avea să fie semizeu 
după nume, însă era un cuvânt înşelător. Urma să 
moştenească din sângele meu câteva calităţi bune, 
frumuseţe sau iuţeală, tărie sau farmec. Insă tot restul 
venea de la tatăl său, căci firea muritoare se transmite mai 
adesea decât aceea zeiască. Carnea îi va fi supusă 
aceloraşi o mie de beteşuguri şi necazuri care ameninţă 
orice om. Nu mă încredeam în niciun zeu, în nimeni dintre 
ai mei, ci doar în mine însămi să ocrotesc o fiinţă atât de 
plăpândă. 

— Plecaţi chiar acum, le-am zis cu noul meu glas gros. 


e 240 œ 


Nu-mi pasă cum, anunţaţi-vă taţii şi mergeţi. Ce am acum 
mă priveşte doar pe mine. 

N-am aflat niciodată ce părere şi-au făcut auzindu-mă. 
Greaţa revenise şi abia mai vedeam din cauza lacrimilor. 
Când am reuşit să-mi regăsesc casa, nimfele se făcuseră 
nevăzute. Îmi închipui că taţii lor s-au învoit temându-se să 
nu se molipsească de la sarcina mea cu un muritor. Era 
ciudat să nu le am lângă mine, însă n-am mai apucat să mă 
gândesc la asta şi nici să-l jelesc pe Odiseu. Greaţa nu 
ceda. Mă muncea ceas de ceas. Nu înţelegeam de ce-mi dă 
atâtea bătăi de cap. Poate că sângele muritor se lupta cu al 
meu sau poate chiar eram blestemată, vreo imprecaţie 
rătăcită a lui Aietes îmi tot dăduse târcoale, nimerindu-mă 
în sfârşit. Însă focul interior nu se domolea cu niciun 
contrafarmec, nici măcar cu moli. Nu-i nicio taină la mijloc, 
mi-am zis. Oare n-ai ţinut întotdeauna înadins să alegi cea 
mai grea cale, orice ai face? 

Ştiam prea bine că nu puteam să mă apăr de corăbieri în 
halul în care eram. M-am târât până la borcănaşele mele 
cu ierburi şi am făcut vraja pe care o născocisem cu multă 
vreme în urmă: o nălucă ce preschimba insula într-o stâncă 
ostilă înaintea oricărei corăbii care trecea prin apropiere. 
După aceea, gâfâind, m-am întins pe podea. Speram să-mi 
regăsesc liniştea. 

Liniştea... Aş fi râs dacă nu mi-ar fi fost atât de rău. Izul 
acru al brânzei din bucătărie, duhoarea sărată a algelor 
purtată de briză, pământul înţesat de râme după ploaie, 
trandafirii ofilindu-se în boscheţi. Toate îmi stârneau 
fierea. Au urmat durerile de cap, ca nişte arici-de-mare 
vârându-mi-se în ochi. Pesemne că aşa s-a simţit şi Zeus 
înainte să-i ţâşnească Atena din ţeastă, mi-am zis. M-am 
târât în odaia mea şi am zăcut în întuneric, la adăpostul 
obloanelor, visând la plăcerea de a-mi spinteca gâtul şi de 
a o sfârşi cu toate. 

Şi totuşi, oricât de ciudat ar părea, nici în culmea 
nefericirii nu mă simţeam cu totul nenorocită. Eram 
învățată cu o suferinţă informă şi opacă, întinzându-se din 
zare în zare. Aceasta de acum îşi avea țărmurile, 


e 241 œ» 


adâncimea, telul şi forma ei proprii. Nu era lipsită de 
speranţă, căci avea să se sfârşească şi să-mi aducă un 
prunc. Fiul meu. Căci, prin vrăji sau prin darul profeţiei, 
ştiam deja că asta era. 

A tot crescut, din ce în ce mai fragil. Nu mă mai 
bucurasem niciodată atât de mult de carnea mea 
nemuritoare, care-l împresura ca o armură groasă. Am fost 
în culmea fericirii când l-am simţit prima oară lovindu-mă 
cu picioarele şi i-am vorbit clipă de clipă, când îmi pisam 
ierburile, când îi croiam hăinuţe şi-i împleteam leagănul 
din trestie. Mi-l închipuiam mergând alături de mine, ca 
prunc, băietan şi bărbatul din viitor. Aveam să-i arăt toate 
minunile pe care i le strânsesem, insula şi cerul ei, fructele 
şi oile, valurile şi leii. Solitudinea desăvârşită care nu se va 
mai preschimba niciodată în singurătate. 

Mi-am dus mâna la pântece. Tată] tău a zis odată că-şi 
doreşte mai mulţi copii, însă nu de aceea exişti. Tu eşti 
doar pentru mine. 


G 

Odiseu îmi spusese că pe Penelopa o apucaseră pe 
nesimţite durerile facerii; crezuse că o durea burta de la 
prea multe pere. Ale mele au picat ca un trăsnet din cer. 
Ţin minte că m-am dus de-a buşilea din grădină în casă, 
încovoiată de spasmele sfâşietoare. Pregătisem deja 
poţiunea din salcie. Am luat o gură, apoi am dat-o pe gât şi 
până la urmă am ajuns să ling gura sticluţei. 

Nu prea ştiam nimic despre naştere, etapele şi evoluţia 
ei. Umbrele s-au schimbat, însă totul se topea într-o clipă 
fără sfârşit, o durere care mă măcina ca o piatră de moară. 
Am ţipat şi m-am împins în ea ceasuri întregi, însă pruncul 
nu a ieşit. Moaşele cunoşteau tot felul de trucuri prin care 
ajutau copilul să se mişte, dar eu nu le ştiam. Puteam 
totuşi să înţeleg un singur lucru: dacă îmi lua prea mult, 
fiul meu murea. 

Am tot ţinut-o aşa. Pradă chinurilor, am răsturnat o 
masă. După aceea am găsit odaia distrusă de parcă 
dăduseră urşii iama în ea, cu tapiseriile smulse de pe 
pereţi, obloanele făcute aşchii şi farfuriile sparte. Nu ţin 

e 242 » 


minte nimic. Mintea mi se împleticea printre o mie de 
grozăvii. Oare copilaşul era deja mort? Sau, ca sora mea, 
zămislisem un monstru? Durerea necurmată părea doar să- 
mi întărească temerile. Dacă pruncul era teafăr şi normal, 
n-ar fi trebuit să se nască deja? 

Am închis ochii. Mi-am vârât mâna înăuntru şi am 
bâjbâit după creştetul rotund al copilului meu. Nu avea 
nici coarne, nici alte grozăvii, din câte-mi dădeam seama. 
Doar că se înţepenise la deschiderea dinăuntru, strâns 
bine între muşchi şi oase. 

M-am rugat llitiei, zeiţa naşterilor. Ea avea puterea să 
slăbească strânsoarea pântecelui şi să aducă pruncul pe 
lume. Se zicea că veghează la naşterea fiecărui zeu sau 
semizeu. Ajută-mă, i-am strigat. Însă n-a venit. Animalele 
scânceau prin colţuri şi am început să-mi amintesc ce-şi 
şopteau verişoarele mele prin palatul lui Oceanos acum o 
veşnicie. Dacă un zeu nu-şi dorea să ţi se nască pruncul, 
putea s-o ţină pe Ilitia departe de tine. 

Gândul mi s-a înstăpânit în minte. Cineva o împiedica să 
vină la mine. Cineva îndrăznea să se pună cu fiul meu. 
Gândul mi-a insuflat tăria de care aveam nevoie. Mi-am 
rânjit dinţii în întuneric şi m-am dus de-a buşilea la 
bucătărie. Am luat un cuţit şi am târât o oglindă mare de 
bronz, punându-mi-o în faţă, căci nu-l mai aveam pe Dedal 
să m-ajute. M-am sprijinit de peretele de marmură, printre 
picioarele de masă rupte. Răceala pietrei m-a mai liniştit. 
Pruncul nu era Minotaur, ci muritor. Trebuia să am grijă 
să nu tai prea adânc. 

Mă temusem că o să mă pierd cu totul de durere, însă 
de-abia dacă am simtit-o. Se auzea un sunet hârşâit, ca 
două pietre frecate una de alta - propria mea răsuflare, din 
câte mi-am dat seama. Straturile de carne s-au despicat şi 
l-am văzut în sfârşit: cu membrele îndoite, ca un melc în 
cochilie. M-am uitat lung la el, temându-mă să-l mişc de- 
acolo. Dacă era deja mort? Dacă nu era şi-l omoram eu 
când îl atingeam? Însă l-am tras în faţă şi, când pielea i-a 
ieşit la aer, a început să urle. Am urlat şi eu odată cu el, 
căci în viaţa mea nu mai auzisem sunet mai dulce. Mi l-am 


e 243 œ» 


pus la piept. Pietrele de sub noi păreau puf. El tremura ca 
varga, îndesându-şi în pielea mea chipul umed şi luminos. 
Am tăiat cordonul, fără să-i dau drumul din braţe. 

Vezi? i-am zis. Nu avem nevoie de nimeni. În chip de 
răspuns, a scos un orăcăit de brotac şi a închis ochii. Fiul 
meu, Telegonus. 


Nu m-am deprins uşor să fiu mamă. Am înfruntat viaţa 
aceasta ca oştenii care dau piept cu duşmanii, oţelindu-mă 
şi pregătindu-mă de încleştare, cu sabia gata să pareze 
loviturile. Însă, oricât m-am pregătit, n-a fost de-ajuns. În 
lunile petrecute alături de Odiseu, crezusem că am învăţat 
destule şmecherii din viaţa de muritor. Trei mese pe zi, 
secrețiile, scăldatul şi curăţatul. Tăiasem douăzeci de 
scutece de pânză, crezându-mă înţeleaptă. Însă ce ştiam 
eu despre pruncii muritori? Pe Aietes l-am ţinut în braţe 
mai puţin de o lună. Cele douăzeci de cârpe mi-au ajuns 
doar în prima zi. 

Slavă zeilor că nu trebuia să dorm! Clipă de clipă trebuia 
să spăl, să fierb, să curăţ, să frec şi să pun la muiat. Însă 
cum să fac toate astea, când în orice moment avea şi el 
nevoie de ceva, de hrană, de schimburi şi de somn? 
Ultimul îl crezusem dintotdeauna cea mai firească 
îndeletnicire a muritorilor, ca respiratul de uşoară, şi 
totuşi lui nu-i reuşea deloc. Oricât l-aş fi înfăşat, l-aş fi 
legănat şi i-aş fi cântat, tot urla, sughiţa şi tremura până 
fugeau leii de el, până ce mă temeam că-şi va face singur 
rău. Am croit o eşarfă în care să-l port, lipit la inimă. l-am 
dat ierburi liniştitoare, am ars răşini aromate, am chemat 
păsările să ne cânte la ferestre. Nimic nu mă ajuta, doar 
umblatul - să merg prin casă, să merg pe dealuri, să merg 
pe țărm. Atunci se istovea în sfârşit, închidea ochii şi 
adormea. Însă dacă mă opream şi încercam să-l las jos, se 
trezea îndată. Şi dacă mergeam fără oprire, tot se trezea 
una-două şi se punea iar pe urlat. Avea în el un ocean de 
jale ale cărui şuvoaie se potoleau doar câteva clipe, căci n- 
avea fund să se deşerte cu totul. De câte ori nu m-am 
gândit atunci la pruncul zâmbitor al lui Odiseu? Am 

e 244 œ» 


încercat şi eu tertipul acela, başca altele. Am ridicat în aer 
trupuşorul moale al fiului meu şi i-am promis că e în 
siguranţă. S-a pus pe urlat şi mai abitir. Blândeţea 
prinţului Telemah pesemne că se trăgea de la Penelopa, 
mi-am zis eu. Eu mă alesesem cu pruncul pe care-l 
meritam. 

Au fost totuşi şi clipe în care ne găseam liniştea. Când 
adormea în sfârşit, când îmi sugea la piept, când le zâmbea 
păsărilor zburând din copac. Mă uitam la el simțind o 
dragoste atât de ascuţită, încât parcă mă spinteca. Mi-am 
înşirat tot ce aş fi în stare să fac pentru el. Să-mi opăresc 
pielea. Să-mi scot ochii. Să-mi tocesc tălpile până la os de 
la atâta mers, doar să fie el fericit şi sănătos. 

Nu era fericit. O clipă, doar o clipă mi-aş fi dorit să nu-i 
simt în braţe furia umedă. Însă n-am avut parte de-aşa 
ceva. Ura soarele. Ura vântul. Ura băile. Ura să fie înfăşat 
în pânzeturi, ura să fie în pielea goală, ura să stea întins pe 
burtă şi pe spate. Ura toată lumea asta mare şi tot ce se 
afla în ea, pe mine cel mai mult, din câte mi se părea. 

Mi-am amintit de toate ceasurile în care lucrasem la 
farmecele mele, cântasem, ţesusem la război. Îmi lipseau 
ca un mădular smuls. Mi-am zis că mi-era dor chiar şi să 
prefac bărbaţi în porci, fiindcă măcar la aşa ceva mă 
pricepeam. Îmi venea să-l azvâri cât colo, însă am 
mărşăluit mai departe cu el în bezna care-l împresura, 
încolo şi-ncoace înaintea valurilor, jinduind cu fiecare pas 
după viaţa mea dinainte. Cât urla el, am zis acrită în aerul 
nopţii: 

— Măcar aşa nu-mi fac griji că e mort. 

Mi-am dus mâna la gură, căci zeul lumii de jos ia orice 
mărunţiş drept invitaţie. l-am strâns la piept feţişoara 
înverşunată. Lacrimile îi năpădiseră ochii, avea părul 
vâlvoi şi pe obraz, o mică zgârietură. Cum se alesese cu 
ea? Ce ticălos îndrăznise să-i facă rău? M-a năpădit tot ce 
auzisem despre pruncii muritori: că mureau din nimica 
toată, din orice, pentru că le era prea frig, prea foame, 
pentru că-i culcai aşa, şi nu altfel. li simţeam fiecare 
răsuflare în pieptul costeliv, cât de îndoielnic era că 


<e 245 - 


făptura aceasta plăpândă, care nu reuşea nici măcar să-şi 
ridice bine capul, putea să supravieţuiască în lumea asta 
aspră. Însă va supravieţui. Va supravieţui, chiar de-aş fi 
nevoită să mă iau la trântă şi cu zeul cel ascuns. 

M-am uitat ţintă în întuneric. Am ascultat ca lupii, 
ciulind urechea la orice primejdie. Am reţesut vraja 
amăgitoare care-mi făcea insula să pară un pâlc de stânci 
sălbatice. Insă nu mi-a trecut frica. Uneori, din cauza 
disperării, muritorii nu iau seama la nimic. Dacă ar trage 
oricum pe stânci, i-ar auzi urletele şi ar veni încoace. Dacă- 
mi uitasem vicleşugurile şi nu mai reuşeam să-i fac să bea? 
Mi-am amintit ce-mi povestise Odiseu că le fac oştenii 
pruncilor. Astianax şi toţi fiii Troiei, striviţi şi înfipţi în 
ţepuşe, făcuţi bucăţi, călcaţi de copitele cailor, omorâţi ca 
să nu scape cu viaţă şi să crească puternici, venind într-o 
bună zi să se răzbune. 

Toată viaţa aşteptasem să mă răzbească năpasta. Nici 
nu mă îndoisem de asta, căci aveam dorinţe, sfidări şi 
puteri mai presus decât credeau alţii că merit, iar 
asemenea lucruri îşi atrăgeau trăsnetele. Jalea mă 
pârjolise de atâtea ori, însă fără să-mi mistuie pielea. 
Nebunia din acele zile mi se trăgea dintr-o nouă 
certitudine: că în sfârşit găsisem ceva de care zeii se 
puteau folosi împotriva mea. 


M-am luptat mai departe şi băieţelul meu a tot crescut. 
Atât pot să zic. S-a liniştit atunci şi m-am liniştit şi eu, sau 
poate a fost invers. Nu mai stăteam atât de mult cu ochii 
pe el şi nici nu mă mai mustram singură. A zâmbit pentru 
prima oară şi a început să doarmă în leagăn. O dimineaţă 
întreagă n-a mai urlat deloc şi am reuşit să-mi văd de 
grădină. Ce prunc isteţ, mi-am zis. M-ai pus la încercare, 
nu-i aşa? Când mi-a auzit glasul, s-a uitat în sus la mine din 
iarbă şi a zâmbit iar. 

Firea lui muritoare mă urmărea tot timpul, ca bătaia 
ritmică a unei alte inimi. Acum, că se putea ridica în fund, 
întinzând mâna să apuce orice, toate obiectele obişnuite 
din casă şi-au dezvelit colții tăinuiţi. Oalele care clocoteau 

e 246 » 


pe foc păreau să sară de la locul lor, gata să-i opărească 
degetele. Cuţitele alunecau de pe masă şi cădeau mai să-i 
taie capul. Dacă-l lăsam undeva, apărea o viespe zumzăind 
sau vreun scorpion se furişa iute pe picioare din cine ştie 
ce cotlon ascuns, înălţând coada. Scânteile din foc păreau 
mereu să zboare arcuit prin aer spre carnea lui fragedă. 
Reuşeam să abat fiecare primejdie, căci eram mereu la un 
pas de el, însă mă temeam tot mai mult să închid ochii şi 
să-l las fie şi o clipă singur. Grămada de lemne se năruia 
peste el. O lupoaică până atunci blândă dădea să-l muşte. 
Mă trezeam cu o viperă înălţată în coadă deasupra 
leagănului, cu fălcile căscate. 

Ca să vedeţi cât îmi suciseră minţile dragostea, teama şi 
nesomnul, mi-a luat mult să-mi dau seama că insectele 
înţepătoare n-aveau cum să năvălească în batalioane şi că 
zece oale prăvălite erau prea mult într-o singură 
dimineaţă, oricât aş fi fost de stângace din cauza oboselii. 
Să-mi amintesc că Ilitia nu apăruse lângă mine în chinurile 
prelungite ale naşterii. Să mă întreb dacă, văzându-se 
învins, zeul vinovat nu-şi reluase încercările. 


© 

L-am înfăşurat pe Telegonus în eşarfă la piept şi m-am 
dus la iezerul ce se întindea pe la jumătatea piscului. Aici 
trăiau broaşte, plevuşcă şi insecte de apă. Trestia se 
încâlcea în pâlcuri. Nu ştiu de ce căutam apa în clipa 
aceea. Poate era o pornire uitată a sângelui meu de 
naiadă. 

Am atins cu degetul oglinda iezerului. 

— Caută vreun zeu să-i facă rău fiului meu? 

Lacul s-a încreţit şi în apă mi s-a înfăţişat Telegonus. 
Zăcea înfăşurat într-un linţoliu de lână, cenuşiu şi fără 
viaţă. M-am dat înapoi icnind, iar viziunea s-a făcut 
țăndări. O vreme am putut doar să respir cu obrazul lipit 
de căpşorul copilului. La ceafă, firele subţiri de păr i se 
roseseră de cât se foise în pătuţ. 

Mi-am dus iar mâna tremurătoare la apă. 

— Cine? 

Apa mi-a arătat doar cerul de deasupra. 

e 247 œ» 


— Te rog, am implorat. 

Însă n-am primit niciun răspuns şi-am simţit cum îmi 
urcă groaza în sus pe gâtlej. Îmi închipuisem că ne 
ameninţa vreo nimfă sau vreun zeu-râu. Şmecheriile cu 
gâze, flăcări şi animale erau culmea puterilor unei zeități 
inferioare. Mă întrebasem dacă nu era chiar mama, 
cuprinsă de pizmă că eu puteam să fac prunci şi ea nu mai 
putea. Însă zeul acela reuşea să se ascundă de viziunile 
mele. În toată lumea nu existau decât câteva asemenea 
zeități. Tata. Bunicul, poate. Zeus şi câţiva dintre marii 
olimpieni. 

L-am strâns pe Telegonus bine la piept. Moli te păzea de 
vrăji, nu de tridente, nu de trăsnete. Asemenea puteri m-ar 
fi doborât la pământ ca pe un spic de grâu. 

Am închis ochii şi m-am luptat cu teama care mă sufoca. 
Trebuia să am mintea trează şi ascuţită. Trebuia să-mi 
amintesc toate şmecheriile pe care le folosiseră zeitățile 
mărunte împotriva celor superioare de la începuturile 
lumii încoace. Oare nu-mi povestise Odiseu că mama lui 
Ahile, o nimfă a mării, reuşise să se tocmească cu Zeus? 
Însă nu-mi spusese cum reuşise. Iar fiul ei tot murise până 
la urmă. 

Îmi simţeam răsuflarea tăindu-mi pieptul precum zimţii 
unui ferăstrău. Trebuie să aflu cine e, mi-am zis. Asta în 
primul rând. Nu mă pot păzi de umbre. Vreau să ştiu cu ce 


Ajunsă acasă, am făcut focul, deşi nu trebuia neapărat. 
Era o noapte caldă, de sfârşit de vară şi început de 
toamnă, însă îmi doream să simt mirosul de cedru şi izul 
ierburilor pe care le presărasem în flăcări. Simţeam o 
furnicătură pe piele. Altădată aş fi zis că se trage de la 
schimbarea vremii, însă acum părea ceva paralizant. Mi s- 
a ridicat părul la ceafă. M-am tot plimbat dintr-o parte în 
alta pe podeaua de piatră, cu Telegonus la piept, până 
când a adormit în sfârşit, ostenit de atâta plâns. Asta 
aşteptasem. L-am aşezat în leagăn şi l-am tras lângă foc, 
punându-mi leii şi lupii de pază în jur. Nu aveau cum să 

e 248 » 


oprească un zeu, însă cele mai multe zeități simt fricoase. 
Ghearele şi colții s-ar putea să-mi dea un răgaz. g 

Am rămas în picioare lângă vatră, cu toiagul în mână. În 
aer plutea tăcerea. 

— Tu, care încerci să-mi omori pruncul, arată-te. Arată- 
te şi vorbeşte-mi în faţă. Sau te ţii de omoruri doar din 
umbră? 

Încăperea încremenise. Auzeam doar răsuflarea lui 
Telegonus şi sângele curgându-mi năvalnic prin vene. 

— Nu-mi trebuie umbre, a spintecat un glas aerul. Şi nu 
mă iscodeşte pe mine cineva de-alde tine ce ţel urmăresc. 

Pe dată s-a înfipt în cameră, înaltă, dreaptă şi neaşteptat 
de albă, o gheară de fulger pe cerul din miez de noapte. 
Coiful cu păr de cal îi atingea tavanul. Armura de oglinzi îi 
împrăştia scântei. În mână avea o lance lungă şi subţire, cu 
tăişul ascuţit muiat în lumina focului. Era numai 
convingere arzătoare şi înaintea ei toate târâturile şi 
scursorile murdare ale lumii trebuiau să se dea temătoare 
înapoi. Copila isteaţă şi cea mai iubită a lui Zeus, Atena. 

— Voia mea se va face oricum. Nu există circumstanţe 
atenuante, s-a auzit iarăşi glasul ca metalul retezat. 

Mă mai aflasem în prezenţa marilor zei: tata şi bunicul, 
Hermes şi Apollo. Însă ea mă sfredelea cu privirea ca 
nimeni altcineva. Odiseu îmi spusese odată că era ca un 
tăiş ascuţit atât de fin şi de delicat, încât nici nu-ţi dădeai 
seama că te-a tăiat şi-ţi vărsai sângele pe podea cu fiecare 
bătaie a inimii. 

A întins mâna neprihănită. 

— Dă-mi pruncul. 

Toată căldura din odaie dispăruse. Până şi focul ce 
trosnea lângă mine părea doar un tablou pe perete. 

— Nu. 

În ochi i se îmbinau argintul şi cenuşiul granitului. 

— Îndrăzneşti să mi te împotriveşti? 

Aerul se învârtoşase. Simţeam că mă sufoc. Pe piept îşi 
purta faimosul aegis, platoşa de piele tivită cu fir de aur. 
Se spunea că e croită din pielea unui titan pe care o 
jupuise şi o tăbăcise cu mâna ei. Ochii săi scânteietori 


e 249 » 


parcă îmi făgăduiau: tot aşa o să te port şi pe tine dacă nu 
mi te supui implorându-mi îndurarea. Limba mi s-a veştejit 
în gură şi am simţit că încep să tremur. Însă un lucru ştiam 
sigur pe lumea asta: zeii nu cunosc îndurarea. Mi-am prins 
pielea cu degetele şi m-am ciupit zdravăn. Durerea 
ascuţită m-a mai întărit. 

— Îndrăznesc, am spus. Deşi nu mi se pare o luptă 
dreaptă să te pui împotriva unei nimfe neînarmate. 

— Dă-mi-l de bunăvoie şi nu va trebui să ne luptăm. O să 
mă îngrijesc iute de ce trebuie făcut. Nu va suferi deloc. 

Nu asculta ce-ţi zice duşmanul, îmi spusese Odiseu 
odată. Uită-te la el. Aşa vei afla tot ce trebuie să ştii. 

M-am uitat. Era înarmată până-n dinţi, în armură din cap 
până-n picioare, cu coif, lance, aegis şi apărători pentru 
pulpe. O privelişte de groază: zeiţa războiului, gata de 
încleştare. De ce oare se apăra de mine, care nici nu mă 
pricepeam să lupt, cu toată panoplia ei? Poate se temea de 
altceva, ceva ce o făcea să se simtă dezarmată şi slabă. 

M-am lăsat purtată de instinct, de sutele de ceasuri 
petrecute în palatul tatei şi cu Odiseu polymetis, bărbatul 
cu atâtea vicleşuguri la îndemână. 

— Mărită zeiţă, toată viaţa am auzit poveşti despre cât 
de puternică eşti. Aşa că nu pot să nu mă întreb. Doreşti 
moartea pruncului meu de destul timp, şi totuşi e în viaţă. 
Cum se poate una ca asta? 

Începuse să se umfle ca o şerpoaică, însă am stăruit. 

— De fapt, cred că nu ţi se îngăduie. Că te împiedică 
ceva. Moirele, care-şi au propriile țeluri, nu te lasă să-l 
omori cu mâna ta. 

Când am pomenit de Moire, i-au lucit ochii. Era zeiţa 
dezbaterilor, născută din mintea ascuţită şi neobosită a lui 
Zeus. Dacă îi interzicea cineva ceva, fie şi cele trei zeițe 
cenuşii, nu avea de gând să se supună şi gata, ci se apuca 
să desfacă îngrădirea cu pricina până la atomii ei esenţiali, 
încercând să-şi croiască drum dincolo de ea. 

— De-aia ai muncit atâta atunci. Cu albine şi oale 
răsturnate, am zis uitându-mă gânditoare la ea. Asemenea 
mărunţişuri sigur că te-au atins în mândria ta de 


e 250 » 


războinică. 

Mâna i-a lucit albă pe mânerul lăncii. 

— Nu s-a schimbat nimic. Pruncul trebuie să moară. 

— Şi va muri cu siguranţă când va împlini o sută de ani. 

— Cât crezi că o să-mi ţii piept cu vrăjitoriile tale? 

— Cât va trebui. 

— Te pripeşti, a zis ea păşind spre mine - creasta din 
păr de cal a hârşâit frecându-se de tavan. [i-ai uitat 
rangul, nimfă. Sunt fiica lui Zeus. Poate că nu pot să-l 
lovesc de-a dreptul pe fiul tău, însă Moirele nu spun nimic 
despre ce aş putea să-ţi fac ţie. 

Şi-a înşirat cuvintele cu rigoarea cu care ar fi alcătuit un 
mozaic din pietre. Până şi printre zei era Atena faimoasă 
pentru mânia ei. Cei care o sfidau erau preschimbaţi în 
pietre şi păianjeni, îşi pierdeau minţile, erau înhăţaţi de 
vârtejuri, blestemaţi şi vânaţi până la capătul lumii. Iar 
dacă nu mă mai avea pe mine lângă el, Telegonus... 

— Da, a zâmbit ea rece. Incepi să pricepi cum stau de 
fapt lucrurile. 

A înălţat lancea de pe podea. Acum nu mai lucea, ci 
curgea ca o beznă lichidă în mâna ei. M-am dat în spate, 
punându-mă în faţa împletiturii leagănului, chinuindu-mă 
să-mi adun gândurile. N 

— E adevărat că ai putea să-mi faci rău, am spus. Însă şi 
eu am tată şi familie. Nu le surâd pedepsele azvârlite cu 
nepăsare asupra celor de-un sânge cu noi. S-ar mânia. Se 
poate chiar să simtă nevoia să treacă la fapte. 

Lancea a atârnat mai departe deasupra podelei, însă nu 
a îndreptat-o spre mine. 

— Dacă va fi război, titano, tot Olimpul va ieşi 
câştigător. 

— Dacă Zeus ar fi dorit să fie război, ne-ar fi trăsnit cu 
mult timp în urmă. Insă se stăpâneşte. Ce-o să creadă 
dacă-i strici pacea cu greu câştigată? 

I-am citit în ochi cum mişcă piesele pe tablă, socotind 
pietrele de o parte şi de cealaltă. 

— Ameninţările tale nu reprezintă nimic pentru mine. 
Sperasem că putem avea o discuţie rezonabilă. 


e 251 œ» 


— Nu e deloc rezonabil să încerci să-mi omori pruncul. 
Te-ai mâniat pe Odiseu, însă el nici măcar nu ştie de 
existenţa băiatului. Nu-l pedepseşti deloc dacă-l ucizi pe 
Telegonus. 

— Sunt doar bănuieli deşarte, vrăjitoareo. 

Dacă n-ar fi fost în joc viaţa fiului meu, poate aş fi râs 
când i-am înţeles privirea. Era ea isteaţă, însă nu se 
pricepea deloc să-şi ascundă trăirile. De ce ar fi făcut-o? 
Cine ar fi îndrăznit să lovească în mărita Atena pentru că 
gândea ceva anume? Odiseu îmi spusese că se mâniase pe 
el, dar el nu înţelegea adevărata fire a zeilor. Nu era 
supărată. Absența ei era doar şmecheria aceea veche de 
care-mi povestise Hermes: dacă-i  întorceai spatele 
muritorului ocrotit, îl apuca disperarea. Apoi puteai să 
revii în toată splendoarea ta şi să te bucuri de ploconirile 
sale. 

— Dacă nu vrei să loveşti în Odiseu, de ce cauţi să-mi 
omori fiul? 

— Nu te priveşte pe tine. Am văzut ce urmează şi-ţi spun 
că pruncul nu poate să trăiască. Dacă trăieşte, o să-ţi pară 
rău câte zile vei mai avea. Simţi duioşie pentru copil şi nu- 
ţi găsesc vină din atâta lucru. Nu-ţi lăsa însă mintea 
tulburată de iubirea exagerată de mamă. Gândeşte-te, fiică 
a lui Helios. Nu e mai înţelept să mi-l dai acum, când de- 
abia a sosit pe lume, iar trupul său şi dragostea ta încă nu 
şi-au atins apogeul? Şi-a înmuiat glasul: Închipuie-ţi cât de 
greu o să-ţi fie peste un an, doi sau zece, când o să ajungi 
să-l iubeşti din toată inima. Mai bine îl trimitem acum, cu 
binişorul, spre casa sufletelor. Mai bine ajungi să porţi în 
pântece un alt copilaş, ca să începi să uiţi de el, cu atâtea 
bucurii noi. Nicio mamă n-ar trebui să-şi vadă copilul 
murind. Însă, dacă trebuie să se întâmple, dacă nu există o 
altă cale, se poate să existe o răsplată. 

— Răsplată? 

— Desigur. Mă lumina cu chipul ei ca miezul unei forje. 
Doar nu crezi că ţi-aş cere o jertfă fără să-ţi ofer nicio 
răsplată. Vei câştiga ocrotirea mea, Pallas Atena. 
Bunăvoinţa mea eternă. O să-i înalţ un monument pe insula 


252 + 


asta. După o vreme, îţi voi trimite un alt bărbat vrednic, să- 
ţi facă alt fiu. li voi binecuvânta naşterea şi voi ocroti 
pruncul de toate relele. Va fi un muritor de frunte, temut 
în bătălii, sfetnic înţelept şi cinstit de toţi. Va avea urmaşi 
şi-ţi va îndeplini toate speranţele de mamă. Mă voi îngriji 
chiar eu de toate astea. 

Era cea mai generoasă recompensă din toată lumea, la 
fel de rară ca merele de aur ale Hesperidelor: un olimpian 
care jură să-ţi fie prieten. Aşa nu ti-ar mai lipsi nimic 
niciodată şi te-ai bucura de toate plăcerile lumii. Nu ai mai 
avea nicio teamă. 

l-am cercetat privirea cenuşie şi strălucitoare, ochii 
precum două giuvaiere răsucite să prindă lumina din jur. 
Imi zâmbea cu mâna întinsă, gata parcă să o strângă pe a 
mea. Când pomenise de prunci, mai că nu gângurise, ca 
pentru a-şi adormi propria odraslă. Însă Atena nu avea 
nicio odraslă şi nici nu va avea vreodată. Nu iubea decât 
raţiunea. Care nu e acelaşi lucru cu înţelepciunea. 

Copiii nu Sunt saci de grâne, să-i muţi unul în locul 
altuia. 

— O să uit că mă crezi doar o iapă bună de împerecheat 
cu cine ai tu chef. Adevărata taină este de ce dai atâta 
însemnătate morţii fiului meu. Ce anume va face el, astfel 
încât preaputernica Atena e în stare să plătească atât de 
scump ca să nu se întâmple? 

Intr-o clipă i-a pierit toată blândeţea. Şi-a retras brusc 
mâna. 

— Atunci mi te pui împotrivă. Doar cu buruienile şi 
zeitatea ta neînsemnată. 

Puterea ei mă apăsa, dar îl aveam pe Telegonus şi nu-l 
dădeam pentru nimic în lume. 

— Da, am spus. 

Şi-a răsfrânt buzele, dezvelindu-şi dinţii albi. 

— Nu poţi să stai tot timpul cu ochii pe el. O să-l iau 
până la urmă. 

A dispărut. Insă am zis-o oricum, spre marea odaie goală 
şi urechile visătoare ale fiului meu: 

— Nu ştii de câte lucruri sunt în stare. 


e 253 + 


Capitolul 19 


Tot restul nopţii m-am plimbat de colo până colo prin 
odaie, repetându-mi cuvintele Atenei. Când va creşte mare, 
fiul meu va face ceva care-i stârnea teama, ceva care o 
afecta profund. Dar ce? Un lucru pe care şi eu voi ajunge 
să-l regret, cum spusese ea. l-am întors vorbele pe toate 
părţile, însă n-am găsit niciun răspuns. Într-un târziu, m- 
am silit să nu mă mai gândesc la asta. Nu câştigam nimic 
dacă mă chinuiam să descâlcesc enigmele Moirelor. Conta 
doar că o să mai avem de-a face cu Atena. 

Mă fălisem că nu ştie de câte lucruri sunt în stare, însă 
de fapt nici eu nu ştiam. Nu puteam s-o omor şi nu puteam 
s-o preschimb. Nu puteam să fugim de ea şi nici să ne 
ascundem. Nicio vrajă amăgitoare nu ne putea feri de ochii 
ei sfredelitori. Nu peste mult timp, Telegonus avea să 
meargă pe picioarele lui şi să alerge, iar atunci cum mai 
puteam să-l ştiu în siguranţă? Groaza mă învăluia uşor- 
uşor. Dacă nu reuşeam să născocesc ceva, atunci avea să 
se îndeplinească viziunea din iezer, trupuşorul său cenuşiu 
şi rece în linţoliu. 

Imi amintesc doar frânturi din zilele următoare. Am 
răscolit insula cu dinţii încleştaţi, dezgropând flori şi 
pisând frunze, cercetând fiecare pană, piatră şi rădăcină, 
în speranţa că m-ar putea ajuta vreuna. Zăceau în grămezi 
gata să se năruie în casă, iar aerul din bucătărie s-a 
umplut de praf. Am tocat şi am fiert, cu ochii holbaţi ca o 
gloabă călărită din cale-afară. În timp ce lucram, îl tineam 
pe Telegonus legat de mine, căci mă temeam să-l las 
singur. Nu-i plăcea deloc să stea atât de strâns şi se punea 
pe urlat, împingându-se în pieptul meu cu pumnişorii săi 
durdulii. 


e 254 œ» 


Oriunde mergeam, simţeam în aer fierbinţeala fieroasă a 
pielii Atenei. Nu-mi dădeam seama dacă îşi bate joc de 
mine sau dacă mi se năzărea, însă mă mâna din urmă ca o 
ţepuşă. La disperare, am încercat să-mi amintesc toate 
poveştile cu olimpieni decăzuţi pe care mi le spuseseră 
unchii mei. M-am gândit s-o chem pe bunica în ajutor, pe 
nimfele mării, pe tata, să mă azvârl la picioarele lor. Însă şi 
dacă le-ar fi surâs să-mi sară în ajutor, n-ar fi îndrăznit să 
se împotrivească mâniei Atenei. Poate Aietes s-ar fi 
încumetat, însă acum mă ura. lar Pasifae? Nici nu merita s- 
o rog. j 

Nu ştiu ce anotimp era şi ce oră din zi. Imi vedeam doar 
mâinile lucrând neobosite, cuţitele mânjite, ierburile pisate 
şi făcute terci pe masă, floarea de moli pe care o tot 
fierbeam. Telegonus adormise cu capul dat pe spate şi cu 
obrajii încă roşii de mânie. M-am oprit să răsuflu şi să mă 
liniştesc. Pleoapele mă zgâriau când clipeam. Pereţii nu 
mai păreau din piatră, ci moi ca o pânză şi curbați. 
Reuşisem în sfârşit să-mi smulg o idee din minte, însă îmi 
trebuia ceva: un însemn din casa lui Hades. Morţii au păşit 
pe unde cei mai mulţi zei nu pot să meargă, aşadar, cu 
posibilitatea să ne subjuge pe cei din neamul nostru, pe 
când cei vii nu au această putere. Insă n-aveam cum să fac 
rost de un asemenea însemn. Niciun zeu, în afară de aceia 
care stăpânesc peste suflete, nu are voie să păşească în 
lumea morţilor. Mi-am irosit ceasuri întregi făcând planuri 
fără rost: cum să mituiesc vreo zeitate infernală să-mi 
culeagă un buchet de asfodele gri sau să-mi umple o 
sticluţă din valurile Styxului. Ori cum să-mi construiesc o 
plută, pe care să navighez până la marginea lumii morţilor, 
unde, folosindu-mă de vicleşugul lui Odiseu, să le momesc 
pe stafii şi să prind câteva fuioare de fum. Atunci mi-am 
amintit de sticluţa pe care mi-o umpluse Odiseu cu sânge 
din groapa pe care o săpase. Umbrele îl atinseseră cu 
buzele lor flămânde, deci putea să mai duhnească de la 
răsuflarea lor. Am luat sticluţa din cutia ei şi am ţinut-o la 
lumină. Am turnat o picătură şi am lucrat la ea toată ziua, 
distilând-o ca să-i intensific parfumul slab. L-am amestecat 


< 255» 


cu moli ca să-l întăresc şi să-l modelez. Inima îmi bătea 
când de speranţă, când de disperare: o să meargă, n-o să 
meargă. 

Am aşteptat să adoarmă Telegonus, căci nu puteam să- 
mi ascut cum trebuie atenţia cât mi se zbătea el la piept. În 
noaptea aceea am făcut două vrăji. Una se folosea de 
picătura de sânge cu moli, iar cealaltă de frânturi din toate 
regiunile insulei, de la piscurile stâncoase la deşerturile de 
sare. Am lucrat cu înverşunare şi, când s-a înălţat soarele 
pe cer, aveam în mâini două sticle astupate. 

Pieptul îmi tresălta de osteneală, dar nu-mi venea să mai 
aştept nicio clipă. Cu Telegonus legat bine la piept, m-am 
căţărat pe piscul cel mai înalt, o fâşie golaşă de stâncă sub 
bolta întinsă. Mi-am proptit bine picioarele de piatră. 

— Atena vrea să-mi omoare pruncul, aşa că o să-l apăr, 
am strigat. Priviţi cât de puternică e Circe, vrăjitoarea din 
Aiaia. 

Am turnat pe stâncă poţiunea cu sângele. A sfârâit ca 
bronzul topit în apă. În aer s-a înălţat un nor de fum alb, 
care a crescut tot mai mult. S-a îngroşat ca o pătură 
arcuită deasupra insulei, prinzându-ne sub ea. Un strat de 
moarte vie. Dacă venea Atena, se va vedea silită să facă 
stânga-mprejur, ca un rechin ce pătrunde în apă dulce. 

Cel de-al doilea farmec l-am urzit pe sub primul. Era o 
vrajă care se întreţesea cu însăşi insula noastră, cu fiecare 
pasăre, jivină şi grăunte de nisip, cu fiecare frunză, piatră 
şi picătură de apă. Pe ele şi pe toate generaţiile pe care 
aveau să le nască le-am însemnat cu numele lui Telegonus. 
Dacă Atena reuşea să răzbească vreodată prin fum, insula 
avea să se ridice la luptă ca să-l apere, jivinele şi păsările, 
crengile şi pietrele, rădăcinile din pământ. Atunci puteam 
să-i ţinem piept împreună. 

Am rămas pe loc, aşteptând să primesc un răspuns: un 
trăsnet sfârâitor. Lancea cenuşie a Atenei ţintuindu-mă de 
stâncă drept în inimă. Mă auzeam cum gâfâi încet. 
Farmecele acelea mă apăsau ca un jug pe umeri. Erau 
prea măreţe pentru a rezista singure. Va trebui să le port 
cu mine ceas de ceas, să le întăresc cu voinţa mea şi să le 


e 256 » 


înnoiesc lună de lună. Îmi va lua trei zile. Una în care să 
strâng iarăşi toate frânturile de insulă, plajă, crâng şi 
poiană, solz, pană şi blană. Încă o zi să le amestec. Şi oa 
treia în care să mă concentrez ca să smulg duhoarea de 
moarte din stropii de sânge pe care-i strânsesem. lar în 
toată vremea asta, Telegonus urma să mi se zbată urlând 
la piept, iar farmecele aveau să-mi macine umerii. Însă nu 
conta nimic. Am zis că voi face orice pentru el. Nu-mi 
rămânea decât să aduc dovada şi să ţin întreaga boltă pe 
umerii mei. 

Toată dimineaţa am aşteptat încordată, dar n-am primit 
niciun răspuns. Reuşisem, mi-am dat seama în sfârşit. 
Eram liberi. Nu scăpaserăm doar de Atena, ci şi de toţi 
ceilalţi. Cu toate farmecele care mă apăsau, mă simţeam 
uşoară ca fulgul. Pentru prima oară, Aiaia ne aparţinea. 
Am îngenuncheat beată de fericire şi mi-am dezlegat din 
eşarfă fiul agitat. L-am lăsat liber pe pământ. 

— Eşti în siguranţă. De-acum putem fi în sfârşit fericiţi. 

Ce nesăbuită eram. Trebuia să plătesc pentru toate 
zilele în care îl ţinusem strâns de frică. A zburdat 
clătinându-se de la un capăt la celălalt al insulei, refuzând 
să mai şadă sau să se oprească vreo clipă. O închisesem pe 
Atena pe dinafară, însă pe insulă mai existau nenumărate 
primejdii obişnuite: pietre, maluri râpoase, făpturi cu ţepi 
şi ace pe care trebuia să i le smulg din mâini. De câte ori 
încercam să-l prind, fugea de mine, ferindu-se sfidător, 
îndreptându-se spre vreo prăpastie sau alta. Părea mânios 
pe lume. Pe piatra pe care nu reuşea s-o azvârle destul de 
departe, pe propriile sale picioare, care nu alergau destul 
de iute. Voia să se caţăre în copaci ca leii, dintr-un singur 
salt, iar când nu reuşea, lovea trunchiurile cu pumnişorii. 

Incercam să-l iau în braţe şi să-i zic: Ai răbdare, o să 
prinzi puteri cu vremea. Însă el se trăgea să scape de mine 
urlând şi nimic nu-l alina, căci nu era dintre copiii care uită 
uşor ceva dacă le fluturi cine ştie ce fleac lucitor. Încercam 
să-l alin cu ierburi şi cu vin fiert cu mirodenii, chiar şi cu 
poţiuni de somn, însă n-au avut niciun efect. Nu-l liniştea 
decât marea. Vântul care bătea neastâmpărat ca el, 


e 257 œ» 


valurile în plină mişcare. Stătea în valurile de la mal cu 
mânuţa în mâna mea şi-mi arăta cu degetul. Zarea, i-am zis 
eu cum se cheamă. Cerul liber. Valurile, mareele, curenţii. 
Îşi şoptea apoi cuvintele pentru sine toată ziua, iar dacă 
încercam să-l trag de acolo şi să-i arăt altceva, fructe sau 
flori, vreun farmec mărunt, ţâşnea de lângă mine, 
strâmbându-se. Nu! 

Cel mai greu era în zilele în care trebuia să remodelez 
cele două farmece. Când îl voiam lângă mine, fugea, însă 
cum mă apucam de lucru, începea să bată cu picioarele în 
podea, plângând să-l bag în seamă. Te duc mâine la mare, 
îi făgăduiam. Dar ce-i păsa lui? Întorcea toată casa cu 
fundu-n sus ca să-mi atragă privirile. La vremea aceea 
crescuse şi nu mai puteam să-l ţin înfofolit la piept, iar cu 
el crescuse şi prăpădul pe care era în stare să-l facă. A 
răsturnat o masă plină de farfurii, s-a căţărat pe rafturi şi 
mi-a făcut ţăndări sticluţele. Puneam lupii să-l păzească, 
dar nu reuşeau să-i ţină piept şi fugeau în grădină. 
Simţeam o groază tot mai mare. O să se sfârşească vraja 
până să apuc eu s-o urzesc la loc şi o să apară Atena în 
culmea furiei. 

Ştiu cum eram pe atunci: frământată, schimbătoare, 
deloc un arc măiestrit. În vremea aceea mi-am descoperit 
toate năravurile. Tot egoismul, toate slăbiciunile. Intr-o zi, 
când trebuia să mă ocup de farmece, Telegonus a luat un 
vas mare de sticlă şi l-a făcut ţăndări. Am dat fuga să-l iau 
în braţe, să mătur şi să spăl bine după el, însă m-a lovit cu 
mâinile şi cu picioarele, de parcă îi răpisem cel mai bun 
prieten. Până la urmă a trebuit să-l duc într-un iatac şi să-l 
închid acolo. S-a pus pe urlat şi, după bufnetele pe care le 
auzeam, părea să se dea cu capul de perete. Am curăţat 
bine şi am încercat să lucrez, însă deja simţeam că îmi 
plesneşte capul. Îmi tot ziceam că, dacă-l las să fiarbă în 
suc propriu, sigur o să ostenească şi o să adoarmă. Însă 
Telegonus nu s-a potolit deloc, ci se zbuciuma şi mai 
sălbatic, pe măsură ce se lungeau umbrele. Trecea ziua şi 
nu isprăvisem cu farmecul. Mi-ar fi uşor să spun că mi-au 
luat-o mâinile înainte, dar n-a fost aşa. Eram furioasă, 


e 258 » 


ardeam de mânie. 

Mereu îmi jurasem că n-o să-i fac niciun farmec. Numai 
Aietes ar fi fost în stare de aşa ceva, să-şi impună voinţa 
asupra lui. Însă în clipa aceea am luat macul, leacurile de 
somn şi tot ce mai aveam şi le-am dat pe toate în clocot. M- 
am dus în odaie. Lovea cu piciorul oblonul făcut bucăţi pe 
care-l smulsese de la fereastră. Haide, i-am zis. Bea de- 
aici. 

A băut şi şi-a văzut mai departe de prăpăd. Acum nu-mi 
mai păsa. Mai că-l priveam cu plăcere. O să se-nveţe 
minte. O să înţeleagă cine e mama lui. Am rostit cuvântul. 

S-a prăbuşit ca un bolovan răsturnat. Capul i s-a izbit de 
podea atât de zgomotos, încât am icnit şi am dat fuga la el. 
Crezusem că o să fie ca şi cum îl fura somnul, că o să-şi 
închidă încet ochii şi o să adoarmă. Dar se încordase din 
tot trupul, încremenise în plină mişcare, cu degetele 
răşchirate ca nişte gheare şi gura căscată. l-am simţit 
pielea rece sub degete. Medeea spusese că nu ştie dacă 
sclavii din palatul tatălui ei îşi dau seama ce se întâmplă cu 
ei. Eu ştiam, îi simţeam buimăceala şi groaza din spatele 
ochilor goi. 

Am tipat îngrozită şi farmecul s-a risipit. S-a muiat tot, 
apoi a fugit împleticindu-se pe picioare, holbându-se 
înnebunit la mine ca o fiară încolţită. Am plâns. Simţeam o 
ruşine fierbinte ca sângele. Imi pare rău, i-am zis. M-a 
lăsat să mă apropii de el şi să-l iau în braţe. Am atins încet 
cucuiul care îi ieşise în locul unde se lovise. Am rostit un 
cuvânt ca să-i treacă mai repede. 

În încăpere se lăsase deja întunericul. Soarele apusese. 
L-am ţinut în poală cât am îndrăznit, şoptindu-i şi 
cântându-i încet. Apoi l-am dus la bucătărie şi i-am dat să 
mănânce. A hăpăit tot, agăţându-se de mine, şi a prins 
puteri. S-a dat jos din braţele mele şi a început iar să 
alerge de colo până colo, să trântească uşi, să tragă de pe 
rafturi tot ce putea. M-a apucat o oboseală aşa de cruntă, 
că-mi venea să intru în pământ. Şi cu fiecare clipă care 
trecea, farmecul împotriva Atenei se dezlega. 

Mă privea insistent peste umăr. De parcă mă sfida să-i 


e 259 + 


fac ceva, să-l vrăjesc, să-l lovesc, nici eu nu ştiam ce. Însă 
atunci m-am întins după vasul mare de lut cu miere la care 
jinduia tot timpul. Uite, i-am zis. Ia-l. 

A venit în fugă şi l-a dat de-a dura până l-a făcut bucăţi. 
Apoi s-a bălăcit în bălțile lipicioase şi a luat-o la goană, 
lăsând în urmă dâre dulci, pe care le-au lins lupii. Astfel 
am reuşit să-mi isprăvesc farmecele. Mi-a luat mult să-l 
îmbăiez şi să-l culc, însă în sfârşit l-am văzut întins frumos, 
sub păturile din petice. M-a ţinut de mână, îndoindu-şi 
degeţelele calde ca să le lipească de ale mele. Mă rodeau 
vinovăția şi ruşinea. Ar trebui să mă urască, mi-am zis. Ar 
trebui să fugă de acasă. Însă numai pe mine mă avea. 
Răsuflarea a devenit apăsătoare şi picioarele i s-au 
înmuiat. 

— De ce nu poţi să fii mai liniştit? i-am şoptit. De ce 
trebuie să fii atât de năzuros? 

Drept răspuns, mi-a apărut ca prin ceaţă în faţa ochilor 
palatul tatei: podeaua stearpă de pământ, luciul negru al 
obsidianului. Sunetul pieselor mutate pe tablă şi picioarele 
aurii ale tatei lângă mine. Stătusem întinsă, tăcută şi 
cuminte, însă îmi aminteam foamea care mă mistuia clipă 
de clipă: să mă urc în poala tatei, să mă ridic, să alerg, să 
urlu, să înhaţ piesele de pe tablă şi să le azvârl în pereţi. 
Să mă zgâiesc la buşteni până izbucneau în flăcări, să-l 
scutur ca să-mi zică toate tainele, cum ai scutura fructele 
dintr-un pom. Însă, dacă aş fi făcut până şi un singur lucru 
din toate acelea, nu s-ar fi îndurat deloc de mine. M-ar fi 
făcut scrum. 

Lumina lunii se aşternuse pe fruntea fiului meu. Am 
văzut petele pe care nu reuşisem să le şterg cu cârpa 
înmuiată. De ce-ar fi liniştit? Eu nu fusesem niciodată aşa 
şi nici tatăl lui, la vremea când l-am cunoscut. Deosebirea 
era că el nu se temea nicidecum că o să se ardă. 


G 

În lungile zile care au urmat m-am agăţat de gândul 

acela ca de o bârnă plutind pe valuri care m-ar fi salvat de 

la înec. Şi chiar m-a ajutat puţin. Iar când Telegonus se 

uita ţintă la mine, mânios şi sfidător, ridicându-se cu totul 
<e 260 » 


împotriva mea, mi-aduceam aminte şi reuşeam să răsuflu. 

Trăisem o mie de ani, însă nu mi s-au părut atât de lungi 
precum copilăria lui. Mă rugasem să vorbească de mic, 
însă m-am căit, pentru că nu făcea decât să dea glas 
zbuciumului din el. Nu, nu, nu, ţipa smulgându-se din 
mâinile mele. Apoi, peste o clipă, mi se urca în poală 
strigându-mi Mamă până mă dureau urechile. Sunt aici, îi 
ziceam, uite-mă, aici sunt. Însă tot nu eram destul de 
aproape. Puteam să merg cu el toată ziua şi să ne jucăm 
împreună după pofta lui, însă dacă îmi abăteam chiar şi o 
clipă atenţia de la el, spumega de furie, plângea în gura 
mare şi nu-mi mai dădea drumul. Atunci mi se făcea dor de 
nimfele mele, de oricine, numai să pot să-l iau de braţ şi 
să-i spun: Ce-l apucă aşa? Insă apoi mă bucuram că nu 
avusese cine să vadă ce-i făcusem în primele luni, când îl 
potopisem cu groaza mea. Bineînţeles că era năbădăios 
acum. 

Haide, încercam eu să-l înduplec. Hai să ne distrăm. O 
să-ţi arăt nişte farmece. Vrei să-ţi preschimb mura asta? 
Insă el o azvârlea cât colo şi alerga spre mare. Noapte de 
noapte, când dormea, stăteam la căpătâiul lui şi-mi 
făgăduiam: mâine o să mă port mai bine. Uneori chiar îmi 
reuşea. Câteodată alergam râzând până pe plajă şi stătea 
cuminte în poala mea cât ne uitam la valuri. Tot mai dădea 
din picioare şi mă ciupea neastâmpărat de braţe. Însă îşi 
culca obrazul la sânul meu, astfel încât simţeam cum i se 
ridică şi coboară pieptul când respiră. Simţeam că am o 
răbdare nemărginită. N-ai decât să ţipi cât vrei, îi ziceam 
în sinea mea. O să suport şi gata. 

Era numai voinţă, ceas de ceas, voinţă curată. Tot ca un 
soi de vrajă, doar că mă vrăjeam pe mine însămi. El era un 
râu vast, revărsându-se peste maluri, iar eu trebuia să-mi 
sap mereu canale, să le am oricând la îndemână când 
trebuia să-i îndrept în siguranţă şuvoaiele umflate. Am 
început să-i zic povestioare banale, cu un iepure care-şi 
caută de mâncare şi cum o găseşte, cu un copilaş care 
aşteaptă până i se întoarce mama. Mi-a cerut să-i mai spun 
şi altele, aşa că i-am vorbit mai departe. Speram ca astfel 


e 261 œ» 


de istorisiri mângâietoare să-i aline sufletul bătăios şi 
poate că aşa s-a şi întâmplat. Intr-una din zile mi-am dat 
seama că trecuse o lună întreagă de când se azvârlise la 
pământ ultima oară. A mai trecut o lună şi cam pe atunci s- 
a întâmplat să se pună ultima oară pe urlat. Aş vrea să-mi 
aduc aminte când a fost. Nu, mai degrabă îmi doresc să fi 
ştiut din vreme când o să se întâmple, ca să pot să privesc 
spre zarea aceea în zilele în care îmi pierdeam orice 
speranţă. 

Mintea îi înmugurea gânduri şi cuvinte ca din aer. Avea 
şase ani. Fruntea i se netezise şi se uita cum muncesc în 
grădină, chinuindu-mă să ciopârţesc vreo rădăcină. 

— Mamă, mi-a zis punându-mi mâna pe umăr, ia 
încearcă să tai aici. A scos un cuţitaş pe care începuse să-l 
poarte la el şi rădăcina i-a cedat imediat. Vezi? a zis el cât 
se poate de serios. E uşor. 

Încă iubea marea. Ştia fiecare scoică şi peştişor. Şi-a 
făcut o plută din buşteni şi a ieşit în golf. Făcea bulbuci în 
bălțile rămase de la reflux şi se uita cum se împrăştie racii. 

— Ia uite la ăsta, zicea, trăgându-mă de mână într-acolo. 
N-am văzut unu' mai mare, n-am văzut unu' mai mic. Asta 
e cel mai colorat, ăsta e cel mai negru. Racul ăsta a rămas 
fără un cleşte şi celălalt se face mare ca să-i ia locul. Nu e 
isteţ? Ă 

lar mi-am dorit să mai fie cineva cu noi pe insulă. Insă 
nu ca să am cui să mă plâng, ci ca să-l preţuim împreună. 
l-aş zice: Uite-l, îţi vine să crezi? Am răzbătut printre 
stânci şi prin vânturi. Nu m-am purtat cum trebuie cu el, 
însă tot a ajuns o dulce minune a lumii. 

S-a strâmbat, căci a văzut că mi s-au umezit ochii. 

— Mamă, mi-a spus, racul e bine. Ţi-am zis, deja îi creşte 
cleştele la loc. Acum vino să te uiţi la ăsta. Are pete ca 
nişte ochi. Oare poate să vadă cu ele? 

Seara nu mai voia să-i zic poveşti, căci şi le născocea 
singur. Cred că şi-a turnat în ele toată zburdălnicia, 
deoarece plăsmuirile îi erau pline de făpturi uluitoare: 
grifoni, leviatani şi himere care veneau să-i mănânce din 
palmă, cu care mergea în tot felul de aventuri sau pe care 


e 262 » 


le învingea prin stratageme inteligente. Poate că orice 
copil care creşte doar cu o mamă lângă el are imaginaţia la 
fel de bogată. Nu ştiu, însă părea cu totul absorbit când 
invoca asemenea viziuni. Zi de zi, se făcea parcă şi mai 
mare, opt ani, zece, doisprezece. Ochii i-au devenit serioşi 
şi membrele lungi şi puternice. Îşi luase obiceiul să bată cu 
degetul în masă în timp ce ţinea cuvântări moralizatoare, 
ca un moşuleţ. Cel mai mult îi plăceau poveştile în care 
curajul şi virtutea erau răsplătite. Și de aceea niciodată nu 
trebuie, întotdeauna trebuie, de aceea trebuie negreşit 
să... 

Îmi plăceau mult convingerile lui, lumea lui, în care 
faptele bune se deosebeau uşor şi limpede de acelea rele, 
în care greşelile aveau consecinţe şi monştrii erau învinşi. 
Nu semăna cu lumea pe care o ştiam eu, însă voiam să 
trăiesc în ea atât timp cât îmi îngăduia. 

Era într-una dintre nopţile acelea de vară, cu porcii 
scurmând încet pământul sub fereastra noastră. Avea 
treisprezece ani. I-am zis râzând: 

— Ştii mai multe poveşti decât tatăl tău. 

L-am văzut că şovăie, de parcă eram vreo pasăre rară pe 
care se temea să n-o sperie şi să zboare de lângă el. Mă 
mai întrebase de tatăl lui, însă mereu îi răspunsesem „Nu 
încă”. 

— Haide, i-am spus zâmbindu-i. Îţi voi răspunde. A venit 
vremea. 

— Cine era? 

— Un prinţ venit pe insulă. Cunoştea o mie şi una de 
vicleşuguri. 

— Cum arăta? 

Crezusem că amintirile cu Odiseu vor avea un gust 
amar. Însă mi-a făcut plăcere să i-l descriu. 

— Era brunet, cu ochii negri şi barba puţin roşcată. Avea 
mâinile mari şi picioarele scurte şi puternice. Se mişca 
mereu mai iute decât te aşteptai. 

— De ce a plecat? 

Era o întrebare ca un puiet de stejar, mi-am zis. 
Deasupra era o plăntuţă simplă, verde, însă sub pământ se 


e 263 + 


înfigea rădăcina mare, răsfirată adânc. Am tras aer în 
piept. 

— Când a plecat, nu ştia că te port în pântece. Avea 
acasă o soţie şi un fiu. Insă nu era numai asta. Zeii şi 
muritorii nu pot fi fericiţi prea mult timp împreună. A fost 
nevoit să plece şi a procedat foarte bine. 

Chipul îi era concentrat, gânditor. 

— Câţi ani avea? 

— Puțin peste patruzeci. 

L-am văzut socotind. 

— Deci n-are nici şaizeci acum. E încă în viaţă? 

Era tare ciudat să-mi închipui: Odiseu mergând pe 
ţărmul Itacăi, trăgând adânc aerul în piept. Nu mai 
apucasem să visez cu ochii deschişi de când se născuse 
Telegonus. Însă imaginea care-mi apăruse în minte mi se 
părea limpede şi bună. 

— Cred că da. Era foarte în putere. La minte, vreau să 
Zic. 

Acum, că deschisesem larg portile, a vrut să ştie tot ce- 
mi aminteam despre Odiseu, neamul său, regatul, soţia, 
fiul, îndeletnicirile din copilărie, onorurile cu care se 
acoperise în război. Încă nu uitasem poveştile. Se 
păstraseră la fel de vii ca atunci când îmi fuseseră spuse, 
sutele de uneltiri şi încercări prin care trecuse. Şi totuşi, s- 
a întâmplat ceva ciudat când am început să i le istorisesc 
lui Telegonus. M-am trezit că şovăi, că omit întâmplări, că 
schimb fapte. Când îl vedeam pe fiul meu uitându-se la 
mine, violențele care nu mă deranjaseră înainte acum îmi 
săreau în ochi. Aventurile de dinainte mi se păreau acum 
sângeroase şi hâde. Până şi Odiseu însuşi mi se părea 
schimbat, nepăsător în loc să fie neclintit. In puţinele dăţi 
când lăsam o poveste aşa cum era, îl vedeam pe fiul meu 
încruntându-se. N-ai zis-o tu cum trebuie, îmi spunea. Tata 
n-ar fi făcut niciodată una ca asta. 

Ai dreptate, îi spuneam. Tatăl tău a lăsat să plece 
iscoada troiană cu căciula din blană de nevăstuică şi s-a 
întors cu bine la familia lui. Tatăl tău se ţinea mereu de 
cuvânt. 


e 264 œ» 


Telegonus se lumina la faţă. 

— Ştiam eu că era om de onoare. Mai zi-mi ce alte fapte 
nobile a săvârşit. 

Şi îi mai urzeam o minciună. Oare Odiseu m-ar fi 
mustrat? Nu ştiam şi nici nu-mi păsa. Aş fi făcut altele mai 
rele, mult mai rele, doar ca să-mi văd fiul fericit. 

Pe atunci, mă mai întrebam din când în când ce i-aş zice 
lui Telegonus dacă m-ar întreba vreodată despre mine. 
Cum aş putea lustrui poveştile cu Aietes, Pasifae, Scylla, 
porcii. Până la urmă, nici n-a trebuit să încerc. Nu m-a 
întrebat niciodată. 

A început să stea ceasuri lungi departe de mine, pe 
insulă. Când se întorcea, era roşu la faţă şi din cale-afară 
de vorbăreţ. Mădularele i se tot lungeau şi îi auzeam glasul 
schimbat, răguşit. Mai povesteşte-mi despre tata, îmi 
zicea. Unde e Itaca? Cum e acolo? Cât de departe e de 
aici? Ce primejdii pândesc pe drum? 


Era toamnă şi fierbeam sirop din fructe, să avem la 
iarnă. Puteam să fac pomii să înflorească din nou oricând, 
însă începuseră să-mi placă bolboroseala apei dulci, 
culorile de giuvaier cristalin şi borcanele în care-mi 
păstram recolta bogată de peste an. 

— Mamă! mi-a strigat el intrând în casă. O corabie are 
nevoie de ajutor. Sunt lângă ţărmul nostru, pe jumătate 
scufundaţi. O să se ducă la fund dacă nu trag la mal! 

Nu erau primii corăbieri pe care-i vedea. Treceau adesea 
pe lângă insula noastră. Însă erau primii pe care voia să-i 
ajute. M-am lăsat târâtă până pe coastă. Era adevărat. 
Corabia se înclinase pe-o parte şi lua apă. 

— Vezi? Nu vrei să renunţi la vrajă, doar de data asta? 
Sunt sigur că se vor arăta foarte recunoscători. 

De unde ştii? îmi venea să-i spun. Adesea oamenii aflaţi 
la mare ananghie urăsc cel mai mult să se arate 
recunoscători şi sunt gata să te atace doar ca să se simtă 
iar întremați. 

— Te rog. Dacă e cineva ca tata? 

— Nimeni nu e ca tatăl tău. 

e 265 » 


— O să se scufunde, mamă. O să se înece! Nu putem să 
stăm şi să ne uităm cu mâinile-n sân. Trebuie să facem 
ceva! 

Părea îndurerat. Ochii îi luceau de lacrimi. 

— Te rog, mamă. Nu pot îndura să-i văd murind. 

— Numai de data asta, am zis. O singură dată. 

Le auzeam strigătele purtate de vânt. fărm, un țărm! Au 
întors vasul şi au luat-o căznit spre noi. L-am pus să-mi 
promită că o să stea ascuns cât urcau ei pe cărare spre 
casă. Trebuia să stea în odaia lui până când isprăveau cu 
vinul şi să plece iar la cel mai mic semn al meu. S-a învoit 
cu tot ce i-am cerut, căci s-ar fi învoit să facă orice. M-am 
dus la bucătărie şi mi-am pregătit vechea poţiune. 
Simţeam că mă aflu în două odăi odată. Stăteam şi-mi 
amestecam ierburile, cum mai făcusem de o sută de ori, 
reînvăţând vechile mişcări din degete. Şi mai era fiul meu, 
care ţopăia dezlănţuit. De unde sunt, ţi-ai dat seama? De 
care stânci crezi că s-au izbit? Putem să-i ajutăm să-şi 
dreagă coca? 

Nu ştiu ce i-am răspuns. Sângele mi se închegase în 
vene. Incercam să-mi amintesc purtarea stăpânită pe care 
o avusesem pe vremuri. Poftiți înăuntru, desigur că vă voi 
ajuta. Nu mai doriți nişte vin? 

Deşi îi aşteptam, am tresărit când s-a auzit bătaia în uşă. 
Am deschis şi m-am trezit cu ei în faţă: zdrenţuiţi, 
flămânzi, disperaţi ca întotdeauna. Oare căpitanul nu 
aducea cu un şarpe încolăcit? Nu-mi dădeam seama. Dintr- 
odată m-a înecat greaţa. Îmi venea să le trântesc uşa în 
nas, dar era prea târziu de-acum. Mă văzuseră şi fiul meu 
stătea lipit de perete, ascultând tot ce se întâmpla. Îl 
prevenisem că se putea să fie nevoie să-i vrăjesc. 
Încuviinţase. Desigur, mamă, înțeleg. Însă habar n-avea. 
Nu auzise niciodată trosnetul coastelor remodelându-se şi 
carnea sfâşiindu-se umedă de la locul ei. 

S-au aşezat pe bănci. Au mâncat şi au băut vin. Însă eu 
mă uitam mai departe la căpitan. Avea o privire 
pofticioasă. Şi-o tot plimba prin încăpere şi pe trupul meu. 
S-a ridicat. 


e 266 » 


— Stăpână, a zis el. Cum te numeşti? Pe cine să cinstim 
pentru masa aceasta? 

Atunci aş fi făcut-o, i-aş fi despărţit cu de-a sila de ei 
înşişi. Însă Telegonus deja ieşea în sală. Purta mantie şi 
sabie la brâu. Stătea drept şi impunător ca un bărbat. Avea 
cincisprezece ani. 

— Vă aflaţi în casa zeiţei Circe, fiica lui Helios, şi a fiului 
ei pe nume Telegonus. Am văzut că vă scufundaţi cu 
corabia şi v-am îngăduit să veniţi pe insula noastră, deşi de 
obicei muritorii nu pot să păşească pe ea. Vă vom ajuta 
bucuroşi cu tot ce aveţi nevoie cât rămâneţi cu noi. 

Glasul nu-i era deloc răguşit, ci tare ca şipcile lăcuite. 
Avea ochii negri ai tatălui său, însă cu picuri galbeni 
strălucitori. Bărbaţii s-au uitat uimiţi la el. M-am uitat şi 
eu. M-am gândit la Odiseu, despărţit de Telemah atâţia 
ani, cât de uimit a fost când l-a văzut dintr-odată mare. 

Căpitanul a îngenuncheat. 

— Zeiţă, mărite stăpân. Pesemne că binecuvântatele 
Moire ne-au adus încoace. 

Telegonus i-a făcut semn bărbatului să se ridice. S-a 
aşezat în capul mesei şi i-a servit cu mâncare de pe tipsii. 
Bărbaţii abia dacă s-au atins de ea. Se întindeau spre el ca 
viţa spre soare, cu chipurile fascinate, întrecându-se care 
dintre ei să-i istorisească poveşti. Mă uitam întrebându-mă 
unde tăinuise darul acela atâta timp. Insă nici eu nu 
făcusem nicio vrajă până nu avusesem plante cu care să 
lucrez. 

L-am lăsat să coboare pe țărm cu ei şi să-i ajute să-şi 
dreagă corabia. Nu-mi făceam cine ştie ce griji. Avea să-l 
ocrotească vraja pe care o aruncasem asupra jivinelor 
insulei, însă şi mai şi propria lui vrajă, căci bărbaţii păreau 
nişte făpturi pradă farmecelor. Era mai tânăr decât toţi, şi 
totuşi încuviinţau la fiecare cuvinţel pe care-l rostea. Le-a 
arătat unde se află cele mai bune crânguri şi ce copaci pot 
să taie. Le-a arătat pârâurile şi locurile umbrite. Au rămas 
trei zile, cât şi-au peticit coca spartă şi s-au hrănit din 
cămările noastre. În tot timpul acesta, nu i-a părăsit decât 
când dormeau. Stăpâne, îi ziceau ei când îi vorbeau, 


e 267 œ» 


cerându-i solemn părerea, de parcă era vreun meşter 
tâmplar de nouăzeci de ani, nu un băietan care nu mai 
văzuse o cocă de corabie în viaţa lui. Stăpâne Telegonus, 
ce crezi, o să reziste? 

A cercetat gaura astupată. 

— Îndeajuns, cred. E bine clădită. 

S-au luminat la faţă şi, când au pornit pe mare, au rămas 
agăţaţi de parapet, strigându-i mulţumiri şi rugi. Cât a 
zărit corabia, a rămas vesel. Apoi i-a pierit toată bucuria. 

Mulţi ani la rând, mărturisesc, am crezut că ar putea fi 
vrăjitor. Încercasem să-i ţin lecţii despre ierburile mele, 
cum se numeau şi ce proprietăţi aveau. Făceam vrăji 
mărunte cu el de faţă, sperând să-i trezească vreuna 
curiozitatea, însă n-a arătat niciodată nici cel mai mic 
interes. Acum am înţeles de ce. Vrăjitoria preschimbă 
lumea. El nu-şi dorea decât să i se alăture. 

Am încercat să spun ceva. Nu mai ştiu ce. Dar se şi 
întorsese cu spatele, îndreptându-se spre pădure. 


o: 

A stat afară toată iarna, apoi toată primăvara şi vara. De 
cum se crăpa de ziuă şi până la apus nu-l vedeam deloc. L- 
am întrebat de câteva ori unde se ducea şi a făcut un gest 
vag spre plajă. Nu l-am bătut la cap. Era prins cu ceva, 
dând fuga gâfâind încolo şi-ncoace şi întorcându-se roşu la 
faţă, cu tunica plină de ciulini. Am văzut cum i se întăresc 
umerii şi i se lăţeşte bărbia. 

— Peştera aia de pe plajă, mi-a zis el. Unde şi-a ţinut 
tata corabia. Mi-o dai mie? 

— Tot ce vezi aici e al tău. ` 

— Însă poate să fie numai a mea? Îmi promiţi că n-o să 
intri niciodată acolo? 

Mi-am amintit cât de mult ţinusem şi eu la tainele mele 
în tinerețe. 

— Îţi promit. 

De atunci m-am tot întrebat dacă nu mă vrăjea şi pe 
mine ca pe mateloții aceia. Căci pe atunci eram ca o vacă 
bine hrănită, placidă şi credincioasă. Lasă-l în pace, mi-am 
spus. E fericit, creşte mare. Ce rău ar putea să păţească 

<e 268 » 


aici? 

— Mamă, mi-a zis. 

Era chiar în zori, razele palide încălzeau frunzele. 
Pliveam buruienile, îngenuncheată în grădină. De obicei nu 
se trezea atât de devreme, însă era ziua lui. Implinea 
şaisprezece ani. 

— "Ţi-am făcut pere îndulcite cu miere, i-am spus. 

A ridicat mâna, să-mi arate poama pe jumătate mâncată, 
lucind de suc. 

— Le-am găsit, mulţumesc. Vreau să-ţi arăt ceva. 

M-am şters de pământ şi l-am urmat pe cărarea din 
pădure, spre peşteră. Înăuntru era o barcă mică, 
asemănătoare cu a lui Glaucos. 

— A cui e? l-am întrebat. Unde sunt oamenii? 

A clătinat din cap. Era roşu în obraji şi îi străluceau 
ochii. 

— E a mea, mamă. Mi-a venit ideea înainte să sosească 
oamenii, dar după ce i-am văzut, m-am mişcat mult mai 
iute. Mi-au dat din uneltele lor şi m-au învăţat cum să-mi 
fac altele. Cum ţi se pare? 

Acum, că mă uitam mai bine, vedeam că pânza era 
cusută din cearşafurile mele şi şipcile erau aspre şi pline 
de aşchii. Eram furioasă, însă pe de altă parte plesneam şi 
de mândrie, minunându-mă. Fiul meu o construise de unul 
singur, doar cu nişte unelte simple şi cu voinţa sa. 

— E foarte bine lucrată, am zis. 

A zâmbit larg. _ 

— Este, nu-i aşa? El mi-a spus să păstrez taina. Însă nu 
voiam să ţi-o ascund. M-am gândit... 

S-a oprit când mi-a văzut faţa. 

— Cine ţi-a zis? 

— E-n regulă, mamă, nu vrea să-mi facă niciun rău. M-a 
ajutat. Mi-a mărturisit că pe vremuri venea des pe aici. Că 
sunteţi prieteni vechi. 

Prieteni vechi. Cum de nu văzusem primejdia? Acum mi- 
am amintit ce bucuros părea Telegonus când se întorcea 
seara acasă. Şi nimfele mele se întorceau cu aceeaşi 
expresie pe chip. Atena nu putea să pătrundă prin vraja pe 


e 269 + 


care o urzisem, căci nu avea nicio putere în lumea 
morţilor. Însă el mergea peste tot. Când nu dădea cu zarul, 
conducea chiar el sufletele până la porţile lui Hades. Zeul 
care-şi vâra nasul peste tot, zeul schimbării. 

— Hermes nu mi-e deloc prieten. Spune-mi tot ce aţi 
vorbit. Acum. 

S-a înroşit la faţă, cuprins de jenă. 

— A zis că poate să mă ajute şi m-a ajutat. Că trebuie să 
trec repede la fapte. Dacă vreau să smulg coaja de pe o 
rană, mi-a spus, cel mai bine e să mă mişc iute. N-o să-mi 
ia nicio jumătate de lună. La primăvară o să fiu deja înapoi. 
I-am făcut proba în golf şi e trainică. 

Mi-a vorbit cu atâta exaltare, încât de-abia am reuşit să-l 
urmăresc. 

— Cum adică? Ce n-o să-ţi ia nicio jumătate de lună? 

— Călătoria spre Itaca. Hermes e convins că poate să mă 
călăuzească astfel încât să ocolim monştrii, aşa că n-ai de 
ce să te temi. Dacă plec odată cu mareea de la amiază, voi 
ajunge la cea mai apropiată insulă înainte să se întunece. 

Amuţisem de parcă îmi smulsese limba din gură. 

Mi-a pus mâna pe umăr. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji. Voi fi în siguranţă. Hermes 
îmi e strămoş, din sângele tatei. Nu m-ar trăda niciodată. 
Mamă, tu mă auzi? 

Mă cerceta neliniştit pe sub şuviţele de păr. 

Mi-a îngheţat sângele în vene când l-am văzut atât de 
copilăros. Oare şi eu fusesem aşa o copilă? 

— E un zeu al minciunilor, am spus. Doar nătărăii se 
încred în el. 

A roşit, însă pe chip îi apăruse o expresie sfidătoare. 

— Ştiu cine este. Nu mă încred în el şi atât. O să am 
arcul cu mine. Şi oricum a început să mă înveţe să arunc 
cu lancea. Mi-a arătat un băț care avea legat la un capăt 
un cuţit vechi de bucătărie al meu. Pesemne că mi-a citit 
groaza pe chip, căci a urmat: însă n-o să am nevoie de ea. 
În Itaca se ajunge în câteva zile şi apoi o să fiu în siguranţă 
lângă tata. 

Stătea aplecat în faţă, cu un aer serios. Credea că-mi 


e 270 œ» 


răspunsese la toate obiecțiile. Era mândru de el şi bucuros 
de planurile pe care tocmai şi le făurise. Cât de uşor îi 
veneau pe limbă vorbe ca în siguranță, tata. Am simţit că 
mă cuprinde pe loc o furie lucidă. 

— De ce-ţi închipui că o să te primească în Itaca cu 
braţele deschise? Nu ştii decât poveşti despre tatăl tău. Şi 
deja are un fiu. Crezi că lui Telemah o să-i convină să se 
trezească cu un frate bastard? 

S-a strâmbat puţin când a auzit de bastard, însă mi-a 
răspuns curajos: 

— Nu cred că s-ar supăra. Nu mă duc să-i iau regatul, 
nici moştenirea şi o să-l lămuresc în privinţa asta. O să 
stau toată iarna şi aşa o să avem timp să ne cunoaştem. 

— Aşadar, te-ai hotărât. Ai făcut planul cu Hermes şi 
acum nu mai aştepţi decât să-ţi urez eu vânt din pupă. 

S-a uitat nesigur la mine. 

— Ce zice Hermes atotştiutorul despre sora lui, care te 
vrea mort? Ţi-a zis că o să mori ucis de cum o să părăseşti 
insula? 

Mai că a oftat. 

— Mamă, a trecut mult timp de-atunci. Sigur a uitat. 

— Să uite? Glasul meu zgâria parcă pereţii peşterii. Eşti 
neghiob? Atena nu uită. O să te hăpăie dintr-o înghiţitură, 
cum vânează bufnița un şoricel prostuţ. 

Pălise la faţă, însă nu s-a lăsat, ca un viteaz ce era. 

— O să încerc oricum. 

— Ba nu. Îţi interzic. 

S-a uitat uimit la mine. Nu-i mai interzisesem nimic până 
atunci. 

— Bine, dar trebuie să plec spre Itaca. Mi-am construit 
barca. Sunt pregătit. 

Am păşit mai aproape. 

— Hai să te lămuresc eu cum trebuie. Dacă pleci, o să 
mori. Aşa că nu mergi nicăieri. Şi dacă încerci, o să-ţi dau 
foc la barcă, până rămâne doar scrumul din ea. 

Faţa îi înlemnise de uimire. l-am întors spatele şi am 
plecat. 


Nu a plecat pe mare în ziua aceea. Eu am dat târcoale 
mânioasă prin bucătărie, iar el a rămas în pădurile lui. S-a 
întors acasă de-abia la amurg. S-a apucat să scotocească 
prin cufere, adunându-şi gălăgios pături şi aşternuturi. 
Venise doar să-mi arate că nu vrea să mai stea sub 
acoperişul meu. 

— Vrei să te tratez ca pe un bărbat, însă te porţi ca un 
ţânc. Toată viaţa te-am ocrotit aici. Nu înţelegi primejdiile 
care te pasc în lumea mare. Nu poţi să te prefaci că Atena 
nici nu există. 

Era pregătit ca iasca gata să se aprindă de la scânteia 
amnarului. 

— Ai dreptate. Nu cunosc deloc lumea. Cum aş putea s-o 
cunosc? Nu mă scapi o clipă din ochi. 

— Atena s-a arătat chiar acolo, în faţa vetrei, şi mi-a 
poruncit să te dau pe mâna ei ca să te ucidă. 

— Ştiu. Mi-ai povestit de o sută de ori. Şi totuşi n-a mai 
încercat nimic de atunci, nu-i aşa? Doar sunt în viaţă, nu? 

— Datorită farmecelor pe care le urzesc şi le port mereu 
cu mine! am răspuns ridicându-mă să-l înfrunt. Ştii câte a 
trebuit să fac să le întăresc, câte ceasuri m-am frământat 
cu ele şi cât le-am încercat, să fiu sigură că Atena nu poate 
să pătrundă până la noi? 

— Oricum îţi place să faci aşa ceva. A 

— Îmi place? am izbucnit într-un râs hârşâit. Îmi place 
să-mi văd de munca mea, de care nici n-am mai apucat să 
mă ocup de când te-ai născut tu! 

— Atunci du-te şi fă-ţi farmecele! Fă-le şi lasă-mă să 
plec! Recunoaşte că nici nu ştii dacă Atena mai e supărată. 
Ai încercat să vorbeşti cu ea? Au trecut şaisprezece ani de- 
atunci! 

O zicea de parcă erau şaisprezece secole. Nici nu-şi 
închipuia cât de vastă e viaţa zeilor, cât de nemilos ajungi 
când vezi cum se ridică şi se prăbuşesc în jur generaţii de 
oameni. Era tânăr şi muritor. O după-amiază anostă i se 
părea lungă cât un an. 

Simţeam cum mă aprind la faţă, cum mă încing tot mai 
mult. 


e 272 œ» 


— Îţi închipui că toţi zeii sunt ca mine. Că poţi să-i ignori 
când ai chef şi să te porţi de parcă ţi-ar fi slugi, cu dorinţe 
pe care le alungi ca pe muşte. Însă ei pot să te strivească 
doar din plăcere, din pizmă. 

— Frică şi zei, frică şi zei! Numai despre asta vorbeşti. 
Numai despre asta mi-ai vorbit întotdeauna. Şi totuşi, pe 
lumea asta există mii şi mii de bărbaţi şi de femei care 
trăiesc până la adânci bătrâneţi. Unii sunt chiar fericiţi, 
mamă. Nu se agaţă cu atâta disperare de un țărm 
adăpostit. Eu vreau să fiu unul dintre ei. De ce nu poţi să 
înţelegi? 

Aerul începuse să sfârâie în jurul meu. 

— Tu nu poţi să înţelegi. Am zis că nu pleci nicăieri şi 
am încheiat discuţia. 

— Aşa deci? O să rămân aici toată viaţa? Până mor? Fără 
să încerc măcar să plec? 

— Dacă aşa trebuie, da. 

— Nu! a zis, lovind cu pumnul masa dintre noi. Nu voi 
face aşa ceva! Nu am pentru ce să trăiesc aici. Chiar dacă 
mai soseşte vreo corabie şi mă rog de tine să o laşi să 
arunce ancora, ce dacă? Mă bucur câteva zile şi apoi 
pleacă, iar eu rămân prizonier aici. Dacă asta e viaţă, mai 
bine mor. Mai bine mă omoară Atena, ai auzit? Măcar aşa 
aş ajunge să văd şi altceva decât numai insula asta! 

Mi s-a întunecat vederea. 

— Nu-mi pasă ce ţi se pare ţie mai bine. Dacă eşti prea 
netot ca să ţii la viaţa ta, atunci o să ţin eu. Mă voi folosi 
de vrăji. 

Pentru prima oară, l-am văzut descumpănit. 

— Cum adică? 

— Adică nici măcar n-ai şti ce-ai pierdut. Nici măcar nu 
ti-ar trece prin minte să pleci. 

S-a dat un pas înapoi. 

— Nu. N-o să-ţi mai beau din vin. N-o să mă mai ating de 
ce-mi dai tu. 

Simţeam în gură gust de venin. Era o plăcere să-l văd în 
sfârşit înspăimântat. 

— Crezi că poţi să mă opreşti aşa? Niciodată nu ai 


e 273 a 


înţeles cât de puternică sunt. 

N-o să uit toată viaţa cum m-a privit. Ca un om care 
tocmai a văzut cum se ridică vălul şi cum arată cu adevărat 
lumea. 

A deschis uşa cu un gest smucit şi a fugit în beznă. 


Pi 

Am rămas locului multă vreme, ca un copac pârjolit de 
trăsnete până la rădăcină. Apoi m-am dus jos pe țărm. 
Aerul se răcise, dar nisipul încă păstra în el arşiţa zilei. Mi- 
am amintit câte ceasuri stătusem cu el în braţe acolo, 
pielea lui lipită de a mea. Îmi dorisem să păşească liber 
prin lume, teafăr şi neînfricat, iar acum mi se îndeplinise 
dorinţa. Nici măcar nu-şi închipuia că poate să stea vreo 
zeiţă neclintită cu lancea îndreptată spre inima lui. 

Nu-i povestisem despre pruncia sa, cât de înverşunată şi 
de grea fusese. Nu-i povestisem despre cruzimea zeilor, 
nici despre cruzimea tatălui său. Mai bine i-aş fi povestit, 
mi-am zis. De şaisprezece ani ţineam bolta pe umerii mei, 
iar el nici nu băgase de seamă. Mai bine l-aş fi luat cu de-a 
sila să culegem plantele care-i salvau viaţa. Mai bine l-aş fi 
pus să stea lângă plită cât rosteam cuvintele cu puteri 
vrăjite. Ar trebui să înţeleagă câte îndurasem în tăcere şi 
câte făcusem ca să-l ştiu în siguranţă. 

Însă ce-ar fi fost apoi? Acum se ascundea de mine 
printre copaci. În minte îmi apăruseră atât de lesne 
farmecele care mi-ar fi îngăduit să-i retez dorinţele, cum ai 
tăia putregaiul de pe o poamă. 

Am scrâşnit din dinţi. Îmi venea să spumeg de furie, să- 
mi smulg carnea de pe mine şi să plâng. Îmi venea să-l 
blestem pe Hermes pentru toate jumătăţile de adevăr şi 
pentru ispitele sale - însă Hermes nici nu conta de fapt. 
Văzusem chipul lui Telegonus când se uita pe vremuri în 
mare, şoptind cuvântul zare. 

Am închis ochii. Cunoşteam aşa de bine ţărmul, că nici 
nu trebuia să văd unde pun piciorul. Când era mic, îmi 
înşiram toate lucrurile pe care aş fi fost în stare să le fac 
pentru a-l şti în siguranţă. Nu era un joc aşa de greu, căci 
răspunsul era mereu acelaşi. Orice. 

e 274 a 


Odiseu îmi povestise odată despre un rege care avea o 
rană de nevindecat, nici cu doctori, nici cu tot timpul din 
lume. Când s-a dus la oracol, acesta i-a zis: doar omul care- 
| rănise putea să-l vindece şi doar cu lancea cu care îi 
făcuse rana. Aşa că regele s-a dus şchiopătând până la 
celălalt capăt al lumii, unde şi-a găsit duşmanul şi acesta l- 
a vindecat. 

Îmi doream să fie Odiseu lângă mine, ca să-l întreb: cum 
l-a convins regele pe omul acela să-l ajute, când tocmai el 
îi făcuse o rană atât de adâncă? 

Mi-am primit răspunsul dintr-o altă poveste. Cu mult 
timp în urmă, îl întrebasem pe Odiseu în pat: 

— Ce făceai când Ahile şi Agamemnon nu voiau să te 
asculte? 

Zâmbise în lumina focului. 

— E simplu. Pui la cale un plan în care chiar asta se 
întâmplă. 


e 275 a 


Capitolul 20 


L-am găsit în livada de măslini. Păturile i se încolăciseră 
în jur de parcă şi în vise mă înfrunta. 

— Fiule, am zis. Cuvântul a răsunat tare în aerul 
nemişcat. Încă nu se crăpase de ziuă, dar simţeam că nu 
mai e mult până se pun în mişcare roţile carului tatei. 
Telegonus. 

A deschis ochii şi a ridicat iute mâinile, să se apere de 
mine. Am simţit o durere ca un vârf de pumnal. j 

— Am venit să-ţi spun că poţi să pleci şi o să te ajut. Insă 
nu se poate fără nişte conditii. 

Oare ştia cât mă costau cuvintele acelea? Nu cred că 
avea cum. Tinereţea are darul de a nu simţi cât de mult le 
datorează altora. I-am citit deja bucuria pe chip. A sărit să 
mă îmbrăţişeze, lipindu-şi faţa de gâtul meu. Am închis 
ochii. Mirosea a frunze verzi şi a sevă. Şaisprezece ani 
trăseserăm în piept doar mirosurile celuilalt. 

— Să mai aştepţi două zile până la plecare, i-am zis. Şi în 
aceste zile să faci trei lucruri. 

A încuviinţat însufleţit. 

— Orice. 

Acum, că pierdusem, se arăta maleabil. Măcar ştia să 
câştige elegant. L-am condus acasă şi i-am umplut braţele 
cu ierburi şi cu sticluţe. Le-am cărat împreună până la 
barca lui. Acolo, pe punte, m-am apucat să tai şi să pisez, 
amestecându-mi pomezile. Spre surprinderea mea, m-a 
urmărit. De obicei îşi vedea de-ale lui când făceam 
farmece. 

— La ce e bună? 

— Te apără. 

— De ce anume? 


e 276 » 


— De tot ce îmi trece prin minte. De tot ce ti-ar putea 
trimite Atena pe cap: furtuni, leviatani, o spărtură în 
carenă. 

— Leviatani? 

M-am bucurat să-l văd ceva mai palid. 

— O să le ţină departe. Dacă Atena vrea să te atace pe 
mare, va trebui s-o facă ea însăşi şi nu cred că poate. 
Moirele i-au legat mâinile. Trebuie să rămâi tot timpul în 
barcă şi, de cum ajungi în Itaca, du-te la tatăl tău şi roagă-l 
să pună o vorbă bună pentru tine când vorbeşte cu Atena. 
E ocrotitoarea lui şi s-ar putea să-l asculte. Jură-mi. 

— Aşa o să fac, a zis el cu chipul solemn în penumbră. 

Am turnat poţiunile peste fiecare şipcă aspră şi 
centimetru de pânză, rostindu-mi farmecele. 

— Aş putea să încerc şi eu? a zis el. 

I-am întins un rest de poţiune. A udat un colţ de punte 
rostind cuvintele pe care mă auzise că le spun. 

A împuns lemnul cu degetul. 

— A mers? 

— Nu, am zis. 

— De unde ştii ce să spui? 

— Rostesc ceea ce are înţeles pentru mine. 

Chipul i s-a încordat de efort, de parcă se opintea să suie 
un bolovan pe deal. S-a uitat ţintă la şipci, rostind alte şi 
alte cuvinte. Puntea a rămas neschimbată. S-a uitat spre 
mine a reproş. 

— E greu. 

Cu toate grijile pe care le aveam, am râs. 

— Ai crezut altceva? Ascultă-mă. Când te-ai apucat să 
construieşti barca doar n-ai ridicat toporul o dată şi te-ai 
aşteptat să termini cu treaba. Ai muncit zi de zi. Aşa şi cu 
vrăjitoria. Trudesc de secole şi tot n-o stăpânesc cum 
trebuie. 

— Însă nu-i doar asta. Mai e şi faptul că nu sunt vrăjitor 
ca tine. 

Mi-am amintit de tata. Când preschimbase buşteanul din 
vatră în scrum, acum o veşnicie, zicându-mi: Aşa ceva e un 
fleac. Pot să fac mult mai mult. 


e 277 œ» 


— Se prea poate să nu fii vrăjitor, i-am zis. Însă eşti 
altceva. Ceva ce încă n-ai aflat. De aceea pleci. 

Zâmbetul lui îmi amintea de al Ariadnei, cald ca iarba 
verii. 

— Da, a spus el. 


L-am dus la un colţ de plajă umbrit. Cât şi-a terminat 
perele, i-am înfăţişat drumul pe mare cu pietre, schițându-i 
popasurile şi primejdiile. Nu va trece pe lângă Scylla. Se 
putea ajunge şi altfel în Itaca. Odiseu nu reuşise s-o ia pe 
acolo din pricina răzbunătorului Poseidon. 

— Dacă te ajută Hermes, bine, însă nu trebuie să mergi 
niciodată pe mâna lui. Tot ce spune e ca scris în vânt. Şi 
trebuie să te fereşti mereu de Atena. S-ar putea să-ţi apară 
preschimbată. O fecioară frumoasă, poate. Nu trebuie să te 
laşi păcălit oricât de mult te-ar ispiti. 

— Mamă, a zis el roşind. Eu pe tata îl caut. Nu mă 
gândesc la altceva. 

N-am mai spus nimic. În zilele acelea ne-am purtat cu 

mai multă blândeţe decât oricând, chiar şi înainte de 
cearta noastră. Seara stăteam împreună în faţa vetrei. Un 
leu se pusese peste piciorul lui. Era de-abia toamnă, însă 
nopţile erau deja reci. L-am servit cu mâncarea lui 
preferată, peşte umplut cu ierburi şi brânză rumenită. Cât 
a mâncat, m-a lăsat să-l povăţuiesc. 
_ — Penelopa, i-am zis. Cinsteşte-o în fel şi chip. 
Ingenunchează-i la picioare, adu-i laude şi daruri, o să-ți 
dau câteva tocmai bune. E înţelegătoare, dar nicio femeie 
nu se bucură când se trezeşte la picioare cu odraslele din 
flori ale bărbatului ei. Cât despre Telemah, stai cu ochii în 
patru. El are de pierdut cel mai mult de pe urma ta. O 
mulţime de bastarzi au devenit regi la vremea lor, iar el o 
să ştie asta. Nu te încrede în el. Nu-i întoarce spatele. O să 
fie isteţ şi iute, căci tatăl lui l-a învăţat meşteşugul 
armelor. 

— Sunt un arcaş bun. 

— Ai ţintit în trunchiuri de stejar şi ai vânat fazani. Nu 
eşti războinic. 

e 278 œ» 


A tras aer în piept. 

— Oricum, dacă încearcă ceva, o să mă păzească 
puterile tale. 

M-am uitat îngrozită la el. 

— Nu fi neghiob. N-am cum să te păzesc cu nicio putere 
după ce pleci de aici. Dacă te bizui pe aşa ceva, o să mori. 

Mi-a pus mâna pe braţ. 

— Mamă, vreau doar să spun că el e muritor. Eu sunt pe 
jumătate din sângele tău şi ţi-am moştenit şiretlicurile. 

Ce şiretlicuri? Îmi venea să-l scutur bine. Un strop de 
farmec? Darul de a-i încânta pe muritori? Când îi vedeam 
chipul plin de speranţe îndrăzneţe, mă simţeam bătrână. 
Tinereţea îi îmbobocise şi i se pârguise de-acum. Buclele 
negre îi atârnau în ochi şi glasul i se îngroşase. Băieţii şi 
fetele vor ofta după el, dar eu nu vedeam decât sutele de 
puncte vulnerabile de pe trupul lui de la care ar putea să-şi 
găsească sfârşitul. Gâtul său dezgolit mi se părea obscen 
în lumina focului. 

Şi-a sprijinit capul de-al meu. 

— N-o să păţesc nimic, îţi promit. 

Ba nu poţi să-mi promiţi, îmi venea să-i strig. Nu ştii 
nimic. Însă a cui era vina? Îi tăinuisem faţa lumii sub văl. Îi 
zugrăvisem istoria în culori vii şi tari şi se îndrăgostise de 
meşteşugul meu. lar acum era prea târziu s-o iau de la 
capăt şi să schimb foaia. Dacă îmbătrânisem, de ce nu 
devenisem înţeleaptă? Ar trebui să ştiu de-acum că n-are 


l-am zis că trebuie să facem trei lucruri. Însă ultimul 
trebuia să-l fac singură. Nu m-a descusut. Vreun farmec, 
credea el. Vreo iarbă pe care şi-a pus în gând s-o 
dezgroape. Am aşteptat până s-a culcat şi m-am dus pe 
malul mării, la lumina stelelor. 

Valurile îmi lunecau pe picioare şi-mi răsuceau poalele 
rochiei. Eram lângă peştera unde aştepta barca lui 
Telegonus. Peste câteva ceasuri avea să urce în ea, să salte 
bolovanul care-i slujea de ancoră şi să întindă pânzele din 
petice cusute grosolan. Era un băiat bun, aşa că o să-mi 

e 279 + 


facă cu mâna atâta vreme cât voi privi în depărtare. Apoi o 
să se întoarcă şi o să-şi încordeze privirile să vadă insuliţa 
stâncoasă care se întindea la capătul speranţelor sale. 

Imi aminteam palatul bunicului, curenţii negri ai lui 
Oceanos, marele râu ce încinge întregul pământ. Orice zeu 
cu sânge de naiadă putea să se vâre în valurile sale, 
lăsându-se purtat tot înainte, prin tuneluri săpate în stâncă 
şi prin o mie de afluenţi, până când ajungea acolo unde 
şuvoaiele curg chiar pe sub fundul mării. 

Pe vremuri mergeam acolo cu Aietes. Când se întâlneau 
cele două ape, nu se amestecau deloc, ci alcătuiau un soi 
de membrană vâscoasă ca o meduză. Prin ea se zăreau 
scânteile fosforescente din oceanul întunecat şi, dacă-ţi 
apăsai palma, simţeai undele adânci de pe cealaltă parte, 
izbitor de reci. Când ridicam mâinile, degetele ne furnicau 
şi aveau gust de sare. 

— Priveşte, îmi spusese Aietes. 

Imi arătase ceva care se mişca în întunecimea aceea 
nemărginită. O umbră cenuşiu-pal ce luneca înainte, mare 
cât o corabie. Se lăsase peste noi, cu aripile sale 
fantomatice bătând fără sunet în negrul din jur. Nu se 
auzea decât hârşâitul cozii sale târându-se pe nisipul de pe 
fund. 

Trygon, aşa îl numise fratele meu. Era cel mai mare din 
neamul său, un zeu în toate puterile. Tata Uranus, 
creatorul lumii, se zice că l-ar fi pus acolo la loc sigur, căci 
otrava din coada făpturii era cea mai puternică din 
univers. Un muritor ar fi fost ucis pe loc doar dacă s-ar fi 
atins de el, iar un zeu superior s-ar fi chinuit o veşnicie. 
Dar un zeu mai mărunt? Nouă ce ne-ar fi făcut? 

Ne-am uitat lung la chipul lui straniu şi străin şi la botul 
turtit şi tăios. l-am urmărit burta cu branhii albe plutind 
deasupra noastră. Aietes făcuse ochii mari. 

— Gândeşte-te ce armă s-ar putea făuri din el. 


(A 

Ştiam că eram pe punctul de a-mi încălca surghiunul. De 

aceea aşteptasem să se facă noapte şi să se tragă norii 

peste ochii mătuşii mele. Dacă izbuteam, m-aş fi întors 
< 280 » 


dimineaţa, înainte să-mi bage cineva de seamă absenţa. Şi 
dacă nu reuşeam, ce pedeapsă ar mai fi fost pe măsură? 

Am păşit în valuri. Mi-au învăluit picioarele, pântecele. 
Mi-au învăluit chipul. Nu trebuia să folosesc bolovani pe 
post de greutăţi ca muritorii, luptând să nu plutesc la 
suprafaţă. Am coborât lin treptele săpate în fundul mării. 
Deasupra mea mareele se mişcau necurmat, însă mă 
afundasem prea mult ca să le mai simt. Ochii îmi luminau 
calea. Nisipul se înălța în jur şi printre picioare mi-a ţâşnit 
un calcan. Nu s-a mai apropiat nicio altă fiinţă. Îmi 
miroseau sângele de naiadă sau poate otrăvurile intrate în 
piele după atâţia ani de vrăjitorii. M-am întrebat dacă n-aş 
fi făcut mai bine să încerc să le vorbesc nimfelor mării şi să 
le cer ajutorul. Însă nu cred că le-ar fi surâs treaba pentru 
care venisem. 

M-am adâncit şi mai mult, scufundându-mă în stânjenii 
de apă neagră. Nu eram în elementul meu în ea şi o ştiam. 
Frigul îmi pătrundea până la os, iar sarea îmi rodea faţa. 
Simţeam povara mării ca nişte munţi pe umeri. Însă 
avusesem mereu darul răbdării, aşa că nu m-am lăsat. În 
depărtare zăream formele mătăhăloase ale balenelor şi ale 
calmarilor imenşi plutind prin apă. Am strâns bine cuțitul 
cu tăişul de bronz cât se putea de ascuţit, dar nici ei nu s- 
au apropiat de mine. 

În sfârşit am păşit pe fundul cel mai de jos al mării. 
Nisipul era aşa de rece, că-mi ardea tălpile. Aici domnea 
tăcerea şi apa era încremenită. Singurele lumini veneau de 
la dârele luminescente plutitoare. Era un zeu înţelept 
dacă-şi punea musafirii să vină tocmai până aici, în locul 
acesta neprimitor, unde trăia doar el singur. 

— Mărite stăpân al adâncurilor, am strigat. Am venit din 
lume să ne întrecem în luptă. 

N-am auzit niciun sunet. În jur nu exista decât 
întinderea oarbă de sare. Apoi bezna s-a despicat şi a sosit 
el. Imens mai era, alb-cenuşiu, întipărit în adâncuri ca 
imaginea soarelui după ce ţi-ai luat ochii de la el. Aripile 
mute îi unduiau, iar din vârfurile lor curgeau curenţi ca 
nişte râuleţe. Avea ochii înguşti, cu pupile subţiri, ca de 


e 281 œ» 


pisică, şi gura o cută golită de sânge. M-am uitat uimită. 
Când pusesem piciorul în apă, îmi spusesem că urma să 
dau piept doar cu un nou Minotaur, cu un alt olimpian pe 
care trebuia să-l întrec în isteţime. Însă acum, când îl 
vedeam cât e de mare şi de cadaveric, m-am înfiorat. Fiinţa 
aceasta era mai bătrână decât toate pământurile din lume, 
avea vârsta primei picături de sare. Până şi tata părea un 
copil pe lângă ea. Să i te împotriveşti ar fi fost ca şi cum 
încercai să zăgăzuieşti marea. M-a năpădit o groază rece. 
Toată viaţa mă temusem că o să mă trezesc cu o grozăvie 
pe cap. De-acum nu mai trebuia să aştept. O aveam în faţă. 

Pentru ce vrei să ne întrecem? 

Toţi zeii cei mari au puterea să grăiască prin gânduri, 
însă, când am auzit făptura vorbindu-mi în minte, m-am 
scurs pe picioare. 

— Am venit să-ţi câştig coada otrăvită. 

Și de ce ţi-ai dori o asemenea putere? 

— Atena, fiica lui Zeus, caută să curme viaţa fiului meu. 
Nu-l pot apăra cu puterea mea, însă a ta mi-ar fi de folos. 

M-a privit cu ochii săi care nu clipeau. Știu cine eşti, 
fiica soarelui. Tot ce atinge marea îmi ajunge într-un târziu 
la cunoştinţă, aici, în adâncuri. Îţi ştiu gustul. Îţi ştiu toată 
familia după gust. Şi fratele tău a venit odată, încercând să 
pună mâna pe puterea mea. A plecat cu ea goală, ca toţi 
ceilalţi. Cu cineva ca mine nu te poți lupta. 

M-a trecut disperarea în valuri, fiindcă ştiam că spune 
adevărul. Toți monştrii din adâncuri aveau trupurile 
acoperite de cicatricele rămase în urma luptelor cu fraţii 
lor leviatani. El însă nu. Era neted peste tot, căci nimeni nu 
îndrăznea să se pună cu puterea sa străveche. Până şi 
Aietes trebuise să-şi recunoască mărginirea. 

— Oricum ar fi, am spus, trebuie să încerc. De dragul 
fiului meu. 

Nu este cu putinţă. 

Vorbea la fel de plat cum arăta. Clipă de clipă, simţeam 
că mi se scurge voinţa, suptă de răceala necurmată a 
valurilor şi de privirea sa fixă. M-am silit să vorbesc. 

— Nu îndur să aud aşa ceva, am continuat. Fiul meu 


e 282 » 


trebuie să trăiască. 

Singurul trebuie din viaţa muritorilor este moartea. 

— Dacă nu vrei să te întreci cu mine, poate vrei ceva în 
schimb. Un dar anume. Să îndeplinesc o sarcină. 

Gura subţire i s-a deschis cu un hohot mut. 

Ce mi-aş putea dori de la tine? 

Nimic, ştiam. M-a scrutat cu ochii săi palizi, pisiceşti. 

Am aceeaşi lege ca întotdeauna. Dacă râvneşti la coada 
mea, trebuie mai întâi să-i înduri otrava. Acesta este 
prețul. Suferinţă veşnică pentru a câştiga câţiva ani de 
viață pentru fiul tău muritor. Chiar merită să plăteşti atât 
de scump? 

Mi-am amintit cum naşterea lui Telegonus aproape că 
mă răpusese. Mi-am închipuit cum ar fi să trăiesc cu 
durerea aceea la nesfârşit, fără leac, fără balsam, fără 
alinare. 

— Aşa i-ai propus şi fratelui meu? 

Aşa le propun tuturor. El nu s-a învoit. Nimeni nu se 
învoieşte vreodată. 

Mi-am mai venit în puteri când am auzit. 

— Care sunt celelalte condiţii? 

Când nu mai ai nevoie de puterea ei, azvârle-o în valuri, 
ca s-o primesc înapoi. 

— Doar atât? Juri? 

Doreşti să mă legi cu jurământ, copilă? 

— Doresc să ştiu că-ţi vei respecta învoiala. 

Mi-o voi respecta. 

Curenţii se mişcau în jurul nostru. Dacă o fac, Telegonus 
va trăi. Nimic altceva nu conta. 

— Sunt gata, am zis. Loveşte-mă. 

Nu. Trebuie să pui chiar tu mâna pe venin. 

Apele mă sorbeau. Bezna mă făcea să-mi pierd curajul. 
Nisipul nu era neted, ci amestecat cu oscioare. Tot ce-şi 
găsea moartea în mare odihnea până la urmă aici. Pielea 
mi s-a zbârcit furnicându-mă, de parcă s-ar fi descuamat. 
Zeii nu ştiau ce-i mila, aflasem încă de la început. M-am 
silit să păşesc în faţă. Piciorul mi s-a prins în ceva. O cutie 
toracică. Mi l-am tras. Dacă mă opream acum, nu mă mai 


e 283 + 


urneam în veci. 

M-am apropiat de capătul unde coada i se lipea de pielea 
cenuşie. Carnea de deasupra arăta bolnăvicios de moale, 
ca putrezită. Coada ca un ac îi hârşâia slab frecându-se de 
fundul mării. De aproape îi vedeam muchia zimţată şi-i 
simţeam puterea, un iz dulce şi greu, sufocant. Oare o să 
reuşesc să ies din adâncuri după ce-i absorbeam veninul? 
Sau o să zac pur şi simplu aici, agăţată de coada lui, pe 
când fiul îmi moare în lumea de sus? 

Nu mai zăbovi, mi-am zis. Insă nu reuşeam să mă 
clintesc deloc. Trupul meu, cu bunul său simţ înnăscut, se 
împotrivea autodistrugerii. Picioarele mi s-au încordat, 
gata s-o ia la fugă, s-o zbughească înapoi la adăpostul 
uscatului. Ca Aietes înaintea mea şi toţi cei care mai 
râvniseră puterea lui Trygon. 

Bezna şi curenţii întunecaţi mă înconjurau. Mi-am 
zugrăvit în faţa ochilor chipul luminos al lui Telegonus. Am 
întins mâna. 

Mi-am trecut degetele prin golul apei, fără să atingă 
nimic. Făptura îmi plutea iar în faţă, privindu-mă cu ochii 
săi inexpresivi. 

S-a sfârşit. 

Mintea mi se întunecase precum apa aceea. Parcă 
făcuserăm un salt în timp. 

— Nu înţeleg. 

Ai fi atins otrava. E de-ajuns atât. 

Imi simţeam mintea rătăcită. 

— Cum e cu putinţă? 

Sunt bătrân de când lumea şi pun orice condiţii îmi sunt 
pe plac. Tu eşti prima care le-a îndeplinit. 

S-a ridicat din nisip. L-am simţit cum îmi atinge în 
treacăt părul cu aripa, iar când s-a oprit, aveam iar în faţă 
capătul unde rădăcina cozii i se înfigea în trup. 

Taie. Incepe mai sus, în carne, altfel o să picure veninul. 

Glasul îi era liniştit, de parcă îmi spunea să tai o felie 
dintr-o poamă. Mă simţeam ameţită, încă zguduită. l-am 
cercetat pielea nevătămată şi gingaşă ca dosul încheieturii. 
Nici nu-mi închipuiam cum aş putea s-o tai, aşa cum n-aş fi 


e 284 œ» 


putut să spintec nici beregata unui prunc. 

— Nu poţi îngădui una ca asta, am zis. Trebuie să fie un 
vicleşug. Aş putea să nenorocesc o lume întreagă cu o 
asemenea putere. Aş putea să-l ameninţ pe Zeus. 

Lumea de care vorbeşti nu are nicio însemnătate pentru 
mine. Ai câştigat, ia-ţi răsplata. Taie. 

Glasul nu-i era nici aspru, nici blând, însă parcă m-a 
biciuit. Apa mă apăsa cu adâncurile sale întinse, topindu-se 
în noaptea lor fără sfârşit. Carnea lui moale, netedă şi 
cenuşie, aştepta s-o tai. Şi tot nu m-am urnit. 

Erai gata să te lupti cu mine pentru ea. Nu o primeşti 
dacă ţi-o dau de bunăvoie? 

Mi s-a întors stomacul pe dos. 

— Te rog. Nu mă sili să fac aşa ceva. 

Să te silesc? Copilă, doar tu ai venit la mine. 

Nici nu simţeam mânerul cuţitului în mână. Nu simţeam 
nimic. Fiul meu părea îndepărtat precum cerul. Am ridicat 
tăişul şi l-am înfipt în pielea făpturii. S-a rupt ca florile, 
zdrenţuindu-se lesne. Sângele zeiesc auriu a început să 
curgă din rană, plutindu-mi peste mâini. Ţin minte că mi- 
am zis: fără îndoială, m-am gândit bine la ce fac acum. 
Oricâte farmece aş făuri, oricâte lănci aş vrăji, o să-mi 
petrec restul zilelor privind cum sângerează făptura 
aceasta. 

Am tăiat şi ultima fâşie de piele şi am rămas cu coada în 
mână. Părea uşoară ca fulgul şi, dacă o priveai de-aproape, 
aproape irizată. 

— Îţi mulţumesc, i-am zis, însă glasul mi-era pierit. 

Simţeam mişcarea curenților. Grăunţele de nisip 
şuşoteau între ele. El îşi ridica aripile. Norişorii de sânge 
aurit licăreau în bezna din jur. Sub tălpi aveam oasele 
strânse într-o mie de ani. Mi-am zis: Nu mai îndur lumea 
asta nici măcar o clipă. 

Atunci, fă-ți alta, copilă. 

A lunecat în beznă, târând după el o panglică de aur. 


Mi-a luat mult să fac cale întoarsă cu moartea aceea în 
mână. N-am văzut nici măcar o vietate. Dacă înainte le 
e 285 


păream urâcioasă, acum fugeau de mine. Când am ieşit din 
valuri pe plajă, aproape că se revărsau zorii şi nu mai 
aveam când să-mi trag sufletul. M-am dus în peşteră şi am 
găsit toiagul pe care Telegonus îl folosise drept lance. Cu 
degete încă tremurânde, am dezlegat sfoara cu care era 
legat cuțitul în vârf. M-am uitat o clipă la parul strâmb, 
întrebându-mă dacă să-i găsesc altă coadă pentru lancea 
lui. Însă odată ce apucase să se înveţe cu el, mi se părea 
mai sigur să-l las aşa curbat cum era. 

Am ţinut cu grijă coada de la rădăcină. Se acoperise de o 
secreție străvezie. Am legat-o de capătul băţului cu fire 
vrăjite şi am vârât-o într-o teacă de piele fermecată cu 
moli, ca să ţină otrava înăuntru. 

Telegonus dormea, cu chipul destins şi obrajii puţin 
îmbujoraţi. Am stat să-l privesc până s-a trezit. A tresărit 
uitându-se chiorâş la mine. 

— Ce ai acolo? 

— Ceva care o să te apere. Nu atinge decât coada. 
Zgârietura e mortală pentru oameni şi o tortură pentru zei. 
Ţine-o mereu în teacă. E doar pentru Atena sau vreo 
primejdie de moarte. După aceea trebuie să se întoarcă la 
mine. 

Era neînfricat, cum îl ştiam dintotdeauna. A întins mâna 
şi a luat, fără să şovăie, lancea de coadă. 

— E mai uşoară decât bronzul. Ce este? 

— Coada lui Trygon. 

Mereu îi plăcuseră cel mai mult poveştile cu monştri. S-a 
uitat uimit la mine. 

— l-ai smuls coada? 

— Nu. Mi-a dat-o cu un preţ anume. Mi-am amintit de 
sângele auriu care întina adâncurile oceanului. Ia-o cu tine 
acum, ca să trăieşti. 

A îngenuncheat în faţa mea, cu ochii în pământ. 

— Mamă. Zeiţă... 

Mi-am lipit degetele de buzele lui. 

— Nu. L-am ridicat în picioare. Era cât mine de înalt. Nu 
începe acum. Nu ţi se potriveşte deloc şi nici mie. 

Mi-a zâmbit. Ne-am aşezat la masă şi am mâncat ce 


e 286 » 


gătisem pentru dimineaţă, după care am pregătit barca de 
plecare, încărcând-o cu merinde şi cu daruri, trăgând-o 
apoi până la marginea apei. Se înveselea tot mai tare la 
faţă, păşind de parcă prinsese aripi. M-a lăsat să-l 
îmbrăţişez pentru ultima oară. 

— Îi voi transmite lui Odiseu salutările tale, mi-a zis. O 
să mă-ntorc încărcat cu atâtea poveşti, mamă, că n-o să-ţi 
vină să crezi ceea ce vei auzi. O să-ţi aduc atâtea daruri, că 
nici n-o să vezi puntea de ele. 

Am încuviinţat. l-am atins chipul cu degetele şi a ieşit cu 
barca în larg, făcându-mi într-adevăr cu mâna până când 
nu l-am mai văzut. 


e 287 œ» 


Capitolul 21 


Furtunile de iarnă au sosit devreme în anul acela. A 
plouat cu stropi înţepători, care de-abia păreau să ude 
pământul. A urmat un vânt pustiitor, care a smuls frunzele 
din copaci într-o singură zi. 

Nu mai fusesem singură pe insula mea de... nici nu 
puteam să socotesc. Un secol? Două? Imi spusesem că, 
odată ce pleca Telegonus, urma să fac tot ceea ce lăsasem 
deoparte şaisprezece ani. Voi lucra la farmecele mele de 
dimineaţă până seara, voi dezgropa rădăcini uitând să 
mănânc, voi culege tulpini de răchită şi voi împleti 
mormane de coşuri. Voi trăi în pace, trecându-mi zilele pe 
nesimţite. Voi avea timp să mă odihnesc. 

În loc de asta, m-am plimbat de-a lungul țărmului, 
uitându-mă în zare, de parcă puteam să-mi silesc ochii să 
vadă tocmai până-n Itaca. Am numărat clipele, măsurându- 
le în paralel cu periplul lui Telegonus. Acum pesemne că 
poposeşte să facă rost de apă de băut. Acum tocmai 
zăreşte insula. Deja a luat-o spre palat şi a îngenuncheat. 
Odiseu... ce a făcut? Când a plecat, nu-i spusesem că sunt 
însărcinată. Abia dacă îi adresasem câteva cuvinte. Ce-ar 
zice dac-ar afla că am făcut un prunc împreună? 

Va fi bine, mă linişteam singură. E un băiat cu care poţi 
să te mândreşti. Odiseu avea să-i vadă limpede calităţile, 
aşa cum observase şi războiul de ţesut al lui Dedal. Il va 
lua sub aripa lui şi îl va învăţa toate meşteşugurile 
bărbaţilor muritori, să se lupte cu sabia, să tragă cu arcul, 
să vâneze, să vorbească în faţa obştii. Telegonus va şedea 
la ospeţe vrăjindu-i pe localnici, sub privirile admirative 
ale tatălui său. Chiar şi Penelopa va fi cucerită, până şi 
Telemah. Poate îşi va găsi un loc la Curtea lor şi se va 


e 288 œ» 


împărţi între cele două insule, clădindu-şi o viaţă 
frumoasă. 

Ce altceva o să mai fie, Circe? O să călărească grifoni şi 
o să devină toţi nemuritori? 

În aer mirosea a îngheţ şi din cer au coborât unu-doi 
fulgi de nea. De mii şi mii de ori străbătusem coastele 
Aiaiei. Plopii albi şi negri împletindu-şi braţele golaşe. 
Cornii şi merii cu poamele scuturate la pământ, uscându- 
se. Feniculul înalt până-n talie, stâncile din mare albite de 
sare uscată. Deasupra capetelor, cormoranii care se lăsau 
să atingă apa, răspunzând chemării valurilor. Muritorilor 
le place să spună că asemenea minuni ale naturii sunt 
neschimbătoare şi eterne, însă adevărul era că insula se 
schimba neîncetat, curgând la nesfârşit dintr-o generaţie 
în alta. Trecuseră mai bine de trei secole de când venisem 
aici. Stejarul care-mi scârţâia deasupra capului fusese un 
puiet pe vremuri. Plaja se dezgolea şi se îngropa în valuri, 
schimbându-şi forma şerpuitoare cu fiecare iarnă. Până şi 
coastele stâncoase erau altfel, sculptate de ploaie şi de 
vânt, de ghearele a nenumărate şopârle care mişunau pe 
ele, de seminţele care nimeriseră acolo şi încolţiseră prin 
crăpături. Totul se contopea în răsuflarea naturii, care se 
ridica şi cobora în ritmul ei. Totul în afară de mine. 

Şaisprezece ani la rând îmi alungasem gândul. Îmi 
fusese uşor, doar îl aveam pe Telegonus, cu pruncia lui 
dezlănţuită şi cu amenințările Atenei, cu furiile şi începutul 
tinereţii sale, cu toată debandada măruntă, de zi cu zi, pe 
care o lăsa în urmă: tunicile ce trebuiau spălate, mesele ce 
trebuiau întinse, cearşafurile ce trebuiau schimbate. Însă 
acum, că plecase, începeam să întrezăresc adevărul. Chiar 
dacă Telegonus supravieţuia încercărilor Atenei şi ajungea 
teafăr în Itaca şi înapoi, tot aveam să-l pierd. Intr-un 
naufragiu sau din cauza vreunei boli, într-un atac sau 
război. Cel mult puteam să sper că-i voi vedea trupul 
cedând, mădular cu mădular. Să-i văd cum i se încovoiază 
umerii, cum îi tremură picioarele, cum i se scobeşte 
pântecele. Iar într-un târziu va trebui să stau deasupra 
leşului său cu păr albit şi să privesc cum îl mistuie 


e 289 + 


flăcările. Colinele şi copacii din faţa mea, râmele şi leii, 
pietrele şi bobocii gingaşi, războiul de ţesut al lui Dedal, 
toate îmi jucau în faţa ochilor ca într-un vis gata să se 
destrame. Sub ele se afla locul în care locuiam de fapt, o 
veşnicie rece, plină de o jale necurmată. 


O lupoaică începuse să urle. 

— Linişte, i-am zis. 

Insă nu a încetat. Glasul i se izbea zornăitor de pereţi şi- 
mi zgâria timpanele. Adormisem în faţa focului, cu capul 
pe dalele de piatră. M-am ridicat în capul oaselor, ameţită, 
cu țesătura păturii întipărită în piele. Prin ferestre 
pătrundea lumina iernatică, slabă şi rece. Imi intra 
usturător în ochi şi aşternea umbre adânci pe pământ. 
Voiam să mă culc la loc. Însă lupoaica tot scâncea şi urla, 
aşa că până la urmă m-am sculat cu greu. M-am dus la uşă 
şi i-am deschis-o larg. Poftim! 

Lupoaica a trecut pe lângă mine şi a luat-o la goană prin 
poiană. M-am uitat cum fugea. li ziceam Arcturos. Cele 
mai multe animale nu aveau nume, dar ea fusese preferata 
lui Telegonus. A luat-o la deal, spre coasta de deasupra 
țărmului. Am urmat-o, lăsând uşa deschisă. Nu-mi pusesem 
mantia, iar vântul sufla puternic, mai să mă doboare când 
urcam spre vârful pe care stătea Arcturos. Era în toiul 
iernii, când marea este agitată. Niciun matelot n-ar ieşi în 
larg decât dacă n-ar avea încotro. M-am uitat uimită, 
zicându-mi că sigur mă înşel. Însă iat-o: o barcă. A lui 
Telegonus. 

Am luat-o la fugă înapoi, coborând printre copaci şi 
tufele spinoase. În gâtlej mi se luptau groaza şi bucuria. S- 
a întors. S-a întors prea repede. Pesemne că s-a întâmplat 
vreo nenorocire. A murit. S-a schimbat. 

S-a ciocnit de mine în pâlcul de lauri. L-am înşfăcat şi l- 
am tras în braţele mele, vârându-mi faţa în umărul lui. 
Mirosea a sare şi părea mai lat în spate decât îl ştiam. M- 
am agăţat de el, vlăguită de uşurare. 

— Te-ai întors. 

Nu mi-a răspuns. Am ridicat capul şi l-am privit în faţă. 

e 290 œ» 


Arăta palid, învineţit şi nedormit. Respira numai nefericire. 
M-a săgetat îngrijorarea. 

— Ce ai? Ce s-a întâmplat? 

— Mamă. Trebuie să-ţi spun ceva. 

Părea că se sufocă. Arcturos i s-a lipit de genunchi, însă 
nici n-a atins-o. Era rece şi ţeapăn din cap până-n picioare. 
Şi eu mă răcisem pe loc. 

— Spune-mi, i-am zis. 

Însă nu-şi găsea cuvintele. La viaţa lui urzise atâtea 
poveşti, însă aceea îi stătea în gât, ca metalul în stâncă. L- 
am luat de mână. 

— Orice ar fi, o să te ajut. 

— Nu! a strigat el smucindu-se din strânsoarea mea. Nu 
vorbi aşa! mai întâi lasă-mă să-ţi spun. 

Era cenuşiu la faţă de parcă înghiţise otravă. Vânturile 
băteau mai departe, răsucindu-ne veşmintele. Nu simţeam 
decât golul de câteva degete dintre noi. 

— Era plecat când am ajuns. Tata. A înghiţit în sec. M- 
am dus la palat şi mi-au zis că e plecat la vânătoare. N-am 
rămas acolo. M-am întors la barcă, aşa cum m-ai povăţuit. 

Am încuviinţat. Mă temeam să nu se prăbuşească dacă 
spun ceva. 

— Seara făceam câţiva paşi pe țărm. Mereu luam lancea 
cu mine. Nu-mi plăcea s-o las în barcă. Nu voiam... 

A făcut o grimasă. 

— La apus a tras barca la mal. Era o ambarcaţiune mică. 
Semăna cu a mea, dar era încărcată de comori. Sclipeau 
când barca se legăna pe valuri. Armuri, cred, nişte arme, 
vase. Căpitanul a aruncat ancora şi a sărit de la proră. 

S-a uitat în ochii mei. 

— Am ştiut. Chiar şi de la distanţă. Era mai scund decât 
îl crezusem. Era gros în umeri ca un urs. Părul îi 
încărunţise de tot. Putea să fie un matelot oarecare. Nu 
ştiu cum de l-am recunoscut. Era de parcă... de parcă ochii 
mei se aşteptaseră să vadă figura aceea de la bun început. 

Ştiam cum e. Aşa simţisem şi eu când mă uitasem prima 
oară la el, ţinându-l în braţe. 

— L-am strigat, însă deja o luase spre mine. Am 


e 291 œ» 


îngenuncheat. Am crezut... 

Işi ţinea pumnul înfipt în piept, de parcă voia să 
pătrundă prin carne. S-a stăpânit. : 

— Am crezut că şi el m-a recunoscut. Insă el striga la 
mine. Mi-a zis că nu pot să-l jecmănesc şi să-i prad 
pământurile. O sã-mi arate el mie. 

Imi închipuiam cât de zguduit fusese Telegonus. Nimeni 
nu-l învinuise vreodată de ceva. 

— A venit în fugă spre mine. l-am spus că se înşală. Că 
primisem învoire de la fiul său, prinţul. Însă s-a înfuriat şi 
mai tare. Eu conduc aici, mi-a zis. 

Vântul ne biciuia şi pielea i se făcuse aspră, de găină. 
Am încercat să-l iau în braţe, dar parcă îmbrăţişam un 
stejar. 

— Stătea deasupra mea, cu faţa plină de riduri şi pete de 
sare. Pe braţ avea un bandaj îmbibat cu sânge. La brâu 
purta un cuţit. 

Avea privirea pierdută, de parcă îngenunchease iar pe 
plaja aceea. Mi-am amintit braţele pline de cicatrice ale lui 
Odiseu, înţesate de o sută de tăieturi puţin adânci. li 
plăcea lupta corp la corp. Mai bine să te nimerească pe 
braţe, spunea el, decât în maţe. Cum zâmbea în întunericul 
odăii mele. Toţi eroii aceia. Să vezi ce feţe fac în momentul 
în care mă văd repezindu-mă la ei. 

— Mi-a zis să las lancea. l-am răspuns că nu pot, însă el 
îmi tot striga s-o arunc. Apoi a dat să mă înşface. 

Intreaga scenă mi-a înmugurit în minte: Odiseu spătos 
ca un urs, cu picioarele sale vânoase, repezindu-se la fiul 
meu, căruia nici nu-i mijiseră tuleiele. Mi-au răsărit în 
minte toate poveştile pe care i le ascunsesem. Cum îl 
bătuse Odiseu pe răzvrătitul Tersit până ce acesta 
leşinase. Toate dăţile când îndărătnicul Euriloh se alesese 
cu ochii învineţiţi şi nasul umflat. Odiseu avea o răbdare 
nemărginită cu capriciile lui Agamemnon, însă cu cei mai 
prejos decât el putea fi aspru ca furtunile iernatice. 
Neştiinţa de care se izbea în jur îl obosea. Atâtea voințe 
încăpăţânate pe care trebuia să le înhame continuu la țelul 
său, atâtea inimi nesăbuite pe care trebuia să le abată zi 


e 292 œ» 


de zi de la propriile speranţe şi să le mâne spre ale sale. 
Nu te ţine gura să tot convingi una-două pe toată lumea. 
Trebuia s-o mai ia şi pe scurtătură, aşa că o găsea de 
nenumărate ori. Poate chiar îi făcea un soi de plăcere să 
strivească vreun suflet amărât care îşi manifesta 
nemulţumirea şi îndrăznea să se pună în calea celui mai 
bun dintre greci. 

Şi ce-ar fi văzut cel mai bun dintre greci când s-ar fi 
uitat la fiul meu? Un om blajin şi neînfricat. Un tânăr care 
nu se plecase în viaţa lui în faţa voinţei altcuiva. 

Mă simţeam ca o frânghie prea întinsă, încordată mai să 
se rupă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am fugit spre palat. Ei i-ar fi putut spune că nu voiam 
să fac niciun rău. Însă el a fost atât de iute de picior, 
mamă... 

Picioarele lui Odiseu erau înşelător de scurte. Numai 
Ahile era mai rapid. Câştigase toate cursele de alergare de 
la 'Troia. Odată reuşise să-l doboare pe Aiax la trântă. 

— A apucat lancea şi m-a tras înapoi. Teaca de piele a 
zburat cât colo. Mă temeam să-i dau drumul. Mă temeam 
să... 

Telegonus era în faţa mea, viu şi nevătămat, însă am 
simţit un val tardiv de panică. Lipsise numai puţin. Dacă i 
s-ar fi răsucit lancea în mână, atingându-l... 

Apoi am ştiut. Am ştiut imediat. După chipul lui ca un 
câmp pârjolit. După glasul răguşit de jale. 

— I-am strigat să aibă grijă. l-am zis, mamă: vezi să n-o 
atingi. Însă mi-a smuls-o din mână. Abia dacă s-a zgâriat 
cu vârful pe obraz. 

Coada lui Trygon. Moartea pe care i-o dădusem pe 
mână. 

— Chipul i s-a... înmuiat pur şi simplu. A căzut. Am 
încercat să şterg otrava, dar nici măcar nu era rănit. O să 
te duc la mama, i-am zis, o să te ajute. I se albiseră buzele. 
L-am ţinut în braţe. Sunt fiul tău, Telegonus, născut din 
zeiţa Circe. M-a auzit. Cred că m-a auzit. S-a uitat la mine, 
apoi... a murit. 


e 293 + 


Amuţisem. Totul se lămurea în sfârşit. Disperarea 
adâncă a Atenei, cât de încordată fusese când îmi spusese 
că o să ne pară rău dacă Telegonus trăieşte. Se temea că o 
să-i facă rău cuiva drag. Şi cine îi era cel mai drag Atenei 
pe lumea asta? 

Mi-am dus mâna la gură. 

— Odiseu. 

S-a dat în spate când i-a auzit numele, de parcă fusese 
blestemat. 

— Am încercat să-l previn. Am încercat... 

Glasul i-a pierit. 

Bărbatul cu care mă culcasem în atâtea nopţi murise de 
arma trimisă de mine, în braţele fiului meu. Moirele îşi 
băteau joc de mine, de Atena, de noi toţi. Gluma asta 
amară le plăcea lor cel mai mult: cei care se luptă cu 
profeţiile şi le leagă şi mai strâns de gât. Capcana 
strălucitoare se închisese şi bietul meu fiu, care nu făcuse 
niciodată rău nimănui, a rămas prins în ea. Se întorsese 
acasă pe mare cu vinovăția strivindu-i inima în atâtea 
ceasuri pustii. 

Mâinile îmi amorţiseră, însă m-am silit să mi le mişc. L- 
am apucat de umeri. 

— Ascultă, i-am zis. Ascultă-mă. Nu poţi să te 
învinovăţeşti. Aşa ţi-a fost menit să faci acum multă vreme, 
într-o sută de feluri. Odiseu mi-a zis odată că-i e sortit să 
moară din cauza mării. Am crezut că însemna naufragiu, 
nici nu m-am gândit că poate fi altceva. Am fost oarbă. 

— Mai bine o lăsai pe Atena să mă ucidă. 

Umerii i se prăbuşiseră şi glasul îi era sec. 

— Nu! am strigat scuturându-l, de parcă aşa puteam să-i 
alung gândul cel rău. N-aş fi putut niciodată. Niciodată. 
Nici dacă aş fi ştiut de-atunci. Mă asculţi? Glasul îmi 
răguşise de disperare. Ştii poveştile. Oedip, Paris. Părinţii 
lor au încercat să-i omoare, însă ei au trăit oricum, ca să-şi 
îndeplinească destinul. Mereu ai păşit pe calea aceasta. 
Trebuie să-ţi găseşti mângâiere gândind aşa. 

— Mângâiere? s-a mirat el ridicând ochii. E mort, mamă. 
Tatăl meu e mort. 


e 294 œ» 


Era greşeala mea veche, să-i sar în ajutor de îndată, fără 
să mai stau pe gânduri. 

— Vai, fiule! Ce chin cumplit! Şi eu simt la fel. 

A plâns. Umărul mi s-a udat, lipit de faţa lui. Sub 
crengile golaşe, l-am jelit amândoi pe bărbatul pe care eu, 
nu şi fiul nostru, ajunsesem să-l cunosc. Mâinile late de 
plugar ale lui Odiseu. Glasul său ironic, înfăţişând în 
detaliu nebuniile înfăptuite de zei şi de muritori 
deopotrivă. Ochii săi care vedeau totul, însă nu trădau mai 
nimic. Toate pieriseră. Nu ne fusese uşor împreună, dar ne 
purtaserăm bine unul cu celălalt. Îşi pusese încrederea în 
mine şi eu în el când nu mai aveam pe cine altcineva să ne 
bizuim. Era pe jumătate fiul meu. 

După nu prea mult timp, s-a retras. Lacrimile i se mai 
răriseră, deşi ştiam că vor curge iar. 

— Sperasem... 

S-a întrerupt, însă era limpede ce voia să spună. Ce 
speră întotdeauna copiii? Să-şi facă părinţii să strălucească 
de mândrie. Ştiam cât de dureros era să-ţi moară speranţa 
aceea. 

Mi-am pus mâna pe obrazul lui Telegonus. 

— Umbrele din lumea de jos deprind faptele celor vii. N- 
o să-ţi poarte ranchiună. O să audă de tine. O să fie 
mândru. 

Copacii se scuturau în jur. Vântul îşi schimbase direcţia. 
Unchiul meu Boreas îşi sufla frigul peste lume. 

— Lumea de jos... Nu m-am gândit la asta. O să fie acolo. 
Când o să mor, o să pot să-l văd. O să pot să-i cer iertare. 
O să ne petrecem timpul împreună. Nu va fi aşa? 

Glasul i se însufleţise de speranţă. Îl vedeam cum îşi 
închipuie totul: marele căpitan venind spre el prin lanul de 
asfodele. Telegonus se va lăsa în genunchii săi de fum, iar 
Odiseu îi va face semn să se ridice. Îşi vor găsi locul 
împreună în casa morţilor. Cot la cot, iar eu n-aveam cum 
să ajung la ei. A 

Jalea mi se căţăra pe gâtlej, gata să mă înghită. Însă 
eram în stare să pun mâna pe otravă şi să-mi pierd toată 
vlaga. Chiar nu puteam rosti câteva vorbe, ca să-i ofer un 


e 295 œ» 


strop de alinare? 

— Aşa va fi, am zis. 

Pieptul îi tresălta, însă de-acum începea să se 
liniştească. Şi-a şters obrajii mânjiţi de lacrimi. 

— Înţelegi de ce a trebuit să-i iau cu mine. Nu puteam 
să-i las acolo după tot ce-am făcut. Mi-au cerut să vină 
încoace. Sunt tare osteniţi şi îndoliaţi şi ei. 

Şi eu eram ostenită, lipsită de somn. 

— Despre cine vorbeşti? 

— Despre regină. Şi despre Telemah. Aşteaptă în barcă. 

Crengile s-au înclinat în jurul meu. 

— l-ai adus aici? 

A clipit când mi-a citit asprimea din voce. 

— Desigur. Ei m-au rugat. Nu le-a mai rămas nimic în 
Itaca. 

— Nu le-a mai rămas nimic? Telemah e rege acum, iar 
Penelopa e regina văduvă. De ce-ar pleca? 

S-a încruntat. 

— Mi-au zis că au nevoie de ajutor. Cum să le pun la 
îndoială vorbele? 

— Cum să nu le pui la îndoială? 

Îmi zvâcnea sângele în gâtlej. L-am auzit pe Odiseu de 
parcă stătea lângă mine. Fiul meu îi va vâna pe aceia care 
mi-au făcut de hac. Le va zice în faţă: Aţi îndrăznit să 
vărsaţi sângele lui Odiseu, aşa că vi l-am vărsat şi eu pe al 
vostru. 

— Telemah a jurat să te omoare! 

S-a uitat lung la mine. La câte poveşti despre fii 
răzbunători auzise, tot se mai mira. 

— Nu, a şoptit el. Dacă asta ar fi vrut, ar fi putut s-o facă 
pe drum. 

— Asta nu dovedeşte nimic, am zis cu glas aspru. Tatăl 
său ştia o mie de şiretlicuri, iar primul era să se prefacă 
prietenul tău. Probabil şi-a pus în gând să încerce să ne 
facă rău amândurora. Poate că vrea să te văd cum decazi. 

Cu câteva clipe înainte stătuserăm îmbrăţişaţi. Insă 
acum făcuse un pas în spate. 

— Vorbeşti despre fratele meu, m-a atenţionat. 


e 296 » 


Când a pronunţat cuvântul frate, mi-am amintit de 
Ariadna întinzând mâinile spre Minotaur şi de cicatricea de 
pe gâtul ei. 

— Şi eu am fraţi, i-am răspuns. Ştii ce mi-ar face dacă m- 
ar avea la mână cu ceva? 

Stăteam pe mormântul tatălui său, şi totuşi ne certam ca 
pe vremuri. Zei şi frică, frică şi zei. 

— Pe lumea asta, e singura rudă de sânge rămasă din 
partea tatălui meu. Nu o să-i întorc spatele. Răsufla din 
greu, aspru. Nu pot să dreg ce-am făcut, dar atâta lucru 
cred că-mi este permis. Dacă nu vrei să ne primeşti, o să 
plec. O să mergem în altă parte. 

Era în stare, nu mă îndoiam. Du-i departe de aici. Am 
simţit că mă cuprinde iar vechea mânie care îşi jura să dea 
foc întregii lumi, numai să scape el teafăr. Datorită ei 
dădusem piept cu Atena şi ţinusem pe umeri bolta cerului. 
Păşisem în adâncurile întunecate. Îmi făcea cumva plăcere 
să simt focul acela izbucnind în mine. În minte îmi 
năvăleau imagini nimicitoare: pământul azvârlit în beznă, 
insule înecate în mare, duşmanii mei preschimbaţi, 
târându-se la picioarele mele. Însă acum, când îmi 
zugrăveam asemenea fantasme, chipul fiului meu nu le 
dădea voie să prindă rădăcini. Dacă dădeam foc lumii, şi el 
avea să ardă odată cu ea. 

Am tras adânc în piept aerul sărat. Nu-mi trebuiau încă 
asemenea puteri. Penelopa şi Telemah ar putea da dovadă 
de ingeniozitate, însă Atena era mai presus decât ei şi doar 
îi ţinusem piept şaisprezece ani. Au întrecut măsura dacă 
şi-au pus în gând să-l lovească aici. Farmecele care-l 
ocroteau pe Telegonus pe insulă nu se risipiseră. Lupoaica 
nu se desprindea de el. Leii îl vegheau de pe stânci. Şi mai 
eram şi eu, mama lui vrăjitoare. 

— Haide atunci, i-am zis. Să le arătăm Aiaia. 


G 

Aşteptau pe punte. În spatele lor, pe cerul rece, 

strălucea cercul palid al soarelui, umbrindu-le chipurile. 

M-am întrebat dacă aşa plănuiseră. Odiseu îmi zisese 

odată că într-un duel conta cel mai mult să te întorci după 
e 297 œ» 


soare, astfel încât lumina să împungă ochii duşmanului. 
Însă, cum eram din neamul lui Helios, nu mă orbea nicio 
lumină. I-am văzut limpede. Penelopa şi Telemah. Oare ce 
vor face? m-am întrebat aproape înveselită. Vor 
îngenunchea? Cum o saluţi cum se cuvine pe zeiţa cu care 
soţul tău a făcut un copil? Şi dacă de la acel copili s-a tras 
moartea? 

Penelopa şi-a înclinat capul. 

— Ne onorezi, zeiţă. Îţi mulţumim că ne adăposteşti. 

Glasul îi era dulce ca mierea şi chipul liniştit ca apa 
stătută. Prea bine, mi-am zis. Atunci facem cum vrei tu. 
Ştiu să-ţi ţin isonul. 

— E o onoare să te am ca oaspete, i-am zis. Bine-ai venit. 

Telemah purta un cuţit la brâu, din acelea cu care 
bărbaţii spintecau animalele. Mi-a zvâcnit sângele în vene. 
Inteligent. Sabia şi lancea sunt arme de război. Insă un 
vechi cuţit de vânătoare cu mânerul gata să se desprindă 
nu trezeşte nicio bănuială. 

— Şi tu, Telemah, am zis. 

A tresărit puţin când şi-a auzit numele. Crezusem că va 
semăna cu fiul meu, plesnind de tinereţe şi de farmec 
scânteietor. Însă era uscăţiv, cu chipul serios. Avea de- 
acum vreo treizeci de ani. Arăta mai bătrân de-atât. 

— Ţi-a povestit fiul tău cum a murit tatăl meu? a 
întrebat. 

Tatăl meu. Vorbele rămăseseră agăţate în aer ca o 
sfidare. 

M-am mirat să-l văd atât de îndrăzneţ. La cum arăta, nu 
m-aş fi aşteptat. 

— Da, am răspuns. Moartea lui mă îndurerează. Tatăl 
tău a ajuns faimos în cânturi. 

Chipul lui Telemah s-a încordat. Mânie, m-am gândit, că 
îndrăznisem să aduc un epitaf tatălui său. Bine. Voiam să 
fie mânios. Aşa va greşi sigur. 

— Veniti, le-am zis. 


Lupii ne-au înconjurat tăcuţi. Eu am luat-o în faţă. Voiam 
să răsuflu un pic înainte ca ei doi să pună stăpânire pe 
e 298 œ» 


casa mea. Să chibzuiesc puţin. Telegonus le căra traistele, 
chiar stăruise. Nu aduseseră cu ei cine ştie ce lucruri, nu 
păreau să aibă veşminte pe potriva unei familii regale, dar 
Itaca nu era Cnossos. Îl auzeam pe Telegonus cum le arată 
locurile înşelătoare, rădăcinile şi pietrele lunecoase. li 
simţeam vinovăția înţesând aerul, ca o pâclă iernatică. Cu 
ei alături, măcar părea să-şi mai uite disperarea. Pe plajă 
îmi şoptise luându-mă de braţ: E tare vlăguită, cred că n-a 
mâncat deloc. Vezi ce slabă e? Nu lăsa animalele lângă ea. 
Nu trebuie decât ceva simplu de mâncare. Poţi să faci o 
supă de carne? 

Mă simţeam desprinsă de pământ. Odiseu murise, iar 
Penelopa venise pe insulă şi acum trebuia să-i fac supă. 
După ce-i rostisem numele de atâtea ori, iată că venise la 
mine. Din răzbunare, mi-am zis. Asta trebuie să fie. Ce 
altceva ar fi putut să-i mâne încoace? 

Au ajuns la uşa casei mele. Încă vorbeam mieros una cu 
cealaltă: intrați, mulțumim, vreţi să mâncaţi? eşti prea 
bună. l-am servit: supă de carne, fireşte, tipsii cu pâine şi 
cu brânză, vin. Telegonus le umplea farfuriile şi se îngrijea 
să aibă pocalele pline. Era tot crispat de la amabilitatea lui 
vinovată. Băiatul meu, care tronase cu atâta meşteşug ca 
gazdă asupra unui echipaj întreg, se clătina pe picioare 
cerşind ca un câine o fărâmă de iertare. De-acum se 
întunecase şi aprinsesem lumânările. Flăcările pâlpâiau de 
la răsuflările noastre. 

— Cinstită Penelopa, a spus el, vezi războiul de care ți- 
am zis? Îmi pare rău că a trebuit să-l laşi pe al tău, însă 
poţi să-l foloseşti pe acesta când doreşti. Dacă se învoieşte 
mama. 

În alte împrejurări aş fi râs. Există o vorbă veche: dacă 
ţeşi la războiul alteia, e ca şi cum te culci cu bărbatul ei. 
Am pândit-o pe Penelopa, să văd dacă tresare. 

— Mă bucur să văd o asemenea minune. Odiseu mi-a 
povestit adesea despre el. 

Odiseu. Numele acela dezgolit în încăpere. Dacă ea nu 
crâcnea, nici eu nu voi crâcni. 

— Atunci, am spus eu, pesemne că Odiseu ţi-a pomenit 


e 299 = 


că e lucrarea lui Dedal însuşi? Eu una n-am fost niciodată o 
ţesătoare vrednică de un asemenea dar, însă tu eşti 
faimoasă pentru meşteşugul tău. Sper că-l vei încerca. 

— Eşti prea bună. Mă tem că ceea ce ai auzit spunându- 
se despre mine este exagerat. 

Şi am tinut-o tot aşa, fără lacrimi, fără reproşuri. Am 
fost atentă la cuțitul lui Telemah, însă îl purta de parcă nici 
nu ştia că-l are la cingătoare. Nu a deschis gura, iar mama 
lui nu a zis mare lucru. Fiul meu s-a căznit mai departe să 
umple tăcerea, însă îi vedeam jalea sporind clipă de clipă. 
Ochii săi şi-au pierdut strălucirea. Din când în când, corpul 
îi era cuprins de un tremur slab. 

— Sunteţi istoviţi, am zis. Vă conduc în camerele în care 
veţi dormi. 

Nu era o întrebare. S-au ridicat, Telegonus clătinându-se 
uşor pe picioare. I-am condus pe Penelopa şi pe Telemah la 
odăile lor, le-am adus apă să se spele şi am văzut cum se 
închide uşa după ei. M-am dus apoi la fiul meu şi m-am 
aşezat lângă el pe pat. 

— Pot să-ţi dau o poţiune de somn, i-am zis. 

— O să dorm, m-a refuzat el clătinând din cap. 

Disperarea şi oboseala îl făceau docil. M-a lăsat să-l iau 
de mână şi să-i pun capul pe umărul meu. Nu puteam să nu 
mă bucur puţin, căci rar îmi îngăduia să-i fiu atât de 
aproape. L-am mângâiat pe părul puţin mai deschis la 
culoare decât al tatălui său. L-am simţit tremurând iar. 

— Dormi, i-am murmurat, însă deja adormise. 

I-am aşezat încet capul pe pernă, l-am învelit cu pătura 
şi am ţesut o vrajă ca să înăbuş zgomotele şi să înmoi 
lumina din odaie. Arcturos gâfâia la capătul patului. 

— Unde-ţi sunt fârtaţii? am întrebat-o. În locul tău, i-aş 
chema încoace. 

M-a privit cu ochii ei palizi. Fu sunt de-ajuns. 

Am închis uşa după mine şi am păşit prin umbrele 
noptatice ale casei. Până la urmă nu-mi dădusem leii afară. 
Invăţam întotdeauna destule din felul în care reacţionau 
oamenii nevoiţi să stea lângă ei. Penelopa şi Telemah nu 
şovăiseră deloc. Poate că-i prevenise fiul meu. Sau poate îi 


< 300 » 


pomenise Odiseu? La gândul ăsta m-a trecut un fior 
straniu. Am tras cu urechea, de parcă mă aşteptam să aud 
venind un răspuns din odăile lor. Casa încremenise. 
Dormeau sau îşi urzeau gândurile în tăcere. 

Când am păşit în sală, l-am găsit pe Telemah acolo. 
Stătea în mijlocul încăperii, încordat ca un arc. Cuţitul îi 
lucea la brâu. 

Aşa deci, mi-am zis. Începe. Ei bine, eu voi impune 
condiţiile. Am luat-o pe lângă el, spre vatră. Mi-am turnat 
vin în pocal şi m-am aşezat pe scaunul meu. Telemah m-a 
urmărit din ochi tot timpul. Bine. Pielea îmi scăpăra parcă 
de puteri, precum cerul înainte de furtună. 

— Ştiu că ţi-ai pus în gând să-mi ucizi fiul. 

Doar limbile focului din vatră se mişcau. 

— De unde ştii? 

— Pentru că eşti prinţ şi fiul lui Odiseu. Pentru că 
respecţi legile zeilor şi ale oamenilor. Pentru că tatăl tău e 
mort, iar fiul meu e pricina. Poate te gândeşti să-ţi încerci 
mâna şi cu mine. Sau voiai doar să văd totul? 

Ochii îmi luminau, aruncând şi ei umbre. 

— Stăpână, nu v-am pus nici ţie, nici fiului tău vreun 
gând rău. 

— Cât de bun eşti... M-am liniştit. 

Nu avea muşchi de războinic, îndesaţi şi oţeliţi. Nu-i 
vedeam nicio cicatrice sau bătătură. Insă era prinţ 
micenian, călit şi maleabil, învăţat să se lupte încă din 
leagăn. Penelopa pesemne că s-a îngrijit să-l crească aşa 
cum trebuie. 

— Cum aş putea să-ţi dovedesc? m-a întrebat. 

Îşi bătea joc de mine, mi-am zis. 

— Nu ai cum. Ştiu că fiul are datoria să-şi răzbune tatăl 
ucis. 

— Nu neg acest lucru, a spus el privindu-mă la fel de 
neclintit. Însă răzbunarea e întemeiată doar dacă a fost 
ucis voit. 

Am ridicat din sprânceană. 

— Şi crezi că n-a fost aşa? Ai intrat totuşi în casa mea 
purtând la brâu un cuţit. 


e 301 - 


S-a uitat în jos de parcă se mira să-l vadă. 

— E pentru cioplit. 

— Da, am zis. Îmi închipui. 

Şi-a scos cuțitul de la cingătoare, l-a pus pe masă şi l-a 
împins spre mine. S-a auzit un hârşâit ascuţit şi tremurat. 

— Eram pe plajă când a murit tatăl meu, a continuat 
Telemah. Auzisem strigătele şi mă temeam să nu se işte 
vreo înfruntare. Odiseu nu fusese prea... prietenos în 
ultimii ani. Am ajuns prea târziu, însă am văzut cum s-a 
sfârşit. li smulsese sulița. Nu a murit de mâna lui 
Telegonus. 

— Cei mai mulţi bărbaţi nu caută motive să ierte 
moartea tatălui lor. 

— Nu pot să vorbesc în numele lor. Ar fi nedrept să-i 
caut vină fiului tău. 

Era ciudat să-i aud cuvântul acela pe buze. Tatăl său se 
dăduse în vânt să-l rostească. Zâmbetul ironic, mâinile 
ridicate. Ce pot să spun? Lumea este nedreaptă. L-am 
scrutat pe bărbatul din faţa mea. În ciuda mâniei mele, nu 
părea constrâns de nimic. Nu avea deloc purtări sclivisite 
de curtean. Se mişca simplu, chiar stângaci. Avea 
severitatea unei corăbii greu încercate în furtuni. 

— Ai face bine să pricepi că, dacă încerci să-i faci vreun 
rău fiului meu, vei da oricum greş. 

Şi-a aruncat ochii asupra leilor tolăniţi lângă noi. 

— Cred că pricep destul de bine. 

Nu mă aşteptasem să-l aud glumind sec, însă nu am râs. 

— I-ai zis fiului meu că nu ţi-a mai rămas nimic în Itaca. 
Amândoi ştim că te aşteaptă tronul. De ce nu te-ai 
încoronat? 

— Nu mai sunt bine-venit în Itaca. 

— De ce? 

— Pentru că mi-am văzut tatăl răpus, a răspuns el fără 
să şovăie. Fiindcă nu ţi-am ucis fiul pe loc. Şi pentru că, 
mai târziu, când s-a mistuit rugul funerar, nu am vărsat 
nicio lacrimă. 

Imi vorbise pe un ton potolit, însă vorbele îi dogoreau ca 
tăciunii. Mi-am amintit cum se schimbase la faţă când 


e 302 » 


pomenisem de cinstea cuvenită lui Odiseu. 

— Nu-ţi jeleşti tatăl? 

— Ba da. Îl jelesc pe tatăl de care mi-a povestit toată 
lumea, deşi eu nu l-am cunoscut niciodată. 

L-am privit printre gene. 

— Mai bine zis? 

— Nu sunt un povestitor prea bun. 

— Nu-ţi cer să-mi spui o poveste. Ai venit pe insula mea. 
Îmi datorezi adevărul. 

După o clipă, a încuviinţat. 

— Ți-l voi spune. 


Cum mă aşezasem pe scaunul de lemn, el l-a ales pe cel 
de argint. Unde stătea şi tatăl său pe vremuri. Mai întâi de 
orice altceva, asta îmi atrăsese atenţia la Odiseu: cum se 
tolănise în el ca în pat. Telemah stătea ţeapăn ca un tânăr 
discipol pus să recite o poezie. I-am oferit vin. M-a refuzat. 

Când Odiseu nu s-a mai întors de la război, a continuat 
el, au început să sosească peţitori, să ceară mâna 
Penelopei. Vlăstarele celor mai înfloritoare familii din Itaca 
şi tot felul de feciori temerari de pe insulele vecine care-şi 
căutau neveste şi, dacă se poate, un tron. 

— I-a refuzat pe toţi, însă au rămas la palat ani la rând, 
mâncând din cămările noastre şi poruncindu-i mamei să 
aleagă pe unul dintre ei. Le-a tot zis să plece, însă nu s-au 
dat duşi. În glas încă îi ardea mânia. Şi-au dat seama că un 
băietan şi o femeie singură nu au puterea să li se opună. 
Când îi mustram, nu făceau altceva decât să râdă. | 

Şi eu avusesem de-a face cu asemenea inşi. Insă îi 
mânasem în cocină. 

Apoi se întorsese Odiseu. La zece ani după ce plecase cu 
corăbiile din Troia şi la şapte ani după ce părăsise Aiaia. 

— A venit îmbrăcat cu haine de cerşetor, arătându-se 
doar câtorva dintre noi. Am pus la cale un prilej propice: o 
întrecere în curaj a peţitorilor. Oricine reuşea să întindă 
arcul măritului Odiseu câştiga mâna mamei. Rând pe rând, 
peţitorii şi-au încercat puterile şi nu au izbândit. Într-un 
târziu a păşit şi tata în faţă. Dintr-o mişcare, a pus săgeata 

e 303 = 


în arc şi a slobozit-o în gâtlejul celui mai rău dintre ei. 
Atâta vreme mă temusem de bărbaţii aceia, iar el i-a 
secerat de îndată ca pe iarbă. I-a omorât pe toţi. 

Războinicul călit de douăzeci de ani de lupte. Cel mai 
bun dintre greci după Ahile, mânuindu-şi din nou arcul. 
Fiind băieţi cu caş la gură, prea bine hrăniţi şi răsfăţaţi, 
fireşte că n-avuseseră cum să-i reziste. Era o poveste pe 
cinste: peţitorii leneşi şi cruzi asaltând-o pe soţia 
credincioasă, gata să-l uzurpe pe moştenitorul loial. Işi 
meritaseră pedeapsa după toate legile zeilor şi ale 
muritorilor, iar Odiseu se înființase ca Moartea 
întruchipată spre a-i osândi, eroul oropsit care repune 
lumea pe făgaşul ei drept. Până şi Telegonus ar fi admirat 
un asemenea muritor. Însă pe mine cumva întreaga viziune 
mă îngreţoşa: Odiseu bălăcindu-se prin sângele ce umplea 
sălile la care visase atâta amar de vreme. 

— A doua zi au sosit taţii peţitorilor. Toţi erau de pe 
insulă. Nicanor, care avea cele mai mari turme de capre. 
Agaton, cu toiagul său sculptat din lemn de pin. Eupites, 
care mă lăsa pe vremuri să culeg pere din livada lui. El a 
grăit: Fiii noştri erau oaspeţi în casa ta şi i-ai ucis. Dorim 
să fim despăgubiţi. Fiii voştri erau nişte nemernici, a zis 
tata. La un semn de-al lui, bunicul şi-a azvârlit lancea. 
Ţeasta lui Eupites s-a despicat, creierii împrăştiindu-i-se în 
ţărână. Tata ne-a poruncit să-i omorâm pe ceilalţi, însă 
atunci a coborât Atena lângă noi. 

Aşadar, Atena se întorsese în sfârşit la el. 

— A declarat vrajba încheiată. Peţitorii plătiseră de- 
acum şi nu se va mai vărsa niciun strop de sânge. Însă a 
doua zi au început să sosească taţii oştenilor săi. „Unde 
sunt fiii noştri?”, l-au luat la întrebări. „Am aşteptat 
douăzeci de ani să ne vină acasă din Troia.” 

Ştiam ce poveşti ar fi trebuit să le zică Odiseu. Pe fiul 
tău l-a mâncat un ciclop. Pe al tău l-a înghiţit Scylla. Pe fiul 
tău l-au sfâşiat în bucăţi canibalii. Iar al tău s-a îmbătat şi 
a căzut de pe un acoperiş. Nişte uriaşi i-au scufundat 
corabia în timp ce fugeam eu de-acolo. 

— Tatăl tău a plecat de pe insula mea cu un echipaj 


e 304 œ» 


întreg. N-a supravieţuit niciunul? 

— Nu ştii? a zis el şovăind. 

— Ce anume? 

Însă nici nu mi-am terminat fraza, că mi s-a uscat gura 
ca nisipurile galbene din Aiaia. Prinsă cu copilăria 
sălbatică a lui Telegonus, nu apucasem să-mi fac griji 
pentru ceea ce nu-mi stătea în puteri. Însă acum mi-am 
amintit limpede profeția lui Tiresias, de parcă tocmai o 
auzisem de la Odiseu. 

— Junincile, am zis. Au mâncat junincile. 

— Da, a încuviinţat Telemah. 

Un an întreg trăiseră alături de mine bărbaţii aceia 
nesăbuiţi şi pofticioşi. Îi hrănisem, îi îngrijisem, cu bolile şi 
cicatricele lor, îi privisem cu plăcere cum se înzdrăvenesc. 
lar acum pieriseră de parcă nici nu existaseră vreodată. 

— Zi-mi cum s-a întâmplat. 

— Când treceau cu corabia pe lângă Trinacria, a izbucnit 
o furtună care i-a silit să tragă la țărm. Tata a vegheat zile 
în şir, însă furtuna nu se potolea, aşa că până la urmă tot a 
trebuit să doarmă. 

Vechea poveste. 

— Cât a dormit el, bărbaţii au omorât câteva vaci. Cele 
două nimfe care păzesc insula i-au văzut şi s-au dus la... 

Iar a şovăit. L-am văzut chibzuind dacă să zică tatăl tău. 

— Stăpânul Helios. Când tata a ridicat iar pânzele, i-a 
făcut bucăţi corabia. Toţi mateloţii s-au înecat. 

Le şi vedeam pe surorile mele vitrege, cu pletele lor 
lungi, aurii şi ochii pictaţi, lăsându-se în genunchii lor 
drăgălaşi. Vai, tată, nu e vina noastră. Pedepseşte-i. De 
parcă trebuia să te rogi de el. Helios şi mânia lui 
nemărginită. 

Il simţeam pe Telemah cum mă priveşte. M-am silit să 
ridic pocalul şi să beau. 

— Continuă. Au sosit taţii lor. 

— Au sosit taţii şi, când au aflat că fiii lor muriseră, au 
cerut partea din comorile pe care le câştigaseră luptând la 
Troia. Odiseu le-a zis că se află pe fundul mării, însă ei nu 
s-au lăsat. Tot veneau la el şi tata se mânia din ce în ce mai 


e 305 œ» 


tare. I-a tras lui Nicanor câteva toiege pe spinare. L-a 
doborât la podea pe Cleitos. „Vrei să ştii adevărul despre 
fiul tău? Era tare neghiob şi lăudăros. Foarte lacom şi 
prost. Nu s-a supus zeilor.” 

M-am cutremurat să aud vorbe atât de aspre puse pe 
seama lui Odiseu. Cumva mi-a venit să-l contrazic, să-i 
spun că nu-l recunosc. Însă de câte ori nu-l auzisem 
lăudând asemenea tactici? Deosebirea era că Telemah mi-o 
zicea fără zorzoane. Puteam să mi-l închipui pe Odiseu 
oftând cu mâinile goale întinse. Asta e datoria 
comandantului. Asta e nebunia umanităţii. Nu e parte din 
tragedia vieţii că pe unii oameni trebuie să-i altoieşti ca pe 
măgari ca să-şi bage minţile-n cap? 

— După aceea n-au mai venit, dar tata tot îşi făcea 
gânduri negre. Era încredinţat că vor să-l uzurpe. Voia să 
punem străji prin tot palatul, zi şi noapte. Zicea să dresăm 
câini şi să săpăm şanţuri, ca să-i prindem pe mişei pe 
întuneric. A schiţat planuri pentru o palisadă uriaşă. De 
parcă eram tabără de război. Ar fi trebuit să intervin. 
Însă... speram că o să-i treacă. 

— Dar mama ta? Ce gândea? 

— Nu pretind că aş şti ce gândeşte mama. 

Glasul i se încordase dintr-odată. Mi-am amintit că nu 
schimbaseră o vorbă toată seara. 

— Doar ea te-a crescut. Nu se poate să nu bănuieşti 
ceva. 

— Nimeni nu bănuieşte ce are mama de gând până nu şi- 
a pus gândul în faptă. 

Acum nu i-am simţit doar încordarea, ci şi amărăciunea. 
Am aşteptat. Începusem să înţeleg că tăcerea îl îmbia mai 
mult decât vorba. 

— Pe vremuri ne încredeam întru totul unul în celălalt, a 
continuat el. Hotăram împreună seară de seară ce strategii 
să folosim împotriva peţitorilor, dacă să coboare sau nu, 
dacă să le vorbească arţăgos sau paşnic, dacă să scot vinul 
cel bun, dacă putem face faţă unei înfruntări. Când eram 
copil, petreceam toată ziua împreună. Mă lua să înotăm şi 
după aceea stăteam sub un copac şi ne uitam cum îşi văd 


e 306 >» 


oamenii din Itaca de treburile lor. Cunoştea trecutul 
fiecărui bărbat şi al fiecărei femei care treceau pe lângă 
noi şi îmi povestea despre ei, căci avea convingerea că 
trebuie să-i înţelegi pe oameni ca să-i conduci. 

Telemah se uita în gol. La lumina focului am observat 
abia acum că are nasul un pic strâmb. Şi-l rupsese demult. 

— De câte ori îmi făceam griji că tata nu a scăpat teafăr 
şi nevătămat, ea clătina din cap. „Să nu te temi niciodată 
pentru el. E prea isteţ să se lase ucis, căci ştie toate 
ascunzişurile inimii omeneşti şi cum să se folosească de ele 
spre propriul câştig. O să scape cu viaţă din război şi o să 
se întoarcă acasă.” Aşa mă mângâia, căci tot ce spunea 
mama se adeverea. 

Un arc măiestrit, o numise Odiseu. O stea neclintită. O 
femeie care se cunoaşte pe sine. 

— Odată am întrebat-o cum de reuşeşte, cum de înţelege 
atât de limpede lumea. Mi-a zis că trebuie să stai nemişcat 
şi să nu-ţi trădezi nicio emoție, lăsându-i pe ceilalţi să ţi se 
dezvăluie. A încercat să-mi arate cum se face, dar tot 
izbucnea în râs. „Eşti tăinuit ca un taur ascuns pe o 
plajă!”, mi-a zis. 

Era adevărat că Telemah nu avea nicio taină. Durerea i 
se citea limpede şi amănunţit pe chip. Mi-era milă de el, 
însă, cinstit vorbind, îl şi invidiam. Eu şi Telegonus nu 
fuseserăm niciodată atât de apropiaţi şi nu ştiam cum e să 
pierzi aşa ceva. 

— Apoi tata s-a întors acasă şi totul s-a şters dintr-odată. 
Era ca o furtună de vară luminând cerul spălăcit. Când se 
afla lângă tine, orice altceva pălea. 

Îi cunoşteam vicleşugul acela. Doar i-l văzusem zi de zi 
un an întreg. 

— M-am dus la ea când l-a bătut pe Nicanor. „Mă tem că 
merge prea departe”, i-am zis. Nici nu voia să-şi ia ochii de 
la războiul de ţesut. Răspundea doar că trebuie să-i mai 
dăm nişte timp. 

— Trecerea timpului a fost cu folos? 

— Nu. Când a murit bunicul, tata l-a învinuit pe Nicanor, 
numai zeii ştiu de ce. L-a săgetat cu arcul său mare şi i-a 


e 307 » 


azvârlit leşul pe plajă, să-l ciugulească păsările. La vremea 
aceea nu mai vorbea decât despre uneltiri. Credea că 
oamenii insulei strâng arme ca să se ridice împotriva lui şi 
că slugile pun la cale să-l trădeze. Noaptea se plimba 
nervos de colo până colo, dând-o înainte cu străji şi 
iscoade, cu măsuri şi contramăsuri. 

— Chiar existau trădători? 

— O revoltă în Itaca? a clătinat el din cap. N-avem timp 
de-aşa ceva. Rebeliunile au loc în ţinuturile prospere sau în 
acelea atât de asuprite, că oamenii nu au de ales. De-acum 
eram furios. l-am zis că nimeni nu unelteşte şi nu uneltise 
niciodată şi că mai bine le-ar zice oamenilor câteva vorbe 
bune în loc să se gândească toată ziua cum ar putea să-i 
ucidă. Mi-a zâmbit şi mi-a spus: „Ştiai că Ahile avea 
şaptesprezece ani când a plecat la război? Şi nu era cel 
mai tânăr ostaş de la Troia. Băieți de treisprezece- 
paisprezece ani au luptat toţi cu onoare pe câmpul de 
bătălie. Curajul, din câte am aflat, nu ţine de vârstă, ci de 
caracterul pe care şi l-a clădit omul”. A 

Nu încerca neapărat să-l imite pe tatăl său. Însă ritmul 
frazelor reuşea să surprindă tonul blajin şi ademenitor al 
lui Odiseu, de parcă-ţi făcea o mărturisire. 

— Voia să-mi spună că m-am făcut de ruşine, desigur. Că 
eram laş. Că ar fi trebuit să mă bat singur cu peţitorii. Nu 
împlinisem deja cincisprezece ani când au început să vină? 
Ar fi trebuit să fiu în stare să mânuiesc arcul, nu doar să-i 
întind coarda. La Troia n-aş fi rezistat nici măcar o zi. 

Parcă vedeam întreaga scenă: fumul înălțându-se din 
foc, izul de bronz vechi, mirosul de măsline tescuite. Şi 
Odiseu înfăşurându-şi cu măiestrie fiul în vălurile ruşinii. 

— l-am zis că acum suntem în Itaca. Războiul se sfârşise. 
Toată lumea ştia, în afară de el. S-a înfuriat. Şi-a şters 
zâmbetul de pe faţă. Mi-a zis: „Eşti un trădător. Iţi doreşti 
să mor ca să-mi iei tronul. Poate chiar ţi-ai pus în gând să 
faci cumva să-mi găsesc mai iute moartea?” 

Telemah vorbea pe un ton liniştit, aproape fără să 
trădeze nicio emoție, însă degetele i se albiseră strângând 
braţul scaunului. 


e 308 >» 


— l-am răspuns că el ne face de ruşine casa. Putea să se 
fălească mult şi bine cu războiul, însă ne adusese acasă 
doar moarte. N-o să mai aibă niciodată mâinile curate şi 
nici eu, căci îl urmasem în lacul lui de sânge şi toată viaţa 
o să-mi pară rău. Cu asta am sfârşit-o. Nu m-a mai primit 
la sfat. Nu m-a mai lăsat în sala mare. L-am auzit 
strigându-i mamei că alăptase o viperă. 

În odaie s-a lăsat liniştea. Simţeam cum căldura 
flăcărilor se risipeşte şi piere în aerul iernatic. 

— De fapt, cred că mă voia trădător. Măcar aşa putea 
să-şi înţeleagă fiul. 

În timp ce vorbea, îl cercetasem ca să descopăr emfaza 
tatălui său, acele viclenii proprii lui Odiseu, cum sunt 
mareele parte din ocean. Pauzele şi zâmbetele, tonul sec şi 
gesturile zeflemitoare, toate îndreptate spre ascultătorul 
său, pentru a-l convinge, pentru a-l împunge şi, mai ales, 
pentru a-l îmbuna. Nu văzusem nimic din toate astea. 
Telemah nu se apăra deloc de lovituri. 

— După aceea m-am dus la mama, însă el pusese străji 
la uşă, ca să nu pot să intru, iar când i-am strigat de afară, 
mi-a zis să am răbdare şi să nu-l întărât şi mai rău. Doar 
bătrâna mea doică, Euricleea, care îi fusese şi lui doică, 
mai vorbea cu mine. Am stat lângă foc, mestecând încet 
peştele. El n-a fost întotdeauna aşa, îmi tot repeta. De 
parcă schimba cu ceva lucrurile. Bărbatul acesta clocotind 
de furie era tatăl cu care mă alesesem. Ea a murit puţin 
mai târziu, însă pe tata nici nu l-a interesat cum îi arde 
rugul. Se săturase să trăiască în cenuşă, a zis el. A plecat 
pe mare cu un schif şi s-a întors peste o lună, cu cingători 
şi pocale de aur, armură nouă şi hainele stropite de sânge. 
Niciodată nu-l văzusem mai fericit. Însă nu l-a ţinut mult. A 
doua zi dimineaţă deja se plângea în gura mare de fumul 
din sală şi de slugile prea stângace. 

Îl văzusem în asemenea toane. Orice cusur cât de mic al 
lumii îl înfuria, toată risipa, prostia şi  delăsarea 
omenească, dar şi toate supărările pe care i le isca natura, 
muşcăturile gâzelor, lemnul care se îndoia cum nu trebuie 
şi mărăcinii în care-şi rupea mantia. Când trăise alături de 


< 309 + 


mine, îi netezisem calea, scăpându-l de toate acele lucruri 
şi învelindu-l bine în vraja şi prezenţa mea zeiască. Poate 
de aceea fusese atât de fericit. Crezusem că am trăit 
împreună o idilă. Mai bine i-aş fi zis iluzie. 

— După aceea a plecat lună de lună să prade şi să 
jefuiască. Ne-au parvenit veşti aproape de necrezut. Îşi 
luase o altă soţie, regina nu ştiu cărui regat de pe 
continent. Domnea mulţumit peste ţinuturile acelea bogate 
în cirezi de vite şi lanuri de orz. Pe cap purta o coroană de 
aur, ţinea ospeţe până în zori, mâncând câte un mistreţ 
întreg la masă şi hohotind cu poftă. Avea un alt fiu de- 
acum. 

Avea ochii lui Odiseu. Aceeaşi formă şi culoare, chiar şi 
căutătura sfredelitoare. Însă expresia de pe chipul său era 
alta; privirea lui Odiseu era tot timpul mieroasă. Telemah 
nu ieşea din sine. 

— Exista ceva adevăr în poveştile acelea? 

A ridicat din umeri. 

— Cine ştie? Poate chiar el iscase zvonurile ca să ne 
rănească. l-am trimis vorbă mamei că trebuie să mă 
îngrijesc mai bine de capre şi m-am dus să trăiesc într-o 
colibă părăsită de pe deal. Tata n-avea decât să uneltească 
şi să se mânie cât pofteşte, măcar aşa nu trebuia să-l văd. 
Mama n-avea de ales decât să se hrănească dintr-o 
bucăţică de brânză toată ziua şi să-şi strice ochii la 
războiul de ţesut până i se împăienjeneau, măcar aşa nu 
trebuia s-o văd nici pe ea. 

Buştenii din foc se mistuiseră. Rămăşiţele luceau albe, 
presărate cu solzi de cenuşă. 

— Fiul tău a nimerit în toată nenorocirea asta. Luminos 
ca soarele la răsărit şi dulce ca o poamă coaptă. Avea la el 
lancea aceea caraghioasă şi daruri pentru toată lumea, 
castroane de argint, mantii şi aur. Era chipeş la faţă şi 
scăpăra de speranţe ca focul. Imi venea să-l scutur de 
umeri. Mi-am zis: când se întoarce tata, o să-l înveţe pe 
băiatul acesta că viaţa nu e un cânt de-ale aezilor. Şi chiar 
aşa s-a întâmplat. 

Luna se ridicase de la fereastră şi încăperea se învăluise 


e 310 - 


în umbre. Telemah îşi ţinea mâinile pe genunchi. 

— Încercai să-l ajuţi, am zis. De aceea te-ai dus pe plajă. 

Îşi ţinea ochii aţintiţi asupra cenuşii din vatră. 

— Din câte s-a văzut, n-a mai avut nevoie de ajutorul 
meu. A 

Pe vremuri mi-l închipuiam adesea pe Telemah. În chip 
de băiat liniştit, care veghează aşteptându-l pe Odiseu, ca 
tânăr înflăcărat, pornit peste uscat şi mare să se răzbune. 
Însă acum, că era bărbat, avea un glas monoton şi golit de 
vlagă. Aducea cu mesagerii care goneau cale lungă ca să le 
ducă regilor veştile. Îşi rostesc gâfâind soliile şi cad la 
pământ, de unde nu se mai ridică. 

Fără să mă gândesc, m-am întins şi mi-am pus mâna pe 
braţul lui. 

— Nu sunteţi din acelaşi sânge. Nu-l lăsa să te târască 
după el. 

S-a uitat o clipă în jos, la degetele mele, apoi în sus, la 
chipul meu. 

— 'Ţi-e milă de mine. Să nu-ți fie. Tata a minţit adesea, 
însă a avut dreptate când mi-a spus că sunt laş. L-am lăsat 
să-şi dea în petic an de an, să bată turbat slugile, să strige 
la mama, să ne preschimbe casa în cenuşă. Mi-a cerut să-l 
ajut să-i omoare pe peţitori şi l-am ascultat. Apoi m-a pus 
să-i omor pe toţi cei care-i ajutaseră şi iar l-am ascultat. 
Apoi mi-a poruncit să strâng toate sclavele care se 
culcaseră cu vreunul dintre ei şi să le pun să spele 
podelele de sânge, iar după ce terminau, să le omor şi pe 
ele. 

M-am cutremurat când l-am auzit. 

— Fetele acelea nu au avut de ales. Odiseu ar fi ştiut-o. 

— Odiseu m-a pus să le tranşez ca pe animale, a replicat 
el uitându-se în ochii mei. Nu mă crezi? 

Mi-am amintit atunci nu una, ci mai bine de zece 
poveşti. Mereu îi plăcuse să se răzbune. Mereu îi urâse pe 
cei care-l trădaseră, din câte credea el. 

— I-ai dat ascultare? 

— Le-am spânzurat. Am găsit douăsprezece frânghii pe 
care le-am înnodat cu un laţ la capăt. Rostea fiecare 


e 311 >» 


cuvânt de parcă îşi împlânta un cuţit în came. Nu mai 
văzusem niciodată cum se face, însă mi-am amintit că în 
toate poveştile pe care le ştiam din copilărie femeile se 
spânzură întotdeauna. Mi s-a părut cumva mai cuviincios. 
Mai bine îmi foloseam sabia. N-am văzut morţi mai urâte şi 
mai chinuitoare decât ale lor. O să le văd atârnate în 
ştreang cât o să trăiesc. Noapte bună, stăpână Circe. 


Furtuna se potolise şi cerul nopţii era iarăşi senin. Am 
ieşit să mă plimb, ca să simt adierea proaspătă a vântului 
pe piele şi pământul fărâmiţându-mi-se moale sub tălpi şi 
ca să-mi alung imaginea hâdă a trupurilor zvârcolinde. 
Deasupra capului plutea mătuşa mea, însă nu-mi mai 
făceam griji din pricina ei. Îi plăcea să-i privească pe 
îndrăgostiţi, iar eu nu mai eram de mult una dintre ei. 
Poate nu fusesem niciodată. 

Parcă vedeam chipul lui Odiseu în timp ce-i omora rând 
pe rând pe peţitori. Îl văzusem tăind lemne. Le despica 
iute, dintr-o mişcare. Pesemne că i-au murit la picioare, 
mânjindu-l până la genunchi cu sângele lor. Iar el, distant, 
însemna pe răboj: încă unul. 

Focul a urmat când a rămas în picioare printre leşurile 
măcelărite, nemişcate şi a simţit mai departe furia 
fierbând nemistuită în el. Aşa că şi-a tot hrănit-o, cum pui 
lemne pe foc. Bărbaţii care-i ajutaseră pe peţitori, sclavele 
care se culcaseră cu ei, taţii care îndrăzniseră să se pună 
cu el. Ar fi continuat aşa dacă n-ar fi intervenit Atena. 

Dar eu? Câtă vreme mi-aş fi umplut cocina dacă n-ar fi 
venit Odiseu? Mi-am amintit de seara în care mă întrebase 
despre porci. 

— Cum hotărăşti care om merită pedepsit şi care nu? 
Cum poţi să judeci sigur care inimă e stricată şi care e 
bună? Dacă faci vreo greşeală? 

În seara aceea, vinul şi focul mă încălziseră şi sclipirea 
ochilor lui mă ademenise. 

— Haide să luăm, i-am răspuns, un echipaj de corăbieri. 
Unii dintre ei sunt, negreşit, mai răi decât alţii. Unii 

e 312 » 


violează şi pradă într-o veselie, pe când alţii sunt proaspăt 
sosiți şi nici nu le-au mijit tuleiele. Unii nu-şi închipuie că 
ar putea să jefuiască pe cineva decât dacă le mor familiile 
de foame. Unii se ruşinează după aceea, alţii o fac doar 
fiindcă aşa le porunceşte căpitanul şi pentru că se pot 
ascunde în mulţimea celorlalţi bărbaţi. 

— Atunci, a întrebat din nou Odiseu, pe care îi 
preschimbi şi pe care îi laşi să plece? 

— Îi preschimb pe toţi. Doar au venit la mine în casă. De 
ce mi-ar păsa ce-are fiecare în inimă? 

Zâmbise închinând pocalul în cinstea mea. 

— Stăpână, în privinţa aceasta gândim la fel. 

O bufniţă mi-a trecut fâlfâind deasupra capului. Am auzit 
cum fojgăie desişul şi plesneşte pliscul. Murise un şoarece 
într-o clipă de neatenţie. Mă bucuram că Telemah nu ştie 
probabil despre discuţia aceea dintre mine şi tatăl său. Pe 
atunci mă fălisem, făcusem pe nemiloasa. Mă simţisem de 
neatins, numai colţi şi putere. De-abia dacă-mi mai 
aminteam cum era. 

Lui Odiseu îi plăcuse cel mai mult să se dea drept un om 
ca oricare altul, numai că nu mai era niciunul ca el, iar 
acum, că murise, nu mai rămăsese niciunul. Toţi eroii sunt 
nişte nătărăi, îi plăcea să spună. Prin asta înţelegea toți 
eroii în afară de mine. Aşa că, dacă greşea, cine l-ar putea 
corecta? Stătuse pe plajă şi îl considerase pe Telegonus 
pirat. Stătuse în propria sală şi-l învinuise pe Telemah de 
trădare. Doi copii avusese şi pe niciunul nu izbutise să-l 
vadă limpede. Însă poate că niciun părinte nu-şi poate 
vedea copilul cu adevărat. Când ne uităm, nu ne vedem 
decât propriile greşeli oglindite în el. 

Acum ajunsesem în crângul de chiparoşi. Crengile 
păreau negre în întuneric şi acele lor mi-au atins în treacăt 
obrazul, astfel încât le-am simţit seva lipicioasă. Lui Odiseu 
îi plăcuse aici. Mi-am amintit cum îşi trecea mâna peste un 
trunchi. Asta îmi plăcuse tare mult la el, printre altele, că 
admira lumea ca pe un giuvaier, întorcând-o pe toate feţele 
la lumină. O corabie bine clădită, un copac bine crescut, o 
poveste bine istorisită, toate erau plăceri pentru el. 


e 313 + 


Nu mai era nimeni ca el, şi totuşi mai exista cineva pe 
potriva lui care dormea acum în casa mea. Telemah nu era 
primejdios, însă ea? Oare se gândea să se răzbune 
despicându-i beregata fiului meu? Orice ar încerca, nu 
putea să-mi străpungă farmecele. Nici măcar Odiseu nu 
reuşise vreodată să se fofileze pe lângă vrăjile mele cu 
vorbăria lui. În schimb, se fofilase cu vorbăria sa pe lângă 
vrăjitoare. 

Pe iarbă se strângea rouă. Picioarele îmi licăreau 
argintii, răcorite de atingerea ei. Telemah era acum în pat, 
cu ochii la întunecimea aceasta, zărind firicelele de lumină 
care zdrenţuiau marginea de răsărit. M-am gândit la chipul 
său când îmi povestise cum le-a spânzurat pe sclave, cum 
îşi ţinuse amintirea aceea lipită de piele ca un fier înroşit. 
Ar fi trebuit să-i mărturisesc mai multe, m-am gândit. Aş fi 
putut să-i spun că nu era primul om care ajunsese să ucidă 
de dragul lui Odiseu. Pe vremuri, o oaste întreagă îşi 
închinase lăncile acestei sarcini. De-abia dacă îl cunoşteam 
pe Telemah, însă nu cred că l-ar fi alinat cu ceva. Parcă îi 
şi vedeam chipul trist. Mă ierți dacă nu înalt rugi de 
mulțumire că fac parte dintr-un lung şir de ticăloşi. 

Dintre toţi fiii din lume, pe el nu l-aş fi crezut deloc fiul 
lui Odiseu. Era rece ca un sol, aproape din topor. Îşi arăta 
deschis toate rănile. Când îl atinsesem, pe chip îi apăruse 
o emoție pe care nu prea reuşeam s-o numesc. Mirare 
muiată într-un soi de dezgust. Dar nu avea de ce să se 
teamă. N-aveam de gând să-l mai ating. 

Acesta a fost gândul care m-a purtat spre casă. 


i, 

Am urmărit răsăritul soarelui de la războiul meu de 
tesut. Am aşezat pe masă pâine, brânză şi fructe, iar când 
l-am auzit pe fiul meu că se trezeşte, m-am dus la uşa lui. 
Spre uşurarea mea, nu mai părea atât de posac, deşi nu-i 
trecuse povara gândului: tatăl meu a murit. 

Avea să se trezească multă vreme cu gândul ăsta, ştiam 
prea bine. 

— Am stat de vorbă cu Telemah, i-am zis. Ai avut 
dreptate în privinţa lui. 

e 314 >» 


A ridicat din sprâncene. Oare credea că nu sunt capabilă 
să văd ceva cât se poate de limpede? Sau că nu pot s-o 
recunosc? 

— Mă bucur că gândeşti aşa, a zis. 

— Vino. Am pregătit masa de dimineaţă. Şi cred că se 
trezeşte şi Telemah. Nu vrei să-l laşi singur cu leii, nu? 

— Tu nu vii? 

— Am de făcut nişte vrăji. 

De fapt, nu aveam. M-am dus în odaia mea şi i-am 
ascultat cum discută despre barcă, mâncare şi furtuna 
care abia trecuse. Se întremau cu lucruri obişnuite. 
Telegonus i-a propus să meargă să adăpostească barca în 
peşteră. Telemah s-a învoit. Pe piatră au răsunat două 
perechi de picioare şi s-a auzit uşa închizându-se. Ieri aş fi 
crezut că înnebunesc dacă-i las să plece împreună. Azi 
aveam impresia că-i fac un dar fiului meu. Am simţit o 
împunsătură de stânjeneală: Telemah şi Telegonus. Ştiam 
ce părere îşi făcuseră când auziseră că îi dădusem fiului 
meu acest nume, ca un câine care zgârie la o uşă pe care 
nu e lăsat să intre. Voiam să-i lămuresc că nu-mi 
închipuisem niciodată că ei doi aveau să se cunoască şi că 
îmi numisem fiul astfel doar pentru mine. Născut tare 
departe, asta însemna. Din tatăl său, da, însă şi din mine. 
Din mama şi Oceanos, din Minotaur, Pasifae şi Aietes. 
Născut pentru mine, pe insula mea Aiaia. 

N-aveam de gând să mă scuz. 

Ieri îi cerusem înapoi lancea, iar acum stătea sprijinită 
de peretele odăii mele. Am scos teaca de piele. Coada lui 
Trygon părea şi mai stranie pe uscat, fantomatică şi aspră. 
Am răsucit-o, ca să văd cum lucesc în lumină mărgeluţele 
de venin strânse pe fiecare dinte înspicat. Trebuie să i-o 
trimit înapoi, mi-am zis. Nu încă. 

Altcineva se trezea ceva mai încolo. M-am gândit la 
bărbaţii şi la femeile care-şi divulgaseră secretele de-a 
lungul anilor şi cum le adunase Penelopa cu grijă. Am pus 
lancea la loc în teaca de piele şi am deschis obloanele. Era 
o dimineaţă frumoasă şi vântul începea să vestească 
sosirea primăverii. 


e 315 » 


S-a auzit o bătaie în uşă, aşa cum mă aşteptasem să se 
întâmple. 

— E descuiată, am zis. 

A apărut în pragul uşii mele, într-o mantie spălăcită, 
peste o rochie cenuşie, de parcă s-ar fi înfăşurat în mătase 
de păianjen. 

— Am venit să-ţi spun că mi-e ruşine. leri nu ţi-am zis 
cât de recunoscătoare îţi sunt, aşa cum s-ar fi cuvenit. Nu 
doar pentru ospitalitatea pe care ne-o arăţi acum. Ci şi 
pentru ospitalitatea pe care i-ai arătat-o soţului meu. 

Nu-mi dădeam seama din tonul ei blajin dacă era o 
replică înţepătoare sau nu. Dacă da, presupun că avea tot 
dreptul. 

— Mi-a povestit cât de mult l-ai ajutat în călătoria sa, a 
continuat Penelopa. Nu ar fi supravieţuit fără sfaturile tale. 

— Mă lauzi prea mult. Era un bărbat înţelept. 

— Uneori, a admis ea. 

Avea ochii de culoarea frasinului de munte. 

— Ştii că, după ce a plecat de la tine, a ajuns pe ţărmul 
altei nimfe? Calipso. S-a îndrăgostit de el, sperând să-i fie 
soţ nemuritor. Şapte ani l-a ţinut pe insula ei, 
înveşmântându-l în pânzeturi zeieşti şi hrănindu-l cu 
delicatese. 

— Nu i-a mulţumit deloc pentru toate astea. 

— Nu. A refuzat-o şi s-a rugat zeilor să-l scape de acolo. 
Până la urmă au silit-o să-l lase să plece. 

Nu cred că m-am înşelat când i-am simţit un strop de 
mulţumire în glas. 

— Când a sosit fiul tău, m-am gândit că poate e al ei. 
Apoi i-am văzut țesătura mantiei. Mi-am amintit de 
războiul de ţesut al lui Dedal. _ 

Ciudat cât de multe ştia despre mine. Însă şi eu ştiam 
destule despre ea. 

— Calipso l-a răsfăţat din plin, iar tu i-ai preschimbat 
oamenii în porci. Şi totuşi pe tine te-a preferat. Ţi se pare 
ciudat? 

— Nu. 

Aproape că a zâmbit. 


e 316 » 


— Întocmai. 

— Nu a ştiut de prunc. 

— Ştiu. Nu mi-ar fi ascuns niciodată aşa ceva. 

Cu asta chiar m-a înţepat. 

— Am discutat cu fiul tău ieri-seară, i-am zis. 

— Da? 

Parcă i-am simţit o clipă ceva în glas. 

— M-a lămurit de ce a trebuit să plecaţi din Itaca. Mi-a 
părut rău să aud. 

— Fiul tău a fost amabil când ne-a luat cu el. Dăduse cu 
ochii de coada lui Trygon. E ca veninul de albină, care 
înţeapă o singură dată? Sau ca acela de şarpe? 

— Poate să otrăvească de o mie de ori şi mai bine. Nu se 
sfârşeşte niciodată. Trebuia să ţină piept unui zeu. 

— Telegonus ne-a istorisit că l-ai înfruntat pe însuşi 
măritul stăpân al pisicilor-de-mare. 

— Aşa am făcut. 

A încuviinţat, ca pentru a-şi întări ceva în sinea ei. 

— Ne-a spus că l-ai păzit şi mai bine. Că ai vrăjit toată 
insula, astfel încât aici nu poate pătrunde niciun zeu, nici 
măcar olimpienii. 

— Doar zeii morţilor pot să pătrundă. 

— Ce noroc, a zis ea, că poţi să invoci asemenea vrăji 
ocrotitoare... 

Dinspre plajă s-au auzit strigăte îndepărtate: fiii noştri 
mutau barca. 

— Mi-e jenă să te rog una ca asta, însă când am plecat 
nu am luat cu mine nicio mantie neagră. Ai vreuna pe care 
aş putea-o purta? Aş vrea să ţin doliu. 

Am privit-o cum îmi stătea în prag, lucind de viaţă, ca 
luna pe cerul tomnatic. Mă privea cu ochii ei cenușii şi 
liniştiţi. Se zice de obicei că femeile sunt făpturi delicate, 
precum florile sau ouăle, nu ştiu, ca orice se poate sparge 
într-o clipă de neatenţie. Dacă aş fi crezut vreodată aşa 
ceva, de-acum n-o mai credeam. 

— Nu, am răspuns. Însă am aţă şi război de ţesut. Vino. 


e 317 » 


Capitolul 22 


Şi-a trecut uşor degetele peste bârne şi a mângâiat firele 
bătelii ca o crescătoare de cai care ştie să-şi preţuiască 
animalele. Nu a pus nicio întrebare. Părea să pătrundă 
mersul războiului de ţesut printr-o simplă atingere. Razele 
ce se revărsau prin fereastră luceau pe mâinile ei de parcă 
doreau să-i lumineze munca. A scos cu grijă tapiseria mea 
neterminată şi a întins aţa neagră. Se mişca sigur, fără 
nimic de prisos. Era înotătoare, din câte-mi spusese 
Odiseu, tăind lesne apa cu braţele sale lungi, spre 
destinaţia aleasă. 

Cerul se schimbase. Norii atârnau atât de aproape de 
pământ, încât păreau să atingă ferestrele, şi am auzit 
căzând primii stropi mari. Telemah şi Telegonus au năvălit 
pe uşă, uzi de pe urma mutării bărcii. Când Telegonus a 
văzut-o pe Penelopa la război, a venit într-un suflet la ea, 
deja admirându-i lucrătura fină. Însă eu m-am uitat la 
Telemah. Chipul i s-a asprit şi s-a întors iute spre 
fereastră. 

Am întins masa de prânz şi am mâncat aproape în 
tăcere. Ploaia s-a mai potolit. Nu înduram să stau închisă 
în casă toată după-amiaza, aşa că mi-am scos fiul la o 
plimbare pe țărm. Nisipul era tare şi ud şi urmele noastre 
păreau tăiate cu un cuţit. L-am luat de braţ, mirându-mă 
când m-a lăsat să-l ţin aşa. I se liniştise tremuratul de ieri, 
însă ştiam că o să-i revină. 

Era doar puţin trecut de amiază, şi totuşi aerul mi se 
părea întunecat şi înceţoşat, ca un văl tras pe ochi. Mă 
zgândărea discuţia cu Penelopa. Atunci mă simţisem 
inteligentă şi vioaie, dar acum, că mi-o repetam în minte, 
mi-am dat seama că nu-mi spusese mare lucru. Voisem s-o 


e 318 >» 


trag de limbă, însă mă trezisem că-i arăt războiul meu de 
ţesut. 

În schimb, se fofilase cu vorbăria sa pe lângă vrăjitoare. 

— Cui i-a venit ideea să veniţi aici? l-am întrebat. 

S-a încruntat, luat din scurt. 

— Contează? 

— Sunt curioasă. 

— Nu-mi amintesc. 

Telegonus nu s-a uitat în ochii mei. 

— N-a fost ideea ta. 

— Nu, a şovăit el. Eu am propus Sparta. 

Era la mintea cocoşului. Tatăl Penelopei trăia în Sparta. 
Verişoara ei era regină. Ca văduvă, ar primi-o bine. 

— Deci n-ai pomenit de Aiaia. 

— Nu. Mi s-a părut... 

S-a întrerupt. Lipsit de tact, desigur. 

— Atunci cine a adus vorba? 

— Poate că regina. Ţin minte că a zis că preferă să nu 
mergem în Sparta. Că ar avea nevoie de timp. 

Îşi alegea cu grijă cuvintele. Am simţit furnicături sub 
piele. 

— Timp pentru ce? 

— Nu a spus. 

Penelopa, ţesătoarea care te atrăgea între iţe, chiar în 
urzeala ei de taină. Treceam prin desişuri, la deal, pe sub 
crengile negre şi ude. 

— E ciudat. A crezut că familia ei n-ar fi primit-o? S-a 
certat cu Elena? Ţi-a vorbit de duşmani? 

— Nu ştiu. Nu. Desigur că nu mi-a spus nimic de niciun 
duşman. 

— Telemah ce-a zis? 

— Nu era de faţă. 

— S-a mirat când a aflat că veniţi aici? 

— Mamă. _ 

— Zi-mi doar ce ţi-a spus. Intocmai ce-ţi aminteşti. 

Se oprise pe cărare. 

— Credeam că nu-i mai bănuieşti de nimic. 

— De răzbunare, nu. Însă mai am întrebări. 


< 319 » 


A tras adânc aer în piept. 

— Nu îmi amintesc exact. Nici vorbele ei, nici altceva. 
Totul e ca o ceaţă cenuşie care încă nu a dispărut. 

Pe chip i se ivise iar durerea. Nu i-am mai zis nimic, dar, 
mergând, mă tot întorceam la gândul acela, încercând să-l 
descâlcesc cum ai desface un nod. Ascundea o taină pe sub 
mătasea aceea de păianjen. Nu dorise să meargă în 
Sparta. În schimb, se dusese pe insula ibovnicei bărbatului 
ei. Şi voia timp. Pentru ce? 

De-acum ajunseserăm acasă. Penelopa lucra la război. 
Telemah stătea în picioare la fereastră. Îşi ţinea mâinile 
rigide pe lângă trup şi aerul încăperii era apăsător. Oare 
se certaseră? Am cercetat chipul Penelopei, însă era 
aplecat asupra iţelor şi nu trăda nimic. Nu striga şi nu 
plângea nimeni, dar aş fi preferat aşa ceva decât tăcerea 
aceasta încordată. 

Telegonus şi-a dres glasul. 

— Mi-e sete. Mai doreşte cineva un pocal? 

L-am urmărit cum destupă balerca şi toarnă vin. Fiul 
meu cu inimă vitează. Chiar şi copleşit de jale căuta să ne 
poarte pe umeri şi să ne ducă de pe o clipă pe alta. Totuşi, 
nu prea avea ce să facă. După-amiaza s-a scurs în tăcere. 
La fel şi cina. De cum a sfârşit de mâncat, Penelopa s-a 
ridicat de la masă. 

— Sunt obosită, a zis. 

Telegonus a mai rămas puţin, însă, când a răsărit luna, 
el deja căsca în pumn. L-am trimis la culcare cu Arcturos. 
Mă aşteptam să se ducă şi Telemah, dar, când m-am întors, 
era tot unde-l ştiam. 

— Cred că ştii poveşti despre tata, mi-a spus. Mi-ar 
plăcea să le aud. 

Mă tot miram de îndrăzneala lui. Toată ziua stătuse 
retras, evitându-mi privirile, rezervat şi aproape nevăzut. 
Ca apoi, dintr-odată, să se proţăpească în faţa mea de 
parcă ar fi crescut acolo de cincizeci de ani. Până şi Odiseu 
i-ar fi admirat tertipul. 

— Pesemne ştii deja tot ce o să-ţi povestesc. 

— Nu, a răspuns el şi cuvântul a răsunat o clipă în 


e 320 » 


încăpere. I-a istorisit mamei poveştile sale, însă, când îl 
întrebam eu, îmi zicea să discut cu un aed. 

Un răspuns crud. Mă întrebam ce motive avusese. Oare 
fusese doar ranchiună? Dacă îşi pusese altceva în minte, n- 
aveam cum să mai aflăm. Tot ce înfăptuise în viaţă 
răspundea acum pentru el. 

Mi-am luat pocalul şi m-am dus lângă vatră. Se întorsese 
furtuna. Sufla zdravăn, învelind casa în vânturi şi şiroaie. 
Penelopa şi Telegonus erau aproape, în odăile lor, dar, cu 
toate umbrele care ne împresuraseră, păreau la celălalt 
capăt al lumii. De astă dată m-am aşezat pe scaunul de 
argint, încrustaţiile îmi răcoreau încheieturile şi pieile de 
vacă alunecau un pic sub mine. 

— Ce doreşti să auzi? 

— Orice, a zis el. Tot ceea ce ştii. 

Nici nu mi-a trecut prin cap să-i aduc la cunoştinţă 
versiunile pe care i le istorisisem lui Telegonus, cu 
sfârşiturile lor fericite şi rănile care nu omorau pe nimeni. 
Nu era copilul meu, nu era deloc copil, ci bărbat în toată 
firea, dorind să-şi capete moştenirea. 

l-am  încredinţat-o.  Uciderea lui Palamede şi 
abandonarea lui Filoctet. Cum l-a păcălit Odiseu pe Ahile, 
scoţându-l din ascunzătoare şi luându-l la război, cum s-a 
strecurat Odiseu prin beznă în tabăra regelui Rhesus, unul 
dintre aliaţii Troiei, şi le-a spintecat beregatele oamenilor 
în timp ce dormeau. Cum a născocit calul, a cucerit Troia 
şi l-a văzut pe Astianax aruncat de pe zidurile cetăţii. Apoi 
furtunoasa călătorie spre casă, cu canibalii, piraţii şi 
monştrii ei. Poveştile erau chiar mai sângeroase decât îmi 
aminteam că sunt şi mai şovăiam din când în când. Cu 
toate astea, Telemah a primit fiecare lovitură fără să 
crâcnească. Stătea tăcut, fără să-şi ia ochii de la mine. 

Pe ciclop l-am lăsat la urmă, nu ştiu de ce. Poate pentru 
că-mi aminteam atât de limpede cuvintele lui Odiseu. În 
timp ce vorbeam, parcă-l auzeam şoptind şi pe el încetişor 
odată cu mine. Trăseseră osteniţi la mal şi găsiseră o 
peşteră mare, plină de merinde. Odiseu s-a gândit că 
puteau s-o jefuiască sau să se roage de localnici să-i 


e 321 œ» 


primească în ospeţie. Au început să se ospăteze cu 
bucatele găsite. Stăpânul peşterii, uriaşul Polifem, păstorul 
cu un singur ochi, s-a întors cu turma lui şi i-a luat ca din 
oală. A rostogolit un bolovan mare în dreptul intrării, 
blocându-i în peşteră, apoi a înşfăcat un bărbat şi l-a 
sfâşiat cu dinţii. A tot înfulecat om după om, până s-a 
săturat şi l-a apucat râgâitul, scoțând din gâtlej bucățele 
de mădulare. Cu toată grozăvia aceea, Odiseu l-a ameţit pe 
monstru cu vin şi cu vorbe prietenoase. I-a zis că îl cheamă 
Outis, adică Nimeni. Când făptura s-a scufundat în sfârşit 
într-un somn greu, Odiseu a ascuţit un par, l-a încins în foc 
şi i l-a înfipt în ochi. Ciclopul a urlat şi s-a zvârcolit, însă 
era orb şi nu putea să-i prindă pe Odiseu şi pe mateloţii 
săi. Au reuşit să scape când ciclopul şi-a scos oile la 
păscut, căci oamenii s-au agăţat de burţile mioarelor. 
Monstrul mânios şi-a chemat în ajutor fârtaţii cu un ochi, 
însă aceştia nu au venit, căci el urla: „Nimeni m-a orbit! 
Nimeni scapă!” Odiseu şi oamenii lui au ajuns la corăbii, 
iar când s-a văzut teafăr ceva mai departe, Odiseu s-a 
întors să strige peste valuri: „Dacă vrei să ştii cine te-a 
păcălit, mă cheamă Odiseu. Sunt fiul lui Laerte şi prinţul 
Itacăi”. 

Vorbele păreau să stârnească ecouri în liniştea din jur. 
Telemah a rămas tăcut, parcă aşteptând să se destrame şi 
ultimul sunet. 

— A fost o viaţă aspră, a întrerupt Telemah tăcerea într- 
un târziu. 

— Mulţi oameni sunt mai nenorociţi decât el. 

— Nu, a continuat vehement, făcându-mă să tresar. Nu 
vreau să spun că a dus o viaţă nefericită, ci că le-a făcut 
celorlalţi viaţa un chin. Ce căutau oamenii săi la peştera 
aceea? Voia el să pună mâna pe şi mai multe bogății. lar 
mânia lui Poseidon, pentru care l-a căinat toată lumea? 
Singur şi-a atras-o asupra lui. Pentru că nu s-a îndurat să-l 
lase pe ciclop şi să plece fără să se laude cu viclenia lui. 

Vorbele îi ţâşneau pe gură ca un şuvoi nezăgăzuit. 

— Atâţia ani de suferinţe şi de rătăciri... De ce? Dintr-o 
mândrie de-o clipă. Voia mai bine să-l blesteme zeii decât 


e 322 » 


să fie Nimeni. Dacă s-ar fi întors acasă după război, n-ar 
mai fi venit peţitorii. Mama n-ar mai fi suferit niciun necaz. 
Şi nici eu. De atâtea ori ne-a zis ce dor i-a fost de casă şi 
de noi. Însă erau numai minciuni. Când s-a întors în Itaca, 
nu şi-a găsit deloc mulţumirea. Stătea mereu cu ochii în 
zare. Odată ce ne-a regăsit, şi-a dorit altceva. Ce este asta 
dacă nu o viaţă nefericită? Când ademeneşti lumea la tine, 
iar apoi îi întorci spatele? N 

Am vrut să-i spun că nu e adevărat. Însă de câte ori nu 
stătusem cu el în pat şi nu suferisem ştiind că se gândeşte 
la Penelopa? Eu alesesem să trăiesc aşa. Telemah nu 
avusese privilegiul acesta. _ 

— Mai am să-ţi spun o poveste, am zis. Înainte să se 
întoarcă acasă, zeii i-au poruncit tatălui tău să meargă în 
lumea morţilor, să discute cu profetul Tiresias. Acolo s-a 
întâlnit cu multe suflete pe care le ştia din viaţă: Aiax, 
Agamemnon şi Ahile, pe vremuri cel mai bun dintre greci, 
care a ales să moară de tânăr ca să rămână faimos pe 
vecie. Tatăl tău i-a vorbit eroului cu căldură, l-a lăudat şi l- 
a asigurat de cinstea de care se bucură printre oameni. 
Insă Ahile l-a mustrat. A recunoscut că regretă faptul că a 
fost atât de mândru şi îşi doreşte să fi dus un trai mai 
liniştit şi fericit. 

— Aşadar, asta îmi rămâne să sper? Că într-o zi o să-mi 
văd tatăl în lumea morţilor şi o să-mi spună că-i pare rău? 

Unii dintre noi nu se aleg nici cu atât. Insă am păstrat 
tăcerea. Avea tot dreptul să fie furios şi nu se cădea să-i 
răpesc eu furia. Grădina foşnea, căci leii dădeau târcoale 
prin frunziş. Cerul se înseninase. După ce stătuseră atâta 
vreme printre nori, stelele păreau să strălucească, 
atârnate ca nişte felinare în beznă. Dacă am trage cu 
urechea, le-am auzi clinchetul slab al lanțurilor răsucite în 
bătaia brizei. 

— Crezi că tata a zis adevărul? Că oamenii vrednici nu l- 
au plăcut niciodată? 

— Cred că a spus doar ceea ce-i convenea, fără legătură 
cu adevărul. Doar mama ta l-a plăcut. 

Mi-a întâlnit privirea. 


323 = 


— Şi tu l-ai plăcut. 

— Eu nu pretind că sunt vrednică. 

— L-ai plăcut totuşi. În ciuda tuturor. 

Părea să mă sfideze cu vorbele sale. M-am trezit că-mi 
aleg cu grijă cuvintele. 

— Nu l-am văzut când s-a purtat cel mai rău. Şi chiar şi 
când s-a purtat cel mai bine, tot nu era uşor să trăieşti 
alături de el. Însă mi-a fost prieten într-o vreme în care 
aveam nevoie de cineva apropiat. 

— E ciudat să te gândeşti că o zeiţă are nevoie de 
prieteni. 

— Toate făpturile cu minte au nevoie de aşa ceva. 

— Cred că tot ela tras spuza pe turta lui. 

— Nu uita că i-am preschimbat oamenii în porci. 

Nu a zâmbit. Era ca un arc încordat. 

— Toţi zeii şi muritorii care l-au ajutat... Se vorbeşte că 
ştia atâtea vicleşuguri... De fapt, cel mai bine se pricepea 
să tot ia de la alţii. 

— Destui oameni s-ar bucura să aibă un asemenea dar, 
am replicat. 

— Nu şi eu, a zis lăsând pocalul pe masă. Nu te mai 
tulbur, cinstită Circe. Îţi sunt recunoscător că mi-ai 
împărtăşit poveştile aşa cum s-au întâmplat cu adevărat. 
Puţini s-au obosit să-mi facă pe plac. 

Nu i-am mai spus nimic. Ceva mă înţepa ca un ghimpe, 
ridicându-mi părul la ceafă. 

— De ce aţi venit? l-am întrebat. 

— Ţi-am mai zis, a răspuns el clipind. A trebuit să 
plecăm din Itaca. 

— Am înţeles. Dar de ce aţi venit aici? 

— Cred că a fost ideea mamei, a şoptit el, de parcă se 
dezmeticise dintr-un vis. 

— De ce? 

S-a îmbujorat. 

— Repet, nu-mi mai face nicio mărturisire. 

Nimeni nu bănuieşte ce are mama de gând până nu şi-a 
pus gândul în faptă. 

Mi-a întors spatele şi a păşit în întunericul din hol. Peste 


e 324 » 


o clipă am auzit cum închide încet uşa odăii sale. 

Aerul rece parcă a năvălit atunci prin crăpăturile din 
pereţi, ţintuindu-mă în scaun. Fusesem o proastă. Ar fi 
trebuit s-o atârn peste malul râpos chiar în prima zi şi s-o 
scutur până-mi zicea adevărul. Acum mi-am amintit cu câtă 
grijă mă iscodise în legătură cu vraja care ţinea piept 
zeilor. Nici măcar olimpienii. 

Nu m-am dus în odaia ei, smulgându-i uşa din ţâţâni. M- 
am perpelit la fereastră. Pervazul îmi trosnea sub degete. 
Mai erau destule ceasuri până în zori, însă ce însemnau 
orele pentru mine? Am privit cum pălesc stelele afară şi 
începe să se schiţeze insula, fir cu fir, în lumină. Aerul se 
schimbase din nou şi cerul se acoperise cu un văl. Încă o 
furtună. Crengile chiparoşilor spintecau aerul. 

I-am auzit cum se trezesc. Mai întâi Telegonus, fiul meu, 
apoi Penelopa şi la sfârşit Telemah, care se dusese târziu 
la culcare. Au venit în sală pe rând şi i-am simţit cum 
şovăie o clipă văzându-mă la fereastră, cum se opresc 
iepurii când zăresc umbra şoimului. Masa era goală, nu le 
pusesem nimic de mâncare pentru dimineaţă. Fiul meu a 
dat fuga la bucătărie, să aducă farfurii. Imi plăcea să le 
simt pe spinare privirile mute. Telegonus i-a poftit să 
mănânce, cerându-şi parcă scuze cu mâhnire. Imi 
închipuiam ce priviri pline de tâlc le aruncă: îmi cer iertare 
pentru mama. Aşa e ea uneori. 

— Telegonus, am zis, cocina trebuie reparată şi o să vină 
furtuna. Te vei ocupa de treaba asta. 

— Aşa o să fac, a zis el dregându-şi glasul. 

— Poate să te ajute fratele tău. 

S-au privit în tăcere. 

— N-am nimic împotrivă, a zis Telemah blajin. i 

Am mai auzit câteva clipe farfuriile şi banchetele. Intr- 
un târziu au ieşit închizând uşa după ei. 

M-am întors. 

— Mă iei de proastă. O neghioabă pe care o duci de nas 
cum ai chef. Cât de drăguță ai fost să mă întrebi de vraja 
mea. Zi-mi care zeu te urmăreşte. A cui mânie mi-ai adus-o 
pe cap? 


e 325 » 


Şedea la războiul meu. În poală ţinea lână neagră 
netoarsă. Pe podea avea un fus şi o furcă de tors din fildeş, 
cu vârfurile îmbrăcate în argint. 

— Fiul meu nu ştie, a răspuns ea. Nu este vina lui. 

— Mi se pare limpede. Văd şi eu păianjenul pândind pe 
pânză. 

— Mărturisesc că am făcut aşa cum ai zis. Am făcut-o cu 
bună ştiinţă. Aş putea să pretind că, ştiind că eşti zeiţă şi 
vrăjitoare, am crezut că n-o să-ţi fac atâtea necazuri. Insă 
aş minţi. Îi cunosc destul de bine pe zei. 

M-am mâniat s-o văd atât de liniştită. 

— Asta e tot? Ştiu ce am făcut şi o să recunosc cu 
neruşinare? leri-seară, fiul tău mi-a spus că tatăl său nu 
ştia decât să ia de la alţii şi să provoace numai suferinţă. 
Oare ce ar zice despre tine? 

Cu asta am lovit-o. Am văzut-o cum îşi ascunde cu grijă 
emotia. 

— Mă crezi vreo vrăjitoare blajină, însă pesemne că n-ai 
ascultat ce ţi-a povestit soțul tău despre mine. Eşti de două 
zile pe insula mea. De câte ori mi-ai mâncat mâncarea, 
Penelopa? Câte pocale din vinul meu ai băut? 

A pălit. Pielea i s-a făcut un pic cenuşie la marginea 
frunții, ca atunci când se crapă de ziuă. 

— Grăieşte sau o să-mi încerc puterea pe tine. 

— Cred că deja ţi-ai încercat-o, a zis ea cu un glas aspru 
şi rece ca piatra. Ţi-am adus primejdia pe insulă. Însă tu 
mi-ai adus-o mie întâi pe insula mea. 

— Nu eu l-am trimis pe fiul meu la tine. 

— Nu vorbesc de fiul tău, cred că-ţi dai seama. Vorbesc 
despre sulița pe care i-ai dat-o, cu veninul care mi-a ucis 
soţul. 

Iată că adevărul ieşise la lumină. 

— Îi plâng moartea. 

— Ai mai spus asta. 

— Dacă aştepţi să-mi cer iertare, n-o să ai parte de ea. 
Nici dacă aş putea să dau soarele înapoi nu aş face-o. Dacă 
n-ar fi murit Odiseu, cred că ar fi murit fiul meu. Şi aş da 
orice pe lumea asta la schimb pe viaţa lui. 


e 326 » 


Pe chip i s-a citit o clipă ceva. I-aş fi zis mânie dacă n-ar 
fi îndreptat-o spre sine. 

— Bine atunci. Ai făcut schimbul şi iată cu ce te-ai ales: 
fiul tău e în viaţă şi suntem toţi aici. 

— Atunci ţi se pare un soi de răzbunare. Să-mi aduci un 
zeu pe cap. 

— Mi se pare o răsplată pe potrivă. 

Ar fi fost o arcaşă bună, mi-am zis. Ochii ei reci n-aveau 
cum să rateze ţinta. 

— Nu ai niciun drept să te tocmeşti cu mine, cinstită 
Penelopa. Suntem pe Aiaia. 

— Atunci n-o să mă tocmesc. Ce ai prefera, să mă rog în 
genunchi de tine? Desigur, doar eşti zeiţă. 

A îngenuncheat lângă război şi a ridicat palmele, 
lăsându-şi ochii în podea. 

— Fiică a lui Helios, chipeşă Circe, Stăpână peste Jivine 
şi Vrăjitoare din Aiaia, lasă-mă să mă adăpostesc pe insula 
ta de temut, căci n-am nici soţ, nici casă şi nu pot să-mi 
găsesc ocrotire nicăieri altundeva pe lumea aceasta. Îţi voi 
oferi sânge an de an dacă vei pleca urechea la mine. 

— Ridică-te. 

Nu s-a urnit din loc. Mi se părea obscen s-o văd aşa. 

— Soţul meu mi-a vorbit cu căldură despre tine. Mai 
mult decât mi-ar fi plăcut, mărturisesc. Dintre toţi zeii şi 
monştrii cu care s-a întâlnit, doar pe tine i-ar fi plăcut să te 
revadă. 

— Ţi-am zis să te ridici. 

S-a ridicat. 

— Îmi vei povesti totul şi pe urmă voi hotărî ce urmează. 

Ne-am înfruntat din priviri în odaia umbrită. Aerul părea 
străbătut de fulgere. 

— Ai stat de vorbă cu fiul meu, a continuat. Pesemne că 
ţi-a lăsat de înţeles că tatăl său şi-a pierdut sufletul în 
război. Că s-a întors acasă schimbat, prea pătruns de 
moarte şi de jale ca să mai trăiască o viaţă obişnuită. 
Blestemul oştenilor. Aşa este? 

— Ceva de genul ăsta. N 

— Fiul meu ne întrece pe mine şi pe tatăl său. Insă nu 


e 327 a 


vede totul. 

— Tu vezi? 

— Sunt din Sparta. Acolo ştim cum se poartă un vechi 
oştean. Cum îi tremură mâinile, cum se trezeşte din somn 
zvâcnind. Cum îşi varsă vinul de câte ori aude trâmbiţele. 
Soţul meu avea braţe puternice, ca ale unui fierar, iar când 
sunau trâmbiţele se ducea primul în port, să cerceteze 
zările. Războiul nu i-a frânt spiritul, ci i-a arătat cine e cu 
adevărat. La Troia şi-a aflat în sfârşit un ţel pe potriva 
talentelor sale. Trebuia mereu să urzească şi să 
potrivească lucrurile, să se ferească de vreo nenorocire 
nouă. 

— A încercat să scape de război. 

— Ah, povestea aceea veche. Nebunia, plugul. Şi aceea a 
fost tot o urzeală. Se legase cu jurământ în faţa zeilor, 
aşadar ştia că n-are cum să scape. Se aşteptase să-l 
prindă. Grecii aveau să râdă de el, crezând că toate 
vicleşugurile sale sunt la fel de străvezii. 

Mă încruntasem. 

— Mie nu mi-a arătat defel că aşa ar fi stat lucrurile. 

— Sunt sigură. Soţul meu minţea la fel de uşor cum 
respira, şi pe tine, şi pe sine însuşi. Nu făcea nimic cu o 
singură intenţie. 

— Acelaşi lucru l-a spus şi despre tine. 

Voisem s-o rănesc, însă ea doar a încuviinţat. 

— Ne credeam două minţi luminate. Când ne-am 
căsătorit, ne-am făcut o mie de planuri împreună, cum să 
stoarcem câştig şi din piatră seacă. Apoi a venit războiul. 
Mi-a spus că Agamemnon era cel mai rău comandant pe 
care-l văzuse vreodată, însă credea că poate să-şi 
clădească renumele prin el. Şi aşa a făcut. A izbutit să 
cucerească Troia şi să remodeleze jumătate de lume cu 
intrigile lui. lar eu am tras sfori aici. Ca să împerechez 
cutare capre cu altele, să sporesc recoltele, să le zic 
pescarilor unde să-şi arunce năvoadele cu mai mult spor. 
In Itaca, acestea erau grijile noastre cele mai mari. Să-i fi 
văzut chipul după ce s-a întors acasă. l-a ucis pe peţitori şi 
apoi ce i-a mai rămas? Peşte şi capre. O soţie încărunţită, 


e 328 + 


nu vreo zeiţă, şi un fiu pe care nu-l înţelegea deloc. 

Glasul ei umplea toată încăperea, înţepător ca mireasma 
de chiparos strivit. 

— Nu mai stătea la sfat cu alţi războinici, nu mai avea 
nicio oştire de învins sau de condus. Oamenii pe care-i 
avusese pe vremuri nu mai erau, căci jumătate dintre ei 
fuseseră mateloţii săi, jumătate - peţitorii mei. Şi zi de zi 
păreau să ne ajungă ştiri despre ce fapte glorioase 
îndeplineau alţii departe de noi. Menelau îşi clădise un 
palat nou de aur. Diomede cucerise un regat din Italia. 
Până şi Enea, veneticul din Troia, întemeiase o cetate. 
Soţul meu i-a trimis vorbă lui Oreste, fiul lui Agamemnon, 
oferindu-se să-i fie sfetnic. Oreste i-a răspuns că are destui 
sfetnici şi oricum nu vrea să tulbure liniştea unui erou atât 
de măreț. Le-a tot trimis apoi vorbă altor fii, al lui Nestor, 
al lui Idomeneu şi ai altora ca ei, însă toţi i-au răspuns la 
fel. Nu-l voia niciunul. Ştii ce mi-am zis? Că îi trebuie puţin 
timp. Că o să-şi amintească în curând plăcerile unui cămin 
modest. Plăcerea de a mă avea pe mine alături. Şi vom 
începe din nou să ne facem planuri împreună, a zis ea 
strâmbând din buze cu un soi de dezgust de sine. Însă el 
nu-şi dorea o asemenea viaţă. Se ducea şi dădea târcoale 
pe plajă. Îl priveam de la fereastra mea, amintindu-mi o 
poveste pe care mi-o zisese cândva, cu un şarpe mare în 
care credeau popoarele de la miazănoapte, care jinduie să 
înghită întreaga lume. 

Îmi aminteam şi eu povestea. Până la urmă, şarpele s-a 
înghiţit pe sine. 

— Iar în timp ce se plimba de colo până colo, vorbea cu 
aerul care îl învăluia, poleindu-i pielea în argint strălucitor. 

Argint. 

— Atena. 

— Cine altcineva? a zâmbit ea rece şi amar. De câte ori 
se liniştea, venea la el. li şoptea la ureche, ţâşnea dintre 
nori până la el, umplându-i mintea cu visuri despre toate 
aventurile de care n-avea parte. 

Atena, neobosita zeiţă care-şi urzea neîncetat intrigile. 
Luptase să-şi aducă eroul acasă, să-l vadă la loc de cinste 


e 329 + 


printre ceilalţi oameni, spre gloria ei şi a lui. Să-l audă 
istorisind poveşti despre izbânzile sale şi despre câţi 
troieni au secerat împreună. Însă mi-am amintit privirea ei 
hulpavă când îmi vorbise despre el: o bufniţă cu prada în 
gheare. Eroul ei favorit nu avea în veci voie să-şi vadă de 
căminul său anost. Trebuia să trăiască în iureşul aventurii, 
strălucitor şi oţelit, mereu luptând şi căutând ceva, mereu 
încântând-o cu vreo isteţime nemaivăzută, cu vreo 
stratagemă strălucită înjghebată pe loc. N 

Copacii se zvârcoleau în cerul întunecat. În lumina aceea 
stranie, trăsăturile osoase ale Penelopei păreau la fel de 
bine cizelate ca ale statuilor lui Dedal. Mă întrebasem cum 
de nu se arătase mult mai geloasă pe mine. Acum am 
înţeles. Nu eu eram zeiţa care-i furase soţul. 

— Zeii se joacă de-a părinţii, am zis, însă de fapt sunt 
nişte copii care bat din palme şi strigă că mai vor. 

— lar acum, că Odiseu al ei e mort, ce ar mai putea 
vrea? a întrebat ea. 

Ultimele pietre s-au potrivit la locul lor şi am desluşit în 
sfârşit întregul mozaic. Zeii nu renunţă în veci la comorile 
lor. Atena avea de gând să pună mâna pe ceea ce mai 
rămăsese din Odiseu. Sânge din sângele său. 

— Pe Telemah? 

— Da. 

Spre mirarea mea, mi s-a pus un nod în gât. 

— El ştie? 

— Nu cred. Greu de presupus. 

Ţinea încă în mâini lâna încâlcită şi urât mirositoare. 
Furia îmi pârjolea pântecele. Îmi pusese fiul în primejdie. 
Pesemne că Atena deja plănuia să se răzbune pe 
Telegonus, iar ea înteţise şi mai tare flăcările. Însă, cinstit 
vorbind, nu mă mai mâniam ca pe vremuri. Dintre toţi zeii 
pe care ar fi putut să mi-i aducă la uşă, măcar pe acesta 
puteam să-l înfrunt cel mai uşor. Atena nu putea să ne 
urască mai mult decât ne ura deja. 

— Chiar crezi că poţi să-l ascunzi de ochii ei? 

— Ştiu că nu pot. 

— Atunci ce anume cauţi? 


< 330 >» 


Îşi trăsese mai bine mantia pe umeri, ca o pasăre 
învelindu-se în aripi. 

— Când eram tânără, am tras cu urechea la cuvintele 
vraciului de la palat. Spunea că leacurile pe care le vindea 
erau doar praf în ochi şi că cele mai multe beteşuguri se 
vindecă de la sine dacă le laşi destulă vreme în pace. Mă 
dădeam în vânt să descopăr asemenea taine, căci, ştiindu- 
le, mă simţeam cinică şi înţeleaptă. Mi-am făcut o întreagă 
filosofie din asta. Întotdeauna m-am priceput să aştept. Am 
supravieţuit războiului şi peţitorilor. Am aşteptat să 
termine Odiseu cu călătoriile sale. Mi-am zis că, dacă am 
destulă răbdare, va înceta şi cu frământările, şi cu Atena. 
Nu se poate să-l iubească doar pe el, dintre toţi muritorii 
din lume. Însă se părea că aşa stăteau lucrurile. Iar cât am 
aşteptat, Telemah a îndurat ani în şir furiile tatălui său. A 
suferit, iar eu n-am vrut să văd ce se întâmplă. 

Mi-am amintit ce-mi spusese odată Odiseu despre ea. Că 
nu-şi pierdea niciodată controlul, că nu făcea nicio 
greşeală. Atunci fusesem geloasă. Acum însă mi-am zis: ce 
povară! Ce povară hidoasă trebuie să porţi în spinare. 

— Totuşi, în lume există şi leacuri adevărate. Tu eşti 
dovada vie. Te-ai avântat în beznă de dragul fiului tău. I-ai 
sfidat pe zei. Mă gândesc câţi ani din viaţă mi-am irosit cu 
lăudărosul acela. Am plătit pentru asta, după dreptate, 
însă şi Telemah a plătit din pricina mea. E un fiu vrednic, 
întotdeauna a fost. Vreau doar un mic răgaz înainte să-l 
pierd, înainte să fim azvârliţi iar în iureşul valurilor. Vrei 
să mi-l oferi, Circe din Aiaia? 

Nu şi-a încercat pe mine puterea ochilor cenușii. Dacă ar 
fi făcut-o, aş fi refuzat-o. A aşteptat. Chiar îi şedea bine să 
aştepte. Părea la locul ei în încăpere, ca o podoabă în 
coroana ei. 

— E iarnă, am zis. De-acum nu mai pleacă nicio corabie 
pe mare. Aiaia o să vă mai tolereze o vreme. 


e 331 >» 


Capitolul 23 


Fiii noştri se întorseseră de la muncile lor bătuţi de 
vânturi, însă cu hainele uscate. Trăsnetele şi ploaia nu se 
abătuseră încoace din larg. Cât au mâncat ceilalţi, m-am 
dus pe piscul cel mai înalt şi am simţit vraja deasupra mea. 
Se întindea din golf în golf, de la nisipurile galbene la 
stâncile colţuroase. O simţeam şi în sângele meu, povara 
de fier pe care o purtasem atâta amar de vreme. Atena o 
punea de bună seamă la încercare. li dădea târcoale de pe 
margine, căutând o fisură. Însă avea să ţină. 

Când m-am întors, Penelopa şedea tot la războiul de 
ţesut. 

— Se pare că vremea s-a schimbat, a zis ea privind peste 

umăr. De-acum marea s-a liniştit destul de mult. 
Telegonus, ai vrea să înveţi să înoţi? 
_ Numai la asta nu mă aşteptam după discuţia noastră. 
Insă nici n-am apucat să mă împotrivesc. Telegonus s-a 
însufleţit atât de tare, încât era să-şi răstoarne pocalul. 
Când au plecat prin grădină, l-am auzit cum îi descrie 
plantele mele. De când ştia el de carpen sau de cucută? Şi 
totuşi i le-a arătat pe amândouă, înşirându-i însuşirile 
fiecăreia. 

Telemah venise în tăcere lângă mine. 

— Parcă ar fi mamă şi fiu, a zis el. 

Şi eu mă gândisem întocmai, însă am simţit un zvâcnet 
de furie când l-am auzit zicând-o cu glas tare. Am ieşit în 
grădină fără să-i răspund. M-am lăsat în genunchi pe 
straturile de plante şi m-am apucat să smulg buruienile. 

Spre mirarea mea, m-a urmat. 

— Nu am nimic împotrivă să-l ajut pe fiul tău, dar, cinstit 
acum, cocina pe care ne-ai pus s-o dregem zace nefolosită 


e 332 = 


de multă vreme. Nu vrei să-mi dai de făcut ceva cu 
adevărat folositor? 

M-am ridicat pe călcâie, cercetându-l. 

— Cei de spiţă regească nu se roagă de obicei să fie puşi 
la muncă. 

— Se pare că am un răgaz de la supuşii mei. Ai o insulă 
frumoasă, dar o să înnebunesc dacă trebuie să stau aici cu 
mâinile-n sân zile în şir. 

— Ce ştii să faci? 

— Lucruri obişnuite. Să pescuiesc şi să trag cu arcul. Să 
îngrijesc capre, deşi tu n-ai aşa ceva. Să cioplesc şi să 
clădesc. Aş putea să repar barca fiului tău. 

— E ceva în neregulă cu ea? 

— Cârma se mişcă greu şi nesigur, pânza e prea scurtă 
şi catargul prea lung. Riscă să se scufunde la orice talaz. 

— Mie nu mi s-a părut aşa de rea. 

— Nu vreau să spun că nu a fost impresionant pentru o 
primă încercare. Însă mă mir tare mult că nu ne-am 
scufundat venind încoace. 

— E vrăjită împotriva scufundării. De când te pricepi să 
construieşti ambarcaţiuni? 

— Sunt din Itaca. 

— Ce-ar trebui să mai ştiu? 

Şi-a luat brusc o expresie serioasă, de parcă-mi punea 
un diagnostic. 

— Oile au lâna atât de încâlcită, încât la primăvară s-ar 
putea să nu le mai poţi tunde cum trebuie. Trei mese din 
sală se clatină pe picioare şi dalele de piatră din aleea 
grădinii se afundă în pământ. Sub streşini ai cel puţin două 
cuiburi de pasăre. 

Mă simţeam pe jumătate amuzată, pe jumătate jignită. 

— Doar atât? 

— Nu am făcut o examinare amănunţită. 

— Mâine-dimineaţă poţi să dregi barca cu Telegonus. 
Până una-alta, o să ne îngrijim mai întâi de oi. 

Avea dreptate. Lâna era încâlcită şi, după iarna aceea 
ploioasă, animalele se înnămoliseră aproape până la gât. 
Am adus peria şi un vas mare, plin cu o poţiune de-ale 


< 333 + 


mele. 

L-a cercetat. 

— La ce e bună? 

— Curăţă noroiul fără să jupoaie lâna. 

S-a apucat de treabă cu spor şi cu pricepere. Oile mele 
erau blânde, însă şi el ştia cum să le ia cu binişorul şi să le 
liniştească. Le mâna lesne încolo şi-ncoace doar cu o mână 
pe spinare. 

— Ai mai făcut aşa ceva, i-am zis. 

— Desigur. Licoarea asta curăţă foarte bine. Ce este? 

— Magie. Ciulin, peliniţă, ţelină, sulf. 

— Ah. 

Acum lucram cu cuțitul şi m-am apucat să tai ciulinii din 
lână. M-a întrebat despre rasa animalelor şi cum le 
împerecheam. Voia să ştie dacă blândeţea lor se datora 
vreunei vrăji sau puterii mele. Când avea mâinile ocupate, 
nu mai era deloc ţeapăn şi stângaci. Nu peste multă vreme 
a început să-mi povestească păţanii din vremea când 
păstorea caprele şi m-a făcut să râd. Nici n-am băgat de 
seamă când s-a lăsat soarele în mare şi, când au apărut 
Penelopa şi Telegonus lângă noi, am tresărit. Cât ne-am 
ridicat şi ne-am şters pe mâini de noroi, am simţit-o pe 
Penelopa privindu-ne ţintă. 

— Haideţi, am spus. Pesemne că sunteţi flămânzi. 


În seara aceea, Penelopa s-a ridicat iarăşi devreme de la 
cină. M-am întrebat dacă voia să-mi dea de înţeles ceva, 
însă părea destul de obosită. Era încă în doliu, mi-am 
amintit. De fapt, toţi eram. Însă fiul meu se simţea mai 
bine după înot sau poate din pricina atenţiilor Penelopei. 
Vântul îi înroşise obrajii şi avea chef de vorbă. Nu despre 
tatăl său, căci îl durea încă prea tare, ci despre prima lui 
iubire: poveştile eroice. Se pare că prin Itaca trecuse un 
aed care ştia asemenea istorii şi Telegonus voia să audă ce 
ştia Telemah de la el. Telemah a început să-i povestească 
despre Belerofon şi Perseu, despre Tantal şi Atalanta. Se 
aşezase iar pe scaunul de lemn, iar eu, pe cel de argint. 
Telegonus stătea pe podea, sprijinit de un lup. Uitându-mă 

e 334 >» 


când la unul, când la celălalt, m-a cuprins un sentiment 
straniu, aproape ameţitor, de parcă nu era totul aievea. 
Chiar trecuseră de-abia două zile de când veniseră? Mi se 
părea mult mai mult. Nu eram învățată să am atâta lume în 
jur şi să port atâtea discuţii. Fiul meu l-a rugat să-i mai 
zică o poveste şi încă una, iar Telemah s-a înduplecat. 
Vântul îi răvăşise părul cât munciserăm afară şi obrazul îi 
era scăldat în lumina focului. Atâtea trăsături îl făceau să 
arate mai în vârstă, însă arcuirea aceea gingaşă a feţei îi 
dădea un aer aproape copilăresc. Nu era un povestitor 
bun, cum recunoscuse, de altfel, dar îţi făcea cumva 
plăcere să-l asculţi cum descrie serios cai zburători şi mere 
de aur. În odaie se încălzise şi vinul era bun. Pielea mi se 
făcuse moale precum ceara. M-am aplecat în faţă. 

— Zi-mi, aedul acela v-a vorbit vreodată despre Pasifae, 
regina Cretei? 

— Mama Minotaurului! a exclamat Telemah. Desigur. E 
mereu pomenită în povestea lui Tezeu. 

— Ştie cineva ce s-a întâmplat cu ea după moartea lui 
Minos? E nemuritoare, oare mai domneşte? A 

Telemah s-a încruntat, dar nu de nemulţumire. Îşi luase 
aceeaşi expresie când îmi cercetase licoarea de curăţat 
oile. L-am văzut cum descâlceşte în minte spiţele stirpei, 
spre obârşie. Pasifae era fiica soarelui, din câte se zicea. 
Am văzut când a înţeles. 

— Nu, a răspuns el. Neamul lor nu mai domneşte. Acum 
e rege un anume Leucus, care l-a uzurpat pe nepotul ei, 
Idomeneu. În povestea pe care am auzit-o se spunea că s-a 
întors în palatele zeilor după ce a murit Minos şi că 
trăieşte acolo la loc de cinste. 

— Al cui palat, mai exact? 

— Nu ştiu. Aedul nu mi-a spus. 

Ameţită cum eram, am lăsat deoparte orice prudenţă. 

— Pesemne că al lui Oceanos. Bunicul nostru. Va fi 
spaima nimfelor, ca pe vremuri. Am fost de faţă la naşterea 
Minotaurului. I-am ajutat să-l închidă în cuşcă. 

Telegonus a rămas cu gura căscată. 

— Eşti rudă cu regina Pasifae? Şi l-ai văzut pe Minotaur? 


e 335 + 


De ce nu mi-ai zis niciodată? 

— Nu m-ai întrebat. 

— Mamă! Trebuie să-mi povesteşti totul. L-ai cunoscut 
pe Minos? Şi pe Dedal? 

— Cum crezi că m-am ales cu războiul de ţesut de la el? 

— Nu ştiu! Am crezut că e, ştii tu... 

Şi a fluturat din mână. 

Telemah mă privea atent. 

— Nu, am zis. L-am cunoscut. 

— Ce mi-ai mai ascuns? m-a luat Telegonus la rost. 
Minotaurul, Trygon, cine ştie câte şi mai câte? Himera? 
Leul din Nemeea? Cerber şi Scylla? 

Am zâmbit când l-am văzut indignându-se, aşa că 
lovitura a picat pe nepusă masă. Unde-i auzise fiul meu 
numele? De la Hermes? În Itaca? Nu mai conta. Simţeam 
un vârf de lance rece răsucindu-mi-se în măruntaie. Ce-a 
fost în mintea mea? Trecutul meu nu era un joc, o poveste 
plină de peripeții, epava hidoasă adusă de furtuni să 
putrezească pe țărm. Era la fel de rea ca a lui Odiseu. 

— Mai mult de-atât n-o să-ţi zic. Să nu mă mai întrebi. 

Şi cu asta m-am ridicat şi am plecat, să nu le mai văd 
chipurile uluite. Ajunsă în odaia mea, m-am întins pe pat. 
Nu aveam niciun lup sau leu cu mine, rămăseseră lângă 
fiul meu. Undeva deasupra noastră veghea Atena, cu ochii 
ei scăpărători. Îşi ţinea lancea ridicată, gata să-mi 
zărească vreo slăbiciune şi să mi-o străpungă. 

— O să aştepţi mult şi bine, am zis în penumbra odăii. 

Şi, cu toate că nu credeam c-o să adorm, am căzut într- 
un somn greu. 


(i 

M-am trezit determinată şi cu mintea limpede. În seara 
trecută fusesem obosită şi băusem mai mult decât de 
obicei, dar acum mă simţeam iarăşi neclintită. Am întins 
masa de dimineaţă. Când a venit Telegonus, l-am văzut că 
mă priveşte cruciş, aşteptându-se să răbufnesc. Însă am 
fost drăguță. N-ar trebui să se mire atât, mi-am zis. Pot să 
fiu agreabilă. 

Telemah s-a arătat reţinut, însă după masă s-a dus cu 

e 336 >» 


fratele său să repare barca. 

— Îmi îngădui să mai tes la războiul tău? 

Penelopa purta altă rochie. Era mai bine lucrată şi albită 
până prinsese culoarea untului. li punea frumos în lumină 
pielea mai brună. 

— Da. 

M-am gândit să merg la bucătărie, dar adesea tocam 
ierburi la masa lungă de lângă vatră şi nu vedeam motivul 
pentru care ar fi trebuit să mă retrag. Am adus cuțite, 
castroane şi tot ce aveam nevoie. Farmecele care-l 
ocroteau pe Telegonus nu trebuiau înnoite decât peste o 
jumătate de lună, aşa că am lucrat doar pentru plăcerea 
mea, uscând şi pisând plante şi distilând fineturi pentru 
mai târziu. 

Credeam că n-o să stăm deloc de vorbă. Dacă ar fi fost în 
locul nostru, Odiseu poate s-ar fi ascuns mai departe, 
trăgând de sforile celuilalt, doar ca să se amuze. Însă după 
ce  stătuserăm atâta singure, cred că amândouă 
ajunseserăm să preţuim discuţia deschisă. 

Razele se strecurau pieziş pe fereastră, strângându-se la 
picioarele noastre goale. Am întrebat-o despre Elena şi mi- 
a povestit întâmplări din vremea în care copilăriseră 
împreună, scăldându-se în râurile Spartei şi jucându-se la 
curtea unchiului său Tindareu. Am discutat despre ţesut şi 
cele mai bune rase de oi. l-am mulţumit că se oferise să-l 
înveţe pe Telegonus să înoate. Chiar îi făcea plăcere, mi-a 
zis. Îi amintea de vărul ei Castor, care era la fel de 
însufleţit şi de vesel. Avea darul de a face lumea să se 
simtă în largul ei. 

— Odiseu atrăgea lumea spre el, a spus Penelopa. 
Telegonus aleargă în întâmpinarea ei, modelând-o din 
mers, cum îşi scobeşte râul albia. 

Mă bucuram dincolo de orice cuvinte s-o aud cum îl 
laudă. 

— Să-l fi văzut în pruncie. Nu ştiu făptură mai sălbatică. 
Deşi, cinstit acum, eu am fost mai sălbatică decât el. Nu mi 
se părea deloc greu să fii mamă, dar asta până am născut. 

— Aşa era şi Hermiona, pruncul Elenei. O jumătate de 


e 337 œ» 


deceniu a plâns şi a urlat, dar apoi s-a îmblânzit cu totul. 
Mi-am făcut griji că Telemah nu plânge destul. Că a învăţat 
prea repede să se poarte. Mereu m-am întrebat dacă al 
doilea copil ar fi fost altfel. Însă când s-a întors Odiseu 
acasă, se părea că deja o sfârşisem cu asta. 

Vorbea simplu, direct. În cânturi se zicea că e 
credincioasă. Devotată, cinstită şi prevăzătoare. Din 
vorbele acelea, părea o fiinţă apatică şi ştearsă, însă nu 
era deloc aşa. Ar fi putut să-şi ia alt soţ, şi în lipsa lui 
Odiseu să mai facă un prunc, să-şi uşureze viaţa. Insă îl 
iubise cu înverşunare şi nu îndurase pe nimeni altcineva. 

Am luat un mănunchi de coada-şoricelului atârnat de o 
bârnă din tavan. 

— La ce e bun? 

— Balsamuri de oblojit rănile. Coada-şoricelului opreşte 
sângerarea. 

— Pot să mă uit? N-am mai văzut nicio vrăjitoare la 
lucru. 

M-am bucurat la fel ca mai înainte, când îl lăudase pe 
Telegonus. I-am făcut loc la masă. Mă măgulea s-o am ca 
privitoare, căci îmi punea întrebări chibzuite când îi 
ziceam numele ingredientelor şi la ce folosesc. A vrut să 
vadă cu ce ierburi îi preschimbasem pe bărbaţi în porci. I- 
am presărat în mână frunzele uscate. 

— N-o să mă preschimb singură în purcea, nu? 

— Ar trebui să le înghiţi şi să rosteşti cuvintele cu puteri 
vrăjite. Doar plantele crescute din sângele zeiesc vărsat îşi 
arată vraja fără să rosteşti niciun farmec. Şi cred că 
trebuie să fii vrăjitoare. 

— Şi zeiţă. 

— Nu, am zis. Nepoata mea era muritoare şi putea să 
facă farmece la fel de bine ca mine. 

— Nepoata ta... Te referi la Medeea? 

Mi s-a părut ciudat să-i aud numele rostit după atâta 
vreme. 

— O cunoşti? 

— Numai din cântecele aezilor şi din spectacolele jucate 
la curţile regilor. 


< 338 + 


— Aş vrea să aud povestea. 

Afară, copacii foşneau, iar eu am stat s-o ascult. Medeea 
reuşise într-adevăr să scape de Aietes. Ajunsese în Iolcos 
cu Iason şi îi născuse doi fii, însă vrăjile ei îl îngrozeau şi 
supuşii săi o dispreţuiam După o vreme, el a vrut să-şi ia 
altă soţie, o prinţesă bună şi îndrăgită de acasă. Medeea l- 
a lăudat pentru înţelepciunea lui şi i-a trimis miresei, ca 
daruri de nuntă, o coroană şi o mantie lucrate chiar de ea. 
Când şi le-a pus, fata a ars pe loc de vie. Apoi Medeea şi-a 
târât copiii la un altar, jurând că lason n-o să-i aibă 
niciodată, şi le-a spintecat beregatele. Ultima oară fusese 
văzută chemând un car tras de balauri, care s-o ducă 
înapoi în Colhida. 

Aezii schimbaseră mult povestea, era limpede, însă 
parcă vedeam aievea chipul însufleţit şi cercetător al 
Medeei. Chiar o credeam în stare să pună întreaga lume 
pe foc decât să piardă. 

— Am prevenit-o că va avea o căsnicie plină de necazuri. 
Nu-mi place deloc să aud că am avut dreptate. 

— Mai nimănui nu-i place, a zis Penelopa încet. 

Poate se gândea la pruncii ucişi. Şi eu mă gândeam la ei. 
Şi la carul cu balauri care era, desigur, al fratelui meu. Nu- 
mi venea să cred că putea să se întoarcă la el după tot ce 
se întâmplase între ei. Însă mi se părea şi că are noimă. 
Aietes îşi dorea moştenitor şi nimeni nu-i semăna mai mult 
decât Medeea. Crescuse cu cruzimile lui drept lecţii şi, 
până la urmă, părea că nu învățase să se modeleze altfel. 

Am turnat miere peste codiţa-şoricelului şi am adăugat 
ceară, ca să leg cu ea balsamul. Aerul era dulce-înţepător 
de la ierburi. 

— Cum ajungi vrăjitoare dacă nu trebuie să fii zeiţă? a 
întrebat Penelopa. 

— Nu ştiu sigur. Pe vremuri credeam că se moşteneşte 
prin sânge, însă Telegonus nu poate să facă niciun farmec. 
De-acum cred că e mai mult vorba de voinţă. 

A  încuviinţat. Nu mai avea nevoie de lămuriri. 
Amândouă ştiam ce-i aceea voinţă. 


dp 


După-masă, Penelopa şi Telegonus s-au dus iar în golf. 
După purtarea mea aspră de aseară, mă aşteptasem ca 
Telemah să mă evite. Însă a venit la mine când îmi vedeam 
de ierburi. 

— M-am gândit să mă apuc să lucrez la mese. 

L-am urmărit în timp ce pisam frunze de spânz. Avea la 
el o aţă cu care măsura şi un pocal pe care-l însemnase şi-l 
umpluse cu apă până la linia desenată. 

— Ce faci? 

— Vreau să văd dacă podeaua e dreaptă. De fapt, 
picioarele sunt de vină. Nu au chiar aceeaşi lungime. O să 
le potrivesc. 

M-am uitat cum le şlefuieşte, tot măsurându-le cu aţa. L- 
am întrebat cum îşi spărsese nasul. 

— Am înotat cu ochii închişi. M-am învăţat însă minte. 

Când a terminat, a ieşit să se ocupe de dalele de piatră 
ce formau aleea. L-am urmat, apucându-mă să plivesc 
grădina, deşi nici nu prea era nevoie. Am discutat despre 
albine; întotdeauna îmi dorisem să am mai multe pe insulă. 
M-a întrebat dacă pot să le îmblânzesc ca pe alte vietăţi. 

— Nu. Le afum, cum se face de obicei. 

— Am văzut un stup care pare prea plin. Dacă vrei, la 
primăvară pot să-l despart în două. 

Am zis că vreau şi m-am uitat cum netezeşte moviliţele 
de pământ. 

— Acolo se varsă apa de pe acoperiş, am zis. Pietrele o 
să se afunde iarăşi după prima ploaie. 

— Aşa merg lucrurile. Le dregi, se strică şi iar le dregi. 

— Eşti răbdător din fire. 

— Tata mi-a zis că aşa ceva este plictisitor. Tunsul oilor, 
curăţatul vetrei, scoaterea sâmburilor din măsline... 
Curiozitatea îl mâna să ştie cum se fac toate acestea, însă 
nu-i convenea să se îngrijească de ele din obligaţie. 

Era adevărat. Odiseu se dădea în vânt după sarcini pe 
care nu trebuia să le îndeplinească decât o dată: să 
cucerească un oraş, să înfrângă un monstru, să se 
strecoare într-o cetate de nepătruns. 

— Poate o moşteneşti pe mama ta. 


e 340 >» 


Nu a ridicat privirea, dar mi s-a părut încordat. 

— Ce mai face? Ştiu că vorbiti. 

— Îţi duce dorul. 

— Ştie unde să mă găsească. 

Pe chip i se citea limpede şi deschis mânia. M-am gândit 
că avea un soi de inocenţă. Nu în sensul pe care-l dau 
poeţii cuvântului: o virtute care, la sfârşitul poveştii, fie se 
năruie, fie se întăreşte plătind scump pentru ea. Nu vreau 
să zic nici că ar fi fost nesăbuit sau credul, ci că era 
alcătuit doar din sine însuşi, fără impurităţile care ne 
înfundă pe noi, ceilalţi. Gândea, simţea şi făcea totul în 
linie dreaptă. Nu mă miram că tatăl său rămăsese uluit 
când îl văzuse. El ar fi căutat mereu tâlcul ascuns al 
lucrurilor, cuțitul dosit în beznă. Însă Telemah îşi arăta 
tăişul la lumina zilei. 


A fost o perioadă ciudată. Atena ne atârna deasupra 
capetelor ca un topor, dar stătuse aşa timp de şaisprezece 
ani. De-acum nu mă mai pierdeam cu firea din atâta lucru. 
Zi de zi, Telegonus mergea cu fratele lui pe insulă. 
Penelopa torcea sau ţesea, iar eu îmi prelucram ierburile. 
Deja îi zisesem fiului meu între patru ochi o parte din ce 
aflasem despre Odiseu în Itaca, despre firea sa tot mai 
arţăgoasă, despre bănuielile şi furiile sale, şi vedeam că 
înţelege cu fiecare zi mai bine. Încă jelea, dar nu se mai 
simţea atât de vinovat şi chipul i se înveselise iar. Prezenţa 
Penelopei şi a lui Telemah îl ajuta şi mai mult. Se bucura 
de atenţia lor cum mi se hârjoneau leii când dădeau de un 
petic însorit. Mă mustra sufletul când vedeam cât de mult 
îşi dorise în anii trecuţi o familie. 

Penelopa şi Telemah tot nu-şi vorbeau. Ceas de ceas şi 
masă de masă, între ei domnea o încordare apăsătoare. Mi 
se părea absurd că nu puteau să-şi mărturisească greşelile 
şi mâhnirile şi să facă pace. Însă erau ca două ouă care se 
temeau să fie sparte. 

După-amiaza, Telemah îşi găsea mereu ceva de făcut 
prin apropiere şi discutam până la apusul soarelui. Când 
intram să întind farfuriile pentru cină, venea după mine. 

e 341 » 


Dacă putea să mă ajute cu ceva, mă ajuta. Dacă nu, se 
aşeza în faţa vetrei şi cioplea bucățele de lemn: un taur, o 
pasăre, un chit săltând din valuri. Îşi mişca mâinile migălos 
şi grijuliu, fără niciun gest de prisos, fapt pentru care îl 
admiram. Nu era vrăjitor, dar i s-ar fi potrivit după fire. Îi 
ziceam că podeaua o să se curețe singură, însă el mătura 
întotdeauna rumeguşul şi aşchiile după ce termina. 

Părea ciudat să am mereu pe cineva lângă mine. Eu şi 
Telegonus ne văzuserăm de obicei fiecare de treburile lui, 
iar nimfele mele fuseseră mai degrabă ca nişte umbre ce 
mi se strecurau pe la coada ochiului. Şi din atâta lucru, 
ştiindu-le prin apropiere, ajungeau să mă obosească şi să- 
mi tot abată una-două atenţia, până când nu mai înduram 
şi trebuia să cutreier insula de una singură. Însă Telemah 
era reţinut, sigur pe sine şi liniştit, astfel încât devenise un 
tovarăş plăcut şi deloc sâcâitor. Cel mai mult îmi amintea, 
mi-am dat seama, de leoaica mea. Aveau amândoi acelaşi 
aer demn şi drept, aceeaşi privire liniştită, în care se citea 
o voioşie tainică. Până şi aceeaşi graţie care-i ţinea mereu 
cu picioarele pe pământ, în căutarea propriilor țeluri, 
lăsându-mă să mi le caut pe ale mele. 

— Ce-i aşa de amuzant? m-a întrebat la un moment dat. 

Am clătinat din cap. 

Era poate a şasea zi de când sosiseră. Cioplea un măslin, 
modelându-i trunchiul răsucit şi însemnându-i fiecare nod 
şi scorbură cu vârful cuţitului. 

— Nu ţi-e dor de Itaca? l-am întrebat la rândul meu. 

S-a gândit puţin. 

— Mi-e dor de cunoscuţi. Şi-mi pare rău că nu-mi văd 
caprele dând iezi. Cred că n-aş fi fost un rege rău. 

— Telemah cel Drept. 

— Aşa îţi zic dacă eşti atât de plicticos şi nu găsesc un 
nume mai bun, a zâmbit el. 

— Şi eu cred că ai fi un rege bun. Încă poţi ajunge, cine 
ştie? Oamenii uită repede. Ai putea să te întorci glorios, 
moştenitorul pe care-l aşteaptă de mult, vrednicia de care 
dai dovadă aducând cu sine belşugul. 

— Pare o poveste frumoasă. Însă ce-aş face în toate 


e 342 » 


odăile acelea în care şi-au petrecut timpul odată peţitorii şi 
tata? Fiecare pas ar fi o amintire pe care nu mi-aş dori-o 
deloc. 

— Pesemne că ţi-e greu să stai cu Telegonus. 

— De ce să-mi fie greu? s-a încruntat el. 

— Pentru că seamănă atât de mult cu tatăl tău. 

— Despre ce vorbeşti? a râs el. Telegonus e bucăţică 
ruptă din tine. Nu-ţi seamănă doar la faţă. Dă din mâini ca 
tine, merge ca tine. Vorbeşte ca tine, aveţi acelaşi glas. 

— După cum vorbeşti, parcă ar fi un blestem. 

— Nu e defel un blestem. 

Privirile ni s-au întâlnit. Undeva departe, mâinile mele 
curăţau rodii pentru masă. Am crestat metodic coaja, 
dezvelind pulpa subţire şi albicioasă. In ea luceau 
seminţele roşii şi zemoase, în găoacele lor ca de ceară. 
Buzele îmi ardeau însetate. Când eram cu el, aveam grijă 
ce fac. Era o noutate să observ cum mi se modelează 
expresiile pe chip, cum mi se încheagă vorbele pe limbă. 
Îmi petrecusem aproape toată viaţa avântându-mă în 
vâltoare până la coate, luând-o încoace sau încolo, 
împrăştiată şi nestăpânită. Trăirea cea nouă mă cuprindea 
încet, ca un soi de picoteală nedesluşită, aproape de 
letargie. Nu era prima oară când mă privea cu tâlc. Insă ce 
mai conta? Era fratele fiului meu. Îmi împărţisem patul cu 
tatăl său. Îi era îndatorat Atenei. Chiar dacă el nu-şi dădea 
seama, ştiam eu prea bine. 


© 

Anotimpul se schimbase. Cerul îşi deschisese palmele şi 
pământul se înălţase să-l îmbrăţişeze. Lumina se revărsa 
potop, poleindu-ne în aur. Marea rămăsese doar puţin în 
urmă. Dimineaţa, la masă, Telegonus şi-a bătut fratele pe 
spate. 

— Peste câteva zile putem să ieşim cu barca în golf. 

Am simţit ochii Penelopei privindu-mă. Până unde se 
întinde vraja? 

Nu ştiam. Până dincolo de brizanţi, însă nu puteam arăta 
exact valul. 

— Nu uita, Telegonus, am zis, că la final există 

e 343 + 


întotdeauna o furtună puternică. Aşteaptă până trece. 

Parcă drept răspuns, s-a auzit o bătaie în uşă. 

— Lupii nu au urlat, a şoptit Telegonus în tăcerea care s- 
a lăsat. 

— Nu. 

N-am mai prevenit-o pe Penelopa din ochi. Dacă nu 
ghicise deja, era neghioabă. M-am învăluit în firea mea 
zeiască, ca într-o armură rece, şi m-am dus să deschid. 

Aceiaşi ochi negri şi acelaşi chip frumos şi desăvârşit. L- 
am auzit pe fiul meu icnind şi am simţit cum înlemnesc toţi 
în spate. 

— Fiică a lui Helios. Îmi îngădui să intru? 

— Nu. 

A ridicat din sprânceană. 

— Am o solie pentru unul dintre oaspeţii tăi. 

Am simţit cum mă împunge frica în coaste, însă i-am 
răspuns sec. 

— Te aud şi de aici. 

— Prea bine. 

Pielea i-a strălucit. Înfăţişarea atrăgătoare şi zâmbitoare 
dispăruse. Acum era solul ceresc al zeilor, preaputemic şi 
implacabil. 

— Telemah, prinţ al Itacăi, vin cu solie de la mărita zeiţă 
Atena, care doreşte să-ţi vorbească. Îi solicită vrăjitoarei 
Circe să coboare vraja care o împiedică să vină pe insulă. 

— Solicită, am zis. Interesant că a ales cuvântul acesta, 
când chiar ea a încercat să-mi omoare fiul. De unde să ştiu 
că nu şi-a pus în gând să încerce din nou? 

— Nu mai este interesată de fiul tău. Hermes a renunţat 
la fala de dinainte şi a vorbit iar cu glas dezinvolt: Dacă 
alegi să te porţi prosteşte - sunt chiar cuvintele ei, desigur 
se oferă să jure că va fi ocrotit. Nu îl doreşte decât pe 
Telemah. E vremea să-şi ia moştenirea în primire. S-a uitat 
pe lângă mine la masă. M-ai auzit, prinţe? 

Telemah îşi plecase ochii. 

— Am auzit. Primesc cu umilinţă solia şi solul. Numai că 
sunt oaspete pe insula aceasta. Trebuie să ştiu mai întâi ce 
are de spus gazda mea. 


e 344 a 


Hermes a înclinat un pic din cap, cu ochi iscoditori. 

— Ei bine, gazdă? 

O simţeam pe Penelopa în spate, înălțându-se ca o lună 
tomnatică. Îmi ceruse un răgaz să se împace cu Telemah şi 
încă nu o făcuse. Îmi închipuiam cât de amar se căia în 
sinea ei. 

— Mă învoiesc, am zis. Însă nu-mi va fi uşor să 
descâlcesc vraja. Poate veni peste trei zile. 

— Vrei să-i transmit fiicei lui Zeus că trebuie să aştepte 
trei zile? 

— Sunt aici de o jumătate de lună. Dacă se grăbeşte, 
putea să te trimită mai devreme. Poţi să-i spui exact 
cuvintele mele. 

Ochii i-au sclipit amuzaţi. Odată mă hrănisem din 
privirea aceea, pe vremea când muream de foame şi 
crezusem că firimiturile pe care mi le azvârlea constituiau 
un adevărat ospăț. 

— Aşa voi face cu siguranţă. 

Am tras în piept golul care se căscase după el. Penelopa 
m-a privit în ochi. 

— Mulţumesc, mi-a zis. Apoi s-a întors spre Telemah. 
Fiule - era prima oară când o auzeam vorbindu-i în faţă. Ai 
aşteptat prea mult din pricina mea. Vrei să ne plimbăm 
împreună? 


e 345 œ» 


Capitolul 24 


I-am urmărit în timp ce coborau pe cărarea ce ducea 
către țărm. Telemah părea buimac, însă era firesc. Tocmai 
aflase că e alesul Atenei şi, totodată, că o să cadă la pace 
cu mama lui. Aş fi vrut să-i spun ceva înainte să plece, dar 
nu-mi găsisem cuvintele. 

Telegonus mi-a dat un cot. 

— Ce voia să zică Hermes cu „moştenirea lui Telemah”? 

Am clătinat din cap. Chiar în dimineaţa aceea văzusem 
primii boboci ai primăverii. Atena îşi alesese bine 
momentul. Venea tocmai când putea să-l trimită pe 
Telemah pe mare. 

— Mă mir că-ţi ia trei zile să desfaci farmecul. Nu poţi să 
foloseşti nişte... cum se numeşte? Moli? 

M-am întors spre el. 

— Ştii că farmecele ascultă de voinţa mea. Dacă aş 
renunţa la el, s-ar prăbuşi într-o clipă. Aşa că nu, nu-mi ia 
trei zile. 

S-a încruntat. 

— L-ai minţit pe Hermes? N-o să se mânie Atena când va 
afla? 

Încă mă mai speriam când îl vedeam atât de nevinovat. 

— N-am de gând să-i spun. Telegonus, sunt zei. Dacă nu- 
ti ţii vicleşugurile pentru tine, o să pierzi totul. 

— Ai făcut-o ca să le dai răgaz Penelopei şi lui Telemah 
să discute. 

Era el tânăr, dar nu prost. 

— Cam aşa ceva. 

A ciocănit cu degetul în obloane. Leii nici n-au mişcat, 
ştiau ce larmă face când e neliniştit. 

— O să-i mai vedem vreodată dacă pleacă? 


e 346 » 


— Cred că o să-i revezi. 

Fie că a observat schimbarea, fie că nu, n-a zis nimic. 
Simţeam că-mi tresaltă uşor pieptul. Trecuse atâta vreme 
de când nu mai vorbisem cu Hermes, că uitasem cât de 
greu e să-i înfrunţi privirea aceea vicleană şi 
atotvăzătoare. 

— Crezi că Atena o să încerce să mă omoare? a întrebat 
Telegonus. 

— Va trebui să jure înainte să vină şi aşa o să se lege de 
mâini şi de picioare. Însă o să am oricum lancea. 

Mi-am silit mâinile să-şi vadă de muncile zilnice, de 
farfurii, spălat şi plivit. Când a început să se însereze, am 
pregătit un coş cu mâncare şi l-am trimis pe Telegonus 
după Penelopa şi Telemah. 

— Nu zăbovi lângă ei. Trebuie să stea singuri. 

— Nu sunt un ţânc nătâng, a zis el înroşindu-se. 

— Ştiu că nu eşti, am spus trăgând aer în piept. 

M-am foit de colo până colo cât a fost el plecat. Nu ştiam 
de ce mă simţeam atât de dureros de încordată. Doar 
ştiusem că o să plece. Ştiusem de la bun început. 

Penelopa s-a întors când s-a înălţat luna pe cer. 

— Îţi sunt recunoscătoare, mi-a spus. Viaţa nu e aşa de 
simplă ca un război de ţesut. Ceea ce ai ţesut nu poate fi 
deşirat dintr-o mişcare. Însă cred că m-am apucat de- 
acum. E nedrept dacă-ţi mărturisesc că m-am bucurat când 
l-ai amânat pe Hermes? 

— Şi eu trebuie să-ţi mărturisesc ceva. Nu-mi pare rău s- 
o ţin pe Atena trei zile pe ghimpi. 

— Îţi mulţumesc, a zâmbit ea. Încă o dată. 

Telegonus stătea lângă vatră, lipind pene de cozile 
săgeţilor, însă de-abia dacă terminase câteva. Era la fel de 
frământat ca mine. Se uita pe fereastră, la aleea din 
grădină, de parcă aştepta să apară Hermes. Am curăţat 
mesele deja curățate. Mi-am mutat oalele cu ierburi când 
aici, când dincolo. Mantia neagră de doliu a Penelopei 
atârna de războiul de ţesut, aproape terminată. Aş fi putut 
să mă aşez şi să lucrez o vreme, însă s-ar fi văzut pe pânză 
că nu erau mâinile ei. 


e 347 œ» 


— O să ies, i-am zis lui Telegonus. 

Şi am plecat înainte să-mi răspundă. 

Picioarele m-au purtat spre o vâlcea pe care o ştiam, 
printre stejari şi măslini. Crengile făceau o umbră plăcută 
şi iarba era moale. Puteai să asculţi păsările de noapte 
cântând deasupra capului. 

Stătea pe un copac prăbuşit, o siluetă în întuneric. 

— Iţi tulbur cumva liniştea? 

— Nu, a spus. 

M-am aşezat lângă el. Simţeam sub picioare iarba rece 
şi un pic umedă. Bufniţele ţipau în depărtare, încă 
flămânde după penuria iernii. 

— Mi-a spus mama ce ai făcut pentru noi. Şi acum, şi 
înainte. Mulţumesc. 

— Mă bucur dacă v-am fost de ajutor. 

A încuviinţat abia schiţat. 

— Mi-a luat-o cu trei leghe înainte, ca de obicei. 

Deasupra noastră, ramurile se clătinau, tăind luna în 
aşchii. 

— Eşti pregătit s-o înfrunţi pe zeiţa cu ochii cenuşii? 

— E cineva pregătit? 

— Măcar ai mai văzut-o. Când a oprit războiul dintre 
tatăl tău şi rudele peţitorilor. 

— Am văzut-o adesea. Venea la mine când eram copil. 
Niciodată cu adevărata ei înfăţişare. Băgam de seamă că 
unii oameni aveau ceva anume. Ştii. Străina care-mi dădea 
sfaturi amănunțite. Vechiul prieten de familie căruia îi 
lucesc ochii în întuneric. Aerul mirosea a măsline îmbibate 
de ulei şi a fier. Când îi rosteam numele, cerul lucea 
puternic, precum argintul lustruit. Toate lucrurile anoste 
din viaţă, pielita ruptă de la unghia degetului mare, 
batjocura peţitorilor, toate dispăreau. Mă făcea să mă simt 
ca un erou din cânturi, gata să îmblânzească tauri care 
scuipă flăcări pe nări şi să însămânţeze colţi de balauri. 

O bufniţă s-a învârtit în jurul meu bătând din aripi. În 
liniştea aceea, dorul din glas îi răsuna ca un clopot. 

— După ce s-a întors tata, n-am mai văzut-o deloc. Am 
aşteptat multă vreme. Am ucis berbeci în cinstea ei. Am 


e 348 >» 


cercetat amănunţit pe oricine îmi apărea în cale. Păstorul 
acela nu a rămas ciudat de mult lângă mine? Matelotul 
acela nu era prea curios să audă ce cred? 

A râs încet. 

— Îţi dai seama că nimeni nu se dădea în vânt după 
mine. Mă zgâiam mereu la ei, apoi le întorceam dezamăgit 
spatele. 

— Ştii ce are de gând cu tine? 

— Cine ştie ce vor zeii? 

Am simţit-o ca pe o mustrare. Era vechea prăpastie de 
netrecut, căscată între muritori şi zeități. 

— Cu siguranţă vei avea putere şi bogății. Pesemne că 
vei avea ocazia să devii Telemah cel Drept. 

Stătea cu ochii la umbrele pădurii. De-abia dacă se 
uitase la mine de când venisem. Legătura care se crease 
între noi se risipise ca fumul în vânt. Se gândea la Atena, 
privea spre viitorul său. Ştiusem că aşa va fi, însă m-am 
mirat că mă durea atât de tare să văd cât de iute se 
întâmplă totul. 

— Ar trebui să iei barca, desigur, am zis. E vrăjită 
împotriva dezastrelor pe mare, după cum ştii. Veţi putea 
pleca de cum sunteţi gata. Telegonus n-o să se supere. 

A rămas atâta vreme tăcut, încât am crezut că nu m-a 
auzit. 

— Eşti generoasă. Îţi mulţumesc. Aşa o să-ţi recapeţi 
insula. 

Auzeam fiecare trosnet din desişuri. Auzeam marea pe 
ţărmul din depărtare, sunetul răsuflării noastre dispărând 
în vălurirea ei necurmată. 

— Da, am spus. Aşa e. 


În zilele care au urmat, treceam pe lângă el de parcă era 
o masă din sala mea. Penelopa mă ţintuia cu privirea, dar 
nu vorbeam nici cu ea. Stăteau mult împreună, dregând 
firele rupte dintre ei. Nu voiam să-i văd. M-am dus cu 
Telegonus pe țărm, să-mi arate cum înoată. Umerii săi 
vânjoşi îşi croiau perfect calea prin valuri. Nu părea de 
şaisprezece ani, ci bărbat în toată firea. Odraslele zeilor 

e 349 + 


capătă forţă mai iute decât cele ale muritorilor. O să le 
ducă dorul după plecare, ştiam, însă o să-i găsesc altceva 
de făcut. O să-l ajut să uite. O să-i zic: unii oameni sunt 
precum constelaţiile care nu se lasă la pământ decât un 
anotimp. 

Le întindeam cina, îmi luam mantia şi mergeam prin 
beznă. Căutam cele mai înalte piscuri, desişurile unde nu 
mă putea urma niciun muritor. Chiar şi aşa, tot râdeam de 
mine. Care dintre ei crezi c-o să te urmărească? Tot 
răscoleam în minte poveştile pe care i le ascunsesem lui 
Odiseu, despre Aietes, Scylla şi ceilalţi. Nu dorisem ca 
istoria mea să-i fie doar prilej de distracţie şi de rumegat 
pentru isteţimea sa neobosită. Insă cine altcineva le-ar fi 
putut asculta, cu hidoşeniile şi greşelile lor? Pierdusem 
şansa de a vorbi, iar acum era prea târziu. 

M-am dus la culcare. Până în zori am visat la lancea în 
vârful căreia stătea înfiptă coada lui Trygon. 

gR 


În dimineața celei de-a treia zile, Penelopa m-a atins pe 
mânecă. Sfârşise mantia neagră. Când o purta, părea mai 
trasă la faţă. 

— Ştiu că-ţi cer mult, însă vrei să fii de faţă când vorbim 
cu ea? 

— Da. Şi Telegonus va fi prezent la discuţie. Vreau să 
isprăvim cât mai repede. M-am săturat de jocuri. 

Vorbele mi se păreau aspre. Am luat-o cu paşi mari spre 
pisc. Stâncile se înnegriseră după ce turnasem poţiuni pe 
ele şaisprezece ani la rând. M-am aplecat şi am frecat cu 
degetul petele scobite. De-atâtea ori venisem aici. Îmi 
petrecusem atâtea ceasuri. Am închis ochii şi am simţit 
vraja deasupra mea, delicată ca sticla. Am lăsat-o să cadă. 

S-a auzit un plesnet uşor, ca o coardă de arc eliberată 
din încordarea ei. Am aşteptat ca vechea povară să-mi pice 
de pe umeri, însă m-a străbătut un fel de sfârşeală. Am 
întins mâna să mă sprijin de ceva, dar nu am reuşit. M-am 
clătinat tremurând pe picioare. N-aveam vreme să-mi 
trădez slăbiciunea. Eram descoperiți. Venea Atena, 
săgetând aerul spre insula mea, ca un vultur repezindu-se 

e 350 œ» 


din cer. M-am silit să cobor muntele. Mă poticneam în 
toate rădăcinile şi-mi suceam gleznele de toţi bolovanii. 
Răsuflarea mi se tăiase aproape de tot. Am deschis uşa. 
Trei chipuri m-au privit tresărind. Telegonus s-a ridicat în 
picioare. 

— Mamă? 

Am trecut iute pe lângă el. Cerul se deschisese deja şi 
fiecare clipă devenise primejdioasă. Nu-mi trebuia decât 
lancea. Am apucat-o de coada ei strâmbă şi i-am simţit 
mirosul dulceag de otravă. Parcă mi s-a mai limpezit un pic 
mintea. Nici măcar Atena nu ar risca atât de mult. 

M-am dus cu ea în sală şi mi-am luat locul lângă vatră. 
Au venit şi ei nesiguri lângă mine. N-am mai apucat să-i 
previn. Strălucirea ei a fulgerat încăperea şi aerul s-a făcut 
argintiu. Platoşa îi lucea de parcă ar fi fost încă pe 
jumătate topită. Creasta coifului se înălța ţepoasă 
deasupra noastră. 

Mă sfredelea cu privirea. Avea glasul întunecat ca 
metalele în mină. 

— 'Ţi-am spus că o să-ţi pară rău dacă trăieşte. 

— Te-ai înşelat, am zis. 

— Mereu ai fost obraznică, titanidă. 

Dintr-odată, parcă pentru a mă jigni cu interesul ei 
aprins, s-a întors spre Telemah, care îngenunchease lângă 
Penelopa. 

— Fiu al lui Odiseu, a zis ea cu glas măgulitor. Zeus a 
prorocit că la apus se va înălța un nou imperiu. Într-acolo a 
fugit Enea, cu restul troienilor săi, pe când mie îmi revin 
grecii, ca putere pe potrivă, care să le ţină piept. Pământul 
e roditor şi bogat, înţesat cu vietăţi de câmpie şi pădure, în 
copaci atârnă poame de toate soiurile. Acolo vei întemeia 
un oraş prosper, vei clădi ziduri trainice şi vei da legi care 
să ţină piept sălbăticiilor. Din stirpea ta va creşte un popor 
măreț, care va domni de-a lungul epocilor. Am strâns 
oameni vrednici din ţinuturile noastre şi le-am dat o 
corabie. Sosesc astăzi, pentru a te purta spre viitorul tău. 

Scânteile viziunii sale aurite aprinseseră întreaga odaie. 
Şi Telemah ardea. Umerii îi păreau mai largi, braţele îi 


e 351 » 


plesneau de forţă. Până şi glasul i se îngroşase. 

— Zeiţă înţeleaptă cu ochi cenuşii. Dintre toţi muritorii, 
m-ai cinstit pe mine. Niciun om nu merită o asemenea 
onoare. 

Zâmbetul viperin al Atenei a umplut încăperea. 

— Corabia va sosi să te ia la apus. Pregăteşte-te. 

Acum se cuvenea să se ridice. Să se mândrească cu 
gloria pe care i-o dăruise ea, ridicând-o ca pe un stindard. 
Însă el a rămas mai departe în genunchi. 

— Mă tem că nu sunt demn de darurile tale. 

M-am încruntat. De ce se înjosea? Nu era deloc înţelept. 
Mai bine-i mulțumea şi gata, până nu se supăra din nimica 
toată. 

În glasul Atenei se simţea o notă de nerăbdare. 

— Îţi cunosc slăbiciunile, a zis ea. Nu vor conta, căci voi 
fi cu tine, întărindu-ţi braţul de lăncier. Pe vremuri te-am 
călăuzit spre victorie în lupta cu peţitorii. Te voi călăuzi 
iarăşi. ; 

— M-ai vegheat mereu, a zis Telemah. Iți mulțumesc 
pentru tot. Însă nu pot să primesc. 

Aerul a încremenit. 

— Ce vrei să spui? s-a mâniat zeița. 

— Am chibzuit trei zile şi am decis. Nu mi-am descoperit 
nicio dorință să mă lupt cu troieni sau să clădesc imperii. 
Intenţionez să trăiesc o altfel de viaţă. 

Mi se uscase gâtlejul. Ce făcea nătângul? Ultimul om 
care o refuzase pe Atena fusese Paris, prinţul Troiei. O 
preferase pe zeiţa Afrodita, însă acum era mort, iar cetatea 
lui - scrum. 

Ochii Atenei sfredeleau aerul. 

— Nu ai nicio dorinţă? Ce înseamnă asta? Ţi-a oferit un 
alt zeu ceva mai bun? 

— Nu. 

— Atunci? 

A privit-o în ochi fără să crâcnească. 

— Nu îmi doresc o asemenea viaţă. 

— Penelopa, a şfichiuit ea aerul. Vorbeşte cu fiul tău. 

Penelopa îşi plecase faţa aproape de podea. 


e 352 » 


— Am vorbit, zeiţă. Este cât se poate de hotărât. Ştii că 
şi tatăl său era încăpățânat din fire. 

— Când venea vorba de înfăptuirile sale, a zis Atena şi 
fiecare cuvânt îi trosnea ca un gât de porumbel frânt. De 
iscusinţa sa. Cum de a decăzut atât de mult? S-a întors iar 
spre Telemah. Nu-ţi voi mai face a doua oară darul acesta. 
Dacă te încăpăţânezi, dacă mă refuzi, nu vei mai avea 
parte de niciun strop din gloria mea. Nu voi mai veni la 
tine niciodată, oricât te-ai ruga de mine. 

— Înţeleg, a spus el. 

Era atât de liniştit, încât Atena părea şi mai furioasă. 

— N-o să apari în niciun cânt. În nicio poveste. Mă 
înţelegi? Vei trăi neştiut de nimeni. Numele nu-ţi va 
rămâne deloc în istorie. Vei fi un nimeni. 

Cuvintele îi erau ca nişte ciocane izbind în nicovală. O să 
se înduplece, mi-am zis. Desigur. Doar toţi muritorii 
jinduiesc după faima pe care i-o descrisese ea. E singura 
lor şansă la nemurire. 

— Aleg această soartă. 

Pe chipul rece şi frumos al Atenei s-a întipărit limpede 
uluiala. De câte ori în veşnicia ei fusese refuzată? Nici nu 
putea să priceapă. Arăta ca un vultur care se repezise să 
prindă iepurele şi se trezise înglodat în noroi. 

— Eşti neghiob. Consideră-te norocos că nu te omor pe 
loc. Te cruţ din dragoste pentru tatăl tău, însă nu te voi 
mai ocroti de-acum. 

Gloria care-l învăluise s-a risipit cu totul. Fără ea părea 
pipernicit, pământiu şi încovoiat ca scoarţa măslinilor. 
Eram la fel de uluită ca Atena. Ce făcuse? Eram atât de 
absorbită, încât n-am văzut decât prea târziu calea ce ni se 
întindea în faţă. 

— Telegonus, a spus Atena. Şi-a întors iute privirea 
argintie spre el. Glasul i se schimbase iar, din fier în 
filigran. Ai auzit ce i-am propus fratelui tău. Acum îţi 
propun ţie. Vrei să pleci pe mare şi să fii pavăza mea în 
Italia? 

Parcă alunecasem peste buza unei prăpăstii. Cădeam în 
hău şi n-aveam de ce să mă agăţ. 


e 353 + 


— Fiule, am tipat. Nu vorbi. 

Atena s-a întors spre mine iute ca o săgeată slobozită. 

— Îndrăzneşti să mă înfrunţi din nou? Ce mai vrei de la 
mine, vrăjitoare? Am jurat că nu-i voi face niciun rău. Îi 
ofer un dar pentru care oamenii şi-ar vinde şi sufletul. Il 
vei ţine priponit lângă tine, ca pe o mârţoagă deşelată? 

— Nu îl vrei pe el, i-am zis. Doar l-a omorât pe Odiseu. 

— Odiseu s-a omorât singur, a spus ea spintecând aerul 
ca tăişul unei coase. A rătăcit calea. 

— A rătăcit calea din pricina ta. 

Ochii îi fumegau de furie. l-am citit în privire - se 
gândea cum mi-ar sfâşia beregata cu vârful lăncii. 

— Aş fi făcut din el un zeu, a continuat. Egalul meu 
adevărat. S-a dovedit însă prea slab. 

Pentru un zeu, era singura scuză posibilă. Am rânjit, 
tăind aerul cu vârful lăncii mele. 

— Nu vei pune mâna pe fiul meu. Nu te las să mi-liei. O 
să mă lupt cu tine. _ 

— Mamă, s-a auzit glasul blând de lângă mine. Imi 
îngădui să vorbesc? 

Simţeam că mă frâng. Ştiam ce-o să văd când o să mă 
uit la el, speranţa însufleţită din ochii lui. Voia să plece. 
Intotdeauna îşi dorise să plece, de când îl ţinusem în braţe 
la naştere. li îngăduisem Penelopei să rămână pe insula 
mea ca să nu-şi piardă fiul. Acum urma să-l pierd pe al 
meu. 

— La asta am visat, a spus el. Lanuri de aur întinzându- 
se până-n zare. Livezi, râuri strălucitoare, turme bogate. 
Credeam că văd Itaca. 

Incerca să-mi vorbească blând, să-şi ţină în frâu bucuria 
care-l potopise. Mi-am amintit de Icar, care murise când se 
văzuse liber. Telegonus ar muri dacă s-ar vedea prizonier. 
Nu la trup şi nici în ani. Însă toată dulceata i s-ar ofili şi i s- 
ar scutura. 

_ M-a luat de mână. Era un gest desprins din jocul aezilor. 
Insă nu eram acum într-un soi de cânt? Tot repetaserăm 
refrenul acesta. 

— Ştiu prea bine, însă m-ai învăţat să fiu prudent. O să 


e 354 a 


reuşesc, mamă. 

Eram un gol cenuşiu în aer. Ce puteam să zic? Unul 
dintre noi tot trebuia să jelească. N-o să-l las pe el. 

— Fiul meu, am spus, tu hotărăşti. 

Bucuria i s-a revărsat ca un val. Am refuzat să mai 
privesc scena, astfel că le-am întors spatele. Atena o să se 
bucure, mi-am zis. Se vedea în sfârşit răzbunată. 

— Să fii gata când vine corabia, a spus ea. Soseşte după- 
amiază. Alta nu mai trimit. 


Lumina a pălit, preschimbându-se la loc în razele 
obişnuite de soare. Penelopa şi Telemah au plecat pe furiş. 
Telegonus m-a îmbrăţişat, aşa cum nu mai făcuse din 
copilărie. Aşa cum poate nu mai făcuse niciodată. Nu uita 
asta, mi-am zis. Umerii lui laţi, oasele arcuite ale spinării, 
căldura răsuflării, însă eram cu mintea pârjolită şi 
împrăştiată. 

— Mamă? Chiar nu poţi să te bucuri pentru mine? 

Nu, îmi venea să-i strig. Nu, nu pot. De ce trebuie să mă 
bucur? Nu ajunge că te-am lăsat să pleci? Însă nu voiam să 
mă vadă aşa la plecare, să-şi vadă mama urlând şi bocindu- 
l] de parcă era mort, deşi mai avea în el atâţia ani şi atâtea 
speranţe. 

— Mă bucur pentru tine, m-am silit să-i răspund. 

L-am dus în odaia lui. L-am ajutat să-şi strângă lucrurile, 
să-şi umple cuferele cu leacuri de toate felurile, pentru 
răni şi dureri de cap, pentru vărsat şi nesomn, chiar şi 
pentru naşteri, deşi l-am văzut că roşeşte. 

— O să întemeiezi o dinastie, i-am zis. De obicei îţi 
trebuie urmaşi ca să izbândeşti. 

I-am dat cele mai groase veşminte pe care le aveam, 
deşi era primăvară şi urma curând vara. l-am spus s-o ia 
pe Arcturos, care-l iubise de când era pui. l-am dat 
amulete, l-am învelit cu farmece. L-am acoperit de comori, 
aur, argint şi broderii meşteşugite, căci noii regi o duc cel 
mai bine când dăruiesc minuni. 

De-acum se dezmeticise. 

— Dacă dau greş? 

<e 355 e 


M-am gândit la tărâmul pe care-l descrisese Atena. 
Colinele vălurite, încărcate de poame grele şi lanuri de 
grâu, cetatea scânteietoare pe care urma s-o clădească. 
Avea să troneze ca judecător în jilţul său, în cea mai 
însorită sală, iar bărbaţii şi femeile vor veni de departe ca 
să-i îngenuncheze la picioare. Va fi un conducător bun, mi- 
am zis. Drept şi iubitor. Nu se va mistui ca tatăl său. Nu 
cunoscuse niciodată setea de glorie, ci doar de viaţă. 

— Nu vei da greş, l-am încurajat. 

— Nu crezi că şi-a pus în gând să-mi facă vreun rău? 

Acum îşi făcea griji, când era prea târziu. Avea doar 
şaisprezece ani, sosit de curând pe lume. 

— Nu, am spus. Nu cred. Te preţuieşte pentru sângele 
tău, iar cu timpul va ajunge să te preţuiască şi pentru cine 
eşti cu adevărat. Pe ea te poţi bizui mai mult decât pe 
Hermes, deşi niciun zeu nu e demn de încredere. Să nu uiţi 
niciodată să te bazezi pe propriile forţe. 

— Aşa voi face. Nu eşti mânioasă? a întrebat căutându- 
mi privirea. 

— Nu. 

Nu fusesem niciodată mânioasă, ci doar înfricoşată şi 
mâhnită. Zeii se puteau folosi de el ca să lovească în mine. 

S-a auzit o bătaie în uşă. Am deschis. Telemah ţinea în 
mâini ceva înfăşurat într-o țesătură de lână. 

— Îmi pare rău că vă întrerup, a spus el, cu grijă să nu- 
mi întâlnească privirea. l-a întins pachetul fiului meu: 
Pentru tine. 

Telegonus a desfăcut pânza. Era o vargă lustruită, 
îngustată şi crestată la capete. Coardele arcului erau 
strânse colac lângă ea. Telegonus a mângâiat mânerul 
îmbrăcat în piele. 

— E frumos. 

— A fost al tatei, a zis Telemah. 

Telegonus a ridicat ochii uluit. Pe chip i-am văzut o 
umbră de tristeţe. 

— Frate, nu pot. Şi aşa ţi-am luat cetatea. 

— Nu a fost niciodată cetatea mea. Şi nici arcul nu a 
fost. Te vei descurca mai bine cu amândouă. 


e 356 » 


Simţeam că stau departe de ei. Până acum nu mai 
văzusem niciodată atât de limpede diferenţa de vârstă 
dintre ei. Fiul meu înflăcărat şi bărbatul acesta care 
alesese să fie nimeni. 

L-am condus pe Telegonus cu poverile sale până jos, pe 
țărm. Telemah şi Penelopa şi-au luat rămas-bun de la el şi 
s-au tras deoparte. Am aşteptat lângă fiul meu, însă de- 
abia dacă mă vedea. Fixase cu privirea linia subţire a 
orizontului. 

Corabia a tras în golf. Era uriaşă, cu parapetele 
proaspete, mirosind a răşină şi a vopsele, cu pânza lucind 
nou-nouţă. Mateloţii lucrau ordonat şi cu spor. Aveau 
bărbile îngrijite şi trupurile călite şi puternice. Când au 
lăsat podeţul, s-au strâns însufleţiţi lângă parapet. 

Telegonus a păşit în faţă, să-i întâmpine. Stătea drept, 
strălucind în lumina soarelui. Arcturos i se aşezase la 
picioare. Arcul tatălui său îi atârna pe umăr, cu coarda 
întinsă. 

— Sunt Telegonus din Aiaia, le-a strigat, fiul unui erou 
măreț şi al unei zeițe şi mai măreţe. Bine-aţi venit, căci 
însăşi Atena cu ochi cenuşii v-a adus la mine. 

Mateloţii s-au lăsat în genunchi. N-o să îndur, mi-am zis. 
O să-l apuc zdravăn şi n-o să-i mai dau drumul. Însă doar l- 
am mai îmbrăţişat ultima oară, strângându-l bine, ca 
pentru a mi-l întipări în piele. Apoi l-am văzut ocupându-şi 
locul printre ei pe punte, profilat pe cer. Lumina ţâşnea 
argintată din valuri. Am ridicat mâna binecuvântându-l şi 
mi-am oferit fiul lumii largi. 


Ea 

În următoarele zile, Penelopa şi Telemah s-au purtat cu 
mine de parcă eram din sticlă egipteană. Vorbeau încet şi 
treceau tiptil pe lângă scaunul meu. Penelopa mă poftea să 
şed la războiul de ţesut. Telemah se îngrijea să am pocalul 
întruna plin. Focul era mereu proaspăt întețit. De-abia 
dacă luam aminte la toate acestea. Erau oameni buni, dar 
pentru mine parcă nici n-ar fi existat. Şi siropurile din 
cămară îmi ţinuseră tovărăşie vreme mai lungă decât ei. 
M-am dus să-mi văd de ierburi, însă parcă mi se veştejeau 

e 357 a 


între degete. Aerul mi se părea dezgolit fără vraja mea. 
Acum zeii puteau să se perinde pe aici după pofta inimii. 
Puteau să facă orice. N-aveam cum să-i opresc. 

Zilele se făceau tot mai calde. Cerul s-a îmbunat, 
deschizându-se deasupra noastră cum se desface o poamă 
coaptă. Încă ţineam lancea în odaia mea, rezemată de 
perete. M-am dus şi i-am scos teaca, ţinând-o atât de 
aproape, încât suflam pe muchiile ei înveninate, însă fără 
să ştiu ce vreau de la ea. Îmi frecam pieptul de parcă 
frământam aluat de pâine. 

— Te simţi bine? m-a întrebat Telemah. 

— Sigur că mă simt bine. Ce-aş putea să am? 
Nemuritorii nu se îmbolnăvesc. 

M-am dus la plajă. Umblam cu grijă, de parcă aveam un 
prunc în braţe. Soarele lumina puternic la orizont. Imi 
ardea spinarea, braţele şi faţa. Nu-mi pusesem şalul. Nu 
mă arsese niciodată. 

În jur se întindea insula mea. Ierburile mele, casa mea, 
animalele mele. Aşa va fi întotdeauna, mi-am zis, fără să se 
schimbe nimic. Nu conta dacă Penelopa şi Telemah erau 
oameni buni. Nu conta nici dacă rămâneau aici toată viaţa. 
Dacă ea mi-era prietena după care jinduisem, iar el mi-era 
altceva, totul ar trece cât ai clipi din ochi. S-ar ofili şi le-aş 
arde leşurile, uitându-mă cum se îngălbenesc şi se 
destramă amintirile mele cu ei, aşa cum s-ar destrăma 
totul, în curgerea nesfârşită a secolelor, până şi Dedal, 
până şi sângele vărsat de Minotaur, până şi poftele Scyllei. 
Până şi Telegonus. Şaizeci, şaptezeci de ani - la atât putea 
spera un muritor. Apoi ar pleca în lumea de jos, unde eu 
nu puteam să-l urmez, căci zeii sunt opusul morţii. Am 
încercat să-mi închipui colinele şi pajiştile cenuşii, umbrele 
mişcându-se albe şi line prin ele. Unele mergeau de mână 
cu cei pe care-i iubiseră în viaţă, altele aşteptau, 
încredințate că într-o bună zi o să le vină perechea. lar 
celor care nu iubiseră deloc şi care trăiseră cu durerea şi 
groaza în suflet, le rămânea Lethe, râul cel negru, din care 
puteau bea ca să uite. Era şi asta o mângâiere. 

Mie nu-mi rămânea nimic. Aveam să trăiesc mai departe 


e 358 + 


de-a lungul mileniilor fără şir, în timp ce toţi cunoscuţii mi 
se scurgeau printre degete şi nu-i mai aveam decât pe cei 
ca mine. Olimpienii şi titanii. Sora şi fraţii mei. Tata. 

Atunci am simţit ceva înăuntrul meu. Era ca în vremurile 
de odinioară, când de-abia îmi descopeream farmecele şi 
dintr-odată mi se deschidea limpede o cale. Atâta amar de 
vreme mă frământasem şi luptasem, şi totuşi o parte din 
mine rămăsese încremenită, cum îmi spusese sora mea. 
Parcă auzeam făptura aceea palidă din bezna neagră a 
adâncurilor. 

Atunci, fă-ţi alta, copilă. 

Nu m-am pregătit deloc. Dacă nu eram gata de-acum, 
când aveam să fiu? Nici măcar n-am urcat până-n vârf. N- 
avea decât să vină el aici, pe nisipurile mele galbene, şi să 
mă privească în faţă. 

— Tată, am zis, doresc să-ţi vorbesc. 


< 359 + 


Capitolul 25 


Helios nu venea de obicei când îl chemai, însă doar eram 
fiica rebelă, care câştigase coada lui Trygon. Zeii se dau în 
vânt după noutăţi, cum am mai zis. Sunt curioşi ca pisicile. 

A coborât din văzduh. Avea coroana pe cap, iar razele 
sale mi-au preschimbat plaja în aur curat. Veşmintele îi 
erau de purpură bogată ca sângele gros. Nici după secole 
nu i se schimbase un singur firicel. Rămăsese imaginea 
care mi se întipărise în suflet din naştere. 

— Am venit, mi-a spus. 

Glasul îi dogorea în valuri ca un rug. 

— Vreau să pun capăt surghiunului, am zis. 

— Nu se poate. Eşti pedepsită de-a pururi. 

— Vreau să mergi la Zeus şi să-i vorbeşti în numele meu. 
Să-i spui că i-ai rămâne recunoscător dacă m-ar elibera. 

Părea mai degrabă uluit decât mânios. 

— De ce aş face una ca asta? 

Puteam să-i răspund în multe feluri. Pentru că m-ai 
folosit întotdeauna ca să te tocmeşti cu alţii. Deoarece i-ai 
văzut pe toţi bărbaţii aceia şi, deşi ai ştiut ce erau, i-ai 
lăsat să arunce ancora pe insula mea. Fiindcă nu ai venit 
când am fost călcată în picioare. 

— Pentru că sunt fiica ta şi doresc să fiu liberă. 

Nici n-a stat să se mai gândească. 

— Ai rămas neascultătoare şi din cale-afară de 
obraznică. Mă chemi pentru fleacuri de-ale tale. 

l-am privit chipul arzându-i de putere şi de virtute. 
Marele Veghetor din Ceruri. Salvatorul, cum i se mai 
spune. Atoatevăzătorul. Purtătorul de Lumină, Bucuria 
Oamenilor. li dădusem o şansă. El nu-mi dăduse însă 
niciuna. 


< 360 » 


— Mai ştii, i-am spus, când l-au biciuit pe Prometeu în 
palatul tău? 

— Desigur, a zis el mijind ochii. 

— Am rămas cu el după ce voi, ceilalţi, aţi plecat. I-am 
adus mângâiere şi am stat de vorbă. 

Ochii săi îmi pârjoleau privirea. 

— N-ai fi îndrăznit. 

— Dacă nu mă crezi, n-ai decât să-l întrebi pe însuşi 
Prometeu. Sau pe Aietes. Deşi ar fi mare minune dacă ai 
reuşi să storci vreun adevăr de la el. 

Incepuse să mă usture pielea de la arşiţa lui, iar ochii 
îmi lăcrimau. 

— Dacă ai făcut astfel, este cea mai cruntă trădare. Îţi 
meriţi surghiunul mai mult decât oricând. Chiar o 
pedeapsă şi mai mare, cea mai mare pe care ţi-o pot găsi. 
Ne-am fi putut atrage mânia lui Zeus dintr-o toană 
prostească a ta. 

— Da. Şi dacă nu faci ceva ca să-mi sfârşesc surghiunul, 
o să-ţi atragi din nou mânia lui Zeus din pricina mea. O să-i 
mărturisesc lui Zeus ce am făcut. 

S-a încordat la faţă. Pentru prima oară de când eram pe 
lume, reuşisem să-l şochez. 

— Zeus o să te nimicească. 

— Probabil. Însă cred că mai întâi o să mă asculte. Şi te 
va învinovăţi pe tine, căci ar fi trebuit să-ţi ţii mai bine fiica 
în frâu. Desigur că-i voi spune şi altele. Toate uneltirile pe 
care te-am auzit că le discuţi în şoaptă cu unchii. Cred că 
Zeus s-ar bucura să afle până unde se întinde răzvrătirea 
titanilor, nu-i aşa? 

— Îndrăzneşti să mă ameninţi? 

Zeii ăştia, mi-am spus. Spun toţi acelaşi lucru. 

— Da. 

Pielea tatei a strălucit dintr-odată orbitor. Glasul său îmi 
pârjolea oasele. 

— Ai declanşa războiul. 

— Sper. Mai bine să te văd doborât la pământ, tată, 
decât să mai stau prizonieră aici doar ca să-ţi fie ţie bine. 

Mânia îi ardea atât de năprasnic, încât aerul se unduia 


e 361 » 


în jur. 

— Pot să te nimicesc doar cu un gând. 

Era cea mai veche teamă a mea, mistuirea aceea albă. 
Am simţit cum îmi dă fiori. Însă ajunge. Până aici. 

— Aşa este, am spus. Însă ai fost mereu prudent, tată. 
Ştii că i-am ţinut piept Atenei. Am păşit în cele mai negre 
adâncuri. Nici nu ghiceşti ce farmece am urzit, ce otrăvuri 
am adunat ca să mă apăr de tine, cum aş putea abate 
împotrivă-ţi propria putere. Cine ştie ce zace în mine? 
Chiar vrei să afli? 

Vorbele au rămas atârnate în aer. Ochii îi erau două 
discuri de aur clocotitor, dar nu mi-am ferit privirea. 

— Dacă mă învoiesc, mi-a spus el, e ultima favoare pe 
care ţi-o voi face vreodată. Să nu mai vii să te rogi de 
mine. 

— Tată, nu voi mai veni niciodată. Mâine plec de aici. 

Nici n-o să mă întrebe încotro, n-o să vrea să ştie deloc. 
Atâţia ani îi cercetasem în copilărie chipul luminos, 
încercând să-i citesc gândurile, încercând să dibuiesc 
vreunul cu numele meu în el. Însă el era o harfă cu o 
singură strună, la care îşi cânta doar propria notă. 

— Mereu ai fost cea mai rea dintre odraslele mele, a 
continuat el. Ai mare grijă să nu mă faci de ruşine. 

— Am o idee şi mai bună. Eu voi face ce voi pofti, iar tu 
mă vei scoate de la numărătoare când vine vorba de 
odraslele tale. 

Era ţeapăn de mânie. Arăta de parcă înghiţise un 
bolovan şi-i rămăsese în gât. 

— Salutări mamei, i-am spus. 

Şi-a încordat fălcile, scrâşnind din dinţi, şi cu asta s-a 
făcut nevăzut. 


Nisipurile galbene au pălit, revenind la culoarea lor 
obişnuită. Umbrele s-au întors. Am rămas nemişcată o 
clipă, inima izbindu-mi-se dezlănţuită de coşul pieptului. 
Însă dintr-odată mi-a trecut. Gândurile mi-au plutit uşoare 
deasupra pământului, pe deal în sus şi până în odaia mea, 
unde aştepta lancea, cu otrava ei albicioasă. Ar fi trebuit 

<e 362 » 


să i-o înapoiez lui Trygon cu mult timp în urmă, însă o 
ţinusem ca să mă apăr cu ea şi pentru încă ceva, deşi nu- 
mi dădusem seama ce anume. Acum ştiam în sfârşit pentru 
ce. 

M-am dus acasă şi am găsit-o pe Penelopa şezând la 
războiul de ţesut. 

— E vremea să luăm o hotărâre. Am de făcut mai multe 
lucruri. Mâine plec şi nu ştiu când mă întorc. Te voi duce 
mai întâi în Sparta dacă doreşti să mergi acolo. 

A ridicat ochii din tapiseria pe care o ţesea. O mare 
furtunoasă, pe care un înotător se avânta în beznă. 

— Şi dacă nu doresc? 

— Atunci poţi să rămâi aici. 

Ţinea suveica cu mare grijă, de parcă era o pasăre cu 
oscioarele goale pe dinăuntru. 

— Nu aş fi... nepoftită aici? Ştiu că ai plătit scump din 
pricina mea. 

Se referea la Telegonus. Încă îl jeleam, aveam să-l jelesc 
de-a pururi. Însă pâcla cenuşie se ridicase. Mă simţeam 
desprinsă de lucruri şi foarte lucidă, ca un şoim plutind în 
cel mai înalt eter. 

— N-ar fi fost fericit niciodată aici. 

— Dar a plecat cu Atena din pricina noastră. 

Înainte mă duruse, însă doar în mândria mea. 

— Nu e deloc cea mai rea dintre ei. 

Ei, m-am auzit singură că spun. 

— Te las să alegi singură, Penelopa. Ce vrei să faci? 

O lupoaică s-a întins căscând. 

— Nu vreau să mă întorc prea curând în Sparta, a zis 
Penelopa. 

— Atunci vino, trebuie să te învăţ câte ceva. 

Am dus-o la bucătărie, pe masa căreia înşiruisem 
borcănaşe şi sticluţe. 

— Insula e vrăjită ca să le pară duşmănoasă corăbierilor. 
Va rămâne aşa şi în lipsa mea. Insă mateloţii sunt şi 
nesăbuiţi, iar cei mai nesăbuiţi dintre ei sunt adesea şi cei 
mai disperaţi. Licorile acestea nu sunt neapărat pentru 
farmece. Printre ele se află otrăvuri şi balsamuri 


< 363 + 


vindecătoare. Acesta te adoarme. Şi i-am întins o sticluţă. 
Nu-şi face treaba pe loc, aşa că nu poţi să laşi totul pe 
ultima clipă. Va trebui să li-l torni în vin. Zece picături sunt 
de-ajuns. Crezi că o să poţi face asta? 

A înclinat licoarea, cântărind-o în mână. Pe buze i s-a 
aşternut un surâs. 

— Din câte-ţi aminteşti, am mai avut de-a face cu oaspeţi 
nepoftiţi. 


Trecuse vremea când mă înmuiasem precum ceara. Acum 
îmi vedeam calea întinsă la picioare. Mi-am adunat 
lucrurile. Câteva haine de schimb şi o mantie, iar în rest, 
ierburi şi sticluţe. Am luat lancea şi am ieşit cu ea în 
noaptea caldă. Aveam de făcut vrăji, însă mai întâi voiam 
să mă duc la barcă. N-o mai văzusem de când se apucase 
Telemah de reparat şi voiam să mă încredinţez că poate 
face faţă unei călătorii. Peste mare şfichiuiau limbi de 
fulger şi briza aducea de departe miros de focuri. Era 
furtuna asupra căreia îi atrăsesem atenţia lui Telegonus că 
ar fi mai înţelept să aştepte trecerea ei, însă eu nu mă 
temeam. Până dimineaţă avea să se potolească. 

Când am pus piciorul în peşteră, am făcut ochii mari. 
Nu-mi venea să cred că văd aceeaşi barcă. Acum era mai 
lungă şi cu prora refăcută şi îngustată. Catargul fusese 
prins mai temeinic, iar cârma - mai bine lucrată. I-am dat 
ocol. În faţă avea acum un galion mic, o leoaică şezând cu 
botul căscat. Blana era lucrată după stilul răsăritean, se 
vedea fiecare şuviţă în parte, răsucită ca o cochilie de 
melc. Am dat să ating una cu mâna. 

— Încă nu s-a întărit ceara, a zis el ieşind din întuneric. 
Întotdeauna am crezut că orice corabie trebuie să-şi aibă 
duhul ei la prora. 

— E frumoasă. 

— Pescuiam în golf când a venit Helios. Toate umbrele s- 
au topit. Te-am auzit când ai vorbit cu el. 

M-am simţit ruşinată ca pe vremuri. Pesemne că 
păruserăm tare perfizi, capricioşi şi cruzi amândoi. Mi-am 

e 364 » 


coborât privirea spre barcă, ferindu-mă de ochii lui. 

— Atunci ştii că nu mai sunt surghiunită şi mâine plec pe 
mare. Am întrebat-o pe mama ta dacă doreşte să meargă 
în Sparta sau să rămână. Te las şi pe tine să alegi. 

Marea suna ca o suveică trecută printre iţele războiului. 
Stelele erau galbene ca perele coapte, atârnând grele pe 
crengi. 

— Am fost supărat pe tine, mi-a spus el. 

Am rămas mirată, simțind că-mi năvăleşte sângele în 
obraji. 

— Supărat... 

— Da. Ai crezut că o să plec cu Atena. După tot ce ţi-am 
zis până acum. Nu sunt nici fiul tău, nici tatăl meu. Ar fi 
trebuit să ştii că nu-mi doresc nimic din ce are Atena. 

Îmi vorbea liniştit, dar îi simţeam mustrarea tăioasă. 

— Îmi pare rău, am spus. Nu am crezut că cineva din 
lumea asta i-ar putea ţine piept firii sale zeieşti. 

— Mă amuză să te aud tocmai pe tine vorbind astfel. 

— Eu nu sunt un tânăr prinţ de la care se aşteaptă să 
înfăptuiască isprăvi măreţe. 

— Se pune prea mult accent pe măreție. 

Mi-am trecut mâna peste laba cu ghearele scoase a 
leoaicei, simțind luciul lipicios al cerii. 

— Întotdeauna făureşti lucruri frumoase pentru cei care 
te supără? 

— Nu. Numai pentru tine. 

Un fulger a licărit afară. 

— Şi eu m-am supărat, am zis. Am crezut că de-abia 
aştepţi să pleci. 

— Nu ştiu cum ai putut să crezi aşa ceva. Ştii că nu pot 
să-mi ascund chipul. 

Simţeam în nări mirosul dulce şi puternic de ceară. 

— Când mi-ai povestit cum venea Atena la tine, am 
crezut că ţi-e dor de ea. Că o ţineai pentru tine, ca pe o 
inimă ascunsă. 

— Am tinut-o pentru mine pentru că mi-era ruşine. Nu 
voiam să auzi că pe tata l-a preferat de la bun început. 

E o neghioabă. Însă n-am spus-o cu glas tare. 


e 365 + 


— Nu vreau să merg în Sparta, a continuat. Nu vreau 
nici să rămân aici. Cred că ştii unde mi-ar plăcea să fiu. 

— Nu poţi veni cu mine. E primejdios pentru muritori. 

— Presupun că e primejdios pentru oricine. Ştii ce faţă 
ai făcut? Nici tu nu poţi să te ascunzi. 

Ce faţă am făcut? îmi venea să-l întreb. Însă doar am zis: 

— Îţi părăseşti mama? 

— O să trăiască bine aici. Va fi mulţumită. 

Prin aer pluteau grăunţe de rumeguş parfumate. La fel îi 
mirosea pielea şi când cioplea în lemn. Am simţit dintr- 
odată că fac un lucru necugetat. Mă săturasem să mă tot 
frământ, să înduplec lumea şi să urzesc intrigi cu atâta 
grijă. Pentru unii era o a doua fire, însă nu şi pentru mine. 

— Dacă vrei să mi te alături, n-o să te opresc, am spus. 
Plecăm în zori. 


o: 

M-am pregătit de plecare. La fel a făcut şi el. Am muncit 
până a început să se deschidă cerul la culoare. Am umplut 
barca cu merinde cât cuprindea: brânză, orz rumenit, 
fructe uscate şi proaspete. Telemah a adus năvoade şi 
lopeţi, parâme şi cuțite, prinzându-le bine la locul lor. Am 
împins barca până la mare pe role, până a tăiat lesne 
talazurile cu prora. Penelopa stătea pe țărm, să-şi ia 
rămas-bun. Telemah se dusese singur să-i dea de ştire că 
pleacă. Nu ştiu ce gândea, căci chipul n-a trădat-o deloc. 

Telemah a întins pânza. Furtuna trecuse. Vânturile 
suflau prielnice şi ne-au purtat lunecând prin golf. M-am 
uitat în spate, la Aiaia. Era a doua oară în viaţă când o 
vedeam cum se face tot mai mică în urma mea. Întinderea 
de apă s-a căscat între noi şi țărmurile stâncoase i s-au 
îngustat tot mai mult. Simţeam pe buze stropii de apă 
sărată. Ne înconjurau valurile prefirate argintiu. N-a căzut 
niciun trăsnet. Eram liberă. 

Nu, mi-am zis. Nu încă. 

— Încotro mergem? a zis Telemah aşteptând cu mâna pe 
cârmă. 

Nu-i mai rostisem numele de când vorbisem cu tatăl său. 

— Spre strâmtoare. Spre Scylla. 

e 366 » 


L-am văzut cum îmi cântăreşte cuvintele. A cârmit pe 
dată, cu mâini pricepute. 

— Nu te temi? 

— M-ai prevenit că e primejdios, a zis. Nu cred că mă 
ajută deloc să mă sperii. 

Marea curgea pe lângă noi. Am trecut pe lângă insula pe 
care poposisem cu Dedal în drum spre Creta. Plaja era 
neschimbată şi am mai zărit un crâng de migdali. Plopul 
trăsnit în furtună pesemne că nu mai era de mult acolo. 

În zare s-a ivit o pată aproape ştearsă, care se făcea tot 
mai mare ceas de ceas, întinzându-se ca fumul. Ştiam ce 
este. 

— Coboară pânza, am spus. Mai avem ceva de făcut 
înainte. 

Am prins la parapet doisprezece peşti, cât de mari am 
găsit. S-au zvârcolit împroşcând puntea cu stropi reci şi 
săraţi. Le-am îndesat în guri câte un vârf de ierburi şi am 
rostit cuvântul. Şi s-a auzit vechiul trosnet, iar carnea a 
început să se sfâşie, până când n-au mai fost peşti, ci 
doisprezece berbeci graşi şi buimaci. Se împingeau unii în 
alţii, cu ochii daţi peste cap, îngrămădiţi pe puntea 
neîncăpătoare, spre bucuria mea, căci altfel n-ar fi putut să 
stea pe picioare, fiindcă nu erau învăţaţi cu ele. 

Telemah a trebuit să păşească peste ei ca să ajungă la 
vâsle. 

— S-ar putea să mă opintesc puţin. 

— Nu vor sta aici mult timp. 

— Au gust de carne de oaie? m-a întrebat el încruntat. 

— Nu ştiu. 

Din traista cu ierburi am scos un urcior pe care-l 
umplusem cu o seară în urmă. Era astupat cu ceară şi avea 
un mâner rotund. L-am legat cu o curea la gâtul celui mai 
mare berbec. 

Am desfăcut pânza. Îl prevenisem pe Telemah că urma 
să ne învăluie ceața şi stropii valurilor, aşa că pregătise 
două vâsle, prinse în doi furcheţi improvizaţi. Nu se 
mânuiau aşa bine, căci barca se bizuia pe pânzele sale, 
însă aveau să ne ajute să înaintăm dacă nu mai sufla deloc 


e 367 a 


vântul. 

— Trebuie să mergem mai departe, i-am zis. Orice s-ar 
întâmpla. 

A încuviinţat de parcă avea să fie un fleac. Eu ştiam însă 
că nu va fi aşa. Ţineam lancea în mână, cu acul otrăvit în 
vârf, dar văzusem cât de iute se mişcă făptura. Pe vremuri 
îi spusesem lui Odiseu că nimeni nu-i poate ţine piept. Şi 
totuşi venisem iar. 

L-am atins uşor pe Telemah pe umăr, şoptind o vrajă. 
Am simţit cum îl învăluie năluca: a dispărut, se vedea doar 
puntea pustie. Dacă te uitai mai bine, îl vedeai, dar avea să 
rămână ascuns privirilor ei grăbite. Telemah m-a privit 
fără să mă întrebe nimic. Se încredea în mine. M-am întors 
iute cu faţa spre proră. 

Fuioare de ceaţă ne-au învăluit. Părul mi s-a umezit şi 
peste valuri s-a auzit sorbirea vârtejului de apă. Oamenii îi 
ziceau acelei vâltori Caribda. Îşi atrăsese şi ea destui 
mateloţi care încercaseră să scape de foamea Scyllei. 
Berbecii se lipiseră de mine. Nu scoteau niciun sunet, ca 
oile adevărate. Mi se făcuse milă de ei. 

Strâmtoarea ne-a apărut în faţă şi ne-a atras spre ea. M- 
am uitat la Telemah. Avea mâinile pe vâsle şi ochii în 
patru. Am simţit că mi se ridică părul pe ceafă. Ce 
făcusem? N-ar fi trebuit să-l aduc cu mine. 

M-a izbit mirosul bine cunoscut după atâta vreme: 
putregai şi ură. Apoi a ieşit şi ea târându-se din ceața 
cenuşie. Capetele umflate îi lunecau cu un hârşâit pe 
piatră. Ochii roşii îi erau pironiţi pe berbeci, cu mirosul lor 
greu de grăsime şi de frică. 

— Vino-ncoace! i-am strigat. 

A atacat. Şase boturi căscate au înşfăcat şase berbeci. S- 
a retras iute în ceața din spatele ei. Am auzit trosnetul 
oaselor. Pe peretele stâncii s-a prelins sângele. 

Am apucat să-i arunc lui Telemah o privire. Vântul se 
potolise aproape de tot, iar acum vâslea avântat. Sudoarea 
îi lucea pe braţe. 

Scylla s-a întors, legănându-şi răutăcioasă capetele, 
între dinţi i se vedeau smocuri de lână. 


e 368 + 


— Acum restul, am zis. 

Abia mi-am terminat vorba, că i-a şi apucat pe ceilalţi, 
de parcă se făcuseră nevăzuţi. Printre ei se aflase şi 
berbecul cu urciorul la gât. Am încercat să ciulesc urechea 
ca să aud cum se sfărâmă lutul între colti, însă, în afară de 
oase şi de carne, nu mai desluşeam nimic. 

In seara dinainte mulsesem otrava lancei sub luna rece. 
Se scursese într-un firicel limpede în vasul de bronz 
lustruit. Adăugasem oregano cules din Creta acum atâta 
amar de vreme, rădăcină de chiparos, rocă pisată şi 
pământ din grădină, iar la urmă turnasem câteva picături 
roşii din sângele meu. Licoarea spumegase şi se făcuse 
galbenă. Cu ea umplusem urciorul şi-l astupasem cu ceară. 
De-acum poţiunea îi lunecase pe gâtlej, stropindu-i 
măruntaiele. 

Crezusem că avea să-şi astâmpere cât de cât foamea cu 
cei doisprezece berbeci, dar, când s-a întors, avea o privire 
hulpavă, de parcă nu-şi potolea pântecele, ci mânia 
necurmată. 

— Scylla! i-am strigat ridicând lancea. Sunt eu, Circe, 
fiica lui Helios, vrăjitoarea din Aiaia. 

A scos un urlet care mi-a zgâriat timpanele, însă fără să 
pară că m-ar recunoaşte câtuşi de puţin. 

— Cu mult timp în urmă te-am preschimbat din nimfa 
care erai, dându-ţi înfăţişarea asta. Acum am venit să 
închei, cu puterea lui Trygon, ceea ce am început atunci. 

Şi, în aerul pâclos, am rostit cuvântul încărcat cu voinţa 
mea. g 

Scylla a sâsâit. In ochi nu i se citea niciun strop de 
curiozitate. Îşi legăna mai departe capetele, cercetând 
puntea în căutarea unui alt berbec. Îl auzeam pe Telemah 
cum se opinteşte la vâsle în spatele meu. Pânza atârna 
moale, numai el ne purta înainte. 

Am văzut îndată când l-a zărit, dincolo de năluca în care- 
l acoperisem. A scos un geamăt de poftă. 

— Nu! i-am arătat lancea. Muritorul se află sub ocrotirea 
mea. Vei suferi în chinuri o veşnicie dacă încerci să mi-l iei. 
Doar vezi că am coada lui Trygon. 


e 369 œ» 


A urlat iar, învăluindu-mă cu răsuflarea ei puturoasă şi 
pârjolitoare. De bucurie, îşi legăna şi mai tare capetele. 
Înhăţau aerul, cu bale lungi atârnându-i din boturi. Se 
temea de lance, însă n-avea să se ţină prea mult departe. 
Începuse să se dea în vânt după carnea de muritor. îi 
stârnea o poftă nestăpânită. M-a năpădit groaza. Puteam 
să jur că simţisem cum se leagă farmecul. Oare mă 
înşelasem? Frica îmi scălda umerii în sudoare. Trebuia să 
mă bat cu toate cele şase capete hulpave odată. Nu 
învăţasem niciodată să mă lupt. O să reuşească să-şi 
strecoare un cap pe lângă mine, iar Telemah... N-am 
îndrăznit să-mi duc gândul la capăt. Îmi storceam mintea 
după idei, toate în zadar: vrăji care n-ar fi putut nici s-o 
atingă, otrăvuri pe care nici nu le luasem cu mine, zei care 
nici nu mi-ar fi sărit în ajutor. Aş fi putut să-i zic lui 
Telemah să sară în apă şi să scape înotând cât mai 
departe, însă n-avea unde să se ducă. Nu se putea adăposti 
decât în vârtejul lacom al Caribdei. 

M-am aţinut între ea şi Telemah, împungând aerul cu 
lancea, încordându-mi toţi nervii. Trebuie s-o rănesc 
înainte să treacă de mine, mi-am zis. Trebuie să-i strecor în 
sânge măcar un strop din otrava lui Trygon. M-am pregătit 
pentru lovitura finală. 

N-a mai venit. Îşi mişca tare ciudat unul dintre boturi, 
tot căscându-l şi închizându-l la loc. Din adâncurile 
pieptului i-a ieşit un sunet de parcă se îneca. Printre colţi a 
început să verse o spumă galbenă. 

— Ce e? l-am auzit pe Telemah. Ce se întâmplă? 

N-aveam când să-i răspund. Şi-a târât restul trupului 
afară din ceaţă. Nu-l mai văzusem. Era uriaş, gelatinos. A 
început să alunece în josul peretelui de stâncă de deasupra 
noastră. Urla şi îşi agita căpăţânile, de parcă se chinuia să 
se salte înapoi pe stâncă. Dar se afunda şi mai tare, 
implacabil, ca şi cum o legasem cu bolovani. Acum i-am 
zărit capătul de sus al picioarelor, cele douăsprezece 
tentacule monstruoase care se întindeau lungi în ceaţă. 
Întotdeauna le ţinea ascunse, din câte îmi spusese Hermes, 
încolăcite în peşteră, printre oase şi resturi de carne 


e 370 œ» 


învechită, ţinându-se bine cu ele de piatra peşterii când se 
repezea în jos să se hrănească, întorcându-se apoi la 
adăpost. 

Capetele  Scyllei clămpăneau scâncind din boturi, 
încercând să se muşte de gâturi. Pe pielea cenuşie avea 
dâre de spumă galbenă şi propriul sânge roşu. S-a auzit un 
huruit de bolovan târât pe pământ şi dintr-odată s-a 
prăvălit o formă cenuşie, spărgând valurile de lângă barcă. 
Puntea s-a aplecat brusc şi abia m-am ţinut pe picioare. 
Când mi-am revenit, m-am pomenit că mă uit la unul dintre 
picioarele ei uriaşe. Îi atârna moale din trup, gros precum 
cel mai bătrân stejar din Aiaia, cu capătul scufundat în 
valuri. 

Se desprindea de pe stâncă. 

— Trebuie să plecăm, am zis. Acum. Se va întoarce. 

Nici nu mi-am dus vorba la capăt, că s-a auzit iar 
hârşâitul acela. 

Telemah m-a prevenit cu un strigăt. Piciorul a străpuns 
apa mai să atingă prora, astfel încât era să ne îngroape 
parapetul în valuri. M-am prăvălit în genunchi şi Telemah 
a fost azvârlit de la locul lui. A reuşit să se agaţe de vâsle 
şi le-a potrivit cu mare trudă la locul lor. In jurul nostru, 
apele clocoteau scăldând puntea, iar barca se legăna 
ameţitor. Deasupra capetelor noastre, Scylla ţipa şi se 
zvârcolea. Picioarele grele o trăgeau şi mai în jos pe 
stâncă. Acum puteam să-i înfig sulița într-unul dintre 
capete, însă ea nici nu ne băga în seamă. Se muşca 
sălbatic de pielea moale de pe picioare, rănindu-se 
singură. Am şovăit o clipă, apoi am vârât bine coada lancei 
între proviziile de pe punte, să nu se rostogolească în 
haosul din jur. M-am dus lângă Telemah şi am pus mâna pe 
o vâslă. 

— Haide. 

Am vâslit din greu. S-a auzit iarăşi hârşâitul şi a mai 
căzut un picior, scăldând puntea în valuri uriaşe şi 
răsucind prora spre Caribda. O clipă am zărit hăul vâltorii, 
în care cădeau corăbii întregi. Telemah se agăța de cârmă, 
chinuindu-se să întoarcă barca. 


e 371 » 


— O parâmă, mi-a strigat el. 

Am înşfăcat repede una. Telemah a înfăşurat-o de cârmă 
şi a tras de ea, căznindu-se să îndrepte barca spre ieşirea 
din strâmtoare. Scylla se legăna din tot trupul la două 
catarge deasupra noastră. Picioarele încă i se prăvăleau în 
apă, trăgând după ele trunchiul atârnat peste stâncă. 

Zece, am numărat. Unsprezece. 

— Trebuie să mergem! 

Telemah îndreptase cârma. A legat-o bine şi am fugit la 
vâsle. Barca se legăna sub stâncă precum o frunză căzută 
pe luciul unei ape agitate. Valurile se îngălbeniseră. 
Ultimul picior i se agăța încă de peretele de piatră. Scylla 
se chinuia să se agate de el, întinzându-se cât putea. 

Şi-a dat drumul cu totul, izbindu-se de apă cu trupul său 
uriaş. Valul ne-a smuls vâslele din mâini şi apa rece şi 
sărată ne-a stropit din toate părţile. Am zărit cum ni se 
scufundă toate lucrurile în mare şi cum spuma albă înghite 
lancea lui Trygon. Pierderea m-a izbit drept în piept, însă 
n-aveam timp de pierdut. L-am înşfăcat pe Telemah de 
braţ, aşteptându-mă ca puntea să crape sub noi din clipă în 
clipă. Însă bârnele zdravene au ţinut, la fel ca parâma 
înfăşurată de cârmă. Ultimul val uriaş ne-a împins mult 
înainte, prin gura strâmtorii. 

Caribda se auzea de acum mai slab şi în jur se întindea 
marea. M-am ridicat şi m-am uitat în urmă. La poalele 
peretelui de stâncă, unde se aflase Scylla, era un banc 
uriaş de nisip. Deasupra se mai desluşeau şase gâturi 
unduite, însă deja nu mai mişcau deloc. Se preschimbase 
în piatră. 


LO; 

Mai aveam mult până să tragem la mal. Mă dureau 
braţele şi spatele de parcă fusesem biciuită şi Telemah se 
simţea probabil şi mai rău, însă pânza scăpase neatinsă ca 
prin minune şi ne-a purtat tot înainte. Soarele s-a cufundat 
în mare şi noaptea s-a înălţat peste ape. Prin întunecimea 
străpunsă doar de stele am zărit uscatul şi am tras barca la 
țărm. Nu mai aveam nicio picătură de apă dulce, iar 
Telemah privea sfârşit în jur şi de-abia putea să vorbească. 

e 372 + 


M-am dus să caut un râu şi i-am adus un vas plin, dintr-o 
piatră preschimbată. L-a golit pe dată şi a zăcut apoi atâta 
timp, că m-a cuprins teama, până când şi-a dres în sfârşit 
glasul şi m-a întrebat ce avem de mâncare. Apucasem să 
culeg nişte fructe de pădure şi prinsesem un peşte pe care- 
l rumeneam la frigare. 

— Îmi pare rău că te-am pus într-o asemenea primejdie, 
i-am spus. Dacă n-ai fi fost tu, ne-ar fi făcut bucăţi. 

A încuviinţat ostenit, mestecând. Era încă palid şi tras la 
faţă. 

— Mă bucur că nu mai trebuie să trecem niciodată prin 
aşa ceva. 

S-a întins pe nisip şi, răpus de oboseală, a adormit. 

Era în siguranţă acum, căci făcusem tabăra într-un loc 
retras, în spatele unei stânci, aşa că l-am lăsat să se 
odihnească şi am plecat să mă plimb pe țărm. Mi se părea 
că ne aflăm pe o insulă, dar nu eram sigură. Deasupra 
copacilor nu se înălța niciun vălătuc de fum şi, când am 
ciulit urechea, am auzit doar păsări de noapte şi susurul 
valurilor. Mai departe de coastă creşteau flori şi păduri 
dese, dar nu m-am dus într-acolo. Îmi apăruse iar înaintea 
ochilor mormanul bolovănos care mai rămăsese din Scylla. 
Acum chiar se sfârşise cu ea. Pentru prima oară în ultimele 
veacuri, nu mai eram legată de toată nefericirea şi jalea 
care izvorau din ea. Niciun suflet nu va mai porni spre 
lumea de dincolo cu numele meu scris pe el. 

M-am întors cu faţa la mare. Mă simţeam ciudat cu 
mâinile goale, fără să port cu mine lancea aceea. Simţeam 
cum îmi suflă vântul palmele goale, în aerul mirosind a 
sare şi a verdeață primăvăratică. Mi-am închipuit cum 
coada cenuşie se scufundă prin întuneric, în căutarea 
stăpânului ei. Trygon, îţi vei recăpăta coada. Am tinut-o 
prea mult, însă i-am găsit în sfârşit un folos. 

Valurile scăldau blând nisipul. 

Am continuat să mă plimb prin aerul rece de parcă mă 
scăldam într-un iezer. Pierdusem totul, în afară de uneltele 
pe care Telemah le ţinea într-un săculeţ la brâu şi de 
traista mea cu farmece, pe care o legasem bine de talie. Va 


e 373 a 


trebui să cioplim alte vâsle şi să refacem proviziile. Dar 
gândurile acelea puteam să le amân până mâine. 

Am trecut pe lângă un păr încărcat cu flori albe. Un 
peşte a împroşcat stropi de apă în râul luminat de lună. Cu 
fiecare pas, mă simţeam tot mai uşoară, cuprinsă de 
emoție. Mi-a luat o clipă s-o recunosc. Fusesem atât de 
multă vreme bătrână şi neînduplecată, încât părerile de 
rău şi anii săpaseră în mine ca într-un monolit. Însă era o 
simplă formă ca oricare alta, în care ajunsesem să mă torn 
singură. Nu eram obligată să rămân aşa. 

Telemah încă dormea. Îşi ţinea palmele împreunate 
copilăreşte sub bărbie. Vâslele i le roseseră până la sânge 
şi i le unsesem cu un balsam, ţinându-i-le calde în poala 
mea. Avea degetele mai bătătorite decât îmi închipuisem, 
însă palmele îi erau netede. Pe Aiaia mă întrebasem 
adesea cum ar fi să-l ating. 

A deschis ochii de parcă îmi rostisem gândul cu glas 
tare. Mă priveau limpezi cum i-i ştiam. 

— Scylla n-a fost un monstru din născare, i-am spus. Eu 
am transformat-o. 

Chipul îi era ascuns de umbrele azvârlite de flăcări. 

— Cum s-a întâmplat? 

O bucăţică din mine mi-a strigat temătoare: Dacă o să 
vorbeşti, o să se facă pământiu la faţă şi o să te urască. 
Însă m-am silit să nu mă las abătută. Dacă se făcea 
pământiu, se făcea şi gata. Nu mai aveam de gând să-mi 
tes pânzele ziua şi să le deşir noaptea, ca să nu iasă nimic. 
I-am istorisit totul, toate geloziile şi nebuniile, toate vieţile 
pierdute din pricina mea. 

— Numele ei, a zis el. Scylla. Înseamnă Sfârtecătoarea. 
Poate i-a fost sortit de la început să fie monstru, iar tu ai 
fost doar unealta destinului. 

— Aşa te scuzi şi când vine vorba de slujnicele pe care 
le-ai spânzurat? 

Parcă îl pălmuisem. 

— Nu mă scuz deloc. O să trăiesc toată viaţa cu ruşinea 
aceea. Nu pot să desfac ce-am făcut, însă o să-mi doresc zi 
de zi să reuşesc. 


e 374 a 


— Aşa o să ştii că nu eşti ca tatăl tău. 

— Da, a spus el tăios. 

— Şi eu fac la fel. Nu încerca să-mi răpeşti părerea de 
Tău. 

A rămas multă vreme tăcut. 

— Eşti înţeleaptă, a întrerupt el tăcerea. 

— Dacă sunt, e doar pentru că am fost nesăbuită o sută 
de vieţi la rând. 

— Şi totuşi ai luptat pentru ceea ce ai iubit. 

— Nu e mereu o binecuvântare. Trecutul meu e 
asemenea zilei de azi, plin de monştri şi de grozăvii de 
care nu vrea să audă nimeni. 

M-a privit mai departe în ochi. Cumva, straniu, îmi 
amintea de Trygon. Avea o răbdare nepământeană. 

— Eu vreau să aud, a spus el. 

Mă ţinusem departe de Telemah din atâtea motive: 
mama lui şi fiul meu, tatăl lui şi Atena. Pentru că eram 
zeiţă, iar el era om. Însă atunci am înţeles dintr-odată că 
dincolo de toate acele motive se ascundea un soi de teamă. 
Şi n-am fost niciodată laşă. 

Am întins mâna în aerul pe care-l respiram împreună şi 
l-am găsit. 


e 375 a 


Capitolul 26 


Am rămas trei zile pe ţărmul acela. N-am cioplit nicio 
vâslă şi n-am peticit nicio pânză. Am pescuit şi am cules 
doar fructele la care ajungeam întinzând mâinile. Mi-am 
lipit palma de pântecele lui, simțind cum se înalţă şi 
coboară odată cu respiraţia. Avea umerii vânjoşi şi ceafa 
aspră şi arsă de soare. 

I-am depănat până la urmă toate poveştile. La foc sau în 
lumina dimineţii, când lăsam deoparte plăcerile. Uneori 
mi-a fost mai uşor decât mă aşteptasem. Cumva îmi făcea 
plăcere să i-l zugrăvesc pe Prometeu, să-i readuc la viaţă 
pe Dedal şi pe Ariadna. Însă cu altele mi-a fost mai greu, 
căci simţeam că mă copleşeşte un soi de mânie şi vorbele 
mi se acreau pe limbă. Cine se credea, de stătea acolo, 
aşteptând cu răbdare să-mi vărs tot năduful? Eram femeie 
în toată firea. Eram zeiţă, îl depăşeam cu o mie de 
generaţii ca vârstă. Nu-mi trebuiau nici mila, nici atenţia 
lui. 

— Ei bine? îl luam din scurt. De ce nu zici nimic? 

— Te ascult. 

— Vezi? am spus la sfârşitul unei poveşti. Zeii sunt hâzi. 

— Nu suntem din acelaşi sânge, mi-a răspuns. Asta mi-a 
zis odată o vrăjitoare. 


În a treia zi a cioplit vâsl 
burdufuri preschimbate şi le-am umplut, apoi am cules 
fructe. M-am uitat cum întinde pânza, cu pricepere şi cu 
uşurinţă, şi cum cercetează coca, să vadă dacă există vreo 
spărtură. 

— Nu ştiu ce-a fost în capul meu, am zis, habar n-am să 
mânuiesc o barcă. Ce m-aş fi făcut dacă n-ai fi venit? 


e 376 


— Tot ai fi ajuns până la urmă, a râs el, doar că ţi-ai fi 
pierdut o bucăţică din veşnicie. Unde mergem acum? 

— Pe un țărm aflat la răsărit de Creta. Există acolo un 
golfuleţ pe jumătate nisipos, pe jumătate stâncos, iar mai 
departe - o pădurice rară şi coline. Deasupra capului îţi 
apare pe la vremea asta Balaurul, ca să-ţi arate parcă 
drumul. 

A ridicat din sprâncene. 

— Dacă mă duci destul de aproape, cred că o să-l 
nimeresc. Nu mă întrebi ce se află acolo? l-am întrebat 
privindu-l cercetător. 

— Nu cred că vrei să te întreb. 

Petrecuserăm împreună mai puţin de o lună, şi totuşi 
părea să mă cunoască mai bine decât oricare altul de pe 
lumea asta. 

Călătoria a fost lină, vântul adia şi soarele încă nu-şi 
vărsa arşiţa pârjolitoare din toiul verii. Noaptea poposeam 
pe ţărmul cel mai apropiat. Era învăţat cu viaţa de cioban 
şi nici mie nu-mi lipseau vasele de aur şi de argint sau 
tapiseriile. Frigeam peştii şi căram fructele în poalele 
rochiei. Dacă dădeam de vreo casă, ne tocmeam să 
muncim pentru pâine, vin şi brânză. Telemah cioplea 
jucării pentru copii şi dregea bărci. Eu îmi aveam 
balsamurile şi, dacă-mi ţineam capul acoperit, puteam să 
mă dau drept o negustoare de leacuri venită să le aline 
durerile şi frigurile. Işi arătau recunoştinţa simplu şi 
sincer, la fel ca noi. Nu îngenunchea nimeni. 

Cât plutea barca sub bolta albastră, stăteam pe 
scândurile punţii, discutând despre oamenii pe care-i 
întâlniserăm, coastele pe lângă care treceam, delfinii care 
ne urmau jumătate din dimineaţă, zâmbindu-ne veseli şi 
înotând în jurul nostru. 

— Ştiai, mi-a zis el, că, înainte să vin pe Aiaia, am plecat 
din Itaca o singură dată? 

Am încuviinţat. 

— Am văzut Creta şi câteva insule când mergeam într- 
acolo, întotdeauna mi-am dorit să merg în Egipt. 

— Da, a spus el. Şi Troia, şi marile cetăţi din Sumeria... 


e 377 œ» 


— Assur... Vreau să văd Etiopia. Şi ţinuturile îngheţate 
de la miazănoapte. Şi noul regat al lui Telegonus de la 
apus. 

Ne-am uitat peste valuri şi între noi s-a lăsat tăcerea. 
Acum urma să spunem: Să mergem împreună. Însă eu nu 
puteam s-o fac, nici acum şi, poate, niciodată. Iar el avea 
să rămână tăcut, căci mă cunoştea bine. 

— Crezi că mama ta se va mânia pe noi? am întrebat. 

— Nu, a pufnit el. Pesemne că şi-a dat seama înaintea 
noastră. 

— Nu m-aş mira ca la întoarcere să aflăm că a devenit 
vrăjitoare. 

Intotdeauna mă bucuram să-l văd tresărind, să-i tulbur 
complet liniştea. 

— Cum? 

— Ah, da. Am văzut-o cum se uită la ierburile mele de 
când a venit. Aş fi învăţat-o dacă aveam timp. Pun rămăşag 
pe ce vrei. 

— Dacă eşti atât de sigură, nu vreau să pun niciun 
rămăşag cu tine. 

Noaptea străbăteam văile şi clinurile pielii celuilalt, iar 
când dormea, stăteam întinsă lângă el, simţindu-i căldura 
mădularelor lipite de ale mele şi urmărindu-i zvâcnetul 
încet al pulsului la baza gâtului. Avea riduri la ochi şi pe 
gât. Când ne vedea lumea, credea că sunt mai tânără decât 
el. Însă deşi arătam şi vorbeam ca o muritoare, eram un 
peşte golit de sânge. Din apele mele îl vedeam lângă mine, 
cu tot cerul din spate, însă nu puteam să ies pe uscat. 


Cu ajutorul Balaurului şi al lui Telemah, am reuşit până 
la urmă să dăm de vechiul meu liman. Când am ajuns în 
golful îngust era dimineaţă, iar carul tatei se afla la 
jumătatea drumului spre culme. Telemah a luat bolovanul 
care ne slujea de ancoră. 

— Il aruncăm sau tragem barca pe nisip? 

— Îl aruncăm, am zis. 

Veacuri de maree şi de furtuni preschimbaseră forma 
țărmului, dar tălpile mele încă îşi aminteau nisipul fin şi 

e 378 + 


iarba aspră, presărată cu mărăcini. În depărtare pluteau 
fuioare de fum cenușiu şi se auzeau tălăngi de capre. Am 
trecut pe lângă promontoriul stâncos pe care stăteam cu 
Aietes. Am trecut de pădurea în care am zăcut după ce m-a 
ars tata de vie, din care nu mai rămăsese decât un pâlc de 
pini rătăciţi. Colinele pe care îl adusesem pe Glaucos erau 
încărcate de verdeaţa primăverii: albăstrele şi zambile, 
crini, violete şi iarba-osului, cu parfumul ei dulce. Iar în 
mijloc, mănunchiul de flori galbene care încolţiseră din 
sângele lui Cronos. 

Un zumzet s-a înălţat spre mine, parcă întâmpinându- 
mă. 

— Nu le atinge, i-am zis lui Telemah, însă nici nu mi-am 
dus vorba la capăt, că mi-am dat seama că era o prostie - 
florile n-aveau ce să-i facă, deja era el însuşi, nu i s-ar fi 
schimbat nici măcar un fir de păr. 

Am dezgropat cu rădăcini cu tot, ajutându-mă de cuţit, 
toate tulpinile. Le-am învelit în fâşii de pânză, cu tot cu 
pământ, şi le-am pus în traistă. Nu mai aveam de ce să 
zăbovim acolo. Am ridicat ancora şi am îndreptat barca 
spre casă. Valurile şi insulele se perindau pe lângă mine, 
însă nici nu le vedeam. Eram ţeapănă ca o arcaşă intind 
cerul, în aşteptarea păsării ce avea să se ridice. În ultima 
seară, când eram atât de aproape de Aiaia, încât parcă-i 
simţeam în aerul sărat parfumul florilor, i-am istorisit 
povestea pe care i-o tăinuisem până atunci, aceea cu primii 
bărbaţi care sosiseră pe insula mea şi cum i-am pedepsit. 

Stelele străluceau puternic, iar Hesperus ardea în 
vâlvătăi deasupra noastră. 

— Nu ţi-am povestit până acum pentru că nu voiam să 
ne afecteze. 

— Rememorarea celor întâmplate nu te mai deranjează? 

În bezna traistei mele simţeam vibrația florilor. 

— Acum vreau să ştii adevărul, orice ar fi. N 

Briza sărată adia răvăşind iarba de la mal. Imi ținea 
mâna la pieptul său. Îi simțeam baterea liniştită a sângelui. 

— Nu te-am zorit, a spus el. Şi nu te voi zori nici acum. 
Ştiu că ai motive să nu-mi răspunzi. Dar dacă... Vreau să 


e 379 œ» 


ştii că, dacă te duci în Egipt sau oriunde altundeva, vreau 
să vin cu tine. 

Cu fiecare bătaie a inimii, viaţa lui îmi aparţinea. 

— Îţi mulţumesc, am spus. 


Penelopa ne-a întâmpinat pe ţărmul Aiaiei. Soarele era 
sus pe cer şi insula înflorise toată, poamele creşteau pe 
crengile lor, verdeață nouă încolţise în fiecare văioagă şi 
văgăună. Părea în largul ei în belşugul acela, făcându-ne 
cu mâna şi strigându-ne, bucuroasă să ne revadă. 

Dacă a observat cumva vreo schimbare în felul în care 
ne purtam unul cu altul, nu a spus nimic. Ne-a îmbrăţişat 
pe amândoi. A trăit liniştită, a zis, fără niciun musafir, însă 
s-a mai întâmplat una-alta. Se născuseră câţiva pui de lei. 
Ceaţa acoperise golful din răsărit trei zile încheiate şi 
plouase atât de năprasnic, încât pârâul şi-a ieşit din matcă. 
Avea obrajii rumeniţi. Am trecut pe lângă laurii cu frunze 
lucioase, pe lângă rododendroni, prin grădină şi am intrat 
pe uşile mari de stejar. Am tras în piept aerul casei mele, 
în care se simţea din plin mirosul curat de ierburi. Am 
simţit plăcerea pe care o cântau adesea aezii: plăcerea 
întoarcerii acasă. 

În odaia mea, cearşafurile patului de aur erau proaspete 
cum le ştiam. Îl auzeam pe Telemah povestindu-i mamei 
sale despre Scylla. Am plecat să mă plimb desculţă pe 
insulă. Simţeam pământul cald sub tălpi. Florile clătinau 
din căpşoarele lor colorate. Un leu m-a urmat şi s-a aşezat 
lângă mine. Oare îmi luam rămas-bun? Ţinteam în sus, 
spre bolta vastă a cerului. La noapte, mi-am spus. La 
noapte, singură la lumina lunii. 

M-am întors când apunea soarele. Telemah se dusese să 
prindă peşti pentru cină şi am stat cu Penelopa la masă. 
Degetele îi erau înverzite la vârfuri şi aerul mirosea a 
farmece. 

— De mult mă întreb ceva, am deschis discuţia. Când ne- 
am certat în legătură cu Atena, de unde ai ştiut că trebuie 
să îngenunchezi la picioarele mele? Că o să mă simt 
ruşinată? 

< 380 » 


— Ah. A fost o bănuială. Odiseu mi-a povestit odată ceva 
despre tine. 

— Ce anume? 

— Că nu mai văzuse niciun zeu care să se bucure atât de 
puţin că e zeu. 

Am zâmbit. Până şi mort, tot mă lua prin surprindere. 

— Presupun că e adevărat. Mi-ai zis că modela regate, 
dar mai modela şi gândurile oamenilor. Înaintea lui, toţi 
eroii erau ca Heracle sau ca Iason. Acum, copiii o să se 
joace de-a călătorii pe mare, de-a cuceritorii tinuturilor 
potrivnice prin puterea isteţimii şi a cuvintelor. 

— S-ar bucura să afle asta. 

Şi mie mi se părea la fel. După o clipă de tăcere, i-am 
privit mâinile pătate, pe care le ţinea pe masă, în faţa mea. 

— Nu vrei să-mi spui cum stai cu vrăjitoria? 

A zâmbit tainic, pentru sine. 

— Ai avut dreptate. Ţine mai mult de voinţă. De voinţă şi 
de muncă. 

— Eu am sfârşit-o cu locul ăsta cumva. Ţi-ar plăcea să fii 
tu vrăjitoarea din Aiaia în locul meu? 

— Cred că da. Cred că mi-ar plăcea. Însă părul meu nu 
arată cum trebuie. Nu seamănă defel cu al tău. 

— Poţi să ţi-l vopseşti. 

S-a strâmbat. 

— Voi spune că mi-a încărunţit de la vrăjitoriile mele de 
cotoroanţă. 

Am râs amândouă. Terminase tapiseria şi o atârnase în 
spatele ei, pe perete. Înotătorul se avânta în adâncurile 
furtunoase. 

— Dacă simţi că-ţi doreşti tovărăşie, spune-le zeilor să-şi 
trimită la tine fiicele obraznice. Cred că vei şti întocmai 
cum să te porţi cu ele. 

— O voi lua drept laudă, a zis ea frecând cu degetul o 
pată de pe masă. Dar fiul meu? O să plece cu tine? 

Mi-am dat seama că de-acum aveam emoţii. 

— Dacă asta îşi doreşte... 

— Tu ce-ţi doreşti? _ 

— Îmi doresc să vină. Dacă se poate. Însă mi-a mai 


e 381 œ» 


rămas ceva de făcut. Încă nu ştiu cum o să decurgă 
lucrurile. 

Mă privea cu ochii ei cenuşii liniştiţi. Avea fruntea 
boltită ca un templu. Graţioasă şi trainică. 

— Telemah a fost un fiu bun mai mult decât ar fi trebuit. 
Acum trebuie să fie el însuşi. Şi-a pus mâna pe mâna mea. 
Amândouă ştim că nimic nu e sigur. Însă în nimeni nu m-aş 
încrede mai mult decât în tine când vine vorba de vreo 
sarcină de îndeplinit. 


© 

Am strâns vasele şi le-am spălat cu grijă, până au 
strălucit. Mi-am ascuţit cuţitele şi le-am pus la locul lor. 
Am şters mesele, am spălat podeaua. Când m-am întors, în 
sală rămăsese doar Telemah. Ne-am dus în poieniţa 
noastră îndrăgită, unde discutaserăm despre Atena acum o 
viață. 

— Nu ştiu ce se va întâmpla când voi urzi farmecul pe 
care vreau să-l fac, am zis. Se poate să nu meargă deloc. 
Probabil că puterea lui Cronos nu va funcționa, odată 
extrasă din pământul ei. 

— Atunci o să ne întoarcem. O să ne tot întoarcem până 
vei fi mulţumită. 

Era atât de simplu! Voi face precum doreşti. Dacă aşa 
vei fi fericită, voi veni cu tine. Oare se poate să-ți 
plesnească inima în piept? Însă nu era de-ajuns să simți că- 
ti plesneşte inima şi aveam acum înţelepciunea s-o 
recunosc. L-am sărutat şi am plecat, lăsându-l acolo. 


e 382 » 


Capitolul 27 


Broaştele se bălăceau în ştioalne, iar salamandrele 
dormeau în scobiturile stâncilor. În iezer se oglindeau 
chipul înjumătăţit al lunii, gămăliile stelelor şi, la margini, 
aplecate spre ea, coroanele bogate ale copacilor. 

Am îngenuncheat pe malul acoperit de iarbă deasă. 
Adusesem cu mine vechiul vas de bronz în care-mi făcusem 
vrăjile chiar de la început. Am întins pe jos florile, apoi le- 
am tăiat pe rând tulpinile şi le-am stors de sevă. Fundul 
vasului s-a întunecat, oglindind luna. Ultima floare n-am 
stors-o, ci am plantat-o acolo, pe malul luminat de soare în 
fiecare dimineaţă. Poate va creşte mare. 

Imi simţeam frica licărindu-mi ca apa. Florile acelea o 
preschimbaseră pe Scylla în monstru, deşi nu făcuse decât 
să strâmbe batjocoritor din nas. Şi Glaucos devenise tot un 
soi de monstru, firea zeiască alungându-i toată bunătatea 
din el. Mi-am amintit teama resimţită când îl născusem pe 
Telegonus: Oare ce făptură aşteaptă în mine? Închipuirea 
îmi înfăţişa grozăvii. O să-mi crească ţeste unsuroase şi 
dinţi galbeni. O să mă duc întins până-n vale şi o să-l sfâşii 
pe Telemah în bucăţi. 

Totuşi, mi-am zis, poate n-o să se întâmple aşa. Probabil 
mi se vor îndeplini speranţele şi chiar mă voi duce cu 
Telemah în Egipt şi în alte locuri. O să străbatem mările în 
lung şi-n lat, o să ne câştigăm pâinea eu ca vrăjitoare şi el 
ca dulgher, iar când vom reveni într-o aşezare, oamenii vor 
ieşi din case să ne întâmpine. El le va drege corăbiile, iar 
eu voi face vrăji de alungare a ţânţarilor şi a frigurilor. 
Vom îndrepta amândoi, cu onestitate şi cu plăcere, lumea 
aceasta. 

Viziunea s-a deschis şi mai larg, ca o floare, la fel de 


< 383 + 


limpede ca iarba rece de sub tălpile mele şi cerul negru de 
deasupra capului. Vom vedea Poarta Leilor din Micene, 
unde domnesc urmaşii lui Agamemnon, şi zidurile de 
piatră ale Troiei, răcorite de vânturile venite de pe 
vârfurile înzăpezite ale muntelui Ida. Vom merge călare pe 
elefanţi şi prin noaptea deşertului, unde veghează zei care 
nici n-auziseră de titani sau de olimpieni, care nici nu ne 
văd măcar, aşa cum nu văd nici gâzele care trudesc în 
nisipul de la picioarele noastre. El o să-mi spună că-şi 
doreşte copii şi eu o să-i zic: „Nici nu ştii ce-mi ceri”, la 
care el îmi va răspunde: „De astă dată nu eşti singură”. 

Aduc pe lume o fiică, apoi încă una. Penelopa mă ajută 
cu naşterea. Durerea îşi face simțită prezenţa, însă 
dispare. Cât sunt copilele încă mici, trăim pe insulă şi ne 
întoarcem adesea în vizită după aceea. Penelopa ţese la 
război şi face farmece, cu nimfele plutindu-i în jur. Oricât 
de mult ar încărunţi, nu pare să obosească deloc, o mai 
văd întorcându-şi ochii în zare, unde aşteaptă casa 
morţilor, cu sufletele ei. 

Fiicele a căror viaţă mi-o imaginez nu seamănă defel cu 
Telegonus şi nici una cu cealaltă. Una fugăreşte leii, pe 
când cealaltă şade într-un colţ, privind şi întipărindu-şi 
totul în minte. Nu ne mai încăpem în piele de dragoste 
pentru ele, le stăm la căpătâi, privindu-le chipurile 
adormite şi şuşotind despre ce-a făcut una sau cealaltă. 
Mergem să le cunoască şi Telegonus, care domneşte în 
livezile sale aurii. Sare de pe divan să ne îmbrăţişeze pe 
toţi şi ni-l prezintă pe căpitanul străjilor sale, un tânăr 
brunet care-i rămâne mereu aproape, încă nu s-a căsătorit 
şi poate n-o să se însoare niciodată, ne zice. Zâmbesc, 
închipuindu-mi cât de nemulțumită e Atena. Este atât de 
bine-crescut, şi totuşi tare şi neclintit precum zidurile 
cetăţii sale. Nu-mi fac griji pentru el. 

Am îmbătrânit. Când mă uit în oglinda de bronz lustruit, 
îmi văd chipul ridat. M-am îngroşat în talie şi pielea a 
început să mi se lase. Când mă tai cu ierburile mele, rănile 
se vindecă mai greu. Uneori îmi place. Alteori simt o 
nemulţumire vanitoasă. Însă nu-mi doresc niciodată să mai 


e 384 + 


fiu ca pe vremuri. Fireşte, carnea jinduieşte după pământ. 
Acolo şi trebuie să ajungă. Intr-o zi va veni Hermes să mă 
ducă în sălile morţilor. De-abia dacă o să ne recunoaştem, 
căci eu voi avea părul alb, iar el se va învălui în tainele sale 
de Călăuză a Sufletelor, singura datorie pe care şi-o 
îndeplineşte cu solemnitate. Cred că o să-mi placă să-l văd 
aşa. 

Ştiu cât de norocoasă sunt, am un noroc chior, dau pe 
dinafară, mă ia ameţeala când mă gândesc. Uneori mă 
trezesc în beznă, îngrozită de cât de fragilă e viaţa mea, de 
suflarea ei atât de slabă. Simt lângă mine pulsul soţului 
meu, iar copilele noastre sunt în paturi şi în pielea lor s-a 
întipărit şi cea mai mică julitură. Ar putea să-i ia vântul pe 
toţi, dar pe lumea asta există şi boli, nenorociri, monştri şi 
o mie de dureri de toate felurile. Nu uit nici de tata şi de 
neamul său, care ne atârnă deasupra capetelor, scânteind 
ca nişte săbii ascuţite, gata să ne străpungă carnea. Dacă 
nu ne vor lovi din răutate, tot ne vor lovi din cine ştie ce 
întâmplare sau toană. Răsuflarea mi se zbate în gât. Cum 
pot să-mi văd de viaţă cu povara nenorocirii care ne 
ameninţă pe toţi? 

Atunci mă ridic şi mă duc la ierburile mele. Făuresc 
ceva, preschimb altceva. Sunt o vrăjitoare la fel de 
puternică, poate mai puternică decât înainte. Şi acesta-i 
tot un mare noroc. Nu mulţi sunt puternici, destinşi şi 
ocrotiţi ca mine. Telemah se ridică şi el din pat şi mi se 
alătură în întunericul cu miros de verdeață şi mă ţine de 
mână. Amândoi avem chipurile brăzdate de riduri în care 
ni se citesc însemnele anilor trecuţi. 

Circe, îmi spune, totul va fi bine. 

Nu sunt cuvinte de oracol sau de profet. Aşa vorbeşti cu 
un copil. L-am auzit spunându-le acelaşi lucru şi fiicelor 
noastre când le legăna după vreun coşmar, ca să adoarmă 
din nou, când le bandaja tăieturile şi le oblojea orice 
beteşug. li cunosc pielea la atingere cum o cunosc pe a 
mea. li ascult răsuflarea caldă în aerul nopţii şi cumva mă 
alină. Nu vrea să-mi spună că nimic nu doare. Nu vrea să- 
mi spună că nu ne speriem de nimic. Ci doar atât: că 


e 385 » 


suntem aici. Asta înseamnă să înoţi în valuri, să păşeşti pe 
pământ şi să-l simţi sub tălpi. Asta înseamnă să trăieşti. 


Deasupra capului, constelaţiile se rotesc. Firea mea de 
zeiţă străluceşte ca ultimele raze de soare înainte să se 
scufunde în mare. Pe vremuri credeam că zeii sunt opusul 
morţii, însă acum îmi dau seama că sunt mai morţi decât 
orice altceva, căci sunt neschimbători şi totul li se scurge 
până la urmă printre degete. 

Toată viaţa am privit înainte şi iată-mă ajunsă aici. Am 
glas de muritoare, de ce n-aş avea şi tot restul? Îmi duc la 
buze vasul plin şi beau. 


< 386 » 


PERSONAJE 


TITANII 


Aietes: Fratele lui Circe şi regele-vrăjitor din Colhida, 
regat situat pe coasta de est a Mării Negre. Aietes a mai 
fost şi tatăl vrăjitoarei muritoare Medeea şi păzitorul Lânii 
de Aur înainte să i-o fure Iason şi argonauţii, cu ajutorul 
Medeei. 


Boreas: Personificarea vântului de nord. În unele mituri 
se face vinovat de moartea frumosului tânăr Hiacint. Fraţii 
săi erau Zefir (vântul de vest), Notus (vântul de sud) şi 
Eurus (vântul de est). 


Calipso: Fiica titanului Atlas, care locuieşte pe insula 
Ogigia. In Odiseea, îl găzduieşte pe Odiseu după 
naufragiu. Indrăgostindu-se de el, îl ţine şapte ani pe 
insula ei, până când zeii îi poruncesc să-l lase să plece. 


Circe: Vrăjitoare care a trăit pe insula Aiaia, fiica lui 
Helios şi a nimfei Perse. Numele provine, cel mai probabil, 
de la cuvântul grecesc pentru „şoim” sau „uliu”. În 
Odiseea, îi preschimbă pe însoțitorii lui Odiseu în porci, 
însă, după o confruntare cu el, îl primeşte ca iubit şi îi 
îngăduie să rămână alături de ea, împreună cu oamenii săi, 
ajutându-i când pleacă iarăşi pe mare. Circe a dăinuit ca 
personaj literar, ajungând să inspire scriitori ca Ovidiu, 
James Joyce, Eudora Welty şi Margaret Atwood. 


Helios: Zeul titan al soarelui. Tată cu multe odrasle, 
printre care se numără Circe, Aietes, Pasifae şi Perse, 
precum şi surorile lor vitrege, nimfele Faetusa şi Lampetia. 


e 387 œ» 


Este cel mai adesea înfăţişat în carul său tras de cai aurii, 
în care străbate cerul zi de zi. În Odiseea, îl roagă pe Zeus 
să-i nimicească pe companionii lui Odiseu după ce-i 
omoară junincile sacre. 


Mnemosina: Zeița memoriei şi mama celor nouă muze. 


Nereu: Străvechi zeu al mării, detronat de olimpianul 
Poseidon. Tatăl a numeroase divinităţi, printre care şi 
nimfa marină Tetis. 


Oceanos: În poemele homerice, Oceanos este zeul titan 
al marelui râu cu apă dulce Oceanos, care înconjura lumea 
după credinţele cele mai vechi. Ulterior a fost asociat cu 
marea şi cu apele sărate. Este bunicul după mamă al lui 
Circe şi tatăl a numeroase nimfe şi zei. 


Pasifae: Sora lui Circe, o vrăjitoare puternică şi regină 
a Cretei, măritată cu Minos, fiul muritor al lui Zeus. Au 
împreună mai mulţi copii, printre care Ariadna şi Fedra, şi 
rămâne însărcinată împerechindu-se printr-un vicleşug cu 
un taur alb sacru, dând naştere Minotaurului. 


Perse: Nimifă oceanidă, una dintre fiicele lui Oceanos. 
Mama lui Circe şi soţia lui Helios. În legendele mai târzii 
este asociată şi ea cu vrăjitoria. 


Perses: Fratele lui Circe, asociat uneori cu Persia. 


Prometeu: Titanul care i-a ajutat pe muritori încălcând 
porunca lui Zeus, încredinţându-le darul focului şi, potrivit 
unor mituri, învăţându-i meşteşugurile pe care se 
întemeiază civilizaţia umană. Drept pedeapsă, Zeus l-a 
legat cu lanţuri pe un pisc din Munţii Caucaz, unde un 
vultur îi ciugulea în fiecare zi ficatul, care îi creştea la loc 
peste noapte. 


Proteu: Zeu al mării care-şi schimba înfăţişarea şi 
e 388 » 


paznic al turmelor de foci ale lui Poseidon. 


Selene: Zeița lunii, mătuşa lui Circe şi sora lui Helios. 
Trecea pe cerul nopţii într-un car tras de cai argintii, iar 
soţul său era frumosul păstor Endymion, un muritor 
cufundat într-un somn etern, care-l ţinea mereu tânăr. 


Tethys: Soţia titanidă a lui Oceanos şi bunica lui Circe. 
Asemenea soţului ei, a fost asociată la început cu apa 
dulce, însă ulterior a fost înfăţişată drept zeiţă a mării. 


ZEII OLIMPIENI 


Apollo: Zeul luminii, al muzicii, profeţiilor şi medicinei. 
Fiul lui Zeus şi fratele geamăn al lui Artemis, susţinându-i 
pe troieni în Războiul Troian. 


_ Artemis: Zeița vânătorii, fiica lui Zeus şi sora lui Apollo. 
În Odiseea se menţionează că a ucis-o pe prinţesa Ariadna. 


Atena: Preaputernica zeiţă a înţelepciunii, țesutului şi 
artei războiului. I-a sprijinit înfocat pe greci în Războiul 
Troian şi l-a ocrotit pe vicleanul Odiseu. Apare atât în 
Iliada, cât şi în Odiseea. Se spune că este odrasla preferată 
a lui Zeus şi că s-a născut, din ţeasta acestuia, deja 
matură, acoperită de o platoşă. 


Dionis: Fiu al lui Zeus, zeul vinului, petrecerilor şi al 
extazului. l-a poruncit lui Tezeu s-o abandoneze pe 
prinţesa Ariadna, pe care şi-o dorea de soţie. 


Hermes: Fiul lui Zeus şi al nimfei Maia, solul zeilor, 
precum şi zeul călătorilor şi al vicleşugurilor, al negoţului 
şi al hotarelor. De asemenea, conducea sufletele morţilor 
în lumea de jos. În unele legende, Hermes este strămoşul 
lui Odiseu, iar în Odiseea îl sfătuieşte pe acesta cum să 
ţină piept vrăjilor lui Circe. 


e 389 œ» 


Ilitia: Zeița naşterilor, care ajuta mamele în durerile 
facerii, dar avea şi puterea de a împiedica venirea pe lume 
a unui copil. 


Zeus: Regele zeilor şi al oamenilor, care domneşte peste 
lume din tronul său de pe Muntele Olimp. A pornit la 
război împotriva titanilor pentru a se răzbuna pe tatăl său, 
Cronos, şi în cele din urmă pentru a-l descăuna. Tatăl a 
numeroşi zei şi muritori, printre care Atena, Apollo, Dionis, 
Heracle, Elena şi Minos. 


MURITORII 


Agamemnon: Cârmuitor din Micene, cel mai mare 
regat din Grecia. A fost căpetenia expediției grecilor la 
Troia, pentru a-i recăpăta fratelui său, Menelau, soţia. 
Certăreţ şi orgolios în cei zece ani de război, a fost ucis de 
soţia sa, Clitemnestra, după ce s-a întors acasă în Micene. 
În Odiseea, Odiseu stă de vorbă cu umbra lui în lumea de 
apoi. 


Ahile: Fiul nereidei Tetis şi al regelui Peleu din Ftia, 
Ahile a fost cel mai măreț războinic din generaţia sa, 
precum şi cel mai iute şi mai frumos. La vremea 
adolescenţei, Ahile a avut de ales între o viaţă lungă, 
petrecută în anonimat, şi o viaţă scurtă şi încărcată de 
faimă. A ales faima şi a plecat pe mare cu ceilalţi greci la 
Troia. Însă, în al nouălea an al războiului, s-a certat cu 
Agamemnon şi a refuzat să mai lupte, întorcându-se pe 
câmpul de luptă doar când iubitul său Patrocle a fost ucis 
de Hector. Pradă mâniei, l-a ucis pe marele războinic 
troian şi a murit ucis la rândul său de fratele lui Hector, 
Paris, cu ajutorul zeului Apollo. 


Ariadna: Prinţesă cretană, fiica zeiţei Pasifae şi a 
semizeului Minos. Când a sosit eroul Tezeu să ucidă 
Minotaurul, l-a ajutat dându-i o sabie şi un ghem de aţă, pe 
care să-l răsfire în urmă pentru a-şi găsi ieşirea din 


< 390 œ» 


Labirint după moartea făpturii. După aceea a fugit cu el, 
cu gând să se căsătorească, înainte să intervină Dionis. 


Dedal: Meşter priceput, căruia i se atribuie mai multe 
invenţii faimoase şi opere de artă din Antichitate, printre 
care o scenă de dans pentru Ariadna şi marele Labirint în 
care a închis Minotaurul. inut prizonier în Creta 
împreună cu fiul său, Icar, a născocit un plan de evadare 
construind două perechi de aripi din ceară şi din pene. A 
reuşit să scape cu Icar, însă acesta a zburat prea aproape 
de soare, iar ceara cu care erau prinse penele s-a topit. 
Băiatul a căzut în mare şi s-a înecat. 


Elena: Conform legendelor, cea mai frumoasă femeie 
din lumea antică era regina Spartei, fiica reginei Leda şi a 
zeului Zeus preschimbat în lebădă. Mulţi bărbaţi i-au cerut 
mâna, jurând apoi toţi (la sugestia lui Odiseu) să susţină 
căsnicia bărbatului ieşit câştigător. I-a fost dată de soţie lui 
Menelau, însă ulterior a fugit cu prinţul troian Paris, ceea 
ce a provocat Războiul Troian. La finalul acestuia, s-a 
întors cu Menelau acasă în Sparta, unde, din câte ne spune 
Homer, l-a cunoscut pe fiul lui Odiseu, Telemah, care căuta 
să afle informaţii despre tatăl său. 


Elpenor: Unul dintre mateloţii lui Odiseu. În Odiseea, 
moare căzând de pe acoperişul casei lui Circe. 


Euricleea: Bătrâna doică a lui Odiseu şi a lui Telemah. 
În Odiseea, spală picioarele lui Odiseu când se întoarce 
deghizat şi îl recunoaşte după cicatricea de la picior, cu 
care se alesese la o vânătoare de mistreți din tinereţe. 


Euriloh: Membru al echipajului lui Odiseu şi vărul 
acestuia. În Odiseea, se ceartă adesea cu Odiseu şi îi 
convinge pe ceilalţi să ucidă şi să mănânce junincile sacre 
ale lui Helios. 


Glaucos: Pescar care se trezeşte preschimbat după ce a 
< 391 » 


adormit într-o iarbă cu flori fermecate. O versiune a 
poveştii sale apare în Metamorfozele lui Ovidiu. 


Hector: Fiul cel mai mare al lui Priam şi prinţul 
moştenitor al Troiei, Hector era faimos pentru tărie şi 
pentru firea sa nobilă, dar şi pentru dragostea faţă de 
familie. În Iliada, Homer ni-l înfăţişează într-o scenă 
emoţionantă cu soţia sa, Andromaca, şi fiul lor mezin, 
Astianax. Hector este ucis de Ahile ca să răzbune moartea 
iubitului Patrocle. 


Heracle: Fiul lui Zeus şi cel mai faimos erou al epocii de 
aur. Cunoscut pentru forţele sale uluitoare, Heracle a fost 
silit să îndeplinească douăsprezece munci drept osândă din 
partea zeiţei Hera, care îl ura pentru că era copilul din 
flori al lui Zeus. 


Iason: Prinţul cetăţii Iolcos. Uzurpat de pe tron de 
unchiul său Pelias, a pornit într-o aventură menită să-i 
dovedească valoarea aducând acasă Lâna de Aur păzită de 
regele-vrăjitor al Colhidei, Aietes. Cu ajutorul zeiţei sale 
ocrotitoare Hera, Iason a făcut rost de o corabie, faimoasa 
Argo, şi de un echipaj de eroi numiţi argonauţii. Când a 
sosit în Colhida, regele Aietes l-a pus să treacă mai multe 
probe imposibile, printre care să înjuge doi tauri care 
scoteau flăcări pe nări. Fiica lui Aietes, vrăjitoarea 
Medeea, s-a îndrăgostit de Iason şi l-a ajutat să-şi 
îndeplinească sarcinile, după care au fugit împreună cu 
lâna. 


Icar: Fiul marelui meşter Dedal. A evadat cu tatăl său 
din Creta zburând cu două perechi de aripi din ceară şi 
pene. Icar n-a ascultat când tatăl său l-a prevenit să nu 
zboare prea aproape de soare şi ceara i s-a topit pe aripi. 
Acestea s-au făcut bucăţi şi Icar a căzut în mare. 


Laerte: Tatăl lui Odiseu şi regele Itacăi. Deşi în Odiseea 
este încă în viaţă, s-a retras din palat pe proprietatea sa. Il 


<e 392 + 


apără pe Odiseu de acuzaţiile rudelor peţitorilor. 


Medeea: Fiica regelui Aietes din Colhida şi nepoata lui 
Circe. Era vrăjitoare, ca tatăl şi mătuşa ei, iar când a venit 
Iason după Lâna de Aur, şi-a folosit puterile ca să-l ajute, 
cu condiţia s-o ia cu el acasă, ca soţie. Cei doi au fugit 
împreună, însă Aietes i-a urmărit şi Medeea nu a reuşit să 
scape de tatăl ei decât printr-un vicleşug sângeros. 
Povestea ei apare în mai multe opere antice şi moderne, 
printre care şi faimoasa tragedie a lui Euripide, Medeea. 


Minos: Fiu al lui Zeus şi regele puternicului regat 
Creta. Soţia sa, Pasifae, era zeiţă şi mama Minotaurului. 
Minos i-a cerut Atenei ca tribut mai mulţi copii cu care să 
hrănească monstrul. După moarte, Minos s-a bucurat de 
un rang însemnat în tărâmul umbrelor, ca judecător al 
celorlalte suflete. 


Neoptolemos: Fiul lui Ahile, care a jucat un rol 
important în cucerirea Troiei. El l-a ucis pe Priam, regele 
cetăţii, şi, în unele repovestiri, pe Astianax, copilul în faşă 
al lui Hector, pentru a nu se răzbuna când va creşte mare. 


Odiseu: Vicleanul prinţ al Itacăi, favoritul zeiţei Atena, 
soţul Penelopei şi tatăl lui Telemah. În Războiul Troian a 
fost unul dintre sfetnicii de frunte ai lui Agamemnon şi a 
născocit vicleşugul cu calul troian, prin care grecii au 
reuşit să obţină victoria. Călătoria sa spre casă, care a 
durat zece ani, constituie subiectul Odiseei lui Homer, în 
care se povestesc faimoasele sale păţanii cu ciclopul 
Polifem, vrăjitoarea Circe, monştrii Scylla şi Caribda şi 
Sirenele. Homer îi atribuie mai multe epitete epice, printre 
care polymetis („prea-vicleanul”), polytropos 
(„întortocheatul”) şi polytias („mult-încercatul”). 


Patrocle: Preaiubitul tovarăş al eroului Abile şi, în 
numeroase reiterări ale poveştii, iubitul său. In Iliada, 
hotărârea sa fatidică de a încerca să-i salveze pe greci 


<e 393 + 


îmbrăcându-se în armura lui Ahile pune în mişcare ultimul 
act al naraţiunii. Când Patrocle este ucis de Hector, Ahile e 
afectat în asemenea măsură încât se răzbună crunt pe 
troieni, ceea ce îi aduce şi lui moartea. În Odiseea, Odiseu 
îl vede pe Patrocle la dreapta lui Ahile când coboară în 
tărâmul umbrelor. 


Penelopa: Verişoara Elenei din Sparta, soţia lui Odiseu, 
mama lui Telemah, cinstită pentru isteţimea şi fidelitatea 
ei. Când Odiseu nu s-a întors acasă după război, a fost 
asaltată de peţitori, care i-au luat casa în stăpânire, 
încercând s-o silească să se mărite cu unul dintre ei. E 
faimoasă pentru că le-a promis că-şi va alege un bărbat 
dintre ei după ce termină de ţesut un linţoliu. l-a amânat 
însă ani în şir, deşirând noapte de noapte tot ceea ce ţesea 
ziua. 


Telegonus: Fiul lui Odiseu şi al lui Circe, care a 
întemeiat, potrivit miturilor, cetățile Tusculum şi 
Praeneste din Italia. 


Telemah: Singurul copil al lui Odiseu şi al Penelopei, 
prințul Itacăi. În Odiseea, Homer arată cum şi-a ajutat 
tatăl să-şi urzească şi să-şi pună în faptă răzbunarea 
împotriva peţitorilor care le ocupaseră casa. 


Tezeu: Prinţul Atenei, trimis în Creta printre cei 
paisprezece tineri promişi drept tribut pentru a potoli 
foamea cumplită a Minotaurului. În schimb, Tezeu a ucis 
Minotaurul cu ajutorul prinţesei Ariadna. 


MONŞIRII 


Caribda: Un vârtej puternic de la marginea unei 
strâmtori înguste, chiar în faţa monstrului Scylla. Corăbiile 
care voiau să scape de colții Scyllei erau înghiţite cu totul. 

Minotaurul: Numit după Minos, regele Cretei, 


e 394 » 


Minotaurul era de fapt copilul reginei Pasifae şi al unui 
taur alb sacru. Dedal a construit Labirintul pentru a ţine 
închis în el monstrul mâncător de oameni, iar Minos i-a 
cerut Atenei să trimită paisprezece băieţi şi fete pentru a fi 
jertfiți Minotaurului. Printre ei se afla prinţul atenian 
Tezeu, care a răpus fiara. 


Polifem: Unul dintre ciclopi (uriaş cu un singur ochi) şi 
fiul lui Poseidon. În Odiseea, Odiseu şi însoțitorii săi ajung 
pe insula lui Polifem, pătrund în peştera acestuia şi încep 
să-i mănânce proviziile. Când Polifem îi prinde, îi ţine 
prizonieri în peşteră şi înghite mai mulţi mateloţi de-ai lui 
Odiseu. Acesta îl păcăleşte pe monstru vorbindu-i 
prieteneşte şi prezentându-i-se cu numele Outis, „Nimeni”. 
Pentru a evada, orbeşte monstrul şi, înainte să se 
îndepărteze cu corabia, îi dezvăluie numele său adevărat. 
Polifem îl roagă pe tatăl său, Poseidon, să-l pedepsească 
pe Odiseu. 


Scylla: Potrivit lui Homer, monstru crud cu şase capete 
şi douăsprezece picioare, care se ascundea într-o peşteră 
săpată în peretele unei trecători înguste, în faţa vârtejului 
Caribda. Când treceau corăbiile, se năpustea în jos şi 
înhăţa câte un matelot în fiecare bot, înghiţindu-i. Ulterior 
a fost înfăţişată cu cap de femeie, coadă de monstru marin 
şi o haită de câini sălbatici ţâşnindu-i din pântece. In 
Metamorfozele lui Ovidiu, Scylla era la început o nimfă 
preschimbată în monstru. 


Sirenele: Adesea înfăţişate cu cap de femeie şi corp de 
pasăre, Sirenele stăteau pe bancuri stâncoase şi cântau. 
Aveau voci atât de frumoase, încât mateloţii îşi pierdeau 
minţile când le auzeau. În Odiseea, Circe îl sfătuieşte pe 
Odiseu să astupe cu ceară urechile oamenilor săi, pentru a 
trece în siguranţă, iar el să se lege de catarg cu urechile 
libere, pentru a fi primul om scăpat cu viaţă după ce le-a 
auzit cântarea vrăjită. 


395 œ» 


MULŢIUMIRI 


Atâţia oameni au sprijinit această carte în călătoria ei, 
încât mi-e imposibil să-i menţionez aici pe toţi. Aşa că 
trebuie să mă rezum să le mulţumesc din toată inima 
prietenilor, familiei, studenţilor, cititorilor şi tuturor 
pasionaţilor de poveşti din Antichitate care îmi vorbesc 
despre ele. 

Îi mulţumesc lui Dan Burfoot pentru timpul acordat şi 
pentru sfaturile inteligente pe care mi le-a oferit pe 
marginea unei prime variante a romanului. Imense 
mulţumiri lui Jonah Ramu Cohen pentru entuziasmul 
manifestat întotdeauna faţă de munca mea şi pentru 
disponibilitatea de a citi cartea în multiplele ei variante şi 
de a discuta despre naraţiune, mituri şi feminism. 

Le mai sunt recunoscătoare mentorilor mei clasicişti, de 
la care mă inspir totodată, mai ales lui David Rich, Joseph 
Pucci şi Michael C.J. Putnam. li rămân, de asemenea, 
recunoscătoare pentru amabilitate lui David Elmer, care 
mi-a îngăduit să-l descos pe mai multe subiecte-cheie. 
Niciunul nu se face vinovat pentru felul în care am 
schimbat poveştile. 

Multe mulţumiri lui Margo Rabb, Adam Rosenblatt şi 
Amandei Levinson, care m-au încurajat în timpul scrierii, la 
fel şi lui Sarah Yardney şi Michelle Wofsey Rowe. [i 
mulţumesc cu mult drag fratelui meu, Tull, şi soţiei sale, 
Beverly, pentru sprijinul lor constant. 

Le rămân cât se poate de recunoscătoare celor de la 
Gatewood West pentru sfaturi, înţelepciunea lor decisivă şi 
toată căldura care m-a însoţit în această călătorie. 

Îi rămân etern devotată redactorului meu extraordinar, 
Lee Boudreaux, pentru reacţiile sale sclipitoare şi 


< 396 » 


îngăduitoare, pentru că a avut încredere în munca mea şi 
pentru că este o fiinţă sublimă în general. Mulţumesc, de 
asemenea, echipei fantastice: Pamela Brown, Carina 
Guiterman, Gregg Kulick, Karen Landry, Carrie Neill, 
Craig Young şi întregii edituri Little, Brown and Company. 
Mulţumiri foarte speciale şi minunatelor Judy Clain şi 
Reagan Arthur pentru entuziasm şi sprijin. 

li sunt, de asemenea, foarte îndatorată divinei Alexandra 
Pringle şi întregii familii de la Bloomsbury, Marea Britanie: 
Ros Ellis, Madeleine Feeny, David Mann, Angelique Tran 
Van Sang, Amanda Shipp, Rachel Wilkie şi mulţi alţii. 

Şi, ca întotdeauna, un milion de mulţumiri lui Julie 
Barer, care a rămas cea mai bună dintre toţi agenţii, 
iubitoare, inteligentă şi o apărătoare înfocată a cărţilor 
mele, mereu doritoare să mai citească o variantă, şi, mai 
mult decât atât, o prietenă grozavă. Mulţumesc mult 
întregii echipe de la The Book Group, în special lui Nicole 
Cunningham şi lui Jenny Meyer. Şi, desigur, minunatului 
Caspian Dennis şi lui Sandy Violette. 

Nu există pe lume niciun cuvânt în stare să descrie 
adoraţia şi recunoştinţa pe care le-o port lui Jonathan şi 
Cathy Drake pentru dragostea, sprijinul şi grija lor 
deosebită ca bunici. Vă mulţumesc! Mulţumiri şi pentru 
Tina, B.J. şi Julia. 

Toată dragostea şi aprecierea mea enormă minunatului 
meu tată vitreg, Gordon, şi mamei mele, Madeline, care 
mi-au făcut cunoscuţi clasicii, mi-au citit în fiecare zi cât 
am fost copil şi au sprijinit scrierea acestei cărţi într-o 
măsură mai mică sau mai mare, nu în ultimul rând 
oferindu-mi primul exemplu de dux femina facti. 

Le datorez multă dragoste lui V. şi F., care mi-au 
preschimbat viaţa cu magia lor şi care nu şi-au pierdut 
răbdarea când am dispărut ore în şir. În cele din urmă, 
mulţumirile şi dragostea mea  nemărginită pentru 
Nathaniel, al meu sine gua non, care mi-a fost alături 
pagină de pagină. 


e 397 a 


e 398 œ» 


GOODREADS CHOICE AWARD 2018 
PENTRU ROMAN FANTASY 


PE pp po O T 
pi i i n a i a 


Pe vremuri credeam că zeii sunt opusul morții, 
însă acum îmi dau seama 
că suni mai morți decât orice altceva, 
căci sunt neschimbători şi lotul li se scurge până la urmă 
printre degele. 


Lumea este condusă de zei și titani. O lume plină de 
ivalităţi şi intrigi în care Circe nu-şi poate găsi locul. Mai 
întâi, îndură umilinţa și disprețul propriei familii, fiindcă 
ca, fiica lui Helios, zeul Soarelui şi cel mai puternic 
dintre titani, nu-i nici la fel de puternică precum tatăl 
său şi nici fermecătoare ca mama ei nimfă. Dar Circe se 
dovedeşte a fi un copil neobișnuit, care deţine puterea 
vrăjitoriei, ceea ce constituie de acum o ameninţare 
pentru zei... 


Vrăjitoarele nu-s chiar așa delicate. 


M o e Do nf 
De a 7 e a 


ISBN 978- 9000. 35.9 


736069 0 003 


e 400 œ»