Naomi Novik — Argintul preschimbat

NOVIK 


A 


în g 


NAOMI 


a 


„A 


ARGINTUL 


AS 


y 


CHIMBAT 


PRES 


NAOMI NOVIK 


ARGINTUL PRESCHIMBAT 


Original: Spinning Silver (2018) 


Traducere din limba engleză de: 
DAN NICOLAE POPESCU 


virtual-project.eu 


N 


NEMIRA 
2019 


VP - 


CAPITOLUL I 


Povestea adevărată nu este nici măcar pe jumătate la fel de 
fermecătoare precum cea pe care aţi auzit-o. Povestea 
adevărată este astfel: fata morarului, cu plete lungi și aurii, vrea 
să pună mâna pe un domn, un prinţ, un fiu de bogătaș, așa că 
se duce la cămătar și împrumută cât să-și poată cumpăra un 
inel și un colier cu care să se gătească de sărbătoare. Și e 
îndeajuns de frumușică pentru ca domnul, prinţul, fiul de 
bogătaș să o bage în seamă, să dănţuiască cu ea și s-o 
tăvălească într-un pod cu fân, departe de ochii lumii atunci când 
se termină dansul, ca după aceea el să se întoarcă acasă și să 
se căsătorească cu femeia bogată pe care i-a sorocit-o familia. 
Apoi sărmana fată de morar, necinstită de bogătaș, spune în 
stânga și-n dreapta cum cămătarul e în cârdășie cu diavolul, iar 
sătenii îl alungă din mijlocul lor sau poate chiar îl bat cu pietre, 
așa că fata se alege cel puţin cu giuvaierurile cumpărate drept 
zestre, iar fierarul o ia de nevastă înainte ca primul-născut să 
vină pe lume niţel cam devreme. 

Pentru că povestea este despre cum anume să scapi fără să-ţi 
plătești datoriile. Ea nu e spusă în felul acesta, dar eu o știam. 
Tatăl meu, ca să vă spun drept, era cămătar. 

Și nu se prea pricepea în meseria lui. Dacă cineva nu-i 
întorcea datoria la timp, nici măcar nu îi aducea la cunoștință 
acest lucru. Doar dacă dulapul din bucătărie era gol de-a binelea 
sau dacă pantofii ne cădeau din picioare de scâlciaţi ce erau, iar 
mama îi vorbea în șoaptă după ce mergeam la culcare, doar 
atunci se ducea, fără prea mare tragere de inimă, și bătea la 
vreo câteva uși, aproape cerându-și iertare pe când îi ruga să îi 
înapoieze măcar o parte din ce îi datorau. lar dacă aveam bani 
în casă și cineva dorea să ia cu împrumut, n-avea inimă să zică 
nu, chiar dacă banii abia ne ajungeau pentru noi. Așa că toți 
banii lui, din care cea mai mare parte fuseseră zestrea mamei, 
stăteau binișor prin casele altora. Și tuturor le plăcea ca lucrurile 
să rămână neschimbate, deși ar fi trebuit să le fie rușine de ei 
înșiși, și prin urmare spuneau des povestea cu pricina, chiar 
când o puteam auzi și eu, ba mai degrabă atunci. 


VP-3 


Bunicul din partea mamei fusese și el tot cămătar, dar era 
grozav de iscusit. Locuia în Vysnia, la vreo șaizeci de verste 
depărtare pe vechiul drum negustoresc plin de hârtoape, ce se 
târa din sat în sat ca o funie plină de mici noduri murdare. Mama 
obișnuia să mă ia des în vizită la el, atunci când își putea 
permite câţiva bănuţi să plătească drumul în căruța vreunui 
negustor ambulant sau cu sania, cale de vreo cinci-șase poște 
ori până la destinaţie. Câteodată zăream zări printre copaci 
crâmpeie din celălalt drum, care le aparţinea călăreților 
Străvechi!, sclipind iarna ca luciul apei unui râu, atunci când 
viscolul mătura zăpada de pe el. 

— Nu te uita, Miryem, îmi spunea ades mama, dar 
întotdeauna trăgeam pe furiș câte-o uitătură cu coada ochiului, 
în speranţa de a-l avea în bătaia privirii, pentru că întotdeauna 
căruțașul, oricine ar fi fost, mâna caii cu biciul și-i zorea, până 
când drumul se făcea din nou nevăzut. 

O dată, am auzit ropot de copite în urma noastră pe când 
ieșeau de pe drumul lor, scoțând un sunet ca de gheaţă 
crăpându-se, iar căruţașul nostru a mânat iute caii ca să 
ascundă căruţa îndărătul unui copac și ne-am cuibărit toți în 
coșul căruţei, printre saci, iar mama își ţinea braţul încolăcit în 
jurul creștetului meu, ca să nu fiu ispitită să arunc vreo privire. 
Au trecut călare valvârtej pe lângă noi, fără să se oprească. Era, 
la urma urmei, căruţa unui sărman negustor ambulant, 
acoperită cu vase mate de cositor, iar călăreţii Străvechi nu 
catadicseau să iasă după altfel de pradă în afară de aur. 
Zgomotul puternic de copite a trecut pe lângă noi, în timp ce un 
crivăţ tăios ca un cuţit sufla asupra noastră, iar când m-am 
ridicat, vârful subţire al cosiței mele era alb de promoroacă, 
după cum tot albe erau mâneca mamei ţinută strâns în jurul 
meu și spinările noastre. Dar crivățul s-a domolit și, de îndată ce 
a trecut de tot, negustorul i-a spus mamei, de parcă uitase 
pricina pentru care ne-am oprit: 

— Ei, ne-am odihnit destul, nu-i așa? 

— Da, i-a răspuns mama, încuviințând din cap, de parcă nici 
ea nu-și amintea, iar negustorul s-a așezat pe locul căruţașului, 
a scos un cloncănit către cai și ne-am urnit din loc. 

Eram îndeajuns de mică să-mi amintesc pățania un pic mai 
târziu, dar nu îndeajuns de mare încât să-mi pese de călăreţii 


1 În original Staryk (rus. crapbiă), cu sensul de vechi, bătrân (n.tr.). 
VP-4 


Străvechi mai mult decât de frigul obișnuit pătrunzându-mi prin 
haine și de stomacul ros de foame. Nu doream să spun nimic din 
ce-ar fi putut face căruţa să se oprească din nou, fiind plină de 
nerăbdare să ajung în târg și în casa bunicului. 

Bunica mă întâmpina mereu cu câte o rochie nouă, simplă, 
cafenie și fără înflorituri, dar călduroasă și trainică, iar în fiecare 
iarnă îmi dăruia o pereche nouă de pantofi din piele care nu mă 
rodeau, nici nu erau peticiţi și crăpaţi pe margini. Mă îndopa 
apoi cu mâncare de trei ori pe zi, iar în serile de dinaintea 
plecării făcea întotdeauna tartă cu brânză, după rețeta proprie: 
auriu-rumenită pe dinafară și plină de umplutură groasă, albă și 
sfărâmicioasă, care aducea un pic la gust cu merele și pe care o 
orna cu stafide aurii pe deasupra. lar după ce mâncam încet- 
încet din tartă, zăbovind asupra ultimei bucățele dintr-o felie 
mai lată decât palma mea, mă duceau la culcare în dormitorul 
mare și primitor de sus, în care dormiseră în copilărie mama și 
surorile ei, în același pat îngust de lemn, cu porumbiţe cioplite. 
Mama se așeza lângă bunica, aproape de vatră și își punea 
domol capul pe umărul ei. Nu-și vorbeau, însă când am mai 
crescut, cum nu mai adormeam atât de repede, puteam să văd 
prin pâlpâirea focului din vatră că amândurora li se prelingea 
câte o dâră subţire de lacrimi pe obraji. 

Am fi putut rămâne acolo. Era loc destul în casa bunicului și 
eram bine-venite. Dar ne întorceam întotdeauna acasă, pentru 
că îl iubeam pe tata. Nu se descurca mai deloc cu banii, însă era 
de o căldură și de o blândeţe nemărginite și încerca să își facă 
uitate eșecurile prin fapte bune: își petrecea aproape toate zilele 
în frigul pădurii, căutând de-ale gurii și lemne de foc, iar când 
era acasă, nu se dădea în lături de la nimic ca s-o ajute pe 
mama. |n casa noastră nu se vorbea despre îndatoririle casnice 
ale femeii, iar când sufeream de foame, el rămânea cel mai 
flămând, luând pe furiș din farfuria lui ca s-o umple pe a 
noastră. Seara, când se așeza lângă foc, mâinile lui trebăluiau 
fără preget, cioplind câte-o jucărioară pentru mine sau ceva 
pentru mama, un ornament pe un scaun sau pe o lingură de 
lemn. 

Dar iarna era întotdeauna lungă și aspră și, an de an, eram 
îndeajuns de mare să-mi amintesc că anul de faţă era mai 
anevoios decât cel dinainte. Târgul nostru nu era înconjurat de 
ziduri și rămăsese pe jumătate nenumit; unii târgoveţi ziceau că 


VP-5 


se numește Pakel, căci se afla aproape de drumul mare, iar alţii, 
cărora nu le plăcea numele pentru că le reamintea de 
apropierea primejdioasă de drumul Străvechilor, ziceau că se 
numește Pavys, căci se afla lângă râu, dar nimeni nu își dăduse 
vreodată osteneala să-l treacă pe hartă, așa că nu s-a statornicit 
nicio hotărâre în privinţa numelui. Când vorbeam despre el, îi 
ziceam întotdeauna Târgul. Drumeţii erau bine-veniţi în el, 
aflându-se cam la o treime din drumul ce leagă Vysnia de 
Minask, și un râuleț întretăia drumul, curgând de la răsărit spre 
apus. Mulţi ţărani își aduceau mărfurile cu barca, astfel încât 
zilele de târg erau un adevărat furnicar. Totuși însemnătatea 
târgului nostru avea o limită. Niciunui mare boier nu îi păsa 
foarte tare de noi, iar ţarului din Koron, nici atât. N-aș fi putut 
spune pentru cine lucra cel însărcinat cu strângerea dărilor, 
până când, după o vizită în casa bunicului, am aflat din 
întâmplare că Ducele de Vysnia s-a mâniat foarte, pentru că 
încasările de pe urma târgului nostru scădeau constant de la an 
la an. Frigul nemilos venea pe nesimţite din pădure tot mai 
devreme, împuţinându-ne recoltele. 

În anul când am împlinit șaisprezece ani, au năvălit și călăreţi 
Străvechi, în timpul a ceea ce ar fi trebuit să fie ultima 
săptămână de toamnă, înainte de cel de-al doilea seceriș al 
orzului. Întotdeauna căutaseră să prade aur, năvălind doar din 
când în când; oamenii povesteau frânturi de amintiri pe 
jumătate uitate, ca și de morții lăsaţi în urmă de ei. Dar în ultimii 
șapte ani, pe măsură ce iernile s-au asprit, au devenit mai 
hrăpăreți. Pe crengile copacilor încă atârnau câteva frunze, când 
au ieșit în galop de pe drumul lor, apucând pe-al nostru, și au 
trecut la doar cincisprezece verste de târg, îndreptându-se spre 
o mănăstire bogată aflată în cale, unde au ucis doisprezece 
călugări și au furat sfeșnicele, potirul de împărtășanie din aur și 
toate icoanele acoperite cu foiţă de aur, după care au cărat 
comoara furată spre părelnica împărăție situată la capătul 
drumului lor. 

Pământul a îngheţat bocnă în noaptea de după năvala 
călăreţilor și în zilele următoare un vânt din ce în ce mai tăios a 
început să sufle neîndurător dinspre pădure, purtând cu el 
vârtejuri de zăpadă îngheţată. Căscioara noastră se ridica chiar 
la marginea târgului, neavând în preajmă ziduri care să mai 
preia din furia vântului, iar noi am ajuns din ce în ce mai 


VP-6 


piperniciţi, flămânzi și înfriguraţi. Tata continua să își caute 
scuze, fugind de treaba spre care nu-l trăgea deloc inima. Dar 
chiar și atunci când mama l-a împins într-un sfârșit de la spate și 
a încercat să își facă treaba, s-a întors doar cu un pumn amărât 
de bănuţi și a îngăimat drept scuză pentru puţinul adus, atunci 
când mi-a fost peste putinţă să cred că datornicii s-au ostenit 
măcar să se scuze către el cu asemenea vorbe: „E iarnă grea. O 
iarnă aspră pentru toată lumea”. Am ieșit în târg a doua zi să 
duc brutarului jimbla noastră necoaptă și am auzit cumetre care 
ne datorau bani vorbind despre ospețele pe care plănuiau să le 
gătească și despre bunătăţile pe care aveau să le cumpere de la 
piață. Se apropia mijlocul iernii. Cu toţii își doreau să pună 
bunătăți pe masă; ceva deosebit pentru sărbători, pentru 
sărbătorile lor de iarnă. 

Așadar, l-au trimis pe tata acasă cu mâna goală, în vreme ce 
luminile din casele lor străluceau pe zăpadă, iar mirosul de 
carne friptă ieșea prin crăpăturile ușilor, pe când mă întorceam 
agale la brutar să îi dau un bănuţ tocit pentru o jimblă 
grosolană, pe jumătate arsă, care nu aducea defel cu pâinea 
necoaptă pe care i-o dusesem mai devreme. Dăduse o jimblă 
bună altui mușteriu și păstrase una arsă pentru noi. Acasă 
mama pregătea o supă lungă de varză și, încercând să se 
descurce cu puţinul avut, folosise ulei de gătit ca să aprindă 
candela pentru a treia noapte a sărbătorii noastre, tușind în 
timp ce trebăluia: încă o rafală de vânt îngheţat începuse să 
sufle dinspre pădure, pătrunzând prin fiece crăpătură și cotlon al 
căscioarei noastre dărăpănate. Nu am apucat să păstrăm 
luminile aprinse decât câteva minute, când o pală de vânt le-a 
stins pe toate. 

— Ei bine, poate asta înseamnă că e ora de culcare, a spus 
tata în loc să le reaprindă, deoarece aproape rămăseserăm fără 
ulei. 

Într-a opta zi, mama era deja prea sfârșită din pricina tusei ca 
să se mai poată da jos din pat. 

— O să se facă bine curând, a zis tata, ocolindu-mi privirea. 
Frigul ăsta o să se înmoaie curând. Deja durează de prea mult 
timp. 

S-a apucat să modeleze candele în lemn, bețe subțiri pe care 
să le aprindem, deoarece arseserăm ultimele picături de ulei în 
noaptea de dinainte. În casa noastră n-avea să se întâmple 


VP -7 


niciun miracol al luminilor. 

Apoi tata a ieșit să scormonească sub zăpadă după vreascuri. 
Proviziile noastre de lemne de foc se subțiau și ele văzând cu 
ochii. 

— Miryem! m-a chemat mama cu glas răgușit, după ieșirea 
tatei. 

l-am dus o ceașcă de ceai slab îndulcit cu foarte puţină miere. 
A sorbit o înghiţitură, s-a așezat la loc între perne și mi-a spus: 

— Când iarna se mai înmoaie, vreau să mergi în casa tatălui 
meu. El o să te ducă în casa tatălui meu. 

Ultima oară când l-am vizitat pe bunicul a fost într-o noapte 
când au venit la cină și surorile mamei cu soții și cu fiicele lor. 
Toate purtau rochii împletite din lână și și-au lăsat mantalele 
căptușite cu blană la intrare; pe degete aveau inele de aur și la 
încheieturi, brățări de aur. Râdeau, cântau și întreaga odaie era 
învăluită în căldură, deși ne aflam în miezul iernii, și am mâncat 
pâine proaspătă și pui fript și supă fierbinte și aurie, gustoasă și 
potrivit de sărată, un abur cald ridicându-mi-se în nări. Când 
mama mi-a vorbit, am inspirat cu nesaţ toată căldura acestei 
amintiri odată cu cuvintele ei și am tânjit după ea, frângându-mi 
dureros mâinile înghețate. M-am gândit cum ar fi să mă duc să 
locuiesc acolo - o fată săracă lipită - lăsându-l singur pe tata, 
lăsând totodată și galbenii mamei pentru totdeauna în casele 
vecinilor noștri. 

Cu buzele strâns lipite, am sărutat-o pe mama pe frunte și i- 
am spus să se odihnească, iar după ce, cu mare greutate, a 
ațipit, m-am dus să iau de lângă vatră cutia, în care tata își ţinea 
catastiful datornicilor. L-am luat din cutie, apoi am scos tocul cu 
penita tocită din suport, am amestecat puţină cenușă din vatră 
în loc de cerneală și am întocmit o listă. Fiica unui cămătar, 
chiar și a unui cămătar jalnic, se pricepe bine la socoteli. Am tot 
scris și am tot socotit - dobânzi și crâmpeie de timp întrerupt de 
plăți răzlețe și neînsemnate. Tata îi avea însemnați grijuliu în 
catastif pe toţi datornicii, pe atât de meticulos cu fiecare dintre 
ei pe cât de nepăsători fuseseră ei cu el întotdeauna. lar când 
am terminat de întocmit lista, mi-am scos lucrul de mână din 
geantă, mi-am potrivit șalul la gât și am ieșit din casă să înfrunt 
o nouă dimineaţă înghețată. 

Am mers pe la toate casele care ne datorau bani și le-am 
bătut cu putere în ușă. Era încă foarte devreme, încă întuneric, 


VP-8 


pentru că accesele de tuse ale mamei ne treziseră în toiul nopţii. 
Cu toţii erau încă acasă. Așa că stăpânii casei au deschis ușa și 
m-au privit cu mare mirare, în vreme ce eu le-am înfruntat dârz 
privirea și le-am spus, cu glas rece și îndârjit: „Am venit să 
încheiem socotelile”. 

Desigur, au încercat să mă ducă cu vorba; unii chiar au râs de 
mine. Oleg căruțașul și-a strâns pumn mâinile de zdrahon, 
sprijinindu-le în șolduri, și s-a holbat la mine, în vreme ce 
nevastă-sa, mică precum o veveriţă, stătea cu capul aplecat 
peste vatră, săgetându-mă din când în când cu privirea. Kajus, 
care împrumutase doi galbeni în anul de dinaintea nașterii mele 
și vindea bine krupnikuP, pe care îl fierbea în cazanele de aramă 
pe care le cumpărase cu banii împrumutaţi, mi-a zâmbit și m-a 
poftit să intru să mă încălzesc și să beau ceva cald. L-am 
refuzat. Nu pofteam să mă încălzesc. Am rămas în picioare în 
pragul fiecărei case, am scos lista și le-am spus de-a fir a păr cât 
anume împrumutaseră, cât de puţin au plătit și câtă dobândă 
datorau pe lângă. 

S-au stropșit la mine cu chef de ceartă, iar unii dintre ei chiar 
au tipat. Nimeni în viața mea nu mai ţipase la mine până atunci 
- nici mama, cu vocea ei blajină, nici blândul meu tată. Dar mi- 
am găsit în suflet o înverșunare amară, ceva din suflul îngheţat 
al iernii îmi intrase în inimă - sunetul dogit al tusei care o 
chinuia pe mama și amintirea felului în care se spusese de 
nenumărate ori în piaţa satului povestea despre fata care s-a 
făcut crăiasă cu galbenii altcuiva și nu și-a mai plătit nicicând 
datoria. Am rămas în pragul caselor lor, nu m-am clintit defel. 
Socotelile mele erau cinstite și ei o știau tot atât de bine ca 
mine, iar când s-au oprit din tipat, i-am întrebat: 

— Aveţi banii? 

Credeau că le acord o păsuire. Desigur, au spus cu toţii „nu”; 
nu aveau o asemenea sumă. 

— Atunci, o să-mi plătiţi puţin din datorie acum și tot așa în 
fiecare săptămână, până se stinge datoria, le-am spus, și-o să 
plătiţi și dobândă pe sumele neîntoarse la vreme, dacă nu vreţi 
să-i trimit vorbă bunicului să vă cheme în faţa legii ca rău- 
platnici. 

Niciunul dintre ei nu era foarte umblat. Știau însă că tatăl 
mamei era bogat și trăia într-un conac la Vysnia și că 


2 Băutură alcoolică tradiţională, populară în Belarus, Lituania și Polonia (n.tr.). 
VP-9 


împrumutase bani unor cavaleri și chiar, umbla zvonul, unui 
boier mare. Așa că mi-au dat cu toţii câte ceva, cu chiu cu vai: 
doar câţiva bănuţi prin unele case, însă de niciunde nu am 
plecat cu mâna goală. Am primit de la ei felurite bunuri: 
douăzeci și patru de coţi de stofă groasă de lână de un roşu- 
aprins, un urcior cu ulei, două duzini de lumânări mari de ceară 
albă de albine și un cuţit nou de bucătărie de la fierar. Le-am 
socotit pe toate cât se poate de cinstit - la preţul cu care le-ar fi 
vândut altora la piață, nu mie - și am scris sub ochii lor cât 
prețuia fiece lucrușor primit și le-am spus că urmează să ne 
revedem săptămâna ce vine. 

În drum spre casă, am oprit în pragul Ludmilei. Ea nu lua bani 
cu împrumut; ar fi putut să dea ea însăși altora pe datorie, dar 
nu îi era îngăduit să ceară camătă, și oricum nimeni în târg nu 
ar fi fost atât de prost să împrumute de la altcineva în afară de 
tata, care îi lăsa să plătească în legea lor sau chiar deloc. Mi-a 
deschis ușa cu un zâmbet meșteșugit: avea obiceiul să 
găzduiască drumeţi peste noapte. Zâmbetul i s-a șters când a 
dat cu ochii de mine. „Ei, ce vrei?” mi-a spus răstit. Credea că 
am venit cu cerșitul. 

— Mama e bolnavă, panovæ, i-am răspuns politicos, făcând-o 
să se gândească niţel la asta, apoi să se simtă ușurată când i- 
am spus: Am venit să cumpăr câte ceva de-ale gurii. Cât costă 
supa? 

Am întrebat-o apoi prețul ouălor și al pâinii, ca și cum urma să 
îngrămădesc cumpărăturile într-o punguţă și, pentru că nu știa 
ce am de gând să cumpăr, mi-a zis pe dată preţurile, fără să le 
umfle de două ori. După aceea s-a oţărât când i-am numărat în 
palmă șase bănuţi pentru o oliță de supă fierbinte, cu jumătate 
de pui în ea, trei ouă proaspete, o jimblă fragedă și un castron 
cu faguri, acoperit cu un ștergar. Insă mi-a dat ursuză 
cumpărăturile și le-am cărat în brațe pe lungul drum către casă. 

Tata se întorsese acasă înaintea mea; l-am găsit punând 
lemne pe foc și a ridicat îngrijorat privirea când am deschis ușa 
cu umărul. S-a uitat cu mirare la brațele mele încărcate cu de- 
ale gurii și cu lână roșie. Am pus restul bănuţilor și o jumătate 
de rublă de argint în borcănelul de pe cămin, în care, de altfel, 
mai rămăseseră doar câţiva bănuţi și i-am înmânat tatei lista cu 
plăţile scrise, după care mi-am îndreptat toată grija asupra 


3 În original, cu sensul de „doamnă” (n.tr.). 
VP - 10 


mamei, încercând s-o fac să se simtă mai bine. 
# 

După isprava asta, eu am ajuns cămătarul târgului. Și ce 
cămătar vrednic eram - o sumedenie de oameni ne datorau bani 
-, aşa că, foarte curând, paiele de pe podelele noastre au fost 
înlocuite cu scânduri netede de lemn auriu, iar crăpăturile din 
căminul nostru au fost lutuite cum se cuvine, pe când acoperișul 
casei a primit un înveliș nou de stuf și mama s-a ales cu o 
mantie de blană cu care să se învelească și pe care s-o poarte 
să-i ţină cald la piept. Mamei nu i-a plăcut mantia defel și nici 
tatei, care a ieșit și și-a văzut singur de-ale lui în ziua când am 
venit cu ea acasă. Odeta, nevasta brutarului, mi-o oferise drept 
plată pentru stingerea datoriei familiei ei. Era tare frumoasă, 
vârstată cu nuanţe de cafeniu închis și deschis; și-o adusese cu 
ea la vremea măritișului, toată numai piei de hermeline vânate 
de tatăl ei în pădurea boierului. 

insă acea parte anume din vechea poveste s-a dovedit 
adevărată: ca să fii un bun cămătar, trebuie să ai inima 
împietrită. Dar eram pregătită să fiu tot atât de lipsită de 
îndurare față de vecinii noștri cât fuseseră și ei faţă de tata. Nici 
chiar să le smulg din brațe primii-născuţi*, dar într-o săptămână 
de primăvară târzie, după ce drumurile au fost în cele din urmă 
curățate, m-am îndreptat spre casa unui ţăran, hăt-departe, 
peste câmpuri; și n-a avut nimic să-mi plătească din datorie, nici 
măcar o jimblă amărâtă. Gorek împrumutase șase copeici de 
argint, o sumă pe care n-ar fi putut-o întoarce plătind cu toate 
recoltele secerate până la sfârșitul zilelor sale; nu cred să fi ținut 
în palmă cândva mai mult de cinci firfirei o dată. Mai întâi a 
încercat să mă gonească de la ușa lui cu sudalme aruncate într- 
o doară, cum făceau mulţi dintre datornici, dar când m-am ţinut 
dârză și i-am spus că o să intre în bucluc cu legea, i s-a simţit 
disperarea în glas: 

— Am patru guri de hrănit, mi-a spus. N-ai cum stoarce bani 
din piatră seacă. 

Ar fi trebuit să-mi fie milă de el, presupun. Tatei i-ar fi fost, și 
mamei la fel. Dar, înfășurată parcă într-un văl de răceală, am 
întrezărit doar primejdia momentului. Dacă aveam să-l iert și să- 
i accept scuzele, în săptămâna următoare toţi datornicii ar fi 


+ Aluzie biblică la Vechiul Testament (moartea întâilor născuţi - cea de-a zecea plagă 
abătută asupra egiptenilor, înainte de Exodul evreilor) (n.tr.). 


VP -11 


încropit o scuză; și astfel, am văzut limpede încă o dată 
desfășurarea lucrurilor. 

Apoi, lungana de fiică-sa a intrat clătinându-se, purtând o 
broboadă cenușie, aspră peste cozile lungi și bălane, cu o 
cobiliță grea petrecută pe după umeri, purtând două găleți cu 
apă, de două ori mai grele decât aș fi reușit eu să aduc când 
mergeam să scot apă din fântână. Și i-am zis: 

— Atunci fiica ta va veni la noi fată-n casă și va munci pentru 
stingerea datoriei, pentru un bănuț și jumătate zilnic. 

M-am îndreptat spre casă mulțumită peste poate, ba chiar am 
schiţat, pisicindu-mă niţel, câţiva pași de dans pe drumul ce 
șerpuia pe sub copaci. 

Fata se numea Wanda. A venit tăcută a doua zi dis-de- 
dimineaţă, a robotit ca o vită de povară până la ora cinei și, a 
plecat la fel de tăcută; și-a ţinut tot timpul capul plecat. Era 
foarte puternică și s-a învrednicit să facă singură aproape toată 
treaba din gospodărie în numai jumătate de zi. A adus apă șia 
crăpat lemne, a îngrijit de micul cârd de găini care scociorau 
acum prin curte, a frecat zdravăn podelele, vatra și toate 
cratițele, iar eu am fost tare mulţumită de alegerea mea. 

După plecarea ei, pentru întâia oară în viaţa mea mama i-a 
vorbit tatei mânioasă, cu obidă, așa cum nu o făcuse nici măcar 
când suferise cel mai greu de frig și de boală. „Și ţie chiar nu-ți 
pasă ce face treaba asta din fiica noastră?” am auzit-o strigând 
la el, cu vocea încă răgușită, în timp ce-mi curățăm de noroi 
tocurile ghetelor, lângă poartă; odată despovărată de muncile 
de dimineață, am împrumutat un măgăruș cu care am ajuns în 
cele mai îndepărtate cătune pentru a aduna bani de la datornici 
care pesemne credeau că n-o să mai vină nimeni vreodată după 
ei. Secara de iarnă era de-acum strânsă și m-am ales cu doi saci 
burdușiți de boabe, cu încă doi saci de lână și o desagă plină cu 
alune de pădure pe placul mamei, păstrate proaspete la rece 
întreaga iarnă, ba chiar și cu un vechi spărgător de nuci din fier, 
vechi, dar încă bun, ca să nu mai fim nevoiţi să le zdrobim cu 
ciocanul. 

— Și ce-o să-i spun? a strigat. Ce-o să-i spun? Nu, o să rabzi 
de foame; nu, o să suferi de frig și o să umbli îmbrăcată în 
zdrențe? 

— Dacă ai avut sângele-rece să faci singur slujba asta, cu tot 
atât de mult sânge-rece ai lăsa-o pe ea să îţi facă treaba, a 


VP - 12 


răspuns mama. Pe fiica noastră, Josef! 

În noaptea aceea, tata a încercat să-mi spună ceva în șoaptă, 
găsindu-și cu greutate cuvintele - anume că am făcut destul, că 
nu era treaba mea cămătăria și că de a doua zi să rămân acasă. 
Nu mi-am ridicat privirea în timp ce spărgeam alune și nici nu i- 
am răspuns, păstrându-mi toată răceala strânsă ghem în inimă. 
M-am gândit la vocea răgușită a mamei și nu la cuvintele rostite 
de ea. După câtva timp, glasul i s-a stins. Răceala dinlăuntrul 
meu l-a învăluit, alungându-l, la fel cum se întâmplase și înainte 
în sat, pe când le ceream datornicilor să plătească ce-i 
datorează. 


VP - 13 


CAPITOLUL II 


Taica zicea adesea că o să meargă la cămătar. Că o să facă 

rost de bani pentru un plug nou sau ca să cumpere câţiva purcei 
ori o vacă cu lapte. Eu nu prea știam ce sunt aceia bani. Coliba 
noastră era departe de târg și ne plăteam dările în saci cu 
grâne. Când vorbea taica despre ei păreau ca o vrajă, dar în 
gura mamei banii sunau a primejdie. „Nu te duce, Gorek!” îi tot 
spunea. „Mereu se lasă cu necazuri când e vorba de datorat 
bani, mai devreme sau mai târziu”. Apoi taica ţipa la ea să-și 
vadă de treabă și o mai și plesnea, dar de dus la cămătar tot nu 
se ducea. 
_ Până la urmă s-a dus, când am împlinit eu unsprezece ani. 
Incă un prunc se născuse și pierise în noapte, iar mama zăcea 
bolnavă. Nu aveam trebuinţă de încă un prunc. li aveam deja pe 
Serghei și pe Stepon, dar și pe cei patru prunci morţi, îngropaţi 
în ţărâna de sub copacul alb. Taica îngropa mereu pruncii morți 
acolo, deși pământul se săpa anevoie, pentru că nu voia să 
împuţineze țarina pentru semănături. Și așa nu putea semăna 
nimic prea aproape de copacul coliliu. Sugea viaţa din orice 
creștea în jurul lui. Boabele de secară încolțeau în umbra lui, 
până când, într-o dimineaţă răcoroasă, te trezeai cu ele ofilite, 
iar copacului coliliu îi mai apăreau câteva frunze albe pe ramuri. 
Și nici nu era cu putinţă să-l culce la pământ. Era cu totul alb, 
așa că era de drept al Străvechilor. Dacă îl reteza, aveau să vină 
să-l ucidă. Așa că singurele lucruri pe care le puteam semăna 
acolo erau pruncii morți. 

Când taica s-a întors cătrănit și încă asudând după îngroparea 
unui nou făt, a grăit cu glas puternic: „Mama voastră are nevoie 
de doctorii. Mă duc la cămătar”. Noi, copiii, ne-am uitat unii la 
alții - eu, Serghei și Stepon. Ei erau prea mici și speriaţi ca să 
spună ceva, iar mama era prea bolnavă ca să poată adăuga 
ceva. Nici eu n-am zis nimic. Mama încă zăcea în pat, așternutul 
era pătat de sânge, iar ea, roșie la chip de fierbinţeală. N-a scos 
niciun cuvânt cât i-am vorbit. Doar tușea neîntrerupt. Voiam ca 
taica să se întoarcă cu vreo vrajă, care s-o facă să se dea jos din 
pat, s-o pun din nou pe picioare. 


VP - 14 


Așa că s-a dus. Două copeici le-a băut în târg și încă două le-a 
pierdut la jocuri de noroc înainte să se întoarcă acasă cu 
doctorul după el. Doctorul s-a ales cu ultimele două copeici și 
mi-a dat niscai prafuri pe care să le amestec în apă fierbinte și 
să i le dau mamei. Dar leacul n-a pus capăt fierbinţelii. După trei 
zile, pe când încercam să-i dau puţină apă să bea, mama a 
reînceput să tușească. 

— Mamă, ţi-am adus puţină apă, i-am spus. 

Dar n-a deschis ochii. Și-a odihnit mâna ei mare pe creștetul 
meu, străină, stingheră și grea, după care și-a dat duhul. Am 
privegheat-o tot restul zilei, până s-a întors taica din țarină. A 
privit-o în tăcere, după care mi-a spus: „Schimbă paiele din 
așternut”. l-a luat apoi trupul pe umăr ca pe un sac cu cartofi și 
a dus-o sub copacul alb, unde a îngropat-o alături de pruncii ei 
morți. 

Cămătarul a venit peste câteva luni și și-a cerut banii îndărăt. 
L-am primit în casă la sosire. Știam că e unealta diavolului, dar 
nu-mi era frică de el. Era un om subțire! de tot - la mâini, la trup 
și la faţă. Avea mama o icoană agăţată pe perete, cioplită dintr- 
un lemn firav. Cu ea semăna cămătarul. Avea o voce domoală. l- 
am dat o ceașcă de ceai și un codru de pâine, pentru că mi-am 
amintit cum mama întotdeauna omenea cu ceva de mâncare pe 
oricine ne călca pragul. 

Când taica s-a întors acasă, l-a alungat, urlând, pe cămătar. 
Apoi m-a otânjit rău de cinci ori cu cureaua doar pentru că l-am 
primit în casă, nemaipunând la socoteală că-i dădusem și de 
mâncare. 

— Ce treburi îl mână pe la noi? Că doar nu poţi stoarce bani 
din piatră seacă, a zis, încingându-se la loc cu cureaua. Am stat 
cu faţa pitită în șorţul mamei până m-am oprit din plâns. 

Același lucru îl spunea și când trecea pe la noi culegătorul de 
biruri, dar numai șoptind în barbă. Culegătorul de biruri venea 
întotdeauna în ziua când ultima baniţă cu grâne ajungea în 
hambar, iarna și primăvara. Nu știu cum se face, dar 
întotdeauna știa când să vină. Odată cu plecarea lui, și birul era 
plătit. Din ce mai rămânea, trebuia să supravieţuim noi. Și nu 
rămânea niciodată prea mult. lernile, mama obișnuia să-i spună 
lui taica: „Asta vom mânca în noiembrie, iar asta în decembrie”, 
și arăta către toate cele de-ale gurii, până când totul era 
împărţit acătării până în primăvară. Însă acum mama nu mai era 


VP -15 


cu noi. Așa că taica a luat un ied la târg cu el. În noaptea aceea 
s-a întors acasă foarte târziu și beat. Noi, copiii, dormeam în 
casă, strânși în jurul cuptorului, și când a intrat s-a împiedicat de 
Stepon. Stepon a început să plângă, iar taica s-a înfuriat, și-a 
scos cureaua și a început să ne croiască până când am fugit cu 
toții din casă. Capra care fătase iedul vândut a încetat să mai 
dea lapte și am rămas fără de-ale gurii la sfârșitul iernii. Până în 
primăvară a trebuit să scormonim sub zăpadă după ghinde 
căzute. 

Insă iarna următoare, când a venit culegătorul de biruri, taica 
tot a luat un sac cu grâne la târg. Noi ne-am dus cu toții la 
culcare în șopron, cu caprele. Serghei și Stepon au scăpat 
basma curată, dar pe mine tot m-a bătut taica a doua zi, pentru 
că nu l-am așteptat cu cina când a venit acasă. Așa că în anul 
următor am așteptat în casă până ce l-am văzut pe taica 
apropiindu-se pe drum. Ținea în mână un felinar care făcea 
rotocoale largi, pricinuite de faptul că era atât de beat. l-am pus 
mâncarea fierbinte într-o strachină pe masă și am fugit din casă. 
Era deja întuneric, dar nu mi-am luat o lumânare cu mine, 
pentru că n-am vrut ca taica să mă vadă plecând. 

Gândul mi-era să mă ascund în șopron, dar m-am tot uitat 
îndărăt să văd dacă taica nu vine după mine. Felinarul își legăna 
lumina prin casă, dezmorţind ochiurile de geam prin care căuta 
să vadă unde sunt. Apoi nu s-a mai mișcat deloc, semn că 
fusese așezat pe masă. Așa că am crezut că sunt în siguranţă. 
Am început să mă uit pe unde merg, dar nu puteam zări mare 
lucru în beznă, orbită de privitul în ferestrele luminate, și sigur 
nu mă aflăm pe cărarea către șopron. Înotam în zăpadă până la 
brâu. Nu se auzea zgomot de capre, nici măcar de purcei. Era o 
noapte de catran. 

Socoteam că trebuie să ajung la gard sau în drum, mai 
devreme sau mai târziu. Am mers mai departe cu mâinile 
întinse, pregătite să atingă gardul, dar n-am dat de el. Era 
întuneric și mai întâi mi s-a făcut frică, apoi n-am mai simţit 
decât frigul, după care m-a cuprins și somnul. Degetele de la 
picioare îmi erau amorţite. Zăpada îmi pătrundea prin 
crăpăturile încălțărilor din împletitură de scoarță de copac. 

Apoi înaintea mea s-a ivit o luminiță. Și am înaintat cu 
greutate spre ea. Mă aflam lângă copacul coliliu. Ramurile îi 
erau înguste și toate frunzele albe rămăseseră pe ram, deși 


VP - 16 


eram în miezul iernii. Vântul sufla printre ele și le făcea să 
scoată un zgomot asemănător unei voci care șoptește prea 
încet pentru a se face auzită. Dincolo de copac, se zărea un 
drum lat, neted ca gheaţa și strălucitor. Ştiam prea bine că e 
drumul călăreţilor Străvechi. Însă era atât de frumos, iar eu încă 
mă simţeam ciudat, înfrigurată și somnoroasă. Nu-mi amintesc 
să mi se fi făcut frică. Așa că m-am trezit umblând pe el. 

Mormintele alor mei erau înșirate sub copac. La căpătâiul 
fiecăruia era așezată o piatră netedă. Mama le scosese chiar ea 
din râu pentru pruncii ei morți. lar eu, la rându-mi, am scos 
pietre din râu pentru mormântul mamei și al mezinului mort. 
Pietrele de la căpătâiul lor erau mai mici decât celelalte, pentru 
că eu nu puteam încă să car o piatră așa de grea cum putuse 
mama. Când am pășit peste șirul de pietre ca să ajung în drumul 
Străvechilor, o ramură a copacului m-a izbit peste umeri. Și am 
căzut rău. Mi s-a tăiat răsuflarea. Vântul bătea printre frunzele 
albe și le-am auzit spunându-mi: Fugi acasă, Wanda! Atunci mi-a 
pierit somnul și m-a cuprins așa o frică, încât m-am ridicat și-am 
alergat într-un suflet spre casă. Am zărit-o de la depărtare, 
fiindcă felinarul rămăsese aprins în fereastră. Taica deja sforăia 
tolănit pe pat. 

# 

Un an mai târziu, bătrânul Jakob, vecinul nostru, a venit la noi 
acasă și m-a cerut de la taica. Voia ca taica să-i dea și o capră, 
pe lângă mine, aşa că taica l-a dat afară din casă strigând: 

— Auzi tu, fată mare, sănătoasă, zdravănă de spinare, și mai 
vrea să-i dau și-o capră! 

După aceea, am muncit din greu. Nu m-am dat în lături de la 
nicio treabă la care m-a pus taica, oricât de grea. N-aveam de 
gând să nasc un șir de prunci morţi și să mor și eu. Insă am 
crescut înaltă, părul îmi era lung și bălai și mi-au crescut și sânii. 
Încă doi bărbaţi m-au cerut de nevastă în următorii doi ani. Pe 
ultimul nu-l știam defel. Era de loc din cealaltă parte a târgului, 
de la aproape zece verste. Ba chiar s-a învoit să plătească un 
purcel drept preț al miresei. Dar hărnicia mea îl făcuse deja 
lacom pe taica, așa că a cerut trei purcei. Omul a scuipat pe 
podea și a ieșit din casă. 

Însă secerișurile erau din ce în ce mai slabe. Zăpada se topea 
din ce în ce mai târziu în fiecare primăvară și începea să cadă 
din ce în ce mai devreme în fiecare toamnă. După ce culegătorul 


VP - 17 


de biruri își lua partea, nu mai rămânea mare lucru pentru 
băutură, învățasem să pitesc hrana prin cotloane, ca să nu 
ajungem să răbdăm de foame la fel de rău ca în prima iarnă 
după moartea mamei, însă cu toţii - Serghei, Stepon și cu mine 
- ne făceam din ce în ce mai mari. În anul când am împlinit 
șaisprezece ani, după secerișul de primăvară, taica s-a întors din 
oraș numai pe jumătate beat și cu arțag. Nu m-a bătut, dar m-a 
măsurat cu privirea, de parcă eram unul dintre purcei, 
preţăluindu-mă în gând. 

— Săptămâna viitoare vii cu mine la târg, mi-a spus. 

A doua zi m-am dus lângă copacul alb. Mă ţinusem departe de 
el din noaptea în care zărisem drumul călăreţilor Străvechi, însă 
în acea zi am așteptat până când soarele s-a înălţat pe boltă. 
După care am spus că mă duc să aduc apă, dar m-am dus lângă 
copac. Am îngenuncheat la rădăcina lui, sub ramuri, și am rostit: 

— Vino-mi în ajutor, mamă! 

După alte două zile, a venit la noi fata cămătarului. Semăna 
cu taică-său, ciolănoasă la trup, cu părul castaniu-închis și obraji 
supți. Nu-i ajungea nici până la umăr lui taica, dar s-a proțăpit în 
fața ușii, aruncând o umbră lungă în casă în timp ce îi spunea că 
o să-l dea pe mâna legii dacă nu-i întoarce banii datoraţi. Taica 
a strigat la ea, dar nu s-a înfricoșat. Când a terminat taica de 
vorbit, spunându-i că nu poţi stoarce bani din piatră seacă, și i-a 
arătat dulapul gol, ea i-a zis: 

— Atunci, fiica ta va veni și va munci la mine în casă până la 
stingerea datoriei. 

După ce a plecat, m-am întors la copacul alb și am zis: „îți 
mulțumesc, mamă”, iar între rădăcini am îngropat un măr, un 
măr întreg, deși eram atât de flămândă, încât aș fi putut să-l 
mănânc cu tot cu sâmburi. Deasupra capului meu, în copaca 
răsărit o floricică albă. 

M-am dus la cămătar acasă în dimineaţa următoare. Mi-era 
frică să mă duc la oraș singură, dar era oricum mai bine decât 
să merg în târg cu taica. Și nici nu trebuia propriu-zis să intru în 
oraș: casa lor era prima de care dădeai când ieșeai din pădure. 
In ochii mei, părea o casă mare, cu două odăi și cu dușumea de 
scânduri netede, mirosind a lemn proaspăt lăcuit. Nevasta 
cămătarului se afla în odaia din spate. Era bolnavă și tușea tare. 
Mi-au înţepenit umerii și m-a luat cu rău auzind-o. 

Pe fata cămătarului o chema Miryem. În dimineaţa aceea a 


VP-18 


pus pe foc o oală cu supă, iar un abur cald a umplut casa de un 
miros care făcea ca burta mea goală să se chircească dureros. 
Apoi a luat cu ea aluatul crescut dintr-un colț al odăii și a plecat. 
S-a întors după-amiaza târziu, cu o față înnegurată, cu pantofii 
colbuiți și cu o jimblă neagră, proaspăt scoasă din cuptorul 
brutarului, o vadră de lapte și un putinei cu unt, purtând pe 
după umeri un sac plin cu mere. A așezat masa, punând și 
pentru mine o farfurie, lucru la care nu mă aşteptam. Cămătarul 
a rostit un descântec deasupra pâinii când ne-am așezat la 
masă, dar am mâncat-o oricum. Avea gust bun. 

Am încercat să fac cât mai multă treabă cu putinţă, în așa fel 
încât să-și dorească să revin. Înainte să ies din casă, nevasta 
cămătarului mi-a zis cu vocea ei dogită de tuse: 

— Vrei să-mi spui cum te cheamă? 

După câteva clipe, i-am spus. lar ea mi-a răspuns: 

— Mulţumim, Wanda. Ne-ai fost de mare ajutor. 

După ce am ieșit din casă, am auzit-o spunându-le celorlalți 
cât de mult am muncit și că, neîndoios, datoria va fi plătită 
degrabă. M-am oprit să ascult sub fereastră. 

— Taică-său a împrumutat șase copeici, a zis Miryem. 
Socotind o jumătate de bănuţ pe zi, va termina de întors datoria 
în patru ani. Să nu care cumva să-mi spuneţi că nu-i o învoială 
cinstită, atâta timp cât mănâncă și cina cu noi. 

Patru ani! îmi simţeam inima cântând de bucurie. 


VP-19 


CAPITOLUL III 


Rafalele de zăpadă și tusea mamei au tot revenit până hăt în 
miez de primăvară, dar cel puţin zilele se făceau tot mai calde și 
odată cu ele a dispărut și tusea, înecată cu supă, cu miere și cu 
odihnă. De îndată ce glasul i s-a deprins iar cu cântecul, mi-a 
spus: 

— Miryem, săptămâna viitoare o să mergem în vizită la tatăl 
meu. 

Ştiam că o face din disperare, încercând să mă smulgă din 
lucrul la care mă înhămasem. Nu aveam de gând să plec, dar 
voiam s-o văd pe bunica și să-i arăt că fiica ei nu se mai culca 
înțepenită de frig și că nepoata ei nu mai ieșea în lume ca o 
cerșetoare; voiam, măcar o dată, s-o vizitez fără s-o podidească 
plânsul. Am trecut o ultimă oară pe la datornici și le-am spus 
răspicat că plec la oraș și că voi fi nevoită să adaug un spor de 
dobândă pentru săptămânile cât voi fi plecată dacă nu aveau 
să-și lase plăţile datorate la noi acasă în lipsa mea. l-am spus 
apoi Wandei că va trebui să vină mai departe la noi în fiecare zi, 
să-i pregătească tatei cina, să hrănească păsările și să deretice 
prin casă și prin curte. A clătinat în tăcere din cap, fără să se 
plângă. 

Am pornit apoi către casa bunicului, dar de data asta l-am 
tocmit pe Oleg să ne ducă acolo, mânându-și caii cei buni 
înhămaţi la o sanie comodă, căptușită cu paie și acoperită cu 
pături, cu zurgălăi sunători legaţi de căpestrele cailor, lăsând 
vântul să-mi fluture mantia de blană. Bunica ne-a ieșit în 
întâmpinare, uimită foarte când am ajuns lângă casă, și mama i 
s-a cuibărit în braţe în tăcere, ferindu-și privirea. 

— Hai, intraţi și încălziţi-vă! a spus bunica, privind cu mirare 
spre sanie, la rochiile noastre noi, din lână roșie, căptușite cu 
blăniţă de iepure, și la nasturele de aur cu care se încheia a mea 
la gât, proaspăt scos din cufărul ţesătorului. 

După care m-a trimis să-i duc bunicului apă fierbinte la el în 
birou, ca să poată vorbi în tihnă cu mama. De cele mai multe 
ori, bunicul nu făcea altceva decât să mormăie la mine și să mă 
măsoare  dezaprobator cu privirea, îmbrăcată în rochiile 


VP - 20 


cumpărate de bunica. Habar n-am cum de știam ce părere are 
despre tata, fiindcă nu-mi amintesc să-l fi auzit vreodată rostind 
un cuvânt despre asta, dar pur și simplu știam. 

De astă dată, m-a scrutat pe sub sprâncenele lui stufoase și s- 
a încruntat: 

— la te uită, blănuri acum? Și aur? 

Ar trebui să amintesc că am fost crescută cum se cuvine și că 
pricepeam foarte bine că, dintre toți oamenii, bunicul era ultimul 
căruia să-i răspund cu arţag, însă eram deja mâhnită că mama 
nu era în apele ei, că bunica era și ea supărată; iar acum, dintre 
toți, el găsise de cuviinţă să se lege tocmai de mine. 

— De ce să nu port lucruri scumpe și să le poarte în schimb 
cineva care și le-a cumpărat cu banii tatălui meu?” am spus. 

Bunicul a fost cât se poate de surprins să primească un 
asemenea răspuns tocmai de la nepoata lui, dar, după ce a auzit 
ce-am avut de spus, s-a încruntat din nou: 

— inseamnă că tatăl tău ţi le-a cumpărat? 

Devoţiunea și dragostea m-au făcut să-mi ţin gura închisă; mi- 
am plecat privirea și am turnat în tăcere apa fierbinte în 
samovar, schimbând totodată și ceaiul. Bunicul nu m-a mai 
reținut, dar a doua zi de dimineaţă aflase cumva că preluasem 
munca tatei și, dintr-odată, s-a arătat încântat de mine, cum nu 
mai fusese nicicând și cum nu mai era nimeni. 

Celelalte două fiice ale bunicului avuseseră mai mult noroc la 
măritiș, luând de soţi târgoveţi bogați, cu slujbe bune, dar 
niciuna dintre ele nu-i dăruise un nepot care să preia și să ducă 
mai departe îndeletnicirea lui. La oraș, erau destui din seminţia 
noastră care puteau deveni mai mult decât bancheri sau 
arendași care să-și cultive singuri cele trebuincioase traiului. 
Orășenii erau mult mai dornici să cumpere mărfurile noastre și, 
dincolo de zid, în mahalaua noastră se găsea o piață înfloritoare. 

— Nu-i o slujbă potrivită pentru o fată, a încercat bunica să 
deschidă discuţia, dar bunicul a repezit-o cu glas sforăitor. 

— Aurul n-are habar prin mâna cui trece, a zis, privindu-mă 
lung, cu o căutătură mulţumită. O să aveţi nevoie de slujitori, 
îmi spuse apoi. Pentru început, un om sau o femeie din popor 
care să nu se codească să lucreze pentru un evreu. Poţi afla 
asemenea oameni? 

— Da, am răspuns, gândindu-mă la Wanda, căci se obișnuise 
deja să vină la noi în casă, iar în târgul nostru nu prea se ivea 


VP -21 


prilejul pentru ca o fată de ţărani săraci să câștige o simbrie cât 
de mică. 

— Bine. Să nu te mai duci tu să ridici banii, spuse bunicul. 
Trimite slujnica, iar dacă datornicii au poftă de sfadă, fă-i să vină 
la tine acasă. Fă-ţi rost de o măsuţă, la care să stai așezată cât 
timp îi ţii în picioare. 

Am încuviinţat din cap, iar când am plecat acasă, mi-a dat o 
pungă doldora de bănuţi, numărând cam la vreo cinci copeici, ca 
să dau cu împrumut în târgurile învecinate cu al nostru, care nu 
aveau cămătar. Când am ajuns acasă, l-am întrebat pe tata 
dacă Wanda venise cât am fost plecată. M-a privit mâhnit, cu 
ochii plini de o adâncă tristeţe, deși erau de-acum luni întregi de 
când nu mai suferiserăm de foame, și mi-a zis molcom: 

— Da. l-am spus că nu-i nevoie, dar ea a venit zilnic. 

Mulțumită de treaba făcută, i-am vorbit în acea zi, la 
terminarea lucrului. Tatăl ei era un zdrahon, iar ea, la rându-i, 
era înaltă și lată în umeri, cu mâini grosolane, înroșite de 
muncă, cu unghii tăiate scurt, cu fața murdară și părul lung și 
bălai ascuns sub o broboadă - mărginită, tăcută ca o vită de 
povară. 

— Îmi trebuie mai mult timp ca să ţin socotelile la zi, i-am 
spus. Am nevoie de cineva care să meargă să strângă banii de 
la datornici în locul meu. Dacă te prinzi, o să te plătesc cu un 
bănuţ pe zi, în loc de jumătate. 

A rămas pe loc preț de câteva clipe, de parcă nu era sigură că 
mă înţelesese. 

— Datoria tatei s-ar stinge mai repede astfel, a spus în cele 
din urmă, parcă pentru a se convinge. 

— Când datoria va fi stinsă, te voi plăti mai departe, am zis 
eu, pe jumătate nepăsătoare. 

Astfel, dacă Wanda strângea de la datornici în locul meu, eu 
puteam da o raită prin satele înconjurătoare, ca să mă învârt de 
împrumuturi noi. Voiam să dau cu împrumut micul iezer de 
argint primit de la bunicul, ca să mă asigur că îmi va aduce în 
schimb un râu curgător de bănuți. 

Wanda a tăcut din nou, apoi: 

— O să mă plătiţi în bani? 

— Da, i-am răspuns. Te învoiești? 

A dat din cap în semn de încuviinţare și eu am făcut la fel. Nu 
i-am întins mâna să mi-o strângă; nimeni nu dădea mâna cu un 


VP - 22 


evreu și oricum știam că ar fi fost un gest mincinos dacă ar fi 
făcut-o. Dacă Wanda nu se ţinea de învoială, aveam să încetez a 
o mai plăti; altă chezășie mai bună în privinţa ei nici c-aș fi putut 
avea. 

# 

Taica devenise mânios și ursuz de când munceam în casa 
cămătarului. Nu mă mai putea vinde nimănui, nu mai eram 
acasă la treburi și tot sufeream de lipsa mâncării. Incepuse să 
strige mai tare și să-și rotească mâna mai ameninţțător. Serghei 
și Stepon își petreceau cea mai mare parte a timpului cu 
caprele. La rândul meu, mă feream cât puteam mai mult și, în 
rest, răbdam în tăcere. Număram în gând, cu gura închisă. Dacă 
datoria tatei s-ar fi stins în patru ani socotind la jumătate de 
bănuţ, acum acest lucru s-ar fi săvârșit în doi ani. Astfel, doi ani 
însemnau șase copeici. Și-aș fi putut lucra încă doi ani până 
când tata ar fi ajuns să creadă că datoria a fost plătită. M-aș fi 
ales cu șase copeici. Șase copeici de argint numai ale mele. 

Mai văzusem atâţia bani laolaltă doar când tata lăsase să-i 
lunece doi bani licărind în palma deschisă a doctorului. Poate 
dacă nu i-ar fi băut și pierdut la jocuri de noroc pe ceilalți patru, 
n-am fi ajuns aici. 

Nu îmi păsa că bat pe la ușile unor străini și le cer bani. Nu eu 
le ceream, ci Miryem, și erau banii ei, din care avea să îmi dea și 
mie câţiva. Stând în pridvorul caselor puteam privi înăuntru la 
mobile frumoase și focuri îmbietoare. Nimeni nu tușea în casele 
străinilor. 

— Am venit aici în numele cămătarului, le spuneam, apoi le 
aduceam la cunoștință cât datorează și nu ziceam nimic când 
încercau să-mi spună că socotelile erau greșite. 

La fiecare câteva case, se afla câte unul care spunea că n-are 
de unde plăti și îl înștiințam că trebuie să meargă să vorbească 
față în faţă cu ea în casa dânsei dacă nu voia să-l bage în bucluc 
cu legea. Până la urmă toţi îmi dădeau câte ceva, ceea ce 
însemna că toți minţeau. Lucru de care îmi păsa încă și mai 
puţin. 

Purtam cu mine un coș zdravăn, în care puneam tot ce îmi 
dădeau. Miryem își făcea griji că voi uita ce anume mi-a dat 
fiecare, dar nu uitam defel. Țineam minte fiecare bănuț și toate 
plocoanele primite, cu de-amănuntul. Ea le însemna cu grijă pe 
toate în catastiful ei mare și negru, scrijelind fără preget și fără 


VP - 23 


greș hârtia cu o pană groasă de gâscă. În zile de târg, obișnuia 
să dea deoparte bunurile pe care nu dorea să le păstreze și 
mergeam după dânsa cu coșul. Vindea și se târguia până ce 
coșul era gol-goluţ, iar punga ei, plină, schimbând pânzeturile și 
poamele și nasturii pe bani. Câteodată începea prin a face 
altceva: dacă vreun ţăran îi dădea zece jurubiţe de lână toarsă, 
le ducea la ţesătoare pe cheltuiala ei și se târguia la preț să-i 
facă o mantie din ele, după care vindea mantia în târg. 

La sfârșitul zilei de lucru, răsturna un purcoi de bănuţi pe 
podea și îi înfășură în hârtie, ca să-i schimbe în bani de argint; 
un fișic de lungimea inelarului meu însemna o copeică. Știam, 
pentru că lua cu ea fișicul când mergea la târg data următoare, 
iar dimineaţa devreme găsea câte un negustor venit din afara 
orașului, care încă își așeza taraba; și, după ce-i dădea fișicul, 
acesta îl rupea și număra bănuţii, după care îi dădea în schimbul 
lui o copeică de argint. Banii de argint nu-i cheltuia și nici nu-i 
schimba în târg. li aducea acasă și îi înfășură și pe ei în hârtie, 
iar un fișic de lungimea degetului meu mic însemna un galben. 
Pe aceștia din urmă îi strângea într-o tașcă de piele primită de la 
bunicul ei. Nu vedeam niciodată tașca în afara zilelor de târg, iar 
în zilele de târg se găsea pe masă când ajungeam eu și 
rămânea tot acolo și după ce plecam acasă după ziua de lucru. 
Nu o ascundea și nici nu o punea undeva în bătaia vederii mele, 
iar tatăl și mama ei nu se atingeau niciodată de ea. 

Nu înţelegeam cum de ghicește cât preţuiește fiecare lucru 
primit atunci când n-avea de gând să-l păstreze pentru dânsa. 
Dar, încetul cu încetul, am învățat să citesc cifrele pe care le 
scria în catastif atunci când socotea plăţile, iar când se întâmpla 
să aud în piaţă prețurile lucrurilor vândute de ea, preţul de 
acasă și cel din târg erau aproape aidoma de fiecare dată. 
Voiam să înțeleg cum anume face asta. Dar nu am întrebat-o. 
Știam că se gândește la mine ca la un cal sau o vită de povară, 
o făptură mărginită, tăcută și puternică. Așa mă simţeam în 
preajma ei sau a familiei ei. Imi părea că își vorbesc cât e ziua 
de lungă: pălăvrăgeau, cântau, ba chiar se ciondăneau. Dar nu 
se auzeau nicicând urlete și nimeni nu ridica braţul să lovească. 
Se atingeau mereu unul pe celălalt. Mama obișnuia s-o mângâie 
pe obraz sau tatăl o săruta pe creștet, oricând trecea pe lângă 
el. Câteodată, când plecam de la ei de acasă, la sfârșitul zilei de 
lucru, odată ce mă îndepărtam puţin pe drum, peste câmpuri 


VP - 24 


unde nu puteam fi zărită, obișnuiam să mă mângâi singură pe 
ceafă. Era mâna mea care se făcuse mare, grea și puternică, și 
încercam să îmi aduc aminte cum se simţea mângâierea mâinii 
mamei. 

La noi în casă domnea o tăcere grea ca pământul. Răbdasem 
oarecum de foame toată iarna, chiar și eu, cu toată cina 
mâncată în casa cămătarului. După ce mă alegeam cu ea, mă 
aștepta un drum de nouă verste. Acum sosise primăvara, dar 
noi tot flămânzi eram. 

Pe drumul spre casă, culegeam ciuperci, iar dacă aveam 
noroc, dădeam peste câte un nap sălbatic sau peste niscaiva 
buruieni. Dar nu găseam mare lucru. Cele mai multe nici măcar 
nu erau bune de mâncat. Așa că hrăneam caprele cu ele. Apoi 
intram în casă și ațâțam cărbunii de sub oala în care pusesem 
de cu dimineață varza la fiert. Adăugam ciupercile laolaltă cu ce 
mai găsisem bun de mâncat. Apoi săpam după câţiva cartofi 
noi, care erau prea cruzi pentru a fi mâncaţi, dar noi îi mâncam 
așa. Curăţăm cu grijă până și cea mai mică urmă de sămânță de 
pe cartofi, pe care o îngropam la loc, apoi aruncam în oală 
bucățelele de cartofi laolaltă cu ce mai găsisem. Mâncam 
așezați în jurul mesei, cu capetele plecate, fără să scoatem 
vreodată un cuvânt. 

Nimic din ce-am semănat nu s-a făcut cum trebuie. Pământul 
a rămas tare ca piatra și rece toată luna aprilie, iar secara a 
crescut tare greu. Când în sfârșit a putut și taica să semene 
fasolea, după o săptămână a mai venit un val de ninsoare și 
jumătate din lăstari au pierit. În dimineaţa aceea, când m-am 
trezit, am crezut că e încă noapte. Dar cerul era plumburiu, iar 
zăpada se așternea într-un strat gros. Tata a început să suduie 
cu năduf și ne-a dat jos din pat pe dată. Cu toţii ne-am repezit 
să vârâm înăuntru caprele, cu cei cinci ieduți. Unul dintre ei 
murise deja. Pe ceilalţi i-am luat în casă cu mamele lor. Behăiau 
încetișor, ne rodeau cergile și aproape că s-au băgat în foc, dar 
au scăpat cu viaţă. După ce s-a oprit ninsoarea, am căsăpit iedul 
mort și am sărat puţina carne rămasă de pe urma lui. Am făcut 
supă de oase și am mâncat ficatul și bojocii. În ziua aceea măcar 
nu am flămânzit. Serghei ar fi putut mânca de trei ori faţă decât 
primea. Începea să se facă mare și el. Îmi închipuiam că se duce 
la vânătoare din când în când, chiar dacă știa prea bine că avea 
să fie spânzurat pentru braconaj sau chiar mai rău dacă scotea 


VP -25 


animalele vânate din pădure. Singurele animale pe care aveam 
voie să le scoatem din pădure erau cele însemnate, acelea care 
purtau pe blană o pată neagră sau cafeniu. Dar din acestea 
aproape că nu mai rămăseseră, iar animalele albe, cu 
desăvârșire albe, le aparțineau Străvechilor. N-aveam de unde 
să știu ce li se întâmpla celor care vânau vreun animal de-al lor, 
pentru că nimeni nu îndrăznea, dar știu că pățeau ceva negreșit. 
Nu era chip să le iei Străvechilor ceva ce era al lor. Ei veneau și 
prăduiau de pe la oameni, dar nu le venea la socoteală când 
cineva fura de la ei. Insă câteodată, Serghei intra în casă și își 
mânca tainul fără să se oprească și fără să ridice ochii din blid, 
la fel cum făceam și eu. De parcă ar fi știut că mâncase oricum 
mai mult decât toți ceilalți de la masă. Așa că mi-am închipuit că 
se ducea să vâneze atunci când nu-l putea zări nimeni. Nu i-am 
spus să n-o facă: știa că știu. Oricum, la mine în casă nu era la 
fel ca în casa cămătarului. Nici nu mă gândeam să dau glas 
cuvântului „dragoste”. Dragostea fusese îngropată odată cu 
mama. Serghei și Stepon nu erau decât doi din șirul de prunci 
care o îmbolnăviseră pe mama. Nu muriseră în pruncie, așa că i- 
au dat încă și mai mult de lucru, întâi ei, iar acum mie. Ei doi se 
alegeau cu o parte din mâncare, dar eu eram cea care trebuia 
să toarcă lâna caprelor, să le împletească haine și să le spele 
rufele. Așa că nu mă îngrijoram din cale-afară dacă lui Serghei i 
se întâmpla ceva din partea călăreţilor Străvechi. M-am gândit 
că poate ar fi trebuit să-i spun să îmi aducă măcar oasele să fac 
supă din ele, apoi, gândindu-mă mai adânc, am priceput că, 
dacă mâncam cu toţii, am fi intrat cu toţii în bucluc și nu merita 
pentru niște oase din care și așa supsese până și măduva. 

Dar Stepon îl iubea pe Serghei. II făcusem pe Serghei să aibă 
grijă de el după ce a murit mama. Eu aveam unsprezece ani și 
știam să torc, iar Serghei avea doar șapte, dar taica s-a 
înduplecat. Când Serghei s-a făcut îndeajuns de mare să meargă 
la câmp, era deja obișnuit cu Stepon și nu mi-l mai lăsa mie în 
cârcă. Stepon obișnuia să se ia după el, ţinându-se departe de 
drumul Străvechilor și ducându-le apă la câmp. Dădea o mână 
de ajutor la păzitul caprelor și împreună se puteau culcuși 
undeva la căldură, afară din casă atunci când taica era mânios, 
chiar și iarna. Serghei îl mai altoia câteodată, dar nu tare. 

Așa că Stepon a venit la mine în ziua când s-a îmbolnăvit 
Serghei. Munceam în grădina cămătarului, tăind căpăţânile de 


VP - 26 


varză de pe răzor. Nu erau încă făcute, dar peste noapte dăduse 
bruma, deși era încă devreme la început de toamnă, și Miryem 
mi-a spus că mai bine să le adun acum câte și cum or fi. Cu un 
ochi pândeam ușa. În curând avea să se deschidă și nevasta 
cămatarului avea să mă poftească la cină. In dimineaţa aceea 
am dat peste o coajă de pâine veche între grăunțele de dat la 
găini, pe care am oprit-o pentru mine și pe care am ronţăit-o 
puţin câte puţin, înmuind-o în gură cu înghiţituri de apă de 
ploaie dintr-un ciubăr, rece de sub o pojghiţă de gheață, însă tot 
mă rodea stomacul de foame. Am aruncat încă o privire spre 
ușă când Stepon a strigat tare: 

— Wanda! 

Și a rămas sprijinindu-se de gard, răsuflând cu mare greutate. 

— Wanda! 

Când mi-am auzit numele, am tresărit de parcă în spatele 
meu apăruse taica cu un retevei. 

— Ce e? 

Eram mânioasă pe Stepon că venise după mine. Nu-l voiam 
acolo. 

— Wanda, vino! a spus făcându-mi semn cu mâna. 

Nu era de felul lui vorbăreţ. Serghei îl înțelegea de cele mai 
multe ori fără să vorbească și, când glasul tatălui nostru umplea 
ameninţător casă, ieșea cât de iute îi era cu putinţă. 

— Wanda, vino! 

— S-a întâmplat ceva acasă? 

Nevasta cămătarului ieșise în pragul ușii, înfofolită într-o 
broboadă să-i ţină de cald. 

— Hai, du-te, Wanda! O să-i spun lui Miryem că eu te-am 
trimis acasă. 

Nu voiam să plec. Mi-am închipuit că ceva i se întâmplase lui 
Serghei, altfel Stepon n-ar fi venit după mine. N-aveam de gând 
să renunţ la cină doar ca să-i sar în ajutor lui Serghei, care nu 
mă ajutase nicicând. Dar n-am putut să-i spun asta nevestei 
cămătarului. M-am ridicat și am ieșit tăcută pe poartă, iar după 
ce ne-am îndepărtat pe drum, pierzându-ne în pădure, l-am 
smotocit bine pe Stepon și i-am spus cu mânie: 

— Să nu mai vii niciodată după mine, auzi? 

N-avea decât zece ani și era încă îndeajuns de mic încât să-l 
pot smotoci. 

Însă Stepon doar m-a apucat strâns de mână și m-a tras după 


VP - 27 


el. L-am urmat. Nu aveam ce altceva să fac decât să merg 
acasă și să-i spun lui taica acum că Serghei intrase în bucluc și 
că doar eu nu eram de ajuns să-l ajut. Nu-mi era drag din cale- 
afară Serghei, dar nu mă pâra niciodată lui taica, și nici eu pe el. 
Stepon se străduia să alerge către casă. Luându-mă după el, m- 
a prins și pe mine graba, așa că am alergat o bucată fără să mă 
gândesc; în răstimpuri, mă opream și se oprea și el ca să-și 
tragă sufletul, apoi o lua din nou înainte, dând zor. Așa am 
străbătut cele nouă verste în numai o oră. La puţină cale înainte 
de casă, m-a scos de pe drum, apucând-o înspre pădure. 

Atunci am început să-mi fac griji. 

— Ce s-a întâmplat cu el? am întrebat. 

— Nu se mai trezește, mi-a răspuns Stepon. 

Serghei era lângă părâiașul din care lua câteodată apă vara, 
când izvorul din apropierea casei era secat. Stătea întins într-o 
rână pe mal. Nu părea că doarme. Ochii îi avea deschişi, iar 
când i-am pus degetul pe buze am simţit că parcă răsuflă, deși 
nu era nimic însuflețit în el. Braţele îi atârnau grele și fără vlagă, 
când am încercat să i le ridic. Am privit în jur. Lângă el, 
scufundat pe jumătate în apă, se găsea un iepure alb mort, 
având înfășurat în jurul unei lăbuţe un lat grosolan din păr de 
capră. Nu purta niciun semn pe el. Cărările erau acoperite de 
promoroacă și bucăţi de gheaţă se ițeau pe marginile pârâului. 
Atunci mi-a devenit limpede că Străvechii l-au prins pe când 
vâna și i-au răpit sufletul. 

l-am lăsat braţul din nou. Stepon mă privea de parcă urma să 
fac ceva ca să-l salvez. Însă nu era nimic de făcut. Preotul n- 
avea să ne vină într-ajutor atât de departe de târg și oricum 
Serghei fura de mult, deși știa că nu-i este îngăduit. Și nu cred 
că Dumnezeu avea cum să te izbăvească de Străvechi atunci 
când vina era ata. 

N-am scos un cuvânt. Stepon a rămas tăcut și el, dar se tot 
uita la mine ca și cum ar fi crezut că pot face ceva, până când 
am început să simt lăuntric că aș putea, chiar dacă n-o voiam. 
Am strâns din dinţi și am încercat din răsputeri să nu mă 
gândesc la nimic din ce-aș fi putut încerca, apoi l-am luat la 
palme pe Serghei ca să-l trezesc, după care i-am turnat apă 
rece pe față, deși știam că n-o să ajute. Și n-a fost de niciun 
folos. Nici nu s-a clintit. Apa i se scurgea pe faţă și unele picături 
chiar îi intrau în ochi apoi, se prelingeau de parcă ar fi fost 


VP - 28 


lacrimi, dar nu plângea, ci doar zăcea acolo ca un buștean 
uscat, putred pe dinăuntru. 

Stepon nu-l privea deloc pe Serghei. Se uita neîncetat la 
mine, aproape fără să clipească. Imi venea să-l plesnesc sau să-l 
alung cu băţul. Ce bine îmi făcuse vreodată oricare dintre ei, 
încât să le fiu datoare cu ceva? N-am mai încercat nimic și mi- 
am proptit mâinile în șolduri, după care, în cuvinte cu gust de 
ghinde putrede, am rostit: 

— Apucă-l de picioare! 

Serghei nu era încă atât de mare încât să nu-l putem căra 
împreună. L-am împins pe spate și l-am apucat de subsuori, iar 
Stepon și-a pus gleznele lui Serghei pe umerii lui firavi și 
împreună l-am cărat încetișor din pădure până la marginea 
țarinei noastre, până ce am ajuns sub copacul coliliu. Eram mai 
mânioasă când am ajuns acolo decât fusesem la început. Am 
căzut de trei ori în pădure, mergând cu spatele și împleticindu- 
mă sub greutatea lui, împiedicându-mă de rădăcini și alunecând 
în noroiul pe jumătate îngheţat. M-am învineţit lovindu-mă de un 
pietroi și m-am murdărit din cap până-n picioare de noroi și de 
boabe zdrobite de lăsnicior, ale căror pete trebuia să mi le scot 
de pe haine. Dar nu asta mă înfuriase. Ei o luaseră pe ea de 
lângă mine, ei toţi: Serghei și Stepon, și restul de băieți morți și 
îngropaţi în ţărână. Ei mi-o luaseră pe mama. Nu voisem 
nicicând s-o împart cu dânșii. Ce drept aveau asupra ei? 

Dar n-am spus nimic cu glas tare. L-am răsturnat pe Serghei 
ca pe o povară, cu umerii înainte, sub copacul alb, lângă 
mormântul mamei, și m-am oprit alături zicând: 

— Mamă, Serghei este bolnav. 

In aer pluteau liniștea și răcoarea. Dincolo de noi, secara abia 
răsărise într-un lan întins, pe jumătate verde, cu fire mult mai 
scurte decât s-ar fi cuvenit, și am zărit fum ieșind pe hornul 
nostru ca o dâră dreaptă, cenușie. Taica nu se zărea nicăieri. Nu 
sufla nicio adiere de vânt, dar copacul alb suspina și ramurile-i 
tremurau, iar într-o parte atârna o bucăţică desprinsă din coaja 
lui. Am apucat-o strâns și am cojit-o de pe trunchi, într-o fâșie 
lungă. 

L-am ridicat iarăși pe Serghei și l-am cărat până la izvorul din 
apropierea casei, după care l-am trimis pe Stepon înăuntru să- 
mi aducă un tăciune aprins și o cană. Am smuls fire uscate de 
iarbă și am adunat crenguţe pe care le-am clădit într-o movilă, 


VP - 29 


iar când s-a întors Stepon, am aprins un pui de foc, făcând o 
fiertură din coaja de copac. Apa s-a înnegurat în culoarea 
cenușii și din cană a ieșit un miros ca de pământ reavăn, după 
care i-am ridicat capul lui Serghei și l-am făcut să soarbă câteva 
înghiţituri. S-a înfiorat, scuturându-se ca un animal care se 
apără de muște vara. L-am făcut să mai soarbă o dată și încă o 
dată, iar după a treia înghiţitură s-a răsucit pe o parte și a 
început să verse iar și iar în ţărână o grămăjoară de bucăţi 
aburinde de carne crudă roșiatică, împuţită și scârbavnică. M- 
am tras deoparte ca să nu mi se facă și mie rău. Când într-un 
târziu s-a oprit, s-a târât departe de grămăjoara spurcată, 
plângând încetișor. 

l-am dat să bea puţină apă, iar Stepon a îngropat grămăjoara 
de carne crudă pe care o vărsase. Serghei a mai plâns o vreme, 
cu sughițuri. Arăta pierdut și sfrijit, de parcă flămânzise 
îndelung, dar măcar revenise printre noi. A trebuit să se sprijine 
de mine când ne-am ridicat. Ne-am dus la izvor, la stânca de 
lângă care se adăpau caprele, și le-am găsit acolo, păscând și 
molfăind frunzișul uscat de pe mal. Capra cea mai bătrână s-a 
îndreptat agale spre noi, mișcând caraghios din urechi, și 
Serghei a cuprins-o pe după gât, lipindu-și faţa de coastele ei, 
timp în care am muls niţel lapte într-o cană și i-am dat să bea. 

A sorbit până la ultima picătură, după care s-a uitat la mine cu 
îngrijorare. Tata era cu băgare de seamă dacă nu cumva vreuna 
din capre dădea mai puţin lapte decât ar fi trebuit și aveam să 
luăm cu toţii bătaie dacă nu îi spuneam cine băuse din lapte. 
Însă i-am smuls cana din mână lui Serghei și am umplut-o iar cu 
lapte proaspăt muls, pe care i l-am dat să-l bea. Nu am habar de 
ce-am făcut-o, dar am făcut-o. Și a doua zi dimineaţă, când tata 
a ieșit cu donițele mulse și a început să urle, l-am înfruntat și i- 
am zis cu glas ridicat: 

— Lui Serghei îi trebuie mai multă mâncare. 

Tata s-a holbat la mine; la fel au făcut Serghei și Stepon. Și eu 
m-aș fi holbat, dacă aș fi putut cumva să-mi ies din trup. După 
câteva clipe, m-a plesnit și mi-a zis să-mi ţin gura, apoi a ieșit și 
asta a fost tot. Serghei, Stepon și cu mine am rămas tustrei în 
casă, în așteptare, dar tata nu s-a întors. Scăpaserăm cu toții de 
chelfăneală. Serghei s-a uitat la mine, și eu la el, dar nu ne-am 
spus niciun cuvânt. După câteva clipe, mi-am luat broboada și 
săculețul și am plecat la muncă. Hainele îmi erau încă murdare 


VP - 30 


și pline de noroi uscat. N-aveam timp să le spăl până în ziua de 
spălat rufe. 

Când am venit acasă în după-amiaza aceea, Serghei scosese 
hârdăul pentru spălat și Stepon îl umpluse cu apă de la izvor. Ba 
chiar au fiert niște apă, să fie fierbinte și să se curețe mai ușor 
rufele. Am aruncat o privire către hârdăul cu apă, după care, 
scoțându-le din buzunar, le-am arătat cele trei ouă pe care le 
căpătasem de la nevasta cămătarului. Mă întrebase ce s-a 
întâmplat acasă. Când i-am spus că fratelui meu i s-a făcut rău 
de la ceva ce-a mâncat, mi-a spus că ouăle crude sunt cel mai 
bun leac pentru greața de la stomac și mi-a dat trei ouă. Eu am 
mâncat unul, Serghei unul și jumătate, iar Stepon a sorbit 
jumătatea rămasă. Apoi au tăiat verzele noastre pipernicite în 
locul meu, cât eu mi-am spălat hainele, și, după ce am terminat, 
am pregătit cina. 


VP - 31 


CAPITOLUL IV 


Tot anul acela friguros mi-am sporit arginţii. Primăvara venise 
iarăși târziu și vara era atât de scurtă, încât până și în grădinile 
de zarzavat legumele creșteau greu. Zăpada a tot căzut până 
spre mijlocul lui aprilie. Oamenii veneau ciopor la mine de foarte 
departe, din zeci de sate înconjurătoare, să se împrumute cu 
bani care să-i ajute să se descurce. Când ne-am dus iarăși la 
Vysnia în primăvara următoare, i-am dus înapoi bunicului tașca 
plină de fișicuri de copeici numai bune de schimbat în zloți de 
aur, care să fie puși în bancă, la adăpost de jafurile călăreţilor 
Străvechi, în spatele zidurilor groase ale vistieriei și ale zidurilor 
încă și mai groase care apărau orașul. Bunicul nu mi-a spus 
nimic, doar a ţinut câteva clipe tașca în palmă, cântărindu-i 
parcă greutatea, însă am putut vedea că e mândru de mine. 

Bunicii mei nu aveau de obicei oaspeţi când ne duceam noi în 
vizită, în afară de surorile mamei. Nu băgasem de seamă 
înainte, dar am observat de data asta, pentru că dintr-odată 
casa s-a umplut de lume, poftită la ceai și apoi la cină, sub 
lumini puternice, în foșnet de rochii și zumzet vesel de voci. In 
săptămâna aceea am întâlnit mai mulţi orășeni decât în toate 
vizitele de până atunci. Îmi închipuisem întotdeauna doar 
părelnic că bunicul ar fi un om de vază, dar acum acest lucru mi 
se înfățișa limpede înzecit: oamenii îi vorbeau politicos, 
adresându-i-se cu panov? Moshel, până și rabinul îi vorbea 
astfel, iar la masă, dimpreună cu alţi oaspeţi, bunicul punea la 
cale treburile politicești ale cartierului evreiesc, rezolvând acolo 
pe loc felurite dispute, ca și cum ar fi fost îndreptăţiţi să o facă. 

Nu înțelegeam de ce nu mai veniseră oaspeţi până atunci. Cu 
toții erau drăguți și încântați să mă vadă. 

— Oare asta să fie micuța Miryem? a spus cu blândeţe panova 
Idin, zâmbindu-mi și mângâindu-mă pe obraji: era soţia unui 
prieten de-ai bunicului. 

Nu-mi aminteam s-o fi întâlnit mai înainte; trecuse prea multă 
vreme. 

— A crescut deja așa de mare! Negreșit vom juca la nunta ta 


5 În original, cu sensul de „domn” (n.tr.). 
VP - 32 


în curând. 

Bunica, auzind-o, n-a scos o vorbuliță, iar mama arăta și mai 
nefericită decât de obicei. A rămas într-un colţ al salonașului 
când au sosit oaspeţii, aplecată deasupra unei cămăși simple de 
in pe care i-o cosea tatei, și a vorbit cu fiecare musafir doar atât 
cât să nu fie considerată necuviincioasă: tocmai mama, care era 
miloasă cu oamenii din sat care ne lăsaseră să flămânzim și 
care n-ar fi primit-o în ruptul capului în casele lor. 

— Nu prea îmi vine a crede că poţi să faci din coadă de câine 
sită de mătase, mi-a spus bunicul tăios, când l-am întrebat, într- 
un târziu, despre musafiri. Tatăl tău n-ar fi în stare să îţi aducă 
zestrea pe care ar aștepta-o din partea nepoatei mele oaspetii 
care vizitează această casă și i-am jurat mamei tale atunci când 
l-a luat de bărbat că n-o să-i mai vâr un sfant în pungă dacă 
ajunge să scapete vreodată. 

Atunci am înţeles de ce nu-și invitase bunicul oaspeţii bogaţi 
și de ce nu își dorise defel ca bunica să-mi cumpere rochii 
vârstate cu blană și cu nasturi de aur. N-avea să încerce să 
preschimbe în prinţesă o fată de morars, cu straie alese de 
împrumut ca să-i prindă în laţ un soț îndeajuns de nătâng să se 
lase păcălit sau unul care să nu mai cadă la învoială când ar fi 
aflat adevărul. 

Dar nu m-am mâniat defel. Îmi plăcea și mai mult de bunicul 
pentru francheţea lui rece și m-am simţit mândră că de data 
asta invitase oaspeţi, ba chiar se lăudase cu mine în faţa lor, 
spunându-le cum am plecat cu o tașcă de arginţi și cum am 
adus-o înapoi plină cu zloți de aur. Îmi plăcea să mă simt privită 
de ei, cântărită din priviri ca o pungă cu galbeni, mai ales că 
puteam să-mi ţin cu demnitate capul sus atunci când o făceau, 
încredințată fiind de propria-mi valoare. 

În schimb, am început să mă mânii pe mama. Surorile ei au 
apărut din nou la cină, în noaptea dinaintea plecării noastre - 
eram douăsprezece suflete în jurul mesei și alți copii mai mici, 
gureși și zgomotoși prin curte. Verișoara mea, Basia, s-a așezat 
lângă mine: era cu un an mai în vârstă, frumoasă, cu braţe 
plinuţe și părul castaniu, drept și lucios, purtând colier și cercei 
din perle, stăpână pe sine și graţioasă. Fusese în vizită la 


6€ Aluzie la basmul popular Rumpelstiltskin (germ. Rumpelstilzchen), cules de fraţii 
Grimm în colecţia lor de basme din 1812, a cărui protagonistă este o fiică de morar 
(n.tr.). 


VP - 33 


pețitoare cu o lună în urmă și și-a lăsat privirea în pământ, un 
zâmbet mijindu-i în ochi și la colțurile gurii atunci când maică-sa 
a vorbit despre tânărul pe care puseseră ochii: Isaac, tot bijutier 
și el ca tatăl Basiei, și încă unul iscusit, deși bunicul a clătinat un 
pic din cap neîncrezător și a pus o mulţime de întrebări despre 
daraverile lui. Mâinile Basiei erau netede și moi. Nu trebuise 
niciodată să facă munci grele, iar straiele ei erau ţesute cu gust, 
brodate cu flori și cu păsări cântătoare. 

Nu o pizmuiam nicidecum, nu acum, când eram și eu în stare 
să-mi cumpăr un șorț cu broderii dacă aș fi dorit să-mi cheltui 
banii în acest chip. Eram bucuroasă de munca pe care o făceam. 
Dar am simţit-o pe mama cum se dă aproape de tot pe lângă 
mine, de parcă ar fi vrut să-mi aţină cu mâna calea, ca să nu pot 
vedea viaţa îndestulată a Basiei și să-mi doresc cumva și eu o 
feliuță din ea. A doua zi am pornit valvârtej spre casă și sania 
gonea peste întinderea de zăpadă înghețată, tăindu-și drum prin 
codrul întunecat. Deși primăvară, era un frig pătrunzător, însă 
aveam cu mine mantia de blană și trei cămășuțe pe sub rochie, 
pe lângă cele trei pături călduroase în care eram înfofolite cât se 
poate de comod. Dar chipul mamei tot nefericit arăta. Nu ne 
adresam niciun cuvânt. 

— Ai pofti mai degrabă să fim încă sărmani și flămânzi? am 
izbucnit ea într-un târziu, spărgând tăcerea ce se lăsase grea 
între noi în mijlocul pădurii. 

Ea m-a strâns în braţe, m-a sărutat și mi-a spus, suspinând 
ușor: 

— Draga mea dragă, cât de rău îmi pare! 

— Îţi pare rău? am răspuns. Că-ți este cald în loc să-ţi fie frig? 
Că trăiești în bogăţie, lipsită de griji? Că ai o fată care poate 
preschimba argintul în aur. 

M-am tras mai departe de ea cu un gest brusc. 

— Că văd cum te faci rece ca de gheaţă ca să avem toate 
astea, mi-a răspuns. 

N-am spus nimic, doar m-am cuibărit la căldură între cergi. 
Oleg își îndemna caii să dea zor. În depărtare, apăruse printre 
copaci un licăr ca de argint, scoțând la iveală drumul călăreţilor 
Străvechilor. Caii au iuţit galopul, însă drumul fermecat ne-a 
rămas în coastă până acasă, licărind printre copaci. Il puteam 
simţi dintr-o parte, ca o boare de vânt mai rece împingându-se 
în mine și încercând să-mi pătrundă prin piele, dar nu-mi păsa. 


VP - 34 


Era mai frig înăuntrul meu decât afară. 
# 

Wanda a ajuns târziu la noi acasă în dimineața următoare și, 
când a intrat, răsufla cu greutate, avea faţa roșie și brobonită de 
sudoare, iar ciorapii și fusta îi erau acoperite de zăpadă 
pătătorită, de parcă o luase peste câmp, croindu-și drum nou 
prin zăpadă, în loc să meargă pe uliţa satului. 

— Călăreţii Străvechi umblă prin pădure, a zis fără să ridice 
privirea. Când am ieșit în curtea din faţa casei, am văzut că 
drumul Străvechilor licărea încă stins printre copaci, la nici 
jumătate de verstă depărtare de noi. 

Nu mai auzisem până atunci ca drumul lor să ajungă atât de 
aproape de târgul nostru. Nu aveam ziduri de apărare, dar nu 
eram îndeajuns de bogaţi ca să-i ispitim în vreun fel. Dările 
noastre erau plătite în grâne și lână, iar cei bogaţi își schimbau 
arginţii pe aur la adăpostul zidurilor orașului, depunându-l la 
bancă, așa ca mine. Poate vreo femeie să fi avut o salbă sau 
vreun inel din aur - m-am gândit, cu oarece întârziere, chiar la 
nasturele de aur cusut pe gulerul meu -, dar nu ar fi putut 
strânge nici măcar un cufăraș de bijuterii de aur, chiar dacă ar fi 
spart fiecare casă de pe ulița mare. 

Un frig crâncen se răspândea din pădure; dacă îngenuncheai 
și atingeai cu palma neînmănușată pământul bocnă, puteai simţi 
răcoarea venind în valuri joase, de parcă ar fi fost răsuflarea 
slabă a vreunui uriaș din depărtare, iar aerul mirosea puternic a 
ramuri frânte de pin. Ne aflam în toiul iernii, dar chiar și așa era 
nefiresc de rece. Am privit înapoi înspre târgușorul nostru și am 
văzut și alţi oameni ieșiți în curţile caselor din apropierea 
noastră, uitându-se, ca și noi, înspre drum. Panova Gavelyte mi- 
a aruncat o căutătură mânioasă înainte de a reintra în casă, de 
parcă ar fi fost vina mea. 

Dar nu s-a întâmplat nimic altceva, dar treburile dimineţii se 
cereau făcute, așa că, încet-încet, am intrat cu toţii în casă, iar 
când n-am mai putut zări drumul, am încetat să ne mai gândim 
la el. M-am așezat cu catastifele în braţe ca să cercetez cu 
luare-aminte toate lucrurile pe care Wanda le adusese în casă în 
cele două săptămâni cât lipsisem. Ea a luat coșul cu pâine 
veche și grăunţele pentru găini și a ieșit să le dea de mâncare și 
să strângă ouăle. Mama încetase în cele din urmă să încerce să 
facă vreo treabă pe afară, ceea ce mă umplea de bucurie: 


VP - 35 


stătea la masă curăţând cartofi pentru cină, încălzindu-se lângă 
foc, și îi mai revenise culoarea în obraji, odată cu o oarecare 
rotunjime a feței care-i fusese suptă de boală iarna trecută. Mă 
încăpăţânam să nu-mi pese de felul în care mă privea stând 
aplecată deasupra catastifelor. 

Socotelile erau toate drepte și limpezi, iar toate sumele 
cuvenite fuseseră întoarse. Bunicul mă întrebase despre 
servitoarea mea dacă este destoinică; nici nu mă considerase 
atât de nesăbuită încât să îi făgăduiesc Wandei plata în bani. 

— Un servitor se-nvaţă lesne necinstit când îţi aduce bani, dar 
nu-i rămâne nimic în palmă, mi-a zis. Fă-l să simtă că 
bunăstarea îi crește odată cu a ta. 

Stăteam un pic cu grijă din pricina averii mele care sporea, 
chiar dacă aveam paisprezece zloți de aur depuși în vistieria cu 
ziduri groase de la banca bunicului. Știam că banii nu proveneau 
din împrumuturile date de mine; era în fapt zestrea mamei, care 
se întorcea, în sfârșit, la noi. Tata o dăduse cu împrumut atât de 
iute după ce s-au căsătorit, încât ajunsese în buzunare străine 
încă dinainte să mă nasc eu, și atât de puţin din împrumuturile 
date fusese întors, încât fiecare vecin pe o întindere de multe 
verste în jurul nostru încă ne datora bani. Își reparaseră casele 
și hambarele, își cumpăraseră vite și grâne pentru însămânţat, 
își măritaseră fiicele și le făcuseră un rost fiilor, în vreme ce 
mama mea răbdase de foame și tata fusese gonit de prin curțile 
lor. Aveam de gând să primesc înapoi fiecare bănuţ, cu tot cu 
dobânda strânsă în timp. 

Însă banii ușor de recăpătat îi adunasem deja. O parte din 
bani n-aveam să-i mai văd înapoi niciodată. Unii dintre cei care 
împrumutaseră de la tata erau morţi sau plecaţi atât de departe, 
încât era cu neputinţă să mai dau de ei. Deja eram silită să 
primesc mai mult de jumătate din plăţi în bunuri, sub formă de 
muncă sau altceva, iar preschimbarea acestui fel de plăţi în bani 
nu era lucru ușor. Casa noastră era acum un cuibușor plăcut, ba 
aveam și o curte plină de găini, îndeajuns de multe încât să ne 
putem îngriji de ele. Mai primiserăm de la unii oameni câte o 
oaie sau o capră, dar nu ne pricepeam să avem grijă de 
asemenea animale. Puteam să le vând mai departe, dar nu era 
lesne și nu-mi venea la socoteală să încerc să le dau datornicilor 
mei cu un bănuţ mai puţin împrumut decât suma totală pe care 
o luam pe bunurile lor în târg. Pentru ei așa ceva s-ar fi numit 


VP - 36 


înșelătorie, chiar dacă timpul cheltuit cu treaba vânzării 
bunurilor era al meu. 

Imprumutam bani acum doar celor de la care trăgeam oarece 
nădejde că i-aș putea recăpăta într-o bună zi, iar sumele erau 
mici și date cu băgare de seamă, dar astfel mă alegeam doar cu 
un șirag de plăți făcute cu tot atât de multă băgare de seamă de 
datornici și nu știam câţi dintre ei nu vor mai fi în stare să 
plătească înainte de a-mi întoarce datoria întreagă. Dar chiar și 
așa, uitându-mă în catastif la sumele frumușele adunate, m-am 
hotărât că voi începe de-acum să o plătesc pe Wanda în bani: cu 
fiecare zi scursă, avea să șteargă jumătate de bănuţ din datoria 
tatălui ei și să ia acasă cealaltă jumătate, ca să aibă și ce pune 
deoparte, astfel încât și ea, și tatăl ei să simtă că munca îi 
aduce bani. 

Tocmai mă hotărâsem că îi voi da de știre Wandei în acea 
după-amiază, înainte să plece acasă, când ușa s-a izbit din nou 
de perete nu tocmai cuviincios. Wanda s-a năpustit înăuntru, 
strângând la piept coșul încă plin de grăunţe și a spus: 

— Au dat târcoale casei! 

La început n-am înţeles despre cine era vorba, dar m-am 
ridicat oricum îngrijorată; faţa fetei era palidă și plină de 
spaimă, iar ea nu era genul care să se sperie ușor. Tata a luat 
vătraiul de fier din cămin și i-a spus: 

— Arată-mi unde! 

— Or fi spărgători? a întrebat mama cu glas șoptit. i 

Gând la gând cu mine, de îndată ce mi-am făcut o idee. Imi 
părea bine că luasem banii din casă și îi pusesem la bancă. Dar 
apoi l-am urmat pe tata afară, dând ocol prin spatele casei, 
unde găinile cârâiau încă zgomotos, așteptându-și dezamăgite 
hrana, iar Wanda ne-a arătat urmele. Nici vorbă de spărgători. 

Urmele de copite lăsaseră semne puţin adânci pe covorul de 
nea proaspăt căzută, nepătrunzând în stratul de gheaţă de 
dedesubt, însă erau mari de tot, cam de mărimea copitelor de 
cai, doar că despicate ca de cerb și având ușoare crestături 
ascuţite în partea din față. Veniseră până la zidul casei, după 
care unul dintre ei descălecase și privise prin fereastră: cineva 
care purta o pereche de cizme ciudate, cu vârfuri lungi, ascuţite, 
care nu lăsaseră nici ele urme adânci în zăpadă. 

La început nu mi-a venit să cred. Era cu siguranţă un lucru 
ciudat, dar m-am gândit că cineva ne joacă vreun renghi, cum 


VP - 37 


făceau pe când eram mică băieţii vecinilor, care aruncau 
câteodată cu pietre după mine. Cineva venise pe furiș și făcuse 
urmele doar ca să ne sperie. Sau poate era vorba despre ceva și 
mai răuvoitor: să se dezvinovăţească de un jaf pe care îl puneau 
la cale. Dar înainte de a deschide gura să rostesc ce gândeam, 
mi-am dat seama că nimeni nu ar fi putut face urmele fără să 
lase la rândul lor alte urme în zăpadă, doar dacă nu cumva le 
făcuseră cu un băț lung, cocoțaţi pe acoperiș. Insă acoperișul 
era curat, iar urmele de copite despicate lăsaseră o dâră lungă 
împrejurul curţii noastre urmându-și calea înapoi în pădure, 
unde se pierdeau pe sub arbori. Și când am privit acolo, am 
văzut drumul argintiu încă licărind printre copaci. 

Am amuţit, iar mama și tata n-au scos, la rândul lor, niciun 
cuvânt, tustrei privind la drumul argintiu din pădure; doar 
Wanda a spus, fără ocoliș: 

— Străvechii sunt. Au venit până aici! 

Nobili din basme și jivine ciudate nu-și prea aveau locul în 
curtea noastră, printre găini, și încă privind pe fereastră în 
salonașul nostru! M-am aplecat și eu să mă uit pe fereastră: nu 
era mare lucru de văzut dincolo de patul meu îngust, în afară de 
vatra cu oalele de gătit, dulăpiorul sculptat, dăruit mamei de 
tata și sacii cu grăunţe din cămară. Casa noastră arăta atât de 
obișnuită, atât de simplă, încât ideea pândei Străvechilor 
devenea de-a dreptul hazlie, așa că mi-am îndreptat umerii și 
am privit din nou către urmele de copite, așteptându-mă ca ele 
să dispară pe nesimţite și să înceteze să preschimbe lumea într- 
un loc înspăimântător și fără noimă. 

Apoi, tata a luat vătraiul și a început să scociorască urmele de 
copite cu el, urmând dâra lăsată de călăreţi în zăpadă până la 
marginea pădurii, după care s-a întors pășind apăsat chiar peste 
ele. Când a ajuns înapoi la noi, a spus: 

— Să nu vă mai aud vorbind asemenea prăpăstii. Cine știe 
cine o fi lăsat urmele - pesemne doar niște copii încercând să 
facă o glumă proastă. Treci înapoi la treabă, Wanda! 

L-am privit cu uimire. Nu-l mai auzisem niciodată pe tata să 
vorbească atât de apăsat. Nu-l știam în stare să poruncească 
astfel. Wanda încă șovăia. A privit lung către fostele urme de 
copite, după care a pășit ușurel peste ele în zăpada răscolită și a 
început să hrănească găinile. Mama stătea în prag, cu broboada 
înfășurată strâns, cu buzele strânse, cu brațele strâns 


VP - 38 


încrucișate. După care a spus: 

— Vino în casă, Miryem! Am nevoie să mă ajuţi la curățat 
cartofi. 

Am intrat după ea, timp în care ea a aruncat o privire în 
lungul drumului, către târg. Dar toată lumea reintrase în casă, 
întorcându-se la treburi; nimeni nu ne mai urmărea de afară. 

Odată ajunși înăuntru, tata s-a dus la fereastra de lângă patul 
meu, ţinând în mână un beţigaș luat din lemnele de foc, după 
care l-a măsurat în lungime și grosime cu crestături de cuţit; 
apoi și-a luat haina și toporișca și a ieșit din nou, cu beţigașul în 
mână. 

— Miryem, a spus mama, cred că tatălui tău i-ar prinde bine 
ajutorul unui flăcău. O să-l rugăm pe fratele Wandei să vină să 
stea cu noi peste noapte și o să-l plătim. 

— Să plătim pe cineva doar ca să doarmă cu noi în casă? Dar 
cu ce ne-ar putea fi de folos dacă unul dintre Străvechi ar intra 
într-adevăr peste noi? 

M-a umflat râsul chiar rostind întrebarea: gândul mamei era 
atât de hazliu. Abia îmi aminteam cum de se întâmplase să cred 
că toată treaba asta ar fi putut fi a/tceva decât o glumă. Părea 
că tocmai visasem, iar visul se destrăma deja în uitare. 

Însă mama a rostit tăios: 

— Nu mai vorbi prostii! Nu vreau să te mai aud spunând așa 
ceva. Și să nu pomenești de Străvechi nimănui din târg, auzi? 

Porunca aceasta a mamei o înţelegeam încă și mai puţin. 
Toată lumea avea să vorbească despre Străvechi, despre 
drumul licărind prin pădure, iar a doua zi era zi de târg. 

— Atunci, nu te duci nicăieri, a zis mama după ce i-am 
împărtășit gândul meu; iar când m-am împotrivit spunându-i că 
am de dus mărunţișuri spre vânzare la Vysnia, m-a scuturat 
zdravân de umeri și mi-a zis: 

— Miryem, o să-l plătim pe fratele Wandei să rămână peste 
noapte, așa că ea n-o să pomenească nimănui că Străvechii au 
trecut pe la noi. Și nici tu n-o să spui nimănui că s-au apropiat 
atât de mult! 

Mi-a pierit cheful de sfadă. Mai ales după ce mama a adăugat, 
cu glas moale: 

— Acum doi ani, lângă Minask, o ceată de Străvechi a pustiit 
țarinile în drumul lor spre trei orășele, nu cu mult mai mari 
decât al nostru. Au pus foc bisericilor și caselor celor avuţi și au 


VP - 39 


prădat până și ultimul gram de aur pe care l-au găsit. Dar au 
trecut călare pe lângă satul Yazuda, locuit de evrei, și nu le-au 
ars casele. Așa că oamenii au început să spună că evreii au 
căzut la învoială cu Străvechii. lar acum, în Yazuda nu mai e 
picior de evreu. Inţelegi, Miryem? De asta n-ai să pomenești 
nimănui că Străvechii au trecut pe la noi! 

Nu mai era vorbă acum despre spiriduși, vrăjitorii sau lucruri 
fără noimă, ci despre ceva ce înţelegeam prea bine. 

— O să merg mâine la târg, am spus după câteva clipe și, 
înainte să-i dau mamei răgazul să zică ceva, am adăugat: Ar fi 
ciudat dacă nu aș merge. O să mă duc și o să vând cele două 
rochii noi pe care le-am cumpărat și o să vorbesc despre straiele 
după moda nouă de la Vysnia. 

Mama a încuviinţat din cap după câteva clipe și m-a mângâiat 
pe creștet, cuprinzându-mi obrajii în palme. Apoi ne-am așezat 
amândouă la masă și am început să curățăm restul de cartofi. 
Afară, o auzeam pe Wanda crăpând lemne în ritmul sacadat, 
egal și neîntrerupt al toporului izbind butucii. După puţină vreme 
s-a întors și tata cu braţele încărcate de ramuri verzi; restul zilei 
și l-a petrecut lângă foc, curățându-le și potrivindu-le de lungime 
ca să facă din ele gratii subţiri, cu care să acopere ferestrele 
casei. 

— Ne gândeam că l-am putea tocmi pe fratele Wandei să 
rămână nopţile la noi, a spus mama, fără să ridice ochii din 
lucrul ei de mână, în timp ce tata meșterea la gratii. 

— Ar fi de folos să am un flăcău prin preajmă, a încuviințat 
tata bucuros. Mă năpădesc grijile de câte ori avem bani în casă. 
Oricum, mi-ar fi de mare ajutor. Mai ales că nici eu nu întineresc, 
cum bine vedeți. 

— Poate, până la urmă, o să ţinem și câteva capre, am spus. 
Băiatul ăsta ar putea avea grijă de ele. 

# 

— Ne-ar plăcea să avem în preajmă un flăcău care să rămână 
peste noapte și să aibă grijă de casă, mi-a spus Miryem în ziua 
când s-a întors. Și care să îngrijească de câteva capre pe care 
avem de gând să le cumpărăm. N-ar putea oare fratele tău să 
vină să ne ajute? ` 

Nu i-am răspuns pe loc. Îmi venea să zic nu. Îi ţinusem 
socotelile în timpul celor două săptămâni cât fusese plecată. Eu 
singură. In fiecare zi treceam pe la datornici, pe la câte un rând 


VP - 40 


de case deosebite în fiecare zi, apoi reveneam acasă la ei ca să 
pun de cină pentru mine și pentru taică-său, cămătarul, după 
care, cu mâini tremurătoare, mă așezam la masă și deschideam 
cu grijă catastiful. Legătoarea din piele era atât de moale la 
atingere, iar înăuntru fiecare pagină subţire și netedă era 
acoperită cu litere și numere. Le răsfoiam una câte una, în 
căutarea caselor pe la care trecusem în acea zi. Paginile purtau 
numere diferite pentru fiecare casă, iar lângă număr era scris 
numele celui care locuia acolo. Înmuiam tocul în călimară, 
ștergeam vârful peniţei, apoi îl înmuiam iar și scriam încet-încet, 
aducând din condei fiecare număr după priceperea mea. După 
aceea închideam la loc catastiful, curățăm tocul de cerneală și îl 
puneam alături de călimară pe policioară. Singură făceam toate 
astea! 

Toată vara aceea, când zilele erau mai lungi și puteam zăbovi 
niţel, Miryem mă învățase cum se scriu numerele cu tocul. Mă 
lua afară după cină și desena numerele în ţărână cu un băț, iar 
și iar. Însă nu m-a învăţat doar cum să le scriu. M-a învăţat și să 
socotesc, anume cum se naște un număr nou din altele două și, 
de asemenea, cum se scade un număr dintr-altul. Și nu doar 
numere mici, pe care le puteam desluși pe degete sau cu 
ajutorul pietricelelor de socotit, ci și numere mari. M-a învăţat 
cum se adună o sută de bănuţi într-o copeică și douăzeci de 
copeici de argint într-un zlot de aur și cum să împart iarăși o 
monedă de argint în bănuți. 

La început mi-a fost frică să învăţ. Au trecut cinci zile până am 
îndrăznit să pun mâna pe băț și să reiau dârele desenate de ea 
în chip de numere. Vorbea cu mine ca de ceva obișnuit, însă eu 
știam că e vrăjitorie. Frică mi-a fost și mai târziu, dar nu m-am 
putut împotrivi. Am învăţat să desenez în ţărână dârele 
fermecate, apoi am făcut-o pe o piatră netedă cu un toc vechi și 
cu cenușă amestecată cu apă în chip de cerneală, iar într-un 
târziu le-am scris chiar cu tocul și călimara ei pe o foaie veche 
de hârtie, ajunsă cenușie de la atâta scris și șters. Și pe la 
sfârșitul iernii, când a plecat să-și vadă bunicii, eram de-acum în 
stare să îi ţin singură socotelile. Începusem chiar să citesc și 
slovele. Știam numele strigate cu glas tare de pe fiecare pagină 
și mi le repetam ușurel și atingeam slovele cu degetul, deslușind 
ce slove intră în fiece cuvânt. Câteodată, când greșeam, Miryem 
mă oprea și îmi spunea slovele potrivite. Mă învățase atât de 


VP - 41 


multă vrăjitorie, încât nu-mi venea la socoteală să o împart cu 
nimeni. 

Cu un an în urmă, i-aș fi spus „nu” fără putinţă de tăgadă, ca 
să păstrez totul numai pentru mine. Dar trecuse aproape un an 
de când îl scăpasem pe Serghei din ghearele Străvechilor. 
Acum, când ajungeam târziu acasă, îmi punea cina dinainte. 
Împreună cu Stepon adunase păr de capră de prin tufișuri și de 
prin fân, aproape un an de zile, cât să-mi ajungă să-mi fac o 
broboadă pe care s-o port când mergeam în târg. Era fratele 
meu. 

Apoi, aproape că am zis „nu” de frică. Dacă lui Serghei avea 
să-i scape taina? Ajunsese atât de mare, încât abia o mai 
puteam eu ţine zăvorâtă în mine. Noapte de noapte, mă duceam 
la culcare cu gândul la cele șase copeici de argint, ţinute strâns 
în pumn, lucitoare și reci. Le socoteam în gând tot adăugând 
bănuţi, unul câte unul, până ce mă fura somnul. Dar după o 
clipă, am întrebat încet: 

— Munca lui ne-ar ajuta să stingem datoria mai repede? 

— Da, mi-a răspuns Miryem. Zilnic, fiecare din voi o să câștige 
câte un bănuţ. Jumătate din sumă va merge spre plata datoriei 
până la stingerea ei, iar restul vi-l voi plăti în bani peșin. 

Apoi a scos un bănuţ rotund și nou și mi l-a pus, licărind, în 
palmă, ca răsplată pentru că m-am gândit să-i spun „da” în loc 
de „nu”. 

— O să vorbesc cu Serghei, i-am răspuns. 

Dar când i-am spus, pe șoptite, în pădure, departe de orice 
loc în care ne-ar fi putut auzi taica, m-a întrebat: „Vor doar să 
stau peste noapte în casă? O să-mi dea bani doar ca să stau pe 
lângă casă și să le hrănesc caprele? De ce?” 

— Se tem de spărgători, i-am răspuns, dar de îndată ce 
cuvintele mi-au ieșit din gură, mi-am amintit că nu-i adevărat. 
Însă nu mai eram oricum în stare să deslușesc adevărul. 

A fost nevoie să mă ridic și să mă prefac că ţin coșul cu 
mâncare pentru găini și să dau înconjur casei, pentru ca 
amintirea acelei dimineţi să-mi revină limpede în minte. Am ieșit 
și am mâncat pe tăcute o parte din pâinea veche, așezându-mă 
la colțul casei, unde cei dinăuntru nu mă puteau zări, și nici 
găinile, iar după ce am pășit dincolo de colțul casei, am zărit 
urmele pe zăpadă... 

— Străvechii, am șoptit. lar cuvântul mi-a înghețat în gură. 


VP - 42 


Străvechii au trecut pe aici. 

Dacă Miryem nu mi-ar fi dat bănuţul, nu știu ce ne-am fi făcut, 
îmi era limpede că datoria tatei nu mai avea nicio însemnătate. 
Nicio lege n-avea cum să mă constrângă să lucrez într-o casă 
prin ferestrele căreia veneau nestingheriţi să privească 
Străvechii. Dar Serghei s-a uitat la bănuţul din palma mea, la fel 
am făcut și eu, după care m-a întrebat: 

— Câte un bănuţ de căciulă în fiecare zi? 

— Deocamdată, jumătate din sumă merge către stingerea 
datoriei, i-am spus. Câte un bănuţ pe zi, atât. 

— Pe ăsta îl păstrezi tu, mi-a spus după o clipă. lar pe 
următorul o să-l iau eu. 

N-am zis: „Să mergem lângă copacul alb să cerem mamei 
sfatul”. De data aceea, m-am purtat ca taica. Nu voiam să aud 
glasul mamei spunând Wu vă duceti, o să dați de necaz! Ştiam 
că o să dăm de necaz. Dar știam totodată și ce avea să se 
întâmple dacă nu mă mai duceam la lucru. Dacă-i spuneam lui 
taica, mi-ar fi zis că nu trebuie să mai rămân o clipită într-o casă 
de diavoli, apoi m-ar fi vândut în târg pe două capre cuiva în 
căutare de o nevastă cu spinarea tare și nepricepută la socoteli. 
În ochii lui, nu preţuiam nici măcar șase copeici. 

Așa că i-am spus tatei că evreul cămătar avea trebuinţă de 
cineva care să îl ajute să ţină capre și că datoria s-ar stinge mai 
repede dacă i-ar îngădui lui Serghei să rămână acolo peste 
noapte. S-a încruntat și s-a răstit la Serghei: 

— Să ajungi acasă cu un ceas înainte de răsărit. Când se va 
stinge datoria? 

Serghei a privit către mine, iar eu i-am spus tatei: 

— Peste trei ani. 

Mă aşteptam să mă plesnească, să-mi strige în faţă că sunt o 
proastă care habar n-are de socoteli. Dar taica doar a mârâit: 

— Jivine sugătoare de sânge și lipitori, după care a adăugat 
către Serghei: Să faci bine să le spui că trebuie să mănânci și de 
dimineaţă la ei! Și să nu vă mai prind că mulgeţi caprele! 

Aveam acum la îndemână un răgaz de trei ani. Mai întâi 
aveam să primim un bănuţ la fiecare două zile, mai apoi, câte 
un bănuţ pe zi. Mi-am strâns mâinile cu Serghei în spatele casei, 
iar el mi-a șoptit: 

— Ce-o să ne cumpărăm cu banii? 

N-am știut ce să-i răspund. Nu mă gândisem să-mi cumpăr 


VP - 43 


ceva cu banii primiţi. Mă gândeam doar cum e să-i am aievea, 
strânși în pumn. După care Serghei a spus: 

— Dacă cheltuim din ei, taica o să prindă de veste. O să ne 
pună să i-i dăm lui. 

Mai întâi am crezut că lui taica măcar nu-i mai umbla prin 
gând să mă scoată la vânzare în târg. Dacă aduceam acasă un 
bănuț în fiecare zi, ar fi fost mulţumit să mă lase să lucrez 
pentru cămătar. Dar apoi m-am gândit la el luându-mi banii: 
cum ar fi trebuit să-i pun în palmă bănuţii strălucitori, unul după 
altul. M-am gândit la el ducându-se în târg și cheltuindu-i pe 
băutură și jocuri de noroc, fără să mai fie nevoit să muncească 
vreodată. Asta avea să-l facă fericit zi de zi. 

— N-o s-o fac, am spus și am simţit o arsură în stomac. N-o 
să-l las să se atingă de banii mei. 

Însă nu știam ce să facem. Apoi am adăugat: 

— O să-i ascundem. Pe toţi. Dacă lucrăm preţ de trei ani fără 
să ne atingem de ei, vom avea fiecare câte zece copeici. Puse 
laolaltă, vor face un zlot. Un galben, adică. O să-l luăm pe 
Stepon și o să fugim în lume. 

Unde să nu fi dus? Habar n-aveam. Dar eram încredințată că, 
având atâta bănet, ne-am fi putut duce oriunde. Am fi putut face 
orice. lar Serghei a dat din cap în semn de încuviinţare; la fel 
gândea și el. 

— Unde i-am putea ascunde? m-a întrebat. 

Așa că, în cele din urmă, am mers sub copacul coliliu și, sub 
piatra de pe mormântul mamei, am făcut o scobitură în ţărână, 
după care am pitit bănuţul acolo și l-am acoperit la loc cu piatra. 

— Mamă, păstrează-l la adăpost pentru noi! 

După care am plecat în grabă de la mormânt, neașteptând să 
vedem dacă avea să se întâmple ceva. Serghei nu voia s-o audă 
pe mama spunându-i și ea să renunţe la planurile sale. 

În noaptea aceea, după cină, s-a dus în târg, purtând pe capo 
cipilică făcută de mine din cârpe, să-i ţină de cald la urechi. Am 
rămas în curtea din fața casei, privindu-l cum se îndepărtează. 
Drumul Străvechilor încă adăsta licărind prin pădure. Nu cu o 
lumină ca de felinar, ci mai degrabă ca lumina stelelor într-o 
noapte înnorată. Dacă încercai să privești drept către el, nu 
izbuteai să-l zărești. Dacă priveai în altă parte, îţi apărea ca un 
licărit pe care-l prindeai cu coada ochiului. Serghei s-a ţinut 
departe de el atât de mult cât i-a fost cu putință. Nu-i mai 


VP - 44 


plăcea acum să meargă prin pădure. A rămas tot timpul pe 
marginea drumului de ţară, de cealaltă parte faţă de rândul de 
copaci, chiar dacă trebuia să-și croiască astfel drum prin 
zăpadă, care se așezase de-acum din belșug pe drumeag. Dar în 
scurt timp s-a pierdut în întuneric. 

A doua zi dimineaţă, i-am putut încă zări urmele prin zăpadă, 
pe când mă îndreptam și eu către târg. Aproape că îmi doream 
s-o fi apucat pe drumul licărind ca să nu-i mai văd urmele, 
fiindcă aveam în suflet spaima că urmele s-ar fi putut opri 
deodată după o bucată de cale. Dar n-a fost așa. Urmele m-au 
însoțit până acasă la Miryem, unde Serghei se afla la masă, 
înfulecând dintr-un blid de cașă fierbinte, cu miros de nuci. M-a 
înghiontit foamea în stomac și pe mine. Nu mai mâncam acasă 
nimic de dimineaţă de câtva timp. Nu mai aveam destulă 
mâncare. 

— A fost liniște toată noaptea, mi-a spus. E 

Eu am luat coșul și am ieșit să dau de mâncare la găini. In 
COȘ, se găsea un colţ întreg de pâine, încă moale la mijloc. L-am 
mâncat și m-am dus să văd de găini, dar nu mi-au ieșit în 
întâmpinare. 

Încetișor, m-am dat mai aproape. Erau urme de jur-împrejurul 
cotețului. Copite ca de cerb, doar că mai mari și cu gheare. 
Ferestruica din acoperișul coteţului, pe care o încinsesem cu o zi 
înainte, era larg deschisă, de parcă cineva aruncase o privire 
cercetătoare înăuntru. Găinile erau la locul lor, strânse laolaltă, 
chircite și cu penele înfoiate. Nu am găsit decât trei ouă mici, iar 
când le-am scos la lumină, unul dintre ele avea coaja cenușie, 
de un alb-cenușiu stins, precum cenușa din vatră. 

Am aruncat oul cenușiu înspre pădure cât de departe am 
putut și m-am gândit apoi să șterg urmele și să mă prefac că nu 
le-am zărit. Dacă i se năzărea cumva cămătarului să-i spună lui 
Serghei să nu mai vină deloc pentru că nu reușise să-i ţină 
departe pe Străvechi? Poate că aveau de gând să mă alunge și 
pe mine. lar dacă aveam să mătur urmele de pe zăpadă, aveam 
să uit și eu c-au fost aievea, așa cum se întâmplase cu o zi 
înainte. M-am dus să iau mătura cu care obișnuiam să mătur 
curtea, însă am găsit-o rezemată de zidul casei, iar pe jos am 
zărit urme de cizme. Erau o mulţime. Unul dintre Străvechi se 
apropiase nestingherit de spatele casei și pășise încoace și 
încolo de-a lungul zidului de trei ori, chiar sub nasul celor ce 


VP - 45 


dormeau înăuntru. 


VP - 46 


CAPITOLUL V 


Fratele Wandei nu era decât un băiețandru: înalt, spătos și 
necioplit, ca un cal deșelat de foame, cu ciolane aproape 
ieșindu-i prin piele în coate și la încheieturi. Când a ajuns întâia 
oară în seara aceea, a spus fără să ridice privirea din pământ că 
taică-său avea să-l lase să vină doar dacă îi dădeam de mâncare 
la cină și dimineaţa, iar când s-a așezat la masă am văzut că 
Gorek nu era prost deloc când își trimisese feciorul cu asemenea 
învoială: băiatul avea o foame de lup. Tot cu atât ne-am fi ales și 
dacă îi dublam simbria, la felul în care creștea preţul hranei. Dar 
mi-am ţinut gura, chiar și atunci când mama i-a dat o a doua 
felie de pâine cu unt. Părinţii mei mi-au mutat patul în odaia lor 
și i-au dat lui Serghei un braţ de pături să-și facă un culcuș în 
locul patului. 

M-am trezit din somn în puterea nopții. Tata trecea prin odaia 
de zi, iar ușa s-a deschis scârțâind și lăsând să pătrundă o boare 
de aer geros. L-am auzit pe Serghei scuturându-și zăpada de pe 
ciubote și spunându-i scurt tatei: 

— E liniște peste tot. 

— Treci și te culcă la loc, Miryem, mi-a spus mama blând. 
Serghei a dat doar o raită pe afară. 

Am mai deschis de două ori ochii în acea noapte, trezită de 
pașii lui Serghei care ieșea însoţit de o pală de aer rece, dar i- 
am închis repede după aceea. Nu se întâmplase nimic. 
Dimineaţa ne-am trezit și am început să pregătim cașa pentru 
masă. Serghei era deja afară, bătând pari în pământ, ca să facă 
un ocol în care să ţinem caprele. Drumul Străvechilor era încă 
acolo, printre copaci, dar când am aruncat pe furiș o privire 
către el, mi s-a părut că parcă se îndepărtase puţin. Era o zi rece 
și cenușie, soarele nu se zărea defel, dar drumul licărea oricum. 
Câţiva băieţi de ţărani ieșiseră din sat, trecând pe lângă casa 
noastră, îndemnându-se unul pe altul să arunce o piatră către 
drumul Străvechilor sau să-l atingă cu piatra; îi puteam auzi 
vorbind tare, cu glas vesel, zeflemisindu-se unul pe celălalt. 

Wanda a ajuns pe când fratele ei stătea încă la masă și 
înfuleca și a ieșit în curte cu coșul găinilor. S-a întors cu coșul 


VP - 47 


aproape gol, cu doar două ouă, deși acum aveam nouă găini 
ouătoare. După care le-a pus pe masă și le-am privit cu toţii. 
Ouăle erau mici, cu coaja foarte albă; apoi Wanda a spus dintr- 
odată: 

— Sunt urme și mai multe în spatele casei! 

Ne-am dus și ne-am uitat la ele. Le-am recunoscut de cum le- 
am văzut, deși uitasem cum arată: înainte ca Wanda să spună 
ceva, uitasem pe jumătate că urmele ar fi fost vreodată aievea. 
Cizmele cu vârf ascuţit umblaseră în căutare de pradă în jurul 
zidului odăii de culcare, de trei ori înainte și înapoi, iar bidiviul 
cu copite despicate rămăsese pe loc lângă coteț, lăsând urme în 
zăpada din jur, ca o vulpe care amușină după o vizuină în care 
să intre. Găinile stăteau toate înăuntru, strânse laolaltă într-un 
ghem mare de pene înfoiate. 

— M-am uitat peste tot, jur! a scâncit Serghei. 

Dar tata i-a răspuns: 

— Nu-i nimic, Serghei, nu-s decât băieţii ăia de prin vecini 
care se ţin de șotii. 

Apoi Wanda a măturat curtea și am aruncat ouăle în găleata 
cu lături. Mama m-a cuprins pe după umeri și am intrat 
amândouă în casă. 

Serghei s-a întors la taică-său în gospodărie, iar Wanda a 
făcut curăţenie și s-a dus să scoată apă. N-am mai reușit să uit 
de urme, oricât aș fi vrut, iar când Wanda a intrat în casă, m-am 
ridicat și i-am zis cu glas hotărât: 

— Haide, mergem la târg! 

M-am dus să-mi iau broboadă, de parcă nu se întâmplase 
nimic nefiresc sau ieșit din comun în acea zi. Când am pornit, m- 
am ţinut tot cu spatele către pădure. Vântul îmi șuiera tăios pe 
la călcâie, făcându-mă să ţin degetele de la picioare strânse sub 
tivul lung al rochiei. Nu m-am întors să văd dacă licăritul argintiu 
al drumului Străvechilor se afla încă acolo. 

Wanda ducea coșul încărcat cu fleacurile pe care le 
cumpărasem la Vysnia spre vânzare și, de asemenea, cele două 
rochii pe care mi le luasem ca să-mi fac hatărul și s-o sfidez pe 
mama, care nu mă lăsase să-i cumpăr și ei una. Erau rochii 
călduroase, dar și frumoase, tesute din lână, cu flori 
strălucitoare cusute pe tiv, cu verde și albastru-intens pe 
țesătura roșie. M-am dus ţintă spre taraba croitoresei Maria și 
am tras de tivuri ca să-i arăt, zicându-i: 


VP - 48 


— la uite ce model nou se poartă la Vysnia anul ăsta! 

O mână de femei s-au strâns pe dată în jurul meu ca să 
privească rochiile, ca un zid de apărare împotriva bârfelor care 
s-ar fi putut împrăștia. Un tiv cu model nou era de mai mare 
însemnătate pentru ele decât drumul Străvechilor, cu care, de 
altfel, nimeni nu dorea să-și bată capul prea mult. În piaţă, 
drumul nici nu se zărea. Desigur, Maria m-a întrebat cât cer pe 
rochii. Nu i-am răspuns pe dată. In jurul meu erau strânse șase 
femei, privindu-mă ca niște ciori gata să lovească cu ciocul. 
Pentru o clipită, mi-a venit în gând să dau rochiile mai ieftin, ca 
să las în urmă o impresie prietenoasă, un simțământ care ar fi 
vorbit în favoarea mea dacă cineva ar fi pomenit de drumul 
Străvechilor și de cât de aproape trecea pe lângă casa noastră. 
Dintr-odată l-am înţeles mai bine pe tata. 

Trăgând aer în piept, am spus: 

— Nu știu dacă o să le pot vinde pe dată. Vezi și dumneata 
câtă muncă a încăput în ele: sunt croite de cele mai pricepute 
mâini din Vysnia. Au fost anume croite ca rochii de mers la nunţi 
și m-a costat ceva ca să le cumpăr și să le aduc aici, la târg. Nu 
pot să le vând cu mai puţin de un zlot bucata. 

Mi-am petrecut toată ziua de târg într-un singur loc, în timp ce 
femeile veneau să se uite la rochii de un zlot bucata, 
murmurând laude la adresa broderiei, a croielii și a culorilor vii. 
Se uitau cu luare-aminte la cusături și încuviinţau din cap atunci 
când le arătam cu un aer grav cât de mici și de grijulii erau 
tighelele și cum îţi puteai da seama că se folosise doar fir foarte 
subţire. Între timp, le-am vândut restul de marfă - flecușteţele 
pe care le cumpărasem de la Vysnia. Le-am dat pe toate mai 
bine decât sperasem, de parcă se molipsiseră și ele de 
strălucirea și luxul rochiilor. lar la sfârșitul zilei de târg a trecut 
pe acolo perceptorul, căruia îi plăcea să caște ochii prin piaţă 
din când în când, deși avea o slugă tocmită să-i facă 
cumpărăturile, și mi-a plătit foarte curtenitor doi zloți, 
cumpărând rochiile pentru lada de zestre a fiicei sale. 

M-am întors acasă și inima îmi bătea să-mi spargă pieptul; 
simțeam în gât, ca un nod, o victorie grozavă, îndoită cu 
spaimă; aproape că nu mă puteam stăpâni. Plătisem doar o 
copeică pentru fiecare rochie. Mama și tata n-au zis nimic când 
am pus pe masă cei doi zloți, laolaltă cu bănuții și cu cele trei 
copeici câștigate de pe urma zilei de târg. Tata a scos un suspin 


VP - 49 


ușor, aproape fără glas: 

— Ei bine, fata mea chiar poate preschimba argintul în aur, a 
spus, aproape neajutorat, și mi-a pus mâna pe creștet, 
mângâindu-mă, de parcă i-ar fi părut rău în loc să fie mândru. 

Ochii mi s-au umplut de lacrimi fierbinţi de mânie, dar am 
strâns din dinţi și am pus galbenii în tașcă, după care i-am dat 
mamei borcănelul cu cireșe confiate pe care îl cumpărasem ca 
să ne îndulcim un pic. După cină, mama a pregătit un ceai tare 
și a pus cireșele într-un castron de sticlă, alături de o linguriţă 
de argint, ultima piesă rămasă dintr-un serviciu de ceai pe care 
îl adusese ca parte din zestre când se măritase. Restul 
serviciului fusese vândut în târg de-a lungul anilor, pe când 
sufeream de foame. Am pus cireșele dulci în ceai și am băut 
licoarea fierbinte și dulce, după care am mâncat fiecare cireașa 
călduță din ceașcă, lăsând să ne scape din gură sâmburele în 
linguriţă cu gesturi foarte gingașe. 

Wanda a strâns masa și și-a pus basmaua pe cap, pregătindu- 
se de plecare, după care s-a oprit și a privit în sus în timp ce 
întreaga odaie s-a întunecat. Prin ferestre, se vedea zăpada 
căzând dintr-odată, iar când am deschis ușa, ningea atât de 
tare, încât nu se mai zărea casa vecinilor. În partea cealaltă, 
drumul Străvechilor putea fi încă zărit, licărind cumva mai 
puternic pe zăpadă și, o clipă, mi s-a năzărit că văd ceva 
mișcând în copacii de pe marginea lui. 

— Nu poţi să pleci pe așa o vreme, a spus mama. O să rămâi 
până se oprește ninsoarea. 

Wanda s-a mișcat de lângă ușă, împingând-o să se închidă cu 
oarecare osteneală, pricinuită de forța vântului. 

Însă ninsoarea nu s-a oprit deloc toată după-amiaza. Nici 
măcar nu s-a rărit. Când s-a înnoptat, Wanda și cu tata au ieșit 
și au curăţat zăpada de pe acoperișul coteţului de păsări și de 
jur-împrejur, pentru ca găinile să nu moară sufocate. După care 
ne-am cuibărit noi înșine în casă precum găinile într-un coteţ. 
Mirosul tocăniţei se risipise, deși ce mai rămăsese din ea era 
încă pe vatră, la foc mic, să se păstreze caldă, iar mama a pus 
câţiva cartofi la copt în jar pentru cină. În aer stăruia un frig 
crâncen, care îmi înţepa nările și care n-avea nimic cald sau viu 
în el, nici măcar miros de pământ sau de frunze putrede. Am 
încercat să frunzăresc prin catastiful cu datornici, apoi să cos 
ceva, dar a trebuit să las totul baltă. Era mult prea întuneric, iar 


VP - 50 


lumina lumânării nu părea în stare să se răspândească de pe 
masă în odaie. 

— Haideţi, că doar n-o să rămânem așa, posomorâţi! a spus 
într-un târziu tata, văzându-ne șezând, movile omenești 
amuţite, înfofoliţi în haine de blană, broboade și pături. Să 
cântăm ceva împreună! 

Wanda ne-a ascultat cântând, după care ne-a întrebat dintr- 
odată când ne-am oprit să ne tragem răsuflarea: 

— Asta-i vrăjitorie? 

Tata s-a oprit din cântat, iar mama a răspuns răspicat: 

— Nu, Wanda, sigur că nu! Este un imn întru slava lui 
Dumnezeu. 

— Aha! a răspuns ea, nimic mai mult, după care nici noi n-am 
mai cântat o vreme. 

— Asta ar trebui să-i ţină departe, nu-i așa? a întrebat Wanda. 

După câteva clipe, tata a spus cu glas domol: 

— Nu știu, Wanda. Dumnezeu nu ne izbăvește de suferinţe 
aici, pe pământ. Străvechii îi năpăstuiesc deopotrivă pe cei 
drepţi și pe cei păcătoși, la fel cum fac boala și necazul. 

Ne-a istorisit apoi din Cartea lui lov, din ce își putea aminti. Nu 
era, desigur, o poveste liniștitoare dacă nu-i cunoșteai sfârșitul, 
iar eu nu i-l cunoșteam, însă tata nu a ajuns atât de departe în 
acea zi; tocmai povestea cum lov se jeluia de nedreptatea lui 
Dumnezeu, care îi răpise familia, când deodată s-a auzit o 
bubuitură în ușă, un zgomot înfundat, ca și cum capătul gros al 
unui ciomag ar fi izbit ușa. Am sărit cu toţii în picioare și tata s-a 
oprit din povestit. Am rămas tăcuţi tuspatru, cu ochii ațintiţi spre 
ușă. După care tata a spus dintr-odată: 

— Serghei este, vezi bine; n-ar fi trebuit să se ostenească pe- 
așa urgie. 

S-a ridicat și s-a dus la ușă. Mi-a venit să scot un strigăt de 
împotrivire, să-i spun să se dea înapoi; am văzut-o pe Wanda 
chircindu-se între pături cu o faţă plină de îngrijorare. Nici ea nu 
credea că e fratele ei. Nici tata nu credea așa ceva, așa că a luat 
vătraiul în cei câţiva pași până la ușă; când a ajuns, a apucat 
clanța cu stânga și a deschis-o cu o apăsare scurtă, ţinând în 
dreapta vătraiul ridicat. 

Dar nu era nimeni acolo. N-a intrat nici măcar vântul tăios. 
Ninsoarea s-a oprit la fel de iute cum se stârnise, iar afară 
stăpânea doar întunericul obișnuit al nopţii, câţiva ultimi fulgi 


VP -51 


rătăciți topindu-se de la căldura focului după ce plutiseră peste 
prag. M-am uitat ţintă spre ușă, apoi am întors capul să privesc 
prin fereastra zăbrelită înspre pădure: drumul Străvechilor 
dispăruse. 

— Cine e, Josef? a întrebat mama. 

Tata rămăsese în prag, uitându-se în jos. Am împins la o parte 
păturile și m-am dus lângă el. Nici măcar nu mai era atât de frig 
afară: broboada îmi era de ajuns. Insă poteca spre casa noastră 
se umpluse de zăpadă cam până la genunchii mei și, chiar sub 
streșini, neaua acoperise pridvorul din piatră. Un șir de urme de 
copite despicate venea până aproape de casă din curtea din 
spate, iar urmele unei perechi de cizme largi, cu vârf ascuţit 
erau întipărite în zăpada proaspătă din faţa casei. Chiar în 
mijlocul pridvorului, odihnindu-se parcă în liniște pe zăpadă, se 
găsea un săculeț de piele albă, strâns legat la gură. 

Tata a privit cu luare-aminte în jur. Acum ne puteam zări 
vecinii: toate casele se preschimbaseră în ciuperci gârbovite sub 
greutatea ninsorii, cu picățele de ferestre luminate în partea de 
sus, care străpungeau zăpada ce le troienise pervazul. Nici 
țipenie de om nu se afla pe drum, dar pe când priveam spre sat, 
am zărit ceva mișcând la o fereastră: mâna unui copil ștergând 
geamul îngheţat în chip de cerc. Tata s-a aplecat iute și a ridicat 
săculețul de piele. L-a adus în casă și eu am închis ușa în urma 
lui. 

A pus apoi săculețul pe masă. Ne-am strâns împrejurul lui și 
ne uitam la el de parcă era un cărbune aprins, care ar fi putut 
într-o clipă să preschimbe casa într-o vâlvătaie. Era făcut din 
piele, din piele albă vopsită într-un fel necunoscut mie; arăta de 
parcă fusese cu desăvârșire alb de la început. Nu se zărea nicio 
cusătură sau tighel pe marginile lui. În cele din urmă, când 
nimeni nu se uita, i-am desfăcut baierele trăgând de un șnur alb 
de mătase și l-am golit de bani în palmă. Șase monede mici de 
argint, subţiri, netede și cu totul rotunde s-au rostogolit apoi pe 
masă într-o grămăjoară, cu un clinchet ca de clopoței. Casa ne 
era plină de căldura toropitoare a focului, dar din banii de pe 
masă izvora o strălucire rece, de parcă ar fi stat în lumina lunii. 

— Drăguţ din partea lor să ne facă așa un dar, a spus tata 
sec. 

Desigur, Străvechii n-ar fi făcut niciodată așa ceva. Mai 
auzisem povești cu zâne care aduceau daruri. Chiar bunica mea 


VP - 52 


îmi spunea câteodată o poveste pe care o știa de la bunica ei, 
anume că, pe atunci când bunica e; era doar o fetiță în târgul 
Elkurt de la apus, a găsit într-o bună zi o vulpe sângerând pe 
pervazul ferestrei odăii de culcare din mansardă, ca și cum ar fi 
fost sfâșiată de un câine. A adus vulpea în casă, i-a oblojit rănile 
și i-a dat să bea apă. După care vulpea i-a sărit din poală și i-a 
spus cu glas omenesc: 

— M-ai salvat, iar într-o zi îţi voi întoarce binele făcut, după 
care a sărit pe fereastră, și dusă a fost. 

Când bunica din poveste a ajuns la rândul ei femeie la casa ei 
și cu copii, a deschis într-o bună zi ușa unei vietăţi care 
zgrepţăna la ușă și vulpea i-a apărut din nou în prag spunându-i: 

— la-ţi întreaga familie și toţi banii pe care-i ţii în casă și 
ascundeţi-vă în pivniță! 

lar ea a făcut așa cum a sfătuit-o vulpea și n-au apucat bine 
să se ascundă, că au și auzit o hărmălaie de glasuri mânioase. 
Mai mulți bărbaţi au intrat în casă, au răsturnat mobilele și au 
spart acareturile de deasupra, după care aerul s-a umplut de un 
miros gros și înecăcios de fum. Dar nu știu cum s-a făcut că 
oamenii furioși nu au dibuit ușa pivniţei, iar fumul și focul n-au 
pătruns până la ei. 

Noaptea, s-au strecurat în sfârșit afară din ascunzătoare și și- 
au găsit casa arsă, după cum tot arse erau sinagoga și casele de 
pe amândouă laturile uliței. Și-au luat cele câteva bunuri rămase 
și au dat fuga într-un colț al mahalalei evreiești și au tocmit un 
căruțaș să-i ducă departe, în Răsărit și astfel au ajuns la Vysnia, 
unde ducele le deschisese porţile orașului evreilor, dacă veneau 
cu bani la ei. 

Dar asta era o poveste dintr-o altă ţară. Nu auzeai astfel de 
povești despre Străvechi. Pe la noi, auzeai cum, odată, un 
bidiviu alb ciudat a ajuns lângă hambarul unui ţăran purtând, 
bălăbănindu-se în șa, un Străvechi rănit și cum, de frică, țăranul 
l-a luat în casă și i-a îngrijit rănile. Și când rănitul s-a trezit, a 
scos sabia și i-a ucis pe toţi, după care s-a târât până la calul 
său, galopând spre pădure cu sângele încă picurându-i din răni, 
iar întreaga istorie s-a aflat datorită mamei, care și-a trimis cei 
doi copilași să se ascundă în podul cu fân al hambarului, 
spunându-le să nu se clintească de acolo până ce Străvechiul 
rănit nu le va fi părăsit casa. 

Așa că știam prea bine că Străvechii nu ne dăduseră o pungă 


VP-53 


cu bani din bunătate. Nu-mi puteam închipui de ce ne-o 
lăsaseră, și totuși se găsea acolo, pe masa noastră, strălucind 
ca o solie de neînțeles. Apoi mama a răsuflat o dată scurt, s-a 
uitat la mine și a spus cu glas scăzut: 

— Vor să le preschimbi argintul în aur. 

Tata s-a așezat la masă și și-a acoperit faţa cu palmele, însă 
eu știam că era vina mea pentru că spusesem în adâncul 
pădurii, gonind într-o sanie peste întinderea de zăpadă, că pot 
preschimba argintul în aur. Străvechii își doriseră dintotdeauna 
aur. 

— O să scoatem bani din vistieria băncii, a zis mama. Cel 
puţin banii îi avem. 

N-am spus decât atât: 

— O să mă duc înapoi, la oraș mâine. 

După care am ieșit și am pășit pe zăpada proaspăt căzută din 
curtea noastră, cu pumnii strânși. Neaua prinsese o pojghiţă 
înghețată și tare: era numai bună pentru un drum cu sania, un 
drum iute ca gândul. În săculeţ se găseau șase bani de argint, 
iar eu depusesem în bancă paisprezece galbeni doar la ultima 
vizită în oraș. Il puteam tocmi pe Oleg cu sania să mă ducă 
înapoi la Vysnia, de unde să scot șase galbeni din vistieria băncii 
bunicului pe care să-i dau Străvechilor - șase galbeni pentru 
care trudisem, pe care să-i folosesc pentru a-mi cumpăra 
siguranța. 

Wanda a ieșit după mine, înfășurată în broboadă, ca să 
meargă să dea de mâncare caprei pe care o cumpărasem din 
târg cu o zi înainte. Desigur, Serghei nu venise în toiul furtunii 
de zăpadă și era prea târziu acum pentru ea, ca să mai plece 
acasă. S-a uitat la mine și a intrat tăcută în șopron, iar când a 
ieșit m-a întrebat deodată: 

— O să le dai galbenii tăi? 

— Nu, am spus aprig, vorbind nu doar pentru ea, ci și pentru 
Străvechii din pădure. Nu, n-o să li-i dau. Vor să le preschimb 
argintul în aur, și asta am de gând să fac. 


VP - 54 


CAPITOLUL VI 


A doua zi dimineață, Miryem a luat săculeţul Străvechilor și s- 
a dus acasă la Oleg să-l roage s-o ducă înapoi la Vysnia. Nu m-a 
mai rugat să-i ţin socotelile în catastif. Nici măcar nu mi-a 
reamintit să trec să ridic plăţile. Am văzut-o urcând în sanie și 
gonind spre târg, iar chipul ei arăta ca râul când îngheaţă iarna. 
Maică-sa a condus-o până la poartă, cu broboada petrecută pe 
după umeri, și a rămas în loc până ce sania s-a îndepărtat. 

Dar nu era nevoie să-mi reamintească de ceva. Mi-am luat 
coșul și am pornit-o pe la casele datornicilor. Era ziua a șasea 
din lună, așa că aveam de strâns datorii din târg. Nimănui nu-i 
plăcea să mă vadă, dar Kajus îmi zâmbea oricum mereu, ca și 
cum am fi fost prieteni, deși nu eram deloc. Când am început să 
lucrez pentru Miryem, obișnuia să-și plătească datoria în 
urcioare de krupnik. Lui Miryem nu-i plăcea asta, pentru că 
datornicul vindea același krupnik și la piaţă săptămână de 
săptămână, fiert într-un ceaun, iar lumea cumpăra mai degrabă 
de la el decât de la ea. A găsit ea un han la drumul mare unde 
lumea cumpăra krupnik, dacă avea de vânzare măcar zece 
urcioare, dar era mai multă osteneală decât merita și trebuia să 
și plătească ca să le trimită urcioarele acolo. 

Mai apoi mi-a dat un urcior cu krupnik rău legat la gură, care 
părea bun pe dinafară, dar Miryem a mirosit gura urciorului 
lângă legătură și a izbit-o în nări un miros de frunze putrede. S-a 
uitat la urcior cu gura strânsă a furie, după care mi-a spus să 
dau urciorul deoparte, într-un colț al casei și să nu pomenesc 
nimic de asta. După care mi-a mai dat, pe rând, încă două 
urcioare cu krupnik rău în următoarele două luni. După cel de-al 
treilea urcior, Miryem mi-a dat legăturile de la gura urcioarelor și 
m-a trimis la el să-i spun că trei urcioare cu marfă stricată erau 
deja prea mult și că nu mai avea de gând să îngăduie din acea 
zi plata în krupnik. Așa că acum trebuia să-și întoarcă datoria în 
bani. Când i-am dat de știre, i-a pierit zâmbetul de pe chip. 

Dar astăzi Kajus zâmbea iar. 

— Intră și te încălzește! mi-a spus, deși vremea nu mai era 
așa de rece. O să trebuiască să aștepți un pic. Băiatul meu cel 


VP-55 


mare s-a dus să-i ducă panovei Ludmila krupnik din cel mai 
proaspăt. O să aducă banii când vine. 

Ba chiar mi-a dat să beau un pahar de krupnik. De obicei avea 
banii pregătiți când veneam după ei, așa că nici n-ar fi avut de 
ce să mă poftească înăuntru. 

— Și zi aşa, Miryem se întoarce la Vysnia să mai ia rochii? 
Bună învârteală mai face cu ele! Și ce noroc are cu tine, că 
rămâi acasă să ai grijă de negoţ! 

— Mulţumesc, i-am răspuns cuviincios, punând jos paharul. E 
bun krupnikul. 

Mă întrebam dacă nu cumva voia să mă mituiască încercând 
să mă facă să-i iau mai puţin. Alţi datornici încercaseră s-o facă. 
Și nu pricep de ce credeau că aș fi făcut așa ceva. Dacă fi 
duceam lui Miryem mai puţin decât i se cuvenea, minţind-o că 
nu au de unde să dea mai mult, ea ar fi trecut în catastif plata 
mai mică, iar ei rămâneau să-i datoreze pe mai departe atât cât 
nu plătiseră. l-ar fi ajutat să pună bani deoparte doar dacă 
aveau de gând să spună că am furat eu din plata făcută, când ar 
fi sosit vremea să dea de știre că datoria a fost întoarsă. Și de 
ce să nu mă tragă pe sfoară, dacă eu le-aș fi dat prilejul s-o 
facă? 

— Da, știe ea prea bine cum să se descurce, a reluat Kajus. 
Poţi să te bizui pe ea că-și va găsi o fată muncitoare să-i fie de 
ajutor. Cu siguranţă, nu ești doar o mutriţă drăgălașă! Ah, uite-l 
pe Lukas! 

Fiul lui intră în casă cu o ladă de urcioare goale. Era un pic 
mai mare decât Serghei, nu la fel de înalt ca el sau ca mine, dar 
avea o față rotundă și era împlinit la trup. Nu flămânzea. M-a 
măsurat din cap până-n picioare, iar taică-său i-a spus: 

— Lukas, dă-i fetei șapte bănuţi pentru cămătar. 

Și Lukas mi-a numărat în palmă șapte bănuți. Era mai mult 
decât se cuvenea să plătească. 

— Și mie mi-au mers bine treburile, a zis Kajus, făcându-mi 
prietenește cu ochiul. Cum altfel pe frigul ăsta? Omului îi trebuie 
să dea pe gât ceva cald. Cred că e tare rău când e frig acolo, la 
voi în gospodărie, a adăugat. Nu l-am mai văzut în târg pe tatăl 
tău de la o vreme. 

— Da, am răspuns, cu grijă în glas. Tata n-a mai dat prin târg, 
pentru că n-au fost bani de cheltuială pentru băutură. 

— la de-aici, mi-a spus Kajus, întinzându-mi un urcioraș legat 


VP - 56 


la gură, de felul celor pe care le vindea în târg pe câţiva firfirei 
dacă îi duceai vasul înapoi. 

M-am uitat drept la urcior fără să-l iau. Nu știam ce vrea să 
însemne asta; doar îmi plătise deja. Dar Kajus a stăruit: 

— Un mic dar pentru tatăl tău, mi-a explicat. O să-mi aduci 
vasul înapoi când o să poți. 

— Îți mulțumesc, panov Simonis, i-am zis, pentru că așa se 
cuvenea. 

N-aveam de gând să-i duc tatei un urcioraș de krupnik, ca să 
se îmbete acasă și să ne altoiască pe toți trei, dar nu vedeam o 
cale de scăpare din asta. Data viitoare când tata avea să 
meargă în târg, Kajus ar fi așteptat mulţumiri, iar dacă tata ar fi 
aflat că nu i-l dădusem, atunci chiar că aș fi luat o chelfăneală 
zdravănă. Așa că am pus urciorașul în coș. 

Nimeni de pe la alte case nu m-a mai poftit înăuntru să mă 
cinstească cu krupnik. Maria croitoreasa a fost singura care s-a 
dat în vorbă cu mine pe când mi-a întins banii datoraţi: 

— Așadar, Miryem se duce la Vysnia să mai aducă rochii, nu-i 
așa? a spus dintr-odată. 

Îmi întinsese un singur bănuţ. 

— Pare un drum tare lung pentru niște marfă foarte scumpă. 
Cine știe dacă o să mai fie în stare să vândă ceva din ce aduce? 

— Nu știu dacă o să mai aducă rochii, panova, am spus. 

— Ei bine, o să facă așa cum îi vine mai bine la socoteală, 
asta-i sigur, a răspuns Maria, după care mi-a trântit ușa în nas. 

M-am întors acasă la Miryem și am descărcat plocoanele. Unul 
dintre datornici îmi dăduse o găină bătrână, care nu mai oua, 
numai bună de băgat în oală. 

— Vreţi s-o gătiţi astăzi, panova Mandelstam? am întrebat-o 
pe mama lui Miryem. Pot să-i sucesc gâtul și să o jumulesc de 
pene, dacă vreţi. 

Cosea și, când i-am pus întrebarea, a ridicat privirea și s-a 
uitat roată împrejur prin odaie, ca și cum căuta un lucru pierdut. 

— Unde-i Miryem? m-a întrebat, de parcă uitase, apoi a 
clătinat din cap și a adăugat: Of, ce năucă sunt! S-a dus la 
Vysnia să mai ia rochii. 

— Da, s-a dus la Vysnia după rochii, am spus încet. Ceva din 
vorbele mele îmi suna ciudat. Bineînțeles că de asta se întorsese 
la Vysnia. Toată lumea credea asta. 

— Avem destulă mâncare în casă. O să mai ţinem găina, a 


VP - 57 


spus panova Mandelstam. Pune-o împreună cu celelalte 
deocamdată și apoi vino înapoi în casă. E ora cinei. 

Am dus găina bătrână la coteț și am băgat-o înăuntru. Apoi m- 
am oprit să mă uit la neaua din spatele casei, acum troienită și 
fără urme, doar mătura ițindu-se pe jumătate îngropată în 
zăpadă, lângă zid: aceeași mătură cu care ștersesem urmele 
lăsate de Străvechii care dăduseră târcoale casei cu o noapte în 
urmă și-i lăsaseră lui Miryem un săculeț cu arginţi pe care să-i 
preschimbe în aur. M-a cuprins un tremur și am intrat în casă, 
pentru a uita din nou toată povestea. 

După cină a trebuit să plec. Tata avea să fie deja mânios că 
nu fusesem acasă să-i pregătesc cina cu o zi înainte, din pricina 
furtunii de zăpadă. Dar tot am măturat podelele, am văzut de 
găini și am însemnat cu grijă plăţile în catastif, înainte să plec. 
Noaptea trecută dormisem pe așternutul pregătit pentru 
Serghei, cuibărită la căldură în odaia mare cu cuptor, în 
miresme de aluat și tocană, miere și cașă. Casa noastră nu 
mirosea așa. Mama lui Miryem mi-a dat o cană de lapte 
proaspăt și gras la cină, dintr-o doniţă mare, cu care își plătise 
datoria panova Gizis, și doi bănuţi de argint plată pe două zile, 
chiar dacă Serghei nu venise noaptea trecută pe furtună, și o 
legăturică de pus în coș, cu puţină pâine, niște unt și câteva 
ouă. 

— Serghei nu a mâncat nici la cină, nici de dimineaţă, mi-a 
spus. 

Mi-am potrivit bine broboada și am plecat spre casă, purtând 
pe braț povara dulce a bunătăţii ei. 

Am ocolit o bucată prin pădure în drum spre casă și am 
ascuns legătura cu de-ale gurii printre rădăcinile copacului alb, 
după care am îngropat bănuţii primiţi. Unul l-am pus în 
grămăjoara mea, pe celălalt, într-a lui Serghei. Apoi am intrat în 
casă. L-am găsit pe Stepon încercând să amestece într-o oală de 
terci care se întărise. Avea un semn roșu aprins pe faţă și 
tremura tot învârtind în fiertură. M-a privit tare abătut. Așadar, 
tata îi poruncise să pregătească cina seara trecută și îl pocnise, 
pentru că nu se pricepuse. 

— Șezi și te odihnește, i-am spus. Am adus ceva pentru mai 
târziu. 

Am subţiat terciul cu puţină apă și am pus la fiert niște varză. 

Tata a venit mânios, urlând chiar în timp ce-și scotea 


VP -58 


ciubotele că n-ar fi trebuit nici în ruptul capului să rămân în târg 
peste noapte din pricina unui pui de ninsoare, care s-a oprit atât 
de iute, iar cămătarul avea să facă bine să șteargă de pe răboj 
plata pentru încă o zi, cât mă ţinuse la ei. 

— Așa o să le spun, i-am răspuns, punându-i iute blidul cu 
varză pe masă, înainte să apuce să intre de-a binelea în casă. 

— Panov Simonis mi-a dat un dar pentru tine, taică. 

Am pus pe masă și urciorașul de krupnik. M-am gândit că aș 
face tot atât de bine să mă folosesc de el acum, ca să scap de 
bătaie, de vreme ce mai târziu s-ar fi îmbătat oricum. 

— De unde până unde îmi dă Kajus daruri mie? a întrebat 
taica, mirosind bănuitor urciorul pe când îl deschidea. 

După care l-a dat tot pe gât cu înghiţituri mari, odată cu 
jumătate din varza și terciul gătite. Noi, copiii, ne-am mâncat 
repede partea cuvenită, fără să ridicăm ochii din blid. 

— Acum o să merg să adun lemne, pentru că am lipsit de- 
acasă, am spus. 

Taica nu m-a oprit. Serghei și Stepon s-au strecurat afară cu 
mine și i-am dus sub copacul coliliu. Legăturica cu de-ale gurii 
era unde o lăsasem, încă nu îngheţase. Am împărţit mâncarea, 
după care băieţii m-au ajutat să strâng lemne. Apoi Serghei a 
apucat-o pe drumul spre târg, iar Stepon s-a cuibărit lângă 
mine, lipiți amândoi de stiva de lemne, încălzindu-ne unul pe 
celălalt, în timp ce prin crăpăturile pereţilor îl puteam auzi pe 
taica fredonând cu glas tunător. 

La un moment dat s-a oprit și a strigat după mine. 

— Copilă nătângă, s-a dus prea departe, a mormăit, văzând 
că nu-i dau niciun răspuns. Și acum focul are să se stingă. 

A mai trecut o bună bucată până s-a vârât în pat și a început 
să sforăie. Stepon și cu mine aproape îngheţaserăm. Ne-am 
strecurat înapoi în casă în vârful picioarelor și am întețit focul ca 
să nu se stingă până dimineaţa, după care am pus la fiert cașa 
pentru masa de dimineaţă. L-am învăţat pe Stepon cum se face, 
ca să știe pentru data viitoare. Apoi ne-am băgat în pat și ne-am 
culcat. Dimineaţa, tata mi-a tras șase lovituri grele de curea 
pentru că m-am îndepărtat prea mult, deși focul nu se stinsese 
și masa de dimineaţă era pregătită. Cred că m-a lovit mai 
degrabă pentru că nu putuse s-o facă noaptea trecută. Însă îl 
durea rău capul și era flămând, așa că atunci când Stepon i-a 
pus în faţă un blid plin cu cașă aburindă, a încetat să mai dea în 


VP -59 


mine și s-a așezat la masă. Mi-am șters fața, mi-am înghiţit 
lacrimile și m-am așezat lângă el. 
# 

Se făcuse târziu când sania lui Oleg m-a lăsat la Vysnia. Am 
petrecut noaptea în casa bunicului, iar a doua zi dis-de- 
dimineață m-am dus în piața cartierului evreiesc și am întrebat 
în stânga și-n dreapta ca să dau de taraba lui Isaac bijutierul, 
ursitul verișoarei mele Basia. Era un tânăr cu ochelari și degete 
noduroase, dar îngrijite, chipeș, cu dinţi buni și ochi căprui și 
luminoși, cu barba tunsă scurt ca să nu-l stânjenească în muncă. 
L-am găsit aplecat asupra unei nicovale micuţe, ciocăânind un 
disc de argint cu uneltele lui mititele, cu o precizie 
nemaiîntâlnită. M-am oprit în loc să-l urmăresc lucrând preţ de 
vreo zece minute, după care a oftat și mi-a adresat un „Da?”, cu 
o ușoară urmă de resemnare, ca și cum sperase că voi pleca în 
loc să-l opresc din treabă. Am scos din haină săculeţul alb și am 
deșertat cele șase monede de argint pe fața de masă neagră pe 
care lucra. 

— Nu-ţi ajung să cumperi nimic de-aici cu ele, mi-a spus într-o 
doară, abia aruncându-mi vreo privire; se pregătea să se 
întoarcă la lucrul lui, apoi s-a încruntat ușor și s-a întors spre 
mine. A luat în mână o monedă și a scrutat-o cu luare-aminte, a 
învârtit-o pe degete și a frecat-o între ele, după care a pus-o pe 
masă și m-a privit drept în ochi: „De unde ai asemenea bani?” 

— De la Străvechi, dacă-ţi vine să crezi, i-am răspuns. Poţi 
făuri ceva din ele? O brățară sau un inel? 

— Ți le cumpăr, s-a oferit giuvaiergiul. 

— Nu, mulţumesc, i-am zis. 

— Ca să-ţi fac un inel din ele te costă doi zloți, mi-a spus. Sau 
ţi le cumpăr eu pe toate pentru cinci zloți. 

Am simţit cum îmi tresaltă inima: dacă avea de gând să mi le 
cumpere pe cinci zloți, asta însemna că putea vinde ce-ar fi 
făurit din ele pentru mai mult. Dar n-am încercat să mă 
târguiesc la preţ cu el. 

— Trebuie să le dau în schimbul lor Străvechilor șase galbeni, 
am adăugat. Așa că îţi pot plăti un zlot ca să-mi faci un inel sau, 
dacă poftești, le poţi vinde cu cât vrei și o să împărțim câștigul 
rămas după ce le dau Străvechilor partea cuvenită - ceea ce îmi 
și doream de fapt; eram încredințată că Isaac putea vinde orice 
bijuterie mai bine decât mine. Sunt Miryem, verișoara Basiei, am 


VP - 60 


zis într-un târziu, lăsând pentru la urmă această dezvăluire. 

— Aha! a murmurat el drept răspuns, uitându-se din nou la 
cele șase monede și cântărindu-le în palmă; după care, în cele 
din urmă, a încuviinţat. 

M-am așezat pe un scăunel în spatele tejghelei, în timp ce el 
s-a apucat de lucru. A topit mai întâi arginţii într-un cuptoraș 
încins, pe care îl împărțea cu ceilalți giuvaiergii, așezat între 
tarabele lor, apoi a turnat metalul topit într-o matriţă groasă de 
fier. După ce s-a răcit pe jumătate, l-a scos cu vârfurile 
degetelor înmănușate și a gravat în argint un model de o 
frumusețe bizară, încărcat cu frunze și ramuri. 

Nu i-a luat mult timp: argintul se topea repede, se răcea tot 
atât de repede și putea fi încrustat cu ușurință cu vârful micut al 
cuţitului de gravat. După ce a terminat, a așezat ușurel inelul pe 
o bucată de catifea neagră și l-am privit amândoi în tăcere un 
timp. Modelul părea că se mișcă și se preschimbă într-un fel 
ciudat: atrăgea înrobitor privirile și lucea cu o strălucire rece 
chiar în lumina soarelui de amiază. 

— Ducele o să-l cumpere, a spus Isaac, după care și-a trimis 
ucenicul valvârtej în oraș. Un servitor înalt, cu aer poruncitor, în 
livrea de catifea cu vipușcă aurită, s-a întors cu ucenicul, dându- 
ne de înţeles cu fiecare încrețitură a feței cât de deranjat era de 
această întrerupere de la alte treburi mai însemnate, care-or fi 
fost ele, dar oţăreala i s-a topit pe chip după ce a văzut inelul și 
l-a ţinut în palmă. 

A cumpărat pe dată inelul cu zece zloți și a plecat cu el într-o 
cutie închisă, pe care o ţinea grijuliu cu amândouă mâinile. Isaac 
ținea în mână zece zloți din aur, însă chiar și așa amândoi am 
rămas pe loc uitându-ne cum se îndepărtează purtat de servitor 
departe de ochii noștri, de parcă, și închis în cutie, inelul ne 
atrăgea privirile după el. Omul ducelui s-a depărtat curând 
vederii noastre pe ulița gemând de târgoveţți, totuși nu-mi era 
deloc greu să-l deosebesc în mulţime. În cele din urmă, a pășit 
dincolo de porţile cartierului evreiesc și dus a fost, iar noi ne-am 
recăpătat libertatea de a ne privi răsplata, cei zece galbeni cu 
care ne aleseserăm de pe urma arginţilor Străvechilor. 

Am pus șase galbeni la loc în săculețul alb. Isaac și-a păstrat 
doi - aveau să-l ajute să își ia mireasă cu zestre iar pe cei doi 
rămași i-am dus acasă la bunicul, înmânându-i cu mândrie ca 
să-i pună în vistierie laolaltă cu ceilalți galbeni strânși de mine. 


VP - 61 


Mi-a zâmbit scurt și un pic aspru, dar plin de mulțumire și m-a 
atins pe frunte cu arătătorul. 

— Asta-i fata mea cea isteaţă! a exclamat el, iar eu i-am 
întors zâmbetul, larg și tot atât de plin de mulțumire. 

— Doar n-ai de gând să pleci spre casă așa târziu! mi-a spus 
bunica, cu o umbră de dojană în glas, după cină, când am vrut 
să-mi iau șalurile pentru drum; era vineri. 

— O să ajung acasă înainte să se întunece, dacă mergem iute, 
am spus. Și Oleg va mâna caii, nu eu. 

ÎI tocmisem să mă aștepte o noapte, în schimbul iertării de 
următoarea plată a datoriei; era mai ieftin așa decât să plătesc 
un căruţaș de la Vysnia să mă ducă acasă. Oleg își petrecuse 
noaptea în grajdul bunicului, dormind lângă cai, dar nu putea fi 
înduplecat să mai rămână fără să fie plătit și nu puteam pleca 
decât după apusul zilei următoare. Oricum, Străvechii nu ţineau 
sabatul și nu prea știam cum aveam să fac pentru a le înmâna 
banii preschimbaţi. M-am gândit că poate va trebui să-i las pe 
treptele verandei de acasă, ca să vină să și-i ia. 

— O să ajungă la timp acasă, a spus bunicul în chip de 
încheiere, încuviinţând plecarea mea. Așa că am urcat iar în 
sania lui Oleg. 

Nu ne-a luat mult timp alunecând pe zăpada îngheţată bocnă, 
iapa lui Oleg purtând cu ușurință la trap doar greutatea mea. Se 
întuneca pe sub copaci, dar soarele nu apusese de tot și noi ne 
apropiam de casă. Speram că vom ajunge la ţanc, dar dintr- 
odată calul a încetinit, apoi a luat-o la pas, după care s-a oprit 
de tot. Am crezut că poate are nevoie de odihnă, dar Oleg nu-i 
strigase niciun îndemn și nici nu s-a clintit să o facă să 
pornească din nou. 

— De ce ne-am oprit? am întrebat în cele din urmă. 

Oleg nu mi-a răspuns: căzuse într-o rână pe capra saniei de 
parcă dormea. S-a iscat un vânt rece bătându-mi din spate, 
furișat pe marginile saniei, șerpuindu-și drum înghețat printre 
pături ca să-mi ajungă la piele. Umbre albăstrii s-au întins peste 
albul zăpezii, aruncate de o luminiţă palidă de undeva din 
spatele meu, iar în timp ce răsuflarea mi se ridica în norișori 
grăbiţi în dreptul feţei, zăpada a prins să scârțâie sub pași: o 
vietate mare de tot, croindu-și drum către sanie. Am înghiţit 
nodul din gât și mi-am tras mantia strâns pe trup, după care mi- 
am chemat în ajutor tot curajul îngheţat de care eram în stare și 


VP - 62 


m-am întors. 

Străvechiul aflat dinainte-mi nu arăta deloc înfricoșător la 
început; asta îl făcea de-a dreptul înfricoșător. Dar, pe măsură 
ce îl priveam, faţa i se preschimba în ceva neomenesc, zămislit 
din gheaţă și sticlă, iar ochii lui erau ca două pumnale de argint. 
Era imberb ca un băieţandru, dar avea o faţă de om în puterea 
vârstei și era înalt, mai înalt decât mi-am închipuit atunci când 
s-a apropiat și s-a aplecat deasupra-mi, asemenea statuii de 
marmură din piaţa mare din Vysnia, cioplită anume să pară 
uriașă. Părul alb și-l purta în cozi lungi. Veșmintele, la fel ca 
săculețul, îi erau croite dintr-o piele nefiresc de albă și călărea 
un cerb, mai mare decât un cal de povară, cu coarne 
rămuroase, de două ori câte șase, și împodobite cu ciucuri din 
sticlă limpede, iar când și-a scos limba roșie să se lingă pe bot, 
avea în gură dinţi ascuţiţi ca de lup. 

Am vrut să mă fac mică-mică, să mă ghemuiesc de spaimă. În 
schimb, mi-am tras cu o mână mantia de blană mai strâns pe 
gât, să mă apăr de frigul ce venea dinspre el, iar cu cealaltă 
mână i-am întins săculeţul cu galbeni când a ajuns în dreptul 
saniei. 

S-a oprit, măsurându-mă cu un singur ochi argintiu-albăstrui, 
cu capul întors într-o parte, ca o pasăre care mă scruta de sus. A 
întins o mână înmănușată și a luat săculeţul, l-a deschis și a 
vărsat cei șase galbeni în căușul palmei. Un clinchet ușor a spart 
liniștea din jur. Galbenii arătau altfel în palma lui, ca o licărire 
caldă și aurie de soare, aprinsă pe albul nefiresc de rece al 
mănușii lui. S-a uitat la bani și a părut surprins și ușor 
dezamăgit, de parcă îi părea rău că reușisem. Apoi i-a turnat 
înapoi în săculeț și a tras șnurul peste lumina aurie ca și cum ar 
fi întemnițat o rază de soare, iar săculeţul a dispărut între 
faldurile lungii lui mantale. 

Drumul Străvechilor se deschidea asemenea unei uliţe largi și 
strălucitoare în spatele lui, drept printre copaci. Și-a întors 
animalul spre drum fără să scoată vreo vorbă, luând cei șase 
galbeni pe care îi dobândisem prin muncă și spaimă de parcă i 
s-ar fi cuvenit de drept, iar eu am simţit un val de mânie 
crescând în mine. 

— O să am nevoie de mai mult timp data viitoare, dacă vrei 
să preschimbi mai mulţi, am strigat în urma lui, aruncând parcă 
cu cuvinte în tăcerea ca o carapace grea și îngheţată din jurul 


VP - 63 


nostru. 

A întors capul și m-a privit stăruitor, ca și cum ar fi fost 
surprins că am îndrăznit să-i vorbesc, apoi cerbul cu coarne 
rămuroase a pășit pe drum și s-au făcut nevăzuţi amândoi; Oleg 
s-a scuturat ca trezit din vis și a fluierat scurt calului, după care 
am pornit și noi. M-am cuibărit la loc între pături, tremurând de 
parcă aerul se făcuse dintr-odată mult mai rece; vârfurile 
degetelor cu care ţinusem săculețul îmi erau amorţite. Mi-am 
scos mănușa și am vârât degetele sub braţ ca să le încălzesc, 
tresăltând când mi-au atins pielea. O ninsoare pufoasă s-a pornit 
în timp ce ne îndreptam spre casă. 

# 

Am observat inelul de argint pe degetul tatei în noaptea 
aceea, pe când bătea cu degetul în pocal în semn de supărare, 
scoțând clinchete în răstimpuri egale. Îmi poruncise să mă 
înfăţișez pentru o cină protocolară câte o noapte pe săptămână; 
ca să îmi desăvârșesc buna creștere în compania unor oameni 
politicoși, după cum spusese. Manierele mele nu trebuiau 
îmbunătăţite - Magreta avusese grijă de asta -, dar oricare ar fi 
fost motivul adevărat al tatei, era limpede că nu o făcea pentru 
propria lui plăcere. Era nemulţumit de fiecare dată când mă 
vedea, de parcă ar fi sperat că aș putea deveni mai frumoasă, 
mai isteaţă, mai fermecătoare. Nu eram, din păcate. Dar eram 
singurul lui copil îndeajuns de mare să-i cauzeze griji, pentru că 
fraţii mei vitregi aveau încă nevoie de doică, iar tata nu suferea 
trândăvia din partea celor ce depindeau de el. 

Așa că am coborât la cină și mi-am înfățișat manierele 
potrivite în compania mesenilor, pentru ca Magreta să nu vină 
să mă pedepsească, iar când tata avea invitat la masă vreun 
cavaler, un boier sau, câteodată, vreun baron, îmi ţineam cu 
sfială privirea plecată și îi ascultam vorbind despre oștiri sau 
strângerea dărilor sau despre hotare și politică, crâmpeie dintr-o 
lume cu mult mai întinsă și tot atât de îndepărtată de odăile 
mele înguste de la catul de sus ca însuși paradisul. Mi-ar fi 
plăcut să cred că voi avea șansa să cutreier prin această lume 
într-o bună zi; mama mea vitregă era liberă s-o facă, zâmbind 
cu braţele deschise în semn de salut față de oaspeții noștri, 
asigurându-se că masa și ospeţia ei erau pe potriva mândriei 
deșarte a unuia sau a altuia, strălucind la braţul tatei, bogat 
împodobită cu bijuterii, când mergeam și noi în vizită sau când 


VP - 64 


găzduiam nobili de rang mai înalt. Afla fără greș adevărul 
despre mersul lucrurilor în alte familii de nobili de la soții, surori 
și fiice, iar serile tata obișnuia să asculte sfaturile ei înțelepte; 
era o femeie a cărei voce se făcea auzită dinaintea bărbatului. 
Speram ca și vocea mea să se facă auzită într-o bună zi. 

Dar supărarea tatei îmi dădea de înţeles că n-avea să fie așa. 
Fusesem o dezamăgire pentru el încă de la început, mamei 
luându-i un număr mult prea mare de ani să mă zămislească, 
pierzând chiar după mine sarcina cu fiul îndelung așteptat și 
murind odată cu fătul. Fusese nevoie de câţiva ani buni ca să 
mă preschimb în cel mai bun înlocuitor al fiului pierdut și, chiar 
dacă Galina își dăduse toată osteneala, tata n-avea cu cine ieși 
în lume, în afară de mine și de cei doi frăţiori; asta în timp ce 
toţi seniorii de seama lui, dintre cei care îl ajutaseră pe bătrânul 
țar să ajungă pe tron, aveau fete de măritat și feciori care își 
doreau o soție cu mai multă frumuseţe și gingășie decât aveam 
eu de oferit sau cel puţin cu mai mulți bani decât putea să ofere 
tata pentru a face uitate celelalte lipsuri. 

Când eram mai mică și trăgea încă nădejde să mă crească 
astfel încât să-i fiu cu adevărat de folos, tata obișnuia să-mi 
pună întrebări precise despre cărțile pe care le citisem sau îmi 
cerea să îi recit pe de rost numele tuturor nobililor din Lithvas, 
începând cu ţarul și sfârșind cu conții, în ordinea obârșiei lor, dar 
în ultimul timp nu-și mai dădea deloc osteneala cu mine. Ultima 
mea guvernantă începuse acum să-l înveţe slovele pe fratele 
meu mai mare, iar, dacă făceam rost de vreo carte de citit, asta 
se întâmpla doar când aveam rarul prilej să șterpelesc câte una 
de pe rafturile din odăile de jos. Și, când nu se mai afla altcineva 
la masă ca să-i abată atenţia de la tăcerea mea și de la chipul 
meu îngust și palid, tata se încrunta la mine și bătea cu 
degetele în pocal. 

In acea noapte, nu aveam oaspeți la masă. Țarul avea să 
sosească în vizită în curând și de luni întregi nu mai fusese poftit 
la noi nimeni, ca să facem economii pentru cheltuiala de 
neocolit a sosirii ţarului. Tata avea de gând să nu cheltuiască 
mai mult decât trebuia, dar, și așa, gândul pierderii de bani fără 
rost îl făcea să fie și mai nemulțumit de mine decât de obicei. 
Poate că i se întipărise mai apăsat în minte faptul că ar fi putut 
obține oarece câștig de pe urma mea; însă, chiar și dacă aș fi 
fost frumoasă, cu siguranţă tata nu s-ar fi numărat printre 


VP - 65 


seniorii care se înglodau în datorii ca să-l găzduiască pe ţar, 
scoțându-și fiicele la înaintare ca pe momeală și făcându-se de 
râs, sperând că le vor mărita bine. 

Țarului nici nu-i trecea prin minte să se însoare cu vreuna 
dintre ele, oricât de frumoasă ar fi fost; avea de gând să se 
căsătorească cu prinţesa Vassilia. Nu era câtuși de puţin mai 
frumoasă decât mine, însă tatăl ei era prinţul Ulrich, care 
stăpânea peste trei orașe, nu doar peste unul, și avea la 
cheremul lui zece mii de ostași și cea mai mare ocnă de sare, 
așa că nu-i era de trebuinţă frumusețea ca să ajungă țarină. 
Țarul s-ar fi căsătorit cu ea de îndată, dar îi venea mai bine la 
socoteală să-și lase nobilii să nutrească speranţe deșarte încă o 
vreme; juca un joc primejdios cu mândria prinţului Ulrich, dar 
era un joc care îi oferea țarului o scuză pentru a călători după 
plac și de a împărţi cu nobilii cheltuielile Curţii sale risipitoare, în 
loc să ofere acestora propria-i ospeţie. 

In teorie, și tata avea o fată de măritat, iar ţarul putea să-i 
ceară ospeţia oricând. Devenisem acum o cheltuială mai mare 
decât ce prețuiam de drept, mai ales că tata nu nutrea nici cea 
mai mică speranţă că ar fi putut obţine un câștig de mai mic 
rang de pe urma mea - anume ca un curtean folositor din suita 
țarului să se gândească că m-aș fi dus după vreun fiu sau 
verișor de undeva din împărăție. Eram bucuroasă că nu mă 
învredniceam de atenţia ţarului - bărbat tânăr, chipeș și crud -, 
dar mi-ar fi plăcut să fiu îndeajuns de drăguță sau de 
atrăgătoare încât cineva să-și dorească să mă ia de nevastă, în 
loc să mă ia doar ca pe un zapis doveditor al zestrei pe care i-ar 
fi putut-o smulge aproape cu de-a sila tatei. Sau măcar să fiu 
sigură că cineva și-ar dori cu adevărat să mă ia de nevastă - 
singura mea nădejde de a scăpa de o viaţă petrecută între patru 
pereţi. Insă ţâfna tatei vorbea fără cuvinte despre soarta 
potrivnică ce îmi era ursită. 

Dar, pe când inelul tatei scotea un ușor clinchet ascuţit lovit 
de buza pocalului, am privit cum pică lumina pe argintul rece 
din care era făcut și am uitat că gestul tatei trăda nerăbdare. M- 
am gândit doar la fulgi de nea căzând în dreptul unei ferestre 
luminate, la tăcerea începutului de iarnă, pe când stăteam 
afară, în grădină, într-o zi în care frunzele erau învelite într-o 
pojghiţă de gheaţă subţire. Am uitat până și să ascult ce îmi 
spunea, până când glasul tatei s-a auzit tăios: 


VP - 66 


— Irina, mă auzi măcar? 

Nu-mi rămăsese decât refugiul unui răspuns onest. 

— lartă-mă, tată, am spus. Nu-mi pot dezlipi ochii de la inelul 
tău. E cumva fermecat? 

Aceasta fusese altă mare dezamăgire produsă de mama: 
darul vrăjitoriei, cu care nu fusese înzestrată deloc. Străbunica 
ei fusese siluită de un Străvechi în timpul unui jaf călare în miez 
de iarnă, în urma căruia soțul ei a fost ucis, iar băiatul născut în 
urma acestei rușini avea părul și ochii de argint, putea să 
meargă nestingherit prin viscol și să facă lucrurile reci ca gheața 
cu o atingere. Copiii lui au avut și ei păr argintiu, dar nu și 
puterile lui vrăjite, iar tata s-a căsătorit cu mama, încredinţat de 
adevărul legendei, vrăjit de ochii ei deschiși la culoare și de o 
șuviţă argintie, care îi atârna rebelă pe frunte. 

Frumuseţea fusese singura ei putere vrăjită, iar mie nu-mi 
lăsase nici măcar atât, ci doar părul castaniu al tatei și ochii lui 
căprui, iar pe viscol tremuram de frig ca orice om obișnuit. Și 
totuși, când priveam la inelul tatei, simţeam zăpada căzând. 
Tata s-a oprit deodată și și-a coborât privirea spre mâna cu 
inelul. Îi venea puţin cam strâmt. ÎI purta „deasupra încheieturii 
degetului arătător de la mâna dreaptă și își freca degetul gros 
de argintul neted. Se jucase așa cu el pe toată durata cinei, 
aproape fără să bage de seamă. 

— E doar lucrat cu un meșteșug nemaiîntâlnit, asta-i tot, a 
spus el după câteva clipe, pe un ton hotărât care însemna că nu 
aveam să mai vorbim despre inel. 

Așadar, nici nu i-a trecut prin minte că inelul era fermecat, 
nici ce puteri anume avea și nici nu i-a păsat că ar putea fi alţii 
care știau mai multe decât el. 

Nu am mai adăugat nimic și mi-am coborât privirea ca să nu 
mai fiu distrasă și am ascultat cu luare-aminte cât a mai durat 
cina, în timp ce tata mi-a spus sec ce anume se aștepta de la 
mine în timpul vizitei țarului - adică mai nimic. Tatei îi displăcea 
să cheltuie ca să-mi cumpere mai multe straie noi, iar pentru ţar 
era o jignire să îi fie prezentate fete purtând de două ori aceeași 
rochie. Așa că urma să fiu un pic bolnavă, să rămân în odăile de 
sus și să nu mă arăt privirilor nimănui, iar Galina avea să se 
aleagă cu trei rochii noi în locul meu. Nu a mai pomenit nimic de 
inel și nici de felul în care fusesem distrasă de strălucirea lui mai 
devreme. 


VP - 67 


Eram bucuroasă că n-o să dau ochii cu ţarul, dar trei rochii noi 
mi-ar fi fost mult mai de folos mie decât Galinei, dacă tata chiar 
ar fi vrut să mă scoată în lume pentru măritiș în curând. În acea 
noapte, mi-am pus sfeșnicul pe pervaz și am urmărit cum cad 
fulgii la lumina lumânării, în timp ce Magreta îmi pieptăna 
cosiţele; descâlcind cu grijă încă din creștet firele înnodate, cu 
pieptănul de argint și cu peria pe care le purta întotdeauna în 
tașca legată la șold; urmau apoi șaptesprezece pieptănături 
dinspre rădăcini spre vârfuri ca treaba să fie făcută ca lumea, 
câte una pentru fiecare an de când părul fusese lăsat să 
crească. Avea grijă de părul meu ca de o grădină, iar el îi 
răsplătea osârdia; ajunsese lung până-n călcâie și puteam sta la 
fereastră în timp ce ea îmi pieptăna vârfurile așezată pe 
scăunelul de lângă foc. 

— Magra, am întrebat-o, tata a iubit-o pe mama? 

A fost atât de surprinsă de întrebare, că s-a oprit din 
pieptănat. Știam că o slujise pe mama încă înainte de nașterea 
mea, dar nu o mai întrebasem niciodată nimic despre ea. Nu-mi 
trecuse nicicând prin minte să întreb ceva. Eram atât de micuță 
când a murit mama, încât mă gândeam la ea ca la un strămoș 
săvârșit de mult din această viaţă. Tata îmi povestise de-a fir-a- 
păr despre ea, în cuvinte îndeajuns de lămuritoare, încât să 
pricep că nu fusese mare lucru de capul ei. Mă făcuse să nu-mi 
doresc să aflu mai multe despre ea. 

— Cum să nu, dușenka”, desigur că a iubit-o, a răspuns 
Magreta. 

Și, pe când spunea acestea, chiar dacă nu era adevărat, n-a 
arătat nici urmă de șovăială, ceea ce însemna că măcar ea 
credea în spusele sale. 

— Doar a luat-o fără zestre, nu? a adăugat. 

Și mi-a venit mie rândul să privesc în jur și să rămân 
surprinsă. Tata nu-mi spusese niciodată de asta. Era aproape de 
necrezut. 

— Nu vorbește despre ea ca și cum ar fi iubit-o, am spus, la 
rândul meu, ușor pripit. 

De data asta, Magreta a șovăit puţin, după care a zis: 

— Ei bine, trebuie să se gândească la mama ta vitregă, nu? 

Chiar nu era nevoie ca Magreta să-mi spună că dragostea îl 
prinsese pe tata ca pe un peștișor îndărătnic, care apoi, odată 


7 În original dushenka (rus. nymeHbka), cu sensul „sufleţelul meu” (n.tr.). 
VP - 68 


scăpat din cârlig, s-a bucurat să uite că a fost vreodată prins. Cu 
siguranţă, mama mea vitregă adusese o zestre bogată în 
galbeni, un cufăr mare și mai greu decât mine, care acum se 
odihnea ascuns adânc în vistieria de sub castel. Tata nu s-a mai 
prins în cârlig și a doua oară. Și se prea poate ca dezamăgirea 
lui față de mama să fi fost cu atât mai mare cu cât vraja ei doar 
îl prostise s-o ia de nevastă și nimic mai mult. 

In noaptea aceea am visat inelul, numai că era purtat de o 
femeie cu o șuviță de argint care-i cădea pe frunte - o șuviță de 
aceeași culoare ca inelul de pe mâna ei. Chipul ei nu mi se 
dezvăluia limpede în vis, apoi s-a îndepărtat de mine și a pornit 
la pas printr-o pădure de copaci albi și argintii. M-am trezit 
gândindu-mă nu la mama, ci la inel; îmi doream să am prilejul 
de a-l atinge, de a-l ţine în mână. 

De obicei, Magreta mă ferea din calea tatălui meu, dar mă 
scotea în fiecare zi într-un colț al grădinii pentru o plimbare de 
înviorare, chiar și pe timp friguros. În dimineaţa aceea, am cotit- 
o către latura mai veche a grădinii, mai departe de casă; acolo 
se înălța o capelă în ruină, pe jumătate ascunsă vederii de vița 
sălbatică desfrunzită, cu lemnul ei cenușiu începând a putrezi și 
cu vârfuri ţuguiate ca niște spini ieșind prin pulberea de nea a 
acoperișului. Magreta a rămas jos să-și strige îngrijorarea, în 
timp ce eu am urcat scările mâncate de vreme până în turla 
părăsită, ca să pot privi prin fereastra rotundă dincolo de zidul 
grădinii, până în curtea cea mare, unde tata își instruia zilnic 
ostașii. 

Instrucţia era o îndatorire pe care tata nu o nesocotea 
niciodată. Nu mai era nici el tânăr, dar fusese din naștere doar 
boier, și nu duce. Insă cu mulți ani în urmă ucisese în luptă trei 
cavaleri într-o singură zi de bătălie, spărgând zidurile Vysniei 
pentru tatăl ţarului și cerându-și dreptul de a păstra orașul 
pentru sine. Incă supraveghea pregătirea ostășească a 
cavalerilor lui și lua feciori zdraveni de ţărani pe care îi 
preschimba în oșteni la oraș. Chiar și doi arhiduci și un prinţ au 
binevoit să-și trimită fiii nobili spre instrucţie, știind că aveau să 
se întoarcă acasă bine pregătiţi. 

Am crezut că poate o să-și scoată inelul pe durata instrucției; 
dacă o făcuse, aș fi putut da de el undeva în odaia de lucru, pe 
birou. Deja îmi făceam planuri. Magreta n-avea să-mi dea voie 
să intru acolo, dar aș fi putut-o păcăli să intre în biblioteca 


VP - 69 


alăturată, unde s-ar fi pierdut printre rafturile cu cărţi; astfel aș 
fi putut intra și mi l-aș fi pus pe deget fie și pentru o clipă. 

Dar, când am privit în curtea mare, unde ostașii mărșăluiau la 
porunca supraveghetorului, am văzut că tata era cu mâinile 
goale, deși de obicei purta mănuși groase sau câteodată mănuși 
de zale. Își ținea mâinile strânse ușor la spate, stânga apucând 
încheietura dreptei. Veriga de argint îi strălucea pe deget ca în 
lumina soarelui, deși cerul era plumburiu și zăpada cădea 
deasă, la fel de departe de mine ca și cum s-ar fi aflat într-o altă 
lume. 

# 

Străvechiul călare mi-a stăruit mult în minte, chiar și după ce 
am ajuns acasă. Nu mi-l aduceam aminte tot timpul, ci doar în 
clipele când rămâneam singură pe undeva sau când mă aflam în 
toiul vreunei trebi. Când mă duceam în spatele casei să văd de 
păsări, îmi aminteam de urmele lăsate de el acolo și mă 
bucuram să văd zăpada netedă, fără urme. In șopron, când 
hrăneam caprele, în lumina slabă a răsăritului, priveam într-un 
colț întunecos, în care se găsea o greblă și mi-l aminteam ieșind 
dintre copacii întunecați, cu cosițele albe și zâmbetul crud. Când 
ieșeam să aduc puţină zăpadă pe care s-o topim pentru ceai, 
mâinile mi se făceau ca de gheaţă și mă întrebam: Oare ce mă 
fac dacă se întoarce? Şi simţeam cum mă umple mânia, 
deoarece să fii mânios e întotdeauna mai bine decât să-ți fie 
frică; însă intram apoi cu găleata cu zăpadă și mă trezeam lângă 
foc, mânioasă fără pricină și cu mama alături, uitându-se la 
mine plină de uimire. 

Nu mă întrebase nimic despre Străvechi, ci doar ce mai 
făceau bunica și bunicul și dacă avusesem o călătorie plăcută, 
de parcă uitase care era pricina pentru care plecasem la Vysnia. 
Mi se șterseseră din minte arginţii fermecațţi pe care trebuise să- 
i preschimb, ba chiar și săculețul din piele albă. Imi aminteam 
că am mers în târg, mi-l aminteam pe Isaac giuvaiergiul lucrând, 
însă nu mai puteam vedea cu ochii minţii inelul făurit de el. 

Dar îmi aminteam îndeajuns de mult, încât să mă duc în 
fiecare dimineaţă să cercetez în spatele casei, iar luni Wanda a 
venit să hrănească găinile cât încă mă aflam acolo. S-a apropiat 
de mine, s-a uitat în jos, la zăpada netedă, fără nicio urmă și mi- 
a zis dintr-odată: 

— Ei, l-ai plătit? A plecat? 


VP - 70 


Pentru o clipă, aproape c-am întrebat-o „Despre cine 
vorbești?”, după care mi-am reamintit și mâinile mi s-au 
împreunat strâns. 

— L-am plătit, am răspuns. 

După câteva clipe Wanda a clătinat scurt din cap, de parcă ar 
fi înțeles că tot ce spusesem era și ceea ce știam: s-ar fi putut 
întoarce la o adică sau nu. 

De astă dată, adusesem cu mine de la Vysnia șorțuri cu 
modelul nou de broderie - șorțuri în loc de rochii, pe care să le 
pot vinde pentru mai puţin de un zlot bucata, fără să le dau de 
bănuit că i-aș fi păcălit cu rochiile. Le-am dat pe toate foarte 
bine în ziua de târg, cum tot bine au mers și batistele 
cumpărate la Vysnia. O femeie dintr-o gospodărie mai 
îndepărtată chiar m-a întrebat dacă aveam curând drum la 
Vysnia și dacă socoteam că pot scoate un preț bun pe torsătura 
ei în târgul de-acolo. Nimeni nu mai făcuse niciodată negoț cu 
mine decât forțați de împrejurări, și atunci încercând să 
cumpere ieftin și să-mi vândă scump; în alte împrejurări, l-ar fi 
rugat pe unul dintre căruţași, Oleg sau Petrov, să-i ducă firul 
tors în târg, dacă nu putea să și-l vândă singură la piaţă. Dar în 
ultimii ani, din pricina iernilor lungi și friguroase, oile și caprele 
se înveliseră într-o lână atât de deasă, încât prețul lânii scădea 
de la o zi la alta, iar căruțașii nu i-ar fi putut aduce prea mult. _ 

Firul tors de ea era mai bun decât de obicei, moale și gros. Imi 
puteam da seama că scărmănase lâna și o spălase bine, după 
care o torsese cu grijă. Am frecat un mănunchi de fire între 
degete și mi-am amintit că bunicul îmi spusese că avea să 
trimită niște marfă în Sud, pe râu în jos, odată cu venirea 
primăverii: tocmise un șlep pentru asta. Avea de gând să-și 
împacheteze marfa în paie, dar poate că în lână ar fi fost 
împachetate mai sigur, iar noi am fi putut vinde lâna mai bine în 
Sud, unde nu fusese atât de frig. 

— Dă-mi o mostră și o voi lua la târg când mă duc data 
viitoare și o să-ți spun cât pot scoate pe ea, i-am spus, fără să 
mă lungesc. Câtă torsătură ai de vânzare? 

Avea doar trei traiste, dar am văzut câţiva oameni cu urechile 
ciulite la ce vorbim. Erau mulţi în piaţă care vindeau lână pentru 
câţiva bănuţi, ba chiar își câștigau traiul din asta și erau 
strâmtoraţi rău din pricina preţurilor scăzute; eram sigură că, 
dacă m-aș fi întors în târg și i-aș fi spus femeii, când ar fi putut 


VP -71 


să audă și ceilalţi, că pot să-i fac un preț bun, mulţi alţii ar fi 
venit pe tăcute să mă roage același lucru. 

În ziua aceea, pe drumul de întoarcere de la târg, mi se 
întipărise în cap că mersesem la Vysnia să vând mai multe 
mărfuri, să fac negoț bun numai pentru mine. Trei capre noi 
pășeau în urma mea, legate cu o funie, cumpărate ieftin din 
pricina preţului scăzut al lânii, iar în minte croiam alte și alte 
planuri de negoţ: aveam să-l rog pe bunicul să ţină câștigul de 
pe urma lânii și să-mi cumpere niște rochii din Sud, croite după 
o modă străină un pic mai deosebită, pe care să le vând la 
Vysnia, dar și în piaţa din orășelul nostru. 

În noaptea aceea, am avut la masă un pui bine rumenit, cu 
rondele de morcovi înotând în grăsime de pasăre, și pentru 
prima oară după multă vreme, mama a pus masa fără să arate 
de parcă fiecare înghiţitură din mâncare avea s-o otrăvească. 
Am mâncat, apoi Wanda a plecat acasă și ne-am așezat tustrei 
în jurul focului. Tata citea cu luare-aminte din Biblia cea nouă, 
pe care i-o cumpărasem la Vysnia și buzele i se mișcau în 
tăcere; mama croșeta dantelă dintr-un ghem de mătase fină, o 
piesă care s-ar fi putut coase, într-o bună zi, pe o rochie de 
nuntă. Lumina aurie a focului le strălucea pe fețe, blândă și 
caldă, și o clipă am simţit că întreaga lume s-a oprit în loc, 
învăluită în fericire și pace, de parcă aș fi ajuns într-un loc 
despre care nici nu-mi puteam închipui că există. 

Deodată s-a auzit o bătaie puternică în ușă. 

— Trebuie să fie Serghei, am spus, punând deoparte lucrul de 
mână. 

Când m-am ridicat, părinţii mei nici măcar n-au săltat privirile 
spre mine. Am rămas o clipă îngheţată în prag, dar nici atunci 
nu s-au uitat; mama fredona încetișor un cântec, în vreme ce 
croșeta se mișca înainte și înapoi pe firul de dantelă. Am pășit 
încetișor spre ușă și am deschis-o, iar în prag a apărut 
Străvechiul, purtând în spate întreaga iarnă, ca un nor 
învolburat de zăpadă care nu putea să treacă prin ferestre. 

Mi-a întins alt săculeţ, cu un clinchet ca de lanţuri, și a glăsuit 
cu o voce slabă și subţiratică asemenea vântului vâjâind pe sub 
streșini: 

— De astă dată, poţi avea trei zile până mă întorc să iau ce mi 
se cuvine. 

Am cercetat cu luare-aminte săculeţul. Era mai mare și 


VP- 72 


doldora de bănuţi, având în el mai mult argint decât aveam eu 
aur, dacă mi-aș fi golit vistieria ca să-l plătesc, cu mult mai mult. 
Zăpada intra în casă, topindu-se, rece, pe obrajii mei, 
împestrițându-mi broboada. M-am gândit să mă supun în tăcere, 
să stau cu capul plecat, temătoare. Întrucât chiar îmi era teamă. 
Purta pinteni la călcâie și giuvaiere pe degete asemenea unor 
cioburi de gheaţă, iar glasurile tuturor sufletelor pierdute prin 
viscol urlau în spatele lui. Bineînţeles că îmi era teamă. 

Dar învăţasem să mă tem mai mult de alte lucruri: de 
disprețul semenilor, de a fi îmbucătăţită de umilinţele îndurate, 
de a fi privită cu compătimire și de a mă lăsa folosită. Așa că am 
ridicat bărbia și am răspuns, cu toată răceala de care am fost în 
stare: 

— Și ce-o să primesc în schimb? 

Ochii i s-au făcut mari și toată culoarea i s-a scurs din ei. 
Furtuna gemea groaznic în spatele lui și aerul rece, încărcat de 
zăpadă și gheaţă, m-a izbit în obraji, lăsând în urmă înţepături 
ca de urzică. M-am așteptat să mă lovească, pentru că arăta de 
parcă ar fi avut de gând; în schimb, mi-a spus doar atât, 
cuvintele sunând aproape ca un cântec: 

— Întreit, fecioară muritoare. Întreit îmi vei schimba arginţii în 
aur, iar de nu, te vei preschimba chiar tu în gheaţă. 

Deja mă simţeam pe jumătate înghețată, cu tot acest ger 
pătrunzându-mi până la os, și îmi era atât de frig, încât nici nu 
mai puteam să tremur. 

— Și după aceea? am întrebat, fără șovăială în glas. 

A hohotit către mine, gros și sălbatic, și mi-a spus 
batjocoritor: 

— După aceea am să te fac crăiasa mea, dacă reușești. 

Apoi a aruncat săculeţul la picioarele mele, cu clinchet 
zgomotos. Când mi-am ridicat din nou privirea, străinul 
dispăruse și din casă mama mi-a spus, cu glas moale și chinuit, 
de parcă s-ar fi sforțat să vorbească: 

— Miryem, de ce ţii ușa deschisă? Intră frigul în casă. 


VP-73 


CAPITOLUL VII 


Săculeţul lăsat de Străvechi era de zece ori mai greu decât cel 
dinainte,  doldora de  arginţi strălucitori. l-am numărat, 
rânduindu-i în turnulețe cu muchiile netede, încercând să-mi 
pun ordine în gânduri odată cu numărătoarea. 

— O să plecăm de aici, a spus mama cu voce joasă, uitându- 
se la mine cum așezam banii în fișicuri. 

Nu i-am spus ce îmi făgăduise sau mai degrabă cu ce mă 
ameninţase Străvechiul, dar felul în care stăteau lucrurile nu îi 
era defel pe plac: un senior din basme, care venise să-mi ceară 
aur. 

— O să plecăm la tatăl meu sau chiar și mai departe, a reluat 
mama, însă eram sigură că fuga n-avea sorți de izbândă. Cât de 
departe aveam să fugim de iarnă? Chiar dacă s-ar fi aflat 
undeva o ţară la mii de verste depărtare, unde Străvechii n- 
aveau cum să ajungă, am fi avut nevoie de peșcheșuri ca să 
trecem peste felurite hotare și să ne găsim o nouă casă oriunde 
ne-am fi oprit într-un sfârșit și cine știe cum s-ar fi purtat cu noi 
localnicii, odată ajunși acolo. Auzisem destule povești despre 
grozăvii întâmplate poporului nostru în alte ţări, cârmuite de 
regi și episcopi care își voiau datoriile șterse, dorind totodată să- 
și umple cuierele cu averi confiscate. Un unchi mai îndepărtat 
de-ai mei venise dintr-o ţară însorită, unde lăsase în urmă o 
casă cu o livadă de portocali împrejmuită cu ziduri; altcineva 
culegea acum din portocalii pe care familia lui îi sădise și-i 
îngrijise, iar ei fuseseră norocoși să scape cu fuga în ţara 
noastră. 

Și nici într-o ţară însorită nu eram încredințată că aș fi scăpat 
de el pentru totdeauna. Într-o bună zi avea să sufle vântul și să 
se facă frig de tot și în miez de noapte o boare înghețată mi s-ar 
fi strecurat pe sub prag. lar el avea să vină să-și ţină făgăduiala, 
să se răzbune în cele din urmă; după ce mi-aș fi irosit întreaga 
viață fugind în lumea largă, cu răsuflarea tăiată și plină de 
spaimă, m-ar fi preschimbat în sloi de gheaţă pe un prag pustiu. 

Așa că am pus cele șase turnulețe din arginţi, a câte zece 
monede fiecare, înapoi în săculeţ. De-acum ajunsese și Serghei; 


VP - 74 


l-am trimis la Oleg să-l roage să vină cu sania și să mă ducă la 
Vysnia chiar în acea noapte. 

— Să-i spui că am să-i șterg o copeică din datorie, dacă mă ia 
în seara asta și mă aduce înapoi sâmbătă noaptea, am poruncit 
cu glas aspru. 

Îi ofeream de două ori preţul obișnuit al unei călătorii, dar 
aveam trebuință să plec de îndată. Străvechiul îmi lăsase la 
îndemână trei zile, dar trebuia să-mi duc sarcina la bun sfârșit 
vineri, până la apusul soarelui; nu cred că s-ar fi învoit să-mi 
lase răgazul sabatului drept scuză. 

Am ajuns în târg a doua zi, de cum s-a crăpat de ziuă și, chiar 
în clipa în care Isaac m-a văzut în faţa tarabei lui, m-a întrebat 
nerăbdător, aproape poruncitor: 

— Mai ai cumva argint din acela? După care a roșit și a 
adăugat, reamintindu-și buna-creștere: Adică, voiam să zic, bine 
ai revenit! 

— Da, mai am, am răspuns. 

Am deșertat săculețul plin într-o grămăjoară strălucitoare pe 
masa lui acoperită cu catifea neagră; nici nu apucase să-și 
scoată uneltele și marfa pentru ziua de lucru. 

— De data asta, trebuie să înapoiez șaizeci de galbeni în locul 
lor, am adăugat. 

Se apucase deja să întoarcă arginţii cu mâinile, cu chipul 
strălucind de dorinţă. 

— Nu reușeam să-mi amintesc cum arată, a spus, aproape 
pentru sine; apoi, auzind vorbele mele, mi-a zis cu ochii holbați: 
De data asta vreau și eu ceva câștig de pe urma muncii mele! 

— Ai argint destul să făurești zece inele a câte zece galbeni 
bucata, i-am zis. 

— Nu le-aș putea vinde pe toate. 

— Ba da, ai putea, am adăugat. 

Eram încredinţată de asta; acum că ducele purta pe deget un 
inel de argint fermecat, fiecare bărbat și femeie cu stare din 
oraș își dorea un inel asemenea. 

A privit încruntat monedele de argint, vânturându-le cu 
degetele, și a zis cu un oftat: 

— O să făuresc un colier și-o să vedem cât putem lua pe el. 

— Chiar nu crezi că ești în stare să vinzi zece inele? l-am 
întrebat surprinsă, întrebându-mă dacă nu cumva eu eram cea 
care se înșela. 


VP -75 


— Vreau să făuresc un colier, a repetat, ceea ce nu mi se 
părea o idee foarte practică, dar pesemne se gândea că un 
asemenea colier avea să-i facă cunoscut meșteșugul și să-i 
sporească renumele. Nici nu prea îmi păsa câtă vreme îi puteam 
plăti aurul Străvechiului, cumpărându-mi astfel un mic răgaz. 

— Și mai trebuie să fie gata înainte de sabat, am adăugat. 

— De ce trebuie să-mi ceri tu lucruri cu neputinţă? a gemut 
drept răspuns. 

— Ți se par acestea cumva cu putinţă? i-am spus, arătând 
spre grămăjoara de arginţi, la care n-a mai avut ce să zică. 

A trebuit să stau cu el cât a lucrat, ca să am grijă de ceilalţi 
mușterii care veneau să-i ceară câte ceva; nu voia să vorbească 
cu nimeni care l-ar fi putut opri din treabă. Cei mai mulți dintre 
nou-veniţi erau servitori ocupați și plini de ţâfnă, unii dintre ei 
așteptându-se ca lucrările comandate să fie gata; se frăsuiau de 
colo până colo, aruncându-mi priviri scăpărătoare, crezând c-o 
să mă pierd, dar își găsiseră nașul. Le-am spus cu răceală: 

— Cu siguranţă că puteţi vedea la ce lucrează acum meșterul 
Isaac. Sunt încredinţată că stăpâna sau stăpânul vostru nu și-ar 
dori să întrerupă munca pentru un patron al cărui nume nu-l pot 
dezvălui, dar care este gata să cumpere o asemenea minunăţie. 

Am făcut un semn cu mâna, ca să le mut ochii spre masa de 
lucru, unde lumina soarelui strălucea cu putere asupra 
argintului, moale și ascultător în mâinile giuvaiergiului. Luciul lui 
rece i-a amuţit pe dată; au rămas să privească încă un pic, după 
care s-au îndepărtat, nemaiîncercând să zică nimic. 

Isaac a lucrat fără preget până când ultimele raze ale soarelui 
s-au stins și a reluat lucrul a doua zi în zori. Am băgat de seamă 
că încerca să lase deoparte câteva monede pe când lucra, de 
parcă ar fi vrut să le păstreze ca să-și poată aminti cum arată. 
M-am gândit să-i cer să-mi dea și mie una spre păstrare, dar n-a 
fost chip. La amiază, a luat suspinând arginţii pe care îi pusese 
deoparte și i-a topit, făcând din ei o dantelărie diafană de argint, 
pe care a adăugat-o colierului. 

— E gata, a spus apoi și l-a luat în mâini. 

Bijuteria din argint atârna între palmele lui late ca un șirag de 
țurțuri și ne-am oprit amândoi să o privim în tăcere preţ de mai 
multe clipe. 

— O să-i trimiţi vorbă ducelui? l-am întrebat. 

A clătinat din cap dezaprobator și a scos o cutie de sub masă: 


VP - 76 


pătrată, cioplită în lemn și învelită în catifea neagră, și a pus cu 
multă grijă colierul înăuntru. 

— Nu, mi-a răspuns. Pentru asemenea lucrare o să merg eu 
însumi. Vrei să vii cu mine? 

Am mers împreună până la porțile cartierului evreiesc, apoi 
am ieșit pe străzile orașului. Nu mă mai plimbasem pe jos în 
această parte a orașului. Casele din vecinătatea zidurilor erau 
joase, sărăcăcioase și umile; dar Isaac m-a călăuzit pe străzile 
mai largi, pe lângă o biserică uriașă din piatră cenușie, cu 
ferestre ca niște giuvaieruri, până ce am dat de conacele uriașe 
ale nobililor. Priveam cu uimire la gardurile din fier forjat în chip 
de lei și dragoni răsuciţi și la pereţii acoperiţi cu ciorchini și flori 
sculptate în piatră. Voiam să mă ţin mândră, să-mi amintesc că 
eram nepoata bunicului, cu aur depus în bancă, dar mă 
bucuram în același timp că nu mă plimb singură, mai ales când 
am pășit pe treptele largi de piatră, măturate cu grijă de 
zăpadă. 

Isaac a vorbit cu unul dintre slujitori. Am fost conduși să 
așteptăm într-o cămăruţă: nu ne-a oferit nimeni nimic de băut, 
niciun scaun pe care să ședem, iar un servitor ne supraveghea 
dezaprobator. Totuși, mă simțeam aproape recunoscătoare: 
supărarea mă făcea să mă simt mai puţin neînsemnată și mai 
puţin ispitită să casc gura în jurul meu. In cele din urmă, 
servitorul care venise data trecută în piaţă a intrat și ne-a 
întrebat cu ce treburi ne aflam acolo. Isaac a scos cutia și i-a 
arătat colierul; servitorul l-a privit cu luare-aminte, după care a 
spus scurt: „Prea bine!” și a ieșit. S-a reîntors după jumătate de 
oră și ne-a poruncit să-l urmăm. Am fost conduși pe ușa din dos, 
până ce am ajuns într-o sală mai măreaţă și mai luxoasă decât 
orice altă sală văzută de mine vreodată; pe pereți erau atârnate 
tapiserii viu colorate, iar podeaua era acoperită cu un covor al 
cărui model era de o frumuseţe deosebită. 

Covorul înghiţea zgomotul pașilor noștri, dând într-un salon 
încă și mai luxos, în care un bărbat îmbrăcat în straie scumpe, 
purtând un colan de aur, ședea la masa de scris, într-un jilt 
uriaș, învelit în catifea. Am văzut inelul de argint fermecat pe 
arătătorul mâinii lui. Nu se uita la inel, dar îl atingea în 
răstimpuri cu degetul gros, de parcă ar fi vrut să se asigure că 
nu i-a dispărut de pe deget. 

— Ei bine, să vedem despre ce e vorba! a zis, lăsând la o 


VP - 77 


parte tocul. 

— Înălţimea Voastră! a spus Isaac cu o plecăciune, arătându-i 
colierul. 

Ducele a privit cu luare-aminte în cutie. Trăsăturile i-au rămas 
neschimbate, dar a mișcat ușor cu degetul colanul pe pernuta 
lui de catifea, abia atingând buclele minuscule ale dantelăriei de 
argint. A tras aer în piept, după care i-a dat drumul cu putere pe 
nas. 

— Şi cât ceri pe el? a întrebat. 

— Înălţimea Voastră, nu-l pot vinde pentru mai puţin de o 
sută cincizeci de galbeni. 

— Strigător la cer! a mugit ducele. 

La rândul meu, mă stăpâneam cu mare greutate să nu-mi 
mușc buzele: preţul cerut era scandalos. 

— Altfel, mă văd silit să-l topesc și să îl preschimb în inele, a 
adăugat Isaac, frângându-și mâinile, de parcă își cerea iertare. 
Târguiala lui Isaac era foarte isteaţă: bineînţeles că ducelui nu-i 
venea la socoteală să mai aibă cineva un inel ca al lui. 

— De unde faci rost de asemenea argint? a cerut să afle 
ducele. Nu-i material obișnuit. 

Isaac a șovăit o clipă, apoi s-a uitat spre mine, iar ducele i-a 
urmărit privirea. 

— Ei bine? 

Am făcut, la rândul meu, o plecăciune cât mai adâncă, dar nu 
atât de adâncă, încât să nu mă pot ridica la loc. 

— Argintul mi-a fost dat de unul dintre Străvechi, înălţimea 
Voastră. Vrea să i-l schimb în aur. 

Mi-era teamă că n-o să mă creadă. Ochii lui s-au oprit asupra 
mea ca două greutăţi, dar nu a spus că vorbesc prostii, nici nu 
m-a făcut mincinoasă. S-a uitat încă o dată la colier și a 
mormăit: 

— Și ţi-ar plăcea s-o faci cu aur din punga mea, vezi bine. Cât 
argint din acesta vei mai primi? 

Îmi făcusem griji din pricina asta, anume că Străvechiul îmi va 
aduce și mai mult argint data viitoare, și ce aș fi făcut cu el dacă 
s-ar fi întâmplat așa ceva: întâia oară șase, a doua oară șaizeci; 
cum aș fi putut face rost de șase sute de galbeni? Am înghiţit 
nodul din gât și am rostit: 

— Se prea poate să primesc mai mult. Mult mai mult. 

— Hm! a făcut ducele și s-a uitat din nou cu luare-aminte la 


VP - 78 


colier. 

Apoi a întins mâna într-o parte, a luat un clopoțel și a sunat. 
Servitorul a reapărut în prag. 

— Mergi și-i spune Irinei că am nevoie de ea aici! a poruncit, 
iar servitorul a făcut, supus, o plecăciune. 

Am așteptat preţ de câteva minute, nu foarte mult, după care 
pe ușă a intrat o fată. Era poate cu un an mai tânără decât 
mine, subţirică și sfioasă, în veșmânt simplu, din lână cenușie, 
pe gât, fără zorzoane, cu un văl subţire, de mătase cenușie 
petrecut gingaș pe după ceafă. Insoțitoarea ei i-a călcat de urme 
- o femeie mai în vârstă, aruncându-ne mie și mai ales lui Isaac 
priviri mânioase. 

lrina a făcut o plecăciune fără să-și ridice ochii din pământ. 
Ducele s-a ridicat cu colierul în mână și i l-a pus în jurul gâtului. 
Apoi s-a dat trei pași înapoi și s-a oprit să o privească. Nu era 
neapărat drăguță, aș fi spus, ci mai degrabă obișnuită, cu 
deosebirea că părul îl avea lung, bogat și lucitor; dar acest 
amănunt nu mai avea nicio însemnătate când purta colierul. Nici 
măcar nu-ţi puteai desprinde ochii de la ea, cu însăși iarna 
îmbrăţișându-i gâtul și licărul argintiu jucându-i în văl și în ochii 
negri pe când se privea în oglinda de pe peretele salonului. 

— Ah, lrinușka! a murmurat aprobator însoţitoarea fetei. 

Ducele a încuviinţat din cap. Și nu și-a îndepărtat privirea de 
la fiica lui când a spus: 

— Ei bine, giuvaiergiule, ai noroc. O să primeşti o sută de 
galbeni pentru colier, iar următorul lucru pe care o să mi-l 
făurești o să fie o coroană demnă de capul unei regine, ca 
zestre pentru fiica mea; și o să primești o sută de galbeni 
înzecită când am s-o văd purtând-o pe frunte. 

# 

— Înălțimea Sa vrea să vă vadă, domniță, a spus slujnica și 
chiar a făcut o plecăciune dinaintea mea, mai adâncă decât cele 
făcute de obicei de slujnicele cu vechime. 

Pentru ele, domnită însemna mama mea vitregă. Ea însăși era 
un mesaj, îmbrăcată într-o îngrijită rochie cenușie. Era una 
dintre slujnicele mai ajunse, cărora le era îngăduit să lustruiască 
mobilele, nu una dintre țărăncuțele de la spălătorie care frecau 
podelele și ațâțau focul; dintre acestea se alegeau cele care îmi 
dereticau prin odaie. Nu se găsea în ea nimic foarte de preţ care 
să poată fi spart de vreuna din ele. 


VP - 79 


— Repede, repede! a făcut Magreta, aruncând cât colo lucrul 
de mână, foindu-se în jurul meu și aranjându-mi cosița împletită 
chiar de ea cu două zile în urmă. 

Simţeam că-și dorește să aibă destul timp s-o refacă, în 
schimb a clătinat din cap și m-a făcut să-mi lepăd șorțul, mi-a 
lustruit încălţările și mi-a șters pulpana veșmântului. Am stat 
cuminte și am lăsat-o să-și facă treaba, cântărind în minte 
puţinele alegeri avute de a mă face cât mai iute nevăzută din 
faţa ochilor tatei. 

Bineînţeles, nu putea fi decât o singură pricină pentru care 
tata să trimită după mine în miezul zilei, să merg în camera lui 
de lucru - ceea ce nu mai făcuse niciodată, de vreme ce tot 
avea să mă vadă la cină: cineva își dorea, la urma urmei, să se 
căsătorească cu mine, și învoiala era foarte înaintată. Fie i se 
făgăduise deja o zestre, fie era în toi o târguială cât se poate de 
serioasă; eram sigură de asta, chiar dacă nu se auziseră decât 
câteva șoapte firave despre măritiș ultima dată când am cinat 
cu el. 

Zorul cu care se întâmplau lucrurile era cât se poate de 
limpede: dacă tot nu putea scăpa de cheltuiala pricinuită de 
vizita țarului, cel puțin avea să scutească într-un fel cheltuiala 
separată a nunţii mele, ba chiar mai mult; avea să-i servească 
atât ţelului propus, cât și pungii sale să-i facă pe ţar și pe 
curtenii lui oaspeţi la nunta propriei fiice. Aveau să închine în 
sănătatea mea și a soțului ales, aducând totodată și daruri 
bogate, al căror preț ar fi cântărit greu în privinţa zestrei care se 
negocia. 

Dar nu-mi închipuiam că ar putea fi ceva care să-mi fie pe 
plac într-o asemenea căsătorie. Desigur, mi-ar fi plăcut să mă 
știu stăpână la casa mea, la adăpost de celelalte alegeri 
dezamăgitoare care mi se așterneau dinainte, dar nu cu așa o 
grabă și atât de pe față în favoarea dorințelor tatălui meu. Un 
bărbat care m-ar fi luat de soţie în acest chip nici măcar nu s-ar 
fi căsătorit cu mine; nu făcea decât să se tocmească pentru o 
bucată de lut cu chip de fată, pe care s-o folosească după bunul 
lui plac, și n-avea să pună un preţ prea mare pe mine de vreme 
ce propriul meu tată dădea de înţeles că nu făceam prea multe 
parale. Nădejdea cea mai sigură mi-ar fi stat în cineva de rang 
mai puţin însemnat, un boier bogat și ambițios, care îi datora 
credinţă tatei și care era gata să se căsătorească cu fiica ducelui 


VP - 80 


la un preț de chilipir care să-l facă un om de vază în ducat; 
măcar așa aș fi prețuit oarece în ochii lui. Dar nu-mi puteam 
închipui să se afle vreun pretendent. După șapte ani cu ierni 
aspre, boierii tatei își petreceau mai mult timp gândindu-se la 
pungile lor subţiate decât la înaintarea în rang la Curte. După 
cât se pare, niciunul nu-și dorea o soţie costisitoare. 

Oricum, un asemenea bărbat ar fi fost de prea puţin folos. 
Pesemne că tata găsise un nobil care nu-și putea altfel lua 
nevastă tânără, de același rang: cineva îndeajuns de 
dezagreabil, încât măcar unii taţi să șovăie înainte de a le oferi 
mâna fiicei lor. Poate un bărbat crud, care să-și dorească cu atât 
mai mult o fată cu un părinte care nu s-ar împotrivi prea tare 
față de orice i s-ar putea întâmpla acesteia. 

Chiar și așa, am coborât din odăile mele; n-aveam încotro. 
Magreta aproape că tremura în timp ce coboram scările. 
Ințelegea la fel de bine ca mine ce se punea la cale, dar nu Îi 
plăcea să-și facă griji din pricina necazurilor înainte ca acestea 
să apară, așa că visa pentru mine un măritiș bun și fericit, ea 
rămânând pe mai departe doica de odinioară a stăpânei casei, 
în loc să stea zăvorâtă în odăile de la catul de sus împreună cu o 
fiică nebăgată în seamă. Am lăsat-o să se bucure de visul ei, 
întrebându-mă între timp dacă aveam să-l întâlnesc chiar pe 
bărbatul cu pricina și, dacă așa avea să fie, cum mi-aș fi putut 
da seama dacă merită să-l înfurii pe tata încercând să par un 
târg prost pentru peţitor. Era un crâmpei neplăcut de speranţă, 
dar era singurul de care mă puteam agăța. 

Dar, când ușa s-a deschis, niciun logodnic nu mă aștepta 
dincolo de prag, nici măcar vreun trimis din partea unui soţ 
oarecare; doar doi evrei, un bărbat purtând în mâini o cutie 
încărcată de iarnă și o femeie slabă, smeadă, cu ochii negri. Am 
uitat de orice altceva, am uitat până și să mă gândesc: colierul 
din cutie arunca scânteieri reci de argint de pe catifeaua 
neagră, și mă aflam din nou în grădină, cu răsuflarea iernii pe 
obraji și crivățul strecurându-se prin pervaz pe sub degetele 
mele, tânjind la ceva cu neputinţă de atins. 

M-am dus spre el aproape cu braţele întinse; mi-am prins 
stângaci fustele de lână cenușie și am făcut, cu oarece 
osteneală, o plecăciune, silindu-mi ochii să coboare pentru o 
clipă, dar, când m-am îndreptat de spate, am privit din nou 
colierul. Insă tot nu mă gândeam la nimic; nici chiar când tata l- 


VP - 81 


a luat din cutie nu m-am gândit la nimic, iar când mi l-a adus, 
mi-am ridicat ochii spre el cu surprindere goală: nimic nu era 
cum trebuie. Tata n-avea de gând să-mi facă un asemenea dar. 
Cu toate astea, mi-a făcut semn nerăbdător cu mâna și după o 
clipă m-am întors ușurel cu spatele, înclinându-mi capul pentru 
a-l lăsa să-mi pună colierul la gât. 

Odaia de lucru a tatei era călduroasă, era mult mai cald decât 
în odăile mele înguste de la etaj, focul trosnind vesel în sobă. 
Însă metalul l-am simţit rece pe piele, rece și minunat, la fel de 
răcoritor ca atunci când îţi pui mâinile ude pe obraji într-o zi 
fierbinte. Mi-am ridicat capul, m-am întors, iar tata s-a uitat la 
mine. Cu toţii mă priveau, aproape holbându-se. 

— Ah, lrinușka! a murmurat Magreta cu duioșie. 

Am ridicat mâinile ca să pot mângâia cu degetele liniile 
delicate ale bijuteriei. Chiar și pe pielea mea, se simţea rece la 
atingere, iar când m-am privit în oglindă, nu mă aflam în odaia 
de lucru a tatei. Eram într-un codru cu arbori întunecați și 
iernatici, sub un cer plumburiu, și aproape simţeam zăpada 
căzându-mi pe piele. 

Am rămas acolo preț de o clipă încremenită în timp, răsuflând 
cu nesaţ aerul rece și dulce care îmi umplea plămânii, mirosind 
a ramuri de pin proaspăt tăiate, zăpadă grea și codri adânci 
pretutindeni în jur. Apoi, de departe parcă, l-am auzit pe tata 
făgăduindu-le evreilor că o să le dea o mie de galbeni dacă 
aveau să-mi făurească o coroană drept zestre; deci, până la 
urmă, nu mă înșelasem: avea în gând o logodnă, iar pregătirile 
pentru ea nu mai suportau defel amânare. 

Desigur, tata nu mi-a îngăduit să păstrez colierul. După 
plecarea evreilor, m-a chemat la el și, chiar dacă s-a oprit o clipă 
ca să mă privească din nou, mi-a cuprins gâtul cu mâinile, mi-a 
desfăcut colierul și l-a pus la loc în cutie. După aceea s-a uitat la 
mine cu asprime, de parcă ar fi trebuit să-și aducă aminte cum 
arătam de fapt fără el, apoi a clătinat din cap și mi-a spus sec: 

— Țarul sosește în două săptămâni. Fă bine și exersează-ţi 
dănţuitul. Până atunci, vei cina cu mine în fiecare noapte. Ai 
grijă de straiele ei! a adăugat către Magreta. Îi trebuie trei rochii 
noi. 

Am făcut o plecăciune și m-am întors în odăile de sus, cu 
Magreta fremătând pe lângă mine, asemenea unui stol de păsări 
care se îngrămădesc între ramurile unui arbore pentru a se 


VP - 82 


ascunde de șoim, năpustindu-se deodată în zbor nebun, înainte 
de a se așeza iarăși între ramuri. 

— Trebuie să chem niște slujnice să mă ajute, a spus, 
înșfăcând lucrul de mână ca să pară ocupată. Sunt atâtea de 
făcut! Nimic nu e gata. Lada ta de zestre nu e plină nici măcar 
pe jumătate. Și avem de croit trei rochii! 

— Da, i-am răspuns. Ar trebui să vorbeşti de îndată cu 
iconoama. 

— Da, da, a încuviinţat Magreta, după care s-a năpustit afară 
din odaie și m-a lăsat, în sfârșit, singură, să șed lângă foc ca să 
lucrez la ce coseam: o cămașă de noapte albă, împodobită cu 
broderii bogate, pentru patul de nuntă. 

ÎI mai întâlnisem o dată pe ţar, cu șapte ani în urmă, când 
tatăl și fratele lui tocmai muriseră; tata a trebuit să se înfăţișeze 
la Koron pentru încoronare, ca să își aducă omagiul noului ţar 
sau, mai precis, noului regent, arhiducele Dmitir. Prima dată l- 
am văzut pe Mirnatius în biserică - pe când preotul psalmodia 
slujba de încoronare -, dar nu l-am băgat prea mult în seamă 
atunci; mă plictiseam atât de tare, încât moțăiam în jilțul de 
lângă Galina, în straiele ţepene și prea călduroase, până când 
am tresărit și-am sărit în picioare în clipa când, în sfârșit, l-au 
încoronat, simţindu-mă ca și cum aș fi fost înțepată puternic cu 
un ac, chiar cu o clipă înainte ca ceilalţi să se ridice ca să-l 
proslăvim. 

După aceea nu l-a mai băgat nimeni în seamă prea mult. 
Domnii cei mari benchetuiau și discutau între ei la masa ţarului, 
cântându-i în strună lui Dmitir, iar Mirnatius a ieșit singur în 
grădinile din spatele palatului, unde mă jucam și eu, la fel de 
nebăgată în seamă. Avea un arc mic cu săgeți și trăgea în 
veveriţe și, când le nimerea, se ducea să le contemple satisfăcut 
trupușoarele ucise. Dar nu în felul în care ar fi făcut-o un 
băiețandru mândru de îndemânarea lui de vânător: apuca în 
schimb săgețile și le scutura, ca să facă trupurile străpunse de 
ele să se zvârcolească, holbându-se la ele cu o încântare 
aproape prostească. 

M-a surprins privindu-l cu indignare. Eram încă prea mică să fi 
învăţat să fiu cu băgare de seamă. 

— Ce te holbezi așa? m-a întrebat. Mai au încă un pic de viaţă 
în ele. Nu e nicio vrajă. 

Se prea poate să fi știut despre ce vorbește: maică-sa fusese 


VP - 83 


vrăjitoare și îl sedusese pe țar după moartea primei tarine. 
Nimeni, desigur, nu a încuviinţat căsătoria lor și după doar 
câţiva ani a fost arsă pe rug, după ce a fost prinsă pe când 
încerca să pună pe cineva să-l ucidă pe fiul primei ţarine, pentru 
a-l face pe fiul ei moștenitor. Însă acum bătrânul ţar și întâiul 
născut muriseră de lingoare și așa fiul vrăjitoarei devenea ţar 
oricum, ceea ce, după cum obișnuia să spună Magreta, era o 
lecție pentru oricine: a fi vrăjitoare nu e totuna cu a fi înțelept. 

Nici eu nu eram înţeleaptă pe atunci, deși mă scuza faptul că 
eram doar o copilă. Chiar dacă eram de faţă cu însuși ţarul, i-am 
spus: 

— Deja le-ai omorât. De ce nu le lași în pace? 

Ceea ce nu era foarte limpede, dar știam ce voisem să spun: 
nu îmi plăcea să-l văd torturând trupușoarele veverițelor, 
făcându-le să se zvârcolească pentru plăcerea lui. 

Frumoșii lui ochi verzi s-au îngustat mânioși, ca ochii de porc, 
și și-a încordat arcul ţintind cu săgeata spre mine. Eram destul 
de mare să înţeleg că îmi priveam moartea în ochi. Am vrut să 
alerg, dar am înghețat în loc și inima mi-a stat, după care ela 
râs, a lăsat arcul deoparte și a spus batjocoritor: 

— Trăiască apărătoarea veveriţelor moarte! 

Apoi a făcut o plecăciune adâncă, de parcă ar fi fost la o 
nuntă, și a plecat nepăsător. Tot restul săptămânii, de câte ori 
am ieșit să mă joc în grădină, am dat negreșit peste câte o 
veveriță moartă - întotdeauna pitită departe de ochii 
grădinarului, și totuși mingea mea se rostogolea mereu până în 
preajma ei, iar, dacă mă jucam de-a v-aţi-ascunselea cu 
Magreta, mă ascundeam în câte-un tufiș, unde găseam o 
veveriţă spintecată, de parcă m-ar fi așteptat acolo. 

M-am gândit să-l pârăsc: eram încredinţată că toată lumea m- 
ar fi crezut, fiindcă Mirnatius era atât de chipeș și din pricina 
mamei lui. Oamenii deja începuseră să șoptească pe la colțuri 
pe socoteala lui. Dar mai întâi i-am spus Margretei și, când i-am 
împărtășit întreaga istorie, mi-a spus că necazul îi pândește pe 
cei care îl caută cu lumânarea, după cum ar fi trebuit să mă 
înveţe moartea veverițelor, și că trebuie să las lucrurile în legea 
lor. După aceea m-a ţinut în odaia noastră, unde am tors fir de 
caier pentru tot restul vizitei, în afară de mesele luate în fugă 
atunci când ieșeam. 

Din clipa aceea, nu am mai vorbit niciodată despre asta, dar 


VP - 84 


eram încredinţată că nici Magreta nu uitase, după cum nu 
uitasem nici eu. Am revenit la Koron patru ani mai târziu pentru 
a lua parte la înmormântarea fastuoasă a arhiducelui Dmitir. 
Mirnatius poruncise aproape tuturor nobililor să fie de față, 
pesemne ca să înţeleagă toată lumea că nu mai avea nevoie de 
un regent și ca să îi pună să-i jure încă o dată credinţă, de data 
aceasta numai lui. Am stat acolo timp de două săptămâni. 
Magreta m-a ţinut tot timpul în preajma ei și nu mi-a îngăduit cu 
niciun chip să ies din odăile mele fără un văl pe faţă, chiar dacă 
încă nu eram femeie în toată firea, și mi-a adus cu mâinile ei 
toate mesele de la bucătărie. Mirnatius s-a arătat drept cel mai 
de seamă dintre cei îndoliaţi; pe-atunci avea șaisprezece ani, 
era înalt, bine clădit și chiar mai chipeș decât înainte, cu părul 
negru și ochii deschiși la culoare, ce păreau niște giuvaieruri 
sclipindu-i pe chipul smead ca de tătar, cu un șirag de dinţi albi 
și drepţi în gură; iar cu coroana pe cap și veșmintele cusute cu 
fir de aur, ai fi zis că e vreo statuie sau un sfânt. L-am privit prin 
urzeala fină a vălului de pe faţă până când și-a întors capul în 
direcția mea, iar atunci mi-am plecat iute ochii și m-am asigurat 
că arăt mică și nevrednică de luat în seamă, în rândul al treilea 
de prințese și fiice de duci. 

Insă peste doar două săptămâni, ţarul urma să se înfăţișeze în 
casa tatălui meu, iar eu nu aveam unde și cum să mă mai 
ascund. Tata n-avea să-l ospăteze modest de trei ori la cină și 
să-l ia la vânătoare de mistreți în codrul adânc, scutind astfel 
din cheltuială. In schimb, avea să dea un ospăț ca-n basme pe 
întreaga durată a celor trei zile, cu jongleri-măscărici, magicieni 
și dansatori care să îi amuze pe ţar și pe suita lui înăuntrul 
castelului, iar mie avea să îmi dăruiască, la urma urmei, trei 
rochii noi și să vestească tuturor că are fată de măritat. Se 
părea că tata plănuia să-l prindă în mreje pe ţar ca să-i dea fata 
de soţie, cu ajutorul unui inel, al unui colier și al unei coroane de 
argint fermecat în chip de momeală. 

Mi-am privit chipul oglindit în fereastră și m-am minunat ce 
anume văzuseră ochii scrutători ai tatei la mine, cu colierul la 
gât, încât să creadă că merită să-și încerce șansa. Habar n- 
aveam ce. Nici măcar nu-mi puteam zări fața când îl purtam. 
Dar nu îmi era îngăduit să-l cred vreun neghiob. 

Încă stăteam lângă fereastră, cu mâinile rezemate de piatra 
rece și lucrul de cusut lăsat deoparte, când Magreta a revenit în 


VP - 85 


odaie, la fel de neobosită, ca să-mi aducă o ceașcă de ceai 
fierbinte, îndulcit. Ba chiar mi-a adus o felie groasă de prăjitură 
cu seminţe de mac, preferata mea, pe care trebuie s-o fi luat 
înduplecându-l pe bucătar prin cine știe ce vicleșug; nu aveam 
parte zilnic de un asemenea răsfăţ. In urma ei venea o slujnică 
purtând încă un braţ de lemne pentru foc. Am lăsat-o să mă 
tragă din nou aproape de cămin, fiindu-i recunoscătoare pentru 
ce încerca să facă, și nu i-am spus că n-avea nicio noimă. Ceea 
ce îmi doream cu adevărat era colierul de argint rece petrecut în 
jurul gâtului meu, chiar dacă știam că mă va duce la pierzanie; 
voiam să mi-l atârn la gât, să găsesc o oglindă mare, în care să 
mă văd și să mă cufund într-un codru negru, nemărginit și 
troienit. 
# 

Era sâmbătă seara, după apus când m-am urcat iarăşi în 
sania lui Oleg. Pusesem încă douăzeci de galbeni în vistieria 
bunicului și purtam cu mine punga albă a Străvechiului, doldora 
de bani, umflată sub greutatea aurului. Umerii mi s-au încordat 
când am pătruns în pădure și clipă după clipă mă gândeam când 
și mai ales dacă Străvechiul avea să se înfăţișeze iarăși 
dinaintea mea, până când undeva în inima codrului, sania a 
început să încetinească și s-a oprit sub ramurile întunecate. Mi- 
am încordat iepurește simţurile - cercetând în jur după vreo 
urmă de-a lui -, dar nu am zărit nimic; iapa lui Oleg a bătut din 
picior și a nechezat ușor, scoțând aburi pe nări, iar Oleg nu a 
căzut grămadă ca data trecută, ci a atârnat hăţurile de scara 
saniei. 

— Ai auzit ceva? am întrebat cu glas șoptit, însă el a coborât 
iute din sanie și a scos un cuţit de sub haină, iar eu mi-am dat 
seama că uitasem să îmi fac griji și faţă de alte lucruri, nu doar 
faţă de vrăjitorie. M-am zbătut disperată să scap, aruncând în el 
cu păturile mototolite și împleticindu-mă prin maldărul de paie, 
până ce am sărit jos, la celălalt capăt al saniei. 

— Nu face asta! am spus cu glas sugrumat. Oleg, lasă-mă! 

Fustele groase mi se târau prin zăpadă în timp ce el se 
apropia de mine. 

— Oleg, te rog! am repetat, dar chipul îi era împietrit, mai 
rece decât al iernii înseși. Nu e aurul meu! am strigat cu 
disperare, ţinând pavăză între noi săculeţul cu galbeni. Nu-i al 
meu, trebuie să-l dau cuiva! 


VP - 86 


Vorbele mele nu l-au oprit. 

— Nimic din aurul ăsta nu-i al tău, a mârâit către mine. Nimic 
din ce ai nu-i al tău, erete hrăpăreț ce ești, care smulgi banii din 
mâinile oamenilor muncitori! 

lar fiecare cuvânt ieșit din gura lui mi se împlânta în urechi ca 
un cuţit - aceeași veche poveste, doar un pic deosebită; o 
poveste pe care Oleg o născocise ca să se convingă că nu 
greșește, că are dreptul să ia ce crede că i se cuvine prin jaf sau 
înșelăciune, și știam că n-o să mă asculte defel. Avea să-mi lase 
trupul pradă lupilor și să se ducă acasă cu aurul dosit sub haină, 
spunând că m-am pierdut în pădure. 

Am zvărlit cât colo săculeţul cu galbeni și m-am apucat strâns 
de marginile fustei, încercând să scap, înotând de-a dreptul prin 
zăpada înaltă, care îmi trecea de coapse. A dat să lovească, iar 
eu m-am ferit, căzând pe spate. Gheaţa întărită de deasupra 
zăpezii a cedat sub greutatea mea, iar ramuri din desiș mi-au 
zgâriat obrazul. Nu puteam să mă ridic cu niciun chip. Stătea 
chiar deasupra mea, cu cuțitul într-o mână, iar cu cealaltă 
încercând să mă apuce strâns; dar dintr-odată s-a oprit și 
braţele i-au căzut moi pe lângă trup. 

Nu se milostivise de mine. Un frig pătrunzător i se citea pe 
față, învineţindu-i buzele și acoperindu-i de promoroacă barba 
castanie. M-am ridicat cu greu în picioare, încă tremurând. In 
spatele lui se afla Străvechiul, ţinându-l cu o mână de după 
ceafă, așa cum stăpânul îmblânzește un câine. 

Într-o clipită a slăbit de tot strânsoarea și Oleg a rămas ca o 
stană de piatră între noi, de parcă viscolul îi îngheţase sângele 
în vene. După care s-a întors la sanie și s-a urcat la loc pe capra 
vizitiului. Străvechiul nu s-a uitat la el pe când se îndepărta, de 
parcă nici nu îi păsa de ce făcuse; doar m-a privit cu ochi la fel 
de strălucitori ca tăișul cuțitului lui Oleg. Lacrimile îmi îngheţau, 
grămădite pe gene, lipindu-se între ele. Am clipit strâns ca să ţin 
ochii deschiși și mi-am încordat mâinile până s-au oprit din 
tremurat, după care m-am aplecat, am ridicat punga cu galbeni 
căzută adânc în zăpadă și i-am întins-o. 

Străvechiul s-a apropiat și mi-a luat-o din mână. Nu a 
deșertat-o: era prea burdușită pentru așa ceva. In schimb, a 
vârât mâna înăuntru și a scos un pumn de galbeni, care i s-au 
rostogolit cu clinchet înapoi în săculeț, până când i-a mai rămas 
unul singur între degetele înmănușate în alb, strălucind ca 


VP - 87 


lumina soarelui. A privit încruntat la el, apoi către mine. 

— Sunt toţi acolo, șaizeci de galbeni, am spus. Inima a 
început să-mi bată mai rar, pentru că altfel, pesemne, ar fi 
plesnit în piept. 

— Așa cum se cuvine, mi-a răspuns. Căci, dacă dai greș, în 
sloi de gheaţă te vei preschimba, iar dacă izbutești, mâna și 
coroana mea vei dobândi. 

A rostit aceste vorbe cu mânie, deși el hotărâse termenii 
învoielii: ca și cum ar fi preferat să mă preschimbe în sloi de 
gheaţă, în loc să-și ia aurul. 

— Acum mergi acasă, fecioară muritoare, până când o să trec 
din nou pe la tine. 

Am privit neajutorată către sanie: Oleg stătea pe capra 
vizitiului, holbându-se în gol cu faţa îngheţată de iarnă, iar 
ultimul lucru pe care mi-l doream era să urc în sanie alături de 
el. Dar nu puteam pleca pe jos acasă de unde mă aflam și nici 
nu puteam ajunge în vreun cătun în care să tocmesc alt vizitiu. 
Oleg se abătuse de pe drumul obișnuit ca să mă aducă aici, așa 
că n-aveam habar unde mă aflu. M-am întors să protestez, dar 
Străvechiul se făcuse nevăzut. Am rămas singură sub crengile 
de pin încărcate de zăpadă, înconjurată doar de tăcere și urme 
de pași, lângă mine stând mărturie adâncitura din zăpada în 
care căzusem: conturul unui trup de fată apărând deslușit pe 
marginea înghețată, ca și cum un copil l-ar fi făcut în joacă. 

Nici nu m-am dezmeticit bine că a și început să ningă: o 
ninsoare deasă și neîntreruptă care mă obliga să fac ceva. M-am 
îndreptat binișor către sanie și m-am urcat la loc în ea. Oleg a 
smucit tăcut de hăţțuri și iapa a pornit iar la trap. A tras-o de 
căpăstru înspre copaci, departe de drumul mare, și ne-am 
afundat în pădure. Am încercat să mă hotărăsc de ce mă tem 
mai mult: să-l strig și să-mi răspundă sau să nu primesc niciun 
răspuns și să încerc să sar din sanie în mers. Și dintr-odată, într- 
o rariște a pădurii, ne-am trezit pe un alt drum: un drum deschis 
la culoare și neted ca o pojghiţă de gheaţă, strălucitor ca 
argintul. Șinele saniei au huruit o singură dată, când am intrat 
pe noul drum, după care s-a lăsat o liniște deplină. Copitele 
calului, încălţate cu potcoave grele, și-au croit iute drum pe 
gheață, trăgând după ele sania într-o alunecare lină. De jur- 
împrejur, arborii se înălțau albi ca niște mesteceni, încărcaţi de 
frunze foșnitoare; arbori care nu creșteau în pădurile noastre și 


VP - 88 


care ar fi trebuit să fie desfrunziţi în plină iarnă. Am văzut păsări 
și veverite albe ţâșnind printre ramuri, iar clopoţeii saniei 
răsunau ca o muzică ciudată, cu clinchete înalte, limpezi și reci. 

Nu am privit înapoi, ca să deslușesc obârșia acestui drum. M- 
am strecurat la loc între pături și am rămas cu ochii strâns 
închiși, până când am auzit din nou zăpada scârţâind sub tălpile 
saniei și dintr-odată aceasta s-a oprit chiar la poarta casei 
noastre. Am sărit jos într-un suflet și m-am năpustit pe poartă, 
până ce am ajuns la ușă, fără să mai privesc în jur. Însă n-ar fi 
trebuit să alerg deloc. Oleg a mânat înainte, fără să mai 
privească în urmă. 


VP - 89 


CAPITOLUL VIII 


— Wanda, mi-a spus Miryem în dimineaţa de după întoarcerea 
ei, vrei să-i duci asta lui Oleg acasă? l-am șters o copeică din 
datorie pentru că a stat după mine la Vysnia. 

După care mi-a dat o ţidulă scrisă îngrijit pe o foaie obișnuită, 
dar nu m-a privit în ochi când mi-a făcut rugămintea. Avea 
zgârieturi roșii pe falcă și pe pomeţi, de parcă ar fi lovit-o ceva 
în pădure, o creangă sau vreo jivină cu gheare. 

— Da, o să mă duc, i-am răspuns încet. 

Mi-am pus broboada și am luat ţidula, însă, când am ajuns 
acasă la Oleg, în josul uliței, după colț, m-am oprit să privesc de 
pe cealaltă parte a străzii. Doi bărbaţi îi purtau trupul spre 
biserică. l-am vazut și chipul preţ de o clipă. Avea ochii deschiși 
larg, holbaţi aproape, și buzele îi erau vinete. Nevastă-sa se 
cuibărise lângă grajd, iar vecinii se îndreptau spre casă cu vase 
de bucătărie acoperite. Una dintre vecine s-a oprit drept în faţa 
mea. O cunoșteam pe Varda: încă datora o mică sumă când am 
început să strâng bani pentru Miryem și își răscumpărase toată 
datoria cu trei găini tinere ouătoare. Mi-a strigat cu țâfnă: 

— Acum ce mai vrei? Ce cauţi în casa asta? Vrei să iei și 
trupurile morţilor? 

Kajus venea și el către casă, însoţit de nevastă și de fiul lor, 
cărând un urcior de krupnik aburind. 

— Haide, panova Kubilius, e duminică! Sunt sigur că Wanda 
nu strânge azi bani de la datornici, a spus, împăciuitor. 

— | s-a șters o copeică din datorie pentru că a dus-o pe 
Miryem la Vysnia, am răspuns. Am venit să-i aduc ţidula. 

— Vedeţi că am dreptate? a făcut Kajus către Varda, care ne-a 
aruncat amândurora o privire mânioasă. 

— O copeică, a răspuns femeia. Una mai puţin pe care s-o 
rupă sărmana nevastă de la gura copiilor ca să îngrașe punga cu 
bani a evreicei. Dă-mi ţidula! Eu o să i-o duc, nu tu! 

— Prea bine, panova, i-am răspuns, dându-i hârtia. 

Apoi m-am întors la Miryem și i-am spus că Oleg murise, căzut 
ca secerat lângă grajd, îngheţat și cu ochii holbaţi în văzduhul 
acoperit de zăpadă, calul și sania nemaifăcându-i nicio 


VP - 90 


trebuință. 

M-a ascultat în tăcere, nespunând nimic. Am stat lângă ea 
câteva clipe și după aceea, nevenindu-mi nimic altceva în minte, 
am zis: 

— O să mă duc să dau de mâncare la capre, iar ea a 
încuviințat din cap. 

În ziua următoare, am strâns datoriile din afara târgului, 
departe pe drumul spre răsărit. Toată lumea auzise ce i se 
întâmplase căruţașului. Cu toţii m-au întrebat dacă e adevărat 
și, când le-am spus că da, s-au întristat. Oleg fusese un zdrahon 
vesel, care iarna își cinstea tovarășii de breaslă cu bere și vodcă 
și obișnuia să-i aducă o căruţă de lemne câte unei văduve, când 
își căra și lui lemne. Chiar și tata, când am ajuns acasă și i-am 
spus, a oftat cu părere de rău. Marţi, când l-au îngropat, văduva 
lui a fost singura dintre cei îndoliaţi care s-a întors de la cimitir 
cu ochii uscați. 

Toată lumea vorbea despre asta, dar nu ca despre ceva ce 
putea fi pus în cârca Străvechilor. l-a plesnit capul, spuneau, 
clătinând din cap. Era întristător că așa ceva să i se întâmple 
unui munte de om, zdravăn și sănătos. Dar nimănui nu i se 
părea ciudat că îngheţase bocnă într-o noapte geroasă de iarnă. 

Nu am spus nimănui despre cele întâmplate, în afară de 
Serghei, când am stat amândoi în drum, având aproape codrul 
adânc, strălucind în lumina lunii. Se pregătea să plece din nou la 
drum spre casa cămătarului. Miryem nu-i spusese să nu mai 
vină, chiar dacă nu putea face nimic ca să-i oprească pe 
Străvechi. Și nici nu încetase să ne plătească bănuţii, așa cum 
se învoise cu noi. De cele mai multe ori reușeam să uităm și să 
fim încredințaţi că se ducea la ei doar ca să îngrijească de 
capre. Așa că Serghei mergea la ei pe mai departe, mânca două 
mese pe zi în casa lor, iar noi ne îngropam bănuţii la rădăcina 
copacului alb, în drumul spre casă. 

— Îți amintești? l-am întrebat și el a amuţit. 

Nu vorbiserăm niciodată despre ce i se întâmplase în pădure. 

Îmi dădeam seama că nu voia să vorbească despre asta, dar 
am rămas lângă el, tăcerea mea ţinând loc de întrebări, când în 
cele din urmă mi-a spus: 

— Jupuiam un iepure. Și a venit călare printre copaci. Mi-a 
spus că pădurea este a lui și m-a făcut hoţ. După care mi-a zis... 

Serghei s-a oprit, cu o căutătură ciudată în ochi și cu chipul 


VP - 91 


gol, clătinând din cap. Nu-și amintea și nici nu dorea să-și 
reamintească. 

— Călărea un bidiviu cu gheare pe copite, nu? Și purta 
încălțări cu vârful ţuguiat? am întrebat și Serghei a încuviințat 
puternic din cap. 

Așadar, era unul și același: nu doar un Străvechi de rând, ci 
un domn mare, iar dacă lucrurile erau adevărate, era chiar 
stăpânul întregii păduri. li auzisem pe oameni vorbind în piaţă 
că ajunsese până pe țărmul mării din miazănoapte. Un prinţ 
dintre Străvechi venea la Miryem după aur, iar, dacă ea nu 
reușea să i-l aducă, eram încredințată că aveam s-o găsim chiar 
la ea în curte, vânătă și îngheţată, cu urme de încălțări cu vârf 
ascuţit peste tot în jurul ei. 

lar atunci n-am mai fi avut datorii de plătit. De îndată ce ar fi 
auzit că Miryem a murit, tata urma să-mi spună că s-a sfârșit cu 
plăţile. Avea să fie pregătit să îl alunge urlând pe tatăl lui 
Miryem, dar nici n-ar mai fi avut nevoie. Mama ei avea să aibă 
ochii roșii de plâns, însă cu toată jalea din suflet nu ar fi uitat de 
mine. Când aș fi venit data viitoare, mi-ar fi spus că datoria a 
fost stinsă și că am muncit destul. Ca să pot munci pe mai 
departe, ar fi trebuit să-i spun tatei că mă plăteau, iar atunci el 
mi-ar fi luat simbria. În fiecare zi ar fi venit cherchelit din târg, 
mi-ar fi luat bânuţii și m-ar fi lovit ca să mă duc să-i pregătesc 
cina. Și așa s-ar fi scurs zilele mele de-atunci înainte, pentru 
totdeauna. 

— l-am putea spune tatei că am fost plătiţi, dar cu mai puțin, 
i-am spus lui Serghei. 

El s-a arătat șovăitor și am înțeles de ce. Tata nu bănuia 
nimic. De ce ne-ar fi plătit cineva, când el ne trimitea degeaba, 
iar cei ce ne primeau n-aveau de ce să ne plătească? Dar, dacă 
i-am fi spus că suntem plătiţi, ca să ne lase să mergem mai 
departe, abia atunci ar fi devenit bănuitor. S-ar fi dus să-l 
întrebe pe tatăl lui Miryem cu cât ne plătea, iar Panov 
Mandelstam i-ar fi dat un răspuns cinstit. Nu-i puteam cere să 
mintă ca să ne acopere. Ne-ar fi privit cu neliniște, fiindcă 
doream să ne minţim tatăl, și i-ar fi părut rău că nu ne poate 
ajuta. 

lar când tata ar fi aflat că îl minţiserăm în privinţa plăţii 
primite, avea să întrebe cu cât anume fuseserăm plătiţi. Și 
atunci avea să își dea seama că pe undeva se găsesc bani, bani 


VP - 92 


ascunși de noi. lar pentru faptul că ascunseserăm bani de el, n- 
avea să ne bată cu cureaua sau cu palma lui grea, ci cu vătraiul 
și poate fără oprire, până când aveam să-i spunem unde i-am 
ascuns. 

# 

Clopotele bisericii dăngănind pentru Oleg, când l-au 
înmormântat după trei zile, sunau ca nişte clopoței de sanie, 
scoțând sunete prea înalte pe deasupra pădurii cu arbori albi. 
Aveau să mă găsească și pe mine înghețată bocnă, dacă nu 
reușeam să-i dau Străvechiului aurul cuvenit, dar tot atât de 
mult mă îngrijora și ce urma să se întâmple dacă izbuteam. 
Avea să mă ia călare în spatele lui, pe cerbul alb și să mă ducă 
departe, în codrul alb și rece, ca să trăiesc acolo veșnic singură, 
cu o coroană de argint fermecat pe cap? Până atunci nu-mi 
păruse rău de fata de morar din basmul spus de săteni; îmi 
păruse rău pentru tata și pentru mine și mă umplea mânia. Dar, 
la urma urmei, cui i-ar fi plăcut cu adevărat să se căsătorească 
cu un rege care i-ar fi retezat bucuros capul celei care nu ar fi 
reușit să-i preschimbe în aur te-miri-ce? Nu pofteam să ajung 
regina Străvechiului, după cum nu pofteam nici să-i fiu slugă sau 
să mă prefac în sloi de gheață. 

Acum nu îmi mai era cu putinţă să-l uit. Se cuibărise într-un 
cotlon din mintea mea, cotropind-o din ce în ce mai mult, zi 
după zi, așa cum se prinde îngheţul de un geam. Mă trezeam 
din somn cu răsuflarea întretăiată în fiecare noapte, scuturată 
de un tremur pe care braţele mamei nu puteau să-l alunge și cu 
amintirea ochilor lui de argint. 

— Poţi să-i faci rost de aur? m-a iscodit Wanda, la fel de 
abrupt ca și în alte dăți. 

Nici n-a fost nevoie s-o întreb despre cine e vorba. Îngrijeam 
de capre, iar mama era prin curte, la depărtare de doar câţiva 
pași, așa că n-am putut izbucni în lacrimi, chiar dacă mi-ar fi 
venit; și ea, și tata deveniseră deja bănuitori, privindu-mă cu 
ochi uimiţi și îngrijoraţi. Mi-am apăsat dosul palmei peste gură 
ca să nu dau glas revoltei din mine. 

— Da, am răspuns scurt. Da, pot face rost. 

Wanda n-a mai spus nimic, privindu-mă doar cu buzele 
strânse cu îndârjire, și mi s-a pus un nod în gât. 

— Dacă se-ntâmplă cumva, i-am spus, să mă răpească ceva 
de-acasă o vreme, o să rămâi să-l ajuţi pe tata? O să te 


VP - 93 


plătească pe mai departe. Îndoit chiar, am adăugat, cuprinsă 
dintr-odată de disperare. 

M-am gândit la mama și la tata - rămași singuri în sat fără 
mine, căzuţi pradă mâniei pe care o stârnisem în toate casele 
datornicilor. O clipă, m-am trezit înapoi în poieniţă, zbătându-mă 
în zăpadă, cu chipul schimonosit al lui Oleg deasupra mea, nu 
îngheţat sloi, ci roșu-aprins și încărcat de ură. 

Preţ de câteva clipe, Wanda nu mi-a răspuns, după care a 
spus încet: 

— Tata o să vrea să mă ţină acasă. 

Apoi și-a ridicat privirea din troaca animalelor și m-a privit 
pieziș. M-am uitat la ea cu surprindere, dar am înţeles, de bună 
seamă. Nu îi dădea banii tatălui ei; acestuia nici nu i-ar fi trecut 
prin cap s-o ţină acasă dacă i-ar fi adus un bănuţ în fiecare zi. 
Așadar, Wanda păstra banii pentru sine. 

Țesălam  netulburată o capră, gândindu-mă la mersul 
lucrurilor. În tot acest timp crezusem că mă învoiesc cu tatăl ei, 
nu cu ea și că tot ce trebuia să fac era să-i dau câţiva bănuţi, 
mai mult decât i-ar fi putut aduce o fiică muncind pe lângă casă. 
Nu mi-a trecut prin cap că fata ar putea dori să păstreze banii. 

— Îi strângi pentru zestre? am întrebat-o. 

— Nu, mi-a răspuns, cu o asprime neobișnuită. 

Nu înţelegeam, de altfel, de ce și-ar fi dorit să ascundă banii 
de tatăl ei. Mă uimea acest lucru, apoi m-am uitat mai cu luare- 
aminte la ea. Îi plătisem deja doisprezece bănuţi de aramă, 
pentru ea și pentru fratele ei, iar ea încă umbla îmbrăcată într-o 
rochie zdrenţuită, cu încălțări din împletitură, iar când am intrat 
prima dată în bătătura lui Gorek, ca să ridic datoria, în 
gospodăria lui domnea o sărăcie lucie. Am întrebat-o încetișor: 

— Pe ce a cheltuit tatăl tău cele șase copeici împrumutate? 

Mi-a povestit de-a fir-a-păr și atunci am înţeles. Desigur, a 
înţelege nu era totuna cu a-i fi de ajutor. Gorek avea tot dreptul 
să ia cu împrumut bani de la cineva care i-ar fi dat și să-i 
cheltuiască oricât de prostește ar fi poftit, după cum avea și 
dreptul să-și pună fata la muncă pentru a-i plăti datoria și de a-i 
lua cu de-a sila toți banii câștigați. Dacă nu-i umbla în gând să 
se mărite, nu prea avea cum să scape de dânsul. Nu mi-a spus 
ce făcea cu banii, dar nici n-ar fi putut să facă mare lucru cu ei, 
în afară de a-i ascunde undeva, așa cum își ascunde un dragon 
comoara. Ar fi prins-o până în clipa de faţă, dacă ar fi cheltuit 


VP - 94 


din bani pe vreun lucru; de aceea nu își cumpărase o rochie mai 
acătării sau încălțări. Avea noroc că taică-su nu mersese prea 
mult la târg în ultima vreme; dacă s-ar fi întâmplat să-mi spună 
ceva, dacă ar fi urlat în gura mare cum trăgeam foloase de pe 
urma unui sărman, i-aș fi răspuns cu glas oțărât, fără măcar să- 
mi treacă prin cap că i-aș fi dat în vileag pe copii. Nici nu voiam 
să-mi închipui ce s-ar fi întâmplat atunci. Mi se părea că soiul de 
om în stare să risipească la zaruri și pe băutură patru copeici 
împrumutate, pe care nici nu putea spera să le dea înapoi, era 
totodată și soiul de om în stare să-și umple fiica de sânge cu 
bătaia, fără să-i pese de banii pe care i-ar fi putut aduce dacă 
muncea pe mai departe. 

— Poţi să-i spui că am plecat să mă mărit cu un bogătaș, i-am 
ZIS. 

La urma urmei, n-ar fi fost prea departe de adevăr. 

— Mai spune-i că, de îndată ce revin acasă, o să cercetez iar 
la catastif. 

Și asta ar fi fost adevărat. 

— lar atunci când datoria va fi stinsă, să-i spui că ne prindem 
să-i plătim un bănuț întreg pe săptămână, ca să vă lase pe 
amândoi să veniţi la lucru. Și că veţi primi plata o dată la lună. 
Apoi dă-i patru bănuţi grămadă. De îndată ce o să-i cheltuiască, 
o să fie iar datornic și n-o să poată să refuze să vă trimită. lar 
luna următoare să faci la fel! 

După o clipă, Wanda a încuviințat cu o mișcare hotărâtă a 
capului. l-am întins mâna fără măcar să mă gândesc și m-am 
simţit prost cu mâna atârnând în aer între noi în timp ce ea se 
holba spre mine, dar, înainte să las mâna să-mi cadă pe lângă 
trup, Wanda mi-a prins-o în mâna ei mare, lată, cu degete roșii 
și aspre. Mi-a strâns-o un pic cam tare, dar nu mi-a păsat. 

— O să mă duc iar la Vysnia mâine, am spus, ceva mai 
liniștită. 

Nu îmi închipuiam că zidurile orașului aveau să-l ţină departe 
pe Străvechi, dar nu strica să fac o încercare. Cel puţin n-aveam 
să fiu acasă. lar el n-avea să mai lase urme peste tot în curtea 
părinţilor, ca sătenii să înceapă să scornească povești pe seama 
noastră. 

— Oricum va trebui să fiu acolo la venirea lui, i-am mai spus 
Wandei, povestindu-i despre Isaac și despre cum făceam rost de 
aur pentru Străvechi. 


VP - 95 


Însă nu i-am spus mamei nimic despre asta; nu am adus deloc 
vorba despre Străvechi, chiar și când m-a întrebat: 

— Te duci înapoi așa devreme? 

Eram bucuroasă că nu-și aducea aminte; era mai bine să fie 
uimită decât să se teamă pentru mine. 

— Vreau să mai iau niște șorțuri, i-am spus. 

In după-amiaza aceea, m-am încredinţat că totul este în bună 
rânduială la catastif și, când am terminat, am ieșit în curte și m- 
am uitat la casa noastră; acum arăta îngrijită, cu obloane 
proaspăt vopsite, cu bătătura plină de găini și capre care făceau 
o hărmălaie grozavă. Apoi mi-am luat coșul și am pornit la pas 
prin târgușor. Nici nu știu ce mi-a venit. Nu era zi de târg, iar 
Wanda trecuse deja pe la datornici. N-aveam nimic de făcut în 
târg și nimic nu se schimbase, doar că acum toţi îmi aruncau 
priviri încruntate când treceam pe lângă ei, în loc să-mi 
zâmbească de sus așa cum făceau în vremurile în care, la 
vederea mea, cu încălțări peticite și haine în zdrenţe, își 
aminteau cu plăcere de banii de la teșcherea pe care n-aveau 
de gând să-i mai întoarcă tatei. 

Poate de asta am și făcut-o: am străbătut la pas târgul de la 
un capăt la celălalt și înapoi, iar când m-am întors acasă, nu am 
simţit nicio părere de rău că-l las în urmă. Nu-mi era nimic drag 
în acest târgușor și nu-mi era drag nimeni din el, nici măcar 
acum, când totul în jur îmi devenise cel puţin un loc familiar. Nu- 
mi părea rău că nu le sunt pe plac, după cum nu-mi părea rău 
că îi tratasem cu asprime. Nu simţeam decât bucurie, o bucurie 
aprigă. Târgoveţii își doriseră s-o îngrop pe mama și să-l las de 
izbeliște pe tata, să moară singur. Işi doriseră să ajung o 
cerșetoare în casa bunicului și să-mi trăiesc acolo restul zilelor, 
ca un șoarece pitit în bucătărie. Mi-ar fi sfâșiat în bucăți familia 
și s-ar fi scobit printre dinţi cu oasele lor și nu le-ar fi păsat nici 
cât negru sub unghie. Mai bine aș fi fost preschimbată în sloi de 
gheață de către Străvechi, care măcar nu se prefăcea că-mi 
este vecin. 

Acum nu mai aveam cum să-l tocmesc pe Oleg, așa că în 
dimineaţa următoare am ieșit la marginea drumului către târg. 
Când s-a apropiat de mine un căruţaș oarecare, mânând o sanie 
lungă și încărcată cu butoiașe de hering sărat adus de la mare, 
i-am făcut semn cu mâna și m-am învoit să-i plătesc cinci bănuţi 
ca să mă ducă până la Vysnia. Aș fi putut să îi dau mai mult, dar 


VP - 96 


îmi învăţasem lecţia. De astă dată, am așteptat să treacă un 
căruțaș mai în vârstă, cu o sanie mai veche, iar rochia mea de 
soi, cu guler și manșete de blană era bine ascunsă: îmi pusesem 
pe deasupra mantaua veche de lână a tatei, pe care plănuiam s- 
o preschimb în cârpe de șters acum, că îi cumpărasem una 
nouă, din blană. 

Bătrânul căruțaș mi-a povestit, pe când mâna sania, despre 
nepoatele lui și a vrut să știe ce vârstă am; a fost mulțumit să 
afle că nepoata lui cu un an mai mică decât mine era deja 
măritată, pe când eu nu eram și m-a întrebat dacă nu cumva 
merg la Vysnia ca să-mi aflu vreun soţ. 

— Om vedea, i-am răspuns și am râs tare, cât se poate de 
ușurată, deoarece întreaga discuţie era de-a dreptul 
caraghioasă. 

Eu, șezând într-o sanie încărcată cu pește, încălțată cu ghete 
murdare de noroi, arătând ca o sperietoare de ciori, învelită în 
mantaua peticită a tatei: ce-ar fi putut să vrea de la mine un 
domn mare de-al Străvechilor? Nu eram vreo prinţesă, ba nici 
măcar o fată de ţăran, cu cosițe aurii. Socot că nu i-ar fi păsat 
prea mult că eram evreică, însă eram scundă, ciolănoasă și 
pământie la chip, iar nasul mi se ițea drept în mijlocul feței, prea 
mare pentru chipul meu. De fapt, încă nu eram măritată 
dinadins: bunicul îmi spusese, pe bună dreptate, să mai aștept 
vreo doi ani înainte de a merge la peţitoare, ca să mă mai îngraș 
puţin, în timpul acesta rotunjindu-se frumos și zestrea mea, care 
avea să îmi atragă un soţ îndeajuns de înțelept, încât să-și 
dorească o soţie care să aducă în căsnicie mai mult decât 
simpla frumuseţe, dar nu atât de lacom încât să nu-i pese deloc 
de înfățișarea miresei lui. 

Acesta era soiul de bărbat pentru mine, un om cu judecată, cu 
vederea limpede, în stare să mă dorească din toată inima; nu 
eram nicicum un trofeu pentru un senior fermecat. Cu siguranţă, 
Străvechiul pomenise despre măritiș în glumă, fiindcă nu-și 
închipuia că pot duce la îndeplinire sarcina încredinţată. N-avea 
cum să-i umble în gând să mă ia de soţie. Când i-aș fi înmânat 
cel de-al treilea săculeţ cu aur, n-ar fi făcut decât să bufnească 
din picior cu mânie sau mai degrabă, m-am gândit 
dezmeticindu-mă, m-ar fi preschimbat în sloi de gheaţă de ciudă 
că reușisem să-i îndeplinesc porunca. Mi-am frecat braţele cu 
palmele și am privit cu luare-aminte în pădure: nici urmă de 


VP - 97 


Străvechi prin jur în acea zi, numai arborii întunecaţi, neaua albă 
și gheaţa groasă a râului alunecând cu repeziciune sub tălpicii 
saniei. 

Am ajuns târziu la casa bunicului, chiar înainte de apusul 
soarelui. Bunica mi-a repetat de trei ori cât de mult se bucură că 
mă vede din nou așa curând și m-a întrebat, un pic îngrijorată, 
despre starea de sănătate a mamei și dacă am reușit să vând 
deja toată marfa. Bunicul, în schimb, nu mi-a pus nicio 
întrebare. M-a privit serios pe sub sprâncene și a spus doar atât: 

— Bine, bine, ajunge cu gălăgia. E aproape ora cinei. 

Mi-am desfăcut bagajul și am vorbit în timpul mesei despre 
șorțurile pe care le vândusem și despre încărcătura de lână care 
avea să plece cu șlepul bunicului când aveau să se topească 
ghețurile de pe râu: treizeci de baloţi, nu mare lucru, dar 
îndeajuns pentru a începe o afacere. Eram bucuroasă că suntem 
înconjurați de zidurile groase de cărămidă ale casei bunicului, la 
fel de zdravene și obișnuite ca și convorbirea noastră. Dar chiar 
în acea seară, în timp ce împleteam în tihnă cu bunica în 
salonaș, în spatele nostru ușa bucătăriei a zăngănit din 
balamale și, deși s-a auzit un zgomot puternic, bunica nici 
măcar nu și-a săltat capul. Am lăsat binișor lucrul de mână, m- 
am ridicat și m-am dus la ușă. Am deschis-o cu o smucitură și 
m-am tras înapoi: nu se zărea nicio potecă îndărătul 
Străvechiului, nici zidul de cărămidă al casei vecine și nici urme 
de zloată îngheţată sub tălpile lui. Stătea în picioare într-o 
poieniță înconjurată de arbori cu ramuri alburii, iar în spatele lui 
drumul alb de gheaţă se întindea parcă la nesfârșit, sub un cer 
plumburiu, vârstat de o lumină rece și limpede, de parcă un 
singur pas făcut peste prag m-ar fi purtat într-o lume 
nepământeană. 

În pridvor se găsea o cutie în loc de săculeț, un cufăr mic, din 
lemn albicios, lustruit de parcă era din os, legat de jur-împrejur 
cu șnururi albe din piele, cu balamale și încuietoare de argint. 
Am îngenuncheat și l-am deschis. 

— De data aceasta îţi dau șapte zile să-mi preschimbi argintul 
în aur, a spus Străvechiul cu vocea lui cântată, în timp ce eu 
priveam la maldărul de arginţi dinăuntru. Era îndeajuns argint 
acolo, încât să făurești o coroană care să ţină luna și stelele și 
nu m-am îndoit nicio clipă că ţarul avea să o ia de soţie pe Irina, 
aducând drept zestre această coroană. 


VP - 98 


Străvechiul mă privea cu ochii lui ageri și argintii, nerăbdători 
și răutăcioși că ai unui șoim: 

— Crezi tu oare că drumurile și zidurile voastre de muritori mă 
pot ţine departe? a întrebat, iar mie, la drept vorbind, nici nu-mi 
trecuse prin cap așa ceva. Nu te gândi cum să scapi de mine, 
fato, căci peste șapte zile voi veni după tine, oriunde te vei fi 
ascuns! 

A spus acestea zâmbindu-mi, cu o cruzime plină de 
multumire, de parcă era sigur că îmi dăduse o însărcinare cu 
neputinţă de dus la capăt și care să mă înfurie. M-am ridicat, mi- 
am înălţat bărbia și i-am spus cu răceală: 

— Voi fi aici, cu aurul tău. 

Zâmbetul i-a pierit de pe faţă, ceea ce m-a umplut de 
satisfacţie, dar am plătit pentru asta; drept răspuns, mi-a zis: 

— O să te iau departe cu mine și o să te fac regina mea. 

Ceea ce nu mai suna ca o glumă aici, pe pragul de piatră din 
pridvorul casei bunicului, încrustat cu gheaţă albă, asemenea 
unei dantelării izvorâte din crâng, sub strălucirea rece a 
arginților din cufăr. 

— Așteaptă! i-am zis, pe când se întorcea. De ce să mă iei cu 
tine? Știi precis că nu am puteri vrăjitorești: nu pot preschimba 
argintul în aur în împărăţia ta, dacă mă iei de aici. 

— Desigur că poţi, fată muritoare, mi-a răspuns peste umăr, 
ca și cum m-ar fi luat peste picior. O putere arătată, încercată și 
de trei ori roditoare este o putere adevărată; reușita ta este 
dovada. 

Apoi a pășit apăsat fără să mai privească înapoi și ușa grea mi 
s-a închis cu zgomot în nas, lăsându-mă singură cu o lădiţă plină 
de argint și cu o deznădejde adâncă în piept. 


Isaac a făurit coroana într-o săptămână de muncă înfrigurată, 
meșterind la ea pe taraba lui din piaţă. A scos din foc cană după 
cană de argint topit și l-a bătut cu ciocanul în foițe mari și 
subțiri, ca să făurească din el o coroană în chip de evantai, 
îndeajuns de mare să meșterească să pară de două ori mai înalt 
capul ce o purta, apoi, cu multă osteneală, a adăugat picături de 
argint topit întruchipând perle, așternându-le în graţioase 
modele spiralate, care se unduiau și se încolăceau asemenea 
ramurilor de viţă. A împrumutat matrițe de la toţi giuvaiergiii din 
piaţă și a turnat sute de mici verigi turtite, după care le-a 


VP - 99 


împletit în zale strălucitoare, care se întindeau pe ambele laturi 
ale coroanei, și a turnat franjuri delicate pe marginea de jos a 
evantaiului din coroană. Încă dintr-a doua zi, bărbaţi și femei 
veneau lângă taraba lui doar ca să-l urmărească lucrând. Eu îi 
stăteam alături, tăcută și abătută, și îi ţineam la depărtare. 

Când s-au isprăvit cinci zile, coroana a fost gata; după ce 
Isaac a îmbinat într-un întreg toate părțile, s-a întors spre mine 
și mi-a spus: 

— Vino aici! 

Mi-a pus coroana pe cap, ca să vadă dacă se cumpănește 
bine pe capul purtătoarei. Coroana era rece la atingere și ușoară 
ca o pulbere de nea așezată pe fruntea mea. În oglinda lui de 
bronz, chipul meu se reflecta ciudat, parcă scufundat în ape 
adânci, cu stele de argint din miez de noapte deasupra 
sprâncenelor, și toată omenirea din piață a amuţit într-un val 
susurător în jurul meu, la fel de tăcută precum grădina 
Străvechilor. Îmi venea să izbucnesc în lacrimi sau să fug cât 
colo; în schimb mi-am luat coroana de pe cap și i-am pus-o din 
nou în mâini lui Isaac, apoi, după ce el a înfășurat-o cu grijă în 
țesătură de in și catifea, mulțimea s-a risipit, într-un zvon de 
glasuri murmurânde. 

Bunicul a trimis doi slujitori la piață cu mine în acea zi și ei ne- 
au păzit întregul drum până la palatul ducelui. Acolo era zarvă 
mare, căci pregătirile erau în toi: ţarul avea să sosească peste 
două zile și întreaga gospodărie era cuprinsă de un soi de 
încântare reţinută; cu toţii știau câte ceva despre planurile 
ducelui, iar ochii slujitorilor urmăreau forma coroanei învelite în 
pânzeturi, în timp ce Isaac o purta cu grijă pe coridoare. Am fost 
puși să așteptăm într-o anticameră mai acătării de data asta, 
după care însoţitoarea fetei ducelui a venit după mine. 

— la coroana cu tine! Bărbaţii rămân aici, a spus, aruncându- 
le o privire bănuitoare. 

M-a dus la catul de sus, într-o pereche de odăițe nu tot atât 
de impunătoare precum cele de dedesubt; am presupus că o 
fată ca fiica ducelui nu păruse să merite ceva mai bun până 
atunci. Irina stătea așezată ţeapănă ca o coadă de greblă în faţa 
unei oglinzi de sticlă. Purta o rochie de mătase cenușiu-argintie 
cu pulpanele albe ca zăpada și cu corsajul croit mult mai adânc 
de data asta ca să facă un locaș în jurul colierului. Părul ei lung 
și frumos fusese împletit în mai multe cosiţe groase, gata să fie 


VP - 100 


strânse într-un coc, și își ţinea mâinile împreunate strâns la 
piept. 

Își frământa nerăbdătoare degetele subţiri, în timp ce 
însoțitoarea îi prindea cozile în coc, apoi eu am despachetat 
coroana și i-am așezat-o cu grijă pe creștet. Coroana trona pe 
capul fetei, strălucind sub lumina unei duzini de lumânări, iar 
însoţitoarea a amuţit, privind cu ochi mari la cea pe care o avea 
în grijă. lrina însăși s-a ridicat încet și s-a apropiat cu încă un 
pas, întinzând mâinile spre oglindă, de parcă ar fi vrut s-o atingă 
pe femeia reflectată în ea. 

Orice magie va fi avut argintul ca să-i vrăjească pe cei din jur, 
fie se irosise cu timpul, fie nu mai reușea să mă miște deloc; mi- 
aș fi dorit s-o poată face și ochii mei să fie într-atât de uluiţi, 
încât să nu le pese de nimic altceva. In schimb, am privit faţa 
Irinei în oglindă, slabă, palidă și cufundată în gânduri pe când se 
privea cu coroana pe cap, și m-am întrebat dacă avea să fie 
fericită măritându-se cu ţarul, părăsindu-și odăițele liniștite 
pentru un palat îndepărtat și un tron. Când și-a lăsat mâinile pe 
lângă trup și s-a reîntors în odaie, privirile ni s-au întâlnit: nu ne- 
am vorbit, dar pentru o clipă am simţit în ea o soră, amândouă 
având destinul în mâinile altora. Părea să nu aibă mai mult de 
ales decât mine în această privinţă. 

Apoi ușile s-au deschis: ducele însuși a venit să-și cerceteze 
fiica. S-a oprit în prag. lrina a făcut o plecăciune, apoi s-a 
îndreptat de spate, ridicând ușor bărbia ca să-și poată cumpăni 
coroana pe cap; arăta deja ca o regină. Ducele a privit-o cu 
luare-aminte, de parcă cu greu își mai putea recunoaște fiica; s- 
a scuturat ușor, parcă alungând o vedenie, după care s-a întors 
spre mine. 

— Prea bine, panovina, a spus, fără șovăire, deși eu nu 
rostisem niciun cuvânt. O să-ţi primești aurul. 

Ducele ne-a răsplătit cu o mie de galbeni: îndeajuns cât să 
umplem la loc cufărașul Străvechiului, ba încă și câteva sute să 
ne rămână nouă: o avere, care nu știam la ce avea să-mi 
folosească acum. Slujitorii bunicului au cărat acasă cufărul și 
săculeții. Bunicul a coborât din odăile lui, auzind larma plină de 
mirare făcută de bunica, și a cercetat comoara întreagă; apoi a 
scos patru galbeni din săculeţii meniţi să fie puși la păstrare în 
vistierie și a dat câte doi fiecărui slujitor, înainte de a-i lăsa să 
plece să petreacă. 


VP - 101 


— Unul de cheltuială și unul la păstrare! Amintiţi-vă de 
rânduiala înțeleptului! le-a spus, iar aceștia au făcut o 
plecăciune, i-au mulţumit și au zbughit-o pe ușă bucuroși, 
dându-și coate și hlizindu-se. 

După aceea, bunicul a trimis-o pe bunica din odaie sub un 
cuvânt oarecare, rugând-o să pregătească o tartă cu brânză 
dulce ca să sărbătorim norocul meu; când bunica era deja la 
bucătărie, s-a întors către mine și mi-a spus: 

— Acum, Miryem, aștept să-mi spui și restul poveștii. 

La auzul vorbelor lui, am izbucnit în lacrimi. 

Nu le spusesem nimic nici părinţilor, nici bunicii, dar lui i-am 
mărturisit totul: aveam încredere în judecata bunicului și nu mă 
încrezusem într-a lor de teamă să nu le zdrobesc inima, dac-ar fi 
încercat să mă scape. Ştiam ce aveau să facă tata și mama 
dacă ar fi aflat: aveau să facă din trupurile lor pavăză între mine 
și Străvechi și i-aș fi văzut prăbușindu-se înghețați bocnă, 
înainte ca Străvechiul să mă răpească. 

lar acum eram încredinţată că seniorul Străvechilor avea să 
mă ia cu el. Nu reușisem să înțeleg până atunci: la ce i-ar fi fost 
de trebuinţă o femeie muritoare unui domn fermecat și de ce un 
oarecare renume m-ar fi făcut vrednică de maritiș, chiar dacă 
puteam strânge în pripă o zestre de șase sute de galbeni? 
Desigur, un rege al Străvechilor și-ar fi dorit o regină care chiar 
putea să-i preschimbe argintul în aur, muritoare au ba. 
Străvechii își doriseră dintotdeauna aur. 

Bunicul doar a ascultat în liniște povestea mea întretăiată de 
suspine, după care a spus: 

— Străvechiul acesta, cel puţin, nu-i vreun neghiob, dacă-și 
dorește o nevastă pentru așa ceva. Astfel de regină ar aduce o 
avere oricărei împărăţii. Mai știi și altceva despre el? 

L-am privit cu luare-aminte, cu fața încă udă de lacrimi, iar el 
a ridicat din umeri: 

— Nu că ţi-ai fi dorit vreodată să devii așa ceva, dar în viață 
sunt lucruri mai rele decât să fii regină. 

Glăsuind astfel, bunicul îmi făcea un dar preţios: preschimba 
întreaga nenorocire într-o chestiune comună, care putea fi 
discutată și cântărită, chiar dacă lucrurile nu stăteau tocmai 
așa. Am înghiţit nodul ce mi se pusese în gât, mi-am șters 
lacrimile și am început să mă simt mai bine. La urma urmei, 
vorbind pe șleau, povestea avea un tâ/c anume pentru o fată de 


VP - 102 


oameni săraci. Bunicul a clătinat din cap, timp în care eu m-am 
mai liniștit. 

— Bun, a zis. Gândește cu mintea limpede. Domnii și regii 
adesea nu cer ceea ce-și doresc, chiar dacă le dă mâna să se 
arate prost-crescuţi. Nu mai e nimeni la mijloc în treaba asta, 
nu-i așa? 

— Nu, am răspuns, cu un tremur ușor. 

Nu mai era nimeni băgat în povestea asta, deși la întoarcerea 
de la palatul ducal am mers împreună cu Isaac, iar când i-am 
dat partea lui la despărțire, patru săculetți plini cu galbeni numai 
și numai ai lui, mi-a spus triumfător: „Spune-i bunicului tău că o 
să vin să vorbesc cu el mâine”, ceea ce însemna că acum avea 
destul aur ca să nu mai fie nevoit să aștepte căsătoria; iar eu 
am pizmuit-o atât de tare pe verișoara Basia, încât mi s-au 
aprins obrajii. Dar nu era, la drept vorbind, vina lui Isaac: era 
gândul că ea avea să se mărite cu un bărbat cu mâini grijulii și 
ochi negri adânci și să se așeze la casa ei, unde dragostea avea 
să încolțească în glia îngrășată cu aurul sădit de strădaniile 
mele. 

— Ai să te duci după soţul tău cu o zestre frumoasă, a 
adăugat bunicul, arătând cu mâna spre cufărașul cu aur, de 
parcă ar fi știut ce luptă se dădea în sufletul meu. lar el e 
îndeajuns de înţelept pentru a cântări cât preţuiește darul tău, 
chiar dacă nu știe încă ce alte daruri mai ai. Nu e puţin lucru să 
fii în stare să stai cu fruntea sus. 

Mi-a cuprins bărbia în palme și a strâns-o cu putere: 

— Fruntea sus, Miryem! 

Am clătinat din cap în semn de încuviinţare, ţinând buzele 
strânse, hotărâtă să nu mai las vreodată suspinele și plânsul să- 
mi scape printre ele. 

# 

Mirnatius a sosit într-o uriaşă sanie acoperită, pictată cu 
negru și auriu, trasă de patru bidivii negri plini de abur, care 
băteau pământul cu copita în aerul rece, cu un alai de oșteni în 
ariergardă și cu alți oșteni mărșăluind în rânduri țepene pe 
flancuri. Trebuie că veniseră și alți oaspeți, cu alte sănii, dar era 
greu să îţi îndrepţi atenţia în altă parte când țarul a deschis ușa 
saniei cu un gest larg și a coborât, învăluit într-o boare de aer 
ceţos și rece. Era și el îmbrăcat tot în negru, cu broderii delicate 
de aur lucind pe piepţii de lână ai mantiei lui grele. Părul îl avea 


VP - 103 


negru, lung și cârlionţat și toată lumea s-a întors cu privirea spre 
el, ca moliile atrase de flacără. 

l-a adresat tatei un salut de mântuială, iar când l-au întrebat 
despre călătoria lui, s-a plâns într-o doară de tăria iernii și de cât 
de slab și neîndestulător se făcuse vânatul în acel an. Aceste 
vorbe i-ar fi scăzut mult tatei buna-dispoziţie, dacă ar fi plănuit 
să-l ţină pe ţar la vânătoare pe întreaga durată a vizitei - ceea 
ce, desigur, plănuise să facă, iar Mirnatius a ţinut să-l înțepe 
deschis pe tata în chestiunea vânătorii. În schimb, tata s-a 
înclinat supus și a spus: 

— Într-adevăr, Maiestatea Voastră, vânătoarea a ajuns, din 
păcate, prilej de plictiseală, dar nădăjduiesc că ospitalitatea 
căminului meu nu vă va dezamăgi. 

Auzind acestea, ţarul s-a oprit. 

Eram aproape în întregime ascunsă după o draperie, dar m- 
am tras oricum înapoi când ţarul și-a ridicat privirea și a măturat 
cu ea încăperea de la o fereastră la alta, ca un șoim zburând 
deasupra unui câmp și încercând să-și scoată prada din 
ascunziș. Din fericire, privirea lui s-a oprit la catul unde era 
salonul cel mare al casei și nu a urcat până la ferestruica mea 
de la catul de deasupra. Tata încă nu mă mutase în odăi noi. 
Erau mulţi oaspeţi în suita ţarului pe care poftea să-i 
impresioneze și oricum spera că voi pleca din casa lui în curând. 

Apoi Mirnatius i-a zâmbit tatei, cu încântarea celui care se 
aștepta să se amuze copios pe socoteala altuia, și i-a spus: 

— Așa nădăjduiesc și eu. Ce-ţi mai face familia, gospodint? 
Micuța Irina trebuie că s-a făcut o femeie în toată firea. O 
adevărată frumuseţe, după cum am auzit, așa-i? 

Vorbea mai degrabă în batjocură: nu auzise, desigur, nimic 
despre felul în care arătam. Făcusem câteva călătorii împreună 
cu tata; Curtea și sfetnicii lui știau de bună seamă că eram o 
fată destul de obișnuită, nicidecum soiul care să-i poată suci 
capul unui tânăr ţar, dacă era într-adevăr în primejdie să 
rămână cu capul sucit sau poate dacă nu cumva și-l putea roti 
de jur-împrejur ca huhurezii. 

— Sunt cu toţii bine, iar Irina este sănătoasă, Măria Ta: e tot 
ce un tată își poate dori de la Dumnezeu, a răspuns tata. Nu m- 
aș încumeta să o numesc o frumusețe de față cu alţi bărbați. 
Dar n-o să vă mint: sunt încredinţat că sălășluiește în ea ceva 


8 În original Gospodin (rus. rocnoann), cu sensul Domnule (n.tr.). 
VP - 104 


mai deosebit decât în alte fete. O s-o vedeţi pe durata șederii 
voastre în casa mea și o să-mi spuneţi dacă am dreptate au ba. 
Sfatul vostru mi-ar fi cât se poate de bine-venit, mai ales că a 
ajuns la vârsta măritișului și mi-ar veni la socoteală să-i găsesc 
un tânăr vrednic de ea, dacă s-ar putea. 

Vorbele tatei fuseseră rostite pe șleau, aproape necioplite 
pentru rangul unei conversații la Curte, unde era un titlu de 
onoare să vorbești pe ocolite și nu despre miezul chestiunii, dar 
au slujit bine țelului său: lui Mirnatius i-a dispărut expresia de 
ușoară răutate de pe chip. Ba chiar l-a urmat pe tata înăuntru cu 
o privire încruntată și gânditoare. Inţelesese mesajul - anume că 
tata își dorea de-a binelea să mă ofere lui drept mireasă, în 
ciuda relei potriveli politice a unei asemenea însoţiri și că nu era 
vreun neghiob care se gândea să-și strecoare vreo fiică slută în 
așternutul ţarului drept o frumusete, cu ajutorul luminii slabe și 
al băuturilor tari; se întrevedeau așadar lucruri ciudate în viitorul 
foarte apropiat. 

După aceea întregul alai a intrat la căldură în casă, unde le-a 
dat bineţe mama mea vitregă și personalul casnic. Am rămas 
nemișcată în dosul draperiei în vreme ce restul suitei țarului a 
primit loc de odihnă, ostașii, curtenii și slugile îndreptându-se 
care-ncotro spre toate colțișoarele palatului și către grajduri. Nu 
mai era nimic de văzut, iar în odăițele mele îngrămădite, 
celelalte femei, care se repeziseră ciorchine să vadă alaiul de la 
cealaltă fereastră, s-au întors la locurile lor, cosând cu 
înfrigurare, iar fetele de la spălătorie au mers să golească cu 
găleţile hârdaiele pentru baie rămase lângă foc: unul în care mă 
îmbăiam eu, iar celălalt doar ca să îmi spăl părul. 

— lertaţi, domniţă, mi-a spus una dintre ele cu sfială, dându- 
mi de înţeles c-ar vrea să folosească fereastra lângă care 
stăteam, sub care se afla la îndemână un mic jgheab în care se 
aduna apa de ploaie, ca să nu se prelingă pe ferestrele de la 
catul de dedesubt. 

M-am dat în lături, făcându-i loc. Părul îmi era încă umed, 
revărsându-mi-se lung și bogat pe spate. Mirosea un pic a mirt, 
deoarece Magreta pusese crenguţe de mirt în apa de baie. „Se 
spune că apără de deochi și de vrăji necurate”, mă lămurise cu 
glas de cunoscător, „dar, în fapt, doar miroase frumos”. 

Făcuseră un foc care duduia strașnic, ca să mă apere de 
răcoarea odăii, și celelalte femei asudau cu fețele roșii de atâta 


VP - 105 


căldură, cosând cu spor. Nu mă potriveam deloc cu zarva lor 
însufleţită, îmi erau toate pe jumătate necunoscute: le 
cunoșteam după chip și nume, dar nu știam mai nimic despre 
ele. Mama mea vitregă se îndeletnicea singură cu tocmirea 
tuturor fetelor și femeilor din gospodărie; ea le cunoștea și 
vorbea cu ele, încurajându-le astfel să facă treabă cât mai bună 
pentru ea, dar pe mine nu mă învățase niciodată cum să 
supraveghez mersul gospodăriei. La urma urmei, ar fi putut să 
aibă o fiică pe de-a-ntregul a ei pe care s-o înveţe toate astea. 

Dar nu se purtase niciodată urât cu mine; ba chiar și-a trimis 
cele mai bune slujnice să mă ajute la cusut, deși i-ar fi plăcut să 
se folosească de vizita ţarului drept prilej să-și facă rochii noi 
doar pentru ea. Desigur, înţelegea însemnătatea pe care o 
căpătăm pentru ea în noua mea postură - dacă lucrurile aveau 
să înainteze pe un făgaș prielnic. Întorcându-se la locurile lor, 
după ce l-au urmărit pe furiș pe ţar, celelalte femei mi-au 
aruncat priviri în care se citea îndoiala. Mi-aș fi dorit să pot simţi 
și eu ce simțeau ele. Însă ele nu mă văzuseră purtând colierul și 
coroana. Numai Magreta mă văzuse și își frângea mâinile atunci 
când credea că nu o văd, după care îmi trimitea zâmbete largi 
de încurajare când credea că o văd. 

Acum femeile se apucaseră de cusut rufăria. Rochiile mele 
erau gata și mă așteptau, croite în trei nuanțe de cenușiu, 
asemenea unui cer de iarnă. Tata poruncise să fie croite 
aproape fără nicio înfloritură, din mătase fină, doar cu puţină 
broderie de culoare albă. Una dintre rochii o purtasem la ultima 
probă din ziua de dinainte, când femeia giuvaiergiului mi-a adus 
coroana; i-a înmânat-o Margretei, care mi-a așezat-o pe cap, iar 
în oglindă mi s-a înfățișat privirii regina unui codru adânc cu 
totul și cu totul de gheaţă. Am încercat să ating sticla oglinzii și 
am simţit cum dinţii ascuţiţi ai gerului îmi mușcă vârfurile 
degetelor. M-am întrebat dacă aș fi putut face una ca asta: să 
fug, să mă pierd în lumea albă din oglindă. Frigul resimţit de 
degetele mele era ca un semn de avertisment; îmi părea că 
nicio ființă muritoare n-ar fi putut viețui într-un asemenea loc 
înghețat. 

Când m-am îndepărtat de oglindă, cu alean și spaimă în 
suflet, femeia giuvaiergiului - care era de-o vârstă cu mine sau 
poate un pic mai mare, însă slabă și cu trăsături aspre - mă 
pironise cu privirea de parcă știa ce văzusem în oglindă. Mi-aș fi 


VP - 106 


dorit să-i pun o mie de întrebări - cum anume fusese făurită 
coroana, de unde provenea argintul -, dar de unde să știe ea 
toate acestea? Nu era decât o slujnică. Apoi a intrat în odaie 
tata, ca să mă cerceteze, și n-ar mai fi fost oricum chip să 
vorbesc cu ea. Tata i-a plătit fără să se tocmească; vezi bine, un 
tron pentru asemenea preţ era chilipir curat: nu cheltuise nici 
jumătate din cufărul mare pe care mama îl adusese drept 
zestre. Mama mea vitregă Galina a urcat și ea în odaie un pic 
mai târziu, după ce alaiul de curteni s-a risipit. Calmul întipărit 
pe chipul ei, păstrat cu multă grijă, s-a tulburat dinlăuntru, ca 
unda vălurită lăsată în urmă de un banc de peștișori înotând în 
direcţii felurite. 

— Câtă foială! a spus apoi. Lui Piotr i-a luat mai mult de un 
ceas ca să adoarmă. Ti s-a uscat părul? Cât de lung e! 
Întotdeauna uit asta când îl porţi prins. 

l-a venit lămurit în gând să întindă mâna ca să mă mângâie 
pe creștet, dar, în loc s-o facă, doar mi-a zâmbit. M-aș fi înfuriat 
dacă ar fi făcut-o, deși pe jumătate îmi părea rău că nu mă 
mângâiase. Însă cu adevărat îmi părea rău de faptul că nu mă 
mângâiase cu zece ani în urmă, pe când eram mică și 
enervantă, copil rămas fără mamă, fiica altei femei, pe care 
soțul o iubise mai mult decât pe ea, după cum mi-am dat seama 
- adevărata pricină pentru care nu a făcut-o, deși ar fi fost 
drăguţ din partea ei. 

Îmi era totuna dacă m-ar fi iubit ori nu sau dacă m-ar fi făcut 
s-o iubesc, câtă vreme nu era oricum în stare să facă ceva să-mi 
vină în ajutor. Și nu pentru că tata nu mi-ar fi dat crezare dacă i- 
aș fi spus că ţarul se îndeletnicește cu vrăjitoria. Toată lumea 
știa că maică-sa fusese vrăjitoare. Dar tata avea să-mi spună 
doar să mă grăbesc și să rămân grea înainte ca țarul să se 
piardă în magia neagră, și astfel aveam să devin mama 
următorului ţar. Care avea să-i fie nepot - încă o unealtă 
folositoare în mâna lui, mai ales dacă tatăl moștenitorului se 
stingea mulțumitor de repede încât cel din urmă să fie prea 
tânăr ca să domnească fără un regent. Dacă avea să-mi fie greu 
sau silnic să mă mărit cu un asemenea om, asta mi-era ursita; la 
urma urmei, și pentru el fusese greu și silnic să plece la război. 
El înălțase familia noastră în rang și era de datoria mea să o 
înalt și mai mult dacă mi-era cu putinţă; n-avea să șovăie nicio 
clipă în a mă istovi pe mine așa cum se istovise pe sine. 


VP - 107 


Și de ce și-ar fi dorit Galina să mă cruţe de o asemenea 
ursită? Ea însăși se istovise pe sine. Fusese văduvă, fără copii, și 
ar fi putut avea un trai bogat și îndestulat de una singură, în 
schimb i-a adus tatei un cufăr doldora de aur, ca să poată 
ajunge ducesă. lar acum putea deveni soacra ţarului: un câștig 
sigur de pe urma cheltuielii făcute. 

— Da, aveţi dreptate, doamnă, părul Irinei s-a uscat, a spus 
Magreta. E timpul să i-l pieptăn. 

După care m-a așezat pe un scaun într-un colţ al odăii și mi-a 
luat părul în mâini. M-a pieptănat încet, descâlcind cu gingășie 
firele înnodate, ceea ce nu făcea de obicei, cântându-mi ușor la 
ureche cântecul pe care îl iubisem încă de mică, despre copila 
isteaţă care scapă din coliba din codru a Babei Yaga. 

l-a luat un ceas să îmi pieptene părul după cum îi era voia și 
încă un ceas să-l împletească în cosițe, după care mi-a înfășurat 
cozile în jurul creștetului ca pe o coroană. Vechilul tatei a urcat 
apoi și a ciocănit la ușa odăii fără să intre, ţinând în mâini cutia 
cu bijuterii. Pentru seară aveam să port doar inelul, în seara 
următoare urma să adaug colierul, iar în a treia noapte aveam 
să port coroana, în așa fel încât să ajut la luarea unei hotărâri, 
dacă nu cumva ea fusese luată deja. Mă gândisem să încerc să 
strecor în ţinuta mea niște bijuterii de împrumut; de la mama 
îmi rămăseseră câteva flecușteţe din argint de care Galinei nu i- 
a păsat câtuși de puţin, printre care se afla și un inel. Era drăguţ 
și lustruit cum trebuie, dar nimeni dintre cei care mi l-ar fi privit 
pe deget nu m-ar fi crezut frumoasă datorită lui. 

Dar tata avea să-și dea seama de deosebire, iar în ziua 
următoare urma să port colierul, pentru care nu aveam 
înlocuitor. În prima seară, ţarul trebuia doar să mă privească, să 
se încrunte și să mă privească din nou, ca să îi rămân ca un 
ghimpe în minte pentru tot restul zilei următoare, asemenea 
degetului tatei răsucindu-și iar și iar inelul de pe deget. În 
noaptea următoare, urma să fiu scoasă de-a binelea pe tarabă, 
iar în a treia noapte, după cum spera tata, în urma unei 
manevre comune, el și ginerele sorocit aveau să mă înfăţișeze 
lumii ca pe un trofeu de preț. 

Dar adevărul era că îmi doream inelul. Voiam să mi-l pun pe 
deget, să simt pe propria-mi piele răceala argintului din care era 
făurit. M-am ridicat și m-am îndreptat împreună cu Magreta 
către dormitor, ca să îmbrac rochia de seară. Mi-a încheiat 


VP - 108 


mânecile și a îndreptat cutele cămășuţei diafane de mătase 
purtate pe dedesubt și, după ce mi-a aranjat veșmintele, m-am 
întors în salonaș și l-am chemat pe vechil. Inelul, pe care tata îl 
purtase pe încheietura degetului întărită de mânerul spadei, a 
alunecat cu ușurință pe încheietura degetului mare al mâinii 
mele drepte, unde se potrivea de minune. Mi-am privit mâna de 
la mică depărtare, prin licărirea rece a argintului, iar sporovăială 
slujnicelor din jurul meu s-a oprit sau poate mă părăsise simțul 
auzului. Pe cer, soarele apunea cu repeziciune, iar lumea căpăta 
nuanţe de albastru și cenușiu. 


VP - 109 


CAPITOLUL IX 


Miercuri seara, mătușile mele împreună cu familia au venit la 
cină, strânși cu toţii într-o mulțime gălăgioasă în jurul mesei. 
Desigur, Basia era și ea acolo, iar când am dus tacâmurile la 
masă, m-a tras deoparte, m-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit la 
ureche: 

— S-au înţeles asupra căsătoriei. Îţi mulţumesc din suflet! 
apoi m-a sărutat pe obraz, înainte să se întoarcă în bucătărie. 

Și, chiar așa, de ce n-ar fi fost fericită Basia? Dar aș fi preferat 
să mă pălmuiască și să-mi râdă în nas, ca să îmi dea prilej s-o 
urăsc. Nu-mi doream să fiu zâna cea bună din povestea ei, 
înșirându-i binecuvântări asupra viitorului ei cămin. De unde 
veneau toate aceste zâne și cât de pline de bucuria vieții puteau 
să fie ca să-și petreacă zilele zburând ici-colo la fete mai mult 
sau mai puţin merituoase și îndeplinindu-le dorinţele? Bătrâna 
singuratică de vizavi care a murit nebocită de nimeni și a lăsat 
casa pustie pradă hoţilor, cu un cârd de găini și un cufăr de 
rufărie plin cu rochii de lăsat moștenire - ea era singurul fel de 
nașă-zână în care credeam. Cum îndrăznea Basia să-mi 
mulțumească, de vreme ce n-aveam de gând să-i dau nimic? 

La masă, mi-am tăiat o felie groasă de tartă cu brânză și am 
mâncat-o fără să scot o vorbă, obraznică, flămândă și mânioasă, 
încercând să mă conving cât de bucuroasă aș fi fost să-i las pe 
toţi baltă și să devin regina Străvechilor. Mi-am dorit să am 
inima atât de împietrită, încât să-mi doresc așa ceva. Dar 
semănăm prea mult cu tata. Îmi doream s-o îmbrăţișez pe Basia 
și să mă bucur împreună cu ea; voiam să alerg acasă la părinţii 
mei și să-i implor să mă scape. Gustul binecunoscut al tartei cu 
brânză o făcea să-mi alunece, dulce și ușor, în jos pe gâtlej, iar, 
când am terminat de mâncat, m-am furișat afară din odaie și m- 
am dus în dormitorul bunicii, unde mi-am udat fața cu apă din 
lavoar. Mi-am pus un ștergar pe faţă și am răsuflat o vreme prin 
țesătură. 

Apoi, de jos, s-a auzit larmă de glasuri vesele, iar când am 
coborât, am dat peste Isaac, venit împreună cu părinţii să 
ciocnească un pahar de vin cu noi; părinţii Basiei tocmai 


VP - 110 


anunţaseră logodna, deși toți ai casei știau de ea, desigur. Am 
băut în sănătatea mirilor și am încercat să mă bucur cu 
adevărat, chiar și după ce l-am auzit pe Isaac împărtășindu-i 
bunicului planurile sale, în picioare în faţa lui, mână în mână cu 
Basia: găsise o căsuţă scoasă la vânzare două case mai la vale 
de locuinţa părinţilor lui; avea s-o cumpere cu banii jos, cu aurul 
pe care i-l adusesem, și în numai o săptămână aveau să fie soț 
și soție, aproape cât ai bate din palme; atât de iute ca și cum o 
baghetă fermecată le-ar fi fost fluturată pe deasupra capetelor. 

Bunicul a clătinat din cap, spunând că, de vreme ce casa 
dorită era mică - de mărime potrivită pentru o tânără familie - 
poate mirii și-ar fi dorit să fie cununațţi în casa lui, ca semn al 
încuviinţării sale; bunicului îi era pe plac și faptul că mirii n- 
aveau de gând să cheltuiască prea mulţi bani pe o casă mai 
mare. Bunica le adunase deja laolaltă pe cele două viitoare 
cuscre, vorbind cu glas scăzut despre vestitorii ce aveau să fie 
trimiși și despre oaspeţii invitaţi la nuntă, pe când Isaac și Basia 
s-au apropiat împreună de mine, amândoi numai un zâmbet, iar 
Basia mi-a întins mâna și mi-a spus: „Făgăduiește-ne că o să vii 
să joci la nunta noastră, Miryem! Este singurul dar pe care ţi-l 
cerem”. 

Am reușit să le zâmbesc drept răspuns și le-am zis că o să 
vin. Însă lumânările se istoveau arzând și nu era singura 
logodnă ce urma să se încheie în acea noapte. Prin larma veselă 
de glasuri am deslușit cu greu zvon de zurgălăi, sunând prea 
ascuţit, cu o tonalitate stranie. Sunetul lor a tot crescut, până ce 
i-am auzit la ușă, însoţiţi de tropot apăsat de copite, apoi de 
bătaia îndesată a unui pumn în ușa de la intrare. Nimeni în afară 
de mine nu a deslușit vreun zgomot. Cu toţii i-au dat înainte cu 
vorba, cu râsetele și cu cântecul, chiar dacă vocile lor mi se 
păreau înăbușite de un ecou asurzitor. 

M-am îndepărtat încetișor de ai mei, lăsându-i în salonaș, și 
am înaintat în josul holului de la intrare. Cufărul cu aur 
rămăsese încă lângă intrare, pe jumătate ascuns de hainele și 
mantalele îngrămădite pe cuier; nu știu cum se făcuse, dar toţi 
uitaserăm de el. Am deschis ușa, iar afară, în uliţa cu totul albă, 
aștepta o sanie descoperită, îngustă și zveltă, făcută din lemn 
deschis la culoare, la care erau înhămate cu frâie din piele albă 
patru creaturi ce aduceau a cerbi, cu un vizitiu pe capră și doi 
însoțitori în spate, cu toţii de o paloare cadaverică și înalți, aș fi 


VP - 111 


zis, ca Străvechiul meu, la care m-am gândit aproape fără să 
vreau, deși niciunul dintre ei nu era la fel de impunător ca el. 
Părul alb și-l purtau strâns într-o singură coadă împletită, cu 
câteva mărgele sclipitoare ici-colo, iar veșmintele de pe ei erau 
toate în culori cenușii. 

Stăpânul lor stătea în prag, iar de data asta venise 
înveșmântat în straie de ceremonie: pe cap purta o coroană, o 
fâșie rotundă din aur și argint care-i încercuia fruntea, cu vârfuri 
care se desfășurau asemenea frunzelor ascuţite de ilice, cu 
mărgăritare străvezii, încrustate în mijlocul fiecăreia dintre ele. 
Era îmbrăcat în straie din piele albă și purta o mantie albă tivită 
cu blană argintie, o mulţime de cristale limpezi atârnând de 
marginea mantiei asemenea unor franjuri de sticlă. S-a uitat 
apoi la mine, din înaltul staturii sale, cu un aer de mânie și 
nemulțumire pe chip, cu colţurile gurii lăsate, de parcă nu-i era 
pe plac ce vede înaintea ochilor. Și ce anume i-ar fi putut fi pe 
plac? La rândul meu, purtam cele mai bune straie pentru Sabat, 
cu broderii pe mânecile roșii care-mi cuprindeau încheieturile și 
cu fustă de aceeași culoare, cu vestă de lână și un șorț în 
carouri portocalii - nimic ieșit din tipare: doar straiele unei fete 
de negustor, pentru care bumbii de aur ai vestei și gulerașul 
negru de blană însemnau un dram de oarece bunăstare. Mică, 
smeadă la chip, purtând culori precum penele unei pitulice, 
păream cu desăvârșire cea mai nepotrivită mireasă pentru 
cineva ca el; înainte să apuce să rostească vreun cuvânt, i-am 
trântit-o: 

— Nu-i cu putinţă să vrei să mă iei de soţie. Ce-o să creadă 
lumea? 

Gura i s-a strâmbat într-un gest de și mai mare nemulțumire, 
iar ochii lui m-au înţepat ca două pumnale. 

— Ce am făgăduit am să înfăptuiesc, chiar dacă asta ar 
însemna să piară lumea, mi-a șuierat el. Mi-ai preschimbat 
argintul în aur? 

De astă dată, nu i-a răsunat pic de răutate în glas, de parcă 
renunțase la nădejdea de a mă vedea dând greș. M-am aplecat, 
am apucat strâns capacul sipetului și l-am deschis dintr-o 
mișcare, din locul în care se afla, printre haine și mantale de 
lână; n-am avut nici măcar atâta vlagă cât să i-l împing la 
picioare. 

— Uite-i! i-am spus. la-ţi aurul și lasă-mă în pace! E o mare 


VP - 112 


nerozie să te căsătorești cu mine, câtă vreme nu-ţi dorești asta 
și nici eu nu mi-o doresc. Trebuia să-mi fi promis doar un 
flecușteţ. De ce n-ai făcut-o? 

— Numai o fiinţă muritoare ar putea vorbi astfel despre un dar 
făcut în monedă calpă și despre răsplata măruntă a unui dar de 
seamă, mi-a răspuns, disprețul picurându-i din glas, iar eu l-am 
pironit cu privirea, bucuroasă că eram mânioasă, în loc să-mi fie 
frică. 

— Socotelile mele sunt cât se poate de limpezi, am zis, și nu 
socot că e vreo răsplată să fiu târâtă departe de casă și de 
familie. 

— Răsplată? a întrebat Străvechiul. Ce anume însemni tu 
pentru mine încât să meriţi vreo răsplată? Tu ești cea care mi-a 
cerut cu drept foloase în schimbul unui dar dovedit de vrăjitorie 
aleasă; crezi că m-aș cobori într-atât prefăcându-mă că nu mă 
pot ridica la înălțimea farmecelor tale? Eu sunt stăpânul 
muntelui de sticlă, nu vreun fitecine, și nu-mi las niciodată 
datoriile neplătite. Tu te-ai dovedit vrednică, de nu mai puţin de 
trei ori. Cine știe prin ce soi nefiresc de noroc, a ţinut să adauge 
cu o asprime de neînțeles în glas. Și tot vrednic mă voi dovedi și 
eu, oricât de mare ar fi preţul. 

Mi-a întins apoi mâna și i-am spus, cu disperare în glas: 

— Nici măcar numele nu ţi-l cunosc! 

Mi-a aruncat o căutătură plină de revoltă, de parcă i-aș fi 
cerut să-și reteze singur capul. 

— Numele meu? a întrebat. Îţi închipui că-mi poţi afla numele? 
O să ai parte de mâna mea, o să porți coroană și o să te 
mulțumești cu atât; cum îndrăznești să-mi ceri mai mult? 

M-a apucat strâns de încheietura mâinii - arzându-mă cu 
răceala lăsată de degetele lui înmănușate după care m-a tras 
dintr-o mișcare peste prag. Frigul s-a stins în mine ca un răsărit 
de soare trecând peste luciul unui fluviu, deși stăteam în 
pădurea albă de nea, călcând pe zăpadă cu încălţările de casă și 
fără să am măcar o broboadă petrecută peste umeri. Am 
încercat să scap din mâinile lui. Strânsoarea îi era cumplit de 
puternică, dar când m-am opintit cu toată greutatea împotriva 
ei, mi-a dat drumul mâinii pe neașteptate. M-am rostogolit în 
zăpadă și m-am căznit să mă ridic, cu spatele către el, vrând să- 
mi aflu scăparea. 

Dar nu aveam unde să fug. Nu era decât drumul, întinzându- 


VP-113 


se printre copacii albi din spatele meu și șerpuind dinainte-mi, și 
nu se zărea nicăieri ușa casei bunicului, nici zidurile orașului. 
Rămăsese doar sipetul de un alb ca de os, deschis larg sub ochii 
mei. În lumina îngheţată a pădurii, aurul din el strălucea de 
parcă lumina soarelui fusese prinsă în fiecare galben, iar aceștia 
s-ar fi scurs ca untul topit dacă ar fi fost ţinuţi în mână. 

Cei doi însoțitori ai saniei s-au apropiat de mine și au închis 
capacul, cu mișcări aproape smerite. Pe chipurile lor am zărit 
același foc mistuitor ca în privirile târgoveților din piață, cu ochii 
robiţi de strălucirea argintului fermecat. Au ridicat cufărul cu 
grija cuvenită, dar cu mare ușurință, deși doi dintre slujitorii 
zdraveni ai bunicului l-au cărat cu multă osteneală. M-am întors, 
urmărind sipetul cu privirea până ce l-au urcat în sanie, și am 
revenit lângă nobilul Străvechi, domnul și stăpânul meu. La 
vederea mea, a făcut cu mâna un gest poruncitor. 

Ce-mi mai rămânea de făcut? M-am îndreptat ușor spre el, 
împleticindu-mă prin zăpadă, fără pic de graţie, și m-am aburcat 
în sanie lângă el. Singura mângâiere rămasă era că s-a ţinut 
țeapăn și cât mai departe de mine, nemișcându-se nici măcar cu 
un deget din mijlocul saniei. 

— Mână! i-a poruncit răstit vizitiului și, după o smucitură 
ușoară a frâielor cu zurgălăi, am pornit în zbor pe drumul alb ca 
neaua. 

La picioare, în sanie, am găsit o învelitoare din blănuri albe și 
mi-am tras-o până deasupra genunchilor ca să îmi încălzesc un 
pic degetele încleștate. După care n-am mai simţit defel frigul. 

# 

Se auzea muzică de la catul de jos în timp ce mă aflam în 
odaia de lucru a tatei, aşteptând să fiu chemată; el plănuise ca 
banchetul de seară să înceapă înainte ca eu să-mi fac intrarea, 
nu una grandioasă, ci mai degrabă subtilă, urmând să ocup pe 
tăcute locul de lângă mama mea vitregă. Magreta s-a aşezat 
lângă mine, cosând încă și vorbind veselă despre restul de 
rufărie încă trebuincioasă pentru lada mea de zestre, doar că 
glasul îi era înecat de tăcere ori de câte ori îmi mișcăm mâna, 
iar ochii ei zăboveau asupra inelului de argint. Când Galina a 
intrat ca să mă anunţe să aştept în odaia de lucru, chiar și ea a 
zăbovit un pic, aruncându-mi o privire ușor nedumerită. 

N-am mai încercat să cos. Țineam în poală o carte din 
biblioteca tatei, o plăcere pe care rar mi-o puteam permite. Mă 


VP - 114 


uitam la ilustraţia înfăţișându-i pe povestitoare și pe sultan, o 
creatură ca o umbră lunguiaţă, prinzând viață din fumul ieșit din 
vasul de jăratic pe care-l ţinea între mâinile încrucișate, și nici 
măcar nu reușeam să citesc o propoziţie până la capăt. Pe 
fereastră vedeam ninsoarea căzând fără încetare. In după- 
amiaza aceea târzie, începuse să ningă dintr-odată, parcă 
pentru a-mi zădărnici orice încercare de a scăpa, oricât de 
lipsită de noimă ar fi fost. 

Un hohot de râs a răzbătut stins prin ușă, aproape acoperind 
zgomotul clanței, însă l-am auzit în timp ce ușa se deschidea și 
am închis repede cartea din poală, ascunzând sub ea mâna pe 
care purtam inelul. Era prea devreme ca tata să fi trimis pe 
cineva după mine și n-am fost cu totul surprinsă să-l văd pe 
Mirnatius în picioare în prag, singur pe coridor, ieșit pe furiș de 
la ospăț. Magreta a amuţit lângă mine, îngheţată de spaimă ca 
un iepure de câmp, cu mâinile încleștate pe lucrul de mână. Nici 
măcar vălul nu îl aveam tras peste ochi și eram singuri faţă în 
faţă, așa că Magreta s-ar fi cuvenit să-l dea afară. Dar, desigur, 
el era țarul și, chiar dacă n-ar fi fost, ea știa ce altceva anume 
era Mirnatius. 

— Ca să vezi! a rostit, intrând în odaie. Mica mea apărătoare a 
veveriţelor, care-a mai crescut niţel! Din nefericire, nu cred că 
putem să te numim vreo frumusețe, a adăugat cu un zâmbet. 

— Nu, Sire, am răspuns, fără să reușesc să-mi plec privirea în 
pământ. 

Mirnatius era cu adevărat chipeș, de-a dreptul frumos privit 
de aproape: o gură cu buze moi și senzuale, cu barba tunsă 
scurt încadrându-i faţa, și cu niște ochi nepământeni, asemenea 
mărgăritarelor. Dar nu din pricina asta rămăsesem cu privirea 
aţintită asupra lui. Eram pur și simplu prea bănuitoare față de el 
ca să-mi mai plec privirea, ca un șoricel urmărind pisica la 
pândă. 

— Nu? a adăugat cu glas moale, făcând încă un pas în odaie. 

M-am ridicat de pe scaun ca să nu se poată apleca 
ameninţător asupra mea. Magreta, tremurând ca varga, s-a 
ridicat și ea, iar când ţarul a încercat să mă atingă cu mâna, a 
întrebat aproape răstit, într-o încercare disperată de a mă 
apăra: 

— Măria Ta nu dorește un pahar cu rachiu? referindu-se la 
rachiul de pe bufetul din cristal încrustat. 


VP - 115 


— Ba da, a răspuns pe dată Mirnatius. Dar nu din acela. Vreau 
rachiu de care se servește jos, la ospăț. Du-te și adu-mi! 

Magreta a rămas nemișcată lângă mine, cătând pieziș cu 
ochii. 

— Nu îi este îngăduit să mă lase singură, am spus. 

— Nu-i este îngăduit? Prostii! Îi îngădui eu. O să îţi apăr 
personal onoarea. Du-te! i s-a adresat apoi Margretei, iar 
porunca lui m-a atins precum un fier roșu proaspăt scos din foc, 
în vreme ce Magreta a ieșit valvârtej din odaie. 

Mi-am apăsat strâns inelul între degete în timp ce Mirnatius 
mă măsura din ochi, iar răceala argintului fermecat m-a cuprins, 
umplându-mă de recunoștință. A înaintat încă un pas și mi-a 
cuprins faţa în palme, trăgându-mă mai aproape de el. 

— Ce i-ai spus așadar tatălui tău, veverița mea cenușie și 
curajoasă, să-l faci să creadă că mi-ar putea forța mâna să te 
iau de soție? m-a întrebat. 

Credea deci că tata avea de gând să-l șantajeze. 

— Cum, Sire? am răspuns, încercând să mă agăţ de regulile 
de lemn ale etichetei, dar strânsoarea degetelor lui s-a înăsprit. 

— Tatăl tău cheltuiește galbeni cu nemiluita pe banchete și 
știu că până acum nu și-a deschis niciodată atât de larg baierele 
pungii, a adăugat. Apoi mi-a mângâiat cu degetul mare linia 
maxilarului, aplecându-se spre mine; mi s-a părut că pot mirosi 
farmece vrăjitorești în fiinţa lui, un amestec tare și înțepător de 
scorţișoară, piper și rășină de pin, din care răzbătea și un iz de 
fum de lemn de foc. Acest miros era la fel de frumos și de 
ispititor ca întreaga lui făptură și am simţit că m-aș putea sufoca 
din pricina lui. 

— Spune-mi, te rog! a vorbit el cu glas moale, încălzindu-mi 
fața cu cuvintele lui, ca atunci când răsufli iarna asupra unui 
ochi de geam și el se aburește. 

Dar inelul mi-a rămas îngheţat pe deget, iar fierbinţeala care- 
mi cuprinsese trupul s-a risipit. Nu eram obligată să-i răspund. 
Insă lipsa unui răspuns ar fi însemnat, în sine, un răspuns. 

— N-am nimic de spus. N-aș face nicicând una ca asta, i-am 
zis, cât mai sincer cu putinţă, încercând să mă descotorosesc de 
el. 

— De ce nu? Nu vrei să ajungi țarină și să porţi coroană de 
aur? a întrebat cu glas batjocoritor. 

— Nu, i-am răspuns și m-am dat puţin înapoi. 


VP - 116 


Surprins, a slăbit strânsoarea degetelor, care i-au alunecat de 
pe obrajii mei. M-a țintuit cu privirea, apoi o nerăbdare feroce i 
s-a întipărit pe chip, schimonosindu-i trăsăturile frumoase, așa 
cum o boare de aer tulbură un foc deschis. Mi s-a părut chiar că 
zăresc o vâlvătaie roșie pe când s-a apropiat un pas de mine, 
după care s-a deschis ușa și în odaie a intrat tata, îngrijorat și 
mânios totodată: planurile îi erau zădărnicite și nu se putea 
împotrivi cu nimic. 

— Sire! a salutat tata și buzele i s-au subţiat când a văzut că 
tineam mâinile ascunse sub carte. Am venit doar ca s-o aduc pe 
Irina la ospăț. Drăguţ din partea Mariei Tale că aţi avut grijă de 
ea. 

S-a apropiat apoi de mine și a întins mâna după carte, pe care 
i-am dat-o cu oarecare șovăială, în timp ce argintul inelului a 
licărit rece între noi când a luat cartea. M-am uitat la Mirnatius, 
așteptând înfrigurată o încruntare de uimire pe faţa lui, care să- 
mi arate cum îl cuprinde vraja, dar ochii îi străluceau de nesat și 
plăcere, iar trăsăturile nu i s-au schimbat deloc. Privea drept 
spre mine, doar spre mine, neînvrednicind inelul nici măcar cu o 
singură privire. 

După ce a mai zăbovit puţin cu privirea asupra mea, Mirnatius 
a clipit și pâlpâirea fierbinte i-a pierit. S-a întors către tata. 

— Te rog să mă ierți, Erdivilas, a spus după o clipă de 
șovăială. Vorbele tale au aprins în mine o dorinţă arzătoare de-a 
o vedea din nou pe Irina, departe de zarva sălii de ospețe. Intr- 
adevăr, ai grăit cu dreptate. Fiica ta are cu adevărat un farmec 
neobișnuit. 

Tata s-a oprit, foarte surprins; de parcă un iepure de câmp s- 
ar fi întors dintr-odată repezindu-se spre ogar. Dar hotărârea 
nestrămutată l-a ajutat să treacă peste acest moment 
neașteptat. 

— Faceţi o mare cinste casei mele spunând aceste vorbe, a 
adăugat. 

— Da, a răspuns ţarul. Poate c-ar fi mai bine ca lrina să 
coboare singură, fără noi. Socot că s-ar cuveni să vorbim pe 
dată despre căsătoria ei. E hărăzită, cred, unui mire cu totul și 
cu totul deosebit și trebuie să te previn că răbdarea nu se 
numără printre însușirile sale. 


VP - 117 


CAPITOLUL X 


În fiecare zi din acea săptămână, tatăl lui Miryem m-a 
întrebat, un pic nedumerit, dacă nu i-am văzut fiica și tot în 
fiecare zi i-am spus că a plecat la Vysnia. De fiecare dată îmi 
spunea: 

— Da, desigur, tot uit prostește. 

Și în fiecare zi la cină mama lui Miryem a pus un al patrulea 
rând de tacâmuri, cu tot cu felurile de mâncare, și amândoi 
părinţii erau miraţi să vadă că fata lor lipsește. N-am spus nimic, 
pentru că mâncarea rămasă mi-o dădeau mie. 

Am strâns banii de la datornici, însemnând cu grijă rândurile 
de socoteli în catastif. Serghei și cu mine aveam grijă de capre 
și de găini. Țineam în bună rânduială și curtea, bătătorind 
zăpada și măturând-o astfel încât calea să fie netedă. Miercuri, 
m-am dus la târg, unde am făcut cumpărături, iar un negustor 
de pește de la miazănoapte m-a întrebat dacă Miryem nu mai 
are de vânzare șorțuri: văzuse mai multe femei purtându-le și 
dorea și el să cumpere pentru cele trei fiice. În casă mai 
rămăseseră trei șorțuri. Un nod plin de îndrăzneală mi s-a ridicat 
din gâtlej și i-am spus pe dată: 

— Pot să mă duc să ţi le aduc dacă poftești. Două copeici 
bucata. 

— Două copeici? m-a întrebat. Nu-ţi pot plăti mai mult de o 
copeică pe fiecare. 

— Nu pot schimba preţul, i-am spus. Stăpâna mea este 
plecată. Și nu a vândut nimănui pentru mai puţin, am adăugat. 

S-a încruntat, dar mi-a zis: 

— Prea bine, atunci o să iau două. 

Când am încuviinţat din cap și i-am spus că mă duc săi le 
aduc, a strigat după mine să i le aduc pe toate trei. Am plecat 
să-i aduc șorțurile și m-am întors cu ele. Le-a cercetat cu luare- 
aminte, pe faţă și pe dos, uitându-se după fire trase sau culori 
șterse. Apoi și-a scos punga și mi-a numărat banii în mână: unu, 
doi, trei, patru, cinci, șase. Șase copeici, strălucind la mine în 
palmă. Nu erau banii mei, dar i-am strâns în pumn, am înghiţit 
în sec și i-am spus: 


VP - 118 


— Vă mulțumesc, panov. 

Mi-am luat coșul și am ieșit din piaţă, iar când nimeni nu s-a 
mai uitat la mine, am alergat într-un suflet până la casa lui 
Miryem, unde am intrat cu răsuflarea tăiată. Mama lui Miryem 
așeza tacâmurile pentru cină. M-a privit foarte surprinsă. 

— Am vândut șorțurile, i-am spus. 

Am simţit cum mă podidește plânsul. Am înghiţit iar în sec și i- 
am întins banii. 

A întins mâna și a luat banii, dar nici măcar nu s-a uitat la 
monede. Mi-a cuprins faţa cu mâna - o mână mică și slabă, dar 
caldă. Mi-a zâmbit și mi-a spus: 

— Oare cum ne-am fi descurcat fără tine, Wanda? 

S-a întors apoi cu spatele ca să pună banii într-un borcănaș de 
pe poliţă. Mi-am ascuns fața în mâini, apoi m-am șters la ochi cu 
șorțul înainte de a mă așeza la masă. 

Făcuse iar mai multă mâncare decât trebuia. Tatăl lui Miryem 
m-a întrebat, împingând spre mine cea de-a patra farfurie: 

— Wanda, nu poţi tu mânca un pic mai mult? E păcat să 
irosim atâta mâncare. 

Mama lui Miryem se uita pe geam, având pe chip o expresie 
ciudată, un pic nedumerită. 

— De când lipsește Miryem? a întrebat încetișor. 

— De o săptămână, i-am răspuns. 

— De o săptămână, a repetat mama ei, de parcă încerca să-și 
întipărească în minte acest răspuns. 

— Se va întoarce cât se poate de curând, a adăugat tatăl ei, 
cu glas încrezător, de parcă încerca să se convingă singur că 
așa vor sta lucrurile. 

— E drum lung până la Vysnia, a spus mama lui Miryem, cu 
privirea aceea ciudată stăruindu-i pe chip. E plecată tare 
departe fata mea. Apoi s-a întors spre mine și mi-a zâmbit. 

— Așa, Wanda, mă bucur să văd că-ţi place mâncarea. 

Nu știu de ce, dar un gând mi s-a întipărit în minte: Miryem n- 
o să se mai întoarcă. 

— E foarte bună mâncarea, am spus și un nod ciudat mi s-a 
pus în gât. Vă mulţumesc! am adăugat. 

Mi-a dat apoi bănuţul pentru ziua de lucru și am plecat 
încetișor către casă. Mă gândeam: Miryem avea mereu să fie la 
un pas de a se întoarce acasă. Părinţii ei aveau s-o aștepte la 
nesfârșit. În fiecare zi aveau să pună un loc la masă. În fiecare zi 


VP - 119 


aveau să fie nedumeriţi de ce nu mai vine odată. În fiecare zi 
aveau să-mi dea porția ei de mâncare. Și poate aveau să-mi dea 
și o parte din lucrurile ei. lar eu aveam să duc mai departe 
munca lui Miryem. Mama lui Miryem avea să-mi zâmbească din 
nou la fel ca astăzi. Tatăl ei avea să mă înveţe și mai multe 
socoteli. Încercam să nu tânjesc după asemenea lucruri. 
Simţeam parcă o dorinţă ca Miryem să nu se mai întoarcă. 

M-am dus și am îngropat bănuţul la rădăcina arborelui coliliu, 
după care m-am îndreptat spre casă și m-am oprit lângă ușă. 
Zărisem urme de pași pe drum, pe toată bucata de drum 
străbătută. Nu era ceva neobișnuit. De-a lungul drumului locuiau 
și alţi oameni. Dar acum vedeam cum urmele ieșiseră de pe 
drum, apucând-o spre casa noastră, până la ușă: doi bărbaţi, cu 
ciubote de piele, ceea ce era foarte ciudat. Nu era încă vremea 
pentru culegătorul de biruri. M-am apropiat încet. Când am 
ajuns drept la ușă, am auzit râsete și glasuri bărbătești, 
închinând un toast. Cei dinăuntru beau vârtos. Nu voiam să 
intru, dar n-am avut încotro. Mă cuprinsese frigul după atâta 
cale pe jos; trebuia să-mi încălzesc picioarele și mâinile. 

Am deschis ușa. Nu-mi puteam închipui peste cine anume 
aveam să dau înăuntru. Aș fi fost surprinsă oricum. Erau 
înăuntru Kajus și fiul lui, Lukas. Pe masă aveau un urcior mare 
de krupnik și trei căni. Tata era roșu la faţă, semn că cei trei 
beau deja de ceva vreme. Stepon stătea tolănit într-un colţ 
lângă vatră, încercând să treacă neobservat. Mi-a aruncat apoi o 
privire. 

— lat-o! a strigat Kajus, când am intrat cu totul în casă. 
Închide ușa, Wanda, și vino să sărbătorești cu noi! Hai, Lukas, 
du-te și ajut-o! 

Lukas s-a ridicat, a venit către mine și s-a întins pentru a 
încerca să mă ajute să-mi scot șalul. N-am înțeles de ce și-a dat 
atâta osteneală. Mi-am scos singură șalul și l-am atârnat lângă 
foc, laolaltă cu baticul. M-am întors cu faţa spre ei. Kajus mă 
privea cu un zâmbet luminos. 

— Sunt sigur că va fi trist pentru tine s-o pierzi, dar asta este 
soarta oricărui tată de fete! i-a zis el lui taica. lar casa ei nu va fi 
prea departe. 

Am rămas înmărmurită. M-am uitat la Stepon. 

— Wanda! a continuat Kajus. Am căzut la învoială. O să te 
căsătorești cu Lukas. 


VP - 120 


L-am privit pe Lukas. Nu părea foarte încântat, dar nici foarte 
trist. Doar mă cerceta cu un ochi scrutător. Eram o purcea din 
târg, pe care se hotărâse s-o cumpere. Spera să iau în greutate 
și să-i dăruiesc mulţi purceluși, înainte de a veni sorocul să mă 
preschimbe în șuncă. 

— Desigur, tatăl tău mi-a povestit despre necazul lui cu 
datoria, a spus Kajus. Dar i-am spus că nu va mai fi nevoit s-o 
plătească. O s-o trecem în schimb pe răbojul meu, iar tu o s-o 
termini de întors lucrând pentru mine. Și în fiece săptămână, vei 
veni aici și-i vei aduce tatei un urcior cu cel mai bun krupnik de- 
al meu, ca să nu uite cum arată fata lui. Să fii sănătoasă și 
fericită! 

A închinat paharul și doar și-a umezit buzele, pe când tata a 
ridicat și el paharul, dar l-a dat peste cap. lar Kajus i l-a umplut 
la loc într-o clipită. 

Așadar, taica n-avea să ia pe mine nici măcar o capră, care 
să-i dea lapte, ori câţiva purcei. N-avea să primească nici patru 
bănuţi pe lună. Mă vânduse pentru băutură. Pentru un urcior de 
krupnik pe săptămână. Kajus încă zâmbea. Ghicise pesemne că 
eram plătită în bani peșin. Sau își închipuia că, dacă urma să 
stau în casa lui, Miryem i-ar fi scăzut lui din datorie. lar, dacă se 
ducea și vorbea cu tatăl lui Miryem, era îndreptăţit s-o facă. 
Datoria s-ar fi șters de tot. Avea să fie un dar de nuntă pentru 
mine din partea lor. Sau poate Kajus avea să mă lase să lucrez 
pe mai departe pentru familia lui Miryem, dar avea să le 
pretindă din ce în ce mai mulţi bani. Miryem dispăruse. Nu putea 
să vină să-i ţină piept lui Kajus. Rămăseseră doar părinţii ei, iar 
ei nu i se puteau împotrivi. Nu se puteau împotrivi nimănui. 

— Nu! am spus. 

M-au privit tustrei. Tata clipea des. 

— Cum?! a spus cu glas împleticit. 

— Nu! am repetat. N-o să mă mărit cu Lukas! 

Lui Kajus i-a pierit zâmbetul de pe chip. 

— la seama, Wanda! a început să zică, dar tata nu l-a așteptat 
să mai spună vreo vorbă. 

S-a ridicat iute și m-a plesnit atât de tare peste față, încât m- 
am prăbușit pe podea. 

— Tu spui „nu”? a tunat tata. Tu spui „nu”? Cine crezi că e 
stăpân în casa asta? Tu nu-mi spui mie „nu”! Tacă-ţi fleanca! O 
să te măriţi cu el azi, vacă proastă ce ești! 


VP - 121 


A încercat apoi să-și scoată cureaua, dar n-a reușit să 
deschidă catarama. 

— Gorek, fata a fost doar foarte surprinsă, a spus Kajus, 
întinzând o mână, fără să se ridice. Sunt sigur că va cumpăni 
mai bine într-o clipă. 

— Am s-o învăţ eu să cumpănească mai bine! a spus taica și 
m-a apucat de păr, zgâlțâindu-mi capul. 

L-am zărit cu coada ochiului pe Lukas. Se trăsese înapoi, mai 
aproape de ușă. Arăta speriat. Tata era un vlăjgan, mai voinic 
decât el și taică-su laolaltă. 

— Tu spui „nu”? tot repeta taica, fără încetare, plesnindu-mă 
peste obraji, când cu palma, când cu dosul palmei. 

Am încercat să-mi acopăr capul, dar mi-a îndepărtat mâinile 
cu lovituri. 

— O să arate rău la nuntă, așa bătută, a adăugat Kajus, de 
parcă încerca să facă o glumă din asta. 

Glasul îi tremura un pic de teamă, după cum se auzea în 
urechile mele, care ţiuiau. 

— Cui îi pasă de faţa ei? a spus tata. Mirele o să aibă parte de 
lucrul care prețţuiește cel mai mult la o muiere. Nu-ţi mai ridica 
mâinile la mine! mi-a urlat în faţă. Tu spui „nu”? 

Renunțase la gândul de a mă bate cu cureaua. M-a trântit cu 
putere lângă vatră și a înșfăcat vătraiul de lângă cămin. 

— Nu! a rostit atunci Stepon și a apucat de celălalt capăt al 
vătraiului. 

Tata s-a oprit. Pe jumătate orbită de plâns cum eram, mi-am 
ridicat capul să-i privesc. Stepon era încă scund și slab ca un 
copăcel cu vârsta de-un an. Tata l-ar fi putut ridica în aer de 
celălalt capăt al vătraiului. Dar Stepon se ţinea zdravăn cu 
amândouă mâinile de vătrai, și i-a repetat încă o dată tatei: 

— Nu! 

Tata era atât de uluit, încât pentru o clipă a încremenit în loc. 
Apoi a încercat să tragă de vătrai, dar Stepon se ţinea strâns de 
el, până când a ajuns faţă în față cu tata, însă vătraiul era mai 
lung decât brațul tatei, iar el era prea beat, să-i dea prin minte 
să-l pună jos, așa că a început să tragă de el înainte și înapoi, 
scuturându-l zdravăn prin toată casa pe Stepon, care încă se 
ținea de un capăt al vătraiului. Tata s-a înfuriat din ce în ce mai 
tare, după care a scos un muget neomenesc și a dat, în sfârșit, 
drumul vătraiului, după care l-a înșfăcat pe Stepon și l-a pocnit 


VP - 122 


tare peste faţă cu pumnul lui greu. 

Stepon s-a prăbușit cu sângele șiroindu-i din nas, ţinând încă 
strâns vătraiul, și a suspinat iar: 

— Nu! 

Taica era atât de mânios, încât nu mai putea să strige. Și-a 
apucat scăunelul și l-a izbit pe Stepon peste spinare cu el, 
făcându-l fărâme. Stepon s-a prăbușit lat la podea. Tata s-a 
apropiat cu un picior al scăunelului în mână, pocnindu-l apăsat 
peste braţe pe Stepon, până ce a scos un strigăt de durere și 
degetele i s-au descleștat în cele din urmă de pe vătrai, iar tata 
l-a ridicat de jos. 

Fața tatei s-a făcut stacojie de furie. Ochii îi erau roșii. Buzele 
îi erau răsfrânte peste dinţi. Dacă avea să-l lovească acum pe 
Stepon cu vătraiul, nu mai era chip să se oprească. Avea să-l 
ucidă. 

— O să mă mărit cu Lukas! am strigat. Tăicuţule, o să mă 
mărit cu el! 

Dar apoi am privit în jur, cu faţa umflată de bătaie, iar Lukas 
plecase deja și Kajus încerca să se furișeze spre ușă. 

— Unde pleci? a mugit tata către Kajus. 

— Asta e, dacă fetei nu-i este pe plac, s-a sfârșit! a spus 
Kajus. Lukas nu-și dorește o nevastă care nu-l vrea. 

Voia, de fapt, să spună că nu-și dorește asemenea scandaluri 
în casa lui. Venise la noi cu urciorul de krupnik și cu planuri 
meșteșugite, îl îmbătase pe taica și încinsese în el o mânie ca o 
pălălaie, care acum mistuia totul și din calea căreia voia să fugă. 

Și putea fugi nestingherit. Pleca pe urmele lui Lukas, care 
fugise deja. Taica nu-i putea sili să-i facă voia, chiar dacă urla la 
ei. Erau târgoveţi bogaţi, care plăteau biruri grase. Dac-ar fi 
încercat să-i lovească, l-ar fi făcut pe boier să pună să-l 
biciuiască pe tata. Ştia și el toate astea. Drept care a ţipat la 
mine: 

— Numai tu ești de vină! Care bărbat își dorește o nevastă 
neînvăţată să i se supună! 

Apoi tata s-a apropiat să mă lovească cu vătraiul, în timp ce 
Kajus a izbit ușa de perete, iar în prag a apărut Serghei. Ne 
auzise țipând. A dat fuga înăuntru și a prins în mână vătraiul 
drept înainte să-mi lovească ţeasta. Taica a încercat să i-l 
smulgă, dar n-a fost în stare. Serghei îl apucase strașnic. Era 
acum tot atât de înalt ca taica și se îngrășase un pic, cu cele 


VP - 123 


două mese primite pe zi în casa lui Miryem. Pe când taica era 
slăbit din pricina iernii și beat. Taica a încercat iar să-i smulgă 
vătraiul, apoi a dat să-l lovească cu pumnul, dar Serghei a ferit 
vătraiul, l-a ridicat și l-a izbit pe tata cu el. 

Cred că cel mai mult l-a surprins pe taica faptul că el era cel 
lovit de data asta. Niciodată nimeni nu îndrăznise să-l înfrunte, 
nici măcar în târg. Era ditamai zdrahonul. S-a împleticit pe 
picioare și s-a împiedicat de Stepon, chircit încă lângă vatră, și a 
căzut pe spate. S-a lovit cu capul de buza oalei cu cașă de pe 
foc, iar vergeaua care o ţinea deasupra focului s-a desprins. A 
căzut cu capul în flăcări, iar fiertura fierbinte i s-a scurs pe faţă. 

Kajus a icnit de spaimă și și-a luat tălpășiţța, pe când taica 
încă urla și se zvârcolea. Mi-am ars mâinile încercând să iau oala 
de pe fața lui, apoi l-am tras afară din cenușă, dar părul îi luase 
foc, la fel și hainele. Faţa i se umpluse de bășici, iar ochii i se 
umflaseră sub pleoape ca două cepe. Am stins focul cu hainele 
noastre. Dar dintr-odată a încetat să strige și să se miște. 

Am înțepenit tustrei, în picioare în jurul lui. Nu știam ce să 
facem. Tata nu mai arăta ca o fiinţă omenească. Țeasta întreagă 
îi era o chestie albă, umflată, cu pete roșii din loc în loc. Nu mai 
vorbea și nu mai mișca. 

— E mort? a întrebat Serghei într-un târziu. 

Taica era tot nemișcat, fără să scoată vreun sunet; atunci ne- 
am dat seama că era mort de-a binelea. 

Stepon s-a întors și mi-a aruncat o privire speriată de lângă 
Serghei. Faţa îi era încă acoperită de sânge și nasul stâlcit de 
bătaie. Voia să știe ce-o să ne facem. Serghei era galben la faţă. 
A înghiţit nodul pus în gât și a rostit stins: 

— Kajus o să le spună tuturor. O să le spună... 

Kajus avea să le spună tuturor că Serghei îl omorâse pe taica. 
Oamenii boierului aveau să vină să-l prindă și să-l spânzure. N- 
avea să le pese câtuși de puţin că Serghei n-a vrut să facă așa 
ceva. Nici că tatăl nostru fusese cât pe ce să ne omoare pe noi. 
Să-ţi ucizi tatăl era de neînchipuit. Se prea poate să mă fi luat și 
pe mine. Kajus avea să le spună tuturor că mă împotrivisem 
căsătoriei cu fiul lui și că apoi Serghei îl omorâse pe tata, ca să-l 
împiedice să mă mai bată din pricina asta. Așa că eram amândoi 
părtași la toate cele întâmplate. Oricum, pe Serghei aveau să-l 
spânzure sigur. Și, chiar dacă nu m-ar fi luat și pe mine să mă 
ducă la spânzurătoare, boierul avea să ne ia gospodăria și s-o 


VP - 124 


dea altcuiva. Stepon era prea tânăr ca să se îngrijească singur 
de ea, iar eu eram femeie. 

— Trebuie să fugim, am spus. 

Ne-am dus apoi la copacul alb și ne-am dezgropat bănuţții. 
Erau numai douăzeci și doi, toată agoniseala noastră. l-am privit 
în tăcere. Acum știam cam ce se putea cumpăra cu douăzeci și 
doi de bănuţi. Nu se putea cumpăra prea multă mâncare sau 
băutură cât să sature trei suflete și aveam de străbătut un drum 
lung până să ne găsim de lucru în altă parte. 

— Stepon, am spus, trebuie să te duci la panova Mandelstam. 

Stepon mi-a aruncat o privire piezișă. Era tare speriat. 

— Tu ești mai mic. Nimeni n-o să spună că tu ai făcut-o. O să 
poţi să stai la ea. 

— De ce o să-l lase să stea la ea? a întrebat Serghei. Nu-i în 
stare să o ajute. 

— Poate avea grijă de caprele lor, am adăugat. 

Dar am spus-o doar ca să-i fac pe Stepon și pe Serghei să se 
simtă un pic mai bine. Eram încredinţată că mama lui Miryem 
avea să-l primească la ei, chiar dacă nu putea să-i ajute cu mare 
lucru. Stepon se pricepea de minune la capre. Astfel, chiar dacă 
n-avea cine să mai strângă bani de la datornici, n-aveau să 
sufere de foame. lar mezinul urma să le ţină de urât în toate 
zilele cât Miryem avea să lipsească. După o clipă, Stepon s-a 
frecat la ochi și a dat din cap. Înţelesese. Serghei și cu mine 
puteam merge pe jos repede și pentru multă vreme. Puteam 
găsi slujbe plătite. El nu putea încă. Era mai sigur pentru toți. 
Dar asta însemna să ne luăm la revedere, poate pentru 
totdeauna. Serghei și cu mine nu puteam să ne reîntoarcem. Și 
Stepon n-avea să știe nimic de soarta noastră. 

— Mamă, îmi pare rău, am rostit către copac. 

Până la urmă, banii ne băgaseră în bucluc. Ar fi trebuit s-o 
ascultăm. S-a auzit un foșnet stârnit de vânt printre frunzele 
albe, ca un suspin prelung. Apoi din copac s-au aplecat trei 
ramuri joase înspre noi, fiecare atingându-ne umerii. Am simţit 
ca și cum cineva mi-ar fi pus mâna pe creștet. lar de creanga de 
pe umărul lui Stepon atârna un singur fruct alburiu, o nucă 
coaptă. Mezinul s-a uitat la ea și apoi la noi. 

— la-o tu! am spus. 

Așa era cinstit. Mama mă scăpase deja o dată, la fel și pe 
Serghei, și oricum noi doi aduseserăm acest necaz. Stepon nu-și 


VP-125 


dorise să fie amestecat în toate astea. 

Așa că Stepon a cules nuca și a pus-o în buzunar, după care 
Serghei m-a întrebat: 

— Și unde-o să plecăm? 

— Mai întâi o să mergem la Vysnia, am spus după o clipă. 
Acolo îl putem găsi pe bunicul lui Miryem. Poate o să ne dea de 
lucru. 

Știam că bunicul se numește Moshel, dar nu credeam că am 
putea, într-adevăr, să dăm de orașul Vysnia sau de el. Insă 
trebuia să ne îndreptăm către ceva. Și mi-am amintit că Miryem 
spusese de niște lână care urma să fie trimisă la miazăzi, atunci 
când râul se va dezgheţa. Dacă apucam cu adevărat spre 
miazăzi, în jos pe râu, până treceam de Vysnia, n-avea să ne 
mai caute nimeni. Nimeni nu ne-ar fi vânat atât de departe. 

Serghei a încuviinţat tot ce i-am zis. Ne-am dus în șopron și 
am legat cu o funie cele patru capre slabe care ne mai 
rămăseseră. Stepon le-a luat și s-a îndepărtat de casă încet 
apucând pe drumul mare și uitându-se înapoi la noi după câţiva 
pași, până când nu l-am mai putut zări. Apoi am împărțit 
frăţește bănuţii de argint și amândoi ne-am ascuns partea în cel 
mai trainic buzunar. Nu am mai vrut să intrăm în casă, fiindcă 
tata încă zăcea acolo, însă în cele din urmă am intrat și am luat 
haina tatei de unde stătea agățată pe perete și oala goală de pe 
vatră, ca să avem în ce găti. Apoi ne-am pierdut urma în pădure. 


Cununia mea cu Mirnatius a avut loc în dimineaţa celei de-a 
treia zile a vizitei sale, iar eu am purtat inelul, colierul și coroana 
de argint fermecat. Tata îmi dăruise bijuteriile drept zestre, 
pretinzând că fuseseră ale mamei. Mirnatius a spus cu glas 
plictisit, fără să se sinchisească prea tare: 

— Da, sunt de-ajuns. 

Cred că m-ar fi luat de soţie și fără pic de zestre, însă tata a 
fost oarecum descumpănit și stânjenit de ușurința victoriei sale; 
îi plăcea să-și închipuie că izbândise datorită uneltirilor lui 
subtile. Curtea m-a privit cu un soi de jind când am intrat în 
biserică, de parcă aș fi purtat în jurul gâtului și pe creștet toate 
stelele de pe boltă, însă argintul fermecat ar fi putut la fel de 
bine să fie tinichea după cât de multă osteneală își dădea mirele 
să-l vadă sau să-i pese de el. Cu toată insistența lui în privinţa 
repeziciunii slujbei, și-a rostit legămintele tărăgănat, după care 


VP - 126 


mi-a dat drumul la mână iute, de parcă era un sac cu cărbuni. 
Nu puteam decât să-mi închipui că-i făcea plăcere să aibă 
ocazia de a se căsători spre ciuda tuturor, cu o fată care nu-l 
dorea, câtă vreme toate fecioarele din împărăție suspinau după 
el și și-ar fi retezat degetele de la picioare ca să se mărite cu el. 

Am plecat imediat după încheierea slujbei de cununie. Lada 
mea de zestre pictată în două culori a fost încărcată într-un 
talmeș-balmeș de lucruri în spatele unei sănii vopsite în argintiu 
și alb - vopseaua era încă proaspătă; era darul în pripă primit de 
la unul dintre boierii tatei, care pur și simplu dăduse la prefăcut 
una dintre săniile lui -, iar eu, la rându-mi, am fost urcată în 
sanie, pe locul cuvenit. Nu urma să mă însoțească nimeni. 
Mirnatius îi spusese tatei că nu mai avea loc în rândurile 
personalului casnic pentru încă o femeie în vârstă, așa că 
Magreta a rămas acasă, nemângâiată și plânsă în pridvor, 
ascunsă în spatele celorlalte femei din gospodăria noastră. 

Mirnatius l-a sărutat pe tata pe obraji, așa cum se cuvine să 
facă o rudă apropiată, și s-a urcat lângă mine. Eram chiar 
recunoscătoare că nu am fost închisă cu el în sania acoperită; 
nu era suficient de mare pentru doi, dacă unul dintre ei era ţarul 
țării Lithvas. Dar în sanie era o căldură aproape înăbușitoare; 
blănuri grele fuseseră aruncate peste noi și aveam încălzitoare 
pline de pietre fierbinţi la picioare și sub scaune. Mirnatius s-a 
tolănit confortabil în sanie și mi-a întins o pungă. 

— Aruncă monede la oameni pe drum, iubita mea, ca să 
împărtășească toți bucuria noastră, a rostit el tărăgănat. Și 
arată atât de fericită pe cât știu că trebuie să fii. Zâmbește-le! a 
adăugat el, o altă poruncă ce m-a răvășit înăuntru ca valurile de 
căldură care se ridicau din încălzitoare, dar inelul era pe deget, 
sub mănușă, și argintul mi-a potolit fierbinţeala. M-am întins cu 
grijă să iau punga și am aruncat pumni întregi de copeici și 
bănuţi strălucitori peste marginea saniei, fără să mă uit; nimeni 
de pe străzi n-avea să observe că nu am zâmbit când aveau de 
cules bani și nu am putut în ruptul capului să-mi dezlipesc 
privirea de la ţar. S-a încruntat și a continuat să mă pândească, 
cu gluga trasă, fără să mai rostească niciun cuvânt. 

Sania a pornit parcă în zbor pe drumul din albia râului 
îngheţat, oprindu-se să schimbe caii de patru ori, până când, 
puţin înainte de lăsarea întunericului, am făcut popas peste 
noapte la ducele Azuolas. Era un moșier bogat, cu câmpuri 


VP - 127 


nesfârșite, dar reședința lui era un oraș mai mic, înconjurat de 
ziduri mai mult pentru apărare împotriva Străvechilor năvălitori, 
decât de frica vreunei cuceriri. Era un loc liniștit, care nu putea 
să primească în ospeţie suita întreagă a ţarului, iar Mirnatius a 
poruncit aproape întregului său convoi să meargă mai departe și 
să se cazeze la boierii mai mici în rang și la cavalerii întâlniți de- 
a lungul drumului, pentru a se putea aduna laolaltă a doua zi. 
Am stat pe treptele casei ducelui, în timp ce restul plecau, toți 
cei care mă văzuseră mireasă, și un fior rece mi s-a strecurat pe 
șira spinării. În casă era loc cel puţin pentru unii dintre ei și un 
mare număr de cavaleri păreau iritați și indignaţi că fuseseră 
trimiși mai departe. Slujitorii mi-au descărcat cufărul din sanie și 
l-au dus în casă. M-am uitat la Mirnatius. Se putea să fi fost doar 
apusul de soare, dar ochii lui m-au săgetat ca un fulger. 

Am coborât la cină, cu fiecare strop de argint din ţinuta mea 
strălucind la lumina lumânărilor: nu mi-am scos nici măcar 
coroana și, de jur-împrejurul mesei, bărbaţii s-au uitat la mine 
cu fețe luminoase ca de copii, uluiți și, în același timp, 
pizmuindu-l pe ţar, fără să știe prea bine de ce. Mi-am dat 
osteneala să vorbesc cu cât mai mulţi dintre acei bărbaţi vrăjiţi 
de argint. Dar abia am mestecat câteva înghiţituri din ultimul 
fel, când Mirnatius și-a cerut scuze în numele meu și a poruncit 
să fiu dată pe mâinile înfrigurate de așteptare ale cameristelor, 
punând și două dintre gărzile sale să mă păzească. 

— Vegheaţi cu luare-aminte ușa țarinei mele! Nu vreau să 
fugă, le-a spus, și toată lumea a râs de gluma lui. 

Când am plecat de la masă, el s-a întors brusc și mi-a prins 
mâna, a tras-o spre gură și a sărutat-o, arzându-mă cu căldura 
buzelor. 

— Voi veni curând la tine, a șoptit el aspru - o promisiune 
fierbinte și devotată -, înainte să mă lase să plec. 

Sărutul mi-a adus un val de culoare în obraji, iar cameristele 
în slujba mea au chicotit, crezând că ard de nerăbdare în 
așteptarea frumosului meu mire. Eram recunoscătoare pentru 
greșeala lor de judecată. De îndată ce ușa dormitorului meu s-a 
închis, le-am trimis afară, în loc să le las să mă ajute cu 
dezbrăcatul. 

— Domnul meu o să mă ajute, am spus, coborându-mi ochii și 
prefăcându-mă sfioasă, ca să le împiedic să vadă că în glasul 
meu se citea teama, nu entuziasmul. Au râs din nou toate și au 


VP - 128 


ieșit fără să întrebe ceva, lăsându-mă încă îmbrăcată în straiele 
mele grele. 

Cu două zile înainte, îi spusesem Galinei: 

— E un drum lung prin frig cu sania până la Koron și înapoi, și 
blănurile mele vechi sunt prea mici. 

Știam că va urma un adevărat talmeș-balmeș de curteni 
veniţi odată cu țarul, de boieri și de cavaleri ai tatei, toți 
încercând să găsească daruri de nuntă într-o grabă nebună, și 
m-am gândit că pesemne toţi aveau să-i ceară sfatul mamei 
mele vitrege. Așa că acum aveam o ţinută minunată de blănuri 
grele de hermină, îndeajuns de strălucitoare pentru o țarină. Le 
lăsasem aruncate, albe și moi, într-un colţ al odăii, și de îndată 
ce cameristele au tras ușa în urma lor, mi-am pus haina de 
blană, apoi mantaua grea și manșonul. Nu puteam purta căciula 
de blană și coroana împreună, dar n-am vrut s-o las acolo, 
atrăgând atenţia asupra celorlalte lucruri lipsă, așa că am 
îndesat coroana în manșon. 

Apoi m-am apropiat de oglinda înaltă ce atârna pe perete și 
m-am privit în ea: stând în picioare, înfruntând vârtejurile de 
zăpadă în codrul întunecat. Am pășit către sticla oglinzii, 
simţindu-mi faţa inundată de un frig amarnic. Am închis ochii și 
am făcut un pas înainte, înspăimântată de tot ce mi s-ar fi putut 
întâmpla: să ating cu vârful nasului doar sticla tare a oglinzii, 
fără vreo cale de scăpare, sau să trec dincolo și să mă trezesc 
singură în noapte, într-o altă lume, de unde s-ar fi putut să nu 
mă mai întorc niciodată. 

Dar faţa mea nu a atins sticla oglinzii; am simţit doar suflul 
iernii, înghețându-mi obrajii. Am deschis din nou ochii. Eram 
singură, într-o pădure de pini întunecată și încărcată de zăpadă, 
care mă înconjura din toate părțile, părând nesfârșită. Deasupra 
mea, cerul era de un cenușiu-închis, într-un crepuscul de seară 
târzie fără vreun licăr de stele, și frigul era atât de mușcător 
încât a trebuit să-mi ţin manșonul la gură pentru ca răsuflarea 
să nu-mi îngheţe faţa. Fulgi ușori de nea pluteau în jurul meu, 
înțepându-mi pielea ca niște ace mititele. Nu era doar o noapte 
friguroasă de iarnă sau un viscol obișnuit; era un frig nimicitor, 
nefiresc, care încerca să mi se strecoare drept în inimă și în 
plămâni, întrebându-mă ce căutam acolo. 

Nu se zărea nici urmă de adăpost nicăieri - nicio casă unde aș 
fi putut cere găzduire. Dar m-am întors și am văzut că mă aflam 


VP - 129 


pe malul unui râu îngheţat aproape de tot, cu o strălucire 
întunecată ca de sticlă, iar când am privit faţa înghețată a apei, 
în loc de oglindirea chipului meu, am zărit odaia goală din care 
fugisem, ca și cum priveam înăuntru aflându-mă de cealaltă 
parte a oglinzii. 

Ușa s-a deschis pe când priveam înăuntru și m-am încordat ca 
un arc, dar o clipă mi-a fost de-ajuns să mă asigur: Mirnatius nu 
putea să mă vadă. A intrat în odaie cu un zâmbet larg și hulpav 
și chipul i s-a luminat când a văzut odaia goală, după cum i se 
părea. A închis ușa și s-a lipit cu spatele de ea, în chip de 
reazem. A întins o mână, fără măcar să se uite, și a încuiat 
dinadins, zgomotul cheii răsucite în broască ajungând la mine 
ușor deformat, de parcă se auzea de sub apă. 

— lrina, Irina, te ascunzi de mine? a spus ușor, cu o voioșie 
aprinsă, în timp ce scotea cheia din broască, băgând-o în 
buzunar. O să te găsesc... 

A început apoi să mă caute - în spatele grătarului de după 
șemineu, sub pat, în dulapul de haine. Ba chiar s-a apropiat de 
oglindă și m-am tras înapoi în timp ce venea drept spre mine, 
dar voia doar să vadă dacă este loc de ascuns după oglindă. 
Când s-a dat înapoi, zâmbetul i s-a șters de pe chip; s-a dus la 
fereastră și a tras de perdele, însă deja scotocise cu grijă odaia: 
mai rămăsese doar o ferestruică, închisă bine. 

S-a întors cu fața schimonosită de mânie. Mi-am încrucișat 
braţele, înconjurată de gerul nemilos, în timp ce el a început să 
întoarcă odaia cu susul în jos. In cele din urmă, s-a oprit, 
gâfâind, având în jur cuverturile sfâșiate de pe pat și jumătate 
dintre mobile răsturnate, cuprins de furie și nedumerire. 

— Unde ești? a ţipat el, cu un șuierat groaznic, neomenesc, în 
glas. /eși afară și lasă-mă să văd! Esti a mea, Irina, îmi aparții! 

A izbit cu piciorul în podea atât de tare, încât patul masiv din 
lemn sculptat s-a cutremurat. 

— Sau altfel îi voi ucide, îi ucid pe toți! Familia ta, rudele tale, 
de mâna mea vor pieri! Dacă nu ieși acum... nu-ți fac niciun 
rău... a adăugat, dintr-odată cu glas mieros, ca și cum și-ar fi 
închipuit cu adevărat că aveam să-l cred. 

S-a oprit, așteptând încă un moment, dar, când a văzut că nu 
apar, a căzut pradă unei furii sălbatice, încetând să mai caute, ci 
doar zdrobind și sfâșiind lucruri ca o fiară nebună, care se 
năpustește asupra lumii și asupra ei înseși în același timp. 


VP - 130 


Furia lui distrugătoare a mai durat câtva timp, până când, 
dintr-odată, a scos un urlet de mânie și s-a prăbușit, ca lovit de 
dambla, izbindu-se de podele, cu întregul trup căzut pradă 
convulsiilor și cu spume la gură. Violenţa accesului a durat doar 
câteva clipe, după care s-a întins moale ca o cârpă, cu gura 
strâmbă și ochii holbaţi în gol. Păreau să privească drept spre 
mine, neputând să mă vadă. M-am holbat și eu în acești ochi 
minute întregi până ce au clipit din nou. 

Mirnatius s-a răsucit mai întâi pe burtă și s-a forțat să se ridice 
în genunchi, după care, străbătut de un fior, s-a ridicat în 
picioare. Hainele îi atârnau în neorânduială pe trup - de la umeri 
în jos -, iar el a privit o clipă în jur la patul stricat și la camera pe 
care o întorsese cu susul în jos. Lumina nesăţioasă i se stinsese 
pe chip; avea acum doar un aer de zăpăceală îngrijorată. 

— Irina? a rostit întrebător și chiar a ridicat învelitoarea ruptă 
ca să se uite sub ea, de parcă credea că aș fi putut apărea între 
timp. 

A lăsat-o apoi să cadă, și chiar s-a dus până la fereastră, 
uitându-se la ea, din nou de parcă nu și-ar fi amintit că o 
cercetase și pe ea cu puţin timp înainte. 

Cu aceeași zăpăceală pe chip, Mirnatius a pășit în lungul odăii 
către șemineu, rostind tare dinaintea lui, de parcă se aștepta să 
primească vreun răspuns: 

— De data asta te-ai întrecut pe tine și m-ai băgat pe mine la 
mijloc. O fiică de duce! Și nici măcar n-ai lăsat vreun trup. Ce-ai 
făcut cu ea? 

Flăcările s-au ridicat aprig din vatră, iar un mănunchi de 
scântei s-au revărsat în încăpere. Nici nu le-a băgat în seamă, 
iar unde îl atingeau pe piele, micile urme de arsură se risipeau 
tot atât de iute precum apăruseră. 

— Găsește-o! spunea flacăra, cu o voce șuierătoare, ca un 
pârâit mistuitor. Adu-o înapoi! 

— Cum? a întrebat Mirnatius. N-a fost aici? 

— Trebuie s-o am! a spus focul. O să fie a mea! Găsește-mi-o! 
Glasul flăcării a scos aceeași notă șuierătoare care ieșise de pe 
buzele lui Mirnatius cu câteva clipe mai devreme. 

— Grozav, ce să zic! Trebuie că a mituit gărzile ca s-o lase să 
fugă. Ce vrei să fac eu în privinţa asta? Tu ești cel care a stăruit 
să mă căsătoresc cu singura fată din lume hotărâtă să fugă de 
lângă mine! Și așa urma să am o grămadă de lucruri de făcut 


VP - 131 


să-l îmbunez pe taică-su, în eventualitatea unui accident tragic 
și neașteptat; o să fie ceva mai greu acum, dacă a dispărut. 

— Ucide-l! a șuierat focul. Fa-mi aparține, mi-au dat-o mie! 
Ucide-i pe toți dacă au ajutat-o să fugă! 

Mirnatius a făcut un gest de nerăbdare: 

— Nu te prosti! Ducele a fost încântat să-mi dea mâna ei încă 
de la început; doar n-o fi el cel care a pitit-o. A fugit de capul ei. 
O fi ajuns deja în regatul vecin până acum. Sau s-o fi ascuns 
într-o mănăstire; asta ar fi de-a dreptul minunat, nu-i așa? 

Focul a scos un zgomot ca de apă turnată pe cărbuni încinși. 

— Bătrâna! a şuierat el, iar o spaimă grozavă mi-a înghimpat 
inima. Bătrâna, n-ai vrut-o ca nu cumva să vadă. Adu-mi-o! Ea 
știe! Ea o să-mi spună! 

Mirnatius s-a strâmbat, parcă dezgustat, dar a spus doar atât: 

— Da, da. O să dureze o zi ca să trimit după ea. Între timp, 
presupun c-o să lași în seama mea sarcina de a convinge pe 
toată lumea să creadă o poveste despre cum a fugit draga mea 
soțioară în miez de noapte? Și ce mă fac cu odaia asta ruinată? 
O să trebuiască să-mi dai tainul de putere pe o lună întreagă și 
nu-mi pasă cât de însetat ești. 

Flăcările s-au ridicat atât de înalte, încât au umplut căminul și 
au pătruns în coș, o lumină portocalie trecând peste chipul 
țarului, însă el și-a încrucișat braţele și a privit aspru înspre ele. 
După o clipă, un lujer înciudat de flăcări s-a rupt din foc și s-a 
întins până la el. Mirnatius a închis ochii și și-a lăsat capul pe 
spate, deschizând ușor buzele, și cu o șfichiuire neașteptată 
lujerul i-a pătruns pe gât, o căldură arzătoare iluminându-i tot 
trupul dinlăuntru, astfel că pentru o clipită am zărit forme stranii 
aprinse înăuntrul lui și o întretăiere de linii strălucindu-i sub 
piele. 

A rămas încordat și tremurător sub șuvoiul de flăcări, până 
când acesta s-a rupt de focul din cămin și ultima dâră de scântei 
i s-a topit pe gât, iar lumina a pălit încetișor. A deschis apoi 
ochii, legănându-se neajutorat ca în extazul unei betii, îmbujorat 
și chipeș. După care a scos un suspin de eliberare: 

— Ahh! 

Focul a revenit și el în șemineu, după trâmba înaltă de 
scântei. 

— Găsește-o, găsește-o! şuiera întruna, dar tot mai stins, ca 
jarul care se desface în bucățele. Mi-e foame, mi-e sete... a mai 


VP - 132 


spus, după care a ars mocnit și s-a stins în tăcere, flăcările 
mistuindu-se, lăsând în urmă în vatră doar o mână de cărbuni 
încinși. 

Mirnatius și-a îndreptat din nou atenţia asupra odăii, zâmbind 
încă unui gând, cu pleoapele grele. A ridicat un braț și a făcut 
leneș un gest larg și de peste tot de prin odaie așchiile de lemn 
au sărit la loc în mobilele sfărâmate, iar firele deșirate au 
început să se ţeasă singure la loc în urzeală, ca într-un dans 
grațios sub mâna lui măiastră. Zâmbea, privind lucrurile cum se 
repară singure, la fel cum zâmbea în copilărie atunci când 
tăvălea veverițele moarte prin ţărână. 

Odaia a rămas goală și tăcută după ce ela ieșit. Focul încins 
pierise în vatră; din el rămăseseră doar tăciuni obișnuiți, a căror 
licărire caldă era însă irezistibilă, cu toată spaima care persista 
în preajma lor. Nu voiam să mă întorc acolo - cum puteam ști 
sigur că arătarea demonică din foc nu pândea încă ascunsă sub 
tăciuni? Dar picioarele îmi amorțiseră în cizme și mai puteam 
simţi ceva doar cu degetul mare, pe care aveam inelul din argint 
fermecat. Tremuram din toate încheieturile, dar n-aveam să mai 
tremur mult de frig, iar în alt loc nu mă puteam duce. Trebuia să 
mă întorc în odaie, măcar pentru a mă încălzi preţ de câteva 
clipe. 

Trebuia să mă întorc, dar mâna îmi tremura tare când m-am 
silit să îngenunchez ca să ating oglinda înghețată a râului. Mâna 
mi-a trecut de suprafaţă la fel de ușor ca prin apa unei căzi de 
baie și am văzut-o pătrunzând în odaie, de cealaltă parte. M-am 
oprit, doar cu degetele dincolo, așteptând, cu ochii arzând; dar 
n-am mai putut aștepta mult. Mâna mi s-a încălzit atât de tare, 
încât mă făcea să resimt frigul de o mie de ori mai puternic în 
restul trupului și, când nicio dâră de flacără nu s-a mai ridicat 
înspre mine, am răsuflat o dată și mi-am dat drumul în apă. 

Am ieşit împleticindu-mă din oglindă, prăbușindu-mă pe 
podea, învăluită de o căldură de-a dreptul încântătoare. M-am 
ridicat iute, ţinându-mă de rama oglinzii, pregătită să sar încă o 
dată prin ea, dar focul n-a trosnit și nici n-a șuierat. Orice va fi 
fost acea arătare acum dispăruse. M-am strecurat către vatră și, 
după încă o clipă de îngrijorare, mi-am scos de pe mine blănurile 
înghețate, cu mâini neîndemânatice și tremurătoare, ca să mă 
las toropită de căldura vetrei. Dar nu mi-am scos bijuteriile din 
argint fermecat, nici măcar atunci când m-au scuturat fiorii celui 


VP - 133 


mai crâncen frig. Tremuram de spaimă, nu doar de frig. Ştiam 
că nu îmi vrea binele, dar nu îmi închipuisem așa ceva; eu, care 
nu mă înspăimântasem de Baba Yaga, care plănuia să mă bage 
în cuptor, să mă mănânce și să-mi adune oasele împrăștiate în 
cele patru zări. lar singurul loc în care mă puteam ascunde era 
împărăţia gerului. 

Când în cele din urmă trupul mi s-a liniștit, apoi s-a încălzit un 
pic cam tare sub straiele alese pe care le purtam, mi-am apăsat 
palmele încă reci pe obraji și m-am silit să nu șovăi, să gândesc 
pe îndelete. M-am ridicat și mi-am îndreptat atenţia asupra 
odăii, înspăimântată de curăţenia și ordinea fără cusur 
dinăuntru: o altă minciună pe care Mirnatius și demonul lui o 
spuneau lumii, acoperind adevărul mobilelor sfărâmate și al 
galeriilor rupte și arse sub această poleială de frumuseţe calpă. 
El luase cheia, dar am proptit un scaun sub mânerul ușii, ca să 
am cel puţin un moment de alertă dacă cineva voia să intre 
înăuntru. Apoi m-am întors la oglindă. 

Mi-am scos coroana și am pus-o cu grijă pe podea. Încă mai 
puteam vedea locul în care fusesem, malul rece al râului 
înghețat, cu o mică adâncitură în zăpadă în locul în care 
stătusem, aproape acoperită de neaua ce se cernea fără preget. 
Când am atins sticla oglinzii, am simţit ca și cum m-aș fi împins 
prin niște perdele grele, dar când m-am împins puternic în ea, 
mâinile mele au trecut dincolo, purtând numai colierul și inelul. 
Deci inelul și colierul erau de-ajuns. Apoi am scos colierul și am 
încercat încă o dată. Dar de data aceasta, mâinile mi s-au oprit 
în sticla oglinzii, deși am văzut încă zăpada și am simţit frigul 
strecurându-se în lume printre degetele mele. Suprafaţa oglinzii 
avea un soi de moliciune îngăduitoare, în loc să fie netedă și de 
nepătruns, dar nu m-a lăsat să trec dincolo. Am încercat cu 
toate trei bijuteriile și niciuna dintre ele, singură, nu m-a lăsat să 
pătrund prin oglindă; aveam nevoie de cel puţin două ca să trec 
dincolo. Și puteam să păstrez un inel pe mână în fiece oră a zilei 
și să-l port și în pat și nimeni nu s-ar fi întrebat, dar coliere și 
coroane ar fi fost îndeajuns de ciudate pentru a atrage atenţia. 
Și, dacă Mirnatius ghicea cum i-am scăpat, avea să se asigure 
că n-o să mai am altă șansă. 

M-am dus să mai privesc o dată în oglindă, către malul 
înzăpezit al râului. De-acum, mă încălzisem la loc. Puteam să-mi 
pun pe mine toate cămășuțele, cele trei rochii noi, toţi ciorapii și 


VP - 134 


încă o pereche groasă de lână peste cizme. Puteam păși din nou 
prin oglindă și să dispar. Dacă porneam de-a lungul râului 
îngheţat, poate c-aș fi găsit vreun adăpost. Aveam și o mână de 
flecuștețe în cutia cu bijuterii, mai multe daruri primite la nuntă; 
îmi puteam umple buzunarele cu ele și să încerc să-mi cumpăr 
ajutor sau adăpost, dacă locuia cineva în codrul acela adânc. Nu 
știam cum avea să lucreze vraja, dar eram pregătită să mor 
îngheţată în zăpadă, ca să scap de creatura din vatră. 

Însă dimineaţa ţarul avea să trimită după Magreta. Ea avea să 
vină fără urmă de șovăială. Avea să fie atât de fericită pe 
drumul până aici; inima ei plină de speranţă avea să creadă că- 
mi înduplecasem soțul să mă lase s-o chem să-mi ţină tovărășie 
și că, până la urmă, ţarul s-ar putea să nu fie chiar un căpcăun, 
ba chiar că se îndrăgostise deja de mine și era gata să fie milos. 
După care el avea s-o dea pradă demonului, s-o tortureze ca să 
afle cunoștințe pe care sărmana nu le avea, ca să afle unde 
dispărusem. 

# 

Sania Străvechiului ne-a purtat în zbor pe deasupra drumului 
de argint, care trecea printre două șiruri de arbori înalți și albi, 
coaja lor de culoarea cenușii pălind alburie pe crengile mai 
uşoare, acoperite cu frunze albe ca laptele, cu nervuri 
transparente. Floricele cu șase petale ca niște fulgi uriași 
pluteau peste umerii noștri, căzându-ne în poală, în timp ce 
copitele cerbului tropoteau ca niște tobe pe suprafața drumului, 
netedă ca un lac îngheţat. Nu puteam zări nimic altceva decât 
iarnă, de jur-împrejur. Am încercat să rup tăcerea de câteva ori, 
întrebând încotro mergeam și cât avea să dureze drumul, dar 
tot atât de bine aș fi putut să întreb cerbul. Străvechiul nici 
măcar nu s-a uitat la mine. 

Dar, în cele din urmă, un munte începu să se zărească în zare: 
pierdut în ceţuri și greu de văzut din pricina depărtării, după 
cum am crezut, dar n-a fost mai ușor de zărit nici când ne-am 
apropiat de el și s-a făcut și mai uriaș. Lumina trecea prin el și 
licărea pe creștet, dar numai pentru o clipă, după care găsea o 
altă parte a muntelui pe care s-o lumineze, de parcă întregul 
masiv era tăiat din sticlă și nu făcut din piatră și pământ, iar 
drumul urca o pantă aflată pieziș, la capătul căreia se afla o 
poartă înaltă din argint. 

Drumul a încetinit ciudat odată ce am zărit poarta. Copitele 


VP-135 


cerbului goneau la fel de iute, iar copacii alunecau pe lângă noi 
ca și până atunci, dar muntele nu se apropia defel, rămânând 
încă departe, întunecând aceeași bucată de cer. Nu păream a ne 
apropia vreun pic. Lângă mine, Străvechiul ședea cât se poate 
de liniștit, privind mereu drept înainte. Apoi vizitiul și-a întors 
capul foarte puţin: nu a privit spre noi propriu-zis, dar a făcut un 
mic gest în direcţia muntelui, iar buzele Străvechiului s-au 
strâns cu luare-aminte. Nu a făcut niciun alt semn și nu a spus 
nimic, dar muntele a început dintr-odată să se apropie iar de 
noi, ca și cum, până atunci, doar voinţa lui îl ţinuse la distanţă. 

Am ieșit din pădure, iar acoperământul de arbori albi s-a 
sfârșit. Drumul Străvechilor s-a contopit cu un râu care curgea în 
cealaltă direcţie, izvorând din munte și acoperit de un strat 
subțire de gheaţă, brăzdat de linii formate în apa întunecată, 
curgând încetișor în aval. Pe măsură ce ne apropiam, am putut 
vedea cum o cascadă îngustă alimenta râul cu apă, un văl lung 
și subțire căzând în gol din coasta muntelui de sticlă și oprindu- 
se într-un lac de ceţuri opace, înainte ca râul să curgă năvalnic 
la vale. N-am înțeles de unde venea cascada: nu se găsea 
zăpadă așternută pe acele creste stranii și cristaline, care să se 
topească și s-o hrănească cu apă, și nici pământ din care s-ar fi 
putut scurge. Dar am trecut îndeajuns de aproape de ea ca să 
simt pe obraz o boare diafană, înainte ca drumul să suie pieptiș 
și ca porțile de argint să se deschidă odată cu sosirea noastră. 

Sania s-a afundat înăuntrul muntelui fără să încetinească, 
gonind ca lumina între două clipiri, prin scânteieri stranii ce 
păreau încrustate în pereţi, cu vinișoare răsucite de argint și din 
loc în loc câte un licăr de cristal strălucitor în culori dintre cele 
mai vii. Guri întunecate de tuneluri ramificate se iveau 
împrejurul nostru, dar drumul continua să urce, cotind și 
umplându-se de lumină, până când ne-a scos într-o pajiște 
întinsă de alb îngheţat. Am crezut mai întâi că trecusem prin 
întregul munte și am ieșit înapoi, dar nu așa stăteau lucrurile: ne 
găseam înăuntrul unei uriașe cavităţi din apropierea piscului, cu 
muchii de cristal strălucitor drept acoperiș. Cenușiul palid și 
nesfârșit al cerului era desfăcut aici înăuntru în străluciri ca de 
giuvaieruri, un păienjeniș de linii diafane, de curcubeie 
nemaivăzute, care se întretăiau, iar în mijlocul pajiștii de sub 
acoperișul de diamant, creștea un crâng de arbori albi. 

Deși bolnavă de frică, de furie și de propria-mi neajutorare, 


VP - 136 


frumusețea de neînchipuit a acestui loc m-a prins în mrejele 
sale. Am privit în sus către bolta muntelui, cu ochii înțepaţi de 
lumina orbitoare a iernii, și aproape am reușit să mă conving 
singură că visam. Nu mă puteam închipui ca făcând parte din 
peisaj. Mult mai ușor era să-mi închipui că sunt întinsă în patul 
îngust din casa bunicului, poate chiar bolnavă, cu fierbinţeală. 
Insă priveliștea din jur punea stavilă închipuirii mele. Sania a 
încetinit și s-a oprit într-un sfârșit, când vizitiul a tras de frâiele 
cerbului, puţin în afara cercului de arbori, și o sumedenie de 
chipuri de Străvechi s-au întors să mă privească, printre ramuri. 

După o clipă, stăpânul meu Străvechi s-a ridicat în picioare și 
a coborât din sanie, cu gesturi ţepene. S-a proţăpit acolo cu 
spatele la mine, ţeapăn și nemișcat, până ce am coborât și eu 
după el, încet și cu grijă. Pământul a scrâșnit ușor sub talpa mea 
când l-am atins la coborâre, acoperit cu iarbă argintiu-cenușie, 
îngheţată sub desene albe de ger. Toate mi se păreau mai mult 
decât adevărate. Incă nu primisem niciun cuvânt de lămurire. l-a 
spus scurt vizitiului: 

— Du ăsta în cămară! arătând cu mâna spre cufărul încărcat 
cu aur, ce se afla încă în spatele saniei. 

Vizitiul a dat din cap, a smucit frâiele cerbilor, care au întors 
capetele, și a pornit, peste potecă și împrejurul crângului, până 
când s-a făcut nevăzut. Apoi seniorul Străvechi s-a întors și a 
pornit deodată spre crângul de arbori, iar eu a trebuit să alerg 
ca să pot ţine pasul cu mersul lui grăbit. 

Copacii albi din crâng fuseseră sădiţi în cercuri din ce în ce 
mai largi, iar înăuntrul acestor cercuri ceilalți Străvechi se 
așezaseră după rang sau cel puţin după strălucirea gătelii lor. 
Cei din cercul cel mai îndepărtat, cel mai ticsit de lume, purtau 
haine cenușii cu podoabe sărace de argint; câteva giuvaieruri în 
culori vii și-au făcut apariţia în cercurile următoare. Pe măsură 
ce cercurile se făceau tot mai mici, bijuteriile și veșmintele 
deveneau din ce în ce mai deschise la culoare, iar cei din cercul 
cel mai îngust îţi luau ochii cu bijuterii în trandafiriu și galben- 
pal, și alb înrourat, îmbrăcaţi cu toţii în alb și cenușiu deschis. 

Dar numai atunci când am trecut prin cercul cel mai îngust, 
am zărit ici-colo firave străluciri de aur și, chiar și atunci, doar 
câte un fir de poleială pe o încheietoare de mantie sau pe un 
inel de argint, de parcă aici aurul ar fi fost tot atât de rar ca 
argintul fermecat în lumea din care veneam. Dintre toţi, doar 


VP - 137 


stăpânul meu Străvechi purta veșminte în întregime albe și 
bijuterii în culori lămurite, și avea o dungă groasă din aur curat 
în jurul părţii de jos a coroanei sale de argint. M-a condus printre 
supușii lui fără să se oprească, până am ajuns lângă un dâmb 
înălţat chiar în mijlocul crângului. Dâmbul era acoperit cu un 
mănunchi de vergele zimţate de gheaţă și de cristale lucitoare, 
iar spirala îngustă și subţire a unui pârâu îngheţat se răsucea la 
poalele dâmbului, prelingându-se ca o dungă de argint printre 
arbori. 

Lângă mănunchiul de forme îngheţate, ședea un slujitor cu 
ochii plecaţi, atât de nemișcat încât ai fi putut crede că fusese și 
el cioplit în gheaţă. Ținea în mâini o pernuţă albă, pe care se 
odihnea o coroană înaltă de argint, ciudat de cunoscută ochilor 
mei: Isaac ar fi putut tot atât de bine s-o folosească drept 
model. Regele Străvechilor s-a oprit când a ajuns în dreptul ei, 
privind cu luare-aminte la bijuteria stranie și diafană, iar, când s- 
a întors către supușii de-un neam cu el, faţa i-a încremenit într-o 
expresie parcă lipsită de viaţă. Nici nu s-a uitat la mine, și a 
strigat cu glas îngheţat: „lat-o pe doamna mea și regina 
voastră!” 

Am privit pe deasupra mării strălucitoare de alb și am văzut 
toate acele chipuri ireale îngheţate, uitându-se la mine golite de 
expresie, dar cu dezaprobare: nici ei nu-și închipuiau că aș 
putea face parte din peisaj, și nici nu și-o doreau. În cercurile 
cele mai apropiate, se zăreau unele zâmbete, crude și 
cunoscute: erau aceleași zâmbete cu care crescusem - 
zâmbetele pe care le afișau pe chip oamenii când îmi spuneau 
povestea fiicei de morar, zâmbetele pe care mi le aruncau când 
le băteam la ușă pentru prima dată. Doar că de data asta nu îmi 
zâmbeau mie: eram prea neînsemnată ca să merit așa ceva. li 
zâmbeau /ui, un pic neîncrezători, o ceată de nobili încântați să- 
și vadă propriul rege înjosit de căsătoria cu o muritoare smeadă 
și prăpădită. 

Regele a ridicat coroana de pe pernuţă: cu mișcări iuți, ca să 
termine mai repede ceremonia și să pună capăt umilinţei la care 
se supunea. Nici eu nu-mi doream să fiu acolo mai mult decât 
el, batjocorită de privirile tuturor, însă știam ce mi-ar fi spus 
bunicul: acele chipuri aveau să rânjească la infinit dacă le 
dădeam voie. Nu întrevedeam însă vreun fel în care să le fac să 
înceteze vreodată. Cavalerii înalți cu pomeţii albi și bărbi ca de 


VP - 138 


turțuri purtau la cingătoare săbii și pumnale de argint, arcuri 
albe le atârnau pe umeri, pe care le foloseau să vâneze muritori 
doar de plăcere; eu însămi îl văzusem pe regele lor luând 
suflarea de viaţă a unui om doar cu o simplă atingere. Oricare 
dintre ei m-ar fi putut hăcui într-o clipită. 

Însă, când regele s-a întors către mine, cu coroana în mâini și 
fața îngheţată de nemulţumire, am întins cu îndrăzneală mâna 
și am apucat de coroană odată cu el, înainte să apuce să mi-o 
așeze propriu-zis pe creștet. M-a săgetat cu o privire îngheţată 
pe deasupra coroanei, silit cel puţin să dea o expresie 
trăsăturilor proprii, iar eu, la rându-mi, i-am aruncat o privire în 
care se citea o hotărâre de nestrămutat. Simţeam cum crește în 
mine vechea mânie, dar aici nu mă făcea să-mi fie frig; îmi era 
îndeajuns de cald ca să mi se ridice aburi din obraji, care să-mi 
strălucească printre palme. Unde degetele mele au atins 
coroana, aceasta a început să se încălzească și, peste tot 
împrejurul meu, zâmbetele ascuţite ca un tăiș de sabie au 
început să se risipească, în vreme ce dungi subțiri de aur ieșeau 
de sub degetele mele și se contopeau cu argintul coroanei, 
lărgindu-se, încolăcindu-se peste fiecare nod subţire de filigran, 
nelăsând niciuna neatinsă. 

Regele Străvechilor a rămas nemișcat, cu buzele strânse într- 
o linie dreaptă, privind cum argintul se preschimbă, până când 
între mâinile noastre întreaga coroană a strălucit aurie ca 
răsăritul de soare, stranie și însuflețită, sub cerul acoperit de 
nori plumburii. Toată adunarea a scos un suspin când strălucirea 
s-a stins, auzindu-se doar un murmur suav de șoapte. A mai 
ținut o clipă coroana în aer, după care am așezat-o împreună pe 
creștetul meu. 

Era de departe mai grea decât fusese coroana de argint; i-am 
simţit greutatea pe gât și pe umeri, încercând să mă încovoaie. 
Și mi-am amintit, oarecum târziu, că aceasta fusese chiar 
puterea pe care venise s-o afle la mine, lucrul anume pentru 
care mă dorise dintotdeauna, iar acum le arătasem tuturor că, 
într-adevăr, deţin această putere. Cu siguranţă nu se afla nicio 
șansă ca el să mă lase să mai plec vreodată. Dar nu mi-am 
plecat capul umilită și m-am întors să-i privesc în faţă pe toţi. Pe 
chipurile lor nu se mai citeau acum zâmbete, iar dezaprobarea 
se preschimbase în precauție. Le-am privit chipurile reci și mi- 
am jurat că, de-acum înainte, n-avea să-mi mai pară rău de 


VP - 139 


nimic. 

Nu am făcut schimb de legăminte, nu s-a ţinut niciun ospăț și, 
desigur, nu am primit felicitările nimănui. Câteva fețe parcă 
tăiate în gheaţă și câţiva ochi pieziși m-au măsurat cu privirea, 
dar cei mai mulţi dintre ei s-au întors pe picioare și s-au 
îndepărtat, plecând din crâng, lăsându-ne singuri lângă dâmb. 
Până și slujitorul a făcut o plecăciune și s-a făcut nevăzut, iar 
când toţi supușii au plecat, regele Străvechilor a mai rămas o 
clipă, după care și e/ mi-a întors spatele și s-a îndepărtat, 
urmând firul pârâiașului îngheţat, ca sticla șlefuită a unei oglinzi. 

L-am urmat. Ce altceva puteam face? Pe măsură ce ne 
apropiam de peretele lucitor de sticlă al incintei boltite, i-am 
văzut pe ceilalţi Străvechi pășind peste praguri de uși și guri de 
tunel, de parcă ar fi trăit între zidurile de cristal, precum 
căsuțele zidite de jur-împrejurul unei pajiști. Pârâul de gheaţă s- 
a lărgit tot mai mult trecând pe lângă el; către capătul crângului 
boltit, când am ajuns lângă zidul strălucitor, pojghiţa îngheţată 
de la suprafață s-a subţiat, încât am putut zări apa curgând 
dedesubt; iar acolo unde pârăul atingea zidul, gheaţa se crăpa 
la suprafaţă, lăsând să se vadă apa curgând, înainte de a se 
năpusti într-o gură neagră de tunel, dispărând apoi cu 
desăvârșire. 

Lângă acea gură de tunel, începea drumul anevoios al unei 
scări, tăiate în coasta muntelui. Regele Străvechilor m-a condus 
pe scări în sus - un urcuș ameţitor, obositor pentru picioare, 
care ne-a dus până deasupra vârfurilor copacilor albi. Când am 
privit în jos din greșeală - m-am străduit din greu să n-o fac, ca 
să nu mă prăbușesc drept în gol; scara nu avea niciun fel de 
balustradă -, am putut vedea mai deslușit cercurile și restul 
pajiștii, ca o întindere albă în jurul lor. Mi-am ţinut mâna pe 
peretele muntelui de lângă mine și mi-am potrivit pașii cu mare 
grijă. El ajunsese cu mult înaintea mea când am poposit și eu în 
vârf și mă aștepta, cu pumnii încleștaţi în șold, cu spatele întors. 

De o grosime deopotrivă cu peretele muntelui, sălașul unde 
urcasem era din cale-afară de întins: se sfârșea cu un perete 
subţire de sticlă la celălalt capăt, de o desăvârșită transparenţă, 
prin care puteai privi din coasta muntelui în jos. M-am apropiat 
încetișor și am privit departe de tot, spre poalele muntelui. 
Aflată acum dedesubtul meu, cascada se scurgea drept printr-o 
crăpătură în peretele stâncos, cu margini fumurii, asemenea 


VP - 140 


unui pahar spart în foc. Se prăbușea în abis într-un norișor de 
ceață umedă, singurul lucru pe care îl puteam zări de sus, iar 
râul pe jumătate îngheţat ieșea la iveală, în curgerea lui către 
codrul întunecat de brazi cu vârfurile pudrate cu alb. N-am putut 
zări nicăieri drumul străjuit de arbori colilii. Sania gonise preţ de 
numai câteva ore, dar nici urmă de Vysnia nu se zărea în 
depărtare, nici urmă de vreo așezare omenească. Doar iarna 
cea fără de sfârșit se întindea în cele patru zări. 

Nu îmi făcea plăcere să privesc întinderea întunecată și 
nesfârșită, drapată cu dantelărie de nea; nu-mi făcea plăcere că 
Vysnia nu se vedea acolo unde ar fi trebuit să se afle și nici 
drumul muritorilor din oraș până în sat la mine. Le fusese dor de 
mine alor mei, acasă? Sau ieșisem pe nesimţite din gândurile 
lor, la fel cum reușeam eu să uit de Străvechi, ori de câte ori nu 
mă uitam la el? Avea, oare, mama să uite de ce nu m-am întors 
acasă sau să mă uite, să uite că a avut vreodată o fată, care a 
câștigat prea mulţi bani și s-a împăunat cu asta, încât a fost 
răpită și dusă departe de un rege? 

Pereții odăii erau împodobiţi cu draperii de mătase străvezie, 
cu un licăr argintiu, și înăuntru nici urmă de vatră dătătoare de 
căldură, însă din când în când, la intervale egale, socluri 
încărcate cu cristale se ridicau din podea mai înalte decât mine, 
absorbind lumina și reflectând-o înăuntrul lor. Jos în poiană nu 
se ținuse niciun ospăț, dar în odaie se afla o măsuţă de piatră 
albă pregătită anume pentru noi doi, pe care se odihneau două 
pocale din argint încrustat, unul cu un cerb, celălalt cu o 
căprioară. L-am apucat pe cel de-al doilea, dar, înainte să-l duc 
la gură, regele Străvechilor s-a întors, mi-a smuls pocalul și l-a 
izbit de perete cu un clinchet răsunător, atât de puternic încât 
metalul s-a zgâriat la atingerea pietrei. Vinul s-a scurs într-o 
băltoacă întinsă pe podea, iar unde s-au scurs firișoarele de 
lichid a rămas în urmă o drojdie ciudată albă și înspumată, 
lăsată de ceva ce fusese pus în pahar. 

M-am holbat la ea. 

— Aveai de gând să mă otrăvești! 

— De bună seamă că aveam de gând să te otrăvesc! a spus 
cu un glas sălbatic. De parcă n-ar fi fost îndeajuns de rău că a 
trebuit să mă căsătoresc cu tine, acum să trec și prin asta... 

A aruncat o privire încărcată de dispreţ în lungul odăii în care, 
după cum mi-am dat seama, draperiile străvezii ascundeau un 


VP - 141 


soi de alcov, un pat de nuntă. 

— Nu era nevoie să te căsătorești cu mine de la bun început! 
am spus, în clipa aceea mai mult nedumerită decât speriată, 
însă el a făcut încă un gest scurt și înfuriat de dispreţ, de parcă 
râcâiam o rană încă deschisă. 

Așadar, onoarea îi dictase că trebuie să mă ia de soție, 
deoarece așa îmi făgăduise, dar n-avea să-l oprească să mă 
ucidă la puţin timp după căsătorie? La urma urmei, nu îmi 
făcuse legăminte de niciun fel; spusese supușilor că eram regina 
lui și îmi îndesase pe cap o coroană, fără vreo făgăduială de 
dragoste sau grijă față de mine. 

Apoi mă adusese aici, sus, ca să mă ucidă, dar mă cruțase 
doar pentru că... încet, m-am dus să ridic pocalul de unde se 
rostogolise pe podea. Am retrăit simţământul preschimbării 
coroanei sub mâinile mele, acea lumină caldă, iar unde mâna 
mea apăsa piciorul paharului, aurul ieșea la iveală 
îngemănându-se cu argintul. M-am întors către el cu pocalul 
preschimbat în întregime în mâini, iar el l-a privit cu ochi goi, de 
parcă i-aș fi arătat propria pieire, și nu un pocal de aur. 

— Nu trebuie să-mi mai reamintești. O să ai parte de mine 
după lege, a spus cu glas aspru, după care s-a ridicat și și-a 
zvârlit mantia de blană albă pe spătarul scaunului. 

După care și-a desfăcut manșetele, și nasturele de la gât al 
cămășii; era limpede că avea de gând să se dezbrace de îndată, 
și apoi... 

Aproape i-am zis că nu-i nevoie, dar mi-am dat seama, din ce 
în ce mai îngrijorată, că refuzul n-avea să-mi fie de niciun folos; 
deja mă luase de soţie și mă încoronase, pentru că așa era 
dator, oricât aș fi încercat să mă împotrivesc, și, chiar dacă avea 
să-mi dea bucuros otravă, n-avea să mă însele. Căsătoria 
noastră îmi dădea dreptul să mă bucur de plăcerile patului 
conjugal, așa că acum urma să am parte de ele, chiar dacă 
pofteam sau nu. Mă simţeam ca și cum îmi pusesem o dorință, 
către o zână rea, să-mi dea un datornic care și-ar plăti 
întotdeauna datoriile drept la ţanc. 

— Dar de ce râvniţi atât de mult la aur? l-am întrebat cu 
disperare în glas. Aveţi argint și nestemate și un munte de 
diamant. Chiar are vreun preţ pentru voi? 

Nici nu m-a băgat în seamă, la fel cum făcuse în sanie: eram 
doar un lucru care trebuia îndurat. Avea cam cincizeci de nasturi 


VP - 142 


de argint de descheiat, dar ultimii îi alunecau iute printre 
degete. Văzând nasturii desfăcuţi unul câte unul, am izbucnit 
într-o ultimă încercare disperată: 

— Ce anume îmi dai în schimbul drepturilor mele conjugale? 

S-a întors dintr-odată către mine, cu cămașa atârnându-i 
aproape desfăcută peste pieptul dezgolit, cu pielea de un alb 
lăptos, precum dalele de marmură din palatul ducelui: 

— O lădiţă de giuvaieruri din tezaurul meu. 

Ușurarea resimţită aproape că m-a făcut să încuviinţez pe 
dată, dar m-am silit să răsuflu de trei ori ca să chibzuiesc, așa 
cum făceam atunci când cineva îmi făcea o ofertă în târg, pe 
care îmi doream mult s-o accept. Străvechiul mă privea cu ochii 
îngustaţi, și nu era vreun neghiob; deși nu-și dorea să se culce 
cu mine, știa că nici eu nu-mi doream să mă culc cu el. Avea să- 
mi facă o ofertă măruntă, una care să-l coste mai nimic, ca să 
vadă dacă voi mușca repede momeala. 

Desigur, tot îmi doream să accept - acum nu mai aveam cum 
să nu văd patul din spatele draperiilor diafane și eram 
încredințată că avea să se poarte cu cruzime; din greșeală și din 
graba de a termina mai repede, chiar dacă nu dinadins. Dar am 
încercat să mă gândesc ce mi-ar fi spus bunicul: mai bine să nu 
închei niciun târg, decât să închei unul prost și să se creadă 
mereu despre tine că ești o ţintă ușoară. Mi-am oțelit sufletul, ca 
să nu mai simt nodurile din stomac, zicând: 

— Pot să preschimb argintul în aur. Nu mă poţi plăti cu 
comori. 

S-a încruntat, dar fără să răbufnească. 

— Ce vrei, atunci? Și gândește-te bine, înainte să-mi ceri prea 
mult! a adăugat, ca un avertisment îngheţat. 

Am dat drumul răsuflării pe care o oprisem în piept. Desigur, 
acum mă confruntam cu o nouă greutate: nu voisem să se 
profite de mine, dar acum nu-mi doream nici să cer prea mult; și 
cum aș fi putut ști ce însemna prea mult sau prea puţin pentru 
el? Mai mult, știam că n-avea de gând să-mi dea drumul, iar 
acum știam că nici să mă ucidă n-avea de gând; și nu prea erau 
alte lucruri pe care să mi le doresc din partea lui, după cât îmi 
puteam închipui, în afară de răspunsuri din partea lui, mi-am dat 
dintr-odată seama. Așa că i-am spus: 

— În fiecare noapte, în schimbul drepturilor mele legiuite, o să 
îți pun cinci întrebări, iar tu o să-mi răspunzi la ele, oricât de 


VP - 143 


prostești ţi s-ar putea părea. 

— O singură întrebare, a spus, și nu ai voie să mă întrebi 
niciodată cum mă cheamă. 

— Trei, am răspuns, căpătând dintr-odată curaj: cel puţin nu 
răbufnise plin de mânie. 

Și-a încrucișat braţele, cu ochii îngustaţi, dar nu a spus nu. 

— Ei bine? Pe aici se bate palma când încheiaţi un târg? 

— Nu, a spus repede. Mai ai două întrebări. 

Am strâns din buze cu țâfnă. 

— Atunci, cum se încheie un târg în ţara aceasta? l-am 
întrebat, deoarece mi-am dat seama că răspunsul la această 
întrebare avea să aibă o mare însemnătate. 

M-a privit cu ochii mijiţi: 

— Printr-o ofertă făcută și acceptată. 

Desigur, nu aveam de gând să se iște sfadă din pricina 
acestui răspuns, dar mi-am dat seama că mă punea din nou la 
încercare, iar cu doar trei întrebări pe noapte aș fi lungit-o la 
nesfârșit cu frânturi de răspuns, până să aflu cu adevărat ceva 
de la el. 

— Răspunsul tău nu-mi răspunde la întrebarea propriu-zisă, 
iar dacă răspunsurile tale nu au nicio noimă, mâine n-o să te 
întreb nimic, i-am spus deschis. 

S-a încruntat mânios, dar și-a îndreptat răspunsul: 

— Mi-ai înfățișat termenii învoielii și ne-am târguit, până când 
nu mi-a mai fost de trebuinţă să-i îmbunătățești. Așadar, în 
virtutea acestor termeni, mi-ai pus întrebările tale și ţi-am 
răspuns cinstit; când o să-mi pui o a treia întrebare și voi fi 
răspuns la ea, învoiala se va încheia și nu-ţi voi mai datora 
nimic. De ce altceva mai este nevoie? Nof nu avem nevoie de 
chițibușurile mincinoase ale gesturilor și hârtiilor voastre, iar 
încă dintru început cei nedemni de încredere n-au loc într-o 
învoială. 

Astfel, el încheiase învoiala răspunzând la prima mea 
întrebare ca parte a târgului încheiat, iar mie mi se părea că 
astfel trișase oarecum. Dar n-am vrut să se iște sfadă din pricina 
asta. Așa că îmi rămăsese o singură întrebare până a doua zi și 
o mie de răspunsuri pe care mi le doream de la el. Dar i-am pus- 
o pe cea mai însemnată mai întâi: 

— De ce-ar fi nevoie ca să mă lași să plec? 

A hohotit sălbatic. 


VP - 144 


— Ce nu am dat deja ca să am parte de tine? Mâna și coroana 
mea, și titlurile mele, iar tu îmi ceri să pun un preţ și mai mare 
pe tine? Nu. Te vei mulțumi cu ce ai primit până acum de la 
mine, în schimbul darului tău fermecat. Și ţine minte, fată 
muritoare! a adăugat, șuierând rece, cu ochii îngustați 
asemenea unor umbre albastre, ca niște copci într-un râu 
îngheţat, semn rău prevestitor de înec. Doar darul tău te ţine 
acolo unde te afli. Să tii minte! 

Spunând acestea, și-a smuls mantia, și-a aruncat-o pe spate 
și s-a strecurat afară din odaie, trântind ușa în urma lui. 


VP - 145 


CAPITOLUL XI 


Îmi plac caprele, pentru că știu ce au de gând să facă. Dacă 
las ţarcul deschis sau un par din îngrăditură umblă, ies pe acolo 
și mănâncă semănăturile, iar, dacă nu mă păzesc de picioarele 
lor, mă lovesc când le mulg, iar când le lovesc cu bățul fug, dar, 
dacă le lovesc foarte tare fug mereu când mă văd, doar dacă nu 
cumva sunt foarte flămânde și eu am de mâncare. Pot așadar 
înţelege caprele. 

Am încercat să-l înţeleg pe taica, pentru că am crezut că, 
dacă-l înțeleg o să mă lovească mai puţin, dar n-am reușit 
niciodată, și n-am înţeles-o pe Wanda, pentru că îmi spunea 
mereu să fug, dar îmi făcea de mâncare, cum le făcea și 
celorlalți, și îmi dădea de îmbrăcat câteodată. Serghei era de 
treabă cu mine aproape tot timpul, dar câteodată nu era. Și nici 
asta n-o înțelegeam. Am crezut odată că asta se întâmpla 
pentru că eu eram poate cel care o omorâse pe mama la 
naștere, dar l-am întrebat pe Serghei și el mi-a spus că aveam 
trei ani când a murit mama și că a murit din pricina altui 
bebeluș. 

În ziua aceea, m-am dus la copacul alb și am văzut 
mormântul ei și al bebelușului, și i-am spus că îmi pare rău că a 
murit. Mama mi-a spus că și ei îi pare rău și să nu dau de necaz, 
și să ascult de Wanda și de Serghei; și așa am făcut, după 
puterile mele. 

Însă acum Wanda și Serghei fugiseră, iar taica era mort și n- 
am mai rămas decât eu și caprele, și drumul lung pe jos de făcut 
până în târg. Nu mai fusesem în târg decât o dată, în ziua în 
care 

Străvechii l-au prins pe Serghei, și fusese cât pe ce să nu 
ajung. Când l-am găsit, mai întâi am crezut că nimeni n-o să mă 
ajute, dar mai apoi m-am gândit că poate mă înșel, așa cum mă 
înșelasem și în alte privinţe, și că ar trebui cel puţin să încerc. 
Apoi m-am întrebat pe cine ar trebui să întreb, pe taica sau pe 
Wanda. Taica era mult mai aproape, se afla pe câmp, muncind, 
iar Wanda era departe, tocmai în târg, și aveau să treacă multe 
ore până să se întoarcă, timp în care Serghei avea să zacă în 


VP - 146 


pădure. Dar tot nu eram sigur, așa că am fugit s-o întreb pe 
mama, iar ea mi-a zis să mă duc după Wanda, ceea ce am și 
făcut. lar atunci a fost singura dată când am ajuns în târg. 

Acum nu puteam să merg la fel de repede, cu caprele după 
mine, dar oricum nici nu doream să merg repede. Știam că 
Wanda o place pe panova Mandelstam și că ne dădea câteodată 
ouă, dar era o femeie pe care nu o cunoșteam și pe care n- 
aveam cum s-o înțeleg și nu știam ce m-aș face dacă mi-ar fi 
spus să plec. Nu credeam că m-aș fi putut întoarce ca să-i cer 
mamei ajutorul; altfel nu mi-ar fi dăruit nuca, fiindcă nuca era un 
lucru de păstrat. Așa că îmi era frică să mă duc în târg, ca nu 
cumva panova Mandelstam să nu mă primească în casa ei și să 
rămân în târg singur cu patru capre, neștiind ce să fac și încotro 
să apuc. 

Dar Wanda avusese dreptate, pentru că, odată ajuns la casa 
lor, panova Mandelstam a ieșit de îndată și m-a întrebat: 

— Stepon, ce cauţi aici? 

A spus-o de parcă m-ar fi cunoscut, deși nu mai fusesem în 
casa lor decât o dată și nu vorbisem niciodată cu ea, doar 
Wanda vorbise. M-am întrebat dacă nu cumva o fi vreo 
vrăjitoare. 

— S-a îmbolnăvit Serghei? N-a putut veni în seara asta? Dar 
ce cauţi cu caprele după tine? 

Vorbea și punea atâtea întrebări, încât n-am știut la care să-i 
răspund mai întâi. 

— O să-mi daţi voie să rămân? am întrebat-o eu în schimb, 
pentru că îmi doream cu ardoare să aflu mai întâi răspunsul ei. 

Mi-am închipuit că putea să-mi pună restul de întrebări după 
aceea. 

— Și caprele? 

A tăcut, s-a uitat la mine, apoi a spus: 

— Da. Pune-le în ţarc și vino înăuntru să bei un ceai. 

Am făcut ce mi-a zis panova Mandelstam, iar când am intrat 
în casă mi-a dat o ceașcă de ceai fierbinte, mult mai bun decât 
orice ceai pe care îl băusem vreodată acasă, și mi-a dat o felie 
de pâine cu unt, iar după ce am mâncat-o, mi-a mai dat o felie. 
Și după ce am mâncat-o și pe asta, mi-a mai dat o felie unsă cu 
miere. Aveam burta atât de plină, că o puteam simţi apăsând cu 
mâna. 


VP - 147 


Pe când mâncam, a intrat și panov Mandelstam. La început, 
m-am îngrijorat puţin, pentru că ajunsesem să cred că lucrurile 
mergeau bine pentru mine datorită faptului că panova 
Mandelstam era mamă. Nu înțelegeam eu prea bine ce 
însemnau mamele, pentru că a mea dormea sub un copac, dar 
știam că sunt niște fiinţe bune și că erai foarte supărat și trist 
dacă o pierdeai pe a ta; Wanda era tare supărată, la fel și 
Serghei, și oricum, ori de câte ori taica intra în casă voiam 
mereu să fug, așa cum fac caprele. Dar intrarea lui panov 
Mandelstam n-a semănat deloc cu felul în care intra în casă 
taica: n-a fost însoțită de gălăgie. Doar m-a privit, după care s-a 
dus spre panova Mandelstam și a întrebat-o cu glas scăzut de 
parcă nu voia ca eu să aud: 

— A venit și Wanda cu el? 

A clătinat din cap. 

— A adus caprele. Ce s-a întâmplat, Josef? Vreun necaz? 

El a încuviinţat din cap, apropiindu-și-l de al ei ca să nu pot 
auzi ce anume șoptea, dar nici n-aveam nevoie să aud, pentru 
că, desigur, eu știam deja despre ce necaz era vorba: era vorba 
despre fuga Wandei și a lui Serghei, pentru că taica zăcea mort 
în casă. Panova Mandelstam și-a mototolit șorțul în mâini și și-a 
acoperit gura auzind cele șoptite de soțul ei, după care a spus 
cu glas aprig: 

— Nu pot să cred! Nici măcar pentru o clipă. Nu Wanda! Kajus 
ăsta nu-i altceva decât un hoț, mereu a fost. Îi face necazuri 
sărmanei fete. 

Panov Mandelstam a încercat s-o facă să tacă, dar ea s-a 
întors către mine și mi-a spus: 

— Stepon, în târg se spun lucruri îngrozitoare despre fraţii tăi, 
Wanda și Serghei. Se spune că l-au omorât pe tatăl vostru. 

— Da, l-au omorât, am spus și amândoi s-au holbat la mine. 

S-au privit apoi în ochi, iar panov Mandelstam s-a așezat la 
masă lângă mine și mi-a spus cu glas liniștit, așa cum vorbeam 
eu cu o capră atunci când era speriată. 

— Stepon, vrei să ne povestești ce s-a întâmplat? 

M-au cuprins grijile când m-am gândit că trebuia să le spun 
totul de-a fir a păr, într-o mulţime de cuvinte, iar eu nu eram 
bun la povestit. 

— O să-mi ia mult timp ca să vă istorisesc totul, am spus. 

Dar el a încuviinţat din cap, așa că mi-am dat toată silința, iar 


VP - 148 


ei n-au scos un cuvânt care să mă întrerupă, chiar dacă mi-a 
luat mult timp să povestesc. S-a așezat și panova Mandelstam la 
masă, după puţin timp, cu mâinile încă la gură. 

Când am terminat de povestit, amândoi au rămas tăcuți, apoi 
panov Mandelstam a spus: 

— Îți mulţumim că ne-ai mărturisit totul, Stepon. Sunt tare 
bucuros că Wanda te-a trimis la noi. O să poţi să rămâi aici 
oricât vei vrea. 

— Și dacă vreau să rămân pentru totdeauna? am întrebat, ca 
să mă asigur. 

— Atunci, vei avea un acoperiș deasupra capului tot atât cât 
vom avea și noi, a spus el. 

Panova Mandelstam plângea lângă mine, dar și-a șters ochii, 
după care s-a ridicat și mi-a mai dat niște pâine și ceai. 

# 

Mi-am făcut un pat din blănuri albe în fața oglinzii și m-am 
culcat chiar acolo pe ele, ca să le pot lua în brațe și să mă 
furișez prin oglindă într-o clipită. Am avut un somn agitat, 
ridicând în răstimpuri capul ca să ascult. Dar nu a venit nimeni 
peste noapte. M-am trezit în cele din urmă, pe când cerul lumina 
difuz, în sunetul clopotelor de dimineaţă, și după o clipă m-am 
ridicat și am luat scaunul de sub clanţa ușii, apoi am bătut la 
ușă până când gărzile somnoroase de pe coridor au deschis-o - 
doi oșteni deosebiți față de cei care mă însoţiseră până în odaie 
cu o noapte înainte. M-am întrebat ce se întâmplase cu acei 
oșteni. Nimic bun, mi-am închipuit, dacă Mirnatius credea, într- 
adevăr, că îi mituisem. 

— Trebuie să merg la utrenie, le-am spus noilor gărzi, cu atâta 
încredințare de câtă eram în stare: trebuie să merg. Vreţi să-mi 
arătaţi calea? Nu cunosc casa aceasta. 

Pândită de un demon gata să mă devoreze, simțeam o 
aplecare mai mare către credinţă și nu era nimeni care să le 
spună gărzilor că acasă eram mai puţin credincioasă, așa că nu 
le-a păsat prea tare. M-au condus până jos la biserica mică, 
unde am îngenuncheat cu capul plecat, mișcându-mi buzele în 
zvon de rugăciuni. Nu era multă lume, doar preotul și câteva 
femei mai în vârstă în slujba ducelui, care m-au privit aprobator, 
ceea ce putea să se dovedească util. Frigul nefiresc era adus de 
crivăţ, suflând printre pereţii de lemn. Dar nu-mi păsa, era un 
ecou stins al frigului din regatul iernii de cealaltă parte a oglinzii, 


VP - 149 


refugiul și scăparea mea. Frigul mă ajuta să rămân rece, să îmi 
pun ordine în gânduri. 

Într-o firidă, chiar lângă mine, se afla o statuie a Sfintei Sofia, 
legată în lanțuri și cu ochii aţintiţi la ceruri. Un ţar păgân o 
legase cu acele lanţuri și-i tăiase capul pentru că predica 
evanghelia, dar ea câștigase războiul, chiar și pierzând bătălia, 
iar acum lanţurile erau păstrate ca relicve sfinte în catedrala de 
la Koron și arătate mulţimii la încoronarea țarilor și cu alte 
prilejuri deosebite. Fuseseră folosite când răposata țarină, 
mama lui Mirnatius, a fost prinsă pe când încerca să-l omoare pe 
fratele lui mai mare cu puterea vrăjilor; și chiar dacă a avut un 
demon de încredere de partea ei, au ţinut-o legată îndeajuns de 
mult încât până la urmă să o ardă pe rug. 

Așa că Mirnatius avea un motiv întemeiat să nu-și arate 
puterile în fața mulţimii. De aceea nu se năpustise asupra mea 
în sala de ospeţe sau în sanie, de pildă, și nu-și dorea neajunsul 
de a convinge pe toată lumea că fugisem de el. Am încercat să 
prind curaj gândindu-mă la asta, dar erau atât de puţine lucruri 
care să-mi dea curaj. Puteam încerca să trasez graniţe care să-i 
țină departe puterile, dar ele erau înspăimântător de mari: el 
era soțul meu, tot el era ţarul, însă era un vrăjitor cu un demon 
de foc de partea lui, un demon care râvnea să mă aibă. lar 
singura mea putere era să mă refugiez într-o lume de gheaţă și 
să mor într-un fel mai puţin îngrozitor. 

Dar n-am putut rămâne la nesfârșit în biserică. Slujba se 
terminase. A trebuit să mă ridic și să plec cu celelalte femei 
înapoi către casă, iar când am ajuns în sala de mese pentru 
micul dejun, Mirnatius era acolo, întrebând-o pe soţia ducelui: 

— A vazut-o cineva azi-dimineaţă pe iubita mea soţie? 

De parcă n-ar fi avut habar de ce mi se putuse întâmpla, iar în 
ochii aţintiți asupra ducesei a răsărit o privire înadins aspră, ca 
și cum ar fi dorit să-i bage în cap ceva. 

Femeile s-au adunat ca un cârd de gâște în jurul meu, erau și 
slujitori care puneau micul dejun, ba chiar și Azuolas a venit; m- 
am simţit mai liniștită în prezenţa lor și am strigat limpede spre 
celălalt capăt al încăperii: 

— Am fost să-mi fac rugăciunea, Măria Ta. 

Mirnatius a tresărit puternic și s-a răsucit ca să mă privească, 
de parcă eu însămi aș fi fost o vedenie sau un demon. 

— Unde-ai plecat azi-noapte? a întrebat răstit, chiar de față cu 


VP - 150 


întreaga asistenţă. 

Dar nu și-a invocat demonul, nici nu s-a năpustit asupra mea 
să mă târască din încăpere urlând, iar eu am scos un suspin 
tăcut de ușurare și mi-am plecat ochii sfioasă. 

— Am dormit foarte bine după ce ai plecat, stăpâne, am spus. 
Sper că și Măria Ta a dormit la fel de bine. 

M-a măsurat cu privirea de sus în jos, apoi s-a uitat la gărzile 
care mă flancau și care rânjeau spre el în chip de felicitare, fără 
să bănuiască nimic; toată lumea împrejurul nostru și-a ascuns 
zâmbetele cauzate de entuziasmul meu de femeie proaspăt 
căsătorită. Când ochii i-au zăbovit din nou asupra chipului meu, 
Mirnatius devenise neîncrezător. Printre lucrurile distruse de 
mânia lui nestăvilită se număra și lada mea de zestre, ca și 
toate veșmintele mele, iar vrăjile lui le reparaseră și pe ele. Mi- 
am dat seama de uimirea lui când și-a recunoscut rodul propriei 
imaginaţii în complicatele modele vegetale de pe dantela 
manteluţei mele. Se vedea limpede că nu mai pricepea nimic 
din toată povestea. 

Mi-am călit inima și am traversat încăperea ca să-l iau de 
braţ. 

— Mi-e și cam foame, am adăugat, ca și cum nu-l văzusem 
cum se înţepenește pe picioare și caută să se îndepărteze un pic 
de mine. Mergem să luăm micul dejun? 

Nu minţeam. Mirnatius nu mă lăsase decât să ciugulesc câte 
ceva la ospățul de nuntă, iar frigul îmi făcuse o foame de lup. La 
masă, am mâncat cât pentru doi, în vreme ce soțul meu abia s-a 
atins de bucate și m-a privit în răstimpuri cu ochii mijiţi, de 
parcă voia să se asigure că eram acolo cu adevărat. 

— Acum îmi dau seama, draga mea, că, purtat de patimă, m- 
am grăbit să te duc cât mai departe de casa tatălui tău, mi-a 
spus într-un târziu. Trebuie că te simţi tare singură fără niciuna 
dintre slujitoarele de acasă. 

Nu mi-am ridicat privirea spre el, dar am spus cu glas 
deslușit: 

— Dragul meu soţ, nu duc lipsă de companie acum că te am 
lângă mine, dar mărturisesc că mi-este dor de bătrâna mea 
doică, care a stat lângă mine de când s-a prăpădit mama. 

A deschis gura ca să-mi spună că avea să trimită după ea, 
apoi s-a oprit și a spus, neîncrezător: 

— Ei bine, când ne vom întoarce de tot la Koron, o să trimitem 


VP - 151 


după ea cât mai curând cu putinţă. 

Astfel i-am obținut Margretei măcar atâta siguranţă, făcându-l 
să creadă că eu mi-o doresc lângă mine. l-am mulțumit cu toată 
sinceritatea. 

Peste noapte, zăpada căzuse din belșug, ţinându-ne în casă 
încă o zi, și m-am folosit de fiecare prilej ca să evit compania 
soțului meu pentru tot restul zilei: bătrânul meu catihet ar fi fost 
surprins peste poate să vadă cât de mult schimbase căsătoria 
obiceiurile mele legate de credinţă. Soţia ducelui a părut ușor 
surprinsă când i-am cerut să mergem să ne rugăm din nou după 
micul dejun, dar i-am mărturisit că mama murise dând naștere 
unui copil, și doream să cer ajutorul Maicii Domnului, după care 
ea și-a arătat aprobarea faţă de înțelegerea amănunţită de care 
dădeam dovadă în privinţa îndatoririlor mele. 

Desigur, nimănui nu-i plăcea că ţarul n-avea încă un 
moștenitor, mai ales că arăta atât de gingaș. La masa tatei, 
oaspeţii lui obișnuiau să clatine din cap dezaprobator și să 
spună că ţarul ar fi trebuit să se căsătorească de mult. Impărăţia 
nu-și putea permite o luptă pentru succesiune. Dacă și-ar fi 
putut permite, ar fi avut loc una cu șapte ani în urmă, când 
bătrânul ţar și fiul lui mai mare muriseră, lăsând doar un băiat 
de doisprezece ani drept moștenitor, un băiat nefiresc de 
frumos și gingaș ca o floare, înconjurat de arhiduci și prinți gata 
să se încaiere ca leii pentru tron, pe deasupra capului său. 

Câţiva dintre ei chiar veniseră la Vysnia de-a lungul anilor, 
sperând să obțină sprijinul tatei și încercând să-i intre în gratii, 
iar eu am stat la masa tatei cu ochii în farfurie, ascultându-i 
răspunsurile. Oaspeţii nu vorbeau niciodată deschis, dar nici 
tata nu întreba pe șleau, ci le dădea un platou cu prăjituri 
umplute cu gem de fructe de pădure mici și acrișoare, adus din 
Svetia, și spunea într-o doară: „Vedem o mulţime de negustori 
din Svetia în piețele noastre. Se plâng mereu că dările sunt 
mari”, ceea ce voia să însemne că regele Svetiei avea o flotă 
însemnată și privea cu ochi lacomi portul nostru de la 
miazănoapte. Sau obișnuia să spună: „Aud că al treilea fiu al 
hanului a prădat luna trecută orașul Riodna din răsărit”, ceea ce 
voia să însemne că marele han avea șapte fii dornici de pradă, 
luptători încercaţi cu toţii, având sub arme un număr mare de 
războinici. 

Nu mai departe de anul trecut, i-am făcut o vizită prințului 


VP - 152 


Ulrich. În fiecare seară, după ce Vassilia și prietenele ei plecau 
de la masă șușotind, aruncându-mi priviri încântate, deoarece 
nu amenințam să fiu vreo mare frumuseţe, rămâneam lângă 
tata. Ulrich, a cărui fiică nu se căsătorise încă cu ţarul, deși ar fi 
trebuit să o facă, vorbea despre prețul în creștere al sării, lucru 
care îl îmbogăţea, și de cât de bine deprinseseră călăria tinerii 
lui cavaleri. În ultima noapte a vizitei, tata și-a întins mâna peste 
masă să ia câteva alune dintr-un castron, și a remarcat cu glas 
absent: „Străvechii au dat foc iarna asta unei mănăstiri aflate la 
o zi călare de Vysnia”, în timp ce spărgea alunele și alegea 
miezul, lăsând cojile goale în farfurie. 

Toţi seniorii de la masă înţeleseseră ce vrea să spună tata: 
chiar și izbânda, care n-avea să vină tocmai repede, urma să-i 
facă o pradă ușoară pentru fiarele mai puternice din afara 
graniţelor împărăției sau pentru dușmanii dinăuntru. Până în 
clipa de faţă, toţi trataseră sfatul tatei cu seriozitate. Poate doar 
arhiducele Dmitir ar fi putut pune gheara pe tron fără să 
provoace lupte mai crâncene: era conducătorul mărcilor din 
Răsărit și deţinea cinci orașe, având și un detașament de 
călăreți tătari sub comandă. Dar până și el se mulțumise, cât se 
poate de prudent, să devină regent, până când Mirnatius avea 
să fie suficient de mare s-o ia de soţie pe fiica lui. 

Firește, de îndată ce ar fi apărut un moștenitor, gingașul ţar s- 
ar fi îmbolnăvit de vreo boală regretabilă, iar Dmitir ar fi 
continuat să fie regent, având nepotul pe tron. În schimb, cu trei 
zile înaintea nunţii, a murit chiar el pe neașteptate de apoplexie 
- o doză zdravănă de magie neagră, după cum presupuneam 
acum, iar moartea bătrânului ţar și a fiului său mai mare au 
părut și ele peste măsură de avantajoase -, iar după funeralii, 
Mirnatius a anunțat că era prea copleșit de durere din pricina 
morţii prea-iubitului său regent, ca să-i mai stea gândul la 
însurătoare. Prințesei i s-a pierdut urma într-o mănăstire și nu s- 
a mai auzit nimic despre ea, iar cele cinci orașe au fost împărțite 
între verișori. 

De atunci, Mirnatius domnise în nume propriu și nimeni nu își 
asumase riscul de a-l da jos de pe tron. Dar marii seniori încă 
veneau la masa tatei sau îi trimiteau invitaţii, din ce în ce mai 
dese în ultima vreme. Trecuseră patru ani de la căsătoria 
eșuată, iar Mirnatius nu se căsătorise cu Vassilia sau cu 
altcineva, și se zvonea că patul țarului era rece. L-am auzit 


VP - 153 


odată pe un baron indiscret venit în vizită de la Koron 
plângându-se, la ceas târziu și beat fiind, că nici bastarzi n- 
aveau să se nască, după cum mergeau lucrurile. Desigur, 
seniorii nu aveau de unde să știe că ţarul avea un demon, a 
cărui părere în chestiune o asculta cu luare-aminte. Insă știau 
prea bine că, dacă lui Mirnatius n-avea să i se nască un 
moștenitor, lupta pentru succesiune avea să înceapă mai 
devreme sau mai târziu. Și mulţi dintre ei ar fi preferat să 
înceapă mai devreme. 

Tata avea și el mai multe pricini pentru care și-ar fi dorit să-l 
vadă pe ţar căsătorit: altfel, curând ar fi trebuit să ia o hotărâre 
în privinţa taberei de urmat, cu toate riscurile pe care le 
presupunea o asemenea hotărâre. Și nici nu era singurul senior 
care vedea un război la orizont, cu foarte mici șanse de câștig. 
Chiar și ducele Azuolas era în aceeași situație: nu îndeajuns de 
puternic să ţintească la tron și prea puternic ca să i se îngăduie 
să privească lupta de pe margine. Așa că nimeni la Curtea lui nu 
avea nimic împotrivă ca eu să mă rog fără încetare și toate 
femeile au fost bucuroase să mă ajute când le-am întrebat mai 
târziu ce mâncăruri anume încurajează fertilitatea. La sfârșitul 
zilei m-am trezit cu un ditamai coșul, plin de merinde pe care 
toată lumea mă încurajase să le iau de la bucătărie. 

— Trebuie să te îngrași un pic, dușenka, mi-a spus mama 
ducelui, bătându-mă pe obraz. 

Bucatele alese de ea au umplut mai bine de jumătate din coș. 

Coșul a rămas lângă oglindă în timp ce mi-am pus bijuteriile 
de argint pentru cină. Eram însoţită de un alai de doamne și n- 
am apucat bine să-mi pun coroana că mi-am și scos-o, 
plângându-mă către ele că am o durere grozavă de cap și că, 
poate în loc să cobor la cină, ar fi mai bine să stau liniștită în 
odaie, să mă odihnesc în așteptarea soțului meu. Ele au dat 
aprobator din cap și s-au retras, iar eu mi-am pus repede cele 
trei rochii de lână și blănurile și mi-am îndesat la loc pe cap 
coroana. Apoi am luat coșul și am pășit prin oglindă. 

Drept la ţanc: Mirnatius s-a repezit în sus pe scări de îndată 
ce i s-a spus că n-aveam de gând să cobor. Avusese de gând să 
nu mă piardă din ochi la cină, până când, îmi închipuiam, m-ar fi 
târât cu propriile mâini în odaia de culcare. Dar m-am strecurat 
prin oglindă cu coșul în brațe chiar când cheia lui s-a răsucit în 
broască; stăteam acum în siguranţă pe malul apei îngheţate, cu 


VP - 154 


cina mea de stridii, pâine neagră ţărănească și cireșe, pe când 
el se repezise pe ușă ca să constate iar că nu eram de găsit. 

S-a uitat de jur-împrejur în odaia goală și și-a ridicat braţele, 
plin de frustrare. De astă dată nu a mai căzut pradă unui acces 
de mânie nebună, deși s-a învârtit prin odaie trăgând cuverturile 
și draperiile și uitându-se sub pat pentru câteva minute; după 
aceea a rămas în picioare în mijlocul odăii, uitându-se pe 
fereastră la soarele care apunea, cu maxilarul ţeapăn și pumnii 
încleștați. Ultima rază portocalie a apusului i-a alunecat pe față 
și dintr-odată trăsăturile i s-au schimonosit într-o grimasă 
diformă de furie, de mânie sălbatică, de am crezut că o să facă 
tăndări odaia din nou. 

Insă a gâfâit cu vocea sugrumată: 

— O să îmi dai puterea să repar din nou stricăciunile? 

A închis ochii strâns și a început să tremure din tot trupul, 
după care focul s-a ridicat dintr-odată în vatră, trosnind cu furie 
zgomotoasă, iar Mirnatius a căzut în genunchi, sprijinindu-se în 
mâini pe podea. Stătea acolo cuprins de fiori, gâfâind cu capul 
plecat, după care, cu o strâmbătură, a sărit din nou în picioare și 
i-a spus focului: 

— De asta ai vrut-o? E cumva vrăjitoare? 

Focul a șuierat: 

— Nu! Ea e precum cele zămislite de iarnă, rece și dulce; ca o 
fântână, adâncă de tot. O să am de băut mult până să ajung la 
capătul ei... O vreau! Găsește-o! 

— Ce-ai vrea să fac? a întrebat poruncitor Mirnatius. Cum 
anume dispare dacă nu este vrăjitoare? Oștenii puși de pază la 
ușă nu au fost mituiţi, nici noaptea trecută, nici acum. Nu este 
altă ieșire din odaie și nici altă intrare, vezi bine. 

Focul a trosnit murmurând către sine: 

— Nu știu, nu pot să văd, a şuierat. Bătrâna... mi-ai adus-o? 

— Nu, a răspuns ţarul după o clipă, prevăzător. Irina a vrut să 
trimit după ea. Dacă ea o fi cea care-a învăţat-o toate 
șiretlicurile astea măiestre? 

— Fă-o! a spus focul. Adu-mi-o! lar, dacă Irina tot nu se-arată, 
am s-o sorb pe bătrână în locul ei... dar vai, n-o vreau pe ea! E 
bătrână, e plăpândă, n-o să țină mai deloc! Pe Irina o vreau! 

Mirnatius s-a încruntat furios. 

— După care o să-mi lași mie sarcina să explic cum de soţia 
mea și bătrâna ei doică au murit în mod misterios la o zi una de 


VP - 155 


alta? Unde-i judecata în toate astea? Nu pot să-i fac pe oameni 
să le uite pur și simplu! 

Apoi s-a tras înapoi, înspăimântat, în timp ce focul s-a 
năpustit vuind din cămin. A căpătat trăsături îngrozitoare, o 
gură căscată și orbite goale, s-a lăţit în odaie, după care s-a 
repezit către ţar. 

— O vreau! i-a șuierat ascuţit în față și s-a preschimbat pe 
dată într-un stâlp de foc care îl lovea cu putere dintr-o parte în 
alta, ca o pisică monstruos de mare lovind cu labele un șoarece, 
după care a reintrat în vatră și s-a pierdut printre buștenii 
aprinși, lăsându-l pe ţar prăbușit la podea cu hainele fumegânde 
și arse acolo unde fuseseră atinse de foc. 

Focul s-a stins încetișor, șuierând și bolborosind. Mirnatius 
stătea întins pe jos fără să se miște, cu un braţ sub cap, 
înfășurat protector în jurul trupului. Când în cele din urmă focul 
s-a preschimbat în tăciuni tăcuți și lipsiţi de strălucire, Mirnatius 
s-a mișcat, încet, tremurător, ca unul care încasase o bătaie 
soră cu moartea. Dar era tot atât de chipeș ca întotdeauna: 
resturile rămase din straiele sale i-au căzut de pe piele 
prefăcându-se în cenușă și zdrențe, dar nu era un singur loc pe 
trupul lui unde focul să-i fi lăsat vreo arsură. Se pare că 
demonului îi plăcea să păstreze aparențele. Se împleticea slăbit 
pe picioare totuși și, după o clipă în care a privit spre ușă, s-a 
strecurat în schimb în pat - în patul meu - și a căzut pe 
nesimţite într-un somn greu. 

Pe malul râului îngheţat, mi-am încrucișat brațele strâns în 
jurul trupului. Nu îmi mai era la fel de frig ca în noaptea 
dinainte, mulţumită rândurilor de straie și coșului cu mâncare. 
Îmi făcusem griji că aveam să îngheţ aproape pe dată, în 
schimb, cu fiecare îmbucătură din coș îmi revenea câte o 
amintire, ca o atingere delicată în minte, odată cu chipul femeii 
care mi-o dăruise, însoţită de sfaturi șoptite și încurajări, iar 
gustul mâncării mă încălzea până în suflet. Dar nu mi-au putut 
topi nodul îngheţat de frică pe care îl simţeam în stomac. A doua 
zi, Mirnatius avea să trimită după Magreta, oricât de multe 
chestii spirituale aș fi spus la micul dejun, și încă nu găsisem o 
cale s-o salvez, nici pe ea și nici pe mine. 

# 

Mult timp după ce regele Străvechilor a ieşit, am măsurat 

noua mea odaie de culcare cu pasul, plină de mânie și frică. 


VP - 156 


Pocalul ciobit de aur stătea pe masă, zeflemisindu-mă cu 
avertismentul brutal pe care mi-l dăduse de prisos. Așa urma să 
fie viața mea de acum încolo: prizonieră printre acești oameni 
cu inima de gheaţă, umplând cu aur cuierele din vistieria 
regelui. lar dacă îl refuzam vreodată, aveam să primesc curând 
o altă cupă otrăvită, negreșit. 

Am avut un somn agitat la adăpostul draperiilor de mătase 
străvezie, care scoteau șoapte stranii atingându-se unele de 
altele, iar dimineața mi-am dat seama că am uitat să-i pun cea 
mai importantă întrebare dintre toate: nu știam cum anume să 
ies din odaia mea. Pereţii nu aveau nici urmă de ușă. Eram 
sigură că intrasem în partea opusă zidului de sticlă, iar el ieșise 
tot pe acolo, dar am cercetat cu mâinile fiecare părticică a 
pereţilor și n-am reușit să dau peste vreo urmă de deschizătură. 
Nu aveam cum să fac rost de mâncare sau băutură și nu venise 
nimeni la mine. 

Mărunta mângâiere pe care o aveam era faptul că tânjea 
după aur îndeajuns de mult ca să mă ia de soţie pentru asta, 
așa că nu m-ar fi lăsat aici să mor de foame; și ne înțeleseserăm 
să-mi răspundă la întrebări în fiecare noapte, dar tot mi-ar fi 
putut face viața incomodă o bună bucată de timp. Și când avea 
să vină noaptea? Am bătut odaia cu pasul în lung și-n lat, în 
reprize scurte, până ce am obosit, după care m-am așezat lângă 
zidul de sticlă și am privit codrul nesfârșit așteptând, dar orele 
treceau sau cel puţin așa mi se părea, iar lumina de afară 
rămânea neschimbată. Doar o zăpadă rară se mai cernea din 
văzduh; învelișul așternut peste pini o îngroșase peste noapte. 

Mi s-a făcut și mai mult foame și sete, încât am ajuns să beau 
vinul rămas în pocalul uitat pe masă, ceea ce m-a făcut să mă 
simt ameţită, apoi distantă și mânioasă când în cele din urmă a 
apărut, printr-o ușă care nu fusese acolo mai înainte - și eram 
sigură că nu era în același loc pe unde intrasem în odaie cu o zi 
înainte. A venit urmat de doi slujitori cărând un ditamai cufărul, 
care a scos un clinchet sonor când mi l-au depus la picioare. Dar 
am pus piciorul pe capac când au vrut să-l deschidă și mi-am 
încrucișat braţele. 

— Dacă ești atât de norocos încât să prinzi gâscă cu ouă de 
aur, am izbucnit, privindu-l aspru pe rege, și vrei să le primești 
în mod regulat, ai face bine să te îngrijești de bunăstarea ei, 
dacă ai vreo fărâmă de minte: tu af 


VP - 157 


Amândoi slujitorii au tresărit speriaţi, iar regele s-a înţepenit 
pe picioare, intimidant de înalt, aruncând priviri scăpărătoare de 
furie: din umeri i-au ieșit ţurțuri ca niște pumnale scânteietoare, 
iar pomeții i s-au făcut colţuroși, parcă tăiaţi în piatră. Dar și eu 
mi-am îndreptat spinarea, mânioasă, și am rămas cu bărbia sus, 
până ce dintr-odată a pășit pe lângă mine până la zidul de sticlă. 
A rămas acolo privind gânditor pădurea, cu mâinile încleștate pe 
lângă trup, de parcă încerca să-și păstreze cumpătul, după care 
a spus cu glas îngheţat: 

— Da, dacă cererile ei ar fi rezonabile. 

— În clipa de faţă nu cer altceva decât cina, am izbucnit. 
Alături de tine, servită cum ești și tu servit, ca o regină 
neprețuită cu care ai fost mai mult decât fericit să te 
căsătorești. Dacă nu cumva este un lucru prea anevoios pentru 
imaginaţia ta. 

Scăpăra încă de furie, dar a făcut un gest scurt și poruncitor 
către slujitori; ei s-au înclinat și au ieșit iute și curând odaia s-a 
umplut de o mulţime de alți slujitori; în doar câteva clipe au 
așezat masa pentru un ospăț atât de bogat, încât a trebuit să-mi 
dau silința să nu se observe cât de surprinsă eram: platouri de 
argint și pahare de cristal limpede, o faţă de masă albă ca 
zăpada, zeci de feluri servite, toate reci, multe dintre ele cu 
neputinţă de recunoscut, dar, spre ușurarea mea, am putut 
gusta din toate. Pește condimentat cu carnea trandafirie, felii 
dintr-un fruct alb-deschis cu coaja verde-gălbuie, o piftie plină 
cu pătrăţele de ceva tare și sărat, un castron plin cu ceva care 
arăta ca zăpada, dar avea miros de trandafiri și gust bun. Mi s-a 
părut că recunosc un fel făcut din mazăre verde, dar boabele 
erau micuţe și aproape îngheţate. Mai era și vânat, crud, dar 
tăiat în felii atât de subţiri încât îl puteai mânca oricum, servit 
pe bulgări de sare. 

Când am terminat, slujitorii au strâns vasele, apoi regele a 
ales două dintre femei și le-a spus că urmează să fie slujnicele 
mele. Amândouă au părut să nu se bucure defel de noua 
însărcinare, și nici eu nu eram cu mult mai fericită. Nu mi-a spus 
nici numele /or, și le puteam cu greu deosebi de celelalte; una 
avea părul un pic mai lung, purtându-l într-o singură coadă 
subțire împletită, împodobită cu mici mărgele de cristal pe 
partea stângă, iar cealaltă avea o mică aluniţă albă sub ochiul 
drept; astea erau singurele deosebiri pe care le puteam desluși. 


VP - 158 


Aveau părul alb cu cenușiu și purtau aceleași haine cenușii ca 
toți servitorii aflați în slujba regelui. 

Purtau însă nasturi de argint pe livrea, așa că m-am așezat în 
fața lor și le-am atins cu degetele nasturii, unul câte unul, până 
ce s-au prefăcut în aur lucitor. Toţi slujitorii au început să 
schimbe priviri între ei, în timp ce făceam asta. Când am 
terminat, am zis, cu mult calm: 

— Astfel, toată lumea o să știe că sunteţi slujnicele mele. 

Ele păreau aproape împăcate cu soarta lor, iar regele 
Străvechilor arăta nemulțumit, ceea ce m-a umplut de 
mulțumire. Se prea poate să fi fost un gest răutăcios, dar nu-mi 
păsa. 

— Cum să vă chem când am nevoie de ceva? le-am întrebat. 

Nu mi-au răspuns, ci au aruncat priviri către stăpânul lor și 
mi-am dat seama pe dată că le poruncise să nu-mi răspundă la 
întrebări, ca să mă silească să-mi irosesc întrebările cu e/. Mi-am 
mușcat buzele și l-am întrebat cu răceală: 

— Ei bine, cu ce? 

Regele mi-a aruncat un zâmbet subţire, plin de mulțumire. 

— Cu ăsta. 

A înclinat capul către femeia cu aluniţă, care mi-a dat un 
clopoțel din care să sun. După care le-a trimis pe amândouă 
afară din odaie; când am rămas numai noi doi, mi-a zis cu 
răceală: 

— Mai ai o întrebare. 

Aveam pe limbă o mie de întrebări practice, mai ales că 
nimeni n-avea de gând să-mi spună nimic - unde urma să mă 
îmbăiez, de unde aveam să-mi iau haine curate însă cea mai 
arzătoare și absolut deloc practică mi-a răbufnit din gât, 
întrebarea al cărei răspuns știam că nu mi-l doresc: 

— Cum ajung înapoi la Vysnia? Sau acasă? 

— Tu? Să te întorci din regatul meu în lumea încălzită de 
soare? 

Disprețul din vocea lui îmi arăta cât se poate de limpede că, 
după mintea lui, aveam tot atâtea șanse să mă întorc în lumea 
mea câte aveam să ajung pe lună. 

— Nu ajungi nicăieri, dacă nu te duc eu acolo. 

Apoi s-a ridicat și s-a furișat din odaie, iar eu m-am întors în 
patul somptuos și am tras draperiile ca să nu mai văd 
crepusculul nesfârșit și mi-am îngropat faţa în mâini, cu dinţii 


VP - 159 


încleștaţi și cu un șuvoi de lacrimi fierbinţi arzându-mi sub 
pleoape. 

Insă a doua zi dimineață, m-am trezit și am scuturat cu 
hotărâre clopoţelul. Slujnicele mele au venit de îndată și, în loc 
să le pun întrebări, am încercat să le poruncesc felurite lucruri. 
Lucrurile au mers binișor între noi: m-au ajutat să mă îmbăiez, 
umplând o cadă de argint uriașă și curbată grațios, mai mare în 
lungime decât eram eu în înălţime. Pe margine avea o brumă de 
gheață, iar pe buza căzii era promoroacă, dar, când mi-am vârât 
grijulie mâna în apă, nu știu cum se face că apa era potrivit de 
caldă, așa că m-am băgat cu totul tremurând ușor, așteptându- 
mă să scot un strigăt ascuţit dintr-o clipă în alta, dar, în mod 
limpede, orice anume făcuse regele Străvechilor ca să mă aibă 
în regatul lui mă adusese în stare să îndur și frigul din el. 

Mi-au mai adus mâncare și haine curate, albe și argintii, și am 
preschimbat dinadins fiecare fir din ele în aur: aveam de gând 
să continui așa cum începusem și să apar cât mai mult în faţa 
tuturor. Dar, deși mă slujeau toată dimineaţa, niciuna dintre 
femei nu mi-a spus cum o cheamă și n-aveam de gând să 
irosesc o întrebare de pus domnului meu cu asta. În schimb, 
când m-am așezat să mănânc micul dejun, i-am spus celei cu 
alunita: 

— O să-ți spun Flek, și ei Tsop, după coada împletită. Dacă nu 
cumva poftiţi să vă strig altfel. 

Flek a tresărit atât de tare, încât aproape a vărsat băutura pe 
care mi-o turna în pahar, aruncându-mi o privire plină de uimire 
și schimbând alta cu Tsop, care se holba la mine tot atât de 
nedumerită. Pentru o clipă mi-a fost teamă că le jignisem, dar 
amândouă au roșit, înflorindu-le în obraji o nuanţă diafană de 
albastru-cenușiu. Flek a spus plecându-și ochii: 

— Suntem onorate! 

Și a părut că vorbește serios. Nici nu mi-aș fi putut închipui că 
este ceva drăguţ în numele pe care i-l dădusem - nici măcar nu 
mă străduisem, de vreme ce eu eram singura care încerca să le 
afle numele adevărat. 

Totuși, m-am simţit îndeajuns de mulțumită, până când am 
terminat de mâncat și ziua mi s-a așternut dinainte, plictisitoare 
și goală, în afară de cufărul cu arginţi așteptându-mă în mijlocul 
odăii. l-am aruncat o căutătură încruntată, dar n-aveam altceva 
mai bun de făcut; n-aveam nimic de făcut, de fapt. lar regele, 


VP - 160 


cel puţin, îmi îndeplinise dorinţele. Nu îmi făcea plăcere să-i dau 
tot ce-și dorește, cu atât mai puţin aurul pe care îl râvnea atât 
de nesăţios, dar înțelegeam limpede că aceasta era învoiala cu 
care îmi cumpărasem viața și, dacă nu voiam să mă supun ei, aș 
fi putut tot atât de bine să sparg peretele de sticlă și să mă 
arunc în hăul stâncos al cascadei de dedesubt. 

— Deșertaţi toţi arginţii pe podea! le-am spus în silă lui Tsop 
și Flek. 

Au făcut ce le-am spus, fără prea mare osteneală, și au așezat 
cufărul gol în picioare, din el părând că izvorăște un șuvoi de 
argint. Apoi au făcut o plecăciune la ieșire și m-au lăsat să-mi 
fac treaba. _ 

Am luat între degete o monedă de argint din grămadă. In 
lumea mea, arginţii ar fi părut nemarcaţi, dar sub lumina 
strălucitoare și stranie care pătrundea prin pereţii mei de cristal, 
o imagine licărea printre liniile pale ale filigranului: una 
înfățișând copacii zvelţi și albi ca neaua pe o faţă, iar pe cealaltă 
față, muntele de sticlă cu porţile de argint la poale, numai că în 
imagine nu apărea nicio cascadă. Dar în mâna mea, cu doar un 
mic efort de voinţă, aurul luneca pe faţa monedei, într-un galben 
de culoarea untului, licărind printre degetele mele. 

M-a înfuriat iar sau am încercat să mă las înfuriată de 
contrastul între căldura luminoasă ca de soare captivă în mâna 
mea și nesfârșita lumină rece și cenușie de afară. Am aruncat cu 
zgomot moneda în cutie, și apoi încă una, și încă una. Mi-au 
trecut prin mână zeci de arginţi și m-am distrat lăsându-i să se 
rostogolească în cufăr, fiecare preschimbat în aur căzând cu 
clinchet. Nu era greu, dar nu mă grăbeam deloc. Regele n-avea 
să-mi dea alt cufăr de preschimbat până ce nu terminam cu 
ăsta. 

După ce am umplut poate cam un sfert de cufăr, m-am ridicat 
și m-am dus lângă zidul de sticlă, unde am stat să-mi privesc 
noua împărăție. Începuse să cadă și mai multă zăpadă. Râul, ca 
un șarpe subţire și negru-argintiu, curgând agale sub poduri de 
gheață, era singurul lucru care brăzda imensitatea pădurii și în 
curând neaua l-a acoperit. Nici urmă de gospodării țărănești sau 
de drumuri sau de orice altceva aș fi putut înțelege, iar cerul 
acoperit avea acea culoare cenușie care nu lăsa să se vadă norii 
unul câte unul. Muntele licărind era o insulă singuratică de 
strălucire, ca și cum ar fi captat toată lumina reflectată de 


VP - 161 


întinderea de zăpadă și gheaţă, adunând-o pizmaș doar pentru 
sine, ca să își lustruiască crestele greu de întrezărit. In pereţi, o 
mie de nuanţe schimbătoare de lumină sclipeau suav și păleau, 
iar când îmi apăsam degetele cu putere de faţa lor rece, pentru 
o clipă se desfăceau în culori sub atingerea mea. 

— De unde... Arată-mi de unde vine mâncarea! i-am poruncit 
lui Flek, după ce mi-a adus masa de prânz: un platou simplu cu 
felii subţiri de pește și fructe delicate așezate unele peste altele 
în cerc. 

Ea a șovăit, nedumerirea citindu-i-se pe chip, dar, când m-am 
apropiat de peretele de sticlă arătând cu mâna spre câmpurile 
din zare, a aruncat o privire neliniștită spre pădure și nu a venit 
lângă mine; a clătinat din cap și doar a arătat cu degetul drept 
în jos. 

M-am încruntat și am aruncat o privire către platoul cu 
mâncare. 

— Du-mă atunci acolo de unde vine peștele! 

Aveam în minte frânturi dintr-un plan de evadare, un plan în 
care aș fi înotat în josul muntelui spre libertate, și oricum îmi 
doream să scap din odaie. Eram regină, chipurile; se cuvenea să 
fiu lăsată să-mi vizitez domeniile. 

Flek arăta foarte neîncrezătoare, dar s-a apropiat de perete și 
mi-a deschis o ușă în el. N-am văzut cum a făcut-o, nu a apăsat 
pe nicio clanță, n-a făcut niciun gest deosebit și nici n-a rostit 
vreun cuvânt fermecat; doar s-a îndreptat spre zid și s-a întors 
către mine și dintr-odată mă aștepta lângă o ușă boltită, care 
parcă se afla dintotdeauna acolo. Am urmat-o printr-un coridor 
care tot atât de bine putea fi un tunel: pereţii erau netezi ca 
sticla și nu am văzut nicio despicătură acolo unde se îmbinau. 
Tunelul cobora abrupt, iar slujnica m-a condus prin el cu multă 
șovăială, aruncând priviri fugare în urmă; am trecut printr-o 
sumedenie de camere în drumul nostru și mi-am dat seama că 
sunt bucătării, deși nu se zărea nicăieri vreo flacără deschisă: 
șiruri de mese lungi, lângă care stăteau Străvechi-slujitori 
îmbrăcaţi în haine cenușii, pregătind feluri de mâncare, 
manevrând grijuliu cuţitele, printre cutii pline cu fructe în culori 
pale, pește colorat în argintiu și hălci de carne de un roșu-închis. 

Eram pe jumătate bucuroasă să-i văd, pentru că dădeau mai 
mult înțeles, mai multă concretețe locului: se găseau aici, cel 
puţin, oameni care făceau ceva ce puteam înţelege. Insă de 


VP - 162 


câte ori vreunul ridica privirea și dădea cu ochii de mine, se 
holba plin de uimire și se uita apoi spre Flek, care își ferea 
privirea. Îmi închipui că unei regine nu-i era îngăduit să umble 
de colo până colo prin odăile servitorilor, iar eu ofeream o 
priveliște jenantă. Dar am mers mai departe, înaintând cu 
bărbia sus pe urmele slujnicei, iar după un alt cot al tunelului 
am trecut de ușa ultimei bucătării și ne-am trezit înconjurate de 
un miros insuportabil. Flek s-a oprit și s-a uitat la mine, ca și 
cum spera că bucătăriile fuseseră de ajuns ca să mă 
mulțumească; însă tunelul continua, iar eu eram curioasă, așa 
că i-am spus: 

— Mergi mai departe! 

Ea s-a întors, continuând coborârea abruptă. 

Lumina din pereţi s-a făcut din ce în ce mai mică pe măsură 
ce coboram, până ce a ajuns doar un mănunchi de văpăi 
alergându-se una pe alta, un licăr vag care strălucea slab apoi 
părea să se stingă, de parcă mergeam prin măruntaiele 
pământului, și doar răsfrângeri ale luminii de deasupra puteau 
ajunge până la noi. Am mers multă vreme; de câteva ori am 
apucat-o pe scări înguste în spirală, până când, dintr-odată, Flek 
a ieșit din tunel și a trecut pe sub o arcadă, intrând într-o 
încăpere ca o peșteră, cu pereţii din cristale colţuroase, cu o 
galerie circulară înconjurând un lac adânc cu ape întunecate. 

Faţa lacului era tot atât de netedă și de uniformă ca o foaie 
de sticlă, dar plase de pescuit prinse în cozi de lemn fuseseră 
rezemate cu grijă de perete. După ce am privit câteva minute 
luciul apei, am observat într-o străfulgerare silueta argintie a 
unui pește uriaș și orb, înotând în apa întunecată, înainte de a 
dispărea din nou în străfunduri. Am îngenuncheat și am atins 
luciul apei. Deși acum îmi puteam vâri mâna în apă înghețată, 
putând crede că e apă pentru îmbăiat, apa s-a dovedit dureros 
de rece pentru degetele mele. Am urmărit undele născute de 
atingerea mea îndepărtându-se în cercuri din ce în ce mai largi: 
undele erau singura mișcare zărită pe lac, până ce atingeau 
marginile apei și se reîntorceau la mine, spărgându-se pe rând, 
până când luciul apei redevenea cu desăvârșire liniștit. 

M-am întrebat oare câte alte lacuri ca acesta se mai găseau în 
străfundurile muntelui și câte alte livezi cu fructe mai creșteau 
între zidurile de cristal; cât de departe se întindea această lume 
de neînchipuit, ascunsă sub munte, o adevărată fortăreață de 


VP - 163 


lumină nestemată. Flek s-a oprit tăcută lângă mine, așteptând. 
Făcuse cum îi poruncisem, dar nu mi se părea că aflasem mare 
lucru. Nu era cale de scăpare pentru mine, în afară de un alt fel 
de a muri, anume prin înec, iar slujnica nu voia să-mi răspundă 
la nicio întrebare. M-am ridicat, gata de plecare. 

— Prea bine, am spus. Du-mă înapoi în odaia mea! Pe alt 
drum, am adăugat, căci voiam să văd mai mult, dacă era cu 
putinţă. 

Flek a șovăit, arătând îngrijorată din nou, dar a luat-o pe alt 
drum după ce am plecat de lângă lac și m-a dus și mai în adânc, 
de parcă ar fi trebuit să meargă și mai departe ca să poată dibui 
o altă cale. Lumina s-a făcut și mai difuză și am trecut pe sub 
arcade cu vedere către mai multe dintre acele lacuri întunecate. 
La și mai mare adâncime sub munte, unde abia se mai zărea un 
licăr de lumină, am trecut pe lângă o altă încăpere în care se 
afla un lac; dar când am privit înăuntru, nu se zărea nici urmă 
de lumină pe luciul apei. Am trecut prin arcadă ca să privesc 
mai bine spre apă: nu se zărea decât o coloană de cristal 
zgrunțuros, coborând în adâncime, având la bază o despicătură 
de parcă pe acolo s-ar fi scurs cândva apele unui lac. Când am 
privit spre ea, Flek stătea lângă ușa boltită, cu privirea aţintită 
asupra albiei secătuite, cu mâinile înțepenite pe lângă trup și cu 
chipul golit de trăsături. 

Am trecut pe lângă mai multe încăperi uscate până ce am 
ajuns la o răscruce unde se întretăiau câteva coridoare. Flek a 
cotit cu o nerăbdare subită către un tunel care urca pieptiș, de 
parcă era cuprinsă de bucurie că ne întoarcem la suprafaţă. Mi-a 
părut deodată rău că am făcut-o să mă însoţească atât de 
departe sub munte: aproape pierdusem noţiunea timpului, însă 
picioarele mele au resimţit urcușul și am obosit cu mult înainte 
ca lumina să înceapă iar să se întețească prin pereţi. Și încă mai 
aveam mult de urcat. Flek m-a condus pe o potecă ce traversa o 
încăpere atât de întinsă, încât nu i-am putut zări marginile în 
penumbră, brăzdată de la un capăt la celălalt cu un câmp de 
ciupercuțe stranii de culoare liliachie, legănându-și capetele în 
vârful unor tulpini înalte, asemenea unor flori de câmp 
neobișnuite. Am trecut pe lână doi Străvechi-slujitori cu coșuri în 
mâini, purtând veșminte într-o singură nuanţă de cenușiu mai 
închisă decât celelalte pe care le văzusem. Nu s-au uitat la mine 
cu surprindere; i-au aruncat doar lui Flek o privire scurtă înainte 


VP - 164 


de a-și continua culesul. Și ea i-a privit, la fel de scurt, apoi a 
revenit cu privirea drept înainte în lungul potecii, până ce am 
ieșit din încăpere. 

Mai departe am urcat pe o scară înaltă în spirală, șerpuind 
îngustă în jurul unei osii groase de cristal. Lumina s-a făcut din 
ce în ce mai strălucitoare, așa că am putut simţi urcușul, dar 
nimic altceva nu s-a schimbat și părea că vom urca la nesfârșit. 

— Încearcă să faci ceva ca să ieşim de aici, dacă poţi, i-am 
spus, când n-am mai putut suferi urcușul pe scară. Flek doar s-a 
uitat în spate către mine, și-a plecat capul și a continuat să urce, 
dar chiar la următoarea cotitură am ajuns pe un soi de 
platformă. 

Nu știam dacă platforma fusese dinainte acolo așteptându-ne 
sau nu, și nici nu mi-a păsat; eram doar recunoscătoare să 
părăsesc scara aceea îngustă. Dar mai departe am trecut printr- 
o vie, care la început mi s-a părut o altă ciudăţenie, după care 
am înţeles că era uscată: spaliere înguste din lemn alburiu de 
frasin se zăreau printre tulpinile uscate de viță întunecată, ofilite 
până la rădăcină, ridicându-se din pământul crăpat și secătuit, 
purtând mici ciorchini întunecați și tari ca piatra, care se 
uscaseră pe curmeie, risipiţi ici-colo printre frunzele cenușii și 
pergamentoase, care atârnau încă pe vița uscată. Flek s-a grăbit 
să ieşim din via uscată și m-am bucurat să iuţesc și eu pasul; 
mă simţeam de parcă mergeam printr-un cimitir. 

Mai aveam de urcat trei scări, niciuna dintre ele la fel de 
îngustă ca prima, și în cele din urmă am ieșit într-un coridor mai 
luminos, al cărui urcuș era mai lin, până ce am trecut pe 
neașteptate printr-o ușă boltită și ne-am trezit înapoi în odaia 
mea. Nici nu mi-am dat seama că suntem atât de aproape. 

Eram bucuroasă că ne opriserăm din mers. Mă simțeam la fel 
de obosită ca și cum mersesem pe jos până în cele mai 
îndepărtate sate dimprejurul casei noastre și înapoi, cale de 
multe verste, doar că aici urcasem și coborâsem, în adâncimea 
trainicei fortărețe de sub muntele de sticlă. Dar nu-mi venea să 
mă bucur că m-am întors în odaia mea. Nu era altceva decât o 
celulă de închisoare, iar muntele de jur-împrejur era temnita. 
Flek mi-a adus un pahar cu apă, așa cum cerusem, după care a 
făcut o plecăciune și a ieșit, vizibil grăbită - și bucuroasă, de 
bună seamă - să scape înainte să-i pot porunci să mă ducă în 
alte locuri periculoase și incomode, de vreme ce eu nu știam 


VP - 165 


încotro mergem, nu puteam s-o întreb nimic și nici n-aveam 
cum să fiu prevenită atunci când îi ceream să trecem prin locuri 
de care Străvechii înșiși se fereau. 

De îndată ce a plecat, ușa pe care ieșise din încăpere a 
dispărut. Dar oricum n-aveam unde să mă duc. M-am așezat 
plină de nemulţumire lângă cufărul cu arginţi, lăsând să-mi 
treacă printre degete nenumărate monede, care cădeau la loc 
schimbate în galbeni. Nu mă grăbeam cu lucrul dinadins, 
simțind doar zorul mișcărilor repetitive și plictisitoare, și m-am 
pomenit culegând ultima mână de arginţi preschimbaţi în 
galbeni chiar când Tsop a intrat în odaie, purtând pe o tipsie 
cina mea. M-am gândit să insist ca regele Străvechilor să vină să 
cineze din nou cu mine, doar ca să-l pedepsesc, dar nici eu nu 
meritam o asemenea pedeapsă, așa că m-am așezat și am cinat 
singură, iar el și-a făcut apariţia pe când terminam de mâncat. 

A înconjurat masa, ducându-se glonţ la cufăr, și a deschis 
capacul cu o mișcare grăbită. Nu a scos niciun cuvânt o bună 
bucată de timp, ci doar a rămas lângă cufăr privind în el, cu 
lumina ca de soare oglindindu-i-se în ochii licărind nesăţioși și 
conturându-i silueta ca un șirag de ţurțuri cu lumină aurie. Am 
terminat de mâncat și am împins tipsia de pe masă, după care 
am făcut câţiva pași către el. 

— Slujnicele și-au făcut cu prisosinţă datoria și au făcut tot ce 
le-am poruncit, i-am spus cu glas suav. 

Voiam să știe că mă descurcasem de minune singură și mă 
simţisem cât se poate de confortabil, prea puţin datorită lui. 

Dar nici măcar nu și-a ridicat privirea din cufăr, ci a spus doar: 

— Așa se și cuvine. Acum pune-mi întrebările! 

Părea cu desăvârșire nepăsător și mi-am dat seama dintr- 
odată că-i devenisem și mai folositoare. Acum nici măcar nu mai 
trebuia să se gândească la mine o dată pe zi; aveam să mă 
istovesc în odaia asta, preschimbând argintul în aur și 
răsucindu-mi degetele necontenit, servită de slujnice departe de 
ochii lui; iar acum învoiala cu cele trei întrebări zilnice nu mai 
era deloc un lucru împovărător pentru el. 

Mi-am lipit buzele strâns. 

— Care sunt îndatoririle unei regine a Străvechilor? am 
întrebat cu răceală, după ce m-am gândit câteva clipe. 

Desigur, n-aveam de gând să-i mai fiu de vreun folos, dar 
fiecare trebuia să muncească pe lumea asta. Dacă s-ar fi 


VP - 166 


întâmplat ca prin minune să ajung soţia vreunui arhiduce, 
înconjurată de servitori, aș fi putut ghici cam ce aveam de făcut: 
de ţinut o casă, de avut grijă de copii, după ce s-ar fi născut; pe 
lângă cusutul de broderii fine, ţeserea de stofe și întreţinerea 
unei curți. Aici, n-aveam habar ce îmi era menit să fac și, chiar 
dacă nu mi-ar fi plăcut îndatoririle mele, tot îmi doream să le 
neglijez dinadins, și nu doar pentru că eram o fată prostuţă, 
care nu-și cunoștea îndatoririle. 

— Depinde de darurile cu care a fost hărăzită, iar tu ai doar 
unul, a spus. Îndeletnicește-te cu el. 

— S-ar putea să mă plictisesc atât de tare nefăcând altceva, 
încât să încetez cu îndeletnicirea asta, am spus. Tot atât de bine 
ai putea să-mi spui ce alte îndeletniciri mai sunt și să mă lași să 
hotărăsc pe care vreau s-o încerc. 

— Poţi să aduci o sută de ani de iarnă într-o zi de vară sau să 
trezești arbori noi de nea de sub glie? m-a întrebat în derâdere. 
Poţi înălța o mână cu care să dregi faţa rănită a muntelui? După 
ce vei fi făcut acestea, atunci vei fi cu adevărat o regină a 
Străvechilor. Până atunci, încetează cu nebunia asta de a-ți 
închipui că ești altcineva! 

Vocea lui a răsunat aproape ca un cântec în timp ce vorbea, 
ca o incantaţie, și am avut un simțământ neplăcut că își bătea 
joc de mine spunându-mi mai degrabă adevăruri decât prostii. 
De parcă o regină a Străvechilor ar fi putut să-și pună în cap să 
preschimbe în iarnă miezul de vară și să netezească fața 
stâncoasă a muntelui cu o fluturare din mână. In schimb, în locul 
vreunei grozave vrăjitoare sau al unei farmazoane de gheaţă, 
mă aflam eu, o muritoare ștearsă fără vreo altă îndeletnicire în 
afară de a zămisli un șuvoi de aur cu care să-și desfete el 
privirile. 

Eram sigură că voia să mă facă să mă simt mică de tot cu 
batjocura lui și nu aveam de gând să-l las să reușească. Așa că, 
atunci când a terminat cu zeflemeaua, i-am spus cu răceală în 
glas: 

— Atâta timp cât n-am învăţat să fac zăpada să cadă doar cât 
îmi este pe plac, mă voi mulţumi să rămân ce sunt. Și 
următoarea întrebare este cum anume știu când apune soarele 
în lumea muritorilor? 

S-a încruntat la mine. 

— Nu ai de unde ști. Și ce însemnătate are, de vreme ce nute 


VP - 167 


afli acolo? A 

— Trebuie să sărbătoresc sabatul oricum, am spus. Incepe 
diseară la apus... 

A ridicat nerăbdător din umeri, întrerupându-mă: 

— Asta nu mă privește pe mine. 

— Ei bine, dacă nu vrei să mă ajuţi să aflu când are loc cu 
adevărat sabatul, va trebui să iau fiecare zi de acum înainte 
drept sabat, pentru că sunt sigură că voi pierde socoteala zilelor 
după răsărit și apus care să le deosebească, am zis. Nu este 
îngăduit să muncesc de sabat și sunt încredințată că 
preschimbarea argintului în aur se pune drept muncă. 

— Poate îţi vei da’ tu seama cumva, a spus, cu glas mătăsos, 
și nu mi-a luat mult să deslușesc ameninţarea din vorbele lui. 

Firește, dacă nu-mi mai puneam darul fermecat la lucru, 
încetam să-i mai fiu de folos și n-avea să mă mai ţină mult prin 
preajmă. 

L-am privit drept în ochi: 

— Este o poruncă dată poporului meu, iar eu nu am nesocotit- 
o gătind când mi-a fost foame sau aprinzând focul când mi-a 
fost frig, sau primind bani când am fost nevoiașă, așa că nu poți 
să te aștepți să o nesocotesc pentru tine. 

Desigur, vorbeam prostii, și aș fi făcut cum spunea el, dacă 
mi-ar fi pus cuțitul la gât. Poporul nostru n-a făcut nicicând o 
mare virtute din a muri pentru credința lui - ni se părea de 
prisos - și se cuvenea să încalci sabatul ca să salvezi o viaţă, 
socotind-o și pe a ta. Dar el nu avea nevoie să știe toate astea. 
M-a privit încruntat, apoi a ieșit din odaie și s-a întors după 
câteva minute cu o oglindă atârnând de un lănţișor, o oglindă 
mică, rotundă, cu o ramă de argint. Ținând-o în palmele făcute 
căuș, s-a uitat în ea cu subinţeles și o văpaie de lumină caldă ca 
în amurg s-a revărsat din ea, asemănătoare cu movila de aur ce 
strălucea din cufăr. A învârtit oglinda în aer și mi-a fluturat-o 
prin faţă, și parcă priveam prin gaura cheii o felie de orizont, o 
lumină portocalie zugrăvind cerul în culori reci de un albastru- 
închis, odată cu apropierea nopţii. Dar, când am întins mâna s-o 
iau, a tras-o înapoi și mi-a spus cu glas îngheţat: 

— Atunci cere-mi-o, dacă ţi-o dorești atât de tare. 

— Îmi poţi da oglinda? am întrebat printre dinţi. 

După care a ţinut-o deasupra mâinilor mele și i-a dat drumul, 
ca să nu aibă loc nicio atingere între noi, și s-a întors pe călcâie, 


VP - 168 


ieșind pe dată din încăpere. 
# 

Serghei și cu mine nu am apucat calea spre Vysnia. Am 
început să mergem într-acolo, dar după numai un ceas de mers 
ne-au răsunat în urechi glasuri venind din pădure și lătrat de 
câini. Nu mai rămăseseră mulți câini în sat. Cei mai mulți săteni 
îi mâncaseră, pentru că iarna ţinea deja de atâta vreme. Nu 
fuseseră păstraţi decât copoii cei mai destoinici. lar acum ne 
vânau pe noi. Ne-am oprit. Serghei mi-a spus, după câteva clipe: 

— AȘ putea să mă predau. 

Dacă l-ar fi prins, pesemne că s-ar fi oprit. N-aveau să mă 
vâneze în continuare, cei mai mulți dintre ei oricum. Atunci, 
măcar eu aș fi scăpat. Dacă mergeam mai departe împreună, 
dacă ar fi fost nevoie să fugim, eu aș fi fost prinsă prima. 
Serghei era mai înalt și mai puternic decât mine, iar fustele 
mele nu erau potrivite pentru alergat prin pădure. Dar m-am 
gândit cum ar fi să-l spânzure pe Serghei, să-i pună o frânghie în 
jurul gâtului și să-l ridice de la pământ, bălăbănindu-și picioarele 
în aer până murea. Văzusem odată cum au spânzurat un hoț, pe 
care l-au prins în piață. 

— Nu! am spus. 

Așa că ne-am întors în pădure împreună. 

Pentru puţin timp, s-a făcut iar liniște, apoi aceleași glasuri și 
același lătrat de câini ne-au răsunat din nou în urechi. Mai întâi 
un hămăit îndepărtat, apoi altul. Se apropiau de noi. Am iuţit 
pasul și s-a făcut din nou liniște, dar eram deja obosiţi și am 
încetinit, după care am auzit iar un lătrat într-o latură și încă 
unul în cealaltă latură. Ne încercuiau așa cum aduni caprele într- 
un ţarc. Incă era zăpadă netopită pe cărare și lăsam urme de 
pași. N-aveam ce face. 

Apoi, dintr-odată, s-a lăsat întunericul. Încă nu era ceasul 
asfințitului. Am simţit ca și cum mersesem multă vreme, dar ni 
se părea astfel pentru că eram tare osteniţi. Apoi a coborât un 
nor uriaș de un cenușiu-închis, întunecând cerul. O rafală de 
vânt ne-a izbit în față, mirosind a zăpadă. Nici n-am vrut să 
concep că va ninge din nou. Era prea tărziu ca să viscolească. 
Era aproape iunie. Insă fulgii au început să cadă, mai întâi doar 
câţiva, apoi din ce în ce mai mulţi, și dintr-odată ne-am pomenit 
singuri într-o poieniţă din pădure, înconjurați de o perdea groasă 
de nea. 


VP - 169 


Nu am mai auzit lătrat de câini sau zvon de glasuri. Zăpada 
cădea deasă, cu repeziciune, și aerul era greu, prevestind parcă 
o ninsoare îndelungată. Toţi urmăritorii plecaseră de-acum spre 
sat, cât de iute cu putinţă. Am mers înainte cât de repede 
puteam, deși nu aveam încotro merge, ci doar fugeam. Zăpada 
proaspăt căzută o acoperea pe cea netopită, așa că n-aveam 
cum să ne ferim de locurile înghețate, de gropile cu noroi sau de 
neaua care putea să ne acopere în cădere. M-am lovit la 
genunchi căzând peste un pietroi ascuns în zăpadă, iar Serghei 
s-a împiedicat și a căzut pe burtă în zloata rece și umedă, iar 
zăpada i se lipea de creștet ca niște mici bulgări, care se făceau 
din ce în ce mai mari pe măsură ce înaintam. 

Eram obișnuită să merg mult, dar ajunsesem deja mai 
departe decât ţinea calea de acasă până la casa lui Miryem, tot 
numai pe drum de ţară. Însă trebuia să mergem tot înainte. Nu 
încercam să ne îndreptăm spre drum. Nici nu mai știam unde se 
află acesta. Se putea foarte bine să ne învârtim în cerc. Frigul mi 
s-a strecurat din degete înspre braţe și dinspre degetele de la 
picioare până sus pe gambe. Ciubotele îmi erau ude și câteva 
curelușe stăteau să se rupă. Simţeam că încălţările mă lasă fără 
să mă uit, chiar dacă degetele îmi amorţiseră. Din când în când, 
Serghei a trebuit să stea pe loc ca să mă aștepte. În cele din 
urmă, cizma mi s-a rupt și m-am împiedicat din nou, scăpând 
cât colo oala din braţe. 

Ne-a luat mult timp până s-o găsim. Ar fi trebuit să mergem 
mai departe, dar nu ne-a dat prin minte decât după ce am săpat 
prin zăpada troienită, iar mâinile ne-au amortit de frig. Am tot 
căutat-o până când, în cele din urmă, am dat de o deschizătură 
sub un troian înalt și am săpat acolo. Deodată, am dat de ceva 
tare. Am privit amândoi și am zărit doar o oală în care n-aveam 
ce găti. lar atunci am știut amândoi că ar fi trebuit să mergem 
mai departe, dar niciunul din noi n-a spus nimic. Serghei a luat 
oala și ne-am ridicat să pornim mai departe. 

Apoi m-am uitat mai cu luare-aminte la troianul sub care 
săpasem. O parte din zăpadă căzuse din vârf, iar sub zăpadă se 
zărea un zid, înalt cam până în talie; era un zid clădit din piatră. 
Nu era foarte lung. La capătul celălalt, se vedea limpede, în 
afară de un troian uriaș, zidul era de două ori cât înălțimea lui 
Serghei. Puteau să fie doar câţiva arbori și arbuști îngropați în 
zăpadă, dar, când am trecut de creasta zidului și ne-am 


VP - 170 


apropiat, am văzut că era vorba despre o colibă zidită din piatră 
și acoperită cu pari. O draperie veche de iederă uscată o 
acoperea: peste ziduri, peste ferestre și peste deschizătura 
unde stătuse cândva ușa. Gheaţa se prinsese într-o pojghiţă 
străvezie de frunzele uscate, iar zăpada se cernuse în mici 
movile peste gheaţă. Vrejurile de iederă s-au rupt și au căzut de 
îndată ce am tras de ele. 

Am intrat pe dată înăuntru, așteptând ca ochii să se 
obișnuiască cu întunericul înainte de a putea zări ceva. Nu conta 
ce se află înăuntru; era mai bine decât afară. După câteva clipe, 
am putut distinge o masă, un scaun și un pat, toate din lemn, și 
chiar un cuptor. Șipcile scaunului și stinghia patului putreziseră, 
la fel și salteaua, însă cuptorul era în stare bună și trainic. Lângă 
el, se găsea o stivă de lemne de foc, tăiate de mult. 

Am cules niște șipci rupte de sub pat și câteva paie din saltea 
ca să aprind focul, după care m-am așezat lângă cuptor și am 
început să aţâţ flacăra doar cu câteva beţigașe. Mă pricepeam 
bine să ațâț focul, pentru că uneori rămâneam fără lemne, iar 
focul aprins se stingea și trebuia s-o luăm de la capăt. Serghei a 
pus pe podea oala noastră ciobită și s-a încălzit niţel, bătând din 
picioare. După aceea a ieșit iar. Când s-a întors, aprinsesem un 
pui de foc. Adusese cu el două braţe de lemne ude și o minune: 
cartofi. 

— E o grădină mai încolo, a spus. 

Cartofii erau mici, dar săpase zece tuberculi și nu mai era 
nimeni la masă în afară de noi. 

Am pus pe foc lemnele ude, până ce flacăra a prins putere. 
Am împrăștiat lemnele ude aduse de Serghei pe cuptor și în fata 
lui, ca să se usuce. Am pus cartofii în vatră și oala plină cu 
zăpadă pe cuptor, ca să se topească și să înceapă să fiarbă. Ne- 
am așezat lângă cuptor, încălzindu-ne până ce a fiert apa, apoi 
am sorbit din pumni apă fierbinte ca să ne încălzim pe 
dinăuntru. După care am mai pus niște apă la fiert, iar eu am 
tăiat cartofii și i-am pus în oală ca să fiarbă și să se înmoaie. 
Astfel urma să avem cartofi la cină și puteam să bem și apa în 
care fierbeau. Ni s-a părut că trece o veșnicie până să se fiarbă 
legumele, dar când au fiert le-am mâncat, fierbinţi, aburinde, 
frigându-ne la limbă, dar atât de bune la gust. 

Nu ne-am mai gândit la nimic în timpul ăsta, cu atât mai puţin 
pe durata mesei. Eram atât de înfriguraţi și de flămânzi. Eram 


VP - 171 


învățată cu frigul și foamea, dar de data asta fusese prea de tot. 
Fusese mai rău decât în iarna când se terminase mâncarea. Așa 
că nu m-am gândit la nimic altceva în afară de cum să mă 
încălzesc și să mănânc ceva. Dar, după ce am terminat de 
mâncat și ne-am încălzit, și am turnat din oală să bem apă în 
care au fiert cartofii, m-am gândit cum s-a prăvălit oala peste 
taica, plină cu cașă fierbinte, și am tremurat din toate 
încheieturile, dar nu de frig. 

După aceea am căzut pe gânduri din nou. Dar nu m-am mai 
gândit la tăticu, ci m-am gândit la noi doi. Scăpaserăm neprinși 
și nu ne spânzuraseră nici pe Serghei, nici pe mine. Nu 
muriserăm înghețaţi în pădure. Eram, în schimb, aici, în această 
colibă singuratică din miez de codru, și ne încălzeam la foc, 
după ce găsiserăm cartofi, și știam că e ceva necurat la mijloc. 

Serghei simţea la fel. 

— N-a mai locuit nimeni aici de multă vreme, mi-a spus. 

A rostit-o cu glas tare, de parcă ar fi vrut să se asigure că e 
auzit de oricine ar fi tras cu urechea. 

Aș fi vrut să-l cred. De bună seamă, niciun om obișnuit n-avea 
cum să locuiască acolo. Pădurea era a Străvechilor. Nicio potecă 
nu ducea spre colibă. Nu se afla în jur nicio gospodărie sau 
câmp cu semănături. Doar o colibă mititică în pădure, în care să 
trăiască o singură ființă, în deplină singurătate. Trebuie că era 
coliba unei vrăjitoare și n-aveai cum să afli dacă o vrăjitoare e 
vie sau a murit, nici când avea să se întoarcă. 

Totuși, am spus doar atât: 

— Da. Oricine ar trăi în colibă e plecat acum. Uită-te cum 
arată patul și scaunul. Putrezesc aici de ceva vreme. Oricum, 
plecăm și noi în curând. 

Serghei a încuviinţat la fel de nerăbdător ca mine. 

Încă ne era frică să ne culcăm în coliba vrăjitoarei, dar n- 
aveam încotro să pornim, așa că n-avea niciun rost să ne mai 
facem gânduri negre. Am domolit focul și ne-am urcat după 
cuptor, unde era cald. M-am gândit să-i spun lui Serghei că unul 
dintre noi ar trebui să stea de pază, dar am adormit înainte să- 
mi vină pe limbă cuvintele. 


VP - 172 


CAPITOLUL XII 


Singură în odaia mea de sticlă și gheaţă, văzând soarele 
apunând în oglindă, am frânt pâinea pe care mi-o adusese Flek 
și am băut o înghiţitură de vin. Nu am avut cum să aprind o 
lumânare; ea și cu Tsop m-au privit foarte mirate când le-am 
cerut să-mi aducă una. Am cântat rugăciunile de sabat, care au 
răsunat slab în urechile mele, fără acompaniamentul tatei și al 
mamei sau al bunicilor. M-am gândit la acea ultimă noapte 
petrecută la Vysnia, cu casa plină de oaspeți, cu toții fericiţi 
alături de Basia și Isaac. Mâine avea să sărbătorească din nou 
cu bunica și cu mama ei, cu verișoarele și cu prietenii: ultimul 
sabat înainte de nuntă. Mi s-a uscat gâtul de lacrimi când m-am 
așezat. 

Nu aveam nimic de citit și niciun tovarăș de discuție. Am ţinut 
sabatul a doua zi recitând cu voce tare din Tora, atât cât îmi 
puteam aminti. Mărturisesc că n-am fost niciodată atât de 
legată de Tora. Tatăl meu o iubea din tot sufletul; cred că, în 
inima lui, își dorise să devină rabin, însă părinţii lui erau săraci, 
iar el nu citea prea bine; a trebuit să se lupte cu cuvintele și 
literele, deși cifrele le-a deprins repede. Așa că l-au dat ucenic la 
un cămătar, iar cămătarul îl cunoștea pe panov Moshel și 
ucenicul lui a întâlnit-o pe fiica cea mai tânără a lui panov 
Moshel. Și de aici a început povestea părinţilor mei. 

Oricum, tata își petrecuse aproape fiecare sabat citindu-ne, 
iar cuvintele i s-au întipărit în minte prin repetiţie. Dar eu îmi 
petreceam cea mai mare parte a timpului gândindu-mă ce 
profesie nu-mi era îngăduit să urmez ori încercând să-mi 
închipui cum este să suferi un pic de foame sau în vremuri mai 
bune născocind cele mai grele întrebări cu putinţă în chip de joc, 
ca să-l fac pe tata să se căznească să-mi răspundă la ele. Însă 
amintirile mi s-au întipărit mai adânc decât crezusem, iar când 
închideam ochii și încercam să-i aud glasul și să murmur odată 
cu el, am descoperit că puteam oarecum să-i simt prezenţa. M- 
am pomenit împreună cu losif în celula din temnița faraonului 
odată cu asfinţitul soarelui și sfârșitul sabatului, iar soțul meu a 
revenit la mine în odaie. 


VP - 173 


Nu am deschis ochii dintr-odată, bucuroasă să-l fac să 
aștepte, dar m-a surprins nespunând niciun cuvânt, așa că am 
privit în sus mai devreme decât îmi dorisem și am zărit 
multumire pe chipul lui. Trecerea de la resemnare amară la 
mulțumire era uluitoare. Aproape că mi-au înțepenit fălcile. M- 
am așezat lângă masă și l-am întrebat: 

— De ce se citește multumirea pe chipul tău? 

— Râul a încremenit iarăși, a spus, dar asta n-avea nicio 
noimă pentru mine la început. 

Atunci m-am ridicat și m-am îndreptat spre peretele de sticlă. 
Spărtura în coasta muntelui fusese acoperită temeinic cu bolți 
proeminente de gheaţă, iar cascada îngheţase în albie. Până și 
râul de dedesubt se făcuse o cărare strălucitoare de gheaţă 
întărită, nemaicurgând de pe creasta muntelui. Căzuse o 
ninsoare deasă, atât de bogată încât peste arborii din pădurea 
întunecată s-a așternut o pătură albă. 

Nu știam de ce anume era atât de mulțumit să își vadă lumea 
îngheţată bocnă, însă puteam desluși ceva îngrozitor și de rău 
augur în albul acela sclipitor și lipsit de trăsături. Era ceva voit în 
dispariția verdelui și a pământului reavăn din această lume, 
care mă făcea să mă gândesc la toate iernile noastre lungi și 
grele, la secara îngheţată pe câmpuri și la pomii ofiliţi, iar când 
regele s-a apropiat de mine, i-am zărit bucuria negrăită de pe 
chip și i-am spus cu glas tărăgănat: 

— Când ninge în regatul tău, ninge și în al meu? 

— Regatul tău? a întrebat, privindu-mă de sus, ușor 
disprețuitor faţă de presupusa mea trufie. Voi, muritorii, v-aţi 
dori să fie așa, voi care aprindeţi focuri și clădiţi ziduri ca să mă 
lăsaţi pe dinafară și uitaţi de iarnă de îndată ce trece. Și totuși 
lumea voastră este tot regatul meu. 

— Ei bine, atunci, este și a/ meu acum, am spus și am trăit 
multumirea să-l văd încruntându-se, supărat de faptul că i se 
reamintea că se căsătorise cu mine. Dar o să repet întrebarea 
cu alte cuvinte, dacă vrei: este zăpadă în lumea încălzită de 
soare astăzi, chiar dacă s-ar cuveni să fie primăvară? 

— Da, a răspuns. Zăpada proaspătă cade aici doar când ninge 
în lumea muritorilor; de aceea m-am străduit îndelung să aduc 
ninsoarea. 

L-am privit îndelung, aproape în gol la început, până ce am 
simţit grozăvia din spusele lui. Ştiam că Străvechii veneau iarna, 


VP - 174 


că furtunile îi făceau puternici și că ieșeau din regatul lor 
înghețat odată cu suflul viscolului; știusem dintotdeauna că 
iarna le dădea putere. Dar nu-mi trecuse prin cap - nici mie și 
nimănui dintre cunoscuţii mei - că puteau da naștere iernii. 

— Dar toţi locuitorii din Lithvas vor suferi de foame, dacă nu 
vor îngheţa mai întâi! am spus. O să nimicești toate 
semănăturile... 

Nici măcar nu s-a uitat la mine: atât de puţin îi păsa; privea 
din nou afară cu ochii lui limpezi și strălucitori, cătând cu 
mulțumire spre albul nesfârșit care îi acoperea împărăţia, în 
care eu nu puteam vedea altceva decât foamete și moarte. lar 
pe chipul lui nu se putea citi decât biruință, de parcă asta își 
dorise de la bun început. Am încleștat pumnii. 

— Presupun că ești mândru de tine, i-am spus printre dinţi. 

— Da, a răspuns pe dată, întorcându-se spre mine, și mi-am 
dat prea târziu seama că spusele mele ar fi putut fi luate drept 
întrebare. Muntele nu va mai sângera atât timp cât ţine iarna, și 
am toată îndreptăţirea să fiu mândru; mi-am ţinut cuvântul dat, 
deși cu mari costuri, iar toate speranţele mele s-au împlinit. 

După ce mi-a răspuns la întrebări, s-a întors din nou, gata să 
iasă în grabă din odaie, dar s-a oprit și m-a privit. 

— Dar undeva tot am greșit, a spus tăios. Deși nu ai vreo 
putere aici sau în lumea ta, ești totuși purtătoarea unui dar 
vrăjit de mare preț, pe care trebuie să-l cinstesc cum se cuvine. 
De acum înainte, vei avea parte de orice înlesniri dorești și o să 
îți trimit servitoare mai potrivite, doamne de rang înalt care să 
te slujească. 

Aceste vorbe mi-au sunat în auz cum nu se poate mai 
neplăcut: să fiu înconjurată de un cârd de doamne nobile, toate 
numai un zâmbet, care cu siguranţă fie mă urau, fie mă 
disprețuiau tot atât de mult ca regele lor? 

— Nu le vreau! am spus. Imi ajung slujnicele pe care le am 
acum. Le-ai putea spune că au voie să-mi răspundă la întrebări, 
dacă vrei să fii bun cu mine. 

— Nu vreau, a spus cu o ușoară strâmbătură de dezgust, de 
parcă i-aș fi sugerat că poate să lovească un animal neajutorat. 

Pesemne ar fi făcut așa ceva cu plăcere. 

— Vorbești de parcă le-aș fi interzis să-ţi răspundă. Tu și 
numai tu ai ales să-ţi dorești răspunsuri de la mine, când ai fi 
putut cere aproape orice alt dar în loc. Ce răspunsuri pot să-ţi 


VP - 175 


dea ele acum degeaba, când ai pus pe ele un preţ atât de mare? 
Și cum poate o slugă atât de umilă să-ţi pretindă un preț? 
__Mi-aș fi putut frânge mâinile de supărare după ce a plecat. 
Insă dimpotrivă, eram cât se poate de bucuroasă că a ieșit din 
cameră, îmi displăceau mulțumirea și încântarea lui mai mult 
decât îmi displăceau supărarea și furia lui rece. Am rămas în 
picioare, privind prin fereastră la pătura grea de zăpadă pe care 
o așternuse peste lume, chiar și atunci când oglinjoara s-a 
întunecat odată cu venirea nopţii. Nu-mi păsa prea tare de 
soarta ducelui și nici de a târgoveţilor. Insă știam ce avea să se 
întâmple cu poporul meu, când semănăturile aveau să se usuce, 
iar datornicii aveau să fie cuprinși de disperare. 

Mă gândeam doar la mama și la tata, cu zăpada înaltă până la 
streașină casei și înconjurați din toate părțile de o ură încă și 
mai rece. Aveau, oare, să se ducă la Vysnia, la bunicul? Aveau 
să fie în siguranţă acolo? La urma urmei, lăsasem în urmă o 
avere cu care putea să își cumpere drum liber spre miazăzi, dar 
nu reușeam să mă conving, chiar acum când îmi doream mai 
mult, că aveau să mă uite fiind atât de departe. N-aveau să 
plece fără mine. Chiar dacă bunicul le-ar fi spus unde fusesem 
dusă, ei n-aveau să plece niciodată fără mine; le puteam trimite 
o scrisoare plină de minciuni: Sunt acum regină și sunt fericită, 
nu vă mai gândliți la mine, dar n-aveau să mă creadă. Sau, dacă 
ar fi făcut-o, le-aș fi frânt inimile mai rău decât dacă aș fi murit - 
mamei, mai ales, care plânsese văzându-mă că îi iau mantia de 
blană unei femei care scuipase în ţărână la picioarele ei. Avea 
să creadă că îmi îngheţase sloi sufletul, de vreme ce alesesem 
să-i părăsesc și să devin regina unui Străvechi ucigaș, un rege în 
stare să îngheţe lumea doar ca să își întărească fortăreaţa de 
sub munte. 

In dimineaţa următoare, pe când Flek și Tsop strângeau 
vasele de la micul dejun, le-am înștiințat: 

— Poftesc să ies cu sania. 

Incercam marea cu degetul, cerând un lucru care îi era 
îngăduit unei doamne de rang înalt din rândul Străvechilor, fiind 
totodată și o nădejde slabă de scăpare. De data asta am avut 
noroc; de data asta, Flek a dat din cap fără șovăială și m-a lasat 
să ies din odaie, conducându-mă din nou pe scara care îţi dădea 
ameteli și care cobora până în uriașa încăpere boltită din miezul 
muntelui. 


VP - 176 


Era mult mai primejdios să cobori decât să urci pe asemenea 
scară: eram mult mai conștientă de șubrezenia scărilor, care 
arătau de parcă erau făcute din sticlă, și de cât de departe era 
pământul. Am văzut mai limpede decât îmi doream arborii albi 
și zvelţi, dispuși în cercuri perfecte, cuibărite unul într-altul, cei 
mai înalți și cu frunziș mai des în mijloc, iar cei din cercul cel mai 
îndepărtat, puieţi tineri, unii dintre ei fără ramuri. 

În cele din urmă, am ajuns jos, iar Flek m-a plimbat prin 
pădurice, printr-un labirint ameţitor de poteci, fiecare dintre ele 
la fel de netedă ca un lac îngheţat, cu margini din mozaic făcut 
din pietre șlefuite. N-aș fi putut deosebi o cotitură de alta chiar 
să fi avut la dispoziţie o zi întreagă. Prin labirint am întâlnit și alți 
Străvechi de rang mai înalt, îmbrăcaţi în straie de un cenușiu 
mai deschis decât cele purtate de Flek, unii chiar în nuanţe de 
fildeș și alb, însoţiţi de un alai de servitori, și toți m-au privit 
deschis; câţiva dintre ei cu zâmbete ușor curioase la adresa 
părului meu negru, a feței oacheșe și a aurului strălucitor: îmi 
pusesem din nou coroana, pentru că merita osteneala să le 
reamintesc tuturor celor care dădeau ochii cu mine că eram 
regina lor. 

Ajunși la marginea crângului, am urmat calea altui tunel săpat 
în peretele muntelui, un tunel larg, îndeajuns de înalt cât să se 
poată trece cu sania prin el, care dădea într-o altă pajiște de sub 
munte, unde o turmă de cerbi cu gheare pășteau flori străvezii, 
iar sania a rămas, nici mai mult, nici mai puţin, în câmp deschis 
- pesemne că nu aveau nevoie de șoproane sau grajduri. Același 
vizitiu care ne adusese pe munte stătea lângă sanie, ţinând în 
mâini câteva hamuri - pesemne le dregea, deși nu l-am văzut cu 
nicio unealtă în mână. Când Flek i-a spus că pofteam să ies la 
plimbare cu sania, s-a ridicat tăcut și a adus de căpăstru o 
pereche de cerbi, pe care i-a înhămat repede la sanie. După 
care, ca prin farmec, mi-a deschis ușiţa saniei. 

Ceea ce însemna fără greș că nu aveam nicio șansă să scap în 
timpul unei plimbări cu sania, totul fiind o pierdere de vreme. 
Dar m-am urcat în sanie oricum. Și-a îndemnat renii și a tras de 
hăţuri, iar ei au pornit ușor, după care, cu o hurducătură, am 
intrat valvârtej în alt tunel și am pornit într-o goană nebună pe 
potecile acoperite cu zăpadă. M-am prins strâns cu mâna de 
marginea saniei, ca să mă ţin. Mi se părea că alunecam mult 
mai iute decât la sosire, dar se întâmpla așa poate pentru că o 


VP - 177 


apucaserăm la vale, prin tunelul întunecat care ducea la porțile 
de argint, copitele cerbilor tropotind înfundat precum tălpile 
unor dansatori pe un luciu de gheaţă, până când o dungă 
orbitoare de lumină a sfâșiat întunericul dinaintea noastră, iar 
porțile s-au deschis dintr-odată și am ieșit cu iuțeala vântului 
printre ele, în josul coastei lucitoare a muntelui, urmând drumul 
care ducea în codrul acoperit cu zăpadă. 

Mă ţineam încă de balustrada de lemn a saniei, dar, de îndată 
ce aerul rece m-a lovit în faţă, am răsuflat cu nesat și am 
descoperit că încă eram în stare să mă bucur de mișcare, de 
ieșirea la aer curat, chiar dacă n-avea să mă ducă într-un loc 
priincios. Merita să mai fac o încercare. 

— Surugiu! Shofer! am strigat. Vizitiul a tresărit la fel cum 
făcuseră Flek și Tsop, privind de jur-împrejurul meu ca și cum ar 
fi vrut să se asigure că pe el îl strigasem. Vreau să merg la 
Vysnia. 

M-a privit cu ochi goi, așa că am adăugat: 

— Locul unde ai venit după mine, înainte de nuntă. 

S-a cutremurat de parcă îi cerusem să mă ducă la porțile 
iadului: 

— În lumea încălzită de soare? Nu se poate străbate nicio 
bucată de drum în afară de calea regelui, și numai cu învoirea 
lui. 

Când a spus acestea, mi-am dat seama că nu se zărea nici 
urmă de arbori albi și de drum alb-argintiu, pe care călătorisem 
ca să ajungem până sub munte. M-am întors și am privit înapoi. 
Era aceeași priveliște: muntele de sticlă se înălța sclipitor și 
două urme de tălpici de sanie alergau înapoia ei prin zăpada 
groasă, drept până la porţile de argint. Am putut zări cascada, 
înghețată acum, și dăra strălucitoare a râului șerpuind pe lângă 
copaci. Insă drumul Străvechilor lipsea, ca și cum nu fusese 
nicicând acolo, și toți copacii pe care îi puteam zări erau pini 
negri, albiţi de neaua căzută pe crengile lor. 

M-am așezat la loc în sanie, adâncită în gânduri, și n-am mai 
spus nimic ca să-l fac să se întoarcă, iar el a mânat mai departe. 
Nu se mai zărea acum niciun drum: sania aluneca pe luciul 
îngheţat al râului, singura cale pe care o întrevedeam printre 
copaci. Cerbii nu păreau să întâmpine vreo greutate în a alerga 
fie și pe gheață; se prea poate ca ghearele de pe copite să le fi 
fost de ajutor. 


VP - 178 


Regatul Străvechilor nu părea a fi altceva decât o pădure 
nesfârșită. N-am zărit nimic în jurul nostru, nici măcar o colibă, 
iar când am uitat și l-am întrebat pe vizitiu dacă trăia vreun 
Străvechi în afara muntelui de gheaţă, nu mi-a răspuns, ci doar 
s-a uitat înapoi, spunând într-o doară, /ntreabă-l pe rege. Am 
mai gonit multă vreme și nimic nu s-a schimbat. Ziua ar fi 
trebuit să se îndrepte de-acum spre amiază, însă se făcea din ce 
în ce mai întuneric pe măsură ce ne îndepărtam de munte, 
cenușiul lipsit de contur al cerului topindu-se într-un crepuscul 
înnegurat, iar copacii și zăpada deveneau din ce în ce mai greu 
de deslușit. 

În depărtare, o dungă de un negru și mai întunecat a apărut la 
orizont, prin deschizătura îngustă dintre copaci, acolo unde râul 
se întâlnea cu cerul. Cerbii au încetinit, iar Shofer s-a uitat la 
mine. Nu avea de gând să mâne mai departe, tot așa cum Flek 
refuzase să înainteze mai mult în măruntaiele muntelui, iar 
durerea mea de picioare rămăsese ca o amintire a pedepsei 
primite pentru că stăruisem. Însă, dacă îi lăsam pe ei să 
hotărască încotro aveam voie să merg, aproape cu siguranţă n- 
aș mai fi putut scăpa. 

— Ar trebui să ne întoarcem? l-am întrebat, cu un glas puțin 
răutăcios, ca să văd dacă putea fi pus la încercare. 

A șovăit, apoi s-a întors către cerbi fără să-mi răspundă și a 
rostit către ei un scurt îndemn. Ne îndreptam către orizontul 
întunecat și, la scurtă vreme, s-a înnoptat de tot pe sub crengi; 
abia mai puteam zări trunchiurile copacilor înșiraţi de-a lungul 
râului. Nu se vedeau luna, nici stele care să lumineze cât de cât 
cerul nopţii, iar frunzele aveau o nuanţă și mai întunecată 
asemuite cu cenușiul bolţii. Cerbii își legănau capetele, gata de 
odihnă; nici lor nu le plăcea locul, după cum îmi dădeam seama, 
și nu cred că le păsa câtuși de puţin pe cine poartă în sania 
trasă de ei. Râul înghețat se pierdea în bezna adâncă din faţa 
noastră. 

— Bine, acum întoarce, am spus în cele din urmă, renunțând, 
iar Shofer și-a întors iute capul, cuprins de o mare ușurare. Dar 
am privit încă o dată în urmă, în timp ce întorcea sania, și atunci 
i-am văzut: două siluete apărute pe malul râului, ivindu-se din 
întuneric - doi oameni înfășuraţi în blănuri grele, iar unul dintre 
ei era o regină. 

# 


VP - 179 


Mirnatius nici măcar nu s-a clintit când frigul m-a împins să 
trec înapoi prin oglindă. M-am strecurat lângă vatră cât mai 
încet cu putinţă și m-am încălzit la foc, urmărindu-l cu grijă să 
nu cumva să se trezească. Vrăjile lui preschimbaseră patul într- 
un sălaș pentru propria-i frumuseţe și, chiar cuibărit în braţele 
somnului, întreaga lui făptură era o operă de artă. A suspinat și 
s-a întors prin somn, murmurând șoapte de neînțeles, cu un braţ 
gol ieșindu-i dintre așternuturi, cu capul întors arătându-i linia 
gâtului și cu buzele întredeschise. 

Locul meu era în acel pat lângă el: o mireasă înspăimântată 
de lucruri obișnuite, de neîndemânare și de egoism. Toate 
aceste temeri ar fi fost de-ajuns; niciodată nu mi-aș fi închipuit 
mai mult decât să le fac faţă și să găsesc în afara dormitorului 
căi îndeajuns de folositoare pentru mine ca să câștig acea avere 
neprețuită, anume respectul celorlalţi. Însă, neîndoios, cu un sot 
atât de chipeș, ar fi trebuit să am și dreptul de a trage unele 
nădejdi firave, în privinţa lucrurilor din pricina cărora femeile 
intrau de obicei în bucluc, după cum auzisem șoptindu-se pe la 
colțuri. 

În schimb, scoica de mărgăritar adăpostea un monstru care 
voia să mă soarbă ca pe un pocal cu vin bun, până la fund, și să- 
| pună gol pe masă; un monstru pe care trebuia să-l păcălesc 
zilnic doar ca să rămân în viaţă. Nu mai știam sigur cine era 
stăpânul și cine sluga, însă acel demon îl așezase pe Mirnatius 
pe tron cu șapte ani în urmă și îl nutrise cu puteri fermecate 
încă de atunci, iar el era întru totul pregătit și dornic să mă dea 
drept răsplată demonului, având doar câteva mărunţișuri de 
care să se plângă, cum ar fi neplăcerea de a face curat după ce 
monstrul avea să mă devoreze, așa cum se întâmplase cu 
zdrenţele hainelor lui de pe podea, pe jumătate mistuite de foc. 

Am aruncat resturile de îmbrăcăminte în foc și am dormit 
iepurește lângă vatră preţ de un ceas sau două. Îndată ce s-a 
făcut dimineaţă, m-am ridicat și m-am grăbit să-mi pun cămașa 
de noapte ca și cum aș fi purtat-o toată noaptea, apoi am sunat 
clopoțelul și slujnicele au venit pe dată. Mirnatius s-a trezit 
brusc, aruncând priviri sălbatice în jur, surprins de zgomotul 
neașteptat, dar ele intraseră deja în odaie. Le-am cerut să 
pregătească baia și să ne aducă micul dejun, apoi am chemat 
încă o slujnică să mă ajute la îmbrăcat, așa că s-a făcut o 
asemenea forfotă în dormitor că nu am rămas nicio clipă singuri, 


VP - 180 


apoi mi-am întrebat soțul cu glas mieros: 

— Ai dormit bine, Înălţimea Ta? 

M-a privit cu o indignare plină de nedumerire, dar erau patru 
suflete în odaie. 

— Foarte bine, a spus după o clipă, fără să-și ia ochii de la 
mine și, după cum am văzut, fără să se gândească ce anume 
spune și ce ar însemna pentru rangul meu la Curte dacă 
slujnicele ar povesti tuturor că ţarul, de altfel îngrijorător de 
neinteresat de plăcerile trupești, dormise negreșit în dormitorul 
soţiei și nu într-al lui, ba pe deasupra dormise bine. 

Nu cred că îi păsa prea tare să fie bine văzut de curtenii lui, 
de vreme ce îi putea hipnotiza cu ușurință atunci când dădeau 
semne că nu sunt de aceeași părere cu el. Prefera să le dozeze 
nemulțumirea, decât să irosească prea mult din farmecele 
dăruite de demon. Însă aveam nevoie de orice armă la 
îndemână, de orice mi-ar fi fost de folos, așa că m-am urcat în 
pat lângă el - s-a tras puţin înapoi, măsurându-mă cu privirea -, 
iar, când au adus tava, i-am turnat în ceașcă ceaiul, pe care 
băgasem de seamă că îl bea foarte dulce, și am adăugat câteva 
lingurite de cireşe înainte de a-i înmâna ceașca. A părut 
îngrijorat după ce l-a gustat, de parcă credea că și eu făcusem 
vreo vrajă. 

Nu putea să-mi spună nimic cu servitoarele de faţă, iar ele n- 
aveau de gând să plece nicăieri când puteau să adune atâtea 
bârfe, de vreme ce eu le dădusem prilejul să rămână. Cu atât 
mai puţin cameristele. Mirnatius nu avea haine pe el, după ce 
demonul le preschimbase în zdrențe cu o noapte înainte, iar 
așternuturile îi alunecau de pe umerii goi și de pe pieptul slab. 
Toate fetele îi aruncau ocheade drăgăstoase când își închipuiau 
că nu mă uit la ele și își căutau prilej să se afle în preajma lui. S- 
ar fi putut la fel de bine lăsa păgubașe: țarul nu-și dezlipea ochii 
de pe mine, ci doar lua înghiţituri mici, grijulii, din mâna mea, și 
îmi răspundea după cuviinţă la orice flecușteț spus de mine, iar 
când vana s-a umplut, m-am ridicat și i-am spus: 

— Merg să-mi fac rugăciunile cât te îmbăiezi, Înălţimea Ta. 

Şi mi-am luat tălpășița. 

Insă de data asta, când am ieșit din biserică, sania mă aștepta 
în curtea castelului, iar bagajele erau încărcate. 

— Pornim spre Koron îndată, porumbiţa mea, mi-a spus 
Mirnatius în sala mare, cu ochii îngustați, și nu mi-a lăsat nicio 


VP - 181 


alegere: trebuia să mă urc în sanie singură cu el și să călătorim 
prin codrul întunecos, până la palatul lui, plin de oșteni și 
curteni. 

Am intrat și mi-am pus colierul de argint, cele trei rochii de 
lână și blănurile și am coborât cu cutia de bijuterii în mână: nu 
era nimic neobișnuit în ce făceam; mama mea vitregă avea 
mereu grijă de cutia ei, oricând călătorea, și nimeni nu trebuia 
să știe că într-a mea nu se găsea nimic altceva decât coroana 
sau că restul zorzoanelor mele fuseseră ascunse printre haine, 
ca să facă mai ușoară cutia. Am așezat-o între mine și marginea 
saniei. La nevoie, aveam să sar din sanie cu cutia, să fug în 
pădure și să încerc să găsesc oglindirea unei ape înghețate prin 
care să fug. 

Însă foamea demonică nu a mai strălucit în ochii lui Mirnatius 
când sania a pornit și mi-am amintit că nu o văzusem niciodată 
în timpul zilei, ci doar după căderea nopţii. In schimb, a așteptat 
până ce ne-am îndepărtat binișor de reședința ducelui - toate 
femeile casei fluturau batistele către mine în semn de bun- 
rămas -, după care mi-a șuierat chiar cu glasul lui: 

— Nu știu unde fugi în fiecare noapte, dar nu cred c-o să te 
las s-o faci la nesfârșit. 

— Va trebui să mă ierţi, dragul meu soț, am răspuns, după 
câteva clipe de gândire. 

Ce voiam să-l fac să creadă sau să afle că știu? 

— Ți-am făcut jurăminte de cununie ţie, dar altcineva vine în 
iatacul meu în locul tău. Veveriţele fug din instinct atunci când 
vânătorul se apropie prea mult. 

A înţepenit într-un colț al saniei, la oarecare depărtare de 
mine, și a rămas într-o așteptare tăcută și neliniștită, privindu- 
mă stăruitor. Eu m-am așezat dinadins cât mai simplu, rezemată 
comod de câteva pernuțe și cu privirea aţintită drept înainte. 
Alunecam cu repeziciune prin liniștea încremenită a codrului 
adânc, ale cărui crengi se aplecau sub povara zăpezii proaspete, 
și m-am lăsat mângâiată de monotonia calmă a peisajului de 
iarnă; se prea poate să fi fost frig, dar nu se putea compara cu 
frigul din împărăţia iernatică în care îmi petreceam serile, iar 
inelul din deget îmi aducea și el o boare de mângâiere. 

Am mers cale lungă, apoi dintr-odată Mirnatius m-a întrebat: 

— Și unde anume fug veveriţele când vor să se ascundă? 

L-am privit puţin nedumerită. Tocmai îi mărturisisem că știu 


VP - 182 


de demonul ce-l ţine în stăpânire și de planurile lui pentru mine, 
așa că nu se putea aștepta ca eu să-i spun ceva sau să cooperez 
în vreun fel cu el. Dar când nu i-am răspuns, s-a încruntat către 
mine la fel de îmbufnat ca un copil răzgâiat, s-a aplecat în față și 
mi-a șuierat: 

— Spune-mi unde fugi! 

Întreaga căldură a puterii lui vrăjite a trecut peste mine și s-a 
scurs în inelul meu avid, neatingându-mă defel. Mai că mi-a 
venit să-l întreb de ce își istovește puterea cu mine: știa deja că 
n-avea să-i meargă. Dar bănuiesc că ajunsese să se bizuie atât 
de mult pe vrăjile lui, încât nu mai învățase să gândească 
singur. Cât despre mine, gândirea a fost singurul lucru care mi-a 
fost de folos în casa tatălui meu: nimănui nu-i păsase vreodată 
ce-mi doresc sau dacă eram fericită. Trebuise să-mi fac singură 
rost de orice lucru dorit. Nu mai fusesem niciodată 
recunoscătoare pentru acest dar până acum, când lucrul dorit 
era viaţa însăși. 

Dar mi-am dat seama că, dacă stăruiam în tăcerea mea, se 
putea ca Mirnatius să-și piardă curând cumpătul. Nori de furtună 
i se îngrămădeau deja pe frunte și, chiar dacă demonul lui n- 
avea să apară decât după căderea întunericului, putea tot atât 
de bine să pună câţiva oșteni oarecare să mă arunce într-o 
celulă de temniţă, în care să-l aștept. Curtenii aveau să fie 
foarte tulburaţi, desigur, dacă ţarul își arunca tânăra soție în 
temniță, apoi ea dispărea fără urmă, iar tata s-ar fi folosit, fără 
îndoială, de asemenea prilej, însă Mirnatius îmi dădea prea 
puţine motive să cred că gândea îndeajuns de departe încât să 
prevadă asemenea urmări. 

Asta dacă nu îl provocam eu s-o facă. 

— De ce nu te-ai căsătorit cu Vassilia acum patru ani? l-am 
întrebat abrupt, chiar când se pregătea să strige din nou la 
mine. 

Spusele mele au avut efectul folositor de a-i întrerupe 
creșterea stării de iritare. 

— Poftim?! a spus, cu glas pierdut, de parcă întrebarea însăși 
n-ar fi avut niciun înţeles pentru el. 

— Fiica prințului Ulrich, am continuat eu. Prinţul are zece mii 
de oșteni și mina de sare, iar regele Niemsk-ului l-ar primi 
bucuros să-i jure credință dacă tu ai fi ucis. Trebuia să te asiguri 
în privinţa lui, înainte să pui să-l omoare pe arhiducele Dmitir. 


VP - 183 


De ce nu te-ai căsătorit cu ea? 

Pe chipul lui se luptau acum pentru întâietate încruntarea și 
nedumerirea. 

— Vorbești ca una dintre găinile bătrâne care cloncăne către 
mine în sfatul ţării, a spus. 

— Găini pe care nu le asculți niciodată și le amețești cu vrăji 
atunci când te pisează prea mult? am întrebat, iar încruntarea a 
pus stăpânire pe chipul lui. 

Nu era însă același soi de mânie ca mai înainte: dăscăleala în 
chestiuni de politică trebuie că-i era o neplăcere obișnuită. 

— Însă ele au dreptate. Lithvasul are nevoie de un moștenitor 
și, dacă tu n-o să-i dai unul, s-ar putea să fii răsturnat de la 
putere cât de curând. lar acum, că te-ai căsătorit cu mine, și nu 
cu Vassilia, Ulrich s-ar putea hotărî s-o facă înainte ca tu să te 
poţi dezmetici. 

— Nimeni n-o să mă răstoarne de la putere! a izbucnit, de 
parcă l-aș fi jignit cu spusele mele. 

— Și cum o să-i oprești? am întrebat. Dacă Ulrich o 
căsătorește pe Vassilia cu prinţul Casimir, n-o să te viziteze la 
Koron, unde poți să te foloseşti de vrăji ca să le poruncești să nu 
mărșăluiască cu oaste către cetatea ta. Te poţi juca cu minţile 
lor de la mai bine de patru sute de verste? Poţi opri unul dintr-o 
mie de arcași să te săgeteze pe câmpul de bătălie sau să faci 
zece asasini să lepede săbiile toți odată, dacă năvălesc în odaia 
ta hotărâți să te înjunghie? 

S-a holbat la mine de parcă nu încercase să răspundă 
niciodată la asemenea întrebări, nici măcar către sine. Pesemne 
că își credea sfetnicii niște idioţi care văd totul în negru și care 
habar n-aveau de vrăjile lui, care l-ar fi salvat de orice 
ameninţare cu putinţă, însă demonul lui nu părea atotputernic, 
iar vrăjile mamei lui nu o putuseră scăpa de flăcările rugului. 
Părea să se simtă mai puţin de neînfrânt în faţa unei întrebări 
bine ţintite și, ca atare, nu s-a repezit să-mi spună că mă înșel în 
privinţa limitelor puterii lui. 

— Ce-ţi pasă ţie de asta? mi-a răspuns în schimb, ca și cum 
credea că mă prefac peste măsură de îngrijorată de soarta lui. 
Ai fi cu siguranţă încântată. 

— Plăcerea mea ar ţine doar până ce aș fi înjunghiată odată 
cu tine, am spus. Ulrich și Casimir ar prefera ca tatăl meu să le 
fie mai degrabă prieten decât dușman, dar nu au absolută 


VP - 184 


nevoie de o alianţă cu el și nu vor risca zămislirea inoportună a 
unui moștenitor de către mine, după ce te vor fi descăpățânat. 
Desigur, am adăugat, asta doar dacă nu mă ucizi tu înainte, într- 
un chip care să dea de bănuit, și le dai tuturor o scuză strălucită 
să mărșăluiască împotriva ta. 

lar aceste ultime cuvinte îi dădeau de înțeles ce voisem să-i 
spun cu adevărat. 

Mirnatius a căzut pe gânduri în colţul lui de sanie, iar eu am 
luat ca pe o mică victorie faptul că încetase să mă mai 
țintuiască cu privirea, uitându-se acum afară și deșirând în 
minte ideile pe care i le băgasem în cap, idei pe care le evitase 
cu atâta succes până atunci. 

Am călătorit prin frig pe durata unei zile întregi; de câteva ori 
vizitiul a oprit ca să odihnească bidiviii, iar de două ori i-a 
schimbat la grajdurile unor boieri întâlniți pe drum, care ne-au 
primit cu ploconeli până-n pământ. N-am ratat prilejul de a 
cobori din sanie la amândouă opririle, unde am intrat în curțile 
boierești și le-am vorbit îndatoritor și blajin gazdelor noastre, 
rostind și câteva cuvinte de laudă la adresa copiilor care nu mai 
conteneau cu plecăciunile. Voiam să pătrund în amintirea a cât 
mai mulţi oameni cu putinţă, dacă ţarul avea de gând să facă pe 
toată lumea să uite de mine. Mirnatius s-a ţinut la distanţă și și- 
a petrecut întreaga zi uitându-se la mine cu ochii ascunși de 
glugă, ceea ce i-a făcut pe toţi să creadă că sunt, într-adevăr, o 
mireasă dorită de soțul ei. 

Noaptea a venit cu greu: lucru ciudat într-așa o zi rece de 
iarnă, în care neaua acoperise într-un strat gros pământul. Eram 
recunoscătoare pentru asta, dar, chiar și așa, asfinţitul făcea să 
se aprindă acea lumină roșie în ochii lui Mirnatius, care s-a zărit 
când ne-am făcut intrarea în curtea palatului lui de la Koron. 
Zidurile erau înţesate de oșteni, iar Magreta mă aștepta pe 
trepte, cu mâinile împreunate la piept, mici și bătrâne sub 
mantie, flancată de două gărzi, de unde am priceput că ţarul 
trimisese după ea la Vysnia încă de noaptea trecută, iar ei o 
aduseseră zor-nevoie, ca să ajungă aici înainte de lăsarea 
întunericului. 

Când am urcat treptele, m-a cuprins cu brațele și a plâns 
ușor, zicând doar atât, „Dușenka, dușenka!” Mi-a mulțumit 
călduros că îmi amintisem de o femeie în vârstă ca ea și că 
trimisesem s-o aducă, dar nu mă purtasem corect faţă de ea: 


VP-185 


glasul îi tremura, iar mâinile ei mă strângeau cam tare. 
Înțelesese că eram amândouă în primejdie de moarte. 

Mi-am dat toată silinţa să par cât mai recunoscătoare și i-am 
mulțumit soţului meu pentru bunătatea arătată și pentru 
minunata surpriză de a o găsi pe Magreta la Koron și m-am 
îmbărbătat, după care l-am sărutat în faţa gărzilor lui, 
surprinzându-l; pesemne că se gândise la sărut ca la o armă pe 
care doar el o putea întrebuința. Așa că nu s-a mișcat când mi- 
am apăsat buzele de buzele lui fierbinţi, după care m-am tras 
iute înapoi, de parcă mă rușinasem de propria-mi îndrăzneală. 
M-am întors către gărzi și am întrebat-o pe Magreta dacă s-au 
purtat grijuliu cu ea. Le-am mulţumit când ea a încuviinţat din 
cap spunându-mi că s-a simţit cum nu se poate mai în siguranţă, 
chiar pe lungul drum de la Vysnia. 

— Spuneţi-mi numele voastre ca să le ţin minte, am zis, și mi- 
am scos mâna din manşon ca să le-o întind, cu inelul licărind pe 
deget, iar ei mi-au strâns-o cu stângăcie și s-au bâlbâit, 
negăsindu-și cuvintele, deși fără doar și poate primiseră porunca 
să meargă să aducă o femeie în vârstă, fără să le pese de ce le- 
ar fi spus cineva sau de jeluirea ei, crezându-se mai degrabă 
temniceri decât însoțitori. Bâlbâială era în parte datorată 
farmecelor inelului, însă restul, după cum am bănuit, se datora 
farmecului mai subtil al contrastului; nu-mi închipuiam că 
Mirnatius se purta foarte prevenitor cu servitorii. 

— Gabrielius și Vladas, am repetat eu. Vă mulțumesc că aţi 
avut grijă de bătrâna mea nanușka?; să intrăm acum. După un 
drum așa de lung, se cuvine să vă încălziţi la bucătărie cu o 
cană de krupnik fierbinte. 

Mirnatius n-avea cum să nu încuviințeze un asemenea gest 
mărunt de bunătate, fără să pară ciudat și oarecum meschin, 
însă cu siguranţă nu-i plăcea ca oamenii lui să primească vreun 
ordin de la mine. 

— Tu și cu doica ta veţi urca în odăile mele și mă veţi aștepta 
acolo, a spus cu răceală de îndată ce m-a urmat în saloane și a 
făcut un semn hotărât cu mâna celor două gărzi. Duceţi-le sus și 
așteptați cu ele în odaie până sosesc eu! le-a poruncit, vârându- 
ne chiar în capcana de care mă temeam, după care s-a 
strecurat în sala mare. 

Am prins-o strâns de mână pe Magreta în timp ce urcam 


° În original nanushka (rus. HaHymuka), cu sensul de mătușică (n.tr.). 
VP - 186 


scările. Ea s-a ţinut cum nu se poate mai tare și a evitat să mă 
întrebe dacă soțul meu se purta frumos cu mine sau dacă eram 
fericită. 

— Spune-mi, te rog, am greșit cu ceva spunându-le gărzilor să 
meargă la bucătărie să bea o cană de krupnik? l-am întrebat pe 
unul dintre oșteni, pe când urcam scara. Inălțimea Sa are ceva 
împotriva băuturii? 

— Nu, domniţă, mi-a răspuns oșteanul, săgetându-mă cu 
privirea. 

— Ah! am răspuns, prefăcându-mă un pic abătută și 
dezamăgită din pricina dispoziţiei nestatornice a soțului meu. 
Socot că îl îngrijorează niscaiva afaceri de stat. Ei bine, o să 
încerc să-l fac să uite de ele în noaptea asta. Poate vom cina 
chiar aici în odaie. Magreta, vrei să-mi perii părul și să-l 
împletești apoi la loc? 

Dormitorul era la fel de mare cât sala de bal a tatei și de-a 
dreptul ridicol, în toată splendoarea lui poleită și nepractică. N-a 
trebuit să-mi întrebuinţez prea tare vederea ca să pot privi 
împrejur, la uriașa pictură murală de aproape zece arșini, 
înfăţișând-o pe Eva ispitită de șarpe, ceea ce mi s-a părut cu 
desăvârșire nedrept în circumstanţele date, și la patul care 
putea el însuși să servească drept iatac, fiind construit într-o 
nișă largă din perete, încadrat cu înflorituri aurite, cu pilaștri și 
draperii grele de damasc, brodat fin cu fir subţire. Ferestrele 
erau prinse în rame de uși care puteau fi deschise înspre un 
balconaș delicat din fier forjat. Arborii din grădină atârnau peste 
marginea balconului, acoperiţi acum cu zăpadă. 

Se aflau patru șemineuri deosebite în uriașa odaie, care erau 
toate înnegrite de fum și în care duduia focul chiar în miez de zi, 
în luna mai: un slujitor punea lemne pe foc chiar când am intrat. 
Era o cameră pentru un duce din Salvia sau Longines, dintr-o 
țară unde iarna își făcea doar o apariţie fugară, în trecere. 
Nimeni cu simţ practic nu ar fi construit asemenea odaie aici în 
Lithvas și, într-adevăr, am putut vedea că nimeni nu o făcuse: în 
pereţi se vedeau crăpături subţiri acolo unde Mirnatius însuși 
poruncise de bună seamă să se scoată podelele odăilor de 
deasupra și să se dărâme odăile învecinate, pentru a da naștere 
acestei încăperi ridicol de spaţioase. 

Insă, cu toate excesele ei, odaia era totuși frumoasă - 
extravagantă, nepractică și incomodă, da, dar luată ca întreg se 


VP - 187 


încadra cumva în limitele bunului-gust, pentru a fi somptuoasă 
și nu pur și simplu ridicolă. Era parcă desprinsă dintr-o carte cu 
povești desenată de o mână ingenioasă, iar toate desenele se 
armonizau. Doar un pic, dar acest lucru o făcea cumva și mai 
impresionantă, ca și cum ai privi un jongler ţinând în aer șapte 
cuțite ascuțite în același timp, știind că o mică scăpare ar face 
ca toate să se prăbușească. Cred că oricui i-ar fi fost greu să 
stea în acea cameră și să fie cucerit de ea, oricât de năzuros ar 
fi fost. Până și gărzile au privit cu uluire în jur când au intrat cu 
noi, uitând să adopte o mină severă și de neînduplecat. 

N-au spus nimic când mi-am luat cutia cu bijuterii și am 
condus-o pe Magreta după paravanul de baie. Și acolo ardea 
focul într-un cămin, încălzind aerul dintr-o baie cu adevărat 
magnifică: cada era poleită și ea cu aur și atât de încăpătoare, 
că puteam să mă întind întreagă în ea. Dar, și mai important, 
lângă cadă se afla o oglindă și mai minunată, de parcă lui 
Mirnatius îi plăcea să se admire ca pe o operă de artă atunci 
când ieșea din baie. 

Am strigat gărzile de după paravan, cerându-le să trimită jos 
după ceai, în timp ce Magreta, răspunzând la semnele mele, îmi 
punea în grabă colierul la gât și coroana pe cap. Chiar dacă mă 
asculta întocmai, părea din cale-afară de uimită, iar uimirea ei a 
sporit când mi-am înfășurat mantia în jurul ei și am 
îngenuncheat să trag haina grea de blană de lângă șemineu, ca 
să i-o pun pe umeri. Magreta și-a strâns haina pe trup când i-am 
dat marginile mantalei de blană și nu a rostit un cuvințel cu 
voce tare, însă gura i s-a deschis, mișcându-se în tăcere, 
închipuind întrebări pe care voia să le rostească. Mi-am dus 
degetul la buze ca s-o fac să tacă și i-am făcut semn să se 
apropie de oglindă. 

Codrul întunecat se afla de cealaltă parte a oglinzii, acoperit 
cu o pătură groasă de nea albă. Nu știam dacă o să meargă și 
de astă dată, dacă aș fi putut-o lua cu mine dincolo, dar altă 
speranţă nu mai aveam. Chiar când am prins-o pe Magreta de 
mână, am auzit un zgomot de pași apropiindu-se pe coridor și, 
când ușa s-a trântit cu putere de perete, l-am auzit pe demon 
șuierând cu glasul lui Mirnatius: 

— Unde este Irina, unde este dulcea mea iubită? 

Dar Magreta a scos un oftat: o prinsesem de mână și ea se 
uita în oglindă, cu fața palidă, dându-se instinctiv înapoi. Am 


VP - 188 


tras-o și mai aproape. 
— Să nu-mi dai drumul! i-am șoptit, iar după o singură privire 


înspăimântată peste umăr, a clătinat hotărât din cap în semn de 
încuviinţare. 


M-am întors către oglindă și am pășit dincolo, trăgând-o după 
mine pe malul îngheţat al râului. 


VP - 189 


CAPITOLUL XIII 


Dimineaţa, panov Mandelstam a venit, și-a scuturat zăpada 
de pe cizme și i-a spus panovei Mandelstam încetișor: 

— Nu i-au prins. A venit zăpada. 

Așa că m-am bucurat că a venit zăpada. Chiar dacă atunci nu 
știam dacă ar trebui să mă bucur pentru zăpadă, întrucât se 
putea ca Wanda și Serghei să fi murit înghețaţi pe undeva, însă 
am hotărât să mă bucur pentru zăpadă, deoarece îmi fusese de 
câteva ori frig lucrând în zăpadă, cuprins de somn, și taica mă 
lovea peste cap ca să mă trezească și mă întreba dacă vreau să 
mor înghețat, și nu voiam, doar mă fura somnul, iar asta nu 
durea și nici nu te speria. M-am întrebat dacă taica a fost speriat 
când a murit. Din sunetele scoase de el atunci, se pare că da. 

La masa de dimineaţă, panova Mandelstam mi-a dat două 
castroane de terci cu lapte pe deasupra și câteva afine uscate și 
a adăugat puţin zahăr brun în fiertură și am mâncat și a fost 
foarte bun și dulce. Apoi am ieșit să am grijă de capre, pentru că 
asta îmi spusese Wanda să fac. 

— Ar trebui să mănânce o masă caldă și caprele într-o zi atât 
de friguroasă, a spus panova Mandelstam și m-a ajutat să fierb 
un cazan mare cu păsat. 

Am avut grijă să le pun porții mari caprelor mele. Arătau tare 
slabe pe lângă caprele familiei Mandelstam, iar celelalte capre 
le împunseseră și le mușcaseră cu o zi înainte. Dar acum 
celelalte capre erau bucuroase de tovărășie, pentru că blana le 
fusese tunsă, iar caprele mele încă mai aveau blană, deși era 
plină de scaieți și murdărie. S-au strâns toate laolaltă în șopron 
după ce au mâncat păsatul fierbinte. 

Zăpada era mare în curte. Am curăţat-o cu lopata, dând la o 
parte bucăţi mari, ca să poată caprele și găinile să ajungă la 
iarbă. Pământul era îngheţat, dar am scos din buzunar nuca din 
copacul coliliu, m-am uitat la ea și m-am întrebat cum ar fi să o 
sădesc aici. Însă nu eram sigur și n-am vrut să fac vreo 
greșeală, așa că am pus-o la loc și am intrat înapoi în casă. La 
prânz, panova Mandelstam mi-a dat trei felii groase de pâine cu 
unt și cu gem, și două ouă, și o mâncare de morcovi cu prune 


VP - 190 


uscate. Au fost foarte bune și ele. 

După aceea s-a făcut după-amiază și n-am știut ce să mai fac. 
Panova Mandelstam s-a așezat lângă roata de tors, dar eu nu 
știam să torc, iar panov Mandelstam citea o carte, iar eu nici să 
citesc nu știam. 

— Ce să fac eu acum? am întrebat. 

— De ce nu ieși să te joci, Stepon? mi-a spus panova 
Mandelstam. 

Dar nici să mă joc nu știam, iar panov Mandelstam i-a spus cu 
voce joasă: 

— Ceilalţi băieţi... 

La care ea și-a strâns buzele și a dat din cap către el, vrând să 
spună că băieţii din târg aveau să se poarte urât cu mine, poate 
pentru că ajutasem la uciderea tatei sau poate doar pentru că 
eram nou în târg. 

— Ce făcea Wanda când venea aici? am întrebat, dar mi-am 
amintit de îndată ce am pus întrebarea. Strângea banii și 
plocoanele de la datornici. 

— Dar tu ești prea tânăr pentru asemenea treabă, a spus 
panova Mandelstam. De ce nu dai o raită prin pădure să vezi 
dacă găsești niște ciuperci bune de mâncat? Ştii să le 
deosebești de cele otrăvitoare, nu? i 

— Da, am spus, și ea mi-a dat coșul. Insă azi pădurea era 
acoperită de o nea groasă, așa că nu prea avea rost să mă duc 
să culeg ciuperci. Insă am ieșit, m-am uitat cu luare-aminte prin 
zăpadă, dar n-am zărit nici urmă de ciupercă. Apoi m-am gândit 
cum ar fi să mă duc să strâng de la datornici, chiar dacă eram 
prea tânăr, pentru că, dacă Mandelstamii nu strângeau datoriile, 
și nici Wanda n-o făcea, nu vedeam cine altcineva ar fi putut s-o 
facă. Trăise și altcineva în casa lor, mi-o aminteam pe Wanda 
vorbind, dar nu-mi puteam aminti numele. Mă făcea să mă simt 
ciudat că încerc să-mi amintesc când numele se încăpățâna să 
nu-mi vină în minte, pentru că numele îmi veneau întotdeauna 
în minte când voiam. Dar oricum eram sigur că acum nu se mai 
afla altcineva în casă sau în hambar, întrucât cercetasem 
amănunţit peste tot locul. Dacă aș fi dat peste cineva, l-aș fi 
putut întreba doar cum se numește și nu m-aș mai fi simţit 
ciudat. M-am uitat chiar și în cotețul de păsări, ca nu cumva 
cineva să se fi strecurat acolo, dar nu erau decât găinile. 
Așadar, nu mai era nimeni în afară de mine. 


VP-191 


Era după ziua de târg, în cea de-a doua săptămână a lunii, 
ceea ce însemna că Wanda mergea să adune datoriile din cele 
două sate în care se ajungea pe drumul de țară dintre răsărit și 
miazăzi, iar numele celor de la care aveam de adunat erau 
Rybernik, Hurol, Gnadys, Provna, Tsumil și Dvuri. Mi-am repetat 
în gând numele pe drum, pentru că-mi sunau în cap ca un 
cântec drăguţ. Când am ajuns, am bătut la toate ușile întâlnite 
și i-am întrebat de nume, iar dacă își recunoșteau numele 
printre cele întrebate, doar întindeam coșul. M-au privit cu toţii, 
apoi mi-au pus felurite lucruri în coș. Panova Tsumil mi-a spus 
cu glas domol: 

— Sărmanul copil! și m-a mângâiat pe cap. Așa mic și evreii 
deja te pun la muncă! 

— Nu, am răspuns, dar femeia doar a clătinat din cap și a 
așezat niște gheme de fir tors în coș, apoi mi-a dat ceva să 
mănânc, un lucru numit prăjiturică. Wanda adusese odată acasă 
prăjiturele primite de la panova Mandelstam și fuseseră tare 
bune. Așa că nu m-am contrazis cu panova Tsumil, ci doar am 
mâncat prăjiturică; era de asemenea foarte bună, i-am mulţumit 
și am plecat mai departe. 

Când am terminat, i-am adus coșul panovei Mandelstam și i- 
am spus: 

— La urma urmei, nu sunt chiar atât de tânăr pentru asta. 

Ea s-a uitat în coș și s-a supărat foarte tare. N-am știut de ce, 
apoi panov Mandelstam mi-a pus cu blândeţe mâna pe umăr șia 
spus: 

— Stepon, ar fi trebuit să lămurim treaba asta. Este foarte 
important să nu faci greșeli când strângi de la datornici și să ţii 
cu grijă socoteala. Crezi că, dacă încerci stăruitor poţi să ne spui 
precis pe la cine ai trecut și cine anume ţi-a dat fiecare lucru? 

— Da, am răspuns. In ziua asta a lunii, Wanda trece pe la 
Rybernik, Hurol, Gnadys, Provna, Tsumil și Dvuri, după care am 
arătat către fiecare lucru, spunându-i cine anume mi l-a dat. 

Mi-am închipuit că Panova Mandelstam o să rămână supărată 
pe mai departe, însă mi-a dat niște găluște într-un sos gros cu 
morcovi, cartofi și carne de pui adevărată și o ceașcă de ceai cu 
două linguri mari de miere, așa că pesemne mă înșelasem în 
privinţa supărării ei. 

# 
Mie și lui Serghei nu ne-a plăcut să rămânem în căsuţa din 


VP - 192 


pădure, dar n-am putut pleca pe dată de acolo. În prima zi, când 
ne-am trezit, zăpada troienise pragul și trecuse de pervazul 
ferestrelor, grămădindu-se sub ele în strat gros. Când am ieșit, 
întreaga pădure era în întregime albă, zărindu-se doar crâmpeie 
de trunchiuri întunecate și copaci aplecaţi sub greutatea zăpezii, 
începuseră să înfrunzească înainte să ningă, așa că acum erau 
cu totul încovoiați. 

Am cercetat în jurul casei și am găsit o mulţime de lucruri. Am 
găsit cartofi și morcovi în grădină, și un șopron în care stătuseră 
capre, o claie de fân vechi și un morman de lână tunsă cât mine 
de înalt. Nu fusese spălată, iar stratul de jos era pătat și 
mucegăit, dar în partea de sus încă se găsea lână bună. Peo 
poliţă se afla un coș, iar într-un ungher o lopată, cu care avea să 
ne fie mai ușor să săpăm cartofi. lar în casă am găsit o cergă 
împăturită pe un raft. 

Soarele a strălucit toată ziua și era cald chiar dacă eram 
împresuraţi de zăpadă. Dar a început a se topi cu repeziciune. 
Serghei s-a dus să adune lemne de foc, iar eu am pus cartofii și 
morcovii la fiert, după care m-am apucat să împletesc încălțări 
noi, din paie, pentru noi. Eu pierdusem deja o ciubotă, iar restul 
erau aproape destrămate. Am folosit și puţină lână, ca 
încălțările să nu fie prea tari, pentru că nu aveam toval pentru 
cizmărie. Lâna era plină de scaieţi, urzici și spini. Am 
înfierbântat o oală de apă și am spălat lâna în ea, dar nu aveam 
pieptăn. Țepii mi-au împuns mâinile și mi-au pricinuit dureri pe 
când lucram, dar trebuia cu orice preţ să avem încălțări. 

l-am făcut lui Serghei o pereche de încălțări până ce s-a întors 
cu lemnele de foc. Le-a încercat și nu-i veneau rău deloc. Am 
pus mai multă lână înăuntru și asta a ajutat mult. Am mâncat 
fiertura de cartofi și morcovi. După care am împletit încălţările 
mele și, când am terminat, am făcut storuri pentru ferestre. 
Serghei a găsit un cuib de păsări într-un copac, cu ouă cafenii 
împestrițate, pe care le puteam lua fără grijă. Le-am mâncat, 
apoi s-a lăsat întunericul și ne-am culcat din nou. 

Dimineaţa următoare, pentru că zăpada se topise pe laturile 
ei, am găsit o ladă pentru grâne pe jumătate plină cu ovăz. Era 
de-ajuns ca să ne ţină de foame pentru un timp mai îndelungat. 
Serghei și cu mine ne-am uitat unul la celălalt. Vrăjitoarea încă 
nu se întorsese, iar asta mă făcea să cred că poate n-avea să se 
mai întoarcă deloc. Dar nu-mi plăcea felul în care găseam atâtea 


VP - 193 


lucruri cu cea mai mare ușurință. 

— Poate c-ar trebui să plecăm, i-am spus lui Serghei cu părere 
de rău. 

Voiam să plecăm, și parcă nu voiam. Cine putea ști dacă 
aveam să găsim drumul? Atunci Serghei a privit în sus, și am 
privit și eu, văzând cum soarele se îndepărtează. Începuse deja 
să ningă din nou. Nu puteam pleca nicăieri. 

Preţ de o clipă, Serghei nu a spus nimic. Nici el nu era prea 
fericit. Apoi a zis: 

— Am putea drege scaunul și patul. Asta dacă se mai întoarce 
cineva la colibă. 

Mi s-a părut o idee tare bună. Dacă doar luam cartofi, 
morcovi, lână și ovăz și locuiam în colibă fără să dăm nimic în 
schimb, ne-am fi chemat hoţi. Oricine s-ar fi întors ar fi fost 
mânios, și pe bună dreptate. Trebuia să răsplătim cu ceva 
șederea noastră acolo. 

Așa că am adus ovăzul în casă și, cât a fiert, ne-am apucat să 
meșterim o tăblie nouă pentru scaun: Serghei a ieșit în zăpadă, 
de unde a rupt niște crengi subțiri din câţiva arbori tineri și a 
făcut un cadru, iar eu am ţesut o împletitură de paie și lână pe 
el - așa cum făcusem cu încălțările noastre -, până a fost 
îndeajuns de trainic ca să-l legăm de picioarele scaunului și să 
ne așezăm pe el. Așa am dres scaunul. 

Tot ce ne mai doream să facem era să punem niște rogojini 
împletite pe pat și, când Serghei a ieșit să aducă lemne de foc 
după masă, s-a întors pe dată. Găsise o sarcină nu prea mare de 
lemne îngropată sub zăpada din spatele colibei, alături de un 
trunchi pentru despicat bușteni, în care cineva înfipsese un 
topor. Era ruginit și avea coada un pic atinsă de putregai și plină 
de așchii, dar Serghei a răzuit rugina cu o piatră, după care a 
putut să taie lemne cu el, chiar dacă îl dureau mâinile din 
pricina cozii. Așa că acum puteam meșteri un cadru întreg 
pentru pat, nu doar o nouă saltea din rogojini. 

Ne era frică să rămânem, însă acum ne era frică și să plecăm 
și să lăsăm treaba neterminată. Părea că suntem hărăziţi să 
terminăm ce făgăduiserăm să facem. Oricum, ninsoarea cădea 
la fel de deasă. Așa că Serghei a început să lucreze un cadru 
pentru pat, în timp ce eu împleteam rogojini pentru saltea. 

A mai nins câtva timp dimineaţă, apoi s-a oprit, după care a 
început iar să ningă cu fulgi deși, și nu s-a mai oprit până ce ne- 


VP - 194 


am dus la culcare. Până în dimineața următoare, zăpadă s-a 
așternut din nou, aproape un stânjen în înălţime. Dar cel puţin 
acum aveam mâncare și în colibă era cald. Serghei a dres patul, 
iar eu am împletit șase rogojini mari, aidoma tăbliei pentru 
scaun, pe care să ne putem întinde pe pat. Am pus pe deasupra 
paie și lână curată. Odată treaba terminată, m-am gândit că de- 
acum puteam pleca dacă asta voiam. Fusese din nou timp 
însorit toată ziua și tot mai multă zăpadă începuse să se 
topească. Serghei și cu mine am căzut la învoială că vom pleca 
a doua zi. 

In dimineaţa următoare, am ieșit din casă ca să mai căutam 
câte ceva de-ale gurii în grădină, să luăm la drum, și am găsit 
un strat întreg cu căpșune. Tufele erau degerate de frig și ofilite, 
iar fructele erau înghețate bocnă, dar aveau să fie bune de 
mâncat oricum. Am intrat și am căutat un vas în care să le pun. 
Pe o poliţă într-un colț întunecat de lângă cuptor, am găsit 
câteva urcioare vechi pe care nu le observasem până atunci, 
deși eram aproape sigură că mai căutasem acolo. Unul dintre 
ele era gol și încăpător, numai bun de pus căpșunile în el. Un 
altul era plin cu sare, iar într-un al treilea se găsea puţină miere, 
întărită, dar încă bună la gust. 

Lucrurile nu arătau grozav pentru noi acum, mai ales că pe 
poliţă, lângă cel mai mare urcior, am dat peste un fus vechi de 
lemn și peste o pereche de andrele. Ceea ce însemna că nu ne 
terminaserăm treaba, pentru că acum puteam toarce lâna și 
puteam împleti firul tors, adică puteam face o saltea adevărată 
ca aceea pe care o găsiserăm putrezită pe pat la sosire. l-am 
arătat fusul lui Serghei. 

— Cât o să dureze? m-a întrebat, ușor neliniștit. 

Am clătinat din cap. Nici eu nu știam. 

Mi-am petrecut restul zilei torcând lâna, în timp ce Serghei a 
mai spălat niște lână ca să am de-ajuns. Am tors șase gheme 
mari de fir, cât am putut mai iute, dar mi-am închipuit că aveam 
nevoie de mai multă lână ca să împletesc o învelitoare pentru 
saltea. Apoi Serghei s-a dus să mai aducă lemne pentru foc. A 
adus o sarcină mare, iar eu am fiert o oală mare de terci de 
ovăz, pentru ca ziua următoare să nu fim nevoiţi să mai ieșim. 
Puteam să mâncăm liniștiți terciul din oală întreaga zi. La 
lăsarea serii, ne-am culcat iarăși pe cuptor. 

— Wanda, m-a strigat Serghei în dimineaţa următoare. 


VP - 195 


Privirea îi era aţintită spre masă. M-am uitat și eu. Toate păreau 
la locul lor. Masa fusese strânsă. Scaunul era așezat cu grijă 
într-un capăt al mesei, ca să nu ne stea în cale. Dar apoi m-am 
gândit că îl rezemasem de perete cu o seară înainte. Poate l-am 
mutat înapoi lângă masă când ne-am dus la culcare. Dar nu-mi 
aminteam să o fi făcut. 

— Hai să mâncăm! am spus în cele din urmă. 

Oala cu terci era caldă încă, în cuptor. Am ridicat capacul și 
am încremenit, privind înăuntru. Fiersesem o oală plină ochi cu 
ovăz. Nu era o oală tocmai mare, iar noi doi am fi putut mânca 
din ea o zi întreagă. Dar cineva înfulecase deja o porțţie 
zdravănă din terciul nostru. Nici n-am putut să-mi închipui că 
poate nimeni nu mâncase din oală sau poate că Serghei luase el 
niţel, pentru că o lingură mare de lemn stătea înfiptă în terci, iar 
noaptea trecută mă gândisem ce bine mi-ar fi prins o lingură 
mare, și n-am găsit nicăieri în colibă o lingură ca aceasta. 

# 

Când i-am poruncit să se oprească, Shofer a tras de frâiele 
cerbilor și sania s-a oprit, însă s-a uitat neliniștit peste umăr 
către cele două siluete de pe malul râului și a spus, iute și cu 
glas scăzut: 

— Doar sufletele pierdute ar veni într-un loc ca ăsta. 

Insă o cunoșteam pe tânăra care stătea pe malul râului, 
învelită în blănurile ei albe, cu coroana binecunoscută de argint 
pe cap, coroană care îmi adusese și mie una: era lrina, fiica 
ducelui. lar, dacă ea găsise un drum până aici, înseamnă că era 
și un drum înapoi. 

— Du-mă la ele ori răspunde-mi, de ce nu se poate? i-am spus 
cu asprime. 

După câteva clipe Shofer a întors în silă sania și a mânat în 
lungul drumului până când am ajuns în dreptul lor. Irina purta 
coroana și colierul, amândouă strălucitoare, și inelul fermecat în 
deget, iar răsuflarea ei nu scotea aburi în aerul îngheţat. O 
cuprinsese cu braţele pe cealaltă femeie, o bătrână care 
tremura ca varga, deși era înfofolită într-o blană grea, iar 
răsuflarea îi plutea ca o ceaţă groasă în jurul capului. 

— Cum aţi ajuns aici? am vrut să aflu. 

Irina m-a privit fără să arate că m-ar fi recunoscut. 

— Nu vrem să vă încălcăm graniţele, a spus. Te rog, vrei să 
ne adăpostești undeva? Doica mea nu poate răbda să stea mult 


VP - 196 


în frig. 

— Urcaţi în sanie, am spus, deși Shofer a tresărit, și le-am 
întins mâna. 

lrina a șovăit doar o clipă, privind înspre râul înghețat, apoi a 
îndemnat-o pe femeia în vârstă să urce în sanie, urcând și ea 
după aceasta. Mi-am scos mantia de blană și am învelit-o pe 
bătrână ca într-o pătură. Tremura tot mai tare și avea buzele 
vineții. 

— Du-ne spre cel mai apropiat adăpost! i-am poruncit 
vizitiului. 

El a tresărit din nou, dar într-o clipă a întors cerbii înhămaţi la 
sanie, a trecut malul și sania s-a pierdut în codrul întunecat. În 
stânga noastră era o noapte ca de smoală, iar în dreapta 
crepusculul palid se lumina în depărtare, ca și cum ne aflam 
drept la hotarul întunericului. Irina și-a întors capul ca să 
privească în urmă la râul de care ne îndepărtam, după care s-a 
uitat la mine. Părul ei lung și negru contrasta cu albul blănurilor 
și cu coroana de argint, iar fulgi de zăpadă i se agăţau în păr, 
plutind din copaci și strălucind ca niște mici șiraguri de 
nestemate. Asfinţitul lăsat în urmă îi aprindea sclipiri roșietice 
sub pielea palidă a obrazului, făcând-o să strălucească odată cu 
el, iar atunci mi-am dat pe dată seama că pesemne îi curgea 
sânge de Străvechi prin vine, moștenit de la vreun strămoș; 
strălucitoare ca argintul, ar fi putut face schimb de locuri cu 
mine și s-ar fi potrivit în această împărăție ca și cum ar fi fost a 
ei. 

— Cum aţi ajuns aici? am întrebat-o din nou. 

Dar ea m-a privit înapoi, ușor încruntată, și mi-a spus 
încetișor. 

— Te cunosc. Ești nevasta giuvaiergiului. 

Desigur, n-avea de unde să știe cine eram: nimeni nu i-ar fi 
spus numele meu sau pe al lui Isaac. Ea era o prinţesă de vază, 
noi eram niște nimeni. Îmi doream cu înverșunare că așa să fi 
stat și acum lucrurile, ca ea să fi avut dreptate; ca eu să fi fost 
acasă, la Basia sau la mine. 

— Nu, i-am răspuns. Eu doar i-am dat argintul. Mă cheamă 
Miryem. 

Shofer a tresărit iar pe locul din față și mi-a aruncat o privire 
fugară, plină de uluire. Irina doar a clătinat ușor din cap, 
încruntându-se  adâncită în gânduri, și a ridicat mâna, 


VP - 197 


atingându-și colierul de la gât. 

— Argint de aici, a murmurat. 

— Așa se întâmplă lucrurile, am spus, înțelegând în sfârșit. 
Argintul e cel care te-a adus aici. 

— Prin oglindă, a răspuns lrina. M-a salvat, ne-a scăpat pe 
amândouă, a adăugat. După care s-a aplecat asupra bătrânei: 
Magra, Magra, nu adormi! 

— lrinușka! a murmurat bătrâna. 

Ținea ochii pe jumătate închiși și se oprise din tremurat. 

Sania s-a oprit deodată: Shofer a tras tare de hăţuri, iar cerbii 
și-au ridicat capetele, gata de odihnă. Vizitiul privea în faţa 
noastră, cu spatele foarte drept și cu umerii ţepeni. 
Ajunseserăm lângă zidul scund al unei grădini, aproape îngropat 
în zăpadă, iar dincolo de el am zărit o lumină cunoscută, slabă și 
roșiatică: licăritul focului în cuptorul unei case, cald și îmbietor. 
Judecând după faţa lui, tot atât de mult l-ar fi mișcat apropierea 
unei gloate furioase. 

— Cine locuiește acolo? am întrebat fără să stau pe gânduri. 

Vizitiul mi-a aruncat doar o privire chinuită și oricum nu-mi 
puteam da seama ce altceva am fi putut face; bătrâna era din 
ce în ce mai slăbită. 

— Ajută-ne s-o coborâm din sanie, i-am zis. 

Cu o neînchipuită șovăială, a atârnat hățurile de speteaza 
scaunului și s-a dat jos din sanie. A ridicat-o pe Magra cu atâta 
ușurință, de parcă ar fi fost un copilaș, chiar dacă doica a 
scâncit simţindu-i atingerea, chiar și prin rândurile de haine și 
blănuri de pe ea. 

A pășit înainte ușurel cu bătrâna în braţe prin pătura groasă 
de nea, pe când Irina și cu mine am răzbit cu greu prin troienele 
acoperite de o pojghiţă tare de gheaţă. Ne-am luptat să ne 
ținem după el, până când dintr-odată zăpada s-a subţiat odată 
ce am ajuns lângă zidul grădinii. Era doar o căsuţă sărmană, o 
colibă ţărănească, în care cuptorul ocupa cel mai mult loc, dar 
din ea răzbătea un miros cald de fiertură de ovăz proaspăt 
gătită, iar licăritul cuptorului se zărea prin crăpăturile subţiri din 
storuri și din ușă. Shofer s-a oprit la oarece depărtare de colibă, 
iar frica lui m-a îngrijorat și pe mine, însă Irina s-a dus glonț spre 
ușă și a deschis-o fără șovăire: era numai un paravan subţire din 
șipci și paie împletite deasupra lor, pentru a ţine vântul la 
distanţă, și a căzut cu zgomot pe podea. 


VP - 198 


— Nu-i nimeni aici, a spus Irina după o clipă, privind spre noi. 

Am intrat după ea: se vedea cu ochiul liber că nu era nimeni 
acasă. Căscioara avea doar o odaie, cu un singur loc de dormit, 
mic și acoperit cu o grămăjoară de paie. Irina l-a acoperit cu 
mantia în care o înfășurasem pe Magra, iar vizitiul a intrat cu 
mare fereală și a așezat-o pe bătrână în noul culcuș, ţinând ochii 
mereu ațintiţi spre ușița cuptorului, încadrată de licăritul subţire 
al focului, și nici n-a apucat bine s-o așeze pe Magra, că s-a și 
năpustit iute spre pragul colibei. Am dat peste o ladă plină cu 
lemne de foc lângă cuptor, iar când am deschis ușa cuptorului, 
am găsit o oală mare înăuntru, plină cu terci de ovăz proaspăt 
fiert. 

— Lasă-mă să-i dau câteva înghiţituri, a spus Irina. 

Pe o poliţă am găsit o strachină și o lingură de lemn. A umplut 
strachina cu o porţie sănătoasă din fiertură, din care se ridicau 
aburi fierbinţi, și a îngenuncheat lângă culcușul bătrânei. l-a dat 
să mănânce Magrei, care s-a înviorat pe dată simțind mirosul, 
îndeajuns cât să mănânce terciul cu înghiţituri mici. Shofer se 
cutremura cu fiecare gură de mâncare, ca și cum ar fi privit pe 
cineva cum mănâncă dinadins otravă. M-a privit și buzele i s-au 
mișcat, de parcă ar fi voit să-mi spună ceva și doar o spaimă și 
mai grozavă îi oprea glasul în gâtlej. Am tot așteptat să se 
întâmple ceva îngrozitor: am privit în fiecare ungher al colibei ca 
să mă asigur că nu se ascundea nimeni acolo, după care am 
ieșit, dând un ocol și curţii. Cineva trebuie să se fi aflat prin 
apropiere, cu focul aprins și cu mâncarea aburindă, dar n-am 
zărit nicio urmă pe zăpada din jurul casei, în afară de dâra de 
pași ducând spre sanie, de unde eu și lrina ne croiserăm cu greu 
cărare prin nămeţi. Un Străvechi, de bună seamă, n-ar fi lăsat 
nicio urmă. Dar... 

— Asta nu este o casă de Străvechi, i-am spus vizitiului, mai 
degrabă o afirmaţie decât o întrebare. 

N-a clătinat deloc din cap, dar nici nu m-a privit uimit sau 
surprins, la fel cum făceau și Flek și Tsop atunci când mai 
greșeam cu câte ceva. Am privit din nou până în fundul grădinii. 
Casa stătea drept pe granița dintre lumi, captivă între 
amândouă: jumătate din grădină fiind cuprinsă de crepuscul, iar 
cealaltă de o noapte adâncă. L-am privit și i-am spus: 

— Acum o să închid ușa. 

— Eu am să stau afară, a spus el repede, ceea ce mi-a dat o 


VP - 199 


speranţă. Am reintrat în colibă, am ridicat ușa și am proptit-o la 
locul ei, după care am așteptat câteva clipe și cu o mișcare 
bruscă am dat-o deoparte din nou... 

Dar tot ce se vedea era o curte goală și Shofer stând în 
mijlocul ei, așteptând plin de neliniște. Se depărtase și mai tare 
de colibă, apropiindu-se de cealaltă parte a zidului împrejmuitor. 
Am reintrat în casă, dezamăgită. Magra a redeschis ochii, iar 
acum îi ţinea mâinile Irinei în mâinile ei. 

— Eşti în siguranţă, lrinușka, a șoptit ea. M-am rugat să fii în 
siguranţă. 

lrina m-a privit și m-a întrebat: 

— Putem sta aici? 

— Nu știu dacă e sigur, am spus. 

— Nu e mai puţin sigur decât locul de unde am venit. 

— A refuzat cumva ţarul să te ia de soție? am întrebat. 

Mi-am închipuit că ducele s-ar fi putut supăra pe ea dacă 
nunta n-ar mai fi avut loc; nu părea omul care să fie prea fericit 
de nereușita planurilor sale. 

— Nu, mi-a răspuns. Acum sunt țarină. Pentru tot restul zilelor 
mele. 

A spus acestea pe un ton sec, de parcă nu se aștepta să 
dureze atât de mult. 

— Țarul este un vrăjitor care practică magia neagră. E 
posedat de un demon de foc care dorește să mă mistuie. 

Mi-a venit să râd și nu m-am putut stăpâni. Nu era veselie în 
râsul meu, ci amărăciune. 

— Așadar, ţie argintul fermecat ţi-a adus drept soț un monstru 
de foc, iar mie unul de gheață. Ar trebui să-i aducem împreună 
într-o cameră și să-i lăsăm să ne facă văduve pe amândouă. 

Am spus-o cu un glas sălbatic - o glumă izvorâtă din mânie -, 
însă lrina mi-a răspuns încet: 

— Demonul a spus că îi voi potoli setea multă vreme. Mă 
dorește, pentru că... sunt rece. 

— Pentru că ai sânge de Străvechi și argint de Străvechi, am 
răspuns, la fel de încet. 

A încuviinţat din cap. M-am aplecat spre ușă și am privit afară 
printr-o crăpătură: Shofer era tot departe de colibă, neavând 
cum să tragă cu urechea, fără să dea vreun semn că ar dori să 
vină mai aproape. Am tras cu putere aer în piept și m-am întors 
spre ea. 


VP - 200 


— Crezi că demonul ar vrea să cadă la învoială? Să aibă 

prilejul să mistuie în locul tău un rege Străvechi? 
# 

Irina mi-a arătat apoi cum argintul fermecat al Străvechilor îi 
dădea voie să treacă dintr-o lume în alta: ne-am dus împreună 
în spatele colibei, unde am găsit o vană mare. Am umplut-o cu 
apă fierbinte până când zăpada a trecut peste marginile ei, ca 
să obţinem un luciu de apă în care să ne putem oglindi. Irina a 
privit în vană și a spus: 

— Văd același loc din care am venit: un dormitor din palat. Îl 
poţi vedea și tu? 

Dar eu n-am putut zări decât chipurile noastre plutind palide 
pe luciul încreţit al apei, iar când mi-a luat mâna și a încercat s-o 
tragă după a ei, m-am udat până deasupra încheieturii, în timp 
ce Irina și-a scos mâna uscată, fără vreun strop de apă pe piele. 
A clătinat din cap: 

— Nu pot să te trec dincolo împreună cu mine. 

Era ca și cum încetasem cu desăvârșire să ființez în lumea 
aievea, ca și cum regele Străvechi mă smulsese din rădăcină. 

— Voi fi nevoită să-/ conving să mă aducă înapoi, am spus 
încrâncenată: adică așa cum mi-o spusese chiar el. Nu-mi păsa 
că mă aflam de această parte a apei atâta timp cât soțul meu 
avea să-și dea mult prea devreme obștescul sfârșit. Nu-mi 
închipuiam că poporul Străvechilor avea să mă accepte ca 
regină în locul lui, cel puţin nu înainte de a învăța cum să fac 
chiar eu iarna veșnică și să scot din pământ arbori de zăpadă 
sau orice altceva îmi pretinsese. 

Am terminat de plănuit repede: la urma urmei, nici nu erau 
multe de plănuit, doar un moment și un loc, în rest doar un 
disperat salt în gol, agăţându-ne de singura speranţă 
împărtășită de amândouă. 

— Demonul nu poate să se arate pe timp de zi, a spus Irina. 
Apare doar noaptea. Nu știu de ce, dar, dac-ar fi putut, cu 
siguranţă ar fi încercat să-mi vină de hac până acum; astăzi a 
fost singur cu mine sau foarte aproape. S-a oprit și a adăugat, 
cu un aer gânditor: Când mama ţarului a fost condamnată 
pentru vrăjitorie, au luat-o și au ars-o pe rug ziua, înainte de 
asfintit. 

— Așadar, noaptea, am spus. Și am tăcut, gândindu-mă ce 
scuză aş fi putut invoca pentru ca regele Străvechilor să mă 


VP - 201 


creadă, pentru ce anume i-aș fi putut cere să mă aducă înapoi. 

— L-ai putea convinge pe ţar să se întoarcă la Vysnia? am 
întrebat încet. Peste trei zile? 

— Asta dacă-l pot convinge mai întâi să mă lase în viaţă, a 
răspuns sec. 

Când am terminat, Irina a reintrat în casă să vadă de doica ei, 
iar eu m-am întors la sanie. Shofer nu m-a întrebat nimic; era 
mult prea nerăbdător să plece mai iute. Am stat în sanie, 
nepăsătoare la lumea din jur, cât a durat drumul înapoi: mintea 
îmi alerga în cercuri, iar stomacul mi se strângea dureros, ars de 
un val de fiere. 

Bineînţeles că eram înspăimântată. De întreaga încercare, de 
eșec, de reușită. Mă simţeam pe cale să comit o crimă, dar nu, 
n-aveam să mă mint singură; ar fi fost o crimă, dacă planul 
reușea. La urma urmei, regele de gheaţă părea să se creadă cât 
se poate de îndreptăţit să mă ucidă, iar eu nu-i făcusem și alte 
jurăminte; nici măcar nu eram sigură dacă fusesem căsătorită în 
acest răstimp, îmi dăduse o coroană, dar nu se iscălise niciun 
contract de căsătorie și nu ne cunoscuserăm dinainte. Aș fi 
întrebat un rabin, dacă urma să mai am vreodată prilejul să-i 
vorbesc vreunuia. Însă căsătorită sau nu, eram într-o mare 
măsură sigură că rabinii mi-ar fi spus că ludita mi-ar fi putut 
servi foarte bine drept model și i-aș fi putut reteza capul regelui 
Străvechi dacă mi-ar fi dat prilejul.!* Era dușmanul poporului 
meu, nu doar al meu personal. Dar sfatul rabinilor nu-mi aducea 
decât uriașa dificultate de-a și face-o. 

Vizitiul a oprit sania lângă prima treaptă a urcușului abrupt 
către odăile mele: Tsop stătea acolo așezată pe un bolovan, de 
parcă așteptase întreaga zi întoarcerea mea - cu neliniște, 
judecând după ușurarea ce i se citea pe chip atunci când a dat 
cu ochii de mine. Am coborât cu gesturi ţepene: călătoria durase 
tare mult și mă durea tot corpul. Tsop m-a însoţit înapoi în odaia 
mea, mergând îndeajuns de iute încât să-mi pierd răsuflarea, și 
pâțâindu-se încoace și încolo cu vizibilă nerăbdare ori de câte ori 
trebuia să ne oprim. Tinea privirea plecată în jos și, urmând linia 
privirii ei, puteam zări crângul de arbori: florile albe se închideau 
toate cu gingășie, ca și cum acesta era semnalul de sosire a 


1 Aluzie biblică la ludita, eroina evreică din Vechiul Testament, văduva frumoasă și 
curajoasă care i-a salvat pe locuitorii Bethuliei, ucigându-l în cortul său pe generalul 
asirian Holofernes. 


VP - 202 


nopţii. Socoteam că regele ar fi fost mânios dacă n-aș fi ajuns 
acasă la timp pentru ca să-mi poată da răspunsul la cele trei 
întrebări. După care mi-a trecut prin cap că s-ar fi putut simţi 
obligat să își ofere serviciile conjugale, dacă își pierdea șansa 
întrebărilor de fiecare noapte, așa că am zorit pasul cât de mult 
am putut. 

Mă aștepta în odaia mea, cu brațele încrucișate și cu chipul 
arzând de mânie, lumina  prelingându-i-se pe marginile 
pomeţilor și lucindu-i în ochi. 

— Întreabă-mă! a răbufnit, chiar în clipa când am intrat. 

Soarele coborâse cam la jumătatea oglinzii pe care mi-o 
dăduse. 

— Cine locuiește în coliba de la marginea nopţii? am întrebat. 

Nu am avut prea mult de ales în privinţa întrebării, dar am 
sperat că nu o lăsasem acolo pe Magreta să fie sfâșiată de 
cineva care avea să se întoarcă mai târziu. 

— Nimeni, a spus pe dată. Intreabă! 

— Nu-i adevărat, am răspuns, iar Tsop, care făcea plecăciuni 
la ieșirea din cameră, a tresărit cu putere, ca un cal tocmai 
plesnit de un bici venit de nicăieri. 

Ochii regelui Străvechilor s-au făcut mari de o nespusă uimire, 
iar pumnii i s-au încleștat; a făcut un pas spre mine de parcă ar 
fi vrut să mă lovească. 

— Era terci de ovăz în cuptor! am izbucnit, cu o teamă 
instinctivă. 

S-a liniștit pentru o clipă. Și-a strâns buzele cu putere, după 
care a adăugat: ` 

— Nimeni cunoscut mie, terminându-și propoziția. Intreabă! 

l-am pus aproape aceeași întrebare, încă o dată. Sc/ipea de 
mânie, pe sub piele trecându-i încoace și încolo o irizaţie abia 
zărită, și n-am putut să nu mă gândesc la felul în care Shofer a 
ridicat-o pe Magreta de parcă era un sac cu lână, nu un om, și la 
Tsop și Flek răsturnând cu ușurință cufărul plin cu argint; dacă 
orice Străvechi de rând putea face așa ceva, atunci ce mi-ar fi 
putut face e/ mie? Am vrut să mai domolesc din tensiunea 
momentului. Tentaţia îmi era cunoscută: de a nu-l contrazice, de 
a mă face mică-mică pentru a ocoli un pericol iminent. Pentru o 
clipă m-am întors în trecut, în zăpadă, cu Oleg năpustindu-se 
spre mine, cu faţa schimonosită și pumnii uriași încleștaţi. Am 
vrut s-o iau la sănătoasa, să cerșesc îndurare, iar fiori reci de 


VP - 203 


spaimă îmi alergau pe șira spinării. 

Insă de fiecare dată mă confruntam cu aceeași alegere. 
Alegerea între moartea adevărată și moartea lentă, pricinuită de 
spaimă. Regele se holba fioros la mine, nepământesc și 
înspăimântător. Dar ce rost avea să-mi fie frică de el? Cu toate 
vrăjile și cu toată puterea lui, nu putea să mă omoare mai tare 
decât ar fi făcut-o Oleg, strivindu-mi răsuflarea în gâtlej prin 
zăpadă. lar dacă îl înfuriam îndeajuns de mult încât s-o facă, nu 
l-ar fi înduplecat nici toate rugăminţile din lume, la fel cum nici 
Oleg nu s-ar fi oprit la rugăminţile mele de îndurare, atunci în 
pădure. Nu puteam să mă tocmesc pentru viaţa mea, cu o 
pereche de mâini încleștată în jurul grumazului. Nu-mi puteam 
cumpăra zilele decât cedând mai curând, decât lăsând de la 
mine puţin câte puţin; să fac precum Șeherezada, cerându-i cu 
umilință soțului meu setos de sânge să mă cruţe la nesfârșit în 
fiecare noapte. Și îmi era cum nu se poate mai limpede că nici 
această purtare nu era o chezășie a salvării mele. 

Insă n-aveam de gând să mă târguiesc cu el. Aveam de gând 
să încerc să-l ucid, chiar dacă încercarea era aproape sigur 
sortită eșecului, și nici n-aveam de gând să mă mai tem de el 
de-acum înainte. Mi-am îndreptat umerii și l-am privit în ochii 
scânteietori. 

— AȘ zice că mi se cuvine o părere cinstită din partea ta, dacă 
poţi avea vreuna. Dacă ai ști cine a clădit-o, de pildă. 

— i se cuvine? mi-a șuierat. 

Cu coada ochiului, am putut vedea cum Tsop încerca foarte 
încet și grijuliu să-și croiască drum, pas cu pas, spre ieșire, iar 
odată ajunsă lângă ușă, a zbughit-o din odaie. 

— i se cuvine? a repetat. 

Dintr-un salt fulgerător a ajuns chiar în faţa mea, de parcă se 
mișcase cu atâta repeziciune încât ochii mei să nu-l poată 
surprinde; mi-a pus mâna în gât, cu degetul mare înfipt în micul 
gol de sub bărbie, împingând în sus în așa fel încât să-l pot privi 
în faţă, cu gâtul aplecat pe spate. 

— Și dacă ţi-aș spune că ţi se cuvin încă două răspunsuri din 
partea mea și nimic mai mult? a spus înmuind glasul, privindu- 
mă cu ochi strălucitori. 

— Poţi să spui orice-ţi vine la socoteală, am zis fără să dau 
înapoi, cu vocea sugrumată de strânsoarea lui, ieșind cu 
greutate din gâtlej. 


VP - 204 


— Te mai întreb o singură dată: ești sigură? a șuierat către 
mine. 

În glasul lui se citea un avertisment prevestitor de rău, ca și 
cum l-aș fi împins peste marginile răbdării. Insă alegerea mea 
era deja făcută. O făcusem cu două ierni în urmă, stând la 
căpătâiul mamei, auzind-o cum își dă sufletul tușind. O făcusem 
stând pe pragul pe jumătate îngheţat a peste o sută de case, 
cerând ce mi se datora. Am înghiţit cu greu, ca să-mi treacă 
gustul de fiere ridicat în gâtlej. 

— Da, am spus, la fel de rece ca un crai îngheţat al iernii. 

A scos un mârâit de furie și s-a îndepărtat valvârtej de mine. 
S-a proțăpit într-o margine a odăii, unde a rămas cu spatele la 
mine, cu pumnii strânși. 

— Cum îndrăznești? a spus cu faţa spre perete, neîntorcându- 
se să mă privească. Îndrăznești să mi te pui împotrivă, să 
pretinzi că ai fi egală cu mine... 

— Tu ai făcut asta atunci când mi-ai pus coroana pe cap! i-am 
spus. 

Simţeam un tremur în mâini, de bucuria izbânzii sau de 
mânie, sau de amândouă laolaltă. A trebuit să le ţin lipite de 
trup. 

— Nu mă număr printre supușii tăi sau printre slugile tale, iar 
dacă vrei să ai drept soție un șoricel umil, caută-ţi pe altcineva 
care să-ți preschimbe argintul în aur. 

A scos un șuierat de frustrare și de neplăcere și a mai rămas 
lângă perete câteva clipe, răsuflând greu și cu furie, umerii 
ridicându-i-se și coborând ritmic. După care a spus: 

— O vrăjitoare puternică s-a scârbit de muritorii care veneau 
să-i ceară favoruri și și-a clădit o colibă la graniţa lumii încălzite 
de soare, pentru ca nimeni să n-o găsească acasă atunci când 
nu poftea tovărășie. Dar a plecat de multă vreme și nu s-a mai 
întors, căci altfel aș fi știut de întoarcerea cuiva atât de puternic 
în ţinuturile mele. 

Răsuflăm tot atât de greu, încă înecată de furie, și la început 
nu mi s-a părut că dobândisem o victorie, un răspuns adevărat 
la întrebarea pusă; mi s-a părut ca și cum venise de nicăieri. 

— Ce înseamnă /a tine de multă vreme? am întrebat oarecum 
grăbită. 

— Crezi că îmi pasă de clipele vremelnice cu care vă măsuraţi 
trecerea vieților în lumea încălzită de soare, în afară de 


VP - 205 


prilejurile când sunt nevoit? a spus. Copiii de muritori născuţi 
atunci au murit de mult, iar copiii copiilor lor sunt acum bătrâni, 
iar asta e tot ce pot spune. Mai ai doar o întrebare. 

Imi dăduse, în sfârșit un răspuns bun: cel puţin puteam spera 
că nicio vrăjitoare îngrozitor de puternică n-avea să apară și să 
se hotărască s-o mănânce pe Magreta la cină în loc de fiertura 
mâncată de ea. Aș fi dorit să știu mai multe despre mâncarea 
găsită în cuptor și despre cine făcuse focul, dar nu-mi puteam 
permite să-i cer mai mult; aveam o întrebare mult mai 
apăsătoare. 

— l-am făgăduit verișoarei mele că voi juca la nunta ei, am 
spus. lar cununia va avea loc peste trei zile. 

Am crezut că trebuia să încep de la povestea cu nunta, dar el 
deja se întorsese cu privirea aţintită spre mine, cu un licăr 
jucându-i în ochi: mi-am închipuit că, judecând după preţul pus 
pe cuvântul dat în împărăţia lui, și-a dat seama pe dată că mă 
avea la degetul mic. Așa și era, chiar dacă nu chiar în felul 
închipuit de el. 

— Atunci, se pare că trebuie să-mi ceri ajutorul, a spus cu glas 
moale, cu o veselie vizibilă. Și să speri că nu te voi refuza. 

— La drept vorbind, n-o faci ca să mă ajuţi pe mine, am spus, 
iar el a pufăit satisfăcut. Și mi-ai dat de înţeles limpede că în 
ochii tăi sunt bună doar de un singur lucru. Așa că de cât argint 
preschimbat în aur este nevoie ca să mă întovărășești la nunta 
Basiei? 

S-a încruntat cu o urmă de regret, de parcă așteptase 
îndelung ca să-i cad în genunchi și să-i cerșesc ajutorul, însă era 
o fire îndeajuns de practică pentru a se împiedica în asemenea 
amănunte. 

— Am trei încăperi pline cu argint în vistierie, fiecare mai 
mare decât cea dinaintea ei, și va trebui să preschimbi arginţii 
din ele în aur până la ultimul, înainte ca să te duc acolo; și 
trebuie să lucrezi cu repeziciune, pentru că, dacă nu termini la 
timp, n-o să te mai duc nicăieri și vei fi și acuzată de jurământ 
strâmb pe deasupra. 

A încheiat triumfător, de parcă m-ar fi ameninţat cu o secure 
deasupra capului, ceea ce poate și făcea; aveam o bănuială 
urâtă că, dacă juram strâmb și el știa asta, avea s-o socoată ca 
pe un păcat de moarte. 

— Prea bine, i-am spus. 


VP - 206 


A tresărit puternic și m-a privit cu o deznădejde subită. 

— Poftim?! 

— Prea bine, am repetat. Tocmai mi-ai cerut... 

— Și tocmai acum, pentru prima dată, nu-ţi dai deloc 
osteneala să te târguiești... S-a ridicat cu o mișcare bruscă, cu 
fața străbătută iar de un licăr roșiatic, iar eu m-am simţit 
cuprinsă de o stare de slăbiciune, chiar când a adăugat cu glas 
amar: 

— Atunci, rămânem înțeleși. Și îţi doresc să-ţi îndeplinești 
sarcina cât poţi de repede și de bine. 

— Anume cât de mari sunt aceste încăperi cu argint? l-am 
întrebat, dar tocmai ieșea din odaie, fără să se mai oprească să- 
mi dea răspuns. 

Nici eu n-am stat cu mâinile în sân. Am sunat de îndată din 
clopoțel și Tsop s-a întors sfioasă în cameră, măsurându-mă cu 
privirea ca să vadă dacă nu cumva fusesem sugrumată, bătută 
sau pedepsită într-un alt fel pentru negrăita-mi îndrăzneală. 

— Se găsesc trei încăperi cu argint în acest palat, i-am spus. 
Trebuie să mă duci să le văd. 

— Acum? a întrebat cu glas neîncrezător. 

— Acum! 


VP - 207 


CAPITOLUL XIV 


Am urmărit-o pe Miryem plecând, apoi am reintrat în colibă. 
Magra stătea cuibărită după cuptor, înfofolită în hainele ei, în 
mantii și blănuri. l-am cerut să se întindă, dar a clătinat din cap: 
în culcuș nu se găsea decât un morman de paie și mi-a spus că 
e un pat prea tare pentru oasele ei bătrâne. 

— Dormi, dușenka! mi-a spus. 

Își găsise deja ceva lucru de mână, un fus și un caier de lână; 
nu-i plăcuse niciodată să trândăvească. 

— Întinde-te și te odihnește, iar eu o să-ţi cânt ceva. 

Culcușul era îngust, tare și incomod, dar nu mai dormisem 
bine din noaptea nunţii, iar oasele mele nu erau bătrâne. 
Ascultând vocea familiară, stridentă a Margretei, am căzut într- 
un somn adânc. Era încă întuneric afară când m-am trezit, dar 
eram atât de înviorată încât mă trezisem la miezul nopţii. Magra 
moţăia, pe jumătate adormită, pe scaun. Mi-am pus haina de 
blană și am ieșit. 

Linia despărțitoare de umbră dintre noapte și crepuscul nu se 
clintise de acolo de unde întretăia grădina. Pădurea se întindea 
deasă și tăcută de cealaltă parte a zidului, fără niciun semn care 
să trădeze vreo vietate; îmi era dor de sunetul păsărilor și al 
animalelor în liniștea apăsătoare. M-am dus din nou în spatele 
colibei ca să privesc faţa apei din vană. Miryem mă ajutase s-o 
împing astfel încât să stea lipită de spatele cuptorului, pe 
dinafara casei, iar apa din ea nu îngheţase încă de tot. Am spart 
pojghiţa de gheaţă cu un băț, iar acolo în apa întunecată am 
zărit lumina soarelui în dormitorul ţarului, lucind pe toate 
suprafețele poleite. Mirnatius era treaz și îmbrăcat, pășind 
încordat prin odaie, șchiopătând ușor, de parcă era suferind. 
Slujitorii cu capetele plecate și umerii cocârjaţi dădeau zor să-i 
aștearnă dinainte micul dejun. Nu îmi dădeam seama ce își 
închipuiau că se întâmplase cu mine. 

Am intrat la loc în colibă și am sărutat-o pe Magra pe obraz: 
încă torcea, așezată lângă foc. 

— lrinușka, n-ar trebui să te întorci, a spus cu glas tremurător, 
agăţându-se de mâinile mele. Planul ăsta al tău e mult prea 


VP - 208 


primejdios. Arătarea asta diavolească vrea să-ţi mistuie sufletul. 

— Nu putem sta aici la nesfârșit, am spus. 

— Atunci, așteaptă până când nu e cu băgare de seamă, m-a 
îndemnat Magra. Așteaptă, și-o să ne întoarcem și-o să fugim. 

— Să fugim de ţar? Să ne strecurăm pe furiș din palat fără ca 
nimeni să nu ne vadă? Și după aceea ce-o să facem? 

— O să ne întoarcem la tatăl tău... a spus Magra, dar vocea i 
s-a pierdut printre vorbe. Tata îmi putea răzbuna moartea, dar 
nu mă putea păzi de furia soțului meu. N-avea să încerce așa 
ceva. 

Nu mi-am retras mâinile; eram dusă pe gânduri. 

— Dacă dispar acum, indiferent de pricină, o să fie război. 
Tata se va duce la Ulrich și la Casimir și le va pune pe tavă 
pretextul. lar Mirnatius și demonul lui nu se vor lăsa cu una cu 
două. Vor pârjoli jumătate din Lithvas fără vreo remușcare, 
oricare dintre ei. Indiferent de învingător, ţara va fi în ruine. lar 
atunci Străvechii ne vor îngropa pe toţi sub gheaţă. 

Magra a spus cu neliniște în glas: 

— Dușenka, astea nu sunt lucruri cu care să-ți baţi tu capul. 

— Cine altcineva să se gândească atunci la ele? Eu sunt 
țarină. 

Ceea ce, practic, însemna că urma să dau naștere unui 
țarevici!!, iar în rest să rămân tăcută și neobservabilă, ceea ce 
puţine tarine făcuseră, și oricum nu era o alegere pe care s-o 
pot urma. 

— Trebuie să mă întorc, am adăugat. 

— Și dacă demonul nu are trebuinţă de regele Străvechilor? 
m-a întrebat. Nici n-ar trebui să te încumeţi să faci învoieli cu o 
asemenea arătare. 

Nu am contrazis-o, dar mi-am eliberat cu blândeţe mâinile din 
strânsoarea ei și am spus cu glas domol: 

— Împletește-mi iar părul în coc, Magreta. 

Mi-am scos coroana, m-am întors cu spatele către ea și m-am 
așezat pe podea, ca să-i fie mai ușor la împletitul cozilor. Mi-a 
pus mâinile pe umeri preţ de câteva clipe. Apoi a scos pieptănul 
de argint și peria din tașcă și s-a pus pe treabă, atingerea fină a 
mâinilor ei fiindu-mi la fel de familiară ca mirosul pâinii calde. 
Când a terminat, m-a ajutat să-mi pun la loc coroana pe cap, 
după care am ieșit iar să privesc în luciul apei din vană. 


11 Moștenitorul tronului în Rusia ţaristă (n.tr.). 
VP - 209 


Slujitorii îl lăsaseră singur pe Mirnatius. Chiar în clipa aceea, 
ședea acolo singur și clocotind de furie, cu spatele către apă, 
doar bând în răstimpuri înghiţituri mânioase din pocal; platoul 
cu de-ale gurii era neatins. Am intrat în vana cu apă pe cât de 
încet și de grijuliu mi-a fost cu putinţă și am trecut printr-una 
dintre oglinzile uriașe cu ramă poleită de pe peretele dinapoia 
lui. M-am îndepărtat câţiva pași de oglindă și m-am repezit să 
întind mâinile în spate, ca să deschid una dintre ușile masive ale 
balconului, ca și cum tocmai intrasem. 

— Bună dimineaţa, bărbate! am spus tot atunci, iar el s-a 
năpustit de pe scaun, scăpând pocalul cu vin roșu pe podea -o 
dâră stacojie, aburindă - și s-a întors să mă privească. 

Mă găseam la o depărtare sigură de el: îi puteam mulțumi 
pentru aceasta odăii lui ridicol de mari, care m-a scăpat să nu 
mor cu gâtul sucit într-o clipită de furia lui; până ce-a ajuns 
lângă mine, am pus mâna înapoi pe ușa balconului și i-am spus 
tăios: 

— Să plec acum pentru totdeauna, iar tu să vezi cum o să-i 
placă asta demonului tău sau ai bunăvoința să discutăm despre 
cum stau lucrurile? 

S-a întins ca să se uite dincolo de ușile balconului - zăpada se 
adunase deja la picioarele mele, de parcă aș fi fost purtată de 
viscolul iernii, venită parcă de nicăieri și de parcă m-aș fi putut 
întoarce de unde venisem la fel de ușor. 

— Despre ce anume avem de discutat? a răbufnit sălbatic. ȘI 
de ce te tot întorci? 

— Pentru registrele de taxe ale tatei, am spus. 

Am încercat un pic să-mi închipui ce anume l-ar fi mișcat - pe 
el, nu pe demonul dintr-însul; aveam nevoie de el ca de un 
mijlocitor și eram întrucâtva sigură că Mirnatius dorea doar să-și 
păstreze demonul mânios bine hrănit, ca să nu răbufnească și 
să măture podelele cu el. 

— Ştii în ce stare sunt acestea? Dar registrele tale știi în ce 
stare sunt? am adăugat, ca măsură de prevedere. 

— Bineînţeles că știu în ce stare sunt registrele mele! a 
izbucnit, ceea ce însemna că habar n-avea de registrele tatei, 
deși s-ar fi cuvenit să știe. Îmi dai așadar de înţeles că ţi-ai dori 
să îi mai scad din taxe tatălui tău... 

— Ce se întâmplă cu registrele tale? l-am întrerupt sec. 
Încasările continuă să scadă? 


VP - 210 


— Da, desigur, încasările s-au diminuat de la an la an. Aveam 
de gând să măresc birurile, însă consiliul a făcut un tărăboi 
îngrozitor în privinţa asta. Dar de ce vorbim despre biruri? a 
izbucnit. Încerci să mă iei de prost? 

— Nu, am spus. De ce se diminuează încasările tale? De ce nu 
ţi-a dat voie consiliul să marești birurile? 

A început să ţipe la mine: 

— Pentru că... 

S-a oprit, apoi a terminat propoziţia aproape șoptit: 

— Pentru că iernile sunt tot mai aspre. 

Cel puţin, nu era prost. Chiar în timp ce vorbea, s-a uitat 
peste umărul meu pe balconul acoperit și el de un strat gros de 
zăpadă, deși era întâi iunie, iar câţiva fulgi răzleţiți mă atingeau 
din spate, pierzându-se în albul blănurilor mele; cel puţin acum, 
Mirnatius nu mai vedea iarna asta lungă ca pe un capriciu bizar 
al vremii. Și, de îndată ce înceta să mai vadă în asta o singură 
întâmplare nefericită, începea să priceapă și restul: mai mult 
viscol și recolte irosite; țărani înfometați, domni și moșieri 
instigând la răscoală; oștile bine hrănite ale vecinilor mărșăluind 
împotriva sa, iar palatul lui strălucitor făcut una cu pământul 
sub propriii ochii, în timp ce el, ţarul, se prăbușea în focul 
hămesit ce-l aștepta. Am văzut toate aceste năluci strecurându- 
i-se una câte una pe chip și a început să se teamă, ceea ce îmi 
și doream. 

— Străvechii sunt de vină, am spus. Ei fac ca iarna să dureze 
atât. 

Nu era încă în largul lui, dar după aceea m-a ascultat. S-a 
tolănit pe unul dintre divanele drapate cu poleială și catifea, iar 
eu m-am așezat pe altul faţă în față cu el. intre noi se afla o 
masă cu tăblia dintr-o oglindă argintată, în strălucirea căreia se 
zărea noaptea adâncă și zăpada căzând, un heleșteu de lumini 
în care m-aș fi putut cufunda. Când m-am dat înapoi, ca să nu 
mi se oglindească făptura în ea, imaginea s-a risipit pe tavanul 
înalt, lucirea șarpelui încolăcit în jurul mărului ispitei stăruind 
între noi, iar Mirnatius s-a întins pe spate, cu o mână dusă la 
buze, și a ascultat propunerea mea într-o tăcere ursuză. 

Pe de altă parte, căzusem la învoială cu Miryem: era nevoie 
să-l aducem pe regele de gheaţă aici în lumea noastră, și nu 
altminterea. De această parte a oglinzii, aveam ca pavăză 
numele și puterea tatei și coroana de țarină pe cap. Dacă aveam 


VP - 211 


noroc și cei doi monștri ce ne chinuiau se nimiceau unul pe 
celălalt, pesemne că și oștenii lui Mirnatius aveau să mă asculte 
la început, în lipsa altui comandant, iar tata avea sub arme două 
mii de oșteni care să mă susțină. 

La fel ca întotdeauna, tatei tot nu-i păsa ce-mi doream, dar 
urma să-și dorească același lucru într-o atare împrejurare: să mă 
vadă scăpată cu viață. 

Nu i-am împărtășit lui Mirnatius aceste dedesubturi ale 
planului meu. l-am mai spus doar câteva lucruri, anume cum 
Străvechii făceau iarna mai lungă ca să-și întărească împărăţia. 

— Demonul tău tânjește după mine din pricina sângelui meu 
de Străvechi, am adăugat în încheiere. Oare cu cât i-ar fi mai 
mult pe plac un Străvechi pursânge și, pe deasupra, regele lor? 
Dacă se învoiește, am să ţi-l aduc pe regele de gheață, și astfel 
o să poţi să-ți salvezi și împărăţia, și să-ți hrănești și demonul. 

— Și de ce anume ar trebui să te cred? 

— De ce crezi că mă tot întorc aici? Ar fi trebuit să-ţi fie 
limpede până acum că nu sunt nevoită și că nici n-ai cum să mă 
oprești. Crezi că dacă îngrămădești și mai multe gărzi la ușa 
mea o să ai mai mult noroc? Dacă gărzile ţi-ar fi de ajutor, de ce 
mi-aș mai asuma riscul? 

A fluturat din degete lung și disprețuitor în aer: 

— Chiar n-am habar de ce-ai face toate acestea oricum! De ce 
ti-ar păsa ție dacă Străvechii ar preschimba regatul în gheață? 
Și-așa, aproape că ești una de-a lor. 

Era o întrebare bună, Magreta și-o pusese și ea. Și n-am avut 
ce să-i răspund. 

— Veverițele vor muri și ele de foame odată cu moartea 
copacilor, am zis. 

— Veverițele! 

M-a privit drept în ochi și, deși îmi propusesem s-o spun în 
șagă, cuvintele au sunat cum nu se poate mai adevărat rostite 
de gura mea. 

— Da, veverițele! am spus, crezând fiecare cuvânt. Și țăranii, 
și copiii, și bătrânele, și toți oamenii pe care nici măcar nu-i vezi 
pentru că nu-ţi sunt de niciun folos, toţi cei care vor muri 
înaintea ta și a oștenilor tăi. 

Nu mi-am dat seama ce simţământ a făcut să-mi vină aceste 
cuvinte. Mânia, cred. Nu-mi aminteam să fi fost vreodată 
mânioasă înainte. Mânia mi se păruse întotdeauna fără rost, ca 


VP - 212 


un câine alergând după propria-i coadă. La ce-mi folosea dacă 
eram mânioasă pe tata sau pe mama mea vitregă sau pe 
slujitorii care erau necuviincioși cu mine? Câteodată, oamenii se 
mâniau și pe vreme ori când își loveau un deget de la picior deo 
piatră sau se tăiau la mână cu cuțitul, de parcă toate acestea se 
întâmplau dinadins. Toate pricinile de mânie mi se păruseră 
deopotrivă de inutile. Mânia era ca focul dintr-un cămin, iar eu 
nu avusesem nicicând lemne de ars. Până acum, se părea. 

Mirnatius se încrunta la mine la fel de bosumflat cum o făcuse 
în grădină cu șapte ani în urmă, când i-am spus să lase în pace 
trupurile veverițelor moarte. Cum îndrăznisem să cred că ele 
aveau vreun preţ față de plăcerea lui? Amintirea m-a înfuriat și 
mai tare, iar vocea mi s-a ascuțit. 

— Chiar îţi pasă care sunt motivele mele? N-o să-ţi fie cu 
nimic mai rău decât îţi este acum dacă mint. 

— S-ar putea să-mi fie, dacă nu-mi spui adevărul pe de-a- 
ntregul, iar tu îmi ascunzi lucruri, mi-a replicat tăios. Incă nu mi- 
ai spus unde te faci nevăzută ori unde te duci - ori unde ţi-ai 
ascuns băbătia aceea de doică. Și cu siguranţă nu ești deschisă 
în privinţa amănuntelor legate de felul în care o să mi-l dai în 
mâini pe acest rege al Străvechilor. 

— Bineînţeles că nu, am răspuns. De ce-aș avea încredere în 
tine? De când am făcut schimb de legăminte n-ai făcut altceva 
decât să încerci să mă îndesi pe gâtlejul demonului tău. 

— De parcă aș avea vreun cuvânt de spus în privinţa lui. Chiar 
crezi c-am vrut să mă căsătoresc cu tine? E/te-a vrut, așa că m- 
am trezit drept dinaintea altarului. 

— lar tata a vrut să mă vadă pe tron, așa că tot dinaintea 
altarului m-am trezit și eu. Nu te poţi scuza în fața mea 
susținând că ai fost silit să te căsătorești. 

— Doar n-o să-mi spui că ai făcut totul dinadins ca să salvezi 
veveriţele și ţărănoii murdari de noroi? M-a întrebat el rânjind, 
dar fără să mă privească în ochi, iar după o clipă a spus: Prea 
bine. Diseară o să-l întreb dacă se învoiește să primească un 
rege al Străvechilor, și, în schimb, să te lase în viaţă. 

— Bine! Între timp, o să le scrii ducilor tăi și-o să le poruncești 
tuturor să vină la palat ca să sărbătorim împreună căsătoria 
noastră - peste trei zile. lar când îi vei scrie prinţului Ulrich, ai 
grijă să-i spui că ţin tare mult să o văd pe buna mea prietenă 
Vassilia. Când va sosi, am s-o pun vornicească, să aibă în grijă 


VP - 213 


domnișoarele de onoare. 

S-a încruntat la mine: 

— Nu văd ce are asta de-a face cu... 

— N-o putem lăsa să se mărite cu Casimir, i-am reamintit, 
puţin nerăbdătoare; chiar vorbiserăm deja despre asta. 

— Dacă Ulrich și Casimir vor să-mi fure tronul, crezi c-o să le 
pese că fiica primului este vornicească la nunta ta? a întrebat 
Mirnatius. 

— O să le pese că nu-i unește nicio legătură de sânge, am 
spus. Și e cu atât mai bine dacă va fi una care să-l lege pe Ulrich 
de tine și nu de Casimir. O să-i găsim alesul de îndată ce 
sosește. Ai vreo rudă potrivită la Curte - un flăcău tânăr și 
chipeș, dacă se poate? Lasă, nu contează! am adăugat, 
observându-i expresia absentă. 

Mirnatius avea două mătuși și știam că dăduseră naștere unei 
duzini de copii. Nu-i întâlnisem pe toţi ca să-mi amintesc câţi 
erau băieţi, dar speram ca cel puţin unul dintre ei să fie 
necăsătorit sau văduv cu stare. 

— Eu o să caut pe cineva. Trebuie să mă prezinţi oricum la 
curte astăzi. 

— Și de ce anume? Te încredințez că n-o să fie o experienţă 
plăcută pentru tine. Curtea mea are aspirații înalte în privinţa 
frumuseţii. 

Era limpede că nu se așteptase să rezist atâta timp cât să fiu 
prezentată la Curte. Poate că nici acum nu se aștepta. 

— Sunt țarina ta, așa că vor fi nevoiţi să se obișnuiască cu 
lipsurile mele, i-am întors-o sec. Trebuie să înăbușim în fașă 
orice bârfă. Slujitorii pesemne deja au împânzit castelul cu 
zvonul că am dispărut în fiecare noapte și nu ne permitem ca 
șoaptele să se răspândească. Recoltele vor fi proaste anul 
acesta, chiar dacă reușim să oprim prelungirea iernii. Și deja ai 
stârnit mânia multor nobili. 

Voia să protesteze în continuare, după cum am văzut, dar 
privea cu neliniște spre zăpada așternută gros pe balcon, fără să 
scoată vreun cuvânt. La urma urmei, nu era prost; doar că, după 
cât îmi dădeam seama, nu-și bătuse niciodată capul cu politica, 
nici măcar pentru o clipă. Îmi închipui că tot ce-și dorise 
vreodată erau podoabele puterii depline, bogăţia, luxul și 
frumuseţea, nicidecum munca cerută de toate acestea: cu alte 
cuvinte, nu era deloc ambițios. 


VP - 214 


Desigur, dacă s-ar fi gândit vreodată la politică, și-ar fi pus 
întrebarea mult mai importantă - anume cu cine aveam să-l 
facem să se căsătorească pe Casimir. lar răspunsul la această 
întrebare eram eu: de îndată ce Mirnatius și demonul ce-l 
stăpânea aveau să fie ori îngheţaţi sloi, ori arşi pe rug sau cel 
puțin demascaţi în fața întregii Curți și siliţi să plece în surghiun, 
iar eu aș fi primit o anulare a căsătoriei mele cu totul 
neconsumate. 

Nu-mi plăcea prințul Casimir în mod deosebit. Venise odată în 
ospeţie în casa tatei, iar pe vremea aceea nu eram vrednică de 
atenția lui, iar el nu s-a purtat tocmai cuviincios. A silit-o pe o 
slujnică să i se așeze în poală și să-i zâmbească de parcă i-ar fi 
făcut plăcere când o ciupea de sâni sau o bătea cu palma peste 
fund; însă, când a plecat peste trei zile, fata s-a ales cu un colier 
de aur pe care nu și l-ar fi putut cumpăra din simbria ei, așa că 
prințul cel puţin o răsplătise cumva pentru favorurile primite. 
Era aproape de o vârstă cu tata, un om care dusese aproape 
întotdeauna o viaţă superficială. Dar nu era nici nesăbuit, nici 
crud. Și, lucru mai însemnat pentru mine, n-avea să încerce să- 
mi mistuie sufletul. Așteptările mele din partea unui soț 
scăzuseră în ultima vreme. 

Aș fi ţesut o plasă de rudenii care să ţină sub stăpânire tot 
Lithvasul. Casimir, odată căsătorit cu mine și pe tronul ţării, 
avea să fie mulţumit. Vassilia măritată cu un nepot al 
răposatului ţar avea cel puţin să-l stânjenească pe Ulrich, iar eu 
aveam să-i șoptesc acestuia în ureche că draga mea prietenă ar 
face bine să înceapă să-și zămislească pruncii în același timp cu 
mine, după care să-i promit că un nepot de-al lui va ajunge 
cândva pe tron. Lucru care i-ar fi mulțumit și pe el, și pe rudele 
lui Mirnatius. Mai aveam nevoie să pregătesc un loc chiar sub 
sălașul lui de acum, și cu puţin noroc, în modul cel mai 
convenabil pentru mine, Mirnatius să se așeze drept deasupra 
unui chepeng care ducea în măruntaiele iadului, dacă reușeam 
să-l deszăvorăsc cumva. 

Dar mai întâi era nevoie ca demonul lui să mi-l ucidă pe 
regele Străvechilor, altfel n-avea să mai existe vreun Lithvas pe 
care să-l salvez. M-am ridicat de pe divan și am zăbovit o clipă, 
încruntându-mă ușor, ca și cum îmi venise o idee nouă-nouţă. 

— Stai un pic! am spus dintr-odată. Ar trebui să ne întoarcem 
în casa tatei pentru sărbătorirea căsătoriei noastre. Când o să le 


VP - 215 


scrii prinților și arhiducilor, spune-le să vină la Vysnia, nu la 
Koron. 

— Dar de ce-ar trebui să... ei bine, lasă, a mormăit Mirnatius, 
ridicând mâinile în aer, la fel de grațios ca o pasăre care-și ia 
zborul, manșetele lui de dantelă închipuind penajul cozii. 

Strădaniile mele fuseseră răsplătite; aveam deja pregătite 
câteva scuze, însă erau un pic cam subțiri și ar fi fost cel mai 
bine să nu fiu nevoită să le folosesc. Nu aveam de gând să-i 
spun dinainte că, cu voia sorții, regele Străvechilor urma să vină 
el însuși la Vysnia peste trei zile, să fie oaspetele unei altfel de 
sărbători. 

# 

Luni după-amiază, pe când mă întorceam acasă la panova 
Mandelstam după strângerea datoriilor, am întâlnit doi băieți din 
cătun jucându-se în pădure. Nu au încercat să sară la bătaie, 
fiindcă eram mai mare decât ei, dar unul din ei a strigat după 
mine: 

— Cum te simţi să fii ucigașul tatălui tău? 

Au fugit printre copaci și n-au așteptat să le răspund, dar tot 
restul drumului m-am gândit numai la asta. Nu eram sigur dacă 
îmi omorâsem, într-adevăr, tatăl, pentru că tot ce-mi dorisem 
era să n-o lovească pe Wanda cu vătraiul; n-am vrut să cadă 
peste mine. Dar a căzut oricum și asta făcea parte din 
întâmplarea care a dus la moartea lui, așa că, pesemne, n-avea 
nicio însemnătate faptul că eu n-am vrut să cadă. Nu știam ce 
să mai cred. 

Ştiam însă că-mi era tare bine să trăiesc împreună cu panov și 
panova Mandelstam. Am încetat de tot să mă mai simt flămând. 
Dar de fiecare dată când mă gândeam la Serghei și la Wanda, 
chiar când stăteam la masă, simţeam că înghit pietre în loc de 
mâncare. M-aș fi simţit și mai bine dacă Serghei, Wanda și cu 
mine am fi trăit toţi împreună cu familia Mandelstam. Casa lor 
era mică, dar eu și cu Serghei puteam dormi în șopron. Dar 
acum nu mai era chip, pentru că Serghei îl împinsese pe tata, 
care acum era mort. 

Apoi m-am gândit dacă era mai bine ca doar eu să trăiesc în 
casa familiei Mandelstam sau ca noi toţi să locuim cu tata. M-am 
hotărât că tot cu tata ar fi fost cel mai bine să trăim, dacă 
Serghei și Wanda ar fi fost aici, bine sănătoși. Doar că asta n-ar 
fi fost cu putinţă, chiar dacă tata rămânea în viață, pentru că 


VP - 216 


avea de gând să o mărite pe Wanda cu băiatul lui Kajus. Apoi n- 
am putut să nu mă gândesc dacă mi-ar fi fost mai bine la familia 
Mandelstam sau în altă parte, ducând un trai nu la fel de 
îndestulat, dar împreună cu Serghei și Wanda. Imi era greu să- 
mi închipui așa ceva, pentru că nu știam cum ar putea fi în altă 
parte; însă, după ce m-am gândit îndelung la asta, am hotărât în 
cele din urmă că tot cu Serghei și Wanda îmi doream să fiu. Nu 
puteam fi fericit cu pietre în stomac. 

Nuca din arborele coliliu o purtam în buzunar. Mă tot 
gândisem s-o sădesc în grădina familiei Mandelstam, dar n-o 
făcusem încă. Am scos-o din buzunar, m-am uitat la ea, apoi am 
zis cu voce tare: 

— Mamă, nu pot sădi aici nuca, pentru că Serghei și Wanda 
nu se mai pot întoarce aici niciodată. N-am s-o sădesc nicăieri 
până când eu, Serghei și Wanda n-o să găsim un loc în care să 
trăim împreună, în siguranţă. _ 

Apoi am pus-o la loc în buzunar. Imi părea rău că nu pot sădi 
nuca, pentru că îmi era dor s-o știu pe mama aproape, dar 
simțeam că luasem hotărârea cea bună. Serghei și Wanda îmi 
dăduseră nuca s-o sădesc, dar mama își dorea ca ei să poată 
veni să vadă lăstarul crescut din ea. A 

M-am întors acasă cu coșul de la datornici. In timp ce panov 
Mandelstam scria totul cu grijă în catastif, l-am întrebat: 

— Ştie cineva unde sunt Serghei și Wanda? 

S-a oprit din scris și și-a ridicat privirea către mine. 

— Sătenii au pornit iar în căutarea lor azi. Dar n-au găsit 
nimic. 

M-am bucurat de cele auzite, apoi m-am gândit mai mult și 
mi-am dat seama că veștile aveau și o parte rea în ele. 

— Eu însă trebuie să-i găsesc, am spus. 

Dar dacă nimeni nu putea să-i găsească, nici măcar o mulţime 
de oameni mari, cum aveam eu să dau de ei? 

Panov Mandelstam mi-a pus mâna pe creștet. 

— Poate că-ţi vor trimite vorbă când vor ajunge într-un loc 
sigur, a spus. 

Dar a spus-o cu prea multă blândeţe, la fel cum îi spui lucruri 
drăguţe unei capre atunci când vrei s-o faci să vină la tine ca s-o 
legi. Ceea ce nu însemna că voia să mă facă să sufăr. Voia doar 
să mă ţină într-un loc sigur și cald ca să nu ajung să mor pe 
undeva îngropat sub zăpadă. Dar dacă rămâneam în acest sălaș 


VP - 217 


sigur și cald n-aveam cum să-i mai văd vreodată pe Serghei și 
Wanda. 

— N-au cum să trimită vorbă, am spus. Dacă ar face-o, toţi din 
sat ar ști unde se află și s-ar duce să-i prindă. 

Panov Mandelstam nu mi-a răspuns, ci doar a privit-o pe soția 
lui, care s-a oprit din tors și i-a întors privirea. Atunci am știut că 
aveam dreptate, deoarece, dacă n-aș fi avut, mi-ar fi spus. 

— Serghei și Wanda aveau de gând să meargă la Vysnia. 
Voiau să-i ceară cuiva de lucru. 

A trebuit să-mi scormonesc prin minte ca să-mi amintesc că 
era bunicul cuiva, și nu știam al cui, ceea ce era ciudat. Insă 
știam cum îl chema pe acel bunic. 

— Panov Moshel. 

— E tatăl meu, a spus panova Mandelstam, după care i-a spus 
lui panov Mandelstam: Nunta Basiei este miercuri. Am putea să 
mergem. Şi... 

Și-a întrerupt șirul vorbirii, încruntându-se nedumerită. 

— Și... a reluat, de parcă se aștepta să-i iasă vreo vorbă din 
gură, doar că vorbele nu-i veneau. 

Și el se încrunta la dânsa, la fel de nedumerit. S-a ridicat de la 
roata de tors și a măsurat odaia cu pasul, cu mâinile 
împreunate, privind în gol, până ce s-a oprit în dreptul politei de 
deasupra cuptorului. S-a uitat apoi cu luare-aminte la niște 
păpuși cioplite în lemn înșirate acolo. 

— Miryem e acolo, a spus deodată. Miryem îi face o vizită 
tatei. 

A zis-o de parcă împingea un zid ca să poată rosti acel nume. 
Panov Mandelstam s-a ridicat atât de iute, că a scăpat tocul din 
mână, făcându-se galben la faţă. Mi-a venit să-i întreb despre 
cine era vorba, dar până să deschid gura să întreb, nu mi-am 
mai putut aminti numele rostit de femeie. Panova Mandelstam a 
întins o mână. 

— Josef! a strigat și glasul îi răsuna când tare, când încet. 
Josef... cât timp a trecut? 

Apoi a tăcut și nu mi-a plăcut deloc să-i privesc chipul. M-a 
făcut să mă gândesc la tata întins pe podea, mai întâi scoțând 
zgomote, apoi mort. 

—O să mă duc să tocmesc o sanie, a spus panov 
Mandelstam. 

Deja se făcea târziu, dar el tot și-a pus haina, de parcă avea 


VP - 218 


de gând să se ducă de îndată. Panova Mandelstam s-a dus în 
grabă la borcănelul tăinuit din cămin și a numărat șase arginți 
într-o punguţă, ca să-i dea pentru sanie. El a înșfăcat punguţa și 
a ieșit în grabă. 

Panova Mandelstam a apucat un sac de călătorie, s-a dus în 
odaia de culcare și s-a pus să facă bagajele de îndată ce soțul ei 
a ieșit pe ușă. M-am bucurat că o să mergem să-i căutăm pe 
Serghei și pe Wanda, dar nu-mi plăcea graba lor. Simţeam de 
parcă femeii îi era frică să nu se întâmple ceva rău dacă s-ar fi 
oprit din mișcare. A îngenuncheat și s-a apucat să scoată haine 
dintr-un cufăr. Am ajutat-o ţinând baierele sacului deschise 
pentru fiecare haină pusă înăuntru, dar dintr-odată a încetat să 
mai împacheteze lucruri. Stătea așezată pe călcâie, uitându-se 
în cufăr. Erau înăuntru niște rochii care-i erau prea mici și o 
pereche de cizme mici, negre. Erau purtate și aveau câteva 
petice, dar erau încă bune de folosit. Le-a mângâiat încet și 
mâna îi tremura. 

— Au fost ale dumitale? am întrebat-o. 

N-a spus nimic, doar a clătinat din cap. A mai pus câteva 
lucrușoare în sac, apoi a închis cufărul. Am crezut că am 
terminat, dar ea a rămas îngenuncheată lângă cufăr, atingând 
cu mâinile capacul, după care m-a privit și a deschis din nou 
cufărul. A scos din el perechea de cizme și mi-a întins-o. Le-am 
încălțat de probă, îmi erau puţin mari în picioare, dar erau atât 
de moi la atingere. Nu mai avusesem niciodată încălțări din 
piele. 

— Pune-ţi încă o pereche de ciorapi, mi-a zis și mi-a dat o 
pereche din cufăr, împletite gros, și tot mici. 

După ce mi-am pus ciorapii, cizmele mi s-au potrivit de 
minune. Îmi ţineau tare cald la picioare chiar și când ieșeam să 
am grijă de capre. Puteam să calc fără grijă prin zăpadă, fără să- 
i simt răceala. 

— Cine o să hrănească găinile și caprele cât suntem plecaţi? 
am întrebat-o, când m-am întors în casă. 

— O să merg să vorbesc cu panova Gavelyte, a spus, după 
care și-a pus haina și broboada, a luat câţiva bănuţi din borcănel 
și a ieșit. Am urmaărit-o din prag cum a trecut peste drum și a 
bătut în ușa vecinei. Panova Gavelyte n-a poftit-o în casă. Și-a 
încrucișat braţele ca și cum ar fi fost un zid, și a ţinut-o în prag 
cât au stat de vorbă. Zidul braţelor nu a căzut decât când 


VP - 219 


panova Mandelstam i-a întins bănuţii, pe care vecina i-a înșfăcat 
iute și a intrat în casă, trântind ușa în urma ei. 

Panova Mandelstam arăta istovită când s-a întors în casă, de 
parcă fusese într-o lungă călătorie sau lucrase toată ziua la 
câmp, dar n-a zis nimic. A luat un coș pe care l-a umplut cu 
merinde pentru drum. Apoi a întors cu vătraiul tăciunii din vatra 
cuptorului și i-a acoperit cu cenușă, până când focul s-a 
întunecat la culoare și s-a stins. Când a terminat, o sanie deja 
trăsese dinaintea ușii. Panov Mandelstam ședea pe capră. A 
coborât, a luat coșul și sacul și și-a ajutat soția să se urce în 
spatele saniei. Eu m-am așezat lângă ea, iar el ne-a învelit cu 
două mantii de blană și câteva pături groase, după care a 
încuiat ușa casei și poarta și a urcat în sanie alături de mine. 

Vizitiul era un fecior uscăţiv cam de-o vârstă cu Serghei. Purta 
o haină cam mare pentru el și cred că încă două pe dedesubt, 
așa că părea mai voinic cocoțat sus pe capră. A scos un 
cloncănit către bidiviii înhămaţi la sanie, care s-au urnit din loc, 
purtându-ne pe drumul nostru. Am pornit prin orășel. Era înţesat 
de oameni. Pesemne, că toată lumea își terminase treburile 
pentru ziua aceea. N-avea cum să fie mult de trudit la câmp 
oricum, fiindcă zăpada încă nu se topise. Oamenii ne priveau 
trecând, cu chipuri împietrite de furie. La ieșirea din târg, câţiva 
bărbaţi au ieșit dintr-o casă care avea un coș de fum cât toate 
zilele și o firmă zugrăvită cu un urcior mare de krupnik aburind. 
Au oprit sania în mijlocul drumului și i-au spus lui panov 
Mandelstam: 

— Evreule, să nu crezi că n-o să prindem de veste dacă-i ajuţi 
pe ucigași să scape de braţul legii. 

— Mergem la Vysnia la o nuntă, a spus cu glas domol panov 
Mandelstam. 

Bărbatul care vorbise a fornăit dispreţuitor. L-a privit apoi în 
ochi pe vizitiu. 

— Ești feciorul lui Oleg, nu-i așa? Algis? a zis. 

Vizitiul a încuviinţat din cap. 

— Să nu-i slăbești pe evrei din ochi, auzi? 

Algis a dat din nou din cap. 

M-am uitat iarăși către casa cu firma zugrăvită. Kajus stătea 
în prag, cu braţele încrucișate pe piept și bărbia ridicată, de 
parcă era mândru de ceva. M-am întrebat de ce anume. L-am 
țintuit cu privirea. El mi-a întors privirea și s-a încruntat, dar 


VP - 220 


mândria i s-a șters de pe chip. S-a întors pe călcâie și a intrat 
repejor. Algis a scuturat hățurile și caii au pornit iarăși la drum. 
Cu toţii stăteam tăcuţi în sanie, în spatele lui. Și mai-nainte tot 
tăcuţți stătuserăm, dar acum eram tăcuţi într-un fel neplăcut. 
Deși ne găseam într-o sanie deschisă, mă simțeam de parcă 
eram închis undeva cu el. Copacii de pe marginea drumului ne- 
au învăluit de îndată ce am ieșit din târg. Când am întors capul 
să-i văd trecând în goană pe lângă noi, s-au unit parcă într-un 
zid de trunchiuri ridicat împrejurul drumului, ţinându-ne în afară. 
# 

Deja îmi închipuiam pe jumătate cam ce aveam să văd când i- 
am cerut lui Tsop să mă ducă la magaziile cu argint ale 
vistieriei, însă a fost o privelişte înfricoșătoare să văd 
deschizându-se uşile primei magazii, cea mai mică, de trei ori în 
fapt mai mare decât vistieria bunicului, plină cu cufere și saci de 
argint clădiţi până în tavan de-a lungul fiecărui perete. Am pășit 
cu înverșunare pe poteca liberă dintre saci către cea de-a doua 
magazie, care era și ea de trei ori mai mare decât prima, deși 
cel puţin înăuntru se găseau cărări libere printre stive și rafturi 
pe care să încapă atâta bănet. 

Însă la celălalt capăt al galeriei se afla intrarea în cea de-a 
treia cameră cu comori: două uși din lemn alb, cu ferecături de 
argint, iar când le-am deschis, dincolo de ele am dat peste o 
încăpere care cu siguranţă fusese cioplită cu dalta în stânca 
muntelui vreme de mai bine de o mie de ani, uriașă prin 
îngrămădirea de movile povârnite de saci cu argint, asemenea 
unor coline, și de grămezi sclipitoare de monede, mai înalte 
decât mine. Râul însuși șerpuia prin mijlocul încăperii, ca un 
drum sclipitor de gheață pătrunzând printr-o boltă întunecată și 
ieșind printr-alta, ca și cum meandrele sale străbătuseră 
adâncimile muntelui până aici, pornind din crângul cu arbori albi 
și călătorind spre cascada din coasta stâncoasă. Imi luase o zi să 
prefac un singur cufăr în aur. Nu-mi puteam închipui de câtă 
magie aveam nevoie ca să preschimb în aur toată această 
comoară și nici de cât timp. Cu siguranţă, mai mult decât aveam 
la îndemână. 

Tsop stătea lângă mine, privindu-mă pieziș. 

— Mergi și adu-mi ceva de mâncare și de băut! am spus cu 
glas aspru, după care m-am întors în prima încăpere. 

Avusesem deja parte de o zi lungă și nu-mi doream decât să 


VP - 221 


merg la culcare. În loc de somn, am golit saci cu arginţi și mi-am 
umplut mâinile cu ei, turnându-i la loc preschimbaţi în aur. Am 
încercat să-mi înfig mâinile într-o tașcă cu monede și să le 
preschimb pe toate deodată, dar treaba nu ieșea cum se cuvine: 
banii nu se schimbau uniform în aur, iar când am deșertat tașca, 
am găsit cam o duzină rămași încă de argint. Nu aveam de gând 
să preschimb fiecare bănuţ de acolo, iar după aceea regele să- 
mi ia gâtul din pricina unuia rostogolit în vreun ungher. Eram 
încredințată că, dacă din greșeală lăsam chiar și unul singur 
nepreschimbat, el avea să-l găsească. Mergea mai iute să-i 
preschimb cu grijă decât să cercetez cu grijă după terminarea 
muncii. Ceea ce nu însemna deloc că treaba mergea repede. 
Preschimbasem doar câţiva saci când Tsop a revenit purtând o 
tipsie cu mâncare și băutură. 

După ce am înghiţit lacom câteva guri de mâncare, m-am 
uitat la șervetul de pe tipsie și l-am întins pe jos. Am luat 
următorul săculeț și am vărsat cam jumătate din el pe şervet, 
argintul împrăștiindu-se într-un singur strat de monede, ca să 
pot vedea lămurit care monede se preschimbaseră. După 
câteva încercări, am descoperit un fel de a-i preschimba doar 
plimbându-mi mâna pe deasupra lor - nu prea repede, altfel 
preschimbarea n-ar fi fost desăvârșită; însă, dacă lucram într-un 
ritm așezat, încordându-mi voinţa la treabă, aveam să-i dau 
gata pe toți. 

— Adu-mi o faţă de masă mare, cea mai mare pe care o poţi 
găsi - de culoare închisă, i-am poruncit lui Tsop. 

Când mi-a adus-o, am început să răstorn sacii și cuierele cu 
argint pe ea. Puteam să fac să încapă câte două sau trei 
deodată pe faţa de masă, iar când terminam de preschimbat un 
strat, trăgeam faţa de masă de dedesubt, împrăștiind noii 
galbeni, și așterneam din nou pânza deasupra lor. 

Pare caraghios că spun așa ceva, dar am început să mă 
plictisesc după un timp. Răsturnam peste maldărele de argint 
magie cu găleata, preschimbându-le în galbeni lucitori cu 
mâinile mele, însă curând toată vrăjitoria și-a pierdut farmecul. 
Mi-ar fi plăcut să preschimb niște arginţi în păsări sau să-i arunc 
drept în foc. Argintul încetase să fie o comoară pentru mine, tot 
astfel cum poți rosti un cuvânt de prea multe ori la rând, iar el 
se preschimbă într-o aiureală. Eram obosită și amorţită, mă 
dureau degetele și picioarele, dar am continuat să lucrez. 


VP - 222 


Ședeam pe aur și tot aur îmi luneca sub tălpi pe măsură ce luam 
tot mai mult argint de pe rafturi și goleam sacii, lăsându-i ca pe 
niște stafii de pânză, alături de cufere răsturnate, îngrămădite 
stivă într-un colț al încăperii. Timpul a trecut pe nesimţite, până 
când am răsturnat ultimul cufăr din prima magazie și am 
preschimbat și ultimul bănuţ dinăuntru. M-am dus împleticindu- 
mă pe la toate rafturile din încăpere, căutând să văd dacă a mai 
rămas ceva de preschimbat și, negăsind nimic după trei rânduri 
de cercetări, am rămas acolo prostește preţ de câteva clipe, 
după care m-am întins pe muntele meu de aur, ca un dragon 
dintr-o poveste scornită și, fără să vreau, am adormit buștean. 

M-am trezit dintr-odată și privind în sus l-am zărit pe regele 
meu de gheaţă stând în picioare lângă mine, cercetând comoara 
fermecată pe care i-o făurisem; în palmele făcute căuș adunase 
o mână de galbeni și privea licăritul cald al aurului cu o foame 
lacomă pe chip. M-am căznit să mă ridic în picioare, speriată, 
împiedicându-mă în aurul mișcător. E/se ţinea drept și semet pe 
picioare fără pic de osteneală. Ba chiar mi-a întins mâna să mă 
prindă de braţ și să mă ajute să mă cumpănesc, deși gestul lui 
nu trăda neapărat curtoazie, ci mai degrabă dorința de a nu mă 
mai vedea împleticindu-mă pe lângă el. 

— Cât este ceasul? am strigat. 

In loc să-mi răspundă la întrebare, nici nu m-a băgat în 
seamă, ceea ce însemna că încă nu se făcuse seară; așadar, nu 
pierdusem o zi întreagă. Nici nu mi se părea că dormisem mult: 
îmi simțeam ochii obosiţi și mă usturau. Am răsuflat adânc. 
Regele plecase de lângă mine, să cerceteze încăperea de jur- 
împrejur, uitându-se în cufere și saci goi, ţinând încă în pumn 
galbenii culeși la venire. 

— Ce zici? l-am înfruntat. Dacă mi-a scăpat vreunul, spune-mi 
acum. 

— Nu, mi-a răspuns, lăsând galbenii să-i curgă printre degete, 
cu un clinchet zglobiu, în grămada de aur de pe podea. Ai 
preschimbat toţi arginţii din această primă magazie. Totuși, mai 
rămân două. 

Vorbele lui au sunat aproape curtenitor și chiar și-a înclinat 
capul înspre mine, ceea ce m-a surprins într-atât încât m-am 
uitat după el când deja ieșise din prima încăpere. 

Apoi, cu mișcări chinuite, am coborât, mai mult alunecând, de 
pe movila de aur și, odată ajunsă la ușă, am alergat într-un 


VP - 223 


suflet spre odăile mele. 

Dar acolo, pe pat, am găsit oglinda pe care o primisem de la 
el, în ea cu soarele urcând pe boltă, oglindindu-se în tonuri de 
trandafiriu și aur. M-am trântit pe pat deznădăjduită și am privit 
adânc în oglinda din mână. Petrecusem o noapte întreagă sau 
cea mai mare parte din ea ca să termin abia prima magazie, cea 
mai mică. Puteam spera s-o termin și pe a doua, dacă nu mai 
mergeam deloc la culcare, dar abia aș fi apucat să preschimb un 
bănuț dintr-a treia înainte ca timpul îngăduit să mi se 
isprăvească. 

M-am gândit să scap cu fuga. Aș fi putut ajunge poate până la 
coliba din pădure, dar la ce mi-ar fi folosit? Nu aveam cum să ies 
din împărăţia lui. Însă nici n-am mai ieșit din odăile mele. Am 
sunat în schimb clopoțelul și le-am poruncit lui Tsop și Flek să 
îmi aducă micul dejun, pe care l-am mâncat în tihnă. Am stat 
cătrănită în odaie, mâncând platouri cu pește și cu fructe reci, 
ca și cum nu m-ar fi tulburat nicio grijă, cu atât mai puţin un 
paloș uriaș de argint atârnându-mi deasupra capului. Politeţea 
soțului meu făcea să-mi devină din ce în ce mai limpede că 
nereușita avea să-mi aducă pieirea, iar Tsop și Flek chiar 
schimbau priviri când credeau că nu le văd, de parcă se 
întrebau ce mai puteam face. Dar la ce bun să mai încerc, când 
tot ce puteam era să las în urmă un morman și mai mare de aur 
pentru el înainte să mă descăpăţâneze? Legea lor părea să nu 
îngăduie greșeala, iar, dacă nu puteai să duci la bun sfârșit un 
lucru făgăduit, ei aveau să înlăture greșeala din lume, 
ștergându-te pe tine de pe fața pământului. 

Eram cât pe ce să îmi mai torn un pahar de vin - la urma 
urmei, de ce să nu fiu beată până la sfârșit, știind ce mă 
așteaptă -, însă m-am înfrânat și am pus jos paharul. M-am 
ridicat și le-am spus lui Tsop și Flek: 

— Hai cu mine jos la magazii! Și trimiteţi-i vorbă vizitiului 
Shofer să ne aștepte acolo. Spuneţi-i să ia cea mai mare sanie 
din grajduri și să vină cu ea acolo. 

Tsop s-a holbat la mine: 

— În magaziile cu arginti? 

— Da, am spus. La urma urmei, râul e îngheţat acum. Așa că 
spune-i doar să mâne sania din crângul alb până ce ajunge 
acolo. 

Cerbii arătau oarecum șovăielnici ieșind din tunel și croindu-și 


VP - 224 


drum cu graţie printre colinele înalte de arginţi: vizitiul a trebuit 
să coboare din sanie și să-i ducă de căpăstru. Flek, Tsop și 
Shofer arătau și mai șovăitori atunci când le-am spus ce voiam 
de la ei. Cu mare grijă, nu le-am cerut lor s-o facă, ci doar le-am 
spus. 

— Bine, dar... unde vrei s-o ducem? a întrebat Tsop după 
câteva clipe. 

Am arătat spre gura întunecoasă a tunelului prin care curgea 
râul, în celălalt capăt al încăperii. 

— Mână sania într-acolo și descotorosește-te de ea. Asigură-te 
că lași destul loc liber pentru tot. _ 

— Adică... doar s-o /ăsăm acolo? a întrebat Flek. In tunel? 

— O să fure cineva ceva de-acolo? am întrebat cu răceală. 

Toţi trei au tresărit, apoi mi-au ocolit grăbiţi până și privirea, 
ca nu cumva să citesc vreun răspuns pe chipurile lor. La urma 
urmei, nu-mi păsa dacă arginţii erau în siguranţă în tunel. Îmi 
păsa în schimb de faptul că-i promisesem soțului meu că voi 
preschimba fiecare bănuț de argint dinãuntrul acelor trei 
magazii. Așa că aveam nevoie ca în această încăpere să rămână 
mult mai puţini arginţi, și asta cât de repede. lar dacă regelui 
meu nu-i plăcea noua vistierie în care stătea bănetul lui, putea 
să-l mute la loc după ce isprăveam eu treaba. 

După o clipă, Shofer a apucat câte trei săculeţi în fiecare 
mână și i-a aruncat în sanie. Urechile cerbilor zvâcneau la 
zgomotul înfundat făcut de încărcătură. După alte câteva clipe, 
Flek și Tsop au început să-l ajute. 

Odată ce i-am văzut puși pe treabă, m-am întors pe călcâie și 
m-am îndreptat spre a doua încăpere, unde m-am apucat iar de 
lucru pe valul de pânză neagră. Era și mai plictisitor decât cu o 
zi înainte: îmi înţepeniseră și mă dureau toate mădularele, însă 
nu mai eram atât de ostenită, așa că treaba era și mai anostă, 
dar și mai dureroasă decât înainte. Dar am continuat să golesc 
săculeții de argint unul după altul, preschimbându-i din argint în 
aur, parcă la nesfârșit, deșertând galbenii pe rafturile goale pe 
măsură ce înaintam cu treaba. De data asta nu am mai zăbovit 
ca să mănânc și să beau; îmi atârnasem la gât oglinjoara de un 
colan, iar soarele se făcea din ce în ce mai strălucitor, cu o 
repeziciune îngrijorătoare. Se găseau în această magazie trei 
rafturi uriașe, încărcate cu nenumărate sipete cu arginţi, și nici 
măcar nu terminasem de preschimbat unul pe jumătate când 


VP - 225 


sclipirea de aur a amiezii a început să pălească din nou. Abia mă 
apucasem de al doilea raft când primul licăr al asfinţitului a 
început să arunce raze portocalii peste marginile de sticlă ale 
oglinzii. Prima zi din cele trei îngăduite trecuse. 

Soţul meu a apărut câteva clipe mai târziu, punctual ca însăși 
moartea. A cules o mână de galbeni din movila răvășită de 
lângă ușă și i-a lăsat să-i treacă printre degete în timp ce 
cerceta să vadă cum înaintam cu treaba; și-a strâns buzele și a 
dat din cap, de parcă era iritat să vadă cât de mult mai era. 

— La ce oră are loc nunta? a vrut să știe. 

Mă concentram din răsputeri - descoperisem că puteam 
preschimba și straturi de câte două monede grosime, dacă îmi 
dădeam silința -, dar întrebarea lui m-a întrerupt. M-am dat 
înapoi, pufnind supărată: 

— Făgăduiala mea a fost să joc la nunta lor, iar muzicanţii vor 
cânta până la miezul nopţii, am spus cu răceală. Timpul îngăduit 
ține până atunci. 

Cu toată bravada mea, nu simţeam că am foarte mult timp la 
îndemână: îmi rămâneau două nopţi și două zile, ca și cum mi- 
aș săpa drum printr-un munte cu lingura. 

— Încă nu ai terminat aici și mai este a treia încăpere în 
întregime de preschimbat, a spus cu asprime, deși fusese vina 
lui încă de la început să-mi ceară imposibilul. 

Eram bucuroasă că ușile mari erau închise și nu putea să 
vadă ce se întâmpla în ultima încăpere a vistieriei lui. 

— Asta este, o să mai schimbi cât mai poţi, înainte să dai 
greș. 

l-am aruncat o privire cruntă. Dacă n-aș fi întrezărit măcar o 
șansă slabă de reușită, aș fi încetat cu siguranţă până și să 
încerc, chiar în acea clipă. 

Mi-a ignorat căutătura crâncenă și doar a adăugat cu răceală: 

— Intreabă-mă ce ai de întrebat. 

Voiam mai degrabă timp decât răspunsuri. Era întru totul cu 
putinţă din partea mea să-l întreb ce avea să-mi facă dacă 
dădeam greș, dar nu voiam să știu, ca să nu am încă un lucru de 
care să mă tem dinainte. 

— Ştii vreun fel în care aș putea face ca treaba să meargă mai 
repede? am întrebat. 

Nu-mi făceam prea mari speranţe în privinţa răspunsului, dar 
el știa fără doar și poate mult mai multe despre magie decât 


VP - 226 


mine. 

— Nu poţi face treaba decât atât de repede pe cât ești în 
stare, a spus, privindu-mă aproape bănuitor, de parcă 
întrebarea era atât de caraghioasă încât mai că nu-i venea să 
creadă că i-o adresasem. De ce-aș ști eu, dacă nu știi tu? 

Am clătinat din cap în semn de nemulţumire și mi-am frecat 
dosul palmei de frunte. 

— Ce se găsește dincolo de capătul împărăției tale? Acolo 
unde se termină lumina. 

— Întunericul, mi-a răspuns. 

— Asta am putut vedea și singură, am zis înciudată. 

— Atunci, de ce mai întrebi, a răspuns, la fel de iritat. 

— Pentru că vreau să știu ce se află în întuneric! am spus. 

A făcut un gest de nerăbdare. 

— Regatul meu! Poporul meu și puterea noastră adâncă, 
aceea face muntele puternic. Eoni întregi socotiți din vieţile 
voastre muritoare ne-am înălțat ziduri strălucitoare și împreună 
ne-am câștigat această trăinicie din întuneric, ca să putem de-a 
pururi vieţui întru iarnă. Crezi că e lucru ușor de făcut să poţi 
rătăci orbește dincolo de granițele împărăției mele și să-ţi afli 
drum într-alta? apoi a privit de jur-împrejurul încăperii la 
movilele de arginţi, cu o acreală posacă. 

— Se prea poate ca acum să regreți făgăduiala făcută cu 
grabă de muritor și să te întrebi unde-ai putea fugi de un 
legământ încălcat aici în regatul meu, nu? Să nu-ţi închipui că 
vei afla drumul către tărâmurile tăinuite!? sau că îţi vei putea 
găsi acolo scăparea de pedeapsa meritată. 

Mi-a aruncat ultimele vorbe cu un surâs disprețuitor, de parcă 
ar fi trebuit să-mi fie rușine să vreau să fug de el. Cât despre 
mine, aș fi încercat să scap cu fuga fără urmă de șovăială, dar 
nu știam cum să dau de aceste tărâmuri tăinuite mai mult decât 
știam cum se ajunge pe lună și eram sigură că avea întru totul 
dreptate cu privire la felul în care aș fi fost întâmpinată de 
locuitorii acelor tărâmuri. Astfel, am rămas fără nicio întrebare 
de pus. Nu-mi mai păsa de obiceiurile sau de regatul lui: într-un 
fel sau altul aveam să-l părăsesc curând și singurul lucru pe 
care-l doream era să-mi continui treaba. 

— Îmi poţi fi în vreun fel de folos în ceea ce fac aici? 

A făcut din nou un gest de nerăbdare. 


12 În original dwarrowrealms, termen inventat de autoare (n.tr.). 
VP - 227 


— În niciun fel și, chiar de-ar fi vreunul, nu mai ai cu ce să faci 
schimb ca să primești ajutorul meu la nevoie, a spus. Ai pus 
prostește un zălog prea mare pe darul tău fermecat și nu cred 
că sunt speranţe prea mari ca să-l recapeţi. 

Mi-a întors spatele și m-a lăsat singură, iar eu am privit la 
munţii înveninaţi de argint din jurul meu și m-am gândit că, 
după cât se părea, regele de gheaţă avea dreptate. 


VP - 228 


CAPITOLUL XV 


S-a făcut tare frig în colibă după ce a plecat Irina, iar afară 
copacii albi păreau să se fi apropiat pe furiș de ferestre, de 
parcă ar fi vrut să pătrundă cu crengile înăuntru. Mi-am ţinut 
pledul greu de blană strâns în jurul umerilor și am tras scaunul 
lângă cuptor și am stat acolo tremurând ca varga în timp ce am 
mai mâncat o porție de fiertură de ovăz, cu o durere în oase de 
le puteam simţi frecându-se unul de celălalt la toate 
încheieturile, fiecare mișcare lăsându-se cu o mică durere. Dar 
cel mai rău dintre toate era faptul de a mă afla acolo singură, 
doar cu iarna crâncenă de afară. Am pus încă un vreasc pe foc și 
am răscolit jarul cu el ca să fac să se ridice o flăcăruie mai 
strălucitoare, ca un semn mic de tovărâșie și pentru a alunga 
întunericul rece de afară, care n-avea să se schimbe prea 
curând. Nu era deloc un loc potrivit pentru o femeie în vârstă, o 
femeie bătrână și obosită. „Tine-te departe de pădure sau 
Străvechii o să te înhaţe și-o să te ducă în împărăţia lor”, 
obișnuia să-mi spună mama când eram doar o copiliță. Și iată- 
mă acum, ascunzându-mă în împărăţia lor ca un șoricel; ce- 
aveam să mă fac când se stingea focul, și ce-aveam să mă fac 
când se termina fiertura din oală? Cel puţin, în lada de lângă 
cuptor se găseau o mulțime de lemne. 

In casa aceea trăia un gospodar neobișnuit. Cât a vorbit Irina 
cu acea ciudată fată evreică, am găsit căpşune și miere, sare și 
ovăz și șase gheme uriașe de fir aspru de mărimi felurite, ca o 
fiertură cu cocoloașe, lângă un fus de altă dată. Firul mi s-a 
prins de degete, dar lâna de dedesubt era bună; fusese doar 
toarsă nedărăcită sau fără grijă, de cineva prea în pripă ca să 
facă treaba cum se cuvine. Stăpâna mea ducesa m-ar fi altoit cu 
bățul peste încheieturile degetelor dacă aș fi făcut așa un lucru 
de mântuială sub ochii ei. Nu ducesa de acum, desigur - Galina 
era vrednică într-ale gospodăriei, dar torcea fără să-i stea prea 
mult mintea la asta; nici mama lrinei înaintea ei, care când 
obișnuia să toarcă făcea firul să lucească pe fus precum 
alabastrul, în timp ce privea pe fereastră și îngâna gingaș un 
cântec ca pentru sine, neuitându-se niciodată la lucrul ieșit din 


VP - 229 


mâinile altor femei. Era vorba despre ducesa care trăise în 
castel înaintea lor. 

S-a retras la mănăstire de mult de tot, desigur; trecuseră 
deja, de la moartea ei, zece ani, după câte am auzit, s-o ţină 
Domnul de-a dreapta Lui! Ultima oară o văzusem în acea zi 
îngrozitoare când tatăl Irinei a spart zidurile orașului, în bătălia 
care l-a făcut duce și l-a ajutat pe tatăl ţarului de-acum să urce 
pe tron. Am privit împreună fumul de pe câmpul de bătălie din 
palat, toate femeile strânse laolaltă cu ea, până ce fumul a 
început să se mute, purtat de vânt, în oraș. Atunci s-a îndepărtat 
de fereastră și ne-a spus, „Veniţi!” mie și celorlalte fete, cele 
șase dintre noi nemăritate, și a coborât cu noi în pivniță 
ducându-ne într-o odăiță tocmai în capăt, cu o ușă boltită drept 
în piatra zidului, în care ne-a încuiat. Atunci am văzut-o ultima 
oară. 

Era atât de frig, de întuneric și de îngust. Odăiţa din pivniţă 
mi-a revenit în amintire acum, în coliba friguroasă și întunecată, 
aflată la mila iernii necruțătoare. Cum noi, cele șase fete, 
stăteam strâns îmbrățișate și plângeam și tremuram. Și cum ne- 
au găsit oricum acolo oștenii. Au găsit fiece lucrușor din casă: 
giuvaieruri, mobile, mica harpă aurie și gingașă la care cântase 
Doamna Ania, înainte să moară de friguri; am văzut-o spartă în 
bucăţi în sala mare. Erau atât de mulţi oșteni, ca niște furnici 
care adună toate firimiturile lăsate nemăturate de cineva. 

Dar până când au spart ușa odăiţei în care stăteam pitite s-a 
făcut noapte târzie; erau deja istoviți după bătălie și nu 
coborâseră decât vreo câţiva; cei mai mulţi adormiseră buștean. 
Ne-au găsit doar pentru că eram atât de înspăimântate - am 
crezut că au trecut zile deși abia trecuseră câteva ceasuri, iar 
una dintre fete a devenit agitată și a început să strige că n-o să 
ne găsească nimeni și-o să murim acolo zidite de vii. Ne-am 
molipsit toate de spaima ei, așa că, atunci când am auzit glasuri 
după ușă, prima speriată dintre noi, apoi toate celelalte, am 
început să strigăm după ajutor. Așa că, după ce ne-au scos din 
pivniţă, ne-am repezit plângând în braţele lor și s-au purtat 
omenește cu noi și ne-au dat puţină apă când ne-au auzit 
rugămințile fierbinţi, iar unul dintre ei era sergent și ne-a dus la 
comandantul lui și i-a raportat că fuseserăm încuiate în pivniţă. 

Erdivilas, baronul Erdivilas pe atunci, se afla în odaia de lucru 
a ducelui, simțindu-se deja ca acasă acolo, cu hârtiile 


VP - 230 


împrăștiate pe masă, într-un du-te-vino neîntrerupt de oameni 
de-ai lui. Priveliștea nu mi s-a părut nici ea mult deosebită de 
cum fusese mai dinainte. Mai intrasem acolo doar o dată sau de 
două ori. Nu eram atât de drăguță încât ducele să trimită după 
mine și nici atât de urâtă încât ducesa să mă prefere pe mine 
când voia să-i trimită vreun răvaș soţului. Noul duce avea un 
chip mai aspru decât cel vechi. Insă, după ce ne-a cercetat cu 
luare-aminte, a spus: 

— Mi-e totuna. Duceţi-le în odăile femeilor și porunciţi-le 
bărbaţilor să nu se atingă de ele; nu-i nevoie să ne purtăm 
mereu ca niște brute. Faceţi și voi ce puteţi pentru ceilalţi! ne-a 
spus apoi nouă. 

Mi-am dat toată silința să-l ascult și, când n-am mai putut face 
nimic altceva, m-am retras și am tors lâna rămasă în odăile 
stăpânei mele și am făcut nenumărate sculuri de fir subțire, în 
timp ce în oraș se stingeau focurile aprinse când cu asediul, așa 
că, atunci când lucrurile s-au mai liniștit niţel, noul duce m-a 
păstrat în gospodăria castelului, ceea ce nu s-a întâmplat cu cei 
care n-au știut să se facă îndeajuns de folositori. 

Am fost recunoscătoare pentru aceasta, după cum tot 
recunoscătoare am fost să fiu eliberată din odăiţa din pivniţă 
chiar de oștenii dușmanului. Nu aveam soț, nici zestre și nici 
prieteni. Mama fusese soția unui cavaler scăpătat care își 
pierduse mica moșie la jocurile de noroc și împrumutându-se la 
cămătarii evrei. l-a găsit mamei un loc în suita ducesei, după 
care a plecat să moară în Cruciadă, iar ducesa m-a ţinut 
împreună cu femeile ei din milostenie când s-a prăpădit și 
mama - tot de friguri, în acel an iernatic, iar ea era întristată de 
pierderea Aniei; eu eram doar cu câţiva ani mai tânără decât ea. 
Însă nu mai eram la fel de tânără când orașul a căzut, iar ea a 
intrat în cinul măicuţelor încă înainte ca eu să fiu scoasă din 
pivniță. 

Nu mai aveam pe nimeni. Nu îmi mai rămăsese nimeni, pe 
care să-l cunosc de când murise mama. Am rămas în odăile 
slujnicelor și am tors, și totuși anii treceau unul după altul, iar 
mâinile începeau să mă doară dacă torceam prea mult și 
vederea a început să-mi slăbească tot mai mult pentru 
cusăturile fine. Așa că, atunci când Silvija, mama Irinei, s-a 
prăpădit dând naștere unui prunc mort, n-am rămas laolaltă cu 
celelalte slujnice cernite, care ţineau doliul cuvenit. M-am 


VP - 231 


strecurat în odaia copiilor lângă leagănul unde dormea mititica. 
Nimeni n-o plăcea, după cum nimeni nu o plăcuse pe mama ei, 
pentru că nu păreau să fie soiul de oameni care să-și dorească 
să fie plăcuţi. Era tot timpul prea tăcută și, chiar dacă nu 
moștenise ochii ciudaţi ai mamei ei, părea totuși să gândească 
adânc îndărătul ochilor ei. Irina stătea în funduleț în leagăn când 
am intrat, ca și cum fusese trezită de jelania pricinuită de 
moartea mamei ei. Nu plângea. Doar mă privea cu ochii ei negri 
aţintiţi în sus și am simţit o neliniște, dar m-am așezat lângă ea 
și i-am cântat și i-am spus că totul o să fie bine, așa că, atunci 
când Erdivilas a intrat în odaie, m-a găsit deja îngrijind de copilă 
și mi-a poruncit să fac asta pe mai departe. 

M-am bucurat de întâmplare, că aveam din nou un loc sigur, 
dar, după ce ducele a ieșit din odaie, lrina m-a privit mai 
departe la fel de gânditoare, ca și cum înţelesese de ce am venit 
să am grijă de ea. De bună seamă, am ajuns să o iubesc foarte 
curând oricum. Nu aveam pe cine altcineva să iubesc și, chiar 
dacă nu era a mea, îmi fusese îngăduit să o iau cu împrumut. 
Însă n-am fost niciodată prea sigură ce anume simţea ea pentru 
mine. Alţi copilași alergau câtre doicile și mamele lor cu braţele 
deschise și dornici de sărutări. Dar nu lrina. Niciodată. Mi-am 
spus în toți anii aceștia că așa era firea ei, atât și nimic mai 
mult, rece și tăcută ca zăpada proaspăt căzută, totuși în adâncul 
inimii mele nu am fost niciodată pe deplin încredințată înainte 
ca ţarul să-și trimită gărzile să mă aducă lângă ea ca să-i 
împărtășesc durerea și am înţeles că asemenea întâmplare se 
poate să fi fost calea spre inima ei. Vai, ce fel ciudat de a te 
simţi fericită! 

Irina dormise puţin în culcușul din colibă și i-am cântat să 
adoarmă fetei mele dragi, stând lângă foc ca în toţi acești ani, 
iar acum știam că era a mea, și nu doar luată cu împrumut 
pentru o vreme. Firul de tort pe care îl găsisem era așa de gros 
că puteam rupe cu ușurință lâna, chiar și acum cu degetele 
mele noduroase, însă aveam la mine pieptănul și peria de 
argint, singurele lucruri rămase lrinei de la mama ei. Am 
pieptănat lâna netezind-o și am tors caierul de la început, după 
care l-am făcut sculuri și, după fiecare scul terminat, mai 
puneam un butuc pe foc, așa că mi-am petrecut timpul torcând, 
până ce Irina s-a deșteptat. 

Dar acum plecase din nou la el, la acea vietate monstruoasă, 


VP - 232 


stând ascunsă la pândă în palat, răutatea cea mai neagră sub 
obrăzarul frumuseţii. Dacă avea să-i facă rău, dacă n-avea s-o 
asculte... Dar ce folos să-mi fac griji? Nu puteam să fac nimic - o 
bătrână purtată de-atâta timp încoace și încolo de valurile vieții 
și aruncată acum pe acest țărm ciudat -, ce puteam să fac? O 
iubeam și avusesem grijă de ea după slabele mele puteri, dar nu 
o puteam apăra de bărbaţi sau de duhuri rele. l-am împletit iar 
părul în cozi groase și i-am pus coroana pe cap și am lăsat-o să 
plece. lar, după ce a plecat, am făcut ce-am putut, adică să 
stau, să aștept și să torc, până când mi s-au îngreunat mâinile și 
mi le-am odihnit în poală și am închis ochii pentru câtva timp. 

M-am trezit cu un tresărit odată cu trosnetul ultimului butuc 
de pe foc. Afară s-a auzit pasul cuiva și m-am simțit pierdută și 
înspăimântată, încercând să-mi amintesc unde mă aflam și de 
ce era atât de frig, în timp ce pașii s-au apropiat și lrina a 
deschis ușa. Preţ de câteva clipe înspăimântătoare n-am 
recunoscut-o - stătea în prag atât de ciudată și albă ca argintul, 
cu coroana pe frunte și cu iarna de afară învârtejindu-se în jurul 
ei, încât părea să facă parte din decor. Dar chipul îi era același, 
iar clipa de spaimă a trecut. A intrat, a închis ușa și apoi s-a 
oprit s-o privească. 

— Tu ai făcut asta, Magra? m-a întrebat. 

— Ce să fac? am spus, buimacă. 

— Ușa, a răspuns lrina. Acum e ferecată de perete cum 
trebuie. 

Nu înțelegeam ce se petrece: nu fusese ferecată și mai 
înainte? 

— Eu n-am făcut altceva decât să torc, am spus și am vrut să 
îi arăt firul de tors, dar nu mi-am putut aminti unde pusesem 
sculurile; nu se aflau pe masă. 

Dar n-avea importanţă. M-am ridicat, mi-am îmbrățișat fata și 
i-am luat mâinile în mâinile mele; erau atât de reci; îmi adusese 
într-un coș o mulţime de lucruri. 

— Eşti bine-sănătoasă, dușenka? Nu ţi-a făcut nimic rău? 

lrina era în siguranţă preţ de o clipă, încă o clipă, și la urma 
urmei viaţa toată era alcătuită doar din clipe. 

# 

Serghei și cu mine ne-am uitat împreună în oala cu terci de 
ovăz și n-am spus niciunul nimic. Apoi ne-am îndreptat privirea 
către restul colibei. Mi-am adus deodată aminte că pusesem 


VP - 233 


bine firul de lână pe poliţă, împreună cu fusul și cu andrelele, 
dar acum erau toate grămadă pe masă. Am crezut la început că 
era caierul tors de mine, dar nu era. Tot firul fusese răsucit în 
sculuri și, când am luat unul ca să mă uit, era altfel, neted și 
moale și mult mai subţire. Lângă ele se găsea un pieptăn de 
argint, frumos de parcă ar fi fost al unei țarine, având pe el 
încrustaţi doi cerbi cu coarne rămuroase trăgând la o sanie 
printr-o pădure acoperită de nea. 

M-am uitat pe rafturi după firul tors de mine, dar dispăruse. 
Firul subţire și moale avea aceeași culoare. Când m-am uitat cu 
mai multă luare-aminte, era din aceeași lână. Fusese doar 
toarsă altfel, de cineva care parcă voia să-mi arate cum se face. 

Serghei s-a uitat în lada cu lemne. Era pe jumătate goală. Ne- 
am uitat unul la celălalt. Se făcuse iar foarte frig peste noapte, 
așa că pesemne unul dintre noi se ridicase din culcuș ca să mai 
pună lemne pe foc. Insă știam că nu eu o făcusem și am văzut 
după chipul lui Serghei că nici el. După care Serghei a spus: 

— Mă duc să văd dacă pot vâna vreo veveriţă sau un iepure. 
Și cu prilejul ăsta o să mai aduc și niște lemne. 

Mai aveam o mulţime de lână pe care mi-o spălase Serghei. 
Nu mai torsesem niciodată fir așa de subțire ca firul găsit, dar 
acum aveam să încerc să-mi iasă mai bine. Am pieptănat 
îndelung lâna cu pieptănul de argint, cu grijă ca să nu-i rup 
dinţii, iar când în cele din urmă am început să torc, mi-am 
amintit pe dată cum îmi spunea mama să torc firul mai strâns. 
Incearcă să învârti fusul un pic mai repede de-atât, Wanaa. 
Aproape că uitasem. A încetat să-mi mai pese de felul cum torc 
după ce mama s-a prăpădit. Nu mai era nimeni în casă care să 
știe mai bine decât mine cum trebuie să arate firul tors. Mi-am 
privit fusta, împletită grosolan din firul meu cu noduri. Înainte de 
a muri, mama obișnuia să facă gheme mari de fir din lâna 
caprelor noastre, pe care le ducea la vecina de la trei case 
depărtare, care avea război de ţesut, și venea de acolo cu 
pânză. Insă ţesătoarea nu voia niciodată să ia firul tors de mine, 
așa că a trebuit dintotdeauna să fac pentru noi haine împletite. 

Mi-a luat multă vreme, ore întregi, ca să torc doar un singur 
ghem de fir așa cum trebuie. Serghei s-a întors taman când am 
terminat. Prinsese un iepure, de culoare cafeniu-cenușie. Am 
pus la fiert încă o oală de terci cât a jupuit el iepurele. Am pus 
carnea și oasele în oală ca să fac o tocană, împreună cu terciul 


VP - 234 


de ovăz și niște morcovi. Am pus din toate cât încăpea în oală, 
mai mult decât puteam mânca noi doi. Serghei m-a văzut gătind 
și n-a spus nimic și nici eu n-am spus nimic, dar ne gândeam 
amândoi la același lucru: nu voiam ca cel ce ne mânca fiertura 
și torcea firul să flămânzească, oricine-ar fi fost el sau ea. Dacă 
n-avea să mănânce terciul de ovăz, cine știe ce și-ar fi putut dori 
să mănânce în loc. 

Cât fierbea tocana, m-am gândit să mă apuc de împletit. 
Voiam să văd cam cât din pat puteam să acopăr cu câtă lână 
toarsă aveam, așa că nu mi-am irosit timpul torcând mai mult fir 
decât trebuia. Am împletit o fâșie de trei ori cât lăţimea patului, 
măsurând până a fost îndeajuns de lungă, și de acolo am mers 
mai departe. Treaba nu mergea deloc repede. Am încercat să fiu 
grijulie și să păstrez împletitura egală și netedă. Insă nici nu 
eram învățată să împletesc cu atâta grijă. Îmi era greu să ţin 
minte să nu împletesc cu ochiuri atât de mari. Apoi într-un loc 
anume am împletit fâșia prea strâns și nu am băgat de seamă 
decât după ce împletisem încă trei rânduri, și a trebuit să 
împung tare ca să intre andrelele. Am încercat apoi să împletesc 
mai bine de acolo mai departe, dar am împletit atât de strâns 
ultimul rând, încât n-am mai putut înainta decât foarte încet, ca 
atunci când încerci să mergi prin noroi gros, până când, în cele 
din urmă, am renunţat și am deșirat cele trei rânduri lungi și am 
refăcut de la început partea împletită greșit. 

După ce am terminat primul scul de fire, m-am oprit să văd 
cât de mult împletisem. Bucata avea o lungime cât mâna mea. 
Firul era atât de bine tors și răsucit, încât era mai mult fir acolo 
decât credeam că o să-mi fie de trebuinţă. Am măsurat cu mâna 
lungimea patului și am numărat până la zece. Imi rămâneau 
cinci sculuri și ghemul de fir tors în ziua aceea. Așadar, dacă mai 
torceam trei gheme de fir, avea să fie de ajuns. Am împăturit cu 
grijă lucrul de mână, l-am pus pe raft și m-am apucat din nou de 
tors. 

Am tors toată după-amiaza. Se făcea din ce în ce mai frig din 
nou. Împrejurul ușii și ferestrelor apăreau norișori de ceaţă acolo 
pe unde aerul îngheţat de afară pătrundea printre crăpături, iar 
gerul a început să se strecoare și el înăuntru. Serghei nu avea 
cu ce să mă ajute, așa că s-a apucat să meșterească balamale 
de lemn cu care să prindă ușa de perete. Găsise câteva cuie 
vechi și un mic fierăstrău ruginit într-un colț al șopronului cu 


VP - 235 


care să termine treaba. Înăuntrul colibei, a mai bătut în cuie 
câteva ramuri pe marginile ce ţineau loc de toc al ușii, 
micșorând deschizătura acesteia pentru a opri vântul să intre. 
La fel a făcut și cu fiecare dintre ferestre. Apoi a tencuit totul cu 
paie și noroi. După aceasta aerul îngheţat n-a mai putut 
pătrunde în colibă și ne-a fost și nouă, în sfârșit, bine și cald 
înăuntru. Cuptorul și terciul cald de ovăz umpleau căscioara cu 
un miros îmbietor. Mă simţeam ciudat să mă aflu în acel loc cald 
și liniștit, și să am și de mâncare. Mă simţeam ciudat pentru că 
deja mă obișnuisem cu acest trai. Era așa de ușor să te 
obișnuiești cu binele. 

Ne-am oprit ca să mâncăm după ce am isprăvit de tors. 

— Cred că pot să termin de împletit totul cam în trei zile, i-am 
spus lui Serghei, după ce am mâncat fiertura gustoasă de ovăz 
cu carne. 

Am mai lăsat apoi o grămadă în oală. 

— De cât timp suntem aici? m-a întrebat Serghei. 

A trebuit să mă opresc și să număr în minte. Am început cu 
ziua de târg. Ziua când vândusem șorțurile în piaţă. Asta se 
întâmplase dimineața, apoi m-am dus acasă, iar acolo mă 
aștepta Kajus. Chiar și în minte, am trecut repede peste partea 
de acasă, dar ea durase cu totul o zi. Apoi am fugit în pădure, 
unde am mers prin noapte o bună bucată de timp. Până când 
am dat peste colibă. În ziua aceea am găsit coliba. Nu simţeam 
ca și cum ar fi putut fi chiar aceeași zi, dar așa stăteau lucrurile. 

— E luni, am spus într-un târziu. Azi e luni. Suntem aici de 
cinci zile. 

După ce am spus asta cu glas tare, am rămas amândoi tăcuţi, 
cu ochii în strachină. Nu ne simţeam de parcă stătuserăm în 
coliba aceea timp de cinci zile. Dar nu pentru că ne simţeam ca 
și cum abia sosiserăm, ci pentru că ne simţeam ca și cum 
locuiam acolo dintotdeauna. 

— Poate au trimis vorbă despre noi la Vysnia. 

M-am oprit din mâncat și mi-am ridicat ochii spre el. Voia să 
spună că poate era mai bine să nu mai punem acolo piciorul 
niciodată. Voia să spună că artrebui să rămânem în colibă. 

— Le-ar fi fost greu să trimită vorbă pe ninsoarea asta, am 
spus cu glas scăzut. 

Nici eu nu voiam să plec. Dar îmi era și frică de locul ăsta în 
care lucrurile veneau de nicăieri și cineva torcea în locul meu, 


VP - 236 


ne mânca terciul și ne ardea lemnele. Și n-am găsit nicio 
îndreptăţire ca noi să rămânem acolo. Fuseserăm îndreptăţiţi să 
rămânem atâta timp cât eram ameninţaţi să murim de frig. A 
trebuit să ne adăpostim înăuntru. Și am plătit cu vârf și îndesat 
pentru mâncare. Am dres scaunul și aveam să dregem și patul. 
Făcuserăm ca vântul să nu mai pătrundă pe lângă ferestre și 
prin golul ușii. Dar toate acestea nu preschimbau coliba în casa 
noastră, în care să putem locui mereu. Cineva clădise această 
colibă, și nu noi eram aceia. Nu știam cine anume. Și nu-i 
puteam cere voie să rămânem, chiar dacă ne-ar fi îngăduit să 
rămânem. 

— Oricum nu putem pleca mai devreme de trei zile, și-a dat 
cu părerea Serghei. Poate până atunci se topește zăpada. 

— Să vedem, am spus după o clipă. Poate împletitul n-o să-mi 
ia atâta timp. 

Însă, după ce am strâns masa, m-am întors la policioara unde 
îmi lăsasem lucrul de mână și nu l-am găsit acolo. În schimb, pe 
raft se găsea o jumătate de pâine încă proaspătă, sub care era 
un ștergar subțire și tare frumos, pe care mai erau o bucăţică de 
şuncă, o roată mică de caș și un boţ de unt, din care cineva doar 
ciugulise un pic. Mai erau pe policioară o cutie mare de ceai și 
chiar un borcănel de cireșe confiate, la fel ca acelea cumpărate 
de Miryem din piaţă. Am mai găsit chiar un coș îndeajuns de 
mare încât să încapă toate bunătăţile în el. 

Am rămas cu ochii aţintiţi la lucrurile găsite, încât Serghei s-a 
îngrijorat și a venit să arunce și el o privire. Nu știam ce să 
facem. Nu era vorba despre ceva care să ne îngăduie să ne 
prefacem că s-ar fi întâmplat într-un fel aievea. N-aveam cum să 
ne prefacem că nu văzuserăm toată mâncarea aceea. Și n- 
aveam cum să ne prefacem că cineva intrase în colibă și lăsase 
acolo toată mâncarea aceea, după care plecase într-ale lui. 
Fuseserăm amândoi treji. 

Bineînţeles că ne doream să gustăm din toate acele bunătăţi 
îmbietoare. Gura mea își amintea gustul cireșelor confiate, în 
acel sirop gros și dulce ca mirosul verii. Insă ne era frică, mai 
mult decât ne fusese frică în privinţa ovăzului sau a mierii. Era 
un soi de mâncare care nu se potrivea sub niciun chip cu locul în 
care ne aflam. lar noi tocmai mâncaserăm, așa că nu ne era cu 
adevărat foame. 

— Ar trebui să o păstrăm pe mai târziu, am spus după o clipă. 


VP - 237 


— Nu ne trebuie musai acum. 

Serghei a încuviinţat din cap. Apoi a luat toporul. 

— Mă duc să sparg niște butuci, a spus și a ieșit în curte, chiar 
dacă era întuneric. 

Aveam nevoie de mai multe lemne. Nu puseserăm niciun 
lemn pe foc toată ziua, dar lada era aproape goală. 

Mi-am găsit lucrul de mână în culcușul de lângă cuptor. Se 
simţea altfel la pipăit și, când l-am desfășurat, bucata împletită 
era cam de aceeași mărime cu cea lucrată de mine, dar fusese 
refăcută de la început. Acum avea un model ce închipuia o viță 
unduitoare cu flori crescând pe ea, pe care le puteam simţi cu 
degetele. Nu mai văzusem niciodată așa ceva, în afară de 
lucruri de vânzare în piaţă, pe bani buni, și nici acelea nu erau 
împletite atât de gingaș. 

Am deșirat o bucăţică de împletitură ca să văd cum era lucrat 
desenul, dar fiecare rând era atât de felurit, ochiurile se 
schimbau atât de des între ele și nu găseam niciun fel de a-mi 
aminti care dintre ele urmează. Atunci, desigur, mi-a dat în gând 
că era vorba despre vrăjitorie. Așa că am scos un băț din foc, cu 
tăciune la un capăt, și am folosit și eu vraja scrisului învățată de 
la Miryem. Am început cu firul de viță de pe primul rând și am 
numărat câte ochiuri de împletitură intrau într-un rând și am 
scris deoparte numărul, iar dacă era un ochi pe faţă, scriam un 
semn deasupra lui, după cum pentru ochiurile pe dos scriam un 
semn dedesubt. A trebuit să mai născocesc și alte semne, când 
ochiurile se întâlneau sau se adăugeau. A trebuit să scriu 
numerele mici cu tăciunele, de parcă scriam în catastiful lui 
Miryem. Mi-au ieșit treizeci de rânduri, toate felurite, înainte să 
revin la primul. 

Dar când am isprăvit, întregul desen mi s-a înfățișat pe podea, 
preschimbat în numere. Și arăta cu totul altfel. Mai că nu-mi 
venea să cred că era vorba despre același desen. Dar mi-am 
amintit cum acele mici semne în catastiful lui Miryem se 
preschimbau în argint și aur, așa că am luat lucrul și am început 
să împletesc alt rând. Nu m-am uitat la model în timp ce lucram. 
Mi-am închipuit că trebuie să am încredere în numerele notate. 
Așa am și făcut, am urmat numerele, preț de treizeci de rânduri, 
după care m-am oprit să văd ce făcusem și împletitura îmi arăta 
fire de viță și frunze, tot la fel de frumoase și ieșite din mâna 
mea. Vraja lui Miryem îmi folosise de minune. 


VP - 238 


Serghei s-a întors și el, scuturându-și încălţările de zăpadă. Pe 
umeri avea o pulbere albă. A pus un ditamai brațul de lemne în 
ladă, dar nu a umplut-o decât pe jumătate. 

— Trebuie să mă duc să aduc mai mult. Ninge din nou. 

# 

Am stat cuibărit între panov și panova Mandelstam toată 
după-amiaza, sub pături și blănuri, dar mi se făcea din ce în ce 
mai frig. Am crezut că-mi era frig pentru că Algis trăgea cu 
ochiul la noi, dar nu asta era pricina. Se făcuse din ce în ce mai 
frig toată după-amiaza, iar deasupra capetelor noastre se 
îngrămădeau nori negri-cenușii din ce în ce mai groși. Nici 
măcar n-am ajuns la jumătatea drumului spre Vysnia, când a 
început, în sfârșit, să ningă. S-a pornit cu fulgi mici și rari, dar 
mai apoi s-a îndesit atât de mult, încât nu se mai vedea nimic 
înaintea cailor. După scurt timp, panova Mandelstam a spus cu 
glas încet: 

— Poate c-ar trebui să ne oprim în satul următor și să 
rămânem peste noapte. N-are cum să fie departe. 

Însă nu am dat de case, chiar dacă sania a străbătut o bucată 
bună de drum. 

— Algis, i-a spus panov Mandelstam vizitiului într-un târziu, 
ești sigur că nu ne-am abătut de la drum? 

Algis și-a vârât un pic capul între umeri sub haina lui prea 
largă și ne-a aruncat o privire. N-a spus nimic, dar chipul lui 
trăda spaima. Așadar, știa că rătăcise drumul. Nu cu mult timp 
înainte, când drumul făcuse un cot, caii au trecut printre doi 
copaci care nu se aflau de o parte și de alta a drumului, ci doar 
la o depărtare măricică unul de celălalt. Zăpada deasă acoperea 
drumul și tufele de pe margine, așa că Algis n-a băgat de 
seamă. Doar a mers mai departe. lar acum eram rătăciţi în 
pădure. Pădurea era mare de tot și nu se găseau case în ea, 
dincolo de drum și de râu. Străvechii îi ucideau pe toţi cei care 
se încumetau să-și clădească o casă dincolo de râu. 

Caii nu mai înaintau la fel de repede. Erau și ei obosiţi și 
mergeau cu greu. Copitele lor mari răcâiau prin zăpada groasă 
proaspăt căzută și trebuiau să și le tragă afară la fiecare pas. In 
curând aveau să se oprească. 

— Ce ne facem? am întrebat. 

Algis s-a întors din nou cu spatele la noi și stătea cocârjat cu 
frâiele în mână. Panov Mandelstam s-a uitat la spinarea 


VP - 239 


vizitiului, după care a spus: 

— Stai liniștit, Stepon! O să oprim undeva unde nu suflă 
vântul prea tare, o să punem pături pe cai și-o să le dăm tainul 
și orice fir de iarbă reușim să găsim. O să ne cuibărim și noi 
între ei, sub pături, și-o să ne încălzim până se luminează. Odată 
cu răsăritul o să știm unde ne aflăm. Sunt sigur c-o să poţi găsi 
un loc numai bun, Algis. 

Algis nu a spus nimic, dar peste puţin timp a întors caii de 
căpăstru și a oprit sania lângă un arbore uriaș. Dacă nu știusem 
unde ne aflam în pădure până atunci, știam acum, pentru că nu 
se aflau nicăieri copaci atât de înalţi lângă drum. Cineva l-ar fi 
tăiat ca să se folosească de lemnul lui dacă ar fi fost îndeajuns 
de aproape de drum ca să-l tragă din pădure. Era aproape la fel 
de gros în trunchi cât unul dintre caii de sanie, iar într-o latură 
avea o scorbură putregăită, care alcătuia un mic adăpost ferit 
de urgie. 

Panova Mandelstam și cu mine am ţinut caii de hăţuri cât 
timp panov Mandelstam și cu Algis au bătătorit zăpada în jurul 
copacului și au înălţat un meterez rotund de nea într-un loc 
deschis. Caii sunt mult mai mari decât caprele. Imi era un pic 
frică de ei și a trebuit să ajut să fie ţinuţi în loc, însă ei au stat 
liniștiți, fără să sară în toate părţile precum caprele, și se vedea 
că erau tare osteniţi. In sfârșit, am dus caii în îngrăditura de 
zăpadă, după care am luat toate păturile din sanie și i-am 
acoperit cu ele. Panov Mandelstam a dat jos desagii din sanie și 
i-a vârât în scorbură, apoi a ajutat-o pe panova Mandelstam să 
coboare din sanie în zăpadă și să se așeze pe ei. 

Apoi s-a îndreptat de spate și s-a uitat la Algis. Acesta stătea 
în picioare în spatele saniei. Tinea capul plecat. A spus, cu glas 
scăzut: 

— N-am umplut găleata. 

Voia să spună găleata cu tainul de ovăz. Ceea ce însemna că 
nu aveam mâncare pentru cai. 

Panov Mandelstam a rămas tăcut cam un minut. S-a lăsat o 
tăcere grea. In cele din urmă a spus: 

— Avem noroc că e o ninsoare târzie. Trebuie să se găsească 
ceva iarbă verde sub nea. Trebuie să scormonim în zăpadă după 
iarbă sau orice altceva le putem găsi de mâncare. 

Era încă blajin, dar mi-a trecut prin minte că numai blajin nu 
se simțise, şi de aceea a rămas tăcut. Mi-am închipuit că trebuie 


VP - 240 


să fi fost tare îngrijorat. Așa că am devenit și eu tare îngrijorat. 
Mi-am dat toată silința să ajut să scormonim în zăpadă. Pentru 
că acum aveam cizmele primite de la panova Mandelstam, 
puteam înlătura zăpada ca să ajung la pământul de dedesubt. 
Dar sub copacul cel mare am găsit mai mult ace uscate de pin. 

Am pornit tustrei în direcţii diferite. 

— Nu te îndepărta încât să nu mai poţi zări copacul cel mare! 
mi-a spus panov Mandelstam. Zăpada o să-ți acopere urmele 
pașilor și n-o să mai știi cum să te întorci. După fiecare zece 
pași, întoarce capul și uită-te. 

Copacul cel mare era atât de mare, încât îl puteam zări de 
departe. Am numărat și am privit înapoi după fiecare zece pași 
până când am ajuns într-un soi de luminiș. Sub zăpadă se afla 
un copac prăbușit, zărindu-se ca o umflătură sub pătura albă. A 
stat o vreme în picioare, după care s-a frânt chiar aici. Acum 
lipsa lui lăsase în urmă un loc deschis. Am săpat în zăpadă cu 
cizmele și cu o creangă ruptă și am dat peste niște iarbă. Se 
ofilise din pricina zăpezii, dar încă nu de tot, și am mai găsit și 
niscai iarbă uscată sub ea. Am smuls cât de multă iarbă am 
putut de sub copac. Nu părea mare lucru, dar chiar și un pic de 
mâncare este bine-venită când ești foarte flămând. M-am gândit 
că poate la cai e tot așa ca la oameni. Când am smuls cam un 
braţ de iarbă, m-am întors. Panova Mandelstam rămăsese cu 
caii. Îi mângâia pe cap și le cânta încetișor. Ţineau capetele 
plecate. Cel puţin le dăduse să bea apă. Nu știam de unde 
găsise apă, și nu zăpadă, apoi am văzut-o cum tremură și am 
înţeles. Pusese zăpadă în găleată și o ţinuse strâns în brațe 
până ce zăpada s-a preschimbat în apă de băut pentru cai. 

Am dat cailor iarba găsită, câte jumătate fiecăruia. Nu s-au 
apucat de mâncat de îndată și panova Mandelstam a luat braţul 
de iarbă și le-a dat să mănânce din mână. Așa au mâncat-o pe 
toată, și încă foarte repede. Panov Mandelstam și Algis s-au 
întors și ei. Ei n-au găsit iarbă, dar Algis a adus niște lemne cu 
care să încerce să facă un foc. Doar că erau ude și nu mi-a venit 
a crede c-ar putea aprinde vreun foc cu ele. 

— Era mai multă iarbă unde am găsit-o pe asta, am spus. 

— Mă duc eu cu el, i-a spus Algis lui panov Mandelstam. 

Ținea privirea tot în pământ. Cred că îi era rușine că se 
rătăcise și că nu umpluse găleata cu ovăz, iar acum încerca să 
ne dea de înțeles că-i pare rău. N-aveam chef să-l aud 


VP - 241 


văicărindu-se, dar n-am putut spune că nu voiam să vină cu 
mine, așa că ne-am dus împreună în luminiș. Algis și-a întins pe 
zăpadă haina de deasupra și am mai smuls niște iarbă, până ce 
am adunat o clăiță pe haina lui, iar Algis a dus-o cailor, în timp 
ce eu am încercat să mai găsesc iarbă, până ce s-a întors să mă 
ajute iar. 

Îmi era mai ușor cu Algis decât singur, deoarece era mai înalt 
și mai puternic decât mine. Dar îmi doream ca să fie cu noi și 
Serghei cu Wanda. Amândoi erau mai înalţi și mai puternici 
decât Algis și ar fi adunat mai multă iarbă, iar ei n-ar fi uitat din 
capul locului să umple găleata cu ovăz. Poate că n-ar fi umplut 
găleata, dar numai pentru că n-ar fi avut ovăz de pus în ea, nu 
pentru c-ar fi uitat s-o facă. Și ei nu ne-ar fi urmărit fiecare 
mișcare. 

Nu simțeam niciun chef să fiu blajin. M-am gândit că poate 
aveam să murim de frig. După care m-am gândit că poate, dacă 
n-aveam să murim de frig, dar caii aveau să moară de prea 
multă osteneală fără să fi primit de mâncare, și-am fi rămas în 
pădure fără putinţa de a călători mai departe, ar fi fost ca și cum 
încercam să ne clădim acolo o casă. Atunci poate că Străvechii 
aveau să vină după noi. Nu-mi făcea plăcere să mă gândesc la 
cum îl chinuiseră Străvechii pe Serghei, dar câteodată noaptea 
nu-mi puteam stăpâni gândurile de felul ăsta. Oricum la asta mă 
gândeam în acele clipe. 

În sfârșit, Algis și cu mine am smuls toată iarba pe care am 
găsit-o. Acum când dădeam la o parte zăpada, nu găseam decât 
locuri de unde smulseserăm toată iarba. Ne-am întors. Caii au 
mâncat toată iarba, dar tot cu capetele plecate stăteau, fiindu-le 
încă foame. Le era și frig, pentru că nu aveam foc. Panov 
Mandelstam a încercat, dar lemnele și surcelele erau prea ude 
ca să se aprindă. Am avut și câte ceva de-ale gurii, pentru că 
panova Mandelstam se îngrijise de coșul cu merinde. Nici ea nu 
era soiul de om care să uite să umple găleata cu ovăz. Dar și-a 
împărțit totuși hrana cu Algis și i-a dat o porţie la fel de mare ca 
porţia lui panov Mandelstam. 

După ce am terminat de mâncat, unul dintre cai a scos un 
suspin prelung și s-a așezat încetișor pe pământ. Era foarte rece 
pământul, dar era prea ostenit ca să se mai poată ridica, deși 
panov Mandelstam și Algis au încercat să-l facă să se ridice. 
Panova Mandelstam îl ţinea pe celălalt, încercând să-l înduplece 


VP - 242 


să stea în picioare, dar după puţin timp s-a lăsat și el jos pe 
zăpadă. Amândoi ţineau capetele din ce în ce mai plecate. M-am 
gândit că poate aveau să moară. Astfel, chiar dacă rămâneam în 
viață, a doua zi dimineaţă urma să ne trezim singuri-singurei în 
miez de codru. Cum păţiseră Serghei și Wanda, însă noi nu eram 
la fel de puternici ca Serghei și Wanda. Pe mine mă lăsaseră în 
urmă, pentru că ei puteau merge mult timp prin pădure, iar eu 
nu puteam. Sau poate că nu au mers mai departe. Poate că s-au 
oprit în pădure și au murit acoperiţi de zăpadă, așa cum aveam 
să păţim și noi. 

Nu aveam ce să mai fac. Nu eram nici măcar îndeajuns de 
înalt să trag de hamurile cailor ca să încerc să-i fac să se ridice. 
Când ceilalţi au renunţat să încerce, panova Mandelstam m-a 
pus să mă așez lângă ea, rezemat de coastele unuia dintre cai. 
Ne-am acoperit amândoi cu o pătură și cu o pelerină îmblănită. 
Trupul calului oprea vântul să pătrundă până la noi. Incă ne era 
frig, dar era tot ce puteam face. Panov Mandelstam și cu Algis s- 
au așezat la fel rezemaţi de celălalt cal. Mi-am vârât mâinile în 
buzunare și m-am cuibărit lângă panova Mandelstam. Incă 
aveam nuca în buzunar. Am prins-o între degete și am ţinut-o 
strâns. 

# 

După ce regele Străvechilor m-a lăsat singură, m-am ridicat și 
m-am întors în încăperea cea mare a vistieriei ca să văd cum 
merge treaba. Nu-mi făceam foarte mari speranţe - era atât de 
mult argint acolo! Simțeam în mine doar o speranţă firavă și mă 
bucuram și de avantajul de a fi o pacoste în ochii soţului meu, 
chiar și dacă se descotorosea de mine. 

Însă Tsop, Flek și Shofer se întrecuseră pe ei înșiși. Fără 
îndoială, mergea mai repede să arunci bani decât să-i 
preschimbi, iar forţa trupească a celor trei Străvechi făcuse 
treaba mai ușoară: deja deschiseseră un cerc larg în mijlocul 
încăperii, iar sania era din nou pe jumătate plină. Scoseseră 
aproape toţi săculeţii și nu se mai găseau decât grămezi de 
arginţi pe podea. Însă aceștia nu erau deloc puţini, firește. 
Tustrei s-au îndreptat de spate când am intrat; cu toată puterea 
lor vrăjită, chiar și ei arătau obosiţi. Nu îmi părea rău că arunc în 
albie argintul soţului meu, dar îi pusesem să hămălească pentru 
asta și, ca să am o șansă cât de mică, trebuia să-i ţin la treabă 
până la sfârșit. Toată noaptea care urma și ziua următoare, 


VP - 243 


după care încă o noapte și-o zi, fiecare ceas pe care îl puteam 
smulge până la începerea danțului la nunta Basiei. Din fericire, 
nunta avea să înceapă mai târziu, pentru că verișoara mea era 
fată de oraș. Nici ei și nici eu n-aveam să dormim sau să ne 
odihnim, în afară de faptul că eu intrasem singură în bucluc, iar 
lor putea să nu le pese nici cât negru sub unghie. 

— Am nevoie de ceva de mâncare și de băut, am spus. 
Aduceţi câte ceva și pentru voi. lar, dacă scap cu viaţă când s-o 
isprăvi, am adăugat, o să-mi aduceţi tot argintul pe care-l aveţi 
sau pe care îl puteţi împrumuta, și-o să vi-l preschimb în aur, în 
semn de mulțumire pentru treaba pe care o faceţi aici. 

Tustrei au rămas cu desăvârșire nemișcaţi și tăcuţi. După o 
clipă, s-au uitat unul la altul - ca să se încredințeze că într- 
adevăr am spus ce-am spus? - după care Tsop a izbucnit: 

— Noi suntem servitori! 

— Aș prefera să aveţi un motiv mai bun decât ăsta pentru 
ajutorul vostru, am spus prevăzătoare. 

Dar nu m-a ajutat prea mult. Arătau la fel de neliniștiţi, de 
parcă i-aș fi poftit să pășească într-o încăpere înţesată de șerpi. 
Flek își frângea mâinile, privind ţintă numai la ele. 

Atunci Shofer mi-a spus aproape răstit: 

— Mâini-deschise!? - vorbele astea aproape sunau ca un 
nume -, chiar dacă nu știi ce faci, îţi primesc făgăduiala și mă 
voi întoarce ca să primesc răsplata din mâna ta, dacă și tu 
primești. 

Și-a încleștat pumnul apăsându-l de umăr și a făcut o 
plecăciune. Tsop și-a înghiţit nodul din gât și a spus, înclinându- 
se de asemenea: 

— La fel și eu. 

A privit apoi spre Flek, al cărei chip arăta răvășit de tristeţe. 
După o clipă, Flek a șoptit stins, cuvintele abia auzindu-i-se: 

— Și eu la fel. 

Aducându-și mâinile la piept, a făcut și ea o plecăciune. 

Așa era, Shofer nu se înșela, nu știam ce făcusem, dar de 
bună seamă făcusem ceva, și încă ceva ce merita făcut. 

— Da, am spus deodată, și Flek a ieșit în fugă să ne aducă de- 
ale gurii, în timp ce Tsop și Shofer s-au apucat să grămădească 


15 În original Open-handed, adjectiv compus tradus prin expresia cu mâinile deschise, 
pe care am ales să-l transformăm în nume propriu, într-un mod ce amintește de 
onomastica amerindenilor (n.tr.). 


VP - 244 


ultimii săculeți în sanie, cu așa un zor de-ai fi zis că viaţa lor 
depindea acum de asta, nu doar a mea. 

Ce știu eu, poate că așa și era. Nu mi se părea că aurul avea 
să fie o răsplată îndestulătoare pentru munca lor, dar, dacă ei 
așa credeau, n-aveam de gând să mă plâng. 

— Trebuie să schimb cerbii la sanie, mi-a spus Shofer, când s- 
a întors Flek și m-am alăturat lor în magazia cea mare ca să 
mâncăm. 

Am încuviinţat din cap. Am înfulecat cu toţii câteva îmbucături 
și am băut câteva guri de apă rece, după care m-am întors 
singură la treabă în a doua încăpere. 

Cred că am aţipit o dată sau de două ori în timpul nopţii, dar 
nu pentru mult timp; am moţăit doar așezată, cu bărbia în piept, 
și m-am deșteptat cu un tresărit puţin mai târziu, când am auzit 
tropăit de copite în încăperea vecină, semn că încă o 
încărcătură de argint urma să fie aruncată în tunel. Ochii îmi 
erau roșii și ardeau, spatele și umerii mă dureau, dar am 
terminat de vânturat cu mâna arginţii de pe pânză, deșertându-i 
laolaltă cu aurul. 

Orele treceau deopotrivă prea încet și prea repede. Era un 
chin care-mi doream să se sfârșească, doar că atunci când 
geana de lumină a răsăritului a apărut în oglindă, inima a 
început să-mi bată cu putere. Treaba începuse să meargă mai 
repede odată ce am deprins meșteșugul de a-i așeza în straturi 
de două monede grosime: intrasem binișor cu preschimbatul în 
cel de-al treilea raft. Insă mă mai așteptau încă trei: ar fi trebuit 
să trebăluiesc la fel de repede până la sfârșit ca să reușesc. M- 
am oprit iar să mănânc: Tsop mi-a adus ceva de mâncare pe o 
tipsie și o cană cu apă, iar mâinile îmi tremurau atât de tare, 
încât apa aproape că s-a vărsat peste buza cănii. Am înghiţit tot 
ce-mi adusese fără să-i simt gustul și m-am reîntors la 
îngrozitoarea și nesfârșita mea corvoadă. 

Soţul meu a apărut iarăși chiar când apusul dispărea din luciul 
oglinjoarei. M-am ridicat pe călcâie și mi-am șters braţul de 
frunte. Nu asudam, dar am simţit ca și cum ar fi trebuit s-o fac. 
A cercetat încăperea cu privirea, cu o nemulţumire rece în ochi, 
socotind cât îmi mai rămăsese de preschimbat. Când a intrat, 
aproape terminasem al patrulea raft, dar mai aveam doar o 
noapte și-o zi și, după știința lui, îmi rămăsese de preschimbat 
cea de-a treia încăpere, monstruoasă prin mărimea ei. 


VP - 245 


— Ce înseamnă printre Străvechi să-i faci cuiva un dar? am 
întrebat. 

Îmi doream mult să aflu ce anume făcusem, făgăduindu-le 
așa ceva servitorilor mei. 

S-a încruntat la mine. 

— Un dar? Ceva dat fără să primești nimic în schimb? 

Vorbele sunau în gura lui de parcă era vorba despre moarte 
de om. 

Am încercat să mă gândesc cum aș putea descrie ceea ce 
făcusem. 

— Ceva oferit anume ca semn de mulţumire pentru o 
rugăminte îndeplinită. 

Expresia disprețuitoare nu i s-a șters de pe chip. 

__— Doar cei cu totul nevrednici și-ar închipui așa ceva. 
Intotdeauna trebuie să primești ceva în schimb. 

Cât despre el, fusese cu desăvârșire mulţumit să mă facă să-i 
preschimb argintul în aur fără să-mi dea nimic în schimb, asta 
până l-am provocat, dar n-am amintit lucrul acesta. 

— Tu mi-ai dat lucruri fără să ceri ceva în schimb, i-am spus. 

Ochii argintii i s-au mărit. 

— Ti-am dat doar cele cuvenite după drept și pe care mi le-ai 
cerut, nimic mai mult, a spus grăbit, ca și cum se gândea că 
aveam să mă simt din cale-afară de ofensată, după care a 
adăugat: Tu ești deja soţia mea; doar nu-ţi închipui că am avut 
de gând să te fac chezașa mea. 

Așadar, un dar care nu putea fi întors trebuia să fie plătit cu... 
cu asta? 

— Ce înseamnă chezașă? 

S-a oprit iar, peste măsură de uimit de neștiinţa mea 
detestabilă în privinţa unor lucruri cât se poate de limpezi. 

— Cineva a cărui soartă este legată de altcineva, a spus 
foarte rar, ca și cum îi vorbea unui copil. 

— Ce-mi spui nu-i de-ajuns de lămurit ca să-nteleg, i-am 
răspuns cu glas aspru. 

Și-a ridicat mâinile în semn de nerăbdare: 

— Cineva a cărui soartă este legată de altcineva! Când un 
stăpân se ridică puternic, se ridică și chezășii lui; când un 
stăpân se prăbușește, se prăbușesc și chezășii lui; când numele 
unui stăpân este pătat, tot astfel se întâmplă chezașilor lui și, la 
fel ca dânsul, trebuie să-și curețe necinstirea numelui cu 


VP - 246 


propriul sânge. 

L-am pironit cu privirea, cu un amestec de neliniște și 
dezgust. Nu crezusem de-a binelea că Flek, Tsop și Shofer își 
primejduiau vieţile și, chiar dacă se adeverea bănuiala că 
nereușita ar fi însemnat moarte sigură pentru mine, era ceva 
mult mai rău să aud toate acestea rostite limpede de gura lui. 
Pătat, ca un veșmânt stricat, care nu poate fi dres decât 
vopsindu-l iar, în roșul sângelui. 

— Vorbești despre o soartă îngrozitoare, am spus cu un nod în 
gât, încercând să scot mai multe de la el; poate că nu 
înţelesesem cum trebuie lămuririle lui. Nu-mi pot închipui cum 
cineva și-ar putea dori să devină chezaș. 

Și-a încrucișat braţele. 

— Dacă închipuirea ta dă greș, aceasta nu-i un semn că n-am 
reușit să-ţi răspund la întrebare. 

Am strâns din buze - intrasem prea pe șleau în subiectul 
întrebării celei de-a doua. Așa că am dat glas ultimei întrebări cu 
mai multă grijă. 

— Bine. Atunci, care ar fi câteva pricini lămuritoare pentru 
care cineva ar accepta sau ar refuza o asemenea ocazie? 

— Ca să mai urce o treaptă, desigur, a spus pe dată. Chezașul 
se află mereu cu o treaptă mai jos în rang decât stăpânul său. 
Copiii lor moștenesc atât chezășia, cât și rangul, însă copiii 
copiilor moștenesc numai rangul. Și orice statut are un chezaș la 
data nașterii lui, el ţine numai și numai de dreptul lui. Cât 
despre cei care ar respinge chezășia, cei al căror rang este deja 
îndeajuns de înalt sau care bănuiesc că stăpânului care le cere 
chezășia îi este sortit să se prăbușească, ei bine, doar un smintit 
și-ar pune soarta la mezat pentru un câștig atât de neînsemnat. 

Se vedea cu ochiul liber că-i făcuse plăcere să își impună 
punctul de vedere prin răspunsul dat, dar s-a oprit, devenind 
dintr-odată grijuliu. 

— Dar de ce te frământă atât de tare chezășia? a vrut să știe. 

— Îţi sunt datoare cu vreun răspuns? am întrebat cu cel mai 
mieros glas cu putință, având grijă să se observe că era totuși 
încă o întrebare. A deschis gura, apoi a închis-o la loc și m-a 
privit încordat și cu iritare, înainte de a se face nevăzut, fără a- 
mi mai adresa vreun cuvânt: la urma urmei, nu putea să-mi 
ofere răspunsuri degeaba. 

Însă, după plecarea lui, am rămas singură și tăcută, în loc să-i 


VP - 247 


dau zor cu treaba. Nu știusem ce-am făcut cu Shofer, Tsop și 
Flek, iar acum că știam, încercam să mă conving că tot la fel aș 
fi procedat oricum. La urma urmei, doar le făcusem o ofertă, iar 
ei au ales să primească, cunoscând mai bine decât mine riscul la 
care se supuneau. 

Dar n-am putut să nu mă gândesc la cercurile îngemănate de 
curteni de la nuntă și la toți slujitorii înveșmântați în cenușiu 
care stăteau în cercurile cele mai îndepărtate, tăcuți și cu 
capetele plecate. Nu le promisesem doar avere. Le deschisesem 
dintr-odată o cărare aurită care ducea din cercul cel mai din 
afară drept pe cea mai înaltă treaptă a nobilimii, asemenea unei 
zâne care ţine un fruct otrăvit într-o mână și un vis îndeplinit în 
cealaltă. Cine ar fi dat cu piciorul unui asemenea prilej, chiar și 
riscându-și viaţa? Atunci mi-a trecut un fior rece pe șira spinării: 
Flek aproape că mă refuzase. Shofer și Tsop s-au temut, dar au 
făcut-o; dar ea șovăise într-adevăr. 

Nu voiam să știu de ce. Nu voiam să mă gândesc la asta. Nuo 
puteam întreba; am încercat să-mi fac din asta o scuză, însă 
mâinile au început să-mi tremure când am atins arginţii, iar 
aceștia n-au mai vrut să se preschimbe. În cele din urmă, m-am 
ridicat și am deschis ușile încăperii uriașe unde Shofer, Tsop și 
Flek grămădeau argintul în sanie cu cel mai mare zor cu putinţă, 
deși fetele lor trase trădau cu ușurință osteneala, iar albastrul 
de gheaţă al ochilor lor era înceţoșat ca un ochi de geam peste 
care trec aburii unei răsuflări. Goliseră aproape jumătate din 
încăpere. Mai era încă o șansă, o șansă pentru mine: o șansă pe 
care o smulsesem sorții prin forţa și curajul lor. S-au oprit ca să 
mă privească. N-am vrut să spun cuvintele. N-am vrut să îmi 
pese. 

Insă am spus, cu un nod dureros în gât: 

— Dacă aveți copii, spuneți-mi câți anume. 

Tsop și Shofer au tăcut, uitându-se la Flek. Nu m-a privit în 
ochi. A șoptit doar: 

— Eu am o fată, una singură. 

Apoi s-a întors orbește și a început să încarce arginţi cu lopata 
în sanie, monede prelingându-se peste marginile fierului și 
răsunând pe podea ca o înspăimântătoare ploaie metalică. 


VP - 248 


CAPITOLUL XVI 


N-am vrut să mă trezesc, dar am crezut că o aud pe mama 
strigându-mă cu un glas ca un clinchet de clopoțel, așa că am 
deschis ochii. Spinările cailor erau acoperite cu nea și ninsoarea 
intrase prin cutele mantiei de blană cu care panova Mandelstam 
ne acoperise. Toţi ceilalţi adormiseră. M-am gândit că poate ar fi 
trebuit să-i trezesc, dar încă ningea și era tare frig, și m-am 
gândit că pesemne n-avea să ne prindă dimineaţa vii oricum. Nu 
mi s-a părut că merită să-i trezesc, doar ca să se sperie. Și eu 
eram speriat, dar deodată am auzit un sunet. Era sunetul ca de 
clopoțel care mă trezise mai înainte. Și nu era departe. 

După câteva clipe, m-am smuls de sub hainele de blană. Era 
foarte frig și am început să tremur de cum m-am ridicat, dar am 
mers drept către sunetul ca de clopoțel. Nu mi-a luat mult să-mi 
dau seama că sunetul era scos de un topor. Cineva tăia lemne. 
M-am oprit. Nu puteam să-mi închipui cine-ar fi putut tăia lemne 
în pădure noaptea, pe ninsoare. Era tare ciudat. Însă, dacă tăiau 
lemne cu toporul, înseamnă că aveau nevoie de lemn pentru 
foc. lar, dacă aveau să ne lase și pe noi lângă foc, am fi scăpat 
cu viaţă. 

Așa că am mers mai departe. Sunetul ascuţit s-a făcut tot mai 
puternic, până când l-am văzut pe tăietorul de lemne și mi s-a 
părut că era Serghei, dar m-am gândit că n-avea cum să fie 
Serghei, doar arăta ca Serghei. Atunci, am strigat ușurel: 

— Serghei? 

S-a întors. Și chiar era Serghei și am alergat către el. Mi-am 
închipuit pentru o clipă că poate eram cu toții morți și 
ajunseserăm în rai, locul despre care vorbise preotul când taica 
ne-a luat la biserică, lucru pe care obișnuia să-l facă din când în 
când dacă preotul îl zărea prin târg. Dar nu puteam crede că în 
rai e cu putință să-ţi fie frig sau foame. Am sperat apoi că nu 
eram în iad pentru că-l omorâsem pe tăticu. 

— Nu, suntem vii amândoi! a spus Serghei. De unde-ai 
apărut? 

L-am luat de mână și l-am dus la rădăcina arborelui uriaș și i- 
am aratat cum dormeau toţi ceilalţi. 


VP - 249 


— Dar ăsta e iscoadă, am spus, arătând spre Algis. Oamenii 
din sat i-au spus să le dea de știre dacă te vede cumva. 

Serghei a ridicat din umeri după câteva clipe. Asta voia să 
însemne că nu-l puteam lăsa pe Algis să îngheţe, chiar dacă era 
iscoadă și chiar dacă uitase să umple găleata cu ovăz și rătăcise 
drumul. Cred că Serghei avea dreptate. De asemenea, dacă nu 
ar fi rătăcit drumul, nu l-aș fi găsit pe Serghei. Poate că din 
pricina asta nu mai puteam fi supărat pe Algis. 

l-am trezit pe soţii Mandelstam și pe Algis. Au fost cu toţii 
foarte surprinși să dea cu ochii de Serghei, dar au fost și 
bucuroși, de bună seamă, deși Algis s-a cam speriat. Serghei s-a 
dus să vadă de cai. Unul dintre ei murise. Celălalt nu voia să se 
ridice, însă Serghei și-a pus braţele sub picioarele dinainte și l-a 
împins în sus, în timp ce Algis trăgea de frâu, iar soţii 
Mandelstam și cu mine îl împingeam cu spor pe după mijloc, 
până când, într-un târziu, calul s-a ridicat. 

Serghei ne-a condus prin pădure până în locul unde tăia 
lemne. De acolo a mers mai departe. După vreo câţiva pași, am 
zărit luminiţa strălucitoare a unui foc drept înainte. Am iuţit cu 
toții pasul când am zărit-o, chiar și calul. Am ajuns la o căscioară 
cu coș de fum și cu șopron încăpător. In el am găsit o claie de 
fân. Serghei a dus calul în șopron și acesta a început să 
mănânce fânul de îndată. 

— Avem ovăz înăuntru, a spus Serghei. Intraţi! 

lnăuntru era Wanda. A deschis ușa, pentru că ne-a auzit. 
Panova Mandelstam a scos un mic strigăt de bucurie când a 
văzut-o și a alergat spre ea, îmbrăţișând-o și sărutând-o pe 
obraji. Wanda nu știa ce să facă, dar arăta fericită. 

Ne-a spus doar: 

— Intraţi! 

Am intrat în casă, unde era cald și bine și mirosea îmbietor a 
terci de ovăz. Nu se putea ședea decât pe un singur scaun și pe 
o buturugă, dar mai erau încă un culcuș și o saltea de paie după 
cuptor. l-am dat panovei Mandelstam scaunul și am așezat-o 
lângă foc, iar Wanda a acoperit-o cu o pătură mare. Panov 
Mandelstam s-a așezat pe buturugă lângă ea. Algis s-a așezat 
pe podea lângă foc și s-a făcut covrig. Wanda mi-a spus să mă 
urc în culcuș, după cuptor. 

M-am urcat și mi s-a făcut tare cald. 

— O să pun de ceai, a spus Wanda. 


VP - 250 


M-am întrebat cum oare avea să facă ceai și de unde apăruse 
casă, dar cel mai mult m-am gândit cât de bine avea să-mi fie 
bând ceai fierbinte, dar am adormit înainte să fie gata ceaiul. Nu 
m-am trezit decât a doua zi dis-de-dimineaţă și am auzit zgomot 
de lemn scârțâind, după care am simţit un val de aer rece pe 
frunte. Mi-am ridicat capul din culcuș. Eram încă după cuptor, în 
culcuș, iar panova Mandelstam și panov Mandelstam dormeau 
de-a stânga și de-a dreapta mea. Wanda și Serghei dormeau pe 
podele în fața cuptorului. 

Zgomotul auzit de mine era ușa prost închisă. Algis ieșise prin 
zăpadă. M-am întins la loc, după care am ridicat iar capul și l-am 
strigat pe Serghei, dar era prea târziu. Când am ieșit, Algis deja 
dispăruse. Și luase și calul. Serghei îi dăduse ovăz, îi frecase 
picioarele să se încălzească și-i dăduse să bea apă caldă, așa că 
s-a întremat până în zori. Era un cal mare și puternic, făcut să 
tragă la sanie. Avându-l doar pe Algis în spinare, m-am gândit, 
avea să alerge iute de tot. Pesemne dacă ar fi lăsat calul să-l 
conducă, avea să ajungă drept acasă în grajd. Și le-ar fi spus 
tuturor din sat unde ne aflam. 

— Trebuie să încercăm să ajungem la Vysnia înainte să se 
topească zăpada, a spus panova Mandelstam, când ne-am 
așezat toți în jurul mesei. 

Wanda făcuse ceai și acum gătea terci de ovăz, ca să 
mâncăm înainte de plecare. Serghei și panov Mandelstam au 
mai adus câteva buturugi ca să avem toţi pe ce ședea. 

— Avem mâncare și haine groase. O să dăm de drum și o să 
găsim pe cineva care să ne ducă în oraș. Nimeni din cartierul 
evreiesc nu o să ne pârască și avem și ceva bani puși deoparte 
la bancă. O să mituim pe cineva ca să vă scoată basma curată, 
dacă e cu putinţă. Tatăl meu va ști la cine să meargă. 

— Trebuie să termin salteaua înainte să plecăm, a spus 
Wanda. 

S-a ridicat și a luat pătura mare la care împletea, și am văzut 
că nu era deloc o pătură, ci o învelitoare de saltea. Era tare 
frumoasă. Avea un desen reușit, cu frunze. 

— Ce  împletitură frumoasă, Wanda! a spus panova 
Mandelstam, atingând învelitoarea. Ar trebui s-o iei cu tine. 

Dar Wanda a clătinat din cap: 

— Trebuie să dregem patul. 

Nu știam ce și cum, dar, dacă așa spunea sora mea, însemna 


VP - 251 


că trebuia cu adevărat. M-am uitat la pat și la învelitoare: 

— E aproape gata, nu-i așa? am întrebat. E cam de aceeași 
mărime cu patul. 

Wanda a ridicat pătura în mâini. Era mai lungă decât 
înălţimea ei. Când a ridicat-o deasupra capului, pătura aproape 
că atingea podeaua. A pus-o la loc jos. Arăta puţin speriată. 

— Da, a spus. Pot s-o termin repede chiar acum. 

— Wanda! a spus panov Mandelstam încet, ca și cum ar fi 
vrut să pună o întrebare, dar Wanda a clătinat cu putere din 
cap, pentru că nici nu voia să audă, și chiar dacă panov 
Mandelstam iubea atât de mult cuvintele, a văzut că sora mea 
n-avea de gând să vorbească, așa că a renunţat. 

— Nu-i nimic, Wanda, a spus panova Mandelstam după o 
clipă. Termină ce ai de făcut. Eu o să mai pun la fiert niște ovăz. 

Wanda a cusut iute două laturi deschise ale saltelei, apoi a 
umplut-o cu un maldăr de lână și apoi a cusut ultimul tiv al 
saltelei, punând-o pe pat. Patul arăta tare frumos cu salteaua pe 
el. Între timp, panov Mandelstam și cu mine l-am ajutat pe 
Serghei să facă curat în curte și în șopron. Am umplut la loc lada 
de lemne. Se golise peste noapte. Nu știam de ce cuptorul acela 
înghiţea atâta lemn, însă acum știam de ce tăia Serghei lemne 
noaptea în pădure și am înţeles că o făcea chiar din pricina asta. 
Panova Mandelstam m-a rugat să îi aduc un băț lung, la capătul 
căruia a legat un mănunchi de paie, și a măturat casa. 

Terciul de ovăz era fiert, așa că l-am mâncat. Am ieșit cu 
străchinile, care erau făcute din bucăţi de lemn cioplite de 
Serghei dintr-un trunchi, și le-am frecat cu zăpadă până au ieșit 
curate. Le-am pus apoi pe polita din casă. Wanda a mai pregătit 
o oală de terci și a pus-o la fiert în jar, chiar dacă noi eram pe 
picior de plecare. A închis și ușița cuptorului, după care ne-am 
uitat în jur. Căsuţa arăta curată și în bună rânduială. Era 
aproape la fel de mare precum casa noastră veche, dar îmi 
plăcea mai mult. Scândurile podelei erau mai bine îmbinate și 
cuptorul era tare trainic, iar acoperișul era bine învelit. Imi părea 
rău că plec și mi-am închipuit că la fel simțeau Serghei și 
Wanda. 

— Îți mulţumim pentru adăpost, a șoptit Wanda către căsuţă, 
de parcă vorbea unui om. 

Apoi a luat coșul și a ieșit. Am urmat-o cu toţii. 

# 


VP - 252 


Am trebăluit de zor în magaziile vistieriei întreaga noapte, 
oprindu-ne doar cât să sorbim o gură de apă, simțind cu toţii pe 
spinare biciul grozavului soroc ce se apropia. Eram îndeajuns de 
aproape de uși acum încât să pot auzi lopeţile zornăind stins în 
încăperea de alături, dar nu mi-am îngăduit să mă duc să arunc 
o privire ca să văd cât de departe ajunseseră cu treaba. 
Minutele mi se scurgeau printre degete odată cu arginţii. Când 
discul oglinjoarei a început să strălucească odată cu razele 
dimineţii, a fost nevoie să mă străduiesc din greu să-i preschimb 
după metoda care dăduse roade: m-a luat cu ameţeală de la 
cap și cu greață când am privit în sus și am văzut cât mai 
aveam. Mai era în a doua încăpere un raft întreg de 
preschimbat, iar primul meu instinct, ca un animal tresăltând 
înfricoșat, a fost să răstorn până la ultimul sipetele rămase și să 
încerc să preschimb arginţii din ele, pe toţi deodată. Mi-am 
împreunat mâinile și am închis ochii preț de câteva clipe înainte 
de a merge mai departe. _ 

Nu m-am oprit ca să mănânc micul dejun. li purtam o 
recunoștință rece soțului meu că nu venise iarăși să-mi 
cerceteze înaintarea în muncă în acea dimineaţă, dacă i-aș fi 
putut fi vreodată recunoscătoare pentru ceva. Mă dureau toate 
mădularele de parcă fusesem bătută. Insă groaza de ce putea 
să urmeze mă făcea să continui. Mă tot gândeam cum avea s-o 
facă și ce avea să facă. Avea să pună un cuţit în mâna unui 
copilaș, așteptându-se ca el să și-l ducă la beregată sau avea să 
omoare copilul chiar el? Avea să pună copila să-și privească 
mama murind mai întâi sau altminteri? Avea s-o pună pe F/ek 
să-și omoare copila? Ştiam că, orice s-ar fi întâmplat, mila și 
blândețea n-aveau să fie îngăduite. Mort fiind, n-ai avea cum să 
răsplătești cu gest de bunăvoință. 

În încăperea de la mijloc am vărsat cuferele unul după altul și 
am preschimbat argintul dinăuntru, până când, în sfârșit, l-am 
răsturnat pe ultimul și toţi arginţii din ei s-au făcut aur curat. Am 
vărsat ultima movilă pe fața de masă și m-am împleticit, 
ridicându-mă. Albastrul cerului zărit în oglindă începea să devină 
străveziu odată cu apropierea asfinţitului. Mai aveam poate cam 
o oră până la săvârșirea sorocului. Trăgând faţa de masă după 
mine, am deschis ușile mari. 

Încăperea cea mare era aproape goală. Sania se găsea la 
capătul ei îndepărtat, aproape plină din nou, iar în gura tunelului 


VP - 253 


am putut zări licăritul argintului grămădit pe gheaţa groasă, 
urcând ca un munte până spre bolta tunelului. Flek și Tsop 
trebăluiau în ultimul colț, pe latura mai apropiată a râului, iar 
Shofer se afla de cealaltă parte. Am alergat la ele. 

— Mergeţi să-l ajutaţi! le-am spus celor două. 

Nici măcar n-au încuviinţat; doar au trecut pe malul celălalt 
unde lucra Shofer și i s-au alăturat. Am pus pe podea pânza și 
am răsturnat arginţi pe ea cu mâinile goale și i-am preschimbat. 
Mai rămăsese acum doar o moviliţă jalnică în acel loc uriaș, doar 
o pojghiţă subţire de miere pe care s-o râcâi de pe buza unui 
borcan gol, atunci când nu mai avea nimic înăuntru. Dar 
borcanul nostru fusese unul mare, și chiar și aceste 
neînsemnate resturi trebuiau să fie de aur, nu de argint. 

Mâinile îmi tremurau ca frunza când am preschimbat ultimele 
monede. Shofer plecase să golească încă o încărcătură în tunel 
și, cât a lipsit, Flek și Tsop au adunat cu lopețile argintul rămas 
în ultimul colț într-o movilă pe malul râului, ca atunci când 
Shofer avea să întoarcă sania, încărcătura să poată fi lesne 
urcată în ea. l-am lăsat să-și isprăvească treaba și am cercetat 
cu luare-aminte încăperea, în căutarea oricărui licăr de argint, o 
cât de mică monedă rămasă în urmă. Oglinda mea se 
întunecase aproape cu totul. 

Însă cei trei goliseră ultima încăpere. Doar pe o policioară 
prinsă în perete am găsit un singur bănuţ de argint, stingher. 
Copitele cerbilor au răsunat ca un uruit pe gheaţă în spatele 
meu cât Shofer a întors sania, încărcată cu o moviliţă de arginţi 
în spate. Burdușiseră atât de tare tunelul cu argint, încât a 
trebuit să bătătorească mormanul uriaș de argint ca să descarce 
ultima încărcătură pe gheaţă. Flek și Tsop s-au apropiat încet de 
mine. Am ridicat ultima monedă rămasă și am ţinut-o în mână și 
între degetul meu mare și arătător luciri de aur au trecut peste 
faţa ei de argint, chiar când ușile grele ale vistieriei s-au deschis 
cu zgomot și soțul meu a intrat. 

Avea o căutătură cruntă și încărcată de mânie, care i-a părăsit 
pe dată chipul. S-a oprit cu gura căscată, holbându-se la 
vistieria lui goală. Tremuram de grijă și de tulburare, dar m-am 
înfrânat și i-am spus cu glas aspru, sfidător: 

— Uite! Ți-am preschimbat fiecare bănuţ din vistierie în aur. 

A întors brusc capul ca să mă poată privi în ochi. Mă așteptam 
să fie furios; în schimb, arăta aproape... uluit, de parcă n-avea 


VP - 254 


habar ce să mai înțeleagă din asta, și din mine. Apoi a privit 
încet în jur la argintul stivuit în tunel, la Shofer stând acolo, adus 
de spate, ţinând de căpăstru cerbii de la sanie, la Flek și la Tsop 
tremurând ca doi lăstari de salcie sub vântul puternic și din nou 
la mine. A străbătut cu pas rar încăperea întreagă și a luat 
ultimul ban dintre degetele mele, apoi l-a privit și l-a frânt în 
două cu mâinile goale. 

— E cu totul și cu totul de aur, i-am zis răstit. 

— Da, mi-a răspuns sec. Așa este. 

A rămas în loc un răstimp înainte să-și ridice, în sfârșit, capul, 
trezit din starea de stupoare. A pus cele două jumătăți ale 
monedei pe policioară și s-a înclinat înaintea mea, protocolar și 
curtenitor. 

— Insărcinarea pe care ţi-am dat-o a fost dusă la bun sfârșit. 
O să te duc în lumea încălzită de soare, după cum ţi-am 
făgăduit, ca să poţi dănţui la nunta verișoarei tale. Acum pune- 
mi cele trei întrebări, doamnă. 

Curtoazia lui m-a descumpănit; îmi încordasem toate puterile 
rămase ca să mă războiesc cu el. În schimb, i-am aruncat o 
privire goală, fără expresie. Nu-mi venea în minte nicio 
întrebare. După o clipă, am spus: 

— Am timp să mă îmbăiez? 

Eram murdară din cap până-n picioare, după aproape trei zile 
și trei nopţi petrecute preumblându-mă printre mormane de 
arginţi și preschimbându-i în aur. 

— Pregătește-te după cum crezi de cuviinţă. Vei avea parte 
de cât timp ai nevoie, a spus. Nu părea tocmai un răspuns, dar, 
dacă el o spunea cu atâta siguranţă, n-aveam să-l contrazic. Mai 
ai două întrebări. 

Am privit înspre Flek, Tsop și Shofer și i-am zis: 

— Le-am făgăduit să le preschimb tot argintul în aur, în 
schimbul ajutorului lor. Au acceptat și s-au achitat de partea lor 
de învoială. Sunt chezășii mei acum? 

— Da, a spus regele și a înclinat capul spre ei, de parcă nu-i 
dădea nici cea mai mică bătaie de cap să creadă că trei slujitori 
pot deveni nobili peste noapte. În schimb, celor trei le era un pic 
mai greu să se stăpânească; au început să facă temenele adânci 
și au trebuit să rămână prosternaţi câteva clipe, iar când Flek s- 
a ridicat în picioare, a părut să-și dea dintr-odată seama că totul 
se terminase și s-a smucit ca o păpușă de cârpă, s-a întors cu 


VP - 255 


spatele și și-a acoperit faţa cu mâinile, înăbușind un hohot de 
plâns - jumătate de groază, jumătate de ușurare. 

Mi-aș fi dorit și eu să mă pot așeza și să plâng. 

— Am timp acum să le preschimb argintul în aur? am întrebat. 

Nu aveam în plan să mă reîntorc dacă ţinea de alegerea mea. 

— Ai întrebat asta și ţi s-a răspuns, a zis. Altă întrebare. 

Era cu adevărat supărător, mai ales că era prima oară când 
încercam să-mi folosesc toate întrebările. 

— Ce vrea să însemne asta? am cerut să aflu. De ce este 
totuna dacă vreau să merg să mă îmbăiez sau să le preschimb 
și lor argintul? 

S-a încruntat la mine. 

— După cum tu ai fost cinstită, așa voi fi și eu, și cu nimic mai 
prejos, a spus ușor ţâfnos. O să ating cu mâna curgerea 
timpului, dacă va fi nevoie, ca să ai la îndemână cât îţi este de 
trebuinţă. Mergi așadar și fă după plac toate pregătirile 
cuvenite, iar când ești gata de plecare, vom porni la drum. 

S-a oprit ca să mai privească o dată vistieria, în timp ce eu 
încercam alene să-mi închipui ce avea să mai comenteze de 
data asta. Într-un târziu am izbucnit, zicându-i: 

— Înseamnă că ai fi putut să mă duci acolo la timp, orice s-ar 
fi întâmplat! 

Dar vorbeam doar către o ușă deschisă, căreia îi păsa de ce 
spuneam eu pesemne cam cât de mult îi păsa și regelui de 
gheaţă. 

Priveam ţintă locul în care stătuse, când Tsop mi-a spus cu 
ușoară sfială: 

— Să știi că n-ar fi putut. 

— Poftim? am întrebat. 

Tsop a arătat cu mâna de jur-împrejurul încăperii. 

— Tu ai făcut o treabă cu adevărat grozavă. Așa că acum el 
poate să îţi ofere alta în schimb. Insă vrăjile puternice au 
întotdeauna un preț. 

— Ce treabă așa grozavă este că i-am grămădit mai mult de 
jumătate din comoară în tunel? am spus, înfuriată la culme. 

— Provocarea pe care ai primit-o trecea de graniţele a ceea 
ce poate face un om și ai găsit o cale de a ieși la liman, a spus 
Tsop. 

— Aha! am zis, după care mi-am dat seama. Mi-ai răspuns la 
întrebări! De două ori! 


VP - 256 


— Acum sunt chezașa ta, Mâini-deschise, mi-a spus, ușor 
copleșită. Nu e nevoie să mai închei învoieli cu mine. 

— Așadar, de-acum înainte îmi vei răspunde la întrebări? am 
zis, încercând să înțeleg. 

Străvechii au încuviinţat tustrei. Cu toţii, taman atunci când 
prin cap nu-mi trecea nicio întrebare. Sau, mai degrabă, erau o 
sumă de întrebări pe care voiam să le pun, însă nu părea 
înţelept să le rostesc în gura mare, în pofida prilejului avut: cum 
poate fi ucis un rege al Străvechilor, de ce puteri vrăjite dispune, 
poate învinge un demon în luptă? În loc de asemenea întrebări, 
am spus: 

— Ei bine, dacă tot dispun acum de tot timpul din lume, vreau 
să fac o baie. După aceea, înainte de a pleca, o să vă preschimb 
argintul. 

# 

Am scris cu mâna mea scrisorile către prinții Ulrich și Casimir, 
dar de iscălit le-a iscălit Mirnatius, ba chiar m-a luat cu el, cam 
în silă, la cină în sala de ospeţe. 

— Asta ai purtat-o acum două zile, mi-a spus tăios, când am 
ieșit din alcovul cu veșminte, și pentru o clipă mi-a stat inima. 

Am crezut că, în sfârșit, observase bijuteriile din argintul 
Străvechilor, apoi mi-am dat seama că se plângea de rochia 
mea de seară cenușiu-deschis, cea mai strălucită lucrare a 
croitoreselor mamei mele vitrege, pe care da, avusesem de 
gând să o port din nou, fără măcar să mă gândesc. Nici măcar 
arhiducesele nu erau atât de avute încât să poarte în fiecare zi 
altă rochie. 

Însă el ţinea cu tot dinadinsul să port câte o ţinută nouă în 
fiecare zi, o extravaganţă atât de mare încât cu siguranță 
cheltuia o avere cu sfetnicii lui, doar ca să-i împiedice să nu 
protesteze în gura mare ori de câte ori îi cercetau registrele de 
socoteli. Și se pare că acum avea de gând ca eu să-i calc pe 
urme. 

— Ar trebui să știi mai multe despre registrele de taxe, i-am 
spus sec, în timp ce răscolea încruntat prin lada de zestre, 
pentru a-și dovedi sieși cât se poate de limpede că eu aveam 
doar trei rochii de seară cum se cuvine, și toate trei prea purtate 
pentru a fi demne de țarina lui. 

S-a îndreptat de spate și m-a privit aspru, apoi și-a pus dintr- 
odată mâinile pe umerii mei, dedesubtul cărora rochia s-a 


VP - 257 


preschimbat într-o revărsare de catifea verde și brocart 
albastru-deschis, ca un fluture în culori ţipătoare croindu-și 
drum să iasă dintr-un cocon cenușiu, cu mâneci înfoiate aproape 
atingând podeaua cu ciucurii lor de argint. El însuși purta o 
haină albastru-deschis și o mantie tivită cu verde-aprins, așa că 
formam o pereche foarte potrivită în timp ce coboram să-i 
întâlnim pe curteni. Mirnatius era încă departe de a fi mulţumit 
de înfățișarea mea. 

— Măcar părul îl ai frumos, a mormăit, cu o umbră de 
nemulțumire în glas, privindu-mi părul împletit cu migală într-o 
mulţime de cozi; se aștepta, cu siguranţă, să se râdă pe 
socoteala lui pentru alegerea făcută. 

Nu mai fusesem la Koron de patru ani, dar auzisem destule 
murmure de nemultumire la masa tatălui meu ca să știu la ce să 
mă aştept. Mirnatius își preschimbase Curtea în propria-i 
oglindă, cât mai mult cu putinţă: desigur, mulţi dintre cei mai 
puternici nobili din Lithvas aveau case în capitală, iar ei contau 
cel mai mult, însă ceilalţi, curtenii și paraziţii care se găseau 
acolo doar prin bunăvoința lui, erau până la ultimul cei frumoși 
și cei sclipitori. Jumătate dintre femei aveau umerii goi și nu 
purtau guler, chiar dacă zăpada era de trei șchioape pe pervazul 
ferestrelor, iar toţi bărbaţii purtau mătăsuri și catifele, la fel de 
neîndemânatice pentru călărie ca și veșmintele lui, dar fără 
avantajul vrăjilor care să le păstreze curate ca lacrima sau să le 
schimbe după plac. Se priveau cu înverșunare ca niște lupi 
flămânzi, căutând ceva nelalocul lui, și mi-ar fi părut rău pentru 
orice fată pe care Mirnatius ar fi ales-o să fie aruncată dinaintea 
lor, oricât de frumoasă ar fi fost. 

Dar strălucirea argintului Străvechilor le-a domolit dorinţa de 
a cârcoti. Când ne-am făcut intrarea, m-au măsurat din cap 
până în picioare cu ochii îngustaţi, din toate colțurile sălii, și la 
început au zâmbit compătimitor, după care m-au privit din nou 
și arătau uimiţi, apoi m-au pironit cu privirea, pierduţi și pe 
jumătate uluiţi, uitând că au de purtat o conversaţie politicoasă. 
Unii bărbaţi mă priveau ca niște balauri, râvnindu-mă, și 
continuau să se uite la mine chiar când vorbeau cu Mirnatius 
însuși. După ce ai patrulea admirator s-a împiedicat de podiumul 
regal pentru că nu și-a putut reţine privirile, Mirnatius s-a întors 
spre mine cu o expresie de uluire pe chip. 

— Ce le faci? Îi vrăjești cumva? a întrebat, în timpul unui scurt 


VP - 258 


răgaz între politețuri. 

Intre timp, doi nobili imberbi de rang perfect egal se certau 
aprig cu crainicul care dintre ei să-mi fie prezentat mai întâi. 

Nu-mi doream neapărat ca lui să-i stea mintea la ce anume 
foloseam ca să mă fac mai frumoasă. M-am aplecat conspirativ 
spre el. 

— Mama a avut îndeajuns de multă magie încât să-mi 
dăruiască trei binecuvântări înainte de a se stinge, am spus, iar 
el s-a aplecat instinctiv spre mine, ca să audă mai bine. Prima a 
fost istețimea; a doua frumusețea și a treia - ca neghiobii să nu 
poată recunoaște niciuna. 

A roșit. 

— Curtea mea e plină de neghiobi, mi-a aruncat. Așa că se 
pare că mama ta a procedat pe dos. 

Am ridicat din umeri. 

— Ei bine, chiar dac-aș fi vrăjită, cu siguranță nu-i mai mult 
decât ceea ce faci tu. Vrăjitoarele întotdeauna își pierd 
frumuseţea la sfârșit, nu-i așa, atunci când puterile încep să le 
pălească? Intotdeauna am crezut că sunt hâde de la-nceput, 
doar că își acoperă urâţenia cu descântece. 

A făcut ochii mari. 

— Eu nu acopăr nimic! 

Dar, când a crezut că mă uit în altă parte, și-a atins pe furiș 
chipul cu vârful degetelor, de parcă îi era teamă ca nu cumva un 
spiriduș slut să se fi pitit în dosul măștii propriei frumuseți. 
Oricum, vorbele mele l-au distras. 

— Care dintre acești curteni sunt înrudiţi cu tine? am vrut să 
aflu, ca să-l menţin distras, iar el mi-a arătat indispus cam 
jumătate de duzină de verișori. 

Erau în mare parte croiţi după calapodul răposatului ţar: 
masivi, cu bărbi stufoase și cizme murdare, cu aerul că fuseseră 
târâţi cu forţa ca să capete eleganța cerută la Curte. Desigur, cu 
toții erau mai în vârstă decât Mirnatius, care era fiul celei de-a 
doua soţii a țarului. Însă am zărit un tânăr îmbufnat și mai 
degrabă chipeș, stând în picioare lângă una dintre mătușile lui 
Mirnatius, o femeie mai în vârstă într-o rochie grea de brocart, 
moţăind lângă foc. Se vedea cu ochiul liber că tânărul era 
odrasla răsfăţată a bătrânei și, dacă nu era la fel de frumos ca 
Mirnatius, cel puţin își luase drept model ţarul și verișorul în 
privința veșmintelor, fiind, de asemenea, înalt și lat în umeri. 


VP - 259 


— E însurat? am întrebat. 

— Cine? Illias? N-am nici cea mai mică idee, a spus Mirnatius 
și, întrucâtva spre meritul lui, s-a ridicat și m-a luat de mână 
spre a mă prezenta mătușii sale, cu care am făcut degrabă 
cunoștință. 

— Cine este tatăl tău? m-a întrebat ea cu glas tare. 

— Erdivilas... Erdivilas... Cum? O, ducele de Vysnia? 

M-a măsurat ușor neîncrezătoare cu privirea, auzindu-mă - 
cum, nici măcar arhiduce? -, dar, după ce s-a gândit preţ de 
câteva clipe, a clătinat din cap și i-a spus lui Mirnatius: 

— Bun așa, destul de bine. Era și timpul să te însori. Curând 
poate și dumnealui o să-i facă bătrânei lui mame bucuria unei 
nunţi, a adăugat, împungându-l cu inelul de pe încheietura 
degetului pe Ilias, iritat și mofluz. 

llias s-a aplecat să-mi sărute mâna cu deosebită răceală, în 
pofida bijuteriilor mele din argint, ceea ce se putea lesne explica 
judecând după privirea pe care i-a aruncat-o apoi lui Mirnatius. 
Mirnatius era mai degrabă interesat de o cercetare critică a 
piepţilor hainei lui Ilias, pe care erau brodaţi doi păuni cu ochi 
mici din nestemate strălucitoare. 

— Frumoasă croială! i-a spus vărului său, care s-a îmbujorat 
de recunoștință și mi-a aruncat încă o privire rea, plină de o 
adâncă pizmă. 

— Cel puţin te poţi bizui pe loialitatea lui, nu? am spus, când 
ne-am întors la locurile noastre. 

Desigur, chestiunea loialității nu era o recomandare pentru 
mine, însă pentru mama lui Ilias era: fiecare nobil cu greutate se 
oprea s-o salute respectuos, iar jumătate dintre verișorii pe care 
mi-i arătase Mirnatius erau fiii ei. Ilias ar fi putut fi mâhnit de 
căderea lui Mirnatius, dar bătrâna ar fi fost încântată să-și vâre 
feciorul în așternutul Vasilisei!* - oricât de puţin i-ar fi plăcut lui 
- și m-am gândit că ar putea foarte bine primi propășirea fiului 
ei drept răsplată pentru prăbușirea nepotului ei. 

— Cum poţi să crezi așa ceva? a spus Mirnatius acru. Nimeni 
aici nu este loial mai mult de cinci minute după ce-și vede 
interesul. 

— llias este interesat, am răspuns sec. 

Am crezut că poate l-am ofensat, dar Mirnatius n-a făcut 
decât să-și arunce ochii spre tavan, plin de nerăbdare. 


14 În original Vass;lisa (gr. RaoiA00a), cu sensul de împărăteasă (n.tr.). 
VP - 260 


— Cu toții sunt interesaţi de asta, a spus cu un rânjet. 

Vorbele lui mi-au sunat ciudat și după o clipă mi-am dat 
seama că auzisem același lucru de multe ori înainte, dar 
întotdeauna din gura unei femei, de cele mai multe ori a unei 
slujnice: două cameriste tinere pălăvrăgind în timp ce lustruiau 
argintăria din bufetul de lângă scara din dos, pe care mă urcam 
cel mai ușor în pod, sau o însoţitoare vorbind cu Magreta la un 
bal, mamă a unei fete mai drăguţe cu un tată mai puţin 
puternic. În vorbele lui Mirnatius răsuna o ranchiună care nu se 
potrivea cu coroana de pe capul lui: ca și cum simţise 
împunsătura ochilor lacomi ai dușmanilor și nevoia îndreptăţită 
de a fi cu băgare de seamă. 

Însă mama lui fusese arsă pe rug pentru vrăjitorie când el era 
încă mic, iar fratele lui trăia pe atunci, un tânăr promiţător după 
părerea celor de la Curte; mi-l aminteam ca prin ceaţă, 
asemănându-se mult cu tinerii mari și voinici răspândiţi prin 
salon. Mirnatius ar fi urmat să fie îndepărtat de la Curte după 
execuţie - fiul mult prea frumușel al unei vrăjitoare condamnate 
dar s-a întâmplat ca prin minune ca tatăl și fratele lui să fie 
răpuși de niște friguri ucigașe, unul după altul, și el să ajungă 
noul ţar. Poate că a avut și alte pricini în afară de lăcomie ca să 
facă acest târg și să se dea pe sine demonului în schimbul 
coroanei. 

Dacă așa stăteau lucrurile, puteam, în sfârșit, simţi o umbră 
de compătimire pentru el, însă numai o umbră. Propriul său 
tată, fratele lui de asemenea, precum și arhiducele Dmitir: 
demonul nu s-a înfruptat din sufletele /or ca dintr-o gustare 
oarecare. Mirnatius și-a cumpărat într-adins morţile lor, coroana 
și confortul tihnit. Și le-a cumpărat cu toți acei oameni nenumiţi 
cu care și-a hrănit demonul în toţi acești ani de când l-a lăsat să 
i se strecoare pe gât și să-și facă sălaș în vintre. Judecând la 
rece, eram sigură că nu eram prima ofrandă pe care i-o oferise 
arătării demonice din vatră, tânguindu-se veșnic însetată și 
înfometată. 

M-am ridicat de pe scaun cât danţul era încă în desfășurare. 
Cerul fiind acoperit, nu puteam să-mi dau seama dacă asfinţitul 
era aproape. Nu voiam să ajung încă un dejun pentru demonul 
lui Mirnatius și încă nu aveam încuviințarea creaturii, chiar dacă 
Mirnatius fusese de acord cu planul. N-aveam prea mare 
încredere în niciunul dintre ei. 


VP - 261 


— Vreau să mă retrag și să mă întâlnesc cu femeile mele de 
casă înainte de culcare, dacă nu cumva ai de gând să încerci să 
mă încui iar în odaie la noapte, i-am spus, de parcă ce avea de 
gând să facă ar fi fost o prostie copilărească. 

— Da, foarte bine, mi-a spus scurt, preocupat mai degrabă de 
pocalul cu vin. Se uita parcă prin mine la ferestrele inutil de 
înalte ale salonului: fulgii unei ninsori proaspete pluteau în 
dreptul lor, așternându-se pe pământul alb, îngheţat. 

La bucătărie, le-am poruncit slujnicelor ușor uimite, dar 
ascultătoare să-mi pregătească un coș cu merinde. L-am luat cu 
mine, îndreptându-mă spre sălile de la catul de jos, și am găsit 
una liberă, cu o harpă stingheră între divane de catifea, 
așteptând s-o înstruneze cineva. In oglinda cu ramă poleită de 
pe perete am zărit zidul scund al grădinii și copacii întunecați 
din spate, același loc pe care îl lăsasem, și am trecut prin 
oglindă, pășind spre coliba din pădure, cu coșul încărcat pe braţ. 

Nu ningea, cel puţin nu atunci, dar se așternuse nea 
proaspătă de când plecasem, la fel ca în Lithvas: începea să 
cuprindă căsuţa din cele patru laturi. Picioarele îmi scârțâiau pe 
un strat gros de gheață depusă peste troiene. M-am oprit în 
grădiniţa singuratică de la marginea asfinţitului, care tăia căsuţa 
în două cu raza lui, și mi-a venit să rup o bucăţică de pâine din 
coș și s-o fărâmiţez pe zăpadă. Poate că și aici trăiau vietăţi și 
nu părea c-ar putea găsi în jur mai multă mâncare decât 
veverițele de acasă din Lithvas. Magreta dormea când am intrat, 
cute adânci brăzdându-i faţa și dungi argintii jucându-i în păr. 
Măcar acum mâinile i se odihneau agale în poală, ca și cum 
cineva îi luase lucrul de mână dintre degete. Focul ardea cu 
flacără foarte mică, însă cel puţin lada cu lemne de foc era 
plină. În timp ce mai puneam un butuc, ațâțând focul, a 
mormăit: 

— E încă întuneric. Culcă-te la loc, lrinușka! 

La fel cum făcea când eram mică și mă trezeam prea 
devreme dimineaţa și voiam să mă dau jos din pat. Apoi s-a 
deșteptat și m-a mustrat, alungându-mă de la foc, și a ţinut să 
pună numaidecât ea apa la fiert pentru ceai, după care a tăiat 
brânza și șunca felii. Nu-i plăcea să mă vadă prea aproape de 
foc sau îi era teamă să nu mă tai cumva cu vreun cuțit. 

Am moţăit din nou în culcuș pe durata orelor de noapte 
adâncă, privind în răstimpuri andrelele Margretei mișcându-se în 


VP - 262 


lumina focului, la fel cum făceam în copilărie în odăiţa în care 
am crescut, la ultimul cat al casei: iarna frig și vara zăpușeală. 
Frigul împărăției Străvechilor se strecura în colibă, la fel cum 
aluneca asemenea unui cuţit în jurul pervazurilor și pe sub 
streșinile casei tatei. Chiar și așa, încă o preferam palatului 
tarului. 


VP - 263 


CAPITOLUL XVII 


lubita mea țarină a dispărut din nou după cină, undeva între 
bucătării și dormitorul meu. Nu m-a mai surprins gestul de data 
asta. Și nici nu am mai obiectat. După câţiva ani neîntrerupţi în 
care m-au dăscălit în privinţa importanței alegerii unei mirese și 
a celorlalte chestiuni plictisitoare de avut în vedere, toţi 
boșorogii din consiliu s-au călcat în picioare să mă felicite pentru 
că mi-am pus pirostriile cu o fată fără zestrea sau valoarea 
politică la care ţineau atât de mult, ceea ce în sine a fost destul 
de supărător, însă toţi tineri; cu suflet de boșorog de la Curte s- 
au călcat și ei în picioare să mă felicite pentru frumuseţea 
răpitoare a miresei mele, slabă ca o greblă, cu chip de șoarece 
palid. 

Până și cel mai de încredere cinic din consiliu, seniorul 
Reynauld, cu care am pus încrezător rămășag pe o mie de 
galbeni că va găsi o vorbă de negrăită ocară la adresa tinerei 
mele soţii pe care i-am prezentat-o - desigur, în felul lui grozav 
de curtenitor -, a venit până în sala tronului seara târziu ca să- 
mi spună în faţă că făcusem o alegere deșteaptă și oarecum 
neașteptată, apoi s-a uitat de jur-împrejur în încăpere și m-a 
întrebat unde a ieșit țarina, cu un glas atât de meșteșugit 
dezinteresat, încât mi-am dat seama cu mare indignare că era 
peste măsură de dornic s-o mai privească puţin. 

A fost de-ajuns ca să mă întreb dacă-mi spusese adevărul 
despre descântecele făcute de răposata ei mamă. Făcându-i 
orbi pe neghiobi în faţa frumuseţii sale părea mai degrabă un 
blestem decât o binecuvântare, dat fiind numărul mare de 
neghiobi în rândurile nobilimii, dar, după cum bine știam din 
experienţă, nu trebuia neapărat să te bizui pe mame să ofere 
asemenea daruri, indiferent câte cântece și povești s-ar născoci 
despre asta. Sau poate am avut dreptate, și binecuvântarea 
mamei Irinei era într-adevăr anapoda. 

Poate cu excepţia mătușii mea Felitzia, care numai de 
neghiobie nu putea fi bănuită - mi-a fost cu neputinţă s-o pun 
vreodată în încurcătură fără să cheltuiesc resurse însemnate de 
putere - și care i-a cerut lui Ilias s-o ajute să se târâie până la 


VP - 264 


mine înainte de plecare ca să-mi spună cu glas resemnat: 

— Asta este, te-ai căsătorit cum o fac cei mai mulţi dintre 
bărbaţi, de dragul unui chip frumos, așa că acum învrednicește- 
te și ai grijă să se lase cu un botez înainte să treacă anul. 

Mi-a spus toate astea, în timp ce llias, care încerca să se 
strecoare în patul meu încă înainte să-și dea seama ce și-ar fi 
dorit odată ajuns acolo - mulțimea de stihuri proaste cu care m- 
a chinuit între timp nu suferă descriere -, stătea în picioare 
lângă ea, părând gata să izbucnească în plâns dintr-o clipă într- 
alta. 

Mi-a venit să mă ridic și să strig în gura mare către toți că 
soţia mea nu doar că nu era dumnezeiesc de frumoasă: nu era 
nici măcar interesant de urâtă; conversaţia ei nu era alcătuită 
decât din insulte, avertismente grozave și  dăscăleală 
plictisitoare pe care nici măcar nu puteam s-o ignor; iar e; cu 
toţii erau cu desăvârșire idioţi închipuindu-și că aș fi putut 
vreodată să am atâta prost-gust încât să mă îndrăgostesc de o 
paţachină plicticoasă, banală și cu față de cal. Singura pricină 
pentru care îmi înfrânam tentaţia era că aș fi avut jenanta 
obligaţie de a-i lămuri de ce anume mă căsătorisem cu ea. 
„Pentru că așa mi-a spus demonul meu”, nu prea suna ca un 
motiv acceptat îndeobște de toată lumea, chiar și când ai pe cap 
o coroană. Și aș fi găsit şi mai multe pricini împotrivă, dacă aș fi 
știut în ce anume mă băgăm. 

În condiţii obișnuite, când prietenul meu poftește să se 
înfrupte, de obicei nu durează mult. Doar mă ţin de nas și îmi las 
mintea să hoinărească până ce încetează strigătele, apoi acopăr 
urmele tărășeniei și câteodată trimit în semn de plată o pungă 
cu bani către destinaţia potrivită. M-am ciondănit cu el din 
pricină că înhaţă oameni nepotriviţi, cum ar fi unii nobili sau 
părinţi de prunci, dar fără să apară resentimente între noi: face 
așa doar pentru că nu e deloc mofturos. In afară de cazurile în 
care nu fac cumva vreo prostie cum ar fi să-i zâmbesc 
încurajator unei servitoare sau unui valet bine făcut, chiar în 
plină zi, și atunci cu siguranță mă trezesc cu leșurile lor holbate 
în patul meu, câteva nopţi mai târziu. „De ce nu te-ai căsătorit 
cu fiica prinţului Ulrich?” Într-adevăr. Demonul e încântat să 
facă asemenea grozăvii - la care se adaugă plăcerea de a-l lua 
prin surprindere pe sărmanul nesăbuit care crede că se va alege 
cu desfătarea de-o noapte și cu o răsplată frumușică dimineaţa. 


VP - 265 


Mi-e frică de noaptea în care Ilias va trece cu adevărat la fapte 
și-și va croi drum până în iatacul meu, mituind în dreapta și-n 
stânga. Mătușa mea n-are să fie deloc fericită atunci. Cât despre 
fata lui Ulrich, dacă i-aș fi /ăsat pe sfetnicii mei să mă bage în 
pat cu ea, ar fi avut o mulţime de obiecţii de făcut după aceea, 
dacă nu avusese niciuna înainte. 

Dar nu și dulcea, nevinovata Irina, căreia cu siguranţă nu i se 
zbate o pleoapă în faţa celor mai mari grozăvii. Gândind în 
urmă, n-ar fi trebuit să cred nici măcar o clipă c-ar fi putut fi 
pusă în încurcătură la Curte; o femeie care se poate târgui cu 
sânge-rece cu un demon care vrea să-i soarbă sufletul cu greu 
ar putea fi intimidată de seniorul Reynauld D'Estaigne. Sau, și 
mai la obiect, de propriul ei soț. 

Deja puteam întrezări viitorul apropiat prinzând contur 
dinaintea ochilor. Urma să rămân cu ea pe cap. Demonul meu 
blestemat avea să-i îmbrăţișeze oferta cu labele deschise, ca să 
zic așa, mătușa Felitzia avea să fie încântată de ocazia de a-l 
căsători pe llias cu o prinţesă înstărită - Curtea mea o credea 
deja răpitor de frumoasă, iar sfetnicii mei aveau să adore faptul 
că aveam o soţie care să-i asculte pălăvrăgind despre registrele 
fiscale, care să vină apoi să-mi predice ore întregi în locul lor, de 
vreme ce pe ea n-o puteam expedia. Și toată lumea avea s-o 
iubească cu foc, așa cum pe mine nu mă iubise nimeni 
niciodată. 

Vai, și peste cinci minute avea fără îndoială să-mi dea de știre 
că se aștepta ca mariajul nostru să fie consumat, ca să poată 
să-mi toarne unul sau doi moștenitori, în uralele și mai 
zgomotoase ale tuturor. După aceea nu m-ar mai fi mirat deloc 
să mă trezesc într-o bună dimineaţă cu un cuţit înfipt între 
omoplaţi. Era ceva ineluctabil și fioros în viitorul ce mi se 
deschidea înainte. Viaţa îmi era un șir neîntrerupt de monștri, 
unul după altul azvâărlindu-mă încolo și-ncoace, ca să le fac 
poftele; în timp, am învăţat să simt cu mare precizie dacă sosise 
ora mesei. 

lar acum era fără îndoială rost de o gustare. Băusem deja o 
jumătate de sticlă de rachiu cât soarele a început să coboare pe 
boltă, intrând pieziș prin ferestrele sălii de bal, și am luat 
cealaltă jumătate cu mine sus, în odăile mele. N-aveam habar 
ce credeau servitorii că se întâmplase cu lrina, dar nici nu-mi 
păsa. N-avea decât să-și facă griji singură de bârfele pe care le 


VP - 266 


stârnea, dacă-i păsa așa de mult. 

Doar că, am remarcat posac, toate bârfele iscate ar fi sfârșit 
prin a face referire la mine. Urma să devin bau-baul care-și 
încuia nevasta într-un dulap undeva, iar, dacă refuzam să mă 
întind pe spate și să mă las încălecat când hotăra ea că a sosit 
timpul să mă ia în stăpânire, aveam să fiu jalnicul neputincios 
care nu era în stare să facă un copil cu cea pe care toţi păreau 
s-o creadă cea mai frumoasă femeie de pe fața pământului. 

Mă aflam într-o dispoziţie foarte bună când am ajuns în 
intimitatea odăilor mele și, ca s-o fac să fie și mai bună, abia am 
avut timp să mai trag o ultimă dușcă de rachiu, înainte ca focul 
să-mi ţâșnească din nodul aflat la baza ţestei și să mă 
trântească în genunchi, ca pe o păpușă de cârpă. 

— Unde a plecat? a șuierat demonul, vorbind cu limba și din 
gâtlejul meu, scormonind cu ghearele prin mintea și prin 
amintirile mele îndeajuns cât să afle că lrina fugise din nou, 
după care a urlat de furie și m-a răsucit prin aer, trâmbe de foc 
învăluindu-mi trupul. 

— De ce-ai lăsat-o să plece? a mărâit și nici nu m-a lăsat să 
răspund. 

Mi-a vârât pe gât o torţă, părjolindu-mi strigătele înainte ca să 
poată ieși în văzduh, și m-a trântit pe podea și m-a biciuit 
sălbatic cu trâmbe de foc, fiecare lovitură pricinuindu-mi o 
durere aprinsă sub piele. Nu aveam nimic de făcut în afară de a 
răbda. Din fericire, mă trântise pe spate: am descoperit că mă 
ajuta întrucâtva în timpul bătăilor să urmăresc cu privirea 
desenul migălos de linii nesfârșite ale poleielii de pe marginea 
tavanului, de jur-împrejurul încăperii. Demonul era în formă 
bună în seara asta: mă răsucise de pe o parte pe alta de cinci 
ori până când corecţia a luat sfârșit, aruncându-mă cu o 
hotărâre posacă pe podea lângă gura șemineului. După care s-a 
strecurat în flăcările care trosneau în cămin și mi-a șuierat: 

— Despre ce învoială e vorba? 

Așadar, prinsese deja de veste citindu-mi gândurile, nu că 
asta l-ar fi putut întrerupe din a duce la bun sfârșit o ciomăgeală 
ca la carte. 

Nici măcar un mușchi nu-mi zvâcnea fără să resimt o durere 
grozavă, iar în gât simţeam o asprime de parcă aș fi înghiţit 
sticlă pisată, dar bineînţeles nimic din toate astea nu însemna 
că era ceva în neregulă cu mine. Demonul părea să simtă 


VP - 267 


nevoia de a se ţine de termenii de la început ai învoielii pentru 
frumusețe, coroană și putere, indiferent cât de mult se 
schimbau împrejurările, și pesemne trupul meu împodobit cu 
cicatrici nu era o priveliște potrivită. Dar în decursul anilor a 
devenit mare meșter în a da naștere unor senzaţii durabile de 
vătămare, fără ca în fapt să lase vreun semn în urmă. 

— Regele Străvechilor în schimbul ei, asta-i învoiala, am spus 
și glasul meu a sunat absolut normal. 

A trebuit să fac eforturi însemnate ca să nu-mi tremure glasul, 
căci îi plac lacrimile și nefericirea, așa că fac tot posibilul să nui 
le ofer; ultimul lucru pe care mi-l doresc este să-l încurajez să-și 
mărească numărul de distracţii. În ultimele zile am devenit 
pentru el mai degrabă un instrument plictisitor decât o jucărie 
captivantă. Am găsit un fel de a mă purta, între slugărnicie, pe 
care o apreciază atât de mult, și instigare, care îi provoacă 
accese de furie dezlănţuită. Trecuse cam un an de când a 
catadicsit să mă bată. Asta până când a intrat în scenă draga de 
Irina. Dacă un alt lucru îl umple de mânie, iar eu sunt ţinta cea 
mai la îndemână - după cum se întâmplă să fiu, inevitabil, cam 
mereu -, atunci nu prea am ce face în privinţa asta. 

Nu eram tocmai doritor să risc să-l ațâț mai tare, însă oferta 
Irinei a avut un efect neașteptat: demonul a ieșit plutind din foc 
și s-a încolăcit în jurul meu, ca o pisică torcând. Tot mai 
simțeam flăcările lui atingându-mi pielea, dar numai cu totul 
întâmplător; nu mai încerca să-mi facă rău acum. Dar nu aveam 
cu ce mă apăra de lujerii incandescenţi, care îmi arseseră 
iremediabil veșmintele. lrina a pufnit critic când i-am dat de 
înțeles că ţin musai să nu poarte același veșmânt de două ori. 
Îmi închipui că i-ar fi mai degrabă pe plac să le dea de pomană 
săracilor sau să le dăruiască unor călugări adormiţi din vreo 
mănăstire; asta s-ar potrivi de minune cu aiurelile virtuoase pe 
care a încercat să mi le vâre pe gât. Insă eu mi-am dat toată 
osteneala ca să mă asigur că toată lumea știe că nu apar 
niciodată îmbrăcat în aceeași ţinută de două ori. Ultimul lucru de 
care aveam nevoie era ca lumea să înceapă să se întrebe ce s-a 
întâmplat cu pantalonii mei favoriţi sau cu cizmele acelea 
scumpe de călărie pe care le-am purtat cu trei zile înainte. Mai 
degrabă să mă creadă un cheltuitor nesăbuit decât un vrăjitor - 
și avea să pară ciudat dacă nu ţineam ca țarina mea să se 
potrivească cu mine la straie. 


VP - 268 


— Cum? a întrebat demonul, răsuflându-mi în ureche, gheare 
de foc încolăcindu-mi-se în jurul umărului, într-o strânsoare care 
îmi dădea fiori de groază pe șira spinării. 

Am strâns din dinţi ca să nu scot un urlet; avea să-mi dea 
drumul într-o clipă dacă nu-i trezeam cumva interesul. 

— Cum o să mi-l dea în mână... 

— A fost zgârcită cu amănuntele, am reușit să îngaim. A spus 
că regele de gheaţă face ca iernile să fie mai lungi. 

Demonul a scos din gâtlej un soi de răget și s-a furișat din nou 
mai departe de mine, lăsând dâre de fum pe covoare în drumul 
spre focul din cămin. Am închis ochii și am răsuflat de câteva ori 
înainte de a-mi găsi curajul să reiau. 

— Cu siguranţă că lrina minte în privinţa mai multor lucruri, 
însă neîndoios se ascunde undeva, am spus. Și două viscole în 
iunie nu mai pot fi luate drept o simplă întâmplare. 

— Da, da, a cărâit ca pentru sine, rozând leneș un butuc din 
foc. Regele le-a ascuns sub zăpezi, iar unde fuge ea, eu nu pot 
ajunge... dar poate ea să mi-l aducă? 

Oricât de puţin credeam în lămuririle nemaipomenit de istețe 
ale Irinei - căci nu-mi închipuiam nici măcar o clipă că nu putea 
închide ochii noaptea de grija mea -, ea îmi oferise niște 
argumente de luat în seamă. 

— Chiar dacă nu reușește, n-avem nimic de pierdut s-o lăsăm 
să încerce, am spus. Eşti sigur c-o să poţi să-l înfrângi, dacă 
reușește? 

A izbucnit în hohotul lui bolborosit de râs. 

— Ah, o să-mi astâmpăr setea, o să sorb atât de adânc... a 
murmurat el. Numai că trebuie tinut nemișcat. Un lant de argint 
să-i ferece vrerea, un cerc de foc să-i stingă puterea... adu-mi-l, 
da, adu-mi-l! mi-a șuierat. Adu-l la mine și fii pregătit! 

— Desigur, Irina îţi cere făgăduiala, am adăugat. 

Părea oarecum dornică să se încreadă în cuvântul unei 
creaturi necurate, în ciuda istețimii și evlaviei sale prefăcute, 
însă, de altfel, ea considera fără echivoc că încheiasem un târg 
cu demonul eu însumi ca să ajung pe tron, și fără putinţă de 
tăgadă mă aflam acum pe tron, bucurându-mă de toate 
desfătările pe care mi le procura. Îmi închipuiam că situaţia mea 
ar fi o foarte nimerită lecţie deschisă despre cum trebuie să ai 
grijă ce îţi dorești. 

— Da, da! a spus demonul. O să fie țarină și o să poarte 


VP - 269 


coroană de aur și o să aibă orice poftește, doar las-o să-l aducă 
la mine! 

Așadar, avusesem dreptate: urma să rămân cu draga, cu 
minunata lrina legată de gât pentru restul zilelor mele și nu 
aveam aproape niciun cuvânt de spus în această chestiune. 

# 

Am împletit noaptea întreagă, dar a trecut prea repede, căci 
dimineața Irina s-a întors la demon. După ce a plecat, am 
netezit lâna cu mâinile, iar degetele îmi tremurau, ceea ce nu mi 
se întâmplase în timpul lucrului. Am lucrat flori și vrejuri de viță 
pentru acoperământul unui pat de nuntă și mi s-a părut că de 
fiecare dată când închideam ochii desenele din model creșteau 
parcă singure, mai iute decât le-ar fi putut împleti mâinile mele. 
Am moțăit un pic lângă foc, ostenită sub greutatea cuverturii din 
poală, până când ușa s-a închis iar cu zgomot și lrina mi-a pus 
din nou mâna pe umăr. Faţa îi era cu totul nemișcată, încât m- 
am tras înapoi de frică pentru o clipă, și doar după aceea am 
recunoscut-o. 

— lrinușka, m-ai băgat în sperieţi. S-a făcut deja noapte din 
nou? am întrebat. 

— Nu, mi-a răspuns. Am încheiat târgul, Magreta. Demonul o 
să-mi dea pace și o să-l ia pe regele Străvechilor în locul meu. 
Vino! Plecăm la Vysnia de îndată. Trebuie să fim acolo peste 
două zile. 

Mi-am lăsat lucrul de mână pe pat când am plecat cu lrina. 
Poate avea să vină altcineva în căsuţă și să-i trebuiască într-o 
bună zi. N-am contrazis-o. Era leită taică-său în asemenea 
împrejurări, deși n-o știa, și știam că n-are niciun rost să mai zic 
ceva. Arătase astfel în odaia de lucru a fostului duce, și tot așa 
hotărât arătase și când a dus-o pe lrina la altar când s-a 
căsătorit cu ţarul: cu picioarele pe pământ mergând înainte pe o 
cale, iar dacă apăreau cotituri, n-avea să se abată de la drumul 
drept. Așa arata acum și fiica lui. 

Am sperat doar să nu mai fie atât de frig când m-a adus în 
palat, într-o încăpere plină de oglinzi strălucitoare și de tăcere, 
unde se afla o harpă la care nu cânta nimeni. Însă zăpada de pe 
pervazul ferestrelor era înaltă, iar în încăperea întunecată nu era 
niciun foc la care să-mi încălzesc mâinile. Și nu erau șanse să 
găsesc vreun foc aprins. Toţi servitorii au fost cuprinși de o 
agitaţie teribilă când am ieșit din încăpere și au început să 


VP - 270 


alerge pe coridoare, însă, când au dat cu ochii de lrina, s-au 
oprit și au făcut câte o plecăciune. Ea a întrebat numele 
fiecăruia, iar după ce slujitorii au plecat, și-a repetat pentru sine 
numele de trei ori - un șiretlic folosit și de tatăl ei, de fiecare 
dată când primea oameni noi sub arme. Dar de ce ajutor îi 
puteau fi fetele de la spălătorie și valeţii, când avea de-a stânga 
și de-a dreapta un demon și un diavol? 

Am urmat-o în curtea interioară a castelului, unde o sanie 
împărătească era pregătită pentru drum, un rădvan mare 
încărcat de poleială, vopsit proaspăt cu alb, poate chiar în acea 
dimineaţă, și lângă ea stătea țarul însuși, înveșmântat în blănuri 
negre cu ciucuri de aur, cu mănuși de lână roșie cu blană 
neagră; Vai, ce puști înfumurat, cu ochii ţintă la fata mea, pe 
care n-o mai puteam ascunde de el! 

— Magra, ţarul e vrăjitor, mi-a spus pe când avea nouă ani, cu 
pletele curgându-i pe umeri pe sub peria de argint asemenea 
unui râu întunecat, în timp ce stăteam lângă foc într-o odăiţă din 
palatul fostului ţar. 

„Țarul e vrăjitor”, chiar așa mi-a zis, liniștită și cu voce tare, 
de parcă era un lucru pe care l-ar fi putut spune oricine oricând, 
fără să se întâmple nimic rău, ca și cum o fată l-ar fi putut spune 
la cină în faţa întregii Curți la fel de ușor cum i-l spunea, abia 
ieșită din baie, bătrânei ei doici; o fată care era doar fiica unui 
duce a cărui nouă soție era deja însărcinată. 

Dar lucrurile au luat o întorsătură și mai urâtă după aceea: 
după ce am atins-o peste obraz cu peria și i-am zis să nu mai 
spună asemenea lucruri, și-a dus mâna la obrazul de pe care 
culoarea pălea deja, m-a privit stăruitor: 

— Dar e adevărat, a spus ca și cum ar fi avut vreo 
însemnătate, și a adăugat: îmi lasă veveriţe moarte ca să le 
găsesc. 

Nu i-am mai dat voie să iasă în grădină cât am stat la Koron, 
chiar dacă pielea i s-a făcut și mai palidă, iar ea a devenit 
apatică și ostenită să stea toată ziua lângă foc, ajutându-mă la 
tors. Cu sculurile de fir toarse am mituit-o pe fata care ne spăla 
podelele să-mi spună în fiecare zi ora la care ţarul se ridica de la 
masă: știa de la sora ei, mai mare cu doi ani, a cărei sarcină de 
încredere era să ducă platourile cu mâncare la masă, iar pentru 
firul tors atât de subţire avea să ducă la spălătorie farfuriile 
țarului, apoi să alerge în sus pe scări cam până la jumătatea lor 


VP - 271 


și să o cheme pe sora ei, care urca restul de scări până sus la 
noi, în odăile de sub pod, și numai atunci o scoteam pe Irina să 
meargă la masă, în ultimele clipe când se mai găsea doar hrană 
rece, înainte ca tacâmurile toate să fie strânse. 

Așa am tinut-o șapte săptămâni, șapte săptămâni de chin, 
fiindcă ţarul venea mereu foarte târziu la masă și zăbovea mult; 
însă în fiecare dimineaţă, pe când aşteptam în odaie flămânde și 
înfrigurate, îi pieptănam părul Irinei până când slujnica venea să 
ne spună că ţarul a plecat, și în fiecare seară îi găseam de lucru, 
punând-o să dărăcească lână, pe care mi-o dădea apoi ca pe 
niște norișori pufoși, până când mă puteam strecura în siguranţă 
la bucătărie ca să culeg ceva resturi pentru masa de seară. 

În cele din urmă, într-o dimineaţă, slabă și palidă cum era, s-a 
ridicat de pe scaun și a zbughit-o la fereastră: sufla un vânt 
rece, primul îngheț din an, și a strigat: 

— larna va sosi curând și vreau să ies pe-afară, după care a 
izbucnit în plâns. 

Mi s-a rupt inima, dar nu mai eram o fetișcană speriată să nu 
rămână prizonieră îndărătul unei uși pentru totdeauna. Știam că 
ușa închisă era chezășia siguranței noastre, după cum știam și 
că ușa nu era închisă mereu, drept care nu-i dădeam voie să 
iasă. În seara aceea, a venit servitorul ducelui, nerăbdător după 
urcușul pe scări, deoarece nu ne găsise așteptându-l în sala de 
mese; ne-a spus tăios că drumurile îngheţaseră bocnă, așa că 
urma să plecăm acasă a doua zi dimineaţă. Am mulţumit tuturor 
sfinţilor după ce a plecat. 

De atunci câștigasem pentru lrina șapte ani de siguranţă, în 
care intrau și cele șapte săptămâni de răbdare neabătută, ceea 
ce nu era puţin lucru. Dar acești ani mi se păreau o nimica toată 
când îl vedeam pe Mirnatius cum o privește cu ochi împietriţi. 
Trecuseră șapte ani, în goană parcă, și acum nu mai puteam să-i 
închid ușa în nas. Cineva mai puternic decât mine o dăduse de 
perete. Țarul i-a întins mâna înmănușată, iar ea s-a desprins de 
braţul meu, șoptindu-mi: 

— Urcă în spate în sanie alături de gărzi, Magra. O să aibă 
grijă de tine. 

Ostașii erau niște băieţi tineri, dar lrina avea dreptate; eram 
femeie în vârstă, cu părul cărunt, iar stăpâna mea era acum 
țarina lor. Băieţii ăștia cam din topor m-au ajutat să urc în sanie, 
m-au învelit cu pături, mi-au pus un încălzitor la picioare și mi s- 


VP - 272 


au adresat cuviincios, numindu-mă „bunicuţă” și „nanușka”, 
fără să-mi acorde niciun fel de atenţie în rest; sporovăiau între 
ei despre cârciumile bune din Vysnia, bombănind despre 
zgârcenia din bucătăriile ducelui, iar când au crezut c-am aţipit, 
au început să vorbească despre fete. 

ÎI tachinau și-l înghionteau pe unul dintre dânșii, un tinerel 
voinic cu mustăcioară, îndeajuns de chipeș ca să facă fetele să 
suspine după el și care nu vorbea despre nimeni, până când alt 
ostaș a râs și a zis: 

— Ah, lăsaţi-l pe Timur în pace, fiindcă știu bine unde-i stă 
inima: în cutia de bijuterii a țarinei. 

Au râs cu toţii, dar nu prea mult, și au încetat a-l mai tachina. 
Când m-am ridicat în capul oaselor și am căscat ca să le dau a 
crede că dormeam de-adevăratelea, i-am putut zări privirea 
rănită, de parcă fusese nimerit de o săgeată. Privea înainte, 
peste umărul vizitiului, la sania gonind în faţă; privind într-acolo, 
am putut și eu zări pletele negre ale Irinei ieșind de sub căciula 
albă de blană. 

# 

Mirnatius nu mi-a vorbit pe durata călătoriei mai mult decât 
trebuia, având întipărită pe chip cea mai acră expresie cu 
putinţă. 

— După cum poftești, a spus scurt, când i-am zis că ar trebui 
să plecăm de îndată spre Vysnia. Și când anume o să-și facă 
apariţia acest rege al Străvechilor? Răbdarea mea nu este 
nesfârșită, după cum cred că-ţi dai seama. 

— Mâine-noapte, la Vysnia, i-am răspuns. 

Chipul i s-a schimonosit, dar nu m-a contrazis. În sanie, m-a 
așezat pe locul de lângă el și a privit tot drumul în altă direcţie, 
în afară de popasul făcut în timpul drumului la curtea unui 
senior. Tot personalul curții princiare ne-a ieșit înainte și prințul 
Gabrielius însuși se afla printre ei, ţanţoș și cărunt. Luptase 
alături de fostul țar și avea o nepoată de măritat care jinduise și 
ea să ajungă țarină, așa că avea toate motivele să-mi arunce o 
privire rece și înciudată când i-am fost prezentată, dar ciuda i s- 
a șters din priviri și a rămas înmărmurit, ţinându-mi prea mult 
mâna în mâna lui, aproape holbându-se, după care mi-a zis cu 
voce joasă: 

— Doamnă! 

Apoi a făcut o plecăciune mai adâncă decât trebuia. 


VP - 273 


Pe toată durata cinei, Mirnatius m-a privit cu o disperare 
furioasă, de parcă îl aducea în pragul nebuniei să se tot întrebe 
ce vedeau ceilalţi la mine. 

— Nu, nu rămânem peste noapte, a răspuns apoi, cu o 
îngrozitoare lipsă de curtoazie, ofertei prinţului de a ne găzdui 
peste noapte, aproape târându-mă până la sanie, animat de 
ceea ce părea a fi o izbucnire de gelozie. 

S-a trântit cu putere în colţul lui, cu fălcile încleștate, și s-a 
răstit la vizitiu să mâne caii mai iute, iar după ce am pornit, mi-a 
aruncat priviri fugare, pe jumătate în ciuda voinţei lui, ca și cum 
ar fi crezut că era cu putinţă să-mi surprindă frumuseţea tainică 
și s-o ia pe nepregătite înainte de a dispărea imaginea. 

N-a trecut mai mult de o oră când a poruncit dintr-odată să ne 
oprim în mijlocul pădurii și i-a cerut unui valet să-i aducă cutia 
de schiţe: o piesă frumos lucrată, din lemn încrustat cu aur, care 
se desfăcea ca un soi de șevalet mai mic, având înăuntru un 
caiet gros cu coli fine. A făcut semn ca sania să pornească și a 
deschis caietul de schițe. Am prins cu coada ochiului frânturi de 
desene în timp ce întorcea paginile - schițe, modele și chipuri ce 
mă priveau și ele dintre pagini - unele dintre ele frumoase și 
cunoscute, surprinzând opulenţa Curţii lui -, însă pe o pagină 
anume a pâlpâit ca o umbră un alt fel de față, ciudată și 
înfiorătoare. Nu era nici măcar o faţă, mi-am dat seama după ce 
a dispărut; era doar un contur schiţat din câteva umbre răzlețe, 
ca niște dâre de fum, dar era de ajuns ca să sugereze ceva 
îngrozitor. 

S-a oprit din frunzărit asupra unei coli albe, aproape de 
sfârșitul caietului. 

— Stai dreaptă și uită-te la mine! mi-a spus tăios, iar eu m-am 
supus fără să mă împotrivesc, fiind și un pic curioasă. 

Mă întrebam dacă magia avea să lucreze și când bărbaţii îmi 
priveau chipul desenat. Mirnatius desena repede, cu o mână 
sigură, uitându-se mai mult la mine decât în caietul de schițe. 
Pe măsură ce sania gonea înainte, chipul meu prindea contur cu 
repeziciune pe coala albă, iar când a terminat, ochii i-au 
încremenit asupra desenului, după care l-a rupt din caiet cu o 
smucitură furioasă, și mi l-a întins: 

— Spune-mi, ce văd toţi ceilalţi? 

Am luat coala și, pentru prima dată, m-am privit cu coroana 
pe cap. Era mai mult din mine, mi s-a părut, în cele câteva linii 


VP - 274 


schițate de el, decât în ce văzusem vreodată într-o oglindă. Nu 
fusese lipsit de delicateţe, chiar dacă nu mă măgulise deloc pe 
hârtie, și îmi alcătuise cumva chipul din bucăţi: o gură subţire și 
un chip slab, sprâncenele groase și nasul acvilin al tatei, dar nu 
rupt în două locuri ca al lui, și ochii - unul puţin mai sus decât 
celălalt. Colierul era redat printr-o măzgălitură în jurul gâtului și 
se putea zări și coroana, și cozile groase împletite de două ori 
atârnându-mi pe umeri, liniile desenului dând sugestia unui păr 
bogat și plin de luciu. Fața desenată era una obișnuită, nu 
neapărat frumoasă, dar era fără îndoială chipul meu și nu al 
altcuiva, deși nu erau schițate decât câteva linii pe foaie. 

— Eu sunt, i-am spus, și i-am întins desenul, dar n-a vrut să-l 
ia. 

Se uita la mine, iar soarele asfințind se oglindea roșiatic în 
ochii lui, iar când a coborât și mai mult pe boltă, s-a aplecat spre 
mine și mi-a spus cu glas ca de fum, mângâietor și înfricoșător 
în același timp: 

— Da, Irina, pe tine te văd cu toții, dulce și rece ca gheața. Ai 
să-ți tii făgăduiala? Adu-mi-l pe regele iernii, și-o să te fac regina 
verii. 

Am strâns mâinile, mototolind hârtia, și mi-am dres glasul 
înainte să deschid gura: 

— O să te duc la regele Străvechilor și-o să ţi-l dau pe mână, 
am spus. lar tu ai să juri c-o să mă lași în pace după aceea, pe 
mine și pe toţi cei pe care-i iubesc. 

— Da, da, da! a rostit demonul, cu glas aproape nerăbdător. O 
să ai parte de frumusete și putere și bogăție, de toate trei 
negreșit; o coroană de aur și un castel înalt, tot ce poftești o să 
îți dau, doar să mi-l aduci mai repede... 

— N-am trebuință de promisiunile sau darurile tale, iar 
coroană și castel am deja, i-am spus. Am să ţi-l aduc ca să scap 
Lithvasul de urgia iernii, iar de dorințele mele o să mă îngrijesc 
singură după ce ne lași în pace, pe mine și pe ai mei. 

Nu i-au plăcut vorbele mele. Frântura de desen din caiet, acea 
umbră de groază, mă privea încruntată sub trăsăturile lui 
Mirnatius și a trebuit să mă îmbărbătez ca să nu mă trag înapoi. 

— Dar ce-ai vrea să primesti, cu ce anume să te răsplătesc? a 
spus cu glas nemulțumit. Vrei oare tinerețe veșnică sau să tii în 
mâini o flacără vrăjită? Puterea de a încețoșa minţile oamenilor 
și de a-i face să ti se supună orbește? 


VP - 275 


— Nu, nu și iarăși nu! i-am răspuns. Nu vreau nimic din toate 
astea. Refuzi ce-ţi cer? 

A scos un sâsâit înciudat și s-a încovoiat într-un fel nefiresc pe 
bancheta saniei, ridicându-i picioarele lui Mirnatius în aer și 
încolăcindu-i braţele pe după ele, lăsându-i capul să se 
bălăbănească înainte și înapoi, ca flacăra care cuprinde un 
buștean în foc. După care a mormăit: 

— Dar o să mi-l aducă... ea o să mi-l aducă... și s-a holbat 
iarăși la mine, cu ochii roșii, șuierând: Prea bine! S-a făcut! Dar, 
dacă n-o să mi-l aduci, tot mă voi ospăta, cu tine și cu cei dragi 
ție. 

— Mai ameninţă-mă o singură dată și o să plec și-o să-i iau cu 
mine, să trăim în ţinutul Străvechilor, i-am spus, într-un gest de 
absolută bravadă. Și n-ai decât să flămânzești singur în iarna 
fără sfârșit, până când o să-ţi dispară toată mâncarea și focul o 
să ţi se stingă, rămânând din el doar jar și cenușă. Mâine-noapte 
o să ai parte de regele Străvechilor. Până atunci, piei din ochii 
mei! Tovărășia ta mi-e și mai urâtă decât a /u;, ca să mă exprim 
cât se poate de cuviincios. 

A șuierat către mine, dar atinsesem în el coarda unei 
ameninţări de care nu-i păsase până atunci sau pesemne nici lui 
nu-i plăcea tovărășia mea -, s-a strecurat înapoi în trupul lui 
Mirnatius, ca o scânteie ce se stinge pierzându-și licărul roșiatic, 
iar el s-a prăbușit pe spate între perne, gâfâind cu ochii închiși, 
până ce i-a revenit răsuflarea. Când și-a venit în fire, a întors 
capul ca să mă privească. 

— L-ai refuzat, mi-a zis, aproape furios. 

— Nu sunt așa nesăbuită încât să primesc daruri de la 
monștri, am spus. De unde crezi că vine puterea lui? Nicio 
asemenea putere nu vine fără să plătești un preț. 

A râs, zgomotos și ascuțit. 

— Da, șiretlicul e să pui pe altcineva să plătească în locul tău, 
mi-a zis și a strigat către vizitiu: Koshik! Găsește-ne o casă unde 
să rămânem peste noapte! 

S-a lăsat apoi pe spate între perne, acoperindu-și fața cu 
mâinile. 

Nu judecase prea bine starea în care ne aflam când a poruncit 
să pornim iar la drum și nici eu n-o făcusem, prea ocupată să-i 
țin discursuri pompoase demonului. Singurul adăpost pe care l- 
am putut găsi a fost conacul unui boier de rând, mult mai 


VP - 276 


modest decât palatul prinţului Gabrielius, unde-am fi putut să 
rămânem. Firește, boierul și-a cedat cu dragă inimă dormitorul 
tarului și țarinei, iar în el se afla un pat cu draperii groase, însă 
restul suitei s-a îngrămădit peste noapte ca vai de lume. Se 
făcuse iar un frig mușcător, atât de rece încât caii și vitele au 
trebuit puse la adăpost; nu era chip ca vreun suflet să poată 
dormi afară, și nici în grajduri nu se prea găsea loc. Ceea ce 
însemna că vreo câţiva slujitori aveau să doarmă pe podele în 
odaia noastră, așa că nu mai puteam fugi nicăieri și, chiar dacă 
demonul dispăruse, soțul meu era încă acolo. 

Noaptea nunții fusese pentru mine, de atâta timp, un lucru 
hidos și nefiresc de care eram de-a dreptul îngrozită, încât am 
uitat de teama obișnuită de a trebui să mă întind în pat lângă un 
străin. Mi-am spus cu oarecare ușurare că, cel puţin, Mirnatius 
nu mă dorea, oricât de neplăcut avea să-mi fie să stau în pat 
lângă el. Când servitorii au început să-l dezbrace, iar el a băgat 
de seamă că mă aflam încă acolo, s-a uitat și el spre pat, cuo 
privire absentă, plină de resemnare. Mai apoi, după ce 
lumânările au fost stinse și ne-am aflat amândoi în pat, ţepeni 
unul lângă celălalt și cu draperiile trase, înconjurați de frigul ce 
se strecura până la noi în pofida pereților groși din bârne și a 
focului din cămin, a răsuflat adânc și cu furie, întorcându-se spre 
mine, cu gura strânsă ca a unui condamnat mergând spre 
butucul călăului. 

L-am oprit, punându-i mâna în piept, privindu-l prin penumbra 
maronie, cu inima bătându-mi să-mi spargă pieptul. 

— lată-ne și aici, draga mea soţie! a spus tare, cu amărăciune 
în glas, dar cu o mascaradă de tandreţe, pentru urechile 
celorlalţi din odaie, și mi-am dat seama că intenţiona să mă aibă 
oricum. 

Mintea mi-a stat în loc, goală ca o coală albă. Dincolo de 
baldachinul patului se aflau patru servitori cu urechile ciulite: 
dacă spuneam nu, dacă spuneam nu încă, dacă mă auzeau - 
apoi mâinile lui mi-au mototolit cămașa de noapte, trăgându-mi 
în sus broderia fină de olandă peste coapse, în timp ce degetele 
i se plimbau nestingherite pe pielea mea. 

Mi-a venit să sar ca un arc, cuprinsă fără voie de un fior, iar 
obrajii mi s-au înroșit, fierbinţi și dureroși. După care am spus și 
eu, tot tare: 

— O, iubitule! 


VP - 277 


Dar mi-am proptit mâinile în pieptul lui și l-am împins înapoi, 
cât de tare am putut. 

Nu se aștepta la așa ceva și, cum se sprijinea pe pat numai în 
braţe, a căzut după brânca primită. S-a ridicat, cu o oarecare 
indignare, ca un bărbat condamnat să facă asta, iar eu m-am 
aplecat spre el și i-am șoptit cu glas aprig: 

— Zgâlţăie patul! 

S-a holbat la mine, ca și cum nu mă auzise bine. Eu, între 
timp, mă mișcam viguros încoace și încolo, îndeajuns cât să fac 
lemnul bătrân să scârţâie în auzul celorlalţi, ca să le dau 
dovada, și cu o privire pe jumătate uluită Mirnatius mi s-a 
alăturat, până când am scos un mic geamăt pentru plăcerea 
publicului nostru, iar el a smuls pe neașteptate o pernă și și-a 
îngropat faţa în ea, scuturat de un hohot de râs atât de puternic, 
încât pentru o clipă am crezut că era din nou victima demonului. 

Apoi, dintr-odată râsul a fost înlocuit de plâns, atât de înăbușit 
că n-am reușit să-l aud nici chiar de lângă el, îndărătul 
draperiilor groase; l-am auzit doar când a trebuit să-și tragă 
răsuflarea între hohote. Dacă plânsul i s-ar fi auzit în odaie, n- 
am fi avut cum să-i păcălim cu teatrul nostru ieftin; în schimb, 
scotea doar oftaturi scurte, neîntrerupte de vreun alt sunet. 

Am rămas lângă el nemișcată ca o momâie; nu știam ce să 
mă fac. Nu voiam să simt nimic și la început mi-a displăcut ce se 
întâmplase - că avusese prostul gust să plângă de faţă cu mine 
de parcă avea dreptul să se aștepte să-mi pese de plânsul lui -, 
însă nu mai auzisem pe nimeni plângând astfel. Imi fusese și 
mie frică, mă simţisem rănită și, mai cu seamă, întristată, dar nu 
sălășluiau în mine hohote ca acesta. Mirnatius m-ar fi făcut să 
plâng cu așa hohote neomenești dacă m-ar fi dat pradă 
demonului. Așa cum se pare că era el devorat chiar în clipa 
aceea. 

Și totul numai din vina lui, aș fi zis, și chiar mi-am repetat asta 
cu glas aspru, iar și iar, în timp ce stăteam acolo observându-l, 
iar trupul i se înmuia lângă mine ca zăpada care se topește, 
cuprins de liniștea moale a oboselii. Dar tot îmi părea rău pentru 
el, chiar dacă nu voiam, de parcă încerca să-mi deștepte 
compasiunea. Am stat pe pat cu genunchii la gură, sub cămașa 
de noapte, și cu braţele înfășurate strâns în jurul lor, încercând 
să ţin în mine ce simţeam, până când mi-am închipuit că poate a 
adormit. Am îndrăznit să arunc o privire peste umărul lui: avea 


VP - 278 


ochii deschiși și goi, dar roșul sângeriu începea să-i părăsească, 
după care i-a închis și și-a îngropat faţa în pernă. 


VP - 279 


CAPITOLUL XVIII 


M-am temut că lui Stepon și mamei lui Miryem avea să le fie 
greu să meargă prin zăpada mare, după ce am părăsit coliba. 
Insă zăpada era înghețată zdravăn și pășeam fără să ne 
afundăm. Doar Serghei a căzut, de două ori, și i-am scuturat 
neaua de pe haine, ca nu cumva să se topească și să-i ţină frig. 
Și nu a durat prea mult până să ieșim la liman. Mergeam poate 
cam de o oră și, chiar dacă aluneca pe zăpadă, Serghei a spus 
dintr-odată: 

— Cred că zăresc drumul. 

Și avea dreptate. Am ieșit dintre copaci și am văzut râul, 
îngheţat bocnă, și alături de el, drumul, cu urme de sănii 
întipărite pe zăpadă. 

Am întâlnit case și sate pe drumul spre Vysnia tot restul. Erau 
așa de dese fiindcă ne apropiam de oraș, ne-a lămurit mama lui 
Miryem. N-am reușit să înțeleg cum a fost cu putinţă să ne 
aflăm așa aproape de atât de multe case. Eram atât de departe 
de drum, afundați adânc în pădure, când am găsit coliba. Era 
ciudat că nu auziserăm zgomote scoase de oameni și că Serghei 
nu s-a întâlnit cu nimeni de câte ori a ieșit după lemne. Însă 
satele și casele erau acolo. Imi era un pic frică să dau cu ochii 
de oameni, dar nu ne-a băgat nimeni în seamă. Când a început 
să se întunece, tatăl lui Miryem ne-a spus să așteptăm în drum 
și a pornit pe jos către cea mai apropiată casă aflată înaintea 
noastră, o gospodărie țărănească. S-a întors cu un coș plin cu 
merinde și ne-a spus că-l plătise pe stăpânul casei ca să ne lase 
să dormim în hambar deasupra animalelor în noaptea aceea. 
Dimineaţa am străbătut restul de drum până la Vysnia și nu ne- 
a luat decât câteva ore de mers. 

Vysnia nu semăna deloc cu târgușorul nostru. Am crezut că 
avea să semene cu târgul nostru, doar că ceva mai mare, când 
de fapt semăna cu o clădire uriașă. Tot ce se putea zări din el 
era un zid care se întindea cât puteai cuprinde cu ochii. Era 
alcătuit din cărămizi roșii, clădite una peste alta și atât de înalt, 
încât nu puteai vedea dincolo de el, ba chiar și mai înalt de-atât. 
Nu erau ferestre în zid, în afară de unele foarte înguste aflate 


VP - 280 


foarte sus, aproape de metereze, care păreau atât de mici încât 
a fi trebuit să-ţi lipești faţa de ele ca să priveşti cu un singur 
ochi. Singura poartă de intrare se găsea la capătul drumului, 
atât de mare că încăpea prin ea o ditamai sania trasă de patru 
cai, burdușită cu lână. 

Altă cale să te apropii de ziduri nu era. De jur-împrejurul 
zidului, fusese săpat un șanț adânc chiar lângă margine. Era plin 
cu zăpadă, dar ne dădeam seama că era vorba de un șanț 
pentru că zăpada era mai joasă înăuntru și din ea ieșeau țepușe 
ascuţite de lemn: copaci zdraveni curăţaţi de crengi și ascuţiţi 
bine la vârf. Arătau de parcă locuitorii nu și-ar fi dorit să intre 
nimeni niciodată în orașul lor. 

Dar la porţile orașului o mulţime mare de oameni așteptau să 
intre. Nu mai văzusem niciodată atâţia oameni. Coada se 
întindea în josul drumului, ca un cârd de păsări în mers. Când 
am ajuns destul de aproape ca să putem vedea zidul și oamenii 
înșiraţi, m-am apropiat de Serghei, iar Stepon și-a strecurat o 
mână în mâna mea, apucând-o strâns. N-a zis nimic până ce nu 
mi-am aplecat capul în așa fel încât să-mi poată șopti la ureche: 

— N-am putea să ne întoarcem în căsuţa din pădure? 

Însă părinţii lui Miryem nu păreau să se îngrijoreze. 

— O să fie ceva de așteptat astăzi, a spus mama lui Miryem. 
Un oaspete de vază vine, pesemne, să-i facă o vizită ducelui. 
Vedeţi, ţin intrarea liberă până la sosirea alaiului. 

— Am auzit că vine ţarul, ne-a spus o femeie aflată în faţă la 
coadă, întorcându-se spre noi. Purta o rochie bună din lână 
cafenie brodată pe poale, cu o broboadă roșie pe cap și un coș 
pe braţ; fiul ei era un tânăr tăcut cu zulufi la tâmple, așa cum 
purta și panov Mandelstam, ceea ce înseamnă că erau și ei 
evrei. 

— Țarul! a exclamat mama lui Miryem. 

Cealaltă femeie a încuviinţat din cap. 

— S-a căsătorit cu fiica ducelui săptămâna trecută. Și deja a 
revenit în vizită! Sper să nu fie un semn rău. 

— Sărmanei fete îi este dor de casă, a spus mama lui Miryem. 
Ce vârstă are? 

— O, e destul de mare pentru măritiș, a răspuns femeia. Soră- 
mea mi-a arătat-o prin oraș anul trecut, în trecere, însoţită de 
servitori. Nu-i vreo mare frumusețe, dacă mă-ntrebi pe mine, 
dar se spune că ţarul s-a îndrăgostit de ea la prima vedere. 


VP - 281 


— Ei bine, doar inima știe ce îi e pe plac, a spus panova 
Mandelstam. 

Nu o mai auzisem niciodată vorbind cu cineva astfel. Am 
crezut că, pesemne, se cunoșteau, dar după un timp, mama lui 
Miryem a întrebat: 

— Ai rude aici în oraș? 

Femeia i-a răspuns: 

— Sora mea și soţul ei locuiesc în oraș. Noi avem gospodăria 
și acareturile la Hamsk. Dumneata de unde ești? 

— De la Pavys, a spus mama lui Miryem. O zi de drum până 
aici. Am venit pentru nunta nepoatei mele, Basia. 

Femeia a scos un strigăt de bucurie și a prins-o pe după umeri 
pe panova Mandelstam. 

— Isaac, mirele, e nepotul meu! a exclamat. 

S-au sărutat pe obraji și s-au îmbrățișat, după care au rostit 
numele unor oameni pe care nu-i cunoșteam: dintr-odată, au 
devenit prietene. N-am putut înțelege cum s-au găsit stând 
amândouă la o coadă atât de lungă. Părea că e o vrajă la mijloc. 

Am așteptat o bună bucată de timp. Aș fi crezut că era mai 
ușor să stai pe loc de cât să mergi, dar mă înșelam. Femeia 
avea merinde în coș și a stăruit să primim ceva de mâncare, iar 
eu mai aveam la rându-mi câte ceva în coșul meu, așa că am 
împărţit toată hrana. Am măturat zăpada de pe niște cioturi de 
copaci și pietre ca să ne putem așeza măcar pentru scurtă 
vreme. 

Pe când mâncam, parcă din pământul de sub noi a început un 
răpăit ca de tobe, apoi un zăngănit nu foarte îndepărtat. Bărbaţi 
înarmaţi au ieșit pe porţile orașului și i-au împins pe cei aflați la 
coadă și mai mult înspre marginea drumului și, când au ajuns în 
dreptul nostru, ne-au spus cu glas poruncitor să ne ridicăm și să 
fim gata să facem plecăciuni. Aveau săbii la cingătoare, săbii 
adevărate, nu de jucărie. Am mai așteptat o vreme, iar 
zăngănitul s-a auzit din ce în ce mai tare, până când a ajuns 
dintr-odată chiar lângă noi. Am văzut cai negri cu valtrapuri roșii 
cu auriu și o sanie lungă și joasă, cioplită în modele meșteșugite 
și poleită cu aur strălucitor, iar în ea ședea o fată cu o coroană 
de argint pe cap. Goneau atât de iute, încât i-am zărit doar preţ 
de câteva clipe, după care au dispărut. Sania cea mare a intrat 
ca vântul pe porți, în zidirea urieșească a orașului, și a dispărut 
fără măcar să încetinească. „Țarina, țarina!” i-am auzit pe unii 


VP - 282 


oameni strigând, dar am uitat de plecăciuni, cât a fost sania în 
dreptul nostru, apoi ne-am plecat genunchii, dar prea târziu, 
însă am făcut bine, pentru că au mai trecut și alţii în fața cărora 
să ne înclinăm: sănii burdușite cu genţi, cufere și ticsite cu 
oameni, atât de mulţi oameni încât își puteau face un sat al lor, 
cu toții din suita ţarului, de parcă nu era un singur om, ci un 
întreg, alcătuit din această mulţime omenească. 

După ce au trecut țarul și alaiul lui și au intrat în oraș, gărzile 
au început să ne lase să intrăm. Am așteptat tot acest timp doar 
ca țarul să poată intra în oraș fără să trebuiască să aștepte. 
Coada era acum mai lungă îndărătul nostru decât înaintea 
noastră. Dar, de îndată ce ne-au lăsat să trecem, ne-a luat cam 
o jumătate de oră până ce am ajuns la porţi, chiar dacă ne 
ținuseră ore întregi până să ajungem aici. Eram atât de obosită 
de așteptare, încât nu-mi doream decât să trec dincolo de 
poartă, însă Stepon înainta cu mare greutate, așa că oamenii 
din spatele nostru au început să ne sufle în ceafă, nerăbdători. 
Stepon se uita speriat la porţi. 

— Dacă n-o să mai putem ieși din oraș? m-a întrebat. 

N-am știut ce să-i răspund. Apoi ne-am apropiat și mai mult 
de porți și am văzut că oamenii nu intrau în oraș nestingheriţi. 
Bărbaţi înarmaţi cu săbii le puneau întrebări și luau notițe. M-a 
cuprins frica. Ce ne făceam dacă ne întrebau cine suntem, de 
unde venim și ce căutam în oraș? Nu știam deloc ce-aș fi putut 
spune. 

Dar Panova Mandelstam a venit la noi și m-a apucat de mâna 
de care nu mă ţinea Stepon, m-a strâns ușor și mi-a spus cu glas 
blând: 

— Să tăceţi și să nu spuneţi nimic. 

Când am ajuns la porți, panov Mandelstam a vorbit cu un om 
cu sabie, apoi l-am văzut strecurându-i un ban de argint, iar 
acesta a spus: „Bine, bine”, făcându-ne semn să trecem. 

Am fost așa de bucuroasă și am simţit atâta ușurare, încât am 
mers tot înainte, fără să mă gândesc la asta, până ce m-am 
trezit în oraș. Zidul era atât de gros încât mi-a luat douăzeci de 
pași de la poarta de intrare până la cea care dădea drept în 
cetate. Tot drumul spre inima orașului am auzit un zgomot din 
ce în ce mai puternic. Odată trecuţi de zidurile groase, cerul s-a 
deschis albastru deasupra capetelor noastre și ne-am trezit 
înconjurați de clădiri înalte, ca și cum orașul, ca un balaur, le 


VP - 283 


înghiţise și pe ele odată cu noi și cu ceilalți oameni. 

Stepon s-a oprit, și-a dus mâinile la urechi și n-a vrut să mai 
înainteze. Când l-am atins, tremura ca varga. Panova 
Mandelstam a spus: 

— Haide, o să se facă mai liniște când o să ieşim de pe 
străzile aglomerate! 

Însă Stepon nu s-a putut urni, până când Serghei l-a liniștit: 

— Vino, Stepon, o să te duc în cârcă! 

Nu mai făcuse asta de când Stepon era mititel, iar acum se 
făcuse destul de mare ca cizmele pe care panova Mandelstam i 
le dăduse să atârne pe umerii lui Serghei, lovindu-l în mers. Insă 
s-a cuibărit cu fața lipită de ceafa lui Serghei și nu a mai ridicat 
capul tot drumul. 

Nu era ușor de mers prin oraș. Străzile fuseseră pline de 
zăpadă de ceva vreme, iar oamenii, ca să poată merge, o 
împinseseră din mijlocul drumului, vălurind-o pe ambele laturi 
ale străzii, zărindu-se doar șănţuleţe în dreptul ușii fiecărei case. 
Însă străzile nu erau foarte largi și ninsese chiar în ajun, iar 
acum valurile de zăpadă de pe margini ne treceau de cap și în 
drum se mai găsea zăpadă care nu putea fi îndepărtată, neagră, 
murdară și alunecoasă sub picioarele noastre. Eram împresurați 
din toate părţile de case înalte, care parcă se ciocneau una de 
alta nelăsând pic de loc în jur, nici pe stânga, nici pe dreapta, 
urcând spre cer cu acoperișurile aplecate în faţă, privindu-ne 
înaintând cu greutate pe caldarâm. Erau oameni încotro priveai. 
Nu era colțișor nelocuit în tot orașul. 

Am urmat-o pe panova Mandelstam. Știa încotro mergea. Și 
nu-mi puteam da seama cum. Fiecare cotitură pe lângă care 
trecea arăta aidoma celorlalte. Dar ea pășea hotărâtă și sigură 
de parcă nu trebuia să se gândească încotro s-o apuce, și avea 
dreptate, pentru că în cele din urmă am ajuns dinaintea altui 
zid, nu la fel de înalt ca primul, cu o poartă în el, și încă doi 
oameni înarmaţi cu săbii. Panov Mandelstam le-a dat și lor câte 
un băânuţ și ne-au lăsat să trecem. Am crezut că urmează să 
ieșim din oraș, dar orașul se întindea și dincolo de aceste ziduri. 
Doar că în partea asta de oraș, toţi cei din jurul nostru erau 
evrei. 

În afară de familia lui Miryem nu mai văzusem niciodată evrei, 
în afară de femeia întâlnită la coadă și de fiul ei. Acum nu 
vedeam în jurul meu decât evrei. Trăiam un simțământ ciudat. 


VP - 284 


M-am gândit că la fel trebuie să se fi simţit și Miryem când a fost 
nevoită să plece în împărăţia Străvechilor. Dintr-odată, toţi cei 
din jurul tău seamănă unul cu altul, dar sunt feluriţi de tine. 
După care m-am gândit din nou că pentru Miryem lucrurile 
stăteau deja astfel. Așa era pentru ea tot timpul în oraș. Așa că 
poate nu i s-a părut atât de ciudat printre Străvechi. 

Astfel, gândindu-mă la Miryem și întrebându-mă oare ce-o fi 
făcând, mi-am dat dintr-odată seama că panova Mandelstam 
venise în oraș după Miryem. M-am oprit în mijlocul străzii. Nu-i 
întrebasem ce caută în oraș. Am fost atât de bucuroasă să-i văd 
în pădure, pe ei și pe Stepon, încât am avut loc în minte doar 
pentru bucurie, nu și pentru întrebări. Bineînţeles că de asta 
veniseră. Panova Mandelstam o căuta pe Miryem. Dar Miryem n- 
avea să fie în oraș. 

A trebuit să merg mai departe, deoarece panova Mandelstam 
a înaintat netulburată și, dacă ne pierdeam de ea, Serghei, 
Stepon și cu mine n-am fi știut ce să ne facem. N-aveam habar 
cum să mai ies din acest oraș. Era ca și cum mă aflam într-o 
casă cu o mie de odăi și toate ușile arătau la fel. Am trecut 
printr-un iarmaroc mare și gălăgios și am ieșit într-o piață, 
ticsită de lume care făcea negoţ, după care am cotit pe o stradă 
care mi s-a părut liniștită după zgomotul pieţei, dar era încă 
foarte gălăgioasă față de liniștea din pădure. Strada s-a făcut 
din ce în ce mai liniștită pe măsură ce casele erau din ce în ce 
mai mari, cu ferestre largi din sticlă, iar aici zăpada era adunată 
în grămezi mai îngrijite, iar scări de piatră duceau din strada 
plină de nea până la ușile caselor. În sfârșit, am ajuns dinaintea 
unei case mari de tot, cu poartă arcuită și cu curte, în care se 
aflau cai și oameni cărând lucruri într-o forfotă de nedescris. 

Mama lui Miryem s-a oprit pe treptele de la intrare. Îl ţinea de 
braț pe panov Mandelstam, iar el a privit spre ușă și am crezut 
că nu voia să intre în casă, apoi au urcat scările împreună și ea 
s-a întors să ne facă semn să venim după ei, așa că am urcat și 
noi scările și am intrat înăuntru. 

— Rakhel! a strigat o femeie, cu părul cărunt, în nuanţe de 
cenușiu, argintiu și alb. 

Trăsăturile chipului ei îmi aminteau de panova Mandelstam și 
cele două femei s-au sărutat pe obraji și mi-am închipuit că 
trebuie să fie bunica lui Miryem. Mama lui Miryem avea la rândul 
ei o mamă, care era în viață. 


VP - 285 


— Și Josef! Ce multă vreme a trecut! Haide, poftiţi, scoateți-vă 
hainele groase! a adăugat bătrâna, sărutându-l pe obraji pe 
panov Mandelstam. 

Mi-a fost teamă ca panova Mandelstam să n-o întrebe pe 
mama ei de Miryem încă de la sosire, dar n-a făcut-o. Mai multe 
femei au ieșit de la bucătărie și s-a auzit zvon de glasuri, 
salutându-se și vorbind de felurite lucruri. Am crezut că din 
cauză că vorbeau atât de repede nu puteam eu înţelege nimic, 
apoi mi-am dat seama că spuneau cuvinte de care n-aveam 
habar, amestecate cu vorbe care-mi erau cunoscute. Asta m-a 
făcut să-mi doresc să plec de îndată de acolo, să mă întorc la 
căsuţa din pădure. Stând la masă în casa panovei Mandelstam, 
mâncând din farfuria lui Miryem, am ajuns să-mi închipui în 
taină, în adâncul sufletului, fără să vreau cu adevărat, că aș 
putea să-i iau locul lui Miryem, dar acum simţeam că nu știusem 
niciodată ce anume însemna acest loc. Văzusem o parte din el, 
dar nu întregul. Acesta de aici era tot locul lui Miryem, iar eu nu 
mă regăseam în el. Nu eram deloc dorită aici. 

Aș fi plecat dacă aș fi știut încotro s-o apuc. Serghei era lângă 
mine, iar Stepon se dăduse jos din spinarea lui și se împingea în 
mine, cu capul în coasta mea, trăgându-și șorțul meu peste față. 
Ar fi venit și ei cu mine bucuroși. Însă nu știam unde să ne 
ducem. Apoi mi-am auzit numele: panova Mandelstam o trăsese 
deoparte pe mama ei din zvonul de glasuri și îi spunea cu glas 
domol ceva despre mine, despre noi trei, mamei sale, care 
asculta îngrijorată, măsurându-ne cu privirea. Voiam să știu ce 
își spuneau, de era atât de îngrijorată bătrâna, și mă întrebam 
ce-aveam să ne facem dacă i-ar fi spus fiicei ei că nici măcar de 
dormit nu putea să ne primească în casa ei. Îi puteam pricinui 
necazuri și nici măcar nu știa cine suntem. 

Dar bătrâna nu a spus nimic din toate astea. l-a zis ceva 
mamei lui Miryem, care a venit apoi la noi cu un zâmbet care 
parcă spunea că totul avea să fie bine, dar nu era întru totul 
sigură de asta, după care ne-a condus înăuntrul acelei case 
mari. Era o scară care urca la primul cat și am urmat-o pe mama 
lui Miryem într-un coridor larg cu o carpetă pe mijloc, iar la 
capătul coridorului era o altă scară și am urcat-o și pe aceea, 
după care încă una, cu trepte de lemn, și în sfârșit ne-am trezit 
într-un holișor fără covoare pe jos, doar cu podele goale din 
scânduri, și se găseau doar două uși de fiecare parte a 


VP - 286 


holișorului și încă una în tavan, de care atârna un capăt de 
frânghie. Panova Mandelstam a deschis ușa din stânga și ne-a 
vârât într-o odaie de mărimea căsuţei din pădure; într-atât de 
mare era casa în care intrasem, încât puteai urca mult și bine pe 
scări, iar la ultimul cât dădeai de o altă casă - orașul însuși era 
atât de mare, încât se aflau în el multe case de felul acesteia, pe 
care nu le puteai deosebi una de alta. 

Insă în încăpere se afla o fereastră, pe peretele aflat de 
cealaltă parte a ușii, iar Stepon s-a smuls din mâna mea și a 
alergat acolo, apăsându-și faţa întreagă de geam, cu un strigăt. 
Am crezut că era supărat, dar a spus doar atât: 

— Suntem păsări! Wanda, Serghei, priviţi! Suntem păsări! 

M-am dus un pic speriată lângă el, după care ne-am uitat prin 
geam și Stepon avea dreptate: eram într-adevăr păsări. 
Urcasem atât de sus în casa cea mare, încât acum vedeam de 
deasupra acoperișurile altor case, privind jos în stradă. De sus 
puteam zări piaţa prin care trecusem, doar că era atât de mică 
încât o puteam acoperi cu mâna dacă mi-o lipeam de geam, și 
se putea vedea și zidul împrejmuitor al orașului, doar o linie 
subţire, ca un șarpe portocaliu dând ocol orașului, cu spinarea 
acoperită de zăpadă, iar dincolo de el se afla pădurea, iar toți 
copacii din ea întruchipau un întreg mare și întunecat, acoperit 
de o pătură groasă de nea, atât de albă că mă dureau ochii 
privind-o. Zăpadă albă se găsea și pe acoperișurile caselor, însă 
jos în stradă neaua era murdară și neagră, dar de la așa o 
înălțime nici măcar zloata din stradă nu arăta urât. 

— Veniţi, așezaţi-vă și odihniţi-vă! ne-a spus mama lui 
Miryem. 

Din pricina priveliștii de pe fereastră, nici măcar nu 
cercetasem odaia. Erau trei paturi în ea, paturi adevărate, 
făcute din lemn, fiecare dintre ele cu saltea, cu pături și perne. 
Era și o mică vatră, fără foc aprins în ea, dar în odaie era oricum 
foarte cald, iar lângă fereastră se afla o măsuţă cu un scaun sub 
ea și în fața căminului alte două scaune. Scaunele aveau șezutul 
acoperit cu pernuţe, roase doar un pic. 

— Trebuie că sunteţi flămânzi, știu. O să trimit să vă aducă 
ceva de mâncare. Imi pare rău că v-am așezat așa de sus, în 
odăile servitorilor: toate odăile de culcare de la caturile de 
dedesubt sunt deja ticsite de oaspeţi. Dar unii dintre ei vor pleca 
mâine după nuntă, și atunci n-o să mai fie așa înghesuială. 


VP - 287 


N-am știut ce să spunem, așa că n-am spus nimic, după care 
mama lui Miryem ne-a lăsat singuri și ne-am așezat pe câte un 
pat și ne-am uitat îndelung unul la celălalt. Știam că bunicul lui 
Miryem era bogat, dar nu știusem până atunci ce anume 
înseamnă să fii bogat. Bogat însemna că această odaie cu trei 
paturi, cu masă și scaune și o fereastră acoperită cu sticlă era 
ceva ce-ţi puteai lesne permite. Era chiar mai mare decât am 
crezut la început, pentru că, atunci când ne-am așezat, am zărit 
o bucată mare de podea liberă între paturi, unde nu se aflau 
unelte de gătit, nicio grămadă mare de lemn de foc, nici oale, 
nici topor sau mătură atârnate pe perete. Pe peretele de 
deasupra patului meu se găsea un tablouaș care închipuia 
orașul văzut de la fereastră, doar că anotimpul era primăvara, 
cu copaci înverziţi și păsări în văzduh. 

După o vreme panova Mandelstam s-a întors, însoţită de o 
fată, o fată înaltă și voinică, cu părul strâns sub o basma, 
purtând o tavă mare și grea încărcată cu mâncare, pe care a 
pus-o pe masă, după care a înclinat din cap spre panova 
Mandelstam și a ieșit. M-am uitat în urma ei și m-am gândit: fata 
asta eram eu; nu aveam loc în casa asta nici măcar să duc și să 
aduc lucruri. Aveau deja pe cineva pentru treaba asta. 

Stepon și Serghei s-au pus pe mâncat de îndată, dar mie nu- 
mi venea să mănânc. Îmi era foame, dar simțeam o durere 
surdă în stomac când mă uitam la mâncare și i-am spus panovei 
Mandelstam: 

— Nu vă suntem de niciun folos aici. 

Și aproape că i-am zis ar trebui să plecăm, dar n-am fost în 
stare, pentru că nu aveam unde să ne ducem, dacă nu cumva 
ne preschimbam în păsări și zburam de-acolo. 

Panova Mandelstam m-a privit surprinsă. 

— Wanda! Cum se poate, după cât ajutor ne-ai dat? Pot eu 
acum să spun, ei, la ce-mi mai poate fi de folos fata asta? 

S-a întins spre mine și mi-a cuprins chipul în palme, 
scuturându-mi ușurel capul înainte și înapoi. 

— Ești o fată de ispravă și ai o inimă bună. Ai muncit atâta 
fără să te plângi vreodată. De când ai venit la noi în casă, eu n-a 
mai trebuit să ridic un deget. Inainte să mă gândesc că un lucru 
trebuie făcut, el era deja gata. Am fost bolnavă, dar, pentru că 
tu mi-ai fost de ajutor, m-am însănătoșit. Și nu-mi ceri niciodată 
nimic. Nu iei decât ce-ţi îndesăm noi în mână. Așa că acum 


VP - 288 


trebuie să mă lași să fac cum știu eu. 

— Ce-mi îndesați în mână e mai mult decât tot ce am! am zis, 
pentru că mă durea s-o aud spunând lucruri neadevărate, ca și 
cum aș fi venit s-o ajut din bunătate și nu pentru că îmi doream 
să capăt argint și să mă simt în siguranță. 

— Atunci înseamnă că n-ai de-ajuns, iar eu am mai mult decât 
îmi trebuie, a adăugat. $$$, draga mea! Nu mai ai mamă, dar 
dă-mi voie să vorbesc cu glasul ei preţ de câteva clipe. Ascultă- 
mă! Stepon ne-a povestit ce s-a întâmplat la voi în casă. Sunt pe 
lume oameni cu suflet de lupi, care vor să-i mănânce pe alţii ca 
să-și umple burţile. Așa a fost la voi în casă dintotdeauna. Dar 
aici ești alături de fraţii tăi și nu te mănâncă nimeni, iar în 
sufletul tău nu-i nici urmă de lup. V-aţi hrănit unul pe altul și ați 
alungat lupul. lar, dacă aţi găsit ceva de mâncare în casa mea, 
atunci mă bucur, mă bucur din toată inima. Sper că veţi găsi 
mereu. 

Mi-a șters cu degetele mari lacrimile de pe faţă, deși curgeau 
mai iute decât putea ea să șteargă. 

— Șșș, nu plânge! mi-a zis. Știu că ţi-e teamă și ești 
îngrijorată. Dar astăzi o să aibă loc o nuntă aici. E vremea să ne 
veselim. Măcar astăzi să nu lăsăm tristeţea să intre în această 
casă. Bine? Acum așază-te și mănâncă ceva! Odihnește-te 
puţin! Dacă vrei, când îţi trece oboseala, vino jos și ajută-mă. 
Mai avem încă de lucru și toată lumea care pune mâna e veselă. 
O să ridicăm baldachinul pentru mire și mireasă, o să rânduim 
mâncarea pe mese, o să mâncăm împreună și o să dănţuim, iar 
lupul hain n-o să poată intra. De mâine, o să ne gândim la altele. 

Am dat din cap fără să spun nimic. Nu puteam rosti nicio 
vorbă. Mi-a zâmbit și mi-a mai șters câteva lacrimi de pe obraz, 
după care a renunțat să mai încerce și mi-a întins o batistă din 
buzunarul fustei, m-a mai mângâiat o dată pe obraz și a ieșit. 
Serghei și Stepon stăteau la masă privind cu jind la mâncare. Pe 
masă erau supă, pâine și ouă, iar când m-am așezat lângă ei, 
Stepon mi-a zis: 

— N-am știut că e vrăjitorie când ai adus așa ceva acasă, am 
crezut că era doar mâncare. 

Le-am întins mâinile, dintr-odată: una lui Serghei de o parte, 
și cealaltă lui Stepon de cealaltă parte, iar ei mi-au întins fiecare 
câte o mână și ne-am ţinut strâns, strâns de tot; am alcătuit un 
cerc împreună, frații mei și cu mine, în jurul mâncării care ne 


VP - 289 


fusese oferită, iar în odaie n-a ajuns nici picior de lup. 
# 

Dimineaţa devreme, Mirnatius a tras draperiile patului și i-a 
pus pe jar pe servitori încă înainte ca eu să mă trezesc; ne-au 
adus la pat ceai fierbinte pe o tavă și pâine caldă cu unt și gem, 
încă o tavă cu felii groase de șuncă și brânză: mâncare 
consistentă, fără îndoială cea mai bună pe care o puteau oferi 
gazdele, deși doar un pic mai răsărită faţă de hrana ţărănească. 
Mirnatius s-a strâmbat la vederea ei și doar a ciugulit un pic. Eu 
m-am silit să mănânc, cu ochii plecaţi ca să nu-l privesc, 
îmbrăcat într-un halat de casă cu broderii luxoase, să nu-i văd 
mâinile și gura. Focul din odaie îmi încălzea un obraz, însă 
celălalt obraz era și el fierbinte. Îmi tot aminteam mâna lui pe 
coapsă și inelul de argint vrăjit se încăpăţâna să nu absoarbă 
căldura din trupul meu. 

A cerut să facă o baie și a trebuit să rabd asta: i-au pus vana 
cu apă dinaintea focului și două slujnice l-au spălat, în timp ce 
eu m-am străduit să nu le privesc mâinile plimbându-se pe 
trupul lui, am încercat să nu am vreun simțământ care să 
semene cu gelozia. Nu eram nici pe departe geloasă pe el, ci 
mai degrabă pe ce anume mă făcuse să simt, acel fior resimţit 
care ar fi trebuit să-i aparțină unui bărbat căruia i-aș fi dat voie 
să mă atingă; unui bărbat care și-ar fi dorit să mă atingă, care 
putea fi cu adevărat soțul meu. Voiam ca acel tremur dulce al 
coapsei să fi fost un dar cu totul și cu totul neașteptat: voiam să 
fiu în stare să-l pot privi îmbăindu-se, să roșesc și să mă bucur 
pentru asta. In schimb, trebuia să privesc dinadins în altă parte, 
pentru că, dacă toate aveau să-mi iasă după gândul meu, chiar 
în acea seară aveam să-l arunc într-un puț părăsit împreună cu 
un rege al iernii și să-i îngrop pe amândoi sub dărâmături, ca să 
mă mărit apoi cu un bădăran de-o vârstă cu tata. 

Magreta s-a strecurat în odaie, sfioasă și îndrăzneață în 
același timp, înarmată cu pieptăn și perie, ca să-mi aranjeze 
părul; mâinile ei pe umerii mei îmi puneau o întrebare 
tremurătoare la care nu-i mai puteam răspunde. Imi spusese 
odată demult, cu vorbe repezite și cât se poate de banale, ce 
anume se întâmplă în pat între un bărbat și o femeie, pe când 
eram încă îndeajuns de tânără încât cele auzite să mi se pară 
niște aiureli, și m-a pus să-i promit fără șovâire că n-aveam 
niciodată să las vreun bărbat să-mi facă așa ceva înainte de a fi 


VP - 290 


căsătoriți. „Nu c-o să se ivească prilejul să rămâi singură cu un 
bărbat, dacă asta depinde de mine, dușenka”, a adăugat, cu un 
pic de întârziere, mângâindu-mi părul: nu făcea decât să 
transmită mai departe un discurs pe care i-l ţinuse cineva 
demult tare; un discurs pe care-l ascultase cu luare-aminte și i 
se supusese de-a lungul întregii vieţi. 

După câţiva ani de la discuţia aceea, când am crescut 
îndeajuns încât să înțeleg ce însemna căsătoria pentru fiica unui 
duce și de ce n-aveam să fiu niciodată lăsată singură cu un 
bărbat suficient de mult încât să apuc să aleg ceva înainte de a 
rămâne fără alegeri, mi-a vorbit din nou de fapta dintre 
așternuturi, de data asta cu glas mângăietor, ca despre ceva ce 
trebuie îndurat: nu era foarte rău, dura doar câteva minute, n- 
avea să doară prea tare, și oricum durea doar prima dată. 
Totuși, de astă dată, eram prea mare ca să mai pot fi mângâiată 
astfel. Inţelesesem că mă minte, fără să știu precis cum mă 
minte; poate că avea să doară de fiecare dată și poate c-avea să 
doară tare și poate c-așa urma să fie ani de zile - o sumedenie 
de posibilităţi neplăcute. Ba chiar o întrebasem de unde știa, la 
care s-a făcut trandafirie la faţă, s-a rușinat și a zis: „Toată 
lumea știe, lrinușka, toată lumea știe”, ceea ce însemna că, de 
fapt Magra, habar n-avea de treaba asta. 

Dar nu mi-a vorbit niciodată de alte posibilităţi, nu mi-a spus 
de ce m-a făcut să-i făgăduiesc de prima dată. Acum mă 
întrebam dacă Magra tânjise vreodată în felul ăsta și cum 
anume își înăbușise această poftă; ce coajă de pâine își 
îndesase în gură ca să nu-și îngăduie să înghită seminţele unei 
nenorociri. Am rămas așezată, cu mâinile Magrei împletindu-mi 
părul în cozi și cu degetele împreunate în poală, iar inelul de 
argint fermecat strălucea ca aurul oglindind flăcările focului, în 
aceeași culoare ca pielea soțului meu, lucind cu o lumină 
chihlimbarie, pe când ieșea ud leoarcă din vană. 

A rămas gol ca o statuie dinaintea căminului larg din faţa 
mea, în timp ce slujnicele îi ștergeau picurii de apă de pe trup 
cu prosoape moi: un pic cam prea drăgăstos, după cum m-am 
străduit să nu bag de seamă. Amândouă erau foarte drăgute, 
desigur, alese pe sprânceană după gustul ţarului. Însă el doar a 
scuturat din umeri ca un cal apărându-se de muște și a rostit cu 
o vie nerăbdare: 

— Hainele mele! 


VP - 291 


Fetele au plecat grăbite, alungate de valeţii personali ai 
țarului, care i-au adus veșmintele, mătase și catifea împăturite 
strat peste strat la fel de grijuliu precum armurile tatei, iar 
Mirnatius a bombănit pe toată durata toaletei, nemulțumit de 
câte o cută sau umflătură a straielor. 

Eu eram deja îmbrăcată. Servitorii au făcut o plecăciune când 
Mirnatius i-a expediat, după care s-au întors spre mine chiar 
când Magreta îmi așeza coroana pe cozile proaspăt împletite. Au 
rămas tăcuţi o clipă dinaintea mea, privindu-mă, după care au 
făcut o plecăciune și mai adâncă; cele două slujnice s-au înclinat 
și ele, tot adânc, și s-au furișat afară din încăpere mână în 
mână, cu coșurile de prosoape și săpunuri pe celălalt braț, 
șușotind pline de alean. Mirnatius le-a privit cu și mai multă 
indignare uimită, apoi și-a smuls brusc caietul cu schiţe din 
săculețul atârnat pe perete. Fără măcar să se așeze, mi-a 
schiţat din nou chipul din linii trase repede și cu furie, și s-a 
întors prinzând de braţ un servitor care încă intra și ieșea golind 
cu găleata vana. 

— Aruncă o privire pe asta! E ăsta un chip frumos? a întrebat 
cu glas poruncitor. 

Desigur, sărmanul om s-a speriat foarte rău și s-a uitat la 
desen încercând doar să ghicească răspunsul dorit de ţar; s-a 
holbat la schiţă și a întrebat pe dată: 

— Este Maria Sa țarina? după care s-a uitat la mine, apoi din 
nou la desen, și în cele din urmă l-a privit neajutorat pe 
Mirnatius. 

— Ei bine? s-a răstit el. E un chip frumos sau nu? 

— Da, a răspuns omul cu glas stins, de-a dreptul disperat. 

Mirnatius a scrâșnit din dinți. 

— De ce? Ce vezi frumos la el? Vită-te cu atenţie și spune-mi, 
nu behăi un răspuns oarecare crezând că asta vreau să aud! 

Omul a înghiţit în sec, înspăimântat de-a dreptul, și a spus: 

— Se aseamănă cu modelul? 

— Așa să fie? a zis Mirnatius. 

— Da? Da, și încă foarte bine, a spus omul, mai limpede și mai 
repede, pe măsură ce Mirnatius se apropia de el. Dar cine-s eu 
să judec, Măria Ta? lertare! a rostit el și și-a plecat capul. 

— Lasă-l să plece! am spus, cuprinsă de milă. Întreabă-l în 
schimb pe boier. 

Mirnatius m-a privit încruntat, dar i-a făcut semn servitorului 


VP - 292 


să iasă, apoi i-a dus desenul boierului și i l-a pus în mână chiar 
în prag, pe când întreaga suită se înghesuia din nou în sănii. 
Boierul și soţia lui s-au uitat la el, iar ea l-a mângâiat cu 
degetele și a murmurat: 

— Ce frumos este, Măria Ta! 

— Cum?! a răbufnit Mirnatius, luându-se dintr-odată de gazdă. 
Ce trăsături îţi plac, care anume? 

Femeia l-a privit surprinsă, apoi s-a uitat din nou la desen șia 
spus: 

— Cum să zic... niciuna luată aparte, cred, Măria Ta. Dar 
uitându-mă din nou la el pot vedea chipul țarinei noastre. Și apoi 
i-a zâmbit dintr-odată: Poate că văd în el ce văd și ochii Mariei 
Tale, a adăugat, cu glas blajin și plină de bune intenţii, dar ţarul 
s-a îndepărtat ca o vijelie, spumegând de furie, și s-a trântit pe 
locul lui din sanie, lăsându-i gazdei foaia ruptă din caietul cu 
schițe. 

Mi-a mai schițat cam o duzină de portrete în ziua aceea, 
desen după desen, din fiecare unghi pe care l-a putut obţine; m- 
a prins de bărbie și mi-a împins capul când într-o direcţie, când 
într-alta cuprins de o frustrare nebună. L-am lăsat să facă ce 
dorește fără să mă plâng. Mă gândeam, fără să vreau, la plânsul 
lui tăcut. La caietul lui plin cu schiţe, la cum îi obligase pe 
servitori să se uite la ele și la boierul în a cărui casă 
petrecuserăm noaptea dinainte. Am ajuns la Vysnia puţin după 
prânz și sania a tras la scară dinaintea casei tatei. Sania nu se 
oprise de tot, iar Mirnatius a sărit din mers; fără să rostească 
măcar un singur cuvânt de salut, i-a împins tatei caietul cu 
schițe și a întrebat, aproape sălbatic: 

— Ei bine, ce părere ai? 

Tata s-a uitat la schiţe fără grabă, întorcând paginile cu vârful 
bătătorit al arătătorului; o expresie stranie i s-a întipărit pe față. 
Am coborât din sanie cu ajutorul unui valet, iar mama mea 
vitregă, Galina, și-a deschis brațele în semn de bun-venit; ne-am 
sărutat pe obraji, apoi m-am îndreptat de spate, în timp ce tata 
zăbovea asupra ultimului desen, o schiţă a chipului meu privind 
arborii încărcaţi de zăpadă, o singură linie curbată întruchipând 
marginea saniei și faţa mea văzută doar din semiprofil, doar 
genele și un colț al gurii și conturul părului. Tata a zis: 

— Aduce cu mama ei în desenele astea, și i-a înapoiat brusc 
caietul lui Mirnatius, cu buzele strânse, după care s-a aplecat să 


VP - 293 


mă sărute pe obraji. 

Nu mai dormisem niciodată în încăperea cea mai mare din 
casa tatei. Trăsesem de câteva ori cu ochiul să văd cum arată, 
într-un soi de joc copilăresc al îndrăznelii, când nu aveam 
oaspeţi de seamă și Magreta îmi dădea voie. Mi se păruse 
dintotdeauna o cameră uriașă, impunătoare. Pervazurile erau 
cioplite în piatră și balconul se avânta impetuos în afară, oferind 
o vedere splendidă spre râu și pădure. „Aici a fost apartamentul 
fostei ducese”, îmi spusese odată Magreta. Pe pereţi erau 
atârnate tapiserii. Magreta ajutase la refacerea ţesăturii câtorva 
dintre ele, însă meșteșugul meu de cusătoreasă nu fusese 
destul de bun ca să o ajut; am lucrat doar broderia a două perne 
de catifea care făceau parte din așternutul de pat, pe care 
apărea perechea caraghioasă de labe cu gheare lungi care îmi 
plăcuseră dintotdeauna; blazonul fostului duce înfățișa un urs, 
iar în castel rămăseseră cam jumătate de duzină de mobile cu 
labele de urs sculptate în lemn. 

Însă acum, dintr-odată, încăperea mi se părea mică, 
înghesuită și înăbușitoare, după ce văzusem cu ochii mei 
frumusețea graţioasă a palatului ţarului. Am ieșit pe balcon cât 
servitorii ne-au adus bagajele înăuntru, forfotind în jurul meu, și 
vântul rece mi-a înviorat plăcut chipul. După-amiaza curgea 
liniștită, iar soarele cobora pe boltă. Magreta a intrat, 
mustrându-i pe slujitorii care îmi aduceau cufărul cu rochii, dar a 
venit lângă mine pe balcon, strângându-mi mâna între mâinile ei 
și mângâind-o încet. 

Când au ieșit ceilalți și am rămas singure pentru câteva clipe, 
i-am spus discret: 

— Vrei să trimiţi un alt slujitor să caute unde se află casa lui 
panov Moshel? Este undeva în cartierul evreiesc. O nuntă o să 
aibă loc acolo diseară și vizitiul va trebui să știe drumul. Și fă-mi 
rost de un cadou de nuntă. 

— Vai, dușenka! a spus cu glas moale, un pic temătoare. 

Mi-a dus mâna lângă obrazul ei și mi-a sărutat-o, după care a 
ieșit să facă ce o rugasem. 

Una dintre gărzile lui Mirnatius a intrat în odaie, un ostaș care 
ne însoţise încă de la palat. Nu era unul dintre valeți, dar, spre 
deosebire de ceilalți slujitori care fojgăiau prin odaie, pentru el 
nu eram fiica ducelui; eram țarina și, când m-am uitat la el, a 
făcut o plecăciune adâncă și s-a oprit în loc, așteptând porunca. 


VP - 294 


l-am spus: 

— Vrei să-i dai de știre tatălui meu că aș dori să-l văd? 

— De îndată, Măria Ta! a spus, cu un glas care semăna cu 
sunetul jos al unei strune de lăută, după care a ieșit. 

Nu după mult timp a intrat în încăpere tata. S-a oprit în prag 
și s-a uitat la mine. l-am simţit ochii măsurându-mă din cap 
până în picioare, aspri și cercetători, preţăluindu-mă așa cum o 
făcuseră dintotdeauna. De pe balcon, m-am întors cu fața spre 
el, ţinând spatele drept și privindu-l, și după o clipă a venit lângă 
mine, pe piatra rece. Afară, albul aproape neîntrerupt al pădurii 
și râul îngheţat păreau să înghită câmpurile semănate. 

— N-o să fie o recoltă bună anul ăsta, am spus. 

— Nu, mi-a răspuns tata. Secara s-a mânat pe câmp. 

— Îmi pare rău că te pun la cheltuială, dar o să aibă loco 
nuntă cât suntem noi aici, i-am spus. O s-o mărităm pe Vassilia 
cu vărul lui Mirnatius, Ilias. 

S-a oprit și m-a privit prelung pe sub sprâncene. Mi-a spus 
apoi cu glas molcom: 

— O să ne descurcăm. La cât timp de la sosirea ei e nunta? 

— Chiar atunci, la sosire, i-am spus, și ne-am privit în ochi și 
am știut că m-a înţeles cum nu se poate mai bine. 

S-a șters la gură cu mâna, gânditor. 

— O să am grijă ca părintele ldoros să fie pregătit și să 
aștepte în capelă încă de când caii prinţului Ulrich intră pe 
porțile orașului. Casa va fi ticsită de lume, dar mama ta și cu 
mine o să le cedăm odaia noastră de culcare. Vassilia o să 
doarmă cu femeile din suita ei la etaj, iar eu o să stau în odaia 
de alături, cu vărul tău Darius. Câţiva oameni în serviciul soţului 
tău pot împărţi odaia cu noi, ca să facem mai mult loc. 

Am dat din cap, știind că n-aveam de ce să mă îngrijorez în 
privinţa lui Ulrich - cu siguranţă avea să găsească o cale de a-și 
îmbărbăta preţiosul odor, să nu-și lase proaspătul mire cu buza 
umflată. 

— Vom primi și vizita prinţului Casimir? a întrebat apoi tata, 
cercetându-mă cu privirea. 

— S-ar putea să nu ajungă decât peste o zi, mă tem, am 
răspuns. Solul trimis către el a pornit târziu; a avut ceva 
neplăceri cu calul. 

Tata s-a uitat iar prin odaie. Slujitorii încă trebăluiau, dar nu 
era niciunul în apropierea balconului. 


VP - 295 


— Cum stă cu sănătatea soțul tău? 

— Bine, în mare parte. Dar are... nervii un pic slăbiţi, am spus 
sec. O slăbiciune moștenită de la mama lui, cred. 

Tata s-a oprit și s-a încruntat adânc. 

— Beteșugul ăsta îi face... greutăţi? 

— Până acum se vede treaba că da, am spus. 

A rămas tăcut, după care a spus: 

— O să schimb o vorbă de taină cu Casimir când sosește. Nu e 
deloc vreun neghiob. E un om de suflet și un ostaș destoinic. 

— Mă bucur că ai o părere bună despre el, am spus. 

Tata a ridicat mâna și mi-a mângâiat obrazul preț de o clipă, 
gest atât de neașteptat din partea lui încât m-a făcut să tresar. 
Mi-a spus aprig, cu glas scăzut: 

— Sunt mândru de tine, Irina, apoi și-a îndepărtat mâna. O să 
coborâţi la cină diseară, tu și cu soţul tău? 

— Nu în seara asta, am spus după o clipă de gândire. 

Am făcut o sforțare ca să-i răspund, la început. Nu-mi 
închipuisem vreodată că îmi doream ca tata să fie mândru de 
mine. Nu-mi păruse niciodată cu putință așa ceva, dar n-am 
știut că-mi păsa de asta. A trebuit să mă străduiesc iar să-mi 
găsesc cuvintele. 

— Ar mai fi vorba de încă un lucru. De ceva... diferit. 

M-a privit scrutător și a dat din cap. 

— Spune-mi! m-a îndemnat. 

Am așteptat în tăcere până ce încăperea s-a golit încă o dată 
de slujitori. 

— larna asta lungă e lucrarea Străvechilor. Au de gând să ne 
îngheţe pe toți. 

Tata s-a înțepenit pe picioare și și-a întins instinctiv degetele 
spre lănţișoarele care atârnau de coroana mea de argint, 
privind-o stăruitor. 

— Regele lor vrea ca ninsoarea să ţină toată vara. 

Ochii lui m-au măsurat aspru și cu încordare: 

— De ce? 

Am clătinat din cap. 

— Nu știu de ce. Dar există o cale să-l oprim. 

Rămași singuri câteva clipe, i-am vorbit despre planul nostru, 
pe șleau și în mare grabă. Când am discutat chestiuni politice cu 
el, i-am putut spune o mie de lucruri fără să rostesc un singur 
cuvânt care să mă dea de gol și să fie înţeles de altcineva și fără 


VP - 296 


să mă tem că nu înțelegea ce voiam să-i spun, dar n-avea cum 
să fie la fel vorbindu-i de regi ai iernii și demoni de foc. Aceștia 
se mișcau nestingheriţi printre cuvintele noastre la fel cum se 
mișcau prin lumea noastră, pricinuind nenorociri fără margini la 
tot pasul. Am vorbit zorit nu doar de teamă că ne-ar putea auzi 
cineva, ci pentru că-mi doream să ajung cât mai iute la capăt: 
povestea n-avea nicio noimă în afară de realitatea crudă, cu 
ziduri de piatră, omoruri și soare strălucitor pe meterezul 
încărcat de zăpadă. 

Tata m-a ascultat cu multă luare-aminte. După ce am 
terminat, a spus: 

— A fost odată în oraș un turn, la capătul dinspre miazăzi al 
zidului împrejmuitor, în apropierea cartierului evreiesc. L-am 
dărâmat în timpul asediului în urma căruia am intrat în oraș. 
Apoi l-am reconstruit cât se putea de repede și am lăsat 
descoperite pivniţa și temeliile turnului, astupându-le numai cu 
țărână, iar doi dintre cei mai buni oameni ai mei împreună cu 
mine am săpat un tunel care leagă turnul de pivnițele castelului, 
pe când orașul încă fumega după asediu. 

Dădeam din cap, cu mișcări repezi, înțelegând unde bătea: își 
pregătise o ieșire din oraș, o cale de a se salva în caz de asediu, 
un tunel de care fostul duce nu avusese parte. 

— O dată pe an, pe timp de noapte, cobor în tunel și îl 
cercetez de la un capăt la celălalt. O să dezvelesc intrarea 
săpând chiar eu și o să te aștept acolo, lângă ziduri. Lanţul îl ai? 

— Da, am spus. În cutia cu bijuterii. Mai am și douăsprezece 
lumânări mari, ca să alcătuiesc un cerc de foc. 

A încuviințat cu o mișcare a capului. Mai mulţi slujitori au 
intrat, iar noi am tăcut deodată. N-a mai rostit niciun cuvânt cât 
aceștia au descărcat încă două cufere încărcate cu veșminte 
somptuoase de catifea, mătase și brocart. Avea ochii aţintiţi 
asupra servitorilor cărăuși, dar nu-i vedea, adâncit în gânduri; 
îmi închipuiam cum mintea lui descâlcește cu nesfârșită răbdare 
un fir înnodat, netezindu-l de la un capăt la altul. 

— La ce te gândești? l-am întrebat când servitorii au plecat. 

După o clipă, mi-a zis: 

— Oamenii au trăit de multă vreme pe meleagurile astea, 
Irina. Stră-străbunicul meu a avut o gospodărie țărănească în 
apropierea orașului. Străvechii stăpânesc asupra pădurii și 
tânjesc după aur, năvălind odată cu furtunile de iarnă ca să și-l 


VP - 297 


însușească, dar n-au împiedicat niciodată venirea primăverii. 

Tata m-a privit cu ochii lui limpezi și reci și am simţit 
avertismentul din glasul lui: 

— Bine-ar fi să știm: de ce? 

# 

Am adormit în baie de îndată ce m-au așezat în vană și cred 
că aș fi putut dormi după pofta inimii, acum că primisem 
făgăduiala regelui Străvechilor, dar, în timp ce pluteam leneș 
deasupra apei, am visat aievea că stăteam în pragul sălii de bal 
din casa bunicului, în încăperea goală și cu luminile slabe, iar 
regele iernii mă lua în derâdere, zicându-mi: „Ai încurcat data”. 

Am sărit ca arsă, trezită brusc și înspăimântată, cu inima 
bătându-mi nebunește. Am privit nedumerită pentru o clipă la 
peretele dinaintea mea, care nu se mai zărea limpede, ci doar 
ca o masă compactă de alb, după care am ieșit stângace din 
vană, înfășurându-mă într-un cearșaf în care mă împiedicam la 
mers. Nu doar peretele se schimbase: lumea întreagă se făcuse 
cu totul albă; pădurea era îngropată atât de adânc în zăpadă, 
încât pinii cei mai apropiaţi erau acoperiţi până la vârfurile 
firave și ascuţite, îmbrăcaţi în neaua groasă de nu li se mai 
zăreau acele de culoare verde-închis. Râul dispăruse cu 
desăvârșire sub plapuma de nea, iar cerul de deasupra căpătase 
culoarea mărgăritarului. 

Am rămas în picioare, privind stăruitor ninsoarea, cu pumnii 
încleștați în cearșaf, gândindu-mă la neaua căzând peste casa 
mea, peste Vysnia, până când una dintre slujnice, aflată în 
spatele meu, a întrebat cu sfială: 

— Poftiţi să vă îmbrăcaţi, domniţă? 

Flek, Tsop și Shofer dispăruseră, munca obișnuită de servitor 
fiind acum sub demnitatea lor, dar îmi pregătiseră toate cele de 
trebuinţă înainte de a pleca. Shofer s-a dus să îi poruncească 
altui vizitiu să pregătească sania pentru călătoria mea și au fost 
chemaţi o sumedenie de alți slujitori, care mi se supuneau cu un 
alt fel de tăcere și repeziciune, de parcă anumite vorbe și 
șoapte trecuseră deja din gură în gură prin împărăție, 
schimbând felul în care eram privită. 

Mi-au adus o rochie grea de mătase albă și o haină de brocart 
alb brodată cu argint, ba încă și un guler strâmt și înalt din 
dantelă argintie și un colan de nestemate limpezi, de petrecut 
pe după umeri. Mi-au pus pe cap coroana grea de aur, deasupra 


VP - 298 


restului de podoabe - mi-au pus-o strâmb de prima dată, dar mi- 
a fost de ajuns să arunc o privire fugară în oglindă ca să observ, 
iar strălucirea aurului a pus dintr-odată în umbră licărul fiecărei 
dungi de argint de pe hainele mele, până jos la tivul brodat. În 
jur, femeile și-au luat mâinile de pe rochia de mătase și și-au 
ascuns ochii de chipul meu. 

Aveam să fiu o prezenţă încă și mai nepotrivită la nunta Basiei 
cât timp arătam ca o păpușă plăsmuită de imaginaţia cuiva 
căruia nu-i păsase de costuri sau de simţul măsurii. Însă nu le- 
am spus să-mi aducă o altă rochie. Le aduceam un rege al iernii 
drept oaspete la nuntă și speram să-l ucid în toiul petrecerii; 
veșmintele de pe mine erau chiar ultima mea grijă. lar dacă 
aveam norocul să scap cu viaţă și cu rochia întreagă după 
noaptea care mă aștepta, aveam de gând s-o vând unei fete de 
nobili, s-o aibă de zestre pentru o căsătorie adevărată. Nu-mi 
închipuiam că argintul avea să se mai preschimbe în aur sub 
mâna mea în lumea încălzită de soare, dar oricum aș fi fost o 
femeie bogată pentru tot restul zilelor doar din vânzarea unei 
asemenea ţinute. 

Astfel, am ținut capul drept sub povara coroanei și am lăsat 
greutatea ei să mă poarte spre intrarea în încăpere. Tsop și 
Shofer reveniseră și mă așteptau, fiecare ţinând în mână o 
cutiuță plină cu argint: în mare parte mici bijuterii, unele 
desperecheate, câte un pocal, câteva furculițe, cuțite și tipsii, iar 
printre ele, bănuţi de argint. Își schimbaseră și veșmintele, 
purtând acum haine în culoarea deschisă a fildeșului. Tsop își 
scosese nasturii de aur de pe haina veche și îi cususe pe cea 
nouă. Ceilalţi servitori au făcut o plecăciune dinaintea lor, 
privindu-i, în același timp, pieziș. 

Apoi a intrat și Flek, îmbrăcată tot în culoarea fildeșului, 
purtând în mâini cutia ei cu argint și însoţită de o fetiță, copila 
ei. Era primul copil de Străvechi pe care-l vedeam acolo și-mi 
părea și mai ciudat decât Străvechii adulți: era slabă și subţire 
ca un ţurţure de gheaţă și aproape la fel de străvezie, iar sub 
piele i se zăreau umbre și vinișoare albastru-închis, ca printr-o 
pojghiţă limpede de gheaţă. Străvechii în toată firea arătau ca 
niște coline înzăpezite pe lângă ea - o moviliţă înghețată pe 
care încă trebuia să se așeze zăpada. A privit în sus spre mine 
tăcută, cuprinsă de o curiozitate nestăpânită. 

— Mâini-deschise, aceasta este fiica mea, care acum îţi este și 


VP - 299 


ea chezașă, a spus Flek domol, atingându-și fetița pe umăr, iar 
aceasta a făcut, cu mare grijă, o plecăciune adâncă. 

Purta în mâini un lănţișor fin de argint, o podoabă simplă pe 
care nu dorise s-o pună în cutie laolaltă cu celelalte, iar eu m- 
am aplecat spre ea și am atins mai întâi lănţișorul. 

O îmbujorare caldă și aurie a cuprins mica bijuterie de la un 
capăt la celălalt cu un minim efort de voinţă din partea mea, iar 
copilul a scos un suspin cristalin de încântare, ceea ce a făcut ca 
gestul de acum să pară mai fermecat decât toată truda pe care 
o depusesem în vistieria de sub munte. Încetișor, m-am întors 
spre cutia lui Flek și am atins vârful grămăjoarei de argint 
dinăuntru. Totul s-a umplut pe dată de strălucirea aurului, cu 
aceeași ușurință și repeziciune, de parcă cumva anume darul 
meu prindea puteri sporite - ca și cum acum aș fi putut să mă 
întorc în vistierie și să preschimb în aur trei încăperi ticsite cu 
argint, fără să mai recurg la vreun șiretlic. Am schimbat apoi în 
aur argintul adus de Tsop și de Shofer; niciunul nu a părut 
surprins de cât de repede mergea treaba. După ce am terminat, 
i-am întrebat: 

— Este îngăduit să spui mulţumesc aici la voi sau se socoate a 
fi un lucru necuviincios? 

— Doamnă, n-am îndrăzni să refuzăm ceva dăruit de Măria 
Ta, a spus Tsop un pic încurcată, după ce au schimbat tustrei o 
privire. Insă am auzit că în lumea încălzită de soare, oamenii își 
dau multumiri unii altora ca să umple golul rămas când nu pot 
întoarce un dar primit, iar Măria Ta ne-ai dăruit deja atât de mult 
că nu te putem răsplăti cu nimic altceva în afară de a te sluji pe 
viață: ne-ai dat nume rostite de glasul Mariei Tale și ne-ai înălțat 
în rang și ne-ai încărcat braţele cu aur. Ce-ar putea însemna 
mulțumirile Mariei Tale pe lângă toate acestea? 

Când Tsop mi-a vorbit lămurit astfel - deși nu mă gândisem 
niciodată la numele date ca la un dar făcut lor a trebuit să mă 
gândesc ce-ar fi însemnat dacă le-aș fi spus mulțumesc, în loc 
de a le arăta o politețe mecanică. A trebuit să bâjbâi niţel printre 
gânduri; îmi sărise somnul după baie, însă mă simţeam tot 
istovită, de parcă aveam capul umplut cu câlți. 

— Vreau să spun... ceea ce vreau să spun prin asta este că... 
este că seamănă cu banii daţi pe datorie, am rostit împleticit, 
gândindu-mă deodată la bunicul. Darurile și mulțumirile... le 
vom accepta de la cineva care ni le poate da în acel moment și 


VP - 300 


vom da înapoi ce se cuvine, dacă se poate, atunci când este 
nevoie. Mai sunt unii care ne păcălesc și unele datorii rămân 
neplătite, dar altele sunt plătite cu dobândă pentru a acoperi 
paguba și tuturor ne merge mai bine fără să trebuiască să 
plătim pe dată pentru ceea ce ne dorim. De aceea vă 
multumesc, am adăugat dintr-odată. Pentru că aţi pus în 
primejdie tot ce aveaţi mai drag ca să mă ajutaţi și, chiar dacă 
voi socotiți că răsplata mea e dreaptă, eu tot o să-mi amintesc 
riscul asumat de voi și voi fi bucuroasă să fac și mai mult pentru 
voi dacă-mi stă în putință. 

M-au privit stăruitor tustrei și după o clipă Flek a întins mâna, 
a pus-o blând pe capul copilei și a spus: 

— Doamnă, o să te rog atunci, dacă nu crezi că e mai mult 
decât ce-mi datorezi: nu vrei să-i dai fetiţei mele numele ei 
adevărat? 

Pesemne că în acea clipă am arătat la fel de uluită precum 
mă simțeam; Flek și-a plecat privirea. 

— Cel care a zămislit-o n-a vrut să primească povara când s-a 
născut și a lăsat-o fără nume, a spus încet. lar dacă i-o cer din 
nou acum, o să încuviințeze, dar are dreptul să-mi ceară în 
schimb mâna, iar eu nu mai doresc să i-o dau. 

Nu știam care sunt legile Străvechilor în ceea ce privește 
căsătoria, însă știam precis ce părere am despre un bărbat care 
zămislește un copil, apoi refuză să-l recunoască: nici eu nu l-aș 
mai fi dorit înapoi. 

— Sigur. Cum se face asta? am întrebat, iar, după ce mi-a 
spus cum, i-am întins mâna fetiţei și ea a venit cu mine până la 
marginea balconului, iar eu m-am aplecat și i-am șoptit la 
ureche: Numele tău este Rebeka bat Flek%, fiind încredințată că 
orice Străvechi care avea să încerce să-i ghicească înţelesul s-ar 
fi lovit de mari dificultăți. 

Fetița s-a luminat cu toată fiinţa, de parcă cineva aprinsese o 
flacără înăuntrul ei. A alergat înapoi la mama sa și i-a zis: 

— Mamă, mamă, am nume! Am nume! Pot să ţi-l spun? 

Flek a îngenuncheat, a strâns-o în braţe și a sărutat-o, după 
care i-a zis: 

— Dormi singură cu el în inimă, micul meu fulg de nea, și-o să 
mi-l spui mâine-dimineaţă. 


15 În original, după onomastica tradiţională evreiască, cu sensul de Rebecca, fiica lui 
Flek (n.tr.). 


VP - 301 


M-am bucurat privindu-le fericirea: am simţit în clipa aceea că 
îi răsplătisem cum se cuvine, după ziua și noaptea de spaimă pe 
care o trăiseră alături de mine și, dacă n-aveam să-i mai văd 
niciodată, speram măcar că aveau s-o ducă mai bine. Am simţit 
o zvăcnire de vină, pentru că nu știam lămurit ce avea să se 
întâmple dacă planul meu reușea și lăsam tronul regelui lor 
liber, la cheremul vreunui pretendent. Insemna aceasta că îmi 
pierdeam rangul, iar ei și-l pierdeau odată cu mine? Speram însă 
că o asemenea întâmplare avea doar să-i coboare cu câteva 
trepte în rândurile nobilimii, în cel mai rău caz. Oricum, trebuia 
să îmi asum acest risc, de dragul tuturor alor mei, îngropaţi de 
vii sub ninsoarea nesfârșită de dincolo de fereastra mea. 

Am răsuflat cu putere. 

— Sunt gata de plecare, am spus. 

Și aproape în aceeași clipă zidul de sticlă s-a urnit din loc și 
soțul meu și-a făcut apariţia în încăpere: soţul meu, pe care 
plănuiam să-l ucid. Dintr-o pricină cât se poate de dreaptă, și 
poate chiar mai mult de atât, însă aveam încă oarece mustrări 
de conștiință și nu l-am privit în ochi. Evitasem să-i întâlnesc 
privirea până atunci, pentru că îmi păruse atât de groaznic și de 
ciudat, o sclipire rece de ţurţuri adusă la viaţă; acum i-o evitam 
pentru că brusc arăta prea mult a om, un om în carne și oase. O 
ținusem de mână pe fetiţa ca o statuie de gheaţă, iar acum era 
fina mea sau ceva asemănător, iar când îi priveam pe Flek, Tsop 
și Shofer, chipurile lor erau încălzite de oglindirea aurului din 
cutiile pe care le ţineau la picioare și erau chipurile prietenilor 
mei, care mă ajutaseră și aveau s-o facă din nou dacă le era cu 
putință. Ce importanţă avea că în ţara aceasta nu se vorbea de 
bunătate? Cu mâinile lor, îmi oferiseră o dovadă supremă de 
bunătate. lar acum știam ce aveam să aleg în materie de 
bunătate. 

Însă bunătatea lor făcea să-mi fie mai greu să văd doar iarnă 
pe chipul /ui. Regele Străvechilor nu era prietenul meu; era o 
alcătuire monstruoasă de muchii de gheață, dornic să mă 
spintece și să verse aur din măruntaiele mele, în timp ce iarna 
adusă de el înghiţea cu totul lumea mea. Însă în clipa de faţă 
era un monstru pe deplin mulțumit: mă spintecasem singură și îi 
umplusem două încăperi din vistierie cu aur, iar acum trebuia să 
se ridice la înălțimea isprăvii mele ca să-și împlinească 
demnitatea crăiască, așa că s-a înfățișat dinaintea mea 


VP - 302 


înveșmântat la fel de bogat ca și mine, de parcă voia să 
cinstească așa cum se cuvine prilejul, și s-a înclinat în faţa mea 
la fel de curtenitor ca și cum aș fi fost cu adevărat regina lui. 

— Vino, dar, Doamnă, și să pornim către nuntă! a spus, dintr- 
odată curtenitor faţă de mine, acum când îmi doream cel mai 
mult să fie rece, ursuz și plin de resentimente. 

N-ar fi trebuit poate să fiu surprinsă: nu-mi dăduse niciodată 
nimic din ce-mi doream fără să-l leg prin jurământ dinainte. 

Mi-am privit prietenii pentru ultima oară și am înclinat din cap 
spre ei, în semn de rămas-bun, și am ieșit alături de regele meu. 
Am pășit împreună în curtea castelului. Sania ne aștepta, 
încărcată de blănuri albe, fără niciun însemn. Rochia și coroana 
îmi erau atât de grele, încât a trebuit să mă ţin de marginea 
saniei ca să mă aburc în ea, dar, înainte s-o fac, m-a apucat de 
mijloc și m-a săltat cu ușurință în sanie, după care s-a așezat 
alături de mine, pe locul lui. 

Cerbii s-au avântat la drum când vizitiul a smucit de hățuri, iar 
muntele s-a pierdut într-o clipită în urma noastră. Vântul îmi 
sufla răcoros și dulce în față, nu foarte rece, în timp ce goneam 
pe calea către porțile de argint, către lumea adevărată, în 
sunetul șoptit al tălpicilor saniei și al răpăitului ca de tobă al 
copitelor cerbilor. N-a durat decât câteva clipe până ce ne-am 
afundat în pădure. Cerbii și sania zburau pe deasupra zăpezii 
proaspăt căzute, lăsând doar urme abia zărite, iar copacii pe 
jumătate îngropaţi în zăpadă arătau nefiresc de mici în goana 
noastră printre ei. 

Eram atentă să văd ce avea să facă regele iernii, ce vrajă sau 
descântec avea să folosească pentru a-și croi drum în lumea 
încălzită de soare, dar n-a făcut nimic altceva decât să se 
întoarcă spre mine și să mă privească în același fel cercetător- 
bănuitor, de parcă se întreba dacă nu cumva aș fi putut să 
produc vreo vrajă cu totul neașteptată. Apoi mi-a spus: 

— N-o să-ţi răspund la nicio întrebare în seara asta. 

— Poftim?! am zis, cu vocea aproape gâtuită de neliniște. 

Pentru o clipă am crezut că ghicise, că știa ce anume 
plănuisem și că nu mergeam la nicio nuntă, ci la propria-mi 
execuție. Apoi am înţeles ce voia să spună cu adevărat. 

— Avem o înţelegere! am protestat. 

— Da, în schimbul drepturilor tale nupţiale. Tu nu mi-ai oferit 
nimic în schimbul alor mele. Nu am pus niciun preţ, iar acum 


VP - 303 


văd că m-am târguit prost. 

S-a oprit abrupt, întorcându-și fața spre drum, și a rostit 
tărăgănat: 

— De aceea mi-ai cerut răspunsuri la întrebări prostești drept 
plată cuvenită? Ca să-ţi arăţi disprețul pentru ocara mea? 

A rămas tăcut un moment, iar, înainte să apuc să-l contrazic, 
a izbucnit în râs, ca un ison de clopote auzindu-se peste 
întinderea albă, un zgomot descumpănitor; nu mi-l putusem 
închipui niciodată râzând. M-am oprit, cu gura pe jumătate 
deschisă, pe jumătate surprinsă și pe jumătate indignată, după 
care el s-a întors, mi-a luat mâna și mi-a sărutat-o; în clipa 
aceea atingerea buzelor lui am resimţit-o pe piele ca o răsuflare 
printr-un ochi de sticlă îngheţată. 

M-a surprins atât de mult, încât n-am putut scoate o vorbă și 
nici nu mi-am putut trage mâna, după care mi-a spus cu glas 
aprig: 

— O să-mi repar toate greșelile faţă de tine în seara asta, 
Doamnă, și-o să-ţi arăt că am învăţat să te preţuiesc mai mult; 
n-o să mai am nevoie de altă lecţie în afară de asta. 

A fluturat din mână în sanie, arătând parcă spre peisajul 
înecat cu desăvârșire în zăpadă. 

Mai întâi, l-am privit nedumerită, întrebându-mă ce voia să 
spună, însă împrejurul nostru nu se găsea nimic, nimic de văzut 
cu ochii, în afară de iarna lui fără de sfârșit. O sută de ani de 
iarnă care ne năpădiseră cumva într-o singură zi de vară, când 
Străvechii ar fi trebuit să stea închiși între zidurile de cleștar ale 
muntelui lor, așteptând reîntoarcerea iernii. Deși aceiași 
Străvechi nu reușiseră niciodată să întârzie atât de mult 
primăvara. 

Am rostit dintr-odată cu gâtlejul sugrumat de un gând: 

— Nu tu ești cel care-a făcut iarna atât de lungă. 

— Nu, Doamna mea, a spus, încă uitându-se la mine cu 
negrăita mulţumire de sine a omului care a găsit o comoară într- 
o troacă murdară. 

O comoară din aur curat, așa cum au râvnit Străvechii 
dintotdeauna; de când au început să ne calce mai des, de când 
au început să vină mai des în căutare de aur, tot de atunci 
iernile s-au înrăutățit treptat. Și acum - chiar acum - avea două 
magazii ale vistieriei încărcate cu aur strălucitor ca soarele; se 
bucura de căldura soarelui de vară prinsă în metalul rece al 


VP - 304 


galbenilor grămădiţi de regele iernii între zidurile sale, în vreme 
ce același rege îmi îngropa plaiul natal sub o lespede îngheţată 
de gheață. 

Mi-a zâmbit apoi, încă ţinându-mi mâna; mi-a zâmbit, după 
care s-a întors spre vizitiu și i-a poruncit să pornească și, cu un 
zvâcnet, sania a intrat pe drumul alb; drumul regelui, cum îl 
numise Shofer; drumul Străvechilor, cum îl știam după nume, și 
pe care îl pândisem cu privirea în codrul întunecat dintotdeauna. 
Dintr-odată șerpuia înaintea noastră și se întindea dinapoi, cât 
vedeam cu ochii, ca un drum boltit, fără sfârșit. Copacii ciudaţi, 
nepământesc de albi, îl străjuiau pe amândouă laturile, cu 
crengile aplecate, încărcate de chiciură și de frunze albe, iar 
faţa îi era brumată și netedă, de o culoare alb-albăstrie. Sania 
zbura pe deasupra lui și deodată m-a izbit în nări un miros 
puternic de ace de pin și de rășină, ca un ecou al luptei ce se 
dădea pentru viaţă în lumea mea. Prin coroana de ramuri albe 
de deasupra, cerul începea să-și schimbe culoarea: pe de o 
parte, cenușiul s-a întrepătruns încet cu albastrul, iar pe de 
cealaltă, de auriu și portocaliu, un cer al unei seri de vară 
deasupra unui codru iernatic, și atunci am știut că ieșisem din 
împărăţia lui, întorcându-mă în lumea mea. 

Incă îmi ţinea mâna în mâna lui. L-am lăsat așa dinadins, 
gândindu-mă la ludita cântând cu glas dulce ca să-i închidă 
pleoapele lui Holofernes în cortul lui și la toate cele îndurate de 
ea acolo prima dată. De îndurat puteam și eu. M-am mâniat 
foarte de purtarea mea rece din timpul drumului. Trebuia să-l 
las să creadă că sunt a lui și că putea să-mi subjuge inima doar 
ridicând un deget. Să-l /as să creadă că aveam să-mi trădez 
semenii și patria doar ca să șed regină de-a dreapta lui. N-avea 
decât să mă ţină de mână tot restul drumului dacă avea chef, ca 
răsplată dreaptă pentru darul pe care mi-l oferise, singurul lucru 
pe care mi-l dorisem de la el: întoarcerea acasă. Acum îmi 
dispăruse până și ultima mustrare de cuget că aveam de gând 
să-l ucid. 


VP - 305 


CAPITOLUL XIX 


Erau în casă câţiva servitori care mergeau din când în când în 
cartierul evreiesc: slujnica Galinei, Palmira, când își dorea vreo 
bijuterie, obișnuia să și-o caute pe la tarabele giuvaiergiilor din 
cartier. Fusese prea cu nasul pe sus ca să vorbească cu mine 
altfel decât cu nerăbdare, când stăpâna mea era fiica nu foarte 
dorită a soţiei dinainte a ducelui; toate danţurile care aveau loc 
în sălile de bal și prin iatacuri, noi, servitoarele, le dansam între 
noi în odăile noastre înguste. Însă acum eram slujnica țarinei, 
care mă preţțuia îndeajuns încât să trimită după mine, așa că 
atunci când am ciocănit la ușa de la odaia-garderobă a ducesei, 
Palmira s-a ridicat de unde stătea și lustruia giuvaierurile, a 
venit spre mine și m-a sărutat pe obraji, întrebându-mă dacă nu 
eram obosită după călătorie, după care m-a pus să mă așez pe 
scaunul ei, lângă peretele din partea opusă căminului din 
dormitor; a trimis apoi o slujnicuţă să-mi aducă o ceașcă de 
ceai. M-am așezat bucuroasă lângă peretele încălzit și mi-am 
băut tihnită ceaiul: vai, numai eu știam cât eram de obosită! 

— Bancherul? m-a întrebat pe dată, când i-am pomenit 
numele  Moshel. Nu știu unde locuiește, dar sigur știe 
intendentul. Ula! i s-a adresat apoi fetei. Mergi și adu-ne niște 
kruschiki1$ și niște cireşe, apoi dă-i de știre lui panov Nolius că 
draga noastră Magreta s-a întors și întreabă-l dacă n-ar vrea să 
ni se alăture la o ceașcă de ceai: n-ar trebui s-o facem să alerge 
prin toată casa după o călătorie așa istovitoare. 

Încă un mic pas de dans din partea ei, întrucât îi plăcea să-l 
facă pe intendent să vină la ea, ceea ce în alte împrejurări nu s- 
ar fi întâmplat, însă acum eram și eu acolo. Eram într-adevăr 
acolo, iar peretele îmi ţinea de cald la spate și eram prea în 
vârstă ca să-mi mai vină să dănțuiesc. Am stat și mi-am băut în 
tihnă ceaiul și am mai mâncat o ceșcuţă plină de cireșe și am 
mâncat un kruschik dulce și crocant, care mi se topea în gură, și 
i-am mulțumit lui panov Nolius când a catadicsit să coboare și să 
vină la ceai cu noi. 


16 Produs de patiserie tradiţional în Polonia și în ţările baltice, asemănător cu saleurile 
(n.tr.). 


VP - 306 


— Panov Moshel locuiește la a patra casă de pe strada 
Varenka, a spus el rece și băţos, când l-am întrebat de adresă. 
Înălțimea Sa are nevoie de un împrumut? Aș fi bucuros să-i pot fi 
de ajutor. 

— Un împrumut? Cine, țarina? am zis, încurcată. 

Irina pomenise despre un om din cartierul evreiesc, iar eu m- 
am gândit la unul dintre acei cămătari cu tarabe micuţe care se 
uitau pe sub ochelarii lor mici și rotunzi la inelul de argint pe 
care-l aveai moștenire de la mama, apoi îți dădeau bani pe el. |ţi 
dădeau mai nimic faţă de cât preţuia inelul pentru tine, dar acei 
bani puţini îți erau de trebuinţă chiar atunci, pentru că una 
dintre fetele care stătuseră încuiate cu tine în pivniţa întunecată 
ore întregi se furișase afară ca să se întâlnească cu unul dintre 
ostașii care ne eliberaseră, iar acum avea nevoie de doctor, care 
nu voia să vină decât pe mulți arginţi, și numai în miez de 
noapte. Asta însemna pentru mine cineva care dădea bani cu 
împrumut în cartierul evreiesc. Nu era o persoană cu care să 
aibă de-a face un duce sau o țarină. 

Lui Nolius îi făcea plăcere că știam atât de puţin; eram eu 
slujnica țarinei, dar tot o bătrânică prostuţă rămăsesem, care 
credea că lumea e alcătuită din lucruri mici, în vreme ce el era 
intendentul de încredere al ducelui. Așa că și-a mai lepădat din 
scorţoșenie, a luat un kruschik și mi-a spus, mulțumit de sine și 
atotcunoscător: 

— Nu, nu, panov Moshel deţine o bancă: e un om cu o avere 
respectabilă și cu o bună reputaţie. El a ajutat la acordarea 
împrumuturilor pentru reconstruirea zidului de incintă al orașului 
după război, cu o discreţie desăvârșită. Inălţimea Sa ducele l-a 
primit aici în casă de opt ori în interes de afaceri, și de fiecare 
dată a poruncit să fie tratat cu cel mai mare respect. Și Moshel 
n-a încercat niciodată să folosească acest respect în favoarea 
lui. Vine mereu pe jos, nu cu trăsura; femeile din familia lui se 
îmbracă sobru și el ţine o casă nu prea mare. Niciodată nu ne-a 
cerut vreun favor în schimbul serviciilor sale. 

Am crezut întotdeauna că zidul orașului fusese ceva construit 
de ostași, nu cu bani, însă desigur, lucrarea trebuise plătită 
cumva; fusese nevoie de bani pentru piatră și mortar, pentru 
mâncarea lucrătorilor și pentru hainele îmbrăcate de ei, cât timp 
înălțaseră zidul, dar de câte ori mă gândisem la banii ceruţi de o 
asemenea zidire, îmi închipuisem că banii veneau dintr-o 


VP - 307 


vistierie bine ferecată, dintr-un cufăr plin cu aur, așa cum numai 
un duce sau un ţar puteau să aibă. Nici în ruptul capului nu mi- 
aș fi închipuit că banii veneau de la bătrânei liniștiți, 
înveșmântaţi în haine simple și care nu mergeau cu trăsura. 

Nolius s-a aplecat către mine ca să se asigure că înțelegeam 
că ceea ce avea să-mi spună era un lucru tainic, pe care numai 
cineva de importanţa lui putea să-l știe, și a adăugat cu 
îngâmfare: 

— I s-a dat de înţeles că, dacă se creștinează, i s-ar putea 
deschide anumite uși. 

Apoi a revenit pe locul lui și a ridicat din umeri, cu palma 
deschisă. 

— Dar a ales să n-o facă, iar Înălţimea Sa a fost mulţumit. L- 
am auzit spunând: „Mai degrabă mi-aş încredința treburile unui 
om care e mulțumit decât unuia care e flămând. Prefer să-mi 
asum riscuri pe câmpul de bătălie, nu în alte privinţe”. Însă l-aș 
recomanda cu căldură pe Moshel, dacă înălţimea Sa țarina și-ar 
dori niscai aranjamente financiare. 

— O, nu! am spus. Nu, este vorba despre altceva, de o treabă 
de femei. Nepoata bancherului i-a făcut un dar pe care țarina îl 
prețuiește mult și vrea să întoarcă favorul cu ocazia nunţii 
acesteia. Așa că m-a rugat să fac rost de un dar. 

Nolius părea nedumerit și a schimbat o privire cu Palmira: 
desigur, amândoi credeau că încurcasem povestea, și aveau 
dreptate: știam prea bine că zisesem ceva greșit. Dar nu-mi 
păsa. Povestea avea să rămână asta. Deja era una destul de 
ciudată. 

— E vorba de un dar făcut înainte de nunta țarinei, am 
adăugat totuși ca să le pară povestea mai puţin stranie. 

Palmira n-a scos decât un „Ah!” foarte delicat și amândoi s-au 
hotărât pe dată să nu încerce să afle mai multe de la mine. N- 
avea nicio noimă să readucă la viaţă zilele de demult când 
poate fuseseră amândoi grosolani faţă de mine când treceam cu 
Irina pe coridoarele castelului; zilele în care Irina și cu mine 
locuiam în două odăițe reci de la mansardă, cam prea sus în 
casă pentru o fiică de duce, și când poate s-ar fi bucurat de 
orice mic dar pe care i l-ar fi putut trimite nepoata unui evreu: 
nepoata unui evreu clarvăzător, care fusese mai înţelept decât 
ei și sădise o sămânță a recunoștinței care acum avea să 
înflorească. 


VP - 308 


— Da, desigur, trebuie să fie un dar de ţinut minte, a spus 
hotărât Nolius. 

Oricine o recunoscuse pe stăpâna mea avea să fie răsplătit, 
am băgat de seamă, pentru că, altfel, cei care o neglijaseră ar fi 
trebuit pedepsiţi. 

— Desigur, nu bijuterii și nici bani. Poate ceva de folos în 
gospodărie... 

— Ar trebui să-i cerem sfatul Editei, a spus Palmira, vorbind 
despre iconoama casei, iar Nolius a fost și el bucuros s-o facă să 
vină, de vreme ce e/ se coborâse într-atât, așa că Edita s-a 
înființat și ea câteva minute mai târziu și a băut și ea ceai cu 
cireșe și mi-a pus întrebări despre palatul ţarului. 

— E prea friguros pentru o femeie în vârstă, am spus. Și peste 
tot, ferestre uriașe! De două ori mai înalte decât peretele 
acesta, le-am spus arătând cu mâna, și pereţi la fel de lungi cât 
sala noastră de bal, și asta numai în odaia noastră de culcare. 
Șase șemineuri duduind deodată, ca să nu îngheți de viu, și totul 
poleit cu aur, totul: ferestrele, picioarele meselor și baia, totul. E 
nevoie de șase slujnice să facă curăţenie într-o asemenea odaie. 

Au scos tustrei câte un suspin de plăcere, iar Edita i-a zis lui 
Nolius: 

— Nu-l pizmuiesc pe cel care poartă de grijă unei asemenea 
case. Atâtea lucruri de care să se îngrijească! 

lar el a încuviințat din cap cu toată seriozitatea, amândoi 
crăpând, desigur, de invidie; dar, de vreme ce nu puteau avea ei 
înșiși pe cap toate grijile unei asemenea case, se consolau cel 
puţin, reamintindu-și încântați că și ei purtau de grijă unei case 
mari și puteau înțelege mai bine decât oricine cât de greu era. 

Toată discuţia asta părea un pic copilărească, însă nu era 
chiar un lucru prostesc; ne dădea tuturor o scuză să zăbovim un 
pic mai mult și să ne odihnim laolaltă, în odaia încălzită de focul 
din spatele meu, unde tuspatru ședeam împreună, sorbind 
ceaiul fierbinte, oferindu-ne scuza de care aveam nevoie ca să 
nu fim luaţi drept slujitori leneși, căci ducesa nu ţinea slujitori 
leneși. Edita a mai sorbit o înghiţitură mică de ceai și mi-a spus 
pe un ton gânditor: _ 

— Ce părere ai de faţa aceea de masă, dragă Magreta? li 
amintești, darul pentru nunta fetei de boier, de care nu s-a ales 
nimic? Era o piesă atât de frumoasă! 

Îmi aminteam, cum puteam să nu-mi amintesc? Boierul era un 


VP - 309 


nobil care luptase pentru duce, așa că ducele voia un dar de 
nuntă cât mai generos. Celelalte femei aveau de lucru după 
puterile lor, adică ducesa și doamnele din suita ei, și odată cu 
anii am încetinit și eu ritmul de lucru, cruţându-mi grijulie 
mâinile pe măsură ce lrina creștea; am spus: „Vai, am de cusut 
toate lucrușoarele fetei!” și m-am scuzat și am cusut părţile pe 
care mi le-a trimis un pic mai încet decât i-ar fi plăcut, așa că 
mi-a dat mai puţin de lucru. Însă Irina împlinea paisprezece ani 
în acel an, așa că ne-au adus la ușa odăiței noastre coșurile cu 
gogoși de mătase, iar Edita ne-a spus zâmbind că sosise timpul 
ca lrina să înveţe să lucreze și cu materiale fine; iar eu o puteam 
învăţa. Și totul trebuia să fie gata într-o lună, dragă Magreta. 

Astfel mi-a adus înapoi pe cap tot lucrul de care încercasem 
să-mi cruţ mâinile. Am tors fir de mătase singură până au 
început să mă doară ochii și degetele, în orele lungi de noapte 
când fata mea dormea, pentru că de-acum se vedea limpede că 
n-o să fie frumoasă, cu faţa ei slabă și palidă și nasul ascuţit, și 
mă temeam să nu se urâțească trebuind să-și chinuie ochii și să 
stea aplecată deasupra lucrului lângă foc, ba încă să sufere și de 
lipsa de somn. N-avea să aibă parte de un măritiș grozav, 
credeam atunci, dar undeva tot putea să-și afle cel puţin un 
cămin; poate alături de un bărbat mai în vârstă care să nu-i dea 
prea multă bătaie de cap, unde să aibă un dormitor care să nu 
se afle la capătul scărilor, într-o casă în care să fie stăpână. Și 
acolo s-ar fi găsit un colţișor și pentru mine, unde aș fi putut să 
moţăi lângă leagăn dacă ar fi venit pe lume un copilaș și să 
împletesc doar lucrușoare mititele. 

Am tors mătasea, apoi am împletit din ea cu croșetele cele 
mai subţiri lastarii de viţă și florile de pe blazonul ducelui, așa 
încât în fiecare zi de sărbătoare când așterneau pânza pe masă 
aveau să se uite la ea și să se gândească la patronul și 
apărătorul lor, care le făcuse asemenea cinste. Apoi, da, nu s-a 
ales nimic din munca mea; în loc să vină o cununie, a venit o 
molimă. Fiica boierului a murit de friguri înainte de nuntă, 
băiatul s-a căsătorit cu o fată mai puţin influentă, iar rodul orelor 
de muncă și al durerii resimţite de mine a fost împachetat în 
hârtie și pus bine în dulapul ducesei pentru un alt prilej când 
avea să-i fie de trebuinţă asemenea dar. 

— Îţi mulţumesc, Edita, dacă vrei să primeşti mulţumirile 
mele, am spus. 


VP - 310 


Vorbele mele au sunat politicos, având și ceva dintr-o scuză în 
ele, pentru că Edita nu fusese îndeajuns de chibzuită încât să 
mă ajute chiar ea puţin, să facă din faţa de masă de mătase 
lucrul nostru. Astfel, data următoare când ducesa ar fi avut 
nevoie de un dar de seamă, n-ar fi avut de unde să scoată o față 
de masă împachetată în hârtie; de data asta, Edita singură avea 
să aibă grijă ca darul să fie gata, fără să mai aibă la îndemână o 
pereche de mâini libere în mansardă, pe care să le poată pune 
cu ușurință la lucru. lar acum Irina avea un dar de oferit, un dar 
care îi era de trebuinţă pentru că îi păstrasem înfățișarea cât de 
cât frumoasă, în așa fel ca tatăl ei să n-o lase uitată în odăile de 
sus, ca să ajungă o pereche de mâini libere, numai bune de pus 
la lucru de nevestele fraţilor ei; tatăl ei îi pusese o coroană pe 
părul negru-strălucitor, pe care eu i-l pieptănasem, și o dăduse 
de soție unui demon. 

— Bine, desigur, după câtă osteneală ţi-ai dat cu lucrul, a spus 
Edita, mai ușurată acum că îi acceptasem scuzele; mi-au zâmbit 
cu toții ușuraţi, pentru că eram prea în vârstă și obosită ca să 
dănţuiesc cu ei dansul prefăcătoriei și să-i tratez de sus așa cum 
s-ar fi cuvenit acum că stăpâna mea era țarină și pentru că n- 
aveam să le cer prea mult în contul datoriilor vechi pe care 
aveau să mi le plătească; era prea greu să întoarcă acele 
datorii. Și vai, chiar îmi doream să mă strecor din nou în odăița 
de la capătul scărilor și să-mi trag scaunul tare lângă puiul de 
foc din vatră și să închid din nou ușa în urma mea. Dar era prea 
târziu. 

Am terminat de băut ceaiul și Edita mi-a adus faţa de masă, 
iar Nolius mi-a făcut o mică schiţă a străzilor, ca să știu unde se 
afla casa și am mers sus cu ele. Ducele ieșise pe balcon cu Irina. 
Feţele lor privindu-se erau aidoma unor umbre întunecate, 
profilate pe cerul plumburiu din spatele lor, ca un model împletit 
în oglindă; ea era înaltă cum era și el și avea nasul ca al lui. Am 
plecat capul și am zorit spre un ungher, așteptând câteva 
minute până ce ducele a ieșit, lăsând-o singură. 

— Îți mulţumesc, Magra, mi-a spus, cu mintea în altă parte, 
când s-a întors de pe balcon, uitându-se la faţa de masă 
aruncată pe pat, dezvelită pe jumătate din hârtie. 

A ridicat apoi cutia din lemn pentru bijuterii și a deschis-o - pe 
fundul ei se aflau un lanț greu de argint și douăsprezece 
lumânări turtite, din cea mai curată ceară albă -, după care a 


VP - 311 


așezat faţa de masă deasupra celorlalte în cutie. A atins-o cu 
degetele, dar nu i-a dat atenţie; nu-i stătea mintea la feţe de 
masă, nici la firul de mătase și la timpul de care era nevoie să 
unești toate firele într-o față de masă. N-a trebuit niciodată să 
se gândească la asta. Am lăsat-o să doarmă nopţile, așa că 
acum se putea gândi în voie la coroane și demoni, fiindcă avea 
de ales între a se gândi la ele și a muri. 

A închis cutia chiar când intra ţarul însoţit de o liotă de 
servitori: venise să-și schimbe straiele. A privit-o pe lrina cu 
răceală. 

— Mai ai și altceva de purtat? a întrebat, trântindu-se într-un 
jilț și întinzându-și picioarele unul după celălalt. 

Slujitorii i-au tras cizmele din picioare, apoi s-a ridicat și s-a 
postat în mijlocul odăii, neschițând nici măcar un gest în timp ce 
ei se agitau să-i scoată haina, cingătoarea, cămașa și pantalonii, 
totul. 

— Mai este rochia albastră, i-am șoptit Irinei, vorbind despre 
rochia pe care o cususem de curând pentru ea. 

Fusese dată deoparte în pripa nunţii: nu a putut fi terminată 
la timp ca să ajungă în lada de zestre a miresei și nu era cu 
adevărat îndeajuns de strălucitoare pentru o țarină; lucrasem la 
ea vrând s-o aibă de purtat la masa tatălui ei, să-i pun în valoare 
coada groasă împletită și să-i pun niţică culoare în obraji. Insă 
ea a plecat cu tot cu ladă, într-o sanie cu ţarul, iar eu am rămas 
în urmă, singură în odăițele reci. Și am știut că în curând aveau 
cel puţin să aducă una-două slujnice să împartă odaia cu mine, 
dar speram măcar să mă lase să rămân acolo, așa că am scos 
rochia albastră și am continuat să lucrez la ea, deși mă dureau 
mâinile, plănuind s-o croiesc pentru ducesă - cu așa ceva în 
mână aș fi putut să cobor, ca să i-o dau Palmirei s-o pună 
undeva unde ducesa s-o vadă și să-i placă atât de mult, speram 
eu, încât să-mi îngăduie să cos la ea mai departe. Așa că acum 
rochia era terminată. 

Irina a încuviinţat din cap. Nu m-am dus eu după rochie. Am 
ieșit și am găsit o slujnicuţă căreia i-am spus să aducă rochia de 
sus, din odăițele friguroase, iar ea s-a supus de îndată, pentru 
că acum eram îndeajuns de importantă încât să petrec o oră la 
ceai cu Palmira, cu Nolius și cu Edita. Am intrat la loc în odaie și 
Irina era ieșită din nou pe balcon, privind cu luare-aminte 
pădurea, în timp ce ţarul stătea gol în faţa căminului, refuzând 


VP - 312 


ba o haină, ba o cămaşă, ba o tunică, din sacii și cuierele cu 
haine, clădite unele peste altele ca o mică cetăţuie ridicată în 
mijlocul încăperii. Desigur, nu-i păsa de niciunul dintre noi, dar 
nu pentru că eram servitori: nici chiar Galina sau ducele n-ar fi 
stat la nesfârșit dezbrăcaţi în faţa unei oglinzi scotocind prin 
garderoba lor până la ultima cămașă, ca și cum nu trebuiau, în 
adâncul sufletului, să se rușineze de goliciunea lor și să se 
acopere. Dar ţarul stătea proţăpit acolo ca și cum ar fi putut ieși 
așa din odaie, apărând la fel de ușor gol în faţa ochilor cuiva ca 
și cum ar fi purtat straie pe el; de parcă își dădea atâta 
osteneală cu veșmintele doar pentru plăcerea dată de 
frumuseţea lor, iar dacă nimic nu-l mulțumea, n-avea să-i pese 
nici cât negru sub unghie, făcându-i pe toţi să se jeneze și să nu 
se uite la el sau să pretindă că nu stă gol dinaintea lor. 

Insă pentru lrina am pregătit un paravan, făcând pentru ea un 
locșor ferit în colţul încăperii, iar slujnica a venit cu rochia 
albastră și împreună am ajutat-o pe lrina să o îmbrace, acolo în 
întunericul de după paravan. După ce am terminat cu 
îmbrăcatul, am pliat și am scos paravanul, iar ţarul era în sfârșit 
aproape îmbrăcat: purta o haină de catifea roșie și o tunică roșie 
brodată cu fir de argint, iar slujitorii îl încălțau acum cu pantofi 
fini, cu dungi roșii de pietre preţioase încrustate printre cusături. 
S-a ridicat și s-a întors, privind-o pe lrina cu o neplăcere vie și 
rece. Ne-a poruncit tuturor servitorilor să ieșim, și am fost 
nevoită să ies. Am privit-o preţ de o clipă din ușă, dar nu arăta 
speriată; stătea în picioare înfruntându-l cu privirea, fata mea 
calmă și liniștită, și nimic din ce simţea și gândea nu i se citea 
pe față. 

Au ieșit amândoi din odaie, puţin mai târziu, și rochia nu mai 
arăta ca la început; era mai largă și mai bogată, iar albastrul din 
ea căpătase nuanțe, de la albastru-aprins în talie până la 
cenușiu pe linia tivului, cu o cascadă de mici jupe revărsate de 
sub el și cu broderie de argint reliefând fiecare margine 
împodobită cu pietre preţioase roșii, care parcă îmi făceau cu 
ochiul, pietre pe care cu niciun chip nu le cususem eu pe rochie. 
Irina ducea în mâini cutia de bijuterii, iar mânecile lungi ale 
rochiei se preschimbaseră în voal subţire de vară, încărcat și el 
de pietre roșii, într-un model de linii răsucite, de parcă ţarul ar fi 
împrăștiat stropi de sânge peste ea, scurși din haina lui roșie. 
Mi-am încrucișat brațele și am coborât ochii când au trecut pe 


VP - 313 


lângă mine, ca să n-o văd. Eu croisem rochia la fel cum ţesusem 
și faţa de masă, cu durere și multă trudă, și știam prea bine cât 
de mult din fiecare pusesem în lucrarea mea. Așa că aveam 
idee cât ar fi costat rochia în care o îmbrăcase acum ţarul și nu 
voiam să știu cum anume fusese plătit un asemenea preț. 

# 

Wanda și Serghei au coborât să ajute la pregătirile de nuntă. 
M-au întrebat dacă nu vreau să cobor și eu, dar nu voiam. Era 
atâta gălăgie și atât de multă lume. Nu știam că sunt atât de 
mulţi oameni pe lume. Așa că am zis doar „Nu, nu, nu!” și n-au 
mai insistat. Dar soarele cobora spre asfinţit și am început să 
mă simt oarecum prost singur în odaie. Eram singur-singurel, n- 
aveam nici măcar caprele cu mine, iar Wanda și Serghei 
ieșiseră. Dar dacă plecaseră iarăși de tot? Dacă cineva venise 
să-i caute, iar ei au trebuit să fugă din nou? lar aici în casă, la 
catul de sus, nu era nimeni. Am deschis fereastra, am scos 
capul pe geam și am privit jos, în stradă. Am auzit zgomote 
puternice venind de acolo. Erau o mulțime de oameni buluciţi în 
jurul casei și de asemenea câţiva cai. Dar jos în stradă era deja 
întuneric, deși în fereastra mea încă bătea soarele, și n-am 
putut zări faţa nimănui. Nu i-am putut zări pe Wanda și pe 
Serghei. Am zărit o femeie cu părul bălai, dar nu eram sigur că 
era sora mea. 

Am vârât capul înapoi în odaie, dar casa devenise atât de 
gălăgioasă și de plină de lume, încât am auzit același soi de 
zgomot și după ce am închis fereastra. Intra în odaie prin cămin 
și pe sub ușă. Zgomotul a crescut tot mai tare, apoi a început să 
cânte muzica. Era o muzică gălăgioasă și oamenii dănţuiau în 
ritmul ei. Simţeam asta în picioare, nu cu urechile. M-am așezat 
pe pat și mi-am acoperit urechile, dar tot simţeam gălăgia 
urcând ca un zvon în întreaga casă. 

Și zgomotul a continuat. De-acum era întuneric de tot afară și 
îmi era frică - de ce-ar fi rămas Wanda și Serghei într-așa o 
gălăgie dacă nimic rău nu-i forța să stea? Am rămas chircit, cu 
genunchii la gură și cu mâinile la urechi. Apoi am auzit o bătaie 
în ușă. Nu am spus „Intră”, pentru că ar fi trebuit să-mi iau 
mâinile din jurul capului. Însă panova Mandelstam a intrat 
oricum. 

— Ești bine, Stepon? a zis ea. 

A întrebat cu toată bunătatea de care era în stare, dar nu 


VP - 314 


eram convins că așa e. Mintea îi stătea la altceva. Văzând însă 
că nu răspund și nici nu ridic capul, a început să se îngrijoreze, 
după care s-a dus și a luat lumânarea arzând pe care o lăsase 
pe masă pentru noi și a smuls câteva bucățele de ceară din ea 
și a suflat peste ele până ce și-au pierdut fierbinţeala, după care 
a spus: 

— Uite, Stepon, pune-ţi bucăţelele astea de ceară în urechi. 

M-am gândit să încerc. Am întins mâna doar un pic, cât să 
ajung să iau bucăţica de ceară. Era încă moale și caldă. Mi-am 
pus-o în ureche și a intrat cu un mic sfârâit, după care n-a mai 
fost așa de caldă și zgomotul nu s-a mai auzit așa de tare pe 
partea cu urechea astupată. Incă mai simţeam gălăgie în trup, 
dar nu se mai auzea atât de tare. Asta m-a bucurat, așa că am 
luat și cealaltă bucăţică de ceară, ceea ce m-a ajutat să nu mai 
aud zgomotul. 

Panova Mandelstam mi-a pus mâna pe cap și m-a mângâiat. 
Mi-a plăcut atingerea mâinii ei. Dar deja se gândea iar la 
altcineva. S-a uitat de jur-împrejur prin odaie de parcă ar fi 
căutat pe cineva, îngrijorată de lipsa ei. 

— Wanda și Serghei sunt bine? am întrebat, pentru că mă 
făcea să-mi reamintesc de propria-mi îngrijorare. 

Fusesem atât de bucuros că nu se mai aude gălăgia încât 
uitasem de griji pentru o clipă. 

— Da, sunt jos, a spus panova Mandelstam. 

Glasul i se auzea caraghios și îndepărtat din pricina boţurilor 
de ceară din urechi, dar încă puteam înţelege ce spune. 

Așa că m-am bucurat din nou, uitând de griji, însă ea era încă 
îngrijorată, așa că am întrebat-o: 

— Ce anume căutați? 

A rămas în picioare, privind de jur-împrejur prin odaie, apoi s- 
a uitat la mine. 

— Știi, am uitat. Ce prostie, nu-i așa? 

A zâmbit, dar era un zâmbet căznit. Nu venea din inimă. 

— Nu vrei să cobori ca să mănânci niște picromigdale? 

Nu știam ce e aceea o picromigdală, dar m-am gândit că, 
dacă cineva poate cobori în mijlocul gălăgiei ca să mănânce așa 
ceva, atunci n-aveau cum să fie rele, și mi-a părut rău că n- 
aveam cum să o ajut să caute ce anume uitase. 

— Bine, am spus. O să încerc. 

Mi-a întins mâna, i-am luat-o și am coborât împreună. Gălăgia 


VP - 315 


se auzea tot mai tare, dar nu atât de tare cât mă temusem eu. 
Cu cât ne apropiam de ea, cu atât înceta să fie doar o bătaie 
continuă pe care o simțeam îndărătul dinţilor. Acum puteam 
auzi muzica și oamenii cântând cu cuvinte, chiar dacă ceara mă 
împiedica să le înțeleg. Se auzea de parcă toată lumea era 
fericită. Panova Mandelstam m-a dus într-o încăpere mare: mare 
și ticsită de bărbaţi. M-am speriat din nou, pentru că unii dintre 
ei erau roșii la față, gălăgioși și miroseau a băutură, dar nu erau 
mânioși. Zâmbeau și hohoteau de râs și dănțuiau laolaltă, 
ținându-se de mâini și alcătuind un cerc, deși nu era tocmai un 
cerc, fiindcă odaia nu era îndeajuns de mare, așa că se 
înghesuiau și se călcau pe picioare, dar asta nu părea să-i 
deranjeze. Mi-am amintit cum a fost când ne-am ţinut strâns de 
mâini în odaie, eu, Wanda și cu Serghei - și m-am simţit la fel ca 
bărbaţii dănţuind. Serghei era printre ei, iar în mijloc dănţuia un 
bărbat tânăr și toți ceilalţi făceau cu rândul ca să intre în cerc și 
să se prindă în dans cu el. 

Am trecut în încăperea următoare, plină de femei dănţuind, 
cu o fată în mijloc, îmbrăcată într-o rochie roșie cu desene din 
argint strălucitor, purtând un voal lung până-n pământ, râzând, 
și tare drăguță. Panova Mandelstam m-a dus lângă o masă de la 
perete unde erau scaune libere și pe ea era o tavă plină de 
prăjituri coapte de cineva, moi, dulci și pufoase ca niște norișori, 
și mi-a pus tava în faţă și mi-a dat și altceva de mâncare, atât 
de multă mâncare: felii groase de carne fragedă cum nu mai 
mâncasem niciodată, care se numea pastramă de vită, după 
cum am aflat de la ea, pui fript și pește, cartofi și morcovi, 
găluște și legume mici, verzi, lângă o bucată zdravănă de pâine 
proaspăt rumenită. M-am așezat acolo și am mâncat pe săturate 
și toată lumea era fericită, și tot fericit mă simțeam și eu, în 
afară de faptul că lângă mine stătea panova Mandelstam, care 
nu era fericită. Se tot uita de jur-împrejur prin încăpere în 
căutarea a ceva numai de ea știut, iar acel ceva sau cineva 
lipsea. Oamenii tot veneau și-i vorbeau, iar când stătea de vorbă 
cu ei își lua o clipă gândurile de la ce o măcina și uita ce anume 
caută, dar când rămânea iar singură, își reamintea și începea să 
caute din nou cu privirea. 

— Unde e Wanda? am întrebat-o. 

— Wanda e la bucătărie, drăguță, ajută la pusul mâncării pe 
mese, a spus panova Mandelstam și am văzut-o când mi-a 


VP - 316 


arătat-o, de unde am înţeles că nu pe Wanda o căuta. 

A privit-o apoi pe mireasă cum dansa iarăși în mijlocul 
cercului și s-a sforțat să zâmbească, dar nu putea cu niciun chip. 

Toţi nuntașii au prins să bată din palme împreună, iar bărbaţii 
au intrat în încăpere cu mirele în frunte. Au început cu toţii să se 
ridice de pe scaune și să le împingă, împreună cu mesele, către 
marginile sălii, iar femeile au făcut loc în cercul lor, în așa chip 
încât să încapă și bărbaţii acolo. Unul dintre bărbaţi a luat un 
scaun pe care nu ședea nimeni și l-a pus în mijlocul cercului, iar 
mirele s-a așezat pe el. Una dintre femei a pus alături un scaun 
liber pentru mireasă. Am așteptat să văd ce aveau să facă, dar 
n-au făcut nimic. S-au oprit dintr-odată, pentru că s-a auzit o 
bătaie puternică în ușă. 

În încăpere era un zgomot asurzitor. Toată lumea cânta, 
râdea și vorbea atât de tare, că nu te puteai înţelege cu 
altcineva decât strigând, pentru că altfel nu te puteai face auzit, 
pe deasupra mai cânta și muzica. Dar bătaia în ușă a răsunat 
mai tare decât toate zgomotele. S-a auzit atât de tare și de 
aspru, încât a trecut prin boţurile de ceară pe care le aveam în 
urechi și le-a făcut să cadă pe podea. Dar zgomotul din încăpere 
nu m-a mai tulburat fără dopurile de ceară, pentru că după 
ciocănitură nu s-a mai auzit nici musca în jur. Nimeni n-a mai 
scos un cuvânt. Și muzica s-a oprit. 

Într-o latură a încăperii se aflau două uși mari, care dădeau în 
curte: de acolo se auzise bătaia asurzitoare. După o clipă, s-a 
auzit încă o ciocănitură. Am simţit-o la fel cum simţisem muzica, 
urcând prin casă spre odaia de sus. Cu un zgomot surd întru 
totul asemănător. Bătaia în ușă mi-a răsunat până în oase și m-a 
făcut să mă tem. 

Atunci panova Mandelstam a sărit în picioare și a alergat de-a 
lungul încăperii, dându-i pe oameni la o parte, iar panov 
Mandelstam și-a croit și el drum printre bărbaţi și, ajungând 
amândoi lângă uși, au tras cu putere de ele. Nu i-a oprit nimeni. 
Am vrut să strig nu, nu, dar n-am putut scoate niciun sunet. Am 
vrut să stau cu capul plecat, dar m-am temut că mi-aş fi 
închipuit ceva mai rău decât orice urma să se întâmple. 

Dar n-a fost să fie așa. La ușă erau Străvechii. 

Serghei și Wanda erau lângă mine. Au venit lângă mine când 
au auzit bătaia în ușă, iar acum stăteau în preajma mea. Serghei 
ținea o mână pe spătarul scaunului meu. Era așa de înalt că 


VP - 317 


putea vedea peste capetele celorlalţi. L-am auzit răsuflând din 
rărunchi și mi-am închipuit că-i era frică. Și mie îmi era frică. 
Tuturor le era frică. 

Erau Străvechii. Doi dintre ei, mai precis, cu coroane pe cap, 
un rege și o regină. Și ei se ţineau de mână. Regele era la fel de 
înalt ca Serghei. Regina nu era la fel, dar coroana îi era atât de 
mare, încât o făcea să câștige în înălțime. Era cu totul și cu totul 
din aur, iar rochia pe care o purta era albă cu auriu. S-au oprit în 
prag și toată lumea a încremenit. 

Atunci un bărbat a ieșit din mulţime. Era bătrân și avea barba 
și pletele albe. S-a oprit dinaintea Străvechilor și le-a spus: 

— Eu sunt Aron Moshel. Aceasta este casa mea. Cu ce vă pot 
fi de folos? 

Străvechii s-au tras înapoi la auzul numelui și l-au privit cu 
luare-aminte. M-am speriat că regele avea să-i facă rău. Am 
crezut că avea să-l atingă cu mâna și că bătrânul ar fi căzut lat 
pe podea, așa cum a zăcut Serghei în pădure, de parcă nu mai 
avea suflare de viaţă într-însul. Însă regele Străvechi i-a 
răspuns: 

— Am venit aici poftiţi și ca urmare a unei făgăduieli ţinute, ca 
să dănțuim la nunta verișoarei reginei mele. 

Vocea lui a sunat precum o ramură de copac ce se rupe sub 
greutatea gheții. Apoi și-a întors capul către regina lui și panova 
Mandelstam a scos un strigăt, iar regina s-a întors și a privit-o. 
Abia atunci mi-am dat seama că regina nu era deloc unul dintre 
Străvechi. Era doar o fată cu o coroană pe cap, care plângea, și 
panova Mandelstam a început și ea să plângă, după care m-am 
gândit că fata trebuie să fie fiica ei, iar în cele din urmă mi-am 
amintit de-a binelea: panova Mandelstam avea o fiică. Avea o 
fiică cu numele Miryem. 

Toată lumea era încă tăcută, dar bătrânul, panov Moshel, le-a 
ZIS: 

— Atunci intraţi, fiţi bine-veniţi și bucuraţi-vă împreună cu noi! 

Și iar am strigat în gând nu, nu, dar nu era casa mea; era 
casa lui, iar regele Străvechi a intrat cu Miryem. Se găseau două 
scaune libere cu faţa către dansatori și s-au așezat pe ele. Chiar 
după ce neobișnuiţii oaspeţi au luat loc, tăcerea a stăruit și 
nimeni nu s-a mișcat cu un pas. Însă panov Moshel s-a întors 
către muzicanți și le-a strigat aspru și apăsat: 

— Suntem la nuntă aici. Cântaţi! Cântaţi o horă! 


VP - 318 


Atunci muzicanţii au început să cânte cu sfială, iar el a prins 
să bată din palme după muzică, întorcându-se cu fața către 
oaspeții din sală ca să-l vadă bătând din palme; apoi încet-încet 
toată lumea a bătut din palme și din picior, de parcă încercau să 
facă un zgomot pe potriva bătăii în ușă de mai înainte. 

N-am crezut că așa ceva era cu putință. La urma urmei, eram 
doar oameni. Dar muzicanţii au pornit să cânte din ce în ce mai 
tare și toată lumea le-a ţinut isonul, iar cântecul a răsunat tot 
mai tare și cei din jurul nostru s-au ridicat ca să se alăture celor 
care cântau în picioare. Apoi cu toţii s-au prins de mâini și au 
început să dănțuiască din nou: copii mai mici decât mine s-au 
ridicat și au intrat în dans, și la fel au făcut și oaspeţii foarte 
bătrâni: au rămas pe margine bătând din palme, dar dansatorii 
s-au prins în horă, făcând cercuri largi, cu mare repeziciune: un 
cerc de bărbaţi și unul de femei. Mirele și mireasa dansau și ei 
înăuntrul cercurilor, ca și cum restul dansatorilor îi apărau de o 
primejdie din afară. 

Oamenii care alcătuiau cercurile au pășit toţi către mijlocul 
sălii, ridicându-și mâinile în același timp, după care au refăcut 
cercurile. Toată lumea dănţuia, în afară de mine, de Wanda și de 
Serghei: stăteam deoparte, privind un pic temători, iar de 
cealaltă parte a cercului, regele Străvechi și Miryem stăteau și ei 
pe scaune, privindu-i pe dansatori. Regele încă o ţinea de mână. 
Cercul dansatorilor s-a apropiat de noi, plin de oameni ciudaţi pe 
care nu-i cunoșteam, apoi am zărit-o pe panova Mandelstam 
venind spre noi, dând drumul mâinii femeii lângă care dănţuia 
ca să ajungă lângă noi, și Wanda a apucat-o de mână. 

Panov Mandelstam venea și el spre noi, în celălalt cerc. Dar 
eu nu voiam să intru în cerc. Voiam să mă ascund sub masă și 
să stau deoparte. Dar panova Mandelstam ne făcea semn să 
intrăm în horă; voia să ne ridicăm și să întregim cercul 
dansatorilor, dar mie îmi era frică și nu voiam să mă ridic, dar 
Wanda s-a ridicat și a intrat în cerc și nu o puteam lăsa singură, 
așa că, atunci când panov Mandelstam mi-a întins mâna, i-am 
prins-o și i-am întins mâna mea lui Serghei. Și am intrat și noi în 
dans. 

Astfel toată lumea din sală s-a prins în horă, în afară de regele 
Străvechi și de Miryem. Dar cercul se rotea fără contenire, iar 
panova Mandelstam a ajuns lângă Miryem și i-a întins mâna. Nu 
voiam să facă asta, nu voiam să dănțuiesc alături de rege și de 


VP - 319 


regina lui, chiar dacă era fiica panovei Mandelstam. Dar ea i-a 
întins mâna și Miryem i-a luat-o, după care s-a ridicat și a fost 
trasă în cerc, iar regele nu i-a dat drumul din mână. Așa că s-a 
ridicat și el și a intrat lângă ea în cercul dansatorilor. 

S-a întâmplat ceva ciudat când regele a început să danseze. 
Ne mișcăm cu toţii în două cercuri, dar cumva, după ce el a 
intrat în dans, cercurile s-au preschimbat într-unul singur, cu toţi 
dansatorii prinși în joc în el, iar eu o ţineam de mână pe Wanda, 
deși nu-i dădusem drumul de mână panovei Mandelstam. Și pe 
măsură ce ne învârteam în cerc, toți bătrânii din afara lui au 
început să intre și ei în horă și să danseze, în ciuda vârstei 
înaintate, iar copiii dănţuiau și ei chiar dacă nu erau îndeajuns 
de înalţi încât să ajungă să ne prindă de mâini. 

Și era loc destul pentru toată lumea, chiar dacă până atunci 
ne cam îngrămădiserăm. Nu ne mai aflam înăuntru, în încăpere. 
Nu se mai găsea niciun tavan deasupra noastră. Eram afară, 
într-o poieniță înzăpezită, înconjurați de arbori albi, precum 
copacul coliliu al mamei, și un cer cenușiu închipuind un cerc 
deasupra capetelor noastre, de nu mai știam dacă e zi sau 
noapte. Eram prea prins în joc ca să-mi mai fie frică sau frig. Nu 
știam pașii de dans și nici cuvintele cântecului, dar nu conta, 
pentru că mă ajutau ceilalţi din cerc și mă trăgeau după ei; ce 
conta era faptul că noi toţi ne hotărâserăm să fim împreună 
acolo. 

Mirele și mireasa se aflau tot în mijlocul cercului, așezați pe 
scaune. Se ţineau strâns de mâini. Ne-am apropiat de ei în pași 
de dans, apoi ne-am îndepărtat iar și câţiva bărbaţi au ieșit din 
cerc, dar nu ca să părăsească hora. Au mers hotărâți în mijloc, 
s-au aplecat și au apucat bine de scaunele mirilor, apoi le-au 
ridicat în aer cu tot cu mire și cu mireasă și au început să se 
învârtă cu ele, mișcându-le în sus și-n jos, cântând cu foc același 
cântec. Cântecul s-a auzit apoi atât de tare, încât a răsunat mai 
puternic decât bătaia în ușă a regelui. Atât de tare se auzea că 
l-am simţit trecându-mi prin trup, dar nu m-a înspăimântat cum 
o făcuse bubuitura în ușă. Și nu mă deranja să simt cântecul 
înăuntru. Simţeam cum inima îmi bate într-un glas cu el și nu 
puteam să răsuflu, dar eram fericit. Toată lumea dăânţuia. Chiar 
și copacii dănţuiau, legănându-și crengile, iar frunzele lor 
scoteau un zvon ca un cântec. 

Am dănțuit mai departe, din ce în ce mai iute, dar n-am obosit 


VP - 320 


deloc. Bărbaţii care purtau scaunele au obosit în schimb, dar le- 
au sărit în ajutor alţi bărbaţi, continuând să poarte în cerc 
scaunele cu mirele și mireasa. Chiar și Serghei a dat o mână de 
ajutor, l-am văzut ducându-se să ridice un scaun, după care s-a 
întors la locul lui. Dănţuiam fără contenire și nimeni nu voia să 
se oprească. Dănţuiam fără preget sub cerul cenușiu și mi-am 
închipuit că poate aveam să dănţuim pentru totdeauna, însă 
cerul a început să se întunece. 

Dar nu era acel soi de întuneric adus de asfinţit. S-a făcut 
întuneric ca atunci când se risipesc norii într-o noapte de iarnă, 
mai întâi câţiva fiind îndepărtați de vânt, lăsând în urmă un 
crâmpei de senin, apoi tot mai mulţi și mai mulţi, până ce 
deasupra capetelor ne-a apărut un cer de noapte cu desăvârșire 
senin, cu stele strălucind puternic, dar nu erau stelele unui cer 
de primăvară; erau stelele iernii, nespus de lucitoare, sclipind pe 
cerul întunecat, și toată zăpada dimprejur și florile albe ale 
copacilor colilii le-au sclipit parcă în semn de răspuns. Am oprit 
dansul și am privit stelele împreună, dar nu ne mai aflam afară, 
eram din nou în sala mare, și toată lumea râdea și bătea din 
palme, pentru că făcuserăm împreună un cântec. |n pofida 
regelui Străvechi, în ciuda iernii, făcuserăm un cântec. 

Apoi s-a auzit un zgomot asurzitor, ca un clopot de biserică, 
doar că foarte aproape, trecând prin ușă, și toată lumea s-a 
oprit din râs. Era un clopot care începuse să bată de miezul 
nopții. Ziua se terminase, la fel și cântecul nostru. Muzica s-a 
oprit. Nunta se isprăvise, dar regele Străvechi era încă acolo. 
Făcuserăm împreună un cântec în pofida lui, dar asta nu l-a 
putut alunga. Stătea în picioare în mijlocul încăperii și încă o 
ținea pe Miryem de mână. 

S-a întors spre ea și i-a zis: 

— Să mergem, Doamnă, dansul s-a sfârșit. 

Când a glăsuit, toată lumea din încăpere s-a îndepărtat de el, 
aproape lipindu-se de pereţi. Eu și Serghei am vrut să ne 
îndepărtăm de asemenea, dar Wanda ne-a tras de mână și am 
rămas pe loc. 

Panova Mandelstam încă o ţinea pe Miryem de cealaltă mână, 
și o ţinea strâns, și n-avea de gând să se dea la o parte. Stătea 
acolo lângă fiica ei și nu se mișca în ruptul capului, iar panov 
Mandelstam o ţinea și el de o mână, iar Miryem nu voia să le 
dea drumul la mână cu niciun chip. Regele i-a privit pe toţi trei și 


VP - 321 


s-a încruntat cu toată faţa, iar sprâncenele sale erau ca niște 
turțuri ascuţiţi și strălucitori. A spus: 

— Daţi-i drumul, muritorilor, daţi-i drumul! Un dans de o 
noapte a scos de la mine, atât. Nu vă mai agăţaţi de ea. Acum e 
doamna mea și nu mai aparţine lumii încălzite de soare. 

Dar panov Mandelstam și panova Mandelstam s-au ţinut dârji 
de fiica lor. Panova Mandelstam îl privea stăruitor pe regele 
Străvechilor, iar faţa ei era palidă și suferindă și nu scotea niciun 
cuvânt; doar clătina ușurel din cap. Regele a ridicat mâna, dar 
Miryem a strigat „Nu!” și a încercat să-și smulgă mâna din mâna 
panovei Mandelstam, dar panova Mandelstam nu voia s-o lase, 
apoi ușile din latura încăperii s-au deschis iarăși, atât de tare 
încât oaspeţii aflaţi în vecinătatea lor au trebuit să se ferească 
iute din calea lor. Ușile deschise s-au izbit de perete, scoțând un 
zgomot asurzitor. 

În prag a apărut încă un rege, împreună cu regina lui. Numai 
regina purta coroană pe cap, dar am știut că și el e cap 
încoronat, pentru că erau ţarul și țarina, pe care îi văzuserăm 
gonind în sanie chiar în aceeași zi, trecând înaintea noastră pe 
porţile orașului, după ce așteptaserăm la rând o grămadă de 
timp. lar ţarul s-a uitat prin sală și, dând cu ochii de Străvechi, a 
izbucnit într-un hohot de râs, un râs cum numai focul poate 
scoate, iar regele Străvechi a rămas nemișcat. 

— lrina, Irina, a spus ţarul, ţi-ai ţinut făgăduiala, regele iernii 
este aici! Dă-mi lanţul! 

Țarina a deschis cutia, din care a scos un lanţ de argint și i l-a 
întins, iar el a înaintat spre mijlocul încăperii, dezvelindu-și 
dinţii. Nimeni nu a stat în calea lui. Ne-am lipit cu toţii de pereți, 
cât mai departe din calea lui. 

Însă regele Străvechilor a spus dintr-odată cu glas fioros: 

— Crezi că mă poţi prinde atât de ușor, ucigașule? Nu ţi-am 
mai văzut chipul până acum, dar te știu după nume, Cernobog””. 

A făcut un salt înainte și a apucat lanţul cu amândouă mâinile 
drept la mijloc. Un șirag îngheţat a ieșit la iveală pe toată 
lungimea lanțului, ţurțuri lungi și ascuţiţi crescând parcă pe el 
ca sub bătaia unui viscol ivit din senin, iar gheaţa a cuprins 
mâinile țarului, urcându-i spre umeri. A scos un urlet și a scăpat 
lanţul. Regele l-a izbit de podea cu zgomot, apoi l-a lovit pe ţar 


17 În original Cernobog (rus. Wepno6or), zeitate din mitologia slavă, al cărei nume se 
traduce prin zeul negru (n.tr.). 


VP - 322 


cu dosul palmei. 

Taica mai obișnuia să mă lovească așa, la fel și pe Wanda și 
chiar pe Serghei, iar taica fusese mare și puternic și, de câte ori 
mă lovea pe mine, doar cădeam lat pe podea. Insă, când regele 
Străvechi l-a lovit pe ţar, a fost ca și cum ar fi lovit o păpușă de 
paie. Picioarele ţarului au zburat prin aer și, chiar după ce a 
atins podeaua cu o bufnitură, trupul i s-a rostogolit pe jos până 
ce s-a izbit de estrada muzicanţilor, răsturnând câteva 
instrumente într-un talmeș-balmeș de sunete desperecheate. 

Am crezut că ţarul a murit, vezi bine, după o asemenea 
lovitură. Când taica a ridicat vătraiul s-o lovească pe Wanda, am 
crezut că avea s-o omoare dacă ar fi izbit-o cu el, dar nici măcar 
cu vătraiul n-ar fi putut-o lovi îndeajuns de tare încât să i se 
rostogolească trupul prin încăpere. Dar ţarul nu era mort. Nici 
măcar nu rămăsese la podea, bucuros că a scăpat cu viaţă și 
încercând să se ascundă ca să nu mai primească altă lovitură. 
Ba chiar s-a ridicat la loc în picioare. Nu doar stătea în picioare, 
ci se mișca înainte într-un fel ciudat, legănându-se, iar din gură 
îi curgea sânge, înroșindu-i dinţii, și a început să șuiere spre 
rege, iar pe când șuiera, sângele a început să-i fumege și flăcări 
i-au ţâșnit pe gură, iar ochii îi erau de un roșu-aprins. 

— leșiți afară! a strigat deodată țarina. leșiţi cu toţii, fugiţi, 
părăsiţi casa! 

Atunci nuntașii s-au ridicat să iasă cu toţii, de parcă primiseră 
dezlegare. Toată lumea a început să părăsească sala. Unii au 
trecut în fugă pe lângă ea, ieșind pe ușile larg deschise în curte, 
alţii au ieșit pe ușa care dădea în încăperea unde începuse 
dansul bărbaţilor, iar o parte au fugit prin bucătărie. Tot prin 
bucătărie au fugit și mirii, mână în mână. Copiii au fost luaţi pe 
sus, iar bătrânii au fost ajutaţi să iasă și dânșii. Cu toţii părăseau 
casa în cea mai mare grabă. 

Am crezut că poate-ar trebui să ne adăpostim și noi, dar 
Wanda nici n-a vrut să audă. Miryem încerca s-o înduplece pe 
panova Mandelstam să iasă cu ceilalţi, dar femeia n-avea de 
gând să plece. Se ţinea strâns cu amândouă mâinile de mâna 
fiicei ei și nu era chip să-i fie descleștate. 

— Tată, te rog! Mamă, o să te omoare! a spus Miryem. 

— Mai bine să murim decât așa! a strigat panova Mandelstam 
către Miryem. 

— Plecați, fugiți! striga și panov Mandelstam, încercând să-și 


VP - 323 


cuprindă fiica pe după umeri. 

lar Miryem a clătinat din cap, s-a întors și a strigat tare; 

— Wanda! Te rog, Wanda, ajută-mă! 

Așa că eu și cu Serghei n-am avut cum pleca, fiindcă Wanda a 
alergat spre dânsa. Miryem și-a împins mama în braţele Wandei 
și i-a spus: 

— Te rog, ia-o de-aici! 

— Nu! a spus răspicat panova Mandelstam, ţinându-se la fel 
de strâns. 

Mi-am dat seama că Wanda era pusă în încurcătură. Voia să 
facă, pe de o parte, ce-i cerea Miryem, și pe de cealaltă, ce voia 
panova Mandelstam. Își dorea la fel de mult să le mulţumească 
pe amândouă și din pricina asta nu putea părăsi încăperea. Și 
nici eu n-o puteam părăsi, pentru că n-aveam cum să-i las pe 
Wanda și pe Serghei singuri acolo. 

Cât timp Miryem și mama ei s-au ciondănit în privinţa plecării, 
ţarul și regele Străvechilor s-au luptat mai departe. Însă ţarul nu 
se lupta ca un ţar. Îmi închipuisem că un ţar luptă cu sabia. 
Serghei îmi spusese mai demult povești despre cavaleri care 
ucideau balauri, povești auzite de el de la mama. Odată, un 
cavaler a trecut călare pe drum pe lângă casa noastră. Eu eram 
cu caprele la păscut și l-am zărit venind de la depărtare. Nu l-am 
văzut cu sabia trasă din teacă, dar am alergat în lungul drumului 
ca să-l pot vedea cât mai mult. Și l-am văzut destul de bine, 
pentru că nu mergea foarte repede. Avea sabie, avea armură și 
doi băieţi care îl însoțeau, ducând de căpăstru un cal de schimb 
și un catâr încărcat cu bagaje. După ce l-am văzut și am aflat ce 
anume este un cavaler, am început să mă lupt în joacă cu sabia 
pe câmp, când pășteam caprele, doar că sabia mea era un băț, 
iar eu mă prefăceam că e o sabie adevărată. 

Credeam că un ţar era aidoma unui cavaler, doar că avea o 
armură mai strălucitoare și o sabie mai mare, dar țarul din 
încăpere nici măcar nu purta armură. Era înveșmântat într-o 
haină de catifea roșie, care fusese minunată, dar acum era 
sfâșiată, udă și arsă. Și nu avea sabie. Se lupta cu mâinile goale, 
încercând să-l prindă strâns pe regele Străvechilor, dar nu 
reușea. Nu-mi dădeam seama de ce nu putea, pentru că regele 
era chiar lângă el și ţarul îl înșfăca strâns, iar regele dispărea 
dintr-odată, lăsându-l cu mâinile goale. lar dacă apuca un scaun 
sau o masă, aflată în calea lui, sau atingea dușumeaua, se 


VP - 324 


simțea un miros pătrunzător de fum, iar când ridica mâna de 
unde se sprijinise, rămânea o urmă de arsură aidoma mâinii. 
Avea o expresie schimonosită, la care nu mă puteam uita 
îndelung, căci simţeam deslușit în minte că e gata să mă apuce 
cu mâna-i arzând. 

Mi-am închipuit că n-avea cum să fie cu adevărat țarul. 
Creatura de foc era Cernobog, numele pe care îl rostise regele 
Străvechilor, iar acesta era tot un nume de monstru, la fel ca și 
numele Străvechi. Și nu voiam să izbândească Străvechiul, după 
cum nu voiam să izbândească nici Cernobog. Speram că poate 
aveau să se lupte la nesfârșit, sau cel puţin îndeajuns de mult 
încât să apucăm să fugim cu toţii. Însă puteam vedea că regele 
era cât pe ce să câștige lupta. Și Cernobog era un monstru, însă 
viețuia înăuntrul unui om. De fiecare dată când nu reușea să-l 
înșface, regele Străvechi îl lovea zdravăn drept răspuns, de 
parcă luptau cu rândul, iar ţarul începuse să fie plin de sânge pe 
tot trupul. Faţa îi arăta ciudat și se umflase și m-a dus cu gândul 
la clipa când cașa fierbinte i-a curs peste faţă lui taica. Nu voiam 
să-i privesc chipul, dar nu mă puteam abţine. Mă temeam că, 
dacă îmi feresc ochii, regele avea să câștige când eu nu mă 
uitam la ei. După care avea să se întoarcă să-i omoare pe 
panova Mandelstam și pe panov Mandelstam. Nu-mi închipuiam 
c-aș fi putut să-l opresc s-o facă doar uitându-mă la el și nici nu 
doream să văd așa ceva întâmplându-se, dar nici nu doream să- 
mi feresc privirea, după care să văd că regele i-a ucis pe 
amândoi. 

Țarina i-a ocolit în fugă pe cei doi luptători, ducându-se lângă 
Miryem. 

— Lanţul de argint! a strigat. Avem nevoie de un lanţ de 
argint ca să-l legăm! 

Apoi panov Mandelstam s-a răsucit în loc și a ridicat lanţul de 
argint de pe podea. Se rupsese în două bucăţi și amândouă erau 
prea scurte ca să-l poată cuprinde pe rege. Însă țarina și-a dus 
mâinile la gât, de unde și-a desfăcut colierul. Era făcut din argint 
și strălucea. Arăta ca un șirag de fulgi de zăpadă în zbor prin 
dreptul unei ferestre. A alipit un capăt al colierului la prima 
jumătate a lanţului rupt, și celălalt capăt la a doua jumătate, 
apoi a închis cheiţa colierului, și s-a ales cu un lanţ lung iarăși, 
de la un capăt la celălalt. Atunci, panov Mandelstam i-a luat 
lanţul din mână. 


VP - 325 


Țarul s-a năpustit din nou către regele Străvechi, șuierând, 
chiar dacă faţa îi era roșie de sânge, și nu numai faţa. Câteva 
degete îi erau răsucite ciudat și se împleticea pe picioare ca o 
crenguţă frântă de la jumătate, dar, chiar și așa, tot și-a aruncat 
braţele înainte. Străvechiul s-a ferit cu repeziciune din calea lui, 
ca atunci când încerci să prinzi o muscă și crezi c-o ai în pumn, 
dar când îl deschizi, ia musca de unde nu-i!, după care începe 
să-ți bâzâie iar pe la ureche. Dar regele gheții nu era muscă. 
Stătea, înalt și ameninţător, rezemându-se de cămin. Când 
începuse lupta, se găseau amândoi drept în mijlocul încăperii, 
dar acum lupta îi purtase prin fiecare ungher al ei. Pe toată 
durata înfruntării, regele a încercat să-l facă pe ţar să-l 
urmărească din ce în ce mai aproape de cămin. Făcuse toate 
aceste mișcări dinadins, iar acum se aflau lângă vatră, iar când 
țarul și-a ratat încă o dată ţinta, a venit rândul Străvechiului să-/ 
apuce strâns. 

Un nor uriaș de abur a ieșit șuierând dintre mâinile încordate 
ale regelui și se părea că îl doare strânsoarea, dar tot nu i-a dat 
drumul ţarului, apoi, într-o clipită, l-a aruncat drept în vatră, și a 
grăit cu glas tunător: _ 

— Stai acolo unde ţi-e locul, Cernobog! lți poruncesc, întru 
numele tău! 

Un sunet îngrozitor, vuind ca un trosnet, a ieșit din gâtlejul 
țarului, iar în gura-i deschisă și în ochii aprinși i se citea suflarea 
de foc, pe când restul trupului îi era moale ca o cârpă. Sunetul 
ca un trosnet s-a făcut glas, spunând ca pentru sine: 

— Ridică-te! Ridică-te! 

Dar porunca rostită n-a fost ascultată. Țarul nu s-a ridicat. A 
rămas acolo în vatră, nemișcat. 

Regele  Străvechilor stătea deasupra lui, cu brațele 
încrucișate, urmărindu-l să vadă dacă se mai ridică din cămin. 
Atunci, dintr-odată, panov Mandelstam s-a repezit în fugă spre 
el, încercând să-i arunce lanţul de argint în jurul trupului. 

N-am văzut ce s-a întâmplat, pentru că mi-am ferit privirea de 
cum l-am văzut alergând. Am crezut că regele avea să-l ucidă și 
chiar nu voiam să văd așa ceva. Așa că am pus capul în pământ, 
cu braţele strâns lipite de el, și am auzit-o pe panova 
Mandelstam strigând: „Josef!” și pe Miryem spunând: „Nu!” și nu 
m-am putut abţine să privesc. Panov Mandelstam zăcea pe 
podea, fără să facă nicio mișcare. Am crezut că murise, după 


VP - 326 


care s-a mișcat, semn că nu era mort, dar nici lanțul de argint 
nu era petrecut pe după umerii Străvechiului. Era aruncat 
undeva pe podea la mare depărtare de el. Panova Mandelstam a 
alergat către soțul ei și a îngenuncheat lângă el. lar Miryem a 
alergat și ea dinaintea regelui, și-a scos deodată coroana grea 
de pe cap și a izbit-o de pământ cu un zgomot asurzitor de 
metal scrâșnind, strigând din rărunchi: 

— Nu mă mai întorc niciodată cu tine dacă le faci vreun rău! 
mai degrabă mor! Ți-o jur, să știi! 

Regele ţinea mâna ridicată, de parcă avea de gând să-i facă 
ceva lui panov Mandelstam, dar s-a oprit când a auzit-o pe 
Miryem. Nu voia să se oprească; era peste măsură de mânios. 

— Mă necăjești ca ploaia de vară! i-a strigat lui Miryem. A 
venit spre mine cu un lanț ca să mă lege. Voiai să nu-i dau 
ripostă? 

— Tu ai venit primul! i-a strigat ea înapoi. Tu ai venit primul și 
m-ai luat! 

Străvechiul era încă mânios, însă după câteva clipe a 
bombănit nemulțumit și și-a lăsat mâna în jos. 

— O, foarte bine! 

A spus acestea ca și cum nu-i plăcea prea tare ce auzea, dar 
parcă totuși n-avea să se obosească să-l ucidă pe panov 
Mandelstam, după care i-a întins mâna lui Miryem. 

— Acum vino! Ora e târzie și timpul s-a isprăvit. Și niciodată 
n-o să te mai aduc aici, ca să fiu insultat de mâini nevolnice care 
îndrăznesc să creadă că te pot îndepărta de mine! 

Cu mâna cealaltă a făcut un gest spre uși. Ele s-au deschis din 
nou, însă afară nu se zărea curtea. Se zărea pădurea în care 
dănţuisem mai devreme, doar că acum nu se mai vedeau 
stelele. Nu se vedea decât cerul cenușiu și sania cu lighioanele 
ciudate înhămate la ea, așteptându-i. 

Dar Miryem nu voia să plece cu el. Nici eu nu mi-aș fi dorit să 
plec cu el, așa că îmi părea rău pentru dânsa, dar tot îmi 
doream s-o văd plecând. Voiam să-l ia de mână pe rege, pentru 
că el avea s-o ia numai pe dânsa, fără să se mai întoarcă 
vreodată. Atunci Cernobog avea să rămână captiv în cămin și 
Străvechiul avea să plece de tot și am fi fost cu toții în 
siguranță. Panov și panova Mandelstam aveau să scape cu 
viață. Imi doream cu înfrigurare ca Miryem să plece cu el. 

Și-a privit părinţii și i-am putut vedea chipul și am simţit o 


VP - 327 


mare ușurare, pentru că am văzut că era hotărâtă să plece cu 
el. Îmi părea rău s-o văd plângând și stomacul mi se făcuse 
ghem când mă gândeam cum ar fi fost să fiu eu în locul ei, și 
panova Mandelstam să-mi fi fost mamă, și să trebuiască să plec 
de lângă ea împreună cu regele Străvechilor, dar și așa, tot 
bucuros mă simţeam. Îmi era teamă că s-ar fi putut răzgândi, 
dar n-a făcut-o. A privit în jur, ca să-i mai poată vedea pentru 
ultima oară, după care s-a întors spre rege, chiar dacă plângea, 
și a făcut un pas către el. 

— Nu! a strigat panova Mandelstam, dar acum n-o mai ţinea 
de mână pe Miryem, ci îngenunchease pe podea, ţinându-l pe 
panov Mandelstam cu capul în poală, prea departe de fiica ei. A 
întins mâna și a strigat deznădăjduită: 

— Miryem, Miryem! 

Regele a scos un murmur de mânie. 

— Încă îndrăznești? i-a șuierat panovei Mandelstam. Te 
gândești s-o legi de voi aici? lzbânda mi-a fost mie dată astă- 
seară, iar ucigașul a fost nimicit! De-acum înainte, preţ de o 
viață lungă de muritor voi închide drumul alb și voi purta de 
grija cuvenită împărăției mele, până când toţi cei care 
cunoașteţi numele Doamnei mele veți fi murit, și n-am să vă las 
nici măcar frânturi de amintire cu care să încercaţi s-o aduceţi 
înapoi! 

Apoi s-a întins să apuce mâna lui Miryem, după care a tras-o 
spre ușă și am fost atât de bucuros să-l văd plecând, încât, 
nemaiavând timp să mă sperii sau să-mi feresc privirea, nici n- 
am băgat de seamă ce făcea Wanda; astfel, am văzut-o când a 
aruncat lanţul de argint pe după umerii Străvechiului. 

Văzusem cum încercase să scape de strânsoarea lanţului data 
trecută - tot astfel a încercat și de astă dată. S-a răsucit ca să 
scape de atingerea lanţului, dar când a făcut asta, Miryem s-a 
aruncat la podea și, pentru că o ţinea de mână, greutatea ei l-a 
ridicat foarte puţin de la pământ, și atunci Wanda și-a aplecat 
iute bratele și i-a tras lanţul în jurul mijlocului. Așa că la 
revenirea cu picioarele pe podea, lanţul îi era petrecut 
împrejurul trupului. Pe chipul lui se citea atâta mânie, încât o 
lumină albă i s-a aprins în obraji. Nu i-a dat drumul din mână lui 
Miryem, ci a întins mâna cealaltă, cu care a apucat capetele 
lanţului, trăgându-le spre el. 

Aproape că a smuls-o pe Wanda din loc, dar Serghei a alergat 


VP - 328 


spre ea din celălalt capăt al încăperii și a apucat și el de lanţ. El 
trăgea acum lanțul de un capăt, iar Wanda a apucat de celălalt 
capăt și amândoi ţineau strâns de lanţ, opintindu-se cu putere 
ca și cum încercau să smulgă un ciot de copac din pământ, doar 
că aveau de-a face cu un ciot care trăgea și el tare de lanţ și era 
cât pe ce să-i pună la pământ, în loc să se lase tras de ei. Și m-a 
cuprins teama, o teamă puternică, dar m-am gândit că treaba 
asta se aseamănă cu dănțuitul, și am ieșit de sub masă, am 
alergat de-a lungul sălii și m-am agăţat de nodul șorțului Wandei 
și de spatele cingătorii de frânghie a lui Serghei, închipuind un 
cerc împreună cu dânșii. 

După ce am făcut asta, regele a scos un chiot înfricoșător, ca 
sunetul pe care îl fac zăpoarele de pe râu când se desprind la 
sfârșitul iernii. Era un zgomot groaznic și mă dureau urechile din 
pricina lui, dar m-am ţinut strâns de fraţii mei și zgomotul s-a 
oprit. A rămas în loc bătând din picior și i-a spus furios Wandei: 

— Prea bine, m-aţi legat! Ce poftiţi de la mine ca să mă 
sloboziți? 

Am rămas și noi pe loc, iar Wanda i-a răspuns: 

— Las-o pe Miryem și pleacă! 

Miryem era încă pe podea, încercând să se elibereze din 
strânsoarea lui, dar el o strângea de mână. 

Regele i-a aruncat Wandei o privire ca un licăr îngheţat. 

— Nu! Voi m-aţi prins cu lanţ de argint, dar brațele voastre nu 
au puterea să mă ţină legat. Nu voi renunţa la regina mea! 

Insă acum nu mai ţineam doar noi de lanţ: panov Mandelstam 
s-a ridicat de la podea și a venit să o ajute pe Wanda, în timp ce 
panova Mandelstam se opintea împreună cu Serghei, ţinându-se 
de mână cu panov Mandelstam pe după spatele meu ca să mă 
ajute să nu mă clintesc, să fiu puternic. Trăgeam cu toţii grozav 
și de câteva ori aproape că l-am scăpat, dar tot înlănţuit era, 
după care nu s-a mai opintit, dar s-a mâniat iar și i-a strigat 
Wandei: 

— Ce poftești ca să slăbești strânsoarea? Cere-mi altceva sau 
teme-te de ce-am să fac atunci când vei obosi! 

Dar Wanda a clătinat din cap și i-a zis: 

— Dă-i drumul lui Miryem! 

lar el a scos din nou un chiot asemenea zăpoarelor desprinse 
pe râu și a șuierat aprig: 

— Niciodată! N-o să o las în mâinile voastre pe regina mea, pe 


VP - 329 


Doamna mea de aur; m-aţi prostit o dată, a doua oară nu mai 
ține! 

Și a început să se zbată din nou, atât de puternic încât ne-a 
împrăștiat pe podea, cu toţii alunecând pe picioare și la un pas 
de a ne prăbuși. M-am gândit cu groază că n-o să-l mai putem 
ţine așa multă vreme. Am văzut cum mâinile Wandei și ale lui 
Serghei încep să alunece pe lanţ. Işi vârâseră degetele printre 
verigile lui, dar aveau palmele asudate și lanțul le aluneca 
printre mâini verigă cu verigă și nu puteau risca să-i dea drumul 
ca să-l apuce mai bine, căci atunci regele s-ar fi eliberat pe dată 
din strânsoare. 

Dar am reușit să-l ţinem în loc încă o dată, ultima, după care 
a încetat să se mai zbată. A răsuflat cu greutate, de trei ori. 
Norișori de crivăţ îi ieșeau de pe buze atunci când gâfâia. Apoi s- 
a ridicat cât era de înalt și pe trup a început să-i crească gheaţă. 
Stratul subţire a înaintat de la marginile mădularelor spre piept 
și se putea zări prin el, apoi deasupra s-a mai depus un strat de 
gheaţă, niţel mai subţire, și, strat după strat, gheaţa l-a 
îmbrăcat într-o platoșă ascuţită și tăioasă și îi puteam simţi 
răceala grozavă în obraji. Serghei și Wanda încercau să se 
ferească din calea frigului, care cobora în josul lanţului, 
începând să-i muște de degete. 

Regele nu a mai ţipat spre Wanda. Când a grăit de astă dată, 
a făcut-o cu glas moale, ca atunci când ninsoarea contenește și 
ieși afară și totul e cât se poate de liniștit. 

— Dă-mi drumul, copilă muritoare, dă-mi drumul și cere-mi alt 
hatâr! i-a spus. O să-ţi dau o comoară de pietre nestemate sau o 
licoare de viaţă lungă; ba chiar am să-ţi dau înapoi primăvara ca 
răsplată cuvenită pentru curajul tău neabătut. Dar mergi prea 
departe și îndrăznești prea mult când îmi ceri să-ți o dau pe 
regină. O singură dată mai încearcă s-o ceri, și află c-o să fac ca 
iarna să îngheţe carnea pe voi și-o să vă spintec inimile ca 
sângele să vă îngheţe roșu pe zăpadă: niciunul dintre voi nu are 
puteri nemăsurate, nici vreun dar cu-adevărat vrăjit, și iubirea 
singură nu vă poate da tărie să-mi ţineţi piept. 

Când a spus acestea, am știut că nu minţea. Cu toţii o știam. 
lar Miryem s-a ridicat din nou în picioare. A încetat să se mai 
zbată să scape de mâna care îi strângea încheietura. 

— Wanda! a rostit ea cu un glas care însemna că trebuie să-l 
lase liber pe rege. 


VP - 330 


Însă Wanda a privit pieziș spre Miryem și a spus: 

— Nu! 

Același „nu” pe care i-l spusese tatei la noi acasă, când a vrut 
s-o usuce în bătaie. 

Eu n-am vrut să-i zic „nu” tatei în acea zi. Nu-i spusesem 
niciodată „nu”, fiindcă știam că, dacă îi spunem, o să ne 
lovească, și de lovit ne lovea oricum, așa că știam că o să ne 
lovească și mai rău dacă îi spuneam „nu”. Nici măcar nu mi-ar fi 
trecut prin cap să-i spun „nu” indiferent ce-ar fi făcut, pentru că 
mereu era loc de mai rău din partea lui. lar atunci Wanda i-a 
spus „nu” și i-am spus și eu. Deși nu eram chiar hotărât să spun 
„nu”, am făcut-o pur și simplu. Însă mă gândeam acum că o 
spusesem, pentru că nu putea să-mi facă nimic mai rău decât să 
o lovească pe Wanda cu vătraiul de mai multe ori și s-o lase fără 
suflare, în timp ce eu aș fi privit neputincios. Dacă ar fi avut de 
gând să facă așa ceva, însemna c-aș fi putut muri și eu, ceea ce 
n-ar fi fost cu mult mai rău decât să stau acolo cu mâinile 
încrucișate. 

Dar acum Wanda spunea „nu” pentru că Străvechiul n-avea 
ce să-i facă mai rău decât să o omoare. Și nu eram sigur că la 
fel credeam și eu, apoi m-am gândit: nu puteam slăbi 
strânsoarea înainte ca panov și panova Mandelstam să dea 
drumul lucrurilor de care trăgeau, căci brațele lor îmi erau 
petrecute pe după spate. Și să mor de mâna Străvechiului ar fi 
fost mai puţin rău decât să trebuiască s-o privesc în ochi pe 
panova Mandelstam după aceea. 

Dar nici regele nu minţea. Nu era ca atunci când cu taica, 
atunci când a venit Serghei, mai puternic decât dânsul, și l-a 
împins peste vatră. Serghei își dădea deja toată silinţa și 
niciunul dintre noi nu era așa de mare și de voinic precum 
Străvechiul. Așa că ne aștepta o moarte sigură. Nu aveam nimic 
de făcut în afară de a-i da drumul din lanţ. Dar n-aveam de gând 
să facem asta nici morţi. 

Însă apoi un glas urât, umed și răgușit a rostit: 

— Un lanț de argint să-i ferece vrerea, un cerc de foc să-i 
stingă puterea, iar împrejurul nostru s-au aprins, cu flacără 
mare, douăsprezece lumânări. 

Am privit în jur și l-am văzut pe ţar din nou în picioare: țarina 
așezase lumânările aprinse în jurul nostru, cât am încercat noi 
să-l ţinem legat pe regele Străvechilor, după care se dusese la 


VP - 331 


țar și îl ajutase să se ridice din vatră. Țarina îl sprijinea, iar el a 
rostit cu gura-i stâlcită acele cuvinte care îi ieșeau de pe buze 
odată cu bule roșii de sânge. Ținea o mână întinsă drept înainte: 
tremurătoare și cu degetele răsucite, parcă rupte, dar cu 
arătătorul întreg, și toate lumânările au început să ardă cu 
flacără înaltă și fierbinte, la fel de înaltă cât lungimea 
lumânărilor. 

Inăuntrul cercului, regele Străvechi a scos un icnet de parcă 
se sufoca, iar platoșa de gheaţă de pe el s-a spart în bucăţi 
groase și a căzut pe podea, scoțând un sunet ca de clopoței. 
Chipul i s-a făcut alb ca varul. Apoi ţarul a hohotit zgomotos, 
doar că nu era ţarul cel ce râdea: era Cernobog, era monstrul 
îngrozitor. Scotea un zgomot cumplit, ca trosnetul lemnului în 
foc, după care a înaintat cu pași târșâiţi spre noi, iar câteva 
dintre degetele rupte i s-au îndreptat ca prin farmec. După încă 
un pas, umărul dislocat i s-a așezat la loc cu o smucitură, iar 
nasul rupt i s-a îndreptat și el și, pe măsură ce înainta, toate 
mădularele i se dregeau, până când pe chip nu i s-a mai zărit 
niciun semn de vătămare, iar tunica roșie zdrenţuită de pe ela 
redevenit curată, netedă și uscată. Deși întreg la trup, nu era 
întreg la minte și nu se găsea fărâmă de simţire omenească în 
el; și venea cu pași rari drept spre noi. 

S-a îndreptat și și-a răsucit mâna în aer, iar lanţul a zburat din 
mâinile Wandei și ale lui Serghei, înfășurându-se strâns în jurul 
regelui, lipindu-i braţele pe lângă trup. Miryem și-a smuls atunci 
mâna din strânsoarea lui și s-a tras înapoi și cu toţii ne-am ferit 
în mare grabă din calea lui Cernobog. Dar el nici nu ne-a băgat 
în seamă. S-a dus și s-a așezat în faţa Străvechiului, zâmbindu-i 
răutăcios. Ultima verigă din partea stângă a lanţului s-a desfăcut 
ca o falcă de fiară și s-a ferecat unindu-se cu o verigă tocmai de 
la celălalt capăt, iar ultima verigă din partea dreaptă a lanţului 
s-a înnodat cu altă verigă din dreapta, desăvârșind strânsoarea 
rece de metal în jurul regelui iernii. 

— Al meu ești, numai al meu! a susurat Cernobog. 

A întins mâna și a atins cu degetul faţa prizonierului său, 
plimbând apoi degetul în josul obrazului, până pe gât, și aerul s- 
a umplut de aburi, iar Străvechiul ţinea gura încleștată, căci 
degetul monstrului îl rănea. Cernobog a închis pe jumătate ochii 
și a scos un sunet aidoma unui cârâit, în semn de fericire, doar 
că fericirea lui însemna un lucru groaznic. Am vrut să-mi pun la 


VP - 332 


loc dopurile de ceară în urechi, dar nu le-am mai găsit. Mă 
tineam strâns de mâna Wandei și Serghei stătea chiar în fața 
noastră, iar Miryem împreună cu părinţii ei se strângeau în 
braţe. 

— Spune-mi, i-a șoptit Cernobog Străvechiului, spune-mi 
numele tău. Și s-a întors din nou spre dușmanul lui, atingându-l. 
Regele Străvechi s-a cutremurat din tot trupul, dar a șoptit: 

— Niciodată! 

Cernobog a scos un șuierat mânios, ca trosnetul focului în 
vatră, și și-a lipit palma de pieptul regelui. Un nor groaznic de 
aburi albi s-a ridicat de sub mâna lui și s-a răspândit în chip de 
rotocoale în aer, iar regele a scos un strigăt ascuţit. 

— Numele tău, numele tău! i-a sâsâit Cernobog la ureche. Ești 
legat fedeleș, cu totul sub puterea mea; și vei fi cu totul și cu 
totul al meu! Vreau să-mi spui numele tău! În numele legătorii 
de argint, îţi poruncesc! 

Străvechiul a închis ochii aprigi și a început să scuture lanţul 
de argint. Era tras la faţă, iar liniile chipului îi erau ascuţite de 
parcă ceva îi ţinea pielea întinsă. Răsufla de parcă viața îi 
depindea de asta și nu se putea gândi la nimic altceva. Dar când 
și-a venit un pic în simţiri, putând să facă și altceva în afară să 
răsufle, a deschis din nou ochii și a spus cu glas slab, subţiat: 

— Nu tu m-ai legat fedeleș, Cernobog; tu îmi ţii doar lanţurile, 
dar nu-ţi sunt dator să mă dau prins. Nu sunt legat nici de mâna 
ta, nici prin viclenia ta. Nu ai plătit pentru izbânda asta, e o 
izbândă calpă, o înșelătorie, și n-o să scoti nimic de la mine. 

Cernobog a scos un mârâit prelung și dispreţuitor și s-a 
răsucit spre noi - spre țarină, mai precis. 

— lrina, Irina, cu ce să te răsplătesc? Spune-mi ce dar 
poftești, și-al tău va fi, ba încă două-trei mai poţi să ceri! 
Primește doar răsplata din mâna mea și încredințează-mi-l cu 
adevărat. 

Dar țarina a clătinat din cap. 

— Nu, a zis drept răspuns. Ți l-am adus, după cum am 
făgăduit, și doar atât am făgăduit. N-am să primesc nimic din 
partea ta. Am făcut ce am făcut pentru ţara Lithvasului, și nu din 
lăcomie. Nu-i legat fedeleș acum? Nu poţi să faci ca iarna adusă 
de el să se risipească? 

Cernobog s-a înfuriat foarte tare. A început să dea târcoale, 
ca un animal de pradă, prizonierului, mormăind, cârâind și 


VP - 333 


șuierând de unul singur. Însă nu a spus nu. 

— O să mă ospătez din tine în fiecare zi, i-a șuierat la ureche 
Străvechiului, rotindu-se în jurul lui, și a întins mâna trecându-și 
degetele peste fața lui, lăsând dâre aburinde și mai adânci. 
Dulce și rece va fi fiece sorbitură. Și fiecare te va arde până-n 
străfunduri. Cât timp ai să-mi mai spui nu? 

— Pentru totdeauna, a șoptit regele gheții. Chiar de-ar fi să te 
ospătezi din mine până la sfârșitul zilelor, n-o să-ţi deschid 
nicicând porțile împărăției mele și n-o să vezi nimic de la mine 
decât prin furt. 

— Atunci o să-ţi fur totul! a zis Cernobog. Eşti al meu, 
înlănțuit, și nu mai ai scăpare. O să-ţi fur toată roada pomilor tăi 
albi și-o să-i nimicesc cu rădăcini cu tot; o să-ţi sorb sufletele 
slujitorilor și coroana împărăției și-o să-ţi dărâm muntele alb din 
temelii! 

— Chiar și atunci, a spus Străvechiul. Chiar și atunci o să mă- 
mpotrivesc ţie. Poporul meu va păși în foc păstrându-și numele 
zăvorâte în inimă; un nume n-ai să scoţi de la ei și nici de la 
mine. 

Cernobog a spumegat de furie și l-a apucat de cap pe cel 
legat, lipindu-și palmele strâns de faţa lui, de-o parte și de 
cealaltă. Străvechiul a strigat iarăși de durere, doar că mai 
înfricoșător. Semăna cu urletul scos de taica atunci când cașa 
fierbinte i-a curs pe faţă și mi-am ascuns capul în fusta Wandei 
și mi-am acoperit urechile, dar sunetul tot pătrundea, deși și-a 
pus și ea mâinile peste urechile mele, apăsând odată cu mine. 
Când zgomotul groaznic a încetat, tremuram ca varga. 
Străvechiul căzuse în genunchi pe podea, cu lanţul încă 
înfășurat în jurul trupului. Cernobog stătea în picioare lângă el și 
de pe mâini i se prelingeau picături de apă. Și-a dus o mână la 
gură și a lins-o, iar pe unde trecea limba demonului, mâna 
rămânea uscată în urmă. 

— Ah, ce dulce e gustul, cum stăruie răcoarea! a exclamat. 
Rege al iernii, rege de gheaţă, am să te sorb până o să te faci 
atât de mic încât o să te ronţăi în măsele, și ce preţ o să mai 
aibă atunci numele tău? Nu vrei mai bine să mi-l spui acum și să 
te stingi în foc cât încă ești în glorie? 

Străvechiul s-a cutremurat din cap până-n picioare, după care 
a spus cu glas stins: 

— Nu! 


VP - 334 


Și era un „nu” așa cum fusese și al nostru, era un „nu” care 
însemna că, indiferent cât rău i-ar fi făcut Cernobog, n-avea cum 
să fie mai rău decât dacă regele i-ar fi dezvăluit numele lui. 

Cernobog a scos un oftat plin de dezamăgire, ca un trosnet. 

— Atunci, o să te ţin legat cu lanţ de argint și cu flacără, până 
când te vei răzgândi şi-mi vei spune numele tău! Chemaţi-i! a 
strigat, cu glas ascuţit. Chemaţi gărzile să-l ia și să-l ducă în 
temniţă! 

După ce a dat această poruncă, s-a împleticit în mers și 
aproape s-a prăbușit, clătinându-se și lovindu-se de scaune, 
ținându-se de ele, până când a dat de unul pe care să se sprijine 
și să-l susţină, chiar dacă tremura și avea capul plecat. Țarina a 
alergat spre el din celălalt capăt al încăperii și el a privit-o. Și 
era o privire de om în firea lui: nimic din demonul Cernobog nu 
mai sălășluia acolo. După câteva clipe, a rostit aproape în 
șoaptă: 

— Gărzile! iar glasul i-a sunat frumos, aproape ca un cântec, 
chiar dacă vorbea așa de încet. 

Țarul s-a întors și a arătat cu mâna spre uși, așa cum arătase 
mai devreme spre lumânările în cerc, doar că acum mâna îi era 
dreaptă și nevătămată, și ușile s-au deschis. Sania nu mai 
aștepta afară. Se zărea doar curtea pustie. 

— Gărzi! a strigat puternic ţarul, iar oameni înarmaţi au 
umplut curtea. Erau bărbaţi cu săbii, purtând armuri, dar, când 
au dat cu ochii de regele Străvechilor, s-au oprit înspăimântați și 
l-au privit ţintă. Și au început să-și facă semne între ei. 

Țarul și-a îndreptat mâna spre ei, așa cum făcuse mai 
devreme cu ușile și cu lumânările, dar dintr-odată țarina s-a 
ridicat și și-a pus mâna peste mâna lui, trăgându-i-o în jos. Și le- 
a spus bărbaţilor înarmați: 

— Nu vă temeti! 

Cu toţii au privit spre ea. 

— Acesta este stăpânul ţării Străvechilor care a adus 
blestemul hâd al iernii asupra ţării noastre și, cu binecuvântarea 
lui Dumnezeu, a fost făcut prizonier. Trebuie să-l întemnițăm ca 
să aducem înapoi primăvara în Lithvas. Sunteţi oameni cu frica 
lui Dumnezeu? Închinaţi-vă și luaţi fiecare câte o lumânare în 
mâini și ţineţi-le arzând de jur-împrejurul lui! Și trebuie să găsim 
o funie pe care s-o legăm de lanțul de argint ce-l ţine prizonier, 
ca să-l târâm în temniţă. 


VP - 335 


Ostașii din gardă arătau cu toţii foarte speriaţi, dar unul dintre 
ei, foarte înalt, la fel de înalt ca Serghei, și cu o mustață 
stufoasă, i-a spus țarinei: 

— Majestate, o să îndrăznesc eu, de dragul Mariei Tale, după 
care s-a dus și a adus o frânghie din curte și s-a îndreptat cu 
curaj către regele prins, legând iute de tot frânghia de lanţ, 
după care s-a tras înapoi tresărind, și am văzut că avea răni în 
vârful degetelor, înălbite dintr-odată, ca lovite de degerătură. 
Dar ţinea strâns de frânghie și câţiva camarazi i s-au alăturat, 
trăgând cu putere de ea. Regele Străvechi s-a ridicat în picioare, 
ca să nu se lase târât pe podele. Ceilalţi oșteni ai gărzii au venit 
și au luat în mâini lumânările, înconjurându-l. 

Dar când au încercat să-l tragă, nu s-a urnit din loc. În schimb, 
s-a întors și a privit-o pe Miryem. Alături de părinţii ei, Miryem se 
uita și ea la el. Soții Mandelstam o ţineau strâns în brațe, iar 
chipul ei arăta chinuit și îngrijorat, de parcă încă îi era frică, 
chiar dacă regele era legat fedeleș. Dar acesta nu a încercat să 
se apropie de ea. Ci doar i-a spus, cu un glas ce parcă trăda o 
mare surprindere: 

— Doamna mea, nu am crezut că o să îmi poţi răspunde la 
asta, când te-am luat de acasă fără încuviințare și am pus preț 
doar pe darul tău fermecat. Dar acum mi-ai răspuns cu 
adevărat. De trei ori mi-ai întors cu temei ocara și ai arătat cât 
anume preţuiești: mai presus decât viaţa mea, decât împărăţia 
mea și toţi locuitorii dintr-însa și, chiar dacă îmi trimiţi poporul în 
flăcările focului, nu pot să pretind că ai să-mi mai întorci vreo 
datorie. Toate au fost plătite cu temei și cu dreptate. 

După care s-a plecat dinaintea ei, până la pământ, apoi s-a 
întors și a plecat cu gărzile, lăsându-se tras de ei, în timp ce 
Miryem și-a apăsat fruntea cu palmele și a scos un suspin de 
parcă îi venea să plângă și a spus: 

— Ce pot să fac acum? Ce să mă fac? 


VP - 336 


CAPITOLUL XX 


N-am fost tocmai surprins să descopăr că tatăl iubitei mele 
tarine avea o galerie subterană ascunsă în afara zidurilor 
orașului, îngropată sub un strat de iarbă și paie. Acest ascunziș 
era semnul aceluiași soi de pregătiri grijulii, gândite dinainte, cu 
care am început să mă obișnuiesc din partea dragei mele 
regine; nu se poate spune că taică-său nu o învățase de bine. 

În zidul dimprejurul cartierului evreiesc se găsea o ușă 
îngustă, la capătul unei ulicioare care se înfunda între două 
case, nu departe de locul unde avusese loc nunta. lrina ne-a 
condus pe toţi într-acolo, printre noi aflându-se și regele 
Străvechilor, o statuie mută parcă cioplită în sare, înconjurat de 
gărzile cu lumânări în mâini, în timp ce eu închideam convoiul. 
Pesemne că pe durata drumului am închipuit pentru ochii 
privitorilor un spectacol de vrăjitorie drăcească. In măruntaiele 
mele sălășluia demonul - Cernobog; cât de încântător era să 
am, în sfârșit, un nume pentru chiriașul din mine; în sfârșit 
începeam să ne împrietenim după toți acești ani - și demonul, 
încă încolăcit într-un ungher, torcea de bucurie, ca o pisică. Spre 
norocul nostru, ora era târzie și pe străzi nu mai umblau decât 
beţivii și cerșetorii. 

Ajunsă în dreptul zidului, lrina a îndepărtat o perdea de iederă 
și a deschis ușa cu o cheie scoasă dintr-un săculeţ și, la 
îndemnul ei, jumătate dintre gărzi au pășit cu grijă înainte într- 
un șir, păstrând cercul de lumânări aprinse în jurul prizonierului 
tăcut, înainte ca ostașul înalt, chipeș și peste măsură de curajos 
a smucit de funie și l-a tras după el pe cel legat. Regele 
Străvechilor l-a urmat fără să se împotrivească, chiar dacă în 
împrejurări obișnuite n-ar fi putut fi târât cu forța. Încă simţeam 
ecouri, ca niște năluci, pe tot trupul în locurile unde mâinile 
regelui iernii mă loviseră cu sete, fiecare lovitură ca izbitura 
unui ciocan pe nicovală, de parcă fusesem o bucată de metal 
încins numai bună de îndreptat de către fierar. 

Însă demonul mă tot îmboldea să mă reped spre regele ghetii, 
aruncându-mi cu furie mâinile zdrobite în văzduh, chiar dacă 
coastele rupte îmi străpungeau plămânii, iar șoldurile dislocate 


VP - 337 


mă făceau să-mi bălăbănesc picioarele și falca îmi atârna moale, 
cu dinţii gata să cadă ca niște pietricele. Puteam prea bine să fi 
fost făcut chiseliță, dar cred că și atunci Cernobog m-ar fi făcut 
să mă preling pe dușumele într-o băltoacă vie, ca să încerc să-i 
lustruiesc cizmele. Când Străvechiul m-a împins în cele din urmă 
în cămin și mi-a spus să rămân acolo, aș fi plâns de recunoștință 
și de ușurare dacă mi-ar fi tras o ultimă lovitură grozavă, cu care 
să-mi zdrobească ţeasta și să-mi curme chinul. 

Dar m-a lăsat să zac acolo. După care dulcea mea lrina a 
venit și m-a cuprins cu brațele, într-un soi grotesc de mascaradă 
a mângâierii. Dacă ar fi vrut să mă mângâie, ar fi făcut mai bine 
să-mi taie gâtul. Însă mai putea trage foloase de pe urma mea, 
până și ea mai avea de tras un folos de pe urma mea - nu știu 
cum se face că sunt infinit de util; așa că a îngenuncheat și mi-a 
spus hotărâtă: 

— Cercul de foc. Poţi aprinde lumânările? 

Cred că la început doar am scâncit niţel spre ea sau poate am 
râs, în măsura în care puteam scoate vreun sunet. Amintirea a 
ce mi se întâmplase era mai degrabă ca o ceaţă în mintea mea. 
Dar Irina m-a apucat de umeri și mi-a spus cu glas aprig: 

— O să rămâi aici captiv pe vecie dacă nu-l oprim! și m-a 
trezit certitudinea plină de groază că spusele ei erau adevărate. 

Vai, credeam că-mi este hărăzită o soartă mai rea chiar decât 
moartea; cât de naiv, cât de ridicol, cât de absurd putusem să 
fiu! Nu eram încă îndeajuns de zdrobit ca să mor, ci doar cât să 
zac acolo între tăciuni, sub cenușă. Mi-am închipuit că toţi ai 
casei fugiseră, că până și locuitorii caselor învecinate fugiseră, 
înspăimântați peste poate să mă vadă, să mă știe, chircit și 
zdrobit în vatră. Pesemne bătuseră în cuie ferestrele și ușile și 
poate puseseră foc întregii clădiri, ca să mă îngroape sub un 
munte de tăciuni înnegriţi, și aveam să rămân pentru vecie cu 
demonul urlându-mi în urechi, înfruptându-se din mine pentru 
că n-avea cum să mai prindă pe altcineva. 

Așa că m-am ridicat până la urmă și, printr-un descântec slab 
și răgușit, dimpreună cu un șiretlic vrăjitoresc, demonul meu m- 
a învrednicit să preschimb o halcă de carne zdrobită într-un 
câine ascultător și să-l capturez pe regele Străvechilor pentru 
iubita mea țarină și pentru preaiubitul meu stăpân. Ba încă am 
și fost răsplătit pentru ispravă: eram iarăși întreg la trup! 
Puteam răsufla fără să-mi gâlgâie din gât o fântână de sânge! 


VP - 338 


Puteam sta drept, puteam merge și puteam vedea cu amândoi 
ochii, și vai! cât de recunoscător eram pentru toate acestea, 
doar că înţelegeam prea bine că nu scăpasem deloc de chin. 
Doar îl amânasem pentru o vreme. Soarta mă aștepta la 
cotitură, mai devreme sau mai târziu. Cernobog n-avea să mă 
lase niciodată liber, nici chiar în moarte. De ce ar fi făcut-o? N- 
avea trebuinţă de așa ceva. Îi fusesem dat în mână cât se poate 
de limpede: fără clauze scrise cu litere mici sau opreliști în ceea 
ce privește timpul de folosinţă. Tot ce-aș fi putut să fac în 
privinţa asta era același lucru pe care îl putusem face 
dintotdeauna în prezenţa lui, adică nimic. Nimic, în afară de a 
mă agăța de cele câteva crâmpeie de viaţă pe care le primeam 
din când în când, de a le înfuleca lacom, lingându-mi degetele 
de grăsimea rămasă și încercând să-mi fac viaţa suportabilă pe 
cât îmi era cu putinţă. 

Așa că mi-am îngăduit să răsuflu cu nesaţ aerul iernii și mi-am 
privit mâinile revenite la înfățișarea lor frumoasă, după care mi- 
am urmat regina și gărzile pe străzile cartierului, până ce am 
ajuns la ușa secretă, pentru că, atâta timp cât Cernobog avea la 
îndemână un Străvechi din care să se înfrupte, n-aveam motive 
să mă tem. Îl simțeam greu și sătul în burtă la mine, un monstru 
bine hrănit, aproape moţăind de atâta mulțumire de sine. 

După ce am trecut de ziduri, lrina ne-a dus pe un delușor, într- 
un loc aflat lângă un copăcel uscat, și le-a poruncit gărzilor să 
așeze pe pământ lumânările, într-un cerc împrejurul 
Străvechiului, după care a spus: 

— Aţi slujit Lithvasul și pe Dumnezeu în seara asta. O să fiți 
răsplătiți pentru ceea ce aţi făcut. Acum mergeţi înapoi în oraș 
și, înainte de a vă reîntoarce la palat, duceţi-vă drept la sfânta 
biserică și înălțaţi o rugăciune de mulţumire și nu vorbii 
nimănui despre ce aţi văzut în seara asta. 

Ostașii s-au împrăștiat cu repeziciune, ca niște servitori 
destoinici ce erau, în afară de bravul nostru erou, care a așezat 
grijuliu capătul de frânghie înăuntrul cercului de lumânări 
aprinse și a întrebat-o pe Irina: 

— Măria Ta, pot să mai rămân să te slujesc? 

Irina s-a uitat la el și l-a întrebat: 

— Cum te numești? 

— Timur Karimov, Măria Ta, a răspuns ostașul. 

Da, se vedea cu ochiul liber că era într-adevăr din ca/e-afară 


VP - 339 


de dornic s-o slujească, deși, îmi închipui, avea să-și dorească și 
plata pentru asta mai devreme sau mai târziu. Oricum, de 
îndată ce acest gând mi-a încolţit în minte, mi-am dat seama - 
avea ceva de tătar în înfățișare: smead, chipeș și lat în umeri și, 
judecând după mustaţa pe care o purta, avea și părul negru, pe 
potriva ochilor de culoare deschisă. Și cum Irina nu stăruia ca eu 
s-o fac pe armăsarul în căsnicia noastră, cineva trebuia să facă 
și treaba asta. 

— Timur Karimov, ţi-ai arătat vrednicia, am spus, făcându-l 
să-și dea seama, cu un tresărit, că da, se găsea acolo și sotul 
Irinei, adică ţarul din Lithvas, care ar fi putut porunci să i se 
scoată ochii drăgălași, să-i fie retezată limba, iar capul și mâinile 
să-i fie tăiate și ţintuite de poarta castelului, pentru îndrăzneala 
de a fi scos chiar și o singură vorbă. 

Mi-ar fi adus niţică satisfacţie să-l văd arătând un pic 
neliniștit, în schimb doar m-a privit, iar trăsăturile i s-au 
schimonosit, trădând o pizmă tristă, de parcă nu se așteptase să 
se bucure de niciun favor, ci doar visase, tânjind îndrăgostit și 
de departe la idealul lui, uitând doar pentru o bucată de timp că 
femeia iubită nu era de nasul lui. Ei bine, poate că putea fi 
vindecat de starea asta. 

— Te numesc chiar acum și aici căpitan al gărzii personale a 
țarinei și fie ca întotdeauna să dai dovadă de același curaj în 
apărarea comorii mele celei mai de preț, așa cum ai făcut în 
această noapte! 

Desigur, am exagerat; ostașul a sărit dintr-odată să-mi cadă 
la picioare, sprijinit într-un singur genunchi, după care mi-a prins 
mâna și mi-a sărutat-o. 

— Măria Ta, jur pe viaţa mea! a spus, cu vocea gâtuită de 
emoție, de parcă ar fi crezut că joacă într-o piesă de teatru, însă 
glasul îi suna ca și cum era cât pe ce să izbucnească în lacrimi. 

— Da, foarte bine, am spus, retrăgându-mi mâna. 

Irina mă privea ușor încruntată, ca și cum nu-mi înțelegea 
motivele; am aruncat o privire cu subînțeles în jos, înspre capul 
plecat al tânărului fante, și obrajii ei s-au închis la culoare, într- 
un roșu feciorelnic și cu totul neașteptat, pentru că, iată, în 
sfârșit, își dăduse și ea seama! De parcă ar fi avut temei dintru 
început să nu-mi înțeleagă planul, după toată dăscăleala la care 
mă supusese în privinţa succesiunii la tron. 

— Ei, ce zici? am adăugat. 


VP - 340 


Mă simţeam în largul meu să-l ţin pe Timur aproape; nu i-ar fi 
umblat prin minte să împrăștie secretele noastre la Curte și nici 
să-și trădeze frumoasa și adorata lui crăiasă. 

Irina trebuie să-și fi dat și ea seama de asta singură, pentru 
că după câteva momente i-a arătat un loc anume la picioarele 
prizonierului și i-a spus: 

— Sapă acolo! 

N-a fost nevoie de multă muncă pentru a da la o parte 
pietrele și a ajunge la ușa secretă; de îndată ce am eliberat 
intrarea, lrina a bătut în ușă și, o clipă mai târziu, ușa s-a 
deschis spre înăuntru și am zărit chipul zâmbitor al socrului 
meu, ivindu-se din întunericul de dedesubt. l-a făcut un semn 
din cap Irinei și ne-a făcut loc să-l putem cobori pe regele 
Străvechilor în tunel. Între timp și el se îndeletnicise cu oarece 
treabă: săpase cu târnăcopul un șanț rotund în pământul 
bătătorit al galeriei, printre pietre, și îl umpluse cu cărbuni. Mai 
așezase în cerc încă un rând de lumânări aprinse, ca un al doilea 
șir de fortificaţii, având într-o roabă rezemată de zid o stivă de 
lumânări de rezervă, pentru a păstra aprins cercul de foc. Da, 
nimic de zis - totul fusese rânduit foarte gospodărește. 

Timur l-a tras de funie pe cel legat, făcându-l să coboare în 
șanțul rotund încărcat cu cărbuni, după care a ieșit din cerc și i- 
a aruncat frânghia încolăcită la picioare. Străvechiul nici n-a 
băgat-o în seamă; stătea în cercul de flăcări aruncând spre noi o 
privire absentă, cu chipul lui asemenea unui țurțure rece și 
lucitor, ținându-și capul drept și mândru, în pofida lanţului de 
argint, încă petrecut în jurul trupului, ciudat și de nepătruns: 
acolo jos, în pivniţă, printre noi, puseserăm în lanţuri însăși 
întruchiparea iernii. Privindu-l, n-ai fi zis că este pe de-a-ntregul 
o fiinţă vie. Era ceva straniu pe chipul lui care nu rămânea la fel 
dacă-l priveai de două ori la rând; ca și cum muchiile colţuroase 
ale feței i se topeau, refăcându-se iarăși. Din prima, chipul nu-i 
era frumos, ci înfricoșător; privit încă odată, era frumos, apoi era 
și frumos, și înfricoșător și nu te puteai hotărî de la o clipă la 
alta cum arăta cu adevărat. Mi-ar fi plăcut să-l desenez, să-i 
surprind trăsăturile în peniță și cerneală, nu doar să-l ţin captiv 
cu foc și cu argint. Am privit-o pe lrina, acolo în galeria 
întunecată: o parte din lumina lui rece și albăstrie se răsfrângea 
pe chipul ei, pe coroana de argint și pe rubinele roșii de pe 
veșmântul ei, și mi-am dat seama că aceasta era imaginea pe 


VP - 341 


care o vedeau ceilalți când se uitau la ea: o vedeau ca pe un 
Străvechi, dar îndeajuns de apropiată de o ființă muritoare ca să 
poată fi atinsă. 

Înăuntrul meu, Cernobog s-a mișcat ușor, scoțând un zgomot 
ca o mică râgâială, ceva ce nu mai simţisem până atunci și, pe 
deasupra, groaznic de neplăcut, după care m-a plesnit ușor; am 
scrâșnit din dinţi și mi-am trecut repede degetele pe deasupra 
cercului cu cărbuni, făcându-l să strălucească cu flacără roșie. 
Timur s-a tras iute înapoi. Regele înlănțuit nu s-a mișcat 
aproape deloc, dar mi-a lăsat impresia că și-ar fi dorit s-o facă, 
dacă n-ar fi fost un gest cu mult sub demnitatea lui. Mi-am 
înăbușit impulsul de a-i spune să se ferească oricât de mult 
poftea. După cât văzusem, lui Cernobog nu-i păsa foarte tare de 
demnitatea cuiva sau de lipsa acesteia. Işi făcea poftele 
indiferent de împrejurări. p 

— Ce-ar fi să ne retragem? i-am spus Irinei. Imi pare nespus 
de rău să mă despart de farmecul vădit al acestui loc, dar mai 
avem de mers la o nuntă și mâine, cred. Nu? E cam aglomerat 
sezonul nunţilor anul ăsta. 

Irina s-a îndepărtat de cercul în care stătea regele 
Străvechilor. 

— Ba da, a spus, cu glas înnegurat. 

Nu părea peste măsură de fericită de deznodământul 
planurilor ei minunat ticluite, deși, după cât puteam să-mi dau 
seama, totul mersese fără greș. Doar dacă nu cumva aceste 
planuri ar fi trebuit să aibă alt sfârșit, pe care lrina nu mi-l 
împărtășise - de pildă, unul în care eu aș fi rămas pentru 
totdeauna ascuns sub cenușa din cămin, poate înlănţuit cu aur 
într-un cerc de gheaţă; ceea ce ar fi fost reversul poetic al 
întâmplării. Da, cu cât mă gândeam mai mult, cu atât eram mai 
sigur că un asemenea plan existase cu adevărat. Ha-ha, ce 
copilărie din partea mea - auzi, existase! Cuţitul ce se pregătea 
să-mi fie înfipt în spate era tot acolo. 

— E om de încredere? a întrebat-o ducele pe Irina, arătând 
spre Timur. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Bine. O să vină cu mine și o să mă ajute să acopăr ușa la 
loc și să stea de pază. Mergi drept înainte prin tunel spre ieșire. 
Nu te abate nici la stânga, nici la dreapta. Tunelul întretaie mai 
multe canale vechi în drumul lui subteran. 


VP - 342 


Avertismentul ducelui era cât se poate de grăitor despre 
pitorescul traseu al plimbării noastre. l-am zâmbit Irinei cu 
ultimele picături ale afecțiunii sincere care îmi înflorise în inimă 
pentru ea și i-am întins, protocolar, braţul. M-a privit iarăși 
absentă și lipsită de expresie, ca un ochi de geam, și mi-a 
strecurat mâna pe după braţ. L-am lăsat pe regele gheții în 
picioare, singur și tăcut, încătușat cu foc și cu argint, și am 
pornit braţ la braţ prin bezna deasă a tunelului urât mirositor, 
plin de chițăit de șobolani și rădăcini de arbori asemenea unor 
viermi târâtori. Mi-am făcut palmele căuș deasupra flăcării unei 
lumânări cu care luminam drumul, un mic licăr roșu dănţuind pe 
deasupra pereţilor de pământ. 

— Ce ascunzătoare folositoare e aceasta! am spus. Să-mi 
amintesc de ea dacă tatăl tău se răzvrătește vreodată împotriva 
Coroanei? Socot că așa ceva n-are cum să se mai întâmple, nu-i 
așa? 

Irina doar s-a uitat la mine, fără să zică nimic. 

— Presupun că mă crezi idiot! am răbufnit. 

Tăcerea ei era mai supărătoare decât dăscăleala. Nu îi 
cerusem nimic din toate acestea: nu dorisem să mă căsătoresc 
cu ea, nu-mi dorisem s-o ajut să supravieţuiască, nu-mi dorisem 
să fiu făcut arșice de dragul ei. Pe Cernobog îl simţeam în vintre 
ca și cum înghițisem cărbuni aprinși, ca pe o prezenţă densă, 
sătulă și mulțumită de sine - și mulţumit și de Irina, fară 
îndoială. Nici măcar nu puteam să-i dau brânci într-unul dintre 
aceste tuneluri întunecate și să fug, lăsând-o în urmă. 

— Te simţi bine? m-a întrebat brusc Irina. 

Am râs; întrebarea suna atât de absurd. 

— La ce bun să mai vorbim despre un pic de suferinţă 
crâncenă și despre câteva răni de moarte pe ici-colo? i-am 
aruncat zeflemitor. Chiar nu mă deranjează. Sunt încântat să fiu 
de ajutor oricând. Hm, încântat - asta vreau să spun, oare, sau 
mai e un cuvânt pentru asta? Va trebui să mă gândesc niţel. Ce 
anume aștepți din partea mea? S-ar cuveni să-ți fiu 
recunoscător? 

Irina s-a oprit o clipă. După care a spus: 

— larna va fi înfrântă. Țara Lithvasului va... 

— Slăbește-mă cu Lithvasul, i-am aruncat răstit. jucăm acum 
teatru pentru viermii subpământeni sau faci asta ca să te 
păstrezi în formă pentru apariţiile publice? De parcă Lithvasul 


VP - 343 


înseamnă altceva decât niște dungi pe hartă între care ultimii 
rămași au terminat să se ucidă unii pe alţii. Ce-mi pasă mie de 
Lithvas? Nobilii mi-ar tăia bucuroși beregata, ţăranii nu știu cine 
le este stăpân, pământului nu-i pasă, iar eu nu le datorez nimic 
nici lor, nici ţie. Nu te pot împiedica să mă plimbi de colo până 
colo pe tabla de șah, dar nici n-am de gând să-ţi mulţumesc 
smerit că-mi îngădui să îţi fiu de folos, Doamna mea, ca 
maimuţoiul acela care se ploconește să intre în grațiile tale. 
Încetează să te mai prefaci că nu ti-ar fi făcut plăcere să mă lași 
acolo, zdrobit și sângerând pe podele! Nu-l ai deja pregătit pe 
următorul ţar, așteptând în culise? La o adică, pare chiar genul 
tău de plan. 

Din fericire, a rămas tăcută o bucată de drum, dar nu 
îndeajuns de mult încât să-mi fie pe plac. Am ajuns la capătul 
tunelului și am trecut pe sub o boltă tăiată în zidul de piatră, 
care dădea într-o odăiţă înghesuită ca un garderob, care avea 
un perete fals, construit cu meșteșug ca o ușă batantă ce se 
deschidea în pivniţa de vinuri. Când am ieșit și am împins ușa, s- 
a închis în așa fel încât cu greu ţi-ai fi putut da seama că acolo 
era o odaie. Mi-am trecut degetele peste cărămizile zidului și 
abia i-am putut găsi muchiile, asta pentru că fuseseră clădite 
fără mortar. Între timp, Cernobog îngâna somnoros un cântecel: 
a doua zi avea să coboare iar în tunel ca să se înfrupte... 

M-am întors și am zărit-o pe lrina, cum mă privea din 
întuneric; acoperisem flacăra lumânării cu palma și scările erau 
acum luminate slab doar de o făclie, oglindindu-se în adâncul 
ochilor ei negri și scoțându-i chipul la iveală. 

— Nu-ţi pasă de nimic ce ţine de ţara asta, mi-a zis. Și totuși 
te-ai tocmit să ajungi ţar în locul fratelui tău... 

Vorbele ei au semănat cu lovitura unui monstru, care îţi 
zdrobește coastele străpungându-ţi inima. Vai, cât de mult o 
uram! 

— Mă tem că nu ţi-ar fi plăcut foarte tare de Karolis, fată 
dragă, i-am spus, printre dinţi. Cine crezi că m-a învăţat să ucid 
veverite? Nimeni nu-și făcea timp pentru odrasla vrăjitoarei, 
până când... 

Am amuţit dintr-odată. Încă nu puteam vorbi cu detașare 
despre această pagină din viaţa mea. Chiar nu puteam. 
Cernobog chiar s-a urnit un pic și parcă și-a trecut limba peste 
creierii mei, savurând leneș gustul plăcut al durerii mele. Cât 


VP - 344 


eram de bucuros că încă îi mai puteam oferi satisfacţie, chiar și 
când era atât de sătul. 

Irina mă privea fix. 

— L-ai iubit. Și totuși te-ai tocmit să devii ţar? 

— O, nu! am spus, de-a dreptul înfuriat. N-am avut niciodată 
prilejul să mă tocmesc pentru nimic. Vezi tu, maică-mea nu a 
fost așa de norocoasă ca tine, scumpa mea Irina. Ea n-a avut o 
coroană, după cum n-a avut nici frumuseţe vrăjită și niciun rege 
al Străvechilor în schimbul căruia să și le cumpere. Așa că a 
plătit pentru ele cu o făgăduială scrisă, iar cerneala de pe foaia 
acesteia s-a uscat încă înainte să-i ies eu din pântec. 

# 

Când s-a întors Irina, eu coseam într-un colț al dormitorului ei, 
cât de iute puteam. Mă dusesem să-i spun Palmirei că ţarul n- 
avea de gând s-o lase pe Irina să poarte aceeași rochie de două 
ori și că, dacă avea o rochie pe care aș fi putut s-o prefac s-o 
poarte lrina a doua zi, i-aș fi dat ei rochia albastră cu rubine s-o 
prefacă pentru Galina. Galina n-avea să știe de unde erau 
rubinele, și nici Palmira n-avea să știe. Era mai bine așa. In ochii 
lor, era mai bine să rămână niște nestemate frumoase și de 
preţ, pe care cineva le cumpărase cu aur, nu cu sânge. Se 
îndepărtaseră îndeajuns de mult de cruzimea care le zămislise și 
nu puteau fi privite altfel decât ca frumoase. lar eu urma să am 
de lucru în timpul nopţii nespus de lungi, stând la lumina lămpii 
și întrebându-mă dacă Irina avea să se întoarcă vreodată. 

— Dar trebuie să fie neasemuit de frumoasă, am spus. Altfel 
n-o să meargă: ai văzut doar cum se îmbracă e/! N-o să accepte 
în ruptul capului ca ea să fie îmbrăcată mai modest decât el. 
Astfel, Palmira mi-a adus o rochie din brocart, de un verde- 
aprins ca smaraldul, și din mătase de culoarea frunzei veștede, 
cu broderie de argint atât de groasă încât am avut nevoie de 
ajutorul unei slujnicuţe ca s-o car înapoi în odaie, plină de 
pietricele de smarald cusute pe ea: nu atât de preţioase ca 
rubinele, dar atât de multe că rochia sclipea orbitor la lumina 
zilei. Galina o purtase când era fată, înainte de prima căsătorie. 
Acum îi rămăsese mică, dar fusese pusă la păstrare, pentru o 
fiică sau pentru soția unui fiu. Nu pentru o fiică vitregă, până în 
clipa de față, dar avea să i se potrivească Irinei fără prea multă 
muncă din partea mea. Ea doar avea bustul mai mic. Tocmai 
terminasem de ajustat corsajul, când Irina s-a întors în odaie, iar 


VP - 345 


faţa îi era albă și lipsită de expresie, contrastând cu roșul 
sângeriu al rubinelor de pe rochie. 

Țarul s-a apropiat de șemineu și și-a bruftuluit servitorii, 
trezindu-i din moţțăială și trimițându-i să-i aducă vin fiert, după 
care și-a întins brațele ca să-i fie scoasă haina roșie de catifea, 
ca și cum nu s-ar fi întâmplat mare lucru. M-am ridicat și am 
încercat să prind mâinile subţiri ale Irinei în mâinile mele, dar nu 
m-a lăsat să mă uit la ele sau să-i desfac mantia. Insă am 
cuprins-o cu braţul și am tras-o lângă scaunul meu, obligând-o 
să se așeze. Nu îi era frig și nici nu tremura. Dar era apatică, 
asemenea unei întinderi nesfârșite de zăpadă, iar din păr îi ieșea 
un miros greu de fum, iar când s-a așezat, am văzut că avea 
pete de sânge pe rochia albastră: sângele cuiva, închegat și 
negru, îi pătase palmele și-i intrase sub unghii, de parcă 
tranșase carne îmbrăcată în rochia cu rubine. Am mângâiat-o pe 
cap. 

— O să-ţi pregătesc baia, i-am șoptit. Și-o să îţi spăl părul. 

Nu mi-a răspuns, așa că m-am adresat valeţilor și i-am trimis 
să aducă vana și apă rece ca să-i spăl rochia. 

Țarul se simţea deja în largul lui și își bea vinul în timp ce 
servitorii îi încălzeau încă o dată patul. Când vana a fost adusă 
și umplută cu apă caldă, Mirnatius a intrat să se îmbăieze, iar 
draperiile au fost trase în jurul lui. l-am trimis afară pe servitorii 
rămași și i-am scos Irinei coroana de pe cap - a tresărit brusc și 
a întins o mână s-o apuce și nu m-a lăsat să i-o iau decât după 
ce a privit spre pat să se asigure că ţarul dormea. Colierul de la 
gât îi lipsea, dar n-am întrebat ce se întâmplase cu el. 

Mai întâi i-am spălat mâinile și braţele cu apă din lighean. Era 
întuneric în odaie, așa că apa arăta doar murdară și tulbure, nu 
roșie de sânge. Am luat ligheanul și, tremurând ușor, m-am dus 
cu el pe balcon ca să arunc apa pe pietrele de caldarâm din 
curte. În acel mic careu făceau instrucţie oștenii ducelui, care n- 
aveau să bage de seamă cele câteva mici pete de sânge 
proaspăt apărute. Am dezbrăcat-o de rochia albastră și am pus- 
o la înmuiat în lighean, în apă rece. Petele de sânge nu erau 
vechi, așa că aveau să se curete. 

Apoi am ajutat-o pe lrina să intre în baie și i-am spălat părul 
cu mirt uscat, pe care l-am adus din dulapul din vechea noastră 
odaie: un miros dulce de ramuri și frunze s-a răspândit în jur, iar 
după ce i-am spălat pletele de trei ori, mi-am apropiat nasul de 


VP - 346 


cosițele ei și n-am mai simţit miros de fum, ci doar aroma 
delicată a mirtului. Am ajutat-o apoi să iasă din vană și am 
uscat-o cu o bucată de pânză, așezând-o lângă foc în timp ce i- 
am pieptănat părul. Focul începea să se stingă, dar n-am mai 
pus un butuc, pentru că încă nu se răcise odaia. Stătea pe 
scaun, adâncită în visare cu ochii închiși. l-am cântat în timp ce-i 
pieptănam părul și, când am terminat de netezit ultimele șuvițe, 
din creștetul capului până spre vârfuri, și-a rezemat capul de 
brațul scaunului și a adormit acolo. 

Petele de sânge au ieșit de pe rochia albastră. Am scos-o, cu 
apa șiroind de pe ea, și m-am dus iarăși pe balcon să golesc 
ligheanul. Dar de data asta nu mi-a mai fost frig. O boare de aer 
cald mi-a suflat în faţă, aducând miros de arbori înmuguriți și de 
pământ reavăn, un miros de primăvară pe care aproape îl 
uitasem din pricina iernii care ţinuse atât de mult. Am rămas în 
picioare cu ligheanul plin de apă roșiatică în mâini și am răsuflat 
cu nesat fără să mă gândesc la altceva, până când braţele au 
început să-mi tremure; ligheanul era prea greu ca să-l pot ţine 
așa mult. Am reușit să-l ridic deasupra balustradei de piatră și 
să-l golesc afară, apoi am reintrat în odaie. Nu am închis ușile 
balconului, lăsând primăvara să intre în odaie. Fata mea, fata 
mea cea curajoasă - ei îi datoram toate astea. A plecat, apoi s-a 
întors plină de sânge, dar ne-a adus înapoi primăvara. Și s-a 
întors, da, s-a întors, ceea ce pentru mine prețuia tot atât cât 
primăvara, ba chiar mai mult. 

Am frecat cu peria rochia albastră până ce au ieșit și ultimele 
urme de sânge; am fost cu băgare de seamă, desigur, însă 
rubinele erau cusute atât de strâns încât nu s-a desprins 
niciunul. Am luat rochia și am întins-o pe spătarul unui scaun, 
după care am scos-o la uscat pe balcon; i-o puteam astfel da 
mai târziu Palmirei, iar ea nici n-avea să știe vreodată că fusese 
pătată. Când am dat să reintru în odaie, Irina stătea în picioare 
lângă scaun, înfășurată în pânza cu care o ștersesem și privind 
afară pe fereastră; părul lung îi cădea pe umeri ca o cascadă, 
uscat aproape de tot. Incepea să se lumineze, căci răsărea 
soarele, iar ea ieșise pe balcon în picioarele goale. Aproape că i- 
am spus O să răcești, dușenka, dar mi-am înăbușit cuvintele în 
gâtlej și am mutat în schimb scaunul, ca să poată veni să se 
așeze lângă balustradă. Am rămas lângă ea în picioare și am 
cuprins-o cu brațele, ca să-i ţin de cald. Din depărtare se auzeau 


VP - 347 


zvon de păsări ciripind și sunete scoase de animale mici, din ce 
în ce mai aproape de noi, tot mai aproape, până când, dintr- 
odată, toate aceste sunete ne-au învăluit cu totul; am văzut 
pentru o clipă veveriţele săltând ca niște năluci prin arborii din 
grădina de dedesubt, până când lumina soarelui a pătruns în 
frunzișul copacilor, mângâind frunzele proaspete, iar Irina 
dimpreună cu mine și cu păsărelele gureșe am privit soarele 
urcând pe boltă, deasupra câmpurilor verzi, și nu a întinderilor 
înzăpezite. 

Am mângâiat-o pe cap și i-am spus cu glas lin: 

— Totul e bine, lrinușka, totul e cum nu se poate mai bine. 

— Magreta, mi-a zis, fără să mă privească, Mirnatius a fost 
dintotdeauna așa de frumos? Incă de copil? 

— Da, dintotdeauna, i-am răspuns. 

Și n-a trebuit să mă gândesc înainte de răspuns, căci îmi 
aminteam. 

— Dintotdeauna. Încă din leagăn, un copilaş atât de frumos. 
Ne-am dus la botezul lui. Avea ochii ca niște nestemate. Tatăl 
tău spera să-i poată deveni părinte adoptiv - mama ta încă nu 
avea copii, și el s-a gândit pesemne că ţarul ar fi putut fi convins 
să socoată casa lui mai potrivită pentru copilaș decât casa unui 
bărbat cu atâţia fii. Dar mama ta n-a vrut în ruptul capului să 
primească pruncul. Doar a rămas lângă leagăn ca o stană de 
piatră, cu mâinile lipite de trup. Doica n-a putut nici măcar să i-l 
pună în braţe. Vai, cât de furios a fost atunci tatăl tău! 

Am clătinat din cap, amintindu-mi limpede de toate; de cum 
strigase ducele, poruncindu-i ca a doua zi de dimineaţă să 
meargă să ia pruncul, apoi i-a vorbit de frumusetea lui, 
reamintindu-i cât de întristată era fiindcă nu avea ea însăși 
copii; iar în tot acest timp, Silvija a rămas tăcută, cu ochii plecaţi 
dinaintea lui, fără să scoată un cuvânt... 

Atunci amintirea mi-a răsărit în minte dintr-odată, ca o 
picătură de ulei plutind pe luciul apei: ducele strigase cât 
strigase, iar după ce a isprăvit, Silvija a ridicat ochii spre el și i-a 
spus cu glas moale: 

— Nu. În casa noastră urmează să vină un alt prunc care va 
purta o coroană de iarnă, iar el a încetat cu strigătele, luându-i 
mâinile și sărutându-i-le, după care nu a mai pomenit nimic 
despre adopţia micului prinţ. Însă au mai trecut încă patru ani 
până ce s-a născut Irina. Aproape că uitasem povestea atunci 


VP - 348 


când a venit ea pe lume. 

Irina stătea și privea primăvara venită pe neașteptate - țarina 
mea cu coroana ei de iarnă și ochii de șoim ai tatălui ei, și încă 
atât de palidă la chip. Am strâns-o ușurel de braț, încercând s-o 
mângâi niţel, s-o fac să uite de chinul îndurat, oricare va fi fost 
acela. 

— Vino înăuntru, dușenka! i-am șoptit încetișor. Părul ţi s-a 
uscat. O să ţi-l împletesc și-o să te culci un pic. Vino să te întinzi 
pe divan! N-o să las pe nimeni să intre. Nu trebuie să te întinzi în 
pat lângă el. 

— Nu, a spus. Știu. Nu trebuie să mă întind lângă el. 

A intrat în odaie și, după ce i-am împletit părul, s-a întins pe 
divan și am învelit-o. Apoi am ieșit pe coridor și le-am spus 
valeților de afară că ţarul și țarina erau foarte obosiţi după 
atâtea desfătări și nu trebuiau cu niciun chip deranjaţi, după 
care m-am întors în odaie și am luat rochia verde cu mine lângă 
fereastră, ca să termin de cusut la ea în aerul proaspăt de 
primăvară. 

# 

La început n-am recunoscut nimic în jur când m-am trezit în 
dimineața următoare în casa bunicului, înăbușindu-mă și 
împleticindu-mă, pe jumătate adormită, spre fereastră, ca să 
aerisesc un pic încăperea. Mama și tata erau încă în pat și, 
mergând spre fereastră, am călcat desculţă peste rochia cu 
broderii grele de aur, zăcând boţită pe dușumea. Noaptea 
trecută mi-o trăsesem grăbită de pe trup, ca un șarpe care 
năpârlește, și m-am strecurat la căpătâiul patului pe când 
amândoi încă îmi vorbeau, însă cuvintele lor nu mai aveau nicio 
noimă pentru mine. Apoi s-au oprit din vorbit și doar și-au pus 
mâinile pe capul meu. M-am cufundat într-un somn adânc, în 
timp ce amândoi mi-au cântat duios, simțind mirosul 
binecunoscut de lemn arzând și de lână, și o căldură dulce 
învăluindu-mă, o binecuvântată căldură, în sfârșit. 

Însă am deschis fereastra și am privit înspre oraș, din odaia 
îndeajuns de sus în casa bunicului ca să pot privi dincolo de 
zidurile orașului și să văd câmpurile și pădurea, iar câmpurile 
erau verzi, verzi de tot, acoperite cu secară atât de înaltă de 
parcă avusese deja parte de patru luni de primăvară ca să 
crească, cu frunze verzi, închizându-se la culoare odată cu 
sosirea verii și presărate cu flori de câmp, înflorite toate 


VP - 349 


deodată. Pomii din livada bunicii erau și ei încărcaţi de flori, 
prunii, cireșii și merii înfloriţi împreună, și chiar și în glastra din 
fereastră florile se deschiseseră și se auzea un bâzâit difuz în 
văzduh de parcă toate albinele din lume se adunaseră să 
culeagă nectarul din flori împreună. Pe pământ nu se mai zărea 
nici urmă de zăpadă. 

Am împăturit cu grijă rochia brodată cu aur și cu argint și am 
împachetat-o în hârtie. Pe străzi era puhoi de lume când am ieșit 
cu pachetul sub braţ. Când am trecut pe lângă ușile sinagogii, 
am auzit cântări dinăuntru și era multă lume adunată, chiar 
dacă prima jumătate a dimineţii trecuse și ne aflam la mijlocul 
săptămânii. În piaţă nimeni nu vindea și nu cumpăra nimic. 
Oamenii își istoriseau unii altora ce se întâmplase: cum 
Dumnezeu însuși își întinsese mâna și i-l dăduse prins ţarului pe 
regele Străvechilor, curmând blestemul iernii vrăjite. 

— Trebuie să-l văd, i-am spus lrinei. 

Rochia mă ajutase să trec de porțile reședinței ducale, după 
ce îi arătasem un colț unei slujnice, dar tot a trebuit să aştept 
afară, lângă intrarea servitorilor, preț de o oră, înainte ca cineva 
să-i ducă mesajul meu și să fiu poftită sus - pentru că ea era 
țarina, țarina care izbăvise împărăţia, în vreme ce eu eram doar 
o măruntă cămătăreasă din cartierul evreiesc, îmbrăcată într-o 
rochie cafenie. Dar când mesajul meu a ajuns la ea, a trimis de 
îndată pe cineva după mine, pe bătrâna ei însoţitoare Magreta, 
care m-a privit neliniștită și ușor pieziș, de parcă își închipuia că 
rochia mea și părul împletit simplu erau o deghizare, dar m-a 
condus sus pe scări oricum. 

lrina se afla în odaia de culcare. Patru femei ședeau în jurul 
focului, cosând cu înfrigurare ca să prefacă o rochie groasă la fel 
de strălucitoare ca monstruozitatea pe care i-o adusesem; avea 
de mers la altă nuntă chiar în acea zi, după cum se părea. Dar 
ea ieșise pe balcon, împrăștiind firimituri de pâine să sature 
păsărelele și veveriţele: și ele ieșiseră din ascunzișuri, la fel ca 
târgoveții de pe stradă, subţiratice și flămânde după iarna cea 
lungă și dornice de tovărășia nesigură a oamenilor, îndrăznind 
să se apropie în schimbul hranei. Cum arunca un pumn de 
firimituri, se repezeau toate la picioarele ei, să apuce câte o 
îmbucătură, după care fugeau la fel de repede s-o mănânce, 
întorcându-se zorite pentru o nouă portie. 

— De ce? m-a întrebat ea încet. 


VP - 350 


— Pentru că noi am făcut mai mult decât să-l oprim, am 
răspuns. Dacă îl păstrezi pentru acea creatură - am privit peste 
umăr la agitația din odaie, fără să spun vreun nume - ca să se 
hrănească puţin câte puţin din el, nu doar că se va opri iarna, 
dar și împărăţia lui va fi distrusă. Vor muri toţi Străvechii, nu 
numai el. 

lrina a terminat de împrăștiat ultimele firimituri de pâine și a 
întins palma goală spre mine: fără nicio podoabă, în afară de 
inelul de argint fermecat strălucindu-i pe un deget, o fâșie de 
lumină rece chiar și sub soarele strălucitor. 

— Dar ce altceva ţi-ai dori să facem? 

M-am uitat stăruitor la ea. 

— Miryem, Străvechii au prădat această împărăție încă de 
când oamenii s-au statornicit aici. Ne tratează ca pe niște 
animale dăunătoare pitite printre copacii lor, doar că dau 
dovadă de mai multă cruzime. 

— Doar câţiva dintre ei, o mână de nobili. Cei mai mulţi dintre 
ei nu pot veni aici, cum nici noi nu putem păși după plac în 
împărăţia lor. Doar cei puternici din rândurile lor își pot croi cale. 

Dar m-am oprit, dându-mi seama că vorbele mele nu 
îmbunătăţeau situaţia, ba poate chiar dimpotrivă. 

— lar aceștia au și puterea de a hotărî în numele celorlalţi, a 
spus lrina. Nu-mi face plăcere să mă gândesc la moartea 
poporului Străvechilor, dar regele lor este cel care a pornit acest 
război. El a furat primăvara; tot el ar fi lăsat poporul nostru, 
întregul Lithvas, să moară de foame. Vrei să-mi spui că nu știa 
ce face? 

— Nu, am spus cu glas aspru. Știa ce face. 

Irina a clătinat ușor din cap. 

— Nici eu nu mă simt cu mâinile întru totul curate după seara 
trecută. Dar nu vreau să mi le spăl cu sângele poporului meu. Și 
nu văd ce altceva aș putea face. 

— Dacă ne-ar oferi un tratat de pace în schimbul vieţii lui, l-ar 
respecta cu sfințenie. Străvechii nu-și încalcă niciodată cuvântul 
dat. 

— Și cine ar semna tratatul din partea lor? a întrebat Irina. Și 
chiar dac-am avea un tratat... 

A privit în jur în dormitor, în dormitorul ei: o odaie pe care o 
împărțea cu ţarul și cu o creatură neagră alcătuită din foc și 
foame veșnică, ce trăia în trupul ţarului. Faţa Irinei își pierduse 


VP - 351 


iar trăsăturile. 

— Nu mă pot preface bucuroasă pentru târgul pe care l-am 
încheiat. Dar astăzi e primăvară în Lithvas, iar pe masa oricărui 
țăran din ţară va fi pâine la iarnă. 

Și-a întors din nou privirea spre mine. 

— Dar o să le cumpăr bunăstarea, a spus cu glas liniștit. Chiar 
dacă mă costă mai mult decât aș fi dispusă să plătesc. 

Așa că am plecat din palatul ducal cu mâinile goale și cu un 
gol dureros în stomac. Bătrâna Magreta m-a oprit în odaie pe 
când mă pregăteam să plec și m-a întrebat ce doresc în 
schimbul rochiei, dar am clătinat din cap și am plecat fără să 
scot un cuvânt. Dar faptul că am lăsat rochia acolo nu m-a 
ajutat. Mă puteam descotorosi de rochia unei regine a 
Străvechilor, dar fusesem prea mult regină ca să uit așa ușor. Și 
totuși nu-i puteam spune lrinei că greșește, nici măcar nu-i 
puteam reproșa că este egoistă. Ea avea de gând să plătească 
preţul pe care eu nu voisem să-l plătesc: avea să împartă patul 
cu demonul de lângă ea și, chiar dacă n-avea să-l lase să-și vâre 
ghearele în sufletul ei, avea să le simtă târându-i-se pe piele. 

Și plătind acest preţ avea să cumpere pentru noi mai mult 
decât primăvara. Avea să cumpere și primăvara, și vara, ba 
chiar și iarna; o iarnă în care niciun drum al Străvechilor n-avea 
să mai licărească printre copaci, iar prădătorii înfășuraţi în 
mantii albe n-aveau să mai vină să ne fure aurul. În schimb, 
pădurarii, vânătorii și țăranii noștri aveau să intre în pădure cu 
topoare și cu capcane pentru animalele cu blana albă. Irina avea 
să cumpere pentru noi pădurea și râul îngheţat și toată truda 
avea să se preschimbe în grâne și în cherestea. Și în zece ani 
Lithvasul avea să ajungă o împărăție bogată, în loc să rămână 
sărac și înapoiat, timp în care, într-o odaie întunecoasă, departe 
de ochii lumii, Cernobog avea să-i ronţăie între măsele pe copiii 
Străvechilor mușcătură cu mușcătură, ca să ne ţină de cald 
nouă, oamenilor. 

M-am întors în casa bunicului. Mama mă aștepta neliniștită pe 
trepte, ca și cum nu putea suferi nici măcar gândul de a mă 
pierde din ochi. M-am așezat lângă ea și m-a îmbrățișat, m-a 
sărutat pe frunte și mi-a pus capul pe umărul ei, trecându-și 
mâna prin părul meu. Oameni intrau și ieșeau din casă pe lângă 
noi: nuntași plecând spre casă, cu chipuri obișnuite și 
zâmbitoare. Deja începuseră să uite noaptea în care dănţțuiseră 


VP - 352 


pe sub arborii albi, înconjurați de iarna grozavă și având în 
mijlocul lor o umbră de foc. i 

Doar bunicul își mai amintea câte ceva. In dimineața aceea, 
m-am strecurat din dormitor, lăsându-mi părinții încă dormind, 
ca să beau o ceașcă de ceai și să ronţăi o coajă de pâine la 
bucătărie, încă uluită și încercând să acopăr golul rece resimţit 
în suflet. Era încă devreme și doar o mână de servitori se foiau 
deja prin casă, punând pe mese bucate pentru oaspeţii care 
aveau să se trezească peste puţin timp. Dar după câteva clipe 
unul dintre ei a venit să-mi spună că bunicul voia să mă vadă. 
Așa că m-am îndreptat către odaia lui de lucru. L-am găsit în 
picioare lângă fereastră, privind încruntat primăvara de afară, 
iar el m-a privit în ochi și a spus dintr-odată: 

— Ei bine, Miryem? 

La fel cum o făcuse când venisem să-i arăt catastiful cu 
socoteli. Mă întrebase atunci dacă socotelile erau limpezi și 
balanţa bine cumpănită și am descoperit, cu surprindere, că nu 
știam ce să-i răspund. 

Așa că m-am dus la palatul ducelui, întorcându-mă fără să fi 
primit un răspuns mai bun decât la venire. Lucrurile ar fi trebuit 
să meargă ușor. Regele Străvechi îmi dăduse încuviințarea sa: 
se plecase dinainte-mi fără ură sau reproș, de parcă aveam și 
eu dreptul să procedez așa cum făcuse el, punând foc împărăției 
sale drept plată pentru încercarea lui de a îngropa tărâmul meu 
sub gheaţă. Și poate că aveam acest drept, dar nu eram unul 
dintre Străvechi. Le spusesem multumesc lui Flek, lui Tsop și lui 
Shofer și îi dădusem nume acelei fetițe la care nu voiam să mă 
mai gândesc. Cu siguranţă, dacă datoram ceva cuiva din 
împărăţia Străvechilor, fetiţei aceleia îi datoram. 

— O să mergem acasă mâine, mi-a șoptit ușor mama în păr. O 
să mergem acasă. Asta îmi dorisem mereu, era singura speranţă 
care mă îmbărbăta, dar acum nici nu mă mai puteam gândi la 
ea. Mi se părea la fel de ireală ca un munte de sticlă sau ca un 
drum de argint. Chiar aveam să mă întorc în târgușorul meu 
prăfuit, să hrănesc găinile și caprele, simțind în spate zilnic 
împunsătura privirilor celor pe care îi salvasem de iarna 
veșnică? N-aveau niciun drept sa mă urască, dar aveau s-o facă 
oricum. Pentru ei, Străvechii erau ca un basm de spus într-o 
noapte de iarnă. Pentru ei, eu eram monstrul, pe care-l puteau 
vedea și înțelege și se puteau închipui în stare să-l pună la 


VP - 353 


pământ. N-ar fi crezut că făcusem ceva ca să-i ajut nici chiar 
dacă ar fi auzit asta într-o poveste. 

Și aveau dreptate, pentru că nu o făcusem deloc pentru ei. 
lrina îi mântuise și aveau să o iubească pentru fapta ei. Eu 
făcusem ce făcusem pentru mine, pentru părinţii mei și pentru 
oamenii care mă înconjurau: pentru bunicul, pentru Basia, 
pentru verișoara mea de-a doua llena care cobora acum scările, 
sărutându-ne pe obraji înainte de a se urca în căruţa ce aștepta 
s-o ducă acasă în alt sătuc prăpădit, într-una dintre cele șapte 
case în care trăiau ai ei, ai noștri, înconjurați de alte sate ai 
căror locuitori îi urau. O făcusem pentru toţi oamenii adunaţi în 
stradă în faţa casei bunicului. Lithvas nu însemna acasă pentru 
mine; însemna doar râul lângă care trăiam, laolaltă cu poporul 
meu îngrămădit pe maluri, iar câteodată un val uriaș se 
rostogolea la vale și îi târa pe unii dintre noi în adâncuri, unde 
deveneau hrana peștilor. 

Nu aveam o ţară pentru care să înfăptuiesc lucruri mărețe. 
Aveam doar niște oameni; ce mă făceam așadar cu acei oameni 
- cu Flek, cu Tsop și cu Shofer - ale căror vieți le legasem de a 
mea, și cu fetița căreia îi dăruisem un nume evreiesc, înainte de 
a o părăsi și de a-i distruge căminul? 

Dar făcusem deja acest lucru și nu părea a fi în puterea mea 
să-mi repar greșeala. În această ţară eram o fiinţă fără prea 
mare importanţă, doar o tânără cămătăreasă dintr-un târgușor, 
cu vreo câţiva galbeni la bancă, și ceea ce odată mi se păruse o 
avere arăta acum ca o mână de mărunțţiș, nici măcar cât să 
umple un cufăr din vistieria regelui meu Străvechi. Luasem de 
pe masă o furculiță de argint în acea dimineaţă și o ținusem în 
mână, nu foarte sigură de ce voiam să se întâmple. Dar ce 
voiam n-a contat deloc. Nu s-a întâmplat nimic. Furculiţa a 
rămas de argint și toată vrăjitoria de care fusesem în stare 
rămăsese în împărăţia de gheaţă, unde n-aveam să mă mai 
întorc vreodată. O împărăție care avea să decadă curând, 
măturată de același val uriaș. Și nu mai aveam niciun cuvânt de 
spus în această privinţă. i 

Așa că am intrat cu mama în apartamentul bunicului. In 
dormitor, am făcut un bagaj din cele câteva lucruri pe care 
părinții mei le aduseseră de acasă, după care am coborât la 
bucătărie, să dăm o mână de ajutor: mai erau încă o mulțime de 
oameni în casă, oameni pe care nu-i întâlnisem niciodată, dar 


VP - 354 


care făceau totuși parte din familia mea și se numărau printre 
prietenii mei; mai trebuiau gătite feluri de mâncare și vase de 
spălat, mese de așezat și de strâns la loc, copii de hrănit și 
bebeluşi plângăcioși de luat în braţe. In jurul meu roiau o 
mulţime de femei, prinse cu mulţimea nemăsurată a treburilor 
femeiești, care nu conteneau o clipă și nu se schimbau niciodată 
și consumau orice fărâmă de timp de care dispuneai, cerând 
mereu mai mult, asemenea unei ape curgătoare de nezăgăzuit. 
M-am cufundat în treabă ca într-o baie rituală și am lăsat-o 
bucuroasă să mă înghită cu totul. Voiam ca munca să-mi 
stăvilească simţurile, punându-mi la treabă urechile, ochii și 
gura. Voiam să mă îngrijorez din alte pricini, de pildă, dacă 
pâinea creștea cum trebuie în cuptor, dacă friptura de vită era 
bine rumenită, dacă erau de ajuns de multe scaune la masă; din 
pricini în privinţa cărora stătea în puterea mea să fac ceva. 

Nimeni n-a fost surprins să mă vadă. Nimeni nu m-a întrebat 
unde fusesem. Cu toţii m-au sărutat pe obraz când m-au văzut 
pentru prima dată și mi-au spus că m-am înălţat, iar unii m-au 
întrebat când aveau să dănţuiască la nunta mea. Cu toţii se 
bucurau să mă vadă acolo și erau fericiţi că dădeam o mână de 
ajutor, dar în același timp nu contam foarte mult. Puteam fi 
oricare dintre verișoarele mele. N-aveam niciun dar deosebit 
care să mă facă specială. Și asta m-a bucurat. Mă bucuram să 
fiu din nou o fată obișnuită. 

În cele din urmă, m-am așezat la masă să-mi umplu farfuria 
cu mâncare, obosită în sfârșit de cărat și de gătit, îndeajuns de 
obosită să nu mă mai gândesc. Oaspeţii plecau pe măsură ce 
prânzul se apropia de sfârșit, luându-și cu toţii bun-rămas și 
strecurându-se unul câte unul pe ușă. Eu eram încă pe fundul 
apei, ca un pește într-un banc, cu neputinţă de deosebit. Dar 
dintr-odată curgerea oaspeţilor spre ieșire a contenit și a intrat 
un valet îmbrăcat în livreaua ţarului, în roșu, auriu și negru, și a 
privit în jur, de sus și cu uşorul dispreţ al superiorității 
împrumutate de la stăpânii săi. 

lar când a intrat, m-am ridicat. Nu eram în locul potrivit - casa 
bunicului nu era un loc potrivit pentru o fată nemăritată -, dar, 
după ce m-am ridicat, i-am strigat dârz din celălalt capăt al 
mesei: 

— Pentru ce anume ai venit aici? 

S-a oprit o clipă, m-a privit și s-a încruntat, după care a spus, 


VP - 355 


cu răceală: 

— Am o scrisoare pentru Wanda Vitkus: nu cumva tu ești? 

Toată după-amiaza, Wanda înotase alături de mine în noianul 
de treburi femeiești; cărase teancuri grele de farfurii și adusese 
găleți pline ochi cu apă și aproape că n-am putut schimba o 
vorbă una cu alta, dar ne-am privit și am luat parte împreună la 
treburi, prinse deopotrivă cu munca de jos, atât de simplă, dar 
sigură. 

Wanda stătea undeva în fundul încăperii, în ușa bucătăriei, și 
după câteva clipe a venit în față, ștergându-și mâinile ude și 
roșii de șorţ, iar valetul s-a întors spre ea și i-a înmânat 
scrisoarea: o coală groasă și grea, împăturită, de pergament 
purtând o pecete mare de ceară roșie înnegrită pe margini de 
fum, din care se prelinseseră câteva picături pe foaie, ca niște 
picături de sânge închegat. 

Wanda a luat scrisoarea în mâini, a deschis-o și a privit-o cu 
luare-aminte o bună bucată de timp, după care și-a acoperit 
gura cu șorţul, ţinând buzele strâns lipite, și a clătinat de două 
ori din cap într-un gest scurt, după care a împăturit la loc 
scrisoarea și a strâns-o la piept, s-a întors și a fugit către 
intrarea din dos, spre scările care dădeau în stradă. Valetul ne-a 
aruncat tuturor o privire indiferentă - noi nu contam, eram niște 
fiinţe cu totul neînsemnate -, după care ne-a întors spatele și a 
părăsit casa la fel de repede precum intrase. 

Încă stăteam în picioare sprijinindu-mă de masă. În jurul meu, 
flecăreala s-a reluat, șuvoiul de oameni și vorbe a început să 
curgă iar: când revii în oraș, ce vârstă are acum primul tău 
născut, cum merg afacerile soţului - un val neabătut de întrebări 
și răspunsuri; însă de data asta nu m-am cufundat la loc în unda 
șuvoiului. Mi-am tras scaunul de la masă și am plecat la etaj, 
spre biroul bunicului. L-am găsit înăuntru, înconjurat de mai 
mulți domni în vârstă, vorbind cu toţii cu glasurile lor joase; 
fumau pipă și ţigări de foi și vorbeau despre felurite treburi. M- 
au privit încruntați: locul meu nu era acolo, doar dacă nu 
venisem să le mai aduc rachiu, ceai și gustări. 

Insă bunicul nu s-a încruntat. Doar m-a privit și a dat deoparte 
paharul și ţigara de foi, spunându-mi: 

— Vino! 

M-a dus în odăița învecinată, unde își ţinea hârtiile importante 
încuiate îndărătul unor uși de sticlă, după care a închis ușa în 


VP - 356 


urma noastră și m-a privit cu luare-aminte. 
— Am de plătit o datorie, i-am spus. Și trebuie să găsesc un 
fel de-a o plăti. 


VP - 357 


CAPITOLUL XXI 


Dimineaţa m-am trezit cu mâinile pline de bășici care mă 
usturau. Aveam în palmă urme roșii, acolo unde ţinusem de 
lanţul de argint împreună cu Serghei și cu Stepon. În noaptea 
dinainte, la plecare țarina mi-a spus: 

— Cum aș putea să te răsplătesc? 

N-am știut ce să-i răspund, pentru că eu eram cea care 
răsplătea o faptă bună. Miryem mă scosese din casa tatălui meu 
pe o plată de șase copeici, când preţuiam doar cât trei purcei în 
ochii tatei, care storcea bani de la părinţii ei prin vicleșug. Mama 
lui Miryem îmi pusese pâine în farfurie și dragoste în inimă. Tatăl 
ei cântase o rugăciune de binecuvântare deasupra pâinii înainte 
să mi-o dea s-o mănânc. Puțin îmi păsa că nu înţelegeam 
cuvintele cântecului. Îmi dăduseră pâinea chiar când nu știam 
de ce mi-o dau și credeam că sunt niște duhuri necurate. 
Miryem mă plătise cu arginţi pentru munca depusă. Tot ea mi-a 
întins mâna și a prins-o pe a mea, ca și cum eram cineva care 
se putea tocmi în nume propriu, nu cineva care fura din banii 
cuveniţi tatei. In casa ei se găsise mereu ceva de mâncare 
pentru mine. 

lar regele Străvechilor a dorit s-o aibă degeaba. A silit-o să-i 
facă din argint aur doar ca s-o lase în viaţă, ca și cum ea îi 
aparținea pentru că el era îndeajuns de puternic încât s-o 
omoare. Și tata fusese îndeajuns de puternic încât să mă 
omoare, dar asta n-a însemnat că îi aparţineam. M-a vândut pe 
șase copeici, pentru trei purcei, și chiar pentru un urcior de 
krupnik. A încercat să mă vândă iar și iar, de parcă tot a lui 
rămâneam ori de câte ori mă vindea. Și tot așa gândise și regele 
Străvechilor. A vrut s-o păstreze și să se aleagă cu cât mai mult 
aur de pe urma ei, fără să conteze ce-și dorește și ea, numai 
pentru că el era puternic. 

Insă și eu eram puternică. Fusesem îndeajuns de puternică s- 
o ajut pe panova Mandelstam să se însănătoșească și îndeajuns 
de puternică să învăţ vrăjitoria lui Miryem, pe care am folosit-o 
ca să preschimb trei șorțuri în șase copeici. Am fost îndeajuns 
de puternică, împreună cu Serghei și cu Stepon, ca să-l împiedic 


VP - 358 


pe tata să mă vândă sau să mă ucidă. lar noaptea trecută n-am 
știut dacă fusesem îndeajuns de puternică pentru a-l opri pe 
Străvechi, chiar și ferecându-l cu un lanț de argint, ajutată de 
Serghei și Stepon, ba chiar și de părinţii lui Miryem. Însă n-am 
știut că eram îndeajuns de puternică pentru a înfăptui toate 
acestea până ce am purces și le-am înfăptuit. Mai întâi a trebuit 
să mă înham la treabă, fără să știu. După aceea Stepon și-a 
vârât fata în șorțul meu și a plâns pentru că îi era încă frică și m- 
a întrebat dacă țarina o să facă vreo vrajă ca să-l împiedice pe 
Străvechi să ne omoare, iar eu i-am spus că nu știu. Știam doar 
că totul trebuia să înceapă cu treabă. 

Așa că atunci când țarina m-a întrebat cum mă poate răsplăti, 
n-am știut ce să-i răspund. Ce făcusem nu era pentru dânsa. 
Nici n-o cunoșteam. O fi fost ea țarină, dar eu nici măcar nu-i 
cunoșteam numele. Într-o zi, pe când aveam zece ani, un vecin 
a venit la noi acasă și ne-a spus că ţarul a murit, iar când l-am 
întrebat ce înseamnă asta mi-a zis că urma să ajungă pe tron un 
nou țar. Așa că n-am înţeles ce mare scofală era să fii ţar. lar 
acum, că văzusem un ţar de aproape, nu voiam nicidecum să 
am de-a face cu vreunul. Țarul era groaznic și răspândea flăcări 
în jur. l-aș fi spus să mă răsplătească alungându-l pe ţar de 
acolo, dar ea a plecat din casă împreună cu gărzile care îl 
duceau la temniţă pe regele Străvechilor. 

Dar tatăl lui Miryem a auzit-o când m-a întrebat și a văzut că 
nu știam ce să-i răspund. Avea o vânătaie mare pe un obraz, iar 
mâinile îi erau pline de răni și tremurânde, după ce trăsese de 
lanţul de argint împreună cu mine. Acum stătea lângă panova 
Mandelstam și amândoi o cuprinseseră cu brațele pe Miryem și 
o sărutau pe creștet și o mângâiau pe chip, de parcă preţuia 
pentru ei mai mult decât toate copeicile de argint de pe lume, 
mai mult decât aurul, mai mult decât toată agoniseala lor. Însă, 
când a văzut că întrebarea țarinei m-a pus în încurcătură, a 
sărutat-o pe Miryem pe frunte, s-a ridicat și s-a apropiat 
șchiopătând ușor de țarină, spunându-i: 

— Fata aceasta curajoasă și fraţii ei au venit la oraș pentru că 
au necazuri în satul lor. 

Apoi mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus cu glas blând: 

— Mergi și te odihnește, Wanda. O să îi spun eu Măriei Sale 
toată povestea. 

Așa că am plecat de lângă el și m-am așezat lângă Serghei și 


VP - 359 


lângă Stepon și i-am cuprins cu brațele, iar ei m-au îmbrățișat la 
rândul lor. Eram prea departe ca să putem auzi ce spune panov 
Mandelstam, deoarece glăsuia aproape în șoaptă. Insă a vorbit 
preţ de câteva minute cu țarina, apoi a venit, tot șchiopătând, 
către noi și ne-a spus că totul o să fie bine. Și l-am crezut. Țarina 
era pe picior de plecare. A ieșit pe ușile mari ce dădeau în curte, 
însoţită de mai multe gărzi care o așteptau. Doi ostași au apucat 
de mânerele ușilor și le-au închis. Și așa am rămas singuri în 
încăpere. 

Odaia se găsea într-o mare neorânduială. Spre marginile 
încăperii, rămăsese niște mâncare pe mese, care începuse să se 
strice și muștele bâzâiau deja în jurul ei. Peste tot erau scaune 
răsturnate, iar din cămin ieșeau pe dușumea urme mari de 
arsură, aidoma urmelor lăsate de cineva care umblă cu ciubote 
grele prin zăpadă. Coroana mare de aur pe care o purtase 
Miryem era căzută pe podea lângă vatră, strâmbată de abia o 
puteai recunoaște și aproape topită. Nimeni n-ar mai fi putut-o 
purta astfel. Dar nu-i păsa nimănui de asta. Am privit spre 
părinţii lui Miryem și ei s-au uitat la noi, după care ne-am ridicat 
cu toții, iar panov Mandelstam l-a luat pe după umeri pe Serghei 
și eu am luat-o de braţ pe panova Mandelstam și am alcătuit toți 
șase un cerc: eram o familie și reușiserăm să ţinem lupul 
departe de noi: preţ de încă o zi reușiserăm să ţinem lupul 
departe. 

Apoi am urcat pe scări și ne-am dus la culcare. Nu am făcut 
curat după nuntași. Am dormit un somn lung și odihnitor în 
odaia mare, frumoasă și liniștită de la capătul scărilor, iar când 
m-am trezit era primăvară afară, peste tot, și am simţit cum 
primăvara de afară îmi pătrunde în suflet. Chiar dacă mâinile îmi 
erau pline de bășici, mă simţeam atât de puternică încât nu m- 
am îngrijorat nicio clipă de ce avea să se întâmple cu noi. l-am 
sărutat pe Serghei și pe Stepon și am coborât iar să le ajut pe 
celelalte femei la treabă și nu mi-a mai păsat că nu înțelegeam 
ce vorbeau. Când vreuna îmi spunea ceva ce nu înțelegeam, 
doar îi zâmbeam, iar ea îmi zâmbea înapoi, după care spunea, 
„Vai, am uitat!” și îmi repeta același lucru, de data asta cu 
vorbe pe care le pricepeam. 

Am dus vase și tacâmuri la masă: se întinseseră iar mese cu 
mâncare pentru oaspeţi, nu atât de numeroși ca în ajun, dar 
oricum îndeajuns de mulţi cât să se umple odăile de mese și 


VP - 360 


scaune, înghesuite în fiecare încăpere. Se puseseră mese și în 
cealaltă sală de dans. Altcineva făcuse curat după nuntași și nu 
am mai putut vedea urmele de arsură pe podea, pentru că 
cineva întinsese deasupra un covor mare și pusese mese 
înăuntru; nu mai ardea focul în vatră, căci afară se făcuse atât 
de cald încât au deschis ferestrele să intre aer curat. lar mirosul 
de fum dispăruse și el. 

Și toate mesele erau pline cu mâncare, atât de pline încât cu 
greu găseai un locșor în care să mai pui câte ceva. Când mi s-a 
făcut și mie foame, m-am așezat la masă și am mâncat pe 
săturate, după care m-am ridicat să ajut la adus mâncare pentru 
alți oaspeţi. Am făcut asta tot restul zilei. Un pic mai târziu, au 
venit Miryem și mama ei și am ajutat toate trei la servitul mesei. 

Dar n-am apucat bine să pun jos două găleți de apă pe care le 
adusesem de la fântâna din oraș, că am auzit zgomote în odaia 
cu mese, după care am auzit-o pe Miryem întrebând tare și 
răspicat, „Pentru ce anume ai venit aici?” ca și cum cineva 
venise din nou să ne facă rău. Am ieșit din bucătărie și m-am 
apropiat de pragul ușii, unde se afla un ostaș cu sabie, 
înveșmântat în haine scumpe, care mi-a rostit numele. A spus 
că are o scrisoare pentru mine. M-am temut pentru o clipă, dar 
mă aflam în acea casă, înconjurată de toţi acei oameni, și m-am 
gândit că sunt îndeajuns de puternică și pentru veștile aduse de 
nou-venit; așa că am făcut un pas în faţă, am întins mâna și am 
apucat scrisoarea din mâna lui. 

Pe scrisoare era o pecete din ceară roșie ca sângele, pe care 
se găsea întipărită imaginea unei coroane împărătești. Am 
deschis scrisoarea rupând pecetea și m-am uitat la cuvintele 
scrise în ea. Miryem mă învățase să citesc, așa că limba mea a 
rostit pe tăcute cuvânt cu cuvânt, iar vorbele cuprinse în 
scrisoare glăsuiau astfel: A se aduce la cunoștința oricui intră în 
tărâmul nostru al Lithvasului că prin poruncă împărătească 
femeia numită Wanda Vitkus și frații ei Serghei Vitkus și Stepon 
Vitkus sunt pe deplin iertati de toate nelegiuirile de care sunt 
învinovățiți. Fie ca nicio mână să se ridice împotriva lor și fiecare 
dintre supușii noștri să le dea cinstea cuvenită pentru curajul și 
vrednicia pe care le-au arătat tustrei în slujba noastră și a 
Lithvasului. Mai departe, prin vrerea noastră, le este îngăduit 
sus-numiților să intre în pădurea cea mare și să se 
împroprietărească slobozi oriunde aleg pe o sfoară de moșie 


VP - 361 


liberă, pe care să o ceară mărinimiei noastre pentru a semăna 
grâne sau pentru a o împrejmui pentru vite, în decurs de trei ani 
de-aici înainte, și pe care să o stăpânească sănătoși lăsând-o 
legiuită moștenire urmașilor lor. 

lar dedesubtul acestor cuvinte se afla o mâzgălitură lăbărțată 
de cerneală care nu era un cuvânt oarecare, ci un nume - 
Mirnatius -, după care urmau înșirate următoarele, Țar peste 
Lithvas și Roson, Mare Duce de Koron, de Irkun, de Tomonyets, 
de Serveno, Prinț al Maraliei, Rovernei și Samatoniei, Stăpânitor 
al Markanului și al Ținuturilor Mlăștinoase din Răsărit, iar la 
sfârșitul acestei lungi liste de titluri stătea scris Domn și Stăpân 
al Marii Păduri de la Miazănoapte. 

M-am uitat la scrisoare și atunci am înţeles de ce avea 
însemnătate un ţar. Era vorba despre vrăjitorie, la fel ca 
vrăjitoria lui Miryem. Țarul, ţarul cel groaznic, putuse să-mi dea 
acea scrisoare, iar acum eram în siguranţă. Nu mai trebuia să- 
mi fie frică de nimic. Nimeni din sat la noi n-ar mai fi încercat să 
ne spânzure pe Serghei sau pe mine, după ce vedeau 
scrisoarea. Aveau să privească numele ţarului pe hrisov și să se 
teamă de el, chiar dacă se afla la mare depărtare. 

Dar nici măcar nu cred că mai trebuia să ne întoarcem în 
târgușorul natal. Nu mai trebuia să ne întoarcem în casa 
părintească, unde pesemne taica încă ar fi zăcut mort pe podea, 
după cum nu trebuia să ne întoarcem la gospodăria în care nu 
creștea cine știe ce recoltă, iar culegătorul de biruri venea an de 
an. Scrisoarea spunea limpede că ne puteam duce în pădure și 
puteam lua în stăpânire orice bucată de pământ doream. 
Puteam găsi în pădure un pământ dintre cele mai bune. Puteau 
crește pe el arbori înalţi pe care i-am fi putut tăia și vinde pe 
bani buni. Ştiam că un copac mare preţuia o mulţime de bani, 
deoarece chiar în anul de dinaintea morţii mamei un copac de 
pe pământul unui vecin s-a prăbușit, iar el a lucrat din greu ca 
să-l taie repede în bucăţi înainte să vină oamenii boierului să-i ia 
lemnul, după care a ascuns două lodbe groase în pădure. Taica 
l-a văzut și a spus cu pizmă în glas: „E deștept vecinul, o să se 
aleagă cu zece copeici dacă vinde lemnul ascuns”. 

Dar mama a clătinat din cap și a zis: „Nu e lemnul lui, și o să 
dea de bucluc”, iar el a plesnit-o peste faţă și i-a spus, „Ce știi 
tu?”, dar chiar a doua zi au venit oamenii boierului cu o căruță 
mare și au încărcat bucăţile de lemn, iar printre ei se găsea un 


VP - 362 


om care s-a uitat la lemnul tăiat și, nu știu cum, și-a dat seama 
că lipseau părți din copacul retezat și l-au bătut crunt pe vecin 
până ce le-a spus unde ascunsese lodbele, iar ei le-au pus și pe 
acestea în căruţă, lăsându-l în urmă căzut și plin de sânge. A 
bolit multă vreme de pe urma bătăii primite, iar nevasta lui a 
trebuit să semene grânele singură, pentru că el nu putea să 
umble. Într-o zi din iarna aceea, vecina a venit la ușa noastră să 
cerșească ceva de mâncare, iar mama i-a dat. Taica a bătut-o 
din pricina asta chiar în acea noapte, chiar dacă burta mamei 
începuse să crească. 

Dar pe noi n-avea să ne bată nimeni dacă tăiam copaci, 
pentru că în scrisoare ţarul spunea că ne este îngăduit. Spunea 
că arborii de pe pământul ales de noi aveau să fie ai noștri. Mai 
spunea în scrisoare că și pământul, atât de mult cât puteam 
chivernisi, avea să fie, de asemenea, al nostru. Puteam crește 
capre și găini și puteam semăna secară. Și nici măcar nu trebuia 
să ne clădim o casă. Ne puteam întoarce la căsuţa din pădure, 
care ne adăpostise de furtuna de zăpadă și unde se găseau deja 
o grădină și un șopron, și am fi putut să ridicăm o gospodărie în 
jurul lor. Hrisovul ţarului spunea că ne este îngăduit, pentru că 
nu locuia nimeni acolo. M-am gândit cum ar fi fost să mergem 
acolo, să reintrăm în căsuță și să făgăduim că vom avea grijă de 
ea și că aveam să făgăduim oricui locuise acolo că, dacă ar fi 
vrut să se întoarcă vreodată, noi i-am fi dat cel mai bun pat și de 
mâncat pe săturate, poftindu-i să locuiască cu noi oricât de mult 
și-ar fi dorit. 

Apoi m-am gândit că, dacă ar fi bătut vreodată cineva la ușa 
căsuței - cineva flămând și urmărit de necazuri -, l-am fi primit 
și l-am fi lăsat să stea cu noi. Aveau să găsească ceva de 
mâncare în casa noastră, iar noi am fi fost bucuroși de oaspeţi. 
La fel cum fusese panova Mandelstam. Așa înțelegeam eu că 
glăsuia scrisoarea ţarului. Că ne era îngăduit să ne întemeiem 
un cămin precum casa panovei Mandelstam, în care puteam să 
le dăm de mâncare tuturor celor care ne-ar fi călcat pragul. 

Am luat scrisoarea cu mine sus în odaie și le-am arătat-o lui 
Serghei și lui Stepon. Serghei dăduse o mână de ajutor cu caii, 
iar Stepon l-a sprijinit și el după puteri, chiar dacă încă era multă 
gălăgie, dar după aceea i s-a făcut iar frică și a trebuit să urce, 
așa că Serghei a urcat cu el. Am urcat și eu scara, am intrat în 
odaie și le-am arătat scrisoarea, însă ei n-au știut cum se citesc 


VP - 363 


slovele scrise în ea, dar au văzut pecetea mare și roșie, apoi au 
atins hârtia groasă și netedă și le-am spus cu voce tare și cu 
multă grijă ce scria în ea, după care i-am întrebat dacă vor și ei 
să facă ce anume voiam eu: i-am întrebat dacă voiau și ei să se 
întoarcă la căsuţa din pădure și să întemeiem acolo o 
gospodărie și să primim în casa noastră pe oricine se afla la 
ananghie. Nu le-am spus: „Așa o să facem”, chiar dacă eu mi-o 
doream atât de mult. l-am întrebat și pe ei ce-și doresc. 

Serghei a întins cu grijă mâna și a apucat hrisovul ţarului. L- 
am lăsat să ţină în mână hârtia pentru o clipă. A atins cu degetul 
conturul unei litere, cu mare băgare de seamă, să vadă dacă nu 
cumva scrisul se șterge. Dar nici măcar un colţișor de literă nu 
s-a șters. 

— Da, a șoptit Serghei. Da! 

— Putem să-i rugăm să vină să locuiască cu noi? a întrebat 
Stepon cu gândul la părinţii lui Miryem. Putem să-i rugăm să 
vină? Și-o să pot sădi nuca albă și-o să fie și mama cu noi. Astfel 
o să fim împreună cu toţii și-o să fie cel mai frumos lucru de pe 
lume. 

Când frăţiorul meu a spus acestea, am început să plâng, 
pentru că avea dreptate, ar fi fost cel mai frumos lucru din lume 
- atât de frumos, încât aproape că nici nu-l puteam vedea cu 
ochii minţii. Serghei m-a cuprins cu braţul pe după umeri și i-a 
spus lui Stepon; 

— Da, o să-i rugăm să vină cu noi. 

Eu mi-am șters lacrimile de pe faţă, cu multă grijă, să nu ud 
slovele scrisorii. 


După ce am ieșit din biroul bunicului, m-am dus în odaia 
părinţilor mei. Stăteau împreună lângă foc, iar Wanda și fraţii ei 
erau de asemenea în încăpere; Wanda adusese scrisoarea 
tarului și i-o dăduse tatei, care se uita la ea surprins. 

— Putem merge acasă să luăm caprele, le-a spus Wanda. Și 
putem lua și găinile. S-a încălzit vremea de-acum. Până vine din 
nou iarna, mai facem niște îmbunătăţiri la casă. Putem tăia 
câţiva copaci pentru asta. O să fie loc pentru toți. 

Când m-am apropiat și am aruncat o privire pe scrisoare, 
acolo unde ţarul se iscălise Domn și Stăpân al Marii Păduri de la 
Miazănoapte, am înţeles: lrina deja își întindea mâna asupra lor. 
Îi dădea în stăpânire Wandei o gospodărie pentru braţele ei 


VP - 364 


puternice și pentru braţele fraţilor ei, ca să rărească arborii, să 
curețe pădurea și să semene grâne, ca să clădească o casă și un 
șopron, primele din multele care aveau să urmeze. 

— Să plecăm din casa noastră? a spus mama încetișor. Dar 
am trăit atâta vreme acolo! 

Și atunci am înţeles și că Wanda îi rugase pe ai mei să vină să 
locuiască împreună cu ei, acolo în gospodăria dăruită de ţar; 
voia să-i înduplece să plece din târgușorul nostru, din casa 
noastră, de pe ostrovul îngust de la cotul râului, întotdeauna în 
primejdie de a fi inundat. 

— Și pentru ce să staţi acolo? am zis. Nu e proprietatea 
noastră. E a boierului. Tot ce-am făcut până acum pentru a o 
îmbunătăţi, pentru el am făcut, și încă degeaba; nici măcar nu 
ne este îngăduit s-o cumpărăm dacă vrem. Dar cu ajutor în 
casă, Serghei și Wanda pot desteleni mai mult pământ pentru 
recolte, îmbogățind astfel gospodăria. Bineînţeles c-ar trebui să 
mergeţi cu ei. 

Mama a amuţit; cu toţii m-au privit și au auzit și ce încă nu 
spusesem, după care mama a dat să-mi ia mâna: 

— Miryem! 

Am înghiţit nodul dureros din gât. Cuvintele pe care voiam să 
le spun erau „Duceţi-vă mâine, mai rămâneţi o zi”, dar m-am 
gândit la Rebeka, subţiratică precum o așchie de gheaţă 
albăstrie. Cât mai avea să dureze până să se topească de tot? 

— Ar trebui să plecaţi acum, am spus. Chiar azi, înainte de 
asfinţitul soarelui. 

— Nu, a spus sec tata, ridicându-se: tatăl meu cel bun și 
blajin, în sfârșit furios. Miryem, nu! Acest rege al Străvechilor a 
avut dreptate! Merită tot ce i s-a întâmplat! Este răsplata pe 
care o primesc cei răi. 

— E o copilă printre ei, am zis cu glasul sugrumat de același 
nod dureros și mama m-a strâns protector de mână. l-am dat un 
nume. O să las acum un demon să se înfrupte din ea doar 
pentru că e/a fost hain? 

— În fiecare iarnă năvălesc din împărăţia lor de gheaţă, să 
fure și să ucidă oameni nevinovaţi, a spus tata după o clipă, la 
fel cum spusese și lrina, după care m-a întrebat, ca un soi de 
rugăminte în numele lor: Se află măcar zece drepţi!* în rândurile 


18 Conform tradiţiei iudaice, orice slujbă religioasă necesită întrunirea unui minyan 
(evr. număr) - un cvorum alcătuit din zece bărbaţi (n.tr.). 


VP - 365 


lor? 

Am tras adânc aer în piept, încă temătoare, dar și ușurată; 
întrebarea tatei făcea ca răspunsul să fie atât de limpede. 

— Cunosc cel puţin trei drepţi printre ei, am zis. 

Am cuprins-o pe mama cu braţul celălalt, și i-am întors 
strânsoarea. 

— Trebuie s-o fac. Știţi că trebuie. 

Am dus coroana strâmbă de aur la taraba de giuvaiergiu a lui 
Isaac, unde îi ţinea deocamdată locul fratele lui mai tânăr, iar el 
a topit cu grijă podoaba grea, preschimbând-o în lingouri de aur 
neted; după aceea am ieșit cu ele ascunse într-un săculeţ și m- 
am dus în piaţa mare din centrul orașului. Serghei și Wanda m- 
au însoţit. Le-am schimbat, unul după altul, pe felurite lucruri, 
fără să-mi pese dacă fac un târg bun, atâta timp cât nu mă 
tocmeam îndelung. Am schimbat aurul pentru o căruţă cu doi 
cai buni de povară, pentru o ladă mare plină cu găini, un topor, 
un fierăstrău, ciocane și cuie. Am cumpărat apoi un plug cu 
brăzdar, două coase ascuţite și saci cu sămânță de secară și 
fasole. Serghei și Wanda au încărcat tot ce am târguit în căruță, 
umplând-o cu vârf. La urmă am cumpărat două mantii lungi cu 
glugă, amândouă de aceeași lungime și culoare - un cenușiu 
mohorât; au fost un adevărat chi/ipir, cumpărate la un preţ mult 
mai mic decât cel din ziua de dinainte, de la o tarabă plină cu 
mantii de același fel. 

Ne-a luat multă vreme să mânăm căruța până în curtea 
bunicului: străzile erau înțesate de lume, nemișcându-se 
aproape deloc din pricina înghesuielii. În timp ce noi ne croiam 
drum prin mulţime, Wanda a spus: 

— E o nuntă! 

Privind în josul unei străzi lăturalnice cu vedere spre marea 
catedrală a orașului, am zărit de departe o prințesă coborând 
treptele, îmbrăcată în rochia mea aurie cu alb, primită de la 
regele Străvechilor, purtând pe cap o coroniţă; zâmbea cu un 
aer triumfal, și la fel făcea și proaspătul ei soț, în mijlocul unei 
mulţimi strălucitoare de nobili. Rochia se potrivea mai bine 
acolo, pe treptele catedralei, decât se potrivise în casa 
bunicului. Am căutat-o cu privirea și pe lrina: coborâse deja 
toate treptele împreună cu ţarul și se pregătea să se urce într-o 
caleașcă deschisă. Lumina soarelui se răsfrângea în coroana ei 
de argint, iar el se sprijinea într-un cot, având pe chip o expresie 


VP - 366 


iritată de plictiseală, nici urmă de demon sub trăsăturile sale. 
Mi-am întors iute privirea de la ei. 

Începea să se facă târziu când am ajuns la casa bunicului, dar 
soarele nu asfinţise încă: la urma urmei, era aproape vară. N-am 
mai așteptat ca să mâncăm cina. Ne venise și nouă rândul să 
plecăm, să ne luăm bun-rămas de la o mulţime din ce în ce mai 
subţiată de rude și prieteni. Lângă masă, i-am sărutat pe bunicul 
și pe bunica, iar bunicul m-a tras mai aproape și m-a sărutat pe 
frunte. 

— ii minte, da? mi-a spus încet. 

— Da, i-am răspuns. Pe strada din spatele casei lui Amtal, 
lângă sinagogă. 

lar el a încuviinţat din cap. 

Ne-am urcat cu toţii în căruţă și am pornit la drum de faţă cu 
toți cei rămași, care ne făceau cu mâna. Serghei și cu tata 
stăteau în faţă pe capră: caii mă costaseră scump, dar erau 
bidivii de soi, învăţaţi; nu era deloc greu să-i mâni. Eu purtam 
una dintre mantii, și-mi trăsesem gluga pe cap, așezându-mă pe 
unul dintre locurile din spate. Chiar și la acea oră târzie străzile 
gemeau de lume: hanurile și cafenelele scoteau mese și scaune 
în stradă, pentru ca oamenii să poată ședea laolaltă în aerul 
plăcut, iar în cele din urmă a trebuit să apucăm pe o uliţă mai 
îngustă, străjuită numai de case de o parte și de cealaltă, unde 
chiar și copiii fuseseră chemaţi înăuntru, la cină. Cam pe la 
mijlocul străzii, preț de câteva clipe nu s-a aflat nici ţipenie pe 
stradă, așa că mama a aruncat cea de-a doua mantie peste 
câţiva saci cu grâne din spate, ca și cum acolo m-aș fi aflat eu, 
dormind învelită. Stepon și-a descălțat cizmele - cizmele mele 
vechi din piele - și le-a pus la un capăt al mantiei, închipuind 
picioarele celui adormit. Apoi eu am sărit cu grijă din căruță. 

Am rămas pitită în umbra dintre două case în timp ce căruţa a 
apucat-o în josul uliței, cotind spre poarta cartierului evreiesc. 
Acolo, la fel ca la porţile orașului, aveau să-l întrebe pe tata 
numele tuturor călătorilor din căruţă, iar el avea să-l rostească și 
pe al meu și să plătească vama pentru fiecare, adăugând câţiva 
bănuţi ca să iuţească treaba. Dacă Irina avea să devină 
bănuitoare și să trimită gărzile să mă caute a doua zi, ca să 
întrebe dacă știam încotro plecase Străvechiul, toți aveau să 
răspundă cinstit că părăsisem orașul înainte de miezul nopţii 
împreună cu familia; aveau să găsească numele meu în registrul 


VP - 367 


de ieșiri al gărzilor, și nimeni n-avea să recunoască graba cu 
care se procedase, de vreme ce fuseseră „unși” de bănuţii tatei. 

După ce am pierdut căruţa din priviri, am rămas cu gluga 
trasă pe ochi și mi-am încovoiat umerii ca să par o băbuţă 
oarecare, apoi am apucat-o pe străduțe înguste spre sinagogă, 
iar acolo am întrebat un tânăr care se pregătea să intre pentru 
rugăciune unde se găsea casa lui Amtal, iar el mi-a arătat 
drumul. Pietrele de caldarâm de pe ulița dindărătul ei erau vechi 
și tocite, cu făgașe săpate de roţile căruțelor, iar unele jucau 
când călcâi pe ele, alături de mici goluri pline doar cu mortar. In 
spatele casei, drept la mijloc, se găsea un cotlon prin care 
încăpea să intre doar un singur om, iar el era ascuns vederii de 
mai mulţi saci de moloz stivuiţi acolo. Dar după ce i-am dat la o 
parte, am eliberat grătarul canalului de scurgere. L-am ridicat cu 
ușurință și am zărit o scară pe care să cobor în subteran. Scară 
ce aștepta mulţi oameni să coboare pe ea, aici, în apropiere de 
sinagogă, dacă s-ar fi întâmplat ca oameni furioși să treacă într- 
o zi de zidurile cartierului cu făclii și topoare, așa cum făcuseră 
în orașul de la apus pe când bunica bunicii mele era doar o 
copilă. 

Am pășit cu luare-aminte pe scară și am tras la loc grătarul în 
urma mea, coborând apoi treptele numeroase care duceau în 
tunelul umed și presărat cu băltoace al canalizării orașului. 
Deasupra-mi nu se zărea decât discul din ce în ce mai firav 
luminat al soarelui pe măsură ce coboram mai adânc în tunel. 
Nu aveam nici opaiţ, nici torță, dar nici nu-mi erau de trebuinţă. 
O lumină ar fi dat de știre cuiva că mă aflu în tunel încă de la 
mare depărtare. Era un drum pe care trebuia să-l străbat pe 
întuneric. 

M-am întors să mă asigur că stau cu spatele către scară și mi- 
am întins mâinile ca să ating zidurile în timpul înaintării, până 
când am dat peste mica adâncitură cioplită în chip de stea cu 
șase colţuri, pe care le-am putut distinge cu degetele. Am atins 
steaua de piatră cu palma întreagă și am luat-o drept înainte 
prin întuneric, ţinând degetele rășchirate pe zid chiar la aceeași 
înălţime. După ce am numărat în gând zece pași mari de-ai mei, 
am dat de altă stea. 

M-am lăsat călăuzită de ele pe durata a ceea ce mi s-a părut 
un drum lung, deși n-avea cum să fie așa: depărtarea dintre 
sinagogă și zidurile orașului nu era atât de mare. Dar ultima 


VP - 368 


dâră de lumină intrată prin grătarul scurgerii s-a risipit iute în 
urma mea și m-am simţit în curând oarbă și sufocată de lipsa de 
aer, suferind cu greu până și zgomotul propriei răsuflări. Dar am 
continuat să număr din zece în zece, iar dacă nu dădeam deo 
stea, pipăiam peretele din jur până ce o găseam sau mă 
dădeam un pas înapoi și pipăiam și partea aceea de zid. Intr-un 
rând a trebuit să fac doi pași înapoi, neîntâlnind sub buricele 
degetelor decât zidul neted, după care, înfricoșată, am înaintat 
patru pași până ce am dat de steaua așteptată. După care, 
stelele cioplite s-au terminat odată cu zidul, iar eu m-am 
împiedicat de un mal de ţărână de pe podeaua tunelului și am 
căzut cu mâinile întinse drept în mocirla cleioasă. M-am ridicat 
repede, ștergându-mi palmele de mantie, și am bâjbâit iarăși 
prin întuneric până ce am dat cu degetele de cotitura care 
străjuia intrarea tunelului de pământ. 

— Aici, înainte de asediu, s-a aflat un turn care făcea parte 
din zidul orașului, îmi spusese încet bunicul, când am vorbit cu 
el în odăița de lângă biroul lui. Ostașii ducelui l-au dărâmat când 
au pătruns în oraș. lar mai târziu, când ducele a reclădit zidurile, 
n-a mai vrut să reconstruiască și turnul. Temelia era trainică. 
Bani se găseau din belșug pentru așa ceva. Dar asta a fost 
alegerea lui. De ce oare, mă întreb? 

Bunicul își îndepărtase ușor brațele, ridicând din umeri și 
arcuindu-și în sus colțurile gurii. 

— Un turn care să apere partea dinapoi a orașului, de ce nu? 
În fine, după ce zidurile au fost reclădite și toţi zidarii au plecat, 
fratele meu Joshua și cu mine am coborât în canalizare legați cu 
frânghie, ca să cercetăm fără să ne rătăcim. Și am dat peste 
tunelul de pământ săpat de duce. Nu mai știe nimeni de el, în 
afară de fratele meu și de mine, de bunica ta, de Amtal și de 
rabin. Amtal are grijă ca intrarea cu grătar să fie mereu curată. 
ÎI plătesc pentru asta: îi plătesc chiria. Când o să îmbătrânească, 
o să-i spună feciorului lui. Nu folosim niciodată intrarea în tunel 
- nici ca să aducem marfă de contrabandă, nici ca să ocolim 
plata vămii. Nimeni nu știe că noi știm de ea. Acolo trebuie că l- 
au întemnițat pe soțul tău, în turnul de la capătul tunelului de 
pământ. 

Bunicul mă privise stăruitor. 

— Acum, Miryem, trebuie să-mi spui. Acum înţelegi ce este 
tunelul acesta? Tunelul acesta înseamnă viață. Dacă prinţul lor 


VP - 369 


evadează, chiar dacă și tu scapi, Măriile lor - ducele și țarul - n-o 
să ridice din umeri și să zică: Asta e, l-am pierdut. Nu. Vor vrea 
să știe ce și cum. Vor căuta urme de pași prin tunel. Poate vor 
înfunda trecerile între gurile de scurgere. Sau poate o vor apuca 
pe urma lor și vor ajunge la grătarul din cartier. Poate chiar vor 
ieși la lumină prin el și vor da peste casa lui Amtal acolo și vor 
pune cuțitul la gâtul copiilor lui, iar Amtal le va spune cine îl 
plătește ca să păstreze intrarea curată. Îţi spun toate acestea 
așteptându-mă să mă înţelegi: nu există certitudini în jocul 
acesta. Chiar dacă ajung până la noi și chiar dacă Amtal rostește 
numele meu, încă sunt lucruri pe care pot să le fac. Sunt un om 
foarte avut și îi sunt folositor ducelui. Nu se va lăsa orbit de furie 
într-atât încât să mă distrugă; nu e el asemenea soi de om. Și 
mai există și șansa ca nimic din toate ce ţi-am spus până acum 
să nu se întâmple. S-ar putea să spună, Străvechiul acesta e o 
creatură fermecată, și-a luat pur și simplu zborul! Nu a fugit prin 
canalele de scurgere ca un evadat oarecare. Şi s-ar putea să 
lase lucrurile așa. 

După câteva clipe, bunicul rostise: 

— Așa că nu spun că-mi pun în balanţă viața mea sau a 
bunicii tale pentru planul tău. Îţi spun doar care anume sunt 
primejdiile. Unele se pot întâmpla mai degrabă decât altele. 
Cântărește-le pe toate, pune-le laolaltă, și vei ști costurile. Apoi 
tot tu va trebui să te întrebi: ești oare datoare cu asta? Îi 
datorezi atât de mult acestui Străvechi, care a venit și te-a luat 
fără consimţământul tău sau al nostru, în disprețul legii? Asupra 
lui și nu asupra ta trebuie să se abată pedeapsa primită pentru 
cele ce a făptuit. Un tâlhar care fură un cuţit și se taie cu el n-o 
poate învinovăţi pe gospodina care l-a păstrat bine ascuţit. 

Bunicul nu a mai așteptat răspunsul meu, atunci în odăiţă. M- 
a mângâiat doar pe obraz, după care s-a întors printre oaspeţii 
săi. lar acum, ajunsă în dreptul cotiturii, mă oprisem o clipă, 
având sub unghii noroiul din tunelul ducelui, o cale spre 
siguranţă pe care i-o puteam închide pe veci pentru poporul 
meu doar ca să-i scap pe Străvechi de la pieire. Sau puteam 
foarte bine să fiu chiar eu prinsă, dacă la capătul tunelului s-ar fi 
aflat gărzi, și să nu mai fac niciun bine nimănui. Deja 
răspunsesem la întrebarea bunicului, dar trebuia să-mi răspund 
mie însămi cu fiecare pas cu care înaintam prin tunel și n-aveam 
să mă opresc din întrebat până ce treaba nu era isprăvită. 


VP - 370 


# 

După ce Miryem s-a dat jos din căruță, mi-am scos cizmele și 
le-am pus în așa fel încât să pară că ies de sub mantie. Nu m-am 
supărat că a trebuit să mă descalț, pentru că era cald afară, și 
oricum mergeam în căruţă. Eram așa de bucuros că plec din 
orașul acela groaznic. Acum era și mai rău decât înainte. 
Străzile erau înţesate de lume, pentru că acum zăpada se topise 
și toată lumea voia să iasă, să vorbească toţi în același timp și 
să facă o gălăgie nesuferită. M-am așezat în coșul căruţei, lângă 
sacii care o închipuiau pe Miryem, și am încercat să-mi închipui 
că sunt și eu un sac, dar n-am reușit. A trebuit doar să stau 
așezat, să-mi acopăr urechile cu palmele și să aştept până ieşim 
din oraș. A trecut o bună bucată de timp până ce am ajuns la 
poarta mare a orașului, iar panov Mandelstam s-a dat jos să-l 
plătească pe omul de lângă poartă, și asta pentru că orașul era 
un loc atât de groaznic încât trebuia să le dăm bani ca să ne 
lase să plecăm. 

După ce am trecut de porți, Serghei a smucit hățurile și a 
cloncănit către cai ca un surugiu adevărat, iar caii au pornit în 
trap întins și-am scăpat cu toţii de acolo. Pentru câtva timp am 
fost cu toţii în siguranţă. Serghei a mânat caii iute, astfel că am 
ajuns așa de departe că nu mai puteai zări poarta orașului dacă 
stăteai în spate în coșul căruţei și priveai înapoi. Am încercat s-o 
zăresc când a oprit caii și n-am reușit s-o văd, deși încă puteam 
distinge fumul ieșind pe horn din toate casele locuitorilor. Apoi 
Serghei i-a dat lui panov Mandelstam hăţurile și a sărit din 
căruţă, privindu-mă pe mine, pe Wanda și pe ceilalți, și a 
clătinat din cap în semn de bun-rămas. Avea să se întoarcă, să 
dea înconjur zidurilor orașului și să aștepte ascuns până ce 
Miryem avea să iasă de sub pământ, dacă avea să iasă... 

Nu-mi plăcea să-l lăsăm pe Serghei în urmă. Ce ne făceam 
dacă Miryem nu mai ieșea și Străvechiul apărea singur? Îl putea 
ucide pe Serghei. Îl putea lăsa iar pe Serghei întins pe pământ, 
parcă fără suflare de viaţă în el. Sau dacă cumva ieșea chiar 
ţarul? Avea să fie tot atât de rău, dacă nu cumva și mai rău. 

Insă panov Mandelstam voise să meargă el în locul lui 
Miryem, apoi voise să meargă împreună cu Miryem, iar Miryem 
n-a vrut să audă nici în ruptul capului. Mai întâi a zis „nu”, 
pentru că Străvechiul n-avea să-i facă niciun rău ei, apoi a spus 
„Nu”, pentru că un singur om face mai puţin zgomot dacă se 


VP - 371 


întâmplă să fie gărzi și a spus „nu” și a treia oară, pentru că nu 
puteam păcăli gărzile și să facem pierduţi do; oameni, dar toate 
acestea nu erau pricini adevărate. Adevărata pricină era că 
panov Mandelstam era rănit. Era plin de vânătăi pe trup. 

Ştiam, pentru că avea niște semne vineţii care i se vedeau 
până pe gât, prin cămașă, chiar dacă Străvechiul nu-l lovise 
acolo. Ştiam cât de tare trebuie să te lovească cineva încât să-ţi 
facă vânătăi în alte părți ale trupului. Așa îl lovise și Străvechiul 
și știam sigur că-i lăsase semne vineţii peste tot pe sub haine și, 
chiar dacă n-aș fi știut asta, tot mi-aș fi dat seama că era rănit, 
pentru că șchiopăta și din când în când își ducea mâna în 
dreptul coastelor și răsufla ușurel și cu grijă, de parcă-l durea, 
ba chiar aţipise deja de două ori în timpul zilei. 

Totuși, Miryem n-a adus vorba de asta, ci a pomenit celelalte 
pricini, iar în cele din urmă panov Mandelstam i-a spus: „Atunci 
te voi aștepta în afara orașului”, iar Miryem a spus „nu” și de 
data asta, dar panov Mandelstam tot dădea din cap hotărât, 
fiindcă o tot lăsase să-i spună „nu” până atunci, dar acum n- 
avea de gând să mai audă niciun nu, și i-a mai spus fetei lui că 
nici măcar nu știa unde se află casa noastră din pădure. 

Atunci Serghei i-a spus lui panov Mandelstam: 

— Am s-o aștept eu pe Miryem. Dumneata nu poţi merge 
repede. O pot aduce eu la casă. 

lar panov Mandelstam era încă îngrijorat, însă Serghei era 
deja mai mare și mai puternic decât el și nu era rănit, iar 
Miryem a zis: 

— Are dreptate, ne va lua mai puţină vreme astfel. 

Așa că a rămas hotărât ca Serghei să meargă s-o aștepte pe 
Miryem, iar în tot acest timp noi, ceilalți, aveam să mergem mai 
departe, astfel încât, dacă cineva ar fi venit să ne caute la casa 
din pădure înainte de întoarcerea lor, ne-ar fi găsiţi prinși cu 
treburi și le-am fi spus că Miryem și Serghei au plecat deja în sat 
după capre. 

— Dar o să ne întoarcem cu mult înainte să se întâmple una 
ca asta, l-a liniștit Miryem, de parcă totul era sigur dinainte, de 
parcă ea și Serghei n-ar fi avut nimic altceva de făcut decât să 
vină agale din oraș către casă, dar nu asta voise să spună cu 
adevărat. 

La început am crezut că nu o duce mintea, pentru că n-avea 
de unde să știe dacă urma să iasă din tunel. Dar nu era proastă 


VP - 372 


deloc: pur și simplu nu asta voise să spună. Mi-am dat seama 
pentru că, atunci când am urcat în odaie să ne împachetăm 
lucrurile, Miryem a venit la noi și i-a spus lui Serghei: 

— Iţi mulțumesc. Dar nu te apropia de zidurile orașului. Când 
cobori din căruţă, doar ascunde-te printre copacii de pe 
marginea drumului și așteaptă acolo. Dacă o să-mi fie cu 
putinţă, o să te găsesc. 

Atunci am știut că nu asta voise să spună. Nici măcar ea nu 
știa sigur dacă avea să iasă teafără la lumină și era bucuroasă 
că Serghei zisese că o va aștepta, fiindcă nu voia ca tatăl ei să 
păţească ceva, și știa că panov Mandelstam n-ar fi încuviinţat să 
rămână să aștepte între copaci. Însă Miryem i-a spus lui Serghei 
să aștepte între copaci, iar asta m-a bucurat, apoi Serghei s-a 
uitat la ea și i-a zis: 

— O să te aștept lângă ziduri. Poate vei avea nevoie de ajutor. 

Atunci Miryem a ridicat braţele în aer și a spus: 

— Dacă o să am nevoie de ajutor, tot ajutorul de pe lume n-o 
să-mi fie de ajuns. Dacă n-o să am, n-o să cer. 

Dar Serghei a ridicat din umeri și a continuat: 

— Am spus c-o să te aștept! 

Și nu mai încăpea vorbă altfel: urma s-o aștepte lângă zidul 
de unde avea să iasă la lumină un Străvechi sau poate un 
demon, sau poate doar oameni înarmaţi cu săbii. Bărbaţii 
înarmaţi care îl făcuseră prizonier pe Străvechi în casa cu nunta 
erau cu toţii înalţi și voinici la fel ca Serghei și aveau săbii și 
platoșe care nu arătau ca și cum fierul ar putea trece ușor prin 
ele, așa că, chiar dacă nu erau tot atât de primejdioși ca un ţar 
sau ca un rege al Străvechilor, erau destul de primejdioși și ei. 
Nu voiam ca Serghei să fie ucis de vreunul dintre ei. Și nu voiam 
nici ca Miryem să fie ucisă de vreunul dintre ei, totuși pe ea n-o 
cunoșteam atât de bine și pesemne îmi doream mai degrabă să 
nu se întristeze panova Mandelstam, ceea ce era un motiv 
însemnat pentru mine, dar nu la fel de însemnat ca faptul că-mi 
doream în primul rând pentru mine ca Serghei să scape 
nevătămat. 

Și mai ales obosisem să-mi fie frică tot timpul. Simţeam de 
parcă îmi fusese frică fără încetare dintotdeauna. Nici măcar nu 
știam cât de frică îmi fusese, în afară de dimineaţa aceea când, 
pentru puţin timp, nu mi-a mai fost frică de nimic, când Wanda a 
urcat în odaie cu scrisoarea fermecată din partea ţarului, și am 


VP - 373 


crezut că totul s-a terminat și că n-aveam să fiu nevoit să mă 
mai tem vreodată, că puteam înceta să mă mai tem de așa 
multe lucruri. Și m-am simţit atât de bine și am fost atât de 
fericit, doar că acum începuse să-mi fie frică din nou. 

Numai că acum lucrurile nu depindeau de mine. Depindeau 
de Serghei, iar el n-avea de gând să rămână așteptând printre 
copaci. Așa că m-am ridicat în coșul trăsurii când panov 
Mandelstam a mânat iar caii și l-am văzut pe Serghei ieșind de 
pe drum și ascunzându-se între copaci, dar printre copaci era o 
cărare pe care avea să meargă tot drumul până la zidul din 
spatele orașului aceluia groaznic, și l-am urmărit cu privirea 
până ce nu l-am mai putut zări. Apoi m-am întins la loc în căruță 
lângă saci. 

Acum nu mai trebuia să ne prefacem că sacii înveliți sunt 
Miryem, așa că panova Mandelstam a luat mantia de pe ei șia 
pus-o pe mine și mi-a dat voie să-mi pun capul pe unul dintre 
saci, ca pe o pernă, și am strâns în pumn nuca albă din buzunar 
pe care mi-o dăduse mama și mi-am spus că totul avea să fie 
bine. Urma să ajungem cu bine la casa din pădure și Serghei 
avea să se întoarcă, iar eu aveam să sădesc nuca în pământ și 
din ea avea să crească mama, să rămână cu noi și să fim mereu 
împreună. 

Căruţa înaintase atât de greu prin înghesuiala de oameni din 
oraș, dar, odată ieșiţi din el, pe drumul mare aproape că zbura. 
Era ciudat să mergem pe un drum neacoperit de zăpadă. Nu se 
mai zărea pe nicăieri zăpadă. Am văzut o mulţime de animale: 
veverite, păsări, căprioare și iepuri, alergând și zburând pline de 
fericire că sosise primăvara. Se hrăneau cu iarbă, cu frunze și cu 
ghinde și erau atât de bucuroase că nici nu le păsa de noi, 
oamenii. Până și iepurii de câmp ne priveau nepăsători de pe 
marginea drumului și ronțăiau mai departe; le era atât de foame 
că nu se mai osteneau să se teamă de noi. Văzându-i, m-am 
simţit fericit și eu. Și noi ajutaserăm un pic, m-am gândit. Era 
așa cum spusese Wanda că vom face din casa noastră un loc în 
care să-i hrănim pe alţii. Acum hrăniserăm chiar animalele 
pădurii. 

Ne-am dat seama că ne apropiaserăm de casa noastră, 
pentru că am zărit pe drum o altă casă pe care ne-o aminteam, 
cu o roată mare de căruță cu coviltir înfiptă în fața hambarului și 
cu flori zugrăvite pe o latură. Prima dată văzusem doar vârful 


VP - 374 


petalelor de flori, din pricina zăpezii înalte, dar acum zăpada 
dispăruse și puteam vedea florile întregi. Erau zvelte și 
frumoase, roșii și albastre. Gospodarul casei stătea sprijinit de 
peretele hambarului și privea secara înverzită pe câmp. Ne-am 
întâlnit privirile, iar eu i-am făcut cu mâna, și ne-a făcut și el cu 
mâna zâmbind. 

— N-o să putem mâna căruţa chiar până în dreptul casei, a 
spus panov Mandelstam, pentru că nu era drum până acolo, iar 
copacii erau foarte deși chiar și pentru mersul pe jos, dar s-a 
dovedit că se înșelase sau nu ne aminteam noi bine. 

Am zărit locul pe unde ieșiserăm din luminiș și se găsea între 
doi copaci mari, printre care era destul loc să treci cu căruța cu 
cai. Am trecut mai departe printre ei, și tot mai rămânea loc de 
o parte și de alta, chiar dacă nu foarte mult. Căruţa nu era chiar 
atât de lată și am reușit să ne strecurăm cu bine, cu toată 
încărcătura. Începea să se întunece, și panova Mandelstam a 
spus: 

— Poate c-ar trebui să ne oprim și să ne petrecem noaptea 
aici. Nu vrem să rătăcim drumul. 

Dar tot atunci Wanda a strigat: 

— Se vede casa! 

Și am zărit-o și eu. Am sărit din spatele căruţei, chiar dacă 
panov Mandelstam încă mâna caii la pas spre casă, și am 
alergat înaintea cailor și de jur-împrejurul casei, până în curte și 
înapoi la căruţă. Și căsuţa noastră era acolo, așteptându-ne. 

Dac-ar fi fost și Serghei cu noi, ar fi fost cel mai frumos lucru 
din lume, dar era bine și așa. L-am ajutat pe panov Mandelstam 
să deshame caii, apoi i-am ţesălat și le-am dat să mănânce. 
Aproape că ajungeam cu mâna până la crupa cailor, dar au stat 
cuminţi chiar când m-am întins pe vârfuri ca să ajung cu țesala. 
Am smuls doi morcovi din grădină pe care i-am dat cailor să-i 
mănânce. Și le-a plăcut. Și am ajutat la descărcatul lucrurilor din 
căruță, pe care le-am așezat după rânduială, iar Wanda a dat 
drumul găinilor din lada de lemn, să scurme și să scociorască. A 
doua zi urma să le facem și un coteţ. Intre timp, panova 
Mandelstam a intrat în casă să facă ceva de mâncare și în 
curând ne-a ajuns la nas un miros îmbietor, iar lumina aprinsă 
înăuntru ieșea prin ferestre și prin ușa lăsată deschisă. 

— Mergi și te spală pe mâini înainte de cină, Stepon, mi-a 
spus panova Mandelstam. 


VP - 375 


M-am dus în spatele casei, unde se găsea un hârdău mare de 
lemn, plin cu apă. Am înmuiat o strachină în el cu gândul să mă 
spăl pe mâini, apoi m-am gândit că, dacă mă spălam pe mâini, 
nu mai voiam după aceea să mă murdăresc iar de ţărână, după 
care urma să stăm la masă și apoi să mergem la culcare. Era 
deja târziu. Și nu mai voiam să aștept. 

Așa că am luat strachina cu apă și m-am dus întins în fața 
casei și, în apropiere de ușă, am săpat o groapă mică în pământ, 
am scos nuca albă din buzunar și i-am dat drumul în groapă. Am 
afundat-o bine în ţărână și am spus: 

— Suntem în siguranță, mamă. Acum poţi crește să fii cu noi 
aici mereu. 

Și era cât pe ce să acopăr totul mai bine cu ţărână și să torn 
strachina cu apă deasupra, dar am știut că ceva nu era cum 
trebuie. M-am uitat în jos la nuca cea albă. Stătea acolo în 
țărâna caldă și cafenie și nu arăta deloc cum trebuie. Arăta de 
parcă încercam să sădesc un bănuţ din care să crească un 
copac cu bani pe ramuri în loc de fructe. Dar niciun copac n- 
avea vreodată cum să crească dintr-un bănuț. 

Am luat nuca din groapă, am curăţat-o de ţărână și am ţinut-o 
în palme. 

— Mamă? am rostit întrebător către ea și după o clipă am 
simţit cum cineva mă atinge ușor pe creștet, o mână nevăzută 
care n-avea cum să ajungă aievea la mine. 

Dar n-am primit niciun răspuns. 


VP - 376 


CAPITOLUL XXII 


Vassilia a sosit la cununia ei mânioasă la culme, desigur; 
aproape la fel de mânioasă ca tatăl ei. Se așteptase să ajungă 
țarină, simțindu-se pe deplin îndreptăţită de raţiunea excelentei 
potriviri dinastice. În schimb, a dat peste mine, triumfătoare pe 
tronul râvnit de ea, iar următorul candidat la rând pentru mâna 
ei era un arhiduce urâcios de treizeci și șapte de ani, care 
îngropase deja două neveste, în loc să fie un ţar tânăr și chipeș 
care să-i pună pe cap o coroană. 

De parcă asta nu era îndeajuns de rău, o mai silisem să bată, 
prin zăpadă și gheaţă, tot drumul până la Vysnia, un orășel 
prăfuit în comparaţie cu reședința din apus a tatălui ei, un castel 
cu ziduri groase din cărămidă roșie, și știa precis de ce se 
întâmplase așa, pentru că la fel de precis știa cum m-ar fi tratat 
ea, dacă s-ar fi aflat în locul meu. S-ar fi fâțâit mândră dinaintea 
tuturor prinţeselor și fiicelor de duci din împărăție, ţinându-și sus 
capul încoronat; când am fi sosit pentru marele ospăț, ar fi 
înclinat ușor capul și abia ar fi catadicsit cu o politeţe rece și 
mută să schimbe două vorbe cu cele dintre noi care am fi fost 
îndeajuns de meștere la lingușeli și la cerșit favoruri din partea 
ei. Oricum, eu nu m-aș fi numărat printre ele. Așa că știa prea 
bine că o târâsem la Vysnia ca să trebuiască să se încline în fața 
mea și să îmi spună Măria Ta, pentru ca eu să-mi pot plăti cu 
vârf și-ndesat față de toți datoria de chicoteli și rânjete 
disprețuitoare de care avusesem parte. 

Își închipuise atât de limpede toate astea încât, atunci când s- 
a uitat de jos în sus la coroana mea de argint și a urcat scările 
să ne salutăm, și-a încleștat pumnii așteptând să fie umilită, 
neștiind ce să facă cu mâinile când am coborât de la locul meu 
ca s-o întâmpin, mai repede decât era obiceiul, și am prins-o pe 
după umeri, sărutând-o pe amândoi obrajii. 

— Draga mea Vassilia! i-am spus. A trecut atâta vreme de 
când nu ne-am văzut, mă bucur atât de mult că ai venit. Dragă 
unchiule Ulrich! am adăugat, întorcându-mă spre el, stând 
surprins pe o treaptă mai sus, unde era cu fața drept spre 
Mirnatius și spre tata. 


VP - 377 


M-a privit în ochi când i-am întins mâna și a uitat pentru o 
clipă că era mânios. 

— lertaţi-mă: e tare greu pentru o fată să trăiască atât de 
departe de prietenii ei. Vă rog, hai să lăsăm protocolul deoparte! 
Să intrăm și să ciocnim un pahar de bun venit și dă-mi voie, 
unchiule, să-ţi răpesc fiica pentru câteva ceasuri. 

Am luat-o pe Vassilia în odăile de sus, în dormitorul cel mare 
cu balconul deschis, și i-am expediat pe toţi servitorii, apoi i-am 
spus cu glas domol că Lithvasul avea nevoie de un moștenitor 
cât de repede posibil, iar faptul că Mirnatius era căsătorit se 
putea să nu fie de ajuns; și am lăsat-o să tragă singură 
concluziile. 

După aceea țarul și tata au intrat împreună în încăpere, în 
urma lor venind, ursuz, Ilias, iar eu am ţinut mâna Vassiliei în 
timp ce Mirnatius a spus, cu răceala tăciunilor stinși din vatră: 

— Bucuriile căsătoriei legiuite sunt nenumărate, așa că am 
hotărât să îngăduim să aibă parte de ele și alți iubiți supuși de-ai 
noștri. Ilias, dragă vere, dă-mi voie să ţi-o prezint pe viitoarea ta 
mireasă. 

In biserică, ţarul a stat lângă mine, cu gura strâmbată tot 
timpul într-un rictus de veselie cinică. Vassilia era fericită, și 
avea și de ce: îi dăruisem rochia aurie a lui Miryem, atât de 
strălucitoare încât o făcea să arate mai mult a țarină decât 
arătam eu, și urma să se mărite cu un tânăr chipeș care avea s- 
o ducă în patul nupţial chiar în acea seară, fiind cât de cât 
grijuliu cu ea odată ajunși între așternuturi. Tata băgase și el de 
seamă ce privire mohorâtă avea llias, iar cât timp slujnicele 
mele au ajutat-o pe Vassilia să se îmbrace, a ieșit cu el pe 
balcon și i-a spus că, dacă avea de gând să se comporte ca un 
neghiob în privinţa căsătoriei, urma să găsim oricând alt mire. În 
schimb, dacă avea să se poarte ca un bărbat cumsecade și să 
se facă cât se poate de plăcut acestei moștenitoare însemnate 
cu care era pe cale de a se căsători, ar fi putut în sfârșit să 
scape din lesa maică-sii, să ajungă prinţ și să stăpânească peste 
oameni în nume propriu, atunci când Ulrich avea să se stingă. 
Când au reintrat în încăpere, Ilias i-a sărutat mâna Vassiliei, 
făcând eforturi lăudabile de a o complimenta. Se dovedea astfel 
că și marile pasiuni puteau fi satisfăcute prin alte mijloace. 

Ulrich și-a stăpânit bine mânia și era palid cât pentru ei 
amândoi, vezi bine, dar n-avea ce să facă în privinţa căsătoriei: 


VP - 378 


i-am dus din dormitorul de la etaj drept la biserică, fără oprire, 
iar Mirnatius și-a rezervat pentru sine privilegiul de a conduce 
mireasa la altar. Între timp, eu l-am prins de braţ pe Ulrich și l- 
am ţinut de vorbă. Chiar dacă ar fi vrut să încerce s-o 
zbughească de mână cu fiică-sa, să se ascundă între rândurile 
de soldaţi credincioși lui, argintul strălucea orbitor deasupra 
sprâncenelor mele; atâta timp cât se uita la mine, uita de mânia 
ce-l stăpânea, iar prin oraș deja zburau întretăindu-se zvonuri, 
care vor fi ajuns și la urechile oștenilor lui: șoapte care grăiau că 
iarna fusese învinsă prin vrăjitorie. 

Banchetul de nuntă a fost destul de reușit. Chiar dacă alte 
feluri de mâncare n-au fost, legumele și verdețurile aduse din 
belșug la masă n-aveau cum să nu satisfacă gusturile tuturor: 
nici măcar arhiducii nu mai gustaseră salată verde în ultimele 
câteva luni. Clădite în chip de turn se găseau frăguțe, culese în 
grabă de prin pădure de toţi slujitorii pe care se putuse bizui 
tata și care le-au luat repede ochii nuntașilor. Deși încă mici, 
erau roșii, zemoase și dulci la gust. Mirnatius a poruncit unui 
slujitor să-i aducă un castronaș plin și le-a mâncat una câte una 
cu multă delicateţe, în tot acest timp scrutând sala de banchete 
cu buzele strânse. Nu mi-a vorbit, dar nici eu nu i-am zis nimic. 
Singurul lucru la care mă puteam gândi când îl priveam era nota 
aceea  stridentă, ascuţită, din glasul lui, atunci când 
rămăseserăm singuri în subteran. 

Pentru mine mama nu însemna vreo amintire adevărată. Nu- 
mi aminteam atingerea ei, după cum nu-mi puteam aminti nici 
glasul ei. Toate aceste amintiri erau în mintea mea legate de 
Magreta. Dar mama mă adusese la liman, în siguranță, de două 
ori; mai întâi, mă purtase în pântec, aproape de inima ei, până 
când am tras singură prima suflare de aer, și îmi dăruise un 
strop de magie, care aproape se diluase cu totul în sângele 
meu, dar era încă îndeajuns să mă lase să aflu calea spre iarnă 
în luciul oglinzii. Aveam aceste daruri de la mama și mă 
învăţasem cu ele de atâta timp încât nu-mi trecuse niciodată 
prin cap până atunci să fiu recunoscătoare pentru ele. Și cu atât 
mai puţin pentru tatăl meu aspru și ambițios, care m-ar fi dat pe 
mâna unui soț necioplit sau chiar a unui vrăjitor fără urmă de 
șovăială. N-aș fi crezut să existe vreo stavilă dinaintea modurilor 
felurite în care s-ar fi putut folosi de mine. Dar amintindu-mi de 
Cernobog, trosnind pe grătarul căminului, tot numai flăcări roșii 


VP - 379 


și fum, mi s-a deșteptat în minte certitudinea limpede că tatăl 
meu, care îmi spusese că se mândrește cu mine, nu mi-ar fi 
vândut sufletul unui demon pentru o coroană. 

Nu găseam foarte multă bunătate și afecțiune în acest strop 
mărunt de simţire. Mă făcuse să mă simt rece, toată viața mea. 
Dar era oricum mai mult decât primise vreodată Mirnatius. Nu 
mai puteam acum să-l învinovăţesc pentru faptul că nu-i păsa 
de nimeni. Ce anume din sufletul lui era făcut să-i pese? Nimeni 
nu-și făcea timp pentru odrasla vrăjitoarei, aşa îmi spusese - 
singurul cuvânt blând care ieșise vreodată din gura lui; 
amintind-o pe singura fiinţă din partea căreia primise vreodată 
blândeţe și afecțiune. 

Intr-o desfășurare obișnuită a lucrurilor, fiul unei prințese 
executate ar fi fost ascuns de ochii lumii într-o mănăstire 
somptuoasă, undeva unde să fie împiedicat să odrăslească, 
odată ce fratele său ar fi fost încoronat în siguranţă, iar el nu 
mai era de trebuinţă ca înlocuitor în caz de nevoie. Îmi 
închipuisem că Mirnatius încercase să scape de o asemenea 
soartă, iar acesta fusese motivul învoielii cu demonul; în acest 
caz, ar fi fost vorba despre pedeapsa legiuită primită de un 
bărbat ambițios. Dar, desigur, nu acesta era adevărul. Bărbatul 
care nu precupeţea deloc vrăjitoria demonică pentru a-și 
construi propria colivie cu gratii de aur și care acorda mai mult 
timp caietului de schițe decât registrelor de taxe s-ar fi putut 
refugia fără regrete într-o mănăstire. Mirnatius și-ar fi petrecut 
zilele izvodind frumuseți cu pana, cu cerneală și poleială, și ar fi 
fost mulţumit de viaţa lui. În schimb, demonul dintr-însul îl 
ucisese pe fratele mult-iubit pentru a-i pune pe cap o coroană 
pe care nu și-o dorise niciodată. 

lar acum, eu eram cea care îl tara de colo până colo, ca un 
copil nepăsător trăgând după el o păpușă stricată, târguindu-mă 
cu demonul care-i sălășluia în vintre pentru soarta împărăției de 
care nu-i păsa niciun pic, de parcă nici n-ar fi trăit în ea. De 
parcă el n-avea nicio însemnătate, de parcă nu contase 
niciodată pentru nimeni. Nu era lucru de mirare că mă ura 
pentru asta. 

N-aveam cum să nu simt mustrări de conștiință pentru ceea 
ce făcusem. Deja îmi părea rău pentru toate. Miryem îmi 
strigase să mă prevină de întreaga grozăvie, acolo în încăperea 
boltită de sub turn, înlănţuind o victimă pentru a fi sacrificată, 


VP - 380 


devorată iar și iar de un demon de foc, și n-aveam nevoie de 
avertismentele ei ca să-mi dau seama cine era răul întruchipat. 
Dar nu puteam simţi decât soiul de părere de rău pe care îl avea 
și tata. Îmi era milă de copiii Străvechilor și l-aş fi oprit pe regele 
lor în alt fel, dacă mi-ar fi fost cu putinţă. L-aș fi eliberat pe 
Mirnatius, dacă mi s-ar fi oferit prilejul, în loc să adaug și mai 
multă nefericire condiţiei lui de sclav. Dar lumea pe care mi-o 
doream nu era cea în care trăiam și, dacă n-aș fi făcut tot ce-mi 
stătuse în putinţă ca să pot repara toate relele grozave deodată, 
ar fi însemnat că n-am făcut nimic. 

Nici măcar nu-mi puteam cere scuze. Mirnatius nu m-ar fi 
crezut și nici n-ar fi trebuit să mă creadă. Încă exista un hotar 
adânc în Lithvas, care trebuia netezit, și un demon așezat pe 
tronul țării. Mă bucuram că iarna fusese înfrântă, indiferent prin 
ce mijloace, dar nu eram atât de nesăbuită încât să cred că ne 
puteam face un aliat dintr-o creatură precum Cernobog. 
Noaptea trecută avusesem de ales între a-l ajuta pe demon sau 
a-l lăsa pe regele Străvechilor să ne îngroape sub gheţuri, așa 
că alegerea mea nu fusese răul cel mai mic, ci răul mai puţin 
nemijlocit. Insă știam că atunci când Cernobog avea să termine 
de sorbit vieţile Străvechilor, urma să ne privească pe noi drept 
următoarea lui pradă, și n-aveam de gând să las Lithvasul 
descoperit în faţa lui. 

Așa că, atunci când Casimir avea să sosească a doua zi, încă 
și mai mânios decât Ulrich, tata i-ar fi șoptit o făgăduială de 
trădare la ureche. lar când în cele din urmă regele Străvechilor 
avea să fie devorat până la ultima picătură, în închisoarea 
subpământeană, tata împreună cu Casimir și cu Ulrich aveau să 
meargă tustrei să vorbească cu preoţii bătrâni care, cu douăzeci 
de ani înainte, scoseseră din catedrală lanţurile binecuvântate 
de un sfânt ca să lege cu ele o ţarină-vrăjitoare sortită arderii pe 
rug. Și chiar în zorii acelei zile, când demonul urma să se 
ascundă de lumina soarelui, aveau să-l târască pe soțul meu la 
eșafod și să-l ardă pe rug la fel ca pe mama lui, ca să ne 
elibereze din robia lui. 

Știam că toate acestea aveau să se întâmple și n-aș fi ridicat 
un deget ca să le opresc, chiar acum când știam că Mirnatius, în 
firea lui, era nevinovat. Tot n-aveam să-l salvez, cu jumătatea 
de viaţă pe care o trăia, și să osândesc Lithvasul să piară în 
flăcări în locul lui, după cum n-aveam nici să încerc să salvez 


VP - 381 


copiii Străvechilor printr-o învoială care folosea drept chezășie 
viețile supușilor mei. Eram îndeajuns de rece și de calculată ca 
să fac tot ce era de făcut pentru salvarea ţării. 

Dar și aceasta m-ar fi făcut să mă simt rece. l-am privit pe 
Vassilia și pe Ilias, care, aplecat spre ea, îi șoptea lucruri care o 
făceau să se îmbujoreze, și am simţit în suflet o pizmă care ar fi 
făcut-o să se bucure nespus. Chiar acum, când nu mai puteam 
da frâu liber visării ca să-mi închipui, vrând-nevrând, cum ar fi 
să am parte de căldură în patul conjugal... Purtarea mea era 
singurul lucru pe care i-l puteam oferi lui Mirnatius. N-aveam să 
mă prefac că îl tratez cu bunătate. N-aveam să-i mai cer 
recunoștință, iertare sau bună-cuviinţă. Și n-aveam să-l mai 
privesc și să-mi doresc ceva pentru mine, ca un alt lup flămând 
lingând nesăţios roșeaţa unui os deja descărnat. 

Așa că am păstrat tăcere în timpul banchetului, nevorbind 
decât cu Ulrich, așezat în fața mea de cealaltă parte a mesei, 
oferindu-i ce era mai bun din toate, lingușindu-l și liniștindu-l, 
cum m-am priceput mai bine. Când ora s-a făcut târzie și 
soarele a început să coboare, privit prin ferestre, spre asfinţit, 
Mirnatius s-a ridicat și cu toții am condus fericita pereche în alai 
până în pragul odăii nupţiale, pe același coridor cu dormitorul 
regal. Ulrich i-a văzut pe ceilalți bărbaţi din familia lui Mirnatius 
instalându-se în odaia față în față cu dormitorul mirilor și pe 
Vassilia zâmbindu-i lui Ilias, care îi prinsese braţul și-i săruta, 
unul câte unul, vârfurile degetelor, amândoi îmbujoraţi de vin și 
de biruinţă. lar asta l-a făcut pe Ulrich să scrâșnească din dinţi, 
dar mai apoi a acceptat invitaţia tatei de a merge în odaia lui de 
lucru, ca să ciocnească un păhărel de rachiu din cel bun în 
sănătatea viitorilor nepoți, așa că cel puţin renunţase la 
posomorală, chiar dacă nu era împăcat pe deplin. 

— Insă tu, mă tem, draga mea mireasă, va trebui să te împaci 
cu gândul unui pat rece, a spus Mirnatius, cu un glas mustind de 
batjocură la adresa noastră, a amândurora, când am rămas 
singuri în odaie, după ce și-a aruncat diadema și inelele din 
degete pe măsuța de toaletă. 

Razele soarelui intrau pieziș în odaie prin ușa balconului. 

— Doar dacă nu cumva i-ar placea să trimiţi dupa acel 
admirator înfocat din rândul gărzilor mele; dacă așa stau 
lucrurile, aţi avea la dispoziție câteva ceasuri bune ca să vă 
desfătați. E o plimbare oarecum obositoare până în tunel și 


VP - 382 


înapoi, și îmi închipui că prietenul meu va dori să zăbovească 
asupra cinei lui. 

L-am lăsat să-mi scuipe în față aceste vorbe, fără să scot 
vreun cuvânt. S-a încruntat apoi la mine și, dintr-odată, mi-a 
zâmbit, roșu ca focul, și, vai! mi-aş fi dorit doar să se fi 
încruntat. 

— Irina, Irina! mi-a susurat Cernobog, cu glas subţire ca 
fumul. Te întreb încă o dată. Ce dar de preț poftești de la mine, 
în schimbul regelui de gheață? Acum, că mi l-ai dat, spune-mi ce 
pret îmi ceri, şi o să-ți dau orice! 

Nu mai simţeam nici urmă de ispită la auzul acestor vorbe. 
Mirnatius mă lecuise pentru totdeauna de așa ceva. Nu credeam 
că mi-aş mai fi putut dori vreodată un lucru într-atât de mult 
încât să-l iau din mâna lui, văzând demonul rânjindu-mi 
dindărătul unui chip golit de trăsături. Am încercat să-mi 
închipui ce anume m-ar fi putut sili s-o fac: un copil a cărui față 
nici nu apucasem s-o văd murindu-mi în braţe; un război gata să 
mistuie Lithvasul până în temelii, cu hoarde de dușmani la 
orizont, și propria-mi moarte aproape. Și poate nici atunci. Toate 
acele grozăvii aveau un sfârșit. Am clătinat din cap în semn de 
refuz. 

— Nu. Doar lasă-ne în pace, pe mine și pe toţi ai mei. Nu 
doresc nimic de la tine. Mergi în pace! 

A șuierat, bombănind și cu privirea roșie ca para focului, dar 
s-a îndreptat fremătând spre ușă. Magreta s-a strecurat înăuntru 
de îndată ce l-a văzut ieșit, ca și cum stătuse ascunsă prin 
apropiere, așteptând. M-a ajutat să mă dezbrac și mi-a scos 
coroana de pe cap și a poruncit să ni se aducă ceai, iar când 
ceaiul a sosit, m-am așezat pe podea lângă scaunul ei și mi-am 
odihnit capul în poala ei, ceva ce nu făcusem niciodată când 
eram doar o copilă, pentru că întotdeauna fusese atât de multă 
treabă de împlinit în juru-ne. Dar în acea seară Magreta era cu 
totul liberă, n-avea de cusut sau de împletit și mă putea, în 
sfârșit, mângâia pe creștet, zicându-mi cu glas blajin: 

— lrinușka, fetița mea vitează! Nu te întrista! larna s-a risipit. 

— Da, i-am răspuns, cu un nod în gât. Dar s-a risipit pentru că 
am aţâţat focul, Magra, și acum vrea tot mai multe lemne. 

S-a aplecat și m-a sărutat pe creștet. 

— Bea un strop de ceai, dușenka, mi-a spus și mi-a îndulcit 
băutura din ceașcă. 


VP - 383 


# 

Am înaintat încet, cu grijă. Am păşit în mijlocul tunelului de 
pământ, călcând cât mai ușor cu putință, și mi-am lăsat mantia 
să atârne pe jos ca să acopere cât de cât urmele pașilor: era 
lungă și marginea ei tivită se impregnase de umezeala canalului 
de scurgere. N-am mai mers mult și întunericul a început să se 
risipească, o lumină slabă apărând în dreptul unei cotituri, 
făcând ca pereţii de pământ ai tunelului să capete formă 
adevărată, înţesați de pietricele și de rădăcini de copaci: nu mai 
înaintam orbește și simțeam în nări un miros puternic de fum. 
După încă o sută de pași, am putut zări în depărtare o stea 
alcătuită din lumânări galbene. 

Atât de strălucitoare era lumina față de întunericul din tunel, 
că n-am mai putut să văd nimic. Am început să merg către ea. 
Lumina se făcea din ce în ce mai puternică, iar eu am rărit pașii; 
și întrebarea bunicului îmi răsuna tot mai tare în urechi cu 
fiecare pas. Fusese mai ușor să le spun părinţilor mei că trebuia 
să fiu curajoasă atunci când mă aflam în siguranță în aceeași 
odaie cu ei, cu mâna mamei strângând-o pe a mea. Fusese încă 
și mai ușor să stau dreaptă dinaintea regelui Straăvechilor și să 
refuz să mă plec în fața lui. Cel puţin, cu aceste prilejuri, 
fusesem furioasă; de partea mea stătuseră răzbunarea și 
disperarea, neavând nimic de pierdut din lucrurile prețuite de 
mine. Dar acum, un talger al balanței atârna greu: erau în joc 
poporul meu, bunicul, familia; Wanda și fraţii ei, care mă 
salvaseră. Era în joc însăși viaţa mea, pe care luptasem s-o 
recâștig. Nu eram nevoită să fac nimic din ce aveam de gând să 
fac. Puteam să mă întorc și să ies din tunel la lumină, și aș fi 
rămas aceeași persoană, la fel de isteață și de vitează precum 
voiam să fiu. 

Dar pe măsură ce m-am apropiat încetișor, atât de mult încât 
am început să zăresc pereţii de piatră ai încăperii boltite de la 
capătul tunelului și lumina lumânării strălucind stăruitor pe 
suprafața lor, am simţit dintr-odată o pală de vânt fierbinte, iar 
lumina din încăpere a licărit tremurător sub bătaia ei. Mi s-a 
făcut pielea de găină simțind adierea și mi-am dat seama ce 
anume se afla în spatele meu. Cine anume deschisese o ușă în 
spatele meu și străbătea acum tunelul, îndreptându-se spre 
încăperea boltită. 

Imi mai rămăsese o clipă să-mi pun din nou întrebarea 


VP - 384 


hotărâtoare. Ajunsesem deja, pe sub pământ, în capătul cel mai 
îndepărtat al orașului, iar de aici până la palatul ducal era cale 
lungă. Dar distanţa până la canalizare nu era tot atât de mare. 
Încă aveam timp să mă-ntorc din drum și s-o iau la sănătoasa. 
Nimănui nu i-ar fi păsat că pătrunsesem în tunel dacă nu 
apucam să fac nimic. În schimb, am zorit pasul tot înainte, către 
bolta de intrare, încercând din răsputeri să fac cât mai puţin 
zgomot. Am tras cu ochiul pe după marginea zidului și nu am 
văzut gărzi în jur, ci doar cercul alcătuit din lumânări aprinse, 
arzând și picurând până rămâneau doar niște mucuri, iar dincolo 
de ele, o dâră incandescentă de cărbuni aprinși într-o groapă 
săpată în pământ. Am simţit miros de fum în aer, dar nu așa de 
mult precum mă așteptam: în tavan se afla o răsuflătoare. 

Am tras apoi adânc aer în piept și am înaintat spre mijlocul 
încăperii, iar regele Străvechilor s-a întors și m-a văzut. A rămas 
nemișcat și tăcut o clipă, după care și-a înclinat ușor capul. 

— Doamnă! mi-a spus. De ce ai venit? 

Stătea în picioare, singur, înăuntrul cercului de cărbuni încinși, 
cu flăcări înălțându-se împrejur. Lanţul de argint era înfășurat în 
jurul lui îndeajuns de strâns ca să-i lase urme pe veșmintele 
argintii. Îmi doream să-l pot urî în continuare, dar era greu să 
urăști pe cineva înlănţuit, așteptând să dea ochii cu creatura ce 
se apropia prin tunel. 

— Încă îmi datorezi trei răspunsuri, i-am spus. 

S-a oprit o clipă și mi-a răspuns: 

— Se pare că da. 

— Dacă te eliberez, i-am spus, îmi făgăduiești că n-o să aduci 
iarna înapoi? C-o să-mi lași poporul în pace și n-o să încerci să-i 
faci să moară de foame? 

S-a tras la o parte din fața mea, s-a îndreptat licărind argintiu 
și mi-a spus cu răceală: 

— Nu, doamna mea. Nu-ţi voi face această făgăduială. 

L-am privit ţintă. Pe lungul drum străbătut prin întuneric, îmi 
cumpănisem cu multă grijă întrebările. Prima avea legătură cu 
sfârșitul iernii, a doua îi cerea să mă lase în pace, iara treia 
trebuia să-l facă să promită că prădăciunile Străvechilor aveau 
să înceteze pentru totdeauna. Mă puteam tocmi cu el de pe o 
poziţie cum nu se poate mai bună. Nici măcar nu-mi trecuse prin 
cap să iau în seamă faptul că încă refuza să ne lase în pace - 
chiar și acum, când se afla legat fedeleș și urma să moară, 


VP - 385 


atrăgând după sine moartea tuturor alor săi. 

— Înseamnă că ne dorești moartea mai mult decât orice, i-am 
aruncat cu glas sugrumat, plin de spaimă. Chiar mai mult decât 
dorești să-ţi salvezi propriul popor - ne urăști într-atât încât ai 
prefera să mori aici, devorat încet-încet... 

— Să-mi salvez poporul?! mi-a spus, ridicând glasul. Crezi că 
mi-am irosit puterile, mi-am cheltuit averea regatului până la 
ultimul bănuţ și i-am dat mâna mea cuiva pe care am crezut-o o 


muritoare nevrednică... - a început el, după care, de-a dreptul 
mânios, s-a oprit și și-a înclinat capul spre mine, parcă cerându- 
și din nou scuze - ... pentru o cauză mai măruntă decât 
aceasta? 


N-am mai scos un cuvânt. De parcă vorbele refuzau să-mi 
iasă din gâtlej. M-a privit aspru și a adăugat cu amărăciune: 

— Și după toate câte am făcut, acum vii și mă întrebi ca pe un 
laş dacă sunt dispus să-mi cumpăr viaţa cu făgăduiala că mă voi 
da deoparte și-l voi lăsa pe el să dispună de vieţile lor? 
Niciodată! mi-a spus aproape mârâind, aruncând cuvintele către 
mine ca pe niște pietre. O să-i ţin piept atâta timp cât nu mă 
părăsesc puterile, iar când vor fi secătuite, când nu voi mai 
putea pune stavilă muntele de gheaţă în faţa flăcărilor lui, 
atunci poporul meu va ști cel puţin că m-am stins înaintea lor și 
că numele lor au fost păstrate în inima mea până la sfârșit. 

A clătinat din cap aproape sălbatic. 

— Și tu îmi vorbeşti mie de ură! Poporul tău a fost cel care a 
ales acest soi de răzbunare împotriva noastră! Tu l-ai încoronat 
pe ucigaș și l-ai numit regele tău! Cernobog n-avea puterea să 
ne sfărâme muntele de gheaţă dacă nu l-ai fi ajutat tu! 

— N-am știut! am izbucnit, vocea revenindu-mi odată cu 
groaza resimţită. Nimeni dintre noi n-a știut că țarul a căzut la 
învoială cu un demon. 

— Atunci sunt oamenii tăi atât de neghiobi încât, fără să-și 
dea seama, să-i dea lui Cernobog putere asupra ta? a spus 
disprețuitor. O să primiţi răsplata binemeritată pentru asta. 
Crezi că o să-și ţină făgăduiala? Se agaţă de învoieli ca să se știe 
apărat, dar, când simte un prilej bun pentru a-și ostoi setea, se 
leapădă de ele din nou fără urmă de șovăială. După ce-o să ne 
soarbă pe noi până la ultima picătură, se va întoarce împotriva 
voastră și-o să vă preschimbe vara în deșert și secetă, iar eu o 
să mă înveselesc gândindu-mă că, odată cu mine și cu ai mei, v- 


VP - 386 


aţi atras asupra voastră propria pieire. 

Mi-am dus mâinile la tâmple și mi le-am apăsat strâns cu 
palmele, cu capul pulsându-mi de groază și înnegurat de fum. 

— Nu suntem neghiobi! i-am spus. Suntem doar muritori și nu 
avem parte de magie decât după ce ne-o vârâţi voi cu de-a sila 
pe gât. Mirnatius a fost încoronat fiindcă tatăl lui era ţarul și 
pentru că fratele lui a murit; el urma la tron, asta-i tot. Noi nu 
suntem în stare să vedem un demon pitit într-un ţar; n-avem 
parte de vrăji puternice care să ne apere, fie că suntem drepţi 
sau nu! N-ai avut nevoie să-mi știi numele ca să mă amenințţi și 
să mă iei cu de-a sila de acasă. Și ai crezut că nu eram vrednică 
de tine, când, de fapt, tu erai cel care mă înjosea. 

A tresărit puternic, ca și cum l-aș fi lovit, și s-a întors cu pas 
întins, o statuie cu muchii colţuroase, în închisoarea lui de foc. 

— De trei ori mi-ai arătat că m-am înșelat, a spus după o 
clipă, scrâșnind din dinţi asemenea sloiurilor de gheaţă care se 
freacă unul de celălalt. Nu te pot face mincinoasă acum, oricât 
aș vrea. Dar nu mă dezic de răspunsul meu. Nu! N-o să-ţi 
făgăduiesc ce mi-ai cerut. 

Am încercat să mă gândesc la o cale de ieșire, în disperare de 
cauză. 

— Dacă te eliberez, i-am spus în cele din urmă, o să-mi 
făgăduiești că vei opri iarna de îndată ce Cernobog va fi 
îndepărtat de pe tron și că ne vei ajuta să găsim o cale de a-l da 
jos? O să ne ajute și țarina! am adăugat. Și ea vrea să-l știe 
plecat; ai văzut doar că nu vrea să primească nimic din partea 
lui. Și o să ne ajute atâta timp cât asta nu înseamnă că vom fi 
cu toţii îngropaţi sub gheață! Toţi seniorii din Lithvas o să ne 
ajute, pentru ca iarna să se sfârșească. Vrei să ne ajuţi să ne 
luptăm cu el, în loc să ne omori doar pe noi ca să-l lași pe el 
flămând, lipsit de pradă? 

Nu-și putea mișca brațele, înlănţțuit în verigile de argint; în 
schimb, a bătut din picior și a izbucnit: 

— II învinsesem de prima dată! L-am trântit la pământ și l-am 
legat cu însuși numele lui! Doar din pricina faptelor tale s-a 
dezlanţuit iarăși! 

— Pentru că ai încercat să mă smulgi din locul meu strigând 
că iarna va domni veșnic, pentru tot restul zilelor mele, și ai 
ameninţat c-o să-i ucizi pe toţi cei pe care-i iubesc! i-am strigat 
drept răspuns. Să nu îndrăznești măcar să spui că a fost vina 


VP - 387 


mea, să nu îndrăznești să spui că toate astea s-au întâmplat din 
vina noastră, a muritorilor! Țarul a fost încoronat abia acum 
șapte ani. Dar tu ţi-ai trimis călăreţii să ne prade aurul încă de 
când muritorii au început să se sălășluiască aici și nimănui nu i-a 
păsat nici cât negru sub unghie de omorurile și silniciile comise 
de ei din simplă plăcere: n-am fost îndeajuns de puternici să te 
împiedicăm, așa că ne-ai privit de sus din înălţimea muntelui tău 
de cleștar și ai hotărât că viaţa noastră nu înseamnă nimic! Tu 
meriți să stai aici întemnițat, mistuit de un demon, și chiar 
primeşti ceea ce meriţi! Dar fiica lui Flek nu merită așa o soartă! 
O să te scap de aici de dragul ei, dacă și tu o să mă ajuţi să-i 
scap pe copiii din lumea mea! 

Se pregătea să-mi răspundă, dar dintr-odată a șovăit, 
uitându-se lung spre tunel. Mi-am întors și eu privirea spre 
adâncul de smoală al acestuia: se zărea un licăr slab roșiatic 
apropiindu-se din ce în ce mai mult, ca un foc ce crește; atunci 
regele ghețurilor mi-a spus: 

— Foarte bine! Sloboade-mă și îţi făgăduiesc să îndepărtez 
iarna de îndată ce îl vom dobori pe Cernobog și poporul meu va 
fi pus la adăpost de foamea lui; și-apoi o să te ajut să îl înfrângi. 
Dar până nu înfăptuim acestea, nu-mi dau cuvântul! 

— Bine! i-am aruncat în faţă. lar dacă te scot din lanţuri, o să- 
mi făgaduiești că... 

Dar m-am oprit dintr-odată, dându-mi seama că-mi mai 
rămăsese o singură întrebare, nu două. Am schimbat-o din mers 
și am sfârșit prin a-i zice: 

— O să-mi făgăduiești în numele tău și al tuturor Străvechilor 
că o să ne lași în pace pe mine și pe ai mei, că o să lași toată 
țara Lithvasului în pace? Gata cu prădăciunile, gata cu silniciile 
și omorurile, din pricina aurului sau din orice altă pricină! 

M-a privit în ochi, ducă care mi-a spus: 

— Scoate-mă din lanțuri și ţi-o făgăduiesc: poporul tău n-o să 
mai fie vânat de oamenii mei în puterea iernii; vom veni și vom 
colinda pădurile și câmpurile troienite de zăpadă și vom vâna 
animalele cu blana albă, care ni se cuvin de drept, iar dacă unii 
vor fi atât de nesăbuiţi încât să ne aţină calea sau să încalce 
hotarele codrilor noștri, s-ar putea să aibă de suferit; dar nu vom 
mai umbla după sânge de muritor și nici după comorile voastre, 
nici chiar după aurul strălucitor ca soarele, mai puţin atunci 
când ni se cuvine drept răzbunare pentru un rău egal suferit 


VP - 388 


dinainte, după cum nu vom mai lua cu noi nicio femeie care nu 
ne-a dat consimțământul. 

— Nici măcar tu! am adăugat cu subințeles. 

— Așa am și spus! mi-a răspuns. 

A privit iar spre gura tunelului și flacăra se făcuse și mai 
puternică, jucând roșie pe ziduri. Acum se apropia din ce în ce 
mai tare. 

— Stinge cercurile de foc! a strigat. 

M-am aplecat și am încercat să suflu într-o lumânare, dar 
flacăra doar a tremurat ușor, nevrând să se stingă. Mucul ei gros 
depusese pe podea un strat gros de ceară topită pe care n-o 
puteam smulge cu niciun chip. A trebuit să alerg spre gura 
tunelului ca să adun ţărână în pumni și s-o arunc peste flacără, 
înăbușind-o ca pe un foc din bucătărie sub ulei încins, și mi-a ars 
mâinile înainte să se stingă. Dar tăciunii erau atât de încinși, 
încât pământul pe care l-am adunat în pumni n-a reușit să le 
oprească flacăra, așa că mi-am scos mantia și am împăturit-o în 
așa fel încât partea ei umedă să fie îndreptată în jos, și am 
aruncat-o peste cercul de foc. 

— Trebuie să mă scoţi de aici! mi-a spus. 

M-am aplecat deasupra cercului arzător, am apucat zdravăn 
de frânghie și l-am tras din mijlocul tăciunilor, peste mantie, 
drept la ţanc; țesătura s-a aprins sub picioarele lui chiar când a 
pășit în afara cercului, flăcările izbucnind cu atâta furie, încât 
vârful ascuţit al cizmei sale s-a aprins și el. Încălțămintea 
fierbinte i-a ars piciorul, într-o răbufnire iute de flacără și fum, și 
s-a poticnit de mine gâfâind. Aproape m-am prăbușit sub 
greutatea lui și abia am reușit să-l întorc așa încât să se sprijine 
cu spatele de zid. Tremura, cu ochii aproape închiși, și se făcuse 
străveziu de durere; vinișoare subţiri și roșii i se împăienjeneau 
pe picior, până în dreptul genunchiului, unde marginea arsă a 
pantalonului atârna fumegând ușor. 

Am apucat lanţul de argint și am încercat să i-l trag peste cap, 
apoi am încercat să-l trag în jos, spre picioare, dar chiar și 
opintindu-mă cu toată greutatea mea, lanţul nu s-a clintit. În 
disperare de cauză, am privit în jur; am zărit o cazma, înfiptă 
într-o roabă plină cu cărbuni. L-am apucat de umeri și l-am 
împins ușor făcându-l să se întindă, în așa fel încât să pot înfige 
fierul ei într-o verigă a lanţului. Am apăsat pe fierul cazmalei așa 
cum face un săpător, încercând s-o înfig în pământ, prinzând 


VP - 389 


veriga între fierul oțelit al uneltei și podeaua de piatră: veriga 
era lungă cam de un ţol, mai subţire decât degetul meu mic, dar 
nu voia să se deschidă cu niciun chip: nu voia să se rupă, iar 
deodată am auzit în spate un urlet îndepărtat de furie. 

Nu m-am uitat în urmă: ce rost avea? Am ridicat cazmaua și 
am izbit iar cu ea de podea peste lanţ, cu toată puterea 
disperării, apoi i-am dat drumul, am îngenuncheat și am apucat 
lanţul de argint în mâini. Am încercat să-l preschimb în aur; am 
închis ochii și mi-am amintit cuierele din vistierie, mi-am amintit 
simțământul pe care mi-l dădea argintul preschimbându-se în 
aur în mâinile mele, întreaga lume preschimbându-se cuminte 
sub mâinile mele, pentru că așa pofteam eu. Dar lanţul doar s-a 
înfierbântat în mâinile mele, aproape arzându-mi-le. Se auzeau 
pași alergând spre noi prin tunel, iar tăciunii din groapa rotundă 
s-au aprins dintr-odată cu flacără mare, chiar și cărbunii din 
roabă, și un fum negru și gros s-a ridicat în jurul nostru. 

Atunci Străvechiul a tresăltat sub mâinile mele și mi-a șoptit: 

— Cazmaua! Repede! Pune-mi fierul la gât! Ucide-mă, și n-o 
să-mi poată mistui poporul prin mine. 

L-am privit îngrozită. Îmi dorisem să-l știu mort, dar nu de 
mâna mea, pătată cu sângele lui; nu-mi dorisem să semăn atât 
de mult cu ludita, retezând cu sânge-rece capul unui om. 

— Nu pot! am îngăimat. Nu pot să te privesc în ochi și să-ți 
înfig fierul lopeţii în beregată! 

— Mi-ai spus că vrei să salvezi un copil! mi-a zis pe ton 
acuzator. Așa mi-ai spus! Focul se apropie ca să ne mistuie, vrei 
să mori cu neadevărul pe buze? 

Am tras în piept fumul negru, înecăcios, care mi-a pârjolit 
gura, nasul și gâtul, și ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nu voiam 
să mor, după cum nici să ucid nu voiam; nu voiam să mor 
știindu-mă o ucigașă cu mâinile pătate de sânge. Îmi doream 
asta mai mult decât să îmi înfrunt moartea știind că am minţit. 
Dar regele gheții avea să moară oricum, de o moarte și mai 
cruntă, iar tot poporul Străvechilor avea să moară odată cu el. 
Dintr-o mie de feluri de a muri, niciunul dintre ele nu era așa de 
cumplit. l-am șoptit: 

— Intoarce-te cu fața în jos! și am dibuit din nou după cazma, 
ridicându-mă cu ea în mâini, cu ochii șiroind de lacrimi, în timp 
ce fumul l-a învăluit pe când s-a întors... 

„iar prin fumul gros a strălucit, pe spinarea lui încă înlănţțuită, 


VP - 390 


o singură rază de lumină: un licăr rece ca lumina albăstrie a lunii 
pe zăpadă, în dreptul verigii unde lrina înnădise colierul ei de 
argint fermecat, ca să prindă laolaltă capetele lanţului rupt. Am 
aruncat lopata și am întins mâna spre rază. Dar dintr-odată, pe 
la spate, o mână m-a prins de păr, trăgându-mi capul pe spate, 
și am simţit cum părul mi se aprinde, scoțând un miros 
îngrozitor de pârleală, dar cu ultimele puteri am agăţat cu vârful 
degetelor colierul, iar el s-a preschimbat în aur sub atingerea 
mea. 

Strânsoarea din părul meu a contenit. M-am prăbușit la 
pământ, tușind, cu stomacul în gât și cu părul încă fumegână, și 
un alt urlet grozav de mânie a spart liniștea tunelului. Dar 
deodată urletul s-a auzit tot mai slab și mai ascuţit, ca o pală de 
ger iernatic lăsat liber în încăpere, aducând un frig tot atât de 
amarnic precum focul de mai înainte, și în jurul meu toate 
flăcările s-au stins până la ultima: tăciunii și cărbunii au 
încremenit, negri și reci, iar lumânările s-au stins lăsându-ne în 
beznă, singura lumină rămânând strălucirea mată și roșiatică a 
unei perechi de ochi sălbatici, privindu-mă de undeva de sus. 

Următoarea gură de aer pe care am tras-o a fost proaspătă și 
rece ca văzduhul îngheţat de după viscol și mi-a răcorit pielea 
friptă și gâtul arzând. De undeva, din întuneric, regele 
Străvechilor a rostit: 

— Legăturile tale sunt rupte, Cernobog; prin vrăji puternice și 
înțelegere cinstită, sunt acum slobod! 

Glasul îi răsuna puternic, ecoul lovindu-se de zidul de piatră. 

— Nu mă poţi ţine legat aici și acum. Dispari de bunăvoie sau 
vrei să-ţi curm flacăra pentru vecie și să te las îngropat în 
țărână? 

Ochii roșietici s-au făcut nevăzuţi, în urma lor auzindu-se un 
ultim urlet sugrumat de furie. Pași grei s-au auzit îndepărtându- 
se în fugă prin tunel, în timp ce eu am închis ochii și m-am întins 
covrig pe dalele reci, răsuflând cu nesat aerul proaspăt de iarnă. 

# 

Am tras un pui de somn, după ce Magreta m-a înduplecat să 
mă întind din nou; mă simţeam obosită și tot trupul mă durea. 
Dar am tresărit când o pală de vânt îngheţat a intrat dintr-odată 
prin ușile deschise ale balconului și m-am ridicat să văd ce se 
întâmplă. N-am putut pătrunde cu privirea prin întunericul de 
dincolo de torțele aprinse pe meterezele castelului, dar am 


VP - 391 


simţit din nou suflarea rece a vântului în faţă și am fost pe dată 
încredințată că regele Străvechilor evadase. Și tot atunci am 
știut lămurit că Miryem avusese de-a face cu asta. Încă nu știam 
ce făcuse și nici cum anume, dar aveam această certitudine. 

N-am avut nici măcar puterea să mă mânii; m-a cuprins doar 
frica. Îi înţelegeam alegerea, deși era străină de felul meu de a 
gândi: ea nu voia să ațâțe flacăra. Nici eu nu voiam, însă ea 
dezlegase iarna din lanţuri ca să rămână cu mâinile curate. 
Zăpada avea să ne năpădească din nou: dacă nu chiar în acea 
seară, atunci a doua zi de dimineaţă, iar toate plantele care 
înverziseră aveau să moară. 

lar movila de stârvuri avea să crească cu repeziciune după 
aceea. Văzusem cât de costelive erau animalele venite să 
mănânce bucățele de pâine din mâna mea în acea dimineaţă: 
nu păreau să mai aibă mult de trăit în lipsa hranei. Doar 
belșugul neașteptat de ierburi și fructe crescute odată cu 
căldura făcuseră ca ospățul de nuntă la masa tatei să-și merite 
numele, cu toate strădaniile de care fusese el în stare. Nici 
măcar vreun purcel fript sau bou la proţap nu fusese adus să 
troneze pe mese: atât vânatul, cât și vitele domestice erau prea 
firave ca să ofere mesenilor o priveliște îmbietoare. Pentru un 
ospăț asemănător, s-ar fi sacrificat în mod obișnuit de două ori 
mai multe asemenea animale. Și i-am văzut pe muzicanți 
înmuind câte o coajă de pâine în supa subţire ce li se adusese, 
pentru că pâinea era veche. lar așa arătase masa unui duce, la 
nunta unei prințese. Știam prea bine ce însemna aceasta pentru 
mesele mai sărăcăcioase din casele aflate în afara zidurilor 
împrejmuitoare ale orașului. 

Însă nu știam ce să fac. Doar cu ajutorul lui Miryem reușisem 
să-l prindem pe regele Străvechi; chiar și așa, aproape ne 
învinsese cu totul. Și n-avea să mai facă aceeași greșeală 
prostească a doua oară. Mi-ar fi plăcut să cred că Miryem 
căzuse la vreo învoială cu dânsul - acel tratat despre care 
pomenise și care avea să oprească iarna -, însă zăpada și vântul 
iscate din nou dădeau de înţeles că lucrurile nu stăteau astfel, 
iar acum nu mai aveam timp pentru târguieli. Dacă a doua zi 
avea să ningă din nou, iar secara ar fi murit pe câmp, toată 
veselia de azi din oraș s-ar fi preschimbat în răzmerițţă de îndată 
ce străzile s-ar fi curăţat de zăpadă și zloată. lar dacă străzile n- 
aveau să se curețe, urma să murim de foame cu toţii, îngropați 


VP - 392 


în casele noastre, fie ele cocioabe sau palate. Puteam făuri oare 
o oglindă îndeajuns de mare încât să poată trece prin ea, în 
marș, întreaga noastră oștire? Dar vânătorii Străvechi cu 
paloșele lor lucitoare de argint îi secerau pe muritori ca pe 
spice, ori de câte ori veneau. În urma noastră ar fi putut rămâne 
o baladă de vitejie, despre cum am purtat război cu iarna, dar 
urmașii noștri n-ar fi putut mânca stihuri puse pe muzică. 

Magreta mi-a potrivit mantia de blană pe umeri. Mi-am plecat 
privirea. Chipul blând al doicii mele era trist și speriat. Resimţea 
și ea frigul revenit în oraș. 

— Mama ta vitregă ar dori să-i faci hatârul unei vizite în odăile 
ei, mi-a spus cu glas domol. 

Voia să spună, de fapt, „hai să ieșim din odaia noastră; hai să 
nu fim aici când s-o întoarce ţarul!” Desigur, Cernobog avea să 
se întoarcă, arzând de o mânie sălbatică. Focul și gheața 
îngrămădindu-se laolaltă la orizont, prinzând mica mea 
împărăție de veverițe ca între ciocan și nicovală. Dar tot 
demonul era singura mea nădejde de a găsi o cale să-mi salvez 
împărăţia. 

— Mergi la tata! i-am zis Margretei. Spune-i că-l rog s-o trimită 
de îndată pe Galina, împreună cu băieţii, într-o călătorie de 
plăcere în apus. Şi să pună tălpici de sanie în caleașcă. Mai 
spune-i că poftesc ca tu să-i însoțești. 

Mi-a strâns mâinile într-ale ei. 

— Vino și tu! 

— Nu pot, am răspuns. Port o coroană pe cap. lar, dacă asta 
înseamnă ceva, înseamnă să rămân pe loc. 

— Atunci, leapăd-o! a spus. Leapăd-o, lrinușka! Nu îţi aduce 
decât necaz după necaz. 

M-am aplecat și am sărutat-o pe obraz. 

— Ajută-mă să mi-o pun pe cap, i-am spus cu blândeţe, iar ea 
s-a dus după coroană cu lacrimi în ochi și mi-a pus-o la loc pe 
frunte. 

După care am împins-o ușurel spre ușă. A ieșit în grabă, cu 
umerii plecaţi. 

Frigul s-a întețit cu repeziciune în spatele meu. În cămin, focul 
era stins, dar a început să se simtă un miros de fum, mai întâi 
ca o părere într-o încăpere neaerisită de mult timp, apoi ca 
mirosul scos de un foc iute făcut din prea multă iască, și 
deodată am auzit pași grei, alergând pe coridor și ușa s-a izbit 


VP - 393 


de perete. Cernobog a intrat în încăpere, o siluetă arzând 
mocnit, pe jumătate stinsă, cu ochii de un roșu-închis și cu 
vinișoare subțiri de căldură sfârâitoare strălucind sub pielea lui 
Mirnatius; dar într-o clipă ușa s-a închis cu o bufnitură în spatele 
lui, după care a început să urle la mine dezlănţuit, scântei 
galbene zărindu-i-se aprinse în gâtlej: 

— A fugit! A evadat, e slobod! Ti-ai încălcat făgăduiala și l-ai 
lăsat s-o șteargă! 

— Nu mi-am încălcat nicio făgăduială, i-am spus. Am promis 
să ţi-l aduc, și ţi l-am adus; nu e liber prin voința mea, ci mai 
degrabă împotriva ei. Nici eu nu mi-l doresc în libertate, să 
dezlănţuie iar iarna asupra Lithvasului. Poate fi întemnițat din 
nou sau oprit? Spune-mi ce-i de făcut. 

— A scăpat, a fugit, într-un loc unde nu-l pot ajunge! O să-și 
ferece împărăția în gheață și zăpadă și-o să mă-mpiedice să mă 
ospătez! a mârâit către mine Cernobog, furios. 

A început să măsoare încăperea cu pasul, răsucindu-se și 
aplecându-se, ca pâlpâirea unei flăcări. 

— E liber și-mi cunoaște numele... și deja m-a legat odată cu 
el... Pe piatră seacă să fi flămânzit, cu oase goale tot m-aș fi 
hrănit... dar acum, nu-mi pot croi drum în împărăția lui! 

S-a oprit o clipă, tremurând, apoi a rostit printre dinţi, cu un 
sunet ca de bușteni trosnind în foc: 

— Am sorbit adânc din el. E prea puternic, s-a făcut aproape 
de neatins. lar mâinile îi sunt doldora de aur. O să mă înăbușe 
cu iarna, o să-mi curme flacăra sub frigul fără de sfârșit. 

Apoi s-a întors spre mine cu ochi arzători. 

— Irina! a croncănit el. /rina, fată dulce și rece ca argintul, m- 
ai dezamăgit. Nu mi-ai adus ospățul meu iernatic. 

Și a făcut un pas către mine. 

— Așa că o să-mi țin făgăduiala și-o să mă ospătez cu tine; cu 
tine și cu toti cei pe care-i iubești. Dacă nu pot avea parte de 
regele iernii, măcar să simt dulceata tape limbă. Cu ea o să-mi 
reimprospătez puterile. 

— Așteaptă! i-am spus sec, după ce a mai făcut încă un pas 
spre mine; apoi am ridicat mâna spre el. Așteaptă! Dacă te ajut 
să ajungi în împărăţia Străvechilor, îl poţi înfrânge acolo? 

S-a oprit, iar ochii i s-au aprins ca flacăra unui foc ațâțat cu 
paie. 

— În sfârșit o să-mi dezvălui taina ta, Irina? a susurat. O să-mi 


VP - 394 


arăţi acum calea ta într-acolo? Deschide-mi calea și lasă-mă să 
trec; ce-mi va păsa atunci de un singur rege? O să mă ospătez 
în odăile palatului lui până când o să-i istovesc toată tăria și în 
cele din urmă toate puterile lui o să fie cu desăvârșire ale mele. 

Am răsuflat adânc, uitându-mă la oglinda mare de toaletă de 
lângă mine, ultimul meu adăpost. De îndată ce-ar fi aflat, n-aș 
mai fi avut niciodată vreun ascunziș. Dar îmi mai rămăseseră 
doar două alegeri: aș fi putut fugi singură, lăsându-l să îi mistuie 
pe toți cei rămași în urmă, sau să îl trec cu mine prin oglindă, 
știind că s-ar fi putut întoarce după mine, înfometat. l-am întins 
mâna. 

— Hai, vino! i-am spus. O să te duc acolo. 

Mi-a întins și el mâna, mâna lui Mirnatius, iar degetele lui 
lungi și delicate le-au strâns pe ale mele; pielea îi era caldă, iar 
fumul se încolăcise asemenea unei manşete largi în jurul 
încheieturii. M-am întors spre oglindă, iar când și-a întors și el 
capul spre mine a răsuflat cu un șuierat scurt, și atunci mi-am 
dat seama că vedea ce vedeam și eu: împărăţia iernii strălucind 
în luciul oglinzii și fulgii mari căzând într-o ninsoare deasă 
printre pinii întunecaţi. Am mers spre oglindă și l-am tras după 
mine și am pășit împreună în pădurea troienită de zăpadă. 

Insă el a trecut dincolo ca o siluetă de cenușă și flacără, 
trâmbe roșii de foc țâșnindu-i printre dinţi și o limbă înnegrită 
sâsâind îndărătul lor, ca și cum înfățișarea lui Mirnatius era una 
de care se putea lepăda, și întregul lui trup era un tăciune viu, 
încununat cu fum. Frigul m-a izbit nemilos în față, un viscol 
puternic, iar lângă mine Cernobog a scos un strigăt subțire, 
prefăcut de vântul nemilos într-un tăciune mare, ud și negru. 
Dar după o clipă de opinteală, căldura roșiatică a focului i-a 
revenit sub piele: ardea prea puternic, pârjolul lăuntric îi era 
prea mare ca să poată fi stins așa ușor. Astfel, gerul s-a retras 
din calea lui și în jurul nostru s-a deschis un făgaș larg, 
neacoperit de zăpadă. Ne aflam în spatele căsuţei de unde 
plecasem ultima oară din regatul iernii; privind la vana cu apă 
îngheţată, pojghiţa de deasupra s-a spart în bucățele care s-au 
topit cât ai clipi. 

Cernobog răsufla cu nesaț aerul rece, cu o expresie visătoare 
și lacomă pe chip. 

— Ah, frigul! a suspinat. O, ce înghițituri dulci am să sorb! Ce 
ospețe mă așteaptă aici... Irina, Irina, dă-mi voie să te 


VP - 395 


răsplătesc regește, înainte să pornesc la drum! 

— Nu! am spus, cu dispreţ rece în glas. 

Părea să creadă că poate umbla cu ocaua mică la nesfârșit, 
fără ca nimeni să bage de seamă. Mama lui Mirnatius nu se 
alesese cu mare lucru de pe urma învoielii încheiate cu el, chiar 
dacă cenușa i-a fost înmormântată laolaltă cu coroana pentru 
care își vânduse pruncul. 

— Tot nu vreau nimic de la tine: doar lasă-ne în pace, pe mine 
și pe toţi ai mei. 

A mormăit iar a nemulțumire, dar era prea distras ca să-i 
pese: vântul l-a izbit cu vuiet rece peste faţă, ca muchia unui 
cuțit, iar el s-a întors într-acolo și a sărit după pala de aer ca și 
cum ar fi putut prinde vântul cu mâinile. Și poate chiar putea, 
pentru că, pe măsură ce sărea tot înainte, și-a deschis larg 
braţele de parcă voia să îmbrăţișeze văzduhul și, cum ședeam în 
spatele lui, suflarea de vânt care m-a izbit în față era caldă. S-a 
năpustit tot înainte printre arbori, apucând calea spre râu, iar 
picioarele lui lăsau urme umede în zăpada topită, care ajungeau 
până la iarba verde de dedesubt, umplând aerul de mirosul 
reavăn al primăverii, cu fiecare pas. Chiar după ce l-am pierdut 
din priviri, urmele picioarelor lui în neaua topită au crescut 
necontenit, mistuind întinderea dintre ele. 


VP - 396 


CAPITOLUL XXIII 


Regele Străvechilor m-a ridicat în braţe sau poate eram 
legănată de un vânt iernatic; oricum voi fi fost, m-am lăsat 
purtată ca un fulg răzleţ afară din tunel, până ce am ieșit printr- 
o trapă care dădea pe un delușor, de unde se putea zări zidul 
orașului, la mai puţin de cincizeci de stânjeni depărtare, și 
luminile orașului de cealaltă parte. Cel care mă purta în brațe, 
oricine va fi fost, mi-a dat drumul dintr-odată și am dat de 
pământ cu o bufnitură nu tocmai elegantă și am rămas întinsă, 
gâfâind cu gâtul ars de fum; pământul, cald și acoperit cu iarbă 
verde și mătăsoasă, se făcuse argintiu de la bruma așternută în 
cerc de jur-împrejurul locului unde a îngenuncheat Străvechiul, 
iar pielea udă îi strălucea de parcă s-ar fi topit asemenea unui 
sloi de gheaţă. 

Dar s-a opintit și s-a ridicat, cu un picior încă desculț, și și-a 
întins brațele în văzduh, ochii scăpărându-i scântei, iar un cerc 
de chiciură a început să crească nestăvilit în juru-i, firele de 
iarbă încovoindu-se și chircindu-se sub apăsarea cristalelor de 
gheață; chiar pământul de sub mine s-a făcut tare și rece, de 
parcă acum, că era liber, putea să cheme înapoi iarna care 
fusese alungată. 

— Stai! i-am strigat cu glas mustrător, sărind în picioare 
indignată. A privit în jos către mine și mi-a spus cu glas fioros: 

— Demonul a sorbit deja adânc din poporul meu. N-o să-l las 
să... S-a oprit dintr-odată și și-a rotit trupul o clipită prea târziu; 
eu am scos fără să vreau un țipăt, văzându-l străpuns de o 
sabie, a cărei lamă îi pătrunsese sub coaste și îi ieșise prin 
spate, aruncând scânteieri albe de gheaţă și umplând aerul de o 
ceaţă rece împrejurul ei. Era unul dintre ostașii din garda ţarului, 
viteazul acela care apucase frânghia să-l tragă afară pe 
Străvechi din casa bunicului. Pesemne stătuse de pază lângă 
turnul de veghe: acum era galben ca șofranul de spaimă, cu 
mustățile zburlite, dar hotărât, cu ochii larg deschişi și fălcile 
încleștate, ţinând strâns amândouă mâinile pe plăselele sabiei. 

A încercat apoi să tragă tăișul afară din trupul Străvechiului, 
dar lama se încăpăţâna să nu iasă, iar chiciura cobora cu 


VP - 397 


repeziciune pe lamă căutând parcă să-i atingă mâinile 
înmănușate. Parcă de capul lor, degetele i-au dat drumul iute 
mânerului de îndată ce îngheţul a încercat să le atingă, iar 
Străvechiul s-a prăbușit cu zgomot surd la pământ, cu ochii 
alburii și încețoșaţi. Ostașul se holba la el tremurând, frângându- 
și mâinile; degetele înzăuate ale mănușilor lui erau albe de 
promoroacă. Și eu mă holbam, cu palmele făcute căuș la gură, 
înăbușindu-mi încă un strigăt. Sabia îi străpunsese regelui trupul 
dintr-o parte în cealaltă. Nu-mi închipuiam cum avea să 
supravieţuiască; rana primită parcă nu era aievea, și m-am 
simţit cuprinsă de un ciudat gol lăuntric, nemaiputând să 
gândesc nimic. 

Însă regele rănit de moarte, bâjbâind orbește, a apucat 
mânerul sabiei, din locul unde stătea înfipt, iar acesta s-a făcut 
cu totul alb sub atingerea de gheaţă, crescând pe el strat după 
strat de promoroacă groasă. Intreaga sabie îngheţase bocnă. 
Ostașul și cu mine ne-am tras iute înapoi; el a scos un pumnal 
lung de la cingătoare. 

— Stai! am strigat iar, gâfâind, și m-am împleticit pe picioare 
în încercarea de a-i prinde brațul înarmat. Ascultă-mă! Pe 
demon trebuie să-l oprim, nu pe el! 

— Ține-ţi gura, vrăjitoareo! mi-a aruncat cu dispreț ostașul. Tu 
ești vinovată de asta, tu l-ai slobozit, ca să nimicească 
primăvara adusă de iubita noastră țarină. 

Zicând acestea m-a lovit cu celălalt pumn înmănușat: o 
lovitură zdravănă, dată cu sete, de mi-au clănțănit dinţii și fiori 
mi-au trecut prin trup. M-am prăbușit ameţită, cuprinsă de o 
greață de la stomac, în timp ce el s-a întors să-i dea lovitura de 
graţie regelui căzut. 

Dar chiar atunci, din întuneric, a ieșit Serghei cu pas întins și 
l-a apucat de braţ, împiedicându-l să lovească. Cei doi s-au 
zvârcolit într-o luptă scurtă deasupra Străvechiului: Serghei se 
făcuse un flăcău înalt și puternic, și, vai! cât de recunoscătoare 
eram acum pentru fiece pahar cu lapte, ou fiert și felie de pui 
fript pe care mama i le dăduse la noi la masă. Bombănisem în 
gând din pricina lor, socotind bănuţii cheltuiţi cu hrana, iar acum 
îmi doream, prea târziu, să fi fost mai darnică: dacă nu m-aș fi 
zgârcit, dacă i-aș fi pus mai mult în farfurie, îndemnându-l să 
mănânce tot, poate ar fi fost îndeajuns de puternic acum, la 
nevoie. Însă lucrurile nu stăteau așa; Serghei era încă un 


VP - 398 


băiețandru, iar ostașul era bărbat în toată firea, îmbrăcat în zale 
și antrenat să ucidă pentru ţar. L-a călcat pe sărmanul Serghei 
peste picioarele învelite în încălțări de paie cu cizma lui grea, 
apoi dintr-o răsucire l-a pus la pământ, eliberându-și mâna care 
ținea pumnalul. 

Însă brusc ostașul a rămas țintuit în loc. O paloare ciudată, 
aproape senină, i-a străbătut armura, urcându-i spre gât și spre 
faţă. Spada înfiptă în pieptul regelui se spărsese în bucăţi aspre 
de oțel îngheţat, împrăștiindu-se, albe-albăstrii, pe iarba din 
jurul lui. Rănitul zăcea întins pe spate cu ochii închiși, iar genele- 
i încărcate cu chiciură contrastau cu purpuriul stins al obrajilor, 
dar se întinsese cu mare greutate și-l apucase pe ostaș de 
piciorul mai apropiat de el. Din această atingere începuse să 
izvorască îngheţul; urcase prin cizmă pe picior în sus și-i 
cuprinsese întregul trup, preschimbându-l pe loc într-un sloi de 
gheaţă. 

Culoarea din obrajii ostașului a început să se închidă, pielea 
obrajilor crăpându-se și chircindu-se înnegrită de degerătură. 
Mi-am ascuns faţa în palme și nu m-am uitat până ce nu s-a 
sfârșit și din el n-au mai rămas decât cioburi de gheaţă 
împrăștiate în jur, iar pumnalul a zăngănit pe pământ, lucitor și 
aducător de moarte. 

M-am ridicat cu greu în genunchi, cu fața arzându-mi, 
dureroasă la atingere. Serghei s-a ridicat și el împleticindu-se, 
pipăindu-și picioarele lovite. Regele gheții zăcea încă pe 
pământ, strălucitor și rece. Gheaţa îi încadra silueta, într-un cerc 
din ce în ce mai larg, cristale delicate în modele diafane înflorind 
printre firele de iarbă, iar el răsufla din nou; locul unde îl 
străpunsese sabia era acoperit de un bulgăre greu de gheață 
albă, de parcă își oblojise rana astupând-o cu zăpadă. Insă nu s- 
a ridicat în capul oaselor. 

Serghei s-a uitat întâi la el, apoi la mine. 

— Ce ne facem? m-a întrebat aproape în șoaptă, iar eu l-am 
privit, în loc de răspuns. 

Chiar n-aveam habar: ce puteam să mă fac cu el, întins pe 
pământ și răspândind în jur iarnă așa cum cerneala se risipește 
în apă? 

M-am aplecat deasupra lui și a deschis ochii, privindu-mă ca 
printr-o ceaţă deasă. 

— Poţi să faci să-ţi apară drumul fermecat? l-am întrebat. 


VP - 399 


Sania cu cerbi. Să-i chemi pe-ai tăi să vină să te ia? 

— E prea departe, a șoptit. E prea departe. Drumul meu nu 
poate șerpui pe sub copaci înfrunziți. 

După care a închis ochii din nou și a rămas întins, nemișcat, 
neajutorat și rănit, ba poate chiar pe moarte, tocmai acum când 
încetasem să-mi mai doresc să-l văd mort. Așadar, era hotărât 
să-mi fie tot atât de puţin de ajutor precum îmi fusese 
dintotdeauna. Am vrut să-l scutur, să-l fac să se ridice, dar m- 
am temut că trupul avea să i se spargă în bucăţi, urmând dâra 
rănii îngheţate a sabiei. Serghei încă mă ţintuia cu privirea și i- 
am spus cu glas posomorât. 

— Va trebui să-l cărăm cumva. 

Serghei nici măcar nu voia să-l atingă nemijlocit, și chiar nu 
puteam să-l învinovăţesc pentru asta. Mi-am scos mantia udă și 
murdară de cenușă și am așezat-o pe pământ, apoi i-am ridicat 
cu grijă picioarele Străvechiului, trăgând mantia pe sub ele, 
după care i-am înfășurat umerii, până ce, pe după mijloc, l-am 
tras cu totul pe țesătura trainică. Nici măcar nu s-a clintit. 

— Prea bine, am zis. Apucă de la cap, iar eu o să apuc de la 
picioare, după care Străvechiul s-a mișcat nemulţumit când 
Serghei a încercat să apuce căpătâiul mantiei și a vrut să-l 
alunge cu un gest slab. 

Serghei s-a dat la o parte înspăimântat, iar eu am slobozit 
capătul meu de mantie cu o bufnitură. 

— Ce faci? am vrut să știu. 

Și-a întors capul spre mine și mi-a șoptit: 

— Nu i-a cerut nimeni să-mi vină în ajutor, nu e dorit! Cum pot 
să-i îngădui acestui ţânc umil, acestui hoț furișat, să mă ţină la 
cheremul unei datorii fără sfârșit, ca după aceea să-mi poată 
cere tot ce poftește? 

Aș fi putut chiar acolo pe loc să ridic pumnalul căzut și să-l 
înjunghii cu el. 

— Cernobog încă sălășluiește în castelul acela, gata să ne 
piardă pe toţi, tu zaci pe pământ pe jumătate mort și ai zăcea 
aici mult și bine gândindu-te mai întâi la fala și mândria ta. Fii 
mândru abia după ce demonul va fi alungat! 

Dar n-a făcut nimic altceva decât să mă privească mustrător. 

— Doamnă, o să fiu mândru atunci și mândru o să fiu și 
înainte, căci mândria mea nu cunoaște hotare. 

Am scrâșnit din dinţi, apoi i-am spus lui Serghei: 


VP - 400 


— Cere-i ceva! 

Serghei m-a privit ca pe o lunatică. 

— Ce-ai vrea să-ţi dea în schimbul ajutorului tău? Și nu te 
tocmi ieftin, de vreme ce dumnealui e atât de nerăbdător să se 
țină fălos! am adăugat înciudată. 

După câteva clipe, Serghei a rostit foarte încet, de parcă nu 
avea încredere deplină în mine: 

— Vreau... vreau ca semănăturile mele să nu moară niciodată 
din pricina înghetțului... 

Am încuviinţat, iar regele nu s-a mișcat să-l apuce iute ca să-l 
ucidă, așa că flăcăul a prins curaj și a adăugat: 

— Și nici turmele mele să nu se piardă vreodată prin viscol... 
ȘI... 

lar eu îi făceam semn să-i dea înainte. 

— ... și să îmi fie îngăduit să vânez și fiarele albe din codru? 

Străvechiul s-a încruntat ușor la auzul ultimei rugăminţi, așa 
că Serghei s-a oprit pe dată, dar mie mi s-a părut cu totul 
îndreptăţită. 

— Asta este! i-am zis regelui. Îţi ajunge atât? Vrei să cazi la 
învoială în schimbul ajutorului dat ca să te care la adăpost? Sau 
poftești să zaci aici până când ploile de primăvară te vor topi de 
tot? 

— Se tocmește strașnic pentru un hoț mărunt, a mormăit 
Străvechiul. Însă norocul îi surâde; prea bine, mă învoiesc, a mai 
zis, după care și-a culcat capul în mantie și trupul i-a alunecat 
moale pe țesătură. 

Serghei s-a îndreptat foarte încet către căpătâi și a apucat de 
marginea mantiei încă și mai încet, neluându-și o clipă ochii de 
la rănit. 

— Stai liniștit! i-am zis. Ţi-a spus da. 

Însă Serghei mi-a aruncat o privire care voia să zică: 
„Mulţumesc frumos, dar tot încet și cu băgare de seamă o să mă 
apropii de el”. 

În cele din urmă l-am ridicat de la pământ și ne-am împleticit 
sub greutatea lui, care se balansa ca într-un hamac în mantia 
groasă. Trupul îi era o povară tare anevoios de cărat și, după ce 
am străbătut cale de zece minute, în care n-a chemat niciun 
viscol și nici n-a mai încercat să ucidă pe cineva sau să se ridice 
ca să vorbească, Serghei mi-a spus încet: 

— Stai! O să-l port pe umeri. 


VP - 401 


L-am rezemat să stea o clipă în picioare și l-am ajutat pe 
Serghei când s-a opintit să-l aburce pe umăr, cu mantia încă 
înfășurată în jurul trupului. Serghei s-a clătinat un pic sub 
greutatea de pe umeri și genunchii i-au tremurat, dar după 
aceea am înaintat mai repede. 

Aerul în jurul nostru era rece, aproape geros, nu îngheţat de 
tot, dar nici primăvăratic, iar când am privit înapoi, în urma 
noastră se zărea o dâră groasă de chiciură albă pe drum, iar 
frunzele copacilor de deasupra capetelor noastre se chirceau 
veștejite de frig. Oricine ne-ar fi putut urmări. Mi-era frică de 
demon, mă temeam că vor veni și alte gărzi, mă temeam chiar 
și de o răzmeriță a oamenilor obișnuiți, disperaţi să alunge 
iarna. Dar nu s-a furișat nimeni pe urmele noastre; în schimb, 
am auzit huruitul unor roţi de căruţă îndreptându-se spre noi din 
direcție opusă - auzindu-le, ne-am oprit și ne-am grăbit să ne 
ascundem între copacii de pe marginea drumului: nu era o 
ascunzătoare foarte reușită, atâta timp cât ace subțiri de gheaţă 
albă înfloreau dese pretutindeni în jur, ca florile, dar măcar era 
încă întuneric. Căruţa s-a apropiat și a trecut prin dreptul nostru, 
dâra luminoasă a unei făclii mișcându-se odată cu ea, apoi s-a 
oprit și s-a auzit, din întuneric, glasul moale al tatei: 

— Miryem? 

Am ieșit dintre copaci și l-am urcat cu grijă pe regele 
Străvechilor în căruță. M-am așezat la căpătâiul lui, iar tata și 
Serghei au întors căruța, mânând înainte, iar roţile scârțâiau sub 
zăpada înghețată, albite de gerul care acoperise cu chiciură și 
scândurile din care era alcătuit coșul căruţei. Caii mișcau și ei 
neliniștiți din urechi, ascultând zgomotele dinapoia lor, apoi au 
iuţit trapul, dar n-aveau nicicum scăpare: în căruță, duceam cu 
noi iarna însăși. Cel puţin drumul n-a durat multă vreme: din ce- 
mi spusese tata, mă așteptam ca drumul de la Vysnia până la 
căsuţă să fie mai lung. Dar am simţit c-a durat mai puţin de un 
ceas până ce am ajuns într-o poieniță, lângă o căsuţă cu 
grădină, înconjurată de un zid jos de piatră, iar tata a oprit caii. 

Wanda ne-a ieșit în întâmpinare, să ne deschidă poarta, iar 
Serghei a sărit din căruţă și s-a apucat să deshame caii, 
ducându-i în micul șopron din spate. L-am zgâlţâit ușor pe 
Străvechi, îndeajuns cât să se trezească și să mă audă zicându-i: 

— Te legi cu aceeași învoială față de toţi cei ce locuiesc aici, 
ca să te ajute? 


VP - 402 


M-a privit cu ochii mijiţi, alburii, și a murmurat: 

— Da, după care și-a pierdut din nou cunoștința. 

— Să-l punem în pat? a întrebat tata, căutându-mi privirea, de 
undeva din spatele căruţei, însă am clătinat din cap. 

— Nu, am spus. In cel mai răcoros loc pe care-l putem găsi; 
are beci casa asta? 

Intorcându-se din șopron, Serghei mi-a auzit întrebarea, a 
ridicat din umeri și a spus: 

— Putem să căutăm una, ca și cum își închipuia că o pivniţă ar 
putea să apară sub ochii noștri pe nepusă masă; apoi a luat un 
felinar și s-a dus să caute în spatele casei, apoi în spatele 
șopronului, de unde s-a auzit vocea lui, strigând ușor: E aici o 
ușă! 

Tata i-a ţinut felinarul lui Serghei, iar acesta a tras de 
chepengul de scânduri, deschizându-l și punându-i o proptea: o 
boare de aer rece ne-a întâmpinat, mirosind a pământ îngheţat. 
L-am coborât ușurel pe Străvechi pe scară în încăperea ce 
aducea a beci. Era un loc larg, deschis, cu ziduri de piatră și 
pardoseală din lespezi încă îngrozitor de reci. Când l-am așezat 
pe pardoseală și am luat mantia în care era învelit, îngheţul s-a 
răspândit împrejurul lui cu repeziciune, iar acum, că încetasem 
să-l mai mișcăm, chiciura albă a început să se depună tot mai 
groasă pe trupul lui; tata a scos un mic strigăt de uimire când 
degetele i-au fost atinse de îngheț în timp ce trăgea mantia de 
sub rănit. 

Ne-am dat înapoi cu toţii și l-am privit pe regele Străvechilor: 
fața îi era suptă și chinuită de durere, iar muchiile ascuţite ale 
pometților au mai lucit umede câteva clipe, dar sclipirea apei s-a 
preschimbat iute în gheaţă întărită, chiar sub privirile noastre, și 
mi s-a părut că acum răsufla cu mai multă ușurință. 

— Poate ajută un pic de apă, am spus după o clipă. 

De afară, din curte, Wanda a coborât o găleată cu apă în care 
plutea o cană de lemn. Am umplut-o cu apă și am ridicat capul 
rănitului ca să i-o duc la gură, iar el a tresărit și a sorbit o 
înghiţitură mică. Cana a prins promoroacă sub atingerea buzelor 
sale, iar o pojghiţă de gheaţă s-a înfiripat la suprafaţa găleţii 
când am dat să mai umplu o cană. M-am uitat la piciorul lui 
desculț și ars: era pe alocuri deformat ca un om de zăpadă pe 
jumătate topit, aproape de nerecunoscut. Am luat în mâini 
pojghiţa de gheaţă din găleată și i-am pus-o încet pe cea mai 


VP - 403 


urâtă arsură: gheaţa i-a pătruns sfârâind în carne, părând să i-o 
întremeze puțin. M-am uitat în sus la Wanda, care ne privea și 
ea din gura beciului. 

— Avem pe undeva niște gheață? Mai este vreo parte a râului 
înghețată? 

Tocmai adusese a doua găleată de apă mai devreme, așa că a 
clătinat din cap cu resemnare. 

— S-a topit toată gheața, a spus. Râul întreg curge liber, de la 
un mal la celălalt. 

— L-am putea înveli cu paie, a sugerat tata, neîncrezător. Așa 
cum păstrăm gheaţa pe timp de vară. 

— Trebuie neapărat să-l ducem înapoi în împărăţia lui, am 
spus. 

Dacă Cernobog avea să ne găsească acolo, n-ar fi avut nevoie 
de ajutoare ca să-l ferece iar pe rege cu un lanţ de argint și un 
cerc de foc. De astă dată, ar fi făcut-o de unul singur și poate ar 
fi fost în stare și să-l silească să se lepede de numele și de 
poporul lui. lar eu nu știam ce să mă fac. Drumul fermecat al 
Străvechilor nu putea trece pe sub arbori înfrunziți și singurul 
petic de iarnă din tot Lithvasul se găsea în pivnita noastră. Când 
am ieșit din nou la lumină și Wanda mi-a întins mâna să mă 
ajute să urc scara, cuiele acesteia și ferecătura de fier a 
chepengului erau albe, înghețate și dureros de reci la atingere, 
iar iarba din curte s-a veștejit lăsând în urmă smocuri sfrijite; 
sub tălpile noastre, pământul era rece, îngheţat bocnă. 

Dar, chiar când stăteam acolo în întuneric, privindu-l prin 
deschizătura beciului - o statuie palidă cioplită în gheaţă, în 
mijlocul unui cerc de promoroacă -, o pală neașteptată de vânt 
cald a venit printre copaci, răvășindu-mi părul, iar când m-am 
uitat înapoi pe drum, dâra groasă de gheaţă pe care o lăsasem 
la venire se risipise deja ca rouă. lar a doua zi de dimineaţă, pe 
cer avea să răsară soarele verii. 

li dorisem moartea și încă voiam să fiu mânioasă pe el: după 
tot ce-mi făcuse, nu arătase nici cea mai mică părere de rău; îi 
părea rău, în schimb, că nu crezuse că l-aș fi putut face să 
plătească pentru fărădelegile lui. Eu coborâsem în tunel cu 
gândul să-i salvez pe Rebeka, pe Flek, pe Tsop și pe Shofer, iar 
el intrase în întuneric însuflețit de același gând. Se oferise pe 
sine ca jertfă de dragul lor și își frânsese mândria de oţel 
căsătorindu-se cu o muritoare, nu ca să adune comori pentru 


VP - 404 


sine sau să cucerească ţări, ci doar pentru a-și izbăvi poporul de 
un dușman groaznic. lar acum zăcea în pivniţă pe jumătate 
mort, iar gândul acesta mă ardea ca un fier înroșit în stomac, 
văzându-l cum se topește, cum se risipește împreună cu tot 
poporul lui, de parcă nu și-ar fi câștigat pe drept împărăţia iernii 
din întunericul dintru început. 

# 

Vântul care-mi sufla în față era acum plin de cenușă, în loc de 
zăpadă, mirosind a lemn ars. Am zărit flăcăruia roșie a lui 
Cernobog  hălăduind în depărtare, focul pe care eu ÎI 
descătușasem împotriva acestei împărăţii care mă adăpostise, și 
mi-a părut rău pentru Miryem. Dar eram încredințată că trebuise 
s-o fac și știam și ce aveam de făcut mai departe. Trebuia să mă 
întorc în regatul meu, să-l chem pe tata și să trimit după preoţii 
purtători de lanţuri binecuvântate. Nu știam cât aveau să-i țină 
de saţ vieţile Străvechilor, dar oricum, când ar fi terminat cu ei, 
s-ar fi întors în Lithvas. Și atunci, în timpul zilei, pe când dormea 
încolăcit și sătul în vintrele lui Mirnatius, aveam să-l punem în 
lanţuri și să-l ardem pe rug, să pierdem un foc printr-altul. Cu 
cât mai repede avea să se întâmple, cu atât mai bine; trebuia să 
fim pregătiţi la întoarcerea lui. 

Însă am rămas pe loc privind focul cum se înteţea în zare și 
am rostit: „Îmi pare rău”, deși în preajmă nu se afla nimeni de la 
care aș fi putut să cer iertare. Mă aflam într-o grădină acoperită 
pe jumătate cu zăpadă și jumătate cu iarbă verde, iar lângă 
mine nu se găsea nici ţipenie de om. Niciun copil de Străvechi 
nu-mi aţinea calea cu priviri pline de mustrare, nici chiar soțul 
meu încătușat de demon; singura vietate aflată prin apropiere 
era o veveriţă, care venise să adune firimiturile pe care le 
împrăștiasem cu câteva zile mai înainte. Și, dacă s-ar fi aflat și 
altcineva acolo, aș fi păstrat tăcere. Nu conta faptul că-mi păsa, 
că eram plină de păreri de rău; nu conta decât ceea ce făcusem 
și ce aveam să fac în continuare. 

— Aș salva și împărăţia ta, dacă mi-ar fi cu putinţă, i-am spus 
veveriţei, care nici nu m-a băgat în seamă: nu o interesau decât 
fărâmele de pâine, care cel puţin îi erau de folos unei creaturi, 
ceea ce nu se putea spune despre scuzele mele. 

M-am întors la vana plină cu apă. Am privit în luciul ei și mi- 
am văzut odaia de culcare, cu măsuţa de toaletă aflată în fața 
oglinzii, acoperită cu inelele împrăștiate de Mirnatius și 


VP - 405 


veșmintele scumpe pe care le lepădase cu nepăsare. Un foc 
ucigător îl zgândărisem în spatele meu, și încă unul dinainte-mi 
și am închis pentru o clipă ochii, iar lacrimi zadarnice mi s-au 
prelins pe obraji, picurând în apă. 

Am vârât orbește mâna în apă ca să trec dincolo, dar, în loc 
să simt aerul cald al odăii mele, mâna mea s-a cufundat într-o 
apă tăios de rece, iar sub luciul ei, altă mână a întâlnit-o pe a 
mea, strecurându-mi un lucru în palmă. M-am tras înapoi 
tresărind și m-am uitat în palmă. Era o nucă dintr-un arbore 
ciudat, alungită, netedă și albicioasă ca laptele proaspăt muls. 
Coaja îi era puţin murdară de pământ. Am privit iar în luciul 
apei: odaia mea se afla tot acolo, așteptându-mă. Mi-am vârât 
într-o doară mâna în vană, dar de data asta n-am mai simţit 
apa, ci am văzut-o revărsându-se în lumea de dincolo de 
oglindă. 

Așa că mi-am retras repede mâna în loc să încerc să trec cu 
totul prin apă. Am privit iar fructul cu coajă albă din palmă. M- 
am întors încetișor și m-am îndreptat către prispa casei. Chiar 
lângă ușă se găsea un petic de pământ negru, chiar deasupra 
liniei ce despărțea amurgul de noapte, de pe care zăpada se 
topise: pământul arăta de parcă cineva săpase acolo, răvășind 
țărâna. M-am gândit că poate merita să-mi dau osteneala să 
sădesc totuși nuca cea albă. Nu știam ce altceva mai bun aș fi 
putut face cu ea; era limpede că fusese trimisă acolo, în 
împărăţia Străvechilor, așa că nu mi-am închipuit că trebuia s-o 
iau înapoi cu mine. 

Am pus fructul pe pământ și am început să sap o mică 
adâncitură în ţărână, dar, înainte să apuc să termin, veverița s-a 
înfiinţat, din două salturi, chiar lângă mine și mi l-a înșfăcat. 

— Nu! am strigat. 

Nu știam dacă făceam un lucru bun încercând să sădesc nuca, 
însă eram sigură că nu era rostul ei să ajungă hrana unei 
veverițe. Am încercat să prind veverița de coadă când a dat să 
fugă, dar fără sorți de izbândă, desigur. Insă mica vietate a 
alergat iute spre poarta grădinii, pe jumătate îngropată în 
zăpadă, s-a oprit acolo, și a început să sape cu lăbuţele într-un 
nămete. 

M-am ridicat și am încercat să mă apropii fără s-o sperii, deși 
mă căzneam să-mi croiesc drum printre nămeti; acolo unde nu 
se topise, zăpada era udă, afânată și mi se prindea de poalele 


VP - 406 


rochiei și de blănuri. În dreptul porţii, îmi ajungea mai sus de 
genunchi. Dar când m-am apropiat, veverița a scăpat nuca în 
gaura săpată în zăpadă și a fugit în pădure. Nu apucase să sape 
prea adânc cu lăbuțele, iar dinăuntrul micii adâncituri în zăpadă, 
coaja fructului strălucea cu o lumină argintie, asemenea lunii, 
aproape ca argintul fermecat al Străvechilor, o sămânță 
dătătoare de viaţă sub neaua bogată. 

De astă dată, am luat nuca și am pus-o bine la adăpost în 
buzunar, începând să dau la o parte neaua afânată, să sap mai 
departe în nămetele de unde fugise veverița. Frigul îngheţat mă 
pișcă și mă ardea la degete, iar picioarele și genunchii îmi 
musteau de umezeală, făcându-mă să simt răceala până la 
piele, în timp ce săpam fără contenire. Am încercat să-mi înfășor 
mâinile în mantia de blană, dar mă încetinea la săpat; am 
renunţat și am continuat să sap cu mâinile goale, până când mi- 
au amortit, și am simţit că degetele mi se îngroașă, deși 
vedeam că au rămas neschimbate, însă de un alb mat, înghețat. 

În cele din urmă, am dat de pământ: întărit, înghețat și plin de 
pietricele netede. A trebuit să iau un retevei din lada cu lemne 
din casă ca să înlătur pietrele mai mari și să sparg crusta de 
gheață, iar unghiile mi s-au rupt, sângerând în țărână în timp ce 
săpam. Dar nu m-am oprit din treabă până ce nu am săpato 
mică groapă în pământul îngheţat, nu foarte adâncă, după care 
am scos nuca din buzunar, cu mâinile însângerate, am așezat-o 
cu grijă în groapă și am acoperit-o la loc cu ţărână îngheţată și 
cu zăpadă. 

M-am ridicat, așteptând să se întâmple ceva, încă ceva. Dar 
nu s-a întâmplat nimic. Pădurea s-a cufundat la loc în tăcere și 
nu am mai zărit veveriţe și păsări primprejur. Până și licărul roșu 
al flăcării lui Cernobog dispăruse în depărtare. Nu știam ce 
înseamnă toate acestea. Mi-aș fi dorit să însemne ceva: voiam 
ca cineva sau ceva să mă fi auzit cerându-mi iertare și să-mi fi 
dat mijloace cu care să încerc să dreg lucrurile. Voiam să știu că 
mulțumisem măcar o veveriţă, una singură. Dar poate că ea 
doar spera că din sămânță avea să crească într-o bună zi un nuc 
din care să se hrănească pe săturate; iar mie nu îmi era dat să 
știu ce anume făcusem sădind fructul. Nu aveam dreptul să cer 
răspunsuri și lămuriri: venisem pe acest tărâm aducând cu mine 
o oaste cotropitoare. 

Mâinile și picioarele rebegite de frig mă dureau și n-am putut 


VP - 407 


să mai rămân. M-am întors și m-am îndreptat cu greutate, cu 
mantia udă, către spatele casei, și am pășit în vana de lemn 
plină cu apă, iar când am ieșit prin oglindă de cealaltă parte, 
Magreta a venit în fugă la mine, scoțând strigăte îngrozite la 
vederea mâinilor mele murdare, însângerate și degerate, și m-a 
dus lângă lavoar, turnând fără oprire apă călduţă peste ele, ca 
să mi le curețe. 
# 

Am privit cât am privit în întuneric prin deschizătura beciului, 
după care Wanda m-a luat cu blândețe pe după umeri și mi-a 
spus: 

— Vino înăuntru să mănânci ceva! O să-ţi dăm să ţii ceva rece 
pe față. Ajută. ă 

Ne-am îndreptat împreună către casă. Incercam din răsputeri 
să mă gândesc ce să fac, apoi am încetinit pasul și m-am oprit în 
grădină, privind ţintă spre șopron - micul șopron atât de obișnuit 
privirii mele -, apoi din nou spre casă. Acoperișul înclinat din 
stuf nu mai era acoperit de zăpada grea, dar forma lui era 
aceeași, iar licăritul focului din vatră și fumul ieșind pe coș erau 
tot atâtea semne de bun-venit. 

Ceilalţi făcuseră deja câțiva pași înaintea mea până ce și-au 
dat seama că nu mai sunt lângă ei; m-au privit plini de uimire. 
Dar m-am întors pe călcâie și am fugit în grabă în spatele casei, 
unde am găsit vana adâncă de lemn plină cu apă, vana prin 
care Irina încercase să mă treacă dincolo, și mi-am privit chipul 
oglindit pe luciul apei. 

— E aceeași casă! am zis cu glas tare. 

Wanda s-a apropiat și s-a uitat întâi la apa din vană, apoi la 
mine. l-am spus: 

— Casa asta este ridicată pe jumătate în împărăţia 
Străvechilor. Se află la hotarul dintre lumi. 

Wanda a amuţit. Apoi mi-a spus: 

— In fiecare zi găseam lucruri. Lucruri de care aveam 
trebuință, dar care nu fuseseră acolo cu o noapte mai înainte. Și 
cineva mi-a tors firul din furcă și ne-a mâncat mâncarea. 

M-am gândit la Magreta, doica și însoţitoarea Irinei, pe care o 
adăpostisem acolo ca s-o ascundem de demon. 

— Tu ai făcut fiertura de ovăz? am întrebat-o și Wanda a 
încuviințat din cap. 

Nu știam cu ce-o să ne alegem bun din treaba asta. Jumătate 


VP - 408 


de casă avea să fie troienită de zăpadă, cu țurțuri atârnând de 
streșini. Și nu puteam să-mi întind mâinile să-i apuc, să-i rup. M- 
am dus înapoi în pivniţă. Regele Străvechilor se simţea un pic 
mai bine; urmele șterse de culoare îi dispăreau încet-încet din 
obraji. 

— Aceasta e casa, i-am spus când și-a deschis șovăielnic 
ochii. Casa vrăjitoarei despre care mi-ai vorbit. Casa aflată pe 
hotarul dintre împărăţii. Este vreo cale să treci de aici în 
împărăţia ta? 

M-a privit ţintă o clipă, după care a înțeles și mi-a șoptit: 

— Am pecetluit calea între împărăţii; au rămas doar câteva 
crăpături. N-am vrut să-i las pe muritori să umble hai-hui între 
ele două lumi. Acum trebuie deschisă din nou... 

— Cum? am întrebat. Cu ce? 

A închis ochii. Apoi a răsuflat adânc, i-a deschis la loc: 

— Ajută-mă să mă ridic! 

Ne-am apropiat împreună de scară. A privit în sus spre 
dreptunghiul de cer deschis de deasupra capetelor noastre, cu 
stele scăpărând scântei pe cerul negru ca smoala, și l-a cuprins 
un tremur ușor. 

— N-o să te simţi mai rău dacă ieși la aer? l-am întrebat eu. E 
cald afară. 

— Și-o să fie și mai cald în curând, a spus. De-acum înainte, 
puterea mea o să descrească, în loc să se întărească. Trebuie să 
mă folosesc de ea, câtă mi-a mai rămas, cât timp o să mă mai 
țină. 

A urcat scara cu pași mici, șovăielnici și s-a îndreptat 
șchiopătând spre casă, ţinându-se cu mâna de coaste, în dreptul 
rănii, dar s-a oprit în dreptul ușii, holbându-se la scânteile 
roșietice ca de tăciune ale focului, și chipul i-a pălit și mi-am 
adus aminte cum Shofer privise focul plin de spaimă. 

— Așteaptă! am spus și am aruncat în grabă o lopăţică de 
cenușă peste flăcări, ca să le domolesc și am închis ușița 
cuptorului. 

Apoi m-am întors și m-am oprit, privind în jurul meu în odaie: 
mama și tata erau în picioare ţinându-se de mână, cu ochii 
îndreptaţi spre ușă, Wanda stătea lângă ei, iar Serghei deja 
apucase vătraiul. Stepon se pitise în dosul cuptorului, sub o 
mantie de blană în chip de pătură, dar până și el și-a scos capul 
să se uite. Cu toţii îl priveau cu luare-aminte pe regele 


VP - 409 


Străvechilor, aplecându-se peste pragul de sus al ușii ca să intre 
în casă. 

Însă el nu i-a privit pe niciunul dintre ei. S-a uitat în schimb de 
jur-împrejur prin odaie, după care a ridicat brațele și le-a lăsat 
să-i cadă moi pe lângă trup, ca într-un gest de disperare, apoi s- 
a dus la dulapul aflat în colţul din stânga lui și l-a deschis. Mama 
s-a holbat la el cu mirare. 

— Cum de era un dulap acolo... i-a spus încetișor tatei, însă 
Străvechiul deschisese deja ușile dulapului și răscolea prin el, 
aruncând nerăbdător lucruri pe podea, pe măsură ce le lua de 
pe poliţe: un colier de mărgele verzi, o mantie stacojie ruptă și 
pătată de sânge, un buchet de trandafiri ofiliţi, un săculteț de 
mazăre uscată, care s-a desfăcut și boabele s-au împrăștiat pe 
podeaua odăii. 

S-a întors și ne-a văzut pe toţi cum ne holbam la el. A 
răbufnit: 

— Ajutaţi-mă! Altfel nu sunteți vrednici de răsplata pentru 
care v-aţi tocmit! 

— Ce anume cauţi? am vrut să știu. 

— Ceva ce ţine de împărăţia mea, orice! a spus. Ceva ce ţine 
de iarnă, ca să mă ajute să deschid calea între lumi. 

Wanda s-a oprit, apoi s-a dus să se uite de cealaltă parte a 
vetrei, unde se mai aflau câteva policioare, dar nu se găsea 
mare lucru pe ele. 

— Nu mai avem alt loc în care să căutăm, a spus. 

Străvechiul a scos un sunet de nerăbdare. 

— Acolo! a spus. Și acolo! 

A arătat către două uși în perete, de-a stânga și de-a dreapta 
cuptorului. 

Ne-am holbat cu toţii la cele două uși. N-ar fi avut cum să 
scape vederii noastre. Dar Străvechiul s-a întors la dulap și a 
continuat să arunce afară căni, ștergare și linguri, cu o grabă 
grozavă, și după o clipă Wanda s-a dus și a tras de ușa din 
stânga. Ușa dădea într-o odaie de culcare, atât de mare că ar fi 
umplut întreaga curte a căsuței. Un pat mare de lemn cu 
baldachin se găsea înăuntru, flancat de două dulapuri de haine 
masive. Indărătul celeilalte uși s-a auzit un zgomot ca o 
bufnitură ușoară: când tata a deschis-o, a dat într-o cămară, 
plină de funii de usturoi uscat, atârnate în mănunchiuri mici de 
grindă, printre bucheţele scuturate de lavandă uscată, cu o 


VP - 410 


masă grea din lemn masiv drept în mijloc, pe care se găseau o 
piuliţă și un pisălog, iar pisălogul se rotea încetișor în vas, ca și 
cum tocmai fusese folosit, lăsând în urmă un miros slab de 
ierburi aromatice pisate.!* 

— Cineva ar trebui să ţină ușa deschisă, a spus mama 
prudentă, în timp ce intram dintr-o odaie într-alta, scotocind 
peste tot. 

Wanda a rămas lângă ușa dormitorului, ca s-o ţină deschisă, 
cât timp noi am răvășit dulapurile cu haine și cufărul de lemn de 
la picioarele patului: erau pline de rufăria obișnuită și de rochiile 
mâncate de molii, cu buzunarele încărcate de praf fin; de cizme 
vechi mucezite, de mantii și pături. Dar în buzunarul unei rochii 
ce mi s-a părut grea când am ridicat-o am dat peste un pumn de 
pietricele negre și netede care aruncau un licărit ciudat; am 
alergat afară cu ele, dar Străvechiul s-a răstit nerăbdător: 


— Nu! La ce-mi folosesc? Tot atât de bine aș putea rătăci zece 
mii de ani în străfundurile locuite de spiriduși, fără să-mi aflu 
vreodată drumul spre lumină; ia-le de aici! 

Sub pernă, în pat, mama a găsit un bănuţ tocit din aramă, pe 
care Străvechiul l-a respins zicând: 

— Și nici drumul spre casă n-am cum să-l visez! 

În cămara nou-descoperită am găsit pe o policioară un frumos 
borcănel de sticlă pentru parfum, bine astupat, cu câteva 
picături rămase pe fund; la vederea lui, doar a ridicat din umeri. 

— Otravă sau elixir; ce mai contează acum? a spus, 
deschizând încă un sertar. 

Trei șoricei cenușii au zbughit-o din el, sărind mai întâi pe 
podea, apoi alergând spre ușă. Cerul se luminase un pic în 
depărtare, iar piciorul lui rănit și desculț lăsase o mică băltoacă 
pe scândurile podelei, în locul unde stătea. 

— Poate că n-avem ce să găsim aici, am spus. 

A plecat capul resemnat, apoi s-a oprit și s-a rezemat de ușă. 

— Totuși, este ceva, a spus. Simt că este. Simt vântul 
împărăției mele suflându-mi în față, îi aud murmurul în urechi și 
prin unghere, deși nu pot spune deslușit pe unde a intrat. 
Trebuie să-l găsim. 


1% În folclorul rusesc Baba Yaga este înfățișată având o piuliţă și un pisălog. Este 
posibil ca autoarea să sugereze că stăpâna căsuţei dintre lumi este chiar Baba Yaga 
(n.tr.). 


VP - 411 


— Eu nu simt altceva decât aer cald, am spus, chiar dacă 
focul e aproape stins. 

A tăcut iar, după care și-a ridicat capul din nou, iar pe chip i-a 
apărut o expresie înfricoșată, amenințătoare. 

— Da, a spus cu glas sec. Vântul este cald. 

M-am uitat drept în ochii lui. 

— Ce înseamnă asta? am întrebat, îngrijorată. 

— Cernobog e acolo, a spus regele. A pătruns în împărăţia 
mea. E acolo! 

S-a întors cu un gest brusc și, cu un elan dat de disperare, a 
început să scotocească febril prin sertărașele din partea de sus 
a dulapului, unul câte unul, izbindu-le de podea, jumătate dintre 
ele crăpându-se și împrăștiind peste tot felurite lucruri: bile, 
peniţe de toc, batiste, o păpușă de cârpă, capete deșirate de 
sfoară, o mână de mărunţiș, bomboane vechi într-o punguţă, 
gheme de lână dărăcită - o mie și una de chestii mici și în 
neorânduială îngrămădite în micile sertare, dar absolut niciuna 
care să aibă legătură cu împărăţia iernii. 

— N-avem ce altceva să mai găsim, mi-a spus mama cu glas 
blând, ieșind iar din dormitor, obosită și plină de praf. Am căutat 
de trei ori în fiecare ungher; poate doar dacă ne mai arată încă 
un loc în care să căutăm. 

— Aici este! a strigat Străvechiul, întorcându-se către ea cu o 
expresie feroce. E pe aici, pe undeva! 

Am ridicat braţele într-un gest de neputinţă, în timp ce mama 
s-a tras înapoi tresărind speriată, și chiar atunci, de unde stătea 
pitit în vârful cuptorului, Stepon a spus, foarte încet: 

— Port cu mine asta, dar nu reușesc s-o fac să crească. 

Cu toţii ne-am întors spre el. Wanda și Serghei au amuţit, 
uitându-se la fratele lor mai mic: în mână Stepon ţinea un fruct 
alburiu, care aducea cu o nucă verde. Văzând-o, Străvechiul a 
scos un strigăt și a făcut un pas spre copil. 

— Cum ai găsit tu așa ceva? a întrebat cu glas aprig. Cine ţi-a 
dat-o? 

Și a întins braţul ca și cum voia să i-o smulgă din mână. 
Stepon și-a încleștat degetele pe fructul alb, retrăgându-și 
pumnul, iar Wanda a pășit între ei doi și a spus cu glas la fel de 
aprig: 

— Mama i-a dat nuca! De la ea i-a venit, din arborele alb, și e 
a lui, nuata! 


VP - 412 


Străvechiul s-a oprit, uitându-se la ea. 

— Nu este îndeajuns de multă suflare de viaţă într-un muritor 
ca să facă să rodească un arbore-de-nea! a spus. Chiar dacă l-ai 
hrăni cu o viaţă, cu două, cu trei, abia dacă ai reuși să-l faci să 
înfrunzească. Cu sângele cui ai nutrit acest fruct, ca să pretinzi 
stăpânire asupra lui? 

— Taica a îngropat pruncii morţi, pe toţi cinci, acolo sub 
copac, a spus Wanda. 

Chipul îi era alb ca hârtia, încrâncenat și mânios, așa cum nu 
o văzusem niciodată. 

— Fraţii mei morți, toţi cinci. Și la sfârșit, mama. Ea i-a dat 
nuca lui Stepon. Așa că e a lui! Regele gheţurilor a privit-o, apoi 
s-a uitat la Serghei și la Stepon, de parcă voia să se folosească 
de ei pentru a cântări greutatea a șase vieţi lipsă: cinci fraţi 
morți la naștere și mama lor răposată deopotrivă. Apoi a lasat 
mâna să-i cadă pe lângă trup. Palid la față și cu o expresie 
crâncenă, s-a uitat ţintă la nuca ascunsă pe jumătate în pumnul 
strâns al lui Stepon și a șoptit: 

— E a lui, încuviinţând de parcă și-ar fi semnat propria osândă 
la moarte. 

Cedase într-un fel atât de desăvârșit, încât Wanda nici măcar 
nu mai arăta mânioasă. Astfel, stăteam toţi laolaltă, cu fructul 
alb strălucind la fel ca argintul fermecat al Străvechilor, în timp 
ce regele lor doar îl privea deznădăjduit și fără să scoată un 
cuvânt, de parcă nu și-ar fi închipuit un fel în care să se 
tocmească pentru el. Ce-ar fi putut să facă? Ce-ar fi putut să le 
dea fraţilor ca preţ cinstit al unei suferințe atât de mari, cum ar 
fi putut să plătească atâţia ani înmormântați în jale și durere? 

Stepon a privit din nou fructul alb din pumn, apoi, în tăcere, a 
întins mâna către Străvechi. Însă acesta doar s-a uitat la el, 
îndurerat; n-a întins mâna să-l ia, de parcă n-ar fi putut lua nuca 
albă chiar dacă i-ar fi fost dăruită. 

Atunci mama s-a aplecat și l-a sărutat pe Stepon pe frunte. 

— Mama ta ar fi mândră de tine, i-a spus și, luând nuca din 
mâna lui Stepon, i-a întins-o Străvechiului. la-o și salvează copiii 
Străvechilor! Ce altceva mai bun poți face cu ea? 

Regele iernii a rămas pe gânduri, privind nuca, fără să facă 
vreo mișcare, până ce eu am făcut un pas în faţă și am luat-o, 
iar el s-a întors spre mine, cu ochii goi și neajutorat. 

— Ce facem cu ea? l-am întrebat. Cum o folosim? 


VP - 413 


— Doamna mea, faci cum poftești. Nu e fructul meu. 

L-am țintuit cu privirea, ușor revoltată. 

— Dar ce-ai facetu cu ea, dacă arfia ta? 

— AŞ pune-o în pământ și aș îndemna-o să crească, a spus. Și 
mi-aş deschide drumul fermecat pe sub crengile copacului 
crescut din ea. Dar nu pot face asta. Sămânţa nu e a mea de 
drept și n-o să răspundă la chemarea glasului meu. Și nici nu 
văd ce-ai putea face tu cu ea. Un arbore-de-nea nu va prinde 
nicicând rădăcini primăvara, iar tu ţii în mâini aur cald ca 
soarele, și nu este iarnă. 

Apoi a rămas cu privirea aţintită asupra mea - într-o așteptare 
plină de speranţă; de parcă, surprinzându-l în trecut atât de des, 
se aștepta s-o fac la fel de lesne și acum, când eu, de fapt, nu 
aveam nici cea mai vagă idee de ce-aș putea face. 

— O să încercăm s-o sădim din nou, am spus, în lipsă de 
altceva mai bun de făcut. Poţi ieși ca să faci să îngheţe 
pământul? 

A dat din cap în semn că da. Dar când am deschis ușa, s-a 
cutremurat și aproape s-a prăbușit când l-a lovit în față o pală 
de aer cald, mai cald decât aerul din casă, mirosind a pământ 
reavăn și a primăvară. In pofida vântului cald, s-a sforțat să iasă 
din casă, cocârjat ca un drumeţ care își croiește cu greu calea 
prin viscol amarnic. 

Lângă ușă, am găsit moviliţa de pământ, acolo unde Stepon 
încercase deja să sădească nuca, un loc bun în care să crească 
un arbore și să ţină o umbră plăcută casei. Dar când Străvechiul 
a atins pământul, doar o brumă subţire de îngheţ i-a ieșit din 
degete și a dispărut atât de repede de parcă era o răsuflare 
slabă pe un geam îngheţat. Am pus iute nuca la loc în pământ și 
am încercat s-o apăs cu mâna lui; în jurul degetelor i s-a înfiripat 
doar un contur firav, argintiu, care s-a risipit îndată. 

Și-a retras mâna și am privit împreună pământul săpat pentru 
câteva clipe, iar el a clătinat din cap a neputinţă. Am dezgropat 
iar nuca, am ţinut-o în palmă și am încercat să mă gândesc: n- 
avea cu niciun chip să răsară primăvara. Apoi deodată m-am 
gândit - cum reușise Cernobog să pătrundă în împărăţia 
Străvechilor acum, când înainte nu izbutise decât să-i dea 
târcoale de la oarecare depărtare? 

M-am ridicat și am alergat în spatele casei, unde se găsea 
vana cu apă. Am privit în luciul ei. În vana de lemn era doar apă, 


VP - 414 


dar de cealaltă parte putea să se afle și altceva - poate Irina 
însăși, în picioare cu coroana de argint pe cap, după ce-l trecuse 
dincolo pe Cernobog, șerpuind spre împărăţia iernii, în 
încercarea ei de a salva Lithvasul de regele Străvechilor pe care 
eu îl eliberasem. 

Nu știam dacă lrina se afla dincolo sau dacă ar fi încercat 
măcar să mă ajute dacă era acolo. lar dacă era și avea de gând 
să mă ajute, nici măcar nu eram în stare să-i explic lămurit ce 
anume voiam să facă pentru mine. Dar știam că de partea asta 
a lumii nu mai puteam face nimic de una singură. M-am gândit 
la uși care se deschideau, fără să fi fost mai înainte acolo, la 
odăi și dulapuri apărând de nicăieri, apoi am închis ochii și mi- 
am cufundat mâna în apă, în căutarea speranţei, a ajutorului. 

N-am atins fundul apei cu încheieturile degetelor. Am întins 
mâna tot mai adânc și pentru o clipă am simţit cum ating o altă 
mână, căutând-o pe a mea, de cealaltă parte. Am prins-o și i-am 
îndesat nuca albă în palmă, apoi mi-am tras mâna din apă și mi- 
am privit palma goală. M-am uitat și în vana cu apă, dar nuca 
dispăruse. Am putut zări limpede până pe fundul apei: nu era 
nimic acolo. 

M-am mai uitat pentru o clipă în vana cu apă, aproape 
nevenindu-mi să cred că reușisem, apoi am alergat iar în fața 
casei: toţi stăteau în cerc, privindu-l pe regele iernii, rezemat de 
zidul casei - era slăbit și pielea îi lucea ca de broboane de 
sudoare, faţa lui trădând o suferinţă cruntă. L-am prins de braţ. 

— A trecut nuca! A trecut dincolo! Ce fac acum? 

A deschis ochii, dar părea că nu mă vede; privirea îi era 
înceţoșată, cu pete albe și albăstrii în lumina ochilor. A șoptit: 

— Îîndeamn-o să crească. Îndeamn-o să crească dacă poţi. 

— Cum? l-am întrebat, dar a închis ochii și n-a mai spus nimic, 
iar eu am rămas lângă el, cu mintea golită de gânduri. 

Atunci tata m-a strigat încetișor: 

— Miryem! 

L-am căutat cu privirea, deznădăjduită. 

— Nu suntem în luna cuvenită, dar copacii încă n-au înflorit și 
nici fructele n-au crescut. Putem rosti binecuvântarea. 

l-a privit apoi pe Stepon, pe Wanda și pe Serghei și a adăugat 
blajin: 

— Unii spun chiar că binecuvântarea îi ajută pe cei ale căror 
suflete s-au întors în lume în chip de ierburi, fructe sau arbori, 


VP-415 


să-și afle liniștea în marea trecere. 

Mi-a întins mie o mână, și pe cealaltă mamei. Ne-am ridicat în 
picioare așa cum făceam în fiecare primăvară, stând în fața 
singurului merișor din grădina noastră, și am rostit-o împreună: 

— Baruch ata adonai, eloheinu melech haolam, shelo hasair 
b'olamo kloom, ubara bo briyot tovot viilanot tovot, leihanot 
bahem b'nai adam. j 

Binecuvântarea pentru pomii înfloriți. Imi  plăcuse 
dintotdeauna s-o rostesc: în înțelesul ei găseam speranță, ca un 
mare suspin de ușurare; însemna că iarna se sfârșise, că în 
curând aveau să se găsească fructe bune de mâncat și lumea 
avea să se umple de belșug. Când eram doar o copiliță, în 
primele zile ale primăverii, obișnuiam să mă duc în fiecare 
dimineaţă în grădină și să caut pe ramuri primele semne de 
înmugurire, ca să alerg apoi și să-l întreb pe tata când urma să 
rostim binecuvântarea. Însă de astă dată am rostit-o cu o 
hotărâre  încrâncenată, cum nu o făcusem până atunci, 
încercând să păstrez lămurit în minte fiecare cuvânt al ei, 
închipuindu-mi că vorbele sunt scrise cu slove de argint care se 
preschimbau în aur când le rosteam cu glas tare. 

Când am terminat, am rămas tăcuţi în picioare. Nimic nu s-a 
întâmplat la început, după cât puteam vedea. Dar dintr-odată 
Stepon a scos un strigăt și a alergat către poarta casei, 
fluturând din palme ca să alunge o mică pasăre, care tocmai 
coborâse din zbor să ciugulească ceva în ţărână. A rămas acolo 
privind ţintă în jos, cu pumnii strânși, până când Serghei și 
Wanda, apoi noi toţi ne-am dus lângă el. Din pământ ieșea un 
puiet firav și alburiu, urcând din ţărână ca un viermișor moale și 
unduitor. 

L-am privit plini de uimire. Văzusem până atunci seminţe 
încolțind, vrejuri mici de fasole străpungând ţărâna, dar cel de 
acum ieșise la lumină mult mai repede, primăvara întreagă 
perindându-ni-se prin fața ochilor în doar câteva clipe; curând s- 
a îndreptat, ca un puiet alb și subţire de arbore, și a început să 
se avânte în sus ca un om care încearcă să se caţăre pe o 
frânghie, oprindu-se în răstimpuri să-și tragă răsuflarea, înainte 
de a se avânta iar în sus, puţin câte puţin. O coroană alcătuită 


20 În original, în ebraică. „Binecuvântat ești Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, stăpân al 
universului, din a cărui lume nu lipsește nimic, care ai zămislit în ea tot lucrul bun, 
printre care și pomii roditori, întru plăcerea întregii omeniri (n.tr.). 


VP - 416 


din frunzulițe albe s-a desfășurat asemenea unor steaguri în 
vârful lăstarului, de o paloare fantomatică, și frunzele au început 
să freamăte și să se lățească, crescând văzând cu ochii în pomul 
din ce în ce mai înalt. Când a ajuns cam până la înălțimea 
genunchiului meu, au început să-i răsară mici ramuri care 
țâșneau parcă din trunchiul subțire ca niște mici bice și noi 
frunze albe au pornit să se desfacă pe ramuri. A trebuit să ne 
dăm înapoi ca să-i facem loc și a crescut fără contenire, 
înălțându-se încetișor, drept și rămuros. 

M-am întors pe călcâie și am alergat către regele Străvechilor. 
Nu s-a deșteptat la vederea mea și nici nu s-a mișcat; stătea cu 
spatele sprijinit de zidul casei, foarte slăbit și vineţiu, de parcă 
miezul lui sufletesc încerca să străpungă o carapace de gheață, 
și când l-am atins m-am trezit cu mâinile ude, dar Wanda a venit 
și m-a ajutat. L-am târât amândouă la rădăcina copacului alb și 
l-am așezat binișor sub el și deodată, un înveliș de gheaţă 
trosnind a început să se înfiripe în jurul lui, urcând, pe sub el, pe 
coaja arborelui alb și cuprinzându-i pielea, vineţiul de la 
suprafața acesteia dispărând iar sub pojghiţa de gheaţă. A 
răsuflat greu, scoțând pe nări aer iernatic, a deschis ochii și s-a 
uitat cu luare-aminte la crengile rămuroase ale arborelui-de-nea 
și a lăcrimat, deși aproape că nu mi-am putut da seama, pentru 
că lacrimile i-au înghețat de îndată pe obraji, lăsând locul doar 
unei străluciri puternice ieșind dinlăuntrul fiinţei lui. 

S-a ridicat în picioare, iar când a făcut-o, copacul era 
îndeajuns de înalt cât să se poată adăposti sub coroana lui, deși 
nu păruse așa de înalt cu câteva clipe mai înainte, iar când și-a 
lipit mâinile de trunchiul arborelui-de-nea, mii de flori argintii 
vârstate cu aur au răsărit pe ramuri. A întins o mână și a atins 
micile petale cu vârful degetelor, privindu-le cuprins de uimire. 

— A crescut. Copacul a crescut! a strigat Stepon, cu glasul 
întretăiat de suspine, plângând și neștiind dacă de fericire sau 
de tristețe, în timp ce mama, îngenuncheată, îi cuprinsese 
umerii subţiri cu brațele, mângâindu-l pe creștet. 

Atunci Străvechiul s-a îndepărtat de arbore și a atins poarta 
casei cu mâna, iar când a deschis-o, de partea cealaltă s-a întins 
un drum cu totul și cu totul alb, străjuit de alţi arbori colilii, dar 
de data asta nu mai ducea către iarna veșnică: la celălalt capat 
se putea zări o perdea de întuneric, un nor gros de fum și 
funingine. A privit norul cu chipul neclintit, după care a înaintat 


VP - 417 


și a făcut câţiva pași pe drumul strălucitor și un cerb a ieșit 
săltând dintre copaci. L-am urmat cu toţii până în dreptul porții, 
dar ai mei s-au tras înapoi în curte, speriaţi, când cerbul a ieșit 
în drum. Pentru o clipă l-am văzut prin ochii lor, cu gheare 
ascuţite și colți monstruoși atârnând peste buza de sus și limba 
roșie, dar pentru mine, acum, era doar un cerb ca oricare altul. 
Regele a pășit spre el, l-a încălecat, iar piciorul nu-i mai era 
desculț; o cizmă de argint i-l încălţase, iar el însuși era 
înveșmântat cu totul în argintiu, cu platoșă și mantie de blană, 
privind în zare. 

Apoi mi-a întins mâna și a spus: 

— Cernobog umblă liber prin împărăţia mea. Voi face după 
cum ţi-am făgăduit: dacă îl dobor și poporul meu își 
redobândește siguranța, nu voi aduce înapoi iarna. Tu ai cerut 
să ne întovărășim întru alianță ca să înfăptuiești aceasta: vrei să 
vii cu mine și să dai o mână de ajutor, chiar dacă demonul nu se 
mai află în lumea ta? 

L-am privit ţintă și-am vrut să-l întreb, pe jumătate indignată, 
cu ce anume credea că l-aș fi putut ajuta eu împotriva unui 
demon de foc în luptă deschisă. Aveam ţărână sub unghii; fața 
mă durea și obrazul îmi era încă umflat și roșu acolo unde mă 
lovise pumnul ostașului și eram obosită - o simplă muritoare 
care se lăudase de prea multe ori în auzul urechilor sale. Dar am 
privit spre arborele alb de lângă mine, cu ramuri înalte și 
încărcate de flori, și am știut că n-avea niciun rost să-l întreb. N- 
avea decât să ridice din umeri și să mă privească cu ochii plini 
de speranţă, așteptându-se la o nouă vrajă puternică: acel soi 
de magie care nu se putea întâmpla fără să plăsmuiești din 
vorbe și făgăduieli o imagine proprie aproape de nezdruncinat, 
pentru ca apoi să intri cumva în pielea personajului plăsmuit și 
să ajungi să îndeplinești cele făgăduite. 

— Da, am răspuns. Voi veni cu tine și voi face ce-mi stă în 
putinţă - doar dacă mă aduci înapoi după ce isprăvim! 

— Drumul meu încă nu poate șerpui pe sub arbori verzi, 
Doamna mea, mi-a spus, și deja m-ai făcut să-ţi făgăduiesc că 
voi curma iarna, dacă izbândim împotriva lui Cernobog. Dar vara 
nu va ţine la nesfârșit, chiar dacă eu nu fac nimic ca să aduc 
iarna, și măcar atât pot să-ţi ofer: chiar în ziua în care va cădea 
viitoarea ninsoare, o să-mi deschid drumul către lumea ta și-o 
să te readuc în casa părinţilor tăi. 


VP - 418 


M-am întors spre ai mei: mama și tata stăteau în picioare în 
curte, și nu erau singuri. Wanda, Serghei și Stepon erau cu 
dânșii, iar în spatele lor se găsea casa în care era acum loc din 
belșug. Aveau să fie în siguranță cu toţii, chiar dacă nu m-aș fi 
întors niciodată, odată pornită vijelios pe un drum de iarnă; se 
aveau unii pe alţii, să trăiască laolaltă și să se iubească, să 
jelească și să se ajute între ei pe drumul vieţii. 

Cumva, îmi păreau deja tare îndepărtați, chiar dacă se aflau 
la doar câţiva pași, iar chipurile lor, când mă priveau, mi se 
păreau desprinse dintr-un vis. Dar am alergat într-un suflet spre 
ei, i-am sarutat pe toți și i-am șoptit mamei: 

— Să mă cauţi în prima zi de iarnă, iar degetele ei s-au 
desprins dintr-ale mele, după care m-am întors și am ieșit pe 
poartă și l-am prins de mână pe regele Străvechilor, ca să mă 
poată aburca în spinarea cerbului, în spatele lui. 


VP - 419 


CAPITOLUL XXIV 


Am călărit cu iuţeala gândului pe drumul alb, un vânt 
îngemănat de zăpadă și cenușă suflându-ne drept în față. 
Crâmpeiele fierbinţi de cenușă îmi înţepau braţele, dar 
călătoream neabătuţi; drumul se învolbura argintiu dinaintea 
noastră cu fiecare salt al bidiviului-cerb, care alerga atât de 
repede pe cât poftea stăpânul lui, atât de repede cât îl ţineau 
puterile, până când, cu un ultim salt grăbit, am ajuns lângă un 
pâlc de pini arzând, o vâlvătaie roșie, înfiorătoare, vuind 
deasupra capetelor noastre, și după încă un salt drumul a lăsat 
în urmă pinii, șerpuind de-a lungul râului. 

Dar acum râul era unul primăvăratic, învârtejindu-se plin de 
sloiuri de gheaţă, plutind de-a valma și ciocnindu-se între ele, în 
curgerea lor vijelioasă în aval. Printre sloiuri, se zăreau lucind 
bănuţi de argint, iar regele a scos un strigăt de groază când a 
zărit dinaintea lui cascada revenită la viaţă: un torent urlător, 
țâșnind din coasta muntelui și zdrobindu-se în râu, printre nori 
groși de aburi. La poalele cascadei, Cernobog dănțuia și își 
încolăcea braţele prin aer, șuierând de încântare. Trupul nu-i 
mai ardea din cap până-n picioare. Se umflase atât de mult, 
încât își pierduse înfățișarea omenească, devenind un uriaș 
monstruos, o siluetă semeaţă de cărbune arzând, acoperită cu 
un strat gros de cenușă, străbătută de o dantelărie de vinișoare 
roșii, strălucitoare de căldură, pe trup pâlpâindu-i acum doar 
câteva flăcări răzlețe. Și-a cufundat faţa în șuvoiul cascadei, 
sorbind înghiţituri uriașe, însetate, care îl făceau să mai crească 
puțin, ca și cum își mărea trupul ca să facă și mai mult loc 
flăcărilor. Bănuţi din argintul fermecat al Străvechilor îi luceau 
ca o carapace pe faţă și pe umeri, împrăștiați pe trupul lui de 
căderea învolburată de apă. 

Demonul nu era singur: o mână de cavaleri Străvechi se 
luptau din răsputeri cu el, aruncând spre dânsul lănci de argint 
de pe malul lacului în care se vărsa cascada, dar nu se puteau 
apropia cu niciun chip. Pe apă plutea o pădure de lănci, frânte, 
împrăștiate și arse, iar monstrul nici măcar nu se sinchisea să se 
oprească din sorbitul lacom al apelor cascadei. Regele a sărit 


VP - 420 


zorit de pe cerb și mi-a strigat: 

— Muntele trebuie apărat împotriva lui, fă tot ce-ţi stă în 
putinţă! 

După care a tras o sabie de argint de la brâu și a alergat spre 
lac, vârându-și piciorul în unda apei, odată ajuns. Sub luciul 
lacului atins de piciorul lui, pojghiţa de gheaţă s-a făcut sloi, o 
cărare albă, lucitoare, pe care a alergat întins drept spre demon. 
Cuprins de o foame extatică, Cernobog nu l-a zărit venind spre 
el; regele și-a împlântat sabia în piciorul monstrului, pricinuindu- 
io rană adâncă, iar Cernobog a scos un urlet de furie, iar gheaţa 
a plesnit într-un păienjeniș de linii pe suprafaţa lacului. 

Am alergat în susul drumului înspre porţile masive de argint 
de la poalele muntelui și am izbit cu pumnii în ele. Fuseseră 
închise și ferecate. 

— Daţi-mi drumul! am strigat, și dintr-odată, de cealaltă parte 
a porţii s-a auzit un hârșâit și în deschizătură a apărut Shofer, 
ridicând cu greu o grindă din argint masiv cu care fuseseră 
ferecate porțile, împingându-le încă puţin, atât cât să mă lase să 
mă strecor înăuntru. O boare de aer rece a scăpat dinăuntrul 
fortăreței, îndeajuns de rece încât să-mi dau seama cât de cald 
era deja afară, și chiar stând în deschizătura porţii, faţa lui 
Shofer a început dintr-odată să strălucească ca gheaţa topindu- 
se. A tras la loc porțile în urma mea, a îndesat grinda la loc și s-a 
îndepărtat palid și cocârjat. 

— Shofer, i-am spus, încercând să-l fac să rămână pe loc. Nu 
era singur în curtea castelului; în spatele lui, păzind ușile, se 
găsea o mică oaste de cavaleri și seniori Străvechi, cu toţii 
ținând în mâini scuturi înalte din gheaţă albastră și limpede, 
ferecate în argint, îmbinându-se asemenea unui zid. Se 
retrăseseră la oarecare depărtare când porțile s-au deschis, dar 
după închiderea lor, s-au năpustit din nou înainte, întinzând 
mâini care să ne tragă la adăpostul gheții, îndărătul zidului de 
scuturi. La adăpostul gheții, Shofer și-a șters umezeala de pe 
chip și s-a opintit să rămână în picioare. 

L-am prins iute de braț, întrebându-l: 

— Shofer, muntele... unde se cască muntele, de unde 
izvorăște cascada? Știi locul? Poţi să mă duci acolo? 

Mi-a aruncat o privire umedă și înceţoșată, dar a dat din cap 
aprobator. Am urcat împreună drumul spre inima muntelui de 
sticlă, alunecând ușor la fiecare pas; suprafaţa drumului se 


VP - 421 


făcuse alunecoasă și era străbătută de mici pârâiașe curgând în 
direcţii felurite. Când am ajuns, în sfârșit, în marea încăpere 
boltită, mi s-a părut că era deja ceva mai puţin înaltă decât 
înainte, de parcă tavanul coborâse spre podea, iar crângul era 
înţesat de femeile Străvechilor, strânse una într-alta printre 
copaci, făcând din trupurile lor o cetate mai mică. Am zărit 
printre ele trupurile copiilor, ca niște miezuri de albastru viu, 
adăpostite de căldura crescândă. S-au uitat la mine când am 
alergat mai departe însoţită de Shofer, cu disperare pe chipuri; 
sub picior, pământul îngheţat se înmuia, iar ramurile arborilor- 
de-nea atârnau fără vlagă. Șuvoiul îngust de apă bolborosea 
ieșind vijelios din obârșia lui, curgând la vale prin crâng, spre 
peretele muntelui. 

Shofer m-a condus printr-un tunel ce mergea în lungul 
peretelui muntos, cu pereţii de limpezimea cristalului aburiţi de 
o ceață fină, iar în urechi ne răsuna pârâitul ca un geamăt 
scăzut al unui lac îngheţat când începe să se dezgheţe 
primăvara. Apoi drumul a cotit dintr-odată în alt tunel, cu pereţii 
foarte netezi, iar la capătul lui, râul creștea mare și învolburat în 
curgerea lui. Vizitiul s-a oprit pe marginea tunelului, privind în 
jos la puhoiul de apă, necăjit și înspăimântat, și i-am spus: 

— De aici pot urma singură drumul! Du-te! 

Mi-am scos încălţările, am intrat în apă și am alergat de-a 
lungul tunelului întunecat odată cu șuvoiul, împroșcând apă în 
jur, până când am ieșit din nou la lumină odată cu râul în cea 
de-a treia încăpere a vistieriei, uriașă și goală. Am fugit de-a 
lungul ei până în celălalt capăt și am încercat să mă strecor în 
locașul îngust rămas între cursul de apă și mormanul uriaș de 
arginţi îngrămădiţi în gura tunelului, din care apa căra la vale 
movilițe de monede lucitoare. Deasupra capului, cascada scotea 
un zgomot asurzitor. Pe măsură ce mă apropiam de lumină, îi 
puteam zări pe Cernobog, o siluetă săltăreaţă, înceţoșată, aflată 
de cealaltă parte a muntelui, o umbră de tăciuni încinși. Am 
reușit să mă caţăr deasupra unei ultime movile uriașe de arginţi 
dintre cele îngrămădite în tunel, până ce am dat de spărtura din 
peretele muntelui: o gură largă, îngrozitoare, căscată în peretele 
spart de sticlă, ale cărei cioburi alcătuiau parcă un șirag de dinți, 
cu marginile rotunjite de dezgheț: trecuseră șapte ani de la 
încoronarea lui Mirnatius și muntele se spărsese pentru prima 
oară. 


VP - 422 


Mi-am închipuit un cutremur sau un ecou uriaș înfiorând cu 
undele lor grozave împărăţia Străvechilor, și spărtura lăţindu-se, 
lăsând să pătrundă căldura verii. Puteam acum să văd lămurit 
unde și cum încercaseră s-o dreagă sau s-o astupe, dar apa 
pătrunsese prin ea iar și iar, lărgind spărtura, secătuind an de 
an împărăţia de putere, pe care Cernobog o putea sorbi puţin 
câte puţin stând pe tronul înalt al ţarului. Așadar, la rându-i, 
regele Străvechilor se luptase an de an cu vara, după puterile 
sale; prăduise din ce în ce mai mult din lumina și căldura 
soarelui, ascunse în aur, în așa fel încât să poată chema viscolul 
și furtunile grozave de iarnă în timpul toamnei și al primăverii, 
ca să păstreze măcar râul înghețat, dacă nu reușea să 
pecetluiască muntele în faţa căldurii. Și, în cele din urmă, venise 
după mine, o simplă muritoare care se lăudase că poate 
preschimba argintul care îi umplea încăperile vistieriei într-o 
comoară de neînvins. 

Arginţii curgeau la vale odată cu râul, ca niște peștișori 
săltând pe luciul apei, rostogolindu-se printre cioburile de 
gheață, o comoară care nu însemna nimic pe lângă apa însăși: 
apa limpede și rece care însemna viaţă, toate viețile însumate, 
izvorând din munte ca să ostoiască o sete fără de sfârșit. 
Cernobog avea să soarbă întregul munte, cu toţi Străvechii din 
el, după care avea să se întoarcă în Lithvas ca să secătuiască și 
țara încălzită de soare. Chiar dacă regele lor nu mi-ar fi spus-o, 
tot aș fi știut. Puteam recunoaște acel soi de foame: o dorință 
mistuitoare care avea să înghită vieți nenumărate cu mare 
plăcere și doar să se prefacă a-i păsa de lege și dreptate, atâta 
timp cât nu apărea cineva înzestrat cu puteri mai mari, pe care 
n-avea cum să-l înșele sau să-l înfrângă, o dorință care n-avea 
să fie niciodată satisfăcută, cu niciun chip. 

Regele Străvechilor se găsea dedesubt împreună cu toţi 
cavalerii lui, într-un cerc de gheaţă pe care o păstra cât mai 
rece cu putinţă în jurul lui Cernobog. Luptau umăr lângă umăr, 
cu multă hotărâre, și unde îl izbeau săbiile lor de argint, pe 
trupul monstrului creșteau dungi groase de promoroacă. Dar cu 
toate strădaniile lor, nu reușeau să-i stingă focul. Cernobog 
scotea răgete de furie, iar promoroaca se preschimba iute în 
abur când trâmbe de flacără deschisă îi erupeau din răni. Și 
totuși nu reușeau să pătrundă până în miezul de foc al 
demonului. Crescuse mult prea mare și încă mai creștea; și le 


VP - 423 


sorbea vlaga Străvechilor chiar în timp ce se luptau cu el. Apoi 
și-a făcut palmele căuș sub șuvoiul cascadei, sorbind cu 
înghiţituri lacome, dându-și capul pe spate, gâlgâind și hohotind 
îngrozitor, iar cu fiece înghiţitură mai creștea puţin. 

M-am ţinut cu grijă de marginile încă tăioase ale spărturii, m- 
am aplecat în afară și am strigat: 

— Cernobog! Cernobog! 

S-a uitat în sus spre mine cu ochi ce licăreau ca metalul topit 
în forjă, iar eu am strigat din nou: 

— Cernobog! îţi dau cuvântul meu! Prin vrăji puternice am să 
închid acum spărtura din munte și-o să te încui pe dinafară pe 
vecie! 

Ochii i s-au mărit, rotunzi în orbite. 

— Niciodată, niciodată! a urlat către mine. E a mea, numai a 
mea. Fântâna și izvorul meu! 

Și s-a năpustit către poala muntelui, croindu-și drum cu 
degetele rășchirate spre mine. 

Am zbughit-o din deschizătura muntelui înapoi în tunel, 
împiedicându-mă în  movilele și  vâlcelele de  arginți 
nepreschimbaţi, și am așteptat până când s-a apropiat să 
scruteze întunericul în căutarea mea. A râs sfidător către mine 
prin spărtură și a izbit cu pumnul marginile acesteia, sfărâmând 
și mai tare zidul de cristal al muntelui, în încercarea de a-l 
sparge cu totul. 

— O să intru și o să beau pe săturate! 

S-a strecurat prin spărtura lărgită și a venit după mine, stropi 
mari de aburi ridicându-i-se în jurul braţelor și pântecului în timp 
ce se chinuia să răzbată prin tunel. Și-a scufundat faţa în izvor și 
a sorbit lacom o înghiţitură uriașă, dându-și capul pe spate de 
plăcere în timp ce sorbea, rânjind către mine în timp ce două 
pârâiașe i se scurgeau pe la colțurile gurii, apoi s-a târât mai 
departe în urmărirea mea. La rândul meu, m-am retras treptat 
înăuntrul tunelului, până ce am trecut de ultima movilă de 
arginţi, ajungând cu spatele lângă intrarea în vistierie. Demonul 
se apropia încet de mine, o flăcăruie roșie pâlpâind în bezna 
tunelului. Apa fierbea, dând în clocot împrejurul lui, în timp ce se 
căţăra pe ziduri; în urma lui rămăsese doar un pârâiaș de 
arginţi, lipindu-i-se de trupul ţărâitor, de piept, de burtă și de 
pulpe; arginţi al căror luciu se pierduse, dar care nu se topiseră, 
și demonul a râs din nou către mine, hohotind ca un ecou, și a 


VP - 424 


ridicat din apă mâna acoperită de arginţi ca de o armură, mi-a 
fluturat-o prin fața ochilor, zicându-mi în batjocură: 

— Regină a Străvechilor, copilă muritoare, ti-ai închipuit că 
mă poate opri un lanț de argint? 

— Nu de argint, am spus. Însă un prieten mi-a spus că nuţi-e 
foarte drag soarele. Am aplecat mâna spre ultima moviliţă de 
arginţi aflată lângă mine; monedele abia se răciseră niţel, atât 
cât să poată fi atinse, arginţi ce făceau parte din comoara de 
neînchipuit a Străvechilor; toți arginţii deodată, până la ultimul, 
s-au preschimbat pe dată în aur strălucitor. 

Demonul a scos un țipăt de spaimă văzând argintul cum se 
preschimbă de jur-împrejurul lui. Bănuţii de sub el au început 
iute să se topească, contopindu-se asemenea picăturilor de 
ploaie care curg laolaltă, și pe măsură ce se topeau, tunelul s-a 
umplut de o văpaie liberă de raze de soare, atât de strălucitoare 
că ochii au început să-mi lăcrimeze. Licărirea razelor a trecut 
prin pereţii de cristal ai muntelui, încăperea uriașă dinăuntru 
umplându-se de o lumină puternică, iar monstrul a urlat iar, 
acoperindu-și capul cu brațele, încercând disperat să dea 
îndărăt, târâș prin tunel, ca să scape. 

Dar lumina l-a împresurat din toate părțile, atingându-l, iar 
cenușa și tăciunii aprinși au început să se desprindă ca o coajă 
de pe trupul lui, lăsând vederii flăcările topite de dedesubt. 
Arginţii împrăștiați pe cap și pe umeri au început să se topească 
într-o urzeală groasă de pârâiașe de metal curgător 
străbătându-i tot trupul, eliberând și mai multe raze de soare, în 
timp ce mici băltoace de aur topit îi încingeau pântecul. Bucăţi 
mari din trup i s-au desprins sub atingerea luminii, iar 
mădularele au început să i se crape. Se făcea tot mai mic pe 
măsură ce se căznea, icnind, să scape din tunel. Apa curgea mai 
departe, strecurându-se printre picioarele mele, dar nu pentru 
a-i mai stinge lui setea, ci pentru a răci dâra groasă, mată, de 
metal topit pe care o lăsa în urmă, împroșcând norișori de abur 
care înrourau pereții tunelului fără măcar să-l ajungă. 

Aproape că nu-l mai puteam zări prin ceața umedă. Se 
micșorase de acum îndeajuns de mult încât să-și poată răsuci 
trunchiul în tunel, braţele și picioarele alungindu-i-se ca niște 
fuse, și trupul subţiindu-se și fărâmițându-se în bucăţi, părţile 
rămase zămislind degete noi la mâini și la picioare, care 
aproape instantaneu au prins să se așchieze în fâșii subțiri, 


VP - 425 


aprinzându-se și făcându-se scrum, arzând cu vâlvătaie. Odată 
ajuns la spărtura din bolta tunelului, am putut să-l aud văitându- 
se și gemând, după ce a dat cu ochii de muntele de galbeni, în 
timp ce tunelul, de jur-împrejur, era mai strălucitor decât 
soarele de amiază - o sută de ani de vară, izbindu-l deodată în 
față ca răsplată pentru faptele lui, scânteind până în 
străfundurile muntelui și revenind cu o lumină și mai puternică, 
făcându-l să se micșoreze de la o clipă la alta. 

S-a năpustit disperat să urce muntele de galbeni, târându-se 
cu înfrigurare spre spărtura din tavan, în timp ce aurul de sub el 
se topea dând naștere unui ocean de lumină. Croindu-și drum în 
sus, zvârcolindu-se și întinzându-se să se agaţe de spărtura cu 
margini colțuroase, a ajuns pentru o clipă s-o astupe cu propriul 
trup; marginile ca niște dinţi de sticlă au scrâșnit, răzuindu-i 
cruste groase de metal topit de pe laturile trunchiului, odată cu 
ele desprinzându-se și bucăţi mari din demon, care s-au aprins, 
arzând cu flacără deschisă. Până și peretele de sticlă s-a topit 
într-un șuvoi strălucitor de lichid incandescent, fâșii răsucite de 
aur topit picurând peste marginile spărturii, pecetluind definitiv 
deschizătura, încă o bucată mare i s-a desprins din trup, și 
demonul s-a prăbușit de pe munte urlând, o umbră îmbucătăţită 
a fostei sale fiinţe. 

Am amuţit, privind ţintă la spărtura astupată, și am tras cu 
lăcomie aer în piept, stând într-o albie de metal mat, presărată 
cu câțiva bulgări de aur care nu se topiseră în întregime, cu apa 
prelingându-se ca o ploaie pe pereții tunelului. Odată ce lumina 
aurie a soarelui a pălit între pereţii muntelui - retrăgându-se 
acolo de unde speram că venise - apa curgând pe lângă mine a 
urcat peste poalele delușorului de aur topit, ajungând în dreptul 
spărturii închise, într-un nor uriaș de abur, și a răcit sticla și 
metalul până s-au întărit la loc, încrustând chipul muntelui în 
cristal vârstat cu dungi și picăţele de aur. 

Dintr-odată, aerul din tunel a prins a se răci, îndeajuns de tare 
încât să răcorească sudoarea care îmi brobonise pentru prima 
oară pielea. Firișoarele de apă prelingându-se pe pereţii 
tunelului începuseră deja să înghețe, albe și reci, iar ţurțuri 
subțiri și lucitori atârnau cu vârfuri ascuţite de bolta tunelului pe 
măsură ce gheaţa a prins să facă o pojghiţă din ce în ce mai 
groasă la suprafaţa râului. M-am întors pe călcâie și mi-am croit 
drum cu greu împotriva curentului de aer îngheţat, ca să ajung 


VP - 426 


în ultima încăpere a vistieriei goale; când am ajuns, întregul râu 
alcătuia o masă densă de cioburi zimţate de gheaţă revărsându- 
se împrejurul meu, asemenea cioburilor de sticlă care se 
scufundă și se ridică odată cu unda apei în care au fost 
aruncate, și dintr-odată ușile grele dând înspre vistierie s-au 
deschis cu zgomot și regele Străvechilor a dat buzna înăuntru. 

S-a aplecat și m-a cuprins de mijloc, ridicându-mă pe mal. 
Răsufla cu greutate; își pierduse în luptă câteva muchii ascuţite 
ale armurii, una cu trupul, topite în arcuiri moi, care lăsau să se 
întrevadă culoarea albastră de dedesubt, dar pe piele începeau 
deja să i se depună noi straturi de gheaţă groasă, la fel de 
repede ca pe suprafaţa apei, și vârfuri lucitoare de țurțuri îi 
creșteau în mănunchiuri pe umeri, la început albe de 
promoroacă, iar mai apoi tari și limpezi precum cristalul. 

A rămas în picioare, ţinându-mă preţ de încă o clipă de mijloc, 
cu chipul aproape împietrit de durere în timp ce privea în lungul 
tunelului, la dantelăria de metal topit și întărit care fereca trainic 
coasta muntelui. Apoi s-a întors spre mine și mi-a prins 
amândouă mâinile într-ale lui, ţinându-mă strâns și privindu-mă 
în ochi, unde lucea un licăr parcă desprins din razele de soare 
oglindite de pereţii de sticlă ai muntelui. L-am privit și eu în ochi 
și pentru o clipă am crezut că avea să îndrăznească... însă mi-a 
dat drumul mâinilor dintr-ale lui, s-a dat un pas înapoi și, într-un 
gest grațios și curtenitor, și-a plecat un genunchi dinaintea mea, 
a înclinat capul și a spus: 

— Doamnă, deși alegi să sălășluiești în lumea încălzită de 
soare, ești cu adevărat o regină a Străvechilor. 

# 

Părul Irinei se revărsase pe jumătate despletit, bogat și 
încâlcit, rece, ud și mânjit în negru de aceeași țărână pe care o 
avea sub unghiile rupte, și pe mâinile-i firave, învineţite și 
degerate. l-am scos ușurel coroana de pe cap și am dat-o 
deoparte și i-am spălat mâinile până când ţărâna și sângele 
închegat s-au curățat ușor și degetele și-au schimbat culoarea 
albă, îngheţată, începând să arate firesc. Capul îi căzuse moale, 
ținea umerii plecaţi și, pe când îi oblojeam mâinile cu feșe de 
pânză, și-a smucit capul și a privit în oglindă, cu chipul palid. 

— Irina, ce se-ntâmplă? i-am șoptit. 

— Focul, a spus. Focul se-ntoarce. Magreta, du-te iute... 

Dar era prea târziu. O mână a ieșit prin sticla oglinzii, 


VP - 427 


îngrozitoare, ca un pește săltând deasupra unei ape liniștite, și 
s-a prins cu vârful degetelor de rama oglinzii. Semăna cu un 
buștean arzând mocnit, de culoarea cenușii, și negru ca 
funinginea arsă pe dedesubt, acoperind un miez de flacără încă 
vie. Apoi din oglindă a ieșit și cealaltă mână, și amândouă au 
tras în odaie, dintr-odată, capul și umerii demonului. N-am putut 
să mai fac nicio mișcare. Eram aidoma unui iepure, unei 
căprioare, pitită printre copaci, încercând să mă fac mică, 
liniștită și nevăzută; mă ascundeam într-o pivniţă întunecată 
îndărătul unei uși secrete, sperând să nu fiu auzită. Glasul mi-a 
amuţit în gâtlej. 

Demonul s-a ivit negrăit de iute, dezlegat cu desăvârșire de 
părelnica lui formă omenească. S-a strecurat în odaie cu o 
repeziciune grozavă, ieșind din oglindă și sărind pe podea, din 
spinare ieșindu-i rotocoale de fum, târându-și picioarele arse și 
negre după el, și a izbit cu mâna în masa de lângă oglindă, 
prinzându-se de ea ca să se ridice în picioare, chiar de masa pe 
care se odihnea coroana fermecată. 

— Irina, dulcea mea Irina, cum ai putut să pui la cale o așa 
trădare împotriva mea? a șuierat către ea, când s-a ridicat. N-o 
să mai pot să mă desfăt în palatele iernii veșnice! A venit, a 
venit el, regele iernii, iar regina lui a ferecat muntele, lăsânau- 
mă pe dinafară! M-au alungat, m-au secătuit de puteri, iar ea 
mi-a furat flacăra ca să dreagă zidurile iernii! 

Apoi s-a întors și, cu o mișcare largă a braţului fumegând, a 
răsturnat cât colo oglinda și măsuţa; sticla spartă s-a împrăștiat 
pretutindeni, iar coroana s-a rostogolit pe podea, ajungând sub 
pat. lrina a sărit să mă apere; m-a împins către ușă, dar 
demonul a ţâșnit într-acolo iute ca gândul, într-o șerpuire 
sălbatică pe podea, chiar dacă își târșâia picioarele, și ne-a tăiat 
calea. Dușumeaua răsuna surd sub pașii lui și flăcări mici i s-au 
aprins roșii pe coapse, coborând în chip de scântei către 
picioare, precum se încing cărbunii când înteţești un foc. 

— Mi-e atât de sete, sunt uscat de sete! a spus demonul, 
croncănind plângăcios. Trebuie să beau din nou! Irina, Irina, 
asupra ta mi-aș fi dorit să zăbovesc! M-aș fi desfătat cu gustul 
tău vreme îndelungată! Dar mi-am pierdut răbdarea, iar acum 
nu mai am timp; flacăra mea arde mocnit acum. Și-ai să plângi 
pentru mine măcar o dată, dulcea mea Irina; o să îmi dai 
măsura a ceea ce înseamnă frica și durerea. 


VP - 428 


Am început să plâng, cuprinsă de frică; dar lrina s-a așezat 
neclintită în faţa mea și i-a spus în faţă demonului, cu un glas de 
gheaţă: 

— Cernobog, ţi l-am adus pe regele Străvechilor, după cum 
am făgăduit, și ţi-am îngăduit să pătrunzi în împărăţia lor. Și de 
plâns, am plâns deja o dată, gândindu-mă la ce rele urma să faci 
acolo. Ti-am dat tot ce mi-ai cerut. N-o să-ţi mai dau nimic de- 
acum înainte. 

Demonul a mârâit spre ea și s-a apropiat de noi amândouă. 
M-am făcut mică de tot de spaimă, picioarele mi s-au înmuiat și 
am căzut pe divan; nici măcar n-am putut să privesc în altă 
parte când demonul s-a năpustit de-a curmezișul odăii și a prins- 
o pe lrina de mâini, răsuflarea lui izbindu-ne ca un vânt de 
groază în faţă, apoi s-a retras cu un urlet de parcă el fusese cel 
ars și a sărit înapoi, cu mâinile împreunate. 

Arătau ca doi cărbuni reci abia scoși din ladă, care nu 
văzuseră vreodată focul. Monstrul gemea, șuiera și se văicărea 
de durere, închizând și deschizând pumnii ca și cum l-ar fi durut 
după o zi de trudă. Broboane de aburi s-au înălţat când și-a 
întins din nou braţele, o flăcăruie s-a aprins cu un trosnet pe 
pielea lui, iar mâinile au început să-i strălucească din nou, 
încinse ca un cuptor. 

Și-a mutat apoi privirea asupra lrinei, cu o furie arzătoare, 
crescândă, și a urlat mânios: 

— Nu! Nu! Tu ești a mea! Tu ești ospățul meu! bătând sălbatic 
din picior, apoi s-a întors... s-a întors către mine și am scos în 
sfârșit un țipăt de spaimă, eliberându-mi sunetele din gâtlej, 
timp în care s-a repezit să mă prindă pe mine în locul Irinei. 

Pentru o clipă, am simţit doar atingerea oribilă a degetelor lui 
pe față, căldura lor lăuntrică fiind ca fierbinţeala de friguri, 
bolnăvicioasă și asudată. Dar era fierbinţeala altui trup și nu a 
trecut într-al meu; în schimb, monstrul s-a depărtat de mine 
dintr-un salt, scoțând încă un vaier ca un trosnet, iar vârfurile 
tocite ale degetelor i s-au răcit din nou. S-a holbat la mine cu 
gura larg deschisă, schimonosită de furie, flăcările iadului 
scăpărându-i din gâtlej ca dintr-un focar. Irina și-a pus mâna pe 
umărul meu. 

— Eu și toţi ai mei, a spus încet. Trebuie să mă lași în pace pe 
mine și pe toți ai mei, Cernobog; mi-ai dat cuvântul tău, iar 
altceva n-am poftit și nu poftesc de la tine. 


VP - 429 


Demonul o privea stăruitor pe Irina, când ușa odăii s-a deschis 
deodată. O slujnică de la spălătorie a pășit înăuntru sfioasă, ca 
și cum îmi auzise țipătul, și venise să vadă dacă se întâmplase 
ceva. S-a holbat la demon și a deschis gura să ţipe, dar 
priveliștea răului a copleșit-o; a rămas mută și încremenită de 
spaimă ca un animal hăituit. Cernobog s-a întors și a zărit-o; s-a 
repezit spre ea, apoi s-a oprit o clipă, cuprins de grijă, și doar a 
întins un braţ ca să-i atingă cu degetul obrazul tânăr și catifelat, 
în timp ce fata și-a întors faţa, chircindu-se de groază și ridicând 
mâinile să se apere. 

Cât despre mine, mi-am acoperit gura cu mâinile; mi-a venit 
să mai scot un țipăt, dar n-am făcut-o, căci lângă mine Irina nici 
măcar nu s-a clintit. A rămas nemișcată, înaltă și mânară, 
privindu-l pe demon, aflat de cealaltă parte a odăii, cu ochi 
limpezi și reci, și fața ei nu a trădat niciun pic de surprindere 
când demonul și-a retras degetul de pe obrazul fetei, cu un 
mârâit stins, și s-a răsucit din nou în direcţia noastră, înfuriat din 
nou. Dar nu mai era atât de dezlănţuit încât să încerce să pună 
din nou mâinile pe noi, deși își dorea: s-a stăpânit și a bătut 
mânios din picior. 

— Nu! a rostit ţipând. Nu! Ti-am promis siguranță doar tie și 
alor tăi! 

— Da, a spus Irina. lar ea este tot a mea. Cu toţii sunt ai mei, 
sunt poporul meu; până la ultimul suflet din Lithvas. Și nu ai să 
te mai atingi de ei de azi înainte. 

Demonul a rămas țintuit în loc, uitându-se la ea, cu umerii 
ridicați, cu flăcările arzându-i mocnit în găvanele ochilor, cu 
dinţii asemenea unor cărbuni lipsiţi de luciu. A scrâșnit din dinţi 
și a rostit veninos: 

— Mincinoaso! Fiinţă înșelătoare! M-ai lipsit de ospățul cuvenit 
mie! Mi-ai furat tronul! Dar drumul meu nu se sfârșește aici. O 
să găsesc o nouă împărăție, un nou cămin, o să găsesc o cale 
de-a mă hrăni din nou! 

Trupul i s-a cutremurat grozav. Flacăra i s-a domolit în gâtlej 
și în pântec, iar pielea i s-a închis la loc peste carnea de 
culoarea tăciunelui, chipul ţarului apărând și desfășurându-se ca 
o maramă, întinsă peste grozăvia lăuntrică, ba chiar și straiele 
sale au prins formă, cu croiala lor dintru început, de mătase, 
catifea și dantele. Mi-am acoperit faţa ca să nu pot vedea și mi- 
am îngropat capul în perna divanului, până ce creatura s-a 


VP - 430 


întors cu faţa spre ușă și lrina mi-a luat mâna de pe umăr. A 
rostit apoi cu glas tăios: 

— Și e/ este al meu, Cernobog! Și pe el trebuie să-l lași în 
pace. 

Am privit în sus de pe divan, îngrozită: lrina se așezase drept 
în calea arătării. Demonul s-a oprit, ţintuind-o cu lumina 
roșiatică încă scânteind în ochii ca două giuvaiere ai ţarului. 

— Nu! i-a răspuns răstit. Nu, n-am să-l las. El mi-a fost dat în 
urma unei făgăduieli, printr-o învoială cinstită, și nu am de ce să 
ţi-l las tie! 

— Dar deja ai făcut-o, a spus lrina, când l-ai silit să se 
căsătorească cu mine. Dreptul soției are întâietate față de cel al 
mamei, a adăugat, după care și-a scos inelul de argint fermecat 
din deget, și întinzând mâna l-a prins de deget. Demonul a 
încercat să se tragă înapoi, dar lrina l-a ţinut strâns și i-a 
strecurat iute inelul în deget, împingându-i-l până la ultima 
încheietură. 

Cernobog s-a holbat îngrozit la inel, cu chipul schimonosit de 
furie, deschizând gura să mai scoată un țipăt, dar acesta n-a 
venit și întregul trup i s-a încovoiat ca un arc întins. In pântec i-a 
lucit adânc o lumină, care a început să urce înspre gâtlej: 
înaintea ei lucea o flăcăruie roșie ca o lumânare ivită de după un 
colţ în întuneric, crescând necontenit în strălucire, apoi trupul i-a 
fost cuprins de convulsii și din gâtlej i-a ieșit un singur tăciune 
aprins, uriaș și strălucitor, aruncat cu putere pe covor, în dreptul 
căminului. Din ei s-au aprins un mănunchi de flăcări portocalii, 
unduitoare, fumegând și sfârâind, care șuierau, scuipau scântei 
și trosneau înspre noi, pline de mânie, o gură roșie, căscată, 
urlându-și furia. 

Dar chiar lipită de perete, cu umerii îndoiţi și faţa plină de 
îngrijorare, fata de la spălătorie s-a repezit să apuce găleata de 
fier plină cu nisip, cenușă și zgură de lângă vatră. A turnat 
conţinutul găleții peste flăcări, înăbușindu-le, și a întors găleata, 
cu un zăngănit, drept deasupra lor. 

A lăsat-o acolo așa, dându-se zorită înapoi. Firișoare subţiri de 
fum ieșeau de sub găleată, un cerc negru de arsură întunecând 
covorul de jur-împrejurul ei, dar fără să se întindă prea departe. 
După câteva clipe, până și fumul a încetat să mai răzbată. 
Slujnica se uita ţintă în jos, cu răsuflarea întretăiată, apoi m-a 
privit cu ochi mari, a tresărit și și-a dus mâna la obraz, unde 


VP - 431 


avea o pată mică și neagră de funingine. Dar și mâinile îi erau 
murdare tot de funingine și, după ce s-a frecat pe obraz, nu se 
mai putea observa deosebirea. 

In tot acest timp, tremuram din toate încheieturile. De 
spaimă, nu mi-am putut desprinde ochii de pe găleată multă 
vreme. Doar după ce firișoarele de fum s-au risipit, m-am întors 
în sfârșit, cu o smucitură, s-o privesc pe fetița mea, pe țarina 
mea. Țarul îi ţinea mâna lipită de pieptul lui, inelul din deget 
licărindu-i palid ca argintul, deopotrivă cu lacrimile care îi 
curgeau pe obraji ca două părâiașe argintii; o privea uimit, cu 
ochii lui ca două smaralde, ca și cum înaintea lui se înfățișa cel 
mai frumos lucru din întreaga lume. 


VP - 432 


CAPITOLUL XXV 


Serghei și cu mine ne-am întors la Pavys trei săptămâni mai 
târziu, după ce tata Mandelstam s-a mai întremat și a putut să 
aibă grijă împreună cu Stepon de livadă. Pomii creșteau cum nu 
se putea mai frumos. Serghei a urmat drumul înapoi până la 
casa ţăranului care avea hambarul zugrăvit cu flori și l-a luat cu 
el să-l ajute să doboare câţiva copaci, dându-i o parte din lemn, 
și să desțelenească o bucată de pământ. Am dus lemnul la 
Vysnia și l-am vândut în târg, de unde am cumpărat puieţi de 
pomi roditori: meri, pruni și vișini. Erau cu toţii înfloriți. 

Până ce s-a însănătoșit, tata Mandelstam a scris mai multe 
scrisori pe care să le luăm cu noi: una dintre ele, către toţi cei 
care încă îi erau datornici. 

— Noi am fost norocoși, a spus, așa că hai să fim mărinimoși 
la rândul nostru. A fost o iarnă grea pentru toată lumea. 

Pesemne trebuie să fi socotit că, dacă ne duceam cu acele 
scrisori, oamenii din târg aveau să fie bucuroși mai mult decât 
își doreau să ne ridice în ștreang. Am luat la noi și hrisovul 
tarului, dar la urma urmei ţarul era departe tare. N-avea rost să 
ne facem griji că sătenii aveau să ne caute să pună mâna pe 
noi, pentru că nimeni nu-și irosea timpul vânându-ne: toate 
muncile câmpului pe care ar fi trebuit să le facă în primăvară le 
făceau acum, în mare grabă, pentru că vara deja începea să-și 
intre în drepturi. 

Dar tot am avut parte de surprize odată ce am intrat în târg. 
Panova Ludmila mătura prin curte și, la vederea noastră, ne-a 
strigat: 

— Salutare, drumeţilor! Nu poftiţi niște merinde pentru drum? 

Când am privit-o, ne-a recunoscut, a scos un țipăt, și-a 
fluturat mâinile prin aer, în timp ce câţiva bărbați au venit în 
fugă spre noi, s-au oprit și s-au uitat la noi, iar unul dintre ei a 
spus: 

— Așadar, n-aţi murit! 

De parcă ar fi crezut că trebuia să fi murit. 

— Nu, am spus, n-am murit. Și am primit și iertare din partea 
tarului, am adăugat, după care am scos scrisoarea cu pecete, 


VP - 433 


am desfăcut-o și le-am arătat-o. 

S-a iscat o vânzoleală care a ţinut ceva vreme. M-am bucurat 
că Stepon nu era cu noi. A venit preotul, apoi perceptorul; au 
luat scrisoarea și au citit-o cu voce tare și toată lumea din sata 
ascultat ce scria în ea. Perceptorul mi-a înapoiat scrisoarea, s-a 
înclinat și mi-a spus: 

— Ei bine, acum trebuie să închinăm un pahar în cinstea 
norocului vostru! 

Și au adus mese și scaune din han și din casa panovei 
Ludmila, apoi urcioare cu krupnik și cidru, și au băut cu toții în 
sănătatea noastră. Kajus nu s-a numărat printre ei. Și nici 
feciorul lui. 

Am fost mai tot timpul nedumerită de ce crezuseră că am 
murit, dar n-am vrut să întreb nimic. În schimb, am scos 
scrisorile de la panov Mandelstam și le-am dat tuturor celor care 
erau acolo și aveau de primit, iar pentru cei care nu erau, le-am 
dat preotului, să le dea el mai departe. După aceea toată lumea 
s-a înveselit de-a binelea și au băut cu toţii în sănătatea lui 
panov Mandelstam. 

Apoi am pornit către casa familiei Mandelstam și am încărcat 
toate acareturile în căruță. Panova Gavelyte a fost singura care 
nu s-a bucurat la vederea noastră. Pesemne plănuise să-i spună 
panovei Mandelstam la întoarcere că găinile și caprele erau ale 
ei din acea clipă și că n-avea să i le mai dea înapoi. Dar între 
timp aflase și ea, ca toată lumea, de scrisoarea ţarului, așa că la 
vederea mea și a lui Serghei a spus doar atât: 

— Uite, astea sunt caprele lor. 

Și a arătat către niște capre jigărite și costelive. 

Atunci am privit-o în ochi și i-am spus 

— Ar trebui să-ţi fie rușine. 

Și m-am dus și am luat de funie caprele cuvenite, ale noastre 
și ale lor, și le-am legat la coada căruţei. Ne-am dus apoi și am 
adunat și toate găinile și le-am strâns într-o cutie mare de lemn. 
Am scos și mobilele, dimpreună cu lucrurile de pe polițe, și am 
împachetat totul cu grijă, iar catastiful cu scoarţe din piele l-am 
așezat sub capra căruţei, învelit cu băgare de seamă într-o 
pătură. 

După aceea am terminat și ne puteam de-acum întoarce, dar 
Serghei a rămas nemișcat pe capra căruţei, îngândurat, și nu a 
dat bice cailor, iar eu l-am privit și el a întrebat: 


VP - 434 


— Crezi oare că l-a îngropat cineva? 

Nu i-am răspuns nimic. Nu voiam să mă gândesc la taica. Dar 
Serghei se gândea deja la el și m-a făcut și pe mine să mă 
gândesc. Și mi l-am închipuit zăcând acolo, pe dușumeaua casei 
noastre, neîngropat. Și cine știe, chiar și Stepon ar fi putut 
începe să se gândească la el. În mintea noastră, avea să rămână 
pentru totdeauna acolo pe podele, chiar dacă încetase să mai 
existe. 

— O să mergem, am zis în cele din urmă. 

Am mânat apoi căruța către vechea noastră casă. Secara 
creștea în lan. Era plină de buruieni, pentru că nimeni nu se 
îngrijise de ea, dar era încă înaltă și verde. Am oprit căruţa la 
marginea lanului, ca să aibă ce paște caprele și caii, apoi ne-am 
dus la copacul coliliu. L-am atins amândoi cu palmele, în același 
timp. Nu s-a auzit decât liniștea. Mama nu se mai afla acolo, 
după cum nici copacul dinaintea casei noastre nu ne vorbea. 
Dar mama nu mai trebuia să ne vorbească cu glasul unui 
arbore, pentru că acum o aveam pe mama Mandelstam, și ea 
avea să vorbească în locul mamei. 

Pe ramurile copacului erau flori argintii. Am cules șase și le- 
am depus pe mormântul mamei, una pentru ea, și câte una 
pentru fiecare prunc mort. Apoi am intrat în casă. Nimeni nu-l 
îngropase pe taica, dar priveliștea nu era chiar de speriat. Niște 
animale de pradă trecuseră pe acolo, așa că nu mai rămăseseră 
decât ciolane și zdrenţe de haine, și nu mirosea deloc greu, 
pentru că ușa rămăsese deschisă. Am luat un sac și am adunat 
cu grijă oasele în el. Serghei a scos cazmaua. Apoi am dus sacul 
lângă arborele alb, am săpat o groapă și l-am îngropat pe taica 
lângă celelalte morminte, toate săpate de el, și i-am pus o piatră 
la căpătâi. 

N-am mai luat nimic din casă. Ne-am urcat în căruţă și am 
mânat către târg. Se făcea târziu, dar am hotărât să purcedem 
la drum fără oprire. Aveam să tragem peste noapte în următorul 
oraș. Aveam de mers cale de cincisprezece verste, dar drumul 
era liber și răcoarea nopţii era plăcută. Soarele nu asfinţise încă 
de tot. Pe când ieșeam din oraș, de noi s-a apropiat o altă 
căruță, cu un singur cal. Nu era încărcată, așa că vizitiul s-a tras 
la marginea drumului ca să ne lase să trecem, pentru că noi 
aveam încărcătură, iar când am trecut prin dreptul lui, am văzut 
că vizitiul era Algis, băiatul lui Oleg. Ne-am oprit o clipă și ne-am 


VP - 435 


uitat la el, iar el ne-a întors privirea. N-am spus niciun cuvânt, 
dar atunci am știut că nu spusese nimănui unde ne aflam. Doar 
fugise acasă și nu spusese nimănui că ne văzuse. l-am făcut un 
semn din cap, Serghei a smucit hăţurile și am pornit mai 
departe. Și noi tot acasă mergeam. 

# 

Am avut parte de o vară și de o toamnă sărăcăcioase, chiar și 
la adăpostul zidurilor muntelui, aflat acum în siguranță: multe 
dintre heleșteiele de dedesubt fuseseră secate în urma năvălirii 
lui Cernobog și multe vii și livezi se uscaseră. Dar am hrănit mai 
întâi copiii, apoi am împărţit ce mai rămăsese, iar regele mi-a 
spus, pe când ne plimbam împreună prin coridoarele de la 
poalele muntelui, ca să vedem urmările dezastrului: 

— O să se umple de roade odată cu venirea iernii. 

Apoi am îngropat morţii și i-am oblojit pe răniţi, așezându-i în 
rânduri tăcute sub arborii-de-nea: regele a luat cu grijă în palme 
așchii de gheaţă chiar din izvorul râului de sub munte și le-a pus 
pe plăgile răniților, apoi a acoperit rănile cu mâinile lui, 
înduplecând gheaţa să crească, să se facă una cu trupurile lor. 
Unele dintre grotele cele mari se închiseseră precum ţestoasele 
care se retrag în carapace și au trebuit să fie redeschise, iar pe 
câmpurile de la poalele muntelui am curățat vița uscată și pomii 
ofiliţi, lăsând pe loc doar plantele ce supravieţțuiseră, 
pregătindu-ne de răsădirea unor noi puieţi. 

Cel puţin acum eram în stare să umblu de colo până colo fără 
să mă rătăcesc. Fie că prinsesem secretul locului fără să-mi dau 
măcar seama, fie muntele însuși îmi era recunoscător, pentru că 
atunci când porneam în căutarea unei încăperi sau grote ușile și 
coridoarele de trebuință mi se deschideau ușurel dinainte. Și 
chiar dacă munceam fără preget, am reușit cum nu se putea 
mai bine să-mi aflu locul printre ei. Străvechii habar nu aveau de 
cum se ţin socotelile: pesemne că nici nu m-aș fi putut aștepta 
la așa ceva din partea unui popor care nu rămânea dator și era 
învăţat cu încăperi de locuit rătăcitoare, care trebuiau chemate 
înapoi precum pisicile. 

Dar cum lucrurile în împărăție se aflau în neorânduială, 
aveam nevoie de câteva schimbări în bine. A trebuit să fac rost 
cu forţa de toc și hârtie de la poeții lor doar ca să am cu ce ţine 
socoteala câmpurilor și a heleșteielor, a stării în care se aflau și 
a roadelor așteptate, în așa fel încât să ne ajungă până la 


VP - 436 


venirea iernii. Am făcut împărţeala pe raţii și am socotit zilele, în 
așa fel încât nimeni să nu flămânzească până la noua recoltă. 

Numărătoarea acestor zile a părut nesfârșită la început, dar 
fiecare ceas era umplut cu câte ceva de făcut. Spre sfârșit, 
timpul trecea atât de iute, încât am fost surprinsă peste poate în 
ziua când m-am trezit și am descoperit arborii din afara 
muntelui acoperiţi de prima ninsoare a iernii și am știut că 
drumul regelui se așternea din nou deschis drumeţilor Străvechi. 
Și mi s-a făcut dor de mama și de tata, tânjeam să știu că sunt 
bine, dar am rămas pe loc multă vreme, după care am sunat din 
clopoțel, chemându-mi slujitorii să mă ajute să mă pregătesc de 
drum. 

Pregătirile nu mi-au luat mult. Le învăţasem pe Flek și pe Tsop 
cum să-mi păstreze hârtiile în bună rânduială, iar catastifele 
mele erau cu socotelile la zi; nici chiar bunicul nu le-ar fi putut 
găsi vreo hibă. Mi-am împachetat doar câteva lucruri într-o 
boccea, puţine, dar dragi mie: câteva flori uscate de argint, 
presate, o pereche de mănuși cusute stângaci, pe care Rebeka 
le făcuse pentru mine, și rochia pe care o purtasem la balul de 
Sânziene. Nu era un veșmânt impunător; sărbătoarea fusese 
una a bucuriei că rămăsesem în viaţă, la câteva săptămâni după 
ce ne-am îngropat morţii, și nu avusesem nici timpul, nici 
puterea de a pregăti ceva cu adevărat măreț. Nu era decât o 
rochie simplă, croită dintr-o singură bucată de material, însă era 
dintr-o mătase argintie și răcoroasă, care se revărsa printre 
degete ca apa și oglindea lumina pătrunsă în miezul muntelui. O 
purtasem cu părul împletit într-o coadă făcută coc, împodobită 
cu flori, și dănţuisem în cerc, ţinându-mă de mâini cu prietenii 
mei, mai vechi și mai noi, care munciseră cot la cot cu mine, iar 
la sfârșit regele a venit dinaintea mea și a făcut o plecăciune și 
împreună am condus cele două șiruri de dansatori prin crângul 
alb, dănţuind pe sub ramurile care își scuturau ultimele flori, în 
așteptarea iernii viitoare. 

Regele și-a ţinut făgăduielile făcute, desigur; n-a mai încercat 
să emită pretenţii asupra mea, iar azi, în chiar ziua primei 
zăpezi, sania către casă mă aștepta jos, în crâng. Am tras adânc 
aer în piept, m-am întors pe călcâie și am ieșit din odaia mea, 
pășind pe aleea spre crâng. Arborii-de-nea înfloriseră din nou în 
acea dimineaţă, încărcaţi de frunze și flori. Din loc în loc, mai 
erau locuri goale în cercurile îngemănate, unde unii copaci 


VP - 437 


fuseseră nimiciţi de năvălirea lui Cernobog. Însă în fiecare loc 
liber fusese înmormântat câte un cavaler căzut în luptă, cu un 
fruct argintiu depus pe piept, iar din sămânţa sădită au ieșit 
puieți albi, subţiratici, când am rostit binecuvântarea pentru 
pomi. Aveau să crească acolo în crâng, chiar și după plecarea 
mea. Gândul acesta m-a bucurat, știind că las ceva viu după 
mine. 

Dar când am coborât îndeajuns de mult încât să pot zări 
printre frunze, m-am oprit, iar ochii mă înţepau de atâta 
strălucire: în spatele saniei, un întreg alai impunător de cavaleri 
Străvechi se strânsese în întâmpinarea mea, călare pe cerbi cu 
coarne rămuroase și ascuţite. Cavalerii și nobilii Străvechi 
purtau pe pumn șoimi albi, pe mănuși încrustate cu nestemate, 
și erau înconjurați de ogari albi, strânși în jurul scărilor de călărie 
atârnând de șei; argintul și nestematele licăreau puternic pe 
veșmintele lor din piele alburie: pe mulți dintre ei îi zărisem 
lângă porţile muntelui sau ajutând la treburi pe sub copacii din 
crâng. Dar nu veniseră doar ei; se găseau printre ei și unii dintre 
țăranii Străvechi, mișcaţi și speriaţi în același timp, neliniștiţi de 
gândul de a pătrunde în lumea încălzită de soare, dar veniţi să 
mă petreacă în straiele lor cele mai bune, cu părul împletit cu fir 
de argint. Și chiar în primul rând, drept în spatele saniei, stăteau 
Flek, Tsop și Shofer, iar Rebeka se agita emoţionată în faţa 
mamei ei, înnodându-și degetele în frâiele împletite ale saniei. 

Sub ochii mei se înfiripase toată frumusețea și primejdia unei 
nopți adânci de iarnă, iar când am coborât în dreptul alaiului și 
regele iernii mi-a întins mâna și m-a ajutat să urc în sanie, am 
rămas pe loc preţ de câteva clipe, ţinându-l încă de mână ca să 
mă cumpănesc bine, privindu-i cu luare-aminte pe toţi, și pe el 
ultimul, ca să-mi rămână întipărită în inimă imaginea lor, după 
ce porțile împărăției iernii aveau să se închidă în urma mea. 

M-am așezat în sanie, clipind des ca să întrerup șuvoiul de 
lacrimi, iar el s-a așezat lângă mine și sania a pornit iute ca 
gândul peste întinderea de nea. Arborii albi din crâng și-au 
desfăcut larg coroanele, de o parte și de alta a drumului 
strălucitor dinaintea noastră, de ramurile de deasupra atârnând 
turțuri de argint îngheţat. Zburam pe drumul fermecat și vântul 
rece ne sufla în față, în spate urmându-ne alaiul splendid de 
vânătoare, sunând din corni lungi și subțiri, care scoteau sunete 
la fel de limpezi precum cântecul unei păsări iernatice. Poporul 


VP - 438 


din Lithvas n-avea de ce să se mai teamă de soiul acesta de 
muzică. Străvechii n-aveau să mai vină printre ei în alt chip 
afară de cel al unor șoapte pe sub copacii înzăpeziţi, pe care n- 
aveau să și le amintească decât pe jumătate. Poate că într-o 
bună zi urma să am și eu o fiică, iar la auzul sunetului plin de 
alean al nopţii de iarnă intrând prin fereastră, aveam să-i 
istorisesc povești despre un munte strălucitor de sticlă și despre 
poporul care trăia în inima lui, și cum împreună cu regele lor 
înfruntasem un demon îngrozitor. 

L-am privit șezând lângă mine. În ultimele luni purtase mai 
mult haine aspre ca ale unui lucrător de rând, dar tot albe ca 
zăpada, cât timp muncise la redeschiderea celor mai adânci 
încăperi și tuneluri care se surpaseră, oblojind rănile muntelui 
așa cum își oblojise poporul. Dar astăzi regele arăta tot atât de 
măreț ca restul alaiului, stând mândru și strălucitor în sanie, cu 
mâna prinsă strâns de balustradă. A lăsat deoparte vechile 
rețineri: călătoria însăși s-a terminat mult prea repede. Mi s-a 
părut că abia plecasem când în faţă m-a izbit un vânt rece 
mirosind proaspăt a pin, iar calea deschisă printre copacii albi s- 
a lărgit, dând într-o poieniţă în care se înălța un singur arbore, 
încă tânăr, dar falnic și plin de frunze albe, palide, îndărătul unei 
porți de lemn după care se ascundea o casă acoperită de o 
pătură gingașă de nea. 

Nu mi-am putut opri un zâmbet când am zărit casa: făcuseră 
deja atât de multe prin gospodărie. Mi s-au umezit ochii, 
făcându-mă să văd ca prin ceață fâșiile de lumină aurie 
strălucind prin crăpăturile din jurul ferestrelor și al ușii. 
Rotocoale prietenoase de fum ieșeau prin cele trei coșuri, semn 
că se găsea câte un cămin în fiecare odaie de o parte și de alta 
a casei, iar șopronul era acum lipit cum se cuvine de latura unui 
hambar trainic. Am zărit un coteț mare de găini, lazi mari de 
lemn pentru grâne; iar câteva capre se preumblau prin curte. 
Chiar în spatele casei se găsea o livadă de pomi roditori sădiţi în 
rânduri, iar de un stâlp de lângă ușă stătea atârnat un felinar, 
împrăștiindu-și lumina asupra unei cărărui de pietre, proaspăt 
măturate, care ducea până în dreptul porții. 

Sania s-a oprit dinaintea porţii, în dreptul arborelui-de-nea. 
Regele Străvechilor a sărit primul din sanie și mi-a întins mâna, 
ajutându-mă să cobor. Alaiul de vânătoare era încă strâns 
ciorchine în spatele nostru, dar Flek, Tsop și Shofer au 


VP - 439 


descălecat și ei, în timp ce un alt nobil le-a ţinut frâiele bidiviilor. 
Cu toţii au făcut o plecăciune dinaintea mea. Am tras adânc aer 
în piept și m-am dus la fiecare și i-am sărutat pe obraji, după 
care mi-am dus mâinile la ceafă și mi-am desfăcut colierul de 
aur pe care îl purtam și i l-am pus la gât Rebekăi. L-a privit 
ținându-l o clipă în palmă. 

— Îţi mulțumesc, Mâini-deschise, a spus ea cu glas moale și 
parcă într-o doară, iar Flek a tresărit un pic, parcă ușor nesigură 
și neliniștită. 

Dar eu m-am aplecat și am sărutat-o pe fetiţă pe frunte. 

— Pentru puţin, micuţule fulg de nea. 

Apoi m-am întors și am pornit către poartă, atingând-o cu 
mâna. 

La atingerea mea, poarta s-a deschis și una dintre capre, care 
rodea lăstari prin zăpada subţire de lângă stâlpii gardului, a 
tresărit speriată și a scos un behăit prelung, zgomotos și 
plângăreț, fugind spre hambar, pesemne nemulțumită că o 
străină a apărut de nicăieri în ograda ei plină de tihnă. Ușa casei 
s-a deschis pe dată și în prag a apărut mama, cu o broboadă 
înfășurată în jurul umerilor, cu faţa strălucind de speranţă, de 
parcă stătuse în așteptare lângă ușă; a scos un strigăt scurt și a 
alergat către mine pe potecă, iar broboada i-a alunecat de pe 
umeri, zburându-i, roșie, în zăpadă, iar eu am alergat la rându- 
mi către ea și i-am sărit în braţe râzând și plângând în același 
timp, atât de veselă încât m-au părăsit toate părerile de rău. 
Tata se afla chiar în spatele ei, iar Wanda, Serghei și Stepon 
alcătuiau un șir în spatele tatei; m-au înconjurat cu toţii: părinţii 
ei, sora și fraţii mei, ba chiar și un câine ciobănesc cu blana 
lățoasă a apărut lângă noi, bucuros nevoie-mare, încercând să 
ne lingă pe toţi deodată, după care s-a înțepenit pe picioare și a 
lătrat tare de două ori, a scheunat și a alergat la picioarele lui 
Serghei, privindu-ne vigilent din spatele lui. 

M-am întors cu fața spre drum: călăreţii Străvechi nu 
dispăruseră încă, adunaţi în alai strălucitor de vânătoare, iar 
regele lor a intrat pe poartă după mine, desprins parcă dintr-un 
basm de iarnă, înalt și aproape de necrezut sub lumina caldă a 
felinarului, prinzând viaţă aievea doar datorită licărului rece- 
albăstrui de zăpadă din spatele lui, care îi dădea contur. Mama 
și tata m-au strâns un pic mai tare în brațe, privindu-l cu 
îngrijorare, dar își dăduse cuvântul și nu mai aveam a mă teme. 


VP - 440 


Am înghiţit în sec, mi-am înălţat un pic capul și i-am zâmbit: 

— O să-mi dai voie, de data asta, să-ţi mulțumesc pentru că 
m-ai adus acasă? 

A clătinat din cap și mi-a spus: 

— Doamnă, m-aș dispreţui dacă aș încerca să te ţin cu un 
asemenea șiretlic. 

Apoi s-a întors, făcându-le semn lui Flek, lui Tsop și lui Shofer, 
care au intrat tustrei în curte, purtând câte un cufăr, iar în urma 
lor venea Rebeka, ţinând în mâini o cutiuță. Au pus cuierele jos 
și le-au deschis: două erau pline cu argint, unul cu aur, iar 
cutiuţa era plină cu giuvaieruri limpezi, iar regele Străvechilor s- 
a întors către părinţii mei, care îl priveau uluiţi, și le-a spus: 

— Aveţi în casa aceasta o fată de măritat, la a cărei mână 
jinduiesc; eu sunt stăpânul pădurii albe și al muntelui de sticlă și 
am ieșit din împărăție în alai cu cei din poporul meu, să-mi fie 
chezași și martori cererii în căsătorie pe care v-o înaintez, 
aducând aceste daruri casei voastre ca dovadă a vredniciei 
mele și cerându-vă consimțământul de-a o putea curta. 

Mama și tata m-au privit neliniștiţi. Nu eram în stare să scot 
un cuvânt. Eram prea preocupată să-l privesc: timp de șase luni 
nu mă învrednicise măcar cu un cuvânt despre așa ceva; pentru 
că acum era neclintit în hotărârea lui de a mă cere după cine 
știe ce datini trăsnite care legiuiau curtarea unei domniţe de 
către un rege Străvechi. Mi-am închipuit că printre ele trebuiau 
să se numere uciderea de balauri și alte încercări eterne, 
pesemne și vreun război-două. Nu, mulțumesc! mi-am zis. 

— Dacă ai vrea să mă curtezi cu adevărat, i-am spus, ar 
trebui s-o faci după legile familiei mele și ar trebui să te 
căsătorești cu mine după aceleași legi. Nu-ţi mai irosi timpul pe- 
aici! 

S-a oprit și s-a uitat la mine, iar în ochi i s-a aprins pe dată o 
flăcăruie strălucitoare; a făcut un pas către mine, mi-a întins 
mâna și a rostit cu un glas cât se poate de serios: 

— Și dacă aș face-o? Oricare-ar fi ele, o să-mi încerc norocul, 
dacă îmi dai o cât de mică speranţă. 

— Chiar așa? am spus și mi-am încrucișat braţele, știind că 
lucrurile aveau, de bună seamă, să se termine acolo. 

Și nu îmi părea rău; n-avea să-mi pară niciodată rău. N-aveam 
să regret niciun bărbat care n-avea să mă curteze după legea 
poporului meu, oricât de mult mi-ar fi oferit în schimb; în inima 


VP - 441 


mea rămăsese viu cel puţin legământul între mine și neamul 
meu, în virtutea căruia fiii și fiicele mele aveau să fie copiii lui 
Israel, fără deosebire de locul în care ar fi trăit. Și asta chiar 
dacă într-un ungher ascuns al minţii se poate să fi gândit, o dată 
sau de două ori, și doar pentru o clipă, că ar merita oarecum să 
ai parte de un soț care mai degrabă și-ar tăia singur gâtul decât 
să te mintă sau să te înșele. Dar n-ar fi meritat, dacă n-ar fi pus 
pe soţia lui tot atâta preţ ca pe mândria lui. N-aveam să mă 
vând atât de ieftin încât să mă mărit cu un bărbat care m-ar fi 
iubit mai puţin decât restul comorilor lui, chiar dacă printre ele 
s-ar fi numărat împărăţia iernii. 

l-am spus lămurit acestea, fără părere de rău, și, când am 
terminat, a rămas o clipă tăcut, privindu-mă, iar mama a 
adăugat: 

— Și pe lângă acestea, mai e nevoie să deschizi un drum pe 
care să se întoarcă acasă, ori de câte ori vrea să-și viziteze 
familia! 

M-am uitat la ea: mă ţinea strâns de mână și ochii îi scăpărau 
scântei privindu-l aprig pe rege. 

Acesta s-a întors către mama și a spus: 

— Drumul meu se deschide numai iarna, dar cât rămâne 
deschis, am s-o aduc acasă după plac: te mulțumește învoiala 
aceasta? 

— Atâta timp cât iarna nu se risipește și dispare ori de câte ori 
nu vrei tu s-o vezi plecată, a rostit mama cu acreală în glas. 

Dintr-odată am simţit nevoia să izbucnesc în lacrimi și să mă 
agăţ de ea îmbrăţișând-o, dar în același timp eram atât de 
fericită că aș fi putut începe să cânt de una singură, iar când 
privirea regelui a întâlnit-o din nou pe a mea, m-am întins spre 
dânsul și i-am luat mâna în mâna mea. 

Ne-am căsătorit două săptămâni mai târziu: o nuntă micuță, 
care a avut loc în căsuţa din luminiș, dar la care au participat 
bunicul și bunica, veniţi de la Vysnia, împreună cu rabinul, în 
caleașca personală a ducelui, aducând cu ei un dar - o oglindă 
înaltă de argint, cu ramă de aur, care fusese trimisă de la Koron. 
lar soțul meu mi-a ţinut mâinile într-ale lui sub baldachinul alb, a 
sorbit din vin împreună cu mine și a spart paharul. 

lar pe zapisul contractului de căsătorie, dinaintea mea, a 
părinţilor mei și a rabinului, avându-i drept martori pe Wanda și 
pe Serghei, și-a iscălit, cu cerneală argintie, numele. 


VP - 442 


Însă de spus, n-o să vi-l spun niciodată. 


#SFÂRŞIT 


VP - 443 


> i 


„ NAOMI NOVIK | 
_"ARGINTUL 
PRESCHIMBAT 


y 


Pha 


`~ 
HN 
z : 
f Y | 
AR, 
a7 j 


virtual-project.eu 


violin 


VP - 444