David Baldacci — [Vega Jane] 01 Lovitura de gratie

LOVITURA 
DE GRAȚIE. 


SERIA VEGA JANE 


„ Bine ați venit în Wormwood: un loc în care curiozitatea 
este descurajată şi de unde nimeni nu a plecat niciodată! 


DAVID BALDACCI 


LOVITURA 
DE GRAȚIE 


129 
editura rao 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
BALDACCI, DAVID 
Lovitura de graţie / David Baldacci; trad.: Graal 
Soft SRL. 
Bucureşti: Editura RAO, 2015 
ISBN 978-606-609-911-0 
I. Graal Soft (trad.) 
821.111(73)-31=135.1 


DAVID BALDACCI 
The Finisher 
Copyright O 2014 by Columbus Rose, Ltd. 
Toate drepturile rezervate 


Traducere din limba engleză: 
Graal Soft 


© Editura RAO, 2014 
Pentru versiunea în limba română 


2015 


ISBN 978-606-609-911-0 


UNUS 


Un loc numit Wormwood 


Cel mai oribil loc dintre toate este unul despre care 
Wugmorţii nu îşi dau seama că este neînchipuit de rău. 

Asta îmi spusese bunicul înainte să i se întâmple 
Evenimentul şi să dispară pentru totdeauna. Am crezut că 
am fost singura căreia bunicul îi spusese asta. Şi nu am 
mai zis nimănui. 

Nu eram, prin natură, un Wugmort foarte credul. Nu 
aveai cum să fii, într-un asemenea loc. 

Eram foarte tânără când bunicul îmi spusese acele 
cuvinte şi Evenimentul lui avusese loc la scurtă vreme 
după aceea. Trebuie să recunosc că nu eram sigură despre 
ce vorbise el atunci. Nici acum nu sunt. Am fost de acord 
că un loc putea să fie oribil, dar ce ar fi putut fi neînchipuit 
de rău? N 

Bunicul îmi vorbise şi despre stelele căzătoare. Imi 
spusese că, de fiecare dată când vedeai una pe traiectoria 
ei întâmplătoare de pe cer, o schimbare urma să aibă loc în 
viața unui Wugmort. 

Era o idee interesantă pentru un loc care nu se schimba 
niciodată, precum Wormwood. Apoi am aţipit. Era în 
continuare prima lumină şi eram obosită, căci nu 
dormisem îndeajuns după munca grea a unei lumini lungi. 

Şi apoi, desigur, mi-am amintit, aşa cum se întâmpla 
întotdeauna. 

Din adâncurile întunericului, auzeam mereu ţipătul 
înainte să pot vedea ceva. Era atât de răsunător şi de 
înfricoşător, de parcă totul s-ar fi petrecut chiar atunci. Imi 
străpungea creierul ca o împuşcătură de morta făcându-mi 
mintea să o ia razna. Mă simţeam de parcă ceva ar fi fost 
scos din mine, ceva despre care ştiam că îmi aparținuse la 


4 


un moment dat. Doar că nu aveam nicio idee ce era. Cum 
să nu-ţi aminteşti nimic? 

După sunet venea şi imaginea: albastrul, culoarea 
albastru. Eram într-o ceaţă, ca un nor, pe pământ. Imi 
cuprindea mintea, izgonind toate celelalte gânduri, toate 
amintirile. Când dispărea în sfârşit, îmi dispărea şi 
nedumerirea. Dar mereu credeam că era ceva foarte 
important care pur şi simplu îmi scăpa. 

M-am ridicat dintr-odată pe scândurile mele din vârful 
copacului, eliberată de somn şi de viziunea mea. La prima 
lumină, eram aproape întotdeauna în copacul meu, un plop 
înalt ce se înălța până la cer, cu o coroană impunătoare. 
Douăzeci de scândurici bătute în copac alcătuiau scara 
mea până în vârf. Opt scânduri late şi pline de aşchii erau 
podeaua mea de sus. lar o bucată de material rezistent la 
apă pe care îl unsesem chiar eu - întins peste ramuri şi 
legat bine cu sfoară reciclată - reprezenta acoperişul. Dar 
nu mă gândeam la asta, întrucât un strigăt îmi creştea în 
ureche şi nu era strigătul ceţii albastre. 

M-am rostogolit până la marginea scândurilor şi am 
privit spre pământul de unde veneau ţipetele. Erau însoţite 
de lătratul câinilor de atac. Sunetele sfâşiau ceea ce fusese 
o primă lumină paşnică. 

În principiu, Wugmorţii nu obişnuiau să strige la prima 
lumină sau în oricare alt moment al luminii sau al nopţii. 
M-am repezit în josul scândurelelor bătute în copac. Am 
atins pământul cu picioarele încălţate în cizme şi am privit 
întâi spre dreapta şi apoi spre stânga. Imi era dificil să îmi 
dau seama din ce parte veneau ţipetele şi lătratul. Printre 
copaci, sunetele săltau şi provocau ecouri care te derutau. 

Când am văzut ce venea spre mine, m-am întors şi am 
început să fug cât de iute puteam. Câinele de atac ieşise 
dintr-un pâlc de copaci, cu colții la vedere şi cu spatele 
asudat, o dovadă a efortului pe care îl făcea. 

Eram iute de picior pentru o femelă Wug, dar nu exista 
Wug, mascul sau femelă, care să poată fugi mai repede 
decât un câine de atac. Încă fugind, m-am pregătit pentru 
impactul colţilor lui apucându-mi pielea şi oasele. Dar 


5 


câinele zbură pur şi simplu pe lângă mine, dispărând apoi 
din vedere. Nu eu eram prada lui în acea lumină. 

Mi-am întors privirea la stânga şi am văzut ceva negru 
între doi copaci - o tunică neagră. 

Consiliul era la treabă. Câinii de atac trebuie să fi fost 
dezlănţuiţi de ei. Dar care era motivul? Consiliul, cu o 
singură excepţie, era alcătuit din masculi, majoritatea 
Wugi mai bătrâni, iar membrii săi erau mai degrabă 
rezervaţi. Aprobau legi şi reglementări şi alte edicte pe 
care toţi Wugii trebuiau să le respecte, dar cu toţii trăiam 
în pace şi în libertate, chiar dacă nu tocmai în lux. 

Acum erau în păduri cu câinii de atac fugărind ceva. Sau 
poate vreun Wug? Următorul meu gând fu o posibilă 
evadare din Valhall, închisoarea noastră. Dar niciun Wug 
nu evadase din Valhall vreodată. Şi, chiar dacă ar fi făcut- 
o, mă îndoiam că membrii Consiliului ar fi fost cei care să 
încerce să îl prindă. Aveau alte mijloace de a-i încolţi pe 
Wugii răi. 

Am continuat să fug, urmărind lătratul şi urmele paşilor 
lăsaţi de câini, şi mi-am dat în curând seama că drumul mă 
ducea periculos de aproape de Quag. Quagul era o barieră 
impenetrabilă ce înconjura Wormwoodul ca un ştreang. 
Doar cele două existau: Wormwoodul şi Quagul. Nimeni nu 
trecuse vreodată prin Quag, pentru că bestiile teribile de 
acolo l-ar fi sfâşiat de îndată. Şi, întrucât nu era nimic 
altceva dincolo de Quag, nu existaseră niciodată vizitatori 
în Wormwood. 

M-am apropiat de marginea acelui loc atât de teribil, 
despre care Wugii erau avertizaţi în mod repetat de la 
vârste foarte fragede. Am încetinit şi apoi m-am oprit la 
câţiva metri de locul în care începea Quagul. Inima îmi 
bătea nebuneşte şi simţeam că plămânii îmi explodează, nu 
doar din pricina alergatului, ci şi din cauza apropierii de 
acel loc care le rezerva doar moartea celor suficient de 
proşti încât să se aventureze în el. 

Lătratul încetase acum, aşa cum se întâmplase şi cu 
sunetele urmăririi. Am privit spre stânga şi am văzut câini 
şi membri ai Consiliului uitându-se cu atenţie în adâncul 


6 


Quagului. Nu puteam să le văd feţele, dar mi-i imaginam la 
fel de temători ca şi mine. Nici măcar câinii de atac nu 
doreau să aibă de a face cu Quagul. 

Am mai respirat o dată lung, moment în care a ajuns la 
mine un sunet venit din dreapta. M-am uitat în direcţia 
aceea şi, într-o clipă, mi-am dat seama cu uimire că 
priveam pe cineva dispărând printre lianele încâlcite şi 
copacii răsuciţi care se ridicau precum o baricadă în jurul 
perimetrului Quagului. Şi era un Wug pe care îl cunoşteam 
prea bine. 

Am privit la stânga să văd dacă vreunul dintre membrii 
Consiliului sau dintre câini îl văzuse, dar nimeni nu părea 
să o fi făcut. Mi-am întors din nou privirea, dar personajul 
dispăruse. M-am întrebat dacă doar îmi imaginasem. 
Niciun Wug nu s-ar fi aventurat de bunăvoie în acel loc 
îngrozitor. 

Ceva m-a atins pe braţ, iar eu aproape că am strigat. Nu 
am făcut-o, dar mai că m-am prăbuşit la pământ, iar lucrul, 
care s-a dovedit a fi o mână, m-a ţinut în picioare. 

— Vega Jane? Vega Jane te cheamă, nu-i aşa? 

M-am întors spre trăsăturile aspre ale lui Jurik Krone. 
Era un membru al Consiliului înalt şi puternic, în vârstă de 
patruzeci şi cinci de sesiuni. 

— Sunt Vega Jane, am reuşit să spun. 

— Ce faci aici? întrebă el. 

Tonul nu îi era sever, ci doar curios, dar exista o 
ostilitate ascunsă în ochii lui. 

— Stăteam în copacul meu înainte să mă duc la Hornuri. 
Am auzit un țipăt şi am văzut câinii. Am văzut Wugi în 
tunici negre fugind, aşa că... am fugit şi eu. 

Krone dădu din cap. 

— Ai mai văzut şi altceva în afară de tunici negre şi de 
câini? 

Mi-am îndreptat privirea spre locul în care văzusem un 
Wug intrând în Quag. 

— Am văzut Quagul. 

Degetele lui îmi strânseră umărul şi mai puternic. 

— Atât? Nimic altceva? 


Am încercat să rămân calmă. Imaginea feţei Wugului 
înainte să intre în Quag mă izbise ca o suliță de lumină a 
cerului. 

— Atât. 

Degetele lui se desprinseră de pe umărul meu şi 
masculul făcu un pas în spate. L-am privit de sus până jos. 
Tunica neagră îi venea bine pe umerii largi şi pe braţele 
groase. 

— Ce urmăreaţi? l-am întrebat. 

— Asta este treaba Consiliului, Vega, îmi răspunse el 
tăios. Te rog să-ţi vezi de treabă. Nu eşti în siguranţă atât 
de aproape de Quag. Intoarce-te spre Wormwood. Acum. E 
spre binele tău. 

Se întoarse şi se îndepărtă, lăsându-mă fără aer şi 
tremurând. Am mai privit o dată Quagul şi apoi am fugit în 
direcţia copacului meu. 

Am urcat cele douăzeci de scândurele bătute în copac şi 
m-am instalat din nou pe scândurile late, gâfâind şi cu 
capul plin de cele mai înfiorătoare gânduri. 


— Wo-wo-wotcha, Ve-Ve-Vega Jane? 

Vocea care se auzea de jos era a prietenului meu. 
Numele lui era Daniel Delphia, dar eu îi spuneam simplu 
Delph. El îmi zicea mereu Vega Jane, de parcă ambele 
nume ar fi fost prenume. Toţi ceilalţi îmi spuneau doar 
Vega, dacă se sinchiseau să îmi spună cumva. 

— Delph? am strigat eu. Sunt aici. 

L-am auzit urcând pe scândurele. Eram la aproape 
douăzeci de metri înălţime. Aveam paisprezece sesiuni, 
poate puţin mai mult. Eram şi femelă. 

Să ai paisprezece sesiuni şi să fii femelă nu erau lucruri 
privite cu ochi buni în Wormwood, satul în care locuiam 
amândoi. Nu-mi fusese niciodată clar de ce. Dar îmi plăcea 
să fiu tânără. Şi îmi plăcea să fiu femelă. 

S-ar fi zis că eram în minoritate în această privinţă. 

Wormwood era un sat plin de Wugmorţi - Wugi, pe 
scurt. Termenul sat ar sugera un spirit comunitar care pur 
şi simplu nu era prezent în Wormwood. Incercam să ajut 


8 


din când în când, dar îmi alegeam prost bătăliile. Unii 
Wugi nu aveau nici încredere, nici compasiune. Încercam 
să îi evit pe aceia. Uneori îmi era greu, pentru că aveau 
tendinţa să îmi iasă în cale. 

Capul lui Delph se ivi deasupra scândurilor. Era mult 
mai înalt decât mine, iar eu eram înaltă pentru o femelă, 
având peste un metru şaptezeci şi cinci. Creşteam în 
continuare, pentru că toţi cei din familia Jane creşteau 
târziu. Despre bunicul meu, Virgil, se spunea că mai 
crescuse zece centimetri după vârsta de douăzeci de ani. 
Şi patruzeci de sesiuni mai târziu venise Evenimentul lui, 
iar înălţimea devenise nesemnificativă pentru că nu mai 
rămăsese nimic din el. 

Delph avea aproape trei metri şi nişte umeri care se 
întindeau precum coroana plopului meu. Avea şaisprezece 
sesiuni şi o coamă de păr negru care părea mai degrabă 
alb-gălbuie din cauza prafului pe care el nu se sinchisea să 
îl spele. Lucra la Moară, ridicând saci grei de faină, aşa că 
şi mai mult praf i-ar fi luat locul celui spălat. Avea o frunte 
lată, joasă, buze pline şi ochi la fel de întunecaţi precum 
părul lui atunci când nu era prăfuit. Arătau ca două găuri 
gemene în capul lui. Cred că ar fi fost fascinant să pot 
vedea ce se petrece în capul lui Delph. Şi, ca să fiu sinceră, 
ochii lui erau frumoşi. Uneori îmi pierdeam cumpătul când 
mă privea. 

Nu era calificat să lucreze la Hornuri, unde era nevoie 
de o anumită creativitate. lar pe Delph nu îl văzusem 
niciodată creând altceva decât bătăi de cap altora. Mintea 
lui bătea adesea câmpii. Aşa făcuse încă de când avea doar 
şase sesiuni. Nimeni nu ştia ce se întâmplase cu el sau, 
dacă ştiau, nu îmi spuneau mie. Credeam că Delph ţinea 
minte ce se întâmplase. Şi că asta îi făcuse ceva la cap. Era 
evident că nu fusese un Eveniment, pentru că n-ar mai fi 
rămas nimic din el. Dar poate că fusese ceva apropiat. Şi 
totuşi, uneori Delph spunea lucruri care mă făceau să cred 
că în mintea lui era mult mai mult decât ar fi crezut 
majoritatea Wugilor. 

Dacă lucrurile nu stăteau tocmai bine în capul lui Delph, 


9 


nu era nimic în neregulă cu înfăţişarea lui exterioară. Era 
chipeş, asta era clar. Deşi nu părea să observe niciodată, 
am văzut multe femele privindu-l într-un anumit fel atunci 
când treceau pe lângă el. Îşi doreau un sărut, eram sigură. 
Dar Delph trecea întotdeauna mai departe. lar umerii lui 
largi şi braţele şi picioarele lui lungi şi musculoase îi 
dădeau o putere pe care niciun alt Wug nu ar fi putut-o 
egala. 

Delph se instală lângă mine, cu picioarele încrucişate în 
dreptul  gleznelor osoase atârnând peste marginea 
scândurilor pline de aşchii. Abia era suficient loc pentru 
amândoi acolo sus. Dar lui Delph îi plăcea să urce la mine 
în copac. Nu avea alte locuri în care să se ducă. 

Mi-am îndepărtat părul lung şi încâlcit din dreptul 
ochilor şi m-am concentrat asupra unei pete de mizerie de 
pe braţul meu slab. Nu am şters-o, pentru că aveam multe 
astfel de pete. Şi, precum praful de la Moară al lui Delph, 
ce rost ar fi avut? Viaţa mea era oricum plină de mizerii. 

— Delph, ai auzit zgomotul de mai devreme? 

Mă privi. 

— C-ce s-să aud? 

— Câinii de atac şi ţipetele? 

Se uită la mine de parcă aş fi fost sonată. 

— E-eşti t-teafără, Ve-Vega Jane? 

Am încercat din nou. 

— Consiliul ieşise cu câini de atac urmărind ceva. 

Am vrut să spun pe cineva, dar m-am hotărât să păstrez 
secretul. 

— Erau lângă Quag. 

Incepu să tremure când auzi acest nume, aşa cum ştiam 
că avea să se întâmple. 

— Qu-Qu-Qu... Inspiră înfricoşat şi spuse doar: Rău. 

M-am hotărât să schimb subiectul. 

— Ai mâncat? l-am întrebat pe Delph. 

Foamea era ca o rană dureroasă, purulentă. Când ţi-era 
foame, nu te puteai gândi la nimic altceva. 

Delph scutură din cap că nu. 

Am scos o mică cutie de tablă care funcţiona pe post de 


10 


cămară portabilă. Înăuntru aveam o bucată de brânză de 
capră şi două ouă fierte, o bucăţică de pâine prăjită şi nişte 
sare şi piper, pe care le ţineam în degetare de cositor 
făcute chiar de mine. Foloseam mult piper în Wormwood, 
mai ales în supe. Piperul îndrepta multe neajunsuri, cum 
era gustul de carne stricată şi de legume mucegăite. Mai 
avusesem şi o murătură dulce, dar o mâncasem deja. 

I-am întins cutia. Era pentru prima mea masă, dar eu nu 
eram la fel de mare ca Delph. El avea nevoie de mai multe 
lemne pe foc, cum se spunea la noi. Aveam să mănânc şi 
eu, la un moment dat. Mă pricepeam să amân momentul. 
Delph nu putea s-o facă. Delph era un Wug direct. Şi eu 
consideram asta printre calităţile lui cele mai adorabile. 

Îşi presără sare şi piper peste ouă, brânză şi pâine, apoi 
le înfulecă într-o înghiţitură lungă. l-am auzit stomacul 
huruind, când mâncarea se instală în ceea ce fusese o 
peşteră goală. 

— Mai bine? l-am întrebat eu. 

— M-mai b-bine, mormăi el mulţumit. Mersi, Ve-Vega 
Jane. 

M-am frecat la ochi pentru a-mi alunga somnul. Mi se 
spusese că ochii mei sunt de culoarea cerului. Dar alteori, 
când norii acopereau cerul, puteau arăta argintii, de parcă 
aş fi absorbit culorile de deasupra. Era singura schimbare 
care mi s-ar fi putut întâmpla. 

— M-mergi s-să îi vezi pe mama şi pe tatăl tău lumina 
asta? mă întrebă Delph. 

L-am privit rapid. 

— Da. 

— P-pot s-să v-vin şi eu? 

— Desigur, Delph. Ne putem întâlni acolo după Hornuri. 

Dădu din cap, mormăi cuvântul Moară, se ridică şi 
cobori repede pe scânduri până la pământ. 

L-am urmat, îndreptându-mă spre Hornuri, acolo unde 
lucram, făcând lucruri drăguţe. În Wormwood, era o idee 
bună să te mişti tot timpul. 

Şi aşa făceam şi eu. Dar într-un mod diferit în acea 
lumină. O făceam cu imaginea cuiva fugind în Quag, când 


11 


asta era practic imposibil, întrucât însemna moarte. Aşa că 
m-am convins că nu am văzut ceea ce crezusem. 

Dar aveau să treacă multe momente înainte să îmi dau 
seama că văzusem perfect. Şi că viaţa mea în Wormwood, 
atât cât fusese ea viaţă, nu avea să mai fie la fel. 


12 


DUO 


Hornurile 


Pe măsură ce mă apropiam de destinaţia mea, am tras 
aer în piept şi mirosul aproape că m-a ameţit. Duhoarea 
îmi era deja în pori, imposibil de spălat, indiferent cât aş fi 
stat sub găleți cu apă de ploaie sau sub ţevi. Am trecut de 
un colţ pe cărare şi le-am văzut înălțându-se în faţa mea: 
Hornurile. Îi spuneam aşa construcţiei pentru că avea 
multe hornuri care trimiteau funinginea şi praful departe. 
Cărămidă peste cărămidă, înaltă până la cer. Nu aveam 
nicio idee care fusese menirea sa iniţială sau dacă fusese 
folosită pentru altceva în afară de producerea de lucruri 
drăguţe. Era inimaginabil de mare şi extrem de urâtă, ceea 
ce îi făcea menirea actuală mai degrabă ironică. 

Un Wug zbârcit stătea în faţa uşilor imense cu mica lui 
ştampilă cu cerneală. Numele lui era Dis Fidus. Nu aveam 
nicio idee cât de bătrân era Dis Fidus, dar trebuie să se fi 
apropiat de o sută. 

M-am îndreptat spre el şi mi-am întins mâna. Partea de 
sus a acesteia era decolorată de la cerneala adunată în 
două sesiuni de lucrat acolo. Îmi puteam imagina doar cum 
avea să arate după încă zece sau douăzeci de sesiuni. 
Pielea din zona aceea avea să îmi rămână permanent 
albastră. 

Fidus îmi apucă mâna cu braţul lui scheletic şi-mi puse 
ştampila pe piele. Nu aveam nicio idee de ce se mai făcea 
asta. Nu avea nicio logică şi astfel de lucruri fără logică 
îmi dădeau bătăi de cap. Deoarece, aveam eu o bănuială 
puternică, aveau logică pentru cineva. 

L-am privit pe Dis Fidus, încercând să-mi dau seama din 
trăsăturile lui dacă auzise despre urmărirea din acea 
lumină. Dar avea o înfăţişare atât de înfricoşată tot timpul, 


13 


încât era imposibil să-mi dau seama. Am intrat în Hornuri. 

— Îmi place ca lucrătorii mei să fie aici mai devreme de 
trei fărâme înainte de a doua lumină, Vega, se auzi o voce. 

Julius Domitar era mare şi pufos ca o broască dolofană. 
Şi pielea îi era de o nuanţă ciudată de verde mocirlos. Era 
cel mai plin de sine Wug pe care îl cunoşteam în 
Wormwood şi competiţia pentru acel titlu era una aprigă. 
Când spunea că „lucrătorii“ lui trebuie să fie acolo mai 
devreme de trei fărâme vorbea serios. Eram totuşi singura 
femelă de la Hornuri. 

M-am întors să-l privesc prin uşa biroului său. Stătea 
acolo la mica lui masă rabatabilă pe care se aflau sticle de 
cerneală de la Quick şi Stevenson, singurii furnizori de 
cerneală din Wormwood. Domitar ţinea în mână băţul lui 
de cerneală şi pe birou avea numeroase suluri de hârtie. 
Domitar iubea sulurile. De fapt, iubea ceea ce se afla pe 
acestea: înregistrările. Mici informaţii despre vieţile 
noastre de lucrători. 

— Trei fărâme este totuşi devreme, am zis eu, 
îndepărtându-mă. 

— Mulţi o duc mai rău decât tine, Vega, a răspuns 
Domitar. Nu uita asta. O duci bine aici. Dar asta se poate 
schimba. Oh, da... 

M-am zorit spre sala principală de lucru de la Hornuri. 
Cuptoarele fuseseră aprinse de mult. Furnalele uriaşe 
dintr-un colţ nu erau aprinse niciodată. Acestea dădeau 
încăperii o senzaţie de umezeală chiar şi în luminile cele 
mai reci. Dactilii musculoşii loveau metalele cu ciocanul şi 
cleştii, făcând un sunet asemănător cu cel al clopotelor de 
la Clopotniță. Transpiraţia li se scurgea pe tâmple şi pe 
spatele sculptat, punctând podeaua din jurul picioarelor 
lor. Nu îşi ridicau niciodată privirea de la munca lor. 
Tăietorii tăiau lemn şi metale dure şi moi. Amestecătorii 
aveau grijă de vasele enorme în care se amestecau 
ingredientele. 

Wugii de aici erau exact ca mine, comuni din toate 
punctele de vedere şi muncitori - încercând pur şi simplu 
să supravieţuiască. Şi aveam să facem aceeaşi muncă tot 


14 


restul sesiunilor noastre. 

Am pornit spre dulapul meu din lemn dintr-o încăpere 
aflată departe de sala principală, unde mi-am luat 
pantalonii de lucru, şorţul greu din piele, mănuşile şi 
ochelarii de protecţie. M-am îndreptat spre staţia mea de 
lucru, aflată în spatele încăperii principale. Aceasta consta 
dintr-o masă masivă de lemn foarte pătată, un cărucior 
vechi şi deteriorat cu roţi din metal, un set de unelte mari 
şi mici care mi se potriveau precis în mâini, câteva 
instrumente de testare care reprezentau controlul nostru 
al calităţii şi sticle de vopsea, coloranţi, acizi şi alte 
materiale pe care le foloseam din când în când. 

Munca mea era uneori periculoasă şi de aceea purtam 
atât de multe echipamente de protecţie. Mulţi dintre cei 
care lucrau acolo o făceau cu degete, ochi, dinţi sau chiar 
membre lipsă. Nu mi-ar fi plăcut să fiu ca ei şi să am părţi 
ale corpului în minus. Îmi plăceau destul de mult cele pe 
care le aveam. Erau în număr potrivit şi în cea mai mare 
parte se armonizau. 

Am trecut de scările largi de piatră cu balustrade din 
marmură ce duceau spre etajul al doilea de la Hornuri. 
Erau un element destul de elegant într-un asemenea loc şi 
mă făceau să mă gândesc, nu pentru prima oară, că 
Hornurile nu fuseseră întotdeauna o fabrică. l-am zâmbit 
Wugmortului care stătea de pază acolo. 

Numele lui era Ladon-Tosh şi nu-l auzisem niciodată 
vorbind. Peste umăr ţinea o morta cu ţeavă lungă. Avea şi 
o sabie în teacă şi un cuţit într-o apărătoare mică de piele 
pe o curea neagră groasă. Singura lui sarcină acolo era să 
ne oprească să ajungem la cel de-al doilea etaj al 
Hornurilor. Cu păr negru cărbune, lung, o faţă plină de 
cicatrice, un nas coroiat care părea să-i fi fost rupt de mai 
multe ori şi ochi ce păreau morţi, Ladon-Tosh era suficient 
de impozant chiar şi fără toate acele arme. Cu ele, era 
înfricoşător din toate punctele de vedere. 

Auzisem că, odată, cu mult timp înainte să lucrez eu la 
Hornuri, un tembel încercase să treacă de Ladon-Tosh şi 
să urce scările. Se spunea că Ladon-Tosh îl înjunghiase cu 


15 


cuțitul, îl împuşcase cu morta şi îi tăiase capul cu sabia, 
aruncându-i apoi rămăşiţele într-unul dintre furnalele care 
ardeau la Hornuri lumină şi noapte. Nu eram sigură dacă 
credeam asta, dar nici sigură de contrariu nu eram. 

Din acel motiv, eram mereu impecabil de politicoasă cu 
Ladon-Tosh. Nu-mi păsa că nu mă privea şi că nu vorbea 
cu mine niciodată. Voiam doar să ştie că avea un prieten în 
mine. 

Când am început întâia oară să lucrez acolo, era un 
Wugmort pe nume Quentin Herms care mă ajuta la 
finisaje. Asta făceam eu la Hornuri - eram o Finisoare. 
Intrasem acolo la prima mea lumină şi Domitar nu făcuse 
decât să latre: 

— Ai întârziat două fărâme. Să nu se mai întâmple 
niciodată. 

La acea primă lumină, îmi coborâsem privirea spre mâna 
ştampilată cu cerneală şi mă întrebasem ce aveam să fac 
în acel loc. Îmi găsisem staţia de lucru doar pentru că avea 
numele meu pe ea - un dreptunghi din metal scrijelit cu 
litere argintii pe care scria VEGA JANE, înşurubat în masă. 
Nu era un semn drăguţ. 

Şi tot timpul mă gândisem: „Nu doar numele meu este 
înşurubat în masă. Şi eu sunt“. 

La acea primă lumină, în timp ce stăteam lângă masa 
mea de lucru, Quentin se grăbise să vină către mine şi să 
mă salute. Era un prieten de familie şi fusese mereu foarte 
cumsecade cu mine. 

— Credeam că începi la următoarea lumină, Vega, 
spusese el. Sau aş fi fost pregătit pentru tine. 

— Nu ştiu ce să fac, i-am răspuns eu pe un ton disperat. 

S-a întors la staţia lui şi apoi a revenit la mine cu o 
figurină făcută din metal: un tânăr mascul mângâind un 
câine. 

— Asta - sau alte lucruri de felul ăsta - vei finisa tu, mi-a 
spus. Asta este din metal. Vei finisa şi lucruri din lemn, 
ceramică, lut şi alte materiale. Pe acest Wug şi câinele lui 
îi voi picta eu în culori plăcute. 

— De unde ştii ce culori să foloseşti? l-am întrebat eu. 


16 


— Există instrucţiuni pentru fiecare obiect de pe bancul 
tău de lucru. Dar ai şi puţină libertate să îţi foloseşti 
creativitatea. Uneori vei picta, alteori vei sculpta, uneori 
vei face câte o formă şi alteori vei face obiectele să arate 
mai vechi decât sunt. 

— Dar nimeni nu m-a învăţat să fac lucrurile acestea. 

— Ştiu că ai arătat abilităţi artistice în timpul învăţării, 
spuse el. Altfel nu te-ar fi trimis aici să devii Finisoare. 

L-am privit pe Quentin. 

— Credeam că o să fiu şi instruită. 

— Vei fi. Am să te instruiesc eu. 

— Şi munca ta? l-am întrebat eu, privind spre obiectele 
nefinisate de pe bancul lui de lucru. 

— Asta va face parte din instruirea ta, să mă ajuţi să le 
finisez. Am aşteptat cu nerăbdare această lumină, Vega. 
Am sperat mereu că vei fi repartizată la Hornuri. 

Şi mă învățase. La fiecare lumină, intrasem zâmbind, dar 
doar pentru că şi Quentin se afla acolo. Învăţasem rapid, 
până când aptitudinile mele ajunseseră să rivalizeze cu ale 
lui. 

Îmi aminteam toate acestea acum nu din motive 
nostalgice, ci dintr-o pricină cu totul diferită. Pentru că, de 
fapt, Quentin Herms fusese Wugul pe care îl văzusem 
grăbindu-se să intre în Quag cu acei câini şi cu Consiliul pe 
urmele sale. Ştiam că nu avea să fie la Hornuri în acea 
lumină. Mă întrebam dacă aveau şi alţii să-şi dea seama de 
asta. 

Mintea îmi era stăpânită mai mult de frică decât de 
uimire, aşa că m-am întors spre singurul lucru pe care 
ştiam să-l fac: să finisez lucruri drăguţe ce aveau să fie 
cumpărate de Wugii care şi le puteau permite. Eu nu mă 
număram printre ei. 

Mi-am ridicat prima însărcinare a luminii aceleia. Un bol 
mic, nefinisat, din porțelan, care trebuia pictat şi apoi 
băgat la cuptor. 

Când am ridicat bolul, capacul a alunecat şi aproape a 
căzut. L-am pus pe masă şi am apucat bolul mai ferm. 

Atunci am zărit o bucăţică de pergament ascunsă în el. 


17 


M-am uitat în jurul meu ca să văd dacă eram privită şi apoi 
mi-am băgat mâna cu atenţie în bol şi l-am scos. L-am 
ascuns într-o cârpă, pe care am pus-o apoi pe bancul de 
lucru şi am deschis-o, desfăcând şi bucata de pergament. 
Scrisul era mic şi precis, iar cuvintele erau clare. 


Nu mă mai întorc la Hornuri, Vega. Du-te la copacul 
tău în noaptea asta. Ce vei găsi acolo te poate elibera 
de Wormwood, dacă asta iţi doreşti. QH. 


Am făcut ghemotoc pergamentul şi l-am înghiţit. În timp 
ce îmi cobora pe gât, am ridicat privirea şi am văzut trei 
masculi intrând în biroul lui Domitar. Erau toţi membri ai 
Consiliului, aşa cum o arătau tunicile negre pe care le 
purtau. Jurik Krone se afla printre ei, ceea ce nu era un 
lucru bun. Mă văzuse lângă Quag în acea lumină. 
Coroborat cu faptul că lucram lângă Quentin, ar fi putut să 
nu dea bine pentru mine. 

După treizeci de fărâme, mi-am ridicat privirea când am 
auzit uşa lui Domitar. Toate tunicile negre se holbau la 
mine. Mi-am simţit corpul înţepenind, de parcă aş fi fost 
împunsă de unul dintre cleştii încinşi pe care îi foloseau 
Dactilii în munca lor. 

Krone înaintă, cu ceilalţi membri ai Consiliului după el. 
Ţinea în mână un obiect. Când l-am văzut, am rămas fără 
aer. L-am recunoscut de îndată, deşi nu-l mai văzusem de 
multe sesiuni. Mă întrebam de ce acum îl ţinea Krone. 

— Ne întâlnim din nou, Vega, zise Krone, în timp ce el şi 
prietenii lui îmi înconjurau bancul de lucru. 

— Da, aşa e, am zis eu, încercând să îmi păstrez vocea 
fermă - dar cuvintele îmi ieşiră tremurate straşnic, ca un 
bebeluş făcând primii paşi. 

Întinse obiectul pe care îl ţinea în mână. Era un inel. 

— Recunoşti asta? 

Am dat din cap. 

— A fost al bunicului meu. 

Pe metal era inscripţionat un model care se potrivea cu 
cel pe care bunicul îl avea pe dosul mâinii. Trei cârlige 


18 


conectate de parcă ar fi fost unul singur. Nu ştiusem 
niciodată ce înseamnă şi el nu vorbise despre asta, cel 
puţin nu cu mine, dar eram foarte tânără când el suferise 
Evenimentul. 

— Îmi poţi spune cum a ajuns inelul lui Virgil Alfadir 
Jane în bordeiul lui Quentin Herms? întrebă Krone 
răbdător, dar cu o tensiune evidentă în voce. 

Am scuturat din cap, cu stomacul făcându-mi salturi 
mortale şi plămânii lărgindu-se mai rapid decât mi-aş fi 
dorit să o facă. 

— Am presupus că a dispărut odată cu el, atunci când 
bunicul a avut Evenimentul. După cum ştii, nu mai rămâne 
nimic dintr-un Wug după un Eveniment. 

Krone aruncă inelul pe bancul meu de lucru. Când m-am 
întins să-l iau, şi-a înfipt vârful cuţitului în gaura inelului, 
fixându-l în lemn. Mi-am retras rapid mâna şi m-am holbat 
la el înfricoşată. 

Îşi scoase încet lama şi ridică inelul. A 

— Îl cunoşti pe Herms? întrebă Krone încet. Îţi este 
prieten, nu-i aşa? 

— E un prieten de familie. Este singurul Finisor de aici 
în afară de mine. 

— De ce nu-i la muncă în lumina asta? 

— Nu ştiu, am răspuns cu sinceritate. 

Totuşi, eram extrem de uşurată că înghiţisem biletul lui 
Quentin. 

— Poate că este bolnav sau rănit. 

— Niciuna, nici alta. 

Veni mai aproape de mine. 

— Hai să fim cinstiţi! Ai fost lângă Quag la prima lumină. 
Ai văzut că îl urmăream. 

— Ţi-am spus, nu am văzut nimic. Şi nu mi-ai spus pe 
cine urmăreaţi. 

Am privit faţa lui Krone. 

— Dar de ce îl urmăreaţi pe Quentin? 

— Există legi, Vega, legi pe care Quentin le-a încălcat. Şi 
pentru asta va fi pedepsit. 

Krone mă privi cercetător, o privire care păru să nu lase 


19 


neatinsă nicio firidă a fiinţei mele. 

— Dacă încearcă să te contacteze, vei informa Consiliul 
de îndată. Consecințele vor fi aspre dacă nu o faci. Este o 
problemă serioasă, Vega. Foarte serioasă. Făcu o pauză, 
apoi adăugă: E vorba despre Valhall pentru cei care nu se 
supun. 

Fiecare Wug de acolo inspiră adânc, inclusiv eu. Niciun 
Wug nu-şi dorea să fie închis într-o cuşcă în văzul tuturor 
şi păzit de animalicul Nida şi de teribilul shuck negru. 

Îşi puse mâna pe umărul meu şi strânse uşor. 

— Mă bazez pe ajutorul tău în problema asta, Vega. 
Wormwoodul trebuie să fie unit în astfel de situaţii. 

Apoi îşi trecu mâna peste faţa mea, desprinzând ceva. 
Era o bucată de pergament din biletul lui Quentin care mi 
se lipise de piele. Cu un sentiment de groază, am văzut o 
urmă de cerneală pe el. 

— O rămăşiţă din munca ta, poate? întrebă el. 

Privirea lui Krone mă sfredeli din nou. Apoi se răsuci pe 
picioarele lui încălţate în cizme şi se îndepărtă. Colegii îl 
urmară. 

L-am privit pe Domitar. Nu-l mai văzusem niciodată atât 
de palid şi cu pielea atât de cleioasă. 

— Vei coopera sau vei ajunge la Valhall, îmi spuse el, 
apoi se întoarse pe loc, aproape prăbuşindu-se înainte să 
dispară în biroul lui. 

M-am întors la munca mea şi am aşteptat venirea nopţii. 


20 


TRES 


Hector şi Helen 


După ce clopoţelul a sunat, indicând sfârşitul lucrului la 
Hornuri, m-am schimbat din nou în hainele mele zdrenţuite 
şi am pornit pe jos spre Wormwood. Eram atât de plină de 
nerăbdare, încât îmi venea să alerg tot drumul. Imi doream 
să vină mai repede noaptea şi să pot fugi la copac, dar nu 
aveam ce să fac ca timpul să treacă mai repede. 

Drumul meu propriu-zis spre Wormwood nu dura mult. 
Wormwood nu era o aşezare întinsă. Era compactă, ca un 
pumn mic aşteptând să lovească ceva. Existau rânduri de 
magazine de fiecare parte a Străzii Principale, care era 
pavată cu piatră cubică. Acele magazine vindeau lucruri de 
care Wugmorţii aveau nevoie, precum haine, pantofi, 
alimente de bază, farfurii şi căni. Un spiţer vindea ierburi, 
pomezi şi bandaje. Exista chiar şi un loc care vindea o 
esenţă de fericire, ce era la mare căutare. Mi s-a spus că 
magazinul o ducea bine. Ştiam că ne este bine în 
Wormwood, dar se pare că ne venea greu să o credem. 

În timp ce umblam, mintea mi-o luase razna. Krone şi 
Consiliul îl urmăriseră pe Quentin, care fugise în Quag. ÎL 
văzusem chiar înainte să dispară. li văzusem expresia de 
pe faţă. Era una de teroare, dar exista şi o oarecare 
uşurare. Uşurare înainte să intre în Quag? Mintea mea nu 
putea pricepe un asemenea lucru. 

Inaintând alene, am trecut pe lângă Loons. Fusese 
bordeiul meu în ultimele două sesiuni, de când mama şi 
tatăl meu fuseseră trimişi la Ingrijire. Loons era un 
dreptunghi de scânduri deformate, sticlă murdară şi ţigle 
crăpate. Avea două etaje, cu cinci camere mici la cel de 
sus şi şase chiriaşi în fiecare cameră. Asta însuma până în 
treizeci de Wugmorţi cu o igienă precară în aceeaşi 


21 


clădire. 

De aceea îmi preferam copacul. 

Am trecut prin faţa bordeiului Loons şi un Wugmort pe 
care îl ştiam foarte bine a ieşit afară. Numele lui era 
Roman Picus. Îşi purta veşmintele obişnuite: o pălărie 
lăsată cu o adâncitură la mijloc, o salopetă albastră nu 
foarte curată, cămaşă albă, vestă neagră, cizme portocalii 
din piele de garm şi o haină lungă, unsuroasă. Avea 
mustăţi lungi care-i atârnau de ambele părţi ale feţei, 
curbându-se ca nişte cârlige de pescuit pe obrajii lui bătuţi 
de soare. Un ceas greu din bronz suspendat de un lanţ 
noduros îi atârna în faţa vestei. Pe cadranul ceasului erau 
diferitele secţiuni ale luminii şi ale nopţii împărţite în 
compartimentele lor. 

— Lumină bună, Vega, spuse el în silă. 

Am dat din cap înspre el. 

— Lumină bună, Roman. 

— Vii de la Hornuri? 

— Da. Îl iau pe John de la Învăţare şi apoi ne întâlnim cu 
Delph la Îngrijire. 

Pufni zgomotos. 

— De ce-ţi mai pierzi timpul cu idiotul ăla care nu-i bun 
de nimic n-o să înţeleg niciodată. Dar presupun că nu ai o 
părere prea bună despre tine, şi în privinţa asta sunt şi eu 
de acord cu tine, femelă. 

— Dacă eşti de părere că Delph este aşa un ratat, de ce 
nu-l provoci la următorul Duel? 

Faţa i se înroşi. 

— Sunt mult prea bătrân pentru Duel. Dar în vremurile 
mele bune, femelă... 

— Şi câte Dueluri ai câştigat în vremurile tale bune, 
masculule? 

Se strâmbă. 

— Ai face bine să fii atentă, Vega, mormăi el. Ai face 
bine să treci mai departe şi să-ţi vezi de treabă. 

— Vorbind de treceri, tu încotro te îndrepţi, Roman? 

Mă privi de parcă i-aş fi dat o palmă. 

— Îmi pui tu mie o asemenea întrebare? 


22 


— Avem aşa o conversaţie drăguță, doream să o duc mai 
departe. 

— Vrei să te reclam la Consiliu, Vega? 

— Categoric. Am auzit că la trei sau mai multe 
infracţiuni, Wugul în cauză are dreptul la un premiu. 

— Nu am fărâme destule ca să discut într-o doară cu 
amărâţi ca tine. 

Dar apoi se opri şi mă studie. 

— Quentin Herms? întrebă el. 

— Ce-i cu el? 

— Am auzit că a tulit-o. 

— Poate, am răspuns eu precaută. 

Roman ridică din umeri şi îşi privi cizmele. 

— Poate l-a prins un garm. Ha! 

— Ai strâns toate chiriile pentru sfertul de sesiune? l-am 
întrebat eu, schimbând intenţionat subiectul. 

Nu doream să discut despre Quentin Herms. 

Zâmbi răutăcios şi întinse o mână mare, soioasă. 

— Dacă tot veni vorba, acum am să o încasez pe ata, 
Vega. 

l-am întins o mică bucată de pergament scrisă şi 
ştampilată. ă 

— Am plătit după ce l-am dus pe John la Invăţare. 
Secretarul tău mi-a făcut o reducere pentru că i-am dus 
chiar eu banii şi l-am scutit de un drum. 

Zâmbetul lui se prefăcu într-o încruntare. 

— Aşa a făcut, serios? Ei bine, o să vedem noi în privinţa 
asta. 

— Numai gura-i de tine, Roman. 

— Şi ce naiba vrei să spui cu asta? 

— Secretarul tău mi-a arătat sulul oficial prin care 
autorizai reducerea. Îmi place să ştiu astfel de lucruri 
înainte să-mi pun la bătaie salariul pentru o cămăruţă în 
grămada aia de bălegar pe care tu o numeşti spaţiu de 
închiriat. 

Dacă voia, Roman putea să ne dea pe mine şi pe fratele 
meu afară din bordeiul L.oons. Poate că într-un fel îmi şi 
doream asta. Dar se întoarse pur şi simplu şi se îndepărtă, 


23 


aşa că m-am grăbit şi eu să plec. 

Învăţarea era într-o clădire aflată în cealaltă parte a 
Străzii Principale. Putea să adăpostească acolo câteva sute 
de tineri, dar acum erau mai puţin de jumătate. Învăţarea 
se făcea în Wormwood, dar nu cu prea multă energie. 
Stând pe pietrele cubice şi aşteptând, mi-a trecut prin 
minte că partea de sus a acoperişului clădirii avea un 
aspect trist. Acoperişul se curba puţin în jos, de parcă s-ar 
fi încruntat. 

Uşa se deschise şi tinerii începură să iasă din clădire. 
Ultimul Wug care ieşi era fratele meu. 

John Jane era scund şi slăbuţ şi părea mult prea mic 
pentru vârsta lui. Părul îi era întunecat şi lung, aproape la 
fel de lung ca al meu. Nu-mi dădea mie sau oricui altcuiva 
voie să-l tai. Nu era puternic, dar se lupta cu tine dacă 
încercai să-i tai părul. Privirea îi era coborâtă. Era evident 
încântat de picioarele lui, care erau disproporționat de 
lungi şi care promiteau o înălţime mai mare. John Jane nu 
arăta cine ştie ce, dar în capul lui se întâmplau multe. 

L-am văzut făcând observaţii despre lucruri la care eu 
nu m-aş fi gândit vreodată. Şi nu uita niciodată ceva. Doar 
în momentele intime, când eram împreună, aflam cu 
adevărat ce se întâmpla în mansarda lui. Acea cameră era 
plină la el, mult mai plină ca la mine. 

Un zâmbet sfios îi înflori pe faţă şi începu să meargă mai 
repede. Mi-am ridicat cutia de tablă. Pe drum, mă oprisem 
şi culesesem nişte mure şi mai aveam şi o aripă pe care i-o 
luasem şi pe care o afumasem în cuptor la Hornuri. Lui 
John îi plăcea carnea, deşi nu avem prea multă la Lioons. 
Traversă rapid pietrele cubice, deschise cutia şi văzu 
aripa. Mă privi şi zâmbi din nou. În cea mai mare parte a 
timpului, nu-l înţelegeam pe John, dar îmi plăcea să îi văd 
acel zâmbet. Nu li se dădea mâncare în timpul Invăţării, 
deşi petreceau mult timp acolo. Spuneau că mâncarea le 
distrăgea atenţia celor tineri. Eu eram de părere că lipsa 
mâncării distrăgea atenţia oricui. Aşa le-am şi zis când 
eram mică. Era de mirare, îmi dădeam seama acum, că mă 
lăsaseră să rămân până la vârsta de douăsprezece sesiuni, 


24 


vârsta la care Învăţarea înceta. Era mult prea devreme, 
după părerea mea, dar nu eu făceam regulile, nu-i aşa? 

John îmi prinse mâna cu mâna lui liberă şi plecarăm. 
Făcând asta, am privit în jurul meu. Din loc în loc erau 
grupuri de Wugmorţi care vorbeau în şoaptă. Am văzut şi 
membri ai Consiliului în tunicile lor negre agitându-se ca 
şobolanii în jurul gropii de gunoi. 

Îl văzusem pe Quentin fugind în Quag. Nu doar pentru 
că membrii Consiliului îl fugăreau cu câini. Biletul lui îmi 
spusese că nu intenţiona să se întoarcă şi acel bilet fusese 
pus în acel bol înainte de prima lumină. În mod clar, 
Quentin plănuise să intre în Quag, cu sau fără Consiliu şi 
câini. Dar de ce? Nu exista nimic în Quag cu excepţia unei 
morţi sigure. Şi nimic de cealaltă parte a Quagului. Dar 
biletul lui Quentin preciza că ceea ce îmi lăsase avea să mă 
elibereze de Wormwood. Mintea îmi sări la concluzia 
evidentă. 

Mai exista ceva dincolo de Quag. Sau cel puţin aşa 
credea el. 

Mi-am întors din nou atenţia spre John. 

Aveam un ritual, John şi cu mine. La fiecare a doua 
lumină după Învăţare, ne duceam să ne vedem părinţii la 
Îngrijire, acolo unde erau trimişi Wugii care nu se simțeau 
bine şi pentru care Mendenii de la Spital nu puteau să mai 
facă nimic. Locul era păzit de un Wug uriaş numit Non. 

Non ne ştia pe mine şi pe John pentru că mergeam acolo 
extrem de des. Dar de fiecare dată ne trata de parcă ar fi 
fost prima noastră vizită. Mă irita teribil acest lucru, dar 
pe el părea să îl amuze. 

John începuse deja să îşi înfulece înfometat aripa şi 
sucul gras din carne i se prelingea de-a lungul gurii mici. 
Îndreptându-ne spre Îngrijire, l-am văzut pe Delph ieşind 
din umbra adâncă a unui castan. Părea emoţionat. Părul îi 
era şi mai alb după ce lucrase toată lumina la Moară, iar 
faţa şi cămaşa îi erau năclăite de sudoare. Dădu din cap 
timid şi privi spre John. 

— Bună, Delph, spuse John. 

Îi întinse aripa. 


25 


— Vrei să muşti şi tu? 

Ştiam că Delph era tentat. Dar scutură din cap. Credeam 
că ştiu de ce. Era destul de evident cât de plăpând era 
fratele meu. Nu credeam că Delph îşi dorea să îl lipsească 
de bucăţica aceea de mâncare. 

Ne-am întors cu toţii şi am păşit împreună spre intrare. 
Am scrâşnit din dinţi şi i-am spus lui Non că am venit să ne 
vedem mama şi tatăl. L-am lăsat să se uite la pergamentul 
de la Consiliu care ne permitea aceste vizite. Non nu se 
grăbi în examinarea documentului, deşi deja probabil că 
memorase fiecare cuvânt din el. Mi-l înapoie şi apoi se uită 
urât la Delph. 

— Dar numele lui nu este aici, femelă. 

Delph făcu un pas în spate, ceea ce îl făcu pe Non să 
zâmbească maliţios. 

— Ştii, pentru un Wug atât de mare, semeni mai mult cu 
o femelă, nu-i aşa, Delph? spuse Non. [i-e frică şi de 
propria umbră. 

Sări spre Delph, iar acesta se retrase. 

Non tună de râs şi-mi aruncă cheia de la camera 
părinţilor mei. 

— Intraţi, atunci. Nu cred că unul ca el poate să facă 
prea mult rău. 

— Dacă ţin bine minte, Delph te-a bătut la ultimul Duel, 
Non, i-am răspuns eu. Cât timp ai fost inconştient atunci? 

Zâmbetul lui Non dispăru şi, în timp ce treceam pe lângă 
el, îl împinse pe Delph puternic din spate, făcându-l 
aproape să se prăbuşească la pământ. N-am spus nimic şi 
nu l-am privit pe Delph, pentru că ştiam cât de jenat era. 
În mintea mea, îl măcelăream pe Non de o mie de ori, de 
fiecare dată cu mai multă înverşunare. 

Am trecut de uşa de la intrare şi am intrat pe un coridor 
lung, întunecat şi răcoros. Chiar dacă afară era cald, acel 
coridor era mereu răcoros. Nu ştiam cum era posibil aşa 
ceva. În oricare alt loc din Wormwood, singurul mod de a 
face răcoare era să deschizi un geam şi să speri că va veni 
o briză sau să îţi torni apă rece în cap. 

Pe coridor, am trecut pe lângă o Asistentă. Era 


26 


îmbrăcată cu o manta gri şi avea pe cap o bonetă albă. 
Dădu din cap, zâmbi scurt şi trecu mai departe. 

De-a lungul coridorului întins erau numeroase uşi. Toate 
erau închise. Ştiam asta pentru că, la vizitele trecute, 
încercasem să deschid câteva dintre ele. Existau plăcuţe 
de alamă pe uşa fiecărei camere, cu nume pe ele precum 
Judith Frigg, Wolfgang Spriggan şi Irin Grine. Nu îi 
cunoşteam pe aceşti Wugi, dar le văzusem familiile acolo. 
Arătaseră la fel de lipsiţi de expresie şi de speranţă cum 
pesemne că arătam şi eu. 

Plăcuţele de alamă erau scoase doar atunci când Wugul 
al cărui nume fusese pe ele „trecea mai departe“, aşa cum 
se spunea în Wormwood. Mă întrebam când aveau să 
treacă mai departe tatăl şi mama noastră. Am ajuns la uşa 
cu două plăcuţe de alamă. Le-am citit cu voce tare probabil 
a milioana oară. 

— Hector Jane. Helen Jane. 

Nu ştiam de ce făceam asta. L-am privit pe John. El nu 
citea niciodată numele cu voce tare; pur şi simplu le 
spunea pe buze. 

Am scos cheia pe care mi-o dăduse Non, am răsucit-o în 
vechiul lacăt şi uşa s-a deschis. Am păşit înăuntru ezitant. 
John mă urmă. Delph venea ultimul. Am închis uşa în 
spatele nostru. Scotea mereu o şuierătură când era 
închisă. 

În cameră erau două paturi, cu o măsuţă din lemn între 
ele. Nu existau felinare sau lămpi la vedere. Singura 
lumină părea să vină din tavan. Nu ştiu cum reuşeau să 
facă asta. Alt mister. Nu existau ferestre. Când erai la 
Ingrijire, se părea că n-aveai nevoie de lumina soarelui. De 
asemenea, nu erau scaune pe care să ne aşezăm. Probabil 
că nu voiau să încurajeze vizitele lungi. 

Cu Delph rămas în spate, m-am îndreptat spre primul 
pat. 

Tata era mic şi scofâlcit sub o singură pătură închisă la 
culoare. Mi-l aminteam înalt şi puternic. Nu mai era aşa. 
Faţa îi fusese plăcută la vedere. Nici ea nu mai era cum 
fusese. Nu ştiam prea multe despre vindecare sau despre 


27 


lucrurile care te îmbolnăvesc. Dar părea că ceea ce îi 
lipsea tatălui meu era, ei bine, chiar tatăl meu. Nu ştiam 
cum era posibil să furi pe cineva începând dinlăuntru şi să- 
i laşi doar exteriorul, dar părea că tocmai asta păţise. Nu 
aveai cum să vindeci aşa ceva, mă gândeam eu. 

John se furişă lângă mine şi îşi puse mâna pe cea a 
tatălui nostru. Când i-am privit faţa lui John, aceasta părea 
crispată, de parcă ar fi avut dureri. Il mai întrebasem 
despre asta. Pur şi simplu ridica din umeri şi spunea că 
durerea nu era la exterior. 

Am deschis cutia, pe care o adusesem de la serviciu, şi 
am scos o bucată de pânză îmbibată cu apă de la ţevile de 
la Hornuri. I-am pus-o tatei pe frunte. Părea mereu să-i fie 
cald, deşi în cameră era mereu răcoare. Eram atentă să nu 
îl ating cu degetele. Îmi adoram tatăl şi iubisem 
momentele când mă îmbrăţişa. Dar ceva din încăperea 
aceea mă făcea să nu vreau să îl ating. Luptasem cu asta, 
dar nu puteam să îmi înving reținerea. Era ca un zid care 
ne separa. 

John scoase din geanta lui o carte şi începu să îi citească 
încet tatălui nostru. Am privit spre Delph, care stătea ca o 
statuie într-un colţ. 

— Delph, vrei să vii aici să-l vezi? 

Delph făcu un pas în faţă. 

— D-doarme? 

— Cam aşa ceva, Delph. 

I-am lăsat pe John şi pe Delph şi am trecut la patul 
următor. 

Şi mama era prea mică şi prea scofâlcită, deşi fusese la 
fel de înaltă ca mine. Avusese părul lung şi luminos, iar 
când era bătut de vânt, dansa în aer în jurul ei. Acum îl 
avea tuns scurt în jurul capului, aproape ca un al doilea 
craniu. Pătura întunecată îi acoperea corpul ofilit, până la 
gât. 

Şi ea fusese furată dinlăuntru. Nici ea nu mai putea fi 
vindecată. Mendenii erau de acord în privinţa asta. De 
aceea nu îmi dorisem niciodată să devin Menden. Dacă nu 
puteai să-i vindeci pe cei cu adevărat bolnavi, care mai era 


28 


rostul? 

M-am apropiat mai mult de ea. Poate fiindcă eram 
femelă, mă simţisem mereu mai confortabil în preajma 
mamei. Discutam, aveam secrete. Era prietena mea, 
spunându-mi lucrurile pe care trebuia să le ştiu pentru a 
supravieţui aici. Dar simţisem că o parte a ei rămăsese 
ascunsă de mine. 

Mi-am deschis din nou geanta şi am scos sticluţa de apă. 
Am turnat câteva picături pe faţa mamei şi am privit cum a 
rămas acolo mai puţin de un strop înainte ca apa să fie 
absorbită de piele. Nu ştiu de ce făceam asta, poate ca să 
mă conving că era într-adevăr în viaţă, că mai era cineva 
înăuntru. 

L-am privit pe John. Şi el o iubea pe mama, dar între tată 
şi fiu părea să existe o legătură specială. Însă, privindu-l, l- 
am văzut şi pe el ridicându-şi ochii spre ea, cercetând-o 
cum stătea întinsă pe pat. Şi părea că inima lui John 
suferea şi mai mult văzând-o întinsă aşa, decât suferea din 
pricina tatălui. Asta m-a surprins. Fusese o lumină plină de 
surprize în Wormwood, acolo unde nu se întâmpla nimic şi 
unde singurul lucru de care puteam fi siguri era că 
următoarea lumină avea să arate exact la fel ca 
precedenta. 

Delph veni şi el lângă mine şi o privi pe mama. 

— A fost f-foarte bună c-cu mine, spuse Delph. 

— Ştiu, Delph. Aşa era ea. 

Întinse mâna, dar nu o atinse. În schimb, părea să îi 
traseze conturul feţei acolo unde stropii de apă tocmai 
fuseseră absorbiți de piele. 

Douăzeci de fărâme mai târziu, am ieşit din nou pe 
coridorul întunecat şi răcoros şi ne-am apropiat de uşa 
unde stătea de pază Non. M-am pregătit pentru 
comentariile lui insipide. De ce vă mai sinchisiți să veniţi? 
Arată mai bine în lumina asta părinţii voştri? Cum de este 
posibil? 

Mi-am concentrat atenția spre capătul holului, dar nu l- 
am zărit pe Non. Mintea părea să-mi joace feste, pentru că 
Non se afla întotdeauna acolo. Intotdeauna. Dar acum nu 


29 


părea să fie. 

Silueta era înaltă, amenințătoare, consistentă. Părea să 
umple holul larg cu mărimea sa, cu gravitatea sa. Haina îi 
era dintr-un material anost colorat în roşu de Burgundia, 
arătându-i poziţia în Consiliu. El deţinea postul cel mai 
important. Nu era nimeni deasupra lui. 

Îl chema Thansius. Din multe puncte de vedere, el era 
Consiliul. Prin comparaţie, Jurik Krone era doar un ţânţar 
pe fundul unui slep. Îl văzusem doar din depărtare. 
Thansius nu păşea pe pietrele cubice. Nu lucra la Hornuri 
sau la Moară şi nu era Plugar. Dacă Wormwood avea un 
lider, el era acela. 

John şi cu mine am încetinit. Şi John îl văzuse pe 
Thansius şi l-am auzit exclamând. Şi am crezut că bietul 
Delph avea să leşine. 

Ne-a luat de două ori mai mult timp ca să străbatem 
holul decât atunci când am intrat. Chiar şi aşa, tot îmi 
părea mult prea rapid. Când am ajuns la Thansius, acesta 
nu se mişcă. Stătea doar acolo. Era mai înalt chiar şi decât 
Delph. Umerii lui păreau să atingă fiecare latură a holului. 
Se spunea că, în tinereţea lui, niciun Wug nu-l biruise pe 
Thansius la Duel. Îi bătuse pe toţi în teren. Acum era în 
vârstă şi, fiind conducător al Consiliului, nu mai concura. 
Dar arăta de parcă ar fi putut în continuare să o facă. Şi să 
câştige. De aproape, materialul roşu arăta ca un cearşaf 
plin de sânge. 

Când rosti câteva cuvinte, vocea lui groasă, adâncă şi 
demnă păru totuşi nesemnificativă pe lângă corpul lui 
mare. Dar am fost electrizată de fiecare silabă. 

— Să vorbim, Vega Jane. Vreau să vorbim, spuse el. 


30 


QUATTUOR 


Thansius 


John, Delph şi cu mine l-am urmat orbeşte pe Thansius 
trăsură albastră trasă de patru slepi magnifici. Blănurile 
gri le acopereau corpul până spre cele şase picioare 
fusiforme. Se spunea că, la un moment dat, slepii fuseseră 
capabili să zboare. Eu nu crezusem asta niciodată, deşi pe 
pielea unui slep se putea vedea o uşoară proeminenţă 
acolo unde, cândva, poate că fusese o aripă. 

Trăsura era condusă de un Wug pe nume Thomas Bogle. 
Acesta stătea drept ca un copac pe locul vizitiului. 

Îl privi pe Delph. 

— Pleacă de aici, Daniel. Această conversaţie este una 
privată. 

Delph fugi, picioarele lui lungi ajutându-l să dispară din 
vedere în jumătate de fărâmă. 

Thansius ne făcu semn să urcăm. Ne-am supus. Nu 
fiindcă voiam să o facem, ci pentru că el era Thansius. Se 
urcă după noi şi trăsura grea se aplecă într-o parte când se 
aşeză. Masculul trebuia să fi cântărit destul de mult ca să 
aibă un asemenea efect asupra unei trăsuri grele. Nu c-aş 
fi ştiut foarte multe despre trăsuri. Nu mai fusesem 
niciodată în vreuna. 

Thansius se aşeză pe locul din faţa noastră şi îşi aranjă 
roba. Îl privi curios pe John. 

L-am privit şi eu pe fratele meu şi apoi din nou pe 
Thansius. 

— Este fratele meu, John. 

— Ştiu cine este, răspunse Thansius. Mă gândeam dacă 
ar trebui să fie aici sau nu. 

I-am prins lui John mâna, pentru că simţeam frica de 


31 


care fusese cuprins. 

— Ne vizitam părinţii, am zis eu. 

— Din nou, un fapt de care sunt conştient. 

Thansius părea mai bătrân de aproape decât de la 
distanţă. Deşi stătea în umbra scaunului său, îi puteam 
vedea foarte clar faţa. Era grea, încercănată de griji, cu 
ochi mici şi cu pielea din jurul lor puhavă. Totuşi, chiar cu 
barba lui mare, faţa îi părea prea mică pentru masivitatea 
corpului. Părul lui lung era un amestec ciudat de crem şi 
argintiu, la fel ca barba. Părea curat şi mirosea a flori de 
poiană. În mod normal, m-aş fi bucurat de acel miros. Dar 
acum, mă făcea să îmi fie greață. 

— Cred că aş prefera ca el să aştepte afară, spuse 
Thansius în cele din urmă. 

— Eu aş vrea să rămână, am răspuns eu şi apoi mi-am 
ţinut respiraţia. 

Nu ştiam de unde îmi venise curajul. Să vorbeşti cu 
Thansius era o ocazie unică în viaţă. Să îi răspunzi lui 
Thansius era de neconceput. 

Thansius îşi ridică privirea spre mine. Nu părea furios, ci 
doar amuzat. Preferam amuzamentul în locul furiei când 
era vorba de unul ca el. 

— Şi de ce anume? 

— În caz că ceea ce vrei să îmi spui îl priveşte. Atunci nu 
ar trebui să repet, pentru că sunt convinsă că nu aş putea 
să îţi egalez elocvenţa, Thansius. 

O spusesem cu toată sinceritatea. Thansius era un Wug 
foarte învăţat, cu abilităţi oratorice deosebite. Tuturor ne 
plăcea să-l ascultăm, chiar dacă nu înţelegeam întotdeauna 
ce spunea. 

Amuzamentul se transformă aproape într-un zâmbet, 
apoi faţa lui deveni împietrită. 

— Quentin Herms, zise el. Nu poate fi găsit. Asistentul 
meu, Jurik Krone, a venit să te vadă în privinţa asta. 

Am dat din cap, cu inima bătându-mi tare în cutia 
toracică. 

Din buzunarul lui, Thansius scoase un obiect. Am ştiut 
ce era dinainte să mi-l arate. Inelul bunicului meu. 


32 


Văzându-l de aproape, amintirile mă năpădiră din nou. Nu 
mai văzusem imaginea de pe inel în nicio altă parte decât 
pe dosul mâinii bunicului meu. 

Thansius îl ridică astfel încât John să îl poată vedea în 
întregime. 

— E un desen interesant, zise el. 

— Ştii ce înseamnă? l-am întrebat eu. 

— Nu, nu ştiu. Şi mă îndoiesc că vreun Wug ştie, în afara 
bunicului tău. Virgil era discret în astfel de privinţe. 

Băgă inelul în buzunar şi se aplecă în faţă, genunchiul 
lui lat aproape atingând genunchiul meu osos. 

— Dar a fost găsit în coliba lui Herms. 

— Era prieten cu bunicul, aşa că probabil el i l-a dat, am 
răspuns eu. 

— Înaintea propriei familii? întrebă Thansius sceptic. 

— Aşa cum ai spus, bunicul nu ne zicea prea multe în 
astfel de chestiuni. Cine ştie la ce se gândea sau ce-a 
făcut? 

Thansius păru să reflecteze la asta câteva clipe, apoi 
zise: 

— Quentin Herms ţi-a fost mentor ca Finisoare. 

— Da, este adevărat. M-a ajutat să învăţ meseria. 

— L-ai plăcut? 

Era o întrebare ciudată, m-am gândit, dar am răspuns 
sincer: 

— Da. 

Dar intestinele mi se zvârcoleau ca nişte viermi proaspăt 
scoşi la lumină. 

Şi-a mângâiat barba cu palma lui mare. l-am studiat 
mâna. Părea puternică, dar moale. Poate că, la un moment 
dat, lucrase din greu cu acele mâini, dar nu o mai făcuse 
de multe sesiuni. 

— Nu ţi-a spus nimic? Niciun indiciu că ar putea pleca? 
m-a întrebat el. 

Mi-am ales cuvintele cu grijă. 

— Unde ar putea să plece? 

— Niciun mesaj lăsat pentru tine? a rostit el, ignorându- 
mi întrebarea. 


33 


Puteam să întrevăd primejdia în trăsăturile lui Thansius, 
în arcuirea mâinii lui, atât de aproape de un pumn, în 
muşchii adunaţi sub roba sângerie. Mi-am împreunat 
sprâncenele şi mi-am forţat creierul să răspundă cât mai 
bine, fără să spună ceva cu adevărat important. 
Transparenţa e un lucru bun, dar doar dacă eşti o 
fereastră. 

— Nu ştiu ce ar fi putut să-mi lase mie. 

Era perfect adevărat. Nu ştiam ce îmi lăsase. 

Mi se păru că-mi analizează fiecare cuvânt, de parcă ar 
fi fost un puzzle care trebuia rezolvat. Se holbă la faţa mea 
cu o expresie atât de concentrată, că mi-am simţit pielea 
topindu-se, îngăduindu-i să îmi vadă în suflet. 

Se lăsă pe spate şi se holbă la podeaua trăsurii aproape 
o fărâmă întreagă. 

— Tu şi fratele tău puteţi pleca. 

Ar fi trebuit să plecăm atunci, dar simţeam nevoia să 
spun ceva şi, deşi eram pe jumătate îngrozită, cealaltă 
jumătate avu câştig de cauză în cele din urmă. 

— Pot să iau inelul, Thansius? 

Se holbă la mine. 

— Inelul? 

— Da. l-a aparţinut bunicului. Şi, cum el nu mai e şi 
părinţii noştri sunt... ei bine... doar noi am mai rămas din 
familie. Aşa că, îl pot lua? 

Îl simţeam pe John cum îşi ţinea respiraţia. Şi eu mi-o 
tineam, aşteptând răspunsul lui Thansius. 

— Poate într-o altă lumină, Vega, dar nu acum. 

Deschise uşa de la trăsură şi făcu un semn din mână, 
îndemnându-ne să ieşim. 

Am coborât cât de iute puteam, deşi John abia îşi mai 
mişca picioarele. 

Înainte ca uşa trăsurii să se închidă, l-am văzut pe 
Thansius holbându-se la mine. Era o privire enigmatică, un 
amestec de milă şi remuşcare. Nu puteam să înţeleg 
niciunul dintre aceste sentimente. Apoi uşa s-a închis, 
Bogle a smucit hăţurile şi trăsura s-a îndepărtat. 

L-am tras pe John după mine spre L.oons. 


34 


Erau multe de făcut şi n-aveam prea mult timp la 
dispoziţie. Mintea mi se învârtea de câte lucruri aveam de 
făcut. Eram mai mult entuziasmată decât înfricoşată, dar 
mai puţin entuziasm şi mai multă frică ar fi fost opţiunea 
mai inteligentă. 

Când am ajuns la Loons, după întâlnirea noastră cu 
Thansius, John nu mai tremura. Nu sunt sigură însă că nici 
eu nu mai tremuram. În interior, cel puţin, încă mă mai 
cutremuram. Dar m-am concentrat pe ceea ce aveam de 
făcut mai târziu. 

Cacus Loon ne deschise uşa. Avea drept sprâncene doi 
gândaci, o frunte joasă şi un păr care nu fusese spălat de 
cel puţin o sesiune sau două. Pantalonii şi cămaşa îi erau la 
fel de unsuroşi ca şi părul şi avea un obicei de a-şi răsuci 
mereu capetele mustăţii enorme, care părea să pornească 
din nările lui mari. 

I-am făcut semn din cap şi el se dădu din prag, lăsându- 
ne să trecem. Îmi dădeam seama că era nerăbdător să 
audă bârfe despre Quentin Herms, dar nu avea să afle 
nimic de la mine. Loon ne urmă în camera principală de la 
parter. Aceasta era mare, conţinea o masă lungă la care 
mâneam şi cam atât. Pereţii erau făcuţi din buşteni aspru 
finisaţi, legaţi cu orice material de umplere avusese Loon 
la îndemână, iar podelele erau făcute din scânduri 
strâmbe, deformate, roase de carii. Lângă această cameră 
se afla bucătăria, acolo unde soţia lui Loon, Hestia, îşi 
petrecea majoritatea sesiunilor făcând munca pe care Loon 
îi spunea să o facă. Asta includea pregătirea meselor, 
spălatul vaselor şi îndeplinirea tuturor dorințelor lui Loon. 

— Hornuri, spuse Loon, aprinzându-şi pipa şi fumul se 
înălţă spre tavan. 

Nu l-am privit. Mă uitam spre scări, acolo unde se afla 
camera noastră. O împărţeam cu alţi Wugmorţi care 
sforăiau zgomotos şi care nu făceau baie în mod regulat. 

— Hornuri, spuse el din nou. Quentin Herms. 

M-am întors spre el, resemnată că avea pur şi simplu să 
ne urmeze până când întrebările lui căpătau răspuns. 

— Se spune c-ar fi plecat, continuă Loon, pufăind atât de 


35 


tare, că fumul ieşea în nori, aproape ascunzându-l de noi. 

Arăta de parcă ar fi luat foc dintr-odată, dar n-aveam eu 
norocul ăsta. 

— Unde să plece? am întrebat eu cu inocenţă, folosind 
aceeaşi abordare pe care o folosisem cu Thansius, deşi nu 
prea aveam chef. 

Loon nu reprezenta aceeaşi provocare mentală ca 
Thansius. Era doar un prostănac. 

— Lucrezi la Hornuri. 

— Peste o sută de Wugi lucrează la Hornuri, i-am 
răspuns eu. Du-te şi întreabă-i pe ei. 

L-am tras pe John la etaj după mine. Din fericire, Loon 
nu veni după noi. 


Am coborât pentru ultima masă când întunericul se lăsa 
peste Wormwood. Douăzeci şi opt de Wugmorţi coborâseră 
mai repede ca noi şi erau deja aşezaţi la masă. John şi cu 
mine ne-am strecurat pe ultimele locuri, în timp ce Hestia, 
scundă şi subţire, fugea dintr-o parte în alta cu tăvi pline 
de farfurii, având puţină mâncare în ele. Le-am văzut şi pe 
celelalte două femele Loon, în continuare tinere, care 
lucrau în bucătărie. Şi ele erau mici şi sfrijite, cu feţele 
afumate de la focul din bucătărie, exact ca a mamei lor. 

Nu mergeau la Învăţare. Asta fiindcă erau femele şi 
pentru că, în principiu, Cacus Loon nu credea în educaţie. 
L-am auzit pe Loon spunând că el nu fusese niciodată la 
Învăţare şi că se descurcase destul de bine. Dacă acela nu 
era un argument suficient de bun să citeşti fiecare carte 
din scoarță în scoarță, eu nu mă puteam gândi la altul. 

Cletus Loon era aşezat lângă tatăl lui. Cletus semăna tot 
mai mult cu tatăl său, cu fiecare lumină care trecea, 
incluzând aici şi începutul de mustață de pe buza lui. Era 
cu doar două sesiuni mai mare decât mine, dar faţa lui 
pufoasă îl făcea să arate mai în vârstă. Încerca mereu să 
îmi facă probleme. Mi-era teamă că, la un moment dat, s-ar 
fi putut răzgândi şi şi-ar fi putut face o ţintă din John. 
Faptul că nu o făcuse îmi arăta că îi era prea frică de mine. 
Frica era un lucru grozav dacă era îndreptată în direcţia 


36 


potrivită. 

După ultima masă, în sfârşit lumina lăsă loc complet 
întunericului. John şi cu mine am urcat în camera noastră 
şi ne-am băgat sub pături, care de multă vreme nu mai 
ofereau niciun fel de căldură. 

Am aşteptat până când am auzit sforăituri venind 
dinspre ceilalţi, apoi m-am strecurat afară din pat şi mi-am 
luat mantaua, singurul pulover pe care îl aveam şi pătura. 
O fărâmă mai târziu, traversam bucătăria şi ieşeam pe uşa 
din spate. 

Eram foarte atentă să mă asigur că nimeni nu mă 
urmăreşte. 

Din câte se pare, ar fi trebuit să fiu mult, mult mai 
atentă. 


37 


QUINQUE 


leşirea 


Îmi plăcea noaptea, fiindcă pe întuneric puteam să mă 
prefac că nu mai sunt în Wormwood. Nu ştiam unde 
altundeva aş fi putut să fiu, dar uneori era încurajator doar 
să-mi imaginez un alt loc. 

Era o noapte friguroasă, dar nu suficient de rece încât să 
mă facă să îmi văd propria respiraţie. Imi rulasem pătura 
şi vechiul pulover ca să îmi odihnesc capul pe ele în caz că 
eram oprită. Dacă dorea cineva să afle, dormeam la 
copacul meu. 

Drumul spre copac fusese destul de clar sub bila 
lăptoasă din cer căruia noi îi spunem Noc, dar când acesta 
lăsa loc norilor, drumul se cufunda în întuneric. Mi-am 
legat pătura şi puloverul în jurul brâului şi am aprins un 
felinar pe care îl furasem de la L.oons, folosind unul dintre 
cele trei chibrituri pe care le adusesem cu mine. l-am 
deschis gemuleţul, ca să lumineze drumul. 

Atunci l-am auzit. Fiecare sunet din Wormwood trebuia 
luat în seamă, mai ales noaptea. Odată ce părăseai piatra 
cubică, trebuia să fii mult mai atent. Şi ceva sau cineva 
ieşise la vânătoare în noaptea aceea. Mi-am întors felinarul 
în direcţia sunetului. 

Rămasă pe loc, mi-am băgat cealaltă mână în buzunar şi 
am apucat cuțitul pe care îl luasem de la Hornuri cu mult 
timp în urmă. Se mula perfect în mâna mea. Îl puteam 
folosi cu multă măiestrie. Am aşteptat, temându-mă de ce 
putea să apară şi sperând să fie doar Delph plimbându-se 
aiurea, aşa cum o făcea el adesea. 

Apoi mirosul ajunse la mine. Şi-mi confirmă că nu era 
Delph. 

Nu-mi venea să cred. Atât de departe de Quag? Nu se 


38 


mai întâmplase niciodată, dar se părea că se întâmpla 
chiar atunci. Am strâns cuțitul bine, deşi ştiam că nu-mi va 
fi de folos, nu împotriva a ceea ce se apropia. Momentul 
mi-a stârnit amintiri atât de intense, de dureros de 
apropiate, încât ochii mi s-au acoperit de lacrimi în timp ce 
mă întorceam să fug. 

Mi-am stins felinarul, pentru că ştiam că lumina îl 
atrăgea spre mine, mi-am pus sfoara cu care era legat 
peste umăr şi mi-am băgat cuțitul în buzunar, eliberându- 
mi mâinile. Şi am început să fug. 

Creatura era rapidă, mult mai rapidă decât mine, dar 
aveam oarece avans. Am urmat drumul din memorie, deşi 
am cotit greşit o dată şi m-am lovit de un copac. Acea 
greşeală m-a costat momente preţioase. Creatura aproape 
mă ajunsese. Mi-am întețit eforturile. N-aveam să mor aşa. 
Pur şi simplu nu. Respiram adânc şi inima îmi bătea atât 
de tare, încât o puteam simţi prin manta. 

M-am împiedicat de rădăcina unui copac şi m-am întins 
la pământ. M-am întors şi am văzut bestia, la doar doi 
metri de mine. Era uriaşă şi scârboasă şi colții nu erau cea 
mai înfricoşătoare parte a ei. Şi-a deschis fălcile şi mai 
aveam doar o clipă de trăit, pentru că ştiam ce avea să iasă 
din acea gaură. M-am aruncat în spatele unui trunchi gros 
cu o singură clipă înainte ca jetul de foc să lovească locul 
unde stătusem. Flacăra pârjolise pământul, iar eu am 
simţit valul de căldură în jurul meu în timp ce mă 
ascundeam în spatele copacului. Dar eram în continuare în 
viaţă, deşi poate nu pentru multă vreme. 

O auzeam inspirând adânc, pregătindu-se pentru 
următorul suflu de foc ce avea să mă învăluie. Mai aveam 
doar câteva momente. Şi, în acele puţine momente, mi-am 
găsit un anume calm, nu ştiam de unde. Ştiam ce aveam de 
făcut. Şi doar un moment rămas să o fac. 

Am sărit din spatele copacului exact când bestia termina 
de inspirat. Mi-am aruncat cuțitul drept la ţintă şi am lovit 
creatura în ochi. Din păcate, mai avea încă trei. 

Apoi, în timp ce sângele ţâşnea din ochiul distrus şi 
creatura mugea de furie, m-am întors şi am fugit. Cuţitul 


39 


îmi câştigase momente preţioase. Am profitat de ele la 
maximum. Am fugit cum nu mai fugisem niciodată, nici 
măcar atunci când câinii de atac mă urmăriseră la prima 
lumină. 

Am ajuns la copacul meu, mi-am pus o mână pe prima 
scândurică a scării mele de lemn şi am urcat să-mi salvez 
viaţa. 

Garmul rănit, simțind sânge şi carne, mă urmărea acum 
cu atâta iuţeală, de parcă ar fi zburat. Se spunea că garmul 
vânează sufletele celor morţi. Alţii spuneau că păzea 
porţile Helului, acolo unde Wugmorţii care fuseseră răi în 
timpul vieţii sunt condamnaţi să-şi petreacă eternitatea. 

În clipa aceea, nu-mi păsa care teorie era cea corectă. 
Pur şi simplu nu doream să devin un suflet mort în acea 
noapte, îndreptându-mă spre Hel sau spre orice alt loc. 

Uram garmii din toată fiinţa mea, dar nu mă puteam 
lupta cu unul având vreo speranţă de câştig. Aşa că m-am 
căţărat cu o furie concentrată, forţându-mi mâinile şi 
picioarele. Chiar şi aşa, era posibil să nu fie îndeajuns. 
Cunoşteam trunchiul copacului meu la fel de bine cum îmi 
ştiam defectele feţei. Totuşi, la jumătatea distanţei, mâna 
mi-a atins un obiect necunoscut, dar am apucat scândura 
următoare şi am continuat să urc. 

Simţeam garmul aproape lângă mine. Era o bestie 
uriaşă, cu siguranţă având patru metri în lungime şi peste 
patru sute de kilograme. Scuipa foc pentru că trăia în Hel, 
după cum se spunea, unde erau doar căldură şi flăcări şi 
moarte veche, mucegăită. Nu doream să îi simt flăcările pe 
mine. Se apropia rapid, dar eu urcam mult mai iute. 
Teroarea îţi poate insufla capacităţi fizice extraordinare. 
Am ajuns la ultima scândură. Sub mine, am auzit ghearele 
pe lemn. Am crezut că simt căldura urcând spre mine. O 
parte din mine nu voia să se uite, dar am făcut-o. 

În flăcările de sub mine, am văzut faţa dură a garmului. 
Pieptul îi era plin de sânge. Nu ucisese nimic din care să 
provină sângele acela. Pieptul unui garm era mereu plin de 
propriul sânge, de parcă ar fi fost permanent rănit. Poate 
de aceea era mereu într-o dispoziţie proastă, ucigaşă. Îşi 


40 


ridică privirea spre mine, cu limba lui lungă şi bifurcată 
scoasă, cu cei trei ochi reci rămaşi holbându-se la mine 
flămând, periculos, letal. Cel de-al patrulea ochi îi era 
însângerat şi gol, având cuțitul meu în continuare înfipt în 
el. 

Am strigat spre el. Am scuipat în direcţia lui. Îmi doream 
să îl ucid. Mai voiam un cuţit de aruncat, ca vârful acestuia 
să îi nimerească inima şi să îl trimită înapoi în Hel pentru 
tot restul veşniciei. 

Dar erau gânduri goale. Singura mea speranţă era că 
fiorosul garm, cu toată forţa, ferocitatea şi abilitatea lui, 
nu era capabil să se caţăre. 

Elanul îl ajută doar să se înalțe câţiva metri de la 
pământ, dar căzu din nou şi lovi pământul cu o bufnitură. 
Mugi şi flăcările ţâşniră în sus, pârjolind copacul şi 
înnegrind marginile mai multor scânduri de lemn. Deşi nu 
puteau să ajungă până la mine, m-am ferit. Garmul se izbi 
de copac, încercând să îl doboare. Copacul se scutură sub 
acest atac şi copertina mea căzu. Şi apoi, se dezlănţui 
dezastrul. Una dintre scânduri se desprinse, fu aruncată în 
sus şi mă lovi drept în faţă. M-am prăbuşit pe spate şi am 
căzut înainte ca mâinile mele disperate să reuşească să 
prindă una dintre scândurelele de urcat. Greutatea mea în 
cădere aproape o desprinse de trunchi. Aşa cum era, mai 
atârna într-un singur cui. 

Cum degetele mele alunecau pe lemn, am privit în jos. 
Garmul se ridicase pe picioarele din spate la mai puţin de 
patru metri de mine. Gura îi era deschisă, pregătită să 
trimită un jet de foc care să mă transforme într-o coajă 
friptă. Apucând scândura cu o mână, mi-am tras puloverul 
de la brâu, l-am strâns şi l-am aruncat spre botul bestiei. 
Garmul s-a înecat şi a tuşit şi nu i-au mai ieşit flăcări pe 
gură. Cel puţin nu pentru o clipă. 

Cu cealaltă mână mi-am recăpătat echilibrul şi am 
zburat pe scânduri, în timp ce garmul mugea agresiv 
pentru a-şi elibera gura; şi, când flăcările izbucniră din 
nou, le-am simţit urcând pe trunchi după mine. Am sărit 
peste ultima scândurică şi m-am aruncat pe scândurile mai 


41 


late. Am rămas acolo gâfâind, fără să văd nimic, pentru că 
ochii încă îmi erau strâns închişi. 

Garmul mai făcu o încercare să ajungă la mine şi apoi 
căzu din nou. Ferocitatea lui înnăscută mă paraliza. 

O fărâmă mai târziu, se întoarse şi plecă. Avea să caute 
o pradă mai uşoară. Speram să nu găsească vreuna, doar 
dacă nu era vorba despre Julius Domitar, Roman Picus sau 
poate chiar limbutul Jurik Krone, în care mă hotărâsem că 
nu pot să am încredere din cauza acelei priviri încărcate 
de ostilitate ascunsă şi fiindcă spusese despre Quentin 
Herms că încălcase legile. Aş fi plătit bani grei să îi văd 
dând peste un garm înfometat. Numai că ei aveau şi arme 
de care garmul se temea, mai cu seamă acel tub lung de 
metal care trăgea un proiectil ce omora orice lovea. Noi îi 
spuneam morta. Roman Picus folosise una pentru a ucide 
un garm. Aşa făcuse rost de cizmele pe care le purta. Şi se 
spunea că Jurik Krone era cel mai bun trăgător cu morta 
din întregul Wormwood. Acesta era, pentru mine, un gând 
neliniştitor. 

Nu puteai să faci prea multe cu un garm mort. Carnea 
lui era otrăvitoare. Sângele lui era ca acidul. Se spunea că 
ghearele puteau ucide şi după ce garmul era mort şi că 
flăcările din el nu se stingeau niciodată. Deci, îi puteai 
folosi doar pielea. 

M-am aşezat în copac, respirând cu greu, îngăduindu-i 
terorii să devină doar paranoia. Garmul plecase. Întrucât 
se îndrepta spre Quag, încă mai puteam să îi văd flăcările. 
Mă întrebam ce-l atrăsese spre Wormwood în seara aceea. 
Apoi Quagul mă făcu să mă gândesc la Quentin Herms. 
Spusese că-mi lăsase ceva ce avea să mă elibereze. Şi 
intenţionam să găsesc acel lucru. 

M-am uitat în geanta rezistentă la apă pe care o ţineam 
atârnată de o ramură. Dar înăuntru nu era nimic. Aşa că 
unde ar fi putut să îmi lase ceva? Chiar nu mai exista alt 
loc. 

Am privit în josul copacului. Ceva îmi stăruia în minte, 
dar nu puteam să îmi dau seama exact ce. M-am gândit din 
nou la urcarea mea agitată în copac, cu garmul după mine, 


42 


şi mi-am amintit ce. 

Mâna mea lovise ceva necunoscut. 

Mi-am aprins felinarul şi m-am uitat peste marginea 
scândurilor. Nu era mare lucru de văzut. Cu o excepţie. 
Bătusem douăzeci de scânduri ca trepte în trunchiul 
copacului şi acum puteam să număr douăzeci şi una. 

Asta atinsesem cu mâna. O scândură în plus care nu ar fi 
trebuit să se afle acolo. 

Dacă aveam dreptate, atunci Quentin era genial. Dacă 
nici eu nu observasem de la început scândura în plus, cine 
ar fi putut s-o facă? Probabil că nici măcar Thansius, cu 
toată inteligenţa lui. 

Tremurând de încântare, am coborât până la acea 
scândură şi am examinat-o la lumina lanternei. Din 
fericire, flăcările garmului nu o atinseseră. Arăta exact ca 
toate celelalte scânduri. Asta mi s-a părut remarcabil, până 
când mi-am amintit că Quentin era un Finisor talentat. 

Am căutat un mesaj pe partea din faţă a scândurii. Nu 
era niciunul. Dar un mesaj pe partea din faţă ar fi fost prea 
uşor de văzut. Am tras de ea. Părea bătută ferm în trunchi. 
Incepusem să mă întreb dacă Quentin era, totuşi, chiar 
atât de deştept. Cum să scot scândura fără să cad şi să 
mor? 

Dar, privind mai cu atenție, am observat capetele cuielor 
din tablă, care nu erau deloc capete de cuie. Fuseseră 
pictate astfel încât să arate ca şi cum ar fi. Şi atunci, ce 
ţinea scândura? Am pipăit de-a lungul marginilor ei. Exista 
o fâşie subţire din metal ataşată deasupra. De-a lungul 
părţii de jos mai era una identică. Metalul fusese înnegrit 
ca să se confunde cu restul scândurii. Mi-am pus o mână 
pe capătul acesteia şi am tras. A alunecat dintre cele două 
margini de metal. Metalul funcţionase şi ca şină, şi ca 
suport, pentru a duce placa la locul ei şi a o ţine acolo. 
Acum, odată ce fusese scoasă, puteam să văd cum ataşase 
Quentin metalul la trunchi folosind şuruburi solide. 

Scândura era uşoară. Era probabil un lucru bun că nu 
călcasem pe ea în timp ce fugeam de garm. Mă îndoiam că 
mi-ar fi putut susţine greutatea. 


43 


M-am grăbit să ajung din nou în vârful copacului şi m- 
am aşezat pe vine, cu scândura în poală. Am întors-o şi am 
găsit ce căutam: o cutie mică, plată, de metal. Înăuntru era 
un sul de hârtie. L-am desfăcut. Era surprinzător de lung, 
având în vedere că încăpuse într-un spaţiu atât de mic. 

Mi-am îndreptat felinarul spre el şi am rămas fără aer. 
Era o hartă. O hartă a ceva ce n-aş fi crezut că poate fi 
cuprins într-o hartă. 

O hartă a Quagului. 

Mai mult, era o hartă de trecere prin Quag. 

Ceea ce Quentin Herms îmi lăsase era un mod de 
evadare din Wormwood. 

Am stat acolo, holbându-mă la pergament de parcă ar fi 
fost un sac de monede şi unul de şerpi în acelaşi timp. În 
vreme ce ochii îmi treceau peste desenele detaliate şi 
peste însemnările precise, enormitatea a ceea ce priveam 
punea stăpânire pe mine. Pielea mă furnica de parcă aş fi 
fost lovită de un fulger precedat de sulițe de lumină. 

Dar când pusese oare scândura acolo? Fusesem acolo la 
prima lumină şi fuseseră doar douăzeci de scânduri, de 
asta eram sigură. Îl văzusem pe Quentin fugind în Quag, 
de asemenea la prima lumină. Aşadar, se întorsese el din 
Quag ca să-mi pună scândura în plus pe copac după ce 
plecasem la Hornuri? Şi dacă da, de ce? Şi cum de 
supravieţuise în primul rând Quagului? 

Dar era clar că mesajul venea de la Quentin Herms. Şi 
era mult mai dezvoltat decât cel criptic pe care îl 
înghiţisem la Hornuri. Harta aceasta putea şi ea fi 
interpretată ca o încercare de contact din partea lui şi 
Jurik Krone fusese clar în această privinţă. Dacă Quentin 
mă contacta şi eu nu raportam Consiliului, puteam fi 
trimisă la Valhall. Pentru câtă vreme, nu spusese. Dar 
chiar şi o lumină şi o noapte în acel loc putea fi prea mult. 
Şi, întrucât era ilegal să intri în Quag, ar fi fost cu 
siguranţă împotriva legilor noastre să ai o hartă a acelui 
loc. Asta m-ar fi dus în Valhall mai repede decât ar fi 
apucat Delph să spună: „Wotcha, Vega Jane“. 

Dar adevărul era că eram mai mult curioasă decât 


44 


înfricoşată. Mi-am aprins felinarul şi am studiat harta cu 
atenţie. Quagul era un loc imposibil de vast. Quentin nu 
marcase harta cu distanţe precise, dar indusese suprafaţa 
Wormwoodului pe pergament. Le-am studiat comparativ 
pe cele două şi am văzut imediat că de fapt Quagul era de 
multe ori mai mare decât satul meu. Mai relevant era 
faptul că harta se termina la marginea Quagului. Dacă mai 
era ceva de cealaltă parte, Quentin fie nu ştia, fie avusese 
vreun motiv pentru care nu o consemnase în pergamentul 
său. 

Privirea mea se îndreptă spre acea parte a hărţii şi 
atunci dilema mea deveni evidentă. Fiecare Wug ştia că 
intrarea în Quag însemna o moarte sigură şi nici eu nu mă 
puteam imagina intrând. Şi, chiar dacă aş fi supravieţuit 
Quagului, unde aş fi ajuns? 

Ni se spusese mereu că nu se află nimic de cealaltă 
parte a Quagului. De fapt, ni se spusese mereu că nu există 
o altă parte. Din câte ştiam eu, odată ce ieşeam din Quag, 
puteam să cad de pe o stâncă în vid. Dar, chiar dacă aş fi 
fost tentată să plec, nu puteam să o fac din cauza fratelui 
meu şi a părinţilor noştri. În mesajul lui, Quentin spusese 
că aş putea să scap dacă asta îmi doream. Ei bine, nu eram 
sigură că mi-o doream, dar abandonarea familiei mele cu 
siguranţă nu era o opţiune. Aşa că răspunsul cel mai uşor 
ar fi fost să distrug harta, întrucât nu aş fi folosit-o 
niciodată. De fapt, ar fi trebuit să o distrug chiar atunci. 

Am deschis geamurile de sticlă ale felinarului meu şi am 
apropiat harta de flăcări. Dar mâna nu mi s-a mişcat. Nu 
puteam apropia pergamentul de foc. 

„Nu vei putea traversa niciodată Quagul, Vega, aşa că ce 
mai contează? Arde-l. Dacă este găsit la tine, vei fi trimisă 
la Valhall! Nu poţi risca asta!“ 

Totuşi, mâna nu mi se mişca. Era de parcă un obstacol 
invizibil o ţinea în loc. Am îndepărtat încet pergamentul de 
foc şi m-am întrebat ce să fac. Trebuia să distrug harta. 
Dar puteam oare să o şi distrug, să o şi păstrez? 

Privirea mi s-a îndreptat spre geanta rezistentă la apă. 
Am deschis-o şi mi-am scos băţul cu cerneală. Il ţineam 


45 


acolo pentru că puteam desena pe scândurile mele 
lucrurile pe care le vedeam din copac: păsări, nori, 
coroanele copacilor înalţi. Dar transferarea hărţii de pe o 
bucată de pergament pe alta nu era un răspuns la dilema 
mea. 

Aşa că aveam o altă soluţie. 

Am avut nevoie de ceva timp, de un pic de contorsionism 
şi de cantităţi ample de vopsea, dar când am fost gata, am 
ridicat harta spre focul felinarului meu şi am lăsat-o să ia 
foc. l-am dat drumul şi am privit-o coborând pe lângă 
scândurile de lemn, în timp ce colţurile i se strângeau şi se 
înnegreau. În mai puţin de o fărâmă, se făcuse cenuşă şi 
dispăruse în vânt. Până şi cenuşa. 

Am coborât din nou pe scânduri cu placa suplimentară 
în mâini, am pus-o la loc în canalul ei metalic şi mi-am 
continuat coborârea. Picioarele mi-au atins pământul şi am 
privit în jurul meu, temându-mă dintr-odată că garmul s-ar 
putea întoarce. Dar nu îi simţeam mirosul. Şi nici nu îl 
vedeam. Poate se întorsese în Hel. Speram din tot sufletul 
să rămână acolo. 

Acum deţineam o hartă pe care nu aveam să o folosesc 
niciodată pentru a pleca de acolo. Dar mai aveam ceva. Un 
mister care înconjura un inel ce îi aparținuse bunicului. Nu 
era doar curiozitate, deşi eram mai curioasă decât 
majoritatea Wugilor. Era vorba despre familia mea. Despre 
istoria mea. Ceea ce, până la urmă, însemna că era vorba 
despre mine. 


46 


SEX 
Familia Delphia 


La următoarea lumină, John şi cu mine am coborât şi am 
folosit ţeava din spatele clădirii ca să ne spălăm pe faţă, pe 
mâini şi la subraţ. Eram atentă la felul în care foloseam 
apa ca să nu spăl urmele hărţii pe care o desenasem cu 
atâta atenţie cu cerneală pe corpul meu, în vârful 
copacului. Reprodusesem harta cu fidelitate pentru că 
ştiam despre Quentin că era un Wug metodic. Ar fi inclus 
doar detalii necesare şi îmi doream cu disperare să le 
studiez mai cu atenţie, chiar dacă nu aveam să mă 
aventurez vreodată în Quag. Deşi ştiusem întotdeauna 
despre Quag că se află acolo, vederea unor detalii precum 
cele incluse în hartă era de parcă aş fi aflat că există o 
lume cu totul nouă când eu crezusem că există doar a 
noastră. 

Apoi am mâncat. Ei bine, John a mâncat. Nu aveam 
suficiente monede ca să plătesc pentru amândoi o masă la 
prima lumină. Deja îmi pusesem masa mea pentru prima 
lumină în cutia de metal, pe care o ţineam tot sub pat. Îi 
cunoşteam pe majoritatea vânzătorilor din magazine şi 
negociam cu ei tot ceea ce aveam nevoie, folosindu-mă de 
lucruri drăguţe pe care le făceam din resturi la Hornuri. 

Câteva fărâme mai târziu, alţi doi Wugmorţi ni se 
alăturară la masă. 

Selene Jones avea treizeci de sesiuni, dar arăta mai 
tânără. Avea un păr blond şi lung şi o faţă lipsită de riduri, 
care era lată şi lipsită de expresie la prima lumină. Dar 
avea o anumită linişte în ochi şi părea în întregime 
mulţumită cu viaţa ei. Deţinea un magazin pe Strada 
Principală, care vindea obiecte legate de Noc-oscop şi de 
ghicirea viitorului. 


47 


Celălalt Wugmort de la masă avea douăzeci şi patru de 
sesiuni şi se numea Ted Racksport. Un Wug muncitor şi 
plin de spirit antreprenorial încă de la primele lui lumini, 
el deţinea singurul magazin din Wormwood care vindea 
morte, împreună cu alte arme. Racksport era un pic mai 
înalt decât mine, cu umeri largi, picioare groase, un piept 
ca un butoi, o faţă plată, buze crăpate, câteva fire de păr 
pe bărbia lui slabă, păr lung, rărit, legat la spate cu o 
bucată de piele, şi patru degete la mâna dreaptă. Se 
spunea că un pui de garm îi smulsese celălalt deget în timp 
ce Racksport încerca să îl vâneze. 

Era un muncitor asiduu, dar nu un Wug plăcut, şi eram 
bucuroasă că dormea în altă cameră. Mirosea permanent a 
transpiraţie, a metal şi a pulberea neagră care le dădea 
mortelor forţa lor ucigătoare. Văzusem o singură dată pe 
cineva trăgând cu una. Proiectilul trecuse printr-un lemn 
gros şi mă speriasem atât de tare, încât fusesem pe 
punctul să ajung pe Terenul Sacru, acolo unde ne 
îngropam noi morţii. Din felul în care te privea Racksport, 
îţi dădeai seama că era conştient de puterea pe care o 
avea şi că era mulţumit de faptul că tu nu o aveai. 

Am fost uşurată că John terminase şi am plecat. Ne-am 
despărţit la uşa de la învăţare. 

— Vin să te iau după Hornuri, i-am spus eu. 

Îi spuneam asta la fiecare lumină, pentru ca John să nu 
se îngrijoreze. Şi el răspundea mereu: 

— Ştiu că o să vii. : 

Dar în această lumină nu mai spusese asta. In schimb, 
mi-a zis: 

— Eşti sigură că o să te întorci după mine? 

Am rămas cu gura deschisă. 

— De ce întrebi asta? 

— Unde ai fost noaptea trecută? 

— La copacul meu. 

— De ce? 

— Doar ca să gândesc. Şi am lăsat acolo ceva de care 
aveam nevoie. 

— Ce anume? 


48 


— Du-te la Învăţare, John. Mă întorc după tine. Promit. 

Intrând în clădire, a continuat să mă privească. Şi m-am 
simţit copleşită în chip dureros de vinovăţie pentru că-l 
minţisem pe fratele meu. Dar doar atât. Ca să îl păstrez în 
siguranţă, trebuia să îl păstrez în întuneric. 

M-am întors şi m-am îndepărtat grăbită. Aveam ceva 
important de făcut la prima lumină. 

Trebuia să mă duc să-l văd pe Delph. 

Bordeiul familiei Delphia se afla la sud de Wormwood şi 
drumul mergea drept până când ajungeai la doi copaci cu 
frunze roşii în permanenţă. Acolo o luai la stânga pe o 
cărare de pământ, care urma o traiectorie circulară prin 
pădure. În timp ce umblam grăbită, m-am privit, 
asigurându-mă că fiecare bucăţică din picioarele, din 
braţele şi din abdomenul meu, acolo unde desenasem 
harta, era acoperită, apoi am început din nou să măresc 
viteza, fugind până când respiraţia mea a început să sune 
ca un gâfâit. 

Apropiindu-mă de locuinţa familiei Delphia, am încetinit 
la un mers rapid. Duf era tatăl lui Delph şi singura lui rudă 
în viaţă. Spre deosebire de Delph, Duf era mic, abia 
trecând de un metru şi douăzeci. Având în vedere 
înălţimea considerabilă a lui Delph, am presupus mereu că 
mama lui trebuie să fi fost foarte înaltă. Murise la naşterea 
lui Delph, aşa că niciunul dintre noi nu o văzuse. 

Bordeiul neobişnuit al lui Duf nu era făcut din lemn sau 
din piatră sau ceva similar. Era făcut din lucruri pe care 
alţi Wugi le aruncaseră. Era de forma unei bile uriaşe, cu o 
uşă pătrată făcută din metal dur susţinută de balamale din 
alamă. Lângă bordei era o adâncitură pe care Duf şi Delph 
o săpaseră într-un deal. Duf îşi ţinea acolo lucrurile pe 
care le folosea în munca lui. 

Duf era Dresor de Bestii, unul dintre cei mai buni din 
Wormwood. Ei bine, de fapt, era singurul din întregul 
Wormwood, dar era oricum foarte bun. Wugii îi aduceau 
bestiile lor şi el le învăţa să facă ceea ce trebuia făcut. 
Avea un ţarc mare din lemn, cu spaţii mai mici închise în 
interiorul lui, unde bestiile erau ţinute separat una de 


49 


cealaltă. 

Apropiindu-mă de colibă pe cărare, m-am oprit pentru a 
studia bestiile pe care Duf le avea în acel moment. Era 
acolo un tânăr slep, ceea ce mă făcu să mă gândesc că 
Thansius avea în curând să îl înlocuiască pe unul dintre cei 
care îi trăgeau trăsura. Mai era şi un adar, mai înalt decât 
mine, cu aripi de două ori cât înălţimea mea. Aceştia erau 
folosiţi pentru a transporta lucruri şi pentru a îndeplini 
alte sarcini în aer pentru Wugii care îi deţineau. Adarii 
puteau înţelege ce spuneau Wugmorţii, dar trebuiau 
dresați să se supună. Şi puteau să şi răspundă odată ce 
fuseseră dresați, ceea ce putea fi şi foarte util, şi extrem de 
deranjant. Adarul avea piciorul legat de un ţăruş înfipt 
adânc în pământ, ca să nu-şi poată lua zborul. 

Mai era acolo şi un mic pui de whist, cântărind doar vreo 
patru kilograme, cu blană gri şi o faţă mică, speriată. Acest 
câine ajuns adult avea să fie mai mare decât mine, dar 
avea nevoie de măcar jumătate de sesiune înainte să se 
întâmple asta. Whiştilor le plăcea în mod natural să se 
plimbe liberi. Puteau să fugă mai rapid decât aproape 
orice, inclusivi garmii şi verii lor mult mai răi, amarocii. 

Apoi m-am întors spre cea mai mare creatură pe care o 
avea Duf. Creta cântărea deja o jumătate de tonă, deşi nu 
ajunsese la maturitate. Avea coarne ce îi treceau peste 
faţă, copite uriaşe de mărimea unor farfurii şi o faţă pe 
care niciun Wug nu ar fi vrut să o vadă venind spre el. Era 
ţinută într-un ţarc interior, unde lemnul era mult mai gros. 
Şi spaţiul era mic, astfel încât creta să nu-şi poată lua 
avânt şi să pulverizeze bariera. Era dresată să tragă plugul 
Plugarilor şi să care saci de făină pe spate la Moară. Părea 
să ştie că acestea aveau să-i fie corvezile vieţii, pentru că 
nu părea prea fericită plimbându-se în micul său spaţiu. 

— Wo-wo-wotcha, Vega Jane? 

M-am întors şi l-am văzut pe Delph ieşind din adâncitura 
din deal. M-am îndreptat către el, în timp ce tatăl lui ieşea 
din colibă. 

Duf avea cizmele pline de noroi şi nici hainele nu-i erau 
mai curate. Pe cap avea un melon soios. Aţele ataşate la 


50 


acesta îi erau legate sub bărbie. Am presupus că făcea asta 
în caz că bătea vântul sau din cauza bestiilor 
temperamentale de la dresaj. Mâinile lui, faţa şi braţele 
descoperite îi erau pline de cicatrice şi de urme de la 
numeroasele înfruntări cu bestiile. 

— Lumină bună, Vega, spuse Duf. 

Scoase o pipă din buzunarul cămăşii, o umplu cu iarbă 
de fum şi îi dădu foc cu un chibrit de lemn pe care îl 
aprinse după ureche. Pufăi pentru a face flacăra să 
crească. Faţa lui, pe lângă rănile de acolo, era arsă de 
căldură şi de vânt. Nu era chiar atât de bătrân, dar barba îi 
era stufoasă şi punctată de fire gri. Viaţa lui nu era uşoară. 

— Bună, Duf. 

— Ce te aduce pe aici atât de devreme? mă întrebă el 
curios. 

— Voiam să vorbesc cu Delph. Slepul acela este pentru 
Thansius? 

Duf dădu din cap. Arătă cu pipa spre creta. 

— Haimanaua aia de acolo îmi dă însă bătăi de cap. Da, 
o creatură tare îndărătnică! Dar aşa sunt mereu cretele. 
Dă-mi oricând un adar, deşi odată ce învaţă să vorbească 
cum trebuie, le turuie gura ca o grămadă de femele la 
spălat. Dar am o slăbiciune pentru ei. Sunt bestii bune. 
Sunt loiale, chiar dacă un pic cam vorbăreţe. 

— Şi eu aş f-fi în-îndărătnic dacă aş şti că voi c-căra 
lucruri în spate t-toată v-viaţa mea, spuse Delph. 

— Te las să flecăreşti cu Delph, atunci, zise Duf. 

Işi ridică hăţurile de piele şi porni spre ţarc. 

L-am privit preţ de o fărâmă şi apoi m-am întors către 
Delph. 

— Trebuie să vorbesc cu tine despre ceva important. Şi 
nu poţi să spui nimănui. Promiţi? 

Nu părea să mă asculte. Se holba la Noc, care era în 
continuare sus pe cerul luminos. 

— C-cât de d-departe crezi că e-este? 

Am privit şi eu frustrată spre Noc. 

— Ce contează? Nu o să ajungem niciodată acolo. 

— Dar a-asta a-arată, n-nu-i aşa? 


51 


— Ce arată? 

Şi acum Delph era pe punctul să mă lase fără cuvinte. 

— C-că nu s-suntem d-doar noi, nu-i aşa? 

— De ce? l-am întrebat eu, în ceea ce putea fi descris 
doar ca o şoaptă, o şoaptă aprinsă, pentru că simţeam 
lucruri pe care nu le mai simţisem înainte. 

Delph păru să nu observe lupta ce se dădea înlăuntrul 
meu şi zise: 

— N-nu p-putem să fim d-doar noi. Adică, ştii? D-doar 
Wo-Wormwood? 

Ridică din umeri şi zâmbi. 

— N-nu are s-sens, serios. Doar asta? N-nu are n-niciun 
r-rost din câte îmi d-dau eu seama. 

Întrucât părea să fie într-o dispoziţie meditativă, am 
hotărât să risc. 

— Ce s-a întâmplat cu tine, Delph, când aveai şase 
sesiuni? l-am întrebat. 

Umerii i se strânseră la un loc, faţa i se schimonosi şi 
încetă să mă mai privească. 

— Îmi pare rău, am zis eu. Nu-i treaba mea, serios. 

Dar nădăjduiam, dincolo de orice speranţă, că avea să 
vorbească despre asta. 

— M-mi-a plăcut Vi-Virgil, mormăi el. 

— Şi el te plăcea, i-am spus eu, surprinsă de apariţia 
numelui bunicului meu în conversaţie. 

— E-evenimentul lui. 

Capul lui păru dintr-odată prea mic ca să cuprindă toate 
lucrurile ce se petreceau în el. 

— Ce este cu el? l-am întrebat eu, surprinsă de cuvintele 
lui. 

— Eu... l-l-am văzut. 

Atunci mi-a trecut prin minte că, orice i s-ar fi întâmplat 
lui Delph, coincidea cu data Evenimentului bunicului meu. 

— Cum adică l-ai văzut? am insistat eu, cu vocea 
devenită mai sonoră de frică şi de uluire. 

— L-l-am văzut, a repetat el. 

— Evenimentul! am izbucnit eu, mai tare decât ar fi 
trebuit să o fac. Evenimentul lui! 


52 


Am privit rapid spre Duf, care se ocupa în continuare de 
slep. Se uitase şi el înspre mine, dar se întorsese la munca 
lui. 

Delph dădu din cap fără cuvinte. 

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat cu o voce joasă. 

— Evenimentul. Evenimentul s-s-a în-în-întâmplat. 

— Nimeni nu a văzut vreodată un Eveniment, Delph. 

Incercam disperată să nu las panica să-mi pună 
stăpânire pe glas. Ultimul lucru pe care voiam să îl fac era 
să-l sperii pe Delph. 

— L-l-am văzut, spuse el cu voce tremurândă, plină de 
frică. 

— Ții minte ce s-a întâmplat? am zis eu cu tot calmul de 
care eram în stare, deşi îmi simţeam în continuare inima 
bătându-mi în piept. 

Mă durea. Chiar mă durea. 

Delph scutură din cap. 

— Eu... nu ţ-ţin minte, Vega Jane. 

— Cum să nu ţii minte? am insistat eu. 

— Nu este bine să fii martor la un Eveniment, Vega Jane, 
spuse el extrem de clar. 

Exista o durere ascunsă în răspunsul lui, care îmi făcu 
inima să doară şi mai tare. Deşi cuvintele îi erau simple, 
simţeam că nu îl mai auzisem niciodată pe Delph vorbind 
cu atâta elocvenţă. Işi atinse capul. 

— Nu te ajută cu nimic aici. Apoi îşi atinse pieptul şi 
adăugă: Sau aici. 

Mi-era milă de el, dar următoarele cuvinte, extrem de 
directe, îmi porniră din cap, nu din inimă. 

— Cum poţi să spui asta, dacă tot nu ţii minte ce ai 
văzut? 

Imi ridicasem din nou tonul şi l-am văzut pe Duf uitându- 
se la mine cu o îngrijorare întipărită pe faţa lui mică. L-am 
privit din nou pe Delph şi mi-am coborât vocea: 

— Nu-ţi dai seama de ce trebuie să ştiu? Mi s-a spus 
doar că a suferit un Eveniment şi că nu a mai rămas nimic 
din el. 

Delph ridică o sapă mică şi lovi pământul cu ea. Puteam 


53 


să-i văd mâinile uriaşe apucând mânerul de lemn atât de 
strâns, încât devenise roşu la faţă. 

— Nu-nu-nu pot să spun nimic, răspunse el într-un final. 

Ridică sapa plină cu pământ şi o aruncă lângă 
adâncitura din deal. 

— De ce nu? 

Şi atunci am auzit zgomotul roţilor. 'Trăsura lui Thansius 
tocmai apărea de după cotitură. Acelaşi Wugmort ticălos o 
conducea. Thomas Bogle fusese vizitiul lui Thansius de 
când îmi puteam aminti. Mantaua îi era neagră, mâinile îi 
erau grămezi uriaşe de oase şi faţa îi arăta de parcă ar fi 
murit cu multe sesiuni în urmă. Carnea palidă îi atârna pe 
obraji precum un pergament sfâşiat, în timp ce se holba la 
crupele strălucitoare ale slepilor. 

Trăsura s-a oprit lângă ţarc şi uşa s-a deschis. Mi s-a 
tăiat respiraţia când am văzut cine a coborât din ea. 


54 


SEPIUM 


Morrigone 


Morrigone era singura femelă membră a Consiliului. În 
Wormwood ea era femela. Mai înaltă ca mine, mai subţire, 
fără a fi fragilă, având forţă în umeri şi în braţe. Părul îi 
era roşu ca focul, mai roşu ca mantia lui Thansius. Se 
îndreptă spre locul în care stăteam împreună cu Delph. 

Era îmbrăcată complet în alb. Faţa ei, pielea şi mantaua 
erau cu toate impecabile. Nu mai văzusem un Wug atât de 
curat în întregul Wormwood. Pe fundalul mantiei ei albe, 
părul roşu oferea o privelişte uimitoare. 

Wugmorţii îl respectau foarte mult pe Thansius. 

Wugmorţii o iubeau însă pe Morrigone. 

Nu-mi venea să cred că se afla acolo. L-am privit pe 
Delph, care arăta de parcă tocmai ar fi înghiţit o creta 
întreagă. L-am privit şi pe Duf. Acesta ţinea în continuare 
hăţurile, dar părea să fi uitat de tânărul slep legat la 
celălalt capăt. Şlepul începu să mugească văzând slepii 
maturi, probabil întrezărindu-şi propriul viitor. 

Am făcut singurul lucru pe care puteam să-l fac. M-am 
întors spre Morrigone şi am aşteptat să îmi vorbească. 
Venise să îl vadă pe Delph? Sau pe mine? 

l-am studiat chipul. Dacă exista perfecţiune în 
Wormwood, o aveam înaintea mea. Mi-am simţit faţa 
aprinzându-se sub mizeria de care era acoperită. M-am 
simţit ruşinată că nu arătam mai bine. Şi mai curată. 

Majoritatea Wugilor arătau la fel; era greu să îi 
deosebeşti. Dar nu şi Morrigone. Am văzut-o privindu-mă 
şi a trebuit să-mi feresc privirea. Mă simţeam nedemnă să 
primesc chiar o singură privire din partea ei. 

Morrigone îi zâmbi lui Duf, care lăsase hăţurile să cadă 
şi se îndreptase spre ea cu paşi nesiguri. Delph nu se 


55 


mişcase. Picioarele lui puteau la fel de bine să fie în groapa 
pe care o săpa. La cât de mare era, în acel moment părea 
Mic, lipsit de importanţă. 

— Lumină bună, domnule Delphia, spuse Morrigone pe 
un ton melodios. Acel slep pare să fie un exemplar 
splendid. Aştept cu nerăbdare să văd încă o dovadă a 
măiestriei tale fără pereche odată ce este înhămat la 
trăsură. 

Vorbirea îi era la fel de perfectă cum era şi ea. Mi-aş fi 
dorit să pot vorbi şi eu aşa. Desigur că nu avea să se 
întâmple vreodată. Nu ştiam ce vârstă avea Morrigone, dar 
nu credeam că învăţarea ei se oprise la douăsprezece 
sesiuni. 

Veni apoi la Delph şi-şi puse mâna pe umărul lui. 

— Daniel, aud doar lucruri bune despre munca ta la 
Moară. Îţi apreciez forţa extraordinară. Şi, dacă este 
posibil, cred că ai mai crescut de ultima oară când te-am 
văzut. Sunt sigur că adversarii tăi de la următorul Duel se 
vor cutremura la un asemenea gând. 

Îi strecură lui Delph trei monede, în timp ce eu îi 
priveam uimită. 

— Pentru munca pe care ai făcut-o recent la mine acasă, 
Daniel, cred că am uitat să te plătesc. 

Delph dădu uşor din cap şi degetele lui mari se 
strânseră în jurul monedelor, care îi dispărură imediat în 
buzunar. Apoi rămase acolo inert, ca o bucată mare de fier, 
arătând extrem de tulburat. 

Morrigone se întoarse şi păşi spre mine. Din privirea ei 
mi-am dat seama că eu eram motivul pentru care se afla 
acolo. Şi asta însemna că fusesem urmărită. Mintea mi se 
învârti de la atâtea posibilităţi şi pericole. Cred că îmi citi 
toate astea pe faţă. Am ridicat privirea spre ea şi am 
încercat să zâmbesc. Dar erau atât de puţine motive 
pentru ca un Wugmort să zâmbească, încât mi-am dat 
seama că nu mai exersasem de mult. Gura îmi părea 
strâmbă. 

— Vega, ce surpriză plăcută să dau peste tine aici, atât 
de devreme în lumină! zise ea. 


56 


Remarca era suficient de inofensivă, dar tonul întrebător 
avea ca implicaţie dorinţa unui răspuns care să explice 
prezenţa mea acolo. 

— Am vrut să discut ceva cu Delph, am reuşit eu să 
spun. 

— Serios? Şi ce anume? întrebă Morrigone. 

Cuvintele nu-i erau grăbite, dar am simţit o anumită 
urgenţă în spatele lor. 

Ştiam că, dacă ezitam, avea să îşi dea seama că mint. 
Dar, chiar dacă Morrigone făcea parte din elita din 
Wormwood şi era o persoană pe care o respectam profund, 
existau puţini care să poată minţi atât de bine ca mine. 
Talentul adevărat era să amesteci un lucru adevărat cu 
minciuna. Suna mai bine aşa. 

— l-am dat lui Delph mâncarea mea la ultima lumină. 
Mi-a promis să mi-o dea pe a lui lumina aceasta. 

L-am privit pe Delph. Morrigone făcu la fel. 

Delph îşi apucă sapa de parcă ar fi fost singurul lucru 
care îl mai lega de pământ. M-am pregătit ca el să spună 
vreo prostie care să îmi strice minciuna perfect 
acceptabilă. 

— N-nu am mâncare pentru Ve-vega Jane l-lumina asta, 
se bâlbâi Delph. 

M-am întors spre Morrigone. 

— Este în regulă. Mi-a mai rămas ceva de mâncat înainte 
de Hornuri. 

Morrigone păru mulţumită de răspuns. 

— Ţi s-a dus vestea că faci lucruri extrem de fine. La fel 
de măiestrite ca acelea făcute de Quentin Herms, mi se 
spune. 

Morrigone mă dezamăgea cu această tactică. Era puţin 
prea evidentă. Privind-o mai de aproape, i-am văzut o 
uşoară cută într-un colţ al gurii. Nu era o linie de la 
zâmbet; mergea în cealaltă direcţie. Asta m-a liniştit 
oarecum. 

— Quentin Herms a plecat, i-am spus. Nimeni din 
Wormwood nu ştie unde este. Cel puţin aşa mi s-a spus. 

— Ai fost la copacul tău noaptea trecută, zise Morrigone. 


57 


Suspiciunile mele cum că fusesem urmărită se 
confirmau. 

— Mă duc adesea acolo. Îmi place să mă gândesc. 

Morrigone veni mai aproape de mine. 

— Te gândeşti la Quentin Herms? lţi pare rău că ne-a 
părăsit? 

— Îmi plăcea să lucrez cu el. Era un Wugmort bun. M-a 
învăţat cum să fiu Finisoare. Deci, da, îmi pare rău. Totuşi, 
nu înţeleg unde ar fi putut pleca. 

— Ai cumva vreo bănuială? 

— Unde să pleci în afară de Wormwood? i-am răspuns 
eu, utilizând aceeaşi tactică pe care o folosisem cu 
Thansius. 

Totuşi, următoarele ei cuvinte mă luară pe nepregătite. 

— Există Quagul, observă ea. 

Duf inspiră rapid şi exclamă: 

— Quentin Herms nu e un prost. Ce naiba să caute în 
Quag? O mare prostie, după părerea mea. _ 

Duf o privi emoţionat pe Morrigone şi faţa i se lăsă. Îşi 
ridică melonul pătat, scoțând la iveală un mănunchi gros 
de păr murdar ce dădea spre gri, şi păru complet ruşinat. 

— Îmi cer scuze pentru limbaj, ăăă... femele, termină el 
stânjenit. 

Morrigone continuă să mă fixeze, aparent aşteptându-mi 
răspunsul la comentariu. 

— Să intri în Quag înseamnă moarte, i-am replicat. 

Zicând asta, m-am gândit la faţa lui Quentin când tocmai 
intra în Quag. 

Ea dădu din cap, dar nu păru convinsă de afirmaţia mea, 
ceea ce mă mira. 

— Deci nu te-ai aventurat niciodată în preajma 
Quagului? întrebă ea. 

N-am spus nimic preţ de o fărâmă, pentru că nu aveam 
nicio problemă cu minciuna, dar nu-mi plăcea să-mi 
folosesc acest talent când nu era nevoie. N-avea nimic de-a 
face cu morala, ci doar cu dorinţa de a nu fi prinsă. 

— Niciodată suficient de aproape încât să fiu atacată de 
vreo bestie care pândeşte pe acolo. 


58 


— Dar colegul meu Jurik Krone m-a informat că erai 
chiar la marginea Quagului la prima lumină, zise 
Morrigone. 

— Am auzit ţipete şi am văzut câinii de atac şi membrii 
Consiliului. I-am urmat din curiozitate şi ca să văd dacă îi 
pot ajuta cumva în ceea ce făceau. Înainte să-mi dau 
seama, eram lângă Quag. 

— Şi i-ai spus lui Krone că n-ai văzut nimic, pe nimeni? 

— Pentru că nu am văzut, am minţit eu. Acum ştiu că pe 
Quentin îl urmăreau, dar tot nu înţeleg de ce. 

Îmi doream ca Morrigone să continue să vorbească. Aş fi 
putut să aflu ceva important - aşa că i-am spus: 

— De ce îl urmăreau de fapt? 

— Bună întrebare, Vega. Din păcate, nu pot să răspund 
la ea. 

— Nu poţi sau nu vrei? am zis eu, înainte să îmi dau 
seama că o făcusem. 

Duf şi Delph îşi ţinură respiraţia şi am crezut că l-am 
auzit pe Delph şuierând un avertisment spre mine. 
Morrigone nu răspunse, în schimb, făcu un semn din mână. 
Am auzit imediat trosnetul roţilor trăsurii. Bogle aduse din 
nou slepii şi trăsura. 

Morrigone nu se urcă de îndată. Mă cercetă cu privirea. 

— Îţi mulţumesc, Vega Jane, spuse ea, folosindu-mi 
numele întreg, aşa cum o făcea Delph în mod obişnuit. 

— Îmi pare rău că nu am putut fi de ajutor. 

— Ai fost de mai mult ajutor decât crezi. 

Un zâmbet dulce-amar îi însoţi această frază, care din 
nu ştiu ce motiv îmi făcu stomacul să o ia razna. Apoi 
dispăru în trăsură. În mai puţin de o fărâmă, aceasta se 
făcu nevăzută. 

— La naiba! exclamă Duf. 

Eram întru totul de acord. 


59 


OCTO 


Înăuntrul unei cărți 


Când m-am întors spre Delph, acesta dispăruse. L-am 
privit pe Duf, care rămăsese încremenit, holbându-se la 
locul unde se aflase trăsura. 

— Unde a plecat Delph? l-am întrebat eu pe nerăsuflate. 

Duf privi în jurul lui şi îşi scutură capul. 

— La Moară, cel mai probabil. 

— Şi ce fel de muncă face Delph pentru Morrigone de 
este plătit în monede? l-am întrebat. 

Duf privi pământul, lovind o piatră cu cizma lui grea. 

— Ridică lucruri grele, presupun. Delph este bun la 
genul acesta de treburi. Puternic precum creta, aşa este el. 

— Mda, am răspuns eu, încercând să mă gândesc la ce 
făcea Delph de fapt pentru monede. 

— Ce i s-a întâmplat lui Delph când avea şase sesiuni, 
Duf? mi-am continuat eu interogatoriul. 

Îşi întoarse imediat privirea. Părea să se uite la tânărul 
slep, dar ştiam că nu asta făcea de fapt. 

— Ai face bine să te duci la Hornuri, Vega. Dacă încă un 
Wug nu apare la ştampilarea mâinii, nu se ştie ce va face 
Domitar, prostul ăla nesuferit. 

— Dar, Duf... 

— Haide, pleacă de aici, Vega. S-au întâmplat destule. 
Las-o baltă. 

Nu mai aşteptă răspunsul meu. Se îndepărtă pur şi 
simplu. Am rămas acolo o vreme, întrebându-mă ce să fac. 
Am aruncat câţiva bulgări de pământ înapoi în groapă. 
Poate că Delph plecase, dar mai aveam ceva timp înainte 
de Hornuri. M-am hotărât rapid. 

Aveam să mă duc la bordeiul lui Quentin Herms. 

Am privit spre cer ca să văd norii ce îl acopereau ca o 


60 


pătură. M-am gândit că ploile aveau să cadă în curând. 
Ploua des în acel timp al sesiunii. Când veneau, ploile 
rămâneau cu noi vreme îndelungată. Mi-l imaginam pe 
Quentin înaintând cu greu prin Quagul întunecat şi apoi 
simțind micile picături reci de umezeală căzând de 
deasupra. Dar poate că Quentin era mort deja. Poate că 
Quagul îşi confirmase reputaţia. 

Am început să mă grăbesc, imaginându-mi că Domitar 
avea să fie cu ochii pe toţi cei care nu veneau la timp. M- 
am grăbit, gândindu-mă în acelaşi timp la Thomas Bogle şi 
la acea măreaţă trăsură albastră. M-am gândit la ce aş fi 
putut să îi zic lui Morrigone ca să o fac să creadă că îi 
spusesem ceva util. Era atât de deşteaptă, încât poate că 
tocmai ceea ce nu îi spusesem îi dăduse ceea ce avea 
nevoie. 

Am încetinit. Peste alţi câţiva metri, aveam să ajung. M- 
am hotărât să mă apropii de bordei nu din faţă sau din 
spate, ci din partea dreaptă. Acolo eram mai ferită decât 
oriunde, cu tufişuri şi câţiva copaci aproape la fel de mari 
ca plopul meu. Un gard scund făcut din pietre adunate 
înconjura micuțul gazon de iarbă plină de buruieni ce 
alcătuia proprietatea lui Quentin. Am sărit peste gard şi 
am aterizat uşor în curte. Am auzit păsări în copaci şi mici 
creaturi agitându-se prin tufişuri. Dar nu roţi de trăsură. 

Asta nu m-a făcut să fiu mai puţin suspicioasă. Sau 
speriată. Mi-am înghiţit însă frica şi am înaintat, rămânând 
cât de jos posibil. M-am gândit la ce s-ar fi putut întâmpla 
dacă aş fi fost găsită acolo. Ar fi crezut că sunt în cârdăşie 
cu Quentin. Orice lege ar fi încălcat el, ar fi crezut că eu îl 
ajutasem în asta. M-ar fi arestat şi pentru că intrasem în 
bordeiul lui. Aş fi fost trimisă la Valhall. Alţi Wugmorţi m- 
ar fi scuipat şi m-ar fi înjurat printre gratii în timp ce Nida 
şi shuckul negru ar fi privit. 

Am mai sărit peste un zid scund şi m-am lipit la pământ. 
Chiar în faţa mea se afla bordeiul. Era făcut din piatră şi 
din lemn şi avea geamuri groase. Uşa din spate era la doar 
câţiva metri distanţă. Am fugit spre un geam lateral şi m- 
am uitat prin el. Era întuneric înăuntru, dar puteam să văd 


61 


dacă îmi lipeam ferm faţa de geam. 

Bordeiul avea un singur etaj. De la acel geam puteam să 
văd aproape tot ce se afla în interior. Am trecut la un alt 
geam, despre care credeam că avea să îmi îngăduie să văd 
în singura cealaltă cameră de acolo. Acela era dormitorul 
lui Quentin, deşi în el se afla doar un pat, cu o pernă şio 
pătură. M-am uitat şi nu am văzut haine. Şi nici vechea 
pereche de cizme pe care o purta mereu la Hornuri nu se 
mai afla acolo. De aceea presupunea Consiliul că el 
plănuise să plece. Îşi împachetase hainele. Un Wug nu 
făcea asta dacă era mâncat de un garm sau dacă suferea 
un Eveniment. Am încercat să-mi amintesc dacă Quentin 
ducea cu el o geantă când intrase în Quag, dar nu eram 
sigură. li văzusem, de fapt, doar faţa. 

Am inspirat din nou adânc şi m-am îndreptat spre uşa 
din spate. Era încuiată. Asta nu era o surpriză. Am 
desfăcut lacătul cu micile mele unelte. Deveneam o 
infractoare de succes. Am deschis uşa şi am intrat, 
închizând-o în urma mea cât de încet posibil. Totuşi, păru 
să facă zgomotul unei crete izbindu-se de un zid. 
Tremuram toată şi mi-era ruşine că mi-e atât de frică. 

M-am îndreptat, am inspirat din nou adânc şi m-am 
străduit să nu mai tremur. Stăteam în odaia principală a 
bordeiului lui Quentin. Aceasta funcţiona şi ca bibliotecă, 
întrucât pe un raft erau câteva cărţi. Mai era şi bucătărie, 
fiindcă în faţa şemineului atârna o oală înnegrită. Şi era şi 
locul în care mânca, întrucât exista o mică masă rotundă 
cu un singur scaun. Pe el se aflau o lingură, o furculiţă şi 
un cuţit de lemn pe o farfurie făcută din cositor. Totul era 
curat şi îngrijit, aşa cum fusese şi prietenul meu. 

În timp ce ochii mi se obişnuiau cu lumina difuză din 
interior, m-am concentrat asupra primei cărţi. Nu erau 
atât de multe, dar chiar şi câteva cărţi erau mai multe 
decât posedau majoritatea Wugmorţilor. 

Am ridicat cartea. Titlul era Ingineria de-a lungul 
sesiunilor. Am privit conţinutul paginilor, dar cuvintele şi 
desenele erau mult prea complicate pentru mintea mea 
firavă. Am mai scos o carte. Aceasta mă nedumerea. Era o 


62 


carte despre ceramică. Ştiam sigur că Quentin ura munca 
în ceramică. Eu făceam toate finisajele în ceramică la 
Hornuri tocmai din acest motiv. Deci, de ce ar fi avut o 
asemenea carte? 

Am deschis-o. Primele pagini aveau, într-adevăr, de-a 
face cu ceramica şi am privit schiţele cu farfurii şi cu 
pahare în diferite culori şi stiluri. Dar, întorcând paginile, 
am descoperit altceva. O carte în interiorul cărţii. Pagina 
cu titlul mă făcu să mă cutremur: Quagul: Povestea 
adevărată. 

Cartea din interior nu era tipărită. Era scrisă cu 
cerneală pe un pergament îngrijit. Am întors câteva pagini. 
Erau acolo cuvinte şi desene de mână precise, iar desenele 
erau cu adevărat înfricoşătoare. Unele conţineau creaturi 
pe care nu le mai văzusem niciodată. Toate păreau că te-ar 
fi mâncat, dacă ar fi avut ocazia. Unele făceau garmul să 
arate de-a dreptul adorabil. 

M-am uitat să văd dacă numele autorului se afla undeva 
pe copertă, dar nu era. Însă cu siguranţă Quentin trebuia 
să fi scris cartea. Concluzia care se trăgea de aici era la fel 
de şocantă. Trebuia să mai fi fost în Quag înaintea 
momentului în care îl văzusem eu intrând. Şi se întorsese 
în viaţă. 

Am scos cartea despre Quag din cealaltă şi am ascuns-o 
în buzunarul de la manta. Ceea ce se afla în acele pagini 
avea să-mi satisfacă nespusa curiozitate, dar nimic mai 
mult. Quentin Herms nu avea pe nimeni să lase în urmă. 
Era liber să îşi încerce norocul în Quag. Eu nu eram, chiar 
dacă aş fi reuşit să îmi adun curajul. Eu eram Vega Jane 
din Wormwood. Aveam să fiu mereu Vega Jane din 
Wormwood. La un moment dat, aveam să fiu şi eu dusă 
într-un mormânt umil dintr-o secţiune destul de comună a 
Terenului Sacru. Şi viaţa de aici avea să continue la fel 
cum o făcuse întotdeauna. 

În momentul următor am auzit o cheie învârtindu-se în 
lacătul de la uşa din faţă a bordeiului. M-am ascuns în 
spatele unui dulap şi mi-am ţinut respiraţia. Cineva intrase 
în cameră şi am auzit uşa închizându-se. Au urmat apoi 


63 


paşi şi şoapte, ceea ce m-a făcut să-mi dau seama că erau 
mai mulţi Wugi în preajmă. 

Apoi, vocea a devenit suficient de sonoră ca s-o pot 
recunoaşte şi m-am descurajat complet. 

Era Jurik Krone. 


64 


NOVEM 


Recompensa 


Am încercat să mă prefac într-un ghem mic de carne în 
timp ce paşii lor răsunau pe podeaua din lemn. 

— N-am găsit nimic folositor, spuse Krone. Nimic! Nu 
este posibil! Wugul ăsta nu era chiar atât de isteţ, nu-i 
aşa? 

Nu puteam să aud clar cealaltă voce, dar ceea ce 
puteam discerne îmi părea vag cunoscut. 

— Pe mine mă nedumereşte inelul, spuse Krone. Cum 
de-a ajuns înapoi aici? Ştiu că erau prieteni, prieteni 
apropiaţi... Dar de ce nu l-a lăsat blestematul de Virgil 
fiului său? 

Vocea murmură altceva. Mă înnebunea faptul că nu 
auzeam ce se spunea sau cine o spunea. Şi de ce folosise 
Krone cuvântul blestemat ca să-l descrie pe bunicul? 

— A intrat în Quag, asta o ştim, continuă Krone. Şi eu 
cred că Vega Jane ştie ceva despre asta. Erau apropiaţi. Au 
lucrat împreună. A fost acolo în acea lumină. 

Cealaltă voce spuse ceva, pe un ton şi mai jos. Era de 
parcă celălalt Wug ştia că cineva îi ascultă. Apoi Krone 
rosti ceva care aproape îmi făcu inima să stea în loc. 

— Am putea să le spunem că a fost un Eveniment, ca şi 
celelalte. Ca şi cel al lui Virgil. 

A trebuit să mă opresc să nu sar şi să ţip: „Ce mama 
naibii vrei să spui cu asta?“ 

Dar nu am făcut-o. Eram paralizată. 

Cealaltă voce murmură răspunsul, dar n-am putut să aud 
cuvintele. 

Ştiam că era riscant, dar ştiam şi că trebuie să încerc. 
Luptându-mă cu membrele mele aparent amorţite, am 
înaintat uşor pe genunchi. Exista o mică oglindă pe 


65 


peretele îndepărtat. Dacă puteam să mă întind suficient 
încât să văd în ea reflexia lui Krone şi a celuilalt Wug... 

Uşa se deschise şi se închise înainte ca eu să mai pot 
face un pas. 

Renunţând la orice precauţii, am sărit în picioare şi am 
descoperit că încăperea era goală. Am fugit spre geamul 
de lângă uşa din faţă şi am privit afară. Trăsura albastră se 
făcea nevăzută pe după colţul unui gard. 

Cum de n-auzisem tropăitul slepilor apropiindu-se de 
bordei? Sau întoarcerea roţilor huruind? Morrigone fusese 
în trăsură? Sau Thansius? 

Dar autorul cuvintelor era neimportant în comparaţie cu 
cele auzite. Cuvintele îmi erau imprimate în creier. „Am 
putea să le spunem că a fost un Eveniment. Ca şi cel al lui 
Virgil.“ 

Asta însemna în mod clar că ideea de Eveniment era o 
minciună menită să acopere altceva. Dacă bunicul nu 
dispăruse în urma unui Eveniment, ce naiba se întâmplase 
cu el? Ei bine, Krone ştia. Şi, sunt sigură, şi Morrigone, şi 
restul Consiliului o ştiau. Distruseseră tot ceea ce 
crezusem, tot ceea ce fusesem învățată. Asta mă făcea să 
mă întreb ce era Wormwoodul cu adevărat. Şi de ce ne 
aflam cu toţii acolo. Mă simţeam atât de ameţită, încât 
credeam că am să mă prăbuşesc. M-am relaxat respirând 
şi mi-am încetinit bătăile inimii. Nu aveam timp să fiu 
ameţită. Trebuia să plec de acolo. 

Eram pe jumătate ieşită pe geam când uşa din faţă s-a 
deschis din nou. Nu m-am uitat în spate - pasul apăsat de 
cizmă îmi spunea că era Krone. N-a strigat, ceea ce 
însemna că nu mă văzuse. Încă. 

Am alunecat pe burtă şi am lovit pământul cu putere. 
Am icnit fără să vreau. 

— Cine este acolo? a tunat Krone. 

Trecusem de zidul scund şi dispărusem din raza 
bordeiului probabil exact înainte ca el să ajungă la geam. 
Nu fugisem atât de rapid în toate sesiunile mele. Nu am 
încetinit decât cu douăzeci de metri înainte de intrarea în 
Hornuri, unde m-am întins în iarba înaltă, complet fără 


66 


respiraţie, cu mintea vuindu-mi din cauza celor tocmai 
auzite. 

Câteva fărâme mai târziu, mi-am frecat mâna după ce 
Dis Fidus o ştampilase. Părea să fi îmbătrânit cu o sesiune 
de la dispariţia lui Quentin. Bărbia îmbătrânită îi tremura, 
făcând mănunchiul gri de păr de acolo să pară că ar pluti 
pe pielea lui bolnăvicioasă. 

— Nu trebuie să întârzii, Vega. Ţi-am pus apă la staţie. 
Lumina asta, căldura este deja insuportabilă din cauza 
cuptoarelor. 

I-am mulţumit şi m-am grăbit, frecându-mi în continuare 
cerneala de pe mână. 

Cartea îmi atârna greu în buzunarul de la manta. Era 
stupid să o aduc acolo, dar nu avusesem timp să mă duc în 
altă parte. Unde s-o ascund ca să nu o găsească nimeni? 
Dar chiar dacă ştiam că trebuia să mă despart de ea, eram 
disperată să o citesc din scoarță în scoarță. 

Mi-am pus mantaua cu cartea în ea în dulapul meu şi m- 
am asigurat că uşa este bine închisă. Mi-am pus şorţul, 
pantalonii de lucru şi cizmele grele înainte să intru în zona 
principală de lucru. Cu ochelarii atârnându-mi în jurul 
gâtului, mi-am pus mănuşile şi m-am holbat la uriaşa 
grămadă de lucruri nefinisate de lângă staţia mea de lucru. 
Ştiam că avea să fie o lumină lungă. Am sorbit apa rece pe 
care mi-o lăsase Dis Fidus şi mi-am început sarcinile, 
lucrând metodic, citind pergament după pergament de 
instrucţiuni şi apoi improvizând acolo unde instrucţiunile 
scrise mi-o permiteau. Am muncit din greu şi am încercat 
să rămân concentrată, în ciuda tuturor gândurilor care 
puseseră stăpânire pe mintea mea. 

Inainte să-mi dau seama, Dis Fidus a sunat clopoţelul 
care ne spunea că venise timpul să plecăm. 

Eram pe punctul să mă schimb din hainele de lucru când 
am fost chemaţi de urgenţă în sala principală de la 
Hornuri. Mi-am închis dulapul în grabă şi m-am zorit să 
ajung acolo. 

Domitar a ieşit şi s-a înălţat în faţa noastră. Am aşteptat 
cu toţii în timp ce se plimba dintr-o parte în alta cu o 


67 


privire înfricoşată. Dis Fidus se agita în spatele lui. Într-un 
final, Domitar s-a apropiat suficient de mult cât să îi pot 
adulmeca apa de foc din respiraţie. Îmi puteam doar 
imagina cât de straşnic îl presase Consiliul. Şi, ştiindu-l pe 
Domitar aşa cum îl ştiam eu, era pe punctul să se răzbune 
pe noi pentru suferinţa îndurată. Astfel că am fost şocată 
de primele lui cuvinte. 

— Consiliul a ordonat o recompensă, începu el. 

Deşi eram cu toţii obosiţi în urma muncii noastre, asta 
reuşi să atragă atenţia tuturor... 

— Cinci litri de apă de foc. Cinci sute de grame de iarbă 
de fumat. 

Făcu o pauză pentru un efect maxim. 

— Şi două mii de monede. 

Întregul grup rămase cu gura căscată. 

Nu aveam ce să fac cu apa de foc sau cu iarba de fumat, 
deşi presupun că aş fi putut să le dau la schimb pentru 
multe ouă, pâine, murături şi cutii de ceai. Dar două mii de 
monede reprezentau o mare avere, poate mai mult decât 
aş fi câştigat în restul sesiunilor mele la Hornuri. Putea să 
schimbe totul în viaţa mea. Şi a lui John. 

Însă următoarele cuvinte ale lui Domitar mi-au zdrobit 
orice speranţă de a câştiga această avere. 

— Această recompensă, ni s-a adresat el, va fi plătită 
oricui poate oferi Consiliului suficiente informaţii care să 
conducă la prinderea fugarului Quentin Herms. Sau i se 
vor plăti Wugmortului care îl prinde personal şi îl aduce 
înapoi pe Herms. 

Fugarul Quentin Herms? 

Îndreptându-mi privirea spre Domitar, am văzut că şi el 
se uita la mine. 

— Două mii de monede, repetă el cu emfază. N-ar mai fi 
nevoie să lucraţi aici, desigur. Viaţa voastră ar fi una de 
relaxare. 

Am privit în jurul meu, către masculi. Toţi aveau familii 
de întreţinut. Feţele le erau înnegrite, mâinile butucănoase 
şi spatele îndoit de la munca grea de acolo. O viaţă de 
relaxare? De neimaginat. Holbându-mă la feţele lor 


68 


înfometate, epuizate, mi-am dat seama că nu era de bine 
pentru Quentin. 

— Am prefera să fie prins în viaţă, adăugă Domitar. Dacă 
nu este posibil, asta e. Dar vom avea nevoie de dovezi. 
Corpul, suficient de intact, va fi îndeajuns. 

M-am întristat şi mi-am simţit buzele tremurând. Era 
practic o condamnare la moarte pentru bietul Quentin. 
Dacă riscase totul ca să evadeze, nu mi-l puteam imagina 
să nu lupte cu toate forţele ca să nu fie prins. Era mult mai 
simplu să-l înjunghii decât să-l prinzi viu. Am simţit 
lacrimile inundându-mi ochii, dar le-am şters cu mâna mea 
murdară. 

Am privit din nou masculii din jurul meu. Acum vorbeau 
între ei cu voci joase. Mi-i puteam imagina pe toţi 
ducându-se acasă, găsindu-şi orice arme ar fi avut la 
îndemână şi îndreptându-se, după cinele lor sărăcăcioase, 
să-l vâneze pe Quentin şi să obţină monedele şi, cu asta, 
viaţa lor de relaxare. Probabil aveau să pornească în 
echipe, ca să-şi sporească şansele de succes. 

— Asta-i tot. Puteţi pleca, spuse Domitar. 

Toţi începuserăm să ne îndepărtăm, când Domitar mă 
opri. 

— O fărâmă, Vega. N 

Aştepta ca restul muncitorilor să plece. Il privi pe Dis 
Fidus, care tremura în continuare în spatele nostru. 

— Lasă-ne, Fidus, comandă Domitar, iar micul Wug ţâşni 
din cameră. Apoi adăugă: Nu ti-ar strica deloc cele două 
mii de monede, Vega. Ție şi fratelui tău. Şi părinţilor tăi de 
la Îngrijire. Nu este deloc puţin. Şi ai duce o viaţă de 
relaxare. 

— Dar atunci n-aş mai avea plăcerea de a te vedea pe 
tine la fiecare lumină, Domitar. 

Ochii lui înguşti deveniră şi mai mici. Arătau ca două 
peşteri mici din care putea să ţâşnească ceva uimitor de 
slinos şi de periculos. 

— Ai minte, dar uneori reuşeşti în mod spectaculos să nu 
o foloseşti. 

— Un compliment ambivalent, am observat eu. 


69 


— Şi unul care te descrie perfect. Două mii de monede, 
Vega. Şi, aşa cum am spus, asta include informaţii care să 
ducă la prinderea lui Herms. Nu trebuie să îl prinzi chiar 
tu. 

— Sau să-l ucid. După cum ai spus, şi acesta este un mod 
acceptabil de a încasa recompensa. 

Ochii lui se deschiseră complet, dând la iveală pupile 
mai întunecate decât mi-aş fi închipuit. 

— Ai dreptate. Asta am spus, pentru că asta a spus 
Consiliul. 

Se dădu într-o parte, sugerând implicit că eram liberă să 
plec. 

Când am trecut pe lângă el, m-a prins de umăr şi m-a 
tras spre el. Apoi mi-a şoptit la ureche: 

— Ai multe de pierdut, Vega Jane. Mult mai multe decât 
crezi. Ajută-ne să-l găsim pe Quentin Herms. 

Mi-a dat apoi drumul şi eu m-am grăbit să ies din 
încăpere, speriată cum nu mai fusesem de foarte multă 
vreme. Nici măcar în timpul atacului garmului. Cel puţin 
cu garmul, ştiai cum îţi poate face rău. Cu Domitar nu 
eram sigură. Ştiam doar că mi-era frică. 

M-am oprit din alergat doar la aproape o milă de 
Hornuri. 

Mi-a trecut prin minte când fugeam că recompensa era 
irelevantă pentru ceilalţi Wugi. Quentin intrase în Quag, 
ceea ce însemna că niciun alt Wug nu avea să îl găsească. 
Ideea recompensei fusese îndreptată spre mine. Îşi doreau 
informaţii despre Quentin şi credeau că eu le pot oferi. 

Cu plămânii măriţi, cu mintea sărindu-mi de la un lucru 
groaznic la altul, mi-am dat seama dintr-odată că nu îmi 
schimbasem hainele de lucru. Şi, chiar mai teribil de-atât, 
îmi uitasem mantaua. lar în manta era cartea pe care o 
găsisem despre Quag. 

Simţeam că îmi vine să vomit. 

Avea Domitar să îmi scotocească în dulap şi s-o 
găsească? Dacă o găsea, aş fi devenit şi eu o fugară? Avea 
să fie recompensa pentru înapoierea mea vie sau moartă 
de două mii de monede? De zece mii de monede? 


70 


Trebuia să recuperez cartea. Dar, dacă m-aş fi întors 
atunci, Domitar ar fi devenit suspicios. 

Apoi, dintr-odată, aveam un plan, unul care schimba 
totul radical. 


71 


DECIM 
O pereche de Jabbiţi 


Era a treia secţiune a nopţii şi eu eram din nou în 
mişcare. Cerul de deasupra Wormwoodului nu era deloc 
senin. Nocul dispăruse. Picături de ploaie cădeau pe mine 
în timp ce mă zoream, cu capul plecat şi cu inima invadată 
de teamă. Se auzi un vuiet de-a lungul cerului, acesta se 
aprinse şi apoi urmă un tunet. Am îngheţat. Fiecare Wug 
văzuse sulițe de lumină pe cer înainte şi auzise apoi 
bubuiturile tunetului. Asta nu le făcea mai puţin 
înfricoşătoare. Dar ceva mă speria şi mai tare. 

Nu fusesem niciodată la Hornuri noaptea. Nici măcar o 
singură dată. Acum nu aveam de ales. Trebuia să 
recuperez cartea înainte să fie descoperită în dulapul meu. 
Mă gândeam că poate o descoperiseră deja. 

M-am oprit la circa douăzeci de metri de destinaţie şi am 
ridicat privirea. Hornurile se înălţau în întuneric ca un 
demon maiestuos, aşteptându-şi prada să se apropie 
suficient cât să aibă parte de o masă uşoară. 

Ei bine, eram acolo. 

Nu ştiam dacă noaptea clădirea era păzită. Dacă da, nu 
eram sigură ce aveam să fac. Să o iau la fugă, probabil. 
Ceea ce ştiam era că nu aveam să pătrund pe intrarea din 
faţă. Exista o uşă laterală în spatele unei grămezi de 
echipament vechi, ruginit, care probabil că se aflase acolo 
încă de când bunicul era de vârsta mea. Trecând pe lângă 
grămada de gunoi, îmi părea că fiecare crevasă ascunde 
câte un garm, un shuck sau chiar un amaroc. În timp ce 
lumina cerului sulița şi tunetul răsuna din nou, vedeam o 
mie de ochi în acea grămadă de metal, toţi fixaţi asupra 
mea. Aşteptând. 

Uşa era din lemn masiv, cu un lacăt străvechi din metal. 


72 


Mi-am introdus uneltele subţiri în gura lacătului şi mi-am 
făcut numărul de magie - uşa s-a deschis cu un clic. Am 
închis-o în spatele meu cât de încet puteam, mi-am umezit 
buzele, am inspirat adânc şi apoi mi-am scuturat capul de 
ameţeala care îl cuprinsese. 

Mi-am folosit felinarul pentru că, dacă nu o făceam, m-aş 
fi lovit de ceva şi aş fi murit. Am înaintat încet, lipită de un 
perete şi privind înainte. Ascultând şi adulmecând aerul. 
Ştiam mirosul Hornurilor. Dacă ceva mirosea diferit, 
aveam de gând să fug. 

Câteva fărâme mai târziu, am deschis uşa de la vestiar şi 
m-am strecurat înăuntru. Am pipăit fiecare dulap până am 
ajuns la al şaptelea, care îmi aparţinea. Nu existau lacăte 
adevărate pe dulapuri, doar încuietori simple, pentru că 
nimeni nu aducea ceva de valoare acolo. Cel puţin niciun 
Wug nu o făcuse până când eu nu lăsasem prosteşte acolo 
cartea care m-ar fi putut azvârli direct în Valhall. Am 
deschis încet uşa şi atunci m-am lăsat pradă emoţiilor. 

Am lăsat felinarul să cadă şi aproape că am tipat. Am 
rămas acolo, aplecată, încercând să nu vomit cina modestă 
de care avusesem parte la L.oons. M-am întins şi am ridicat 
felinarul şi cartea. Cartea căzuse şi mă lovise pe braţ. Am 
reaprins felinarul şi am răsfoit paginile. Era toată acolo. 
Nu puteam crede cât noroc avusesem. Nu visasem că 
putea să fie atât de uşor. 

Dar am încetat să mai cred asta când am auzit zgomotul. 
Norocul meu se transformase într-un dezastru. 

Am pus cartea în buzunarul de la manta şi am redus 
flacăra felinarului la minimum ca să pot totuşi vedea 
măcar la un centimetru în faţa mea. Am rămas nemişcată, 
ascultând cât de concentrată puteam. 

„În regulă, mi-am zis cu un fior involuntar, a fost sunetul 
a ceva mare şi rapid.“ Cunoşteam mai multe creaturi care 
scoteau astfel de sunete. Niciuna dintre ele nu ar fi trebuit 
totuşi să se afle în Hornuri. Niciodată. 

După încă o fărâmă îngheţată, am ţâşnit pe holul 
vestiarului în direcţia opusă uşii pe care intrasem. Se 
dovedi a fi o idee bună, pentru că o fărâmă mai târziu uşa 


73 


se izbea de podea. Sunetul era în încăpere cu mine. Era 
mai clar acum. Nu era clip-clop-ul copitelor sau 
zgârieturile făcute de gheare pe lemn. Deci nu putea fi un 
frek, un garm sau un amaroc. Mai rămânea o singură 
creatură. 

Mi-am scuturat capul nevenindu-mi a crede. Nu se 
putea. Dar, gândindu-mă la asta, sperând că mă înşelam, 
am auzit şuieratul. Şi inima mi s-a oprit preţ de două bătăi 
înainte să repornească. 

Ni se spusese despre astfel de bestii scârboase la 
Învăţare. Nu-mi dorisem să întâlnesc una în carne şi oase. 

Se mişcau extrem de rapid, mai rapid decât puteam eu 
să fug. Nu intrau în Wormwood propriu-zis şi aproape 
niciodată nu atacau Wugmorţi, pentru că de obicei găseau 
o pradă mai uşoară. Din câte ştiam eu, trei Wugi fuseseră 
ucişi de aceste bestii pentru că se aventuraseră prea 
aproape de Quag. Nu îmi doream să fiu eu cel de-al 
patrulea. 

Am lovit uşa cu piciorul şi am ţâşnit pe ea de parcă aş fi 
fost propulsată dintr-o morta. Dar sunetele se apropiau şi 
mai tare. Când am ajuns din nou în sala principală, puteam 
s-o apuc în două direcţii. Stânga m-ar fi dus spre uşa 
laterală pe care intrasem. 

Singura problema era că vedeam ochi în direcţia aceea. 
Ochi mari, care se holbau şi care erau fixaţi pe mine. Erau 
cam cinci sute, dacă aveam timp să număr, ceea ce nu era 
cazul. Frica mea cea mai mare se confirmase şi apoi se 
dublase. 

Erau două exemplare. 

Am luat-o la dreapta. Asta avea să mă ducă în sus pe 
scări. Era interzis să urci treptele. Oricui lucra la Hornuri 
şi încerca să urce scările i-ar fi fost tăiat capul de către 
Ladon-Tosh şi acesta avea să fie aruncat în cuptor 
împreună cu restul corpului. Dar Ladon-Tosh nu era acolo 
noaptea. Şi, chiar dacă ar fi fost, aş fi preferat să am de-a 
face cu el decât cu ceea ce venea după mine. 

Am zburat pe scări, cu genunchii ridicându-se mai iute 
decât o făcuseră vreodată. Am ajuns la etaj şi am luat-o în 


74 


grabă la dreapta. Am privit în urma mea o dată şi am văzut 
numeroşii ochi la doar treizeci de metri în spatele meu. M- 
am convins să nu mă mai uit înapoi. 

Cine naiba lăsase acele creaturi libere acolo? 

Ceva îmi trecu prin minte în timp ce fugeam pe coridorul 
de la etaj. Acele creaturi păzeau Hornurile, însă doar 
noaptea. Asta era singura justificare. Putea fi singura 
explicaţie pentru care niciun Wug nu fusese atacat de ele 
în timpul luminii. Nu ţineai astfel de creaturi ca bestii de 
companie. 

Şi asta însemna că cineva din Wormwood putea să facă 
ceea ce era de necrezut. Cineva le putea controla, deşi ni 
se spusese mereu că erau sălbatice, de necontrolat. Nici 
măcar Duf n-ar fi încercat să le dreseze. 

Am ajuns la singura uşă de pe hol. Era exact la capătul 
lui şi era încuiată. Normal că era încuiată. De ce aş fi 
crezut că ar fi deschisă? Mi-am apucat uneltele din manta, 
cu degetele tremurându-mi atât de tare, că aproape le-am 
scăpat pe jos. Creaturile se apropiau cu ferocitate acum; 
sunau ca o cascadă în cădere. Şuierăturile tuturor acelor 
guri erau atât de înalte, că-mi simţeam creierul explodând 
de teroare. Se spunea că şuieratul era ultimul lucru pe 
care îl auzeai înainte să te atace. 

In timp ce băgăm uneltele în lacăt şi lucram de zor, mă 
gândeam doar la John. La ce avea să facă fără mine. 

Erau exact în spatele meu acum. 

Șuieratul este ultimul lucru pe care îl auzi înainte să te 
atace. 

Șuieratul este ultimul lucru pe care îl auzi înainte să te 
atace. 

Nu ştiam dacă eram atât de curajoasă încât să stau cu 
spatele la atacul lor sau dacă eram cea mai mare laşă din 
întregul Wormwood. Când uneltele s-au întors şi uşa s-a 
deschis, am presupus că era vorba de curaj. 

Am trântit uşa în spatele meu şi am închis-o. Mi-am 
trecut degetele pe deasupra lemnului, sperând că era 
suficient de gros. Am fost doborâtă la pământ de forţa cu 
care creaturile au izbit-o. Unul dintre colţi chiar a străpuns 


75 


scândurile şi aproape mi s-a înfipt în umăr, sfâşiindu-mi, 
din fericire, doar hainele. Am alunecat de-a lungul podelei 
şi m-am izbit de peretele îndepărtat, doborând ceva. 
Metale zăngăniră în jurul meu. 

Am privit spre uşă şi aceasta a mai fost lovită o dată. 
Mai mulţi colţi au sfâşiat lemnul. În mai puţin de o fărâmă, 
unul dintre capete reuşi să treacă prin uşă. O pereche de 
ochi se holba la mine, la doar şase metri distanţă. Gaura 
era prea mică pentru restul corpului, dar fie avea să 
devină mai largă, fie uşa avea să fie doborâtă. 

Am pipăit prin întunericul din jurul meu. Exact atunci 
am observat uşiţa din spatele obiectului mare de metal 
care căzuse. Uşa avea doar un metru înălţime şi mânerul 
era unul straniu. M-am uitat cu mai multă atenţie. Era o 
faţă, dar nu orice faţă. Era faţa unui Wug urlând, turnată 
în alamă. 

Se mai auzi apoi o altă izbitură dinspre uşă. Am avut 
timp doar să privesc în spate în timp ce uşa masivă se 
prăbuşea în interior şi bestiile intrau prin deschizătură. 
Acum le puteam vedea pe amândouă în întregime. Mi-aş fi 
dorit să n-o pot face. 

Jabbiţii erau şerpi masivi, dar cu o deosebire foarte 
importantă. Aveau cel puţin două sute cincizeci de capete 
crescând dintr-un corp de-a lungul lungimii sale. Şi toate 
capetele aveau colţi cu suficient venin încât o singură 
muşcătură să poată răpune o creta adultă. Unul dintre ele 
şuieră. Şi toate, chiar în acea fărâmă, se năpustiră către 
mine. 

Erau precum o mie de coşmaruri amestecate într-un 
singur zid masiv şi şuierător de scârboşenie ucigaşă. 
Respirația le mirosea ca bălegarul pus pe foc. Acum nu 
mai speculam. Aveam nevoie de tot aerul de care 
dispuneam ca să pot fugi, însă mirosul fetid mă sufoca. 

Am apucat mânerul cu faţa de Wug urlând, l-am întors şi 
m-am aruncat prin deschizătură, închizând uşa în spatele 
meu cu un şut. Dar nu simţeam uşurarea unui refugiu 
sigur. Acea uşă, micuță şi subţire, nu avea nicio şansă să 
oprească matahale de neoprit precum Jabbiţii aflaţi pe 


76 


urma prăzii. Se spunea că nimic nu putea să-i oprească 
odată ce luau urma sângelui. M-am ridicat şi m-am 
îndepărtat de uşă. Mi-am scos micul pumnal pe care îl 
adusesem cu mine şi am aşteptat, cu inima bătându-mi, 
gâfâind. g 

Mi-am spus să nu plâng. Imi promisesem să dau şi eu 
măcar o lovitură înainte să mă ucidă. Se spunea că nu se 
grăbeau în preajma prăzii. Auzisem şi zvonuri cum că era 
posibil ca otrava să nu ucidă, ci doar să paralizeze, 
permițându-i victimei să rămână în viaţă până când era 
devorată aproape pe jumătate. Nimeni nu ştia sigur. 
Nimeni dintre cei care fuseseră vreodată atacați de un 
Jabbit nu supraviețuise ca să spună povestea. 

M-am rugat la orice îmi venea în minte ca lucrurile să nu 
stea aşa. Ca otrava să fie cea care să mă ucidă. Nu doream 
să mă văd dispărând bucăţică cu bucăţică în gurile lor. 

— La revedere, John, am zis eu printre două respiraţii 
chinuite. Te rog să nu mă uiţi. 

Fiecare Wugmort avea un moment în care murea. Acela 
era cu siguranţă momentul meu. 

Stăteam acolo, cu pieptul ridicându-se şi coborând, cu 
pumnalul meu amărât ţinut sus într-o poziţie ridicolă de 
apărare şi cu privirea spre uşa cea mică, aşteptând să se 
prăbuşească în interior cu moartea în spatele ei. 

Dar mica uşă nu se prăbuşi. De cealaltă parte era linişte, 
dar tot nu m-am mişcat. Nu puteam să mă gândesc decât 
că Jabbiţii erau vicleni, poate aşteptând să îmi las garda 
jos înainte să atace. Rațiunea anulă rapid această idee. N- 
aveam cum să mă apăr împotriva lor. Trebuiau doar să 
doboare uşa ca să mă mănânce. 

Trecu fărâmă după fărâmă şi nimic nu se întâmplă. 
Respirația începu să mi se liniştească şi pieptul încetă să 
îmi mai urce şi să coboare. Mi-am lăsat foarte încet cuțitul 
în jos, continuând să mă holbez la uşiţă. Am încercat din 
greu să aud ceva. Toate acele capete oribile cu colţi 
lovindu-se de fragila bucată de lemn. Şuierături care îţi 
făceau creierul să simtă că luase foc. Dar nu se auzi nimic. 
Era de parcă sunetul de afară nu putea fi auzit în acea 


77 


încăpere. ă 

Mi-am pus cuțitul într-o parte. Imi scăpasem felinarul 
undeva în spate, de cealaltă parte a uşii. N-aveam de gând 
să încerc să îl recuperez. Şi totuşi, din vreun motiv 
oarecare, acolo nu era complet întuneric. Puteam discerne 
lucruri, aşa că m-am întors încet în toate direcţiile. Pentru 
că uşa era mică, mă aşteptasem ca încăperea să fie la fel. 
Dar nu era. Era o cavernă vastă cu pereţii din piatră, în 
aparenţă mai mare chiar decât Hornurile. Nici măcar nu 
puteam vedea tavanul, atât de înaltă era. Şi apoi privirea 
mi s-a fixat pe peretele din partea opusă mie. 

Pe el era un desen. Am inspirat rapid când am văzut ce 
era - trei cârlige unite într-unul singur. Acelaşi desen de 
pe mâna bunicului meu şi de pe inelul lui găsit în bordeiul 
lui Quentin Herms. 

Am uitat de cele trei cârlige în timp ce mă holbam la 
ceilalţi pereţi. Deodată se treziseră la viaţă, însufleţiţi de 
diferite lumini şi sunete. Am sărit în spate când am văzut 
un slep zburător cu un călăreț în spatele său, plutind în aer 
de-a lungul pietrei. Călărețul aruncă o suliță şi urmă o 
explozie atât de asurzitoare şi de reală, că mi-am acoperit 
urechile şi m-am aruncat la podea. Un milion de imagini 
păreau să apară de-a lungul pietrei în timp ce eu priveam 
uluită, cu ochii incapabili să ţină pasul cu ele. Era ca şi 
cum aş fi privit o mare bătălie desfăşurându-se în faţa mea. 
Urlete şi gemete şi bocete se amestecau cu izbucniri de 
lumină şi cu sunete şi cu viziuni de lovituri şi de corpuri 
prăbuşindu-se. Şi apoi imaginile dispărură şi altceva le luă 
locul. Şi acel ceva era şi mai înfricoşător. 

Era sânge. Sânge care arăta de parcă tocmai ar fi fost 
vărsat. Privind, am văzut că începuse să se scurgă pe 
pereţii cavernei. 

Dacă aş fi avut suficientă forţă în plămâni, aş fi strigat. 
Dar din gură nu-mi ieşi decât un geamăt slab, demn de 
milă. 

Apoi se mai auzi un sunet care îmi împinse gândurile 
panicate într-o direcţie cu totul nouă: un urlet aproape 
asurzitor. 


78 


M-am întors spre dreapta. Acolo unde înainte fusese un 
zid solid, era acum deschiderea unui tunel lung. Ceva 
duduia înspre mine, dar nu puteam să-mi dau seama încă 
ce era. Auzeam doar sunetul. Am rămas înţepenită, 
încercând să mă hotărăsc dacă să-mi încerc norocul cu 
Jabbiţii de afară sau să rămân acolo. Un moment mai 
târziu, nu mai aveam nicio decizie de luat. 

Un perete de sânge explodă din tunel şi mă cuprinse. 

Am reuşit să mă întorc cu faţa la tunel, acolo unde mă 
împingea sângele. În faţa mea, tunelul se termina. Eram 
împinsă spre un perete abrupt şi m-am gândit că aveam să 
fiu zdrobită de el şi că am să mor instantaneu. Zgomotul 
deveni atât de puternic, că abia mai reuşeam să gândesc. 
Şi, deodată, am văzut de ce. Sângele cobora în cascadă la 
capătul tunelului. Pur şi simplu cădea. Cât de departe nu 
puteam să fiu sigură, dar, dacă acel zgomot pe care îl 
auzeam era vreo indicație, sângele cădea foarte, foarte 
departe. Şi eu eram pe punctul să cad peste acea margine. 

Am încercat să înot contra curentului. Asta se dovedi 
întru totul inutil. Curentul era mult prea puternic. Eram la 
poate cincizeci de metri de margine, unde ceața roşie se 
ridica din abis, când am văzut ceva suspendat de-a lungul 
capătului tunelului. Nu ştiam ce era. Dar bănuiam ce putea 
să fie. Calea mea de scăpare din acel coşmar. Singura mea 
cale de scăpare, de fapt. 

Dacă o ratam, aveam să mor. Dar, dacă nu încercam, 
aveam să mor cu siguranţă. Exista o muchie de piatră la 
stânga, exact sub obiectul suspendat şi chiar înainte de 
cădere. 

Mi-am sincronizat săritura cât de bine am putut. N- 
aveam să mă bucur de o a doua şansă. Am sărit, împingând 
din picioare spre bucata de piatră, cu braţele şi degetele 
întinzându-se cât de mult posibil. Dar rapid mi-am dat 
seama că asta n-avea să fie suficient. Nu împinsesem 
îndeajuns de tare şi nu sărisem destul de sus. Am dat din 
picioare de parcă aş fi înotat şi mi-am orientat umărul 
stâng mai jos şi pe cel drept mai sus. M-am întins până am 
simţit că mâna îmi ieşise din găvanul ei. Abisul părea să 


79 


urle spre mine. Am auzit sângele izbindu-se de ceea ce 
bănuiam că erau mase de stânci aflate la fund. 

Mâna mi se strânse în jurul a ceea ce se dovedi a fi un 
lanţ. Zalele erau mici şi strălucitoare şi la început mi-a fost 
teamă că nu avea să fie suficient de puternic încât să mă 
ţină. Era. Dar pentru mai puţin de o fărâmă. 

Am căzut, urlând, în acel abis îngrozitor. Şi, când 
credeam că situaţia nu avea cum să devină mai 
înfricoşătoare, am simţit ceva cu adevărat oribil. Lanţul s-a 
strâns în jurul meu, za după za, până când am rămas 
complet imobilă. Acum nu aveam nici măcar şansa să 
încerc să înot, chiar dacă aş fi supravieţuit căzăturii. Mi- 
am închis ochii şi am aşteptat finalul. 


80 


UNDECIM 


Lanţul lui Destin 


Am căzut multă vreme. Nu cred că mi-am deschis ochii 
până jos. Dar, în mintea mea, puteam să văd lucruri în râul 
însângerat pe măsură ce treceam pe lângă ele. Feţe ieşite 
din adâncimile întunecate ca să se uite la mine preţ de un 
moment. 

Bunicul meu, Virgil Jane. S-a ridicat şi s-a holbat la mine 
cu ochii trişti, goi. Gura i s-a mişcat. Şi-a ridicat mâna şi 
mi-a arătat urma de pe dosul ei, geamăna celei de pe inel. 
Imi spunea ceva, ceva ce am încercat din greu să aud, dar 
care apoi a dispărut. 

Mai multe figuri au trecut pe lângă mine în timp ce îmi 
continuam căderea. Thansius. Morrigone. Jurik Krone 
râzând şi arătând spre mine. Îmi striga ceva ce îmi suna 
cam ca: „Pedeapsa ta, Vega Jane. Pieirea ta“. Apoi l-am 
văzut pe Roman Picus cu ceasul lui mare, de bronz, şi pe 
Domitar sorbind apă de foc. Apoi a urmat John, arătând 
pierdut, urmat de tatăl meu, întinzându-şi mâinile spre 
mine. Şi, într-un final, mama, cu o privire de implorare 
văzându-şi singura fiică prăbuşindu-se spre moarte. Apoi 
au dispărut cu toţii. Sângele învolburat s-a strâns şi mai 
mult în jurul meu, precum mâinile unui uriaş. 

Mi-am deschis ochii. Îmi doream să văd ce urmează. Îmi 
doream să înfrunt moartea cu puţinul curaj care îmi 
rămăsese. M-am lovit uşor de fund. A fost cumva liniştitor, 
ca o cădere în braţele mamei mele. Nu mai era 
înfricoşător. 

Am rămas întinsă pentru că, ei bine, nu puteam să mă 
mişc. Lanțul era în continuare strâns în jurul meu. Mi-am 
tinut respiraţia cât de mult am putut, pentru a nu înghiţi 
sângele. Dar, într-un final, a trebuit să respir. Mă aşteptam 


81 


ca lichidul fetid să îmi inunde gura şi plămânii pentru a-i 
umple ca două găleți. Mi-am închis ochii să nu văd. 

Câteva respiraţii adânci mai târziu, mi-am dat seama că 
nu aveam sânge în gură. Mi-am deschis puţin ochii, 
gândindu-mă că, dacă moartea era într-adevăr 
înfricoşătoare, aveam să văd doar o bucăţică din ea la 
început. 

Mi-am ridicat privirea. Nocul se holba direct la mine. 

Am clipit şi am scuturat din cap. Am privit spre stânga şi 
am văzut un copac. Apoi spre dreapta şi am văzut un tufiş 
tepos. Am inspirat şi am simţit mirosul ierbii. Dar eram 
înăuntru, nu afară, nu-i aşa? 

Atunci, aproape că am tipat. 

Lanţul se desfăcea singur din jurul meu. L-am privit 
dându-mi drumul şi apoi încolăcindu-se ordonat lângă 
mine, ca un şarpe. Respirând cu greu, m-am ridicat încet şi 
mi-am verificat braţele şi umerii să văd dacă sunt rănită. 
Nu am găsit nimic, deşi aveam dureri. Nu eram nici măcar 
udă. Nu era nicio urmă de sânge pe mine. Şi, holbându-mă 
înainte, am exclamat de uimire. 

Hornurile se uitau şi ele la mine, dar la douăzeci de 
metri în faţă. 

Cum ajunsesem de la căderea în abis, gata să mă înec, 
să mă aflu afară şi departe de unde fusesem? La început 
m-am gândit că visasem totul. Dar visezi la tine în pat. Eu 
eram întinsă la pământ! 

M-am gândit că poate nu fusesem deloc la Hornuri. Dar 
fusesem. Lanţul era dovada. 

Şi, căutând în buzunarul de la manta, am scos cartea 
care fusese cu siguranţă în dulapul meu de la Hornuri. 
Fusesem acolo. Jabbiţii mă urmăriseră. Descoperisem o 
cavernă uriaşă, unde pe pereţi fusese proiectată o luptă 
imensă, împreună cu simbolul celor trei cârlige unite. 
Fusesem lovită de un perete de sânge şi aruncată peste 
marginea unei cascade de sânge spre o moarte sigură. Şi, 
în căderea mea, văzusem imagini de Wugi vii, morţi şi 
aproape morţi. 

lar acum eram afară şi hainele nu îmi erau nici măcar 


82 


ude. 

Cred că nici măcar mintea impresionantă a fratelui meu 
nu şi-ar fi putut imagina aşa ceva. Trebuia să nu mă mai 
gândesc la aceste evenimente măcar câteva fărâme - m-am 
ridicat, m-am aplecat într-o parte şi am vomitat. Genunchii 
îmi tremurau, dar m-am îndreptat şi am privit spre lanţul 
încolăcit. Îmi era teamă să îl ating, dar am întins totuşi un 
deget temător. 

Am continuat să mă întind spre el până când degetul a 
mângâiat una dintre zale. Era caldă la atingere, deşi 
metalul ar fi trebuit să fie rece. Am apucat aceeaşi za între 
două degete şi am ridicat-o. Lanţul se descolăcea pe 
măsură ce îl ridicam. Era lung. În lumina Nocului, părea să 
pulseze, chiar să strălucească, de parcă ar fi avut o inimă, 
ceea ce desigur nu putea să aibă. L-am privit mai de 
aproape şi am văzut că avea litere imprimate pe zale. 
Împreună alcătuiau cuvântul D-E-S-T-I-N. 

Destin? Habar nu aveam ce însemna asta. 

Am lăsat lanţul să cadă şi s-a încolăcit de îndată la loc. 
Dar problema era că nu scosese niciun sunet. Ştiam că, 
atunci când metalul atingea metal, făcea un zgomot. Dar 
se pare că nu şi Destin. 

Am făcut un pas lung dinspre el şi s-a întâmplat cel mai 
uimitor lucru. Lanţul s-a mişcat odată cu mine. S-a 
desfăşurat şi s-a tras de-a lungul pământului până când a 
ajuns la doar un centimetru de piciorul meu. Nu ştiam ce 
să cred despre asta. Era atât de imposibil de imaginat, că 
mintea mea refuza pur şi simplu să încerce să înţeleagă. 
M-am hotărât să mă concentrez asupra problemei celei 
mai urgente. Mi-am băgat mâna în buzunar şi am scos 
cartea. O carte era ceva real, solid. Puteam să înţeleg o 
carte. Dar, tocmai fiindcă o carte era ceva real şi solid, 
putea să fie şi descoperită. M-am gândit ce să fac. 

Trebuia să o ascund, dar unde? Am început să merg. M- 
am gândit că asta m-ar putea ajuta să gândesc mai bine, 
dar voiam şi să mă îndepărtez serios de Hornuri şi de 
afurisiţii de Jabbiţi. 

Umblasem poate o milă întreagă, cu lanţul misterios 


83 


târându-se după mine, când o idee îmi veni în mintea 
obosită. 
Casa celor doi Delphia. 


Am început să fug şi am observat doar o fărâmă mai 
târziu că lanţul zbura alături de mine. Efectiv zbura, întins, 
ca un băț lung. Eram atât de uimită, încât m-am oprit, 
rămasă fără respiraţie. Lanţul s-a oprit şi el lângă mine şi, 
preţ de un moment, a plutit, înainte să cadă la pământ şi 
să se încolăcească din nou. 

Respirând greu în continuare, m-am holbat la el. Am 
făcut un pas în faţă. S-a ridicat, pregătit să îşi ia zborul. 
Am mai făcut un pas în faţă şi apoi un al treilea. Am 
început să fug. S-a ridicat de îndată complet de la pământ, 
a luat din nou forma unui băț şi a început să zboare chiar 
lângă mine. 

M-am oprit şi s-a oprit şi el. Era ca şi cum aş fi avut o 
pasăre drept animal de companie. 

Am privit din nou în faţa mea şi apoi înapoi către lanţ. 
Acesta plutea. Deşi mă oprisem, părea să îmi simtă 
nehotărârea. Avea oare şi creier pe lângă o inimă caldă? 

Nu ştiu ce m-a determinat să o fac, dar am întins mâna, 
am apucat lanţul, mi l-am strâns în jurul brâului, am făcut 
un nod din zale ca să nu îl pierd şi am început să alerg. Şi 
atunci s-a întâmplat. M-am ridicat de la pământ poate şase 
metri şi am zburat drept în faţă. Nu mi-am dat seama că 
tipam până când nu m-am înecat din cauză că înghiţisem o 
insectă. Braţele şi picioarele fluturau în jurul meu în timp 
ce priveam în jos. Fusese o greşeală... partea cu privitul în 
jos. Am plonjat în faţă şi am căzut direct la pământ, 
rostogolindu-mă dureros până când m-am oprit ca un 
morman frânt de carne şi oase. 

Am rămas complet nemişcată. Nu pentru că-mi era 
teamă, ci fiindcă am crezut că murisem. Am simţit lanţul 
desfăcându-se din jurul meu. Apoi s-a încolăcit din nou 
lângă mine. M-am rostogolit şi mi-am verificat oasele şi 
dacă nu-mi curgea cumva sânge din rănile de pe corp. 
Totul părea să fie la locul său, eram doar plină de vânătăi. 


84 


M-am uitat spre lanţ. Părea remarcabil de calm după ce 
tocmai mă prăvălise la pământ. M-am ridicat pe picioarele 
mele nesigure şi, de îndată, lanţul s-a ridicat şi el lângă 
mine. Am început să umblu şi m-a urmărit pas cu pas. Mi- 
era teamă să mi-l pun din nou în jurul brâului. Mi-era frică 
chiar să-l şi ating. Aşa că am mers doar, păstrând distanţa. 
Ei bine, nu puteam propriu-zis să fac asta. De fiecare dată 
când mă îndepărtam, venea lângă mine. Într-un final, am 
început pur şi simplu să merg drept în faţă şi el a plutit 
lângă mine. 

Doar o milă mai târziu, am trecut de ultimul colţ şi am 
văzut bordeiul lui Delph. Am privit ţarcurile împărţite şi 
padocurile cu garduri. Silueta mare a cretei mă privea 
ameninţător din colţul îndepărtat al micului său ţarc. 
Tânărul slep dormea în picioare, sprijinit de scândurile 
erodate de vreme ale căminului său. 

Adarul era ghemuit într-un colţ, cu piciorul în continuare 
legat cu lanţul fixat de ţăruşul din pământ. Aripile lui mari 
erau îndreptate spre pământ şi părea să doarmă în coconul 
propriului trup. Câinele whist nu se zărea nicăieri. Speram 
să fie în casă cu cei doi Delphia. Whiştii puteau face un 
zgomot teribil dacă erau deranjati. 

Am scos cartea din buzunar şi am privit în jur. Aveam 
nevoie de un loc în care să o pun. Răspunsul mi s-a oferit 
când am privit spre adâncitura din micul deal. La intrare 
se afla un felinar vechi, pe care l-am aprins cu un chibrit 
din cutia de lângă el. 

Inăuntru se afla o colecţie foarte stranie de lucruri: 
maldăre mari de păsări moarte, sărate şi jupuite de piele, 
şi de creaturi mici despre care bănuiam că sunt hrana 
bestiilor. Pielea enormă a unui garm atârna pe unul dintre 
pereţi. Am privit-o îndelung. 

Pe un trunchi mare erau aliniate cranii de animale, cel al 
unei crete şi ceea ce părea să fie craniul unui amaroc. 
Colţii de sus îi erau la fel lungi precum braţul meu. Pe un 
raft stătea o linie de cutii metalice vechi. Am căutat prin 
ele până am găsit una goală. Am strecurat cartea înăuntru 
şi am închis cutia bine. Am apucat o lopată care era 


85 


sprijinită de perete afară şi am revenit înăuntru. 

Am săpat o groapă în spatele unui pin mare şi am pus 
cutia în groapă. Am acoperit-o din nou şi am împrăştiat ace 
de pin pe pământ. 

Creta începea să se agite în ţarcul ei şi aripile adarului 
erau acum deschise, în timp ce animalul se holba la mine. 
Era uşor neliniştitor. Ultimul lucru pe care mi-l doream era 
ca acea creatură să înceapă să îmi vorbească. 

M-am grăbit pe cărarea de pământ şi am trecut din nou 
de colţ. Mă hotărâsem să îmi mai leg încă o dată lanţul în 
jurul brâului, în caz că dădeam de cineva pe drum. Nu 
ştiam cum aş fi putut să explic lanţul zburător de lângă 
mine. Acum, că scăpasem de carte, mă simţeam şi uşurată, 
şi îngrijorată. Cel puţin nimeni nu putea să mi-o ia, dar 
eram şi disperată să o citesc. Doream să ştiu până la 
ultimul detaliu tot ce adunase Quentin Herms despre 
Quag. Mi-am spus că am să mă întorc de îndată ce era cu 
putinţă, să o dezgrop şi să o citesc din scoarță în scoarță. 

Am ajuns la copac şi am urcat în el. Instalându-mă pe 
scândurile mele, am început să mă gândesc la diverse 
lucruri. Mi-am ridicat cămaşa şi mânecile şi pantalonii de 
lucru şi am privit din nou harta. Urmele erau în continuare 
proaspete şi clare. Din hartă îmi puteam da seama că orice 
drum prin Quag ar fi fost lung şi dificil. Era vast, iar 
terenul era aspru. Eram norocoasă, m-am gândit, că nu 
aveam să încerc niciodată să fac acea călătorie. Dar, de 
îndată ce veni acest gând, mă cuprinse şi o depresie 
precum năvodul unui vânător Wug înainte să ucidă. 

În timp ce îmi trăgeam cămaşa şi pantalonii înapoi la 
locul lor, am simţit ceva strângându-mă de talie. Lanţul se 
mişca. 

Am sărit şi am încercat să îl scot. Era de neclintit. Am 
continuat să încerc, cu degetele înfigându-mi-se dureros în 
piele. Pur şi simplu mi se strângea tot mai tare în jurul 
brâului. Duf îmi spusese că aşa procedau şerpii. Te 
strângeau până când rămâneai fără viaţă. 

Dintr-odată, nu m-am mai panicat. Inima a încetat să-mi 
mai bată repede. Respirația mi-a revenit la normal. Lanţul 


86 


încetase să mă strângă şi devenise moale. Nu îmi venea să 
cred, dar, ei bine, cred că pur şi simplu... mă îmbrăţişase. 
O îmbrăţişare de îmbărbătare! 

Mi l-am dat jos, apoi l-am ridicat. Era foarte cald şi mă 
simţeam bine ţinându-l între degete. M-am dus la 
marginea scândurilor mele şi am privit în jos. Era mult 
până jos, cam douăzeci de metri. Am privit lanţul şi apoi în 
jurul meu, ca să mă asigur că nimeni nu mă priveşte. Nu 
am gândit mai departe nici măcar o fărâmă. În ciuda celor 
întâmplate cu ultima ocazie, cumva aveam încă încredere. 
Nu avea să mă dezamăgească. 

Şi am sărit. 

M-am îndreptat spre pământ, acesta apropiindu-se de 
mine mult prea repede. La jumătatea distanţei, lanţul s-a 
înfăşurat strâns în jurul taliei mele şi am aterizat uşor, cu 
călcâiele cizmelor abia atingând pământul. Lanţul era în 
continuare cald şi zalele se mişcau uşor în jurul brâului 
meu. 

Mi-am ridicat cămaşa şi am acoperit lanţul cu ea, apoi 
am inspirat adânc şi am gândit imposibilul. Era posibil să 
nu mai scot niciodată lanţul. Am privit în jurul meu. Ştiam 
că nu trebuia să o fac, dar, pe de altă parte, cum să nu o 
fac? Eram acum mai aproape de cincisprezece sesiuni 
decât de paisprezece. Eram o femelă. Eram independentă, 
încăpăţânată şi îndărătnică şi probabil multe alte lucruri 
de care încă nu-mi dădeam seama sau despre care nu 
ştiam destule cuvinte ca să le descriu cu precizie. De 
asemenea, niciodată în viaţa mea nu avusesem foarte 
multe lucruri. Dar acum aveam acest lanţ. Aşa că trebuia 
să fac ceea ce eram pe cale să fac. 

Am început să fug cât de tare puteam şi am descoperit 
că eram uşoară şi agilă pe picioare chiar şi cu cizmele 
grele pe care le purtam. După douăzeci de metri, am sărit 
în aer. Lanţul m-a strâns cu putere şi m-am înălţat drept în 
sus. Mi-am plecat capul şi umerii uşor în faţă şi m-am 
stabilizat într-o poziţie orizontală. Cu capul în sus, braţele 
în lateral şi picioarele împreunate, eram ca un proiectil 
metalic ieşit dintr-o morta. 


87 


Am zburat pe deasupra copacilor şi a câmpului deschis. 
Respirația îmi era iute, iar părul întins pe spate de vânt. 
Am trecut de o pasăre şi am speriat creatura atât de tare, 
că a început să cadă spre pământ fără control câţiva metri 
înainte să se redreseze. Nu mă simţisem niciodată în viaţa 
mea atât de liberă. Până în acel moment, viaţa mea fusese 
doar Wormwood. Fusesem înlănţuită la pământ, incapabilă 
să mă înalţ. 

Până în acel moment. 

Panorama satului se întindea sub mine. Părea mic, 
neimportant, în timp ce înainte păruse de-a dreptul enorm 
în viaţa mea. 

Iar în jurul Wormwoodului, ca un zid exterior mare, era 
Quagul. Am luat-o la stânga şi am făcut încet un cerc în 
aer. Astfel puteam să văd Quagul într-o singură tură. Era 
imens în comparaţie cu Wormwood. Dar ceea ce nu 
puteam să văd, nici de la acea înălţime, era ceea ce se afla 
de cealaltă parte a Quagului. 

Am zburat o lungă vreme şi apoi am aterizat. Cerul se 
lumina şi m-am gândit că era aproape prima secţiune a 
luminii. Trebuia să-l duc pe John la Învăţare şi apoi să mă 
îndrept spre Hornuri. Am zburat spre Wormwood, am 
aterizat cam la un sfert de milă de Loons şi am mers rapid 
restul drumului. Când am reintrat efectiv în Wormwood, 
am avut parte de un şoc. 

Pietrele cubice, care erau de obicei goale la acel 
moment al luminii, erau pline de Wugi care vorbeau şi se 
plimbau în grupuri mari. L-am oprit pe unul dintre ei, 
Herman Helvet, care avea un magazin drăguţ de dulciuri şi 
care vindea lucruri pe care n-aş fi putut vreodată să mi le 
permit. Era înalt şi ciolănos, cu o voce la fel de 
impunătoare precum trupul său. 

— Unde merge toată lumea? l-am întrebat nedumerită. 

— Întâlnire la Clopotniță. Convocată special, mi-a zis el 
pe nerăsuflate. Abia acum cincisprezece fărâme a venit 
anunţul. A scos Wugii din paturile lor, asta pot să ţi-o spun. 
M-au speriat de era să ajung direct pe Terenul Sacru când 
mi-au bătut la uşă. 


88 


— Întâlnire specială convocată de cine? l-am întrebat eu. 

— De Consiliu. Thansius. Morrigone. Toţi, presupun. 

— Pentru ce este întâlnirea? 

— Ei bine, nu vom afla până nu ajungem, nu crezi, Vega? 
Acum trebuie să plec. 

S-a grăbit să se alăture unei mulţimi ce părea să fie 
întregul Wormwood ieşind şuvoi din sat. 

Atunci m-a lovit un gând. 

John! 

M-am grăbit spre Loons şi l-am găsit pe bietul meu frate 
stând în faţa bordeiului, arătând speriat şi pierdut. 

Când m-a văzut, a ţâşnit spre mine şi m-a apucat de 
mână, strângând-o tare. 

— Unde ai fost? m-a întrebat cu o voce atât de rănită, 
încât mi-am simţit inima zdrobindu-se pe loc. 

— Eu... m-am trezit devreme şi m-am dus la o plimbare. 
Deci, o întâlnire specială? am întrebat rapid, dorind să 
schimb subiectul astfel încât imaginea zdrobită de pe faţa 
lui John să dispară. 

— La Clopotniță, a spus el, cu faţa plină acum de 
nelinişte. 

— Cred că ar fi bine să pornim şi noi, atunci, am zis eu. 

Multe motive pentru această întâlnire specială mi-au 
trecut prin minte în timp ce mergeam. Însă niciunul dintre 
ele nu avea să se dovedească a fi cel corect. 


89 


DUODECIM 


Posibilitatea imposibila 


Îi spuneam locului Clopotniță pentru că avea una. Eu şi 
cu John mergeam rar la Clopotniță. Inainte ca bunicul să 
sufere Evenimentul şi ca mama şi tata să fie duşi la 
Ingrijire, familia noastră mergea acolo la fiecare şapte 
lumini şi îl asculta pe Ezekiel Predicatorul, mereu 
strălucitor în tunica lui orbitor de albă. Nu era obligatoriu 
ca Wugmorţii să meargă la Clopotniță, dar majoritatea se 
duceau. Poate pur şi simplu ca să vadă frumuseţea 
Clopotniţei şi să asculte glasul lui Ezekiel, care suna ca 
vântul trecând printre copaci, cu tunete ocazionale, atunci 
când dorea să sublinieze o idee cu forţa unui ciocan făcând 
pentru întâia oară cunoştinţă cu un cui. 

Când am ajuns în afara Clopotniţei, trăsura lui Thansius 
era acolo. Ne-am grăbit s-o ocolim şi să intrăm. Nu mai 
văzusem Clopotnița atât de plină. În timp ce ne aşezam în 
spate, am privit în jurul meu. Tavanul era înalt şi traversat 
de bârne din lemn înnegrit, noduros. Geamurile erau înalte 
de zece metri, de ambele părţi ale structurii. Am numărat 
cel puţin douăzeci de culori pe fiecare dintre ele, mai 
multe decât aveam eu de ales la Hornuri pentru finisaje. 
Pe ele erau pictate figuri de Wugi, toţi arătând de-a 
dreptul pioşi. Şi mai erau reprezentate şi bestii, probabil 
ca să prezinte răul ce ne înconjura. Am tremurat când am 
văzut că un Jabbit ocupa aproape întreaga lungime a unui 
geam. Holbându-mă la el, nu puteam să nu mă gândesc că 
era mult mai oribil în realitate decât recreat în sticlă şi 
culori şi pus pe un zid. 

În faţa Clopotniţei exista un altar înalt, cu un pupitru din 
lemn cioplit în centrul său. În spatele pupitrului, sprijinită 
de zid, era o faţă sculptată în piatra peretelui. Era Alvis 


90 


Alcumus, despre care se spunea că fondase Wormwood. 
Dar, dacă fondase locul, însemna că venise de altundeva. 
Am menţionat asta o dată la Învăţare şi am crezut că 
învăţătoarea avea să mă trimită la Îngrijire. 

Îi vedeam pe Thansius şi pe Morrigone aşezaţi lângă 
strană. Privind în jurul meu, mi se părea că tot 
Wormwoodul se afla acolo, chiar şi Delph şi Duf, în spate şi 
în dreapta. Chiar şi cei condamnaţi la Valhall erau acolo, 
cu mâinile legate cu corzi groase din piele şi cu scundul 
Nida stând lângă ei, din fericire fără marele shuck. 

Predicatorul ieşi din spatele materialului brodat, la 
finisarea căruia contribuisem chiar eu la Hornuri. 

Ezekiel nu era nici înalt, nici scund. Nu era lat în umeri 
precum Thansius. Nu avea braţe mari şi umeri ca ai 
Dactililor şi nu exista niciun motiv ca să le aibă astfel. 
Eram sigură că avea un creier impresionant şi era viguros 
în spirit. 

Ezekiel se opri pentru a face o plecăciune adâncă în faţa 
lui Thansius şi a lui Morrigone, înainte să-şi ocupe locul la 
pupitru. Tunica îi era de albul cel mai alb pe care îl 
văzusem vreodată. Era de parcă m-aş fi uitat la un nor. Era 
mai albă chiar decât roba lui Morrigone. 

Predicatorul îşi ridică mâinile spre tavan şi ne aşezarăm 
cu toţii. John se lipi de mine, iar eu mi-am trecut braţul 
protector în jurul umerilor lui. Corpul îi era cald şi îmi 
dădeam seama că în pieptul lui mic era o teamă 
considerabilă. Puteam să-i aud inima bătând. 

Ezekiel îşi drese glasul în mod impresionant. 

— Le mulţumesc tuturor Wugmorţilor mei pentru că au 
venit în această lumină, începu el. Acum, să ne rugăm. 

Ceea ce însemna desigur să îl lăsăm pe el să se roage, în 
timp ce noi stăteam tăcuţi şi îi ascultam elocvenţa 
antrenată. Să asculţi un predicator căruia, mai presus de 
orice, îi plăcea să se audă predicând, era la fel de amuzant 
ca să-ţi pierzi degetele de la picioare în urma muşcăturii 
unui amaroc. Toţi îşi plecară capetele, cu excepţia mea. 
Nu-mi plăcea să mă uit în jos. Asta îi dădea altcuiva ocazia 
să mă ia prin surprindere. Iar Cletus Loon era periculos de 


91 


aproape şi deja privise de două ori în lateral spre mine, de 
fiecare dată cu un rânjet răutăcios. 

Ezekiel se uită în sus, spre tavan, dar presupuneam că 
mult dincolo de acesta, spre un loc pe care probabil că 
putea doar el să-l vadă. Îşi închise ochii şi recită lungi 
şiruri de cuvinte care sunau erudit şi rafinat. Mi-l 
imaginam în faţa unei oglinzi, exersând. Am zâmbit la 
gândul acesta. Asta îi dădea lui Ezekiel o dimensiune 
superficială, pe care ştiam că nu ar fi plăcut-o sau apreciat- 
o. Când termină, toţi îşi ridicară capetele şi îşi deschiseră 
ochii. Mi se părea doar mie sau Thansius părea uşor iritat 
fiindcă Ezekiel continuase atât de mult timp? 

Ezekiel privi spre noi şi spuse: 

— Ne-am adunat în această lumină pentru un anunţ 
important al Consiliului. 

Mi-am ridicat gâtul puţin şi i-am văzut pe ceilalţi membri 
ai Consiliului strălucitori în tunicile lor negre, stând în 
rând în faţa altarului, întorşi spre noi. Jurik Krone se 
remarca între ei. Privindu-l, am observat dintr-odată că se 
holba şi el la mine. Mi-am ferit rapid privirea. 

— Wugmortul nostru, Quentin Herms, a dispărut, 
continuă Ezekiel. A fost subiectul multor discuţii fără sens 
şi a unor speculaţii fără rost. 

Thansius îşi drese vocea suficient de tare încât să îl aud 
şi eu, din spate. 

— lar acum, Şeful Consiliului, Thansius, vi se va adresa, 
adaugă Ezekiel rapid. 

Thansius păşi spre pupitru, în timp ce Ezekiel se aşeză 
lângă Morrigone. Cei doi nu se priviră şi instinctul îmi 
spunea că nu se prea simpatizau. 

Vocea lui Thansius, prin comparaţia cu cea a lui Ezekiel, 
era liniştitoare şi mai puţin gravă, dar cerea atenţia 
ascultătorilor. 

— Avem câteva frânturi de informaţie pe care vrem să vi 
le transmitem în lumina aceasta, începu el vioi. 

Mi-am înfăşurat braţul mai strâns în jurul umerilor lui 
John şi am ascultat. 

— Acum credem că Quentin Herms a fost luat cu forţa, 


92 


continuă Thansius. 

Îndată se auziră murmure. Herman Helvet se ridică şi 
zise: 

— Îmi cer iertare, Thansius, domnule, dar nu este posibil 
să fi suferit un Eveniment? 

— Nu, domnule Helvet, răspunse Thansius. Este bine 
ştiut că, în cazul unui Eveniment, nu mai rămâne nimic 
dintr-un Wug. 

Privirea lui mă găsi în mulţime şi mi se păru că Thansius 
îmi vorbeşte direct mie. 

— A rămas ceva din Herms. Am găsit hainele pe care le- 
a purtat ultima oară, o buclă de păr şi asta. 

Ridică ceva în mână, fără să reuşesc să văd clar. Dar 
Wugii din primele rânduri strigară îngroziţi şi se întoarseră 
cu spatele. O femelă acoperi faţa unuia dintre copiii ei. 

M-am ridicat să văd mai bine. Era un ochi. 

Am simţit că mi se face rău şi apoi am simţit altceva în 
locul greţii. Suspiciune. Quentin avea ambii ochi atunci 
când îl văzusem fugind în Quag, şi mă îndoiam foarte 
serios că vreun Wug ar fi intrat în Quag ca să găsească 
acele rămăşiţe. Ce se petrecea? 

— Şi nu a fost vorba de vreo bestie, adăugă Thansius 
rapid. 

Se pare că văzuse mai mulţi Wugi ridicându-se şi 
dedusese că aceasta avea să fie următoarea lor întrebare. 

— A fost luat de altceva care pândeşte în Quag. 

— Maică! Şi ce-o fi acel ceva, atunci? întrebă un Wug din 
rândul al doilea. 

Avea o familie mare - lângă el erau cel puţin cinci Wugi 
mici şi femela. 

Thansius se holbă la el cu un fel de bunătate feroce. 

— Pot să-ţi spun că umblă pe două picioare ca şi noi. 

Mulțimea scoase exclamaţii de uimire. 

— De unde ştiţi asta? întrebă un alt Wug. 

Acesta trăgea dintr-o pipă lungă înfiptă între dinţi. Faţa 
Wugului era roşie şi zbârcită de griji. Arăta de parcă îşi 
dorea să lovească pe cineva. 

— Dovezile, răspunse Thansius calm. Dovezi pe care le- 


93 


am descoperit în timpul investigaţiei noastre pe marginea 
dispariţiei lui Herms. 

Alt Wug se ridică cu pălăria în mâini şi spuse: 

— Îmi cer iertare, dar de ce să oferiţi o recompensă dacă 
cineva l-a luat, nu? Am crezut că a încălcat legi, asta ni s-a 
spus. Nu? 

Privi alţi Wugi de lângă el şi aceştia dădură şi ei din cap. 
Mai mulţi strigară: 

— Aşa este! 

Momentul, trebuia să recunosc, devenea interesant. M- 
am instalat mai bine pe scaun şi l-am mângâiat pe Destin 
sub manta. Părea să fie din gheaţă. 

Thansius îşi ridică din nou mâinile ca să calmeze lumea. 

— Informaţii noi, acesta este răspunsul, spuse el direct 
către Wugul care stătea în picioare. 

Greutatea privirii lui Thansius păru să fie suficientă ca 
să îl încovoaie pe Wug şi acesta se aşeză dintr-odată, deşi 
arăta în continuare destul de mulţumit că se ridicase. 

Thansius ne privi lung pe toţi, de parcă ne-ar fi pregătit 
pentru ceea ce avea să spună. 

— Credem că există Externi care locuiesc în Quag, zise 
Thansius. Credem că ei l-au luat pe Quentin Herms. 

Externi? Externi? Ce erau Externii? Am privit şi am 
văzut ochii largi şi speriaţi ai lui John fixaţi pe mine. 
Spunea şi el cuvântul Externi? 

Mi-am scuturat capul şi m-am concentrat din nou asupra 
lui 'lhansius. Externi? Ce prostie mai era şi asta? 

Thansius inspiră adânc şi spuse: 

— Aceste creaturi umblă pe două picioare şi noi credem 
că pot controla minţile Wugmorţilor, convingându-i să facă 
ce vor ei. 

Fiecare Wug din Clopotniță se întoarse şi îşi privi 
vecinul. Până şi eu simţisem un fior pe spinare. Mi-am dat 
seama dintr-odată că, deşi era adevărat că Quentin fugise 
în Quag, nu ştiam ce se întâmplase cu el după aceea. 

— Credem că aceşti Externi plănuiesc să invadeze 
Wormwoodul, continuă Thansius. 

Dacă Thansius intenţionase să producă panică, nu 


94 


dăduse greş. 

Wugii săriseră în picioare. Copiii mici şi foarte mici 
începuseră să strige şi să plângă. Femelele îşi strângeau 
cei mai mici Wugi la sân. Mulțimea striga şi gesticula şi se 
auzeau picioare bătute în podea. Nu mai văzusem 
niciodată un asemenea haos la Clopotniță. Am ridicat 
privirea spre Ezekiel şi am observat o indignare adâncă pe 
trăsăturile lui văzând aceste izbucniri pe domeniul lui 
sacru. 

Vocea lui 'Thansius tună atât de tare, că geamurile 
multicolore părură pe punctul să se spargă din cauza 
presiunii acesteia. 

— Destul! 

Toţi Wugii, până şi cei mici, tăcură. 

Privirea lui Thansius era acum ucigător de serioasă. Nu-l 
mai văzusem aşa. Uitasem cu totul de Quentin Herms. 
Eram doar preocupată de invazia Externilor, cine naiba or 
mai fi fost şi ăştia. 

— Aşa cum ştiţi, acum mult, mult timp a avut loc aici o 
Bătălie a Bestiilor, spuse Thansius. 

Cu toţii încuviinţarăm din cap, iar el continuă: 

— Strămogşii noştri au respins, cu un preţ teribil, un atac 
din partea bestiilor care-şi făcuseră culcuş în Quag. Mulţi 
Wugmorţi au fost ucişi, apărându-şi vitejeşte căminul. 
Începând cu acel moment, bestiile au rămas, în cea mai 
mare parte, în limitele Quagului. 

Thansius lăsă aceste cuvinte să îşi facă efectul şi apoi 
continuă: 

— Uneori a existat un echilibru precar, dar a existat 
totuşi un echilibru. Acum însă, mă tem că acest echilibru a 
fost tulburat de apariţia Externilor. Trebuie să luăm măsuri 
ca să ne apărăm în faţa lor. 

— Dar de unde au venit, Thansius, blestemaţii ăştia de 
Externi? strigă un Wug. 

— Avem toate motivele să credem că au rezultat din 
abominabila legătură fizică a bestiilor scârboase şi a altor 
creaturi din Quag, dând naştere unor specimene terifiante 
şi complet depravate, răspunse Thansius. 


93 


Dacă cumva crezuse că asta avea să ne calmeze, 
Thansius supraestimase în mod serios capacitatea noastră 
de rezistenţă la teroare. Se auziră de îndată alte strigăte. 
Picioarele bătură din nou în podea. Micii Wugi începură să 
plângă. Mamele îşi apucară copiii şi începură să urle. 
Inima îmi bătea atât de tare, că mi se părea că îmi văd 
cămaşa mişcându-se. 

— Destul! strigă Thansius. 

Încă o dată ne-am calmat, deşi de data asta după mai 
mult de o fărâmă. Apoi spuse: 

— Avem un plan ca să ne protejăm. Şi asta vă va implica 
pe fiecare dintre voi. 

Arătă spre noi, pentru emfază. Apoi făcu din nou o 
pauză, parcă pentru a-şi aduna puterile. 

— O să construim un Zid între Quag şi noi, acoperind 
fiecare metru din graniţa noastră. Doar asta ne va ţine în 
siguranţă. Toţi muncitorii, fără excepţie, de la Moară, de la 
Câmp, de la Hornuri mai ales - aici se uită la mine - vor fi 
angajaţi în această construcţie. Nu ştim cât timp avem. În 
timp ce Zidul este construit, ne vom lua măsuri de 
precauţie, care vor include patrule armate. 

Se opri şi apoi trase următoarea lovitură de morta direct 
în capul nostru. 

— Dar există posibilitatea ca Herms să nu fie singurul 
Wugmort manipulat de Externi. 

Din nou, fiecare Wug se întoarse să privească pe un 
altul. Privirile lor suspicioase erau destul de clare. 

— De unde ştim că aceşti Externi nu sunt deja printre 
noi? strigă un Wug bătrân pe nume Tigris Tellus. 

— Nu sunt, spuse Thansius cu fermitate. Cel puţin, nu 
încă. 

— Dar de unde ştim? lătră Tellus cu faţa albă, apucându- 
se de piept şi inspirând speriat. 

Păruse dintr-odată să-şi dea seama la cine ridicase 
vocea. Îşi apucă pălăria şi şuieră: 

— Cerându-mi iertare, desigur, Thansius, domnule. 

Însă strigăte similare cu cele ale lui Tellus izbucniseră 
deja. Mulțimea ameninţa să scape complet de sub control. 


96 


Cred că un singur pumn sau un singur cuvânt acuzator ne 
despărţea de o răzmeriţă. 

Thansius îşi ridică mâinile. 

— Vă rog, stimaţi Wugmorţi. Lăsaţi-mă să vă explic. Vă 
rog! Faceţi linişte! 

Dar nu se făcu linişte. Nu înainte să se întâmple. 

— Ştim, tună o voce fermă pe deasupra tuturor 
celorlalte. 

Toţi Wugii îşi întoarseră capul spre ea. 

Morrigone era acum în picioare, cu privirea nu spre 
Thansius, ci spre noi. 

— Ştim, repetă ea. 

Părea să ne privească pe fiecare în parte. 

— Aşa cum toţi ştiţi, am primit un dar. Acest dar mi-a 
permis să văd soarta lui Quentin Herms. A încălcat legea şi 
s-a aventurat în Quag şi acolo l-au prins Externii. I-au scos 
ochiul şi l-au obligat să spună lucruri despre Wormwood şi 
despre Wugmorţi. După aceea nu i-am mai văzut soarta. 
Dar din ce am găsit din el, este clar că Herms a murit. 
Darul meu mi-a oferit şi viziunea a ceea ce trebuie să 
facem ca să ne protejăm de ei. Şi asta vom face. Nu 
trebuie să-i lăsăm să ne ia Wormwoodul. Asta este tot ce 
avem. 

Îmi tineam respiraţia. Împreună cu fiecare Wugmort de 
acolo. 

Am expirat cu toţii în acelaşi timp şi de această dată 
respiraţia ni s-a transformat în ovaţii. 

Morrigone şi-a ridicat pumnul spre frumosul tavan de la 
Clopotniță. 

— Pentru Wormwood, a zis ea. 

— Pentru Wormwood, am strigat cu toții. 

Şi, în ciuda tuturor îndoielilor mele, eu strigasem cel mai 
tare. 


97 


TRESDECIM 


Invitaţia lui Morrigone 


Afară din Clopotniță, i-am văzut pe Cletus Loon şi pe doi 
Wugi masculi tachinându-l pe Delph, făcând feţe prosteşti 
şi vorbind în felul bâlbâit în care o făcea el. 

— D-D-Delph p-p-pute, striga unul dintre nătărăi. 

— Am văzut feţe mai arătoase pe fundul unei crete, 
spunea Cletus. 

— Plecaţi de aici, păgânilor! tună la ei Duf. Şi chiar afară 
din Clopotniță! Alvis Alcumus s-ar răsuci în cutia lui, fără 
îndoială. Aşa este! 

Apucă braţul lui Delph şi-l trase după el. 

Eu mă nimerisem să merg exact pe lângă Cletus şi 
piciorul meu se întâmplă să-i pună piedică. Se prăbuşi cu 
faţa direct la pământ. Când se întoarse şi încercă să se 
ridice, mi-am pus una dintre cizme pe pieptul lui şi l-am 
fixat acolo. 

— Mai încearcă încă o dată, Cletus Loon, şi cizma mea 
îţi va ajunge în locul care nu vede niciodată lumina. 

Mi-am ridicat apoi piciorul şi m-am îndepărtat. El şi 
masculii lui au fugit pe lângă noi făcându-mă în diferite 
feluri, toate atât de urâte că într-un final a trebuit să-i 
acopăr urechile lui John. 

Fusese cald în Clopotniță, dar aerul de afară era răcoros 
şi umed. Începusem să tremur chiar în timp ce umblam. L- 
am dus pe John la Învăţare şi apoi am lucrat toată lumina 
la Hornuri. Era o lumină ciudată pentru toţi cei care lucrau 
la Hornuri. Ne făceam treaba, dar nimănui - îmi dădeam 
eu seama - nu îi era mintea la ceea ce făcea. La masa de la 
miezul luminii, din camera comună, toată discuţia s-a 
concentrat asupra Externilor. Eu n-am spus nimic şi am 
ascultat cu atenţie. Până la ultimul Wug, toţi o susțineau 


98 


pe Morrigone şi planul de a construi Zidul. În timp ce eu 
aveam îndoieli, Morrigone îi convinsese pe toţi că trebuia 
să ne protejăm. 

Când eu şi John am intrat în bârlogul nostru după 
Învăţare, familia Loon părea să ţină ceea ce arăta ca un 
consiliu de război. Cacus avea în mână un cuţit. Cletus îl 
privi cu poftă şi apoi se uită ameninţător la mine. 

Trecând pe lângă el, mi-am scos demonstrativ cuțitul din 
buzunar şi i-am studiat tăişul. Apoi l-am învârtit cu 
abilitate, făcând manevre complicate cu lama, aruncându-l 
şi prinzându-l rapid. După aceea l-am aruncat trei metri, 
înfigându-l în zid. În timp ce îl retrăgeam, m-am uitat din 
nou la el şi l-am surprins privindu-mă, cu ochii căscaţi de 
uimire. 

Punându-mi cuțitul la loc în teacă, am observat că ceva 
nu era în regulă. Lipsea mirosul de mâncare gătită. Şi din 
bucătărie nu venea căldură. 

— Nu luăm masa de seară? am întrebat eu. 

Loon m-a privit de parcă înnebunisem. 

— După nebunia pe care am auzit-o lumina asta la 
Clopotniță? Că vin Externii să ne omoare? Să ne mănânce 
copiii? Cine se poate gândi la mâncare într-un moment ca 
acesta, tembelo? 

— Eu pot, am exclamat eu, în timp ce stomacul îmi 
chiorăia dureros. N-avem cum să ne luptăm cu Externii 
dacă burţile ne sunt goale. 

L-am privit pe Cletus şi am văzut firimiturile de pâine de 
pe buza lui şi pata de la ceea ce părea să fi fost untură de 
pui pe bărbie. 

— Şi se pare că tu ai mâncat destul, am zis furioasă. 

Hestia a vrut să se ridice. Eram sigură că avea să se 
ducă în bucătărie să ne facă de mâncare. Dar Loon a pus o 
mână pe ea, oprind-o. 

— Stai jos, femelă. Acum. 

Femela s-a aşezat, fără să mă privească. 

M-am uitat urât la Loon şi la Cletus preţ de o jumătate 
de fărâmă şi apoi l-am scos pe John afară, trântind uşa 
după noi. Pe pietrele cubice, alţi Wugi stăteau şi discutau 


99 


în grupuri mici. Am găsit împreună cu John un loc ferit şi 
ne-am aşezat. Era rece şi umed afară şi frigul mi-a cuprins 
oasele obosite de parcă ar fi fost scufundate în apă rece. 

— Externi? a întrebat John. 

Am dat din cap. Şi-a odihnit bărbia pe genunchii mei 
Oosoşi. 

— Mi-e frică, Vega. 

Mi-am pus un braţ în jurul umerilor lui. 

— Şi mie. Dar să îţi fie frică şi să fii paralizat sunt două 
lucruri diferite. Dacă lucrăm împreună, o să fie bine. 
Externii nu vor ajunge la noi. 

Mi-am scos cutia de tablă din manta şi am deschis-o. 
Înăuntru era ceva mâncare, pentru care făcusem schimb 
mai devreme. Era destinată pentru masa din următoarea 
lumină, dar nu mai aveam ce face. 

— Mănâncă ce vrei, John, i-am spus. 

— Şi tu? 

— Eu am mâncat la Hornuri, aşa că nu-mi e cu adevărat 
foame. Haide. 

Era o minciună, dar abia era destulă mâncare pentru el. 

Am înţepenit când am văzut trăsura venind. Se opri 
exact acolo unde eram aşezaţi. In ciuda frigului, crupele 
slepilor erau transpirate. Bogle trebuia să îi fi muncit din 
greu. Uşa se deschise şi mă aşteptam să îl văd pe Thansius 
ieşind. În schimb, era Morrigone. 

John şi cu mine ne-am ridicat rapid. Părea lipsit de 
respect să stăm aşezaţi în prezenţa ei. Deasupra robei ei 
albe purta o manta roşie, care se potrivea aproape perfect 
cu părul ei. „Sânge pe sânge“, m-am gândit. M-a privit şi 
apoi l-a privit pe John şi rămăşiţele mesei noastre 
nesemnificative din cutia de tablă. Când a ridicat din nou 
privirea, obrajii îi erau roz. 

— Aţi vrea să veniţi să luăm cina împreună, la mine 
acasă? 

John a rămas pur şi simplu cu gura căscată. 

— Haideţi, ar fi plăcerea mea şi aş fi onorată. 

Deschise uşa trăsurii şi ne făcu semn să urcăm. Intrând, 
am văzut numeroşi Wugi privindu-ne cu gurile căscate. 


100 


Printre ei se aflau şi cei din familia Loon, care ieşiseră din 
casă. Cletus Loon, în mod special, îmi aruncă o privire 
plină de maliţiozitate. 

Fusesem deja în trăsură cu Thansius, dar uimirea 
noastră era în continuare evidentă din felul în care ne 
uitam la interiorul bogat. 

Morrigone zâmbi şi zise: 

— Este destul de frumoasă, nu-i aşa? 

Bogle biciui slepii şi pornirăm. Nu călătorisem niciodată 
cu trăsura: doar stătusem în ea. Eram surprinsă de cât de 
rapidă şi de lină era călătoria. Am privit pe geamul luminat 
de felinar spre Wormwoodul care trecea pe lângă noi, în 
timp ce slepii se mişcau într-o sincronizare perfectă. 

Morrigone era foarte retrasă şi niciun Wug nu ştia mare 
lucru despre ea, dar eu ştiam că locuia într-o casă pe 
drumul de la nord de Wormwoodul propriu-zis. 

Trăsura trecu de un ultim colţ, acolo unde drumul 
devenea piatră zdrobită şi, o fărâmă mai târziu, în faţa 
noastră apărură masivele porţi metalice. Acestea se 
deschiseră cumva singure şi trăsura zbură printre ele. Pe 
porţile din fier forjat reuşisem să disting doar litera M. 

Când mi-am întors capul, Morrigone mă privea cu 
atenţie. 

— Am mai văzut unde locuieşti, am spus eu împleticit. 
Dar doar în trecere, prin poartă. Este foarte frumos. 

Ea continuă să mă privească atent. 

— Când erai foarte mică? mă întrebă ea. 

Am dat din cap. 

— Eram cu tata. 

Privi uşurată din cine ştie ce motiv şi consimţi din cap. 

— Îţi mulţumesc. Este într-adevăr un loc minunat în care 
să locuieşti. 

Privi spre John, care era ghemuit atât de jos într-un colţ 
al trăsurii, că aproape devenise una cu scaunul cu perne. 

— Se face târziu, zise ea. Putem să luăm masa şi apoi să 
discutăm. 

Am căscat gura. Ce avea oare de discutat cu nişte Wugi 
ca noi? 


101 


Trăsura se opri, iar ea se întinse şi deschise uşa. leşi 
prima şi noi o urmarăm, eu fiind ultima. A trebuit efectiv 
să-l ridic pe John şi să-l împing afară. 

Casa în sine era mare şi de-a dreptul magnifică. 
Comparată cu orice altceva din Wormwood, era ca o vază 
de cristal aşezată în gunoi. Era făcută din piatră, cărămidă 
şi cherestea, dar nu părea zidită; arăta de parcă nu ar fi 
existat niciun mod mai bun de a combina acele elemente 
diferite la un loc. Uşa din faţă era mare şi făcută din lemn 
gros de o palmă. Apropiindu-ne de ea, s-a deschis imediat. 
Am tresărit, deşi porţile grele făcuseră la fel. 

Am văzut apoi un Wug apărând în spatele uşii. Îl mai 
văzusem o dată pe pietrele cubice din Wormwood, deşi nu 
îi ştiam numele. Făcu o plecăciune spre Morrigone şi ne 
conduse pe un hol lung, luminat de lămpi aşezate în 
suporturi de bronz pe ziduri. De-a lungul zidurilor erau 
tablouri mari. Şi, de asemenea, o oglindă. Cadrul metalic 
al acesteia înfăţişa creaturi sucite în diverse chipuri. Apoi 
am observat o pereche de sfeşnice pentru lumânări pe 
perete. 

— Eu le-am lucrat la Hornuri, am exclamat. 

Ea dădu din cap. 

— Ştiu asta. Sunt minunate. Unele dintre obiectele la 
care ţin cel mai mult. 

Am radiat la această laudă în timp ce continuam să 
înaintăm pe hol. 

Picioarele mi se afundau în covoarele groase pictate în 
culori minunate. Am trecut pe lângă mai multe încăperi, 
inclusiv pe lângă una pe care puteam să o zăresc prin uşa 
deschisă. Era evident biblioteca, întrucât avea cărţi de la 
podea până la tavan; un foc ardea într-un şemineu masiv 
din piatră. Avea şi un horn masiv făcut din ceea ce ştiam 
că se numeşte marmură. O armură neagră mai înaltă decât 
mine se afla lângă uşa acelei încăperi. Morrigone - din 
câte îmi dădeam eu seama - era cu adevărat bogată. 

— Va trebui să începem să facem din astea ca pregătire 
pentru invazia Externilor? am zis privind armura. 

Privi spre mine cu mai multă atenţie decât merita 


102 


probabil întrebarea. Eu, pe de altă parte, mi-am păstrat 
chipul neclintit. 

— Cred că planurile noastre pentru Zid vor fi suficiente, 
Vega, dar nu exclud nimic. 

Ajungând la capătul holului, Morrigone, trecându-şi 
privirea peste înfăţişarea noastră mai puţin curată, spuse: 

— William vă va arăta unde puteţi să... să vă curăţaţi 
puţin înainte să mâncăm. 

William era evident Wugul care ne conducea. Scund şi 
bine hrănit, purtând haine extrem de curate, cu o piele la 
fel de netedă şi de curată precum hainele, ne făcu semn să 
îl urmăm, în timp ce Morrigone porni în altă parte. 

William ne conduse spre o uşă. M-am holbat pur şi 
simplu la ea, neştiind ce să fac. O deschise şi ne spuse: 

— Robinetul cu apă caldă la stânga, robinetul cu apă 
rece la dreapta. Problemele de natură personală, în locul 
pe care îl bănuiţi, adăugă el, arătând spre un dispozitiv 
fixat de perete. Masa vă aşteaptă, aşa că nu pierdeţi 
vremea. 

Ne împinse apoi pe amândoi în cameră şi închise uşa în 
spatele nostru. Camera era mică şi bine luminată. Exista în 
ea un vas alb cu ţevi, lipit de un perete. De un altul era 
lipită toaleta, unde te puteai aşeza sau unde puteai sta în 
picioare ca să îţi rezolvi problemele personale, aşa cum 
spusese William. 

Problemele noastre personale se rezolvau de obicei în 
toaleta improvizată aflată într-o baracă din spatele 
bordeiului familiei Loon. Ţevile pe care le foloseam erau 
lângă ea. Nu exista apă caldă, ci doar rece, care cel mai 
adesea curgea într-un şuvoi anemic. 

Aici erau câteva pânze groase şi un dreptunghi alb de 
curăţat lângă vas. Văzusem unul dintre acelea la Spital. 
Majoritatea Wugilor foloseau doar fulgii de săpun, pe care 
îi puteai lua ieftin de la un magazin de pe Strada 
Principală. 

L-am privit pe John, care nu părea capabil să se mişte. 
Aşa că am păşit eu spre vas şi am dat drumul robinetului 
din stânga. Apa a ţâşnit cu o presiune bună. Mi-am pus 


103 


mâinile sub ea. Era caldă. Am apucat calupul de curăţat şi 
mi l-am frecat în palme. Murdăria se lua. Mi-am dat şi pe 
faţă şi apoi am spălat-o cu apă. Am ezitat, însă apoi am 
luat una dintre pânze şi m-am uscat. 

I-am făcut un semn lui John să vină să facă ce făcusem şi 
eu. 

Când am pus jos pânza, am putut vedea că era neagră 
de la mizeria desprinsă de pe mine. Holbându-mă la 
materialul murdar, mi s-a făcut ruşine că murdărisem ceva 
atât de imaculat care îi aparţinea lui Morrigone. 

În timp ce John folosea ţevile, am început să mă uit în 
oglinda atârnată deasupra vasului. Mă uitam la mine. Nu 
îmi mai văzusem reflexia de foarte multă vreme. Nu era o 
privelişte plăcută. Faţa îmi era puţin mai curată datorită 
calupului şi apei, dar părul îmi era răvăşit în toate 
direcţiile, arătând ca o claie dezordonată de fân. Trebuia 
să mă dau în curând pe mâna frizerului. 

Privirea îmi trecu apoi la hainele pe care le purtam. 
Erau jegoase. Mă simţeam cu adevărat ruşinată să mă aflu 
într-un loc atât de remarcabil. Nu eram demnă să 
călătoresc în acea trăsură elegantă. Eram prea murdară 
chiar şi să călăresc unul dintre acei slepi maiestuoşi. 

Mi-am şters în mod conştient o pată de murdărie de pe 
obraz pe care o rataseră apa şi substanţa de curăţat. Şi 
nasul îmi arăta ciudat, mă gândeam eu. Iar ochii păreau să 
nu mi se potrivească, unul fiind uşor mai mare şi plasat 
mai sus decât vecinul lui. În lumina de acolo, ochii îmi 
arătau mai mult argintii decât albaştri. 

Mi-am deschis gura şi mi-am numărat dinţii. Mama 
obişnuia să facă asta cu mine pe când eram foarte mică. 
Săream peste găurile din care îmi căzuseră dinţii de lapte 
şi continuam. Făcuse din asta un joc şi un cântec. 

Tap, tap, tap, loc de nepătruns. 

Zâmbeşte larg şi puternic, 

N-ai nimic de ascuns. 

John mă trase de braţ. l-am privit faţa curată în timp ce 
versurile şi faţa mamei îmi dispăreau din memorie. 

— Am terminat, Vega, spuse el, cu frica evident 


104 


dispărută, înlocuită acum de ceva şi mai puternic. Putem 
să mergem să mâncăm acum? 


105 


QUATTUORDECIM 


O noapte de întrebări 


William ne aştepta în afara încăperii. În continuare 
ruşinată de aspectul meu, mi-am păstrat privirea plecată în 
timp ce îl urmam pe hol. Dar nu puteam să mă abţin să nu 
privesc pe furiş din când în când. Mă întrebam cât de mare 
era de fapt casa lui Morrigone. 

William mai deschise o uşă şi ne conduse înăuntru. 

— Doamnă Morrigone, oaspeţii dumneavoastră, anunţă 
el. 

Încăperea aceea avea cam şase metri lungime şi opt 
metri lăţime, fiind mult mai mare decât camera noastră de 
la Loons, acolo unde şase Wugi dormeau la un loc în paturi 
mici, având fermitatea unui bol cu tărâţe. Nu era de mirare 
că mă trezeam mereu cu dureri. 

Morrigone se aşezase deja. Işi scosese mantaua. Sub ea 
se afla roba ei imposibil de albă, pe care o purtase şi la 
Clopotniță. 

— Vă rog să veniţi şi să luaţi loc, spuse ea cu 
amabilitate. 

Am făcut cum ne-a cerut, deşi - după ce văzusem cât de 
murdară şi de despletită eram - nu mai puteam să mă uit 
în ochii ei. Ceea ce se petrecu apoi fu ceva ce nu aveam să 
mai uit vreodată. O Wug femelă îmbrăcată în haine alb- 
negre proaspăt călcate apăru şi puse un bol în faţa mea, cu 
aburi ridicându-se din el. Făcu la fel cu John şi cu 
Morrigone. 

— O supă caldă va alunga frigul nopții, spuse Morrigone. 

Îşi ridică lingura şi o băgă în supa care fusese pusă în 
fața ei. 

Noi nu foloseam, de obicei, acele unelte la Loons, dar 
părinţii mei o făcuseră, iar John şi cu mine ştiam cum să le 


106 


folosim. Ne pierdusem obişnuinţa însă, iar asta se văzu 
când vărsarăm un pic de supă pe masă, făcând apoi o faţă 
îngrozită. 

Femela făcu doar un pas în faţă şi o şterse cu un şervet. 

După supă urmară brânzeturile. După acestea veniră 
pâinile. Iar după pâini, verdeţurile. După verdeţuri urmă o 
porţie de friptură de vacă ce mi se topi în furculiţă şi apoi 
în gură, împreună cu cartofii rotunzi, ştiuleţii de porumb şi 
legumele verzi care erau calde şi aveau un gust mult mai 
bun decât arătau. Legumele produse de Plugari ajungeau 
rar la Loons. Poate că mai prindeam câţiva ştiuleţi de 
porumb şi câţiva cartofi, suficienţi pentru o îmbucătură, nu 
mai mult. Văzusem ştiuleţi de porumb atunci când Plugarii 
îi strângeau în căruţă. Dar nu văzusem unul în farfurie, în 
faţa mea. Am privit-o de aproape pe Morrigone, ca să văd 
cum se mănâncă aşa cum se cuvine. 

Faţa lui John plutea atât de aproape de farfurie, că abia 
puteam să îi văd mâncarea dispărând în gură. Morrigone 
trebui să îi arate că partea ştiuletelui în care se aflau 
boabele de porumb nu era comestibilă. John nu se ruşină 
de asta. Continuă să mănânce cât de repede putea. 

La urma urmelor, masculii erau masculi. 

Şi eu mâncasem cât de mult putusem, mai mult pentru 
cazul în care aveam să mă trezesc din vis şi senzaţia de 
saţietate avea să dispară. După carnea de vacă urmară 
prunele şi prăjiturile cu zahăr pe care le văzusem în 
vitrinele magazinului lui Herman Helvet, dar pe care nu 
sperasem vreodată să le pot cumpăra. L-am observat pe 
John strecurând câteva pe furiş în manta. Cred că şi 
Morrigone îl văzuse, dar nu spusese nimic. 

Când am terminat de mâncat, ne-am lăsat amândoi pe 
spate în scaune. Nu mai mâncasem o asemenea masă în 
toate sesiunile mele. Eram cuprinsă de o senzaţie de cald, 
de somn şi de bine. 

— Mai doriţi ceva de mâncare? ne întrebă Morrigone. 

Am privit-o, din nou ruşinată să mă uit direct la ea. 

— Cred că suntem sătui. Îţi mulţumesc pentru această 
masă minunată, am spus eu grăbită. 


107 


— Să mergem atunci în bibliotecă? 

Am urmat-o pe coridor. M-am minunat de felul în care se 
purta, de cât de semeaţă şi de graţioasă era şi m-am 
surprins încercând să merg şi eu mai dreaptă. Am trecut 
pe lângă un orologiu lung, sprijinit de un zid. Acesta bătu 
de secţiunea în care eram exact când treceam pe lângă el, 
făcându-ne să tresărim pe John şi pe mine. Majoritatea 
Wugilor nu aveau ceasuri, cu atât mai puţin un orologiu ca 
acela. 

Ne-am instalat în bibliotecă, unde focul ardea în 
continuare. M-am aşezat în faţa lui Morrigone. Mi-am 
simţit pleoapele grele din cauza mesei îndestulătoare şi a 
focului cald. 

John nu se aşeză. Se plimbă în jurul camerei, holbându- 
se la toate cărţile. 

Morrigone îl privi curioasă. _ 

— Lui John îi place să citească, dar la Învăţare nu sunt 
prea multe cărţi, i-am explicat. 

— Atunci, ia ce îţi doreşti, John, spuse Morrigone. 

El o privi neîncrezător. 

— Serios, John, ia orice carte vrei. Eu le-am citit pe 
toate. 

— Le-ai citit pe toate? am întrebat eu. 

Ea dădu din cap. 

— Părinţii mei m-au încurajat să citesc de la o vârstă 
fragedă. 

Privi în jurul ei, apoi adăugă: 

— Aceasta este casa în care am crescut. Nu ştiai? 

Am scuturat din cap. 

— Nimeni din Wormwood nu ştie prea multe despre tine, 
am răspuns eu cu sinceritate. Ştiu că eşti singura femelă 
membră a Consiliului. Şi Wugii te văd din când în când, 
dar asta este tot. 

— Părinţii tăi nu ţi-au vorbit niciodată despre familia 
mea? 

— Din câte ţin eu minte, nu. 

M-am încruntat, pentru că simţeam că o dezamăgesc. 

— Bunicul meu a fost Şeful Consiliului înaintea lui 


108 


Thansius. Asta a fost acum multe sesiuni, desigur. De fapt, 
a servit în Consiliu alături de bunicul tău, Vega. 

M-am îndreptat, ameţeala dispărându-mi dintr-odată. 

— Bunicul a fost în Consiliu? 

— A plecat înainte să... ei bine, înaintea... 

— Evenimentului, am încheiat eu încruntată. 

Şi mă gândeam încă o dată la ceea ce spusese Krone în 
bordeiul lui Quentin. Se folosea Consiliul pur şi simplu de 
Evenimente ca să explice dispariţia câte unui Wug? Dacă 
da, unde era de fapt bunicul meu? 

— Aşa este, a zis ea. Chiar nu ştiai că Virgil a fost în 
Consiliu? 

M-am lăsat pe spate, încruntându-mă şi mai tare. Eram 
atât de ignorantă în privinţa locului meu de naştere, a 
istoriei familiei mele... L-am privit pe John. Scosese o 
duzină de cărţi de pe rafturi şi părea pregătit să le citească 
pe toate pe loc. 

— Nu mi s-au spus niciodată foarte multe despre 
Wormwood, am spus eu defensivă. Dar sunt curioasă. 
Foarte curioasă, am adăugat eu pentru emfază. 

— Învăţarea nu mai e ce-a fost, răspunse ea pe un ton 
resemnat. Lucrurile care erau predate când eram eu de 
vârsta lui John nu mai sunt predate astăzi. Asta mă 
întristează. 

— Şi pe mine, am spus eu. Poate îmi poţi spune câteva 
lucruri. 

— Alvis Alcumus a fondat Wormwood cu mult timp în 
urmă, poate cu cinci sute de sesiuni sau mai mult în urmă, 
nimeni nu ştie data exactă. 

— Asta ştiam. Dar de unde a venit? Pentru că, dacă a 
fondat Wormwood, înseamnă că nu exista înaintea lui. Şi 
asta înseamnă şi că a venit de altundeva. p 

Pusesem astfel de întrebări de multe ori la Învăţare şi nu 
primisem niciodată vreun răspuns. Eram sigură că se 
bucuraseră să mă vadă plecând după ce împlinisem 
douăsprezece sesiuni şi experienţa mea de învăţare luase 
sfârşit în mod oficial. 

Morrigone m-a privit nesigură. 


109 


— Nu este clar deloc. Unii spun că a apărut într-o lumină 
din nimic. 

— Vrei să spui ca opusul unui Eveniment? a întrebat 
John. 

Amândoi ne-am întors privirea spre el. Era pe podea, 
ţinând o carte al cărui titlu era /abbiţii şi jugulara. După ce 
aproape le simţisem muşcătura, mi-a venit rău citind acele 
cuvinte. 

Morrigone s-a ridicat, s-a dus lângă foc şi şi-a întins 
mâinile lungi spre flăcări, în timp ce John îşi îndrepta 
atenţia spre o nouă carte, intitulată Wugi infami din 
Wormwood: un compendiu. 

M-am întors spre Morrigone, sperând ca ea să continue 
discuţia. 

— Tatăl meu a suferit un Eveniment pe când eu aveam 
doar şase sesiuni, mi-a spus ea. 

— Unde? mi-a scăpat, înainte să mă pot opri. 

N-a părut jignită. 

— A fost văzut ultima oară lângă Quag. S-a dus ca să 
strângă o anumită ciupercă, Amanita fulva, care creşte 
acolo, pe margine. Nu am ştiut niciodată că în locul acela a 
avut loc Evenimentul. Nu rămâne nimic în urmă care să îţi 
indice locaţia exactă, desigur. Niciodată nu rămâne nimic. 

M-am dus să stau lângă ea, adunându-mi curajul să pun 
următoarea întrebare. 

— Morrigone, am început eu, în timp ce limba îmi părea 
încântată să îi pronunţe numele, de parcă am fi fost vechi 
prietene. Dacă nu rămâne nimic, de unde ştiu Wugii că a 
avut loc un Eveniment? Dacă tatăl tău a fost lângă Quag, 
nu este posibil să fi fost atacat de o bestie şi tras în Quag? 
Dacă aşa ar fi stat lucrurile, niciun Wug n-ar fi intrat să îl 
caute. 

M-am oprit pentru că dintr-odată nu puteam să cred 
ceea ce tocmai spusesem. Abia vorbisem despre tatăl lui 
Morrigone într-un mod care ar fi putut să pară lipsit de 
respect. 

— Întrebarea ta este una perfect firească, Vega. Şi eu m- 
am întrebat asta când eram tânără. 


110 


— Şi ai găsit un răspuns satisfăcător? întrebă John. 

Se întoarse dinspre foc şi îl privi. 

— Uneori cred că da, am găsit. Alteori... ei bine, nu este 
un răspuns uşor de găsit, nu-i aşa? De ce ne părăsesc unii 
Wugi, adăugă ea gânditoare. 

— Presupun că nu, am spus eu îndoindu-mă. 

— Acum, aş vrea să discut ceva cu tine, zise ea. 

Inima începu să îmi bată mai repede, pentru că doream 
să discutăm despre Quentin Herms. Dar, din nou, 
Morrigone mă surprinse. 

— Ce crezi despre Zid? 

Se uită îndelung la fiecare dintre noi. John, în continuare 
lângă foc, puse cartea jos şi mă privi. 

— Crezi că-i o idee bună? continuă ea. 

— Dacă asta îi împiedică pe Externi să ne mănânce, 
răspunse John. 

— Ai spus că ai văzut în viziunea ta atacul asupra lui 
Herms, am spus eu. Şi că ai putut să vezi şi că Externii vor 
să ocupe Wormwoodul. 

— Este adevărat. 

— Şi atunci, ce s-a întâmplat cu Herms? Ai spus că 
viziunea ta s-a oprit. Dar ai presupus că a murit având în 
vedere ce-a mai rămas din el? 

— Viziunea mea nu s-a oprit. Ce am spus a fost un mic 
neadevăr pentru a-i scuti pe Wugi de teroare. 

Privi spre John, care rămăsese cu gura deschisă. 

— Nu am nicio dorinţă să îi comentez soarta. Dar Herms 
nu mai este. 

Mi-am întors privirea de la John şi am surprins-o pe 
Morrigone uitându-se la mine. 

— Ai fost acolo în acea lumină, Vega, observă ea. Şi, deşi 
ştiu că i-ai spus lui Krone că nu ai văzut nimic, eşti absolut 
sigură că aşa este? Poate o fărâmă de ceva? 

Speriată, mi-am dat seama că, având acel dar special al 
vederii, era posibil ca Morrigone să fi văzut ceea ce 
văzusem şi eu la marginea Quagului. Era posibil să ştie că 
îl minţisem pe Krone. M-am gândit o fărâmă. Când am 
vorbit, am făcut-o cu atenţie. 


111 


— Totul s-a întâmplat atât de rapid, am început eu. 
Câinii de atac făceau atât de mult zgomot şi membrii 
Consiliului fugeau dintr-o parte în alta. Unii dintre ei erau 
foarte aproape de Quag. Dacă au intrat sau nu, nu pot să 
fiu sigură. Poate că l-am văzut pe unul dintre ei intrând. 
Dar cu siguranţă un Wug nu ar rămâne acolo multă vreme, 
aşa este? 

Dădu din cap. 

— Nu, niciun Wug întreg la minte nu ar rămâne în Quag. 

Mă privi direct pe mine. 

— Înseamnă moarte, să fii sigură de asta. 

Apoi îl privi pe John. 

— Amândoi să fiţi. 

M-am uitat la John, despre care ştiam că nu are nevoie 
de un asemenea avertisment. Părea gata să cadă cu capul 
în faţă în foc, atât de înfricoşat era. Dar ceva îmi trecu 
atunci prin minte. 

— Thansius a spus că Externii pot controla minţile 
Wugilor. Cum aşa? 

— Nu este clar. Sunt creaturi scârboase, asta-i sigur, dar 
au minţi avansate. Poate chiar mai avansate şi mai pline de 
viclenie decât ale noastre. 

— Şi îi pot determina pe Wugi să facă ce vor ei? am 
întrebat eu. 

Păru încurcată de întrebarea mea. 

— Să sperăm că n-o să ai ocazia să afli răspunsul la 
această întrebare, Vega, spuse ea ameninţător. 

Mi-am simţit faţa încălzindu-se după răspunsul ei şi am 
întors privirea în altă parte. 

— Am încredere că amândoi vă veţi da silinţa să ajutaţi 
cu Zidul, continuă ea. 

John dădu din cap viguros şi eu am făcut la fel, deşi nu 
la fel de energic. 

— Cum va arăta Zidul? întrebă John. 

— Va fi înalt, făcut din lemn cu turnuri pentru paznici la 
intervale stabilite. 

— Asta este tot? întrebă John, părând dezamăgit. 

Se concentră cu o atenţie mai mare asupra lui. 


112 


— De ce? Ce-ai sugera? 

John răspunse cu mare convingere: 

— O apărare pe două rânduri. Înălţimea singură poate fi 
învinsă în mai multe feluri. Ce ar fi mult mai greu de 
depăşit ar fi o combinaţie între Zid şi un alt obstacol, ceea 
ce ar reduce eficacitatea oricărui atac împotriva noastră. 

Eram impresionată şi îmi dădeam seama din felul în care 
privea Morrigone că şi ea era la fel. 

— Şi care ar fi acest al doilea obstacol? îl întrebă ea. 

— Apa, răspunse el prompt. O apă suficient de adâncă, 
încât să încetinească Externii. Dacă se trag din bestii, îmi 
imaginez că sunt mari şi greoi, chiar dacă umblă în două 
picioare. Prin urmare, aş săpa câte un şanţ de fiecare 
parte a Zidului. Ne-ar oferi un mare avantaj tactic, pentru 
că ne-ar permite să controlăm situaţia, să divizăm şi să ne 
învingem adversarul. 

— Genial, John, am exclamat eu, minunându-mă de cum 
reuşise să inventeze asta din senin. 

Abia aflasem în acea lumină despre Externi şi despre 
ideea Zidului şi el deja îmbunătăţise planul de apărare. 

Morrigone dădu din cap şi adăugă zâmbind: 

— Genial, într-adevăr. Când te-ai gândit la asta? 

— Când foloseam ţevile din baie ca să îmi spăl faţa. Am 
văzut apa adunându-se în micul bazin. Mi-a dat ideea 
acestor şanţuri. 

Respectul meu pentru inteligenţa lui John, deja 
substanţial, crescu de o sută de ori. Nu puteam decât să 
mă holbez la el plină de admiraţie. 

Morrigone se ridică, luă o carte de pe raft şi i-o dădu lui 
John. i 

— Cartea asta este despre numere, spuse ea. Ințeleg de 
la învăţătoarea ta de la Învăţare că îţi place să lucrezi cu 
numerele. 

John deschise cartea şi se concentră brusc asupra 
conținutului ei. 

Totuşi, mă întrebam de ce Morrigone le pusese întrebări 
învăţătorilor despre John. 

Morrigone mă privi, apoi spuse: 


113 


— Cu toţii trebuie să ne folosim punctele forte în aceste 
vremuri dificile. Şi este datoria Consiliului să afle care sunt 
punctele forte ale fiecărui Wug. 

Am privit-o neliniştită. Tocmai îmi citise cumva mintea? 

Mai târziu, la despărţire, Morrigone ne-a spus: 

— Aş aprecia foarte mult dacă niciunul dintre voi nu ar 
vorbi despre călătoria voastră aici şi despre casa mea. Imi 
dau seama că majoritatea Wugmorţilor nu trăiesc la acest 
nivel de confort. Îmi este din ce în ce mai greu să mă aflu 
aici când înţeleg dificultăţile pe care le are de înfruntat 
restul Wormwoodului. 

— Eu nu voi spune nimic, promise John. 

Îmi dădeam seama din vocea lui că spera la încă o 
invitaţie la o masă bogată. John era deştept, dar era şi un 
tânăr mascul cu o burtă frecvent goală. Uneori, lucrurile 
erau atât de simple... 

Trăsura ne duse înapoi, desigur cu Bogle la cârmă. 
Slepii se mişcau rapid şi perfect coordonaţi şi curând ne- 
am trezit înapoi la familia Loon - însă casa lui Morrigone 
avea să rămână o amintire vie pentru multă vreme, aşa 
cum avea să fie şi masa grozavă pe care o mâncasem. 

Îndreptându-ne spre paturile noastre, John, care se 
clătina uşor sub greutatea tuturor cărţilor pe care le 
adusese cu el, spuse: 

— Nu voi uita niciodată această noapte. 

Ei bine, ştiam că nici eu nu aveam să o uit. Dar probabil 
nu din aceleaşi motive. 


114 


QUINECIM 


Începutul sfârşitului 


_ La următoarea lumină, l-am condus pe John la Învăţare. 
Îşi îndesase în geantă cât de multe cărţi - din cele primite 
de la Morrigone - îi încăpuseră. Ştiam că avea să îşi 
petreacă timpul la Învăţare citindu-le. Şi mie îmi plăcuseră 
cărţile la vârsta lui. Încă îmi mai plăceau. Însă Morrigone 
nu îşi extinsese oferta ca să mă includă şi pe mine. 

M-am îndreptat spre copacul meu, unde plănuiam să îmi 
mănânc prima masă a luminii, care avea să pară mereu 
trivială în comparaţie cu cea de care avusesem parte la 
Morrigone. Nu era de mirare că îşi ţinea casa ascunsă de 
ochii lumii. Invidia nu era un lucru rar în Wormwood. 

Umblând, mi-am atins lanţul, care îmi era înfăşurat în 
jurul brâului şi ascuns sub cămaşă. O fărâmă mai târziu am 
dat peste ei. 

Întâi, l-am văzut pe Roman Picus, cu haina lui soioasă şi 
cu pălăria îndoită. Cu o morta cu ţeavă lungă peste umăr şi 
una cu ţeavă scurtă într-un toc din piele de garm la curea. 
Cu el se mai aflau doi Wugi, ambii cărând cu ei morte şi 
săbii lungi. Îi cunoşteam pe amândoi, deşi mi-aş fi dorit să 
nu îi cunosc. 

Unul era Ran Digby, care lucra la magazinul de arme al 
lui Ted Racksport. Era un Wug murdar, unul dintre cei mai 
scârboşi, de fapt. Aş fi pariat că nu ţinuse niciodată fulgi 
de curăţat în mână, în toate sesiunile lui. Racksport îl ţinea 
în spatele magazinului, la construirea mortelor, mai ales 
pentru că nimeni nu îi putea suporta duhoarea. 

Mă privi din spate cu barba lui mare, ţepoasă, plină de 
rămăşiţele unor mese luate cu mult timp în urmă. Când 
zâmbea, ceea ce nu făcea foarte des, doar trei dinţi 
înnegriţi îi erau vizibili în gură. 


115 


Celălalt Wug mă privea cu o aroganță tăcută. Cletus 
Loon căra o morta cu ţeavă lungă aproape la fel de înaltă 
ca el. Era îmbrăcat în hainele care îi rămăseseră mici 
tatălui său. Habar n-aveam dacă făcuse asta ca să se simtă 
ca un mascul adult. Dar efectul era unul comic. Faţa mea 
trebuie să fi trădat asta, pentru că figura lui triumfătoare 
se transformă într-o căutătură veninoasă. 

— Şi cam încotro te îndrepţi tu, Vega? întrebă Roman. 

L-am privit drept în faţă. 

— Mă duc la Hornuri. Şi tu cam încotro te îndrepiti, 
Roman? 

Îşi verifică în mod demonstrativ ceasul mare şi apoi se 
uită la cer într-o manieră la fel de impresionantă şi de 
ostentativă. 

— Este cam devreme pentru Hornuri, desigur. 

— O să îmi mănânc prima masă a luminii în copacul 
meu, apoi mă duc la Hornuri. Asta este rutina mea. 

— Nu mai e, zise Ran Digby, care însoţi această 
afirmaţie aproape de neînțeles cu o bilă mare de iarbă de 
fumat scuipată la câţiva centimetri de cizmele mele. 

— Externii, adăugă Cletus Loon, încercând să pară plin 
de importanţă. 

— Mdaaaa, am zis eu, lungind silaba. Dar tot trebuie să 
mănânc şi, cel puţin până când Domitar nu îmi spune 
altceva, tot trebuie să mă duc să lucrez la Hornuri. 

Roman îşi scărpină capul şi spuse: 

— Nu mai ţine de Domitar. Nu acum. 

— Bun, de cine ţine atunci? Spuneţi-mi! le-am cerut eu, 
holbându-mă la fiecare dintre ei pe rând. 

Cletus se ofili sub privirea mea pusă pe hartă. Digby nu 
păru să îmi înţeleagă întrebarea, aşa că nu făcu decât să 
scuipe din nou; eu am privit în tăcere, chiar cu 
amuzament, ratarea lui şi felul în care mâzga i se opri pe 
bărbie. Amuzamentul se transformă în dezgust când nu 
făcu nicio mişcare să se şteargă. 

— Consiliul decide, spuse Roman. 

— În regulă. Şi a acţionat Consiliul deja? S-au închis 
Hornurile? 


116 


Acum Roman arăta ca un Wug care îşi supralicitase 
cărţile. Pentru că nu mai spunea nimic, m-am hotărât că 
venise momentul să trec la atac. 

— Ce faceţi aici cu acele morte? 

— Patrulăm. Aşa cum ni s-a spus la Clopotniță, la ultima 
lumină, răspunse Roman. 

— Credeam că asta este pentru Wugi mai puţin 
importanţi ca tine, Roman. 

— Dacă vrei să ştii, femelă, sunt şeful nou-înfiinţatei 
Poliţii din Wormwood. O poziţie puternică, importantă, 
demnă de un Wug ca mine. Thansius a creat-o noaptea 
trecută şi m-a numit pe mine special s-o conduc. 

Arătă spre ceilalţi. 

— Şi aceştia sunt Carabinierii mei numiţi. 

— Ei bine, poate că Thansius te-a ales pe tine pentru că 
ai mai multe morte ca oricine altcineva. 

Apoi l-am privit pe Cletus. 

— Ştii măcar cum se foloseşte una? 

Înainte ca el să poată spune ceva, Roman răspunse în 
locul lui: 

— Dacă te duci la Hornuri, ar fi bine să porneşti la drum. 
Dar după lumina şi noaptea asta, fiecare Wug trebuie să 
arate pergamentul potrivit patrulelor. 

— Ce fel de pergament? 

— Care să le permită să meargă unde vor să meargă, 
spuse Cletus răutăcios. 

— De ce? am întrebat eu. 

— Ordinele Consiliului, femelă. Aşa stau lucrurile, 
răspunse Roman. 

Digby scuipă ca să confirme asta. 

— Şi de unde obţii acest pergament potrivit? am 
întrebat. 

— Na, prostie să întrebi, zise Digby cu încă o bilă de 
iarbă de fum căzându-i pleosc la pământ. 

Am inspirat adânc, încercând să-mi forţez gura să nu 
spună ceva care să determine declanşarea vreunei morte 
în apropierea capului meu. 

— Ce importanţă va mai avea pergamentul pentru nişte 


117 


Externi? m-am mirat eu. 

— Pui prea multe întrebări, a răbufnit Cletus. 

Am continuat să mă uit la Roman. 

— Asta fiindcă primesc prea puţine răspunsuri. 

M-am întors şi am continuat pe drumul meu. Cu toate 
acele morte în spatele meu, chiar îmi doream să o iau la 
fugă înainte să poată să tragă şi să spună mai apoi că 
fusese o tragică greşeală. 

Îi şi auzeam scuza lui Roman: „A făcut o mişcare bruscă. 
Nu ştiu de ce. Morta s-a descărcat. Poate că a vrut s-o 
apuce, speriată, femelă fiind“. 

Şi marele tăntălău Digby probabil că ar fi adăugat: „Şi 
ce-i de haleală diseară? Pleosc!“ 

Mai târziu, îndreptându-mă în sfârşit în Hornuri, am 
văzut pe cineva aşteptându-mă pe cărare. Delph arăta de 
parcă n-ar fi mâncat şi dormit de multe lumini şi nopti. 
Corpul lui uriaş era încovoiat, privirea îi era îndreptată 
spre bocanci, iar părul lui lung părea inert. 

— Delph! l-am strigat precaută. 

— Wo-Wo-Wotcha, Vega Jane. 

Oarecum uşurată de faptul că mă salutase în modul lui 
obişnuit, l-am întrebat: 

— Eşti teafăr? 

Întâi a dat din cap, apoi l-a scuturat. 

M-am tras mai aproape de el. In foarte multe feluri, 
Delph era şi el fratele meu mai mic, deşi era mai în vârstă 
în sesiuni decât mine. Dar inocenta şi naivitatea aveau un 
mod de a răsturna ordinea cronologică. Părea pierdut şi 
înfricoşat şi mi-era milă de el. 

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat. 

— Clopotnița. 

— Întâlnirea? 

A dat din cap. 

— Există un plan, Delph. L-ai auzit pe Thansius. 

— L-am auzit pe Th-Th-Tha-Thans... Oh, la naiba, 
mormăi el, renunțând la nume. Pe el. 

L-am bătut pe umărul masiv. 

— Vei fi de mare ajutor la Zid, Delph. Probabil că l-ai 


118 


putea construi de unul singur. 

Următoarele lui cuvinte mi-au risipit veselia şi mi-au 
atras atenţia. 

— Evenimentul lui Virgil. 

— Ce este cu el? 

— Cum am mai z-zis, l-l-am vă-văzut, Vega Jane. 

— Ce anume ai văzut? am întrebat eu. 

Şi-a bătut capul şi într-un final a reuşit să zică, cu un 
efort enorm şi aproape înecându-se în încercarea lui: 

— Greu de zis, totul este co-co-confuz. 

— Îţi aminteşti ceva? Orice? Dacă a spus ceva? 

Delph şi-a atins obrazul, gândindu-se la întrebarea mea. 

— Lu-lu-mină ro-roşie, a spus el. 

— Ce lumină? De unde venea? Ce însemna? 

Gura nu mi se mai putea opri din pus întrebări. Era de 
parcă aş fi tras cu morte încărcate cu cuvinte. 

Sub acest atac verbal, Delph s-a întors şi s-a îndepărtat 
rapid de mine. 

— Delph! am strigat eu. Te rog, aşteaptă. 

Şi atunci se întâmplă. Nu intenţionasem asta, dar pur şi 
simplu se întâmplă. Am sărit douăzeci de metri în aer, am 
sărit peste Delph şi am aterizat la cinci metri în faţa lui cu 
mâinile pe şolduri şi cu privirea îndreptată spre el. Doar 
când i-am văzut privirea îngrozită din ochi mi-am dat 
seama ce făcusem. Înainte să pot spune ceva, Delph se 
întoarse şi începu să fugă. 

— Hei! Delph, aşteaptă! 

Dar nu am fugit după el. Era speriat şi avea motive 
bune. Wugmorţii, ca regulă absolută, nu zburau. Stăteam 
acolo la umbra copacilor, respirând rapid şi cu inima 
bătându-mi în sincron cu respiraţia agitată. Avea Delph să 
spună cuiva ce tocmai văzuse? Dacă da, avea să îl creadă 
cineva? Desigur că nu, doar era Delph. Nimeni nu avea să-l 
ia în serios. M-am mustrat singură. Eu îl luam în serios pe 
Delph şi nu doream ca cineva să râdă de el doar pentru că 
spusese adevărul. Delph venise la mine să îmi spună 
adevărul despre Eveniment. Nu îmi puteam imagina 
curajul de care avusese nevoie ca să facă asta. Şi îl 


119 


speriasem cu întrebările mele neîncetate şi cu săritura 
mea prost plasată. 

— Proastă eşti, Vega, am spus eu îndurerată. Ai stricat 
totul. 


Două nopţi mai târziu, John şi cu mine luam masa la 
Loons. Am privit în susul şi în josul mesei, evaluând 
atmosfera. Asta nu era prea greu de făcut. Puteam să o 
clasific undeva între groază şi resemnare tăcută de a fi 
condamnaţi fără speranţă. 

Selene Jones era una dintre cele mai fericite dintre noi, 
de fapt. Auzisem că asta se datora creşterii vânzărilor la 
magazinul Noc. Se părea că Wugii de toate vârstele erau 
acum interesaţi să îşi afle viitorul din Noc-oscop. Bănuiam 
că doreau să li se spună că Externii nu aveau să vină să îi 
mănânce. 

Şi Ted Racksport părea mulţumit şi tot dintr-un motiv 
foarte simplu. Vânzările de morte crescuseră vertiginos. 
Muncitorii lui lucrau toată lumina şi toată noaptea pentru 
a răspunde la avalanşa de comenzi. Bănuiam că un număr 
important din aceste arme avea să fie destinat patrulelor. 

Şi asta mă conduse la Cletus Loon, care mă privea cu un 
dispreţ prost ascuns. Se curăţase puţin şi purta ceea ce 
părea o uniformă aspră cu o beretă albastră. Ştiam că 
încerca să se gândească la ceva să-mi spună, ceva care să 
treacă drept inteligent. Şi eram destul de sigură că nu 
avea să reuşească. _ 

— Te-am speriat, nu-i aşa, lumina aceea? În pădure? 
Credeam că o să începi să plângi ca un copil. 

Cletus chicoti şi îl privi pe furiş pe tatăl lui, pentru a-i 
vedea reacţia. Dar Cacus Loon era prea ocupat să-şi îndese 
în gură o prepeliţă întreagă şi păru că nu îl auzise pe fiul 
lui. 

Racksport îşi lăsă jos cana, care bănuiam că era plină cu 
apă de foc, îşi şterse gura şi zise: 

— Ţi-ai folosit deja morta, Clete? 

— Doar pe aceste prepeliţe din supă, spuse Cletus. 

Eram surprinsă de asta şi uşor îngrijorată. Cletus, se 


120 


pare, trăgea mai bine decât crezusem. 

Racksport pufni. 

— Nu-ţi irosi morta pe asta. Poţi să scuipi pe ele şi tot le 
dobori din zbor. Morta este prea mult pentru asemenea 
păsări. 

Îşi ridică porţia de prepeliţă. 

— Vezi, metalul de la morta ta i-a smuls inima. A rămas 
o bucăţică mică aici, în furculiţa mea. 

Mi-am coborât privirea spre bucăţică de carne de 
prepeliţă din farfuria mea, m-am gândit la inima şi mai 
micuță care nu de mult zburase liberă şi fericită pe cer şi 
deodată mi-a pierit pofta de mâncare. Am privit în jur şi 
am văzut că John avea aceeaşi reacţie. 

Racksport ne-a privit, şi-a dat seama de dilema noastră 
şi a început să râdă atât de tare, că aproape s-a înecat. Nu 
m-am grăbit să îl ajut să respire din nou. Într-un final a 
ieşit afară şi o vreme a tuşit. Intre timp, l-am condus pe 
John în camera noastră. 

L-am privit aşezându-se pe patul lui şi deschizând una 
dintre cărţile lui Morrigone. 

— Bună cartea, John? l-am întrebat eu. 

A dat din cap absent şi s-a aplecat mai mult spre filele 
ei. 

Ploile începuseră să cadă atât de puternic, că mă 
simţeam jilavă deşi eram înăuntru. M-am întins pe patul 
meu, m-am întors pe o parte şi m-am holbat la John, care 
efectiv devora cartea pe care o ţinea în mână. Ochii îi 
zburau de-a lungul paginii şi apoi o întorcea, căutând cu 
lăcomie tot mai multe cunoştinţe în literele tipărite. 
Aceasta a fost ultima imagine dinainte să adorm în noaptea 
aceea sălbatică şi furtunoasă din Wormwood. Nu m-am 
trezit până la prima lumină, când John mi-a atins umărul. 

Şi următoarele lumini aveau să aducă schimbări pe care 
nu le-aş fi anticipat niciodată. 


121 


SEDECIM 


Luarea lui John 


John termină rapid de citit toate cărţile pe care i le 
împrumutase Morrigone. Le adunase pe toate sub pat, apoi 
se întâmplă lucrul cel mai uimitor. Apărură alte cărţi. John 
trebui să le sprijine de peretele de lângă patul lui, 
înălţându-le astfel până deasupra capului meu. 

— Morrigone, spusese el simplu când îl întrebasem de 
unde apăruseră noile cărţi. 

Eram la noi în cameră după ultima noastră masă. 

— Morrigone? am repetat eu. 

— Mi le-a trimis prin Bogle cu trăsura. 

— De unde a ştiut pe care să le trimită? 

— l-am spus că nu contează. Vreau doar să citesc. 

— I-ai spus tu? 

A dat din cap. 

— A venit la învăţare acum două lumini, ca să le 
vorbească celor mici despre Externi şi despre Zid. 

— De ce nu mi-ai spus înainte? l-am întrebat eu. 

— Morrigone n-a vrut să bârfim. Ne-a spus despre 
pericolele care ne ameninţă şi ce se aşteaptă de la noi ca 
să protejăm Wormwoodul de Externi. 

— Cum au reacţionat cei mici? l-am întrebat. 

— Au fost speriaţi, dar au înţeles rolul pe care trebuie 
să-l joace. 

— Şi anume? 

Mă simţeam din ce în ce mai exclusă cu fiecare fărâmă. 

— Să facem ceea ce Consiliul aşteaptă de la noi. 

— În regulă, dar ce vrea Morrigone să faci tu? Să mai vii 
cu idei geniale pentru Zid? 

— Vrea doar să citesc deocamdată. Şi să mă duc la ea 
acasă, adăugă John rapid. 


122 


Am deschis gura larg. 

— Să te duci la ea acasă? Când? 

— La următoarea lumină. 

— Când aveai de gând să îmi spui? 

— Voi împlini în curând douăsprezece sesiuni şi oricum o 
să plec de la învăţare. Morrigone mi-a spus că va vorbi cu 
tine despre asta. 

— Ei bine, nu a făcut-o. 

Chiar atunci am auzit scârţâitul roţilor. Am fugit la geam 
şi am privit spre pietrele cubice. Morrigone ieşea deja din 
trăsura ei albastră, după ce slepii săi frumoşi se opriseră 
pe loc, scuturându-şi apoi capetele nobile. Am auzit scaune 
trase pe podea, paşi grăbiţi, apoi uşa din faţă deschizându- 
se. Ştiam ce avea să urmeze, aşa că m-am hotărât că 
lucrurile trebuiau să se petreacă în propriile mele condiţii. 

Cletus Loon urca grăbit scările înguste şi scârţâitoare în 
timp ce eu coboram. Fără să respire, m-a anunţat: 

— Morrigone este... 

— Ştiu, am spus eu trecând pe lângă el. 

Morrigone se afla în camera de jos, cu Ted Racksport şi 
cu Selene Jones rămaşi lipiţi de perete. Selene avea capul 
plecat de parcă s-ar fi aflat în prezenţa măreției. Racksport 
părea şi el extrem de uimit, dar i-am văzut şi o strălucire în 
ochi în timp ce analiza din priviri silueta regească a lui 
Morrigone. Aceasta îşi îndreptă atenţia spre el. 

— Domnule Racksport, înţeleg că muncitorii tăi lucrează 
din greu pentru a satisface comanda de morte a 
Consiliului. 

El zâmbi, se trase mai aproape de ea şi îşi înclină pălăria 
aspră pe care nu se sinchisea să şi-o scoată la mese. 

— Facem ce putem, este adevărat, doamnă Morrigone. 
Acum, dacă măreţul Consiliu va vrea să plătească niţel mai 
mult, le-aş putea cere băieţilor să lucreze şi mai din greu. 
Doar câteva monede în plus. Consiliul nu le-ar duce lipsa. 
Având în vedere că intenţiona să plătească două mii de 
monede doar pentru prinderea lui Herms... Ei? 

Expresia plăcută a lui Morrigone deveni de piatră. Se 
îndreptă, brusc, atingându-şi înălţimea completă. 


123 


— Cred, domnule Racksport, că mai degrabă Consiliul va 
scădea numărul de monede pe care ţi-l plăteşte, iar în 
acelaşi timp ne vom aştepta oricum ca producţia să 
crească. Dacă vor exista bonusuri de plătit după aceea, voi 
recomanda Consiliului ca acestea să fie plătite direct 
muncitorilor tăi. 

Zâmbetul de pe faţa lui Racksport se evaporă. 

— Îmi cer... ie-iertare, se bâlbâi el. Mi-a scăpat ceva? 

— Este posibil, dar te asigur că mie nu mi-a scăpat nimic 
la tine. Încerci să profiţi de pe urma pericolelor care ne 
aşteaptă pe toţi şi asta este dezgustător. Sunt sigur că şi 
Thansius va fi de aceeaşi părere când îl voi informa despre 
oferta ta respingătoare şi trădătoare. 

Cele nouă degete groase ale lui Racksport se strânseră 
în jurul melonului jerpelit în timp ce se văicărea: 

— Am vorbit neîntrebat, doamnă Morrigone, chiar am 
făcut-o. Desigur că vom lua mai puţine monede pentru 
munca noastră. Thansius, sunt sigur, este ocupat. N-are 
rost să îl deranjăm cu problema asta, nu-i aşa? 

— Cu ce-l deranjez eu pe Thansius nu te priveşte pe tine. 
Îţi mulţumesc, domnule Racksport, acum trebuie să trec la 
probleme mai urgente. 

S-a întors spre mine şi mi-am dat seama speriată că eu 
reprezentam „problemele mai urgente“. Privirea din ochii 
lui Morrigone arăta că era pusă pe treabă. 

— Vega, spuse ea repede. Trebuie să vorbim despre 
John. 

A ieşit din nou afară şi eu am urmat-o rapid. 

Bogle se afla pe capra trăsurii, dar Morrigone trecu pe 
lângă el şi îmi făcu semn să o urmez. Ne-am plimbat pe 
Strada Principală, în cea mai mare parte părăsită. 

— Sper că ţi s-au dat pergamentele corespunzătoare ca 
să te poţi mişca prin Wormwood... 

Am dat din cap şi mi-am scos hârtia din manta. Avea 
atâtea semnături şi ştampile oficiale pe ea încât - chiar şi 
dacă n-ar fi fost importantă - toate acele peceţi arătau cu 
siguranţă că era. 

— Domitar ne-a dat astea tuturor celor de la Hornuri 


124 


lumina trecută. Mă bucur să îl am, cu cei ca Roman Picus 
şi Carabinierii lui patrulând şi punând întrebări stupide 
unor Wugi pe care îi ştiu foarte bine. 

— Işi fac doar datoria, Vega. 

— Poate. Dar mortele în mâinile unora ca Ran Digby şi 
Cletus Loon sunt o reţetă sigură pentru nişte incidente 
grave. 

Mă privi curioasă. 

— Poate că ai dreptate în privinţa asta. Voi vorbi cu 
Consiliul despre angajarea, antrenamentul şi trimiterea pe 
străzi a unor Carabinieri corespunzători. Se opri şi adăugă: 

— Dar acum trebuie să vorbim despre John. 

— În regulă, am răspuns eu, simțind cum mi se strânge 
pieptul. 

— În vremuri de criză ca acestea, trebuie să profităm de 
talentele speciale ale fiecăruia. 

— Şi care este talentul special al lui John? 

Mă privi surprinsă. 

— Intelectul lui, Vega. Credeam că este evident. Ai auzit 
ce idei i-au venit pentru Zid. 

— Şi ce-i cu John? 

— Eu şi Thansius am vrea ca el să vină să locuiască 
împreună cu mine. 

M-am oprit din mers. Mi s-a părut că sângele încetase 
să-mi mai circule prin vene. 

— Să vină să locuiască împreună cu tine? am întrebat eu 
încet. 

Am privit înapoi spre Loons şi inima mi-a tresăltat. Să 
schimb grota aceea pentru casa lui Morrigone era un vis 
împlinit. Era luxoasă, cu destulă mâncare, munţi de cărţi 
de citit, focuri adevărate şi apă caldă în ţevi, pentru care 
nu trebuia să ieşi din casă. Şi mai era şi Morrigone, care 
putea să ne arate cum să fim curaţi şi cum să ne 
comportăm, cum să fim deştepţi şi doar... mai buni decât 
eram acum. 

— Fratele tău are multe talente speciale, Vega, talente 
care trebuie cultivate pentru binele Wormwoodului. De 
aceea i-am trimis cărţile. De aceea v-am invitat pe amândoi 


125 


la mine acasă la masă. Am vrut să-l observ pe John de 
aproape. 

— Când va avea loc această mutare? am întrebat eu, 
nevenindu-mi să cred ce noroc se abătuse asupra noastră. 

— John poate veni la prima lumină. Am să-l trimit pe 
Bogle după el. 

Eram atât de încântată, gândindu-mă la toate 
posibilitățile unui asemenea aranjament, că preț de o 
fărâmă n-am înţeles accentul ei pe numele John şi pe 
cuvântul el. Zâmbetul mi se şterse încet de pe față. 

— Deci doar John va veni să locuiască împreună cu tine? 
am întrebat eu, în timp ce bucuria mi se prăbuşea întocmai 
cum mă prăbuşisem eu la primul zbor cu Destin. 

— Voi avea foarte mare grijă de el. Il voi învăţa multe 
lucruri. Va înflori într-adevăr sub tutela mea, te pot 
asigura de asta, Vega. Va ajunge pe mari înălţimi. 

Aş fi vrut să zic: Şi eu? Eu nu pot înflori? Eu nu pot 
ajunge pe mari înălţimi sub tutela ta? Dar îi puteam citi 
răspunsul în ochi şi, dintr-odată, nu doream să-i dau lui 
Morrigone satisfacția de a mă vedea cum îi interpretam 
greşit oferta. 

— Fratele meu n-a fost niciodată despărţit de mine. S-ar 
putea să nu fie un lucru bun pentru el. 

— Te pot asigura că va fi un lucru foarte bun pentru el. 
În primul rând, poate să nu mai locuiască în cocina asta pe 
care Roman Picus o numeşte casă. lar membrii familiei 
Loon nu sunt tocmai modele de urmat în Wormwood, nu-i 
aşa? 

— Eu sunt un model bun de urmat pentru fratele meu, 
am strigat. 

— Da, desigur că eşti, Vega. Şi poţi să vii să îl vizitezi. 

— I-ai spus lui John că nu vin şi eu? am întrebat eu 
prosteşte. 

Speram să răspundă „nu“, fiindcă John nu păruse extrem 
de tulburat de mutare. Poate că presupunea că voi veni şi 
eu cu el. 

— Încă nu. Voiam să discut mai întâi cu tine. 

Era drăguţ din partea ei, dar nu era de parcă mi-ar fi 


126 


cerut permisiunea să îl las pe John să plece. Dar cel puţin 
îmi căpătasem răspunsul. John nu ştia. 

Îmi zâmbi inofensiv şi adăugă: 

— Pot să-i spun lui John că am binecuvântarea ta pentru 
acest aranjament? 

Am dat din cap, cu mintea golită de gânduri, cu un nod 
în gât şi cu o durere în piept atât de mare, încât m-am 
gândit că aşa trebuia să te simţi în timpul unui Eveniment. 

— Îţi mulţumesc, Vega. Şi Wormwoodul îţi mulţumeşte. 

Se întoarse şi se îndreptă spre Loons, un loc în aparenţă 
prea oribil ca John să locuiască în el, dar perfect acceptabil 
ca eu să îmi petrec restul sesiunilor acolo. 

I-am privit silueta înaltă plutind spre locul unde se afla 
John cu cărţile lui. Un fior atât de profund, care mă făcu să 
mă simt de parcă aş fi fost scufundată într-o apă de 
gheaţă, îmi cuprinse epiderma când mi-am dat seama că 
tocmai îmi pierdusem fratele. 


127 


SEPIENDECIM 
Harry Doi 


Munca la Zid începuse cu adevărat. Păduri întregi 
fuseseră tăiate. In această operaţiune fuseseră implicate 
fierăstraie lungi şi securi, crete şi slepi, dar şi munca 
infernală făcută de Wugi. Toţi masculii apți fuseseră 
recrutaţi să îndeplinească aceste sarcini, în timp ce Wugii 
mai puţin capabili fizic şi unele femele începuseră să sape 
la fundaţia Zidului şi, de asemenea, la şanţurile adânci, 
aflate de fiecare parte. Consiliul adoptase entuziast ideea 
fratelui meu, a unei apărări în două linii. 

Am continuat să lucrez la Hornuri, dar nu mai finisam 
lucruri drăguţe. Ajutam la construirea unor bare de fier 
care aveau să ţină buştenii şi stâlpii de plasament la un loc 
odată ce erau puşi împreună ca parte a Zidului. 

Delph muncea mai mult decât oricine altcineva, trăgând 
şi împingând cu muşchii lui mari, plămânii aproape 
explodându-i în timp ce trăgea sau căra obiecte grele la 
locul unde trebuiau duse. L-am privit făcând asta în timp 
ce ajutam cu buştenii. Nu vorbeam. Niciunul dintre noi nu 
avea timp pentru fleacuri. 

Tatăl lui, Duf, conducea echipaje de slepi, aducând 
copacii tăiaţi de la pădure la Zid. Cretele lui dresate erau 
utilizate ca să tragă frânghii groase, ataşate la scripeţi 
puternici care ridicau buştenii la locul lor, pieptul lor uriaş 
şi picioarele puternice încordându-se din cauza efortului 
imens. Am privit sistemul complicat de scripeţi şi m-am 
gândit că putea să fie una dintre ideile lui John. Văzusem şi 
instalarea a ceea ce părea să fie o maşinărie complicată de 
săpat şi am presupus că John o inventase şi pe aceea. 

Cei mici le aduceau muncitorilor mâncare şi apă şi 
îndeplineau unele dintre sarcinile care cereau degete iuți 


128 


în locul unor braţe musculoase. Femelele ţineau cuptoarele 
aprinse şi le pregăteau mese Wugilor înfometați. Cu toţii 
eram motivaţi să lucrăm din greu de ideea că Externii 
neînchipuit de malefici puteau să apară în orice moment şi 
să devoreze întregul sat. Şi la fiecare a şaptea lumină, ne 
duceam la Clopotniță pentru că era obligatoriu. Ezekiel ne 
avertiza cu vocea lui tunătoare, scufundată în pucioasă, că 
- dacă nu terminam Zidul în cel mai scurt timp posibil - 
aveam să fim cu toţii condamnaţi, iar oasele copiilor noştri 
aveau să putrezească în burţile Externilor malefici. 

Eram sigură că asta oferea asigurarea pioasă şi alinarea 
de care aveau nevoie nervii şi aşa zdruncinaţi ai Wugilor. 
Nu fusesem niciodată la război, dar simţeam că asta 
devenea Wormwoodul: un loc aşteptând să fie atacat de 
inamic. Îmi oferea o mai bună înţelegere a strămoşilor mei 
care trăiseră în timpul Războaielor Bestiilor. 

Mă apucam să lucrez cu mare zel. Poate că şi pentru a-i 
arăta lui Morrigone că John nu era singurul membru 
capabil al familiei Jane. Poate că şi pentru a-mi demonstra 
mie însămi că aveam şi eu ceva de oferit Wormwoodului. 

De cele mai multe ori mă trezeam înainte de prima 
lumină şi mă îndreptam spre copac ţinând cutia mea de 
tablă cu resturi de mâncare, după ce mâncasem câte ceva 
la Loons. Presupun că, în semn de recunoştinţă pentru 
plecarea lui John la Morrigone, familia Loon fusese 
instruită de Morrigone să îmi crească porţiile de mâncare, 
inclusiv la prima masă. 

— Mai multă mâncare pentru una ca tine şi de ce, mă 
întreb eu, lătrase Cletus Loon la mine într-o noapte, în 
timp ce mă îndreptam spre patul meu. Noi, masculii, ne 
omorâm doborând copacii ăia. Şi tu eşti la Hornuri, 
probabil lenevind cea mai mare parte din timp. Nu-i 
cinstit. Wugii sunt iritaţi, să ştii. 

— Nu lenevesc la Hornuri. Crezi că Domitar ar îngădui 
asta? Apoi am adăugat cu un zâmbet maliţios: Şi credeam 
că tu patrulezi cu morta, împuşcând prepelite micuţe 
înainte să poată zbura să te muşte. 

— Lucrez la copaci în timpul luminii şi se aşteaptă să 


129 


mai şi patrulez noaptea, răbufni el. 

— Ei bine, este plăcut să te menţii ocupat, i-am spus eu, 
înainte să urc scările. 

Nu-mi păsa cât de cinstit era să primesc o porţie în plus. 
Fusesem flămândă majoritatea sesiunilor mele. Nu avea 
să-mi pară rău fiindcă primeam câteva guri de mâncare în 
plus. 


La douăzeci de lumini după ce John plecase să locuiască 
împreună cu Morrigone, am ajuns devreme la copacul 
meu. Despărțirea fusese tristă pentru amândoi. John avea 
în mod evident sentimente contradictorii. Ce Wug nu şi-ar 
fi dorit să locuiască la Morrigone? Mâncare suficientă, un 
loc curat şi confortabil în care să locuieşti, cărţi de citit 
până când ochii şi mintea nu mai puteau suporta... Şi să 
mai ai şi un mentor precum Morrigone... 

Dar ştiam că John nu dorea să plece de lângă mine. Nu 
doar din cauza lacrimilor pe care le vărsase şi a micilor 
scâncete pe care le scăpase în timp ce Morrigone îl 
conducea spre trăsură. Privirea de pe faţa lui îmi spunea 
cel mai mult. Fratele meu mă iubea şi eu îl iubeam şi asta 
era tot. Dar plecase. N-avea de ales. 

La prima mea vizită la John, el nu se schimbase prea 
mult. Ei bine, era curat, hainele îi erau noi şi corpul îi 
părea mai plin. Fusese şi trist fiindcă ne despărţisem, dar 
şi încântat de perspectivele noii sale vieţi. John îmi 
confirmase că scripetele şi maşina de săpat erau invențiile 
lui. M-am minunat cât de rapid reuşise să se gândească la 
asemenea lucruri. Imi acceptase cu timiditate laudele, 
ceea ce mă făcuse şi mai mândră de el. La plecare, mă 
îmbrăţişase aproape înăbuşindu-mă. Fusesem nevoită, într- 
un final, să îl desprind de mine cu forţa. 

La a doua vizită, şapte lumini mai târziu, avusese loc o 
schimbare evidentă. John era mult mai puţin trist, 
entuziasmul lui în legătură cu noua sa viaţă şi cu munca lui 
importantă de la Wormwood fiind acum evidente. Îşi purta 
noile haine cu lejeritate şi nu părea câtuşi de puţin 
incomodat de luxul noii sale case. Morrigone mă hrănise, 


130 


dar de data aceasta nu mă mai lăsase singură cu John. La 
plecare, John mă îmbrăţişase scurt şi apoi ţâşnise pe scări 
spre camera lui, acolo unde, îmi spusese el: „Avea de 
terminat ceva important pentru Zid“. 

În timp ce îmi deschidea uşa din faţă, Morrigone îmi 
zisese: 

— Prosperă. Sper că îţi dai seama de asta. 

— Da, i-am spus. 

— Fii fericită pentru el, Vega. 

— Sunt fericită pentru el, am răspuns eu onest. 

Mă privise şi apoi îmi întinsese un pumn de monede. 

— Te rog să le iei. 

— De ce? Nu am făcut nimic să le merit. 

— E un mod de a-ţi mulţumi că l-ai lăsat pe John să vină 
să locuiască la mine. 

Privisem micuța grămadă de monede. O parte din mine 
dorea să i le ia din mână. 

— Nu, i-am spus, apoi m-am întors la Loons. 

Priveam în jos din înaltul copacului meu. Teoretic era în 
continuare întuneric, deşi ultima secţiune a nopţii avea 
mereu fragmente de lumină care se strecurau în ea. Am 
privit în jurul meu. Nu văzusem patrule pe drum şi 
bănuiam că mulţi Wugi nu erau în stare să taie copaci în 
timpul zilei şi apoi să fie Carabinieri în timpul nopţii. Pur şi 
simplu nu aveau energia necesară. 

Aşa că am simţit că era un moment propice. M-am dus 
spre capătul scândurilor, am luat-o la fugă şi m-am 
aruncat. Aerul se strângea în jurul meu în timp ce mă 
înălţăm. Am zburat drept câţiva metri şi apoi m-am 
rostogolit, nu o dată, ci de trei ori, ceea ce m-a făcut să 
ameţesc puţin. Totuşi, mă simţeam minunat. Atât de 
liberă... spre deosebire de pământ, unde aproape fiecare 
fărâmă din timp îmi era comandată de alţii. 

Ajunsesem să fiu capabilă să privesc în jos în timpul 
zborului fără să încep să cad şi să mă prăbuşesc. Era de 
parcă eu şi Destin ajunsesem la o înţelegere. Poate că 
putea să citească minţile - sau cel puţin pe a mea. 

Am aterizat uşor şi am rămas acolo un moment sau 


131 


două, inspirând aerul rece al nopţii. Îmi era greu fără John. 
Îmi plăcuse să-l trezesc dimineaţa. Îmi plăcea să-l conduc 
până la Învăţare şi apoi să îi aduc mâncare când îl luam 
după Hornuri. Deşi nu era plăcut pentru niciunul dintre 
noi, timpul petrecut la Îngrijire cu părinţii noştri era o 
parte importantă a vieților noastre. Dar acea parte a vieţii 
mele se încheiase şi simţeam că nu avea să se întoarcă 
vreodată. 

Am auzit sunetul înainte să văd ceva. Patru picioare, 
mişcându-se rapid. Dar nu mi-a fost teamă de data aceasta. 
Îl aveam pe Destin, aşa că puteam să o iau spre cer într-o 
clipită. Şi nu mi-a fost teamă şi dintr-un alt motiv. Paşii 
care se auzeau nu îi aparţineau unui garm, frek sau 
amaroc. Erau uşori, abia scoțând zgomote la atingerea 
pământului. Am rămas acolo, aşteptând. 

A venit de după un copac, a încetinit şi apoi s-a oprit. 
Pulpele i se ridicară şi nasul lung îi cobori aproape de 
pământ. Am făcut câţiva paşi nesiguri în faţă, incapabilă să 
cred ce-mi vedeau ochii. S-a ridicat şi apoi s-a aşezat pe 
coadă. 

— Harry? am întrebat eu. 

Dar, desigur, nu era Harry. Cu multe sesiuni în urmă, 
avusesem un câine pe care îl îndrăgisem de îndată. li 
spusesem Harry pentru că era păros!. Nu era nici prea 
mare şi nici prea mic, iar blana îi era un amestec de păr 
maro, alb şi ruginiu. Îmi intrase în viaţă într-o lumină pe 
când coboram din copac şi îl iubisem de îndată din toată 
inima mea. Avea încredere în mine. Şi îi duceam teribil 
dorul. 

Harry murise din vina mea. Mă plimbasem cu el prea 
aproape de marginea Quagului şi un garm mă atacase. 
Harry se băgase între noi şi garmul îl ucisese în timp ce 
Harry mă apăra, dându-mi timp să scap. Nu voi uita 
niciodată imaginea cu Harry al meu mort între fălcile 
acelei creaturi scârboase, care îl căra înapoi în Quag ca să 
îl devoreze. Chiar şi acum, amintindu-mi acel lucru teribil, 
lacrimile îmi umpleau ochii. Când Harry mă părăsise în 


1 Joc de cuvinte, hairy - păros (în lb. engleză, n.tr.) 
132 


acea lumină, ţipasem şi urlasem şi vărsasem mai multe 
lacrimi decât aş fi crezut că era posibil. Fusese sarcina 
mea să am grijă de Harry şi îl dezamăgisem, ceea ce îl 
costase însăşi viaţa lui de câine. Nu aveam să mă iert 
niciodată pentru asta. Aş fi făcut orice ca să-l aduc pe 
Harry înapoi, deşi ştiam că nu era posibil. Moartea era 
ireversibilă. 

Dar acest câine, puteam să jur, ar fi putut să fie 
geamănul lui Harry. Am mai făcut câţiva paşi în faţă şi 
câinele se ridică în patru labe, cu coada zbătându-i-se la 
stânga şi la dreapta şi limba atârnându-i afară. 

— Harry? am zis eu, din nou nereuşind să mă abtin. 

Câinele înaintă ezitant şi apoi începu să fugă înainte, 
oprindu-se la câţiva centimetri de mine. Tocmai se lumina, 
întrucât soarele începea să urce şi Nocul se retrăgea spre 
oriunde se ducea el pe cer atunci când fratele lui mai mare 
se trezea. Şi, în acea primă rază de lumină, am putut să 
văd cu adevărat câinele. 

I-am atins capul. Blana îi era moale. Degetele îmi 
treceau prin ea ca prin acel tip de material excepţional pe 
care îl folosisem în baie la Morrigone. Era cald şi avea 
ochii diferiţi: cel drept era albastru şi cel stâng era verde. 
Harry îi avusese la fel, dar în ordine inversă. Mereu 
iubisem felul în care se uneau cele două culori pe faţa lui şi 
îmi plăceau nespus ochii acestui câine din faţa mea. 

Am îngenuncheat în faţa lui şi i-am apucat una dintre 
labele din faţă. Mi-a permis să o fac cu o urmă de 
curiozitate în ochi. Labele îi erau mari şi promiteau că acel 
mic câine avea să devină şi el mare într-o zi. Harry 
ajunsese să aibă peste treizeci de kilograme, fiind totuşi 
mult mai mic decât garmul hidos care îi luase viaţa. 

Apoi am observat că prin blana murdară i se vedeau 
coastele. Avea o tăietură pe laba stângă din faţă, care avea 
nevoie de îngrijire. I-am scărpinat urechile şi m-am gândit 
ce să fac. Ştiam că lui Loon nu îi plăceau bestiile ţinute în 
casă. În cel mai bun caz, avea să ceară mai multe monede, 
ceea ce nu aveam. Harry fusese ucis cu puţin timp înainte 
ca părinţii mei să fie duşi la Îngrijire, astfel că nu trebuise 


133 


să fac o asemenea alegere. Părea că nu aveam opţiuni. 
Trebuia să îl las să se descurce fără mine. Şi era un 
mascul, aşa cum păreau să confirme anumite părţi ale 
corpului său. 

M-am ridicat şi am început să mă îndepărtez. Dar el se 
tinu după mine. Am grăbit pasul şi el făcu la fel. Dintr-un 
impuls, am luat-o la fugă şi m-am ridicat în văzduh. 
Credeam că acela avea să fie finalul. Dar privind în jos, era 
şi el acolo, fugind din greu şi ţinându-se cumva după mine. 
Am coborât şi am aterizat şi el mi s-a oprit la picioare, 
gâfâind cu limba scoasă. Ochii lui, unul albastru şi unul 
verde, erau îndreptaţi spre faţa mea. Părea să se întrebe 
de ce tocmai făcusem asta. 

Mi-am deschis cutia din geantă şi am scos o bucată de 
pâine pentru el. Aşa de flămând cum sigur era, mă 
aşteptam să mi-o apuce dintre degete. Dar îşi ridică încet 
botul, o mirosi şi apoi o luă încet din mâna mea înainte să 
o înfulece. 

M-am aşezat lângă el şi am scos şi o bucăţică de carne, 
una de brânză tare şi singurul ou care, împreună cu 
pâinea, trebuia să reprezinte prima mea masă. Le-am pus 
pe pământ. Din nou, le-a mirosit înainte să le înghită. 
Respiraţiile îi deveniră mai lungi şi apoi se rostogoli ca să-l 
pot scărpina pe burtă, ceea ce am făcut imediat. 

Când se întoarse din nou, îmi împinse mâna pe capul lui. 
Şi Harry făcea asta. Dar poate că toţi câinii o făceau. 
Harry fusese singurul meu câine. Dădusem peste el într-un 
mod similar, umblând prin păduri şi văzându-l fugind 
printre copaci, pe urma unui iepure. Nu prinsese iepurele, 
dar îmi prinsese inima şi nu erau multe lucruri în 
Wormwood care să poată face asta. 

M-am întrebat ce să fac. 

— Pot să îţi spun Harry Doi, am zis. 

Urechile i se înălţară şi îşi ridică botul spre mine. Adarii 
îi puteau înţelege pe Wugmorţi, dar ştiam că ei, câinii, nu 
puteau cu adevărat să o facă. Totuşi, Harry Doi părea să 
ştie că tocmai îi dădusem un nume. N 

Am privit pe cer. Se făcuse prima lumină. În curând, a 


134 


doua lumină avea să apară şi avea să se facă vremea să mă 
duc la Hornuri. l-am scărpinat urechile lui Harry Doi, 
lăsându-mi degetele să alunece în susul şi în josul 
fiecăreia. Lui Harry îi plăcuse asta şi mă gândeam că şi 
acestuia avea să îi placă. li plăcu, lingându-mi mâna în 
semn de apreciere. 

M-am gândit la un plan. Pe drumul spre Hornuri, îi 
aruncam lui Harry Doi bețe după care să alerge. Şi mi le 
aducea înapoi de fiecare dată. l-am scărpinat urechile şi, 
când am ajuns la Hornuri, m-am oprit, m-am aplecat, am 
arătat spre Hornuri şi i-am spus să aştepte. 

Imediat s-a aşezat. l-am pus o cană mică de tinichea 
scoasă din geantă şi i-am turnat nişte apă dintr-o sticlă de 
cositor pe care o căram cu mine. Deasupra lui avea un 
copac care să îi ofere umbră. M-am gândit că, dacă avea să 
fie acolo şi când terminam lucrul, aveam să mă gândesc cu 
adevărat ce puteam să fac cu el. 

Domitar m-a privit apropiindu-mă de Hornuri. Acum, la 
fiecare lumină, era permanent beat cu apă de foc. Era o 
minune că Wugul acela putea cel puţin să stea în picioare. 
Cred că dorea să îmi spună ceva, dar se pare că lipsa de 
dexteritate a limbii îl trădă, pentru că rămase tăcut şi pur 
şi simplu se îndepărtă. 

După ce mi-am pus hainele de lucru, m-am îndreptat 
spre camera principală şi m-am apropiat de staţia mea de 
lucru. Am privit scările care duceau la etaj. Ladon-Tosh nu 
le mai păzea. Probabil că tăia şi el copaci împreună cu 
ceilalţi Wugi puternici. Eu eram unul dintre puţini Wugi 
rămaşi la Hornuri. In afară de doar trei Dactili, toţi 
plecaseră, folosindu-şi muşchii pentru a dobori marii 
copaci şi a-i despuia de scoarţa lor. Cei rămaşi trebuiau să 
facă munca a mulţi  Dactili, lovind metalul şi 
transformându-l în formele cu grosimea necesară pentru 
bare. Mai erau şi câţiva Amestecători care îşi foloseau 
toată energia pentru a pregăti metalul pentru Dactili. De la 
Dactili, metalul în continuare cald trecea la Tăietori, care 
tăiau barele la lungimea şi grosimea cerute. Şi apoi venea 
rândul meu să le finisez. Părea să existe o nevoie infinită 


135 


de bare pentru Zid. Era o dovadă în sine a grandorii 
proiectului. 

În timpul pauzei de masă, mi-am coborât privirea spre 
mâna mea dreaptă. Împreună cu cicatricele, puteam să văd 
şi ştampila de cerneală a lui Dis Fidus. La acel protocol nu 
se renunţase, chiar cu toată urgenţa muncii la Zid. Mă 
întrebam de ce, dar cum aveam multe alte lucruri la care 
să mă gândesc, am decis că, în ordinea importanţei lor, 
ştampila de cerneală păstra un loc doar la urmă. 

Îmi mai rămăseseră doar două fărâme din pauză, aşa că 
am ieşit şi m-am bucurat să îl văd pe Harry Doi întins în 
continuare pe iarbă, acolo unde îl lăsasem. M-am dus la el 
şi l-am mângâiat. 

— Fără bestii la Hornuri, lătră o voce. 

M-am întors şi l-am văzut pe Domitar în spatele meu. 
Faţa îi era roşie şi limba cam împleticită. M-am gândit că 
era uşor ironic că nu lăsa câini în Hornuri, câtă vreme 
Jabbiţii erau lăsaţi liberi noaptea. 

— Nu era în Hornuri, nu? am ripostat eu. 

Domitar se apropie. 

— E câinele tău? 

— Poate. Vom vedea. 

Domitar veni lângă mine. M-am îndepărtat câţiva paşi, 
pentru că duhoarea de apă de foc era extrem de puternică. 

— Şi eu am avut un câine odată, spuse Domitar. 

Am fost uimită când l-am văzut aplecându-se lângă 
Harry Doi şi mângâindu-i urechile. 

— Ai avut tu un animal de companie, Domitar? 

Mă întrebam dacă vorbea despre un Jabbit. 

Păru ruşinat. 

— Când eram foarte tânăr, desigur. 

— Şi cum se numea? 

Ezită, poate temător că l-aş fi considerat moale pentru 
că dăduse un nume unei bestii. 

— Julius, răspunse el într-un final. 

— Tu i-ai dat numele? l-am întrebat. 

— Da. Crezi că este ciudat, nu-i aşa? 

— Nu. Poţi să-i spui cum vrei tu unui câine. 


136 


— Al tău cum se numeşte? 

— Harry Doi. 

— De ce Doi? 

— Am avut un câine numit Harry pe când locuiam la 
părinţii mei, dar l-a ucis un garm. 

Domitar îşi cobori privirea. 

— Îmi pare rău să aud asta. 

Şi, într-adevăr, părea întristat. 

— Şi Julius? l-am întrebat. 

— A murit când eram mic. 

— Cum? 

— Nu mai contează, nu? De fapt, nu mai contează prea 
multe. 

Când m-am uitat la el, am fost surprinsă să-i văd ochii 
privind fără direcţie peste câmpul din faţa Hornurilor. Nu 
părea să fie deloc ametit de la apa de foc. Era un Wugmort 
ce părea complet pierdut, când mă aşteptam ca Domitar să 
fie cel mai sigur pe viitorul lui dintre toţi Wugmorţii. 

— Timpurile se schimbă şi Wugmorţii trebuie să se 
schimbe odată cu ele, Vega, spuse el, în ceea ce suna mai 
degrabă a afirmaţie generală decât a sfat specific. Dar 
trebuie să continuăm aici. Fără lucruri făcute de mântuială 
la Hornuri. Muncă de calitate până la capăt. Munca pe 
brânci este mottoul nostru, cât timp sunt eu la conducere. 

Sughiţă, îşi acoperi gura şi păru ruşinat. 

Am privit peste umăr spre intrarea în Hornuri şi 
curiozitatea mea, mereu uşor de trezit, mă îmboldi să îi 
pun o întrebare. 

— Domitar, ce era locul acesta înainte? 

Nu mă privi, deşi corpul i se crispă din cauza întrebării. 

— Au fost mereu Hornurile, răspunse el. 

— Mereu? am întrebat eu sceptică. 

— Ei bine, de când trăiesc eu. 

— Dar nu ai trăit de când există locul acesta, Domitar. 
Pun pariu că este vechi de sute de sesiuni, poate chiar mai 
mult. 

— Atunci, ce rost ar avea un răspuns la întrebarea ta? 
spuse el. 


137 


Cuvintele păreau aspre, deşi adevărul era că tonul îi era 
unul de resemnare. 

— Crezi că Zidul îi va opri pe Externi? 

Acum mă privi direct. 

— Sunt sigur că îi va opri. 

Felul în care o spuse mă tulbură teribil. Nu pentru că n- 
aş fi fost sigură dacă el credea cu adevărat ceea ce zicea, 
ci pentru că puteam să văd cât de mult credea el în 
adevărul acelei afirmaţii. 

— Gata pauza de masă, anunţă el, revenind la tonul lui 
obişnuit, aspru. 

M-am îndreptat din nou spre Hornuri. Dar când m-am 
întors, l-am văzut pe Domitar aşezat în continuare pe vine 
lângă Harry Doi, mângâindu-l. L-am văzut scoțând o 
bucată de pâine cu brânză şi dându-i-o câinelui meu. Mi se 
păru chiar că îl văd pe Domitar zâmbind. 

Timpurile se schimbau cu adevărat în Wormwood. 


138 


DUODEVIGINII 


Din nou acasă 


Când am ajuns la L.oons cu Harry Doi, Cacus Loon m-a 
întâmpinat la uşă. Privi o singură dată înspre micul meu 
căţel şi reacţia lui fu la fel de grosolană pe cât era de 
previzibilă. 

— Acea bestie urâtă şi scârboasă nu intră în bârlogul 
meu de calitate, cârâi el cu o voce înăsprită şi mai mult de 
obiceiul de a fuma iarbă. 

Mi-am coborât privirea spre Harry Doi, care era de 
departe cea mai arătoasă creatură dintre toţi trei, cu faţa 
mai curată decât a lui Loon, cu blana mai aranjată decât 
aveam eu părul. 

— Este un câine, i-am spus, şi câinii sunt acceptaţi în 
casele Wugilor. O să am grijă de el şi de mâncarea lui, de 
apă şi de curăţenie. Acestea vor fi responsabilitatea mea. 

— Nu există nicio şansă în Hel ca această bestie să intre 
în casa mea. _ 

— Nu este casa ta. li aparţine lui Roman Picus. 

Ştiam că asta nu avea să ajute, dar Loon mă enerva doar 
respirând. 

Işi umflă pieptul. 

— O, şi crezi că Roman Picus va permite această 
creatură scârboasă în bârlogul lui, aşa-i? Ei bine, este clar 
că nu-l cunoşti pe Wugul acela la fel de bine ca mine. 

— Pot vorbi cu Morrigone despre asta, am ripostat eu. 

— Poţi vorbi cu ce Wug vrei tu, blestematul de răspuns 
va fi acelaşi. 

Îmi trânti uşa în faţă. L-am privit pe Harry Doi, care îşi 
ridica şi el privirea spre mine într-o adoraţie desăvârşită, 
neafectată de tirada sălbatică a lui Loon. Am rămas acolo 
gândindu-mă câteva fărâme şi apoi m-am hotărât că poate 


139 


o binecuvântare apăruse cumva din întuneric. 

Am intrat, am urcat scările spre camera mea, mi-am luat 
puţinele lucruri şi am coborât din nou la parter. Loon mă 
privi uimit, în timp ce o Hestia nedumerită se uita la mine 
din pragul bucătăriei, ştergându-şi mâinile de şorţul 
murdar. 

— Şi unde crezi că mergi? întrebă Loon când îmi văzu 
grămada cu toate lucrurile atârnate peste umăr. 

— Dacă aici nu este bine-venit câinele meu, va trebui să 
îmi găsesc un alt bârlog. 

— Nu există altul, lătră el. Toate sunt pline. Orice Wug 
ştie asta. 

— Ştiu eu un loc, am răspuns. 

— Nu pe Strada Principală, nu-i nicio cameră de găsit. 

— Pe Drumul Jos există, m-am opus eu. 

Loon mă privi întunecat. 

— Spui ce cred eu că spui? 

Hestia înaintă umilă. 

— Vega, nu te poţi întoarce acolo. Eşti prea tânără ca să 
locuieşti de una singură. Nu ai împlinit încă cincisprezece 
sesiuni. Aşa zice legea. 

— Ei bine, eu nu renunţ la câine, aşa că nu am de ales, 
am zis eu. Voi împlini cincisprezece sesiuni destul de 
curând. 

l-am zâmbit călduros doar ei. Era complet supusă 
masculului ei, dar mereu ne tratase cu bunăvoință pe mine 
şi pe John. 

— Îţi mulţumesc pentru ospitalitatea din aceste ultime 
sesiuni. 

Loon scuipă pe podea şi Hestia se întoarse şi intră în 
bucătărie. 

— Vom vedea ce are Consiliul de spus despre asta, zise 
el. 

I-am înfruntat privirea. 

— Da, vom vedea. 

Am ieşit, cu Harry Doi urmându-mă ascultător pe piatra 
cubică. Wugii aflaţi acolo ne priviră plecând. Bănuiesc că 
bocceaua în care îmi ţineam toate lucrurile peste umăr şi 


140 


căţelandrul care mă mugşca în joacă de călcâie alcătuiau o 
privelişte neobişnuită. 

Am ajuns la Drumul Jos şi am luat-o pe acolo. Era numit 
astfel pentru că se inunda de fiecare dată când cădeau 
ploile grele şi era, totodată, vechi şi uzat. Puținele 
magazine de acolo nu erau atât de vizitate şi ceea ce 
vindeau nu se compara cu lucrurile pe care le puteai 
cumpăra pe Strada Principală. 

Casa simplă de lemn era mică, obişnuită şi urgisită de 
vreme, dar pentru mine avea să fie mereu frumoasă, caldă 
şi primitoare. O ştiam bine. Locuisem acolo cu mama, cu 
tata şi cu John. Plecasem şi ne mutasem la Loons doar 
când părinţii noştri fuseseră duşi la Îngrijire. 

M-am oprit şi am privit micul geam din faţă. Exista acolo 
o crăpătură, de când John era mic şi îşi aruncase cana de 
lapte în el. Era greu de găsit sticlă în Wormwood, aşa că 
nu îl reparasem niciodată. M-am apropiat de el şi am privit 
înăuntru. Am văzut masa unde mâncasem împreună cu 
familia mea. Era zgâriată şi acoperită de pânze de 
păianjen. Într-un colţ îndepărtat se afla un scaun pe care 
obişnuiam să mă aşez. Într-un alt colţ, era un teanc cu 
obiecte ale familiei pe care nu le luasem cu noi pentru că 
nu aveam loc pentru ele. De un alt zid era sprijinit un pat - 
patul în care dormisem eu. 

Am încercat uşa. Era încuiată. Mi-am scos bucăţile de 
metal subţire şi lacătul n-a mai fost o problemă. Am 
deschis uşa şi am intrat împreună cu Harry Doi. Mi s-a 
făcut frig de îndată, mai frig decât îmi fusese afară. Asta 
m-a surprins, dar doar pentru un moment. 

Se spunea că spiritele lăsate în urmă sunt mereu reci, 
pentru că sunt singure, cu nimic care să le încălzească. 
Lăsasem mult în urma noastră. Acolo, fusesem o familie. 
Acolo, avusesem împreună ceva ce nu puteam să avem 
separați. Ceva ce nu aveam să mai redobândim vreodată. 

Fiindcă tremuram, mi-am tras mantaua mai strâns în 
jurul meu, în timp ce străbăteam spaţiul. M-am lăsat pe 
vine şi am ridicat câteva lucruri din teanc, în timp ce Harry 
Doi îşi adulmeca noua casă. În teanc erau haine vechi prea 


141 


largi pentru părinţii mei, acum împuţinaţi. Nu erau bune 
nici de mine, întrucât crescusem mult în ultimele două 
sesiuni. 

Am trecut peste haine şi m-am întors spre câteva desene 
pe care le făcusem când eram mică. Am găsit şi unul în 
care îl desenasem pe fratele meu. Apoi am văzut 
autoportretul pe care mi-l schiţasem. Puteam să-mi zăresc 
respiraţia în aer în timp ce priveam desenul. Aveam poate 
opt sesiuni, ceea ce însemna că bunicul nu mai era în viaţa 
mea în acel moment. Nu păream fericită. De fapt, eram 
încruntată. 

Am despachetat, am găsit nişte lemne în spate şi am 
reuşit să fac un foc acceptabil folosind chibriturile rămase. 
Mi-am deschis cutia şi mi-am scos mâncarea pe măsuţă. 
Am împărţit-o cu Harry Doi, care şi-a înfulecat partea. 
Acum, că mesele erau responsabilitatea mea, trebuia să 
mă străduiesc mai mult să adun, să dau la schimb, să vând 
şi să strâng, mai ales cu Harry Doi şi cu John... 

M-am oprit la acest gând. Eram doar eu şi câinele. John 
nu mai intra în calcul. 

I-am pus lui Harry Doi nişte apă într-un bol de la setul 
de ţevi din spate. La început, apa a ieşit întunecată la 
culoare, dar s-a limpezit rapid. Asta era bine, pentru că era 
apa pe care aveam să o beau şi eu. După ce Harry Doia 
sorbit aproape întregul bol, l-am lăsat să se uşureze în 
mizeria din spatele noii mele locuinţe. 

Am tras un scaun aproape de foc şi m-am holbat la 
flăcări, în timp ce Harry Doi se instala lângă mine, cu botul 
pe labe. Locul îi aparținuse lui Virgil Jane şi, după moartea 
lui, îi revenise fiului său, adică tatăl meu. Îl abandonasem 
atunci când părinţii mei fuseseră duşi la Îngrijire, dar 
simţeam că eram mai îndreptăţită să-l am decât oricare alt 
Wug. 

O bătaie în uşa din faţă îmi întrerupse gândurile. M-am 
întors agitată în direcţia aceea. Aveam cumva să aflu că 
fosta noastră casă fusese confiscată de Consiliu? Sau 
pentru că eram prea tânără ca să locuiesc singură aveam 
să fiu obligată să plec? 


142 


Am deschis uşa şi l-am găsit pe Roman Picus în faţa ei. 

— Da? am întrebat eu pe un ton cât se poate de firesc. 

— Ce te-a apucat, femelă? a zis el, în timp ce îşi rula un 
baton de iarbă de fumat dintr-o parte a gurii în cealaltă. 

— În legătură cu ce? am întrebat eu cu inocenţă. 

— Să te muţi de la Loon aici, în legătură cu asta, 
desigur. 

— Loon n-a vrut să îmi accepte câinele, aşa că n-am avut 
de ales. 

Roman şi-a coborât privirea spre Harry Doi, care stătea 
lângă mine. Fălcile îi erau ridicate şi micii coli îi erau 
dezveliţi. Puteam să îmi dau seama că avea un gust 
excelent la Wugi. 

— Să renunţi la un bârlog bun pentru bestia asta? Ce 
tâmpenie! 

— Ei bine, măcar este tâmpenia mea. 

— Eşti prea tânără ca să locuieşti singură. 

— Trăiesc de una singură de când părinţii mei au fost 
trimişi la Îngrijire. Chiar crezi că de mine a avut grijă 
Cacus Loon? lar John nu mai locuieşte cu mine. Imi pot 
purta singură de grijă. Dacă Consiliul nu crede asta, poate 
să îmi spună mie direct. 

Roman mă cercetă cu o privire vicleană. 

— Vorbind de asta, ce ai mai auzit despre fratele tău? 

— Locuieşte cu Morrigone acum. 

— Asta ştiam. Vorbeam despre promovarea lui, desigur, 
adăugă el triumfător. 

— Promovarea? 

— Oh, vrei să spui că nu ştiai? zise el înveselit. 

Doream să ştiu ce voia Roman să spună, desigur, dar nu 
aveam să-i dau satisfacția de a-l implora să-mi zică. Işi 
stinse batonul de iarbă de fumat zdrobindu-l cu cizma de 
pietrele cubice din faţa uşii mele şi îşi scoase demonstrativ 
pipa din haina unsuroasă. O umplu cu o altă iarbă de fumat 
şi o aprinse, pufăind mulţumit până când fumul gri începu 
să se ridice în aerul nopţii. 

— Deci promovarea lui... începu Roman. 

Mai pufăi de două ori şi mă făcu să aştept. Dacă aş fi 


143 


avut o morta, n-aveam idee de câte ori l-aş fi împuşcat. 

— Promovarea lui ca asistent special al Consiliului, 
desigur. 

M-am simţit de parcă cineva tocmai mă lovise în burtă. 
Dar mi-am revenit rapid şi am spus: 

— Este un copil. Nu poate deţine o poziţie în Consiliu 
până nu ajunge mult mai în vârstă. 

Roman răspunse pe un ton condescendent: 

— Ei bine, Vega, de aceea au numit postul special. Cu 
pergament şi cu tot dichisul. Oh, este chiar oficial. 
Thansius a obţinut aprobarea cu binecuvântarea lui 
Morrigone. Consiliul n-a mai avut de ales, vezi tu? Nu cu 
acei doi Wugi în spatele propunerii. Un vot rapid în 
unanimitate sau aşa am auzit eu. Până şi Krone a fost de 
acord, iar ticălosul acela nu este de acord cu nimic. 

— Şi ce face un „asistent special“ al Consiliului? am 
întrebat, uitându-mă urât. 

Am făcut-o pentru că ştiam că avea să continue să 
vorbească şi să-mi dea detalii doar ca să poată continua să 
mă vadă supărată. 

— Ei bine, trebuia să-l fi văzut pe John uitându-se peste 
planurile Zidului cu ei doi. 

— Ştiu că a fost implicat în lucruri care au de-a face cu 
Zidul. Eu n-am fost implicată decât la fabricarea barelor de 
fier. 

Roman se trase mai aproape, dar se retrase când Harry 
Doi începu să mârâie. 

— Ai dreptate. Ei bine, acum l-au pus să supravegheze 
întreaga construcţie, vezi tu? spuse el pe nepusă masă. 

L-am privit bănuitor. 

— Credeam că Thansius se ocupa de asta. 

Roman ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Am auzit că este un adevărat mister. Multe 
oprelişti, aşa se spune. Eu sunt prea greu de cap să 
înţeleg, dar asta se spune. 

— Şi ce-o să facă John în legătură cu asta? am întrebat 
eu. 

Îşi îndreptă pipa spre mine. 


144 


— Ei bine, asta-i întrebarea, nu-i aşa? Am auzit că se 
gândeşte la Zid şi lucruri de genul acesta. O minte 
strălucită, aşa se spune. E bine că măcar un membru al 
familiei Jane are ceva aici sus. 

Işi bătu fruntea cu pipa. 

— Vrei să spui că Virgil Jane nu a avut o minte de 
seamă? 

— Asta a fost în trecut, Vega. Acum sunteţi doar tu şi 
John. Îţi câştigi traiul cinstit la Hornuri, dar asta este tot. 
Ţi-ai atins limitele, nu-i aşa? Acum, John are posibilităţi, 
nu-i aşa? Un viitor, vezi tu. Şi după acea slujbă specială de 
asistent, cu un pic de spilcuire, l-aş putea vedea într-o 
lumină stând în Consiliu, zău că aş putea. 

— De ce ar vrea să facă una ca asta? 

Acum Roman era cel uimit. 

— Să facă parte din Consiliu? De ce ar vrea să facă una 
ca asta? Eşti sărită de pe fix? Şi tu, şi fratele tău sunteţi 
ultimii membri ai familiei Jane. Tristă treabă. Tristă treabă, 
într-adevăr. 

— Mama şi tata sunt în viaţă! am spus eu cu dinţii 
strânşi. 

Aruncă pe pietre restul de tutun din pipă şi stinse 
scânteia cu călcâiul cizmei sale din piele de garm; apoi îşi 
înfipse degetul în spatele curelei şi spuse: 

— Arată-mi diferenţa între ei şi cei morţi. Cadavre sub 
cearşafuri, eu aşa le zic. 

Nu trebuia să îl ating pe Destin ca să îmi dau seama că 
luase foc. Nu putea să fie mai aprins ca în acel moment. 
Imi dădeam seama că Roman îşi dorea ca eu să îl lovesc. 
şi pusese degetul la curea, pentru că, făcând asta, trebuia 
să îşi dea la o parte haina lungă şi astfel să scoată la iveală 
morta scurtă în tocul ei de piele, pe care o ţinea acolo. 

Am decis să nu muşc momeala. Ei bine, nu era în 
întregime adevărat. 

— Ştii, poate că este o idee bună ca John să se afle în 
Consiliu, am spus eu dintr-odată. 

— Mă bucur că ţi-a venit mintea la cap. Poate că ai ceva 
creier până la urmă, deşi mă îndoiesc. 


145 


Râse din inimă, aproape înecându-se. 

Am continuat, ignorându-l: 

— Mi-a spus că e de părere că ar trebui să se ocupe 
Consiliul de cazare, pentru că sunt unii Wugi care profită 
şi care iau prea mulţi bani. Sunt sigură că le va împărtăşi 
această idee lui Morrigone şi lui Thansius. 

Roman se opri din tuşit şi maxilarul îi căzu aproape până 
la morta scurtă de la brâu. 

John nu spusese niciodată aşa ceva. Era ideea mea, dar 
întrucât eram femelă, nu aveam să fiu luată vreodată în 
serios. 

— O noapte bună îţi doresc, Roman, i-am zis, închizându- 
i uşa în nas. 

Am zâmbit pentru întâia oară după multă vreme. Dar nu 
avea să dureze. Puteam să o simt în salivă, aşa cum se 
spunea în Wormwood. 

Am mai pus un buştean mic pe foc şi apoi am privit în 
jurul casei mele vechi. Ochii mi se îndreptară din nou spre 
grămezile de lucruri de acolo. M-am aventurat spre ele. 
Focul lumina slab odaia, aşa că am apucat un mic felinar 
din grămadă, i-am aprins fitilul utilizând flăcările de la foc 
şi l-am dus într-un colţ. 

Harry Doi stătea aşezat lângă mine, privindu-mă în timp 
ce treceam metodic prin istoria familiei mele. Erau acolo 
poze colorate ale bunicilor mei, Virgil şi partenera lui, 
Calliope. Fuseseră un cuplu frumos, eram eu de părere. 
Trăsăturile bunicului meu erau remarcabile. Se petreceau 
multe în spatele acelor ochi. Calliope era blândă şi 
luminoasă şi părea să se bucure să îşi vadă familia fericită. 
Eu fusesem favorita ei. Şi aş fi făcut orice pentru ea. Dar 
vremea ei trecuse prea repede. Calliope cedase bolii cu o 
sesiune înainte ca Virgil să sufere Evenimentul. 

Am pus într-un final toate lucrurile deoparte şi m-am 
holbat la tăciunii aproape stinşi ai focului meu plăpând. 
Mi-l imaginam pe John, de acum membru statornic al 
Consiliului şi în ierarhia Wormwoodului, citind mulţumit în 
faţa focului dogoritor din biblioteca frumoasă a lui 
Morrigone, după o masă somptuoasă. 


146 


— Să nu-ţi plângi de milă, Vega, am zis eu cu glas tare, 
făcându-l pe Harry Doi să-şi ciulească urechile. Mesele 
măreţe şi titlurile şi mai măreţe nu contează. 

Dar, pentru întâia oară, chiar pentru întâia oară, mă 
gândeam serios să plec din acel loc. Nu, să evadez din acel 
loc. Fusese căminul meu. Acum nu mai ştiam ce este. Sau 
ce mă mai ţinea acolo. 

Mai târziu, neputând să dorm, m-am ridicat şi mi-am 
luat mantaua. Harry Doi s-a ridicat ascultător lângă mine. 

Îmi mai rămăsese ceva în Wormwood, ceva de mare 
importanţă pentru mine. 

Aveam de gând să-mi văd părinţii. 


147 


UNDEVIGINII 


Cu adevarat singură 


Mă holbam la uşile impunătoare de la Îngrijire. Orele de 
vizitare trecuseră de mult, dar nu-mi doream să fiu 
singură. Îmi doream să fiu cu familia care îmi rămăsese. 

Mă uitasem deja după Non, dar nu îl văzusem nicăieri. 
Tăntălăul probabil că patrula împreună cu Carabinierii. Mi- 
am scos uneltele din buzunarul mantalei, le-am introdus în 
lacătul uşii uriaşe şi în scurtă vreme mă îndreptam spre 
coridor. 

Lumina era mai slabă în camera părinţilor mei noaptea, 
dar tot îi puteam distinge. Amândoi erau întinşi în paturile 
lor. Nu se puteau mişca. Nu puteau vorbi. Totul era în 
regulă. Plănuisem să fiu eu cea care vorbeşte. 

Am stat între paturi pentru că doream să le vorbesc 
amândurora în acelaşi timp. Nu ştiam de unde îmi veneau 
cuvintele, chiar nu ştiam. Dar, în curând, le spusesem tot 
ce aveam pe suflet - mă plânsesem de lipsa de dreptate, de 
bietul Quentin, de Jabbiţii ticăloşi, de pereţii de sânge, de 
fraţii pierduţi, de membrii de nesuportat ai Consiliului cum 
era Jurik Krone, de Externii malefici şi de Wormwoodul 
care înnebunise în jurul meu. Le-am spus că mi-i doream 
înapoi. Nu, că aveam nevoie de ei înapoi lângă mine. Eram 
singură. Apoi am rămas complet fără cuvinte şi am stat pur 
şi simplu acolo, cu lacrimile curgându-mi pe obraji, în timp 
ce mă holbam la cei doi Wugi care mă aduseseră în 
Wormwood şi care de peste două sesiuni nu mai spuseseră 
un cuvânt şi nu mai mişcaseră un deget. 

O fărâmă mai târziu îmi frecam ochii pentru că nu îmi 
venea să cred ce vedeam. Patul tatălui meu vibra. Nu, tatăl 
meu vibra. De fapt, tremura atât de tare, că-mi era frică să 
nu se dezmembreze. Când mi-am privit mama, exact 


148 


acelaşi lucru se petrecea şi cu ea. M-am grăbit să îi prind, 
să opresc ce li se întâmpla. 

A trebuit să fac o săritură înapoi pentru a evita să fiu 
ucisă. 

Turnuri de foc izbucniră din ambele paturi exact în 
acelaşi moment. Se înălţau împreună spre tavan, începând 
să urce într-o mişcare circulară, ca o pâlnie teribilă de foc 
şi de vânt ce încerca să evadeze din limitele ei strâmte. 

Am sărit şi mai în spate, în timp ce flăcările amenințau 
să cuprindă încăperea, şi m-am izbit puternic de zid. Ochii 
îmi erau atât de larg deschişi, încât arătau de parcă nu mi- 
ar mai fi rămas loc pe faţă ca să mi-i cuprindă. Am tipat. 
Flăcările se înălţară şi mai sus. Am privit în jurul camerei 
căutând ceva cu care să sting focul. Pe o etajeră de lângă 
perete, se afla o carafa cu apă. Am apucat-o şi am vărsat 
lichidul peste acel infern. Mi s-a întors drept în faţă, 
respins de flăcări, deşi nu îmi imaginam cum. 

— Mamă! Tată! am urlat. 

Cred că arseseră complet deja, atât de intensă era 
căldura. Dar căutam cu disperare ceva care să mă ajute să 
înving flăcările. Pe o altă masă se afla un teanc de 
cearşafuri. Mi le-am înfăşurat în jurul braţelor, m-am 
aplecat spre podea şi le-am înmuiat în apa vărsată din 
carafa. 

M-am aruncat spre cele două tornade de foc, învârtind 
cearşafurile acum grele de apă. Aveam de gând să înving 
focul şi să-mi salvez părinţii. Sau ce mai rămăsese din ei. 

Nu am reuşit să mă apropii mai mult de o jumătate de 
metru, fiind din nou aruncată în zid. Mi-am întins mâinile 
pentru a amortiza lovitura şi am reuşit un moment mai 
târziu, deşi umărul mi s-a izbit puternic de peretele tare. 
Am alunecat la pământ, ameţită şi îngreţoşată. Inainte să 
mă pot ridica, s-a întâmplat. 

Şi nu am putut decât să privesc. 

Părinţii mei se ridicau din flăcări. În aer şi apoi spre 
tavan. Nu erau arşi. Nu erau răniţi vizibil. Privindu-le 
feţele, m-am retras uimită. Ochii le erau deschişi. Păreau 
să fie treji chiar în timp ce flăcările îi devorau. 


149 


Am strigat din nou la ei, încercând să îi fac să mă 
observe, dar nu s-au uitat nici măcar o singură dată la 
mine. Era de parcă nici n-aş fi existat pentru ei. 

Şi apoi a urmat o explozie de vânt şi un şuier atât de 
puternic, că a trebuit să îmi acopăr urechile. Într-o clipită, 
dispăruseră. Aşa cum se întâmplă şi cu flăcările. 

Am rămas sprijinită de perete, holbându-mă la cele două 
paturi care nu erau în niciun fel afectate. 

Şi totuşi, părinţii mei dispăruseră. 

M-am ridicat pe picioare, care nu îmi păreau suficient de 
puternice ca să mă susţină. M-am sprijinit cu o mână de 
perete. Umărul mă durea acolo unde mă lovisem. Mâinile 
îmi erau tăiate şi pline de vânătăi, iar faţa şi părul îmi erau 
ude de la apa din carafa. Cearşafurile umede erau pe 
podea. Totul se întâmplase aievea. Dar era de parcă focul 
nici nu ar fi avut loc. M-aş fi îndoit că toate acele lucruri 
fuseseră cu adevărat reale dacă n-ar fi fost faptul că eram 
acum singură în cameră. 

Am privit tavanul, aşteptând să văd o gaură prin care 
evadaseră părinţii mei. Dar tavanul era în continuare 
perfect intact. 

M-am aplecat şi am inspirat adânc. Camera nici măcar 
nu mirosea a fum. Aerul proaspăt îmi umplea rapid 
plămânii. Mi-am ţinut mâna pe zid cât m-am chinuit să 
ajung la uşă, apoi am deschis-o şi am fugit pe hol cu o 
energie reîmprospătată. 

M-am gândit că aş fi putut să îmi văd părinţii înălţându- 
se în aer şi, cu ajutorul lui Destin, să pot zbura cu ei spre 
oriunde s-ar fi dus. 

Am ajuns la uşile duble din faţă, am deschis una şi m-am 
strecurat afară. Am privit spre cer, sperând cu disperare 
să îi văd. Apoi, ceva m-a apucat şi m-a trântit la pământ. 

Habar nu aveam cât stătusem în camera părinţilor mei, 
dar prima lumină reuşea să străpungă norii şi ploaia. 
Strălucirea ei slabă se reflecta şi în stropii de ploaie, 
făcându-i să pară murdari, cu o formă ciudată. 

Apoi l-am văzut pe idiotul uriaş de Non stând acolo. El 
era cel care mă apucase, mă împinsese şi nu mă lăsase să 


150 


îmi urmez părinţii. Valuri de furie mă cuprinseră, în timp 
ce Non mă privea cu un rânjet maliţios apărându-i pe faţă. 

Strălucea în ploaie, întrucât purta o platoşă din metal. 
Pe umeri îi atârna o morta lungă. La curea avea o morta 
scurtă şi un pumnal. Probabil că fusese în patrulare. 

— Te-am prins, nu-i aşa? Ai intrat în Îngrijire. Valhallul 
te aşteaptă, femelă. Asta te va învăţa să nu mai încalci 
regulile. 

Am încercat să mă ridic, dar m-a împins la loc. 

— Te vei ridica atunci când zic eu, nu înainte. 

Şi-a atins ţeava de la morta. 

— Sunt în misiune oficială în numele Consiliului. Noroc 
că m-am întors să văd dacă lucrurile sunt în regulă. Ce 
făceai, furai de la amărâţii de Wugi dinăuntru? 

— Idiotule, am ţipat eu. Dă-te din calea mea. 

Am sărit în picioare, iar el a încercat să mă doboare la 
pământ. 

Asta a fost o greşeală. Una enormă din partea lui. 

Când l-am lovit cu pumnul, i-am simţit platoşa îndoindu- 
se şi apoi crăpându-se sub lovitura mea. In următorul 
moment, Non a căzut la pământ. Mi-am privit mâna. Era 
umflată şi sângera. Impactul îmi străbătuse braţul până la 
umăr, copleşindu-mă de durere. Dar meritase să îmi 
eliberez furia, pentru că nu o mai puteam controla. 

Non era întins la pământ. Era rănit, poate chiar mort. M- 
am întors şi am fugit. Apoi am făcut câţiva paşi şi 
picioarele m-au ridicat de la pământ. Zburam. Nu 
intenţionasem asta, dar s-a întâmplat. Vântul mă împingea, 
dar am menţinut o direcţie dreaptă doar datorită voinţei. 

Am scotocit cerurile după părinţii mei, dar nu erau 
acolo. Unde dispăruseră după ce ieşiseră din camera de la 
Ingrijire în acel vârtej de foc, nu ştiam. Am înţeles doar că- 
i pierdusem, probabil pentru totdeauna. Ceea ce văzusem 
nu era ceva din care un Wug să se întoarcă. Am început să 
plâng în timp ce zburam. 

Câteva fărâme mai târziu, am aterizat la marginea 
Wormwoodului. Nu doream să adaug zborul la atacul meu 
împotriva lui Non. Cu siguranţă Consiliul avea să mă 


151 


arunce în Valhall pentru destulă vreme chiar şi fără asta. 

Dar mă gândeam în continuare la părinţii mei. Cum 
puteau doi Wugi să fie cuprinşi de foc şi să nu moară? Cum 
putea focul să-i transporte de acolo de unde se aflau în alt 
loc? Şi să facă asta printr-un tavan solid de piatră... Nu mă 
puteam gândi la un singur răspuns pentru atâtea întrebări. 
Ştiam doar că părinţii mei nu mai erau şi că nu puteam să 
fac nimic în privinţa asta. 

Am pornit spre Wormwood şi am ajuns rapid la pietrele 
cubice. Nu mă uitam pe unde mergeam. Adevărul e că 
eram atât de ameţită, încât nu mai ştiam dacă evenimentul 
la care fusesem martoră fusese doar un coşmar sau nu. 

Când am auzit un mârâit jos, am îngheţat pe loc. Deşi 
apărea prima lumină, norii şi ploaia făceau ca totul să pară 
întunecat şi negura era groasă deasupra Wormwoodului. 
Mormăitul s-a auzit din nou, urmat imediat de o voce 
ascuţită. 

— Cine-i acolo? Vorbeşte acum sau suportă consecinţele 
tăcerii tale! 

Am înaintat şi l-am văzut. l-am văzut, mai bine zis. 

Nida şi shuckul lui negru, de la care venise mormăitul. 

Nida era unul dintre puţinii Wugi care aparţineau aşa- 
numitei rase Pech. Era, prin urmare, scund şi gros, cu 
braţe şi picioare musculoase. Sesiuni întregi crezusem că 
Duf Delphia era şi el Pech, dar nu era. Nida purta 
pantaloni de catifea, o haină din piele, o pălărie cu boruri 
largi, care să-l ferească şi de soare, şi de ploaie, şi o 
pereche de cizme din piele de amaroc. Se spunea că 
înainte să fie angajat să păzească închisoarea Valhall, el şi 
shuckul lui uciseseră un amaroc la marginea Quagului. 
Dacă aşa stăteau lucrurile, nu doream să am de-a face cu 
niciunul dintre ei, întrucât amarocii erau bestii de temut, 
care te puteau ucide în multe feluri. Unii spuneau chiar că 
amarocul împroşca venin din ochi. 

— Sunt eu, Vega Jane. 

Se pare că ajunsesem din greşeală în apropierea 
închisorii din centrul satului. Nida şi-a ridicat privirea spre 
mine, având shuckul aşezat alături, la fel de înalt ca el 


152 


însuşi. Şi-a strâns bâta de lemn în mâna groasă. 

— Pleacă de aici, femelă, chiar acum. 

S-a întors şi s-a îndepărtat, urmat de shuckul lui 
ascultător. 

leşind din întuneric, am observat că doar patru 
prizonieri erau în acel moment în Valhall. Închisoarea avea 
un acoperiş de lemn şi gratii de jur împrejurul unei 
pardoseli de pământ. Faptul că era expusă intemperiilor 
era menit să o facă şi mai deprimantă. Şi, fiind şi publică, 
ruşinea resimţită era completă. 

Pe când treceam pe lângă gratii, un Wug a alunecat pe 
burtă spre mine şi mi s-a adresat: 

— O cană de apă, femelă. Gura mi-e atât de uscată, de 
parcă am nisip în ea, înţelegi? Te rog, femelă, te rog. O 
cană de apă. Poate fi şi de ploaie. Doar o cană, iubire. 

Imediat s-a auzit o bubuitură puternică, iar eu am sărit 
ferindu-mă de ceva ce îmi zbura pe lângă cap. Nida îşi 
lovise bâta de gratii cu o asemenea forţă, că o parte din 
lemn se rupsese, aproape scoţându-mi ochii. 

— Nu ai voie să vorbeşti cu Wugii cinstiţi, McCready, a 
şuierat el. Tăcere sau următoare lovitură te va nimeri 
drept în cap. 

McCready s-a retras într-un colţ îndepărtat al cuştii, ca o 
bestie rănită. 

Nida m-a privit. 

— Vezi-ţi de drum, femelă. N-am de gând s-o mai zic 
încă o dată. 

Shuckul lătra şi pocnea din fălci. Am luat-o la fugă. 

Şi ceva fugea după mine. M-am întors să văd, pregătită 
să fug şi mai tare sau chiar să îmi iau zborul. Dar nu era 
shuckul. Era Harry Doi. 

M-am oprit şi m-am aplecat, gâfâind. Harry Doi mă 
ajunse şi începu să-mi sară în jurul picioarelor cu limba 
scoasă. leşise cumva din bârlogul meu şi venise să mă 
caute. Am îngenuncheat şi l-am îmbrăţişat, iar Harry Doi s- 
a calmat la fel de rapid ca mine. M-a lins pe faţă o dată şi 
apoi s-a aşezat, privindu-mă. 

— Trebuie să-ţi fie foame, i-am zis. 


153 


Ne-am întors la mine acasă şi l-am hrănit pe Harry Doi 
cu ultima porţie de mâncare rămasă. În timp ce el mânca 
lângă şemineu, acolo unde flăcările se stinseseră de multă 
vreme, eu am rămas udă leoarcă pe podea, cu genunchii la 
piept, şi am privit în jurul camerei. Atât mai aveam. John 
plecase. Şi acum şi părinţii noştri. Şi, cu un sentiment de 
greață, mi-am dat seama că va trebui să-i spun lui John 
despre părinţii noştri. Cum avea să reacționeze? Nu prea 
bine, mă gândeam. 

Şi ce urma să se întâmple când Non avea să spună ce se 
întâmplase? Aveam să ajung la Valhall, ca McCready? Să 
cerşesc o cană de apă? 

— Vega Jane! strigă o voce de dincolo de uşa mea. 

M-am întors când mi-am auzit numele. Am recunoscut şi 
vocea. Era Jurik Krone. 


154 


VIGINTI 
Un aliat neaşteptat 


Am deschis uşa, dându-l la iveală pe Jurik Krone. Am 
văzut că era înarmat cu o morta cu ţeavă lungă şi cu o 
sabie. 

— Ai fost la Îngrijire lumina asta? a lătrat el, cu furia 
zugrăvită în chip evident pe faţă. 

— Am fost? am întrebat eu pe un ton plictisit. 

S-a apropiat şi l-am simţit pe Destin strângându-se şi 
devenind mai cald în jurul meu. 

— Ai fost, a spus apoi ferm. 

— Şi dacă am fost? 

— Non te-a acuzat că l-ai atacat. 

— Cum să-l atac eu pe Non? E de trei ori cât mine. 

Krone m-a privit de sus până jos. 

— Dar asta nu este tot. 

Ştiam ce urma. Aşteptam ca el s-o spună. 

— Părinţii tăi au dispărut de la Îngrijire. 

S-a apropiat mai mult, astfel încât faţa să-i ajungă lângă 
a mea. 

— Ce-ai văzut, Vega? Trebuie să îmi spui. Ce-ai văzut 
acolo? Mi-am simţit degetele strângându-se pumn. L-am 
strâns atât de tare, că am simţit că nu-mi mai curgea 
sânge prin degete. 

— Nu trebuie să-ţi spun nimic, am zis. 

— Răspunsul nu este suficient de bun, a răbufnit el. 

— Du-te dracului! 

— Vrei să ajungi la Valhall pentru asta? a întrebat el cu 
un calm care mă înnebunea. Sau mai rău? 

A pus mâna pe sabie. L-am simţit pe Destin devenind 
rece ca gheaţa pe pielea mea. 

— Krone, s-a auzit o voce. 


155 


Ne-am întors amândoi în acelaşi timp. 

Era Morrigone. 

M-am uitat după trăsură, dar nu am văzut-o. Era de 
parcă ea s-ar fi materializat din mijlocul ceţii pe Drumul 
Jos. 

Krone a privit perplex apariția ei. 

— Doamnă Morrigone, a zis el ţeapăn. Eram pe punctul 
s-o arestez pe această femelă pentru acțiuni criminale 
împotriva altor Wugmorţi. 

Morrigone s-a apropiat, cu privirea asupra lui Krone. 

— Ce acţiuni criminale? 
privința asta. Iar Hector şi Helen Jane au dispărut de la 
Îngrijire. Acestea sunt probleme serioase care trebuie 
aduse în faţa Consiliului. 

— Ai vorbit cu Thansius despre asta? l-a întrebat ea. 

— Abia mi s-a adus la cunoştinţă... 

— Ce spune Non că s-a întâmplat? l-a întrerupt ea 
nerăbdătoare 

— A prins-o ieşind de la Îngrijire. Era pe punctul să o 
aresteze când ea l-a atacat fără niciun motiv. 

— L-a atacat? Cum? 

— Non spune că l-a lovit teribil şi l-a doborât la pământ. 

— Un Wug atât de mare ca Non a fost doborât de o 
femelă de paisprezece sesiuni, a spus ea sceptică. Asta mi 
se pare foarte, foarte greu de crezut, Krone. Şi pur şi 
simplu îl crezi pe Non pe cuvânt? 

— Spui că Non minte? 

— Tu eşti cel care spune că Vega este criminală doar pe 
baza mărturiei lui Non. 

— Ştiai că a început să locuiască aici, în vechea ei casă? 
Un Wug sub vârsta de cincisprezece ani nu poate locui de 
unul singur, dar ei nu-i pasă de reguli, nu-i aşa, Vega? 

M-a privit ameninţător. 

Nu i-am răspuns lui Krone pentru că nu ştiam ce să-i zic. 
M-am uitat la Morrigone, a cărei privire se menţinuse 
constant îndreptată spre Krone. 

— Sunt conştientă de asta, Krone. Şi Thansius ştie, a 


156 


spus Morrigone pe un ton jos, care reuşea să fie mai 
ameninţător decât cuvintele lui rostite tare. 

S-a holbat la Krone încă vreo câteva momente. 

— Dacă nu mai ai şi altceva de spus, Krone, cred că ne 
poţi părăsi. 

Krone s-a uitat la mine şi apoi la Morrigone, după care a 
făcut o plecăciune scurtă. 

— Cum doriţi, doamnă Morrigone. Dar sper că veţi 
rezolva problema cum se cuvine. 

S-a întors şi s-a îndepărtat rapid. 

Morrigone a aşteptat ca el să dispară înainte să se 
întoarcă spre mine. 

Am început să spun ceva, dar ea şi-a ridicat mâna. 

— Nu, Vega, n-am nevoie să aud nimic. Voi vorbi cu Non. 
Nu va depune plângere. 

Privirea i-a coborât spre mâna mea. M-am uitat şi eu în 
jos şi am văzut că era umflată şi tăiată acolo unde îl 
lovisem pe Non. Am băgat-o rapid în buzunar. 

— Sunt sigură că ai avut motive întemeiate, a spus 
Morrigone încet. Apoi a adăugat pe un ton mai aprins: Non 
este o jigodie. 

Eram pe punctul să zâmbesc, când i-am văzut privirea 
stăruind asupra mea. Niciuna dintre noi nu a vorbit timp 
de o fărâmă. 

Într-un final, ea a fost cea care a rupt tăcerea. 

— Ştiu că au existat multe schimbări în viaţa ta şi că 
aceste schimbări pot fi dificile. 

— Ştii ce s-a întâmplat cu părinţii mei? mi-a scăpat. 

— N-aş avea de unde să ştiu, Vega, întrucât eu, spre 
deosebire de tine, nu am fost acolo. 

Această afirmaţie ne-a separat ca un zid de sânge. 

— Ce anume ai văzut, Vega? 

— N-am văzut nimic, am minţit eu. Am mers doar să-mi 
vizitez părinţii. 

— Noaptea? a întrebat ea tăios. 

— Da. Voiam să-i văd. Eu... eram... tristă. 

— Şi? a întrebat ea, aşteptând mai mult. 

— M-am dus şi camera lor era goală. Am fugit afară şi 


157 


acolo m-a prins Non şi m-a trântit la pământ. L-am lovit ca 
să mă apăr. 

S-a gândit la asta şi apoi a spus: 

— Îţi cer să nu-i spui nimic fratelui tău despre părinţii 
voştri, Vega. 

— Ce? am strigat eu, cu gura larg deschisă. Trebuie să 
ştie. 

— Faptul că ştie nu-i va folosi la nimic. Şi îl va distrage 
de la datoriile lui faţă de Zid. 

— Datoriile lui faţă de Zid? am ţipat eu. Aşa că-l 
împiedicăm să afle despre dispariţia mamei şi a tatălui 
său? 

— Te pot asigura că este important. I-am dat instrucţiuni 
lui Krone şi celorlalţi din Consiliu să nu spună nimic. Şi toţi 
Wugii implicaţi în Îngrijire au primit instrucţiuni similare. 
Te-aş ruga să ţii această informaţie pentru tine. Te rog. 

Ceva mi s-a părut ciudat. 

— Dar dacă ai făcut toate astea, înseamnă că ştiai că au 
dispărut înainte să îţi spună Krone. 

A părut uşor îndurerată fiindcă ghicisem asta, ceea ce 
mi-a ridicat mie moralul. 

— Este treaba mea să ştiu astfel de lucruri, Vega. Vrei să 
nu-i spui? 

Nu am putut să zic nimic preţ de o fărâmă şi am început 
să ne fixăm una pe cealaltă, de o parte şi de alta a uşii. 

În cele din urmă, am dat din cap. 

— Nu îi voi spune, am consimţit eu. 

Următoarele ei cuvinte m-au uimit cu adevărat. 

— Te admir, Vega. Chiar te admir. Pot spune chiar că te 
invidiez. 

— Ce? am zis eu. Mă invidiezi? Dar ai atât de multe... Iar 
eu nu am nimic. 

— Am lucruri, bunuri doar, a spus gânditoare. Tu ai 
prezenţă de spirit şi curaj şi accepţi şi îţi asumi riscuri ca 
niciun alt Wug pe care îl cunosc. Toate aceste lucruri vin 
din interiorul tău, care este cel mai important loc dintre 
toate. 

M-am holbat la ea lipsită de expresie. Ea se uita şi nu se 


158 


uita la mine. Ca şi cum cuvintele ei erau îndreptate spre un 
loc îndepărtat, pe care doar ea putea să îl vadă. 

Apoi privirea i s-a fixat direct asupra mea. 

— Eşti sigură că părinţii tăi nu mai erau când ai ajuns la 
Îngrijire? 

Am dat din cap, neavând încredere că limba mea va mai 
produce încă o minciună convingătoare. 

Ea a dat din cap, a oftat şi a privit în altă parte. 

— Înţeleg. 

Şi îmi dădeam seama că înţelegea - chiar multe, de fapt. 

— Sper că, după tot acest întuneric, să ai şi tu parte de 
noroc, Vega, chiar sper asta, mi-a spus, apoi s-a întors şi a 
plecat. 

Am privit-o până a dispărut cu totul. Apoi m-am uitat 
spre cer. Nu eram sigură de ce. Poate ca să aflu 
răspunsurile de care nu aveam să am parte aici jos. 


159 


VIGINII UNO 


Eon şi groapa 


Mi-am continuat drumul spre Hornuri, umblând, nu 
zburând. Nu îmi păsa dacă întârziam una sau zece fărâme. 
Dacă Morrigone avea dreptate, se pare că nu aveam să 
ajung la Valhall. Dar nu îmi păsa nici de asta. Părinţii mei 
nu mai erau. Plecaseră înconjurați de bile de foc. Nu mai 
văzusem aşa ceva în toate sesiunile mele. Acum mă 
întrebam şi cine eram. Şi cine erau ei. Şi ce anume era 
locul acesta căruia îi spuneam „casă“. Deodată am simţit 
că nimic din jurul meu nu mai era adevărat. 

Îi promisesem lui Morrigone să nu îi spun lui John, să nu 
spun nimănui. Astfel, nu aveam pe nimeni care să îmi aline 
durerea şi confuzia pe care le simţeam. 

La bancul meu de lucru am luat prima bară la care 
aveam să lucrez în acea lumină. Avea mai mulţi metri în 
lungime, era foarte aspră şi marginile puteau să treacă 
prin coajă de copac, piele şi cu siguranţă piele umană. 
Slujba mea era să o netezesc. Apoi aveam să lucrez la 
găurile de la capetele metalului. Acele aveau să permită 
unor şuruburi să ţină ambele capete la un loc atunci când 
barele de metal erau trecute în jurul unei grămezi de 
cherestea. Era o muncă dificilă, plictisitoare şi, chiar cu 
mănuşile groase pe mâini, mă tăiam şi rămâneam cu 
cicatrice atunci când marginile barelor străpungeau pielea 
mănuşilor ajungând la a mea. 

Cuvintele batjocoritoare ale lui Roman Picus mi-au 
revenit în minte. Că nu aveam să fac nimic notabil. Că 
Hornurile aveau să fie singura mea realizare. Că John avea 
mult mai mult potenţial decât mine. Părea o nemulţumire 
trivială, chiar absurdă din partea mea, după cele 
întâmplate în noaptea precedentă cu părinţii mei. Dar se 


160 


părea că nu-mi puteam forţa mintea să se concentreze 
doar pe asta. Emoţiile erau greu de controlat, ca o turmă 
de crete cu o dorinţă aprigă de libertate. 

Am sablat marginile barei şi i-am netezit suprafeţele. Am 
făcut găuri lângă cele două capete, folosindu-mă de 
perforator, ciocan şi de alte unelte. Ştiam că şuruburile 
aveau să fie inserate în acele găuri pentru a lega capetele 
la un loc pentru stabilitate. Insă cum aveau să se lege 
toate pentru a crea Zidul, nu ştiam. Eram sigură că niciun 
Wug nu ştia, cu excepţia poate a foarte puţini, precum 
Thansius şi Morrigone. Şi acum John. 

În timpul pauzei de masă, am ieşit afară şi am luat un 
bol de apă pentru Harry Doi de la un pârâu din apropiere, 
apoi i-am mai dat puţin din mâncarea pe care reuşisem să 
o adun, iar el a înfulecat-o grabnic. M-am aşezat pe 
pământ lângă el şi m-am holbat la Hornuri. Era o clădire 
colosală şi văzusem doar o mică parte a ei în ultimele două 
sesiuni acolo. Dar puteam să pariez că văzusem probabil 
mai mult din ea decât oricare alt Wug care lucrase în locul 
acela. I-am numărat turnurile şi etajele şi deodată mi-am 
dat seama că era mult mai înaltă de două etaje. Asta era 
ciudat pentru că, atunci când urcasem la etaj în acea 
noapte, scările se terminau la etajul doi. Nu mai existau 
altele. Dar nu era tocmai corect. Nu mai erau alte scări pe 
care să le pot vedea eu. 

Întorcându-mă prin uşile duble, am dat nas în nas cu 
Domitar. În acea lumină nu mai mirosea a apă de foc. 
Mantia îi era rezonabil de curată şi ochii îi erau limpezi, 
fără acea urmă de roşeaţă indusă de scârboasa băutură. 

— Îl hrăneam doar pe Harry Doi. Nu-ţi face griji. Voi 
munci lumina asta. Dintr-un anume punct de vedere, 
barele sunt mai uşor de făcut decât lucrurile drăguţe. 

— Ei bine, vor fi multe de făcut, mi-a spus el. Foarte, 
foarte multe, de fapt. 

— Poate că ar trebui să mai angajezi un Finisor, atunci, 
am spus eu. Ca să îl înlocuiască pe Herms. 

— Nu vor mai fi alţi Finisori, a răbufnit el. 

— Ei bine, dacă asta este adevărat, o mărire de salariu 


161 


ar fi foarte nimerită. 

— Munca asta este pentru întregul Wormwood. Ar trebui 
să fii dispusă să o faci gratis. 

— Deci tu ai renunţat la salariul tău, Domitar? 

— O să îţi înveţi tu locul într-o lumină, femelă. 

— Sper, am zis eu, apoi, mai încet, am adăugat: Atâta 
vreme cât nu este locul acesta. 

— Aproape ai întârziat lumina asta, a observat el aspru. 

— Am avut un motiv întemeiat, i-am răspuns. 

— Nu îmi pot închipui ce motiv ar putea să fie întemeiat 
ca să întârzii la slujbă, mai ales în timpuri ca acestea de 
acum. 

Am ezitat. În mod normal, nu împărtăşeam informaţii 
personale cu Domitar. 

— Starea părinţilor mei pare să se fi înrăutățit la 
Îngrijire, i-am spus eu. 

Şi-a plecat capul, ceea ce m-a surprins. Dar următoarele 
lui cuvinte m-au uimit de-a dreptul. 

— Mă gândesc des la ei, Vega. Mă rog la Clopotniță 
pentru însănătoşirea lor. Au fost Wugi buni. Şi fie ca 
Soarta să fie bună cu ei. 

Când şi-a ridicat privirea, am văzut ceva şi mai şocant 
decât cuvintele lui. 

Avea lacrimi în ochi. Lacrimi în ochii lui Domitar? 
Privirile ni s-au întâlnit preţ de un moment înainte ca el să 
se întoarcă şi să plece. 

Am simţit pe cineva în spatele meu. O clipă m-am gândit 
că ar putea să fie Krone, venit să mă ducă la Valhall în 
ciuda asigurărilor lui Morrigone, dar era doar Dis Fidus. 

— Este timpul să te întorci la lucru, Vega, a spus el 
încet. 

Am dat din cap şi m-am întors la staţia mea de lucru. 
Trecând pe lângă biroul lui Domitar, am reuşit să îi văd 
silueta. Era aplecat peste biroul lui şi, dacă nu mă înşelau 
urechile, Wugul burduhănos plângea. 

Restul fărâmelor mele de la Hornuri din ziua aceea au 
trecut ca într-o ceaţă. Trebuie să fi muncit din greu, pentru 
că atunci când clopotul de final a sunat, toate barele care 


162 


mi se dăduseră de finisat stăteau încolăcite pe cărucior cu 
marginile sablate, suprafeţele netezite ca pielea unui pui 
de whist şi găurile necesare tăiate precis după 
instrucţiunile din pergament. M-am dus la vestiar, mi-am 
luat celelalte haine şi am ieşit pe uşă. 

Dis Fidus a închis uşile în spatele meu şi am auzit 
încuietoarea  lacătului  răsucindu-se. Şi atunci m-am 
hotărât. Aveam să mă întorc în Hornuri. Mi-am amintit 
priveliştea bătăliei feroce şi a torentului de sânge care mă 
luase pe sus. Îmi aminteam Wugul care tipa de pe mânerul 
uşii. Şi, desigur, îmi aminteam de Jabbiţi. 

Dar ceea ce-mi aminteam cel mai viu, atunci când 
plonjasem în abisul roşu, erau imaginile părinţilor mei. 
Trebuia să aflu ce se întâmplase cu ei. Nu puteam afla 
adevărul de la Îngrijire. Sau de la Consiliu. Wormwood nu 
era ceea ce părea să fie, asta o învăţasem forţat. Avea 
secrete, secrete pe care eram acum hotărâtă să le 
descopăr. 

O fărâmă mai târziu, Dis Fidus a ieşit pe o uşă laterală şi 
s-a îndepărtat de mine pe o cărare. Puțin mai târziu, l-am 
văzut pe Domitar ieşind pe aceeaşi uşă. M-am pitit în iarba 
înaltă. Harry Doi m-a imitat. Odată ce Domitar nu s-a mai 
văzut, i-am spus lui Harry Doi: 

— În regulă, mă întorc. Rămâi aici. 

M-am ridicat şi am început să mă îndepărtez. Dar Harry 
Doi m-a urmat. Mi-am întins mâna. 

— Rămâi aici, mă întorc. 

Am început din nou să merg. Din nou, el m-a urmat. 

— Harry Doi, i-am zis. Rămâi. 

__El doar a rânjit şi a dat din coadă, încă urmându-mă. 
Intr-un final, am renunţat la încercările mele inutile. Se 
părea că aveam să o facem împreună. 

Am intrat în Hornuri pe aceeaşi uşă ca şi mai înainte. 
Harry Doi m-a urmat înăuntru. Nu am pierdut timpul şi m- 
am îndreptat direct spre scări. Nu doream să fiu acolo 
după întuneric. M-am grăbit să urc scările cu Harry Doi 
imediat în spatele meu. Am găsit uşa care fusese dărâmată 
de Jabbiţi. Era complet reparată. Am deschis-o şi am intrat. 


163 


Am putut să văd ce căzuse pe mine şi mi-am dat seama 
că obiectul era de fapt o armură. Acum era dreaptă şi 
strălucitoare. Am reuşit să o dau la o parte, scoțând din 
nou la iveală uşa cea mică. Harry Doi a început să mârâie 
când a văzut Wugul ţipător de pe mâner, dar i-am spus să 
tacă şi s-a supus de îndată. Am închis uşa în spatele 
nostru. În acelaşi timp, m-am pregătit ca acel perete de 
sânge să mă cuprindă din nou. Plănuisem deja să îl 
folosesc pe Destin ca să ajung la imaginile părinţilor mei 
din abis. Şi nu intenţionam ca eu şi Harry să ne înecăm în 
cursul acestei încercări. 

Dar nu mai era sânge. 

Stând acolo, pereţii cavernoşi au dispărut şi o groapă 
enormă a apărut chiar în faţa mea. 

M-am simţit ameţită din cauza acestei transformări. 
Cum putea ceva care se aflase chiar acolo să nu mai fie 
acolo? Cum putea un lucru să se schimbe în altul? 
Hornurile fuseseră în mod clar altceva cu multe sesiuni în 
urmă. Acel loc avea ceva, o forţă absolut străină mie şi 
oricărui alt Wug. Ei bine, poate nu şi lui Morrigone. 

L-am privit pe Harry Doi. Nu mai rânjea şi nu mai dădea 
din coadă. l-am atins capul şi mi-am dat seama că era rece 
la atingere. Mi-am atins apoi braţul. Era de parcă tot 
sângele mi s-ar fi scurs din el. 

Mi-am îndreptat umerii şi am înaintat până la marginea 
gropii. M-am holbat în jos, incapabilă să înţeleg ce 
vedeam. Era de-a dreptul uimitor că simţeam cum mă 
clatin pe margine. Atunci l-am simţit pe Harry Doi 
înşfăcându-mă de manta şi trăgându-mă de lângă margine 
înainte să cad. 

M-am adunat şi m-am apropiat din nou de groapă ca să 
mă holbez în ea. Ceea ce priveam mă umplea şi de furie, şi 
de lipsă de speranţă. Pentru că acolo se aflau toate 
lucrurile pe care le făcuseră Wugii care lucraseră la 
Hornuri. Pe cele de deasupra le-am recunoscut imediat - 
erau obiecte pe care eu le terminasem de curând: un 
sfeşnic de argint şi o pereche de cupe de bronz. M-am 
aşezat pe pământ cu capul învârtindu-mi-se, cu stomacul 


164 


luând-o razna dintr-odată. Simţeam că îmi pierd minţile. 

Cum ajunseseră acolo toate acele lucruri? Presupusesem 
întotdeauna că erau făcute pentru Wugii care le 
comandaseră. Eu nu îmi permiteam asemenea lucruri, dar 
alţi Wugi şi le permiteau. Erau făcute la comandă. Ele... 
Aici, gândurile mele idioate s-au oprit. Erau făcute ca să fie 
aruncate în acea groapă de acolo. Nu ieşiseră niciodată din 
Hornuri. Toată munca mea, întreaga mea existenţă de Wug 
adult, se afla în acea groapă. 

Fără să mă gândesc, am izbit pământul cu mâna mea 
deja rănită, apoi am gemut de durere. Am apucat-o cu 
cealaltă mână şi am strâns-o, încercând să opresc durerea. 
Dar ea doar s-a amplificat. Cât de năroadă puteam să fiu! 

M-am aplecat şi, folosindu-mă de mâna rănită, am 
ridicat o piatră albă aflată pe podea lângă groapă. Voiam 
să văd dacă puteam să o strâng în mână. Puteam, cu chiu, 
cu vai. 

L-am privit pe Harry Doi, care se holba la mine cu o 
privire neajutorată, de parcă putea să îmi simtă fiecare 
gând dureros. Mi-a lins mâna, iar eu l-am mângâiat 
absentă pe cap. 

Venisem acolo în căutare de răspunsuri cu privire la 
dispariţia părinţilor mei. În schimb, descoperisem că 
întreaga mea viaţă de Finisoare fusese o minciună. 
Avalanşa de emoţii era zdrobitoare, dar m-am luptat cu ea. 
Lucrasem la Hornuri, se pare, doar ca să am ce face şi din 
niciun alt motiv. Dacă aşa stăteau lucrurile, de ce era atât 
de important să fim ţinuţi ocupați? 

M-am ridicat. Eram acolo. Găsisem groapa, dar trebuia 
să găsesc şi mai multe. Mult mai multe. 

— Să mergem, Harry Doi, i-am spus eu cu o voce 
hotărâtă. 

Am înconjurat groapa şi am pornit-o printr-un tunel aflat 
în partea cealaltă. Acesta se deschidea în cele din urmă 
într-o peşteră largă. 

Am privit în jurul meu. Nu mai era alt tunel de ieşire. 
Erau doar pereţi netezi, punctaţi cu pietre. 

Frustrarea începea să fiarbă în mine şi am strigat dintr- 


165 


odată: 

— Vreau răspunsuri. Şi le vreau acum! 

Imediat în stânga mea s-a pornit o mişcare. M-am întors 
în direcţia aceea şi am strigat: 

— Cine-i acolo? 

Am clipit când un mic glob de lumină a licărit în partea 
cea mai îndepărtată de mine a peşterii. Continuând să mă 
holbez, globul a crescut şi s-a transformat într-o umbră. Şi 
apoi umbra a devenit o mică fiinţă, ce ţinea un felinar. S-a 
apropiat şi s-a oprit în faţa mea; eu am privit-o pe ea şi ea 
m-a privit pe mine. 

— Cine eşti? am întrebat eu cu o voce tremurată. 

— Eon, a venit răspunsul. 

Purta o manta albastră şi ducea într-una dintre mâini un 
baston de lemn cu vârf de alamă. Întrucât felinarul 
luminase ceva mai clar fiinţa numită Eon, am reuşit să văd 
o faţă mică, ridată, în mod clar masculină. Ochii îi erau 
bulbucaţi şi ocupau o parte mult prea mare a feţei 
comparativ cu ce eram eu obişnuită. Urechile îi erau mici 
şi, în loc să fie rotunde, erau ascuţite la vârf, ca acelea ale 
lui Harry Doi. Mâinile îi erau groase şi grăsuţe, iar 
degetele scurte şi curbate. Era desculţ. li vedeam doar 
vârfurile degetelor de la picioare ieşindu-i de sub manta. 

— Ce eşti? l-am întrebat eu, întrucât în mod clar nu era 
un Pech, ca Nida, şi nici nu semăna cu Duf Delphia. 

Era aproape transparent, aşa încât lumina părea să 
treacă prin el. 

— Eu sunt Eon. 

— Şi ce faci aici, Eon? 

— Aici sunt eu, a răspuns Eon. 

Mi-am scuturat capul a uimire. 

— Şi unde suntem? 

— Unde sunt eu, a răspuns el. 

Mă simţeam din nou ameţită. Părea că individul n-avea 
nimic de-a face cu raţiunea. 

— Numele meu este Vega Jane, i-am spus rapid. 

Mi-am întins mâna ca el să o scuture, dar m-am 
cutremurat de durere. 


166 


Eon mi-a privit mâna rănită, toată lovită, învineţită şi 
sângerândă. 

A arătat spre piatra albă pe care o ţineam în mână. 

— Flutură piatra peste mâna ta rănită şi gândeşte-te la 
lucruri bune. 

— Ce? 

Eram din ce în ce mai convinsă că Eon era complet 
nebun. 

— Flutură piatra peste mâna ta rănită şi gândeşte-te la 
lucruri bune, a repetat el. 

— De ce? 

— Este Piatra Viperei. Îţi poţi da seama după gaura din 
ea. 

Am privit piatra şi, într-adevăr, avea o gaură mică în 
mijlocul ei. Pentru prima oară observam cât de strălucitor 
de albă era. 

— Şi ce face? am întrebat eu îngrijorată. 

— Gândeşte-te doar la lucruri bune. 

Am oftat şi am făcut ce îmi ceruse Eon. Mâna mi s-a 
vindecat de îndată. Durerea dispăruse şi nu mai aveam 
nicio urmă de sânge. M-am holbat la mână, uimită. Atât de 
uimită, că aproape am scăpat piatra din mână. 

— Cum s-a întâmplat asta? am exclamat eu. 

— Piatra Viperei are în ea sufletul unei vrăjitoare 
puternice. 

M-am holbat la el fără expresie. 

— O vrăjitoare? 

— O fiinţă magică. 

Eon şi-a fixat ochii mari şi bulbucaţi asupra mea. 

— Cu puterea de a vindeca, după cum vezi şi tu. 

Mi-am privit din nou mâna şi a trebuit să recunosc că 
avea dreptate. Am simţit un fior urcându-mi pe spinare, 
pentru că tineam în mână ceva ce putea vindeca răni doar 
cu o fluturare şi o dorinţă. Dar nu ştiam de ce eram atât de 
uimită. Până la urmă, aveam un lanţ care îmi permitea să 
zbor. Aproape că mă înecasem într-un râu de sânge, 
pentru a dispărea apoi în mod misterios din acel loc, 
ajungând în afara lui. Începeam să îmi dau seama că 


167 


Hornurile erau o clădire plină de secrete, puteri şi mistere. 

— Şi, cu toate acestea, le laşi pur şi simplu să zacă pe- 
aici? l-am întrebat eu. 

— E aici, e acolo. Uneori e peste tot, recită Eon. Uneori 
e pur şi simplu unde ai nevoie de ea. 

— Poate face orice? l-am întrebat eu entuziasmată. Să îţi 
îndeplinească orice dorinţă? 

Şi-a scuturat capul. 

— Poate îndeplini gândurile bune ale celui care o ţine. 
Dacă ai fi tristă, te-ar face să te simţi mai bine. Dacă ai 
crede că ai nevoie de puţin noroc, ai putea să ai parte de 
el. Are limitele ei însă. 

— Ce limite? l-am întrebat curioasă. 

— Nu trebuie niciodată să doreşti răul cuiva cu Piatra 
Viperei. Nu numai că nu-ți va îndeplini dorinţa, dar te-ar 
aştepta consecințe teribile în urma unei asemenea 
încercări. 

S-a oprit, m-a cercetat şi a zis: 

— Eşti rănită des? 

— Mai des decât aş vrea, de fapt, i-am răspuns eu scurt. 
Şi ce faci tu aici? 

— Rasa mea este păzitoarea timpului. 

— Timpul nu are nevoie de paznici. 

— Aş accepta acest răspuns de la cineva care nu şi-a 
văzut trecutul sau viitorul dintr-o perspectivă diferită. 
Urmează-mă, Vega Jane. 

Înainte să pot spune ceva, s-a întors şi a înaintat încet 
prin tunel. L-am privit pe Harry Doi, care se uita şi el la 
mine cu o expresie curioasă. Trecutul şi viitorul meu? 

Aflasem deja că trecutul meu era o minciună. Dacă 
puteam să-l văd în alt fel, aveam oare să aflu ceva util? Nu 
puteam răspunde cu siguranţă. Dar ştiam că trebuie să 
încerc. 

Am umblat multă vreme, până când am ajuns la capătul 
tunelului. Eon s-a oprit şi s-a întors spre mine, arătând 
spre zid. M-am uitat spre locul indicat de el, aşteptându- 
mă să văd doar piatră. În schimb, am văzut două porţi 
enorme de fier. Îi văzusem pe Dactili la Hornuri lucrând 


168 


acel tip de fier, bătându-l cu ciocanele lor cât încă era 
lichid. Problema era că acea poartă părea să strălucească 
în continuare de la căldură. De fapt, părea atât de încinsă, 
că era de un roşu aprins. 

— Este fierbinte? am întrebat eu, păstrând distanţa. 

— Nu. De fapt, este rece la atingere. Poţi să te convingi 
singură. 

Am atins-o precaută. Fra rece. 

Eon a ridicat două chei, pe care le scosese din buzunarul 
de la manta, şi mi le-a înmânat. 

— Una te va duce în trecut şi cealaltă în viitor. 

— Sunt din aur! am exclamat eu uimită. 

Eon a dat din cap. 

— Orice cheie folosită să deschidă ceva fermecat este 
făcută din aur. 

Am zâmbit auzind această remarcă stranie. 

— Asta-i regula? 

— Este mai mult decât o simplă regulă, întrucât regulile 
pot fi schimbate. Este adevărul. 

— Cred că înţeleg asta, am spus eu încet. 

Eon şi-a privit cheile şi a zis: 

— Atâtea evenimente fascinante care ar fi putut avea loc 
nu s-au mai întâmplat pentru că unora le-a lipsit curajul de 
a deschide o anumită uşă. 

— Ei bine, uneori este mai inteligent să nu deschizi 
anumite uşi, am răspuns eu plină de energie. Apoi, am 
adăugat: Cum deosebeşti cheile? Care este trecutul şi 
care-i viitorul? 

— Nu le poţi deosebi cu adevărat, răspunse Eon. Trebuie 
să rişti. Şi poţi alege doar una, trecut sau viitor. 

— Şi dacă aleg trecutul în dauna viitorului? 

— Atunci, vei vedea trecutul. Trecutul tău. 

— Iar dacă aleg viitorul? 

— Vei vedea ce se află în faţa ta. 

— Nu sunt sigură că vreau să văd ce urmează pentru 
mine. 

— Dar trebuie să alegi, a răspuns Eon cu fermitate. 

M-am holbat la cele două chei. Erau identice. Dar se 


169 


părea că, în funcţie de alegerea mea, rezultatul avea să fie 
într-adevăr diferit. 

— Chiar nu ai cum să le deosebeşti. 

Işi înălţă capul mic. 

— Ai vreo preferinţă? 

Mă hotărâsem deja. 

— Trecutul, am răspuns. Deşi l-am trăit, am aflat recent 
că a rămas la fel de învolburat, de parcă nu l-aş fi trăit. 
Trebuie să-l înţeleg în întregime dacă e să am un viitor. Cel 
puţin asta cred eu. 

Eon a reflectat la spusele mele. 

— Atunci, Vega Jane, ţi-aş spune că marea majoritate a 
celor care aleg ajung în viitor, pentru că se întorc aici şi 
îmi povestesc experienţele lor. 

— Dar dacă nu putem să le deosebim, cred că şansele 
sunt egale. 

— Te pot sfătui doar să te uiţi la chei şi să vezi dacă nu 
simţi cumva care este cea potrivită pentru tine, ţinând cont 
de tot ce ţi-am spus, sugeră Eon. 

Am făcut câţiva paşi în spate şi am ţinut ambele chei în 
palmă, una lângă alta. Erau identice, până la ultimul dinte. 
Apoi, ceva mi-a trecut prin minte. Ceva din cele spuse de 
Eon. Fusese un indiciu şi trebuia să cred că fusese spus 
intenţionat. 

Exista o diferenţă infimă între cele două chei. Una avea 
mai multe zgârieturi negre decât cealaltă. Am privit porţile 
masive de fier. Lacătul avea o formă neregulată. Era dificil 
să introduci o cheie fără să îi zgârii faţa înnegrită de fier. 
Eon îmi spusese că majoritatea celor care alegeau 
ajungeau în viitor. Aşa că acea cheie fusese folosită de mai 
multe ori. Avea deci mai multe zgârieturi. Aveam 
răspunsul dorit. 

Rânjind, i-am înapoiat cheia mai zgâriată lui Eon, care a 
băgat-o imediat în buzunar. 

— Ai o minte bună, Vega Jane, a zis el, privind porţile şi 
apoi pe mine. Şi acum e timpul să pleci. 

Inspirând adânc, m-am îndreptat spre poartă şi m-am 
pregătit să introduc cheia. L-am privit din nou pe Eon. 


170 


— Cum anume se va întâmpla? 

— Nu vei fi auzită şi văzută şi nu poţi fi rănită. Şi nici nu 
poţi interveni în vreun fel în evenimentele la care vei fi 
martoră, indiferent ce s-ar întâmpla. Aceasta este legea 
timpului şi nu poate fi evitată. 

— Încă o întrebare. Cum mă întorc? 

— Prin această poartă. Dar nu pierde timpul, Vega Jane. 
Şi să nu te crezi nebună, chiar dacă ţi se va părea că ai 
înnebunit. 

Cu acest gând tulburător în minte, am inspirat adânc, 
căpătând forţe noi, şi am introdus cheia în broască. l-am 
zâmbit plină de speranţă lui Harry Doi şi am deschis 
poarta. 


171 


VIGINII DUO 


Trecutul nu este niciodată trecut 


Uşile s-au deschis larg şi Harry Doi şi cu mine am ieşit 
pur şi simplu pe ele. Totul era neclar, de parcă norii s-ar fi 
dezumflat şi ar fi căzut la pământ ca să se odihnească. 
Dacă urma să îmi văd trecutul, părea că avea să fie prin 
acest filtru de fum. 

Strigătul m-a speriat. Eon nu îmi spusese clar că aveam 
să aud lucruri, deşi bănuiam că el presupusese că ştiam că 
voi auzi. Evident, în trecut, oamenii vorbeau în continuare 
şi lucrurile scoteau în continuare zgomote. Dar era ceva la 
acel strigăt care îmi părea ciudat de cunoscut. M-am 
grăbit, folosindu-mă de mâini pentru a alunga ceața, deşi 
nu făceam altceva decât să fac lucrurile tot mai neclare. 
Apoi am ajuns la un luminiş în ceaţă şi m-am oprit. Gura 
mea a făcut o grimasă. 

Eram înapoi la vechea mea casă. lar scena pe care o 
priveam era remarcabilă. O mai văzusem, doar că eram 
foarte mică şi nu mi-o mai aminteam. Presupun că asta 
dorise Eon să spună. Doar fiindcă trăiseşi ceva nu însemna 
că îi înţelegeai adevărata semnificaţie sau măcar că îţi 
aminteai detaliile în mod corect. 

Am îngenuncheat lângă tatăl meu, în timp ce acesta se 
agita deasupra micului pat. Pe pat se afla mama. Arăta 
palidă şi obosită, iar părul îi era lipit de cap. O femelă 
îmbrăcată cu o manta albă şi o pălărie înaltă stătea lângă 
tatăl meu. Am recunoscut-o ca fiind Asistenta care ajuta la 
naşterea Wugilor. 

Mama strângea în braţe un mic ghemotoc. Puteam să 
văd doar capul mic şi părul negru şi subţire al fratelui meu 
John. Plânsetul venise de la el. Eu şi John împărtăşeam 
lumina de naştere, aşa că de aici am ştiut că aveam exact 


172 


trei sesiuni. Când mi-am ridicat privirea, am fost speriată 
să mă văd pe mine mai mică, uitându-mă pe furiş în odaie 
din prag. 

Eram mult mai scundă şi aveam părul mai scurt. Dar 
eram tot slăbănoagă, iar muşchii viguroşi pe care îi 
posedam acum nu erau încă evidenţi. Zâmbeam în timp ce 
mă holbam la frăţiorul meu. Existau în acel zâmbet o 
inocenţă şi o speranţă care mă făceau să plâng. Şi totuşi, 
doi membri ai familiei mele nu mai erau. Trei, dacă 
număram şi faptul că John era acum la Morrigone. În 
principiu, doar eu mai rămăsesem. 

Tatăl meu s-a ridicat, zâmbind radios mai întâi spre John 
şi apoi spre fetiţa cea mică, adică spre mine. A bătut din 
palme şi, ca la comandă, am fugit şi i-am sărit în braţe. 

Am rămas cu gura căscată. Uitasem că făceam asta când 
eram mică. Tata m-a îmbrăţişat şi apoi m-a ţinut suficient 
de jos ca să îl văd pe John de aproape. l-am atins mâna 
micuță. El a scos un râgâit, iar eu am tresărit şi am 
chicotit. 

Cu o durere bruscă, mi-am dat seama cât de mult 
trecuse de când nu mai râsesem aşa. Avusesem tot mai 
puţine motive să râd pe măsură ce sesiunile mele treceau 
una după cealaltă. Am privit-o ultima pe mama. Helen Jane 
era frumoasă, în ciuda calvarului de a da naştere celui care 
avea să devină cel mai deştept Wug din Wormwood. Ştiam 
de la Eon că nu putea să mă vadă, dar m-am apropiat şi am 
îngenuncheat lângă pat. Mi-am întins mâna şi am atins-o. 
Ei bine, nu tocmai, pentru că mâna mea doar a trecut prin 
imaginea ei. I-am atins pe John şi pe tatăl meu cu acelaşi 
rezultat. Nu erau chiar cu mine, desigur, sau eu cu ei. Dar 
erau suficient de reali. 

Mi-am simţit buzele începând să freamăte, iar inima mi-a 
zvâcnit feroce. Trecuse atât de multă vreme de când 
fusesem o familie, că aproape uitasem bucuria de a avea 
una. Toate acele momente, mici şi mari, pe care le luasem 
de bune în timp ce se petreceau, fără îndoială potenţate de 
siguranţa că aveau să urmeze altele similare... 

Dar astfel de momente înduioşătoare şi memorabile în 


173 


viaţă nu sunt făgăduite nimănui. Vin şi pleacă şi trebuie să 
fii conştient că nu există garanţii că se vor întoarce. 
Gândul la ceea ce pierdusem mă făcea să tremur. 

Ceaţa a apărut apoi din nou şi o imagine nouă a luat 
locul celei vechi. 

Fugeau tare, femela puţin înaintea masculului. Şi eu am 
fugit, ca să îi ajung prin ceața care devenise acum lumea 
mea. Copacii urcau spre cer, deşi nu erau atât de înalţi pe 
cât eram obişnuită în prezent. Ajungându-i din urmă, i-am 
văzut mai clar. Femela avea poate patru sesiuni. Masculul 
trebuie să fi fost cu două sesiuni mai mare. Ştiam că 
masculul şi femela erau Delph şi cu mine. 

Delph era înalt pentru vârsta lui, la fel ca mine. Nu avea 
încă părul lung. Săriră peste un pârâu îngust şi aterizară 
pe partea opusă, râzând şi împingându-se. Faţa lui Delph 
era însufleţită, iar ochii îi erau plini de perspectiva 
sesiunilor ce aveau să vină. Puteam să jur că nu mai 
ţinusem minte acea parte a vieţii mele până acum. 

Apoi mi-am dat seama că Delph avea să vadă 
Evenimentul bunicului în acea sesiune şi că nu avea să mai 
fie la fel. Şi nici eu. Poate de aceea îl alungasem din 
memorie, pentru că era atât de legat de acel moment 
teribil. Îmi doream să-l strig, să îl avertizez cu privire la 
ceea ce avea să urmeze, dar nu puteam. Nu avea rost să 
încerc, pentru că nu mă puteau auzi. 

Imaginea a dispărut şi m-am găsit apoi pe Terenul 
Sacru, acolo unde Wugii care muriseră erau băgaţi în 
pământ. Mă holbam la gaura din pământ, în timp ce cutia 
cu bunica mea Calliope era coborâtă în ea. Alţi Wugi 
stăteau solemni în jurul nostru. Momentele nu erau în 
ordine, pentru că ea murise de boală după naşterea lui 
John, însă înainte ca eu şi Delph să fugim printre copaci. 

Şi apoi, mi-a venit ideea. Faptul că bunica mea, Calliope, 
era îngropată însemna că bunicul Virgil era acolo. L-am 
găsit în mulţimea de Wugi, în ceea ce acum îmi aminteam 
că fusese o lumină mizerabil de rece, plină de burniţă şi 
fără vreo urmă de căldură a soarelui. 

Era înalt, dar părea lăsat de spate. Nu era atât de 


174 


bătrân, dar părea îmbătrânit. Calliope şi cu el fuseseră 
împreună atâtea sesiuni, încât, atunci când ea îl părăsise, 
bunicul devenise mult mai mărunţel decât fusese. Tata 
stătea lângă el, cu mâna pe umărul lui Virgil. Mama, 
ţinându-l în braţe pe noul meu frate, stătea lângă ei. Iar 
fetiţa cea mică, respectiv eu, ţinea cealaltă mână a 
bunicului. 

Am venit lângă Virgil şi am ridicat privirea. Era dureros 
să îi privesc suferinţa, imprimată atât de adânc pe 
trăsăturile feţei. Aşa cum simţisem şi când îl văzusem pe 
fratele meu născându-se, aveam din nou acel sentiment de 
pierdere. Eram foarte mică atunci când bunicul dispăruse. 
Mi-aş fi putut petrece mult mai mult timp cu el. Ar fi 
trebuit să îmi petrec mai mult timp cu el. Dar mi se furase 
această oportunitate. M-am întristat mai mult ca niciodată. 

La finalul unei vieţi de lumini şi nopţi, se părea că 
familia era singurul lucru care conta cu adevărat. Şi totuşi, 
câţi dintre noi apreciau cu adevărat importanţa ei, înainte 
de a rămâne fără suflare? Pierdeam tot timpul membri ai 
familiei şi îi jeleam şi îi îngropam, apoi ni-i aminteam. Nu 
ar fi fost mai bine să îi sărbătorim cât încă mai erau în 
viaţă, mai mult decât atunci când nu mai erau cu noi? 

Mi-am dus mâna la ochi şi am izbucnit în plâns. Corpul 
mi s-a cutremurat şi l-am simţit pe Harry Doi lângă mine, 
de parcă m-ar fi susţinut. 

După ce mi-am revenit, privirea mi s-a fixat asupra 
inelului de pe mâna bunicului. Acelaşi inel care fusese 
găsit în bordeiul lui Quentin. Am privit dosul mâinii 
bunicului meu şi am văzut acelaşi desen schiţat acolo, cu 
cele trei cârlige conectate. Nu aveam nicio idee despre ce 
însemnau sau de ce avea un asemenea inel sau un astfel de 
semn. Dar devenea tot mai evident că erau multe lucruri 
pe care nu le ştiam despre familia mea. Şi era clar că acele 
mistere trebuiau rezolvate de mine, dacă era să aflu 
adevărul. Despre familia mea. Despre Wormwood. Chiar şi 
despre mine. 

Aveam băţul meu cu cerneală în buzunar şi l-am folosit 
ca să-mi desenez trei cârlige legate pe dosul mâinii. 


175 


Mulțimea de Wugi era mare. Nu eram surprinsă de 
mărimea ei. Calliope fusese iubită în Wormwood. În faţa 
mulţimii am văzut un tânăr Ezekiel şi, lângă el, pe 
Thansius, extrem de mare şi de solid. Nu se schimbase 
deloc. Dar m-am speriat văzând-o pe Morrigone în spatele 
mulţimii. Era cu multe sesiuni mai tânără în acel moment, 
dar şi ea arăta aproape la fel ca acum. 

Eram pe punctul de a mă apropia de ea, când ceața m-a 
învăluit din nou. Era frustrant, dar nu aveam o altă opţiune 
în afara aceleia de a merge mai departe. 

Şi atunci am auzit ţipătul. Când ceața a dispărut din 
nou, l-am văzut pe Delph. Părea de aceeaşi vârstă ca în 
ultima mea amintire, ceea ce însemna că era tot în 
preajma Evenimentului bunicului. 

Fugea pe un drum pietruit, care îmi păru dintr-odată 
cunoscut. Am privit în faţă şi am văzut porţile cu M-ul cel 
mare pe ele. Delph fugea spre casa lui Morrigone. În timp 
ce îl priveam, el s-a uitat în spate îngrozit şi apoi a trecut 
pe lângă mine. Atunci mi-am dat seama ce se întâmpla. 
Atunci am văzut-o. Sau mai degrabă m-am văzut pe mine. 

Stăteam pe alee holbându-mă la Delph. Aveam doar 
patru sesiuni. Am recunoscut păpuşica pe care o duceam 
cu mine. Fusese un cadou de la mama pentru cea de-a 
patra aniversare a naşterii mele şi arăta în continuare 
nouă. Spre şocul meu, eu, copilă încă, începusem să păşesc 
pe cărarea ce ducea spre porţile cele mari. Acestea se 
deschiseră la apropierea mea. Harry Doi sărea şi mârâia în 
jurul picioarelor mele, în timp ce eu o urmam pe copilă 
spre terenul casei lui Morrigone. Am ajuns la uşa cea mare 
din lemn. Era întredeschisă. Am auzit sunete venind 
dinăuntru, dar nu mi-am putut da seama ce erau. M-am 
apropiat, aşa cum a făcut şi copila. 

Dintr-odată, uşa s-a dat într-o parte şi acolo am văzut-o 
pe Morrigone, cu părul ei roşu şi strălucitor şi cu hainele 
răvăşite. Dar ceea ce mă atrăgea la ea erau ochii. Erau 
ochii unei femele care îşi pierduse minţile. 

Morrigone m-a văzut pe mine, cea mică, stând acolo şi 
strângând păpuşa. A făcut un pas în faţă. Apoi a urmat o 


176 


lumină albastră orbitoare, după care am mai auzit un țipăt. 
Şi apoi o bufnitură. Am închis ochii. Când i-am redeschis, 
ceața mă învăluise din nou. 

M-am aşezat în fund şi m-am prins de cap, în timp ce 
Harry Doi dansa şi ţopăia în jurul meu. Lumina albastră 
păru să îmi sfredelească ochii. Nu puteam scăpa de 
imaginea aceea. Morrigone, nebună. Şi apoi, ţipătul. Şi 
bufnitura. Eu, cea tânără, căzusem cumva? Ce îmi făcuse 
Morrigone? 

M-am ridicat în picioare, care îmi tremurau. Nu mă mai 
simţisem niciodată atât de ameţită şi asta era relevant, 
pentru că multe lucruri din viaţa mea mă ameţiseră recent. 
Mă întrebam unde aveam să mai ajungem eu şi Harry Doi. 
Chiar obosisem un pic să cutreier trecutul, dar - trebuia să 
recunosc - aflasem multe lucruri pe care ar fi trebuit să le 
ştiu deja. 

Acel gând mi-a dispărut din minte când am simţit 
lovitura şi am fost răsturnată pe spate. 


177 


VIGINII TRES 


Cine trebuie să supravieţuiască? 


M-am lovit puternic de pământ şi m-am rostogolit de 
două ori, din cauza forţei a ceea ce mă lovise. Am încercat 
să mă ridic, dar ceva mă ţinea la pământ. Când mi-am 
înălţat privirea, l-am văzut pe Harry Doi cu labele pe 
umerii mei. Era surprinzător de puternic. 

Am reuşit, în sfârşit, să îl dau de pe mine şi să mă ridic. 
Câmpul era mult mai mare decât terenul de Duel din 
Wormwood, dar nu vedeam nimic care să mă fi doborât. 
Raze de lumină zburau dintr-o parte în alta, împrăştiind 
scântei şi diverse culori. La început, totul arăta cu 
adevărat frumos şi cumva melodios, deşi nu se auzea 
niciun sunet. Apoi, o rază argintie de lumină lovi una 
dintre urmele pe care le văzusem fugind pe cer, provocând 
o explozie uriaşă. Un moment mai târziu, un corp căzu din 
ceruri, lovind pământul la mai puţin de doi metri de locul 
în care mă aflam. 

Am strigat şi m-am ridicat în picioare. Harry Doi lătra şi 
sărea pe lângă mine. M-am holbat la corp. Era înnegrit şi 
unele părţi din el fuseseră retezate, dar puteam să-i văd 
faţa cu barbă, casca de metal şi platoşa. Era lichid peste 
tot, ca sângele, dar în loc să fie roşu, era de un verde 
strălucitor cum nu mai văzusem niciodată. Am ţipat din 
nou şi asta a părut să îl trezească. Un moment s-a holbat la 
mine cu singurul ochi pe care îl mai avea. Apoi a oftat 
adânc, ochiul i s-a închis şi a murit chiar acolo, în faţa mea. 

M-am îndepărtat îngrozită până când l-am auzit pe 
Harry Doi urlând. M-am întors la timp ca să văd armăsarul 
gonind spre mine. Mărimea lui l-ar fi făcut de râs pe 
oricare dintre slepii lui Thansius. Şi pe el se afla o siluetă 
înaltă, subţire, îmbrăcată în zale, purtând o cască completă 


178 


de metal, cu scut pentru faţă. Se îndrepta direct spre mine. 
Dar când şi-a ridicat viziera de pe chip, am observat cu 
uimire că era o femelă. Am reuşit să îi văd doar câteva 
dintre trăsături, pentru că acea cască îi acoperea cea mai 
mare parte a feţei, chiar cu viziera ridicată. 

Şi-a ridicat un braţ. În mâna ei înmănuşată se afla o 
suliță lungă, aurită. Ţintind în timp ce călărea, a aruncat-o 
drept spre mine. Doar că nu m-a lovit. Arma a zburat la doi 
metri pe deasupra capului meu şi m-am întors la timp ca să 
o văd înfigându-se în pieptul unui mascul uriaş, exact când 
acesta se repezea spre mine pe un alt armăsar imens. A 
urmat o explozie în cer, aşa cum mai auzisem doar în 
nopţile furtunoase, apoi individul pur şi simplu a dispărut 
într-un nor de praf negru şi foc roşu. 

Suliţa a ieşit din bila de foc, s-a întors în aer şi a zburat 
direct în mâna femelei care o aruncase. Doar că acum 
aceasta era chiar deasupra mea. Mi-am acoperit capul şi 
am aşteptat să fiu călcată. Când mi-am ridicat privirea, nu 
am văzut decât burta armăsarului săltându-se în aer, 
purtat de aripile ce păreau să îi fi răsărit din lateral. S-a 
înălţat spre cer şi l-am privit fascinată, în timp ce călăreaţa 
începuse să se lupte cu o altă siluetă, cocoţată pe o 
creatură înaripată ce se asemăna cu un adar, dar de trei 
ori mai mare. 

Oriunde m-aş fi uitat, ceva ataca altceva. Din aer şi pe 
pământ, fascicule puternice de lumină izbucneau la viteze 
de neimaginat. Dacă lumina reuşea să îşi lovească ţinta, 
aceasta pur şi simplu exploda. Dacă o rata şi lovea 
pământul, forţa de impact mă ridica de la sol. E suficient 
să spun că eram ridicată la fiecare fărâmă. 

Apoi mi-a trecut prin minte că scena era aproape 
similară cu aceea pe care o văzusem pe peretele din 
cavernă la Hornuri, înainte ca râul de sânge aproape să mă 
prăvălească spre pieire. O mare bătălie se desfăşura şi eu 
eram chiar în mijlocul ei. 

Privind, am observat că bătălia de la sol se liniştise pe 
moment. Am profitat de ocazie ca să fug, cu Harry Doi în 
faţa mea. Eon îmi spusese că nu pot fi văzută sau auzită 


179 


sau probabil atinsă. Ei bine, fusesem culcată la pământ şi 
aproape zdrobită. Ştiam că, dacă rămâneam acolo, aveam 
să mor. O rază argintie a ricoşat de pe un bolovan, lovind 
pământul la doar cinci metri de mine. Am fost aruncată în 
aer şi, în cădere, m-am lovit puternic de ceva. Când m-am 
rostogolit, am văzut că acel ceva era un corp. Era 
călăreaţa în zale, învingătoarea masculului care pornise 
spre mine. 

Era evident că fusese doborâtă din cer. Dar pe când 
încercam să mă ridic, mâna ei s-a întins şi mi-a prins 
braţul. O senzaţie stranie, aproape înfricoşătoare mi-a 
străbătut întregul trup la atingerea ei. Mintea mi s-a 
întunecat. Am simţit frig, apoi căldură şi apoi din nou frig. 
Un moment mai târziu, mintea mi s-a limpezit, dar mă 
simţeam la fel de grea ca o creta. Nu păream capabilă să 
mă mişc. 

— Aşteaptă, a spus ea pe nerăsuflate. Te rog, aşteaptă. 

Când mi-am coborât privirea spre ea, şi-a atins lateralul 
căştii. Am avut nevoie de un moment ca să înţeleg ce voia. 
Am ridicat-o cu atenţie şi părul roşu şi lung i s-a revărsat 
peste umerii de metal. Acum puteam să îi văd faţa în 
întregime şi trăsăturile îi erau frumoase. Holbându-mă la 
ea, eram sigură că o mai văzusem undeva înainte. Apoi, 
privirea mi-a coborât şi mai jos şi am observat gaura din 
armura ei, exact în mijlocul pieptului. Sânge roşu întocmai 
ca al meu şiroia din rana aceea. Era pe moarte. 

Mi-a venit o idee. Am scos Piatra Viperei şi am fluturat-o 
prin faţa rănii, dorindu-mi ca ea să se vindece. Dar nimic 
nu s-a întâmplat. Apoi am înţeles. Eram în trecut. Femela 
murise cu mult timp în urmă. Nu puteam schimba asta. 

Am pus încet Piatra la locul ei şi am privit trupul. Era 
înaltă, chiar mai înaltă decât mine şi chiar mai subţire, 
dacă asta era posibil. Dar simţisem o putere imensă în felul 
în care mă prinsese de braţ. Şi trebuia să fi fost 
extraordinar de puternică pentru a folosi sulița în felul în 
care o făcuse ea şi pentru a purta acea cămaşă de zale în 
timp ce călărea. 

Suliţa! Era întinsă alături de femelă. M-am aplecat spre 


180 


ea. Dar când eram pe punctul să o apuc, femela a vorbit 
din nou. 

— Nu, aşteaptă, a spus ea gâfâind, dar cu o notă de 
avertizare în ton. 

S-a chinuit puţin şi şi-a întins mâna dreaptă. Era 
acoperită cu o mănuşă făcută dintr-un material argintiu 
strălucitor. 

— Ia... asta... mai întâi, a zis ea, fiecare cuvânt fiind 
urmat de o respiraţie şuierată. 

Am ezitat, dar doar un moment, în timp ce bătălia se 
desfăşura cu o intensitate feroce în jurul nostru. l-am scos 
mănuşa şi mi-am pus-o pe propria mână. Arăta a metal, dar 
era moale ca pielea. 

S-a lăsat din nou la pământ. 

— Acum, a spus ea gâfâind. 

M-am întins şi am ridicat sulița. Era mai uşoară decât 
părea. 

— Elementalul, a zis ea pe un ton atât de scăzut, încât a 
trebuit să mă aplec spre ea ca să aud ce spune. 

— Ce anume? 

— Elementalul. Ia-l. 

A inspirat îndelung şi cumva bolborosit, respiraţie ce 
ştiam că-i puncta sfârşitul vieţii. 

— Când nu vei avea... alţi prieteni... va fi acolo... pentru 
tine. 

Nu mă puteam gândi în ce mod putea o suliță să îţi fie 
prietenă. 

— Cine eşti? am întrebat-o. Cu cine te lupţi? 

Când era pe punctul să spună ceva, s-a auzit un sunet 
care a scuturat pământul. Când mi-am ridicat privirea, am 
văzut, spre groaza mea, că pe câmpul de luptă înaintau 
trei creaturi uriaşe, fiecare înaltă de cel puţin şase metri, 
cu corpuri musculoase şi capete mici. Apucau armăsari 
zburători şi călăreţi direct din aer şi îi zdrobeau în mâinile 
lor, din fugă. 

Am privit din nou spre femela muribundă care îmi 
apucase mantaua. 

— Fugi! 


181 


— Dar... 

— Acum. 

Şi ceea ce spuse după aceea mă şocă mai mult decât 
orice altceva din viaţa mea. 

A inspirat înfiorată, mi-a apucat capul şi m-a tras atât de 
aproape, încât am putut să îi văd ochii extrem de albaştri, 
care făceau culoarea cerului să pară nesemnificativă. Acei 
ochi mă sfredeleau. 

— Trebuie să supravieţuieşti, Vega Jane. 

S-a scuturat violent şi mâna i-a căzut inertă. Ochii i-au 
îngheţat în timp ce se uita în sus. 

Se dusese. _ 

M-am holbat la ea. Imi spusese Vega Jane. Ştia cine 
sunt. Dar cine era ea? Şi cum de îmi ştiuse numele? 

Când i-am privit mâna dreaptă, inima mi s-a oprit dintr- 
odată. Pe unul dintre degete avea un inel, cu aceleaşi trei 
cârlige pe care le avea şi bunicul pe mână. Am întins mâna 
să îl ating. Şi apoi să îl iau. Dar nu voia să iasă. Ar fi 
trebuit să-i tai degetul ca să plec cu inelul. Şi nu puteam să 
fac asta, nu unei războinice atât de curajoase care îmi 
salvase viaţa. 

Am avut nevoie de un moment ca să îi închid ochii, să 
apuc Elementalul, să îl ridic pe Harry Doi cu mâna liberă, 
să privesc înapoi spre giganţii ai căror paşi străbăteau mai 
mulţi metri deodată şi să fug ca să-mi salvez viaţa. 

Giganţii erau acum punctul central al bătăliei, care 
continua şi pe pământ, şi în aer. 

Întorcându-mă să văd cât de mult se apropiaseră, am 
zărit un călăreț lăsându-se jos pe armăsarul său, mânuind 
o sabie aproape la fel de lungă ca mine. S-a aplecat sub 
braţele întinse ale unuia dintre giganţi şi, folosind ambele 
mâini, a lovit cu sabia cea mare cu o forţă incredibilă, 
zburând de pe umeri capul gigantului. 

— la de aici, Colos ticălos, a urlat el înainte să scape în 
siguranţă împreună cu armăsarul său. 

Un Colos? Ce mama naibii este un Colos? 

Dar când Colosul a căzut, a devenit imediat evident că 
avea să se prăbuşească direct peste mine. Şi am estimat că 


182 


avea aproape patru tone, aşa încât probabil că nu avea să 
mai rămână nimic din Harry Doi şi din mine. 

Am fugit cum nu mai fugisem vreodată, chiar în timp ce 
vedeam umbra Colosului blocând lumina soarelui şi 
întinzându-se metri buni în faţa mea. Nu aveam să reuşesc, 
nu cărând şi Elementalul, şi pe Harry Doi. Şi nu eram 
dispusă să îi sacrific pe niciunul dintre ei. 

Şi apoi mi-a venit ideea. 

— Mare tembelă eşti, mi-am spus. 

În timp ce umbra Colosului mă cuprindea, m-am ridicat 
de la pământ şi am zburat direct în faţă, doar un metru în 
aer. Aveam nevoie de distanţă acum, nu de înălţime. Mi-am 
închis ochii pe jumătate, pentru că în continuare nu eram 
sigură că aveam să reuşesc să mă strecor. Bubuitura 
asurzitoare care a avut loc exact în spatele meu m-a silit să 
îmi deschid ochii. Am privit înapoi. Colosul mort mă ratase 
cu doar jumătate de metru. 

M-am înălţat spre cer, dar asta m-a făcut doar o ţintă 
mai uşoară. Fulgere de lumină veneau spre mine din toate 
direcţiile. Harry Doi lătra şi muşca spre ele, de parcă dinţii 
lui ar fi putut să învingă ameninţarea adusă de acele 
fulgere. M-am folosit de singura unealtă disponibilă, 
Elementalul. Nu l-am aruncat, pentru că nu eram 
antrenată să ţintesc din zbor. Mai degrabă l-am folosit ca 
pe un scut. Nu ştiam dacă avea să blocheze luminile ce 
veneau spre mine, dar am aflat asta destul de rapid. 

Asta făcea. Luminile ricoşau din el. Un jet albastru 
reflectat dobori un călăreț de pe armăsarul lui. O lumină 
violetă îl lovi direct în piept pe unul dintre Coloşii rămaşi, 
făcându-l să se lase în genunchi şi să cadă cu faţa la 
pământ, forţa impactului făcând o groapă adâncă de trei 
metri în pământ şi zdrobind un călăreț şi armăsarul de sub 
el. 

Nu ştiam decât că voiam să plec naibii de acolo. Dar ca 
să fac asta, trebuia să găsesc porţile. Şi nu aveam nicio 
idee unde erau. 

Zburând, am privit în faţa mea şi mi-am văzut propria 
moarte năpustindu-se spre mine. Erau şase unul lângă 


183 


altul. Toţi masculi uriaşi purtând zale. Călăreau armăsari 
care în lăţime erau cât mine în înălţime şi toţi aveau săbiile 
ridicate în mâini. Dar nu au aşteptat să fie suficient de 
aproape ca să mă lovească, ci le-au coborât într-o mişcare 
de retezare şi din fiecare dintre ele au ieşit fulgere de 
lumină albă. Am strâns Elementalul aşa cum o văzusem 
făcând pe femela moartă. În capul meu ştiam ce voiam ca 
el să facă, dar nu aveam nicio idee despre cum să o fac să 
se întâmple. 

Am lansat Elementalul cu toată forţa mea, dar nu l-am 
aruncat direct spre fulgerele de lumină. L-am aruncat la 
dreapta lor cu tot efectul de rotire pe care eram capabilă 
să îl imprim. Suliţa s-a întors spre stânga, a prins viteză şi 
a traversat cerul. A lovit primul fulger alb, apoi pe al 
doilea, pe al treilea şi pe ultimele trei. Le-a făcut să 
ricoşeze şi să o ia înapoi, ca o minge aruncată într-un 
perete. 

Când fulgerele respinse au lovit zidul de călăreţi şi 
armăsarii lor, s-a auzit cea mai puternică explozie de până 
atunci de pe câmpul de bătălie, chiar mai puternică decât 
căderea primului Colos. Harry Doi şi cu mine am fost daţi 
peste cap şi loviți de val după val de unde de şoc. Când 
fumul şi focul au dispărut, călăreţii şi armăsarii lor imenşi 
dispăruseră. Nu m-am bucurat prea mult de victoria mea 
imprevizibilă. M-am îndreptat la timp şi am prins 
Elementalul în mâna cu mănuşă, când acesta şi-a încheiat 
rotația şi a revenit la mine. 

Privind pământul, le-am văzut într-o vale la kilometri 
depărtare, parţial ascunse de o mare de ceaţă. Dar pentru 
mine erau inconfundabile: porţile roşii. Am intrat în picaj. 
Trebuia să o fac. Întrucât un nou pericol apăruse din cer. 
Exact în spatele meu se afla o creatură pe care puteam să 
o descriu doar ca pe un Jabbit cu aripi. Şi, dacă era posibil, 
creatura cea scârboasă era şi mai înfricoşătoare decât 
echivalentul său terestru. Mai mult, oricât de rapid puteam 
eu să zbor, Jabbitul înaripat zbura şi mai repede. 

Am privit Elementalul, ştiind că nu puteam să-l arunc 
aşa cum o făcuse femela acoperită cu zale. Dar ea spusese 


184 


că, atunci când nu aveam prieteni, avea să fie acolo pentru 
mine. Ei bine, se spune că prietenii ştiu să asculte. Am 
privit Jabbitul. Acum ori niciodată, mi-am spus. 

M-am învârtit în aer, m-am întors cu faţa spre Jabbit şi 
am aruncat Elementalul. În mintea mea, avea să zboare 
drept spre ţintă. 

Jabbitul a explodat şi Elementalul a urmat o traiectorie 
graţioasă înapoi spre mâna mea înmănuşată. Am aterizat, 
l-am lăsat jos pe Harry Doi şi am fugit cu toată forţa spre 
porţi. Îmi ajunsese trecutul... De îndată ce am depăşit 
porţile, totul a devenit negru. 

Ştiam unde eram. Puteam să simt iarba în jurul meu. Am 
auzit schelălăielile lui Harry Doi, impactul celor patru labe 
pe pământul de lângă mine. O parte din mine dorea să 
rămână întinsă acolo, cu ochii închişi, pentru tot restul 
sesiunilor mele. Dar m-am ridicat încet şi mi-am deschis 
ochii. Hornurile se vedeau în depărtare. Am privit cerul. 
Timpul nu trecuse aproape deloc. Era în continuare 
lumină, deşi mai întunecată cu fiecare fărâmă. Singurele 
lucruri care îmi arătau că nu îmi imaginasem cele 
întâmplate erau mănuşa de pe mână şi Elementalul strâns 
în ea. 

Şi umflătura din buzunarul de la manta, unde era Piatra 
Viperei. 

M-am ridicat şi am strâns mai tare Elementalul. Ce 
aveam să fac cu lucrul acela? Era la fel de înalt ca mine. 
Nu-l puteam căra prin Wormwood. Nici să-l ascund nu 
puteam. 

Şi, de parcă mi-ar fi citi gândurile, acesta s-a micşorat 
de îndată până la mărimea unui băț cu cerneală. M-am 
holbat la el, uimită. Şi totuşi, începeam să mă obişnuiesc 
cu lucrurile inexplicabile care păreau să se înmulțească. 

Mi-a trecut prin minte că nu mă mai întorsesem la Eon, 
deşi zisese că asta făceau călătorii în timp. Dar, după cum 
spusese, nu trebuia nici să fiu văzută, auzită sau rănită în 
timp ce călătoream prin timp. Mi-am privit arsura de pe 
braţ. Ei bine, fusesem văzută, auzită, rănită şi aproape 
ucisă. Mi-am atins arsura şi durerea mi-a ţâşnit de-a lungul 


185 


braţului. 

— Hei, Eon, am strigat eu în aer. Trebuie să regândeşti 
regulile timpului. Cam scârţâie. 

Am scos Piatra, am fluturat-o pe deasupra rănii şi m-am 
gândit la lucruri bune. Durerea a mai cedat, dar rana nu s- 
a vindecat în totalitate. Am oftat resemnată şi am băgat 
Piatra la loc. 

— Normal, mi-am spus. Cred că este o arsură din trecut 
şi Piatra nu o poate vindeca. Mulţumesc, Eon. 

Am pornit gândindu-mă la atâtea lucruri, că într-un final 
n-am mai putut gândi deloc. Îmi părea că în orice moment 
capul avea să îmi explodeze. 

La naiba, Vega! Mama naibii! 


186 


VIGINII QUATIUOUR 


Secrete 


Mi-am petrecut următoarele câteva nopţi exersându-mi 
zborul cu Destin şi aruncarea Elementalului. În timpul 
luminilor, am ascuns Piatra Viperei şi Elementalul sub 
câteva scânduri din bârlogul meu. Destin îmi rămânea 
mereu la brâu. Nici nu-mi trecea prin minte să îl scot 
pentru că nu ştiam niciodată când trebuia să mă înalţ spre 
cer ca să îmi salvez pielea. 

Următoarea lumină, pe când mă duceam pe cărarea din 
pădure spre Hornuri, am dat nas în nas cu Non şi cu 
platoşa lui de fier. Am privit în spatele lui şi acolo se afla 
Nida, care nu mai păzea Valhallul. Prizonierii fuseseră 
eliberaţi şi apoi obligaţi să ajute la construirea Zidului. Dar 
Nida avea shuckul în spatele lui şi marea bestie mârâia şi 
scrâşnea din fălcile sale imense. 

Harry Doi a început şi el să scrâşnească din fălci şi să 
mârâie. Câinele meu devenise surprinzător de rapid de 
când îl adoptasem. Avea pieptul, gâtul şi picioarele groase 
şi puternice. I-am pus o mână în faţă şi Harry Doi s-a lăsat 
imediat jos şi a tăcut. 

Non şi Nida la un loc erau suficient de răi. Dar lângă 
Nida era Cletus Loon, cu morta lui şi cu un rânjet 
răuvoitor. 

Non şi-a întins mâna. 

— Pergamentul de trecere. 

I l-am dat. L-a privit şi apoi mi l-a înapoiat. Aplecându- 
se, mi-a zis: 

— Ce faci, femelă? 

— Mă duc la copacul meu să-mi mănânc prima masă, i- 
am răspuns, ridicându-mi cutia de tablă. Ai vrea să vezi? 

N-ar fi trebuit să fac această ofertă pentru că el mi-a 


187 


luat cutia şi a deschis-o. 

— Ai nişte lucruri bune aici, a zis el. i 

A scos un ou fiert, l-a băgat în gură şi l-a înghiţit. In 
următorul moment, era la pământ ţinându-se de burtă, 
pentru că acela era locul în care îl lovisem. 

Non mi-a apucat braţul ca să mă ţină. 

— Nu îngăduim aşa ceva. 

— Tocmai mi-a furat mâncarea, am strigat eu. 

Cletus s-a ridicat în picioare, părând să-şi îndrepte 
morta spre mine. Dar Nida l-a lovit peste cap şi l-a trimis 
din nou la pământ. Nida nu spunea niciodată prea multe, 
dar când te lovea, o simţeai din plin. Întins la pământ, 
Cletus a gemut de durere şi s-a apucat de cap. 

— De ce-ai făcut asta? 

— Calmează-te, Loon, l-a sfătuit Non. Sau va pune 
shuckul pe tine şi atunci o să te rogi să te lovească în cap, 
pentru că shuckul nu loveşte, te muşcă. 

Cletus s-a ridicat, ruşinat şi cu obrajii roşii. Nu-mi părea 
rău pentru el. Nu-mi păsa de Cletus. Am răbufnit: 

— O să vin să-ţi iau oul din porţia de mâncare de la 
Loons. _ 

— Pe naiba o s-o faci, a răspuns el. Îl testam doar, ca să 
văd dacă nu era ceva interzis în el. 

Mi-am scos cuţitaşul şi am zâmbit răutăcios. 

— Atunci, vrei să verific şi eu burta ta, ca să ne 
asigurăm? 

Cletus a sărit în spate, s-a împiedicat şi a căzut în cap. 
Non s-a cutremurat de râs, iar shuckul a început să 
mormăie la acest zgomot neaşteptat, însă Nida l-a ţinut în 
lanţ. Mi-am apucat cutia din locul unde o scăpase Cletus. 

Non m-a prins de braţ şi s-a aplecat spre mine. 

— O lovitură norocoasă nu înseamnă nimic, femelă, mi-a 
şoptit el în ureche. 

Am privit urma pe care i-o făcusem în platoşă, dar n-am 
spus nimic. A continuat: 

— Krone mi-a spus cum stau lucrurile. Tu şi Morrigone. 
Nu va fi mereu aici ca să te protejeze. 

Mi-am eliberat mâna. În jurul brâului îl simţeam pe 


188 


Destin fierbinte ca focul. 

— N-am avut nevoie de ea ca să fac asta, nu? i-am 
răspuns eu, arătând spre urma din platoşă. 

Înainte să mai poată spune ceva, am pornit pe drumul 
meu. Nu-mi plăcea să fiu oprită de Wugi cu morte. Nu-mi 
plăcea să fiu tratată cu forţa şi să-mi fie mâncată 
mâncarea. Nu-mi plăcea că ticălosul de Non mă ameninţa. 
Dar se părea că aşa avea să fie Wormwoodul de atunci 
înainte. 

Am ajuns la copac, am cercetat cu atenţie ca să văd dacă 
nu mă priveşte cineva, l-am ridicat pe Harry Doi, am sărit 
puternic şi am aterizat pe scânduri. _ 

Ne-am aşezat şi ne-am împărţit masa. Impărţeam şi 
recolta firavă din mica grădină pe care o tineam lângă 
copac. Nu creşteam prea multe. Câteva legume, câteva 
frunze de salată verde, puţin busuioc, pătrunjel şi urechea 
vrăjitoarei, care dă căldură oricărei mâncări. Dar mă 
întreţineam şi trăiam de capul meu. 

Totuşi, eram îngrijorată de faptul că nemernicul de 
Krone mă dorea în mod atât de evident în Valhall. Trebuia 
să nu fiu descoperită, pentru că intenţionam să continui să 
exersez cu Destin şi cu Elementalul. In fiecare noapte 
studiasem harta Quagului de pe piele. O ştiam pe de rost. 
Desigur, trebuia să ţin Piatra Viperei şi Elementalul 
ascunse. Aveam noroc că Piatra arăta ca una oarecare. lar 
Elementalul micşorat era cât un băț de cerneală. Destin 
era un lanţ. Dacă nu mă vedeau zburând cu el, n-aveau 
cum să mă arunce în închisoare pentru asta. 

Atunci am ţâşnit în picioare. 

Cartea. Cartea lui Quentin despre Quag. Trebuia s-o 
studiez la fel de atent cum studiasem harta. Avea să-mi 
ofere informaţii valoroase despre creaturile de acolo, 
informaţii de care aveam nevoie ca să supraviețuiesc. Nu 
puteam să cred că o neglijasem atâta vreme. Trebuia să 
rectific asta cât de rapid posibil. Fără carte, nu puteam 
scăpa din locul acela. Şi din locul acela, mi-am promis 
atunci, chiar aveam să scap. 

În acea noapte, după ce am terminat lucrul, m-am 


189 


furişat din bârlogul meu, lăsându-l pe Harry Doi să 
doarmă, am intrat în pădure, m-am uitat ca să mă asigur 
că nu era niciun Wug în jur, am început să alerg şi am sărit 
în aer. Am prins un curent de aer şi m-am înălţat, briza îmi 
trecea prin păr şi de-a lungul corpului. Simţeam că mă 
curăţă, de parcă aş fi făcut o baie lungă sub ţevi. 

Am ajuns la proprietatea familiei Delphia în timp record 
şi m-am lăsat la pământ cu un sunet uşor. Creta cu care 
lucrase Duf nu mai era, fiind luată să muncească la Zid. 
Nici ogarul whist nu mai era de văzut. Tânărul slep era în 
continuare dresat pentru un loc în atelajul lui Thansius. Şi 
adarul era acolo, adormit, cu piciorul în continuare legat 
de ţăruşul înfipt în pământ. Dar corzile vocale şi 
capacităţile lingvistice, eram convinsă, îi erau mult mai 
antrenate faţă de ultima mea vizită. 

In întuneric şi cu foarte puţin Noc care să mă ghideze, 
mi-am dat seama dintr-odată că aveam o problemă. Nu îmi 
puteam aminti unde îngropasem cartea. Am trecut pe 
lângă fiecare pin, cercetând pământul de sub el în 
căutarea grămăjoarei de ace pe care o pusesem peste 
groapa făcută. Desigur, după atâta vreme, grămada fusese 
suflată de vânt sau luată de creaturi pentru a-şi construi 
cuiburile. Tocmai mă boscorodeam pentru că fusesem atât 
de neatentă, când am auzit. Sau mai degrabă, l-am auzit. 

— Wo-wo-wotcha, Vega Jane. 

M-am întors încet şi l-am văzut pe Delph în spatele meu. 

— Bună, Delph, i-am răspuns. 

A venit mai aproape. Părea obosit, iar părul nu-i mai era 
alb, pentru că nu mai muncise la Moară, ci lung şi lăţos şi 
de un negru murdar. În mână ţinea cartea mea. 

M-am holbat la ea şi apoi la el, nehotărâtă dacă să-i spun 
că este a mea. 

— P-pot s-să v-vin şi eu, Ve-Vega Jane? 


190 


VIGINII QUINQUE 


Zidul minciunilor 


M-am holbat la Delph, ca trăsnită. 

S-a apropiat şi a ridicat cartea mai sus. 

— În Quag vreau să spun, a zis el cam tare. 

— Ştiu că în afurisitul de Quag, am răspuns eu cu 
agresivitate, găsindu-mi în final cuvintele. Şi nu trebuie să 
alertezi toţi Wugii din Wormwood în legătură cu asta. 
Unde ai găsit-o? 

— Cutie în groa-groapă fă-facută, mi-a spus el cu o voce 
mult mai joasă. 

— Cum ai ştiut despre asta? 

— Te-te-am privit, nu-nu-i aşa? 

— Ai citit-o? l-am întrebat şoptit. 

— N-nu toată. Dar nu spu-spune cum poate un Wu-Wug 
să treacă pri-prin el. 

S-a uitat la brâul meu. Mai degrabă, spre lanţul de la 
brâu. 

— Po-poţi zbura, a spus el. Da-datorită acelui lu-lucru? 

Am devenit imediat foarte nervoasă. 

— Pari foarte logic, Delph. Până acum te-ai prefăcut? 
Pentru că, dacă asta ai făcut, eşti cel mai mare, cel mai 
afurisit ticălos pe care l-am întâlnit vreodată. 

S-a retras un pas, faţa trădându-i sentimentele rănite. 

— Po-pot vorbi, Vega Jane, atunci când vreau. Dar lu- 
lucrurile devin co-confuze aici. 

Şi-a atins capul şi s-a aşezat pe o buturugă privindu-mă, 
demn de milă, cu cartea atârnându-i în mână. Furia mi s-a 
domolit în timp ce îi priveam chipul rănit. 

— Unde ai gă-găsit-o? 

— Am găsit-o în bordeiul lui Quentin Herms. El este cel 
care a făcut-o. 


191 


— Deci a tre-trecut prin Qu-Quag? 

— Bănuiesc. 

— Deci E-Ex-, E-Ex... 

Ne-am privit o fărâmă, dar nu am spus nimic. 

Mi-a întins cartea. 

— Ia-ia-o, a spus el, iar eu am luat-o. Nu există ha-hartă 
a Qu-Quagului, a observat apoi. 

— Am eu una, i-am răspuns. 

— Unde? 

— Într-un loc sigur. 

M-am aşezat lângă el pe pământ. Avea să fie cea mai 
bună oportunitate să-i adresez întrebarea cea mai 
arzătoare şi chiar asta intenţionam să fac. 

— Am avut o viziune. Ai vrea să auzi despre ea, Delph? 

— Vi-viziune? Cum, ca Mor-Morri... gone? 

— Poate chiar mai sigură ca asta. M-am întors în timp. 
Înţelegi? 

I-am văzut gura alcătuind cuvintele „înapoi în timp“. Dar 
faţa nu i s-a luminat de înţelegere. 

— C-cum, ca atunci când e-erai mi-mică? 

— Chiar înainte de asta. Dar când eram mică, am văzut 
pe cineva, Delph. Te-am văzut pe tine. 

A părut într-adevăr tulburat de mărturisire, faţa 
îngheţându-i de spaimă. 

— Ce naiba spui acolo? 

— Te-am văzut la casa lui Morrigone. 

Şi-a scuturat capul sălbatic. 

— N-nu am fost ni-niciodată a-acolo. 

— Te-am văzut fugind de la casa ei. Erai atât de speriat, 
Delph. 

Şi-a pus mâinile la urechi, acoperindu-le. 

— Nu-i adevărat, nu e. 

— Şi am văzut-o pe Morrigone. Şi ea era speriată. 

— Nu-i adevărat, exclamă Delph. 

— Şi cred că ştiu ce am văzut. 

— Nu... n-nu... nu, boci Delph. 

Mi-am pus mâna pe umărul lui tremurând. 

— Lumina roşie? ii minte ce mi-ai spus despre lumina 


192 


roşie? Ai văzut cumva părul lui Morrigone? Aceea era 
lumina roşie? 

Delph îşi legăna capul dintr-o parte în alta. Mi-era teamă 
să n-o ia la fugă. Dar mi-am jurat că, dacă o făcea, aveam 
să zbor după el. Aveam să-l fugăresc şi să-l fac să-mi spună 
adevărul. Trebuia să ştiu ce se întâmplase atunci. 

— Era acolo, nu-i aşa? Şi bunicul meu? Acasă la ea? 
Evenimentul lui? S-a întâmplat atunci şi acolo, nu-i aşa? L- 
am scuturat, strigând: Nu-i aşa, Delph? Nu-i aşa? 

— Acolo a fost, Vega Jane, a răspuns el. 

— Cu Morrigone? Şi bunicul meu? 

A dat din cap. 

— De ce erai acolo? De ce? Trebuie să îmi spui. L-am 
scuturat din nou. Spune-mi! 

Faţa îi era schimonosită de agonie. S-a făcut ghem, dar 
l-am obligat să se îndrepte. Înnebunisem. Trebuia să ştiu. 
Nu-mi păsa că-l răneam. Părea că întreaga mea viaţă 
fusese o minciună. Trebuia să ştiu măcar o parte a 
adevărului. Trebuia să ştiu chiar în acea fărâmă. 

— Spune-mi! 

— A-am mers să îi văd noul wh-whist pe care i-l dusese 
tata după ce îl dre-dresase. H-Harpie. Il iu-iubeam pe H- 
Harpie. 

— Şi apoi? 

— Am cre-crezut că-l a-aud pe Harpie înăuntru. M-m-am 
uitat pe fu-furiş. 

— Şi ai intrat? 

A dat din cap, cu faţa în continuare chircită de durere, 
cu ochii închişi. Îl tineam în continuare strâns de braţ. Îl 
îmboldeam să continue. 

— N-nu am văzut niciun Wug p-pe acolo. Nici pe Harpie. 

— Continuă, Delph. Continuă. 

— A-am auzit un zgomot. În continuare n-niciun Wug. 
Aşa că a-am urcat pe scări. Eram spe-speriat. 

— Aveai doar şase sesiuni, Delph. Şi eu aş fi fost 
speriată. 

Îmi păstram vocea joasă, încercând să-l forţez să rămână 
la fel de calm ca mine. 


193 


— M-m-am apropiat şi i-i-am au-auzit. Se ce-certau. 

Scosese, în sfârşit, cuvântul problematic pe gură. 

— Bunicul şi Morrigone? 

Nu a spus nimic. L-am scuturat. 

— Ei erau? 

— Nu-nu p-pot să f-fac asta, Ve... 

— Ei erau? am tunat eu, întorcându-i faţa până ajunse pe 
aceeaşi linie cu a mea. Priveşte-mă, Delph. Uită-te la mine, 
am urlat. 

Şi-a deschis ochii. 

— Erau Morrigone şi bunicul? am insistat. 

— Da, a spus el gâfâind, cu lacrimi curgându-i din ochi. 

— Vreun alt Wug? 

A scuturat din cap. 

— Excelent. Continuă, Delph. 

— Se ce-certau aşa, m-m-a speriat. Dar... poa-poate îi 
puteam a-ajuta, să îi calmez. A-aşa c-cum fă-făceam cu 
bestiile cu ta-tata. Să îi ca-calmez. 

— Şi eu m-aş fi gândit la fel, Delph. Să îi calmez. Să 
încerc să ajut. A început să hohotească şi m-am simţit 
vinovată pentru că îl făceam să îşi amintească lucrurile 
acelea, dar nu aveam o altă cale. Şi-a prins capul în mâini 
şi a început să plângă, dar l-am obligat din nou să mă 
privească în ochi. 

— Nu te poţi opri acum. Trebuie să îmi spui tot. Trebuie. 

— D-două uşi mai încolo. Nimic în spa-spatele primei. 

— Şi după a doua uşă? am spus eu, cu vocea fragilă ca 
nişte solzi de gheaţă. 

— Când am văzut... 

Vocea i s-a pierdut şi a început să scâncească. Credeam 
că îl voi pierde din nou. Dar de data aceasta nu am mai 
strigat. Nu l-am mai lovit. 

— Ai văzut ceva care te-a înfricoşat, nu-i aşa? 

A dat din cap îndurerat. 

— Erau u-unul cu fa-faţa la celălalt. 

— Era supărată pe el? Era furioasă? Încerca el să o 
calmeze? 

Răspunsul lui m-a uimit. 


194 


— Era i-invers, Ve-Vega Jane. M-Morrigone pă-părea 
speriată. Ea pă-rea să în-încerce să îl ca-calmeze pe el. 

M-am holbat la el neîncrezătoare. 

— Ce-i spunea? 

Delph a inspirat înfiorat, în timp ce întregul corp îi 
zvâcnea. Dacă n-aş fi ştiut mai bine, aş fi crezut că încerca 
să alunge vreo boală ce intrase în el. Când s-a oprit, în 
sfârşit, din convulsii, şi-a şters faţa de lacrimi şi s-a ridicat. 
M-a privit direct. Expresia lui era una clară. Nu mai era 
durere pe faţa lui. A 

— Să nu plece, a spus Delph simplu. Îl ruga să nu plece. 

— Şi el ce a spus? 

— Că trebuia să o facă. Trebuia să încerce. Pur şi simplu 
trebuia. Asta tot spunea. Atât de teribil. L-am auzit în 
visele mele... 

Vocea i s-a pierdut din nou. 

— Să plece? Unde să plece? am întrebat eu, mai aspru 
decât intenţionasem. 

Delph a coborât privirea spre mine, cu faţa atât de 
palidă, că arăta ca Nocul văzut de aproape. 

— N-a spus. Şi atunci s-a întâmplat. 

— Lumina roşie? 

Privirea de pe faţa lui era atât de temătoare, încât mi s-a 
făcut de îndată milă de el. 

— Era foc. Foc cum n-am mai văzut. Foc care părea... să 
fie viu. A... s-a aprins în jurul lui Virgil, ca un şarpe care îl 
înghiţise cu totul. Şi apoi... şi apoi a plutit în aer. Şi apoi... 
şi apoi... a dispărut. Fără să scoată un sunet. 

Delph s-a oprit, holbându-se undeva în faţă. 

— Niciun sunet, a adăugat el în şoaptă. 

Abia mai puteam respira. Ceea ce tocmai descrisese 
Delph era exact ce li se întâmplase părinţilor mei. Părinţii 
mei suferiseră Evenimente, exact în faţa mea. Le văzusem! 
Doar că nu ştiusem că despre asta era vorba. 

Trebuie să fi arătat complet lipsită de expresie, pentru 
că mi-am revenit doar când Delph m-a apucat de umăr şi 
m-a scuturat. 

— Vega Jane, eşti în regulă? 


195 


Tot nu puteam vorbi. 

— Vega Jane? a strigat el panicat. 

Mintea mi-a revenit la acea amintire. Puteam să văd 
focul  înghiţindu-i cu totul. Un Eveniment. Sfântă 
Clopotniță, fusesem martoră la Evenimentele lor. 

— Vega Jane? 

Delph m-a scuturat apoi atât de tare, că aproape m-a 
răsturnat. 

Într-un final, i-am dat atenţie. 

— Îmi pare rău, Delph. Ce s-a întâmplat apoi? l-am 
întrebat cu o voce răguşită, având în continuare imaginea 
teribilă a părinţilor mei în flăcări fixată pe retină. 

A făcut o pauză şi şi-a umezit buzele cu limba. 

— Şi apoi am fugit pentru că Morrigone m-a văzut. 

— Cum arăta? 

— De parcă m-ar fi omorât dacă m-ar fi putut prinde. Am 
fugit mai iute decât am făcut-o în toate sesiunile mele. Dar 
ea era şi mai iute. Era acolo, înainte ca eu să ajung la uşă, 
era acolo. Atunci s-a întâmplat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Lumina roşie. 

— Dar credeam că lumina roşie s-a întâmplat odată cu 
bunicul meu. Că erau flăcările. 

— Nu. Lumina roşie... lumina roşie mi s-a întâmplat mie, 
Vega Jane. 

M-am gândit la momentul din trecut când fusesem la 
casa lui Morrigone. După ce îl văzusem pe Delph fugind. 
Ea mă văzuse, îmi făcuse cu mâna şi apoi urmase o lumină 
albastră. 

L-am privit pe Delph. 

— Delph, eşti sigur că lumina nu era albastră? 

A scuturat din cap. 

— Era roşie, Vega Jane. Era roşie. Ca focul. 

— Şi ce s-a întâmplat după aceea? 

— M-am simţit ciudat. Dar tot fugeam. Şi fugeam. Şi... 
cam atât. Doar fugeam. 

S-a întors spre mine, părând epuizat de toate cele 
povestite. 


196 


— De ce m-ai întrebat dacă lumina nu era albastră? 

— Pentru că aceea a fost culoarea atunci când 
Morrigone mi-a făcut cu mâna. 

A părut aproape împietrit de vorbele mele. 

— Erai acolo? 

— Dar nu mi-am amintit niciodată, Delph. Amintirea a 
dispărut până în momentul în care am fost acolo din nou. 

— Dar eu de ce mi-am amintit doar fragmente? Până 
acum? 

— Diferența dintre albastru şi roşu, presupun, i-am zis 
eu, simţindu-mă la fel de epuizată pe cât arăta el. 

Amândoi arătam de parcă alergasem kilometri întregi. 

Dar mă şi gândeam la altceva. Când îi spusesem lui 
Morrigone că îi mai vizitasem casa o dată, devenise dintr- 
odată tensionată şi suspicioasă. Acum ştiam de ce. Crezuse 
că îmi aminteam că o văzusem cu ceva sesiuni în urmă, 
când fugise arătând ca o nebună şi mă lovise cu lumina 
albastră, ştergându-mi din minte cele văzute. 

Apoi m-a mai lovit ceva. M-am holbat la Delph cu toate 
puterile. 

În cele din urmă, m-a întrebat: 

— Ce este, Vega Jane? 

— Delph, nu te mai bâlbâi. 

A părut zdruncinat de această observaţie - gura i s-a 
deschis şi apoi un zâmbet i-a înflorit încet pe faţă. 

— Ai dreptate. 

A zâmbit şi mai larg. 

— Dar de ce? l-am întrebat. 

— Cuvintele nu mai sunt amestecate, Vega Jane. Şi-a 
atins apoi capul, zicând: Aici. 

I-am pus o mână pe braţ. 

— Ţi s-a ridicat o piatră de pe suflet, Delph. Nu cred că 
te vei mai bâlbâi vreodată. Şi îmi pare atât de rău că te-am 
supus la aşa ceva... Atât de rău, Delph, pentru că eşti 
prietenul meu. Singurul. N 

S-a uitat la mine şi apoi la cer. In lumina Nocului, arăta 
din nou foarte tânăr, fugind împreună cu mine prin 
pădure, cu nicio grijă pe suflet. Şi, la fel, era cu mine. Nu 


197 


îmi imaginasem că aveam să mai simt asta. Deşi nu eram 
bătrâni, eram bătrâni din cauza tuturor suferințelor pe 
care le purtam. 

M-a privit şi privirea de pe faţa lui m-a făcut să vreau să 
plâng. Mi-a atins mâna. 

— Şi tu eşti prietena mea. Şi te prefer înaintea oricărui 
alt Wug. 

— Mă bucur că am trecut peste asta împreună, Delph. 

M-am oprit şi m-am hotărât să o spun. 

— Părinţii mei au suferit Evenimente. I-am văzut. Nu 
mai sunt la Îngrijire. Nu mai sunt. 

M-a privit îngrozit. 

— Ce? 

Lacrimile mi se prelingeau pe obraz în timp ce 
continuam: 

— Focul i-a înghiţit. Exact aşa cum ai descris, Delph. Nu 
aveam nicio idee despre ce li s-a întâmplat, dar acum ştiu. 

— Îmi pare rău că a trebuit să vezi asta, Vega Jane. 

— Îmi pare rău că a trebuit să vezi ce am văzut eu. 

Am privit spre cartea pe care o citeam în continuare. 

— Cum rămâne cu Externii? Apar în carte? am întrebat. 

S-a uitat la mine şi a scuturat din cap. 

— Externi? O tâmpenie. 

Mi-am ridicat sprâncenele. Eram de acord cu el, dar 
văzusem multe lucruri pe care el nu le văzuse. 

— De ce? 

— Dacă ar exista Externi pe undeva, ce aşteaptă ei 
atunci? Ca noi, Wugii, să construim acest afurisit de Zid şi 
să fie nevoiţi să treacă peste el? E o nebunie. 

— Dar tu ajuţi la construirea Zidului, am observat eu. 

— Şi ce altceva să fac? a spus el neajutorat. Probabil că 
m-ar arunca în Valhall dacă n-aş face-o. 

— De aceea a trebuit să pună o recompensă pe capul lui 
Quentin, am zis eu. 

De fapt, răspunsul tocmai îmi venise în minte. 

— De ce? a întrebat Delph. Ce vrei să spui? 

— Nu puteau spune pur şi simplu că suferise un 
Eveniment sau că îl omorâse un garm. Pentru că asta nu ar 


198 


fi oferit premisele anunţării existenţei Externilor. 

Delph a prins de îndată gândul meu. 

— Şi apoi, construirea Zidului. Pentru că una a dus la 
cealaltă. 

— Exact, am zis eu, impresionată de logica lui. 

Dispăruse acel Delph bâlbâit cu inima mare. Acum era 
mare şi la minte, şi la trup. Şi eram sigură că avea să aibă 
nevoie de amândouă. Ca să supravieţuiască. 

Ceea ce eram pe punctul să spun avea să îi sune lui 
Delph ca un gând spontan, dar cred că o parte din mine se 
gândise la acest lucru încă de când John mă părăsise. 

— Delph, am spus eu încet. 

— Ce? 

— M-ai întrebat dacă ai putea să vii cu mine în Quag. 

Şi-a menţinut privirea asupra mea. 

— Da. Aşa am făcut. 

— Dar de ce ai vrea să pleci din Wormwood? Doar locul 
acesta l-ai cunoscut până acum. 

A pufnit. 

— Şi ce este aici, de fapt, Vega Jane? Peste patruzeci de 
sesiuni, ce va fi diferit aici? Şi cine spune că nu se află 
nimic acolo, dincolo de Quag? Dacă nu a fost niciun Wug 
acolo, de unde ştiu ei că nu mai există şi altceva? Spune- 
mi. Şi acum mai înalţă şi nenorocitul acesta de Zid? La 
naiba! 

Eram atât de mândră de Delph în acea fărâmă, că-mi 
venea să-l iau în braţe. 

— Nu cred că Zidul este construit ca să îi ţină pe Externi 
afară, Delph. Cred că este construit... 

— Să ne ţină pe noi înăuntru, mi-a terminat el gândul. 

— Consiliul ne-a minţit. Krone, Morrigone, chiar şi 
Thansius, am spus eu încet. 

A dat din cap absent. 

— Voi traversa Quagul cu tine, Vega Jane. Pe mormântul 
mamei, voi merge cu tine. 

— În regulă, am zis. Dacă vrem într-adevăr să facem 
asta, trebuie să avem un plan. 

M-a privit. 


199 


— Ce fel de plan? 

L-am atins pe Destin, aflat la brâul meu. 

— Pentru început, va trebui să înveţi şi tu să zbori. 

A părut îngrozit. 

— Să zbor? Unde, acolo sus? a zis el, arătând spre cer. 

— Ei bine, cam ăsta e scopul zborului, Delph. 

Şi-a ridicat mâinile mari ca să protesteze. 

— Eu niciodată. Nu aş putea, Vega Jane. Sunt prea 
mare. 

M-am ridicat, i-am făcut semn şi lui să se ridice şi apoi 
m-am întors cu spatele la el. 

— la-mă în braţe. 

— Ce? 

Faţa i s-a înroşit. 

— Ia-mă în braţe, Delph. Şi ţine-te bine. 

— La naiba! a exclamat el, în timp ce braţele i se 
strângeau în jurul meu. 

De atât de aproape, era surprinzător cât de mare era cu 
adevărat, deşi îl cunoscusem toată viaţa mea. 

— Mai strâns, Delph, doar nu vrei să cazi. 

M-a strâns atât de tare de mijloc, că abia mai puteam să 
respir. 

— Nu chiar atât de strâns! am strigat eu la el. 

M-a strâns apoi mai uşor. 

— Acum o să sărim împreună, după ce numărăm până la 
trei. Unu... doi... trei. 

Am sărit în acelaşi timp, direct în sus. Am luat-o spre 
cer. Simţeam că Delph mă strânge tot mai tare. M-am 
mişcat încet înainte, astfel că el se afla acum pe spatele 
meu. Am înaintat cam treizeci de metri în sus. Vântul sufla 
peste noi. 

— La naiba! a exclamat Delph din nou. 

Mi-am întors capul spre el şi am văzut că avea ochii 
închişi. 

— Delph, deschide-ţi ochii. Priveliştea este uimitoare de 
aici. 

Şi-a deschis ochii şi a privit în faţa noastră. Şi-a mai 
uşurat strânsoarea şi i-am simţit trupul, ţeapăn ca o 


200 


scândură înainte, devenind mai relaxat. 

— Este frumos, a spus el cu o voce uimită. 

— Da, este. Dar nu te uita încă în jos. E nevoie de puţină 
obişnuinţă şi... 

Asta a fost o greşeală. De îndată ce am spus „nu te uita 
în jos“, desigur că Delph a privit drept în jos. Strânsoarea 
din jurul taliei mele a devenit de fier, corpul i s-a tensionat, 
iar eu am tipat şi am început să ne rostogolim. Asta ne-a 
făcut să intrăm în picaj. Ne îndreptam spre pământ mult 
mai rapid decât o făcusem eu singură vreodată, dar mi-am 
dat seama apoi că nu mai zburasem niciodată cu un Wug 
de o sută douăzeci de kilograme în spate. 

Ne pierdusem complet controlul. Delph a început să 
strige. Am strigat şi eu. Eram la câţiva metri de pământ 
când am dus mâna în spate şi l-am pălmuit pe Delph. A 
încetat imediat să se mai agite. Mi-am recăpătat controlul, 
am virat în sus şi apoi din nou în jos, într-o cădere 
controlată de data aceasta, şi am aterizat, nu uşor, dar am 
aterizat. În timp ce eram întinşi la pământ, l-am privit. 

— Era să ne omori, i-am spus înfierbântată. 

Apoi furia mi-a dispărut când mi-am amintit cum fusese 
primul meu zbor. Şi cel puţin eu eram cea care controla. El 
era doar pasager. M-am ridicat şi l-am ajutat şi pe el. 

— A fost vina mea, Delph. Va fi mai bine data viitoare. 

M-a privit de parcă îl rugasem să devină prietenul cel 
mai bun al lui Cletus Loon. 

— Data viitoare? a întrebat el, nevenindu-i să creadă. N- 
o să mai fie o dată viitoare, Vega Jane. 

— Vrei să trecem prin Quag? 

A bolborosit ceva, dar nu a spus nimic. 

— Pentru că, dacă putem zbura peste părţi ale sale sau 
peste întregul Quag, nu va trebui să ne facem griji în 
legătură cu ce este acolo. 

M-am holbat la Delph, aşteptând un răspuns şi bătând 
cu cizma în pământ. 

Delph a clipit, gândindu-se la ce i-am zis. 

— Să mai încercăm o dată, atunci, Vega Jane. La naiba! 


201 


VIGINII SEX 


Antrenamentul 


În următoarele două nopţi, ne-am exersat zborul. Ei 
bine, eu am exersat, în timp ce Delph se ţinea din răsputeri 
de mine. În cele din urmă, mi l-am scos pe Destin şi i l-am 
dat. S-a întors să fugă ca un Wug înfricoşat din faţa unui 
amaroc. 

— Trebuie să încerci, Delph, i-am zis. 

S-a întors. 

— De ce? Tu ştii să zbori cu el. Eu trebuie doar să mă 
tin. 

— Nu ştim ce se poate întâmpla. Este important să ştii şi 
tu să-l controlezi. 

Nu a părut să mă creadă, până ce am zis: 

— Trebuie, Delph, dacă vrei să vii cu mine. 

Mi l-a luat uşor pe Destin. Descolăcisem lanţul, aşa că 
acum era mai lung. Delph era mai lat la brâu decât mine. 
L-am ajutat să şi-l pună şi am închis cârligul metalic pe 
care îl făcusem chiar eu şi îl adăugasem la lanţ. 

A rămas pe loc. 

— Şi acum? m-a întrebat el. 

— Acum ce? am zis uimită. Delph, de câtă vreme zbori 
cu mine? Eu ce fac? 

— Fie fugi şi decolezi, fie sari pur şi simplu, a răspuns el 
prompt. 

— Şi nu crezi că asta ar trebui să faci şi tu? 

— Să fug sau să sar? m-a testat el. 

Masculii. Trebuie să îi duci la apă şi apoi să le arăţi cum 
să o soarbă. 

— Nu-mi pasă. Alege tu. 

— Şi odată ce ajung sus, ce fac? 

— Ţi-am arătat, Delph. Ştii cum să cârmeşti. Ştii cum să 


202 


aterizezi. Fă exact cum am făcut eu. 

S-a dat în spate, şi-a luat avânt şi a sărit. A zburat drept 
şi rapid. Direct într-un tufiş mare. Am fugit şi l-am ajutat 
să se ridice. Tuşea şi faţa îi era zgâriată de frunzele 
ţepoase. 

— Nu pot s-o fac, Vega Jane. Nu sunt bun deloc. 
Picioarele îmi aparţin pământului. 

— Ba da, poţi să o faci, am spus cu fermitate. Acum, 
când fugi şi sari, îndreaptă-ţi capul şi umerii în sus. Aşa nu 
vei mai lovi din nou tufişul. Ca să întorci, du orice umăr în 
direcţia în care vrei să mergi. Ca să te înalţi şi mai mult, 
ridică-ţi capul mai sus. Ca să cobori, cobori capul şi umerii. 
Iar înainte să aterizezi, lasă-ţi picioarele jos şi vei ateriza 
drept. 

— O să-mi zdrobesc capul. 

— Este posibil, am recunoscut. Dar, dacă o faci, te repar 
eu şi poţi încerca din nou. 

M-a privit neîncrezător. 

— Nu poţi să repari un cap zdrobit. 

Am scos Piatra Viperei din buzunarul de la manta şi am 
fluturat-o de-a lungul feţei lui, gândindu-mă la lucruri 
bune. Zgârieturile de acolo au dispărut pe loc. S-a dat în 
spate, arătând înfricoşat. 

— Ce-i asta? a exclamat el. 

— Vindecă, Delph. Zgârieturi şi capete zdrobite. Cam 
orice. 

— Poate face aşa ceva? 

— Da, poate, i-am răspuns, deşi nu avusesem efectiv o 
experienţă cu capete zdrobite. 

La a patra încercare, Delph s-a înălţat în aer, a zburat 
cam un sfert de milă, a făcut un viraj lung, deşi cam 
dezechilibrat, s-a întors spre mine şi a aterizat. In picioare. 
Era aşa de încântat de succesul lui, că m-a ridicat şi m-a 
învârtit, totul atât de rapid, încât am crezut că o să mi se 
facă rău. 

— Am reuşit, Vega Jane. Sunt ca o pasăre, zău că sunt. 

— O pasăre foarte mare, am răspuns. Şi lasă-mă jos 
înainte să vomit pe tine. 


203 


Apoi m-am hotărât să îi arăt lui Delph Elementalul. Când 
am scos întâia oară mica suliță din buzunarul de la manta, 
purtând mănuşa, n-a fost foarte impresionat. Şi, având în 
vedere că avea doar şapte centimetri, nu puteam să îl 
învinuiesc. Dar când m-am concentrat şi i-am ordonat 
Flementalului în sinea mea să revină la mărimea sa 
normală, mi-a crescut în mâna înmănuşată la lungimea 
corespunzătoare şi a revenit la uimitoarea sa culoare 
aurie. 

— Cum mama naibii face asta, Vega Jane? a întrebat 
Delph. 

— Nu contează cum o face, Delph, am zis. Este 
important doar că o face atunci când am eu nevoie. 

S-a întins să-l apuce, dar i-am oprit mâna. 

— Doar cu asta, Delph, am spus eu, ridicând mănuşa. 

— Dacă o atingi fără mănuşă, ce se întâmplă? m-a 
întrebat el. 

— Niciunul dintre noi nu vrea să afle, nu-i aşa? 

Şi-a pus mănuşa şi a ridicat Elementalul. Am privit spre 
un copac aflat cam la zece metri distanţă. 

— Gândeşte în mintea ta că vrei ca Elementalul să 
lovească acel copac. Apoi aruncă-l încolo, ca o suliță. 

Delph a părut neîncrezător, făcând o grimasă - ceea ce a 
fost uşor comic, dar eu mi-am ascuns zâmbetul -, apoi a 
ţintit şi i-a dat drumul. 

Elementalul a zburat câţiva metri şi apoi s-a înfipt în 
pământ. Delph m-a privit zâmbind. 

— Ei, pe dracu. Doar atâta face? La naiba! 

I-am luat mănuşa, am ridicat Elementalul, m-am gândit 
ce voiam să fac, apoi l-am aruncat. Copacul s-a dezintegrat 
într-o clipă într-un fulger de lumină când sulița l-a lovit. 
Mi-am ridicat mâna cu mănuşa şi Elementalul a zburat 
înapoi în ea, ca şoimii de vânătoare pe care îi văzusem 
dresați de Duf. 

Delph se aruncase la pământ când Elementalul lovise 
copacul. Când a ridicat privirea, m-am uitat spre el cu ceea 
ce speram să fie o expresie suficient de ironică. 

— Nu, atâta face, Delph. La naiba! 


204 


În scurt timp, Delph putea să lovească aproape orice cu 
Elementalul. Nu ştiam dacă avea să fie necesar atunci 
când traversam Quagul, dar nu ştiam nici că nu avea să fie. 

Mai târziu în acea noapte, eu şi Delph stăteam la mine în 
bârlog în faţa focului slab, în timp ce Harry Doi moţăia la 
picioarele noastre. Hotărându-mă, m-am ridicat şi am zis: 

— Acum trebuie să vezi ceva. 

— Ce? 

Mi-am dat jos pantalonii. 

— Vega Jane! a exclamat el imediat, privind în altă parte 
cu faţa roşie ca zmeura. 

Am ignorat asta şi mi-am ridicat cămaşa zdrenţuită şi 
mânecile, expunându-mi burta şi braţele. 

— Uită-te, Delph. Uite. 

— La naiba, Vega Jane, a spus el cu vocea tremurată. Ai 
înnebunit sau ce? 

— Nu-i ceea ce crezi, Delph. Am lenjerie pe mine. Uite! 

Şi-a întors încet capul. Privirea i-a trecut de-a lungul 
picioarelor şi abdomenului meu, apoi pe deasupra braţelor. 
Rămăsese cu gura deschisă. 

— Ce numele lui Noc este asta, te întreb? 

— Este harta trecerii prin Quag. Quentin Herms mi-a 
lăsat-o. O avea pe un pergament. Dar mi-a fost teamă să îl 
păstrez, aşa că mi-am desenat-o pe piele. 

S-a tras mai aproape. 

— Trecerea prin Quag? 

— Şi am memorat-o în întregime, Delph. Dar trebuie să o 
faci şi tu. 

— Nu o să mă ho-holbez la-la... Wugi-tatea ta, s-a bâlbâit 
Delph, întorcându-se din nou. 

M-am încruntat. 

— Ei bine, va trebui să o faci, Delph. Dacă vrei să vii. 
Amândoi trebuie să ştim drumul, în caz că se întâmplă 
ceva. 

Am ridicat cartea Quagului. 

— Ştii foarte bine ce ne aşteaptă acolo. 

În următoarele treizeci de fărâme, Delph a studiat 
urmele de pe pielea mea, în timp ce eu îi explicam harta 


205 


Quagului. Aveam să fac asta cât de multe nopţi posibil, 
până când drumul avea să îi fie bine întipărit în minte. Pe 
măsură ce fărâmele treceau, ochii lui Delph începeau să se 
închidă. În curând a început să sforăie pe scaun. Mi-am 
lăsat în jos cămaşa şi mi-am tras pantalonii, apoi m-am 
aşezat pe celălalt scaun şi am început să răsfoiesc cartea 
despre Quag. 

Harry Doi scâncea la picioarele mele. L-am privit şi m- 
am gândit că poate visa urât. Nu eram sigură dacă şi câinii 
puteau visa, deşi nu vedeam vreun motiv să n-o poată face. 
Şi, oricum, Harry Doi era un câine special. 

Am întors încet pagină după pagină, reţinând cât de 
multă informaţie puteam. Quentin Herms fusese la fel de 
meticulos în documentarea Quagului pe cât fusesem eu în 
făurirea lucrurilor drăguţe de la Hornuri. Doar că lucrurile 
pe care le cercetase şi le recrease în acele pagini nu 
trebuiau luate în glumă. Pe aproape fiecare bucată de 
pergament exista ceva care te putea ucide. Precum o 
creatură care era compusă din trei corpuri uriaşe ataşate 
unul de altul. Şi, dacă reuşeai să le separi, cartea te 
avertiza că „nefericit va fi acel Wug care uită că 
distrugerea unei părţi a acelei creaturi nu înseamnă 
automat victoria”. 

Dar existau şi creaturi benefice, inclusiv ceva numit 
Hob, care te ajuta atâta vreme cât îi dădeai un mic cadou 
la fiecare lumină. Obraznic ticălos, m-am gândit eu, să-şi 
vândă ajutorul pe monede! 

În cele din urmă, am închis cartea şi m-am uitat în foc. 
Un buştean aprins mi-a atras atenţia. Coaja i se înroşise, 
devenind aproape transparentă din cauza muşcăturii 
flăcărilor. Bunicul şi părinţii mei - înghiţiţi în întregime de 
foc. 

Dar bunicul fusese cel care iniţiase flăcările. El dorise să 
plece. Morrigone îl implorase să rămână. Şi el plecase. Iar 
acum, şi părinţii mei plecaseră. Şi poate că şi ei o făcuseră 
pentru că doriseră să plece. 

Ceea ce însemna că aleseseră să ne părăsească. Nu, să 
mă părăsească pe mine. 


206 


Ei bine, eu nu puteam să izbucnesc în flăcări ca să 
părăsesc Wormwoodul, dar puteam traversa Quagul ca s-o 
fac. Fiindcă acum asta era obsesia mea principală: să plec 
din Wormwood şi să îmi găsesc bunicul şi părinţii. Pentru 
că nu erau morţi. Pur şi simplu nu mai erau în Wormwood. 
Ceea ce însemna că erau în altă parte. Ceea ce însemna că 
mai exista şi alt loc în afară de Wormwood. 

Acum, o altă emoție mă cuprinsese, aşa că m-am aşezat 
pe podeaua rece de piatră şi am făcut ceva ce nu mai 
făcusem niciodată. Am început să plâng. M-am legănat în 
faţă şi în spate. Mă durea peste tot. De parcă aş fi fost în 
întregime înghițită de foc. Pielea îmi părea arsă şi 
înnegrită. Abia puteam să respir, atât de tare plângeam. 
Era de parcă aş fi strâns multe lacrimi în toate sesiunile 
mele, pentru a le elibera atunci. 

M-am speriat când le-am simţit. Braţele mari strânse în 
jurul meu. Am deschis ochii şi Delph era aşezat lângă 
mine, ţinându-mă în braţe şi plângând împreună cu mine. 

Harry Doi se trezise şi el. Venise lângă noi şi îmi ridica 
mâna cu botul, încercând să mă facă să-l privesc. Probabil 
încercând să mă facă să mă simt mai bine. Dar este greu 
să te simţi mai bine când întreaga familie te-a părăsit. Şi 
încă din propria voinţă. 

— Este în regulă, Vega Jane, mi-a spus Delph la ureche, 
respiraţia lui caldă gâdilându-mi pielea. Este în regulă, a 
mormăit el din nou. 

I-am atins mâna ca să înţeleagă că l-am auzit. Dar nu 
avea să fie în regulă. Nimic nu avea să mai fie în regulă. 

Dar, indiferent ce avea să urmeze, aveam să plec din 
locul acela. Pentru că învăţasem că, oricâte lucruri existau 
în Wormwood, adevărul nu se număra printre ele. 

Şi de adevăr aveam nevoie. 

Nu îmi mai rămăsese altceva. 


207 


VIGINII SEPTUM 
Ultimul Duel 


Când am plecat spre Hornuri la următoarea lumină, era 
acolo. Pânza era întinsă de-a lungul Străzii Principale din 
Wormwood, legată cu cârlige metalice şi cu frânghii solide 
de fațadele a două clădiri aflate la piatra cubică. Pe ea 
scria: 


SALUTĂRI TUTUROR WUGMORŢILOR. URMĂTORUL 
DUEL VA AVEA LOC PESTE DOUĂ SĂPTĂMÂNI LA 
TEREN. PREMIUL CEL MARE: CINCI SUTE DE MONEDE. 
TOŢI MASCULII  WUGMORŢI ELIGIBILI ÎNTRE 
CINCISPREZECE ŞI DOUĂZECI ŞI PATRU DE SESIUNI 
TREBUIE SĂ PARTICIPE. 


Sub pânză era un anunţ care spunea că în noaptea aceea 
urma să aibă loc o întâlnire în piaţa satului, unde aveau să 
fie oferite mai multe informaţii, împreună cu un ordin ca 
toţi Wugmorţii să participe la întâlnire. 

Duelurile erau competiţii desfăşurate de două ori pe 
sesiune, în care masculii puternici înfruntau alţi masculi 
puternici pe un teren vast de la marginea Wormwoodului. 
Şi, deşi avea doar şaisprezece sesiuni, Delph câştigase 
deja trei dintre ele. 

Premiul în monede era spectaculos. De când ţineam eu 
minte, singurele premii pentru câştigarea Duelului 
fuseseră o figurină de metal a unui Wug mascul ţinând alt 
Wug deasupra capului şi un pumn de monede. 

Mă întrebam dacă Delph avea să câştige din nou. Avea 
cu siguranţă nevoie de cinci sute de monede. 

M-am holbat la pânză preţ de câteva momente. Am 
crezut că, din cauza lucrului la Zid, Duelul avea să se 
amâne. Masculii Wugi munceau şi aşa destul de mult fără 


208 


să trebuiască să se mai bată unii cu ceilalţi. Dar asta avea 
prea puţin de-a face cu mine. 

M-am îndreptat spre Hornuri, întârziind o fărâmă, dar 
nimeni nu mi-a spus nimic. M-am schimbat şi m-am dus la 
staţia mea de lucru ca să îmi încep sarcinile. M-am uitat 
după puţinii Wugi rămaşi la Hornuri. Puteam să simt în 
mormăieli, în privirile oţelite şi în faptul că unul dintre 
Dactili îşi încorda muşchii impresionanţi că auziseră 
despre Duel şi că îşi evaluau concurenţa. Eram singura 
femelă de acolo, aşa că niciunul dintre ei nu se uită la 
mine. 

Mai târziu, în vestiar, după ce lucrul fusese terminat, m- 
am schimbat în hainele mele obişnuite după ce masculii 
plecaseră. Mi-am ridicat cămaşa şi mi-am privit burta 
plată. Părţi din hartă se şterseseră atât de tare, încât 
fusesem nevoită să le desenez din nou, de mai multe ori. Şi 
fiindcă trebuise să o memoreze şi Delph, mă hotărâsem să 
copiez din nou harta pe un pergament. Mi-era ruşine ca el 
să se holbeze la abdomenul şi la picioarele mele goale. 
Uneori observam că atenţia i se concentra mai mult asupra 
pielii decât asupra hărţii de pe ea. 

Când am trecut pe lângă biroul lui Domitar, uşa s-a 
deschis şi el a ieşit din încăpere. Era o întâmplare 
norocoasă, pentru că îmi trecuse prin minte o întrebare şi 
mă gândeam că Domitar ar fi putut avea răspunsul la ea. 

— Morrigone mi-a spus că bunicul ei a fost în Consiliu 
împreună cu bunicul meu, am rostit eu. Nu ştiam că 
bunicul a fost în Consiliu. 

— A fost o perioadă tulbure în istoria noastră. 

— Tulbure. Doar nu cumva te referi la Bătălia Bestiilor, 
despre care ni s-a spus la Învăţare? Care a avut loc cu mult 
timp înainte de naşterea bunicului? 

Domitar şi-a căutat cu furie cuvintele. 

— Hai să nu dezgropăm morţii. Aşa este cel mai bine. 

— La naiba cu morţii, Domitar! Eu vreau adevărul. 

S-a întors şi a intrat din nou în biroul lui, ca un iepure în 
vizuină. Sau ca un şobolan pe ţeavă. 

Mai târziu în noaptea aceea, cu Harry Doi lângă mine, 


209 


m-am deplasat spre centrul satului şi m-am alăturat 
mulţimii masive de acolo. O platformă de lemn fusese deja 
construită, cu scări din scânduri neprelucrate ce urcau 
până la ea. Nu am fost surprinsă să văd că Bogle şi trăsura 
erau deja acolo. Şi nu am fost surprinsă să îi văd pe 
Thansius şi pe Morrigone deja aşezaţi pe platformă. Dar 
am fost de-a dreptul consternată să îl văd pe John aşezat 
lângă ei. Şi purta tunica neagră a Consiliului! 

— Este John, mi-a şoptit cineva la ureche. 

M-am întors şi l-am văzut pe Delph. 

„Într-adevăr, este John, am gândit eu. Şi, într-adevăr, nu 
este.“ 

Aproape toţi Wugii erau acolo. Roman Picus şi amicii lui 
Carabinieri - Cletus, Non şi Ran Digby stăteau într-o 
comică poziţie de drepţi, cu cuţitele şi cu mortele lor lungi 
şi scurte la vedere. Eram recunoscătoare că nu mă aflam 
pe direcţia vântului dinspre Digby. Duhoarea acelui individ 
m-ar fi făcut să vomit. Ca femelă, mă gândisem să ratez 
acea întâlnire, dar fusesem prea curioasă ca să mă pot 
abţine. 

Singurul Wug care lipsea era Jurik Krone. Am cercetat 
rândul cu membrii Consiliului aşezaţi în partea din faţă a 
platformei, dar nu era acolo. Nu-i stătea în fire să rateze 
un eveniment public pentru care să se poată ferchezui. Mă 
întrebam când avea să încerce să-i ia locul lui Thansius la 
conducerea Consiliului. Mă gândeam, de asemenea, ce 
credeau ceilalţi membri mult mai în vârstă ai Consiliului 
despre prezenţa lui John acolo, în timp ce ei erau obligaţi 
să stea jos cu Wugii obişnuiţi. Julius Domitar era şi el 
acolo, cu Dis Fidus atârnând pe lângă el. Ezekiel ocupa un 
colţ solitar al pieţei, strălucitor în tunica sa albă. Rezidenţii 
de la L.oons erau strânşi ca puii pe lângă cloşcă în partea 
îndepărtată a pieţei. 

M-am speriat să-l văd pe Ladon-Tosh înarmat până în 
dinţi, păzind treptele de la platformă. Arăta la fel de 
maniac ca întotdeauna. Am încercat din răsputeri să nu îi 
întâlnesc privirea. Din vreun motiv nebunesc, credeam că 
aveam să dispar dacă o făceam. 


210 


Toţi masculii erau obosiţi şi murdari. lar femelele, deşi 
mai curate în comparaţie cu ei, arătau şi mai doborâte. 
Trebuiau să muncească şi la Zid, dar să şi aibă grijă de 
familiile lor, să gătească, să curețe şi să fie mame Wug. În 
ciuda acestor lucruri, simţeam entuziasmul mulţimii. Şi 
motivul era evident. Cinci sute de monede. Dorinţa 
Wugilor era palpabilă. Nimeni nu primise recompensa 
pentru Quentin Herms. Dar vreun Wug tot avea să câştige 
Duelul şi monedele. 

Thansius şi-a dres vocea şi s-a ridicat în picioare, 
înălţându-şi mâinile deasupra capului. 

— Salutări, dragi Wugmorţi. V-am chemat aici în această 
seară pentru a anunţa cel mai nou Duel. Va începe în a 
doua secţiune a luminii, adică peste două săptămâni. 
Recompensa pentru campion, aşa cum fără îndoială ştiţi 
deja, va fi de cinci sute de monede. 

Şoapte şi murmure au răsunat de îndată prin mulţime. 
Totuşi, privirea mi s-a fixat asupra fratelui meu. Era aşezat 
lângă Morrigone şi păreau să discute ceva. John arăta 
fericit, mulţumit. Şi Morrigone, ei bine, părea la fel de 
mândră ca o învăţătoare cu elevul ei cel mai de seamă. 
Apoi, Thansius a spus ceva ce mi-a îndreptat din nou 
atenţia spre el. 

— Acest Duel va fi diferit de toate celelalte. A făcut o 
pauză, parcă pentru a-şi strânge toată forţă oratorică, apoi 
a adăugat: Acest Duel va include şi femelele cu vârsta între 
douăzeci şi douăzeci şi patru de sesiuni. După care a 
menţionat aspectul cu adevărat uimitor: lar participarea 
femelelor este obligatorie. 

Şoaptele au devenit acum de o mie de ori mai sonore. 
Majoritatea masculilor hohoteau. Femelele păreau confuze 
şi înspăimântate. Inclusiv eu, deşi nu eram suficient de în 
vârstă ca să particip. Mi-era teamă pentru femelele care se 
încadrau. L-am privit rapid pe Delph. Nu râdea la ideea 
participării femelelor la Duel. Apoi l-am privit pe Cletus 
Loon, care chicotea cu doi dintre prietenii lui ticăloşi. 

Thansius şi-a dres din nou vocea şi a cerut linişte. 

Wugii s-au calmat imediat. Desigur că aveau să fie doi 


211 


campioni, un mascul şi o femelă, pentru că nu se puteau 
aştepta ca femelele să concureze cu masculii. 

Thansius a lămurit asta în următorul lui comentariu. 

— Va exista un singur campion, a zis el. 

Am ridicat privirea spre el, uimită. Apoi a continuat: 

— Noi, Wugmorţii, trebuie să acceptăm faptul că ar 
trebui să existe o mai mare egalitate între masculi şi 
femele. 

În regulă, m-am gândit, dacă doreau să existe egalitate, 
de ce nu erau mai multe femele la Hornuri? De ce nu le 
spuneau masculilor că puteau şi ei să gătească şi să curețe 
şi să aibă grijă de cei mici la fel de bine ca femelele? 
Cumva însă, nu vedeam cum faptul de a ţi se zdrobi ţeasta 
de către un Wug mascul mult mai puternic decât tine era o 
dovadă a unei societăţi progresiste. 

— Şi acum, a continuat Thansius, o las pe Morrigone să 
vă explice mai în detaliu motivele din spatele acestei 
decizii. 

Presupun că „motivele“ din spatele deciziei erau acelea 
că era nevoie de o femelă pentru a le lămuri pe celelalte 
femele că era logic să li se zdrobească creierul. Am privit 
împreună cu toţi ceilalţi Wugi în timp ce Morrigone se 
ridica şi înainta spre partea din faţă a platformei. Era 
stăpână pe sine şi îi luă o fărâmă pentru a cerceta din ochi 
mulţimea şi a-i lăsa pe toţi să îi simtă prezenţa. Ei bine, şi 
eu aş fi fost stăpână pe mine în locul ei. Era cu siguranţă 
mai bătrână de douăzeci şi patru de sesiuni şi deci nu avea 
să fie obligată să înfrunte masculi. Dar, cu toate astea, ea 
poate că ar fi fost capabilă să-i înfrângă. 

— Fără îndoială, a început Morrigone, că mulţi dintre 
voi, mai ales femelele aflate aici, vă întrebaţi cum a luat 
naştere această decizie. În primul rând, vreau să vă spun 
că toate femelele din acea categorie de vârstă care au 
parteneri sau care sunt mame, sau care sunt însărcinate, 
sau care au avut un copil în ultima sesiune plină nu vor fi 
nevoite să concureze. 

Un oftat colectiv de uşurare a străbătut mulţimea. Erau 
multe femele care se încadrau în acele excepţii, ştiam asta. 


212 


— La fel şi femelele cu dizabilităţi fizice sau cu alte 
slăbiciuni şi infirmităţi, a continuat Morrigone. Această 
ultimă excepţie li se va aplica, desigur, şi masculilor. 

Am privit la mulţimea de Wugmorţi şi am văzut multe 
femele care se încadrau şi în această excepţie, împreună 
cu vreo doisprezece masculi. Şi aceştia păreau extrem de 
uşuraţi. 

— Dar toate celelalte trebuie să lupte, a adăugat ea apoi. 
Vor înfrunta masculi. Unora poate li se va părea nedrept. 
Dar timpurile s-au schimbat în Wormwood. Externii ne 
înconjoară. Nu le pasă cine este mascul şi cine femelă. Ne 
vor ataca. Astfel, femelele tinere şi apte din rândul nostru 
trebuie să fie pregătite să lupte. Şi modul de a face asta 
este să se antreneze. Să înveţe să se apere. De aceea le-am 
lăsat femelelor eligibile două săptămâni pentru a dobândi 
aceste aptitudini. Antrenorii profesionişti pentru lupte vor 
fi disponibili pentru toţi cei care, masculi şi femele, doresc 
să fie antrenați. Le-aş recomanda tuturor femelelor care 
participă la Duel să profite de această oportunitate. 

M-am uitat la ea, incapabilă să cred ce auzeam. Timp să 
dobândească aceste aptitudini? În două săptămâni? Vorbea 
serios? Când femelele erau deja istovite lucrând la Zid? 
Masculii nu aveau să îşi piardă vremea antrenându-se, 
doar bietele femele. Nu puteau dintr-odată să pună pe ele 
patruzeci de kilograme de muşchi. Nu puteau deveni 
masculi dintr-odată. Nu că şi-ar fi dorit asta. 

Thansius a dat din cap către unul dintre membrii 
Consiliului aflat jos. Acesta a venit mai în faţă şi a ridicat 
un sac de pânză deasupra capului. 

— Premiul de cinci sute de monede, a anunţat Thansius. 

Wugii făcură multă larmă la vederea marelui sac de 
bogăţie. 

Apoi, Thansius a adăugat: 

— Ca să facem lucrurile şi mai stimulante - făcu o pauză 
de efect -, dacă o femelă va câştiga Duelul, premiul va fi 
crescut la o mie de monede. 

La această veste nu se auzi niciun chiot din partea 
femelelor. Era evident că nu era posibil ca o femelă să 


213 


câştige premiul, aşa că ce rost avea să se bucure? 

Thansius ne-a informat apoi că rundele competiţiei 
aveau să fie afişate în curând, arătându-ne cine cu cine 
avea să lupte în prima rundă. Ne-a spus că se calculase 
deja numărul de competitori eligibili şi că avea să fie 
nevoie de cinci runde pentru a se declara un campion. Ne- 
a urat tuturor noroc şi ne-a anunţat că „întâlnirea“ luase 
sfârşit. 

În timp ce Wugii începeau să se îndepărteze, am înaintat 
pe ocolite spre platformă. Imi doream să îl văd pe John. 
Însă, înainte să ajung acolo, cineva mi-a blocat drumul. 

Cletus Loon mă privea de sus până jos, cu o expresie 
ucigătoare întipărită pe faţă. 

— Ai noroc că eşti prea tânără ca să lupţi. Te-aş fi tras la 
sorţi în prima rundă, spuse el. 

— E un lucru bun că sunt prea tânără ca să lupt, i-am 
răspuns. Un lucru bun pentru tine. Acum, dă-te din calea 
mea, tăntălăule. 

Am încercat să trec pe lângă el, dar mi-a pus o mână pe 
umăr. Înainte să pot reacţiona sau ca Harry Doi să îl poată 
muşca, Cletus a zburat pe spate şi a aterizat pe piatra 
cubică, cu morta şi cuțitul căzându-i lângă el. Până să 
încerce să se ridice, Delph îi pusese o cizmă uriaşă pe 
piept şi îl ţintuia la pământ. 

— Ia-ţi cizma împuţită de pe mine, i-a strigat Cletus. 

Unul dintre prietenii lui Cletus s-a apropiat şi a zis: 

— Uită-te la Da-da-da-Delph. 

Delph l-a apucat de cămaşă, l-a ridicat complet de pe 
pietre şi l-a apropiat de faţa lui. 

— Numele meu este Daniel Delphia pentru tine, 
mucosule. lar data viitoare nu îţi voi mai aminti atât de 
politicos. Acum dispari. 

Apoi i-a dat drumul şi mucosul a fugit cât de rapid putea. 
Delph şi-a luat cizma de pe Cletus, care se holba la el 
uimit. 

— N-nu te mai bâ-bâlbâi, a spus Cletus cu o voce 
tremurată. 

— Nu, dar tu o faci. 


214 


Delph a îngenuncheat pentru ca el şi Cletus să se poată 
privi ochi în ochi. 

— Ai face bine să speri că nu te trag la sorţi întâi pe tine, 
Loon. Şi dacă mai pui vreodată mâna pe Vega Jane, ai să te 
rogi să fii ucis de un garm când o să te găsesc. Acum 
dispari de aici! 

Cletus s-a grăbit să se ridice şi a luat-o la fugă. 

— Mulţumesc, Delph, i-am zis, cu o expresie plină de 
recunoştinţă. 

— Ai fi putut să te ocupi şi singură de nemernic, Vega 
Jane. 

— Poate. Dar e frumos să fii ajutat. 

Apoi mi-am amintit încotro pornisem. John era aproape 
la trăsură. 

— Noroc la Duel, Delph, i-am zis. Sper să câştigi cele 
cinci sute de monede. 

M-am întors, am întețit pasul pe piatra cubică şi l-am 
ajuns pe John din urmă exact când era pe punctul să se 
urce în trăsură cu Morrigone. 

— John? 

S-a întors şi a zâmbit, dar zâmbetul îi era... oarecum 
forţat. Mi-am dat seama de îndată. 

— Bună, Vega, mi-a spus el ţeapăn. 

Îl simţeam în continuare pe fratele meu cumva prezent, 
deşi poate că asta era doar ceea ce îmi doream. 

Morrigone s-a aplecat afară pe uşă. Când m-a văzut, a 
spus: 

— John, trebuie să plecăm. Urmează ultima masă şi apoi 
trebuie să lucrăm la lecţiile tale. 

— Durează doar o fărâmă, Morrigone, i-am spus eu 
grăbită. 

A dat scurt din cap şi s-a aşezat din nou pe scaunul ei. 
Bănuiam însă că asculta cu mare atenţie. 

— Ce este, Vega? m-a întrebat John. 

L-a privit pe Harry Doi, dar nu a făcut nicio mişcare ca 
să îl mângâie, nici nu a întrebat despre el. Părul fratelui 
meu era şi mai scurt, ras foarte aproape de scalp. Era 
aproape de nerecunoscut. 


215 


— Cum mai eşti? l-am întrebat. Mi se pare că au trecut 
sesiuni întregi de la ultima mea vizită. 

— Am fost foarte ocupat cu Zidul şi cu lecţiile mele, a 
răspuns el. 

— Da, Zidul îi ţine ocupați pe toți Wugii, am remarcat 
eu, sperând să îmi priceapă tonul. 

— Dar tot suntem în urma programului, a zis John. Nu 
vom putea respecta calendarul oficial. Trebuie să lucrăm 
mai mult. Externii ne pot ataca în orice moment. Trebuie 
să avem un simţ al urgenţei. 

Tonul lui strident m-a surprins. 

— Ăă... arăţi bine, i-am spus, schimbând subiectul. 

A părut să se calmeze, dar tot entuziasmul a dispărut de 
pe faţa lui în timp ce se gândea la observaţia mea simplă. 

— Mă simt foarte bine. Dar tu? 

— Bine. 

Mă simţeam de parcă aş fi vorbit cu un străin. 

— Ai mai fost la Îngrijire? m-a întrebat John apoi. 

Am tresărit şi apoi privirea mi-a ţâşnit spre trăsură. 

— Nu recent, nu. 

— Mi-am dorit să-i vizitez pe părinţii noştri, dar 
Morrigone îmi tot spune că trebuie să rămân concentrat. 

Am ezitat. Încercam din greu să mă abţin să nu sar în 
trăsură şi să am un Duel personal cu Morrigone. Dar îmi 
dădusem cuvântul. 

— Sunt convinsă că aşa îţi spune, am continuat eu foarte 
tare, astfel ca Morrigone să poată auzi foarte clar. 

Morrigone şi-a scos din nou capul din trăsură. 

— John, trebuie să plecăm. 

— Încă o fărâmă, i-am strigat, holbându-mă direct la ea. 
Şi nu-ţi face griji, Morrigone, o să mă concentrez la ceea 
ce trebuie spus şi la ce nu. 

Mi-a aruncat o privire sfredelitoare şi apoi s-a retras din 
nou în trăsură. 

— Mi-e dor de tine, John. 

Am făcut apoi un pas în faţă şi l-am îmbrăţişat. Am simţit 
cât este de tensionat, în timp ce mă bătea pe braţ în mod 
mecanic. 


216 


— O să fie bine, sunt sigur, Vega. Ai un câine acum, din 
câte văd. 

M-am dat un pas înapoi şi l-am privit. 

— Locuiesc în vechea noastră casă. 

A părut speriat de acest lucru. 

— Vechea noastră casă? 

Am dat din cap. 

— Loon nu acceptă câini. Dar a fost bine să revin acasă. 
Foarte bine. Imi aminteşte cât de importantă este familia. 

Morrigone a privit pe geam şi s-a uitat urât la mine. 

— Sper că ţi-ai savurat timpul, Vega, mi-a zis ea. 

M-am gândit puţin, încercând să-mi dau seama de ce 
accentuase cuvântul timp. 

— Nu sunt sigură că înţeleg ce vrei să spui. 

— Vei înţelege, a zis ea criptic. 

Şi, preţ de un scurt moment, mi s-a părut că văd o mare 
tristeţe zugrăvită pe chipul lui Morrigone, dar - cum totul 
se întâmplase atât de rapid - nu puteam fi sigură. A privit 
dincolo de mine şi a spus: 

— Haide, John. Avem multe lucruri de făcut în noaptea 
asta. 

John s-a urcat în trăsură. Eu şi Morrigone ne-am mai 
holbat una la cealaltă preţ de o jumătate de fărâmă şi apoi 
Bogle a biciuit slepii, îndepărtându-se. 

M-am răsucit pe călcâie şi am străbătut grupurile de 
Wugi care rămăseseră în piaţă să discute despre Duel. Am 
simţit o durere ascuţită în lateral şi, când am întors 
privirea, l-am văzut pe Cletus Loon fugind şi ţinând în 
mână ceea ce părea să fie o piatră. L-am chemat înapoi pe 
Harry Doi, pentru că începuse să fugă după Cletus. Am 
inspirat adânc, am încetat să mă gândesc la durere şi m- 
am grăbit. Harry Doi a lătrat de două ori şi s-a uitat înapoi 
la Cletus, evident supărat că fusese chemat înapoi. 

Am ajuns la bârlogul meu, am scos Piatra Viperei, am 
fluturat-o peste lovitură şi m-am gândit la lucruri bune. 
Durerea a dispărut de îndată, la fel şi umflătura. 

Avea să fie ultimul moment lipsit de durere. 


217 


VIGINTI OCTO 
Valhall 


Târziu în noaptea aceea, l-am auzit pe Harry Doi lătrând. 
Era, de fapt, al doilea zgomot pe care îl auzeam. Primul 
fusese uşa mea împinsă violent spre interior. 

Am sărit din pat, cu inima bătându-mi puternic în piept. 

L-am văzut pe Harry Doi zburând înapoi şi lovindu-se de 
peretele de lângă patul meu. A rămas acolo uimit exact 
când mă ridicam în picioare să văd ce se întâmplă. 

Jurik Krone stătea în faţa mea. În spatele lui erau Non, 
Ran Digby, Cletus Loon şi Duk Dodgson, cel mai tânăr 
membru al Consiliului, în vârstă de douăzeci şi patru de 
sesiuni. Toţi aveau cu ei fie morte lungi, fie morte cu ţeavă 
scurtă, şi toate erau îndreptate spre mine. 

— Ce mama naibii se petrece? am strigat, fugind spre 
Harry Doi ca să mă asigur că este teafăr. 

Era întins pe podea, cu limba scoasă, respirând greu, 
dar nu părea să aibă nimic rupt. Mi-a lins mâna energic. 

— Am venit să te ducem la Valhall, femelă, m-a anunţat 
Krone. 

— Nu mă duci nicăieri, nemernicule. Mi-a ajuns... 

Krone a ridicat spre mine cartea despre Quag scrisă de 
Quentin Herms. 

Zâmbetul îi era la fel de triumfător pe cât era de crud. 

Am făcut greşeala să mă uit spre scândura din podea 
sub care o ascunsesem. 

— A fost luată din bârlogul tău mai devreme, în timpul 
întâlnirii din centrul satului, mi-a spus Krone. 

M-am cutremurat auzindu-i bucuria din voce. Asta 
explica de ce nu fusese la întâlnire. Fusese aici, scotocind. 

— Se pare că este o carte despre Quag, a continuat 
Krone. Un lucru cât se poate de ilegal. Externii ţi-au dat-o, 


218 


Vega? Arată cumva rutele pe care le vor folosi ca să ne 
atace? Cât te plătesc pentru trădarea ta? Sau pur şi simplu 
controlează mintea ta minusculă? 

I-am privit pe fiecare în parte, cu inima bătându-mi atât 
de tare, că a trebuit să-mi recapăt echilibrul sprijinindu-mă 
de un perete. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. Nu sunt o trădătoare. Şi 
nu lucrez pentru afurisiţii de Externi. 

Krone s-a apropiat mai mult şi şi-a îndreptat morta cu 
ţeavă scurtă spre capul meu. Cu mâna liberă, a apropiat 
cartea de faţa mea. 

— Atunci, explică existenţa acestei cărţi. De unde ai 
primit-o? 

— Am găsit-o. 

— Ai găsit-o! exclamă Krone. Atunci, de ce nu ai raportat 
asta Consiliului? 

— Eu... aveam de gând să o fac, am răspuns slab. 

— Minţi, a răbufnit el, cu trăsăturile schimonosite de 
furie. 

I-a privit apoi pe Digby şi pe Non, spunând: 

— Luaţi-o! 

Au înaintat şi m-au apucat de braţe. Harry Doi a început 
să îi atace, dar i-am poruncit să stea la o parte. Dodgson îşi 
îndreptase deja morta spre pieptul lui şi eram îngrozită că 
avea să-l împuşte. 

— Nu, am strigat eu. Nu va încerca să vă facă rău. Vin 
cu voi. Nu mă opun. Harry Doi, rămâi aici. Rămâi! 

Am fost scoasă din casa mea şi dusă pe Drumul Jos. Tot 
acest zgomot trebuie să fi trezit întregul sat, pentru că 
mulţi Wugi ieşiseră pe pietrele cubice în hainele de noapte 
când am ajuns pe Strada Principală, iar clădirile păreau 
aprinse cu lumina lumânărilor şi a felinarelor. 

Am ajuns la Valhall. Nida fusese evident anunţat 
dinainte şi adus la datorie, pentru că uşa cuştii era deja 
deschisă. Shuckul stătea lângă el, cu ochii săi nemiloşi 
îndreptaţi spre mine, cu nările fremătând de parcă mi-ar fi 
luat mirosul, în caz că mai târziu ar fi trebuit să mă 
urmărească şi să mă ucidă. Am fost aruncată în cuşcă şi 


219 


uşa uriaşă a fost trântită în spatele meu. Nida a închis 
lacătul. Krone s-a holbat la mine printre gratii. 

— Acuzaţii oficiale vor fi aduse împotriva ta în această 
lumină. Şi acele acuzaţii vor fi dovedite. lar pedeapsa 
pentru trădare este decapitarea. 

L-am privit neîncrezătoare. Decapitarea? 

Când s-a întors să vorbească cu Nida, mintea a început 
să îmi funcţioneze. Era stupid din partea mea că ţinusem 
cartea, dar nu conţinea planuri de atac împotriva 
Wormwoodului. Erau informaţii despre creaturile care 
existau în Quag. M-am întristat gândindu-mă la asta. Cum 
să explic o asemenea carte fără să le dezvălui că o luasem 
din bordeiul lui Quentin? Şi cum să le explic că aveam o 
asemenea carte? Mi-am privit braţul. Am mulţumit 
Clopotniţei pentru că mă adâncisem într-un somn adânc în 
acea noapte şi nu mă mai sinchisisem să îmi scot hainele. 
Dacă ar fi văzut urmele hărţii Quagului pe corpul meu, 
probabil că m-ar fi dezmembrat deja. Mi-am tras mâneca 
mai jos pe mână şi m-am asigurat că pantalonii erau bine 
strânşi şi cămaşa băgată în ei. 

Krone s-a întors spre mine. 

— Îţi poţi petrece restul nopţii gândindu-te la păcatele 
tale. Şi la pedeapsa ce se va abate asupra ta. 

S-a apropiat apoi atât de mult, încât gura mai că îi 
atingea gratiile. 

— Şi nici măcar doamna Morrigone nu te mai poate 
scăpa acum, Vega. 

A chicotit, s-a întors şi a plecat. 

Am strigat după el şi am întins mâinile printre gratii 
într-o încercare inutilă de a-l lovi. Apoi mi-am tras repede 
mâna când shuckul a încercat să mi-o apuce cu dinţii. 
Fusesem la un pas să-mi pierd degetele. 

Apoi bâta lui Nida a lovit gratiile cu putere. 

— Să nu mai scoţi mâna printre gratii, femelă, a tunat el. 
Nu îţi mai spun a doua oară. 

M-am târât spre centrul cuştii şi m-am aşezat acolo, 
ameţită de cele întâmplate. Speram că fusese un simplu 
coşmar, din care aveam să mă trezesc în curând. Dar, pe 


220 


măsură ce întunericul devenea mai adânc şi eu stăteam 
tremurând în frig, a trebuit să accept că ceea ce mi se 
întâmpla era real. 

O vreme, i-am privit pe Nida şi pe shuckul său patrulând 
în susul şi în josul pietrelor cubice. Apoi, Nida a intrat în 
mica lui gheretă şi shuckul a rămas singurul paznic. Dacă 
mişcăm un singur muşchi, se oprea din plimbarea lui, se 
întorcea şi scotea un mormăit atât de ameninţător, că mi 
se ridica părul de pe ceafă. 

Am plâns puţin, pentru că nu mă puteam abţine. Apoi m- 
am înfuriat, gândindu-mă la nenumăratele moduri în care 
îi puteam face felul lui Krone. După aceea m-am gândit la 
apărarea mea împotriva acuzațiilor ce aveau să mi se 
aducă. Apoi a venit adevărata depresie, pentru că nu am 
reuşit să mă gândesc la o explicaţie plauzibilă, nici măcar 
la o minciună cât de cât credibilă. 

Nu aveam nici geanta mea la mine, aşa încât nici să 
încerc să deschid lacătul nu ar fi fost posibil. Şi, chiar dacă 
reuşeam, shuckul m-ar fi sfârtecat de îndată. M-am întins 
pe pardoseala de pământ şi mi-am plimbat degetele de-a 
lungul acesteia. Prizonierii dinaintea mea îşi lăsaseră 
urmele acolo, sub forma unor găuri şi gropi de diverse 
mărimi. Puteam înţelege asta. Îţi venea să sapi o groapă în 
pământ în care să intri ca să scapi de ruşinea de a fi acolo. 

Am adormit de trei ori, dar m-am trezit speriată de 
fiecare dată, fie din cauza lui Nida, care revenea periodic 
la patrularea lui, izbind cu bâta în gratii, fie din cauză că 
shuckul lătra către ceva. Mă întrebam dacă aşa erau 
lucrurile de obicei - erau paznicii instruiți să nu permită 
unui prizonier să doarmă bine noaptea? 

Am privit întunericul nopţii devenind cenuşiu şi apoi 
auriu strălucitor când soarele şi-a început ascensiunea pe 
cer. Mi-era teamă de lumină, din motive evidente. Din 
fericire, am adormit din nou, ceea ce le-a permis corpului 
şi minţii mele obosite un mic repaus. Când m-am trezit, 
soarele lumina  Wormwoodul. M-am holbat la cerul 
albastru şi am calculat că era aproape a doua secţiune a 
luminii. Stomacul îmi chiorăia şi mă întrebam ce fel de 


221 


mâncare se dădea acolo. Nu aveam să mă duc la Hornuri 
în acea lumină. Speram că cineva îi spusese lui Domitar. 
Presupuneam că asta însemna că aveam să fiu dată afară 
din slujba mea. 

Şi apoi mi-am amintit cuvintele lui Krone. 

Pedeapsa mea putea să fie moartea. Şi eu eram 
îngrijorată că nu aveam să mai fiu angajată şi că aveam 
stomacul gol. 

Am clipit des când am văzut cine se apropia de cuşcă. 

Era Delph şi îl avea pe Harry Doi cu el. Shuckul a 
început de îndată să mârâie. Nida a înaintat şi s-a holbat la 
Delph. 

— Vezi-ţi de drum, mascul, a spus Nida. Şi ia şi câinele 
cu tine. 

— Vreau să vorbesc cu Vega Jane, a spus Delph hotărât. 

— Nu poţi vorbi cu un prizonier. Acum, cară-te! a zis 
Nida lovindu-şi palma cu bâta. 

— Ţi-am salvat viaţa o dată, Nida. Şi nu îmi faci măcar 
favoarea asta? a întrebat Delph hotărât. 

Nida s-a holbat la Delph. Gânduri contradictorii îi 
străbăteau mintea, din câte puteam să văd. 

— Ai cinci fărâme, nu mai mult. Şi suntem chit. 

Nida s-a dat la o parte şi a fluierat spre shuck, care s-a 
oprit din mârâit şi s-a retras lângă stăpânul lui, lăsându-i 
pe Delph şi pe Harry Doi să se apropie de uşa cuştii. 

M-am lipit de bare. 

— Delph, ai venit să mă ajuţi. 

— Ce acuzaţii ţi s-au adus, Vega Jane, oricât ar fi ele de 
false? 

Nu m-am putut uita la el şi am spus cu glas scăzut: 

— Au găsit cartea despre Quag. 

A inspirat şi l-a privit agitat pe Nida. 

Am continuat: 

— Krone spune că sunt o trădătoare. Că acea carte este 
un mod de a-i ajuta pe Externi să ne atace. 

— Tâmpenii. 

— Ştiu, Delph. Dar Krone e de părere că pot fi 
condamnată la moarte pentru asta. 


222 


S-a albit la faţă, deşi nu sunt sigură că era mai palid 
decât mine. Dacă aşa ceva era cu putinţă, eram mai 
speriată decât atunci când fusesem urmărită de Jabbiţi. 
Ştiam că lui Krone avea să îi facă plăcere să folosească el 
însuşi securea pe mine. 

— Cum ai aflat că sunt aici? 

— Zvonurile circulă repede. 

— Cu-cum i-ai salvat viaţa lui Nida? 

— Patrula cu Carabinierii într-o noapte. Tâmpitul de 
Cletus Loon l-a confundat cu altceva şi şi-a îndreptat morta 
spre el. Eu treceam pe acolo şi am văzut ce se întâmplă. L- 
am apucat pe Nida şi l-am trântit la pământ cu doar un 
moment înainte ca Loon să tragă. A făcut o gaură într-un 
copac în locul capului lui Nida. 

Am dat din cap, dar mintea îmi trecuse deja la problema 
mea. 

— Nu eşti vinovată de nimic, Vega Jane. Şi o să fii 
eliberată într-o fărâmă. 

— Mi-e foarte frică, i-am spus. 

Şi-a întins un deget şi mi-a atins mâna. 

Un moment mai târziu am sărit amândoi, pentru că bâta 
lui Nida izbise gratiile aproape zdrobindu-ne degetele. 

— Vorbiti, nu vă atingeti, a lătrat Nida. La naiba! Şi 
aproape s-au scurs fărâmele, Delphia. 

L-am privit pe Harry Doi. Părea singur şi speriat. 

— Delph, poţi să ai tu grijă de Harry Doi? l-am întrebat. 

Am înghiţit nodul mare pe care îl simţeam în gât. 

— Doar cât timp sunt aici. 

A dat din cap. 

— Desigur. Ce mai contează o bestie pentru familia 
Delphia? 

A încercat să zâmbească la această glumiţă, dar nu a 
izbutit. 

L-am privit pe Harry Doi. 

— O să mergi cu Delph, bine? 

Harry Doi, mi se părea, scutura din cap, dar am întins 
degetul şi i am spus încă o dată. Într-un final, şi-a plecat 
capul şi şi-a băgat coada între picioare. 


223 


— Trebuie să mă duc să lucrez la Zid, a zis Delph. Am 
întârziat deja. 

Am încuviinţat din cap. 

L-a privit pe Nida. Acesta era ocupat să aranjeze zgarda 
cu ţepi a shuckului. 

Delph a băgat mâna în buzunar şi mi-a strecurat o chiflă 
tare, o bucăţică de carne şi un măr. 

— Mă întorc cât de repede pot. 

Am dat din nou din cap. Aruncându-mi o ultimă privire, 
Delph şi Harry Doi au dispărut pe pietrele cubice. 

M-am retras în colţul îndepărtat al cuştii, m-am aşezat 
cu spatele la Nida şi am mâncat. Stomacului îi era foame, 
dar mintea refuza să se concentreze la mâncarea din faţa 
mea. 

Întregul Consiliu avea să se întâlnească pentru a-mi 
hotări soarta. Nu puteam să cred că aveau să mă ucidă 
doar pentru că avusesem o carte. Dar, cu cât mă gândeam 
mai mult, cu atât mai negre îmi deveneau gândurile. Nu 
era doar o carte. Era o carte ce descria caracteristicile 
Quagului. Aveau să vrea să ştie de unde apăruse. Aveau să 
mă acuze că intrasem în Quag ca să aflu acele lucruri? Să 
le spun că o furasem din bordeiul lui Quentin Herms? 
Atunci aveau să ştie că fusesem acolo. Cum să mă apăr? 
Spunând că eu credeam că ideea cu Externii era o mare 
minciună? Şi că Zidul era construit ca să îi ţină pe Wugi 
înăuntru, şi nu pe Externi afară? Oh, da, asta avea să 
funcţioneze excelent în faţa Consiliului. Aveau să îmi dea o 
afurisită de medalie. 

Eram pe punctul să mai muşc o dată din măr, dar, în loc 
să fac asta, l-am pus înapoi în buzunar. Mi s-a făcut rău; m- 
au trecut valuri reci de greață. Nu aveam să ies din Valhall 
în lumina aceea. Poate că nu aveam să plec înainte să îmi 
reteze capul de pe umeri. 

Lumina a trecut la a treia sesiune şi soarele a început să 
bată pe acoperişul de metal al cuştii, făcând ca interiorul 
acesteia să  clocotească. Mi-am amintit de Wugul 
McCready, care îmi ceruse o cană de apă când trecusem 
pe acolo. Acum îi înţelegeam cererea, căci şi eu îmi 


224 


simţeam gâtul strângându-se. Eram norocoasă, ştiam, că 
niciun Wug nu trecuse să mă vadă acolo. Sau să mă scuipe. 
Sau să mă numească trădătoare. Dar cât avea să dureze 
asta? 

L-am privit pe Nida. Acum se uita la mine cu atenţie, 
întrebându-se probabil cum aveam să rezist întemniţării. 
M-am gândit la mai multe remarci deştepte, dar nu aveam 
curajul sau energia să rostesc vreuna dintre ele. 

Pe când lumina trecea, am auzit roţile înainte să văd 
trăsura. Doar că nu era o trăsură. Ceea ce trecu de colţ şi 
se îndreptă spre Valhall era o simplă căruţă cu o cuşcă în 
spate. Doi Wugi despre care ştiam că lucrează pentru 
Consiliu se aflau pe capră. Un singur slep bătrân trăgea 
căruţa, cu capul şi coada pleoştite de căldură. 

Se opriră în faţa cuştii şi unul dintre ei sări jos. Tunica 
nu-i era neagră, ci verde. li dădu un pergament lui Nida. 

— Prizonierul este chemat la Consiliu, anunţă el. 

Nida dădu din cap, privi pergamentul şi apoi desprinse 
cheia mare de la cureaua lui lată. Deschise uşa cuştii şi-mi 
zise: 

— Haide, acum! 

Am înaintat împleticindu-mă şi Wugul mi-a încătuşat 
picioarele şi mâinile. A fost nevoit să mă ridice în spatele 
căruţei şi am fost forţată să intru în cuşcă, apoi închisă. 

Wugul s-a urcat la loc în căruţă şi celălalt a biciuit 
şlepul. 

Şi astfel am pornit spre Consiliu. 

La drum, poate pentru totdeauna. 


225 


VIGINII NOVEM 


Consiliul 


Clădirea Consiliului se găsea chiar la capătul Străzii 
Principale. Comparate cu ea, toate celelalte clădiri din 
Wormwood, cu excepţia Hornurilor şi a Clopotniţei, arătau 
ca o adunătură de scânduri vechi şi sticlă crăpată. Într-atât 
de grandioasă era. Nu aveam idee cine o construise şi 
când. O admirasem mereu, dar de la distanţă. 

Era construită din piatră şi marmură, cu coloane înalte 
în faţă şi trepte largi ce urcau spre ea. Uşile erau făcute 
din fier, cu incrustaţii complicate pe care, ca Finisor, îmi 
plăcea să le privesc. Se spunea că luminile din clădirea 
Consiliului nu se stingeau niciodată şi că, în ciuda căldurii 
sau a frigului de afară, păstra aproape întotdeauna aceeaşi 
temperatură. 

Ca şef al Consiliului, Thansius îşi avea locuinţa la al 
doilea etaj. Nu intrasem niciodată acolo. Nu avusesem 
motive - până acum. Şi îmi doream din tot sufletul să nu 
mă aflu în locul acela. 

Nu m-au dus pe intrarea din faţă. Presupuneam că 
prizonierilor nu le era oferit privilegiul acesta. O intrare 
dosnică era suficientă. Am trecut pe lângă alţi Wugi care 
lucrau la Consiliu, înaintând legată. Majoritatea Wugilor 
nu mă priveau. Cei care o făceau erau teribil de ostili. 
Speram să nu existe vreun proces de votare acolo; altfel aş 
fi fost moartă înainte de lăsarea serii. 

Am fost condusă într-o sală aproape la fel de mare ca 
sala principală de la Hornuri, dar mult mai frumoasă. 
Podelele erau de marmură, pereţii de piatră, tavanul - o 
combinaţie a celor două, cu bârne enorme, roase de carii, 
intersectându-se în spaţiul uriaş. 

Pe un podium ridicat în spatele unui perete din lemn 


226 


înalt până la nivelul brâului, cu decoraţiuni complicate, se 
afla întregul Consiliu. Thansius era aşezat în centru. Îşi 
purta robele roşii ca focul, ceea ce nu mi s-a părut a fiun 
semn bun. La stânga lui era Krone, îmbrăcat în negru ca 
de obicei. La dreapta era Morrigone. Şi ea era îmbrăcată 
în roşu. 

Roşu şi negru nu aveau să mai fie vreodată culorile mele 
preferate. 

Am fost condusă la o măsuţă cu un scaun. Lângă mine se 
afla un pupitru, precum cele folosite de Invăţători la 
Învăţare. 

— Scoateţi-i cătuşele, a ordonat Thansius. 

Cei doi Wugi care mă duseseră acolo cu căruţa s-au 
conformat imediat. Apoi s-au retras şi am auzit uşa 
închizându-se în spatele lor. 

Acum eram doar eu şi Consiliul. I-am privit. Şi ei m-au 
privit pe mine. Mă simţeam ca un şoarece tremurând în 
faţa unui garm. 

— Ia loc, prizonier, a zis Krone, în timp ce sunt citite 
acuzaţiile ce ţi se aduc. 

M-am aşezat, trăgându-mi pe furiş mânecile de la 
cămaşă şi încercând să îmi opresc inima să nu-mi 
explodeze în piept. Cu coada ochiului l-am văzut pe Ladon- 
Tosh aşezat în lateralul încăperii. Nu privea pe nimeni şi 
nimic. Nu înţelegeam de ce se afla acolo. Apoi privirea mi- 
a coborât spre brâul lui. Acolo se afla o secure, într-o teacă 
specială legată de curea. 

M-am uitat din nou spre Consiliu, simțind cum mă 
cuprind cârceii de frică. 

Jurik Krone s-a ridicat, având un sul de pergament în 
mână. Şi-a privit triumfător colegii din Consiliu. Privirea 
lui, sau cel puţin aşa mi se părea mie, stăruise cel mai mult 
asupra lui Morrigone. 

— Această femelă, Vega Jane, încalcă de mult legile din 
Wormwood. Am declaraţii din partea lui Cacus Loon şi a 
fiului său, Cletus, precum şi din partea lui Non şi a lui 
Roman Picus, care arată că până acum a încălcat legi fără 
să suporte consecinţele. 


227 


— Suntem aici cu alte probleme în această lumină, Jurik, 
a intervenit Thansius. Să ne concentrăm asupra lor. 

Krone a dat din cap şi a privit spre pergament. 

— Am găsit o carte în posesia Vegăi Jane. 

S-a întins spre ea şi a ridicat-o pentru a putea fi văzută 
de toţi. 

— Această carte face o descriere detaliată a creaturilor 
care trăiesc în Quag, cu modalităţi - în anumite 
circumstanţe - de a le evita. Identifică, de asemenea, 
anumite specii din Quag care le-ar putea fi de ajutor celor 
care doresc să îl traverseze. Precum... 

A făcut o pauză şi ştiam exact ce avea să spună. Am 
mimat cuvântul din buze înainte să îl poată pronunţa. 

— Externii, încheie Krone. 

La acest cuvânt, membrii Consiliului au început să 
murmure. Am observat că Thansius şi Morrigone vorbeau 
doar între ei, fără să îi privească pe alţii. 

Thansius se holba într-un punct de deasupra capului 
meu, dar ocazional privirea îi cobora şi spre mine. 
Morrigone nu m-a privit nici măcar o singură dată. Am luat 
asta drept un semn rău. 

— Singurul motiv posibil pentru ca această femelă să 
deţină o asemenea carte este de a ajuta duşmanii 
Wormwoodului, a continuat Krone. Pentru asemenea acte 
de trădare - la aceste cuvinte, el s-a uitat cu subînţeles în 
direcţia lui Ladon-Tosh -, execuţia este singura pedeapsă 
corespunzătoare. 

Krone l-a privit pe fiecare dintre membrii Consiliului în 
parte şi apoi şi-a păstrat uitătura cea mai severă pentru 
mine. 

Thansius s-a ridicat şi a zis: 

— Îţi mulţumim, Jurik, pentru această descriere a 
faptelor plină de... ăăă, energia ta tipică. 

A luat apoi cartea şi s-a întors spre mine. 

— Cum ai ajuns să detii cartea aceasta, Vega? 

Am privit în jurul meu, nesigură ce să fac. Într-un final, 
m-am ridicat. 

— Am găsit-o în bordeiul lui Quentin Herms. 


228 


— Nu ai intrat niciodată acolo, a protestat Krone. 

— Ba am intrat, i-am zis. Te-am văzut şi pe tine acolo. 

— Prostii. Minciuni şi iar minciuni. 

— „Care este obligaţia ce-i leagă? Nu erau atât de 
apropiaţi“ au fost cuvintele tale exacte, Krone, am zis. Mă 
ascundeam în spatele dulapului din camera din faţă. Nu 
erai singur acolo. 

Am ezitat şi apoi instinctul mi-a spus să încerc. 

— Ai vrea să spun cu cine erai acolo? 

Nu ştiam cu cine mai fusese, cel puţin nu sigur, dar 
Krone nu avea de unde să ştie asta. 

— Suficient, a strigat Krone. Deci ai fost la bordei? Asta 
dovedeşte doar că ştiai despre carte şi că ai luat-o. 

— Am luat-o... 

— L-ai ajutat pe trădătorul Herms să o creeze? 

— Eu încerc să... 

— Te aştepţi ca noi să dăm crezare minciunilor tale 
penibile? 

— Jurik, a tunat vocea lui Thansius. 

Întregul Consiliu a părut să se cutremure la auzul 
acestei voci. 

— Încearcă să ne spună versiunea ei, a intervenit 
Thansius. Faptul că o întrerupi înainte să vorbească nu 
este nici productiv, nici util Consiliului. 

S-au auzit murmure de aprobare la această remarcă şi 
Krone s-a aşezat, arătând de parcă nici măcar nu avea să 
asculte ceea ce aveam de spus. L-am observat pe bunul lui 
prieten, Duk Dodgson, aşezat lângă el, făcând acelaşi 
lucru. 

Thansius m-a privit şi a zis: 

— Continuă, Vega. 

— Nu ştiam despre carte. M-am dus la bordei pentru 
recompensă. 

O minciună şi un adevăr erau întotdeauna mai bune 
decât două minciuni, cel puţin din punctul meu de vedere. 
De fapt, era destul de aproape de adevăr. 

Am străbătut cu privirea încăperea. 

— Atât de multe monede înseamnă mare lucru pentru un 


229 


Wug ca mine. Domitar ne-a spus despre recompensă la 
Hornuri. Fiecare Hornar, sunt sigură, a făcut tot ce i-a stat 
în puteri ca să pună mâna pe recompensă, aşa că de ce nu 
şi eu? M-am dus la bordei ca să văd dacă pot să găsesc 
vreun indiciu despre destinaţia lui Herms. 

— N-a plecat nicăieri, a ripostat Krone, care se holba din 
nou la mine. Externii l-au luat. 

— Dar nu ştiam asta atunci, nu-i aşa? Asta s-a anunţat 
doar mai târziu şi apoi li s-a explicat tuturor Wugilor la 
Clopotniță. 

— Atunci, de ce ai păstrat cartea? a întrebat Krone cu un 
ton de triumf în voce. De ce nu ai predat-o Consiliului? 

— Mi-a fost frică, am răspuns eu. 

— De ce? a mârâit Krone. 

— De Wugi care ar fi putut să reacționeze cum ai 
reacționat tu acum, am replicat. Chiar dacă o predam, 
ştiam că tu, Krone, aveai să găseşti o manieră prin care să 
răstălmăceşti totul într-un verdict de vinovăţie. Când ai 
venit la mine noaptea trecută, ai spus că voi fi executată. 
Era evident că te hotărâseşi deja, înainte de şedinţă. Unde 
este dreptatea în asta? 

Declaraţia mea a avut efectul dorit, căci imediat s-au 
auzit mormăieli printre membrii Consiliului. I-am văzut pe 
doi dintre ei privindu-l pe Krone cu asprime. 

Morrigone se holba la zidul din cealaltă parte a 
încăperii. Thansius îşi ţinea privirea fixată asupra mea. 

— N-am făcut aşa ceva, a bolborosit Krone. 

Inima îmi bătea cu putere în continuare şi încă eram 
îngrozită, dar furia îmi depăşea frica. 

— Atunci, de ce m-ai luat de la bârlogul meu în lanţuri? 

— A făcut asta? 

Toţi ne-am întors privirea spre Morrigone, care se holba 
acum la Krone. 

— Da, am răspuns eu. 

— Ai spus că ai fost luată noaptea trecută, Vega, a zis 
Thansius. Unde ai fost dusă? 

M-am uitat drept la Krone şi am zis: 

— La Valhall. Am stat acolo până am fost adusă aici. Şi 


230 


nu mi s-a dat nici apă, nici mâncare. 

Ei bine, mâncasem cele aduse de Delph, dar eram în 
continuare hămesită. 

— Atunci, trebuie să-ţi fie foarte foame şi sete, a spus 
Morrigone. 

A bătut din palme şi un Asistent a părăsit de îndată sala. 
S-a întors o fărâmă mai târziu, cu o tavă plină cu pâine şi 
brânzeturi şi o carafă de apă. Le-a aşezat în faţa mea. 

— În numele Consiliului, Vega, îmi cer scuze, mi s-a 
adresat Morrigone. Niciun Wug nu merge la Valhall fără să 
fie mai întâi condamnat. Apoi a adăugat pe un ton aspru şi 
privindu-l mustrător pe Krone: Aşa cum colegul meu Krone 
ştie foarte bine. _ 

În toată această vreme, Krone nu spusese nimic. În timp 
ce înfulecam şi îmi astâmpăram setea, mă uitam din când 
în când la cei din Consiliu. L-am văzut pe Krone privindu-şi 
mâinile şi întrebându-se fără îndoială unde îi dispăruse 
avantajul. Mă gândeam chiar că poate aveam să fiu 
eliberată peste una sau două fărâme, când am observat 
carafa, care era uşor crăpată. Apa se scursese din ea pe 
mâneca mea. O baltă de lichid întunecat se strângea pe 
masă. 

M-am holbat la ea îndelung, întrebându-mă care îi era 
sursa. Nu eram chiar atât de murdară. 

Nu mi-am dat seama că era lângă mine înainte să-mi 
ridic privirea. 

Krone se holba la băltoaca întunecată de apă. Mi-a privit 
braţul şi apoi pe mine. Înainte să îl pot opri, îmi rupsese 
mâneca, scoțând la iveală copia pe care o făcusem după 
harta Quagului lăsată de Quentin Herms. 

— În numele Clopotniţei, ce este asta, te întreb? a tunat 
el. 

Mi-a răsucit mâna şi am urlat de durere. 

Thansius s-a ridicat. 

— Krone, încetează de îndată. 

Morrigone era şi ea în picioare, grăbindu-se spre noi. S- 
a oprit lângă mine şi privirea i-a coborât pe braţul meu. 
Am văzut-o încercând să spună ceva, dar era ca şi când 


231 


cuvintele i-ar fi îngheţat în gât. 

Krone îmi dăduse drumul, aşa cum îi ordonase Thansius, 
dar îmi ţinea în continuare mâneca. 

— Dacă nu mă înşel, colegi membri ai Consiliului, a zis 
Krone, ceea ce am văzut eu pe braţul acestei femele este 
fără îndoială o hartă a Quagului. 

Doream să strig la el şi să îl întreb de unde ştia că este 
Quagul, dar am fost lovită de privirile celor din Consiliu. 
Thansius singur mă ţinea ca vrăjită. A păşit încet spre 
mine şi mi-a privit braţul. Mi-a ridicat cu blândeţe cealaltă 
mânecă şi s-a uitat şi acolo. 

— Mai sunt astfel de urme pe tine, Vega, în afara 
acestora? 

Vocea îi era plină de dezamăgire şi, chiar mai rău, de 
suferinţa trădării. 

Cu ochii umplându-mi-se de lacrimi, n-am putut minţi. 

— Pe burtă şi pe picioare. 

— Şi cum au ajuns acolo? 

Am privit-o pe Morrigone. Nu-şi luase ochii de la urme. 
Expresia ei profund surprinsă era zdrobitoare pentru mine. 

— Quentin Herms mi le-a lăsat pe un pergament înainte 
să dispară, i-am spus. 

— Şi ţi-a confirmat că este un mod de a traversa Quagul? 

— Într-un fel, da. 

— Şi unde este acel pergament acum? 

— L-am ars. 

— Dar nu înainte să îşi copieze urmele pe piele, a 
intervenit Krone. Şi de ce să facă una ca asta dacă nu 
plănuia să le folosească în vreun fel, fără îndoială 
împotriva celorlalţi Wugmorţi? 

— Nu asta plănuiam, i-am strigat. Nu intenţionam să le 
folosesc vreodată. 

— Şi atunci, de ce le-ai desenat pe piele? 

Întrebarea venise de la Morrigone. Acum ea mă privea. 

M-am străduit să îi înfrunt privirea. Şi, înfruntându-i 
privirea, să spun adevărul. 

— Pentru că arăta o cale spre un loc, altul decât acesta. 

— O confesiune, a strigat Krone. Femela aceasta tocmai 


232 


ne-a spus că lucrează cu Externii. 

Morrigone se holba în continuare la mine, cu o tristeţe 
adâncă în ochi. L-a privit pe Thansius şi a spus: 

— Cred că am auzit suficient. Vom delibera şi ne vom 
anunţa hotărârea. 

Îmi doream să ţip la ea să nu facă asta. Că eram 
nevinovată. Că trebuiau să audă mai multe de la mine. Dar 
nu am spus nimic. Ştiam, dincolo de orice dubii, că nu mai 
puteam să le spun nimic care să conteze. 

L-a privit pe Krone şi a adăugat: 

— Dar nu va fi dusă înapoi la Valhall. Va fi dusă la 
bârlogul ei şi va fi păzită. 

Krone a părut îngrozit de idee. 

— Este o trădătoare. Va încerca să evadeze şi să evite 
justiţia în această problemă extrem de serioasă. Are harta 
Quagului pe ea. O va folosi să... 

— Să ce, Krone? l-a întrerupt Morrigone. Să traverseze 
Quagul? Un Wug de paisprezece sesiuni? Ar muri în două 
fărâme. Cu toţii ştim ce se află acolo - şi Vega o ştie. 

Mă privise când spusese asta. 

— Şi are şi alte motive să nu părăsească Wormwoodul. 
Şi pe acelea le ştie bine. 

Krone era pe punctul să spună ceva, dar Thansius i-a 
împiedicat izbucnirea. 

— Sunt de acord cu doamna Morrigone. Vega va fi dusă 
la bârlogul ei şi păzită acolo. Însă, înainte de asta, o 
Asistentă femelă a Consiliului se va asigura... de 
îndepărtarea urmelor de pe ea. 

— Vreau să fie păzită la fiece pas, a adăugat Krone. 

Thansius l-a privit de parcă ar fi vrut să îl sugrume. 

— Mă îndoiesc că Vega poate evada din clădirea 
Consiliului, Krone. Dar, dacă doreşti, poţi să stai în faţa 
uşii cât timp este spălată. 

Krone a părut deranjat de sugestie şi n-a făcut nicio 
mişcare ca să mă urmeze. 

Thansius s-a întors la podium şi s-a folosit de mânerul 
sabiei lui enorme, incrustate cu bijuterii, pentru a lovi 
lemnul. 


233 


— Consiliul va discuta de îndată problema Vegăi Jane. 

În timp ce eram condusă afară, l-am privit întâi pe 
Thansius şi apoi pe Morrigone. Niciunul nu voia să se uite 
la mine. 

Descumpănită şi lipsită de speranţă, am fost condusă 
afară din sală şi dusă la o toaletă, unde toate urmele mi-au 
fost spălate cu o asemenea energie, încât pielea mi s-a 
înroşit şi a început să mă usture. Dar nu am scos niciun 
sunet cât urmele pe care le ţinusem ascunse atâta vreme 
îmi dispăreau de pe piele. După aceea, am fost dusă înapoi 
la bârlogul meu, acolo unde un Non foarte fericit îmi păzea 
uşa. 

Delph l-a adus pe Harry Doi la mine şi câinele a rămas 
acolo. 

Era întuneric acum şi stăteam întinsă pe pat întrebându- 
mă ce soartă mă aştepta. 

Aveau să mă execute? 

Să mă bage din nou în Valhall? Poate pentru multe 
sesiuni? 

Să-mi dea drumul? 

Dar reveneam mereu la aceeaşi întrebare: aveau să mă 
execute? 

Fusesem martoră la o singură execuţie. Se întâmplase 
când aveam zece sesiuni şi un mascul îşi ucisese femela 
fără niciun alt motiv în afară că era un Wug ticălos. Fusese 
o crimă premeditată, sau cel puţin asta descoperise 
Consiliul. Wugul îşi bătuse şi copiii, aproape omorându-i, şi 
probabil că i-ar fi ucis dacă n-ar fi intervenit alţi Wugi. 
Întregul Wormwood fusese obligat să fie martor la 
execuţie, care avusese loc în centrul satului. 

Wugul fusese condus de-a lungul unor trepte scurte pe o 
platformă şi forţat să îngenuncheze; peste cap i se pusese 
o glugă, iar capul îi fusese sprijinit de un butuc gros. 
Călăul, el însuşi cu glugă - acum bănuiam că fusese Ladon- 
Tosh -, îşi ridicase securea la înălţime şi dintr-o singură 
lovitură îi separase capul de restul corpului de Wug. 
Acesta căzuse pe o grămăjoară de fân aşezată în faţa 
butucului. Sângele cursese pe trepte şi mă gândisem că 


234 


bietul John avea să leşine. Eu îi strânsesem mâna mamei şi 
mă simţisem rău. Mă clătinasem pe picioare, dar mulţimea 
aclamase pentru că se făcuse dreptate şi un Wug ticălos 
fusese şters de pe faţa pământului. 

Aşa avea să mi se încheie şi mie viaţa? Cu Ladon-Tosh 
separându-mi capul de restul corpului? Cu Wugii 
aclamându-mi moartea sângeroasă? 

Mi-am închis ochii şi am încercat să adorm, dar îmi era 
imposibil. Până să îmi aflu soarta, nu aveam să am parte 
de odihnă. 


235 


TRIGINIA 


Viaţă sau moarte 


Era prima secţiune a luminii când am auzit bătaia în uşă. 
În ciuda neliniştii în privinţa sorții mele, reuşisem, în 
sfârşit, să adorm. Harry Doi a început să mârâie şi să 
miroasă uşa. 

M-am ridicat cu greu, pe jumătate adormită, valuri de 
frică rece făcându-mă să mă simt dezechilibrată şi 
îngreţoşată. 

Oare execuțiile aveau loc imediat după deciziile 
Consiliului? Aveam să deschid uşa şi să dau de Ladon- 
Tosh, care urma să mă târască spre o platformă proaspăt 
ridicată din centrul satului? 

Am deschis uşa. 

Nu era Ladon-Tosh. Era Morrigone. Părea morbid de 
palidă şi de obosită, trăsăturile ei fiind aproape la fel de 
şterse ca ale mele. Mantaua ei avea câteva pete de 
murdărie pe tiv. Am privit peste umărul meu, dar nu i-am 
văzut trăsura. Probabil că venise pe jos de la clădirea 
Consiliului ca să-mi dea vestea. 

— Pot intra, Vega? 

Am dat din cap şi m-am dat la o parte ca să o las să 
intre. 

S-a aşezat sau, mai degrabă, s-a prăbuşit pe unul dintre 
scaune. Şi-a înăbuşit un căscat s-a frecat la ochi. 

— N-ai dormit? am întrebat-o. 

A scuturat încet din cap, deşi nu părea să îmi fi auzit 
întrebarea. L-a privit pe Harry Doi şi şi-a întins o mână 
spre el. Acesta se apropiase precaut de ea şi i-a îngăduit să 
îi scarpine urechile. 

— Un câine straşnic, a zis ea. 

— Ar face orice pentru mine, am răspuns, aşezându-mă 


236 


în faţa ei. Îi va fi refuzată ocazia? am întrebat eu cu 
prudenţă. 

Şi-a ridicat privirea. 

— Nu vei fi executată, dacă asta întrebi, a răspuns ea 
direct. Krone s-a luptat puternic toată noaptea pentru 
acest lucru, dar Thansius şi cu mine am reuşit să 
convingem Consiliul să asculte de rațiune. 

— De ce mă urăşte Krone atât de tare? Ce i-am făcut eu 
vreodată? 

— Nu este vorba despre tine, a rostit Morrigone încet. 
Krone îl ura, de fapt, pe bunicul tău. 

— Ce? am strigat eu în gura mare. 

— A fost înainte ca eu să fac parte din Consiliu, desigur, 
dar - aşa cum ţi-am mai spus - bunicul era Şeful 
Consiliului pe atunci. A demisionat şi Thansius i-a luat 
locul atunci când tata a suferit Evenimentul... 

Vocea i s-a pierdut, a rămas tăcută un moment, apoi şi-a 
revenit. 

— Krone era doar asistent pe atunci, dar ambiția îi era 
să devină membru cu drepturi depline al Consiliului. Şi n- 
am niciun dubiu că ambiția lui este să fie şef după 
retragerea lui Thansius. 

— Clopotnița să ne ajute dacă se ajunge la asta, am spus 
eu înflăcărată. 

— Ei bine, are punctele lui forte şi este ferm devotat 
apărării Wormwoodului. Dar nu cred că ar fi un foarte bun 
Şef al Consiliului. 

— Asta nu explică de ce l-a urât pe bunicul. 

— Când Virgil a părăsit Consiliul, s-a zvonit că Krone 
avea să îi ia locul. Virgil nu avea o părere prea bună 
despre Krone şi cei doi Wugi s-au certat teribil în sală în 
faţa întregului Consiliu. A fost umilitor pentru Krone, sunt 
sigură, întrucât bunicul tău avea o manieră impozantă 
căreia nu i te puteai opune, iar limba şi mintea îi erau mult 
superioare celor ale lui Krone. A fost un măcel oratoric de 
proporţii istorice. Un alt Wug a fost numit să îi ia locul lui 
Virgil pornind de la, cred eu, doar acea umilinţă verbală. 
Şi, deşi Krone a reuşit într-un final să devină membru al 


237 


Consiliului, au mai trebuit să treacă totuşi câteva sesiuni. 
Sunt sigură că l-a considerat vinovat pe bunicul tău pentru 
acea întârziere în cariera lui. Şi acea ură pentru bunicul 
tău pare să o fi transferat asupra ta. 

— Şi a fratelui meu? am întrebat eu îngrijorată. 

— Nu. Cred că doar asupra ta. Nici cu părinţii tăi nu a 
fost foarte urâcios. 

— Atunci de ce doar eu? am întrebat pe un ton de 
uimire. 

Şi-a ridicat capul şi m-a privit cu o expresie amuzată. 

— Chiar trebuie să pui o asemenea întrebare? 

— Da, de ce? 

A zâmbit. 

— Pentru că tu semeni cel mai mult cu bunicul tău, 
Vega. Foarte mult. 

— Îl plăceai? 

Mi-am amintit descrierea lui Delph cu ei doi certându-se 
exact înainte ca bunicul meu să plece din Wormwood. 

— L-am respectat, ceea ce este şi mai mult, Vega. Virgil 
a fost un Wugmort mare. l-am... i-am dus lipsa de la... 

Nu părea capabilă să-şi încheie gândul. 

— Şi mie mi-e dor de el, i-am zis. Mi-aş dori să fie aici 
acum, să fie cu mine. 

Morrigone şi-a întins mâna şi a strâns-o pe a mea. 

— Văd că ţi-ai desenat simbolul lui pe mână. Este un 
semn ciudat, nu-i aşa? k 

Nu o lăsasem pe femela de la Consiliu să-l spele. li 
spusesem că nu era o parte a hărții şi se oprise. 

Mă gândisem mult la acel simbol în ultima vreme. 

— Trei cârlige, am zis. Nu unul, nu patru, ci trei. 

S-a uitat stăruitor la mine, cu ochii larg deschişi. 

— Da, trei, a spus ea tristă. Trei poate să fie un număr 
extrem de puternic. Un fel de trinitate. Dar nu ştii ce 
înseamnă semnul? 

— Nu ştiu. 

M-am oprit. 

— Care este, deci, soarta mea? Dacă nu voi fi executată, 
înseamnă că voi fi trimisă la Valhall. 


238 


— Nici la Valhall. 

Am privit-o neînţelegând. 

— Dacă nu execuţie şi nici Valhall, atunci ce? 

— Nu voi face vestea să sune mai bine, Vega. 
Descoperirea acelor urme de pe pielea ta ţi-a dăunat. Am 
avut nevoie de toate resursele mele şi de toată susţinerea 
celorlalţi membri ai Consiliului pentru a-i convinge să nu 
te decapiteze şi să nu te bage în Valhall pentru restul 
sesiunilor tale. 

Am inspirat adânc, încercând să înţeleg totul - cât de 
aproape fusesem de moarte. Am privit-o. 

— Atunci ce? Care este pedeapsa mea? 

A inspirat şi ea. Nu o mai văzusem niciodată arătând 
atât de epuizată. 

— Trebuie să lupti în următorul Duel, Vega. Trebuie să 
te lupti pentru viaţa ta. Nu te poţi preda şi nu poţi să te 
laşi învinsă uşor, pentru că, dacă o faci, vei fi băgată în 
Valhall pentru restul sesiunilor tale. Acesta este votul 
Consiliului şi este final. 

— Dar am doar paisprezece sesiuni! am zis. Voi lupta 
împotriva unor masculi adulţi, complet dezvoltați. 

S-a ridicat şi şi-a frecat din nou ochii. 

— Adevărul este, Vega, că nu le pasă. Pur şi simplu nu le 
pasă. Dacă vei lupta cu vitejie, toate îţi vor fi iertate, viaţa 
îţi va reveni la normal şi nu vei mai datora nimănui nimic. 
Dacă nu lupţi, vei fi dusă de îndată la Valhall. Şi, ca să-ţi 
spun drept, nu pot garanta că Judik Krone nu va cere din 
nou să fii executată. Şi, de data asta, ar putea să şi 
reuşească. 

— Atunci voi lupta, am zis. Îţi dau cuvântul meu că voi 
lupta din răsputeri. 

M-am oprit şi apoi am întrebat-o: 

— Ce se întâmplă cu mine până la începerea Duelului? 

— Eşti singura Finisoare rămasă la Hornuri. Te poţi 
întoarce să finisezi bare la prima secţiune a luminii. 

— Şi când voi fi omorâtă în bătaie la Duel? 

— Îmi pare rău, Vega. Doar atât am putut face. Cel puţin 
aşa ai o şansă. 


239 


— O şansă, am repetat eu lipsită de entuziasm. 

Dar, de fapt, cât de mare era acea şansă? 

Morrigone a ridicat o mână în chip de avertisment. 

— Krone şi aliaţii lui sunt convinşi că vei încerca să fugi 
din Wormwood şi că te vei folosi de harta pe care ai avut-o 
ca să te călăuzească. 

— Nu mai am urmele pe piele, i-am zis. 

— Le-ai fi putut învăţa pe de rost. In orice caz, nu te 
gândi să faci asta. Dacă ai încerca să fugi, Delph ţi-ar lua 
locul în ochii Consiliului. Şi nu ar fi doar Valhall pentru el. 

S-a oprit. 

— L-ar ucide. 

A făcut o pauză şi m-a studiat cu atenţie. 

— Şi n-aş face nimic ca să îi opresc. 

— De ce, Morrigone? Ce îi pasă Consiliului dacă un Wug 
intră în Quag? Dacă ia decizia asta şi moare, este viaţa lui. 

— Nu-i atât de simplu, Vega. Slujba Consiliului este să-i 
protejeze pe toţi Wugmorţii şi să asigure supraviețuirea 
Wormwoodului. Dacă Wugii ar începe să intre în Quag şi 
să moară, poate că asta ar impulsiona bestiile să înceapă 
din nou lupta cu noi. Şi poate că nu am mai supravieţui 
unui al doilea război cu ele. 

— Şi apoi mai sunt, desigur, şi Externii. 

Mi s-a părut fascinant că uitase să îi menţioneze, având 
în vedere că tocmai construiam un Zid de proporţii 
gigantice ca să îi ţinem afară. Dacă aşteptam vreun 
răspuns tăios, aveam să fiu dezamăgită. 

Morrigone m-a privit cu o expresie dulce-amăruie care 
semăna cu aceea a mamei, apoi trăsăturile i s-au înăsprit. 

— Eu vorbeam serios, Vega, când am spus că te admir. 
Nu am avut nicio intenţie să văd o viaţă atât de 
promițătoare retezată din faşă. Dar există limite ale 
sentimentelor mele pentru tine. Te rog să nu uiţi asta. Am 
datoria mea şi intenţionez să o îndeplinesc. Pentru binele 
tuturor Wugmorţilor şi pentru supraviețuirea 
Wormwoodului, nu pot să fac şi nu voi face favoritisme. 

Cu această declarație amenințătoare mă părăsi. 


240 


TRIGINTA UNO 


Antrenamentul te face imperfect 


Delph a sosit la bârlogul meu imediat ce şi-a terminat 
munca la Zid. 

— Wotcha Vega Jane, a strigat el prin uşă. 

I-am deschis şi l-am privit, în timp ce Harry Doi sărea în 
jurul gleznelor noastre. 

— Ce este, Delph? l-am întrebat. 

— Am auzit ce s-a întâmplat, a zis Delph. 

— Ce anume ai auzit? 

I am scrutat fața, căutând urme de îndoială. 

— Că trebuie să lupţi la Duel. 

— Da. 

Mi-am suflecat mânecile şi i-am arătat pielea curată. 

— Au găsit harta pe mine. 

— Atunci trebuie să ne antrenăm. 

L-am privit uimită. 

— Să ne antrenăm pentru ce? 

— Ca să câştigi. 

— Delph, n-o să câştig Duelul. 

— De ce nu? 

— Pentru că sunt femelă. Şi am doar paisprezece 
sesiuni. 

— Aproape cincisprezece, m-a corectat el. Deci nici 
măcar n-o să încerci. Parcă n-ai mai fi Vega Jane, zburând 
şi aruncând sulița aia atât de bine. 

— Este altceva. 

— Chiar aşa? m-a întrebat el, holbându-se la mine. 

M-am retras un pas şi am reflectat. 

— Cum aş putea să mă antrenez? 

— Tu mi-ai arătat cum să zbor şi cum să arunc sulița. Eu 
îţi pot arăta cum să lupţi. Morrigone a spus că femelele 


241 


trebuie să se antreneze. Şi, dacă trebuie să lupti, ai dreptul 
să fii antrenată ca oricare alt Wug. Cu Antrenori gata să te 
ajute. Ei bine, eu cred că sunt la fel de bun ca orice 
Antrenor de Duel. 

— Ştiu că eşti. Dar unde putem face asta? 

— La bârlogul meu. Avem destulă intimitate acolo. 

— Când? 

— Acum. 

Era întuneric când ne-am apropiat de bordeiul lui Delph. 
Sunetele obişnuite asociate casei unui dresor de bestii nu 
se mai auzeau. Nu mai erau animale noi, întrucât eram 
sigură că Duf nu mai avea fărâme libere ca să le dreseze. 
Îşi petrecea tot timpul la Zid. Se auziră însă câteva sunete, 
pentru că adarul ne văzuse apropiindu-ne. 

— Bună, a zis el. 

— Bună, i-am răspuns. 

— Pe cine avem aici? a întrebat adarul. 

— O avem pe Vega Jane, i-am zis. 

S-a înălţat şi întregul piept i s-a umflat. 

— 0Oooooo, Ve-Vega Jane. Atât de dră-drăguţă, Ve-Ve- 
Vega Jane. Atât de fru-fru-frumoasă, Ve-Ve-Vega Jane. 

Suna exact ca Delph. 

— Taci din gură, ghem de pene, înainte să ajungi în oala 
de supă! a tunat Delph. 

— Fru-fru-frumoasă, Ve-Ve-Vega Jane, a zis adarul 
pentru ultima dată, apoi s-a uitat urât la Delph înainte să-şi 
bage capul sub o aripă şi să adoarmă din nou. 

Am fost uimită de această izbucnire, dar îmi apăruse şi o 
ciudată furnicătură în spatele gâtului. Problema era că 
adarii repetau doar ceea ce auzeau. Nu am avut timp să 
mă gândesc la asta, pentru că atunci când mi-am întors 
privirea spre el, l-am văzut pe Delph repezindu-se spre 
mine cu toată viteza. Am avut timp doar să strig şi să-mi 
ridic mâinile înainte să se ciocnească de mine. M-a ridicat 
de la pământ, apoi deasupra capului, şi era pe punctul să 
mă zdrobească de un copac când s-a oprit. Şi-a ridicat 
privirea, iar eu mi-am coborât-o spre el. 

— Ce mama naibii faci, Delph? l-am întrebat în gura 


242 


mare. 

M-a coborât încet la pământ. 

— La Duel, nimeni nu se opreşte. Practic, nu există 
reguli, totul este acceptat. Trebuie tot timpul să fii 
pregătită să lupti. Adversarul te atacă de la primul sunet al 
clopoţelului, Vega Jane. Se năpusteşte spre tine, îţi prinde 
mâinile în lateral, te ridică şi te zdrobeşte de cel mai dur 
lucru pe care îl poate găsi. Şi apoi nu te mai ridici. Ai 
încredere în mine. I-am făcut asta lui Non la ultimul Duel. 
A fost neatent... tontul ăla mare. 

Am privit spre copac, apoi din nou spre Delph şi am 
început să tremur. 

— În regulă, am zis. Am înţeles ce vrei să spui. Acum ce 
facem? 

— Ne luptăm. 

S-a retras câţiva paşi şi s-a ghemuit. 

— Acum cu Ladon-Tosh... a început Delph. 

— Ladon-Tosh! am exclamat. E mai bătrân de douăzeci 
şi patru de sesiuni. Nu va fi la Duel. 

Delph a ridicat din umeri. 

— Ei bine, tipul zice că are douăzeci şi trei de sesiuni. 

— Prostii, mi-a scăpat. 

— Este la Duel, Vega. Aşa stau lucrurile. 

— Dar nu există arbitri? 

— Desigur, dar cred că tuturor le este frică de el. Dacă 
spune că este de vârsta corespunzătoare, doar n-or să-l 
conteste, nu-i aşa? 

Am continuat să scot fum pe nări. 

— Asta-i cea mai mare tâmpenie pe care am auzit-o. În 
regulă, cine o să mai fie acolo? 

— Non. Ran Digby. Cletus Loon. Mulţi tipi. 

— Dar niciunul atât de mare ca tine. 

— Majoritatea nu sunt. Dar nu doar de cei mari trebuie 
să te fereşti, Vega Jane. Cei mici sunt rapizi şi vicleni şi te 
lovesc cu forţă. La ultimul meu Duel, era să fiu scos din 
competiţie de un tip pe jumătate cât mine. 

— Cum? 

— Mi-a aruncat pământ în ochi şi apoi m-a lovit cu o 


243 


scândură pe care o ascunsese pe teren. 

Ochii mi s-au făcut cât cepele. 

— Au voie să facă asta? 

M-a privit exasperat. 

— Tu nu te uiţi la Dueluri, Vega Jane? 

— Ei bine, doar la finală. Uneori. 

Adevărul era că nu puteam suporta să văd Wugi 
încercând să se omoare unul pe celălalt. Ultima oară când 
îl privisem pe Delph câştigând mi se făcuse o greață 
violentă de la sângele ce şiroia de pe el şi de pe celălalt 
Wug. 

A dat din cap. 

— Da, nu se permit lupte murdare în ultima rundă, asta 
este sigur, pentru că întregul Consiliu priveşte. Dar, ca să 
ajungi acolo, te poţi aştepta la orice. 

S-a ghemuit din nou, ţinându-şi mâinile ridicate şi 
braţele lângă el. 

— Protejează-ţi trunchiul, Vega Jane. O lovitură în 
stomac sau în lateral este dureroasă. 

Şi-a ridicat pumnii mai sus. 

— Şi fii atentă la cap. E greu să lupţi cu capul spart. 

Începuse să mi se facă rău. 

— Capul spart? 

— Aşa mi s-a întâmplat cu două Dueluri în urmă. M-a 
durut capul o jumătate de sesiune. 

Gura mi se uscase complet. 

— Cum să-mi protejez şi corpul, şi capul în acelaşi timp? 
m-am văicărit eu. 

— Rămâi tot timpul în mişcare. 

Dansă puţin pe picioarele lui agile, demonstrând o mai 
mare agilitate decât l-aş fi crezut capabil, mai ales având 
în vedere statura lui. Apoi a zis: 

— Poţi lovi cu orice. Cu pumnii, capul, picioarele, 
genunchii... 

— Şi cu scânduri, i-am amintit. 

— Acum, când vei fi lovită... 

— Deci presupui că o să fiu lovită? l-am întrerupt. 

— Toată lumea este lovită la Duel, mi-a răspuns 


244 


netulburat. De fapt, poţi să te bazezi cam pe o duzină de 
lovituri pe rundă. Adică lovituri puternice. Cam cincizeci 
de lovituri în total, dar nu le număr pe cele uşoare care 
doar te ameţesc puţin. 

Îmi doream să mă întorc şi să o iau la fugă urlând. 

— Când eşti lovită, indiferent cât de uşor sau de tare, ți- 
aş recomanda să te culci la pământ. 

La început m-am bucurat de această propunere, însă 
apoi mi-am amintit cuvintele lui Morrigone. Dacă nu 
luptam din răsputeri, aveam să fiu trimisă la Valhall pentru 
restul sesiunilor mele. Dar următoarele cuvinte ale lui 
Delph mi-au arătat că nici el nu plănuia să mă predau. 

— Să ajungi la pământ nu înseamnă că ai pierdut, Vega 
Jane. 'Tipul doar va sări pe tine şi te va lovi până când nu 
mai poţi să vezi şi să auzi nimic. Doare, a adăugat el în 
mod inutil. Acum, este adevărat că, dacă îţi ridici ambele 
mâini ca să te predai, runda ia sfârşit şi niciun Wug nu te 
poate lovi fără să se strige fault. 

— Nu mă pot preda, Delph, i-am spus. 

Şi m-am gândit: „Oricât de mult mi-aş dori asta“. 

— Nu te predai, Vega Jane. Dar te laşi să cazi într-un fel 
anume. Aşa. 

A căzut pe spate, cu genunchii strânşi la piept. Apoi a 
continuat: 

— Aproape toţi tipii te vor ataca puternic de îndată ce 
vei cădea la pământ. Se vor repezi spre tine cu capul în 
faţă. Acum, aştepţi să ajungă foarte aproape de tine şi faci 
asta. 

Delph lovi cu ambele picioare cu o asemenea forţă, încât 
am sărit în spate chiar dacă nu eram în pericol să fiu 
atinsă. În următorul moment, era din nou în picioare. Sări 
în aer şi ateriză cu ambele picioare pe adversarul său 
imaginar. Apoi sări din nou cu braţul drept în formă de V şi 
cu cotul îndreptat în jos. Se lungi la pământ cu cotul la un 
centimetru de pământ. 

— Acolo este gâtul tipului. O lovitură de cot îl face să nu 
mai respire, da? Leşină. Şi tu câştigi. Şi treci în runda 
următoare. Curat şi rapid. Aşa. 


245 


Am simţit că mă sufoc. 

— Dar, dacă nu poate să respire, nu va muri? am 
întrebat eu cu o voce uscată, spartă. 

Delph s-a ridicat şi şi-a scuturat pantalonii şi mâinile. 

— Ei bine, majoritatea tipilor încep să respire din nou de 
unii singuri destul de rapid. Pentru cei care au nevoie de 
puţin ajutor, Mendenii sunt pregătiţi să intervină şi să le 
bată pieptul. De obicei, asta este de ajuns. Uneori trebuie 
să le taie gâtul ca să facă aerul să circule din nou, dar 
cicatricea este destul de mică şi nu sângerează mult. 

M-am întors şi am vărsat conţinutul precar al stomacului 
meu într-un tufiş. 

Mai târziu, am simţit braţele mari ale lui Delph în jurul 
umerilor mei. M-a susţinut cât timp a durat starea aceea. 
M-am şters la gură şi m-am întors spre el, cu obrajii roşii 
de ruşine. 

— Delph, nu aveam nicio idee că Duelurile sunt aşa. Şi 
tu ai câştigat deja trei? Ei bine, acesta este cel mai uimitor 
lucru. 

A roşit de plăcere auzind cuvintele mele de laudă. 

— Nu este nimic special, a spus el cu modestie. 

— Dar ceea ce m-ai învăţat mă va ajuta. 

Nu credeam asta, desigur, pentru că - şi dacă săream de 
pe cel mai înalt copac din Wormwood şi aterizam pe gâtul 
lui Non - tot nu cred că ar fi tuşit măcar. 

— Asta este doar începutul, Vega Jane. Mai ai multe de 
învăţat. Şi trebuie să sporeşti şi în forţă. 

— Sunt destul de puternică. 

— Nu-i suficient. 

— Cum să devin mai puternică? Lucrez toată ziua la 
Hornuri. Şi lucrez şi la Zid după aceea. Când o să amo 
fărâmă liberă? Trebuie să şi dorm. 

— Găsim noi o cale. 

— Când vom şti cu cine avem de luptat? 

— Vor afişa primele runde cu şapte nopţi înainte de 
începerea Duelului, a răspuns el. 

Am mai lucrat la câteva mişcări şi strategii până când m- 
am simţit epuizată. Inainte să plec, am privit spre adar. 


246 


— Delph, adarul... 

— Tata are numai probleme cu blestematul acela, a 
mormăit el. 

— Ce fel de probleme? 

Delph nu voia să mă privească în ochi. 

— Spune lucruri despre care habar nu avem unde le-a 
auzit. Tata spune că adarii gândesc singuri. 

— Dar adarii nu se bâlbâie în mod natural... 

— Trebuie să plec, Vega Jane. 

Şi apoi a dispărut în bordeiul lui, închizând uşa bine. 


247 


TRIGINIA DUO 


O singură grijă 


La următoarea lumină, m-am trezit devreme. Îmi doream 
să ies din Wormwood înainte ca alţi Wugi să se trezească. 

Când am traversat pietrele cubice împreună cu Harry 
Doi, am trecut pe lângă un Wug bătrân pe care nu-l 
cunoşteam, dar pe care-l mai văzusem. S-a uitat urât la 
mine şi a scuipat spre cizma mea. Am sărit şi am pornit 
mai departe cu capul plecat. Era evident că se aflase 
despre arestarea mea şi despre faptul că fusesem 
condamnată să lupt la Duel. Poate că întregul sat mă ura 
acum, deşi era greu de înţeles cum putuseră Wugii să se 
întoarcă împotriva mea atât de rapid. 

Cu coada ochiului, l-am văzut pe Roman Picus venind pe 
pietre. M-am pregătit pentru insultele şi batjocurile lui. 
Dar a făcut ceva ce m-a durut şi mai tare. Şi-a tras pălăria 
în jos şi a scurtat drumul printre două clădiri, aparent 
pentru a nu fi nevoit să-mi vorbească sau pentru a nu fi 
văzut cu mine. 

Am pornit mai departe, vlăguită de energie cu gândul la 
ziua plină de lucru ce mă aştepta. 

Trecând pe lângă Loons, am văzut că Hestia Loon 
tocmai ieşea să-şi arunce gunoiul la coş. Am încercat să nu 
mă uit la ea, dar ea m-a strigat: 

— Vega? 

M-am oprit, temându-mă de ce era mai rău. Hestia 
fusese întotdeauna bună cu mine, dar era complet sub 
papucul lui Loon. l-am văzut mătura din mână şi m-am 
întrebat dacă avea de gând să încerce să mă lovească. 

— Da, am răspuns eu încet. 

A venit spre mine, l-a mângâiat uşor pe Harry Doi şi a 
zis: 


248 


— Ai un câine frumos. 

M-am înveselit auzindu-i cuvintele cumsecade. 

— Mulţumesc. Îl cheamă Harry Doi. 

M-a privit, trăsăturile devenindu-i dure. 

— Sunt prostii... ce se spune despre tine. Ştiu asta la fel 
de bine cum îmi ştiu tigaia din bucătărie. 

Mi-am simţit faţa încălzindu-se şi ochii umezindu-mi-se. 
Mi i-am şters repede şi am continuat să mă holbez la ea. 

A privit peste umăr înapoi spre Loons şi s-a apropiat, 
scoțând ceva din buzunar. L-a ridicat - era un mic lanţ cu 
un disc de metal la capăt. 

— Mama mi l-a dat când eram mică. De noroc, se zice. 

Am privit-o confuză. A continuat grăbită: 

— Noroc, pentru Duel. Am auzit că trebuie să lupţi. A 
înnebunit Consiliul, dacă mă întrebi pe mine, dar nimeni 
nu m-a întrebat. 

Mi-a prins mâna, mi-a pus talismanul norocos în palmă şi 
mi-a închis degetele în jurul lui. 

— Ia asta, Vega Jane. Ia asta şi bate-i pe masculi. Ştiu că 
poţi. Externi blestemaţi! De parcă i-ai ajuta, când bunicul 
tău a fost Virgil Alfadir Jane. Nebunie, asta este. Ţăcăniţi 
cu toţii, până la ultimul. 

Mi-a privit silueta murdară şi subţire şi i-am văzut 
obrajii grei începând să tremure. 

— Stai puţin, a zis ea. 

S-a strecurat înapoi în Loons şi s-a întors o jumătate de 
fărâmă mai târziu cu un mic sac de pânză, pe care mi l-a 
dat. 

— Rămâne între noi, a zis ea, ciupindu-mă de obraz. 

Şi apoi a dispărut. 

Am privit în sac şi am văzut o pâine proaspăt coaptă, 
două mere, un borcan de murături, un rotocol de brânză şi 
doi cârnaţi. Stomacul mi-a chiorăit cu anticipaţia devorării 
acelor produse. 

Am privit talismanul pe care mi-l dăduse. Discul de 
metal era din cupru şi avea imaginea unei stele cu şapte 
colţuri. Mi l-am trecut peste cap şi am simţit lanţul 
cuprinzându-mi gâtul. M-am holbat înapoi înspre Loons şi 


249 


am văzut-o pe Hestia uitându-se la mine pe geam. A 
dispărut rapid când m-a văzut privind-o. 

Am pornit mai departe, îmbărbătată de gestul ei de 
bunătate. 

Când am ajuns la copacul meu, mi-am scăpat cutia şi 
sacul de pânză din mână şi am început să fug ţipând. 

— Nu. Nu! am strigat. Acela este copacul meu. 

Erau patru Wugi, toţi masculi, toţi dubli faţă de mine. 
Unul dintre ei era Non. Avea o secure şi era pe punctul să 
lovească puternic. Alţi doi Wugi erau pregătiţi cu un 
fierăstrău lung, în timp ce un al patrulea Wug avea o 
morta, pe care o îndreptă acum spre mine, în timp ce 
Harry Doi mârâia şi muşca spre el. 

Aveau de gând să-mi taie copacul. 

Non s-a oprit, ţinând în continuare securea sus, şi mi s-a 
adresat cu răutate: 

— Trădătorii nu au voie să aibă copaci, femelă. 

Apoi şi-a lansat securea uriaşă. 

— Nu, am urlat. Nu poţi să faci asta. Nu poţi. 

M-am oprit şi apoi am zis: 

— N-o să faci asta! 

Non mi-a izbit copacul cu o lovitură ameţitoare şi lucrul 
cel mai uimitor s-a întâmplat imediat. Pe coajă nu a apărut 
nici cea mai mică urmă sau tăietură. In schimb, securea s-a 
rupt în jumătate şi a căzut la pământ. 

Non a rămas încremenit, uitându-se uimit spre locul 
unde lovise copacul şi apoi din nou la unealta sfărâmată. 

— Ce naiba? a tunat el. 

Le-a făcut apoi un semn celor doi Wugi care ţineau 
fierăstrăul cel lung să înainteze, în timp ce al patrulea Wug 
a ridicat piedica mortei şi a îndreptat-o spre capul meu. 

Am rămas pe loc, holbându-mă la copac, dorindu-mi din 
tot sufletul să supravieţuiască acelui atac nedrept. Chiar 
dacă eram o trădătoare - ceea ce nu eram -, bietul meu 
copac nu ar fi trebuit să sufere din cauza asta. 

Cei doi Wugi au fixat dinţii fierăstrăului pe coaja 
copacului şi au început să taie. Sau au încercat. Dinţii s-au 
rupt pe trunchi. 


250 


Wugii s-au îndreptat şi s-au uitat nedumeriţi la 
fierăstrăul stricat. 

Non s-a holbat feroce la mine. 

— Ce fel de copac este ăsta? m-a întrebat. 

— Este copacul meu, i-am răspuns, trecând pe lângă 
Wugul care ţinea morta. Acum dispăreţi. 

— Este vrăjit, a exclamat Non. Lucrezi cu Externii. Javră 
malefică! Au vrăjit copacul, asta au făcut! 

— Spui tâmpenii. 

Am întors cu toţii privirea şi l-am văzut pe Thansius la 
aproape cinci metri în spatele nostru. Era îmbrăcat cu o 
manta gri, până în pământ. A ridicat un băț lung în mâna 
lui mare şi m-am gândit că ieşise la o plimbare de lumină 
devreme. 

— Un copac vrăjit? a zis Thansius, apropiindu-se şi 
privind frumosul meu plop. Ce vrei să spui? 

Non s-a mişcat agitat de pe un picior pe celălalt şi şi-a 
plecat capul. Ceilalţi Wugi s-au retras cu toţii uitându-se în 
pământ. Eram sigură că niciunul dintre ei nu mai discutase 
vreodată cu Thansius. 

Non a spus poticnit: 

— Ei bine, Thansius... domnule, securea şi... fierăstrăul 
nu l-au putut atinge, nu... domnule... 

— Uşor de explicat, a zis Thansius privindu-mă. 

A bătut apoi copacul cu buricele degetelor. 

— Vezi tu, de-a lungul timpului, unii copaci străvechi se 
pietrifică. Adică scoarţa lor devine atât de tare, încât este 
aproape mai tare decât fierul. Nu este de mirare că 
uneltele voastre au căzut victime. 

A ridicat bucăţile securii rupte şi fierăstrăul fără dinţi şi 
le-a înapoiat lui Non şi celorlalţi doi Wugi. 

— Aş spune că acest copac va fi tot aici când noi vom fi 
doar ţărână. 

Apoi l-a privit direct pe Non şi a adăugat: 

— Aşa că dispari, Non. Sunt sigur că tu şi colegii tăi 
aveţi de muncă la Zid. 

Non şi amicii lui au dispărut rapid pe cărare. 

Am privit scoarţa copacului şi apoi scândurile mici pe 


251 


care le bătusem în el până sus, scânduri pe care stăteam 
de obicei. Cum era posibil să le fi bătut dacă într-adevăr 
copacul era pietrificat? L-am privit pe Thansius şi chiar 
eram pe punctul să îl întreb asta, când el mi-a zis: 

— Chiar este un copac frumos, Vega. Ar fi fost un mare 
păcat să dispară. 

Din expresia feţei lui am putut să îmi dau seama că nu 
vorbea doar despre copacul meu. Se referea şi la mine. 

Doream să îi spun lui Thansius că nu sunt o trădătoare şi 
că nu aş fi folosit niciodată harta ca să ajut pe cineva care 
voia să facă rău Wormwoodului. Dar deja se întorsese şi 
plecase. L-am privit până s-a făcut nevăzut. Apoi m-am 
întors la copacul meu şi l-am strâns în braţe. 

Am muncit la Hornuri toată lumina şi, după finisare, am 
ajutat la transportarea setului de bare cu căruţa trasă de 
două crete spre secţiunea de Zid care tocmai era 
completată. In timp ce ajutam la ridicarea barelor grele, 
mă gândeam că era un mod excelent să sporesc în forţă, 
dacă nu muream înainte de epuizare. 

Chiar şi eu trebuia să recunosc că Zidul era o dovadă a 
iscusinţei în construcţii a Wugilor. Am numărat şi am 
constatat că aproape două sute de Wugi lucrau în acel 
moment la secţiune. Construcţia se făcea pe ture toată 
lumina şi toată noaptea, cu întunericul luminat de felinare 
şi de lămpi, astfel încât Wugii să poată vedea ce fac. Dar 
deja avuseseră loc accidente, unele minore, altele mai 
grave. Un Wug murise după ce căzuse din vârful unei 
secţiuni de Zid şi aterizase în cap, rupându-şi gâtul. Fusese 
îngropat într-o secţiune specială a Terenului Sacru, acum 
rezervată Wugilor care îşi pierduseră viaţa pe Zid. Toţi 
Wugii se rugau să nu mai aibă loc astfel de sacrificii şi ca 
secţiunea aceea să rămână pentru totdeauna cu un singur 
mormânt. 

Când am terminat de descărcat barele, am rămas să văd 
ce se mai întâmplă pe-acolo. Zidul se ridica mai bine de 
zece metri în sus. Butucii care îl alcătuiau erau groşi, 
curăţaţi de coaja lor, nivelaţi şi rotunjiţi. Buclele finisate de 
mine înconjurau butucii şi erau prinse bine prin găurile 


252 


făcute în ele, dând lemnului o putere şi o stabilitate pe 
care altfel nu le-ar fi avut. 

Turnurile de strajă din acea secţiune nu erau terminate, 
dar se vedeau câţiva Wugi cu morte privind aparent după 
Externi. Deşi mi-i imaginam pe aceiaşi Wugi împuşcând 
mai degrabă alţi Wugi care ar fi încercat să urce dincolo 
de Zid. Şanţurile fuseseră săpate, dar nu erau încă 
umplute cu apă. Aveau să fie umplute la sfârşit, mă 
gândeam, pentru ca muncitorii să nu se afunde în noroi. 

Activitatea era frenetică, dar părea bine coordonată, cu 
Wugi concentrați trecând dintr-o parte în alta cu unelte şi 
materiale. Continuând să privesc în jurul meu, l-am 
observat pe John pe o platformă ridicată, cu felinare 
aprinse în jurul lui, supraveghind construcţia. Lângă el se 
aflau trei membri ai Consiliului şi alţi trei Wugi despre 
care ştiam că sunt buni constructori. 

Aş fi vrut să mă duc să vorbesc cu John, însă apoi m-am 
gândit mai bine. Ce aveam să îi spun ce nu îi spusesem 
deja? Eram uimită cât de rapid fuseseră şterse cu buretele 
atâtea sesiuni petrecute de noi de timpul lui petrecut sub 
aripa lui Morrigone. Sau sub gheara ei, mai degrabă. Şi 
totuşi, îmi salvase viaţa. Eram extrem de nelămurită în 
privinţa ei. Era aliata mea sau nu? 

M-am îndreptat spre gropile mari săpate pentru apă şi 
m-am uitat în ele. Un alt Wug s-a apropiat de mine, cărând 
nişte unelte. 

— Când va fi băgată şi apă? l-am întrebat. 

A privit spre groapă. 

— Ei zic că peste încă şase lumini şi nopţi. Dar eu nu 
prea văd cum. Suntem în întârziere faţă de plan. 

Mi-am amintit comentariul lui John despre plan. 

— Se pare că Wugii lucrează cât de repede pot, am zis. 

— Spune-le asta lor, a zis Wugul, arătând spre platforma 
pe care se afla John. 

Apoi a privit spre mine. 

— E fratele tău, nu-i aşa? 

— Da. 

Wugul s-a holbat îndelung la mine. 


253 


— Atunci, îmi pare rău pentru tine. 

Când a început să se îndepărteze, l-am prins de braţ. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Doar că ne munceşte tot mai greu cu fiecare lumină. 
Nu contează pentru el cât de obosiţi sau de bolnavi suntem 
sau că familiile noastre au nevoie de noi. Pur şi simplu nu-i 
pasă, nu-i aşa? 

— Credeam că el lucrează doar la planuri, nu? 

Wugul a scuturat din cap. 

— Pentru un copil, se dă foarte bătrân. Şi este rău. Ştiu 
că sunteţi rude, dar asta este părerea mea şi nu-mi pasă 
cine aude. 

Aruncându-mi o privire încruntată, a plecat de îndată, 
lăsându-mă privind în pământ, gândindu-mă la multe 
lucruri şi niciunul dintre ele plăcut. Am privit din nou spre 
John, care părea cu moralul la pământ. Pe când îl priveam, 
a început să arate cu degetul şi să strige la un grup de 
Wugi care se chinuia cu un buştean greu. John a alergat 
spre ei şi a început să gesticuleze. Wugii l-au privit cu 
răceală, orice răspuns pe care l-ar fi avut pe vârful limbii 
fiind amuţit fără îndoială de Wugii mari cu morte aflaţi în 
spatele lui John. 

M-am dus spre el, cât încă striga la Wugii cu buşteanul 
suspendat precar pe umerii lor obosiţi. 

— De ce nu-i laşi să-l pună jos, John, cât le spui ceea ce 
vrei? 

S-a întors spre mine, cu o expresie de mare iritare pe 
faţă. La început, am crezut că nici nu mă recunoscuse. 

— Nu avem timp pentru asta! a exclamat el. Deja 
suntem în urmă lumina asta şi echipajul de noapte va fi 
aici peste câteva fărâme. 

— Aceşti Wugi au muncit din greu toată lumina. Vei fi şi 
mai mult în întârziere dacă Wugii încep să se 
îmbolnăvească sau se  accidentează din cauza 
suprasolicitării. 

— Nu tu dai ordine aici, a zis el, privindu-mă rece. 

— Poate că nu. Dar eu sunt singura rudă care ţi-a mai 
rămas. 


254 


M-a privit condescendent. 

— Ai uitat de Îngrijire? 

Ştiam că nu trebuia să o fac, dar în acel moment nu îmi 
mai păsa de sentimentele lui John. Mai mult, nu eram 
sigură că mai avea sentimente. lar mie mi-era hărăzit fie 
să-mi fie zdrobit capul luptând la Duel, fie să-mi 
putrezească oasele în Valhall. 

— Cum am zis, eu sunt singura rudă pe care o mai ai. Nu 
a mai rămas nimeni cunoscut de tine la Îngrijire. Credeam 
că Morrigone ţi-a spus deja. Ambii noştri părinţi au suferit 
Evenimente. Desigur, nu a mai rămas nimic din ei. 

Apoi m-am răsucit pe călcâie şi m-am îndepărtat. 

Nu îmi păsa, chiar nu îmi păsa. 

Dar, aşa cum avea să se dovedească, ar fi trebuit să îmi 
pese. 

Din mai multe motive. 


255 


TRIGINTA TRES 


Inamici uniți 


Următoarele şase lumini şi nopti au urmat un tipar 
liniar. Lucram toată lumina la Hornuri şi apoi la Zid. După 
aceea, eu şi cu Delph ne antrenam pentru Duel până 
noaptea târziu. Pusese la punct un băț lung cu greutăţi din 
pietre la ambele capete. Mă punea să îl ridic deasupra 
capului şi apoi să mi-l pun pe umeri şi să mă ghemuiesc, ca 
să îmi cresc forţa şi în partea de sus a corpului, şi în cea de 
jos. Membrele mă dureau atât de tare în următoarea 
lumină, că plângeam când încercam să mă dau jos din pat. 
Dar continuam să mă antrenez. Dorinţa de a rămâne în 
viaţă era un bun factor motivator. 

La început, ne-am antrenat la bârlogul lui, apoi în 
pădure, iar uneori în bârlogul meu, dărâmând ocazional 
mobila şi speriindu-l de moarte pe Harry Doi. 

În a şaptea lumină după ce Thansius făcuse anunţul 
despre Duel, treceam pe lângă Cletus Loon şi amicii lui 
tembeli în drum spre bârlogul meu, după muncă. M-am 
oprit când Loon a trecut în faţa mea, în timp ce amicii lui 
m-au înconjurat. Harry Doi a început să mârâie şi părul de 
pe spate i s-a zbârlit când ei s-au apropiat de noi. L-am 
mângâiat pe Harry Doi pe cap şi i-am spus că totul este în 
regulă. 

— Deci trebuie să lupţi la Duel sau altfel oasele îţi vor 
putrezi în Valhall pentru că eşti o trădătoare, mi s-a 
adresat Cletus. 

Am rămas pe loc cu o expresie plictisită pe faţă. Până şi 
mintea lui simplă înţelegea că trebuia fie să mai spună 
ceva, fie să plece. Într-un final, mi-a zis: 

— Ştii ce îmi doresc, Vega? 

— Nu vreau să încerc să ghicesc ce-i în capul tău, Loon. 


256 


Aş putea orbi. 

— Îmi doresc să ajung cu tine în prima rundă la Duel. 

Prietenii lui au început să râdă, în timp ce eu stăteam 
acolo holbându-mă la Cletus, de parcă nu ar fi meritat nici 
măcar o fărâmă din timpul meu. 

— Fii atent ce îţi doreşti, Loon, s-ar putea să ţi se şi 
întâmple, i-am spus apoi. 

S-a băgat apoi exact în faţa mea. 

— Abia aştept să te văd bătută şi sper să fiu eu cel care 
te bate. 

— Presupun că ai câteva mişcări geniale pe care abia 
aştepţi să le încerci. 

— Fii sigură că am, a zis el, rânjind maliţios. 

Am aşteptat răbdătoare ca Loon să facă ceea ce ştiam că 
o să facă. Ceea ce îşi dorea cu atâta disperare să facă. 

A fentat că loveşte cu dreapta, şi-a dus mâna stângă 
până la un centimetru de faţa mea şi apoi s-a prefăcut că 
îmi dă un genunchi în stomac. 

Am rămas stoică pe loc, fără măcar să clipesc. 

Rânjetul i-a dispărut în sfârşit. 

— Ai face bine să fii atentă. 

— În regulă, i-am zis. 

S-a dat la o parte, lăsându-mă să trec. M-am îndepărtat, 
cu Harry Doi păzindu-mi flancul. 

— Îţi mulţumesc, cretinule, i-am spus în barbă. 

Apoi am auzit câţiva Wugi strigând mai încolo pe 
Drumul Jos, acolo unde acesta dădea în pietrele Străzii 
Principale din Wormwood. Alţi Wugi fugeau şi ei spre 
destinaţia lor. M-am grăbit să văd ce se întâmplă. Am cotit 
şi eu pe Strada Principală şi am văzut că Wugii se adunau 
în jurul unui avizier din lemn, unde se puneau anunţurile 
oficiale. 

Atunci mi-am dat seama. Tocmai se afişaseră primele 
runde ale Duelului! Am rupt-o la fugă pe pietrele cubice şi 
mi-am făcut loc prin mulţimea de Wugi până ce am văzut 
pergamentele lungi înfipte în lemn. Ochii mi-au fugit de-a 
lungul listelor, ajungând în final la numele meu aflat la 
sfârşit. Când am privit pentru prima oară numele 


257 


oponentului meu, gura mi-a zvâcnit. 

Dorinţa lui Cletus Loon avea într-adevăr să se 
îndeplinească. El urma să lupte cu mine în prima rundă. Ar 
fi trebuit să lupt şi să câştig de patru ori ca să ajung în 
finală. Nu că mă aşteptam să ajung atât de departe, în 
ciuda încurajărilor lui Delph. 

Dar ştiam un singur lucru. Aveam să-l bat pe Cletus 
Loon. lar asta avea să-mi fie de ajuns. Mă rugam ca toate 
celelalte femele din competiţie să scape suficient de 
intacte după prima rundă. 

Am căutat apoi numele lui Delph şi l-am găsit în mai 
puţin de o fărâmă. In prima rundă avea să lupte cu uriaşul 
şi scârbosul de Ran Digby, Wugul din patrulă căruia îi 
plăcea să mestece iarbă de fumat şi să prindă mizerie în 
barba lui mare. 

O mână m-a apucat de braţ. M-am întors şi l-am văzut pe 
Jurik Krone. Mi-am eliberat braţul şi m-am holbat la el. Îi 
simţeam pe ceilalţi Wugi făcându-ne loc, dar uitându-se la 
noi curioşi. 

— Doamna Morrigone ţi-a spus, fără îndoială, ce noroc 
ai avut că ai scăpat de justiţie. 

— Noroc? am spus eu pe un ton baţjocoritor. Noroc să 
lupt cu masculi de trei ori mai mari decât mine ca să mă 
poată omori în bătaie? 

Cu o voce ridicată, a proclamat: 

— Aş prefera să te văd mergând la Valhall, trădătoareo. 
Sau cu capul retezat. Aceea ar fi justiţie adevărată. 

In regulă, ajunge! Acum e rândul meu. 

— Şi eu aş prefera ca bunicul să fie în Consiliu în locul 
unei javre tâmpe şi afurisite ca tine. 

Wugii din jurul nostru au căscat gura de uimire şi s-au 
dat un pas în spate. 

Eu am făcut unul în faţă. Fusese o lumină lungă, eram 
obosită şi de-a dreptul furioasă. Şi dacă nu spuneam atunci 
ce aveam de spus, pur şi simplu simţeam că urma să 
explodez. 

I-am împuns pieptul cu degetul. 

— Bunicul a văzut exact câte parale faci şi de aceea nu 


258 


te-a vrut în Consiliu. Eşti un dihor răzbunător care ar face 
şi un garm să pară onorabil. ţi pasă doar de cariera ta şi 
la naiba cu oricare alt Wug. Am întâlnit nişte boi la vremea 
mea, Krone, nişte boi tare tâmpiţi, de cea mai înaltă clasă, 
dar tu îi depăşeşti pe toţi, grămadă de bălegar mincinoasă 
ce eşti! 

M-am întors, dar numai pentru un moment. M-am 
răsucit din nou spre el şi am continuat: 

— A, şi apropo - acum vocea îmi devenise un țipăt - 
singurul lucru de care îmi pare rău este că hoitul tău nu 
este şi el la Duel ca să îl pot azvârli de aici până în Quag. 
Şi acum, du-te dracului! 

M-am răsucit şi am plecat. Speram şi mă rugam la 
Clopotniță ca Jurik Krone să mă atace fiindcă eram atât de 
furioasă, încât nu numai că l-aş fi azvârlit până acolo, ci l- 
aş fi tăvălit cât era Quagul de lung. 

M-am oprit când l-am văzut pe Delph de-a lungul 
pietrelor cubice holbându-se la mine. Din expresia lui 
uimită, mi-a fost clar că văzuse şi auzise totul. 

M-am îndreptat spre el. 

— La naiba, Vega Jane, a început. Te-ai luat de nimeni 
altul decât de Jurik Krone. 

— Nu vreau să vorbesc despre Krone, Delph. Naiba să îl 
ia. 

M-am uitat lung la Krone şi la încă doi membri ai 
Consiliului, inclusiv Duk Dodgson, croindu-şi drum prin 
mulţimea de Wugi şi îndreptându-se spre clădirea 
Consiliului. Krone m-a privit plin de ură şi apoi a dispărut. 

M-am întors spre Delph. 

— Ştii că Ran Digby este primul tău adversar? 

Delph a zâmbit. 

— Ar face bine să spere să-i mai rămână dinţi prin care 
să scuipe mizeria aia. 

— Ei bine, oricum mai are doar trei din câte am văzut 
eu. Eu am picat cu Cletus Loon. 

— O să îl baţi, Vega Jane. O să mă asigur de asta. 

Adevărul era că nu mă simţeam prea îngrijorată în 
privinţa luptei cu Cletus Loon. Mă gândeam mai mult la 


259 


întâlnirea mea cu John. Îi spusesem că părinţii noştri nu 
mai erau. Nici măcar nu aşteptasem să îi văd reacţia. 
Fusese o dovadă de cruzime din partea mea şi mă simţeam 
teribil de vinovată pentru că procedasem aşa. Dilema 
Duelului meu era secundară primei probleme. Nu împlinise 
nici măcar douăsprezece sesiuni. Poate că se pricepea la 
cărţi. Dar nu şi la viaţă. 

Delph m-a atins pe umăr şi m-a trezit din gândurile mele 
apăsătoare. 

— Vega Jane? Eşti în regulă? 

— Sunt bine, Delph. 

S-a tras apoi mai aproape de mine. 

— Vrei să ne antrenăm diseară? 

Voiam, dar am scuturat din cap. 

— Nu în noaptea asta, Delph. Trebuie să mă odihnesc. 

A părut dezamăgit, apoi a dat din cap, s-a întors şi a 
plecat. 

L-am privit o vreme şi apoi am pornit şi eu la drum. Nu 
spre bârlog şi spre ultima masă a zilei. M-am îndreptat 
spre Îngrijire, împreună cu Harry Doi. Nu eram sigură de 
ce mergeam într-acolo, pentru că părinţii mei nu mai erau. 
Dar ceva dinăuntrul meu îmi spunea să mă duc. 

Când am ajuns acolo, a început să cadă şi ploaia. Harry 
Doi m-a privit de câteva ori, probabil întrebându-se ce 
făceam afară în ploaie. Era frig şi începusem să tremur. În 
cele din urmă, m-am dezmeticit şi m-am îndreptat spre uşi. 
N-aveam nicio idee dacă aveau să se deschidă. Nu mai 
fusesem niciodată acolo atât de târziu. Am împins uşa şi, în 
mod surprinzător, aceasta s-a deschis. Mi-am vârât capul 
pe coridorul întunecat. 

Câinele se ţinea aproape de picioarele mele. Nu mârâia 
şi nu scotea niciun sunet. Părea la fel de intimidat ca şi 
mine. Am trecut de celelalte uşi cu plăcuţe de alamă pe 
ele. Erau nume cunoscute, dar şi câteva noi, ale unor Wugi 
bolnavi care luaseră locul acelor Wugi care făcuseră deja 
ultimul drum spre Terenul Sacru. 

Am ajuns la vechea odaie a părinţilor mei şi am privit 
plăcuţa de alamă. Sau locul unde fusese. Acum puteam să 


260 


văd doar conturul dreptunghiului de alamă pe care odată 
fusese scris HECTOR JANE ŞI HELEN JANE. 

Le-am rostit numele la fel de tare cum o făcusem de 
fiecare dată când îi vizitasem în ultimele două sesiuni. 
Obosisem să fac asta, deşi acum, că nu mai erau, nu mă 
mai simţeam obosită. Ştiam că era ultima oară când aveam 
să o fac. Dar aveam să vizitez doar o cameră goală. 

Însă atunci când am împins uşa deschisă, am devenit de 
îndată conştientă de prezenţa altcuiva într-un colţ al 
camerei. Aceasta nu mai era luminată. Era de parcă atunci 
când părinţii mei plecaseră, luaseră şi lumina misterioasă 
cu ei. Dar puteam oricum să disting Wugul din umbră. 

Era John. 


261 


TRIGINIA QUATIUOR 


Eu, cea magică 


John nu şi-a ridicat privirea când am intrat. l-am auzit 
doar plânsul. M-am apropiat şi am privit paturile goale 
înainte să mă uit din nou la el. Nu mai arăta deloc ca 
marele Asistent al Consiliului care îi asuprea pe bieţii Wugi 
care construiau Zidul. Chiar şi cu părul lui ras şi hainele 
scumpe, arăta ca un mic mascul Wug complet pierdut. 

M-am dus la el, mi-am înfăşurat braţele în jurul lui şi l- 
am îmbrăţişat. Harry Doi s-a aşezat alături, păstrând o 
linişte respectuoasă. I-am spus lui John lucruri pe care i le 
mai spusesem pe măsură ce creştea. Că totul avea să fie 
bine. Că avea să mă aibă mereu pe mine. Că nu trebuia să 
fie trist, întrucât următoarea lumină avea să fie mai bună. 

Când am auzit uşa scârţâind, cam după cincisprezece 
fărâme, am ştiut cine era chiar dinainte să pot vedea. 
Morrigone a intrat în cameră şi s-a îndreptat direct spre 
John. 

— E timpul să plecăm, John, i-a spus ea, fără să mă 
privească. 

El s-a oprit din plâns şi a dat din cap, ştergându-şi ochii 
cu mâneca impecabilei lui tunici negre. Morrigone şi-a pus 
o mână pe braţul lui, trăgându-l spre ea. Eu nu i-am dat 
drumul celuilalt braţ. 

— Lasă-l să plângă, i-am zis. Părinţii noştri nu mai sunt. 
Lasă-l să plângă. 

Morrigone s-a uitat la mine cu ceea ce puteam descrie 
doar ca o privire nimicitoare şi m-am hotărât să o privesc 
şi eu la fel. S-a aplecat apoi spre mine şi mi-a spus: 

— Ție trebuie să îţi mulţumim pentru asta, Vega. 

M-am îndepărtat de John şi am aşteptat-o într-un colţ al 
încăperii. Venise momentul să vorbim deschis, am hotărât 


262 


eu. Îi spusesem lui Krone ceea ce credeam şi acum venise 
rândul lui Morrigone. Ea a venit spre mine. Probabil că 
mai crescusem un pic, pentru că am observat că, dacă n-ar 
fi avut tocuri, aş fi fost mai înaltă decât ea. Dar chiar şi 
purtând cizmele mele rupte şi tocite, nu eram prea departe 
de înălţimea ei. M-am îndreptat cât de mult am putut, 
încercând să ajung la nivelul ei. 

— Apreciez foarte mult ce ai făcut pentru mine la 
Consiliu, aşa cum ţi-am mai spus. 

— Ai un mod ciudat de a-ţi arăta recunoştinţa. John a 
venit aici în fiecare noapte de când i-ai spus ceea ce mie 
mi-ai promis că nu ai să-i spui. 

Am arătat spre John. 

— A fost greşit să îi ascundem adevărul. 

— Nu aveai dreptul să iei o asemenea decizie. 

— Şi tu aveai? am întrebat eu, încărcându-mi vocea cu 
cel mai puternic scepticism de care eram în stare. 

— Se pare că ţi-ai uitat locul, Vega. 

— Nu ştiam că aveam un loc, aşa că îţi mulţumesc că mi- 
ai ţinut tu unul. 

— Felul acesta de a vorbi nu îţi face cinste. Nu cât 
fratele tău este ghemuit într-un colţ, plângând de mama 
focului noapte de noapte. Ceea ce ai făcut este ruşinos. 

— Ar trebui să plângă de mama focului. Fu aşa am făcut. 

— Mă dezamăgeşti. Te credeam mai puternică. 

— Aşa ca bunicul meu? 

— Virgil avea o voinţă senzaţională. 

— Presupun că a avut nevoie de ea ca să supravieţuiască 
focului care l-a înghiţit în ultima lui noapte aici. 

A fost ca şi cum cuvintele mele ar fi transformat-o pe 
Morrigone într-un bloc de marmură. Nu aş fi putut jura că 
încă mai respira. 

Când vorbi, cuvintele îi ieşiră ca rundele de morta. 

— Ce anume vrei să spui cu asta? 

În cap mi se aprinseseră semnale de avertisment, 
spunându-mi să tac. Dar nu puteam şi nu voiam să o fac. 
Nu îmi păsa că mă scăpase de decapitare sau de Valhall. 
Îmi păsa că mă făcuse să ascund de fratele meu un adevăr 


263 


pe care nu ar fi trebuit să îmi ceară să îl ascund. Şi 
transformase un Wug cald, plin de încredere, în ceva ce nu 
mai puteam recunoaşte. 

— Spune-mi ceva, Morrigone. Ce ai simţit când l-ai văzut 
pe bunicul dispărând în flăcări, deşi nu doreai ca el să 
plece? 

M-am uitat la ea stăruitor - privirea ei era letală. 

— Trebuie să fii atentă, Vega Jane, mi-a răspuns pe un 
ton glacial. Trebuie să fii foarte atentă chiar în această 
fărâmă. 

Trebuie să recunosc că vorbele ei mi-au trimis un fior 
de-a lungul şirei spinării. M-am uitat din întâmplare în altă 
parte şi am văzut pentru prima oară că John nu mai 
plângea şi ne privea pe amândouă cu atenţie. 

— Morrigone? a început el. 

Ea şi-a ridicat de îndată mâna şi fratele meu s-a dat în 
spate, cuvintele fiindu-i parcă zburate de pe buze înainte 
să apuce să le formuleze. Acest simplu gest m-a înfuriat şi 
mai mult. 

Nu aveam nicio intenţie să mai bat în retragere. 

— Odată m-ai tachinat folosind cuvântul timp, i-am zis. 
Dar mă întreb dacă ştii cu adevărat cât de multe ştiu. Şi 
câte am văzut eu în cursul timpului. 

Din nou, ştiam că ar fi trebuit să mă opresc acolo, dar 
doream să o uimesc. Voiam să o fac să simtă durerea pe 
care o simţeam eu. Şi mai era ceva. Cu doar un moment 
mai devreme, totul îmi devenise clar - câmpul străvechi de 
bătălie şi războinica muribundă. Acum ştiam unde o mai 
văzusem. Ştiam fără vreo urmă de îndoială. 

— Am întâlnit o femelă care semăna remarcabil cu tine, 
Morrigone, rănită de moarte pe un câmp de bătălie. Ştii ce 
mi-a spus? Ce mi-a dat? 

— Minti, a şuierat ea. 

— Era strămoaşa ta Wug şi a murit chiar în faţa mea. Şi 
a vorbit cu mine. Mă ştia! 

— Nu poate fi adevărat, a strigat Morrigone cât o ţinea 
gura şi cu exteriorul ei calm complet prăbuşit. 

— Ai fost vreodată fugărită de un Jabbit zburător sau de 


264 


o creatură atât de gigantică, încât putea bloca razele 
soarelui, Morrigone? am întrebat-o. Se numesc Coloşi. 
Este chiar entuziasmant. Atâta vreme cât supravieţuieşti. 
Aşa cum am făcut eu. Asta mă face mai specială decât 
John? Mă aduce asta în aceeaşi ligă cu bunicul meu în 
ochii tăi? 

— Te amăgeşti singură. 

— Purta un inel. Acelaşi pe care îl avea şi bunicul. 

Morrigone şi-a deschis gura şi a răbufnit. 

— Şi ce ţi-a spus? 

— Cum o chema? am ripostat eu. 

— Ce ţi-a spus? mi-a strigat ea. 

Am ezitat, apoi i-am răspuns: 

— Că trebuie să supraviețuiesc. Eu, Vega Jane. Că eu 
trebuie să supraviețuiesc. 

Cu un efort colosal, Morrigone şi-a recăpătat stăpânirea 
de sine şi a spus rece: 

— John merită o soră mai bună, Vega. Chiar merită. 
Consideră-te norocoasă în această noapte. 

S-a întors pe călcâie şi a plecat. 

— O să îmi fie dor de ei, mi s-a adresat John. O să îmi fie 
tare dor de ei. 

Apoi, înainte să apuc să răspund, s-a întors şi a urmat-o 
pe Morrigone. Am rămas acolo o vreme, uitându-mă la 
podea. Apoi am plecat şi eu, cu Harry Doi lângă mine. 
Trăsura plecase de mult, ducându-l pe John spre noua lui 
viaţă. Mă bucuram că venise acolo în fiecare noapte să 
plângă. Mă bucuram că îi spusesem. Fusese lucrul cel mai 
corect, cu toată povestea cu Zidul cu tot. 

Când am ajuns înapoi la bârlogul meu, nu-mi doream 
decât să mă prăbuşesc pe pat. Dar când am intrat în 
camera mea, am fost pe punctul să ţip. Morrigone stătea 
lângă şemineu, cu mâna pe structura subţire de lemn, mult 
mai puţin impresionantă decât cea din casa ei. L-am căutat 
din priviri pe John, dar el nu era acolo. 

Era doar Morrigone. Şi cu mine. S-a apropiat. 

— Unde sunt Bogle şi trăsura? am întrebat-o. 

Ea a ignorat întrebarea. 


265 


— Lucrurile pe care le-ai spus la Îngrijire... 

— Ce-i cu ele? 

Harry Doi mârâia mai fioros la fiecare pas făcut de 
Morrigone spre mine. l-am pus mâna pe cap pentru a-l 
calma, dar mi-am păstrat privirea asupra lui Morrigone. 

— Nu poți să ştii astfel de lucruri. 

— Dar ştiu astfel de lucruri, i-am zis. 

— Sunt două lucruri diferite, mi-a răspuns ea. 

De îndată am ştiut ce voia să spună. Nu puteau să îmi 
permită să ţin minte asemenea lucruri. Şi astfel, 
înţelegeam şi ce avea de gând să facă. Era acelaşi lucru pe 
care ni-l făcuse mie şi lui Delph cu atâtea sesiuni în urmă. 
Mâna i s-a ridicat. Dar şi a mea a ţâşnit spre buzunar. 
Mâna ei a coborât. A mea s-a ridicat. În mână aveam 
mănuşă şi în mănuşă Elementalul, la dimensiunea lui 
maximă. Lumina roşie a ricoşat din sulița aurie şi a lovit 
geamul, zdrobindu-i toată sticla. 

Ambele am rămas pe loc, fără aer. Privirea lui 
Morrigone era cu adevărat hidoasă. Nu mai era frumoasă. 
Era cel mai urât Wug pe care îl văzusem vreodată. 

Ochii i-au ţâşnit spre Elementalul pregătit. 

— De unde ai luat asta? m-a întrebat şuierând. 

— De la strămoaşa ta Wug, i-am răspuns. Ea mi l-a dat. 
Înainte să moară. 

Acum eu am făcut un pas în faţă, iar Morrigone s-a 
retras. 

— Cum o chema? am întrebat, ţinând Elementalul 
pregătit. 

— Nu îţi dai seama ce ai făcut, Vega, a zis ea sălbatic. 
Nu îţi dai seama! 

— De ce nu lumina albastră de data aceasta, Morrigone? 
De ce lumina roşie? Aceeaşi pe care ai folosit-o cu bietul 
Delph. 

— Habar n-ai ce faci, Vega. 

— Ba ştiu exact ce fac, am strigat şi eu. 

— Nu te voi lăsa să ne distrugi! 

— Unde se duc Wugii atunci când îşi au Evenimentele, 
Morrigone? Trebuie să se ducă undeva. Şi cred că tu ştii. 


266 


Şi sunt sigură că răspunsul nu este Wormwood. 

Scutura din cap şi se retrăgea. 

— Nu, Vega. Nu. 

Mi-am ridicat Elementalul şi m-am pregătit să îl arunc. 

— Ştii ce poate să facă, i-am spus. Nu vreau să te 
rănesc. 

De fapt, îmi doream să se transforme în praf, dar nu 
vedeam ce rost ar fi avut să îi spun una ca asta... 

— Nu, Vega, niciodată, a zis ea din nou. 

Şi, înainte să mai fac vreun pas, dispăruse. Am clipit şi 
am privit în jurul meu uimită. Pur şi simplu dispăruse. L- 
am privit pe Harry Doi. Scâncea cu coada între picioare. 
Când am ridicat privirea, am văzut-o, abia perceptibilă în 
întuneric. O urmă de lumină albastră ce ieşea pe geam. În 
timp ce o priveam, s-a ridicat spre cer şi apoi a dispărut, 
aşa cum o făcuse şi Morrigone. 

Am dat furioasă din mână spre acea urmă de ceaţă. Şi 
atunci s-a întâmplat lucrul cel mai extraordinar. Geamul 
meu spart a zburat la loc şi a redevenit întreg. 
Întâmplându-se asta, am fost izbită de perete cu o forţă 
violentă şi am căzut la pământ, vlăguită de energie. Mi-am 
privit mâinile, apoi geamul reparat. Cum se întâmplase 
asta? Cum de făcusem ceea ce tocmai făcusem? Mi-am 
băgat mâna în buzunar şi am scos Piatra Viperei. Am 
fluturat-o peste corp şi m-am gândit la lucruri bune. 
Durerile cauzate de lovirea peretelui au încetat şi energia 
mi-a revenit. 

Eon spusese că spiritul unei vrăjitoare fusese impregnat 
în Piatră, dându-i putere. Îmi transferase cumva din 
puterea ei stând atâta vreme în buzunarul meu? 

Ei bine, dacă posedam cumva ceva magie, nu aveam 
niciun control real asupra ei. 

Am rămas pe jos, gândindu-mă atât la lucruri teribile, 
cât şi la lucruri frumoase. 


267 


TRIGINIA QUINQUE 


Bătălia începe 


Era obligatoriu pentru toţi Wugii să participe la 
deschiderea Duelului. Asta mi s-a părut ceva interesant, 
întrucât se presupunea că eram înconjurați de Externi 
însetaţi de sânge care doreau să se înfrupte din organele 
noastre. Terenul era înconjurat aproape în întregime de un 
rând de copaci care scăpaseră să fie incluşi în Zid, cel 
puţin pentru moment. După ce am mâncat puţin, m-am 
înfiinţat acolo la prima secţiune a luminii. Încercasem să 
dorm în noaptea de dinainte, dar nu reuşisem. Aşa că mă 
hotărâsem să merg mai devreme ca să văd ce pot afla. 

Terenul era numit Patrulaterul Peckwater, după Ronald 
Peckwater, care fusese - cu multă vreme în urmă - un 
campion de seamă al Duelului. Interiorul terenului era 
neuniform şi cu gropi în numeroase locuri, acolo unde se 
prăbuşiseră corpurile masive de masculi de-a lungul 
nenumăratelor Dueluri dinainte. O platformă de lemn 
fusese înălţată în centrul terenului. Acolo aveau să stea 
WEFIii, Wugii Foarte Importanţi. În spatele platformei era 
un panou mare cu numele tuturor concurenţilor, unde 
progresul Duelului avea să fie consemnat pentru ca toţi să- 
l poată vedea. Erau şi cercuri de pariat în perimetrul 
terenului, unde puteau fi făcute pariuri. Mereu 
întreprinzătorul Roman Picus conducea un astfel de cerc 
de succes, care îi lăsase pe mulţi Wugi fără monede de-a 
lungul sesiunilor. 

Il lăsasem pe Destin la bârlogul meu, sub scândurile de 
la podea. Eram îngrozită de posibilitatea ca în timpul 
luptei să îmi iau zborul în mod inconştient, dezvăluindu-mi 
astfel secretul. 

Aerul era proaspăt şi cald, iar cerul era lipsit de nori. Pe 


268 


măsură ce ora luptei se apropia, micii fluturi din stomacul 
meu păreau să se înmulțească. Repetam în sinea mea din 
nou şi din nou lucrurile învăţate de la Delph. Mă simţeam 
mai puternică, mai agilă şi mai dură datorită 
antrenamentului lui. Îl mai bătusem pe Cletus, dar nu la 
Duel. Şi crescuse mult în ultima sesiune, aşa încât era 
acum cu mult mai mare decât mine. Totuşi, era un tăntălău 
şi pur şi simplu refuzam să pierd în faţa unui tăntălău. 

Multimea începu să se adune spre finalul primei secţiuni 
a luminii. Unii Wugi zâmbeau şi îmi adresau cuvinte de 
încurajare, însă alţii mă evitau. Dacă aş fi făcut un sondaj, 
ar fi reieşit că Wormwoodul era scindat pe jumătate în 
privinţa vinovăţiei sau a nevinovăţiei mele. Nu era ca şi 
cum Wugii care erau împotriva mea chiar mă credeau rea. 
Doar că mulţi dintre ei acceptau pur şi simplu ceea ce le 
spunea Consiliul. Şi, ca să fiu cinstită, aveam câţiva 
duşmani acolo, chiar dinainte să fiu dusă la Valhall. 

Mulţi Wugi se îndreptau spre mica zonă de pariere, 
probabil pentru a paria că în curând Cletus Loon avea să 
îmi zdrobească ţeasta. 

Delph sosi cu tatăl lui exact la timp ca să îl vadă pe 
Bogle apărând cu trăsura. Morrigone, Thansius şi John 
coborâră din ea şi îşi ocupară locurile pe platformă 
împreună cu alţi membri ai Consiliului. Julius Domitar se 
aşeză în spatele acestui grup, împreună cu alţi Wugi cu 
care de obicei nu aveam de-a face pentru că se părea că nu 
eram destul de bună pentru ei. 

Delph mă bătu pe umăr şi mă întrebă: 

— Cum te simţi, Vega Jane? 

— Mă simt grozav, l-am minţit eu. Abia aştept să înceapă 
lupta. A 

Asta nu mai era o minciună. Îmi doream ca lupta să 
înceapă înainte să îmi explodeze capul. Îmi spuneam 
continuu că ar fi fost teribil de rău să vomit pe Cletus Loon 
înainte măcar ca clopotul de luptă să fi sunat. Deşi ar fi 
fost extrem de satisfăcător să îmi văd voma pe cămaşa lui. 

Pentru operativitate, urmau să aibă loc patru lupte în 
acelaşi timp, în diverse părţi ale terenului. Nu exista o 


269 


limită de timp pentru o luptă. Wugii se luptau până când 
unul dintre ei nu mai putea. Asta era o regulă severă şi una 
pe care orice Wug normal la minte ar fi trebuit să o 
conteste. Totuşi, păreau să nu existe cantităţi prea mari de 
creier în acele lumini şi nopţi în Wormwood. 

Le-am căutat din priviri pe celelalte femele care aveau 
să lupte. Ambele arătau mai rău şi erau mai palide decât 
mine. Eu nu eram în prima serie de lupte, aşa că m-am 
aşezat pe un dâmb mic ce oferea o privelişte a terenului şi 
l-am aşteptat pe Delph, care lupta cu Digby în prima 
rundă. Eram sigură că majoritatea pariorilor îşi puseseră 
banii pe Delph şi când am privit la avizierul de pariuri, am 
văzut că era într-adevăr marele favorit. 

Digby tocmai îşi scotea cămaşa imensă, jegoasă. Mi-l 
imaginasem mereu ca fiind moale şi hidos de murdar fără 
haine. Dar am fost surprinsă să îl văd surprinzător de 
musculos - deşi avusesem dreptate în privinţa murdăriei 
lui hidoase. 

Digby făcu o serie de mişcări de întindere şi apoi începu 
să fugă pe loc. Muşchii îi trepidau în timp ce alerga. Apoi 
începu să exerseze câteva figuri de luptă, fentând şi făcând 
eschive şi aruncând pumni în aer. Părea destul de 
priceput, foarte rapid şi precis. L-am privit îngrijorată pe 
Delph. Încă nu îşi scosese cămaşa, nu se întindea şi nici nu 
simula că boxează. Stătea pe loc doar, uitându-se direct la 
Ran Digby. Şi în privirea lui am văzut un Delph pe care nu 
doream să îl supăr. Mâinile lui puternice erau strânse în 
pumni şi se uita la Digby cu aşa o concentrare feroce, încât 
îmi aminti de Jabbiţii care mă urmăriseră la Hornuri. Imi 
doream să îi urez noroc lui Delph, dar mi-era teamă să nu 
îl scot din transa în care încerca să intre. 

Thansius se ridică şi luă cuvântul. 

— Bine aţi venit la Duel, spuse el cu vocea lui tunătoare. 
Şi ce lumină frumoasă pentru asta! Doresc să le urez noroc 
tuturor luptătorilor. Vrem cu toţii runde curate şi am 
încredere că arbitrii noştri se vor asigura că aşa va fi. 

Eram atentă doar pe jumătate. Privirea mi-a fugit la John 
şi apoi în altă parte, de mai multe ori. În cele din urmă, 


270 


privirile ni s-au întâlnit. L-am văzut chiar zâmbindu-mi 
încurajator înainte ca Morrigone să îi atragă atenţia în altă 
parte. 

Am surprins-o şi pe ea uitându-se la mine. Expresia îi 
era impenetrabilă şi nu mă puteam gândi decât la 
dispariţia ei în acea ceaţă albastră. Putea să şteargă 
amintirile Wugilor şi, în cazul lui Delph, să le afecteze 
mintea. Era un Wug extraordinar, trebuia să recunosc 
asta. Dar era şi periculoasă. Orice Wug cu asemenea 
puteri era periculos. Şi doar un moment mai târziu mi-am 
dat seama că ar fi trebuit să mă includ şi pe mine în grupul 
acela. 

Din cele patru lupte care aveau loc, mă interesa doar 
una singură. Delph şi Ran Digby au intrat apoi în spaţiul de 
luptă. Delph îşi scosese cămaşa şi m-am minunat de fizicul 
lui fusiform, cizelat. Nu avea nicio urmă de grăsime pe el. 
Îl privea în continuare pe Digby, care se uita acum şi el la 
adversarul său, în timp ce îşi încorda braţele masive şi 
încerca să îşi detensioneze gâtul gros ca al unei crete. 

La bătaia de la a doua secţiune a luminii, clopotul de 
competiţie a sunat. A trebuit să clipesc, pentru că nu aş fi 
crezut că este posibil ca doi masculi atât de mari să se 
mişte aşa de rapid. S-au ciocnit chiar în centrul ringului şi 
sunetul de oase şi de muşchi izbindu-se m-a ameţit. Era de 
parcă s-ar fi luptat două crete. 

Digby îl prinsese pe Delph într-o priză şi arăta de parcă 
încerca să îi smulgă capul de pe umeri. Delph se chinuia să 
se elibereze cu mâinile şi asta îi expuse trupul. Digby 
profită de asta, dându-i lovituri zdrobitoare de genunchi în 
stomac şi în lateral. 

Mă înfioram la fiecare lovitură. Eram uimită că Delph 
era încă în picioare. Dar cu un efort enorm reuşi să se 
elibereze de strânsoarea lui Digby şi cei doi Wugi uriaşi se 
găsiră din nou faţă în faţă. Digby respira greu. Delph era 
calm şi părea să aibă situaţia sub control. M-am minunat 
cât de stăpân pe sine era după ce aproape i se smulsese 
capul, iar corpul îi fusese lovit puternic de genunchii osoşi 
ai lui Digby. 


271 


Dar totul se termină mai rapid decât mi-aş fi imaginat. 
După ce dădură fiecare câţiva pumni care ricoşară de pe 
torsurile lor întărite, Digby rată o lovitură, iar Delph reuşi 
să îl prindă de gât. Il ridică în aer complet, îl roti şi se 
azvârli cu tot cu adversarul său spre pământul tare. Se 
auzi un sunet ca şi cum ceva s-ar fi zdrobit şi Digby rămase 
întins. 

Delph dădu drumul gâtului lui Digby şi se ridică. Arbitrul 
verifică starea lui Digby şi apoi le făcu semn Mendenilor, 
care se grăbiră cu genţile lor mari. În timp ce îl resuscitau 
pe Digby, arbitrul ridică mâna lui Delph spre cer şi îl 
declară învingător. Am strigat mai tare decât toţi ceilalţi. 
Când Delph a venit spre mine, era din nou vechiul Delph: 
privirea de oţel, atât de tulburătoare, dispăruse, fiind 
înlocuită de un zâmbet larg. 

L-am îmbrăţişat cu putere, dar când mi-am tras mâna 
înapoi, am văzut că era acoperită de sânge. L-am privit 
îngrozită. 

— Este sângele lui Digby, nu al meu, Vega Jane. 

L-am privit pe Digby, care se ridica încet, cu faţa 
acoperită de o perdea de sânge şi cu nasul în mod evident 
rupt. A trebuit să îmi pun o mână pe stomac ca să îmi ţin 
prima masă a luminii la locul ei. 

Zece fărâme mai târziu, prima serie de lupte luase 
sfârşit. Femela fusese bătută categoric de adversarul ei 
mascul, deşi acesta se abţinuse „galant“ să îi zdrobească 
creierul. Dar Mendenii fuseseră chemaţi oricum şi fusese 
scoasă de pe teren pe o targă cu mama ei plângând lângă 
ea. 

Clopotul pentru următoarele patru lupte se auzi de 
îndată ce următorii opt luptători se adunară în cadranele 
lor. După douăzeci de fărâme de luptă intensă, încă alţi 
patru luptători ieşiseră din Duel, inclusiv singura femelă 
rămasă. Se prăbuşise după ce adversarul se repezise spre 
ea, un Dactil de şaptesprezece sesiuni care lucra la 
Hornuri. Nu părea s-o fi atins. Pur şi simplu leşinase. 

O parte din mine îşi dorea să am o asemenea opţiune. 
Dar, după înfruntarea mea cu Morrigone, credeam în mod 


272 


sincer că, dacă încercam ceva în genul acela, capul avea să 
îmi dispară de pe umeri. 

Într-un final, s-a anunţat şi ultima tură de lupte. Am 
inspirat lung, în timp ce Delph m-a apucat de umeri şi mi-a 
spus cuvinte de încurajare. 

— Este un Wug moale, asta este, mi-a spus. Loon nu va 
şti ce l-a lovit. 

Am zâmbit slab şi am încuviinţat din cap. 

— Putem sărbători diseară, i-am zis. 

Dar în sinea mea mi-era tare frică. Nu aveam cum să 
descriu altfel ce simţeam. Aveam un plan. Chiar aveam. 
Cletus îşi scosese cămaşa. Nu era la fel de moale precum 
fusese, având în vedere că între timp crescuse atât de 
mult. Eu, desigur, mi-am păstrat cămaşa pe mine. Era cu 
doar două sesiuni mai mare decât mine, un Wug adult, de 
fapt. Şi, deşi era adevărat că îl mai învinsesem în trecut, 
fusese în trecutul îndepărtat - cu excepţia momentului în 
care îl lovisem în burtă în acea lumină când îi înfruntasem 
pe Carabinieri şi el îmi furase oul. Eram sigură că şi Cletus 
se antrenase din greu pentru această luptă, fără îndoială 
învățând trucuri murdare de la cei de teapa lui Ran Digby 
sau Non. Şi trebuia să ţin cont de faptul că era mascul şi, 
deci, mai puternic decât mine. 

Dar nu era mai dur. 

Loon a rânjit maliţios, şi-a umflat pieptul şi şi-a încordat 
braţele, în timp ce eu am rămas nemişcată. Apoi a apărut 
arbitrul nostru şi ne-a spus regulile, foarte puţine la umăr. 
M-a surprins cea care spunea că, dacă erai forţat să ieşi 
din ringul tău de către oponent, acestuia i se dădea o 
lovitură liberă în orice parte a corpului tău. De ce nu îmi 
spuse Delph asta, nu aveam nicio idee. Nu era de mirare 
că Wugii se năpusteau unul spre celălalt imediat după 
clopot. 

Arbitrul s-a retras. Exact înainte să sune clopotul, Cletus 
mi-a zis: 

— Dacă te prefaci că leşini, te las uşor. O să poţi să mai 
vezi cu ochii şi să îţi mesteci masa diseară. 

— Amuzant, tocmai oferta asta voiam să ţi-o fac şi eu ţie. 


273 


Rânjetul i-a dispărut, fiind înlocuit de o hotărâre pe care 
o văzusem arareori pe figura lui. Bravada mea se dusese 
pe apa sâmbetei. 

Am privit peste umărul lui şi n-am fost surprinsă să-l văd 
pe Delph privindu-mă agitat. În schimb, am fost surprinsă 
să îl observ pe fratele meu privind la fel de emoţionat de 
pe platformă. În stânga mea se aflau părinţii lui Cletus. 
Cacus Loon arăta foarte încrezător. Hestia arăta de parcă 
era gata să vomite. 

Inima îmi bătea atât de repede, că mi-era teamă să nu 
îmi rupă vreo coastă. Nu îmi mai rămăsese salivă în gură. 
Mă simţeam de parcă uitasem cum să respir. Înainte să îmi 
dau seama, clopotul sunase şi Cletus se năpustea spre 
mine. Am reuşit să îi blochez în mare parte prima lovitură, 
dar braţul a început să mi se umfle de îndată. M-am retras, 
cedând teren important, de care Cletus a profitat imediat. 

A trimis un şut spre mijlocul meu, pe care cu greu am 
reuşit să îl evit. Dar mă aflam aproape de marginea 
cadranului meu şi, dacă el obținea o lovitură liberă, mă 
îndoiam serios că aş fi putut să îi rezist. În ultimul moment 
m-am aplecat sub lovitura lui, l-am înconjurat şi m-am 
ridicat în spatele lui. S-a întors şi a venit din nou spre 
mine. 

— Ce s-a întâmplat, Vega, ţi-e frică să lupţi? 

Aş fi răspuns cu ceva inteligent, dar gura îmi era atât de 
uscată, încât nu am izbutit să îngaim decât: 

— Aaaghmllff... ticălos. 

Am dansat o vreme, fiecare testând apărarea celuilalt. 
Am dat şi eu câţiva pumni stângaci, pe care el i-a parat cu 
uşurinţă. Încrederea îi creştea cu fiecare fărâmă, îmi 
dădeam eu seama. Am încercat şi un şut, pe care el l-a 
deviat în batjocură. Apoi a râs. 

Dar aveam planul meu şi nu mă grăbeam. Şi apoi a venit 
momentul. A făcut fenta sa cu mâna dreaptă. M-am abținut 
să rânjesc, prefăcându-mă că îi blochez lovitura. Când a 
încercat să lovească febril cu stânga, eu atacasem deja. I- 
am dat un cap în gură, o mişcare pe care Wugii o numeau 
pur şi simplu „Sărutul din Wormwood“. Aşa cum făcuse 


274 


Cletus şi când îl păcălisem să îşi dea la iveală mişcările, şi- 
a ridicat genunchiul, încercând să mă lovească în burtă. 
Însă, ameţit de lovitura mea de cap, s-a dus înspre stânga, 
dându-mi timp să îi prind piciorul cu mâna. Am tras în sus 
de picior cu toată forţa. A căzut pe spate şi a aterizat în 
cap. 

De asta avusesem nevoie. Am sărit şi, dintr-odată, eram 
pe el ca un shuck negru pe un prizonier evadat din Valhall. 
Forfecându-mi picioarele lungi în jurul torsului lui şi 
prinzându-i mâinile în lateral, am început să îl lovesc cu 
pumnii, până când Cletus, înlăcrimat şi urlând ca un pui 
înfometat de Wug, a ţipat că se dă bătut. 

Arbitrul a intervenit rapid. Când a încercat să-l ridice pe 
Cletus, acesta l-a împins într-o parte, aproape făcându-l pe 
arbitru să cadă. Arbitrul mi-a ridicat mâna în semn de 
victorie, în acelaşi moment în care Cletus mi-a dat un 
pumn direct în faţă. Am căzut pe spate cu arbitrul după 
mine. 

Strigăte de „Fault!“ şi „La Valhall cu el!“ au răsunat 
dinspre mulţimea de Wugi. 

Cacus Loon l-a apucat înfuriat pe fiul său de braţ şi l-a 
tras de pe teren, în timp ce Delph a făcut rapid un pas în 
faţă şi m-a ridicat de la pământ. 

— Eşti teafără, Vega Jane? m-a întrebat neliniştit. 

Uitându-se urât la Cletus, i-a strigat: 

— Mascul neruşinat! 

Mi-am şters sângele de pe gură şi nas şi am verificat 
dacă dinţii îmi mai erau la locul lor. Dinţii erau, dar îmi 
simţeam ochiul umflându-se deja. În ciuda tuturor acestor 
răni, pe faţă mi-a apărut cel mai mare rânjet. 

— Am câştigat, Delph, am exclamat eu. 

— Ştiu că ai câştigat, a răspuns el, râzând spre mine. 

Cu ajutorul lui, am reuşit cu greu să ies de pe teren. 
Prima rundă se terminase. Mai rămâneau patru. Cu acest 
gând, zâmbetul mi-a dispărut de pe faţă. Dar doar pentru 
un moment. Câştigasem până la urmă. Prima femelă care 
câştigase într-un Duel. 

Privind spre platformă, l-am văzut pe John aplaudând în 


275 


picioare, în timp ce Morrigone şi-a apropiat mâinile o dată 
şi apoi s-a oprit. Când am trecut pe lângă cercul de pariuri, 
l-am văzut pe Roman Picus certându-l pe Cacus Loon, în 
timp ce Cletus stătea acolo fierbând de furie, cu lacrimi 
curgându-i pe faţă. Se pare că victoria mea fusese scumpă 
pentru Roman. 

Am fost surprinsă să îl văd pe Delph mergând la Roman 
şi dându-i o mică bucată de pergament. Roman l-a privit cu 
ochi neprietenoşi şi apoi a numărat zece monede, pe care i 
le-a dat lui Delph. 

— Norocul începătorului, a spus Roman înveninat. 

— A câştigat cinstit, a răspuns Delph. Nu a fost vorba de 
noroc. 

— Ai pariat pe mine? l-am întrebat, în timp ce ne 
îndepărtam. 

— Normal că da. 

— Nu ştiam că pariezi. 

— Fiecare Wug încearcă din când în când şi eu nu sunt 
cu nimic diferit, nu-i aşa? a răspuns el firesc. 

— Şi dacă pierdeam? Îţi permiteai să te lipseşti de 
monedă? 

— Am pariat pe credit. Şi, oricum, ştiam că o să câştigi, 
a spus el direct. 

— Şi dacă nu câştigam? 

— Ei bine, atunci poate că aş fi avut o mică problemă cu 
Roman Picus, nu-i aşa? 

— Delph, eşti nebun, zău că eşti. 

— Şi suntem amândoi învingători în această lumină, 
Vega Jane. 

Eram amândoi învingători. Nu mă mai simţisem atât de 
bine de foarte multă vreme. 

Chiar cu faţa zdrobită. 


Mai târziu, Delph şi-a folosit monedele ca să cumpere de 
mâncare dintr-un magazin de pe Strada Principală, numit 
Tove cel Hămesit. Nu mai luasem niciodată o masă într-un 
magazin. Nu era ceva la care să se fi gândit vreodată un 
Wug muncitor ca mine. Să îi plăteşti unui alt Wug bani 


276 


buni ca să stai liniştit la o masă şi să îţi fie servită o cină 
copioasă părea o nebunie. 

Şi o adoram! 

Înainte să mergem acolo, eu şi Delph ne-am spălat, iar 
eu mi-am luat singurul set de haine pe care îl mai aveam - 
o fustă de lână care ajungea până aproape de pământ şi o 
cămaşă cu mâneci lungi făcută din blană de amaroc, care 
fusese a mamei mele. Am găsit şi o veche pălărie a mamei 
într-o grămadă de lucruri dintr-un colţ. Avea boruri late, 
era decolorată şi, eram convinsă, arăta teribil de învechită. 
Dar îmi doream să o port în acea noapte mai mult decât 
orice alt obiect pe care îl deţinusem vreodată. 

Îmi dădusem pe ochi cu apă rece de la ţevi, dar acesta 
era în continuare atât de umflat, că abia puteam să văd cu 
el. Mă hotărâsem să nu folosesc Piatra Viperei ca să îl 
vindec. Wugii ar fi devenit suspicioşi văzând o vindecare 
atât de rapidă. 

Ne-am aşezat la o masă în spate la Tove cel Hămesit. 
Alţi Wugi erau aşezaţi la mese mai în faţă. Nu ştiam dacă 
stăteau acolo pentru că nu eram îmbrăcaţi la fel de frumos, 
dar probabil că despre asta era vorba. Ceilalţi Wugi care 
mâncau acolo - doi dintre ei membri ai Consiliului - ne 
priveau ocazional şi discutau în şoaptă. Am încercat să îi 
ignor, dar nu era uşor. 

Delph, care observase în mod evident tot ce se petrecea, 
mi-a spus: 

— Acum toată lumea te ştie, Vega Jane. 

M-am concentrat asupra lui. 

— Poftim? 

— Ai învins un mascul, nu-i aşa? Prima femelă care a 
reuşit acest lucru la un Duel. Eşti faimoasă. 

M-am gândit la asta preţ de o fărâmă şi am privit în jurul 
meu la câţiva Wugi care se holbau la mine. Un cuplu mi-a 
zâmbit şi a dat din cap încurajator. Poate că Delph avea 
dreptate. 

Când ne-a sosit mâncarea, nu mi-a venit să cred câtă 
abundență era în farfurie. Nici măcar nu mi-am ridicat 
furculiţa - m-am uitat doar la farfuria încărcată din faţa 


277 


mea. l-am şoptit lui Delph: 

— Luăm doar puţin şi apoi o dăm mai departe, la 
celelalte mese? 

— Este toată a ta, Vega Jane. 

— Eşti sigur? am întrebat neîncrezătoare. 

— Da. 

— Dar n-ai mai fost aici, nu-i aşa? 

— O dată. 

— Când? l-am întrebat. 

— După ce am câştigat un Duel. Roman Picus m-a adus. 

— De ce te-ar duce javra aceea undeva? 

— A fost primul meu Duel. Nu eram favoritul. Picus a 
pariat multe monede pe mine şi a câştigat. Aşa că mi-a 
făcut cinste cu o masă. Singurul lucru pe care l-am primit 
vreodată de la ticălosul acela, desigur. 

Am privit la abundența de cărnuri, legume, brânzeturi şi 
pâine şi mi-am lins buzele ca un câine înfometat. Ceea ce 
mi-a amintit că trebuia să îi las ceva şi lui Harry Doi, care 
mă aştepta răbdător afară. 

Treizeci de fărâme mai târziu, mi-am lăsat jos furculiţa şi 
cuțitul. Am cerut să mi se umple paharul cu suc de mure, 
am tras o ultimă duşcă prelungă şi mi-am frecat stomacul 
plin. Am scos apoi un oftat lung şi m-am întins ca o felină 
după somn. Delph a rânjit către mine. 

— Bună mâncarea, a zis el. 

— N-ar fi trebuit să o faci, Delph. A costat o monedă de 
fiecare. Am văzut meniul din faţă. 

— Monede pe care tu le-ai câştigat. 

Ei bine, nu-l puteam contrazice. Aveam vânătăile şi 
vărsasem suficient sânge ca să o demonstrez. Am luat o 
punguţă de la ospătar şi am pus în ea restul mesei mele 
pentru Harry Doi. În timp ce ne îndreptam spre ieşire, o 
femelă Wug bine îmbrăcată s-a ridicat de la masa ei şi mi-a 
strâns mâna. 

— Sunt foarte mândră de tine, Vega Jane, a zis ea. 

O mai văzusem înainte. Partenerul ei era în Consiliu. Era 
aşezat şi el acolo, în tunica lui neagră, şi se holba la mine 
cu o expresie dezaprobatoare. M-am gândit că era unul 


278 


dintre aliaţii lui Krone. Nu şi-a întins mâna ca să i-o strâng. 
N-ar fi făcut-o, nu-i aşa? Să nu se murdărească cumva. 

Şi-a tras femela înapoi pe scaunul ei şi a privit-o cu 
reproş. 

— Îţi mulţumesc, am reuşit să mormăi, apoi am trecut 
mai departe. Când am ajuns la uşă, i-am auzit certându-se. 

Afară, l-am hrănit pe Harry Doi chiar acolo, pe pietrele 
cubice. Cât el înfuleca resturile, m-am întors spre Delph. 

— Mulţumesc pentru masă. 

A zâmbit. 

— A fost o lumină bună. 

— A fost o lumină grozavă. Când are loc următoarea 
rundă a Duelului? 

— Peste două lumini. 

Am mormăit. Credeam că avea să fie un interval mai 
lung. 

— Când vom afla cu cine trebuie să luptăm? 

— În noaptea următoare. 

Am mers la bârlogul meu şi am stat aşezaţi în faţa 
şemineului gol. Era noapte şi ochii îmi erau grei. 

Observând asta, Delph s-a ridicat şi ne-am luat la 
revedere. L-am privit îndepărtându-se pe Drumul Jos până 
când a dispărut din vedere. Am închis uşa şi m-am întins 
pe pat, cu Harry Doi lângă mine. Şi apoi am făcut singurul 
lucru pe care puteam să îl fac. Am închis ochii şi am 
adormit. 


279 


TRIGINIA SEX 


Sala Adevărului 


Următoarea lumină la Hornuri a început cu Newton Tilt, 
un 'Tăietor înalt, musculos, de optsprezece sesiuni, care a 
venit la mine să mă felicite pentru victoria mea. Era 
drăguţ, foarte arătos şi îl considerasem mereu destul de 
frumuşel. De fapt, uneori mă uitam pe furiş la el cum 
lucrează. 

— Mă bucur că l-ai bătut pe ticălosul de L.oon, mi-a spus 
el, dându-mă pe spate cu zâmbetul său larg. Apoi şi-a 
coborât vocea: Ai un prieten în familia Tilt, Vega, fii sigură 
de asta. M-am bucurat tare mult să te aud vorbindu-i lui 
Krone aşa. 

Am zâmbit şi i-am mulţumit, apoi l-am privit 
îndepărtându-se, cu inima încălzindu-mi-se. 

Următoarea rundă avea să fie afişată în prima secţiune a 
nopţii. Eram şi emoţionată, şi dornică să aflu. Dacă îl 
trăsesem pe Delph, nu ştiam ce aveam să fac. Mă gândeam 
să fugim în Quag încă de atunci. Astfel am fi evitat ca 
Delph să primească pedeapsa mea. Dar ceva mă reţinea. Ei 
bine, era destul de clar ce mă reţinea. Îmi dădusem 
cuvântul că aveam să lupt din greu la Duel. Asta fusese 
înţelegerea mea cu Morrigone. Nu era ea Wugul meu 
favorit. Dar o promisiune rămânea o promisiune. Nu mă 
deranja să mint ocazional, mai ales când asta mă ajuta să 
supraviețuiesc. Să îmi încalc cuvântul dat însă era ceva ce 
bunicul nu ar fi făcut niciodată. Şi nici eu nu aveam de 
gând să o fac. Ar fi pătat numele familiei Jane. 

De obicei nu îmi păsa ce credeau ceilalţi Wugi. Dar asta 
era altceva. Nu aveam să uit niciodată felul în care mă 
privise 'Thansius la vederea urmelor de pe pielea mea. 
Doream să îi arăt că, ei bine, eram un Wug onorabil, chiar 


280 


dacă nu unul foarte curat. 

Am ridicat privirea rapid când am văzut umbra întinsă 
deasupra staţiei mea de lucru. 

Domitar se holba la mine. L-am privit, aşteptând. 

— Te-ai descurcat foarte bine lumina trecută, Vega, 
chiar foarte bine. 

— Mulţumesc, Domitar. 

— Am câştigat douăzeci de monede pe tine, de fapt, a 
adăugat el pe un ton glumeţ, frecându-şi mâinile grase una 
de cealaltă. 

Am fost foarte surprinsă de asta şi trăsăturile mele 
trebuie să-mi fi trădat surprinderea. 

A fluturat din mână ca să îmi alunge îndoiala. 

— Ştiam că ai să câştigi. Cletus Loon este un idiot chiar 
mai mare decât tatăl său. 

S-a îndepărtat, chicotind pentru sine. 

Am ieşit la masa de miez-lumină să-i aduc apă şi nişte 
mâncare lui Harry Doi. Stând aşezată în iarba cea mare, 
m-am tot uitat la Hornuri. Fusesem la etajul de sus, de 
două ori deja. O dată îl găsisem pe Destin şi a doua oară 
îmi văzusem trecutul. 

Dar era într-adevăr etajul de sus? 

Am continuat să privesc în sus, gândindu-mă că 
Hornurile păreau să nu se mai sfârşească. Trebuiau să 
existe mai mult de două etaje. Ceea ce însemna că erau 
mai multe lucruri de descoperit. Era un gând ridicol de 
periculos, ştiam asta. Eram la Duel la un singur pas dea 
ajunge la Valhall pentru restul sesiunilor mele. Dar sabia 
care îmi atârna deasupra capului îmi dăduse şi claritatea 
minţii, poate pentru întâia oară în viaţa mea. 

Eram obosită de atâtea întrebări din partea mea, fără să 
primesc niciun răspuns. Puteam găsi oare câteva 
răspunsuri la Hornuri, care părea să fie locul cu cele mai 
multe secrete din întregul Wormwood? De fiecare dată 
când intrasem acolo, ieşisem cu ceva valoros. Îmi puteam 
încerca norocul din nou? 

Când clopotul a anunţat finalul lucrului, mi-am schimbat 
hainele şi am aşteptat afară ca toţi ceilalţi Wugi să plece. 


281 


Am fost surprinsă să-l văd pe Delph fugind spre mine, cu 
cămaşa udă de transpiraţie de la munca la Zid. 

— Ce faci aici? l-am întrebat. 

— Antrenamentul pentru Duel, mi-a amintit el. 

— Va trebui să aştepte. 

— De ce? 

— Pentru că intru din nou pe furiş în Hornuri după ce 
pleacă toţi. Am fost la etajul al doilea. Acum vreau să urc 
mai sus. 

— Te-ai ţăcănit, Vega Jane? a bolborosit Delph. 

— Probabil, am răspuns. 

— Krone aşteaptă orice ocazie ca să te vâre la loc în 
Valhall. Dacă ai lui ne privesc chiar acum? 

— M-am gândit la asta, i-am zis. O să mă întorc la noapte 
şi o să intru pe furiş. Atunci ar fi imposibil să mă vadă 
cineva. 

— Dar de ce vrei să intri? 

— Am intrat deja de două ori şi de fiecare dată am ieşit 
teafără. Şi, de fiecare dată când am intrat, am aflat ceva 
important. De acolo îl am pe Destin, am adăugat, arătând 
spre lanţ, care îmi era înfăşurat la brâu. Şi Elementalul, şi 
Piatra Viperei. 

— Dar ai spus că sunt din camera mică de la al doilea 
etaj. Acum vrei să ajungi şi mai sus. 

— Exact. 

— Şi te pot convinge să nu o faci? 

— Nu. 

A privit spre Hornuri. 

— Şi cum procedăm? 

— Noi nu procedăm nicicum. Intru doar eu. Tu îl poţi lua 
pe Harry Doi la bârlogul tău şi să mă aştepţi acolo. Voi 
veni când termin. 

— Ori intru cu tine, ori îi spun afurisitului de Domitar ce 
ai de gând să faci. Şi pun pariu că se repede să îl 
informeze pe Krone. 

— Delph, n-ai face asta! am exclamat eu pe un ton şocat. 

— Ba bine că nu. 

Ne-am holbat unul la celălalt preţ de o fărâmă. 


282 


— Nu te las să intri singură acolo, mi-a zis apoi. 

— Delph, nu ştii ce am avut de înfruntat înăuntru! Este 
foarte periculos şi... 

— Uite-l pe Domitar cum pleacă. Să mă duc să amo 
discuţie cu el? 

M-am uitat şi eu şi i-am văzut pe Domitar şi pe Dis Fidus 
plecând. M-am întors şi i-am aruncat lui Delph o privire 
încruntată, dându-mi părul din ochi. 

— În regulă, dar dacă eşti ucis, să nu mi te plângi după 
aceea. 

— Ha! a exclamat el. _ 

Apoi m-a lovit un gând. Nu, mai degrabă un adevăr. Imi 
dădusem cuvântul să lupt la Duel, cât de bine puteam. 
Dacă făceam asta, Morrigone spusese că totul avea să 
revină la normal. Nu aveam să datorez nimic Consiliului. 
Dar nu aveam nicio intenţie să mai rămân în Wormwood 
după aceea. Părinţii mei nu mai erau. Fratele meu era 
pierdut pentru mine. Morrigone îmi spusese că dacă 
încercam să plec aveau să îl pedepsească pe Delph. Ei 
bine, planul nostru iniţial de a fugi împreună rezolva 
această dilemă. Şi, dacă Delph avea de gând să intre în 
Quag cu mine, trebuia să înveţe şi el să aibă de-a face cu 
genul de lucruri neobişnuite pentru un Wug. Poate că acea 
noapte era o bună oportunitate ca Delph să fie iniţiat în 
lucrurile ce sălăşluiau la Hornuri. 

L-am privit. 

— Delph? 

— Ce? a lătrat el, evident pregătit să continue cearta. 

— După terminarea Duelului, după ce-l câştigi tu, eu 
plec din Wormwood. Vreau să trec prin Quag. M-am 
hotărât. 

— În regulă, mi-a zis el, cu trăsăturile relaxându-i-se - 
dar exista o nelinişte crescută în ochii lui, ceea ce nu-mi 
plăcea. 

— Mai vrei să vii cu mine? 

N-a spus nimic preţ de un moment lung. 

— Eşti ţăcănită? Normal că vreau. 

Inainte să-mi dau seama, mă ridicasem pe vârfurile 


283 


degetelor şi-l sărutam. 

— Vega Jane, a spus el, cu faţa roşie de jena sărutului 
neaşteptat. 

Şi adevărul era că mă surprinsesem şi pe mine. 

M-am dat în spate defensiv. 

— Doar ca să oficializăm pactul, Delph, am zis rapid. 
Atâta tot, am adăugat ferm. 

Mai târziu în noaptea aceea ne-am strecurat în lateralul 
Hornurilor, după ce l-am lăsat pe Harry Doi la bârlogul 
meu. Optasem pentru o rută ocolitoare şi chiar ne 
antrenasem pentru Duel, ceea ce era o activitate perfect 
legală, în caz că cineva s-ar fi uitat la noi. Apoi îl 
condusesem pe Delph pe o cărare prin pădure, despre care 
ştiam că este o scurtătură până la Hornuri. Am doborât 
lacătul de la aceeaşi uşă, cu uneltele, ca primele dăţi, în 
timp ce Delph mă privea cu admiraţie. 

— Ai o atingere fină, Vega Jane, mi-a zis el. 

Am deschis uşa şi am intrat pe ascuns în Hornuri. Ştiam 
pe unde s-o iau, ceea ce era bine. Deşi afară era în 
continuare lumină, înăuntru era întuneric şi plin de umbre. 

Mi se părea că aud inima lui Delph bătând în spatele 
meu, în timp ce îl tineam de mână şi-l conduceam. Am 
ajuns la al doilea etaj fără probleme. Ascultam sunetele 
unei eventuale apropierii a Jabbiţilor, dar singurele 
zgomote pe care le auzeam erau respiraţia şi bătăile inimii 
lui Delph. Aşa cum bănuiam, Jabbiţii ieşeau doar când era 
complet întuneric. 

Am traversat al doilea etaj şi am ajuns la uşa de lemn. 
De cealaltă parte era uşiţa având mânerul ciudat cu un 
Wug pe el. Nu doream s-o mai iau pe acolo. 

M-am întors şi l-am condus pe Delph în direcţia opusă. 
Nu am auzit şuierături sau alţi paşi în afara alor noştri. 

— Mai există cel puţin un etaj, i-am spus. Doar pe aici 
poate să fie. 

Delph a dat din cap, deşi ştiam că este prea emoţionat şi 
înfricoşat ca să poată gândi limpede. 

Am găsit doar un zid solid de piatră şi nicio urmă a unor 
scări care să ducă mai sus. Insă, când m-am uitat pe un 


284 


geam, am văzut etajul de deasupra noastră. Trebuia să 
existe o modalitate să urcăm. Am închis geamul şi m-am 
întors spre Delph, care stătea în faţa unui zid gol, 
încercând fiecare denivelare din el cu degetele lui 
puternice. 

— Delph, am început eu. 

Însă apoi nu l-am mai putut vedea pe Delph. Mintea mi 
s-a umplut de vapori, de parcă o ceaţă mi-ar fi trecut prin 
cap. Când s-a limpezit, tot nu reuşeam să-l văd pe Delph. 
Am văzut doar scări care duceau la etaj. Am scuturat din 
cap şi el mi-a reapărut în faţă. Mi-am frecat ochii, dar 
imaginea scărilor nu a revenit. 

— Delph, i-am zis. Dă-te la o parte. 

S-a întors spre mine. 

— Nu sunt scări aici, Vega Jane. 

— Dă-te la o parte. 

S-a mişcat într-o parte. Mi-am pus mănuşa, am scos 
Elementalul, i-am comandat cu mintea să crească la forma 
sa maximă, mi-am dus mâna în spate şi l-am aruncat cât de 
tare puteam către zid. 

— Vega Ja... a început Delph, dar nu a mai apucat să 
termine. 

Peretele dispăruse într-un nor de fum, lăsând în loc o 
gaură mare. Elementalul mi s-a întors în mână ca o pasăre 
dresată. 

În gaura apărută se puteau vedea scări negre de 
marmură, exact ca în imaginea din capul meu. Nu aveam 
nicio idee cum putusem să le văd. Dar eram foarte 
bucuroasă că o făcusem. 

Am păşit prin gaură şi Delph m-a urmat. Am urcat 
precauţi scările. La capătul lor se afla o încăpere mare, cu 
câteva cuvinte inscripţionate pe piatra de deasupra 
intrării. 


SALA ADEVĂRULUI 


L-am privit pe Delph, iar el s-a uitat la mine fără nicio 
expresie întipărită pe chip. Am intrat în cameră, uimiţi de 


285 


mărimea şi de frumuseţea ei. 

Pereţii erau de piatră, podelele din marmură, tavanul 
din lemn, dar nu existau geamuri. Eram uimită de 
priceperea cu care fusese creat acel spaţiu. Nu mai 
văzusem o piatră cioplită atât de elegant, iar modelul de pe 
marmură o făcea să semene cu o operă de artă, nu cuo 
podea pe care să păşeşti. Grinzile de deasupra erau 
înnegrite de vreme şi incrustate abundent cu simboluri pe 
care nu le mai văzusem şi care, pentru vreo pricină, m-au 
îngrozit pentru un moment. De-a lungul fiecărui perete 
existau rafturi enorme de cărţi, umplute cu tomuri groase, 
prăfuite. 

M-am întins spre mâna lui Delph în acelaşi moment în 
care el se întindea spre a mea. Ne-am îndreptat spre 
mijlocul camerei, ne-am oprit şi am privit în jurul nostru, 
ca doi Wugi nou-născuţi descoperind pentru întâia oară ce 
se afla în afara burţii mamei lor. 

— Multe cărţi, a observat Delph în mod inutil. 

Nu aveam nicio idee că existau atâtea cărţi pe lume. 
Primul meu gând a fost că John ar fi adorat acea cameră, 
apoi a urmat un moment de depresie. Nu mai era acelaşi 
John, nu? 

— Ce facem acum? m-a întrebat Delph cu voce joasă. 

Era o întrebare rezonabilă. Mă gândeam că nu era decât 
un singur lucru de făcut. M-am îndreptat spre cel mai 
apropiat raft şi am scos o carte. Mi-am dorit apoi să nu o fi 
făcut. 

De îndată ce am deschis cartea, întreaga cameră s-a 
transformat în ceva extrem de diferit de o cameră. 
Dispăruseră cărţile şi pereţii, podeaua şi tavanul. În locul 
lor a apărut un uragan de imagini, voci, urlete, fulgere de 
lumină, tornade de mişcare, Wugi, slepi înaripaţi, o armată 
de Jabbiţi zburători şi cele mai scârboase creaturi de pe 
faţa pământului. Garmi şi amaroci şi freki ţâşnind prin 
grămezi de cadavre. Şi apoi mai erau şi non-Wugi, Coloşi, 
războinici în armură, creaturi cu urechi ascuţite şi feţe 
roşii şi corpuri înnegrite şi forme învăluite ascunse în 
umbrele din care ţâşneau râuri de lumină. Şi apoi au urmat 


286 


explozii şi caleidoscoape de flăcări şi turnuri de gheaţă 
prăbuşindu-se în abisuri atât de adânci, că păreau să nu 
aibă fund. 

Inima îmi era în gât. Am simţit degetele lui Delph dându- 
mi drumul. În acea bolgie a infernului, m-am întors şi l-am 
văzut fugind. Îmi doream să fug şi eu, dar picioarele 
păreau să îmi fi prins rădăcini. Mi-am privit mâinile. În ele 
era în continuare cartea deschisă. Tot ce vedeam izvora 
din paginile ei. 

Nu eram atât de genială precum fratele meu, dar 
problemele simple au uneori răspunsuri simple. Am închis 
cartea. Când cele două jumătăţi s-au izbit una de cealaltă, 
camera a redevenit o simplă cameră. Am rămas pe loc, 
fără răsuflare, deşi nici măcar nu mă mişcasem. 

M-am întors şi l-am văzut pe Delph încercând să respire, 
cu faţa albă ca laptele de capră. 

— La naiba, a strigat el. 

— La naiba, am spus eu mai încet, cu totul de acord cu 
el. 

De fapt, îmi dorisem şi eu să tip, însă plămânilor mei le 
lipsise capacitatea de-a o face. 

— Sala Adevărului. Toate aceste cărţi, Delph. De unde 
au venit? Nu pot fi toate despre Wormwood. Pur şi simplu 
nu este atât de... 

— Important, mi-a terminat Delph gândul. 

A ridicat din umeri. 

— Nu ştiu, Vega Jane. Nu înţeleg nimic. Dar hai să 
plecăm de aici! 

A pornit spre scări. 

Şi exact atunci l-am auzit venind. Delph s-a retras lângă 
mine. După sunetul pe care îl scotea, mi-am dat seama că 
nu eram pe punctul să înfruntăm Jabbiţi. 

M-am gândit că era un lucru bun. Până când l-am văzut 
la intrare. 

Şi n-am putut decât să tip. Şi am ţipat. 

Aş fi preferat Jabbiţii. 


287 


TRIGINIA SEPIUM 


Pietroiul 


Când creatura a păşit în cameră, spaţiul vast a devenit 
prea mic ca să o cuprindă. Ştiam exact ce este. Văzusem 
descrierea ei şi un desen în cartea lui Quentin Herms 
despre  Quag. lIlustraţia lui nu era suficient de 
înfricoşătoare. 

Era un pietroi. 

Nu era la fel de mare precum Coloşii pe care îi 
înfruntasem, dar era totuşi terifiant de mare. Şi părea 
făcut din piatră. Dar nu acesta era cel mai alarmant lucru 
la creatură. Avea trei corpuri, toate de mascul şi toate 
ataşate, umăr la umăr. Avea trei capete şi trei seturi de 
aripi mici, ce îi ieşeau din spatele musculos. Când i-am 
privit mâinile, am văzut în ele trei săbii şi trei securi. Când 
i-am privit cele trei feţe, toate aveau aceeaşi expresie: ură 
alimentată de furie. 

— Încălcaţi proprietatea, a spus una dintre guri. 

Vocea îi era ca un țipăt încrucişat cu o bubuitură de tun. 

Aş fi răspuns ceva, doar că eram atât de speriată, încât 
cuvintele nu-mi mai ieşeau din gât. 

— Pedeapsa pentru încălcarea proprietăţii este moartea. 

Pietroiul a făcut un pas în faţă, amenințând să 
zdrobească podeaua de marmură cu greutatea sa imensă. 
Abia am avut timp să îl trag pe Delph în jos înainte ca toate 
cele trei securi să treacă prin locul în care se aflaseră 
capetele noastre cu doar câteva clipe mai devreme. 
Zburând de-a lungul camerei, s-au înfipt într-un raft 
îndepărtat, dărâmând totul în jur. În timp ce cărţile cădeau 
la pământ, deschizându-se, camera fu din nou cuprinsă de 
furia dezlănţuită de paginile lor eliberate. 

I-am apucat lui Delph mâna şi l-am tras să ne ascundem 


288 


în spatele unuia dintre rafturile prăbuşite. Preţ de o 
fărâmă, am ignorat cascada de imagini din jurul nostru, 
deşi nu era uşor. O vrăjitoare îmi striga în ureche. Şi acea 
creatură apărea în cartea lui Quentin Herms. 

Sabia pietroiului a tăiat în jumătate raftul în spatele 
căruia ne ascundeam; lama s-a oprit la un centimetru 
înainte să mă transforme în doi Wugi diferiţi. Delph a 
început să arunce cu cărţi înspre el, dar pietroiul a zdrobit 
raftul sub picioarele sale mijlocii, în timp ce eu m-am 
aruncat din calea lui şi am alunecat de-a lungul camerei, 
izbindu-mă de un alt raft şi făcând o mulţime de tomuri să 
îmi cadă în cap. Creaturi mici şi mari, Wugi morţi de multă 
vreme şi creaţii pe care nici măcar nu le recunoşteam au 
ţâşnit din acele volume grele. Camera nu avea cum să ţină 
în ea o asemenea furtună... 

Mi-am vârât mâna cu mănuşă în buzunar, am scos 
Elementalul, i-am comandat să crească la forma sa 
maximă, mi-am dus braţul în spate, apoi am ţintit şi l-am 
aruncat exact în mijlocul pietroiului. Lovită din plin, 
creatura s-a făcut nevăzută într-un nor uriaş de fum. Când 
fumul a dispărut, corpul din mijlocul pietroiului nu mai era. 
Am inspirat uşurată şi m-am relaxat puţin. Însă celelalte 
două corpuri, eliberate de tovarăşul lor, erau în continuare 
în picioare. Ei bine, de fapt fugeau direct spre mine. 

Am privit sălbatic în jurul meu după Elemental. Apoi l- 
am văzut. Suliţa făcuse o curbă lungă în jurul camerei şi 
acum se îndrepta din nou spre mine. Apoi o sabie aruncată 
de unul dintre pietroi s-a ciocnit de ea, dereglându-i 
traiectoria. S-au izbit împreună cu o mare viteză de un 
perete de rafturi. Acestea s-au prăbuşit şi, spre groaza 
mea, Elementalul a rămas blocat sub ele. În timp ce 
pietroiul celălalt se îndrepta spre mine cu sabia pregătită 
să ucidă, am văzut o mişcare în dreapta mea. 

— Nu, Delph, am strigat. 

Delph fie nu mă auzise, fie nu dorea să mă audă. L-am 
văzut izbindu-se de coapsa unuia dintre pietroi. Creatura 
era atât de masivă, încât - oricât de mare şi de puternic ar 
fi fost Delph - părea o pasăre care se izbise de un zid. 


289 


Delph s-a lăsat la podea, fără simţire. Înainte să mă pot 
mişca, pietroiul îl ridicase de la pământ şi-l aruncase prin 
aer de parcă ar fi fost o bucată de pergament. L-am privit 
îngrozită pe Delph traversând în zbor întreaga cameră şi 
izbindu-se de un alt zid de rafturi. 

Am început să fug spre el, dar am fost orbită de o 
imagine aprinsă ce ieşise din una dintre cărţi. M-am 
împiedicat şi am căzut la podea, în cădere, m-am întors şi 
am văzut sabia tăind aerul în locul în care tocmai fusesem. 

Pietroiul era acum exact deasupra mea. Şi-a ridicat 
sabia deasupra capului şi, când era pe punctul s-o lanseze 
spre mine şi să-mi separe picioarele de restul corpului, m- 
am înălţat şi am zburat direct pe lângă el. Acesta era 
avantajul meu adevărat în faţa masivului meu oponent. 

Sub mantia mea, Destin era cald la atingere. Am zburat 
de-a lungul zidului, îndreptându-mă spre Delph. Nu aveam 
să ajung - îl pierdusem din vedere pe celălalt pietroi, care 
s-a ridicat exact în faţa mea. Uitasem de afurisitele de aripi 
de pe spatele lor monstruos. Părea imposibil ca un set atât 
de fragil de aripi să ridice o aşa greutate imensă. Dar eu 
eram agilă, spre deosebire de pietroi. 

I-am zburat pe sub braţ şi apoi în jurul spatelui. S-a 
întors şi el, încercând să rămână cu ochii pe mine. Am 
continuat să zbor în cercuri, mai rapid şi mai rapid, 
trăgând de Destin şi de mine mai tare decât o făcusem 
vreodată. Pietroiul a continuat să se învârtă şi el, 
semănând cu titirezul pe care-l învârteam pe pământ pe 
când eram foarte mică. 

M-am lăsat la pământ în timp ce pietroiul continua să se 
rotească. Am împins un raft într-o parte, am apucat 
Elementalul şi l-am aruncat cât de tare am putut. Pietroiul 
s-a oprit din rotit exact când Elementalul l-a lovit. Apoi a 
explodat. Când Elementalul mi-a zburat la loc în mână, 
Delph a strigat: 

— Fii atentă, Vega Jane. 

M-am ferit parţial, dar tot am fost dată peste cap de 
lovitură şi am aterizat într-un perete. IÎntinsă la podea, l-am 
văzut pe ultimul pietroi îndreptându-şi pumnul uriaş ca să 


290 


mă lovească din nou, de această dată trimiţându-mă cu 
siguranţă pe Terenul Sacru. Uitasem avertismentul din 
cartea lui Quentin: Nefericit va fi acel Wug care uită că 
distrugerea unei părţi a acelei creaturi nu înseamnă 
automat victoria. 

Eram prea ameţită ca să zbor. Elementalul nu mi se 
întorsese încă în mână şi un pumn extrem de mare venea 
direct spre capul meu. În ultimul moment, am sărit şi mi- 
am înfipt propriul pumn în stomacul pietroiului. 

Pietroiul s-a ridicat de pe picioarele lui masive şi a 
zburat înapoi prin aer, lovind peretele din partea opusă 
atât de tare, încât acesta a explodat în bucăţi. Am rămas 
acolo o fărâmă sau două privind către ce mai rămăsese din 
pietroi şi apoi privindu-mi pumnul. Habar n-aveam ce se 
întâmplase. Elementalul mi s-a întors în mâna cu mănuşă 
şi mi-am închis degetele în jurul lui. 

Am privit din nou rămăşiţele pietroiului şi apoi mintea 
mi-a revenit la acea noaptea de la Îngrijire când îl lovisem 
pe Non: îmi rănisem mâna atunci. Acum, după ce tocmai 
izbisem pietroiul acesta, oasele ar fi trebuit să-mi fie 
zdrobite. Exista o singură explicaţie. Mi-am ridicat mantia 
şi l-am privit pe Destin. Era albastru ca gheaţa. L-am atins 
şi apoi mi-am retras rapid degetul. Era fierbinte la 
atingere, deşi la brâu simţeam doar o căldură mai mare. 

— Wo-wo-wotcha, Ve-Ve-Vega Jane? s-a auzit o voce. 

— Delph! 

Uitasem de el. Am fugit către el şi m-am folosit de noua 
mea forţă ca să arunc în lături rafturile care-l acopereau. 
Era plin de vânătăi şi de sânge. 

— Poţi să stai în picioare? l-am întrebat. 

A dat din cap uşor şi a spus slab: 

— Cre-cred că da. 

L-am ridicat uşurel. Îşi ţinea mâna dreaptă într-un mod 
ciudat şi nu putea pune greutate pe piciorul stâng. 

— Delph, ţine-te de mine. 

Am făcut Elementalul să se micşoreze, l-am pus în 
buzunar şi apoi l-am săltat pe Delph în spatele meu. A 
exclamat de uimire când a văzut asta, dar nu aveam timp 


291 


de explicaţii. Am sărit în aer şi am zburat pe uşă în josul 
scărilor şi nu am aterizat până când nu am ajuns la uşa pe 
care intrasem. Nu le dădeam Jabbiţilor nicio şansă să ne 
ajungă din urmă. Am izbit uşa cu piciorul, am zburat cu 
Delph în spate şi ne-am înălţat pe cerul nopţii. 

Nu am aterizat până la bordeiul lui Delph. Când l-am 
lăsat jos, m-a întrebat cu o voce ameţită: 

— Cum m-ai ridicat aşa, Vega Jane? 

— Nu sunt sigură, Delph. Cât de rău eşti rănit? l-am 
întrebat agitată. 

— Destul de rău, a recunoscut el. Pietroi, a adăugat. 

— Deci chiar ai citit cartea. 

— Nu mă gândeam c-o să dau de unul prin părţile astea, 
totuşi. 

— Poţi să mergi? 

— Pot şchiopăta. 

Mi-am dat cu palma peste frunte. 

— Am Piatra Viperei. Te voi vindeca cât ai zice peşte. 

Mi-am băgat mâna în buzunar. Apoi în celălalt. Am 
căutat frenetic în fiecare despicătură a hainelor mele, apoi 
am mormăit. Piatra nu mai era. L-am privit pe Delph cu o 
expresie de tristeţe. 

— Cred că am pierdut-o la Hornuri. Mă pot duce să... 

M-a prins de braţ. 

— Nu te mai întorci acolo. 

— Dar Piatra... Rănile tale... 

— Mă voi vindeca. Am nevoie doar de puţin timp. 

Apoi mi-a mai venit un gând. 

— Duelul! 

A dat din cap cu tristeţe. 

— Nu pot lupta cu o singură mână şi cu un singur picior, 
nu? 

— Delph, îmi pare rău. Este vina mea. 

— Suntem împreună în treaba asta, Vega Jane, nu-i aşa? 
Am ales să vin, am insistat să vin, de fapt. Şi tu mi-ai salvat 
viaţa. 

L-am ajutat să intre în casă. Duf nu era acolo. Probabil 
că lucra la Zid, m-am gândit. L-am pus pe Delph în patul 


292 


lui după ce i-am curăţat rănile şi i-am dat cu apă rece pe 
vânătăi, dintr-o găleată pe care tatăl lui o ţinea în mica 
adâncitură din deal. l-am făcut o eşarfă pentru braţ şi am 
găsit un baston gros de care să se folosească la mers. 

— Îmi pare rău, i-am zis din nou, cu lacrimi în ochi. 

A zâmbit slab. 

— Nu prea am parte de momente plictisitoare în 
preajma ta, nu? Hmm... 


293 


TRIGINTA OCTO 


Un rămăşag de câştigat 


Înainte să-mi dau seama, se făcuse lumină şi m-am 
ridicat din pat. Eram obosită, aveam dureri, nu eram în 
apele mele şi mintea îmi era la evenimentele din noaptea 
precedentă. Când Harry Doi mi-a lins mâna, m-am ridicat 
şi l-am mângâiat pe cap. Am privit afară pe geam şi am 
văzut Wugi trecând în număr mare. 

Am avut nevoie de o fărâmă ca să-mi dau seama ce se 
întâmpla. Duelul! Eram la a doua lumină. Era târziu. Am 
sărit din pat, aproape speriindu-l de moarte pe Harry Doi, 
şi m-am îmbrăcat rapid cu hainele pe care le lăsasem pe 
podea în noaptea dinainte. M-am oprit şi am privit locul 
unde îl lăsasem pe Destin la pământ. Cu el aş fi putut 
învinge orice Wug la Duel. Eram nehotărâtă. O mie de 
monede. Era o avere mare, mai mult decât aş fi putut eu 
strânge vreodată. Dar nu monedele contau. Alţi Wugi m-ar 
fi respectat dacă aş fi fost campioana încoronată - femela 
de la Tove cel Hămesit şi alţii. Aşa cum spusese Delph, 
eram faimoasă. Wugii mă ştiau. 

Dar n-am făcut nicio mişcare să-l ridic pe Destin. Mi-am 
folosit în cele din urmă piciorul pentru a împinge lanţul 
sub pat. Nu trebuia să câştig afurisitul de Duel. Trebuia să 
lupt pur şi simplu cât de bine puteam. Şi pe undeva mă 
temeam că, dacă aş fi folosit pe deplin puterea lui Destin, 
poate că aş fi ucis un Wug din greşeală. Nu doream să am 
una ca asta pe conştiinţă. Şi voiam şi să câştig cinstit. 
Eram o mincinoasă, uneori o hoaţă, adesea o pacoste, dar 
se părea că mai existau ceva apucături morale în mine. 

Trecând pe lângă alţi Wugi care se îndreptau spre teren, 
mi-a trecut prin minte că nu verificasem panoul noaptea 
trecută să văd cu cine lupt. Am ajuns chiar când clopotul 


294 


suna şi am privit rapid în jurul meu. Eram oare în acea 
serie de lupte? Am ochit panoul cu pariuri şi m-am grăbit 
spre el. 

— Când lupt? am strigat eu pe nerăsuflate către Wugul 
care strângea monede şi dădea la schimb pergamente. 

Il chema Litches McGee şi avea reputaţia de a fi 
scrupulos de cinstit cu pariurile lui şi de a fi o jigodie 
desăvârşită în toate celelalte aspecte ale vieţii lui. Era 
principalul concurent al lui Roman Picus când venea vorba 
de afacerile cu pariuri, ceea ce-mi dădea destule motive să 
discut cu el. Răul mai mic dintre doi ticăloşi. 

Mă privi. 

— În a doua serie de lupte, Vega, dacă are vreo 
importanţă, spuse el meschin. 

Apoi am privit panoul cu pariuri şi am văzut că erau 
cincizeci de pariuri puse pe adversarul meu. Şi nici un 
singur Wug nu mă alesese pe mine ca învingătoare. 
Privirea mi-a zburat de-a lungul bucății de lemn pentru a 
vedea cu cine luptam. Când i-am văzut numele, mi-am dat 
seama că şansele mele de victorie erau extrem de mici, ei 
bine, cu totul inexistente, dacă era să fiu corectă. 

Non. Luptam cu ticălosul afurisit de Non. 

McGee mi-a zâmbit. 

— Nu mai dai peste Cletus Loon lumina asta, femelă. Ia- 
ţi la revedere de la mia de monede sau poţi să mă strigi 
Alvis Alcumus. 

Am început să tremur de furie auzind cuvintele lui. Mi- 
am băgat mâna în buzunar, am scos singura monedă pe 
care o aveam şi i-am întins-o. 

A dat din cap aprobator. 

— Pariezi pe Non, desigur. Ca să compensezi faptul că o 
să te bată măr. Dar la ce cote sunt în favoarea lui Non, nu 
vei câştiga prea mult. 

— Pariez pe Vega Jane, am spus cu mai multă încredere 
decât simţeam. 

De fapt, nu aveam niciun pic de încredere. De ce naiba îl 
lăsasem pe Destin la bârlog? De ce credeam că era un 
lucru inteligent să fiu onorabilă? Să lupt corect? 


295 


— Glumeşti, desigur, a spus McGee pe un ton 
neîncrezător. 

— Dă-mi pergamentul cu numele meu ca învingătoare, i- 
am spus printre dinţii strânşi. 

A oftat, m-a privit batjocoritor, a scris pergamentul şi mi 
l-a dat. 

— Sunt banii tăi. Dar e ca şi cum ai lua bomboane de la 
Wugi mici. 

— Exact asta gândeam eu despre tine. 

M-am întors şi am plecat înainte să îi vomit în faţă. 
Moneda aceea fusese ultima pe care o aveam. Nu mai 
aveam nici un singur sfant pe numele meu. 

Primele lupte din acea lumină au trecut mai încet decât 
cele din prima rundă. Competiţia devenise mai strânsă, 
întrucât luptătorii slabi fuseseră deja eliminaţi. Asta mi-a 
dat timp să-mi fac atâtea emoţii, că nici nu mai puteam să 
deschid gura. 

Nu mă ajuta nici faptul că se răspândise vestea că Delph 
se retrăsese de la Duel din cauza unor accidentări. Ştiam 
că absenţa lui de pe teren avea să îl facă favorit la victorie 
pe Non, întrucât pierduse greu în faţa lui Delph la ultima 
înfruntare. Asta avea doar să îl motiveze şi mai mult pe 
tăntălău să mă zdrobească, nu că el ar fi avut nevoie de 
vreo motivare. Mi-am privit pumnul. Fără Destin, era un 
simplu pumn, un pumn de femelă, nimic mai mult. 

M-am plimbat în jurul terenului, dând din mâini şi 
încercând să rămân relaxată. Nu eram atentă şi m-am lovit 
de ceva atât de tare, că am căzut la pământ. Când m-am 
uitat să văd ce lovisem, Non se holba la mine. lar în 
spatele lui erau Cletus Loon, cu faţa bandajată, mai mulţi 
prieteni ai lui Cletus, dar şi Ted Racksport, care câştigase 
deja meciul lui din ziua aceea, bătându-l rapid pe Dactilul 
musculos care lucra la Hornuri. Mă uitasem la meci şi 
fusesem impresionată. Racksport era mai puternic şi mai 
agil decât părea şi se folosise de muşchii Dactilului 
împotriva acestuia, înfrângându-l decisiv. Mi-a zâmbit cu 
dinţii lui strâmbi. 

Dar nu mă concentram asupra lui. Îl priveam pe Non. 


296 


Părea uriaş. La fel de mare ca pietroiul din noaptea 
precedentă. Îşi purta platoşa de metal, ceea ce nu credeam 
că era permis la Duel şi nici n-ar fi avut nevoie de ea. 
Semnul pe care i-l lăsasem pe ea era în continuare acolo. 
Privirea i-a coborât la semn şi apoi la mine. 

A zâmbit şi s-a aplecat atât de jos, încât doar eu îl 
puteam auzi vorbind. _ 

— Fulgerul nu loveşte de două ori în acelaşi loc, Vega. În 
locul tău, mi-aş face rost de un pat la Îngrijire înainte să 
intru în ring. 

Şi-a pus pumnul în faţa mea şi a spus cu o voce joasă: 

— Să îţi numeri toţi dinţii. Aşa vei şti câţi trebuie să 
strângi de pe jos când isprăvesc cu tine. 

Lui Racksport, lui Cletus şi amicilor lor li s-a părut asta 
cel mai amuzant lucru pe care îl auziseră în toate sesiunile 
lor. Au izbucnit în râs chiar în timp ce mă ridicam şi mă 
îndepărtam pe picioarele mele tremurânde. Pe când mă 
întrebam dacă aveam timp să mă întorc la bârlog şi să îl 
iau pe Destin, s-a auzit clopotul anunțând a doua serie de 
lupte. 

Cu gura la fel de uscată precum malul unui râu secat, m- 
am îndreptat spre cadranul meu. Nu mă uitasem până 
atunci spre platforma spectatorilor, dar acum am făcut-o. 
Thansius era acolo, dar nu era nici urmă de John sau 
Morrigone. Ei bine, cel puţin Morrigone nu avea să aibă 
satisfacția să îl vadă pe Non ştergând pe jos cu mine. 

Harry Doi m-a urmat în cadran şi a trebuit să îi spun în 
mod clar că nu putea să îl atace pe Non în timpul luptei. 
Apoi, i-am şoptit la ureche: 

— Dar, după ce mă termină, muşcă din el şi nu mai lăsa 
nimic. 

Harry Doi avea aproape patruzeci de kilograme şi niciun 
pic de grăsime. Şi avea colții aproximativ la fel de lungi ca 
degetul meu cel mai mare. M-a privit cu o mare înțelegere. 
Mi s-a părut chiar că mi-a zâmbit. Îmi iubeam nespus de 
mult câinele. 

Păşind în cadran, am privit în stânga mea şi l-am văzut 
pe Delph ţopăind cu mâna în eşarfă şi cu piciorul sprijinit 


297 


de bastonul pe care i-l dădusem. A zâmbit încurajator, dar 
când l-a privit apoi pe Non, care intrase în cealaltă parte a 
cadranului, am văzut cum privirea încurajatoare îi devine o 
resemnare posacă. 

Am înghiţit în sec, ascultând instrucţiunile arbitrului. 
Atunci am observat că Non nu-şi scosese platoşa. Când i- 
am arătat asta arbitrului, m-a privit de parcă aş fi fost 
nebună. 

— Dacă nu o scoate ca să te bată cu ea, femelă, nu 
încalcă cu nimic regulile Duelului. 

— Şi dacă mă loveşte cu ea şi mă omoară? am întrebat 
furioasă. 

— Atunci va fi penalizat corespunzător. 

— Dar tu vei rămâne moartă, a râs Non. 

— Non! l-a certat arbitrul, un Wug bătrân, mic şi 
scofâlcit, pe nume Silas. 

Bănuiam că nu vedea foarte bine, pentru că se uitase la 
buricul meu când îmi vorbise şi în stânga lui Non când i se 
adresase lui. 

— Să avem o luptă bună şi corectă, a adăugat Silas, 
acum holbându-se la genunchii mei. 

Non şi-a pocnit degetele. Am încercat să o fac şi eu, dar 
nu am reuşit decât să îmi dau unul dintre degetele mici 
atât de tare pe spate, încât am strigat de durere. Non a 
râs. 

Când a sunat primul clopot, Non s-a năpustit direct spre 
mine. M-am retras instinctiv, am călcat în lateral în ultimul 
moment şi mi-am întins unul dintre picioare. S-a împiedicat 
de gamba mea, trimiţându-mi valuri de durere de-a lungul 
întregului corp, şi a căzut la pământ ca un copac uriaş. Am 
fugit de lângă el în timp ce se ridica şi l-am văzut 
întorcându-se spre mine cu ambii ochi însângeraţi. A 
pornit din nou spre mine şi din nou am reuşit să mă feresc 
de el. Nu ştiam cât de mult puteam continua în acel fel. La 
un moment dat, aveam să obosesc. Un singur pumn şi 
eram convinsă că aveam să mă prăbuşesc. M-am lamentat 
din nou că-l lăsasem acasă pe Destin. 

— Nu mai trage de timp, femelă, a bombănit Non. Eşti 


298 


aici ca să lupti, nu să fugi ca un pui de slep fricos. 

Dar când a rostit aceste cuvinte, am observat că respira 
greu. Apoi, în sfârşit, mi-a picat fisa. Platoşa de metal a 
ticălosului era fără îndoială foarte grea. Faptul că trebuia 
să o poarte şi să fugă după mine îl obosise mai rapid decât 
anticipase. 

S-a repezit din nou spre mine şi l-am lăsat să ajungă la o 
mustață de gnat de mine înainte să-i sar din cale. Munca 
depusă cu grămada de pietre pe care Delph o făcuse 
pentru mine dădea roade. Mă simţeam foarte agilă. Şi 
plină de forţă, chiar şi fără Destin. 

Non s-a lăsat într-un genunchi ca să-şi recapete suflul şi 
am profitat de ocazie ca să-i dau un şut în fund, trimiţându- 
l cu capul în pământ. 

— Bravo, femelă! Bravo, Vega Jane! mi-a strigat Delph. 

Când Non s-a ridicat din nou în picioare, am văzut cât de 
furios era, aproape făcând spume la gură. Dacă ochii lui ar 
fi putut să îmi facă rău, aş fi explodat în milioane de 
bucățele. Dar, la fel ca în cazul lui Cletus Loon, aveam un 
plan. Mi se părea că pe câmpul de luptă începeam să mă 
pricep să-mi păstrez cumpătul şi să aplic cele mai bune 
tactici. 

Non a continuat să mă fugărească şi eu am continuat să 
rămân mereu cu un pas înaintea lui. Am fost însă puţin 
prea încrezătoare o dată, iar lovitura lui cu dosul mâinii m- 
a izbit în cap şi m-a aruncat în aer la mai mult de un 
metru. Mi-am gustat propriul sânge, căci îmi deschisese o 
rană imensă deasupra ochiului stâng. Am crezut, de 
asemenea, că îmi simţisem creierul lovindu-mi ambele 
părţi ale craniului. Când am aterizat, m-am rostogolit chiar 
la timp pentru a evita săritura cu cotul în jos a lui Non, aşa 
cum mi-o demonstrase odată Delph. În loc să-mi lovească 
gâtul, braţul lui osos a lovit pământul puternic, iar Non a 
urlat de durere şi s-a aruncat pe burtă. De data aceasta, nu 
l-am mai lăsat să se ridice. 

Mi-am băgat mâinile în deschizătura platoşei de la gâtul 
lui şi am tras cu toată puterea. Platoşa s-a desprins pe 
jumătate şi s-a întâmplat ceea ce-mi doream. l-a prins 


299 


braţele întinse în sus în mod neajutorat, iar capul îi era 
acum în capcana din metal, fiind aproape orbit. Am sărit şi 
am aterizat cu ambele cizme pe platoşa lui. Deşi eram mult 
mai mică decât el, am reuşit să-l lovesc destul de puternic. 
Faţa lui Non a fost propulsată nu în pământ, ci în mult mai 
durul metal al platoşei. Am repetat mişcarea de patru ori, 
până am auzit ceva crăpând şi pe el urlând. 

Am sărit de pe el, i-am apucat platoşa, i-am scos-o 
complet şi l-am lovit peste cap cu ea. S-a auzit un sunet 
precum cel al unui pepene aruncat de la o mare înălţime 
lovind pământul şi Non a rămas nemişcat. 

Silas s-a grăbit să-l cerceteze şi apoi le-a făcut semn 
Mendenilor să vină. Am rămas acolo, respirând scurt, cu 
capul plin de sânge şi umflat acolo unde mă lovise prima 
oară şi cu picioarele aproape amorţite de la săriturile pe 
metal. În timp ce Mendenii se ocupau de Non, Silas a privit 
spre platoşă, apoi în direcţia mea şi din nou la platoşă. 
Apoi s-a bătut cu degetele în bărbie şi a zis: 

— Voi căuta asta în cartea cu reguli. Aşa cum ţi-am spus, 
platoşa nu poate fi folosită ca armă. 

— De către el, am bolborosit eu. El a ales să o poarte. 
Nu este vina mea că a fost suficient de prost încât să mă 
lase să i-o scot şi s-o folosesc împotriva lui, nu? 

— Hmm, a pufnit el, gândindu-se la asta. 

— Are dreptate, Silas, s-a auzit apoi o voce. 

Ne-am întors amândoi şi l-am văzut pe Thansius în 
spatele nostru. 

— Vega are dreptate, spuse el din nou. Oh, poţi să te uiţi 
în carte. Capitolul doisprezece, paragraful N al Regulilor 
de Comportament în Bătălie pe timpul Duelului. Orice 
lucru purtat de adversar în cadran poate fi utilizat legal ca 
armă împotriva lui. Cu alte cuvinte, cel care aduce în 
cadran ceva ce poate fi transformat în armă o face pe 
propriul risc. 

A privit spre Non cel întins la pământ. 

— Cred că este o descriere extrem de potrivită în cazul 
acesta. 

— Ai dreptate, Thansius, a zis Silas. Nu este nevoie să 


300 


mai citim. Ca fost multiplu campion al Duelului, 
cunoştinţele tale despre subiect sunt mult mai vaste decât 
ale mele, a adăugat el, vorbind către un loc aflat la 
jumătate de metru de piciorul marelui Wug. 

Mă gândeam că era momentul să găsească arbitri mai 
tineri sau măcar unii care să vadă bine. 

Am rămas cu gura căscată când şase Wugi l-au ridicat 
pe Non, care mormăia pe o targă, şi l-au scos de pe teren. 
Speram să fie dus mai târziu la Îngrijire, unde să nu vină 
nimeni să îl viziteze. Când Silas mi-a lăsat mâna jos, am 
rămas acolo, incapabilă să mă mişc. Paralizia mi-a fost 
întreruptă de Thansius, care m-a prins de umăr. M-am 
întors să îl privesc. 

— Ai luptat bine, Vega. Bine cu adevărat. 

— Mulţumesc, Thansius. 

— Acum, cred că ar fi o idee bună să ieşim din cadran. 
Următoarele lupte sunt pe punctul să înceapă. 

Am ieşit împreună de pe teren. 

— Tehnicile tale de luptă sunt într-adevăr ingenioase, a 
comentat Thansius. Ţi-ai evaluat adversarul mult mai mare 
şi mai puternic decât tine şi i-ai folosit forţa şi uneltele 
împotriva lui. 

— Ei bine, dacă aş fi luptat cu el faţă în faţă, aş fi 
pierdut. Şi nu-mi place să pierd. 

— Văd asta. 

Din felul în care o spusese, nu eram sigură dacă el 
considera asta o calitate sau un defect. 

Arătând spre faţa mea, mi-a spus: 

— Poate ai vrea ca un Menden să se ocupe puţin de tine. 

Am dat din cap şi m-am şters de sânge. Cu lovitura 
murdară pe care o primisem în faţă de la Cletus şi cu 
rănile proaspete, era o minune că mai puteam să văd. 

— Deci eşti în runda a treia, a spus el mai plăcut 
impresionat. 

M-am holbat la el, întrebându-mă de ce se mai deranja 
să-mi vorbească. 

— Chiar te aştepţi să continui să câştig? l-am întrebat. 

— Nu ştiu, Vega. 


301 


— De ce ti-ar păsa? 

A părut speriat văzând cât de directă fusese întrebarea. 

— Îmi pasă de toţi Wugmorţii. 

— Chiar şi de cei acuzaţi de trădare? l-am întrebat. 

A tresărit la această remarcă. 

— Felul tău direct de a fi este adesea hipnotizant, Vega. 

— Nu sunt o trădătoare. Aveam cartea şi harta, dar nu 
le-aş fi folosit niciodată împotriva altor Wugi. Niciodată. 

Mi-a cercetat expresia feţei. 

— Eşti o luptătoare bună, Vega. Dacă toţi Wugii ar lupta 
la fel de bine ca tine, nu am avea motive de îngrijorare în 
cazul unei invazii. 

— Sau Morrigone şi-ar putea folosi pur şi simplu puterile 
extraordinare ca să învingă  aşa-zişii Externi, 
transformându-i într-o mare de ceaţă albastră cu o singură 
mişcare a mâinii ei graţioase. 

Habar n-aveam de ce spusesem asta. Şi nici nu ştiam 
cum avea să reacționeze la cuvintele mele. Dar răspunsul 
lui m-a luat prin surprindere. 

— Avem multe lucruri de care să ne temem în 
Wormwood, Vega. Dar acela nu se numără printre ele. 

Am rămas cu gura căscată, încercând să descifrez sensul 
exact al cuvintelor lui. 

— Acum, nu uita să îţi îngrijeşti rănile, mi-a spus. 
Trebuie să fii în cea mai bună formă pentru runda a treia. 

A mărit pasul şi în curând era cu mult în faţa mea. Am 
încetinit, am văzut ceva, am zâmbit şi am alergat spre 
cercul de pariere. Era o coadă lungă, dar în acea lumină 
aveam un car de răbdare. 

Când am ajuns în faţa cozii, i-am întins pergamentul lui 
Litches McGee. Mă aşteptam să fie foarte supărat, dar nu 
era. A numărat vesel mai multe monede dintr-o baniţă 
mare şi mi le-a dat. M-am holbat la ele uluită. Nu 
avusesem niciodată mai mult de o singură monedă şi 
atunci doar pentru scurtă vreme, întrucât trebuia să merg 
repede să plătesc câte vreo datorie. 

— Am făcut o mică avere lumina asta, având în vedere 
că toţi Wugii au pariat împotriva ta, mi-a zis McGee. 


302 


— Nu toţi Wugii, s-a auzit o voce. 

M-am întors şi l-am văzut pe Delph întinzând 
pergamentul. 

Pe când ne băgăm banii în buzunare, l-am întrebat pe 
McGee: 

— Deci, o să-ți schimbi numele acum? E 

— Ce tot zici acolo? m-a întrebat el fără să priceapă. În 
ce să-mi schimb numele? 

— În Alvis Alcumus, ticălosule. 

M-am îndepărtat chicotind împreună cu Delph. 

— Ne îndreptăm spre runda a treia, mi-a spus Delph 
entuziasmat, în timp ce Harry Doi ni se alătura. 

Câinele mi se părea uşor dezamăgit fiindcă nu putuse să 
muşte de câteva ori din Non. 

Mi-am frecat faţa însângerată şi umflată şi l-am privit pe 
Delph cu singurul ochi cu care mai vedeam. 

— Nu sunt sigură cât o să mai ţină. 

— Încă de trei ori şi eşti campioană, a spus el zâmbind 
larg. 

Dar nu eram sigură că îmi mai rămăseseră suficiente 
trucuri şi strategii. 

În timp ce ne legănam amândoi pe picioarele noastre 
nesigure, un Wug numit Thaddeus Kitchen, care lucra la 
Moară, a venit în fugă spre noi. Gâfâia şi era palid la faţă. 

— Delph, trebuie să vii repede! a exclamat el. 

— De ce, ce s-a întâmplat? a întrebat Delph, zâmbetul 
dispărându-i imediat de pe faţă. 

— Tatăl tău. Este rănit grav la Zid. 

Kitchen s-a întors şi a fugit. 

Delph a aruncat imediat bastonul şi, în ciuda piciorului 
său rănit, a fugit în viteză după el, cu mine şi Harry Doi pe 
urmele lui. 


303 


TRIGINTA NOVEM 
Toți cad 


Rănit grav. 

Asta spusese Kitchen despre Duf. 

Dar tot nu ne pregătise pentru ce aveam să vedem. 

Duf Delphia era întins pe o bucată de pământ în fața 
marelui şi odiosului Zid, care mie mi se părea la fel de 
grotesc şi de malefic precum cea mai scârboasă creatură 
cu care avusesem vreodată de-a face. Delph a fugit în 
partea dreaptă a tatălui său, în timp ce eu am 
îngenuncheat în stânga. Ne-am dat seama de îndată că 
picioarele lui Duf fuseseră zdrobite sub genunchi. Delira 
de durere şi zvâcnea sălbatic chiar dacă doi Mendeni 
lucrau febril la el cu instrumentele lor, cu bandaje şi 
poţiuni. 

Delph a apucat mâna tatălui său. 

— Sunt aici, i-a zis el, cu vocea frântă. Sunt aici, tată. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat. 

Thaddeus Kitchen stătea în spatele meu. 

Arătând spre Zid, mi-a zis: 

— A căzut un sector de buşteni, care i-a prins picioarele. 
Sânge şi oase zdrobite peste tot. Nu am mai văzut aşa 
ceva. A fost oribil. A fost cea mai dezgustătoare imagine... 

— În regulă, am prins ideea, am spus eu, privindu-l 
îngrijorată pe Delph. 

Apoi m-am uitat spre gaura din Zid, aflată la aproape 
zece metri înălţime. 

— Cum naiba au căzut? l-am întrebat. 

— S-a rupt bara metalică, asta s-a întâmplat, a răspuns 
Kitchen. 

Am tresărit atât de puternic, că aproape m-am răsturnat. 

S-a rupt o bară? Barele mele? 


304 


Kitchen a adăugat apoi tare, pe un ton arogant: 

— Am spus o dată, am spus-o de zeci de ori, corect? Ne 
grăbim ca nebunii aici şi acum am băgat-o pe mânecă, nu-i 
aşa? Wugi tăiaţi. Wugi zdrobiţi. Wugi morţi. Şi pentru ce? 
Nişte buşteni îngrămădiţi care nu pot ţine afară Externii 
mai mult decât o pot face femelele fluturându-şi chiloţii 
spre ei. Wugului care s-a gândit la asta i-a lipsit o doagă, 
dacă mă întrebi pe mine. 

— Ei bine, nu te-a întrebat nimeni, Thaddeus Kitchen! 
am exclamat eu. 

L-am privit pe furiş pe Delph. Se uita direct la mine, 
având chipul cuprins de un amestec de emoţii ce includeau 
confuzia, dar pentru mine cea mai remarcabilă dintre toate 
era dezamăgirea. Dezamăgirea faţă de barele făcute de 
mine. Eram atât de concentrată asupra lui Delph, că nici 
nu i-am auzit pe Mendeni spunând că Duf trebuie dus la 
Spital. 

O căruţă cu un slep solid a fost adusă imediat şi Duf, 
acum inconştient, a fost urcat în ea. Am ajutat la ridicarea 
lui împreună cu alţi Wugi, în timp ce Delph stătea acolo 
neajutorat. L-am prins în sfârşit de braţ şi l-am împins în 
căruţă cu tatăl lui. 

— Vin şi eu imediat, i-am spus. 

În timp ce trăsura se îndepărta, m-am întors spre Zid şi 
m-am dus spre secţiunea care cedase. Mai mulţi Wugi 
inspectau grămada de lemn prăbuşită, dar eu mi-am 
îndreptat atenţia spre bara de metal. Imi scrijelisem 
inițialele pe fiecare dintre bare şi puteam să văd literele 
numelui meu clar ca prima lumină. Erau de fapt două 
bucăţi, una mai mare şi una mai mică, pentru că bara se 
rupsese. Nu înţelegeam cum se putuse întâmpla una ca 
asta. Totul fusese plănuit cu foarte mare atenţie şi în cele 
mai mici detalii. lar eu respectasem acele detalii la fel de 
meticulos cum făcusem oricare altă slujbă la Hornuri, din 
simplul motiv că ştiam câtă greutate aveau să susţină 
acele bare. 

Când m-am aplecat să văd mai de aproape, am rămas cu 
gura căscată. Două găuri fuseseră adăugate în partea de 


305 


jos a barei şi apoi aceste găuri suplimentare fuseseră 
lărgite vizibil. Cam cu opt centimetri, estimam eu. Ruptura 
se produsese exact la mijlocul uneia dintre găurile mari. 
Era clar că adăugarea găurilor şi lărgirea lor slăbise 
considerabil bara. 

— Se poate vedea foarte clar unde a cedat, a zis Kitchen, 
care mă urmase şi care arăta spre ruptura din bară. 

— Cine a adăugat găurile şi le-a lărgit? l-am întrebat, 
ridicând privirea spre el. 

S-a apropiat şi s-a uitat cu atenţie. 

— La naiba, alea două chiar sunt mai mari, nu-i aşa? 

— N-au fost făcute aşa la Hornuri. Cum au ajuns aşa? l- 
am întrebat. 

Alt Wug ni s-a alăturat. Era puţin mai înalt decât mine, 
cu o barbă aspră, cu membre lungi şi cu un aer important. 
Il mai văzusem prin Wormwood, dar nu ştiam cum îl 
cheamă. 

— Schimbare de proiect, mi-a spus. 

— De ce? am întrebat. 

— Cu găurile mai jos, în acest fel, se pot prinde mai 
mulţi buşteni. Este simplu, vezi? Le-am tăiat chiar noi, aici 
pe şantier. 

— Dar făcând asta, i-am zis, le-aţi şi slăbit. N-au fost 
făcute să susţină atâţia buşteni, am adăugat, arătând spre 
grămadă de lemne distruse de la pământ. 

M-am ridicat şi l-am privit sever. 

— Profilul barelor nu trebuia modificat. 

Şi-a umflat pieptul şi şi-a prins degetul mare în spatele 
sforii împletite de peste umăr, care îi susţinea pantalonii. 

— Şi ce ştii tu despre asta, femelă? 

— Eu am făcut găurile în bare la Hornuri, am strigat. Eu 
sunt Finisoarea. 

Am privit spre Zid. 

— La câte alte bare aţi mai făcut asta? 

Nu a răspuns. L-am apucat de guler şi l-am scuturat 
violent. 

— La câte?! 

— La naiba, tu eşti femela de la Duel, nu-i aşa? 


306 


— L-a bătut pe Non lumina asta, a adăugat Kitchen, 
privindu-mă emoţionat. 

— La câte?! am urlat. 

— La multe, s-a auzit o voce. 

M-am întors şi am văzut-o în faţa mea, în mantaua ei 
strălucitoare, asemenea unei pânze albe pe o mare de 
bălegar. Morrigone mi s-a adresat: 

— Dă-i drumul bietului Henry, Vega. Nu cred că merită 
să fie gâtuit doar pentru că şi-a făcut treaba. 

L-am lăsat pe „bietul“ Henry şi am înaintat spre ea. 

— Ştii ce i s-a întâmplat lui Duf? am întrebat. 

Aveam senzaţia că în scurt timp îmi va crăpa capul. 

— Am fost informată detaliat despre nefericitul 
eveniment. Voi merge să îl văd la Spital. 

— Dacă mai este în viaţă, am răspuns eu. 

Un alt Wug s-a îndreptat spre ea cu un sul de pergament 
şi cu un băț de cerneală. A privit sulul, apoi a luat băţul de 
cerneală, a făcut nişte notițe pe pergament şi am privit-o 
semnându-şi numele într-o mişcare lungită, care ocupa 
aproape jumătate din pagină. Mi-a făcut semn să mă alătur 
ei şi celorlalţi doi Wugi să se îndepărteze. 

— Şi care este mai exact plângerea ta? m-a întrebat. 

— Cel care a schimbat profilul barelor este responsabil 
pentru ce i s-a întâmplat lui Duf. 

Mi-am îndreptat degetul spre bărbia ei perfectă. 

— Ticălosul ar trebui să fie la Valhall! 

A privit spre stânga şi a zis: 

— Sunt surprinsă că dintre toţi Wugii tocmai tu susţii să 
fie trimis acolo. 

I-am urmat privirea şi ochii mei l-au surprins pe fratele 
meu pe o platformă ridicată, muncind pe o masă înclinată 
la planurile masive de pe sulurile întinse în faţa lui. Pentru 
a doua oară în câteva fărâme, am rămas cu gura căscată. 

— John a schimbat profilul buclelor? am reuşit să zic, cu 
încrederea şi vocea aproape pierite. 

— A calculat numerele şi a transmis mai departe că totul 
este sigur, a spus ea uniform, de parcă şi-ar fi amintit doar 
o reţetă pentru biscuiţi. 


307 


Atitudinea ei arogantă mi-a reaprins furia. Am întins 
degetul spre grămada de buşteni. 

— Ei bine, uite dovada, uite cât de sigur este. John o fi 
genial, dar n-a mai construit aşa ceva în toate sesiunile lui. 
Apoi am ridicat vocea: Nu te poţi aştepta să îi laşi aşa ceva 
pe mână şi să nu facă greşeli. Este nedrept să-i ceri asta. 

— Chiar dimpotrivă, nu i-o cer. La o astfel de lucrare, cu 
siguranţă au loc şi greşeli. Trebuie să învăţăm din ele şi să 
mergem mai departe. 

— Şi Duf? 

— Facem tot ce putem pentru a uşura situaţia domnului 
Delphia. 

Furia mi-a crescut din nou. 

— Este dresor de bestii. Cum să facă asta fără picioare? 

— Va fi întreţinut de Consiliu. Îi vor fi plătite salarii 
pentru accident. 

— Şi respectul lui de sine? Şi iubirea pentru meseria lui? 
Îi daţi câteva monede şi îi spuneţi să fie fericit cu ce nu 
mai are? 

Lacrimile mi se adunau în ochi, pentru că nu puteam să 
mă gândesc decât la Delph holbându-se la mine. La 
dezamăgirea de pe faţa lui. De parcă l-aş fi dezamăgit pe el 
şi pe tatăl lui. De parcă eu însămi i-aş fi luat membrele 
tatălui său şi poate şi viaţa împreună cu ele. 

— Eşti emoţionată, Vega. Nu este înţelept să încerci să 
gândeşti clar în asemenea circumstanţe. 

Privindu-i bărbia regească, condescendentă, coborând 
uşor, urmată de acea pereche de ochi ce păreau să fie o 
definiţie a aroganţei dincolo de orice cuvânt sau privire, m- 
am calmat. În mod remarcabil, raţiunea mi-a revenit în 
mijlocul haosului din mintea mea. 

— Şi pe tine te-am văzut emoţionată, Morrigone, i-am 
spus, vorbind la fel de răspicat ca ea. Cu părul tău frumos 
despletit şi cu mantaua ta drăguță pătată şi cu ochii tăi 
plini nu doar de lacrimi, ci şi de teamă. Teamă reală. Am 
văzut asta şi mult, mult mai mult. 

O emoție vagă i-a făcut obrazul drept să tresară. 

Am continuat mai cu seamă pentru că nu doream să mă 


308 


opresc. 

— Şi, în caz că nu ai observat, mi-am reparat geamul de 
la bârlog. După ce ai plecat, înconjurată de ceața ta 
albastră, desigur. Am făcut-o doar cu mâna - m-am gândit 
la asta şi pur şi simplu s-a întâmplat. Aşa a fost şi pentru 
tine, Morrigone? Pentru că Thansius nu a dezvoltat 
subiectul puterilor tale când am vorbit. 

Credeam că avea să îşi ridice mâna ca să mă lovească. 
În schimb, s-a întors pe călcâie şi a plecat. Dacă aş fi avut 
Elementalul la mine, cu siguranţă acea lumină ar fi fost 
ultima lumină a lui Morrigone. Şi regretam mult că nu îl 
aveam. 

L-am privit pe John folosindu-şi băţul de cerneală ca să 
noteze şi să redeseneze planurile şi să inventeze cel mai 
grozav Zid posibil. Entuziasmul lui era la fel de frumos pe 
cât era de teribil de privit. M-am întors la Kitchen şi la 
Henry. 

— Dacă vă spune să mai faceţi găuri, nu vă veţi supune. 
Mă înţelegeţi? 

— Şi cine eşti tu ca să dai ordine, femelă? m-a întrebat 
indignat Henry. 

Mi-a privit hainele soioase şi în continuare pline de 
sânge şi faţa vânătă. Kitchen a făcut câţiva paşi în spate. 
Fără îndoială îmi văzuse privirea ucigaşă. Furia îmi era 
atât de mare, că simţeam o energie teribilă străpungându- 
mi sufletul. Abia puteam să o stăpânesc. M-am apropiat, 
am strâns pumnul şi l-am dus până la un centimetru de 
bărbia lui Henry. Când am început să vorbesc, vocea îmi 
era joasă şi uniformă, dar emana mai multă putere decât o 
mie de predici ale lui Ezekiel. 

— Non este la spital lumina asta, pentru că l-am lovit 
atât de tare în cap, că i-am crăpat ţeasta. 

Henry a înghiţit atât de încet, încât părea să creadă că 
era ultima lui înghiţitură, în timp ce privirea mea ameninţa 
să-l spintece în două. 

— Deci, dacă mai aflu că vreo secţiune din Zid s-a 
prăbuşit din cauza găurilor tale suplimentare în barele 
mele - mi-am dus pumnul spre lateralul feţei lui osoase, ce 


309 


era acoperită de mustăţi -, voi veni la tine acasă şi îţi voi 
face de patru ori ce i-am făcut lui Non. M-am făcut 
suficient de înţeleasă, masculule? 

Henry a încercat să vorbească exact când lui Kitchen i-a 
scăpat un fluierat jos, părând pregătit să o ia la fugă. Într- 
un final, Henry a dat doar din cap. Mi-am retras pumnul, 
m-am întors şi m-am îndreptat spre Spital cât de repede 
mă puteau duce picioarele mele tremurânde. 


Spitalul se afla la un sfert de milă de Îngrijire, teoria 
fiind că Wugii nefericiţi treceau adesea de la una la 
cealaltă. Era o clădire colţuroasă, plată, gri şi 
prevestitoare de rău, la capătul unui drum de pământ. 
Chiar dacă veneai cu speranţe de supravieţuire, era 
îndoielnic că acestea ţi-ar fi rămas după vederea acelui loc 
oribil. 

De aceea majoritatea Wugilor aveau grijă de propriile 
familii. Tăieturi, vânătăi, oase rupte, boli şi alte suferinţe 
erau în cea mai mare parte tratate acasă. Astfel, doar 
rănile grave erau tratate la Spital. Dacă un Wug ajungea 
acolo, era foarte posibil ca următoarea lui oprire să fie 
Terenul Sacru. 

Trecând de uşile duble mari, care erau decorate cu un 
şarpe şi o pană, simbolizând naiba ştie ce, am dat peste o 
Asistentă îmbrăcată într-o manta gri şi cu o pălărie albă. I- 
am explicat cine sunt şi de ce venisem. A dat din cap cu o 
privire înţelegătoare, care nu cred că prevestea lucruri 
bune pentru şansele lui Duf. 

Urmând-o pe coridoarele strâmte, întunecate, am auzit 
gemete şi ocazional câte un țipăt. Când am trecut pe lângă 
o cameră cu uşa deschisă, l-am văzut pe Non întins într-un 
pat, mormăind şi ţinându-se de capul bandajat. Roman 
Picus, Cacus şi Cletus Loon erau adunaţi în jurul lui. L-am 
auzit pe Mendenul în manta albă de lângă pat zicând: 

— Nu sunt distrugeri permanente, Non. Câteva lumini 
de odihnă şi vei fi ca nou. 

Mi-am strâns maxilarul şi am continuat să merg, deşi 
eram puternic tentată să intru în acea cameră şi să termin 


310 


treaba începută. 

Camera lui Duf se afla la celălalt capăt al culoarului. Am 
auzit hohote înăbuşite venind dinăuntru. Inima mi s-a 
cutremurat şi am simţit că mi-e uşor rău. l-am mulţumit 
Asistentei şi ea m-a lăsat acolo. Am rămas în afara uşii şi 
am încercat să mă pregătesc pentru ceea ce avea să 
urmeze. Mi-am spus că orice ar fi fost, Delph şi cu mine 
aveam să o înfruntăm împreună. 

Am împins încet uşa şi am intrat. Delph era sprijinit de 
pat, cu faţa acoperită de lacrimi proaspăt vărsate. Duf era 
întins, cu ochii închişi, respirând neregulat. M-am apropiat 
pe furiş până am ajuns aproape de Delph. 

— Cum se simte? l-am întrebat abia şoptind. 

— Tocmai au fost Me-me-mendenii aici. Spun că trebuie 
să le ta-ta-taie. 

— Ce? Picioarele? 

Delph încuviinţase din cap, copleşit de tristeţe. 

— Spun că ori a-asta, ori urmează Te-terenul Sa-sa-sacru 
pentru el. Nu înţeleg nimic, Ve-Ve-Vega Jane. Dar asta spu- 
spun ei. 

Înţelegeam de ce îi revenise bâlbâială, cu toate 
sentimentele care-l cuprinseseră. Mi-am pus mâna pe 
braţul lui şi l-am strâns uşor. 

— Când o vor face? l-am întrebat. 

— În cu-cu-curând, a răspuns el. 

I-am strâns braţul mai tare. 

— Delph, mă duc să iau Piatra. 

M-a privit întrebător. _ 

— Piatra Viperei, i-am spus cu o voce joasă. Il pot 
vindeca repede cu ea. 

A părut alarmat. 

— Nu, Ve-Ve-Vega Jane. N-nu. 

— O să îndrept lucrurile, Delph. 

— Vin ş-şi eu. 

— Trebuie să rămâi aici, cu Duf. 

Privindu-l pe bietul Wug, mintea mi-a luat-o razna. 

— Dacă Mendenii se întorc cât sunt plecată, încearcă să 
tragi puţin de timp. 


311 


— Dar spun că ar putea mu-muri. 

— Ştiu, Delph, am răbufnit. Ştiu, am adăugat cu o voce 
mai calmă. Încearcă să-mi mai oferi câteva fărâme. O să 
fac tot ce-mi stă în putere. 

Am fugit din cameră, mai ales fiindcă mă simţeam 
nedemnă să fiu în compania lor. 


312 


QUADRAGINIA 


Oglindă, oglinjoară 


Ştiam că nu aveam prea multe fărâme la dispoziţie. 
Mendenii puteau veni în orice moment să îi taie lui Duf 
picioarele. Şi mă îndoiam că Delph ar fi avut stăpânirea de 
sine să îi înfrunte pe Mendeni. Am rupt-o la fugă spre 
bârlogul meu de pe Drumul Jos, l-am luat pe Destin şi 
Elementalul şi am ieşit din nou în fugă, lăsându-l pe Harry 
Doi în spate. Nu aveam să mai risc viaţa vreunui Wug sau 
a unei bestii prin acţiunile mele. De îndată ce am ieşit din 
sat, am luat-o la fugă şi m-am înălţat în aer. Ştiam că era 
un risc, dar salvarea picioarelor lui Duf şi poate a vieţii lui 
era mai importantă decât să fiu văzută zburând. 

Hornurile erau închise în acea lumină, din cauza 
Duelului. Am aterizat la douăzeci de metri de spatele 
locului, m-am grăbit spre aceeaşi uşă laterală şi mi-am 
folosit uneltele ca să o deschid. Era lumină afară, dar asta 
nu mă liniştea. Fusese lumină afară şi ultima oară şi 
pietroiul încercase oricum să ne facă bucățele. 

Mi-am urmat paşii prin sala principală, dar nu am găsit 
nimic. Am avut nevoie de o fărâmă ca să verific biroul lui 
Domitar, în caz că găsise el Piatra. M-am grăbit să urc pe 
scări, am fugit spre capătul holului şi am văzut, deloc 
surprinzător, că peretele pe care îl străpunsesem cu 
Elementalul era acum reparat. 

Mi-am pus mănuşa, am scos Elementalul din buzunar, l- 
am adus la mărimea sa maximă, am ţintit şi zidul a 
explodat din nou, dând la iveală scările. Am micşorat 
Elementalul şi l-am pus la loc în buzunar, dar mi-am ţinut 
mănuşa pe mână. Nu m-am grăbit să urc scările, gândindu- 
mă că poate scăpasem Piatra Viperei urcând sau coborând 
pe ele. Doar că nu era nimic acolo. Şi piatra albă ar fi fost 


313 


vizibilă pe marmura neagră. 

În capătul de sus al scărilor, m-am oprit şi m-am uitat la 
cuvintele inscripţionate pe zidul de deasupra intrării în 
încăpere: SALA ADEVĂRULUI. Nu-mi mai păsa de adevăr 
acum. Îmi doream doar Piatra Viperei. 

Am intrat grăbită în cameră, m-am oprit în mijlocul ei şi 
am privit cu ochii mari spaţiul vast. Nu mai era nici o 
singură carte acolo, pentru că nu mai existau rafturi pe 
care să fie puse. În locul lor, erau atârnate pe pereţi 
oglinzi de la podea la tavan. Nu îmi puteam crede ochilor. 
Am privit ramele oglinzilor, toate decorate cu creaturi 
răsucite, alunecoase. Îmi păreau cunoscute. 

Mi-am concentrat din nou atenţia. Am căutat Piatra în 
fiecare colţişor al camerei. M-am ridicat din ultimul colţ 
înfrântă. Atunci m-am uitat la prima oglindă. Nimic nu m- 
ar fi putut pregăti pentru imaginea văzută acolo. 

— Quentin! am strigat. 

Quentin Herms era în oglindă, părând că fuge ca să îşi 
salveze viaţa. Uitându-mă la ceea ce îl înconjura, mi-am 
dat seama că trebuia să fie adâncit în Quag. Nu existau 
astfel de copaci, vegetaţie sau teren în Wormwood. Am 
privit la stânga şi am văzut ce-l fugărea. Inima a început să 
îmi bată rapid. 

Nu era unul singur, ci o întreagă haită de freki - bestii 
uriaşe, asemănătoare cu lupii, cu boturi lungi şi colţi şi mai 
lungi. Erau creaturi feroce. Văzusem unul ucis de o mortă 
după ce atacase un Wug mascul lângă marginea Quagului. 
Nu numai că aveau colții ascuţiţi, dar se părea că 
muşcătura lor te înnebunea. Wugul muşcat se aruncase pe 
un geam de la Spital patru nopţi mai târziu şi murise. 

I-am strigat lui Quentin să fugă mai iute, cât mai iute, 
dar niciun Wug nu putea fugi mai rapid decât un frek. Apoi 
s-a întors şi m-a privit. Avea ambii ochi. 

Dacă această imagine era reală, atunci cea descrisă de 
Thansius la Clopotniță fusese o minciună. Deşi ştiam deja 
că aşa stăteau lucrurile, îmi prindea bine să am o 
confirmare. Chiar Thansius păruse să recunoască asta mai 
devreme pe teren, când îmi spusese că existau multe 


314 


lucruri de care să ne temem în Wormwood, dar Externii nu 
se aflau printre acele lucruri. Dar era reală imaginea pe 
care o vedeam? 

Un moment mai târziu, oglinda a redevenit o simplă 
oglindă. Mi-am văzut reflexia în ea, am exclamat de uimire 
şi m-am răsucit, gândindu-mă că eram prinsă înăuntru şi 
că un frek ar putea să fie în spatele meu. Dar eram singură 
în cameră. 

Bietul Quentin. Nu vedeam cum ar fi putut să 
supravieţuiască. Asta m-a întristat. Şi apoi, am înţepenit. 

Era acolo, în sticlă, la câţiva centimetri de mâna mea. 
Piatra Viperei! 

Piatra albă şi strălucitoare era pur şi simplu pe podeaua 
de marmură. M-am întors din nou, pentru că aveam 
impresia că îi vedeam reflexia adevărată din cameră şi că 
Piatra era în spatele meu pe podea. Dar acolo nu era 
nimic. 

M-am întors spre oglindă. Bănuiam că era vorba despre 
o capcană, pentru că Hornurile nu fuseseră tocmai 
binevoitoare cu mine în această privință. 

Totuşi, m-am gândit la Delph stând lângă tatăl său rănit 
de moarte, aşteptând ca picioarele să-i fie tăiate. Nu 
puteam să mă întorc şi să dau ochii cu Delph fără să fi 
încercat tot ce era posibil pentru un Wug ca să-i salvez 
membrele lui Duf. 

Am întins mâna de probă, iar degetele mi-au atins uşor 
sticla. Le-am smucit înapoi, deşi nu se întâmplase nimic. 
M-am gândit că eram ridicolă. Am atins din nou sticla. Era 
tare, aşa cum trebuie să fie sticla, şi impenetrabilă, dacă 
nu o spărgeam. Mă întrebam dacă ar fi trebuit să-mi 
folosesc Elementalul pentru asta. Dar dacă Elementalul 
spărgea şi Piatra? Nu puteam să risc asta. 

Şi atunci mi-am amintit ce făcusem ca să repar geamul 
de la casă. Nu eram sigură cum anume o făcusem, dar am 
privit sticla şi mi-am imaginat pur şi simplu că era un zid 
de apă. Mi-am concentrat toate gândurile pe 
transformarea sticlei în apă. 

Mi-am întins din nou mâna şi am reuşit să o trec prin 


315 


sticlă. Un zâmbet satisfăcut mi s-a întipărit pe faţă. 
Reuşisem! Poate că deveneam precum acea vrăjitoare 
despre care Eon spusese că era captivă în Piatra Viperei. 

Când degetele mi s-au strâns în jurul Pietrei, simţind-o 
tare şi rece la mine în palmă, zâmbetul mi s-a lăţit pe faţă. 
Asta până când ceva m-a apucat de încheietură şi m-a tras 
cu capul în faţă în oglindă. Am aterizat pe ceva tare şi cald 
la atingere. Ameţită pe moment, m-am ridicat rapid, 
pregătită să mă apăr. Eram înconjurată de întuneric, o 
schimbare bruscă faţă de camera bine luminată în care 
tocmai fusesem. 

Mi-am băgat în buzunar Piatra Viperei şi am înţepenit 
când am auzit ceva venind spre mine prin întuneric. Am 
scos Elementalul şi i-am comandat să se facă mare. Dar, 
pentru întâia oară, nu s-a întâmplat nimic. Când mi-am 
privit mâna cu mănuşă, Elementalul rămăsese la fel de 
mic, ca o aşchie lungă de lemn. L-am băgat din nou în 
buzunar şi am încercat să mă înalt în aer. Dar Destin părea 
la fel de lipsit de putere precum Elementalul înăuntrul 
sticlei, aşa că am căzut la podea. Mi-am înghiţit nodul din 
gât şi am înfruntat pericolul care venea fără niciuna dintre 
uneltele mele speciale. 

O siluetă vagă, doar uşor mai deschisă decât întunericul 
din jurul ei, mi-a apărut în dreptul ochilor. Apropiindu-se, 
am putut să o văd mai bine şi am rămas cu gura căscată 
din cauza şocului. 

Era foarte tânăr, doar că nu era un Wug - cel puţin nu 
unul pe care să îl ştiu. Era îmbrăcat doar cu un scutec de 
pânză. Avea câteva fire de păr pe cap şi pielea îi era la fel 
de albă ca Piatra Viperei din buzunarul meu. Trăsăturile 
creaturii erau cele mai angelice trăsături pe care le 
văzusem vreodată. Dar eram în continuare în gardă, 
întrucât bunătatea se putea transforma rapid în răutate. În 
minte mi-a apărut imaginea lui Morrigone. 

S-a apropiat la un metru de mine şi s-a oprit. M-a privit, 
iar eu mi-am coborât privirea spre el. Mi-a părut rău 
pentru micuța creatură, pentru că gura i s-a lăţit, iar ochii i 
s-au făcut mici, în timp ce lacrimile începeau să-i curgă. 


316 


Apoi a scos un mic țipăt şi ceva cu adevărat remarcabil s-a 
întâmplat imediat. 

Trăsăturile i s-au îmblânzit şi au devenit precum cele ale 
unui Wug. Când totul s-a încheiat, nu am putut decât să 
mă holbez fascinată la el. Era fratele meu, John, la vârsta 
de trei sesiuni. A început din nou să plângă. Când mi-am 
întins instinctiv mâna spre el, s-a retras de îndată. 

— Este în regulă, John, i-am spus cu o voce tăcută. O să 
te scot de aici. 

Ştiam că nu avea nicio logică. John nu putea fi acolo şi 
cu siguranţă nu putea să aibă trei sesiuni. Dar mintea mea 
nu funcţiona prea bine în acel moment. Mi-am întins din 
nou mâna şi din nou s-a retras. Lipsa lui de încredere mi-a 
liniştit suspiciunea, aşa că am sărit şi i-am apucat mâna cu 
putere. 

John m-a privit, oprindu-se din plâns. 

— Vega? 

Am dat din cap. 

— Va fi bine. Am să te scot de aici, am zis apoi. 

Nu mă puteam gândi decât la faptul că Morrigone 
reuşise cumva să îl închidă pe fratele meu acolo ca să se 
răzbune pe mine. Când m-am întors să caut o ieşire, i-am 
dat drumul la mână. Sau cel puţin am încercat. Mi-am 
privit mâna şi ceea ce am văzut m-a făcut să îmi fie rău. 
Degetele lui erau acum parte din degetele mele. 
Crescuseră cumva împreună. Mi-am tras braţul înapoi, dar 
nu am reuşit decât să îl ridic pe John de pe podea. Celălalt 
braţ i s-a întins şi m-a apucat de umăr. 

De îndată am avut o senzaţie ciudată, invazivă. Am privit 
şi am văzut că mâna şi braţul lui îmi creşteau acum din 
umăr, chiar sub manta. Şi, când i-am privit faţa, John nu 
mai era acolo. În locul lui era cea mai odioasă şi scârboasă 
creatură pe care o văzusem vreodată. Era ca un schelet în 
putrefacție, cu bucăţi de piele atârnându-i din loc în loc. Şi 
nu mai avea ochi în orbite, doar valuri de flăcări negre. Cu 
fiecare clipire întunecată a acelor ochi, am simţit durerea 
străbătându-mi corpul. Dinţii îi erau negri şi rânjeau spre 
mine ca un demon sălbatic care tocmai triumfase asupra 


317 


prăzii sale. 

Am ţipat, m-am întors şi am luat-o la fugă. Asta n-a făcut 
decât să îi permită să îşi încolăcească micile picioare în 
jurul taliei mele. Am simţit din nou senzaţia aceea invazivă, 
dar am continuat să fug. Doream doar să mă pot întoarce 
prin oglindă, dar nu aveam nicio idee cum aveam să o fac. 
Simţeam creatura lipindu-mi-se de spate. Şi apoi s-a 
întâmplat cel mai extraordinar lucru. M-am simţit dintr- 
odată de parcă aş fi cântărit o tonă. Nu mai puteam sta în 
picioare. Acestea mi-au cedat. Am căzut în genunchi şi 
apoi cu faţa în jos. Mi-am simţit nasul zdrobindu-se şi 
ochiul deja rănit umflându-se şi mai tare. Un dinte 
desprins mi-a căzut din gură. Am scuipat sânge. 

Creatura îmi era acum pe cap. li simţeam degetele ca 
nişte tentacule apucându-mi craniul. Şi, dacă eram cumva 
de părere că acela era cel mai rău lucru care mi se putea 
întâmpla, eram pe punctul să fiu contrazisă. În mintea mea 
întunericul a devenit atât de adânc, atât de copleşitor, 
încât m-am simţit paralizată. Credeam că fusesem orbită şi 
am gemut de durere. Şi apoi, ceva a alungat întunericul. 
Ceea ce am văzut după aceea m-a făcut să îmi doresc 
întoarcerea întunericului. 

Erau toate coşmarurile pe care le avusesem vreodată la 
puterea o mie. De la cele mai vechi amintiri până la ultima 
fărâmă a vieţii mele, fiecare fragment dureros de amintire 
a vreunei experienţe prin care trecusem vreodată mi-a 
explodat în conştiinţă cu forţa a o mie de Coloşi 
prăbuşindu-se peste mine. 

Şi apoi, chiar şi mai rele decât acele viziuni oribile erau 
imaginile pe care nu le mai văzusem înainte, dar care 
acum îmi invadau mintea. 

Toate persoanele pe care le iubisem vreodată - părinţii 
mei, Virgil, Calliope, John - fugeau de mine. Când am 
încercat să îi ajung, un şarpe a ieşit dintr-o gaură din 
pământ, s-a încolăcit în jurul gleznei mele şi m-a tras în 
jos. Am strigat după ajutor, dar familia mea pur şi simplu 
fugea mai rapid. In alt coşmar, Krone ridica securea sus, 
deasupra capului, şi când o cobora, două capete se 


318 


rostogoleau de pe butuc - al meu şi al lui Delph. Capetele 
ne-au rămas nemişcate unul lângă celălalt. 

Apoi mă întindeam spre părinţii mei în paturile lor de la 
Îngrijire. Dar în mână aveam o flacără aprinsă. Când i-am 
atins cu ea, au luat foc. Au strigat la mine, au încercat să 
scape, dar nu au reuşit. Carnea le-a devenit neagră şi apoi 
a căzut până când nu a mai rămas decât scheletul, iar 
acela s-a sfărâmat. 'Ţipetele lor însă au continuat să îmi 
răsune în urechi, fiecare ca un cuţit înfipt în coaste. 

Ultima imagine a fost cumva cea mai rea. Zburam pe un 
armăsar îmbrăcată în armură, precum femela pe care o 
văzusem.  Luptam. Aveam o sabie într-o mână şi 
Elementalul în cealaltă. Corpuri cădeau în jurul meu, în 
timp ce hăcuiam şi împungeam ceata de atacatori. Şi apoi 
am fost lovită direct în piept. Lumina a intrat în mine prin 
faţă şi a ieşit prin spate. Durerea era de neimaginat... _ 

M-am privit, analizându-mi rana. Rana mortală. In 
următorul moment cădeam prin cer, în jos... jos... jos... 

Am încercat să tip, dar niciun sunet nu-mi ieşea din 
gură. Am simţit creatura din spatele meu strângându-mă 
mai tare. Mi-am dus braţele în spate şi am încercat să o 
lovesc. Dar lovind-o, mă loveam pe mine. Crezusem că 
lupta la Duel era grea. Aş fi înfruntat o mie de Noni 
încercând să îmi zdrobească craniul mai degrabă decât 
creatura aceea. Era atât de îngrozitor, că nu îmi doream 
decât să mor. 

Şi mă strângea atât de puternic, că abia mai puteam 
respira. Pieptul mi se ridica şi cobora într-un locşor tot mai 
restrâns. Ştiam că la un moment dat aveam să rămân fără 
spaţiu de manevră. Dar nu îmi păsa. lar în acel moment, 
nici nu-mi mai doream să trăiesc. Imaginile de coşmar 
deveneau şi mai întunecate, şi mai mici, dar forţa lor 
creştea cu fiecare moment care trecea. Eram dezintegrată 
din interior. 

Nu sunt sigură cum mi-a venit ideea, pentru că nu îmi 
mai amintesc mare lucru. Mâna mi s-a dus la brâu. 
Respirația îmi era atât de chinuită, încât fiecare inspiraţie 
putea să îmi fie şi ultima. Am reuşit, în ciuda greutăţii 


319 


zdrobitoare pe care o simţeam, să îl desfac pe Destin. 

L-am prins cu ambele mâini, care, desigur, erau acum 
parte a mâinilor creaturii. L-am săltat peste cap şi m-am 
asigurat că s-a prins în jurul gâtului creaturii. Mi-am 
încrucişat mâinile cât de tare am putut. Asta l-a făcut pe 
Destin să îmi imite mişcările. S-a fixat în jurul gâtului 
creaturii şi apoi s-a strâns. Dacă asta nu funcţiona, aveam 
să fiu cu adevărat pierdută. Am tras cu toată puterea 
rămasă. 

Am auzit un bolborosit, singurul sunet pe care îl scosese 
creatura de când se oprise din plâns. 

Următorul lucru pe care l-am văzut m-a umplut întâi de 
groază şi apoi de uşurare, când strânsoarea lanţului a 
devenit mai laxă. Capul creaturii a căzut pe podea în faţa 
mea, s-a rostogolit o dată şi a rămas nemişcat. Încet, un 
centimetru şi o fărâmă mai târziu, am simţit strânsoarea 
creaturii devenind mai slabă şi apoi încetând. Ín trei 
fărâme dureros de lungi, dispăruse. Mintea mi s-a limpezit. 
M-am ridicat pe picioarele mele nesigure. 

Nu doream să o fac, pentru că mă gândeam că poate se 
transformase din nou în John, dar în cele din urmă a 
trebuit să mă holbez la creatura malefică ce aproape că mă 
omorâse. Devenise neagră şi se zbârcea sub ochii mei. 

M-am întors şi am fugit cât de repede puteam. Doar că 
de data aceasta ştiam încotro mă îndrept, pentru că 
întunericul din locul în care mă aflam începea să dispară. 
Era de parcă malefica creatură moartă absorbea tot 
întunericul spre sine, permiţând luminii să strălucească 
din nou. 

Când mi-am văzut reflexia în faţă, m-am grăbit şi am 
sărit cu mâinile întinse. Am zburat prin oglindă, m-am 
prăbuşit pe podeaua tare de marmură şi m-am ridicat de 
îndată. M-am întors să mă holbez la oglinzi. Toate 
începeau să dispară. În mai puţin de o fărâmă, nu mai erau 
acolo. Dar am mai văzut o ultimă dată cadrul metalic. Şi, 
de data aceasta, mi-am amintit unde îl mai văzusem. 

Cu Piatra Viperei în siguranţă în buzunar, am străbătut 
în fugă treptele şi am ieşit pe uşa laterală a Hornurilor. 


320 


Eliberată din locul acela, m-am înălţat în aer. Destin îşi 
revenise şi el. Trebuia să mă întorc la Spital cât de repede 
puteam. 


321 


QUADRAGINTA UNUS 


Prea puține fărâme 


Câteva fărâme mai târziu, aterizam cât de aproape 
îndrăzneam de Spital. Am alergat restul drumului, am 
împins uşile şi am fugit pe hol. După încă o fărâmă, eram 
înapoi în camera lui Duf. Respirând din greu, am fugit spre 
cearşaful care atârna de tavan, dându-i puţină intimitate. 

Apoi, m-am oprit în loc. Patul era gol. Camera era goală. 
Delph şi tatăl lui nu mai erau acolo. Am fugit din nou pe 
coridor, gândindu-mă doar la lucruri teribile, unul mai rău 
ca altul. Nu erau Asistente sau Mendeni pe culoare, aşa că 
am început să mă uit în fiecare cameră din drumul meu. 

Wugi aflaţi în diverse stadii de boală sau cu diferite răni 
mă priveau şi ei din paturile lor. Cu capete bandajate, feţe 
roşii şi umflate, plămâni hăcuiţi, picioare în ghips, braţe 
legate de corp, niciunul nu era Duf. Bănuiam că mulţi 
fuseseră răniţi la construirea Zidului, dar niciunul la fel de 
grav ca Duf. 

Când am ieşit din una dintre camere, am auzit ţipătul. 
Am privit sălbatic în jurul meu, pentru că recunoşteam 
vocea. M-am repezit spre direcţia din care venea sunetul, 
trecând de un colţ şi apoi de încă unul. Ţipetele continuau 
să curgă şi apoi s-au oprit dintr-odată. Am ajuns la un set 
de uşi duble, le-am deschis şi m-am năpustit în încăpere, 
gâfâind din greu, cu sângele şiroindu-mi din nasul spart 
care zvâcnea de fiecare dată când respiram. M-am 
îndreptat încet înainte şi am privit la oroarea din faţa mea. 

Duf era întins pe o masă, cu un cearşaf acoperindu-i 
partea de sus a corpului. Când am privit în jos, stomacul 
mi-a luat-o razna. Nu mai era nimic acolo. Nu mai avea 
picioare sub genunchi. Duf era transpirat şi inconştient, 
ceva pentru care eram cumva recunoscătoare. 


322 


Delph stătea doar acolo, cu mâinile lui mari strânse în 
pumni, cu pieptul mare ridicându-se şi coborând, cu 
lacrimile curgându-i pe obraji în timp ce se uita la ceea ce 
mai rămăsese din tatăl lui. L-am privit pe Mendenul care 
stătea acolo cu roba albă mânjită de sânge şi având în 
mână un fierăstrău cu aspect înfricoşător. O Asistentă 
stătea lângă el, uitându-se temătoare la Delph. 

M-am apropiat de pat. Acolo unde fuseseră picioarele lui 
Duf erau acum doar cioturi. Abia mai puteam să respir. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat fără aer. 

— Le-au tă-tăiat, mi-a răspuns Delph. 

Se legăna. 

— Pur şi simplu le-au tă-tă-tă... 

I-am prins mâna şi m-am uitat la Menden. 

— De ce ai făcut asta? 

El s-a holbat la faţa mea rănită, dar s-a concentrat 
asupra întrebării. 

— Am terminat acum o fărâmă. Delph n-a vrut să o 
facem, dar era necesar. Altfel, ar fi fost un Wug mort. 

— Acum o fărâmă? 

Asistenta m-a tras de lângă Delph şi mi-a spus cu o voce 
scăzută: 

— A încercat să îl oprească pe Menden. 

Arătă spre roba ruptă a acestuia şi spre faţa învineţită. 

— A fost nevoie de cinci Wugi ca să îl ţină cât Mendenul 
făcea amputarea. Spunea că vii cu ceva ce să îl ajuţi pe 
Duf. Şi am aşteptat o vreme, deşi ştiam că nu are rost. Nu 
te-ai întors, aşa că a trebuit să o facem. Inţelegi... O 
problemă medicală. 

Nu îmi găseam respiraţia ca să pot vorbi. Mintea îmi era 
plină de atâtea lucruri, că era imposibil să articulez vreun 
răspuns. 

O fărâmă. O afurisită de fărâmă. De ce am stat atât? De 
ce am pierdut nenorocita de Piatră, în primul rând? 

Picioarele lui Duf nu mai erau. Credeam că nici măcar 
Piatra Viperei nu ar mai fi putut ajuta. Totuşi, mi-am scos-o 
din buzunar, m-am gândit la Duf cu picioarele complet 
vindecate şi apoi am fluturat piatra peste cioturile lui, 


323 


prefăcându-mă că îi îndrept cearşaful şi ascunzând astfel 
mişcarea. 

Mi-am ţinut respiraţia, aşteptând ca picioarele să 
crească la loc. Şi am continuat să aştept. Dar nimic nu s-a 
întâmplat. Într-un final, îngreţoşată, am dat drumul Pietrei 
Viperei şi am lăsat-o să cadă în fundul buzunarului. 

Mendenul a venit la mine şi mi-a studiat faţa. 

— Ce ai păţit la nas? 

— Duelul, am spus absentă. 

Mă îndoiam că avea să ştie că era o minciună. Şi chiar 
nu îmi păsa. A 

— Vrei să mă ocup de rănile tale? ţi pot repara nasul. 

Am scuturat din cap. 

— Este o nimica toată, am spus eu cu o voce scăzută. 

Şi chiar era o nimica toată. 

— Mai bine... mai bine ai grijă de Duf, am adăugat apoi. 

M-am întors spre Delph. 

— Îmi pare rău, i-am zis. Îmi pare atât de rău. 

Şi-a tras nasul şi s-a frecat la ochi. 

— Ai încercat, Vega Jane. Ştiu că ai făcut-o. Am rămas 
doar fără fărâme, nu-i aşa? Am rămas doar fără... 

Vocea i s-a pierdut. 

— Dar va trăi, am spus. 

— Dacă o poţi numi viaţă! a zis Delph într-o izbucnire de 
furie. 

S-a calmat apoi la fel de rapid şi m-a privit cu gingăşie. 

— Mă bucur că te-ai întors în siguranţă. 

Văzându-mi faţa, a rămas cu gura căscată. 

— Vega, eşti rănită serios. Trebuie să... 

I-am strâns braţul mai tare. 

— Nu este nimic, Delph. Chiar nimic. O să fiu bine. 

Mintea îmi vuia de parcă aş fi fost ţinută cu capul în jos. 

Eu sunt nimic, Delph. Te-am dezamăgit. Sunt nimic. 

Delph a dat din cap cu tristeţe. 

— Este important că ai încercat. Pentru asta îţi voi fi 
mereu recunoscător. Ai dat peste... Şi-a coborât vocea:... 
peste... ştii tu? De te-ai rănit la faţă? 

— M-am împiedicat şi m-am lovit de o piatră. Am fost 


324 


neatentă. Atâta tot. 

A părut extrem de uşurat să audă asta. 

— Te deranjează dacă mă laşi puţin singur cu tata? 

Am dat iute din cap şi am părăsit camera în grabă. 

Am aşteptat să mă îndepărtez destul pe coridorul 
întunecat şi rece înainte să mă prăbuşesc pe podea şi să 
mă las pradă plânsului. 


Când m-am ridicat, într-un final, lacrimile îmi 
dispăruseră, dar tristeţea îmi fusese înlocuită de o furie 
mocnită. Am fugit de la Spital şi m-am înălţat în aer. 
Câteva fărâme mai târziu, picioarele mi-au aterizat pe un 
pietriş zdrobit. Pielea mă durea în continuare din cauza 
acelei creaturi oribile care se lipise de mine. Capul îmi 
vuia din pricina impresiei unei vieţi de coşmaruri adunate 
într-o perpetuă viziune întunecată. 

Ştiam ce fusese acea creatură, pentru că, asemenea 
pietroilor, apărea şi ea în cartea lui Quentin Herms. Nu o 
recunoscusem înainte să mă atace pentru că era imposibil 
de recunoscut. Putea să ia orice formă dorea. Acum ştiam 
asta pentru că îmi făcuse ceea ce îmi făcuse. 

Era un maniack, un spirit malefic care se ataşa de corpul 
şi de mintea ta şi te înnebunea ireversibil cu fiecare frică 
pe care o cunoscuseși vreodată. Dar, stând acolo, mintea 
mi s-a limpezit şi corpul a încetat să mă mai doară, deşi 
nasul rupt mă fulgera cu durere. Nici nu mă gândisem să 
scot Piatra Viperei şi să mă vindec. Şi nici nu am făcut-o. 

Am păşit mai repede, am deschis porţile şi am alergat 
spre uşa masivă. Nu m-am sinchisit să ciocănesc. Am 
deschis-o pur şi simplu şi m-am năpustit înăuntru. William, 
Wugul dolofan în uniforma lui strălucitor de curată de 
servitor, a ieşit pe coridor şi m-a privit surprins. 

— Ce cauţi aici? a exclamat el. 

Ştiam că arătam oribil. Aveam un ochi aproape închis. 
Faţa îmi era însângerată şi plină de vânătăi de la lupta cu 
Non. Nu ştiam ce resturi vizibile îmi lăsase maniackul pe 
piele. Ştiam că îmi lipseşte un dinte şi că aveam nasul 
rupt. Dar nu îmi păsa. 


325 


— William, te rog să te dai din calea mea, i-am zis. 
Trebuie doar să văd ceva. 

El a continuat să îmi blocheze drumul. 

— Doamna Morrigone nu este aici. 

— Nu vreau să o văd pe ea, i-am strigat. 

— Şi nici stăpânul John. 

— Nici pe stăpânul John, am răbufnit. 

— Mi-a spus să nu aştept vizitatori. Şi că nu am voie să 
las să intre... 

S-a oprit brusc, pentru că l-am ridicat de pe podea şi l- 
am atârnat de guler intr-un suport pentru felinare de pe 
zid. Cu Destin la brâul meu, William era uşor ca aerul. 

— Rămâi aici, i-am spus. Te dau jos când mă întorc. 

Ignorându-i strigătele de protest, m-am repezit pe hol 
spre bibliotecă. Am deschis uşile şi am intrat. Focul nu era 
aprins. Lumina soarelui intra pe geamuri. Cărţile erau în 
continuare acolo. M-am apropiat de ea: de oglinda 
atârnată pe peretele de deasupra şemineului. 

O văzusem întâia oară pe când cinasem cu John acolo, 
când încă mai credeam că Morrigone este un Wug bun şi 
cinstit. Înainte să îmi fure fratele şi să îl transforme în ceva 
ce n-ar fi trebuit niciodată să fie. Privirea mi-a alunecat 
spre cadrul de lemn foarte ornamentat. Avea acelaşi model 
ca şi oglinzile de la Hornuri. Uitându-mă mai de aproape, 
am putut să văd foarte clar că rama era făcută dintr-o serie 
de şerpi legaţi, ce alcătuiau o singură bestie continuă, 
scârboasă. 

M-am retras un pas în spate şi am privit întreaga oglindă 
şi am ştiut fără vreo urmă de îndoială că era la fel cu cele 
de la Hornuri. Nu aveam nicio idee de ce putere beneficia 
Morrigone de îi permitea să facă una ca asta, dar ştiam că 
ea o făcuse. 

Ei bine, şi eu puteam să joc la fel. 

Mi-am scos Elementalul, l-am făcut mare, am ţintit şi l- 
am aruncat drept în centrul oglinzii. Aceasta a explodat în 
mici bucățele, care au zburat în camera aceea atât de 
frumoasă şi, până atunci, cu totul imaculată. După ce 
resturile s-au instalat printre lucrurile ei drăguţe, mi-am 


326 


permis un zâmbet sumbru. 

M-am grăbit din nou de-a lungul holului şi l-am ridicat 
pe William, care bolborosea în continuare de pe suport, 
apoi l-am lăsat jos cu blândeţe. M-a privit indignat şi şi-a 
aranjat hainele mototolite. 

— Fii sigură că o voi informa pe doamna Morrigone, de 
îndată ce se întoarce, despre această încălcare 
inacceptabilă a proprietăţii. 

— Tocmai pe asta mă şi bazez că vei face, i-am zis. 

În loc de bun rămas, am smuls de pe zid sfeşnicele 
pentru lumânări pe care le făcusem şi le-am luat cu mine. 
În timp ce mă aflam sus în aer, ridicată de o pală de vânt, 
le-am aruncat cât de departe am putut. Şi mi-am dorit să 
pot şi eu să zbor cât de departe de acel loc. 


327 


QUADRAGINTA DUO 


O mică poznă 


Duk Dodgson era cel mai tânăr membru al Consiliului şi 
protejatul lui Jurik Krone. Era, totodată, următorul meu 
adversar. Era înalt şi puternic, dar nu câştigase niciodată 
un Duel, asta pentru că, cel puţin în mintea mea, era prea 
sigur pe sine ca să recunoască faptul că are slăbiciuni la 
care ar fi trebuit să lucreze. Era arătos, deşi gura îi era 
plină de cruzime şi ochii aroganţi. Ambiţia lui era tunica 
neagră, nu figurina cea mică, chiar dacă venea însoţită de 
cinci sute de monede. Il văzusem pe Dodgson în Sala 
Consiliului. Fusese aşezat lângă Krone şi îl imitase în toate 
privinţele. Mă detesta în mod clar, pentru că şi stăpânul lui 
mă detesta. Şi eu îl detestam în mod la fel de clar, pentru 
că era o jigodie. 

Eram foarte bucuroasă că aveam să lupt cu el la Duel. 
Răzbunarea nu era doar amuzantă - uneori era singurul 
lucru care îţi rămânea. N 

Delph îl bătuse pe Dodgson la ultimul Duel. Imi spusese 
că Dodgson avea să rămână în spate, fără să atace de la 
început, şi că avea obiceiul să îşi ţină pumnii prea jos, ceea 
ce îi făcea gâtul şi capul vulnerabile. Asta îmi dăduse o 
idee, aşa că mă strecurasem la Spital în noaptea dinaintea 
rundei şi şterpelisem o carte. Studiasem paginile şi pozele 
până noaptea târziu, aflând ceea ce aveam nevoie ca să îmi 
duc planul la bun sfârşit. 

În următoarea lumină, m-am trezit devreme şi mi-am 
luat mantaua. L-am lăsat pe Harry Doi la bârlog. Mi-era 
teama că, dacă începeam să pierd, câinele meu avea să îl 
atace pe Dodgson, iar Jurik Krone s-ar fi folosit de asta ca 
să îl ucidă. 

Când am ajuns pe teren, am văzut la panourile cu pariuri 


328 


că şansele erau destul de echilibrate, ceea ce însemna că 
la fel de multe monede fuseseră puse pentru victorie şi 
pentru mine, şi pentru Dodgson. Eram convinsă că 
ambiţiosului membru al Consiliului nu îi plăcea asta. 
Începeam la al doilea clopot din două posibile în acea 
lumină, cu patru lupte pe clopot. Mi-am pus pariul şi m-am 
întors. Şi aproape că m-am izbit de el. 

Krone îşi purta tunica neagră de parcă ar fi fost o 
aureolă. A început să vorbească pe un ton batjocoritor. 

— Îţi place să pierzi monede? m-a întrebat el. Nu cred că 
ai prea multe. 

— Poftim? am zis cu o voce indiferentă. 

— Ai pariat pe tine. Stimatul meu coleg a pierdut cu 
greu în faţa lui Delph la ultimul Duel. Nu ai nicio şansă. De 
ce nu te predai pur şi simplu ca să te pot duce la Valhall, 
acolo unde îţi este locul? 

I-a întins apoi demonstrativ douăzeci şi cinci de monede 
lui Litches Megee, pariind că „stimatul lui coleg“ avea să 
mă bată măr. 

— De ce nu îmi dai direct mie monedele? l-am întrebat. 
Îl scuteşti pe McGee de o treabă după ce îl termin pe micul 
tău Wug. 

Înainte să răspundă, m-am răsucit pe călcâie şi m-am 
îndreptat spre teren. 

L-am privit pe Ted Racksport terminând cu multă 
măiestrie un Wug tremurător care lucra la Moară, în mai 
puţin de cinci fărâme. În timp ce mâna îi era ridicată în 
semn de victorie, Racksport m-a văzut şi mi-a zâmbit 
răutăcios. Apoi a arătat spre mine de parcă ar fi spus că 
îmi venise rândul. 

„Cu plăcere“, m-am gândit. 

Când a sunat al doilea clopot, m-am îndreptat spre 
cadranul meu. Dodgson stătea în faţa mea, cu cămaşa 
scoasă şi cu muşchii  încordaţi într-o manieră 
înfricoşătoare. În momentul în care arbitrul ne-a chemat ca 
să ne instruiască, Dodgson s-a uitat la mine, privirea 
îndreptându-i-se spre nasul meu rupt, care era umflat şi 
care mă durea atât de tare, că mă făcea să îmi fie greață. 


329 


— Ce ţi s-a întâmplat la nas? m-a întrebat. Nu-mi 
amintesc să fi fost atât de lovită la Duel. 

N-am răspuns nimic. 

A ridicat, în sfârşit, din umeri şi a zis: 

— Ei bine, nu o să te rănesc prea tare. 

A zâmbit apoi cu acele buze pline de cruzime, un zâmbet 
abia schiţat, după care a spus, astfel încât să îl pot auzi 
doar eu: 

— A fost o minciună. O să te rănesc foarte tare. Ar trebui 
să fii în Valhall. Este dorinţa lui Krone şi eu îl slujesc cu 
bunăvoință. 

Nu am răspuns la asta. În schimb, m-am întors să îl 
privesc pe Krone, care stătea exact la marginea cadranului 
ca să îşi încurajeze Wugul. Mi-am ridicat cinci degete şi 
mi-am deschis şi închis mâna de cinci ori, reprezentând 
cele douăzeci şi cinci de monede pariate, apoi am arătat 
spre mine. 

M-am întors apoi din nou spre Dodgson. Văzuse 
schimbul şi furia i se întipărise pe faţă. Şi-a încordat 
muşchii. 

— Nu o să am milă de tine, femelă. Niciun pic de milă! 

— Nu ţin minte să o fi cerut, i-am spus cu o voce 
ucigător de calmă. 

Ştiam că faţa mea, cu toate rănile de pe ea, era teribil de 
privit. 

Părea chiar înfricoşătoare. Şi, în acel moment, nu aveam 
nicio problemă cu asta. Asta pentru că, în timp ce 
continuam să mă holbez la Dodgson, am văzut ceva ce nu 
mai văzusem la adversarii mei masculi. Am văzut teama. 

Clopotul a sunat, lupta a început, iar eu m-am năpustit 
direct spre Dodgson. Aşa cum spusese Delph, îi plăcea să 
stea în aşteptare şi îşi ţinea mâinile mult prea jos. Am sărit 
şi mi-am înfăşurat picioarele în jurul pieptului şi braţelor 
lui, strângându-mi gleznele la un loc, aşa cum făcusem şi 
cu Cletus în prima rundă. Forţat să care şi greutatea mea, 
adversarul meu s-a dezechilibrat suficient cât să îmi pot 
răsuci corpul spre dreapta şi să îl aduc la pământ. Mi-am 
strâns picioarele mai tare, prinzându-i braţele în lateral. I- 


330 


am apucat gâtul şi i-am strâns venele pline cu sânge ce îi 
urcau spre cap. S-a luptat să se elibereze din strânsoarea 
mea, dar eu eram mult mai puternică decât arătam, iar 
picioarele îmi erau mult mai puternice decât braţele. 

A reuşit apoi să mă lovească în faţă cu capul, din nou şi 
din nou, până când am ajuns să cred că aveam să leşin. Am 
simţit sânge proaspăt curgându-mi pe buze şi i-am simţit 
gustul. Am crezut că îmi simt pometele crăpându-se şi 
ochiul cel bun umflându-se. Dar am rezistat. Nu aveam de 
gând să îi dau drumul. 

Cum sângele care îi mergea spre cap era oprit de 
strânsoarea mea, ochii i-au mai clipit o dată, poate de două 
ori, apoi nu s-a mai luptat şi ochii aroganţi i s-au închis. I- 
am dat drumul şi m-am ridicat. Dodgson a rămas pe loc, 
inconştient. 

Cartea pe care o furasem de la Spital îmi explicase acest 
mic amănunt medical şi îl folosisem la maximum. Dodgson 
avea să se ridice în curând fără să fie prea afectat, cu 
excepţia mândriei rănite şi a unei dureri de cap teribile. 
Arbitrul a verificat starea lui Dodgson şi apoi mi-a ridicat 
mâna în semn de victorie. 

Stând acolo, vânătă şi plină de sânge, cu mâna deasupra 
capului, l-am văzut pe Racksport privindu-mă. Îmi dădeam 
seama din privirea lui uimită că pierduse monede bune pe 
seama luptei mele. Ei bine, era vina jigodiei. Dacă 
reuşisem să îl înving pe Non, orice Wug normal la cap şi-ar 
fi dat seama că unul ca Dodgson mă putea răni, ceea ce şi 
făcuse, dar nu avea cum să mă învingă. Desigur, eram 
femelă, ceea ce era de neconceput. Cum putea o femelă să 
bată un mascul nu o dată, nu de două ori, ci de trei ori? Nu 
era cu putinţă. Am citit asta în ochii mici şi tulburaţi ai lui 
Racksport. Dar, la fel ca atunci când îl înfruntasem pe 
Dodgson în cadran, l-am privit netulburată pe Ted 
Racksport. Apoi mi-am şters un pic de sânge de pe faţă şi 
mi-am îndreptat degetul roşu spre el, până când Wugul a 
râs nervos şi fals şi s-a întors cu spatele la mine. 

Şi apoi m-am întors spre Krone. Nu i-am zâmbit. Nu am 
râs. Nu am rostit niciun cuvânt. Doar m-am holbat la el. Şi 


331 


apoi mi-am ridicat degetele de cinci ori şi am arătat spre 
mine. 

S-a îndepărtat cu faţa plină de ură, lăsându-l pe dragul 
lui Dodgson inconştient la pământ. 

Cam atât în privinţa stimatului coleg. 

După încheierea acelei runde, aveau să mai rămână doar 
patru competitori. Şi, după aceea, doar doi. Imi doream să 
fiu unul dintre cei doi. Şi apoi, ultima rămasă: campioana. 
Nu câştigasem nimic în toate sesiunile mele. Acum eram 
hotărâtă să câştig Duelul. 

Mi-am ridicat câştigul şi am pornit pe Strada Principală 
cu multe fărâme la dispoziţie, întrebându-mă ce să fac cu 
ele. Din cauza Duelului, nu era de lucru la Hornuri şi era 
doar a patra secţiune a luminii. 

Pe când treceam pe lângă Crâşma Witchy-Pidgy, 
Thaddeus Kitchen a ieşit bălăngănindu-se dinăuntru, 
arătând afectat de cele câteva pahare de apă de foc băute. 

— Nu lucrezi la Zid lumina asta? l-am întrebat. 

M-a privit şi mi-am dat seama că ceva nu era în regulă. 

— Eu şi Henry am fost daţi afară din cauza ta, a zis 
sughiţând. 

— Din cauza mea? am răspuns uimită. 

— Din cauza că Zi-zidul (sughiţă) a căzut peste Du-Du... 
tipul ăla cum l-o chema. 

— Nu eu am făcut Zidul să cadă. Voi aţi dat alte găuri, 
dacă ţii minte. Cine v-a dat afară? 

Faţa i s-a umplut de furie, de parcă ar fi văzut pentru 
prima oară clar cine sunt. 

— Fratele tău, cine? a zis el râgâind. 

— John v-a dat afară? Am crezut că el a făcut 
schimbarea de proiect. 

— Sigur că el a făcut-o. Dar asta nu contează pentru 
domnul (sughiţă) Wug mare şi tare, nu? Şi eu am o familie 
de în-între... de care să am grijă, nu? 

— Îmi pare rău, i-am zis, deşi nu îmi părea. Dar Duf 
Delphia a rămas fără picioare. Tu poţi oricând să te 
angajezi altundeva. 

S-a clătinat înainte să îşi recapete echilibrul. 


332 


— Oh, serios? Nu pot cu o recomandare negativă din 
partea lui, mica ja-ja-javră. 

— Fratele meu v-a dat afară pentru că aţi făcut ceva 
prost, i-am răspuns furioasă. Sunt sigură că, atunci când a 
aflat ce s-a întâmplat, a fost furios pe el însuşi. S-a 
răzbunat pe tine şi pe Henry. Nu zic că este ceva cinstit, 
dar asta nu-l face o javră. 

Kitchen s-a tras mai aproape şi s-a aplecat spre faţa 
mea, aşa că am putut să simt din plin mirosul apei de foc. 

— Ne-a dat afară, femelă, pentru că te-am crezut pe tine 
pe cuvânt şi n-am mai făcut găuri în barele alea frumoase 
ale tale. Când a aflat, atunci ne-a dat afară. Nu i-a păsat 
câtuşi de puţin de bietul D-Du-cum îl cheamă. Dacă mă 
întrebi pe mine, aceea este o javră. 

A sughiţat din nou. 

Nu i-am mai răspuns nimic, pentru că nu mă puteam 
gândi la niciun răspuns. 

Luându-mi tăcerea drept aprobare, Kitchen a râgâit din 
nou şi a zis: 

— Blestemul casei Jane, zic eu. La ce sunteţi voi buni? 

S-a mai clătinat puţin şi apoi s-a concentrat din nou 
asupra mea, cu un zâmbet prostesc apărut pe faţă. 

— Dar măcar am pus o monedă sau două pe tine pentru 
runda viitoare, Vega, aşa că (sughiţă) nu mă dezamăgi, 
drăguță. Ha, ha! 

A plecat împleticindu-se, lăsându-mă să mă gândesc 
serios la ceea ce tocmai îmi spusese. Cel puţin asta îmi 
propusesem să fac, dar imediat am auzit paşi pe pietrele 
cubice şi m-am întors să văd cine venea. Roman Picus nu 
părea deloc mulţumit. Cu el erau Cletus, Ran Digby, cu 
nasul bandajat, şi Non, care arăta la fel de rău precum mă 
simţeam eu. Au făcut un semicerc în jurul meu, înarmaţi 
până în dinţi cu mortele şi cuţitele lor. 

— Lumină bună, Roman, i-am zis. Înainte să poată 
răspunde, am adăugat: Şi, dacă vrei un sfat, aş înceta să 
mai pariez împotriva mea. 

Desigur că Digby a ţintit imediat o bilă de iarbă de fumat 
spre cizma mea, însă a ratat. Cletus a şuierat. Non a 


333 


mormăit. Roman însă m-a privit foarte hotărât. 

— Am o întrebare pentru tine, Vega, a spus el într-un 
final. 

— Nu mă ţine în suspans, Roman, am răspuns zâmbind. 

— Ai bătut trei masculi, inclusiv pe Non. Şi ai făcut asta 
la primul Duel. Ai reuşit acest lucru deşi aproape că ai 
pierdut în faţa lui Cletus, care este un Wug de treabă, dar 
nu este în aceeaşi ligă cu Non şi nici măcar cu tipul cu 
care te-ai luptat lumina asta. Şi-a frecat bărbia cu mâna 
unsuroasă şi a adăugat: Acum, spune-mi: cum este posibil? 

— Învăţ rapid şi am devenit mai bună. 

— Şi mai puternică. Şi mai rapidă. Şi de toate, se pare. 
Non îmi spune că l-ai pus la pământ cu o singură lovitură. 
Şi că i-ai lăsat o urmă în metal. 

L-am privit pe Non, a cărui faţă purta în continuare 
urmele bătăii pe care i-o dădusem. Dacă privirea ar fi 
putut ucide, aş fi fost îngropată în bucăţi pe Terenul Sacru. 

— Cred că nu i-am fost un adversar bun la Duel. 

Cletus a pufnit, ceea ce m-a făcut să îi arunc cea mai 
condescendentă privire de care eram în stare. 

— Dacă vrei să mai încercăm o dată, Cletus, nu am nicio 
problemă. 

M-am prefăcut că sar spre el şi a căzut pe spate în fund 
pe pietrele cubice. 

Fără să se controleze, Digby a început să râdă foarte 
sonor şi a mai ţintit o bilă spre cizma mea, ratând din nou. 
Cletus s-a ridicat în picioare, cu faţa roşie ca focul. 

Roman se holba în continuare la mine. 

— Curios şi iar curios, a zis el, frecându-şi bărbia atât de 
tare, încât am crezut că avea să îşi smulgă pielea şi 
mustăţile. Cred că va trebui să vorbesc cu Consiliul. Nu 
este normal ca vreun Wug să aibă un avantaj nedrept la 
Duel. 

— Sunt complet de acord, i-am răspuns. Aşa că 
următorul Wug care este mai greu cu cincizeci de 
kilograme decât mine şi care are braţele mai late decât 
picioarele mele va trebui să stea în mâini cât îl lovesc. 

— N-ai înţeles ideea, femelă. 


334 


— Atunci, încearcă să explici astfel încât orice Wug 
inteligent să te înţeleagă. 

— Cred că trişezi! a răbufnit el. Şi aşa cred toţi Wugii. 
Te întreb care sunt şansele ca o femelă să îl bată pe unul 
ca Non! 

Faptul că îmi bătusem toţi adversarii fără să mă folosesc 
de armele mele speciale a făcut să mi se aprindă faţa de 
indignare. 

— Aş spune că şansele sunt de sută la sută, întrucât asta 
s-a întâmplat. 

M-am întors apoi spre Non. 

— Iar data viitoare când mai intri într-un cadran la Duel, 
ar trebui să-ţi aminteşti cum ţi-am folosit prostia aia de 
platoşă împotriva ta. Nu a trebuit să folosesc trucuri ca să 
te bat, fund de creta ce eşti, ţi-am folosit propriul metal 
greu, întâi ca să te obosesc şi apoi ca să te bat cu el. Am 
avut nevoie doar de tâmpenia ta. 

M-am holbat la Non până când tăntălăul s-a întors şi s-a 
îndepărtat furios. Fără Non care să îi apere, Cletus şi 
Digby au luat-o şi ei la picior şi au dispărut în depărtare. 

— Tot zic că trişezi, a zis Roman. 

— Atunci, du-te la Consiliu. Ne vedem ca să îmi iau banii 
după ce se termină Duelul. De ce să îl las pe Litches 
McGee să se distreze doar el? 

— Pari destul de încrezătoare în victoria ta, a spus el 
suspicios. 

— Dacă eu nu cred în mine, atunci cine să o facă? 


335 


QUADRAGINTA TRES 


O problemă de pergament 


M-am oprit la bârlogul meu, l-am luat pe Harry Doi şi ne- 
am îndreptat împreună spre Îngrijire. Întrucât Non nu mai 
păzea locul, am intrat şi am găsit camera lui Duf. Am fost 
surprinsă să constat că îl puseseră în fosta cameră a 
părinţilor mei. I-am citit de două ori numele de pe uşă ca 
să mă asigur. 

Am deschis uşa încet şi m-am uitat înăuntru. După cum 
bănuiam, Delph era aşezat pe marginea patului tatălui său, 
tamponându-i capul cu o cârpă umedă. Am deschis uşa 
complet şi am intrat cu Harry Doi. Delph şi-a ridicat 
privirea. 

— Duelul? m-a întrebat el. 

— Am câştigat. 

— Cu cine ai luptat? 

— Nu contează. Cum se simte Duf? 

M-am apropiat de pat şi l-am privit. Părea să doarmă 
liniştit. M-am uitat la picioarele lui sau mai degrabă la 
locul unde fuseseră. Cearşafurile erau lipite de saltea în 
locul acela, neavând nimic de acoperit. 

— Bine, presupun, a răspuns Delph. La următoarea 
lumină primeşte picioare din lemn. 

Am dat din cap. Cu picioarele din lemn, Duf avea să fie 
capabil să şchioapete, nimic mai mult. Nu avea să mai 
poată să dreseze bestii. Uneori, oricât de bun ar fi fost, un 
dresor trebuia să fugă ca să-şi salveze viaţa. Şi nu putea 
face asta pe picioare de lemn. 

— Îmi pare rău, Delph, i-am spus. 

— Nu este vina ta, Vega. A fost un accident. Se întâmplă. 

N-am ştiut ce să-i mai spun. Cum să-i zic că fratele meu 
fusese cel care  reproiectase barele ce  cauzaseră 


336 


accidentul? Avea să se ducă să îl atace pe fratele meu şi să 
îl arunce în Valhall pentru dezastrul provocat? 

Într-un final, n-am mai spus nimic. Delph mi-a cercetat 
chipul un moment şi apoi a privit în altă parte, începând să 
şteargă din nou faţa tatălui lui. Mi-am mutat privirea de la 
tată la fiu. 

— Delph? 

S-a întors din nou spre mine. 

— Quagul? am întrebat cu voce scăzută. După Duel? 

Am putut sesiza imediat emoţiile contradictorii ce 
puseră stăpânire pe faţa lui Delph. S-a uitat la mine, apoi 
la tatăl lui. La mine, apoi la tatăl lui. Şi a rămas cu privirea 
în mod simbolic acolo. Şi-a plecat capul. 

— Îmi pare rău, Vega Jane. 

M-am întors, simțind cum mi se strâng lacrimile în ochi. 
L-am bătut pe spate şi i-am zis: 

— Te înţeleg, Delph. Este o alegere bună. Este vorba 
de... familie. 

„Aş vrea şi eu să mai am una.“ 

M-am ridicat şi m-am îndreptat spre uşă. 

— Noroc la Duel, Vega Jane. 

M-am întors şi l-am văzut holbându-se la mine. 

— Sper să câştigi tot, a adăugat. 

— Mulţumesc, i-am spus. 

L-am lăsat acolo cu tatăl lui. leşind în căldura luminii, 
mi-am dat seama că nu mai simţisem niciodată o asemenea 
răceală în inimă. 


KKK 


Următoarea mea oprire a fost la clădirea Consiliului. Am 
urcat treptele, trecând pe lângă mai mulți membri ai 
Consiliului care coborau. Le-am ignorat privirile surprinse 
aruncate „trădătoarei“ şi am deschis una dintre uşile 
masive decorate cu vulturi, lei şi ceea ce părea să fie un 
garm ucis. 

Era prima oară când intram pe uşa din față. La singura 
mea vizită acolo, fusesem introdusă prin spate, în cătuşe. 

Am intrat în sala cea mare cu tavane înalte, felinare 


337 


aprinse şi o temperatură perfectă. Membrii Consiliului şi 
ajutoarele lor, Wugi îmbrăcaţi mai umil, majoritatea 
masculi, dar şi unele femele, se vânturau dintr-o parte într- 
alta. Mă întrebasem mereu de ce un loc atât de mic ca 
Wormwoodul ar fi avut nevoie de un Consiliu şi de o 
clădire de o asemenea dimensiune şi opulenţă. Dar, 
precum majoritatea întrebărilor mele, şi aceasta rămăsese 
fără răspuns. 

M-am îndreptat spre podiumul de marmură, unde se afla 
o femelă scundă, cu un aer afectat, îmbrăcată într-o tunică 
gri, cu părul alb atât de strâns într-un coc, încât părea să 
aibă ochi de pisică. M-a privit arogantă şi a spus pe un ton 
oficial: 

— Vă pot ajuta? 

— Sper, i-am răspuns. Thansius este aici? 

Nasul i s-a ridicat şi mai sus, astfel că puteam să îi văd 
ambele nări. 

— Thansius? Îl cauţi pe Thansius? a zis ea cu 
superioritate. 

Tonul ei sugera că puteam la fel de bine să îmi doresc o 
întrevedere cu Nocul. 

— Da, îl caut. 

— Şi cum te numeşti? a întrebat ea cu indiferenţă. 

— Sunt Vega Jane. 

A tresărit, ceea ce arăta că îmi recunoscuse numele. 

Mi s-a adresat apoi pe un ton mai prietenos. 

— Desigur. Te ştiu de la Duel. 

Privirea i-a stăruit asupra feţei mele lovite şi a exclamat 
cu milă: 

— Oh, Sfântă Clopotniță, biata ta faţă. Te-am mai văzut 
prin Wormwood, dacă stau să mă gândesc. Erai atât de 
drăguță! Foarte trist. 

Cel mai contradictoriu compliment pe care l-am auzit 
vreodată. 

— Mulţumesc, am răspuns. Deci, Thansius este aici? 

A redevenit dintr-odată formală. 

— Şi de ce doreşti să vorbeşti cu el? 

— E o problemă personală. Aşa cum ştii, fratele meu 


338 


este Asistent special... 

Faţa i s-a înroşit. 

— Ştiu totul despre tânărul John Jane, mulţumesc 
frumos. 

S-a gândit apoi la cererea mea. 

— Jumătate de moment, a spus ea apoi, strecurându-se 
din spatele ghişeului. 

Am privit-o zorindu-se pe hol, privind de două ori înapoi 
spre mine. Am aşteptat răbdătoare să se întoarcă. Între 
timp am privit un tablou al fondatorului nostru, Alvis 
Alcumus, atârnat deasupra pragului. Părea blând şi 
învăţat, dar avea şi o privire visătoare, ceea ce mi se părea 
interesant. Barba îi era atât de lungă, că i se odihnea pe 
piept. Mă întrebam de unde venise ca să fondeze 
Wormwoodul. Trecuse prin Quag? Sau Quagul nu exista pe 
atunci? Sau ţâşnise din pământ ca o ciupercă? Sau fusese 
cumva doar imaginat de vreun Wug? Începusem să cred că 
istoria noastră era mai mult ficţiune decât realitate. 

M-am îndreptat spre tablourile masive de pe zidul lung 
ce alcătuia peretele de intrare al clădirii. Majoritatea erau 
scene de război, în care erau implicate bestii şi Wugi 
îmbrăcaţi în armuri. Trebuia să fie Bătălia Bestiilor, despre 
care  fuseserăm învăţaţi. In care strămoşii noştri 
învinseseră creaturile şi le făcuseră să se retragă în Quag, 
poveşti cu adevărat legendare în Wormwood. 

Apropiindu-mă de unul dintre tablouri, am văzut o scenă 
ce înfăţişa ceva ce îmi era foarte cunoscut. Era un 
războinic în zale pe un slep, ţinând o suliță de aur şi sărind 
peste ceva. Am văzut mănuşa aurie de pe mâna dreaptă a 
războinicului. Am privit cu atenţie şi am văzut că era 
identică cu cea care se afla, chiar în acel moment - deşi în 
forma ei redusă -, în buzunarul meu. Războinicul era fără 
îndoială femela care murise pe câmpul de bătălie, nu 
înainte să îmi încredinţeze Elementalul. 

Dar lucrul peste care sărea era o simplă piatră. Un astfel 
de obstacol nu ar fi necesitat o săritură. Şi bestia pe care o 
urmărea era un frek. Nu existaseră freki pe câmpul de 
luptă în acea lumină. Aruncase sulița, distrusese un mascul 


339 


pe un armăsar zburător, sărise peste mine şi se înălţase în 
aer, unde slepul ei îşi deschisese aripile, ca să se lupte în 
cer cu un alt oponent aflat pe un adar uriaş. Ştiam că 
văzusem toate acestea. Nu puteam să le uit. 

Mi-am dat seama că acel tablou putea să fie al unei lupte 
la care nu asistasem. Dar totul era identic cu ce ţineam eu 
minte, aşa că nu credeam să fie cazul. Ceea ce fusese şters 
eram eu şi masculul de pe armăsarul zburător, în timp ce 
frekul fusese adăugat în loc. Iar viziera războinicei era 
lăsată în jos, când eu tineam minte clar că o ridicase, 
permiţându-mi să văd că era femelă. Poate că Morrigone 
nu dorea ca alţii să facă vreo legătură cu faptul că 
strămoaşa ei fusese o asemenea războinică. Şi, cu 
siguranţă, nu exista niciun Colos în tablou, pentru că 
niciun Wug, cu excepţia mea, nu ştia de existenţa 
Coloşilor. 

M-am retras din faţa tabloului când am auzit paşi grăbiţi 
înaintând pe hol. Wugul ofuscat se întorcea, cu faţa uşor 
roşie, după cum mi s-a părut mie. 

— Thansius vă va primi, mi-a spus ea dintr-o suflare, cu 
ochii măriţi la gândul cu pricina. În numele Clopotniţei, vă 
va primi chiar acum. 

— Este ceva neobişnuit? am întrebat-o. 

— Nu, deloc. Dacă ţi se pare obişnuit să inviţi un amaroc 
la ceai. 

M-a condus pe hol spre uşa mare din metal aflată la 
capătul lui. 

A bătut timid şi imediat s-a auzit un „Intră“ rostit tare. A 
deschis uşa, m-a împins înăuntru, a trântit-o în spatele 
meu şi i-am auzit apoi tocurile îndepărtându-se zgomotos 
pe podeaua de marmură. 

Aproape fără suflare, m-am întors şi am privit camera 
spațioasă ce părea să fie plină de un număr imposibil de 
mare de obiecte. 

Apoi privirea mi s-a fixat asupra Wugului masiv care 
stătea în spatele unui birou ce părea prea mic pentru el şi 
pentru acea cameră. Thansius s-a ridicat şi mi-a zâmbit. 

— Vega, intră, te rog, şi ia loc. 


340 


Am înaintat cu toată încrederea pe care puteam să mi-o 
adun şi am fost nevoită să mă străduiesc din răsputeri ca 
să găsesc resursele necesare. M-am aşezat pe scaunul cu 
aspect fragil aflat de cealaltă parte a biroului său. Am auzit 
un scârţâit când m-am lăsat cu întreaga greutate pe el şi 
am fost îngrozită că s-ar fi putut rupe. Dar a rezistat, aşa 
că m-am relaxat. 

Thansius se aşezase din nou la locul lui şi mă privea 
stăruitor în aşteptare. Biroul lui era plin de scrisori, suluri, 
rapoarte şi planuri pentru Zid, împreună cu pergamente 
oficiale, necompletate, ale Consiliului. Înainte să rostesc 
vreun cuvânt, mi-a spus: 

— Nu ţin minte să îţi fi rupt nasul la Duel. 

— La Hornuri, i-am spus eu vorbind firesc. Am fost uşor 
neatentă. Se vindecă. E nevoie doar de timp. 

Mi-am frecat ruşinată ochiul vânăt, căpătat cu aceeaşi 
ocazie. Celălalt ochi îmi era în continuare umflat, deşi se 
înnegrise şi el. 

— Înţeleg, a răspuns el într-un fel din care reieşea că 
ştia că spun un neadevăr. 

Mi-am dres vocea şi am zis: 

— Am câştigat runda lumina asta. 

Mi-a întins un pergament din grămada de pe birou. 

— Ştiu că ai câştigat. Raportul a venit la o fărâmă după 
ce l-ai învins atât de rapid pe domnul Dodgson. Este o 
mare reuşită. Este puternic şi are o tehnică bună. Dar, 
dacă are o slăbiciune... 

— Este prea îngâmfat ca să admită că are slăbiciuni la 
care ar trebui să mai lucreze. 

Thansius a dat din cap gânditor. 

— Exact. 

— Ei bine, poate că este mai greu pentru Wugii aproape 
perfecţi să accepte că au probleme. Eu am multe defecte, 
dar încerc tot timpul să mi le corectez. 

Thansius a zâmbit. 

— Cred că asta ar fi o lecţie bună pentru toţi, perfecţi 
sau nu. 

— Am pariat pe mine, i-am spus, zornăindu-mi monedele 


341 


în buzunar. 

— Legile Consiliului îmi interzic să pariez la Dueluri. 
Însă, dacă aş fi un chibiţ oarecare, aş fi pariat şi eu pe tine, 
Vega. 

— De ce? l-am întrebat eu, dintr-odată interesată de 
răspunsul lui. 

Dodgson era un adversar de temut şi cu experienţă. 

Ochii i s-au îngustat, dar zâmbetul i-a rămas întipărit pe 
faţă. 

— Există putere aici, a răspuns el, ridicând o mână 
masivă şi încordându-şi muşchii, pe care i-am văzut 
ridicându-se sub robă. Şi există putere aici, a continuat el, 
atingându-şi pieptul. Cred că tu ai multă putere aici, unde 
este cu adevărat important. 

Nu am spus nimic, dar am continuat să-l privesc 
curioasă. 

— Încă o victorie şi te vei lupta pentru dreptul de a fi 
campioană, a adăugat el. 

— Şi o mie de monede, am continuat eu. 

A dat din mână, alungând gândul. 

— Ce au monedele de-a face cu asta? Eu am luptat în 
multe Dueluri şi monedele nu au fost niciodată o parte a 
premiului. Cred... 

Aici s-a întrerupt şi am crezut că ştiu de ce. Privirea sa a 
evaluat cât de slabă eram. Cât de mizerabilă îmi era 
mantaua. Cât de vechi îmi erau cizmele. Şi cât de murdară 
îmi era pielea. 

Şi-a coborât privirea un moment. 

— Aşa cum ziceam, cred că un premiu în monede este un 
lucru bun. Îi poate ajuta pe Wugi... şi pe familiile lor. 

— Da, poate, i-am răspuns. Dar am venit la tine într-o 
altă problemă. 

— A, da? a zis el, încântat de schimbarea subiectului. 

— Duf Delphia? 

A dat din cap. 

— Îi ştiu situația. L-am văzut la Spital noaptea trecută 
înainte să fie mutat la Îngrijire. Este tragic. 

Eram surprinsă să aflu că îl vizitase. Delph nu îmi 


342 


spusese nimic. Dar Delph avea multe pe cap. 

— Morrigone mi-a spus că Duf o să fie îngrijit de 
Consiliu. 

— Aşa este. S-a rănit în timp ce lucra pentru Consiliu la 
Zid. Va primi un salariu pe viaţă şi îi vom plăti noi 
picioarele de lemn. 

— Foarte generos, i-am spus. Dar slujba lui? 

— Te referi la dresajul bestiilor? N-am văzut în toate 
sesiunile mele un dresor mai bun, dar acum, fără picioare? 
Poţi să vezi şi tu dificultatea. 

— Pot. Dar dacă ar face echipă cu un alt Wug interesat 
de dresajul bestiilor? Duf l-ar putea învăţa, întrucât 
Wormwoodul va avea nevoie de altul, cu siguranţă. Wugul 
ar putea funcţiona drept picioarele lui Duf în timp ce este 
instruit. 

Thansius mi-a completat ideea: 

— Şi astfel domnul Delphia ar putea să aibă nu doar 
monede cu care să trăiască, ci şi un scop pentru restul 
sesiunilor lui? 

— Da, am răspuns. 

I-am văzut ochii încreţindu-se şi gura lărgindu-i-se într- 
un zâmbet. 

— Cred că este o idee foarte bună. Voi face pregătirile 
după dorinţa ta. Te gândeşti la cineva anume? 

I-am dat numele unui Wug despre care credeam că avea 
să fie un bun dresor de bestii. S-a întors să îşi ia stiloul şi 
şi-a pus ochelarii pentru a scrie numele. În acest timp, 
mâna mi-a ţâşnit şi a apucat o bucată goală de pergament 
cu numele lui Thansius şi cu ştampila oficială a Consiliului 
în vârful paginii. Până să se întoarcă Thansius, 
pergamentul era deja în buzunarul meu. 

L-am privit cu atenţie în timp ce scria numele cu o mână 
ţeapănă, atât de diferit de mişcarea rapidă pe care o 
văzusem la Morrigone şi cu niciuna dintre înfloriturile care 
îi plăceau atât de mult lui Domitar. l-am mulţumit lui 
Thansius şi m-am grăbit să ies de acolo. 

Am trecut pe lângă Wugul înţepat de la ieşire. 

— Oh, slavă Clopotniţei că ai ieşit întreagă, drăguţo, mi- 


343 


a spus ea, evident uşurată. 

Am privit-o surprinsă. 

— Ce, te aşteptai ca Thansius să mă rănească? 

A părut îngrozită de un asemenea gând. 

— Normal că nu. Credeam că ai putea, ei bine, să 
explodezi pur şi simplu de la onoarea de a fi în măreaţa lui 
companie. 

— Ei bine, nu am făcut-o. Ha! am spus supărată, apoi am 
ieşit. 

Coborând scările, mi-am atins buzunarul unde se afla 
pergamentul oficial. Profitasem de o ocazie ivită. Am 
zâmbit, pentru că ştiam exact ce aveam de gând să fac cu 
el. 

Aveam de gând să scriu o scrisoare. 

Acea lumină era una foarte specială pentru mine. Aveam 
să profit din plin de ea. 


344 


QUADRAGINTA QUATIOUR 


Vega sub toate cele 


M-am dus direct la bârlogul meu, unde Harry Doi mă 
aştepta răbdător. Desluşisem cea mai mare parte a 
planului în minte pe drum. Mi-am tras scaunul la masă, am 
scos băţul de cerneală, l-am umplut şi apoi am început să 
lucrez la pergament. Mă străduiam să văd cu un singur 
ochi, dar ştiam ce doream să scriu. 

O văzusem pe Morrigone scriind pe raportul pe care i-l 
dăduse un Wug care lucra la Zid. Deci, îi văzusem scrisul 
destul de bine. Ştiam acum că toate pergamentele de la 
Hornuri care  reprezentaseră instrucțiunile pentru 
producerea lucrurilor drăguţe în ultimele două sesiuni 
fuseseră scrise de mâna ei. Nu credeam că furia mea față 
de această femelă putea să se amplifice, dar asta se 
întâmplase. Mă obligase să mă spetesc lucrând pe un 
salariu de nimic şi toate lucrurile acelea drăguţe 
ajunseseră într-o groapă. 

Dar nu scrisul lui Morrigone aveam să îl imit în acea 
lumină. Ci pe cel al lui Thansius. Şi văzusem mai multe 
documente cu scrisul lui Thansius pe biroul lui din clădirea 
Consiliului. Scrisoarea a prins contur încet, întrucât mă 
străduiam din greu să îl fac pe destinatar să creadă că 
misiva venea de la Şeful Consiliului, utilizând cuvinte pe 
care le auzisem folosite de el de atâtea ori. 

Am pus pergamentul de-o parte când am terminat. 
Stomacul îmi chiorăia şi am căutat ceva de mâncare prin 
cameră, dar, din păcate, n-am găsit. Holbându-mă la 
spaţiul gol, mi-am băgat mâna în buzunar şi am găsit 
monedele câştigate de la Litches McGee. Nu mai făcusem 
niciodată asta, dar m-am hotărât că era un moment la fel 
de bun ca oricare altul. Am vrut să ies pe uşă, însă apoi m- 


345 


am privit. Eram plină de vânătăi, însângerată şi murdară. 

M-am dus în spatele bârlogului cu un pumn de fulgi de 
curăţat şi mi-am petrecut zece fărâme frecând mizeria de 
pe mine cu apă de la ţevi. Imi scosesem toate hainele şi 
rămăsesem goală. M-am uscat şi am intrat din nou 
înăuntru. Aveam părul ud, dar era curat - era prima oară 
după multă vreme când puteam să îmi suport propriul 
miros. Am privit din nou monedele din mână şi în minte mi- 
a venit o idee. 

Era o idee incredibil de proastă, însă apoi m-am gândit: 
de ce nu? 

Am găsit o pereche prea scurtă de pantaloni şi un 
pulover prea mic, pe care mama mi le tricotase cu multe 
sesiuni în urmă, în grămada din colţ pe care nu 
terminasem să o sortez. Mi-am chinuit picioarele să intre 
într-o pereche prea mică de pantofi, pe care îi aveam de 
trei sesiuni. Cel puţin acele lucruri erau curate sau măcar 
mai curate decât hainele mele obişnuite. 

Pe Strada Principală exista un magazin numit Ţoale 
Faine, care vindea haine pentru femele. Trecusem adesea 
pe lângă el, fără să fi crezut vreodată că pot intra. Când 
am deschis uşa, un clopoțel a răsunat şi o vânzătoare, o 
femelă grăsună cam de patruzeci de sesiuni, destul de 
ferchezuită, a apărut din spate. M-a privit cu ochi severi. 

— Vă pot ajuta? m-a întrebat ea, într-un fel care îmi 
spunea că mă considera imposibil de ajutat. 

Dintr-odată rămăsesem fără cuvinte, iar încrederea mea, 
oricum la pământ în acel gen de situaţii, a coborât la cota 
minimă. 

— Speram să găsesc nişte lucruri noi, am mormăit. 

— Poftim? a întrebat ea destul de tare. 

— Nişte lucruri noi, am zis descurajată. 

Aproape că mă hotărâsem să mă întorc şi să ies. Wugii 
ca mine nu făceau astfel de lucruri. Hainele noastre erau 
haine la mâna a doua, şi nici măcar acelea nu erau 
obţinute foarte des. 

— Ei bine, de ce nu ai spus aşa, drăguță? a zis ea. 
Presupun că ai monede, a zis apoi curioasă. 


346 


Am întins palma plină cu monede. Faţa i s-a înveselit 
brusc. 

— Mai mult decât suficient. 

Şi-a pus o pereche de ochelari groşi. 

— Hai să ne uităm la tine. 

Ochii i s-au lărgit în spatele ochelarilor. 

— Măi să fie, tu eşti fătuca de la Duel. Vega Jane. 

— Da, eu sunt. 

M-a privit de sus până jos. 

— Eşti înaltă şi subţire şi ai umeri frumoşi şi laţi şi 
picioare lungi. Hainele vor sta bine pe tine, draga mea. 

— Da? am întrebat eu perplexă. 

Hainele care să stea bine pe mine nu erau un subiect la 
care să mă pricep. 

— Acum, lasă-mă să scot câteva lucruri şi să vedem ce 
putem face, bine? 

După multe fărâme şi multe haine încercate, altele 
aruncate şi câteva cumpărate, mi-a împachetat noile 
veşminte, în timp ce eu mă îmbrăcam cu cealaltă ţinută pe 
care mi-o sugerase ea, pentru că, ei bine, aceea îmi plăcea 
cel mai mult. Hainele pe care le purtasem înainte au ajuns 
direct în coşul de gunoi. 

Acum purtam o rochie albastră, ciorapi lungi şi albi şi 
pantofi care aveau tocuri şi care mă făceau să fiu şi mai 
înaltă. 

Şi-a privit opera cu admiraţie. 

— Ei bine, să fiu a naibii. Ştiam eu că e ceva acolo, 
dragă. A trebuit doar să săpăm şi să scoatem frumuseţea la 
iveală, nu-i aşa? 

— Presupun, am spus eu pe jumătate şoptit. 

— Şi cum rămâne cu părul tău, drăguță? a spus femela 
blând, dar exuberant; se prezentase mai devreme ca fiind 
Daria Gunn. 

Avea o oglindă pe unul dintre pereţi şi m-am holbat în 
ea. 

— Ce-i cu părul meu? am întrebat. 

Daria l-a privit cu un ochi de profesionist. 

— Ei bine, are nevoie să fie aranjat puţin. Spălat, de 


347 


exemplu. Poate tăiat ici şi colo, dacă ştii ce vreau să spun. 
Nimic prea radical, ei bine, poate doar puţin radical. 

A oftat şi a adăugat pe un ton apologetic: 

— Trebuie lucrat puţin la el, drăguță. 

Am încercat câte ceva cu mâna, dar părul mi-a revenit 
imediat la forma lui sălbatică. 

— Cum? am întrebat. 

— Oh, sunt multe moduri. Şi, având în vedere că ai 
cheltuit multe monede aici lumina asta, ofer spălatul pe 
gratis. 

— O să doară? 

Gunn a râs. 

— La naiba! Şi mai participi şi la Duel. 

A zâmbit şi mi-a atins faţa lovită. Apoi mi-a zis: 

— Te-am văzut cum l-ai bătut pe Non, Vega. Am strigat 
ca o nebună, zău că da. Dar n-am vrut să mă laud cu asta 
când te-am recunoscut. Eşti, ei bine, o celebritate de acum, 
nu-i aşa? 

M-am înroşit auzind aceste cuvinte. 

— Dar biata ta faţă... Ochii tăi, nasul ăsta... Ei bine, văd 
eu ce pot să fac să le aranjez puţin până te vindeci. 

Şi şi-a respectat promisiunea. Tot ce mi-a făcut la păr şi 
felul în care mi-a îngrijit faţa îmi erau complet străine. 
Când a terminat, după ce mi-a legat o panglică albă cu o 
buclă în cosiţele nou aranjate, am privit în oglindă şi am 
rămas fără respiraţie. Mi se părea că dispărusem şi 
fusesem înlocuită cu o altă femelă. 

A scos o sticluţă cu un mic furtun ataşat la ea şi cu o 
parte umflată la un capăt. A strâns partea umflată şi un fel 
de lichid mi-a zburat pe gât şi pe obraji. Am tresărit, dar ea 
a râs încântată. 

— Miroase puţin, Vega, mi-a zis. 

Era cea mai minunată aromă care îmi intrase vreodată 
în nări. 

— Lavandă, am ghicit. 

— Cu un strop de caprifoi. L-am făcut chiar eu. 

Daria m-a privit şi nu şi-a putut stăpâni un zâmbet. 

— Foarte drăguţ, Vega. Chiar foarte drăguţ. Acum, după 


348 


ce ţi se vindecă faţa, vei fi răpitoare, scumpo. 

Răpitoare? O parte din mine era sigură că totul era doar 
un vis, din care urma să mă trezesc şi să am de-a face din 
nou cu haine murdare şi cu un păr soios. Am plătit 
monedele, mi-am luat pachetele şi am ieşit din magazin, 
simțind ceva ce nu simţisem niciodată. 

Doi Wugi pe care îi ştiam treceau pe acolo când am ieşit. 
Unul era un tânăr Plugar numit Rufus, celălalt era Newton 
Tilt, Tăietorul de la Hornuri pe care îl considerasem mereu 
arătos. Rufus a rămas cu gura căscată şi s-a lovit de un 
stâlp ce susţinea acoperişul de deasupra pasajului, căzând 
pe pietrele cubice. Newton a rămas pur şi simplu pe loc şi 
m-a privit de jos în sus, cu un rânjet tembel pe faţă. 

— Vega, eşti chiar tu sub toate alea? m-a întrebat 
Newton. 

M-am grăbit să plec, cu faţa roşindu-mi-se. Sub toate 
alea? 

Mai aveam un magazin de vizitat şi încă un lucru de 
cumpărat. 

Am plătit o monedă şi am pus să mi-l împacheteze într-o 
hârtie drăguță; şi apoi m-am grăbit. Cumpărasem în acea 
lumină mai multe lucruri decât o făcusem vreodată. Ceea 
ce nu spunea mare lucru, pentru că nu fusesem niciodată 
cu adevărat la cumpărături. 

M-am întors la bârlogul meu şi l-am speriat pe Harry 
Doi. Părea că nu mă mai recunoaşte, fiindcă îşi ridicase 
fălcile dezvelindu-şi dinţii. Dar, după ce m-a mirosit o 
vreme, a părut mulţumit că eram totuşi stăpâna lui. 

Am găsit o bucată de oglindă care îi aparținuse mamei. 
Am reuşit să o folosesc ca să îmi văd părul şi faţa. Am 
scuturat capul cu uimire. Dar ochii îmi erau în continuare 
umflaţi, pielea înnegrită, nasul rupt şi obrazul învineţit şi 
umflat. Asta cam strica ansamblul. 

Am oftat şi m-am trezit cuprinsă de o dorinţă 
melancolică. 

Mâna mi-a intrat în noua manta şi am scos Piatra 
Viperei. Am ţinut-o în dreptul feţei şi m-am gândit la 
normal, iar urmele au dispărut de îndată. Ochii îmi erau 


349 


normali, umflăturile dispăruseră şi puteam să îmi simt 
nasul revenind la locul lui normal. Am pus Piatra la locul ei 
şi am plecat. 

M-am uitat la soarele pe cale să apună şi am considerat 
că momentul era potrivit. Am mers rapid, întrucât energia 
îmi revenise odată cu transformarea fizică. 

Am străbătut iute drumul până la Morrigone şi am reuşit 
să mă strecor până la uşa din faţă şi să bag pergamentul 
prin orificiul de acolo. Ştiam că Morrigone nu avea să fie 
acasă, şi nici John. Dar eram convinsă că mereu 
credinciosul William avea să se asigure ca doamna 
Morrigone să îl primească. 

Rezolvând asta, m-am îndreptat spre următoarea mea 
destinaţie. Ingrijirea. 


350 


QUADRAGINIA QUINQUE 


O noapte specială 


După ce l-am lăsat pe Harry Doi să aştepte afară, am 
vorbit cu o Asistentă de la Ingrijire pe care am întâlnit-o pe 
coridor. O monedă a făcut schimb de stăpâni după ce 
femela a auzit ce doream. Aşa cum mă aşteptam, Delph era 
aşezat lângă patul tatălui său. A ridicat privirea când am 
deschis uşa. 

— Vega Jane? Ce faci din nou aici? 

— Am aranjat ca o Asistentă să stea cu Duf. 

— Ce? a întrebat el, arătând confuz. 

— Când ai mâncat ultima dată, Delph? 

După ce am intrat complet sub lumina ciudată ce exista 
în fiecare cameră, am văzut ochii lui Delph holbându-se de 
uimire. Asta mi-a trimis un fior de-a lungul spinării şi m-am 
trezit zâmbind ca un copil prostuţ. 

— Vega Jane, ce ai... ce ţi-ai făcut? s-a bâlbâit el. 

— Doar... m-am aranjat puţin, i-am spus sfioasă. 

S-a ridicat şi s-a apropiat de mine. 

— Te-ai aranjat? Aşa îi spune? 

— Tu cum i-ai spune, Delph? l-am întrebat direct, 
observând că-l luasem prin surprindere. 

S-a scărpinat în vârful capului, părând nesigur pe sine. 

— Păi, cred că i-aş spune... Ei bine, arăţi foarte îngrijită, 
acum că mă uit mai bine. Într-adevăr foarte îngrijită. 

Apoi faţa i-a devenit de un roşu-închis. 

Am zâmbit. 

— Am venit să te scot la masă. 

A început să spună ceva, apoi a scuturat din cap. 

— Nu ştiu, Vega Jane, chiar nu ştiu ce să zic. A privit 
apoi spre Duf şi a adăugat: Şi tata? 

— De aceea vine Asistenta. 


351 


— Arăţi atât de... ei bine, arăţi atât de... ştii tu şi... şi 
eu... nu. 

Şi-a privit hainele murdare. Mi-am trecut braţul pe sub 
al lui. 

— Cred că arăţi perfect respectabil. Şi am de gând să 
mănânc la Tove cel Hămesit şi vreau ca tu să vii cu mine. 

A zâmbit dintr-odată. 

— Cu ce ocazie? 

M-am hotărât să îi spun. 

— Este lumina mea de naştere. Am cincisprezece 
sesiuni, Delph. 

A părut şocat. 

— Dar n-am făcut nimic... Adică n-am ştiut... 

— Nu-i nevoie să faci ceva, ci doar să-mi accepţi invitaţia 
de a mă însoţi la masă pentru a sărbători faptul că am 
venit în Wormwood acum cincisprezece sesiuni. 

Cu încă o privire neliniştită aruncată înspre tatăl lui, 
calmată în cea mai mare parte de intrarea Asistentei pe 
care o plătisem şi care ne-a anunţat că era gata să aibă 
grijă corespunzător de Duf, ne-am pornit la drum. 

Wugii se holbau la noi în timp ce străbăteam Strada 
Principală, cu Harry Doi în spatele nostru. Delph era foarte 
înalt, iar eu, pe tocuri, mă potriveam cu el. Nu era 
îmbrăcat la fel de elegant ca mine, dar îl surprinsesem 
umezindu-şi mâna cu limba şi folosind-o ca să îşi 
potolească părul răzleţ. Şi se oprise la ţevile de lângă 
Îngrijire ca să îşi spele faţa şi braţele şi să îşi mai scuture 
murdăria de pe haine. 

— Voiam să o fac de mai multe lumini, mi-a explicat el 
încurcat. Dar n-am avut timp. 

Eram aşezaţi la o masă la Tove cel Hămesit, de data 
aceasta nu în spate, ci aproape de partea din faţă. De 
fiecare dată când priveam în jurul meu, observam Wugii 
holbându-se la mine. Femelele păreau iritate de atenţia pe 
care mi-o acordau partenerii lor şi îi tot apucau de bărbie, 
întorcându-le feţele spre mesele lor. 

— Toţi Wugii te privesc, Vega Jane, mi-a zis Delph. Mai 
ales masculii. Ha! 


352 


— Ei bine, o să le treacă. Din coadă de câine nu se face 
sită de mătase. 

M-a privit lipsit de expresie. 

— Tu te auzi? Coadă de câine pe naiba! Eşti, eşti... A 
inspirat cutremurat. Eşti frumoasă, Vega Jane. 

Acum se înroşise atât de tare, că am crezut că o să se 
sufoce. 

— Îţi mulţumesc, Delph, i-am spus destul de sincer, deşi 
roşisem şi eu. 

Singurii Wugi care îmi mai spuseseră că sunt frumoasă 
fuseseră părinţii şi bunicii mei şi întotdeauna crezusem că 
o făcuseră dintr-un sentiment de datorie. 

Am comandat şi am devorat cea mai bună masă pe care 
o mâncasem vreodată. Mai târziu, cu burţile atât de pline 
că nu mai puteam lua nici măcar o singură îmbucătură, ne- 
am gândit să lăsăm totuşi loc pentru o ultimă gură. Era o 
bucată de tort pe care am împărţit-o, iar Delph mi-a urat o 
lumină şi o noapte de fericire. 

— Sunt fericită, Delph. Sunt foarte fericită să fiu cu tine. 

A încercat să mă oprească, dar am plătit masa cu 
monedele mele. 

— Eu ar fi trebuit să îţi dăruiesc ţie ceva, a protestat el. 
Nu invers. 

— Mi-ai dat ceva. 

— Ba nu, a zis el ferm. 

M-am întins şi l-am prins de mână. 

— Mi-ai dăruit plăcerea companiei tale în această lumină 
specială. 

A zâmbit ruşinat şi mi-a strâns şi el mâna. 

— Nu mi-aş dori să fiu nicăieri altundeva, Vega Jane. S-a 
oprit şi buzele am început să-i tremure. Poate doar cu tata. 

— Ştiu, am zis încet. 

Păru să-mi citească gândurile. S-a aplecat şi şi-a coborât 
vocea. 

— Acum, despre următoarea rundă de Duel. 

M-am întins şi i-am pus degetele pe buze, făcându-l să 
tacă. g 

— Nu în noaptea asta, Delph. In noaptea asta haide doar 


353 


v 


să... 
A dat din cap când vocea mi s-a pierdut. 

— În regulă, Vega Jane. În regulă. 

L-am condus înapoi la Ingrijire şi l-am lăsat cu tatăl lui. 
Am privit către cer şi am calculat timpul. M-am întors la 
bârlogul meu şi mi-am schimbat rochia, pantofii cu toc şi 
ciorapii cu pantalonii, puloverul şi cizmele mele noi. L-am 
ridicat pe Destin, strângându-l la brâu şi sub manta. Am 
băgat în buzunar Elementalul şi pachetul înfăşurat în 
hârtie frumoasă şi am pornit. 

M-am grăbit până am ieşit din Wormwood. Am ajuns la 
ascunzişul ales exact cu o fărâmă înainte de momentul în 
care dorisem s-o fac. Trăsura a ieşit din casa lui Morrigone 
două fărâme mai târziu. Ştiam că Morrigone era înăuntru. 
Ştiam că se ducea să se întâlnească cu Thansius în 
porţiunea de sud a Zidului, lângă Hornuri, în a doua 
secţiune a nopţii. Ştiam asta pentru că eu scrisesem 
cererea din partea lui Thansius pe acea hârtie oficială. 
Alesesem partea de sud a Zidului pentru că era locul cel 
mai îndepărtat de casa lui Morrigone şi avea să îmi ofere 
suficient timp să termin ce aveam de făcut. 

Când trăsura se îndepărtase suficient, m-am dus repede 
nu spre uşa din faţă, ci spre cea din spate. Mi-am scos 
uneltele şi în curând lacătul a cedat, iar eu m-am strecurat 
în casă. Am privit rapid în jurul meu după orice semn c-ar 
fi fost prin preajmă William sau servitoarea despre care 
ştiam că lucrează acolo. 

Singurul Wug pe care voiam să-l văd era John. Am urcat 
scările în tăcere, am numărat uşile până la camera lui şi 
am bătut încet. M-am retras când am auzit paşi. Ştiam 
după mers că erau ai lui John. 

Uşa s-a deschis şi el era acolo. Părea să se fi înălţat şi 
arăta puţin mai împlinit. Avea haine frumoase, dar de data 
aceasta şi ale mele erau. Şi puteam să pariez că în noaptea 
aceea eram la fel de curată şi miroseam la fel de bine ca el. 

M-a privit curios şi brusc mi-am dat seama că nu mă 
recunoştea. 

— John, sunt eu, Vega. 


354 


Gura i s-a întredeschis uşor. 

— Atât de mult m-am schimbat? am întrebat amuzată. 

— Ce ţi s-a întâmplat? m-a întrebat. 

— Nişte ţoale noi. 

— Ce faci aici? 

Am pălit. Întrebarea lui fusese complet lipsită de 
căldură. În ea simţisem doar o suspiciune încărcată de 
nerăbdare. 

— Am venit să te vizitez. 

— Morrigone mi-a spus ce s-a întâmplat între voi. Ţi-a 
salvat viaţa în faţa Consiliului. Viaţa, Vega! Şi tu i-ai 
răsplătit bunătatea trădând-o. A 

— Nu asta mi-ai spus când ai fost la Ingrijire. Când 
plângeai de mama focului că părinţii noştri nu mai sunt. 
Erai bucuros că ţi-am spus. Aşa ai zis atunci. 

A dat din mână. 

— Nu mai am timp să mă gândesc la asta. Da, trebuia să 
ştiu despre părinţii noştri. Dar tot ai trădat-o pe 
Morrigone. 

S-a oprit şi m-a privit întunecat la faţă. 

— Ce vrei, Vega? Am multe de făcut în noaptea asta. 

M-am calmat şi i-am vorbit pe un ton mai blând: 

— Am venit să te vizitez. Am vrut să o fac mai devreme, 
dar am fost foarte ocupată. Şi ştiu că şi tu eşti ocupat cu 
Zidul. 

Am inspirat şi am înjurat în gând. l-am văzut trăsăturile 
devenind şi mai întunecate când am amintit de Zid. 

— Le-ai spus muncitorilor mei să nu-mi asculte ordinele, 
a rostit el tăios. 

M-am gândit: „Afurisiţii tăi de muncitori?“ 

— Slăbeau barele de metal făcând mai multe găuri în 
ele. Ştii ce s-a întâmplat cu Duf Delphia. Şi-a pierdut 
picioarele. 

A făcut un gest de nepăsare din mână. 

— Morrigone m-a informat despre asta. 

„Te-a informat despre asta?“ m-am gândit. 

Apoi a continuat: 

— Vom avea grijă de el. Picioare din lemn. Cârje. Salarii 


355 


de accident. Nu va avea niciun motiv să se plângă. 

— Nu va avea niciun motiv să se plângă? am întrebat, 
nevenindu-mi să cred ce auzeam. Fără picioare? Tu cum 
te-ai simţi dacă ai primi picioarele din lemn şi cârjele în 
locul lui? 

— El este un Wug muncitor, Vega. Astfel de accidente se 
întâmplă. Dar vom avea grijă de el. Şi de familia lui. Le 
suntem recunoscători muncitorilor pentru munca depusă 
în numele binelui comun. 

Le suntem recunoscători pentru munca depusă? De când 
începuse John să vorbească la Wugul plural despre sine? 

— Eu sunt un Wug muncitor, i-am zis. Dacă îmi 
pierdeam eu mâinile sau picioarele în timp ce munceam 
pentru tine şi blestematul de bine comun? 

S-a holbat la mine, cu o expresie deloc afectată de 
cuvintele mele directe. 

Am privit în cameră peste umărul lui. Fiecare centimetru 
al pereţilor era acoperit cu suluri şi pe ele era scris în 
diferite limbi, incluzând simboluri şi desene care m-au 
făcut să rămân cu gura căscată. Unele dintre ele erau 
hidoase, scârboase. O creatură avea în loc de cap o masă 
de tentacule slinoase, iar alta avea picioare de păianjen şi 
în locul gurii o grămadă de colţi. 

L-am privit cu un amestec de uimire şi de groază. A 
închis rapid uşa, blocându-mi priveliştea. 

— Ce sunt lucrurile acelea, John? am spus, cu o voce 
profund dezgustată. 

— Multe dintre lucrurile pe care le vom înfrunta sunt 
oribile, dar asta nu înseamnă că nu putem învăţa de la ele. 
De fapt, cu cât ştim mai multe, cu atât vom fi mai bine 
pregătiţi. 

— Nu vreau să ai de-a face cu lucruri care ar putea să 
te... copleşească, John. 

— Mă descurc, Vega, de asta te pot asigura. 

Am înghiţit în sec şi în sfârşit i-am spus lucrul pentru 
care mă dusesem la el: 

— John, ai lua în considerare să te întorci să locuieşti cu 
mine? La vechea noastră casă? Am putea... 


356 


Dar el deja scutura din cap. 

— Imposibil, Vega. Wormwoodul are nevoie de mine să 
fac ceea ce fac. Morrigone mă asigură că sunt absolut 
indispensabil. 

Toate speranţele pe care mi le făcusem au dispărut de 
îndată. Înainte să mai pot spune ceva, John a continuat: 

— N-ar trebui să fii aici. Morrigone nu va fi mulţumită. A 
trebuit să iasă să se întâlnească cu Thansius, dar se va 
întoarce noaptea asta. 

— Sunt sigură că se va întoarce. Ce ţi-a spus despre 
mine? În afară de faptul că am trădat-o? 

— Nimic, nu mare lucru. 

Acum John cel mic revenise, dar cu o diferenţă 
importantă. Minţea. Şi nu era priceput, pentru că nu avea 
exerciţiu. Spre deosebire de mine. 

— Ţi-a spus că ne-am luptat? 

A clipit rapid. 

— Ţi-a spus că a spart un geam din bârlogul meu şi că 
apoi a dispărut? 

A clipit şi mai rapid. Am arătat peste umărul lui spre 
cameră. 

— Ce sunt lucrurile acelea de pe pereţii tăi? 

— Doar lucruri despre care învăţ. 

— Arată scârbos şi malefic. Asta vrea Morrigone să 
înveţi? 

— Studiile mele nu te privesc! mi-a răspuns el sfidător. 

— Crezi că părinţii noştri şi-ar dori să ştii astfel de 
lucruri? 

— Ei nu mai sunt. Eu trebuie să continui să trăiesc. Cu 
cât ştiu mai multe, cu atât mai bine. 

— Poate ai face bine să te întrebi de ce vrea Morrigone 
ca tu să ştii astfel de lucruri. Pentru binele comun? Cât de 
probabil este una ca asta? 

Am lungit tăcerea. Doream ca el să se gândească cu 
adevărat la ceea ce tocmai îi spusesem. 

— Eşti... eşti în continuare la Duel. 

— Ştiu că sunt. Sunt surprinsă că eşti conştient de asta. 

— Eu... sper să câştigi. 


357 


— Mulţumesc. 

— Ar trebui să pleci acum. 

Am băgat mâna în buzunar şi am scos pachetul învelit în 
hârtie frumoasă, apoi i l-am dat. 

— Treisprezece sesiuni fericite, John. 

A părut surprins să vadă pachetul. Eu şi fratele meu 
aveam aceeaşi lumină de naştere. M-a privit cu ochi 
vinovaţi. 

— Dar asta înseamnă... Am pierdut şirul... 

— E-n regulă. Aşa cum ai spus, ai fost foarte ocupat. 

Am fost mulţumită să văd că, sub acea carapace care 
devenea din ce în ce mai dură, fratele meu continua să 
existe pe undeva. Dar cât timp avea să o mai facă? 

— Deschide.-l, i-am zis. 

Degetele lui au sfâşiat frumoasa hârtie a pachetului. 
Înăuntru era un jurnal. 

— Ai citit atât de multe cărţi, John, încât nu mai era 
nevoie să-ţi ofer şi eu una. Dar la cât de deştept eşti, mă 
gândeam că poate ai vrea să te apuci tu de una. 

M-a privit cu ochii în lacrimi. Încet, ne-am întins unul 
spre celălalt şi ne-am îmbrăţişat. L-am strâns cât de tare 
puteam şi el a făcut la fel. 

— Te iubesc, John. 

— Ar fi bine să pleci, mi-a spus el agitat. 

Am dat din cap. 

— Ar fi, i-am răspuns. 

Şi am plecat. 

Părăsind frumoasa casă a lui Morrigone, mă îndoiam că 
aveam să-l mai văd vreodată pe John. Adevărul era că 
venisem să văd dacă ar fi părăsit Wormwoodul şi ar fi 
traversat Quagul cu mine. Evident că nu era cazul. Aşa că 
acum, când nici Delph nu mai putea veni, rămăsesem doar 
eu. 

Aveam să traversez singură Quagul. 


358 


QUADRAGINTA SEX 


Lovitura nevăzută 


Următoarea rundă a Duelului i-a asmuţit pe ultimii patru 
combatanți unul împotriva celuilalt. Oponentul meu era 
Ted Racksport. Am ajuns la teren devreme, îmbrăcată în 
hainele mele vechi. De data aceasta, panoul mă prezenta 
uşor favorită. Am pariat două monede pe victoria mea la 
Roman Picus. A mormăit în loc de răspuns şi mi-a aruncat 
pergamentul. 

— Cum mai merge treaba cu patrula Carabinierilor, 
Roman? l-am întrebat. Nu prea v-am mai văzut în ultima 
vreme. 

— Suntem acolo, femelă, poţi să fii sigură de asta. 

Apoi a adulmecat aerul. 

— Ce-i cu mirosul ăsta? m-a întrebat, cu o privire 
curioasă. 

— Lavandă şi caprifoi, i-am răspuns. Dacă îţi place 
parfumul, poţi să ţi-l cumperi de la [oale Faine de pe 
Strada Principală. 

— Te-ai ţăcănit? Ţoale Faine? a strigat el în gura mare. 
Care sunt şansele să calc eu vreodată în locul acela, hmm? 

— Nu se ştie niciodată, Roman. Dacă vrei ca o femelă să- 
ti fie parteneră, poate ai vrea să miroşi şi a altceva în afară 
de apă de foc şi iarbă de fumat. 

S-a uitat la mine cu gura căscată, în timp ce eu i-am 
zâmbit dulce şi m-am îndreptat spre cadran. Întrucât erau 
doar două meciuri programate, eu şi Racksport aveam să 
luptăm primii. Cealaltă luptă urma imediat după a noastră. 
Mulțimea devenea mai mare cu fiecare fărâmă. Privind 
direct spre platforma ridicată, mi s-a părut că mult mai 
mulţi membri ai Consiliului şi prietenii lor erau acolo. L-am 
văzut pe furiş şi pe Thansius. 


359 


Silas, bătrânul arbitru Wug, a venit spre mine şi am 
început să mă pregătesc. N-aveam de gând să risc nimic cu 
Racksport. Văzusem de aproape cât de alunecos şi de abil 
era în luptă. Nu puteam să folosesc aceeaşi mişcare pe 
care o folosisem cu Duk Dodgson, întrucât Ted Racksport 
avea să fie pregătit pentru ea. Dar mai aveam un as în 
mânecă. 

Însă nu avea să fie aşa. 

Silas a venit spre mine şi mi-a ridicat mâna deasupra 
capului în semn de victorie. L-am privit mirată, în timp ce 
un mormăit s-a auzit dinspre mulţimea de Wugi care 
veniseră să vadă sânge. 

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat consternată. 

— Victorie prin neprezentare, asta s-a întâmplat, a 
răspuns el de îndată, privind spre urechea mea stângă. 

— De ce? Unde este Racksport? 

— S-a împuşcat în picior cu una dintre blestematele lui 
de morte, asta s-a întâmplat, a lătrat Roman Picus, care se 
apropiase de marginea cadranului. Acum am auzit. Nu îţi 
dai seama ce noroc ai, Vega! Ted este un luptător foarte 
bun. 

— Serios? l-am întrebat. Tocmai mă gândeam ce noroc 
are Racksport. O împuşcătură de morta în picior nici nu se 
compară cu ce aveam eu de gând să-i fac. 

Roman l-a privit pe Silas. 

— Şi n-am de gând să plătesc pariurile. Nu fără luptă. 

— Desigur, a răspuns Silas. Dregându-şi vocea, a zis 
apoi cu un glas subţire: Secţiunea patruzeci şi doi, 
paragraful D al Regulilor Comportamentului în Luptă pe 
timpul Duelului precizează în mod clar... 

— Oh, mai scuteşte-mă, a tunat Roman, răsucindu-se pe 
călcâie şi plecând în viteză. 

Rânjind, m-am întors să privesc celălalt meci care avea 
să înceapă de îndată. Rânjetul mi s-a şters imediat de pe 
faţă. 

Newton Tilt, Tăietorul arătos de la Hornuri, păşea în 
cadran. Îl mai urmărisem preţ de două lupte şi ştiam cât 
de puternic era, mai ales la prize. Era un luptător bun, 


360 


capabil. Totuşi, mă temeam pentru el. Pentru că în faţa lui 
intrase în cadran Ladon-Tosh. Pierdusem şirul luptătorilor 
rămaşi, iar pe panoul cu pariuri mă uitasem mereu doar la 
lupta mea. Dar era evident că aveam să îl înfrunt pe 
învingătorul acelei runde. Şi când l-am privit pe Ladon- 
Tosh, am ştiut fără îndoială că el avea să fie următorul meu 
adversar. 

M-am apropiat împreună cu fiecare Wug de acolo. 

Arbitrul le-a comunicat instrucţiunile şi Tilt şi-a întins 
mâna spre Ladon-Tosh. Însă acesta nu şi-a întins-o pe a sa. 
Tilt a rânjit după această insultă sportivă şi s-a retras 
câţiva metri, cu braţele ridicate, cu umerii drepţi şi 
maxilarul pregătit. 

Ladon-Tosh nu a făcut niciun pas. A rămas pe loc, 
holbându-se aşa cum o făcea de fiecare dată la Hornuri. 
Clopotul a răsunat. Tilt s-a năpustit în faţă, cu pumnul 
ridicat şi cu celălalt braţ ţinut în sus drept gardă. 

Pe când era la doar un pas de Ladon-Tosh, care tot nu se 
mişcase, s-a întâmplat. Nu eram sigură că văzusem măcar 
lovitura. Nu, eram sigură. Nu o văzusem. L-am văzut doar 
pe Tilt ridicându-se în aer şi zburând în spate mai rapid 
decât alergase în faţă. A aterizat într-o grămadă ciudată de 
mâini şi de picioare în cadran şi nu s-a mai mişcat. 

Arbitrul s-a grăbit spre corpul întins şi l-am văzut 
strâmbându-se dureros la vederea lui Tilt. Apoi a făcut 
semne agitate către echipa de Mendeni. Aceştia s-au 
grăbit cu genţile lor şi s-au strâns deasupra Wugului căzut. 
Cu toţii ne-am ţinut respiraţia. Cu excepţia lui Ladon-Tosh, 
care pur şi simplu părăsise cadranul şi apoi terenul. M-am 
holbat în urma lui, împietrită. Când m-am întors spre 
Mendeni, am văzut cu groază că puneau un cearşaf peste 
Tilt, inclusiv peste faţa lui. M-am uitat la un mascul Wug 
care stătea lângă mine. 

— Este...? Nu poate să fie, am spus tremurat, cu toate 
membrele furnicând şi trepidând. 

— Mi-e teamă că da, Vega, mi-a zis el cu o voce 
nesigură. Ladon-Tosh l-a omorât pe bietul băiat dintr-o 
singură lovitură. Nici mie nu îmi vine să cred. 


361 


L-au ridicat pe Tilt pe o targă şi l-au luat de acolo. Mama 
lui a venit plângând şi a prins mâna fiului ei mort, care 
atârna peste marginea tărgii. Păşea alături de el copleşită 
de durere. 

Am privit alţi Wugi, care erau la fel de şocaţi ca mine. 
Până şi Roman Picus stătea în cercul lui de pariuri cu ochii 
mari ca nişte farfurii. Continuând să îl privesc, am văzut 
cum bucăţi de pergament îi cădeau din mâinile strânse, 
ajungând pe pământul din jurul cizmelor lui. 

Apoi am simţit ceva apucându-mă de braţ şi am coborât 
privirea. 

Am fost surprinsă să o văd pe Hestia Loon. Mi-a apucat 
încheietura ferm şi mi-a spus într-o şoaptă aprigă: 

— Nu te las să faci nici măcar un singur pas în cadran cu 
unul ca Ladon-Tosh. Niciun pas, mă auzi, Vega? Biata ta 
mamă... Nu ar fi permis aşa ceva. Şi, întrucât nu mai este 
aici ca să vorbească, o voi face eu. O să vorbesc cu 
afurisitul de Thansius chiar eu, dacă trebuie, dar nu te 
lupţi cu... creatura aceea. N 

A plecat valvârtej, lăsându-mă cu gura căscată. În timp 
ce Wugii începeau să se împrăştie, din ce în ce mai mulţi 
veneau către mine. Ştiau cu toţii că eu aveam să lupt cu 
Ladon-Tosh. Şi, precum Hestia Loon, niciunul nu-şi dorea 
să o fac. 

Pe când plecam, câteva fărâme mai târziu, Roman Picus 
a venit la mine şi mi-a dat înapoi cele două monede 
pariate. M-a privit agitat şi apoi mi-a spus cu o voce 
rezonabilă: 

— Ascultă, Vega, ai văzut? Vreau să spun, ai văzut? 

— Am văzut, am răspuns încet. 

Observam că mâinile şi buzele lui tremurau necontrolat. 

— Noi doi nu ne-am prea înţeles, desigur. 

Am reuşit să schiţez un zâmbet slab. 

— Nu, nu tocmai. De fapt, m-ai acuzat că trişez. 

— Ştiu, ştiu, a zis el nefericit. 

A privit peste umărul meu, spre teren. 

— Dar i-am plăcut pe tatăl şi pe mama ta. Şi pe Virgil, 
adevărul fie spus. Şi nu a existat un Wug mai cumsecade 


362 


decât bunica ta, Calliope. Şi, desigur, John şi toată munca 
pe care o depune... 

— Ce încerci să spui, Roman? 

— Chestia e că... vezi tu, chestia e că... Deodată s-a tras 
mai aproape de mine şi a zis: Nu există destule monede în 
tot Wormwoodul ca să merite să mori pentru ele, Vega, 
asta e. 

— Crezi că Ladon-Tosh mă poate învinge? 

M-a privit de parcă tocmai îmi crescuse un horn din cap. 

— Să te bată, femelă? Să te bată? Te va azvârli până în 
Quag! Nu va rămâne nimic din tine ca să îngroape pe 
Terenul Sacru, spre care se îndreaptă deja bietul Newton 
Tilt. Nu te poţi lupta cu el, Vega! Te va ucide cum a făcut 
şi cu băiatul acela frumos. 

— Dar sunt o concurentă. Trebuie să lupt, dacă nu mă 
rănesc ca Racksport. 

— Atunci te împuşc eu în picioare în noaptea asta cu una 
dintre mortele mele şi Ladon-Tosh n-are decât să câştige 
blestematul de Duel! 

— Nu pot face asta, Roman. 

— De ce, în numele cerului? De ce, femelă? Doar nu 
pentru monede! Te-ai descurcat fără ele atâta vreme! 

— Ai dreptate, nu este vorba de monede. 

Dacă nu luptam, ajungeam direct la Valhall. Şi acum, 
fără sprijinul lui Morrigone, probabil că aş fi fost 
decapitată. lar dacă încercam să evadez prin Quag, aveau 
să facă din Delph o ţintă, acum că rămânea aici. Eram 
prinsă în capcană şi o ştiam. Singura cale de scăpare era 
lupta. Apoi mă puteam gândi şi la fugă. Şi adevărul era că 
îmi doream să lupt. Îmi doream să câştig. Şi dacă trebuia 
să îl înving pe Ladon-Tosh ca să câştig, asta era. Nu mă 
considerasem niciodată o femelă războinică, dar, în acel 
moment, exact aşa mă simţeam. Precum strămoaşa lui 
Morrigone, femela curajoasă de pe câmpul de luptă de 
acum mult timp. Îşi dăduse viaţa luptând împotriva a ceva 
despre care puteam să simt că fusese malefic şi greşit şi, ei 
bine, oribil. Mă întrebam dacă aveam şi eu curajul să mor 
pentru o asemenea cauză. 


363 


Roman mi-a prins umerii mai strâns, smulgându-mă din 
acele gânduri. 

— Vega, în numele amintirii părinţilor tăi, te rog să nu 
faci asta. 

— Grija ta mă emoţionează, Roman, serios. 

Chiar asta simţeam. 

— Dar trebuie să lupt, trebuie să duc asta la bun sfârşit. 
Am făcut o pauză, apoi am adăugat: Sunt o Finisoare, până 
la urmă. 

Mi-a dat drumul încet, dar mi-a mai susţinut privirea 
pentru un timp, până când, deodată, şi-a mutat ochii în altă 
parte şi apoi a plecat, cu capul în pământ, cu braţele 
bălăngănindu-i-se fără direcţie pe lângă el. Mi-am simţit 
ochii umplându-se de lacrimi şi mi-am ridicat o mână ca să 
mi le şterg. 

leşind de pe teren, am observat că panoul combatanţilor 
tocmai fusese adus la zi. Peste trei lumini, urma să aibă loc 
ultima rundă şi apoi campionul avea să fie încoronat şi 
răsplătit. Şi poate că învinsul avea să fie dus la Terenul 
Sacru cu o eternitate la dispoziţie ca să se gândească la 
alegerile lui. 

Vega Jane, în vârstă de (doar) cincisprezece sesiuni, 
versus Ladon-Tosh, vârsta exactă necunoscută, dar cu 
siguranţă mai mare de douăzeci şi patru de sesiuni. Care 
tocmai ucisese un Wug de două ori mai mare decât mine 
cu o singură lovitură, incredibil de puternică, dată cu o 
asemenea viteză, că nici măcar n-o văzusem. 

Gâtul începuse să mi se usuce puţin în timp ce mă 
întorceam la bârlogul meu. Am trecut pe Strada Principală 
ca să ajung acolo şi astfel a trebuit să trec pe lângă 
grupuri întregi de Wugi discutând despre un singur lucru. 
Ei bine, poate despre două. Moartea lui Newton Tilt. Şi 
faptul că venise rândul meu. 

Darla Gunn era în pragul prăvăliei ei. Faţa ei masivă şi 
tristă îmi spunea că ştia ce se întâmplase. Iar privirea ei 
adâncă de frică îmi transmitea şi că era conştientă că eu 
aveam să fiu următoarea adversară a lui Ladon-Tosh, de- 
acum ucigaş. 


364 


Am ajuns la bârlog, mi-am scos mantaua şi m-am aşezat 
pe pat. Harry Doi a sărit lângă mine şi şi-a pus capul pe 
pieptul meu, de parcă ar fi simţit că ceva nu era chiar cum 
trebuie. l-am mângâiat blana şi m-am gândit la cele ce 
aveau să urmeze. Aveam trei lumini ca să mă gândesc la 
asta. Ceea ce, în sine, era ceva oribil. Mi-am dorit să pot 
lupta chiar atunci şi să termin cât mai repede. 

Nu credeam că Ladon-Tosh luptase vreodată în vreun 
Duel. Mi-au revenit în minte zvonurile despre tăntălăul 
omorât la Hornuri care încercase să ajungă la al doilea 
etaj. Vorbisem foarte curajos în faţa lui Roman, dar nu mai 
simţeam acum acel curaj. Văzusem privirea din ochii lui 
Ladon-Tosh. Ştia că îl omorâse pe bietul Tilt de îndată ce îl 
lovise. Dar problema era că nu îi păsase. Pur şi simplu nu îi 
păsa. De unde apăruse un asemenea tip? 

M-am ridicat şi am repetat întrebarea. Dar nu era doar o 
întrebare. Era şi o posibilă soluţie. Şi ştiam exact ce Wug 
să întreb. 

Mai aveam trei lumini ca să găsesc o cale spre victorie şi 
probabil spre salvarea propriei vieţi. Şi intenţionam să o 
găsesc. 


În următoarea lumină, am ajuns cu douăzeci de fărâme 
mai devreme la Hornuri. Asta era ceva neobişnuit pentru 
mine, dar erau vremuri întru totul neobişnuite. Şi aveam 
un motiv excelent pentru punctualitatea mea stranie. 

— Lumină bună, Domitar, i-am zis sobru, stând în pragul 
biroului lui. 

Am crezut că Wugul avea să moară pe loc. 

În schimb, a răsturnat sticla cu cerneală de la Quick şi 
Stevenson pe masa lui rabatabilă. 

S-a prins de piept şi s-a holbat la mine. 

— Ce naiba, femelă, încerci să mă trimiţi pe Terenul 
Sacru înainte să îmi vină vremea? 

— Nu, Domitar. Aveam doar o întrebare. 

— Ce anume? m-a întrebat el suspicios. 

— De unde vine Ladon-Tosh? 

În mod clar era surprins de această întrebare. A 


365 


înconjurat masa ca să vină în faţa mea. 

— Mă întrebi fiindcă urmează să îl înfrunţi în ultima 
rundă a Duelului? 

— Posibil. Şi pentru că l-a ucis pe bietul Newton Tilt 
dintr-o singură lovitură. 

Domitar şi-a plecat capul. 

— Ştiu, a spus el cu vocea tremurată. Este un lucru 
teribil, teribil... Membrii familiei Tilt sunt Wugi de treabă. 
Wugi de treabă. Şi să se întâmple una ca asta, ei bine... 

M-am apropiat mai mult de biroul lui Domitar. 

— Arăţi diferit, Vega, a observat el. 

— Am slăbit. Ce ziceai de Ladon-Tosh? 

Domitar s-a apropiat mai mult de mine. 

— E complicat. 

— De ce? l-am întrebat, pe un ton rezonabil. Nu-i uşor să 
spui de unde se trage un Wug? 

— În cele mai multe cazuri, este. Dar nu şi în cazul lui 
Ladon-Tosh. 

— Şi de ce e asta? 

— L-am moştenit, vezi tu... 

— Vrei să spui că se află la Hornuri dinaintea ta? 

— Exact asta vreau să spun. 

— Şi atunci, cum poate concura într-un Duel rezervat 
doar Wugilor care nu sunt mai în vârstă de douăzeci şi 
patru de sesiuni? am răbufnit. 

— O întrebare rezonabilă pe care mă tem că trebuie să i- 
o adresezi Consiliului. 

— Mulţi Wugi au venit la mine şi mi-au spus să nu mă 
lupt cu Ladon-Tosh. 

Domitar s-a sprijinit de spătarul scaunului de la birou şi 
m-a privit. 

— Şi Racksport, care s-a împuşcat în picior cu morta 
proprie? într-adevăr ciudat, a zis el. 

M-am mirat de această schimbare bruscă de subiect. 

— De ce? Are o afacere cu morte. Se pot întâmpla 
accidente. 

— Are afacerea cu morte de cinci sesiuni şi nu s-a mai 
împuşcat până acum. 


366 


M-am gândit la asta şi am zis încet: 

— Vrei să spui că poate a făcut-o ca să îl înfrunt eu pe 
Ladon-Tosh în ultima rundă? 

— Adevărul este, Vega, că ţi-ai făcut mulţi duşmani. Şi 
se apropie vremea socotelii. A ezitat, a privit în altă parte 
şi apoi mi-a spus hotărât: Deşi nu sunt în Consiliu, am aflat 
câte ceva despre situaţia ta. 

— Atunci, ştii şi de ce trebuie să lupt? 

A dat din cap. 

— Şi poate că acum aliatul îţi este duşman? a continuat 
el. 

Am dat şi eu din cap în chip de răspuns. 

— Morrigone, ca şi Ladon-Tosh, are un trecut misterios, 
am zis. 

— Nu pot nega asta. 

— Între mine şi ea s-au întâmplat multe lucruri şi s-au 
schimbat o sumedenie de cuvinte, majoritatea neplăcute. 

— Este un Wug formidabil, Vega. Poate cel mai 
formidabil dintre noi toţi. 

— Cum îl pot învinge pe Ladon-Tosh, Domitar? De asta 
mă aflu aici. Cred că tu ştii răspunsul. Şi am nevoie să îmi 
spui sau voi muri în acel cadran. 

Domitar s-a uitat în altă parte preţ de un moment. Când 
s-a întors către mine, expresia feţei îi era cu adevărat 
ciudată. 

— Deja ştii cum să îl învingi, Vega. 

Am rămas cu gura căscată. 

— Ştiu? Cum aşa? 

— Pentru că l-ai mai învins o dată. 


367 


QUADRAGINTA SEPTUM 


Ţărână eşti, în ţărână te vei întoarce 


La masa de miez-lumină nu am intrat în camera comună 
cu ceilalţi. Ca să fiu cinstită, jeleam cu toţii pierderea lui 
Newton Tilt şi n-aveam chef să stau cu ei şi să vorbim 
despre moartea lui. În curând aveam să îl înfrunt pe Wugul 
care îl omorâse. 

În schimb, am stat pe treptele de marmură care duceau 
spre al doilea etaj. M-am aşezat exact unde stătuse Ladon- 
Tosh atunci când păzise locul. Poate că simţeam că toate 
răspunsurile de care aş fi avut nevoie în legătură cu acest 
Wug sinistru aveau să-mi fie oferite prin simpla 
proximitate cu locul în care îşi petrecuse atâta vreme. 

Când am terminat serviciul în acea lumină, l-am luat pe 
Harry Doi de afară şi ne-am întors la bârlogul meu. Am 
mâncat puţin, mi-am luat rochia albastră şi pantofii cu toc 
şi am pornit la drum. Destinația mea din acea seară nu era 
una de plăcere. Întregul Wormwood se îndrepta spre 
Terenul Sacru. În acea noapte urma să îl îngropăm pe 
Newton Tilt. 

Nu mai fusesem la Terenul Sacru de când o îngropasem 
pe bunica mea, Calliope. Era un loc paşnic, asta era 
adevărat, dar nu unul fericit. Şi exista suficientă nefericire 
în Wormwood fără să mai fie necesar să te scufunzi 
voluntar în alta. Am trecut de porţile ruginite având 
incrustată pe ele imaginea din metal a unei mame şi a 
copilului ei. Mulțimea începuse deja să se adune în jurul 
gropii. 

Apropiindu-mă, am văzut cutia lungă, simplă, de lemn, în 
care se aflau rămăşiţele lui Tilt. Mama şi tatăl lui plângeau 
lângă ea. Tilt avea trei fraţi şi o soră. Erau cu toţii acolo, 
toţi plângând la fel de tare. Lacrimile erau şterse continuu 


368 


de pe feţele Wugilor prezenţi, căci familia Tilt era una 
cumsecade şi nu merita o asemenea tragedie. 

Am rămas pe loc când am văzut-o pe Morrigone aşezată 
lângă Thansius. S-a ridicat şi s-a apropiat de groapa care 
avea să devină în curând un mormânt. În noaptea aceea, 
Morrigone nu era îmbrăcată în alb, ci în negru. Culoarea 
aceea întunecată părea să i se potrivească mult mai bine, 
m-am gândit eu. Dar trebuie să recunosc că nu mai 
văzusem niciun Wug atât de afectat ca Morrigone. Faţa îi 
era ca un ghem strâns de durere. Părea să fi îmbătrânit 
sesiuni întregi. Riduri pe care nu i le mai văzusem înainte 
erau acum vizibile tuturor. Lacrimile i se prelingeau pe 
obraji şi, deşi încerca să ascundă asta de noi, din când în 
când corpul i se cutremura. 

În răstimpuri, Thansius îi punea pe umăr o mână mare, 
încurajatoare şi îi vorbea încet, şoptindu-i cuvinte pe care 
eu nu le puteam auzi. Ce se desfăşura între cei doi Wugi 
speciali avea nevoie de o mai mare chibzuinţă decât eram 
în stare atunci. 

Continuând să privesc în jurul meu, am observat că un 
Wug era absent. Ladon-Tosh nu venise. Mă întrebam dacă 
avea să fie acuzat de ceva. După mintea mea, ceea ce 
făcuse era o crimă. Ar fi putut să îl bată uşor pe bietul Tilt, 
fără să îl ucidă. Fusese, cu siguranţă, un act malefic şi mă 
întrebam dacă regulile Duelului scuteau participanţii de 
astfel de pedepse. Dacă o făceau, atunci regulile trebuiau 
schimbate. 

Ceea ce era greşit rămânea, până la urmă, greşit, 
indiferent de circumstanţele în care avea loc. 

Orice lucru avea o componentă morală, dacă te 
sinchiseai să te gândeşti la asta. 

Am fost surprinsă să îl văd pe Delph înaintând încet pe 
potecă. Şchiopăta în continuare şi-şi ţinea braţul într-un fel 
puţin ciudat, dar părea a se înzdrăveni cu fiecare lumină 
care trecea. Însă am fost de-a dreptul uimită să îl văd pe 
Duf lângă el, purtându-şi noile picioare de lemn şi 
folosindu-se de noua cârjă, pe care o ţinea în mâna 
dreaptă. Părea să se fi adaptat bine şi era greu de zis cine 


369 


susţinea pe cine, fiul rănit sau tatăl fără picioare, pentru că 
fiecare ţinea un braţ pe celălalt. 

M-am grăbit spre ei, l-am îmbrăţişat întâi pe Duf şi l-am 
pupat pe obraz, apoi l-am îmbrăţişat şi pe Delph, care era 
mai curat decât îl văzusem vreodată. Cred că se folosise de 
câştigurile din pariuri ca să îşi cumpere haine noi de la 
magazinul pentru masculi aflat lângă cofetăria lui Herman 
Helvet. 

— Am auzit despre ultima ta rundă, Vega Jane, mi-a zis 
Delph. Dar trebuie să vorbim, a adăugat el solemn. 

I-am făcut semn să tacă când Ezekiel a înaintat, fiind 
singura strălucire de alb în acea masă de negru. S-a rugat 
cu voce tare şi apoi ne-a călăuzit şi pe noi în rugăciune. Am 
cântat. A încredinţat ţărânei corpul lui Newton Tilt, un 
Wug de treabă doborât înainte să îi vină vremea. 

Apoi s-a ridicat Thansius, care a rostit câteva cuvinte de 
alinare, silueta lui masivă tremurând de emotie. Întregul 
Wormwood era tulburat, dar nu am auzit nicio propunere 
ca Duelul să fie anulat înainte de desfăşurarea ultimei 
runde. Părea că empatia noastră colectivă avea anumite 
limite. 

După ce Thansius a terminat de vorbit, toate capetele s- 
au întors spre Morrigone, aşteptându-se ca ea să încheie 
trista ceremonie cu vorbe specifice femelelor, dar acest 
lucru nu s-a întâmplat. Nu s-a ridicat de pe scaunul ei şi nu 
ne-a privit pe niciunul dintre noi. A rămas doar acolo de 
parcă ar fi fost turnată în marmură. Durerea ei părea să fie 
chiar mai mare decât a familiei Tilt. 

Mai târziu, cutia a fost coborâtă în mormânt de mai 
mulţi Wugi voinici şi mulţimea a început să se împrăştie. 
Am fost surprinsă să o văd pe Morrigone părăsindu-şi locul 
şi îndreptându-se spre familia Tilt. Şi-a pus braţele în jurul 
părinţilor lui Tilt şi a început să le vorbească şoptit. Cei doi 
dădeau din cap zâmbind înlăcrimaţi şi păreau consolaţi de 
cuvintele ei. Era clar că evocau bunătate, simpatie şi 
susţinere. Un Wug mai greu de citit nici că mai întâlnisem 
vreodată, pentru că eram sigură că se folosise de puterile 
ei pentru a încerca să mă ucidă în oglinda aceea. Oricine 


370 


putea controla un maniack ca să ucidă nu era o persoană 
pe care să ţi-o doreşti prietenă. 

M-am întors spre Duf. 

— Se pare că te-ai obişnuit foarte repede cu picioarele 
din lemn şi cu cârja, Duf, i-am spus încurajator. Te 
deplasezi la fel ca înainte. 

Păru mulţumit de cuvintele mele, dar în dinţii lui strânşi 
am întrezărit durerea din spatele zâmbetului. Şi am 
observat cum mâinile i se încleştau şi descleştau. 

— E nevoie de un pic de exerciţiu, nu te mint. Dar mă 
obişnuiesc, cu siguranţă. Apoi a adăugat cu un chicotit 
lipsit de viaţă: Şi n-o să mă mai plâng că mă dor genunchii, 
nu-i aşa? 

— Nu, am răspuns zâmbind, admirând atitudinea lui, dar 
simţindu-mă groaznic din cauza disconfortului său vizibil. 

— Totuşi, probabil că ar fi trebuit să rămân în patul meu 
noaptea asta, zise Duf, cu faţa dintr-odată schimonosită de 
durere. 

A căscat gura şi s-a sprijinit de Delph, apoi s-a îndreptat 
şi a adăugat slab: 

— Dar ştiu familia Tilt de o veşnicie. E atât de trist. Nu 
puteam să nu vin, nu? N-ar fi fost drept. Nu îmi vine să 
cred că micul Newtie nu mai este. L-am ţinut în braţe când 
era doar un Wug mititel. N-a făcut niciodată probleme 
nimănui. Un băiat bun. Un băiat de treabă. 

O lacrimă i s-a scurs pe faţă, apoi, dintr-odată, a ţipat 
ascuţit şi şi-a prins ciotul drept. 

Eram din ce în ce mai mirată de asta. Credeam că, dacă 
nu mai avea picioare, purtând acum picioarele de lemn, nu 
avea să mai aibă dureri. Când l-am privit curioasă pe 
Delph, mi-a explicat: 

— Au fost nevoiţi să îi ardă capetele picioarele, Vega 
Jane, ca să îi pregătească cioturile pentru picioarele de 
lemn. 

Tatăl lui l-a certat de îndată. 

— Această femelă drăguță nu vrea să audă prostiile 
astea, Daniel Delphia. 

Mi-a zâmbit, dar faţa i-a fost străbătută de un nou fior de 


371 


durere. 

— la te uită, a zis el apoi, asta este cea mai frumoasă 
rochie pe care am văzut-o vreodată, Vega. Nu-i aşa, Delph? 
Ei, ce zici? a adăugat, dându-i un ghiont fiului său. 

Delph a dat din cap sfios, zicând: 

— Da, tată. Este. 

Am băgat mâna în buzunar, acolo unde se afla Piatra 
Viperei. După ce aproape o pierdusem, mă hotărâsem că 
era cel mai bine să o ţin întotdeauna la mine. Am palmat 
Piatra ca să nu fiu văzută de niciunul dintre ei. Poate că nu 
putea face membrele să crească la loc, dar ştiam că putea 
face ca durerea să dispară. Când s-au întors ca să 
vorbească cu alţi Wugi care îl întrebau pe Duf cum se mai 
simte, am fluturat pe furiş Piatra peste ceea ce mai 
rămăsese din picioarele lui şi m-am gândit la cât de multe 
lucruri bune puteam. Schimbarea a fost aproape imediată 
la Duf. Pe când îmi puneau Piatra la loc în buzunar, Duf s-a 
întors spre mine, cu expresia cea mai liniştită pe faţă. 

— Eşti în regulă, Duf? l-am întrebat inocentă. 

A dat din cap. 

— În regulă? Sunt ca un Wug nou, nu-i aşa? 

Şi-a lovit apoi coapsa. 

— La naiba, nu face asta, tată, a exclamat Delph 
văzându-l. 

Duf şi-a lovit şi cealaltă coapsă şi s-a înălţat fără ajutorul 
fiului său. 

— Uită-te la asta, Delph. S-a dus durerea. Al naibii 
miracol, asta este! 

Delph a privit spre picioarele tatălui său şi apoi s-a 
întors spre mine, cu suspiciunea întipărită în privire. Ştia. 
Îmi dădeam seama că ştia ce făcusem. Când Delph a privit 
în altă parte, am trecut Piatra şi peste el. S-a întors din 
nou să se holbeze la mine. Piciorul îi era vindecat. Mâna 
nu îi mai era strâmbă. Se însănătoşise şi el. Fusesem 
fraieră că nu mă gândisem la asta mai devreme. Dar eram 
fericită şi o parte din sentimentul de vină îmi dispăruse. 

Ne-am despărţit pe Strada Principală. Delph şi Duf s-au 
îndreptat din nou spre Îngrijire, dar Duf simţea că în 


372 


curând avea să poată merge acasă, mai ales că îl lăsase 
durerea. 

Am auzit roţile trăsurii înainte să mă întorc. Eram deja 
pe Drumul Jos, acolo unde trăsura nu ar fi trebuit să fie. 
Mi-am întors în sfârşit privirea şi l-am văzut pe Bogle 
oprindu-şi armăsarii lângă locul în care mă aflam. 

Când a ieşit din trăsură, Morrigone arăta în continuare 
oribil, ceea ce m-a făcut să mă simt mult mai bine, în ciuda 
durerii pe care o arătase la Terenul Sacru, în ciuda 
cuvintelor de consolare pe care i le adresase familiei Tilt. 
M-a scrutat cu privirea. Drept răspuns, am privit-o cu o 
curiozitate nemascată. Am observat însă, cu o satisfacţie 
neascunsă, că aşa, pe tocuri, eram mai înaltă decât ea. 
Trebuia să se uite în sus la mine. 

— M-am bucurat să îl văd pe Duf în noaptea asta, mi s-a 
adresat ea. Picioarele de lemn par să îi fie bune. 

— Cred că vor fi bune de acum încolo, i-am răspuns 
tăios, privind-o cu atenţie. 

— Şi am vorbit cu Delph recent. El... pare să vorbească 
mai clar decât o făcea înainte. 

— Aşa este, am zis. A trebuit doar să îşi amintească nişte 
lucruri pe care alţii nu îşi doreau să şi le amintească. 

— Înţeleg. 

— Aşa că poţi să nu îi mai dai monede, Morrigone. Nu 
are nevoie de mila ta sau de banii tăi ca să compenseze ce 
i-ai făcut. 

În sfârşit înţelesesem şi acea parte. 

— Asta crezi că era, milă? 

— Nu asta era? am provocat-o. 

— Ai multe de învăţat, Vega. Totuşi, nu am venit ca să 
vorbim despre Delph, ci despre Duel, a început ea. 

— Ce-i cu el? am întrebat-o. 

— Tu împotriva lui Ladon-Tosh. 

— Asta scrie şi pe panoul de concurs. 

— Nu a vrut să îl omoare pe bietul Newton Tilt. 

Am dat din cap încăpăţânată. 

— Am fost acolo. Am văzut ce s-a întâmplat. Nu era 
nevoie să îl lovească atât de tare. 


373 


A coborât privirea şi mi s-a părut că îi văd buzele 
tremurând. Când a ridicat-o, trăsăturile îi erau din nou 
echilibrate şi calme. 

— Cred că înţelege şi el asta acum. 

— Ce noroc pe mine, întrucât eu urmez! Unde este, 
apropo? 

— L-am rugat să nu vină. Nu cred că ar fi fost... potrivit. 

— În primul rând, de ce participă la Duel? am întrebat-o. 

— De ce să nu participe? a ripostat precaută. 

— În mod clar este mai bătrân de douăzeci şi patru de 
sesiuni, în primul rând de-asta. 

— Nu din ce scrie în registre. 

— Mi-ar plăcea să văd acele registre. Doar ca să aflu de 
unde naiba vine. 

M-a privit cu un anumit grad de neîncredere, pe care o 
găseam penibilă în acele circumstanţe. 

— A venit din Wormwood. De unde altundeva putea să 
vină? 

Am scuturat din nou din cap, arătându-mi în mod vizibil 
dezamăgirea faţă de răspunsul ei. 

— Ei bine, dacă este un Wug, este unul cu totul 
neobişnuit. Nu l-am auzit niciodată vorbind. Şi se zvoneşte 
că ar fi ucis un Wug la Hornuri. Trebuie să recunoşti, este 
niţeluş dubios. 

— Este niţeluş dubios, a venit răspunsul ei neaşteptat. 

Îşi coborâse din nou privirea, însă apoi şi-a ridicat capul 
şi m-a privit direct, cu ochii ei verzi care străluceau de 
parcă le-ar fi dat foc. 

— Nu trebuie să te lupti cu el, Vega. 

— Atunci aş ajunge la Valhall, nu-i aşa? 

— Mă pot întâlni cu Krone. Putem ajunge la o înţelegere. 
Orice sentinţă pentru Valhall ar fi una relativ scurtă. Dar 
ar mai fi o condiţie. 

Mi-am încrucişat braţele la piept. 

— Şi anume? 

— Ştii mult prea multe pentru un Wug. 

— Vrei să spui că ştiu adevărul, am replicat eu. 

— Condiţia este că nu îţi va mai fi permis să ţii minte 


374 


acele lucruri. 

— Lumina roşie, deci? am remarcat eu cu răceală. Cred 
că am înţeles şi asta. Lumina roşie trebuie să fie mai 
puternică decât cea albastră. Delph era mult mai mare 
decât mine, chiar şi atunci. Lumina albastră era suficientă 
ca să îmi şteargă mie gândurile, deşi am putut totuşi să ţin 
minte ţipătul, Morrigone. Şi lumina albastră. 

— Ce spui? a întrebat ea, vizibil uimită. 

— Am crezut că fusese doar un coşmar. lar Delph şi-a 
amintit într-un final, cu puţin ajutor din partea mea. Asta 
am vrut să spun când am zis că nu se mai bâlbâie. Îşi 
aminteşte, Morrigone. Totul. 

Ne-am holbat una la cealaltă în tăcere. Într-un final, i-am 
Zis: 

— Aşa că o să îmi asum riscurile în cadran, mulţumesc 
oricum. Apoi am adăugat ferm: Nu ai să-mi mai manipulezi 
mintea niciodată. 

— Sunt perfect conştientă că ţi-ai învins destul de uşor 
toţi ceilalţi adversari. 

— Cu excepţia lui Racksport. El s-a împuşcat din 
greşeală. Sau aşa umblă vorba. 

— Ce vrei să spui cu „aşa umblă vorba“? 

— Am vrut să spun că un Wug suspicios, aşa ca mine, ar 
crede că Racksport s-a străduit din cale afară de mult să se 
asigure că eu îl voi înfrunta pe Ladon-Tosh în runda finală. 

— Dacă ar fi adevărat, ar fi un lucru extrem de malefic, a 
zis ea. 

— Sunt complet de acord, am răspuns, holbându-mă la 
ea. Ştiu şi că ultimele noastre întâlniri s-au terminat prost, 
foarte prost. 

— Şi eu ştiu că mi-ai vizitat casa de două ori când nu 
eram acolo. Pot să te întreb de ce? 

— Prima dată, ca să îmi confirm ceva. 

— Ce? 

— Gusturile tale în materie de oglinzi. 

Din nou ne-am înfruntat în tăcere. Îmi dădeam seama că 
Morrigone mă vedea într-o lumină cu totul nouă şi că nu 
era sigură cum să interpreteze asta. 


375 


— Şi a doua oară? 

— Ca să îi urez fratelui meu o lumină de naştere fericită. 
Şi să-i ofer un cadou. 

Şi-a coborât privirea. 

— Drăguţ din partea ta, foarte drăguţ, având în vedere 
circumstanţele. 

— Este fratele meu, Morrigone. Orice s-ar întâmpla, va fi 
mereu fratele meu. Şi îl iubesc. Necondiţionat. Mult mai 
mult decât l-ai putea iubi tu vreodată. 

Am spus toate astea cu voce tare, pentru că ştiam că 
John se afla în trăsură, ascultând cu atenţie. 

— Pot înţelege asta, a zis ea. 

— Şi în legătură cu Duelul... De ce eşti dintr-odată atât 
de îngrijorată în privinţa siguranţei mele? Ai spus că 
trebuie să lupt din greu. Ei bine, lupt din greu. Şi dacă 
mor, asta este. Mor din motivele potrivite. Mor cu adevărul 
în inimă. Nu ca Wugii care au devenit doar nişte adari, 
repetând tot ce li se spune. Fără să înţeleagă cine sunt cu 
adevărat. De unde venim. Şi ce este Wormwoodul de fapt. 

— Şi ce anume crezi că este Wormwoodul, Vega? m-a 
întrebat ea, privindu-mă ameninţător. 

— Ei bine, din punctul meu de vedere e o închisoare. 

— Îmi pare rău că asta crezi. 

Mi-am ridicat capul şi am studiat-o. Imi era uşor să fac 
asta, pentru că atunci, mai mult ca oricând, mă vedeam 
într-un mod diferit. Mă vedeam ca fiind egala ei. Sau chiar 
mai mult. 

— Te-am văzut la Terenul Sacru. Cred că lacrimile tale 
erau adevărate. 

— Erau. Am fost distrusă din cauza celor întâmplate. A 
fost ceva de neimaginat. 

— Sunt curioasă... Ziceai că ai avut o discuţie cu Ladon- 
Tosh şi că înţelege că a greşit? 

— Aşa este. 

— Aşadar, el poate vorbi? 

A părut surprinsă de întrebare. 

— Da, adică el... comunică. 

— Însă doar cu... tine? 


376 


— Nu pot să mă pronunţ. Nu petrec prea mult timp în 
compania lui. 

— Înţeleg. Ei bine, pune o vorbă bună pentru mine, i-am 
zis degajată. 

Dintr-odată, mi-a prins braţul strâns. 

— Nu glumi cu asta, Vega. Te rog să nu o faci. Dacă nu 
din alt motiv, măcar pentru fratele tău. Nu ai vrea să fii 
pierdută pentru el, nu-i aşa? 

Am privit trăsura. M-am gândit la ultima mea întâlnire 
cu John. La lucrurile de pe pereţii camerei lui. 

— Cred că el s-ar putea să fie deja pierdut pentru mine, 
am răspuns încet. Aşa că, vezi tu, nu au rămas prea multe 
pentru mine aici. Chiar nimic. 

Mi-a dat drumul la braţ, a făcut un pas în spate şi a 
privit în jos. 

— Înţeleg. 

— Chiar înţelegi, Morrigone? am întrebat-o. 

A ridicat privirea brusc, cercetându-mă aproape 
ameninţător. 

— Mult mai multe decât crezi, Vega. 

Mi-am îndreptat umerii şi i-am înfruntat privirea. 

— Dacă lupt, mi s-a spus că voi fi liberă. Intenţionez să 
lupt până la capăt. Şi, dacă supraviețuiesc, intenţionez să 
devin liberă. Cu adevărat liberă, am adăugat. 

Apoi m-am întors şi am plecat. Ca întotdeauna în 
Wormwood, era o idee bună să fii tot timpul în mişcare. 

Şi asta am făcut. 

Mai aveam două lumini. Poate de trăit. 


377 


QUADRAGINTA OCTO 


Un plan trăsnit 


Tocmai mă gândeam să mă urc în pat şi să trag păturile 
peste mine, când cineva a bătut la uşă. Harry Doi a început 
să latre şi să zgârie lemnul uşii. M-am îndreptat spre uşă şi 
am întrebat: 

— Cine e? 

— Wotcha, Vega Jane. 

Am deschis uşa, m-am dat un pas în spate şi l-am lăsat 
pe Delph să intre. S-a aplecat să-l mângâie pe Harry Doi, 
care sărea pe el, încercând să lingă fiecare bucăţică de 
piele lăsată la vedere de Delph. Am închis uşa şi i-am făcut 
semn spre scaunul de lângă şemineul gol. M-am cocoţat în 
pat, cu mâinile în poală, şi m-am uitat la el. 

— Ce vrei? l-am întrebat. 

M-a privit pe furiş. 

— Eşti în regulă? 

— Păi, să vedem. Tocmai am fost la Terenul Sacru la 
înmormântarea unui Wug. Nu-mi mai recunosc fratele. 
Părinţii mei nu mai sunt. În două lumini, probabil că voi 
muri la Duel în mâinile unui ucigaş. Deci, da, cu siguranţă 
nu sunt în regulă. 

Şi-a plecat capul şi m-am simţit prost pentru că 
spusesem asta. 

— Îmi pare rău, Delph. Nimic din asta nu te priveşte. 

— Ba mă priveşte. Tu, să mori? Nu pot lăsa să se 
întâmple asta, nu? Adică pur şi simplu nu pot. 

— Trebuie să mă lupt cu Ladon-Tosh, i-am zis. Şi nimic 
din ce spui nu mă va face să mă răzgândesc. 

A dat din cap auzind asta, ceea ce m-a surprins. 

— Problema este să nu fii ucisă. 

— Crede-mă, partea asta îmi e clară. 


378 


— Aşadar, te-ai gândit cum o să procedezi? 

M-am holbat la el. Tocmai îmi dădusem seama că, oricât 
de mult timp mă gândisem la lupta mea apropiată cu 
Ladon-Tosh, nu mă gândisem propriu-zis la felul în care 
aveam să câştig. Sau măcar să supraviețuiesc. 

— M-am gândit, am spus încet, acordându-mi timp chiar 
să mă „gândesc“ la ceva. 

— Ei bine, şi eu m-am gândit, mi-a zis Delph cu 
convingere. Şi câţiva tipi mi-au povestit ce i-a făcut 
bietului Tilt. 

M-am aplecat în faţă, dintr-odată interesată. 

— Problema este, Delph, că eu nici măcar nu am văzut 
lovitura lui Ladon-Tosh. Într-atât de rapidă a fost. L-a 
trimis pe Tilt direct în afara cadranului. Şi Tilt cântărea 
peste nouăzeci de kilograme. Era mort dinainte să atingă 
pământul. Ucis dintr-o singură lovitură. Nu am mai văzut 
aşa ceva. 

Toate acestea izvorâseră din sentimentul de teamă care 
crescuse în mine încă de când Tilt atinsese pământul. 

— Dar uite ce i-ai făcut acelui pietroi de la Hornuri! mi-a 
amintit el. Chestia aia cântărea mai mult decât Tilt, asta ți- 
o zic eu. Şi nu numai că ai ucis-o. Ai făcut-o să explodeze. 

— Asta pentru că îl aveam pe Destin. 

— Şi îl vei avea pe Destin şi când te vei lupta cu Ladon- 
Tosh. 

— Asta ar însemna să trişez. 

— Prostii! Chiar crezi că Ladon-Tosh este un Wug 
normal? Ceva se întâmplă aici, Vega Jane. Să-l ai la tine pe 
Destin când îl înfrunţi nu înseamnă că trişezi. Doar va 
echilibra lupta, aşa văd eu lucrurile. 

M-am lăsat pe spate şi m-am gândit la asta. Cele spuse 
de Delph erau perfect logice. Câştigasem toate celelalte 
meciuri de una singură, folosind o combinaţie de noroc, 
strategie şi instinct. Dar ştiam în sufletul meu că niciuna 
dintre acestea nu avea să mă ajute să îl înving pe Ladon- 
Tosh. Ucisese un Wug dintr-o singură lovitură. Aşa ceva nu 
era posibil, dar cu siguranţă că se întâmplase. 

— În regulă, cred că înţeleg ce vrei să spui, am zis într- 


379 


un final. 

A părut extrem de uşurat că îi acceptasem ideea. Apoi a 
continuat: 

— Deci rămânem la ideea că tu trebuie să îl loveşti pe 
Ladon-Tosh înainte ca el să te lovească pe tine. 

— Aşa cum am mai zis, nici măcar nu l-am văzut lovindu- 
l pe Tilt. Poate că l-am ucis pe pietroi dintr-o singură 
lovitură, dar nu era nici pe departe atât de rapid ca Ladon- 
Tosh. 

— Atunci, trebuie să găsim un mod să fii mai rapidă. Sau 
să-l faci să rateze prima lovitură şi să-l termini înainte să o 
încerce pe a doua. 

— Şi cum anume ar trebui să fac asta? l-am întrebat 
sceptică. 

— De asta sunt eu aici. Am luptat în destule Dueluri, nu-i 
aşa? Mă descurc într-un cadran, corect? 

— În regulă, ce sugestii ai? 

— Am privit a doua rundă a lui Ladon-Tosh. Atunci nu şi- 
a ucis adversarul, dar am observat câteva lucruri. 

— De exemplu? 

— Nu se mişcă la bătaia clopotului, nici în faţă, nici în 
spate. 

— Aşa este, nici când a luptat împotriva lui Tilt nu s-a 
mişcat. 

— Te lasă să îl ataci şi atunci te loveşte. 

— Mai rapid decât poţi să vezi, am mormăit eu. 

— Unde-i lanţul? 

— De ce? 

— Vreau să văd ceva. 

L-am scos pe Destin de sub podea şi mi l-am pus la brâu. 
Delph s-a ridicat şi şi-a înălţat mâinile. 

— Ridică-le şi pe ale tale, a zis el. 

L-am ascultat. 

— Acum am să te lovesc cu pumnul şi n-am să-ţi spun 
când... 

A lansat o lovitură spre capul meu, dar m-am ferit cu 
uşurinţă. 

A zâmbit, dar eu n-am făcut-o. 


380 


— Nu ai fost nici pe departe la fel de rapid ca Ladon- 
Tosh, am observat eu. 

— Stai cu spatele la zidul de acolo. 

— Poftim? 

— Mai vreau să încerc ceva. 

Am făcut cum mi-a cerut, fără nicio tragere de inimă. Şi- 
a scos din manta o bucată lungă de cauciuc, cu un mic 
pătrat de piele ataşat în capăt. Apoi a pus în acel pătrat o 
piatră, pe care a scos-o din buzunar. A început să învârtă 
cauciucul - despre care mi-am dat seama imediat că era o 
praştie - din ce în ce mai rapid. 

— Poţi vedea piatra? m-a întrebat. 

— Cu greu. 

A învârtit-o apoi şi mai repede. 

— Dar acum? 

— Deloc. 

Înainte să apuc să termin, a aruncat piatra direct spre 
mine. Când am privit, un moment mai târziu, strângeam 
piatra în mână. 

Mi-am ridicat privirea uimită. 

— Cum am făcut asta? 

Delph a rânjit, arătând spre Destin. 

— Cred că răspunsul se află aici, a zis el. 

— Dar mă face să zbor. Şi îmi dă putere. Dar... 

Şi acum, Delph era pe punctul să mă şocheze. 

— Cred că ceea ce face, Vega Jane, este că îţi dă ceea ce 
ai nevoie atunci când ai nevoie. 

L-am privit cu gura căscată. Era uimitor. Nu ceea ce 
putea să facă Destin, deşi şi asta era uimitor. Nu, faptul că 
Delph se gândise la asta şi eu nu o făcusem. 

— Chiar crezi asta? l-am întrebat plină de speranţă. 

— A zburat când ai avut nevoie? A omorât un pietroi 
când ai avut nevoie? A oprit o piatră să te lovească în faţă? 

L-am atins pe Destin. Era cald la atingere, de parcă 
tocmai ar fi avut parte de un antrenament uşor. 

— Dar asta nu este tot, Vega Jane. 

L-am privit cu faţa crispată. 

— Ce vrei să spui? 


381 


— Lanţul este de mare ajutor, fără îndoială. Dar ai 
nevoie de mult mai mult ca să îl baţi pe Ladon-Tosh. Este 
mare, puternic, rapid. Nu poţi să îl învingi doar prin viteză. 

— Ce pot face atunci? 

— Trebuie să te mişti. Să îl oboseşti. Să îl laşi pe el să 
dea loviturile. S-a oprit, apoi a adăugat: Şi, dacă este 
nevoie să zbori, Vega Jane, atunci zboară naibii. 

M-am holbat la el cu ochii larg deschişi. 

— În regulă, până la această ultimă afirmaţie, nu păreai 
deloc nebun. Dar... vrei să zbor? În faţa Consiliului? În faţa 
tuturor Wugilor? 

— Ai prefera mai degrabă să te îndrepţi spre Terenul 
Sacru pentru toată eternitatea? 

Ceea ce mă irita cel mai mult la acest schimb de replici 
era faptul că Delph părea să fie cel mai logic dintre noi. 

— O parte din mine spune da, am zis. Dar cea mai mare 
parte spune nu. 

— Ascultă majoritatea, atunci. 

— Şi altceva? 

— La clopot nu te mişca nici tu. Asta îl va deruta pe 
nemernic. Fă-l pe el să vină la tine. Va da cu pumnul. Iar tu 
te vei mişca. Loveşte-l dacă poţi. Uşor la început. Lasă-l să 
capete încredere. 

— Cred că deja are destulă încredere. 

— Ştii ce i-ai făcut celuilalt pietroi la Hornuri? 

— N-am crezut că mă vezi. 

— Oh, te vedeam. L-ai rotit bine de tot. L-ai ameţit, nu-i 
aşa? 

A întins un deget spre mine, apoi a continuat: 

— Acum, să zicem că faci la fel cu Ladon-Tosh. Vei avea 
ocazia să dai o singură lovitură ca să îl termini. Trebuie să 
loveşti cu toată puterea. Tu şi lanţul tău. 

L-am privit pe Destin şi m-am simţit din nou vinovată. 

Delph trebuie să-mi fi citit privirea, pentru că a răbufnit: 

— Nu fi nebună! Ţi-am mai zis, nu ţi se pare nimic 
nefiresc la Ladon-Tosh? Tipul nici măcar nu vorbeşte. Şi nu 
este mai tânăr de douăzeci şi patru de sesiuni, asta e clar. 
Şi nici măcar nu sunt convins că este Wug, ca să-ţi zic 


382 


adevărul. Ha! 

— Cred că ai dreptate, am zis încet. 

— Bineînţeles că am dreptate. Acum, o să ne antrenăm 
aşa cum trebuie în fiecare fărâmă rămasă până la ora 
luptei. 

— Chiar crezi că pot să îl bat, Delph? 

— O să îl baţi, Vega Jane. 

— Mulţumesc, Delph. 

— Mulţumeşte-mi după Duel, Vega Jane. 


Oriunde m-aş fi dus în următoarele lumini şi nopţi, Wugii 
ieşeau din toate colţurile Wormwoodului să îmi ureze 
noroc sau, în unele cazuri, să îşi ia rămas-bun de la mine. 
Bucăţi de pergament mi-au fost strecurate pe sub uşă. 
Majoritatea erau cumsecade şi încurajatoare. Însă unul 
dintre ele a fost în mod deosebit răutăcios. Am recunoscut 
însă scrisul mâzgălit al lui Cletus Loon şi nu l-am băgat în 
seamă. 

Delph şi cu mine ne-am exersat strategia până când am 
ajuns să simt că mi-ar reuşi şi în somn. Asta m-a încurajat. 
Simţeam că am şi eu o şansă, la care oricine avea dreptul 
din punctul meu de vedere. 

Thansius m-a vizitat în noaptea dinaintea luptei finale a 
Duelului. Nu a venit cu trăsura, căci aş fi auzit-o. Pur şi 
simplu a venit pe jos până la uşa mea umilă şi a bătut în 
ea. L-am invitat desigur înăuntru. Harry Doi i-a permis lui 
Thansius să îl scarpine pe cap înainte să se instaleze în 
pat. L-am lăsat să ia scaunul mai confortabil, în timp ce eu 
m-am cocoţat pe celălalt. La început, Thansius a rămas 
tăcut, cu faţa gânditoare, mângâindu-şi barba cu degetele 
lungi. In cele din urmă, după ce păruse să fi luat o 
hotărâre, s-a aplecat în faţă şi s-a concentrat asupra mea. 
Însă cea care a spart liniştea am fost eu. 

— Mă lupt cu Ladon-Tosh. Aşa că te rog să nu încerci să 
mă convingi să n-o fac. 

— Nici nu intenţionam asta. Cred că trebuie să te lupti 
cu el. 

Asta m-a uimit. M-am lăsat pe spate, holbându-mă la el. 


383 


— Eşti surprinsă de afirmaţia mea? a zis el inutil, 
întrucât gura îmi era în continuare căscată. 

— Sunt. 

— Foarte mulţi Wugmorţi nu reuşesc niciodată să vadă 
dincolo de singura lumină din faţa lor. Dincolo de graniţele 
Wormwoodului sau ale minţilor lor limitate. Pentru că 
graniţele noastre sunt cu adevărat limitate, Vega. 

— Ai spus-o mult mai elocvent decât mine, Thansius. 

— Am înţeles că te-ai certat cu Morrigone în mai multe 
ocazii. Că v-aţi spus cuvinte aspre. 

— Dacă ea a spus asta, nu o să neg. 

— Crezi că este malefică? 

— Nu. Ştiu că este malefică. Tu cum crezi că este? 

— Povestea ei este una interesantă. O familie de Wugi 
de seamă. A fost bine educată. Genială la învăţare. 

— Are multe cărţi. Majoritatea Wugilor nu au, am spus. 

— Şi asta este adevărat. 

— Şi casa ei este probabil cea mai frumoasă din întregul 
Wormwood. 

— Fără dubii, a răspuns el. 

— Şi lucrurile pe care le poate face? De unde au venit? 

A făcut o pauză, dându-mi timp să mă uit la el atât de 
tăios, încât am crezut că avea să înceapă să sângereze. 

— Te referi la lucrurile pe care poţi şi tu să le faci? 

— De unde ai... 

A fluturat din mână pentru a-mi alunga surpriza. 

— Fiecare Wug are o datorie, de la cel mai lipsit de 
importanţă până la cel mai de seamă. Datoria mea este să 
ştiu lucruri, Vega. Nu ştiu tot, dar aproape tot. Şi ştiu că 
puterile cu care a fost înzestrată Morrigone se văd şi la 
tine. Există însă o diferenţă esenţială, cred eu. 

— Care anume? 

— Pur şi simplu aceea că puterile tale sunt mai mari. 

Mi-am întors privirea din calea acelor ochi sfredelitori. 

— Habar nu am ce fac. Ea are. 

— Din contră, eu cred că ştii. Ţii minte copacul? 

M-am întors din nou spre el. 

— Ce-i cu el? 


384 


— Nu era pietrificat, desigur, a zis Thansius degajat. Dar 
ştiam că o asemenea explicaţie avea să fie suficientă 
pentru unul ca Non şi pentru prietenii lui. 

— Nu tu ai întărit copacul ca să-l protejezi? l-am 
întrebat. 

Pentru că asta credeam că se întâmplase. 

— Nu, chiar nu. Nu am mijloacele să fac astfel de 
lucruri. Tu, Vega, tu ai salvat copacul. 

— Cum? 

— Pur şi simplu dorindu-ţi ca el să supravieţuiască. Ţi- 
am văzut faţa. Mi-am dat seama cu uşurinţă ce era în inima 
ta. Astfel, copacul tău iubit a devenit tare ca piatra. Şi a 
supravieţuit. 

M-am gândit pe loc la toate. 

— Dar bunicul meu? 

— Cred că ştii răspunsul la asta. Astfel de lucruri sunt 
transmise în familiile de Wugi. Doar puţini mai posedă aşa 
ceva. Se pare că trecerea timpului le-a diluat aproape 
complet la majoritatea dintre noi. 

— Dar ce este asta, Thansius? 

— Putere, Vega. Şi puterea este un lucru curios, 
întrucât, folosită de Wugi diferiţi în scopuri diferite, 
aceeaşi putere poate arăta cu totul diferit. 

— Cred că înţeleg asta. 

Şi, în mintea mea, o puteam vedea pe Morrigone 
utilizându-l pe Ladon-Tosh ca pe o marionetă ucigaşă 
împotriva mea. 

— Bunicul tău avea putere din belşug. Acesta este 
motivul pentru care nu se mai află printre noi. 

L-am privit cu nerăbdare. 

— Deci ştii unde a plecat? Ai spus că ştii totul sau 
aproape totul! 

— A plecat dintre noi, Vega. Într-un alt loc, cu siguranţă. 
Un loc dincolo de Quag. 

— Şi de ce a plecat? 

— Aşa a fost destinul lui, a răspuns simplu Thansius. Şi 
te rog să nu mă întrebi mai multe despre asta, pentru că 
nu voi avea un răspuns pentru tine. 


385 


Mi-am îndreptat privirea în altă direcţie, dezamăgită. 

— Şi ce este Wormwoodul, atunci, Thansius? Şi, te rog, 
nu-mi răspunde printr-o altă întrebare sau printr-o 
ghicitoare. 

Nu a răspuns de îndată. Când a făcut-o, vorbele îi erau 
încete şi măsurate. 

— Pentru majoritatea Wugilor, Wormwoodul este casa 
lor, singura pe care o vor avea vreodată. Pentru unii dintre 
noi, precum Virgil, este casa noastră, dar nu destinul 
nostru. 

A privit în depărtare un moment şi apoi s-a uitat din nou 
la mine. 

— A fost asta o ghicitoare prea mare pentru tine? 

— Am fost învăţaţi mereu că doar locul acesta există. 

Thansius a privit în jur. 

— Învăţaţi, poate. Dar nu este acelaşi lucru cu credinţa 
sau, şi mai important, cu adevărul. 

Am scuturat capul. 

— Nu, nu este. 

A dat din cap, mulţumit că sesizasem diferenţa. 

— Atunci, de ce rămâi aici, Thansius? Eşti un Wug măreț 
şi special. Cu siguranţă destinul tău nu poate să fie doar în 
Wormwood. 

— Oh, ba da, cred că aici este. lar Wormwoodul este 
casa mea. Wugii sunt fraţii mei. Aceste concepte nu 
trebuie ignorate. 

— Şi Externii? Zidul? 

Pentru întâia oară de când îl ştiam, Thansius, măreţul 
Thansius, părea jenat, chiar ruşinat. 

— Uneori există un sentiment al datoriei, Vega, care îl 
obligă până şi pe cel mai cinstit Wug să facă lucruri lipsite 
de cinste. 

— Deci este o minciună? 

— Minciunile sunt spuse uneori cu cele mai bune 
intenţii. 

— Crezi că aşa stau lucrurile şi acum? 

— La suprafaţă, cu siguranţă. Dar când săpăm mai 
adânc... 


386 


A scuturat din cap cu tristeţe. 

— Atunci devine doar o faptă necinstită pentru care nu 
există motive reale. 

— Bunicul meu mi-a spus odată că cel mai oribil loc este 
acela care este neînchipuit de rău. 

Am tăcut şi l-am privit curioasă. 

Thansius şi-a studiat mâinile mari şi puternice preţ de 
câteva momente, apoi şi-a ridicat privirea spre mine. 

— Aş spune că bunicul tău a fost un Wug foarte înţelept. 
Apoi s-a ridicat şi a spus: Dar acum mă cheamă datoria şi 
trebuie să plec. 

La uşă, s-a întors. 

— Noroc, Vega, în lumina următoare. 

S-a oprit, părând să se uite în gol un moment, apoi m-a 
privit din nou. 

— Şi dincolo. Întrucât ştiam că această lumină trebuia să 
vină la un moment dat. 

Apoi, Thansius a plecat. 


387 


QUADRAGINTA NOVEM 


Până la moarte 


În acea noapte, nu am fost deloc surprinsă că mi-a fost 
greu să adorm. În a patra secțiune, am renunțat. Mi-am 
luat mantaua şi, folosindu-mă de o aţă groasă, l-am cusut 
pe Destin în mânecile veşmântului şi de-a lungul umerilor. 
Asta avea să îl ascundă şi să împiedice să îmi fie smuls cu 
prea multă uşurinţă. Am pus Piatra Viperei şi Elementalul 
în buzunar şi am pornit împreună cu Harry Doi. 

Îmi făcusem un fel de ham, utilizând bucăţi de piele şi de 
metal de la Hornuri. Când am ieşit îndeajuns de mult din 
Wormwood, mi l-am legat la umeri, l-am pus pe Harry Doi 
în el şi l-am strâns la piept. Îl mai legasem aşa şi înainte şi 
suportase destul de bine. 

Am luat-o la fugă şi m-am ridicat în aer. Putea să fie 
ultima mea şansă de a părăsi pământul şi de a simţi vântul 
în ochi, fluturându-mi părul. Acea lumină putea să fie 
ultima mea lumină. Şi asta punea un Wug pe gânduri. 

Am zburat multe fărâme cu Harry Doi atârnând fericit 
sub mine. Nu ştiam al cui rânjet era mai mare. Dar exista o 
melancolie în spatele zâmbetului meu, din motive evidente. 
Şi, privindu-l din când în când pe Harry Doi, am putut să 
simt acelaşi lucru şi la el: ceea ce era în sufletul meu 
fusese transferat prin magie în al lui. Câinii erau într- 
adevăr bestii minunate. 

Am aterizat la sol şi l-am eliberat pe Harry Doi din 
hamac. Aveam un biscuit în buzunar şi l-am rupt în 
jumătate dându-i câinelui partea lui, pe care a înfulecat-o 
în timp ce eu o mâneam pe a mea. Am mestecat metodic, 
probabil pentru a încetini fiecare fărâmă. Totul îmi părea 
sumbru şi îmi doream să nu mă simt aşa, dar nu mă 
puteam abtine. 


388 


Multe lucruri mi-au trecut atunci prin gând. Mă 
întrebam dacă era dureros să mori. M-am gândit cum 
arătase Tilt când lovitura lui Ladon-Tosh îl trimisese spre 
Terenul Sacru. Adevărul este că nu credeam că Tilt îşi 
dăduse seama că avea să moară. Se întâmplase atât de 
rapid... Deci poate că nu exista durere. Dar erai oricum 
mort. Aşa că exista o oarecare consolare, chiar dacă 
aproape inexistentă. În acel moment, mi-am îndreptat 
privirea spre cer şi am fost încântată să o văd. 

O stea căzătoare. Zbura prin faţa mea, în timp ce toate 
celelalte rămăseseră nemişcate. În curând le lăsase pe 
toate în spate. Un gând mi-a venit atunci în minte. 

Părea pierdută steaua aceea. Şi singură. Într-un loc atât 
de mare cum era cerul, mă gândeam că asta era tot timpul 
o posibilitate. M-am gândit din nou la cele spuse de 
bunicul. Când vezi o stea căzătoare, înseamnă că vin 
schimbări pentru un Wugmort. Trebuia să cred că 
schimbarea venea în sfârşit pentru mine. Fie că aveam să 
mor, fie că urma să evadez de acolo, doar luminile ce 
urmau aveau să-mi dezvăluie răspunsul. 

Nu îmi puteam lua ochii de la stea. Micuța coadă de foc 
era în continuare aprinsă, împingând astrul - eram sigură - 
spre o viteză de neînchipuit. Nu îl crezusem niciodată cu 
adevărat pe bunicul, aşa cum mulţi tineri nu îi cred pe cei 
mai în vârstă când încearcă să îi înveţe ceva. Dar acum, 
stând acolo, ştiam cumva că Virgil nu vorbise metaforic. 
Avea să vină o schimbare. Pur şi simplu. Poate ştia că, într- 
o lumină, schimbarea avea să vină pentru mine. Am rămas 
pe loc uitându-mă la micul astru strălucitor. Întrucât nu 
mai văzusem unul la fel, nu aveam nicio idee cât timp avea 
să rămână vizibil. Pentru o pricină oarecare, în mintea mea 
îmi doream cu disperare să nu îl pierd din vedere. Dacă 
dispărea, mi se părea mie, aveam să dispar şi eu. 

Şi a rămas acolo foarte multă vreme, până când ceva l-a 
făcut să dispară de tot. Sau cel puţin din ochii mei. Prima 
secţiune a luminii. 

Când strălucirea s-a estompat în cele din urmă, m-am 
frecat la ochi şi mi-am întins membrele. L-am ridicat pe 


389 


Harry Doi şi l-am pus în hamul lui. M-am înălţat spre nori, 
am făcut un picaj lung şi apoi m-am ridicat din nou spre 
cerul aprins. Lui Harry Doi părea să îi placă această 
manevră şi lătra fericit. 

Am aterizat în apropierea proprietăţii familiei Delphia. 
Nu i-am trezit, deşi aveau să se trezească în curând. 
Adusesem cu mine o bucăţică de pergament şi m-am folosit 
de băţul cu cerneală ca să scriu câteva cuvinte; apoi am 
strecurat-o sub uşa lor. 

M-am aplecat şi l-am îmbrăţişat îndelung pe Harry Doi. 
Era greu să-i părăseşti pe Wugi. Dar părea la fel de greu 
să îmi iau rămas-bun de la câini. l-am spus lui Harry Doi să 
rămână cu cei doi Delphia. Că vor citi biletul şi vor 
înţelege. 

În bilet îl rugam pe Delph să îl ia pe Harry Doi dacă eu 
aveam să fiu ucisă în acea lumină. Ştiam că avea să o facă. 
Câinele meu putea să fie o completare minunată în viaţa 
lui Delph şi a lui Duf şi ăsta era un lucru bun. Şi nu îmi 
părea rău pentru asta. Harry Doi îmi adusese multă 
fericire în scurta vreme cât îl avusesem. Speram că 
făcusem şi eu la fel pentru el. În afară de Harry Doi, nu 
aveam alte instrucţiuni de lăsat. Nu aveam de lăsat nimic 
de valoare. John era bine îngrijit. Părinţii mei nu mai erau. 
Bârlogul meu avea să redevină gol. Un alt Finisor avea să 
îmi ia locul la Hornuri. Viaţa în Wormwood avea să 
continue, aşa cum o făcuse mereu. 

Nu am zburat înapoi la bârlog, ci pur şi simplu am mers. 
Până am ajuns acolo, aproape că venise timpul să intru pe 
teren. Nu aveam să ajung nici prea devreme, nici prea 
târziu, ci exact la fărâma potrivă. Am fost surprinsă să văd 
florile lăsate de Wugi în faţa uşii mele, cu pergamente 
însoţitoare ce conţineau cuvinte pline de speranţă. Le-am 
dus pe toate înăuntru şi le-am pus pe masă, unde arătau 
foarte bine. 

Am stat singură pe scaunul din faţa şemineului şi am 
numărat în cap fărâmele. M-am întors spre geam când am 
auzit paşii de afară. Wugii se îndreptau spre teren. Am mai 
aşteptat puţin şi apoi m-am ridicat ca să verific dacă Destin 


390 


era cusut în siguranţă în manta. Atingând lanţul, l-am 
simţit cald la atingere. Am luat asta drept un semn bun. 
Nu eram sigură de ce. Apoi am băgat mâna în buzunar şi 
am atins mai întâi Piatra şi apoi Elementalul. Pentru 
noroc? Din nou, nu eram sigură. 

Apoi m-am învârtit în jurul camerei şi am atins tot ce 
întâlneam. Grămezile de haine şi de hârtii. Şi desenele pe 
care le făcusem pe când eram mică. Am privit fiecare 
centimetru din ceea ce fusese căminul meu şi din ce era 
actuala mea locuinţă. Deschizând uşa ca să plec, am 
aruncat o ultimă privire în urma mea. Am ieşit, am închis 
uşa şi m-am îndreptat spre teren. 

Părea că fiecare Wugmort din Wormwood se afla acolo 
în acea lumină. Nu văzusem niciodată terenul mai plin. 
Când am privit spre panoul de pariuri, am fost uimită să 
văd că nu fusese pus nici măcar un singur pariu. Litches 
McGee şi Roman Picus nu păreau deranjaţi în mod 
deosebit de asta. De fapt, stăteau împreună şuşotind, cu 
mâinile eliberate de bucăţile de pergamente. 

Când Wugii m-au văzut venind, ceva cu adevărat 
extraordinar s-a întâmplat. Au început să aplaude. Doar 
câţiva la început, apoi li s-au alăturat şi alţii şi, într-o 
fărâmă, terenul duduia de sunetele mâinilor împreunate. 
Am continuat să înaintez în timp ce marea de Wugi se 
dădea respectuos la o parte, iar eu mi-am simţit faţa 
înroşindu-se şi ochii umezindu-se. 

Selene Jones, care deţinea magazinul Noc de pe Strada 
Principală, s-a apropiat şi mi-a spus entuziasmată: 

— Ţi-am citit viitorul noaptea trecută, Vega. Şi ghici ce? 

Am privit-o aşteptând. 

— Ce? am întrebat într-un final. 

— Ei bine, să zicem doar că văd mormane de monede în 
viitorul tău, drăguță. 

Am zâmbit în semn de apreciere, dar cuvintele ei nu m- 
au înveselit prea mult. Din câte ştiam eu, Selene Jones nu 
făcuse nici măcar o singură profeție corectă în toate 
sesiunile ei. 

Darla Gunn a apărut de nicăieri şi mi-a prins braţul. 


391 


— Eşti atât de curajoasă, Vega, atât de curajoasă! Dar 
tot îmi doresc să nu faci asta. Adică... tocmai acum, când 
am reuşit amândouă să-ţi facem părul să arate atât de 
drăguţ, nu-i aşa? 

Am râs şi asta a reuşit într-adevăr să mă îmbărbăteze. 

— Tu mi-ai făcut părul să arate drăguţ, Darla. Eu nu am 
avut niciun merit. 

Am privit în altă parte când lacrimile i-au umplut ochii. 
Nu-mi permiteam să plâng. Ladon-Tosh avea probabil să 
mă ucidă cu şi mai mare uşurinţă. 

Întrucât era o singură luptă în acea lumină, am fost 
îndrumată spre centrul terenului, acolo unde fusese trasat 
un inel special. Părea atât de mic, încât eram dispusă să 
pariez că Ladon-Tosh putea să rămână într-un capăt şi să 
mă ucidă dintr-o singură lovitură fără să facă un pas. 
Strategia gândită de Delph era una bună, dar acum părea 
absurd de nepotrivită. Încrederea mă părăsise de tot. 

Arbitrul era bătrânul Silas, a cărui vedere părea că se 
înrăutăţise în ultimele câteva lumini şi nopţi, pentru că 
stătea într-un capăt al cercului uitându-se în direcţia 
greşită după sosirea luptătorilor. A rămas astfel până când 
Thansius a ieşit din mulţime şi l-a îndreptat cu blândeţe în 
direcţia corectă. 

L-am privit apoi pe Bogle venind cu trăsura, dar din ea 
nu a ieşit doar Morrigone, ci şi John. Am reuşit să îmi 
intersectez privirea cu a ei preţ de un moment, însă apoi s- 
a uitat în altă parte. Ochii lui John s-au fixat asupra mea. 
Speram să văd ceva în ei, ceva care să îmi spună... nu 
eram sigură ce anume. Dar el a urmat-o ascultător pe 
Morrigone pe platformă şi s-a aşezat, în timp ce restul 
membrilor Consiliului şi-au ocupat locurile cu un rând mai 
jos. 

Krone stătea la capătul acelui rând, cu Duk Dodgson 
alături de el. Ambii păreau mulţumiţi de ei, de parcă soarta 
mea ar fi fost deja hotărâtă. 

Zâmbetele lor de superioritate mi-au făcut fiecare 
muşchi din corp să se încordeze. Poate că Ladon-Tosh avea 
să mă ucidă, dar ticălosul avea să aibă parte de o luptă 


392 


crâncenă. Ș 

Delph a sosit o fărâmă mai târziu. Il avea pe Harry Doi 
lângă el. M-a privit şi l-a ridicat, de parcă mi-ar fi spus: „Ţi- 
l ţin până când termini lupta“. 

I-am zâmbit şi apoi a trebuit să privesc în altă parte, 
înainte să mă podidească lacrimile. Eram acolo ca să lupt, 
nu ca să plâng. Aplauzele pentru mine au continuat o 
vreme, apoi au fost întrerupte brusc. Un moment mai 
târziu ştiam de ce. 

Ladon-Tosh venea ţanţoş pe cărarea spre ring. Purta o 
cămaşă simplă şi o pereche de pantaloni vechi, închişi la 
culoare. Era desculţ. Nu privea nici în stânga, nici în 
dreapta. Wugii se împingeau încercând să se dea din calea 
lui. Privindu-l cum se apropie, l-am simţit pe Destin 
răcindu-se şi m-am panicat. Mă abandona lanţul meu în 
acel moment critic? 

Când clopotul oficial a sunat, Silas ne-a făcut semn - lui 
Ladon-Tosh şi mie - să ne apropiem de centrul ringului, ca 
să ne poată da ultimele instrucţiuni. Am înaintat, deşi 
picioarele păreau că nu vor să îmi asculte mintea. Ladon- 
Tosh a intrat în centru de parcă ar fi pornit la o plimbare. 
Nu m-a privit, iar eu nu puteam să mă uit la el decât pe 
furiş. Inima îmi bătea atât de tare în urechi, că abia 
reuşeam să ascult cuvintele cunoscute ale lui Silas. 

— Un meci corect. Luptaţi curat. Lovitură liberă dacă 
unul dintre voi iese din ring. 

Aici Silas s-a oprit, părând să îşi amintească ce i se 
întâmplase lui Newton Tilt. M-a privit şi, pentru întâia 
oară, am crezut că bătrânul scofâlcit chiar mă văzuse. 
Privirea temătoare pe care mi-a aruncat-o nu era 
încurajatoare. Şi apoi, cu coada ochiului, l-am văzut pe 
Ezekiel înaintând prin mulţime în roba lui albă, curgătoare. 
Am presupus că venise să îmi ia măsura pentru cutie şi 
pentru o rugăciune corespunzătoare când totul avea să ia 
sfârşit. 

Silas s-a dat în spate, dar înainte ca al doilea clopot de 
luptă să sune, Thansius a înaintat şi ne-a spus: 

— Această rundă va hotări campionul acestui Duel. Aşa 


393 


cum Ştiţi, ultima oară a avut loc o tragedie şi sperăm cu 
toţii să nu se întâmple din nou. 

L-a privit pe Ladon-Tosh în timp ce spunea asta, dar 
Ladon-Tosh se uita într-un punct aflat la doi metri 
deasupra capului meu. Mi-am întors şi eu capul în acea 
direcţie ca să văd la ce se holbează, dar nu era nimic 
acolo. 

Thansius a continuat: 

— Dacă Vega Jane câştigă, va fi prima femelă campioană 
din istorie şi va merita pe deplin recompensa de o mie de 
monede. 

L-a privit din nou pe Ladon-Tosh, dar întrucât ticălosul 
nu avea de gând să fie atent indiferent ce intenţiona 
Thansius să spună, acesta s-a hotărât să nu o mai facă. 

— Să înceapă lupta, a zis el, îndepărtându-se apoi din 
ring. 

Silas ne-a făcut semn - lui Ladon-Tosh şi mie - să intrăm 
în părți opuse ale cadranului şi m-am supus cu bucurie, 
dorind în mod firesc să las o distanță cât mai mare între 
noi. 

Exact înainte să sune clopotul, l-am văzut pe Domitar - 
se holba direct la mine şi puteam să jur că îmi spunea 
ceva. Am încercat să-i desluşesc cuvintele. 

— Totul... înainte... Ai mai făcut-o înainte, am reuşit să 
înţeleg. 

Apoi, atenţia mi s-a îndreptat din nou spre luptă. 
Clopotul a sunat. _ 

Nici eu, nici Ladon-Tosh nu am făcut vreo mişcare. În 
ciuda lipsei de speranţă, aveam o strategie - ei bine, de 
fapt era strategia lui Delph - şi intenţionam să o aplic. 

Timp de două fărâme lungi, am rămas pe loc amândoi, 
holbându-ne unul la altul. Inima continua să îmi bată ca a 
unui slep evadat, pe măsură ce timpul trecea. Mulțimea îşi 
ţinea colectiv respiraţia. Nici acolo nu mişca nimeni. 

Şi atunci, s-a întâmplat. Nici nu mi-am dat seama cum 
sau când. Pur şi simplu s-a întâmplat. 

Am văzut pumnul venind spre mine cu o viteză atât de 
mare, că părea imposibil să îi evit impactul zdrobitor. Dar 


394 


când buricele degetelor mi s-au repezit spre faţă, am sărit 
într-o parte în aer şi am aterizat pe ambele picioare. 
Mulțimea a tipat, întrucât Ladon-Tosh ajunsese dintr-odată 
în partea mea de cadran. 

— Sfântă Clopotniță, a strigat Darla Gunn. 

M-am îndepărtat în cerc de Ladon-Tosh, care s-a 
îndreptat şi şi-a privit pumnul de parcă nu-şi putea crede 
ochilor că nu eram deja moartă. 

Apoi s-a întors spre mine. M-am ghemuit şi l-am studiat. 
Dar după aceea s-a întâmplat un alt lucru uimitor. Totul - 
şi vreau să spun totul - a părut să încetinească. Respirația 
mea, mişcările mulţimii, păsările de pe cer, vântul şi chiar 
sunetele. Toate păreau să se mişte de o sută de ori mai 
încet decât de obicei. Am privit un Wug strănutând şi mi s- 
a părut că a trecut o fărâmă întreagă până să termine. Un 
alt Wug entuziasmat sărea în sus şi în jos şi părea să fi 
rămas suspendat în aer înainte să revină la pământ. 

Dar cel mai important era că şi Ladon-Tosh încetinise. 

Când a venit următorul pumn, l-am văzut cu mult timp 
înainte şi deja mă mişcasem, din câte părea, chiar dinainte 
să-l lanseze. De fapt, l-am privit relaxată trecând pe lângă 
locul în care tocmai fusesem. S-a rotit şi m-a privit. Da, 
acum L.adon-Tosh mă privea. M-am bucurat că ticălosul se 
înjosise în sfârşit încercând să vadă pe cine dorea să ucidă. 
Deşi, când i-am văzut ochii, mi-am dorit de îndată să nu îi fi 
văzut. Erau înfricoşători, cu siguranţă. Dar mai era ceva. 

Îmi erau cunoscuţi. Îi mai văzusem înainte, doar că nu 
îmi aminteam unde. _ 

Am auzit apoi un țipăt. Imi pierdusem concentrarea şi 
am reuşit să mă rotesc exact la timp din calea unui pumn 
dat cu o asemenea forţă, că părea să fie urmat de o pală de 
vânt. De data aceasta l-am lovit şi eu. l-am dat un pumn în 
spate cu atâta violenţă, încât eram convinsă că făcusem o 
gaură în el. 

Durerea mi-a străbătut braţul, explodând în umăr. Nu 
mai lovisem nimic atât de puternic în toată viaţa mea. Nici 
măcar pietroiul nu fusese atât de solid, iar pe acela îl 
făcusem să explodeze. Dar nu şi pe Ladon-Tosh, deşi 


395 


reuşisem ceea ce păruse aproape imposibil: îl trântisem la 
pământ. Mulțimea ovaţiona. 

Dar, stând acolo, cu mâna atârnându-mi flască pe lângă 
corp, nu aveam prea multe motive să mă bucur, pentru că 
Ladon-Tosh se ridica din nou. Îl lovisem cât de tare puteam 
şi acum se ridica fără să dea vreun semn că ar fi fost 
afectat în vreun fel. Uitasem instrucţiunile lui Delph. Pac- 
pac. Nu îl lovi tare din prima. Dar îl lovisem. Şi fusese o 
greşeală enormă. 

Am avut un moment ca să privesc spre platformă şi m- 
am cutremurat când am văzut-o pe Morrigone holbându-se 
direct la Ladon-Tosh, de parcă îi poruncea să stea în 
picioare. Şi atunci am ştiut că nu aveam cum să câştig. Am 
înţeles că Ladon-Tosh avea un aliat pe care nu îl puteam 
învinge. 

M-a atacat apoi din nou. Cu dreapta rămasă inertă, dar 
cu simţurile intacte, m-am ferit cu uşurinţă de el. In loc să 
îl lovesc cu mâna bună - întrucât n-ar mai fi fost aptă 
pentru luptă după aceea -, m-am rotit, susţinută de mâna 
sănătoasă, şi l-am lovit cu picioarele în şezut atunci când a 
trecut pe lângă mine. Asta l-a propulsat afară din cadran, 
spre mulţime. Wugii au fugit într-o parte şi în alta, 
încercând să se ferească. Era ca o creta furioasă, doar că 
de o mie de ori mai puternică şi de o mie de ori mai 
periculoasă. 

Bătrânul Silas a venit greoi în faţă şi a anunţat: 

— Wug ieşit din ring. Penalizare pentru Ladon-Tosh. 
Lovitură liberă pentru Vega Jane. Bine jucat, fătucă. 

Din fericire, Delph l-a tras de acolo exact înainte ca 
Ladon-Tosh să îl zdrobească, când a sărit înapoi în cadran 
să mă atace. 

Acum dădea pumn după pumn cu o viteză uimitoare. M- 
am ferit de toţi şi apoi am încercat să îmi aplic propria 
tactică. Am început să fug în cerc în jurul lui. Se rotea şi 
el, încercând să mă lovească, dar fără să reuşească. Mi-am 
spus că la un moment dat tot trebuia să obosească. 

Când m-am uitat spre Morrigone, am observat că avea în 
continuare privirea fixată asupra lui Ladon-Tosh, dar 


396 


panica din ochi i se amplifica. Era supărată că nu eram 
deja moartă. Se temea că aş fi putut câştiga. Ei bine, poate 
că aveam să câştig. 

Am făcut încă un cerc în jurul lui, apoi am sărit şi l-am 
lovit în cap cu piciorul stâng. Din nou, o durere 
înfiorătoare mi-a străbătut membrul. Din nou, el a căzut cu 
putere la pământ. Am observat cu satisfacţie că de data 
asta a avut nevoie de mai mult timp ca să se ridice. Dar s-a 
ridicat. 

Şi mi-am dat seama că făcusem încă o greşeală 
remarcabilă. Cu o singură mână puteam să alerg, dar nu 
într-un singur picior. 

— La naiba, am strigat, furioasă pe mine însămi. 

Apoi mi-am dat una peste cap cu mâna bună. 

Piatra! Afurisita de Piatră a Viperei. Am înşfăcat-o din 
buzunar şi, ascunzând-o în mână, am trecut-o rapid peste 
membrele mele rănite. 

Nu mă mai dureau, dar din nou îmi pierdusem 
concentrarea. Am auzit mulţimea strigând la unison şi am 
simţit lovitura în umeri. Am fost aruncată cincisprezece 
metri în aer şi am căzut puternic în afara cadranului. 

Ladon-Tosh nu a mai aşteptat să revin în cadran. A sărit 
imediat, coborând cu cotul îndreptat spre mine. Sau spre 
locul în care tocmai fusesem. A lovit pământul atât de tare, 
încât a făcut pe loc o groapă de un metru şi aproape 
douăzeci de Wugi au fost doborâţi din cauza impactului. 

Am fugit înapoi în cadran, m-am întors şi am aşteptat 
fără suflare întoarcerea lui. Ştiam că cel care mă salvase 
de acea lovitură fusese Destin. Zalele îi erau în continuare 
reci ca gheaţa la atingere, de parcă ar fi absorbit toată 
energia acelei lovituri care, cu doar trei lumini înainte, 
ucisese cu atâta uşurinţă un Wug adult. 

Dar dacă nu-mi puteam lovi adversarul fără să mă 
schilodesc, cum aş fi putut să câştig? Dacă mai continuam 
mult aşa, una dintre loviturile lui avea să lovească în plin şi 
totul avea să se termine. In ciuda tacticii mele, el nu 
obosea. 

lar eu obosisem. Gâfâiam şi inima mea - simţeam eu - 


397 


ajunsese la capacitatea ei maximă de pompare. Nu mai 
puteam rezista multă vreme. 

Deşi Ladon-Tosh rămăsese acolo îngheţat, puteam să 
simt acumularea teribilă de energie pe care o degaja. Era 
pe punctul să îşi concentreze întreaga forţă într-o singură 
lovitură, atât de violentă, încât să nu mai rămână nimic din 
mine. Mi-am simţit inima în gât şi stomacul făcând un salt 
mortal. 

Am privit-o pe Morrigone. Se uita doar la Ladon-Tosh. 
Nu îi văzusem niciodată faţa atât de dură, atât de... 
neînduplecată. Era evident că se hotărâse. Aveam să mor. 
Şi Ladon-Tosh avea să fie unealta cu care să mă ucidă. 
Newton Tilt fusese, fără dubii, o greşeală pe care o 
regretase amarnic. Dar mă îndoiam că avea să fie la fel de 
întristată de dispariţia mea. 

Mi-am întors privirea spre Ladon-Tosh şi am ştiut că 
venise momentul. 

Şi, când şi-a început atacul final, mi-am dat seama că 
ştiam exact ce trebuie să fac. Trebuia să închei lupta. Şi 
trebuia să o închei chiar atunci. IÎncerca să mă ucidă. Ei 
bine, puteam juca amândoi acel joc. 

Nu eram o ucigaşă, dar m-am pregătit să devin una. 

Mi-am scos mantaua. Sub ea purtam o cămaşă şi 
pantaloni. Dar în manta se afla Destin. Am apucat lanţul de 
ambele capete şi am aşteptat. 

Când Ladon-Tosh a lovit - cu o viteză ce nu putea fi 
văzută cu ochiul liber -, eu sărisem deja peste el. Când a 
zburat pe lângă mine, m-am întors în aer şi mi-am întins 
mantaua cu Destin în ea în jurul gâtului lui. Am aterizat la 
pământ, mi-am fixat picioarele şi am tras cât de tare 
puteam. 

Uriaşul Ladon-Tosh a fost ridicat de la pământ, a zburat 
peste mine şi în acel moment mi-am încrucişat mâinile şi, 
odată cu ele, şi lanţul, aşa cum făcusem şi cu maniackul 
din oglindă. 

Rezultatul n-a fost precum cel din oglindă. De fapt, a 
fost cu totul diferit de acela. 

Am auzit şuieratul înainte să apuc să văd ceva. 


398 


Frica m-a paralizat de îndată la auzul acelui sunet. Dar 
ceea ce am văzut apoi a făcut ca sunetul să pară doar un 
fleac. 

Ladon-Tosh se ridica încet. De fapt, Ladon-Tosh se 
desfăcea. Nu mai avea cap, dar corpul încă stătea în 
picioare. Ţipete ce îţi îngheţau sângele în vine răsunau din 
mulţime. Atât femelele, cât şi masculii începuseră să leşine 
văzând ce se întâmplă. 

Mai multe strigăte de „La naiba!“ s-au înălţat în aer, ca 
nişte stoluri de păsări speriate. 

Dar asta nu era partea cea mai rea. Ştiam partea cea 
mai rea. Şi era pe punctul să se întâmple. 

Corpul lui Ladon-Tosh s-a dezintegrat apoi încet, 
jumătate din tors luând-o la stânga şi cealaltă la dreaptă. 

— Nu, a ţipat o voce. 

Am ridicat privirea la timp cât să o văd pe Morrigone 
strigând din nou şi din nou. 

— Nu! Nu! 

Am cercetat mulţimea din priviri şi l-am văzut pe Krone. 
Fugea cu Dodgson, cu faţa cuprinsă de panică şi de teamă, 
şi chiar a doborât un copil încercând să scape. Laşi 
ticăloşi. 

Mulțimea se întorsese la unison pentru a fugi. Acum se 
opriseră pentru un moment, ca să vadă la ce ţipa 
Morrigone. Eu ştiam deja. Şuieratul îţi străpungea 
urechile. 

Cei doi Jabbiţi care aproape mă uciseseră la Hornuri 
ieşiseră din coaja care fusese la un moment dat Ladon- 
Tosh. Cum putuseră două creaturi atât de mari să fie 
comprimate într-un singur Wug, deşi unul mare, nu 
reuşeam să înţeleg. Izbiră pământul atât de tare, că 
terenul păru să se cutremure sub picioarele noastre. Apoi, 
cinci sute de capete şi împreună cu ele o mie de ochi se 
îndreptară spre Wugii aflaţi atât de periculos de aproape. 
Am zărit cu groază foamea pofticioasă din orbitele sinistre 
ale monştrilor. 

Fiecare Wug o luase la fugă ca să-şi salveze viaţa. 
Părinţii îşi apucaseră copiii mici şi foarte mici. Ţipetele 


399 


continuau să răsune, dar nu reuşeau să acopere 
şuierăturile ce anunțau măcelul multor Wugi. 

Am privit din nou spre Morrigone. Spre cinstea ei, nu 
fugise. În schimb, dădea din mâini şi, oricât de greu mi-ar 
fi fost să o cred, părea să încerce să îl pună pe Ladon-Tosh 
la loc. Dar era clar că nu reuşise să controleze creaturile 
cu Tilt şi era la fel de clar că nu avea să fie capabilă să le 
oprească nici acum. În timp ce o priveam, m-a văzut. In 
ochii ei plini de panică apăruseră lacrimi. Părea disperată. 

De peste tot se auzea: „Externii, au venit Externii!“, iar 
strigătele erau repetate şi transmise de gura fiecărui Wug. 

L-am căutat pe Thansius din priviri şi l-am găsit 
încercând să înainteze spre Jabbiţi prin marea de Wugi. Îşi 
scosese ceva de sub robă. Era aceeaşi sabie pe care o 
folosise la întâlnirea Consiliului. Spunea că nu avea puteri 
speciale, dar ceea ce avea din plin acel Wug era curajul. 
Însă nu credeam că avea să apuce să îşi folosească sabia în 
timp util. 

Cei doi Jabbiţi se ridicaseră, cu numeroşii lor colţi 
dezveliţi, fiind pe punctul să-i atace pe cei mai apropiaţi 
Wugi. Avea să fie o baie de sânge cum nu se mai văzuse de 
sute de sesiuni. 

Am privit din nou spre Morrigone, care se uita stăruitor 
la mine. Gura i se mişca. Striga ceva. In cele din urmă, am 
reuşit să o înţeleg peste tipetele mulţimii. 

— Ajută-mă, Vega! Ajută-mă! 

Nu mai ţin minte când am băgat mâna în buzunar şi mi- 
am pus mănuşa. Chiar nu mai ştiu. Am făcut Elementalul 
să se mărească, am sărit în aer, mi-am răsucit corpul spre 
stânga şi sulița aurie mi-a pornit din mână cu toată forţa 
de care eram în stare. 

M-am ridicat în aer exact când Jabbiţii au pornit la atac. 
Atacau în paralel, aşa cum ştiam că o fac bestiile, ceea ce 
era perfect pentru mine. Elementalul a lovit primul Jabbit 
în cap, a ieşit prin cealaltă parte şi a lovit cel de-al doilea 
Jabbit un moment mai târziu. 

A urmat o explozie teribilă şi unda de şoc m-a lovit cât 
încă eram la cinci metri înălţime de pământ. Am fost 


400 


azvârlită în faţă ca un peşte prins de un val mare. Mi s-a 
părut că am zburat multă vreme, departe, după care am 
lovit ceva extraordinar de tare. 

Şi apoi, totul a dispărut. 


401 


QUINQUAGINTA 


Campioana Duelului 


Mi-am deschis ochii şi am încercat să mă ridic, dar o 
mână m-a împins la loc. Am privit spre dreapta şi am fost 
extrem de surprinsă să îl văd acolo pe Delph. 

— Wotcha, Vega Jane? a zis el cu vocea obosită, dar 
plină de uşurare acum. 

M-am năpustit sălbatic asupra lui. 

— Unde sunt? La Spital? La Îngrijire? Pe Terenul Sacru? 

Mi-a atins fruntea parcă pentru a-i testa căldura. 

— Te-ai ţăcănit? 

— Unde, Delph? am insistat. 

— La bârlogul tău. 

Am privit în jurul meu şi am văzut că aşa era. 

— Cum am ajuns aici? 

— Te-am cărat eu. 

— Ţin minte că am lovit ceva tare. 

— Da, pe mine m-ai lovit. 

M-am ridicat încet şi am văzut pe fruntea lui o umflătură 
de mărimea unui ou. 

— Cum te-am lovit? Am fost aruncată departe de toţi 
Wugii! 

— Ei bine, după ce ai fost aruncată, am fugit oarecum 
să... să te prind. 

— Jabbiţii? am întrebat eu, cu faţa devenindu-mi palidă 
doar la menţionarea numelui lor. 

— Morti de mult. Ai avut tu grijă de asta. 

— Nu au fost Wugi răniţi? 

— Doar cei călcaţi în picioare în timp ce fugeau. Dar îşi 
vor reveni. 

— Ladon-Tosh a avut Jabbiţi în el, am spus încet, de 
parcă aş fi încercat să înţeleg ce zic. 


402 


Delph s-a strâmbat. 

— Ei bine, eu aş spune că Jabbiţii îl aveau pe Ladon-Tosh 
în jurul lor. 

M-am întors într-o parte, mi-am odihnit capul pe braţ şi 
l-am privit. 

— Cred că ar fi şi ăsta un mod de a privi lucrurile. 

Apoi, în minte mi-a venit un alt gând. 

— Mantaua mea... Elementalul... 

— Nu te agita. Acolo şi acolo, a adăugat el, arătând cu 
degetul. 

De un cui din zid îmi atârna mantaua. Puteam să văd 
umflătura făcută de Destin înăuntrul ei. Într-un colţ era 
Elementalul, la mărimea lui maximă. 

— A fost cât pe ce să uit să-mi pun mănuşa înainte să îl 
ridic, a zis Delph apoi. 

Următoarele mele cuvinte au avut o greutate aproape 
insuportabilă. 

— Delph, Wugii trebuie să fi văzut ce am făcut. 

— Wugii au văzut doi Jabbiţi ieşind dintr-un alt Wug. 
După aceea, nu au mai văzut nimic. Doar uciderea lor. Şi 
nu le este foarte clar cum ai făcut asta. Dar nu cred că 
vreun Wug are ceva împotrivă. 

— Şi ce spun Wugii despre cele întâmplate? 

— Externi. Asta strigau când s-a întâmplat. „Externii l-au 
prins pe L.adon-Tosh. Au intrat în el.“ Aşa ziceau. 

— Ce nebunie! 

— Normal că este, dar asta nu înseamnă că ei n-o cred. 

Am oftat şi m-am lăsat pe spate. Eram atât de obosită... 

— Te simţi pregătită, Vega Jane? 

L-am privit. 

— Pentru ce? 

— Ei bine, te aşteaptă, nu-i aşa? 

— Cine mă aşteaptă? l-am întrebat suspicioasă. 

Mi-a întins o mână, pe care am apucat-o încet, şi m-am 
ridicat de pe pat. M-a condus la geam. M-am uitat afară şi 
am rămas cu gura căscată. 

— Ei te aşteaptă, mi-a spus Delph zâmbind. 

Când Delph a deschis uşa bârlogului meu şi am ieşit 


403 


afară, au izbucnit nenumărate urale şi pălăriile au zburat 
sus, în aer. Părea că toţi Wugii din Wormwood se aflau 
acolo. 

— Ve-ga Jane, Ve-ga Jane, au început ei să strige din nou 
şi din nou. 

Am auzit un câine lătrând şi am coborât privirea - Harry 
Doi era lângă mine. Părea că-mi păzise intimitatea. L-am 
mângâiat pe cap şi apoi m-am uitat la Delph. 

— Ce fac ei aici? l-am întrebat uimită. 

— Vorbeşti serios? Este vremea premiului! Eşti 
campioană, prostuţo. 

Uitasem că, odată cu înfrângerea lui Ladon-Tosh, eu 
eram campioana. 

— Linişte, vă rog! Linişte! 

Vocea îi aparţinea lui Thansius. În timp ce mulţimea se 
liniştea şi se dădea la o parte, Thansius a înaintat ţinând în 
mână două obiecte. Unul era o figurină de metal. Celălalt 
era un sac de lână, strâns bine la vârf cu o sfoară. 

— Vega, te rog să vii în faţă, a zis Thansius apoi, făcând 
semn spre mine. 

Am dat drumul mâinii lui Delph şi am păşit cu paşi 
ezitanţi spre Şeful Consiliului. Eram în continuare uşor 
ameţită, dar nu puteam să nu mă duc, nu-i aşa? 

Thansius s-a întors spre mulţime proclamând: 

— O declar în mod oficial pe Vega Jane campioană a 
Duelului. 

Din nou s-au auzit urale. Uitându-mă la mulţimea de 
Wugi, am văzut multe lacrimi şi multe zâmbete şi doar 
ocazional câte o privire acră din partea unora precum Ran 
Digby, Ted Racksport, în cârje din cauza piciorului 
împuşcat de morta, şi Cletus Loon care, ca de obicei, mă 
privea încrâncenat. lar când am privit în dreapta, i-am 
văzut pe Krone şi pe Dodgson aruncându-mi priviri ca nişte 
pumnale. 

Când mulţimea s-a liniştit, Thansius mi-a zis: 

— Îţi înmânez acum trofeul. 

Apoi mi-a înmânat figurina. Trebuia să fi fost făcută 
special, pentru că era o femelă ţinând deasupra capului 


404 


său un mascul. 'Thansius s-a aplecat şi mi-a spus la ureche: 

— Tânărul Dactil Jasper Forke, colegul tău de la 
Hornuri, a făcut-o pentru tine. Pentru orice eventualitate, 
a adăugat el. 

L-am luat în braţe şi am zâmbit larg. L-am căutat şi l-am 
găsit pe Forke în mulţime şi i-am mulţumit din ochi, iar el 
şi-a plecat sfios privirea. 

Am ridicat trofeul deasupra capului şi mulţimea a 
ovaţionat din nou. 

Când uralele s-au liniştit, Thansius a zis: 

— Şi acum, cele o mie de monede. 

Mi-a întins sacul de lână şi a adăugat, uitându-se la 
mine: 

— Pentru prima femelă campion din istoria Duelului. Şi 
pentru o reuşită excepţională. Absolut excepţională. În 
care nu numai că s-a câştigat un premiu, ci au fost salvaţi 
şi mulţi Wugi. Şi-a întins mâna şi a continuat: [ţi 
mulţumesc, Vega Jane. Întregul Wormwood îţi mulţumeşte. 

Când i-am strâns mâna, mulţimea a înnebunit. M-am 
uitat spre Delph, care mi se părea că zâmbeşte cu întregul 
corp. O lacrimă mi s-a rostogolit pe faţă. 

Privindu-l din nou pe Thansius, am observat că acesta 
zâmbea larg în timp ce se întorcea spre mulţime. 

— Fac eu cinste cu băuturi la Witchy-Pidgy. Şi pentru 
Wugii mai mici, băutură roz cu ghimbir. Şi mâncare pentru 
toţi. Daţi-i drumul. 

Urale puternice s-au auzit dinspre toţi Wugii când 
Thansius a terminat de vorbit şi mulţi dintre ei au pornit 
spre cârciumă, cei mici sărind, învârtindu-se şi chiuind. 

Când am rămas singuri, i-am atins braţul lui Delph. 

— Putem merge să îl vedem pe tatăl tău? 

— Nu vrei să mergi la cârciumă ca să sărbătoreşti, aşa 
cum a spus Thansius? 

Am privit sacul de bani din mâini. 

— Să mergem mai întâi să îl vedem pe tatăl tău. 


Duf Delphia rămăsese la bordeiul lui pentru că unul 
dintre picioarele din lemn i se crăpase. Delph îmi spusese 


405 


asta pe drum. Duf stătea pe trepte cu piciorul crăpat scos 
şi cu o pipă între dinţi când ne-a văzut. A scos restul de 
tutun din ea, l-a înlocuit cu iarbă de fum proaspătă şi a 
aprins pipa. Ne-a salutat când ne-am apropiat. Am 
observat că ţarcul pentru bestii era gol. 

Duf a rânjit, arătând spre mine. 

— Ştiam eu, a zis el. Ai reuşit. Ai câştigat drăcovenia, 
nu-i aşa? Normal că ai câştigat! Am ştiut eu, nu-i aşa? 

— Cum de ţi-ai dat seama? i-am strigat, deşi nu mă 
puteam abţine să nu râd. 

— Pentru că n-ai murit, de aceea. 

— Tată! a exclamat Delph îngrozit. 

— Are dreptate, Delph, am zis. Nu sunt moartă, prin 
urmare am câştigat. 

— Ce faci aici, atunci? a întrebat Duf. Ar trebui să... să 
sărbătoreşti, nu-i aşa? 

Am urcat treptele şi m-am aşezat lângă el. Harry Doi, 
care venise cu noi, l-a lăsat pe Duf să îi scarpine urechile. 

— Ai un căţel de treabă, a zis Duf. A fost aici lumina 
asta, nu-i aşa, Delph? 

— A fost, a confirmat Delph. Dar acum s-a întors la Vega 
Jane, aşa cum trebuie. 

— Ce-ţi mai fac picioarele? l-am întrebat eu. Delph mi-a 
spus că unul dintre ele s-a crăpat. 

— Da, dar o să fie bine, să fii sigură. Mă obişnuiesc cu 
ele, zău că da. Am scos sacul cu monede din manta şi l-am 
ridicat. 

— Premiul, am anunţat eu. 

— Ha! a exclamat el, întinzând vârful pipei spre sac. 

— E ceva bănet aici. O mie de monede. Aşa-i, Delph? 

— Aşa e. 

— Ei bine, sunt banii tăi, i-am zis lui Delph. 

— Ce? a întrebat Delph şocat. 

— Delph m-a antrenat, Duf. Nu aş fi reuşit fără ajutorul 
lui. 

— Fugi de aici, a zis Duf. 

A tras din pipă şi m-a analizat cu atenţie. 

— Întrucât eu n-am nevoie de monede, vreau ca tu şi 


406 


Delph să le luaţi. 

— Vega Jane, ai luat-o razna? a exclamat Delph. 

— Mi-ai face de fapt o favoare, i-am zis. 

Am privit proprietatea şi am adăugat: 

— Unde sunt bestiile? Adarul şi tânărul slep? 

Duf şi-a bătut piciorul şi, pentru prima oară, i-am văzut 
descurajarea întipărită pe chip. 

— Nu mai sunt, nu-i aşa? a zis deznădăjduit. 

— Şi unde sunt? 

— La un Wug care le poate dresa aşa cum trebuie. lar 
acel Wug nu sunt eu. 

— Care Wug? l-am întrebat. 

— Crank Desmond. 

— Crank Desmond! Ăsta nu ştie care e diferenţa între 
capul şi fundul unui slep, nu-i aşa? 

— Aşa o fi, dar are două picioare bune şi eu nu am. Ha! 

Am ridicat mai sus sacul cu monede. 

— Atunci, o să aducem aici un tânăr Wug, o să-i plătim 
un salariu bun şi o să-l pregătim. 

Am privit în jurul meu la ţarcurile goale, apoi am 
adăugat: 

— Şi putem transforma asta într-o afacere. 

— Afacere? Ce vrei să spui? m-a întrebat Delph. 

— Am discutat deja cu Thansius despre asta. l-am dat 
numele unui Wug care se pricepe la bestii. A spus că este 
de acord. 

M-am oprit, gândindu-mă la următoarele cuvinte, în timp 
ce Duf şi Delph se holbau la mine cu gura căscată. 

— Se vând bestii pe aici, bestii tinere, nu-i aşa? Crete şi 
slepi, şi whişti, şi adari, şi altele. Şi Wugii cu monede şi le 
doresc. Au nevoie de crete şi de slepi la Moară şi pe câmp. 
Wugii precum Roman Picus au nevoie de whişti. Şi cine n- 
ar plăti monede bune pentru un adar care să-i ţină 
companie şi care să ducă mesaje şi altele? 

Duf s-a lăsat în faţă. 

— Dar Wugii îmi dau bestiile ca să le dresez. 

— Aşa că acum le poţi vinde bestiile gata dresate. Iar 
Wugii îţi vor plăti mai multe monede dacă le vinzi o bestie 


407 


de calitate. 

— Nu ştim nimic despre afaceri, a protestat Delph. 

— Dar ştiţi destule despre bestii, nu-i aşa? i-am explicat. 
Asta este cel mai important. 

— Are dreptate, Delph, a spus Duf cu ochii strălucind. 

Delph părea în continuare confuz. 

— Atunci, o să primeşti şi tu o parte din monedele pe 
care le câştigăm. 

— Oh, fii convins că o să primesc, l-am minţit eu. 

O spusesem probabil mult prea repede, pentru că Delph 
s-a uitat ciudat la mine. l-am dat sacul cu monede lui Duf, 
m-am ridicat şi mi-am luat rămas-bun. În timp ce mă 
îndepărtam, Delph m-a ajuns din urmă. 

— Ce-a fost cu toată nebunia asta? m-a întrebat el. 

— Duf şi cu tine o puteţi lua de la capăt. Aveaţi nevoie 
doar de câteva monede. 

— În regulă, dar trebuie să discutăm despre asta. 

— Vom vorbi. Lumina următoare. Acum trebuie să mă 
odihnesc. Nu aveam de gând să mai port vreodată această 
discuţie cu Delph. Pentru că aveam să plec din Wormwood 
şi să intru în Quag. Şi aveam să o fac chiar în noaptea 
aceea. Am pornit la drum. 


408 


QUINQUAGINIA UNUS 


Răspunsuri, în sfârşit 


Hornurile se înălţau ameninţător în faţa mea, ca un 
castel fără şanţuri de apărare şi fără un rege sau o regină 
înăuntru. Deşi ştiam că alţi Wugi aveau parte de o 
petrecere la cârciumă, mă hotărâsem să mă duc pentru 
ultima oară la locul meu de muncă. Şi nu din motive de 
nostalgie. 

Am deschis uşa cea mare şi am privit înăuntru. Acum, 
când cei doi Jabbiţi erau morţi, nu-mi mai era teamă să 
intru, şi cu siguranţă nu pe lumină. Ştiam acum că Ladon- 
Tosh păzise locul şi ziua, şi noaptea, dar în forme diferite. 

Domitar era în micul său birou, aşezat la masa lui 
rabatabilă. Nu mai erau suluri pe ea, nici sticla de 
cerneală. Dar o altă sticlă se afla acolo: cea cu apă de foc. 

— Speram să treci pe aici, a fost salutul lui surprinzător 
când mi-a făcut semn să intru. 

Şi-a turnat un pahar cu apă de foc şi a luat o înghiţitură. 

— L-ai învins pe ticălosul acela. 

— Ai văzut Jabbiţii? 

A plescăit din buze. 

— Era greu să nu îi văd. 

Îmi dădeam seama din expresia lui că ştia deja care avea 
să fie următoarea mea întrebare. 

— De unde ai ştiut? l-am întrebat. 

S-a prefăcut surprins, deşi puteam să îmi dau seama că 
nu era cu adevărat. 

— Mi-ai spus că l-am mai învins o dată pe Ladon-Tosh, 
am adăugat. Dar voiai să spui de fapt că am mai învins o 
dată Jabbiţii. 

— Da? 

L-am ignorat. 


409 


— Asta poate să însemne doar două lucruri. 

Şi-a pus paharul jos. 

— Te ascult, a zis el afabil. 

— Unu: că ştiai că am venit la Hornuri noaptea şi că am 
fost fugărită de Jabbiţi până la cămăruţa de la al doilea 
etaj. 

— Măi să fie, măi să fie! a răspuns Domitar. 

— Deşi nu i-am învins. Pur şi simplu am scăpat de ei. 

— Acelaşi lucru, după părerea mea, dar, te rog, 
continuă, a zis el când m-am oprit. 

— Sau m-ai văzut distrugând un Jabbit pe un mare câmp 
de luptă acum multe sesiuni. 

Mă aşteptasem să fie speriat de a doua posibilitate, dar 
Domitar a rămas netulburat. 

— O voi recunoaşte pe prima, dar nu şi pe a doua. 

Şi-a apropiat paharul de bărbie. 

— Ai făcut un mare deranj şi aici, a zis el. E mult de 
curăţat. Nu-i treaba mea, dar totuşi... 

Am simţit că mă aprind. 

— Deci ştiai despre Jabbiţii de aici? 

Şi-a terminat paharul cu apă de foc. 

— Nu ştiu de ce bei treaba aia, i-am spus. 

— Devine un obicei, presupun. Aşa cum e o mare parte a 
vieţii, nu-i aşa? 

— Jabbiţii! am strigat. 

— În regulă, în regulă, dar niciun Wug n-ar trebui să 
intre aici noaptea, nu-i aşa? 

— Acesta este răspunsul tău? 

— Am cumva nevoie de altul? 

— Ba bine că nu. Aproape că am fost mâncată de 
scârboşeniile alea. 

— Să îţi fie învăţătură de minte, atunci. 

— Domitar, erau Jabbiţi. 

— Da, da, am înţeles, mulţumesc. Creaturi hidoase, a zis 
cu un tremur uşor. 

— Şi camera aceea cu sângele? Şi întoarcerea în trecut? 
Şi cărţile care îţi explodează în faţă? Şi oglinzile cu 
demoni? 


410 


M-a privit fără expresie. 

— Cred că Duelul ţi-a afectat mintea, Vega Jane. Vrei să 
te întinzi puţin? 

— Deci vrei să spui că nu ştii nimic despre lucrurile care 
se întâmplă aici? Mi-ai spus că Hornurile au fost tot timpul 
aici. 

— Am spus că Hornurile au fost la fel de când sunt eu 
aici, m-a corectat el. 

Mi-am încrucişat braţele pe piept şi am continuat să mă 
holbez la el. 

— Cum arată Hornurile pentru tine? m-a întrebat. 

— Magie, vrăjitorie, demonism... Spune-i cum vrei, dar 
este ciudat. 

— Vreau să spun, cum arată de afară? 

M-am gândit la întrebare. 

— Ca un castel pe care l-am văzut într-o carte la 
învăţare. Dar aceea era fantezie, nu realitate. 

— Cine spune asta? m-a întrebat pedant. 

— Ei bine, aşa cred. 

Am inspirat lung. 

— Totul este o minciună, ştiu, am spus apoi. 

— Foarte bine. 

— Al cui castel a fost? 

— Nu sunt eu cel care trebuie să răspundă, pentru că nu 
ştiu. 

— Dacă ştii că a fost un castel odată, cum să nu ştii al 
cui castel a fost? 

— Poţi avea o perspectivă de suprafaţă fără să ai 
cunoştinţe adânci. 

Am meditat o vreme la acest răspuns. 

— În regulă. Quagul a fost mereu Quag? 

Şi-a umplut din nou paharul, vărsând apă de foc şi pe 
suprafaţa biroului. A sorbit rapid, câteva picături 
prelingându-i-se pe bărbie. 

— Quagul? Quagul zici? Nu ştiu nimic despre Quag, 
întrucât nu am fost niciodată în Quag, nu voi ajunge 
niciodată în Quag şi îi mulţumesc Sfintei Clopotniţe pentru 
asta. 


411 


— Deci ţi-este scris să rămâi şi să mori în Wormwood? 

— Aşa cum ne este tuturor. 

— Nu şi lui Quentin Herms. 

— Externii au pus mâna pe el. 

— Acum cine spune minciuni? 

A lăsat paharul jos. 

— Ai dovezi că nu au pus mâna pe el? m-a întrebat el 
aspru. 

— Intenţionez să găsesc dovezi. 

— Vega, dacă ai de gând să faci ceea ce cred eu că ai... 

— Cred că are, Domitar. Sunt sigur că are. 

M-am întors în direcţia din care venea vocea. Micul Dis 
Fidus stătea în prag, cu o cârpă şi cu o sticlă de lichid în 
mână. 

— Bună, i-am zis, fără să înţeleg ce dorise să spună. 

Cum putea bătrânul Dis Fidus să ştie ceva despre 
planurile mele? 

S-a apropiat. 

— Mă bucură victoria ta de la Duel din această lumină. 

— Îţi mulţumesc, dar ce ai vrut să... 

Dar se uita deja la Domitar acum. 

— Ştiam că momentul are să vină, desigur. Nu aveam 
nevoie de o profeție a lui Selene Jones pentru asta. 

L-am privit pe Domitar şi el a dat încet din cap. 

— Presupun că timpul a venit. 

Dis Fidus a dus cârpa spre sticlă şi a umezit-o cu lichid. 

— Întinde-ţi mâna, Vega, a zis el. 

— De ce? Ce ai pus pe cârpă? 

— Întinde-ţi doar mâna. Cea cu cerneală. 

L-am privit pe Domitar, care a dat aprobator din cap. 

Mi-am întins mâna într-o doară. Privirea mi-a sărit spre 
pielea albastră, rezultatul a două sesiuni de ştampile puse 
pe Dis Fidus pe mână fără vreun motiv clar. 

— Nu pot face asta fără să te doară puţin, mi-a zis Dis 
Fidus. Îmi pare rău. Este inevitabil. 

Mi-am retras mâna şi l-am privit pe Domitar, care nu 
voia să se uite la mine. 

— De ce să suport durere? l-am întrebat. La ce bun? 


412 


— Va fi mult mai puţin dureros decât ceea ce te aşteaptă 
în Quag dacă intri cu cerneala pe tine. 

— Nu înţeleg. 

— Şi nici nu trebuie, mi-a zis Domitar. Dar, dacă acesta 
este planul tău, este esenţial ca de pe mâna ta să dispară 
cerneala. 

A tăcut şi s-a întors spre zid. 

L-am privit din nou pe Dis Fidus. Mi-am întins iar braţul, 
mi-am închis ochii pe jumătate şi m-am pregătit pentru 
durere. Mi-a atins mâna cu cârpa şi am simţit o mie de ace 
înţepându-mi pielea. Am încercat să îmi trag mâna, dar nu 
am reuşit. Când mi-am deschis complet ochii, am văzut că 
Dis Fidus îmi apucase încheietura. Era surprinzător de 
puternic având în vedere cât de mărunţel şi de bătrân era. 

Am gemut, mi-am încleştat dinţii, mi-am muşcat buza, 
mi-am închis din nou ochii şi am dat din picioare. Când am 
simţit că nu mai suport, Dis Fidus mi-a spus: 

— Am terminat. 

Mi-a dat drumul la încheietură şi mi-am deschis ochii. 
Spatele mâinii avea cicatrice, era roz şi mă durea. Dar nu 
mai era nici urmă de cerneală pe ea. L-am privit frecându- 
mi mâna cu cealaltă. 

— De ce a trebuit să faci asta? 

— Te-ai întrebat, desigur, de ce îmi petrec eu luminile 
ştampilând mâini pe aici, a zis Dis Fidus. 

Am încuviinţat din cap. 

— Ei bine, acum ai răspunsul. Pur şi simplu, să 
traversezi Quagul cu o mână ştampilată este o sentinţă la 
moarte. 

— Şi Quentin Herms, atunci? am întrebat cu 
amărăciune. 

Am privit de la Domitar la Dis Fidus. Ambii au scuturat 
din cap. Într-un final, Dis Fidus a spus: 

— Dacă a intrat în Quag cu mâna ştampilată, mi-e teamă 
pentru el. 

— Deci nu crezi că l-au prins Externii? am întrebat, cu o 
notă de triumf în cuvinte. 

Privirea lui Dis Fidus spunea că remarca mea era inutilă. 


413 


— Cu siguranţă, ai depăşit deja această teorie, a spus el 
cu o voce pe care nu i-o mai auzisem. 

Dis Fidus cel timid şi supus nu mai exista. Arăta în 
continuare bătrân şi nevolnic, dar în ochi avea un foc pe 
care nu îl mai văzusem acolo. 

— Am depăşit-o, i-am răspuns. 

— Atunci, să nu mai pierdem timpul discutând despre 
asta, a spus Dis Fidus ferm. 

După ce a astupat sticla, mi-a întins-o împreună cu o 
cârpă proaspătă. 

— la asta. 

— Dar mâna îmi este curată. 

— Ia-o oricum, m-a îndemnat el. 

Le-am pus în manta. 

— Deci ce este cerneala, atunci? Este dăunătoare? 

— În Quag, este ca mierea pentru muşte, a răspuns 
Domitar. Sau ca mirosul unei iepe pentru un armăsar în 
călduri. 

— Deci atrage bestiile direct către Wugi, am zis aprinsă. 
În mod clar, o sentinţă la moarte, am continuat acuzator. 
Şi voi ştiaţi despre asta! 

— Wugii n-ar trebui să intre în Quag, a zis Domitar 
defensiv. Şi, dacă n-o fac, urmele de cerneală nu au nicio 
importanţă pentru ei. 

— Dar dacă bestiile ies din Quag? l-am întrebat. M-a 
atacat un garm, m-a fugărit până la copac. Şi acum ştiu de 
ce, din cauza urmelor de pe mână. 

Domitar l-a privit vinovat pe Dis Fidus înainte de a 
continua: 

— Niciun sistem nu este perfect. 

— Şi al cui sistem este acesta? am întrebat. 

Surprinzător, Dis Fidus a fost cel care a răspuns: 

— A fost mereu aşa, din câte ştiu eu. Şi nu există Wug în 
viaţă cu mai multe sesiuni decât mine. 

— Dar Morrigone? Şi Thansius? 

— Nici măcar Thansius nu este la fel de bătrân ca Dis 
Fidus, a spus Domitar. Cât despre Morrigone, ea este un 
caz special, înţelegi? 


414 


— O, chiar că este specială! am exclamat. 

— Nu este un Wug rău, scoate-ţi asta din minte chiar în 
fărâma asta! a zis Dis Fidus cu o energie surprinzătoare. 

— Pot să cred că este rea dacă asta vreau, mulţumesc 
frumos, i-am întors-o. 

— Ei bine, atunci greşeşti, a zis Domitar obosit, sorbind 
din pahar. Wugii şi Wormwoodul nu sunt atât de uşor de 
împărţit în categorii. 

— Şi atunci ce mama naibii suntem? am răbufnit. 

— Dintr-un anumit punct de vedere, a răspuns Domitar, 
suntem Wugi, pur şi simplu. Ce am fost poate înainte, ei 
bine, asta pot să o spună doar strămoşii noştri, nu-i aşa? 

— Ei sunt morţi! am răspuns. 

— Păi, vezi? Tocmai! a zis Domitar imperturbabil. 

— Vorbeşti cifrat! am exclamat. Îmi spui că Morrigone 
nu este rea şi te aştepţi să te şi cred. Il controla pe Ladon- 
Tosh. Din pricina ei erau acei Jabbiţi în el. Nu i-a mai putut 
stăpâni! M-a implorat să o ajut şi să îi omor. 

Spre uimirea mea, nici asta nu i-a surprins. 

Dis Fidus a dat doar din cap, de parcă tocmai i-aş fi 
confirmat o bănuială deja existentă. 

— Da, ar fi fost dificil pentru ea, a spus Dis Fidus pe un 
ton nonşalant. 

— Pentru ea? am strigat. Dar cum mama naibii rămâne 
cu mine? 

— Unii Wugi au datorii moştenite, a răspuns Domitar. 
Morrigone este unul dintre ei. Înaintea ei, a fost 
responsabilitatea mamei ei să aibă grijă de binele Wugilor. 
Şi asta făcea ea în această lumină. 

— Încercând să mă omoare. 

— Eşti un pericol pentru ea şi pentru întregul 
Wormwood, Vega, nu înţelegi asta? a zis Domitar 
exasperat. 

— Cum adică sunt eu un pericol pentru ea? S-a prefăcut 
că îmi este prietenă. M-a lăsat să cred că adevăratul meu 
duşman este Krone. Şi a încercat să mă ucidă la Duel. De 
ce? 

— Asta trebuie să descoperi de una singură. 


415 


— Domitar! 

— Nu, Vega. Este ultimul meu cuvânt în această 
privinţă. 

I-am privit pe amândoi. 

— Cum rămânem, atunci? 

Domitar s-a ridicat şi a astupat sticla de apă de foc. 

— Eu rămân în siguranţă în Wormwood, iar tu se pare că 
nu rămâi deloc. 

— Nu crezi că voi reuşi să trec Quagul, nu-i aşa? 

— De fapt, cred că vei reuşi, a spus el plecându-şi capul. 
Şi atunci, să aibă milă Clopotnița de toţi Wugii. 

Când l-am privit pe Dis Fidus, şi el îşi plecase capul. 

M-am întors şi am ieşit din Hornuri. Nu aveam să mă 
mai întorc vreodată acolo. 


416 


QUINQUAGINIA DUO 


Sfârşitul începutului 


M-am întors la bârlogul meu şi am strâns toate lucrurile 
pe care le aveam - nu foarte multe -, apoi mi le-am băgat 
în geantă. În buzunarul de la manta mi-au intrat Piatra 
Viperei şi Elementalul micşorat. Mi-am pus geanta sub pat 
şi m-am hotărât să cheltui una dintre monedele pe care le 
aveam în buzunarul de la manta pe ultima mea masă în 
locul meu de naştere. 

Tove cel Hămesit era locul în care eu şi Delph mai 
mâncasem de două ori. Indreptându-mă într-acolo pe 
Strada Principală cu Harry Doi după mine, auzeam uralele 
de bucurie ce răsunau în continuare de la Witchy-Pidgy. 
Wugii se împrăştiaseră pe pietrele cubice ca să bea din 
halbe şi să înfulece bucăţi de carne, pâine şi cartofi. 

Roman Picus era destul de bine ameţit, aşa cum păreau 
şi Ran Digby şi Litches McGee. Cei trei se clătinau ca nişte 
Wugi pe gheaţă, cântând de mama focului. L-am văzut apoi 
pe Cacus Loon sprijinit de un zid, cu faţa la fel de roşie ca 
fundul tigăii Hestiei Loon proaspăt scoasă de pe cărbuni. 

Am cotit-o repede spre Tove, înainte ca vreunul dintre ei 
să mă poată vedea. Voiam să mănânc. Nu companie. La 
Tove se aflau doar Wugii care lucrau acolo datorită 
mâncării gratuite de la cârciumă. Mi-am întins moneda, 
după cum eram obişnuită, ca să le arăt că îmi pot permite 
să plătesc masa, dar marele Wug cu faţa plată care m-a 
aşezat la locul meu a refuzat-o cu un semn din mână. 

— Monedele tale nu au valoare aici, Vega. 

— De ce? 

— Facem noi cinste, Vega. Şi este o onoare pentru noi. 

— Eşti sigur că poţi face asta? l-am întrebat. 

— La fel de sigur cum l-ai bătut tu pe ticălosul de Ladon- 


417 


Tosh! 

Când mi-a adus sulul cu felurile de mâncăruri, i-am spus 
că am să iau câte puţin din fiecare. La început a părut 
surprins auzind asta, însă apoi un rânjet prostesc i-a 
apărut pe faţă şi a răspuns: 

— De îndată, drăguță. 

Am mâncat cum n-o mai făcusem în toate sesiunile mele 
- era de parcă nu mai mâncasem niciodată. Cu cât 
mâncam mai mult, cu atât îmi doream mai mult, până nu 
am mai putut înghiţi nici măcar o singură îmbucătură. 
Ştiam că probabil nu o să mai am parte de o asemenea 
masă vreodată. Am împins la o parte ultima farfurie, m-am 
bătut mulţumită pe burtă şi apoi mi-am reîntors atenţia 
spre ceea ce urma. Am privit pe geam. Prima secţiune a 
nopţii sosise. 

Aveam să aştept până la cea de-a patra. Părea să fie un 
moment la fel de bun ca oricare altul ca să mă avânt în 
Quag. Mă gândeam că era un plan bun să intru în 
întunecime pe întuneric. Aveam pericole de înfruntat şi să 
le înfrunt de la început, cât mai curând posibil, mi se părea 
mai logic decât să încerc să le evit la nesfârşit. Trebuia să 
ştiu dacă sunt în stare să o duc la bun sfârşit sau nu. De ce 
să trag pisica de coadă? 

De asemenea, mă îndoiam destul de serios că puteam să 
străbat Quagul pe lumină. Ştiam doar că trebuie să treci 
prin întunericul umbrei ca să ajungi la strălucirea soarelui. 
Acest gând amărât era cel mai poetic lucru de care 
fusesem în stare. 

Adusesem ceva mâncare cu mine ca să îi dau lui Harry 
Doi. Asta era cealaltă grijă a mea. Mâncarea. Trebuia să 
mâncăm cât eram în Quag. Am privit la puţinele monede 
care-mi mai rămăseseră. M-am dus la un alt magazin şi le- 
am cheltuit pe toate pe câteva provizii de bază pentru 
câinele meu şi pentru mine. Nu era mare lucru şi o parte 
din mine se bucura pentru asta. Nu puteam să car în spate 
kilograme de mâncare dacă eram fugărită de vreun garm. 
Habar nu aveam cât putea să dureze traversarea Quagului. 

Mâncarea pe care o cumpărasem nu avea să ne ajungă 


418 


multă vreme. Şi trebuia să iau şi apă cu mine. Dar apa era 
şi ea grea şi nu puteam să duc suficientă nici măcar pentru 
jumătate de sesiune. Adevărul era că aveam să fiu nevoită 
să găsesc mâncare şi apă în Quag. Am fost cumva 
încurajată de faptul că bestiile, oricât de scârboase ar fi 
fost, trebuiau şi ele să mănânce şi să bea apă. Nu îmi 
doream, desigur, ca noi să devenim mâncarea lor. 

Se făcuse a doua secţiune a nopţii şi tocmai ajunsesem 
la bârlogul meu, când am ridicat privirea şi am văzut ceva 
venind spre mine. 

Adarii erau bestii cu un aspect caraghios atunci când se 
aflau la pământ. În aer însă, erau creaturi graţioase şi 
frumoase. Acesta plana, zburând mult mai bine decât 
aveam să o fac eu vreodată. 

S-a apropiat din ce în ce mai mult şi, într-un final, a 
coborât şi s-a oprit la câţiva metri de mine. Privindu-l mai 
de aproape, mi-am dat seama că era adarul pe care Duf îl 
dresase pentru Thansius. Şi apoi am observat că avea un 
sac de lână în cioc. S-a apropiat de mine şi a lăsat sacul la 
picioarele mele. Am coborât privirea spre el şi apoi m-am 
uitat din nou la înaltul adar. 

— Un cadou de la Thansius, a zis adarul cu o voce 

remarcabil de asemănătoare cu cea a Wugului care îl 
trimisese. 
_ M-am aplecat, am ridicat sacul din pânză şi l-am deschis. 
Inăuntru erau două lucruri: inelul bunicului meu şi cartea 
despre Quag. Am privit spre adar. A trebuit să îmi închid 
ochii şi apoi să îi redeschid. Un moment putusem să jur că 
privisem faţa lui Thansius. 

— Spune să le iei cu credinţă şi încredere că îndrăzneala 
poate schimba totul, a continuat adarul. 

Mi-am strecurat inelul şi cartea în manta. M-am gândit 
că terminasem cu adarul - sau el cu mine -, dar nu era 
cazul. Următoarele lui cuvinte m-au îngheţat, dar doar 
pentru un moment. Apoi am fugit cu toată viteza spre uşa 
bârlogului, de unde mi-am luat agitată geanta. Am ţâşnit 
pe uşă şi am fugit pe pietrele cubice cu Harry Doi în urma 
mea. 


419 


Adarul se înălţase deja şi l-am privit zburând pe 
deasupra mea. 

Mi-am amintit ultimele lui cuvinte. Într-adevăr, ştiam că 
nu aveam să le uit vreodată. 

— Vin după tine, Vega Jane. Vin după tine chiar acum. 

Eu şi Harry Doi nu ne-am oprit din alergat până când nu 
am ieşit din Wormwood. Am privit spre cer şi am clipit. Nu 
erau stele, cu excepţia uneia. Şi aceea se mişca. Era a 
doua stea căzătoare pe care o vedeam şi părea identică 
întru totul cu prima. Dar asta era imposibil. Şi, mai mult, 
astrele erau atât de departe, încât nu ştiu cum ar fi putut 
un Wug să îşi dea seama de la o asemenea distanţă. Părea 
să mă urmărească în timp ce mă grăbeam pe potecă spre 
locul unde aveam să înfrunt Zidul. 

M-am gândit că părea singuratică steaua aceea... 
Singură şi poate pierdută, aşa cum gândisem şi mai 
devreme. Traversa un cer de întuneric, mergând undeva 
sau, cel puţin, încercând. Dar, dacă nu ştii unde vrei să 
mergi, presupun că orice potecă te va duce undeva. 

După un sfert de milă, m-am oprit şi mi-am scos câteva 
lucruri din geantă. Le construisem din nimicuri la Hornuri 
de-a lungul timpului. Am îngenuncheat în faţa lui Harry 
Doi şi i-am spus să rămână nemişcat. l-am trecut mica 
platoşă peste piept şi l-am legat cu chingile de piele pe 
care le făcusem chiar eu. Platoşa era uşoară, dar 
puternică, exact cum o proiectasem. Apoi i-am pus pe cap 
o cască din metal făcută tot de mine. Câinele a suportat 
stoic întreaga operaţiune, purtând apoi creaţia de parcă s- 
ar fi născut cu ea. l-am frecat urechile şi i-am mulţumit că 
era aşa cuminte. Mi-am trecut apoi hamul peste umeri. 
Aveam să îl pun pe Harry Doi în ham de îndată ce ne 
apropiam mai mult de Zid. 

Apoi m-am aruncat la pământ şi am ascultat. 

Orice venea spre mine nu încerca să se ascundă. Făcea 
atât de mult zgomot, încât m-am alarmat. Prădătorii cărora 
nu le era teamă de ceea ce era în faţa lor făceau mult 
zgomot. Prada rămânea tăcută în umbră. M-am ascuns în 
spatele unui tufiş mare şi am aşteptat să văd cine era. 


420 


Mi-am pus mănuşa, am scos Elementalul şi i-am poruncit 
să se facă mare. Şi am aşteptat. 

Zgomotul se apropia. În mai puţin de o fărâmă, urma să 
aflu cu ce aveam de-a face. 

— Delph! 

Trecea pe lângă locul unde mă ascunsesem. Auzind 
cuvintele mele, s-a oprit şi s-a holbat în jurul lui uimit, 
până m-am ridicat ca să mă poată vedea. 

— Ce faci aici? 

— Adarul lui Thansius mi-a spus să vin. Mi-a spus că ţi-a 
zis şi ţie. Aşa că am pornit. 

— Unde ai pornit? 

S-a uitat urât la mine. 

— Mă întrebi asta, tâmpito? 

Am deschis gura larg. Daniel Delphia nu îmi spusese aşa 
ceva de câte sesiuni îl ştiam, adică de toate sesiunile mele. 

— Tâmpită? am zis uimită. M-ai făcut tâmpită? 

— Drept ce fel de Wug mă iei? Tâmpită am zis şi tâmpită 
am vrut să spun, a zis el ţâfnos. 

M-am îndreptat spre el şi eram pe punctul să îi dau o 
palmă. Când mâna mi s-a arcuit să îl lovesc, am observat 
că avea o geantă pe umăr. 

— Ce ai acolo? 

— Lucrurile mele. La fel cum ai şi tu aici, nu-i aşa? 

A arătat spre geanta mea. Apoi a privit armura lui Harry 
Doi şi a zis: 

— La naiba, bine lucrat. 

A ridicat din nou privirea. 

— Unde te duci? l-am întrebat. 

— Unde te duci şi tu. 

— Ba nu o faci. 

— Ba bine că nu. 

— Delph, nu vii cu mine! 

— Atunci, nu pleci nici tu. 

— Crezi că mă poţi opri? 

— Cred că pot încerca. 

— De ce faci asta? 

— Asta am plănuit de la început, nu? a zis el. 


421 


— Dar tatăl tău... am crezut... 

— Am discutat cu el. I-am spus anumite lucruri. A fost de 
acord să vin. Tu l-ai scăpat de durere. Şi... mi-a spus să îţi 
mulţumesc că... ei bine, că m-ai îndreptat la cap. Dorea să- 
ţi spună chiar el, dar se bâlbâia până şi în faţa mea când 
mi-a vorbit despre asta. Presupun că nu ar fi reuşit 
niciodată să ţi-o spună ţie direct. 

— Eu... ei bine, sunt emoţionată să aud asta. 

— Şi are şi monede, şi un tip pe care să îl antreneze. O 
afacere, aşa cum ai zis. 

— Dar mă gândeam că voi doi o s-o conduceţi împreună. 

A scuturat încăpățânat din cap. 

— Nu pot să te las să mergi singură în Quag, Vega Jane. 
Pur şi simplu nu pot. 

Am rămas acolo uitându-mă la el şi el a rămas uitându- 
se la mine. Aveam de gând să îi spun ceva, când m-am 
uitat din întâmplare spre cer. Şi atunci am văzut. 

Două stele căzătoare una lângă cealaltă. Era o lecţie, 
presupun, să nu te gândeşti doar la tine. Delph, eram 
sigură, dorea şi el să evadeze din chingile Wormwoodului. 
Erau şi alţi Wugi lângă mine al căror destin se afla în afara 
acelui loc. 

L-am privit şi i-am strâns mâna. 

— Mă bucur că eşti aici, Delph. 

Faţa i s-a înseninat. 

— Te bucuri? Serios? 

M-am ridicat pe vârfuri şi l-am sărutat, iar faţa i s-a 
înroşit toată. 

— Ar trebui să fiu ţăcănită să vreau să intru în Quag fără 
tine, nu-i aşa? Şi poate că sunt eu în multe feluri, dar 
ţăcănită sigur nu sunt. 

— Nu, Vega Jane, nu eşti ţăcănită. 

Şi apoi m-a ridicat de la pământ şi m-a sărutat atât de 
tare, că mi-am simţit respiraţia părăsindu-mi corpul cu o 
viteză uimitoare, de am crezut că aveam să leşin. Când m-a 
lăsat din nou jos, aveam amândoi ochii închişi. Când i-am 
deschis, simultan, Delph şi cu mine ne-am privit timp de 
fărâme întregi - sau aşa mi s-a părut. În cele din urmă, m-a 


422 


întrebat: 

— Şi acum ce facem? 

— Zidul, i-am zis. 

Ceva mi-a trecut imediat prin minte. 

— Cum ai ştiut că voi fi aici? 

— N-am ştiut. Am fugit dintr-o parte în alta încercând să 
dau de tine. 

— Acum ceva vreme am ales un loc terminat al Zidului. 
Cred că este cea mai bună şansă a noastră să trecem. 

— Sunt paznici în turnuri, mi-a răspuns agitat. 

— Ştiu asta. Dar distanţa dintre turnuri lasă un spaţiu. 

Mi-a privit mantaua. 

— Ai lanţul? m-a întrebat. 

Am dat din cap. 

— Eşti pregătit? 

Când am ajuns la punctul ales, ne-am ascuns în tufiş şi 
am privit spre Zid. Ştiam că la şaizeci de metri în fiecare 
parte erau turnuri în care stăteau de pază Wugi înarmaţi 
cu morte. 

L-am prins pe Harry Doi în ham şi l-am lăsat să îmi 
atârne la piept. Cu Destin de-a lungul umerilor dându-mi 
putere, nu îl simţeam mai greu de câteva kilograme. 

— Prinde-ţi mâinile în jurul umerilor mei, Delph, aşa 
cum am mai făcut. 

Dar nu a apucat să o facă, fiindcă imediat s-a auzit o 
voce. 

— Uite-i! 

Mi s-au înmuiat picioarele. 

Am privit la dreapta şi am văzut un grup de Wugi 
repezindu-se spre noi, cu morte în mână. Picioarele mi s-au 
înmuiat şi mai tare când am văzut cine erau. La stânga 
noastră era Ted Racksport, ţopăind cu piciorul lui şchiop, 
Cletus, cu ochii săi răi injectaţi de sânge, şi Ran Digby, cu 
barba lui urâtă şi faţa dezgustătoare. 

La dreapta erau Jurik Krone şi Duk Dodgson. 

Iar în fruntea lor era Morrigone. 

— Nu, Vega, a ţipat ea. Nu vei pleca din Wormwood! Nu 


poti! 
423 


Îşi încărcaseră cu toţii mortele, ţintind către noi. 

L-am apucat pe Delph de mână şi am fugit cu Harry Doi 
izbindu-mi-se de piept la fiecare pas. Ne aflam la cincizeci 
de metri de Zid când m-am ridicat de la pământ, trăgându-l 
pe Delph după mine. Era un echilibru precar şi mă tot 
întorceam spre partea în care se afla Delph în ascensiunea 
mea. 

M-am întors la timp ca să o văd pe Morrigone 
îndreptându-şi mâinile spre noi. Un moment mai târziu, 
tineam în mână Elementalul la dimensiunea sa maximă, 
apoi raza de lumină roşie deviată a lovit Zidul, făcând o 
gaură în el. Am continuat să ne înălţăm. 

— Trageti, a strigat Krone. 

Mortele au bubuit. Am simţit ceva trecându-mi pe lângă 
cap. L-am auzit pe Delph ţipând şi apoi a rămas inert. l-am 
strâns mâna mai tare. 

— Delph, am strigat. 

— Mergi, mergi, mi-a răspuns el cu o voce chinuită. Sunt 
în regulă. 

Dar ştiam că nu este. Am luat-o la stânga şi apoi la 
dreapta când mortele au tras din nou. Harry Doi a lătrat, 
apoi a hăulit şi apoi a schelălăit. După care a tăcut. Am 
simţit ceva umed pe faţă. 

Şi Harry Doi fusese lovit. Am făcut Elementalul mic, l-am 
pus la o parte şi l-am susţinut pe Harry Doi cu mâna liberă, 
în timp ce cu cealaltă îl ţineam pe Delph. 

— Nu mai trageţi! am strigat. 

Nu credeam că o vor face, întrucât ne loviseră deja pe 
doi dintre noi. Imi doream să am doar un moment ca să fac 
ceea ce aveam de gând. Am luat-o brusc la dreapta, am 
zburat în jurul unui copac, l-am prins pe Harry Doi cu 
cotul, am smuls o ramură în trecere şi la întoarcere eram 
cu faţa la Wugi. 

Am aruncat ramura, împrăştiindu-i în toate direcţiile, iar 
lemnul s-a înfipt în pământ exact în locul în care se 
aflaseră. M-am întors din nou, ţintind spre butucul din 
vârful Zidului. 

Mortele au tăcut pentru un moment. Dar ştiam că nu 


424 


aveam prea mult timp. Delph gemea. Şi, mai înfricoşător, 
Harry Doi atârna moale în hamul lui, fără să se mişte. M- 
am îndreptat cu viteză direct spre Zid, dar mi-era extrem 
de greu să mă ridic suficient de sus cu Delph şi cu Harry 
Doi. 

Şi, când am privit în spate, am îngheţat de frică. 

Jurik Krone, cel mai bun ţintaş din Wormwood, îşi 
îndreptase morta direct spre capul meu. Nu puteam să 
scot Elementalul, pentru că îl ţineam pe Delph cu o mână 
şi cu cealaltă susţineam corpul lui Harry Doi. 

L-am văzut pe Krone zâmbind când a început să apese 
pe trăgaciul ce avea să îmi trimită un foc de morta direct 
în cap. Şi toţi trei aveam să murim. Însă apoi ceva l-a lovit 
pe Krone atât de tare, încât a fost aruncat la zece metri 
într-o parte. S-a rostogolit din nou şi din nou şi morta i-a 
căzut din mâini. 

Am privit să văd cine îmi salvase viaţa. 

Morrigone tocmai îşi cobora mâinile, care erau 
îndreptate spre locul în care fusese Krone. S-a întors şi m- 
a privit. Preţ de un moment, mi-am imaginat un coif de 
metal în jurul feţei ei şi scutul ridicat şi mi-am dat seama 
cât de asemănătoare era cu femela de pe câmpul de luptă 
de acum mult timp. Apoi şi-a ridicat din nou mâinile şi am 
simţit o forţă invizibilă, ca o frânghie de fier, apucându-mă 
de picior. Când am privit-o, Morrigone îşi mişca mâinile de 
parcă ar fi tras frânghia spre ea. Am simţit că nu mai 
înaintez şi, după o smucitură, cum suntem traşi înapoi, în 
jos. 

Acesta era. Acesta era momentul. Dacă nu puteam face 
asta, atunci totul fusese degeaba. 

Cu un țipăt care a părut să dureze fărâme bune, mi-am 
adunat toate forţele. Am simţit energia curgându-mi prin 
corp. Am dat din picioare şi am simţit frânghia invizibilă 
relaxându-se. Am dat şi mai tare şi mi-am plecat umerii în 
faţă, de parcă aş fi tras o povară incredibil de grea. Şi apoi, 
cu un ultim țipăt lung şi cu muşchii atât de încordaţi că am 
crezut că paralizasem, m-am eliberat, m-am înălţat peste 
buştenii cei mai înalţi - cizmele lui Delph chiar atingându-i 


425 


- şi am trecut peste Zid. 

Privind în spate încă o dată, am văzut-o pe Morrigone 
întinsă la pământ, epuizată, murdară şi învinsă. Privirile ni 
s-au întâlnit. 

Şi-a ridicat o mână spre mine, nu ca să încerce să mă 
oprească, ci - mi-am dat eu seama - pur şi simplu pentru a- 
şi lua rămas-bun. 


În următoarea fărâmă trecusem peste şanţul de sub noi 
şi intrasem în Quag. Am zburat peste primul grup de 
copaci şi tufişuri. Şi apoi, pentru că vegetaţia devenise 
extrem de densă, a trebuit să mă las rapid la pământ. 

Era bine că o făcusem. Scosesem deja Piatra Viperei din 
buzunarul mantalei. Delph era întins la pământ, ţinându-se 
de braţ, cu cămaşa plină de sânge. Am trecut Piatra peste 
rană şi aceasta a dispărut de îndată, împreună cu durerea 
de pe faţa lui. Indreptându-se, a exclamat: 

— Mulţumesc, Vega Jane. 

Dar nu îl ascultam. Îl dădusem jos pe Harry Doi din 
hamul lui. Stătea nemişcat la pământ şi abia mai respira. 
Ochii îi erau închişi. 

— Nu, m-am văitat eu. Te rog, nu! 

l-am scos platoşa şi am văzut locul unde fusese 
străpunsă de morta. Am frecat Piatra Viperei deasupra 
rănii în lateral, acolo unde fusese lovit. Era atât de grav 
rănit, că am crezut că dacă îi atingeam corpul cu Piatra, 
avea să se vindece mai repede. Am continuat să frec, 
apăsând Piatra de blana lui şi trecând-o peste rană. În 
continuare nu se întâmpla nimic. Lacrimile îmi curgeau pe 
faţă când Delph a îngenuncheat lângă mine. 

— Vega Jane! 

Mi-a pus o mână pe umăr, încercând să mă tragă de 
acolo. 

— Vega Jane, lasă-l acum. S-a dus. 

— Dispari! am tipat eu şi l-am împins atât de tare, că a 
zburat în spate şi s-a izbit de pământ. 

Am coborât privirea spre Harry Doi şi m-am gândit la 
câte lucruri bune puteam eu să mă gândesc. 


426 


— Te rog, te rog, am gemut. Te rog, nu mă părăsi din 
nou. 

În disperarea mea, amestecam doi câini în minte... 
Vederea îmi era înceţoşată de lacrimi. 

Insă Harry Doi nu s-a mişcat. Respirația îi încetinise într- 
atât, că abia puteam să îi văd pieptul ridicându-se. 

Nu îmi venea să cred. Îl pierdusem pe Harry Doi al meu. 
M-am întors şi l-am văzut pe Delph ridicându-se de la 
pământ. Atunci, am simţit ceva atingându-mă pe mână. Mi- 
am tras-o, gândindu-mă că era o creatură din Quag care 
îmi testa carnea. 

Harry Doi mi-a atins din nou mâna cu nasul lui umed. 
Acum avea ochii deschişi şi respira normal. S-a ridicat pe 
labe şi s-a scuturat tot, de parcă s-ar fi scuturat de 
moartea de care fusese atât de aproape. Cred că mi-a şi 
zâmbit. Eram atât de fericită, că am strigat de bucurie şi l- 
am îmbrăţişat strâns. 

El mi-a lins faţa şi a lătrat. 

— Slavă Clopotniţei, a zis Delph, scărpinând botul lui 
Harry Doi. 

I-am zâmbit şi apoi m-am oprit, holbându-mă la mâna lui 
Delph. 

Mâna ştampilată cu cerneală a lui Delph, după atâtea 
sesiuni petrecute la Moară! 

Atunci am auzit mormăitul din faţa şi din spatele nostru. 

M-am întors încet. 

Era un garm în dreapta noastră şi un frek enorm în 
stânga. 

Cerneala albastră - ca mierea pentru muşte. 

Nu am stat deloc pe gânduri. Am scos Elementalul şi i- 
am poruncit să se facă mare. L-am aruncat exact când 
frekul a sărit spre Delph. Suliţa l-a lovit în mijlocul 
pieptului şi bestia s-a dezintegrat. 

Dar garmul a pornit şi el spre noi, cu sângele curgându-i 
pe piept şi cu mirosul lui odios umplându-mi plămânii. Şi 
din falca lui puternică ţâşnea acel sunet oribil pe care îl 
scotea atunci când se afla la vânătoare. Ştiam că următorul 
lucru ce avea să-i izbucnească dintre fălci era jetul de foc 


427 


care avea să ne pârjolească. 

Am apucat vasul de apă din geanta mea şi l-am aruncat 
spre creatură. Vasul a lovit-o direct în bot, apoi s-a crăpat 
şi apa i s-a vărsat pe faţă. 

Asta mi-a dat doar un moment, dar doar de un moment 
aveam nevoie. De îndată ce Elementalul mi-a atins mâna la 
întoarcerea dinspre frek, l-am aruncat din nou. 

Elementalul i-a trecut garmului prin gură şi i-a ieşit prin 
spate. Creatura a devenit portocalie şi s-a aprins, de parcă 
focul dinăuntrul ei nu reuşea să iasă la suprafaţă. Un 
moment mai târziu, a explodat într-un nor de fum negru. 
Când fumul a dispărut, garmul nu mai era. 

— La naiba, a exclamat Delph. 

Da, am gândit şi eu. La naiba! 

Nu aveam timp să ne sărbătorim victoria. Am apucat 
mâna acoperită de cerneală a lui Delph şi am scos din 
buzunar sticla şi cârpa pe care mi le dăduse Dis Fidus. 

— Ce ai acolo? m-a întrebat el. 

— Taci doar şi află că o să te doară teribil! 

Am turnat lichidul pe cârpă şi apoi i-am apăsat-o pe 
mână. 

Delph a strâns din dinţi şi, spre lauda lui, nu a scos 
niciun sunet în timp ce întregul corp i se cutremura, de 
parcă ar fi avut diaree de la carne stricată de creta. 

Când lichidul şi-a făcut treaba, dosul mâinii îi era la fel 
de roz şi de plin de cicatrice ca al meu. Dar cerneala 
dispăruse. 

— Este un lucru bun? m-a întrebat, înfiorându-se şi 
scuturându-şi mâna. 

— Le va fi mai greu bestiilor să ne urmărească. 

— Atunci, este un lucru bun, a declarat el hotărât. 

Ne-am luat genţile de la pământ. 

— Trebuie să continuăm să ne mişcăm, Delph. 

Am pornit eu prima cu Elementalul la mărime maximă în 
mână şi Delph după mine, în timp ce Harry Doi ne 
acoperea spatele. 

Am trecut de copaci şi de vegetaţia densă şi apoi s-a 
întâmplat lucrul cel mai uimitor. Quagul s-a deschis într-o 


428 


întindere vastă de câmpuri verzi şi de mici pâlcuri de 
copaci înalţi, îngăduindu-ne să vedem la multe mile în faţa 
noastră. În depărtare, spre vest, era un râu scufundat în 
ceaţă, plin cu apă neagră. Spre est era o pantă pietroasă 
ce nu ducea nicăieri. Mult mai spre nord în faţa noastră 
era un munte înalt acoperit de păduri, care părea în 
întunericul neliniştitor nu verde, ci albastru. 

Exista o singură problemă. Inainte să ajungem la 
întinderea plată unde puteam să vedem de departe 
pericolul apropiindu-se, trebuia să trecem de următorul 
obstacol. Ne aflam exact la marginea unei stânci. Am privit 
în jos. Căderea părea să fie de aproape o milă. L-am privit 
pe Delph şi el pe mine. 

— Eşti pregătit? l-am întrebat. 

Mi-a apucat mâna şi a dat din cap. 

L-am ridicat pe Harry Doi în ham şi l-am mângâiat pe 
cap. Fusesem atât de aproape să îi pierd pe amândoi într- 
un timp atât de scurt, încât o parte din mine îşi dorea să se 
întoarcă în Wormwood. Dar o parte mai importantă ştia că 
nu era posibil. Nu acum. Poate într-o altă lumină. 

Am auzit sunete în spatele nostru, apropiindu-se rapid. 
Din intensitatea zgomotului, am estimat că erau cam trei 
sau patru garmi şi ceea ce părea să fie o întreagă haită de 
freki. Fuseseră alertaţi, fără îndoială, de prezenţa noastră 
acolo după lupta precedentă. 

Au ţâşnit din pădurea deasă aflată în spatele nostru. Am 
privit înapoi. Greşisem. Nu erau patru garmi, erau zece. Şi 
nu erau freki. Erau amaroci. Şi păreau mult mai 
înfricoşători decât frekii. 

M-am întors şi am privit în faţă spre muntele albastru 
din depărtare şi cumva am ştiut că acolo trebuia să 
ajungem. Dincolo de el, pe cer, erau stelele, stelele 
pierdute, aşa cum mă gândeam la ele acum. Pierdute, aşa 
cum eram şi noi. Aveam să ne găsim vreodată drumul? 
Aveam oare? Poate că nu. Poate că aveam să ne stingem 
pur şi simplu. Dar măcar urma să încercăm. 

L-am privit din nou pe Delph şi am schiţat un zâmbet 
timid, care mi-a pierit chiar dinainte să îmi ajungă pe faţă. 


429 


Şi apoi am sărit. Toţi trei suspendaţi în aer preţ de un lung 
moment, în timp ce bestiile groaznice se repezeau spre 
noi. 

Şi apoi ne-am înălţat, de-acum cufundaţi în întregime în 
Quag. 


430