Sarah Maas — [Regatul Spinilor si al Trandafirilor] 02 Regatul cetii si al furiei

SUPRAVIEŢUIREA 
ARE UN PREŢ... -„ 


REGATUL 
ACETU Şi Si 
f AL FURIEL 


SERIA 
REGATUL SPINILOR 
SI AL TRANDAFIRILOR 


volumul 2 


SARAH JĂMAAS 


= 
PREMIUL GOODREADS CHOICE 2016 


SARAH J. MAAS 


REGATUL 
CEŢII ŞI AL FURIEI 


vol. 2 
A Court of Mist and Fury 


Traducere: Andra Elena Agafiţei 


Editura RAO 
2017 


PARTEA ÎNTÂI 
CASA BESTIILOR 
Capitolul 1 
Capitolul 2 
Capitolul 3 
Capitolul 4 
Capitolul 5 
Capitolul 6 
Capitolul 7 
Capitolul 8 
Capitolul 9 
Capitolul 10 
Capitolul 11 
Capitolul 12 
Capitolul 13 
PARTEA A DOUA 
CASA VÂNTULUI 
Capitolul 14 
Capitolul 15 
Capitolul 16 
Capitolul 2 
Capitolul 18 
Capitolul 19 
Capitolul 20 
Capitolul 21 


Capitolul 22 
Capitolul 23 
Capitolul 24 
Capitolul 25 
Capitolul 26 
Capitolul 27 
Capitolul 28 
Capitolul 29 
Capitolul 30 
Capitolul 31 
Capitolul 32 
Capitolul 33 
Capitolul 34 
Capitolul 35 
Capitolul 36 
Capitolul 37 
Capitolul 38 
Capitolul 39 
Capitolul 40 
Capitolul 41 
Capitolul 42 
Capitolul 43 
Capitolul 44 
Capitolul 45 
Capitolul 46 
Capitolul 47 
Capitolul 48 
Capitolul 49 


Capitolul 50 
Capitolul 51 
PARTEA A TREIA 
CASA CEȚII 
Capitolul 52 
Capitolul 53 
Capitolul 54 
Capitolul 55 
Capitolul 56 
Capitolul 57 
Capitolul 58 
Capitolul 59 
Capitolul 60 
Capitolul 61 
Capitolul 62 
Capitolul 63 
Capitolul 64 
Capitolul 65 
Capitolul 66 
Capitolul 67 
Capitolul 68 
Capitolul 68 


MULŢUMIRI 


Pentru Josh şi Annie, 
din al meu Regat al Viselor 


Poate că, în adâncul sufletului meu, am fost diabolică şi ratată 
dintotdeauna. 

Poate că o persoană bună şi onestă ar fi aruncat pumnalul de 
frasin şi ar fi preferat mai degrabă moartea, decât ce se 
aşternea în faţa mea. 

Era sânge peste tot. 

Mâna-mi însângerată îmi tremura şi-mi era din ce în ce mai 
greu să ţin pumnalul cu care i-am înjunghiat pe rând. In tot 
acest timp, leşurile întinse ale tinerilor Mari Spiriduşi se răceau 
pe podeaua de marmură. 

Am încremenit în faţa lui cu pumnalul strâns în mână. 

— Aşa, spuse mieros Amarantha, de pe tronul ei. 

Incă o dată. 

Un alt spiriduş aştepta îngenuncheat în faţa pumnalului din 
frasin. O femelă. 

Ştiam ce se pregătea să spună cu voce tare: rugăciunea. 

Ştiam, de asemenea, că acolo aveam s-o ucid ca pe ceilalţi 
tineri. 

Aveam să o fac pentru a-i elibera pe toţi, pentru a-l elibera pe 
Tamlin. 

Eram călăul inocenților şi salvatoarea unui ţinut. 

— Când te simţi pregătită, minunată Feyre, spuse tărăgănat 
Amarantha, cu părul de un roşu la fel de aprins ca sângele care- 
mi mânjea mâinile şi marmura. 

Ucigaşă. Călău. Monstruoasă. Mincinoasă. Şarlatană. 

Nici nu mai ştiam de ce eram acolo. 

Nu ştiam la cine mă refeream. Limitele dintre mine şi regină 
se înceţoşaseră de mult. 

Am ţinut mai relaxată pumnalul, iar acesta căzu zăngănind pe 
pământ, făcând să ţâşnească stropi din balta de sânge care se 
formase. Petele îmi împroşcară cizmele ponosite - rămăşiţele 
unei vieţi de muritoare atât de îndepărtate în timp, încât, la fel 
de bine, ar fi putut să fie unul dintre visele mele febrile din 
ultimele câteva luni. 

M-am întors spre femela suplă care îşi aştepta încremenită 


moartea, cu gluga trasă pe cap. Mi-am adunat puterile ca să o 
omor, pentru sacrificiul în care ea urma să se transforme. 

M-am întins după al doilea pumnal din frasin de pe perna din 
catifea neagră, simţindu-i mânerul rece în mâna-mi caldă şi 
umedă. Gărzile şi-au descoperit capetele. 

Cunoşteam chipul care mă fixa cu privirea. 

Cunoşteam ochii gri-albaştri, părul blond închis, buzele pline 
şi pomeţii ascuţiţi. Cunoşteam urechile care acum se arcuiseră 
delicat, membrele puternice, imperfecţiunile umane acoperite 
de o subtilă strălucire nemuritoare. 

Cunoşteam senzaţia de gol, de descompunere şi disperarea 
care se citeau pe acel chip. 

Mâinile nu mi-au mai tremurat când am înclinat pumnalul. 

Am apucat umărul cu oase delicate şi m-am holbat la acel 
chip urât - ca şi cum ar fi fost al meu. 

Şi am înfipt pumnalul din frasin în inima mea, care aştepta. 


PARTEA ÎNTÂI 
CASA BESTIILOR 


Capitolul 1 


Am vomitat în vasul de toaletă îmbrăţişându-i marginile reci, 
încercând să-mi stăpânesc sughiţurile. 

Razele lunii se strecurau în baia imensă din marmură, fiind 
singura sursă de lumină, în vreme ce eu sufeream în tăcere. 

Tamlin nu se întorsese când m-am trezit brusc. Cum nu am 
reuşit să deosebesc întunericul din camera mea de noaptea 
nesfârşită a temniţelor Amaranthei, iar transpiraţia rece care mă 
acoperea se simţea ca sângele acelor spiriduşi, m-am grăbit 
spre baie. 

Trecuseră cincisprezece minute de când eram la toaletă, 
aşteptând să-mi treacă sughiţul, iar frisoanele îndelungi să se 
stingă precum valurile într-o piscină. 

Gâfâind, m-am aplecat deasupra vasului, numărând fiecare 
suflare. 

Era doar un coşmar. Unul dintre multele care mă urmăreau în 
acele zile şi când eram trează, şi când dormeam. 

Trecuseră trei luni de când mă aflam la Poalele Muntelui. Trei 
luni de adaptare la corpul meu nemuritor, la o lume care se 
lupta să se adune după ce Amarantha o distrusese. 

M-am concentrat asupra respirației - am inspirat pe nas şi-am 
expirat pe gură. De nenumărate ori. 

Când mi s-a părut că mi-am recăpătat suflul, m-am ridicat de 
pe toaletă, dar nu m-am îndepărtat prea mult. Am rămas lângă 
zidul din apropierea ferestrei deschise, de unde vedeam cerul 
nopţii şi simţeam briza mângâindu-mi faţa lipicioasă. Mi-am 
rezemat capul de perete şi-am atins cu palmele podeaua rece 
din marmură. Era adevărată. 

Acest lucru era real. Supravieţuisem; reuşisem să scap. 

Doar dacă nu cumva era un vis - doar un vis cauzat de febră 
în temniţele Amaranthei şi urma să mă trezesc din nou în celula 
aceea şi... 

Mi-am apropiat genunchii de piept. Era real. Real. 

Am şoptit cuvintele. 

Le-am tot şoptit până când am reuşit să nu-mi mai strâng 
genunchii la piept şi să-mi înalţ capul. Durerea îmi străbătea 


braţele... 

Cumva, le strânsesem în pumni atât de tare, încât unghiile 
aproape că îmi străpunseseră pielea. 

Puterea unui nemuritor - era mai degrabă un blestem decât 
un dar. Strâmbasem şi îndoisem toate tacâmurile pe care le 
atinsesem timp de trei zile de la întoarcerea mea aici, mă 
împiedicasem atât de des de picioarele mele mai lungi şi mai 
rapide, încât Alis mutase toate obiectele de preţ din camerele 
mele (fusese foarte supărată pe mine pentru că răsturnasem 
masa pe care se afla o vază veche de opt sute de ani) şi 
spărsesem nu una sau două, ci cinci uşi din sticlă, doar 
închizându-le, uneori, cu prea mare forţă. 

Expirând pe nas, mi-am deschis pumnul. 

Mâna mea dreaptă era netedă, fără riduri. Perfectă, ca a unei 
Fae. 

Mi-am înclinat mâna stângă, spiralele din cerneală neagră 
aco-perindu-mi degetele, încheietura mâinii şi antebraţul până 
la cot, absorbind întunericul din cameră. Ochiul incrustat în 
mijlocul palmei părea să mă privească şiret şi calm ca o pisică, 
cu pupila mărită faţă de cum fusese mai devreme în acea zi. Ca 
şi când se ajusta la lumină, ca orice alt ochi obişnuit. 

M-am încruntat la el. 

M-aş fi încruntat la oricine m-ar fi privit prin acel tatuaj. 

Nu mai primisem veşti de la Rhysand în cele trei luni de când 
eram aici. Nici măcar o şoaptă. N-am îndrăznit să-i întreb nimic 
pe Tamlin, pe Lucien sau pe altcineva - ca nu cumva să-l invoce 
pe Marele Lord al Regatului Nopţii şi să-i amintească de târgul 
prost pe care îl făcusem la Poalele Muntelui: o săptămână 
alături de el în fiecare lună, în schimbul salvării mele de la 
moarte. 

Dar chiar dacă Rhysand uitase în mod miraculos, eu nu 
puteam să o fac. Nici Tamlin, Lucien sau oricine altcineva. Nu 
puteam pentru că aveam tatuajul. 

Chiar dacă Rhysand, până la urmă, nu fusese cu adevărat un 
duşman. 

Dar Tamlin, da. Orice alt regat, da. Foarte puţini treceau 
graniţa Regatului Nopţii şi supravieţuiau. Nimeni nu ştia ce era 
în cea mai nordică parte a Prythianului. 

Munţii, şi întunericul, şi stelele, şi moartea. 

Dar mie nu mi se păruse că eram inamica lui Rhysand ultima 


dată când am vorbit cu el, în orele de după înfrângerea 
Amaranthei. Nu spusesem nimănui despre întâlnirea aceea, 
despre ceea ce îmi zisese, despre ceea ce-i mărturisisem eu. 

„Feyre, bucură-te că ai o inimă de om! Să-ţi fie milă de cei 
care nu simt nimic!” 

Am strâns pumnul, acoperind ochiul, tatuajul. M-am ridicat în 
picioare şi am tras apa înainte de a mă duce la chiuvetă ca să- 
mi clătesc gura şi să mă spăl pe faţă. 

Mi-am dorit să nu mai simt nimic. 

Mi-am dorit ca inima mea de om să se fi schimbat odată cu 
mine; să se fi transformat într-o marmură nemuritoare, în 
schimbul bucății sfâşiate de bezna care era acum şi din care 
sângele zeilor se prelingea în mine. 

Tamlin încă dormea, întins gol pe saltea, când m-am strecurat 
înapoi în dormitorul întunecat. Pentru o clipă, i-am admirat 
muşchii puternici ai spatelui, atât de minunat conturaţi de 
lumina lunii, părul auriu, răvăşit de somn şi de degetele mele, 
cât am făcut dragoste, cu puţin timp în urmă. 

Pentru el făcusem asta - pentru el mă distrusesem bucuroasă, 
odată cu sufletul meu nemuritor. 

lar acum, aveam să trăiesc cu asta o eternitate. 

Cu paşi din ce în ce mai grei, m-am îndreptat spre pat. 
Cearşafurile erau acum reci şi uscate, iar eu m-am strecurat în 
pat, cu spatele la el, cu braţele strânse în jurul trupului. Respira 
profund, calm. Dar, cu urechile mele Fae... uneori, pentru o 
clipă, mi se părea că nu îi mai aud respiraţia. Nu am avut 
niciodată curajul să-l întreb dacă era treaz. 

El nu se trezea niciodată când coşmarurile îmi tulburau 
somnul; nu se trezea niciodată când vomitam nopţi la rând. 
Dacă ştia sau auzea, nu spunea nimic despre asta. 

Ştiam că, şi pel el, vise asemănătoare îl trezeau la fel de des 
ca pe mine. Prima dată când s-a întâmplat, m-am trezit - am 
încercat să-i vorbesc. Insă el s-a îndepărtat de atingerea mea, 
cu pielea lipicioasă, şi s-a transformat în bestia blănoasă cu 
gheare, coarne şi colţi. Şi-a petrecut restul nopţii întins la 
picioarele patului, supraveghind uşa, zidul cu ferestre. 

De atunci, şi-a petrecut multe nopţi astfel. 

Ghemuită în pat, am tras pătura, tânjind după căldura ei în 
răcoarea nopţii. Să nu o lăsăm pe Amarantha să câştige 
recunoscând că încă ne chinuia în vis şi că devenise înţelegerea 


nerostită dintre noi atunci când eram treji. 

În orice caz, era mai uşor să nu fiu nevoită să dau explicaţii. 
Să nu trebuiască să-i spun că, deşi îl eliberasem şi îi salvasem 
poporul şi tot Prythianul de Amarantha... mă distrusesem. 

Şi că eu credeam că nici măcar veşnicia nu-mi era îndeajuns 
ca să îmi revin. 


Capitolul 2 


— Vreau să plec. 

— Nu. 

Mi-am încrucişat braţele, ascunzându-mi mâna tatuată sub 
bicepsul drept, şi mi-am depărtat un pic mai mult picioarele pe 
podeaua murdară a grajdurilor. 

— Au trecut trei luni. Nu s-a întâmplat nimic, iar satul este la 
mai puţin de opt kilometri... 

— Nu. 

Soarele dimineţii care se strecura prin uşa grajdului îi făcu 
părul blond al lui Tamlin să strălucească atunci când el termină 
să îşi fixeze centura cu pumnale pe piept. Pe chipul de o 
frumuseţe aspră, aşa cum îl visasem în lunile lungi în care 
purtase mască, se citea hotărârea, buzele-i descriind o linie 
subţire. 

In spatele lui, deja pe calul său gri pestriţ, împreună cu alţi 
trei lorzi spiriduşi-santinelă, Lucien făcu tăcut din cap în semn 
de avertisment, mijindu-şi ochiul metalic, părând a-mi spune: 
„Nu insista!” 

Dar când Tamlin se îndreptă cu paşi mari spre locul în care 
armăsarul lui negru fusese înşeuat, am strâns din dinţi şi m-am 
grăbit să-l urmez. 

— Satul are nevoie de tot ajutorul posibil. 

— lar noi încă vânăm  bestiile Amaranthei, spuse el, 
încălecând dintr-o singură mişcare degajată. 

Câteodată, mă întrebam dacă folosea calul doar ca să pară 
civilizat, normal. Ca să pretindă că nu alerga mai repede decât 
ei, că nu era obişnuit cu pădurea. Ochii verzi îi erau ca de 
gheaţă când armăsarul porni la pas. 

— Nu am santinele în plus, care să te escorteze, adăugă 
Tamlin. 

Am fandat spre frâu. 

— Nu am nevoie de escortă. 

Am strâns frâul mai tare când am tras calul pentru a-l opri, iar 
inelul de aur de pe degetul meu, cu smaraldul pătrat care 
strălucea deasupra, licări în soare. 


Trecuseră două luni de când Tamlin mă ceruse de soţie - 
două luni în care suportasem să mi se prezinte flori, haine, 
aranjamentul locurilor şi mâncare. În urmă cu o săptămână, 
mulţumită Solstiţiului de larnă, fusesem scutită de acestea, cu 
toate că înlocuisem contemplatul dantelei şi al mătăsii cu 
alegerea ghirlandelor şi a coroanelor de brad. Dar măcar luasem 
o pauză. 

Trei zile în care petrecusem, băusem şi ne dăruiserăm mici 
cadouri, care culminaseră cu o ceremonie lungă şi cam odioasă 
pe dealuri în cea mai lungă noapte, care să ne însoţească de la 
un an la celălalt, în timp ce soarele apunea şi răsărea din nou. 
Sau aşa ceva. Celebrarea unei sărbători de iarnă într-un loc în 
care era mereu primăvară nu mă înveselise prea mult. 

Nu ascultasem cu atenţie explicaţiile referitoare la originea ei 
-şi până şi spiriduşii discutau dacă fusese iniţiată de Regatul 
lernii sau de cel al Zilei. Ambele Regate pretindeau că era cea 
mai sfântă sărbătoare a lor. Tot ce ştiam sigur era că fusesem 
nevoită să suport două ceremonii: una la apus, pentru începutul 
nopţii nesfârşite de dansuri, şi cadouri, şi băutură, în onoarea 
morţii vechiului soare; şi una în zorii celei de-a doua zile, cu ochi 
înceţoşaţi şi dureri de picioare, pentru întâmpinarea soarelui 
renăscut. 

Era destul de rău că mi se ceruse să stau în faţa curtenilor 
care se adunaseră şi a spiriduşilor de rang inferior, în timp ce 
Tamlin închina pahare şi saluta de nenumărate ori. In mod 
intenţionat, uitasem să spun cuiva că şi ziua mea de naştere 
cădea în cea mai lungă noapte a anului. Oricum primisem 
suficiente cadouri şi, fără îndoială, aveam să primesc mult mai 
multe în ziua nunţii. Nu aveam ce să fac cu atât de multe 
lucruri. 

Acum, nu mă mai despărţeau decât două săptămâni până la 
ceremonie. Asta dacă nu ieşeam din conac, dacă nu aveam 
parte de o zi în care să fac a/tceva în afară de a-i cheltui banii lui 
Tamlin şi în care să mi se facă plecăciuni... 

— Te rog! Mă recuperez foarte încet! Aş putea să vânez 
pentru săteni, să le aduc mâncare... 

— Nu este ceva sigur, spuse Tamlin dându-i din nou pinteni 
armăsarului ca să o ia la pas. Mai ales pentru tine. 

Coama calului strălucea ca o oglindă neagră, chiar şi în umbra 
grajdului. 


Asta zicea de fiecare dată când ne certam în privinţa acestui 
lucru, de fiecare dată când îl imploram să mă lase să mă duc în 
satul vecin al Marelui Spiriduş ca să ajut la reconstrucţia a ceea 
ce Amarantha incendiase cu mulţi ani în urmă. 

L-am urmat în lumina zilei senine de dincolo de grajduri, prin 
iarba ce acoperea dealurile din apropiere şi se unduia sub briza 
uşoară. 

— Oamenii vor să se întoarcă, vor un loc în care să trăiască... 

— Aceiaşi oameni te văd ca pe o binecuvântare, ca pe un 
semn al statorniciei. Dacă ţi s-ar întâmpla ceva... El tăcu atunci 
când îşi opri calul la marginea potecii bătătorite care urma să-l 
ducă spre pădurile estice, Lucien aşteptând acum la câţiva metri 
depărtare. Nu are rost să reconstruim ceva dacă bestiile 
Amaranthei cotropesc tărâmurile şi le distrug din nou. 

— Zidurile sunt ridicate... 

— Unii s-au strecurat înainte să fi fost reparate. leri, Lucien a 
vânat cinci naga. 

Am întors capul spre Lucien, care tresări. Nu îmi spusese asta 
seara trecută, la cină. Mă minţise când l-am întrebat de ce 
şchiopăta. Stomacul mi se întoarse pe dos - nu doar din cauza 
minciunii, ci şi a... creaturilor naga. Uneori visam cum sângele 
lor mă împroşca în timp ce le omoram; le visam feţele diabolice 
şi viclene încercând să mă sfâşie în inima pădurii. 

Tamlin spuse încet: 

— Nu pot să fac ceea ce trebuie dacă securitatea ta îmi dă 
motive de îngrijorare. 

— Bineînţeles că voi fi în siguranţă. Ca Mare Spiriduş, cu 
puterea şi viteza mea, aş reuşi să scap, dacă mi s-ar întâmpla 
ceva. 

— Te rog... te rog, fă asta pentru mine, spuse Tamlin, 
mângâind greabănul puternic al armăsarului său, când animalul 
necheză nerăbdător. Ceilalţi deja mergeau la galop, primii dintre 
ei ajungând aproape în geana pădurii. Tamlin privi spre casa din 
alabastru care se ivea în spatele meu. Sunt sigur că ai cu ce să 
ajuţi pe lângă casă. Sau ai putea să pictezi. Incearcă setul nou 
pe care ţi l-am dăruit la Solstiţiul de larnă. 

In casă nu mă aştepta decât plănuirea nunţii, de vreme ce 
Alis refuza să mă lase să ridic un deget. Nu din cauza a ceea ce 
însemnam pentru Tamlin, a ceea ce urma să devin pentru el, 
ci... pentru ce făcusem pentru ea şi băieţii ei, pentru Prythian. 


Toţi servitorii erau la fel; unii încă îşi exprimau recunoştinţa 
când treceau pe lângă mine pe holuri. Cât despre pictat... 

— Bine, am şoptit eu. M-am forţat să-l privesc în ochi şi să 
zâmbesc. Ai grijă, i-am spus eu şi am vorbit serios. 

Gândul că el pleca acolo, să vâneze monştrii care, cândva, o 
serviseră pe Amarantha... 

— Te iubesc, spuse Tamlin încet 

Am dat din cap murmurându-i că şi eu îl iubesc, în timp ce se 
îndepărtă la trap spre locul în care Lucien încă aştepta, emisarul 
încruntându-se uşor acum. Nu i-am urmărit plecând. 

M-am retras încet printre gardurile vii ale grădinii, ascultând 
păsările de primăvară ciripind vesel, şi pietrişul scârţâind sub 
încălţările-mi subţiri. 

Uram rochiile strălucitoare care deveniseră uniforma mea 
zilnică, dar nu mă înduram să-i spun lui Tamlin, mai cu seamă 
că îmi cumpărase atât de multe şi părea atât de fericit să mă 
vadă că le port. lar cuvintele lui nu erau departe de adevăr. Ziua 
în care îmi voi îmbrăca pantalonii şi tunica, ziua în care îmi voi 
prinde armele pe mine ca pe nişte bijuterii fine va trimite un 
mesaj clar peste ţinuturi. Aşa că am purtat rochiile şi am lăsat-o 
pe Alis să-mi aranjeze părul - chiar dacă am făcut-o doar pentru 
ca oamenii să se simtă mai liniştiţi. 

Măcar Tamlin nu avea nimic de zis despre pumnalul pe care îl 
păstram într-o parte şi care atârna de o curea cu pietre 
preţioase. Lucien mi le dăruise pe amândouă: pumnalul în lunile 
de dinainte de Amarantha şi cureaua în săptămânile de după 
căderea ei, când purtasem pumnalul, împreună cu multe altele, 
oriunde mergeam. „Măcar să arăţi bine, dacă tot te vei înarma 
până-n dinţi”, îmi spusese el. 

Dar, chiar dacă echilibrul domnea de o sută de ani, mă 
îndoiam că avea să existe vreo dimineaţă în care să mă trezesc 
şi să nu-mi iau pumnalul. 

O sută de ani. 

Aveam asta - aveam secole înaintea mea. Secole cu Tamlin, 
secole în acest loc frumos şi liniştit Poate că aveam să-mi revin 
cândva. Sau poate că nu. 

M-am oprit în faţa scărilor care conduceau spre casa acoperită 
cu trandafiri şi iederă şi m-am uitat în dreapta, spre grădina de 
trandafiri şi ferestrele de dincolo de ea. 

Am pătruns în acea cameră - în vechiul meu atelier de pictură 


- o singură dată, după ce m-am întors prima oară. 

Şi am urât toate tablourile, toate pânzele albe şi uneltele care 
mă aşteptau să înfăţişez poveşti şi sentimente, şi vise... 

Am ieşit câteva clipe mai târziu şi, de atunci, nu m-am mai 
întors. 

Am încetat să clasific culorile, sentimentele şi texturile, am 
încetat să le mai observ. Abia puteam să mă uit la tablourile din 
conac. 

O voce dulce şi feminină îmi rosti numele de dincolo de uşile 
deschise ale casei, iar încordarea din umerii mei cedă un pic. 

lanthe. Era Marea Preoteasă, o nobilă din rândul Marilor 
Spiriduşi şi prietenă din copilărie cu Tamlin, care se angajase să 
ne ajute cu planificarea festivităților pentru nuntă. 

Şi care ne venera pe mine şi pe Tamlin, ca şi când am fi fost 
nişte zei nou-născuţi, binecuvântaţi şi aleşi de Cazanul însuşi. 

lar eu nu mă plângeam - căci lanthe îi cunoştea pe toţi din 
regat şi din afara lui. Era motivul principal pentru care 
supravieţuisem  veseliei furtunoase a Solstiţiului de larnă, 
rămânând lângă mine la evenimente şi cine bogate, şi dându-mi 
detalii despre cei prezenţi. La urma urmelor, ea fusese cea care 
prezidase diversele ceremonii, iar eu fusesem mai mult decât 
bucuroasă să o las să aleagă ghirlandele şi coroanele cu care să 
împodobească proprietatea şi conacul, tacâmurile care 
completau fiecare masă. 

Dincolo de asta... în timp ce Tamlin era cel care plătea pentru 
hainele mele de zi cu zi, lanthe era cea care le alegea. Ea era 
inima oamenilor ei, predestinată de Mâna Zeiţei să-i scoată din 
întuneric şi disperare. 

Nu eram în poziţia de a mă îndoi. Încă nu mă îndrumase greşit 
- şi învăţasem să mă tem de zilele în care era ocupată cu 
templul ei din curte, supraveghindu-şi pelerinii şi acoliţii. Astăzi, 
totuşi... da, să-mi petrec timpul cu lanthe era o idee mai bună 
decât alternativa. 

Mi-am adunat într-o mână fustele transparente ale rochiei 
mele de un roz-închis şi am intrat în casă urcând treptele din 
marmură. 

Data viitoare, mi-am promis eu. Data viitoare, îl voi convinge 
pe Tamlin să mă lase să merg în sat. 


$ 


— O, nu putem să o lăsăm pe ea să stea lângă el. S-ar sfâşia 


în bucăţi, iar apoi sângele va distruge feţele de masă. 

Sub gluga ei de un gri-albastru pal, lanthe se încruntă, 
încreţindu-şi fruntea pe care avea tatuajul cu diversele faze ale 
lunii. Cu câteva clipe mai devreme, tăiase numele pe care ÎI 
scrisese pe unul dintre tabelele cu poziţia scaunelor. 

Ziua camera se încălzise, fiind un pic sufocantă în ciuda brizei 
care pătrundea prin ferestrele deschise. Şi, cu toate acestea, 
nu-şi dăduse jos roba groasă cu glugă. 

Toate Marile Preotese purtau aceste robe voluminoase, 
artistic înfăşurate şi cu multe straturi, deşi, cu siguranţă, erau 
departe de a fi respectabile. Talia subţire a lui lanthe era pusă în 
valoare de o curea fină de culoarea cerului, cu o cataramă din 
argint strălucitor cu pietre transparente şi perfect ovale. In 
partea de sus a glugii avea o coroniţă asortată - o bandă 
delicată din argint, cu o piatră mare în mijloc. O bucată de 
material fusese pliată sub coroniţă, menită să fie trasă peste 
frunte şi ochi, dacă trebuia să se roage, să conjure Cazanul şi pe 
Mamă sau doar să se gândească. 

Odată, lanthe îmi arătase cum se vedea faţa când materialul 
era coborât. Erau vizibile doar nasul şi buzele-i pline şi senzuale. 
Vocea Cazanului. Mă tulburase faptul că, doar acoperindu-şi 
partea superioară a chipului, femeia inteligentă şi vicleană se 
transformase într-o efigie, în altceva. Din fericire, ea îl ţinea 
strâns în cea mai mare parte a timpului. Uneori, renunţa cu totul 
la glugă, lăsând soarele să se joace în părul ei lung şi blond, 
care se ondula uşor. 

Inelele din argint ale lui lanthe sclipiră pe degetele ei cu 
unghii îngrijite, când mai scrise un nume. 

— Este ca un joc, spuse ea oftând pe nasul ei drăguţ. Toate 
aceste piese, care îşi doresc să aibă putere sau să domine, 
dispuse să verse sânge, dacă trebuie. Cred că e un aranjament 
ciudat pentru tine. 

Câtă eleganţă şi bogăţie, şi totuşi sălbăticia rămânea. Marii 
Spiriduşi nu reprezentau nobilimea chicotitoare din lumea 
muritorilor. Nu. Dacă se certau, unul dintre ei sfârșea sfâşiat în 
bucăţi. La propriu. 

Odată, tremurasem în prezenţa lor. 

Mi-am îndoit degetele, întinzându-mi şi contorsionându-mi 
tatuajele desenate pe piele. 

De data asta, puteam să lupt alături de ei, împotriva lor. Nu 


că aş fi încercat să o fac. 

Şi eram privită - prea supravegheată şi judecată. De ce ar fi 
trebuit să înveţe să lupte mireasa Marelui Lord, dacă pacea 
revenise? Acesta fusese argumentul lui lanthe, când făcusem 
greşeala de a-i menţiona asta la cină. Tamlin, spre lauda lui, 
văzuse ambele laturi: aveam să învăţ să mă protejez... dar 
zvonurile urmau să se răspândească. 

— Nici oamenii nu sunt mai buni, i-am spus eu în cele din 
urmă. 

Şi pentru că lanthe era cam singura dintre noile mele 
însoţitoare care nu părea în mod deosebit uimită sau speriată de 
mine, am încercat să conversez şi am spus: „Probabil că sora 
mea Nesta s-ar adapta de minune”. 

lanthe îşi înclină capul, lumina soarelui făcând să-i 
strălucească piatra din vârful glugii. 

— Rudele tale muritoare ni se vor alătura? 

— Nu. 

Nu mă gândisem să le invit - nu voisem să le expun 
Prythianului. Sau fiinţei în care mă transformasem. 

Cu un deget lung, ea lovi uşor masa. 

— Dar locuiesc foarte aproape de zid, nu-i aşa? Dacă e 
important pentru tine să-i ai aici, Tamlin şi cu mine putem să 
garantăm că vor călători în siguranţă. 

În orele petrecute împreună, îi povestisem despre sat şi casa 
în care locuiau surorile mele, despre Isaac Hale şi Tomas 
Mandray. Nu reuşisem să-i spun despre Clare Beddor sau despre 
ce i se întâmplase familiei ei. 

— Pentru cât a suportat, sora mea Nesta vă detestă, am spus 
eu, ignorând amintirea fetei muritoare şi a ceea ce suferise ea. 

— Ne detestă, mă corectă lanthe repede. Am mai discutat 
despre asta. 

Eu nu am făcut decât să dau aprobator din cap. 

Insă ea continuă: 

— Suntem bătrâni şi vicleni şi ne place să ne folosim de 
cuvinte ca de nişte cuțite şi gheare. Tot ce spui şi toate frazele 
cu subinţeles vor fi judecate şi, probabil, folosite împotriva ta. 
Ca şi când ar fi vrut să îndulcească avertismentul, adăugă: „Fii 
atentă, lady!” 

„Lady.“ Ce etichetă fără sens! Nimeni nu ştia cum să îmi 
spună. Nu mă născusem un Mare Spiriduş. 


Fusesem Creată - reînviată, iar acest corp nou mi-l dăduseră 
cei şapte Mari Lorzi ai Prythianului. Nu eram partenera lui 
Tamlin, din câte ştiam eu. Între noi nu exista nicio legătură 
maritală - nu încă. 

Sincer... Sincer, lanthe, cu părul ei auriu şi strălucitor, cu ochii 
turcoaz, cu trăsăturile ei elegante şi trupul suplu, aducea mai 
mult cu partenera lui Tamlin. Cu egala lui. Unirea cu Tamlin - un 
Mare Lord şi o Mare Preoteasă - ar fi trimis un mesaj clar de 
putere oricăror posibile ameninţări la adresa ținuturilor noastre. 
Şi ar fi asigurat puterea pe care, fără îndoială, lanthe dorea să o 
acumuleze pentru sine. 

Printre Marii  Spiriduşi,  preotesele le supravegheau 
ceremoniile şi ritualurile, le notau istoriile şi legendele şi îi 
sfătuiau pe lorzi şi domniţe în privinţa chestiunilor importante, 
dar şi a celor banale. Nu văzusem nimic magic la ea, dar când îl 
întrebasem pe Lucien, el se încruntase şi-mi spusese că magia 
îşi avea originea în ceremonii şi că, dacă ar fi ales să o 
folosească, ar fi putut fi mortală. În timpul Solstiţiului de larnă, o 
urmărisem ca să observ vreun semn de magie, atentă la modul 
în care se poziţionase, în aşa fel încât soarele care răsărea să îi 
mângâie braţele ridicate, însă puterea nu formase niciun val şi 
nici nu zăngănise. Nici din partea ei şi nici a pământului de sub 
noi. Nu ştiam la ce să mă aştept cu adevărat de la lanthe - una 
dintre cele douăsprezece Mari Preotese care, împreună, îşi 
conduceau surorile din toate teritoriile Prythianului. Când Tamlin 
anunţase că o veche prietenă urma să ocupe şi să renoveze 
templul distrus de pe pământurile noastre, din cauza legendelor 
şoptite ale muritorilor, mă aşteptasem să fie bătrână, celibatară 
şi tăcută. Dar lanthe se strecurase în casa noastră în dimineaţa 
următoare, spulberându-mi imediat aşteptările. Mai ales în ceea 
ce privea celibatul. 

Preotesele puteau să se căsătorească, să aibă copii şi să 
flirteze după bunul plac. Odată, lanthe îmi spusese că, dacă şi-ar 
fi controlat instinctele, magia proprie feminină de a da viaţă ar fi 
dezonorat fertilitatea oferită în dar de Cazan. 

Aşadar, cât timp cei şapte Mari Lorzi conduceau Prythianul de 
pe tronurile lor, cele douăsprezece Mari Preotese domneau din 
altare, copiii lor fiind la fel de puternici şi de respectaţi ca 
oricare dintre urmaşii unui lord. lar lanthe, cea mai tânără dintre 
Marile Preotese din ultimele trei secole, era singură, fără copii, şi 


dornică să se bucure de cei mai buni masculi pe care avea să-i 
ofere ținutul. 

Deseori mă întrebam cum era să fii atât de liberă şi de 
liniştită. 

Cum nu i-am răspuns la mustrarea blândă, mă întrebă: 

— Te-ai gândit cum vrei să fie trandafirii? Albi? Roz? Galbeni? 
Roşii... 

— Nu roşii. 

Uram acea culoare. Mai mult decât orice altceva. Culoarea 
părului Amaranthei, tot sângele, loviturile de bici de pe corpul 
distrus al lui Clare Beddor, țintuit pe zidurile de la Poalele 
Muntelui... 

— Cu tot verdele, nişte trandafiri roşii-cafenii ar fi frumoşi... 
Dar poate că sunt prea tipici pentru Regatul Toamnei. 

Lovi din nou uşor masa cu degetul. 

— Cum doreşti. 

Dacă aş fi fost sinceră cu mine, aş fi recunoscut că lanthe 
ajunsese să mă sprijine. Dar ea părea dornică să o facă, să îi 
pese atunci când eu nu reuşeam să o fac. 

Cu toate acestea, lanthe ridică uşor mirată din sprâncene. 

In ciuda faptului că era o Mare Preoteasă, ea şi familia ei 
scăpaseră fugind de ororile de la Poalele Muntelui. Tatăl ei, unul 
dintre cei mai puternici aliaţi ai lui Tamlin din Regatul Primăverii 
şi căpitanul forţelor lui, simţise că necazurile se apropiau şi le 
trimisese pe lanthe, pe mama ei şi pe cele două surori mai mici 
în Vallahan, unul dintre nenumăratele teritorii ale spiriduşilor de 
dincolo de ocean. Timp de cincizeci de ani, trăiseră într-un regat 
străin, aşteptând în vreme ce poporul lor era măcelărit şi înrobit. 

Ea nu adusese niciodată vorba despre asta. Ştiam că nu 
trebuia să-i pun întrebări. 

— Toate elementele acestei nunţi trimit un mesaj nu doar 
Prythianului, ci şi lumii de dincolo de el, spuse ea. 

Mi-am înăbuşit un oftat. Ştiam, îmi mai spusese asta. 

— Ştiu că nu îţi place rochia... 

Era puţin spus că nu îmi plăcea. Uram monstruozitatea din tul 
pe care o alesese. Şi Tamlin la fel, izbucnind în râs când i-o 
arătasem în intimitatea camerei mele. Dar mă asigurase că, deşi 
rochia era absurdă, preoteasa ştia ce face. Voisem să mă opun, 
urând faptul că, deşi era de acord cu mine, îi luase apărarea, 
dar... asta necesita mai multă energie decât merita. 


lanthe continuă: 

— Dar transmite ceea ce trebuie. Mi-am petrecut timpul prin 
suficient de multe regate, încât să ştiu cum gândesc ei. Ai 
încredere în mine. 

— Chiar am, i-am spus şi am fluturat o mână spre hârtiile din 
faţa noastră. Tu ştii cum să faci lucrurile astea. Eu nu. 

Argintul zornăi la încheieturile mâinilor lui lanthe, ca brăţările 
pe care le purtau Copiii celor Binecuvântaţi, de cealaltă parte a 
zidului. Uneori mă întrebam dacă oamenii aceia nebuni furaseră 
ideea de la Marile Preotese ale Prythianului - dacă o preoteasă 
ca lanthe fusese cea care răspândise o astfel de prostie printre 
oameni. 

— Şi pentru mine este un moment important, spuse precaută 
lanthe, aranjându-şi coroniţa de pe glugă. Ochii-i de turcoaz îi 
întâlniră pe ai mei. Noi semănăm foarte mult - suntem tinere şi 
lipsite de experienţă printre aceşti... lupi. Sunt recunoscătoare 
că tu şi Tamlin îmi permiteţi să conduc ceremonia, că mă invitaţi 
să lucrez împreună cu acest regat, să fac parte din el. Celorlalte 
Mari Preotese nu le prea pasă de mine şi nici mie de ele, dar... 
Scutură din cap, gluga legănându-se odată cu ea. Noi trei, 
împreună, facem o echipă formidabilă, murmură ea. Patru, dacă 
îl pui la socoteală şi pe Lucien. Pufni. Nu că ar vrea el, în mod 
deosebit, să aibă de-a face cu mine. 

Era o mărturisire importantă. 

Deseori, găsea căi de a-l aduce în discuţie, de a-l înghesui la 
evenimente, de a-i atinge cotul sau umărul. El ignora toate 
acestea. Săptămâna trecută îl întrebasem, în cele din urmă, 
dacă ea pusese ochii pe el, iar Lucien abia dacă îmi aruncase o 
privire, mârâind ceva înainte de a pleca. l-am interpretat 
comportamentul ca pe un răspuns afirmativ. 

Însă o relaţie cu Lucien ar fi fost aproape la fel de avantajoasă 
ca una cu Tamlin: mâna dreaptă a unui Mare Lord şi fiul unui alt 
Mare Lord... Urmaşul ar fi fost unul puternic, dorit. 

— Ştii că îi este... greu atunci când vine vorba despre femei, 
am spus eu pe un ton neutru. 

— A fost cu multe de la moartea iubitei lui. 

— Poate că este diferit cu tine - poate că înseamnă ceva 
pentru care nu este pregătit. Am ridicat din umeri, căutând 
cuvintele potrivite. Poate că din cauza asta păstrează distanţa. 

Ea se gândi la vorbele mele, iar eu m-am rugat să îmi creadă 


minciuna. lanthe era ambițioasă, inteligentă, frumoasă şi 
curajoasă, dar nu credeam că Lucien o iertase sau că o va ierta 
vreodată pentru că fugise în timpul domniei Amaranthei. Uneori, 
mă întrebam sincer dacă prietenul meu ar fi putut să-i rupă 
gâtul pentru asta. 

In cele din urmă, lanthe dădu aprobator din cap. 

— Măcar te entuziasmează nunta? 

M-am jucat cu inelul meu cu smarald. 

— Va fi cea mai fericită zi din viaţa mea. 

Cu siguranţă. Simţisem asta în ziua în care Tamlin mă ceruse 
de soţie. Am plâns de bucurie când i-am spus da, da, deo mie 
de ori da, şi am făcut dragoste cu el în florile sălbatice pe care 
mi le adusese cu acea ocazie. 

lanthe dădu din cap. 

— Uniunea este binecuvântată de Cazan. Faptul că ai 
supravieţuit ororilor de la Poalele Muntelui nu face decât să 
dovedească asta. 

Atunci am surprins-o că se uita la mâna mea stângă, la 
tatuaje. 

Am făcut un efort să nu îmi ascund mâna sub masă. 

Tatuajul de pe fruntea ei era de un albastru-închis, dar, 
cumva, tot se potrivea, tot îi scotea în evidenţă hainele feminine 
şi bijuteriile strălucitoare din argint. Spre deosebire de 
brutalitatea elegantă a tatuajelor mele. 

— Am putea să-ţi facem rost de nişte mănuşi, îmi propuse ea 
nonşalant. 

Ceea ce ar fi trimis un alt mesaj - poate persoanei care uitase 
că existam, aşa cum îmi doream cu disperare. 

— Am să mă gândesc la asta, am spus eu zâmbind amabil. 

Doar atât am fost în stare să fac pentru a nu fugi înainte ca 
ora să se fi scurs şi lanthe să se întoarcă în camera ei personală 
de rugăciune - un dar de la Tamlin, la întoarcerea ei - ca să-i 
ofere mulţumirile de amiază Cazanului pentru eliberarea 
tărâmului nostru, pentru triumful meu şi pentru asigurarea 
dominaţiei lui Tamlin asupra acestui ţinut. 

Uneori, mă întrebam dacă nu ar fi trebuit să-i cer să se roage 
şi pentru mine. Să se roage ca, într-o zi, să învăţ să îmi placă 
rochiile, petrecerile şi rolul meu de mireasă drăguță şi 
îmbujorată. 


La 


Eram deja în pat când Tamlin intră în camera mea, tăcut ca 
un cerb în pădure. Am ridicat capul şi m-am întins după 
pumnalul pe care îl tineam pe noptieră, dar m-am relaxat când 
i-am văzut umerii largi în lumina lumânărilor de pe hol care-i 
aluneca pe pielea bronzată şi-i umbrea chipul. 

— Eşti trează? şopti el. 

Din tonul vocii sale, mi-am dat seama că era încruntat. După 
cină, rămăsese în camera lui de lucru, uitându-se prin teancul 
de hârtii pe care Lucien i le lăsase pe birou. 

— Nu am putut să dorm, am spus eu, privindu-i muşchii 
mişcându-se când se îndreptă spre baie ca să se spele. 

De o oră tot încercasem să adorm, însă de fiecare dată când 
închideam ochii, trupul mi se bloca, iar zidurile camerei se 
apropiau. Deschisesem până şi ferestrele, dar... avea să fie o 
noapte lungă. 

M-am aşezat din nou pe perne, ascultându-l cum se pregătea 
de culcare. Îşi păstrase odăile lui, considerând că era important 
pentru mine să am propriul spaţiu. . 

Însă dormea aici în fiecare noapte. Încă nu-i văzusem patul, şi 
mă întrebam dacă noaptea nunţii noastre va schimba asta. Mă 
rugam să nu mă trezesc brusc din coşmaruri şi să nu vomit pe 
cearşafuri, când nu îmi dădeam seama unde eram, şi nu ştiam 
dacă întunericul era fără sfârşit. 

Poate că de aceea nu insistase încă asupra subiectului. 

leşi din baie şi îşi aruncă tunica şi cămaşa, iar eu m-am 
sprijinit pe coate ca să-l urmăresc atunci când se opri la 
marginea patului. 

Atenţia mi se îndreptă direct spre degetele puternice şi abile 
cu care îşi descheia pantalonii. 

Tamlin mârâi uşor în semn de aprobare, iar eu mi-am muşcat 
buza de jos când îşi scoase pantalonii şi lenjeria intimă, 
dezvăluindu-şi mădularul în toată splendoarea. Gura mi se uscă, 
iar privirea îmi zăbovi asupra toracelui său musculos, a 
muşchilor pectorali, iar apoi... 

— Vino aici, mormăi el atât de dur, încât cuvintele abia se 
auziră. 

Am dat păturile într-o parte, dezvăluindu-mi corpul deja gol, 
iar el şuieră. 

Lăcomia puse stăpânire pe trăsăturile lui când am traversat 


patul târâş şi m-am ridicat în genunchi. l-am cuprins faţa cu 
mâinile, încadrându-i pielea aurie cu degete ca de fildeş şi cu 
spirale negre, şi l-am sărutat. 

Mă privi în ochi cât ne-am sărutat, chiar dacă eu m-am 
apropiat, înăbuşind un mic zgomot când se atinse uşor de 
abdomenul meu. 

Mâinile lui bătătorite îmi atinseră coapsele, talia, apoi mă 
ţinură pe loc atunci când îşi cobori capul şi mă sărută. Atingerea 
uşoară a limbii lui pe marginea buzelor mele mă făcu să îi 
cedez, iar el mă pătrunse, revendicându-mă, însemnându-mă. 

Atunci am gemut şi mi-am dat capul pe spate ca să se mişte 
mai uşor. Mă prinse cu mâinile de talie, apoi şi le mişcă - una 
îmi cuprinse fundul, iar cealaltă alunecă între noi. 

Acest... acest moment, când eram doar eu şi el şi nimic 
altceva între corpurile noastre... 

Limba lui îmi atinse cerul gurii când îşi cobori un deget spre 
mijlocul meu, iar eu am suspinat, arcuindu-mi spatele. 

— Feyre, îmi şopti el numele aproape de buzele mele, ca pe o 
rugăciune mai pioasă decât oricare alta adresată de lanthe 
Cazanului, în acea dimineaţă întunecată a solstițiului. 

Îşi mişcă din nou limba în gura mea, în acelaşi timp cu degetul 
pe care şi-l strecură în mine. Coapsele mi se unduiră, cerând 
mai mult, tânjind după el, iar geamătul lui îmi răsună în piept 
când îşi mai strecură un deget. 

M-am mişcat spre el. Fulgerul îmi străbătu venele, iar eu m- 
am concentrat doar asupra degetelor lui, a gurii şi a trupului său 
peste al meu. Cu palma, îmi apăsă nervii din partea superioară a 
coapselor, iar eu i-am şoptit numele când m-am cutremurat. 

Cu capul lăsat pe spate, am înghiţit lacom aerul rece al nopţii, 
după care mă lăsă pe pat uşor, delicat, cu afecţiune. 

Se întinse deasupra mea, coborându-şi capul spre sânii mei, şi 
nu fu nevoie decât să-mi atingă sfârcul cu dinţii înainte de a-l 
zgâria pe spate, înainte de a-i cuprinde cu picioarele mijlocul, 
pentru ca mai apoi să-şi găsească locul acolo. Asta... aveam 
nevoie de asta. 

El se opri, braţele tremurându-i când rămase deasupra mea. 

— Te rog, am suspinat eu. 

Cu buzele, imi atinse maxilarul, gâtul şi gura. 

— Tamlin! l-am implorat eu. 

Îmi cuprinse sânii cu palmele şi îşi trecu degetul mare peste 


sfârcul meu. Am strigat, iar el mă penetră cu o mişcare 
puternică. 

Pentru o clipă, am încetat să mai fiu cineva, ceva. 

Apoi ne-am contopit, două inimi care băteau la unison, iar eu 
mi-am promis că aşa va fi mereu. El se retrase câţiva centimetri, 
muşchii spatelui încordându-i-se sub mâinile mele, apoi se izbi 
din nou în mine. De nenumărate ori. 

M-am tot împins în el când se mişcă, iar el îmi şopti numele şi 
îmi spuse că mă iubeşte. Când fulgerul îmi străbătu din nou 
venele şi capul, când i-am suspinat numele, se eliberă şi el. M- 
am ţinut de el la fiecare val cutremurător, savurându-i 
greutatea, atingerea pielii şi puterea sa. 

Pentru o vreme, doar sunetul aspru al respirației noastre 
umplu camera. 

M-am încruntat când, în cele din urmă, se retrase, dar nu 
departe. Se întinse pe o parte, îşi sprijini capul în pumn şi îmi 
contura cercuri leneşe pe abdomen şi sâni. 

— Îmi pare rău pentru mai devreme, murmură el. 

— Este în regulă, am şoptit eu. Înţeleg. 

Nu era tocmai o minciună, dar nici chiar adevărul. 

Degetele îi alunecară mai jos, încercuindu-mi buricul. 

— Tu eşti totul pentru mine, spuse el apăsat. Trebuie... am 
nevoie ca tu să fii în siguranţă. Să ştiu că ei nu pot ajunge la 
tine, că nu te mai pot răni. 

— Ştiu. 

Degetele îi alunecară şi mai jos. Am înghiţit cu greu şi i-am 
spus din nou: „Ştiu“. l-am dat într-o parte părul de pe faţă. „Dar 
tu? Cine are grijă ca tu să fii în siguranţă?” 

Strânse din buze. Cu puterile pe care şi le recăpătase, nu 
avea nevoie de cineva care să-l protejeze, să-l apere. Aproape 
că vedeam cum se ridică nişte fire de păr invizibile - nu din 
cauza mea, ci din cauza a ceea ce fusese cu doar trei luni în 
urmă: supusul capriciilor Amaranthei, cu o putere pe care abia o 
simţea, faţă de cascada care îl străbătea acum. El inspiră adânc 
şi se aplecă să mă sărute în dreptul inimii, chiar între sâni. Fu un 
răspuns suficient. 

— Curând, şopti el, iar degetele lui îşi găsiră din nou drumul 
spre talia mea. Aproape am gemut Curând vei fi soţia mea şi 
totul va fi bine. Vom uita de toate acestea. 

Mi-am arcuit spatele, îndemnându-l să-şi coboare mâna, iar el 


chicoti răguşit. Nu prea m-am auzit vorbind, de vreme ce mă 
concentram la degetele care îmi ascultau ordinul tăcut 

— Şi atunci, cum îmi va spune lumea? 

Îmi atinse buricul când se aplecă şi îmi cuprinse sfârcul cu 
buzele. 

— Hmm? zise el, iar vuietul de pe suprafaţa sfârcului meu mă 
făcu să mă zvârcolesc. 

— Toţi vor spune, pur şi simplu, că sunt „soţia lui Tamlin”? 
Primesc un... titlu? 

EI îşi înălţă capul suficient încât să mă privească. 

— Vrei un titlu? 

Înainte să-i pot răspunde, el mă muşcă de sân, apoi linse 
micul loc dureros - linse în timp ce degetele îi coborâră, în cele 
din urmă, între picioarele mele. Trasă cercuri leneşe, 
chinuitoare. 

— Nu, am suspinat eu. Dar nu vreau ca oamenii... Să mă ia 
naiba, degetele lui blestemate... Nu ştiu dacă aş suporta să mi 
se adreseze cu Mare Doamnă. 

Degetele îi alunecară din nou în mine, iar umezeala dintre 
coapsele mele, a amândurora, îl făcu să geamă aprobator. 

— Nu o vor face, spuse el aproape de pielea mea, 
poziţionându-se din nou deasupra mea şi alunecând pe corpul 
meu, sărutându-l. Nu există titlul de Mare Doamnă. 

Mă apucă de coapse ca să îmi depărteze picioarele, 
coborându-şi buzele şi... 

— Ce vrei să spui cu asta? 

Căldura, atingerea lui... toate încetară. 

El îşi ridică privirea dintre picioarele mele şi aproape că am 
avut orgasm când l-am văzut. Însă cuvintele lui, aluzia făcută de 
el... îmi sărută interiorul coapsei. 

— Marii Lorzi îşi iau doar soţii. Consoarte. Nu a existat 
niciodată o Mare Doamnă. 

— Dar mama lui Lucien... 

— Ea este Doamna Regatului Toamnei. Nu o Mare Doamnă. 
Tot aşa cum şi tu vei fi Doamna Regatului Primăverii. Ti se vor 
adresa aşa cum i se adresează ei. Te vor respecta la fel ca pe 
ea. 

Se uită din nou la ceea ce se afla la câţiva centimetri de 
buzele lui. 

— Deci Lucien... 


— Nu vreau să aud cum rosteşti numele altui bărbat acum, 
mormăi el şi îşi cobori buzele spre mine. 
La prima atingere a limbii lui, am încetat discuţia. 


Capitolul 3 


Probabil că pe Tamlin îl afectase mult sentimentul de 
vinovăţie, deoarece, deşi plecase a doua zi, Lucien îl aştepta să 
se ofere să verifice progresul din satul din apropiere. 

Nu mai făcusem nicio vizită de mai bine de o lună - nu îmi 
mai aminteam ultima dată când plecasem de aici. Câţiva dintre 
săteni fuseseră invitaţi la sărbătorile noastre închinate 
Solstiţiului de larnă, dar abia reuşisem să-i salut din cauza 
mulţimii. 

Caii erau deja înşeuaţi în faţa uşilor grajdului, iar eu am 
numărat străjerii de lângă porţile distante (patru), pe cei de pe 
fiecare latură a casei (câte doi la fiecare colţ) şi pe cei care erau 
lângă grădina prin care tocmai ieşisem (doi). Cu toate că 
niciunul nu vorbi, ei mă priviră atent. 

Lucien dădu să încalece iapa cenuşie cu pete, dar i-am tăiat 
calea. 

— Ai căzut de pe calul tău blestemat? am spus eu printre 
dinţi, împingându-i umărul. 

Lucien chiar se clătină înapoi, iapa nechezând alarmată, iar 
eu am privit la mâna mea întinsă. Nu mi-am permis să mă 
gândesc prea mult la cum interpretaseră gărzile gestul. Înainte 
să poată spune ceva, l-am întrebat 

— De ce m-ai minţit în legătură cu creaturile naga? 

Lucien îşi încrucişă braţele, miji ochiul din metal şi îşi dădu 
într-o parte părul roşu de pe faţă, scuturând din cap. 

Pentru o clipă, am fost nevoită să mă uit în altă parte. 

Părul Amaranthei fusese mai închis la culoare, iar faţa ei de 
un alb cremos, diferită de pielea bronzată a lui Lucien. 

In schimb, am cercetat grajdurile din spatele lui. Măcar spaţiul 
era mare, deschis, muncitorii fiind acum plecaţi în altă aripă. De 
obicei, nu aveam probleme să fiu aici, adică ori de câte ori eram 
destul de plictisită şi vizitam caii dinăuntru. Era mult spaţiu în 
care să te mişti, să evadezi. Zidurile nu păreau făcute să... 
dăinuie. 

Nu ca bucătăriile, care erau prea joase şi ai căror pereţi erau 
prea groşi, iar ferestrele insuficient de mari ca să te strecori. Nu 
ca biroul, în care lumina naturală nu pătrundea destul sau din 


care nu puteai să ieşi uşor. În mintea mea, aveam o listă lungă 
cu locurile din conac pe care le suportam sau nu, ordonate în 
funcţie de cum mă făceau să mă blochez şi să transpir. 

— Nu am mințit, spuse apăsat Lucien. Chiar am căzut de pe 
cal. Mângâie iapa. După ce una dintre ele m-a doborât. 

Ce mod de-a gândi şi de-a minţi! Tipic unui spiriduş. 

— De ce? 

Lucien tăcu. 

— De ce? 

Nu făcu decât să se întoarcă spre iapa răbdătoare. Dar i-am 
surprins expresia de pe chip - mila din ochiul lui. 

Am spus fără să gândesc: 

— N-am putea să mergem pe jos? 

El se întoarse încet. 

— Sunt şase kilometri. 

— Pe care tu ai putea să-i alergi în câteva minute. Aş vrea să 
văd dacă pot ţine pasul. 

Ochiul metalic îi zbârnâi, iar eu am ştiut ce va spune înainte 
de a deschide gura. 

— Nu mai contează, am spus eu, îndreptându-mă spre iapa 
albă, un animal blând, un pic leneş şi alintat, chiar. 

Lucien nu încercă să mă convingă să mă răzgândesc şi 
rămase tăcut când am părăsit proprietatea şi am intrat pe 
drumul forestier. Primăvara, ca întotdeauna, era plină de flori, 
briza încărcată cu liliac, iar tufele care mărgineau poteca 
foşneau cu viaţă. Nici urmă de Bogge, de creaturi naga sau de 
cele care, cândva, făcuseră pădurea să încremenească. 

l-am spus în cele din urmă: 

— Nu am nevoie de mila ta. 

— Nu este milă. Tamlin a precizat că nu ar trebui să-ţi spun... 

El tresări uşor. 

— Nu sunt făcută din sticlă. Dacă naga te-au atacat, merit să 
ştiu... 

— Tamlin este Marele meu Lord. El îmi dă un ordin, eu îl 
respect. 

— Nu gândeai aşa când i-ai ignorat ordinele ca să mă trimiţi la 
Suriel. lar eu aproape murisem. 

— Atunci eram disperat. Cu toţii eram. Dar acum... acum 
avem nevoie de ordine, Feyre. Avem nevoie de reguli, de 
ierarhie şi de ordine, dacă vrem să avem o şansă de a 


reconstrui. Aşadar, facem ceea ce ne spune. Eu sunt primul la 
care se uită ceilalţi - eu le sunt exemplul. Nu îmi cere să risc 
stabilitatea acestui regat opunându-mă. Nu tocmai acum. El îţi 
oferă câtă libertate poate. 

Am respirat forţat ca să-mi umplu plămânii prea încordaţi. 

— Chiar dacă refuzi să interacţionezi cu lanthe, cu siguranţă îi 
semeni. 

El spuse printre dinţi: 

— Nu ai habar cât îi este de greu să te lase măcar să 
părăseşti proprietatea. Este presat mai mult decât îţi dai seama. 

— Ştiu exact cât de presat este. Şi nu mi-am închipuit că voi 
deveni prizonieră. 

— Nu eşti... El îşi îndeştă maxilarul. Nu este aşa şi tu ştii asta. 

— Când eram un simplu om, nu avea nicio problemă să mă 
lase să vânez şi să hoinăresc singură. Şi atunci, graniţele nu 
erau nici pe departe atăt de sigure. 

— Nu ţinea la tine aşa cum ţine acum. Şi după tot ce s-a 
întâmplat la Poalele Muntelui... Este îngrozit. Îngrozit să te vadă 
în mâinile inamicilor. Şi ei ştiu asta, ştiu că tot ce trebuie să facă 
pentru a-l controla este să pună mâna pe tine. 

Cuvintele îmi răsunară în minte. 

— Crezi că eu nu ştiu asta? Dar el chiar se aşteaptă să îmi 
petrec restul vieţii în conacul acela, supraveghind servitorii şi 
purtând haine drăguţe? 

Lucien se uită atent la pădurea de brazi. 

— Nu asta îşi doresc toate femeile din rasa umană? Să se 
mărite cu un lord spiriduş chipeş, care să le copleşească pentru 
tot restul vieţii lor cu bogății? 

Am apucat frâul iepei mele atât de tare, încât ea îşi scutură 
capul. 

— Tot un ticălos ai rămas, Lucien. E bine de ştiut asta. 

El miji ochiul metalic. 

— Tamlin este un Mare Lord. Tu vei fi soţia lui. Sunt tradiţii şi 
aşteptări pe care trebuie să le respecţi. Pe care noi trebuie să le 
respectăm, pentru a prezenta un front solid, care s-a lecuit de 
Amarantha şi care este dispus să distrugă orice duşman care 
încearcă să ne ia din nou ce este al nostru. 

lanthe îmi spusese aproape acelaşi lucru cu o zi în urmă. 

— Tithe va avea loc în curând, continuă el, scuturând din cap, 
primul la care a fost chemat de când... cu blestemul ei. Se 


crispă aproape imperceptibil. El le-a acordat alor noştri trei luni 
ca să-şi pună lucrurile în ordine şi voia să aştepte până la 
începerea noului an, dar luna viitoare va cere Tithe. lanthe i-a 
spus că este timpul, că oamenii sunt pregătiţi. 

El aşteptă, iar mie îmi venea să-l scuip, deoarece ştia... ştia că 
eu nu aveam habar ce era asta şi voia s-o recunosc. 

— Spune-mi, i-am cerut eu pe un ton răspicat. 

— De două ori pe an, de obicei în preajma Solstiţiilor de Vară 
şi de larnă, toţi membrii Regatului Primăverii, fie că sunt Mari 
Spiriduşi, fie că au un rang mai mic, trebuie să plătească o 
Tithe, în funcţie de rangul şi de venitul lor. Aşa conducem 
proprietatea, aşa plătim străjile şi mâncarea, şi servitorii. In 
schimb, Tamlin îi protejează, îi conduce şi îi ajută când poate. 
Cam aşa ceva. Anul acesta, el a decalat Tithe cu o lună - doar 
pentru a le oferi timp în plus ca să adune fondurile, să 
sărbătorească. În curând, emisarii din toate grupurile, satele sau 
clanurile vor sosi ca să îşi plătească Tithe. Ca soţie a lui Tamlin, 
va trebui să stai cu el. lar dacă nu pot plăti... Vei fi nevoită să 
rămâi lângă el cât timp ei îşi primesc pedeapsa. Poate să lasă 
urât. Mă voi interesa de cine apare, de cine nu vine şi de cei 
care nu plătesc. Şi după aceea, dacă nu reuşesc să plătească 
Tithe în trei zile, el îi va prezenta în mod oficial şi va trebui să îi 
vâneze. Până şi Marile Preotese - lanthe - îi acordă drepturi 
sacre de vânătoare pentru asta. 

Oribil, brutal. Voiam să o spun, dar felul în care mă privea 
Lucien... Mă judecaseră destui. 

— Aşadar, oferă-i timp, Feyre, spuse Lucien. Haide să trecem 
de nuntă, apoi de Tithe luna viitoare, pe urmă vom vedea cum 
rămâne cu restul. 

— l-am dat timp, am spus eu. Nu pot să rămân închisă în casă 
pentru totdeauna. A 

— El ştie asta - nu o spune, dar o ştie. Crede-mă! Il vei ierta 
dacă măcelărirea propriei familii îl face să nu fie atât de... 
deschis în ceea ce priveşte siguranţa ta. l-a pierdut pe mulţi 
dintre cei la care ţinea. Cu toţii am pierdut. 

Fiecare cuvânt era ca un strop de combustibil picurat în 
stomacul care îmi clocotea. 

— Nu vreau să mă căsătoresc cu un Mare Lord. Vreau doar să 
mă căsătoresc cu el. 

— Nu se poate aşa ceva. El este ceea ce este. Mereu, mereu 


va căuta să te protejeze, fie că îţi place, fie că nu. Vorbeşte-i 
despre asta - chiar vorbeşte cu el, Feyre. Îţi vei da seama. 
Privirile ni se întâlniră. Un muşchi se încordă pe maxilarul lui 
Lucien. Nu îmi cere să aleg. 

— Dar tu, în mod deliberat, nu îmi spui unele lucruri. 

— El este Marele meu Lord. Cuvântul lui este lege. Feyre, 
avem o singură şansă să reconstruim şi să facem lumea aşa 
cum trebuie să fie. Nu voi începe acea nouă lume trădându-i 
încrederea. Chiar dacă tu... 

— Chiar dacă eu ce? 

El se albi la faţă şi mângâie coama iepei. 

— Am fost forţat să privesc cum tatăl meu a măcelărit-o pe 
femeia pe care o iubeam. Fraţii mei m-au ob/igat să privesc. 

Inima mea se strânse pentru el din cauza durerii care îl 
bântuia. 

— Nicio vrajă şi niciun miracol nu au adus-o înapoi. Marii Lorzi 
nu s-au adunat ca să o reînvie. Am privit, iar ea a murit, şi eu nu 
voi uita niciodată momentul în care i-am auzit inima oprindu-i- 
se. 

Mă usturau ochii. 

— Tamlin a primit ceea ce n-am primit eu, spuse încet Lucien, 
respirând sacadat. Toţi am auzit cum ţi s-a rupt gâtul. Dar ţi-a 
fost dat să revii. Şi mă îndoiesc de faptul că el va uita vreodată 
sunetul acela. Şi va face orice îi stă în putere ca să te protejeze 
de acel pericol, chiar dacă asta înseamnă să păstreze secrete, 
chiar dacă înseamnă să respecte reguli care nu-ţi plac. Nu se va 
abate de la asta. Aşadar, nu îi cere să o facă, nu încă. 

Nu mai aveam cuvinte în minte, în inimă. Să-i ofer timp lui 
Tamlin, să-l las să se adapteze... Măcar atât puteam să fac. 

Zgomotul construcţiei acoperi ciripitul păsărilor pădurii cu 
mult înainte ca noi să ajungem în sat: ciocanele băteau cuie, 
oamenii strigau ordine, animalele zbierau. 

Am ieşit din pădure ca să vedem un sat pe jumătate construit: 
clădiri mici şi drăguţe din piatră şi lemn, structuri improvizate 
peste provizii şi animale... Singurele lucruri care păreau complet 
terminate erau fântâna mare din centrul satului şi ceea ce 
semăna cu o tavernă. 

Câteodată, normalitatea Prythianului şi asemănările uimitoare 
dintre el şi tărâmurile muritorilor încă mă surprindeau. Aş fi 
putut fi la fel de bine să trăiesc în propriul sat natal. Într-un sat 


mai nou şi mai drăguţ, dar planul şi punctele de interes... erau 
aceleaşi. 

lar eu m-am simţit la fel de străină când Lucien şi cu mine am 
intrat în mijlocul haosului şi toţi se opriră din activităţile lor ca să 
se uite la noi. 

La mine. 

Ca un val de linişte, sunetele activităţii se opriră chiar şi în 
cele mai îndepărtate colţuri ale satului. 

„Feyre, Distrugătoarea Blestemului”, şopti cineva. 

Ei bine, acela era un nume nou. 

Eram recunoscătoare pentru mânecile lungi pe care le purtam 
când călăream şi pentru mănuşile asortate, pe care mi le 
pusesem înainte de a intra în sat. 

Lucien opri iapa lângă un Mare Spiriduş care părea că era 
responsabil de construirea casei de lângă fântână. 

— Am venit să vedem dacă aveţi nevoie de ajutor, spuse el 
destul de tare, încât să audă toată lumea. Astăzi vă oferim 
serviciile noastre. 

Masculul se albi la faţă. 

— Mulţumesc, stăpâne, dar nu este nevoie. El mă sorbi din 
priviri, cu ochii măriţi. Datoria este plătită. 

Transpiraţia de pe palmele mele parcă era mai densă, mai 
caldă. lapa mea lovi cu copita drumul din pământ roşu. 

— Te rog, spuse Lucien, făcând grațios o plecăciune. Efortul 
de a reconstrui este unul comun. Vom fi onorati. 

Bărbatul scutură din cap. 

— Datoria este plătită. 

Şi aşa se întâmplă în toate locurile din sat în care am oprit: 
Lucien descălecă, îşi oferi ajutorul şi fu refuzat politicos. 

In douăzeci de minute, ne întorceam deja în umbra şi foşnetul 
pădurii. 

— Te-a lăsat să mă iei azi, am spus eu răguşită, ca să nu mai 
cer să ajut la reconstruire? 

— Nu. Eu am hotărât să te iau. Tocmai din acest motiv. Ei nu 
vor şi nu au nevoie de ajutor. Prezenţa ta îi distrage şi le 
aminteşte de evenimentele pe care le-au trăit. 


Am tresărit. 
— Totuşi, ei nu au fost la Poalele Muntelui. Nu am recunoscut 
pe nimeni. 


Lucien se cutremură. 


— Nu. Amarantha avea... lagăre pentru ei. Nobililor şi spiridu- 
şilor privilegiați li s-a permis să locuiască la Poalele Muntelui. 
Dar dacă oamenii unui regat nu lucrau pentru a aduce bunuri şi 
alimente, erau închişi în lagăre, într-o reţea de tuneluri de la 
Poalele Muntelui. Mii, înghesuiți în camere şi tuneluri fără lumină 
şi aer. Timp de cincizeci de ani. 

— Nimeni nu a pomenit vreodată... 

— Era interzis să se discute despre asta. Unii dintre ei au 
înnebunit şi au început să-i atace pe ceilalţi când Amarantha a 
uitat să le ordone gărzilor să le dea de mâncare. Unii au format 
bande care umblau după pradă prin lagăr şi... îşi frecă 
sprâncenele cu degetul mare şi cel arătător. Au făcut lucruri 
îngrozitoare. Acum, ei încearcă să-şi amintească ce înseamnă să 
fie normali - cum să trăiască. 

Fierea îmi ardea gâtul. Dar această nuntă... da, poate că va fi 
începutul acelei vindecări. 

Totuşi o pătură părea să-mi sufoce simţurile, să-mi înece 
auzul, gustul, sentimentele. _ 

— Ştiu că vrei să ajuţi, spuse Lucien. Imi pare rău! 

Şi mie îmi părea rău. 

Imensitatea existenţei mele acum nesfârşite se deschise 
înaintea mea. Am lăsat-o să mă înghită în întregime. 


Capitolul 4 


Cu doar câteva zile înainte de ceremonia de căsătorie, 
invitaţii începuseră să sosească, iar eu eram mulţumită că nu 
voi fi niciodată o Mare Doamnă, niciodată egala lui Tamlin în 
responsabilităţi şi putere. 

O mică parte uitată din mine strigă din această cauză, dar... 

Cină după cină, prânzuri şi picnicuri şi partide de vânătoare. 

Eram prezentată şi acceptată, iar faţa mă durea de la 
zâmbetul pe care îl tot afişam zi şi noapte. Incepeam să aştept 
cu nerăbdare nunta ştiind că, odată ce se va fi terminat, nu mai 
trebuia să mă fac plăcută, să stau de vorbă sau să am ceva de 
făcut timp de o săptămână. O lună. Un an. 

Tamlin suporta totul - în felul lui tăcut şi aproape feroce - şi 
îmi spunea de nenumărate ori că petrecerile erau modul prin 
care mă prezenta regatului său, ca să le ofere oamenilor un 
motiv de sărbătoare. Mă asigura că ura adunările la fel de mult 
ca şi mine şi că Lucien era singurul care chiar se distra, dar... 
uneori îl surprindeam pe Tamlin zâmbind. Şi, pe bună dreptate, 
chiar merita asta. Şi aceşti oameni meritau. 

Aşadar, am trecut cu bine peste asta, ţinându-mă după lanthe 
atunci când Tamlin nu era lângă mine sau, dacă eram împreună, 
lăsându-i să discute în timp ce eu număram orele până când 
toată lumea urma să plece. 

— Ar trebui să te duci la culcare, spuse lanthe, privind alături 
de mine petrecăreţii adunaţi în marele salon. 

O zărisem lângă uşile deschise în urmă cu treizeci de minute 
şi am fost recunoscătoare pentru pretextul pe care mi-l oferise 
pentru a părăsi grupul de prieteni ai lui Tamlin, cu care fusesem 
obligată să vorbesc. Sau să nu vorbesc. Aceştia ori se holbau la 
mine, ori încercau din răsputeri să găsească subiecte comune 
de discuţie. În mare parte, despre vânătoare. De obicei, 
conversaţia înceta după trei minute. 

— De-abia peste o oră voi simţi nevoia să dorm, am spus eu. 

lanthe era îmbrăcată cu roba ei obişnuită, avea gluga ridicată 
şi, peste ea, coroniţa de argint cu piatra albastră. 

Marii Spiriduşi masculi se uitau la ea când treceau pe lângă 
locul în care stăteam, de lângă peretele cu lambriuri din lemn 


din apropierea uşii de la intrare, ori cu venerație sau dorinţă sau 
poate din ambele motive, privirile oprindu-li-se rareori la mine. 
Ştiam că ochii mari nu aveau nimic de-a face cu rochia mea de 
un verde-deschis sau cu faţa frumoasă (destul de dulce în 
comparaţie cu cea a lui lanthe). Am încercat să-i ignor. 

— Eşti pregătită pentru mâine? Pot să te ajut cu ceva? 

lanthe sorbi din paharul ei cu vin spumos. De fapt, rochia pe 
care o purtam în seara aceea era un cadou de la ea - nuanţa era 
verdele Regatului Primăverii, după spusele ei. Alis nici nu 
stătuse pe lângă mine cât timp mă îmbrăcasem, enervant de 
tăcută, lăsând-o pe lanthe să îşi revendice îndatoririle obişnuite. 

— Sunt bine. 

Deja mă gândisem la cât de patetic ar fi fost dacă i-aş fi cerut 
să rămână permanent după nuntă. Dacă i-aş fi dezvăluit că mă 
îngrozea ideea ca ea să mă lase în acest regat, cu aceşti 
oameni, până la Nynsar - o sărbătoare neînsemnată de 
primăvară, prin care se celebra sfârşitul însămânţării câmpurilor 
şi trecerea de prima recoltare a florilor sezoniere. Peste multe 
luni de acum. Până şi faptul de a locui în propriul ei templu mi 
se părea ceva deplasat. 

Doi masculi care ne dăduseră deja târcoale de două ori îşi 
făcură, în cele din urmă, curaj să se apropie de noi, de ea. 

Când au înconjurat-o pe lanthe, m-am rezemat de perete, 
lemnul zgâriindu-mi spatele. Erau chipeşi ca majoritatea, 
înarmaţi cu arme care îi însemnau ca fiind doi dintre Marii 
Spiriduşi care îi păzeau terenurile lui Tamlin. Poate că lucraseră 
şi pentru tatăl lui lanthe. 

— Preoteasă, spune unul din ei, făcând o plecăciune adâncă. 

Până acum, mă obişnuisem cu oamenii care îi sărutau inelele 
din argint şi care îi cereau să se roage pentru ei, pentru familiile 
sau iubitele lor. lanthe era de acord cu aceste gesturi fără ca 
acel chip frumos să se schimbe cătuşi de puţin. 

— Bron, spuse celui din stânga ei, înalt şi cu părul castaniu. Şi 
Hart, se adresă celui din dreapta, cu păr negru şi cu o 
constituţie mai robustă decât cea a prietenului său. Işi mişcă 
sfios şi drăguţ buzele, un gest despre care aflasem că însemna 
că îşi căuta pe cineva care să-i ţină companie noaptea. 
Scandalagiilor, nu v-am văzut de ceva vreme. 

li răspunseră acesteia cu nişte apropouri seducătoare, apoi 
cei doi masculi începură să mă studieze. 


— O, spuse lanthe, iar gluga i se mişcă atunci când se 
întoarse. Daţi-mi voie să v-o prezint pe lady Feyre. Ea îşi cobori 
privirea, înclinându-şi capul într-o plecăciune. Salvatoarea 
Prythianului. 

— Ştim, spuse încet Hart, plecându-se adânc alături de 
prietenul său. Am fost la Poalele Muntelui împreună cu tine. 

Am reuşit să-mi înclin uşor capul când ei se îndreptară. 

— Felicitări pentru ziua de mâine! spuse Bron zâmbind. Un 
sfârşit potrivit, nu-i aşa? 

Un sfârşit potrivit ar fi fost unul cu mine în mormânt, arzând 
în iad. 

— Cazanul, spuse lanthe, ne-a binecuvântat pe toţi cu o 
asemenea uniune. 

Masculii confirmară, plecându-şi capetele din nou. Eu i-am 
ignorat. 

— Trebuie să spun, continuă Bron, că încercarea aceea, cu 
Middengard Wyrm, a fost genială. Unul dintre cele mai geniale 
lucruri pe care le-am văzut vreodată. 

Am făcut un efort să nu mă lipesc de zid cu totul, sănu mă 
gândesc la mirosul urât al noroiului, la scrâşnetul dinţilor 
sfâşietori de carne care veneau spre mine. 

— Mulţumesc. 

— O, pare îngrozitor, spuse lanthe, apropiindu-se, când 
observă că nu mai zâmbeam binevoitor. Imi atinse braţul cu o 
mână. Un aşa curaj este uimitor! 

Am fost recunoscătoare, atât de jalnic de recunoscătoare 
pentru acea atingere liniştitoare. Pentru acea strângere. Atunci 
am ştiut că ea ar fi inspirat cete de tinere femei Spiriduş să se 
alăture ordinului ei - nu ca să-şi venereze Mama sau Cazanul, ci 
să afle cum trăia ea, cum de strălucea atât de mult şi cum putea 
să se iubească, cum trecea de la un bărbat la altul ca şi când ar 
fi fost nişte feluri de mâncare la un banchet. 

— Am ratat vânătoarea de alaltăieri, spuse nonşalant Hart, 
aşa că nu am avut şansa să îţi vedem talentele de aproape, dar 
cred că Marele Lord ne va păstra în apropierea proprietăţii luna 
viitoare - ar fi o onoare să călărim alături de tine. 

Tamlin nu mi-ar fi dat voie să ies cu ei nici într-o mie de ani. 
lar eu nu voiam nici în ruptul capului să le spun că nu mă 
interesa să mai folosesc vreodată arcul şi săgețile sau să vânez. 
Vânătoarea în care am fost târâtă în urmă cu două zile fusese 


prea mult. În ciuda tuturor care mă priveau, nu am tras nicio 
săgeată. 

Ei încă aşteptau un răspuns, aşa că le-am spus: 

— Onoarea va fi a mea. 

— Tatăl meu v-a pus de strajă mâine sau veţi participa la 
ceremonie? întrebă lanthe, atingându-i braţul lui Bron şi 
distrăgându-i atenţia. Asta era motivul pentru care căutam să 
fiu în prezenţa ei la evenimente. 

Bron îi răspunse, dar Hart continuă să se uite la mine, la 
braţele mele încrucişate. La degetele mele tatuate. El spuse: 

— Ai vreo veste de la Marele Lord? 

lanthe înţepeni, iar Bron aruncă o privire spre tatuajul meu. 

— Nu, am spus eu, privindu-l în ochi pe Hart. 

— Probabil că fuge speriat, acum că Tamlin şi-a recăpătat 
puterile. 

— Atunci nu îl cunoşti prea bine pe Rhysand. 

Hart clipi şi până şi lanthe tăcu. Era probabil cel mai clar lucru 
pe care îl spusesem cuiva la aceste petreceri. 

— Ei bine, ne vom ocupa de el dacă va fi nevoie, spuse Hart 
schimbându-şi poziţia, în timp ce am continuat să îl privesc în 
ochi, fără să mă deranjez să-mi domolesc expresia. 

lanthe ni se adresă amândurora: 

— Marile Preotese se vor ocupa de asta. Nu vom permite ca 
sal-vatoarea noastră să fie tratată atât de rău. 

Am adoptat o expresie neutră. Acesta era motivul pentru care 
Tamlin o căutase iniţial pe lanthe? Ca să facă o alianţă? Pieptul 
mi se strânse un pic. M-am întors spre ea. 

— Eu urc la etaj. Spune-i lui Tamlin că ne vom întâlni mâine. 

Mâine, deoarece lanthe îmi spusese că seara ne-o vom 
petrece separat, aşa cum dictau vechile lor tradiţii. 

lanthe mă sărută pe obraz, gluga ei ascunzându-mă de restul 
camerei într-o clipită. 

— Sunt la dispoziţia ta, lady. Să mă anunţi dacă ai nevoie de 
ceva. 

Deşi nu i-aş fi cerut ajutorul, am dat aprobator din cap. 

Când m-am strecurat afară din cameră, m-am uitat spre 
partea din faţă, unde Tamlin şi Lucien erau înconjurați de un 
cerc de masculi şi femele Mari Spiriduşi. Poate că erau mai puţin 
manieraţi decât ceilalţi, dar... Arătau ca nişte oameni care 
fuseseră şi luptaseră împreună mult timp. Prietenii lui Tamlin. 


Îmi făcuse cunoştinţă cu ei, iar eu le uitasem imediat numele. 
Nici măcar nu mai încercasem să mi le amintesc. 

Tamlin îşi înclină capul pe spate şi râse, ceilalţi râzând odată 
cu el. 

Am plecat înainte să mă poată zări, strecurându-mă pe 
holurile aglomerate, până când am ajuns la etajul gol şi slab 
luminat al aripii rezidenţiale. 

Singură în dormitorul meu, mi-am dat seama că nu îmi 
aminteam ultima dată când am râs cu adevărat. 


La 


Tavanul mă apăsa, iar ţepuşele boante erau atât de fierbinţi, 
încât vedeam căldura unduindu-se din ele chiar şi din locul în 
care eram înlănţuită de podea. Inlănţuită, pentru că eram 
analfabetă şi nu puteam să citesc ghicitoarea scrisă pe zid, iar 
Amarantha se bucura să mă lase să fiu trasă-n ţeapă. 

Eram din ce în ce mai aproape. Nu venea nimeni ca să mă 
salveze de această moarte îngrozitoare. 

Mă va durea. Mă va durea şi moartea va fi lentă şi voi plânge 
- aş fi putut chiar să strig după mama căreia oricum nu-i păsase 
niciodată de mine. Aş fi putut să o implor să mă salveze... 


ta 

Mi-am agitat mâinile când m-am ridicat în pat, trăgând de 
lanțurile invizibile. 

M-aş fi îndreptat rapid spre baie dacă braţele şi picioarele nu 
mi-ar fi tremurat atât de tare, dacă aş fi putut respira, respira, 
respira... 

Am scrutat dormitorul, tremurând. Real... era real. Ororile 
acelea erau coşmaruri. leşisem; eram în viaţă; eram în 
siguranţă. 

O briză nocturnă pluti prin ferestrele deschise, zburlindu-mi 
părul şi uscându-mi transpiraţia rece. Cerul întunecat îmi făcea 
semn, iar stelele erau atât de palide şi de mici, ca nişte fărâme 
de gheaţă. 

Se pare că, pentru Bron, confruntarea mea cu Middengard 
Wyrm semănase cu un meci sportiv. Ca şi când nu aş fi fost la 
un pas de a fi devorată în întregime, pentru ca apoi să mi se 
scuipe oasele. 


De parcă aş fi fost salvatoare şi bufon, deopotrivă. 

M-am clătinat spre fereastră şi am deschis-o mai mult, ca să 
văd mai bine bezna împestriţată cu stele. 

Mi-am rezemat capul de zid, bucurându-mă de răceala 
pietrelor. 

Peste câteva ore, aveam să mă căsătoresc. Urma să am parte 
de un final fericit, fie că îl meritam sau nu. lar acest tărâm, 
aceşti oameni... şi ei vor avea un final fericit. Voi face primii 
câţiva paşi spre vindecare. Spre pace. După aceea, lucrurile vor 
fi în regulă. 

Abia atunci îmi va fi bine. 


Hp 


Chiar îmi uram rochia de mireasă. 

Era o monstruozitate din tul, şifon şi voal, foarte diferită de 
rochiile largi pe care le purtam de obicei: corsajul era strâmt, 
gulerul era rotund ca să-mi ridice sânii, iar fusta... Fusta era un 
cort scânteietor care, practic, plutea în aerul înmiresmat de 
primăvară. 

Nu era de mirare că Tamlin râsese. Până şi Alis murmurase 
ceva pentru sine când mă îmbrăcase, dar fără să-mi spună 
nimic. Cel mai probabil, din cauză că lanthe alesese personal 
rochia ca să completeze povestea pe care o va inventa astăzi - 
legenda pe care o va spune lumii. 

Aş fi putut să mă descurc, dacă nu ar fi avut mânecile bufante 
atât de mari, încât aproape că le vedeam scânteind, cu coada 
ochiului. Părul îmi fusese ondulat, pe jumătate ridicat, pe 
jumătate lăsat pe spate, împletit cu petale şi bijuterii şi cine mai 
ştie cu ce, iar eu fusesem nevoită să apelez la toată stăpânirea 
mea de sine ca să nu dau înapoi în faţa oglinzii înainte de a 
cobori pe scări, în sala principală. Rochia mea foşnea la fiecare 
pas. 

Dincolo de uşile închise ale curţii interioare lângă care m-am 
oprit, grădina fusese împodobită cu panglici şi lămpi în nuanţe 
crem, roşii şi albastre precum cerul. Trei sute de scaune erau 
aşezate în curtea cea mai mare, toate locurile fiind ocupate de 
curtenii lui Tamlin. Aveam să merg pe alee şi să le îndur 
privirile, înainte de a ajunge la podiumul din celălalt capăt, unde 
mă aştepta Tamlin. 

Apoi, lanthe urma să ne consfinţească şi să ne binecuvânteze 


uniunea chiar înainte de apusul soarelui, ca reprezentanta 
tuturor celor douăsprezece Mari Preotese. Îmi dăduse de înţeles 
că ele insistaseră să fie prezente, dar, prin nu ştiu ce şiredic, 
reuşise să le ţină departe pe celelalte unsprezece. Fie pentru a 
atrage atenţia asupra ei, fie ca să mă cruţe de a fi urmărită de 
tot grupul. Nu îmi dădeam seama. Poate că o făcuse din ambele 
motive. 

Gura mi se uscă de tot când Alis îmi înfoie trena scânteietoare 
a rochiei la umbra uşilor grădinii. Mătasea şi voalul foşniră, iar 
eu am apucat buchetul galben în mâinile înmănuşate, aproape 
rupând tulpinile. 

Purtam mănuşi de mătase până la coate - ca să-mi ascundă 
semnele. lanthe le adusese personal încă de dimineaţă, într-o 
cutie căptuşită cu catifea. 

— Nu te agita, spuse Alis, pielea ei ca scoarţa de copac roşind 
în lumina aurie ca mierea a serii. 

— Nu mă agit, am spus eu răguşită. 

— Te foieşti ca nepotul meu atunci când se tunde. 

Termină să-mi aranjeze rochia şi alungă nişte servitori care 
veniseră să mă spioneze înainte de ceremonie. M-am prefăcut 
că nu îi văzusem nici pe ei, nici mulţimea aşezată care strălucea 
în lumina soarelui în curtea din faţă, şi m-am jucat cu o scamă 
invizibilă de pe fustă. 

— Arăţi minunat, spuse încet Alis. 

Eram destul de sigură că îmi împărtăşea părerea despre 
rochie, dar am crezut-o. 

— Mulţumesc! 

— lar tu pari că te duci la propria înmormântare. 

M-am străduit să zâmbesc. Alis dădu ochii peste cap. Dar mă 
înghionti spre uşi când se deschiseră din cauza vreunui vânt 
nemuritor ce se revărsă înăuntru odată cu muzica vioaie. 

— Se va termina într-o clipă, îmi promise ea şi mă împinse 
încet în ultimele raze ale soarelui. 

Trei sute de oameni se ridicară în picioare şi se întoarseră 
spre mine. 

Doar la ultima mea încercare se mai adunaseră atât de mulţi 
ca să mă vadă, să mă judece. Toţi în straie atât de 
asemănătoare celor purtate la Poalele Muntelui. Feţele li se 
înceţoşară, se contopiră. 

Alis tuşi din umbra casei, iar eu mi-am amintit să pornesc, să 


mă uit la podium. 

La Tamlin. 

Mi se tăie respiraţia şi am făcut un efort să continui să cobor 
scările, să îmi împiedic genunchii să cedeze. El arăta splendid în 
tunica verde şi aurie şi cu o coroană din frunze lucioase de laur 
care îi scânteia pe cap. Se relaxase, lăsând lumina şi frumuseţea 
nemuritoare să strălucească - pentru mine. 

M-am concentrat asupra lui, asupra Marelui meu Lord, ochii 
mari strălucindu-i când am păşit pe iarba moale, pe care erau 
împrăştiate petalele de trandafiri albi... 

Şi roşii. 

Ca picăturile de sânge printre cele albe, petalele roşii 
fuseseră împrăştiate pe aleea din faţă. 

M-am străduit să mă uit la Tamlin, care stătea cu spatele 
drept şi cu capul înălţat. 

Deloc conştient de cât de distrusă şi de întunecată mă 
simţeam în sinea mea şi de cât de nepotrivit mi se părea să fiu 
îmbrăcată în alb, când mâinile îmi erau atât de murdare. 

Toţi ceilalţi se gândeau la asta. In mod sigur. 

Fiecare pas prea rapid mă propulsa spre podium şi spre 
Tamlin. Şi către lanthe, îmbrăcată într-o robă de un albastru- 
închis în seara asta, care radia pe sub gluga şi coroana de 
argint. 

Ca şi când aş fi fost o persoană bună, ca şi când nu aş fi ucis 
două fiinţe din neamul ei. 

Eram o criminală şi o mincinoasă. 

O grămăjoară de petale roşii se aşternu înaintea mea, tot aşa 
cum sângele tânărului spiriduş băltise la picioarele mele. 

La zece paşi de podium, la marginea petei roşii, am încetinit 
pasul. 

Apoi, m-am oprit. 

Toată lumea mă privea, exact ca atunci când aproape 
murisem - erau cu toţii spectatori la chinul meu. 

Tamlin întinse o palmă lată, încruntându-se un pic. Inima îmi 
bătea atât de repede, prea repede. 

Era cât pe ce să vomit. 

Chiar peste petalele de trandafiri; chiar peste iarbă şi 
panglicile de pe alee, de lângă scaunele care o flancau. 

Şi ceva dintre pielea şi oasele mele zvâcni şi lovi, ridicându-se 
şi împingând, biciuindu-mi sângele... 


Foarte mulţi ochi, prea mulţi ochi aţintiţi asupra mea, martori 
la toate crimele comise, la toate umilinţele... 

Nici nu ştiu de ce mă deranjasem să port mănuşi, de ce o 
lăsasem pe lanthe să mă convingă. 

Soarele care apunea era prea fierbinte, iar grădina prea 
îngrădită. La fel de imposibil de evitat ca legământul pe care 
urma să-l fac, legându-mă pentru totdeauna de el, înlănţumadu-l 
de sufletul meu distrus şi obosit. Chestia din mine clocotea 
acum, corpul îmi tremura cu forţa-i în creştere, în timp ce căuta 
o cale de ieşire... 

Pentru totdeauna; nu îmi voi reveni niciodată, nu mă voi 
elibera vreodată de mine, de temniţa în care petrecusem trei 
luni... 

— Feyre, spuse Tamlin, cu palma nemişcată şi încă întinsă 
spre mine. Soarele cobora peste buza gardului vestic al grădinii; 
umbrele se adunau, răcind aerul. 

Dacă m-aş fi întors, ar fi început să vorbească, dar nu am 
reuşit să fac ultimii câţiva paşi, nu am reuşit, nu am reuşit... 

Simţeam că o să mă prăbuşesc chiar acolo, chiar atunci, iar ei 
să vadă exact cât de distrusă eram. 

„Ajută-mă, ajută-mă, ajută-mă!“ am implorat pe cineva; pe 
oricine. L-am implorat pe Lucien, care stătea în primul rând şi 
care mă fixa cu ochiul său metalic. Am implorat-o pe lanthe, al 
cărei chip era calm şi răbdător şi minunat cu acea glugă. 
„Salvează-mă! Te rog, salvează-mă! Scoate-mă de aici! Pune-i 
capăt!” 

Tamlin făcu un pas spre mine... îngrijorarea îi umbrea ochii. 

M-am retras un pas. „Nu.“ 

Tamlin strânse din buze. Mulțimea murmură. Panglicile din 
mătase, încărcate cu globuri de lumină fae aurie, clipiră 
deasupra şi In jurul nostru. 

lanthe spuse uşurel: 

— Vino, Mireaso, şi uneşte-te cu singura ta dragoste! Haide, 
Mireaso, şi lasă binele să triumfe, în sfârşit! 

Binele. Nu eram bună. Eram un nimic, iar sufletul meu, 
sufletul meu etern, era damnat... 

Am încercat să respir cu plămânii trădători, ca să pot spune 
cuvântul. „Nu... nu.“ 

Dar nu trebuia să-l spun. 

Tunetul bubui în spatele meu, de parcă doi bolovani s-ar fi 


ciocnii unul de celălalt. 

Oamenii ţipară, retrăgându-se, câţiva dispărând complet când 
se lăsă întunericul. 

M-am întors, iar prin noaptea care se îndepărta ca fumul în 
vânt, l-am văzut pe Rhysand îndreptându-şi gulerul jachetei 
negre. 

— Bună, dragă Feyre! spuse el mieros. 


Capitolul 5 


Nu ar fi trebuit să fiu surprinsă. Nu când lui Rhysand îi plăcea 
să transforme orice într-un spectacol. Şi când credea că a-l 
enerva pe Tamlin era o formă de artă. 

Dar, iată-l! 

Rhysand, Marele Lord al Regatului Nopţii, stătea acum lângă 
mine, întunericul prelingându-se din el precum cerneala în apă. 

Îşi înclină capul, păru-i negru-albăstrui mişcându-se odată cu 
el. Acei ochi violeţi scânteiară în lumina aurie când se îndreptară 
asupra lui Tamlin, în timp ce-şi întinse o mână spre locul în care 
Tamlin, Lucien şi santinelele lor erau cu săbiile pe jumătate 
scoase din teacă, încercând să-şi dea seama cum să mă dea lao 
parte şi să-l doboare... 

Dar la ridicarea acelei mâini, ei îngheţară. 

Cu toate acestea, lanthe se retrăgea încet, cu faţa palidă. 

— Ce nuntă drăguță! spuse Rhysand, băgându-şi mâinile în 
buzunar când multele săbii erau în teci. Mulțimea rămasă se 
retrăgea, unii sărind peste scaune ca să scape. 

Rhysand mă măsură încet din priviri şi ţâţâi la vederea 
mănuşilor mele din mătase. Sângele adunat sub pielea mea 
îngheţă. 

— Pleacă naibii de aici! mârâi Tamlin venind spre noi. 

Ghearele îi ieşiră din monturi. 

Rhysand ţâţâi din nou. 

— O, nu prea cred. Trebuie să-i amintesc dragei mele Feyre 
de înţelegerea noastră. 

Am simţit un gol în stomac. Nu... nu, nu acum. 

— încerci să-ţi încalci promisiunea şi ştii ce se va întâmpla, 
continuă Rhysand, chicotind uşor la mulţimea care se călca în 
picioare ca să scape de el. Îşi mişcă bărbia spre mine. Ţi-am dat 
trei luni de libertate. Ai putea măcar să pari fericită că mă vezi. 

Tremuram prea tare ca să spun ceva. Dezgustul lui Rhysand îi 
licări în privire. 

Expresia îi dispăru când se întoarse din nou spre Tamlin. 

— Acum o voi lua. 

— Să nu îndrăzneşti! mărâi Tamlin. 

În spatele lui, podiumul era gol. lanthe dispăruse cu totul. 


Împreună cu o mare parte din invitaţi. 

— Va întrerup? Credeam că s-a terminat. 

Rhysand îmi zâmbi veninos. El ştia - prin acea legătură, prin 
magia care era între noi, ştia că eram pe cale să spun nu. 

— Măcar Feyre e de acord cu mine, mai spuse. 

Tamlin mârâi. 

— Lasă-ne să încheiem ceremonia... 

— Se pare că şi Marea voastră Preoteasă crede că s-a 
terminat, zise Rhysand. 

Tamlin înţepeni când privi peste umăr ca să vadă altarul gol. 
Când se întoarse din nou spre noi, ghearele i se retrăseseră pe 
jumătate în mâini. 

— Rhysand... 

— Nu am chef să mă tocmesc, spuse Rhysand, chiar dacă 
sunt sigur că aş putea să o fac în favoarea mea. Am tresărit 
când îmi atinse cotul cu mâna. Să mergem! 

Nu m-am mişcat. 

— Tamlin, am şoptit eu. 

Tamlin făcu un singur pas spre mine, chipul auriu căpătând o 
nuanţă pământie, dar continuă să se concentreze asupra lui 
Rhysand. 

— Spune-i preţul! 

— Nu te deranja, şopti Rhysand, luându-mă de braţ. 

Fiecare loc în care mă atingea era respingător, insuportabil. 

Urma să mă ducă înapoi în Regatul Nopţii, locul pe care se 
presupune că Amarantha îl modelase după Poalele Muntelui, 
plin de depravare, tortură şi moarte... 

— Tamlin, te rog! 

— Cât dramatism! spuse Rhysand, trăgându-mă mai aproape. 

Dar Tamlin nu se mişcă, iar ghearele fură complet înlocuite de 
pielea netedă. ÎI ţintui pe Rhysand cu privirea, buzele-i descriind 
un rânjet. 

— Dacă o răneşti... 

— Ştiu, ştiu, spuse tărăgănat Rhysand. Ţi-o voi aduce înapoi 
peste o săptămână. 

Nu, nu, Tamlin nu putea să facă astfel de ameninţări, nu când 
însemna că mă lăsa să plec. Până şi Lucien se uita cu gura 
căscată la Tamlin, cu faţa albă de furie şi şoc. 

Rhysand îmi eliberă cotul doar ca să-şi strecoare mâna în jurul 
taliei mele, lipindu-mă de el în timp ce îmi şopti la ureche: 


— Ţine-te bine! 

Întunericul vui, un vânt trăgându-mă într-o parte şi în alta, 
pământul dispârându-mi de sub picioare, lumea dispărând în 
jurul meu. Doar Rhysand rămase, iar eu, agăţată de el, îl uram; 
îl uram din toată inima... 

Apoi, întunericul dispăru. 

Mai întâi, am simţit miros de iasomie, apoi am văzut stelele, 
care licăreau dincolo de coloanele strălucitoare din piatra lunii 
care încadrau priveliştea incredibilă a munţilor înzăpeziţi. 

— Bine ai venit în Regatul Nopţii! fu tot ce spuse Rhysand. 

Era cel mai frumos loc pe care îl văzusem vreodată. 

Clădirea în care ne aflam fusese cocoţată pe vârful unuia 
dintre munţii din piatră gri. Sala din jurul nostru era expusă 
intemperiilor; nu avea ferestre, ci doar stâlpi înalţi şi draperii din 
voal, care se legănau în briza cu parfum de iasomie. 

Probabil că un soi de magie păstra aerul cald în toiul iernii. Ca 
să nu mai spun de înălţime sau de zăpada ce acoperea munţii, 
de vânturile puternice care împrăştiau perdele de zăpadă, care 
alunecau de pe vârfuri precum ceața. 

Câteva scaune, mese şi zone de lucru erau răspândite prin 
sală, despărțite de draperiile sau plantele luxuriante sau de 
covoarele groase întinse pe podeaua din piatra-lunii. Sfere de 
lumină pluteau în aer, împreună cu lămpi din sticlă colorată, 
care se legănau de bolțile tavanului. 

Nu se auzea niciun țipăt, niciun strigăt, nicio implorare. 

În spatele meu, se ridica un zid din marmură albă, spart din 
loc în loc de uşi deschise care conduceau spre scări slab 
luminate. Restul Regatului Nopţii trebuia să fie pe acolo. Nu era 
de mirare că nu auzeam pe nimeni ţipând, dacă toţi erau 
înăuntru. 

— Aceasta este reşedinţa mea particulară, spuse nonşalant 
Rhysand. Pielea lui era mai închisă la culoare decât îmi 
aminteam - aurie, nu palidă. 

Palidă deoarece fusese închis la Poalele Muntelui vreme de 
cincizeci de ani. L-am măsurat din priviri, căutând orice urmă a 
aripilor mari de piele - cele despre care recunoscuse că făceau 
zborul să-i placă. Dar nu am văzut nimic. Doar un mascul care 
îmi rânjea superior. 

Şi acea expresie prea familiari - „Cum înarăzneşti”... 

Rhysand pufni. 


— Cu siguranţă mi-a lipsit această expresie a chipului tău. El 
se apropie cu mişcările unei feline, ochii violeţi fiind acum blânzi 
- mortali. Cu plăcere, ştii. 

— Pentru ce? 

Rhysand se opri la mai puţin de treizeci de centimetri 
distanţă, băgându-şi mâinile în buzunare. Noaptea nu părea să 
mai unduiască din el aici şi, în ciuda perfecțiunii lui, arăta 
aproape normal. 

— Pentru că te-am salvat când ai cerut-o. 

Am înţepenit. 

— Nu am cerut nimic. 

Privirea lui fixă cobori spre mâna mea stângă. 

Nu mă avertiză când mă apucă de braţ, mârâi uşor şi scoase 
mănuşa. Atingerea lui era ca a unui fier înroşit, iar eu am 
tresărit, făcând un pas, dar el mă ţinu ferm până când îmi 
scoase ambele mănuşi. 

— Te-am auzit cum ai implorat pe cineva, pe oricine, să te 
salveze, să te scoată de acolo. Te-am auzit spunând nu. 

— Nu am spus nimic. 

El îmi întoarse mâna goală, strângându-mă mai mult când 
exa-mină ochiul pe care îl tatuase. Apăsă pupila. O dată. De 
două ori. 

— Te-am auzit clar şi răspicat. 

Mi-am smucit mâna. 

— Du-mă înapoi. Acum. Nu voiam să fiu răpită. 

El ridică din umeri. 

— Ce moment mai bun să te aduc aici? Poate că Tamlin nu a 
observat că erai pe cale să-l respingi în faţa întregului său 
regat... poate că acum poţi, pur şi simplu, să dai vina pe mine. 

— Eşti un ticălos. Ştiai foarte bine că aveam... rezerve. 

— Câtă recunoştinţă, ca de obicei! 

M-am chinuit să respir adânc o singură dată. 

— Ce vrei de la mine? 

— Ce vreau? Vreau să-mi mulţumeşti, în primul rând. Apoi 
vreau să-ţi scoţi rochia aceea hidoasă. Semeni... Buzele i se 
strânseră într-o linie dură. Semeni exact cu domnişoara cu ochi 
de căprioară pe care el şi preoteasa care zâmbeşte prosteşte 
vor să o întruchipezi. 

— Nu ştii nimic despre mine. Despre noi. 

Rhysand zâmbi cu înţeles. 


— Dar Tamlin? Te-a întrebat vreodată de ce îţi verşi maţele în 
fiecare noapte sau de ce nu poţi intra în anumite camere sau de 
ce nu vezi anumite culori? 

Am îngheţat. Ar fi putut la fel de bine să mă fi dezbrăcat. 

— leşi naibii din mintea mea! 

Tamlin avea propriile-i orori pe care trebuia să le îndure, să le 
înfrunte. 

— E valabil şi pentru tine. El se îndepărtă câţiva paşi. Crezi că 
îmi place să fiu trezit în fiecare noapte de viziunile în care 
vomiţi? Îmi transmiţi direct totul prin acea legătură, iar mie nu 
îmi place să fiu un spectator în primul rând, când încerc să 
dorm. 


— Ticălosule! 
El chicoti din nou. Dar nu aveam de gând să-l întreb la ce se 
referea - despre legătura dintre noi. Nu voiam să-i dau 


satisfacția de a părea curioasă. 

— Cât despre ce mai vreau de la tine... îmi arătă casa din 
spatele nostru. Am să-ţi spun mâine la micul dejun. 
Deocamdată, spală-te! Odihneşte-te! Furia îi licări din nou în 
privire când zări rochia şi părul. Coboară un etaj pe scările din 
dreapta. Prima uşă e cea de la camera ta. 

— Nu de la celula dintr-o temniţă? 

Poate că era o idee prostească să-i dezvălui acea frică, să i-o 
sugerez. 

Dar Rhysand se întoarse pe jumătate, cu sprâncenele ridicate. 

— Nu eşti o prizonieră, Feyre. Ai făcut un târg, iar eu vreau să 
îl respecţi. Aici vei fi oaspetele meu şi te vei bucura de 
privilegiile oricărui membru al casei mele. Niciunul dintre supuşii 
mei nu te va atinge, răni sau măcar să gândească rău despre 
tine aici. 

Cu o limbă uscată şi grea, l-am întrebat: 

— Şi unde sunt acei supuşi? 

— Unii locuiesc aici, în munţii de sub noi. Îşi înclină capul. Le 
este interzis să intre în casă. Ştiu că, dacă ar face asta, şi-ar 
semna condamnarea la moarte. 

Îmi întâlni privirea, rigidă şi clară, ca şi când ar fi simţit panica 
şi umbrele care se strecurau înăuntru. 

— Amarantha nu a fost tocmai creativă, spuse el cu o mânie 
domolită. Regatul meu de sub acest munte a fost cel mai de 
temut, iar ea a ales să îl reproducă, violând spaţiul munţilor 


sacri ai Prythianului. Aşa că, da: există un regat sub aceşti munţi 
- regatul în care Tamlin al tău se aşteaptă ca tu să locuieşti. Mai 
preiau controlul din când în când, dar, în mare parte, se conduce 
singur. 

— Când... când mă duci acolo? Dacă trebuia să merg în 
subteran, trebuia să văd din nou ororile acelea... L-aş fi 
implorat... l-aş fi implorat să nu mă ducă. Nu îmi păsa cât de 
jalnică mă făcea să par. Renunţasem la toate remuşcările faţă 
de limitele pe care trebuia să le depăşesc pentru a supravieţui. 

— Nu te duc. Îşi roti umerii. Aceasta este casa mea, iar 
regatul de dedesubt este... ocupaţia mea, aşa cum o numiţi voi, 
muritorii. Nu îmi place ca acestea două să se suprapună prea 
des. 

Am ridicat uşor din sprâncene. 

— „Voi, muritorii”? 

Lumina stelelor îi dansă pe chip. 

— Ar trebui să te consider altceva? 

Mă provoca. Mi-am alungat enervarea la amuzamentul care îi 
mişca din nou colţurile buzelor şi, în schimb, am întrebat: 

— Şi ceilalţi locuitori ai regatului tău? 

Teritoriul Regatului Nopţii era imens - mai mare decât oricare 
altul din Prythian. Eram înconjurați de munţii înzăpeziţi din toate 
părţile. Nu era nici urmă de comune, oraşe sau orice altceva. 

— Sunt răspândiţi peste tot, locuind pe unde vor. Tot aşa cum 
şi tu eşti acum liberă să te duci unde vrei. 

— Vreau să mă duc acasă. 

Rhysand râse, îndreptându-se în cele din urmă spre celălalt 
capăt al sălii, care se termina cu o verandă deschisă spre stele. 

— Sunt dispus să-ţi accept mulţumirile oricând. Ştii asta? îmi 
strigă el fără să se uite înapoi. 

Roşul îmi explodă în faţa ochilor, iar eu nu am putut să respir 
suficient de repede, nu am putut să gândesc peste vuietul din 
mintea mea. O clipă m-am uitat după el, iar în clipa următoare, 
am luat un pantof în mână. 

L-am aruncat spre Rhysand cu toată puterea. 

Cu toată puterea mea considerabilă de nemuritoare. 

Abia mi-am văzut papucul din mătase când zbură prin aer, ca 
o stea căzătoare, atât de rapid, încât nici măcar un Mare Lord 
nu putu să-l detecteze când se apropie... 

Şi îl lovi în cap. 


Rhysand se întoarse, cu o mână ridicată la ceafa şi cu ochii 
mari. 

Eu ţineam deja celălalt papuc în mână. 

Rhysand îşi arătă dinţii. „Te provoc.” Furie... Probabil că astăzi 
nu era în toane bune, de-şi arăta furia atât de mult. 

Bun. Eram chit. 

Am aruncat celălalt papuc direct în capul lui, la fel de repede 
şi de tare ca prima dată. 

El întinse rapid mâna, apucând papucul la doar câţiva 
centimetri de faţa lui. 

Rhysand sâsâi şi lăsă papucul, ochii lui întâlnindu-i pe ai mei 
când mătasea se dizolvă în praf strălucitor şi negru în pumnul 
lui. Îşi desfăcu degetele, ultimele rămăşiţe de cenuşă sclipitoare 
dispărând, iar el îmi cercetă mâna, corpul, faţa. 

— Interesant, şopti şi continuă să meargă. 

M-am gândit să îl atac şi să-i lovesc în mod repetat faţa cu 
pumnii, dar nu eram proastă. Eram în casa lui, în vârful unui 
munte, în mijlocul pustiului, din câte părea. Nimeni nu ar fi venit 
să mă salveze - nu era nimeni care să mă audă măcar strigând. 

Aşadar, m-am întors spre uşa pe care mi-o indicase, 
îndreptân-du-mă spre scara slab luminată de dincolo de ea. 

Aproape că ajunsesem acolo, neîndrăznind să respir prea 
zgomotos, când o voce feminină clară şi amuzată spuse în 
spatele meu - departe, din locul în care dispăruse Rhysand spre 
capătul opus al sălii: „Deci, totul a ieşit de minune”. 

Răspunsul mărâit al lui Rhysand mă făcu să grăbesc pasul. 


$ 


Camera mea era... de vis. 

După ce am cercetat dacă exista vreun pericol, după ce am 
aflat toate ieşirile, intrările şi ascunzătorile, m-am oprit în 
mijlocul ei, ca să mă gândesc unde aveam să-mi petrec 
săptămâna viitoare. 

Ca şi în zona de la etaj, ferestrele erau deschise spre lumea 
dură de dincolo, fără geamuri şi obloane, iar draperiile de 
culoarea ametistului fluturau în briza uşoară şi nefirească. Patul 
mare era un amestec colorat de alb ca untul şi ivoriu, cu o 
mulţime de perne şi pături, făcut să pară mai îmbietor de 
perechea de lămpi aurii de lângă el. Un şifonier şi o masă de 
toaletă ocupau un perete, încadrate de ferestrele fără geamuri. 


În cealaltă parte a camerei era o încăpere cu o chiuvetă din 
porțelan şi o toaletă în spatele uşii boltite din lemn, dar baia... 

Baia. 

Ocupând cealaltă jumătate a dormitorului, cada mea era de 
fapt o piscină suspendată chiar de munte. O piscină în care să 
mă înmoi sau să mă simt bine. Capătul îndepărtat părea să 
dispară în neant, apa curgând fără zgomot peste margine şi în 
noaptea de dincolo de ea. Pe o poliţa îngustă de pe peretele 
alăturat pâlpâiau nişte lumânări groase aliniate, a căror 
strălucire poleia întunericul, suprafaţa sticloasă şi fuioarele de 
abur. 

Era o încăpere deschisă, aerisită, somptuoasă şi... liniştită. 

Potrivită pentru o împărăteasă. Cu podeaua din marmură, mă- 
tăsurile, catifelele şi detaliile elegante, doar o împărăteasă ar fi 
putut să şi-o permită. Am încercat să nu mă gândesc la cum 
arăta camera lui Rhysand, dacă aşa îşi trata oaspeţii. 

Eram un oaspete, nu o prizonieră. 

Ei bine... camera dovedea asta. 

Nu m-am deranjat să baricadez uşa. Dacă ar fi vrut, Rhysand 
ar fi putut foarte bine să intre zburând. Şi îl văzusem distrugând 
mintea unui spiriduş fără măcar să clipească. Mă îndoiam că o 
bucăţică de lemn ar fi stat în calea acelei puteri năucitoare. 

Am cercetat din nou camera, rochia mea de mireasă foşnind 
pe podeaua caldă din marmură. 

M-am uitat în jos, la mine. 

„Arăţi penibil”, mi-a spus. 

Căldura mă furnica pe obraji şi gât. 

Asta nu era o scuză pentru fapta lui. Chiar dacă... mă salvase 
- m-am înecat cu cuvântul - ca să nu fiu nevoită să-l refuz pe 
Tamlin. Să nu trebuiască să-i explic. 

Încet, mi-am scos agrafele din părul ondulat şi le-am pus 
grămadă pe masa de toaletă. Priveliştea mă făcu să scrâşnesc 
din dinţi. Nervoasă, le-am băgat într-un sertar gol, închizându-l 
cu atât de multă putere, încât oglinda de deasupra mesei 
zornăi. Mi-am frecat scalpul care mă durea din cauza greutăţii 
buclelor şi a agrafelor înţepătoare. In această după-amiază, mi-l 
imaginasem pe Tamlin scoţându-mi-le din păr şi sărutându-mă 
pentru fiecare, dar acum... 

Am înghiţit ca să nu mai simt arsura din gât. 

Rhysand era ultima mea grijă. Tamlin văzuse că ezitam, dar 


înţelesese oare că eram pe cale să spun nu? Dar lanthe? Trebuia 
să-i spun. Trebuia să-i explic faptul că nu putea să aibă loc nicio 
nuntă, nu pentru ceva vreme. Poate că aveam să aştept până ce 
legătura de împerechere se stabilea, până când eram sigură că 
nu putea fi vreo greşeală, că... că eram vrednică de el. 

Poate să aştept până când şi el şi-ar fi confruntat coşmarurile 
care îl urmăreau. Până când s-ar fi relaxat un pic. Până când mi- 
ar fi oferit mai multă libertate. Chiar dacă îi înţelegeam nevoia 
de a mă proteja, frica de a mă pierde... Poate că, la întoarcere, 
trebuia să-i explic totul. 

Dar... atât de mulţi oameni văzuseră asta; mă văzuseră 
ezitând... 

Buza inferioară îmi tremură, iar eu am început să-mi deschei 
rochia, apoi mi-am scos-o de pe umeri. Am lăsat-o să alunece pe 
podea cu un foşnet de mătase, tul şi mărgele, un sufleu 
dezumflat pe podeaua din marmură. Am făcut un pas mare în 
afara ei. Până şi lenjeria mea de corp era ridicolă: bucăţi înfoiate 
de dantelă, menite doar să fie admirate de Tamlin, şi apoi rupte 
în fâşii. 

Am înşfăcat rochia, grăbindu-mă spre dulap şi aruncând-o 
înăuntru. Apoi mi-am dat jos lenjeria de corp şi am aruncat-o şi 
pe ea. 

Tatuajul meu contrasta cu grămada de mătase şi dantelă 
albă. Am început să respir din ce în ce mai repede. Nu mi-am 
dat seama că suspinam până când nu am apucat prima bucată 
de material din dulap pe care am găsit-o - o pijama turcoaz - şi 
mi-am băgat picioarele în pantalonii lungi până la glezne, apoi 
mi-am tras bluza cu mâneci scurte peste cap, tivul atingându-mi 
partea de sus a buricului. Nu-mi păsa că era, probabil, ceva la 
modă în Regatul Nopţii; nu-mi păsa că erau moi şi calde. 

M-am urcat în patul mare şi pufos, cu cearşafurile netede şi 
primitoare şi abia am putut să suflu suficient de tare încât să 
sting lămpile de pe ambele părţi. 

Dar de îndată ce întunericul învălui camera, suspinele mă 
loviră din plin - icnituri puternice care mă făcură să mă 
cutremur şi care ieşiră apoi pe ferestrele deschise şi în noaptea 
înstelată, sărutată de zăpadă. 


$ 


Rhysand nu minţise când îmi spusese că trebuia să luăm 


micul dejun împreună. 

Fostele mele slujnice de la Poalele Muntelui apărură la uşa 
mea chiar după răsărit, iar eu nu le-aş fi recunoscut pe 
gemenele drăguţe şi brunete, dacă nu s-ar fi comportat ca şi 
când mă cunoşteau. Până acum, le văzusem doar ca pe nişte 
umbre, chipurile fiindu-le întotdeauna ascunse de noaptea de 
nepătruns. Dar aici - sau poate fără Amarantha - apăreau în 
carne şi oase. 

Se numeau Nuala şi Cerridwen, iar eu m-am întrebat dacă îmi 
spuseseră asta vreodată. Dacă fusesem prea mult timp la 
Poalele Muntelui ca să-mi pese măcar. 

Bătaia lor uşoară în uşă mă trezi brusc - nu că aş fi dormit 
mult în timpul nopţii. Pentru o clipă, m-am întrebat de ce patul 
meu părea mult mai moale, de ce la distanţă se vedeau munţii, 
şi nu iarba de primăvară şi dealurile... iar apoi îmi reveniră 
amintirile. Impreună cu o durere de cap necruțătoare. 

După a doua bătaie răbdătoare şi după ce mi-au explicat, prin 
uşă, cine erau, m-am ridicat din pat ca să le poftesc înăuntru. lar 
după o întâmpinare jenantă, mă informară că micul dejun se 
servea peste treizeci de minute şi că eu trebuia să mă spăl şi să 
mă îmbrac. 

Nu m-am deranjat să întreb dacă Rhysand era în spatele 
acelui ultim ordin sau dacă era recomandarea lor, bazată pe cât 
de groaznic arătam, fără îndoială, dar mi-au întins nişte haine pe 
pat înainte de a mă lăsa să mă spăl în intimitate. 

Am fost tentată să zăbovesc în căldura plăcută a căzii tot 
restul zilei, dar o smucitură amuzată îmi despică durerea de 
cap. Cunoşteam acea smucitură - o mai simţisem o dată, în 
orele de după căderea Amaranthei. 

Am intrat până la gât în apă, atentă la cerul senin al iernii, la 
vântul aprig care biciuia zăpada de pe vârfurile din apropiere... 
Nici urmă de el, nicio bătaie de aripi. Dar am simţit din nou 
smucitura în mintea mea, în stomac - era o chemare. Ca un fel 
de clopoțel cu care erau chemaţi servitorii. 

Înjurându-l în gând, m-am şters şi m-am îmbrăcat cu hainele 
pe care mi le lăsaseră ele. 

lar acum, traversând etajul superior însorit, urmând orbeşte 
sursa acelei smucituri nesuferite, cu papucii din mătase purpurie 
destul de silenţioşi pe podeaua din marmură, am vrut să rup 
hainele de pe mine doar pentru faptul că aparţineau acestui loc 


şi lui. 

Pantalonii cu talie înaltă de culoarea piersicii erau largi şi 
bufanţi, adunaţi la glezne cu manşete din catifea de un auriu 
strălucitor. Mânecile lungi ale bluzei asortate erau din voal, de 
asemenea adunate la încheieturile mâinilor, iar bluza îmi atârna 
până la buric, dezvăluind o bucată de piele în timpul mersului. 

Hainele erau confortabile, puteam să mă mişc uşor, să alerg. 
Feminine. Exotice. Suficient de subţiri încât să presupun că nu 
aveam să părăsesc graniţele magiei calde care făcea palatul 
atât de plăcut, doar dacă nu cumva Rhysand plănuia să mă 
tortureze aruncându-mă în pustiul de gheaţă care ne înconjura. 

Cel puţin tatuajul, vizibil prin mânecile transparente, nu părea 
deplasat aici. Dar hainele făceau încă parte din regatul lui. 

Şi, fără îndoială, din vreun joc pe care intenţiona să-l joace cu 
mine. 

Chiar în capătul etajului superior, o mică masă din sticlă 
sclipea ca mercurul în mijlocul unei verande din piatră, aranjată 
cu trei scaune şi plină cu fructe, sucuri, prăjituri şi carne pentru 
micul dejun. lar pe unul dintre scaune... cu toate că Rhysand se 
uita la priveliştea uimitoare, munţii înzăpeziţi aproape orbitori în 
lumina soarelui, ştiam că îmi simţise sosirea din clipa în care am 
ajuns sus, în cealaltă parte a sălii. Poate de când mă trezisem, 
dacă acea smucitură era vreun semn. 

M-am oprit între ultimii doi stâlpi, studiindu-l pe Marele Lord 
aşezat la masa cu micul dejun şi priveliştea la care se uita. 

— Nu sunt un câine pe care să-l chemi, i-am spus în loc să-l 
salut. 

Incet, Rhysand privi peste umăr. Ochii violeţi vibrau în lumină, 
iar eu mi-am strâns degetele în pumni când mă măsură din cap 
până în picioare. Se încruntă la ce i se păru că-mi lipsea. 

— Nu am vrut să te rătăceşti, spuse el binevoitor. 

Capul îmi zvâcnea, iar eu am văzut ibricul de ceai din argint 
aburind în mijlocul mesei. O ceaşcă de ceai... 

— Credeam că aici este mereu întuneric, am spus eu, ca să 
nu par atât de disperată după ceaiul dătător de viaţă atât de 
devreme dimineaţa. 

— E unul dintre cele trei Regate Solare, spuse el, făcându-mi 
semn si mă aşez cu o răsucire graţioasă a încheieturii mâinii. 
Nopțile noastre sunt mult mai frumoase, iar apusurile şi 
răsăriturile sunt splendide, dar respectăm legile naturii. 


M-am aşezat pe scaunul tapiţat din faţa lui. Tunica îi era 
descheiată la gât, dezvăluindu-i o urmă de bronz de pe piept. 

— lar celelalte Regate aleg să nu o facă? 

— Natura Regatelor Sezoniere, spuse el, este legată de Marii 
lor Lorzi, a căror magie şi dorinţă le păstrează într-o primăvară, 
iarnă, toamnă sau vară eternă. Mereu a fost aşa - un fel de 
stagnare ciudată. Însă Regatele Solare - al Zilei, al Răsăritului şi 
al Nopţii - au o natură... mai simbolică. Poate că suntem 
puternici, dar nici măcar noi nu putem schimba calea sau 
puterea soarelui. Ceai? 

Lumina soarelui dansa de-a lungul rotunjimii ceainicului din 
argint. M-am abținut să dau nerăbdătoare din cap şi mi-am 
înclinat uşor bărbia. 

— Dar vei afla, continuă Rhysand, turnând o ceaşcă pentru 
mine, că nopţile noastre sunt mai spectaculoase - atât de 
spectaculoase încât unii din teritoriul meu se trezesc chiar la 
apus şi se duc la culcare la răsărit, doar ca să trăiască sub 
lumina stelelor. 

Am pus nişte lapte în ceai, privind vârtejurile luminoase şi 
întunecoase împreunându-se. 

— De ce este atât de cald aici, când iarna e în toi dincolo? 

— Datorită magiei. 

— Evident Am lăsat linguriţa şi am sorbit, aproape oftând din 
cauza valului de căldură şi a aromei bogate. Dar de ce? 

Rhysand scrută vântul care lovea cu putere vârfurile munţilor. 

— Încălzeşti o casă iarna - de ce nu aş încălzi şi eu acest loc? 
Recunosc, nu ştiu de ce înaintaşii mei au construit un palat 
potrivit pentru Regatul Verii în inima unui lanţ muntos, unde, în 
cel mai bun caz, este călduţ. Dar cine sunt eu să pun asta la 
îndoială? 

Am mai luat câteva sorbituri, durerea de cap lăsându-mă 
deja, şi am îndrăznit să-mi pun un fruct în farfurie dintr-un bol 
alăturat. 

El urmări fiecare mişcare. Apoi, spuse încet: 

— Ai slăbit. 

— Obişnuieşti să intri în mintea mea ori de câte ori vrei, am 
spus eu, înfigând furculiţa într-o bucată de pepene. Nu înţeleg 
de ce eşti surprins. 

Privirea nu i se îmblânzi, deşi zâmbetul îi jucă din nou pe 
buzele senzuale; era, fără îndoială, masca lui preferată. 


— Fac asta doar din când în când. Şi nu mă pot abţine dacă tu 
mă faci să simt anumite lucruri prin legătură. 

Ca şi în seara precedentă, m-am gândit să nu întreb, dar... 

— Cum funcţionează legătura asta care îţi permite să intri în 
mintea mea? 

El sorbi din ceaiul lui. 

— Gândeşte-te că legătura înţelegerii e ca o punte între noi şi 
că la capetele ei este o uşă spre minţile noastre. Un scut. 
Talentele mele înnăscute îmi permit să trec de scuturile mentale 
ale oricărei persoane doresc, cu sau fără acea punte - asta dacă 
nu este foarte, foarte puternică sau dacă nu s-a antrenat multă 
vreme să-şi păstreze impenetrabile acele scuturi. Ca om, porţile 
spre mintea ta erau larg deschise ca să-mi permită să intru. Ca 
Fae... Ridică uşor din umeri. Uneori, scutul e ridicat fără să vrei - 
alteori, când emoția pare să fie puternică, scutul dispare. Şi, 
ocazional, când scuturile sunt deschise, ai putea foarte bine să 
stai la poarta propriei minţi şi să-ţi strigi gândurile peste punte, 
spre mine. Uneori le aud; alteori, nu. 

M-am încruntat, strângând mai puternic furculiţa. 

— Şi cât de des îmi intri în minte când scuturile sunt 
coborâte? 

Tot amuzamentul îi dispăru de pe chip. 

— Când nu îmi dau seama dacă ale tale coşmaruri sunt 
ameninţări reale sau imaginare. Când eşti pe cale să te măriţi şi 
tu implori în tăcere pe oricine să te ajute. Doar când îţi cobori 
scuturile mentale şi, fără să ştii, laşi toate informaţiile la vedere. 
Şi ca să-ţi răspund la întrebare înainte să mi-o adresezi, da. 
Chiar dacă sunt ridicate, pot să trec de scuturi, dacă vreau. Ai 
putea să te antrenezi totuşi, să înveţi cum să te protejezi 
împotriva cuiva ca mine, în ciuda legăturii dintre minţile noastre 
şi a abilităţilor mele. 

Am ignorat oferta. A fi de acord să fac orice cu el părea ceva 
prea permanent; mi se părea că acceptam târgul dintre noi. 

— Ce vrei de la mine? Ai zis că-mi spui aici. Aşa că, spune-mi! 
Rhysand se rezemă de spătarul scaunului, încrucişându-şi 
braţele puternice pe care nici măcar hainele frumoase nu le 
puteau ascunde. 

— Săptămâna asta... Vreau să înveţi să citeşti. 


Capitolul 6 


Rhysand mă luase odată peste picior în legătură cu asta - la 
Poalele Muntelui, mă întrebase dacă ar fi fost o tortură pentru 
mine să mă forţeze să învăţ să citesc. 

— Nu, mulţumesc, am spus eu, apucând furculita şi abţinân- 
du-mă să nu i-o arunc în cap. 

— Vei fi soţia unui Mare Lord, rosti Rhysand. Se vor aştepta 
să-ţi ţii propria corespondenţă, poate chiar să ţii câteva 
discursuri. Şi zeii mai ştiu ce altceva vor considera potrivit 
pentru tine, el şi lanthe. Să alcătuieşti meniuri pentru cine 
festive, să scrii scrisori de mulţumire pentru toate darurile de 
nuntă, să brodezi fraze drăguţe pe perne... Este o abilitate 
necesară. Şi, ştii ce? De ce nu înveţi să te protejezi mental, dacă 
tot facem asta? Din fericire, poţi să înveţi să te protejezi şi să 
citeşti în acelaşi timp. 

— Ambele sunt abilităţi necesare, am spus eu printre dinţi, 
dar nu tu mă vei învăţa. 

— Ce altceva ai de gând să faci? Să pictezi? Cum te mai 
descurci cu pictatul în ultima vreme, Feyre? 

— De ce naiba contează pentru tine? 

— Pentru că îmi e de folos în diversele mele scopuri, desigur. 

— Ce scopuri? 

— Mă tem că trebuie să fii de acord să lucrezi cu mine ca să 
afli. 

Ceva ascuţit mă înţepă în mână. 

Am îndoit furculiţa, transformând-o într-o grămadă de metal. 

Când am lăsat-o pe masă, Rhysand chicoti. 

— Interesant. 

— Ai spus asta şi aseară. 

— Nu pot să o spun de două ori? 

— Nu la asta m-am referit, şi ştii asta. 

Mă măsură din priviri, ca şi când ar fi văzut pe sub materialul 
de culoarea piersicii, prin piele, până la sufletul sfâşiat de 
dedesubt. Apoi se uită la furculita deformată. 

— Ţi-a spus cineva vreodată că eşti cam puternică pentru un 
Mare Spiriduş? 

— Sunt? 


— Să înţeleg că nu. Băgă o bucată de pepene în gură. Te-ai 
testat vreodată împotriva cuiva? 

— De ce aş face-o? Eram destul de distrusă şi aşa. 

— Pentru că ai fost înviată şi renăscută prin puterile 
combinate ale celor şapte Mari Lorzi. Dacă aş fi în locul tău, aş fi 
curios să văd ducă mi s-a mai transferat şi altceva în timpul 
procesului. 

Sângele îmi îngheţă. 

— Nu mi s-a mai transferat nimic. 

— Ar fi mai degrabă... interesant, zâmbi el superior cu fiecare 
cuvânt, dacă s-ar fi întâmplat. 

— Nu s-a întâmplat şi nu am de gând să învăţ să citesc sau să 
mă protejez cu tine. 

— De ce? De ciudă? Credeam că ai depăşit faza de la Poalele 
Muntelui. 

— Nu mă provoca să-mi amintesc ce mi-ai făcut la Poalele 
Muntelui. 

Rhysand rămase nemişcat, aşa cum nu-l văzusem niciodată, 
la fel de nemişcat ca moartea care-mi făcea acum semn din acei 
ochi. Apoi, pieptul începu să i se mişte din ce în ce mai repede. 

Dincolo de stâlpii ce se înălţau în spatele lui, aş fi putut jura 
că se întindea umbra unor aripi mari. 

Deschise gura, aplecându-se în faţă, apoi se opri. Instantaneu, 
umbrele, respiraţia sacadată şi intensitatea dispărură, zâmbetul 
lui leneş făcându-şi din nou apariţia. 

— Avem companie. Vom discuta despre asta mai târziu. 

— Nu, nu vom discuta. 

Într-o clipă, sunetele unor paşi uşori şi repezi se auziră în sală, 
apoi apăru ea. Dacă Rhysand era cel mai frumos bărbat pe care 
îl văzusem vreodată, ea era perechea lui. 

Părul auriu şi strălucitor îi era strâns la spate într-o împletitură 
lejeră, iar culoarea turcoaz a hainelor ei - croite ca ale mele - 
compensa pielea bronzată, făcând-o practic să strălucească în 
lumina dimineţii. 

— Bună, bună! ciripi ea, buzele-i pline depărtându-se într-un 
zâmbet uimitor când mă ţintui cu ochii de un căprui intens. 

— Feyre, spuse lin Rhysand, ţi-o prezint pe verişoara mea 
Morrigan. Mor, ţi-o prezint pe minunata, fermecătoarea şi 
receptiva Feyre. 

M-am gândit dacă să îi arunc ceaiul în faţă, dar Mor veni spre 


mine. Fiecare pas era sigur, grațios şi... ferm. Era veselă, dar 
atentă. Cineva care nu avea nevoie de arme - sau, cel puţin, nu 
se deranja să le poarte la ea. 

— Am auzit foarte multe lucruri despre tine, spuse, iar eu m- 
am ridicat în picioare, întinzându-i stângaci mâna. 

Ea o ignoră şi mă îmbrăţişă cu putere. Mirosea a citrice şi a 
scorţişoară. Am încercat să îmi relaxez muşchii încordaţi când se 
îndepărtă şi zâmbi mai degrabă prietenos. 

— Părea că-i intri pe sub piele lui Rhysand, zise ea şi se 
îndreptă spre scaunul dintre noi. Ce bine că am venit! Deşi mi-ar 
plăcea să-i văd „bijuteriile” lui Rhysand ţintuite de perete. 

Rhysand îi aruncă o privire neîncrezătoare, cu sprâncenele 
ridicate. 

Mi-am ascuns zâmbetul care ameninţa să se ivească. 

— încântată... să te cunosc. 

— Mincinoaso, spuse Mor, turnându-şi nişte ceai şi umplându- 
şi farfuria. Nu vrei să ai de-a face cu noi, nu-i aşa? lar vicleanul 
de Rhysand te obligă să stai aici. 

— Eşti... plină de viaţă azi, Mor, zise Rhysand. 

Mor îşi înălţă privirea uimitoare spre chipul vărului ei. 

— lartă-mă că sunt entuziasmată că avem şi noi companie 
măcar o dată. 

— Ai putea să-ţi îndeplineşti îndatoririle, spuse el iritat. 

Mi-am strâns mai mult buzele. Nu îl mai văzusem pe 
Rhysand... supărat. 

— Aveam nevoie de o pauză, iar tu mi-ai spus să vin aici când 
vreau. Aşadar, ce moment mai bun decât acum, când mi-ai 
adus-o pe noua mea prietenă, ca să mă cunoască în sfârşit? 

Am clipit, dându-mi seama de două lucruri deodată: unu, ea 
chiar vorbea serios; doi, a ei era vocea feminină pe care o 
auzisem în seara precedentă, când îl luase pe Rhysand peste 
picior pentru cearta noastră. „Deci, totul a ieşit de minune”, îl 
tachinase ea. Ca şi când ar mai fi existat vreo alternativă, vreo 
şansă de-a ne plăcea în ceea ce ne privea pe noi doi. 

Lângă farfuria mea apăru o altă furculiţă, iar eu am luat-o, 
doar cu să împung o bucată de pepene. 

— Voi doi nu semănaţi deloc, am spus eu în cele din urmă. 

— Mor este verişoara mea conform celei mai inexacte 
definiţii, spuse el. Ea îi rânji, devorând felii de roşii şi brânză 
galbenă. Dar am fost crescuţi împreună. Este singura mea rudă. 


Nu am avut curajul să întreb ce se întâmplase cu toţi ceilalţi. 
Sau să-mi amintesc al cui tată era responsabil pentru lipsa 
familiei din propriul meu regat. 

— Şi pentru că este singura mea rudă, continuă Rhysand, Mor 
crede că este îndreptăţită să intre şi să iasă din viaţa mea după 
bunul ci plac. 

— Ce morocănos eşti în dimineaţa asta! spuse Mor, punându- 
şi două brioşe pe farfurie. 

— Nu te-am văzut la Poalele Muntelui, m-am trezit spunând, 
urând ultimele trei cuvinte mai mult decât orice. 

— O, nu am fost acolo, spuse ea. Eram în... 

— Destul, Mor! spuse el, un tunet înăbuşit modulându-i vocea. 
Fu o încercare în sine să nu mă ridic din cauză că o întrerup- 
sese, să nu îi studiez prea atent. 

Rhysand îşi lăsă şerveţelul pe masă şi se ridică. 

— Mor va fi aici toată săptămâna, dar fireşte că nu eşti 
obligată să-i ţii companie. 

Mor scoase limba la el. El îşi dădu ochii peste cap, cel mai 
uman gest pe care îl văzusem făcând vreodată şi se uită atent la 
farfuria mea. 

— Ai mâncat suficient? Am încuviinţat. Bun. Atunci, să 
mergem, îşi înclină capul spre stâlpi şi draperiile ce se legănau 
în spatele lui. Prima ta lecţie te aşteaptă. 

Mor tăie brioşa în două cu o mişcare fermă a cuţitului. Unghiul 
degetelor şi al încheieturii mâinii sale îmi confirmă suspiciunea 
că, într-adevăr, armele nu îi erau deloc străine. 

— Feyre, dacă te enervează, nu ezita să-l împingi peste 
balustrada celui mai apropiat balcon. 

Rhysand făcu un gest obscen şi discret în timp ce merse spre 
hol. Eu m-am ridicat în picioare după ce înaintă suficient. 

— Să ai poftă! 

— Când vrei companie, spuse ea când am ocolit masa, strigă! 
Probabil că vorbea serios. 

Am dat aproape imperceptibil din cap şi l-am urmat pe Marele 
Lord. 


La 


Am fost de acord să stau la masa lungă din lemn într-un 
chioşc fără draperii doar pentru că avea dreptate. Faptul că nu 
ştiam să citesc aproape mă costase viaţa la Poalele Muntelui. Aş 


fi fost o proastă dacă aş fi lăsat acest lucru să devină din nou o 
slăbiciune, cu sau fără agenda lui personală. lar în ceea ce 
privea protecţia... aş fi fost o fraieră să nu accept oferta de a 
învăţa de la el. Gândul că cineva, mai ales Rhysand, iscodea 
prin mintea mea dezordonată, adunând informaţii despre 
Regatul Primăverii, despre oamenii pe care îi iubeam... Nu 
aveam de gând să permit aşa ceva niciodată. Nu în mod voit. 

Dar asta nu mă ajută să îndur mai uşor prezenţa lui Rhysand 
la masa din lemn. Sau teancul de cărţi de pe ea. 

— Ştiu alfabetul, am spus eu tăios în timp ce el îmi întinse o 
bucată de hârtie. Nu sunt proastă. 

Mi-am răsucit degetele în poală, apoi mi-am țintuit mâinile 
agitate sub coapse. p 

— Nu am spus că eşti proastă, zise el. Incerc doar să-mi dau 
seama de unde ar trebui să începem. De vreme ce ai refuzat să- 
mi spui cât de multe ştii. 

M-am rezemat pe scaunul tapiţat. 

Chipul mi se încălzi. 

— Nu poţi să apelezi la un dascăl? 

El ridică o sprânceană. 

— Chiar îţi este atât de greu să faci măcar o încercare în faţa 
mea? 

— Tu eşti un Mare Lord, nu ai lucruri mai bune de făcut? 

— Bineînţeles. Dar niciuna la fel de plăcută ca aceea de a te 
vedea agitându-te. 

— Chiar eşti un ticălos, ştii asta? 

Rhysand râse. 

— Mi s-au zis lucruri şi mai rele. De fapt, cred că tot tu mi le-ai 
spus. Atinse hârtia din faţa lui. Citeşte asta. 

O ceaţă de litere. Gâtul mi se strânse. 

— Nu pot. 

— Încearcă. 

Propoziția fusese scrisă concis şi elegant. Scrisul era al lui, 
fără îndoială. Am încercat să deschid gura, dar coloana 
vertebrală îmi înţepeni. 

— Ce anume urmăreşti, mai exact, cu toate astea? Ai promis 
că-mi vei spune dacă voi lucra cu tine. 

— Nu am specificat când îţi voi spune. Zâmbind, m-am 
îndepărtat de el. Rhysand ridică din umeri. Poate că îmi displace 
ideea de a-i lăsa pe lingăii şi proştii care aţâţă la război din 


Regatul Primăverii să te facă să te simţi nepotrivită. Poate chiar 
îmi place să văd cum te agiţi. Sau poate... 

— Am înţeles. 

Rhysand pufni. 

— Încearcă să citeşti, Feyre. 

Ticălosul! Am înşfăcat hârtia, aproape rupând-o în două. M-am 
uitat la primul cuvânt, rostindu-l în minte. 

— T... tu... Pe următorul l-am înţeles cu ajutorul pronunţiei 
mute şi al logicii. Arăţi... 

— Bun, şopti el. 

— Nu ţi-am cerut aprobarea. 

Rhysand chicoti. 

— Ab... absolut. Îmi luă ceva mai mult timp decât voiam să 
recunosc pentru a înţelege acel cuvânt. Următorul fu şi mai 
dificil. De... Del... 

Am catadicsit să-i arunc o privire, cu sprâncenele ridicate. 

— Delicios, spuse el mieros. 

M-am încruntat. Am citit următoarele două cuvinte, apoi m- 
am întors repede cu faţa spre el. 

— Arăți absolut delicios azi, Feyre?! Asta ai scris? 

El se rezemă pe scaun. Când privirile ni se întâlniră, gheare 
ascuţite îmi mângâiară mintea, iar vocea lui şopti în mintea 
mea: „Este adevărat, nu-i aşa?“ A 

M-am smucit înapoi, scaunul scârţâind. „Incetează!” 

Însă acele gheare mă înţepau acum, iar tot corpul meu, inima, 
plămânii şi sângele se supuseră strânsorii lui, cedând complet 
comenzii lui când îmi spuse: „Te prinde bine moda din Regatul 
Nopţii”. 

Nu mă puteam mişca pe scaun, nici măcar să clipesc. 

„Asta se întâmplă când îţi cobori scuturile mentale. Cineva cu 
genul meu de puteri poate să se strecoare înăuntru, să vadă ce 
vrea şi se foloseşte de mintea ta. Sau ar putea să ţi-o distrugă. 
Eu sunt acum în pragul minţii tale... dar, dacă ar fi să pătrund 
mai mult, nu ar fi nevoie decât să mă gândesc, iar cine eşti tu, 
eul tău, ar fi şters.” 

De departe, transpiraţia îmi alunecă pe tâmplă. 

„Ar trebui să îţi fie teamă. Ar trebui să te temi de asta şi să îi 
mulţumeşti Cazanului că în ultimele trei luni nimeni cu genul 
meu de daruri nu a dat peste tine. Acum, scoate-mă din mintea 
ta.” 


Nu puteam. Ghearele erau peste tot, săpând în fiecare gând, 
în fiecare bucată a eului meu. El mai insistă un pic. 

„Dă-mă afară!” 

Nu ştiam de unde să încep. Am împins orbeşte, m-am izbit în 
el, în ghearele care erau peste tot, ca şi când aş fi fost un titirez 
aruncat într-un cerc de oglinzi. 

Râsul lui, încet şi blând, îmi umplu mintea, urechile. „Pe acolo, 
Feyre.” 

Ca răspuns, o mică potecă străluci în mintea mea. Calea spre 
ieşire. 

Mi-ar fi luat o veşnicie să desfac fiecare gheară şi să-i arunc 
afară prezenţa masivă pe acea deschidere îngustă. Dacă aş fi 
putut s-o curăț... 

Cu un val. Cu un val de-al meu, să-l mătur pe el... 

Nu l-am lăsat să-mi vadă planul conturându-se când m-am 
adunat într-un val înalt şi am lovit. 

Ghearele se relaxară, şovăitor. Ca şi când mă lăsa să câştig 
runda asta. 

— Bun, fu tot ce spuse el. 

Oasele, respiraţia şi sângele erau din nou ale mele. M-am 
prăbuşit pe scaun. 

— Incă nu, spuse el. Scutul. Blochează-mă afară, ca să nu pot 
intra din nou! 

Deja voiam să plec într-un loc liniştit şi să dorm o vreme. 

Ghearele loveau în stratul exterior al minţii mele. 

Mi-am imaginat un zid din granit, negru ca noaptea şi gros de 
treizeci de centimetri, căzând. Ghearele se retraseră cu o clipă 
înainte ca zidul să le taie în două. 

Rhysand zâmbea. 

— Foarte frumos. Grosolan, dar frumos. 

Nu m-am putut abţine. Am luat bucata de hârtie şi am rupt-o 
în două, apoi în patru. 

— Eşti un porc! 

— O, cu siguranţă. Dar uită-te la tine - ai citit toată propoziţia, 
m-ai alungat din mintea ta şi te-ai protejat. Ai lucrat excelent. 

— Nu-mi vorbi de sus. 

— Nu o fac. Citeşti mai bine decât am anticipat. 

Căldura îmi reveni în obraji. 

— Dar, în mare, nu mă pricep. 

— Acum ai nevoie să exersezi, să înveţi să scrii şi de mai 


multă practică. Ai putea citi romane până la Nynsar. Şi, dacă 
mai adaugi nişte scuturi, ai putea foarte bine să mă ţii afară cu 
totul până atunci. 

Nynsar. Ar fi fost prima pe care Tamlin şi regatul lui ar fi 
celebrat-o în ultimii aproape cincizeci de ani. Amarantha o 
interzisese din capriciu, împreună cu alte mici, dar apreciate 
sărbători ale spiriduşilor, pe care le considerase inutile. Dar mai 
erau câteva luni până la Nynsar. 

— Chiar e posibil să te ţin afară cu adevărat? 

— Puțin probabil, dar cine ştie cât de departe ajunge acea 
putere? Continuă să exersezi şi vom vedea ce se întâmplă. 

— Şi voi fi legată în continuare de această înţelegere la 
Nynsar? 

Tăcere. 

Am insistat: 

— După... după ce s-a întâmplat... Nu puteam menţiona 
detaliile celor întâmplate la Poalele Muntelui, ce făcuse pentru 
mine în timpul acelei lupte cu Amarantha, ce făcuse după 
aceea... Cred că putem să cădem de acord că nu ne datorăm 
nimic unul celuilalt. 

Privirea îi era hotărâtă. 

Am continuat: 

— Nu este suficient că suntem toţi liberi? Mi-am întins mâna 
tatuată pe masă. Până la final, am crezut că erai diferit, am 
crezut că totul era o mască, dar faptul că m-ai luat şi că mă ţii 
aici... 

Am scuturat din cap, incapabilă să găsesc nişte cuvinte destul 
de urâte şi de inteligente încât să-l conving să rupă înţelegerea. 

Ochii i se întunecară. 

— Nu sunt duşmanul tău, Feyre. 

— Tamlin spune că eşti. Mi-am strâns degetele mâinii tatuate 
într-un pumn. Toată lumea spune că eşti. 

— Şi tu ce crezi? 

El se rezemă din nou pe scaun, dar seriozitatea i se citea pe 
chip. 

— Te descurci al naibii de bine să mă faci să le dau dreptate. 

— Mincinoaso, spuse el mieros. Le-ai spus măcar prietenilor 
ce ţi-am făcut la Poalele Muntelui? 

Aşadar, comentariul de la micul dejun îi intrase pe sub piele. 

— Nu vreau să discut nimic despre ceea ce are legătură cu 


asta. Nici cu tine, nici cu ei. 

— Nu, pentru că este mult mai uşor să pretinzi că nu s-a 
întâmplat nimic şi să îi laşi să te menajeze. 

— Nu îi las să mă menajeze... 

— Te-au ambalat ca pe un cadou ieri. De parcă ai fi fost 
premiul lui. 

— Şi? 

— Şi? 

Mânia licări o clipă, apoi dispăru. 

— Sunt pregătită să fiu dusă acasă, am spus eu pur şi simplu. 

— Unde vei fi închisă pentru tot restul vieţii tale, mai ales 
după ce vei începe să-i dăruieşti urmaşi. Abia aştept să văd ce-o 
să facă lanthe când va pune mâna pe ei. Se pare că nu ai o 
părere prea bună despre ea. 

Ceva rece şi prădalnic se strecură în ochii lui. 

— Nu, nu pot spune că am. Îmi arătă o foaie goală de hârtie, 
începe să copiezi alfabetul. Până când vei scrie literele perfect. 
Şi după ce termini fiecare şir, coboară-ţi şi ridică-ţi scutul. Până 
când asta va fi a doua ta natură. Mă întorc într-o oră. 

— Poftim? 

— Copiază. Alfabetul. Până ce... 

— Am auzit ce ai spus. Ticălosul. Ticălosul, ticălosul, tică/osu/. 

— Atunci, treci la treabă. Rhysand se ridică în picioare. Şi, te 
rog, măcar să-ţi ridici scuturile înainte să-mi spui că sunt un 
ticălos. 

Dispăru într-un val de întuneric înainte să-mi fi dat seama că 
lăsasem zidul din granit să dispară din nou. 


La 


Până când se întoarse Rhysand, îmi simţeam mintea ca o 
mlaştină. 

Mi-am petrecut o oră întreagă făcând ceea ce îmi ordonase, 
deşi tresărisem la fiecare sunet de pe scările din apropiere: la 
paşii discreţi ai servitorilor, la fâlfâitul cearşafurilor care erau 
schimbate, la melodia frumoasă şi şuierătoare pe care o fredona 
cineva. Şi, în afară de asta, la ciripitul păsărilor care stăteau în 
căldura nefirească a munţilor sau în nenumăraţii pomi citrici. 
Nici urmă de chinul meu iminent. Nu mă supraveghea nicio 
santinelă. Aş fi putut la fel de bine să am tot palatul pentru 
mine. 


Ceea ce era bine, deoarece încercările mele de a-mi cobori şi 
ridica scutul mental mă făceau deseori să mă strâmb. 

— Nu este rău, spuse Rhysand, privind peste umărul meu. 

El apăruse cu câteva clipe mai devreme, la o distanţă 
apreciabilă, şi dacă nu aş fi ştiut, aş fi crezut că era din cauză că 
nu voia să mă sperie. Tamlin se strecurase în spatele meu, iar 
panica mă cuprinse atât de tare, încât l-am doborât la pământ 
cu un pumn în stomac. Blocasem asta - şocul de pe chipul lui 
Tam, uşurinţa cu care îl doborâsem, umilinţa de a mă fi arătat 
atât de îngrozită... 

Rhysand se uită atent la paginile scrise de mine, sortându-le 
şi urmărindu-mi progresul. 

Apoi, ghearele îmi râcâiră mintea - doar lovind zidul 
strălucitor şi negru din granit. 

Mi-am aruncat voinţa obosită în acel zid când ghearele 
împinseră, căutând punctele slabe... 

— Ca să vezi, spuse mieros Rhysand, retrăgându-şi ghearele 
mentale. Sper că la noapte mă voi odihni bine, dacă vei reuşi să 
menţii zidul cât dormi. 

Am coborât scutul, am trimis un cuvânt pe puntea mentală 
dintre noi şi am ridicat din nou zidul. În spatele lui, mintea mea 
se clătină ca jeleul. Aveam nevoie de somn. Cu disperare. 

— Se poate să fiu un ticălos, dar uită-te la tine. Poate că, la 
urma urmelor, ne vom distra cu lecţiile noastre. 


$ 


Încă mă încruntam la spatele musculos al lui Rhysand, 
păstrând o distanţă sigură de zece paşi în urma lui în timp ce 
mă conducea pe holurile clădirii principale, munţii şi cerul senin 
fiind singurii martori ai plimbării noastre tăcute. 

Eram prea epuizată ca să întreb unde mergeam, iar el nu se 
de-ranjă să-mi explice atunci când mă conduse tot mai sus, 
până când am intrat într-o cameră rotundă din partea 
superioară a turnului. 

O masă circulară din piatră neagră ocupa centrul, în timp ce 
mare parte din zidul din piatră gri era acoperit cu o hartă 
imensă a lumii noastre. Fusese marcată cu steaguri şi ţinte, din 
motive pe care nu le ştiam, dar privirea îmi alunecă spre 
ferestrele din cameră - atât de multe, încât părea complet 
expusă, aerisită. Casa perfectă, am presupus eu, pentru un 


Mare Lord binecuvântat cu aripi. 

Rhysand se îndreptă spre masă, unde mai era întinsă o hartă, 
pe suprafaţa căreia se aflau nişte figurine. O hartă a Prythianului 
şi Hybernului. 

Fiecare regat de pe tărâmul nostru fusese marcat, împreună 
cu satele, oraşele şi râurile şi trecătorile montane. Fiecare 
regat... în alură de Regatul Nopţii. 

Vastul teritoriu nordic era complet gol. Nu fusese desenat nici 
măcar un lanţ muntos. Ciudat. Probabil, o parte din vreo 
strategie pe care nu o înţelegeam. 

L-am văzut pe Rhysand privindu-mă, cu sprâncenele atât de 
ridicate, încât să mă facă să nu mai rostesc întrebarea pe care 
voiam să i-o adresez. 

— Nu mă întrebi nimic? 

— Nu. 

Un rânjet de felină îi dansă pe buze, dar Rhysand făcu semn 
din bărbie spre harta de pe zid. 

— Ce vezi? ` 

— Aşa încerci să mă convingi să-mi placă lecțiile de citit? Intr- 
a-devăr, nu puteam descifra niciun scris, ci doar formele. Cum 
ar fi zidul, a cărei linie mare se intersecta cu lumea noastră. 

— Spune-mi ce vezi. 

— O lume separată în două. 

— Şi crezi că ar trebui să rămână aşa? 

Mi-am întors capul spre el. 

— Familia mea... 

M-am oprit din vorbit. Nu ar fi trebuit să recunosc faptul că 
aveam o familie, că ţineam la ei... 

— Familia ta umană, termină Rhysand propoziţia, ar fi foarte 
afectată dacă zidul ar dispărea, nu-i aşa? Atât de aproape de 
graniţă... Dacă sunt norocoşi, vor fugi peste ocean înainte de a 
se întâmpla asta. 

— Se va întâmpla? 

Rhysand continuă să se uite în ochii mei. 

— Poate. 

— De ce? 

— Pentru că vine războiul, Feyre. 


Capitolul 7 


Război. 

Cuvântul răsună prin mine, îngheţându-mi venele. 

— Nu-i invada, am şoptit eu. Aş fi îngenuncheat pentru asta. 
M-aş fi târât dacă ar fi fost nevoie. Nu-i invada, te rog! 

Rhysand îşi înclină capul, cu buzele strânse. 

— Tu chiar crezi că sunt un monstru, în ciuda tuturor 
lucrurilor. 

— Te rog, am suspinat eu. Ei sunt fără apărare, nu vor avea 
nicio şunsă... 

— Nu voi invada tărâmul muritorilor, spuse el prea încet. 

L-am aşteptat să continue, bucuroasă de camera spațioasă şi 
de aerul curat, când pământul începu să alunece de sub mine. 

— Ridică-ţi naibii scutul! mărâi el. 

M-am uitat în sinea mea şi am constatat că zidul invizibil 
căzuse din nou. Dar eram atât de obosită, iar dacă războiul se 
apropia, dacă familia mea... 

— Scutul. Acum! 

Duritatea din glasul lui - vocea Marelui Lord al Regatului 
Nopţii - mă făcu să acţionez instinctiv, mintea mea extenuată 
con-struind un zid cărămidă cu cărămidă. Îmi vorbi abia după ce 
mi-am făcut din nou ordine în gânduri, privirea calmându-i-se 
aproape imperceptibil. 

— Credeai că se va termina cu Amarantha? 

— Tamlin nu a spus... 

Şi de ce mi-ar fi zis? Erau, totuşi, atât de multe patrule, atât 
de multe întâlniri la care nu aveam voie să particip, o 
asemenea... încordare. Trebuia să fi ştiut. Trebuia să-l întreb - 
de ce nu îmi spusese... 

— Regele Hybernului şi-a plănuit campania de a revendica 
lumea de la sudul zidului timp de o sută de ani, spuse Rhysand. 
Amarantha a fost un experiment - un test de patruzeci şi nouă 
de ani, ca să vadă cât de uşor şi după cât timp ar fi putut un 
teritoriu să cadă şi să fie controlat de unul dintre comandanții 
lui. 

Pentru un nemuritor, patruzeci şi nouă de ani nu însemna 
mare lucru. Nu aş fi fost surprinsă să aud că el plănuise asta cu 


mai mult de un secol în urmă. 

— Va ataca mai întâi Prythianul? 

— Prythianul, spuse Rhysand, arătând spre harta insulei 
noastre mari de pe masă, este tot ce stă între Regele Hybernului 
şi continent. El vrea să revendice pământurile oamenilor de 
acolo - poate să le cucerească şi pe cele ale spiriduşilor. Dacă e 
cineva care să-i intercepteze flota de cucerire înainte de a 
ajunge pe continent, noi suntem aceia. 

M-am aşezat pe unul dintre scaune, genunchii clătinându-mi- 
se atât de rău, încât abia dacă puteam sta dreaptă. 

— Va căuta să elimine Prythianul din calea lui, repede şi în 
totalitate, continuă Rhysand. Şi să spulbere zidul la un moment 
dat. Zidul e deja găurit, dar, din fericire, găurile sunt suficient de 
mici, încât armatele lui să nu treacă prea uşor. El va dori să îl 
distrugă complet şi, foarte probabil, să folosească panica 
generată în avantajul său. 

Parcă înghiţeam sticlă cu fiecare respiraţie. 

— Când... când va ataca? 

Zidul rezistase cinci sute de ani şi, chiar şi aşa, nenorocitele 
de găuri permiseseră celor mai urâte şi flămânde creaturi Fae să 
se strecoare dincolo şi să atace oamenii. Fără acel zid, dacă 
Hybernul chiar voia să atace lumea oamenilor... Imi doream să 
nu fi mâncat atât de mult la micul dejun. 

— Asta este întrebarea, răspunse el. Şi motivul pentru care te- 
am adus aici. 

Mi-am ridicat capul ca să-i întâlnesc privirea. Era tras la faţă, 
dar calm. 

— Nu ştiu când sau unde plănuieşte să atace Prythianul, 
continuă Rhysand. Nu ştiu cine ar putea fi aliaţii lui de aici. 

— Are aliaţi aici? 

El dădu încet din cap. 

— Laşi care i s-ar supune şi i s-ar alătura, în loc să lupte din 
nou cu armatele lui. 

Aş fi putut jura că o urmă de întuneric se împrăştie pe 
podeaua din spatele lui. 

— Ai... luptat în război? 

Pentru o clipă, am crezut că nu-mi va răspunde. Dar apoi, 
Rhysand dădu din cap. 

— Eram tânăr - cel puţin după standardele noastre. Tatăl meu 
a trimis ajutoare alianţei dintre muritori şi spiriduşi pe continent, 


iar eu l-am convins să mă lase să iau o legiune de soldaţi de-ai 
noştri. El stătea pe scaunul de lângă mine, uitându-se în gol la 
hartă. Eram staționat în sud, chiar unde luptele erau cele mai 
intense. Măcelul a fost... Îşi muşcă interiorul obrazului. Nu-mi 
doresc să mai văd vreodată un astfel de măcel. 

Clipi, ca şi când şi-ar fi alungat ororile din minte. 

— Dar nu cred că Regele Hybernului va ataca aşa, nu la 
început. Este prea inteligent ca să-şi risipească forţele aici, ca 
să-i dea timp continentului să se adune cât ne luptăm cu el. 
Dacă acţionează ca să distrugă Prythianul şi zidul, o va face prin 
vicleşug şi în secret. Ca să ne slăbească. Amarantha a fost 
prima parte a acelui plan. Acum avem câţiva Mari Lorzi 
neîncercaţi, regate distruse, în care Marile Preotese încearcă să 
preia controlul ca lupii în jurul unui hoit, şi un popor care şi-a dat 
seama cât de lipsit de putere ar putea fi cu adevărat. 

— De ce îmi spui astea? am întrebat eu, cu vocea joasă şi 
răguşită. 

Nu avea niciun sens - niciunul - să îmi dezvăluie suspiciunile 
şi fricile lui. lar lanthe - poate că era ambițioasă, dar era 
prietena lui Tamlin. Prietena mea, într-un fel. Poate singura 
aliată pe care am fi avut-o împotriva celorlalte Mari Preotese, 
chiar dacă Rhysand o plăcea sau nu... 

— Îți zic din două motive, spuse el, cu chipul rece şi atât de 
calm, încât mă descurajă la fel de mult ca şi ştirile pe care mi le 
dădea. În primul rând, eşti... apropiată de Tamlin. El are oameni, 
dar şi legături vechi cu Hybernul... 

— Nu l-ar ajuta niciodată pe rege... 

Rhysand ridică o mână. 

— Vreau să ştiu dacă Tamlin este dispus să lupte împreună cu 
noi. Dacă îşi poate folosi legăturile în avantajul nostru. De vreme 
ce relaţiile dintre mine şi el sunt încordate, tu vei avea plăcerea 
de a fi intermediarul. 

— Nu mi-a vorbit niciodată despre asemenea lucruri! 

— Poate că este timpul să o facă. Poate că este timpul să 


insişti. 
El se uită cu atenţie la hartă, iar eu i-am urmărit privirea, care 
se opri asupra zidului din Prythian - asupra micului şi 


vulnerabilului teritoriu al muritorilor. Mi se uscă gura. 
— Care este celălalt motiv? 
Rhysand mă măsură din priviri, evaluând, cântărind. 


— Ai o îndemânare de care am nevoie. Se zvoneşte că ai prins 
un Suriel. 

— Nu a fost chiar atât de greu. 

— Eu am încercat şi am eşuat. De două ori. Dar vom discuta 
în altă zi despre asta. Te-am văzut prinzându-l în cursă pe 
Middengard Wyrm ca pe un iepure. Ochii îi sclipiră. Trebuie să 
mă ajuţi. Să îţi foloseşti abilităţile ca să găseşti ce îmi trebuie. 

— Ce îţi trebuie? Presupun că are legătură cu protecţia şi 
cititul? 

— Vei afla asta mai tărziu. 

Nici nu ştiam de ce mă deranjasem să întreb. 

— Trebuie să fie cel puţin alţi doisprezece vânători mai 
experimentați şi mai pricepuţi... 

— Poate că sunt. Dar tu eşti singura în care am încredere. 

Am clipit. 

— Aş putea să te trădez oricând aş vrea. 

— Ai putea. Dar nu o vei face. 

Am scrâşnit din dinţi şi am vrut să spun ceva răutăcios când 
el adăugă: 

— Şi, pe de altă parte, e vorba şi de puterile tale. 

— Nu am nicio putere. Am rostit cuvintele atât de repede, 
încât nu era nicio şansă să pară altceva decât o negare. 

Rhysand îşi încrucişă picioarele. 

— Nu ai? Puterea, viteza... Dacă nu te-aş cunoaşte, aş spune 
că tu şi Tamlin vă descurcaţi de minune să vă prefaceţi că 
sunteţi normali. Că puterile pe care le manifeşti nu sunt, de 
obicei, un semn printre ai noştri, că fiul unui Mare Lord ar putea 
să-i fie moştenitor. 

— Eu nu sunt un Mare Lord. _ 

— Nu, dar noi, cei şapte, ţi-am dat viaţă. Insăşi esenţa ta este 
legată de noi, născută din noi. Dacă ţi-am dat mai mult decât 
ne-am aşteptat? Se uită din nou la mine. Dacă ai putea să ne ţii 
piept, să ai o poziţie proprie, de Mare Doamnă? 

— Nu există titlul de Mare Doamnă. 

El se încruntă, dar scutură din cap. 

— Vom vorbi mai târziu şi despre asta. Dar, da, Feyre, pot 
exista Mari Doamne. Şi poate că tu nu eşti una dintre ele, dar... 
dacă ai fi ceva asemănător? Dacă ai fi capabilă să foloseşti 
puterea celor şapte Mari Lorzi în acelaşi timp? Dacă ai putea să 
devii una cu întunericul sau să îţi schimbi forma, sau să îngheţi o 


întreagă cameră - o întreagă armată? 

Vântul de iarnă de pe piscurile din apropiere păru să răspundă 
şuierând. Fiorul pe care-l simţisem pe sub piele... 

— înţelegi ce ar putea însemna asta într-un război iminent? 
înţelegi cum te-ar putea distruge, dacă nu înveţi să te 
controlezi? 

— În primul rând, încetează să-mi mai pui atâtea întrebări 
retorice! În al doilea rând, nu ştim dacă am aceste puteri... 

— Le ai. Dar trebuie să începi să le stăpâneşti. Să înveţi ce ai 
moştenit de la noi. 

— Să presupun că tot tu eşti cel care mă va învăţa? Cititul şi 
protecţia nu sunt suficiente? 

— Câtă vreme vânăm împreună ce îmi trebuie, da. 

Am început să scutur din cap. 

— Tamlin nu va permite aşa ceva. 

— Tamlin nu este custodele tău şi ştii asta. 

— Eu sunt supusa lui, iar el este Marele meu Lord... 

— Tu nu eşti supusa nimănui. 

Sclipirea dinţilor şi aripile întinse, ca de fum, mă făcură să 
înţepenesc. 

— Voi spune asta o dată - o singură dată, zise mieros 
Rhysand, îndreptându-se spre harta de pe perete. Poţi fi un 
pion, poţi fi premiul cuiva şi să-ţi petreci restul vieţii tale de 
nemuritoare făcând reverenţe, trudind şi pretinzând că îi eşti 
inferioară lui Tamlin, lui lanthe, oricăruia dintre noi. Dacă asta 
vrei, prea bine. Ar fi păcat, dar este alegerea ta. Umbra aripilor 
se undui din nou. Dar ştiu - mai mult decât îţi dai seama - şi nu 
cred nicio clipă că accepţi ideea de a fi un trofeu frumos pentru 
cineva care nu a făcut nimic timp de aproape cincizeci de ani şi 
care nu a ridicat un deget în vreme ce tu erai sfâșiată... 

— Incetează... 

— Sau, continuă el în forţă, mai ai o opţiune. Ai putea stăpâni 
puterile pe care ţi le-am dat noi şi să profiţi de ele. Poţi să ai un 
rol în acest război. Pentru că, într-un fel sau altul, războiul se 
apropie şi nu încerca să te amăgeşti că vreunui spiriduş îi va 
păsa de familia ta de dincolo de zid, când este foarte probabil ca 
tot teritoriul nostru să devină un osuar. 

M-am uitat la hartă, la Prythian, la acea fâşie de pământ de la 
baza lui sudică. 

— Vrei să salvezi ţinutul muritorilor? întrebă el. Atunci, fii 


cineva de care ascultă Prythianul. Fii esenţială. Fii o armă. 
Pentru că, Feyre, s-ar putea să vină o zi când doar tu vei sta 
între Regele Hybernului şi familia ta umană. Şi nu vrei ca asta să 
te prindă nepregătită. 

Mi-am ridicat privirea spre el, cu respiraţia tăiată, suferind. 

Ca şi când nu m-ar fi şocat, Rhysand spuse: A 

— Gândeşte-te la asta. Toată săptămâna. Intreabă-l pe 
Tamlin, dacă te va face să dormi mai bine. Vezi ce spune despre 
asta fermecătoarea lanthe. Dar este alegerea ta, nu a altcuiva. 


La 


Nu i-am mai văzut pe Rhysand şi pe Mor toată săptămâna. 

Singurele persoane pe care le-am întâlnit erau Nuala şi 
Cerridwen, care îmi aduceau mâncare, îmi făceau patul şi, 
uneori, mă întrebau cum îmi merge. 

Singura dovadă a faptului că Rhysand era prin preajmă erau 
copiile goale ale alfabetului, împreună cu căteva propoziţii pe 
care trebuia să le scriu în fiecare zi, schimbând cuvintele, 
fiecare mai respingătoare decât ultima: 

Rhysand este cel mai chipeş Mare Lord. 

Rhysand este cel mai fermecător Mare Lord. 

Rhysand este cel mai grozav Mare Lord. 

În fiecare zi, o propoziţie jalnică - cu un singur cuvânt 
schimbat, variind între aroganță şi vanitate. Şi, în fiecare zi, o 
altă serie simplă de instrucţiuni: ridică scutul, coboară scutul; 
ridică scutul, coboară scutul. De nenumărate ori. 

Nu-mi păsa de unde ştia el dacă le respectam sau nu, dar mă 
dedicam lecţiilor; îmi ridicam şi coboram şi întăream scuturile 
mentale. Fie doar şi pentru simplul motiv că nu aveam altceva 
de făcut. 

Coşmarurile mele mă lăsau ameţită, transpirată, dar camera 
era atăt de deschisă şi lumina stelelor atât de strălucitoare, 
încât, când mă trezeam cu o smucitură, nu mă mai grăbeam la 
toaletă. Fără ziduri care să mă constrângă, fără întunericul total. 
Ştiam unde eram. Chiar dacă îmi displăcea să mă aflu acolo. 

Cu o zi înainte ca săptămâna noastră să se termine, mergeam 
cu greu spre obişnuita mea măsuţă, deja strâmbându-mă la ce 
propoziţie minunată mă aştepta şi la toate sporturile mentale ce 
urmau, când vocea lui Rhysand şi cea a lui Mor plutiră spre 
mine. 


Era un spaţiu public, aşadar nu m-am deranjat să îmi ascund 
sunetul paşilor când m-am apropiat de locul în care vorbeau în 
zona de aşteptare, Rhysand păşind în susul şi-n josul deschiderii 
spre prăpastie a muntelui, iar Mor stând întinsă într-un fotoliu de 
culoare crem. 

— Azriel ar vrea să ştie asta, spunea Mor. 

— Azriel poate să se ducă naibii, replică Rhysand. Oricum, 
este foarte probabil ca el să ştie deja. 

— Ultima dată când ne-am luat la întrecere cu ei, spuse Mor 
cu o seriozitate care m-a făcut să mă opresc la o distanţă 
apreciabilă, am pierdut. La o mare distanţă. Nu vom mai face 
asta. 

— Ar trebui să lucrezi, fu singurul răspuns al lui Rhysand. Ştii, 
ţi-am dat comanda cu un motiv anume. 

Mor îşi încordă maxilarul şi, într-un final, mă privi în ochi. 
Zâmbetul îi era mai mult o crispare. 

Rhysand se întoarse, încruntându-se la mine. 

— Spune ce ai de spus, Mor, zise el ferm, continuând să facă 
paşi. 

Mor îşi dădu ochii peste cap pentru plăcerea mea, dar chipul îi 
deveni serios când spuse: 

— A mai avut loc un atac, la templul din Cesere. Aproape 
toate preotesele au fost ucise, iar cufărul prădat. 

Rhysand se opri. lar eu nu ştiam la ce să mă gândesc; la 
ştirea ei sau la mânia totală exprimată într-un singur cuvânt 
când Rhysand întrebă: 

— Cine? 

— Nu ştim cine a făcut-o, spuse Mor. E la fel ca data trecută: 
un grup mic, cadavre cu semne cauzate de săbii mari şi nici 
urmă de unde au venit şi cum au dispărut. Nu a supravieţuit 
nimeni. Corpurile au fost găsite abia a doua zi, când un grup de 
pelerini a trecut pe acolo. 

Pe toţi zeii! Probabil că am scos un mic zgomot, deoarece Mor 
îmi aruncă o privire încordată, dar compătimitoare. 

Totuşi Rhysand... La început, apărură umbrele - fuioare, din 
spatele lui. lar apoi, ca şi când mânia ar fi slăbit controlul asupra 
bestiei despre care îmi spusese o dată că ura să i se supună, 
aripile prinseră contur. 

Aripi mari, frumoase, feroce, membranoase şi cu gheare ca de 
liliac, negre ca noaptea şi al naibii de puternice. Până şi felul în 


care stătea părea schimbat - mai stabil, înrădăcinat. Ca şi când 
vreo ultimă bucată din el şi-ar fi găsit locul potrivit. Dar vocea lui 
Rhysand era încă delicată când rosti: 

— Ce are de spus Azriel despre asta? 

Din nou, Mor mă privi ca şi când nu ar fi fost sigură că trebuia 
să fiu prezentă la această discuţie. 

— Este supărat. Cassian este şi mai supărat - este convins că 
trebuie să fi fost una dintre bandele de război illyriene, care vor 
să câştige noi teritorii. 

— Este ceva care trebuie luat în considerare, spuse Rhysand 
gânditor. Câteva dintre clanurile illyriene s-au supus voioase 
Amaranthei în acei ani. Faptul că încearcă să îşi extindă 
graniţele ar putea fi modul lor de a vedea cât de mult pot să mă 
preseze şi să scape. Uram sunetul numelui ei şi m-am 
concentrat mai mult asupra lui, şi nu la informaţiile pe care el 
îmi permitea să le culeg. 

— Cassian şi Az aşteaptă... Ea se opri şi se scuză faţă de mine 
printr-un semn cu ochiul. Ei aşteaptă ordinele tale, în locul 
obişnuit. 

Bine, asta era bine. Văzusem acea hartă goală de pe zid. 
Eram mireasa unui inamic. Până şi menţionarea locului în care 
erau staționate forţele lui şi a lucrurilor pe care le puneau la cale 
ar fi putut fi periculoase. Nici măcar nu ştiam unde era Cesere - 
ce era, de fapt. 

Rhysand cercetă din nou cerul, vântul şuierător care împingea 
norii negri peste vârfurile îndepărtate. Mi-am dat seama că 
vremea era bună pentru zburat. 

— Ar fi mai uşor dacă ne-am teleporta, spuse Mor, urmărindu- 
i privirea Marelui Lord. 

— Spune-le şi nemernicilor că voi fi acolo peste câteva ore, 
spuse el. 

Mor îmi zâmbi îngrijorată şi dispăru. 

Am examinat locul gol în care fusese şi din care dispăruse 
fără urmă. 

— Cum funcţionează... dispariţia asta? am întrebat eu încet. Îi 
văzusem doar pe câţiva Mari Spiriduşi făcând asta, şi nimeni nu 
îmi explicase niciodată. 

Rhysand nu se uită la mine, dar spuse: 

— Teleportarea? Gândeşte-te la asta ca la... două puncte 
diferite de pe o pânză. Un punct este locul în care te afli în 


prezent în lume. Celălalt, din partea cealaltă a pânzei, este cel 
în care vrei să mergi. Teleportarea... este ca şi cum ai împături 
pânza astfel încât cele două puncte se aliniază. Magia se ocupă 
cu împăturitul - şi noi nu facem decât să păşim ca să ajungem 
dintr-un loc în altul. Uneori este un pas lung şi simţi textura 
întunecată a lumii când treci prin ea. Un pas mai scurt, să 
spunem, dintr-un capăt în celălalt al camerei, ar fi aproape 
insesizabil. Este un dar rar şi util. Doar spiriduşii mai puternici 
pot să facă asta. Cu cât eşti mai puternic, cu atât mai departe 
poţi sări între două locuri dintr-o singură încercare. 

Ştiam că explicaţia îmi era la fel de folositoare pe cât îl ajuta 
pe el să se distragă. Dar m-am trezit spunând: 

— Îmi pare rău de templu, dar şi de preotese. 

Mânia încă îi licărea în ochi când se întoarse în cele din urmă 
spre mine. 

— Oricum, mult mai mulţi oameni vor muri destul de curând. 

Poate că de aceea îmi permisese să mă apropii, să trag cu 
urechea la această conversaţie. Ca să-mi amintească de ce s-ar 
putea întâmpla cu Hybernul. 

— Ce sunt... am încercat eu, ce sunt bandele de război 
illyriene? 

— Nişte ticăloşi aroganti, asta sunt, mormăi el. 

Mi-am încrucişat braţele, aşteptând. 

Rhysand îşi întinse aripile, lumina soarelui făcând să 
strălucească textura ca de piele în culori subtile. 

— Sunt o rasă de războinici din tărâmul meu. Şi, în general, o 
pacoste. 

— Unii dintre ei au sprijinit-o pe Amarantha? 

Întunericul dansă în sală când furtuna distantă se apropie 
suficient încât să acopere soarele. 

— Unii. Dar eu şi ai mei ne-am distrat vânându-i în ultimele 
câteva luni. Şi exterminându.-i. 

„Încet” era cuvântul pe care nu era nevoie să-l adauge. 

— De aceea ai păstrat distanţa, erai ocupat cu asta? 

— Am fost ocupat cu multe lucruri. 

Nu era un răspuns. Dar părea că terminase discuţia cu mine 
şi, oricine ar fi fost Cassian şi Azriel, întâlnirea cu ei era mult mai 
importantă. 

Aşadar, Rhysand nu îşi luă nici măcar rămas-bun, ci, pur şi 
simplu, păşi peste marginea verandei, în văzduh. 


Inima mi se opri, dar înainte de a putea ţipa, el trecu mai 
departe, repede ca vântul aspru dintre piscuri. Câteva bătăi 
răsunătoare de aripi îl făcură să dispară în norii de furtună. 

— Rămas-bun şi ţie, am mormăit eu, făcând un gest vulgar şi 
mi-am început lucrul pentru acea zi, doar norii de furtună de 
dincolo de scutul casei ţinându-mi companie. 

Chiar dacă zăpada biciuia magia protectoare a sălii, în timp ce 
eu mă chinuiam cu propoziţiile - Rhysand este interesant; 
Rhysand este superb; Rhysand este fără cusur - şi îmi ridicam şi 
coboram scutul mental până când mintea-mi era epuizată, mă 
gândeam la ce auzisem, la ce discutaseră ei. 

Mă întrebam ce ştia lanthe despre crime, dacă o cunoştea pe 
vreuna dintre victime. Dacă ştia ce era Cesere. Dacă templele 
erau vizate, ar fi trebuit să ştie. Tamlin ar fi trebuit să ştie. 

În acea ultimă noapte, abia am putut dormi - pe jumătate de 
uşurare, pe jumătate de groaza că poate Rhysand punea la cale 
vreo surpriză urâtă, de final. Dar noaptea şi furtuna trecură, iar 
când se crăpă de ziuă, m-am îmbrăcat înainte ca soarele să 
răsară în toată splendoarea. 

Aş fi vrut să mănânc în cameră, dar am urcat la etaj, îndrep- 
tându-mă către o zonă deschisă şi mare, spre masa de pe 
veranda îndepărtată. 

Întins pe scaunul lui obişnuit, Rhysand purta aceleaşi haine ca 
în ziua precedentă, gulerul jachetei negre fiind descheiat, iar 
cămaşa la fel de nearanjată ca părul. Fără aripi, din fericire. M- 
am întrebat dacă tocmai se întorsese de unde îi întâlnise pe Mor 
şi pe ceilalţi. M-am întrebat ce aflase. 

— A trecut o săptămână, am spus eu în loc de salut. Du-mă 
acasă! 

Rhysand luă o sorbitură lungă din ce avea în ceaşca lui. Nu 
părea a fi ceai. 

— Bună dimineaţa, Feyre! 

— Du-mă acasă! 

Îmi cercetă hainele turcoaz şi aurii, o variaţie a ţinutei mele 
zilnice. Ca să fiu cinstit, nu mă deranjau. 

— Ţi se potriveşte culoarea. 

— Vrei să te rog? Asta e? 

— Vreau să îmi vorbeşti cu unei persoane. Începe cu „bună 
dimineaţa” şi hai să vedem unde ajungem. 

— Bună dimineaţa! 


Schiţă un zâmbet. Ticălosul! 

— Eşti pregătită să înfrunţi consecinţele plecării tale? 

Mi-am îndreptat spatele. Nu mă gândisem la nuntă. Toată 
săptămâna, da, dar azi... azi mă gândisem doar la Tamlin, la 
faptul că voiam să-l văd, să îl ţin în braţe, să-l întreb despre tot 
ce afirmase Rhysand. În ultimele câteva zile, nu arătasem niciun 
semn al puterii despre care Rhysand credea că o aveam, nu 
simţisem nimic agitându-mi-se pe sub piele - slavă Cazanului. 

— Nu este treaba ta. 

— Corect. În orice caz, probabil că le vei ignora. Le vei mătura 
sub preş, ca pe toate celelalte lucruri. 

— Nimeni nu ţi-a cerut părerea, Rhysand. 

— Rhysand? Chicoti încet. Îţi ofer o săptămână de lux, iar tu 
îmi spui „Rhysand”? 

— Nu am cerut să fiu aici sau să mi se ofere această 
săptămână. 

— Şi totuşi, iată-te! Ai ceva culoare în obraji, iar semnele de 
sub ochi aproape ţi-au dispărut. Apropo, scutul tău mental este 
puternic. 

— Te rog, du-mă acasă! 

El dădu din umeri şi se ridică. 

— Îi voi spune lui Mor că ţi-ai luat rămas-bun. 

— Abia am văzut-o toată săptămâna. Am văzut-o doar la acea 
primă întâlnire, apoi, când am asistat la conversaţia din ziua 
precedentă, şi atunci nu am schimbat decât vreo două vorbe. 

— Ea aştepta o invitaţie - nu voia să te sâcâie. Mi-aş fi dorit să 
fie la fel de amabilă şi cu mine. _ 

— Nu mi-a spus nimeni. Nu mi-a păsat în mod deosebit. In 
orice caz, fără îndoială că a avut lucruri mai bune de făcut. 

— Nu ai întrebat. Şi de ce te-ai fi deranjat? Mai bine să fii 
singură şi deprimată. Se apropie cu paşi lini, grațios. Părul îi era 
cu siguranţă ciufulit, de parcă şi-ar fi trecut mâinile prin el. Sau 
ar fi zburat ore întregi spre acel loc secret. Te-ai gândit la oferta 
mea? 

— Te voi anunţa luna viitoare. 

Se opri la distanţă de o lăţime de palmă, cu chipul auriu 
încordat 

— Ţi-am spus o dată şi îţi repet, spuse el. Nu sunt inamicul 
tău. 

— lar eu ţi-am spus o dată, aşa că îţi voi repeta. Eşti inamicul 


lui Tamlin. Deci presupun că asta te face să fii şi al meu. 

— Serios? 

— Eliberează-mă de înţelegerea noastră şi hai să aflăm! 

— Nu pot face asta. 

— Nu poţi sau nu vrei? 

El îmi întinse mâna. 

— Mergem? 

Aproape m-am întins spre ea. Degetele îi erau reci, rigide - 
bătătorite de la armele pe care nu le văzusem niciodată asupra 
lui. 

Întunericul ne înghiţi şi, din instinct, l-am apucat când lumea 
îmi dispăru de sub picioare. Chiar ne teleportam. Vântul mă 
bătea, iar eu îi simţeam braţul ca pe o greutate mare şi caldă pe 
spate în timp ce ne rostogolirăm prin ţinuturi, Rhysand chicotind 
la groaza mea. 

Apoi, am simţit sub mine pământ solid - dale din piatră - şi 
am văzut strălucirea orbitoare a soarelui de deasupra, verdeață, 
câteva păsări care ciripeau... 

M-am îndepărtat de el, clipind din cauza strălucirii şi am ajuns 
la stejarul imens aplecat peste noi. Un stejar la marginea 
fostelor grădini ale casei. 

Am vrut să alerg spre conac, dar Rhysand mă apucă de 
încheietura mâinii. Se uită când la mine, când la casă. 

— Noroc! şopti el. 

— la-ţi mâna de pe mine! 

El chicoti, eliberându-mă. 

— Ne vedem luna viitoare, spuse şi, înainte să îl pot scuipa, 


dispăru. 
ta 


L-am găsit pe Tamlin în biroul său, Lucien şi alte două 
santinele stând în jurul mesei de lucru acoperite cu o hartă. 

Lucien fu primul care se întoarse spre locul în care mă 
furişasem în pragul uşii, oprindu-se brusc din vorbit. Tamlin îşi 
ridică privirea şi alergă prin cameră atât de repede, încât abia 
am avut timp să respir înainte să mă strângă puternic în braţe. 

l-am şoptit numele în timp ce gâtul îmi ardea, iar după 
aceea... 

Apoi mă ţinu la distanţă de un braţ, măsurându-mă din cap 
până în picioare. 

— Eşti bine? Eşti rănită? 


— Sunt bine, am spus eu, observând momentul exact în care 
îşi dădu seama că purtam hainele Regatului Nopţii, ce îmi 
dezvăluiau o parte din abdomen. Nu m-a atins nimeni. 

El continuă să îmi privească faţa, gâtul. Apoi mă întoarse, 
exa-minându-mi spatele, ca şi când ar fi putut vedea prin haine. 
M-am smucit din prinsoarea lui. 

— Am spus că nu m-a atins nimeni. 

Respira greu şi sălbăticia i se citea în privire. 

— Eşti bine, repetă el de câteva ori. 

Inima mi se frânse şi am întins mâna ca să îi cuprind obrazul. 

— Tamlin! am şoptit eu. 

Chibzuiţi, Lucien şi celelalte santinele plecară. Prietenul meu 
îmi întâlni privirea când plecă, zâmbindu-mi uşurat 

— Te poate răni în alte moduri, spuse Tamlin, închizând ochii 
la atingerea mea. 

— Ştiu, dar sunt bine. Chiar sunt am spus eu pe cât de blând 
am putut. Apoi am observat pereţii din birou - semnele de 
gheare de pe ei. Peste tot Şi masa pe care o foloseau... era 
nouă. Ai distrus biroul. 

— Am distrus jumătate de casă, zise el, aplecându-se înainte 
ca să îşi lipească fruntea de a mea. Te-a luat, te-a răpit... 

— Şi m-a lăsat în pace. 

Tamlin se retrase mârâind. 

— Probabil ca să te facă să-ţi laşi garda jos. Nu ştii ce pune la 
cale, de ce este în stare... 

— Ştiu, am spus eu, chiar dacă vorbele parcă mă arseră. lar 
data viitoare, voi fi atentă... 

— Nu va mai fi o dată viitoare. 

Am clipit. 

— Ai găsit o cale de scăpare? Sau poate că lanthe a găsit-o. 

— Nu te mai las să pleci. 

— A spus că încălcarea unei înţelegeri magice are urmări. 

— La naiba cu consecinţele! 

Dar mi-am dat seama că era o ameninţare goală - şi cât de 
mult îl distrugea. Aşa e el; asta e el: un protector, apărător. Nu i- 
aş putea cere să nu mai fie aşa - să nu-şi mai facă griji pentru 
mine. 

M-am ridicat pe vârfuri şi l-am sărutat. Voiam să îl întreb atât 
de multe, dar... mai târziu. 

— Să mergem la etaj, i-am şoptit pe buze, iar el mă cuprinse 


în braţe. 

— Mi-a fost dor de tine, îmi zise printre săruturi. Am înnebunit. 

Asta era tot ce aveam nevoie să aud. Până când... 

— Trebuie să îţi pun nişte întrebări. 

Am scos un sunet afirmativ, dar mi-am înclinat mai mult 
capul. 

— Mai târziu. 

Corpul îi era atât de cald, atât de rigid lipit de al meu, iar 
parfumul, atât de familiar... 

Tamlin mă apucă de talie, lipindu-şi fruntea de a mea. 

— Nu... acum, spuse, dar mârâi uşor când mi-am trecut limba 
peste dinţii lui. Cât... Se retrase, dezlipindu-şi gura de a mea. 
Cât încă e totul proaspăt în mintea ta. 

Am îngheţat, cu o mână în părul lui şi cu cealaltă strângându-i 
spatele tunicii. 

— Ce? 

Tamlin se retrase, scuturând din cap ca şi când şi-ar fi alungat 
dorinţa care îi zăpăcea simţurile. Nu fusesem despărțiți atât de 
mult timp de când cu Amarantha, iar el voia să mă preseze ca 
să-i ofer informaţii despre Regatul Nopţii? 

— Tamlin! 

Dar el îşi ridică mâinile, fixându-mă cu privirea când îl chemă 
pe Lucien. 

In clipele scurse până la apariţia emisarului său, mi-am 
aranjat hainele - bluza care mi se ridicase pe trunchi - şi mi-am 
trecut degetele prin păr. Tamlin se îndreptă spre birou şi luă loc, 
făcân-du-mi semn să mă aşez în faţa lui. 

— Imi pare rău, spuse el încet când Lucien se apropie din nou. 
Este pentru binele tău. Pentru siguranţa noastră. 

M-am uitat cu atenţie la pereţii sfâşiaţi, la mobila roasă şi aş- 
chiată. Ce coşmaruri avusese, treaz şi dormind, cât am fost 
plecată? Şi cum fusese să îşi imagineze că eram în mâinile 
inamicului său, după ce văzuse ce îmi făcuse Amarantha? 

— Ştiu, am şoptit eu în cele din urmă. Ştiu, Tamlin. 

Sau încercam să îmi dau seama. 

Abia mă aşezasem pe scaunul cu spătar jos când intră Lucien, 
închizând uşa în urma lui. 

— Mă bucur să te văd întreagă, Feyre, spuse el, luând loc 
lângă mine. Totuşi, m-aş simţi mai bine dacă nu ai mai purta 
hainele din Regatul Nopţii. 


Tamlin scoase un mârâit slab de confirmare. Nu am spus 
nimic, înţelegeam cu adevărat de ce ar fi fost un afront pentru 
ei. 

Tamlin şi Lucien făcură un schimb de priviri, vorbind fără să 
scoată un cuvânt, aşa cum doar cei care fuseseră parteneri sute 
de ani puteau să o facă. Lucien dădu uşor din cap şi se rezemă 
de spătarul scaunului ca să asculte, să observe. 

— Trebuie să ne spui totul, zise Tamlin. Despre planul 
Regatului Nopţii, pe cine ai văzut, ce arme şi puteri au, cea 
făcut Rhysand, cu cine a vorbit şi toate detaliile pe care ţi le 
aminteşti. 

— Nu mi-am dat seama că sunt o spioană. 

Lucien se mişcă pe scaun, dar Tamlin spuse: 

— Pe cât de mult urăsc înţelegerea pe are ai făcut-o, ţi s-a 
permis accesul în Regatul Nopţii. Străinii arareori reuşesc să 
intre, iar dacă o fac, rar se întâmplă să iasă întregi. Şi, dacă sunt 
receptivi, amintirile lor sunt de obicei... amestecate. Rhysand nu 
vrea să ştim ce ascunde acolo. 

Un fior rece îmi şerpui pe spinare. 

— De ce vrei să ştii? Ce ai de gând să faci? 

— E vital să cunosc planurile inamicului meu şi să ştiu ce stil 
de viaţă are. Cât despre ceea ce vom face... încă nu ştiu. 

Ochii lui verzi mă ţintuiră. 

— Începe cu planul regatului Este adevărat că se află sub un 
munte? 

— Parcă sunt la un interogatoriu. 

Lucien inspiră, dar rămase tăcut. 

Tamlin îşi întinse mâinile pe birou. 

— Trebuie să cunoaştem lucrurile acestea, Feyre. Sau... sau 
nu îţi poţi aminti? Ghearele îi licăriră din monturi. 

— Îmi amintesc totul, am spus eu. Nu mi-a distrus mintea. 

Şi, înainte să mă poată chestiona mai departe, am început să- 
i povestesc tot ce am văzut. 

„Pentru că am încredere în tine”, spusese Rhysand. Şi poate, 
poate că îmi distrusese mintea, în ciuda lecţiilor de protecţie, 
deoarece mi se părea că mă scăldam în ulei şi noroi când 
descriam planul casei sale, al regatului şi munţii din jurul lor. El 
era inamicul meu şi mă obliga să îmi respect înţelegerea pe care 
o făcusem din pură disperare... 

Am continuat să vorbesc, descriind camera din turn. Tamlin 


mă chinui cu imaginile de pe hărţi, facându-mă să întorc pe 
toate părţile cuvintele spuse de Rhysand, până când i-am 
menţionat ce mă împovărase mai mult în ultima săptămână: 
puterile pe care Rhysand credea că le aveam acum... şi 
planurile Hybernului. l-am spus despre acea conversaţie cu Mor 
- despre templul care fusese prădat (Cesere, îmi explică Tamlin, 
era un avanpost nordic în Regatul Nopţii şi unul dintre cele 
căteva oraşe cunoscute), şi faptul că Rhysand amintise de doi 
oameni ale căror nume erau Cassian şi Azriel. Amândoi se 
crispară când auziră asta, dar nu spuseră dacă îi cunoşteau sau 
dacă auziseră despre ei. Aşadar, i-am zis ce erau illyrienii - şi 
cum Rhysand îi vânase şi-i ucisese pe trădătorii care se aflau 
printre ei. Când am terminat, Tamlin tăcea, iar Lucien aproape 
că bâzâia de nerăbdare să vorbească. 

— Crezi că e posibil să am acele abilităţi? am întrebat eu, 
impu-nându-mi să îl privesc în ochi. 

— Este posibil, spuse Tamlin la fel de încet. Şi dacă este 
adevărat.. 

Lucien spuse în cele din urmă: 

— Este o putere pentru care ceilalţi Mari Lorzi ar ucide. 

Fu un efort să nu mă agit când ochiul metalic i se roti, ca şi 
când mi-ar fi detectat puterile care îmi curgeau prin vene. 

— Tatăl meu, de exemplu, nu va fi bucuros să afle că îi 
lipseşte o picătură din puterea lui - sau că mireasa lui Tamlin o 
are acum. Ar face orice ca să se asigure că nu o ai - inclusiv să 
te ucidă. Mai sunt şi alţi Mari Lorzi care ar fi de acord. 

Chestia de sub pielea mea începu să fiarbă. 

— Nu aş folosi-o niciodată împotriva nimănui... 

— Nu este vorba despre a o folosi împotriva lor; ci despre a 
avea un avantaj atunci când nu ar trebui să-l ai, spuse Tamlin. 
Când se va afla acest lucru, vei deveni o ţintă. 

— Ai ştiut? am întrebat eu. Lucien nu voia să se uite în ochii 
mei. Ai bănuit asta? 

— Am sperat că nu este adevărat, spuse prudent Tamlin. lar 
acum că Rhysand are bănuieli, nu ştim ce va face cu 
informaţia... 

— El vrea să mă instruiască. Nu eram destul de proastă încât 
să le spun despre antrenamentul cu scutul mental, nu acum. 

— Instrucţia ar atrage prea multă atenţie, spuse Tamlin. Nu ai 
nevoie să te antrenezi. Pot să te apăr de toate amenințările care 


se apropie de noi. 

Asta pentru că fusese o vreme când nu putea face acest 
lucru. Când fusese vulnerabil şi când mă privise cum eram 
torturată până la moarte. Şi nu reuşise să facă nimic pentru a o 
opri pe Amarantha să... 

Nu aveam de gând să permit să existe o altă Amarantha. Să-i 
permit Regelui Hybernului să îşi aducă bestiile şi slugile aici, ca 
să rănească mai mulţi oameni. Să mă rănească pe mine şi pe ai 
mei. Şi să distrugă zidul ca să rănească pe nenumărați alţii 
dincolo de el. 

— Aş putea să-mi folosesc puterile împotriva Hybernului. 

— Nici nu se pune problema, spuse Tamlin, mai ales când nu 
va fi niciun război cu Hybernul. 

— Rhysand spune că războiul este inevitabil şi că vom fi loviți 
puternic. 

Lucien întrebă sec: 

— Şi Rhysand ştie totul? 

— Nu, dar... Era îngrijorat. Crede că pot fi importantă în 
conflictele care vor urma. 

Tamlin îşi îndoi degetele, ţinându-şi ghearele în frâu. 

— Nu ai nici experienţă în luptă sau cu armele. Şi, chiar dacă 
aş începe azi să te antrenez, ar dura ani până când te-ai putea 
descurca singură sau pe câmpul de luptă al nemuritorilor. 
Inspiră zgomotos. Aşadar, în ciuda a ceea ce crede el că ai 
putea face, Feyre, nu te-aş lăsa nicăieri în preajma unui câmp 
de luptă. Mai ales dacă asta ar însemna să le dezvălui inamicilor 
noştri puterile pe care le ai. Ai putea lupta pe faţă cu Hybernul şi 
să ai duşmani cu chipuri prietenoase pe la spate. 

— Nu-mi pasă... 

— Mie îmi pasă, mârâi Tamlin. Lucien oftă. Îmi pasă dacă 
mori, dacă eşti rănită, dacă te-ai afla în pericol în orice clipă, 
pentru tot restul vieților noastre. Aşa că nu va avea loc niciun 
antrenament, iar noi vom păstra secrete toate aceste lucruri. 

— Dar Hybernul... 

Lucien interveni calm: 

— Iscoadele mele deja cercetează problema. 

l-am aruncat o privire rugătoare. 

Lucien oftă uşor şi îi spuse lui Tamlin: 

— Dacă am putea să o antrenăm în secret... 

R— Sunt prea multe riscuri, prea multe variabile, replică 


Tamlin. Şi nu va avea loc niciun conflict cu Hybernul, niciun 
război. 

— Asta îţi doreşti tu! am izbucnit eu. 

Lucien mormăi ceva care părea o rugăciune adresată 
Cazanului. 

Tamlin încremeni. 

— Mai descrie-mi o dată camera cu harta. Acesta fu singurul 
lui răspuns. 

Discuţia se încheiase. Nu era loc de polemici. 

Ne-am fixat cu privirea pentru o clipă, iar stomacul mi se 
întoarse şi mai mult. 

El era Marele Lord - al meu. El era scutul şi apărătorul 
poporului său; al meu. lar dacă a mă proteja însemna că poporul 
putea să spere în continuare, să îşi construiască o nouă viaţă 
pentru ca şi el să poată face la fel... Puteam să mă supun 
acestui singur lucru. 

Puteam să o fac. 

„Nu eşti supusa nimănui.” 

Poate că Rhysand chiar îmi schimbase felul de-a gândi, cu sau 
fără scuturi. 

Gândul în sine îmi fu suficient încât să încep să-i repet 
detaliile lui Tamlin. 


Capitolul 8 


După o săptămână, veni vremea pentru Tithe. 

Petrecusem o zi întreagă cu Tamlin - o zi în care hoinărisem 
pe terenul din jurul conacului, făcând dragoste în iarba înaltă a 
câmpului însorit şi cinând în linişte şi intimitate - înainte de a fi 
chemat la graniţă. Nu îmi spuse de ce sau unde. Doar că trebuia 
să rămân pe proprietate şi că santinelele mă vor păzi tot timpul. 

Aşadar, mi-am petrecut următoarea săptămână singură, 
trezin-du-mă în mijlocul nopţii ca să-mi vărs maţele şi să suspin 
printre coşmaruri. Dacă aflase despre masacrul surorilor ei din 
nord, lanthe nu spuse nimic despre asta în cele câteva ocazii în 
care am văzut-o. Şi, având în vedere cât de mult îmi displăcea 
să fiu presată să vorbesc despre lucrurile care mă chinuiau, am 
ales să nu deschid subiectul în orele pe care şi le petrecea în 
vizită, ajutându-mă să îmi aleg hainele, coafura şi bijuteriile 
pentru Tithe. 

Când i-am cerut să-mi explice la ce să mă aştept, îmi spuse 
doar că Tamlin se va ocupa de tot. Că ar trebui să privesc de 
lângă el şi să observ. 

Era destul de simplu - şi poate o uşurare că nimeni nu se 
aştepta să vorbesc sau să acţionez. 

Dar fusese greu să nu mă uit la ochiul tatuat în palma mea, 
să-mi amintesc de faptul că Rhysand mârâise la mine. 

Tamlin se întorsese abia cu o seară înainte, ca să 
supravegheze Tithe, care trebuia să aibă loc. Am încercat să nu 
mă supăr, nu când avea atât de multe responsabilităţi. Chiar 
dacă nu îmi spunea mai mult decât îmi zisese lanthe. 

Aşezată lângă Tamlin pe podiumul din marea sală a conacului 
din marmură şi aur, am suportat nenumărate priviri, lacrimi, 
recunoştinţă şi binecuvântări pentru ceea ce făcusem. 

Imbrăcată în obişnuita-i robă cu glugă de un albastru-deschis, 
lanthe stătea lângă uşi, oferindu-le binecuvântări celor care 
plecau, cuvinte de alinare celor care se pierdeau în prezenţa 
mea, promisiuni că lumea va fi mai bună, acum că binele 
învinsese răul. 

După două minute, deveneam tot mai agitată. După patru 
ore, am încetat să mai aud ceva. 


Emisarii care reprezentau toate oraşele şi oamenii din Regatul 
Primăverii continuau să vină, aducând, ca plată, aur sau 
bijuterii, găini, cereale sau haine. Nu conta ce anume, câtă 
vreme echivala cu ceea ce datorau. Lucien stătea la baza 
podiumului, cântărind toate cantităţile, înarmat până în dinţi, ca 
şi celelalte zece santinele postate prin sală. Pentru mine, 
camera de primire, aşa cum o numise Lucien, semăna al naibii 
de mult cu o sală a tronului. M-am întrebat dacă o numise aşa 
deoarece celelalte cuvinte... 

Petrecusem prea mult timp într-o altă sală a tronului. La fel şi 
Tamlin. 

lar eu nu ocupasem un loc pe un podium ca el, ci 
îngenunchea-sem în faţa lui. Apropiindu-mă de el ca spiriduşul 
zvelt cu pielea gri, care se strecurase din faţa rândului nesfârşit 
de spiriduşi de rang mai mic şi Mari Spiriduşi. 

Ea nu purta haine. Părul lung şi negru i se legăna peste sânii 
fermi şi avea ochi mari, complet negri. Ca un lac stătut. lar în 
timp ce se mişca, lumina după-amiezii licărea pe pielea-i irizată. 

Dezaprobarea îl făcu pe Lucien să se crispeze, dar nu spuse 
nimic atunci când spiriduşul de rang inferior îşi plecă faţa 
ascuţită şi delicată şi îşi împreună degetele fusiforme şi 
membranate peste sâni. 

— Te salut din partea fantomelor apelor, Mare Lord, spuse ea. 
Avea un glas ciudat şi şuierător, buzele-i pline şi senzuale 
dezvă-luindu-i dinţii la fel de ascuţiţi şi de zimţaţi ca ai unei 
lănci. Unghiurile ascuţite ale chipului îi scoteau în evidenţă ochii 
negri precum cărbunele. 

Mai văzusem fiinţe ca ea. În lacul de la marginea conacului. 
Erau cinci care locuiau prin stufăriş şi printre nuferi. Rareori 
zărisem mai mult decât capetele strălucitoare care se vedeau 
prin suprafaţa sticloasă - nu ştiusem cât de îngrozitoare erau de 
aproape. Slavă Cazanului că nu înotasem niciodată în iazul 
acela. Îmi închipuiam că m-ar fi apucat cu degetele membranate 
- unghiile zimţate intrându-mi adânc în piele - şi m-ar fi tras la 
fund înainte să pot să ţip. 

— Bine ai venit! spuse Tamlin. După cinci ore, părea la fel de 
odihnit ca dimineaţă. 

Am presupus că, de vreme ce îşi recăpătase puterile, puţine 
lucruri îl oboseau acum. 

Fantoma apelor se apropie, piciorul ei membranat şi cu 


gheare fiind de un gri-pestriţ. Precaut, Lucien veni între noi. 

De aceea fusese postat lângă partea mea de podium. 

Am scrâşnit din dinţi. Cine credea că ne-ar fi atacat în propria 
casă sau pe pământul nostru, dacă nu ar fi fost convinşi că 
Hybernul ar fi putut lansa un atac? Până şi lanthe tăcuse în 
spatele sălii, ca să supravegheze întâlnirea. 

Aparent, această conversaţie nu era asemenea celorlalte. 

— Te rog, Mare Lord, spunea spiriduşul, plecându-se atât de 
mult, încât părul negru atinse marmura. În lac nu mai sunt peşti. 

Chipul lui Tamlin era precum granitul. 

— Chiar şi aşa, trebuie să plăteşti. 

Coroana de pe capul său licări în lumina după-amiezii. 
Încrustată cu smaralde, safire şi ametiste, aurul fusese turnat în 
forma unei ghirlande cu flori de primăvară. Era una dintre cele 
cinci coroane care aparţineau familiei lui. 

Spiriduşul îşi arătă palmele, dar Tamlin o întrerupse. 

— Nu se fac excepţii. Ai trei zile să-ţi plăteşti datoria - sau să 
oferi dublu, la următoarea Tithe. 

Am făcut un efort să nu casc gura la chipul nemişcat şi la 
cuvintele nemiloase. În spate, lanthe dădu afirmativ din cap, 
fără să se adreseze cuiva în mod deosebit. 

Fantoma apelor nu avea nimic de mâncare - cum se aştepta 
să-i dea lui mâncare? 

— Te rog, şopti ea printre dinţii ascuţiţi, pielea-i pestriță şi 
argintie licărind când începu să tremure. Nu mai este nimic în 
lac. 

Expresia de pe chipul lui Tamlin rămase aceeaşi. 

— Ai trei zile... 

— Dar nu avem aur! 

— Nu mă întrerupe! spuse el. 

Mi-am întors privirea, incapabilă să suport chipul nemilos. 

Ea îşi plecă şi mai mult capul. 

— lertare, stăpâne! 

— Ai trei zile ca să plăteşti sau să aduci dublu luna viitoare, 
repetă el. Dacă nu faci asta, ştii ce se întâmplă. 

Tamlin o alungă fluturând o mână. Conversaţia se încheiase. 

După ce îl privi deznădăjduită pe Tamlin pentru ultima dată, 
ieşi din sală. În tot acest timp, următorul spiriduş - un cerb cu 
picioare de tap, care aducea ceea ce părea a fi un coş cu 
ciuperci -, aştepta răbdător să fie invitat să se apropie de 


podium. 

Eu m-am întors spre Tamlin. 

— Nu avem nevoie de un coş cu peşte, am şoptit eu. De ce o 
faci să sufere aşa? 

El îşi întoarse privirea spre locul în care lanthe se dăduse la o 
parte ca să lase creatura să treacă mai departe, cu o mână pe 
bijuteriile de la centură, ca şi când femela i le-ar fi înşfăcat ca să 
le folosească drept plată. Tamlin se încruntă. 

— Nu pot face excepţii. Odată ce faci asta, toţi vor vrea să fie 
trataţi la fel. 

Am apucat strâns cotierele scaunului meu mic din stejar de 
lângă tronul lui imens cu trandafiri sculptați. 

— Dar nu ne trebuie aceste lucruri. De ce avem nevoie de 
lână de aur sau de un borcan cu gem? Dacă ea nu mai are 
peşte, trei zile nu vor conta. De ce să o faci să moară de foame? 
De ce nu o ajuţi să repopuleze lacul? Imi petrecusem destui ani 
cu dorinţa de a nu renunţa, de a exclama în faţa nedreptăţii. 

Ochii de smarald i se îmblânziră, ca şi când mi-ar fi citit 
gândurile pe chip, dar spuse: 

— Pentru că aşa stau lucrurile. Aşa au făcut-o tatăl şi bunicul 
meu şi tot aşa va proceda şi fiul meu. Îmi zâmbi şi se întinse să 
mă ia de mână. Cândva. 

Cândva. Dacă ne vom căsători vreodată. Dacă nu voi mai fi o 
povară şi amândoi vom scăpa de umbrele care ne bântuie. Nu 
discutaserăm nimic despre asta. Din fericire, nici lanthe nu 
spusese nimic. 

— Am putea încă să o ajutăm, să găsim o cale să repopulăm 
lacul. 

— Şi aşa avem destule pe cap. Dacă-i dăm de pomană, nu o 
vom ajuta pe termen lung. 

Am deschis gura, dar am închis-o imediat la loc. Nu aveam 
timp de dezbateri. Aşa că mi-am retras mâna dintr-a lui când, în 
cele din urmă, îi făcu semn cerbului cu picioare de ţap să se 
apropie. 

— Am nevoie de aer curat, am spus şi m-am ridicat de pe 
scaun. 

Nu i-am dat şansa lui Tamlin să obiecteze înainte de a pleca 
de pe podium. Am încercat să nu observ cele trei santinele pe 
care Tamlin le trimise după mine sau rândul de emisari care se 
uitară cu gura căscată şi şoptiră când am traversat sala. 


lanthe încercă să mă prindă când am trecut repede pe lângă 
ea, dar am ignorat-o. 

Am ajuns la uşile de la intrare şi am mers cât de repede am 
îndrăznit pe lângă rândul adunat care se întindea pe trepte şi pe 
pietrişul aleii principale. Prin grămada de corpuri diverse, Mari 
Spiriduşi şi cei de rang inferior la un loc, am reperat silueta 
fantomei, care se retrăgea îndreptându-se către colţul casei 
noastre, spre iazul de dincolo de proprietate. Mergea greoi, 
ştergându-se la ochi. 

— Scuză-mă! am strigat eu, ajungând-o din urmă, santinelele 
din spatele meu păstrând o distanţă respectuoasă. 

Ea se opri la colţul casei, întorcându-se cu o mişcare 
supranatural de lină. Am evitat impulsul de a face un pas înapoi 
când trăsăturile nepământene mă devorară. Rămânând la doar 
câţiva paşi distanţă, gărzile ne supravegheau cu mâinile pe 
săbii. 

Nasul ei abia dacă era format din două deschizături, iar 
branhiile delicate i se umflau în spatele urechilor. 

Ea îşi înclină uşor capul. Nu a făcut o plecăciune completă - 
pentru că eram un nimeni, deşi ştia că eram jucăria Marelui 
Lord. 

— Da? sâsâi ea, arătându-şi strălucirea dinţilor ascuţiţi. 

— Cât de mult datorezi? 

Inima îmi bătu mai tare când i-am văzut degetele 
membranate şi dinţii ascuţiţi ca briciul. Tamlin îmi spusese 
cândva că fantomele apelor mâncau orice. Şi, dacă nu mai 
rămăseseră peşti... 

— Cât aur vrea... cât valorează peştele tău în aur? 

— Mai mult decât ai în buzunar, răspunse aceasta. 

— Atunci, poftim, am spus eu, scoţându-mi de la încheietura 
mâinii o brățară din aur cu rubine, una despre care lanthe îmi 
spusese că se potrivea mai bine cu hainele mele decât cu 
argintul pe care îl purtasem deja. l-am oferit-o. la asta. Inainte 
să o ia, mi-am smuls colierul de aur de la gât şi diamantele în 
formă de lacrimă de la urechi. Şi pe astea. l-am întins mâinile în 
care străluceau aurul şi bijuteriile. Dă-i ce îi datorezi, apoi 
cumpără-ţi nişte mâncare, am spus eu, înghițind când mări 
ochii. 

In satul din apropiere se organiza o mică piaţă în fiecare 
săptămână - o mână de negustori fără experienţă deocamdată, 


pe care speram să-i ajut să prospere. Cumva. 

— Şi ce vrei în schimb? 

— Nimic. Nu este... nu este un târg. la-le şi gata. Mi-am întins 
mâinile mai mult. Te rog! 

Ea se încruntă la bijuteriile care îmi acopereau mâinile. 

— Nu vrei nimic în schimb? 

— Nimic. Te rog, ia-le! 

Spiriduşii care stăteau la rând se holbau acum fără ruşine. 

Cu o ultimă privire scrutătoare, mă atinse cu degetele 
lipicioase şi luă bijuteriile care străluceau ca lumina pe apă în 
mâinile ei membranate. 

— Mulţumesc, spuse ea, făcând acum o plecăciune adâncă. 
Nu voi uita că ai fost bună cu mine. Vocea îi şerpui peste 
cuvinte, iar eu am tremurat din nou când ochii ei negri 
ameninţară să mă înghită cu totul. Şi nici surorile mele. 

Se îndreptă spre conac, cele trei santinele crispându-se în 
semn de reproş. 


La 


La cină, am stat cu Lucien şi Tamlin. Niciunul din ei nu vorbea, 
dar privirea lui Lucien continua să ricoşeze din mine spre 
Tamlin, apoi spre farfuria lui. 

După zece minute de tăcere, am lăsat furculita din mână şi l- 
am întrebat pe Tamlin: 

— Ce s-a întâmplat? 

Tamlin nu ezită. 

— Ştii tu. 

Nu i-am răspuns. 

— l-ai dat fantomei apelor bijuteriile tale. Bijuteriile pe care eu 
ţi le-am dăruit. 

— Avem o casă plină cu aur şi bijuterii. 

Lucien inspiră adânc, de parcă ar fi vrut să spună: „lar 
începem”. 

— De ce să nu i le dau? am întrebat eu. Lucrurile acelea nu 
înseamnă nimic pentru mine. Nu am purtat niciodată aceeaşi 
bijuterie de două ori! Cui îi pasă de toate astea? 

Tamlin strânse din buze. 

— Subminezi legile acestui regat când te porţi aşa. Pentru că 
aşa stau lucrurile aici, iar faptul că i-ai dat spiriduşului lacom 
banii de care are nevoie ne face pe mine şi pe regatul meu să 


părem slabi. 

— Nu-mi vorbi aşa! i-am spus arătându-mi dinţii. 

El lovi cu mâna în masă, ghearele ieşindu-i din carne, dar m- 
am aplecat înainte, sprijinindu-mi mâinile pe masă. 

— Încă nu ştii cum a fost pentru mine - să fiu aproape moartă 
de foame luni de zile. Şi poţi să spui cât vrei că-i lacomă, dar şi 
eu am surori şi îmi aduc aminte cum era să mă întorc acasă fără 
mâncare. Mi-am calmat respiraţia, iar forţa de sub piele îmi 
clocoti, ondulându-se de-a lungul oaselor mele. Poate că va 
cheltui toţi banii pe lucruri inutile, poate că ea şi surorile ei nu 
se vor putea controla, dar nu am de gând să risc să le las să 
moară de foame din cauza vreunei legi ridicole inventate de 
strămoşii tăi. 

Lucien îşi drese vocea. 

— Nu a avut intenţii rele, Tam! 

— Ştiu asta! izbucni el. 

Lucien îl privi în ochi. 

— S-au întâmplat şi se pot întâmpla lucruri şi mai grave. 
Relaxează-te! 

Sălbăticia se citi în ochii de smarald ai lui Tamlin când mârâi 
către Lucien: 

— Ţi-am cerut părerea? 

Acele cuvinte, privirea pe care i-o aruncă lui Lucien şi felul în 
care Lucien se uită în jos mă făcură să-mi simt mânia ca pe un 
râu de foc în vene. „Uită-te în sus, l-am rugat eu în tăcere. 
Ripostează! El se înşală, iar tu ai dreptate.” Lucien îşi încordă 
maxilarul. Acea forţă zdrăngăni din nou în mine, prelingându-se 
afară, încolţindu-l pe Lucien. „Nu da înapoi...” 

Apoi, am dispărut. 

Eram încă acolo şi vedeam cu ochii mei totuşi, în acelaşi timp, 
pe jumătate, vedeam dintr-un alt unghi al camerei, din punctul 
de vedere al altei persoane... 

Gânduri, imagini şi amintiri se izbiră în mine, un tipar de 
gânduri şi sentimente care era vechi şi inteligent şi trist, de o 
tristeţe infinită şi mustrat de conştiinţă, deznădăjduit... 

Apoi am revenit, am clipit şi, după o clipă, m-am uitat cu gura 
căscată la Lucien. 

Mintea lui. Fusesem în mintea lui, mă strecurasem dincolo de 
zidurile lui mentale... 

M-am ridicat, aruncând şerveţelul pe masă cu mâini enervant 


de ferme. 

Ştiam de la cine primisem acel dar. Cina mi se ridică în gât, 
dar i-am ordonat să dea înapoi. 

— Nu am terminat de mâncat, mârâi Tamlin. 

— Las-o baltă! am spus eu şi am plecat. 

Aş fi putut jura că am văzut două urme arse de mâini pe 
lemn, zărindu-se de sub şerveţelul meu. M-am rugat ca niciunul 
din ei să nu observe. 

Şi ca Lucien să ignore încălcarea proaspăt comisă. 


Capitolul 9 


M-am plimbat prin camera mea o bună bucată de timp. Poate 
că mă înşelasem când am observat arsurile - poate că fuseseră 
acolo dinainte. Poate că nu invocasem căldura şi nu 
însemnasem lemnul. Poate că nu mă strecurasem în mintea lui 
Lucien ca şi când aş fi intrat dintr-o cameră în alta. 

Ca întotdeauna, Alis apăru ca să mă ajute să mă schimb 
pentru a merge la culcare. Stând în faţa mesei de toaletă şi 
lăsând-o să-mi pieptene părul, m-am crispat la reflexia mea. 
Violetul de sub ochii mei părea permanent acum - eram palidă 
la faţă. Până şi buzele îmi erau un pic palide şi am oftat când am 
închis ochii. 

— Ţi-ai dat bijuteriile unei fantome a apelor, spuse gânditoare 
Alis, iar eu m-am uitat în oglindă la reflexia ei. Pielea ei maronie 
arăta ca şi cum ar fi fost strivită, iar ochii negri îi licăriră pentru 
o clipă înainte de a se concentra asupra părului meu. Ele sunt 
viclene. 

— A spus că mureau de foame, că nu aveau mâncare, am 
şoptit eu. 

Cu blândeţe, Alis desfăcu o şuviţă încâlcită. 

— Niciun spiriduş care stătea azi la rând nu i-ar fi dat bani. 
Niciunul nu ar fi îndrăznit. Prea mulţi au intrat într-un mormânt 
de apă din cauza foamei lor. Apetitul nestăpânit - acesta este 
blestemul lor. Bijuteriile tale nu îi vor ajunge o săptămână. 

Am atins podeaua cu piciorul. 

Alis lăsă jos peria ca să-mi împletească părul într-o singură 
cosiţă. Degetele ei lungi şi subţiri îmi zgâriau scalpul. 

— Ea nu va uita asta, continuă Alis. Câtă vreme va trăi, 
indiferent de ce i-ai spus, îţi va fi datoare. Alis termină de 
împletit şi mă atinse pe umăr. Prea mulţi spiriduşi au flămânzit 
în ultimii cincizeci de ani. Să nu crezi că vestea nu se va 
răspândi. 

Poate că de asta mă temeam mai mult decât de orice altceva. 


$ 


Era trecut de miezul nopţii când am renunţat să aştept, am 


coborât pe holul liniştit şi l-am găsit în biroul său, pentru prima 
dată singur. 

O cutie din lemn înfăşurată într-o panglică lată roz stătea pe 
masa mică dintre cele două fotolii. 

— Tocmai voiam să urc, spuse el, ridicându-şi capul ca să mă 
măsoare repede din priviri ca să se asigure că eram în regulă, 
că totul era bine. Trebuia să dormi deja. 

Am închis uşa în urma mea. Ştiam că nu voi putea dormi - din 
cauza cuvintelor pe care ni le urlaserăm şi care acum îmi 
răsunau în urechi. 

— Şi tu, am spus eu, cu vocea slabă ca pacea dintre noi. 
Lucrezi prea mult. 

Am traversat camera ca să mă sprijin de fotoliu, privind 
cadoul în timp ce Tamlin se uita la mine. 

— De ce crezi că mă interesa atât de puţin să fiu Mare Lord? 
spuse el, ridicându-se de pe scaun ca să ocolească biroul. Mă 
sărută pe frunte, pe vârful nasului şi pe gură. Sunt atât de multe 
documente de rezolvat, mormăi pe buzele mele. Am chicotit, 
dar el îşi lipi gura de locul gol dintre gâtul şi umărul meu. Îmi 
pare rău, şopti el, iar eu am simţit furnicături pe şira spinării. Mă 
sărută din nou pe gât. Imi pare rău! 

Mi-am plimbat o mână pe braţul lui. 

— Tamlin, am început eu. 

— Nu ar fi trebuit să-ţi spun acele lucruri, şopti el pe pielea 
mea. Ţie sau lui Lucien. Nu am vorbit serios. 

— Ştiu, am spus eu, iar corpul i se relaxă, lipindu-se de al 
meu. Îmi pare rău că m-am răstit la tine. 

— Aveai tot dreptul, spuse el, deşi, obiectiv vorbind, nu-l 
aveam. M-am înşelat. 

Vorbele lui fuseseră adevărate - dacă făcea excepţii, atunci 
ceilalţi spiriduşi ar fi vrut să fie trataţi la fel. lar gestul meu 
putea fi interpretat ca subminare. 

— Poate că m-am înşelat eu... 

— Nu. Aveai dreptate. Nu înţeleg cum este să mori de foame - 
şi nimic din toate astea. 

M-am dat un pic inapoi ca să-mi înclin capul spre cadoul care 
aştepta acolo, mai mult decât dispusă să închei discuţia. l-am 
zâmbit cu subînţeles. 

— E pentru tine? 

El îmi răspunse muşcându-mă uşor de ureche. 


— Pentru tine. De la mine. 

Era felul lui de a-şi cere scuze. 

Simţindu-mă mai bine decât în ultimele zile, am desfăcut 
panglica şi am cercetat cutia din lemn galben de dedesubt. Era 
înaltă de şaizeci de centimetri şi lată de nouăzeci, cu un mâner 
solid din fier prins de partea superioară, însă nu avea niciun 
blazon sau înscris care să indice ce ar fi putut fi înăuntru. Cu 
siguranţă nu era o rochie, ci... 

„Sper să nu fie o coroană.” 

Deşi, cu siguranţă, o coroană sau o diademă ar fi fost 
ambalată în ceva mai puţin... rudimentar. 

Am desfăcut mica încuietoare din alamă şi am ridicat capacul 
lat. 

Era mai rău decât o coroană, de fapt. 

Încastrate în cutie erau compartimente şi tuburi şi casete, 
toate pline cu pensule, vopsele şi cărbune, şi foi de hârtie. Era o 
trusă mobilă de pictură. 

Vopseaua roşie din flaconul de sticlă era foarte strălucitoare, 
iar albastrul la fel de uimitor ca ochii femelei spiriduş pe care o 
măcelărisem... _ 

— M-am gândit că ai putea să o iei cu tine. In loc să cari toate 
genţile acelea, aşa cum faci mereu. 

Pensulele erau noi, strălucitoare, cu peri moi şi curaţi. 

Parcă examinam un hoit ciugulit de ciori când mă uitam la 
cutie şi la ce era înăuntru. 

Am încercat să zâmbesc. Am încercat să-mi fac ochii mai 
strălucitori. 

— Nu îţi place, zise el. 

— Nu, am reuşit eu să spun. Nu... Este minunată. 

Şi era. Chiar era. 

— Mă gândeam că, dacă te-ai apuca din nou să pictezi... 

L-am aşteptat să termine. 

Nu o făcu. 

Faţa mi se încălzi. 

— Şi cum rămâne cu tine? am întrebat eu încet. Munca la 
birou te va ajuta la ceva? 

Am îndrăznit să-l privesc în ochi. Mânia licărea în ei, dar 
spuse: 

— Nu vorbim despre mine. Vorbim... despre tine. 

Am studiat din nou cutia şi conţinutul ei. 


— Măcar voi avea voie să hoinăresc spre locul în care vreau 
să pictez? Sau voi fi însoţită? 

Tăcere. 

Un răspuns negativ... apoi, unul pozitiv. 

Am început să tremur, dar pentru mine, pentru noi, mi-am 
impus să spun: 

— Tamlin... Tamlin, nu pot... nu pot să trăiesc înconjurată de 
paznici zi şi noapte. Nu pot trăi atât de... sufocată. Dă-mi voie să 
te ajut, lasă-mă să lucrez cu tine. 

— Ai făcut destule, Feyre. 

— Ştiu. Dar... M-am întors cu faţa la el. l-am întâlnit privirea - 
întreaga putere a Marelui Lord al Regatului Primăverii. Sunt mai 
greu de ucis acum. Simt mai rapidă, mai puternică... 

— Ai mei erau mai rapizi şi mai puternici decât tine. Şi au fost 
ucişi destul de uşor. 

„Atunci, căsătoreşte-te cu cineva care poate suporta asta.” 

El clipi. Încet. Apoi spuse cu o blândeţe îngrozitoare: 

— Deci, nu vrei să te căsătoreşti cu mine? 

Am încercat să nu mă uit la inelul de pe degetul meu, la acel 
smarald. 

— Bineînţeles că vreau. Bineînțeles că vreau. Vocea mi se 
sparse. Dar tu... Tamlin... Zidurile mă apăsau. Liniştea, gărzile, 
privirile fixe. Ce văzusem astăzi la Tithe. Mă înec, am reuşit eu 
să spun. Mă înec. Şi, cu cât mai mult faci asta, cu cât gărzile... 
Ai putea la fel de bine să mă bagi cu capul sub apă. 

Nimic nu i se citi în privire, pe chip. 

Dar apoi... 

Am strigat, instinctul preluând controlul când puterea lui 
explodă prin cameră. 

Ferestrele se sparseră. 

Mobila se despică. 

lar acea cutie cu vopsele, pensule şi hârtie... 

Explodă în praf, sticlă şi lemn. 


Capitolul 10 


În prima clipă, biroul era intact. 

În următoarea, era complet distrus. O cameră goală. 

Nimic nu mă atinsese în locul în care mă culcasem la podea, 
cu mâinile deasupra capului. 

Tamlin gâfâia, respiraţia neregulată auzindu-se ca nişte 
suspine. 

Eu tremuram atât de tare, încât credeam că oasele mi se vor 
face ţăndări, la fel ca mobila, dar mi-am impus să-mi cobor 
braţele şi să îl privesc. 

Chipul îi era devastat. De durere, frică şi suferinţă. 

În jurul meu, nu căzuse nicio rămăşiţă, ca şi când m-ar fi 
protejat. 

Tamlin făcu un pas spre mine, peste linia invizibilă de 
demarcaţie. 

Făcu un pas înapoi, ca şi când s-ar fi lovit de ceva solid. 

— Feyre! spuse el răguşit. 

Păşi din nou, însă linia nu cedă. 

— Feyre, te rog! şopti el. 

lar eu mi-am dat seama că linia... acea bulă de protecţie... 

Eu o creasem. 

Era un scut. Nu doar unul mental, ci şi fizic. 

Nu ştiam care Mare Lord îmi dăruise puterea care controla 
aerul sau vântul sau toate astea. Poate că fusese unul din 
Regatele Solare. Nu-mi păsa. 

— Feyre, spuse Tamlin a treia oară, împingând o mână în 
ceea ce, într-adevăr, părea un zid curbat, invizibil, de aer întărit. 
Te rog! Te rog! 

Acele cuvinte sparseră ceva în mine. Mă deschiseră. 

Poate că sparseră şi acel scut de vânt solid, deoarece mâna 
lui trecu prin el. 

Apoi, păşi peste acea linie dintre haos şi ordine, pericol şi 
siguranţă. 

Se lăsă în genunchi, cuprinzându-mi faţa în mâini. 

— Îmi pare rău, îmi pare rău! 

Nu mă puteam opri din tremurat. 

— Voi încerca, şopti el. Voi încerca să fiu mai bun. Eu nu... nu 


o pot controla uneori. Mânia. Ziua de astăzi a fost doar... a fost 
rea. Cu Tithe, cu toate astea. Astăzi... să uităm de asta, să 
trecem peste asta. Te rog! 

Nu m-am opus când îşi strecură un braţ în jurul meu, 
strângându-mă destul de tare încât căldura lui mă pătrunse. Işi 
îngropă faţa în gâtul meu şi-mi vorbi în ceafă, ca şi când corpul 
meu urma să absoarbă cuvintele, ca şi când le putea spune doar 
în modul în care ne pricepusem dintotdeauna să comunicăm - 
lipiţi unul de celălalt. 

— Nu te-am putut salva înainte. Nu te-am putut proteja de ei. 
lar când ai spus asta, despre... despre faptul că te înec... Sunt 
altfel decât ei? 

Ar fi trebuit să-i spun că nu era adevărat, dar... vorbisem din 
inimă. Sau din ce mai rămase din ea. 

— Voi încerca să fiu mai bun, rosti el din nou. Te rog, mai dă- 
mi timp. Lasă-mă... lasă-mă să depăşesc asta. Te rog. 

„Ce să depăşeşti?” am vrut să-l întreb. Dar cuvintele mă 
abandonaseră. Mi-am dat seama că nu vorbisem încă. 

Mi-am dat seama că aştepta un răspuns de la mine şi că nu Îi 
dădusem unul. 

Aşadar, l-am îmbrăţişat, deoarece şi pentru mine acesta era 
singurul mod prin care puteam să vorbesc. 

Gestul fu un răspuns suficient. 

— Îmi pare rău, spuse el din nou. Nu se opri timp de câteva 
minute. 

Ai făcut destule, Feyre. 

Poate că avea dreptate. Şi, în orice caz, poate că eu nu mai 
aveam nimic de oferit. 

L-am îmbrăţişat, privind peste umărul lui. 

Vopseaua roşie stropise peretele din spatele nostru. Şi, când 
am urmărit-o curgând pe lambriul crăpat din lemn, mi s-a părut 
că semăna cu sângele. 


z3 


Tamlin îşi ceru scuze zile întregi, făcând dragoste cu mine, 
dimineaţa şi seara. Venerându-mi corpul cu mâinile, limba şi 
dinţii. Dar asta nu fusese niciodată partea grea. Doar restul 
lucrurilor ne încurcau. 

Se tinu de cuvânt. 

Erau mai puţine santinele când mă plimbam pe proprietate. 


Unele rămăseseră, dar nimeni nu mă urmărea. Făcusem chiar 
şi-o plimbare prin pădure, fără escortă. 

Deşi ştiam că lucrătorii de la grajduri îi raportaseră lui Tamlin 
clipa în care am plecat şi în care m-am întors. 

Tamlin nu mai spuse nimic despre scutul de vânt solid pe care 
îl folosisem împotriva lui. Şi lucrurile mergeau atât de bine încât 
nici eu nu am îndrăznit să aduc vorba despre asta. 


$ 


Zilele trecură repede. Tamlin era mai mult plecat şi, de câte 
ori se întorcea, nu îmi spunea nimic. Renunţasem de mult să îl 
mai sâcâi cu întrebările mele. Un protector - asta era el şi asta 
avea să fie pentru totdeauna. Ceea ce îmi dorisem eu când îmi 
era frig şi greu şi eram tristă; ceea ce îmi trebuise ca să topesc 
gheaţa anilor grei în care suferisem de foame. 

Nu aveam curajul să mă întreb ce voiam sau ce îmi trebuia 
acum. Cine devenisem. 

Aşadar, de vreme ce singura mea opţiune era să-mi pierd 
vremea, mi-am petrecut zilele în bibliotecă. Exersam cititul şi 
scrisul. Imi întăream scutul mental cărămidă cu cărămidă, strat 
cu strat. Uneori, încercam să văd dacă puteam invoca zidul fizic 
de aer solid. Savuram liniştea, chiar dacă mi se strecurase în 
venele şi-n mintea mea. 

În unele zile, nu vorbeam cu nimeni. Nici măcar cu Alis. 

Mă trezeam în fiecare noapte, tremurând şi gâfâind. Şi mă 
bucuram când Tamlin nu era acolo, ca să mă vadă. Mai ales că 
nici eu nu îl văzusem trezindu-se din visele lui, cu trupul 
acoperit de transpiraţia rece. Sau transformându-se în acea 
bestie şi stând treaz până la răsărit, supraveghind proprietatea 
împotriva amenințărilor. Ce aş fi putut spune ca să-i potolesc 
fricile, când eu eram sursa multora dintre ele? 

Dar el se întoarse pentru o perioadă mai mare de timp, cam la 
două săptămâni după Tithe, iar eu am hotărât să încerc să 
vorbesc, să interacţionez. Îi eram datoare să încerc. Îmi datoram 
asta şi mie însămi. 

El părea să gândească la fel. Şi, pentru prima dată în ultima 
vreme... lucrurile erau normale. Sau pe cât de normale puteau 
fi. 

Într-o dimineaţă, m-am trezit din cauza unor voci joase, grave, 
de pe holul din faţa dormitorului meu. Închizând ochii, m-am cul- 


cuşit în pernă şi am tras pătura mai sus. În ciuda faptului că 
făceam dragoste dimineaţa, mă trezeam târziu în fiecare zi, 
uneori fără să mă deranjez să cobor din pat până la prânz. 

Un mârâit trecu prin pereţi, iar eu am deschis din nou ochii. 

— leşi afară! avertiză Tamlin. 

Se auzi încet un răspuns - prea slab ca să înţeleg altceva în 
afară de un mormăit. 

— O spun pentru ultima dată... 

Vocea îl întrerupse, iar mie mi se zbârli părul de pe mâini. Mi- 
am cercetat tatuajul de pe antebraţ şi am făcut un calcul. Nu, 
nu, ziua de astăzi nu putea să fi venit atât de repede. 

Impingând cuvertura cu picioarele, am ieşit repede pe uşă, 
dân-du-mi seama la jumătatea drumului că eram goală. 
Mulțumită lui Tamlin, hainele îmi fuseseră sfâşiate şi aruncate în 
cealaltă parte a camerei, iar eu nu vedeam nicio cămaşă de 
noapte. Am luat o pătură de pe un scaun din apropiere şi m-am 
înfăşurat cu ea înainte de a întredeschide uşa. 

Mai mult ca sigur, Tamlin şi Rhysand stăteau pe hol. Când 
auzi uşa deschizându-se, Rhysand se întoarse spre mine. 
Zâmbetul afişat dispăru. 

— Feyre! strigă Rhysand şi mă privi îndelung, atent la fiecare 
detaliu. Aţi rămas fără mâncare aici? 

— Ce? întrebă Tamlin. 

Ochii violeţi se răciseră. Rhysand îmi întinse o mână. 

— Să mergem. 

Tamlin apăru imediat în faţa lui Rhysand, iar eu am tresărit. 

— leşi afară! îi arătă scările. Va veni la tine când va fi 
pregătită. 

Rhysand nu făcu nimic altceva decât să scuture o scamă 
invizibilă de pe mâneca lui Tamlin. O parte din mine îi admiră 
curajul. Dacă dinţii lui Tamlin ar fi fost la câţiva centimetri de 
gâtul meu, aş fi intrat în panică. 

Rhysand îmi aruncă o privire. „Nu, nu ai fi făcut-o. Din câte 
îmi amintesc, ultima dată când dinţii lui Tamlin au fost aproape 
de gâtul tău, l-ai pălmuit.” Mi-am ridicat scuturile de care 
uitasem, încruntându-mă. 

— Taci din gură! spuse Tamlin, păşind mai mult între noi. Şi 
ieşi afară! 

Marele Lord făcu un pas spre scări şi îşi băgă mâinile în 
buzunare. 


— Chiar ar trebui să-ţi inspectezi curţile. Zeii ştiu ce alte 
lepădături ar putea intra aici la fel de uşor ca şi mine. Rhysand 
mă evaluă din nou, cu o privire dură. Imbracâ-te! 

Mi-am dezgolit dinţii când m-am întors în cameră. Tamlin mă 
urmă trântind uşa atât de tare, încât candelabrul se clătină, 
trimițând sclipiri de lumină tremurândă pe pereţi. 

Am aruncat pătura şi m-am îndreptat spre dulapul din cealaltă 
parte a camerei, salteaua scârţâind în spatele meu când Tamlin 
se aşeză pe pat. 

— Cum a intrat aici? am întrebat eu, deschizând uşile şi 
scotocind printre haine până când am găsit ţinuta turcoaz din 
Regatul Nopţii pe care îi cerusem lui Alis să o păstreze. 

Ştiam că ea voise să le ardă, dar i-am spus că oricum voi veni 
acasă cu o alta. 

— Nu ştiu, spuse Tamlin. 

M-am îmbrăcat cu pantalonii, întorcându-mă ca să-l văd 
trecându-şi o mână prin păr. Am simţit minciuna din spatele 
cuvintelor lui. El este doar o parte din jocul lui. 

Mi-am tras cămaşa scurtă peste cap. 

— Dacă vine războiul, poate că ne-ar fi mai bine dacă am 
încerca să îndreptăm lucrurile. 

Nu vorbiserăm despre acest subiect din prima zi a revenirii 
mele. Am căutat prin fundul dulapului papucii asortaţi din 
mătase şi m-am întors spre el când i-am încălţat. 

— Voi începe să îndrept lucrurile în ziua în care te va elibera 
de înţelegerea asta. 

— Poate că nu renunţă la ea ca să te facă să-l asculţi. 

M-am îndreptat spre locul în care stătea pe pat, pantalonii 
fiin-du-mi un pic mai largi în talie decât luna trecută. 

— Feyre, spuse el, întinzându-se după mine, dar eu ieşisem 
deja din raza lui de acţiune. De ce trebuie să ştii lucrurile astea? 
Nu îţi e suficient să te recuperezi în linişte? Ai câştigat asta. O 
meriti. Am redus numărul de santinele de aici; am încercat... să 
fiu mai bun. Aşa că lasă restul... Inspiră adânc. Nu e momentul 
să vorbim despre asta. 

Niciodată nu era timpul pentru conversaţia asta sau pentru o 
alta. Dar nu am spus-o. Nu aveam energie să o spun şi toate 
cuvintele se uscară şi dispărură. Aşa că am memorat trăsăturile 
feţei lui Tamlin şi nu m-am opus când m-a tras la pieptul lui şi 
m-a ţinut strâns. 


Cineva tuşi de pe hol, iar Tamlin mă acoperi cu trupul său. 

Mă săturasem de certuri şi de mârâituri, iar ideea de a reveni 
în acel loc deschis şi liniştit din vârful muntelui părea o 
alternativă mai bună decât să mă ascund în bibliotecă. 

M-am retras, iar Tamlin zăbovi când m-am întors pe hol. 

Rhysand se încruntă la mine. M-am gândit dacă să îi dau o 
replică acidă, dar aveam nevoie de mai multă energie decât 
dispuneam - şi ar fi trebuit să-mi pese de gândurile lui. 

Chipul lui Rhysand deveni de necitit când îmi întinse o mână. 

Tamlin apăru în spatele meu şi împinse acea mână în jos. 

— Anulează-i înţelegerea aici şi acum şi îţi voi da orice vrei! 
Orice! 

Inima mi se opri. 

— Ai înnebunit? l-am întrebat eu. 

Tamlin nici măcar nu clipi spre mine. 

Rhysand ridică doar o sprânceană şi zise: 

— Deja am tot ce vreau. 

Îl ocoli pe Tamlin ca şi când ar fi fost o piesă de mobilier şi mă 
luă de mână. Înainte să îmi pot lua rămas-bun, un vânt negru ne 
ridică şi am dispărut. 


Capitolul 11 


— Ce naiba s-a întâmplat cu tine? mă întrebă Rhysand înainte 
ca Regatul Nopţii să apară în jurul nostru. 

— De ce nu te uiţi în mintea mea, pur şi simplu? 

Cuvintele nu îl afectară când le-am rostit. Nu m-am deranjat 
să-l împing când am scăpat din prinsoarea lui. 

El îmi făcu semn din ochi şi spuse: 

— Ce haz ar avea? 

Nu am zâmbit. 

— Nu mai arunci cu pantofi de data asta? 

Aproape vedeam celelalte cuvinte în ochii lui. „Haide! Joacă-te 
cu mine!” părea să-mi spună. 

M-am îndreptat spre scările care duceau spre camera mea. 

— Luăm împreună micul dejun, mă anunţă el. 

Ceva din cuvintele lui mă făcu să mă opresc. Ceva despre 
care aş fi putut jura că era disperare. Ingrijorare. 

M-am întors. Hainele largi îmi alunecau peste umeri şi talie. 
Nici nu-mi dădusem seama cât de mult slăbisem, în ciuda 
lucrurilor care, încet, reveneau la normal. 

— Nu ai alte lucruri de care să te ocupi? l-am întrebat. 

— Bineînţeles că am, spuse el, ridicând din umeri. Am atât de 
multe lucruri de care să mă ocup, încât, uneori, sunt tentat să 
îmi dezlănţui puterea peste lume şi să şterg totul. Doar ca să am 
parte de ceva linişte. Rânji, făcând o plecăciune. Nici măcar 
faptul că-şi dezvăluise nonşalant puterea nu reuşi să mă 
înfioare, să mă uimească. Dar mereu îmi voi face timp pentru 
tine. 

Îmi era foame, încă nu mâncasem. lar ceea ce licărea în 
spatele zâmbetului său încrezut şi nesuferit chiar era îngrijorare. 

Aşadar, i-am făcut semn să meargă înainte spre familiara 
masă de sticlă din capătul sălii. 

Merse lângă mine, la o distanţă obişnuită. 

Obosită. Eram atât de... obosită. 

Când să ajungem la masă, Rhysand spuse: 

— Am simţit frică luna asta prin uimitoarea noastră legătură. 
S-a întâmplat ceva incitant în minunatul Regat al Primăverii? 

— Nu s-a întâmplat nimic, am spus eu. 


Pentru că aşa era. Şi nu era treaba lui. 

M-am uitat pieziş la el, şi mânia, nu îngrijorarea, licări în acei 
ochi. 

Aş fi putut jura că muntele de sub noi tremură ca răspuns. 

— Dacă ştii, am spus eu cu răceală, de ce mă mai întrebi? 

M-am aşezat pe scaun odată cu el. 

— Zilele astea n-am mai auzit nimic prin legătură, spuse el 
încet. E linişte. Chiar şi cu scuturile tale ridicate în cea mai mare 
parte a timpului, ar trebui să te pot simţi. Şi totuşi, nu o fac. 
Uneori trag de legătură doar ca să mă asigur că eşti încă în 
viaţă. Întunericul pâlpâi. lar apoi, într-o zi, în mijlocul unei 
întâlniri importante, groaza explodează prin legătură. Tot ce văd 
sunt frânturi cu tine şi cu el - şi nimic după aceea. Din nou 
linişte. Aş vrea să ştiu ce a cauzat o astfel de perturbare. 

M-am servit de pe farfuriile cu mâncare, fără să-mi pese de 
cele puse deja pe masă. 

— Ne-am certat. Restul nu te priveşte. 

— De aceea arăţi de parcă suferinţa şi vinovăția, şi mânia te 
devorează de vie, bucată cu bucată? 

Nu voiam să vorbesc despre asta. 

— leşi din mintea mea! 

— Obligă-mă! Împinge-mă afară! Ţi-ai coborât scutul în 
dimineaţa asta - oricine ar fi putut intra. 

L-am privit în ochi. Era o altă provocare. lar mie nici măcar... 
nu-mi păsa. Nu-mi păsa de ceea ce ardea mocnit în corpul meu, 
de faptul că mă strecurasem în mintea lui Lucien la fel de uşor 
cum se strecura Rhysand în a mea, cu sau fără scut. 

— Unde este Mor? am întrebat eu în schimb. 

Se încordă, iar eu m-am pregătit ca el să insiste, să mă 
provoace, dar spuse: 

— Este plecată. Are nişte sarcini pe care trebuie să le 
îndeplinească. Umbrele se rotiră din nou în jurul lui, iar eu am 
început să mănânc. Atunci, nunta s-a amânat? 

M-am oprit din mâncat câteva clipe ca să mormăi: 

— Da. 

— Mă aşteptam la un răspuns de genul „Nu pune întrebări 
stupide dacă deja ştii răspunsul” sau la preferatul meu: „Du-te 
naibii!” A 

N-am făcut decât să mă întind spre farfuria cu tarte. Işi ţinea 
mâinile lipite de masă - şi o urmă de fum negru i se răsuci peste 


degete. Ca nişte gheare. 

— Te-ai mai gândit la oferta mea? întrebă el. 

Nu i-am răspuns până când nu am terminat tot din farfurie şi 
am umplut-o din nou, cu vârf. 

— Nu am de gând să lucrez cu tine. 

Aproape că simţeam calmul întunecat care se aşternea 
deasupra lui. 

— Şi de ce mă refuzi, Feyre? 

M-am jucat cu fructele din farfuria mea. 

— Nu voi face parte din războiul despre care crezi că se 
apropie. Spui că ar trebui să fiu o armă, nu un pion - mie mi se 
pare că sunt acelaşi lucru. Singura diferenţă este persoana 
căreia îi e de folos. 

— Vreau ajutorul tău, nu să te manipulez, izbucni el. 

In cele din urmă, mânia lui mă făcu să-mi ridic privirea. 

— Imi vrei ajutorul deoarece asta îl va supăra pe Tamlin. 

Umbrele dansau în jurul umerilor lui, ca şi când aripile ar fi 
încercat să prindă formă. 

— Bine, şopti el. Mi-am săpat singur groapa, cu tot ce am 
făcut la Poalele Muntelui. Dar am nevoie de ajutorul tău. 

Pentru încă o dată, simţeam cuvintele nerostite: „Întreabă-mă 
de ce, insistă în privinţa asta.” 

Şi din nou nu voiam să o fac. Nu aveam destulă energie. 

Rhysand spuse încet: 

— Am fost prizonier în regatul ei timp de aproape cincizeci de 
ani. Am fost torturat, bătut şi abuzat, până când doar faptul de 
a-mi spune cine eram şi ce trebuia să protejez m-a oprit să 
încerc să găsesc o cale de a-i pune capăt. Te rog, ajută-mă să 
previn să se mai întâmple asta Prythianului! 

O oarecare parte din inima mea suferi şi sângeră când îi auzi 
dezvăluirea pusă în cuvinte. 

Dar Tamlin făcuse excepţii - redusese numărul gărzilor, îmi 
dăduse voie să umblu un pic mai liberă. El îşi dădea silinţa. Ne 
dădeam silinţa. Nu aveam de gând să periclitez asta. 

Aşa că am continuat să mănânc. 

Rhysand nu mai spuse nimic. 


$ 


Nu am luat cina cu el. 
Nici nu m-am trezit la timp pentru micul dejun. 


Totuşi, când am apărut la amiază, el aştepta la etaj, afişându- 
şi acel zâmbet vag şi amuzat. 

Mă înghionti spre masa pe care o pregătise cu hârtie, cărţi şi 
cerneală. 

— Copiază propoziţiile astea, spuse el tărăgănat din cealaltă 
parte a mesei, dându-mi o bucată de hârtie. 

M-am uitat la ele şi am citit perfect: 

Rhysand este o persoană minunată. Rhysand este centrul 
lumii mele. Rhysand este cel mai bun iubit la care poate visa o 
femeie. Am lăsat hârtia pe masă, am scris cele trei propoziţii şi 
i-am înmânat-o. 

Ghearele se loviră de mintea mea o clipă mai târziu. 

Şi ricoşară inofensive, respinse de scutul strălucitor şi negru 
din granit. 

El clipi. 

— Ai exersat! 

M-am ridicat de la masă şi am plecat. 

— Nu am avut altceva mai bun de făcut. 


$ 


În acea seară, lăsă un teanc de cărți lângă uşa mea, împreună 
cu un bilet. 


Am treabă în altă parte. Casa este a ta. 
Dă-mi de ştire dacă ai nevoie de mine. 


Zilele trecură, iar eu nu am avut nevoie de el. 


La 


Rhysand reveni la sfârşitul săptămânii. Mă aşezasem pe unul 
dintre micile şezlonguri îndreptate cu faţa spre munţi şi aproape 
citisem o carte întreagă în fotoliul cu perne moi, parcurgând-o 
încet şi învățând cuvinte noi. Lectura îmi umpluse timpul - şi îmi 
ţinuse companie într-un mod liniştit şi constant, cu personajele 
care nu existau şi nu vor exista niciodată, dar care, cumva, mă 
făcuseră să mă simt mai puţin... singură. 

Nu mai ştiam unde era femeia care aruncase o suliță din os 
spre Amarantha... Poate că dispăruse în acea zi în care i se 
rupsese gâtul şi nemurirea spiriduşilor îi umpluse venele. 


Tocmai terminam un capitol bun - penultimul din carte - şi o 
rază caldă a soarelui de după-amiază îmi încălzea picioarele, 
când 
Rhysand se strecură printre cele două fotolii supradimensionate, 
ţinând două farfurii cu mâncare, pe care le lăsă pe masa joasă 
din faţa mea. 

— De vreme ce pari hotărâtă să duci o viaţă sedentară, spuse 
el, m-am gândit să te ajut şi să-ţi aduc de mâncare. 

Stomacul mi se răsucea deja de foame, iar eu mi-am coborât 
cartea în poală. 

— Mulţumesc! 

Râse scurt. 

— „Mulţumesc”? Nu „Mare Lord şi servitor”? Sau „Nu mă 
interesează ce vrei, Rhysand?” El ţâţâi. Ce dezamăgire! 

Am lăsat cartea şi am întins o mână spre farfurie. Putea să se 
audă vorbind toată ziua dacă asta îşi dorea, dar eu voiam să 
mănânc. Acum. 

Aproape că atinsesem marginea farfuriei cu degetele, când 
tocmai alunecă. 

M-am întins din nou. Încă o dată, un fuior de putere trase 
farfuria mai departe. 

— Spune-mi ce să fac, rosti el. Spune-mi ce să fac pentru a te 
ajuta. 

Rhysand tinu farfuria departe de mine. El vorbi din nou şi, ca 
şi când cuvintele îi slăbiseră controlul asupra puterii sale, 
ghearele de fum i se răsuciră peste degete şi aripi mari de 
umbră i se întinseră la spate. 

— După atâtea luni, ai rămas o fantomă. Nimeni de acolo nu 
întreabă ce naiba se întâmplă? Marelui tău Lord pur şi simplu 
nu-i pasă? 

Îi păsa. Lui Tamlin chiar îi păsa. Poate prea mult. 

— Mă lasă să mă descurc, am spus eu, destul de acidă încât 
abia mi-am recunoscut vocea. 

— Lasă-mă să te ajut, spuse Rhysand. Am suferit destul la 
Poatelele Muntelui... 

Am tresărit. 

— Ea câştigă, şopti Rhysand. Căţeaua aia va câştiga, dacă te 
laşi distrusă. 

Mă întrebam dacă îşi spusese asta luni la rând, mă întrebam 
dacă şi el avea momente în care amintirile îl sufocau în miezul 


nopţii. 

Însă eu am ridicat cartea, aruncând două cuvinte prin 
legătura dintre noi, înainte de a ridica din nou scutul. 

„Conversaţia s-a încheiat.” 

— Pe naiba! mârâi el. 

Un zdrăngănit puternic îmi mângâie degetele, apoi cartea se 
închise în mâinile mele. Mi-am înfipt unghiile în piele şi hârtie - 
degeaba. 

Era un ticălos. Un tică/os arogant şi încrezut. 

Încet, mi-am ridicat privirea spre el. Şi am simţit... nu mânia 
fierbinte, ci o furie îngheţată, strălucitoare. 

Aproape simțeam acea gheaţă în vârful degetelor, sărutându- 
mi palmele. Aş fi putut jura că gheaţa acoperea cartea înainte 
să i-o arunc în cap. 

Se apără destul de repede, iar aceasta ricoşă şi alunecă pe 
podeaua din marmură din spatele nostru. 

— Bun, spuse el respirând uşor neregulat. Ce mai poţi să faci, 
Feyre? 

Gheaţa se transformă în flacără, iar eu mi-am strâns degetele 
în pumni. 

Marele Lord al Regatului Nopţii păru sincer uşurat când văzu 
mânia care mă făcea să vreau să mă înfurii şi să ard. 

Un sentiment, pentru prima dată. În locul răcelii goale şi a 
liniştii. 

Şi gândul de a mă întoarce la conacul cu santinele şi patrule şi 
secrete... M-am afundat din nou în scaun. Îngheţată din nou. 

— Oricând ai nevoie de cineva cu care să te joci, spuse 
Rhysand, împingând farfuria spre mine pe un vânt împestriţat 
cu stele, fie în timpul minunatei noastre săptămâni împreună 
sau nu, dă-mi de ştire. 

Nu am reuşit să îi dau un răspuns, extenuată de mânia pe 
care o manifestasem. 

Şi mi-am dat seama că eram într-o cădere liberă, fără sfârşit. 
Fusesem de ceva timp. Din clipa în care înjunghiasem în inimă 
tânărul spiriduş. 

Nu m-am uitat deloc la el cât timp am devorat mâncarea. 


$ 


În dimineața următoare, Tamlin aştepta la umbra stejarului 
noduros din grădină. 


O expresie criminală, aţintită doar asupra lui Rhysand, îi 
strâmba chipul. Totuşi, Rhysand nu zâmbi amuzat când se 
îndepărtă de mine, ci afişă doar privirea rece şi vicleană a unui 
prădător. 

Tamlin mârâi la mine: 

— Intră în casă! 

M-am uitat pe rând la cei doi Mari Lorzi. Şi, văzând furia de pe 
chipul lui Tamlin, ştiam că nu voi mai călări şi că nici nu mă voi 
mai plimba singură pe proprietate. 

— Luptă! fu tot ce îmi spuse Rhysand. 

Apoi, dispăru. 

— Sunt bine, i-am spus lui Tamlin când îşi relaxă umerii, 
plecându-şi capul. 

— Voi găsi o cale să pun capăt situaţiei, jură el. 

Voiam să-l cred. Ştiam că ar fi făcut orice pentru asta. 

Mă obligă din nou să rememorez toate detaliile pe care le 
aflasem acasă la Rhysand. Fiecare conversaţie, oricât de scurtă. 
l-am spus totul, rostind fiecare cuvânt mai încet decât pe cel de 
dinainte. 

„Să te protejez, să te protejez, să te protejez” - citeam 
cuvintele în ochii lui, simţindu-le de fiecare dată când se împinse 
în mine în acea noapte. Îi fusesem luată chiar şi într-o perioadă 
de stabilitate, dar asta nu avea să se mai întâmple. 

Santinelele reveniră în forţă a doua zi, de dimineaţă. 


Capitolul 12 


În timpul primei săptămâni de la întoarcerea mea, nu mi se 
permise să părăsesc casa. 

O ameninţare necunoscută invadase tărâmurile, iar Tamlin şi 
Lucien fură chemaţi să se ocupe de ea. l-am cerut prietenului 
meu să-mi spună ce se întâmpla. Lucien afişă acea expresie pe 
care o avea mereu când voia să o facă, dar loialitatea lui faţă de 
Tamlin îl împiedică. Aşa că nu l-am mai întrebat. 

Cât fură plecaţi, lanthe se întoarse ca să-mi ţină companie, să 
mă protejeze... nu ştiu. 

Ea era singura care avea voie să intre în casă. Grupul 
gălăgios, semipermanent, de lorzi şi doamne din Regatul 
Primăverii de la conac fusese alungat, împreună cu servitorii lor 
personali. Eram recunoscătoare că nu mai trebuia să dau peste 
ei când mergeam pe holurile conacului sau prin grădină şi că nu 
mai eram nevoită să îmi amintesc numele şi trecutul lor 
personal; nu mai trebuia să-i suport încercând să nu se holbeze 
la tatuajul meu, dar... ştiam că lui Tamlin îi plăcuse să îi aibă în 
preajmă. Ştiam că unii dintre ei chiar îi erau prieteni vechi, 
ştiam că îi plăcea ca moşia să răsune de zgomote, râsete şi 
conversații. Totuşi aflasem că vorbeau între ei tot aşa cum se 
certau cu partenerii lor. Cuvinte frumoase care mascau insulte 
tăioase. 

Mă bucuram de linişte - chiar dacă începea să mă apese, 
chiar dacă îmi umplea capul până când nu mai era nimic 
înăuntru, în afară de... deşertăciune. 

Eternitate. Aceasta urma să fie eternitatea mea? 

Citeam cărţi în fiecare zi - poveşti despre oameni şi locuri de 
care nu mai auzisem niciodată. Poate că erau singurul lucru care 
mă împiedicau să nu disper. 

Tamlin se întoarse opt zile mai târziu, mă sărută pe frunte mă 
măsură din priviri, iar apoi intră în birou. Unde lanthe avea veşti 
pentru el. 

Pe care de asemenea nu trebuia să le aud. 

Singură pe hol, am urmărit cum preoteasa cu glugă îl conduse 
spre uşile duble din celălalt capăt, o strălucire roşie... 

Corpul mi se încordă, instinctul vuind prin mine când m-am 


întors... 

Nu era Amarantha, ci Lucien. 

Părul roşu era al lui, nu al ei. Eram aici, nu în acea temniţă... 

Ochii prietenului meu - din metal şi carne - erau aţintiţi 
asupra mâinilor mele. 

Asupra locului în care unghiile îmi creşteau, curbându-se. Nu 
în gheare de umbră, ci în gheare care îmi sfâşiaseră lenjeria de 
corp de nenumărate ori. 

„Încetează, încetează, încetează, încetează...” 

Încetă. 

Ca stingerea unei lumânări, ghearele dispărură într-un fuior 
de fum. 

Privirea lui Lucien alunecă spre Tamlin şi lanthe, neatent la ce 
se întâmplase, iar apoi îşi înclină tăcut capul, făcându-mi semn 
să îl urmez. 

Am urcat pe scări spre etajul al doilea, unde holurile erau 
pustii. Nu m-am uitat la tablourile care flancau pereţii. Nu am 
privit dincolo de ferestrele înalte, spre grădinile luminoase. 

Am trecut de uşa dormitorului meu, am trecut de cea a lui, 
până când am intrat într-un mic birou în mare parte nefolosit, de 
la etajul al doilea. 

El închise uşa după ce am intrat în cameră şi se rezemă de 
panoul din lemn. 

— De cât timp îţi apar gheare? întrebă el încet. 

— Asta e prima dată. 

Vocea îmi răsună gol şi monoton în urechi. 

Lucien se uită atent la mine - la rochia roşie aleasă de lanthe 
în acea dimineaţă, la chipul pe care nu mă deranjam să afişez o 
expresie plăcută. 

— Nu pot face prea mult, spuse el răguşit. Dar îl voi întreba în 
seara asta. Despre antrenament. Puterile se vor manifesta fie că 
te antrenezi sau nu, indiferent de cine este în preajmă. Îl voi 
întreba în seara asta, repetă el. 

Totuşi, ştiam deja care va fi răspunsul. 

Lucien nu mă opri când am deschis uşa de care se rezemase 
şi am plecat fără să spun nimic. Am dormit până la cină, m-am 
dezmeticit suficient cât să mănânc, şi când am coborât la 
parter, vocile ridicate ale lui Tamlin, Lucien şi lanthe mă 
trimiseră înapoi pe trepte. 

— O vor vâna şi o vor ucide, îi şuieră lanthe lui Lucien. 


— Oricum o vor face, deci, care este diferenţa? replică Lucien. 

— Diferenţa, răspunse lanthe, este să ai avantajul de a şti 
acest lucru - nu doar Feyre va fi vizată pentru darurile furate de 
la acei Mari Lorzi. Şi copiii tăi, îi spuse ea lui Tamlin, vor avea o 
astfel de putere. Ceilalţi Mari Lorzi vor şti asta. lar dacă nu o vor 
ucide pe loc pe Feyre, şi-ar putea da seama că vor avea de 
câştigat dacă le-ar oferi şi lor urmaşi. 

Aluzia aceasta îmi întoarse stomacul pe dos. Că aş putea fi 
furată şi ţinută pentru... procreere. Cu siguranţă... cu siguranţă, 
niciun Mare Lord nu ar fi mers atât de departe. 

— Dacă am face asta, răspunse Lucien, niciunul dintre ceilalţi 
Mari Lorzi nu va rămâne alături de ei. Ar înfrunta mânia celor 
şase regate care îi vor ataca. Nimeni nu este atât de prost. 

— Rhysand este atât de prost, spuse lanthe. Şi, cu puterea lui, 
ar putea rezista. Gândeşte-te, zise ea cu o voce blajină, şi, fără 
să ezite, se întoarse spre Tamlin, că s-ar putea să vină ziua când 
nu o va mai aduce înapoi. Vezi bine ce minciuni otrăvite i-a 
şoptit la ureche. Sunt şi alte căi ca să eviţi asta, adăugă ea cu 
un venin stăpânit S-ar putea să nu fim în stare să îl confruntăm, 
dar mi-am făcut nişte prieteni peste mare... 

— Nu suntem asasini, interveni Lucien. Rhysand este aşa cum 
este, dar cine i-ar lua locul... 

Sângele mi se răci şi aş fi putut jura că gheaţa îmi cuprindea 
vârful degetelor. 

Lucien continuă, pe un ton rugător: 

— Tamlin! Tam! Las-o să se antreneze, las-o să-şi 
stăpânească puterile - dacă ceilalţi Mari Lorzi chiar vin după ea, 
las-o să aibă o şansă... 

Tăcerea se lăsă cât îi dădură timp lui Tamlin să se gândească. 

Picioarele începură să mi se mişte în clipa în care am auzit 
primul cuvânt din gura lui, abia mai puternic decât un mârâit. 

— Nu. 

Cu fiecare pas pe scări, am auzit şi restul. 

— Să nu le dăm niciun motiv să suspecteze că ea ar avea 
vreo abilitate, ceea ce antrenamentul cu siguranţă ar face-o. Nu 
te uita aşa la mine, Lucien. 

Tăcerea se lăsă din nou. 

Apoi se auzi un mârâit urât şi un tremur magic zdruncină 
casa. 

Tamlin vorbi pe un ton jos, mortal. 


— Nu insista în privinţa asta. 

Nu voiam să ştiu ce se întâmpla în acea cameră, ce îi făcuse 
lui Lucien, ce expresie afişase Lucien ca să cauzeze acel impuls 
de putere. 

Am încuiat uşa de la dormitorul meu şi nu m-am mai deranjat 
să cinez. 


$ 


Tamlin nu mă căută în acea seară. M-am întrebat dacă el, 
lanthe şi Lucien încă discutau despre viitorul meu şi 
amenințările împotriva mea. 

În după-amiaza următoare, când m-am ridicat în cele din 
urmă din pat, în faţa dormitorului meu erau santinele. 

Conform lor, Tamlin şi Lucien erau deja ascunşi în biroul lui. 
Fără curtenii lui Tamlin prin preajmă, conacul era din nou tăcut, 
în timp ce eu, fără să am altceva de făcut, m-am dus să mă 
plimb pe aleile grădinii pe care le păzisem de atât de multe ori, 
încât eram surprinsă că pe pământul galben nu se vedeau 
urmele permanente ale tălpilor mele. 

Doar paşii mei se auziră pe holurile strălucitoare când am 
trecut pe lângă gărzile înarmate până în dinţi şi care îşi dădeau 
silinţa să nu se holbeze la mine. Niciunul nu îmi vorbea. Nici 
măcar servitorii nu ieşeau din camerele lor, decât dacă era 
absolut necesar. 

Poate că devenisem prea leneşă; poate lenea mea mă 
predispunea la aceste izbucniri. Oricine ar fi putut să mă vadă 
cu o zi în urmă. 

Şi, cu toate că nu vorbisem despre asta... lanthe ştia. Despre 
puteri. De când ştia? Gândul că Tamlin i-ar fi spus... 

Mi-am târât pantofii din mătase pe treptele din marmură, 
trena din şifon a rochiei mele verzi şerpuind în urma mea. 

Câtă linişte! Prea multă linişte! 

Trebuie să ies din casa asta. Trebuie să fac ceva. Dacă sătenii 
nu voiau ajutorul meu, prea bine. Puteam să fac alte lucruri. 
Orice altceva. 

Eram pe cale să cotesc pe holul care conducea spre birou, 
hotărâtă să-l întreb pe Tamlin dacă era vreun lucru pe care aş fi 
putut să-l fac, gata să-l implor, când uşile biroului se deschiseră 
şi Tamlin şi Lucien ieşiră, amândoi înarmaţi până în dinţi. Nici 
urmă de lanthe. 


— Plecaţi atât de curând? am întrebat, aşteptându-i să ajungă 
în foaier. 

Tamlin afişă o mască fioroasă când se apropiară. 

— Se întâmplă ceva la graniţa vestică a mării. Trebuie să plec. 

Era mai apropiată de Hybern. 

— Pot veni cu tine? 

Nu aş fi întrebat niciodată direct, dar... 

Tamlin se opri. Lucien trecu mai departe, pe uşile deschise de 
la intrare, abia reuşind să-şi ascundă crisparea. 

— Îmi pare rău, spuse Tamlin, întinzându-se spre mine. M-am 
dat din calea lui. Este prea periculos. 

— Ştiu cum să rămân ascunsă. Doar... ia-mă cu tine! 

— Nu voi risca să te prindă inamicii noştri. 

„Care inamici? Spune-mi, spune-mi ceva.“ 

M-am uitat lung peste umărul lui, spre locul în care Lucien 
zăbovea pe prundişul de dincolo de uşa de la intrare. Fără cai. 
Presupun că de data asta nu le erau necesari, când erau mai 
rapizi fără ei. Dar poate că aş fi reuşit să ţin pasul. Poate că 
aveam să aştept să plece şi... 

— Nici măcar să nu te gândeşti, mă avertiză Tamlin. 

Mi-am îndreptat rapid atenţia spre chipul lui. 

— Nici măcar să nu încerci să vii după noi! mârâi el. 

— Pot lupta, am încercat din nou. Te rog! Era o jumătate de 
adevăr. Un truc pentru supravieţuire nu se compara cu o 
abilitate antrenată. 

Niciodată nu urâsem mai mult un cuvânt. 

El scutură din cap, traversând foaierul spre uşile de la intrare. 

L-am urmat, vorbind fără să gândesc: 

— Mereu va exista o ameninţare. Mereu va fi un conflict sau 
un inamic sau ceva care să mă ţină aici. 

El se opri în pragul uşilor înalte din stejar, atât de frumos 
restaurate după ce acoliţii Amaranthei le distruseseră. 

— Abia reuşeşti să dormi toată noaptea, spuse el precaut. 

— Şi tu la fel, i-am răspuns eu. 

Dar el continuă: 

— Abia poţi sta în preajma altor oameni... 

— Mi-ai promis! Vocea mi se sparse, dar mie nu-mi păsa că 
imploram. Trebuie să ies din casa asta. 

— Spune-i lui Bron să vă ia pe tine şi pe lanthe să vă plimbaţi 
călare... 


— Nu vreau să mă plimb călare! Mi-am întins mâinile. Nu 
vreau să merg la plimbare, sau la picnic, sau să culeg flori 
sălbatice. Vreau să fac ceva. Deci, ia-mă cu tine! 

Acea fată care avusese nevoie să fie protejată, care tânjise 
după stabilitate şi confort... murise la Poalele Muntelui. Eu 
murisem şi nimeni nu mă protejase de acele orori înainte de a 
mi se rupe gâtul. Aşadar, o făcusem singură. Şi nu voiam şi nu 
puteam să cedez acea parte din mine care se trezise şi se 
transformase la Poalele Muntelui. Tamlin îşi recăpătase puterile, 
devenise întreg din nou - devenise protectorul şi furnizorul care 
îşi dorea să fie. 

Eu nu mai eram acea fiinţă umană care avea nevoie să fie 
menajată şi alintată, care îşi dorea luxul şi tihna. Nu ştiam cum 
să tânjesc din nou după aceste lucruri. Să fiu docilă. 

Tamlin îşi scoase ghearele. 

— Chiar dacă aş risca, faptul că nu ţi-ai antrenat abilităţile fac 
din prezenţa ta o răspundere mai mare decât oricare alta. 

Parcă aş fi fost lovită cu pietre - atât de tare simţeam cum mă 
sparg în bucăţi. Dar mi-am ridicat capul şi am spus: 

— Te însoțesc, fie că vrei, fie că nu! 

— Banul 

leşi pe uşă, ghearele-i sfârtecând aerul de pe lângă el şi urcă 
jumătate din trepte, înainte ca eu să ajung la prag. 

Acolo m-am izbit de un zid invizibil. 

M-am clătinat înapoi ca să înţeleg imposibilitatea situaţiei. Era 
identic cu cel pe care îl construisem în acea zi în birou şi am 
căutat printre cioburile sufletului şi ale inimii mele marginea 
acelui scut, întrebându-mă dacă mă blocasem singură, dar nicio 
putere nu emana din mine. 

Am întins o mână spre aerul din pragul uşii. Şi am întâlnit o 
rezistenţă solidă. 

— Tamlin, am spus eu răguşită. 

Dar el era deja pe drum, îndreptându-se spre porţile din fier 
ce se conturau. Lucien rămase la baza scărilor, atât de palid la 
faţă. 

— Tamlin, am spus eu din nou, împingând în zid. 

El nu se întoarse. 

Am lovit cu mâna în bariera invizibilă. Nicio mişcare, nimic, în 
afară de aerul întărit. Şi nu aflasem destule despre puterile mele 
ca să încerc să trec prin el, să-l sparg... Îl /lăsasem să mă 


convingă să nu învăţ acele lucruri de dragul /ui... 

— Nu te chinui să încerci, spuse încet Lucien, când Tamlin ieşi 
pe poartă şi dispăru repede ca vântul. A împrejmuit toată casa. 
Ceilalţi pot intra şi ieşi, dar tu nu poţi. Nu înainte să ridice scutul. 

Mă încuiase aici. 

Am lovit din nou scutul. Din nou. 

Nimic. 

— Doar... ai răbdare, Feyre! încercă Lucien, crispându-se când 
îl urmă pe Tamlin. Te rog! Am să văd ce pot face. Am să încerc 
din nou. 

Abia l-am auzit în vuietul din urechile mele. Nu am aşteptat 
să-l văd trecând de porţi şi dispărând. 

El mă încuiase înăuntru. Mă blocase în casa asta. 

M-am grăbit spre cea mai apropiată fereastră din foaier şi am 
deschis-o. O briză răcoroasă de primăvară intră, iar eu mi-am 
băgat mâna prin ea, doar ca degetele să mi se lovească de un 
zid invizibil. Aerul neted şi dur îmi împunse pielea. 

Am început să respir greoi. 

Eram blocată. 

Eram blocată în casa asta. La fel de bine aş fi putut să mă aflu 
la Poalele Muntelui; la fel de bine aş fi putut să fiu din nou în 
acea celulă... 

M-am retras cu paşi prea uşori şi repezi şi m-am izbit de masa 
din stejar din mijlocul foaierului. Niciuna dintre santinelele din 
apropiere nu veni să vadă ce se întâmplă. 

Mă prinsese aici; mă încuiase aici. 

Nu am mai văzut podeaua din marmură, tablourile de pe 
pereţi sau scările care se iveau în spatele meu. Nu am mai auzit 
ciripitul păsărilor primăverii sau şuieratul brizei prin draperii. 

lar apoi, întunericul apăsător lovi în jos şi se ridică, devorând 
şi vuind şi sfâşiind. 

Era tot ce puteam face ca să nu ţip, ca să nu mă sparg într-o 
mie de bucăţi când m-am lăsat pe podeaua din marmură, 
aplecându-mă peste genunchi şi cuprinzându-mă în braţe. 

Mă prinsese. Mă prinsese. Mă prinsese... 

Trebuia să ies, deoarece de-abia evadasem dintr-o altă 
închisoare, iar de data asta, de data asta... 

Teleportarea. Aş fi putut să dispar în aer şi să apar în altă 
parte, undeva într-un spaţiu deschis şi liber. Am bâjbâit după 
puterea mea, după orice, după ceva care ar fi putut să-mi arate 


cum să o fac, să găsesc o cale de ieşire. Nimic. Nu am găsit 
nimic, iar eu devenisem un nimic şi nu mai puteam vreodată să 
ies... 

Cineva îmi striga numele de departe. 

Alis... Alis. 

Dar eu eram prinsă într-un cocon de întuneric, foc, gheaţă şi 
vânt, un cocon care îmi topi inelul de pe deget până când aurul 
picură în vid, smaraldul rostogolindu-se după el. M-am înfăşurat 
cu forţa violentă, ca şi când ar fi putut împiedica zidurile să mă 
strivească complet şi poate, poate să-mi poată da o gură de 
aer... 

Nu puteam ieşi. Nu puteam ieşi. Nu puteam ieşi... 


$ 


Mâini puternice şi zvelte mă apucară pe sub umeri. 

Nu aveam puterea să mă opun. 

Una din acele mâini se mişcă spre genunchii mei, cealaltă 
spre spatele meu, iar apoi am fost ridicată, lipindu-mă de ceea 
ce, în mod sigur, era trupul unei femei. 

Nu o puteam vedea, nu voiam să o văd. 

Amarantha. 

Venise să mă ia din nou, venise să mă ucidă în sfârşit. 

Se auzeau cuvinte în jurul meu. Vorbeau două femei. 

Niciuna din ele nu era Amarantha. 

— Te rog, te rog, ai grijă de ea, Alis. 

De la urechea dreaptă, cealaltă răspunse: 

— Consideraţi-vă foarte norocoase că Marele vostru Lord nu a 
fost aici când am sosit noi. Gărzile voastre vor avea o durere de 
cap teribilă când se vor trezi, dar sunt în viaţă. Fiţi 
recunoscătoare! 

Era Mor. Mor mă ţinea. Mă purta. 

Întunericul se risipi suficient încât să respir, încât să văd uşile 
grădinii spre care se îndreptă ea. Am deschis gura, dar îşi cobori 
privirea spre mine şi spuse: 

— Credeai că scutul lui ne va ţine departe de tine? Rhysand l- 
a sfărâmat cu o jumătate de gând. 

Dar nu-l vedeam pe Rhysand nicăieri, nu când întunericul se 
învârti din nou. M-am agăţat de ea, încercând să respir, să 
gândesc. 

— Eşti liberă, spuse ferm Mor. Eşti liberă. 


Nu în siguranţă. Nu protejată. 

Liberă. 

Ea mă purtă dincolo de grădină, pe câmp, pe un deal, la 
poalele lui şi într-o peşteră... 

Probabil că începusem să mă agit în braţele ei, deoarece îmi 
zise: „Ai ieşit; eşti /iberă“. Spuse de nenumărate ori asta, când 
adevăratul întuneric ne înghiţi. 

O clipă mai târziu, ea ieşi în lumina soarelui - strălucitoare, 
mirosind a iarbă şi căpşune. M-am gândit că era posibil să fie 
vară, apoi... 

Apoi un mărâit slab şi urât spintecă aerul din faţa noastră, 
despicând până şi întunericul. 

— Am făcut totul ca la carte, spuse Mor celui care mârâise. 

Alte braţe mă luară dintr-ale ei, iar eu m-am chinuit să respir; 
m-am luptat pentru un pic de aer în plămâni. Până ce Rhysand 
spuse: 

— Atunci, am terminat aici. 

Vântul mă sfâşie, împreună cu întunericul antic. 

Dar o umbră mai blândă şi dulce a nopţii mă dezmierdă, mân- 
gâindu-mi nervii şi plămânii până când, în sfârşit, am reuşit să 
respir, până când mă făcu să adorm. 


Capitolul 13 


M-am trezit în lumina soarelui şi într-un spaţiu deschis - doar 
cerul senin şi munţii acoperiţi de zăpadă mă înconjurau. 

Rhysand lenevea într-un fotoliu în faţa canapelei pe care eram 
întinsă, privind munţii, cu chipul neobişnuit de solemn. 

Am înghiţit, iar el îşi întoarse capul spre mine. 

În ochi nu i se citea nimic bun. Nimic în afară de o mânie 
nemărginită de gheaţă. Dar clipi, iar mânia dispăru. Inlocuită, 
poate, de uşurare. Extenuare. 

lar lumina palidă a soarelui încălzea podelele din piatra lunii... 
răsăritul. Era răsăritul. Nu voiam să mă gândesc cât timp 
fusesem inconştientă. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat eu. Sunt răguşită. Ca şi când 
aş fi tipat. 

— Chiar ai tipat, spuse el. Nu-mi păsa dacă scutul meu mental 
era ridicat sau coborât sau complet spulberat Ai reuşit să sperii 
de moarte toţi servitorii şi toate santinelele din conacul lui 
Tamlin când te-ai înfăşurat în întuneric şi nu te-au mai văzut. 

Am simţit un gol în stomac. 

— Am rănit vreun... 

— Nu. Orice ai făcut, a avut legătură cu tine. 

— Nu ai fost... 

— După lege şi protocol, spuse el întinzându-şi picioarele 
lungi, lucrurile ar fi putut deveni foarte complicate şi imorale 
dacă eu aş fi intrat în acea casă şi te-aş fi luat. A fost mai 
potrivit să spulber acel scut, iar Mor să intre pe picioarele ei, să 
anihileze santinelele cu propria-i putere şi să te care peste 
graniţă într-un alt regat înainte să te pot aduce aici. Altfel, 
Tamlin ar fi avut mână liberă să-şi mărşăluiască forţele în 
tărâmul meu ca să te revendice. Şi, de vreme ce nu mă 
interesează un război intern, a trebuit să facem totul ca la carte. 

Aşa spusese şi Mor, că făcuse totul ca la carte. 

Dar... 

— Când mă întorc... 

— De vreme ce prezenţa ta aici nu face parte din cerinţele 
noastre lunare, nu eşti obligată să te întorci. El îşi frecă 
tâmplele. Doar dacă vrei să o faci. 


Întrebarea se adânci în mine ca o piatră care se scufunda într- 
o baltă. Era atât de linişte în mine, o... nimicnicie. 

— M-a încuiat în casă, am reuşit eu să spun. 

O umbră a puternicelor aripi se întinse în spatele scaunului lui 
Rhysand. Dar chipul îi era calm când spuse: 

— Ştiu. Te-am simţit. Chiar şi cu scutul ridicat - pentru prima 
dată. 

M-am forţat să-l privesc în ochi. 

— Nu am unde altundeva să mă duc. 

Era o întrebare şi o rugăminte. 

El flutură o mână, iar aripile dispărură. 

— Rămâi aici, dacă vrei. Rămâi aici pentru totdeauna, dacă 
asta îţi doreşti. 

— Eu... eu trebuie să mă întorc la un moment dat. 

— Spune şi se va face. Vorbea serios. Chiar dacă îmi dădeam 
seama după furia din ochi că nu îi plăcea. M-ar fi dus înapoi în 
Regatul Primăverii în clipa în care i-aş fi cerut-o. 

M-ar fi adus înapoi la linişte, la acele santinele şi la o viaţă 
plină de îmbrăcăminte, mâncare şi plănuit petreceri. 

Îşi puse piciorul pe un genunchi. 

— Ţi-am făcut o ofertă când ai venit prima dată aici: să mă 
ajuţi, iar mâncarea, adăpostul, îmbrăcămintea... sunt ale tale, 
toate. 

Fusesem o cerşetoare în trecut. Gândul de a o face acum... 

— Lucrează pentru mine, spuse Rhysand. Oricum îţi sunt 
dator. Şi ne vom da seama de restul rând pe rând, dacă trebuie. 

Am privit spre munţi, ca şi când aş fi putut să văd tocmai 
până în Regatul Primăverii din sud. Tamlin avea să fie furios şi 
să distrugă conacul. 

Dar el... m-ar fi închis. Ori nu mă înţelegea deloc, ori cele 
întâmplate la Poalele Muntelui îl distruseseră, dar... mă 
închisese. 

— Nu mă mai întorc. 

Cuvintele răsunară prin mine ca un dangăt al morţii. Nu 
înainte să îmi dau seama de unele lucruri. Am respins zidul de 
mânie, suferinţă şi disperare când am atins cu un deget locul 
ocupat cândva de acel inel. 

Dacă o luam uşor, poate... poate că Tamlin avea să se 
răzgândească. Poate că avea să-şi vindece rana zimţată de frică 
purulentă. Poate că aveam să mă înţeleg pe mine însămi. Nu 


aveam cum să ştiu. 

Dar ştiam că, dacă rămâneam la conac, dacă mai eram 
închisă o dată... Asta ar fi putut finaliza ruptura pe care o 
începuse Amarantha. 

Rhysand invocă de nicăieri o cană de ceai cald şi mi-o 
înmână. 

— Bea! 

Am luat cana, lăsând căldura să-mi încălzească degetele 
rigide. El mă privi insistent până când am luat o sorbitură, apoi 
se întoarse să supravegheze munţii. Am mai luat o sorbitură, 
ceaiul era de mentă şi... lemn dulce şi o altă plantă sau 
mirodenie. 

Nu mă întorceam. Poate că nici măcar nu reuşisem să mă 
întorc vreodată. Nu de la Poalele Muntelui. 

Când cana fu golită pe jumătate, am căutat să spun ceva, 
orice, ca să sparg tăcerea strivitoare. 

— Întunericul face parte din puterea pe care mi-ai dat-o tu? 

— Aşa cred. 

Am băut şi restul ceaiului. 

— Fără aripi? 

— Dacă ai moştenit ceva din puterea lui Tamlin de a se 
transforma, poate că ai capacitatea să-ţi faci şi aripi. 

Un fior îmi cobori pe şira spinării la acel gând, la ghearele pe 
care le făcusem să-mi apară în acea zi cu Lucien. 

— Şi de la ceilalţi Mari Lorzi? Gheaţa - asta este larna. Scutul 
pe care l-am făcut odată din vânt întărit - de la cine am primit 
asta? Ce mi-ar fi putut da ceilalţi? Teleportarea are legătură cu 
vreunul dintre voi în mod deosebit? 

El se gândi. 

— Vânt? Din Regatul Zilei, cel mai probabil. lar teleportarea 
nu este limitată la niciun regat. Depinde doar de rezerva proprie 
de putere şi de antrenament. Nu aveam chef să-i spun cât de 
spectaculos eşuasem să mă mişc măcar un centimetru. Cât 
despre darurile pe care le-ai primit de la toţi ceilalţi... Presupun 
că tu trebuie să le descoperi. 

— Ar fi trebuit să ştiu că bunăvoința ta va dispărea după un 
minut 

Rhysand chicoti încet şi se ridică în picioare, întinzându-şi 
braţele musculoase deasupra capului şi rotindu-şi gâtul. Ca şi 
când ar fi stat acolo o lungă perioadă de timp. Toată noaptea. 


— Odihneşte-te o zi sau două, Feyre! spuse el. Apoi încearcă 
să înţelegi toate celelalte lucruri. Am treabă în altă parte a 
tărâmului meu; mă voi întoarce până la sfârşitul săptămânii. 

În ciuda faptului că dormisem mult, eram atât de obosită - 
oboseala era în oasele şi în sufletul meu răvăşit. Cum nu i-am 
răspuns, Rhysand plecă printre stâlpii din piatra lunii. 

Şi am văzut cum urma să-mi petrec următoarele câteva zile: 
în singurătate, fără să am ce face, şi doar în compania 
gândurilor mele îngrozitoare. Am început să vorbesc înainte să 
mă pot răzgândi. 

— la-mă cu tine! 

Rhysand trecu prin două draperii din voal. Se opri şi, încet, se 
întoarse. 

— Ar trebui să te odihneşti. 

— M-am odihnit destul, am spus eu, lăsând din mână cana şi 
ridicându-mă în picioare. 

Am ameţit un pic. Oare când mâncasem ultima dată? 

— Oriunde te-ai duce, orice ai face, ia-mă şi pe mine. Nu îţi 
voi face probleme. Doar... te rog! Uram ultimul cuvânt; m-am 
înecat spunându-l. Nu îl făcuse nici pe Tamlin să se 
răzgândească. 

Pentru o clipă lungă, Rhysand nu spuse nimic. Apoi veni spre 
mine cu un chip ca de piatră, pasul său lung acoperind distanţa. 

— Dacă vii cu mine, nu mai este cale de întoarcere. Nu vei 
avea voie să vorbeşti despre ce vezi cu nimeni din afara 
regatului meu. Pentru că, dacă o faci, oamenii vor muri - 
oamenii mei vor muri. Aşadar, dacă vii, va trebui să minţi mereu 
în legătură cu asta; dacă te întorci în Regatul Primăverii, nu poţi 
spune nimănui ce ai văzut, cu cine te-ai întâlnit sau la ce ai fost 
martoră. Dacă nu preferi ca asta să stea între tine şi prietenii 
tăi, atunci rămâi aici. 

să rămân aici, să stau închisă în Regatul Primăverii... Pieptul 
meu era o rană deschisă. M-am întrebat dacă va sângera, dacă 
un spirit ar putea sângera şi muri. Poate că asta se întâmplase 
deja. 

— la-mă cu tine, am şoptit eu. Nu voi spune nimănui ce voi 
vedea. Nici măcar... lor. Nu am suportat să îi spun numele. 

Rhysand mă studie câteva clipe. Şi, în cele din urmă, schiţă 
un zâmbet. 

— Plecăm în zece minute. Dacă vrei să te împrospătezi, fă-o! 


Un memento neobişnuit de politicos al faptului că probabil 
semănam cu un cadavru. Aşa mă simţeam. Însă l-am întrebat: 

— Unde mergem? 

Zâmbetul lui Rhysand se lărgi într-un rânjet. 

— În Velaris, Oraşul Luminii Stelelor. 


La 


În clipa în care am intrat în cameră, liniştea reveni, alungând 
întrebările pe care le-aş fi avut despre... despre un oraş. 

Amarantha distrusese totul. Dacă exista un oraş în Prythian, 
fără îndoială că urma să vizitez o ruină. 

Am intrat în cadă, m-am spălat cât de repede am putut, apoi 
m-am grăbit să îmbrac hainele Regatului Nopţii, care fuseseră 
pregătite pentru mine. Mişcările îmi erau negândite, fiecare gest 
- o încercare slabă care să mă facă să nu mă gândesc la cele 
întâmplate, la ceea ce încercase şi făcuse Tamlin, la ce făcusem 
eu... 
Când am revenit în holul principal, Rhysand se rezema de un 
stâlp din piatra lunii, curăţându-şi unghiile. Inainte de a-mi 
întinde mâna, îmi spuse doar atât: 

— Ai stat cincisprezece minute. 

Nici n-am avut timp să dau impresia că îmi păsa de 
tachinarea lui, înainte de a fi înghiţiţi de întunericul furtunos. 

Vântul şi noaptea, şi stelele se rotiră pe lângă noi când ne 
tele-portă prin lume, iar bătăturile mâinilor lui se zgâriară de 
cele ale mele care dispăreau înainte ca... 

Înainte ca lumina soarelui, nu a stelelor, să mă întâmpine. 
Mijind ochii din cauza strălucirii, m-am trezit stând în ceea ce 
era, fără îndoială, foaierul casei cuiva. 

Covorul roşu ornamentat amortiză singurul pas pe care l-am 
făcut clătinându-mă. Am cercetat cu atenţie zidurile calde lam- 
brisate, operele de artă, scara dreaptă şi lată din stejar. 

Două camere ne flancau: în stânga mea, un salonaş cu un şe- 
mineu din marmură neagră, multă mobilă confortabilă şi 
elegantă, dar uzată şi rafturi încastrate în fiecare perete. In 
dreapta mea, o cameră de zi cu o masă lungă din lemn de cireş, 
destul de mare pentru zece oameni - mică, în comparaţie cu cea 
de la conac. Pe holul îngust din faţă, care se termina cu o uşă 
despre care am presupus că ducea spre o bucătărie, mai erau 
alte câteva. Era o casă dintr-un oraş. 


Vizitasem odată una, când eram mică, iar tatăl meu mă luase 
cu el în cel mai mare oraş din teritoriul nostru: aparţinea unui 
client foarte bogat şi mirosea a cafea şi naftalină. Un loc drăguţ, 
dar sufocant - formal. 

Această casă... această casă trebuie să fi fost un cămin locuit 
cu bucurie şi apreciere. 

Şi era într-un oraş. 


PARTEA A DOUA 
CASA VÂNTULUI 


Capitolul 14 


— Bine ai venit în casa mea! spuse Rhysand. 

Un oraş... Era o lume întreagă acolo. 

Lumina soarelui de dimineaţă intra prin ferestrele aliniate pe 
partea din faţă a casei. În uşa ornamentat sculptată erau inserţii 
de sticlă fumurie, prin care se zărea o mică anticameră şi uşa 
reală de la intrare, închisă şi securizată împotriva pericolelor 
oraşului care se aşternea dincolo. 

Gândul de a ieşi afară, în mulţimea care se uita chiorâş, de a 
vedea felul în care probabil că Amarantha îi distrusese... Am 
simţit o greutate apăsându-mi pieptul. 

Până acum, nu mă concentrasem să întreb, nu mă gândisem 
deloc la faptul că asta ar fi putut fi o greşeală, dar... 

— Ce este locul acesta? 

Rhysand îşi rezemă umărul lat de tocul uşii sculptate din 
stejar care conducea în salonaş şi îşi încrucişă braţele. 

— Asta este casa mea. Ei bine, am două case în oraş. Una 
este mai mult pentru... treburi oficiale, dar asta este doar pentru 
mine şi familia mea. 

II ascultam încercând să îmi dau seama dacă avea servitori, 
dar nu am auzit niciunul. Bun, poate că era mai bine aşa, decât 
să dau peste oameni care să plângă sau să se holbeze. 

— Nuala şi Cerridwen sunt aici, spuse el, citindu-mi privirea 
pe holul din spatele nostru. In afară de ele, nu suntem decât noi 
doi. 

M-am încordat. Nu că lucrurile fuseseră diferite în Regatul 
Nopţii, dar această casă era mult, mult mai mică. Nu aveam 
unde să scap de el. Cu excepţia oraşului de afară. 

In teritoriul muritorilor nu mai existau oraşe. Deşi unele 
apăruseră pe continent, pline de artă, şcoli şi comerţ. Elain îşi 
dorise cândva să meargă cu mine. Nu m-am gândit că voi mai 
avea acea şansă. 

Rhysand deschise gura, în timp ce două siluete înalte şi 
puternice apărură de cealaltă parte a sticlei fumurii a uşii de la 
intrare. Una din ele bătu în uşă cu pumnul. 

— Grăbeşte-te, leneşule! spuse vocea tărăgănată a unui 


bărbat din anticamera de dincolo. 

Extenuarea mă droga atât de puternic, încât nu îmi păsa în 
mod deosebit de faptul că aripile se iviră deasupra celor două 
siluete fantomatice. 

Rhysand nici măcar nu clipi spre uşă. 

— Trebuie să-ţi spun două lucruri, dragă Feyre. 

Bătăile în uşă continuară, urmate de şoaptele celuilalt bărbat, 
care îi spuse tovarăşului său: 

— Dacă ai de gând să te cerţi cu el, fă-o după micul dejun. 

Vocea aceea se simţea asemenea umbrelor care căpătaseră 
forme, întunecate şi line şi... reci. 

— Nu. Eu tocmai m-am ridicat din pat ca să zbor până aici, 
spuse primul. Apoi adăugă: „Băgăciosule!” 

Aş fi putut jura că Rhysand voia să zâmbească, dar continuă: 

— În primul rând, nimeni - nimeni - în afară de Mor şi de mine 
nu se poate teleporta direct în casă. Este apărată, protejată şi 
iar apărată. Doar cei cărora le dau eu voie - şi pe care tu îi vrei 
aici - pot intra. Eşti în siguranţă aici şi oriunde în acest oraş, la 
drept vorbind. Zidurile Velarisului sunt bine protejate şi nu au 
fost străpunse în cinci mii de ani. Nimeni cu intenţii rele nu 
pătrunde în oraş, dacă nu permit eu asta. Aşa că poţi să te duci 
pe unde vrei, să faci ce vrei şi să te întâlneşti cu cine vrei. Cei 
doi din anticameră, adăugă el cu ochi scânteietori, s-ar putea să 
nu fie pe lista cu oamenii pe care ar trebui să te deranjezi să-i 
cunoşti, dacă tot bat la uşă ca nişte copii. 

Se auzi o altă bătaie în uşă, accentuată de vocea primului 
bărbat care spuse: 

— Ştii că putem să te auzim, ticălosule! 

— În al doilea rând, continuă Rhysand, în ceea ce îi priveşte 
pe cei doi ticăloşi de la uşa mea, depinde de tine dacă vrei să îi 
întâlneşti acum sau să te duci la etaj ca o persoană înţeleaptă, 
să dormi, deoarece eşti cam trasă la faţă, iar apoi să te schimbi 
în haine potrivite pentru oraş, cât timp îl snopesc în bătaie pe 
unul din ei pentru că i s-a adresat aşa Marelui Lord. 

Atâta lumină era în ochii lui! Îl făcea să pară... mai tânăr, 
cumva. Mai muritor. Era foarte diferită de mânia de gheaţă pe 
care o văzusem mai devreme, la trezire... 

Mă trezisem pe acea canapea, iar apoi hotărâsem că nu mă 
voi întoarce acasă. 

Am decis că, poate, Regatul Primăverii nu era casa mea. 


Mă înecam în acea veche greutate, căţărându-mă spre o 
suprafaţă care ar fi putut să nu existe vreodată. Cine ştie cât 
timp dormisem şi totuşi... 

— Vino să mă iei după ce pleacă ei. 

Acea bucurie se diminuă, iar Rhysand parcă voia să spună 
altceva, dar o voce feminină - clară şi ascuţită - se auzi în 
spatele celor doi bărbaţi din anticameră. 

— Voi, illyrienii, sunteţi mai răi ca pisicile care miaună să fie 
lăsate să intre pe uşa din spate. Clanţa uşii zâăngăni. Ea oftă 
brusc. Serios, Rhysand? Ne-ai încuiat afară? 

Luptându-mă să ţin acea greutate la distanţă încă un pic, m- 
am îndreptat spre scări - în capul cărora stăteau Nuala şi 
Cerridwen, crispându-se la uşa de la intrare. Aş fi putut jura că 
Cerridwen mi-a făcut un semn discret să mă grăbesc. Îmi venea 
să le sărut pe gemene pentru acea fărâmă de normalitate. 

L-aş fi putut săruta şi pe Rhysand pentru că aşteptase ca uşa 
de la intrare să se deschidă abia atunci când am ajuns la al 
doilea etaj, în mijlocul holului vopsit în culorile cerului. 

Nu l-am auzit decât pe primul mascul spunând: „Bine ai venit 
acasă, ticălosule!” urmat de bărbatul întunecat care zise: „Am 
simţit că te-ai întors. Mor mi-a spus, dar eu...“ 

Vocea ciudată, feminină, îl întrerupse. 

— Trimite-ţi câinii să se joace în curtea de afară, Rhysand. Noi 
doi avem probleme de discutat. 

Acea voce întunecată spuse încet, cu o răceală care îmi cobori 
pe spinare: 

— Şi eu am. 

Apoi, cel încrezut îi spuse ei tărăgănat: 

— Noi am fost aici primii. Aşteaptă-ţi rândul, bătrână 
neînsemnată! 

La stânga şi la dreapta mea, Nuala şi Cerridwen tresăriră, fie 
din cauză că se abţineau să râdă, fie de frică sau poate din 
ambele motive. Cu siguranţă din ambele motive, când un mârâit 
feminin străbătu casa, deşi cam fără tragere de inimă. 

Holul de la etaj era presărat cu candelabre din sticlă colorată 
şi răsucită, care luminau cele câteva uşi lustruite aflate pe 
ambele părţi. M-am întrebat care era de la camera lui Rhysand 
şi care de la camera lui Mor, când am auzit-o căscând în 
scandalul de jos: 

— De ce aţi venit toţi aici atât de devreme? Credeam că ne 


întâlnim diseară, acasă. 

Dedesubt, Rhysand mormăi: 

— Crede-mă, nu va fi nicio petrecere. Doar un masacru, în 
cazul în care Cassian nu îşi ţine gura. 

— Ne este foame, se plânse primul bărbat, Cassian. Dă-ne să 
mâncăm! Cineva mi-a spus că vom lua micul dejun. 

— Jalnici, îl ironiză vocea ciudată de femeie. Voi, idioţilor, 
sunteţi jalnici. 

— Ştim asta. Dar este ceva de mâncare? spuse Mor. 

Am auzit cuvintele - le-am auzit şi le-am analizat, după care 
acestea plutiră în întunericul minţii mele. 

Nuala şi Cerridwen deschiseră o uşă care ducea spre o 
cameră încălzită de foc şi luminată de soare, orientată spre o 
grădină închisă, atinsă de iarnă în spatele casei, ferestrele mari 
dând spre fântâna adormită din piatră din mijlocul ei, secată în 
acest sezon. Toate obiectele din dormitor erau din lemn şi de un 
alb blând, cu nuanţe subtile de verde. Păreau destul de ciudate, 
aproape umane. 

lar patul - imens, pufos, decorat cu plăpumi şi pături crem şi 
ivorii ca să alunge frigul iernii - părea cel mai primitor din toate. 

Eram prea obosită, ca să pun câteva întrebări de bază, ca să 
mă prefac măcar un pic interesată de propria-mi bunăstare. 

— Cine erau ăia? am reuşit să spun când ei au închis uşa în 
urma noastră. 

Nuala se îndreptă spre mica baie alăturată - din marmură 
albă, cu o cadă cu picioare, cu mai multe ferestre însorite care 
dădeau spre zidul grădinii şi pădurea deasă de chiparoşi din 
spatele ei. Cerridwen, care se îndrepta deja spre dulap, se 
crispă uşor şi spuse peste umăr: 

— Ei fac parte din cercul intim al lui Rhysand. 

Cei despre care auzisem în acea zi din Regatul Nopţii - cu 
care se tot întâlnea Rhysand. 

— Nu ştiam că Marii Lorzi au un protocol atât de neoficial, am 
recunoscut eu. 

— Nu au, spuse Nuala, întorcându-se din baie cu o perie. Dar 
Rhysand are. 

Aparent, părul meu era răvăşit, iar Nuala îl perie cât 
Cerridwen scoase nişte pijamale ivorii - o bluză moale cu 
dantelă şi pantaloni. 

M-am uitat atent la haine, apoi la cameră, la grădina de iarnă 


şi la fântâna dezafectată de dincolo, şi am înţeles cuvintele lui 
Rhysand de mai devreme. 

„Zidurile acestui oraş nu au fost străpunse timp de cinci mii 
de ani.“ 

Adică Amarantha... f 

— Cum de este oraşul ăsta aici? Am privit-o In ochi pe Nuala. 
Cum a scăpat fără să fie distrus? 

Nuala se crispă, iar ochii negri se îndreptară spre sora ei, care 
se ridică încet de la sertarul mesei de toaletă, ţinând în mână 
papucii căptuşiţi cu lână destinaţi mie. Gâtul lui Cerridwen se 
mişcă atunci când înghiţi. 

— Marele Lord este foarte puternic, spuse Cerridwen 
precaută. Şi le-a fost devotat oamenilor lui cu mult înainte de a 
prelua funcţia tatălui său. 

— Cum a scăpat? am insistat eu. 

Un oraş - unul minunat, după sunetele de la fereastra mea, 
din grădina de dincolo de ea - se întindea în jurul meu. Neatins, 
întreg. Sigur. În timp ce restul lumii fusese lăsat în ruină. 

Gemenele se uitară din nou una la cealaltă, comunicând prin- 
tr-un limbaj tăcut, învăţat din pântec. Nuala lăsă peria pe masa 
de toaletă. 

— Nu noi trebuie să îţi spunem. 

— El v-a cerut să nu o faceţi... 

— Nu, interveni Cerridwen, trăgând cuverturile de pe pat. 
Marele Lord nu ne-a cerut aşa ceva. Dar ce a făcut ca să 
protejeze oraşul este o poveste pe care el trebuie să o spună, 
nu noi. Ne-am simţi mai bine dacă ţi-ar spune-o el, ca nu cumva 
să ţi-o zicem greşit. 

M-am încruntat la ele. 

Bine. Destul de corect. 

Cerridwen se duse să tragă draperiile, făcând întuneric în 
cameră. 

Inima mi se poticni, luându-mi mânia cu ea şi am spus fără să 
gândesc: 

— Trage-le la loc! 

Nu puteam fi închisă în întuneric - încă nu. 

Cerridwen dădu din cap şi lăsă draperiile trase, ambele 
gemene spunându-mi să le dau de veste dacă aveam nevoie de 
ceva, înainte de a pleca. 

Singură, m-am urcat în pat, abia simțind moliciunea şi 


netezimea cearşafurilor. 

Am ascultat pârâitul focului, ciripitul păsărilor din grădina cu 
flori nemuritoare - atât de diferit de melodiile dulci de 
primăvară cu care eram obişnuită. Pe care era posibil să nu le 
mai aud sau să le suport vreodată. 

Poate că Amarantha câştigase, la urma urmelor. 

Şi o parte nouă şi ciudată din mine se întrebă dacă faptul că 
nu mă mai întorceam ar fi fost o pedeapsă potrivită pentru el. 
Pentru ceea ce îmi făcuse. 

Somnul mă acapară rapid, brutal şi profund. 


Capitolul 15 


M-am trezit după patru ore. 

Am avut nevoie de câteva minute ca să-mi amintesc unde 
eram, ce se întâmplase cu mine. Şi fiecare ticăit al micului ceas 
de pe masa de scris din lemn de trandafir mă împingea înapoi în 
acel întuneric profund. Dar măcar nu eram obosită. Plictisită, dar 
nu mai aveam chef să dorm o veşnicie. 

Aveam să mă gândesc mai târziu la cele întâmplate în 
Regatul Primăverii. A doua zi. Sau poate niciodată. 

Din fericire, cei din cercul intim al lui Rhysand plecaseră 
înainte să termin să mă îmbrac. 

Rhysand aştepta la uşa de la intrare - care era deschisă spre 
mica anticameră din lemn şi marmură care, la rândul ei, dădea 
spre strada de dincolo. El mă măsură de jos în sus, privind 
încălţările albastre din piele de căprioară - practice şi 
confortabile -, haina de culoarea cerului, lungă până la 
genunchi, şi cosiţa care începea dintr-o parte a capului şi se 
ondula pe spate. Pe sub haină, ţinuta mea obişnuită şi subţire 
fusese înlocuită de pantaloni mai groşi şi mai călduroşi de 
culoare maro şi de un pulover drăguţ crem, care era atât de 
moale, încât aş fi putut dormi în el. Mănuşi tricotate care se 
asortau cu încălţămintea îmi fuseseră deja băgate în buzunarele 
adânci ale hainei. 

— Celor doi cu siguranţă le place să facă tărăboi, spuse 
Rhysand, deşi ceva din cuvintele lui păru forţat când ne-am 
îndreptat spre uşa de la intrare. 

Fiecare pas spre pragul luminos era în acelaşi timp o 
eternitate şi o invitaţie. 

Pentru o clipă, sentimentul apăsător pe care-l trăiam dispăru 
la vederea detaliilor oraşului ce se aşternea sub privirile mele 
curioase. 

Lumina untoasă a soarelui care înmuia deja ziua blândă de 
iarnă, o mică peluză îngrijită - a cărei iarbă uscată era aproape 
albă - îngrădită de un gard din fier forjat înalt până la talie şi 
straturi goale de flori, toate conducând spre o stradă curată, 
pavată cu pietre galbene. Mari Spiriduşi în diverse ţinute 
hoinăreau pe lângă noi: unii în haine asemănătoare cu a mea, 


ca să îi ferească de aerul rece, unii în straie de-ale muritorilor, 
cu rânduri de fuste pufoase şi dantelă, alţii îmbrăcaţi în haine de 
călărie din piele - fără să se grăbească în timp ce inhalau briza 
sărată cu aromă de lămâie şi verbină, pe care nici măcar iarna 
nu o putea alunga. Niciunul dintre ei nu se uita spre casă. Ca şi 
când nu ar fi ştiut sau nu şi-ar fi făcut griji că Marele lor Lord 
locuia într-una dintre multele case din marmură aliniate de 
ambele părţi ale drumului, cu acoperişuri din cupru vopsite în 
verde şi cu hornuri galbene, care pufăiau fuioare de fum spre 
cerul înviorător. 

În depărtare, se auzeau hohotele râsului nestăpânit al 
copiilor. 

M-am îndreptat ezitând spre poarta de la intrare, descuind-o 
bâjbâind cu degetele care abia simțeau metalul rece ca gheaţa, 
şi am urcat cele trei trepte dinspre stradă, înainte de a mă opri 
ca să văd priveliştea din celălalt capăt. 

Strada cobora, dezvăluind mai multe case drăguţe şi hornuri 
care fumegau, mai mulţi oameni bine hrăniţi şi lipsiţi de griji. 
Chiar la poalele dealului curgea un râu lat şi sinuos care 
scânteia ca safirele, şerpuind spre întinderea de apă de dincolo. 

Spre mare. 

Oraşul fusese ridicat ca un acoperiş peste dealurile abrupte 
care flancau râul, iar clădirile erau construite din marmură albă 
sau gresie. Nave cu pânze de diverse forme hoinăreau pe râu, 
aripile albe ale păsărilor strălucind puternic deasupra lor în 
soarele amiezii. 

Fără monştri. Fără întuneric. Nici urmă de frică sau disperare. 

Neatins. 

„Nimeni nu a pătruns în oraş timp de cinci mii de ani.“ 

Chiar şi la apogeul dominaţiei ei asupra Prythianului, pentru 
ce făcuse, vânduse sau dăduse la schimb Rhysand... Amarantha 
nu se atinsese de acest loc. 

Restul Prythianului fusese făcut bucăţi, apoi lăsat să 
sângereze cincizeci de ani, dar Velarisul... Mi-am strâns 
degetele în pumni. 

Am simţit ceva ivindu-se şi mi-am coborât privirea spre 
celălalt capăt al străzii. 

Acolo, ca un gardian etern al oraşului, se înălța platoul unui 
lanţ muntos din piatră roşie - aceeaşi piatră folosită pentru 
construirea unor structuri. Munţii coteau spre marginea nordică 


a Velarisului, spre locul în care râul şerpuia spre ei şi curgea în 
umbra lor. La nord, alţi munţi înconjurau oraşul de peste râu - 
un lanţ de piscuri ascuţite ca dinţii unui peşte separau dealurile 
plăcute ale oraşului de marea de dincolo. Dar munţii din spatele 
meu... erau giganţi adormiţi. Cumva vii, treji. 

Ca şi când mi-ar fi răspuns, puterea şerpuitoare îmi alunecă 
de-a lungul oaselor, ca o pisică ce mi se freca de picioare ca să-i 
dau atenţie. Am ignorat-o. 

— Piscul din mijloc, spuse Rhysand din spatele meu, iar eu m- 
am întors, amintindu-mi că era acolo. Îmi arătă cel mai mare 
dintre platouri. Găuri şi... ferestre păreau construite în partea 
superioară. Şi spre el, purtate de aripi negre şi mari, zburau 
două siluete. Aceea este cealaltă casă a mea din acest oraş. 
Casa Vântului. 

Siluetele zburătoare se abătură pe ceea ce părea a fi un 
curent rapid. 

— Vom cina acolo în această seară, adăugă el, însă eu nu mi- 
am dat seama dacă asta îl irita sau dacă era resemnat. 

lar mie nu prea îmi păsa. M-am întors din nou spre oraş şi am 
întrebat: 

— Cum? 

El înţelese la ce mă refeream. 

— Am avut noroc. 

— Noroc? Da, ce noroc ai avut, am spus eu încet, dar clar, că 
restul Prythianului a fost devastat în timp ce poporul tău, oraşul 
tău, a rămas în siguranţă? 

Vântul îi ciufuli părul negru, chipul fiindu-i de necitit. 

— Te-ai gândit vreodată o clipă, am spus eu pe un ton iritat, 
să împarţi acel noroc şi cu alte regiuni? Cu altcineva? 

— Alte oraşe, spuse Rhysand calm, sunt cunoscute în lume. 
Velaris a rămas secret dincolo de graniţele acestor tărâmuri 
timp de milenii. Amarantha nu l-a atins deoarece nu ştia că 
există. Niciuna dintre bestiile ei nu ştia. Nimeni din celelalte 
regate nu ştie de existenţa lui. 

— Cum? am făcut eu mirată. 

— Cu ajutorul vrăjilor, al protecţiilor şi al strămoşilor mei 
nemiloşi, care erau dispuşi să facă orice ca să păstreze o bucată 
de bunătate în lumea noastră mizerabilă. 

— Şi când a venit Amarantha, am spus eu, aproape 
scuipându-i numele, nu te-ai gândit să faci din acest loc un 


refugiu? 

— Când a venit Amarantha, a spus el, enervându-se uşor când 
ochii îi licăriră, a trebuit să iau nişte hotărâri dificile, foarte 
repede. 

Mi-am dat ochii peste cap şi m-am întors ca să scrutez 
dealurile abrupte, marea din depărtare. 

— Presupun că nu îmi vei spune despre asta. Dar trebuia să 
ştiu cum reuşise să salveze această bucată de pace şi 
frumuseţe. 

— Nu e momentul potrivit să purtăm această conversaţie. 

Bine. Oricum mai auzisem asta de o mie de ori în Regatul 
Primăverii. Nu merita efortul de a insista. 

Dar nu aveam de gând să stau în camera mea; nu îmi 
permiteam să jelesc, să mă întristez, să plâng şi să dorm. 
Aşadar, intenţionam să mă aventurez afară, chiar dacă era o 
agonie, chiar dacă mărimea locului... Pe toţi zeii, era imens! Am 
făcut semn din bărbie spre oraşul care cobora spre râu. 

— Deci, ce anume de acolo a meritat să fie salvat cu preţul 
vieţii celorlalţi? 

Când m-am întors spre el, ochii lui albaştri erau la fel de 
nemiloşi ca marea agitată de la distanţă. 

— Totul, răspunse el. 


La 


Rhysand nu exagera. 

Vedeai totul în Velaris: ceainării cu mese şi scaune delicate 
împrăştiate în faţa vitrinelor lor vesele, cu siguranţă încălzite de 
vreo vrajă, toate pline de Mari Spiriduşi care flecăreau şi râdeau 
- şi câteva zâne ciudate şi frumoase. Erau patru pieţe principale, 
numite Palate: două pe partea sudică a râului Sidra şi două la 
nord. 

În orele în care am hoinărit, am ajuns la doar două dintre ele: 
pieţe mari cu piatră albă, flancate de stâlpi care susțineau 
clădiri sculptate şi vopsite care le vegheau şi formau o alee 
acoperită dedesubt, pentru magazinele construite la nivelul 
străzii. 

În prima piaţă în care am intrat, Palatul Aţei şi al Bijuteriilor, 
se vindeau haine, încălţăminte, materiale pentru fabricarea lor 
şi bijuterii - erau nenumărate magazine scânteietoare de 
bijuterii. Totuşi, nu m-am lăsat impresionată de strălucirea 


razelor de soare pe materialele care, fără îndoială, erau rare şi 
se legănau în briza rece a râului, de hainele expuse în vitrinele 
mari din sticlă sau de strălucirea aurului şi a rubinelor şi 
smaraldelor şi perlelor cuibărite în paturi din catifea. N-am 
îndrăznit să-mi privesc degetul acum gol de la mâna stângă. 

Rhysand intră în câteva magazine de bijuterii, căutând un 
cadou pentru un prieten, după spusele lui. Am ales să aştept 
afară de fiecare dată, ascunzându-mă în umbrele de sub 
clădirile Palatului. Era destul că mă plimbam azi. Să mă prezint, 
să suport privirile şi lacrimile şi judecata... Dacă trebuia să mă 
confrunt cu asta, la fel de bine aş fi putut să mă bag în pat şi să 
nu mă mai dau jos. 

Dar nimeni de pe străzi nu se uită la mine de două ori, chiar 
dacă eram lângă Rhysand. Poate că nu ştiau cine eram, poate 
că locuitorilor oraşului nu le păsa de cine era printre ei. 


La 


A doua piaţă, Palatul Oaselor şi al Sării, era una din Pieţele 
Gemene: una era pe malul acesta al râului, iar cealaltă - Palatul 
Copitei şi al Frunzei - pe celălalt mal, ambele aglomerate cu 
vânzători de carne, produse, mâncăruri preparate, animale vii, 
dulciuri, mirodenii... Cu atât de multe mirodenii, mirosuri 
familiare şi uitate din anii preţioşi în care cunoscusem confortul 
de a avea un tată invincibil şi o avere inestimabilă. 

Rhysand mergea la câţiva paşi în faţă, cu mâinile în buzunare, 
oferindu-mi din când în când informaţii. Da, îmi spunea el, multe 
magazine şi case foloseau magia pentru încălzire, mai ales 
spaţiile deschise cunoscute. Nu l-am întrebat mai multe. 

Nimeni nu îl evita - niciunul nu şoptea despre el, nimeni nu ÎI 
scuipa sau îl lovea, aşa cum se întâmplase la Poalele Muntelui. 

Mai degrabă, oamenii care îl zăreau îi zâmbeau cu căldură. 
Unii se apropiau, dând mâna cu el ca să-i ureze bun venit. El îi 
cunoştea pe toţi după nume, iar ei i se adresau direct. 

Odată cu trecerea orelor, Rhysand deveni mai tăcut. Ne-am 
oprit la marginea unei zone colorate a oraşului, construite pe 
unul dintre dealurile care se întindeau direct spre marginea 
râului. M-am uitat o singură dată la prima vitrină, iar oasele mi 
se înmuiară. 

Uşa vopsită în culori vesele era întredeschisă, dezvăluind 
opere de artă, tablouri, pensule şi mici sculpturi. 


— Pentru asta este cunoscut Velarisul: pentru cartierul 
artiştilor, spuse Rhysand. Aici găseşti o sută de galerii, 
magazine, materiale pentru olari, grădini sculptate şi tot ce mai 
vrei. Ei îi spun Curcubeul din Velaris. Artiştii - muzicienii, 
dansatorii şi actorii - locuiesc dealul acela, chiar dincolo de 
Sidra. Vezi bucăţica de aur care străluceşte aproape de vârf? 
Acela este unul dintre teatrele principale. În oraş, sunt cinci 
teatre importante, dar acela este cel mai cunoscut. Apoi mai 
sunt şi teatrele mai mici şi amfiteatrul de pe faleza mării... El se 
opri când îmi observă privirea alunecând din nou spre 
amalgamul de clădiri strălucitoare din faţă. 

Mari Spiriduşi şi diverşi alţi spiriduşi de rang inferior pe care 
nu îi întâlnisem niciodată şi ale căror nume nu le ştiam 
hoinăreau pe străzi. La cei din urmă am fost mai atentă decât la 
ceilalţi: unii aveau membre lungi, fără păr şi străluceau ca şi 
când ar fi avut pe sub pielea neagră ca noaptea o lună 
interioară; alţii erau acoperiţi cu solzi opalescenţi care îşi 
schimbau culoarea cu fiecare pas grațios al picioarelor lor cu 
gheare şi membrane; unii erau eleganţi, cu mozaicuri de coarne 
şi copite şi blănuri de animale. Alţii erau îmbrăcaţi cu haine 
grele, eşarfe şi mănuşi, alţii îşi purtau doar solzii, blana şi 
ghearele şi nu păreau să se gândească la asta. Nici ceilalţi. Toţi 
erau preocupaţi să admire priveliştea, unii făcând cumpărături, 
iar alţii stropiţi cu lut, praf şi vopsea. 

Artişti. Nu mă considerasem niciodată o artistă, nu mă 
gândisem atât de departe sau la ceva atât de măreț, dar... 

Acolo unde sălăşluiseră odată culoarea, lumina şi textura era 
doar o celulă murdară de închisoare. 

— Sunt obosită, am reuşit eu să spun. 

li simţeam privirea lui Rhysand; nu-mi păsa dacă aveam sau 
nu scutul ridicat ca să îl împiedic să-mi citească gândurile. Dar 
el spuse doar atât: 

— Ne putem întoarce în altă zi. Oricum este aproape ora cinei. 

Intr-adevăr, soarele cobora spre locul în care râul întâlnea 
marea dincolo de dealuri, pătând oraşul cu roz şi auriu. 

Nu aveam chef nici să pictez asta. Chiar dacă oamenii se 
opreau să admire apropierea apusului - ca şi când rezidenții 
acestui loc, acestui regat, ar fi avut libertatea şi siguranţa de a 
se bucura de privelişte oricând ar fi dorit. Ca şi cum aşa fusese 
dintotdauna. 


Voiam să ţip la ei, voiam să iau o piatră şi să sparg cel mai 
apropiat geam; voiam să dezlănţui din nou acea putere care îmi 
clocotea pe sub piele şi să le spun, să le arătce ni se făcuse mie 
şi restului lumii, în timp ce ei admirau apusuri şi tablouri şi beau 
ceai lângă râu. 

— Uşor, şopti Rhysand. 

Mi-am întors capul spre el, respirând neregulat. 

Chipul îi devenise din nou de necitit. 

— Oamenii mei sunt nevinovaţi. 

Foarte uşor, răzbunarea mea dispăru, ca şi când ar fi coborât 
o treaptă a scării pe care urcase constant în mine, şi împroşcă 
strada din piatră galbenă. 

Da - da, desigur că erau nevinovaţi. Dar nu mai aveam chef 
să mă gândesc la asta. La nimic. 

— Sunt obosită, am spus din nou. 

Gâtul îi săltă, dar el dădu aprobator din cap, întorcându-se cu 
spatele la Curcubeu. 

— Mâine-seară, vom merge la plimbare. Velarisul este 
minunat ziua, dar a fost construit ca să fie văzut după lăsarea 
serii. 

Nu mă aşteptasem la mai puţin de la Oraşul Luminii Stelelor, 
dar îmi fu din nou greu să vorbesc. 

Dar... cina. Cu el. La Casa Vântului. M-am concentrat suficient 
cât să spun; 

— Cine, mai exact, va fi prezent la cină? 

Rhysand mă conduse pe o stradă abruptă, coapsele arzându- 
mi din cauza mişcării. Chiar atât de mult îmi ieşisem din formă? 
Chiar atât de slăbită devenisem? 

— Cei din cercul meu intim, spuse el. Vreau să îi cunoşti 
înainte de a hotărî dacă acesta este un loc în care ţi-ar plăcea să 
rămâi. Dacă vei vrea să lucrezi cu mine şi, astfel, să lucrezi cu 
ei. Pe Mor ai cunoscut-o, dar pe ceilalţi trei... 

— Cei care au venit în după-amiaza asta? 

El dădu afirmativ din cap. 

— Cassian, Azriel şi Amren. 

— Cine sunt ei? 

Spusese ceva despre illyrieni, dar Amren - a cărei voce o 
auzisem - nu avea aripi. Cel puţin, nu unele pe care să le fi zărit 
prin geamul fumuriu. 

— Ei sunt parteneri egali, spuse el neutru, în cercul nostru. 


Amren este secundul meu. 

O femeie? Surpriza trebuie să mi se fi întipărit pe chip, 
deoarece Rhysand spuse: 

— Da, iar Mor este locţiitoarea mea. Doar un prost ar crede că 
războinicii mei illyrieni erau prădătorii de vârf din cercul nostru. 

lreverenţioasa şi vesela Mor era locţiitoarea unui Mare Lord al 
Regatului Nopţii. Rhysand continuă: 

— Vei vedea la ce mă refer când o vei cunoaşte pe Amren. 
Seamănă cu un Mare Spiriduş, dar altceva îi umblă pe sub piele. 

Rhysand dădu din cap spre un cuplu aflat în trecere, iar cei 
doi îşi plecară capetele într-un salut vesel. 

— Poate că este mai bătrână decât acest oraş, dar este 
înfumurată şi îi place să adune fleacuri şi bunuri ca un dragon în 
peşteră, mai spuse. Deci... fii atentă. Amândouă vă enervaţi 
când sunteţi provocate şi nu vreau să ai parte de surprize în 
seara asta. 

O parte din mine nu voia să ştie ce fel de creatură era ea mai 
exact. 

— Deci, dacă mă cert cu ea şi îi smulg colierul, o să mă 
prăjească şi-o să mă mănânce? 

El chicoti. 

— Nu, Amren ar face lucruri mult mai rele. Ultima dată când 
Amren şi Mor s-au certat, mi-au făcut scrum refugiul preferat din 
munţi. Ridică o sprânceană. Dacă te ajută cu ceva, să ştii că 
sunt cel mai puternic Mare Lord din istoria Prythianului şi în 
ultimul secol nu am întrerupt-o pe Amren decât o singură dată. 

Cel mai puternic Mare Lord din toate timpurile. 

În nenumăratele milenii care trecuseră aici, în Prythian, 
Rhysand... Rhysand cu zâmbetul lui superior, cu sarcasmul şi 
privirea seducătoare... 

lar Amren era şi mai rea. Şi avea mai mult de cinci mii de ani. 

Am aşteptat să mi se facă frică; am aşteptat ca trupul meu să 
caute disperat o cale de a evita această cină, dar... nimic. Poate 
că a fi ucisă ar fi fost o binecuvântare... 

O mână lată îmi apucă faţa - destul de uşor, încât să nu mă 
doară, dar destul de tare ca să mă facă să îl privesc. 

— Nici măcar să nu te gândeşti la asta, spuse printre dinţi 
Rhysand, cu o expresie lividă. Nici măcar pentru un nenorocit de 
moment. 

Legătura dintre noi se tensionă, iar scuturile mele mentale, 


leneşe, se prăbuşiră. Şi, pentru o clipă, aşa cum se întâmplase 
la Poalele Muntelui, am trecut din corpul meu în al lui - am văzut 
prin ochii lui. 

Nu îmi dădusem seama cum arătam... 

Faţa îmi era sfrijită, pomeţii ascuţiţi, iar ochii mei gri-albaştri 
erau goi şi pătaţi cu mov pe dedesubt. Buzele pline - gura 
tatălui meu - îmi erau palide, iar claviculele îmi ieşeau deasupra 
decolteului din lână groasă al puloverului meu. Arătam de 
parcă... de parcă mânia şi suferinţa şi disperarea mă mâncaseră 
de vie, de parcă aş fi fost din nou flămândă. Nu de mâncare, ci... 
de bucurie şi de viaţă... 

Apoi am revenit în corpul meu, clocotind în faţa lui. 

— A fost un truc? 

Îmi vorbi cu o voce aspră când îşi luă mâna de pe faţa mea. 

— Nu. Îşi înclină capul într-o parte. Cum ai trecut prin el, prin 
scutul meu? 

Nu ştiam despre ce vorbea. Nu făcusem nimic. Pur şi simplu... 
alunecasem. Şi nu voiam să vorbesc despre asta, nu aici, nu cu 
el. 

Am început să merg, picioarele - atât de subţiri, atât de 
inutile -arzându-mi cu fiecare pas pe dealul abrupt. 

El mă apucă din nou de cot, cu acea blândeţe grijulie, dar 
destul de puternic, încât să mă facă să mă opresc. . 

— În câte alte minţi ai alunecat accidental? În cea a lui 
Lucien... 

— În mintea lui Lucien? Râse scurt. Ce loc mizerabil! 

Un mârâit încet se auzi din mine. 

— Nu intra în mintea mea! 

— Ai scutul coborât. 

L-am ridicat din nou. 

— La fel de bine ai fi putut să îi strigi numele. 

Din nou, acea înclinare contemplativă a capului său. 

— Poate că faptul că ai puterea mea... 

El îşi muşcă buza inferioară, apoi pufni: 

— Ar avea sens, desigur, dacă puterea a venit de la mine - 
dacă propriul meu scut te-a confundat cu mine şi te-a lăsat să 
aluneci dincolo de el. Fascinant. 

Îmi venea să-i scuip cizmele. 

— la-ţi puterea înapoi! Nu o vreau! 

Îmi zâmbi şiret. 


— Nu funcţionează aşa. Puterea este legată de viaţa ta. 
Singurul mod de a o lua înapoi ar fi să te ucid. Şi, de vreme ce 
îmi place compania ta, voi ignora oferta. 

Am mai făcut câţiva paşi înainte să-mi spună: 

— Trebuie să fii atentă să-ţi ţii scutul mental ridicat. Mai ales 
acum că ai văzut Velarisul. Dacă te vei duce vreodată în altă 
parte, dincolo de aceste tărâmuri, şi cineva ar aluneca în mintea 
ta şi ar vedea acest loc... Un muşchi îi tremură pe maxilar. Nouă 
ni se spune daemati - celor care putem intra în mintea altei 
persoane ca şi când am trece dintr-o cameră în alta. Suntem 
rari, iar însuşirea apare după cum doreşte Mama, dar suntem 
destui împrăştiaţi prin lume, încât mulţi - în special cei aflaţi în 
poziţii influente - ne antrenăm mult abilitatea. Dacă ar fi să 
întâlneşti vreodată un daemati fără acele scuturi ridicate, Feyre, 
ti-ar lua orice ar pofti. Unul mai puternic te-ar putea transforma 
fără voia ta intr-o sclavă şi te-ar pune să faci ce doreşte, fără 
măcar să îţi dai seama. Tărâmul meu rămâne destul de 
misterios pentru străini, încât unii te vor considera, printre 
altele, o sursă foarte valoroasă de informaţii. 

Daemati - eram şi eu acum una dintre ei, dacă puteam să fac 
astfel de lucruri? Încă o fiinţă nenorocită de titlul pe care să-l 
şop-tească oamenii aflaţi în trecere pe lângă mine. 

— Să înţeleg că, într-un posibil război cu Hybernul, armatele 
regelui nici măcar nu vor şti să atace aici? Am fluturat o mână 
spre oraşul din jurul nostru. Deci, cum vine asta - oamenii tăi 
răsfăţaţi, cei care nu îşi pot păzi mintea, primesc protecţia ta şi 
nu trebuie să lupte în timp ce noi, ceilalţi, sângerăm? 

Nu l-am lăsat să răspundă şi, în schimb, am mărit pasul. O 
încercare neînsemnată şi puerilă, dar... în sinea mea, devenisem 
ca acea mare distantă; agitată neîncetat, aruncată de vijeliile 
care ascundeau suprafaţa. 

Rhysand rămase la un pas în urma mea pentru tot restul 
drumului spre casă. 

O mică parte din mine şoptea că puteam supravieţui 
Amaranthei; că puteam supravieţui faptului că-l părăsisem pe 
Tamlin; că puteam supravieţui trecerii în acest corp nou şi 
ciudat... Dar acel gol rece din pieptul meu... Nu eram sigură că 
puteam să-i supraviețuiesc. 

Chiar şi în anii în care fusesem la un pas de înfometare, acea 
parte din mine fusese plină de culoare, de lumină. Poate o 


stricasem devenind un spiriduş. Poate că Amaranta o stricase. 

Sau poate că eu o stricasem, când înfipsesem pumnalul în 
inimile celor doi spiriduşi nevinovaţi, iar sângele lor îmi încălzise 
mâinile. 


— În mod sigur, nu, am spus în mica grădină de pe acoperişul 
casei în gerul aerului nopţii, cu mâinile băgate adânc în 
buzunarele hainei, ca să mi le încălzesc. Era suficient loc pentru 
câteva tufe în ghiveci şi o masă rotundă din fier cu două scaune 
- şi pentru mine şi Rhysand. 

În jurul nostru, oraşul licărea, stelele părând să atârne mai 
jos, pulsând ca rubinele, ametistele şi perlele. Deasupra, luna 
plină făcea marmura clădirilor şi a podurilor să strălucească, ca 
şi când toate ar fi fost luminate din interior. Se auzea muzică de 
instrumente cu coarde şi tobe şi, pe ambele maluri ale râului 
Sidra, lumini aurii se înălţau peste trotuarele de lângă râu, 
marcate din loc în loc de cafenele şi magazine - toate deschise 
pe timp de noapte, deja aglomerate. 

Viaţă - atât de plin de viaţă. Aproape o simţeam sfârâindu-mi 
pe limbă. 

Îmbrăcat în haine negre accentuate cu fir de argint, Rhysand 
îşi încrucişă braţele. Şi îşi foşni aripile imense când am spus 
„Nu“. 

— Casa Vântului este protejată de oamenii care vor să intre 
prin teleportare - ca şi casa asta. Chiar şi împotriva Marilor 
Lorzi. Nu mă întreba de ce sau cine a facut-o. Dar fie urci cele 
zece mii de trepte, ceea ce eu chiar nu am chef să fac, Feyre, fie 
intrăm în zbor. 

Lumina lunii îi poleia gheara din vârful fiecărei aripi. Rânji 
uşor către mine, pentru prima dată în după-amiaza aceea. 

— Promit că nu am să te scap! 

M-am încruntat la rochia de un albastru-închis pe care o 
alesesem - în ciuda mânecilor lungi şi a materialului gros şi 
luxos, decolteul adânc nu ţinea de cald. Mă gândisem dacă să 
port puloverul şi pantaloni mai groşi, dar optasem pentru 
eleganţă în defavoarea confortului. Deja regretam asta, chiar 
dacă aveam haina. Dar dacă cei din cercul lui intim semănau cu 
curtenii lui Tamlin... era mai bine să port o ţinută mai 
ceremonioasă. M-am crispat la distanţa întunecată dintre 
acoperiş şi reşedinţa montană. 


— Vântul o să-mi smulgă rochia. 

El rânji ca o felină. 

— Am să merg pe scări, am spus eu nervoasă, mânia din 
ultimele ore de amorţeală fiind binevenită în timp ce m-am 
îndreptat spre uşa din capătul acoperişului. 

Rhysand îşi întinse rapid o aripă, blocându-mi calea. 

Membrana era netedă - pătată cu o nuanţă irizată. M-am 
retras. 

— Nuala mi-a aranjat părul o oră. 

Exageram, dar ea se agitase cât stătusem tăcută acolo, 
lăsând-o să-mi facă bucle la vârfuri şi să prindă o parte de vârful 
capului cu agrafe frumoase din aur. Dar poate că a rămâne 
acasă în seara asta, singură şi tăcută... ar fi fost o variantă mai 
bună decât să-i înfrunt pe aceşti oameni. Decât să interacţionez. 

Rhysand îşi strânse o aripă în jurul meu, aducându-mă mai 
aproape de locul în care mai că-i simţeam căldura corpului 
puternic. 

— Promit că nu voi lăsa vântul să îţi distrugă coafura. 

Ridică o mână, ca şi când ar fi tras de una dintre bucle, apoi o 
cobori. 

— În cazul în care voi hotărî să lupt împotriva Hybernului 
împreună cu tine - cu cercul tău intim, nu putem să... ne 
întâlnim aici? 

— Ei deja sunt acolo. Şi, în plus, Casa Vântului e destul de 
spațioasă, încât să nu fiu nevoit să-i arunc pe toţi în prăpastie. 

Am înghiţit. Desigur, arcuindu-se de-a lungul vârfului muntelui 
din centru din spatele nostru, licăreau etaje luminate, ca şi când 
muntele ar fi fost încoronat cu aur. lar între mine şi acea 
coroană de lumină era o distanţă foarte mare de aer liber. 

— Vrei să spui, am zis eu, deoarece ar fi putut fi singura mea 
armă din arsenal, că această casă este prea mică şi că ei se 
cred prea importanţi, iar tu eşti îngrijorat că aş putea să o iau 
razna din nou? 

Aripile lui mă traseră mai aproape, aruncând o urmă de 
căldură pe umărul meu. 

— Şi dacă voi hotărî să lupt împotriva Hybernului? Nu sunt o 
păpuşă stricată, am adăugat. 

Chiar dacă în această după-amiază, după conversaţia purtată 
şi ceea ce zărisem prin ochii lui arătau contrariul. Insă am mai 
făcut un pas înapoi. 


— Ştiu că nu eşti. Dar asta nu înseamnă că am să te arunc la 
lupi. Dacă ai vorbit serios despre faptul că vrei să lucrezi cu 
mine ca să împiedici Hybernul să vină pe aceste tărâmuri, să 
păstrezi zidul intact, vreau să-i cunoşti mai întâi pe prietenii mei. 
Să hotărăşti singură dacă faci faţă. Şi vreau ca această întâlnire 
să aibă loc în termenii mei, nu când decid ei să dea buzna din 
nou în această casă. 

— Nici măcar nu ştiam că ai prieteni. 

Da - mânia, asprimea... îmi plăceau. Era mai bine decât să nu 
simt nimic. 

Un zâmbet rece. 

— Nu m-ai întrebat. 

Rhysand ajunse acum destul de aproape şi îşi strecură o 
mână în jurul taliei mele, înfăşurându-mă cu ambele aripi. Şira 
spinării mi se blocă. O cuşcă... 

Aripile se retraseră. 

Dar îşi încordă braţul, pregătindu-mă pentru decolare. „Mamă, 
salvează-mă!“ 

— Gândeşte-te până diseară şi, dacă vrei, ne întoarcem aici, 
fără discuţii. lar dacă nu suporţi să lucrezi cu mine, cu ei, atunci 
nici asta nu este o problemă. Putem găsi un alt mod ca tu să 
locuieşti aici şi să fii împlinită, indiferent de nevoile mele. Este 
alegerea ta, Feyre. 

M-am gândit dacă să insist să rămân. Dar pentru ce să 
rămân? Ca să dorm? Ca să evit o întâlnire la care foarte probabil 
ar fi trebuit să particip înainte să decid ce voiam să fac? Şi să 
zbor... 

M-am uitat atent la aripi şi la braţele din jurul taliei mele. 

— Te rog să nu mă scapi. Şi te rog să nu... 

Am ţâşnit spre cer, repede ca o stea căzătoare. 

Înainte ca ecoul strigătului meu să se oprească, oraşul 
apăruse sub noi. Lui Rhysand îi alunecă o mână sub genunchii 
mei, cealaltă cuprinzându-mi spatele, şi ne-am ridicat bătând 
din aripi spre noaptea presărată cu stele, în întunericul lichid şi- 
n vântul şuierător. 

Luminile oraşului se îndepărtară până când Velarisul se 
transformă într-o pătură de catifea unduitoare presărată cu 
bijuterii, până când muzica nu mai ajunse nici măcar la urechile 
noastre ascuţite. Aerul era rece, dar în afară de briza blândă 
care îmi atingea faţa nu bătea niciun alt vânt - nici măcar când 


ne-am înălţat cu o precizie grozavă spre Casa Vântului. 

Corpul lui Rhysand era rigid şi cald lipit de al meu, o puternică 
forţă a naturii construită şi menită pentru asta. Până şi mirosul 
lui îmi amintea de vânt, de ploaie, sare şi ceva cu aromă de 
citrice al cărui nume nu-l ştiam. 

Am virat pe un curent de aer ascendent, ridicându-ne atât de 
repede, încât m-am prins din instinct de tunica lui neagră când 
stomacul mi se strânse. M-am încruntat la râsul care îmi gâdilă 
urechea. 

— Mă aşteptam să ţipi mai mult. Cred că nu îmi dau destul 
silinţa. 

— Nu o face... am spus eu printre dinţi, concentrându-mă 
asupra coroanei de lumină din zidul etern al muntelui care se 
apropia. 

Cu cerul rotindu-se deasupra capului şi cu luminile trecând în 
viteză pe dedesubt, partea de sus şi cea de jos deveniră oglinzi 
-până când am plutit printr-o mare de stele. Incordarea din 
pieptul meu cedă un pic. 

— Când eram mic, îmi spuse Rhysand la ureche, mă furişam 
din Casa Vântului sărind pe fereastră - şi zburam toată noaptea, 
dând ocol oraşului, râului şi mării. Incă o mai fac uneori. 

— Cred că părinţii tăi erau încântați. 

— Tata nu a aflat, iar mama... El făcu o pauză. Era illyriană. În 
unele nopţi, când mă surprindea sărind pe fereastră, mă 
mustra... iar apoi sărea şi ea ca să zboare cu mine până la 
răsărit. 

— Pare minunată, am recunoscut eu. 

— Era, zise el. 

lar cu asta îmi spuse destule despre trecutul lui, încât nu am 
insistat pe această temă. 

O manevră ne făcu să ne ridicăm mai mult, până când am 
ajuns în dreptul unui balcon mare, poleit de lumina lămpilor 
aurii. În capătul îndepărtat, construite chiar în muntele roşu, 
două uşi din sticlă erau deja deschise, dezvăluind o sufragerie 
imensă, dar surprinzător de obişnuită, săpată în piatră şi 
mobilată cu mult lemn. Am observat că toate scaunele erau 
concepute pentru ca aripile să îşi găsească şi ele locul. 

Aterizarea lui Rhysand fu la fel de lină ca decolarea, deşi 
continuă să mă ţină cu un braţ de sub umeri când genunchii îmi 
cedară din cauza poziţiei. M-am dezlipit de el şi m-am întors cu 


faţa la oraşul din spatele nostru. 

Îmi petrecusem atât de multă vreme căţărată în copaci, încât 
de mult nu îmi mai era frică de înălţime. Dar întinderea 
oraşului... mai rău, spaţiul imens al întunericului de dincolo - 
marea... Poate că eram doar o făptură proastă dacă simţeam 
aşa, dar nu îmi dădusem seama de imensitatea lumii, de 
mărimea Prythianului, dacă un oraş atât de mare putea rămâne 
ascuns de Amarantha şi de celelalte regate. 

Rhysand era tăcut lângă mine. Totuşi, după o clipă, îmi zise: 

— Spune-o! 

Am ridicat o sprânceană. 

— Spune-mi la ce te gândeşti - un lucru. lar eu voi face la fel. 

Am scuturat din cap şi m-am întors din nou spre oraş. 

Dar Rhysand spuse: 

— Mă gândesc la faptul că mi-am petrecut cincizeci de ani 
închis la Poalele Muntelui şi că uneori visam la acest loc, dar că 
nu m-am aşteptat să-l revăd vreodată. Mă gândesc la faptul că 
îmi doresc să fi fost cel care a ucis-o şi că, dacă vine războiul, ar 
putea să treacă mult timp până când voi avea parte de seri ca 
aceasta. 

Se uită la mine, aşteptând. 

Nu m-am deranjat să-l întreb din nou cum ascunsese acest loc 
de ea, când era foarte probabil să nu îmi răspundă. Aşadar, am 
spus: 

— Crezi că războiul va izbucni atât de curând? 

— A fost o invitaţie fără întrebări. Ţi-am spus... trei lucruri. 
Spune-mi unul. 

M-am uitat la lumea deschisă, la oraş, la marea agitată şi la 
noaptea uscată de iarnă. 

Poate că era o urmă de curaj sau nesăbuinţă sau eram atât de 
sus deasupra tuturor, încât nimeni, în afară de Rhysand şi vânt, 
nu mă putea auzi, dar am spus: 

— Mă gândesc la faptul că probabil am fost o proastă 
îndrăgostită ca să permit să mi se arate atât de puţin din 
Regatul Primăverii. Mă gândesc la faptul că este un teritoriu 
mult mai mare pe care nu mi s-a permis să-l văd sau să aud 
despre el şi că poate aş fi trăit în ignoranță pentru totdeauna, ca 
un animal de companie. Mă gândesc... Vocea mi se gâtui. Am 
scuturat din cap ca şi când aş fi putut să alung restul cuvintelor. 
Dar tot le-am spus. Mă gândesc la faptul că eram o persoană 


singură şi descurajată şi că m-aş fi putut îndrăgosti de prima 
fiinţă care îmi arăta o urmă de bunătate şi siguranţă. Şi la faptul 
că poate el ştia asta - poate că nu intenţionat, dar poate că el 
voia să fie acea persoană pentru cineva. Şi poate că asta a 
funcţionat pentru cine eram înainte. Poate că nu funcţionează 
pentru cine sau pentru ce sunt acum. 

lată, aşadar: cuvintele detestabile, egoiste şi ingrate. Pentru 
tot ceea ce făcuse Tamlin... 

Gândul numelui său răsună prin mine. Doar de ieri după- 
amiază eram aici. Nu, nu, nu aveam să mă gândesc la asta. Nu 
încă. 

— Astea au fost cinci, zise Rhysand. Se pare că îţi datorez 
două gânduri. Se uită în spatele nostru. Mai târziu. 

Pentru că acei doi bărbaţi înaripaţi de mai devreme stăteau în 
pragul uşii. 

Rânjind. 


Capitolul 16 


Rhysand merse ţanţoş spre cei doi bărbaţi care stăteau lângă 
uşile sufrageriei, dându-mi opţiunea de a mă alătura sau de a 
rămâne. 

Un cuvânt şi puteam pleca, îmi promisese el. 

Amândoi erau înalţi, cu aripile strâns lipite de corpurile lor 
puternice şi musculoase, acoperite cu plăci negre de piele, care 
îmi aminteau de solzii uzaţi ai vreunui reptilian. Pe spate aveau 
prinse săbii la fel de lungi - frumoase în simplitatea lor. La urma 
urmelor, poate că nu trebuia să mă fi deranjat cu hainele 
elegante. 

Cel mai masiv dintre ei, cu chipul ascuns în umbră, chicoti şi 
spuse: 

— Haide, Feyre! Nu muşcăm. Doar dacă ne ceri să o facem. 

Luată prin surprindere, am început să merg. 

Rhysand îşi băgă mâinile în buzunare. 

— Din câte ştiu, Cassian, nimeni nu ţi-a acceptat oferta. 

Cel de-al doilea pufni, chipurile celor doi bărbaţi luminându-se 
în cele din urmă, când se întoarseră spre lumina aurie a 
sufrageriei, iar eu m-am întrebat sincer de ce nu o făcuse 
nimeni: dacă mama lui Rhysand fusese tot o illyriană, atunci 
oamenii lui erau binecuvântaţi cu o frumuseţe nefirească. 

Ca şi Marele lor Lord, bărbaţii - războinici - aveau părul negru 
şi pielea măslinie. Dar, spre deosebire de Rhysand, ochii le erau 
căprui şi aţintiţi asupra mea când m-am apropiat, în cele din 
urmă, de Casa Vântului care se afla în spatele lor. 

Cei trei nu mai aveau altceva în comun. 

Cassian îl măsură pe Rhysand din cap până în picioare, părul 
lui negru şi lung până la umeri mişcându-se odată cu el. 

— Ce extravagant eşti în seara asta, frate! Şi ai făcut-o şi pe 
biata Feyre să se îmbrace elegant. 

El îmi făcu semn cu ochiul. Trăsăturile lui aveau ceva dur, ca 
şi când ar fi fost făcut din vânt şi pământ şi foc, iar toată 
această găteală civilizată era mai mult decât inoportună. 

Al doilea bărbat era cel mai frumos dintre cei doi. Până şi 
lumina se juca pe pielea fină a feţei lui. Cu un motiv întemeiat. 
Era frumos, dar aproape de necitit. El trebuie să fi fost cel de 


care să te fereşti - pumnalul în întuneric. Într-adevăr, un cuţit de 
vânătoare cu mâner din obsidian îi atârna lângă coapsă, teaca 
neagră a acestuia fiind încrustată cu rânduri de rune din argint 
pe care nu le mai văzusem până atunci. 

— El este Azriel - spionul meu, spuse Rhysand. 

Nu era nimic nesurprinzător. Vreun instinct ascuns mă făcuse 
să verific dacă scuturile mele mentale erau intacte. Preventiv. 

— Bine ai venit! spuse Azriel cu o voce joasă, aproape 
monotonă, când îmi întinse o mână plină de cicatrice. 

Forma ei era normală, dar pielea... Arăta de parcă ar fi fost 
răsucită, afumată şi încreţită. Arsuri. Trebuie să fi fost 
îngrozitoare, dacă nici măcar sângele lor nemuritor nu fusese în 
stare să le vindece. 

Plăcile din piele ale armurii lui uşoare o acopereau aproape în 
întregime, fixate de o buclă din jurul degetului mijlociu. Nu ca să 
o ascundă, mi-am dat eu seama când mâna lui străbătu aerul 
rece al nopţii dintre noi. Nu, ci ca să ţină fixată piatra mare de 
cobalt care îi decora dosul mănuşii. Pe partea de sus a mâinii lui 
stângi avea una asemănătoare. Alte două pietre roşii, ca inima 
unei flăcări, împodobeau mănuşile lui Cassian. 

Am dat mâna cu Azriel, iar degetele lui aspre le strânseră pe 
ale mele. Pielea îi era la fel de rece ca şi chipul. 

Cuvântul rostit de Cassian cu o clipă în urmă îmi atrase 
atenţia când i-am dat drumul mâinii şi am încercat să nu par 
prea nerăbdătoare să mă retrag lângă Rhysand. 

— Sunteţi fraţi? 

lllyrienii arătau la fel, dar doar aşa cum semănau oamenii 
care proveneau din acelaşi loc. 

— Fraţi în sensul că toţi bastarzii sunt un fel de fraţi, îmi 
explică Rhysand. 

Nu mă gândisem niciodată la asta. 

— Şi... tu? l-am întrebat pe Cassian. 

Cassian ridică din umeri, strângându-şi mai mult aripile. 

— Eu comand armatele lui Rhysand. 

Ca şi când o asemenea poziţie ar fi fost ceva obişnuit. ŞI... 
armatele. Rhysand avea armate. M-am mişcat pe loc. Ochii 
căprui ai lui Cassian îmi urmăriră mişcarea, gura zvâcnindu-i 
într-o parte. Sincer, am crezut că era pe cale să-mi spună 
părerea lui profesionistă cum că gestul acesta m-ar fi făcut să- 
mi pierd echilibrul în faţa unui oponent, când Azriel mă lămuri: 


— Cassian excelează şi în a enerva pe toată lumea. Mai ales 
pe prieteni. Aşadar, ca prietenă a lui Rhysand... succes! 

Prietena lui Rhysand - nu salvatoarea tărâmului lor, nu 
criminală, nu creatura om-spiriduş. Poate că nu ştiau... 

Dar Cassian îşi înghionti fratele vitreg sau ce era el şi îl dădu 
la o parte în timp ce Azriel îşi întinse uşor aripile puternice 
atunci când se echilibră. 

— Cum naiba ai făcut scara aia din oase din bârlogul lui 
Middengard Wyrm, când propriile-ţi oase par să se rupă în orice 
moment? 

Ei bine, asta lămurea situaţia. Şi, de asemenea, dacă fusese 
sau nu la Poalele Muntelui. Dar unde fusese în schimb... era alt 
mister. Poate aici, cu aceşti oameni. În siguranţă şi menajat. 

l-am întâlnit privirea lui Cassian pentru că, dacă m-ar fi apărat 
Rhysand, asta ar fi putut la fel de bine să mă năruie şi mai mult. 
Şi poate că mă făcea la fel de rea ca o viperă, poate că îmi 
doream să fiu una, dar am întrebat: 

— Cum naiba ai reuşit tu să supravieţuieşti atât de mult timp 
fără să te ucidă careva? 

Cassian îşi dădu capul pe spate şi râse. Un sunet plin şi bogat 
se răsfrânse peste pietrele roşii ale Casei. Ariel ridică aprobator 
din sprâncene când umbrele părură să îl învăluie mai strâns. Ca 
şi când el ar fi fost stupul întunecat din care ele zburau şi se 
întorceau. 

Am încercat să nu tremur şi m-am întors spre Rhysand, 
sperând să-mi explice darurile întunecate ale spionului său. 

Chipul lui Rhysand nu exprima nimic, dar precauţia i se citea 
în privirea evaluatoare. Aproape că am vrut să-l întreb la ce 
naiba se uita, însă Mor apăru pe balcon spunând: 

— Dacă urlă Cassian, sper că asta înseamnă că Feyre i-a spus 
să-şi închidă gura mare. 

Amândoi illyrienii se întoarseră spre ea, Cassian îndepărtân- 
du-şi uşor picioarele pe podea într-o poziţie de luptă pe care o 
cunoşteam prea bine. 

Gestul fu aproape suficient ca să mă facă să nu-l observ pe 
Azriel când acele umbre se luminară, iar el se uita la Mor, care 
purta o frumoasă rochie roşie din şifon, scoasă în evidenţă de 
manşete aurii, şi ai cărei piepteni în formă de frunze aurite îi 
dădeau pe spate buclele părului lăsat liber. 

O mică umbră se răsuci în jurul urechii lui Azriel, iar el se uită 


repede la mine. Mi-am impus să afişez o expresie nevinovată. 

— Nu ştiu de ce tot uit că voi sunteţi rude, îi spuse Cassian lui 
Mor, făcându-i semn din bărbie spre Rhysand, care îşi dădu ochii 
peste cap. Voi doi şi hainele voastre. 

Mor schiţă o plecăciune spre Cassian. Într-adevăr, am încercat 
să nu par uşurată la vederea hainelor elegante. Măcar acum nu 
păream îmbrăcată prea elegant. 

— Am vrut să o impresionez pe Feyre. Ai fi putut măcar să te 
deranjezi să-ţi piepteni părul. 

— Spre deosebire de unii oameni, spuse Cassian, dovedindu- 
mi că suspiciunile mele în legătură cu poziţia de luptă erau 
corecte, am lucruri mai bune de făcut cu timpul meu, decât să 
stau în faţa oglinzii ore în şir. 

— Da, rosti Mor aruncându-şi părul lung peste umăr, de 
vreme ce te plimbi ţanţoş prin Velaris... 

— Avem companie, fu avertismentul blând al lui Azriel, 
mişcân-du-şi din nou uşor aripile când îi conduse pe uşile 
deschise ale balconului, spre sufragerie. Aş fi putut jura că 
fuioare de întuneric se rotiră în urma lor. 

Mor îl atinse pe Azriel pe umăr în timp ce se feri de aripa lui 
întinsă. 

— Relaxează-te, Az, nu ne luptăm în seara asta. l-am promis 
lui Rhys. 

Umbrele care pândeau dispărură complet când Azriel îşi 
aplecă uşor capul - părul negru alunecându-i peste chipul 
frumos ca şi când l-ar fi protejat de zâmbetul nemilos de 
mândru. 

Mor nu dădu niciun semn că observă şi îşi îndoi degetele spre 
mine. 

— Hai să stai cu mine cât beau ei! 

Mai aveam destulă demnitate încât să nu mă uit la Rhysand 
ca să îmi confirme că eram în afara pericolului. Aşadar, m-am 
supus, mergând lângă ea când cei doi illyrieni rămaseră în urmă 
ca să facă acei câţiva paşi împreună cu Marele lor Lord. 

— Asta dacă nu preferi să bei, spuse Mor când am intrat în 
căldura sufrageriei din piatră roşie. Dar te vreau pentru mine 
înainte ca Amren să te acapareze... 

Uşile interioare ale sufrageriei se deschiseră din cauza 
vântului, dezvăluind holurile roşii umbrite ale muntelui de 
dincolo de ele. 


Şi poate că încă aveam ceva muritor în mine deoarece, chiar 
dacă femeia delicată şi scundă semăna cu un Mare Spiriduş... 
aşa cum mă avertizase Rhysand, toate instinctele îmi urlau să 
fug. Să mă ascund. 

Era cu vreo câţiva centimetri mai scundă decât mine; părul 
negru, lung până la bărbie, îi era lucios şi drept, pielea bronzată 
şi netedă, iar pe chipul frumos, aproape banal, se citea 
plictiseala, dacă nu chiar o uşoară iritare. Dar ochii lui Amren... 

Ochii ei argintii nu semănau cu nimic din ce mai văzusem; o 
întrezărire a creaturii de care ştiam, în sinea mea, că nu era 
Mare Spiriduş. Sau că nu se născuse aşa. 

Argintiul din ochii lui Amren părea să se rotească precum 
fumul sub sticlă. 

Ea purta pantaloni şi o bluză ca acelea pe care le purtasem în 
celălalt palat montan, ambele în nuanţe argintii, iar perle - albe, 
gri şi negre - îi împodobeau urechile, degetele şi încheieturile 
mâinilor. Până şi Marele Lord de lângă mine părea o mică umbră 
în comparaţie cu puterea care emană din ea. 

Mor oftă, prăbuşindu-se pe un scaun din apropiere de capătul 
mesei şi îşi turnă un pahar cu vin. Cassian se aşeză în faţa ei, 
gesticulând spre sticla de vin. Rhysand şi Azriel rămaseră însă 
pur şi simplu acolo, urmărind - poate supraveghind - cât femeia 
se apropie de mine, apoi se opri la un metru distanţă. 

— Gusturile tale rămân excelente, Mare Lord! Mulţumesc. 

Avea o voce suavă, dar mai ascuţită decât orice sabie văzută 
vreodată. Cu degetele mici şi subţiri atinse broşa delicată din 
argint cu perlă, prinsă deasupra sânului drept. 

Deci pentru ea cumpărase el bijuteria. Bijuteria pe care nu 
trebuia sub nicio formă să încerc să o fur. 

l-am studiat pe Rhysand şi Amren, ca şi când aş fi putut să-mi 
dau seama ce altă legătură mai era între ei, dar Rhysand flutură 
o mână şi făcu o reverență. 

— i se potriveşte, Amren. 

— Totul mi se potriveşte, spuse ea, iar acei ochi înfiorători şi 
fermecători totodată îi întâlniră din nou pe ai mei. Parcă ar fi 
fost fulgere în lesă. 

Ea se mai apropie cu un pas, adulmecând delicat şi, cu toate 
că eram mai înaltă cu cincisprezece centimetri, nu m-am simţit 
niciodată mai umilă. Totuşi, mi-am ţinut fruntea sus. Nu ştiam 
de ce, dar am făcut-o. 


— Deci, suntem două acum, spuse Amren. 

Am ridicat din sprâncene. 

Buzele lui Amren erau o tăietură roşie. 

— Noi, cele care ne-am născut altfel - şi ne-am trezit prinse în 
corpuri noi şi ciudate. 

Am decis că nu voiam să ştiu ce fusese înainte. 

Amren îmi făcu semn din bărbie să mă aşez pe scaunul gol de 
lângă Mor, părul mişcându-i-se ca bezna fluidă. Ea revendică 
scaunul din faţa mea, alături de Azriel, în timp ce Rhysand se 
aşeză pe cel din faţa lui, în dreapta mea. 

Nimeni nu stătea în capul mesei. 

— Totuşi, există o a treia, spuse Amren, uitându-se acum la 
Rhysand. Nu cred că ai auzit de Miryam de... secole. Interesant. 

Cassian îşi dădu ochii peste cap. 

— Te rog, treci la subiect, Amren! Mi-e foame. 

Mor se înecă bând un pic de vin. Amren îşi îndreptă atenţia 
spre războinicul din dreapta ei. Azriel, de cealaltă parte, îi 
supraveghea foarte atent pe cei doi. 

— Nimeni nu îţi încălzeşte patul acum, Cassian? Cred că îţi 
este foarte greu să fii un illyrian şi să nu te gândeşti la nimic 
altceva în afară de plăcerile tale. 

— Ştii că sunt mereu bucuros să mă rostogolesc printre 
cearşafuri cu tine, Amren, spuse Cassian, deloc tulburat de ochii 
argintii şi de puterea ce radia din ea, prin fiecare por. Ştiu cât de 
mult îţi place... 

— Miryam şi Drakon sunt bine, din câte ştiu, spuse Rhysand 
când Amren începu să zâmbească precum un şarpe. Şi ce, mai 
exact, este interesant? 

Amren îşi înclină capul într-o parte în timp ce mă studie. Am 
încercat să nu mă feresc. 

— Doar o singură dată a mai fost un om făcut nemuritor. E 
interesant că s-a întâmplat din nou tocmai atunci când s-au 
întors toţi jucătorii vechi. Dar lui Miryam i s-a dat viaţă lungă - 
nu un corp nou. lartu, fato... 

Mă adulmecă din nou, iar eu nu m-am simţit niciodată atât de 
goală. Surpriza apăru în ochii lui Amren. Rhysand dădu 
aprobator din cap. Nu ştiam ce voia să însemne gestul. Deja mă 
săturasem. Mă săturasem să fiu evaluată. 

— Chiar şi sângele, venele şi oasele tale au fost făcute. Un 
suflet muritor într-un corp nemuritor. 


— Mi-e foame, spuse Mor înghiontindu-mă cu o coapsă. 

Pocni din degete, iar farfuriile pline cu pui prăjit, legume şi 
pâine apărură. Simplu, dar... elegant. Deloc obişnuit. Poate că 
puloverul şi pantalonii nu ar fi fost nepotriviţi la o astfel de 
masă. 

— Amren şi Rhys pot să vorbească toată noaptea şi să ne 
plictisească de moarte, deci nu vă deranjaţi să îi aşteptaţi ca să 
mâncaţi. 

Ea luă o furculiţă, ţâţâind. 

— L-am întrebat pe Rhysand dacă aş putea să te invit la cină, 
doar noi două, iar el mi-a spus că nu ai accepta. Dar spune-mi 
sincer, ai prefera să-ţi petreci timpul cu cei doi bătrâni plictisitori 
sau cu mine? 

— Pentru cineva care este de-o seamă cu mine, spuse 
tărăgănat Rhysand, pari să uiţi... 

— Toată lumea vrea să tot vorbească, spuse Mor, aruncând o 
privire în semn de avertizare spre Cassian care, într-adevăr, 
deschisese gura. N-am putea să mâncăm şi apoi să vorbim? 

Un echilibru interesant între aghiotanta lui Rhysand şi locţii- 
toarea lui dezarmant de veselă. Dacă Mor era mai mare în rang 
decât cei doi războinici de la masă, atunci trebuia să fie un alt 
motiv în afară de farmecul lipsit de respect. Vreo putere 
menţionată de Rhysand, care să-i permită să se certe cu Amren 
şi să scape. 

Azriel chicoti uşor la spusele Mor, şi îşi luă furculiţa. Şi eu i-am 
urmat exemplul, aşteptând ca el să ia o gură de mâncare 
înainte să fac asta. Preventiv... 

Era bună. Atât de bună. Şi vinul... 

Mi-am dat seama că Mor îmi turnase un pahar abia după ce 
am sorbit prima gură, iar ea îşi ciocni paharul de al meu. 

— Nu îi lăsa pe băgăcioşii ăştia bătrâni să te domine! 

— Uite cine vorbeşte! zise Cassian. Apoi se încruntă la Amren, 
care abia se atinsese de mâncare. Mereu uit cât de ciudat este. 

Îi luă brusc farfuria, răsturnând jumătate din conţinut într-a lui 
înainte de a-i da restul lui Azriel. 

În timp ce îşi punea mâncarea pe farfurie, Azriel îi spuse lui 
Amren: 

— Îi tot zic să întrebe înainte să facă asta. 

Amren pocni din degete şi farfuria goală dispăru din mâinile 
pline de cicatrice ale lui Azriel. 


— Dacă nu ai reuşit să-l instruieşti după atâtea secole, băiete, 
nu cred că vei reuşi acum. 

Ea îndreptă tacâmurile pe locul gol din faţa ei. 

— Tu nu... mănânci? am întrebat-o eu. 

Erau primele cuvinte rostite de când ne aşezaserăm la masă. 

Dinţii lui Amren erau enervant de albi. 

— Nu genul acesta de mâncare. 

— Să mă ia naiba, spuse Mor, bând din vinul ei. Putem să nu 
deschidem subiectul? 

Am decis că nu voiam să ştiu nici ce mânca Amren. 

Rhysand chicoti din cealaltă parte a mesei. 

— Aminteşte-mi să luăm mai des cina în familie. 

Cină în familie, nu adunări oficiale de curte. Şi în seara asta... 
ei ori nu ştiau că eram aici ca să decid dacă voiam cu adevărat 
să lucrez cu Rhysand, ori nu aveau chef să se prefacă a fi 
altceva decât erau. Fără îndoială că purtau orice aveau chef - 
simţeam tot mai mult că aş fi putut să apar în cămaşă de 
noapte, iar lor să nu le fi păsat. Chiar că erau un grup unic. lar 
împotriva Hybernului... cine ar fi fost ei, ce ar fi putut face, ca 
aliaţi sau oponenți? 

În faţa mea, un cocon de linişte părea să pulseze în jurul lui 
Azriel, chiar dacă ceilalţi mâncau. Am aruncat din nou o privire 
spre acea piatră ovală albastră de pe mănuşa lui când el bău 
nişte vin. Azriel îmi observă privirea rapidă, iar eu am avut 
sentimentul că îmi observase şi catalogase toate mişcările, 
cuvintele şi respiraţiile. Îşi ridică mâinile, cu dosul spre mine, 
astfel încât ambele bijuterii fură complet expuse. 

— Se numesc pietre Siphon. Ne ajută să ne concentrăm şi să 
ne focalizăm puterea în luptă. 

Doar el şi Cassian le purtau. 

Rhysand lăsă furculiţa şi mă lămuri: 

— Energia illyrienilor mai puternici tinde să „pârjolească acum 
şi să pună întrebări mai târziu”. Nu prea au daruri magice în 
afară de puterea de a ucide. 

— Darul unui popor violent, care aţâţă la război, adăugă 
Amren. 

Azriel dădu din cap, umbrele înconjurându-i gâtul şi 
încheieturile mâinilor. Crispat, Cassian îi aruncă tăios o privire, 
dar Azriel îl ignoră. 

Rhysand continuă, deşi ştiam că era conştient de fiecare 


privire dintre spionul lui şi comandantul armatei: 

— Da, illyrienii au creat puterea ca să îi avantajeze în luptă. 
Pietrele Siphon filtrează puterea brută şi le permite lui Cassian şi 
lui Azriel să o transforme în ceva mai subtil şi variat - în scuturi 
şi arme, săgeți şi sulițe. Imaginează-ţi diferenţa dintre a arunca 
o găleată cu vopsea pe perete şi a folosi o pensulă. Acestea îi 
permit magiei lor să fie agilă şi precisă pe câmpul de luptă, în 
timp ce starea naturală se pretează la ceva mai dezordonat, 
nerafinat şi potenţial periculos când lupţi în spaţii restrânse. 

M-am întrebat de câtă putere avuseseră nevoie. Şi dacă acele 
cicatrice de pe mâinile lui Azriel fuseseră produse de aceasta. 

Cassian îşi  îndoi degetele, admirând pietrele roşii 
transparente ce-i împodobeau dosul mâinilor late. 

— Nu strică faptul că mai arată şi bine. 

— Illyrienii, mormăi Amren. 

Cassian afişă un zâmbet sălbatic şi bău din vin. 

Să ajung să-i cunosc, să încerc să îmi imaginez cum aş fi 
putut să lucrez şi să mă bazez pe ei, dacă acel conflict cu 
Hybemul ar fi explodat... M-am chinuit să întreb ceva şi i-am 
spus lui Azriel, când umbrele dispărură din nou: 

— Cum ai... cum adică tu şi lordul Cassian... 

Cassian scuipă vinul pe masă, ceea ce o făcu pe Mor să sară 
în picioare şi să-l înjure, folosind un şerveţel ca să îşi şteargă 
rochia. 

Dar Cassian râdea, iar Azriel afişă un zâmbet precaut când 
Mor flutură o mână spre rochia ei şi petele de vin apărură pe 
hainele din piele de luptă - sau poate de zbor, m-am gândit eu - 
ale lui Cassian. Obrajii mi se încălziră. Poate că era vreun 
protocol al curţii pe care îl încălcasem fără să ştiu şi... 

— Cassian, spuse tărăgănat Rhysand, nu este un lord. Deşi 
sunt sigur că apreciază că ai crezut că este. Se uită atent la cei 
din cercul său intim. Dacă tot am deschis subiectul, nici Azriel 
nu este. Nici Amren. In mod incredibil, în această cameră, Mor 
este singura persoană cu sânge pur care are un titlu. 

Nu el? Probabil că Rhysand îmi citise întrebarea pe chip, 
deoarece îmi spuse: 

— Sunt pe jumătate illyrian. Aproape un bastard, din punctul 
de vedere al Marilor Spiriduşi pursânge. 

— Deci voi... voi trei nu sunteţi Mari Spiriduşi? m-am adresat 
eu lui şi celor doi bărbaţi. 


Cassian se opri din râs. 

— Illyrienii cu siguranţă nu sunt Mari Spiriduşi. Şi asta mă 
bucură. Îşi aranjă părul negru după o ureche rotundă, aşa cum 
fusese cândva a mea. Şi nu suntem spiriduşi de rang inferior, 
deşi unii încearcă să ne spună aşa. Suntem doar illyrieni. 
Consideraţi cavaleria aeriană de sacrificiu pentru Regatul Nopţii 
în circumstanţe favorabile şi soldaţi fără minte în cele 
nefavorabile. 

— Adică în mare parte a timpului, mă lămuri Azriel. 

Nu am îndrăznit să întreb dacă şi umbrele făceau parte din 
natura illyriană. 

— Nu v-am văzut la Poalele Muntelui, am spus eu în schimb. 
Trebuia să ştiu sigur - dacă fuseseră acolo, dacă mă văzuseră, 
dacă asta mi-ar fi afectat modul de a interacţiona cât aş fi lucrat 
Cu... 
Se lăsă tăcerea. Niciunul dintre ei, nici măcar Amren, nu se 
uită la Rhysand. 

Mor fu cea care spuse: 

— Pentru că niciunul dintre noi nu a fost acolo. 

Chipul lui Rhysand era o mască de gheaţă. 

— Amarantha nu ştia de existenţa lor. lar când cineva încerca 
să-i spună, de obicei se trezeau incapabili să o facă. 

Un fior îmi cobori pe şira spinării. Nu din cauza asasinului cu 
sânge-rece, ci... 

— Chiar ai ascuns oraşul şi toţi aceşti oameni de ea vreme de 
cincizeci de ani? 

Cassian se holbă la farfuria lui, de parcă ar fi fost gata să 
explodeze. 

— Vom continua să ascundem oraşul şi oamenii acestuia de 
inamicii noştri mulţi ani, spuse Amren. 

Asta nu era un răspuns. 

Rhysand nu se aşteptase să îi mai vadă când fusese târât la 
Poalele Muntelui. Totuşi, cumva, îi ţinuse în siguranţă. g 

lar asta îi distrugea pe cei patru oameni de la masă. li 
distrugea, pentru ceea ce făcuse el, indiferent cum reuşise. 
Chiar şi pe Amren. 

Poate nu doar pentru că Rhysand o suportase pe Amarantha, 
cât ei fuseseră aici. Poate că şi din cauza celor lăsaţi în afara 
oraşului. Poate că alegerea unui oraş, unui singur loc pe care să- 
| protejeze era o opţiune mai bună decât niciuna. Poate că... era 


liniştitor să existe un loc în Prythian care să rămână neatins. 
Intact. 

Mor îmi vorbi un pic răguşit când îmi explică, pieptenii ei aurii 
licărind în lumină: 

— Toţi din oraş ştiu ce s-a întâmplat în afara acestor graniţe. 
Şi preţul plătit. 

Nu voiam să întreb ce preţ fusese cerut. Durerea care se 
împletea cu liniştea grea îmi spunea destule. 

Totuşi, dacă ei toţi puteau să suporte durerea şi să mai şi 
râdă... Mi-am dres vocea şi m-am adresat lui Azriel care, cu sau 
fără umbre, părea cel mai inofensiv şi, prin urmare, probabil, cel 
mai periculos: 

— Cum v-aţi cunoscut? 

Era o întrebare inocentă ca să-i testez, să aflu cine erau, nu-i 
aşa? 

Azriel se întoarse pur şi simplu spre Cassian, care se holba la 
Rhysand afişând o expresie vinovată şi iubitoare atât de 
profundă şi de chinuită, încât vreun instinct, acum aproape 
distrus, mă făcu să mă întind peste masă ca să-l iau de mână. 

Dar Cassian părea să se gândească la întrebarea mea şi la 
cererea tăcută a prietenului său de a spune el în schimb 
povestea, un zâmbet slab traversându-i chipul. 

— La început, ne-am urât. 

Lângă mine, lumina pierise din ochii lui Rhysand. Ce 
întrebasem despre Amarantha, ororile pe care îl obligasem să şi 
le amintească... 

O confesiune în schimbul alteia - credeam că o făcuse de 
dragul meu. Poate că simţea nevoia să spună nişte lucruri pe 
care nu le putea rosti cu voce tare în faţa acestor oameni, nu 
fără să-i facă să simtă mai multă durere şi vină. 

Cassian continuă, distrăgându-mi atenţia de la Marele Lord 
tăcut din dreapta mea: 

— Ştii, suntem bastarzi. Az şi cu mine. Illyrienii... Ne iubim 
poporul şi tradiţiile, dar ei trăiesc în clanuri şi tabere în creierul 
munţilor din nord şi nu le plac străinii. Mai ales Marii Spiriduşi 
care încearcă să le spună ce să facă. Dar sunt la fel de obsedati 
de descendență şi-şi au propriii prinți, şi lorzi printre ei. Az, 
spuse el, arătându-l cu degetul mare, piatra sa roşie Siphon 
reflectând lumina, era bastardul unuia dintre lorzii locali. Şi dacă 
tu crezi că fiul nelegitim al unui lord este urât, atunci nu poţi să- 


ţi imaginezi cât de urât este bastardul unei spălătorese din 
tabăra de război şi al unui războinic pe care nu putea sau nu 
voia să şi-l amintească. Ridicarea nonşalantă a umerilor nu se 
potrivea cu licărirea răutăcioasă din ochii lui căprui. 

Tatăl lui Az l-a trimis în tabăra noastră ca să se antreneze 
odată ce el şi fermecătoarea lui soţie şi-au dat seama că era un 
îmblânzitor al umbrelor. 

Îmblânzitor al umbrelor. Da - titlul, orice ar fi însemnat, părea 
să i se potrivească. 

— Ca daemati, îmi spuse Rhysand, îmblânzitorii umbrelor sunt 
rari - râvniţi de curţile şi teritoriile din toată lumea pentru 
abilitatea lor de a se furişa şi predispoziția de a auzi şi simţi 
lucruri pe care alţii nu pot. 

Atunci, poate că umbrele chiar îi şopteau. Chipul rece al lui 
Azriel nu exprima nimic. 

— Lordul taberei, practic, a făcut pe el de entuziasm în ziua în 
care Az a fost aruncat în tabăra noastră, spuse Cassian. Dar 
eu... După ce m-a înţărcat mama şi am putut să merg, ei m-au 
transportat în zbor spre o tabără distantă şi m-au aruncat în 
noroi, ca să vadă dacă voi supravieţui. 

— Ar fi fost mai inteligenţi dacă te-ar fi aruncat de pe o 
stâncă, spuse Mor pufnind. 

— O, cu siguranţă, rosti Cassian, zâmbind acum tăios. Mai 
ales pentru că, după ce am crescut destul de mare şi de 
puternic pentru a mă întoarce în tabăra în care m-am născut, 
am aflat că ticăloşii au chinuit-o pe mama până când a murit. 

Tăcerea se lăsă din nou - diferit de data asta. Incordarea şi 
mânia clocotitoare a unei unităţi care îndurase atât de multe, 
care supravieţuise atâtor lucruri... şi ai cărei membri îşi simțeau 
acut şi reciproc durerea. 

— Iilyrienii, interveni lin Rhysand, acea lumină apărându-i iar 
în privire, sunt războinici nemaipomeniţi şi au multe poveşti şi 
tradiţii. Dar sunt şi brutali şi îndărătnici, mai ales când vine 
vorba despre felul în care îşi tratează femeile. 

Cât se holbă la peretele cu ferestre din spatele meu, ochii lui 
Azriel deveniseră aproape inexpresivi. 

— Sunt barbari, spuse Amren şi niciunul dintre bărbaţii 
illyrieni nu obiectă. Mor dădu categoric din cap, chiar dacă-i 
observă postura lui Azriel şi îşi muşcă buza. Işi schilodesc 
femeile pentru a le împiedica să mai nască războinici perfecţi. 


Rhysand se crispă. 

— Mama mea, care era din pătura de jos, îmi zise el, a fost 
croi-torească într-una dintre multele lor tabere montane de 
război. În tabere, când femeile ajung la vârsta matură - când 
sângerează pentru prima dată - li se taie... aripile. O simplă 
incizie în locul potrivit, lăsată să se vindece necorespunzător, 
poate să te schilodească pentru totdeauna. lar mama mea era 
blândă, extraordinară şi îi plăcea să zboare. Aşa că a făcut tot ce 
i-a stat în putere ca să nu se maturizeze. S-a înfometat, a 
adunat ierburi ilegale - a făcut orice ca să oprească firescul curs 
al corpului ei. Spre groaza părinţilor săi, nu a sângerat, cu toate 
că a împlinit optsprezece ani. Dar, în cele din urmă, a făcut-o şi 
nu a fost nevoie decât să se afle în locul nepotrivit, la momentul 
nepotrivit, pentru ca un bărbat să o simtă şi să-i spună lordului 
taberei. Ea a încercat să fugă - a zburat direct spre cer. Dar era 
tânără, iar războincii, mai rapizi, au târât-o înapoi. Erau pe cale 
să o lege de stâlpii din centrul taberei, când tatăl meu şi-a făcut 
apariţia pentru o întrunire cu lordul taberei, ca să discute despre 
pregătirile de război. A văzut-o pe mama agitându-se şi lup- 
tându-se ca o pisică sălbatică şi... înghiţi în sec. Între ei s-a 
stabilit legătura de potrivire. S-a uitat la ea o singură dată şi şi-a 
dat seama ce era. A spulberat gărzile care o ţineau. 

Am ridicat din sprâncene. 

— Le-a spulberat? 

Cassian chicoti încet când Rhysand ridică în aer, deasupra 
mesei, o felie de lămâie care îi decorase puiul. Cu o mişcare din 
deget, aceasta se transformă în vapori cu miros de citrice. 

— Prin ploaia de sânge, mama s-a uitat la el, continuă 
Rhysand cât mi-am alungat imaginea din minte a ceea ce i-ar fi 
putut face unui corp, a ceea ce ar fi putut să facă el. Şi legătura 
s-a produs pentru ea. Tatăl meu a luat-o înapoi în Regatul Nopţii 
în acea seară şi a facut-o mireasa lui. Ea şi-a iubit poporul şi i-a 
fost dor de ai ei, dar nu a uitat niciodată ce au încercat să îi facă 
- ce le-au făcut femeilor lor. Zeci de ani a încercat să îi 
determine pe tatăl meu să interzică asta, dar venea războiul, iar 
el nu voia să rişte să-i izoleze pe illyrieni când avea nevoie ca ei 
să-i conducă armatele. Şi să moară pentru el. 

— O adevărată comoară, tatăl tău, mormăi Mor. 

— Cel puţin i-a plăcut de tine, replică Rhysand, apoi mă 
lămuri şi pe mine. În afara faptului că erau tovarăşi de viaţă, 


tatăl şi mama mea nu erau potriviţi unul pentru celălalt. Tata 
era rece şi calculat, şi putea să fie răutăcios, aşa cum a fost 
instruit să fie, de la naştere. Mama era blândă şi înfocată şi 
iubită de toată lumea care o cunoştea. Ea l-a urât după o vreme, 
dar nu a încetat niciodată să fie recunoscătoare că i-a salvat 
aripile, că i-a permis să zboare oricând şi ori de câte ori voia. lar 
apoi, după ce m-am născut şi am putut să invoc aripile illyriene 
după bunul meu plac... A vrut ca eu să cunosc cultura poporului 
ei. 

— A vrut să te scoată din ghearele tatălui tău, spuse Mor, 
rotin-du-şi paharul cu vin şi relaxându-şi umerii în timp ce Azriel 
clipi în cele din urmă, părând să alunge amintirea care îi 
înlemnise. 

— Şi asta, adăugă sec Rhys. Când am împlinit opt ani, mama 
m-a adus într-una dintre taberele de război illyriene. Ca să fiu 
instruit, la fel ca toţi bărbaţii illyrieni. Şi, ca toate mamele 
illyriene, m-a împins spre ringul de luptă în prima zi şi a plecat 
fără să se uite înapoi. 

— Te-a abandonat? m-am trezit întrebând. 

— Nu, niciodată, spuse Rhys cu o ferocitate pe care o auzisem 
cu puţine ocazii, una dintre ele fiind această după-amiază. Şi ea 
stătea în tabără. Dar era ruşinos ca o mamă să îşi cocoloşească 
fiul când pleacă la instrucţie. 

Eu m-am mirat, iar Cassian râse. 

— Avea dreptate când spunea că sunt îndărătnici, zise 
războinicul. 

— Eram speriat de moarte, recunoscu Rhysand, fără să se 
ruşineze. Am învăţat să-mi stăpânesc puterile, dar magia 
illyriană era doar o parte din ea. Şi este rară în rândul lor - de 
obicei, doar cei mai puternici războinici pursânge o au. M-am 
uitat din nou la pietrele Siphon inactive de pe mâinile 
războinicilor. Am încercat să folosesc una în acei ani, spuse 
Rhysand. Şi am spulberat vreo douăsprezece înainte să-mi dau 
seama că nu eram compatibil - că pietrele nu rezistau. Puterea 
mea circulă şi se perfecţionează în alte moduri. 

— Ce greu e să fii un Mare Lord atât de puternic! îl tachină 
Mor. 

Rhysand îşi dădu ochii peste cap. 

— Lordul taberei mi-a interzis să-mi folosesc magia. Pentru 
binele tuturor. Dar nu ştiam cum să lupt când am intrat în ringul 


de antrenament în acea zi. Şi ceilalţi băieţi de vârsta mea ştiau 
asta. Mai ales unul dintre ei, care mi-a aruncat o privire şi m-a 
bătut măr. 

— Erai atât de curat, spuse Cassian, scuturând din cap. 
Frumosul fiu metis al Marelui Lord, cât de elegant erai în noile 
haine de antrenament! 

— De-a lungul timpului, Cassian şi-a făcut rost de haine noi, 
provocându-i pe alţi băieţi la luptă, preţul fiind hainele pe care le 
purtau, îmi spuse Azriel cu acea voce întunecată. 

Nu rosti cuvintele cu mândrie - din cauza brutalităţii poporului 
său. Totuşi nu îl învinovăţeam pe îmblânzitorul umbrelor. Să 
ameninţi astfel pe cineva... 

Cu toate acestea, Cassian chicoti. Dar eu eram acum atentă 
la umerii puternici şi largi, la lumina din ochii lui. 

În Prythian nu mai întâlnisem niciodată pe altcineva care să fi 
fost atât de flămând, de disperat - nu aşa cum fusesem eu. 

Cassian clipi şi mă privi altfel - mai evaluator, mai... sincer. Aş 
fi putut jura că i-am citit în ochi cuvintele: „Ştii cum este. Ştii ce 
urme lasă.“ 

— l-am bătut pe toţi băieţii de vârsta mea de două ori, 
continuă Cassian. Dar când Rhysand a sosit în hainele lui curate, 
cu alt miros, ca un adevărat oponent, l-am atacat. Pentru că ne- 
am luptat, amândoi am primit câte trei lovituri de bici. 

Am tresărit. Să loveşti copii... 

— În taberele alea, fac şi lucruri mai rele, fato, interveni 
Amren. Cu trei lovituri de bici, practic, i-a încurajat să lupte din 
nou. Când fac ceva cu adevărat rău, ei le rup oasele. In mod 
repetat. Preţ de câteva săptămâni. 

— Mama ta te-a trimis de bunăvoie acolo? l-am întrebat pe 
Rhysand. Chiar că-n mama lui ardea un foc domolit. 

— Mama nu voia să mă bazez pe puterile mele, spuse 
Rhysand. Din clipa în care m-a conceput, a ştiut că voi fi vânat 
întreaga viaţă. Când o putere dădea greş, voia ca alţii să mă 
salveze. Educaţia mea a fost o altă armă - de aceea m-a însoţit: 
să mă înveţe după lecţiile din timpul zilei. Şi când în prima seară 
m-a dus în noua noastră casă, de la marginea taberei, m-a pus 
să citesc lângă fereastră. Acolo am văzut cum Cassian mergea 
cu greu prin noroi, spre câteva corturi şubrede din afara taberei. 
Am întrebat-o unde se ducea, iar ea mi-a spus că bastarzilor nu 
li se dă nimic, că îşi găsesc singuri adăpost şi mâncare. Dacă 


supravieţuiau şi erau aleşi să facă parte dintr-o bandă de război, 
li se oferea un rang inferior, pentru totdeauna şi primeau 
propriile corturi şi provizii. Dar până atunci, rămâneau în frig. 

— In acei munţi, adăugă Azriel cu un chip rece ca gheaţa, 
sunt cele mai dure condiţii pe care ţi le poţi imagina. 

Imi petrecusem destul timp în pădurile îngheţate ca să înţeleg 
asta. 

— După lecţiile mele, continuă Rhysand, mama mi-a spălat 
urmele de bici şi, când a făcut-o, mi-am dat seama pentru prima 
dată cum era să îţi fie cald şi să fii în siguranţă şi îngrijit. Şi nu 
m-am simţit bine. 

— Se pare că nu, spuse Cassian. Pentru că, în mijlocul nopţii, 
nenorocitul m-a trezit în cortul meu sărăcăcios şi mi-a spus să- 
mi ţin gura şi să-l însoțesc. Şi, poate că din cauza frigului care 
m-a prostit, am făcut-o. Mama lui era vânătă. Dar nu-i voi uita 
niciodată privirea de pe chipul frumos când m-a văzut şi mi-a 
spus: „Este o cadă cu apă caldă. Intră sau te poţi întoarce în 
frig”. Fiindcă eram un băiat deştept, m-am supus. Când am ieşit, 
mi-a dat o pijama curată şi m-a trimis la culcare. Mi-am petrecut 
viaţa dormind pe pământ, iar când m-am opus, mi-a spus că 
înţelege pentru că şi ea a simţit la fel cândva şi că mă voi simţi 
ca şi când m-ar înghiţi, dar că patul era al meu câtă vreme 
voiam. 

— Şi după aceea v-aţi împrietenit? 

— Nu. Pe toţi zeii, nu, răspunse Rhysand. Ne uram şi ne 
purtam frumos doar din cauză că, dacă unul din noi intra în 
bucluc sau îl provoca pe celălalt, atunci niciunul nu mânca în 
acea seară. Mama a început să-l înveţe pe Cassian, dar am 
hotărât să ne aliem doar după sosirea lui Azriel, un an mai 
târziu. 

Cassian zâmbi mai larg când se întinse după Amren, ca să îl 
bată pe umăr. Azriel oftă. Era sunetul unei suferinţe 
îndelungate, cea mai caldă expresie pe care o afişase până 
acum. 

— Un nou bastard în tabără şi, în plus, un îmblânzitor al 
umbrelor care trebuia instruit. Ca să nu mai spun că nici măcar 
nu putea să zboare mulţumită lui... 

— Nu divaga, Cassian, interveni Mor leneş. 

Intr-adevăr, orice urmă de căldură dispăruse de pe chipul lui 
Azriel. Dar mi-am reprimat curiozitatea atunci când Cassian 


ridică din nou din umeri, fără măcar să se deranjeze să observe 
liniştea care părea să se scurgă din îmblânzitorul umbrelor. Cu 
toate acestea, Mor observă - chiar dacă Azriel nu se sinchisi să-i 
recunoască privirea îngrijorată - mâna la care se tot uita ca şi 
când ar fi vrut să o atingă, dar hotărî că era mai bine să nu o 
facă. 

— Rhysand şi cu mine i-am făcut viaţa un iad, fie că era sau 
nu un îmblânzitor al umbrelor, continuă Cassian. Dar, de vreme 
ce mama lui Rhysand o cunoştea pe mama lui Az, l-a adoptat. 
Când am mai crescut, la fel ca şi ceilalţi bărbaţi din jurul nostru, 
ne-am dat seama că toată lumea ne ura destul de mult, încât 
aveam şanse mai mari să supravieţuim dacă rămâneam 
împreună. 

— Ai vreun dar? l-am întrebat eu. Ca... ei? 

Am făcut semn din bărbie spre Azriel şi Rhysand. 

— Un temperament volatil nu se pune la socoteală, spuse Mor 
când Cassian deschise gura. 

El îi rânji intr-un fel care îmi dădu de înţeles că, probabil, se 
vor isca probleme, dar îmi spuse: 

— Nu. Nu am, nu în afară de impresionanta putere care mă 
ajută să ucid. Un bastard adevărat. 

Rhysand se aplecă înainte, ca şi când ar fi obiectat, dar 
Cassian continuă: 

— Chiar şi aşa, ceilalţi bărbaţi ştiau că eram diferiţi. Şi nu 
pentru că eram doi bastarzi şi un metis. Eram mai puternici, mai 
rapizi, ca şi când Cazanul ştia că am fost separați şi voia să ne 
găsim unul pe celălalt. Şi mama lui Rhysand şi-a dat seama de 
asta. Mai ales când am ajuns la vârsta maturității şi tot ce voiam 
să facem era să ne luptăm şi să facem sex. 

— Masculii sunt creaturi oribile, nu-i aşa? întrebă Amren. 

— Respingătoare, zise Mor, ţâţâind. 

O mică parte din inima mea care supravieţuise voia să... râdă 
la gluma asta. 

Cassian ridică din umeri. 

— Puterea lui Rhysand creştea în fiecare zi - şi toată lumea, 
până şi lordul taberei, ştia că putea spulbera pe oricine dacă 
voia asta. lar noi doi... nu eram departe. Işi atinse pietrele roşii 
Siphon cu un deget. Un bastard illyrian nu a primit niciodată aşa 
ceva. Niciodată. Pentru ca eu şi Az să le primim, deşi cu ezitare, 
i-a pus pe toţi războinicii din toate taberele din munţi să ne 


evalueze. Doar ticăloşii cu sânge pur primesc pietre Siphon - cei 
născuţi şi crescuţi pentru puterea ucigaşă. Faptul că le-am 
primit, încă îi ţine treji noaptea, nedumeriţi de unde naiba am 
făcut rost de ele. 

— Apoi a venit Războiul, continuă Azriel. 

Doar felul în care rosti cuvintele mă făcu să mă ridic. Să 
ascult. 

— lar tatăl lui Rhysand ne-a vizitat tabăra ca să vadă cum se 
descurcă fiul lui, după douăzeci de ani. 

— Tatăl meu, spuse Rhysand, învârtindu-şi paharul cu vin, a 
văzut că fiul lui nu doar că a început să rivalizeze cu el pentru 
putere, ci şi că, probabil, s-a aliat cu cei mai iscusiţi illyrieni din 
istorie. l-a intrat în cap ideea că, dacă ni s-ar fi dat o legiune în 
război, la fel de bine am fi putut să o întoarcem împotriva lui, la 
revenirea noastră. 

Cassian chicoti. 

— Aşa că ticălosul ne-a separat. Lui Rhysand i-a dat comanda 
unei legiuni de illyrieni care îl urau pentru că era metis, iar pe 
mine m-a aruncat într-o altă legiune, ca să fiu un soldat de rând, 
chiar dacă puterea mea era superioară oricărui comandant. Pe 
Az l-a păstrat pentru el, în mare parte pentru spionaj şi treburile 
lui murdare. În cei şapte ani de război, ne-am văzut doar pe 
câmpul de luptă. Ei trimiteau liste cu victimele illyriene, iar eu le 
citeam pe toate, întrebându-mă dacă le voi vedea numele. Apoi, 
Rhysand a fost capturat... 

— Asta e o poveste pentru altă dată, spuse Rhysand, atât de 
brusc, încât Cassian se miră, dar dădu aprobator din cap. Ochii 
violeţi ai lui Rhysand îi întâlniră pe ai mei, iar eu m-am întrebat 
dacă era cu adevărat lumina stelelor cea care licărea atât de 
intens în ei când vorbea. După ce am devenit Mare Lord, i-am 
numit pe aceştia patru să facă parte din cercul meu intim şi le- 
am spus celorlalţi din vechea curte a tatălui meu că, dacă aveau 
o problemă cu prietenii mei, puteau să plece. Au plecat cu toţii. 
Se pare că a avea drept Mare Lord un metis care a numit două 
femei şi doi bastarzi illyrieni a înrăutățit situaţia. 

La fel de răi ca oamenii, în unele privinţe. 

— Atunci, ce s-a întâmplat cu ei? 

Rhysand ridică din umeri, acele aripi imense mişcându-se. 

— Nobilii din Regatul Nopţii s-au împărţit în trei categorii: cei 
care mă urau într-atât, încât atunci când Amarantha a preluat 


controlul, s-au alăturat curţii ei, iar mai târziu au murit; cei care 
mă urau într-atât încât să încerce să mă răstoarne şi să suporte 
consecinţele; şi cei care mă urau, dar nu îndeajuns încât să fie 
proşti şi care, de atunci, au tolerat domnia unui metis, mai ales 
când intervenea atât de rar în vieţile lor patetice. 

— Ei sunt cei care locuiesc acum sub munte? 

El dădu din cap. 

— În Oraşul Cioplit, da. Pentru că nu au fost proşti, le-am dat 
lor oraşul. Ei se bucură că locuiesc acolo, pleacă rareori, se 
conduc singuri şi sunt cât de răi vor, pentru totdeauna. 

Probabil aceea era curtea pe care i-o arătase Amaranthei 
când sosise prima dată şi probabil că răutatea o încântase 
suficient cât să-şi construiască propria curte, având-o ca model. 

— Regatul Coşmarurilor, spuse Mor, sugându-şi un dinte. 

— Şi ce este acest regat? am întrebat eu, gesticulând spre ei. 

Era cea mai importantă întrebare. 

Cassian, cu ochi limpezi şi strălucitori ca de Siphon, fu cel 
care spuse: 

— Regatul Visurilor. 

Regatul Visurilor - al visurilor unui Mare Lord metis, a doi 
războinici bastarzi şi... două femei. 

— Şi voi? m-am adresat eu lui Mor şi Amren. 

— Rhys s-a oferit să mă numească aghiotantă, rosti Amren 
simplu. Nimeni nu mi-a mai propus asta, aşa că am acceptat, ca 
să văd cum este. Mi-am dat seama că îmi plăcea. 

Mor se rezemă de spătar, Azriel urmărindu-i acum fiecare 
mişcare cu o concentrare subtilă şi intransigentă. 

— Am fost o visătoare născută în Regatul Coşmarurilor, spuse 
Mor. 

Îşi răsuci o buclă în jurul unui deget, iar eu m-am întrebat 
dacă povestea ei ar fi putut fi cea mai rea dintre toate când ea 
spuse simplu: 

— Aşa că am scăpat. 

— Şi povestea ta? mă întrebă Cassian, facându-mi semn din 
bărbie. 

Presupuneam că Rhysand le spusese totul. Rhys ridică din 
umeri spre mine. 

Aşa că m-am îndreptat de spate. 

— M-am născut într-o familie bogată de negustori, cu două 
surori mai mari şi părinţi interesaţi doar de banii şi de statutul 


lor social. Mama a murit când aveam opt ani; tatăl meu şi-a 
pierdut averea trei ani mai târziu. A vândut totul ca să-şi 
plătească datoriile, ne-a mutat într-o colibă şi nu s-a deranjat să- 
şi caute de lucru, lăsându-ne să murim de foame ani de zile. 
Aveam paisprezece ani când ultimii bani s-au terminat, 
împreună cu mâncarea. El nu lucra - nu putea, pentru că 
oamenii cărora le era dator au venit şi i-au rupt piciorul în faţa 
noastră. Aşa că m-am dus în pădure şi am învăţat să vânez. Şi 
am avut grijă să supravieţuim, uneori aproape la limită, timp de 
cinci ani. Până când... s-a întâmplat ceva. 

Ei tăcură din nou, Azriel privind acum gânditor. El nu îşi 
spusese povestea. Fusese pomenită vreodată? Sau nu discutau 
niciodată despre arsurile de pe mâinile lui? Şi ce îi şopteau 
umbrele - vorbeau măcar vreo limbă? 

— Ai învăţat singură să vânezi, zise Cassian. Dar să lupţi? Am 
scuturat din cap. Cassian îşi sprijini mâinile pe masă. Norocul 
tău că tocmai ţi-ai găsit un profesor. 

Am deschis gura, protestând, dar mama lui Rhysand îi dăduse 
un arsenal pe care să-l folosească, dacă altele eşuau. La ce mă 
pricepeam eu, în afară de a trage bine cu arcul şi de a fi brutal 
de încăpăţânată? Şi dacă aveam această nouă putere, celelalte 
puteri... 

Nu aveam să mai fiu slabă, să depind de altcineva sau să 
suport atingerea Attorului în timp ce mă târa pentru că eram 
prea neajutorată să ştiu unde şi cum să lovesc. Niciodată! 

Dar ceea ce spuseseră lanthe şi Tamlin... 

— Nu crezi că transmit un mesaj negativ dacă oamenii mă 
văd că învăţ să lupt folosind arme? 

În momentul în care am rostit cuvintele, mi-am dat seama de 
stupiditatea lor. Stupiditatea lucrurilor care îmi fuseseră băgate 
pe gât în ultimele luni. 

Era linişte. Apoi Mor vorbi cu un uşor venin, ceea ce mă făcu 
să înţeleg că şi locţiitoarea Marelui Lord fusese instruită în acel 
Regat al Coşmarurilor: 

— Dă-mi voie să-ţi spun două lucruri din perspectiva unei 
persoane care, poate, a fost ca tine. Din nou, mânia şi durerea 
pe care le împărtăşeau toţi, cu excepţia lui Amren, care îmi 
arunca o privire plină de dezgust, zvâcniră între ei. În primul 
rând, spuse Mor, ai părăsit Regatul Primăverii. Am încercat să 
nu mă gândesc serios la acele cuvinte. Dacă asta nu trimite un 


mesaj, bun sau rău, atunci nici antrenamentul tău nu o va face. 
In al doilea rând, continuă ea, lipindu-şi palma de masă, am trăit 
şi eu cândva într-un loc în care părerea celorlalţi conta. Asta m-a 
sufocat, aproape că m-a distrus. Aşa că, Feyre, ai să mă înţelegi 
când spun că înţeleg ce simţi şi că ştiu ce au încercat să-ţi facă 
şi că, dacă ai suficient curaj, poţi să dai naibii reputaţia. Vocea i 
se domoli, iar încordarea dintre ei dispăru odată cu ea. Faci 
orice-ţi place şi ce este necesar. 

Mor nu mi-ar fi spus ce să port şi ce nu. Nu mi-ar fi cerut să 
mă dau la o parte ca să vorbească în locul meu. Nu ar fi făcut 
niciunul dintre aceste lucruri pe care eu, nesilită şi disperată, i le 
permisesem lui lanthe. 

Nu mai avusesem niciodată o prietenă. lanthe... nu fusese 
una. Nu în felul în care conta, mi-am dat eu seama. lar Nesta şi 
Elain, în cele câteva săptămâni în care fusesem acasă, înainte 
de Amarantha, începuseră să-şi îndeplinească rolul, dar... dar 
uitându-mă la Mor, nu am putut să-mi explic sau să înţeleg, 
dar... am simţit. Ca şi când chiar aş fi putut să iau cina cu ea. Să 
discut cu ea. 

Nu că aş fi avut multe de oferit în schimb. 

Dar vorbele ei... ale celorlalţi... Da, Rhysand fusese înţelept să 
mă aducă aici. Să mă lase să decid dacă puteam să-i înfrunt pe 
ei şi tachinările şi intensitatea puterii. Dacă voiam să fac parte 
dintr-un grup care, cel mai probabil, m-ar fi presat, copleşit şi 
înspăimântat, dar... Dacă ei erau dornici să înfrunte Hybernul, 
după ce luptaseră împotriva lui acum cinci sute de ani... 

l-am întâlnit privirea lui Cassian. Şi, cu toate că privirea îi 
dansa, nu afişa niciun amuzament. 

— Am să mă gândesc la asta. 

Prin legătura din mâna mea, aş fi putut jura că am simţit 
licărul unei surprize plăcute. Mi-am verificat scuturile mentale, 
dar erau intacte. lar faţa calmă a lui Rhysand nu dezvăluia 
niciun indiciu despre originea acestuia. 

Aşa că am vorbit clar şi ferm: 

— Voi accept oferta de a lucra cu voi. Ca să mă întreţin. Şi să 
ajut cum pot în ceea ce priveşte conflictul cu Hybernul. 

— Bun, răspunse Rhysand, chiar dacă ceilalţi ridicară din 
sprâncene. Da, în mod evident, lor nu li se spusese că acesta 
era un fel de interviu. 

— Pentru că începem mâine, adăugă Rhys. 


— Unde şi ce? am întrebat eu grăbită. 

Îşi împreună degetele şi le sprijini pe masă, iar eu mi-am dat 
seama că această cină mai avea şi alt scop în afară de decizia 
mea, când ne anunţă pe toţi: 

— Regele Hybernului chiar e pe cale să înceapă un război şi 
vrea să-l readucă la viaţă pe Jurian ca să o facă. 

Jurian -  războinicul antic al cărui suflet Amarantha îl 
întemniţase în acel inel hidos ca pedeapsă pentru uciderea 
surorii ei. Inelul în care se afla ochiul său... 

— Pe naiba! exclamă Cassian. Nu are cum să facă asta. 

Amren rămase nemişcată, ea fiind cea pe care Azriel o 
observa şi-o evalua. 

„Amarantha a fost doar începutul”, îmi spusese cândva 
Rhysand. Ştiuse încă de pe atunci? Fuseseră acele luni de la 
Poalele Muntelui doar un preludiu pentru orice naiba era pe cale 
să se dezlănţuie? Pentru învierea morţilor? Ce fel de putere 
demonică... 

Mor spuse încet: 

— De ce ar vrea regele să-l învie pe Jurian? Era odios. Nu-i 
plăcea decât să vorbească despre el. 

Vârsta acestor oameni mă lovi ca o cărămidă, în ciuda tuturor 
lucrurilor pe care mi le spuseseră în urmă cu câteva minute. 
Războiul... cu toţii luptaseră în războiul de acum cinci sute de 
ani. 

— Asta vreau să aflu, spuse Rhysand. Şi cum plănuieşte 
regele să o facă. 

Amren rosti în cele din urmă: 

— A aflat despre Facerea lui Feyre. Ştie că este posibil ca 
morţii să fie readuşi la viaţă. 

M-am mişcat pe scaun. Mă aşteptasem la armate brute, la 
vărsare de sânge. Dar aşa ceva... 

— Toţi cei şapte Mari Lorzi vor trebui să fie de acord, replică 
Mor. Este imposibil să se întâmple asta. Va alege o altă cale. 

Miji ochii când se întoarse spre Rhysand. 

— Tot măcelul - masacrul de la templu. Crezi că are legătură 
cu asta? 

— Ştiu. Nu voiam să-ţi spun până când nu eram sigur. Dar 
Azriel mi-a confirmat că, în urmă cu trei zile, au prădat 
monumentul comemorativ din Sangravah. Ei caută ceva - sau 
poate că au găsit deja. 


Azriel dădu aprobator din cap, chiar atunci când Mor îi aruncă 
o privire surprinsă. Azriel îi răspunse apologetic, ridicând din 
umeri. 

— De aceea... inelul şi osul degetului au dispărut după 
moartea Amaranthei, am şoptit eu. Pentru asta. Dar cine... Gura 
mi se uscă. Nu au prins Attorul, nu-i aşa? 

— Nu, nu l-au prins, zise Rhysand prea încet. Mâncarea din 
stomac mi se transformă în plumb. 

El i se adresă lui Amren: 

— Cum poate cineva să ia un ochi şi osul dintr-un deget şi să-l 
transforme din nou în om? Şi cum împiedicăm aşa ceva? 

Amren se încruntă, privindu-şi vinul nebăut. E 

— Deja ştii cum să afli răspunsul. Du-te la lInchisoare. 
Vorbeşte cu Cioplitorul de Oase. 

— Rahat! spuseră împreună Mor şi Cassian. 

— Poate că tu vei fi mai eficientă, Amren, zise calm Rhys. 

Am fost recunoscătoare pentru masa care ne separa când 
Amren spuse printre dinţi: 

— Nu am de gând să calc în închisoare, Rhysand, şi ştii asta. 
Aşa că du-te tu sau trimite-l pe unul dintre câinii aceştia în locul 
tău! 

Cassian zâmbi, arătându-şi dinţii albi şi drepţi - perfecţi 
pentru a muşca. Amren îi răspunse scrâşnindu-i pe ai ei. 

Azriel nu făcu decât să scuture din cap. 

— Mă duc eu. Santinelele închisorii mă cunosc - ştiu ce sunt. 

M-am întrebat dacă, de obicei, îmblânzitorul fantomelor era 
primul care se arunca în faţa pericolului. Degetele lui Mor, care 
se uită mijit la Amren, rămaseră nemişcate pe piciorul paharului 
cu vin. Bijuteriile, rochia roşie - probabil că toate erau un mod 
de a domoli puterea întunecată care-i clocotea în vene... 

— Dacă se duce la închisoare cineva, spuse Rhys înainte ca 
Mor să deschidă din nou gura, eu sunt acela. Şi Feyre. 

— Poftim? întrebă Mor, lipindu-şi palmele de masă. 

— El nu va vorbi cu Rhys, le spuse Amren celorlalţi, sau cu 
Azriel. Sau cu vreunul dintre noi. Nu avem ce să-i oferim. Dar un 
nemuritor cu suflet de muritor... 

Îmi ţintui pieptul cu privirea de parcă ar fi putut să-mi vadă 
inima bătând... lar eu m-am gândit din nou la ce mânca. Poate 
că Cioplitorul de Oase chiar ar fi fost dispus să discute cu ea. 

Ei mă fixară cu privirea. De parcă s-ar fi aşteptat să implor să 


nu mă duc, să mă ghemuiesc şi să tremur. Presupun că era 
interviul lor rapid şi brutal ca să vadă dacă voiau să lucreze cu 
mine. 

Dar Cioplitorul de Oase, Attorul, creaturile naga, Suriel, Bogge 
şi Middendard Wyrm... Poate că ei distruseseră acea parte din 
mine care se temea cu adevărat. Sau poate că frica era ceva ce 
simţeam doar în visele mele. 

— Este alegerea ta, Feyre, spuse nonşalant Rhysand. 

Să mă eschivez şi să sufăr sau să înfrunt o groază 
necunoscută -alegerea era uşoară. 

— Cât de rău poate să fie? fu răspunsul meu. 

— Rău, spuse Cassian. 

Niciunul dintre ei nu se deranjă să-l contrazică. 


Capitolul 17 


Jurian. Numele zăngăni prin mine, chiar şi după ce am 
terminat de cinat, chiar şi după ce Mor, Cassian, Azriel şi Amren 
se opriseră din a discuta şi a mârâi despre cine şi ce ar face şi 
unde urmau să fie cât timp eu şi Rhysand mergeam a doua zi la 
închisoare - oriunde s-ar fi aflat. 

Rhysand mă aduse înapoi în zbor pe deasupra oraşului, 
plonjând în lumini şi întuneric. Am aflat repede că preferam să 
urc şi nu am avut curaj să mă uit prea mult, fără să simt că-mi 
ajunge în gât mâncarea de la cină. Nu din cauza fricii; era doar o 
reacţie a corpului meu. 

Am zburat în linişte, şuieratul vântului fiind singurul sunet, în 
ciuda coconului său de căldură care îl împiedica să mă îngheţe 
complet. Doar când muzica străzilor ne întâmpină, m-am uitat la 
chipul lui, la trăsăturile lui de necitit, în timp ce se concentra 
asupra zborului. 

— In seara asta te-am simţit din nou. Prin legătură. Am trecut 
de scuturile tale? 

— Nu, spuse el, scrutând străzile pietruite de dedesubt. 
Această legătură este... un lucru viu. Un canal deschis între noi, 
format de puterile mele, format... de nevoile pe care le-ai avut 
când am făcut înţelegerea. 

— Aveam nevoie să nu mor când am fost de acord. 

— Aveai nevoie să nu fii singură. 

Privirile ni se întâlniră. Era prea întuneric pentru a-i citi 
expresia din ochi. Eu am fost cea care s-a uitat prima în altă 
parte. 

— Incă învăţ cum şi de ce uneori simţim lucruri pe care 
celălalt vrea să le ţină ascunse, recunoscu el. Deci nu amo 
explicaţie pentru ce ai simţit în seara asta. 

„Aveai nevoie să nu fii singură...” 

Dar cum rămânea cu el? Cincizeci de ani în care fusese 
separat de prieteni, de familia lui... 

— Ai lăsat-o pe Amarantha şi întreaga lume să creadă că 
domneşti şi că te simţi bine într-un Regat al Coşmarurilor. Totul 
este un paravan pentru a păstra în siguranţă ceea ce contează 
cel mai mult. 


Luminile oraşului îi poleiau chipul. 

— Îmi iubesc oamenii şi familia. Să nu crezi că nu m-aş 
transforma într-un monstru ca să îi protejez în continuare. 

— Deja ai făcut asta la Poalele Muntelui. Cuvintele ieşiră 
înainte să le pot opri. 

Vântul îi mişcă părul. 

— Şi-mi închipui că va trebui să o fac din nou curând. 

— Care a fost preţul pe care l-ai plătit ca să păstrezi acest loc 
secret şi liber? am îndrăznit să-l întreb. 

El plonjă direct, bătând din aripi ca să aterizăm lin pe 
acoperişul casei. Am vrut să mă îndepărtez, dar mă apucă de 
bărbie. 

— ÎI ştii deja. 

De a fi târfa Amaranthei. 

El dădu aprobator din cap, iar eu cred că s-ar putea să fi spus 
cu voce tare acele cuvinte urâte. 

— Când m-a păcălit ca să-mi ia puterile şi mi-a lăsat resturile, 
tot am fost mai puternic decât ceilalţi. Şi am decis să-mi 
folosesc puterile rămase pentru a intra în mintea fiecărui 
cetăţean din Regatul Nopţii capturat de ea şi în a oricui altcuiva 
ar fi putut cunoaşte adevărul. Am creat o reţea între ei toţi, 
controlându-le activ minţile în fiecare secundă a fiecărei zile şi 
decade, ca să uite de Velaris, să uite de Mor, Amren, Cassian şi 
Azriel. Amarantha voia să ştie cine îmi era apropiat - pe cine să 
tortureze şi să ucidă. Dar adevărata mea curte era aici, 
conducând acest oraş şi pe ceilalţi. lar eu mi-am folosit restul de 
putere ca să-i protejez pe toţi, ca să nu fie văzuţi şi auziţi. Am 
avut putere suficientă doar pentru un oraş - un singur loc. L-am 
ales pe cel pe care istoria îl ţinuse secret. Am ales, iar acum 
trebuie să accept consecinţele faptului de a şti că mai mulţi care 
sufereau au fost lăsaţi pe dinafară. Dar pentru cei de aici... 
oricine zbura sau călătorea în apropiere de Velaris nu vedea 
decât pietre goale, iar dacă încercau să treacă prin el, se 
răzgândeau brusc. Călătoria pe mare şi comerţul au fost oprite - 
marinarii au devenit fermieri şi, în schimb, au lucrat pământul 
din jurul Velarisului. Şi, Feyre, pentru că mi-am concentrat 
puterile ca să-i protejez pe toţi, împotriva Amaranthei mi-a 
rămas foarte puţină forţă. Aşa că am hotărât să fiu târfa ei, ca 
să o împiedic să pună întrebări despre oamenii care contau. 

El făcuse toate astea, făcuse lucruri atât de oribile... făcuse 


totul pentru poporul şi prietenii lui. Şi singura parte din el pe 
care o ascunsese şi reuşise să şi-o păstreze intactă şi nepătată 
în faţa Amaranthei, chiar dacă asta însemnase să fie captiv 
cincizeci de ani într-o cuşcă din piatră... 

Acum, îşi întinse aripile. Câţi din afara Velarisului sau a 
taberelor de război illyriene ştiau despre acele aripi? Sau le 
ştersese memoria tuturor celor din Prythian cu mult înaintea 
Amaranthei? 

Rhys îmi eliberă bărbia. Dar când îşi cobori mâna, l-am apucat 
de încheietură, simţindu-i forţa. 

— Este păcat că alţii din Prythian nu ştiu, am spus eu, 
sunetele muzicii oraşului aproape înghiţindu-mi cuvintele. Este 
păcat că îi laşi să se gândească la ce e mai rău. 

El făcu un pas înapoi, aripile-i bătând aerul ca nişte tobe 
puternice. 

— Câtă vreme oamenii care contează cel mai mult cunosc 
adevărul, nu-mi pasă de restul. Du-te la culcare! 

Apoi, ţâşni spre cer şi fu înghiţit de întunericul dintre stele. 


La 


Am căzut într-un somn atât de adânc, încât visele, ca un 
contracurent, mă tot traseră în jos, până când nu am mai putut 
scăpa de ele. 

Eram întinsă şi dezbrăcată pe cunoscuta podea din marmură 
roşie în timp ce Amarantha strecură un cuţit de-a lungul 
coastelor mele goale, oţelul atingându-mi uşor pielea. 

— Om mincinos şi trădător, spuse ea mieros, cu inimă 
murdară şi mincinoasă. 

Cuţitul mă mângâie rece. M-am luptat să mă ridic, dar corpul 
nu mă asculta. 

Ea mă sărută între clavicule. 

— Eşti un monstru, ca şi mine. 

Plimbă cuțitul peste sânii mei, înclinându-l spre sfârcul meu 
ridicat, ca şi când ar fi putut să-mi vadă inima bătând. Am 
început să suspin. 

— Nu-ţi risipi lacrimile. 

Cineva aflat departe îmi striga numele, implorând pentru 
mine. 

— Îți voi face eternitatea un iad, îmi promise ea, vârful 
pumnalului străpungându-mi pielea sensibilă de sub sân, buzele 


plutindu-i la mică distanţă deasupra gurii mele în timp ce 
împinse... 
za 


Mâini - nişte mâini îmi atingeau umerii scuturându-mă, strân- 
gându-mă. Le-am lovit, ţipând, ţipâna... 

„FEYRE. 

Vocea era noaptea, şi răsăritul, şi stelele, şi pământul la un 
loc şi fiecare centimetru din corpul meu se calmă la dominarea 
ei primară. 

„Deschide ochii!” ordonă vocea. 

Aşa am făcut. 

Gâtul mă durea, gura-mi era plină de cenuşă, faţa udă şi 
lipicioasă, iar Rhysand... Rhysand era deasupra mea cu ochii 
mari. 

— Ai visat, spuse el, respirând la fel de greoi ca şi mine. 

Razele lunii care se strecurau prin ferestre luminau liniile 
negre ale tatuajului spiralat de pe braţul şi umerii săi, de-a 
lungul pieptului său musculos. Aidoma celor pe care le purtam 
eu pe braţ. Se uită cu atenţie la chipul meu. 

— A fost un vis, îmi spuse el din nou. 

Velaris. Eram în Velaris, acasă la el. Şi visam... 

Cearşafurile şi păturile erau rupte. Sfâşiate. Dar nu cu un 
cuţit. lar gustul de cenuşă şi fum din gura mea... 

Mâna-mi fu enervant de fermă când am ridicat-o ca să văd 
tăciunii care ardeau mocnit în vârfurile degeţelelor mele. 
Gheare vii de foc îmi tăiaseră aşternuturile, ca şi când ar fi 
cauterizat răni... 

L-am împins cu umărul, am căzut de pe pat şi m-am izbit de 
un cufăr mic înainte de a mă grăbi spre baie, unde am 
îngenuncheat în faţa toaletei, simțind că mi se face rău de la 
stomac. Din nou. Din nou. Vârfurile degetelor mele sâsâiră pe 
porţelanul rece. 

Mâini mari şi calde îmi traseră părul înapoi o clipă mai târziu. 

— Respiră, spuse Rhys. Ilmaginează-ţi că le stingi ca pe 
lumânări, rând pe rând. 

Am vomitat din nou în toaletă, tremurând, când lumina şi 
căldura se înteţiră şi ieşiră din mine şi am savurat întunericul gol 
şi rece care rămase în urma lor. 

— Ei bine, e şi asta o soluţie, spuse el. 

Când am îndrăznit să îmi privesc mâinile sprijinite de vas, 


tăciunii se stinseseră. Până şi puterea din venele şi oasele mele 
se domolise din nou. 

— Am acest vis, spuse Rhys când am vomitat din nou, 
ţinându-mi părul. Când nu eu sunt cel prins sub ea, ci Cassian 
sau Azriel. lar ea le ţintuieşte aripile de pat cu ţepi şi eu nu pot 
face nimic să o împiedic. Ea îmi ordonă să mă uit, iar eu nu am 
altă opţiune decât să văd cum îi dezamăgesc. 

M-am prins de toaletă, am scuipat o dată şi m-am întins ca să 
trag apa. Am privit apa rotindu-se complet înainte de a-mi 
întoarce capul ca să mă uit la el. 

Degetele îi erau blânde, dar ferme acolo unde îmi prinsese 
părul în pumn. 

— Nu i-ai dezamăgit, am spus eu răguşită. 

— Am făcut... lucruri îngrozitoare ca să mă asigur de asta. 

Acei ochi violeţi aproape străluceau în lumina slabă. 

— Şi eu. 

Transpiraţia îmi şiroia ca sângele - ca sângele celor doi 
spiriduşi... 

M-am răsucit, întorcându-mă cu greu la realitate. Cu cealaltă 
mână, mă mângâie lung şi liniştitor pe spate cât am vomitat 
cina de nenumărate ori. Când am vomitat ultima dată, am 
şoptit: 

— De unde am primit flăcările? 

— Din Regatul Toamnei. 

Nu am putut să-i răspund. La un moment dat, m-am sprijinit 
de cada rece din apropiere şi am închis ochii. 

Când m-am trezit, soarele pătrundea pe ferestre, iar eu eram 
în pat, învelită bine în cearşafuri curate. 


Hp 


Mi-am ridicat privirea spre panta abruptă şi ierboasă a micului 
munte, tremurând la perdelele de ceaţă care treceau pe lângă 
el. În spatele nostru, pământul dispărea sub piscuri periculoase 
şi o mare violentă argintie. În faţă, nu era nimic în afară de un 
platou montan din piatră gri şi muşchi. 

Rhysand era lângă mine, cu o sabie cu două tăişuri pe spate, 
cu cuțite prinse de picioare, îmbrăcat în ceea ce puteam doar 
presupune că erau haine de luptă illyriene, pe baza celor 
purtate de Cassian şi Azriel cu o seară în urmă. Pantalonii negri 
erau strâmţi, plăcile din piele ca nişte solzi erau uzate, zgâriate 


şi sculptate pe picioarele pe care nu le observasem ca fiind atât 
de musculoase. Vesta strâmtă, cu pete întunecate şi armură 
zgâriată adăugată pe umeri şi antebraţe, fusese croită în jurul 
aripilor complet întinse acum. 

Dacă ţinuta lui nu îmi spusese destule despre ce am fi putut 
înfrunta azi - aşa cum nici ţinuta mea, asemănătoare, nu o 
făcuse - nu trebuia decât să arunc o privire la piatra din faţa 
noastră ca să aflu că nu avea să fie ceva plăcut. In urmă cu o 
oră, ceea ce scrisese Rhys când redactase cu atenţie o cerere 
de a vizita Regatul Verii mă distrăsese atât de mult, încât nu mă 
gândisem să întreb la ce să mă aştept aici. Nici Rhysand nu se 
deranjase să-mi explice de ce voia să viziteze Regatul Verii, 
vorbindu-mi doar despre „îmbunătăţirea relaţiilor diplomatice”. 

— Unde suntem? au fost primele cuvinte pe care le-am rostit 
după ce ne teleportasem în urmă cu o clipă. 

În Velaris era însorit. Aici, oriunde ne-am fi aflat, era frig, 
părăsit şi pustiu. Nu vedeam decât pietre, iarbă, ceaţă şi mare. 

— Pe o insulă din centrul Insulelor de Vest, spuse Rhysand, 
ridicându-şi privirea spre muntele imens. Şi aceea, spuse el 
arătând spre ea, este închisoarea. 

Prin preajmă nu era nimeni... nimic. 

— Nu văd nimic. 

— Stânca este închisoarea, iar înăuntru sunt creaturile şi 
criminalii cei mai răi şi mai periculoşi pe care ţi-i poţi imagina. 

să intru - în piatră - sub un alt munte... 

— Acest loc, spuse el, a fost creat înainte ca Marii Lorzi să 
existe, înainte ca Prythianul să fie Prythian. Unii dintre deţinuţi 
îşi amintesc acele zile. Îşi amintesc de un timp în care familia lui 
Mor, nu a mea, a condus Nordul. 

— De ce nu vrea Amren să intre aici? 

— Pentru că a fost prizonieră cândva. 

— Nu în acel corp, să înţeleg. 

El zâmbi nemilos. 

— Nu. Deloc. 

Am tremurat. 

— Urcuşul îţi va încălzi sângele, spuse Rhys. De vreme ce nu 
putem să ne teleportăm înăuntru sau să zburăm spre intrare, 
străjerii cer ca vizitatorii să intre pe jos. Pe calea lungă. 

Nu m-am mişcat. 

— Eu... Cuvântul mi se blocă în gât. Să intru sub un alt 


munte... 

— Faptul că-mi aduc aminte că am ieşit mă ajută să nu intru 
în panică, spuse el încet. Că am evadat cu toţii. 

— Cu greu. 

Am încercat să respir. Nu puteam, nu puteam... 

— Am ieşit. Şi ni s-ar putea întâmpla din nou dacă nu intrăm. 

Ceaţa rece îmi înţepă faţa. Şi am încercat - chiar am încercat 
- să fac un pas spre ea. 

Corpul refuză să mă asculte. 

Am încercat din nou să fac un pas; am încercat pentru Elam şi 
Nesta şi pentru lumea muritorilor care ar fi putut fi distrusă, 
dar... nu am reuşit. 

— Te rog, am şoptit eu. 

Nu-mi păsa dacă însemna că eşuasem în prima mea zi de 
muncă. 

Rhysand, aşa cum îmi promisese, nu-mi adresă nicio întrebare 
când mă apucă de mână şi ne întoarserăm din nou în soarele de 
iarnă şi culorile vii ale Velarisului. 


a 


Nu m-am ridicat din pat tot restul zilei. 


Capitolul 18 


Amren stătea la picioarele patului meu. 

Am sărit înapoi şi m-am lovit de tăblie, orbită de lumina 
dimineţii care intra, bâjbâind după o armă, după orice aş fi putut 
folosi... 

— Nu e de mirare că eşti atât de slabă dacă îţi verşi maţele în 
fiecare noapte. Duhneşti a vomă. 

Ea adulmecă, strâmbând uşor din buze. 

Uşa dormitorului era închisă. Rhysand spusese că nimeni nu 
intra fără permisiunea lui, dar... 

Ea aruncă pe pat ceva. O mică amuletă din aur cu perlă şi o 
piatră albastră, translucidă. 

— Asta m-a scos din închisoare. Poart-o, iar ei nu te vor putea 
reţine. 

Nu am atins amuleta. 

— Dă-mi voie să te lămuresc, spuse Amren, sprijinindu-şi 
ambele mâini de tăblia din lemn sculptat. Eu nu dau amuleta cu 
uşurinţă. Dar, cât timp faci tot ce trebuie, poţi s-o iei cu 
împrumut şi să mi-o returnezi când termini. Dacă o păstrezi, te 
voi găsi, iar rezultatul nu va fi plăcut. Totuşi, poţi să o foloseşti 
în închisoare. 

Inainte să ating metalul şi piatra rece, ea ieşi pe uşă. 

Rhysand nu se înşelase când o comparase cu dragonul de foc. 

Rhysand se tot încrunta la amuletă în timp ce urcam panta 
către închisoare. Era atât de abruptă, încât uneori a trebuit să 
ne târâm în patru labe. Am urcat tot mai sus şi am băut din 
nenumăratele mici pârâie care susurau prin hârtoapele şi văile 
pantelor cu iarbă şi muşchi. Ceaţa biciuită de vânt, al cărei 
şuierat gol ne acoperea sunetul paşilor, plutea peste tot. 

Când l-am surprins pe Rhys privind colierul pentru a zecea 
oară, l-am întrebat: 

— Ce este? 

— Ea ţi-a dat asta. 

Nu era o întrebare. 

— Atunci înseamă că situaţia e gravă, am spus eu. Riscul... 

— Nu spune nimic din ce nu vrei să audă alţii. Îmi arătă piatra 
de sub noi. Deţinuţii nu au ceva mai bun de făcut decât să 


asculte prin pământ şi rocă. Vor vinde orice mică informaţie 
pentru mâncare, sex şi poate o gură de aer. 

Puteam face asta; puteam să-mi stăpânesc frica. 

Amren ieşise de acolo. Şi rămăsese afară. lar amuleta avea 
să-mi garanteze şi mie libertatea. 

— Îmi pare rău, am spus. În legătură cu ziua de ieri. 

Zăcusem în pat ore întregi fără să mă pot mişca sau gândi. 

Rhysand întinse o mână ca să mă ajute să urc o rocă foarte 
abruptă, ridicându-mă cu uşurinţă spre locul în care era cocoţat, 
deasupra ei. Trecuse atât de mult timp de când ieşisem în 
natură, de când îmi folosisem trupul şi mă bazasem pe el. 
Respiram sacadat, în ciuda noii mele nemuriri. 

— Nu ai de ce, spuse el. Acum eşti aici. Dar eram destul de 
laşă încât să nu fi mers fără acea amuletă. Nu o să îţi afecteze 
simbria, îmi zise facându-mi semn din ochi. 

Eram prea încordată ca să mă încrunt. Am urcat până când 
faţa superioară a muntelui deveni un zid înaintea noastră; în 
spate nu se întindeau decât pante înverzite care se continuau 
mult dedesubt, spre marea gri şi agitată. Rhysand scoase sabia 
de la spate cu o mişcare rapidă. 

— Nu te arăta atât de surprinsă, spuse el. 

— Nu te-am mai văzut niciodată cu o armă. 

În afară de pumnalul pe care îl luase la sfârşit, ca să-i taie 
gâtul Amaranthei - ca să mă scutească de agonie. 

— Pe Cassian l-ar umfla râsul dacă ar auzi asta. lar apoi m-ar 
obliga să intru în ring cu el. 

— Poate să te învingă? 

— În lupta corp la corp? Da. Ar trebui să facă un efort, dar ar 
câştiga. Vorbi fără aroganță şi mândrie. Cassian este cel mai 
bun războinic pe care l-am întâlnit din toate regatele şi 
ţinuturile. De aceea îmi conduce armatele. 

Nu m-am îndoit de afirmaţia lui. lar celălalt illyrian... 

— Azriel... mâinile lui. Cicatricele, vreau să spun, am zis eu. 
De unde le-a căpătat? 

Rhys tăcu o clipă. Apoi răspunse, destul de încet: 

— Tatăl lui a avut doi fii legitimi, amândoi mai mari decât 
Azriel. Ambii cruzi şi răsfăţaţi. Ei au învăţat să fie aşa de la 
mama lor, soţia lordului. În cei unsprezece ani în care Azriel a 
locuit în fortăreaţa tatălui său, ea s-a asigurat că el era ţinut 
într-o celulă fără fereastră şi lumină. Il lăsau să iasă o oră în 


fiecare zi - să îşi vadă mama o oră pe săptămână. Nu i s-a 
permis să se antreneze, să zboare sau să facă orice îi spuneau 
instinctele lui de illyrian. Când avea opt ani, fraţii lui au hotărât 
că ar fi fost amuzant să vadă ce se întâmplă dacă amesteci 
darurile de vindecare rapidă ale unui illyrian cu ulei... şi foc. 
Războinicii l-au auzit pe Azriel ţipând. Dar nu la timp ca să-i 
salveze mâinile. 

Mi se făcu rău. Dar mai locuise cu ei încă trei ani. Ce alte orori 
mai îndurase înainte de a fi trimis în tabăra montană? 

— Fraţii lui... au fost pedepsiţi? 

Chipul lui Rhysand era la fel de neîndurător ca piatra şi vântul 
şi marea din jurul nostru, când spuse pe fondul unei tăceri 
mortale: 

— În cele din urmă. 

Duritatea din cuvintele lui mă făcu, în schimb, să întreb: 

— Şi Mor, ce face ea pentru tine? 

— Mor este cea pe care o voi chema după ce armatele 
eşuează, iar Cassian şi Azriel vor muri. 

Sângele îmi îngheţă. 

— Deci trebuie să aştepte până atunci? 

— Nu. Ca locţiitoare a mea, Mor este... supraveghetoarea 
curţii mele. Este atentă la tot ce se întâmplă în Regatul 
Coşmarurilor şi cel al Visurilor şi conduce Velarisul şi Oraşul 
Cioplit. Presupun că pe tărâmul muritorilor ar putea fi 
considerată o regină. 

— Şi Amren? 

— Îndatoririle ei de aghiotantă o fac să fie consiliera mea 
politică, bibliotecă ambulantă şi cea care se ocupă de treburile 
murdare în locul meu. Am numit-o când mi-am câştigat tronul. 
Dar mi-a fost aliată, poate prietenă, cu mult înainte de asta. 

— Mă refer... la războiul în care armatele tale eşuează, iar 
Cassian şi Azriel mor şi nici măcar Mor nu mai este. 

Fiecare cuvânt îmi îngheţa limba. 

Rhys nu se mai întinse spre piatra stearpă din faţa noastră. 

— Dacă acea zi va veni, voi găsi o cale să rup vraja aruncată 
asupra lui Amren şi să o dezlănţui în lume. Şi să-i cer să mă 
ucidă pe mine primul. 

Pentru numele Mamei. 

— Ce este ea? 

După discuţia noastră din această dimineaţă, poate că 


întrebarea era prostească. 

— Altceva. Ceva mai rău decât noi. Şi dacă va găsi vreodată o 
cale să-şi părăsească temniţa din carne şi oase... Cazanul să ne 
salveze pe toţi! 

Am tremurat din nou şi mi-am ridicat privirea spre zidul din 
piatră. 

— Nu pot să mă caţăr aşa pe piatra goală. 

— Nici nu trebuie să o faci, spuse Rhysand, lipindu-şi o palmă 
de piatră. Ca un miraj, aceasta dispăru într-o unduire de lumină. 

În locul ei apărură porţi galbene sculptate, atât de înalte, 
încât vârfurile li se pierdeau în ceaţă. 

Porţi din oase. 

ta 


Porțile din os se deschiseră fără zgomot, dezvăluind o peşteră 
întunecată aşa cum nu văzusem niciodată, nici măcar la Poalele 
Muntelui. 

Am apucat amuleta de la gât şi am simţit metalul cald în 
palmă. Amren ieşise. Şi eu aveam să ies. 

Rhysand îmi atinse spatele cu o mână caldă şi mă ghidă 
înăuntru, trei sfere de lumină a lunii plutind în fața noastră. 

Nu - nu, nu, nu, nu... 

— Respiră uşor, îmi spuse la ureche. 

— Unde sunt gărzile? am reuşit eu să întreb în ciuda 
plămânilor mei încordaţi. 

— Sălăşluiesc în stânca muntelui, şopti el când mă apucă de 
mână şi mă trase în întunericul nemuritor. les doar la ora mesei 
sau să se ocupe de prizonierii agitaţi. Nu sunt decât umbre ale 
gândului şi o vrajă antică. 

Cu luminiţele plutind înainte, am încercat să nu mă uit prea 
mult la pereţii gri. Mai ales când erau ciopliţi atât de rudimentar, 
încât bucăţile zimţate ar fi putut fi un nas, o frunte înaltă sau o 
pereche de buze care rânjeau. 

Pământul uscat era acoperit doar de prundiş. Şi era linişte. 
Linişte totală când am cotit şi, în sfârşit, lumina din lumea 
ceţoasă se transformă în beznă. 

M-am concentrat asupra respirației. Nu puteam fi prinsă aici; 
nu puteam fi închisă în acest loc mort şi îngrozitor. 

Poteca plonja adânc în pântecul muntelui, iar eu m-am prins 
de degetele lui Rhysand ca să nu alunec. În cealaltă mână 
strângea cu putere sabia. 


— Toţi Marii Lorzi au acces? 

Întunericul îmi devoră cuvintele atât de şoptite. Până şi 
puterea care-mi fremăta în vene dispăruse, ascunzându-se 
undeva în oasele mele. 

— Nu. Închisoarea are legi proprii; insula ar putea fi un al 
optulea regat. Dar intră în jurisdicţia mea, iar sângele meu 
deschide porţile. 

— Ai putea elibera deţinuţii? 

— Nu. Odată ce sentinţa este dată, iar prizonierul trece de 
acele porţi... Ei aparţin închisorii. Aceasta nu îi va elibera 
niciodată. Condamnarea oamenilor aici este o chestiune foarte 
serioasă. 

— Ai făcut vreodată... 

— Da. Însă acum nu este timpul să discutăm despre asta. 

Mă strânse de mână pentru a fi mai convingător. 

Am coborât în spirală prin întuneric. 

Nu erau uşi. Nici lumini. 

Nu se auzea niciun sunet. Nici măcar clipocitul apei. 

Dar eu îi simţeam. 

Îi simţeam dormind, păşind, trecându-şi mâinile şi ghearele 
peste cealaltă parte a zidurilor. 

Ei erau antici şi cruzi într-un fel pe care nu îl cunoscusem 
niciodată, nici măcar cu Amarantha. Erau veşnici şi răbdători şi 
învăţaseră limbajul întunericului, al pietrei. 

— Cât timp, am şoptit eu, cât timp a fost închisă aici? 

Nu am îndrăznit să îi spun numele. 

— Azriel s-a interesat o dată. În arhivele din cele mai vechi 
temple şi biblioteci ale noastre, nu a găsit decât o vagă 
menționare a faptului că ea a intrat înainte ca Prythianul să fie 
împărţit în regate - şi că a ieşit imediat după ce acestea au fost 
stabilite. Întemniţarea ei datează dinainte de însemnările 
noastre. Nu ştiu cât timp a stat aici - câteva milenii ar putea fi o 
estimare corectă. 

Groaza îmi clocoti în stomac. 

— Nu ai întrebat-o niciodată? 

— De ce să mă deranjez? Îmi va spune ea când va fi nevoie. 

— De unde a venit? 

Amuleta pe care i-o dăduse - un dar atât de mic pentru un 
monstru care sălăşluise cândva aici. 

— Nu ştiu. Deşi sunt legende care pretind că atunci când a 


fost creată lumea, existau... rupturi în urzeala tărâmurilor. Că, în 
haosul Formării, creaturile din alte lumi puteau trece printr-una 
dintre aceste rupturi şi să intre în altă lume. Dar rupturile se 
închideau când doreau, iar creaturile puteau să rămână captive, 
fără a se putea întoarce acasă. 

Faptul că monştrii călătoriseră între lumi şi groaza de a fi 
prins într-un alt tărâm erau mai îngrozitoare decât puteam să 
înţeleg. 

— Crezi că ea este una dintre ei? 

— Cred că este unica din neamul ei şi nu există nicio 
însemnare că ar mai fi existat vreodată şi alţii. Până şi Suriel 
sunt mai mulţi, oricât de puţini ar fi. Dar eu cred că ea şi unii 
dintre cei din închisoare... vin din altă parte. Şi că sunt în 
căutarea unui drum spre casă de foarte mult timp. 

Tremuram sub pielea căptuşită cu blană, iar respiraţia mi se 
transforma în aburi în faţa mea. 

Am continuat să coborâm şi am pierdut noţiunea timpului. Ar 
fi putut să treacă ore sau zile, iar noi ne opream doar când 
trupul meu epuizat şi inutil cerea apă. Rhysand nu îmi dădea 
drumul la mână nici măcar atunci când beam. Ca şi când roca ar 
fi putut să mă înghită pentru totdeauna. M-am asigurat că acele 
pauze erau rare şi scurte. 

Şi totuşi, am continuat să coborâm spre adâncuri. Doar 
luminile şi mâna lui mă împiedicau să simt că eram pe cale să 
cad în gol, în întuneric. Pentru o secundă, mirosul urât al celulei 
mele îmi umplu nările, iar scârţâitul fânului mucegăit îmi gâdilă 
obrazul. 

Rhysand mă strânse de mână. 

— Încă un pic. 

— Cred că ne apropiem de capăt. 

— Am trecut de el. Cioplitorul de Oase este întemnițat sub 
rădăcinile munţilor. 

— Cine este el? Ce este? 

Fusesem informată doar în legătură cu ce trebuia să spun - 
nu mi se spusese la ce trebuia să mă aştept. Fără îndoială, ca să 
mă împiedice să intru în panică. 

— Nimeni nu ştie. Apare cum vrea el. 

— E metamorf? 

— Da şi nu. [ie poate să-ţi apară într-un fel anume, iar eu aş 
putea să stau chiar lângă tine şi să văd altul. 


Am încercat să mă abtin să nu rag ca o vită. 

— Şi cum rămâne cu sculptatul oaselor? 

— Vei vedea. 

Rhysand se opri în faţa unei lespezi netede din piatră. 
Coridorul continua să coboare în întunericul etern. Aerul de 
acolo era dens, compact. Chiar şi aburul respirației mele în aerul 
rece părea efemer. 

In cele din urmă, Rhysand îmi eliberă mâna doar ca să o 
lipească din nou pe piatra goală. Aceasta se undui sub palma 
lui, formând... o uşă. 

Ca şi porţile de deasupra, era din oase ivorii. lar pe suprafaţa 
ei erau încrustate nenumărate imagini: floră şi faună, mări şi 
nori, stele şi luni, copii şi schelete, creaturi bune şi rele... 

Aceasta se deschise. Celula întunecată abia se distingea de 
coridor... 

— Am sculptat uşile pentru fiecare prizonier de aici, spuse o 
voce înceată din interior, dar a mea este cea pe care o prefer. 

— Sunt de acord, spuse Rhysand. 

El intră, iar în lumina care plutea înainte zări un băiat brunet 
care stătea lipit de zidul îndepărtat şi care-l cerceta pe Rhysand 
cu ochi de-un albastru copleşitor, apoi alunecă spre locul în care 
mă ascundeam în pragul uşii. 

Rhysand băgă mâna într-o traistă despre care nu-mi dădusem 
seama că o luase cu el - una pe care o scosese din vreun 
buzunar dintre tărâmurile pe care le folosea pe post de depozit. 
li aruncă un obiect băiatului care nu părea să aibă mai mult de 
opt ani. Albul licări în timp ce zăngăni pe podeaua brută din 
piatră. Era un alt os lung şi dur, crestat la un capăt. 

— Osul de vițel cu care Feyre a dat lovitura de graţie când l-a 
ucis pe Middengard Wyrm, spuse Rhysand. 

Sângele îmi îngheţă. Pusesem multe oase în capcană - nu Îl 
observasem pe cel care îi curmase viaţa creaturii Wyrm. Nici nu 
credeam că o făcuse cineva. 

— Intră, fu tot ce spuse Cioplitorul de Oase, cu vocea unui 
copil în care nu se simţea nici urmă de bunătate sau inocenţă. 

Am făcut un pas şi m-am oprit. 

— A trecut o veşnicie, spuse băiatul, sorbindu-mă din priviri, 
de când o făptură nouă a intrat în lumea asta. 

— Bună, am şoptit eu. 

Zâmbetul băiatului era o parodiere a inocenţei. 


— Eşti speriată? 

— Da, am răspuns eu. 

„Să nu minţi niciodată” fusese primul ordin al lui Rhysand. 

Băiatul se ridică, dar rămase în cealaltă parte a celulei. 

— Feyre, şopti el, îndinându-şi capul. Sfera de lumină a spiri- 
duşilor îi poleia părul negru într-o nuanţă argintie. Fay-ruh, 
spuse el din nou, tărăgănând silabele de parcă ar fi putut să le 
guste. În cele din urmă, îşi îndreptă capul. Unde ai fost când ai 
murit? 

— Îți răspund dacă-mi răspunzi şi tu la o întrebare, i-am 
replicat eu, aşa cum fusesem instruită la micul dejun. 

Cioplitorul de Oase îşi înclină capul spre Rhysand. 

— Mereu ai fost mai inteligent decât înaintaşii tăi. Dar acea 
privire cobori spre mine. Spune-mi unde ai fost, ce ai văzut - şi 
îţi voi răspunde la întrebare. 

Rhys dădu subtil din cap spre mine, dar îngrijorarea i se citea 
în ochi. Pentru că întrebarea pe care mi-o adresase băiatul... 

A trebuit să îmi calmez respiraţia ca să gândesc, să-mi 
amintesc. 

Era sânge, şi moarte, şi durere, şi ţipete, iar ea mă distrugea, 
ucigându-mă încet şi Rhysand era acolo, strigând furios în timp 
ce eu muream, Tamlin implorând în genunchi pentru viaţa mea 
în faţa tronului ei... Era atât de multă agonie, iar eu nu-mi 
doream decât să se termine mai repede tot chinul... 

Rhysand înţepenise cât îl supraveghe pe Cioplitorul de Oase, 
ca şi când amintirile ar fi plutit liber dincolo de scuturile mele 
mentale, de care mă asigurasem că erau intacte în această 
dimineaţă. Şi m-am întrebat dacă el credea că voi renunţa în 
acel moment. 

Mi-am strâns mâinile în pumni. 

Trăisem. leşisem. Aveam să ies şi astăzi. 

— Am auzit un trosnet, am spus eu. Rhysand îşi întoarse capul 
spre mine. Am auzit trosnetul când ea mi-a rupt gâtul. L-am 
auzit în urechi, dar şi în craniu. Am murit înainte să mai simt şi 
altceva în afară de durerea iniţială. 

Ochii violeţi ai Cioplitorului de Oase păreau să strălucească 
mai puternic. 

— Apoi, s-a făcut întuneric. Un altfel de întuneric decât cel de 
aici. Totuşi era un... fir, am spus eu. O margine. lar eu am tras 
de acel fir şi, brusc, am putut să văd. Nu cu ochii mei, ci... cu ai 


lui, am spus eu înclinându-mi capul spre Rhysand. Mi-am 
desfăcut degetele mâinii tatuate. Şi mi-am dat seama că am 
murit, iar această rămăşiţă de spirit - tot ce-a mai rămas din 
mine - atârna de firul înţelegerii noastre. 

— Mai era cineva acolo? Ai văzut ceva dincolo? 

— Nu era decât legătura din întuneric. 

Rhysand se albise la faţa, buzele-i descriind o linie. 

— Apoi, când am fost Făcută din nou, am spus eu, am urmat 
acea legătură... spre mine. Ştiam că în celălalt capăt al ei era 
casa. Atunci s-a făcut lumină. Ca şi cum înotam printr-un vin 
spumos... 

— Te-ai speriat? 

— Nu am vrut decât să mă întorc la... oamenii din jurul meu. 
Mi-am dorit asta atât de mult, încât nu mi-a fost deloc frică. Ce 
era mai rău se întâmplase, iar întunericul era calm şi liniştit. Nu 
mi se părea un lucru rău să cad în el. Dar am vrut să merg 
acasă. Aşa că am urmat legătura spre casă. 

— Nu mai era o altă lume, insistă Cioplitorul de Oase. 

— Dacă era sau este, nu am văzut-o. 

— Nu ai văzut nicio lumină, nicio poartă? 

„Unde vrei să ajungi?” întrebarea aproape că îmi ieşi din gură. 

— Era doar linişte şi întuneric. 

— Ai avut un corp? 

— Nu. 

— Ai... 

— Este suficient, spuse mieros Rhysand - sunetul căzând 
precum catifeaua peste cel mai ascuţit oţel. Ai spus o întrebare 
în schimbul alteia. Ai pus deja... Numără pe degete. Şase 
întrebări. 

Cioplitorul de Oase se rezemă din nou de perete şi alunecă pe 
podea, în şezut. 

— Este o raritate să întâlnesc pe cineva care s-a întors din 
adevărata moarte. lartă-mă că vreau să înţeleg mai mult. El 
flutură o mână delicată în direcţia mea. Întreabă-mă, fato! 

— Dacă nu a existat niciun corp - nimic în afară de, poate, o 
bucăţică de os, am spus eu pe cât de ferm am putut, ar fi o cale 
să învii acea persoană? Să îi faci un corp nou, să-i pui sufletul în 
el? 

Acei ochi licăriră. 

— Sufletul a fost cumva păstrat? Reţinut? 


Am încercat să nu mă gândesc la inelul cu ochi pe care îl 
purtase Amarantha, la sufletul pe care îl capturase înăuntru ca 
să-i vadă toate ororile şi depravarea ei. 

— Da. 

— Este imposibil. 

Aproape că am oftat uşurată. 

— Doar dacă... Băiatul îşi lovi fiecare deget de cel mare, 
mâna semănându-i cu o insectă care se zvârcolea. Cu mult timp 
în urmă, înainte de vremea Marilor Spiriduşi şi a oamenilor, a 
existat un Cazan... Se spune că în el era toată magia, că lumea 
s-a născut din el. Dar a căzut în mâinile cui nu trebuia. Şi lucruri 
măreţe şi îngrozitoare s-au făcut cu el. Cu el s-au făurit lucruri. 
Nişte lucruri atât de rele, încât, în cele din urmă, Cazanul a fost 
furat înapoi cu pierderi mari. Nu a putut fi distrus, deoarece a 
Creat toate lucrurile, iar dacă ar fi fost distrus, atunci viaţa ar fi 
încetat să existe. Aşa că a fost ascuns. Şi uitat. Doar cu acel 
Cazan ceva mort ar putea fi readus la viaţă. 

Chipul lui Rhysand era din nou o mască a calmului. 

— Unde l-au ascuns? 

— Spune-mi un secret pe care nu îl ştie nimeni, Lord al Nopţii, 
iar eu ţi-l voi spune pe al meu. 

M-am pregătit pentru adevărul îngrozitor pe cale să mi se 
dezvăluie. Dar Rhysand spuse: 

— Genunchiul drept mă doare când plouă. M-am rănit în 
timpul Războiului şi de atunci mă doare. 

Cioplitorul de Oase râse răguşit, chiar dacă eu mă uitam cu 
gura căscată la Rhys. 

— Mereu ai fost preferatul meu, spuse el, zâmbind într-un fel 
despre care nu aş fi crezut nici pentru o clipă că era copilăresc. 
Foarte bine. Cazanul a fost ascuns pe fundul unui lac din 
Lapplund... Rhys începu să se întoarcă spre mine de parcă s-ar fi 
îndreptat acolo chiar acum, dar Cioplitorul de Oase adăugă: Şi a 
dispărut cu mult timp în urmă. Rhys se opri. Nu ştiu unde a 
dispărut, nici unde este acum. Cu mii de ani înainte ca tu să te 
naşti, cele trei picioare pe care se sprijină au fost separate cu 
succes de la bază, într-o încercare de a-i rupe o parte din 
putere. A funcţionat - cu greu. Înlăturarea picioarelor a fost ca 
tăierea primei falange a unui deget. Supărător, dar încă puteai 
să te foloseşti de restul cu o oarecare dificultate. Picioarele au 
fost ascunse în trei temple diferite - Cesere, Sangravah şi Itica. 


Dacă au dispărut, este foarte probabil ca, încă o dată, Cazanul 
să fie activ - şi că acela care îl foloseşte îşi doreşte toată 
puterea. 

De aceea fuseseră prădate templele. Ca să ia picioarele pe 
care stătea Cazanul şi să îi redea puterea completă. 

— Presupun că nu ştii cine are acum Cazanul, spuse Rhys 
simplu. 

Cioplitorul de Oase făcu semn spre mine cu un deget mic. 

— Promite-mi c-ai să-mi dai oasele ei când moare şi-am să mă 
gândesc la asta. Am înţepenit, dar băiatul râse. Nu, cred că nici 
măcar tu nu ai promite asta, Rhysand. 

Aş fi putut spune că expresia de pe chipul lui Rhys era un 
avertisment. 

— Mulţumesc pentru ajutor, rosti el, atingându-mi spatele cu 
o mână ca să mă conducă afară. 

Dar dacă el ştia... m-am întors din nou la creatura-băiat. 

— Am avut de ales - în Moarte, am spus eu. 

Acei ochi licăriră cu un foc de cobalt. 

Rhys îşi încordă mâna pe spatele meu, dar nu o mişcă. Era 
caldă, fermă. lar eu m-am întrebat dacă mă atinsese mai mult 
ca să se asigure încă o dată că eram acolo şi că încă respiram. 

— Ştiam, am continuat, că puteam să mă pierd în întuneric. 
lar eu am ales să lupt - să mai rămân un pic. Totuşi, ştiam că, 
dacă voiam, puteam să dispar. Şi poate că aş fi dat peste o nouă 
lume, peste un ţinut al liniştii şi păcii. Dar nu eram pregătită să 
mă duc singură acolo. Ştiam că altceva aştepta dincolo de acel 
întuneric. Ceva bun. 

Pentru o clipă, acei ochi albaştri licăriră mai puternic. Apoi, 
băiatul spuse: 

— Ştii cine are Cazanul, Rhysand. Cine a jefuit templele. Ai 
venit aici doar ca să îţi confirmi ceea ce bănuieşti de mult. 

— Regele Hybernului. 

Groaza îmi irigă venele şi îmi inundă stomacul. Nu ar fi trebuit 
să fiu surprinsă, ar fi trebuit să ştiu, dar... 

Cioplitorul nu mai spuse nimic, aşteptând un alt adevăr. 

Aşa că i-am spus altceva groaznic despre mine. 

— Când Amarantha m-a obligat să-i ucid pe cei doi spiriduşi, 
dacă al treilea nu ar fi fost Tamlin, mi-aş fi înfipt pumnalul în 
inimă la sfârşit. 

Rhysand încremeni. 


— Ştiam că nu mai aveam cum să îndrept ce-am făcut, am 
spus eu, întrebându-mă dacă flacăra albastră din ochii 
Cioplitorului ar fi putut să-mi facă sufletul scrum. Şi, după ce le- 
am rupt blestemul, după ce i-am salvat, nu mi-am dorit decât să 
am suficient timp ca să-mi înfig pumnalul în mine. Am decis că 
vreau să trăiesc doar când ea m-a ucis şi mi-am dat seama că 
nu am terminat de făcut... lucrul pe care mă născusem să-l fac. 

Am îndrăznit să arunc o privire spre Rhys, al cărui chip frumos 
afişă un fel de suferinţă care dispăru într-o clipă. 

Chiar şi Cioplitorul de Oase spuse încet: 

— Cu ajutorul Cazanului, ai putea face şi alte lucruri în afară 
de a-i aduce la viaţă pe cei morţi. Ai putea să distrugi zidul. 

Singurul lucru care păstra în siguranţă tărâmul oamenilor - 
familia mea - nu doar în faţa Hybernului, ci şi a celorlalţi 
spiriduşi. 

— Este foarte probabil ca Hybernul să fi tăcut atât de mult 
timp deoarece s-a aflat în căutarea Cazanului şi a secretelor 
acestuia. La fel de bine, e posibil ca învierea unui anume individ 
să fi fost doar primul test după reunirea picioarelor, iar acum a 
aflat că acel Cazan este energie pură, putere absolută. Şi, ca 
orice magie, poate fi consumată. Deci îl va lăsa să se 
odihnească, să adune putere, să îi afle secretele ca să îi dea mai 
multă energie şi putere. 

— Este vreo cale să îl oprim? am şoptit eu. 

Se lăsă liniştea. O linişte în aşteptare. 

Rhysand vorbi răguşit: 

— Nu îi mai spune niciun... 

— Când a fost făcut Cazanul, îl întrerupse cioplitorul, făuritorul 
lui întunecat a folosit ultimul minereu pentru a făuri o carte. 
Cartea Respiraţiilor. În ea, scrise între cuvintele sculptate, sunt 
vrăjile care anulează puterea Cazanului - sau care îl controlează 
total. Dar după Război, a fost ruptă în două bucăţi. Una a ajuns 
la Spiriduşi, una la şase regine umane. Asta a făcut parte din 
Tratatul pur simbolic, de vreme ce Cazanul a fost pierdut milenii 
la rând şi considerat un mit. Deoarece cine se aseamănă se 
adună, şi Cartea a fost considerată inofensivă - şi doar cel care 
a fost Creat poate să rostească vrăjile şi să-i invoce puterea. 
Nicio creatură născută pe pământ nu o poate folosi, aşadar, 
Marii Lorzi şi oamenii au ignorat-o ca pe o moştenire pur 
istorică, dar dacă acea Carte s-ar afla în mâinile cuiva recreat... 


Desigur, o asemenea teorie trebuie testată - dar... ar putea fi 
posibil. 

El miji amuzat ochii în momentul în care mi-am dat seama... 

— Aşadar, acum Marele Lord al Verii posedă bucata noastră, 
iar reginele care conduc muritorii o au pe cealaltă îngropată în 
palatul lor strălucitor, de lângă mare. Jumătatea prythiană este 
păzită, protejată cu vrăji de sânge acordate de însuşi ţinutul 
Verii. Cea care aparţine reginelor muritoare... Au fost viclene 
când au primit darul. S-au folosit de ai noştri să arunce o vrajă 
asupra Cărţii, să o lege, astfel încât, dacă ar fi vreodată furată 
de un Mare Lord, de exemplu, care s-ar teleporta în castelul 
lor... Cartea s-ar topi în minereu şi ar fi pierdută. Trebuie să fie 
dată de bunăvoie de o regină muritoare, fără niciun vicleşug şi 
fără magie. El râse uşor. Oamenii sunt nişte creaturi atât de 
minunate şi de inteligente. 

Cioplitorul păru pierdut în amintiri antice, apoi scutură din 
cap. 

— Uneşte ambele jumătăţi ale Cărţii Respiraţiilor şi vei putea 
să anulezi puterea Cazanului. Să sperăm că înainte de a-şi 
recăpăta puterea completă şi de a sparge zidul. 

Nu m-am deranjat să-i mulţumesc. Nu cu informaţiile pe care 
ni le dăduse. Nu când fusesem forţată să spun acele lucruri - şi 
încă-i simţeam atenţia lui Rhysand. Ca şi când ar fi bănuit, dar 
nu ar fi crezut cât de distrusă fusesem în acea clipă cu 
Amarantha. 

Ne-am întors, palma alunecându-i de pe spatele meu ca să 
mă apuce de mână. 

Atingerea fu uşoară, blândă. Şi, brusc, nu am avut puterea s-o 
strâng la rândul meu. 

Cioplitorul luă osul pe care i-l adusese Rhysand şi îl cântări în 
mâinile de copil. 

— Am să-ţi cioplesc moartea aici, Feyre. 

Am tot urcat în întuneric, prin piatra adormită şi monștrii care 
sălăşluiau în ea. În cele din urmă, l-am întrebat pe Rhysand: 

— Ce ai văzut? 

— Spune tu prima. 

— Un băiat cam de opt ani; cu păr negru şi ochi albaştri. 
Rhysand tremură - cel mai uman gest pe care-l făcuse vreodată 
în prezenţa mea. 

— Tu pe cine ai văzut? am insistat eu. 


— Pe Jurian, spuse Rhysand. Arăta exact ca Jurian când l-am 
văzut ultima dată: cu faţa spre Amarantha, când s-au luptat 
până la moarte. 

Nu voiam să aflu cum de ştia Cioplitorul de Oase despre cine 
veniserăm să întrebăm. 


Capitolul 19 


— Amren are dreptate, spuse tărăgănat Rhys, rezemându-se 
de pragul salonului casei. Chiar sunteţi ca nişte câini care mă 
aşteaptă să vin acasă. Poate că ar trebui să vă cumpăr ceva 
bun. 

Cassian îi făcu un gest vulgar din locul în care stătea intins pe 
canapeaua din faţa şemineului, cu un braţ aruncat în spatele lui 
Mor. Deşi corpul lui puternic şi musculos sugera că era relaxat, 
avea maxilarul încordat; emana o energie acumulată, care îmi 
spunea că ei aşteptau aici de o vreme. 

Azriel zăbovi lângă fereastră, ascunsă comod în umbră, 
ninsoarea acoperind peluza şi strada din spatele lui. lar Amren... 

Nu era nicăieri. Nu ştiam dacă eram sau nu uşurată. Trebuia 
să o caut şi să-i returnez curând colierul - dacă avertismentele 
lui Rhysand şi cuvintele ei erau credibile. 

Umedă şi îngheţată din cauza ceţii şi a vântului care ne 
urmăriseră din închisoare, m-am îndreptat spre fotoliul din faţa 
canapelei, care fusese construit ca mare parte din mobila de 
aici, ca să găzduiască aripile illyriene. Mi-am întins membrele 
înţepenite spre foc şi m-am abținut să nu gem la căldura 
binefăcătoare. 

— Cum a mers? întrebă Mor, îndreptându-se lângă Cassian. 

Astăzi nu purta rochie - doar pantaloni negri şi un pulover 
gros albastru. 

— Cioplitorul de Oase, spuse Rhysand, este un mahalagiu 
căruia îi place să îşi bage nasul prea mult în treburile altora. 

— Dar? zise Cassian, sprijinindu-şi braţele pe genunchi, cu 
aripile strânse. 

— Dar, poate fi şi de ajutor, când vrea, îi răspunse Rhysand. Şi 
se pare că trebuie să începem să facem ce ne pricepem cel mai 
bine. 

Mi-am întins degetele amorţite, mulţumită să-i las să 
vorbească, deoarece aveam nevoie de un moment ca să-mi 
revin, să ignor ce îi dezvăluisem Cioplitorului de Oase şi ce-mi 
sugerase că ar putea să mi se ceară să fac cu acea carte. 
Abilităţile pe care aş fi putut să le am. 

Aşadar, Rhysand le povesti despre Cazan şi motivul din 


spatele jefuirii templului fără să se abţină să înjure şi să pună 
întrebări - şi nu dezvălui nimic din ce recunoscusem în schimbul 
informaţiilor. Azriel ieşi din umbrele care îl înconjurau ca să 
pună întrebări, chipul şi vocea-i rămânându-i de necitit. Cassian, 
în mod surprinzător, tăcu - de parcă generalul ar fi înţeles că un 
îmblânzitor al umbrelor ar fi ştiut ce informaţii erau necesare, 
fiind ocupat cu evaluarea acestora pentru propriile forţe. 

Când Rhysand termină, spionul lui spuse: 

— Îmi voi contacta sursele din Regatul Verii în legătură cu 
locul în care este ascunsă Cartea Respiraţiilor. Pot să zbor în 
lumea oamenilor ca să aflu unde îşi păstrează partea lor de 
Carte, înainte să le-o cerem. 

— Nu e nevoie, spuse Rhysand. Şi nu am încredere în aceste 
informaţii, în ciuda surselor tale şi a oricărei persoane din afara 
camerei. Cu excepţia lui Amren. 

— Poţi să ai încredere, spuse Azriel cu o stăpânire de oţel, 
apu-cându-şi părţile laterale ale îmbrăcăminţii lui din piele cu 
mâinile acoperite de cicatrice. 

— Nu ne asumăm riscuri în privinţa asta, spuse Rhysand. 

Continuă să se uite la Azriel, iar eu aproape că am auzit 
cuvintele nespuse adăugate de Rhys: „Nu are legătură cu tine, 
Az. Deloc”. 

Dar Azriel nu afişă nici urmă de emoție când dădu din cap şi-şi 
lăsă hainele în pace. 

— Deci, ce ai plănuit? interveni Mor, poate de dragul lui Az. 

Rhysand îşi scutură un fir de praf invizibil de pe hainele de 
luptă din piele. Când îşi ridică privirea, acei ochi violeţi erau reci 
ca gheaţa. 

— Regele Hybernului ne-a jefuit unul dintre temple ca să ia o 
bucată lipsă din Cazan. În ceea ce mă priveşte, este un act de 
război, un semn că Majestatea Sa nu este interesat să mă 
curteze. 

— În orice caz, e foarte probabil să îşi amintească de alianţa 
noastră cu oamenii din Război, spuse Cassian. Nu ar risca să îşi 
dezvăluie planurile în timp ce încearcă să te influenţeze şi pariez 
că unii dintre acoliţii Amaranthei i-au raportat despre ce s-a 
întâmplat la Poalele Muntelui. Despre felul în care s-a terminat 
totul, vreau să spun. 

Cassian înghiţi în sec. 

— Despre momentul în care Rhys încercase să o ucidă. 


Mi-am retras mâinile dinspre foc. 

— Într-adevăr, zise Rhys. Dar asta înseamnă că forţele 
Hybernului s-au infiltrat deja cu succes în tărâmul nostru, fără să 
fie detectate. Plănuiesc să-i întorc favoarea. 

Pe toţi zeii! Cassian şi Mor tocmai zâmbiră cu o încântare 
feroce. 

— Cum? întrebă Mor. 

Rhysand îşi încrucişa braţele. 

— Va trebui să ne facem cu grijă planurile. Dacă acel Cazan 
este în Hybern, atunci în Hybern trebuie să ne ducem. Fie ca să 
îl recuperăm... fie ca să folosim Cartea pentru a-i anula puterile. 

O parte patetică şi laşă din mine deja tremura. 

— Este foarte probabil ca Hybernul să fie înconjurat de la fel 
de multe protecţii şi scuturi ca noi, replică Azriel. Mai întâi va 
trebui să găsim o cale să trecem prin ele nedetectaţi. 

Dădu uşor din cap. 

— Fapt pentru care începem acum. Cât căutăm Cartea. Astfel 
încât să ne putem mişca repede atunci când vom avea ambele 
jumătăţi - înainte să se răspândească vestea că o avem. 

Cassian dădu din cap, dar întrebă: 

— Atunci, cum vei recupera Cartea? 

M-am pregătit când Rhysand spuse: 

— De vreme ce aceste obiecte sunt vrăjite pentru Marii Lorzi 
şi pot fi găsite doar de ei - prin puterea lor... Atunci, pe lângă 
foloasele ei în ceea ce priveşte mânuirea Cărţii Respiraţiilor, se 
pare că este posibil să avem propriul nostru detector. 

Acum, toţi se uitară la mine. 

M-am crispat. 

— Poate că la asta s-a referit Cioplitorul de Oase când a spus 
că pot da de urmă lucrurilor. Nu ştii... 

Am tăcut când Rhysand zâmbi superior. 

— Ai o parte din toată puterea noastră, ca şi când ai avea 
şapte amprente. Dacă am ascuns, dacă am făcut sau am 
protejat ceva cu puterea noastră, indiferent de locul în care se 
ascunde, vei putea să îi dai de urmă chiar prin acea magie. 

— Nu poţi fi sigur de asta, am încercat din nou. 

— Nu, dar avem cum să verificăm. 

Rhys încă zâmbea. 

— lar începem, bombăni Cassian. 

Mor îi aruncă lui Azriel o privire urâtă ca să-l avertizeze să nu 


se ofere voluntar de data asta. Spionul nu făcu decât să îi 
arunce o privire neîncrezătoare drept răspuns. 

Aş fi rămas întinsă pe scaunul meu ca să-i văd cum se 
contrazic, dacă Rhysand nu ar fi spus: 

— Cu abilităţile tale, Feyre, ai putea să găseşti jumătatea 
cărţii în Regatul Verii - şi să distrugi protecţiile din jurul ei. Dar 
nu am de gând să-l cred pe Cioplitor sau să te duc acolo fără să 
te testez mai întâi. Ca să mă asigur că, atunci când va fi cazul, 
când va trebui să iei cartea, tu... noi nu vom eşua. Deci vom 
merge într-o altă călătorie. Ca să vedem dacă poţi găsi un 
obiect valoros de-al meu, pe care l-am pierdut demult. 

— Rahat! spuse Mor, băgându-şi mâinile în faldurile groase 
ale puloverului ei. 

— Unde? am reuşit eu să întreb. 

Azriel fu cel care răspunse. 

Rhysand ridică o mână când Cassian deschise gura. 

— Vom testa dacă Feyre poate să-mi identifice obiectul din 
cufărul Ţesătoarei. Tarquin poate că-şi va vrăji jumătatea lui de 
carte ca să arate şi să se simtă diferit înainte ca noi să ajungem 
în Regatul Verii. 

— Pe toţi zeii, Rhysand! izbucni Mor, atingând covorul cu 
ambele picioare. Eşti ne... 

— Cine este Ţesătoarea? am insistat eu. 

— O creatură antică şi rea, răspunse Azriel. 

M-am uitat cu atenţie la cicatricele subţiri de pe aripile şi 
gâtul lui şi m-am întrebat câte asemenea lucruri întâlnise în 
viaţa lui de nemuritor. 

Dacă erau mai rele decât oamenii care erau de-un sânge cu 
el. 

— Care ar trebui să nu fie deranjată, adăugă el spre Rhys. 
Caută altă metodă să îi testezi abilităţile. 

Rhysand nu făcu decât să ridice din umeri şi să se uite la 
mine. Ca să mă lase să aleg. Zilele astea el îmi dădea mereu de 
ales. Totuşi nu mă lăsase să mă întorc în Regatul Primăverii în 
timpul celor două vizite - oare pentru că ştia demult că simţeam 
nevoia să stau departe de locul acela? 

Mi-am muşcat buza de jos, evaluând riscurile, aşteptând să 
simt un grăunte de frică sau de emoție. Dar după-amiaza 
aceasta îmi epuizase trăirile. 

— Cioplitorul de Oase, Ţesătoarea... Nu poţi să-i spui niciunuia 


pe nume? 

Cassian chicoti, iar Mor se rezemă de pernele canapelei. 

Doar Rhysand părea să înţeleagă că nu glumisem întru totul. 
Chipul îi era încordat. Ca şi când ar fi ştiut exact cât de obosită 
eram... şi cum ar fi trebuit să tremur cu gândul la Ţesătoare, dar 
după întâlnirea cu Cioplitorul de Oase, după lucrurile pe care i le 
dezvăluisem... nu mai simţeam nimic. 

— Şi dacă am mai adăuga un nume pe listă? mă întrebă 
Rhysand. 

Nu prea îmi plăcea cum suna asta. Şi nici lui Mor. 

— Emisarul, spuse Rhysand, ignorând-o pe verişoara lui. 
Emisarul Regatului Nopţii - pentru ţinutul oamenilor. 

— Nu a mai existat unul timp de cinci sute de ani, Rhysand, 
rosti Azriel. 

— Şi tot de atunci nu a mai existat un om transformat în 
nemuritor. Rhys îmi întâlni privirea. Lumea oamenilor trebuie să 
fie pregătită la fel ca şi noi - mai ales dacă Regele Hybernului 
plă-nuieşte să distrugă zidul şi să-şi dezlănţuie forţele asupra 
lor. Ne trebuie cealaltă jumătate a cărţii de la reginele muritoare 
şi dacă nu putem folosi magia ca să le influenţăm, atunci ele vor 
trebui să ne-o aducă. 

Liniştea căzu din nou. Pe strada de dincolo de ferestre, fulgii 
de zăpadă acopereau caldarâmul. 

Rhysand făcu semn din bărbie spre mine. 

— Tu eşti un spiriduş nemuritor - cu o inimă de om. Chiar şi 
aşa, ai putea foarte bine să fii vânată pentru asta dacă pui 
piciorul pe continent. Deci ne vom instala baza pe un teritoriu 
neutru. Într-un loc în care oamenii au încredere în noi - în tine, 
Feyre. Şi în care alţi oameni ar putea risca să vină să te vadă. Să 
audă vocea Prythianului după cinci secole. 

— Pe pământul familiei mele, am spus eu. 

— Pe toţi zeii, Rhys! interveni Cassian, întinzându-şi suficient 
aripile cât să răstoarne o vază din ceramică de pe masa de 
lângă el. Crezi că putem pur şi simplu să le luăm casa alor ei, să 
le-o cerem? 

Nesta nu îşi dorise să aibă legături cu Spiriduşii, iar Elain era 
atât de blândă şi de dulce... cum aş fi putut să le implic în aşa 
ceva? 

— Cassian, sângele va  înroşi pământul, spuse Mor, 
întinzându-se ca să pună la loc vaza, indiferent de ce facem noi 


cu familia ei. Acum, depinde unde şi cât de mult va curge 
sângele. De câţi oameni putem salva. 

Şi, cu riscul că aş fi părut proastă şi laşă, am spus: 

— Regatul Primăverii se învecinează cu zidul... 

— Zidul se întinde de-a lungul mării. Vom zbura peste mare, 
spuse Rhys fără ca măcar să clipească. Nu voi risca să fiu 
descoperit de niciun regat, deşi vestea s-ar putea răspândi 
destul de repede de îndată ce vom ajunge acolo. Ştiu că nu va fi 
uşor, Feyre, dar dacă există vreun mod prin care să le 
convingem pe acele regine... 

— O voi face, am spus eu. Corpul distrus şi țintuit al lui Clare 
Beddor îmi apăru în faţa ochilor. Amarantha fusese unul dintre 
comandanții lui. Doar unul... din mai mulţi. Regele Hybernului 
trebuia să fie mai mult decât îngrozitor ca să-i fie stăpân. Dacă 
oamenii aceia puneau mâna pe surorile mele... S-ar putea să nu 
se bucure, dar le voi convinge pe Elain şi pe Nesta să o facă. 

Nu am avut curajul să-l întreb pe Rhysand dacă ar fi putut, 
pur şi simplu, să îi forţeze pe-ai mei să fie de acord să ne ajute 
dacă ar fi refuzat. M-am întrebat dacă puterile lui ar fi funcţionat 
asupra Nestei, dacă până şi strălucirea lui Tamlin eşuase în faţa 
minţii ei de oţel. 

— Atunci, rămâne stabilit, spuse Rhysand. Niciunul dintre ei 
nu părea deosebit de bucuros. De îndată ce draga de Feyre se 
va întoarce de la Ţesătoare, vom îngenunchea Hybernul. 


$ 


Rhysand şi ceilalţi plecară în acea noapte, nimeni nu îmi 
spuse unde anume. Dar după evenimentele zilei, abia am 
terminat de mâncat ce îmi aduseseră Nuala şi Cerridwen în 
cameră, înainte să adorm. 

Am visat un os lung şi alb, sculptat cu mare precizie: chipul 
meu, schimonosit de agonie şi deznădejde; cuțitul din frasin în 
mâna mea, o baltă de sânge prelingându-se din două cadavre... 

M-am trezit însă în lumina apoasă a răsăritului de iarnă, cu 
stomacul plin din seara precedentă. 

La doar un minut după ce m-am trezit, Rhysand bătu la uşa 
mea. Abia i-am dat voie să intre, păşind înăuntru ca vântul de 
miazănoapte şi aruncând la picioarele patului o curea de care 
atârnau două cuțite. 

— Grăbeşte-te! spuse el, deschizând uşile dulapului şi scoţân- 


du-mi hainele de luptă. Mi le aruncă şi pe acestea pe pat. Vreau 
să plec înainte ca soarele să fie sus pe cer. 

— De ce? am întrebat eu, împingând păturile. Astăzi nu-şi 
arăta aripile. 

— Pentru că timpul este important. Scoase ciorapii şi cizmele 
pentru mine. De îndată ce Regele Hybemului îşi va da seama că 
e cineva în căutarea Cărţii Respiraţiilor ca să anuleze puterea 
Cazanului, atunci şi agenţii lui vor începe să o caute. 

— Totuşi, bânuieşti asta de ceva timp. Nu avusesem şansa să 
discutăm seara trecută. Cazanul, regele, Cartea... Ai vrut să ţi se 
confirme, dar tu mă aşteptai pe mine. 

— Dacă ai fi fost de acord să lucrezi cu mine acum două luni, 
te-aş fi dus direct la Cioplitorul de Oase ca să vezi dacă mi-ar fi 
confirmat bănuielile în legătură cu talentele tale. Dar lucrurile 
nu au mers conform planului. 

Nu, cu siguranţă nu merseseră. 

— Cititul, am spus eu, strecurându-mi picioarele în papucii 
căptuşiţi cu lână şi cu talpă groasă. De asta ai insistat asupra 
lecţiilor. Ca eu să fiu în stare să citesc ce scrie sau traducerea a 
orice ar conţine, în cazul în care bănuielile tale ar fi fost 
adevărate, iar eu aş fi putut să folosesc acea Carte... O carte 
atât de veche ar fi putut fi, la fel de bine, scrisă într-o limbă 
complet diferită. Într-un alfabet diferit. 

— Repet, spuse el, îndreptându-se acum spre masa de 
toaletă, dacă ai fi început să lucrezi cu mine, ţi-aş fi spus de ce. 
Nu puteam să risc să descoperi altfel. Se opri cu mâna pe 
mâner. Oricum ar fi trebuit să înveţi să citeşti. Dar, da, când ți- 
am spus că îmi serveşte scopurilor mele, la asta m-am referit. 
Poţi să mă condamni? 

— Nu, am spus eu şi vorbeam serios. Dar aş prefera să fiu 
anunţată în ceea ce priveşte planurile viitoare. 

— Am reţinut. Rhysand deschise sertarele şi scoase lenjeria 
mea de corp. Flutură bucăţile de dantelă neagră şi chicoti. Sunt 
surprins că nu le-ai cerut Nualei şi lui Cerridwen să-ţi cumpere 
altceva. 

Am mers spre el şi-am înşfăcat dantela. 

— Salivezi pe covor. 

Am trântit uşa băii înainte să poată să-mi răspundă. 

El aştepta când am ieşit, deja încălzită în pielea căptuşită cu 
blană. Mă ajută să îmi fixez cuţitele, iar eu am cercetat cu 


atenţie buclele şi chingile. 

— Fără săbii, arc şi săgeți, îmi spuse. El avea să poarte 
hainele-i illyriene de luptă din piele - cu acea sabie simplă şi 
brutală prinsă de-a lungul spatelui. 

— Dar cuţitele sunt în regulă? 

Rhysand îngenunche şi desfăcu reţeaua de piele şi oţel, 
făcân-du-mi semn să-mi trec un picior prin buclă. 

Am făcut aşa cum mi-a spus, ignorându-i atingerea mâinilor 
ferme pe coapsele mele când am trecut prin cealaltă buclă, iar 
el începu să strângă cataramele. 

— Ea nu va băga de seamă un cuţit, de vreme ce în casă are 
cuțite pe care le foloseşte în munca ei şi ca să mănânce. Dar 
lucrurile care sunt neobişnuite - obiectele care nu au fost 
acolo... O sabie, un arc cu săgeți... Ar putea să le simtă. 

— Şi cum rămâne cu mine? 

El strânse o chingă. Avea mâini puternice şi abile - foarte 
diferite faţă de fineţea pe care o afişa de obicei ca să facă restul 
lumii să creadă că era o cu totul altă persoană. 

— Să nu scoţi niciun sunet şi să nu atingi nimic în afară de 
obiectul pe care mi l-a luat. 

Rhysand îşi ridică privirea, cu mâinile sprijinite de coapsele 
mele. 

„Fă o plecăciune”, îi ordonase cândva lui Tamlin. lar acum, 
iată-l pe el, îngenuncheat în faţa mea. Ochii îi licăriră ca şi când 
şi el şi-ar fi amintit. Fusese şi asta o parte din jocul său - acea 
faţadă? Sau se răzbunase pentru conflictul sângeros dintre ei? 

— Dacă avem dreptate în legătură cu puterile tale, spuse el, 
dacă Cioplitorul de Oase nu ne-a minţit, atunci tu şi obiectul veţi 
avea aceeaşi... amprentă, mulţumită vrăjilor de păstrare pe care 
le-am făcut acum mult timp. Tu eşti una şi aceeaşi. Nu-ţi va 
observa prezenţa câtă vreme atingi doar acel obiect. Vei fi 
invizibilă pentru ea. 

— Este oarbă? 

El încuviinţă. 

— Dar celelalte simţuri ale ei sunt fatale. Aşa că, fii rapidă şi 
tăcută. Găseşte obiectul şi fugi, Feyre. 

Mâinile îi zăboviră pe picioarele mele, împletindu-se în spatele 
lor. 

— Şi dacă mă observă? 

Îşi strânse uşor mâinile. 


— Atunci, vom afla exact căt de pricepută eşti. 

Ticălos crud şi viclean! M-am încruntat la el. 

Rhys ridică din umeri. 

— Ai fi preferat să te încui în Casa Vântului, să te îndop cu 
mâncare, să te oblig să porţi haine elegante şi să îmi plănuieşti 
petrecerile? 

— Du-te naibii! De ce nu îţi iei singur obiectul, dacă este atât 
de important? 

— Pentru că Ţesătoarea mă cunoaşte, iar dacă sunt prins, 
preţul va fi mare. Marii Lorzi nu trebuie să interacţioneze cu ea, 
indiferent de gravitatea situaţiei. În cufărul ei are multe comori, 
iar pe unele le păstrează de milenii. Multe nu vor fi niciodată 
recuperate deoarece Marii Lorzi nu îndrăznesc să fie prinşi, din 
cauza legilor care o protejează şi a furiei ei. lar hoţii... Ori nu se 
mai întorc, ori nu sunt trimişi, de frică să nu o conducă înapoi 
spre Marele lor Lord. Dar pe tine... Nu te cunoaşte. Tu aparţii 
tuturor regatelor. 

— Deci, sunt şi hoaţa, şi femeia care vânează pentru tine? 
Mâinile îi alunecară ca să-mi cuprindă spatele genunchilor când 
îmi spuse cu un zâmbet poznaş: 

— Tu eşti salvarea mea, Feyre! 


Capitolul 20 


Rhysand ne teleportă într-o pădure care era mai veche şi mai 
sensibilă decât oricare alt loc în care fusesem. 

Fagii noduroşi erau strâns împletiţi, pătaţi şi atât de acoperiţi 
cu muşchi şi licheni, încât era aproape imposibil să vezi scoarţa 
de dedesubt. 

— Unde suntem? am întrebat eu în şoaptă. 

Rhysand îşi ţinea mâinile la o distanţă obişnuită de armele lui. 

— In inima Prythianului, este un teritoriu mare şi pustiu care 
desparte Nordul de Sud. In mijlocul lui, se află muntele nostru 
sfânt. 

Inima mi se poticni, iar eu m-am concentrat asupra paşilor 
mei prin ferigi, muşchi şi rădăcini. 

— Această pădure, continuă Rhysand, este la marginea estică 
a teritoriului neutru. Aici nu există niciun Mare Lord, iar legea 
este făcută de cel mai puternic, mai rău şi mai viclean. ŞI 
Ţesătoarea Pădurii este în vârful lanţului lor trofic. 

Copacii scârţâiră, deşi nu-i clătină nicio briză. Nu, aerul de aici 
era dens şi stătut. 

— Amarantha nu i-a exterminat? 

— Amarantha nu a fost proastă, spuse Rhysand, cu chipul 
întunecat. Nu s-a atins de aceste creaturi şi nici nu a deranjat 
pădurea. 

Mulţi ani am încercat să caut moduri de a o manipula ca să 
facă acea greşeală prostească, dar nu am reuşit. 

— lar acum o deranjăm doar pentru un test. 

El chicoti, sunetul ricoşând din pietrele gri împrăştiate ca nişte 
perle pe pământul pădurii. 

— Seara trecută, Cassian a încercat să mă convingă să nu te 
iau. Am crezut că o să mă şi lovească. 

— De ce? Abia îl cunoşteam. 

— Cine ştie? Probabil pe Cassian îl interesează mai mult să se 
culce cu tine decât să te protejeze. 

— Eşti un porc! 

— Ai putea s-o faci, ştii, spuse Rhys, ridicând o creangă 
subţire de fag, ca să trec pe sub ea. Dacă trebuie, mergi mai 
departe în sensul fizic, sunt sigur că ar fi mai mult decât bucuros 


să te ajute. 

Vorbele lui păreau un test în sine. Şi asta mă enervă destul, 
încât am şoptit: 

— Atunci, spune-i să vină diseară în camera mea. 

— Dacă supravieţuieşti testului. 

M-am oprit în vârful unei mici pietre acoperite de licheni. 

— Pare să te mulţumească ideea că nu voi supravieţui. 

— Ba din contră, Feyre. 

Veni spre locul în care stăteam pe piatră. Eram aproape la 
acelaşi nivel cu el. Pădurea deveni şi mai tăcută, copacii părând 
să se încline mai mult, ca şi când ar fi vrut să audă fiecare 
cuvânt. 

— Îl voi anunţa pe Cassian că eşti... deschisă avansurilor lui. 

— Bun, am spus eu. 

Un mic gol de aer se împinse în mine, ca un licăr de întuneric. 
Acea putere de-a lungul oaselor şi a sângelui meu clocoti ca 
răspuns. 

Am vrut să sar de pe piatră, dar el mă apucă de bărbie, 
mişcarea fiind prea rapidă ca să o detectez. Cuvintele fură o 
mângâiere mortală când spuse: 

— Ţi-a plăcut să mă vezi în genunchi în faţa ta? 

Ştiam că auzea cum inima începea să-mi bată mai repede. 
Oricum, i-am schiţat un rânjet plin de ură, smucindu-mi bărbia 
din atingerea lui şi sărind de pe piatră. Aş fi putut să aterizez pe 
picioarele lui. Şi el poate s-ar fi dat din calea mea doar cât să 
mă evite. 

— Nu la asta sunteţi buni, voi bărbaţii? Dar cuvintele-mi erau 
tensionate, abia şoptite. 

Zâmbetul cu care-mi răspunse evoca cearşafuri din mătase şi 
briza cu parfum de iasomie de la miezul nopţii. 

Era o cale periculoasă - una pe care Rhysand mă forţa să 
merg pentru a nu mă gândi la ce eram pe cale să înfrunt, la cât 
de distrusă mă simţeam în adâncul sufletului. 

Mânia, acest... flirt, enervarea... El ştia că toate mă ajutau. 

Ce eram pe cale să întâlnesc, atunci, trebuia să fie cu 
adevărat chinuitor dacă voia să intru acolo nervoasă, gândindu- 
mă la sex, la orice în afară de Ţesătoarea Pădurii. 

— Bună încercare, am spus eu răguşită. Rhysand doar ridică 
din umeri şi intră în pădurea din faţă. 

Ticălosul. Da, o făcuse ca să mă distragă, dar... 


L-am urmat rapid, pe cât de tăcută am putut, vrând să-l atac 
şi să îl lovesc cu pumnul în spate, dar el ridică o mână când se 
opri înaintea unui luminiş. 

Un mic bordei văruit, cu un acoperiş din paie şi un coş pe 
jumătate dărâmat, era în mijlocul lui. Era obişnuit, aproape ca al 
unui muritor. Era până şi o fântână, cu găleata cocoţată pe buza 
din piatră şi o grămadă de lemne stătea sub una dintre 
ferestrele rotunde ale bordeiului. Nu se auzea niciun sunet şi 
înăuntru nu se vedea lumină; nici măcar fumul nu ieşea pe horn. 

Cele câteva păsări din pădure tăcură. Nu de tot, dar ciripiră 
mai încet. lar acolo... 

Slab, venind din bordei, se auzea un zumzet drăguţ şi 
constant. 

Ar fi putut fi genul de loc în care m-aş fi oprit, dacă aş fi fost 
însetată sau flămândă sau dacă aş fi avut nevoie de adăpost 
peste noapte. 

Poate că asta era capcana. 

Copacii din jurul luminişului, care erau atât de apropiaţi, încât 
crengile lor mai că atingeau acoperişul din paie, ar fi putut fi 
foarte bine să fie gratiile unei colivii. 

Rhysand îşi înclină capul spre bordei, plecându-se cu o graţie 
teatrală. 

Trebuia să intru şi să ies, să nu scot un sunet. Să găsesc 
obiectul, oricare ar fi fost, şi să-l înşfac de sub nasul unei oarbe. 

lar apoi să fug mâncând pământul. 

Pământul acoperit de muşchi pava calea spre uşa de la 
intrare, deja întredeschisă. O bucăţică de brânză. lar eu eram 
şoarecele prost, pe cale să cadă în capcană. 

Cu ochii strălucind, Rhysand îmi murmură: „Succes!” 

l-am făcut un gest vulgar şi, încet şi în linişte, mi-am croit 
drum spre uşă. 

Pădurea părea să îmi supravegheze fiecare pas. Când am 
aruncat o privire înapoi, Rhysand dispăruse. 

Nu-mi spusese dacă ar fi intervenit în cazul în care aş fi fost în 
pericol de moarte. Probabil că ar fi trebuit să-l întreb. 

Am evitat toate frunzele şi pietrele, mişcându-mă în aşa fel 
încât o parte a corpului meu - o parte care nu fusese născută de 
Marii Lorzi - îşi aminti. 

Ca şi când m-aş fi trezit. Aşa se simţea. 

Am trecut de fântână. Nu era nicio pată de noroi, nicio piatră 


nelalocul ei. O capcană frumoasă şi perfectă, mă avertiză acea 
parte muritoare din mine. O capcană făcută pe vremea când 
oamenii erau prada; acum era întinsă pentru un vânat mai 
inteligent şi nemuritor. 

„Nu mai sunt o pradă!” am hotărât când m-am îndreptat 
relaxată spre uşă. 

Şi nu eram un şoarece. 

Eram un lup. 

Am ascultat în pragul uşii; piatra era atât de uzată, încât 
parcă ar fi fost traversată de multe perechi de cizme care, 
poate, nu mai ieşiseră. Cuvintele cântecului ei se auziră clar 
acum; avea o voce dulce şi frumoasă ca lumina soarelui pe un 
râu. 


Erau două surori care s-au dus la joacă, 
Nava tatălui lor venind pe mare să o vadă... 
lar când ajunseră la malul mării, 

Cea mare o-mpinse pe cea mică-n apă. 


O voce mieroasă pentru un cântec antic şi îngrozitor. Îl mai 
auzisem - un pic diferit, dar cântat de oamenii care nu ştiau că 
ieşise din gurile spiriduşilor. 

Am mai ascultat o clipă, încercând să aud pe altcineva. Dar 
nu se auziră decât un zăngănit şi un bâzâit al vreunui dispozitiv 
şi cântecul Ţesătoarei. 


Uneori se scufunda, şi alteori înota. 
Până când hoitul ei la digul morarului sosea. 


Abia puteam să respir, dar m-am controlat inspirând lent pe 
gură. Am deschis uşa de la intrare doar doi centimetri. 

Nu se auzi niciun scârţâit - niciun geamăt al balamalelor 
ruginite. O altă parte a frumoasei capcane care, practic, invita 
hoţii să intre. Am aruncat o privire înăuntru, când uşa se 
deschise destul de larg. 

Am văzut o cameră de zi mare, cu o mică uşă în spate. Rafturi 
de la podea până-n tavan acopereau pereţii, pline cu rarităţi: 
cărţi, cochilii, păpuşi, ierburi, oale, pantofi, cristale, alte cărţi, 
bijuterii... Din tavan şi din căpriorii din lemn, atârnau tot felul de 
lanţuri, păsări moarte, rochii, panglici, bucăţi ornamentate din 


lemn, şiraguri de perle... 

Era magazinul de vechituri al unui nemuritor strângător. 

lar strângătorul... 

În întunericul bordeiului, era o roată mare care se învârtea, 
crăpată şi uzată de trecerea anilor. 

lar în faţa roții antice, cu spatele la mine, stătea Ţesătoarea. 

Părul des ca onixul îi ajungea până-n talia subţire când lucra 
la roată, mâini albe ca zăpada băgând şi trăgând firul în jurul 
unui ax ascuţit ca un ghimpe. 

Părea tânără şi purta o rochie gri simplă, dar elegantă, care 
strălucea uşor în lumina slabă a pădurii ce intra prin ferestre, în 
timp ce ea cânta cu o voce aurie şi scânteitoare: 


Dar cu osul pieptului ei ce făcu? 

O violă ca să cânte. 

Cu degetele-i atât de mici ce făcu? 
Cuie pentru viola lui. 


Firul pe care îl băga în roată era alb şi moale. Ca lâna, dar... 
Ştiam, în acea parte încă din mine, că nu era lână. Ştiam că nu 
voiam să aflu din ce creatură provenise, pe cine transforma într- 
un fir. 

Deoarece pe raftul chiar de dincolo de ea erau conuri 
suprapuse de aţă - de toate culorile şi texturile. lar pe raftul 
alăturat ei erau fâşii şi ţesături din fire - ţesute, mi-am dat eu 
seama, pe războiul de ţesut aproape ascuns în întunericul din 
apropierea sobei. Războiul de ţesut al Ţesătoarei. 

Venisem în ziua în care torcea - ar fi cântat dacă, în schimb, 
aş fi venit în ziua în care ţesea? După mirosul îmbibat cu frică, 
ce plutea dinspre sulurile de material, cunoşteam deja 
răspunsul. 

Un lup. Eram un lup. 

Am intrat în bordei, atentă la bucăţile împrăştiate pe podeaua 
de pământ. Ea continuă să lucreze, roata zăngănind vesel, atât 
de diferit faţă de cântecului ei oribil: 


Și cu osul nasului ei ce făcu? 

O punte pentru violă. 

Cu venele-i atât de albastre ce făcu? 
Corzi pentru viola lui. 


Am cercetat camera, încercând să nu ascult versurile. 

Nimic. Nu am simţit nimic care să mă atragă spre un obiect 
anume. Poate că ar fi fost o binecuvântare dacă nu aş fi fost cu 
adevărat cea care trebuia să găsească de îndată Cartea - dacă 
ziua de azi nu ar fi fost, cu siguranţă, începutul unui şir de 
nenorociri. 

Ţesătoarea era cocoţată acolo, lucrând. 

M-am uitat cu atenţie la rafturi şi la tavan. Trăgeam de un 
timp care aproape expirase. 

Mă trimisese Rhys într-o misiune fără succes? Poate că nu era 
nimic aici. Poate că obiectul fusese luat. Ar fi fost un gest tipic 
lui. Să mă tachineze în pădure, să vadă la ce fel de lucruri ar fi 
reacţionat corpul meu. 

Şi poate că îl detestam pe Tamlin suficient în acel moment, 
încât să mă bucur un pic de flirt. Poate că eram tot un monstru 
ca şi femeia care torcea în faţa mea. 

Dar, dacă eram un monstru, atunci presupun că şi Rhys era. 

Rhys şi cu mine eram la fel - dincolo de puterea pe care mi-o 
dăduse. Ar fi fost bine dacă şi Tamlin m-ar fi urât, odată ce şi-ar 
fi dat seama că plecasem cu adevărat. 

Atunci am simţit ceva... un fel de bătaie uşoară pe umăr. 

M-am întors, cu un ochi la Ţesătoare, iar cu celălalt la cameră 
când m-am strecurat prin labirintul de mese şi vechituri. Ca un 
far, un strop de lumină dantelată cu zâmbetu-i strâmb mă 
atrăgea. 

„Bună”, părea să spună. „Ai venit în sfârşit să mă revendici?” 

Da, da, voiam să spun. Chiar dacă o parte din mine îşi dorea 
să nu fi fost aşa. 

Ţesătoarea cântă în spatele meu: 


Cu ochii ei atât de strălucitori ce făcu? 
li puse pe violă, la răsărit. 

Cu limba ei atât de aspră ce făcu? 

O folosi, până ce vorbi prea mult. 


Am urmărit acel puls - spre raftul care îmbrăca peretele de 
lângă sobă. Nimic. Şi nimic pe al doilea. Dar pe al treilea, chiar 
deasupra ochilor mei... Acolo. 

Aproape că-i simţeam parfumul sărat şi citric. Cioplitorul de 


Oase avusese dreptate. 

M-am ridicat pe vârfuri ca să mă uit cu atenţie la raft. Un cuţit 
vechi de deschis scrisorile, cărţi legate în piele pe care nu voiam 
să le ating sau să le miros; o mână de ghinde, o coroană fără 
luciu cu rubine şi jasp şi... 

Un inel. 

Un inel cu fire răsucite de aur şi argint, stropit cu perle şi 
încrustat cu o piatră de un albastru intens. Era un safir, dar unul 
diferit. Nu mai văzusem un asemenea safir, nici măcar în 
birourile tatălui meu. Acesta... Aş fi putut jura că, în lumina 
slabă, liniile unei stele cu şase colţuri radiau pe suprafaţa 
rotundă şi opacă. 

Rhysand - în mod sigur era al lui Rhysand. 

Mă trimisese aici pentru un inel? 

Ţesătoarea cântă: 


Apoi țintui cele trei corzi, 
O, acolo este tatăl meu, regele. 


Am privit-o încă o clipă, măsurând distanţa dintre raft şi uşa 
deschisă. Aş fi putut să iau inelul şi să dispar într-o clipă. Incet, 
în linişte, calmă. 


Apoi, țintui a doua coardă. 
O, acolo stă mama mea, regina. 


Mi-am coborât mâna spre unul din cuţitele prinse de coapse. 
Odată întoarsă la Rhysand, poate l-aş fi înjunghiat în burtă. 

Foarte repede, amintirea urmei de sânge îmi acoperi mâinile. 
Ştiam cum ar fi fost să înfig pumnalul prin pielea, oasele şi 
carnea lui. Ştiam cum ar fi curs sângele, cum ar fi gemut de 
durere... 

Am alungat gândul, chiar dacă simţeam sângele spiriduşilor 
udând partea umană din mine care nu murise şi care nu 
aparţinea nimănui în afară de mine. 


Apoi, țintui toate cele trei corzi. 
Acolo este sora mea, care m-a înecat. 


Mi-am mişcat mâna în linişte când, cu o ultimă suflare, am 


luat inelul de pe raft 
Ţesătoarea se opri din cântat. 


Capitolul 21 


Am îngheţat, cu inelul în buzunarul vestei mele. Ea terminase 
ultimul cântec - poate că urma să înceapă un altul. 

Poate. 

Roata care se învârtea încetini. 

M-am retras un pas spre uşă. Apoi încă unul. 

Tot mai încet, fiecare întoarcere a vechii roţi era mai lungă 
decât ultima. 

Mai aveam zece paşi până la uşă. 

Cinci. 

Roata se învârti, o ultimă dată, atât de încet încât îi vedeam 
spiţele. 

Doi. 

M-am întors spre uşă când întinse o mână albă, apucând 
roata şi oprind-o. 

Uşa din faţa mea se închise brusc. 

M-am întins spre zăvor, dar nu era niciunul. 

Fereastra. Să mă duc la fereastră... 

— Cine este în casa mea? întrebă ea încet. 

Frica - frica nestăpânită, intensă - mă izbi, iar eu mi-am 
amintit. Mi-am amintit cum era să fii un om şi neajutorat, şi slab. 
Mi-am amintit cum era să vrei să /upți ca să trăieşti, să fii dispus 
să faci orice ca să continui să respiri... 

M-am întins spre fereastra de lângă uşă. Era închisă. Nu era 
niciun zăvor, nicio deschidere. Doar geamul care nu era din 
sticlă. Solid şi impenetrabil. 

Ţesătoarea se întoarse cu faţa spre mine. 

Nu conta dacă eram lup sau şoarece, deoarece nu eram decât 
un animal care îşi evalua şansa de supravieţuire. 

Peste corpul ei tânăr şi suplu, sub părul negru şi frumos, 
pielea cenuşie îi era ridată, uscată şi atârna. lar acolo unde ar fi 
trebuit să-i strălucească ochii, erau în schimb două puțuri 
întunecate şi putrede. Buzele i se subţiaseră, transformându-se 
în nişte linii adânci şi negre, în jurul unei găuri pline cu dinţi 
sparţi şi zimţaţi, ca şi când ar fi ros prea multe oase. 

lar eu ştiam că îmi va mănca şi mie curând oasele, dacă nu 
ieşeam. 


Nările ei - poate cândva nostime şi frumoase, acum pe 
jumătate căzute - se umflară când adulmecă în direcţia mea. 

— Ce eşti tu? întrebă ea cu o voce care era foarte tânără, 
minunată. 

Afară - afară, trebuia să ies afară... 

Mai era o cale. 

Una nesăbuită şi sinucigaşă. 

Nu voiam să mor. 

Nu voiam să fiu mâncată. 

Nu voiam să intru în acel întuneric dulce. 

Ţesătoarea se ridică de pe micul ei taburet. 

lar eu mi-am dat seama că timpul de care trăgeam se 
terminase. 

— Ce seamănă cu toate, rosti ea gânditoare, făcând un pas 
grațios spre mine, dar se deosebeşte de toate? 

Eram un lup. 

Şi muşcam atunci când eram încolţită. 

M-am întins spre singura lumânare care ardea pe masa din 
mijlocul camerei. Şi am aruncat-o în peretele cu ţesături - în 
toate sulurile nenorocite de material întunecat. Corpuri ţesute, 
piei, vieţi. Ca să le eliberez. 

Focul izbucni, iar ţipătul Ţesătoarei fu atât de ascuţit, încât 
am crezut că ar fi putut să mi se sfărâme capul, iar sângele să- 
mi fiarbă în vene. 

Se repezi spre flăcări ca şi cum ar fi vrut să le stingă cu 
mâinile impecabile, cu gura cu dinţi stricaţi deschisă şi ţipând ca 
şi când în ea nu ar fi fost nimic altceva în afară de iadul negru. 

M-am grăbit spre şemineul întunecat. Spre şemineu şi coşul 
de deasupra. 

Era îngust, dar suficient de larg pentru mine. 

Nu am ezitat când am apucat marginea şi m-am ridicat, cu 
braţele tremurânde. Forţa nemuritoare mă adusese doar până 
aici, iar eu devenisem foarte slabă şi de malnutrită. 

Îi lăsasem să mă facă slabă. Mă supusesem ca un cal sălbatic 
şi distrus. 

Cărămizile pătate de funingine erau instabile şi inegale. 
Perfecte ca să mă caţăr. 

Mai repede - trebuia să mă mişc mai repede. 

Dar umerii mei râcâiră cărămida; aici duhnea a hoit şi a păr 
ars, iar piatra era acoperită de o peliculă uleioasă, ca de 


grăsime gătită... 

Ţesătoarea se opri brusc din a mai ţipa când eram la 
jumătatea hornului şi aproape că vedeam lumina soarelui şi 
copacii, fiecare respiraţie fiind aproape un suspin. 

M-am întins spre următoarea cărămidă, unghiile rupându-mi- 
se când m-am împins în sus atât de violent, încât braţele-mi 
ţipară protestând împotriva pietrelor care mă strângeau şi... 

M-am blocat. 

Eram blocată, în timp ce Ţesătoarea spuse printre dinţi, din 
casă; 

— Ce şoricel se caţără pe hornul meu? 

Aveam spaţiu doar cât să privesc în jos, când faţa putredă a 
Ţesătoarei apăru dedesubt. 

Cu mâna albă ca laptele, atinse marginea, iar eu mi-am dat 
seama de cât de mic era spaţiul dintre noi. 

Mintea mi se goli. 

Am împins contra strânsorii hornului, dar nu m-am putut clinti. 
Aveam să mor aici. Aveam să fiu trasă în jos de mâinile 
frumoase şi sfâşiată şi mâncată. Poate cât aş mai fi fost în viaţă, 
mi-ar fi apucat carnea cu gura hidoasă şi-ar fi ros-o, sfâşiat-o, 
muşcat-o şi... 

Panica neagră se instală, iar eu eram din nou prinsă sub 
munte, în şanţul noroios, cu Middengard Wyrm grăbindu-se spre 
mine. Abia scăpasem, abia... 

Nu puteam să respir, nu puteam să respir, nu puteam să 
respir... Unghiile Ţesătoarei zgâriară cărămida când făcu un pas 
în sus. Nu, nu, nu, nu, nu... 

Am lovit cărămizile cu picioarele. 

— Credeai că poţi să furi şi să fugi, hoţule? 

L-aş fi preferat pe Middengard Wyrm. Aş fi preferat acei dinţi 
ascuţiţi şi mari în locul cioturilor ei zimţate... 

„Încetează.” 

Cuvântul se auzea din întunericul minţii mele. 

lar vocea era a mea. 

„Incetează”, spuse ea - am spus eu. 

„Respiră. 

Gândeşte.” 

Ţesătoarea se apropie, cărămida farâmiţându-se sub mâinile 
ei. Se căţăra ca un păianjen, ca şi când eu aş fi fost o muscă în 
plasa ei... 


„Încetează.” 

lar acel cuvânt linişti totul. 

L-am spus şoptit. 

„Incetează, încetează, încetează.” 

„Gândeşte.” 

li supravieţuisem lui Wyrm şi Amaranthei. Şi mi se dăduseră 
daruri. Daruri importante. 

Cum ar fi puterea. 

Eram puternică. 

Am lovit cu mâna zidul hornului, cât de jos am reuşit. 
Ţesătoarea şuieră la molozul care căzu. Am lovit din nou cu 
pumnii, adunându-mi puterea. 

Nu eram un animal de companie, nu eram o păpuşă, nu eram 
o jivină. 

Eram o supraviețuitoare şi eram puternică. 

Nu aveam de gând să mai fiu slabă şi neajutorată. Nu aveam 
de gând şi nu puteam fi distrusă. Imblânzită. 

Am lovit cu pumnii în cărămizi de nenumărate ori, iar 
Ţesătoarea se opri. 

Se opri atât de brusc, încât cărămida pe care o dizlocasem 
era să-mi alunece din mână. 

Am aruncat-o în faţa ei hidoasă şi îngrozitoare cât de tare am 
putut. 

Osul scârțâi, iar ea urlă, împroşcând sânge negru. Eu am lovit 
cu umerii în părţile laterale ale hornului, iar pielea mi se sfâşie 
pe sub haina mea din piele. Am continuat până când am devenit 
o piatră care sfărâma piatră, până ce nimic şi nimeni nu mă 
reţinu, şi am urcat pe horn. 

Nu am îndrăznit să mă opresc, nu înainte să ajung pe la 
margine şi să ies, rostogolindu-mă pe acoperişul din paie. Care 
nu era deloc acoperit cu paie. 

Ci cu păr. 

Şi cu toată grăsimea care căptuşea hornul - cu toată 
grăsimea care strălucea pe pielea mea... şi cu părul care se 
lipea de mine. În smocuri şi şuviţe şi mănunchiuri. Mi-am simţit 
fierea în gât, dar uşa de la intrare se deschise cu un bubuit, 
urmat de un țipăt. 

Nu, nu pe acolo. Nu spre pământ. 

Sus, Sus, sus. 

O creangă de copac atârna jos şi în apropiere, iar eu m-am 


căţărat pe acoperişul îngrozitor, încercând să nu mă gândesc la 
cine şi pe ce călcam, la ce mi se lipea de piele şi de haine. O 
clipă mai târziu, am sărit pe creanga care mă aştepta, urcând 
printre frunze şi muşchi în timp ce Ţesătoarea strigă: 

— UNDE EŞTI? 

Dar eu fugeam dintr-un copac în altul. Am sărit de pe o 
creangă pe alta, lemnul sfâşiindu-mi mâinile goale. Unde era 
Rhysand? 

Am fugit tot mai departe, urmărită de strigătele ei, care se 
auzeau tot mai slab. 

„Unde eşti, unde eşti, unde eşti...” 

Apoi, întins pe o creangă a unui copac din faţa mea, cu un 
braţ atârnat peste margine, Rhysand intrebă tărăgănat: 

— Ce naiba ai făcut? 

M-am oprit brusc, respirând sacadat. Credeam că plămânii 
chiar ar fi putut să-mi sângereze. 

— Tu! am zis eu printre dinţi. 

Dar el îşi duse un deget la buze şi se teleportă spre mine, 
apucîndu-mă de talie cu o mână şi prinzându-mi ceafa cu 
cealaltă în timp ce ne transportă pe amândoi... 

Spre Velaris. Chiar deasupra Casei Vântului. 

Am căzut în gol, iar eu nu aveam suflu ca să ţip când aripile îi 
apărură, întinzându-se larg, iar el plană lin... chiar prin fereastra 
deschisă a ceea ce trebuia să fie camera de război. Acolo, 
Cassian se certa cu Amren. 

Amândoi îngheţară când am aterizat pe podeaua roşie. 

Pe peretele din spatele lor era o oglindă, iar eu mi-am zărit 
chipul îndeajuns, încât să ştiu de ce erau cu gura căscată. 

Faţa-mi era zgâriată şi însângerată şi eram plină de murdărie 
şi grăsime - grăsime fiartă - şi praf de tencuială, iar părul îmi 
stătea lipit de mine şi miroseam... 

— Miroşi a grătar, spuse Amren crispându-se uşor. 

Cassian îşi relaxă mâna cu care-şi apucase cuțitul de luptă de 
la coapsă. 

Încă gâfâiam, încă încercam să respir. Părul lipit de mine mă 
zgâria şi mă gâdila şi... 

— Ai ucis-o? întrebă Cassian. 

— Nu, răspunse Rhysand în locul meu, strângându-şi aripile. 
Dar, având în vedere cât de mult ţipa Ţesătoarea, mor de 
curiozitate să ştiu ce a făcut draga de Feyre. 


Grăsime - aveam grăsimea şi părul altor oameni pe mine... 

Am vomitat peste tot pe podea. 

Cassian înjură, dar Amren flutură o mână şi totul dispăru 
instantaneu... împreună cu mizeria de pe mine. Totuşi, încă-i 
simţeam urma acolo, rămăşiţele altor oameni, mortarul 
cărămizilor... 

— Ea... m-a detectat cumva, am reuşit eu să spun, lăsându- 
mă pe masa mare şi neagră şi ştergându-mă la gură cu umărul 
hainei mele din piele. Şi a încuiat uşile şi ferestrele. Deci, ca să 
ies, a trebuit să mă caţăr pe horn. Am rămas blocată, am 
adăugat când Cassian ridică din sprâncene, iar când a încercat 
să urce, i-am aruncat o cărămidă în faţă. 

Se făcu linişte. 

Amren se uită la Rhysand. 

— Şi tu unde erai? 

— Aşteptam, destul de departe, încât să nu mă poată detecta, 
zise Rhysand. 

— Mi-ar fi prins bine ceva ajutor, am mormăit eu. 

— Ai supravieţuit, spuse el. Şi ai găsit o cale să te ajuţi 
singură. Din strălucirea dură a ochilor lui, mi-am dat seama că 
era conştient de spaima care aproape mă ucisese, ori prin scutul 
mental pe care uitasem să-l ridic, ori printr-o anomalie a 
legăturii noastre. Fusese conştient de asta - şi mă lăsase să 
îndur. 

Pentru că aproape mă ucisese şi nu i-aş fi fost de folos dacă s- 
ar fi întâmplat atunci când ar fi contat - cu Cartea. Exact aşa 
cum spusese. 

— Despre asta este vorba, am spus eu. Nu doar despre acest 
inel stupid - am băgat mâna în buzunar, trântind inelul pe masă 
- sau despre abilităţile mele, ci despre cum îmi pot stăpâni 
panica. 

Cassian înjură din nou, uitându-se la inel. 

Amren scutură din cap, iar părul negru i se legănă. 

— E o metodă brutală, dar eficientă. 

— Acum ştii, zise Rhysand. Că îţi poţi folosi abilităţile ca să ne 
cauţi obiectele şi, astfel, să găseşti Cartea în Regatul Verii şi să 
te controlezi. 

— Eşti un ticălos, Rhysand, spuse încet Cassian. 

Rhysand îşi strânse aripile cu o mişcare rapidă şi graţioasă. 

— Şi tu ai face la fel. 


Cassian ridică din umeri, ca şi când ar fi confirmat. 

Mi-am privit mâinile, unghiile însângerate şi crăpate. Şi i-am 
spus lui Cassian: 

— Vreau să mă înveţi să lupt. Să devin puternică. Dacă oferta 
mai este valabilă. 

Cassian ridică din sprâncene şi nu se deranjă să se uite la 
Rhysand pentru aprobare. 

— Dacă ne antrenăm, ai să-mi spui destul de repede că sunt 
un ticălos. Şi nu ştiu nimic despre instruirea oamenilor, despre 
cât de fragile sunt corpurile voastre. Erau, vreau să spun, 
adăugă el tresărind. Ne vom da noi seama. 

— Nu vreau ca singura mea opţiune să fie fuga, am spus eu. 

— Fuga, interveni Amren, te-a ţinut în viaţă azi. 

Am ignorat-o. 

— Vreau să ştiu cum să scap luptând. Nu vreau să fiu nevoită 
să aştept ca altcineva ca să mă salveze. M-am întors spre 
Rhysand, încrucişându-mi braţele. Ei bine? Mi-am dovedit 
valoarea? 

Însă el luă inelul, pur şi simplu, şi dădu din cap drept 
mulţumire. 

— A fost inelul mamei mele. 

Ca şi când asta ar fi fost singura explicaţie şi singurul răspuns 
pe care mi-l datora. 

— Cum l-ai pierdut? am vrut eu să ştiu. 

— Nu l-am pierdut. Mama mi l-a dat ca amintire, apoi mi l-a 
luat când am crescut şi i l-a dat Ţesătoarei ca să-l păstreze. 

— De ce? 

— Ca să nu-l pierd. 

Prostii şi idioţenii, iar eu... Voiam să fac o baie. Voiam linişte şi 
o baie. Nevoia de aceste lucruri mă lovi destul de puternic încât 
genunchii mi se îndoiră. 

Abia l-am privit pe Rhysand înainte de a mă apuca de mână, 
de a-şi întinde aripile şi de a ieşi din nou pe fereastră, înălţându- 
ne către cer. Am căzut în gol cinci secunde frenetice înainte de 
a ne teleporta în dormitorul meu din casă. Apa fierbinte curgea 
deja în cadă. M-am îndreptat clătinându-mă spre ea, extenuarea 
lovindu-mă ca un pumn când Rhysand mă întrebă: 

— Şi cum rămâne cu exersarea celorlalte... daruri ale tale? 

Prin aburul ce se ridica din cadă i-am spus: 

— Cred că noi doi ne-am sfâşia. 


— O, cu siguranţă o vom face! Se rezemă de pragul uşii de la 
baie. Dar altfel nu ar fi amuzant. Consideră că antrenamentul 
nostru face acum parte în mod oficial din cerinţele tale de a 
lucra cu mine. Îmi făcu semn din bărbie. Haide, încearcă să treci 
de scuturile mele. 

Ştiam la care se referea. 

— Sunt obosită. O să se răcească apa. 

— Promit că va fi la fel de fierbinte peste câteva clipe. Sau, 
dacă îţi stăpâneşti darurile, ai putea să te ocupi singură de asta. 

M-am încruntat. Dar am făcut un pas spre el, apoi încă unul, 
obligându-l să facă, la rândul lui, doi paşi în baie. Urma grăsimii 
şi a părului lipit de mine îmi amintiră de faptele lui... 

L-am privit în ochii violeţi şi scânteietori. 

— O simţi, nu-i aşa? mă întrebă peste ciripitul păsărilor din 
grădină. Puterea ta, cea care pândeşte pe sub piele, şoptindu-ţi 
la ureche. 

— Şi ce dacă? 

El ridică din umeri. 

— Sunt surprins că lanthe nu te-a tăiat pe un altar ca să vadă 
cum arată puterea din tine. 

— Ce problemă ai cu ea, mai exact? 

— Marile Preotese mi se par a fi o denaturare a ceea ce au 
fost odată - a ceea ce au promis cândva să fie. lanthe este una 
dintre cele mai rele. 

Am simţit un nod în stomac. 

— De ce spui asta? 

— Treci de scutul meu şi îţi voi arăta. 

Deci, de asta schimbase subiectul. Ca să mă tachineze, ca să 
mă momească. 

Privindu-l în ochi... am acceptat. Mi-am imaginat legătura 
dintre noi - o mică lumină împletită... Şi, acolo, scutul lui mental 
era în celălalt capăt al legăturii. Negru, solid şi impenetrabil. Nu 
aveam cum să intru. Nu ştiam... cum reuşisem înainte să mă 
strecor dincolo de el. 

— M-ai testat suficient astăzi. 

Rhysand traversă jumătatea de metru dintre noi. 

— Marile Preotese s-au infiltrat în câteva regate - în cel al 
Răsăritului, Zilei şi lernii, mai ales. Şi-au întărit poziţiile atât de 
bine, încât spionii lor sunt peste tot, adepţii lor fiind aproape 
nişte fanatici devotați. Şi totuşi, în cei cincizeci de ani, ele au 


scăpat. Au rămas ascunse. Nu aş fi surprins dacă lanthe a căutat 
să stabilească un punct de sprijin în Regatul Primăverii. 

— Vrei să spui că toate sunt nişte nemernice fără inimă? 

— Nu toate. Unele, da. Unele sunt altruiste şi înțelepte şi 
compătimitoare! Dar altele sunt, pur şi simplu, fariseice... Deşi 
acestea sunt cele care mereu mi s-au părut cele mai 
periculoase. 

— Şi lanthe? 

Ceva licări cu înţeles în ochii lui. 

Chiar nu avea de gând să-mi spună. Mi-ar fi fluturat informaţia 
în faţă, ca pe o bucată de carne... 

Am sărit înainte. Orbeşte, frenetic, dar mi-am trimis puterea 
de-a lungul legăturii dintre noi. 

Şi aceasta strigă când se lovi de scuturile lui interne, ecoul 
răsunând în mine la fel de sigur ca şi când eu m-aş fi izbit de 
ceva. 

Rhysand chicoti, iar eu am văzut foc. 

— Admirabil - de mântuială, dar un efort admirabil. 

Clocoteam şi gâfâiam uşor. 

— Doar pentru că ai încercat, zise el şi mă luă de mână. 

Legătura era încordată, chestia de sub pielea mea pulsând 
şi... 
Se făcu întuneric, iar simţul imens al prezenţei lui de cealaltă 
parte a baricadei sale mentale era din granit negru. Scutul se 
continua la infinit, produsul unei jumătăţi de mileniu în care 
fusese vânat, atacat, urât. Am atins zidul cu o mână mentală. 

Păru să toarcă precum o pisică de munte care se arcuieşte 
când e atinsă, apoi îşi cobori garda. 

Mintea lui se deschise pentru mine. O anticameră, cel puţin. 
Un singur spaţiu pe care îl cioplise, ca să-mi permită să văd... 

Un dormitor sculptat în obsidian; un pat imens cu cearşafuri 
negre, suficient de mare ca să găzduiască nişte aripi. 

lar pe el, întinsă în pielea goală, era lanthe. 

M-am retras, dându-mi seama că era o amintire, iar lanthe era 
în patul lui, în regatul lui de sub acel munte, cu sânii plini, cu 
sfârcurile întărite de frig... 

— Mai este, spuse vocea lui Rhysand de departe, în timp ce 
mă luptam să mă retrag. Dar mintea mea se lovi de scut - de 
cealaltă parte a lui. Mă prinsese aici... 


— M-ai făcut să aştept, spuse supărată lanthe. 

Am simţit lemnul dur şi sculptat intrându-mi în spate - în 
spatele lui Rhysand - când se rezemă de uşa dormitorului. 

— leşi afară! 

lanthe se  bosumiflă un pic, îndoindu-şi genunchii şi 
depărtându-şi uşor picioarele, dezgolindu-se spre el. 

— Văd cum te uiţi la mine, Mare Lord. 

— Vezi ce vrei să vezi, spuse el - am spus noi. Uşa se 
deschise lângă el. leşi afară! 

Ea schiță un zâmbet sfios. 

— Am auzit că îți place să te joci. Mâna suplă îi alunecă în jos, 
trecând de buric. Cred că mă vei considera o parteneră 
distractivă de joc. 

O mânie de gheaţă trecu prin mine - prin el - cât el se gândi 
dacă să o izbească de pereți şi la neplăcerile pe care le-ar fi 
cauzat asta. Îl urmărise fără încetare - îi urmăriseră şi ceilalți 
masculi. Azriel plecase cu o seară în urmă din această cauză. Şi 
Mor mai avea un pic şi-i rupea gâtul. 

— Credeam că eşti loială altor curți. 

Vocea Marelui Lord era rece. 

— Sunt loială viitorului Prythianului, adevăratei puteri din 
acest tărâm. Degetele îi alunecară între picioare şi se opriră. 
Suspinul ei spintecă încăperea când el trimise un vârtej de 
energie spre ea, țintuindu-i brațul de pat - departe de ea. Ştii ce 
ar face o uniune între noi pentru Prythian, pentru lume? întrebă 
ea, încă devorându-l din priviri. 

— Adică pentru tine. 

— Urmaşul nostru ar putea conduce Prythianul. 

O veselie crudă îi dansă pe chip. 

— Deci, Îmi vrei coroana şi pe mine, pe post de armăsar? 

Ea încercă să se zvârcolească, dar puterea lui o reținu. 

— Nu văd pe altcineva vrednic de această poziție. 

Ea avea să fie o problemă - acum şi mai târziu. EI ştia asta. 
Trebuia să o ucidă acum, să pună capăt amenințării înainte de a 
începe, să înfrunte mânia celorlalte Mari Preotese sau... să vadă 
ce se întâmplă. 

— Pleacă din patul meu! Pleacă din camera mea! Şi pleacă 
din regatul meu! 

El o eliberă ca să o lase să plece. 

Privirea lui lanthe se întunecă şi se ridică în picioare, fără să 


se deranjeze să se îmbrace, hainele fiindu-i întinse pe scaunul 
lui preferat. Fiecare pas spre el îi făcu sânii mari să salte. Se opri 
de-abia la un pas distanță. 

— Nu ştii ce te pot face să simți, Mare Lord. 

Întinse o mână spre el, chiar între picioarele lui. 

Puterea lui îi cuprinse degetele inainte ca ea să îl poată 
apuca. 

I le apăsă cu putere, răsucindu-i-le. 

lanthe ţipă. Încercă să se îndepărteze, dar puterea lui o țintui 
pe loc - atât de multă putere, atât de uşor de controlat, roia în 
jurul ei, contemplând ideea de a o omori aşa cum o viperă 
urmăreşte un şoarece. 

Rhysand se aplecă mai aproape ca să-i şoptească la ureche: 

— Să nu mă atingi vreodată. Să nu mai atingi vreodată un alt 
bărbat din regatul meu. Puterea lui îi rupse oasele şi 
tendoanele, iar ea ţipă din nou. Mâna ţi se va vindeca, spuse el, 
retrăgându-se. Data viitoare când te vei mai atinge de mine sau 
de oricine altcineva de pe pământurile mele, vei afla că nu-ţi va 
merge la fel de bine. 

Lacrimi de agonie îi curseră pe faţă, ura care-i făcea ochii să 
lumineze făcând efectul să dispară. 

— Ai să regreti, spuse ea printre dinți. 

EI râse uşor, ca un amant, şi o pâlpâire a puterii o aruncă în 
fund, pe hol. Hainele ei o urmară într-o clipă. Apoi, uşa se trânti. 


Ca o panglică întinsă tăiată de o foarfecă, amintirea se 
întrerupse, scutul din spatele meu căzu, iar eu m-am clătinat 
înapoi, clipind. 

— Regula numărul unu, îmi spuse Rhysand, ochii strălucindu-i 
de mânie din cauza amintirii, să nu pătrunzi în mintea altcuiva, 
dacă nu ţii calea deschisă. Un daemati şi-ar putea lăsa mintea 
deschisă larg pentru tine, iar apoi te-ar putea închide înăuntru, 
transformându-te în sclava lui supusă. 

Gândul mă făcu să simt un fior pe şira spinării. Dar ceea ce-mi 
arătase... 

— Regula numărul doi, spuse el, cu faţa dură ca piatra: 
când... 

— Când s-a întâmplat asta? am întrebat eu fără să mă 
gândesc. Îl cunoşteam destul de bine ca să nu mă îndoiesc de 
adevărul amintirii. Când s-a întâmplat asta între voi? 


Răceala încă i se citea în ochi. 

— În urmă cu o sută de ani. În Regatul Coşmarurilor. l-am 
permis să mă viziteze după ani de zile în care m-a implorat, 
insistând că voia să creeze legături între Regatul Nopţii şi 
preotese. Am auzit zvonuri despre natura ei, dar era tânără şi 
fără experienţă, iar eu am sperat că, poate, o nouă Mare 
Preoteasă chiar ar fi putut să fie schimbarea de care avea 
nevoie ordinul ei. S-a dovedit că era deja instruită de unele 
dintre surorile ei mai puţin binevoitoare. 

Am înghiţit cu greu, inima bătându-mi cu putere. 

— Ea... ea nu s-a purtat aşa cu... 

Lucien. 

Lucien o urâse. Făcuse aluzii vagi, răutăcioase ca să nu o 
plac, să nu o las să mă abordeze... 

Eram pe cale să vomit. Ea îl... urmărise aşa? El... fusese forţat 
să accepte din cauza poziţiei ei? 

Şi dacă m-aş fi întors în Regatul Primăverii într-o zi... Cum aş 
fi putut vreodată să-l conving pe Tamlin să o alunge? Dar dacă 
acum, că eram plecată, ea era... 

— Regula numărul doi, continuă Rhys în cele din urmă, fii 
pregătită să vezi lucruri care s-ar putea să nu îţi placă. 

Amarantha venise cincizeci de ani mai târziu. Şi îi făcuse lui 
Rhysand lucrul pentru care voia să o ucidă pe lanthe. El 
permisese să i se întâmple asta. Ca să-i ţină în siguranţă; ca să-i 
ţină pe Azriel şi pe Cassian departe de coşmarurile care aveau 
să-l bântuie pentru totdeauna, departe de îndurarea unor 
suferinţe mai mari decât cele din copilărie... 

Mi-am ridicat capul ca să-l întreb mai multe, dar Rhysand 
dispăruse. 

Singură, m-am dezbrăcat, chinuindu-mă cu cataramele şi 
chingile în care mă încorsetase - când se întâmplase asta? In 
urmă cu o oră sau două? 

Părea că trecuse o viaţă. lar acum se pare că eram o 
veritabilă urmăritoare a Cărţii. 

Era mai bine decât să fiu o soţie care plănuieşte petreceri, 
menită pentru procreere. Asta îşi dorise lanthe să facă din 
mine... ca să o ajut cu planurile pe care le avea, oricare ar fi fost 
acelea. 

Baia era într-adevăr fierbinte, aşa cum îmi promisese. lar eu 
m-am gândit la ceea ce îmi arătase, văzând neîncetat mâna 


care se întindea între picioarele lui, aroganţa şi stăpânirea din 
acel gest... 
Am blocat amintirea, iar apa din cadă se răci brusc. 


Capitolul 22 


Încă nu primisem veşti din Regatul Verii în dimineaţa 
următoare, aşa că Rhysand hotărî să ne aducă pe tărâmul 
muritorilor. 

— Ce haine se poartă pe tărâmul oamenilor? întrebă Mor din 
locul în care stătea întinsă la piciorul patului meu. Pentru cineva 
care pretindea că fusese în oraş, bând şi dansând până cine ştie 
când, ea părea incredibil de vioaie. Cassian şi Azriel, care 
mormăiau şi se strâmbau la micul dejun, arătau de parcă 
fuseseră călcaţi de trăsuri. In mod repetat. O mică parte din 
mine se întreba cum ar fi să ies în oraş cu ei, să văd ce ar putea 
avea Velarisul de oferit noaptea. 

Am scotocit prin hainele din dulapul meu. 

— Mantii, am spus eu. Ei... acoperă totul. Decolteul poate să 
fie mai îndrăzneţ, în funcţie de eveniment, dar... orice altceva 
este ascuns pe sub fuste şi cămăşi şi alte prostii. 

— Pare că femeile nu sunt obişnuite să fie nevoite să fugă sau 
să lupte. Nu îmi amintesc să fi fost aşa acum cinci sute de ani. 

M-am oprit la o ţinută turcoaz cu tente aurii - bogată, 
strălucitoare, regală. 

— In ciuda zidului, ameninţarea spiriduşilor a rămas, deci... cu 
siguranţă aveau nevoie de haine practice pentru a putea să fugă 
sau să se lupte cu orice se strecura dincolo. Mă întreb ce s-a 
schimbat. 

Am scos bluza şi pantalonii ca să mă conformez. 

Mor aprobă hainele dând simplu din cap - fără să comenteze, 
aşa cum ar fi făcut lanthe, fără să se bage cu plăcere în seamă. 

Am alungat acel gând şi amintirea a ceea ce încercase să îi 
facă lui Rhysand şi am continuat: 

— In ziua de azi, cele mai multe dintre femei se căsătoresc, 
nasc copii, iar apoi plănuiesc mariajele copiilor lor. Unii dintre 
săraci lucrează pământul şi doar câţiva simt mercenari şi soldaţi 
de ocazie, dar... cu cât sunt mai bogaţi, cu atât mai restrânse le 
sunt libertăţile şi rolurile. Ai crede că banii pot cumpăra 
posibilitatea de a face ce îţi place. 

— Unii dintre Marii Spiriduşi, spuse Mor, scoțând un fir brodat 
din pătura mea, sunt la fel. 


M-am strecurat în spatele paravanului ca să-mi dezleg halatul 
pe care îl îmbrăcasem cu câteva clipe înainte ca ea să intre şi 
să-mi ţină companie cât mă pregăteam pentru călătoria noastră 
de azi. 

— In Regatul Coşmarurilor, continuă ea, cu o voce din nou 
blândă şi un pic rece, femeile sunt preţuite. Virginitatea noastră 
este păzită, apoi vândută celui care oferă mai mult - oricărui 
mascul care le va fi cel mai de ajutor familiilor noastre. 

Am continuat să mă îmbrac, doar ca să am ce face atunci 
când groaza faţă de ceea ce începusem să bănuiesc mi se 
strecură prin oase şi sânge. 

— M-am născut mai puternică decât oricine din familia mea. 
Chiar şi decât bărbaţii. Şi nu am putut să ascund asta, pentru că 
ei puteau să o adulmece - aşa cum miroşi un moştenitor de-al 
unui Mare Lord înainte să ajungă la putere. Puterea lasă un 
semn, un... ecou. Când aveam doisprezece ani, înainte de a 
sângera, m-am rugat ca niciun bărbat să nu mă ia de soţie, să 
scap de ceea ce au îndurat verişoarele mele mai mari: mariaje 
lipsite de dragoste, uneori brutale. 

Mi-am tras bluza peste cap şi am încheiat butonii din catifea 
de la încheieturile mâinilor înainte de a-mi aranja mânecile 
turcoaz. 

— Am început să sângerez la câteva zile după ce am împlinit 
şaptesprezece ani. Şi atunci, puterea mea s-a trezit în plină forţă 
şi până şi acel munte blestemat s-a clătinat în jurul nostru. Dar 
în loc să fie îngrozite, toate familiile conducătoare din Oraşul 
Cioplit m-au văzut ca pe un premiu. Au văzut puterea şi au vrut 
să le-o transmită urmaşilor lor, de nenumărate ori. 

— Şi părinţii tăi? am reuşit eu să întreb, încălţând pantofii de 
un albastru-închis. 

Avea să fie sfârşitul iernii pe tărâmul muritorilor - multe 
perechi de pantofi ar fi fost inutile. De fapt, ţinuta mea ar fi fost 
inutilă, cu excepţia clipelor în care aş fi fost afară, înfofolită. 

— Ai mei au fost mai mult decât bucuroşi. Ar fi putut să se 
alieze cu oricare dintre familiile conducătoare. Rugăminţile mele 
de a alege au rămas neauzite. 

Scăpase, mi-am amintit eu. Mor scăpase, iar acum locuia cu 
oameni care o iubeau şi aveau grijă de ea. 

— Restul poveştii, zise Mor când am ieşit, este lung, îngrozitor 
şi-am să ţi-l spun cu altă ocazie. Am venit ca să-ţi spun că nu 


merg cu tine pe tărâmul muritorilor. 

— Din cauza felului în care le tratează pe femei? 

Ochii căprui îi erau strălucitori, dar calmi. 

— Am să fiu acolo când vor sosi reginele. Mi-ar plăcea să văd 
dacă recunosc pe vreunul dintre foştii mei prieteni. Dar... nu 
cred că voi putea să... mă port frumos cu ceilalţi. 

— Rhysand ţi-a spus să nu mergi? am întrebat-o eu gâtuit. 

— Nu, spuse ea pufnind. De fapt, a încercat să mă convingă 
să vin. A spus că sunt ridicolă. Dar Cassian... el a înţeles. Noi doi 
l-am epuizat aseară. 

Am ridicat uşor din sprâncene. Să-l facă să se răzgândească 
pe Marele lor Lord era, fără îndoială, motivul pentru care 
ieşiseră în oraş şi se îmbătaseră. 

Mor ridică din umeri la întrebarea nerostită din ochii mei. 

— Cassian l-a ajutat pe Rhysand să mă scoată de acolo, 
înainte ca vreunul din ei să aibă rangul ca să o facă. Dacă Rhys 
ar fi fost prins, ar fi primit o pedeapsă uşoară, poate ar fi fost 
evitat în societate. Dar Cassian a riscat totul ca să se asigure că 
nu voi rămâne în regatul acela. Şi asta-l face să râdă, dar crede 
că este un bastard de rang inferior, nedemn de rangul sau de 
viaţa lui de aici. Nu ştie că valorează mai mult decât orice alt 
bărbat pe care l-am cunoscut în acel regat - şi în afara lui. Adică 
el şi Azriel. 

Da, Azriel, care rămânea la un pas distanţă, ale cărui umbre îl 
urmăreau şi păreau să piară în prezenţa ei. Am vrut să-i adresez 
o întrebare despre trecutul ei cu el, dar ceasul bătu ora zece. 
Era timpul să plecăm. 

Părul îmi fusese aranjat înainte de micul dejun într-o coroniţă 
împletită pe cap, cu o mică diademă din aur - cu câteva pietre 
de lapis lazuli - în faţa ei. Cercei asortaţi îmi atârnau destul de 
jos, încât să-mi atingă părţile laterale ale gâtului, iar eu am luat 
brăţările din aur răsucit care fuseseră lăsate pe măsuţa de 
toaletă, punându-mi câte una la fiecare încheietură a mâinii. 

Mor nu făcu niciun comentariu - şi ştiam că, dacă nu aş fi 
purtat nimic în afară de lenjeria de corp, mi-ar fi spus să mă 
simt mândră. M-am întors spre ea. 

— Mi-ar plăcea să le cunoşti pe surorile mele. Poate nu astăzi. 
Dar, dacă vei vrea vreodată... 

Ea îşi înclină capul. 

Mi-am frecat ceafa goală. 


— Vreau să-ţi audă povestea. Şi să ştie că există o putere 
specială... Vorbind, mi-am dat seama că şi eu aveam nevoie să 
o aud şi să o ştiu. O putere specială în a îndura asemenea 
încercări şi suferinţe întunecate... Şi a rămâne afectuoasă şi 
bună. De a-ţi dori să ai încă încredere - şi să ajuţi. 

Mor strânse din buze şi clipi de câteva ori. 

M-am îndreptat spre uşă, dar m-am oprit cu mâna pe mâner. 

— Îmi pare rău dacă nu te-am primit la fel de bine cum ai 
facut-o tu atunci când am sosit în Regatul Nopţii. Incercam... 
încerc să învăţ cum să mă adaptez. 

Era un mod jalnic de a-i arăta cât de distrusă eram. 

Dar Mor sări de pe pat, deschise uşa pentru mine şi-mi spuse: 

— Chiar şi acum am parte de zile bune şi de zile grele. 
Important e să nu dai câştig de cauză zilelor grele. 


$ 


lar ziua de astăzi părea să fie una dintre cele grele. 

Cu Rhysand, Cassian şi Azriel gata de plecare - Amren şi Mor 
rămâneau în Velaris, ca să conducă oraşul şi să plănuiască 
inevitabila noastră călătorie spre Hybern - nu îmi rămânea de 
făcut decât să aleg cu cine să zbor. 

Rhysand urma să ne teleporteze de pe coastă, direct spre 
linia invizibilă, unde zidul separa lumea noastră. In magia lui, 
era o ruptură cam la opt sute de metri depărtare de țărm - prin 
care aveam să zburăm. 

Stând pe acel hol, toţi îmbrăcaţi cu hainele de luptă din piele, 
iar eu înfăşurată într-o mantie grea, căptuşită cu blană, am 
aruncat o privire spre Rhysand şi i-am simţit din nou mâinile pe 
coapse. Am simţit cum fusese să mă uit în mintea lui, să îi simt 
mânia rece, să îl simt apărându-se pe el, apărându-i pe oamenii 
şi pe prietenii lui, folosind puterea şi măştile din arsenalul său... 
Văzuse şi îndurase nişte lucruri groaznice şi, cu toate acestea... 
mâinile lui îmi atinseseră blând coapsele, atingerea fiind ca... 

Nu m-am lăsat să-mi termin gândul când am spus: 

— Am să zbor cu Azriel. 

Rhysand şi Cassian se uitară de parcă aş fi declarat că voiam 
să defilez prin Velaris în pielea goală, dar îmblânzitorul umbrelor 
îşi înclină capul şi zise: 

— Desigur. Şi asta, din fericire, fu totul. 

Rhysand îl teleportă întâi pe Cassian, întorcându-se după o 


clipă ca să ne ia pe mine şi pe Azriel. 

Spionul aşteptase în linişte. Am încercat să nu par prea jenată 
când mă luă în braţe, umbrele care îi şopteau mângâindu-mi 
gâtul şi obrajii. Rhysand se încruntă uşor, iar eu i-am aruncat o 
privire tăioasă şi i-am spus: 

— Ai grijă să nu-mi strice vântul coafura. 

El pufni, îl apucă de braţ pe Azriel şi am dispărut cu toţii într- 
un vânt întunecat. 

Am văzut stelele şi întunericul, am simţit mâinile acoperite de 
cicatrice ale lui Azriel care mă ţineau strâns şi l-am cuprins de 
gât cu braţele, adunându-mi puterile, aşteptând, numărând... 

Apoi, am zărit lumina puternică a soarelui, am auzit vântul 
care şuiera, şi-am plonjat... 

După aceea, ne-am balansat şi-am menţinut direcţia. Corpul 
lui Azriel era cald şi rigid, deşi mâinile-i abrutizate mă ţineau cu 
grijă. Nu ne urmărea nicio umbră, de parcă le-ar fi lăsat în 
Velaris. 

Dedesubt, în faţă şi în spate se întindea imensa mare 
albastră. Deasupra, fortăreaţa de nori se mişca greoi, iar în 
stânga mea... Se vedea o pată întunecată la orizont. Pământ. 

Tărâmul Regatului Primăverii. 

M-am întrebat dacă Tamlin era la graniţa vestică. Mai demult, 
îmi dăduse de înţeles că erau probleme acolo. Oare, acum, 
simţea prezenţa mea? 

Nu mi-am permis să mă gândesc la asta. Nu când am simtit 
zidul. 

Pentru mine, ca om, fusese doar un scut invizibil. 

Ca spiriduş... Nu îl vedeam, dar îl auzeam pârâind cu o 
energie al cărei zăngănit îl simţeam pe limbă. 

— Este respingător, nu-i aşa? întrebă Azriel, cu vocea joasă 
aproape înghițită de vânt. 

— Imi dau seama de ce tu... noi am fost împiedicaţi în toate 
aceste secole, am recunoscut eu. 

Fiecare bătaie a inimii ne făcu să ne apropiem rapid de 
puterea imensă şi neplăcută. 

— Te vei obişnui şi cu asta, spuse el. ă 

Agăţată atât de strâns de el, nu îi vedeam chipul. In schimb, 
am văzut cum lumina din piatra lui Siphon se schimbă, ca şi 
când ar fi fost ochiul mare al vreunei bestii pe jumătate 
adormite dintr-un pustiu îngheţat. 


— Chiar nu mai ştiu unde-mi este locul, am recunoscut eu, 
poate doar din cauză că vântul şuiera în jurul nostru, iar 
Rhysand deja se teleportase în faţă, spre locul în care silueta 
întunecată a lui Cassian zbura dincolo de zid. 

— Trăiesc de aproape cinci secole şi jumătate şi nici eu nu 
sunt sigur de asta, spuse Azriel. 

Am încercat să mă retrag ca să-i citesc chipul frumos de 
gheaţă, dar el mă strânse şi mai tare, avertizându-mă în tăcere 
că trebuia să mă pregătesc. 

Nu aveam idee cum de ştia Azriel unde era fisura. Eu nu 
vedeam decât cerul liber. 

Însă am simţit zidul când am trecut prin el. L-am simţit întin- 
zându-se după mine, ca şi când s-ar fi mâniat că ne-am 
strecurat dincolo de el; am simţit cum puterea pâlpâi şi încercă 
să închidă acel spaţiu, dar eşuă... 

Apoi, am ieşit. 

Vântul era usturător, iar temperatura atât de scăzută, încât 
îmi tăia respiraţia. Vântul amar părea cumva mai puţin viu decât 
aerul de primăvară pe care îl lăsasem în urmă. 

Azriel se înclină şi se îndreptă spre litoral, unde Rhysand şi 
Cassian pluteau acum deasupra pământului. Am tremurat în 
mantia mea căptuşită cu blană, agăţându-mă de căldura lui 
Azriel. 

Am trecut de plaja nisipoasă de la baza falezei albe şi de 
pământul neted şi înzăpezit, presărat cu păduri devastate de 
iarna care se întindea dincolo de ele. 

Era tărâmul oamenilor. 

Casa mea. 


Capitolul 23 


Trecuse un an de când stătusem la pândă prin labirintul de 
zăpadă şi gheaţă şi ucisesem un spiriduş cu inima plină de ură. 

La sfârşitul iernii, conacul familiei, cu acoperiş de culoarea 
smaraldului, era la fel de minunat ca vara. Totuşi era o altfel de 
frumuseţe - marmura galbenă părea caldă în contrast cu 
grămada de zăpadă care acoperea pământul, cu mănunchiurile 
de ilice şi plante verzi perene care împodobeau ferestrele, 
bolțile şi stâlpii de iluminat. Era singura decoraţiune de 
sărbătoare pe care o foloseau oamenii, de vreme ce ei 
interziseseră şi condamnaseră toate sărbătorile după Război, 
toate reminiscenţe ale supraveghetorilor lor nemuritori. 

Trei luni împreună cu Amarantha mă distruseseră. Nu puteam 
să-mi imaginez cum ar fi trecut mileniile cu un Mare Spiriduş ca 
ea - cicatricele pe care le-ar fi lăsat asupra unei culturi, a unui 
popor. 

Asupra celor care, cândva, fuseseră oamenii mei. 

Cu gluga ridicată, cu degetele ascunse în buzunarele 
căptuşite cu blană ale mantiei mele, am stat în faţa uşilor duble 
ale casei, ascultând sunetul clar al clopoţelului pe care îl 
trăsesem în urmă cu o clipă. 

In spatele meu, ascunşi de farmecele lui Rhysand, cei trei 
însoțitori ai mei aşteptau nevăzuţi. 

Le spusesem că ar fi fost mai bine dacă aş fi vorbit mai întâi 
cu familia mea. Singură. 

Am tremurat, tânjind după iarna moderată din Velaris, 
întrebându-mă cum de putea fi atât de temperată în nordul 
îndepărtat. Dar... totul în Prythian era ciudat. Poate că, înainte 
ca zidul să existe, când magia plutise liber între ţinuturi, 
diferenţele dintre anotimpuri nu fuseseră atât de mari. 

Uşa se deschise şi o menajeră cu chip vesel şi rotund - era 
doamna Laurent, mi-am amintit eu - miji ochii la mine. 

— Pot să vă ajut.. 

Cuvintele pieriră când se uită la faţa mea. 

Cu gluga ridicată, urechile şi coroana nu se vedeau, dar acea 
strălucire, acea linişte nenaturală... Nu deschise mai larg uşa. 

— Am venit să-mi văd familia, am spus eu gâtuit. 


— Tatăl tău este plecat cu afaceri, dar surorile tale... 

Ea nu se mişcă. 

Ştia. Işi dădea seama că era ceva diferit, ceva în neregulă... 

Se uită în jurul meu. Nu văzu nicio căruţă şi niciun cal. 

Nici urme de paşi prin zăpadă. 

Se albi la faţă, iar eu m-am înjurat pentru că nu mă gândisem 
la asta... 

— Doamnă Laurent? 

Ceva mi se frânse în piept când i-am auzit vocea lui Elain, din 
holul din spatele ei. 

Din cauza dulceţii, tinereţii şi bunătăţii neatinse de Prythian, 
din cauza faptului că nu ştia ce făcusem, ce devenisem... 

M-am retras un pas. Nu puteam s-o fac. Nu puteam să aduc 
asta asupra lor. 

Apoi, chipul lui Elain apăru peste umărul rotund al doamnei 
Laurent. 

Frumoasă - ea fusese mereu cea mai frumoasă dintre noi. 
Blândă şi minunată ca un răsărit de vară. 

Elain era exact aşa cum mi-o aminteam, aşa cum îmi 
impusesem să mi-o amintesc în acele temnițe, când mă temeam 
că, dacă eşuam, dacă Amarantha traversa zidul, ea avea să fie 
următoarea. Ea avea să fie următoarea dacă regele Hybernului 
distrugea zidul, dacă nu puneam mâna pe Cartea Respiraţiilor. 

Părul castaniu-auriu al lui Elain era pe jumătate ridicat, pielea- 
i albă catifelată şi îmbujorată. Mă cercetă cu ochii mari, ca de 
ciocolată topită. 

Ochii i se umplură şi se inundară de lacrimi tăcute, care-i 
curseră pe obrajii minunaţi. 

Doamna Laurent nu se mişcă niciun centimetru. Mi-ar fi închis 
uşa în faţă în clipa în care aş fi făcut o mişcare greşită. 

Elain îşi duse o mână subţire la gură, când un suspin îi făcu 
trupul să tremure. 

— Elain, am spus eu cu glas răguşit. 

Se auziră paşi pe scările din spatele lor, apoi... 

— Doamnă Laurent, faceţi nişte ceai şi aduce-ţi-l în salon. 

Menajera se uită la scări, apoi la Elain, apoi la mine. 

Eram o fantomă în zăpadă. 

Când se întoarse în casă, lăsându-mă în faţa lui Elain care 
încă plângea încet, femeia îmi aruncă o privire care, pur şi 
simplu, îmi promitea moartea dacă le răneam pe surorile mele. 


Dar am păşit peste prag şi mi-am ridicat privirea spre scări, 
spre locul în care Nesta stătea cu o mână sprijinită de 
balustradă, holbându-se de parcă aş fi fost o fantomă. 


$ 


Casa era frumoasă, dar parcă era neatinsă. Părea nouă, în 
comparaţie cu vechimea şi uzura caselor lui Rhysand din 
Velaris. 

Şi, aşezată în faţa şemineului din marmură sculptată din 
salon, cu gluga ridicată, cu mâinile întinse spre focul care vuia, 
m-am simţit... de parcă ar fi primit înăuntru un lup. 

O fantomă. 

Devenisem prea mare pentru aceste camere, pentru viaţa 
fragilă de muritor, prea mânjită şi sălbatică şi... puternică. ŞI 
eram pe cale să aduc permanent asta şi în vieţile lor. 

Nu ştiam unde erau Rhysand, Cassian şi Azriel. Poate că 
stăteau ca umbrele în colţ, privind. Poate că rămăseseră afară, 
în zăpadă. Pe Cassian şi Azriel i-aş fi crezut în stare să zboare 
acum peste ţinut, să cerceteze împrejurimile, făcând cercuri 
largi până când ar fi ajuns în sat, la vechea mea casă 
dărăpănată sau poate chiar în pădure. 

Nesta arăta la fel. Dar era mai bătrână. Nu la chip, acesta 
afişând aceeaşi seriozitate şi uluire ca şi înainte, ci în privire, în 
felul în care se mişca. 

Aşezate în faţa mea pe o canapea mică, surorile mele mă 
fixară cu privirea şi aşteptară. 

— Unde este tata? am întrebat eu. 

Păreau singurele cuvinte sigure pe care puteam să le rostesc. 

— În Neva, spuse Nesta, numind unul dintre cele mai mari 
oraşe de pe continent. Face comerţ cu nişte negustori din 
cealaltă jumătate de lume. Şi participă la o întrunire despre 
ameninţarea de deasupra zidului. O ameninţare care m-a făcut 
să mă întreb dacă vei veni să ne avertizezi. 

Niciun cuvânt de alinare, de iubire - niciodată de la ea. 

Elain îşi ridică ceaşca de ceai. : 

— Oricare ar fi motivul, Feyre, ne bucurăm să te vedem. In 
viaţă. Credeam că eşti... 

Mi-am scos gluga înainte ca ea să poată continua. 

Ceaşca lui Elain zăngăni pe farfurie când îmi observă urechile. 
Mâinile mai lungi şi subţiri - chipul incontestabil de Spiriduş. 


— Am fost moartă, am spus eu brusc. Am fost moartă, iar apoi 
am fost renăscută... recreată. 

Elain îşi lăsă tremurând ceaşca pe masa joasă dintre noi. 
Lichidul ca ambra se vărsă, băltind în farfurie. 

Şi, când se mişcă, Nesta se aplecă doar un pic. Între mine şi 
Elain. 

M-am uitat în ochii Nestei când am spus: 

— Trebuie să mă ascultați. 

Amândouă aveau ochii mari. 

Dar s-au supus. 

Le-am spus povestea mea. Cu câte detalii am putut suporta, 
le-am povestit despre Poalele Muntelui. Despre încercările mele 
şi Amarantha. Le-am spus despre moarte. Şi despre renaştere. 

Touşi îmi fu mai greu să le explic ultimele câteva luni. 

Aşa că le-am povestit pe scurt. 

Dar le-am explicat ce trebuia să se întâmple aici - 
ameninţarea pe care o prezenta Hybernul. Le-am explicat ce 
trebuia să fie această casă, ce trebuia noi să fim şi ce trebuia să 
facă ele. 

Şi, după ce am terminat, ele rămaseră cu ochii mari. Tăcute. 

Elain fu cea care spuse în cele din urmă: 

— Tu... tu vrei ca alţi Mari Spiriduşi să vină... aici. ŞI... şi 
Reginele Ţinutului. 

Am dat încet din cap. 

— Caută alt loc, spuse Nesta. 

M-am întors spre ea, deja rugătoare, pregătită de o ceartă. 

— Găseşte alt loc, spuse din nou Nesta, îndreptându-se. Nu îi 
vreau în casa mea. Sau în apropierea lui Elain. 

— Nesta, te rog, am şoptit eu. Nu mai există alt loc; nu pot 
merge nicăieri fără să fiu vânată, fără să mă condamne cineva... 

— Şi cum rămâne cu noi când oamenii din împrejurimi vor afla 
că îi sprijinim pe Spiriduşi? Suntem mai bune decât Copiii celor 
Binecuvântaţi? Statutul social şi influenţa pe care le avem vor 
dispărea. lar nunta lui Elain... 

— Nunta, am spus eu fără să gândesc. 

Nu observasem inelul cu diamant şi perlă de pe degetul ei, 
banda din metal întunecat care licărea în lumina focului. 

Elain îşi privi inelul palidă la faţă. 

— Peste cinci luni, se va mărita cu fiul unui lord, spuse Nesta. 
Şi scopul tatălui său este să îţi distrugă specia, dacă veţi 


traversa zidul. 

Specia mea. 

— Aşadar, nu se va ţine nicio întrunire aici, spuse Nesta, cu 
umerii rigizi. Nu va fi niciun Spiriduş în această casă. 

— Te referi şi la mine când spui asta? am întrebat eu încet. 

Tăcerea Nestei fu un răspuns suficient. 

— Nesta! rosti Elain. 

Încet, sora mea cea mare se uită la ea. 

— Nesta! spuse din nou Elain, răsucindu-i mâinile. Dacă... 
dacă nu o ajutăm pe Feyre, nu va avea loc nicio nuntă. Nici 
măcar meterezele Lordului Nolan cu toţi oamenii lui nu ne pot 
salva de... de ei. 

Nesta nici măcar nu se clinti. 

Elain insistă: 

— Vom păstra secretul - îi vom alunga pe servitori. Cu 
apropierea primăverii, se vor bucura să plece acasă. lar dacă 
Feyre va trebui să vină şi să plece la întruniri, va trimite veste 
dinainte, iar noi îi vom alunga. Vom inventa scuze ca să-i 
trimitem în vacanță. Oricum, tata nu se va întoarce până la 
vară. Nu va şti nimeni. Îi atinse genunchiul Nestei cu o mână, 
movul rochiei surorii mele aproape înghiţindu-i mâna ivorie. 
Feyre a făcut atâtea pentru noi - ani de zile. Hai să o ajutăm 
acum noi pe ea. Să-i ajutăm... pe ceilalți. 

Gâtul îmi era încordat, iar ochii mă usturau. 

Nesta se uită cu atenţie la inelul întunecat de pe degetul lui 
Elain, la felul în care ea încă părea să îl protejeze. O doamnă - 
asta avea să devină Elain. Pentru asta risca ea. 

M-am uitat în ochii Nestei. 

— Nu există altă cale. 

Ea îşi ridică uşor bărbia. 

— Vom alunga mâine servitorii. 

— Azi! am insistat eu. Nu avem timp de pierdut. Ordonă-le să 
plece acum! 

— O voi face eu, spuse Elain, respirând adânc şi îndreptându- 
şi umerii. 

Ea nu aşteptă pe niciuna dintre noi înainte de a ieşi, graţioasă 
ca o căprioară. 

Singură cu Nesta, am întrebat: 

— Este bun fiul lordului cu care se va mărita? 

— Ea crede că este. Il iubeşte ca şi când ar fi. 


— Şi tu ce crezi? 

Ochii Nestei - ochii mei, ochii mamei noastre - îi întâlniră pe 
ai mei. 

— În jurul conacului, tatăl lui a construit un zid din piatră atât 
de înalt, încât nici măcar copacii nu trec peste el. Mi se pare că 
seamănă cu o închisoare. 

— l-ai spus ceva? 

— Nu. Fiul, Graysen, este destul de drăguţ. Este la fel de 
îndrăgostit de Elain cum este şi ea de el. Pe tatăl lui nu-l plac. El 
vede banii pe care ea trebuie să îi ofere conacului lor - şi 
cruciadei lui împotriva Spiriduşilor. Dar bărbatul este bătrân. Va 
muri destul de curând. 

— Să sperăm. 

Ea ridică din umeri. Apoi Nesta întrebă: 

— Marele tău Lord... ai trecut prin toate astea - flutură o 
mână spre mine, spre urechile şi corpul meu - şi tot nu s-a 
terminat cu bine? 

Mi-am simţit din nou venele grele. 

— Lordul acela a construit zidul ca să-i ţină departe pe 
Spiriduşi. Marele meu Lord voia să mă ţină închisă. 

— De ce? Te-a lăsat să te întorci aici acum câteva luni. 

— Ca să mă salveze, să mă protejeze. lar eu cred... cred că ce 
s-a întâmplat cu el, cu noi, la Poalele Muntelui, l-a distrus. Poate 
mai mult decât m-a distrus pe mine. Impulsul de a proteja cu 
orice preţ, chiar şi propria-mi bunăstare... Cred că voia să îi 
înăbuşe, dar nu a reuşit. Nu a putut să renunţe la asta. Mi-am 
dat seama că mai erau atât de multe lucruri pe care trebuia încă 
să le fac. Să le rezolv. Să mă liniştesc. 

— lar acum eşti la o nouă curte. 

Nu era chiar o întrebare, dar am spus: 

— Ţi-ar plăcea să îi cunoşti? 


Capitolul 24 


Dură câteva ore ca Elain sâ-i convingă pe slujitorii să îşi facă 
repede bagajele şi să plece, dând fiecăruia câte o pungă cu 
bani, ca să grăbească procesul. Doamna Laurent, deşi plecă 
ultima, promise să nu spună nimic din ce văzuse. 

Nu ştiam unde aşteptaseră Rhysand, Cassian şi Azriel, dar 
când doamna Laurent se urcase în trăsura aglomerată cu ultimii 
membri ai personalului, îndreptându-se spre sat ca să prindă un 
mijloc de transport spre oriunde îşi aveau familiile, se auzi o 
bătaie în uşă. 

Lumina deja murea, iar lumea de afară era plină de nuanţe de 
albastru, alb şi gri şi de pete aurii, când am deschis uşa de la 
intrare şi i-am găsit aşteptând. 

Nesta şi Elain erau în camera de zi - cel mai mare spaţiu 
deschis din casă. 

Uitându-mă la Rhys, Cassian şi Azriel, mi-am dat seama că 
alesesem corect locul de întâlnire. 

Ei erau imenşi - sălbatici, duri şi antici. 

Rhys ridică din sprâncene. 

— Ai crede că li s-a spus că le-a lovit ciuma casa. 

Am deschis uşa destul de larg, încât să îi poftesc înăuntru, 
apoi am închis-o repede din cauza frigului aprig. 

— Sora mea Elain poate convinge pe oricine să facă orice, cu 
câteva zâmbete. 

Cassian fluieră încet când se întoarse pe loc, examinând holul 
mare de la intrare, mobila ornamentată şi tablourile. Toate 
plătite de Tamlin - iniţial. Avusese atât de multă grijă de familia 
mea, chiar dacă a lui... Nu voiam să mă gândesc la familia lui, 
ucisă de un regat rival dintr-un motiv pe care nu mi-l explicase 
nimeni. Nu acum că trăiam printre ei... 

El fusese bun, Tamlin avea o parte bună... 

Da. Îmi dăduse cele necesare ca să devin eu însămi, ca să mă 
simt în siguranţă. lar după ce căpătase ce voia... încetase. 
Încercase, dar nu cu adevărat. Se lăsase orbit în faţa nevoilor 
mele după cele întâmplate cu Amarantha. 

— Tatăl tău trebuie să fie un negustor excelent, spuse 
Cassian. Am văzut castele mai sărace. 


L-am văzut pe Rhysand care mă cerceta cu atenţie şi pe al 
cărui chip se citea o întrebare nerostită. 

— Tatăl meu este plecat cu afaceri şi participă la o întrunire 
despre ameninţarea Prythianului, în Neva, am spus eu. 

— Prythianului? spuse Cassian, întorcându-se spre noi. Nu a 
Hybernului? 

— Este posibil ca surorile mele să se înşele - tărâmurile 
voastre le sunt străine. Au spus doar „dincolo de zid”. Am 
presupus că ele credeau că era Prythianul. 

Azriel înainta la fel de tăcut ca o pisică. 

— Dacă oamenii sunt conştienţi de ameninţare şi se adună 
împotriva ei, atunci asta ar putea fi un avantaj când le vom 
contacta pe regine. 

Rhysand încă mă urmărea, ca şi când ar fi văzut greutatea 
care mă apăsase de când sosisem aici. Ultima dată când mă 
aflasem în această casă, fusesem o femeie îndrăgostită - 
simţisem o dragoste atât de frenetică şi de disperată, încât mă 
întorsesem în Prythian, mă dusesem la Poalele Muntelui ca un 
simplu om. La fel de fragilă cum îmi păreau acum surorile mele. 

— Haide, spuse Rhysand, dând subtil din cap înainte de a-mi 
face semn să îi conduc. Să ne cunoaştem! 


Hp 


Surorile mele stăteau lângă fereastră, lumina candelabrelor 
făcând aurul din părul lor să lucească. Erau atât de frumoase, de 
tinere şi de pline de viaţă, dar când avea să se schimbe asta? 
Cum avea să fie să le vorbesc, când eu urma să rămân aşa, în 
timp ce pielea lor se va fi subţiat şi ridat, spatele li se va fi 
cocoşat de greutatea anilor, iar mâinile albe li se vor fi pătat? 

Abia voi fi păşit în existenţa mea nemuritoare, când a lor se 
va fi stins ca o lumânare în faţa unei respiraţii reci. 

Dar până atunci le puteam oferi câţiva ani buni în siguranţă. 

Am traversat camera urmată de cei trei bărbaţi, podeaua din 
lemn fiind la fel de strălucitoare şi de lustruită ca o oglindă sub 
noi. Îmi dădusem jos mantia, acum că servitorii plecaseră, iar 
surorile mele se uitară mai întâi la mine, nu la illyrieni. La 
hainele de Spiriduş, la coroană şi bijuterii. 

Această parte din mine le era acum străină. 

Apoi se uitară la bărbaţii înaripaţi - sau la doi dintre ei. Aripile 
lui Rhysand dispăruseră, hainele-i din piele fiind înlocuite de o 


vestă neagră şi elegantă şi de pantaloni. 

Surorile mele înţepeniră când se uitară la Cassian şi Azriel, la 
aripile impresionante ale corpurilor puternice, la arme, iar apoi 
la chipurile devastator de chipeşe ale celor trei bărbaţi. 

Elain, spre meritul ei, nu leşină. 

lar Nesta, spre al ei, nu şuieră la ei. Ea doar făcu un pas nu 
prea subtil în faţa lui Elain şi îşi ascunse mâna strânsă în pumn 
în spatele rochiei simple şi elegante de culoarea ametistului. 
Mişcarea nu trecu neobservată de însoțitorii mei. 

M-am oprit la o distanţă de doi metri, dându-le surorilor mele 
spaţiu să respire într-o cameră brusc neaerisită. Le-am 
prezentat celor cei doi bărbaţi: 

— Surorile mele, Nesta şi Elain Archeron. 

Nu mă gândisem la numele meu de familie, nu îl folosisem de 
mulţi ani. Pentru că nici atunci când mă sacrificasem şi vânasem 
pentru ei nu îmi dorisem numele tatălui meu - nu când el 
contempla focul slab şi ne lăsa să flămânzim. Eram nevoită să 
merg singură în pădure. Încetasem să-l folosesc din ziua în care 
ucisesem acel iepure şi-i simţisem sângele pătându-mi mâinile, 
aşa cum se întâmplase şi cu sângele acelor spiriduşi, după 
câţiva ani, ca un tatuaj invizibil. 

Surorile mele nu făcură reverenţe. Inimile le băteau cu 
putere, iar eu simţeam pe limbă mirosul groazei lor... 

— Cassian, am spus eu, înclinând capul spre stânga. Apoi m- 
am întors spre dreapta, recunoscătoare că umbrele nu se 
vedeau când am spus: Azriel. M-am întors pe jumătate. Şi 
Rhysand, Marele Lord al Regatului Nopţii. 

Şi Rhysand le diminuase, mi-am dat eu seama. Noaptea 
unduia din el cu o graţie nepământeană şi un zdrăngănit de 
putere. Dar uitându-se în ochii violeţi presăraţi cu stele, nimeni 
nu l-ar fi considerat a fi altfel decât extraordinar. 

El făcu o plecăciune spre surorile mele. 

— Mulţumesc pentru ospitalitate şi generozitate, spuse el cu 
un zâmbet cald, dar un pic forţat. 

Elain încercă să zâmbească, dar nu reuşi. 

lar Nesta se uită la ei trei, apoi la mine şi spuse: 

— Bucătarul a lăsat cina pe masă. Ar trebui să mâncăm 
înainte să se răcească. 

Ea nu-mi aşteptă confirmarea înainte să plece, chiar spre 
capul mesei lustruite din lemn de cireş. 


— Încântată să vă cunosc, spuse Elain răguşit şi se grăbi după 
Nesta, fusta din mătase a rochiei sale de culoarea cobaltului fâ- 
şâind pe parchet. 

Cassian se strâmbă când le-am urmat, Rhysand ridică din 
sprâncene, iar Azriel păru mai înclinat să se confunde cu cea 
mai apropiată umbră şi să evite complet această conversaţie. 

Nesta aştepta în capul mesei, ca o regină gata să discute. 
Elain tremura pe scaunul tapiţat din lemn sculptat din stânga ei. 

Le-am făcut tuturor o favoare şi m-am aşezat în dreapta 
Nestei. Cassian revendică locul de lângă Elain, care apucă 
furculita ca şi când ar fi putut s-o folosească împotriva lui, iar 
Rhysand se aşeză pe scaunul de lângă mine, în faţa lui Azriel. 
Azriel zâmbi uşor când observă cum strângea Elain furculita, dar 
tăcu şi, în schimb, se concentra să-şi aranjeze aripile în jurul 
scaunului omenesc, aşa cum şi Cassian încerca subtil să o facă. 
La naiba! Ar fi trebuit să-mi amintesc. Deşi mă îndoiam că 
vreunul din ei ar fi apreciat dacă aş fi adus acum două taburete. 

Am oftat pe nas şi am ridicat capacele diverselor farfurii şi 
case-role. Somon fiert cu mărar şi lămâie din seră, piure de 
cartofi, pui prăjit cu sfeclă şi ridichi din pivniţa de rădăcini şi 
câteva caserole cu ouă, carne de vânat şi praz. Mâncare de 
sezon rămasă la sfârşitul iernii. 

Mi-am pus mâncare pe farfurie, în zgomotele surorilor mele şi 
ale însoţitorilor care făceau acelaşi lucru umplând liniştea. Am 
luat o gură şi m-am abținut să nu mă crispez. 

Cândva, această mâncare ar fi avut o aromă bogată. 

Acum parcă mâncam cenuşă. 

Rhysand îşi mânca puiul fără să ezite. Cassian şi Azriel 
mâncau de parcă nu o mai făcuseră de câteva luni. Poate că 
faptul că erau războinici şi că luptau în războaie le dăduse 
abilitatea să vadă mâncarea ca pe putere şi să-i ignore gustul. 

Am surprins-o pe Nesta privindu-mă. 

— Este ceva în neregulă cu mâncarea ta? mă întrebă ea cu o 
voce indiferentă. 

M-am forţat să mai iau o gură, fiecare mişcare a maxilarului 
meu presupunând un efort. 

— Nu. 

Am înghiţit şi am băut o gură mare de apă. 

— Deci nu mai poţi mânca ceva obişnuit, sau eşti prea bună 
pentru asta? 


Era o întrebare şi o provocare. 

Furculiţa lui Rhysand zăngăni pe farfurie. Elain scoase un mic 
zgomot. 

Şi cu toate că Nesta mă lăsase să folosesc această casă şi 
încercase să traverseze zidul pentru mine, deşi încercaserăm să 
facem un armistițiu, tonul, dezgustul şi dezaprobarea... 

Am pus mâna pe masă. 

— Pot să mănânc, să beau, să fac sex şi să lupt la fel de bine 
ca înainte. Chiar mai bine. 

Cassian se înecă cu apa. Azriel se mişcă pe scaun, înclinându- 
se ca să sară între noi, dacă ar fi fost necesar. 

Nesta râse încet. 

lar eu simţeam focul în gură, îl auzeam vuindu-mi în vene şi... 

O smucitură nevăzută şi solidă a legăturii, întunericul rece 
strecurându-se în mine, în furia şi simţurile mele, calmând 
focul... 

M-am luptat ca să-mi ridic scuturile mentale. Dar erau intacte. 

Rhysand nici măcar nu s-a uitat la mine înainte să îi spună 
Nestei: 

— Dacă ai să vii vreodată în Prythian, ai să descoperi de ce 
mâncarea voastră are alt gust. 

Nesta îl privi de sus. 

— Nu mă interesează să calc vreodată pe tărâmul vostru, 
aşadar, va trebui să te cred pe cuvânt. 

— Nesta, te rog, şopti Elain. 

Cassian o evalua pe Nesta, cu un licăr în ochi pe care îl 
puteam interpreta doar ca pe al unui războinic ce se trezea 
înfruntând un oponent nou şi interesant. 

Apoi, pe toţi zeii, Nesta îşi mută atenţia spre Cassian, 
observând licărul - ce însemna el. 

— La ce te uiţi? întrebă ea cinic. 

Cassian ridică din sprâncene, fără să se amuze. 

— La cineva care a lăsat-o pe sora ei mai mică să îşi rişte 
viaţa în fiecare zi în pădure, în timp ce ea nu a făcut nimic. La 
cineva care a lăsat un copil de paisprezece ani să intre în 
pădure, atât de aproape de zid. 

Faţa începu să mi se încălzească şi am deschis gura. Nu ştiam 
ce să spun. 

— Sora ta a murit, a murit ca să îmi salveze poporul. Este 
dispusă să o facă din nou, ca să te protejeze de război. Aşadar, 


nu te aştepta să stau aici cu gura închisă, în timp ce tu Îi 
zâmbeşti zeflemitor pentru o alegere pe care nu a putut să o 
facă şi să îmi insulţi şi poporul. 

Nesta nu clipi când îi studie trăsăturile frumoase şi trunchiul 
musculos. Apoi se întoarse spre mine. Ignorându-l complet. 

Chipul lui Cassian era aproape sălbatic. Era un lup care 
încolţise o căprioară... doar ca să găsească o pisică sălbatică 
ascunzându-se în blana ei. 

Vocea lui Elain tremură când observă acelaşi lucru şi îi spuse 
repede: 

— Este... este foarte dificil, înţelegi, să... accepte asta. 

Mi-am dat seama că metalul întunecat din care era făcut 
inelul era... fier. Chiar dacă le spusesem că fierul era inutil, iată- 
|. Acesta era darul de la familia viitorului ei soţ care ura 
Spiriduşii. Elain aruncă o privire rugătoare spre Rhysand, apoi 
spre Azriel, frica îngrozitoare de moarte învăluindu-i trăsăturile 
şi parfumul. 

— Aşa am fost crescute. Am auzit poveşti despre ai voştri 
care au traversat zidul ca să ne rănească. Chiar vecina noastră, 
Clare Beddor, a fost luată, iar familia ei ucisă... 

Un corp gol, țintuit de zid. Distrus. Mort Ţintuit acolo luni de 
zile. 

Rhysand fixa farfuria cu privirea. Nemişcat. Fără să clipească. 

El îi dăduse Amaranthei numele lui Clare - i-l dăduse, în ciuda 
faptului că ştia că îl minţisem în legătură cu asta. 

— Totul este foarte confuz, spuse Elain. 

— Îmi imaginez, zise Azriel. 

Cassian îi aruncă o privire urâtă. Dar Azriel era atent la sora 
mea, zâmbind binevoitor şi blând. Ea îşi relaxă un pic umerii. M- 
am întrebat dacă spionul lui Rhysand obținea deseori tot atât de 
multe informaţii purtându-se rece, ca atunci când înşela sau 
apela la umbrele lui. 

Elain se ridică un pic atunci când îi spuse lui Cassian: 

— Cât despre faptul că Feyre a vânat în acei ani, nu doar 
neglijenţa Nestei e de vină. Eram speriate, nu am fost instruite 
şi totul ne-a fost luat, iar noi am dezamăgit-o. Amândouă. 

Nesta nu spuse nimic, stând cu spatele încordat. 

Rhysand îmi aruncă o privire îngrijorată. Am apucat-o pe 
Nesta de braţ, atrăgându-i atenţia spre mine. 

— Nu putem să... o luăm de la capăt? 


Aproape îi gustam mândria care-i clocotea în vene, strigându-i 
să nu dea înapoi. 

Cassian - afurisitul - îi zâmbi sarcastic. 

— Bine, spuse Nesta printre dinţi şi continuă să mănânce. 

Cassian îi urmări fiecare înbucătură, fiecare mişcare a gâtului 
când înghiţi. 

M-am forţat să mănânc tot, conştientă că Nesta era atentă la 
cum mâncam. 

— Chiar puteţi zbura? îl întrebă Elain pe Azriel, referindu-se la 
acesta şi la Cassian, poate singurii manieraţi de aici. 

El lăsă furculiţa, clipind. Aş fi putut spune că era conştient de 
sine. 

— Da, zise el. Cassian şi cu mine facem parte dintr-o rasă de 
spiriduşi numiţi illyrieni. Ne-am născut auzind cântecul vântului. 

— E foarte frumos, spuse ea. Dar nu este înfricoşător să zbori 
atât de sus? 

— Câteodată este, zise Azriel. Cassian renunţă să mai fie 
atent la Nesta şi dădu aprobator din cap. Dacă eşti prins într-o 
furtună, dacă curentul coboară. Dar suntem atât de bine 
antrenați, încât frica dispare înainte să ieşim din scutece. 

Şi totuşi, Azriel nu fusese instruit decât mult după aceea. „Te 
obişnuieşti cu expresiile”, îmi spusese el mai devreme. Cât de 
des trebuia să-şi amintească să folosească asemenea cuvinte? 
„Noi”, „al nostru” şi „nouă” îi erau la fel de străine ca şi mie? 

— Arăţi ca un Mare Spiriduş, interveni Nesta, cu vocea ca o 
sabie ascuţită. Dar nu eşti? 

— Doar Marii Spiriduşi care arată ca ei, spuse tărăgănat 
Cassian, fluturând o mână spre mine şi Rhys. Ei sunt Mari 
Spiriduşi. Oricare alte diferenţe îi marchează pe restul ca fiind 
ca ceea ce numesc ei spiriduşi „inferiori”. 

Rhysand spuse în cele din urmă: 

— Termenul a ajuns să fie folosit pentru că e unul uşor, dar 
maschează un trecut sângeros, lung şi nedrept. Mulţi spiriduşi 
inferiori dispreţuiesc termenul şi vor ca noi să fim numiţi în 
acelaşi fel. 

— Pe bună dreptate, spuse Cassian, bând apă. 

Nesta mă cercetă cu atenţie. 

— Dar tu nu ai fost un Mare Spiriduş... nu de la început. Deci 
ţie cum îţi spun? 

Nu mi-am dat seama dacă era sau nu un atac. 


— Feyre este cine vrea să fie, spuse Rhysand. 

Nesta ne cercetă pe toţi, ridicându-şi privirea spre acea 
coroană. 

— Scrie-le reginelor în seara asta, zise ea. Mâine, Elaine şi cu 
mine ne vom duce-n sat ca să trimitem scrisoarea. Dacă 
reginele chiar vor veni aici, adăugă ea, aruncându-i o privire de 
gheaţă lui Cassian, v-aş sugera să vă pregătiţi să înfruntaţi nişte 
idei preconcepute mai rele decât alte noastre. Şi să vă gândiţi la 
cum să ne scoateţi pe toţi din încurcătura asta, dacă lucrurile se 
vor înrăutăţi. 

— Vom lua asta în considerare, spuse lin Rhys. 

Nesta continuă, total neimpresionată de vreunul dintre noi: 

— Presupun că veţi vrea să rămâneţi peste noapte. 

Rhys îmi aruncă o privire ca o întrebare tăcută. Am fi putut să 
plecăm cu uşurinţă, bărbaţii găsind calea spre casă în întuneric, 
dar... Prea devreme, probabil, lumea s-ar fi dus naibii. 

— Dacă nu este un deranj prea mare, atunci da, am spus eu. 
Vom pleca mâine după micul dejun. 

Nesta nu zâmbi, dar Elain radia. 

— Bun. Cred că simt pregătite câteva dormitoare... 

— Vom avea nevoie de două, o întrerupse încet Rhys. 
Alăturate, cu două paturi fiecare. 

M-am încruntat la el. 

— Magia este diferită de cealaltă parte a zidului, îmi explică 
Rhys. Deci scuturile şi simţurile noastre ar putea să nu 
funcţioneze corect. Nu vreau să risc. Mai ales în casa unei femei 
logodite cu un bărbat care i-a dat un inel de logodnă din fier. 

Elain roşi uşor. 

— Dormitoarele care au două paturi nu sunt alăturate, şopti 
ea. 
Am oftat 
— Vom muta lucrurile. Este în regulă. Acesta, am adăugat 
încruntându-mă spre Rhysand, este ţâfnos doar pentru că este 
bătrân şi i-a trecut ora de culcare. 

Rhysand chicoti, mânia lui Cassian cedă suficient, încât 
zâmbi, iar Elain zâmbi la rândul ei, observând relaxarea lui Azriel 
ca dovadă a faptului că lucrurile nu erau pe cale să meargă 
prost. 

Nesta se ridică în picioare, ca un stâlp subţire din oţel şi spuse 
fără să se adreseze cuiva în mod special: 


— Dacă am terminat de mâncat, atunci cina s-a sfârşit. 
Şi asta fu totul. 


$ 


Rhysand redactă scrisoarea în locul meu, iar Cassian şi Azriel 
o corectară. Abia la miezul nopții am avut o ciornă pe care să o 
considerăm toți impresionantă, îmbietoare şi destul de 
amenințătoare. 

Surorile mele spălară vasele în timp ce noi am lucrat şi se 
scuzaseră ca să meargă la culcare cu câteva ore înainte, 
spunându-ne unde să ne găsim camerele. 

Cassian şi Azriel trebuiau să împartă una, iar Rhysand şi cu 
mine, o alta. 

Am privit încruntată la camera mare de oaspeţi, când Rhys 
închise uşa în urma noastră. Patul era destul de mare pentru 
doi, dar nu voiam să îl împart. M-am întors spre el. 

— Eu nu... 

Lemnul scoase un zgomot surd pe covor şi un mic pat apăru 
lângă uşă. Rhysand se aşeză pe el, scoţându-şi cizmele. 

— Apropo, Nesta este încântătoare. 

— Ea... este o creatură unică, am spus eu. 

Poate că era cel mai drăguţ lucru pe care îl puteam spune 
despre ea. 

— Au trecut câteva sute de ani de când cineva nu i-a mai 
intrat lui Cassian pe sub piele atât de uşor. Păcat că amândoi 
sunt înclinați să se ucidă unul pe celălalt. 

O parte din mine se cutremură la prăpădul pe care l-ar fi făcut 
cei doi, dacă ar fi hotărât să nu se mai certe. 

— lar Elain, spuse Rhysand oftând când îşi scoase cealaltă 
cizmă, nu ar trebui să se mărite cu fiul lordului din mai multe 
motive, cel mai lipsit de importanţă fiind acela că tu nu vei fi 
invitată la nuntă. Deşi poate că asta este un lucru bun. 

— Nu este amuzant, am şuierat eu. 

— Măcar nu va trebui să le trimiţi un cadou. Mă îndoiesc de 
faptul că socrul ei ar binevoi să-l accepte. 

— Ai mult curaj să le iei peste picior pe surorile mele, când 
prietenii tăi sunt la fel de melodramatici. El ridică întrebător din 
sprâncene. Am pufnit. O, deci nu ai observat cum se uită Azriel 
la Mor? Sau cum uneori ea îl urmăreşte şi îl apără? Şi cum 
amândoi se pricep atât de bine să-l facă pe Cassian să fie 


amortizorul dintre ei în cea mai mare parte a timpului? 

Rhysand mă privi în ochi. 

— Ţi-aş sugera să păstrezi observaţiile astea pentru tine. 

— Crezi că sunt vreo bârfitoare? Viaţa mea este destul de 
nefericită şi aşa; de ce aş vrea să răspândesc nefericirea şi celor 
din jurul meu? 

— Este nefericită? Viaţa ta, vreau să spun. 

Era o întrebare precaută. 

— Nu ştiu. Totul se întâmplă atât de repede, încât nu ştiu ce 
să simt. 

Eram mai sinceră decât obişnuiam în ultima vreme. 

— Hmm. Poate că, odată întorşi acasă, ar trebui să-ţi dau o zi 
liberă. 

— Ce drăguţ din partea ta, milord! 

El pufni, descheindu-şi vesta. Mi-am dat seama că stăteam 
îmbrăcată elegant, fără să am ce purta când dormeam. 

Rhysand pocni din degete şi pijamaua mea şi nişte lenjerie de 
corp subţire apărură pe pat. 

— Nu am reuşit să hotărăsc ce dantelă vrei să porţi; aşadar, 
ţi-am adus câteva din care să alegi. 

— Eşti un porc! am mârâit eu, înşfacând hainele şi îndreptân- 
du-mă spre baia alăturată. 

Camera era călduroasă când am ieşit, Rhys era în patul pe 
care îl invocase de nicăieri, iar toate luminile erau stinse, în 
afară de tăciunii care licăreau în şemineu. Până şi cearşafurile 
erau calde când m-am urcat în pat. 

— Mulţumesc pentru că mi-ai încălzit patul, am spus eu în 
lumina slabă. 

El era cu spatele la mine, dar l-am auzit clar când spuse: 

— Amarantha nu mi-a mulţumit niciodată pentru asta. 

Toată căldura dispăru. 

— Ea nu a suferit destul. 

Nici măcar pe departe, pentru ceea ce făcuse. Mie, lui, lui 
Clare, multor altora. 

Rhys nu răspunse. În schimb, zise: 

— Nu credeam că am să rezist la cină. 

— Ce vrei să spui? 

El fusese mai degrabă... calm. Reţinut. 

— Surorile tale sunt bine intenţionate sau, măcar, una din ele 
este. Dar, văzându-le stând la acea masă... Nu mi-am dat 


seama că mă vor impresiona atât de puternic. Cât de tinere 
erau! Cum nu te-au protejat? 

— M-am descurcat bine. 

— Le datorăm recunoştinţa noastră pentru că ne-au lăsat să 
folosim această casă, spuse el încet, dar va mai trece mult timp 
până când mă voi putea uita la surorile tale fără să vreau să urlu 
la ele. 

— O parte din mine simte la fel, am recunoscut eu, 
culcuşindu-mă în pături. Dar, dacă nu aş fi plecat în acea 
pădure, dacă ele nu m-ar fi lăsat să plec acolo singură... Tu încă 
ai fi fost înrobit. Şi poate că Amarantha şi-ar fi pregătit acum 
forţele ca să distrugă pământurile acestea. 

Se lăsă tăcerea. 

— Îţi plătesc simbrie, ştii. Pentru toate astea, spuse el. 

— Nu este nevoie. 

Chiar dacă... chiar dacă nu aveam bani. 

— Fiecare membru al regatului meu primeşte una. Deja ai un 
cont la banca din Velaris, în care vor fi depuşi banii tăi. Şi ai 
credit la un număr mare de prăvălii. Deci, dacă nu ai suficienţi 
bani la tine când faci cumpărături, poţi trimite nota Acasă. 

— Eu... nu era nevoie să faci asta. Am înghiţit cu greutate. Şi 
cu cât, mai exact, sunt plătită în fiecare lună? 

— Cu aceeaşi sumă ca şi ceilalţi. 

Fără îndoială era una generoasă - probabil prea generoasă. 
Dar el mă întrebă brusc: 

— Când este ziua ta de naştere? 

— Mai trebuie să le ţin socoteala? El aşteptă. Am oftat. Este la 
Solstiţiul de larnă. 

El făcu o pauză. 

— Asta a fost acum câteva luni. 

— Mmmhmm! 

— Nu ai... Nu îmi amintesc să te fi văzut sărbătorind. 

Prin legătură, prin mintea mea dezordonată şi neprotejată. 

— Nu am spus nimănui. Nu am vrut o petrecere când deja se 
sărbătorea ceva. În orice caz, zilele de naştere îmi par acum 
fără sens. 

El tăcu preţ de un minut lung. 

— Chiar te-ai născut la Solstiţiul de larnă? 

— Este asta atât de greu de crezut? Mama spunea că eram 
atât de retrasă şi de ciudată din cauză că m-am născut în cea 


mai lungă noapte a anului. Într-un an, a încercat să mă 
sărbătorească în altă zi, dar a uitat să o facă data următoare - 
probabil a avut de organizat vreo petrecere mai avantajoasă. 

— Acum ştiu de unde moşteneşte talentul Nesta. Sincer, ne 
pare rău că nu mai putem sta - măcar să vedem cine va rămâne 
în picioare, ea sau Cassian. 

— Eu pariez pe Nesta. 

Un chicot încet îmi şerpui de-a lungul oaselor - un memento 
al faptului că, odată, pariase pe mine. Fusese singurul de la 
Poalele Muntelui care pariase pe mine în confruntarea cu 
Middengard Wyrm. 

— Şi eu la fel, zise el. 


Capitolul 25 


Stând sub crengile împletite ale copacilor încărcaţi cu zăpadă, 
am cercetat atent pădurea adormită şi m-am întrebat dacă 
păsările tăcuseră din cauza prezenţei mele. Sau a Marelui Lord 
de lângă mine. 

— Să îmi îngheţe fundul la prima oră a dimineţii nu e felul în 
care mi-am dorit să ne petrecem ziua liberă, spuse Rhysand, 
încruntându-se la pădure. Ar trebui să te duc în Stepele Illyriene 
când ne întoarcem - pădurea de acolo este mult mai 
interesantă. Şi mai caldă. 

— N-am idee unde sunt acestea. Zăpada scârţâi sub cizmele 
pe care Rhysand le invocase când am declarat că voiam să mă 
antrenez cu el. Şi nu fizic, ci cu puterile pe care le aveam. 
Oricare ar fi fost. Odată mi-ai arătat o hartă goală, îţi aminteşti? 

— Precauţii. 

— Am să văd vreodată una normală sau ai să mă laşi să 
presupun unde sunt toate? 

— Ai o stare de spirit minunată astăzi, spuse Rhysand şi ridică 
o mână în aerul dintre noi. Apăru o hartă împăturită, pe care nu 
se grăbi să o deschidă. Ca să nu crezi că nu am încredere în 
tine, dragă Feyre... Îmi arătă sudul Insulelor Nordice. Acestea 
sunt Stepele. Patru zile de mers pe jos în direcţia aceea, arătă 
cu un deget spre munţii de-a lungul insulei, te vor duce în 
teritoriul illyrian. 

M-am uitat cu atenţie la hartă, am notat peninsula care ieşea 
cam la jumătatea coastei vestice a Regatului Nopţii şi numele 
marcat acolo. Ve/aris. El îmi arătase odată una goală - când îi 
aparţinusem lui Tamlin şi fusesem puţin mai mult decât o 
spioană şi o prizonieră. Deoarece ştiuse că i-aş fi spus lui Tamlin 
despre oraşe şi amplasarea lor. 

Şi că lanthe ar fi putut afla despre ele. 

Mi-am alungat greutatea din piept şi stomac. 

— Aici, spuse  Rhysand, punând harta în buzunar şi 
gesticulând spre pădurea din jurul nostru. Ne vom antrena aici. 
Suntem destul de departe acum. 

Destul de departe de casă, de oricine altcineva, ca să evităm 
să fim detectaţi. Sau să facem victime. 


Rhysand întinse o mână şi o lumânare groasă şi scurtă apăru 
în palma lui. O lăsă pe pământul înzăpezit. 

— Aprinde-o, stinge-o cu apă şi usucă-i fitilul. 

Ştiam că voia să o fac fără să o ating. 

— Nu pot să fac niciunul dintre lucrurile astea, am spus eu. 
Cum rămâne cu protecţia fizică? Măcar pe asta reuşisem să o 
fac, oarecum. 

— Ne vom ocupa de asta cu altă ocazie. Astăzi sugerez să 
începi să încerci o altă faţetă a puterii tale. Ce spui de 
metamorfozare? 

M-am încruntat la el. 

— Să fie foc, apă şi aer! 

Ticălos... ticălos nesuferit! 

Din fericire, nu insistă - nu întrebă de ce metamorfozarea ar fi 
putut fi singura putere pe care nu m-aş fi deranjat vreodată să o 
analizez şi să o stăpânesc. Poate din acelaşi motiv pentru care 
nu voiam în mod deosebit să-l întreb despre singura parte 
importantă din trecutul lui, pentru care nu voiam să ştiu dacă 
Azriel şi (Cassian ajutaseră când familia conducătoare a 
Regatului Primăverii fusese ucisă. 

M-am uitat la Rhysand din cap până în picioare: la veşmintele 
de războinic illyrian, la sabia de deasupra umărului, la aripile şi 
la sentimentul general de putere copleşitoare care radia mereu 
din el. 

— Poate că ar trebui să... pleci. 

— De ce? Păreai să insişti atât de mult ca eu să te antrenez. 

— Nu mă pot concentra cu tine în preajmă, am recunoscut. Şi 
du-te... departe. Pot să te simt din cealaltă cameră. 

Un zâmbet uşor îi apăru pe buze. 

Mi-am dat ochii peste cap. 

— De ce nu te ascunzi, pur şi simplu, într-unul din ţinuturile 
paralele pentru puţin timp? 

— Nu aşa funcţionează. Acolo nu există aer. l-am aruncat o 
privire ca să-i spun că în mod sigur trebuia să o facă, iar el râse. 
Bine. Antrenează-te cât vrei în intimitate. Făcu un semn din 
bărbie spre tatuajul meu. Strigă-mă prin legătură dacă vrei să 
reuşeşti ceva înainte de micul dejun. 

M-am încruntat la ochiul din palmă. 

— Poftim? Chiar să strig la tatuaj? 

— Ai putea încerca să îl freci de anumite părţi ale corpului, iar 


eu aş putea să vin mai repede. 
Dispăru în neant înainte să pot arunca lumânarea spre el. 
Singură în pădurea îngheţată, m-am gândit la cuvintele lui şi 
am chicotit uşor şi răguşit. 


La 


M-am întrebat dacă ar fi trebuit să testez arcul şi săgețile pe 
care mi le dăduse înainte de a-i cere să plece. Incă nu 
încercasem un arc illyrian - de fapt, nu mai trăsesem în nimic de 
câteva luni. 

Am fixat lumânarea cu privirea. Nu se întâmplă nimic. 

Trecu o oră. 

M-am gândit la tot ce mă enerva, la ce mă dezgusta; m-am 
gândit la lanthe şi la dreptul ei, la cererile ei. Nu ieşi nici măcar 
un fuior de fum. 

Când mai aveam un pic şi-mi sângerau ochii, am făcut o 
pauză ca să scotocesc prin pachetul pe care mi-l adusesem. Am 
găsit pâine proaspătă, o canistră cu tocană încălzită magic şi un 
bilet de la Rhysand, care spunea: 

Sunt plictisit. Au ieşit scântei până acum? 

În mod nesurprinzător, un creion zăngăni la fundul traistei. 

Am luat creionul şi i-am scris răspunsul pe canistră înainte de 
a vedea literele dispărându-mi din palmă: Nu, băgăciosule. Nu ai 
lucruri mai importante de făcut? 

Un alt bilet apăru o clipă mai târziu. 

Mă uit la Cassian şi Nesta, care se ceartă de la ceai. La asta 
m-ai supus când m-ai alungat de la antrenament. Credeam că 
asta era ziua noastră liberă. 

Am pufnit şi i-am răspuns; 

— Biet Mare Lord, viața este atât de grea! 

Hârtia dispăru, apoi reapăru, scrisul lui fiind acum aproape de 
partea de sus a hârtiei, singurul spaţiu rămas liber. 

— Viaţa este mai bună când eşti în preajmă. Şi uite ce 
minunat este scrisul tău de mână. 

Aproape îl simţeam aşteptând în cealaltă parte, în camera 
însorită pentru micul dejun, pe jumătate atent la cearta dintre 
sora mea cea mare şi războinicul illyrian. Am schiţat un zâmbet. 
Eşti un neruşinat jucăuş, i-am răspuns. 

Pagina dispăru. Mi-am privit palma deschisă, aşteptând ca ea 
să reapară. 


A 


Şi eram atât de concentrată, încât am observat că era cineva 
în spatele meu abia când mâna îmi acoperi gura şi mă ridică în 
aer. 

M-am zbătut, muşcând şi zgâriind, ţipând la oricine era cel 
care mă ridicase. 

Am încercat să mă îndepărtez, zăpada agitându-se în jurul 
nostru ca praful pe drum, dar braţele care mă ţineau erau 
neclintite, ca benzile de fier şi... 

O voce răguşită se auzi la urechea mea: 

— Încetează sau îţi rup gâtul. 

Cunoşteam acea voce. Mă pândea prin coşmarurile mele. 

Era Attorul. 


Capitolul 26 


Attorul dispăruse în clipele de după moartea Amaranthei, 
suspectat că fugise la Regele Hybernului. lar dacă era aici, pe 
tărâmul muritorilor... 

Am devenit flexibilă în braţele lui, trăgând un pic de timp ca 
să mă uit după ceva, după orice aş fi putut folosi împotriva lui. 

— Bun, îmi spuse la ureche printre dinţi. Acum, spune-mi... 

Noaptea explodă în jurul nostru. 

Attorul ţipă - ţipă - când întunericul ne înghiţi, iar eu am fost 
smulsă din braţele lui subţiri, unghiile lui tăindu-mi pielea. Am 
căzut cu faţa în zăpada îngheţată. 

M-am rostogolit, întorcându-mă pe spate, răsucindu-mă ca să 
îmi aduc picioarele sub mine... 

Se făcu din nou lumină când m-am ridicat pe vine, cu cuțitul 
înclinat. 

lar acolo era Rhysand, legându-l pe Attor de un stejar acoperit 
cu zăpadă, doar cu benzi răsucite de lumină. Ca acelea care-i 
striviseră mâna lui lanthe. Rhysand îşi ţinea mâinile în buzunare, 
iar chipul îi era rece şi frumos ca moartea. 

— M-am întrebat unde ai fugit. 

Attorul gâfâi cât luptă cu legăturile. 

Rhysand aruncă doar două sulițe întunecate în aripile lui. 

Attorul ţipă când suliţele întâlniră carnea şi se afundară adânc 
în scoarţa din spatele lui. 

— Răspunde-mi la întrebări şi te vei putea târî înapoi la 
stăpânul tău, spuse Rhysand, ca şi când l-ar fi întrebat despre 
vreme. 

— Curvă! spuse Attor. Sângele argintiu care i se prelinse din 
aripi săsâi când atinse zăpada. 

Rhysand zâmbi. 

— Uiţi că îmi plac lucrurile astea. El ridică un deget. 

Attorul ţipă: 

— Nu! Degetul lui Rhysand se opri. Am fost trimis, spuse el 
gâfâind, ca să o iau pe ea. 

Sângele mi se răci ca pădurea din jurul nostru. 

— De ce? întrebă Rhysand cu acel calm obişnuit şi 
înspăimântător. 


— Aşa mi s-a ordonat. Nu pot pune întrebări. Regele o vrea. 

— De ce? zise din nou Rhysand. 

Attorul începu să ţipe - de data asta sub forţa unei puteri pe 
care nu o vedeam. Am tresărit. 

— Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu. L-am crezut. 

— Unde este acum regele? 

— În Hybern. 

— Şi armata? 

— Vine curând. 

— Cât e de mare? 

— Nesfârşită. Avem aliaţi în toate teritoriile şi toţi aşteaptă. 

Rhysand îşi înclină capul ca şi cum se gândea la ce urma să 
spună. Dar el se îndreptă, iar Azriel se izbi în zăpadă, aruncând- 
o în aer ca pe apa dintr-o baltă. Zburase atât de tăcut, încât nici 
măcar nu-l auzisem bătând din aripi. Probabil Cassian rămăsese 
acasă ca să le apere pe surorile mele. 

Pe chipul lui Azriel nu se citi nici urmă de bunătate când 
zăpada se aşeză - masca neclintită a îmblânzitorului umbrelor al 
Marelui Lord. 

Attorul începu să tremure, iar mie aproape că mi-a părut rău 
pentru el când Azriel se îndreptă spre acesta. Aproape, dar nu 
mi-a părut. Nu când pădurile erau atât de aproape de castel. De 
surorile mele. 

Rhysand veni lângă mine când Azriel ajunse lângă Attor. 

— Data viitoare când vei încerca să o iei, îi spuse Rhysand lui 
Attor, mai întâi te voi ucide şi apoi voi pune întrebările. 

Azriel îi întâlni privirea. Rhysand dădu din cap. Pietrele Siphon 
de pe mâinile lui cu cicatrice pâlpâiră ca un foc unduitor 
albastru când se întinse spre Attor. Înainte ca Attor să poată 
tipa, el şi spionul dispărură. 

Nu voiam să mă gândesc unde plecaseră şi la ce ar fi putut să 
facă Azriel. Nici măcar nu ştiusem că Azriel avea puterea de a se 
teleporta sau orice putere canalizase prin pietrele Siphon. Il 
lăsase pe Rhysand să ne teleporteze în ziua precedentă doar 
pentru că, probabil, puterea era prea epuizantă ca să fie folosită 
cu uşurinţă. 

— O să-l ucidă? am întrebat eu, respirând sacadat. 

— Nu. Am tremurat din cauza puterii brute care îi acoperea 
corpul încordat. Îl vom folosi ca să trimitem un mesaj Hybernului 
cum că, dacă vrea să-i vâneze pe membrii curţii mele, vor trebui 


să se străduiască mai mult. 

Afirmația lui în legătură cu mine şi cuvintele lui mă făcură să 
tresar. 

— Ştiai... ştiai că mă vâna? 

— Eram curios cine voia să te răpească din prima clipă în care 
ai rămas singură. 

Nu ştiam de unde să încep. Deci Tamlin avea dreptate în ceea 
ce privea siguranţa mea. Intr-o oarecare măsură. Asta nu scuza 
nimic. 

— Deci nu ai plănuit niciodată să rămâi cu mine cât timp mă 
antrenam. M-ai folosit ca pe-o momeală... 

— Da, şi aş face-o din nou. Ai fost în siguranţă tot timpul. 

— Ar fi trebuit să-mi spui! 

— Poate data viitoare. 

— Nu va mai fi o dată viitoare! 

L-am lovit cu mâna în piept, iar el se clătină înapoi un pas din 
cauza forţei loviturii. Am clipit. Uitasem... uitasem cât de 
puternică eram când intram în panică. Ca atunci când fusesem 
la Ţesătoare. Uitasem cât de puternică eram. 

— Da, ai uitat, mormăi Rhysand, citindu-mi expresia surprinsă 
de pe chip, calmul de gheaţă spulberându-se. Ai uitat de acea 
putere; ai uitat că poţi să arzi şi să devii întuneric şi să îţi 
crească gheare. Ai uitat. Ai încetat să lupti. 

El nu se referea doar la Attor. Sau la Ţesătoare. 

lar furia se ridică în mine într-un val atât de puternic, încât nu 
m-am mai gândit decât la cât de mânioasă eram pe mine; la cât 
de mânioasă eram din cauza lucrurilor pe care fusesem forţată 
să le fac şi din cauza celor suferite de mine şi de el. 

— Şi ce dacă am uitat? am spus eu printre dinţi şi l-am împins 
din nou. Şi ce dacă am uitat? 

Am vrut să-l mai împing o dată, dar Rhys se teleportă la 
câţiva metri distanţă. 

M-am năpustit spre el, zăpada scârţâind sub picioare. 

— Nu este uşor! 

Mânia mă străbătea, mă anihila. Mi-am ridicat braţele ca să-i 
lovesc pieptul cu palmele... 

lar el dispăru din nou. 

Apăru în spatele meu, atât de aproape, încât respiraţia lui îmi 
gâdilă urechea în timp ce spuse: 

— Nu ştii cât de greu este. 


M-am întors cu intenţia să-l apuc. Dispăru înainte ca eu să-l 
pot lovi. 

Rhys apăru în cealaltă parte a poienii, chicotind. 

— Străduieşte-te mai mult! 

Nu mă puteam ascunde în întuneric şi în goluri de aer. Şi dacă 
aş fi putut, dacă aş fi putut să mă transform în fum, în aer şi 
noaptea în stele, m-aş fi folosit de asta ca să apar chiar în faţa 
lui şi să-i şterg zâmbetul de pe faţă. 

M-am mişcat, chiar dacă era inutil, chiar dacă el se undui în 
întuneric, iar eu l-am urât pentru asta - pentru aripile lui şi 
abilitatea de a se mişca precum ceața în vânt. El apăru la un pas 
distanţă, iar eu am sărit brusc, cu mâinile întinse şi ghearele 
scoase... 

Şi m-am izbit într-un copac. 

Râse când am ricoşat şi dinţii îmi clănţăniră, iar ghearele-mi 
scârţâiră când sfâşiară lemnul. Dar eu deja săream înainte în 
timp ce el dispăru; săream înainte ca şi când aş fi putut şi eu să 
dispar în faldurile lumii, să-l urmăresc prin eternitate... 

Şi aşa am făcut. 

Timpul încetini şi se ondulă, iar eu i-am văzut întunericul 
transformându-se în fum şi virând ca şi când ar fi fugit spre un 
alt punct din poiană. M-am grăbit spre acel loc când mi-am 
simţit propria agilitate, pliindu-mi eul în vânt şi-n umbră, şi-n 
praf, lejeritatea radiind din mine, în tot acest timp, ţintind spre 
locul în care se îndrepta el... 

Rhysand apăru, o siluetă solidă în lumea mea de fum şi stele. 

Şi avea ochii mari şi gura deschisă într-un rânjet de încântare 
vicleană, când m-am teleportat în faţa lui şi l-am trântit în 
zăpadă. 


Capitolul 27 


Am gâfâit întinsă deasupra lui Rhysand în zăpadă, în timp ce 
el râse răguşit. 

— Să nu mă mai foloseşti vreodată ca momeală, i-am 
mormăit în faţă, împingându-i umerii tari ca piatra, ghearele 
curbându-mi-se în vârfurile degetelor. 

El se opri din râs. 

Am împins mai tare, unghiile intrându-i în piele. 

— Ai spus că pot fi o armă, învaţă-mă să devin una. Nu mă 
folosi ca pe un pion. lar dacă a fi unul face parte din munca 
mea, atunci am terminat. Am terminat. 

În ciuda zăpezii, corpul îi era cald sub mine, iar eu nu eram 
sigură că îmi dădusem seama cât de mare era până când 
corpurile nu ni se lipiră - prea mult. Mult, mult prea mult. 

Rhysand îşi înclină capul, dându-şi la o parte o bucată de 
zăpadă agăţată în păr. 

— Mi se pare destul de corect. 

M-am împins de pe el, zăpada scârţâind când m-am 
îndepărtat. Ghearele mele dispăruseră. 

E| se ridică pe coate. 

— Mai fă-o o dată! Arată-mi cum ai făcut-o! 

— Nu. Vreau să mă întorc la castel. Lumânarea pe care o 
adusese zăcea acum bucăţi, pe jumătate îngropată sub zăpadă. 
Îmi era frig, eram obosită, iar el... 

Chipul fi deveni serios. 

— Îmi pare rău. 

M-am întrebat cât de des spunea acele cuvinte. Nu îmi păsa. 

Am aşteptat cât se ridică în picioare, se scutură de zăpadă şi 
îmi întinse o mână. 

Nu era doar o ofertă. 

„Ai uitat”, spusese el. Uitasem. 

— De ce mă vrea Regele Hybernului? Pentru că ştie că pot 
anula puterea Cazanului cu Cartea? 

Întunericul pâlpâi, singurul semn al furiei lui Rhysand dezlăn- 
ţuindu-se din nou. 

— Asta voi afla. 

„Ai încetat să lupţi.” 


— Îmi pare rău, repetă el, cu mâna încă întinsă. Hai să luăm 
micul dejun şi apoi să mergem acasă. 

— Velaris nu este casa mea. 

Aş fi putut jura că suferinţa îi licări în ochi înainte să ne 
teleporteze înapoi în casa familiei mele. 


Capitolul 28 


Surorile mele luau micul dejun împreună cu mine şi Rhys, iar 
Azriel era plecat acolo unde îl dusese pe Attor. Cassian zburase 
ca să i se alăture în clipa în care ne-am întors. Se prefăcuse a se 
înclina în faţa Nestei, iar ea îi făcu un gest vulgar, despre care 
nu îmi dădusem seama că ştia cum să îl facă. 

Cassian râsese, privirea şerpuindu-i peste rochia albastră ca 
gheaţa a Nestei cu intenţia unui prădător ştiind că furia ei ar fi 
făcut-o să scuipe. Apoi dispăruse, lăsând-o pe sora mea pe 
pragul lat, cu părul ei şaten-auriu zburlit de vântul rece agitat de 
aripile lui puternice. 

Le-am adus pe surorile mele în sat ca să ne expedieze 
scrisoarea, Rhysand vrăjindu-ne ca să fim invizibili, când ele 
intrară în mica prăvălie ca să o trimită. După ce ne-am întors 
acasă, ne-am luat repede rămas-bun. Ştiam că Rhysand voia să 
se întoarcă în Velaris ca să afle ce punea la cale Attorul. 

Nu-i spusesem prea multe lui Rhysand când am zburat peste 
zid în căldura Prythianului, teleportându-ne apoi în Velaris. 

Ceaţa dimineţii încă plutea prin oraş şi peste munţii din jurul 
lui. Era şi răcoare, dar nici pe departe la fel de neiertătoare ca 
frigul lumii muritorilor. Rhysand mă lăsă în foaier, suflând aer 
cald în palmele mele îngheţate, fără să-şi ia măcar rămas-bun. 

Flămândă din nou, le-am găsit pe Nuala şi Cemdwen şi am 
mâncat biscuiţi cu brânză şi arpagic, în timp ce m-am gândit la 
ce văzusem şi făcusem. 

După mai puţin de o oră, Rhysand mă găsi în sufragerie, cu 
picioarele proptite pe canapeaua din faţa focului, cu o carte în 
poală şi cu o ceaşcă de ceai de trandafir aburind pe masa joasă 
din faţa mea. M-am ridicat când intră şi m-am uitat atent la el, 
să văd dacă era rănit. Ceva încordat în pieptul meu se relaxă 
când nu am văzut nimic în neregulă. 

— S-a făcut, spuse el, trecându-şi o mână prin părul negru-al- 
băstrui. Am aflat ce trebuie să facem. 

M-am pregătit să fiu exclusă, să mi se spună că se rezolvase, 
dar Rhysand adăugă: 

— Depinde de tine, Feyre, să decizi cât vrei să ştii despre 
metodele noastre. Ce poţi gestiona. Ce i-am făcut Attorului nu a 


fost frumos. 

— Vreau să ştiu totul, am spus eu. Du-mă acolo! 

— Attorul nu este în Velaris. Este în Oraşul Cioplit, în Regatul 
Coşmarurilor - unde lui Azriel i-a luat mai puţin de o oră ca să-l 
distrugă. 

Am aşteptat mai mult şi, ca şi când ar fi hotărât că nu eram 
pe cale să cedez, Rhysand se apropie până la mai puţin de un 
pas de covorul roşu ornamentat dintre noi. Cizmele lui, de obicei 
lustruite impecabil... erau stropite cu sângele argintiu. Doar 
când i-am întâlnit privirea îmi spuse: „Îţi voi arăta.” 

Ştiam la ce se referea şi m-am echilibrat, blocând sunetul 
focului şi al cizmelor şi răceala ce zăbovea în jurul inimii mele. 

Imediat, m-am trezit în anticamera minţii lui - un spaţiu al 
memoriei pe care îl crease pentru mine. 

Intunericul curgea prin mine dulce şi seducător, răsunând din 
abisul unei puteri atât de mari, încât nu avea nici început, nici 
sfârşit 

— Spune-mi cum i-ai dat de urmă, zise Azriel cu vocea joasă 
care distrusese nenumărați inamici. 

Eu, Rhysand, m-am rezemat de zidul îndepărtat al celulei, cu 
brațele încrucişate. Azriel se ghemui în fata locului în care 
Attorul era înlănțuit de un scaun, în mijlocul camerei. La câteva 
niveluri mai sus, Regatul Coşmarurilor se desfăta în continuare, 
fără să ştie de venirea Marelui Lord. 

Va trebui să le fac o vizită curând. Să le amintesc cine le tine 
lesa. 

Curând. Dar nu astăzi. Nu după teleportarea lui Feyre. 

ȘI încă era foarte supărată pe mine. 

Pe bună dreptate, dacă era să fiu sincer. Dar Azriel a aflat că 
o mică forță inamică s-a infiltrat în Nord în urmă cu două zile, iar 
bănuielile mi-au fost confirmate. Ori să ajungă la Tamlin, ori la 
mine, ei o voiau pe ea. Poate pentru propriile experimente. 

Attorul râse încet. 

— Regele mi-a spus că erai acolo. Nu ştiu de unde ştia. Am 
primit ordinul, am zburat peste zid cât de repede am putut. 

Cuţitul lui Azriel era scos şi echilibrat pe genunchi. 
Povestitorul-Adevărului - numele ştanțat în rune argintii illyriene 
pe teacă. El deja aflase că Attorul şi alţi câțiva fuseseră postați 
la marginea teritoriului illyrian. Eram pe jumătate tentată să-l 
arunc pe Attor într-una dintre taberele de război şi să văd ce îi 


fac illyrienii. 

Ochii Attorului se îndreptară spre mine, strălucind cu o ură cu 
care eram foarte obişnuit. 

— Îți urez noroc să o păstrezi, Mare Lord. 

— De ce? întrebă Azriel. 

Oamenii făceau deseori greşeala de a presupune că cel 
sălbatic era Cassian; cel care nu putea fi îmblânzit. Dar Cassian 
era foarte temperamental - avea un temperament care putea fi 
folosit la forjat şi sudat. În Azriel era o mânie rece pe care nu 
reuşisem niciodată să o dezgheț. In secolele de când l-am 
cunoscut, el spusese puține despre viața lui, despre anii din 
celula tatălui său, închis în întuneric. Poate că atunci îl găsise 
darul de a îmblânzi umbrele; poate că învățase singur limbajul 
umbrelor, al vântului şi al pietrei. Nici frații lui vitregi nu 
fuseseră apropiați. Ştiam deoarece îi întâlnisem şi îi întrebasem 
şi le rupsesem picioarele când l-au scuipat în schimb pe Azriel. 

Aveau să mai meargă, în cele din urmă. 

— Crezi că nu se ştie că ai luat-o de la Tamlin? spuse Attorul. 

Asta ştiam deja. Aceasta fusese sarcina lui Azriel zilele astea: 
să supravegheze situația din Regatul Primăverii şi să se 
pregătească pentru atacul nostru asupra Hybernului. 

Dar Tamlin îşi închisese graniţele - le sigilase atât de bine 
încât până şi să zbori pe deasupra era imposibil. lar spionii pe 
care Azriel îi avusese cânava în regat, orbiseră şi surziseră. 

— Regele te-ar putea ajuta să o păstrezi - se gândeşte să te 
cruțe, dacă lucrezi cu el... 

Cât vorbi Attorul am scotocit prin mintea lui, fiecare gând fiind 
mai rău şi mai hidos decât următorul. Nici măcar nu ştiam că mă 
strecurasem înăuntru, dar, iată: imagini cu armata care fusese 
ridicată, similară cu cea împotriva căreia am luptat acum cinci 
secole; cu țărmurile Hybernului pline cu nave, pregătindu-se de 
un atac; şi regele tolănit pe tronul său în castelul lui dărăpănat. 
Nici urmă de Jurian îmbufnat sau de Cazan. Nicio şoaptă despre 
Carte în mințile lor. Tot ce mărturisise Attorul era adevărat. şi 
nu mai avea valoare. 

Az privi peste umăr. Attorul îi spusese totul. Acum doar 
trăncănea ca să tragă de timp. 

M-am desprins de perete. 

— Rupe-i picioarele, sfâşie-i aripile şi aruncă-l pe coasta 
Hybernului. Vezi dacă supravieţuieşte. Attorul începu să se 


agite, implorând. M-am oprit lângă uşă şi i-am spus: îmi 
amintesc fiecare clipă. Fii recunoscător că te las să trăieşti. 
Pentru moment. 

Nu mi-am permis să văd amintirile de la Poalele Muntelui: cu 
mine, cu ceilalți... cu ce i se făcuse acelei fete umane pe care i-o 
dădusem Amaranthei în locul lui Feyre. Nu mi-am permis să văd 
cum fusese să o bată pe Feyre - să o chinuiască şi să o 
tortureze. 

L-aş fi trântit de pereţi. Şi aveam nevoie să transmită un 
mesaj mai mult decât aveam nevoie să mă răzbun. 

Attorul deja tipa sub muchia ascuțită a Povestitorului- 
Adevărului când am părăsit celula. 

Apoi, dispăru. M-am clătinat înapoi, revenind în corpul meu. 

Tamlin îşi închisese graniţele. 

— Care-i situația cu Regatul Primăverii? 

— Niciuna. În acest moment. Dar ştii cât de departe poate fi 
împins Tamlin ca să protejeze ce crede că este al lui. 

Imaginea vopselei alunecând pe zidul distrus al biroului îmi 
apăru în minte. 

— Ar fi trebuit să o trimit pe Mor în ziua aceea, spuse Rhys cu 
o ameninţare tăcută. 

Mi-am ridicat scuturile mentale. Nu voiam să vorbesc despre 
asta. 

— Mulţumesc pentru că mi-ai spus, am zis eu şi mi-am luat 
cartea şi ceaiul în camera mea. 

— Feyre, spuse el. Nu m-am oprit. Îmi pare rău că te-am 
păcălit mai devreme. 

lar asta, faptul că mă lăsase mintea lui... era o ofertă de pace. 

— Trebuie să scriu o scrisoare. 


La 


Scrisoarea era scurtă şi simplă. Dar fiecare cuvânt era o luptă. 

Nu din cauza faptului că nu ştiusem să scriu. Nu, acum ştiam 
să scriu şi să citesc bine. 

Era din cauza mesajului pe care Rhysand, care stătea în 
foaier, îl scria acum: 


Am plecat de bunăvoie. 
Sunt îngrijită şi în siguranță. Sunt recunoscătoare pentru tot 
ce ai făcut pentru mine şi pentru tot ce mi-ai oferit. 


Te rog nu veni să mă cauti. Nu mă mai întorc. 


El o îndoi repede, iar aceasta dispăru. 

— Eşti sigură? 

Poate că avea să ajute, oricare ar fi fost situația din Regatul 
Primăverii. Am aruncat o privire spre ferestrele de dincolo de el. 
Ceaţa care învăluia oraşul se risipise, dezvăluind un cer senin şi 
strălucitor. Şi, cumva, mintea mea păru mai clară decât fusese 
în ultimele zile - în ultimele luni. 

Acolo se întindea un oraş pe care abia dacă-l observasem sau 
de care îmi păsa. 

ÎI voiam... viaţa, oamenii. Voiam să-l văd, să-i simt agitația în 
sânge. Să nu fiu limitată de ce aş fi putut întâlni sau face. 

— Nu sunt animalul de companie al nimănui, am spus eu. 

Rhys era gânditor, iar eu m-am întrebat dacă îşi amintea că 
îmi spusese cândva acelaşi lucru, când fusesem prea pierdută în 
propriul sentiment de vinovăţie şi disperare ca să înţeleg. Ce 
urmează? 

— Dacă foloseşte la ceva, chiar voiam să-ţi dau o zi ca să te 
odihneşti... 

— Nu mă menaja. 

— Nu o fac. Şi nu prea aş putea numi odihnă întâlnirea din 
dimineaţa asta. Dar ai să mă ierţi dacă fac presupuneri pe baza 
condiţiei tale fizice de acum. 

— Eu voi fi cea care decide asta. Cum rămâne cu Cartea 
Respiraţiilor? 

— După ce Azriel se va întoarce din misiunea cu Attorul, îşi va 
pune în valoare celelalte abilităţi şi se va infiltra în regatele 
reginelor muritoare ca să afle unde o ţin şi ce planuri ar putea 
avea. Cât despre jumătatea din Prythian... Vom merge în 
Regatul Verii peste câteva zile, dacă cererea mea de a vizita 
este aprobată. Marii Lorzi care vizitează alte regate agită pe 
toată lumea. Ne vom ocupa atunci de carte. 

Tăcu, aşteptând să urc cu greu la etaj, ca să-mi rumeg 
gândurile şi să dorm. 

Destul - mă săturasem de dormit. 

— Mi-ai spus că acest oraş se vede mai bine noaptea, am 
rostit eu. Doar mi-ai spus sau te vei deranja vreodată să-mi 
arăţi? 

El râse încet şi mă măsură din priviri. Nu m-am ferit de 


privirea lui. 

Când privirile ni se întâlniră, pe chipul lui era un zâmbet cum 
puţini văzuseră. Un real amuzament - poate un pic de fericire, 
conturată de uşurare. Bărbatul din spatele măştii Marelui Lord. 

— La cină, spuse el. Diseară. Să aflăm dacă tu, dragă Fevre, 
spui doar vorbe goale sau dacă îi vei permite Lordului Nopţii să 
te scoată în oraş. 

ta 


Amren veni în camera mea înainte de cină. Părea că toţi 
ieşeam în oraş în seara asta. 

La parter, Cassian şi Mor dezbăteau dacă el, Cassian, putea 
zbura mai repede pe distanţe scurte decât putea Mor să se 
teleporteze în acelaşi loc. Am presupus că Azriel era în 
apropiere, căutând refugiu în umbră. Din fericire, se odihnise 
după ce se ocupase de Attor şi urma să se mai odihnească un 
pic înainte de a se îndrepta spre tărâmul muritorilor ca să le 
spioneze pe regine. 

Amren măcar bătu la uşă de data asta înainte să intre. Nuala 
şi Cerridwen, care îmi puseseră în păr piepteni cu perle, o priviră 
o dată pe femeia delicată şi dispărură în fuioare de fum. 

— Creaturi jucăuşe, spuse Amren, cu un zâmbet amar pe 
buzele ei roşii. Aşa sunt fantomele mereu. 

— Fantome? M-am răsucit pe scaunul din faţa mesei de 
toaletă. Credeam că erau Mari Spiriduşi. 

— Pe jumătate, spuse Amren, uitându-se la hainele mele 
turcoaz, cobalt şi albe. Fantomele nu sunt decât umbră şi ceaţă, 
capabile să treacă prin ziduri, piatră - orice. Nici măcar nu vreau 
să ştiu cu cine au fost concepute cele două. Marii Spiriduşi şi-ar 
băga mădularul oriunde. 

M-am înecat cu ceea ce ar fi putut fi un râset sau o tuse. 

— Sunt spioane bune. 

— De ce crezi că îi şoptesc acum la ureche lui Azriel că sunt 
aici? 

— Credeam că răspund în faţa lui Rhys. 

— Răspund în faţa amândurora, dar Azriel le-a instruit mai 
întâi. 

— Mă spionează? 

Se încruntă la un fir deşirat din cămaşa ei de culoarea unui 
nor de ploaie. Părul negru, lung până la bărbie, se mişcă atunci 
când îşi ridică privirea. 


— Nu. Rhysand le-a spus de nenumărate ori să nu o facă, dar 
nu cred că Azriel va avea vreodată încredere totală în mine. 
Deci îi spun tot ce fac. Şi dintr-un motiv întemeiat. 

— De ce? 

— De ce nu? Aş fi dezamăgită dacă spionul lui Rhysand nu m- 
ar supraveghea. Dacă nu s-ar împotrivi ordinelor lui de anuo 
face. 

— Rhysand nu-l pedepseşte pentru neascultare? 

Acei ochi argintii străluciră. 

— Regatul Visurilor se bazează pe trei lucruri: să aperi, să 
respecţi şi să preţuieşti. Te aşteptai la forţă brută şi obedienţă? 
Multe dintre oficialităţile de vârf ale lui Rhysand au puţină 
putere sau deloc. El preţuieşte loialitatea,  isteţimea, 
compasiunea. lar Azriel, în ciuda neascultării lui, îi apără regatul 
şi oamenii. Deci nu. Rhysand nu pedepseşte asta. Există reguli, 
dar sunt flexibile. 

— Şi Tithe? 

— Ce Tithe? 

M-am ridicat de pe băncuţă. 

— Tithe... taxele, oricum le spuneţi. De două ori pe an. 

— Locuitorii oraşului au de plătit taxe, dar nu există Tithe. Ea 
ţâţâi. Dar Marele Lord al Primăverii decretează una. 

Nu voiam să mă gândesc la asta, nu încă - nu cu acea 
scrisoare acum în drum spre el, dacă nu fusese livrată deja. 
Aşadar, m-am întins spre cutia mică de pe masa de toaletă şi 
am scos amuleta ei. 

— Poftim. l-am înmânat obiectul din aur cu piatră. Mulţumesc. 

Amren ridică din sprâncene când i-am pus-o în palma care 
aştepta. 

— Mi-ai înapoiat-o. 

— Nu mi-am dat seama că era un test. 

Ea o puse înapoi în cutie. 

— Păstrează-o! Nu e magică. 

Am clipit. 

— Ai minţit... 

Ea ridică din umeri, îndreptându-se spre uşă. . 

— Am găsit-o la fundul cutiei mele de bijuterii. lţi trebuia ceva 
ca să crezi că poţi ieşi din nou din închisoare. 

— Dar Rhysand se tot uita la ea... 

— Pentru că el mi-a dat-o în urmă cu două sute de ani. Era 


probabil surprins să o vadă din nou şi s-a întrebat de ce ţi-am 
dat-o. Poate că îl îngrijora motivul pentru care aş fi putut să ţi-o 


dau. 
Mi-am încleştat maxilarul, dar Amren ieşea deja pe uşă 


spunând veselă: „Cu plăcere.” 


Capitolul 29 


În ciuda serii răcoroase, toate magazinele erau deschise când 
am mers prin oraş. Muzicanţii cântau în micile pieţe, iar Palatul 
Aţei şi Bijuteriilor era aglomerat cu vânzători şi artişti, Mari 
Spiriduşi şi spiriduşi de rang inferior. Dar am mers mai departe, 
spre râu, apa fiind atât de lină, încât stelele şi luminile se 
amestecau pe suprafaţa ei întunecată ca o panglică vie a 
eternității. 

Cei cinci nu se grăbiră când ne-am plimbat pe unul dintre 
podurile late din marmură de peste Sidra, adesea înaintând sau 
rămânând în urmă ca să discute unul cu celălalt. Din lămpile 
ornamentate care erau aliniate de ambele laturi ale podului, 
lumina spiriduşilor arunca umbre aurii pe aripile celor trei 
bărbaţi, poleindu-le ghearele din vârfuri. 

Subiectele de conversaţie variau de la oamenii pe care îi 
cunoşteau ei, meciuri şi echipe sportive de care nu auzisem 
vreodată (părea că Amren era o suporteră înfocată a uneia), 
magazine noi, muzica pe care o ascultau, cluburile favorite... 
Nimeni nu spunea nimic despre Hybern sau despre amenințările 
pe care le înfruntam - fără îndoială, din discreţie, dar aveam 
sentimentul că nu o făceau şi din cauză că nu voiau ca acea 
prezenţă hidoasă să le strice seara, timpul petrecut împreună... 
Ca şi când toţi ar fi fost nişte cetăţeni obişnuiţi - până şi Rhys. 
Ca şi când nu ar fi fost cei mai puternici oameni din acest regat, 
poate din tot Prythianul. Şi nimeni, absolut nimeni, de pe stradă 
nu se oprea, nici nu se albea la faţă, nici nu fugea. 

Erau uimiţi, poate puţin intimidaţi, dar... nu le era frică. Era o 
atmosferă atât de neobişnuită pentru mine, încât am rămas 
tăcută, observându-i doar pe ei şi lumea lor. Normalitatea 
pentru care fiecare dintre ei lupta atât de mult să o păstreze. 
Lucrul pe care cândva îl detestasem şi mă înfuriase. 

Dar nu exista niciun loc precum acesta în lume. Nu atât de 
liniştit. Atât de iubit de poporul său şi de conducătorii lui. 

Cealaltă parte a oraşului era şi mai aglomerată, cu clienţi 
îmbrăcaţi elegant, ieşiţi să meargă la teatrele pe lângă care 
treceam. Nu mai văzusem niciodată un teatru, o piesă, un 
concert sau o simfonie. În satul nostru distrus, aveam cel mult 


mimi şi menestreli - o mulţime de cerşetori care cântau strident 
la instrumente improvizate, în cel mai rău caz. 

Am mers de-a lungul albiei râului, pe lângă magazine şi 
cafenele din care se auzea muzică. Şi am crezut - chiar şi când 
am rămas în urma celorlalţi, cu mâinile înmănuşate băgate în 
buzunarele pantalonilor mei groşi de culoare albastră - că 
sunetul oraşului ar fi putut fi cel mai frumos lucru pe care ÎI 
auzisem vreodată: oamenii, râul şi muzica; zăngănitul 
tacâmurilor pe farfurii; scârţâitul scaunelor trase şi împinse; 
strigătele vânzătorilor care îşi lăudau marfa când treceau pe 
lângă noi. 

Cât pierdusem în aceste luni de disperare şi amorţire? 

Dar nu aveam de gând să mai pierd nimic. Sângele Velarisului 
clocoti în mine, iar în rarele momente de linişte, aş fi putut jura 
că auzeam vuietul mării izbind falezele îndepărtate. 

În cele din urmă, am intrat într-un mic restaurant de lângă 
râu, construit la primul nivel al unei clădiri cu două etaje, tot 
spaţiul fiind acoperit cu verde şi auriu şi aproape neîncăpător 
pentru noi toţi. Şi trei perechi de aripi illyriene. 

Dar proprietara îi cunoştea şi îi sărută pe fiecare pe obraz, 
chiar şi pe Rhysand. Ei bine, mai puţin pe Amren, în faţa căreia 
proprietara făcu o reverență înainte de a se grăbi înapoi în 
bucătărie şi de a ne invita să ne aşezăm la masa mare care era 
pe jumătate înăuntru şi pe jumătate în afara vitrinei deschise. 
Noaptea înstelată era rece, vântul făcând să foşnească palmierii 
din ghivece, puşi cu grijă de-a lungul balustradei aleii de pe 
malul râului. Erau, fără îndoială, vrăjiţi ca să nu moară iarna - 
tot aşa cum căldura din restaurant împiedica frigul să ne 
deranjeze pe noi sau pe oricine lua masa în aer liber, la 
marginea râului. 

Apoi, farfuriile cu mâncare începură să apară, împreună cu 
vinul şi conversaţia, iar noi am luat cina la lumina stelelor, lângă 
râu. Nu mai mâncaserăm niciodată o mâncare atât de caldă, de 
consistentă, savuroasă şi condimentată. Ca şi când îmi umplea 
nu doar stomacul, ci şi golul care zăbovea în pieptul meu. 

Proprietara - o femeie zveltă cu pielea măslinie şi ochii căprui 
-stătea în spatele scaunului meu, discutând cu Rhysand despre 
ultimul transport de mirodenii care venise la Palate. 

— Comercianţii spun că preţurile ar putea creşte, Mare Lord, 
mai ales dacă zvonurile despre trezirea Hybernului sunt 


adevărate. 

Lângă masă, am simţit atenţia celorlalţi îndreptându-se spre 
noi, chiar dacă ei vorbeau în continuare. 

Rhysand se rezemă de spătar, rotind un pocal cu vin. 

— Vom găsi o cale să împiedicăm creşterea preţurilor. 

— Bineînţeles că vom găsi o cale, nu-ţi face griji, spuse 
proprietara, frângându-şi uşor mâinile. E minunat că asemenea 
mirodenii sunt din nou la îndemână - acum că lucrurile sunt mai 
bune. 

Rhysand îi oferi zâmbetul lui delicat, iar asta îl făcea să pară 
mai tânăr. 

— Eu nu mi-aş face probleme, de vreme ce mâncarea ta e 
atât de gustoasă. 

Proprietara radie, roşind, şi privi spre locul în care m-am 
întors pe jumătate pe scaun ca să o urmăresc. 

— Îți place? 

Fericirea de pe faţa ei, satisfacția pe care ţi-o putea aduce 
doar o zi de muncă grea, în care făceai ce-ţi place, mă lovi cao 
piatră. 

Mi-am amintit că şi eu simţisem asta. După ce pictam de 
dimineaţă până seara. Odată, acesta era singurul lucru pe care 
mi-l doream. M-am uitat la farfurii, apoi din nou la ea şi am spus: 

— Am trăit pe tărâmul muritorilor şi în alte regate, dar nu am 
mâncat o asemenea mâncare. O mâncare care mă face să mă 
simt... trează. 

Cuvintele sunară cam la fel de stupid pe cât le simţisem 
rostin-du-le, dar nu m-am putut gândi la un alt mod de a o 
spune. Dar proprietara dădu din cap ca şi când ar fi înţeles şi mă 
strânse de umăr. 

— Atunci, îţi voi aduce un desert special, spuse ea şi intră în 
bucătărie. 

M-am întors spre farfurie, dar l-am văzut pe Rhysand privin- 
du-mă. Chipul îi era mai blând, mai gânditor decât îl văzusem 
vreodată, iar buzele uşor depărtate. 

Am ridicat din sprâncene. „Ce?” 

El îmi zâmbi obraznic şi se înclină ca să audă povestea pe 
care o spunea Mor despre... 

Am uitat despre ce vorbea ea când proprietara ieşi cu un 
pocal mare din metal, plin cu un lichid închis la culoare şi îl puse 
în faţa lui Amren. 


Locţiitoarea lui Rhys nu se atinsese de farfuria ei, ci împinsese 
mâncarea de colo-colo, ca şi când ar fi încercat să fie 
politicoasă. Când văzu pocalul din faţa ei, ridică din sprâncene. 

— Nu era nevoie să faci asta. 

Proprietara ridică din umerii ei subţiri. 

— Este proaspăt şi fierbinte şi oricum aveam nevoie de 
animal pentru friptura de mâine. 

Amren roti pocalul, lichidul întunecat lovind marginile ca vinul, 
apoi sorbi din el. 

— L-ai condimentat bine. Sângele îi licări pe dinţi. 

Proprietara făcu o plecăciune. 

— Nimeni nu pleacă de aici flămând, spuse ea înainte de a se 
îndepărta. 

Într-adevăr, aproape i-am cerut lui Mor să mă scoată din 
restaurant înainte să terminăm şi Rhysand să plătească, în ciuda 
protestelor proprietarei. Muşchii mei îmi mulţumeau pentru 
antrenamentul de mai devreme din pădurea muritorilor şi, la un 
moment dat, în timpul mesei, toate părţile din mine pe care le 
folosisem ca să îl trântesc pe Rhysand în zăpadă începuseră să 
mă doară. 

Mor îşi frecă stomacul în cercuri lente când ne-am oprit lângă 
râu. 

— Vreau să dansez. Nu am să pot să adorm când sunt atât de 
plină. RITA'S este chiar pe strada asta. 

să dansăm. Corpul meu gemu în semn de protest, iar eu am 
aruncat o privire după un aliat, ca să respingem împreună ideea 
ridicolă. 

Dar Azriel - Azriel spuse, cu ochii la Mor: 

— Vin şi eu! 

— Bineînţeles că vii, mormăi Cassian, încruntându-se la el. Nu 
trebuie să pleci la răsărit? 

Încruntarea lui Mor o oglindea acum pe a lui Cassian - ca şi 
când şi-ar fi dat seama unde avea să fie mâine şi ce urma să 
facă. 

— Nu trebuie să... îi spuse ea lui Azriel. 

— Vreau, zise Azriel, privind-o în ochi suficient de mult, încât 
Mor îşi mută privirea, se roti spre Cassian şi spuse: 

— Ai de gând să ni te alături sau plănuieşti să îţi priveşti 
muşchii în oglindă? 

Cassian pufni, luând-o de braţ şi conducând-o pe stradă. 


— Vin şi eu, dar pentru băutură, nesuferito! Nu am să dansez. 

— Slavă zeilor! Aproape mi-ai distrus piciorul ultima dată când 
ai încercat s-o faci. 

Fu un efort să nu mă holbez la Azriel cum îi urmări mergând 
pe stradă, braţ la braţ şi ciondănindu-se la fiecare pas. Umbrele 
i se adunară în jurul umerilor, ca şi când chiar i-ar fi şoptit, 
protejându-l poate. Pieptul lat i se umflă inspirând adânc, apoi el 
merse uşor şi grațios după ei. Dacă Azriel îi însoțea, atunci orice 
scuză pe care aş fi putut să o inventez ca să nu... 

M-am întors cu ochi rugători spre Amren, dar ea dispăruse. 

— Işi ia mai mult sânge în spatele restaurantului ca să îl ducă 
acasă, îmi spuse Rhysand la ureche, iar eu aproape am tresărit. 
l-am simţit chicotul cald pe gât. lar apoi, se va duce direct în 
apartamentul ei, ca să se ghiftuiască. 

Am încercat să nu tremur când m-am întors spre el. 

— De ce sânge? 

— Nu e prea politicos să întrebi. 

M-am încruntat la el. 

— Tu mergi să dansezi? 

Se uită peste umărul meu la prietenii lui, care aproape 
urcaseră strada abruptă, unii oameni oprindu-se ca să-i salute. 

— Aş prefera să merg acasă pe jos, spuse Rhysand cele din 
urmă. A fost o zi lungă. 

Mor se întoarse în vârful dealului, hainele-i purpurii plutind în 
jurul ei în vântul iernii şi ridică o sprânceană de un auriu-închis. 
Rhysand scutură din cap, iar ea flutură mâna; apoi ne făcură 
semn şi Azriel şi Cassian, care rămăsese în urmă ca să discute 
cu fratele lui de arme. 

Rhysand îmi făcu semn să înaintăm. 

— Mergem? Sau îţi este prea frig? 

Să beau sânge cu Amren în spatele restaurantului părea mai 
interesant, dar am scuturat din cap şi l-am ajuns din urmă, 
mergând de-a lungul râului, spre pod. 

M-am uitat la oraş la fel de lacom cum băuse Amren sângele 
condimentat şi aproape m-am împiedicat când am văzut licărul 
colorat de cealaltă parte a apei. 

Curcubeul din Velaris strălucea ca un pumn de pietre 
preţioase, ca şi când vopseaua cu care-şi pictaseră casele 
prindea viaţă în lumina lunii. 

— Aceasta este priveliştea mea preferată din oraş, spuse 


Rhys, oprindu-se la balustrada de metal de-a lungul aleii râului 
şi privind spre cartierul artiştilor. 

Era şi preferata surorii mele. Îi plăcea oraşul atât de mult, 
încât tatăl meu o scotea din Velaris târând-o, ţipând şi lovind-o 
cu picioarele. 

Am căutat un răspuns potrivit ca să-i risipesc tristeţea din 
acele cuvinte. Dar, ca o proastă, l-am întrebat: 

— Atunci, de ce ambele tale case sunt de cealaltă parte a 
râului? 

M-am rezemat de balustradă, privind reflexiile Curcubeului 
tremurând pe suprafaţa râului ca nişte peşti strălucitori care 
luptau contra curentului. 

— Pentru că mi-am dorit o stradă liniştită - ca să pot vizita 
această aglomeraţie oricând simţeam nevoia, iar apoi să amo 
casă în care să mă retrag. 

— Ai fi putut, pur şi simplu, să reamenajezi oraşul. 

— De ce naiba aş schimba ceva la acest loc? 

— Nu asta fac Marii Lorzi? Respirația mi se aburi în faţă în 
noaptea înviorătoare. Orice vor ei? 

El îmi studie chipul. 

— Mi-aş dori multe lucruri, dar nu apuc să le fac. 

Nu îmi dădusem seama cât de aproape stăteam. 

— Deci, când îi cumperi bijuterii lui Amren, o faci ca să-i rămâi 
în graţii sau pentru că sunteţi... împreună? 

Rhysand râse. 

— Când eram tânăr şi prost, am invitat-o o dată în patul meu. 
A râs cu lacrimi. Îi ofer bijuterii doar pentru că îmi place să le 
cumpăr pentru o prietenă care lucrează din greu pentru mine şi 
care mă apără când am nevoie. Faptul că nu-i cad în dizgrație 
este un bonus. 

Nimic din vorbele lui nu mă surprindea. 

— Şi nu te-ai însurat cu nimeni. 

— Ce multe întrebări îmi adresezi în seara asta! 

L-am fixat cu privirea până ce oftă. 

— Am avut iubite, dar nu m-am simţit niciodată tentat s-o 
invit pe vreuna dintre ele să-şi împartă viaţa cu mine. Şi, sincer, 
cred că, dacă le-aş fi cerut mâna, toate m-ar fi refuzat. 

— Credeam că s-ar fi luptat între ele ca să te câştige. Ca 
lanthe. 

— Căsătoria cu mine înseamnă o viaţă cu o ţintă pe spate şi, 


dacă aş fi avut urmaşi, aş fi trăit cu gândul că ei vor fi vânaţi din 
momentul zămislirii lor. Toată lumea ştie ce s-a întâmplat cu 
familia mea, iar oamenii mei ştiu că, dincolo de graniţele 
noastre, suntem urâţi. 

Încă nu ştiam toată povestea, dar am întrebat: 

— De ce? De ce sunteţi urâţi? De ce ţii secret adevărul despre 
acest loc? Este păcat că nimeni nu ştie despre el şi ce lucruri 
bune faci aici. 

— A fost o vreme când Regatul Nopţii a fost un Regat al 
Coşmarurilor, condus din Oraşul Cioplit. Dar un vechi Mare Lord 
a văzut altfel lucrurile şi, în loc să permită lumii să-i vadă 
teritoriul vulnerabil într-un timp al schimbărilor, a închis 
graniţele şi a înscenat o lovitură de stat. l-a eliminat pe cei mai 
răi dintre curteni şi prădători, a construit Velarisul pentru 
visători şi a instaurat schimburile comerciale şi pacea. 

Ochii îi străluciră ca şi când ar fi putut să arunce o privire 
înapoi în timp, ca să vadă asta. Cu darurile lui remarcabile, nu 
aş fi fost surprinsă. 

— Ca să îl păstreze, continuă Rhys. A păstrat secretul şi la fel 
au făcut şi urmaşii lui şi urmaşii urmaşilor lui. El şi moştenitorii 
lui au aruncat multe vrăji asupra oraşului, vrăji care îi fac pe cei 
ce practică negoţul aici incapabili să ne spună secretele şi care 
le oferă abilităţi adecvate pentru a minţi ca să păstreze ascunse 
de restul lumii originea bunurilor şi a navelor lor. Se spune că 
acel antic Mare Lord şi-a vărsat propriul sânge pe pietre şi râu 
pentru ca vraja să fie eternă. Dar, pe parcurs, în ciuda intenţiilor 
lui bune, întunericul a crescut din nou - nu la fel de rău cum a 
fost cândva... Destul de rău, însă, încât regatul meu să fie 
permanent divizat. Permitem lumii să vadă cealaltă jumătate, să 
se teamă de ei, astfel încât să nu poată presupune vreodată că 
acest loc prosperă. Şi-i permitem Regatului Coşmarurilor să 
dăinuie fără să afle de existenţa Velarisului, pentru că ştim că, 
fără ei, unele regate şi curţi ne-ar putea ataca şi invada 
graniţele, ca să descopere multele secrete pe care le-am păstrat 
faţă de ceilalţi Mari Lorzi şi regate în aceste milenii. 

— Deci chiar nimeni din celelalte regate nu ştie? 

— Nimeni. Nu îl vei găsi pe nicio hartă sau menţionat în nicio 
carte, în afară de cele scrise aici. Poate că este pierderea 
noastră că suntem atât de închişi şi de izolaţi, dar... el gesticulă 
spre oraşul din jurul nostru. Oamenii mei nu par să sufere prea 


mult din cauza asta. 

Într-adevăr, nu sufereau. Mulțumită lui Rhysand şi cercului 
său intim. 

— Eşti îngrijorat pentru că Az se va duce pe teritoriul 
muritorilor mâine? 

Cu un deget, lovi uşor balustrada. 

— Bineînţeles că sunt. Dar Azriel s-a infiltrat în locuri mult mai 
groaznice decât nişte regate ale muritorilor. Îngrijorarea mea l- 
ar insulta. 

— Îl deranjează ceea ce face? Nu mă refer la spionaj, ci la ce 
i-a făcut azi Attorului. 

Rhysand oftă. 

— În cazul lui, este greu să-ţi dai seama, iar el nu mi-ar spune 
niciodată. L-am văzut pe Cassian sfâşiind inamicii, iar apoi văr- 
sându-şi maţele imediat ce carnagiul înceta, uneori chiar 
jelindu-i. Dar Azriel... Cassian încearcă, eu încerc, dar cred că 
singura persoană care îl face să-şi recunoască orice fel de 
sentiment este Mor. lar asta se întâmplă doar când îl sâcâie 
până când şi răbdarea lui infinită îl părăseşte. 

Am schiţat un zâmbet. 

— Dar el şi Mor... ei niciodată...? 

— Asta este între ei şi Cassian. Nu sunt destul de prost sau de 
arogant încât să mă bag la mijloc. Ceea ce eu aş fi fost cu 
siguranţă, dacă mi-aş fi băgat nasul în treburile lor. 

Am traversat în linişte podul aglomerat, spre cealaltă parte a 
râului. Muşchii mei tremurau din cauza dealurilor abrupte dintre 
noi şi casa din oraş. 

Tocmai voiam să-l implor pe Rhysand să mă ducă acasă în 
zbor, când am auzit acordurile muzicale ale unui grup de artişti 
din faţa unui restaurant. 

Mâinile îmi atârnară pe lângă corp. Era o versiune simplificată 
a simfoniei auzite în răcoarea temniţei, când fusesem atât de 
pierdută în groază şi disperare, încât halucinasem când muzica 
pătrunsă în celula mea... mă împiedicase să mă distrug. 

Şi, încă o dată, frumuseţea, bogăţia, ritmul, bucuria şi pacea 
ei mă loviră. 

Ei nu cântaseră niciodată o asemenea piesă la Poalele 
Muntelui - niciodată acest gen de muzică. lar eu nu auzisem 
muzică în celula mea, în afară de acea singură dată. 

— Tu, am şoptit eu, fără să-mi mut privirea de la muzicanţii 


care cântau cu atât de multă pricepere, încât până şi mesenii de 
la cafenelele din apropiere lăsaseră furculiţele jos. Tu ai trimis 
muzica în celula mea. De ce? 

Vocea lui Rhysand era răguşită. 

— Pentru că erai distrusă, iar eu nu am găsit un alt mod de a 
te salva. 

Ritmul muzicii se intensifică. Văzusem un palat în cer când 
halucinasem - un loc între răsărit şi apus... o casă cu stâlpi din 
piatra lunii. 

— Am văzut Regatul Nopţii. 

El mă privi pieziş. 

— Nu ţi-am trimis acele imagini. 

Nu-mi păsa. 

— Mulţumesc. Pentru tot ce ai făcut. Atunci... şi acum. 

— Chiar şi după ce s-a întâmplat cu Ţesătoarea? După 
capcana cu Attorul de azi-dimineaţă? 

Nările mi se umflară. 

— Strici totul. 

Rhysand zâmbi, iar eu nu mi-am dat seama dacă oamenii se 
holbau la noi când acesta îşi strecură o mână pe sub picioarele 
mele şi ne ridică spre cer. 

Am realizat, în schimb, că puteam să învăţ să-mi placă zborul. 


La 


Citeam în pat, ascultând trosnetul vesel al focului de 
mesteacăn din cealaltă parte a luminii din cameră, când am dat 
pagina cărţii şi o bucată de hârtie căzu. 

Am aruncat o privire la hârtia crem şi la scrisul de mână şi m- 
am ridicat. 

Pe ea, Rhysand scrisese: 

Poate că flirtez cu neruşinare, dar măcar nu am un 
temperament îngrozitor. Ar trebui să vii şi să-mi îngrijeşti rănile 
de la hărțuiala noastră din zăpadă. Mulțumită ţie, sunt lovit 
peste tot. 

Ceva ţăcăni pe noptieră, iar un creion se rostogoli pe mahonul 
lustruit. Şuierând, l-am apucat şi am scris: 

Du-te şi linge-ți rănile şi lasă-mă în pace! 

Hârtia dispăru. 

Dispăru pentru o vreme - mai mult decât ar fi durat să scrie 
cele câteva cuvinte care apărură pe hârtie când aceasta reveni. 


Aş prefera să-mi lingi tu rănile. 

Inima îmi bătu cu putere, tot mai repede, şi un fel de val 
ciudat îmi străbătu venele când am citit propoziţia de 
nenumărate ori. Era o provocare. 

Mi-am lipit buzele ca să nu zâmbesc în timp ce am scris: 

Unde să te ling, mai exact? 

Hârtia dispăru înainte să fi terminat ultima literă. 

Răspunsul lui întârzie. 

Oriunde vrei să mă lingi, Feyre, fu răspunsul lui. 

Mi-ar plăcea să începi cu „Oriunde”, dar pot alege, dacă este 
necesar. 

Să sperăm că mă pricep mai bine decât tine să ling. Îmi 
amintesc cât de îngrozitor ai fost la Poalele Muntelui, i-am scris 
eu înapoi. _ 

Era o minciună. Imi linsese lacrimile când fusesem atât de 
aproape de a mă distruge. 

O făcuse ca să mă distragă, să mă enerveze. Deoarece mânia 
era mai bună decât să nu simt nimic; deoarece mânia şi ura 
erau carburantul de lungă durată în întunericul nesfârşit al 
disperării mele. Tot aşa cum şi muzica mă împiedicase să cedez. 

Lucien venise să mă bandajeze de câteva ori, dar nimeni nu 
riscase atât de mult să mă ţină nu doar în viaţă, ci şi intactă 
mental, avânt în vedere circumstanţele. Aşa făcuse şi în aceste 
ultime câteva săptămâni - chinuindu-mă şi tachinându-mă, ca 
să ţină departe sentimentul de gol. Exact asta făcea şi acum. 

Am fost constrâns, fu următorul lui mesaj. Dacă vrei, aş fi mai 
mult decât bucuros să îti dovedesc faptul că te înşeli. Mi s-a 
spus că mă pricep să ling de minune. 

Mi-am lipit genunchii şi i-am răspuns: Noapte bună. 

O clipă mai târziu, îmi scrise: Încearcă să nu gemi prea tare 
când mă visezi. Am nevoie de somnul meu de frumuseţe. 

M-am ridicat, am aruncat scrisoarea în focul care pârâia şi i- 
am arătat un gest vulgar. 

Aş fi putut jura că râsul lui vui pe hol. 


La 


Nu l-am visat pe Rhysand. 

Am visat cum Attorul mă apuca strâns cu ghearele şi mă 
ţinea, în timp ce eram lovită cu pumnii. l-am visat râsul 
şuierător şi duhoarea. Dar am dormit toată noaptea. Şi nu m-am 


trezit nici măcar o dată. 


Capitolul 30 


Cassian poate că zâmbea încrezut şi era vulgar în cea mai 
mare parte a timpului, dar în ringul de antrenament dintr-o 
curte cioplită în piatră de pe acoperişul Casei Vântului în după- 
amiaza următoare, fu un ucigaş cu sânge-rece. 

lar când îşi îndreptă instinctele mortale asupra mea... 

Pe sub hainele de luptă din piele, în ciuda temperaturii 
scăzute, pielea îmi era alunecoasă din cauza transpiraţiei. 
Fiecare respiraţie îmi distrugea gâtul, iar braţele îmi tremurau 
atât de rău, încât, ori de câte ori încercam să îmi folosesc 
degetele, cel mic începea să-mi tremure incontrolabil. 

ÎI priveam clătinându-se, când Cassian se apropie, mă apucă 
de mână şi spuse: 

— Asta e din cauză că loveşti cu monturile greşite. Primele 
două - arătătorul şi degetul mijlociu - acolo ar trebui să se 
atingă loviturile tale de pumn. Dacă loveşti aici, spuse el, 
atingându-mi uşor pielea deja rănită în spaţiul dintre degetul 
mic şi inelar cu un deget bătătorit, tu ai să te răneşti mai mult, 
nu inamicul tău. Eşti norocoasă că Attorul nu a vrut să se lupte 
cu pumnii. 

Ne antrenam deja de o oră, parcurgând etapele de bază ale 
luptei corp la corp. Şi se dovedi că aş fi fost bună la vânătoare, 
la trasul cu arcul, dar să-mi folosesc partea stângă? Eram 
jalnică. Eram la fel de lipsită de coordonare ca un pui de cerb 
care încerca pentru întâia oară să meargă. Imi fusese aproape 
imposibil să lovesc cu pumnii şi să păşesc, în acelaşi timp, cu 
partea stângă a corpului meu şi mă împiedicasem de Cassian 
mai des decât îl lovisem. Loviturile de pumn cu dreapta erau 
mai uşoare. 

— Bea ceva, spuse el. Apoi, îţi vei antrena centrul. Nu are rost 
să înveţi să loveşti cu pumnul, dacă nu eşti în stare să rămâi pe 
poziţie. 

M-am încruntat spre sunetul săbiilor care se loveau în ringul 
deschis de antrenament din faţa noastră. 

Azriel, în mod surprinzător, se întorsese de pe tărâmul 
muritorilor înainte de prânz. Mor îl interceptase prima, dar eu 
primisem un raport secundar de la Rhys, cum că găsise un fel 


de barieră în jurul palatului reginelor şi fusese nevoit să se 
întoarcă pentru a vedea ce s-ar fi putut face în legătură cu asta. 

Pentru a vedea şi a plănui, se pare, de vreme ce Azriel abia 
reuşise să mă salute înainte de a se arunca în luptă cu Rhysand, 
cu chipul încordat şi sever. Trecuse o oră de când se antrenau în 
continuu, săbiile lor subţiri strălucind ca mercurul când se 
mişcau în cerc. M-am întrebat dacă exersau de dragul 
antrenamentului sau dacă Rhysand o făcea ca să-şi ajute 
spionul lui să-şi consume frustrările. 

La un moment dat, în ciuda zilei însorite de iarnă, ei îşi 
scoseseră jachetele din piele şi cămăşile. 

Braţele lor musculoase şi bronzate erau acoperite cu acelaşi 
fel de tatuaje ca acelea care îmi împodobeau mâna şi 
antebraţul, cerneala traversându-le umerii şi muşchii pectorali 
bine definiţi. Între aripile lor, o linie le cobora pe şira spinării, 
chiar sub locul în care, de obicei, îşi prindeau săbiile. 

— Primim tatuajele când suntem iniţiaţi ca războinici illyrieni - 
ca să avem noroc şi să fim glorioşi pe câmpul de luptă, spuse 
Cassian, urmărindu-mi privirea. Mă îndoiam că admira şi restul 
imaginii: muşchii abdomenului care străluceau de transpiraţie în 
soare, muşchii coapselor lor puternice, forţa unduitoare de pe 
spatele lor, care le înconjura aripile frumoase. 

Moarte pe aripi rapide. 

Titlul veni de nicăieri şi, pentru o clipă, am văzut tabloul pe 
care l-aş fi pictat: întunecimea aripilor, slab luminate cu linii roşii 
şi aurii de soarele strălucitor al iernii, strălucirea săbiilor lor, 
sălbăticia tatuajelor în contrast cu frumuseţea chipurilor lor... 

Am clipit, iar imaginea dispăru ca un abur de suflu fierbinte 
într-o noapte friguroasă. 

Cassian făcu semn din bărbie spre fraţii lui. 

— Rhysand şi-a ieşit din formă şi nu ar recunoaşte asta, dar 
Azriel este prea politicos ca să-l îngenuncheze în mocirlă. 

Rhys părea oricum altcumva, dar nu ieşit din formă. Cazanul 
să mă fiarbă, ce naiba mâncau de arătau aşa? 

Genunchii mi se clătinară uşor când m-am îndreptat spre 
taburetul pe care Cassian adusese o carafă cu apă şi două 
pahare. Am turnat unul pentru mine, degetul meu mic 
tremurând din nou incontrolabil. 

Mi-am dat seama că tatuajul meu fusese făcut cu simboluri 
illyriene. Poate că era modul lui Rhysand de a-mi ura noroc şi 


glorie în confruntarea cu Amarantha. 

Noroc şi glorie. Nu m-ar fi deranjat să am un pic din 
amândouă zilele astea. 

Cassian îşi umplu un pahar şi îl ciocni de al meu, părând atât 
de diferit de antrenorul brutal care, în urmă cu câteva clipe, mă 
învățase să dau cu pumnii, lovindu-i pernele de antrenament şi 
încercând să nu cad la pământ ca să îmi implore moartea. Atât 
de diferit de bărbatul care se certase cu sora mea, incapabil să 
reziste a se măsura cu spiritul de oţel şi foc al Nestei. 

— Deci, spuse Cassian, bând apa cu nesaţ. În spatele nostru, 
Rhysand şi Azriel se ciocniră, se separară şi se ciocniră din nou. 

— Când ai de gând să vorbeşti despre faptul că i-ai zis lui 
Tamlin că ai plecat definitiv, într-o scrisoare? 

Întrebarea mă lovi atât de puternic, încât am replicat: 

— Dar tu când ai să vorbeşti despre felul în care o tachinezi şi 
o necăjeşti pe Mor ca să ascunzi ce simţi pentru ea? 

Pentru că eu nu aveam nicio îndoială că era perfect conştient 
de rolul pe care îl juca în mica lor plasă încâlcită. 

Sunetul scârţâitor al paşilor şi ciocnirea săbiilor din spatele 
nostru şovăiră, apoi se reluară. 

Cassian râse zgomotos. 

— Asta nu-i nimic nou. 

— Probabil că ea crede acelaşi lucru despre tine, i-am replicat 
eu.. 

— Treci înapoi în ring, spuse Cassian, punând jos paharul cu 
apă. Nu vom mai face exerciţii pentru centru. Ne vom bate doar 
cu pumnii. Dacă vrei să trăncăneşti, atunci adu argumente. 

Dar întrebarea pe care mi-o adresase îmi roia prin minte. „Ai 
plecat pentru totdeauna; ai plecat pentru totdeauna; pentru 
totdeauna.” 

O făcusem şi vorbisem serios. Dar fără să ştiu ce credea; dacă 
măcar i-ar fi păsat... Nu, ştiam că-i păsa. Probabil că distrusese 
conacul de furie. 

Dacă simpla menționare a faptului că el mă sufoca, îl făcuse 
să-şi distrugă biroul, atunci asta... Fusesem îngrozită de acele 
accese de furie pură. Şi îl iubisem atât de profund, atât de mult, 
dar... 

— Rhysand ţi-a spus? 

Cassian fu înţelept să pară un pic agitat din cauza expresiei 
de pe chipul meu. 


— El i-a spus lui Azriel, care... este atent la lucrurile care 
trebuie să se afle. Az mi-a spus. 

— Presupun că i-a zis când v-aţi dus să beţi şi să dansati. 

Am băut ultima gură de apă şi m-am întors în ring. 

— Hei, spuse Cassian, prinzându-mi braţul. Ochii lui căprui 
erau mai verzi astăzi. Imi pare rău. Nu am vrut să te supăr. Az 
mi-a spus doar pentru că eu i-am spus că trebuia să ştiu ca să- 
mi sporesc forţele; ca să ştiu la ce să mă aştept. Niciunul dintre 
noi... nu crede că este o glumă. Ai făcut un lucru foarte dificil. A 
fost doar încercarea mea mizerabilă de a vedea dacă simţi 
nevoia să vorbeşti despre asta. Îmi pare rău, repetă el dându-mi 
drumul. 

Cuvintele abia rostite, sinceritatea din ochii lui... Am dat din 
cap şi mi-am reluat locul. 

— Bine. 

Cu toate că Rhysand continua să se lupte cu Azriel, aş fi putut 
jura că se uita la mine, că se uitase la mine din clipa în care 
Cassian îmi adresase acea întrebare. 

Cassian îşi băgă mâinile în pernele de antrenament şi le 
ridică. 

— Treizeci şi doi de pumni; apoi patruzeci, apoi cincizeci. M- 
am strâmbat la el peste mănuşi când mi-am strâns pumnii. Nu 
mi-ai răspuns la întrebare, spuse el schiţând un zâmbet - unul 
de care mă îndoiam că soldaţii sau fraţii lui illyrieni îl văzuseră 
vreodată. 

Fusese dragoste şi fusesem serioasă - fericirea, dorinţa, 
pacea... simţisem toate acele lucruri. Cândva. 

Mi-am poziţionat picioarele la ora douăsprezece şi cinci şi mi- 
am ridicat mâinile spre faţă. 

Dar poate că acele lucruri mă şi orbiseră. 

Poate că fuseseră precum o cortină peste ochii mei, ca să-i 
ascundă mânia. Nevoia de a controla, nevoia de a proteja care 
era atât de intensă, încât mă închisese. Ca pe un prizonier. 

— Sunt în regulă, am spus eu, păşind şi lovind cu partea 
stângă. Fluid şi lin ca mătasea, de parcă trupul meu nemuritor 
şi-ar fi găsit, în cele din urmă, echilibrul. 

Pumnul meu se izbi în mănuşa de antrenament a lui Cassian, 
aruncând-o înapoi la fel de repede ca o muşcătură de şarpe 
când am lovit cu dreapta, răsucindu-mi umărul şi piciorul. 

— Unu, numără Cassian. Am lovit încă o dată, unu-doi. Doi. E 


bine că eşti în regulă - este grozav. 

Din nou, din nou, din nou. 

Amândoi ştiam că „în regulă” era o minciună. 

Făcusem totul - totu/ pentru acea dragoste. Mă sfâşiasem în 
bucăţi, ucisesem nevinovaţi şi decăzusem, iar el stătuse lângă 
Amarantha pe acel tron. Şi nu putea face nimic, nu riscase să fie 
prins când nu mai rămăsese decât o noapte şi tot ce îşi dorise 
nu era să mă elibereze, ci doar să se culce cu mine şi... 

Din nou, din nou, din nou. Unu-doi; unu-doi, unu-doi... 

lar când Amarantha mă distrusese, când îmi rupsese oasele şi 
îmi făcuse sângele să-mi fiarbă în vene, el nu făcuse altceva 
decât să îngenuncheze şi să o implore. Nu încercase să o ucidă, 
nu se târâse pentru mine. Da, luptase pentru mine, dar eu 
luptasem mai mult pentru el. 

Din nou, din nou, din nou, fiecare lovitură de pumn în 
mănuşile de antrenament fiind o întrebare şi un răspuns. 

Şi, după ce-şi recăpătase puterile, el avusese tupeul să mă 
arunce într-o cuşcă. Tupeul să spună că nu mai eram utilă; că 
trebuia să fiu izolată pentru liniştea /u;. Imi dăduse tot ce îmi 
trebuia pantru a deveni eu însămi, să mă simt în siguranţă, iar 
după ce obținuse ce-şi dorea - după ce-şi recuperase puterea şi 
pământurile... renunţase să mai încerce. Incă era bun, încă era 
Tamlin, doar că... greşea. 

lar apoi, am suspinat printre dinţii încleştaţi, lacrimile spălân- 
du-mi rana infectată şi nu mi-a păsat că Rhysand sau Azriel sau 
Cassian erau acolo. 

Zăngănitul oţelului nu se mai auzi. 

lar apoi, pumnii mei se lipiră de pielea goală şi mi-am dat 
seama că lovisem prin mănuşile de antrenament - nu, le 
arsesem şi... 

Şi m-am oprit şi eu. 

Materialul înfăşurat în jurul mâinilor mele era acum pătat cu 
funingine. Cassian rămăsese cu palmele ridicate în faţa mea - 
pregătit să primească lovitura, dacă trebuia să o dau. 

— Sunt bine, spuse el încet. Cu blândeţe. 

Şi poate că eram extenuată şi distrusă, dar am şoptit 

— l-am ucis. 

Nu spusesem cuvintele cu voce tare de când se întâmplase. 

Cassian strânse din buze. 

— Ştiu. Nu era o laudă sau o judecată, ci doar o sumbră 


înţelegere. 

Mâinile mi se înmuiară când mă străbătu un alt suspin 
trepidant. 

— Ar fi trebuit să fiu eu. 

Şi, iată-l! 

Stând acolo sub cerul senin, cu soarele iernii bătându-mă în 
cap, cu nimic în jurul meu în afară de pietre şi nici umbre în care 
să mă ascund, cu nimic de care să mă agâţ... lată-l. 

Întunericul blând şi liniştitor apăru - nu, o nuanţă - şi un corp 
de mascul acoperit de transpiraţie se opri în faţa mea. Degetele 
blânde îmi ridicară bărbia până când mi-am înălţat privirea 
spre... chipul lui Rhysand. 

Îşi înfaşurase aripile în jurul nostru, protejându-ne, lumina 
soarelui făcând membrana să pară aurie şi roşie. Dincolo de noi, 
afară, într-o altă lume, poate, sunetele oţelului pe oţel - Cassian 
şi Azriel antrenându-se - se auziră. 

— Te vei simţi aşa pentru tot restul vieţii tale, spuse Rhysand. 

Atât de aproape, îi simţeam transpiraţia, parfumul de mare şi 
citrice de dedesubt. Ochii îi erau blânzi. Am încercat mă uit în 
altă parte, dar el îmi ţinu ferm bărbia. 

— Şi ştiu asta pentru că aşa m-am simţit în fiecare zi de când 
mama şi sora mea au fost ucise, iar eu a trebuit să le îngrop, şi 
nici măcar răzbunarea nu m-a ajutat. Îmi şterse lacrimile de pe 
un obraz, apoi de pe celălalt. Poţi să îl laşi să te distrugă, să te 
omoare aşa cum aproape a facut-o când ai fost la Ţesătoare sau 
poţi învăţa să trăieşti cu el. 

Pentru o clipă lungă, nu am făcut decât să mă uit la chipul lui 
deschis şi calm - poate la adevăratul lui chip, cel de sub toate 
măştile pe care le purta ca să-şi ţină poporul în siguranţă. 

— Îmi pare rău pentru familia ta, am spus eu răguşit. 

— Îmi pare rău că nu am găsit un mod să te cruţ de cele 
întâmplate la Poalele Muntelui, spuse Rhysand la fel de încet. De 
moarte. 

De dorinţa de a muri. Am început să scutur din cap, dar el 
spuse: Am două feluri de coşmaruri: cel în care sunt din nou 
târfa Amaranthei sau în care prietenii mei sunt... Şi cele în care 
aud cum ţi se rupe gâtul şi văd cum lumina îţi piere din ochi. 

Nu aveam ce răspuns să-i dau celor înţelese din vocea lui 
profundă. Aşadar, i-am studiat tatuajele de pe piept şi de pe 
braţe, strălucirea pielii bronzate, atât de aurii acum, că nu mai 


era închis în acel munte. 

M-am oprit când i-am văzut muşchii în forma literei „v“ care 
coborau sub talia pantalonilor lui din piele. În schimb, mi-am 
îndoit mâna în faţa mea, pielea fiindu-mi caldă din cauza focului 
care arsese mănuşile. 

— A, spuse el, aripile retrăgându-se când le strânse grațios în 
spate. Asta. 

Am mijit ochii la lumina soarelui. 

— Regatul Toamnei, corect? 

El mă luă de mână, studiind-o, pielea fiind deja rănită de la 
lovituri. 

— Corect. Un dar de la Marele Lord Beron. 

Tatăl lui Lucien. Lucien - mă întrebam ce înţelegea din toate 
astea. Dacă îi lipseam. Dacă lanthe continua să... îl vâneze. 

Încă antrenându-se, Cassian şi Azriel îşi dădeau toată silinţa 
să pară că nu trăgeau cu urechea. 

— Nu mă pricep prea bine la complexitatea darurilor esenţiale 
ale celorlalţi Mari Lorzi, spuse Rhysand, dar ne putem da seama 
-pe rând, dacă trebuie. 

— Dacă tu eşti cel mai puternic Mare Lord din istorie... asta 
înseamnă că picătura pe care am primit-o de la tine are o 
influenţă mai mare decât a celorlalţi? De ce am reuşit să 
pătrund în mintea lui atunci? 

— Încearcă. Îmi făcu un semn din bărbie. Vezi dacă poţi 
invoca întunericul. Nu îţi voi cere să încerci să te teleportezi, 
adăugă el zâmbind. 

— Nici nu ştiu cum am făcut-o. 

— Manifestă-l voit. 

L-am privit fără nicio expresie pe chip. 

El ridică din umeri. 

— Încearcă să te gândeşti la mine, la cât de atractiv şi de 
talentat sunt 

— La cât de arogant eşti. 

— Şi asta. 

Îşi încrucişâ braţele pe pieptul gol, mişcarea făcându-i muşchii 
abdomenului să tremure. 

— Pune-ţi o cămaşă pe tine, am spus eu. 

Îmi zâmbi ca o felină. 

— Te deranjează? 

— Sunt surprinsă că nu sunt mai multe oglinzi în casă, de 


vreme ce se pare că îţi place să te priveşti atât de mult. 

Azriel începu să tuşească. Cassian se întoarse, cu mâna la 
gură. 

Buzele lui Rhysand zvâcniră. 

— lat-o pe Feyre pe care o ador! 

M-am încruntat, dar am închis ochii şi am încercat să privesc 
în sinea mea, spre orice colţ întunecat din mine pe care l-aş fi 
putut găsi. Erau prea multe. 

Mult prea multe. 

Şi acum în toate se afla scrisoarea scrisă ieri. 

Un rămas-bun. 

Pentru  propria-mi sănătate mintală, pentru propria-mi 
siguranţă... 

— Există diferite feluri de întuneric, spuse Rhysand. Mi-am 
ţinut ochii închişi. Există întunericul care  înspăimântă, 
întunericul care calmează, întunericul care este odihnitor. Mi le- 
am imaginat pe toate. Există întunericul iubiţilor şi cel al 
asasinilor. Acesta devine ceea ce purtătorul îşi doreşte să fie, ce 
trebuie să fie. Nu este în întregime bun sau rău. 

Am văzut doar întunericul acelei celule; întunericul sălaşului 
Cioplitorului de Oase. 

Cassian înjură, dar Azriel şopti o provocare care le făcu săbiile 
să se lovească din nou. 

— Deschide ochii! 

Am făcut-o. 

Şi am găsit întunericul peste tot în jurul meu. Nu de la mine, 
ci de la Rhys. Ca şi când ringul de antrenament ar fi dispărut, de 
parcă lumea nu s-ar fi născut. 

Era liniştit. 

Delicat. 

Calm. 

Luminile începură să licărească; erau nişte steluțe, irişi care 
înfloreau albastru, mov şi alb. Am întins o mână spre una, iar 
lumina stelei îmi dansă în vârful degetelor. Departe, poate într-o 
altă lume, Azriel şi Cassian se duelau pe întuneric, fără îndoială 
folosindu-se de asta ca de un exerciţiu de antrenament. 

Am mişcat steaua între degete ca pe o monedă din mâna unui 
magician. Aici, în întunericul liniştitor şi scânteietor, o respiraţie 
constantă îmi umplu plămânii. 

Nu îmi aminteam ultima dată când respirasem cu uşurinţă. 


Apoi, întunericul se despică şi dispăru, mai rapid decât fumul 
purtat de vânt. M-am trezit clipind din nou în soarele orbitor, cu 
mâna încă întinsă şi cu Rhysand încă în faţa mea. 

Tot fără cămaşă. 

— Putem să exersăm mai târziu, îmi spuse. Deocamdată, du- 
te şi te spală, pufni el. 

l-am făcut un gest vulgar şi l-am rugat pe Cassian să mă ducă 
acasă în zbor. 


Capitolul 31 


— Nu dansa atât de mult pe vârfurile degetelor, îmi spuse 
Cassian patru zile mai târziu, când ne petreceam după-amiaza 
neobişnuit de caldă în ringul de antrenament. Picioarele fixate, 
pumnalele ridicate. Ochii la mine. Dacă ai fi fost pe un câmp de 
luptă, ai fi fost moartă cu acea mişcare. 

Amren pufni, curăţându-şi unghiile stând întinsă pe un 
şezlong. 

— Te-a auzit de primele zece dăţi, Cassian. 

— Continuă să vorbeşti, Amren, şi te voi târî în ring şi vom 
vedea cât de mult te-ai antrenat de fapt! 

Amren continuă să-şi curețe unghiile - cu un mic os, din câte 
mi-am dat eu seama. 

— Atinge-mă, Cassian, şi-am să te las fără partea ta 
preferată. Oricât de mică ar fi. 

El chicoti uşor. Stând între ei în ringul de antrenament de pe 
Casa Vântului, cu un pumnal în fiecare mână şi cu transpiraţia 
curgându-mi pe corp, m-am întrebat dacă ar fi trebuit să găsesc 
o cale să plec. Poate să mă teleportez - deşi nu reuşisem să o 
mai fac din acea dimineaţă de pe tărâmul muritorilor, în ciuda 
eforturilor mele tăcute, în intimitatea propriului dormitor. 

Îmi petrecusem patru zile antrenându-mă cu el şi lucrând cu 
Rhysand după aceea, în încercarea de a invoca focul sau 
întunericul. În mod deloc surprinzător, progresasem mai mult cu 
primul. 

Încă nu sosiseră veşti din Regatul Verii. Sau din Regatul 
Primăverii, în ceea ce privea scrisoarea mea. Nu îmi dădeam 
seama dacă asta era un lucru bun. Azriel continuă să încerce să 
se infiltreze în regatul reginelor umane, reţeaua lui de spioni 
căutând acum o modalitate de a intra. Faptul că încă nu reuşise, 
îl făcuse să fie şi mai tăcut decât de obicei, mai rece. 

Amren îşi ridică privirea argintie de la unghiile ei. 

— Bun. Poţi să te joci cu ea. 

— Cu cine? spuse Mor, ieşind din umbra scărilor. 

Nările lui Cassian se umflară. 

— Unde ai plecat aseară? o întrebă el pe Mor fără ca măcar să 
o salute. Nu te-am văzut plecând de la RITA'S. 


RITA'S era localul în care obişnuiau să danseze, să bea şi să 
flirteze. În urmă cu două seri, când mă scoseseră în oraş, îmi 
petrecusem timpul stând în separeul lor, păzindu-mi vinul şi 
vorbind peste muzică cu Azriel. Acesta sosise dispus să facă 
planuri, dar mi se alăturase şovăind pentru a-l observa pe 
Rhysand care era în centrul atenţiei la bar. Femeile şi bărbaţii îl 
priviseră pe Rhysand prin sală - iar îmblânzitorul umbrelor şi cu 
mine făcuserăm un joc din a paria cine, mai exact, ar avea 
curajul de a-l invita acasă pe Marele Lord. 

Cum era de aşteptat, Az câştigase fiecare rundă. Dar măcar 
zâmbise până la sfârşitul serii - spre încântarea lui Mor, când se 
clătinasie spre masa noastră ca să mai bea înainte de a dansa 
din nou. 

Rhysand nu acceptase nicio ofertă, indiferent de cât de 
frumoase erau, indiferent de cât zâmbeau şi râdeau. lar refuzul 
lui fusese politicos - ferm, dar politicos. 

Oare fusese cu cineva de la Amarantha până acum? Voia o 
altă persoană în patul lui, după Amarantha? Nici măcar vinul nu 
îmi dăduse curajul să îl întreb asta pe Azriel. 

Părea că Mor se ducea la RITA'S mai des decât oricine 
altcineva - practic, locuia acolo. Ea ridică din umeri la întrebarea 
lui Cassian şi un alt şezlong ca al lui Amren apăru. 

— Pur şi simplu, am ieşit... în oraş, spuse ea, aşezându-se. 

— Cu cine? insistă Cassian. 

— Din câte ştiu, spuse Mor, rezemându-se de spătar, nu 
primesc ordine de la tine, Cassian. Şi nici nu-ţi raportez. Deci nu 
te priveşte unde am fost şi cu cine. 

— Nu i-ai spus nici lui Azriel. 

M-am oprit, evaluând acele cuvinte şi umerii rigizi ai lui 
Cassian. Da, era o oarecare tensiune între el şi Mor care rezulta 
din acea ciondăneală, dar... poate... poate Cassian accepta rolul 
de tampon nu ca să-i ţină la distanţă, ci să îl împiedice pe 
îmblânzitorul de umbre să sufere. Să nu mai fie o noutate, aşa 
cum spusesem eu. 

În cele din urmă, Cassian îşi aminti că stăteam în faţa lui, îmi 
observă privirea şi înţelegerea de pe chip şi, în schimb, îmi 
aruncă o privire, în semn de avertisment. Destul de corect. 

Am ridicat din umeri şi mi-am acordat o clipă ca să las 
pumnalele şi să-mi recapăt suflul. Pentru o clipă, mi-am dorit ca 
Nesta să fi fost aici, doar ca să-i văd confruntându-se. Nu mai 


aveam veşti de la surorile mele sau de la reginele muritoare. M- 
am întrebat când urma să trimitem altă scrisoare sau să 
încercăm o altă cale. 

— Şi, mai exact, de ce vă aflaţi aici, domnişoarelor? le întrebă 
Cassian pe Amren şi pe Mor, fără măcar să se deranjeze să 
încerce să pară plăcut. 

Mor închise ochii când îşi înclină capul, expunându-şi chipul 
auriu la soare cu aceeaşi lipsă de respect de care Cassian 
intenţiona, probabil, să îl protejeze pe Azriel şi de care şi Mor, 
poate, încerca să îl protejeze pe Azriel. 

— Rhys va veni peste câteva clipe ca să ne dea nişte veşti, se 
pare. Nu ţi-a comunicat Amren? 

— Am uitat, spuse Amren, curăţăndu-şi încă unghiile. Mă 
distram prea mult privind-o pe Feyre ferindu-se de tehnicile 
testate ale lui Cassian ca să-i determine pe oameni să facă ce 
vrea el. 

Cassian ridică din sprâncene. 

— Eşti aici de o oră. 

— Ups, spuse Amren. 

Cassian îşi aruncă mâinile în aer. 

— Mişcă-ţi fundul afară şi fă zece fandări! 

Un mârâit urât şi nepământean îl întrerupse. 

Rhys apăru în casa scării, iar eu nu ştiam dacă ar fi trebuit să 
mă simt uşurată sau dezamăgită că înfruntarea dintre Cassian şi 
Amren fusese oprită brusc. 

Era îmbrăcat elegant, nu cu hainele de luptă din piele. Aripile 
îi erau invizibile acum. Rhys se uită la ei, la mine, la pumnalele 
pe care le lăsasem pe pământ, iar apoi spuse: 

— Îmi pare rău că vă întrerup când lucrurile devin interesante. 

— Din fericire pentru boaşele lui Cassian, spuse Amren, cul- 
cuşindu-se din nou pe şezlongul ei, ai sosit la momentul potrivit. 

Cassian mârâi la ea fără tragere de inimă. 

Rhysand râse şi vorbi fără să se adreseze cuiva în mod 
special: 

— Sunteţi gata să mergeţi într-o vacanţă de vară? 

— Ai fost invitat în Regatul Verii? întrebă Mor. 

— Bineînţeles. Feyre. Amren şi cu mine plecăm mâine. 

Doar noi trei? Cassian părea să se gândească la acelaşi lucru, 
aripile-i foşniră când îşi încrucişă braţele şi se întoarse spre 
Rhys. 


— Regatul Verii este plin de proşti furioşi şi ticăloşi aroganţi, 
avertiză el. Ar trebui să vin cu voi. 

— Te-ai integra de minune, şopti Amren. Păcat că nu mergi. 

Cassian arătă cu degetul spre ea. 

— Ai grijă, Amren! 

Ea îşi dezgoli dinţii într-un zâmbet răutăcios. 

— Crede-mă, nici pe mine nu mă încântă să merg. 

Nu ştiam dacă am strâns din buze ca să nu zâmbesc sau ca să 
nu mă strâmb. 

Rhysand îşi frecă tâmplele. 

— Cassian, având în vedere faptul că ultima dată când ai fost 
în vizită nu s-a terminat bine... 

— Am distrus o singură clădire... 

— Şi, îl întrerupse Rhysand. Având în vedere că ei chiar sunt 
extrem de îngroziţi de draga de Amren, ea este alegerea mai 
înţeleaptă. 

Nu ştiam dacă era cineva în viaţă care să nu fie extrem de 
îngrozit de ea. 

— Ar putea fi cu uşurinţă o capcană, insistă Cassian. Cine ştie 
dacă nu au întârziat cu răspunsul tocmai pentru că ei îi 
contactează pe inamicii noştri, ca să te încolţească? 

— E încă un motiv pentru care Amren mă va însoţi, spuse 
simplu Rhysand. 

Amren se încrunta, plictisită şi enervată. 

Rhysand spuse extrem de nonşalant: 

— În plus, în Regatul Verii sunt multe comori. Dacă acea Carte 
este ascunsă, Amren, ai putea găsi şi alte obiecte pe placul tău. 

— Rahat! spuse Cassian, aruncându-şi din nou mâinile în aer. 
Serios, Rhys? Este destul de rău că furăm de la ei, dar să îi 
jefuim... 

— Rhysand are dreptate, spuse Amren. Marele lor Lord este 
tânăr şi neîncercat. Mă îndoiesc de faptul că a avut mult timp să 
îşi catalogheze tezaurul moştenit de când a fost numit la Poalele 
Muntelui. Mă îndoiesc şi că îşi va da seama că lipseşte ceva. 
Foarte bine, Rhysand - contează pe mine! 

Într-adevăr, cine era mai potrivit să păzească un tezaur, dacă 
nu un dragon? Mor îmi aruncă o privire secretă şi subtilă, care 
exprima acelaşi lucru, iar eu mi-am înghiţit un chicot. 

Cassian începu din nou să obiecteze, dar Rhysand spuse 
încet: 


— De tine voi avea nevoie pe tărâmul oamenilor, nu de 
Amren. Regatul Verii ţi-a interzis accesul pentru totdeauna şi, 
chiar dacă prezenţa ta ar fi o distragere bună a atenţiei cât 
Feyre va face ce trebuie, ar putea da naştere la mai multe 
probleme decât merită. 

Am înţepenit. Ce trebuia să fac - adică să dau de urma Cărţii 
Respiraţiilor şi să o fur. Feyre, Distrugătoarea Blestemului... şi 
hoaţă. 

— Calmează-te, Cassian, spuse Amren, cu ochii un pic 
strălucitori - în vreme ce, fără îndoială, îşi imagina comoara pe 
care ar fi putut să o fure din Regatul Verii. Ne vom descurca fără 
să faci pe grozavul şi să mârâi la toată lumea. Marele lor Lord îi 
datorează o favoare lui Rhysand pentru că i-a salvat viaţa la 
Poalele Muntelui şi îi păstrează secretele. 

Lui Cassian îi zvâcniră aripile, dar Mor interveni: 

— Şi Marele Lord probabil că vrea să afle şi care e poziţia 
noastră faţă de conflictul ce se apropie. 

Aripile lui Cassian se liniştiră din nou. Îmi făcu semn din 
bărbie. 

— Feyre, totuşi! Una este să o avem aici, chiar dacă toată 
lumea ştie asta, alta este să o ducem într-un regat diferit şi să o 
prezentăm ca pe un membru al regatului nostru. 

Acesta era mesajul pe care i-l trimisesem lui Tamlin. Dacă 
scrisoarea mea nu era suficientă. 

Dar Rhysand terminase. El îşi înclină capul spre Amren şi se 
îndreptă spre bolta deschisă. Cassian urcă o treaptă, dar Mor 
ridică o mână. 

— Renunţă, şopti ea. Cassian îi aruncă o privire urâtă, dar se 
supuse. 

Am profitat de şansa asta ca să-l urmez pe Rhys, întunericul 
călduros din Casa Vântului orbindu-mă. Ochii mei de spiriduş se 
adaptară repede, dar la primii paşi pe holul îngust, l-am urmat 
pe Rhysand doar din memorie. 

— Mai sunt şi alte capcane despre care trebuie să ştiu înainte 
de a pleca mâine? am spus eu în spatele lui. 

Rhysand privi peste umăr, oprindu-se pe palierul scărilor. 

— Şi eu care mă gândeam că bileţelele tale de seara trecută 
erau un semn că m-ai iertat. 

l-am privit jumătatea de zâmbet, pieptul pe care poate că-i 
sugerasem că l-aş fi lins şi la care evitasem să mă uit în ultimele 


patru zile, şi m-am oprit la o distanţă sigură. 

— Credeam că un Mare Lord are lucruri mai importante de 
făcut decât să tot trimită bileţele noaptea. 

— Chiar am lucruri mai importante de făcut, spuse el mieros. 
Dar nu pot rezista tentaţiei. Tot aşa cum tu nu poţi rezista să nu 
te uiţi la mine ori de câte ori suntem în oraş. Eşti atât de 
posesivă. 

Gura mi se uscă puţin. Dar să flirtez şi să mă cert cu el... Era 
uşor. Amuzant. 

Poate că meritam amândouă lucrurile. 

Aşa că m-am apropiat, am trecut lin pe lângă el şi i-am spus: 

— Se pare că tu nu ai reuşit să stai departe de mine de la 
Calanmai. Ceva necunoscut mie se undui în ochii lui, dar el îmi 
dădu un bobârnac peste nas - destul de tare, încât am huiduit şi 
i-am lovit mâna. 

— Abia aştept să văd ce-ţi poate face limba tăioasă în Regatul 
Verii, spuse el, cu privirea aţintită asupra gurii mele, şi dispăru 
în umbră. 


Capitolul 32 


În cele din urmă, doar Amren şi cu mine ne-am alăturat lui 
Rhysand, Cassian nereuşind să-l convingă pe Marele lui Lord. 
Azriel încă era plecat ca să îşi supravegheze reţeaua de spioni şi 
să investigheze ţinutul oamenilor, iar Mor avea sarcina de a păzi 
Velarisul. Rhysand avea să ne teleporteze direct în Adriata, 
oraşul-castel al Regatului Verii, unde urma să rămânem oricât 
mi-ar fi fost necesar ca să detectez şi să fur prima jumătate a 
Cărţii. 

In calitate de cel mai nou animal de companie al lui Rhysand, 
urma să mi se ofere tururi ale oraşului şi ale reşedinţei 
personale a Marelui Lord. Dacă eram norocoşi, niciunul dintre ei 
nu şi-ar fi dat seama că potaia de salon era, de fapt, un câine de 
vânătoare. _ 

Şi asta era o deghizare foarte, foarte bună. In ziua următoare, 
Rhysand şi Amren stăteau în anticamera casei din oraş, lumina 
puternică a soarelui de dimineaţă intrând prin ferestre şi 
revărsându-se pe covorul ornamentat. Amren era îmbrăcată cu 
hainele ei gri obişnuite - pantaloni largi până sub buric şi o bluză 
bufantă decoltată, care-i expunea mare parte din pielea 
abdomenului. Ademenitoare ca o mare calmă sub un cer 
înnorat. 

Intreaga ţinută a lui Rhysand era neagră, accentuată cu fir de 
argint - fără aripi. Era bărbatul cult şi calm pe care îl 
cunoscusem prima dată. Era masca lui preferată. 

Pentru mine, am ales o rochie graţioasă de culoarea liliacului, 
ale cărei fuste pluteau pe un vânt fantomatic sub centura din 
argint încrustat cu perle din talie, asortată cu florile argintii 
nocturne care fuseseră brodate astfel încât să urce de la tiv şi 
să-mi atingă coapsele şi alte câteva împletite pe pliurile de la 
umeri. Rochia perfectă pentru a combate căldura din Regatul 
Verii. 

Aceasta foşni şi şuieră când am coborât ultimele două trepte 
spre anticameră. Rhysand mă cercetă cu o privire lungă şi de 
necitit, de la papucii mei argintii până la părul pe jumătate 
ridicat. Nuala ondulase şuviţele care fuseseră lăsate în jos - 
bucle moi şi suple, care îmi scoteau în evidenţă aurul din păr. 


— Bun, zise Rhysand simplu. Să mergem! 

Am rămas cu gura căscată, dar Amren îmi explică zâmbind 
larg, ca o felină: 

— Este ţâfnos în dimineaţa asta. 

— De ce? am întrebat eu, urmărind cum Amren îl luă pe Rhys 
de o mână, degetele ei delicate fiind micuţe faţă de ale lui. 

El îmi întinse cealaltă mână. 

— Pentru că, răspunse Rhys în locul ei, am stat târziu cu 
Cassian şi Azriel, iar ei mi-au luat toţi banii la cărţi. 

— Nu-ţi place să pierzi? 

L-am apucat de mână. Bătăturile lui - singurele mărturii al 
războinicului instruit de sub haine şi poleială - le zgâriară pe ale 
mele. 

— Nu când fraţii mei joacă împotriva mea, mormăi el. 

Nu mă avertiză înainte de a dispărea pe un vânt de 
miazănoapte, iar apoi... 

Apoi am mijit ochii la soarele strălucitor de pe o mare turcoaz, 
tocmai când încercam să mă adaptez la căldura uscată şi 
sufocantă, în ciuda brizei răcoritoare care venea dinspre apă. 

Am clipit de câteva ori, iar asta fu singura reacţie pe care mi- 
am permis să o arăt când mi-am smucit mâna din prinsoarea lui 
Rhysand. 

Părea că stăteam pe o platformă de aterizare la baza unui 
palat din piatră maronie, clădirea însăşi fiind cocoţată pe vârful 
unui munte-insulă, în inima unui golf în formă de semilună. 
Oraşul se întindea în jurul şi dedesubtul nostru, spre marea 
scânteietoare -toate clădirile erau construite din acelaşi fel de 
piatră sau din material alb strălucitor, care ar fi putut fi coral sau 
perlă. Pescăruşii zburau pe deasupra numeroaselor turnuri şi 
turnulețe; cerul era senin şi briza care îi purta nu aducea nimic 
în afară de aerul sărat şi vuietul oraşului de dedesubt. 

Diverse poduri legau insula aglomerată de uscatul mai mare 
care o încercuia din trei părţi, unul dintre ele ridicându-se acum 
astfel încât o navă cu multe catarge să poată naviga mai 
departe. Într-adevăr, erau mai multe nave decât puteam 
număra - unele erau vase comerciale, unele de pescuit şi altele 
păreau să transporte oameni din oraşul-insulă spre continent, 
ale cărui maluri abrupte erau pline ochi cu mai multe clădiri şi 
oameni. 

Mai mulţi decât cei şase din faţa noastră, încadraţi de o 


pereche de uşi din sticlă albastră, care se deschideau spre palat. 
Pe micul nostru balcon, nu aveam cum să scăpăm - nu aveam 
cum să ieşim decât dacă ne-am fi teleportat... sau am fi intrat 
pe acele uşi. Plonjonul care ne aştepta spre acoperişurile roşii 
ale caselor frumoase de la treizeci de metri dedesubt era o altă 
opţiune, am presupus eu. 

— Bine aţi venit în Adriata! spuse bărbatul înalt din mijlocul 
grupului. 

lar eu îl cunoşteam, îmi aminteam de el. 

Nu din memorie. Deja îmi amintisem că frumosul Mare Lord al 
Verii avea pielea măslinie, păr alb şi ochi de un albastru-turcoaz 
strivitor. Deja îmi amintisem că fusese forţat să privească în 
timp ce mintea curteanului său era invadată, iar apoi, viaţa 
curmată de Rhysand. Când Rhysand o minţise pe Amarantha în 
legătură cu ce aflase şi cruţase bărbatul de o soartă probabil 
mai rea decât moartea. 

Nu, acum îmi aminteam de Marele Lord al Verii într-un fel pe 
care nu prea puteam să-l explic, ca şi când o parte din mine ştia 
că venise din el, de aici. Ca şi când o bucată din mine spunea: 
„Îmi amintesc, îmi amintesc, îmi amintesc. Noi doi suntem unul 
şi acelaşi.” 

— Mă bucur să te revăd, Tarquin, spuse Rhysand tărăgant. 
Ceilalţi cinci oameni din spatele Marelui Lord al Verii se 
încruntară unul la celălalt. Ca şi lordul lor, pielea le era măslinie 
şi părul în nuanţe de alb sau argintiu, de parcă ar fi trăit sub 
soarele strălucitor întreaga viaţă. Cu toate acestea, ochii le erau 
de culori diferite. lar ei se uitară când la mine, când la Amren. 

Rhys îşi strecură o mână într-un buzunar şi gesticulă cu 
cealaltă spre Amren. 

— Cred că o cunoşti pe Amren. Deşi nu ai întâlnit-o de la... 
promovarea ta. O graţie rece şi calculată, mărginită cu oţel. 

Tarquin dădu foarte scurt din cap spre Amren. 

— Bine ai revenit în oraş, lady! 

Amren nu dădu din cap şi nici nu făcu o plecăciune sau o 
reverență. În schimb, îl măsură din priviri pe Tarquin, care era 
înalt şi musculos în hainele lui albastre şi aurii şi verzi ca marea 
şi spuse: 

— Măcar eşti mult mai chipeş decât vărul tău. El era foarte 
urât O femeie din spatele lui Tarquin se încruntă. Un zâmbet 
larg apăru pe buzele roşii ale lui Amren. 


— Condoleanţe, desigur, adăugă ea cu sinceritatea unui 
şarpe. Vicleni şi cruzi - aşa erau Amren şi Rhys... aşa trebuia eu 
să fiu faţă de aceşti oameni. 

Rhys gesticulă spre mine. 

— Nu cred că voi aţi fost vreodată prezentaţi în mod oficial la 
Poalele Muntelui. Tarquin, ea este Feyre. Feyre, el este Tarquin. 

Fără titluri aici - ori ca să îi descurajeze, ori din cauză că Rhys 
le găsea inutile. 

Ochii lui Tarquin - atât de uimitor de albaştri - mă ţintuiră. 

„Imi amintesc de tine, îmi amintesc de tine, îmi amintesc de 
tine.” Marele Lord nu zâmbi. 

Mi-am păstrat expresia chipului neutră, oarecum plictisită. 
Privirea îi cobori spre pieptul meu, spre pielea goală dezvăluită 
de decolteul adânc al rochiei mele, ca şi când ar fi văzut unde 
dispăruse acea scânteie a vieţii, puterea lui. 

Rhys îi urmări privirea. 

— Sânii ei sunt spectaculoşi, nu-i aşa? Delicioşi ca merele 
coapte. 

M-am luptat cu impulsul de a mă încrunta şi, în schimb, mi-am 
îndreptat atenţia spre el, la fel de indolent cum mă privea el pe 
mine şi pe ceilalţi. 

— Şi eu care credeam că te fascinează buzele mele. 

O încântare surprinsă îi lumină ochii lui Rhys, dar dispăru într- 
o clipă. 

Amândoi ne-am întors privirile spre gazdele noastre, ale căror 
chipuri erau încă de piatră şi care stăteau înţepeniţi. 

Tarquin păru să evalueze aerul dintre mine şi însoțitorii mei, 
apoi spuse precaut: 

— Se pare că ai de spus o poveste. 

— Avem multe poveşti de spus, zise Rhys, făcând semn din 
bărbie spre uşile din sticlă din spatele lor. Deci de ce să nu ne 
facem comozi? 

Femeia din spatele lui Tarquin se apropie. 

— Am pregătit băuturi răcoritoare. 

Tarquin păru să-şi amintească de ea şi-i atinse cu o mână 
umărul subţire. 

— Cresseida, Prinţesa Adriatei. 

Era conducătoarea capitalei lui sau soţia? Niciunul din ei nu 
purta inele, iar eu nu am recunoscut-o de la Poalele Muntelui. 
Părul lung şi argintiu îi acoperea chipul frumos în briza sărată, 


iar eu nu am interpretat lumina din ochii ei căprui ca fiind 
altceva decât o viclenie ascuţită ca o lamă. 

— E o plăcere, îmi şopti ea răguşit. Şi o onoare. 

Micul dejun mi se transformă în plumb în stomac, dar nu am 
lăsat-o să vadă ce îmi făcuse ploconirea; nu i-am permis să-şi 
dea seama că avea muniţie. În schimb, am ridicat din umeri, 
imitându-l pe Rhysand cât am putut de bine. 

— Onoarea este a mea, prinţesă! 

Ceilalţi fură rapid prezentaţi: trei consilieri care controlau 
oraşul, regatul şi comerţul. lar apoi, un bărbat frumos cu umeri 
laţi pe nume Varian, fratele mai mic al Cresseidei, căpitanul 
gărzii lui Tarquin şi Prinţul Adriatei. Amren, ca şi când ar fi ştiut 
că aceasta reprezenta cea mai mare ameninţare, îi acaparase 
toată atenţia. Şi ar fi fost bucuros să o ucidă, dacă ar fi avut 
şansa. 

În scurtul timp de când o cunoscusem, Amren nu păruse 
niciodată mai încântată. 

Am fost conduşi într-un palat construit cu alei şi pereţi 
presăraţi cu scoici, cu nenumărate ferestre care dădeau spre 
golf şi continent sau spre marea de dincolo. Candelabre din 
sticlă de mare se legănau în briza caldă deasupra pâraielor care 
susurau şi a fântânilor cu apă proaspătă. Mari spiriduşi - 
servitori şi curteni - se grăbeau peste tot în jurul lor, majoritatea 
cu pielea măslinie şi îmbrăcaţi în haine uşoare şi largi, toţi mult 
prea preocupaţi de problemele lor ca să ne observe sau să fie 
interesaţi de prezenţa noastră. Nu ne tăie calea niciun spididuş 
de rang inferior - niciunul. 

Am rămas la un pas în urma lui Rhys, când el merse lângă 
Tarquin, cu puterea lui stăpânită şi diminuată, urmaţi de ceilalţi. 
Amren rămase aproape, iar eu m-am întrebat dacă şi ea avea să 
fie garda mea de corp. Tarquin şi Rhys discutaseră un pic, ambii 
părând deja plictisiţi, despre apropierea Nynsarului - despre 
florile locale pe care ambele regate urmau să le expună pentru 
scurta şi neînsemnata sărbătoare. 

Calanmai se apropia curând după asta. 

Stomacul mi se răsuci. Dacă Tamlin voia să respecte tradiţia, 
dacă nu mai eram cu el... nu mi-am permis să ajung atât de 
departe. Nu ar fi fost corect. Nici pentru mine, nici pentru el. 

— Avem patru oraşe principale în teritoriul meu, îmi spuse 
Tarquin, privind peste umărul lui musculos. Ne-am petrecut 


ultima lună de iarnă şi primele luni de primăvară în Adriata - 
este cel mai frumos în această perioadă a anului. 

Intr-adevăr, am presupus că, de vreme ce vara era eternă, te 
puteai bucura de timpul tău oricum doreai. La ţară, lângă mare, 
într-un oraş sub stele... Am dat aprobator din cap. 

— Este foarte frumos. 

Tarquin mă fixă cu privirea suficient timp, încât Rhysand 
spuse: 

— Să înţeleg că reparaţiile merg bine. 

Asta îi atrase din nou atenţia lui Tarquin. 

— În mare parte, da. Mai sunt multe de făcut. Jumătatea din 
spate a castelului e distrusă. Dar, după cum vezi, am terminat o 
bună parte din interior. Ne-am concentrat mai întâi asupra 
oraşului, şi acele reparaţii sunt în curs. 

Amarantha distrusese oraşul? 

— Sper că nu s-au pierdut lucruri de valoare în timpul 
ocupaţiei, spuse Rhys. 

— Nu lucrurile cele mai importante, mulţumesc Mamei, zise 
Tarquin. 

În spatele meu, Cresseida se încordă. Cei trei sfetnici plecară 
să-şi îndeplinească celelalte îndatoriri, luându-şi rămas-bun în 
şoaptă şi privind îngrijoraţi spre Tarquin. Ca şi când asta ar fi 
putut să fie foarte bine prima dată când trebuia să joace rolul 
gazdei iar ei ar fi urmărit toate mişcările Marelui lor Lord. 

El le schiţă un zâmbet şi nu mai spuse nimic în timp ce ne 
conduse într-o sală boltită din stejar alb şi sticlă verde, a cărei 
privelişte dădea spre gura golfului şi marea care se întindea la 
infinit. 

Nu mai văzusem o apă atât de vibrantă. Cu nuanţe de verde, 
cobalt şi negru. Şi, pentru o clipă, o paletă cu vopsea îmi apăru 
în minte, alături de albastrul, galbenul, albul şi negrul de care 
poate aş fi avut nevoie ca să o pictez... 

— Aceasta este priveliştea mea preferată, spuse Tarquin de 
lângă mine. 

Mi-am dat seama că mă îndreptasem spre ferestrele largi în 
timp ce ceilalţi se aşezaseră în jurul mesei din sidef. Câţiva 
servitori le umpleau farfuriile cu fructe, verdeţuri şi scoici fierte. 

— Trebuie să fii foarte mândru, am spus eu, că ai pământurile 
astea uimitoare. 

Ochii lui Tarquin - atât de asemănători cu marea de dincolo 


de noi - se îndreptară spre mine. 

— Cum sunt faţă de cele pe care le-ai văzut? 

Era o întrebare atât de atent gândită. 

— Totul în Prythian este minunat, când este comparat cu 
tărâmul muritorilor, am spus eu plictisită. 

— Şi să fii nemuritoare este mai frumos decât să fii om? 

Simţeam că toţi erau atenţi la noi, în ciuda faptului că Rhys 
era angajat cu Cresseida şi Varian într-o conversaţie plictisitoare 
şi tensionată despre starea pieţei de peşte. Aşadar, l-am 
măsurat din priviri pe Marele Lord al Verii, aşa cum mă studiase 
şi el, necuviincios şi fără urmă de politeţe, iar apoi am zis: 

— Tu să-mi spui. 

Tarquin miji ochii. 

— Eşti o perlă. Deşi am ştiut asta din ziua în care ai aruncat 
osul în Amarantha şi i-ai împroşcat rochia preferată cu noroi. 

Am reprimat amintirea şi groaza acelei prime încercări. 

Ce înţelegea din acea tensiune dintre noi - îşi dădea, cumva, 
seama că era propria lui putere sau credea că era o legătură în 
sine, vreun fel de atracţie ciudată? 

lar dacă trebuia să fur de la el... poate că asta însemna să mă 
apropii. 

— Nu îmi amintesc să fi fost atât de chipeş la Poalele 
Muntelui. Lumina soarelui şi marea ţi se potrivesc. 

Un bărbat de rang inferior s-ar fi simţit mândru. Dar Tarquin 
ştia să nu o facă; ştia că fusesem cu Tamlin, iar acum cu Rhys, 
şi cum fusesem adusă aici. Poate că el credea că nu eram mai 
bună decât lanthe. 

— Ce rol ai, de fapt, în regatul lui Rhysand? 

O întrebare directă, după cele atât de ocolitoare - fără 
îndoială, ca să mă prindă pe picior greşit. 

Aproape că funcţionase, aproape că am recunoscut că nu 
ştiam, dar Rhysand spuse de la masă, ca şi când ar fi auzit 
fiecare cuvânt: 

— Feyre face parte din Cercul meu Intim. Şi este Emisara mea 
în Tărâmul Muritorilor. 

Cresseida, aşezată lângă el, întrebă: 

— Intri des în contact cu Tărâmul Muritorilor? 

Am considerat asta ca pe o invitaţie de a mă aşeza şi de a 
scăpa de privirea prea fixă a lui Tarquin. Un scaun fusese lăsat 
liber pentru mine lângă Amren, în faţa lui Rhysand. 


Marele Lord al Regatului Nopţii îşi adulmecă vinul - alb, 
spumos -, iar eu m-am întrebat dacă încerca să îi enerveze, 
insinuând că ei l-ar fi otrăvit când spuse: 

— Prefer să fiu pregătit pentru orice situaţie posibilă. Şi, 
având în vedere că Hybernul pare hotărât să devină o pacoste, 
să încercăm să comunicăm cu oamenii ar putea fi în interesul 
nostru. 

Varian încetă să mai fie atent la Amren destul de mult timp, 
apoi spuse brusc: 

— Aşadar, s-a confirmat? Hybernul se pregăteşte de război? 

— Au terminat pregătirile, spuse tărăgănat Rhys, sorbindu-şi 
vinul în cele din urmă. Războiul este iminent. 

Amren nu gustă din farfuria ei, deşi amestecă mâncarea, aşa 
cum făcea mereu. M-am întrebat ce - sau pe cine - avea să 
mănânce cât rămâneam aici. Varian părea o alegere bună. 

— Da, mi-ai menţionat asta în scrisoarea ta, spuse Tarquin, 
revendicând scaunul din capul mesei, dintre Rhysand şi Amren. 

Era o mişcare curajoasă să se aşeze între două fiinţe atât de 
puternice. Era dovada aroganţei sau o încercare de a se 
împrieteni? Privirea lui Tarquin se îndreptă din nou spre mine, 
înainte de a se concentra asupra lui Rhysand. Şi ştii că vom 
lupta împotriva Hybernului. Am pierdut destui oameni buni la 
Poalele Muntelui. Nu mă interesează să fim din nou sclavi. Dar 
dacă ai venit ca să îmi ceri să duc un alt război, Rhysand... 

— Asta nu este o posibilitate, interveni calm Rhysand, şi nici 
măcar nu m-am gândit la asta. 

Probabil că mi se citise pe chip confuzia uşoară, deoarece 
Cresseida îmi şopti: 

— Marii Lorzi au plecat la război şi pentru mai puţin, ştii asta. 
Să o facă pentru o femeie atât de neobişnuită nu ar fi ceva 
neaşteptat. 

Acesta, foarte probabil, era motivul pentru care acceptaseră 
această invitaţie, fie că era sau nu un favor. Ca să ne evalueze. 

Dacă Tamlin s-ar fi dus la război ca să mă aducă înapoi! Nu. 
Nu, asta nu ar fi fost o opţiune. 

Îi scrisesem şi-i spusesem să stea departe. Şi nu era destul de 
nebun încât să înceapă un război pe care nu îl putea câştiga. Nu 
când nu s-ar fi luptat cu alt Mare Lord, ci cu războinici illyrieni, 
conduşi de Cassian şi Azriel. Ar fi fost un măcel. 

Aşa că i-am răspuns extrem de plictisită: 


— Încearcă să nu pari prea entuziasmat, Prinţesă. Marele Lord 
al Primăverii nu plănuieşte să înceapă un război cu Regatul 
Nopţii. 

— Şi, atunci, tu ai legături cu Tamlin? 

Îmi zâmbi fals. 

Am rostit lent şi şoptit următoarele cuvinte şi am hotărât că 
nu mă deranja deloc să fur de la ei. 

— Unele lucruri sunt cunoscute, altele nu. Relaţia mea cu el 
este recunoscută. Starea ei prezentă, totuşi nu vă priveşte pe 
voi. Sau pe altcineva. Dar îl cunosc pe Tamlin şi ştiu că nu va 
avea loc un război intern între regate - cel puţin, nu din cauza 
mea sau a hotărârilor mele. 

— Ce uşurare, atunci! spuse Cresseida, sorbind din vinul alb 
înainte de a desface cleştele mare al unui crab roz, alb şi 
portocaliu. Să ştiu că nu ascundem o mireasă furată şi că nu 
trebuie să ne deranjăm să i-o returnăm stăpânului ei, aşa cum 
cere legea. Şi aşa cum ar face orice persoană înţeleaptă, ca să 
nu aibă probleme. 

Amren încremenise. 

— Am plecat pentru că aşa am vrut, am spus eu. Şi nimeni nu 
este stăpânul meu. 

Cresseida ridică din umeri. 

— Crezi ce vrei, lady, dar legea este lege. Eşti... ai fost 
mireasa lui. Situaţia nu se schimbă dacă juri fidelitate unui alt 
Mare Lord. Deci este un lucru foarte bun că el îţi respectă 
dorinţele. Altfel, o simplă scrisoare din partea lui, adresată lui 
Tarquin, prin care să ceară întoarcerea ta ar fi de ajuns, iar noi 
va trebui să ne supunem. Sau să riscăm un război. 

Rhysand oftă. 

— Eşti încântătoare ca-ntotdeauna, Cresseida! 

— Ai grijă, Mare Lord, zise Varian. Sora mea spune adevărul. 

Tarquin puse o mână pe masa albă. 

— Rhysand este oaspetele nostru - curtenii lui sunt invitaţii 
noştri. Şi îi vom trata ca atare, Cresseida! li vom trata aşa cum îi 
tratăm pe oamenii care ne-au salvat vieţile, când un singur 
cuvânt din partea lor ar fi fost suficient ca să murim. 

Tarquin ne studie pe mine şi Rhysand, pe al căruii chip se 
citea un dezinteres glorios. Marele Lord al Verii scutură din cap 
şi îi spuse lui Rhysand: _ 

— Noi doi mai avem multe de discutat, mai târziu. In seara 


asta, dau o petrecere pentru voi toţi pe barca mea de agrement 
din golf. După asta, sunteţi liberi să vă plimbaţi pe unde vreţi 
prin oraş. lertaţi-o pe prinţesa lui că e aşa de protectoare când 
vine vorba de poporul ei. Reconstrucţia din ultimele luni a fost 
lungă şi grea. Nu ne dorim să o facem din nou prea curând. 

Ochii Cresseidei deveniră întunecaţi şi bântuiţi. 

— Cresseida a făcut multe sacrificii în numele poporului ei, îmi 
spuse cu blândeţe Tarquin. Nu lua personal precauţia ei. 

— Cu toţii am făcut sacrificii, spuse Rhysand, plictisul de 
gheaţă transformându-se acum în ceva ascuţit ca o lamă. lar tu 
stai la această masă cu familia ta datorită celor făcute de Feyre. 
Deci să mă ierţi tu, Tarquin, dacă îi spun prinţesei tale că, în 
cazul în care îi dă de veste lui Tamlin sau dacă vreunul dintre 
oamenii tăi încearcă să o ducă la el, vieţile lor se vor sfârşi. 

Nici măcar briza mării nu mai suflă. 

— Nu mă ameninţa în propria casă, Rhysand, spuse Tarquin. 
Recunoştinţa mea are limite. 

— Nu este o ameninţare, replică Rhysand, cleştii crabului de 
pe farfuria lui fiind rupţi de nişte mâini invizibile. Este o 
promisiune. 

Toţi se uitară la mine, în aşteptarea unui răspuns. 

Aşa că mi-am ridicat paharul cu vin, m-am uitat în ochii 
tuturor, dar mai mult în ai lui Tarquin şi am spus: 

— Nu e de mirare că nemurirea nu este plictisitoare. 

Tarquin chicoti, iar eu m-am întrebat dacă oftatul lui fu unul 
de uşurare profundă. 

Şi, prin acea legătură dintre noi, am simţit licărul aprobator al 
lui Rhysand. 


Capitolul 33 


Ni se dădu o suită de camere care comunicau între ele, în 
mijlocul cărora era un salon imens şi impresionant, cu vedere la 
mare şi la oraşul de dedesubt. Dormitorul meu era decorat cu 
spumă de mare şi zugrăvit în cea mai dulce nuanţă de albastru, 
cu pete aurii - ca scoica poleită cu aur din partea de sus a 
dulapului meu din lemn. Tocmai mă instalasem, când uşa se 
deschise în spatele meu şi Rhysand se strecură înăuntru. 

Se sprijini de uşă după ce o închise, tunica lui neagră şi 
descheiată la gât dezvăluind spiralele superioare ale tatuajului 
care i se întindea pe piept. 

— Mi-am dat seama că problema va fi că-mi place de Tarquin, 
spuse el în loc să mă salute. O plac până şi pe Cresseida. Aş 
putea trăi fără Varian, dar pun pariu că, după câteva săptămâni 
cu Azriel şi Cassian, se va înţelege de minune cu ei, iar eu va 
trebui să învăţ să-l plac. Sau va ajunge să-i mănânce din palmă 
lui Amren şi voi fi nevoit să-l las în pace; altfel, risc să o înfurii. 

— Şi? 

M-am sprijinit de dulap, în care hainele pe care nu le 
împachetasem, dar care erau clar din Regatul Nopţii mă 
aşteptau deja. 

Spaţiul din cameră... patul mare, ferestrele, lumina soarelui 
umplură tăcerea dintre noi. 

— Şi, spuse Rhysand, vreau să găseşti o cale să faci ceea ce 
trebuie, fără să ti-i faci duşmani. 

— Deci îmi ceri să nu mă las prinsă. 

El dădu aprobator din cap. Apoi, spuse: 

— Îți place că Tarquin nu se poate abţine să nu se uite la tine? 
Nu-mi dau seama dacă se poartă aşa pentru că te doreşte sau 
pentru că vrea să afle cât de mult ai tu din puterea lui. 

— Nu poate s-o facă din ambele motive? 

— Ba da, desigur. Dar să fii râvnită de un Mare Lord e un joc 
periculos. 

— Mai întâi mă tachinezi cu Cassian, şi acum cu Tarquin? Nu 
poţi să mă enervezi şi în alte feluri? 

Rhys se apropie, iar eu m-am pregătit să-i înfrunt mirosul, 
căldura şi impactul puterii sale. Îşi sprijini mâinile pe lângă mine, 


apucând dulapul. Am refuzat să mă retrag. 

— Feyre, ai o sarcină. Una despre care nu trebuie să afle 
nimeni. Aşa că fă tot ce trebuie ca să o îndeplineşti. Dar pune 
mâna pe cartea aia! Şi ai grijă să nu fii prinsă! 

Nu eram vreo proastă. Ştiam riscurile. Şi tonul acela, privirea 
pe care mi-o arunca mereu... 

— Orice? 

Ridică din sprâncene. 

— Dacă m-aş culca acum cu el, ce ai face? 

Pupilele i se dilatară şi se uită la buzele mele. Dulapul de 
lemn gemu sub strânsoarea lui. 

— Ce lucruri atroce spui! Am aşteptat, iar inima îmi bătu 
neregulat. În cele din urmă, se uită din nou la mine. Eşti mereu 
liberă să faci ce vrei, cu cine vrei. Deci, dacă asta îţi doreşti, fă- 
O. 

— Poate c-am s-o fac. 

Deşi o parte din mine voia să-i spună „Mincinosule”. 

— Bine. 

Răsuflarea lui îmi mângâie buzele. 

— În regulă, am spus eu, conştientă de fiecare centimetru 
dintre noi, de distanţa din ce în ce mai mică, de provocarea tot 
mai intensă cu fiecare secundă în care niciunul nu se mişca. 

— Să nu pui în pericol misiunea asta, îmi spuse el încet, cu 
ochii licărindu-i. 

— Ştiu cât este de importantă. Simpla lui putere mă învălui şi 
mă trezi, scuturându-mă. 

Sarea, marea şi briza mă zgâlţâiră şi îmi cântară. 

Şi, de parcă şi Rhys le-ar fi auzit, îşi înclină capul spre 
lumânarea neaprinsă de pe dulap. 

— Aprinde-o! 

M-am gândit dacă să mă cert cu el, dar m-am uitat la 
lumânare, invocând focul, invocând furia fierbinte cu care 
reuşea să mă incite... 

Lumânarea fu dată jos de nişte stropi violenţi de apă, de 
parcă cineva ar fi aruncat o găleată plină. 

Uimită, m-am uitat la apa care inunda dulapul, singurul sunet 
care se auzea fiind al picăturilor care se scurgeau pe podeaua 
din marmură. 

Rhysand, care încă-şi ţinea mâinile pe lângă mine, râse uşor. 

— Chiar nu poţi să respecţi niciun ordin? 


Dar, orice ar fi fost, faptul că eram aici, aproape de Tarquin şi 
de puterea lui, mă facea să simt că apa îmi răspundea. Simţeam 
că acoperea podeaua, că marea se agita degeaba în golf, 
simţeam gustul sării adus de briză. L-am țintuit pe Rhysand cu 
privirea. 

Nimeni nu era stăpânul meu, dar eu aş fi putut să fiu stăpâna 
tututor, dacă mi-aş fi dorit. Dacă aş fi îndrăznit. 

Ca o ploaie ciudată, apa se ridică de pe podea când i-am 
poruncit să fie ca stelele pe care Rhys le invocase în pătura lui 
de întuneric. Mi-am dorit ca picăturile să se separe până când 
plutiră în jurul nostru, captând lumina şi strălucind precum 
cristalele unui candelabru. 

Rhysand îşi mută privirea, ca să se uite atent la ele. 

— Îţi sugerez să nu-i arăţi lui Tarquin trucul acesta în 
dormitor, murmură el. 

Am îndreptat toate picăturile spre faţa Marelui Lord. Prea 
brusc şi prea repede ca să se poată feri. Când ricoşară din el, 
unele mă stropiră. 

Amândoi eram uzi leoarcă; Rhysand se minună, apoi zâmbi. 

— Bine lucrat, spuse el, îndepărtându-se în cele din urmă de 
dulap. Nu se deranjă să şteargă apa care-i scânteia pe piele. Mai 
exersează. 

Însă eu l-am întrebat: 

— Va pleca la război? Chiar dacă eu nu sunt de acord? 

Ştia la cine mă refer. Duritatea pe care o afişase preţ de 
câteva clipe se transformă într-un calm letal. 

— Nu ştiu. 

— Eu... eu m-aş întoarce. Dacă s-ar ajunge la asta, Rhysand, 
mai degrabă m-aş întoarce, decât să te oblig să lupti. 

Îşi strecură o mână încă udă în buzunar. 

— Ai vrea să te întorci? Dacă s-ar duce la război în numele 
tău, l-ai iubi din nou? Ar fi marele gest cu care te-ar câştiga? 

Am înghiţit cu greu. 

— M-am săturat de moarte. Nu aş vrea să mai văd pe nimeni 
murind, cu atât mai puţin pentru mine. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Nu. Nu aş vrea să mă întorc. Dar aş face-o, decât să mă 
câştige prin durere şi moarte. 

Înainte de a se îndrepta spre uşă, Rhysand se mai uită o clipă 
la mine, cu o expresie de necitit. Se opri cu degetele pe mânerul 


în formă de arici de mare. 

— Te-a închis pentru că ştia... Nenorocitul ştia ce comoară 
eşti. Că valorezi mai mult decât pământul sau aurul sau 
bijuteriile. Ştia şi voia să te păstreze numai pentru el. 

Cuvintele mă loviră, chiar dacă îmi alinară o parte frântă a 
sufletului meu. 

— El m-a... mă iubeşte, Rhysand. 

— Problema nu este dacă te iubeşte, ci cât de mult. Prea 
mult. Dragostea poate fi o otravă. 

Şi apoi dispăru. 


$ 


Golful era destul de calm - probabil domolit la dorința lordului 
şi stăpânului său - încât vasul de agrement abia se clătină în 
orele în care am luat cina şi am băut la bord. 

Făcută din cel mai bun lemn şi din aur, ambarcaţiunea 
enormă avea dimensiunile necesare pentru a găzdui mai bine 
de o sută de Mari Spiriduşi, care îşi dădeau silinţa să nu observe 
toate mişcările pe care le făceam eu, Rhys şi Amren. 

Puntea principală era plină de mese joase şi de canapele unde 
puteai să mănânci şi să te relaxezi, iar la nivelul superior, sub un 
acoperiş din plăci decorate cu sidef, fusese întinsă masa noastră 
lungă. In turcoaz şi auriu, cu bucăţi de smarald care-i străluceau 
pe nasturi şi pe degete, Tarquin era întruchiparea verii. Peste 
părul de culoarea spumei mării purta o coroană din safire şi aur 
alb, modelată în forma unor valuri umflate. Era atât de 
frumoasă, încât m-am surprins deseori holbându-mă la ea. 

Ca şi acum, când se întoarse spre locul în care stăteam, în 
dreapta lui, şi îmi surprinse privirea. 

— Ai crede că bijutierii noştri pricepuţi ar putea să facă o 
coroană un pic mai confortabilă. Aceasta mă apasă îngrozitor. 

Fu o încercare destul de plăcută de a face conversaţie când, 
în prima oră, eu tăcusem, urmărind în schimb insula - oraşul, 
apa, pământul - aruncând spre ea o plasă sensibilă, de putere 
oarbă, ca să văd dacă primeam vreun răspuns. Dacă, pe undeva 
pe-acolo, Cartea dormea liniştită. 

Chemarea mea tăcută nu primise niciun răspuns. Aşadar, m- 
am gândit că era un moment la fel de bun ca oricare altul când 
am întrebat: 

— Cum ai făcut să nu pună mâna pe ea? 


Rostirea numelui Amaranthei aici, printre nişte oameni atât de 
fericiţi, care sărbătoreau, era acelaşi lucru cu a invita un nor de 
ploaie. 

Aşezat în stânga lui, adâncit în conversaţie cu Cresseida, 
Rhysand nici măcar nu se uita la mine. Pe de altă parte, abia 
dacă îmi vorbise mai devreme, fără să-mi observe hainele. 

Ceea ce era neobişnuit, având în vedere că până şi eu 
fusesem mulţumită de cum arătam şi-mi alesesem, din nou, 
singură, ţinuta: o bentiţă împletită roz-aurie îmi ţinea părul liber 
să nu-mi vină în ochi, purtam o rochie din şifon fără mâneci, de 
un albastru-roz - strâmtă în dreptul pieptului şi al taliei - broşa 
din cristal fiind lângă cea mov, pe care o purtasem dimineaţă. 
Eram feminină, delicată şi drăguță. De foarte multă vreme nu 
m-am mai simţit aşa. Nu am vrut. 

Însă aici, dacă eram aşa, cu siguranţă nu câştigam o viaţă 
plină de petreceri. Aici, puteam să fiu calmă şi minunată la apus 
şi trează dimineaţa, ca să mă strecor în costumele de luptă din 
piele illyriene. 

— Am reuşit să scoatem pe furiş cea mai mare parte a 
comorii noastre când teritoriul a capitulat. Nostrus - 
predecesorul meu -era vărul meu. Eu am fost prinţ în alt oraş. 
Aşa că am primit ordin să ascundem comoara în toiul nopţii, pe 
cât de repede posibil. 

Amarantha îl ucisese pe Nostrus când el se răzvrătise - şi-i 
executase toată familia, de ciudă. Dacă puterea îi revenise lui, 
Tarquin trebuie să fi fost unul dintre puţinii membri 
supraviețuitori. 

— Nu ştiam că Regatul Verii pune atât de mult preţ pe 
comoară, am spus eu. 

Tarquin se strădui să râdă. 

— Marii Lorzi din vechime o făceau. Acum, în mare parte, noi 
doar respectăm tradiţia. 

— Aşadar,  preţuieşti aurul şi bijuteriile? am întrebat 
nonşalant, cu grijă. 

— Printre alte lucruri. 

Mi-am sorbit vinul ca să trag de timp pentru a mă gândi cum 
să-l întreb, fără să ridic suspiciuni. Dar poate că abordarea 
directă era mai bună. 

— Străinii au voie să vadă colecţia? Tatăl meu a fost negustor, 
mi-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei în biroul lui, 


ajutându-l cu mărfurile. Ar fi interesant să compar bogăţiile 
muritorilor cu cele făcute de mâinile unor Fae. 

Rhys continuă să discute cu Cresseida, legătura dintre noi 
nefiind perturbată de niciun licăr de amuzament sau indiciu 
aprobator. 

Tarquin îşi înclină capul, iar bijuteriile coroanei lui străluciră. 

— Desigur. Mâine, după masa de prânz, poate? 

Nu era prost şi poate că era conştient de joc, dar propunerea 
era sinceră. Am zâmbit uşor şi am dat aprobator din cap. M-am 
uitat la mulţimea care se înghesuia pe puntea de dedesubt, la 
apa luminată de felinare de dincolo, chiar dacă am simţit că 
Tarquin încă mă privea. 

— Cum era lumea muritorilor? 

Am ciugulit din salata de căpşune din farfurie. 

— Am văzut doar o mică parte din ea. Tatălui meu i se spunea 
Prinţul Negustorilor, dar eu eram prea tânără ca să mă ia în 
călătoriile lui spre celelalte părţi ale lumii muritorilor. Când 
aveam unsprezece ani, a pierdut averea într-o expediţie spre 
Bharat. Ne-am petrecut următorii opt ani în sărăcie, într-un 
cătun din apropierea zidului. Aşadar, nu pot să vorbesc în 
numele întregii lumi a muritorilor când spun că lucrurile pe care 
le-am văzut acolo erau... dure. Brutale. Aici, se pare că liniile de 
clasă sunt mult mai neclare. Acolo, banii erau importanţi. Fie îi 
aveai şi nu îi împărţeai, fie erai lăsat să mori de foame, 
luptându-te ca să supravieţuieşti. Tatăl meu... Şi-a recăpătat 
averea după ce eu am plecat în Prythian. 

Am avut o strângere de inimă şi am simţit un gol în stomac 
amintindu-mi toate astea. 

— Şi oamenii care s-au mulţumit să ne lase să murim de 
foame ne-au fost iar prieteni. Mai degrabă m-aş confrunta cu 
toate creaturile din Prythian, decât cu monştrii de pe cealaltă 
parte a zidului. Fără magie, fără putere, banii sunt singurul lucru 
care contează. 

Gânditor, Tarquin îşi ţuguie buzele. 

— Dacă ar veni războiul, i-ai cruța? 

Ce întrebare periculoasă, explozivă! Nu aveam de gând să-i 
spun ce făceam noi dincolo de zid - nu înainte ca Rhysand să-mi 
facă semn că ar fi trebuit. 

— Surorile mele locuiesc împreună cu tata, la moşia lui. 
Pentru ele, aş lupta. Dar în ceea ce-i priveşte pe linguşitori şi 


înfumuraţi... Nu m-ar deranja să-i văd daţi peste cap. Cum ar fi 
familia logodnicului lui Elain, care aţâţa ura. 

— În Prythian sunt câţiva care au aceeaşi părere despre 
regate, spuse Tarquin foarte calm. 

— Ce? Vor să scape de Marii Lorzi? 

— Probabil. Dar, în mare parte, vor să înlăture privilegiile pe 
care Marii Spiriduşi le-au avut dintotdeauna faţă de zânele mai 
neînsemnate. Până şi termenii sugerează un nivel de 
nedreptate. Poate că situaţia e mult mai asemănătoare decât 
crezi cu cea din lumea muritorilor şi nu atât de neclară pe cât 
pare. În unele regate, cei mai umili servitori ai Marilor Spiriduşi 
au mai multe drepturi decât cele mai bogate zâne cu rang 
inferior. 

Mi-am dat seama că nu eram singurii oameni pe acest vas, la 
această masă. Şi că eram înconjurați de Mari Spiriduşi cu auz 
fin. 

— Eşti de acord cu ei? Că situaţia ar trebui să se schimbe? 

— Eu sunt un Mare Lord tânăr, spuse el. Abia am optzeci de 
ani. 

Aşadar, avea treizeci când Amarantha preluase controlul. 

— Poate că alţii spun că nu am minte sau experienţă, dar am 
văzut cu ochii mei actele de cruzime şi am cunoscut multe zâne 
bune, mai mici în rang, care au suferit doar pentru că s-au 
născut de partea greşită a puterii. Chiar şi în locuinţele mele, 
limitele tradiţiei mă presează să pun în aplicare regulile 
strămoşilor mei: zânele neînsemnate nu trebuie să fie nici 
văzute, nici auzite, atunci când lucrează. Intr-o zi, mi-ar plăcea 
să văd un Prythian în care să se facă auzite, atât în casa mea, 
cât şi în lumea de dincolo de ea. 

L-am privit cu atenţie, ca să văd dacă minţea sau mă 
manipula. Nu o făcea. 

Să fur de la el - urma să fur de la el. Dar dacă, în schimb, i-aş 
fi cerut? Mi-ar fi dat-o sau tradiţiile strămoşilor lui l-ar fi 
împiedicat? 

— Spune-mi ce înseamnă privirea asta, zise Tarquin şi se 
sprijini cu braţele musculoase de faţa de masă aurie. 

— Mă gândesc la faptul că mi-ar fi foarte uşor să te iubesc. Şi 
chiar mai uşor să te consider un prieten, am zis eu direct. 

El îmi zâmbi - larg şi fără reţineri. 

— Nu aş avea nimic împotriva niciuneia din variante. 


Era foarte uşor să mă îndrăgostesc de un mascul prietenos şi 
atent însă m-am uitat la Cresseida, care acum era aproape în 
poala lui Rhysand. Şi Rhysand zâmbea ca un motan, desenându- 
i cercuri cu degetul pe dosul mâinii, în vreme ce ea îşi muşca 
buza şi radia. M-am întors cu faţa către Tarquin, ridicând 
întrebătoare şi tăcută din sprâncene. 

El se strâmbă şi scutură din cap. 

Speram că se vor duce în camera ei. 

Pentru că, dacă trebuia să-l ascult pe Rhysand cum se culcă 
cu ea... Nu mi-am permis să mă mai gândesc la asta. 

— De mulţi ani nu am văzut-o aşa, cugetă Tarquin. 

Obrajii mi se înroşiră de ruşine. De ce? Pentru că voiam să o 
strâng de gât, fără niciun motiv întemeiat? Rhysand mă tachina 
şi mă necăjea - nu mă... seducea niciodată cu priviri lungi şi 
pline de înţeles, cu jumătăţi de zâmbet, pură aroganță illyriană. 

Mă gândeam că mi se dăruise o dată acel dar şi că îl 
folosisem, luptasem pentru el şi-l ruinasem. Şi mă gândeam că 
Rhysand, pentru tot ce făcuse şi sacrificase, merita asta la fel de 
mult ca şi Cresseida. 

Chiar dacă... chiar dacă pentru un moment, mi-am dorit. 

Mi-am dorit să mă simt din nou aşa. 

ŞI... Eram singură. 

Mi-am dat seama că eram singură de foarte, foarte mult timp. 

Rhysand se aplecă să audă ce-i spunea Cresseida, iar buzele 
ei îi atinseră uşor urechea, mâna sa fiind acum într-a lui. 

Şi nu mă lovi tristeţea sau disperarea sau teroarea, ci... 
nefericirea. O nefericire atât de sumbră şi de înţepătoare încât 
m-am ridicat în picioare. 

Amintindu-şi că exist, în cele din urmă, Rhysand se uită în 
direcţia mea, iar eu nu am citit nimic pe chipul lui - niciun 
indiciu cum că simţise ce am simţit eu prin legătura noastră. Nu- 
mi păsa dacă nu aveam niciun scut, dacă gândurile-mi erau 
expuse şi le citea ca pe o carte. Nici lui nu părea să-i pese. 
Alunecând mai aproape de ea, continuă să chicotească la orice-i 
spunea Cresseida. 

Tarquin se ridicase în picioare, cercetându-ne atent pe mine şi 
pe Rhysand. 

Eram nefericită, nu doar distrusă. Profund nefericită. 

Era o emoție, mi-am dat eu seama. O emoție, şi nu 
deşertăciunea  nesfârşită sau lupta pentru supravieţuire, 


condusă de teroare. 

— Am nevoie de aer curat, am spus eu, chiar dacă eram în 
aer liber. Dar, cu luminile aurii, cu oamenii de la masă... trebuia 
să găsesc un loc în care să fiu singură pentru o clipă, chiar dacă 
aveam o misiune. 

— Vrei să te însoțesc? m-a întrebat Marele Lord al Verii. 

M-m uitat la el. Nu mă înşelasem. Mi-ar fi fost uşor să mă 
îndrăgostesc de un bărbat ca el. Însă nu eram sigură că, în ciuda 
tuturor greutăților pe care le întâlnise la Poalele Muntelui, 
Tarquin putea să înţeleagă întunericul care ar fi putut să fie 
mereu o parte din mine. Nu doar din cauza Amaranthei, ci şi din 
cauza anilor petrecuţi în foamete şi disperare. 

Că aş putea fi mereu un pic vicioasă sau neliniştită. Că mi-aş 
putea dori pacea, dar niciodată confortul unei colivii. 

— Nu, mulţumesc, am spus eu şi m-am îndreptat spre scara 
imensă care cobora spre pupa vasului - puternic luminată, dar 
mai liniştită decât zonele principale de la provă. Rhys nici măcar 
nu se uită în direcţia mea când am plecat. Mare pagubă! 

Eram la jumătatea treptelor de lemn, când i-am văzut pe 
Amren şi pe Varian - amândoi se sprijineau de stâlpii de 
susţinere, amândoi beau vin şi se ignorau unul pe celălalt. Chiar 
dacă nu vorbeau cu altcineva. 

Poate că acesta era un alt motiv pentru care venise: ca să-i 
dis-tragă atenţia câinelui de pază al lui Tarquin. 

Am ajuns pe puntea principală, am găsit un loc lângă 
balustrada de lemn, care era un pic mai umbrit decât restul, şi 
m-am sprijinit de ea. Magia propulsa vasul - fără vâsle, fără 
pânze. Aşa că ne-am plimbat prin golful calm şi lin, fără să 
ridicăm vreun val în urma noastră. 

Până când nava nu ancoră la baza oraşului-insulă, nu mi-am 
dat seama că îl aşteptasem şi că, într-un fel, îmi petrecusem 
singură ultima oră. 

Când am coborât pe pământ cu restul mulţimii, Amren, Varian 
şi Tarquin mă aşteptau la docuri, uşor crispaţi. 

Rhysand şi Cresseida nu se vedeau pe nicăieri. 


Capitolul 34 


Din fericire, nu se auzea nimic din dormitorul lui închis. Şi nici 
alte sunete nu se auziră în acea noapte când m-am trezit brusc 
dintr-un coşmar, în care eram întoarsă deasupra unui foc, şi nu 
mi-am amintit unde eram. 

Lumina lunii dansa pe suprafaţa mării de dincolo de ferestrele 
mele deschise şi era linişte - atât de multă linişte. 

O armă. Eram o armă în găsirea cărţii, în a-l împiedica pe rege 
să distrugă zidul, în a-l opri din ceea ce pusese la cale pentru 
Jurian şi războiul care mi-ar fi putut nărui lumea. Care ar fi putut 
distruge locul acesta - şi un Mare Lord care ar fi putut foarte 
bine schimba ordinea lucrurilor. 

Pentru o clipă, mi-a fost dor de Velaris, de lumini şi de muzică 
şi de Curcubeu. Mi-a fost dor de căldura confortabilă a casei din 
oraş, care mă întâmpina în iarna răcoroasă, mi-a fost dor... să 
fiu o parte din mica lor unitate. 

Poate că Rhysand mă cuprinsese în aripile sale şi îmi scrisese 
notițe ca să se asigure că arma lui nu se va strica iremediabil. 

Era în regulă - destul de corect. Nu ne datoram nimic, în afară 
de promisiunile de a lucra şi de a lupta împreună. 

Încă mai putea să fie prietenul meu. Partenerul meu, 
indiferent care era relaţia dintre noi. Faptul că se culca, totuşi, 
cu cineva nu schimba lucrurile. 

Pentru o clipă, am fost uşurată să cred că era posibil să se 
simtă la fel de singur ca mine. 


$ 


Nu am avut curaj să ies din camera mea pentru micul dejun, 
să văd dacă Rhysand se întorsese. 

Să văd cu cine venise la micul dejun. 

Nu aveam nimic altceva de făcut până la vizita lui Tarquin, de 
la prânz, mi-am spus cât am stat întinsă în pat. Aşa că am 
rămas acolo până la venirea slujitoarelor care îşi cerură scuze că 
mă deranjaseră, voind să plece. Le-am oprit, spunându-le că mă 
voi îmbăia cât fac ele curat prin cameră. Fură politicoase - 
calme - şi dădură din cap, în timp ce le-am vorbit. 


Nu m-am grăbit să fac baie. Şi, în spatele uşii închise, am 
lăsat puterea lui Tarquin să iasă, făcând prima dată apa să se 
ridice din cadă, apoi creând animăluţe şi creaturi din ea. 

Doar atât mi-am permis să mă apropii de transformare. 
Gândul că aş fi putut să-mi însuşesc trăsături animalice îmi 
făcea rău, mă îmbolnăvea. Puteam să-l ignor, puteam să mai 
ignor pentru o vreme ghearele care, din când în când, îmi intrau 
în carne. 

Făceam fluturi din apă să zboare prin încăpere, când mi-am 
dat seama că stătusem în baie destul de mult, iar apa se răcise. 

Intocmai ca în noaptea precedentă, Nuala intră prin pereţi de 
oriunde stătea ea în palat şi mă îmbrăcă. Îmi spuse că 
Cerridwen nu avusese noroc şi că se ocupa de Amren. Nu am 
avut curaj să întreb de Rhysand. 

Nuala alese o spumă de mare verde, scoasă în evidenţă de un 
galben-trandafiriu şi apoi îmi ondulă şi-mi împleti părul într-o 
cosiţă groasă şi lejeră, care strălucea cu bucăţi de perlă. Chiar 
dacă Nuala ştia sau nu de ce eram acolo şi ce urma să fac, nu 
spuse nimic. Dar avu mai multă grijă de chipul meu, înviorându- 
mi buzele cu un roz-zmeuriu şi pudrându-mi obrajii cu cel mai 
discret fard. Probabil că aş fi părut drăguță, fermecătoare - dacă 
nu aş fi avut ochii de un albastru-gri. Mai goi decât seara 
trecută, când mă admirasem în oglindă. 

Văzusem destul din palat ca să ajung în locul în care Tarquin 
îmi spusese să ne întâlnim, înainte să ne urăm „noapte bună“. 
Holul principal era situat la mezanin - locul perfect de întâlnire 
pentru cei care locuiau în turnurile de mai sus şi pentru cei care 
lucrau nevăzuţi şi neauziţi, mai jos. 

Catul acesta găzduia diferite camere de consiliu, săli de bal, 
sufragerii şi tot felul de alte încăperi de care ar fi putut fi nevoie 
pentru musafiri, evenimente şi adunări. Accesul spre etajele cu 
apartamente, de unde venisem, era păzit de patru soldaţi la 
fiecare casă a scării - care mă urmăriră cu atenţie cât l-am 
aşteptat pe Marele lor Lord, sprijinită de un stâlp din scoici. Mă 
întrebam dacă simţea că m-am jucat cu puterea lui în cadă, că 
acea parte din el pe care o cedase era acum aici şi-mi 
răspundea mie. 

Când ceasul bătu ora două, Tarquin ieşi din una dintre 
camerele adiacente, urmat de propriii mei însoțitori. 

Rhysand se uită la mine şi observă hainele pe care, evident, 


le purtam în onoarea gazdei şi a poporului său. Sesiză că nu i- 
am întâlnit nici privirea lui, nici pe a Cresseidei, de vreme ce mă 
uitam doar la Tarquin şi Amren, care îi era alături - Varian se 
îndrepta acum către soldaţii de lângă scări - şi le-am zâmbit 
uşor amândurora. 

— Arăţi foarte bine astăzi, spuse Tarquin şi îşi înclină capul. 

Se pare că Nuala era o spioană spectaculos de bună. Tunica 
lui Tarquin, cu cositor, era scoasă în evidenţă de aceeaşi nuanţă 
de spumă de mare verde, ca hainele mele. La fel de bine am fi 
putut forma o pereche. Presupuneam că eram oglindirea 
opusului său, cu părul meu şaten-auriu şi pielea palidă. 

Simţeam că Rhysand încă mă evalua. 

L-am ignorat. Poate că mai târziu voi trimite un câine din apă 
să latre la el, să-l muşte de fund. 

— Sper că nu vă întrerup, i-am spus lui Amren. 

Amren ridică din umerii ei subţiri, azi acoperiţi de un veşmânt 
gri. 

— Tocmai terminam o discuţie destul de aprinsă despre 
armate şi despre cine ar putea să preia conducerea unui front 
unit. Ştiai că, înainte să devină atât de mari şi de puternici, 
Tarquin şi Varian au condus flota lui Nostrus? spuse ea. 

Varian, aflat la câţiva metri distanţă, înlemni, dar nu se 
întoarse. 

l-am surprins privirea lui Tarquin. 

— Nu mi-ai spus că ai fost marinar. Am făcut un efort să par 
intrigată, ca şi când nu m-ar fi deranjat nimic. 

Tarquin îşi frecă gâtul. 

— Plănuiam să-ţi spun în timpul turului nostru. Îmi întinse un 
braţ. Mergem? 

Niciun cuvânt - nu i-am spus niciun cuvânt lui Rhysand. Şi nici 
nu aveam de gând să o fac; l-am luat pe Tarquin de braţ şi le- 
am spus tuturor: „Ne vedem mai târziu.” 

Ceva îmi atinse uşor scutul mental, huruitul unui lucru 
întunecat - puternic. 

Poate că era un avertisment să am grijă. 

Deşi semăna foarte mult cu emoția întunecată şi pâlpâindă 
care mă bântuise - atât de mult, încât m-am mai apropiat un pic 
de Tarquin. Şi apoi i-am zâmbit frumos Marelui Lord al Verii, aşa 
cum nu mai zâmbisem nimănui de multă vreme. 

Emoţia subtilă dispăru de cealaltă parte a scuturilor mele. 


Bun. 
Ra 


Tarquin mă conduse într-o sală cu bijuterii şi comori atât de 
mare încât, pentru un minut, am rămas cu gura căscată. Un 
minut pe care l-am folosit ca să văd dacă pe rafturi se afla ceva 
care să mă facă să tresar de emoție - ceva care aducea a 
masculul de lângă mine, ca puterea pe care o invocasem în 
cadă. 

— Şi asta este doar una dintre comori? 

Camera fusese săpată adânc sub castel, în spatele unei uşi 
grele de plumb, care se deschisese doar la atingerea lui Tarquin. 
Nu am îndrăznit să mă apropii destul de încuietoare ca să vadă 
dacă ar fi funcţionat şi la atingerea mea - falsa /ui semnătură. 

O vulpe în coteţul unor păsări. Asta eram. 

Tarquin chicoti. 

— Strămoşii mei au fost nişte avari nenorociţi. 

Am clătinat din cap şi, cu paşi mari, m-am îndreptat spre 
rafturile construite în perete. Erau din piatră solidă - puteam să 
ajung aici doar dacă săpam vreun tunel prin munte. Sau dacă 
cineva m-ar fi risipit. Cu toate că, probabil, existau săli 
asemănătoare cu cele ale casei din oraş şi din Casa Vântului. 

Din cutii se revărsau bijuterii, perle şi pietre preţioase 
netăiate, iar mormanele de aur din cufere se împrăştiau pe 
podeaua pietruită. Pe unul dintre pereţi străjuiau armuri ornate; 
rochiile ţesute din pânză de păianjen şi lumină de stele se 
înghesuiau unele în celelalte. Erau săbii şi pumnale de toate 
felurile. Dar nicio carte. Nici măcar una. 

— Ştii poveştile tuturor obiectelor? 

— Doar pe unele, spuse el. Nu am avut prea mult timp ca să 
le aflu pe toate. 

Bun - poate că, dacă tot nu avea habar de Carte, nici nu i-ar fi 
lipsit. 

M-am învârtit. 

— Care este cel mai valoros lucru de aici? 

— Vrei să furi ceva? 

M-am abținut să râd. 

— Întrebarea asta nu mă face o hoaţă jalnică? 

O mizerabilă mincinoasă, cu două feţe - aşa mă făcu să mă 
simt întrebarea lui. 

Tarquin se uită atent la mine. 


— AŞ spune că mă uit la cel mai de preţ lucru de aici. 

Am roşit cu adevărat. 

— Eşti foarte drăguţ. 

Îmi zâmbi dulce. Ca şi când poziţia lui nu i-ar fi distrus 
compasiunea. Speram să nu o facă niciodată. 

— Sincer, nu ştiu care e cel mai valoros obiect. Toate 
suvenirele de familie ale casei sunt de nepreţuit. 

M-am dus lângă un raft şi m-am uitat cu atenţie. Pe o pernă 
din catifea era un colier cu rubine - fiecare de mărimea unui ou 
de măcăleandru. Doar o femeie extraordinară ar fi putut să-l 
poarte şi să-l domine, nu să se lase dominată de acele 
nestemate. 

Pe un alt raft, era un colier de perle. Apoi, unul cu safire. 

Şi, pe un altul... un colier de diamante negre. 

Fiecare piatră întunecată era un mister - şi un răspuns. Toate 
erau adormite. 

Tarquin veni în spatele meu, uitându-se la ce îmi trezise 
interesul. Apoi se uită la chipul meu. 

— la-l! 

— Poftim? M-am întors cu faţa la el. 

Îşi frecă ceafa. 

— Drept mulţumire. Pentru ce s-a întâmplat la Poalele 
Muntelui. 

„Cere-i-o acum! Cere-i Cartea în schimb.” 

Dar pentru asta era nevoie de încredere şi... chiar dacă era 
drăguţ, era un Mare Lord. 

Scoase cutia de unde era şi închise capacul înainte de a mi-o 
înmâna. 

— Ai fost prima persoană care nu a râs de ideea mea dea 
distruge barierele de clasă. Până şi Cresseida a chicotit când i- 
am spus. Dacă nu accepţi colierul pentru că ne-ai salvat, atunci 
ia-l pentru asta. 

— Tarquin, este o idee bună. Faptul că o apreciez nu 
înseamnă că trebuie să mă răsplăteşti. 

El scutură din cap. 

— la-l odată! 

Ar fi fost o insultă să-l refuz, aşa că am luat cutia. 

— Îţi va sta bine cu el în Regatul Nopţii, spuse Tarquin. 

— Poate că voi rămâne aici şi te voi ajuta să schimbi lumea. 

Îmi zâmbi strâmb. 


— Mi-ar prinde bine un aliat în Nord. 

Acesta era motivul pentru care mă adusese aici? Pentru care- 
mi oferise cadoul? Abia acum realizam cât de singuri eram aici, 
jos, sub pământ, într-un spaţiu care putea fi sigilat cu uşurinţă... 

— Nu ai de ce să te temi de mine, spuse el, iar eu m-am 
întrebat dacă-mi simţise frica. Dar am vorbit serios - tu... te 
înţelegi cu Rhysand. Şi este foarte greu să te înţelegi cu el. 
Obține ceea ce vrea, are planuri pe care nu le spune nimănui, 
decât după ce le îndeplineşte, şi nu îşi cere scuze pentru nimic. 
Fii emisarul lui în lumea oamenilor, dar şi al nostru. Mi-ai văzut 
oraşul. Mai am trei la fel. Amarantha le-a distrus aproape 
imediat după ce-a preluat controlul. Acum, oamenii mei nu 
doresc decât pace, siguranţă şi să nu mai fie niciodată nevoiţi să 
se uite peste umăr. Alţi Mari Lorzi mi-au povestit despre Rhys - 
şi m-au avertizat în privinţa lui. Dar, la Poalele Muntelui, el m-a 
cruțat. Brutius era vărul meu, iar noi adunam forţe din toate 
oraşele noastre, ca să luăm cu asalt Poalele Muntelui. L-au prins 
când se furişa prin tuneluri pentru a se întâlni cu ei. Rhysand a 
văzut asta în mintea lui Brutius - ştiu că a făcut-o. Şi, cu toate 
acestea, a minţit-o făţiş şi a sfidat-o când i-a ordonat să-l 
transforme într-o fantomă vie. Poate că a făcut-o pentru 
planurile lui, dar eu ştiu că i-a fost milă. Ştie că sunt tânăr şi fără 
experienţă şi m-a cruțat. Tarquin scutură din cap, mai mult ca 
pentru sine. Uneori, cred că Rhysand... Cred că a acceptat să fie 
jucăria ei, doar ca să-i distragă atenţia de la noi. 

Nu aveam de gând să-i spun nimic din ce ştiam. Dar bănuiam 
că vedea în ochii mei durerea pe care mi-o provoca acest gând. 

— Ştiu că ar trebui să mă uit la tine şi să văd că te-a 
transformat într-un animal de companie, într-un monstru, spuse 
Tarquin. Dar eu văd bunătatea din tine. Şi cred că asta spune 
mai multe despre el decât orice altceva. Cred că-mi spune că 
voi doi aveţi multe secrete... 

— Opreşte-te! am izbucnit eu. Opreşte-te! Ştii că nu pot să-ţi 
spun nimic! Şi că nu pot să-ţi promit nimic. Rhysand este un 
Mare Lord. Nu fac nimic altceva decât să-l servesc. 

Tarquin privi în jos. A 

— lartă-mă dacă am fost direct. Incă învăţ cum să joc după 
regulile regatelor - spre dezamăgirea consultanţilor mei. 

— Sper să nu înveţi să le joci niciodată. 

Tarquin îmi întâlni privirea, precaut, dar cam sumbru. 


— Atunci, permite-mi să te întreb ceva, direct. Este adevărat 
că l-ai părăsit pe Tamlin pentru că te-a închis în casa lui? 

Am încercat să blochez amintirea, teroarea şi agonia inimii 
mele, care se frângea. Însă am dat aprobator din cap. 

— Şi este adevărat că Regatul Nopţii te-a salvat de 
închisoare? 

Am dat din nou din cap. 

— Regatul Primăverii e vecinul meu din sud. Nu am cine ştie 
ce legături cu cei de acolo. Dar, dacă nu mă întreabă, nu le voi 
spune că ai fost aici. 

Hoaţă, mincinoasă, manipulatoare. Nu meritam alianţa lui. 

Însă mi-am plecat capul, în semn de mulţumire. 

— Mai ai să-mi arăţi şi alte comori? 

— Aurul şi bijuteriile nu sunt destul de impresionante? Cum 
rămâne cu simţul tău negustoresc? 

Am atins uşor cutia. 

— O, am primit ce mi-am dorit. Acum sunt curioasă să văd cât 
valorează alianţa ta. 

Tarquin râse, iar sunetul ricoşă din piatra şi bogăţiile din jurul 
nostru. 

— Oricum nu prea am chef să particip la întâlnirile de după- 
amiază. 

— Ce Mare Lord tânăr, imprudent şi nesăbuit! 

Tarquin mă atinse din nou cu coatele şi mă bătu uşor pe braţ, 
în timp ce mă conduse afară din cameră. 

— Ştii, cred că şi mie mi-ar fi foarte uşor să te iubesc, Feyre. 
Şi mai uşor să-ţi fiu prieten. 

M-am forţat să mă uit timid în altă parte când sigilă uşa în 
spatele nostru, atingând cu palma spaţiul de deasupra clanţei. 
Am ascultat cum încuietorile alunecau în locaşurile lor. 

Tarquin mă duse în alte camere de sub palatul său, unele 
pline de bijuterii, altele de arme, altele cu haine din vremuri de 
mult trecute. Îmi arătă una plină cu cărţi, iar inima îmi tresări - 
dar nu era nimic aici. Nimic în afară de piele, praf şi linişte. 
Niciun firicel de putere care să aducă a masculul de lângă mine 
- niciun indiciu despre cartea de care aveam nevoie. 

Mă conduse într-o ultimă încăpere, plină de lăzi şi stive 
acoperite cu cearşafuri. Şi, când am văzut toate obiectele de 
artă care se zăreau dincolo de uşa deschisă, am spus: „Cred că 
am văzut destule astăzi.” 


Nu-mi adresă nicio întrebare când sigilă din nou camera şi mă 
însoţi înapoi spre etajele superioare, mai aglomerate şi mai 
însorite. 

În mod sigur existau alte locuri în care ar fi putut fi păstrată. 
Asta dacă nu era într-un alt oraş. 

Trebuia să o găsesc. Repede. Rhysand şi Amren nu mai 
puteau dezbate prea mult chestiunile politice înainte de a fi 
nevoiţi să plecăm acasă. M-am rugat să o găsesc destul de 
repede şi să nu mă urăsc mai mult decât o făceam. 


La 


Rhysand lenevea pe patul meu de parcă ar fi fost al lui. 

M-am uitat la mâinile pe care şi le ţinea împreunate sub cap, 
la picioarele lungi care-i atârnau peste marginea saltelei şi am 
scrâşnit din dinţi. 

— Ce vrei? 

Am închis uşa suficient de zgomotos, încât să scot în evidenţă 
cuvintele usturătoare. 

— Să înţeleg că nu ţi-a prins bine să flirtezi şi să chicoteşti cu 
Tarquin? 

Am aruncat cutia pe pat, lângă el. 

— Tu să-mi spui! 

Zâmbetul îi pieri când se ridică şi deschise capacul. 

— Asta nu-i Cartea. 

— Nu, dar e un cadou frumos. 

— Feyre, dacă vrei să-ţi cumpăr bijuterii, spune-mi. Deşi, 
având în vedere hainele tale, credeam că eşti conştientă că 
toate au fost cumpărate pentru tine. 

Nu îmi dădusem seama, dar i-am spus: 

— Tarquin este un bărbat bun - un bun Mare Lord. Tu ar 
trebui să-i ceri Cartea aia blestemată. 

Khysand trânti capacul. 

— Aşadar, te copleşeşte cu bijuterii şi îţi spune vorbe dulci, iar 
tu pretinzi că te simţi prost! 

— Vrea să se alieze cu tine, cu disperare. Vrea să aibă 
încredere în tine, să se bazeze pe tine. 

— Ei bine, Cresseida crede că vărul ei este destul de ambițios, 
aşa că artrebui să fiu atent la ceea ce nu spune. 

— 0? Ţi-a spus asta înainte sau după ce te-ai culcat cu ea? 
Sau în timp ce o făceaţi? 


Rhysand se mişcă lent şi grațios. 

— De asta nu ai vrut să te uiţi la mine? Deoarece crezi că m- 
am culcat cu ea pentru informaţii? 

— Pentru informaţii sau pentru propria-ţi plăcere. Oricum, nu- 
mi pasă. 

El înconjură patul, dar eu nu m-am mişcat, chiar dacă se opri 
la mai puţin de o palmă distanţă de mine. 

— Eşti geloasă, Feyre? 

— Dacă eu sunt geloasă, atunci şi tu eşti gelos pe Tarquin şi 
pe vorbele lui dulci. 

Rhysand îşi arătă dinţii. 

— Crezi că-mi place în mod deosebit că trebuie să flirtez cu o 
femeie singură, ca să obţin informaţii despre regatul ei, despre 
Marele ei Lord? Crezi că asta mă face să am o părere bună 
despre mine? Crezi că-mi place să o fac, doar pentru ca tu să ai 
timp să-l farmeci pe Tarquin cu zâmbetele şi cu ochii tăi frumoşi, 
ca să putem pune mâna pe Carte şi să plecăm acasă? 

— Părea că te-ai simţit destul de bine seara trecută. 

El mârâi uşor răutăcios. 

— Nu m-am culcat cu ea. A vrut, dar eu nici măcar nu am 
sărutat-o. Am ieşit să bem ceva în oraş, am lăsat-o să-mi 
vorbească despre viaţa ei, despre tot ce o apasă şi, când am 
condus-o înapoi în camera ei, m-am oprit în dreptul uşii. Te-am 
aşteptat la micul dejun, dar tu ai dormit mai mult. Sau m-ai 
evitat, se pare. Şi am încercat să-ţi atrag atenţia în după-amiaza 
asta, dar te pricepeai atât de bine să mă ignori. 

— Asta te-a deranjat? Că te-am ignorat sau că m-am apropiat 
atât de uşor de Tarquin? 

— M-a deranjat faptul că i-ai zâmbit, spuse Rhysand, 
respirând cam neregulat. 

Restul lumii se risipi în ceaţă când i-am auzit cuvintele. 

— Eşti gelos. 

Scuturând din cap, se îndreptă spre măsuţa de lângă peretele 
îndepărtat şi dădu pe gât un pahar cu lichid de culoarea 
chihlimbarului. Se sprijini cu mâinile de masă, muşchii puternici 
ai spatelui tremurându-i pe sub cămaşă când umbra acelor aripi 
se luptă să capete formă. 

— Am auzit ce i-ai spus, zise el. Că ti-ar fi uşor să te 
îndrăgosteşti de el. Vorbeai serios. 


— Şi? 


Era singurul cuvânt pe care m-am gândit să-l spun. 

— Am fost gelos - pe asta. Că nu sunt... genul acela de 
persoană. Pentru nimeni. Regatul Verii a fost mereu neutru; a 
dat dovadă de coloană vertebrală doar în anii de la Poalele 
Muntelui. l-am cruțat viaţa lui Tarquin pentru că am auzit că 
voia să îndrepte lucrurile dintre Marii Spiriduşi şi zânele mai 
neînsemnate. Eu am încercat să fac asta ani de zile. Fără 
succes, dar... a fost singurul motiv pentru care l-am cruțat. ŞI 
Tarquin, cu regatul lui neutru... nu va trebui să-şi facă niciodată 
griji că cineva ar putea să plece, pentru că ameninţarea asupra 
vieţii lor, a vieților copiilor lor, va fi mereu acolo. Şi, da, am fost 
gelos pe el - pentru că lui îi va fi mereu uşor. Şi pentru că nu va 
şti niciodată cum este să se uite la cerul nopţii şi să-şi pună 
dorinţe. 

Regatul Viselor. 

Oamenii care ştiau că visul acela avea un preţ, unul care 
merita plătit. Războinicii din flori, metişii illyrieni, monstrul prins 
într-un corp frumos, visătorul născut într-un regat al 
coşmarurilor... şi femeia-vânător, cu suflet de artist. 

Şi, poate din cauză că era cel mai vulnerabil lucru pe care mi-l 
spusese sau poate din cauza usturimii din ochi, m-am îndreptat 
spre locul în care stătea aplecat deasupra micuţului bufet. Nu 
m-am uitat la el când am luat carafa cu lichid de culoarea 
chihlimbarului şi mi-am turnat un pic, după care i-am umplut şi 
lui din nou paharul. 

Însă i-am întâlnit privirea când am ciocnit paharele, cristalul 
răsunând clar şi limpede peste marea care se zvârcolea mult 
dedesubt, şi am spus: 

— Pentru oamenii care se uită la stele şi-şi pun dorinţe, Rhys! 

Îşi luă paharul şi mă privi atât de pătrunzător, încât m-am 
întrebat de ce mă obosisem să roşesc în faţa lui Tarquin. 

Ciocni paharul de al meu. 

— Pentru stelele care ascultă şi pentru visurile care devin 
realitate! 


Capitolul 35 


Trecură două zile. Fiecare clipă era un joc de echilibru între 
adevăr şi minciuni. Rhysand se asigură că nu eram invitată la 
întâlnirile pe care el şi Amren le organizau ca să o distragă pe 
buna mea gazdă, dându-mi timp să cutreier oraşul în căutarea 
vreunui indiciu despre Carte. 

Însă nu eram atât de nerăbdătoare; nu destul de hotărâtă. 
Nu-mi permiteam să par prea curioasă când mă plimbam pe 
străzi şi pe la docuri, şi nici nu puteam să le adresez oamenilor 
pe care-i întâlneam întrebări prea directe despre comorile şi 
legendele din Adriata. Chiar şi când mă trezeam în zori, îmi 
impuneam să aştept până la o oră rezonabilă înainte să ies în 
oraş; îmi impuneam să fac o baie lungă, ca să exersez în secret 
magia cu apa. Şi, chiar dacă făuritul de animale din apă mă 
plictisea după o oră... îmi era uşor să fac asta. Poate că datorită 
apropierii mele de Tarquin, poate datorită afinităţii pentru apă 
pe care o simţeam cu trupul şi cu sufletul - deşi, cu siguranţă, 
nu eram în măsură să pun întrebări. 

După ce micul dejun fu, în cele din urmă, servit şi consumat, 
am avut grijă să par un pic plictisită şi cu capul în nori când, în 
sfârşit, am trecut prin holurile strălucitoare ale palatului în drum 
spre oraşul care se trezea. 

Aproape nimeni nu mă recunoscu în timp ce mă uitam cu 
atenţie la magazine, case şi poduri, în căutarea unei licăriri de 
vrajă care să aducă a Tarquin, cu toate că mă îndoiam că aveau 
motive să o facă. Marii Spiriduşi - nobilimea - fusese ţinută la 
Poalele Muntelui. Aceşti oameni fuseseră lăsaţi aici... să fie 
chinuiţi. 

Urmările represaliilor împotriva revoltei lor, pătau ca nişte 
cicatrice clădirile şi străzile: urme de arsură, bucăţi scobite de 
piatră, clădiri întregi transformate în moloz. Partea din spate a 
castelului, conform spuselor lui Tarquin, era, într-adevăr, în curs 
de restaurare. Trei turnuri erau pe jumătate spulberate, iar 
pietrele cafenii erau arse şi se fărâmau. Cartea nu era de găsit. 
Muncitorii trudeau acolo - şi prin tot oraşul - ca să repare zonele 
afectate. 

La fel ca oamenii pe care îi vedeam - Mari Spiriduşi şi zâne cu 


solzi, branhii şi degete lungi, fusiforme şi membranate - totul 
părea să se vindece încet. Mai mulţi decât puteam să număr 
aveau cicatrice şi multora le lipseau membrele. Dar în ochii lor... 
în ochii lor strălucea lumina. 

Şi pe ei i-am salvat. 

l-am salvat de ororile care se întâmplaseră în cele cinci 
decenii. 

Am făcut ceva teribil ca să-i salvez... dar i-am salvat. Şi asta 
nu va fi niciodată de ajuns ca să mă căiesc, dar... Nu m-am 
simţit chiar atât de împovărată, în ciuda faptului că nu am zărit 
Cartea, când m-am întors în palatul de pe vârful dealului în cea 
de-a treia noapte, ca să aştept raportul lui Rhysand în legătură 
cu întâlnirile de peste zi - şi să aflu dacă reuşise să descopere 
ceva. 

Când am urcat cu paşi mari scările palatului, înjurându-mă că 
nu mai eram în formă, chiar dacă luasem lecţii de la Cassian, 
am surprins-o pe Amren cocoţată pe marginea unui balcon cu 
turelă, curăţându-şi unghiile. 

Varian se sprijinea de pragul unui alt balcon din turn, la 
distanţă de o săritură - şi m-am întrebat dacă se gândea că ar fi 
putut să sară destul de repede, cât să o împingă. 

Un joc de-a şoarecele pisica - asta era. Amren se spăla, 
practic provocându-l în tăcere să se apropie, suficient încât să o 
miroasă. Mă îndoiam că lui Varian îi vor plăcea ghearele ei. 

Dacă nu cumva de aceea o urmărea zi şi noapte. 

Am scuturat din cap şi am continuat să urc scările, privind 
mareea care se retrăgea. 

Cerul colorat de apusul soarelui se reflecta în apă şi-n noroiul 
refluxului. O briză uşoară a nopţii trecu pe lângă mine, iar eu m- 
am aplecat spre ea, lăsând-o să mă răcorească. Cândva, mă 
temeam de sfârşitul verii; mă rugam să dureze cât mai mult 
posibil. Acum, gândul la căldura nesfârşită şi la soare mă... 
plictisea. Mă neliniştea. 

Voiam să mă întorc la scări, când am văzut bucăţica de 
pământ dezvăluită lângă drumul făcut de maree. Şi clădirea 
micuță. 

Nu era de mirare că nu o mai văzusem, de vreme ce nu mă 
mai aflasem niciodată atât de sus ziua, la vremea refluxului... Şi, 
în restul zilei, din cauza noroiului şi a algelor care străluceau 
acum pe ea, era complet acoperită. 


lar acum, deşi era pe jumătate scufundată, nu-mi puteam lua 
ochii de la ea. 

Ca şi când ar fi fost o bucăţică din casa mea, aşa udă şi 
mizerabilă cum era, iar eu trebuia doar să mă grăbesc de-a 
lungul drumului noroios dintre partea mai liniştită a oraşului şi 
continent - repede, repede, repede, ca să o prind înainte să 
dispară din nou sub valuri. 

Aveam destulă vizibilitate, chiar şi de la distanţă, însă nu aş fi 
putut spune cu certitudine că acolo era Cartea. 

Trebuia să fim absolut siguri înainte să intrăm - ca să merite 
riscurile căutării. Absolut siguri. 

Mi-aş fi dorit să nu o fac, dar mi-am dat seama că aveam un 
plan şi pentru asta. 


$ 


Am luat cina cu Tarquin, Cresseida şi Varian în sala de mese a 
familiei lor - un semn sigur că Marele Lord îşi dorea într-adevăr 
alianța, chiar dacă era sau nu o ambiție de-a lui. 

Varian o studia pe Amren ca şi când ar fi încercat să 
ghicească răspunsul unei ghicitori pe care i-o dăduse, dar ea nu- 
i dădu deloc atenție, deoarece discuta cu Cresseida despre 
diferitele traduceri ale unui text antic. Pregătisem terenul pentru 
întrebarea mea, povestindu-i lui Tarquin despre lucrurile văzute 
în oraş, despre peştele proaspăt pe care mi-l cumpărasem de la 
docuri. 

— L-ai mâncat chiar acolo, spuse Tarquin, ridicând din 
sprâncene. 

Rhysand îşi sprijinise capul într-o mână când am spus: 

— L-au prăjit odată cu prânzul celorlalţi pescari. Nu mi-au 
cerut bani în plus. 

Tarquin râse impresionat. 

— Nu am făcut asta niciodată - nici măcar când eram 
marinar. 

— Ar trebui să încerci, i-am spus eu foarte serios. A fost 
delicios. 

Purtam colierul pe care mi-l dăruise şi, împreună cu Nuala, mi- 
am ales hainele în funcţie de el. Am ales unele gri - o nuanţă 
deschisă, ca penele unui porumbel - pentru a scoate în evidenţă 
negrul strălucitor. Nu purtam nimic altceva - nici cercei, nici 
brățări şi nici inele. Tarquin părea încântat de ţinută, cu toate că 


Varian se sufocase când mă văzuse purtând una dintre 
bijuteriile casei sale. În mod surprinzător, Cresseida îmi spusese 
că mi se potrivea şi că, oricum, nu-şi avea locul aici. Un 
compliment... şi o insultă, în acelaşi timp. 

— Ei bine, poate voi merge mâine. Dacă mă vei însoţi. 

l-am zâmbit lui Tarquin - conştientă de fiecare zâmbet pe 
care i-l oferisem, acum că Rhys menţionase asta. In afară de a 
mă informa pe scurt, în fiecare seară, în legătură cu faptul că nu 
dezvăluiam nimic despre Carte, nu prea am vorbit din seara în 
care i-am umplut paharul - deşi asta se întâmpla pentru că 
eram ocupați, nu din cauza situaţiei stânjenitoare. 

— Mi-ar face plăcere, i-am răspuns. Poate dimineaţă, la reflux, 
vom ieşi la o plimbare pe drumul pietruit. Clădirea micuță de-a 
lungul drumului e fascinantă. 

Cresseida nu mai vorbi, dar eu am continuat, sorbindu-mi 
vinul. 

— Mă gândeam că dacă tot am văzut cea mai mare parte a 
oraşului, aş putea s-o văd în drum spre continent. 

Privirea aruncată de Tarquin Cresseidei fu singura confirmare 
de care aveam nevoie. 

În clădirea din piatră chiar se afla ceea ce căutam noi. 

— E un templu ruinat, spuse blând Tarquin - o minciună 
rostită cu uşurinţă. Acum e acoperit de noroi şi alge. De ani de 
zile vrem să-l reconstruim. 

— Atunci, poate vom traversa podul. M-am cam săturat de 
noroi, cel puţin pentru o vreme. 

„Adu-ţi aminte că te-am salvat, că m-am luptat cu 
Middengard Wyrm - uită ameninţarea...” 

Tarquin se uită la mine - prea mult timp. 

Într-o clipită, mi-am aruncat puterea ascunsă şi tăcută spre el, 
o suliță îndreptată spre mintea lui, către privirea lui atentă. 

Acolo, era un scut - un scut din sticlă de mare, corali şi valuri. 

Am devenit marea aceea, am devenit şoapta valurilor care se 
lovesc de pietre, strălucirea razelor de soare pe aripile albe ale 
unui pescăruş. M-am transformat în el - am devenit scutul 
mental. 

Şi, apoi, am trecut prin el, o funie întunecată arătându-mi 
drumul de întoarcere, în caz că aş fi avut nevoie de ea. Am lăsat 
instinctul, dăruit de Rhysand, fără îndoială, să mă ghideze 
înainte. Spre ceea ce trebuia să văd. 


Gândurile lui Tarquin mă loviră ca nişte pietricele. „De ce 
întreabă despre templu? Dintre toate subiectele de discuţie...” 
În jurul meu, ei continuau să mănânce. Eu mâncam în 
continuare. l-am ordonat feţei mele, dintr-un corp diferit, într-o 
lume diferită, să zâmbească plăcut. 

„De ce şi-au dorit atât de mult să vină aici? De ce mă întreabă 
despre comoara mea?” 

Ca nişte valuri care clipocesc, mi-am trimis gândurile să i le 
inunde pe ale lui. 

„Este inofensivă. Este drăguță, tristă şi distrusă. Ai văzut-o cu 
oamenii tăi - ai văzut cum s-a purtat cu ei. Cum se poartă cu 
tine. Amarantha nu i-a spulberat bunătatea.” 

Mi-am turnat gândurile în el, nuanţându-le cu apă sărată şi 
strigătele rândunicilor de mare - învăluindu-le în esenţa care era 
Tarquin, esenţa pe care mi-o dăruise. 

„Du-o mâine pe continent. Asta o va impiedica să mai pună 
întrebări despre templu. Ea a salvat Prythianul. Este prietena 
ta.“ 

Gândurile mele se liniştiră în el ca o piatră aruncată într-o 
baltă. Şi, când atenţia dispăru din privirea lui, am ştiut că-mi 
atinsesem scopul. 

M-am tot retras, strecurându-mă prin zidul de ocean şi perle, 
înfăşurându-mă spre interior, până când trupul mi se transformă 
într-o cuşcă. 

Tarquin zâmbi. 

— Ne vom întâlni după micul dejun. Asta dacă Rhysand nu are 
nevoie de mine pentru alte întâlniri. 

Cresseida şi Varian nici măcar nu-i aruncară o privire. Oare 
Rhysand le risipise suspiciunile? 

Un fulger îmi străbătu venele, sângele mi se răci, iar eu mi-am 
dat seama de ceea ce făcusem. 

Rhysand flutură leneş o mână. 

— Ba chiar te rog, Tarquin, petrece-ţi ziua cu domniţa mea! 

„Domnița mea.” Am ignorat cele două cuvinte. Dar mi-am 
respins uimirea faţă de ce reuşisem să fac, groaza pe care 
începeam să o simt din cauza indiscreţiei invizibile despre care 
Tarquin nu va afla niciodată. 

M-am aplecat în faţă, sprijinindu-mi braţele goale de masa 
rece de lemn. 

— Spune-mi ce-i de văzut pe continent, l-am rugat pe Tarquin, 


facându-l să nu se mai gândească la templul de pe drumul 
pietruit al mareelor. 


Rhysand şi Amren aşteptară stingerea luminilor înainte de a 
intra în camera mea. 

Eu eram în pat, număram minutele şi-mi făceam planul. 
Niciuna dintre camerele pentru invitaţi nu avea vedere la 
drumul pietruit - de parcă ar fi vrut să nu-l observe nimeni. 

Rhys sosi primul, sprijinindu-se de uşa închisă. 

— Ce repede înveţi! Cei mai mulţi daemati au nevoie de ani 
întregi ca să poată stăpâni o astfel de infiltrare. 

Unghiile îmi intrară în palme. 

— Ai ştiut când am făcut-o? 

Rostirea cuvintelor cu voce tare făcu totul să pară prea mult, 
prea... real. 

Dădu uşor din cap. 

— Şi ce pricepută ai fost! Să-i foloseşti esenţa ca să-i înşeli 
scuturile, să treci dincolo de ele... O domniţă inteligentă. 

— Nu mă va ierta niciodată, am şoptit eu. 

— Nu va afla niciodată. Rhysand îşi înclină capul, iar părul 
negru şi mătăsos îi alunecă pe frunte. Te obişnuieşti cu ideea că 
depăşeşti o limită, că le violezi intimitatea. Dacă te ajută cu 
ceva, să ştii că nu mi-a făcut o deosebită plăcere să-i conving pe 
Varian şi pe Cresseida să se arate mai interesaţi de alte 
chestiuni. 

Mi-am coborât privirea spre podeaua de marmură deschisă la 
culoare. 

— Dacă nu te-ai fi ocupat de Tarquin, probabil că acum am fi 
fost în rahat până la gât, continuă el. 

— Oricum, a fost vina mea - eu am fost cea care a întrebat 
despre templu. Nu am făcut decât să-mi repar greşeala. Am 
clătinat din cap. Nu mi se pare corect. 

— Nu este niciodată. Sau nu ar trebui să fie. Mult prea mulţi 
daemati nu se mai gândesc la asta. Dar aici - în seara aceasta... 
avantajele au compensat preţul. 

— Tot asta ţi-ai spus când ai pătruns în mintea mea? Care a 
fost atunci avantajul? 

Rhysand împinse uşa şi se îndreptă spre locul în care 
stăteam, pe pat. 

— Sunt părţi din mintea ta de care nu m-am atins, lucruri care 


îţi aparţin şi-ţi vor aparţine mereu doar ţie. În rest... îşi încleştă 
maxilarul. Feyre, multă vreme m-ai speriat de moarte. Cât 
despre faptul că te-am verificat aşa... Nu puteam să mă plimb 
prin Regatul Primăverii şi să te întreb ce faci, nu-i aşa? Pe hol se 
auziră nişte paşi uşori - era Amren. Cu toate acestea, Rhysand 
continuă să se uite la mine când îmi spuse: îţi voi explica restul 
cu altă ocazie. 

Uşa se deschise. 

— Nu pare să fie o ascunzătoare bună pentru o carte, spuse 
Amren fără să ne salute atunci când intră şi se trânti pe pat. 

— Şi nici ultimul loc în care ar căuta cineva, spuse Rhysand şi 
se îndepărtă de mine ca să se aşeze pe scaunul măsuţei de 
toaletă din faţa ferestrei. Ar putea foarte uşor să facă o vrajă 
care să-l apere de umezeală şi să-l împiedice să se transforme 
într-o ruină. Un loc vizibil doar pentru câteva clipe în timpul zilei 
- când pământul din jur e expus vederii tuturor? E minunat. Ne 
urmăresc mii de ochi. 

— Deci cum intrăm? am întrebat eu. 

— Probabil că este protejat de bătăile vântului, spuse 
Rhysand şi se sprijini cu braţele de coapse. Nu am de gând să 
încerc varianta asta şi să risc să declanşez vreo alarmă. Aşa că 
vom intra noaptea, ca pe vremuri. Pot să vă car pe amândouă şi 
apoi să stau de veghe, adăugă el, iar eu am ridicat din 
sprâncene. 

— Ce gest cavaleresc din partea ta, spuse Amren, să te ocupi 
de partea mai uşoară şi apoi să ne laşi pe noi, nişte femei 
neajutorate, să săpăm prin noroi şi alge! 

— Cineva trebuie să zboare în cerc destul de sus ca să vadă 
dacă se apropie cineva - sau dacă se dă alarma. Şi să aibă grijă 
să nu fiţi văzute. 

M-am încruntat 

— Încuietorile se deschid la atingerea lui; să sperăm că vor 
face la fel şi dacă le ating eu. 

— Când plecăm? întrebă Amren. 

— Mâine-seară, i-am răspuns. În seara asta, când mareea va fi 
joasă, vom observa schimbarea de gardă - ne vom da seama 
unde sunt supraveghetorii; pe cine va fi nevoie să eliminăm 
înainte să acţionăm. 

— Gândeşti ca un illyrian, murmură Rhysand. 

— Cred că este un compliment, zise Amren. 


Rhysand pufni, iar umbrele se adunară în jurul lui când îşi 
eliberă uşor puterea. 

— Nuala şi Cerridwen sunt pregătite deja, în castel. Eu mă voi 
înălța spre ceruri. Voi două ar trebui să ieşiţi la o plimbare la 
miezul nopţii, având în vedere cât este de cald. 

Apoi dispăru cu foşnetul aripilor invizibile şi o briză caldă, 
întunecată. 

În lumina lunii, buzele lui Amren erau sângerii. Ştiam cui îi va 
reveni sarcina de a omori spionii şi cine se va alege cu o masă. 
Gura mi se uscă un pic. 

— Ai vrea să ne plimbăm? 


Capitolul 36 


Următoarea zi fu o tortură. O tortură lentă, fără sfârşit şi 
fierbinte ca iadul. 

Soarele străbătu cerul şi, în cele din urmă, începu să coboare 
în mare. Mi-a fost greu să mă prefac interesată de continent în 
timpul plimbării alături de Tarquin, în care i-am întâlnit poporul 
şi le-am zâmbit oamenilor. Mincinoasă, hoaţă, şarlatană - aşa 
aveau să-mi spună în curând. 

Am sperat că vor şti - că Tarquin va şti - că am făcut-o de 
dragul lor. 

Poate că era dovada aroganţei supreme să gândesc aşa, dar 
era adevărat. Având în vedere cât de repede schimbaseră priviri 
unul cu celălalt, Tarquin şi Cresseida, şi mă conduseseră 
departe de templu... Puteam să pun pariu că nu dăduseră 
cartea. Aveau motivele lor să şi-o dorească, oricare ar fi fost 
acestea. 

Poate că noua lume a lui Tarquin putea fi construită doar pe 
încredere... Dar, dacă armatele regelui din Hybern o nimiceau, 
nu mai avea nicio şansă să construiască. 

Asta mi-am spus de nenumărate ori în timp ce ne plimbam 
prin oraşul lui, suportând salutările oamenilor săi. Poate nu la fel 
de pline de bucurie precum cele din Velaris, dar... de o căldură 
sfioasă, câştigată cu greu. Din partea unor oameni care 
înduraseră cele mai rele lucruri şi care, acum, încercau să 
depăşească momentul. 

Aşa cum şi eu trebuia să-mi înfrunt propriile coşmaruri. 

Când în cele din urmă soarele se pierdu la orizont, i-am 
mărturisit lui Tarquin că sunt obosită şi că-mi este foame, iar el, 
grijuliu, mă duse înapoi şi, în drum spre casă, îmi cumpără o 
plăcintă cu peşte copt. Până şi el mâncă peşte prăjit la docuri, în 
acea după-amiază. 

Cina fu şi mai îngrozitoare. 

Trebuia să plecăm înainte de micul dejun, dar ei nu ştiau asta. 
Rhysand menţionase că trebuia să ne întoarcem în Regatul 
Nopţii a doua zi după-amiază, aşa că, dacă plecam atât de 
devreme nu era atât de suspect. Avea să-i mulţumească lui 
Tarquin printr-un bileţel şi, apoi, urma să dispărem acasă, spre 


Velaris. Asta dacă totul decurgea conform planului. 

Aflasem unde stăteau paznicii, cum avea loc schimbul de ture 
şi unde îşi aveau posturile pe continent. 

lar când Tarquin mă sărută pe obraz de „noapte bună”, spu- 
nându-mi că nu era ultima mea noapte şi că poate se va gândi 
să viziteze curând Regatul Nopţii, aproape am îngenuncheat, ca 
să-l implor să mă ierte. 

Mâna lui Rhysand pe spatele meu mă avertiză să nu mă pierd 
cu firea - chiar dacă faţa nu-i afişa decât o rece încântare. 

M-am dus în camera mea. Şi am găsit costumul illyrian din 
piele de luptă, care mă aştepta. Şi cingătoarea cu cuțite 
illyriene. 

Aşa că, m-am îmbrăcat de luptă încă o dată. 


$ 


La reflux, Rhys ne duse în zbor şi ne lăsă acolo, apoi se înălţă 
pe cer, unde urma să zboare în cerc, supraveghind paznicii de 
pe insulă şi de pe continent, câtă vreme noi căutam. 

Noroiul care duhnea ne făcu să alunecăm şi ni se împotrivi la 
fiecare pas dinspre drumul îngust de piatră spre micul templu 
ruinat. De pietrele de un gri-închis atârnau lipitori şi alge - şi 
fiecare pas în singura încăpere îmi obligă chestia din piept să se 
întrebe „unde eşti, unde eşti, unde eşti?“ 

Rhys şi Amren verificaseră dacă era vreun paznic prin jur, însă 
nu găsiseră niciunul. Era neobişnuit, dar favorabil pentru noi. 
Mulțumită uşii deschise, nu am îndrăznit să riscăm să facem 
lumină, dar razele lunii intrau destul prin fisurile din tavanul de 
piatră. 

În noroi, până la genunchi şi cu apa care lovea pietrele, 
Amren şi cu mine am cercetat camera nu mai lată de 
treisprezece metri. 

— O simt, am şoptit eu. Ca pe o mână cu gheare care îmi 
alunecă pe şira spinării. Într-adevăr, pe sub costum, simţeam 
furnicături pe piele şi că mi se ridica părul. Doarme. 

— Nu-i de mirare că au ascuns-o sub pietre, noroi şi mare, 
mormăi Amren, noroiul scârţâind când se întoarse pe loc. 

Am tremurat, simțind cum cuţitele illyriene îmi erau la fel de 
utile ca nişte scobitori, şi m-am întors din nou pe loc. 

— Nu simt nimic în pereţi. Dar este aici. 

Într-adevăr, amândouă ne-am uitat în jos în acelaşi moment şi 


ne-am crispat. 

— Ar fi trebuit să aducem o lopată, spuse ea. 

— Nu avem timp să facem rost de una. Acum, valurile erau 
mari. Fiecare minut conta. Nu doar pentru apa care revenea, dar 
şi pentru soarele care urma să răsară în curând. 

Am mers anevoie prin noroi, concentrându-mă asupra 
sentimentului, asupra chemării şi m-am oprit în mijlocul 
încăperii - chiar în mijloc. „Aici, aici, aici”, îmi şoptea. 

M-am aplecat şi m-am înfiorat când noroiul îngheţat, bucăţile 
de scoici şi gunoaiele începură să-mi zgârie mâinile goale în 
timp ce le dădeam deoparte. 

— Grăbeşte-te! şuieră Amren, dar se opri să râcâie noroiul 
dens şi greu. 

Crabii şi vietăţile lunecoase îmi gâdilară degetele. Am refuzat 
să mă gândesc la ele. 

Aşa că am săpat şi-am tot săpat, până când ne-am umplut de 
noroi sărat care ne ardea nenumăratele mici tăieturi, în vreme 
ce gâfâiam în faţa pardoselii de piatră. Şi a unei uşi de plumb. 

Amren înjură. 

— Au folosit plumb ca să nu-şi piardă forţa, ca să i-o păstreze. 
Cu plumb se sigilau sarcofagele marilor conducători, pentru că 
se credea că, într-o zi, vor învia. 

— Dacă Regele Hybernului scapă de sub control Cazanul, s-ar 
putea să revină la viaţă. 

Amren se cutremură şi-mi arătă ceva. 

— Uşa este sigilată. 

Mi-am şters mâna de singura parte curată a corpului - de gât 
-şi, cu cealaltă, am dat la o parte şi ultimul strat de noroi de pe 
uşa rotundă. Fiecare atingere uşoară a plumbului mă făcu să 
simt fiori. Dar acolo, în mijlocul uşii, era o spirală sculptată. 

— Asta e aici de foarte multă vreme, am murmurat eu. 

Amren dădu aprobator din cap. 

— Nu m-ar mira să aflu că, în ciuda amprentei puterii Marelui 
Lord, Tarquin şi străbunii lui nu au fost niciodată pe aici, că vraja 
cu sânge care păzeşte locul le-ar reveni lor, odată ce şi-ar 
asuma puterea. 

— Atunci, de ce să ascundă Cartea? 

— Tu nu ai vrea să ţii secret un obiect cu o putere teribilă? Ca 
nimeni să nu-l folosească pentru a face rău sau pentru câştigul 
propriu? Sau poate că au ascuns-o ca să o poată folosi la 


negocieri, dacă s-ar ajunge la asta. Nu ştiam de ce, dintre toate 
regatele, lor li s-a oferit jumătate din Carte de la bun început. 

Am scuturat din cap şi am atins spirala din plumb. 

Un şoc mă traversă ca un fulger, iar eu am gemut, sprijinindu- 
mă de uşă. 

Degetele îmi îngheţară, de parcă puterea mi-ar fi supt esenţa, 
bând-o aşa cum bea Amren, iar eu am simţit că ezita să mă 
întrebe... 

„Eu sunt Tarquin. Eu sunt vara; sunt căldura; sunt marea şi 
cerul şi câmpul plantat.” 

M-am preschimbat în fiecare zâmbet pe care mi-l dăruise, în 
albastrul cristalin al ochilor lui, în cafeniul pielii sale. Am simţit 
cum mi se transformă pielea; am simţit cum oasele mi s-au 
întins şi mi s-au schimbat. Până când am devenit el şi am împins 
uşa cu mâinile unui mascul. Până când esenţa mea deveni ceea 
ce gustasem în scutul lui interior, mental - marea, soarele şi apa 
sărată. Nu mi-am permis să mă gândesc nicio clipă la ce putere 
folosisem. Nu am permis niciunei părţi din mine care nu era 
Tarquin să răzbată. 

„Sunt stăpânul tău şi mă vei lăsa să trec.” 

Încuietoarea se împotrivea din ce în ce mai mult, iar eu abia 
respiram... 

Apoi se auzi un clic, urmat de un geamăt. 

Am redevenit eu şi am mers în patru labe prin mormanele de 
noroi când uşa se scufundă şi se deschise, ascunzându-se sub 
pietre ca să dezvăluie o scară în spirală, care plutea într-o beznă 
primordială. Şi lujerii puterii veniră cu o briză umedă şi sărată, 
de dedesubt. 

În partea opusă scării, Amren era mai albă la faţă decât de 
obicei, iar ochii argintii îi străluceau puternic. 

— Nu am văzut niciodată Cazanul, spuse ea, dar chiar cred că 
este groaznic dacă un singur sâmbure de putere se simte... aşa. 

Într-adevăr, puterea umplea încăperea, îmi umplea capul şi 
plămânii - sufocantă, înecăcioasă şi seducătoare... 

— Repede, am spus eu, şi o bilă mică de lumină fae se 
îndreptă spre scară, luminând nişte trepte gri, vechi şi 
lunecoase din cauza mâlului. 

Mi-am scos cuțitul de vânătoare şi am coborât, sprijinindu-mă 
cu o mână de zidul de piatră îngheţat, ca să nu alunec. 

Urmată îndeaproape de Amren, am coborât un rând de trepte 


înainte ca lumina fae să danseze pe suprafaţa unei ape urât 
mirositoare, adânci până la talie. M-am uitat cu atenţie la 
pasajul din partea de jos a scărilor. 

— Văd un hol şi, dincolo de el, o cameră. Nu e nimeni. 

— Atunci, grăbeşte-te naibii! se răsti Amren. 

Mi-am făcut curaj şi am intrat în apa neagră şi uleioasă, abţi- 
nându-mă să nu urlu din cauza temperaturii extrem de scăzute. 
Cu apa aproape până la piept, Amren se strădui să nu vomite. 

— Cu siguranţă locul se umple repede la flux, observă ea 
când am înaintat prin apă, încruntându-se la multele găuri de 
scurgere din pereţi. 

Am mers suficient de încet, ca să-şi dea seama dacă era 
vreun paznic sau vreo capcană, dar nu găsi nimic. Absolut 
nimic. La urma urmelor, cine ar fi venit vreodată aici? 

Proştii - ei, proştii disperaţi. _ 

Holul lung de piatră se termina cu o a doua uşă de plumb. In 
spatele ei, puterea se zbuciuma, suprapunându-se cu amprenta 
lui Tarquin. 

— Este acolo. 

— Evident. 

l-am aruncat o privire urâtă; tremuram amândouă. Frigul era 
atât de intens, încât m-am întrebat dacă nu cumva eram deja 
moartă în trupul meu uman. 

Sau aproape moartă. 

Am atins uşa cu palma. Aspiraţia, întrebările şi senzaţia de 
curgere fură mai rele de data aceasta. Mult mai rele, iar eu a 
trebuit să-mi sprijin mâna tatuată de uşă ca să nu cad în 
genunchi şi să urlu în timp ce mă răscoleau. 

„Eu sunt vara, eu sunt vara, eu sunt vara.“ 

De această dată nu m-am transformat în Tarquin - nu am 
avut nevoie. Se auzi un clic urmat de un geamăt, iar uşa de 
plumb intră în perete, apele unindu-se şi făcând stropi în clipa în 
care m-am împiedicat înapoi, în braţele lui Amren. 

— Nesuferită, nesuferită încuietoare! şuieră ea înfiorându-se, 
şi nu doar din cauza apei. 

Mi se învârtea capul. Încă o încuietoare şi aş fi putut la fel de 
bine să leşin. 

Însă lumina fae ieşi la suprafaţă în camera de dincolo de noi şi 
ne-am oprit amândouă. 

Apa nu se unise cu o altă sursă, ci, mai degrabă, se oprise în 


faţa unui prag invizibil. Camera uscată de dincolo era goală, cu 
excepţia unei estrade şi a unui piedestal. Şi a cutiuţei de plumb, 
din partea de sus. 

Cu grijă, Amren flutură o mână peste aerul unde, pur şi 
simplu, apa se oprea. Apoi, mulţumită că nu erau paznici sau 
capcane, păşi dincolo, apa picurându-i din haine pe pietrele gri 
din cameră; se strâmbă un pic şi îmi făcu semn cu mâna. 

Înaintând prin apă cât de repede am putut, am urmat-o, 
căzând pe jumătate pe podea când trupul mi se obişnui cu 
prezenţa bruscă a aerului. M-am întors şi, destul de sigur, apa 
era un perete negru, de parcă un geam de sticlă ar fi ţinut-o în 
loc. 

— Hai să ne mişcăm repede, spuse ea, iar eu nu am contrazis- 
O. 
Amândouă am cercetat camera cu atenție; podelele, pereții, 
tavanele. Nici urmă de mecanisme ascunse sau declanşatoare. 

Cu toate că nu era mai mare decât o carte obişnuită, cutia de 
plumb părea să înghită lumina fae - şi, înăuntru, şoptind... Erau 
sigiliul puterii lui Tarquin şi Cartea. 

Şi acum am auzit limpede, de parcă mi-ar fi şoptit Amren: 

„Cine eşti, ce eşti? Vino mai aproape - lasă-mă să te miros, 
lasă-mă să te văd...“ 

Ne-am oprit pe laturile opuse ale piedestalului, lumina fae 
plutind deasupra capacului. 

— Nu o păzeşte nimeni, spuse Amren cu o voce nu cu mult 
mai puternică decât hârşâitul cizmelor ei pe piatră. Nu e nicio 
vrajă. Trebuie să o iei, să o scoţi afară. 

Gândul de a atinge cutia, de a mă apropia de ceea ce era 
înăuntru... 

— E vremea fluxului, adăugă Amren, cercetând atent tavanul. 

— Atât de curând? 

— Poate că marea ştie. Poate că marea îl slujeşte pe Marele 
Lord. 

Şi, dacă am fi fost prinse aici, jos, când ar fi pătruns apa... 

Nu credeam că animăluţele mele din apă îmi vor fi de folos. 
Panica îmi răvăşea stomacul, dar nu i-am dat importanţă şi mi- 
am adunat curajul, ridicând bărbia. 

Cutia avea să fie grea... şi rece. 

„Cine eşti, cine eşti, cine eşti...” 

Mi-am îndoit degetele şi mi-am pocnit gâtul. „Eu sunt vara; eu 


sunt marea şi soarele şi lucrurile verzi.” 
— Haide, haide! murmură Amren. 
Deasupra, apa picura peste pietre. 
„Cine eşti, cine eşti, cine eşti...” 
„Eu sunt Tarquin; sunt un Mare Lord; sunt stăpânul tău.” 
Cutia se potoli. Ca şi când răspunsurile fuseseră de ajuns. 
Am înşfăcat cutia de pe piedestal; metalul îmi muşcă mâinile, 
iar puterea îmi curse prin vene ca o pată uleioasă. 
O voce antică şi crudă şuieră: 
„Mincinoaso!” 
lar uşa se trânti şi se închise. 


Capitolul 37 


— Nu! strigă Amren şi ajunse la uşă intr-o clipă, lovind 
plumbul cu un pumn radiant, ca o forjă - o dată, de două ori. 

Şi, deasupra - iureşul şi gâlgâitul apei care năvălea pe scări, 
umplând camera... 

Nu, nu, nu... 

Am ajuns la uşă şi am strecurat cutia în buzunarul interior şi 
larg al vestei din piele, în vreme ce palma în flăcări a lui Amren, 
lipită de uşă, ardea şi încălzea metalul, vârtejuri şi spirale 
radiind prin aceasta, de parcă ar fi fost un limbaj numai al ei şi, 
apoi... 

Uşa se deschise brusc. 

Doar ca să facă loc torentului năvalnic. 

Am încercat să apuc pragul, dar am eşuat, apa trântindu-mă 
înapoi şi trimiţându-mă sub suprafaţa întunecată şi rece ca 
gheaţa. Frigul mă lăsă fără suflare. Trebuia să găsesc podeaua, 
să găsesc podeaua... 

Picioarele mi se uniră, iar eu m-am împins în sus, înghiţând 
aerul şi uitându-mă prin camera slab luminată după Amren. Se 
ţinea de prag şi se uita la mine, cu mâna întinsă, strălucind 
puternic. 

Apa îmi ajungea deja până în dreptul sânilor, iar eu m-am 
grăbit spre ea, luptându-mă cu inundația din cameră, dorindu- 
mi să simt noua putere în trupul şi-n braţele mele... 

Apoi apa deveni mai domoală, de parcă sâmburele de putere 
i-ar fi calmat curentul, mânia, însă acum Amren se urca pe prag. 

— Ai luat-o? strigă ea peste apa care vuia. 

Am încuviinţat dând din cap şi mi-am dat seama că nu mie îmi 
întindea mâna, ci uşii pe care o forţase să intre înapoi în perete. 
O ţinea acolo ca să pot să ies. 

M-am împins pe sub arcadă, iar Amren alunecă pe lângă prag 
-tocmai când uşa se închise din nou, atât de violent, încât m-am 
minunat de puterea pe care o folosise ca să o împingă la loc. 

Singurul dezavantaj era că, de data asta, apa din hol umplea 
un spaţiu mult mai mic. 

— Pleacă, spuse ea, dar nu am aşteptat aprobarea din partea 
ei înainte să o apuc, să îi prind picioarele în jurul abdomenului 


meu şi să mi-o ridic în spate. 

— Doar fă ce ai de făcut, am spus printre dinţi, cu gâtul întins 
deasupra apei în creştere. Nu eram prea departe de scări, de 
scările care erau acum o cascadă. Unde naiba era Rhysand? 

Însă Amren întinse o palmă în faţa noastră, iar apa se opinti şi 
se cutremură. Nu era o cale liberă, ci un gol în curent. Am 
îndreptat stropul din puterea lui Tarquin - care devenise puterea 
mea - într-acolo. Apa continuă să se liniştească, străduindu-se 
să-mi asculte ordinul. 

Am alergat, probabil apucând-o destul de tare de coapse, cât 
să o rănesc. Treptat, apa scădea, ajungându-mi acum până la 
maxilar, până la gură... 

Dar am ajuns la scări şi aproape că am alunecat pe treaptă, 
când icnitul lui Amren mă opri brusc. 

Nu icnise din cauza şocului, ci ca să ia o gură de aer, de 
vreme ce un zid de apă inunda scările. De parcă un val teribil 
măturase tot locul. Nici măcar faptul că stăpâneam elementul 
nu putea să schimbe situaţia. 

Am avut destul timp să inspir adânc, să o apuc pe Amren de 
picioare şi să mă pregătesc... 

Şi să văd cum uşa din partea de sus a scărilor se închise într- 
un mormânt de apă. 

Eram moartă. Ştiam că eram moartă şi că nu exista nicio cale 
de scăpare. 

Îmi consumasem energia inspirând adânc pentru ultima dată 
şi, prin urmare, aveam să fiu conştientă tot timpul, până când 
îmi vor ceda plămânii, iar trupul mă va trăda, aşa că am înghiţit 
gura de apă fatală. 

Amren mă bătu peste mâini până când i-am dat drumul, şi am 
înotat după ea, încercând să-mi calmez bătăile galopante ale 
inimii, încercând să le conving să profite de fiecare secundă, 
când Amren ajunse la uşă şi o lovi cu palma. Simbolurile 
pâlpâiră - de mai multe ori. Insă uşa rezistă. 

Am ajuns lângă ea şi m-am împins în uşă de nenumărate ori, 
iar plumbul se îndoi sub loviturile umerilor mei. Apoi mi-au 
apărut gheare - gheare, nu gheruţe - şi am sfâşiat şi izbit 
metalul cu pumnii... 

Îmi ardeau plămânii - erau în flăcări. 

Amren bătu cu pumnii în uşă, raza de lumină fae licărind de 
parcă îi număra bătăile inimii... 


Trebuia să inspir, trebuia să deschid gura şi să respir, trebuia 
să potolesc fierbinţeala... 

Apoi, uşa fu smulsă. 

Şi lumina fae străluci suficient cât să văd trei chipuri 
frumoase, eterice, şuierând printre dinţii ca de peşte, când ne 
smulseră de pe scări cu degetele lor fusiforme şi membranate şi 
ne luară în braţele acoperite cu piele de broască. 

Erau fantomele apelor. 

Dar eu nu suportam situaţia. 

Şi, când mâinile încolăcite mă apucară de braţ, am deschis 
gura, iar apa care intră făcu să dispară toate gândurile şi 
sunetele. Trupul mi se micşoră, iar ghearele dispărură... 

Molozul, apa şi algele trecură pe lângă mine, iar mie mi s-a 
părut că sunt trântită prin apă atât de repede, încât îmi simţeam 
ochii arzând. 

Apoi am simţit aerul fierbinte - aer, aer, aer, dar plămânii îmi 
erau plini de apă când... 

Un pumn mă izbi în stomac, iar eu am vomitat apa peste 
valuri. Am luat o gură de aer şi am clipit la violetul-închis şi rozul 
trandafiriu al cerului de dimineaţă. 

Nu departe de mine, cineva scuipa şi gâfâia, iar eu am mers 
prin apă şi m-am întors ca să văd că şi Amren vomita - era în 
viaţă. 

Şi în valurile dintre noi, cu părul de onix lipit de capetele 
ciudate, ca o cască, fantomele apelor pluteau şi ne fixau cu ochi 
mari şi negri. 

În spatele lor, soarele răsărea, iar oraşul din jurul nostru se 
agita. 

„Datoria surorii noastre este plătită”, spuse cea din mijloc. 

Şi apoi dispărură. 

Amren înota deja spre ţărmul îndepărtat al continentului. 

Rugându-mă să nu se întoarcă şi să ne mănânce, am urmat-o 
grăbită şi am încercat să nu fac mişcări prea largi, ca să nu fiu 
observată. 

Am ajuns amândouă într-un golf nisipos şi liniştit şi ne-am 
prăbuşit. 

E a 


O umbră bloca razele soarelui şi cineva mă împingea cu o 
cizmă în gambă. 


— Ce faceţi voi două? întrebă Rhysand, încă îmbrăcat cu 
hainele negre de luptă. 

Am deschis ochii ca să văd că Amren se ridica pe coate. 

— Unde naiba ai fost? voi ea să ştie. 

— Aţi declanşat toate dispozitivele nenorocite de acolo. l-am 
vânat pe toţi paznicii care s-au dus să sune alarma. Gâtul îmi 
era distrus, şi nisipul îmi gâdila obrajii şi mâinile goale. Credeam 
că te-ai ocupat de asta, îi spuse el. 

— Locul sau cartea aia blestemată aproape că mi-a anulat 
puterile, şuieră Amren. Aproape că ne-am înecat. 

EI îşi îndreptă privirea spre mine. 

— N-am simţit asta prin legătură... 

— Probabil că a anulat şi legătura, nenorocit idiot ce eşti! se 
răsti Amren. 

Ochii îi licăriră. 

— Ai luat-o? 

Faptul că eram pe jumătate înecate şi că aproape murisem 
nu-l îngrijora deloc. 

Mi-am atins haina - umflătura grea din metal din buzunar. 

— Bine, spuse Rhys, iar agitația bruscă din tonul său mă făcu 
să mă uit în spatele lui. 

Destul de sigur, oamenii se vânzoleau în castelul din partea 
cealaltă a golfului. 

— Am ratat câţiva paznici, scrâşni el şi ne apucă de ambele 
braţe, facându-ne nevăzuţi. 

Vântul întunecat era rece şi vuia, iar eu abia aveam suficientă 
putere ca să mă agăţ de el. 

Puterea mă părăsi odată cu a lui Amren când am aterizat în 
anticamera casei din oraş - şi ne-am prăbuşit amândouă pe 
podeaua de lemn, împrăştiind nisip şi apă pe covor. 

— Ce naiba? strigă Cassian din sala de mese din spatele 
nostru. 

l-am aruncat o privire urâtă lui Rhysand care se îndreptă, pur 
şi simplu, spre masă. 

— Şi eu aştept o explicaţie, le spuse simplu lui Cassian, Azriel 
şi Mor, care se uitau cu ochi mari. 

Însă eu m-am întors către Amren, care încă şuiera pe podea. 
Îşi miji ochii înroşiţi. 

— Cum? 

— În timpul Zeciuielii, emisarul fantomelor apelor a spus că 


nu aveau aur şi mâncare să plătească. Mureau de foame. 

Fiecare cuvânt durea şi-mi venea din nou să vărs. Ar fi meritat 
să vomit peste covor. Cu toate că, probabil, mi-ar fi scăzut 
preţul din simbria mea. 

— l-am dat câteva dintre bijuteriile mele, ca să-şi plătească 
datoriile. Mi-a jurat că ea şi surorile ei nu vor uita niciodată fapta 
cea bună. 

— Poate cineva să-mi explice? strigă Mor din camera de 
dincolo. 

Am rămas pe podea când Amren începu să râdă uşor, trupul 
firav tremurându-i. 

— Ce este? am vrut eu să ştiu. 

— Numai un nemuritor cu o inimă muritoare i-ar fi dat bani 
uneia dintre bestiile oribile. Este atât de... Amren râse din nou, 
cu părul negru plin de nisip şi alge. Pentru o clipă, chiar semănă 
cu un om. Fato, să-i mulţumeşti Cazanului pentru norocul care 
te-a ţinut în viaţă... 

Toţi ceilalţi ne urmăreau, dar eu am chicotit uşor. 

Apoi, am râs aspru şi dureros, ca plămânii mei. Dar fu un 
râset adevărat, probabil aproape isteric - şi profund uşurat. 

Ne-am uitat unii la alţii şi am râs din nou. 

— Doamnelor, toarse Rhysand... un ordin tăcut. 

Am gemut când m-am ridicat în picioare, nisipul se împrăştie 
peste tot, iar eu i-am întins o mână lui Amren, ca să o ajut să se 
ridice. Mă apucă ferm de mână, dar privirea din ochii ei argintii 
fu surprinzător de blândă când o strânse, înainte să pocnească 
din degete. 

Într-o clipă, amândouă am fost curate şi calde, iar hainele 
noastre, uscate. Cu excepţia unui petic umed din jurul sânului 
meu - unde era cutia. 

Tovarăşii mei mă priviră cu solemnitate când m-am apropiat 
şi am căutat în buzunar. Metalul mă muşcă de degete; era atât 
de rece, încât mă ardea. 

Am scăpat-o pe masă. 

Bubui şi toţi se dădură înapoi, blestemând. 

Rhys îndoi un deget spre mine. 

— O ultimă sarcină, Feyre. Deschide-o, te rog! 

Genunchii îmi tremurau, capul mi se învârtea şi-n gură aveam 
numai sare şi nisip, dar... voiam să termin odată. 

Aşa că am luat loc pe un scaun, am tras plină de ură cutia 


spre mine şi am atins partea superioară cu o mână. 

— Bună, mincinoaso! şuieră ea. 

— Bună, am zis eu încet. 

— Ai să mă citeşti? 

— Nu. 

Ceilalţi nu spuseră nimic, deşi le-am simţit confuzia strălucind 
în cameră. Numai Rhys şi Amren mă urmăreau îndeaproape. 

— Deschide-te, am spus eu încet. 

— Roagă-mă. 

— Te rog, am zis eu. 

Cutia - Cartea - era tăcută. Apoi, spuse: 

— Cine se aseamănă se adună. 

— Deschide-te, am spus eu printre dinţi. 

Nefăcut şi făcut, făcut şi nefăcut - acesta este ciclul. Cine se 
aseamănă se adună. 

Mi-am apăsat şi mai mult palma, atât de obosită, încât nu-mi 
păsa de gândurile care se rostogoleau, de bucăţile şi 
fragmentele care erau şi nu erau o parte din mine: căldura şi 
apa şi gheaţa şi lumina şi umbra. 

— Desfăcătoare de blesteme! îmi strigă, iar cutia se deschise 
cu un clic. 

M-am scufundat în scaun, recunoscătoare pentru focul care 
dogorea în şemineul din apropiere. 

Ochii căprui ai lui Cassian erau întunecaţi. 

— Nu vreau să mai aud vreodată vocea aceea. 

— Ei bine, o vei mai auzi, spuse Rhysand prietenos, ridicând 
capacul. Pentru că vei veni cu noi să le vedem pe reginele 
muritoare, de îndată ce voi permite să ne viziteze. 

Eram prea obosită să mă gândesc la asta, la ce mai aveam de 
făcut. M-am uitat în cutie. 

Nu era o carte, nu era din hărtie şi piele. 

Fusese făcută din plăci de metal închis la culoare, prinse de 
trei inele de aur, argint şi bronz, fiecare cuvânt fiind gravat cu o 
precizie uimitoare, într-un alfabet pe care nu-l recunoşteam. Da, 
într-adevăr, lecţiile mele de citire se dovediră a fi inutile. 

Rhys o lăsă în cutie cât ne-am uitat toţi, apoi se îndepărtă. 

Numai Amren continuă să o fixeze cu privirea. Se albi de tot la 
faţă. 

— Ce limbă este asta? întrebă Mor. 

Mi s-a părut că lui Amren îi tremurau mâinile, dar şi le băgă în 


buzunare. 

— Nu eo limbă din lumea asta. 

Numai Rhys nu era surprins de şocul care i se citea pe chip. 
De parcă ar fi bănuit ce limbă putea să fie. Motivul pentru care o 
alesese să ia parte la vânătoarea asta. 

— Atunci, ce este? întrebă Azriel. 

Ea se tot uită la Carte - de parcă ar fi fost fantomă, un miracol 
- Şi spuse: 

— Este Leshon Hakodesh. Limba sfântă. 

Se uită la Rhysand, iar eu mi-am dat seama că şi ea 
înţelesese; mi-am dat seama de ce plecase. 

— Am auzit de o legendă scrisă în limba fiinţelor puternice 
care se temeau de puterea Cazanului şi care au făcut Cartea ca 
să lupte împotriva ei. Fiinţe puternice care au fost aici... şi care, 
apoi, au dispărut. Tu eşti singura care o poate descifra. 

— Rhysand, nu te gândi să te joci cu aşa ceva, îl avertiză Mor. 

Însă el scutură din cap. 

— Nu e un joc. Ci un pariu că Amren ar putea să citească - şi 
unul norocos. 

Nările lui Amren se umflară delicat şi, pentru o clipă, m-am 
întrebat dacă l-ar fi strâns de gât pentru că nu-i împărtăşea 
bănuielile lui cum că, într-adevăr, Cartea ar fi putut să fie mai 
mult decât cheia salvării noastre. 

Rhys îi zâmbi într-un fel care-i spuse că ar fi fost dispus să o 
lase să încerce. 

Până şi Cassian întinse mâna după cuțitul lui de luptă. 

Dar apoi Rhysand spuse: 

— Şi eu m-am gândit că ar putea să conţină şi vraja care să te 
elibereze şi să te trimită acasă. Asta dacă a fost scrisă de 
fiinţele acelea. 

Ceva din gâtul lui Amren îl făcu să tremure uşor. 

— La naiba! spuse Cassian. 

Rhysand continuă: 

— Nu ţi-am spus despre bănuielile mele pentru că nu am vrut 
să-ţi faci speranţe. Dar, dacă legendele despre limba asta sunt 
adevărate... Poate că ai să găseşti ceea ce ai tot căutat, Amren. 

— Am nevoie de cealaltă bucată înainte să încep să o 
descifrez. Vocea îi era aspră. 

— Să sperăm că cererea înaintată reginelor muritoare va fi 
îndeplinită curând, spuse el, încruntându-se la nisipul şi apa 


care pătau anticamera. Şi să sperăm că următoarea întâlnire va 
decurge mai bine decât aceasta. 

Ea strânse din buze, dar ochii îi străluceau puternic. 

— Mulţumesc. 

Zece mii de ani în exil - singură. 

Mor scoase un oftat zgomotos şi dramatic, fără îndoială menit 
să rupă tăcerea grea - implorându-i pe ceilalţi să-i povestească 
cele întâmplate. 

— Chiar dacă poate anula puterea Cazanului... trebuie să-l 
confruntăm pe Jurian, spuse Azriel. 

Toţi ne-am uitat la el. 

— Asta-i partea care nu-şi are rostul, ne lămuri Azriel, bătând 
uşor în masă cu un deget plin de cicatrice. De ce să-l aducem iar 
la viaţă? Şi cum îl ţine regele legat? Cu ce-l are regele la mână 
pe Jurian, ca să-i fie loial? 

— M-am gândit la asta, spuse Rhys şi se aşeză în faţa mea la 
masă, chiar între fraţi. Desigur că se gândise la asta. Rhys ridică 
din umeri. Jurian era... obsedat de ţelurile lui. A murit cu multe 
dintre ele neatinse. 

Mor se albi un pic la faţă. 

— Dacă bănuieşte că Miryam e în viaţă... 

— E posibil ca Jurian să creadă că Miryam a murit, spuse 
Rhys. Şi cine-i mai potrivit să-i aducă fosta iubită decât un rege 
cu un Cazan care poate să-i învieze pe cei morţi? 

— Oare Jurian s-ar alia cu Hybernul doar pentru că o crede 
moartă pe Miryam şi o vrea înapoi? zise Cassian şi se sprijini cu 
braţele de masă. 

— Ar face-o ca să se răzbune pe Drakon pentru că i-a câştigat 
inima, rosti Rhys. Scutură din cap. Vorbim mai târziu despre 
asta. 

lar eu mi-am notat să-l întreb cine erau oamenii aceştia, care 
era povestea lor - să-l întreb pe Rhys de ce la Poalele Muntelui 
nu lăsase să se înţeleagă că-l cunoştea pe bărbatul din spatele 
ochiului prins în inelul Amaranthei. După ce voi fi făcut o baie. Și 
după ce voi fi băut apă şi voi fi tras un pui de somn. 

Însă toţi se uitară din nou la mine şi la Amren, încă aşteptând 
povestea. Scuturând câteva fire de praf, am lăsat-o pe Amren să 
înceapă povestea, fiecare cuvânt fiind mai incredibil decât 
ultimul rostit. 

Din partea cealaltă a mesei, mi-am ridicat privirea de la 


hainele mele şi am văzut că Rhys se uita la mine. 

Mi-am înclinat uşor capul şi mi-am coborât scutul doar cât să-i 
transmit prin legătura noastră: „Pentru visurile care devin 
realitate.” 

După o clipă, o mângâiere senzuală zăbovi de-a lungul 
scuturilor mele mentale - o rugăminte politicoasă. Le-am lăsat 
să cadă, l-am permis să intre, iar vocea lui îmi umplu capul. 
„Pentru femeile care vânează şi-şi aduc aminte să se întoarcă la 
cei mai puţin norocoşi... şi pentru fantomele apelor, care înoată 
foarte, foarte repede.” 


Capitolul 38 


Amren luă Cartea în locuinţa ei din Velaris, lăsându-ne pe noi 
cinci să mâncăm. Câtă vreme Rhys le povesti despre vizita 
noastră în Regatul Verii, am reuşit să înfulec micul dejun înainte 
să mă doboare senzaţia de epuizare de după o noapte în care 
am deblocat uşi sub ameninţarea morţii aproape iminente. Când 
m-am trezit, casa era goală, lumina soarelui de după-amiază - 
caldă şi aurie, iar ziua atât de neobişnuit de caldă şi de 
minunată, încât m-am dus în mica grădină din spate cu o carte. 

În cele din urmă, soarele se mişcă, umbrind din nou grădina. 
Aş fi vrut să mă mai bucur de mângâierea razelor lui, aşa că am 
urcat cele trei etaje până la curtea interioară de pe acoperiş, ca 
să-l văd cum apune. 

Bineînţeles - bineînţeles - că Rhysand era deja tolănit într- 
unul dintre scaunele de fier vopsite în alb, cu o mână întinsă la 
spate, în vreme ce în cealaltă ţinea într-o doară un pahar cu un 
fel de lichior, o carafă plină aflându-se pe masa din faţa lui. 

Aripile-i erau strânse la spate, pe pardoseală şi, când mi-am 
dres vocea, m-am întrebat dacă şi el profita de ziua neobişnuit 
de senină ca să le expună la soare. 

— Ştiu că eşti acolo, spuse fără să-şi întoarcă privirea de la 
râul Sidra şi de la marea roşie-aurie de dincolo de el. 

M-am încruntat. 

Dacă vrei să fii singur, pot să plec. 

Cu un semn din bărbie, îmi arătă scaunul gol de la masa de 
fier. Nu fu o invitaţie tocmai minunată, dar am luat loc. 

Lîngă carafă era o cutie de lemn - şi aş fi putut să cred că în 
ea era ceva de pus în băutură, dacă nu aş fi observat pumnalul 
făcut din sidef prin capacul acesteia. 

Aş fi putut jura că simt mirosul mării, al căldurii şi solului care 
lîmi aminteau de Tarquin. 


— Ce-i asta? 

Rhys îşi goli paharul, ridică o mână - carafa plutind spre el pe 
un vânt-fantomă - şi îşi mai turnă un deget înainte să 
vorbească. 


— Ştii, m-am gândit mult la asta, spuse el, uitându-se spre 
oraşul lui. Dacă n-ar fi mai bine să-i cer Cartea chiar lui Tarquin. 


Dar s-ar fi putut să mă refuze şi apoi să vândă informaţiile celui 
mai bun ofertant. M-am gândit că ar fi putut să accepte, dar 
prea mulţi oameni ne-ar fi aflat planurile şi informaţiile pe care 
le aveam, oricum. Şi, la sfârşitul zilei, am avut nevoie de motivul 
pentru care misiunea noastră să rămână secretă cât mai mult 
timp posibil. Bău din nou şi-şi trecu o mână prin părul negru- 
albăstrui. Nu mi-a plăcut să fur de la el. Nu mi-a plăcut să-i 
rănesc paznicii. Nu mi-a plăcut să dispar fără niciun cuvânt 
când, din ambiţie sau nu, el şi-a dorit într-adevăr o alianţă. 
Poate chiar o prietenie. Niciun alt Mare Lord nu s-a deranjat - şi 
nici nu a îndrăznit vreodată. Dar cred că Tarquin a vrut să fie 
prietenul meu. 

M-am uitat la el şi apoi la cutie şi am repetat întrebarea: 

— Ce este asta? 

— Deschide-o! 

Cu mare grijă, am ridicat capacul. 

Înăuntru, pe un pat de catifea albă, licăreau trei rubine de 
mărimea unui ou de găină. Toate erau atât de pure şi de intens 
colorate, încât păreau făcute din... 

— Sunt rubine de sânge, spuse el. 

Mi-am retras degetele care se apropiaseră de pietre. 

— În Regatul Verii, când se aduce o insultă gravă, ofensatorul 
primeşte un rubin de sânge. Este o declaraţie oficială că s-a pus 
un preţ pe capul său, că este vânat şi că, în curând, va muri. 
Cutia a ajuns în Regatul Coşmarurilor acum o oră. 

Pe toţi zeii! 

— Presupun că unul este pentru mine. Altul, pentru tine. Și 
altul, pentru Amren. 

Un vânt întunecat închise capacul. 

— Am făcut o greşeală, spuse el. 

Am vrut să-l întrerup, dar a continuat: 

— Ar fi trebuit să le şterg amintirile paznicilor şi să-i las să-şi 
facă treaba. În schimb, i-am doborât. A trecut o vreme de când 
nu a mai trebuit să mă apăr aşa... fizic, şi m-am concentrat atât 
de mult pe antrenamentul meu illyrian, încât am uitat de armele 
pe care le mai aveam la dispoziţie. Probabil că şi-au revenit şi s- 
au dus direct la el. 

— Oricum ar fi observat destul de repede dispariţia Cărţii. 

— Am fi putut să negăm că am furat-o şi să spunem că a fost 
o coincidenţă. El îşi goli paharul. Am făcut o greşeală. 


— Nu-i un capăt de lume dacă mai greşeşti din când în când. 

— Ţi s-a spus că acum eşti inamicul public numărul unu al 
Regatului Verii şi nu te deranjează? 

— Ba da. Dar nu dau vina pe tine. 

Respiră adânc, uitându-se fix la oraşul lui, în vreme ce căldura 
zilei cedă încă o dată muşcăturii iernii. Pentru el nu conta. 

— Poate că ai putea să returnezi Cartea după ce anulăm 
puterile Cazanului - să-ţi ceri scuze. 

Rhysand pufni. 

— Nu. Cartea va rămâne la Amren câtă vreme are nevoie de 
ea. _ 

— Atunci, revanşează-te cumva faţă de el. In mod evident, ai 
vrut să-i fii prieten tot atât de mult cât a vrut el să fie prietenul 
tău. Altfel, nu ai fi atât de supărat. 

— Nu sunt supărat. Sunt nervos. 

— E acelaşi lucru. 

Îmi zâmbi pe jumătate. 

— Conflictele ca acesta pe care tocmai l-am declanşat pot să 
dureze secole, milenii. Dacă a o ajuta pe Amren e preţul care 
trebuie plătit pentru a pune capăt războiului... îl voi plăti. 

Mi-am dat seama că ar fi plătit cu tot ce avea. Cu speranţele 
lui, cu propria fericire. 

— Ceilalţi ştiu despre rubinele de sânge? 

— Azriel mi le-a adus. Mă gândesc la cum să-i spun lui Amren. 

— De ce? 

Întunericul îi umplu ochii extraordinari. 

— Pentru că soluţia ei ar fi să se ducă în Adriata şi să şteargă 
oraşul de pe hartă. 

M-am cutremurat. 

— Exact, spuse el. 

M-am uitat şi eu cu el la Velaris, ascultând sunetele zilei care 
se apropia de sfârşit şi ale nopţii care venea. Prin comparaţie, 
Adriata părea un oraş înapoiat. 

— Înţeleg de ce ai făcut ceea ce ai făcut ca să protejezi 
oraşul, am spus eu frecându-mi mâinile îngheţate ca să mi le 
încălzesc. Când mi-am imaginat distrugerile din Adriata aici, în 
Velaris, sângele îmi îngheţă în vene. Mă privi posomorât şi 
precaut. Şi înţeleg de ce vei face orice ca să-l aperi în vremurile 
care vor urma. 

— Unde vrei s-ajungi cu asta? 


O zi proastă - mi-am dat seama că, pentru el, era o zi proastă. 
Nu m-am încruntat la duritatea cuvintelor lui. 

— Rhysand, treci mai întâi peste războiul acesta şi apoi fă-ţi 
griji pentru Tarquin şi rubinele de sânge. Distruge Cazanul, 
împiedică-l pe rege să dărâme zidul şi să înrobească din nou 
tărâmul oamenilor şi după aceea ne vom ocupa de restul. 

— Vorbeşti de parcă ai plănui să rămâi aici o vreme. 

O întrebare diplomată, dar tăioasă. 

— Pot să-mi găsesc o locuinţă, dacă la asta te referi. Poate voi 
folosi simbria generoasă ca să-mi fac rost de un loc elegant. 

„Haide. Fă-mi cu ochiul. Joacă-te cu mine. Numai nu te mai 
uita aşa.” 

El spuse doar atât: 

— Nu-ţi risipi banii. Numele tău a fost deja adăugat pe lista 
celor care au voie să folosească banii casei mele. Cumpără ce 
vrei. Cumpără-ţi şi-o casă blestemată, dacă vrei. 

Am scrâşnit din dinţi şi, poate din cauza spaimei sau a 
disperării, i-am spus dulce: 

— leri am văzut o prăvălie drăguță de cealaltă parte a râului 
Sidra. Avea la vânzare multe lucruşoare care păreau a fi din 
dantelă. Am voie să cumpăr şi aşa ceva pe banii tăi sau trebuie 
să-mi folosesc fondurile personale? 

Mă privi din nou cu ochii violeţi. 

— Nu-mi arde de asemenea discuţii. 

Nu era nici amuzat, nici răutăcios. Puteam să mă duc să mă 
încălzesc la focul din casă, dar... 

El rămăsese. Şi luptase pentru mine. 

Luptase pentru mine săptămâni în şir, chiar şi când nu aveam 
nicio reacţie, chiar şi când abia reuşeam să vorbesc sau să mă 
conving să-mi pese dacă trăiam sau nu sau mâncam sau 
muream de foame. Nu puteam să-l las cu gândurile lui 
întunecate, cu propria-i vină. Le făcuse faţă singur destulă 
vreme. 

Aşa că l-am privit la rândul meu. 

— Nu ştiam că illyrienii sunt nişte beţivi atât de morocănoşi. 

— Nu sunt beat - beau, spuse el, arătându-şi un pic dinţii. 

— E o chestiune de semantică. M-am lăsat pe spate în scaunul 
meu, dorindu-mi să-mi fi adus haina. Poate că, la urma urmelor, 
ar fi trebuit să te culci cu Cresseida, ca să puteţi fi trişti şi 
singuri împreună. 


— Deci tu ai dreptul la câte zile proaste vrei, dar eu nu pot să 
am parte de câteva ore? 

— O, n-ai decât să fii trist cât de mult vrei. Eu voiam să te 
invit să mergi cu mine să cumpăr nişte lucruşoare din dantelă, 
pe care nu le pot menţiona, dar... rămâi aici pentru totdeauna, 
dacă simţi nevoia. 

Nu-mi răspunse. 

— Poate că-i voi trimite câteva lui Tarquin - cu oferta de a le 
îmbrăca pentru el, dacă ne iartă. Poate că-şi va lua înapoi 
rubinele de sânge. 

Abia, abia zâmbi. 

— O să creadă că-ţi baţi joc de el. 

— l-am zâmbit de câteva ori şi mi-a dat o bijuterie de familie. 
Pun pariu că mi-ar da cheile teritoriului său dacă aş apărea în 
lenjeria aia. 

— Cineva are o părere foarte bună despre propria persoană. 

— De ce n-aş avea? Se pare că ţie îţi e greu să nu te holbezi 
la mine zi şi noapte. 

lată-l - un sâmbure de adevăr şi o întrebare. 

— Ar trebui să neg, tărăgănă el, dar ceva îi sclipi în ochi, că mi 
se pare că eşti atrăgătoare? 

— Nu mi-ai spus-o niciodată. 

— Ţi-am spus de multe ori şi destul de des cât de atrăgătoare 
eşti. 

Am ridicat din umeri şi m-am gândit la toate dăţile în care m- 
am gândit la vorbele lui doar ca la nişte complimente menite să 
mă tachineze. 

— Ei bine, poate ar trebui să te străduieşti mai mult. 

Licărul din ochii lui se transformă în ceva specific animalelor 
de pradă. Un fior mă străbătu când se sprijini cu braţele-i 
puternice de masă şi toarse: 

— Este o provocare, Feyre? 

Nu m-am sustras privirii lui de prădător - privirii celui mai 
puternic mascul din Prythian. 

— Este? 

Pupilele i se dilatară. Tristeţea tăcută şi vina izolată 
dispăruseră. Mai rămăsese doar concentrarea letală asupra 
mea. Asupra gurii mele. Asupra nodului din gât, în timp ce 
încercam să respir normal. 

— Feyre, ce-ar fi să mergem acum la prăvălie să probezi 


lenjeria din dantelă, ca să te ajut să o alegi pe cea pe care să i-o 
trimiţi lui Tarquin? 

Mi-am strâns degetele în papucii căptuşiţi cu lână. Mergeam 
pe-un drum periculos. Vântul îngheţat al nopţii ne zburli părul. 

Însă Rhysand se uită spre cer şi, după o clipă, Azriel apăru din 
nori ca o suliță de întuneric. 

Nu ştiam dacă ar fi trebuit sau nu să mă simt uşurată, dar am 
plecat înainte ca Azriel să aterizeze, lăsându-i singuri pe Marele 
Lord şi pe liderul spionilor săi. 

De îndată ce am intrat în bezna din casa scării, căldura mă 
părăsi, iar eu am simţit un dezgust rece în stomac. 

Flirtam şi, deodată... nu o mai făceam. 

ÎI iubisem pe Tamlin. Îl iubisem atât de mult, încât nu mă 
deranjase să mă distrug pentru asta - pentru el. Şi apoi se 
întâmplase totul, iar acum eram aici şi... şi la fel de bine aş fi 
putut să merg la prăvălia aceea drăguță cu Rhysand. 

Aproape că vedeam ce s-ar fi întâmplat: 

Doamnele de la prăvălie ar fi fost politicoase - un pic agitate - 
şi ne-ar fi lăsat singuri cât Rhysand s-ar fi aşezat pe divanul din 
partea din spate a prăvăliei, iar eu aş fi intrat în încăperea cu 
perdele ca să probez setul de dantelă roşie la care mă uitasem 
de trei ori până atunci. Şi, când aş fi ieşit, mai curajoasă decât 
m-aş fi simţit, Rhysand m-ar fi măsurat din cap până-n picioare. 
De două ori. 

Şi ar fi continuat să se holbeze la mine şi le-ar fi spus 
doamnelor că prăvălia este închisă şi că ar trebui să revină a 
doua zi şi că le vom lăsa banii pe tejghea. 

Aş fi stat acolo, aproape goală, acoperită doar de bucăţile de 
dantelă roşie, şi am fi ascultat sunetele discrete şi rapide ale 
doamnelor care ar fi închis prăvălia şi ar fi plecat. 

lar el s-ar fi uitat întruna la mine - la sânii mei, vizibili prin 
dantelă; la abdomenul meu, care ar fi arătat mai puţin înfometat 
şi ferm. La mişcările şoldurilor şi coapselor mele - şi între ele. 
Apoi, mi-ar fi întâlnit din nou privirea şi, cu un deget îndoit, mi- 
ar fi şoptit „Vino aici”. 

Şi m-aş fi îndreptat spre el, conştientă de fiecare pas, oprindu- 
mă în faţa sa. Între picioarele lui. 

Mâinile i-ar fi alunecat pe talia mea, bătăturile lui zgâriindu-mi 
pielea. Apoi m-ar fi tras mai aproape de el, înainte să se aplece 
şi să-mi sărute uşor buricul, limba lui... 


Am înjurat când m-am izbit de stâlpul palierului casei scărilor. 
Am clipit - am clipit în timp ce reveneam cu picioarele pe 
pământ şi am redevenit conştientă... 

M-am uitat urât la ochiul tatuat din palma mea şi am şuierat 
„Nemernicule!” împreună cu vocea tăcută din legătura noastră. 
În mintea mea, o voce senzuală masculină chicoti răutăcios. 

Roşie la faţă, l-am înjurat pentru imaginea pe care mi-o 
strecurase dincolo de scuturile mele mentale, pe care le-am 
întărit când am intrat în cameră. Şi am făcut o baie foarte, 
foarte rece. 


La 


În seara aceea, am mâncat cu Mor lângă focul care trosnea, în 
sala de mese a casei din oraş, în vreme ce Rhysand şi ceilalţi 
erau plecaţi pe undeva. În cele din urmă mă întrebă de ce mă 
tot încrunt de fiecare dată când aud numele lui Rhysand şi i-am 
povestit despre imaginea pe care mi-o crease în minte. Râse 
până ce îi ieşi vinul pe nas şi, când m-am uitat urât la ea, îmi 
spuse că ar trebui să fiu mândră; dacă Rhysand punea ceva la 
cale, doar un miracol mai putea să-l oprească. 

Am încercat să ignor micul triumf, chiar şi când m-am urcat în 
pat. 

Eram pe cale să adorm, mult peste ora două noaptea, după 
conversațiile lungi cu Mor pe canapeaua din camera de zi, 
despre toate locurile grozave şi minunate pe care le văzuse, 
când întreaga casă scoase un geamăt. 

Ca şi când lemnul ar fi fost deformat, casa începu să geamă şi 
să se cutremure - luminile din sticlă colorată din camera mea 
zăngănind. 

M-am ridicat brusc în capul oaselor şi m-am întors către 
fereastra deschisă. Cerul era senin, doar... 

Doar întunericul se strecura în camera mea prin uşa din hol. 

Cunoşteam întunericul acela. Un sâmbure din el sălăşluia în 
mine. 

Năvăli prin crăpăturile din uşă ca un potop. Casa se 
cutremură din nou. 

Am sărit din pat, am deschis uşa, iar bezna trecu pe lângă 
mine pe un vânt-fantomă, plină de stele, aripi fluturând şi... 
durere. 

Atât de multă durere şi disperare, şi vinovăţie, şi teamă. 


Am ieşit grăbită pe hol, de-a dreptul oarbă în bezna de 
nepătruns. Însă între noi era un fir, iar eu l-am urmat spre 
camera lui. Am pipăit căutând mânerul, apoi... 

Mai mult întuneric şi vânt şi mai multe stele năvăliră; părul mi 
se zburli, iar eu am ridicat o mână ca să-mi protejez faţa când 
am intrat în cameră. 

— Rhysand! 

Nu am primit niciun răspuns. Dar simţeam că era acolo - 
simţeam legătura vie dintre noi. 

Am urmat-o până când am lovit cu fluierul piciorului ceea ce 
trebuia să fie patul său. 

— Rhysand, am spus eu prin vânt şi întuneric. 

Casa se zgudui, iar podeaua de lemn mi se zdruncină sub 
picioare. Am atins uşor patul, am pipăit cearşafurile, păturile şi 
apoi... 

Am dat peste trupul ferm şi încordat al unui mascul. Dar patul 
era imens, iar eu nu ştiam ce să fac. 

— Rhysand! 

Bezna se învolbura la nesfârşit, de parcă era începutul şi 
sfârşitul lumii. 

M-am urcat în pat şi m-am întins după el, pipăindu-i întâi 
braţul, apoi abdomenul şi umerii. Avea pielea rece ca gheaţa 
când l-am upucat de umeri şi i-am strigat numele. 

Cum nu am primit niciun răspuns, mi-am întins o mână spre 
gâtul şi gura lui, ca să mă asigur că mai respira, că bezna nu era 
puterea care îl părăsea... 

Respirația rece îmi lovi palma. Mi-am făcut curaj, m-am ridicat 
în genunchi şi, ţintind pe întuneric, l-am pălmuit. 

Lovitura îmi înţepă palma, dar el nu se mişcă. L-am lovit încă 
o dată, trăgând de legătura dintre noi, strigându-i numele ca 
într-un tunel, lovind zidul neclintit de abanos din mintea lui, 
urlând la el. 

Bezna crăpă. 

Apoi, el mă apucă, mă întoarse şi mă ţintui cu pricepere de 
saltea, punându-mi o mână cu gheare la gât. 

Am încremenit. 

— Rhysand! am şoptit. Rhys, am spus eu prin legătură, 
atingând cu mâna scutul interior. 

Întunericul se cutremură. 

Mi-am expulzat puterea - negru împotriva negrului, liniştindu-i 


întunericul şi marginile aspre, obligându-l să se calmeze, să se 
domolească. Întunericul meu îi şopti un cântec de leagăn, 
acelaşi pe care mi-l cântase şi mie doica în braţele căreia mă 
lăsase mama pentru a se întoarce la petrecerile ei. 

— Ai visat, i-am spus. Mâna îi era atât de rece. Ai visat. 

Bezna se opri din nou. Mi-am trimis vălurile de întuneric s-o 
atingă uşor, cu mâini înstelate. 

Şi, pentru o clipă, bezna densă se lumină suficient cât să-i văd 
chipul deasupra mea: buzele-i erau supte şi albe, iar ochii mari 
şi violeţi mă priveau atent. 

— Feyre, am spus. Sunt Feyre. 

— Ai visat. 

Respira greoi, neregulat. Am apucat încheietura care îmi ţinea 
gâtul - mi-l ţinea, dar nu mă durea. 

l-am poruncit întunericului din mine să răsune, să adoarmă cu 
un cântec temerile pline de mânie, să mângâie cu blândeţe zidul 
de abanos din mintea lui... 

Apoi, ca zăpada scuturată dintr-un copac, întunericul său 
dispăru, luându-l pe al meu cu el. 

Lumina lunii şi sunetele oraşului pătrunseră în cameră. 

Camera lui semăna cu a mea, iar patul era atât de mare, încât 
trebuie să fi fost făcut ca să-i încapă aripile, însă totul era de 
bun gust şi extrem de confortabil. lar el era gol deasupra mea - 
complet gol. Nu am îndrăznit să mă uit mai jos de tatuajele de 
pe pieptul său. 

— Feyre! spuse el cu o voce răguşită. De parcă ar fi ţipat. 

— Da, i-am răspuns. 

Se uită cu atenţie la faţa mea, la mâna cu gheare pe care mi- 
o ţinea la gât. Şi mă eliberă imediat. 

Am rămas întinsă, uitându-mă la el cum stătea în genunchi pe 
pat, frecându-şi faţa cu mâinile. Ochii mei trădători chiar 
îndrăzniră să privească mai jos de pieptul lui, dar atenţia îmi fu 
atrasă de tatuajele pereche de pe genunchii săi: un munte 
falnic, încununat cu trei stele. Erau frumoase, dar, cumva, 
brutale. 

— Ai avut un coşmar, i-am spus şi m-am aşezat într-o poziţie 
mai confortabilă. 

Ca şi când o barieră s-ar fi rupt în mine, m-am uitat la mâna 
mea şi i-am poruncit să dispară în umbră, ceea ce şi făcu. 

Un gând risipi din nou întunericul. 


Cu toate acestea, el încă avea gheare lungi şi negre, iar la 
picioare... avea tot gheare. Aripile ieşite îi atârnau în spate. ŞI 
m-am întrebat cât de aproape fusese de a se transforma în 
întregime în bestia despre care, odată, îmi spusese că o ura. 

Îşi coborî mâinile, ghearele lăsând locul degetelor. 

— Îmi pare rău. 

— De asta stai aici, şi nu în Casă. Nu vrei ca şi ceilalţi să vadă 
asta. E 

— De obicei, o ţin închisă în camera mea. Imi pare rău că te-a 
trezit. 

În poală, mi-am strâns mâinile în pumni ca să nu-l ating. 

— Cât de des se întâmplă asta? 

Ochii violeţi ai lui Rhys i-au întâlnit pe ai mei, iar eu am ştiut 
răspunsul înainte să-mi spună: „Tot atât de des pe cât ţi se 
întâmplă şi ţie.“ 

Am înghiţit cu greu. 

— Ce ai visat în seara asta? 

El scutură din cap şi privi spre fereastră, spre acoperişurile 
acoperite de zăpadă. 

— Feyre, e mai bine ca unele amintiri de la Poalele Muntelui 
să nu fie împărtăşite. Nici măcar ţie. 

Îmi povestise destule lucruri îngrozitoare, mai groaznice decât 
nişte coşmaruri... Dar, chiar dacă era gol-goluţ, i-am atins cotul. 

— Să-mi spui când vei vrea să vorbim. Nu le voi povesti 
celorlalţi. 

Am vrut să mă strecor din pat, dar m-a apucat de mână, 
ţinând-o de braţul lui. 

— Mulţumesc. 

M-am uitat cu atenţie la mâna şi la faţa lui distrusă. Ce durere 
şi epuizare i se citeau pe chip, pe chipul pe care-l ascundea 
mereu de toată lumea! 

M-am ridicat în genunchi şi l-am sărutat pe obraz; i-am simţit 
pielea caldă şi catifelată. Totul se terminase înainte de a fi 
început, dar în multe nopţi îmi dorisem să facă cineva acelaşi 
lucru pentru mine. 

Ochii îi erau un pic prea mari când m-am retras şi nu mă opri 
când m-am dat jos din pat Eram aproape la uşă când m-am 
întors către el. 

Rhysand era încă în genunchi; aripile-i atârnau peste 
cearşafurile albe, îşi ţinea capul plecat, iar tatuajele îi străluceau 


pe pielea aurie. Era un prinţ întunecat, decăzut. 

Imaginea licări în mintea mea. 

Licări - şi rămase acolo, strălucind înainte să se stingă, însă 
nu dispăru din golul din pieptul meu, strălucind slab. Din golul 
care, încet, începea să se vindece. 


Capitolul 39 


— Crezi că poţi să descifrezi ce scrie, dacă facem rost şi de 
cealaltă jumătate? i-am spus lui Amren în după-amiaza 
următoare, zăbovind lângă uşa de la intrare a locuinţei ei. 

Ea deţinea ultimul dintre cele trei etaje ale unei clădiri, iar în 
ambele capete ale tavanului se găsea câte o fereastră imensă. 
Una dădea spre Sidra, iar cealaltă, spre o piaţă din oraş, 
mărginită de copaci. Intreaga locuinţă consta într-o singură 
cameră enormă: podelele decolorate din lemn de stejar erau 
acoperite cu covoare la fel de uzate, iar mobila nu era la locul ei, 
de parcă ar fi mutat-o constant, din cine ştie ce motiv. 

Numai patul ei, o monstruozitate imensă cu baldachin de 
borangic, părea să-şi aibă permanent locul lângă perete. Nu 
avea bucătărie - doar o masă lungă şi o vatră în care focul 
destul de puternic aproape că te lăsa fără aer. Până dimineaţă, 
bruma de zăpadă din noaptea precedentă se topise în soarele 
iernii uscate, iar aerul rece, dar blând, făcuse plimbarea până 
aici să fie una revigorantă. 

Din locul în care se afla pe podea, în faţa unei mese joase, 
acoperite cu hârtii, Amren îşi ridică privirea de la metalul 
strălucitor al cărţii. Era mai palidă la faţă decât de obicei, iar 
buzele-i erau vineţii. 

— Nu am mai vorbit limba asta de multă vreme - vreau să o 
stăpânesc din nou, înainte de a mă ocupa de Carte. Să sperăm 
că, până atunci, reginele trufaşe ne vor da partea lor. 

— Şi cât timp îţi va lua să înveţi iar limba? 

— Nu ţi-a spus întunecimea lui? 

Se întoarse la Carte. 

Cu paşi mari, m-am îndreptat spre lunga masă de lemn şi am 
lăsat pachetul pe care-l adusesem pe suprafaţa zgâriată. Câţiva 
litri de sânge cald - direct de la măcelar. Aproape că alergasem 
până aici, ca să nu se răcească. 

— Nu, am spus eu, scoțând recipientele. Nu mi-a spus. 

Rhys plecase înainte de micul dejun şi lăsase un bileţel pe 
masa de lângă pat. 

„Mulţumesc pentru seara trecută” era tot ce scria. Nu era 
nicio peniță cu care să-i scriu un răspuns. Am făcut rost de una 


şi i-am scris şi eu: „Ce înseamnă muntele şi stelele tatuate de 
pe genunchii tăi?“ 

Hârtia dispăru după o secundă. Cum nu am mai văzut-o, m- 
am îmbrăcat şi am plecat să iau micul dejun. Mâncasem 
jumătate din ouă şi din pâinea prăjită, când hârtia apăru lângă 
farfuria mea, împăturită frumos. 

„Că nu voi face plecăciuni decât în faţa coroanei mele.” 

De această dată, apăru şi un stilou. Nu i-am scris decât: „Ce 
dramatic!” Şi, prin legătura noastră, de cealaltă parte a 
scuturilor mele mentale, aş fi putut să jur că i-am auzit râsul. 

Amintirea mă făcu să zâmbesc, iar eu am deşurubat capacul 
primului borcan, mirosul sângelui umplându-mi nările. Amren 
adulmecă şi-şi întoarse capul spre borcanele de sticlă. 

— O, îmi place de tine! 

— Este de miel, dacă vrei să ştii. Vrei să-l încălzesc? 

Lăsă grăbită Cartea şi apucă strâns borcanul cu mâinile şi bău 
sângele ca pe apă. 

Ei bine, măcar nu trebuia să mă obosesc să caut o cană pe- 
aici. 

Amren bău jumătate dintr-o înghiţitură. O dâră de sânge îi 
curse pe bărbie, iar ea o lăsă să-i picure pe cămaşa gri - 
şifonată aşa cum nu am mai văzut-o niciodată. Plescăind din 
buze, lăsă borcanul pe masă cu un oftat adânc. Sângele îi 
strălucea pe dinţi. 

— Mulţumesc. 

— Preferi un soi anume? 

Îşi mişcă bărbia însângerată şi şi-o şterse cu un şervet când îşi 
dădu seama că se murdărise. 

— Dintotdeauna mi-a plăcut cel de miel. Aşa oribil cum este. 

— Nu... de om? 

Se strâmbă. 

— E apos şi, de multe ori, are gustul mâncării pe care au 
consumat-o ultima dată. Şi, de vreme ce majoritatea oamenilor 
nu mănâncă atât de bine, e cam riscant. Dar sângele de miel... 
Merge şi cel de capră. E mai pur. Mai hrănitor. Îmi aduce aminte 
de... un alt timp. Şi de un alt loc. 

— Interesant, am spus eu serioasă. 

M-am întrebat la ce lume se referea, mai exact. 

Bău şi restul, culoarea revenindu-i în obraji, şi lăsă borcanul în 
chiuveta mică de-a lungul peretelui. 


— Credeam că stai într-un loc mai... luxos, am recunoscut eu. 

Într-adevăr, toate hainele ei frumoase erau agăţate pe rafturi 
lângă pat, iar bijuteriile, destule încât să răscumpere un 
împărat, erau împrăştiate pe câteva dulapuri şi mese. 

Ridică din umeri şi se trânti din nou lângă Carte. 

— Am încercat asta o dată. M-am plictisit. Şi nu mi-a plăcut să 
am slugi. Erau prea băgăcioase. Am trăit în palate şi case la 
ţară, în munţi şi pe plajă, dar, cumva, locuinţa asta de lângă râu 
îmi place cel mai mult. Se încruntă la ferestrele din tavan. In 
plus, nu sunt niciodată nevoită să dau petreceri sau să am 
musafiri. Ambele lucruri mă îngrozesc. 

Am chicotit. 

— Atunci, nu am să stau prea mult în vizită. 

Pufni amuzată şi-şi încrucişă picioarele sub ea. 

— De ce ai venit? 

— Cassian a spus că, de când ne-am întors, nu ai mai ieşit de- 
aici, şi m-am gândit că s-ar putea să-ţi fie foame. ŞI... nu aveam 
altceva de făcut. 

— Cassian este un băgăreţ. 

— Îi pasă de tine. Îi pasă de voi toţi. Sunteţi singura familie pe 
care o are. 

De altfel, ei erau singura familie pe care o avea fiecare. 

— Ah, spuse ea, cercetând cu atenţie o bucată de hârtie. 

Totuşi părea să-i facă plăcere. O rază de culoare îmi atrase 
atenţia asupra podelei, lângă ea. 

Îşi folosea rubinul de sânge pe post de prespapier. 

— Te-a convins Rhysand să nu distrugi Adriata din cauza 
rubinului de sânge? 

Amren îşi înălţă privirea, plină de furtuni şi mări violente. 

— Nu a făcut aşa ceva. Lucrul acela m-a convins să nu distrug 
Adriata. 

Îmi arătă dulapul ei. Pe partea de sus, întins ca un şarpe, 
zăcea un colier familiar de diamante şi rubine. Il mai văzusem 
înainte -printre comorile lui Tarquin. 

— Cum... acela? 

Amren zâmbi ca pentru sine. 

— Varian mi l-a trimis. Ca să-i mai îndulcească declaraţia lui 
Tarquin cu privire la cearta noastră. 

Credeam că rubinele trebuiau să fie purtate de o femelă 
puternică - şi nu mă puteam gândi la o alta mai puternică decât 


cea care se afla în faţa mea. 

— Cumva tu şi Varian...? 

— Mă tentează, dar nu. Nemernicul nu-i în stare să hotărască 
dacă mă urăşte sau dacă mă vrea. 

— De ce nu le-ar putea face pe ambele? 

Chicoti uşor. 

— Ai şi tu dreptate. 


$ 


Aşadar, săptămânile de aşteptare începură. Aşteptam ca 
Amren să înveţe din nou o limbă pe care nimeni altcineva nu o 
mai vorbea în lumea noastră. Aşteptam ca reginele muritoare să 
răspundă cererii noastre de a ne întâlni. 

Azriel continuă să încerce să se infiltreze în regatele lor, însă 
fără niciun rezultat. În mare parte, Mor - cea care ştia mereu 
când se va întoarce în Casa Vântului şi care întotdeauna îşi 
propunea să fie acolo în clipa în care ajungea - îmi povestea 
despre asta. 

Îmi dădea puţine detalii - şi chiar şi mai puţine despre cum îl 
afecta faptul că nici el şi nici spionii lui nu reuşeau să intre în 
regate. Standardele pe care şi le impunea, îmi mărturisea ea, 
erau aproape sadice. 

Era imposibil să-l convingi pe Azriel să lase munca şi 
antrenamentele deoparte. Şi când i-am amintit că mergeau la 
RITA ori de câte ori îi cerea acesta, Mor îmi răspunse că ei Îi 
luase patru secole până ce reuşise să facă asta. Uneori, mă 
întrebam ce se petrecea în Casa Vântului când eu şi Rhysand 
rămâneam în casa din oraş. 

De fapt, mă duceam în vizită dimineaţa, când în prima parte a 
zilei eram ocupată cu antrenamentele alături de Cassian - care, 
împreună cu Mor, hotărâse să-mi spună ce ar trebui să mănănc 
pentru a-mi recupera greutatea pierdută, pentru a deveni din 
nou puternică şi rapidă. Şi, odată cu trecerea zilelor, am trecut 
de la apărarea fizică la a învăţa cum să mânuiesc un cuţit 
illyrian, o armă atât de precisă, încât aproape că i-am retezat 
braţul lui Cassian. 

Dar învăţam să-l folosesc - încet. Dureros. Făcusem o pauză 
de la antrenamentul brutal al lui Cassian doar într-o singură 
dimineaţă, când zburase în tărâmul oamenilor, ca să vadă dacă 
surorile mele primiseră veşti din partea reginelor şi să ducă o 


altă scrisoare din partea lui Rhys, care să le fie trimisă. 

Am presupus că întâlnirea cu Nesta decursese pe cât de prost 
posibil pentru că, a doua zi dimineaţă, lecţia mea fu mai lungă şi 
mai dificilă decât în zilele precedente. L-am întrebat ce anume 
spusese Nesta de îi intrase pe sub piele atât de uşor. Insă 
Cassian nu făcu decât să mârâie la mine şi-mi spuse să-mi văd 
de treburile mele şi că femeile din familia mea erau autoritare şi 
atoateştiutoare. 

O parte din mine se întrebase dacă Varian şi Cassian ar fi 
trebuit să-şi compare notițele. 

In timpul după-amiezilor... dacă Rhysand era prin preajmă, 
mă antrenam cu el. Ne confruntam minţile şi puterile. Încet, am 
exersat toate darurile care-mi fuseseră dăruite - focul şi apa, 
gheaţa şi întunericul. Ştiam că mai erau şi altele, care 
rămăseseră nedescoperite, necercetate. Incă nu reuşeam să mă 
teleportez. Nu mai reuşisem să o fac din dimineaţa în care 
ninsese, cu Attorul. Când, inevitabil, mă răsteam la el în fiecare 
zi, Rhysand îmi spunea că am nevoie de timp să le învăţ şi să le 
stăpânesc pe toate. 

La fiecare lecţie îmi dădea informaţii despre Marii Lorzi a 
căror putere o furasem: despre Beron, crudul şi orgoliosul Mare 
Lord al Regatului Toamnei; despre Kallias, vicleanul şi tăcutul 
Mare Lord al lernii; despre Helion Desfacătorul-de-Vvrăji, Marele 
Lord al Zilei, ale cărui o mie de biblioteci fuseseră jefuite chiar 
de Amarantha şi al cărui popor inteligent excela în a face vrăji şi 
arhiva cunoştinţele din Prythian. 

Rhysand spunea că a şti de la cine îmi provenea puterea era 
la fel de important ca a învăţa despre natura puterii în sine. Nu 
vorbeam niciodată despre metamorfozare - despre ghearele pe 
care puteam, uneori, să le invoc. Legăturile pe care le 
primiserăm în dar erau ca nişte iţe încurcate, mărturie a unei 
istorii violente şi sângeroase. 

Aşadar, am învăţat despre politicile şi istoriile celorlalte 
regate şi despre puterile stăpânilor lor până când am ajuns să- 
mi petrec orele de veghe şi de somn cu gura pârlită de flăcări şi 
cu bruma pârâindu-mi între degete. Şi, în fiecare seară, 
extenuată în urma antrenamentului corpului şi puterilor, 
cădeam într-un somn adânc, dantelat cu beznă cu miros de 
iasomie. 

Până şi coşmarurile mele erau prea obosite ca să mă bântuie. 


În zilele în care Rhysand era chemat în altă parte, să se ocupe 
de problemele interne ale curtenilor lui, să le aducă aminte cine 
îi conducea sau să ia vreo hotărâre, să se pregătească pentru 
inevitabila noastră vizită în Hybern, eu citeam sau stăteam cu 
Amren în timp ce ea lucra la Carte sau mă plimbam cu Mor prin 
Velaris. Probabil că ultima era activitatea mea preferată, iar ea 
cu siguranţă excela în a găsi căi pentru a cheltui bani. Odată, 
am tras cu ochiul la contul pe care Rhysand îl deschisese pentru 
mine - doar o singură dată, şi mi-am dat seama că mă plătea 
mult prea mult. 

Încercam să nu fiu dezamăgită în după-amiezile în care era 
plecat, încercam să nu recunosc faptul că începusem să aştept 
cu nerăbdare să-mi stăpânesc puterile şi... să stăm de vorbă. 
Dar, chiar şi când era plecat, îmi vorbea prin bileţelele care 
deveniseră ciudatul nostru secret 

Într-o zi, îmi scrisese din Cesere, un orăşel din nord-est, unde 
se întâlnea cu puţinele preotese supraviețuitoare, ca să discute 
despre reconstruirea templului lor, care fusese distrus de forţele 
din Hybern. Niciuna dintre preotese nu era ca lanthe, mă 
asigurase el. 

Spune-mi ce pictezi. 

l-am răspuns din scaunul meu din grădină, unde fântâna 
prinsese din nou viaţă, odată cu revenirea vremii mai blânde: 
Nu sunt multe de zis. 

Spune-mi oricum. 

Mi-a luat o vreme să-i răspund, să trec peste golul din mine, 
peste ceea ce însemnase odată pictura şi cum mă făcuse să mă 
simt. Însă apoi i-am scris: A fost o vreme în care nu-mi doream 
decât să am destui bani să mă hrănesc pe mine şi familia mea, 
ca să-mi pot petrece zilele pictând. Asta era tot ce-mi doream. 

Pauză. Apoi, îmi scrisese: Şi acum? 

Acum, nu ştiu ce vreau. Nu mai pot să pictez, i-am răspuns. 

De ce? 

Pentru că acea parte din mine este goală. Cu toate că 
probabil noaptea în care l-am văzut în genunchi în pat... 
schimbase un pic situaţia. M-am gândit la următoarea frază, 
apoi i-am scris: 

Tu ţi-ai dorit dintotdeauna să fii Mare Lord? 

Încă o pauză lungă. 

Da. Si nu. Am văzut cum conducea tatăl meu şi de mic am 


ştiut că nu vreau să fiu ca el. Aşa că am hotărât să fiu un Mare 
Lord diferit; am vrut să-mi protejez poporul, să schimb modul de 
gândire al illyrienilor şi să elimin corupția care afecta ținutul. 

Pentru o clipă, nu am reuşit să mă abţin să nu fac o 
comparaţie: Tamlin nu-şi dorise să fie Mare Lord. Îi displăcea să 
fie Mare Lord - şi poate... poate că asta era o parte din motivul 
pentru care regatul devenise aşa cum era. Dar Rhysand, care 
avea viziunea, voinţa, dorinţa şi pasiunea să o facă... El 
construise ceva. 

Şi apoi se luptase să-l apere. 

Din cauza a ceea ce văzuse în ochii lui Tarquin îl loviseră atât 
de tare rubinele de sânge. Un alt Mare Lord cu viziune - o 
viziune radicală pentru viitorul ținutului Prythian. 

Aşa că i-am scris din nou. 

Măcar compensezi pentru flirtul neruşinat prin a fi un Mare 
Lord dat naibii. 

Se întorsese în acea seară, rânjind ca o pisică, şi abia rostise: 
„Un Mare Lord dat naibii?” în loc de salut. 

l-am aruncat în faţă o găleată cu apă. 

Rhysand nu se deranjase să se ferească. Şi, în schimb, 
scuturând din cap, mă stropise până când am tipat şi am fugit. 
Râsul său mă însoţise pe scări. 

larna îşi pierdea încet din puteri când m-am trezit într-o 
dimineaţă şi am găsit o altă scrisoare de la Rhysand lângă patul 
meu. Fără nicio peniță. 

În dimineaţa aceasta nu te vei mai antrena cu al doilea illyrian 
preferat. În cele din urmă, reginele au catadicsit să ne răspundă. 
Mâine vor veni la moşia familiei tale. 

Nu am avut timp să mă enervez. Am plecat după cină, 
zburând spre tărâmurile dezgheţate ale muritorilor sub aripa 
nopţii, vântul înviorător urlând în vreme ce Rhysand mă ţinea 
strâns. 


La 


Surorile mele fură gata în dimineaţa următoare, amândouă 
îmbrăcate cu haine potrivite pentru vizita oricărei regine, Fae 
sau muritoare. 

Presupun că şi eu eram. 

Purtam o rochie albă din şifon şi mătase, croită după moda 
tipică din Regatul Nopţii, ca să-mi dezvăluie pielea, tonurile aurii 


de pe rochie strălucind în lumina dimineţii, care pătrundea prin 
ferestrele camerei de zi. Din fericire, tatăl meu avea să mai 
rămână pe continent încă două luni datorită negoţului vital pe 
care-l căutase prin regate. 

Stăteam în apropierea şemineului lângă Rhysand care, ca de 
obicei, era îmbrăcat în negru; nu avea aripi şi părea calm. 
Numai coroana neagră de pe cap, al cărei metal era turnat în 
forma aripilor unui corb, era diferită. Era coroana pereche a 
diademei mele de aur. 

Cassian şi Azriel supravegheau totul de lângă zidul îndepărtat, 
fără arme la vedere. 

Însă bijuteriile lor Siphon străluceau, iar eu m-am întrebat ce 
fel de armă ar fi putut meşteşugi, dacă situaţia ar fi cerut-o. 
Deoarece aceasta fusese una dintre cerinţele impuse de regine 
pentru întâlnire: fără arme. Fără a mai ţine cont de faptul că 
luptătorii illyrieni erau chiar ei nişte arme. 

Mor, îmbrăcată cu o rochie roşie care semăna cu a mea, se 
încruntă la ceasul de pe polita albă a şemineului, bătând uşor 
covorul cu piciorul. În ciuda dorinţei mele de a-i face cunoştinţă 
cu surorile mele, Nesta şi Elain fuseseră atât de încordate şi de 
palide la venirea noastră, încât am hotărât imediat că nu era 
momentul pentru o astfel de întâlnire. 

Într-o zi, urma să le unesc pe toate. Asta, dacă nu muream 
mai întâi în război. În cazul în care reginele ar fi acceptat să ne 
ajute. 

Ceasul bătu ora unsprezece. 

Mai ceruseră alte două lucruri. 

Întâlnirea trebuia să înceapă la ora unsprezece. Nu mai 
devreme. Nu mai târziu. 

Şi voiseră să ştie poziţia exactă a casei. Planul şi dimensiunea 
fiecărei încăperi. Felul în care era aşezată mobila. Unde erau 
uşile şi ferestrele. Camera în care, cel mai probabil, aveam să le 
întâmpinăm. 

Azriel le oferise toate informaţiile, cu ajutorul surorilor mele. 

Bătăile ceasului de pe poliţă erau singurele sunete. 

Şi, odată cu ultima bătaie, mi-am dat seama că a treia cerinţă 
nu avea legătură doar cu siguranţa. Nu. Când un vânt bătu prin 
cameră, iar cele cinci siluete îşi făcură apariţia - însoţite de câte 
doi paznici - am înţeles că motivul din spatele celei de-a treia 
cerinţe era faptul că reginele puteau să călătorească în spaţiu. 


Capitolul 40 


Reginele muritoare erau diferite ca vârstă, nuanţă a pielii, 
înălţime şi temperament. Cea mai în vârstă dintre ele, 
îmbrăcată într-o rochie de lână brodată de un albastru intens, 
avea pielea maronie şi o privire tăioasă, şi rece, şi 
pătrunzătoare, în ciuda ridurilor adânci. 

Cele două care păreau a fi de vârstă mijlocie erau total opuse: 
una era întunecată, alta iradia; chipul uneia era frumos, al 
celeilalte părea sculptat din granit; una zâmbea, cealaltă se 
încrunta. Purtau până şi rochii negre cu alb, iar mişcările lor 
păreau a fi întrebarea uneia şi răspunsul celeilalte. M-am 
întrebat cum erau regatele lor, ce relaţie era între ele. Dacă 
inelele pereche din argint pe care le purta fiecare le lega în alte 
feluri. 

Şi cele mai tinere două regine... Una poate că era cu câţiva 
ani mai în vârstă decât mine; era brunetă şi avea ochi negri, iar 
viclenia atentă îi emana prin toţi porii în timp ce ne 
supraveghea. 

Ultima regină, cea care vorbi prima, era cea mai frumoasă - 
singura frumoasă dintre ele. În ciuda hainelor alese, acestor 
femei nu le păsa dacă erau tinere sau bătrâne, grase sau zvelte, 
scunde sau înalte. Aceste lucruri nu erau pe primul plan; erau o 
distracţie. 

Însă regina aceasta frumoasă, care poate nu avea mai mult 
de treizeci de ani... 

Părul ei ondulat şi dezordonat era la fel de auriu ca al lui Mor, 
iar culoarea ochilor ei era a celui mai pur chihlimbar. Până şi 
pielea ei măslinie şi pistruiată părea pudrată cu aur. Trupul îi era 
suplu şi mlădios în locurile despre care probabil aflase că-i 
zăpăcise pe bărbaţi. O leoaică în piele de om. 

— Bine aţi venit! spuse Rhysand şi rămase nemişcat în vreme 
ce paznicii lor cu feţe împietrite ne cercetară pe noi şi 
încăperea. În acest timp, reginele ne măsurară din priviri. 

Camera de zi era suficient de mare. Un simplu gest cu capul 
din partea reginei blonde îi făcu pe paznici să se îndepărteze şi 
să ia poziţie lângă pereţi şi uşi. Surorile mele, tăcute în faţa 
ferestrei din firidă, se dădură la o parte ca să le facă loc. 


Rhysand făcu un pas înainte. Reginele îşi ţinură un pic 
respiraţia, de parcă s-ar fi pregătit. Întâmplător sau poate 
prosteşte, paznicii îşi atinseră mânerul săbiilor late - atât de 
mari şi de greoaie în comparaţie cu săbiile illyriene. De parcă ar 
fi avut vreo şansă împotriva oricăruia dintre noi. Chiar şi a mea, 
mi-am dat eu seama, un pic speriată. 

Însă astăzi Cassian şi Azriel aveau să joace rolul unor simpli 
paznici, ca să-i distragă. 

Dar Rhysand îşi plecă uşor capul şi le spuse reginelor: 

— Suntem recunoscători că ne-aţi acceptat invitaţia. Ridică o 
sprânceană. Unde este a şasea? 

Regina bătrână, în rochia albastră luxoasă şi greoaie, spuse 
simplu: 

— Nu se simte bine şi nu a putut să călătorească. Mă cercetă 
cu atenţie. Tu eşti emisarul. 

Am înţepenit. Sub privirea ei, coroana mea părea o glumă, un 
fleac, dar... 

— Da, am răspuns. Eu sunt Feyre. 

Îi aruncă lui Rhysand o privire tăioasă. 

— Şi tu eşti Marele Lord care ne-a scris o scrisoare atât de 
interesantă, după ce le-am ignorat pe primele câteva. 

Nu am îndrăznit să mă uit la el. Până acum, trimisese multe 
scrisori cu ajutorul surorilor mele. 

„Nu m-ai întrebat ce conţin”, îmi spuse el telepatic, râsetul 
dansând de-a lungul legăturii. Îmi coborâsem scuturile mentale, 
pentru cazul în care am fi avut nevoie să comunicăm în tăcere. 

— Aşa e, spuse Rhysand părând să dea aprobator din cap. Şi 
ea este verişoara mea, Morrigan. 

Mor păşi spre noi, rochia ei roşie plutind pe un vânt-fantomă. 
Regina blondă o măsură cu fiecare pas, cu fiecare suflare. Era o 
ameninţare - pentru frumuseţe, putere şi dominare. Mor făcu o 
plecăciune lângă mine. 

— A trecut mult timp de când am întâlnit o regină muritoare. 

Regina îmbrăcată în negru îşi atinse partea inferioară a 
corsetului cu o mână albă ca luna. 

— Eu sunt Morrigan, acea Morrigan din Război. 

Toate se opriră de parcă ar fi fost surprinse. Şi un pic uimite şi 
temătoare. 

Mor se înclină încă o dată. 

— la loc, te rog. 


Îi făcu semn către scaunele pe care le aşezasem la o distanţă 
confortabilă unul de celălalt, toate destul de departe, pentru ca 
paznicii să-şi poată apăra reginele cum credeau că e mai bine. 

Reginele luară loc aproape în acelaşi timp. Cu toate acestea, 
paznicii rămaseră la posturile lor din cameră. 

Regina cu păr blond îşi netezi fustele voluminoase şi spuse: 

— Presupun că ele sunt gazdele noastre. 

Le aruncă o privire tăioasă surorilor mele. 

Nesta îşi îndreptă spatele, iar Elain făcu o reverență şi roşi. 

— Sunt surorile mele, am explicat eu. 

Ochii de chihlimbar se uitară la mine. La coroana mea. Apoi la 
cea a lui Rhysand. 

— Un emisar poartă o coroană de aur. E o tradiţie în Prythian? 

— Nu, spuse blând Rhysand, dar cu siguranţă îi stă destul de 
bine cu una ca să nu pot să mă opun. 

Regina blondă nu zâmbi când cugetă: 

— O fiinţă umană transformată într-o Mare Zână... şi care 
acum stă la loc de onoare, lângă un Mare Lord. Interesant!... 

Mi-am ţinut spatele drept şi bărbia ridicată. In ultimele 
săptămâni, Cassian mă învățase cum să simt un adversar. Ce 
erau cuvintele ei, dacă nu mişcări de deschidere într-un alt fel 
de luptă? 

Cea mai în vârstă fi zise lui Rhysand: 

— Ai o oră din timpul nostru. Fă-o să conteze! 

— Cum de puteţi călători în spaţiu? întrebă Mor de pe scaunul 
ei de lângă mine. 

Regina blondă schiţă zâmbet uşor batjocoritor şi-i răspunse: 

— Este secretul şi darul nostru din partea alor voştri. 

Prea bine. Rhysand se uită la mine, iar eu am înghiţit în sec, 
mişcându-mă în faţă în scaunul meu. 

— Vine războiul. V-am chemat aici ca să vă avertizăm - şi să 
vă implorăm să ne ajutaţi. 

Nu puteam apela la trucuri, furt sau seducţie. Rhysand nici 
măcar nu putea să rişte să pătrundă în mintea lor de teamă să 
nu-i atenţioneze pe paznicii din jurul Cărţii şi să o distrugă. 

— Ştim că vine războiul, spuse cea mai în vârstă, cu o voce 
răguşită. De mulţi ani ne pregătim pentru asta. 

Părea că celelalte trei doar observau, în vreme ce regina cea 
mai bătrână şi cea blondă conduceau discuţiile. 

Am vorbit pe cât de calm şi de tare am putut: 


— Oamenii din acest teritoriu nu par conştienţi de o 
ameninţare atât de gravă. Nu i-am văzut pregătindu-se. 

Intr-adevăr, spre disperarea mea, Azriel nu aflase multe în 
ultimele săptămâni. 

— Teritoriul acesta, explică regina bălaie cu răceală, este o 
fâşie de pământ în comparaţie cu imensitatea continentului. Nu 
este în interesul nostru să îl apărăm. Ar însemna să risipim nişte 
resurse. 

Nu. „Nu“, asta... 

Rhysand vorbi tărăgănat: 

— Cu siguranţă că pierderea chiar şi a unei singure vieţi 
nevinovate ar fi un lucru oribil. 

Cea mai bătrână dintre regine îşi împreună mâinile ridate în 
poală. ` 

— Da. Să pierzi o viață este ceva groanizc. Insă războiul este 
război. Dacă trebuie să sacrificăm acest mic teritoriu pentru a 
salva majoritatea, atunci o vom face. 

Nu am îndrăznit să mă uit la surorile mele. Să mă uit la casa 
asta, care ar fi putut la fel de bine să se transforme în moloz. 

— Sunt oameni buni aici, am spus eu cu o voce răguşită. 

Regina blondă îmi replică suav: 

— Atunci, să-i apere Marele Spiriduş al Prythianului. 

Se lăsă tăcerea. 

Şi Nesta fu cea care şuieră din spatele nostru: 

— Avem slujitori aici. Care au familii. Sunt copii pe-aici. Și 
vreţi să ne lăsaţi pe toţi pe mâinile unui Spiriduş? 

Trăsăturile celei mai în vârstă se îndulciră. 

— Nu este o alegere uşoară, fato... 

— Este alegerea /aşi/or! se răsti Nesta. 

Am intervenit, înainte ca Nesta să ne bage şi mai mult în 
bucluc. 

— Având în vedere cât de mult îi urăsc ai voştri pe ai noştri... 
l-aţi lăsa pe Spiriduşi să vă apere neamul? 

— Nu ar trebui să o facă? întrebă cea blondă, dându-şi peste 
umăr cascada de bucle când îşi înclină capul într-o parte. Nu ar 
trebui să-i apere împotriva unei ameninţări create chiar de ei? 
Pufnea. Sângele Spiriduşilor nu ar trebui vărsat pentru crimele 
comise de-a lungul anilor? 

— Nicio parte nu este nevinovată, contracară Rhysand calm. 
Dar am putea să-i protejăm pe cei care sunt. Impreună. 


— 0?! Marele Lord al Regatului Nopţii ne cere să fim de 
partea lui, să salvăm vieţi împreună, spuse cea mai în vârstă, 
ridurile-i părând să se adâncească, să devină mai pronunţate. 
Să luptăm pentru pace. Şi cum rămâne cu vieţile pe care le-ai 
luat în existenţa ta lungă şi hidoasă? Cum rămâne cu Marele 
Lord care umblă însoţit de întuneric şi distruge minţi după bunul 
plac? Râse ca o cioară. Rhysand, am auzit de tine, chiar şi pe 
continent. Am auzit ce face Regatul Nopţii, ce le faci tu 
duşmanilor. Pace? Pentru un mascul care topeşte minţi şi 
torturează de plăcere, nu credeam că ştii cuvântul. 

Mânia începu să-mi fiarbă-n vene şi tăciunii să-mi sfârâie în 
urechi. Insă am potolit focul întreţinut în ultimele săptămâni şi 
am încercat: 

— Dacă nu veţi trimite aici forţe ca să vă apăraţi oamenii, 
atunci artefactul pe care vi l-am cerut... 

— Copilă, mă întrerupse bătrâna, jumătatea noastră de Carte 
nu va părăsi palatul nostru sacru. Nu a mai ieşit dintre zidurile 
albe din ziua în care ne-a fost dăruită, ca parte din Tratat. Nu va 
părăsi niciodată acele ziduri, nu câtă vreme ne vom împotrivi 
terorilor din Nord. 

— Vă rugăm, fu tot ce am spus. 

Tăcerea se lăsă din nou. 

— Vă rugăm, am repetat. Eu eram emisarul lor, iar Rhys mă 
alesese pentru asta. Să fiu vocea ambelor lumi. Am fost 
transformată într-o zână pentru că unul dintre comandanții din 
Hybern m-a ucis. 

Prin legătura noastră, aş fi putut să jur că l-am simţit pe 
Rhysand tresărind. 

— Vreme de cincizeci de ani, am insistat eu, ea a terorizat 
Prythianul şi, când am învins-o, când i-am eliberat poporul, m-a 
ucis. Şi înainte să o facă, am fost martoră la ororile pe care le-a 
dezlănţuit asupra oamenilor şi zânelor. Una dintre ele... doar 
una a fost în stare să provoace atâtea pagube şi suferinţă. 
Imaginaţi-vă ce ar face o armată ca ea. Şi acum regele lor 
plănuieşte să folosească o armă ca să sfărâme zidul, ca să vă 
distrugă pe toţi. Războiul va fi rapid şi brutal. Şi nu veţi câştiga. 
Noi nu vom câştiga. Supraviețuitorii vor fi sclavi, iar copiii 
copiilor lor vor fi sclavi. Vă rugăm... Vă rugăm, daţi-ne cealaltă 
jumătate a Cărţii! 

Cea mai în vârstă regină schimbă rapid o privire cu cea 


blondă, Înainte să-mi vorbească pe un ton blând şi împăciuitor: 

— Eşti tânără, copilo. Ai multe de învăţat despre cum merg 
lucrurile-n lume... 

— Nu o lua peste picior, spuse Rhys neobişnuit de calm. 

Regina cea mai bătrână - care era doar un copil faţă de el, 
faţă de existenţa lui seculară - avu bunul-simţ să pară că tonul 
lui Rhys o agitase. Cu o faţă neiertătoare şi ochi sticloşi, Rhys 
continuă: 

— Nu o insulta pe Feyre pentru că a vorbit din inimă, cu 
compasiune faţă de cei care nu se pot apăra singuri, pe când tu 
vorbeşti numai din egoism şi laşitate. 

Bătrâna înţepeni. 

— Pentru binele suprem... 

— Multe atrocități au fost comise în numele binelui suprem, 
preciză Rhys. 

Nicio părticică din mine nu fu impresionată de faptul că îl privi 
direct în ochi. Îi răspunse simplu: 

— Cartea va rămâne la noi. Vom face faţă furtunii... 

— De-ajuns! interveni Mor. 

Ea se ridică în picioare. 

lar Mor se uită pe rând în ochii tuturor reginelor când le 
spuse: 

— Eu sunt Morrigan. Mă cunoaşteţi. Ştiţi ce sunt. Ştiţi că am 
darul de a spune adevărul. Aşa că mă veţi asculta şi veţi şti că 
zic adevărul - aşa cum au făcut-o şi strămoşii voştri odată. 

Nimeni nu rosti niciun cuvânt. 

Mor făcu semn în spatele ei - spre mine. 

— Credeţi că este doar o simplă întâmplare că un om a fost 
făcut din nou nemuritor, chiar în momentul în care vechiul 
nostru duşman şi-a făcut din nou apariţia? Am luptat cot la cot 
cu Miryam în Război, am luptat lângă ea când ambiția şi setea 
de sânge a lui Jurian l-au înnebunit şi i-au despărţit. Când l-au 
făcut să o tortureze pe Clythia până la moarte şi apoi să se lupte 
cu Amarantha până ce şi-a întâlnit propria moarte. Inspiră brusc, 
iar eu aş fi putut să jur că Azriel se apropia la auzirea sunetului. 
Insă Mor trâmbiţă în continuare: Am mărşăluit înapoi în Tărâmul 
întunecat cu Miryam, ca să-i eliberăm pe sclavii lăsaţi în nisipul 
care ardea, în sclavia de care a scăpat şi ea. Pe sclavii cărora 
Miryam le-a promis că vor fi din nou liberi. Am mărşăluit cu ea - 
prietena mea. Impreună cu legiunea prinţului Drakon. Miryam 


era prietena mea, aşa cum este acum Feyre. Şi străbunele 
voastre, reginele care au semnat Tratatul... Şi ele erau 
prietenele mele. Şi când mă uit la voi... îşi arătă dinţii. Nu văd 
nimic din acele femei în voi. Când mă uit la voi, ştiu că 
străbunelor voastre le-ar fi ruşine. Ideea de pace vă face să 
râdeţi? Pacea care poate să fie între popoarele noastre? Vocea 
lui Mor se sparse, iar Azriel se mişcă subtil spre ea, cu toate că 
nu afişa nicio expresie. Într-o parte furtunoasă şi uitată a mării 
există o insulă. O insulă vastă şi luxuriantă, ferită de timp şi de 
privirile indiscrete. Miryam şi Drakon încă trăiesc acolo. Cu ai lor 
copii. Cu ambele popoare. Fae, oameni şi metişi. Unii lângă alţii. 
Timp de cinci sute de ani, au prosperat pe insulă; i-au lăsat pe 
restul să creadă că au murit... 

— Mor, o mustră blând Rhysand. 

Mi-am dat seama că, probabil, era un secret vechi de cinci 
secole. 

Un secret care-i alimentase visurile lui Rhysand şi ale 
regatului său. 

Un tărâm în care doi visători îşi găsiseră pacea printre ai lor. 

Unde nu exista niciun zid. Nicio închisoare de fier. Nicio 
săgeată de frasin. 

Regina blondă şi cea în vârstă se uitară din nou una la 
cealaltă. 

Celei bătrâne îi străluciră ochii când declară: 

— Dovedeşte-ne! Dovedeşte-ne, câtuşi de puţin, că eşti aşa 
cum spui - un mascul care vrea pace, şi nu Marele Lord despre 
care circulă zvonurile. 

Era o singură cale ca să le arate, să le dovedească. 

Velaris. 

Oasele îmi pârâiră la gândul de a le dezvălui piatra 
prețioasă... păianjenilor ăstora. 

Rhysand se ridică grațios. Reginele făcură la fel. Cu o voce ca 
o noapte fără lună, el spuse: 

— Vreţi dovezi? Mi-am ţinut respiraţia şi m-am rugat... m-am 
rugat să nu le spună. Ridică din umeri, iar firul argintiu din haina 
lui scânteie cu lumina soarelui. Vi le voi da. Aşteptaţi cuvântul 
meu şi reveniţi când vă vom chema. 

— Nimeni, nici om, nici spiriduş, nu ne spune nouă când să ne 
întoarcem, rosti zâmbind regina cu păr bălai. 

Poate că acesta era motivul pentru care răspunseseră atât de 


târziu. Ca să joace vreun joc de putere. 

— Atunci, veniţi când doriţi, spuse Rhys atât de tăios, încât 
paznicii reginelor înaintară. 

Cassian nu făcu decât să le rânjească - şi cel mai înţelept 
dintre ei se albi brusc. 

Rhysand abia îşi înclină capul când adăugă: 

— Poate atunci veţi înţelege cât de vitală este Cartea pentru 
eforturile ambelor părţi. 

— Ne vom gândi la asta de îndată ce vom avea dovezi. 

Cea bătrână aproape că scuipă cuvântul. O parte din mine îmi 
aminti că era bătrână şi de viţă nobilă şi că nu ar fi în interesul 
nostru să-i şterg rânjetul de pe faţă cu o palmă. 

— Noi protejăm Cartea de cinci sute de ani. Nu o vom da fără 
să ne gândim bine. 

Paznicii le înconjurară - ca şi când vorbele ar fi fost un semnal 
hotărât dinainte. Regina blondă îmi rânji şi ne ură noroc. 

Apoi dispărură. Deodată, camera de zi păru prea mare, prea 
tăcută. 

Şi Elain - Elain - fu cea care oftă şi murmură: 

— Sper să ardă toate în iad! 


Capitolul 41 


Nu prea am vorbit cât am călătorit în zbor spre Velaris. Amren 
aştepta deja în casa din oraş, cu hainele şifonate şi enervant de 
palidă la faţă. Mi-am notat să-i aduc mai mult sânge, cât mai 
repede. 

Dar, în loc să ne adune în camera de zi sau în salon, Rhysand 
trecu pe lângă bucătărie cu mâinile în buzunare şi ieşi în grădina 
curţii din spate. 

Noi ceilalţi am rămas pe hol, uitându-ne după el, la tăcerea 
care radia din el. Precum calmul dinaintea furtunii. 

— Presupun că întâlnirea a decurs bine, spuse Amren. 

Cassian îi aruncă o privire şi îşi urmă prietenul. 

Soarele şi ziua aridă încălziseră grădina, firele de iarbă ivindu- 
se acum ici şi colo, în nenumăratele răzoare şi ghivece. Rhysand 
se aşeză pe marginea fântânii, îşi sprijini coatele pe genunchi şi 
fixă cu privirea lespedea de piatră împestriţată cu muşchi, 
dintre picioarele lui. 

Luarăm toţi loc pe scaunele de fier din grădină, vopsite în alb. 
Dacă oamenii ar fi putut să-i vadă: spiriduşi stând pe fier. Ar fi 
aruncat fleacurile şi bijuteriile ridicole. Poate că şi Elain ar fi 
primit un inel de logodnă care să nu fi fost făurit din teamă şi 
ură. 

— Dacă ai venit să stai pe gânduri, atunci spune-mi şi lasă-mă 
să mă întorc la munca mea, spuse Amren de pe locul în care 
stătea pe o bâncuţă. 

Işi ridică privirea violetă spre a ei. Rece, lipsită de umor. 

— Oamenii vor să le dovedim bunele noastre intenţii. Că pot 
să aibă încredere în noi. 

Amren îşi îndreptă atenţia spre mine. 

— Feyre nu a fost de ajuns? 

Am încercat să nu mă las rănită de aceste vorbe. Nu, nu 
fusesem de ajuns; poate că îmi şi jucasem greşit rolul de 
emisar... 

— Prezenţa ei este mai mult decât suficientă, spuse Rhysand 
cu un calm copleşitor, iar eu m-am întrebat dacă gândurile-mi 
patetice îmi alunecaseră de-a lungul legăturii. Mi-am ridicat din 
nou scutul. Sunt proşti. Mai rău - nişte proşti înfricoşaţi. Privi cu 


atenţie pământul, de parcă mușchiul uscat şi piatra ar fi format 
un model pe care doar el putea să-l vadă. 

— Am putea... să le detronăm, zise Cassian. Să aducem nişte 
regine mai tinere şi mai deştepte pe tronurilor lor. Unele care ar 
fi dispuse să negocieze. 

Rhysand scutură din cap. 

— În primul rând, ar dura prea mult. Nu avem atât timp la 
dispoziţie. 

M-am gândit la ultimele câteva săptămâni irosite, la cât de 
mult încercase Azriel să pătrundă în regatele acelea. Dacă nici 
măcar umbrele şi spionii lui nu puteau să treacă de apărarea lor 
internă, atunci mă îndoiam că un asasin ar fi reuşit. Faptul că 
Azriel scutură din cap spre Cassian confirma acest lucru. 

— În al doilea rând, continuă Rhysand, cine ştie dacă asta ar 
afecta în vreun fel magia din jumătatea lor de Carte. Trebuie să 
ne-o dea de bunăvoie. E posibil ca magia să fie destul de 
puternică, aşa încât să vadă că uneltim ceva. Îşi trecu limba 
zgomotos peste dinţi. Nu avem cum să scăpăm de ele. 

— Am putea să încercăm din nou, spuse Mor. Lasă-mă să le 
vorbesc eu, lasă-mă să mă duc la palatul lor... 

— Nu, zise Azriel. Nu intri pe tărâmul oamenilor. 

Mor ridică din sprâncene şi o culoare deschisă îi pătă tenul 
bronzat al lui Azriel. Însă trăsăturile-i erau ferme, iar ochii căprui 
priveau cu hotărâre. 

— Ai face bine să-ţi aminteşti că am luptat în Război... 

— Nu, repetă Azriel, continuând să o fixeze cu privirea. 
Aripile-i în mişcare zgâriară speteaza scaunului. Te-ar spânzura 
şi te-ar da exemplu. 

— Mai întâi ar trebui să mă prindă. 

— Palatul acela este o capcană mortală pentru cei ca noi, 
contracară Azriel cu o voce joasă şi aspră. Construită de mâinile 
Spiriduşilor ca să-i apere pe oameni de noi. Mor, dacă intri, nu 
mai ieşi. De ce crezi că ne-a fost atât de greu să plasăm un 
avanpost acolo? 

— Dacă a pătrunde pe teritoriul lor nu este o opţiune, am 
intervenit înainte ca Mor să spună ce îi şuiera temperamentul 
care-i lumina trăsăturile şi cu siguranţă avea să-l rănească pe 
îmblânzitorul umbrelor mai mult decât voia, iar minciunile sau 
manipulările mentale ar putea face magia să distrugă Cartea... 
Ce dovadă putem să le oferim? Rhys îşi înălţă capul. Cine este 


această Miryam? Ce era ea pentru Jurian şi cine era Drakon, 
prinţul despre care ai vorbit? Poate că noi... poate că e posibil 
să-i folosim pe ei drept dovadă. Măcar ca să garanteze pentru 
tine. 

Căldura se stinse din ochii lui Mor când atinse cu piciorul 
muşchiul şi dala de piatră. 

Însă Rhys îşi împreună degetele în spaţiul dintre genunchii săi 
înainte să spună: 

— Acum cinci sute de ani, în anii care au dus la Război, în 
partea sudică a continentului a existat un regat al Spiriduşilor. 
Era un tărâm de nisip, care înconjura delta luxuriantă a unui râu. 
Tărâmul întunecat. Oamenii nu puteau să se nască într-un loc 
mai crud - pentru că niciun om nu se năştea liber. Toţi erau 
sclavi, forţaţi să construiască temple şi palate măreţe pentru 
Marele Spiriduş care domnea. Nu aveau cum să scape; nu aveau 
nicio şansă ca libertatea să le fie cumpărată. Şi regina 
Tărâmului întunecat... 

Amintirea îi agită trăsăturile feţei. 

— A facut-o pe Amarantha să pară la fel de dulce ca Elain, 
explică Mor cu un venin dulce în glas. 

— Miryam, continuă Rhys, era o femeie pe jumătate Fae, 
născută dintr-o mamă pământeană. Şi, de vreme ce mama ei 
era sclavă, iar zămislirea s-a petrecut... împotriva voinţei 
acesteia, Miryam s-a născut în lanţuri şi a fost considerată om, 
iar drepturile la moştenirea ei Fae i-au fost negate. 

— Spune-le altă dată toată povestea, interveni Amren. Fato, 
ideea principală este că regina i-a făcut-o cadou pe Miryam 
logodnicului ei, un prinţ Fae străin, pe nume Drakon, îmi spuse 
ea mie. Îngrozit, el a lăsat-o pe Miryam să scape. Temându-se 
de mânia reginei, ea a fugit în deşert, dincolo de mare, şi a 
ajuns iar în deşert... unde a găsit-o Jurian. S-a alăturat armatelor 
lui rebele, a devenit iubita lui şi o vindecătoare printre 
războinici. Până când o bătălie nimicitoare a surprins-o având 
grijă de noii aliaţi Fae ai lui Jurian - printre care se număra şi 
Prinţul Drakon. Se pare că Miryam l-a făcut să-l vadă pe 
monstrul cu care plănuia să se căsătorească. El a rupt logodna, 
şi-a aliat armatele cu oamenii şi a căutat-o pe faimoasa sclavă 
vreme de trei ani. Jurian nu ştia că noul său aliat râvnea la iubita 
sa. Era prea concentrat să câştige Războiul, să o distrugă pe 
Amarantha în Nord. Obsedat de planurile lui, nu a văzut că 


Miryam şi Drakon s-au îndrăgostit pe la spatele lui. 

— Nu s-a întâmplat pe la spatele lui, se răsti Mor. Miryam a 
pus capăt relaţiei cu Jurian înainte să aibă de-a face cu Drakon. 

Amren ridică din umeri. 

— Fato, pe scurt, când Amarantha l-a măcelărit pe Jurian, ca 
mai apoi, de-a lungul secolelor care-au urmat, să-i spună ce s-a 
întâmplat cu iubita lui - că l-a trădat pentru un mascul Fae. 
Toată lumea a crezut că Miryam şi Drakon au pierit când i-au 
eliberat pe oamenii ei din Tărâmul întunecat, la sfârşitul 
Războiului - chiar şi Amarantha. 

— Dar nu a fost aşa, am spus eu. Rhysand şi Mor dădură 
aprobator din cap. A fost doar o cale de scăpare, nu-i aşa? Să o 
ia de la capăt în altă parte, cu ambele popoare. Ei încuviinţară 
din nou. Deci de ce nu vrei să le arăţi asta reginelor? Ai vrut să 
le spui... 

— Pentru că, interveni Rhysand, pe lângă faptul că nu le-ar 
dovedi nimic despre felul meu de-a fi, de care mi s-a părut că s- 
au plâns cel mai mult, ar fi o gravă trădare la adresa prietenilor 
noştri. Singura lor dorinţă a fost să rămână ascunşi - să trăiască 
în pace alături de popoarele lor. Au luptat şi-au sângerat şi-au 
suferit destul pentru asta. Nu-i voi implica în acest conflict. 

— Armata aeriană a lui Drakon era la fel de bună ca a 
noastră, căzu Cassian pe gânduri. Până la urmă, s-ar putea să 
fim nevoiţi să apelăm la el. 

Rhysand abia scutură din cap. Conversaţia luase sfârşit. Şi 
poate că avea dreptate: dezvăluirea vieţii paşnice a lui Drakon 
şi-a lui Miryam nu spunea nimic despre intenţiile lui. Despre 
propriile-i merite şi despre caracterul său. 

— Aşadar, ce le oferim în schimb? am întrebat. Ce le arătăm? 

Rhysand era trist. 

— Le arătăm Velarisul. 

— Poftim? lătră Mor. Însă Amren îi făcu semn să tacă. 

— Doar nu vrei să le aduci aici, am spus eu. 

— Desigur că nu. Riscurile sunt prea mari şi probabil că s-ar 
lăsa cu vărsare de sânge dacă ne-ar fi oaspeţi chiar şi pentru o 
singură noapte. Aşa că am de gând doar să le arăt, spuse 
Rhysand. 

— Vor crede că te joci cu mintea lor, contracară Azriel. 

— Nu, spuse Rhysand şi se ridică în picioare. Vreau să le arăt 
--jucând după regulile lor. 


Amren îşi lovi unghiile unele de celelalte. 

— Ce vrei să spui, Mare Lord? 

Insă Rhysand i se adresă doar lui Mor. 

— Trimite vorbă tatălui tău. Vom merge în vizită la el şi-n 
celălalt regat al meu. 

Sângele îmi îngheţă. Regatul Coşmarurilor. 


La 


Se pare că exista un glob care îi aparținuse familiei lui Mor de 
milenii: Adevărul. Abunda de magia adevărului pe care ea 
pretindea că o poseda - pe care o aveau mulţi alţii din neamul 
ei. Şi Adevărul era unul dintre cele mai păzite şi preţuite 
talismane ale lor. 

Rhysand nu-şi pierdu timpul cu făcutul planurilor. Urma să 
plecăm spre Regatul Coşmarurilor din Oraşul Cioplit a doua zi 
după-amiază, să ne lăsăm purtaţi de vânt în apropierea 
muntelui masiv în care era construit şi apoi să zburăm tot restul 
drumului. 

Mor, Cassian şi cu mine păream simple distracţii, pentru ca 
vizita bruscă a lui Rhysand să nu trezească suspiciuni - câtă 
vreme Azriel fura globul din camerele tatălui lui Mor. 

Globul era cunoscut printre oameni, iar ei îl folosiseră în 
război, îmi spuse Rhys în timpul cinei liniştite din acea seară. 
Reginele ştiau de el. Şi aveau să-şi dea seama că era adevărul 
absolut, nu o iluzie sau un truc, când urma să le arătăm - ca şi 
când ar fi privit un tablou viu - că oraşul şi oamenii lui buni 
existau. 

Ceilalţi sugeraseră alte locuri din teritoriu pentru a dovedi că 
nu era vreun sadic iubitor de războaie, dar Rhysand susţinea că 
nici-unul nu avea acelaşi impact ca Velarisul. Pentru poporul lui, 
pentru lume, avea să le ofere reginelor această felie de adevăr. 

După cină, am rătăcit pe străzi şi, în cele din urmă, în toiul 
nopţii, m-am trezit la marginea Curcubeului; clienţii, artiştii şi 
cetăţenii obişnuiţi intrau dintr-un magazin în altul, se uitau la 
expoziţii şi se aprovizionau. 

În comparaţie cu luminile strălucitoare şi culorile vii ale 
deluşo-rului care cobora spre râul din faţă, străzile din spatele 
meu dormeau în umbre. 

Trecuseră aproape două luni de când eram aici, iar eu nu-mi 
făcusem curaj să trec prin cartierul artiştilor. 


Însă locul acesta... Rhys avea să rişte oraşul şi oamenii 
minunaţi doar pentru o şansă la pace. Probabil că îl mâna vina 
de a-l fi protejat în vreme ce restul Prythianului suferise; 
probabil că oferirea Velarisului pe un platou de argint era 
încercarea lui de a uşura greutatea. Mi-am frecat pieptul în care 
simţeam cum se acumulează durerea. 

Am făcut un pas spre cartier - şi m-am oprit 

Poate ar fi trebuit să o rog pe Mor să mă însoţească. Dar ea 
plecase după cină, nervoasă şi palidă la faţă, ignorând 
încercarea lui Cassian de a-i vorbi. Azriel zburase către nori ca 
să-şi contacteze spionii. In linişte, îi promisese lui Cassian, care 
se plimba-n sus şi-n jos, că o va găsi pe Mor după ce-şi va 
termina treburile. 

lar Rhys... El avea destule pe cap. Şi nici măcar nu obiectase 
când i-am spus că aveam de gând să ies la plimbare. Nici măcar 
nu mă avertizase să am grijă. Nu ştiam dacă motivul pentru 
care nu o făcuse era încrederea absolută în siguranţa oferită de 
oraşul lui sau pentru că ştia cât de urât aş fi reacţionat dacă ar fi 
încercat să-mi spună să nu mă duc sau să mă avertizeze. 

Am scuturat din cap, limpezindu-mi gândurile când m-am 
uitat încă o dată de-a lungul străzii principale a Curcubeului. 

În ultimele săptămâni, simţisem tremurături în golul din piept 
-licăritul unor imagini, dar nimic palpabil. Nimic viu care să urle 
sau să dea ordine. Nu aşa cum se întâmplase în acea seară, 
când îl văzusem în genunchi pe pat, gol, tatuat şi cu aripile-i 
ieşite. 

Oricum, ar fi fost o prostie să mă aventurez în cartier când, la 
fel de bine, orice conflict viitor ar fi putut să-l distrugă. Ar fi fost 
o prostie să mă îndrăgostesc de el, când ar fi putut să-mi fie 
luat. 

Aşadar, ca o laşă, m-am întors şi m-am dus acasă. 

Rhysand aştepta în hol, sprijinindu-se de stâlpul balustradei 
scării. Era posomorât. 

M-am oprit în mijlocul covorului de la intrare. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mă gândesc dacă să te rog să rămâi mâine. 

Aripile-i nu i se vedeau; nici măcar umbra lor. 

Mi-am încrucişat braţele. 

— Credeam că o să mă iei şi pe mine. 

„Nu mă-nchide în casa asta, nu mă da la o parte...” 


Îşi trecu o mână prin păr. 

— Nu vreau să vezi ceea ce trebuie să fiu mâine, cel care 
trebuie să devin... Cum te voi trata pe tine, cum mă voi purta cu 
ceilalţi... 

— Masca Marelui Lord, am spus eu încet. 

— Da. Se aşeză pe treapta de jos a scărilor. 

Am rămas în mijlocul holului când l-am întrebat cu grijă: 

— De ce nu vrei să văd asta? 

— Pentru că de abia ai început să nu mă mai vezi drept un 
monstru şi nu suport să mă gândesc la ziua de mâine; la faptul 
că vei fi iar sub munte, că te voi duce înapoi în locul în care te- 
am găsit. 

Sub munte... în subteran. Da, uitasem de asta. Uitasem că 
aveam să văd regatul construit de Amarantha, că urma să fiu 
prinsă sub pământ... 

Dar cu Azriel, Mor şi Cassian. Cu... el. 

Am aşteptat panica, sudoarea rece. Nu se întâmplă nimic. 

— Lăsă-mă să ajut! Cu orice! 

Tristeţea îi umbri lumina stelelor din ochi. 

— Rolul pe care va trebui să-l joci nu este unul plăcut. 

— Am încredere în tine. M-am aşezat lângă el pe scări, 
suficient de aproape, încât căldura trupului său încălzi aerul rece 
al nopţii care mi se agăța de manta. De ce părea Mor atât de 
supărată când a plecat? 

Gâtul îi tremură. Mi-am da seama că furia şi durerea î 
împiedicau să-mi răspundă direct, nu neîncrederea. După o 
clipă, spuse: 

— Eram acolo, în Oraşul Cioplit, în ziua în care tatăl ei a 
declarat că urma să fie vândută pentru a se căsători cu Eris, fiul 
cel mai mare al Marelui Lord al Regatului Toamnei. Fratele lui 
Lucien. Eris era cunoscut pentru cruzimea lui, iar Mor... Mi-am 
promis să nu permit să se întâmple aşa ceva. Pentru că, în ciuda 
puterii şi a sălbăticiei sale, nu avea nimic de spus; nu avea 
niciun drept în faţa acelor oameni. lar tatălui meu nu-i păsa 
dacă verişorii lui îşi foloseau urmaşii, pe post de animale de 
reproducere. 

— Ce s-a întâmplat? am şoptit eu. 

— Am adus-o pe Mor în tabăra illyriană pentru câteva zile. L-a 
văzut pe Cassian şi a hotărât să facă singurul lucru care i-ar 
distruge valoarea în ochii oamenilor. Eu am aflat abia după 


aceea... şi a fost un dezastru. Cu ea, cu Cassian, cu familiile 
noastre. Asta-i o altă poveste lungă, dar, pe scurt, Eris a refuzat 
să se însoare cu ea. A spus că a fost pângărită de un spiriduş 
bastard neînsemnat şi că s-ar culca mai degrabă cu o scroafă. 
Familia ei... ei... Nu-l mai văzusem niciodată atât de incapabil să 
se exprime. Rhysand îşi drese vocea. După ce au terminat, au 
abandonat-o la graniţa Regatului Toamnei. Pe biletul înfipt în 
cuie în trupul ei scria că era problema lui Eris. 

Un bilet bătut... în cuie. 

Cu o mânie domoală, Rhys spuse: 

— Eris a lăsat-o aproape moartă în mijlocul pădurii. Azriel a 
găsit-o a doua zi. Doar atât am putut să fac pentru a-l împiedica 
să se ducă în regate şi să-i măcelărească pe toţi. 

M-am gândit la faţa veselă, la râsul obraznic, la femela căreia 
nu-i păsa de cine era de acord cu ea. Probabil pentru că văzuse 
cele mai groaznice lucruri pe care neamul ei avea să le ofere. Şi 
supravieţuise. 

Şi am înţeles de ce Rhys nu putea să o suporte pe Nesta mai 
mult de câteva momente, de ce nu putea să renunţe la mânia 
pe care i-o provocau eşecurile ei, chiar dacă eu am făcut-o. 

Focul lui Beron începu să-mi pârâie în vene. Focul meu, nu al 
lui. Nici al fiului său. 

L-am luat de mână pe Rhys, iar el îmi mângâie uşor dosul 
palmei cu degetul mare. Am încercat să nu mă gândesc la 
uşurinţa mângâierii când i-am spus cu o voce dură şi calmă, pe 
care abia am recunoscut-o: 

— Spune-mi ce trebuie să fac mâine! 


Capitolul 42 


Nu eram înspăimântată. 

Nu de rolul pe care mi-l ceruse Rhysand să-l joc astăzi. Nu de 
vântul care vuia când ne-am teleportat într-un lanţ familiar 
muntos acoperit de zăpadă, care refuza să cedeze sărutului de 
trezire al primăverii. Nu de prăpastia adâncă în timp ce Rhysand 
ne ducea în zbor între vârfuri şi văi, repede şi lin. Cassian şi 
Azriel ne flancau; Mor avea să ne întâlnească la porţile de la 
baza muntelui. 

Rhysand era tras la faţă, umerii îi erau încordaţi când i-am 
apucat. Ştiam la ce să mă aştept, dar... chiar şi după ce îmi 
spusese ce trebuia să fac, chiar şi după ce acceptasem, mintea 
lui fusese... departe. Bântuită. 

Mi-am dat seama că îşi făcea griji pentru mine. 

Şi din cauza acestei îngrijorări, doar ca să îi îndepărtez 
încordarea de pe chip, chiar şi pentru aceste câteva minute 
înainte de a-i înfrunta ţinutul păcătos de sub munte, am spus în 
bătaia vântului: 

— Amren şi Mor mi-au spus că întinderea aripilor unui bărbat 
illyrian spune multe despre mărimea... altor părţi. 

Îşi îndreptă ochii spre mine, apoi spre pantele acoperite de 
pini de dedesubt. 

— Aşa ţi-au spus? 

Am ridicat din umeri în braţele lui, încercând să nu mă 
gândesc la corpul gol din acea noapte din urmă cu câteva 
săptămâni, deşi nu îl zărisem mult. 

— Mi-au mai spus şi că aripile lui Azriel sunt cele mai mari. 

Neastâmpărul dansă în acei ochi violeţi, alungând distanţa 
rece, încordarea. Spionul arăta ca o ceaţă neagră pe cerul 
albastru-deschis. 

— Hai să scoatem băţul de măsurat când ne întoarcem acasă, 
nu vrei? 

Am pişcat muşchii tari ca piatra ai antebraţului lui. Rhysand 
îmi arătă un zâmbet răutăcios înainte de a se înclina în jos... 

Munţii, şi zăpada, şi copacii, şi soarele, şi căderea liberă prin 
nori... 

Un țipăt gâfâit ieşi din mine când am plonjat. Mi-am aruncat 


braţele în jurul gâtului său din instinct. Râsetul lui încet îmi 
gâdilă ceafa. 

— Eşti dispusă să-mi înfrunţi întunericul şi să manifeşti unul 
de-al tău, eşti dispusă să mori înecată şi să înfrunţi Ţesătoarea, 
dar o uşoară cădere în gol te face să ţipi? 

— Când o să mai ai coşmaruri, am să te las să putrezeşti, am 
spus eu printre dinţi, cu ochii încă închişi şi corpul încordat când 
îşi scoase aripile ca să planeze uşor. 

— Nu, nu o vei face, şopti el. Ţi-a plăcut prea mult să mă vezi 
gol. 

— Ticălosule! 

Râsetul lui vui, lovindu-se de mine. Cu ochii închişi, cu vântul 
şuierând ca un animal sălbatic, mi-am ajustat poziţia, apucându- 
| mai strâns. Monturile mele atinseră una din aripile lui - era 
netedă şi rece ca mătasea, dar dură ca piatra când era întinsă. 

Mă fascina. Am întins mâna orbeşte... şi am îndrăznit să îmi 
trec vârful degetelor de-a lungul marginii interioare. 

Rhysand tremură, un geamăt uşor strecurându-se pe lângă 
urechea mea. 

— Aceea, spuse el ferm, este foarte sensibilă. 

Mi-am retras repede degetul, împingându-mă suficient cât să-i 
văd chipul. Din cauza vântului a trebuit să mijesc ochii, iar părul 
meu împletit se undui în toate părţile, dar el era cu totul 
concentrat la munţii din jurul nostru. 

— Te gâdilă? 

Se uită la mine, apoi la zăpada şi pinii care se întindeau la 
nesfârşit 

— Aşa se simte, spuse el şi se apropie atât de mult, încât 
buzele lui îmi atinseră pavilionul urechii când îmi respiră în ea. 
Spatele mi se arcul instinctiv, bărbia înclinându-se în sus la 
mângâierea respirației lui. 

— O, am reuşit eu să spun. L-am simţit cum îmi zâmbi la 
ureche şi se retrase. 

— Dacă vrei atenţia unui bărbat illyrian, mai bine l-ai apuca 
de boaşe. Suntem antrenați să ne protejăm aripile cu orice preţ. 
Unii bărbaţi mai întâi atacă, iar apoi pun întrebările, dacă aripile 
le sunt atinse fără invitaţie. 

— Şi când fac sex? 

Intrebarea îmi ieşi pe gură fără să gândesc. 

Pe chipul lui Rhysand nu se citea decât amuzamentul unei 


feline când supraveghea munţii. 

— În timpul sexului, un bărbat illyrian se poate simţi împlinit 
doar dacă cineva îi atinge aripile în locul potrivit. 

Pulsul mi se mări. Eram pe un teritoriu periculos; mai mortal 
decât prăpastia de dedesubt. 

— Ai descoperit că e adevărat? 

Privirea lui mă dezgoli. 

— Nu aş permite nimănui să-mi vadă sau să-mi atingă aripile 
când facem sex. Mă face vulnerabil într-un mod care mă... 
incomodează. 

— Păcat! am spus eu. 

Am privit în zare prea nonşalant, spre muntele măreț care 
apăru la orizont, înălțându-se deasupra celorlalţi. Şi în vârful 
căruia, am observat eu, se afla acel palat strălucitor din piatra 
lunii. 

— De ce? întrebă el îngrijorat. 

Am ridicat din umeri, luptându-mă să nu zâmbesc. 

— Pentru că pariez că ai putea ajunge în nişte poziţii 
interesante cu aripile alea. 

Rhysand râse zgomotos, iar nasul lui îmi atinse urechea. L-am 
simţit deschizând gura ca să-mi şoptească ceva, dar... 

Ceva întunecat şi rapid se repezi spre noi, iar el plonjă 
ferindu-se şi înjurând. 

Continuară să vină tot mai multe. 

Nu erau doar săgeți obişnuite, mi-am dat seama când 
Rhysand viră, înşfăcând una din aer. Celelalte ricoşară inofensiv 
din scutul ridicat de el. 

El studie lemnul în palmă şi îl aruncă huiduind. Erau săgeți din 
frasin. Ca să ucidă spiriduşi. 

lar acum, că eram unul... 

Mai repede ca vântul, mai repede ca moartea, Rhysand se 
repezi spre pământ. Zbură, nu se teleportă, deoarece voia să 
ştie unde erau inamicii noştri; nu voia să-i piardă. Vântul îmi 
înţepă faţa, îmi şuieră în urechi şi îmi smulse părul cu gheare 
brutale. 

Azriel şi Cassian deja se grăbeau spre noi. Scuturile de un 
albastru translucid şi roşu îi încojurară, făcând săgețile să 
ricoşeze. Pietrele lor Siphon erau activate. 

Săgeţile fură trase din pădurea de pin ce acoperea munţii, 
apoi dispărură. 


Rhysand lovi pământul, zăpada zburând în urma lui, iar o furie 
pe care nu o mai văzusem din acea zi din regatul Amaranthei îi 
schimonosi trăsăturile. O simţeam zdrăngănind în mine, 
tulburând poiana în care stăteam acum. 

Azriel şi Cassian ajunseră acolo într-o clipă, scuturile colorate 
retrăgându-se în pietrele Siphon. Cei trei erau forţe ale naturii în 
pădurea de pin; Rhysand nici măcar nu se uită la mine când îi 
ordonă lui Cassian: 

— Du-o la palat şi rămâi acolo până mă întorc. Az, tu vii cu 
mine. 

Cassian se întinse spre mine, dar m-am ferit. 

— Nu. 

— Ce? mârâi Rhys, cuvântul fiind aproape gutural. 

— la-mă cu tine, am spus eu. Nu voiam să mă duc în palatul 
din piatra lunii şi să aştept şi să-mi frâng mâinile. 

Cassian şi Azriel, în mod înţelept, tăcură. lar Rhysand, 
binecuvântat fie de Mamă, îşi strânse aripile şi îşi încrucişă 
braţele, aşteptând să-mi audă argumentele. 

— Am văzut săgeți din frasin, am spus eu aproape fără 
suflare. Aş putea să-mi dau seama unde au fost făcute. Şi dacă 
au venit din mâna unui alt Mare Lord... aş putea să-mi dau 
seama şi de asta. Dacă au venit de la Tarquin... Şi pot să iau 
urma la sol la fel de bine ca oricare dintre voi. Cu excepţia lui 
Azriel, poate. Deci tu şi Cassian zburaţi, am spus eu, încă 
aşteptând să refuze, să ordone să fiu închisă. lar eu voi vâna la 
sol, împreună cu Azriel. 

Furia care radia prin poiana înzăpezită scăzu într-o mânie 
îngheţată, prea calmă. Dar Rhysand spuse: 

— Cassian, vreau patrule aeriene la graniţele cu marea, 
postate în cercuri de trei kilometri, tocmai până spre Hybern. 
Vreau infanterişti în trecătoarele muntelui, de-a lungul graniţei 
sudice; asigură-te că focurile de avertizare sunt pregătite pe 
fiecare vârf. Nu ne vom baza pe magie. El se întoarse spre 
Azriel. După ce termini, avertizează-ţi spionii că ar putea fi 
compromişi şi pregăteşte-te să-i scoţi şi să-i înlocuieşti. Vom 
controla situaţia. Nu vom spune nimănui din acel regat ce s-a 
întâmplat. Dacă cineva spune ceva, să zici că a fost un exerciţiu 
de antrenament. 

Pentru că nu ne permiteam să expunem această slăbiciune, 
nici măcar printre supuşii lui. 


Ochii lui îi întâlniră în cele din urmă pe ai mei. 
— Avem o oră înainte să fim aşteptaţi la curte. Fă-o să 
conteze! 


$ 


Am căutat, dar săgețile trase fuseseră înşfăcate de atacatorii 
noştri şi nici măcar umbrele sau vântul nu îi spuseră nimic lui 
Azriel, ca şi când inamicul nostru s-ar fi ascuns de ele. 

Dar era a doua oară când ştiuseră unde aveam să fim, 
Rhysand şi cu mine. 

Mor ne găsi pe Azriel şi pe mine după douăzeci de minute, 
voind să ştie ce naiba se întâmplase. l-am explicat, iar ea se 
teleportă, ca să inventeze vreo scuză care să-i împiedice 
îngrozitoarea familie să suspecteze că ceva era în neregulă. 

Dar la sfârşitul orei, nu găsiserăm nicio urmă. lar noi nu mai 
puteam amâna întâlnirea. 

Regatul Coşmarurilor se întindea în spatele celor două uşi 
imense sculptate chiar în munte. lar de la bază, muntele se 
înălța atât de sus, încât nu vedeam palatul în vârful căruia 
stătusem odată. Erau doar pietre, zăpadă şi păsările care zburau 
în cerc. Nu era nimeni afară - niciun sat, nici urmă de viaţă. 
Nimic din ce ar fi putut să indice faptul că un întreg oraş locuia 
înăuntru. 

Dar nu mi-am lăsat curiozitatea şi niciun fel de frământare să 
se vadă în clipa în care Mor şi cu mine am intrat. Rhysand, 
Cassian şi Azriel aveau să sosească în câteva minute. 

La porţile din piatră erau santinele îmbrăcate nu în negru, aşa 
cum m-aş fi aşteptat, ci în gri şi alb - o armură menită să se 
confunde cu faţada muntelui. Mor nici măcar nu se uită la ei 
când mă conduse în tăcere în muntele-oraş. 

Trupul mi se încordă imediat ce întunericul, mirosul rocii, al 
focului şi al cărnii prăjite mă loviră. Mai fusesem aici, suferisem 
aici... 

Nu la Poalele Muntelui. Acest loc nu era Poalele Muntelui. 

Într-adevăr, regatul Amaranthei fusese o joacă de copil. 

Regatul Coşmarurilor era lucrarea unui zeu. 

În timp ce aşezarea de la Poalele Muntelui consta într-o serie 
de holuri şi camere şi etaje, acesta... acesta era cu adevărat un 
oraş. 

Coridorul pe care ne conduse Mor era un bulevard, iar în jurul 


nostru, în întuneric, se ridicau clădiri şi turle, case şi poduri. Era 
o metropolă sculptată în piatra neagră a muntelui, în care totul 
era marcat sau gravat cu vreo lucrare artistică minunată şi 
hidoasă. Siluetele dansau şi se împerecheau; cerşeau şi se 
distrau. Stâlpii erau sculptați ca să semene cu lujerii mlădioşi ai 
florilor nocturne. Apa curgea în mici pâraie şi râuri care izvorau 
chiar din munte. 

Oraşul Cioplit. Un loc de o frumuseţe extraordinară, încât era 
un efort să nu-mi las mirarea şi groaza să mi se citească pe 
chip. Muzica se auzea deja pe undeva, iar gazdele noastre încă 
nu ieşiseră să ne întâmpine. Oamenii pe lângă care treceam - 
doar Mari Spiriduşi - erau îmbrăcaţi elegant, chipurile fiindu-le 
palid de moarte şi reci. Niciunul nu ne opri, niciunul nu zâmbi şi 
nimeni nu făcu nicio reverență. 

Mor îi ignoră pe toţi. Niciunul dintre noi nu scosese vreun 
cuvânt. Rhys îmi spusese să nu o fac pentru că zidurile aveau 
urechi aici. 

Mor mă conduse pe bulevard spre alt rând de porţi din piatră, 
deschise la baza a ceea ce părea a fi un castel în munte. Sediul 
oficial al Marelui Lord al Regatului Nopţii. 

Bestii mari cu solzi negri erau sculptate pe acele porţi, toate 
încolăcite împreună într-un cuib de gheare şi coli, dormind şi 
luptându-se, unii părând a se devora la nesfârşit. Intre ele se 
revărsau lujeri de iasomie şi floarea lunii. Aş fi putut jura că 
bestiile păreau să se zvârcolească în strălucirea argintie a 
luminilor spiriduşilor ce pluteau prin muntele-oraş. Porţile 
Eternităţii, aşa aş fi numit tabloul care îmi apăru în minte. 

Mor trecu dincolo de ele, ca un licăr de culoare şi viaţă în 
acest loc ciudat şi rece. 

Ea purta o rochie roşie fără mâneci, din plasă şi voal, strânsă 
pe sâni şi coapse, în vreme ce iţe atent puse îi lăsau o mare 
parte din abdomen şi spate expuse. Părul îi cădea liber în valuri, 
iar brățări din aur pur îi licăreau în jurul încheieturilor mâinilor. 
Era o regină - o regină care nu se pleca în faţa nimănui, o regină 
care îi înfruntase pe toţi şi triumfase. O regină care îşi stăpânea 
corpul, viaţa şi destinul şi nu se scuza niciodată pentru asta. 

Hainele mele, în care mă aşteptase pentru câteva minute să 
mă schimb în pădurea de pini, erau dintr-o mătase 
asemănătoare, identice cu cele pe care fusesem obligată să le 
port la Poalele Muntelui. 


Două bucăţi de material care abia îmi acopereau sânii atârnau 
până sub buric, unde centura de pe coapse le unea într-o 
singură bucată, care-mi cobora între picioare şi abia îmi 
acoperea fundul. 

Dar, spre deosebire de şifonul şi culorile strălucitoare pe care 
le purtasem atunci, aceasta era croită dintr-un material negru şi 
strălucitor, care scânteia la fiecare mişcare a şoldurilor. 

Mor îmi aranjase părul într-o coroană în vârful capului - chiar 
în spatele diademei negre pe care şi-o aşezase pe frunte, 
împodobită cu mici diamante care o făceau să lucească precum 
cerul nopţii. Ea îmi înnegrise şi lungise genele, trasând o linie 
elegantă din fard la colţurile exterioare ale ochilor. Buzele mi le 
vopsise într-un roşu ca sângele. 

Am intrat în castelul de sub munte. Aici erau mai mulţi 
oameni care se agitau pe holurile nesfârşite, urmărindu-ne 
fiecare suflare. Unele semănau cu Mor, cu părul lor auriu şi 
chipurile frumoase. Acestea chiar o huiduiră. 

Mor le zâmbi superior. În schimb, o parte din mine îşi dori să 
le fi rupt gâturile. 

În cele din urmă, am ajuns într-o sală a tronului din abanos 
lustruit. Mai mulţi şerpi ca aceia de pe porţile de la intrare erau 
sculptați aici - de data asta, încolăciţi în jurul nenumăratelor 
coloane care sprijineau tavanul din onix. Era atât de înalt, încât 
întunericul îi ascundea detaliile fine, dar ştiam că şi mai multe 
lucruri era sculptate acolo. Bestii grozave care să supravegheze 
manipulările şi intrigile din această cameră. Tronul fusese 
construit din câteva asemenea bestii, câte un cap înconjurând 
ambele părţi ale spatelui, ca şi când ar fi urmărit peste umărul 
Marelui Lord. 

Mulțimea se adunase şi, pentru o clipă, am crezut că eram din 
nou în sala tronului Amaranthei, atât de asemănătoare erau 
atmosfera şi răutatea. Atât de asemănător era podiumul din 
celălalt capăt. 

Un bărbat frumos cu păr auriu ne ieşi în calea spre tronul din 
abanos, iar Mor se opri lin. Ştiam că era tatăl ei, chiar dacă nu 
spusese nimic. 

Era îmbrăcat în negru şi pe cap purta o coroană argintie. Ochii 
lui căprui îi erau ca pământul vechi când o întrebă: 

— Unde este? 

Fără saluturi şi formalităţi. Pe mine mă ignoră complet. 


Mor ridică din umeri. 

— El vine când vrea, zise ea şi continuă să meargă. 

Atunci, tatăl ei se uită la mine, iar eu mi-am impus să afişez o 
mască precum a ei. Dezinteresată. Distantă. 

Tatăl ei îmi examină chipul, corpul şi, unde am crezut că s-ar 
fi uitat cu înţeles sau ar fi zâmbit superior... nu făcu niciun gest. 
Nu afişă nicio emoție. Doar o răceală împietrită. 

Am urmat-o pe Mor înainte ca dezgustul să-mi strice masca 
de gheaţă. 

Mesele de banchet lipite de zidurile negre erau acoperite cu 
fructe coapte şi suculente, coroniţe de pâine aurie, întrerupte de 
carne prăjită, butoaie cu cidru şi bere, plăcinte, tarte şi 
prăjiturile de toate mărimile şi felurile. 

Poate că mi-ar fi lăsat gura apă... dacă Marii Lorzi îmbrăcaţi 
elegant nu ar fi fost prezenţi. Dacă nu aş fi văzut că nimeni nu 
atingea mâncarea, lăsând puterea şi bogăţia să se irosească. 

Mor merse direct spre podiumul din obsidian, iar eu m-am 
oprit la baza treptelor când ocupă un loc lângă tron şi spuse 
mulţimii cu o voce clară, crudă şi şireată: 

— Marele vostru Lord se apropie. Nu e într-o dispoziţie prea 
bună, deci vă sugerez să vă purtaţi frumos, asta dacă nu vreţi 
să fiţi distracţia de seară. 

Şi, înainte ca mulţimea să înceapă să murmure, am simţit. L- 
am simţit pe el. 

Chiar piatra de sub picioarele mele păru să tremure - o 
pulsaţie, un ritm constant. 

Paşii lui. Ca şi când muntele s-ar fi cutremurat la fiecare 
atingere. 

Toată lumea din sală rămase nemişcată. Ca şi când i-ar fi 
înspăimântat faptul că propria suflare i-ar fi atras atenţia 
prădătorului care se îndrepta acum spre noi. 

Mor îşi ţinea spatele drept şi bărbia ridicată, afişând o 
mândrie sălbatică şi neastâmpărată la sosirea stăpânului ei. 

Amintindu-mi rolul, mi-am păstrat capul plecat, privind pe sub 
sprâncene. 

Întâi apărură la uşă Cassian şi Azriel. Generalul şi 
îmblânzitorul umbrelor Marelui Lord şi cei mai puternici illyrieni 
din istorie. 

Nu erau bărbaţii pe care ajunsesem să-i cunosc. 

Erau îmbăcaţi în haine de luptă negre, care li se mulau pe 


muşchi. Armura lor era complexă, solzoasă, şi umerii imposibil 
de laţi, iar chipurile, un portret al brutalităţii crude. Cumva, îmi 
aminteau de bestiile de abanos sculptate pe stâlpii pe lângă 
care trecusem. 

Mi-am dat seama că mai multe pietre Siphon licăreau, în plus 
faţă de cele de pe mâini. Aveau o piatră Siphon în mijlocul 
pieptului. Una pe fiecare umăr. Una pe fiecare genunchi. 

Pentru o dipă, genunchii îmi tremurară, iar eu am înţeles de 
ce se temuseră lorzii taberei. Dacă majoritatea illyrienilor aveau 
nevoie doar de o piatră Siphon ca să-şi gestioneze puterea 
ucigaşă... Cassian şi Azriel aveau fiecare câte şapte. Şapte. 

Curtenii avură bunul-simţ să se retragă un pas, când Cassian 
şi Azriel trecură prin mulţime, spre podium. Aripile le sclipiră, 
ghearele din vârf fiind destul de ascuţite, încât să taie aerul, de 
parcă le-ar fi şlefuit. 

Atenţia lui Cassian se îndreptase direct spre Mor, Azriel aran- 
cându-i doar o privire înainte de a scruta oamenii din jurul lor. 
Cei mai mulţi se feriră de privirea spionului - deşi tremurară 
când văzură Povestitorul-Adevărului într-o parte a lui, sabia 
illyriană ivindu-se deasupra umărului său stâng. 

Azriel, al cărui chip era o mască a morţii frumoase, le promise 
tăcut tuturor suplicii nesfârşite şi necruțătoare, şi până şi 
umbrele tremurară în urma lui. Ştiam de ce; ştiam pentru cine 
ar fi făcut-o bucuros. 

Ei încercaseră să vândă o fată de şaptesprezece ani într-un 
mariaj cu un sadic, iar apoi o brutalizaseră în moduri la care nu 
puteam şi nu voiam să mă gândesc. Şi aceşti oameni trăiau 
acum complet îngroziţi de cei trei însoțitori care stăteau lângă 
podium. 

Bun. Ar fi trebuit să le fie frică de ei. 

Frică de mine. 

lar apoi, apăru Rhysand. 

El îşi descătuşase puterea şi identitatea. Puterea lui umplu 
sala tronului, castelul şi muntele. Lumea. Nu avea nici început şi 
nici sfârşit. 

Nu avea aripi şi nici arme. Războinicul din el nu se arăta. Era, 
pur şi simplu, Marele Lord elegant şi crud pe care lumea îl 
credea a fi. Işi ţinea mâinile în buzunare, tunica lui neagră 
părând să înghită lumina. lar pe cap avea o coroană de stele. 

Nici urmă de bărbatul care băuse pe acoperiş; nici urmă de 


prinţul căzut, îngenuncheat pe pat. Impactul lui total ameninţa 
să mă doboare. 

Aici era cel mai puternic Mare Lord născut vreodată. 

Chipul visurilor şi al coşmarurilor. 

Ochii lui Rhysand fi întâlniră pe ai mei pentru scurt timp din 
cealaltă parte a sălii, când merse printre stâlpi. Spre tronul care 
era al lui prin sânge şi sacrificiu şi putere. Propriul meu sânge 
cântă la puterea care vibra din el, la frumuseţea lui. 

Mor cobori de pe podium, lăsându-se pe un genunchi, într-o 
mică reverență. Cassian şi Azriel o urmară. 

La fel şi ceilalţi din sală. 

Inclusiv eu. 

Podeaua din abanos era atât de lustruită, încât îmi vedeam 
buzele vopsite în roşu în ea; îmi vedeam chipul lipsit de 
expresie. Sala era atât de tăcută, că auzeam fiecare pas al lui 
Rhysand spre noi. 

— Ca să vezi, spuse el, fără să se adreseze cuiva anume. Se 
pare că, măcar o dată, aţi sosit cu toţii la timp. 

Ridicându-şi privirea, dar continuând să stea în genunchi, 
Cassian îi schiţă un zâmbet lui Rhysand - încarnarea 
comandantului Marelui Lord, dornic să verse sânge. 

Cizmele lui Rhysand se opriră în câmpul meu vizual. 

l-am simţit degetele reci pe bărbie, când mi-o ridică. 

Toţi cei din sală, încă pe podea, urmăriră. Dar acesta era rolul 
pe care trebuia să-l joc. Să fiu o noutate şi să distrag atenţia. 
Rhysand zâmbi. 

— Bine ai venit în casa mea, Feyre, Distrugătoarea 
Blestemului! 

Mi-am coborât privirea, genele mele încărcate cu fard gâdilân- 
du-mi obrazul. El ţâţâi, apucându-mă mai strâns de bărbie. 
Toată lumea observă apăsarea degetelor lui, înclinarea de 
prădător a capului când îmi spuse: 

— Vino cu mine! 

Mă trase de bărbie, iar eu m-am ridicat în picioare. Rhysand 
mă măsură din priviri, iar eu m-am întrebat dacă nu o făcea 
doar pentru spectacol, când ochii îi străluciră uşor. 

Mă conduse câţiva paşi spre podium... spre tron. Luă loc, 
schiţând un zâmbet regatului său imens. Stăpânea fiecare 
centimetru al tronului şi pe aceşti oameni. 

Şi, trăgându-mă de talie, mă aşeză în poala lui. 


Târfa Marelui Lord. Persoana care devenisem la Poalele 
Muntelui şi la care lumea se aştepta să fiu. Noul animal de 
companie periculos, pe care tatăl lui Mor avea acum să caute 
să-l încerce. 

Mâna lui Rhysand alunecă de-a lungul taliei mele goale, 
cealaltă mângâindu-mi coapsa expusă. Reci - mâinile îi erau 
atât de reci, încât aproape am ţipat. 

Probabil că-mi simţi tresărirea tăcută. O clipă mai târziu, 
mâinile i se încălziseră. Cu degetul mare, îmi mângâie interiorul 
coapsei, ca şi când mi-ar fi spus: „Imi pare rău“. 

Rhysand se aplecă să-şi apropie buzele de urechea mea, 
conştient că supuşii lui nu se ridicaseră încă de pe podea. Ca şi 
când ar fi făcut-o odată, înainte să li se permită, cu mult timp în 
urmă, şi aflaseră consecinţele. Rhysand îmi şopti, cu cealaltă 
mână mângâindu-mi acum pielea goală a coastelor în cercuri 
leneşe şi nepăsătoare: 

— Încearcă să nu ţi se urce la cap. 

Amândoi ştiam că ei puteau să audă. 

M-am holbat la capetele lor plecate, cu pulsul mărit. 

— Ce? am întrebat şoptit. 

Respirația lui Rhysand îmi mângâie urechea aşa cum o făcuse 
în urmă cu o oră, pe cer. 

— Că toţi bărbaţii de aici se gândesc la ce ar fi dispuşi să 
renunţe ca să-ţi sărute gura frumoasă şi roşie. 

Am aşteptat să roşesc, să mă ruşinez. 

Dar eram frumoasă. Eram puternică. 

Supravieţuisem - triumfasem. Aşa cum supravieţuise Mor în 
această casă otrăvită şi oribilă... 

Aşa că am schiţat un zâmbet, primul zâmbet al noii mele 
măşti. Să îi las să-mi vadă gura frumoasă şi roşie şi dinţii drepţi 
şi albi. 

Îşi strecură mâna mai sus pe coapsa mea, atingerea posesivă 
a unui mascul care ştia că deţinea trupul şi sufletul cuiva. El îşi 
ceruse scuze dinainte pentru asta - pentru joc şi rolurile pe care 
trebuia să le jucăm. 

M-am aplecat spre acea atingere, rezemându-mă de corpul lui 
dur şi cald. Eram atât de aproape de el, încât i-am simţit vuietul 
din voce atunci când, în cele din urmă, spuse: 

— Ridicaţi-vă! 

Toţi se ridicară în acelaşi timp. Le-am zâmbit superior unora 


dintre ei, foarte plictisită şi amuzată. 

Rhysand mă atinse cu un mont de-a lungul interiorului 
genunchiului, dându-mi fiori în tot corpul la acea atingere. 

— Duceţi-vă la joacă, le spuse el tuturor! 

Ei se supuseră, mulţimea dispersându-se şi muzica răsunând 
dintr-un colţ distant. 

— Keir! spuse Rhysand, vocea lui spintecând sala ca fulgerul 
într-o noapte furtunoasă. 

Doar de atât avu nevoie ca să-l cheme pe tatăl lui Mor la baza 
podiumului. Keir făcu din nou o plecăciune, cu faţa brăzdată de 
dispreţ, în timp ce se uită atent la Rhysand şi apoi la mine, 
aruncând o privire spre Mor şi illyrieni. Cassian dădu lent 
aprobator din cap spre Keir, ceea ce îi spuse că el îşi amintea şi 
că nu avea să uite vreodată ce îi făcuse administratorul Oraşului 
Cioplit propriei fiice. 

Keir se crispă când îl văzu pe Azriel, când îl văzu pe 
Povestitorul-Adevărului. 

Într-o zi, mi-am dat eu seama, Azriel urma să folosească sabia 
asupra tatălui lui Mor, spintecându-l lent 

— Raportează, spuse Rhysand, mângâindu-mi coastele cu un 
mont. 

Lui Cassian, Mor şi Azriel le făcu semn din cap să plece, iar cei 
trei se pierdură în mulţime. Într-o clipă, Azriel dispăru în umbre. 
Keir nici măcar nu se întoarse. 

În faţa lui Rhysand, Keir nu era decât un copil trist. Totuşi 
ştiam că tatăl lui Mor era mai bătrân. Mult mai bătrân. Părea că 
Administratorul se agăța de putere. 

Rhysand era puterea. 

— Complimente, milord, spuse Keir, cu o voce profundă şi 
plăcută. Şi complimente... invitatei tale. 

Rhysand îşi lipi mâna de coapsa mea, când îşi înclină capul ca 
să mă privească. 

— Este minunată, nu-i aşa? 

— Într-adevăr, spuse Keir, coborându-şi privirea. Nu sunt 
multe de raportat, milord. A fost linişte de la ultima ta vizită. 

— Nu am pe cine pedepsi? 

Era asemenea unei pisici ce voia să se joace cu mâncarea. 

— Nu, milord; doar dacă nu vrei să aleg pe cineva de aici. 

Rhysand ţâţâi. 

— Păcat! 


Se uită din nou la mine, apoi se înclină ca să mă tragă de 
lobul urechii cu dinţii. 

Şi, naiba să mă ia, dar m-am aplecat mai mult pe spate când 
i-am simţit dinţii apăsându-mă în acelaşi moment în care 
degetul mare îi alunecă în sus pe coapsa mea, pe pielea 
sensibilă, într-o atingere amplă. Corpul mi se relaxă şi se 
încordă, iar respiraţia mea... Cazanul să mă condamne din nou; 
parfumul lui de citrice şi mare, puterea care clocotea din el... 
mă făcură să respir sacadat. 

Ştiam că observa; ştiam că simţea acea schimbare în mine. 

Degetele i se opriră pe piciorul meu. 

Keir începu să menţioneze oameni pe care nu îi cunoşteam în 
regat, rapoarte amabile despre căsătorii şi alianţe, certuri 
familiale, iar Rhysand îl lăsă să vorbească. 

Mă mângâie încă o dată, acum cu degetul mare lipit de cel 
arătător. 

Un mârâit slab îmi umplu urechile, ştergând tot în afară de 
atingerea de pe partea interioară a piciorului meu. Muzica veche 
şi sălbatică pulsa, iar oamenii dansau înghesuindu-se unii în 
ceilalţi. 

Atent la administrator, Rhysand scotea sunete slabe din când 
în când, în vreme ce degetele lui continuau să mă mângâie încet 
şi constant pe coapse, ridicându-se tot mai mult cu fiecare 
atingere. 

Oamenii urmăreau. Chiar dacă beau şi mâncau, chiar dacă 
unii dansau în mici cercuri, ei ne urmăreau. lar eu eram jucăria 
lui personală, stăteam în poala sa, fiecare atingere a lui fiind 
vizibilă pentru ei... şi totuşi, la fel de bine am fi putut fi doar noi 
doi. 

Keir enumeră costurile şi cheltuielile pentru conducerea 
regatului, iar Rhysand dădu din nou uşor din cap. De data 
aceasta, îmi mângâie cu nasul locul dintre gât şi umăr, apoi cu 
gura. 

Sânii mi se împietriseră, devenind plini, grei şi dureroşi - mă 
dureau ca şi ceea ce-mi băltea acum în suflet. Căldura îmi 
cuprinse faţa şi-mi curse prin vene. 

În cele din urmă, Keir vorbi de parcă şi-ar fi pierdut controlul: 

— Am auzit zvonurile şi nu prea le-am crezut. Privirea i se opri 
asupra mea, a sânilor care mi se vedeau prin pliurile rochiei, a 
picioarelor care erau mai depărtate decât acum câteva minute 


şi a mâinii lui Rhys în teritoriul periculos. Dar se pare că e 
adevărat: animalul de companie al lui Tamlin se află acum în 
proprietatea altui stăpân. 

— Ar trebui să vezi cum o fac să implore, şopti Rhysand, 
împingându-mi gâtul cu nasul. 

Keir îşi împreună mâinile la spate. 

— Presupun că ai adus-o ca să faci o declaraţie. 

— Ştii că orice fac este o declaraţie. 

— Bineînţeles. Se pare că îţi face plăcere să o acoperi cu 
pânze de păianjen şi coroane. 

Mâna lui Rhysand se opri, iar eu m-am îndreptat când i-am 
auzit tonul dezgustat şi i-am spus cu o voce care parcă ar fi 
aparţinut altei femei: 

— Poate că eu am să îţi pun ţie o lesă. 

Aprobarea lui Rhysand îmi atinse uşor scuturile mentale, 
mâna de pe coastele mele trasând acum cercuri leneşe. 

— Ei chiar îi place să se joace, spuse el gânditor pe umărul 
meu. Făcu semn din bărbie spre Administrator. Adu-i nişte vin! 

Era un ordin pur, lipsit de politeţe. 

Keir înţepeni, dar plecă. 

Rhysand nu îndrăzni să renunţe la mască, dar sărutul uşor pe 
care mi-l dădu sub ureche îmi spuse destule. Scuze, 
recunoştinţă şi alte scuze. Situaţia nu-i plăcea mai mult decât 
îmi plăcea mie. Şi totuşi, ca să obţinem ce aveam nevoie, ca să 
tragem de timp pentru Azriel... Ar fi făcut-o, la fel ca mine. 

Atunci, cu mâinile lui sub sânii şi între picioarele mele, m-am 
întrebat la ce nu ar fi renunțat Rhysand. M-am întrebat dacă... 
nu cumva... aroganţa şi mândria ascundeau un bărbat care 
poate credea că nu valora prea mult. 

O nouă melodie care se auzea ca picuratul mierii începu şi 
crescu într-un vânt rapid, accentuat, cu tobe neobosite. 

M-am întors, studiindu-i chipul. Nu era nimic binevoitor în 
ochii lui, nimic din prietenul pe care mi-l făcusem. Mi-am deschis 
scutul ca să-l las să intre. „Ce este?” pluti vocea lui în mintea 
mea. 

Am coborât pe legătura dintre noi, mângâind zidul din granit 
negru, care se deschise uşor - doar pentru mine. ŞI, prin 
deschizătură, am spus: „Eşti bun, Rhys. Eşti cumsecade. Masca 
asta nu mă sperie. Te văd în spatele ei.” 

Mă apucă mai strâns şi se uită în ochii mei când se aplecă 


înainte ca să-şi atingă gura de obrazul meu. Gestul fu un 
răspuns suficient şi... o dezlănţuire. 

M-am mai aplecat un pic spre el, depărtându-mi uşor 
picioarele. „De ce te-ai oprit?” i-am şoptit minţii lui. 

Un mârâit aproape tăcut răsună în mine. El îmi mângâie din 
nou coastele, în ritm cu muzica, ridicându-şi degetul mare 
suficient de mult, încât să mă atingă sub sâni. 

Mi-am sprijinit capul de umărul lui. 

Am renunţat la partea din mine care auzea cuvintele lor, 
„târfa, târfa, târfa...” 

Am renunţat la acea parte din mine care spunea „trădătoare, 
mincinoasă, curvă”, odată cu ei... 

Și am devenit. 

Am devenit muzica, şi tobele, şi fiinţa sălbatică şi întunecată 
din braţele Marelui Lord. 

Ochii îi străluceau, dar nu din cauza puterii sau a mâniei. Ceva 
fierbinte şi mărginit de un întuneric strălucitor explodă în mintea 
mea. 

Mi-am mişcat lent o mână pe coapsa lui, simțind acolo 
puterea războinicului ascuns. Mi-am retras-o într-o mângâiere 
lungă şi leneşă, simțind nevoia să-l ating, să-l simt. 

Urma să iau foc şi să ard. Urma să încep să ard chiar aici... 

„Uşor, spuse el cu un amuzament nărăvaş prin fanta deschisă 
din scutul meu. Dacă te transformi într-o lumânare care arde, 
bietul Keir va face o criză. Şi ai strica petrecerea pentru toată 
lumea.” 

Deoarece focul le-ar fi arătat că nu eram normală şi, fără 
îndoială, Keir şi-ar fi informat viitorii aliaţi din Regatul Toamnei. 
Sau unul dintre ceilalţi monştri ar fi făcut-o. 

Rhysand îşi mişcă rapid coapsele, frecându-se de mine destul 
de tare, încât, pentru o secundă, nu mi-a păsat de Keir sau de 
Regatul Toamnei sau de ce ar fi putut face Azriel chiar acum ca 
să fure globul. 

Fusesem atât de rece şi atât de singură pentru atât de mult 
timp, iar contactul, bucuria de a fi îmbrăţişată, de a fi lăsată în 
viaţă, îmi făceau trupul să strige. 

Mâna care-mi fusese pe talie alunecă pe abdomen, prinzându- 
se de centura de acolo. Mi-am rezemat capul între umărul şi 
gâtul lui, uitându-mă la mulţimea care mă fixa cu privirea, 
savurând fiecare loc în care Rhysand şi cu mine ne atingeam, şi 


dorindu-mi mai mult, mai mult, mai mult. 

În cele din urmă, când sângele începu să-mi fiarbă, când 
Rhysand mă atinse sub sân cu montul, m-am uitat spre locul în 
care ştiam că stătea Keir şi ne urmărea, cu vinul meu uitat în 
mâini. 

Amândoi ne-am uitat. 

Administratorul stătea liniştit rezemat de zid, nesigur dacă să 
ne întrerupă, pe jumătate îngrozit să o facă. Noi eram distracţia 
lui. Noi eram spectacolul, în timp ce Az fura globul. 

Ştiam că Rhys încă se uita în ochii lui Keir când vârful limbii îi 
alunecă pe gâtul meu. 

Mi-am arcuit spatele, cu ochii închişi, respirând sacadat. Aş fi 
ars şi-aş fi tot ars... 

„Cred că este atât de dezgustat, încât mi-ar fi dat globul doar 
ca să plece de aici“, spuse Rhysand în mintea mea, cealaltă 
mână alunecându-i periculos în jos. Dar acolo simţeam durerea 
în creştere, iar pe dedesubt nu purtam nimic din ce ar fi putut 
ascunde dovada condamnabilă, dacă şi-ar fi strecurat mâna o 
idee mai sus. 

„Noi doi ne dăm de minune în spectacol”, i-am răspuns eu. Nu 
mai auzisem niciodată vocea persoanei aprige şi răguşite care 
spusese asta. Nici măcar în mintea mea. 

Mâna îi alunecă spre partea superioară a coapsei, cu degetele 
strânse. 

M-am lipit de el, încercând să-i îndepărtez mâinile de ceea ce 
ar fi găsit... 

Ca să-l găsesc rigid în spatele meu. 

Mintea mi se goli de gânduri. Doar un fior al puterii rămase 
când m-am zvârcolit de-a lungul mărimii impresionante. Rhys 
râse încet şi răguşit. 

Keir continuă să privească, înlemnit şi îngrozit. Blocat aici, 
până când Rhysand l-ar fi eliberat, şi fără să se gândească de 
două ori de ce sau unde dispăruse spionul. 

Aşadar, m-am întors din nou, întâlnindu-i ochii acum arzători 
ai lui Rhysand şi l-am lins pe gât. Vântul şi marea, şi citricele, şi 
transpiraţia aproape mă distruseră. 

M-am întors cu spatele la el, iar Rhys îşi plimbă limba pe 
ceafa mea, chiar deasupra coloanei, tocmai când m-am mişcat 
şi m-am lipit de duritatea care mă împingea, insistent şi 
dominant. Tocmai când mâna îi alunecă un pic prea sus pe 


partea interioară a coapsei mele. 

l-am simţit concentrarea de prădător îndreptându-se către 
lunecuşul pe care îl simţise acolo. Dovada corpului meu 
trădător. Mă strânse în braţe, iar faţa mi se încălzi - poate din 
cauza ruşinii, dar... 

Rhysand îmi simţi concentrarea, focul care îmi scăpa. „Este în 
regulă, spuse el, dar acea voce mentală părea fără suflu. Nu 
înseamnă nimic. Este doar reacţia corpului tău...” 

„Deoarece eşti atât de irezistibil?” Încercarea mea de a ocoli 
subiectul păru forţată chiar şi în mintea mea. 

Dar el râse, probabil spre binele meu. 

Dansasem, ne tachinasem şi ne chinuisem luni de zile. ŞI 
poate că nu era reacţia trupului meu, poate că era reacţia 
corpului său, dar gustul lui ameninţa să mă distrugă, să mă 
consume şi... 

Alt bărbat. Fusesem atinsă de un alt bărbat peste tot, când 
Tamlin şi cu mine abia eram... 

Luptându-mă cu greaţa, am afişat un zâmbet adormit şi 
înceţoşat de poftă trupească tocmai când Azriel se întoarse şi 
făcu subtil un semn din cap spre Rhys. Luase globul. 

Mor se strecură spre spion, trecându-şi o mână hotărâtă peste 
umerii şi pieptul lui, întorcându-se ca să-l privească în ochi. Cu 
mâna împestriţată de cicatrice, Az îi cuprinse talia expusă şi o 
strânse o singură dată. Era confirmarea de care şi ea avea 
nevoie. 

Ea îi schiţă un zâmbet care, fără îndoială, avea să stârnească 
zvonuri şi intră din nou în mulţime. Orbitor, distrăgând atenţia, 
lăsându-i să creadă că Az fusese acolo tot timpul; lăsându-i să 
se gândească dacă l-ar fi invitat pe Azriel în patul ei. 

Azriel nu făcu decât să se uite lung după Mor, distant şi 
plictisit. M-am întrebat dacă şi el era la fel de răvăşit în sinea lui 
ca şi mine. 

Rhysand îndoi un deget spre Keir care, încruntându-se un pic 
spre fiica lui, înaintă clătinându-se cu vinul meu. Abia ajunsese 
la podium înainte ca puterea lui Rhysand să-i ia pocalul, 
făcându-l să plutească spre noi. 

Rhysand îl lăsă pe podeaua de lângă tron, o sarcină stupidă, 
la care se gândise pentru Administrator ca să-i amintească de 
lipsa lui de putere, că tronul nu era al lui. 

— Să văd dacă nu este otrăvit, spuse tărăgănat Rhysand şi 


îmi transmise în minte: „Cassian aşteaptă. Pleacă!” 

Rhysand afişa aceeaşi expresie tulburată de sex pe chipul său 
perfect, dar ochii lui... Nu puteam citi umbrele din ochii lui. 

Poate... poate că din cauza tuturor tachinărilor noastre, după 
Amarantha, nu voia să fie atins aşa de o femeie. Nici măcar nu 
se bucura să fie dorit în acest fel. 

Eu fusesem torturată şi chinuită, dar ororile lui trecuseră la alt 
nivel. 

— Nu, milord, se ploconi Keir. Nu aş îndrăzni să te rănesc. 

Am considerat această conversaţie, care era o altă distragere 
a atenţiei, un semn să mă duc la Cassian, care mârâia lângă un 
stâlp la oricine se apropia prea mult. 

Am simţit privirile curtenilor; i-am simţit pe toţi adulmecând 
delicat ceea ce, în mod clar, le inspira corpul meu. Dar când am 
trecut pe lângă Keir, urmată chiar de Marele Lord, el spuse 
printre dinţi aproape prea încet ca să aud; 

— Ai să primeşti ce meriţi, curvo! 

Noaptea explodă în cameră. 

Oamenii ţipară. lar cănd întunericul se risipi, Keir era în 
genunchi. 

Rhysand încă stătea tolănit pe tron, o mască de mânie 
îngheţată acoperindu-i faţa. 

Muzica încetă. Îngâmfată şi satisfăcută, Mor apăru la 
marginea mulţimii, făcându-i în ciudă lui Azriel care se apropie 
de ea, prea strâns ca să rămână nepăsător. 

— Cere-ţi scuze! spuse Rhys. 

Inima îmi bătu cu putere la ordinul pur, la mânia cumplită. 

Muşchii de pe gâtul lui Keir se încordară, iar transpiraţia îi 
apăru pe buză. 

— Am spus să-ţi ceri scuze, reluă Rhysand cu un calm atât de 
îngrozitor. 

Administratorul gemu. Şi când mai trecu o clipă... 

Osul se rupse şi Keir ţipă. 

lar eu am urmărit... am urmărit cum mâna i se fractură nu în 
două sau trei, ci în patru locuri diferite, pielea întinzându-i-se şi 
atârnându-i în toate locurile rănite... 

Încă un trosnet. Cotul i se dezintegră. 

Stomacul mi se agită. 

Keir începu să suspine, lăcrimând pe jumătate de mânie, dacă 
ar fi fost să mă iau după ura din ochii lui atunci când m-a privit 


pe mine, apoi pe Rhysand. Dar buzele lui şoptiră cuvintele: „Îmi 
pare rău.“ 

Oasele celuilalt braţ i se aşchiară, iar eu m-am chinuit să îmi 
ascund crisparea. 

Rhysand zâmbi când Keir ţipă din nou şi-i întrebă pe cei din 
sală: 

— Ar trebui să-l ucid pentru asta? 

Nu răspunse nimeni. 

Rhysand chicoti. 

— Când te vei trezi, nu te vei duce la o vindecătoare, îi spuse 
Administratorului său. Dacă aflu că o faci... Se auzi încă un 
trosnet şi degetul mic al lui Keir se îndoi. Bărbatul ţipă. Căldura 
care îmi fiersese sângele se transformă în gheaţă. Dacă aflu că 
o faci, am să te tai în bucăţi pe care am să le-ngrop şi nimeni nu 
va reuşi să le mai pună la un loc. 

Cu adevărat îngrozit acum, Keir se uită cu ochi mari. Apoi, ca 
şi când o mână invizibilă i-ar fi luat cunoştinţa, se prăbuşi pe 
podea. 

— Aruncaţi-l în camera lui! spuse Rhys fără să numească pe 
cineva anume. 

Doi bărbaţi care păreau că ar fi putut fi verii sau fraţii lui Mor 
înaintară grăbiţi, luându-l pe Administrator. Mor îi privi, schiţând 
un zâmbet superior, deşi pielea îi era palidă. 

Rhysand spusese că avea să se trezească. 

M-am forţat să merg în continuare, când Rhysand chemă alt 
curtean care să-i raporteze nişte lucruri neînsemnate. 

Însă am rămas atentă la tronul din spatele meu, chiar dacă m- 
am strecurat lângă Cassian, provocând curtenii să se apropie de 
mine. Nimeni nu a îndrăznit. 

Şi în lunga oră care urmă, m-am concentrat asupra Marelui 
Lord ale cărui mâini, gură şi corp mă făcuseră brusc să mă simt 
trează - arzând. Asta nu mă făcu să uit, nu mă făcu să distrug 
rănile şi suferinţele, ci mă făcu doar... să mă simt vie. Mă făcu 
să mă simt de parcă aş fi dormit un an într-un coşciug din sticlă, 
iar el îl spărsese şi mă trezise. 

Asupra Marelui Lord, a cărui putere nu mă speriase şi a cărui 
mânie nu mă distrusese. 

lar acum... acum nu ştiam în ce situaţie eram. 

Probabil că adâncită în probleme. 


Capitolul 43 


Vântul şuieră în jurul lui Rhysand şi al meu, când ne teleportă 
din cerul de deasupra regatului său. Dar Velarisul nu ne 
întâmpină. 

Ne aflam mai degrabă lângă un lac de munte luminat de lună 
şi înconjurat de pini, mult deasupra lumii. Părăsisem regatul aşa 
cum intrasem - cu fală şi ameninţări. Nu ştiam unde dispăruseră 
Cassian, Azriel şi Mor cu globul. 

Singuri la marginea lacului, Rhysand spuse răguşit: 

— Îmi pare rău! 

Am clipit. 

— De ce? 

Ca şi când ar fi fost o urmare a mâniei în faţa vorbelor pe care 
mi le adresase Keir şi a amenințărilor pe care le făcuse, mâinile 
îi tremurau. Poate că ne adusese aici înainte de a ne îndrepta 
spre casă pentru a avea o oarecare intimitate înainte ca 
prietenii lui să îl întrerupă. 

— Nu ar fi trebuit să te las să pleci. Să te las să vezi acea 
parte din noi. Din mine. 

Nu îl văzusem niciodată atât de deschis, atât de... încurcat. 

— Sunt bine. 

Nu ştiam ce să înţeleg din ce se întâmplase. Nici între noi şi 
nici lui Keir. Dar fusese alegerea mea să joc acel rol, să port 
acele haine. Să îl las să mă atingă. 

— Ştiam ce trebuie să facem în seara asta, am spus încet. Te 
rog, te rog, nu începe... să mă protejezi. Nu aşa. 

El ştia la ce mă refeream. Mă protejase la Poalele Muntelui, 
dar mânia masculină şi primară pe care tocmai i-o arătase lui 
Keir... Amintirea biroului distrus, stropit cu vopsea, îmi reveni în 
minte. 

Rhysand spuse răguşit: 

— Niciodată nu am să te închid sau să te forţez să rămâi în 
urmă. Dar în seara asta, când te-a ameninţat, când ţi-a spus... 
Târfă. Aşa i se spusese lui. Timp de cincizeci de ani, îl 
huiduiseră. Îl ascultasem pe Lucien scuipându-i cuvântul în faţă. 

Rhysand expiră sacadat. 

— Este greu să-mi opresc instinctele. 


instinctele. Tot aşa cum altcineva avusese instinctul de a mă 
proteja, de a mă ascunde. 

— Atunci, ar fi trebuit să te pregăteşti mai bine, am izbucnit 
eu. Părea că te descurcai foarte bine, înainte ca Keir să spună... 

— Am să ucid pe oricine te răneşte, spuse răspicat Rhysand. 
Am să-i ucid şi am s-o fac al naibii de încet. El gâfâi. Haide. 
Urăşte-mă, dispreţuieşte-mă pentru asta! 

— Eşti prietenul meu, am spus eu, iar vocea mi se sparse 
rostind cuvântul. 

Uram lacrimile care îmi curgeau pe faţă. Nici măcar nu ştiam 
de ce plângeam. Poate că, deşi doar pentru o clipă, păruse real 
când am stat pe tron cu el... şi, foarte probabil, fusese. Nu 
pentru el. 

— Eşti prietenul meu, iar eu înţeleg că eşti Mare Lord. Înţeleg 
că îţi vei apăra regatul şi vei pedepsi amenințările împotriva lui. 
Dar eu nu pot... nu vreau să încetezi să-mi spui şi să mă inviţi să 
fac unele lucruri din cauza amenințărilor împotriva mea. 

intunericul se undui, iar aripile îi ieşiră din spate. 

— Eu nu sunt ca el, şopti Rhysand. Niciodată nu voi fi şi nu mă 
voi purta ca el. El te-a închis şi te-a lăsat să te ofileşti, să mori. 

— A încercat... 

— Nu mai face comparații. Nu mă mai compara cu el. 

Cuvintele mă întrerupseră brusc. Am clipit 

— Crezi că nu ştiu cum se scriu poveştile, cum va fi scrisă 
povestea asta? Rhysand îşi puse mâinile pe piept, cu un chip 
mai deschis şi mai chinuit decât îl văzusem vreodată. Sunt 
lordul întunericului care a furat mireasa primăverii. Sunt un 
demon, un coşmar şi voi avea un sfârşit tragic. El este prinţul de 
aur, eroul care te va păstra ca recompensă pentru că nu a murit 
din cauza prostiei şi a ignoranței 

„Tot ceea ce iubesc sfârşeşte prin de a-mi fi luat.“ 
Recunoscuse asta la Poalele Muntelui. 

Dar cuvintele lui îmi aprindeau starea de spirit şi fricile 
profunde care se deschideau în mine. 

— Şi povestea mea? am spus eu printre dinţi Şi recompensa 
mea? Cum rămâne cu ce vreau eu? 

— Ce vrei tu, Feyre? 

Nu aveam niciun răspuns. Nu ştiam. Nu mai ştiam. 

— Ce îţi doreşti, Feyre? 

Am rămas tăcută. 


El râse uşor şi amar. 

— Aşa mă gândeam şi eu. Poate ar trebui să faci o pauză ca 
să-ţi dai seama zilele astea. 

— Poate că nu ştiu ce vreau, dar măcar nu mă ascund după o 
mască, am spus eu nervoasă. Măcar îi las să vadă cine sunt, aşa 
distrusă. Da, o fac ca să-ţi salvezi poporul. Dar cum rămâne cu 
celelalte măşti, Rhysand? Cum rămâne cu a-ţi lăsa prietenii să 
îţi vadă adevăratul chip? Sau poate îţi este mai uşor să nu o faci. 
Şi dacă ai lăsa pe cineva să se apropie de tine? Dacă ar vedea 
tot şi totuşi ar pleca? Cine i-ar putea condamna, cine ar vrea să 
se deranjeze cu o asemenea bătaie de cap? 

El tresări 

Cel mai puternic Mare Lord din istorie tresări. lar eu ştiam că îl 
rănisem crunt şi profund. 

Prea mult. Prea profund. 

— Rhysand! 

— Să mergem acasă. 

Cuvântul pluti între noi, iar eu m-am întrebat dacă avea să-l 
nege, în vreme ce aşteptam ca propria-mi gură să spună că nu 
era casa mea. Dar gândul la cerul senin şi albastru al Velarisului 
la apus, la licărul luminilor oraşului... 

Înainte să pot spune da, mă apucă de mână fără să mă 
privească în ochi şi ne teleportarăm. 

Vântul vâjâi gol în jurul nostru, iar întunericul era rece şi 
străin. 

za 


Cassian, Azriel şi Mor chiar ne aşteptau acasă. Le-am spus 
noapte bună, când îl încolţiră pe Rhysand să le destăinuie ce 
zisese Keir ca să-l provoace. 

Eu eram încă îmbrăcată cu rochia care părea vulgară în 
lumina  Velarisului, dar m-am trezit îndreptându-mă spre 
grădină, de parcă lumina lunii şi răcoarea ar fi putut să-mi 
limpezească mintea. 

Deşi, dacă eram sinceră... îl aşteptam. Ceea ce spusesem... 

Fusesem îngrozitoare. El îmi spusese acele slăbiciuni şi 
secrete cu încredere. lar eu i le aruncasem în faţă. 

Deoarece ştiam că l-ar fi rănit Şi ştiam că nu mă referisem la 
el 

Minutele trecură, noaptea fiind încă destul de răcoroasă ca să- 
mi aducă aminte că primăvara nu venise cu adevărat iar eu am 


tremurat frecându-mi braţele când luna pluti pe cer. Am ascultat 
fântâna şi muzica oraşului... el nu veni Nici măcar nu ştiam ce i- 
aş fi spus. 

Ştiam că el şi Tamlin erau diferiţi. Ştiam că mânia protectoare 
a lui Rhysand din seara asta fusese justificată, că şi eu aş fi 
reacţionat la fel. Fusesem însetată de sânge, când auzisem 
detaliile suferinţei lui Mor şi i-aş fi pedepsit pentru asta. 

Cunoscusem riscurile. Ştiam că aveam să stau în poala lui, să 
îl ating, să mă folosesc de el. Mă foloseam de el, de ceva timp. 
Şi poate că ar fi trebuit să-i spun că nu voiam sau că nu 
aşteptam nimic de la el. 

Poate că pentru Rhysand, ca şi pentru mine, nevoia de a flirta 
şi de a mă necăji nu era doar o distracţie, ci un fel de a se simţi 
normal. 

Şi poate că-i spusesem acele cuvinte... din cauză că îmi 
dădusem seama că, la fel de bine, eu aş fi putut fi persoana 
care nu lăsa pe nimeni să se apropie. Şi în seara asta, când 
tresărise văzând cum mă afectase... Ceva se prăbuşise în 
pieptul meu. 

Fusesem geloasă pe Cresseida. Fusesem atât de nefericită în 
timpul şederii pe barjă, deoarece îmi dorisem să fiu eu cea 
căreia să-i zâmbească aşa. 

Şi ştiam că era greşit, dar... nu credeam că Rhysand nu mi-ar 
fi spus târfă dacă aş fi vrut - dacă l-aş fi vrut pe el. Indiferent de 
cât de curând ar fi fost după Tamlin. 

Nici prietenii lui nu ar fi făcut-o. Nu când şi lor li se spusese la 
fel sau mai rău. 

Şi învăţaseră să trăiască şi să iubească în ciuda acestui lucru. 

Aşadar, poate că era timpul să-i spun asta lui Rhysand. Să-i 
explic faptul că nu voiam să mă prefac; că nu voiam să cred că 
asta era o glumă, un plan sau o distracţie. 

Şi că avea să fie dificil; că eram speriată şi că poate îi era 
greu să se înţeleagă cu mine, dar... că eram dispusă să încerc - 
cu el. Să încerc să... fim ceva. Împreună. Nu ştiam dacă era 
vorba doar de sex, de mai mult, ori de o combinaţie între cele 
două sau chiar mai mult. Urma să aflăm. 

Eram vindecată - sau mă vindecam - suficient, încât să vreau 
să încerc. 

Dacă şi el era dispus să încerce. 

Dacă nu ar fi plecat atunci când i-aş fi spus ce-mi doream: pe 


el. 

Nu pe Marele Lord, nu pe cel mai puternic bărbat din istoria 
Prythianului. 

Doar... pe el. Pe cel care trimisese muzică în acea celulă; pe 
cel care luase cuțitul în sala tronului Amaranthei ca să lupte 
pentru mine, când nimeni altcineva nu îndrăznise şi care 
continuase să lupte pentru mine în fiecare zi, refuzând să mă 
lase să mă distrug şi să dispar în neant. 

Aşa că l-am aşteptat în grădina răcoroasă şi luminată de lună. 

Dar el nu veni. 


$ 


Rhysand nu apăru nici la micul dejun, nici la prânz. Nici măcar 
nu era în casă. 

Îi scrisesem până şi un bilet pe ultima bucată de hârtie pe 
care o folosisem. 

Vreau să discut cu tine. 

Aşteptasem treizeci de minute ca hârtia să dispară. 

Dar îmi rămăsese în palmă, până ce am aruncat-o în foc. 

Destul de supărată, am ieşit pe străzi, abia observând că ziua 
era înmiresmată şi însorită, că aerul părea acum dantelat cu 
citrice, flori sălbatice şi iarbă nouă. Acum, că globul era la noi, 
urma să le caute pe reginele care, fără îndoială, aveau să ne 
facă să ne pierdem timpul, doar ca să ne aducă aminte că erau 
importante; că şi ele aveau putere. 

O parte din mine îşi dori ca Rhysand să le poată sfărâma 
oasele, aşa cum le sfărâmase pe ale lui Keir cu o seară înainte. 

M-am îndreptat spre apartamentul lui Amren de peste râu, 
trebuind să mă plimb, ca să-mi limpezesc mintea. 

larna cedase într-adevăr în faţa primăverii. Până la jumătatea 
drumului, mantaua îmi atârna pe braţ, iar corpul îmi era 
transpirat sub puloverul gros de culoare crem. 

Am găsit-o pe Amren cum o văzusem ultima dată: aplecată 
deasupra Cărţii, cu hârtii împrăştiate în jurul ei. Am pus sângele 
pe tejghea. 

— Ah! Motivul pentru care m-a certat Rhysand în dimineaţa 
asta, spuse fără să-şi ridice privirea. 

M-am aplecat peste tejghea, încruntându-mă. 

— Unde a plecat? 

— Să-i vâneze pe cei care v-au atacat ieri. 


Dacă aveau săgeți din frasin în arsenal... Am încercat să îmi 
calmez îngrijorarea profundă. 

— Crezi că au fost din Regatul Verii? 

Rubinul de sânge era încă pe podea, încă folosit ca prespapier 
împotriva brizei care sufla prin ferestrele deschise. Colierul lui 
Varian era acum lângă patul ei. De parcă ar fi adormit uitându- 
se la el. 

— Poate, spuse Amren, urmărind un rând cu degetul. 

Era prea preocupată ca să se deranjeze să bea sângele. M-am 
gândit să o las în pace. 

— Chiar şi aşa, se pare că inamicii noştri ştiu ceva despre 
magia lui Rhysand, continuă ea. Ceea ce înseamnă că îl pot găsi 
când se teleportează sau dacă îşi foloseşte puterile. Ea îşi ridică 
în cele din urmă privirea. Voi plecaţi din Velaris în două zile. 
Rhysand vrea să te plaseze într-una dintre taberele de război 
illyriene, de unde vei zbura spre tărâmul oamenilor imediat ce 
reginele dau de veste. 

— De ce nu azi? 

— Deoarece Căderea Stelelor este mâine-seară - prima pe 
care o sărbătorim împreună în cincizeci de ani. Rhysand este 
aşteptat aici, printre oamenii lui, spuse Amren. 

— Ce este Căderea Stelelor? 

Ochii lui Amren străluciră. 

— Dincolo de aceste graniţe, mâine restul lumii sărbătoreşte 
Nynsar - Ziua Seminţelor şi a Florilor. Vorbele ei aproape că mă 
făcură să tresar. Nu îmi dădusem seama cât timp trecuse de 
când venisem aici. Însă doar în Regatul Nopţii poţi să vezi 
Căderea Stelelor; doar aici se sărbătoreşte în locul petrecerii de 
Nynsar, zise Amren. Vei afla mai multe despre această 
sărbătoare şi motivele. Pentru moment, însă, este mai bine să 
rămână o surpriză. 

Ei bine, asta explica de ce oamenii păruseră a se pregăti deja 
pentru un fel de sărbătoare: Marii Spiriduşi şi zânele care se 
grăbeau acasă cu braţele pline cu buchete de flori sălbatice, 
panglici şi mâncare. Străzile erau măturate şi spălate, iar 
vitrinele magazinelor erau împodobite de mâini iuți şi pricepute. 

— După această călătorie, vom reveni aici? am întrebat eu. 

Ea se întoarse spre Carte. 

— Nu pentru o vreme. 

Am simţit o apăsare în piept. Pentru un nemuritor, o vreme 


trebuia să fie... o perioadă lungă de timp. 

M-am gândit la asta ca la o invitaţie de a pleca şi m-am 
îndreptat spre uşa din spatele podului casei, dar Amren spuse: 

— Rhys era o fantomă când s-a întors după ce s-a întâmplat 
cu Amarantha. S-a prefăcut că nu era, dar era. Tu l-ai făcut să 
revină din nou la viaţă. 

Cuvintele zăboviră, iar eu nu am vrut să mă gândesc la asta, 
nu când binele pe care-l făcusem - pe care ni-l facuserăm 
reciproc - ar fi putut fi şters de ceea ce-i spusesem. 

Aşa că am afirmat: 

— Este norocos să vă aibă pe voi. 

— Nu, spuse ea încet, mai blând decât o auzisem vreodată. 
Noi suntem norocoşi să-l avem, Feyre. M-am întors de la uşă. 
Am cunoscut mulţi Mari Lorzi, continuă Amren, studiindu-şi 
hârtiile. Unii cruzi, alţii vicleni, alţii slabi, alţii puternici. Dar 
niciodată unul care să viseze. Nu aşa cum o face el. 

— Ce visează? am şoptit eu. 

— Pace. Libertate. O lume unită, o lume prosperă. Ceva mai 
bun - pentru noi toţi. 

— Crede că lumea-şi va aminti de el ca fiind personajul 
negativ din poveste. 

Ea pufni. 

— Dar am uitat să-i spun că, de obicei, personajul negativ 
este cel care închide domniţa şi aruncă cheia, am spus eu încet 
deschizând uşa. 

— 0? 

Am ridicat din umeri. 

— El a fost cel care m-a eliberat. 


La 


Dacă te-ai mutat în altă parte, i-am scris eu după ce am ajuns 
acasă de la apartamentul lui Amren, a; fi putut măcar să-mi dai 
cheile de la casă. Tot las uşa neiîncuiată când ies în oraş. Devine 
prea tentant pentru hoţii din vecinătate. 

Niciun răspuns. Scrisoarea nici măcar nu dispăru. 

Am încercat a doua zi după micul dejun - în dimineaţa 
sărbătorii Căderii Stelelor. 

Cassian spune că stai supărat în Casa Vântului. Ce 
comportament neobişnuit pentru un Mare Lord! Cu 
antrenamentul meu cum rămâne? 


Din nou, niciun răspuns. 

Sentimentul meu de vinovăţie - şi ce altceva mai era - începu 
să se schimbe. Abia am reuşit să nu rup hârtia când am scris al 
treilea bilet, după prânz. 

Mă pedepseşti? Sau oamenii din Cercul tău Intim nu primesc o 
a doua şansă, dacă te supără? Eşti un laş nesuferit. 

leşeam din cadă, iar oraşul bâzâia cu pregătirile pentru 
festivitățile de la apus, când am privit spre birou, acolo unde 
lăsasem scrisoarea. 

Am văzut-o dispărând. 

Nuala şi Cerridwen sosiră ca să mă ajute să mă îmbrac, iar eu 
am încercat să nu mă holbez la birou cât am tot aşteptat 
răspunsul care nu sosi. 


Capitolul 44 


Dar, în ciuda scrisorii, în ciuda neînțelegerilor dintre noi, când 
m-am uitat cu gura căscată în oglindă, nu mi-a venit să cred ce 
se holba la mine. 

Fusesem atât de uşurată că dormisem în aceste ultime 
săptămâni, încât uitasem să fiu recunoscătoare că nu vomitam. 

Faţa şi corpul îmi erau din nou împlinite. Dacă pentru un om 
obişnuit ar fi durat mai mult regenerarea, în cazul meu, sângele 
nemuritor făcuse miracole. lar rochia... 

Nu mai purtasem niciodată aşa ceva şi mă îndoiam că aş mai 
fi făcut-o vreodată. 

Croită din mici pietre preţioase albastre, atât de deschise la 
culoare, încât erau aproape albe, îmi atârna peste toate 
rotunjimile şi golurile înainte să coboare spre podea şi să se 
adune ca lumina fluidă a stelelor. Mânecile lungi şi strâmte se 
terminau cu manşete din diamante la încheieturi. Decolteul îmi 
atingea claviculele, modestia acestuia fiind anulată de felul în 
care rochia atârna în zonele pe care o femeie s-ar fi bucurat să 
şi le etaleze - sau, cel puţin, asta credeam. Părul îmi fusese 
pieptănat cu doi piepteni din argint şi diamant, apoi lăsat să-mi 
cadă pe spate. Şi, stând singură în dormitorul meu, m-am gândit 
că aş fi putut semăna cu o stea căzătoare. 

Rhysand era de negăsit. Mi-am făcut curaj să mă duc în 
grădina de pe acoperiş. Mărgelele rochiei zornăiră şi foşniră pe 
podea, în timp ce mergeam prin casa aproape întunecată, toate 
luminile fiind slabe sau stinse. 

De fapt, luminile fuseseră stinse în tot oraşul. 

O siluetă musculoasă şi înaripată stătea pe acoperiş, iar inima 
îmi sări din piept. 

Se întoarse tocmai când parfumul lui mă lovi. Şi ceva mi se 
cufundă în piept când Cassian fluieră încet. 

— Ar fi trebuit să le las pe Nuala şi Cerridwen să mă îmbrace. 

Nu ştiam dacă să zâmbesc sau să mă crispez. 

— In ciuda acestui lucru, arăţi destul de bine. 

Chiar arăta. Nu mai era îmbrăcat în hainele de luptă şi 
armură, ci purta o tunică neagră, croită să-i etaleze trupul de 
războinic. Părul negru îi fusese pieptănat şi netezit şi până şi 


aripile lui păreau mai curate. 

Cassian întinse mâinile. Încă mai avea pietrele Siphon - o 
mănuşă din metal fără degete, care se întindea pe sub mânecile 
ajustate ale jachetei lui. 

— Eşti pregătită? 

El îmi ţinuse companie în ultimele două zile, antrenându-mă 
în fiecare dimineaţă. Timp în care îmi arătase mai multe feluri în 
care să folosesc o sabie illyriană - în mare parte, cum să spintec 
pe cineva cu ea - şi discutasem despre tot: despre copilăriile 
noastre la fel de jalnice, vânătoare, mâncare... Despre tot, mai 
puţin despre Rhysand. 

Cassian menţionase doar o dată că Rhysand era în Casa din 
munţi, iar eu am presupus că expresia de pe chipul meu îi 
spusese suficient despre faptul că nu mai voiam să ştiu şi 
altceva. 

— Cu toate pietrele preţioase şi mărgelele, ai putea să fii prea 
grea ca să te port. Sper că ai exersat teleportarea, în caz că te 
scap, spuse rânjind Cassian. 

— Amuzant! 

l-am permis si mă ia în braţe înainte de a zbura spre cer. 
Poate că încă nu reuşeam să mă teleportez. Mi-am dat seama că 
mi-aş fi 
dorit să fi avut aripi. Aripi mari şi puternice, ca să pot zbura ca 
ei; ca să pot vedea lumea şi tot ce avea de oferit. 

Sub noi, dispăru orice urmă de lumină. Luna nu era pe cer; 
nicio muzică nu se mai auzea pe străzi. Era linişte, de parcă s-ar 
fi aşteptat ceva. 

Cassian plană prin întunericul liniştit spre locul în care se ivea 
Casa Vântului. Am zărit mulţimea adunată pe multele balcoane 
şi în curţile interioare după licărul slab al luminii stelare din 
părul lor, iar apoi am auzit zăngânitul paharelor şi murmurul 
încet când ne-am apropiat. 

Cassian mă lăsă în curtea interioară aglomerată de lângă sala 
de mese, doar câţiva petrecăreţi deranjându-se să ne privească. 
Lumina spiriduşilor din Casă făcea să se vadă holurile cu 
mâncare şi rândurile nesfârşite de sticle verzi cu vin spumos de 
pe mese. Cassian plecă şi se întoarse înainte să-i simt lipsa, 
punându-mi în mână un pahar cu vin. Nici urmă de Rhysand. 

Poate că avea să mă evite pe toata durata petrecerii. 

Cineva din curtea interioară strigă numele lui Cassian, iar el 


mă bătu pe umăr înainte de a pleca. Un bărbat înalt, cu chipul 
umbrit dădu mâna cu Cassian, dinţii lui albi strălucind în 
întuneric. Azriel era deja lângă străin, cu aripile strâns lipite ca 
să-i împiedice pe petrecăreţi să se lovească de ele. El, Cassian şi 
Mor fuseseră tăcuţi azi - şi era de înţeles. M-am uitat după 
ceilalţi.... 

Prieteni ai mei. 

Cuvântul răsună în mintea mea. Asta erau ei? 

Amren nu se vedea nicăieri, dar am zărit un cap blond în 
aceeaşi clipă în care mă văzu şi ea, iar Mor veni lângă mine. Ea 
purta o rochie complet albă, un pic mai mult decât o bucată de 
mătase care îi etala rotunjimile generoase. Într-adevăr, o privire 
peste umărul ei mi-l dezvălui pe Azriel holbându-se ostentativ 
din spate la ea, Cassian şi străinul fiind deja prea adânciţi în 
conversaţie, ca să observe ce-i atrăsese atenţia spionului. 
Pentru o clipă, dorinţa nesăţioasă de pe chipul lui Azriel îmi făcu 
stomacul să se strângă. 

Mi-am amintit că mă simţisem aşa. Mi-am amintit cum era să 
cedez în faţa ei. Cât de aproape fusesem să o fac seara trecută. 

— Nu va mai dura mult, spuse Mor. 

— Până când? 

Nimeni nu îmi spusese la ce să mă aştept, deoarece nu voiau 
să strice surpriza Căderii Stelelor. 

— Până la distracţie. 

Am scrutat petrecerea din jurul nostru... 

— Nu asta e distracţia? 

Mor ridică o sprânceană. 

— Niciunuia dintre noi nu prea îi pasă de partea asta. Ai să 
vezi după ce începe. Luă o sorbitură din vinul ei spumos. Ce 
rochie frumoasă! Eşti norocoasă că Amren se ascunde în micul 
ei pod. Altfel, răţuşca vanitoasă ti-ar fi furat-o de pe tine. 

— Nu face o pauză de la descifrat? 

— Da şi nu. Pretinde că o tulbură ceva la Căderea Stelelor. 
Cine ştie? Probabil că o face ca să fie contra. 

În timp ce vorbea, cuvintele-i erau distante, iar chipul ei un 
pic încordat. Am întrebat-o încet: 

— Eşti pregătită pentru ziua de mâine? 

Pentru a doua zi, când urma să părăsim Velarisul ca să îi 
împiedicăm pe toţi să ne observe mişcările în această zonă. 
Azriel îmi spusese în timpul micului dejun că avea să se întoarcă 


în Regatul Coşmarurilor. 

Ca să vadă... cum îşi revenea tatăl ei. 

Probabil că nu era cel mai bun loc în care să ne discutăm 
planurile, dar Mor ridică din umeri. 

— Nu am de ales decât să fiu pregătită. Voi veni cu tine în 
tabără, apoi mă voi duce în drumul meu. 

— Pe Cassian o să-l bucure asta, am spus eu. 

Chiar dacă Azriel era cel care îşi dădea silinţa să nu se 
holbeze la ea. 

— Poate! pufni Mor. 

Am ridicat o sprânceană. 

— Deci voi doi...? 

Ea ridică din nou din umeri. 

— O dată. Ei bine, nici măcar. Aveam şaptesprezece ani, iar el 
nu era nici măcar cu un an mai mare. 

Atunci se întâmplase totul. 

Dar chipul nu îi era întunecat când oftă. 

— Pe toţi zeii, s-a întâmplat acum mult timp. L-am vizitat pe 
Rhysand două săptămâni când se antrena în tabăra de război, 
iar Cassian, Azriel şi cu mine ne-am împrietenit. Într-o seară, 
Rhysand şi mama lui au trebuit să se întoarcă în Regatul Nopţii, 
iar Azriel a plecat cu ei. Aşadar, Cassian şi cu mine am rămas 
singuri. Şi, în acea seară, un lucru a condus spre altul şi... Am 
vrut să fie Cassian cel care o face. Am vrut să aleg. 

Ridică din umeri pentru a treia oară. M-am întrebat dacă 
Azriel îşi dorise să fie cel ales de ea. Dacă recunoscuse asta 
vreodată în faţa lui Mor - sau în faţa lui Rhys. Dacă dispreţuia 
faptul că fusese plecat în acea seară, că Mor nu se gândise la el. 

— Rhysand s-a întors în dimineaţa următoare, iar când a aflat 
ce s-a întâmplat... Râse încet. Încercăm să nu vorbim despre 
incident. El şi Cassian... Nu i-am văzut niciodată şi sper că nu-i 
voi mai vedea certându-se aşa. Ştiu că Rhysand nu era supărat 
din cauza virginităţii mele, ci mai degrabă din cauza pericolului 
la care m-am expus pierzând-o. Azriel a fost şi mai supărat, deşi 
l-a lăsat pe Rhysand să mă certe. Ei ştiau ce mi-ar fi făcut ai mei 
pentru că m-am înjosit cu un spiriduş bastard de rang inferior. 

Îşi trecu o mână peste abdomen de parcă ar fi simţit cuiul cu 
care ar fi înţepat-o. Aveau dreptate. 

— Deci tu şi Cassian, am spus eu dorindu-mi să trec mai 
departe de acel întuneric, nu aţi mai fost împreună după aceea? 


— Nu, spuse Mor râzând încet. Am fost disperată, nesăbuită în 
acea seară. Nu l-am ales doar pentru bunătatea lui, ci şi pentru 
că am vrut ca prima dată să fie cu unul dintre legendarii 
războinici illyrieni. De fapt, am vrut să mă culc cu cel mai grozav 
dintre războinicii illyrieni. Şi m-am uitat o dată la Cassian şi am 
ştiut. După ce am căpătat ce-am vrut, după... tot, nu mi-a plăcut 
faptul că asta a cauzat o ruptură între el şi Rhysand sau chiar 
între el şi Az, deci... nu am mai facut-o. 

— Şi nu ai mai fost cu altcineva după aceea? Nu cu 
îmblânzitorul umbrelor, rece şi chipeş, care se străduia atât de 
mult să nu se uite cu dorinţă la tine? 

— Am mai avut iubiţi, îmi explică Mor, dar... m-am plictisit. Şi 
Cassian a avut, deci las-o baltă cu dragostea neîmpărtăşită. Işi 
doreşte ce nu poate avea şi faptul că am plecat şi nu m-am mai 
uitat niciodată înapoi îl irită de secole. 

— O, îl înnebuneşte! spuse Rhys din spatele meu, iar eu am 
tresărit. Dar Marele Lord mergea în jurul meu. Mi-am încrucişat 
braţele, când el se opri şi zâmbi superior. Arăţi din nou ca o 
femeie. 

— Chiar ştii cum să faci complimente femeilor, vere, spuse 
Mor şi îl bătu pe umăr, când zări o cunoştinţă şi plecă să o 
salute. 

Am încercat să nu mă uit la Rhysand, care era îmbrăcat cu o 
vestă neagră, descheiată nonşalant la gât, astfel încât cămaşa 
albă de dedesubt - şi aceasta descheiată la gât - îi lăsa la 
vedere pieptul tatuat. Am încercat să nu mă uit, dar nu am 
reuşit. 

— Plănuieşti să mă mai ignori? am spus eu calmă. 

— Acum sunt aici, nu-i aşa? Nu aş vrea să-mi spui din nou că 
sunt un laş nesuferit. 

Am deschis gura, dar am simţit că toate cuvintele nepotrivite 
începeau să iasă. Aşa că am închis-o şi m-am uitat după Azriel 
sau Cassian sau după oricine ar fi putut să stea de vorbă cu 
mine. 

Gândul de a mă apropia de un străin începea să mi se pară 
tentant, când Rhysand spuse uşor răguşit: 

— Nu te pedepseam. Aveam nevoie doar de ceva timp. 

Nu voiam să discutăm despre asta aici, unde atât de mulţi 
oameni ascultau. Deci i-am arătat petrecerea şi l-am întrebat: 

— Vrei, te rog, să-mi spui ce-i cu adunarea asta? 


Rhysand se apropie în spatele meu şi pufni când îmi spuse la 
ureche: 

— Uită-te în sus! 

Intr-adevăr, când am făcut asta, mulţimea tăcu. 

— Nu ai pregătit niciun discurs pentru invitaţii tăi? am şoptit 
eu. Voiam doar să ne înţelegem din nou. 

— Seara asta nu are legătură cu mine, deşi prezenţa mea 
este apreciată şi observată, spuse el. Seara e dedicată acelui 
lucru. 

Când îmi arătă... 

O stea traversă bolta cerească, mai strălucitoare şi mai 
aproape decât oricare alta. Mulțimea şi oraşul de dedesubt 
aclamară, ridicând paharele când trecu pe deasupra capetelor şi 
băură cu nesaţ doar după ce dispăru dincolo de linia orizontului. 

M-am rezemat de Rhysand şi m-am îndepărtat repede din 
cauza căldurii, a puterii şi a parfumului său. Făcusem destule 
probleme într-o poziţie asemănătoare, în Regatul Coşmarurilor. 

Altă stea traversă cerul răsucindu-se de parcă s-ar fi desfătat 
în propria-i frumuseţe scânteietoare. Fu urmată de altele, până 
când o mulţime de stele fură eliberate de la marginea 
orizontului, de parcă o mie de arcaşi le-ar fi eliberat din arcuri 
puternice. 

Stelele căzură peste noi, acoperind lumea cu lumini albe şi 
albastre. Erau ca nişte artificii vii, iar eu am rămas fără suflare 
cât continuară să cadă. 

Nu mai văzusem niciodată ceva atât de frumos. 

Şi când cerul fu acoperit, când stelele se grăbiră şi dansară şi 
plutiră peste lume, se auzi muzica. 

Oamenii începură să danseze oriunde se aflau, unduindu-se şi 
rotindu-se, unii apucându-se de mâini şi învârtindu-se în ritmul 
tobelor şi al instrumentelor cu corzi şi al harpelor strălucitoare. 
Nu se înghesuiau şi nu se împingeau ca în Regatul Coşmarurilor, 
ci dansau paşnic şi vesel. Din dragoste faţă de muzică, mişcare 
şi viaţă. 

Am zăbovit cu Rhysand la margine, urmărind oamenii care 
dansau în curtea interioară, cu mâinile ridicate, şi stelele care 
treceau tot mai aproape, fiind convinsă că aş fi putut să le ating, 
dacă m-aş fi întins către ele. 

lar acolo erau Mor, Azriel şi Cassian, dansând împreună. Mor 
îşi înclină capul spre cer, cu braţele ridicate, lumina stelelor 


licărindu-i pe rochia albă. Dansând de parcă ar fi fost ultima 
dată, plutind între Azriel şi Cassian, ca şi când cei trei ar fi fost 
un întreg, o singură fiinţă. 

M-am uitat în spate ca să-l găsesc pe Rhysand urmărindu-i, cu 
chipul blând. Trist. 

Separaţi vreme de cincizeci de ani şi reuniți doar ca să fie 
foarte curând despărțiți, ca să lupte din nou pentru libertatea 
lor. 

Rhysand îmi întâlni privirea şi spuse: 

— Haide! Ştiu o privelişte mai bună. Mai liniştită. Îmi întinse o 
mână. 

Acea tristeţe, acea greutate zăbovea în ochii lui, iar eu nu 
suportam să o văd - tot aşa cum nu suportam să-i văd pe cei 
trei prieteni ai mei dansând împreună, de parcă ar fi fost ultima 
dată când o făceau. 

ta 


Rhysand mă conduse spre un mic balcon privat, de la etajul 
superior al Casei Vântului. În curțile interioare de dedesubt, 
muzica încă se auzea, iar oamenii dansau, stelele luminând 
deasupra lor. 

El şi-a retras mâna pentru că mă sprijinisem de balustrada 
balconului. Când am văzut prăpastia, m-am dat imediat un pas 
înapoi. 

Rhysand chicoti. 

— Dacă ai cădea, ştii că m-aş deranja să te salvez înainte să 
atingi pământul. 

— Dar nu înainte de a fi aproape de moarte? 

— Probabil. 

Mi-am sprijinit o mână de balustradă, privind stelele de 
deasupra. 

— Drept pedeapsă pentru ce ţi-am spus? 

— Şi eu am spus nişte lucruri îngrozitoare, şopti el. 

— Nu am vorbit serios, am spus eu fără să gândesc. M-am 
referit mai mult la mine decât la tine. Şi îmi pare rău. 

El privi stelele pentru o clipă înainte de a-mi răspunde. 

— Totuşi ai avut dreptate. M-am îndepărtat pentru că aveai 
dreptate. Deşi mâ bucur să aflu că absenţa mea ţi s-a părut o 
pedeapsă. 

Am pufnit, dar am fost recunoscătoare pentru umor, pentru 
felul în care mereu reuşise să mă amuze. 


— Ai vreo ştire despre glob sau regine? 

— Încă nimic. Aşteptăm să binevoiască să ne răspundă. 

Am tăcut din nou şi eu m-am uitat cu atenţie la stele. 

— Nu sunt stele? 

— Nu. Rhysand se apropie de mine, de balustradă. Înaintaşii 
noştri credeau că erau, dar... Sunt doar spirite care se îndreaptă 
undeva, în migraţia lor anuală. Nimeni nu ştie de ce au ales 
această zi ca să apară aici. 

l-am simţit privirea asupra mea şi nu m-am mai uitat la stelele 
căzătoare. Lumina şi întunericul îi traversară chipul. Ovaţiile şi 
muzica oraşului aflat la o mare distanţă dedesubt abia se 
auzeau peste mulţimea adunată la Casă. 

— Probabil sunt cu sutele, am reuşit eu să spun, uitându-mă 
cu greu înapoi la stelele care treceau. 

— Cu miile, spuse el. Continuă să apară până la răsărit. Sau 
sper că vor apărea. Ultima dată erau din ce în ce mai puţine. 

Înainte ca Amarantha să-l închidă. 

— Ce se întâmplă cu ele? 

Am privit la timp ca să îl văd ridicând din umeri. Ceva îmi 
vibră în piept. 

— Aş vrea să ştiu. Dar, în ciuda acestui lucru, se întorc. 

— De ce? 

— De ce se agaţă toate de parc-ar fi ciulini? Poate că le place 
atât de mult locul în care se duc, încât merită să o facă. Poate 
că vor continua să se întoarcă, până când va rămâne doar o 
stea. Poate că acea unică stea va călători la infinit în speranţa 
că, într-o zi, dacă va reveni destul de des, o altă stea o va găsi 
din nou. 

M-am încruntat la vinul din mâna mea. 

— Acesta este un gând foarte... trist. 

— Într-adevăr. Rhys îşi rezemă antebraţele de marginea 
balconului, destul de aproape să-l ating cu degetele, dacă aş fi 
îndrăznit. 

O tăcere totală şi calmă ne învălui. Prea multe cuvinte... încă 
aveam prea multe cuvinte de spus. 

Nu ştiu cât timp trecuse, dar probabil trecuse destul de mult 
deoarece, atunci când el vorbi din nou, am tresărit. 

— În fiecare an în care am fost la Poalele Muntelui, în 
apropierea Căderii Stelelor, Amarantha s-a asigurat că... o 
serveam. Toată noaptea. Căderea Stelelor nu era un secret, nici 


A 


măcar pentru străini - până şi cei din Regatul Coşmarurilor ies 
din Oraşul Cioplit ca să-şi ridice privirea spre cer. Aşadar, ea 
ştia... Ştia ce însemna pentru mine. 

Nu am mai auzit sărbătoarea din jurul nostru. 

— Imi pare rău. Era tot ce puteam spune. 

— Am trecut peste asta amintindu-mi că prietenii mei erau în 
siguranţă; că Velarisul era în siguranţă. Nimic altceva nu conta, 
cât timp aveam asta. Putea să se folosească de corpul meu cum 
voia. Nu-mi păsa. 

— De ce nu eşti acolo jos, împreună cu ei? am întrebat eu, 
ascunzându-mi în inimă groaza faţă de lucrurile pe care le 
îndurase. 

— Ei nu ştiu ce mi-a făcut ea la Căderea Stelelor. Nu vreau să 
le stric seara. 

— Nu cred că ai face-o. S-ar bucura dacă i-ai lăsa să poarte 
povara. 

— Aşa cum te bazezi tu pe alţii să te ajute cu propriile 
probleme? Ne-am fixat cu privirea, suficient de aproape încât să 
respirăm acelaşi aer. 

Şi poate că toate cuvintele închise în mine... Poate că nu 
aveam nevoie de ele chiar acum. 

Degetele mele le atinseră pe ale lui. Era cald şi ferm, 
răbdător, de parcă ar fi aşteptat să vadă ce altceva aş fi putut 
să fac. Poate că era din cauza vinului, dar l-am mângâiat cu un 
deget. 

Şi când m-am întors mai mult spre el, ceva orbitor şi 
scânteietor îmi lovi faţa. 

M-am retras, strigând când m-am aplecat, ferindu-mi chipul 
de lumina pe care o vedeam cu ochii închişi. 

Rhys râse surprins. 

Şi când mi-am dat seama că ochii nu îmi fuseseră arşi, m-am 
întors spre el. 

— AŞ fi putut să orbesc! i-am spus eu printre dinţi, 
împingându-l. Se uită la chipul meu şi izbucni din nou în râs. Un 
râs adevărat, deschis, încântat şi minunat. 

M-am şters pe faţă şi, când mi-am coborât mâinile, am rămas 
cu gura căscată. O lumină de un verde-deschis - ca picăturile de 
vopsea - îmi strălucea în picăţele pe mână. 

Spiritul împroşcat al stelei. Nu ştiam dacă ar fi trebuit să fiu 
îngrozită sau amuzată. Sau dezgustată. 


Am vrut să o şterg, dar Rhys mă prinse de mână. 

— Nu o face, spuse el încă râzând. Pare că îţi strălucesc 
pistruii. Nările mi se umflară, iar eu am vrut să-l împing din nou, 
fără să-mi pese dacă noua mea putere l-ar fi aruncat de pe 
balcon. Putea să-şi invoce aripile; putea să se descurce. 

Veni lângă mine şi coti spre balustrada balconului, dar nu 
destul de repede, încât să evite steaua în cădere care îi şterse 
obrazul. 

El sări înapoi înjurând. Am râs răguşit. Nu am chiocotit sau 
pufnit, ci am râs în hohote. 

Şi am tot râs până când îşi cobori mâinile de la ochi. 

Toată partea stângă a feţei îi fusese lovită. 

Semăna cu o vopsea de război cerească. Mi-am dat seama de 
ce nu voia să o şterg pe a mea. 

Rhys îşi studie mâinile acoperite de praf, iar eu am păşit spre 
el, uitându-mă la cum strălucea şi licărea. 

Rămase complet nemişcat când i-am luat una din mâini într-a 
mea şi am trasat forma unei stele pe palma lui, jucându-mă cu 
licărul şi umbrele, până când am făcut-o să semene cu una 
dintre stelele care ne loviseră. g 

Îmi strânse degetele, iar eu mi-am ridicat privirea. Îmi 
zâmbea. Şi atât de puțin semăna cu un Mare Lord cu praful 
strălucitor pe jumătate de faţă, încât am zâmbit şi eu. 

Nici măcar nu-mi dădusem seama de ceea ce făcusem până 
nu îi dispăru zâmbetul şi deschise gura uşor. 

— Zâmbeşte din nou, îmi şopti el. 

Nu îi zâmbisem. Niciodată. Nici nu râsesem. La Poalele 
Muntelui, nu zâmbisem niciodată, nici nu chicotisem. lar după 
aceea... 

lar acest bărbat din faţa mea... prietenul meu... 

Pentru tot ce făcuse, nici nu îi oferisem ceva vreodată. Nici 
măcar când... tocmai pictasem ceva. Pe el. Pentru el. 

Aş fi pictat din nou. 

Aşa că i-am zâmbit larg şi liber. 

— Eşti splendidă, şopti el. 

Aerul era prea sufocant, prea apropiat între corpurile noastre, 
între mâinile noastre împreunate. Dar i-am spus: 

— Îmi datorezi două gânduri - de când am venit prima dată 
aici. Spune-mi la ce te gândeşti. 

Rhys îşi frecă gâtul. 


— Vrei să ştii de ce nu ţi-am vorbit sau nu te-am văzut? 
Deoarece eram atât de convins că m-ai da afară. Eu doar... 
Mişcă o mână prin aer şi râse. Mi s-a părut o alternativă mai 
bună să mă ascund. 

— Cine ar fi crezut că Marelui Lord al Regatului Nopţii i-ar 
putea fi teamă de un om analfabet? am întrebat eu mieros. El 
zâmbi, înghiontindu-mă cu cotul. Acesta e un gând, am zis eu. 
Spune-mi un altul. 

Se uită la gura mea. 

— Îmi doresc să nu te fi sărutat la Poalele Muntelui. 

Uneori uitam de acel sărut, când mi-l dăduse ca să o 
împiedice pe Amarantha să afle că Tamlin şi cu mine fuseserăm 
în sala uitată, împreunaţi. Sărutul lui Rhysand fusese brutal, 
revendicator şi totuşi... 

— De ce? 

Privirea i se opri în schimb la mâna pe care o pictasem, ca şi 
când ar fi fost mai uşor de înfruntat. 

— Pentru că nu a fost plăcut pentru tine şi eram gelos şi 
supărat şi ştiam că mă urai. 

Eram pe un teritoriu periculos, m-am avertizat eu. 

Nu. Era sinceritate. Sinceritate şi încredere. Nu mai 
împărtăşisem asta cu nimeni. 

Rhysand îşi ridică privirea, întâlnind-o pe a mea. Şi cred că 
orice mi s-ar fi citit pe chip ar fi putut să se oglindească în al lui: 
pofta, dorul şi surpriza. 

Am înghiţit cu greu şi am conturat o altă linie de praf de stele 
de-a lungul interiorului încheieturii mâinii lui puternice. Nu cred 
că respira. 

— Vrei să... dansezi cu mine? am şoptit eu. 

El tăcu suficient de mult, încât mi-am ridicat privirea ca să-i 
studiez chipul. Dar ochii îi erau strălucitori, conturaţi cu argintiu. 

— Vrei să dansezi? spuse el răguşit, degetele lui cuprinzându- 
le pe ale mele. 

l-am făcut semn din bărbie spre sărbătoarea de dedesubt. 

— Acolo jos, împreună cu ei. 

Acolo unde ne chema muzica, unde ne chema viaţa. Unde ar 
fi trebuit să-şi petreacă seara împreună cu prietenii lui şi unde 
voiam să mi-o petrec şi eu cu ei. Chiar şi cu străinii din public. 

Nu mă deranja să ies din umbre, nu mă deranja nici măcar să 
fiu în umbre, câtă vreme el era cu mine. Prietenul meu prin atât 


de multe pericole, care luptase pentru mine când nimeni 
altcineva nu ar fi făcut-o, nici măcar eu. 

— Bineînţeles că voi dansa cu tine, spuse Rhysand, cu vocea 
încă răguşită. Toată noaptea, dacă vrei. 

— Chiar dacă te calc pe degete? 

— Chiar şi aşa. 

El se aplecă, atingându-şi uşor buzele de obrazul meu încălzit. 
Am închis ochii la şoapta unui sărut, la pofta care mă devasta în 
urma lui, care ar fi putut devasta Prythianul. Şi peste tot în jurul 
nostru, ca şi când însăşi lumea s-ar fi nimicit, stelele căzură din 
cer. 

Praf de stele îi strălucea pe buze când se retrase, când mi-am 
ridicat privirea spre el, cu respiraţia tăiată, iar el îmi zâmbi. 
Zâmbetul pe care, foarte probabil, lumea nu l-ar fi văzut 
niciodată, zâmbetul la care renunţase de dragul poporului şi al 
tărâmului său. 

— Sunt... foarte bucuros că te-am cunoscut, Feyre, zise el 
foarte încet. 

Clipind, mi-am alungat usturimea din ochi. 

— Haide, am spus eu, trăgându-l de mână. Să mergem să ne 
alăturăm dansului. 


Capitolul 45 


Tabăra de război illyriană din mijlocul munţilor nordici era 
friguroasă. Părea că primăvara era încă doar o şoaptă în 
regiune. 

Mor ne teleportă pe toţi înăuntru, Rhysand şi Cassian 
flancându-ne. 

Dansaserăm. Toţi, împreună. lar eu nu îl văzusem niciodată 
pe Rhysand atât de fericit, râzând cu Azriel, bând cu Mor şi 
sporo-văind cu Cassian. Dansasem cu fiecare dintre ei, iar când 
noaptea se transformase în răsărit, iar muzica devenise mai 
blândă şi mai dulce, îl lăsasem pe Rhysand să mă ia în braţe şi 
să danseze cu mine, încet, până când toţi invitaţii au plecat, iar 
Mor adormise în sala de mese, până când discul de aur al 
soarelui poleise Velarisul. 

El mă adusese înapoi în zbor la casa din oraş prin rozul, 
violetul şi griul răsăritului, amândoi tăcuţi, şi mă sărutase pe 
frunte o dată, înainte de a intra pe holul care ducea spre camera 
lui. 

Nu m-am minţit în legătură cu motivul pentru care am 
aşteptat treizeci de minute ca să văd dacă uşa de la camera 
mea avea să se deschidă. Sau dacă urma să aud măcar o bătaie 
în uşă. Dar nu s-a întâmplat nimic. 

După câteva ore, aveam ochii înceţoşaţi, dar eram binevoitori 
la masă. Mor şi Cassian erau neobişnuit de tăcuţi, vorbind în 
mare parte cu Amren şi Azriel, care veniseră să-şi ia rămas-bun. 
Amren avea să continue să lucreze la Carte până ce am fi primit 
a doua jumătate - dacă o primeam. Îmblânzitorul umbrelor 
pleca să adune informaţii, să îşi gestioneze spionii postați în alte 
regate şi să încerce să pătrundă în cel al muritorilor. Am reuşit 
să discut cu ei, dar mi-am consumat o mare parte din energie ca 
să nu mă uit la Rhysand sau să mă gândesc la atingerea 
corpului său lipit de al meu când dansasem ore întregi, la 
atingerea gurii lui pe pielea mea. 

Abia reuşisem să adorm din cauza asta. 

Trădătoare. Chiar dacă îl părăsisem pe Tamlin, eram o 
trădătoare. Eram plecată de două luni - doar două. În termenii 
spiriduşilor, probabil că însemna mai puţin de o zi. 


Tamlin îmi oferise şi făcuse atât de multe lucruri bune pentru 
mine şi familia mea. Şi, iată-mă, dorindu-mi un alt bărbat. Chiar 
dacă îl uram pe Tamlin pentru ce făcuse, pentru felul în care mă 
dezamăgise, eram o trădătoare. 

Cuvântul continuă să-mi răsune în minte cât am stat lângă 
Mor, Rhysand şi Cassian fiind la câţiva paşi în faţă, şi m-am uitat 
la tabăra bătută de vânt. Mor îl îmbrăţişă scurt pe Azriel înainte 
de a-şi lua rămas-bun de la el. Şi, pentru întreaga lume, 
spionului păru să nu-i pese, dar îmi aruncă o ocheadă, ca să mă 
avertizeze. Incă eram împărţită între amuzamentul şi indignarea 
faţă de presupunerea că mi-aş fi băgat nasul în treburile lui. Pe 
bune. 

Construită în vârful unui munte împădurit, tabăra illyriană nu 
era decât o mare de pietre şi noroi, întreruptă doar de corturi 
simple, uşor de strâns, centrate în jurul focurilor mari. În 
apropiere de marginea pădurii, câteva clădiri permanente 
fuseseră ridicate din piatra gri a muntelui. Fumul ieşea pe coşuri 
în dimineaţa răcoroasă şi înnorată, împrăştiat din când în când 
de aripile care treceau pe deasupra. 

Destul de mulţi bărbaţi înaripaţi pluteau în aer spre celelalte 
tabere sau ca să se antreneze. 

Intr-adevăr, în capătul opus al taberei, într-o zonă stâncoasă 
care se termina cu o prăpastie, erau ringurile de antrenament. 
Rafturile cu arme erau lăsate în aer liber; în ringurile albe, 
masculi de toate vârstele se antrenau acum cu bețe şi săbii şi 
scuturi şi sulițe. Repede, mortal, brutal. Fără să se plângă sau să 
strige de durere. 

Aici nu era nicio căldură, nicio bucurie. Nici măcar casele din 
celălalt capăt al taberei nu purtau o amprentă personală, ca şi 
când ar fi fost folosite doar ca adăposturi sau depozite. 

Şi aici era locul în care Rhysand, Azriel şi Cassian crescuseră, 
unde Cassian fusese aruncat ca să supravieţuiască singur. Era 
atât de frig, încât tremuram, în ciuda faptului că eram înfofolită 
în haina din piele căptuşită cu blană. Nu puteam să-mi imaginez 
un copil care să reziste fără haine potrivite - sau adăpost - o 
noapte, cu atât mai puţin opt ani. 

Chipul lui Mor era palid, încordat. 

— Urăsc acest loc, spuse ea în şoaptă, căldura respirației 
aburind aerul din faţa noastră. Ar trebui ars din temelii. 

Cassian şi Rhysand tăcură când un bărbat mai în vârstă, înalt 


şi cu umerii laţi, se apropie, flancat de alţi cinci războinici 
illyrieni, cu aripile strânse şi cu mâinile pe lângă arme. 

Nu conta că Rhys ar fi putut să le distrugă minţile fără să 
ridice un deget. 

Toţi purtau pietre Siphon de diverse culori pe dosul mâinilor, 
mai mici decât cele ale lui Azriel şi Cassian. Şi doar una. Nu câte 
şapte, aşa cum purtau cei doi prieteni ai mei ca să-şi controleze 
puterea imensă. 

Bărbatul din faţă zise: 

— Încă o inspecţie în tabără? întrebă el şi făcu şi semn din 
bărbie spre Cassian. Abia a fost aici săptămâna trecută. Fetele 
se antrenează. 

Cassian îşi încrucişă braţele. 

— Nu le văd în ring. 

— Mai întâi îşi îndeplinesc îndatoririle casnice, spuse bărbatul 
trăgându-şi umerii un pic înapoi şi umflându-şi uşor aripile. După 
ce termină, sunt lăsate să se antreneze. 

Mor mârâi uşor, iar bărbatul se întoarse spre noi şi înţepeni. 
Mor îi zâmbi cu răutate. 

— Bună, Lord Devlon! 

Aşadar, el era liderul taberei. 

Acesta o măsură o dată din priviri şi se uită din nou la 
Rhysand. Mâărâitul de avertizare al lui Cassian îmi răsună în 
stomac. 

Rhys spuse în cele din urmă: 

— Devlon, chiar dacă-mi face mereu plăcere să te văd, sunt 
două probleme de rezolvat: în primul rând, fetele, aşa cum ţi-a 
spus clar Cassian, trebuie să se antreneze înainte de îndatoriri, 
nu după aceea. Scoate-le pe teren! Acum. 

Am tremurat la ordinul pur din tonul său. 

— În al doilea rând, vom rămâne aici pentru moment, 
continuă el. Eliberează fosta casă a mamei mele. Nu avem 
nevoie de o menajeră. Avem singuri grijă de noi. 

— Cei mai buni războinici ai mei stau în casa aceea. 

— Atunci, elibereaz-o! spuse simplu Rhysand. Şi pune-i să o 
curețe înainte de a o face. 

Era vocea Marelui Lord al Regatului Nopţii, căruia îi plăcea 
durerea şi care îşi făcea duşmanii să tremure. 

Devlon mă adulmecă. Mi-am adunat toată oboseala irascibilă 
ca să mă uit în ochii lui. 


— Încă o... creatură ca asta ai adus aici? Credeam că e doar 
una singură ca ea. 

— Amren, spuse tărăgănat Rhys, îţi trimite salutări. Cât 
despre aceasta... Am încercat să nu mă feresc să-i întâlnesc 
privirea. Ea este a mea, spuse el încet, dar cu destulă răutate, 
aşa încât Devlon şi războinicii lui din apropiere să audă. Şi dacă 
vreunul dintre voi se atinge de ea, îşi va pierde acea mână. lar 
apoi îşi va pierde capul. Am încercat să nu tremur, de vreme ce 
Cassian şi Mor nu afişară nicio reacţie. Şi după ce Feyre vă va 
ucide, zâmbi superior Rhys, vă voi face praf oasele. 

Aproape am râs. Însă războinicii care mă evaluau acum ca pe 
ameninţarea prezentată de Rhys nu avură niciun fel de reacţie. 
Le-am schiţat, oricum, un zâmbet, aşa cum o văzusem pe 
Amren făcând de sute de ori. l-am lăsat să se întrebe ce aş fi 
putut face, dacă aş fi fost provocată. 

— Noi plecăm, le spuse Rhysand lui Cassian şi Mor, fără 
măcar să se deranjeze să-i dea voie lui Devlon să plece înainte 
de a se îndrepta spre pădure. Ne întoarcem la apus. li aruncă o 
privire verişoarei lui. Încearcă să nu faci probleme, te rog! 
Devlon ne urăşte cel mai puţin dintre lorzii războiului şi nu am 
chef să găsesc altă tabără. 

Pe toţi zeii, ceilalţi trebuiau să fie... neplăcuţi, dacă Devlon 
era cel mai blând dintre ei. 

Mor ne făcu semn din ochi. 

— Am să-ncerc! 

Rhysand scutură din cap şi îi spuse lui Cassian: 

— Verifică forţele, apoi asigură-te că fetele se antrenează 
corespunzător! Dacă Devlon sau alţii obiectează, fă ce trebuie! 

Cassian rânji într-un fel care arătă că ar fi fost mai mult decât 
bucuros să facă exact asta. El era generalul Marelui Lord... şi 
totuşi, Devlon îl numise câine. Nu voiam să-mi imaginez cum 
fusese copilăria lui Cassian fără acel titlu. 

Apoi, Rhysand se uită din nou la mine, cu ochi mijiţi. 

— Să mergem! 

— Ai veşti de la surorile mele? 

El scutură din cap. 

— Nu. Azriel verifică azi dacă au primit un răspuns. Noi doi... 
Vântul îi zburli părul când zâmbi superior. Ne vom antrena. 

— Unde? 

El gesticulă spre terenul întins din depărtare, spre stepele 


împădurite pe care le menţionase cândva. 

— Departe de potenţialele victime. Îmi întinse mâna în timp 
ce îşi înfoie aripile, corpul lui pregătindu-se de luptă. 

Dar nu am auzit decât vorbele pe care le spusese, răsunând 
în ritmul cuvintelor trădătoare, trădătoare: 

Ea este a mea. 


$ 


Să fiu din nou în braţele lui Rhysand, lipită de corpul său, era 
un test al încăpăţânării. Pentru amândoi, ca să vedem cine avea 
să vorbească primul despre asta. 

Zburarăm peste cei mai frumoşi munţi pe care îi văzusem 
vreodată - înzăpeziţi şi cu pini din loc în loc - îndreptându-ne 
spre stepele deluroase de dincolo de ei, când am spus: 

— Antrenezi femei războinice illyriene? 

— Încerc să o fac. Rhysand admiră priveliştea sălbatică. Am 
interzis tăierea aripilor în urmă cu mult timp, dar... în taberele 
mai zeloase din creierul munţilor, se practică asta. Şi când 
Amarantha a preluat controlul, până şi taberele mai blânde au 
început s-o facă din nou. Ca să-şi ţină femeile în siguranţă, au 
pretins ei. În ultimii o sută de ani, Cassian a încercat să formeze 
o unitate de luptă aeriană a femeilor, încercând să dovedească 
faptul că ele au un loc pe câmpul de luptă. Până acum, a reuşit 
să antreneze câteva războinice devotate, dar bărbaţii le fac 
viaţa atât de grea, încât multe dintre ele au plecat. Cât despre 
antrenarea fetelor... El şuieră. Este drum lung. Dar Devlon este 
unul dintre puţinii care măcar le lasă pe fete să se antreneze 
fără să aibă accese de furie. 

— Nu ştiam că neascultarea ordinelor înseamnă „fără accese 
de furie”. 

— Unele tabere au emis ordine cum că, dacă o femeie este 
prinsă antrenându-se, va fi considerată incapabilă să se 
căsătorească. Nu pot lupta împotriva unor asemenea lucruri, nu 
fără să ucid liderii fiecărei tabere şi să le cresc personal toţi 
urmaşii. 

— Şi totuşi, mama ta i-a iubit, iar voi trei le purtaţi tatuajele. 

— Am primit tatuajele parţial pentru mama, parţial ca să îmi 
onorez fraţii, care au luptat în fiecare zi a vieţii lor pentru 
dreptul de a le purta. 


— De ce îl laşi pe Devlon să-i vorbească aşa lui Cassian? 

— Pentru că ştiu când să mă cert cu Devlon şi că, dacă aş fi 
intervenit să-i zdrobesc mintea ca pe un strugure, când ar fi 
putut să o facă el, Cassian s-ar fi supărat. 

Mă străbătu un fior rece. 

— Te-ai gândit să o faci? 

— Tocmai am facut-o. Dar majoritatea lorzilor taberelor nu ne- 
ar fi dat niciodată şansa la Ritualul Sângelui. Devlon a lăsat un 
metis şi doi bastarzi să îl facă şi nu ne-a negat victoria. 

Pinii prăfuiţi cu zăpadă proaspătă se înceţoşară sub noi. 

— Ce este Ritualul Sângelui? 

— Ce multe întrebări pui astăzi! 

L-am strâns de umăr destul de tare încât să-l doară, iar el 
gemu. 

— Te duci nemarmat în munţi, fără magie, fără pietre Siphon, 
cu aripile legate, fără provizii sau haine în plus faţă de ce ai pe 
tine. Tu şi orice alt bărbat illyrian care vrea să nu mai fie un 
novice, ci un războinic adevărat. Câteva sute se îndreaptă spre 
munţi la începutul săptămânii... nu toţi ies. 

Peisajul acoperit de gheaţă se întindea la nesfârşit, 
neînduplecat, ca războinicii care îl stăpâneau. 

— Vă ucideţi între voi? 

— Majoritatea încearcă să o facă. Pentru mâncare şi haine, 
din răzbunare, pentru glorie între clanurile rivale. Devlon ne-a 
permis să facem Ritualul, dar s-a asigurat că Azriel, Cassian şi 
cu mine am fost aruncaţi în locuri diferite. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ne-am găsit Ne-am făcut loc ucigând prin munţi, ca să 
ajungem unul la celălalt. Se pare că un număr mare de bărbaţi 
illyrieni voiau să dovedească faptul că erau mai puternici şi mai 
inteligenţi decât noi. S-a dovedit că s-au înşelat. 

Am îndrăznit să îi privesc chipul. Pentru o clipă, l-am şi văzut: 
stropit cu sânge, sălbatic, luptând şi ucigând ca să ajungă la 
prietenii lui, ca să îi protejeze şi să-i salveze. 

Rhysand ne cobori într-o poiană, pinii înălțându-se atât de 
mult, încât păreau să mângâie partea de jos a norilor încărcaţi şi 
gri, care treceau mai departe purtaţi de vântul rapid. 

— Deci nu foloseşti magia, dar eu o fac? am spus eu, 
îndepărtându-mă câţiva paşi de el. 

— Inamicul nostru este legat de puterile mele. Cu toate 


acestea, tu rămâi invizibilă. El flutură o mână. Să vedem la ce 
nivel a ajuns tot antrenamentul tău. 

Nu aveam chef de asta. 

— Când l-ai întâlnit pe Tamlin? l-am întrebat. 

Ştiam ce făcuse tatăl lui Rhysand. Nu îmi permisesem să mă 
gândesc prea mult la asta. 

La felul în care îi ucisese pe tatăl, mama şi fraţii lui Tamlin. 

Dar acum, după noaptea trecută, după Regatul 
Coşmarurilor... Trebuia să ştiu. 

Chipul lui Rhysand era o mască a răbdării. 

— Arată-mi ceva impresionant şi am să-ţi spun. Arată-mi 
magie dacă vrei răspunsuri. 

— Ştiu ce fel de joc joci... M-am oprit când îmi schiţă un 
zâmbet superior. Foarte bine. 

Mi-am întins mâna, cu palma făcută căuş şi mi-am impus 
calmul în vene şi minte. 

Liniştea, şi calmul, şi greutatea, ca şi când aş fi fost sub apă. 

În mâna mea, un fluture din apă bătu din aripi şi dansă. 

Rhysand schiţă un zâmbet, dar amuzamentul dispăru când 
spuse: 

— Tamlin era mai mic decât mine; s-a născut când a început 
Războiul. Dar, după Război, când s-a maturizat, am ajuns să ne 
cunoaştem la diverse reuniuni regale. El... Rhysand îşi încleştă 
maxilarul. El părea bun pentru fiul unui Mare Lord. Mai bun 
decât rudele lui Beron din Regatul Toamnei. Cu toate acestea, 
fraţii lui Tamlin erau răi. Mai răi. lar ei ştiau că Tamlin va lua 
titlul într-o zi. Şi pentru un illyrian metis care trebuia să-şi 
dovedeaseă valoarea, să-şi apere puterea, am văzut prin ce a 
trecut Tamlin... M-am împrietenit cu el. L-am căutat ori de câte 
ori am putut să scap din taberele de război sau din regat. Poate 
că am facut-o din milă, dar l-am învăţat nişte tehnici illyriene. 

— A ştiut cineva? 

El ridică o sprânceană, aruncând o privire tăioasă spre mâna 
mea. 

M-am încruntat la el şi am invocat cântecul păsărilor de apă, 
lăsându-le să zboare prin poiană, aşa cum zburaseră prin baia 
mea din Regatul Verii. 

— Cassian şi Azriel au ştiut, continuă Rhysand. Familia mea a 
ştiut şi ea. Şi nu a fost de acord. Ochii îi erau de gheaţă. Dar 
tatăl lui Tamlin s-a simţit ameninţat de asta. De mine. Şi, 


deoarece era mai slab decât mine şi Tamlin, a vrut să 
dovedească lumii că nu era. Mama şi sora mea trebuia să 
călătorească spre tabăra de război illyriană ca să mă viziteze. 
Eu trebuia să le întâlnesc la jumătatea drumului, dar eram 
ocupat cu instruirea unei noi unităţi şi am hotărât să rămân. 

Stomacul mi se întoarse pe dos de nenumărate ori şi mi-am 
dorit să mă fi sprijinit de ceva, când Rhysand spuse: 

— Tatăl lui Tamlin, şi fraţii lui, şi Tamlin însuşi au plecat în 
sălbăticia illyriană, auzind de la Tamlin - de la mine - unde vor fi 
mama şi sora mea şi că plănuiam să le întâlnesc. Trebuia să fiu 
acolo. Nu am fost. lar ei mi-au ucis, oricum, mama şi sora. 

Am început să scutur din cap, cu usturimi în ochi. Nu ştiam ce 
încercam să neg, să şterg sau să condamn. 

— Ar fi trebuit să fiu eu, spuse el, iar eu am înţeles... am 
înţeles ce spusese în acea zi când plânsesem în faţa lui Cassian 
în ringul de antrenament. 

— Ei le-au pus capetele în cutii şi le-au trimis de-a lungul 
râului spre cea mai apropiată tabără. Tatăl lui Tamlin le-a 
păstrat aripile ca pe trofee. Sunt surprins că nu le-ai văzut 
ţintuite în birou. 

Eram pe cale să vomit, să cad în genunchi şi să plâng. 

Dar Rhysand se uită la menajeria de animale de apă pe care 
le creasem şi mă întrebă: 

— Ce mai poţi să faci? 

Poate din cauza frigului sau a poveștii lui, bruma îmi pârâi în 
vene şi şuieratul sălbatic al vântului de iarnă vui în inima mea. 
Atunci am simţit cât de uşor ar fi fost să sar între ele, să îmi 
unesc puterile. 

Toate animalele mele se opriră în aer... şi îngheţară în bucăţi 
perfect sculptate de gheaţă. 

Rând pe rând, căzură pe pământ şi se sparseră. 

Erau un întreg. Aveau aceeaşi origine întunecată şi veniseră 
din acelaşi etern puț al puterii. Cândva, cu mult timp în urmă, 
înainte de inventarea limbajului şi când lumea era nouă. 

Rhys continuă firesc: 

— Când am aflat, când tatăl meu a aflat... Nu am fost complet 
sincer cu tine când ţi-am spus la Poalele Muntelui că tatăl meu i- 
a ucis pe tatăl şi pe fraţii lui Tamlin. Am fost cu el. L-am ajutat. 
În acea seară, ne-am teleportat la marginea Regatului Primăverii 
şi apoi am mers restul drumului pe jos, spre conac. l-am ucis pe 


fraţii lui Tamlin pe loc. Le-am prins minţile şi i-am lăsat 
neajutoraţi, cât i-am tăiat în bucăţi, apoi le-am topit creierele în 
cranii. Şi când am ajuns în dormitorul Marelui Lord, l-am găsit 
mort. lar tatăl meu... tatăl meu a ucis-o şi pe mama lui Tamlin. 

Am scuturat din cap neîncetat. 

— Tatăl meu mi-a promis că nu o să se atingă de ea. Că nu 
eram genul de bărbaţi care ar fi făcut asta. Dar m-a minţit şi a 
facut-o oricum. lar apoi s-a îndreptat spre camera lui Tamlin. Am 
încercat să-l opresc, dar nu m-a ascultat, spuse Rhysand. Voia 
să-l ucidă şi pe el. lar eu nu am putut.... După toate crimele, 
eram terminat. Nu mi-a păsat că Tamlin a fost acolo, că le-a 
permis să le ucidă pe mama şi sora mea, că a venit să mă ucidă 
pentru că nu voia să rişte să mă ridic împotriva lor. Nu am mai 
vrut să comit şi alte crime, aşa că l-am oprit pe tata în faţa uşii. 
El a încercat să intre peste mine. Tamlin a deschis uşa, ne-a 
văzut, a mirosit sângele care curgea deja pe hol. lar eu nu am 
apucat să spun un cuvânt înainte ca Tamlin să-l ucidă pe tatăl 
meu cu o singură lovitură. Am simţit cum am primit puterea în 
acelaşi moment în care a primit-o şi el. Ne-am uitat unul la 
celălalt; brusc amândoi, Mari Lorzi încoronați, iar apoi am fugit. 

El îi omorâse familia lui Rhysand. Marele Lord pe care îl 
iubisem îi ucisese familia prietenului său, iar când îl întrebasem 
cum murise familia lui, îmi spusese doar că un regat rival o 
făcuse. Rhysand o făcuse şi... 

— El nu ţi-a povestit nimic din toate acestea. 

— Mie... îmi pare rău, am şoptit eu cu vocea răguşită. 

— De ce să-ţi pară rău? 

— Nu am ştiut. Nu am ştiut că ela făcut asta... 

lar Rhysand credea că îl comparasem cu Tamlin, de parcă el 
ar fi fost un model de perfecţiune pentru mine... 

— De ce te-ai oprit? spuse el, făcând semn spre cioburile de 
gheaţă de pe covorul de ace de pin. 

Oamenii pe care îi iubise cel mai mult muriseră. Ucişi cu sân- 
ge-rece. Ucişi de Tamlin. 

Poiana explodă în flăcări. 

Acele de pin dispărură, copacii scârţâiră şi până şi Rhys înjură 
când focul trecu prin poiană, prin inima mea şi devoră totul în 
calea lui. 

Nu era de mirare că îl făcuse pe Tamlin să implore în ziua în 
care îi fusesem prezentată în mod oficial. Nu era de mirare că 


savurase orice şansă de a-l chinui pe Tamlin. Poate că prezenţa 
mea aici era doar ca să... 

Nu. Ştiam că nu era adevărat. Ştiam că prezenţa mea aici nu 
avea nicio legătură cu ce era între el şi Tamlin, cu toate că în 
mod sigur îi plăcuse să ne întrerupă ziua nunţii. De fapt, să mă 
salveze de acea zi. 

— Feyre, spuse Rhysand când focul se stinse. 

Dar iată că-mi pârâia în vene. Pârâia lângă venele de gheaţă 
şi apă. 

Şi în întuneric. 

Tăciunii aprinşi licăriră în jurul nostru, plutind în aer, iar eu am 
trimis un suflu de întuneric liniştitor, un suflu de gheaţă şi apă, 
ca şi când ar fi fost un vânt - un vânt la răsărit, curăţind lumea. 

Puterea nu aparţinea Marilor Lorzi. Nu le mai aparţinea. 

Îmi aparţinea mie - aşa cum îmi aparţineam doar mie, aşa 
cum eu trebuia să-mi hotărăsc şi să-mi făuresc viitorul. 

Odată ce aş fi descoperit şi stăpânit ce îmi dăduseră alţii, aş fi 
putut uni puterile în ceva nou, în ceva care să aparţină tuturor 
regatelor şi niciunuia dintre ele. 

Flacăra şuieră când fu stinsă atât de bine, încât nu rămase 
nici fumul. 

Dar i-am întâlnit privirea lui Rhysand, care se uită cu ochi 
mari la mine, în timp ce lucram. 

— De ce nu mi-ai spus mai devreme? am întrebat eu răguşită. 

Imaginea lui în echipamentul de zbor illyrian, cu aripile întinse 
peste întreaga poiană, cu sabia care i se ivea deasupra 
umărului... 

Acolo, în acea gaură din pieptul meu, acolo am văzut 
imaginea. La prima vedere, păruse îngrozitor, încarnarea 
răzbunării şi-a mâniei, dar, dacă te-ai fi apropiat... tabloul i-ar fi 
arătat frumuseţea chipului, aripile întinse nu ca să rănească, ci 
ca să mă ia din faţa pericolului, să mă protejeze. 

— Nu am vrut să crezi că încercam să te întorc împotriva lui, 
spuse el. 

Puteam să văd tabloul, să-l simt. Voiam să-l pictez. 

Voiam să pictez. 

Nu am aşteptat să-mi întindă o mână înainte de a merge spre 
el. Şi, ridicându-mi privirea spre chipul lui, i-am spus: 

— Vreau să te pictez. 

El mă luă uşor în braţe. 


— Nud ar fi cel mai bine, îmi spuse la ureche. 


Capitolul 46 


Îmi era atât de frig, încât credeam că nu o să mă mai 
încălzesc vreodată. Chiar şi în timpul iernii de pe tărâmul 
muritorilor, reuşisem să găsesc o urmă de căldură, dar, după ce 
aproape că îmi golisem rezerva de magie în acea după-amiază, 
nici măcar focul dogoritor din şemineu nu ar fi putut să-mi 
dezgheţe frigul din oase. Venea vreodată primăvara în acest loc 
blestemat? 

— Ei aleg aceste locaţii, spuse Cassian din faţa mea, cât 
mâncam la cină tocană de oaie în jurul mesei ascunse în colţul 
părţii din faţă a casei din piatră. Doar ca să se asigure că vor 
supravieţui numai cei mai puternici dintre noi. 

— Oameni îngrozitori, mormăi Mor spre bolul ei din lut. Nu-l 
condamn pe Az pentru faptul că nu a vrut să vină aici. 

— Inţeleg că instruirea fetelor a decurs bine, spuse tărăgănat 
Rhysand de lângă mine, coapsa lui fiind atât de aproape, încât îi 
simţeam căldura pe a mea. 

Cassian îşi bău berea din cană. 

— Am făcut-o pe una dintre ele să recunoască faptul că nu au 
învăţat nicio lecţie în ultimele zece zile. Se pare că toate au fost 
prea ocupate cu „îndatoririle”. 

— Nu este nicio luptătoare înnăscută în lotul acesta? 

— De fapt, sunt trei, spuse Mor. Trei din zece nu este deloc 
rău. Cât despre celelalte, m-aş bucura dacă ar învăţa să se 
apere. Dar cele trei... Au instinctul... ghearele. Familiile lor 
stupide vor să le taie aripile şi să aibă copii. 

M-am ridicat de la masă şi mi-am dus bolul în chiuveta băgată 
în perete. Casa era simplă, dar mai mare şi într-o condiţie mai 
bună decât vechea noastră reşedinţă. Camera din faţă servea 
ca bucătărie, cameră de zi şi sală de mese, cu trei uşi în spate: 
una pentru baia înghesuită, una pentru depozit şi una ca uşă din 
spate, deoarece niciun illyrian adevărat, conform lui Rhysand, 
nu-şi făcea vreodată o casă cu o singură ieşire. 

— La cât pleci mâine spre Oraşul Cioplit? o întrebă Cassian 
destul de încet, încât mi-am dat seama că, probabil, era timpul 
să plec la etaj. 


Mor râcâi fundul bolului. Aparent, Cassian făcuse tocana şi nu 
fusese prea rea. 

— După micul dejun. Înainte de asta. Nu ştiu. Poate după- 
amiază, când ei de-abia se trezesc. 

Rhysand era cu un pas în urma mea, cu bolul în mână, şi îmi 
făcu semn să-mi las vasul murdar în chiuvetă. El îşi înclină capul 
spre scările abrupte şi înguste din spatele casei. Erau suficient 
de late, cât să treacă un războinic illyrian - o altă măsură de 
siguranţă - iar eu am aruncat o privire spre masă pentru ultima 
dată, înainte de a dispărea pe scări. 

Mor şi Cassian se uitară la bolurile lor goale, vorbind încet 
pentru prima dată. 

Cu fiecare treaptă urcată, îl simţeam pe Rhys în spatele meu; 
îi simţeam căldura, fluxul şi refluxul puterii lui. Şi, în acest mic 
spaţiu, parfumul lui mă învăluia, mă chema. 

Etajul era întunecat, luminat doar de o mică fereastră din 
capătul holului şi de lumina lunii care intra printr-un mic spaţiu 
dintre pinii din jurul nostru. Aici erau doar două uşi, iar Rhysand 
îmi arătă una din ele. 

— Tu şi Mor puteţi sta împreună în seara asta. Spune-i să tacă 
din gură, dacă trăncăneşte prea mult. 

Totuşi nu aş fi făcut-o. Dacă ar fi simţit nevoia să vorbească, 
să se descarce şi să se pregătească pentru ziua de mâine, aş fi 
ascultat-o până la răsărit. 

Atinse mânerul de la uşa lui, dar eu m-am rezemat de uşa 
mea de lemn. 

Ar fi fost atât de uşor să fac cei trei paşi ca să traversez holul. 

Să-mi trec mâinile peste pieptul lui, să-i conturez buzele 
frumoase cu ale mele. 

Am înghiţit în sec când se întoarse spre mine. 

Nu voiam să ştiu ce însemna asta, ce făceam, ce era între noi. 

Pentru că între noi lucrurile nu fuseseră niciodată normale, 
nici prima oară, când ne întâlniserăm de Calanmai. Nu reuşisem 
să mă îndepărtez cu uşurinţă de el atunci când îl crezusem 
extrem de periculos. Dar acum... 

„Trădătoareo, trădătoareo, trădătoareo!” 

El deschise gura, dar eu deja mă strecurasem în camera mea 
şi închisesem uşa. 

ta 


Stropii de ploaie înghețată se scurseră printre ramurile pinilor 


cât am mers prin ceaţă în hainele mele de luptă illyriene, 
înarmată cu un arc, tolbă şi cuțite şi tremurând ca un câine ud. 

La câteva sute de paşi în urmă, Rhys ne căra raniţele. 
Pătrunseserăm atât de mult în stepele împădurite, încât trebuia 
să ne petrecem noaptea aici. Atât de departe, încât nimeni şi 
nimic nu ar fi putut să vadă o altă „explozie glorioasă de flăcări 
şi mânie”, cum spusese Rhysand. Azriel nu venise cu veşti de la 
surorile mele despre poziţia reginelor, aşa că aveam timp de 
pierdut. Cu toate că Rhysand, cu siguranţă, nu păruse să fie de 
acord cu asta când mă informase în acea dimineaţă. Dar măcar 
nu trebuia să campăm aici. Rhysand îmi promisese că era un fel 
de han în apropiere. 

M-am întors în direcţia din care Rhysand venea în urma mea, 
zărindu-i mai întâi aripile. Mor plecase înainte de a mă fi trezit, 
iar Cassian fusese arogant şi tensionat în timpul micului dejun... 
Atât de mult, încât mă bucurasem să plec de îndată ce-mi voi fi 
terminat terciul. Şi îmi păruse un pic rău de illyrienii care 
trebuiau să aibă de-a face cu el în acea zi. 

Rhysand se opri după ce mă ajunse din urmă şi, în ciuda 
copacilor şi-a ploii dintre noi, am văzut cum ridică întrebător din 
sprâncene, voind să ştie de ce mă oprisem. Nu mai vorbisem 
despre Căderea Stelelor sau Regatul Coşmarurilor şi, în seara 
precedentă, foindu-mă în patul minuscul, hotărâsem să mă 
distrez. Nu trebuia să fie complicat. Ei bine, nu mi se mai părea 
o trădare, dacă între noi era doar ceva fizic. 

Am ridicat o mână, făcându-i semn lui Rhysand să rămână 
unde era. După ziua de ieri, nu îl voiam atât de aproape, ca nu 
cumva să îl ard. Sau mai rău. El schiţă o plecăciune, iar eu mi- 
am dat ochii peste cap când m-am îndreptat spre pârâul din 
faţă, gândindu-mă unde aş fi putut încerca să mă joc cu focul lui 
Beron. Cu focul meu. 

La fiecare pas, simţeam cum Rhysand mă devora din priviri. 
Sau poate că asta se petrecea prin legătură. Am făcut un efort 
să mă concentrez la ce aveam de făcut, şi nu la cum îi simţisem 
mâinile  mângâindu-mi coapsele, trăgându-mă spre œl, 
atingându-mi uşor scuturile mentale. 

Aş fi putut jura că am simţit şi o urmă de amuzament în 
celălalt capăt al scutului meu mental. Am şuierat şi am făcut un 
semn vulgar peste umăr, tocmai când mi-am coborât un pic 
scutul. 


Amuzamentul se transformă în încântare, iar apoi un strop de 
plăcere îmi cobori pe şira spinării, şi mai jos. 

Faţa mi se încălzi, iar o creangă îmi pârâi sub cizmă la fel de 
zgomotos ca un tunet. Am scrâşnit din dinţi. Pământul se înclina 
spre un pârâu gri destul de rapid, încât trebuia să fi fost 
alimentat de munţii înalţi şi acoperiţi de zăpadă de la distanţă. 

Bun, acest loc era bun: aveam provizie în plus de apă ca să 
sting flăcările care ar fi putut izbucni, iar spaţiul era suficient de 
deschis. Vântul suflă dinspre mine, purtându-mi parfumul spre 
sud, mai adânc în pădure când am deschis gura ca să-i spun lui 
Rhysand să rămână în urmă. 

Cu vântul şi pârâul învolburat, nu fu o surpriză că nu i-am 
auzit înainte să mă înconjoare. 

— Feyre! 

M-am întors cu săgeata pusă în arc şi am ţintit spre sursa 
vocii... 

Patru santinele ale Regatului Primăverii ieşiră dintre copacii 
din spatele meu ca fantomele, înarmate până în dinţi şi cu ochi 
mari. Pe doi îi cunoşteam: erau Bron şi Hart. 

Şi între ei era Lucien. 


Capitolul 47 


Dacă voiam să scap, trebuia ori să înfrunt pârâul, ori pe ei. 
Dar Lucien... 

Părul roşcat îi era legat la spate şi nu era deloc elegant: purta 
o armură din piele şi avea săbii, cuțite... Ochiul metalic mă 
măsură din cap până-n picioare, pielea-i aurie fiind palidă. 

— Te-am căutat mai bine de două luni, şopti el, acum 
examinând pădurea, părâul şi cerul. 

Rhysand. Pe toţi zeii! Rhys era prea în urmă şi... 

— Cum m-ai găsit? 

Nu mi-am recunoscut vocea calmă şi rece. Dar... să mă caute. 
Ca şi când chiar aş fi fost o pradă. 

Dacă Tamlin ar fi fost aici... Sângele mi se răci şi mai mult 
decât ploaia îngheţată care acum îmi curgea pe faţă şi îmi intra 
în haine. 

— Cineva ne-a informat că ai fi aici, dar am avut noroc să îţi 
simt mirosul în vânt şi... Lucien făcu un pas spre mine. 

M-am retras. Era doar un metru între mine şi pârâu. 

Ochiul lui Lucien se mări un pic. 

— Trebuie să plecăm de aici. Tamlin nu a fost în apele lui. Am 
să te duc direct la... 

— Nu, am şoptit eu. 

Cuvântul răguşit răzbi dincolo de ploaie, pârâul şi pădurea de 
pini. 

Cele patru santinele se priviră reciproc, apoi se uitară la 
săgeata îndreptată spre ei. 

Lucien mă studie din nou. 

lar eu mi-am dat seama la ce se uita atent: la hainele de luptă 
illyriene din piele. La culoarea şi plinătatea care-mi caracterizau 
din nou faţa şi trupul. 

Şi la tăcerea de oţel din ochii mei. 

— Feyre! spuse el întinzând o mână. Hai să mergem acasă! 

Nu m-am mişcat. 

— Aceea nu a mai fost casa mea din ziua în care l-ai lăsat să 
mă închidă înăuntru. 

Lucien strânse din buze. _ 

— A fost o greşeală. Toţi am făcut greşeli. li pare rău mai mult 


decât îţi dai seama. Şi mie la fel. 

El păşi spre mine, iar eu m-am retras alţi câţiva centimetri. 

Nu mai era mult spaţiu între mine şi apele agitate de 
dedesubt. 

Antrenamentul alături de Cassian se izbi în mine, de parcă 
toate instruirile din fiecare dimineaţă formară o plasă care mă 
prinse când am căzut liber spre panica mea tot mai mare. Odată 
ce Lucien m-ar fi atins, ne-ar fi teleportat afară de acolo. Nu 
departe - nu era atât de puternic, dar era rapid. In orice caz, ar 
fi sărit câţiva kilometri, apoi tot mai mulţi şi mai mulţi, până 
când Rhysand nu m-ar fi putut ajunge. Ştia că Rhysand era aici. 

— Feyre! spuse rugător Lucien şi îndrăzni să mai facă un pas, 
cu mâna întinsă. 

Mi-am înclinat săgeata spre el, iar arcul scârţâi. 

Nu îmi dădusem niciodată seama că, în timp ce Lucien fusese 
antrenat ca războinic, Cassian, Azriel, Mor şi Rhys erau 
Războinici. Cassian ar fi putut să-l spulbere pe Lucien cu o 
singură lovitură. 

— Lasă săgeata, murmură Lucien de parcă ar fi liniştit un 
animal sălbatic. _ 

În spatele lui, cele patru santinele se apropiară. Încolţindu- 
mă. 

Eram animalul de companie şi proprietatea Marelui Lord. 

— Nu mă atinge, am şoptit eu. 

— Nu înţelegi în ce încurcătură eşti, Feyre. Noi... Eu am 
nevoie de tine acasă. Acum. 

Nu voiam să aud aşa ceva. Uitându-mă la pârâul de dedesubt, 
mi-am calculat şansele. 

Privirea mă costă. Lucien fandă cu mâna întinsă. O atingere, 
doar atât ar fi fost necesar... 

Nu mai eram animalul de companie al Marelui Lord. 

Şi poate că lumea trebuia să afle că eu chiar aveam colţi. 

Degetele lui Lucien îmi atinseră mâneca vestei din piele. 

Şi eu m-am transformat în fum şi cenuşă şi noapte. 

Lumea se opri şi se plecă, iar Lucien fandă atât de încet spre 
ceea ce era acum un spaţiu gol când eu l-am ocolit, când m-am 
grăbit spre copacii din spatele santinelelor. 

M-am oprit, iar timpul îşi reluă cursul natural. Lucien se 
clătină, oprindu-se înainte de a cădea în prăpastie şi se roti cu 
ochi mari ca să descopere că acum eram în spatele santinelelor. 


Bron şi Hart tresăriră şi se retraseră din faţa mea. 

Şi din faţa lui Rhysand, care era lângă mine. 

Lucien îngheţă. Chipul îmi era o oglindă de gheaţă; geamăna 
insensibilă a amuzamentului crud de pe faţa lui Rhysand, când 
îşi culese un puf de pe tunica neagră. 

Purta haine elegante şi negre - nu avea nici aripi, nici haine 
de luptă din piele. 

Hainele elegante şi neşifonate erau o altă armă. Ca să 
ascundă cât de priceput şi de puternic era; ca să ascundă de 
unde venea şi ce îi plăcea. O armă care valora cât magia pe 
care o folosise ca să o ascundă, chiar dacă asta ne supunea 
riscului de a fi urmăriţi. 

— Micuţul Lucien, spuse mieros Rhysand. Doamna Regatului 
Toamnei nu ţi-a spus că atunci când o femeie te refuză, chiar 
vorbeşte serios? 

— Ticălosule! mârâi Lucien, trecând grăbit de santinele, dar 
neîndrăznind să-şi atingă armele. Ticălos nenorocit! 

Am mârâit şi eu. 

Privirea lui Lucien mă disecă, iar apoi spuse cu o groază 
stăpânită: 

— Ce ai făcut, Feyre? 

— Să nu mă mai căutaţi, i-am răspuns eu cu blândeţe. 

— Nu va înceta să te caute; nu va înceta să îşi dorească să te 
întorci acasă. 

Cuvintele mă loviră în stomac, aşa cum intenţionase el. 
Probabil că reacţia mi se citi pe chip, deoarece Lucien insistă: 

— Ce ţi-a făcut? Ţi-a luat mintea şi... 

— Destul, spuse Rhysand, înclinându-şi capul cu acea graţie 
nonşalantă. Feyre şi cu mine suntem ocupați. Întorceţi-vă pe 
tărâmul vostru, înainte să-i trimit vechiului meu prieten capetele 
voastre ca pe o mărturie a ceea ce se întâmplă când lacheii 
Regatului Primăverii vin pe teritoriul meu. 

Ploaia îngheţată îmi alunecă pe gulerul hainelor şi pe spate. 
Chipul lui Lucien era nesănătos de palid. 

— Ai demonstrat ce ai vrut, Feyre! Acum, hai acasă! 

— Nu sunt un copil care se joacă, am spus printre dinţi. 

Aşa mă văzuseră ei: ca având nevoie de protecţie, de 
apărare, de explicaţii... 

— Ai grijă, Lucien, spuse tărăgănat Rhysand. Sau şi draga de 
Feyre te va trimite înapoi în bucăţi. 


— Nu suntem inamicii tăi, Feyre, spuse rugător Lucien. 
Lucrurile s-au înrăutățit, lanthe a scăpat de sub control, dar asta 
nu înseamnă să renunţ... 

— Tu ai renunţat, am şoptit eu. 

Am simţit că până şi Rhysand a rămas nemişcat. 

— Tu ai renunţat la mine, am spus un pic mai tare. Erai 
prietenul meu. Şi l-ai ales pe el - ai ales să i te supui, chiar dacă 
ai văzut ce mi-au făcut ordinele şi regulile lui. Chiar dacă ai 
văzut cum mă distrugeam zí de zi. 

— Nu ştii cât de schimbătoare au fost primele câteva luni, 
izbucni Lucien. Trebuia să prezentăm un front unificat şi supus, 
iar eu trebuia să fiu un exemplu pe care toţi ceilalţi din regatul 
nostru să-l urmeze. 

— Ai văzut ce se întâmpla cu mine. Dar ţi-a fost prea frică de 
el ca să faci cu adevărat ceva în privinţa asta. 

Despre frică era vorba. Lucien făcuse presiuni asupra lui 
Tamlin, dar până la un punct. Într-un final, cedase. 

— Te-am implorat, am spus eu tăios şi cu respiraţia tăiată. Te- 
am implorat de atâtea ori să mă ajuţi, să mă scoţi din casă, 
măcar pentru o oră. lar tu m-ai lăsat singură, m-ai împins într-o 
cameră cu lanthe sau mi-ai spus să mă fac remarcată. 

Lucien rosti cu o voce prea stinsă: 

— Şi presupun că Regatul Nopţii este mult mai bun? 

Mi-am amintit ce trebuia să ştiu: să fi trăit. Ceea ce Lucien şi 
ceilalţi nu ar fi putut afla vreodată, nici măcar dacă asta ar fi 
însemnat să renunţ la viaţă. 

Şi aş fi renunţat. Ca să păstrez Velarisul în siguranţă; ca să-i 
ţin pe Mor, Amren, Cassian şi Azriel şi... pe ARhysand în 
siguranţă. 

l-am vorbit lui Lucien cu o voce slabă, înceată şi la fel de rea 
ca ghearele care mi se formau în vârfurile degetelor, la fel de 
rea ca greutatea minunată dintre omoplaţii mei: 

— Când îţi petreci atât de mult timp închis în întuneric, 
Lucien, afli că şi întunericul începe să te privească. 

Am simţit pulsul unei surprize, o încântare răutăcioasă în 
scuturile mele mentale în faţa aripilor întunecate şi 
membranoase, despre care ştiam acum că mi se ridicau 
deasupra umerilor. Fiecare atingere de gheaţă a ploii mă făcea 
să simt un şoc îngheţat. Sensibile - atât de sensibile erau aripile 
illyriene. 


Lucien se retrase un pas. 

— Ce ţi-au făcut? 

l-am schiţat un zâmbet. 

— Fata umană pe care o cunoşteai a murit la Poalele 
Muntelui. Nu mă interesează să-mi petrec nemurirea ca 
animalul de companie al unui Mare Lord. 

Lucien începu să scuture din cap. 

— Feyre... 

— Spune-i lui Tamlin, am zis eu, înecându-mă cu numele lui, 
gândindu-mă la ce îi făcuse lui Rhysand şi familiei lui, că, dacă 
mai trimite pe cineva pe aceste tărâmuri, vă voi vâna pe toţi. ŞI 
vă voi demonstra exact ce m-a învăţat întunericul. 

Un fel de durere sinceră i se citi pe chip. 

Nu-mi păsa. Nu am făcut decât să-l privesc neînduplecată, 
rece şi întunecată. Creatura în care poate m-aş fi transformat 
într-o zi, dacă aş fi rămas în Regatul Primăverii, dacă aş fi rămas 
distrusă câteva decenii, secole... până când aş fi învăţat să-mi 
scot în linişte cioburile de durere, până aş fi învăţat să savurez 
durerea altora. 

Lucien dădu din cap spre santinelele lui. Bron şi Hart, cu ochi 
mari şi tremurând, dispărură cu ceilalţi doi. 

Lucien zăbovi o clipă, nimic altceva decât ploaia şi aerul fiind 
între noi. Apoi i se adresă încet lui Rhysand: 

— Eşti mort. Tu şi tot regatul tău blestemat. 

Şi dispăru. M-am uitat la locul gol în care fusese şi am 
aşteptat, fără să renunţ la expresia pe care o afişam, până când 
un deget puternic şi cald trasă în jos o linie pe marginea aripii 
mele drepte. 

Parcă mi-ar fi suflat cineva în ureche. 

Am tremurat şi m-am arcuit când am suspinat. 

Rhysand apăru în faţa mea, studiindu-mi chipul şi aripile din 
spatele meu. 

— Cum ai reuşit? 

— Prin metamorfoză, am reuşit eu să spun, privind cum ploaia 
îi aluneca pe chipul bronzat. Şi asta îmi distrase suficient 
atenţia, încât ghearele, aripile şi întunericul unduitor să dispară, 
iar eu am rămas uşoară şi îngheţată în propria-mi piele. 

Metamorfozarea... la vederea unei părţi din trecut, a 
bărbatului de care nu îmi permisesem să-mi amintesc. 
Metamorfoza - un dar de la Tamlin pe care nu mi-l dorisem şi de 


care nu avusesem nevoie... până acum. 

Privirea lui Rhysand se îmblânzi. 

— Ai dat un spectacol convingător. 

— l-am arătat ce voia să vadă, am şoptit eu. Ar trebui să 
găsim alt loc. 

El dădu din cap, iar tunica şi pantalonii îi dispărură, înlocuite 
de cunoscutele haine de luptă din piele, de aripi şi sabie. 
Războinicul meu... 

Nu era totul pentru mine. 

— Eşti bine? mă întrebă când mă luă în braţe ca să zburăm în 
alt loc. 

M-am culcuşit în căldura lui, savurând-o. 

— Faptul că a fost atât de uşor şi că m-am simţit atât de mică 
mă deranjează mai mult decât întâlnirea în sine. 

Poate că asta fusese de la bun început problema mea. Motivul 
pentru care nu îndrăznisem să fac acel ultim pas la Căderea 
Stelelor. Eram vinovată că nu mă simţeam îngrozitor, nu cu 
adevărat. Nu pentru că îl voiam. 

Câteva fâlfâiri puternice ne făcură să plutim în sus, printre 
copaci, şi să zburăm la mică înălţime deasupra pădurii, în timp 
ce ploaia mă lovea în faţă. 

— Ştiam că lucrurile erau rele, spuse Rhysand cu o mânie 
stăpânită, abia perceptibilă peste muşcătura îngheţată a 
vântului şi-a ploii, dar speram ca măcar Lucien să se fi implicat. 

— Şi eu am crezut asta, am spus mai încet decât 
intenţionasem. 

El mă strânse uşor, iar eu i-am clipit prin ploaie. Pentru prima 
dată, se uita mine, nu la priveliştea de dedesubt. 

— Îţi stă bine cu aripi, îmi spuse şi mă sărută pe frunte. 

Până şi ploaia încetă să mai fie atât de rece. 


Capitolul 48 


În mod aparent, „hanul” din apropiere era ceva mai mult 
decât o tavernă zgomotoasă cu câteva camere de închiriat - de 
obicei cu ora. Şi, aşa cum era, nu avea locuri libere. In afară de 
o cameră minusculă care, cândva, făcuse parte din pod. 

Rhysand nu voia ca să se afle cine, mai exact, se număra 
printre Marii Spiriduşi, spiriduşii, illyrienii şi cine altcineva se 
înghesuia în hanul de dedesubt. Până şi eu abia l-am recunoscut 
când el - fără magie, fără nimic altceva în afară de ajustarea 
posturii lui - anulă sentimentul de putere nepământeană, până 
când fix doar un războinic illyrian obişnuit, foarte atrăgător şi 
supărat că trebuia să ia ultima cameră disponibilă care era atât 
de sus, încât doar o scară îngustă ducea la ea: fără hol sau alte 
camere. Dacă aveam nevoie să folosesc baia, trebuia să mă 
aventurez la etajul de dedesubt, unde, având în vedere 
mirosurile şi sunetele din cele şase camere de la acel nivel, mi- 
am propus să o folosesc rapid, jurându-mi că nu aveam s-o mai 
vizitez până dimineaţă. 

O zi în care m-am jucat cu apa, focul, gheaţa, iar întunericul în 
ploaia foarte rece mă distrusese în aşa fel încât nimeni nu se 
uita la mine, nici măcar cel mai beat şi mai singuratic dintre 
clienţii tavernei. Doar un han, un magazin de haine, unul de 
alimente şi un bordel alcătuiau micul oraş. Toate destinate 
vânătorilor, războinicilor şi călătorilor aflaţi în trecere prin 
această parte a pădurii, care, fie erau în drum spre teritoriile 
illyriene, fie le părăseau. Sau doar pentru spiriduşii care locuiau 
aici, singuratici şi bucuroşi să fie aşa. Prea mic şi prea 
îndepărtat ca Amarantha şi acoliţii ei să se fi deranjat pentru el. 

Sincer, nu-mi păsa unde eram, câtă vreme era un loc uscat şi 
cald. Rhysand deschise uşa camerei de la pod şi se dădu la o 
parte ca să mă lase să trec. 

Ei bine, avea măcar o calitate din cele două. 

Tavanul era atât de înclinat încât, ca să ajungi în cealaltă 
parte a patului, trebuia să te târâi pe saltea; camera era atât de 
înghesuită, încât era aproape imposibil să înconjori patul spre 
minusculul dulap lipit de peretele opus; ca să pot deschide 
dulapul ar fi trebuit să mă aşez pe pat. 


Patul. 

— Am cerut două, spuse Rhysand, cu mâinile deja ridicate. 

Suflarea i se transformă în aburi. Nu era nici măcar o sobă. Și 
nu era nici suficient spaţiu, încât să-i cer să doarmă pe jos. Nu 
aveam încredere că stăpâneam flacăra ca să încerc să încălzesc 
camera. Cel mai probabil aş fi ars din temelii locul acesta 
mizerabil. 

— Dacă nu poţi risca să foloseşti magia, atunci va trebui să ne 
încălzim unul pe celălalt, am spus eu şi am regretat imediat Mă 
refer la căldura corpurilor noastre. Şi, doar ca să fac să-i dispară 
acea expresie de pe chip, am adăugat: Surorile mele şi cu mine 
trebuia să împărţim acelaşi pat - sunt obişnuită cu asta. 

— Voi încerca să nu te ating. 

Gura mi se uscă un pic. 

— Mi-e foame. 

Când auzi asta, nu mai zâmbi. 

— Am să cobor să aduc de mâncare cât te schimbi. Am ridicat 
o sprânceană. Chiar dacă abilităţile mele de a mă pierde în 
mulţime sunt remarcabile, faţa îmi este uşor de recunoscut, 
spuse el. Aş prefera să nu rămân prea mult la parter, ca să nu 
fiu observat. 

Într-adevăr, îşi luă o mantie din raniţă şi o îmbrăcă, materialul 
acoperindu-i aripile pe care nu ar fi riscat să le facă să dispară 
din nou. Îşi folosise puterea mai devreme în acea zi - destul de 
puţină, încât ar fi putut să nu fie observată, dar nu aveam să ne 
mai întoarcem în acea parte a pădurii prea curând, după cum 
spusese el. 

Îşi puse gluga, iar eu i-am privit încântată umbrele, aparenţa 
amenințătoare şi aripile. 

„Moarte pe aripi rapide.” Aşa aş fi intitulat tabloul. 

— Îmi place când mă priveşti aşa, spuse el cu blândeţe. 

Vocea lui blândă îmi încălzi sângele. 

— Aşa cum? 

— Ca şi când puterea mea nu este ceva de care să fugi. Aşa 
cum mă vezi tu. 

Şi, din faţa unui bărbat care crescuse conştient de faptul că 
era cel mai puternic Mare Lord din istoria Prythianului, că putea 
distruge minţile dacă nu era atent, că era singur - singur cu 
puterea şi cu povara lui, dar că acea frică era cea mai straşnică 
armă împotriva amenințărilor la adresa poporului său... aş fi 


plecat acasă după cearta din Regatul Coşmarurilor. 

— La început mi-a fost frică de tine. 

Dinţii albi îi străluciră prin umbrele din glugă. 

— Nu, nu ţi-a fost. Poate ai fost un pic neliniştită, dar nu 
înspăimântată. Am simţit groaza adevărată a unui număr 
suficient de oameni, încât să cunosc diferenţa. Poate că de 
aceea nu am putut să stau deoparte. 

Când? Înainte să-l pot întreba, cobori la parter, închizând uşa 
în urma lui. 

M-am chinuit să-mi scot hainele pe jumătate îngheţate, 
deoarece mi se lipeau de pielea umflată de ploaie, iar eu m-am 
lovit de tavanul înclinat, de pereţii din apropiere şi am lovit cu 
genunchiul de capul din alamă al patului când m-am schimbat. 
Camera era atât de friguroasă, încât a trebuit să mă dezbrac 
treptat: mi-am înlocuit cămaşa îngheţată cu una uscată, 
pantalonii cu alţii căptuşiţi cu lână, şi ciorapii uzi cu unii groşi şi 
împletiţi care urcau până la gambe. După ce mi-am pus 
puloverul supradimensionat care mirosea un pic a Rhysand, am 
stat cu picioarele încrucişate pe pat şi am aşteptat. 

Patul nu era mic, dar, cu siguranţă, nici suficient de mare ca 
să pretind că aveam să dorm lângă el. Mai ales că avea aripi. 

Ploaia zornăia pe acoperiş la doar câţiva centimetri distanţă, 
un ritm constant pentru gândurile care îmi pulsau acum în 
minte. 

Cazanul ştia ce îi raporta Lucien lui Tamlin, foarte probabil 
chiar în acest moment, dacă nu în urmă cu câteva ore. 

Îi trimisesem biletul lui Tamlin... iar el alesese să-l ignore. La 
fel cum îmi ignorase sau respinsese aproape toate cererile mele, 
acţionând după simţurile lui amăgite pentru ce credea că era 
corect pentru bunăstarea şi siguranţa mea. lar Lucien fusese 
pregătit să mă ia împotriva voinţei mele. 

Bărbaţii spiriduşi erau teritoriali, dominanţi, aroganţi, dar cei 
din Regatul Primăverii fuseseră instruiți greşit. Pentru că, în 
sinea mea, ştiam că până şi Cassian ar fi putut să-mi forţeze şi 
să-mi testeze limitele, dar că s-ar fi retras în clipa în care i-aş fi 
spus „nu”. Şi ştiam... că, dacă m-aş fi epuizat, iar Rhysand nu ar 
fi făcut nimic ca să mă oprească, Azriel sau Cassian m-ar fi scos. 
M-ar fi dus undeva - oriunde ar fi trebuit să fiu - şi s-ar fi ocupat 
de Rhysand mai târziu. 

Dar Rhys... Rhys nu ar fi avut cum să nu vadă ce se întâmpla 


cu mine; nu ar fi fost atât de indus în eroare, de arogant şi de 
absorbit de sine. Ştiuse ce era lanthe din clipa în care o 
cunoscuse. Şi înţelesese cum era să fii prizonier şi neajutorat şi 
să lupti, în fiecare zi, cu ambele orori. 

ÎI iubisem pe Marele Lord care îmi arătase minunile şi 
confortul din Prythian; îl iubisem pe Marele Lord care îmi dăduse 
timp, mâncare şi siguranţă ca să pictez. Poate o mică parte din 
mine ar fi ţinut mereu la el, dar... Amarantha ne distrusese pe 
amândoi. Sau mă distrusese, astfel încât cine era el şi ce eram 
eu acum nu mai formau o pereche potrivită. 

Şi puteam renunţa la asta. Puteam să accept. Poate că avea 
să-mi fie greu o vreme, dar... poate că urma să fie şi mai bine. 

Paşii lui Rhysand abia se auziră, daţi de gol doar de scârţâitul 
uşor al scărilor. M-am ridicat să deschid uşa înainte să bată şi l- 
am găsit stând acolo, cu tava în mâini, pe care ducea două 
rânduri de farfurii acoperite, împreună cu două pahare şi o sticlă 
cu vin şi... 

— Spune-mi că simt miros de tocană. 

Am adulmecat, dându-mă la o parte şi închizând uşa în timp 
ce el lăsă tava pe pat. Nu era loc nici măcar pentru o masă în 
încăpere. 

— Tocană de iepure, dacă e să-i dăm crezare bucătarului. 

— Aş fi putut să trăiesc şi fără să aud asta, am spus eu, iar 
Rhysand zâmbi. Mi-am mutat privirea de la el, aşezându-mă 
lângă mâncare, atentă să nu lovesc tava. Am ridicat capacul 
farfuriilor de deasupra: erau două boluri cu tocană. Ce este în 
cea de dedesubt? 

— Plăcintă cu carne. 

Nu am îndrăznit să întreb cu ce fel de carne. M-am uitat urât, 
dar deja ocolea patul spre dulap, cu raniţa în mână. 

— la şi mănâncă; eu mă schimb mai întâi, îmi spuse el. 

Într-adevăr, era ud până la piele şi probabil îngheţat şi 
suferind. 

— Ar fi trebuit să te schimbi înainte să cobori. 

Am luat lingura şi am învârtit în tocană, oftând la fuioarele 
calde de abur care se ridicară atingându-mi faţa îngheţată. 

Scârţâitul şi foşnetul hainelor ude care erau scoase umplură 
camera. Am încercat să nu mă gândesc la pieptul gol şi bronzat, 
la tatuaje. La muşchii tari. 

— Tu ai fost cea care s-a antrenat toată ziua. Măcar o 


mâncare caldă puteam să-ţi aduc. 

Am luat o gură. Era inspidă, dar comestibilă şi, mai important, 
caldă. Am mâncat în linişte, ascultând foşnetul hainelor cu care 
se îmbrăca, încercând să mă gândesc la o baie rece, la răni 
infectate, la ciuperca piciorului - la orice în afară de corpul lui 
gol, atât de aproape... şi la patul pe care stăteam. Mi-am turnat 
un pahar cu vin şi apoi l-am umplut pe al lui. 

În cele din urmă, Rhysand se strecură între pat şi colţul 
proeminent al zidului, cu aripile strânse. Purta pantaloni subţiri 
şi largi şi o cămaşă strâmtă din ceea ce părea a fi cel mai moale 
bumbac. 

— Cum o tragi peste aripi? l-am întrebat în timp ce mânca. 

— Are nişte fante pe spate care se închid cu nasturi ascunși... 
Dar în situaţii normale, pur şi simplu folosesc magia ca să o 
închid. 

— Se pare că foloseşti mai mereu multă magie deodată. 

El ridică din umeri. 

— Mă ajută să îmi consum tensiunea puterii. Magia trebuie 
eliberată, consumată, altfel se acumulează şi mă înnebuneşte. 
De aceea pietrele illyriane se numesc Siphon - ne ajută să 
canalizăm puterea, să o elimine atunci când este necesar. 

— Chiar te înnebuneşte? am întrebat şi am pus deoparte bolul 
gol de tocană, apoi am ridicat capacul de pe plăcinta cu carne. 

— Chiar mă înnebuneşte. Sau aşa am fost avertizat. Totuşi îi 
simt presiunea dacă trece prea mult timp fără să o eliberez. 

— Este îngrozitor. 

El ridică din nou din umeri. 

— Totul are un cost, Feyre. Dacă preţul pentru a fi destul de 
puternic ca să-mi protejez poporul este să fiu nevoit să mă lupt 
cu aceeaşi putere, atunci nu mă deranjează. Amren m-a învăţat 
destule despre felul în care să o controlez. Suficient încât să îi 
fiu dator. Inclusiv pentru scutul actual din jurul oraşului meu, cât 
timp suntem aici. 

Toată lumea din jurul lui avea un folos, o abilitate puternică. 
Şi totuşi, eu, iată-mă... nu eram decât un hibrid ciudat. Eram o 
pacoste. 

— Nu eşti, spuse el. 

— Nu-mi citi gândurile! 

— Nu pot să opresc ce-mi transmiţi uneori prin legătura dintre 
noi. Şi, în plus, de obicei totul ţi se citeşte pe chip, dacă ştii unde 


să te uiţi. Ceea ce a făcut ca spectacolul tău de azi să fie şi mai 
impresionant. 

Işi lăsă deoparte tocana tocmai când am terminat de devorat 
plăcinta cu carne şi m-am strecurat în pat spre perne, 
cuprinzând paharul de vin cu mâinile îngheţate. L-am urmărit 
cum mânca în timp ce beam. 

— Credeai că aş fi plecat cu el? 

El se opri din mestecat, apoi îşi cobori furculiţa. 

— Am auzit fiecare cuvânt pe care vi l-aţi spus. Ştiam că poţi 
avea grijă de tine şi totuşi... Se întoarse la plăcinta lui, înghițind 
o bucată înainte de a continua. M-am trezit hotărând că, dacă l- 
ai fi luat de mână, aş fi găsit o cale să accept situaţia. Ar fi fost 
alegerea ta. 

Am sorbit din vin. 

— Şi dacă m-ar fi apucat el? 

În privire nu se citea decât hotărârea intransigentă. 

— Atunci aş fi distrus lumea ca să te aduc înapoi. 

Un fior rece îmi străbătu şira spinării, iar eu nu mi-am putut 
lua privirea de la el. 

— Aş fi tras în el, dacă ar fi încercat să te rănească, am şoptit. 

Nu recunoscusem asta nici faţă de mine însămi. 

Ochii îi licăriră. 

— Ştiu. 

Rhysand termină de mâncat, lăsă tava goală în colţ, se 
întoarse spre mine pe pat şi îmi umplu din nou paharul înainte 
de a-l umple pe al lui. Era atât de înalt, încât trebui să se aplece 
ca să nu lovească tavanul înclinat cu capul. 

— Un gând în schimbul altuia, am spus eu. Fără să aduci 
vorba despre antrenament, te rog! 

El chicoti răguşit şi îşi goli paharul, punându-l pe tavă. 

Mă urmări sorbind lung din al meu. 

— Mă gândesc, spuse el, urmărindu-mi limba plimbându-se 
peste buza inferioară, că mă uit la tine şi simt că mor. De parcă 
nu pot să respir. Mă gândesc la faptul că te doresc atât de mult, 
încât nu pot să mă concentrez nici în jumătate din timpul în care 
sunt în preajma ta, iar această cameră este prea neîncăpătoare, 
ca să mă culc cu tine. Mai ales din cauza aripilor. 

Inima mi se poticni. Nu ştiam ce să fac cu braţele, picioarele şi 
faţa mea. Am băut restul vinului şi am lăsat paharul lângă pat, 
încordându-mi coloana când i-am spus: 


— Mă gândesc la faptul că nu încetez să mă gândesc la tine. 
Şi asta se întâmplă de multă vreme. Chiar dinainte de a părăsi 
Regatul Primăverii. Şi poate că asta mă face o trădătoare 
nenorocită, dar... 

— Nu te face, spuse el cu o expresie serioasă pe chip. 

Dar mă făcea. Îmi dorisem să-l văd pe Rhysand în 
săptămânile dintre vizite. Şi nu-mi păsase când Tamlin încetase 
să mă viziteze în dormitor. Tamlin renunţase la mine, dar şi eu 
la el. Şi din cauza asta eram o mincinoasă nenorocită. 

— Ar trebui să dormim, i-am şoptit. 

Ropotul ploii fu singurul sunet pentru un moment lung înainte 
ca el să spună: 

— Bine. 

M-am târât pe pat spre partea aproape lipită de tavanul 
înclinat şi m-am băgat sub pătură. Cearşafurile reci şi aspre se 
înfăşurară în jurul meu ca o mână de gheaţă. Dar tremuratul 
meu nu avea de-a face cu asta, când salteaua şi pătura se 
mişcară, iar apoi cele două lumânări de lângă pat se stinseră. 

Întunericul mă lovi deodată cu căldura trupului său. Fu un 
efort să nu mă împing spre ea. Cu toate acestea, niciunul dintre 
noi nu se mişcă. 

Am privit în întuneric ascultând ploaia rece, încercând să-i fur 
căldura. 

— Tremuri atât de tare, încât şi patul se cutremură, spuse el. 

— Am părul ud, am zis eu. Nu era o minciună. 

Rhysand tăcu, apoi salteaua scârţâi, cufundându-se chiar în 
spatele meu când căldura lui se revărsă peste mine. 

— Fără aşteptări, spuse el. Ne folosim doar de căldura 
corpului. Râsul din vocea lui mă făcu să mă încrunt. 

Însă mă cuprinse cu mâinile lui mari: o mână şi-o lipi de 
abdomenul meu şi mă trase lângă căldura lui, iar pe cealaltă mi- 
o strecură pe sub coaste şi braţe, ca să mă ţină lipită de pieptul 
său. Îşi încolăci picioarele cu ale mele, iar apoi un întuneric mai 
dens, mai cald, şi care mirosea a citrice şi a mare se lăsă peste 
noi. 

Am ridicat o mână spre acel întuneric şi am întâlnit un 
material mătăsos şi moale - era aripa lui, care mă învăluia şi mă 
încălzea. Mi-am plimbat un deget de-a lungul ei, iar el tremură, 
strângân-du-mă mai puternic în braţe. 

— Degetul tău... este foarte rece, spuse el scrâşnind, 


cuvintele-i fiind fierbinţi pe gâtul meu. 

Am încercat să nu zâmbesc atunci când mi-am înclinat încă 
un pic gâtul, sperând ca acea căldură a respirației sale să mi-l 
mângâie din nou. Mi-am trecut degetul de-a lungul aripii, 
zgâriindu-i uşor suprafaţa netedă cu unghia. Rhys se încordă, 
răsfirându-şi degetele peste abdomenul meu. 

— Creatură crudă şi rea! îmi spuse el tandru, nasul lui 
atingân-du-mi partea expusă a gâtului pe care mi-l arcuisem sub 
el. Nu te-a învăţat nimeni bunele maniere? 

— Nu ştiam că illyrienii simt nişte copii atât de sensibili, am 
spus eu, trecându-mi încă un deget pe interiorul aripii lui. 

Ceva tare mă împinse în spate. Căldura mă inundă, iar eu m- 
am încordat şi relaxat în acelaşi timp. l-am mângâiat din nou 
aripa, acum cu două degete, iar el tresări lipit de spatele meu, 
odată cu mângâierea. 

Degetele pe care şi le răsfirase pe abdomenul meu începură 
să mă mângâie încet. Îşi roti unul în jurul buricului meu, iar eu 
m-am apropiat imperceptibil, frecându-mă de el, arcuindu-mă 
încă un pic pentru a-i face loc celeilalte mâini spre sânii mei. 

— Eşti lacomă, îmi şopti el, buzele plutindu-i deasupra gâtului 
meu. Mai întâi mă terorizezi cu mâinile tale reci, iar acum vrei... 
Ce vrei, Feyre? 

„Mai mult, mai mult, mai mult.” 

Aproape l-am implorat când degetele îi alunecară pe sânii 
mei, în timp ce, cu cealaltă mână, continuă să mă mângâie lent 
pe abdomen - atât de încet - îndreptându-se spre banda joasă a 
pantalonilor mei şi durerea din ce în ce mai mare de dedesubt. 

Dinţii lui Rhysand se atinseră de gâtul meu cu o mângâiere 
lentă. 

— Ce vrei, Feyre? 

Mă muşcă de lobul urechii. 

Am ţipat uşor, arcuindu-mă complet lipită de el, ca şi când i- 
aş fi putut strecura mâna exact în locul în care voiam. Ştiam ce 
voia să-i spun. Nu aveam de gând să-i dau satisfacția. Incă nu. 

Aşa că i-am zis: 

— Vreau să mă distrez. Eram fără suflare. Vreau distracţie. 

Corpul i se încordă din nou în spatele meu. 

lar eu m-am întrebat dacă nu cumva nu îşi dădea seama că 
era o minciună; dacă el credea... că doar asta îmi doream. 

Însă începu să-şi mişte mâna din nou. 


— Atunci, dă-mi voie să te distrez. 

Îşi strecură o mână pe sub partea de sus a puloverului meu, 
băgând-o direct sub cămaşă. Bătăturile de pe mâna lui mă 
făcură să gem când îmi zgâriară uşor sânii şi-mi încercuiră 
sfârcul întărit. 

— Îmi plac, îmi şopti pe gât, mâna alunecându-i spre celălalt 
sân. Nu ştii cât de mult îmi plac. 

Am gemut când îmi mângâie sfârcul cu un mont şi m-am 
aplecat spre atingerea lui, implorându-l în tăcere. El era tare ca 
granitul în spatele meu, iar eu m-am frecat de el, făcându-l să 
şuiere uşor şi vicios. 

— Încetează, îmi spuse el. Ai să-mi strici distracţia. 

Nu aş fi făcut aşa ceva. Am început să mă răsucesc şi să mă 
întind spre el, simțind nevoia doar să-l ating, dar Rhysand ţâţâi 
şi se împinse mai tare în mine, până când nu mai fu loc să-mi 
strecor nici măcar o mână. 

— Vreau mai întâi să te ating, îmi spuse cu o voce guturală pe 
care abia am recunoscut-o. Lasă-mă doar... să te ating. 

Îmi cuprinse sânul în palmă, ca să mă facă să înţeleg. 

Rugămintea fu suficientă să mă opresc şi să cedez când, cu 
cealaltă mână, îmi trasă din nou linii lente pe abdomen. 

„Nu pot să respir când te privesc. 

Lasă-mă să te ating. 

Deoarece eram gelos şi supărat... 

Ea îmi aparţine.” 

Mi-am alungat gândurile, frânturile pe care mi le spusese. 

Rhysand îşi strecură iar un deget de-a lungul marginii 
pantalonilor, ca o pisică jucăuşă. 

Încă o dată. 

Incă o dată. 

— Te rog, am reuşit eu să spun. 

El zâmbi lângă gâtul meu. 

— lată acea lipsă de maniere. Mâna îi cobori în cele din urmă 
în pantalonii mei. Prima atingere a lui mă făcu să gem gutural. 

El gemu satisfăcut la umezeala pe care o găsi aşteptându-l şi 
îşi roti degetul mare în locul din partea superioară a coapselor 
mele, tachinându-mă, mângâindu-l, dar nu prea... 

Cealaltă mână a lui îmi strânse uşor sânul în acelaşi moment 
în care mă apăsă cu degetul mare în jos, exact unde voiam. Mi- 
am ridicat coapsele, lipindu-mi capul de umărul lui, găfâind când 


îşi mişcă degetul mare... 

Am strigat, iar el râse încet. 

— Aşa? 

Un geamăt fu singurul meu răspuns. „Mai mult, mai mult, mai 
mult.” 

Încet şi cu neruşinare, degetele îi alunecară în jos, direct prin 
mijloc, iar corpul, mintea şi sufletul meu se concentrară asupra 
senzaţiei date de degetul său poziţionat acolo, de parcă ar fi 
avut tot timpul din lume. 

Ticălosul. 

„Te rog!” am repetat eu şi mi-am frecat fundul de el ca să-l 
fac să înţeleagă. 

Atingerea îl făcu să şuiere şi îşi strecură degetul în mine. 
Înjură. 

— Feyre... 

Dar eu deja începusem să mă mişc, iar el înjură din nou, 
expirând prelung. Îşi lipi buzele de gâtul meu şi începu să mă 
sărute spre ureche. 

Am gemut atât de tare, încât am acoperit sunetul ploii când 
îşi strecură al doilea deget, umplându-mă atât de mult încât nu 
am mai putut să gândesc, să respir. 

— Asta e, îmi şopti el, buzele-i conturându-mi urechea. 

Mă săturasem de atenţia primită de gâtul şi urechea mea. M- 
am răsucit cât de mult am putut şi l-am văzut fixându-mă cu 
privirea, uitându-se la mâna coborâtă în partea din faţă a 
pantalonilor mei, urmărindu-mi mişcările. 

Încă mă fixa cu privirea când i-am cuprins gura cu a mea, 
muş-cându-l de buza inferioară. 

Rhysand gemu, băgându-şi degetele mai adânc. Mai puternic. 

Nu-mi păsa, nu-mi păsa deloc ce şi cine eram şi unde fusesem 
când i-am cedat în întregime, deschizându-mi gura. El îşi 
strecură limba şi şi-o mişcă în aşa fel încât mi-am dat seama ce 
mi-ar fi făcut dacă ar fi ajuns între picioarele mele. 

Încet şi repede, îşi scoase şi-şi înfipse degetele şi însăşi 
existenţa mea se limită la atingerea lor, la încordarea din ce în 
ce mai intensă cu fiecare mişcare profundă, la fiecare împingere 
repetată a limbii sale în gura mea. 

— Nu ştii cât de mult... Se opri şi gemu din nou. Feyre! 

Sunetul numelui meu pe buzele lui mă duse pe culmi. 
Eliberarea îmi cobori pe coloană, iar eu am tipat, doar ca să-şi 


lipească buzele de ale mele, ca şi când ar fi putut devora 
sunetul. Limba lui îmi atinse cerul gurii când m-am cutremurat 
lângă el, strângând puternic. El înjură din nou şi respiră greoi, 
mângâindu-mă până la ultimele zvâcniri, până când m-am 
moleşit şi am tremurat în braţele lui. 

Nu am putut să respir destul de puternic şi de repede când 
Rhysand îşi scoase degetele, retrăgându-se ca să-i pot întâlni 
privirea. 

— Am vrut să fac asta când am simţit cât de umedă erai în 
Regatul Coşmarurilor, îmi spuse el. Am vrut să te am chiar 
acolo, în mijlocul tuturor. Dar cel mai mult mi-am dorit să fac 
asta. 

Mă fixă cu privirea când îşi duse degetele la gură şi le supse, 
simţindu-mi gustul. 

Aveam de gând să-l mănânc de viu. Mi-am strecurat o mână 
pe pieptul lui ca să-l ţintuiesc, dar el mă apucă de încheietura 
mâinii. 

— Când ai să mă guşti, spuse el răguşit, vreau să fim singuri, 
departe de toţi ceilalţi. Pentru că atunci când ai să guşti din 
mine, Feyre, spuse el lipindu-şi buzele de maxilarul şi de gâtul 
meu, am să urlu atât de tare, încât să dărâm un munte. 

M-am umezit din nou, iar el râse încet. 

— lar când am să te gust eu, îmi spuse cuprinzându-mă în 
braţe şi lipindu-mă de el, te voi întinde pe o masă, ca pe festinul 
meu personal. 

Am scâncit. 

— Am avut mult timp să mă gândesc la cum şi unde vreau să 
o fac, îmi spuse aproape de pielea gâtului meu, degetele 
alunecându-i sub marginea pantalonilor mei, dar oprindu-se 
chiar dedesubt. Era destul pentru seara asta. Nu am de gând să 
o fac toată noaptea. Sau într-o cameră în care nici măcar nu pot 
face sex cu tine lipită de perete. 

Am tremurat. El rămase rigid şi lung, lipit de mine. Trebuia să 
îl simt, trebuia să am în mine acea lungime considerabilă... 

— Culcă-te! îmi spuse el. 

La fel de bine ar fi putut să-mi comande să respir sub apă. 

Dar începu să îmi mângâie iar corpul - nu ca să mă excite, ci 
să mă calmeze - cu atingeri lungi şi senzuale pe abdomen, pe 
coaste. Am adormit mai repede decât aş fi crezut. 

Şi, poate că datorită vinului sau plăcerii pe care o storsese din 


mine, nu am avut niciun coşmar. 


Capitolul 49 


M-am trezit caldă, odihnită şi calmă. 

În siguranţă. 

Lumina soarelui pătrundea prin fereastra murdară, luminând 
nuanțele de roşu şi auriu de pe zidul din aripi din faţa mea - 
unde fusese toată noaptea, protejându-mă de frig. 

Rhysand mă ţinea în braţe şi respira profund şi regulat. lar eu 
ştiam că un somn atât de adânc şi de liniştit era ceva la fel de 
rar şi pentru el. 

Ceea ce făcusem în urmă cu o seară... 

M-am răsucit atentă spre el, iar el mă strânse uşor în braţe, ca 
şi când m-ar fi împiedicat să dispar odată cu ceața dimineţii. 

Ochii îi erau deschişi când mi-am lăsat capul pe braţul său. 
Ne-am privit unul pe celălalt la adăpostul aripii lui. 

Şi eu mi-am dat seama că aş fi putut foarte bine să mă 
mulţumesc făcând exact asta pentru totdeauna. 

— De ce ai făcut târgul acela cu mine? l-am întrebat eu încet 
De ce mi-ai cerut o săptămână în fiecare lună? 

Ochii violeţi i se cutremurară. 

lar eu nu am îndrăznit să recunosc că m-aş fi aşteptat la orice, 
dar nu la un asemenea răspuns din partea lui. 

— Pentru că am vrut să-i demonstrez ceva Amaranthei; 
pentru că am vrut să îl enervez pe Tamlin şi pentru că trebuia să 
te ţin în viaţă intr-un fel care să nu fie privit ca milostiv. 

— O! 

Gura i se încordă. 

— Ştii că aş face orice pentru poporul meu, pentru familia 
mea. 

lar eu fusesem un pion în acel joc. 

Îşi strânse aripa, iar eu am clipit la lumina palidă. 

— Faci sau nu baie? mă întrebă el. 

M-am crispat când mi-am amintit de baia urât mirositoare şi 
murdară de la nivelul inferior. Era destul de rău că o foloseam 
ca să-mi fac nevoile. 

— Mai degrabă aş face baie într-un râu, am spus eu, ignorând 
golul din stomac. 

Rhysand râse încet, iar eu am coborât din pat. 


— Atunci, hai să plecăm de aici! 

Pentru o clipă, m-am întrebat dacă visasem cele întâmplate 
noaptea trecută. După durerea uşoară şi plăcută dintre 
picioarele mele, nu visasem, dar... 

Poate că ar fi fost mai uşor să pretind că nu se întâmplase 
nimic. 

Alternativa ar fi putut să fie mai mult decât puteam suporta. 


$ 


În cea mai mare parte a zilei, am zburat peste o zonă întinsă, 
aproape de locul în care stepele împădurite se ridicau să 
întâlnească Munţii Illyrieni. Nu am vorbit despre noaptea 
trecută; abia dacă am vorbit. 

Alt luminiş. Altă zi în care să mă joc cu puterile mele. Să mă 
teleportez, să invoc aripile, focul, gheaţa şi apa şi acum vântul. 
Vântul şi brizele care se unduiau peste văile şi câmpurile cu 
grâu ale Regatului Zilei şi apoi biciuiau cele mai înalte vârfuri 
acoperite de zăpadă. 

Simţeam cum cuvintele se ridicau în el odată cu trecerea 
orelor, îl surprindeam privindu-mă ori de câte ori făceam o 
pauză, îl sur-prindeam deschizând gura, apoi închizând-o. 

La un moment dat începu să plouă, apoi se făcu tot mai rece. 
Mai aveam de stat în pădure după lăsarea întunericului şi mă 
întrebam ce fel de creaturi ar fi putut mişuna prin ea. 

Soarele apusese deja când Rhysand mă luă în braţe şi zbură. 

Ne însoțeau doar vântul, căldura şi bubuitul puternic al 
aripilor sale. 

— Ce este? am îndrăznit eu. 

Atenţia îi rămase aţintită la pinii întunecaţi peste care 
treceam. 

— Mai trebuie să-ţi spun o poveste. 

Am aşteptat. El nu continuă. 

l-am atins obrazul cu mâna; era prima atingere intimă din 
acea zi. Pielea îi era rece; mă privi cu ochi goi. 

— Nu mă voi îndepărta - nu de tine, am jurat eu încet. 

Privirea i se îmblânzi. 

— Feyre... 

Rhysand ţipă de durere, arcuindu-se lipit de mine. 

Am simţit impactul; am simţit durerea orbitoare prin legătura 
care îmi străpunse scuturile mentale; am simţit tremurul zecilor 


de locuri în care săgețile îl loviră când fură trase din arcurile de 
sub cupola pădurii. 

lar apoi, am căzut. 

Rhysand mă apucă, iar magia lui se răsuci în jurul nostru într- 
un vânt întunecat, pregătindu-se să ne teleporteze şi eşuă. 

Eşuă pentru că săgeți din frasin îl străpunseră pe el şi aripile 
lui. În ziua precedentă, ei ne luaseră urma. Cumva, dăduseră de 
urma stropului de magie pe care îl folosise cu Lucien, şi ne 
găsiseră chiar şi atât de departe... 

Din ce în ce mai multe săgeți fură trase... 

Rhysand îşi proiectă puterea, însă prea târziu. 

Săgeţile îi sfâşiară aripile şi îi loviră picioarele. 

Şi cred că ţipam. Nu de frica de a ne prăbuşi, ci din cauza lui, 
a sângelui şi a strălucirii verzui de pe săgeți. Pe lângă faptul că 
erau din frasin, erau şi otrăvite... 

Un vânt întunecat - puterea lui - se izbi în mine, iar apoi am 
fost aruncată departe când mă trimise rostogolindu-mă dincolo 
de raza de acţiune a săgeţilor, rostogolindu-mă prin aer... 

Strigătul de mânie al lui Rhysand scutură pădurea şi munţii de 
dincolo de ea. Păsările se ridicară în valuri, zburând spre cer, 
departe de acel urlet. 

M-am izbit de coroana densă, corpul meu strigând de durere 
când m-am zdruncinat prin lemn, pin şi frunze. Tot mai jos... 

„Concentrează-te, concentrează-te, concentrează-te!“ 

Am proiectat un val din aerul dur care, cândva, mă protejase 
de mânia lui Tamlin. L-am aruncat sub mine ca pe o plasă. 

M-am lovit de un zid invizibil atât de solid, încât am crezut că 
braţul drept ar fi putut să mi se rupă. 

Dar, nu am mai căzut printre crengi. 

La nouă metri dedesubt, pământul aproape că nu se vedea 
prin întunericul tot mai dens. 

Nu credeam că scutul avea să mă susţină multă vreme. 

L-am traversat încercând să nu privesc în jos şi am sărit 
ultimii câţiva metri pe o creangă groasă de pin. Aruncându-mă 
peste copaci, am ajuns la trunchi şi m-am agăţat de el gâfâind şi 
încercând să nu mă gândesc la durere, ci la faptul că eram pe 
pământ. 

Am ascultat ca să-l aud pe Rhysanăd; ca să-i aud aripile, 
următorul strigăt. Nu am auzit nimic. 

Nici urmă de arcaşii spre care căzuse şi de care mă 


îndepărtase, aruncându-mă. Tremurând, mi-am înfipt unghiile în 
scoarță cât am ascultat. 

Săgeţi de frasin. Săgeţi de frasin otrăvite. 

Pădurea se întuneca tot mai mult, copacii părând să se usuce, 
devenind scheletici. Până şi păsările tăcură. 

M-am uitat la palma mea - la ochiul desenat acolo - şi am 
trimis un gând orb prin el, pe acea legătură. 

„Unde eşti? Spune-mi şi voi veni la tine. Te voi găsi. 

Nu era niciun zid de granit negru la capătul legăturii, ci doar o 
umbră nesfârşită. 

Tot felul de ciudăţenii - mari, imense - foşneau în pădure. 

„Rhysand!” Niciun răspuns. 

Ultima rază de lumină dispăru. 

„Rhysand, te rog!” 

Niciun sunet. lar legătura dintre noi... era tăcută. Mereu 
simţisem că mă proteja, că mă seducea, că râdea de mine de 
cealaltă parte a scuturilor mele. lar acum... dispăruse. 

Un urlet gutural, de parcă nişte pietre s-ar fi zgâriat unele de 
celelalte, se undui de la distanţă. 

Mi se ridică tot părul de pe corp. Niciodată nu mai rămăsesem 
aici după apus. Am respirat adânc, punând în arc una dintre 
puţinele săgeți rămase. 

Pe pământ, ceva neted şi întunecat se târî pe lângă mine, 
frunzele scârţâind sub ceea ce păreau a fi labe imense cu 
gheare ascuţite ca acele. 

Ceva începu să ţipe. Se auziră ţipete stridente şi panicate. Ca 
şi când ar fi fost sfâşiat. Nu era Rhysand, ci altceva. 

Am început din nou să tremur, vârful săgeţii mele licărind 
când se cutremură odată cu mine. 

„Unde eşti, unde eşti, unde eşti. 

Lasă-mă să te găsesc, lasă-mă să te găsesc, lasă-mă să te 
găsesc.” 

Mi-am încordat arcul. Orice licăr de lumină m-ar fi putut da de 
gol. 

Întunericul era aliatul meu; întunericul mă putea proteja. 

Mânia mă ajutase să mă teleportez în primele două dăţi. 

Rhysand era rănit. Ei îl răniseră. Îl ţintiseră. lar acum... 
Acum... 

Nu mânia fierbinte fu cea care mă cuprinse, ci ceva vechi şi 
îngheţat şi atât de rău, încât atenţia-mi căpătă precizia unei 


« 


lame de ras. 

lar dacă voiam să-i dau de urmă, dacă voiam să ajung în locul 
în care îl văzusem ultima dată... şi eu trebuia să devin o 
născocire a întunericului. 

Coboram în fugă pe creangă tocmai când ceva se prăbuşi în 
tufele din apropiere, mârâind şi şuierând. Dar m-am pliat în fum 
şi praf de stele şi m-am teleportat de la marginea crengii în 
copacul din faţa mea. Creatura de dedesubt scoase un țipăt, dar 
nu i-am dat atenţie. 

Eram noaptea, eram vântul. 

Dintr-un copac în altul, m-am teleportat atât de repede, încât 
bestiile care hoinăreau prin pădure abia îmi observară prezenţa. 
lar dacă mi-ar fi crescut gheare şi aripi, aş fi putut să-mi schimb 
şi ochii. 

Vânasem la apus destul de des ca să văd cum funcționau şi 
străluceau ochii animalelor. 

O comandă calmă îmi făcu ochii să se mărească, schimbându- 
se - o orbire temporară când m-am teleportat din nou între 
copaci, alergând pe o creangă groasă şi teleportându-mă prin 
aer spre următoarea... 

Am aterizat, iar pădurea întunecată deveni strălucitoare. Nu 
m-am uitat la creaturile care pândeau în pădurea de dedesubt... 

Nu, am continuat să fiu atentă la a mă teleporta printre 
copaci, până când am ajuns la marginea locului în care am fost 
atacați, în tot acest timp trăgând de legătură, căutând zidul 
familiar de cealaltă parte a ei. Apoi... 

Am găsit o săgeată înfiptă în crengile de deasupra mea. M-am 
teleportat pe trunchiul lat. 

lar când am scos săgeata din frasin, când mi-am simţit 
sângele nemuritor tremurând în prezenţa ei, am mârâit încet. 

Nu reuşisem să număr câte săgeți îl loviseră pe Rhysand. De 
câte mă apărase, folosindu-şi corpul. 

Am băgat săgeata în tolbă şi am continuat să merg, 
încercuind zona până ce am zărit o alta, lângă covorul de ace de 
pin. 

Am crezut că gheaţa ar fi putut licări în urma mea când m-am 
teleportat în direcţia din care fusese trasă săgeata, găsind 
altele. Le-am păstrat pe toate. 

Până când am descoperit locul în care crengile de pin erau 
rupte şi distruse. In cele din urmă, i-am simţit mirosul lui 


Rhysand, iar copacii din jurul meu licăriră îngheţaţi, când am 
văzut pământul şi crengile stropite cu sângele lui. 

Săgeţile din frasin erau peste tot în jur. 

De parcă l-ar fi aşteptat o ambuscadă şi o ploaie de sute de 
săgeți, prea rapide ca să le detecteze sau să le evite, s-ar fi 
dezlănţuit. Mai ales dacă îi distrăsesem atenţia. Dacă fusese 
distras toată ziua. 

M-am teleportat pe distanţe mici prin acel loc, atentă să nu 
rămân pe pământ prea mult ca nu cumva să-mi simtă mirosul 
creaturile care rătăceau prin apropiere. 

Urmele îmi spuneau că el căzuse dur şi că ei fuseseră nevoiţi 
să-l târâie. Repede. 

Încercaseră să ascundă dâra de sânge, dar chiar dacă mintea 
lui nu-mi vorbea, puteam să-i aflu parfumul oriunde. Aveam să-i 
găsesc oriunde parfumul. 

Poate că se pricepuseră să-şi ascundă urmele, dar eu eram şi 
mai pricepută. 

Mi-am continuat vânătoarea, cu o săgeată din frasin pusă în 
arc, în timp ce citeam semnele. 

Fusese luat de cel puţin douăzeci şi patru de indivizi, deşi mai 
mulţi veniseră aici pentru asaltul iniţial. Ceilalţi se teleportaseră, 
lăsând un număr limitat care să-l ducă spre munţi - spre oricine 
l-ar fi aşteptat. 

Ei se mişcau repede. Intrau tot mai adânc în pădure, spre 
giganţii adormiţi ai Munţilor Illyrieni. Sângele îi cursese tot 
drumul. 

Îmi spunea că era în viaţă. Trăia, deşi... dacă rănile nu se 
închideau... Săgeţile din frasin îşi făceau treaba. 

Doborâsem una dintre santinelele lui Tamlin cu o singură 
săgeată de frasin bine ţintită. Am încercat să nu mă gândesc la 
ce ar fi putut face o cortină de săgeți. Strigătul lui de durere îmi 
răsună în urechi. 

Şi, din cauza mâniei neînduplecate şi nemiloase, am decis că, 
dacă Rhysand nu ar mai fi fost în viaţă, dacă ar fi fost grav 
rănit... nu mi-ar mai fi păsat cine erau şi de ce o făcuseră. 

Aveam să-i omor pe toţi. 

Urmele se despărţiră de grupul principal; probabil că erau 
nişte cercetaşi trimişi să găsească un loc de înnoptat. Am redus 
viteza, urmărindu-le atent paşii. Două grupuri se despărţiseră, 
de parcă ar fi încercat să ascundă unde se îndreptau. Mirosul lui 


Rhys se agăța de amândouă. 

Aşadar, îi scoseseră hainele. Deoarece ştiuseră că i-aş fi 
urmărit; mă văzuseră cu el. Ştiuseră că aveam să vin după el. 
Era, cel mai probabil, o capcană. 

M-am oprit pe vârfurile ramurilor unui arbore care domina 
locul în care se separaseră cele două grupuri, scrutând 
pământul. Unul intra mai adânc în munţi, iar celălalt se deplasa 
de-a lungul lor. 

Munţii erau teritoriu illyrian; în munţi riscai să fii descoperit de 
o patrulă. Ei presupuneau că m-aş fi îndoit de faptul că ar fi fost 
destul de proşti să se ducă într-acolo; că aş fi crezut că s-ar fi 
îndreptat spre pădurea nepăzită şi nepatrulată. 

Mi-am cântărit opţiunile, adulmecând ambele poteci. 

Ei nu luaseră în considerare al doilea miros mai slab care 
persista acolo, împletit cu al lui. 

lar eu nu mi-am permis să mă gândesc la asta când m-am 
tele-portat spre potecile montane, întrecând vântul. Nu mi-am 
permis să mă gândesc la faptul că mirosul meu persista asupra 
lui Rhys, după noaptea trecută. El îşi schimbase hainele 
dimineaţă, dar mirosul trupului său... Fără să fac o baie, mirosul 
meu îi învăluia tot corpul. 

Aşadar, m-am teleportat spre el, spre mine, iar când peştera 
îngustă apăru la baza muntelui şi un mic licăr de lumină scăpă 
din gura ei... m-am oprit. 

Un bici pocni. 

Şi toate cuvintele, gândurile şi sentimentele mă părăsiră. Se 
mai auzi un pocnet de bici... urmat de un altul. 

Mi-am atârnat arcul peste umăr şi am scos o a doua săgeată 
de frasin. Rapid, am unit cele două săgeți astfel încât un vârf să 
lucească la ambele capete şi am procedat la fel cu alte două. Şi, 
după ce am terminat, când m-am uitat la pumnalele duble 
improvizate din fiecare mână, când acel pocnet de bici se auzi 
din nou... M-am teleportat în peşteră. 

Ei aleseseră una cu o intrare îngustă, care se deschidea într- 
un tunel lat şi sinuos, stabilindu-şi tabăra în jurul cotului ca să 
evite să fie depistaţi. 

Cercetaşii din faţă - doi masculi Mari Spiriduşi cu o armură 
fără însemne pe care nu am recunoscut-o - nu mă observară 
când am trecut pe lângă ei. 

Alţi doi cercetaşi patrulau chiar în gura peşterii, păzindu-i pe 


cei din faţă. Fiind acolo, am dispărut înainte de a mă putea zări. 
Am cotit, timpul deformându-se, iar ochii mei negri mă usturară 
din cauza luminii. Mi i-am schimbat şi, între un clipit şi 
următorul, m-am teleportat, trecând de alte două gărzi. 

Şi când în peşteră le-am văzut pe celelalte patru, micul foc şi 
ceea ce îi făcuseră deja... M-am împins în legătura dintre noi, 
aproape suspinând când am simţit zidul de granit... însă în 
spatele lui era doar linişte. 

Ei găsiseră lanţuri ciudate din piatră albăstruie ca să-i întindă 
braţele, suspendându-l între pereţii peşterii. Corpul îi atârna de 
ei, spatele fiindu-i o bucată sfâşiată de carne, iar aripile lui... 

li lăsaseră săgețile din frasin înfipte în aripi. Şapte săgeți. 

Cu spatele la mine, doar faptul că-i vedeam sângele 
curgându-i pe piele îmi spunea că era în viaţă. 

lar asta fu suficient; fu suficient încât am explodat. 

M-am teleportat spre cele două gărzi care ţineau două bice. 

Celelalte din jurul lui strigară când le-am trecut săgețile mele 
din frasin de-a latul gâturilor, adânc şi urât, aşa cum o făcusem 
de nenumărate ori când vânam. Într-o clipă, căzură la pământ, 
cu bicele moi. Înainte ca gărzile să poată ataca, m-am teleportat 
din nou, spre cele din apropiere. 

Sângele ţâşni. 

M-am tot teleportat şi am tras cu săgețile. 

Aripile acelea frumoase şi puternice... 

Gărzile de la gura peşterii, care intraseră în grabă, muriră 
ultimele. 

lar sângele de pe mâinile mele mi se păru diferit de cel de la 
Poalele Muntelui. Pe acesta... L-am savurat. Sânge pentru 
sânge. Sânge pentru fiecare picătură pe care-o vărsaseră din al 
lui. 

Tăcerea se lăsă în peşteră când ultimele strigăte încetară să 
răsune, iar eu m-am teleportat în faţa lui Rhysand, băgând 
pumnalele din frasin însângerate în curea. l-am cuprins faţa. 
Palidă - era prea palidă. 

Insă el deschise un pic ochii şi gemu. 

Nu am spus nimic în clipa în care m-am întins spre lanţurile 
care îl ţineau, încercând să nu observ că-l pătasem de sânge. 
Lanţurile mai rele ca gheaţa păreau în neregulă. Am trecut 
peste durerea şi ciudăţenia lor şi-am ignorat slăbiciunea care 
îmi cobori pe spate şi l-am eliberat 


Genunchii i se loviră de piatră atât de tare, încât am tresărit, 
dar m-am grăbit spre celălalt braţ, încă ridicat. Sângele îi curse 
pe spate şi pe faţă, băltind în adânciturile dintre muşchii lui. 

— Rhysand, am şoptit eu. Aproape am căzut în genunchi când 
l-am simţit licărind în spatele scuturilor sale mentale, de parcă 
durerea şi extenuarea le-ar fi redus la grosimea unui geam. 
Aripile presărate cu săgețile acelea îi rămaseră întinse - atât de 
dureros de întinse, încât m-am crispat. Rhys, trebuie să ne 
teleportăm acasă. 

El deschise din nou ochii şi-mi spuse gâfâind: 

— Nu pot. 

Cu orice-ar fi fost otrăvite săgețile, magia şi puterea lui... 

Dar nu puteam rămâne aici, nu când celălalt grup era în 
apropiere. Aşa că i-am spus „[ine-te bine“ şi l-am prins de mână 
înainte de a ne arunca în noapte şi fum. 

Atât de dificilă fu teleportarea, ca şi când greutatea lui şi 
toată acea putere mă trăgeau înapoi. M-am concentrat asupra 
pădurii, a peşterii acoperite cu muşchi pe care o văzusem mai 
devreme în acea zi în timp ce-mi potoleam setea, ascunsă lângă 
malul râului, chiar dacă mi se părea că mergeam prin noroi. 
Aruncasem o privire înăuntru şi nu văzusem nimic în afară de 
frunze. Măcar era sigură, dacă nu şi un pic umedă. Era mai bine 
decât să fim în câmp deschis... şi era singura noastră opţiune. 

Fiecare kilometru fu un efort. Dar am continuat să-l strâng 
puternic de mână, îngrozită că, dacă i-aş fi dat drumul, l-aş fi 
lăsat undeva unde nu l-aş mai fi putut găsi şi... 

Apoi, am ajuns în acea peşteră, iar el gemu în agonie, când 
ne-am trântit pe pietrele ude şi reci. 

— Rhysand, am insistat eu, clătinându-mă în întuneric. 
Întunericul era atât de impenetrabil, iar cu acele creaturi în jurul 
nostru, nu riscam să fac un foc... 

Dar el era atât de rece şi încă sângera. 

Mi-am impus ochilor să se schimbe din nou, iar gâtul mi se 
strânse când i-am văzut rănile. Din urmele de bici de pe spatele 
lui, sângele continua să picure, dar aripile... 

— Trebuie să scot săgețile. 

El mormăi din nou, cu mâinile sprijinite pe podea. Şi văzându-l 
în starea asta, incapabil de a face măcar un comentariu glumet 
sau de a schiţa un zâmbet... 

M-am apropiat de aripa lui. 


— O să te doară. Mi-am încleştat maxilarul când am studiat 
felul în care săgețile îi străpunseseră membrana frumoasă. Ar fi 
trebuit să le rup în două şi să scot fiecare capăt. 

Nu, nu să le rup. Ar fi trebuit să le tai - încet, cu grijă şi 
atenţie, pentru ca aşchiile şi bucăţile aspre să nu-i cauzeze alte 
răni. Cine ştia ce ar fi putut face o aşchie de frasin dacă ar fi 
rămas înfiptă acolo? 

— Fă-o, spuse el gâfâind, cu vocea răguşită. 

In total, erau şapte săgeți: trei în aripa aceasta, patru în 
cealaltă. Din nu ştiu ce motiv, ei i le scoseseră pe cele din 
picioare, rănile fiind deja pe jumătate vindecate. 

Sângele picură pe podea. 

Am luat cuțitul de unde era legat de coapsa mea, am cercetat 
locul în care săgeata intra în rană şi am apucat-o uşor. El şuieră, 
iar eu m-am oprit. 

— Fă-o, repetă Rhys, monturile albindu-i-se când îşi strânse 
mâinile în pumni pe pământ. 

Am fixat o părticică din marginea zimţată pe săgeată şi am 
început să tai cât de blând am putut. Muşchii însângeraţi ai 
spatelui i se mişcară şi se încordară, iar el începu să respire 
greoi şi sacadat. Prea încet, mă mişcam prea încet. 

Dar dacă m-aş fi mişcat mai repede, ar fi putut să-l rănească 
mai mult; aş fi putut să-i distrug aripa sensibilă. 

— Ştiai, am spus eu acoperind sunetul tăiatului, că într-o vară, 
când aveam şaptesprezece ani, Elain mi-a cumpărat nişte 
vopsea? Aveam bani suficient cât să cheltuim pe lucruri în plus, 
iar ea ne-a cumpărat cadouri mie şi Nestei. Nu a avut destui 
bani pentru tot setul, dar mi-a cumpărat roşu, albastru şi 
galben. Le-am folosit până la ultima picătură; am tras de ele cât 
de mult am putut şi am pictat mici decoraţiuni prin casă. 

Inspiră, iar eu am tăiat, în cele din urmă, săgeata. Nu i-am 
spus ce făceam înainte de a scoate săgeata cu o mişcare lină. 

El înjură, încordându-şi corpul, iar sângele curse, apoi se opri. 

Aproape am oftat uşurată şi m-am ocupat de următoarea 
săgeată. 

— Am pictat masa, dulapurile, tocul uşii... Şi în camera 
noastră, aveam un dulap negru şi vechi, cu câte un sertar 
pentru fiecare. Oricum nu aveam multe haine pe care să le 
punem acolo. Am tăiat mai repede a doua săgeată, iar el îşi 
adună puterile când am scos-o. Sângele curse, apoi se coagulă. 


Am început să o tai pe a treia. Am pictat flori pentru Elain pe 
sertarul ei, am spus eu tăind în continuare. Trandafiraşi, begonii 
şi irişi. lar pentru Nesta... Săgeata zăngăni pe pământ, iar eu am 
smuls celălalt capăt. 

Am urmărit cum sângele curse şi se opri; l-am privit coborân- 
du-şi aripa spre pământ, corpul tremurându-i. 

— Pentru Nesta, am spus eu ocupându-mă de cealaltă aripă, 
am pictat flăcări. Era mereu mânioasă, mereu ardea. Cred că ea 
şi Amren s-ar împrieteni repede. Cred că i-ar plăcea Velarisul 
fără să vrea. Şi cred că i-ar plăcea şi lui Elain. Deşi probabil s-ar 
ţine după Azriel, doar ca să se simtă liniştită. 

Am zâmbit când m-am gândit la cât de frumoşi ar fi fost 
împreună. Dacă războinicul ar fi încetat vreodată să o iubească 
în tăcere pe Mor. Mă îndoiam de asta. Probabil că Azriel ar fi 
iubit-o pe Mor, până când ar fi fost o urmă de întuneric între 
stele. 

Am terminat cu a patra săgeată şi am început să o tai pe a 
cincea. 

Rhysand vorbi răguşit când spuse privind spre podea: 

— Pentru tine ce-ai pictat? 

Am scos-o pe a cincea, trecând la a şasea înainte de a-i 
răspunde: 

— Am pictat cerul înstelat. 

El încremeni, iar eu am continuat: 

— Am pictat stelele, luna, norii şi doar cerul negru nesfârşit. 
Am terminat cu a şasea şi deja o tăiam pe a şaptea înainte să 
spun: Nu am ştiut niciodată de ce. Rareori ieşeam noaptea 
afară; de obicei, eram atât de obosită după vânătoare, încât nu 
voiam decât să dorm. Dar mă întreb... Am scos cea de-a şaptea 
şi ultimă săgeată. Mă întreb dacă o parte din mine ştia ce mă 
aşteaptă. Că nu voi cultiva niciodată cu blândeţe nimic sau că 
voi fi pasională; că voi fi tăcută şi rezistentă şi cu la fel de multe 
feţe ca noaptea. Că voi fi frumoasă pentru cei care ar fi ştiut să 
se uite la mine, iar dacă oamenii nu s-ar fi deranjat să mă 
privească, ci doar să se teamă de frumuseţea mea... Atunci, 
oricum nu mi-ar mai fi păsat de ei. Mă întreb dacă, până şi în 
disperarea şi deznădejdea mea, nu am fost niciodată cu 
adevărat singură. Mă întreb dacă, nu cumva, eu am căutat acest 
loc, dacă nu cumva eu v-am căutat pe voi toţi. 

Sângele încetă să mai curgă, iar cealaltă aripă a lui cobori 


spre pământ. Încet, urmele de bici de pe spatele lui începură să 
se coaguleze. Am ocolit spre locul în care era ghemuit pe 
pământ, cu mâinile sprijinite pe piatră şi am îngenuncheat. 

EI îşi înălţă capul. Ochii îi erau îndureraţi şi buzele palide. 

— M-ai salvat, spuse el răguşit. 

— Ai să-mi explici mai târziu cine erau. 

— A fost o ambuscadă, zise oricum Rhysand, uitându-se să 
vadă dacă aveam răni pe faţă. Soldaţi din Hybern cu lanţuri 
antice de la regele însuşi, ca să îmi anuleze puterea. Probabil că 
mi-au urmărit magia pe care am folosit-o ieri... Imi pare rău. 
Rosti cuvintele cu greu. l-am dat pe spate părul negru. De aceea 
nu reuşisem să folosesc legătura, să-i vorbesc minţii lui. 

— Odihneşte-te! i-am spus şi m-am dus să iau pătura din 
raniţă. 

Trebuia să fie de ajuns. El mă apucă de încheietura mâinii 
înainte să mă ridic. Închise ochii. Conştiinţa se undui prea 
repede din el. Mult prea repede şi prea intens. 

— Şi eu te căutam pe tine, şopti Rhysand şi leşină. 


Capitolul 50 


Am dormit lângă el, oferindu-i câtă căldură puteam, 
supraveghind intrarea în peşteră toată noaptea. Bestiile din 
pădure treceau pe lângă ea defilând la nesfârşit şi mârâitul lor 
se stinse doar în lumina gri de dinaintea răsăritului. 

Rhysand fu conştient când lumina apoasă a soarelui pictă 
pereţii din piatră, pielea fiindu-i lipicioasă. l-am verificat rănile şi 
am văzut că abia se vindecaseră şi că o strălucire uleioasă ieşea 
din ele. 

lar când i-am pus mâna pe frunte, fierbinţeala mă făcu să 
înjur. 

Otrava care acoperise săgețile era încă în trupul său. 

Tabăra illyriană era atât de departe, încât puterile mele, 
slăbite de noaptea trecută, nu ne-ar fi dus departe. 

Dar dacă ei aveau acele lanţuri oribile ca să-i anuleze puterea 
şi săgeți din frasin care să-l doboare, atunci otrava... 

Trecu o oră, iar starea lui nu se îmbunătăţi. Nu, pielea aurie îi 
era palidă - pălea. Respira cu greu. 

— Rhys, am spus eu încet. 

El nu se mişcă. Am încercat să-l scutur. Dacă ar fi putut să-mi 
spună ce otravă era, poate că aş fi încercat să găsesc ceva care 
să-l ajute... Nu se trezi. 

Panica mă lovi pe la amiază. 

Nu ştiam nimic despre otrăvuri sau antidoturi. Şi aici, atât de 
departe de toţi... Oare Cassian ne-ar fi dat de urmă la timp? 
Oare Mor s-ar fi teleportat? Am încercat de nenumărate ori să-l 
trezesc pe Rhys. 

Otrava îl făcu să doarmă profund. Nu aveam de gând să risc 
să aştept să primesc ajutor. 

Nu aveam de gând să-i risc viaţa. 

Aşa că l-am învelit cu cât de multe straturi am putut, mi-am 
luat mantia, l-am sărutat pe frunte şi am plecat. 

Eram la doar câteva sute de metri de locul în care vânasem 
noaptea trecută, iar când am ieşit din peşteră, am încercat să 
nu mă uit la urmele bestiilor care trecuseră pe acolo, chiar 
deasupra noastră. Erau imense şi oribile. 

Aveam să vânez ceva şi mai groaznic. 


Eram deja lângă o apă curgătoare, aşa că mi-am întins 
capcana în apropiere, abia străpânindu-mi tremuratul mâinilor. 

Mi-am pus mantia - aproape nouă, elegantă şi minunată - în 
mijlocul laţului. Şi am aşteptat. 

O oră. Două. 

Mai aveam puţin şi aş fi negociat cu Cazanul, cu Mama, când 
o linişte familiară se lăsă peste pădure. 

Unduind spre mine, păsările încetară să ciripească, iar vântul 
încetă să şuiere printre pini. 

lar când un trosnet se auzi prin pădure, urmat de un țipăt 
care îmi sparse timpanele, am pus o săgeată în arc şi am plecat 
să-l văd pe Suriel. 


$ 


Era la fel de îngrozitor cum mi-l aminteam: 

Mantiile zdrenţuite ascundeau nu un corp din piele, ci din 
ceea ce păreau a fi oase tari şi roase. Gura fără buze găzduia 
dinţi prea mari, iar degetele lui - lungi, subţiri - se loviră 
zgomotos unele de altele cât evaluă mantia elegantă pe care o 
pusesem în mijlocul laţului, ca şi când materialul ar fi fost umflat 
de vânt. 


— Feyre  Distrugătoarea Blestemului, spuse acesta, 
întorcându-se spre mine cu o voce care-i aparţinea atât lui, cât 
şi altora. 


Mi-am coborât arcul. 

— Am nevoie de tine. 

Nu mai aveam timp. Simţeam presiunea care, prin legătură, 
mă implora să mă grăbesc. 

— Ce schimbări fascinante ţi-a oferit anul ţie şi lumii! spuse 
el. 

Un an. Da, trecuse deja mai mult de un an de când 
traversasem prima dată zidul. 

— Am întrebări, am spus eu. 

Acesta zâmbi, arătându-şi dinţii prea mari, pătaţi şi maro. 

— Ai două întrebări. 

Un răspuns şi un ordin. 

Nu am pierdut timpul; nu cu Rhysand, nu când pădurea ar fi 
putut să colcăie cu inamicii care ne cătau. 

— Cu ce-au fost otrăvite săgețile? 

— Cu Otrava Sângelui, îmi răspunse creatura. 


Nu cunoşteam acea otravă, nu auzisem niciodată de ea. 

— Unde găsesc leacul? 

Surielul îşi lovi degetele din os unele de celelalte, ca şi când 
sunetul ar fi fost răspunsul. 

— În pădure. 

Am şuierat, privind în jos. 

— Te rog, fii mai clar. Care este leacul? 

Surielul îşi înclină capul, osul licărind în lumină. 

— Sângele tău. Dă-i sângele tău, Distrugătoare a Blestemului! 
Este plin de darurile vindecătoare ale Marelui Lord al Răsăritului. 
Îl va cruța de acţiunea otrăvii sângelui. 

— Asta e tot? am insistat eu. Cât sânge? 

— Câteva guri vor fi suficiente. Un vânt gol şi uscat - deloc 
asemănător cu vălurile reci şi ceţoase care pluteau de obicei - 
îmi atinse faţa. Te-am mai ajutat. Acum te-am ajutat. Şi ai să mă 
eliberezi înainte să-mi pierd răbdarea, Distrugătoare a 
Blestemului! 

O parte umană primară, care încă sălăşluia în mine, tremură 
când m-am uitat cu atenţie la laţul din jurul picioarelor sale, care 
îl ţintuia de pământ. Poate de data asta, Surielul se lăsase prins. 
Şi ştia cum să se elibereze - învățase din clipa în care îl 
salvasem de naga. 

Era un test de onoare. Şi o favoare. Pentru săgeata trasă ca 
să-l salvez anul trecut. 

Însă mi-am pus săgeata în arc, crispându-mă la otrava care o 
acoperea. 

— Mulţumesc pentru ajutor, am spus eu, pregătindu-mă să 
fug dacă m-ar fi atacat. 

Dinţii pătaţi ai Surielului clănţăniră unii de ceilalţi. 

— Dacă vrei să grăbeşti vindecarea partenerului tău, pe lângă 
sângele tău, o buruiană cu flori roz răsare lângă râu. Pune-l să o 
mestece. 

Am tras săgeata spre laţ, înainte de a-l auzi rostindu-şi 
cuvintele până la capăt. 

Capcana se desfăcu, iar cuvântul ţăcăni prin mine. 

Partener. 

— Ce ai spus? 

Surielul se ridică, înălțându-se deasupra mea chiar şi din 
cealaltă parte a poienii. Nu îmi dădusem seama că, în ciuda 
oaselor, era musculos, puternic. 


— Dacă vrei să... Surielul se opri şi rânji, arătându-şi aproape 
toţi dinţii laţi şi maro. Aşadar, nu ai ştiut. 

— Spune-o, am zis eu printre dinţi. 

— Marele Lord al Regatului Nopţii este perechea ta. 

Nu eram sigură că respiram. 

— Interesant, spuse Suriel. 

Pereche. 

Pereche. 

Pereche. 

Rhysand era perechea mea. 

Nu iubitul, nu soţul, ci mai mult de atât. Legătura dintre noi 
era atât de profundă şi atât de permanentă, încât era mai 
onorantă decât toate celelalte. Rară, prețioasă. 

Nu eram perechea lui Tamlin. 

Ci a lui Rhysand. 

„Eram gelos şi supărat... 

Eşti a mea.“ 

— El ştie? am întrebat eu fără să vreau, încet şi forţat. 

Surielul îşi apucă mantia nouă cu degetele osoase. 

— Da. 

— De mult timp? 

— Da. De când... 

— Nu. Poate să-mi spună el, vreau să o aud din gura lui. 

Surielul îşi înclină capul. 

— Tu... simţi prea multe, prea repede. Nu înţeleg aşa ceva. 

— Cum să fiu partenera lui? Partenerii sunt egali - potriviţi, 
măcar în anumite privinţe. 

— El este cel mai puternic Mare Lord care a existat vreodată 
pe pământ. Tu eşti... nouă. Eşti făcută din toţi cei şapte Mari 
Lorzi. Deosebită faţă de orice altceva. Asta nu vă face să 
semănaţi? Nu vă potriviţi? 

Parteneră. lar el ştia... ştiuse. 

Am privit spre râu, ca şi când aş fi putut să văd tocmai până 
în peşteră, unde dormea Rhysand. 

Când m-am uitat din nou la Suriel, dispăruse. 


La 


Am găsit buruiana roz şi am smuls-o din pământ când am 
plecat înapoi spre peşteră. 
Din fericire, Rhysand, care era deja treaz, îmi zâmbi când am 


intrat, straturile pe care le aruncasem peste el fiind acum 
împrăştiate pe pătură. 

l-am aruncat buruiana, împroşcându-i pieptul gol cu pământ. 

— Mestecă asta. 

Cu privirea înceţoşată, clipi. 

„Parteneră.” 

Dar se supuse, încruntându-se la plantă înainte de a smulge 
câteva frunze şi de a începe să le mestece. Se strâmbă când 
înghiţi. Mi-am scos vesta, mi-am ridicat mâneca şi m-am 
îndreptat spre el. Ştiuse şi nu-mi spusese. 

Ceilalţi ştiuseră? Ghiciseră? 

Îmi promisese că nu mă va minţi, că nu-mi va ascunde nimic. 

lar acesta era ce/ mai important lucru din existența mea 
nemuritoare... 

Mi-am trecut pumnalul peste antebraţ, făcând o tăietură 
lungă şi adâncă şi am căzut în genunchi în faţa lui. Nu am simţit 
durerea. 

— Bea. Acum. 

Rhys clipi din nou, ridicând din sprâncene, dar nu i-am dat 
şansa să obiecteze înainte să-l apuc de ceafă, să-mi duc braţul 
la gura lui şi să-l lipesc de pielea mea. 

Se opri când sângele îi atinse buzele. Apoi, deschise gura mai 
mult, limba lui atingându-mi braţul când îmi sorbi sângele. O 
gură. Două. Trei. 

Mi-am smucit braţul. Rana mi se vindecase, deja, şi mi-am 
tras mâneca. 

— Nu ai dreptul să-mi pui întrebări, i-am zis eu, iar el îşi ridică 
privirea spre mine, extenuarea şi durerea citindu-i-se pe chip, 
iar sângele meu strălucindu-i pe buze. O parte din mine ur 
acele cuvinte pe care i le adresam cât era rănit, dar, pe de altă 
parte, nu-mi păsa. Trebuie doar să-mi răspunzi la ele. Şi nimic 
mai mult. 

Precauţia îi inundă ochii, dar el dădu aprobator din cap, mai 
muşcând o dată din buruiană şi mestecând. 

Mi-am coborât privirea spre el, la războinicul pe jumătate illy- 
rian, care era partenerul meu de suflet. 

— De cât timp ştii că sunt partenera ta? 

Rhysand încremeni. Întreaga lumea încremeni. 

El înghiţi. 

— Feyre. 


— De cât timp ştii că sunt perechea ta? 

— Tu... l-ai capturat pe Suriel? Cum de îşi dăduse seama, nu- 
mi păsa. 

— Am spus că nu ai voie să-mi pui nicio întrebare. 

Mi s-a părut că ceva asemănător panicii i-ar fi traversat 
chipul. El mestecă din nou planta - ca şi când l-ar fi ajutat 
instantaneu, ca şi când ar fi ştiut că voia să-şi recapete complet 
puterea ca să înfrunte situaţia, ca să mă înfrunte pe mine. 
Culoarea îi revenea deja în obraji, poate datorită puterii 
vindecătoare a sângelui meu. 

— Am bănuit o vreme, spuse Rhysand, înghițind, încă o dată, 
în sec. Am ştiut cu siguranţă când Amarantha te ucidea. Şi când 
am stat pe balconul de la Poalele Muntelui, chiar după ce am 
fost eliberaţi, am simţit /egătura stabilindu-se între noi. Cred că 
momentul Creării tale a... accentuat mirosul legăturii. M-am 
uitat la tine atunci şi puterea ei m-a lovit din plin. 

Se clătină din picioare, cu privirea pierdută, de parcă ar fi fost 
şocat, îngrozit. 

Asta se întâmplase cu mai mult de un an în urmă. 

Îmi auzeam pulsul în urechi. 

— Când aveai de gând să-mi spui? 

— Feyre. 

— Când aveai de gând să-mi spui? 

— Nu ştiu. Am vrut să o fac ieri. Sau când ai fi observat că nu 
era doar un târg între noi. Am sperat că îţi vei da seama când 
m-am culcat cu tine şi... 

— Ceilalţi ştiu? 

— Amren şi Mor ştiu. Azriel şi Cassian bănuiesc. 

Faţa îmi ardea. Ei ştiau... 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Erai îndrăgostită de el; urma să te căsătoreşti cu el. Tu 
suportai totul şi nu mi s-a părut potrivit să-ţi spun. 

— Meritam să ştiu. 

— Aseară mi-ai spus că voiai să te distrezi. Nu o legătură între 
doi parteneri. Şi nu cu cineva ca mine - cu o pacoste. Aşadar, 
cuvintele pe care i le aruncasem după cele întâmplate în 
Regatul Coşmarurilor îl bântuiseră. 

— Mi-ai promis că nu vei avea secrete, că nu vei juca niciun 
joc. Mi-ai promis. 

Ceva se prăbuşea în pieptul meu. O parte din mine pe care o 


crezusem dispărută de mult. 

— Ştiu că am făcut-o, spuse Rhysand, chipul strălucindu-i din 
nou. Crezi că nu am vrut să-ţi spun? Crezi că mi-a plăcut să aud 
că mă voiai doar ca să te distrezi şi să te simţi bine? Crezi că nu 
am înnebunit când ticăloşii m-au doborât din aer pentru că am 
fost prea ocupat să mă întreb dacă ar trebui să-ţi spun sau să 
aştept... sau să mă mulţumesc cu orice mi-ai fi oferit? Sau că 
poate ar trebui să te las să pleci ca să nu duci o viaţă în care să 
nu fii vânată de asasini şi Mari Lorzi pentru că eşti cu mine? 

— Nu vreau să aud. Nu vreau să te aud cum îmi explici cum ai 
presupus că ştiai mai bine, că nu puteam face faţă... 

— Nu am făcut asta... 

— Nu vreau să te aud cum îmi spui că ai hotărât că era mai 
bine să nu ştiu nimic, în timp ce prietenii tăi ştiau, în timp ce voi 
toţi aţi decis ce era bine pentru mine... 

— Feyre... 

— Du-mă înapoi în tabăra illyriană. Acum. 

El gâfâia. 

— Te rog. 

Dar m-am grăbit spre el şi l-am apucat de mână. 

— Du-mă înapoi acum! 

Şi i-am văzut durerea şi tristeţea din ochi, dar nu mi-a păsat, 
nu când chestia din pieptul meu se răsucea şi se rupea. Nu când 
inima mea... inima mea mă durea atât de rău, încât mi-am dat 
seama că, într-un fel, îşi revenise în ultimele câteva luni. Că el 
mi-o întregise. lar acum, mă durea. 

Rhysand văzu toate astea şi chiar mai multe pe chipul meu, 
iar eu nu i-am văzut decât agonia din ochi, când îşi adună 
puterea şi, gemând de durere, ne teleportă în tabăra illyriană. 


Capitolul 51 


Am aterizat în noroiul îngheţat, chiar în faţa micii case din 
piatră. 

Cred că intenţionase să ne teleporteze înăuntru, dar puterile îi 
cedaseră. In cealaltă parte a curţii, i-am zărit pe Cassian şi pe 
Mor la fereastra casei, luând micul dejun. Cu ochi mari, se 
grăbiră spre uşă. 

— Feyre! gemu Rhysand, braţele-i goale îndoindu-i-se când 
încercă să se ridice. 

L-am lăsat zăcând în noroi şi m-am grăbit spre casă. 

Uşa se deschise, iar Cassian şi Mor alergară spre noi, uitându- 
se atent la fiecare centimetru al corpurilor noastre. Cassian îşi 
dădu seama că eram întreagă şi se grăbi spre Rhysand, care se 
lupta să se ridice, noroiul acoperindu-i pielea goală, dar Mor... 
Mor îmi văzu chipul. 

M-am îndreptat spre ea, rece şi nepăsătoare. 

— Vreau să mă duci undeva departe, am spus eu. Chiar acum. 
Trebuie să plec - trebuie să mă gândesc; am nevoie de spaţiu, 
de linişte şi de calm. 

Mor se uită când la mine, când la el, muşcându-şi buza. 

— Te rog! am spus eu, iar vocea mi se sparse la fiecare 
cuvânt. 

În spatele meu, Rhysand îmi pronunţă din nou numele, 
gemând. 

Mor se uită încă o dată atent la chipul meu şi mă luă de mână. 

Am dispărut în vânt şi noapte. 

Lumina mă asaltă, iar eu am studiat împrejurimile: munţii şi 
zăpada proaspătă, care strălucea în lumina amiezii şi care era 
atât de curată în comparaţie cu murdăria de pe mine, ne 
înconjurau. 

Eram sus pe vârfuri şi, cam la o sută de metri distanţă, o 
cabană din lemn stătea ascunsă între două creste superioare ale 
muntelui, care o protejau împotriva vântului. Casa era 
întunecată şi, din câte îmi dădeam seama, nu era nimic în jurul 
ei. 

— Casa este protejată, deci nimeni nu se poate teleporta 
înăuntru. De fapt, nimeni nu poate trece de acest punct, fără 


permisiunea familiei noastre. Mor înaintă, zăpada scârţâind sub 
cizmele ei. În lipsa vântului, vremea era destul de blândă, încât 
să-mi amintească de faptul că primăvara venise în lume, cu 
toate că aş fi pariat pe lăsarea frigului de îndată ce soarele ar fi 
apus. Am urmat-o, ceva vâjâind pe pielea mea. Ai voie să intri, 
spuse Mor. 

— Pentru că sunt perechea lui? 

Ea continuă să meargă prin zăpada până la genunchi. 

— Ai ghicit sau ţi-a spus el? 

— Suriel mi-a spus. După ce am plecat ca să caut informaţii 
despre cum să-l vindec. 

Ea înjură. 

— El este... în regulă? 

— Va supravieţui, am spus eu. Ea nu-mi mai adresă alte 
întrebări. lar eu nu mă simţeam destul de generoasă, încât să-i 
mai spun şi altceva. Am ajuns la uşa cabanei, pe care ea o 
descuie fluturând o mână. 

Am văzut o cameră principală lambrisată, care consta dintr-o 
bucătărie la dreapta şi o sufragerie cu o canapea din piele 
acoperită cu blănuri la stânga; în spate, un holişor ducea spre 
două dormitoare şi o baie comună şi nimic altceva. 

— Aici eram trimişi să „reflectăm” când eram tineri, spuse 
Mor. Rhysand obişnuia să-mi aducă pe ascuns cărţi şi băutură. 

M-am crispat când i-am auzit numele. 

— Este perfect, am spus eu ferm. Mor flutură din mână şi un 
foc prinse viaţă în şemineu, căldura inundând camera. Mâncarea 
ateriză pe tejgheaua bucătăriei şi ceva bocăni în ţevi. 

— Nu ai nevoie de lemne de foc, spuse ea. O să ardă până 
când ai să pleci. 

Ea ridică o sprânceană, ca şi când s-ar fi întrebat când aveam 
s-o fac. 

Mi-am întors privirea. 

— Te rog să nu-i spui unde sunt. 

— Va încerca să te găsească. 

— Spune-i că nu vreau să fiu găsită. Nu pentru o vreme. 

Mor îşi muşcă buza. 

— Nu este treaba mea... 

— Atunci, nu spune nimic. 

Îmi vorbi oricum. 

— A vrut să îţi spună. ŞI l-a chinuit că nu a făcut-o. Dar... Doar 


cu tine l-am văzut atât de fericit. Şi nu cred că are vreo legătură 
cu faptul că eşti perechea lui. 

— Nu-mi pasă. Ea tăcu, iar eu simţeam ce voia să-mi spună, 
aşa că i-am zis: îţi mulţumesc pentru că m-ai adus aici. Am 
respins-o politicos. 

Mor îşi înclină capul. 

— Am să revin peste trei zile. Ai haine în dormitoare şi toată 
apa caldă de care ai nevoie. Casa este vrăjită să aibă grijă de 
tine; trebuie doar să-ţi doreşti sau să spui ce-ţi trebuie şi vei 
primi orice. 

Nu-mi doream decât singurătate, şi linişte, şi... o baie caldă 
părea un început bun. 

Ea părăsi casa înainte să mai pot spune altceva. 

Eram singură, fără nimeni altcineva prin preajmă pe o rază de 
câţiva kilometri. Am rămas în cabana tăcută şi m-am uitat în 
gol. 


PARTEA A TREIA 
CASA CEŢII 


Capitolul 52 


În podeaua cabanei montane era o cadă adânc îngropată, una 
destul de mare, încât să găzduiască aripi illyriene. Am umplut-o 
cu apă aproape fierbinte, fără să-mi pese de cum funcţiona 
magia din această casă. Eram mulţumită că funcţiona. Huiduind 
şi crispându-mă, am intrat. 

După trei zile fără să fac o baie, căldura şi curăţenia ei ar fi 
putut să mă facă să plâng. 

Pe vremuri, nu făceam una cu săptămânile - pentru că a 
aduce apă caldă în casa familiei ar fi fost un deranj mai mare 
decât merita. Pentru că nu aveam nici măcar o cadă şi aveam 
nevoie de căteva găleți bune ca să ne spălăm. 

M-am spălat cu un săpun închis la culoare care mirosea a fum 
şi pin şi, după ce am terminat, am rămas acolo privind aburul 
care şerpuia printre cele câteva lumânări. 

Pereche. 

Cuvântul mă alungă din baie mai curând decât mi-aş fi dorit şi 
mă bântui când m-am îmbrăcat cu hainele găsite într-un sertar 
din dormitor: pantaloni negri, un pulover crem care îmi atârna 
până la jumătatea coapsei şi ciorapi groşi. Îmi ghiorăia stomacul 
şi mi-am dat seama că nu mâncasem din ziua precedentă, 
deoarece... 

Deoarece el fusese rănit, iar eu înnebunisem de-a binelea 
când îmi fusese luat, doborât de pe cer ca o pasăre. 

Acţionasem din instinct, din impulsul de a-l proteja care 
venise din adâncurile fiinţei mele... 

Pe tejgheaua din lemn, am găsit un vas cu supă probabil 
adusă de Mor şi am luat o oală din fontă ca să o încălzesc. 
Aşteptând să se încălzească supa, am mâncat jumătate din 
pâinea proaspătă şi crocantă din apropierea cuptorului. 

El bănuise înainte ca Amarantha să-l fi eliberat măcar. 

Ziua nunţii mele... O întrerupsese ca să mă cruţe de o 
greşeală îngrozitoare sau în folosul lui? Pentru că eram 
perechea lui şi era inacceptabil să mă lase să fac un legământ 
cu altcineva? 

Mi-am luat cina în linişte, doar pârâitul focului ţinându-mi 
companie. 


Şi, sub barajul gândurilor mele, am simţit un zvâcnet de 
uşurare. 

Relaţia mea cu Tamlin fusese sortită eşecului de la început. 
Plecasem doar ca să-mi găsesc perechea, să mă duc la el. 

Ar fi funcţionat doar dacă aş fi încercat să ne cruţ pe amândoi 
de jenă şi de zvonuri, însă îmi găsisem adevărata pereche. 

Nu eram o trădătoare mincinoasă şi nenorocită. Nici pe 
departe. Chiar dacă Rhysand ştiuse că eram perechea lui, chiar 
dacă împărţisem patul cu Tamlin. Luni de zile. El ştiuse că 
împărţeam patul cu el şi nu se dăduse de gol. Sau poate că nu-i 
păsa. 

Poate că nu-şi dorea legătura. Poate sperase că avea să 
dispară. 

Atunci, nu îi datoram nimic lui Rhysand - nu aveam de ce să- 
mi cer scuze. 

Dar el ştia că voi reacţiona prost. Că m-ar fi rănit mai mult 
decât m-ar fi ajutat. 

Şi ce dacă aş fi ştiut? 

Dacă aş fi ştiut că Rhys era perechea mea, cât timp îl iubisem 
pe Tamlin? 

Asta nu era o scuză pentru faptul că nu-mi spusese. Nu se 
scuza pentru ultimele săptămâni, când mă urâsem atât de mult 
pentru că îl doream atât de intens... când el ar fi trebuit să-mi 
spună. Dar... am înţeles. 

Am spălat vasele, am strâns firimiturile de pe masă şi am 
măturat prin bucătărie şi sufragerie, apoi m-am urcat într-unul 
din paturi. 

Doar cu o seară în urmă, mă ghemuisem lângă el, 
numărându-i respiraţiile ca să mă asigur că nu încetau. Cu o 
seară înainte, fusesem în braţele lui şi-i simţisem degetele între 
picioare şi limba în gură. lar acum, deşi cabina era încălzită, 
cearşafurile erau reci. Patul era mare... şi gol. 

Prin mica fereastră din sticlă, pământul viscolit din jurul meu 
strălucea albastru în lumina lunii. Vântul şuiera, spulberând 
zăpada peste cabană. 

M-am întrebat dacă Mor îi spusese unde eram. 

M-am întrebat dacă, într-adevăr, m-ar fi căutat. 

Pereche. 

Perechea mea. 


La 


Lumina soarelui reflectată de zăpadă mă trezi, iar eu am mijit 
ochii din cauza strălucirii, înjurându-mă că nu trăsesem 
draperiile. Am avut nevoie de o clipă să-mi amintesc unde mă 
aflam; de ce eram în această cabană izolată, în creierul 
munţilor... Nu ştiam ce munţi erau aceştia. 

Rhysand menţionase o dată un refugiu pe care Mor şi Amren îl 
arseseră din temelii, dintr-o ceartă. M-am întrebat dacă era 
acesta; dacă fusese reconstruit. Totul era atât de confortabil şi 
de uzat, dar într-o formă relativ bună. 

Mor şi Amren ştiuseră. 

Nu puteam decide dacă le uram pentru asta. 

Fără îndoială, Rhysand le ordonase să nu spună nimic, iar ele 
îi respectaseră dorinţa, dar... 

Am făcut patul, am luat micul dejun, după care am spălat 
vasele, apoi am rămas încremenită în mijlocul sufrageriei. 

Aş fi fugit. 

Aşa cum se aştepta Rhys să fac - aşa cum îi spusesem că 
oricine întreg la mine ar fi fugit de el. Ca o laşă, ca o nebună, îi 
lăsasem rănit în noroiul îngheţat. 

Plecasem de lângă el... la o zi după îi spusesem că era 
singurul de care nu m-aş fi îndepărtat. 

Îi cerusem sinceritate şi, la primul test adevărat, nu îl lăsasem 
să fie sincer. Nici măcar nu-l ascultasem. 

„Mă vezi.” 

Ei bine, refuzasem să-l văd. Poate că refuzasem să văd ce era 
chiar în faţa mea. 

Plecasem. 

Şi poate că nu ar fi trebuit să o fac. 


$ 


Plictiseala mă lovi la jumătatea zilei. 

O plictiseală severă, mulţumită faptului că eram prinsă 
înăuntru, în timp ce zăpada se topea încet în ziua călduroasă de 
primăvară, ascultând cum picura apa de pe acoperiş. 

Asta îmi stârni curiozitatea şi, după ce m-am uitat prin 
sertarele şi dulapurile din ambele dormitoare (haine, bucăţi 
dintr-o panglică veche, cuțite şi arme ascunse printre ele, ca şi 
când unul dintre ei le-ar fi aruncat şi le-ar fi dat uitării), prin 


dulapurile din bucătărie (mâncare, conserve, oale şi tigăi, o 
carte de bucate pătată) şi sufragerie (pături, nişte cărţi, alte 
arme ascunse peste tot), m-am aventurat în debara. 

Pentru un refugiu al unui Mare Lord, cabana era... 
neobişnuită, deoarece totul fusese făcut şi desemnat cu atenţie, 
dar... neglijent. Ca şi când acesta ar fi fost singurul loc în care ar 
fi putut să vină cu toţii, să stea în paturi şi pe canapea şi să fie 
doar ei înşişi, stabilind pe rând cine gătea în acea seară, cine 
vâna, cine făcea curat... 

Ca o familie. 

Părea gândit pentru o familie - cea pe care nu o avusesem cu 
adevărat, cea la care nu îndrăznisem vreodată să sper, la care 
nu mă mai aşteptam când mă obişnuisem cu spaţiul şi 
formalitatea traiului într-un conac. Cu a fi un simbol pentru un 
popor distrus, un idol de aur şi o marionetă a unei Mari 
Preotese. 

Am deschis uşa debaralei şi un val de vânt rece mă 
întâmpină, dar lumânările se aprinseră, mulţumită magiei care 
păstra locul ospitalier. Rafturile neprăfuite (alt beneficiu magic, 
fără îndoială) licăreau cu alte provizii de mâncare. Cărţi, 
echipament sportiv, raniţe şi funii şi - ce surpriză! - alte arme. 
M-am uitat prin toate aceste rămăşiţe ale aventurilor trecute şi 
viitoare şi aproape le-am ratat când am trecut pe lângă ele. 

Şase cutii cu vopsea. 

Hârtie, câteva pânze. Pensule, vechi şi pătate cu vopsea de 
nişte mâini leneşe. 

Mai erau şi alte rechizite de artă - pasteluri, acuarele, ceea ce 
părea a fi cărbune pentru desen, dar... m-am holbat la vopsea şi 
la pensule. 

Care dintre ei încercase să picteze când fusese blocat aici sau 
se bucurase de o vacanţă cu ei toţi? 

Mi-am spus că mâinile îmi tremurau de frig când m-am întins 
după vopsea şi am deschis capacul. 

Era încă proaspătă. Probabil datorită magiei care conserva 
acest loc. 

M-am uitat în interiorul întunecat al cutiei pe care am deschis- 
o: era albastru. 

Apoi am început să adun rechizitele. 


$ 


Am pictat toată ziua. 

După ce a apus soarele, am pictat toată noaptea. 

Luna apusese când m-am spălat pe mâini, pe faţă şi pe gât şi 
m-am urcat în pat, fără măcar să mă deranjez să mă dezbrac 
înainte de a adormi. 

M-am trezit, cu pensula în mână, înainte ca soarele de 
primăvară să-nceapă din nou să dezgheţe munţii din jurul meu. 

M-am oprit doar cât să mănânc. Soarele apunea din nou, 
extenuat de adâncitura pe care o făcuse în stratul de zăpadă de 
afară, când se auzi o bătaie în uşă. 

Stropită cu vopsea - puloverul crem fiind complet distrus - am 
îngheţat. 

Se mai auzi o bătaie, uşoară, dar insistentă. Apoi... 

— Te rog, nu fi moartă! 

Nu ştiam dacă fu uşurare sau dezamăgire acea senzaţie de 
apăsare din pieptul meu când am deschis uşa şi am găsit-o pe 
Mor suflând aer cald în mâinile-i făcute pâlnie. 

Ea se uită la vopseaua de pe pielea şi din părul meu. La 
pensula din mâna mea. 

Şi la ceea ce făcusem. 

Mor intră din noaptea înviorătoare de primăvară şi fluieră uşor 
când am închis uşa. 

— Ei bine, cu siguranţă ai fost ocupată! 

Într-adevăr. 

Pictasem aproape toţi pereţii din camera principală. 

Şi nu doar rânduri late de culoare, ci şi decoraţiuni - mici 
imagini. Unele erau simple: grupuri de ţurţuri care picurau pe 
marginile pragului. Ele se topeau în primii lăstari ai primăverii, 
apoi izbucneau în plină floare vara, înainte de a străluci şi de a 
se închide în frunzele de toamnă. Pictasem inele de flori în jurul 
mesei de jucat cărţi de lângă geam; frunze şi flăcări în jurul 
mesei din sufragerie. 

Însă, între decoraţiunile complexe, îi pictasem pe ei. Mici părţi 
din Mor, Cassian, Azriel, Amren şi... Rhys. 

Mor se îndreptă spre şemineul mare, a cărui poliţă o pictasem 
într-un negru sclipitor, cu striaţii aurii şi roşii. De aproape, era o 
pictură drăguță şi complexă. Dar, de pe canapea... 

— Aripi illyriene, spuse ea. Uf, ce-or să mai jubileze! 

Dar ea se duse la fereastră, pe care o încadrasem cu şuviţe 
răsucite aurii, arămii şi de bronz. Mor îşi trecu degetele prin păr, 


înclinându-şi capul. 

— Drăguţ! spuse ea continuând să cerceteze camera. 

Privirea îi căzu pe pragul uşii spre holul care ducea către 
dormitor şi se strâmbă. 

— De ce sunt acolo ochii lui Amren? 

Într-adevăr, chiar deasupra uşii, în mijlocul arcadei, pictasem 
doi ochi argintii şi strălucitori. 

— Pentru că ea veghează întotdeauna. 

Mor pufni. 

— Pur şi simplu, nu e suficient. Pictează-mi ochii lângă ai ei, 
ca bărbaţii din familia asta să ştie că amândouă îi vom urmări 
data viitoare când vor veni aici ca să se îmbete o săptămână în 
continuu. 

— Ei fac asta? 

— O făceau. Înainte de Amarantha. În fiecare toamnă, ei trei 
se încuiau în această casă timp de cinci zile şi beau şi vânau în 
continuu şi se întorceau în Velaris părând pe jumătate morţi, dar 
zâmbind ca nişte proşti. Îmi încălzeşte inima să ştiu că, de 
acum, vor trebui să o facă în timp ce eu şi Amren îi fixăm cu 
privirea. 

Am schiţat un zâmbet. 

— A cui este vopseaua? 

— A lui Amren, spuse Mor, dând ochii peste cap. Eram cu toţii 
aici într-o vară, iar ea a vrut să înveţe singură să picteze. A 
făcut-o vreo două zile înainte să se plictisească şi să hotărască, 
în schimb, să vâneze bietele creaturi. 

Am  chicotit uşor. M-am îndreptat spre masa pe care o 
folosisem ca suprafaţă principală pentru amestecarea şi 
organizarea vopselelor. Şi poate că eram o laşă, dar am rămas 
cu spatele la ea când am întrebat-o: 

— Vreo veste de la surorile mele? 

Mor începu să scotocească prin dulapuri, fie ca să caute de 
mâncare, fie ca să vadă ce îmi trebuia. 

— Nu. Încă nu, îmi răspunse ea peste umăr. 

— El este... rănit? 

ÎI lăsasem în noroiul îngheţat, rănit şi cu otrava ieşindu-i din 
corp. Încercasem să nu mă gândesc la asta cât pictasem. 

— Încă se recuperează, dar este bine. E supărat pe mine, 
bineînţeles, dar asta e. 

Am combinat galbenul auriu al lui Mor cu roşul folosit la aripile 


illyriene şi le-am amestecat până când am obţinut un portocaliu 
vibrant. 

— Mulţumesc pentru că nu i-ai spus că sunt aici. 

Ea ridică din umeri. Mâncarea începu să apară pe tejghea: 
pâine proaspătă, fructe şi recipiente al căror conţinut îl 
miroseam din cealaltă parte a bucătăriei, care aproape mă 
făcură să gem de foame. 

— Ar trebui să vorbeşti cu el, totuşi. Să-l fierbi puţin, desigur, 
dar... să asculţi ce are de spus. Nu se uită la mine când vorbi. 
Rhys are mereu motivele lui şi poate că este al naibii de 
arogant, dar, de obicei, instinctele nu-l înşală. Face greşeli, 
dar... Ar trebui să asculţi ce are de spus. 

Deja hotărâsem că aveam s-o fac, dar am întrebat-o: 

— Cum a fost vizita în Regatul Coşmarurilor? 

Ea se opri, chipul devenindu-i neobişnuit de palid. 

— În regulă. Mereu este o încântare să-mi văd părinţii. După 
cum poţi presupune. 

— Tatăl tău se vindecă? 

Am adăugat cobaltul pietrelor Siphon ale lui Azriel în 
portocaliu şi am amestecat până când am obţinut un maro 
intens. 

Ea schiţă un zâmbet urât. 

— Încet. Cred că i-am mai rupt nişte oase când l-am vizitat. 
Mama m-a alungat din apartamentul lor. Mare păcat! 

O parte sălbatică din mine radie încântată când auzi asta. 

— Într-adevăr, mare păcat! am spus eu. Am adăugat un pic 
de alb ca să deschid nuanţa de maro, am studiat privirea pe 
care mi-o aruncă şi am luat un taburet pe care să stau cât 
pictam pragul uşii. Rhysand chiar te pune să faci asta des? Să 
înduri chinul unei vizite? 

Mor se rezemă de tejghea. 

— În ziua în care a devenit Mare Lord, Rhysand mi-a dat 
permisiunea să-i ucid pe toţi când am chef. Uneori, particip la 
aceste întâlniri şi mă duc în Regatul Coşmarurilor, ca să... le 
aduc aminte de asta. Şi să menţin comunicarea dintre cele două 
regate ale noastre, oricât de tensionată ar fi. Dacă ar fi să mă 
duc mâine acolo şi să-mi ucid părinţii, el nu ar clipi. Poate l-ar 
incomoda, dar... ar fi mulţumit. 

M-am concentrat asupra punctelor de un maro caramel pe 
care le-am pictat lângă ochii lui Amren. 


— Îmi pare rău pentru tot ce ai suportat. 

— Mulţumesc, spuse ea, apropiindu-se ca să mă privească. 

Vizitele mă transformau mereu într-o creatură necivilizată. 

— Cassian părea îngrijorat. Altă remarcă indiscretă. 

Ea ridică din umeri. 

— Cred că şi Cassian ar savura oportunitatea de a sfâşia în 
bucăţi tot regatul. Începând cu părinţii mei. Poate că l-aş lăsa să 
o facă într-un an, drept cadou. Pe el şi pe Azriel. Ar fi cadoul 
perfect de solstiţiu. 

— Mi-ai spus despre relaţia cu Cassian, dar tu şi Azriel aţi fost 
vreodată...? am întrebat eu probabil un pic prea nonşalant. 

Ea râse brusc. 

— Nu. Azriel? După ce s-a întâmplat cu Cassian, am jurat să 
nu mai fiu cu niciun prieten de-al lui Rhysand. Totuşi Azriel nu 
duce lipsă de iubite, nu te îngrijora. El este cel mai discret dintre 
noi, dar... are iubite. 

— Deci, dacă ar fi vreodată interesat, ai...? 

— De fapt, problema nu aş fi eu, ci el. Aş putea să mă dezbrac 
chiar în faţa lui, iar el nu s-ar clinti un centimetru. Poate că i-a 
sfidat pe ticăloşii illyrieni şi le-a dovedit că se înşelau cu fiecare 
ocazie, dar nu ar conta dacă Rhysand l-ar face Prinţul 
Velarisului. S-ar vedea un bastard fără importanţă şi bun de 
nimic, pentru oricine. Mai ales pentru mine. 

— Dar... eşti interesată? 

— De ce pui asemenea întrebări? 

Vocea ei deveni ascuţită, încordată. Mai precaută decât o 
auzisem vreodată. 

— Încă încerc să îmi dau seama cum lucraţi voi împreună. 

Pufni şi acea precauţie dispăru. Am încercat să nu par prea 
uşurată. 

— Avem cinci secole de istorie complicată pe care să le 
cercetezi. Succes! 

Într-adevăr. Am terminat de pictat ochii de un căprui deschis, 
lângă cei argintii ai lui Amren. Dar, aproape ca un răspuns, Mor 
îmi spuse: 

— Pictează-i şi pe ai lui Azriel. Lângă ai mei. Şi pe ai lui 
Cassian lângă cei ai lui Amren. 

Am ridicat din sprâncene. 

Mor îmi zâmbi nevinovată. 

— Ca să te putem supraveghea toţi. 


Eu am scuturat din cap şi m-am urcat pe taburet ca să îmi 
dau seama cum să pictez ochii de culoarea alunei. 

— Este atât de rău... să fii perechea lui? întrebă Mor încet. Să 
faci parte din regatul nostru, din trecutul încurcat al familiei 
noastre? 

Am amestecat vopseaua într-un mic vas, culorile combinându- 
se ca atât de multe alte vieţi pereche. 

— Nu, am şoptit eu. Nu este. 

Asta era răspunsul meu. 


Capitolul 53 


Mor rămase peste noapte, pictând chiar nişte siluete 
rudimentare pe zidul de lângă uşa debaralei. Trei femei, cu păr 
ireal de lung, care semăna cu al ei, şi trei bărbaţi înaripaţi, pe 
care reuşise cumva să-i facă să pară plini de importanţă. Am râs 
de fiecare dată când i-am văzut. 

Ea plecă după micul dejun, fiind nevoită să meargă pe jos 
spre locul în care se termina scutul care nu permitea 
transportarea, iar eu i-am făcut semn din mână siluetei sale 
distante şi tremurânde, înainte de a dispărea în neant. 

M-am uitat peste întinderea albă şi strălucitoare, suficient de 
topită, încât zonele sterpe să poată fi întrezărite, dezvăluind 
porţiuni de iarbă albă, care creştea spre munţi şi cerul albastru. 
Ştiam că vara trebuia, în cele din urmă, să ajungă până şi în 
acest loc de vis care se topea, deoarece găsisem undiţe şi 
echipament sportiv care sugerau că erau folosite pe vreme 
călduroasă, dar îmi era greu să-mi imaginez zăpada şi gheaţa 
transformându-se în iarbă moale şi flori sălbatice. 

Pentru scurt timp, m-am văzut acolo: alergând pe pajiştea 
ascunsă sub crusta subţire de zăpadă, trecând peste micile 
pâraie care deja străbăteau pământul, mâncând fructe mari de 
pădure, în timp ce soarele apunea peste munţi... 

Şi apoi, întoarsă acasă în Velaris, m-aş fi dus în sfârşit în 
cartierul artiştilor şi aş fi intrat în acele magazine şi galerii şi aş 
fi învăţat ce ştiau ei şi, poate, într-o zi, mi-aş fi deschis propriul 
magazin. Nu ca să-mi vând munca, ci să îi învăţ pe alţii. 

Poate să îi învăţ pe ceilalţi care erau ca mine: parţial distruși 
şi care încercau să reziste; care încercau să înveţe cine erau în 
preajma întunericului şi a durerii. Şi m-aş fi dus acasă la sfârşitul 
fiecărei zile extenuată, dar mulţumită, împlinită. 

Fericită. 

M-aş fi dus acasă în fiecare zi, la casa din oraş, la prietenii mei 
bogaţi, cu poveştile lor de peste zi şi am fi stat în jurul acelei 
mese şi am fi mâncat împreună. 

lar Rhysand... 

Rhysand... 

Ar fi fost acolo. Mi-ar fi dat bani să-mi deschid propriul 


magazin şi, deoarece nu aş fi cerut bani nimănui, mi-aş fi vândut 
tablourile ca să-i returnez banii. Pentru că i-aş fi returnat banii, 
chiar dacă era sau nu perechea mea. 

lar el ar fi fost aici pe timpul verii, zburând peste pajişte, 
alergându-mă prin micile pâraie şi pe coasta înverzită a 
muntelui. Ar fi stat cu mine sub stele, hrâănindu-mă cu fructe 
mari de pădure. Şi ar fi stat la acea masă din casa de la oraş, 
râzând, fără să mai fie rece, şi crud, şi solemn. Niciodată sclavul 
sau târfa cuiva. 

Şi noaptea... Noaptea am fi urcat împreună la etaj, iar el mi-ar 
fi şoptit poveşti despre aventurile lui, iar eu i-aş fi şoptit despre 
ziua mea şi.... 

Şi, iată-l! 

Un viitor. 

Viitorul pe care l-am văzut pentru mine, strălucitor ca răsăritul 
peste Sidra. 

O direcţie şi un ţel şi o invitaţie ca să văd ce altceva ar fi 
putut să-mi ofere nemurirea. Nu-mi mai păru atât de gol şi de 
apatic. 

lar eu aş fi luptat până la ultima suflare ca să-l obţin, să-l 
apăr. 

Aşa că mi-am dat seama ce aveam de făcut. 


La 


Trecură cinci zile, iar eu am pictat fiecare cameră din cabană. 
Mor îmi adusese mai multă vopsea înainte de a pleca, împreună 
cu mai multă mâncare decât aş fi putut consuma. 

Dar după cinci zile, mă săturasem ca doar propriile gânduri 
să-mi ţină companie - mă săturasem să aştept, mă săturasem 
de zăpada care se topea şi picura. 

Din fericire, Mor se întoarse în acea seară, bătând zgomotos şi 
nerăbdătoare la uşă. 

Făcusem o baie cu o oră în urmă, îndepărtând vopseaua din 
locuri în care nici măcar nu credeam că era posibil să mă 
murdăresc, iar părul încă mi se usca atunci când am deschis uşa 
în faţa unui val de aer rece. 

Insă nu Mor se rezema de prag. 


Capitolul 54 


M-am holbat la Rhys. 

lar el se holbă la mine. 

Obrajii fi erau roşii din cauza frigului, părul negru îi era zburlit 
şi chiar părea să îngheţe stând acolo, cu aripile strânse. 

lar eu ştiam că, dacă aş fi spus un singur cuvânt, ar fi zburat 
în noaptea friguroasă. Că, dacă aş fi închis uşa, ar fi plecat fără 
să insiste. 

Nările i se umflară când mirosi vopseaua din spatele meu, dar 
continuă să mă privească, aşteptând. 

Pereche. 

Perechea mea. 

Acest mascul chipeş, puternic şi altruist... Care se sacrificase 
şi se distrusese pentru familia şi poporul său şi care simţea că 
nu făcuse destule; că el nu era suficient de bun pentru nimeni... 
Azriel credea că nu merita pe cineva ca Mor. lar eu m-am 
întrebat dacă nu cumva Rhysand simţea acelaşi lucru în 
legătură cu mine. M-am dat la o parte, ţinând uşa deschisă 
pentru el. 

Aş fi putut jura că, prin legătură, am simţit un puls de uşurare 
care te face să te clatini. 

Însă Rhysand se uită la picturile mele, sorbind culorile 
strălucitoare care făceau acum cabana să prindă viaţă şi spuse: 

— Ne-ai pictat. 

— Sper că nu te superi. 

Studie pragul spre holul dormitorului. 

— Azriel, Mor, Amren şi Cassian, spuse el observând ochii pe 
care îi pictasem. Ştii că unul dintre ei o să deseneze o mustață 
sub ochii celui care avea să-l enerveze în acea zi. 

Am strâns din buze ca să nu zâmbesc. 

— O, Mora promis deja că o să facă asta. 

— Şi cum rămâne cu ochii mei? 

Am înghiţit. Bine, atunci. Fără ocolişuri. 

Inima mea bătea atât de tare, încât ştiam că o auzea. 

— Mi-a fost frică să-i pictez. 

Rhysand se întoarse cu totul spre mine. 


— De ce? 

„Fără jocuri şi tachinări”, mi-am spus. 

— La început, deoarece am fost atât de supărată pe tine 
pentru că nu mi-ai spus. Apoi, pentru că mi-am făcut griji că mi- 
ar fi plăcut prea mult şi că aş fi aflat că tu... nu simţi acelaşi 
lucru. Apoi, pentru că m-am temut că, dacă i-aş picta, aş începe 
să îmi doresc atât de mult să fii aici şi nu aş mai face altceva 
decât să mă uit la ei toată ziua. Şi mi s-a părut un mod jalnic de 
a-mi petrece timpul. 

Buzele îi zvâcniră. 

— Într-adevăr. 

Am aruncat o privire spre uşa închisă. 

— Ai zburat până aici. 

El dădu aprobator din cap. 

— Mor nu a vrut să-mi spună unde ai plecat şi nu sunt prea 
multe locuri atât de sigure ca acesta. De vreme ce nu am vrut 
ca prietenii mei din Hybern să îţi dea de urmă, a trebuit să 
apelez la vechile metode. A durat... o vreme. 

— Te simţi mai bine? 

— M-am vindecat complet. Repede, având în vedere otrava 
din sânge. Mulțumită ţie. 

l-am evitat privirea, întorcându-mă spre bucătărie. 

— Probabil că îţi este foame. Voi încălzi ceva. 

Rhysand se îndreptă. 

— Mi-ai face de mâncare? 

— Am să încălzesc ceva, i-am spus eu. Nu ştiu să gătesc. 

Nu părea să conteze. Dar orice ar fi fost, gestul de a-i oferi 
mâncare... Am turnat nişte supă rece într-un vas şi am aprins 
arzătorul. 

— Nu ştiu regulile, i-am spus, întoarsă cu spatele la el. Deci 
trebuie să mi le explici. 

El zăbovi în mijlocul cabanei, urmărindu-mi fiecare mişcare. 

— Momentul în care o femeie îi oferă mâncare partenerului ei 
este unul important, spuse el răguşit. E vechi, de pe vremea în 
care eram bestii. Însă tot contează. Prima dată contează. Unele 
perechi fac o ocazie din asta; dau o petrecere doar ca femeia 
să-i ofere formal mâncare partenerului ei... De obicei, bogaţii o 
fac. Dar înseamnă că femeia... acceptă legătura. 

Am fixat supa cu privirea. 

— Spune-mi povestea, spune-mi totul. 


Îmi înţelese oferta: să-mi povestească în timp ce găteam, iar 
eu aveam să decid la sfârşit dacă îi ofeream sau nu mâncarea. 

Un scaun zgârie podeaua din lemn când se aşeză la masă. 
Pentru o clipă, liniştea fu întreruptă doar de zăngănitul lingurii 
mele în oală. 

Apoi, Rhysand spuse: 

— Am fost capturat în timpul Războiului. De armata 
Amaranthei. 

M-am oprit din învârtit, iar stomacul mi se răsuci. 

— Cassian şi Azriel făceau parte din legiuni diferite, deci nu 
ştiau că eu şi forţele mele am fost luaţi prizonieri. Şi că am fost 
reţinuţi de căpitanii Amaranthei săptămâni întregi, în care mi-au 
torturat şi omorât războinicii. Ei mi-au străpuns aripile cu ţăruşi 
din frasin ţintuindu-mă cu aceleaşi lanţuri de seara trecută. 
Acele lanţuri sunt unele dintre cele mai de preţ bunuri ale 
Hybemului; piatra extrasă din adâncul teritoriului lor poate să 
anuleze puterile unui Mare Lord. Chiar şi pe ale mele. Deci m-au 
înlănţuit între doi copaci şi m-au bătut ori de câte ori au avut 
chef, încercând să mă facă să le spun unde erau forţele 
Regatului Nopţii, folosindu-se de războinicii mei - de morţile şi 
durerea lor - ca să mă distrugă. Doar că nu am cedat, spuse el 
răguşit, iar ei au fost prea proşti să-şi dea seama că eram un 
illyrian şi că tot ce trebuiau să facă pentru a mă determina să 
mă supun era să încerce să-mi taie aripile. Şi am avut noroc, 
pentru că nu au făcut-o. lar Amaranthei... nu i-a păsat că eram 
acolo. Eram doar încă un fiu al unui Mare Lord, iar Jurian tocmai 
îi ucisese sora. Nu o interesa decăt să ajungă la el - să-/ ucidă. 
Nu a ştiut că în fiecare secundă şi cu fiecare respiraţie i-am 
plănuit moartea. Eram dispus să o fac, în cele din urmă: să o 
ucid cu orice preţ, chiar dacă asta însemna să îmi sfâşii aripile 
ca să mă eliberez. l-am urmărit gărzile şi le-am aflat programul, 
aşa că am ştiut unde va fi. Am stabilit o zi şi o oră. Şi am fost 
pregătit - al naibii de pregătit să termin treaba şi să-i aştept pe 
Cassian, pe Azriel şi pe Mor de partea cealaltă. M-am lăsat 
condus de mânia şi de uşurarea că prietenii mei nu au fost 
acolo. Dar, cu o zi înainte de cea în care trebuia să o ucid pe 
Amarantha, să o înfrunt pentru ultima dată şi să-mi găsesc 
sfârşitul, ea şi Jurian s-au confruntat pe câmpul de luptă. 

El se opri, înghițind. 

— Am fost înlănţuit în noroi şi forţat să-i urmăresc luptându- 


se. Să văd cum Jurian îi dădea lovitura mea finală. Doar că... ea 
l-a ucis pe el. Am văzut cum i-a scos ochiul şi cum i-a rupt 
degetul şi, când a fost cu faţa-n jos, am văzut cum l-a tărât 
înapoi în tabără. Apoi, am ascultat cum l-a sfâşiat timp de 
câteva zile. Strigătele lui erau nesfârşite. S-a concentrat atât de 
mult să-l tortureze, încât nu a sesizat sosirea tatălui meu. 
Cuprinsă de panică, decât să-l vadă eliberat, l-a ucis pe Jurian şi 
a fugit. Aşa că tatăl meu m-a salvat şi le-a spus oamenilor lui şi 
lui Azriel să-mi lase ţăruşii din frasin în aripile mele, ca pedeapsă 
pentru că am fost prins. Am fost atât de rănit, încât vindecătorii 
mi-au spus că, dacă încerc să lupt înainte ca aripile să mi se 
vindece, nu voi mai zbura vreodată. Deci am fost forţat să mă 
întorc acasă ca să-mi revin... cât s-au dat ultimele bătălii. Ei au 
întocmit Tratatul, iar zidul a fost construit. Ne-am eliberat de 
mult sclavii din Regatul Nopţii. Nu am avut încredere în oameni 
să ne păstreze secretele, nu când se înmulţeau atât de repede 
şi de frecvent, încât înaintaşii mei nu le puteau reţine toate 
minţile deodată. Dar lumea noastră s-a schimbat. Războiul ne-a 
schimbat pe toţi. Cassian şi Azriel s-au întors diferiţi; eu m-am 
întors diferit. Am venit aici, în această cabană. Încă eram atât 
de rănit, încât m-au cărat aici între ei. Am fost aici când au sosit 
mesajele despre termenii finali ai Tratatului. Ei au rămas cu 
mine când am urlat la stele că Amarantha, pentru tot ce-a făcut, 
pentru fiecare crimă comisă, va scăpa nepedepsită. Că Regele 
Hybernului va rămâne nepedepsit. Au spus că s-au comis prea 
multe crime de ambele părţi pentru ca toată lumea să fie adusă 
în faţa justiţiei. Până şi tatăl meu mi-a ordonat să renunţ, să 
construim un viitor al existenţei în comun. Dar nu am iertat-o 
niciodată pe Amarantha pentru ce le-a făcut războinicilor mei. Şi 
nici nu am uitat. Tatăl lui Tamlin era prietenul ei şi când tatăl 
meu l-a ucis, am fost atât de mândru, iar ea, probabil, a simţit a 
mia parte din ce am simţit eu când mi-a ucis soldaţii. 

Mâinile îmi tremurau când amestecam supa. Nu ştiusem... nu 
mă gândisem vreodată... 

— Când Amarantha s-a întors pe aceste tărâmuri, secole mai 
târziu, eu tot am vrut să o ucid. Cea mai rea parte era că ea nici 
măcar nu ştia cine eram. Nu şi-a amintit nici măcar că eram fiul 
Marelui Lord pe care l-a ţinut captiv. Pentru ea, eram doar fiul 
bărbatului care i-a ucis prietenul; eram doar Marele Lord al 
Regatului Nopţii. Ceilalţi Mari Lorzi erau convinşi că ea îşi dorea 


pacea şi să facă comerţ. Doar Tamlin nu a avut încredere în ea. 
Îl uram, dar el o cunoştea personal pe Amarantha, iar dacă el nu 
avea încredere în ea... Mi-am dat seama că ea nu s-a schimbat. 
Aşa că am plănuit să o ucid. Nu am spus nimănui. Nici măcar lui 
Amren. Am lăsat-o pe Amarantha să creadă că mă interesau 
comerţul şi alianţa. Am decis să particip la petrecerea 
organizată la Poalele Muntelui pentru ca toate regatele să 
sărbătorească contractul nostru comercial cu Hybernul... Odată, 
când era beată, am vrut să mă strecor în mintea ei, să o fac să- 
mi dezvăluie toate minciunile şi crimele comise, iar apoi să-i 
topesc creierul înainte să poată reacţiona cineva. Eram pregătit 
să merg la război pentru asta. 

M-am întors, rezemându-mă de tejghea. Rhysand se uita la 
mâinile lui de parcă ar fi ţinut o carte din care-mi citea 
povestea. 

— Dar ea a gândit şi a acţionat mai repede, fiind antrenată 
să-mi contracareze abilităţile, şi pentru că avea scuturile 
mentale întinse. Eu am fost atât de ocupat să fac un tunel prin 
ele, încât nu m-am gândit la băutura din mâna mea. Nu am vrut 
ca Azriel sau Cassian sau altcineva de acolo din acea seară să 
vadă ce urma să fac, deci nimeni nu s-a deranjat să-mi 
adulmece băutura. Şi când am simţit cum îmi sunt smulse 
puterile de vraja aruncată asupra paharului, mi le-am proiectat 
o ultimă dată, ştergând Velarisul, protecţiile şi tot ce era bun din 
minţile celor din Regatul Coşmarurilor, singurii cărora le-am 
permis să vină cu mine. Am aruncat scutul în jurul Velarisului şi 
l-am legat de prietenii mei, astfel încât au trebuit să rămână sau 
să rişte ca protecţia să se prăbuşească. Mi-am folosit ultima 
rămăşiţă să le transmit telepatic ce se întâmpla şi să păstreze 
distanţa. În câteva secunde, Amarantha mi-a luat puterile. 

Îşi ridică privirea bântuită şi tristă spre mine. 

— A măcelărit pe loc jumătate din Regatul Coşmarurilor ca să- 
mi arate că putea să o facă. Răzbunându-se pentru tatăl lui 
Tamlin. lar în acel moment... mi-am dat seama că aş fi făcut 
orice ca să o împiedic să se mai uite la regatul meu. Să se uite 
la cine eram şi ce iubeam. Aşa că mi-am spus că era un nou 
război, o altfel de luptă. lar în acea seară, când şi-a tot îndreptat 
atenţia spre mine, mi-am dat seama ce voia. Ştiam că voia să se 
culce cu mine, doar ca să se răzbune pe fantoma tatălui meu. 
Dar dacă asta şi-a dorit, asta a primit. Am făcut-o să implore şi 


să ţipe şi mi-am folosit puterile rămase ca să o fac să se simtă 
atât de bine, încât să vrea mai mult. Să tânjească după mai 
mult. 

M-am ţinut de tejghea ca să nu alunec pe podea. 

— Apoi l-a blestemat pe Tamlin şi cel mai mare inamic al meu 
a devenit singura portiţă care ar fi putut să ne elibereze pe toţi. 
În fiecare noapte pe care am petrecut-o cu Amarantha, am ştiut 
că se întreba dacă aş fi încercat să o ucid. Nu am putut să-mi 
folosesc puterile ca să o rănesc, iar ea era protejată împotriva 
atacurilor fizice. Dar de fiecare dată când m-am culcat cu ea în 
cei cincizeci de ani, m-am gândit să o ucid. Ea nici măcar nu a 
bănuit. Deoarece eram atât de bun la ce făceam, încât şi ei îi 
plăcea. Aşa că a început să aibă încredere în mine mai mult 
decât în ceilalţi. Mai ales când i-am dovedit ce puteam să le fac 
inamicilor ei. Dar m-am bucurat să o fac. M-am urât, dar m-am 
bucurat să o fac. După zece ani, am încetat să mă mai aştept să 
îmi mai văd prietenii sau poporul. Am uitat cum arătau. Am 
încetat să sper. 

O lacrimă îi licări în ochi, iar el o alungă clipind. 

— Acum trei ani, spuse el încet, am început să am aceste... 
vise. La început, au fost nişte licăriri, de parcă vedeam prin ochii 
altcuiva. Un şemineu care ardea într-o casă întunecată. Un balot 
de paie într-un hambar. O crescătorie de iepuri. Imaginile erau 
ceţoase, de parcă priveam printr-o sticlă murdară. Erau rapide, 
un licăr din când în când, la câteva luni. Nu m-am gândit la ele 
până când nu am văzut o mână... Această mână frumoasă, de 
om. Ţinând o pensulă. Pictând flori pe o masă. 

Inima mea încetă să bată. 

— lar atunci, am trimis un gând. Al cerului de noapte, al 
imaginii care îmi aducea bucurie când aveam mai multă nevoie 
de ea. Cerul deschis al nopţii, stelele şi luna. Nu am ştiut dacă a 
fost primit, dar oricum am încercat. 

Nu eram sigură că respiram. 

— Am prețuit acele vise, imaginile trecătoare ale acelei 
persoane, ale acelei femei... îmi aduceau aminte că exista pace 
în lume, o lumină. Că exista un loc şi că era o persoană care se 
simţea destul de în siguranţă, încât să picteze flori pe o masă. 
Au durat ani de zile, până... acum un an. Dormeam lângă 
Amarantha şi m-am trezit tresărind din acest vis... care era mai 
clar şi mai luminos, ca şi când acea ceaţă s-ar fi risipit. Ea... tu 


visai. Eram în visul tău, urmărind cum aveai un coşmar despre o 
femeie care îţi tăia gâtul, în timp ce erai fugărită de Bogge... nu 
puteam să ajung la tine, să îţi vorbesc. Dar tu îi vedeai pe cei 
din specia noastră, iar eu mi-am dat seama că, probabil, zidul a 
fost ceața şi că tu... erai acum în Prythian. Te-am văzut prin 
visele tale şi am adunat imaginile, selectându-le în mod repetat, 
încercând să aflu unde şi cine eşti. Dar aveai nişte coşmaruri 
atât de oribile, iar creaturile aparţineau tuturor regatelor. Mă 
trezeam cu parfumul tău în nas şi mă bântuia toată ziua, la 
fiecare pas. Dar apoi, într-o noapte, ai visat că stăteai printre 
dealuri verzi, văzând focurile de tabără încă neaprinse pentru 
Calanmai. 

Era atât de multă linişte în mintea mea. 

— Ştiam că o singură sărbătoare era atât de mare; cunoşteam 
dealurile şi ştiam că probabil vei fi acolo. Aşadar, i-am spus 
Amaranthei... Rhysand înghiţi. l-am spus că voiam să merg în 
Regatul Primăverii pentru sărbătoare, să-l spionez pe Tamlin şi 
să văd dacă ar fi apărut cineva care vrea să conspire cu el. Eram 
atât de aproape de termenul limită al blestemului, încât ea era 
paranoică - neliniştită. Mi-a spus să aduc înapoi trădătorii. l-am 
promis că aşa voi face. 

Îşi ridică din nou privirea spre mine. 

— Am ajuns acolo şi ţi-am simţit mirosul. Aşa că am urmărit 
acel miros şi... lată-te. Umană... atât de umană şi târâtă de 
ticăloşii aceia, care voiau să... El scutură din cap. M-am gândit 
să-i ucid pe loc, dar ei te-au împins, iar eu... m-am mişcat. Am 
început să vorbesc fără să ştiu ce spuneam, doar că erai acolo, 
iar eu te atingeam... El oftă sacadat. 

„lată-te. Te-am căutat.” 

Primele cuvinte pe care mi le adresase nu erau deloc o 
minciună, o ameninţare ca să-i ţină la distanţă pe acei spiriduşi. 

„Mulţumesc pentru că mi-aţi găsit-o.” 

Am avut vagul sentiment că lumea îmi alunecă de sub 
picioare ca nisipul spălat de valuri. 

— Te-ai uitat la mine, spuse Rhysand, iar eu mi-am dat seama 
că nu ştiai cine sunt. Că probabil ţi-am văzut visele, dar că tu nu 
le-ai văzut pe ale mele. Şi erai doar un om. Erai atât de tânără şi 
de fragilă şi deloc interesată de mine. Mi-am dat seama că, dacă 
aş fi rămas prea mult timp, cineva ne-ar fi văzut şi ar fi raportat, 
iar ea te-ar fi găsit. Aşa că m-am îndepărtat, gândindu-mă că te 


vei bucura să scapi de mine. Dar apoi m-ai strigat, ca şi când nu 
ai fi putut să renunţi la mine deocamdată, fie că ştiai sau nu 
asta. lar eu ştiam... că, într-un fel, noi eram pe un teren 
periculos. Ştiam că nu voi mai putea să îţi vorbesc sau să te văd 
sau să mă mai gândesc la tine. Nu am vrut să ştiu de ce erai în 
Prythian; nu am vrut nici măcar să-ţi aflu numele. Pentru că una 
a fost să te văd în visele mele, dar în persoană... Chiar atunci, în 
adâncul meu, cred că am ştiut ce erai. Şi nu am vrut să 
recunosc asta pentru că, dacă exista cea mai mică şansă să fii 
perechea mea... Ţi-ar fi făcut lucruri de nedescris, Feyre. Aşa că 
te-am lăsat să pleci. După ce ai plecat mi-am spus că poate... 
Cazanul nu a fost crud, ci bun pentru că m-a lăsat să te văd. 
Doar o dată. Un dar pentru ce înduram. Şi, după ce ai plecat, i- 
am găsit pe cei trei ticăloşi. Am pătruns în mintea lor, le-am 
schimbat vieţile, trecutul şi i-am târât în faţa Amaranthei. l-am 
făcut să recunoască faptul că au conspirat ca să-i găsească pe 
ceilalţi rebeli în acea noapte. l-am făcut să mintă şi să spună că 
o urăsc. Am urmărit cum i-a spintecat de vii, în vreme ce ei îşi 
declarau nevinovăția. Mi-a făcut plăcere, deoarece ştiam ce au 
vrut să-ţi facă. Şi ştiam că ar fi fost cu mult mai puţin decât ce 
ti-ar fi făcut Amarantha, dacă te-ar fi găsit. 

Mi-am cuprins gâtul cu mâna. „Am avut motivele mele să ies 
atunci, îmi spusese el odată la Poalele Muntelui. Să nu crezi, 
Feyre, că asta nu m-a costat.” 

Rhysand continuă să fixeze masa cu privirea când spuse: 

— Nu am ştiut că erai cu Tamlin. Că stăteai în Regatul 
Primăverii. Amarantha m-a trimis în ziua de după Solstiţiul de 
Vară, deoarece am avut succes de Calanmai. Eram pregătit să îl 
ironizez, poate să ne luptăm. Dar apoi am ajuns în acea cameră, 
iar mirosul era familiar, dar ascuns... Şi după aceea am văzut 
farfuria şi am simţit strălucirea şi... lată-te. Locuiai în casa celui 
de-al doilea duşman al meu. Luai masa cu el. Duhneai a 
parfumul lui. Îl priveai ca şi când... îl iubeai. 

Monturile mâinii i se albiră. 

— Şi am decis că trebuia să-l sperii pe Tamlin. Trebuia să vă 
sperii pe tine şi pe Lucien, dar, în mare parte, pe Tamlin pentru 
că am văzut şi cum se uita el la tine. Aşa că ceea ce am făcut în 
acea zi... Buzele îi erau palide şi încordate. Am pătruns în 
mintea ta şi ţi-am reţinut-o suficient, încât să o simţi, încât să te 
îngrozească, să te rănească. L-am făcut pe Tamlin să implore 


aşa cum m-a făcut Amarantha să implor, ca să-i arăt că era prea 
neajutorat ca să te salveze. Şi m-am rugat ca spectacolul să fie 
suficient, încât să te trimită departe. Înapoi în ţinutul oamenilor, 
departe de Amarantha, pentru că avea de gând să te găsească. 
Dacă rupeai blestemul, urma să te găsească şi să te ucidă. Insă 
am fost atât de egoist; am fost atât de stupid de egoist, încât nu 
am putut pleca fără să îţi ştiu numele. lar tu te uitai la mine de 
parcă eram un monstru, aşadar mi-am spus că oricum nu conta. 
Dar ai minţit când te-am întrebat. Am ştiut că mă minţi. Ti-am 
ţinut mintea în mâini, iar tu, precaută şi sfidătoare, m-ai minţit 
în faţă. Aşa că m-am îndepărtat din nou de tine. Am vomitat 
imediat ce am plecat. 

Mi-am strâns buzele care-mi tremurau. 

— M-am uitat o dată în urmă. Ca să mă asigur că ai plecat. l- 
am însoţit în ziua în care au devastat conacul, pentru ca 
spectacolul să fie complet. l-am spus Amaranthei numele acelei 
fete, crezând că l-ai născocit. Nu am ştiut... Nu am ştiut că-şi va 
trimite  acoliţii să o recupereze pe Clare. Dar dacă îmi 
recunoşteam minciuna... El înghiţi cu greu. Am pătruns în 
mintea lui Clare când au adus-o la Poalele Muntelui. l-am luat 
durerea şi i-am spus să ţipe când ei se aşteptau să o facă. Aşa 
că ei... i-au făcut acele lucruri, iar eu am încercat să îndrept 
situaţia, dar... După o săptămână, nu i-am mai putut lăsa să o 
facă. Nu i-am mai lăsat să o rănească aşa. Aşadar, cât au 
torturat-o, m-am strecurat din nou în mintea ei şi am ucis-o. Nu 
a simţit nicio durere. Nu a simţit nimic din ce i-au făcut, nici 
măcar la sfârşit. Dar... încă o văd. Şi-i văd şi pe oamenii mei. Şi 
pe ceilalţi pe care i-am ucis pentru Amarantha. 

Două lacrimi reci îi alunecară repede pe obraji. Nu le şterse 
când continuă: 

— Am crezut că s-a terminat după asta. Cu moartea lui Clare, 
Amarantha a crezut că ai murit. Aşa că ai fost în siguranţă şi 
departe; oamenii mei erau în siguranţă, iar odată cu eşecul lui 
Tamlin... totul devenise istorie. Dar apoi... am fost în spatele 
camerei tronului în ziua în care te-a adus Attorul. Şi, Feyre, eu 
nu am mai simţit niciodată o asemenea groază ca atunci când 
te-am văzut făcând târgul. O groază stupidă şi iraţională... Nu te 
cunoşteam. Nici măcar nu îţi ştiam numele. Dar m-am gândit la 
mâinile de pictor, la florile pe care te-am văzut creându-le. Şi 
cum se bucura să-ţi rupă degetele. A trebuit să stau şi să văd 


cum Attorul şi acoliţii lui te-au bătut. A trebuit să-ţi urmăresc 
dezgustul şi ura de pe chip când te-ai uitat la mine, când m-ai 
văzut cum ameninţam să-i spulber mintea lui Lucien. lar apoi... 
apoi ţi-am aflat numele. Când l-ai rostit... parcă a fost un 
răspuns la o întrebare pe care am tot adresat-o cinci sute de 
ani. 

Pe loc, am hotărât că voi lupta. Şi că voi lupta murdar, că voi 
ucide, tortura şi manipula, dar că voi lupta. Dacă exista vreo 
şansă să ne eliberăm de Amarantha, tu erai aceea. Am crezut 
că... visele mi le tot trimitea Cazanul, ca să-mi spună că tu vei fi 
cea care ne vei salva. Care îmi va salva poporul. Aşa că ţi-am 
urmărit prima încercare şi de fiecare dată m-am prefăcut că 
eram persoana pe care o urai. Când Wyrm te-a rănit atât de 
grav... am găsit o soluţie. O cale să o sfidez pe Amarantha, să 
răspândesc seminţele speranţei celor care ştiau cum să citească 
mesajul şi o metodă de a te ţine fără să trezeşti suspiciuni. Şi o 
cale să mă răzbun pe Tamlin... Să-l folosesc împotriva 
Amaranthei, da, dar... Să mă răzbun pe el pentru mama şi sora 
mea şi pentru că... te avea pe tine. Când am făcut târgul, erai 
atât de plină de ură, încât mi-am dat seama că mi-am făcut 
treaba bine. Aşa că am îndurat. Te-am obligat să te îmbraci aşa, 
astfel încât Amarantha să nu bănuiască şi te-am pus să bei vinul 
ca să nu îţi aminteşti ororile nopţilor din acel munte. Şi în acea 
ultimă noapte, când v-am găsit pe hol... am fost gelos. Am fost 
gelos pe el şi supărat că şi-a folosit singura şansă de a fi 
neobservat nu ca să te scoată, ci ca să fie cu tine şi... 
Amarantha mi-a văzut gelozia. M-a văzut cum te-am sărutat ca 
să ascund dovada, dar a văzut de ce am făcut-o. Pentru prima 
dată, a văzut de ce. Aşa că, în noaptea aceea, după ce te-am 
părăsit, a trebuit să... o servesc. M-a ţinut acolo mai mult decât 
de obicei şi a încercat să obţină răspunsuri de la mine. Însă i-am 
spus ce voia să audă: că nu însemnai nimic, că erai un gunoi 
uman de care m-aş fi folosit şi de care m-aş fi descotorosit. 
După aceea... am vrut să te văd. O ultimă dată. Singură. M-am 
gândit să-ţi spun totul, dar persoana în care m-am transformat, 
cine credeai tu că sunt... Nu am îndrăznit să spulber acea 
decepţie. 

Insă a sosit încercarea ta finală şi... Când a început să te 
tortureze, ceva s-a rupt într-un fel inexplicabil; simplul fapt că 
te-am văzut sângerând şi ţipând m-a distrus. În cele din urmă, 


m-a distrus. Şi când am luat cuțitul ca să o ucid, am ştiut... 
atunci am ştiut cine eşti. Am ştiut că tu eşti perechea mea, că 
eşti îndrăgostită de un alt bărbat şi că te-ai distrus ca să-l 
salvezi şi că... nu-mi păsa. Dacă ai fi murit, aş fi murit şi eu cu 
tine. Când ai ţipat, când am încercat să o ucid, nu m-am gândit 
decât la faptul că eşti perechea mea. 

— Dar ea ţi-a rupt gâtul. 

Lacrimile îi curseră pe obraz. 

— Şi te-am simţit murind, şopti el. 

Şi mie îmi curgeau lacrimile. 

— Şi acest lucru minunat care a intrat în viaţa mea, darul din 
partea Cazanului... a dispărut. Disperat, m-am agăţat de acea 
legătură. Nu de târg, târgul nu era nimic; târgul era ca o pânză 
de păianjen. Dar am apucat acea legătură dintre noi şi am tras, 
ţi-am impus să te ţii, să rămâi cu mine, pentru că, dacă ne 
puteam elibera... Dacă ne puteam elibera, atunci noi, toţi cei 
şapte, eram acolo. Puteam să te aducem înapoi. Şi nu-mi păsa 
dacă trebuia să pătrund în minţile tuturor ca să o fac. l-aş fi 
forţat să te salveze. Mâinile îi tremurau. Ne-ai eliberat cu ultima 
suflare, iar eu mi-am înfăşurat puterea în jurul legăturii, a 
legăturii perechilor. Te-am simţit cum licăreai acolo; cum 
rezistai. 

Casa. Casa fusese în celălalt capăt al legăturii - asta îi 
spusesem Cioplitorului de Oase. Nu Tamlin. Nu Regatul 
Primăverii, ci... Rhysand. 

— Deci Amarantha a murit, iar eu le-am vorbit telepatic 
Marilor Lorzi, convingându-i să înainteze, să ofere acea scânteie 
a puterii. Niciunul nu a refuzat. Cred că au fost prea uimiţi ca să 
se gândească să refuze. Şi... din nou, a trebuit să văd cum 
Tamlin te-a ţinut în braţe şi te-a sărutat. Am vrut să plec acasă, 
în Velaris, dar a trebuit să rămân, să mă asigur că lucrurile au 
fost puse în mişcare, că tu erai bine. Aşadar, am aşteptat cât de 
mult am putut, după care am tras de legătură. Apoi ai venit să 
mă cauţi. 

— Era cât pe ce să-ţi spun atunci, dar... erai prea tristă şi 
obosită. Şi, pentru prima dată, te-ai uitat la mine de parcă... 
valoram ceva. Aşa că mi-am promis că, atunci când te voi vedea 
data viitoare, te voi elibera de înţelegere. Pentru că eram egoist 
şi ştiam că, dacă te-aş fi eliberat pe loc, el te-ar fi închis şi nu te- 
aş mai fi văzut niciodată. Când am vrut să te părăsesc... cred că 


transformarea ta în Spiriduş a făcut legătura să fie definitivă. 
Ştiam că exista, dar atunci mi-am dat seama, m-a /ovit atât de 
tare, încât m-am panicat. 

Mi-am dat seama că, dacă aş mai fi rămas încă o secundă, aş 
fi ignorat consecinţele şi te-aş fi luat cu mine. lar tu m-ai fi urât 
pentru totdeauna. Am aterizat în Regatul Nopţii tocmai când Mor 
mă aştepta, iar eu, atât de frenetic, atât de... tulburat, i-am 
povestit tot. Trecuseră cincizeci de ani fără să o văd, iar primele 
mele cuvinte au fost: „Ea este perechea mea“. Şi vreme de trei 
luni... am încercat să mă conving că îţi era mai bine fără mine; 
că toate faptele mele te-au făcut să mă urăşti. Dar te-am simţit 
prin legătură, prin scuturile tale mentale deschise. Ţi-am simţit 
durerea, tristeţea şi singurătatea. Am simţit cum te luptai să 
scapi de întunericul Amaranthei la fel ca mine. Am auzit că urma 
să te căsătoreşti cu el şi mi-am spus că eşti fericită. Trebuia să 
te las să fii fericită, chiar dacă asta mă omora. Chiar dacă erai 
perechea mea, meritai acea fericire. 

În ziua nunţii tale, am plănuit să mă îmbăt criţă cu Cassian 
care nu ştia de ce, dar... Dar apoi te-am simţit din nou. Ti-am 
simţit panica şi disperarea şi te-am auzit implorând pe cineva - 
pe oricine - să te salveze. Mi-am pierdut controlul. M-am 
teleportat la nuntă şi abia dacă mi-am amintit cine trebuia să 
fiu, ce rol trebuia să joc. Nu te-am văzut decât pe tine, 
îmbrăcată cu rochia stupidă de mireasă... atât de slabă. Atât de 
slabă şi de palidă. Şi am vrut să-l ucid pentru asta, dar trebuia 
să te scot de acolo. Trebuia să apelez la acel târg doar o dată, 
ca să te iau de acolo, să mă asigur că erai bine. 

Rhysand îşi ridică privirea spre mine, cu tristeţe în ochi. 

— Feyre, am fost distrus când a trebuit să te trimit înapoi. Să 
te văd cum te consumi, lună de lună. Am fost distrus să ştiu că 
el împărțea patul cu tine. Nu doar pentru că erai perechea mea, 
ci pentru că eu... îşi cobori privirea, apoi se uită din nou la mine. 
Am ştiut... că sunt îndrăgostit de tine din clipa când am ridicat 
cuțitul ca să o ucid pe Amarantha. Când în cele din urmă ai venit 
aici... Am decis că nu îţi voi spune nimic şi că nu te voi elibera 
de înţelegere, deoarece ura ta era mai bună decât să înfrunt 
cele două alternative: că nu simţeai nimic pentru mine sau că... 
ai fi putut simţi ceva asemănător şi că, dacă mi-aş fi permis să 
te iubesc, îmi vei fi luată. Aşa cum s-a întâmplat cu familia şi cu 
prietenii mei. Aşadar, nu ţi-am spus. Te-am urmărit cum te 


ofileai. Până în ziua... în care el te-a închis. 

Dacă aş fi fost acolo, l-aş fi ucis. Dar, când te-am luat, am 
încălcat o regulă fundamentală. Amren a spus că, dacă te-aş 
face să recunoşti că eram parteneri, am evita problemele, dar... 
Nu am putut să forţez legătura cu tine. Nici nu am putut să 
încerc să te seduc să accepţi legătura. Chiar dacă asta îi dădea 
permisiunea lui Tamlin să ducă un război împotriva mea. 
Suferinţa ta era deja prea mare. Nu am vrut să crezi că tot ceea 
ce am făcut a fost ca să te cuceresc, doar ca să-mi păstrez 
ţinutul în siguranţă. Dar nu m-am putut abţine... să nu fiu în 
preajma ta, să nu te iubesc şi să nu te doresc. Încă nu pot sta 
departe de tine. 

Îşi rezemă spatele şi oftă. 

Încet, m-am întors spre locul în care supa fierbea acum şi, cu 
un polonic, am turnat-o într-un bol. 

Rhys îmi urmări fiecare pas pe care-l făceam spre masă, cu 
bolul aburind în mâini. 

M-am oprit în faţa lui, coborându-mi privirea. 

— Mă iubeşti? l-am întrebat. 

Rhysand dădu aprobator din cap. 

Şi m-am întrebat dacă „dragoste” era un cuvânt prea slab 
pentru ce simţea, pentru ce făcuse pentru mine. Pentru ce 
simţeam eu pentru el. 

l-am pus bolul în faţă. 

— Atunci, mănâncă! 


Capitolul 55 


L-am urmărit mâncând, uitându-se când la mine, când la 
supă. 

După ce termină, lăsă jos lingura. 

— Nu spui nimic? zise el în cele din urmă. 

— Voiam să-ţi spun ce am decis în clipa în care te-am văzut în 
prag. 

Rhys se răsuci pe scaun spre mine: 

— Te ascult. 

Conştientă de fiecare respiraţie şi mişcare, m-am aşezat în 
poala lui. Mâinile lui îmi strânseră uşor şoldurile cât i-am studiat 
chipul. 

— Rhysand, vreau să ştii că te iubesc. Vreau să ştii... Buzele îi 
tremurară, iar eu i-am şters lacrima care îi alunecă pe obraz. 
Vreau să ştii, i-am şoptit eu, că sunt distrusă şi că mă vindec, 
dar că fiecare bucată din inima mea îţi aparţine. Şi sunt 
onorată... onorată să fiu perechea ta. 

Tremurând, mă cuprinse în braţe şi-şi lipi fruntea de umărul 
meu. Mi-am trecut o mână prin părul lui mătăsos. 

— Te iubesc, am spus din nou. Nu îndrăznisem să spun 
cuvintele în mintea mea. Şi aş îndura din nou fiecare secundă ca 
să te pot găsi. Şi dacă va veni războiul, îl vom înfrunta. 
Împreună. Nu îi voi lăsa să mă ia de lângă tine. Şi nici nu-i voi 
lăsa să mite ia. 

Rhysand îşi ridică privirea, lacrimile strălucindu-i pe chip. 
Încremeni când m-am apropiat şi i-am sărutat întâi o lacrimă, 
apoi o alta, aşa cum şi el mi le sărutase cândva pe ale mele. 

Când mi-am simţit buzele ude şi sărate, m-am îndepărtat 
destul cât să-i văd ochii. 

— Eşti al meu, i-am şoptit. 

Un suspin păru să-i facă trupul să se cutremure, iar buzele lui 
le găsiră pe ale mele. 

Fu blând şi delicat. Era sărutul pe care mi l-ar fi dat dacă ni s- 
ar fi oferit timp şi linişte să ne întâlnim între cele două lumi 
separate, să ne curtăm. l-am cuprins umerii şi, când mi-am 
deschis gura spre el, îşi strecură limba înăuntru, mângâind-o pe 
a mea. Partener... era partenerul meu. 


Se încordă lipindu-se de mine, iar eu am gemut în gura lui. 

Sunetul îl făcu să nu se mai abţină, iar Rhysand mă luă cuo 
mişcare lină înainte de a mă întinde pe masă - printre şi pe 
toate vopselele. 

Mă sărută pasional, iar eu i-am cuprins spatele cu picioarele, 
trăgându-l mai aproape. Îşi dezlipi buzele de pe gura mea şi mă 
sărută pe gât, unde îşi plimbă dinţii şi limba pe pielea mea, în 
timp ce îşi strecură mâinile pe sub puloverul meu şi tot mai sus 
ca să-mi cuprindă sânii. M-am arcuit la atingere şi mi-am ridicat 
braţele când îmi scoase puloverul cu o singură mişcare uşoară. 

Rhysand se retrase ca să se uite atent la mine, la corpul meu 
gol de la talie în sus. Vopseaua îmi uda părul şi braţele, dar eu 
nu puteam să mă gândesc decât la faptul că îşi coborâse buzele 
spre sânii mei şi supse, plimbându-şi limba peste sfârcul meu. 

Mi-am înfipt degetele în părul lui, iar el îşi sprijini o mână 
lângă capul meu, pe o paletă cu vopsea. Râse încet, iar eu am 
privit cu respiraţia tăiată cum îşi mişcă mâna şi trasă cercuri în 
jurul sânilor, apoi mai jos, până ce pictă o săgeată care cobora 
de sub buric. 

— Ca să nu uiţi unde o să se termine asta, spuse el. 

Am bolborosit, un ordin tăcut, iar el râse din nou, gura lui 
găsindu-mi celălalt sân. Îşi frecă şoldurile de mine, tachinându- 
mă atât de îngrozitor, încât a trebuit să-l ating, să simt mai mult 
din el. Mâinile şi braţele îmi erau acoperite cu vopsea, dar nu 
mi-a păsat când i-am apucat hainele. El se mişcă suficient cât să 
mă lase să le scot, armele şi haina din piele căzând pe podea cu 
un zgomot surd, dezvăluindu-i corpul frumos şi tatuat, muşchii 
puternici şi aripile care se zăreau acum deasupra. 

Partenerul meu... partenerul meu. 

Mă sărută pătimaş, pielea lui goală fiind atât de caldă lipită de 
a mea, iar eu l-am apucat de faţă, mânjindu-l şi acolo cu vopsea. 
l-am intins-o prin păr până când i-am lăsat nişte dungi mari 
albastre, roşii şi verzi. Mâinile lui îmi găsiră talia, iar eu mi-am 
ridicat şoldurile de pe masă ca să-l ajut să-mi scoată şosetele şi 
pantalonii. 

Rhysand se retrase din nou, iar sunetul meu de protest se 
înecă într-un suspin când mă apucă de coapse şi mă trase spre 
marginea mesei, printre vopsele şi pensule şi pahare cu apă şi 
îmi puse picioarele pe umerii lui, ca să mi le sprijine de aripile 
frumoase şi îngenunche în faţa mea. 


Îngenunche pe stelele şi munţii pictaţi pe genunchii lui. El nu 
ar fi îngenuncheat pentru nimeni şi nimic... 

În afară de partenera lui. De egalul lui. 

Prima atingere a limbii lui Rhysand mă aprinse. 

„Te vreau întinsă pe masă ca pe festinul meu personal.” 

Geamătul şi gustul meu îl făcură să mârâie aprobator şi se 
dez-lănţui cu totul asupra mea. 

Ţintuindu-mă de masă cu o mână, mă atinse cu mişcări 
ample. lar când îşi strecură limba în mine, m-am întins ca să 
apuc marginea mesei, să apuc marginea lumii de pe care eram 
foarte aproape să cad. 

Mă sărută spre partea superioară a coapselor, tocmai când 
degetele îi înlocuiră gura. Îşi introduse degetele în mine, 
mişcându-le cât sorbi, atingându-mă atât de uşor cu dinţii... 

M-am înclinat de pe masă când orgasmul mă făcu să mă 
cutremur, spărgându-mi conştiinţa într-un milion de bucăţi. El 
continuă să mă lingă, mişcându-şi încă degetele. 

— Rhys, am spus eu răguşită. 

Acum. Îl voiam acum. 

Dar el rămase îngenuncheat, devorându-mă, acea mână 
ţintuindu-mă de masă. 

Am avut din nou orgasm. Rhysand se ridică de pe podea abia 
când am tremurat, suspinând pe jumătate şi moale de plăcere. 

Se uită la mine, aşa goală şi acoperită cu vopsea cum eram, 
mânjit şi el la rândul său cu vopsea pe faţă şi pe trup, şi îmi 
zâmbi ca un bărbat satisfăcut. 

— Eşti a mea, spuse şi mă ridică în braţe. 

Voiam peretele, voiam să mă aibă, pur şi simplu, lipită de 
perete, dar el mă duse în camera pe care o folosisem şi mă lăsă 
pe pat cu o blândeţe înduioşătoare. 

Complet goală, l-am urmărit cum îşi descheie pantalonii şi 
cum mădularul lui imens se eliberă. Când l-am văzut, mi se uscă 
gura. Îl voiam; voiam să simt fiecare centimetru glorios în mine, 
voiam să îl zgârii până când sufletele noastre s-ar fi contopit. 

Nu spuse nimic atunci când se aplecă peste mine, cu aripile 
strânse. Nu se mai culcase niciodată cu o femeie în timp ce 
avea aripile scoase. Dar eram partenera lui. Ar fi cedat doar în 
faţa mea. 

Şi eu voiam să-l ating. 

M-am ridicat, întinzându-mă deasupra umărului său ca să-i 


mângâi rontunjimea puternică a aripii. 

Rhysand tremură, iar eu i-am văzut organul zvâcnind. 

— Ai să te joci mai târziu, îmi spuse el. 

Avea dreptate. 

Gura lui o găsi pe a mea, sărutându-mă deschis şi profund, 
într-o încrucişare de limbi şi dinţi. Mă întinse pe perne, iar eu mi- 
am strâns picioarele în jurul spatelui său, atentă la aripi. 

Deşi am încetat să-mi pese când mă atinse uşor între 
picioare. Şi se opri. 

— Al să te joci mai târziu, i-am şoptit aproape de buze. 

Rhysand râse într-un fel care îmi străbătu oasele şi alunecă 
înăuntru. Şi tot alunecă. 

Abia puteam să respir, abia puteam să mă gândesc la altceva 
în afară de locul în care corpurile noastre se uneau. El se opri în 
mine, lăsându-mă să mă obişnuiesc, iar eu am deschis ochii ca 
să-l văd fixându-mă cu privirea. 

— Spune-o din nou, şopti el. 

Ştiam la ce se referea. 

— Eşti al meu, am şoptit eu. 

Rhysand se retrase un pic şi intră din nou, încet. Atât de 
chinuitor de încet. 

— Eşti al meu, am spus suspinând. 

Din nou, el ieşi apoi intră. 

— Eşti al meu. 

O făcu din nou, dar mai repede şi mai adânc de data asta. 

Atunci am simţit legătura dintre noi ca pe un lanţ 
indestructibil, ca pe o rază de lumină intensă. 

Cu fiecare mişcare, legătura străluci mai clar şi mai mult şi 
mai puternic. 

— Eşti al meu, i-am şoptit, trecându-mi mâinile prin părul lui, 
pe spatele şi peste aripile lui. 

Prietenul meu de-a lungul multor pericole. 

lubitul care îmi vindecase sufletul distrus şi obosit. 

Partenerul meu, care mă aşteptase fără speranţă, în ciuda 
tuturor obstacolelor. 

Mi-am mişcat şoldurile la unison cu ale lui. El mă sărută în 
mod repetat, iar feţele ni se umeziră. Fiecare centimetru din 
mine se înfierbântă şi se încordă, iar eu mi-am pierdut controlul 
când îmi şopti: 

— Te iubesc. 


Orgasmul îmi răvăşi corpul, iar el se izbi în mine, puternic şi 
rapid, golindu-mă de plăcere până când am simţit, am văzut şi- 
am mirosit legătura dintre noi, până când mirosurile noastre se 
contopiră, iar eu am fost a lui şi el fu al meu, şi noi am fost 
începutul, mijlocul şi sfârşitul. Eram un cântec ce fusese cântat 
din primul licăr de lumină din lume. 

Rhysand urlă când termină, penetrându-mă adânc. Afară, 
munţii tremurară, iar zăpada rămasă căzu de pe ei într-o 
cascadă strălucitoare şi albă, doar ca să fie înghițită de noaptea 
ce aştepta dedesubt. 

Tăcerea se lăsă, întreruptă numai de respiraţiile noastre 
sacadate. 

l-am cuprins faţa mânjită cu vopsea între mâinile mele 
colorate şi l-am făcut să mă privească. 

Ochii îi radiau ca stelele pe care le pictasem cândva, cu mult 
timp în urmă. 

Şi i-am zâmbit lui Rhysand când am lăsat legătura de 
împerechere să strălucească luminos şi clar între noi. 


$ 


Nu ştiu cât timp am stat întinşi acolo, atingându-ne leneş unul 
pe celălalt, ca şi când chiar am fi avut tot timpul din lume. 

— Cred că m-am îndrăgostit de tine, şopti Rhysand, 
plimbându-şi un deget pe braţul meu, din clipa în care mi-am 
dat seama că rupeai acele oase ca să faci o capcană pentru 
Middengard Wyrm. Sau poate din clipa în care m-ai doborât 
pentru că te-am tachinat. Asta mi-a amintit atât de mult de 
Cassian. Pentru prima dată în zeci de ani, am vrut să râd. 

— Te-ai îndrăgostit de mine, am rostit eu categoric, pentru că 
îţi aminteam de prietenul tău? 

El mă lovi peste nas. 

— M-am îndrăgostit de tine, deşteapto, fiindcă erai una dintre 
noi; pentru că nu ţi-a fost teamă de mine şi ai hotărât să-ţi duci 
la final victoria spectaculoasă aruncând bucata de os spre 
Amarantha ca pe o suliță. 

În acel moment, i-am simţit spiritul lui Cassian lângă mine şi 
aş fi putut să jur că l-am auzit spunând: „Prostule, dacă nu te 
căsătoreşti cu ea, am s-o fac eu.“ 

Am râs trecându-mi mâna acoperită cu vopsea peste pieptul 


lui tatuat. Vopsea - corect. 

Amândoi eram plini de vopsea, la fel ca şi patul. 

Rhysand îmi urmări privirea şi zâmbi pervers. 

— Cât e de bine că încăpem amândoi în cadă! 

Sângele mi se încălzi, iar eu m-am ridicat din pat doar ca să-l 
fac să se mişte mai repede, luându-mă în braţe. Era stropit cu 
vopsea, cea din păr se întărise, iar bietele lui aripi... Purtau 
urmele mâinilor mele. Gol, mă duse în baie, unde apa deja 
curgea, magia cabanei lui funcţionând pentru noi. 

El cobori treptele în apă, şuieratul lui de plăcere atingându-mi 
urechea. Şi poate că şi eu am gemut uşor când apa fierbinte mă 
atinse, aşezându-ne amândoi în cadă. 

Un coş cu săpunuri şi uleiuri apăru de-a lungul marginii din 
piatră, iar eu l-am împins ca să se scufunde şi mai mult sub apă. 
Aburul pluti între noi, iar Rhysand luă un săpun cu miros de pin 
şi mi-l dădu, apoi îmi înmână o cârpă. 

— Se pare că cineva mi-a murdărit aripile. 

Faţa mi se încălzi, dar stomacul mi se strânse. Bărbaţii 
illyrieni şi aripile lor atât de sensibile! 

l-am făcut semn din deget să se întoarcă. El se supuse, 
întinzându-şi aripile măreţe suficient cât să văd petele de 
vopsea. Cu multă atenţie, am săpunit cârpa şi am început să 
şterg vopselele de culoare roşie, albastră şi purpurie. 

Lumina lumânării dansa peste nenumăratele lui cicatrice, 
aproape invizibile în afară de cele de pe bucăţile mai tari ale 
membranei. El tremură la fiecare atingere, sprijinindu-se cu 
mâinile de marginea căzii. Am privit peste umărul lui ca să văd 
dovada acelei sensibilităţi şi am spus: 

— Măcar zvonurile despre lungimea aripilor direct 
proporţională cu mărimea altor părţi sunt adevărate. 

Muşchii i se încordară când râse. 

— Ce gură spurcată ai! 

M-am gândit la toate locurile pe care voiam să le ating cu 
gura şi am roşit un pic. 

— Cred că m-am îndrăgostit de tine de ceva timp, am spus 
eu, cuvintele abia auzindu-se peste clipocitul apei, cât i-am 
spălat aripile frumoase. Dar mi-am dat seama la Căderea 
Stelelor. Sau am fost aproape sigură şi atât de speriată, încât nu 
am vrut să mă gândesc mai mult la asta. Am fost o laşă. 

— Ai avut un motiv bun să eviţi să o faci. 


— Nu. Poate că da, mulţumită lui Tamlin. Dar nu a avut nimic 
de-a face cu tine, Rhysand. Nu mi-a fost niciodată frică de 
consecinţele faptului de a fi cu tine. Chiar dacă asasinii lumii ne 
vânează... merită. Merită să fiu cu tine. 

El îşi cobori uşor capul şi spuse răguşit: 

— Mulţumesc. 

Inima mi se frânse pentru el atunci; pentru anii pe care şi-i 
petrecuse gândind opusul. l-am sărutat gâtul gol şi m-am întins 
ca să-i mângâi obrazul cu un deget. 

Am terminat cu aripile şi l-am apucat de umeri ca să-l întorc 
spre mine. 

— Şi acum? 

Fără cuvinte, îmi luă săpunul din mâini şi mă întoarse, frecân- 
du-mi spatele, spălându-l uşor cu cârpa. 

— Depinde de tine, spuse Rhysand. Putem să ne întoarcem în 
Velaris şi să ne confirmăm legătura la o preoteasă - nu seamănă 
cu lanthe, promit - şi să fim declaraţi oficial Parteneri. Am putea 
da o mică petrecere ca să sărbătorim... sau să luăm cina cu... 
grupul nostru. Asta dacă nu preferi o petrecere mare. Cu toate 
că eu cred că suntem amândoi de acord că nu ne plac 
petrecerile mari. Mâinile lui puternice îmi frământară muşchii 
încordaţi ai spatelui şi am gemut pentru că mă dureau. Am 
putea să mergem în faţa preotesei şi să fim declaraţi atât soţ şi 
soţie, cât şi parteneri, dacă îţi doreşti o denumire mai lumească. 

— Tu cum ai să-mi spui? 

— Parteneră, zise el. Deşi mi se pare foarte atractiv să îţi spun 
şi soţie. Cu degetele îmi masă coloana vertebrală. Sau, dacă 
vrei să aştepţi, putem să nu facem nimic din aceste lucruri. 
Suntem parteneri, chiar dacă lumea ştie sau nu. Nu trebuie să te 
grăbeşti să iei o hotărâre. 

M-am întors. 

— Te-am întrebat despre Jurian, rege, regine şi Cazan, dar mă 
bucur să ştiu că am atât de multe opţiuni în ceea ce priveşte 
starea relaţiei noastre. Şi că vei face ce voi vrea eu. Trebuie să 
am control deplin asupra ta. 

Un amuzament felin îi dansă în privire. 

— Creatură crudă şi frumoasă! 

Am pufnit. Ideea că mă găsea frumoasă... 

— Chiar eşti, spuse el. Eşti cel mai frumos lucru pe care l-am 
văzut vreodată. Am crezut asta din prima clipă în care te-am 


văzut de Calanmai. 

Şi era stupid ca fumuseţea să reprezinte ceva, dar... Ochii mă 
usturară. 

— Ceea ce este bine, adăugă el, deoarece şi tu ai crezut că eu 
sunt cel mai frumos bărbat pe care l-ai văzut vreodată. Deci 
suntem chit. 

M-am încruntat, iar el râse, mâinile alunecându-i ca să îmi 
apuce talia şi să mă tragă spre el. Se aşeză pe banca încastrată 
în cadă, iar eu l-am încălecat, mângâindu-i lent braţele 
musculoase. 

— Mâine, spuse Rhysand, devenind serios. Plecăm mâine spre 
proprietatea familiei tale. Reginele au dat de veste. Se întorc 
peste trei zile. 

Am tresărit. 

— Îmi spui asta acum? 

— Am fost distras, spuse el, ochii licărindu-i. 

lar lumina din acei ochi, bucuria tăcută... Mă lăsară fără 
suflare. Un viitor... urma să avem un viitor împreună. Eu urma 
să am un viitor. O viaţă. 

Ceva admirativ, ceva... respectuos îi înlocui zâmbetul, iar eu 
m-am întins ca să-i cuprind faţa cu mâinile... 

Ca să văd că pielea îmi sclipea. 

Slab, ca şi când vreo lumină interioară mi-ar fi strălucit pe sub 
piele, dispersându-se în lume. O lumină albă şi caldă, ca a 
soarelui, ca a unei stele. Acei ochi plini de mirare îi întâlniră pe 
ai mei, iar Rhysand îşi trecu un deget peste braţul meu. 

— Ei bine, măcar acum pot să mă laud că mi-am făcut cu 
adevărat partenera să strălucească de fericire. 

Am râs, iar strălucirea se intensifică uşor. El se aplecă şi mă 
sărută blând, iar eu m-am topit, cuprinzându-i gâtul cu braţele. 
Lipit de mine, el era tare ca piatra, împingându-se spre locul în 
care stăteam chiar deasupra lui. Nu ar fi fost nevoie decât de o 
singură mişcare lină ca el să mă pătrundă... 

Dar Rhysand se ridică din apă, amândoi uzi, iar eu mi-am 
încrucişat picioarele în jurul lui când ne-am întors în dormitor. 
Magia casei schimbase cearşafurile, care erau acum calde şi 
netede pe corpul meu gol, când mă aşeză pe pat şi mă fixă cu 
privirea. Străluceam ca o stea. 

— E de la Regatul Zilei? am întrebat eu. 

— Nu-mi pasă, spuse el tăios şi-şi îndepărtă strălucirea 


proprie. 

Cândva îmi spusese că era o mică vrajă care putea să-i 
domolească natura, felul în care arăta puterea lui. 

Când toată măreţia lui se dezlănţui, el umplu camera, lumea 
şi sufletul meu cu o putere strălucitoare de abanos. Cu stele, 
vânt şi umbre; pace şi vise şi cu marginile ascuţite ale 
coşmarurilor. Întunericul se undui din el ca fuioarele de abur 
când îşi întinse o mână şi o lipi de pielea strălucitoare a 
abdomenului meu. 

Degetele nopţii se răsfirară, lumina strecurându-se printre 
fuioarele umbrelor, iar eu m-am ridicat pe coate ca să-l sărut. 

Gustul lui de fum, ceaţă şi rouă mă făcu să gem, iar el îşi 
deschise gura pentru mine, lăsându-mă să-mi ating limba de a 
lui, să mi-o plimb peste dinţii lui. Tot ce era el fusese expus în 
faţa mea - ca o ultimă dorinţă. 

Voiam totul. 

L-am apucat de umeri, conducându-l în pat. lar când se 
întinse pe spate, am văzut licărul de protest al aripilor lui 
ţintuite, însă i-am spus „Copil illyrian” şi mi-am trecut mâinile 
peste abdomenul lui musculos... mai departe. Nu mai obiectă. 

Era imens în mâna mea; atât de tare, şi totuşi atât de 
mătăsos încât l-am mângâiat mirată cu un deget. El şuieră, 
mădularul zvăâcnindu-i când i-am atins vârful cu degetul mare. 
Am zâmbit afectată când am făcut-o din nou. 

Se întinse spre mine, dar l-am oprit cu o privire. 

— Este rândul meu, i-am spus eu. 

Rhysand îmi zâmbi masculin şi leneş înainte de a se aşeza din 
nou, punându-şi o mână sub cap. Aşteptând. 

Ticălos încrezut! 

Aşa că m-am aplecat şi l-am atins cu buzele, ceea ce îl făcu să 
tresară şi să zică „la naiba”, iar eu am râs, cuprinzându-l mai 
adânc cu gura. 

Strânse cearşafurile în pumni, monturile albindu-i-se când mi- 
am plimbat limba peste el, atingându-l uşor cu dinţii. Geamătul 
lui îmi aprinse sângele. 

Sincer, am fost surprinsă că aşteptă un minut întreg înainte să 
mă întrerupă. 

„A sfredeli” era o denumire mai potrivită pentru ce făcea 
Rhysand. 

Într-o clipă, fu în gura mea, iar eu mi-am trecut limba peste 


capul mare; în următoarea, îmi cuprinse talia cu mâinile şi mă 
întoarse pe faţă. Îmi depărtă picioarele cu săruturi în timp ce mă 
apucă de şolduri, trăgându-le tot mai sus înainte de a mă 
penetra adânc dintr-o singură mişcare. 

Fiecare centimetru glorios mă făcu să gem în pernă şi să mă 
ridic pe antebraţe, apucând cearşafurile cu degetele. 

Rhysand se retrase şi mă pătrunse din nou. In acea clipă, 
eternitatea explodă în jurul meu, iar eu am crezut că aş fi putut 
să mă nimicesc din cauza faptului că nu mă mai săturam de el. 

— Vită-te la tine! îmi şopti când se mişcă în mine şi mă sărută 
de-a lungul coloanei. 

Am reuşit să mă ridic suficient, încât să văd unde ne uneam; 
să văd lumina soarelui licărind din mine în contrast cu noaptea 
care se unduia din el, contopindu-se şi amestecându-se, 
îmbogăţindu-se. Priveliştea mă spulberă atât de groaznic, încât 
am atins orgasmul cu numele lui pe buze. 

Rhysand mă ridică lipindu-mă de el, cuprinzându-mi sânii cu o 
mână, iar cu cealaltă mângâindu-mi ghemul de nervi dintre 
picioare, iar eu nu mi-am dat seama unde se sfârşi primul 
orgasm şi unde începu următorul, când se tot împinse, cu buzele 
pe gâtul şi pe urechea mea. 

Am hotărât că faptul că îl doream şi plăcerea de a fi cu el ar fi 
putut să îmi aducă moartea. 

El se întoarse, retrăgându-se suficient de mult, încât să se 
întindă pe spate şi să mă tragă deasupra lui. 

În întuneric, era un licăr de durere persistentă, o cicatrice. Şi 
am înţeles de ce mă voia aşa; de ce voia să termine aşa, cu 
mine deasupra lui. 

Inima mi se frânse. M-am aplecat înainte ca să-l sărut cu 
blândeţe, cu tandreţe. 

Când gurile ni se întâlniră, am alunecat mult mai adânc, iar el 
îmi şopti numele. L-am sărutat din nou şi m-am mişcat cu 
blândeţe. Mai târziu... aveau să fie şi alte momente în care să 
mă mişc dur şi repede. Dar acum... Nu voiam să mă gândesc la 
motivul pentru care aceasta era poziţia în care voia să termine 
şi să mă facă să alung întunericul pătat cu lumină. 

Dar eu aveam să strălucesc... pentru el, pentru viitorul meu. 

Aşa că m-am ridicat, mi-am sprijinit mâinile de pieptul lui lat 
şi am dezlănţuit lumina în mine, lăsând-o să alunge întunericul 
lucrurilor care i se făcuseră partenerului şi prietenului meu. 


Rhysand îmi strigă numele, împingându-şi în sus şoldurile. 
Stelele se rotiră când se izbi adânc în mine. 

Cred că lumina care emana din mine ar fi putut fi lumina 
stelelor sau poate că nu am mai văzut bine când am avut din 
nou orgasm, iar Rhysand îl avu pe al lui, suspinându-mi numele 
de nenumărate ori, când se revărsă în mine. 

După ce am terminat, am rămas deasupra lui, cu vârfurile 
degetelor în pieptul lui, iar eu m-am minunat de el. De noi. 

El mă trase de părul ud. 

— Va trebui să găsim o cale să slăbim lumina aceea. 

— Pot să ascund destul de uşor umbrele. 

— A, dar le pierzi de sub control doar când eşti supărată. Şi de 
vreme ce intenţionez să te fac pe cât de fericită poţi fi... mi se 
pare că va trebui să învăţăm să controlăm acea strălucire 
minunată. 

— Mereu te gândeşti şi faci calcule. 

Rhysand îmi sărută colţul gurii. 

— Nu ştii la câte lucruri mă gândesc atunci când vine vorba 
de tine. 

— Îmi aduc aminte că ai zis ceva de-un perete. 

Râsul lui era o promisiune senzuală. 

— Feyre, data viitoare am să te lipesc de-un perete când am 
să ţi-o trag. 

— Destul de tare încât să cadă tablourile de pe pereţi? 

Rhysand râse. 

— Arată-mi din nou ce poţi să faci cu gura aia perversă. 

M-am supus. 

Era greşit să fac comparații pentru că ştiam că probabil toţi 
Marii Lorzi puteau să ţină o femeie trează toată noaptea, dar 
Rhysand era... nesăţios. Cred că, în total, am dormit doar o oră 
în acea noapte, deşi am presupus că şi eu eram la fel de 
vinovată. 

Nu puteam să mă opresc, nu mă săturam de gustul pe care i-l 
simţeam în gură, de senzaţia pe care mi-o dădea când mă 
penetra. Mi-am dorit tot mai mult, până când am crezut că aş fi 
putut să-mi ies din piele de plăcere. 

— Este normală, spuse Rhysand muşcând din pâine când am 
stat la masă, luând micul dejun. 

Abia ajunsesem în bucătărie. Coborâse din pat, arâtându-mi 
aripile măreţe, spatele musculos şi fundul grozav, iar eu sărisem 


pe el. Ne rostogoliserăm pe podea, sfâşiind covoraşul drăguţ de 
sub ghearele lui când l-am călărit. 

— Ce este normală? am spus eu. Abia puteam să mă uit la el 
fără să ard. 

— ... Frenezia, spuse el precaut, ca şi când s-ar fi temut că 
folosirea unui cuvânt greşit ne-ar fi făcut pe amândoi să sărim 
unul spre celălalt înainte să mâncăm. Când un cuplu acceptă 
legătura de împerechere, este... ceva copleşitor. E întoarcerea 
la animalele care am fost cândva. Probabil are legătură cu faptul 
că bărbatul vrea să se asigure că femeia a rămas grea. Inima 
nu-mi mai bătu când am auzit asta. Unele cupluri nu ies din casă 
câteva săptămâni. Bărbaţii devin atât de instabili, încât oricum 
poate fi periculos pentru ei să fie în public. Am văzut bărbaţi 
raţionali şi educați distrugând o cameră după ce s-au cuplat. 

Am oftat. Mi-am amintit de o altă cameră distrusă. 

Rhysand spuse încet, ştiind ce mă bântuia: 

— Mi-ar plăcea să cred că sunt mai reţinut decât un bărbat 
obişnuit, dar... Feyre, ai răbdare cu mine, dacă sunt un pic 
agitat. 

Faptul că recunoscuse măcar atât... 

— Nu vrei să pleci din casa asta. 

— Vreau să rămân în dormitor şi să facem sex până la 
epuizare. 

Atât de repede am fost pregătită pentru el, dorindu-l, dar... 
trebuia să plecăm. Reginele. Cazanul. Jurian. Războiul. 

— In legătură cu... sarcina, am spus eu. 

Şi la fel de bine aş fi putut arunca o găleată cu gheaţă pe 
amândoi. 

— Nu am... nu iau niciun tonic. Adică nu am luat. 

El lăsă pâinea din mână. 

— Vrei să începi să iei din nou? 

Dacă aş fi făcut-o, dacă aş fi început de astăzi, aş fi negat ce 
făcusem noaptea trecută, dar... 

— Dacă sunt partenera unui Mare Lord, ei se aşteaptă să îţi 
fac urmaşi, nu-i aşa? Deci probabil că nu ar trebui. 

— Nu se aşteaptă nimeni să-mi faci nimic, spuse el. Copiii 
sunt rari, într-adevăr. Atât de rari şi de preţioşi. Dar nu vreau să 
îi faci decât dacă ni-i dorim amândoi. Şi acum, cu venirea 
războiului, cu Hybernul... Recunosc faptul că mă îngrozeşte 
gândul că partenera mea ar fi însărcinată cu atâţia duşmani în 


preajmă. Sunt îngrozit de ce aş putea face eu dacă ai fi 
însărcinată şi ameninţată. Sau rănită. 

Ceva încordat din pieptul meu se relaxă, în ciuda răcelii care 
îmi cobori pe şira spinării când m-am gândit la acea putere, la 
mânia pe care o văzusem în Regatul Nopţii, dezlănţuită pe 
pământ. 

— Atunci, am să-ncep să iau de îndată ce ne întoarcem. 

M-am ridicat de la masă cu genunchii tremurând şi m-am 
îndreptat spre dormitor. Trebuia să fac o baie; mirosul lui mă 
acoperea şi-i simţeam gustul în gură, în ciuda micului dejun. 
Rhysand spuse încet în spatele meu: 

— Totuşi, aş fi foarte fericit dacă, într-o zi, m-ai onora născân- 
du-mi copii. Ca să împărtăşesc asta cu tine. 

M-am întors spre el. 

— Vreau mai întâi să trăiesc, am spus eu. Cu tine. Vreau să 
văd locuri şi să am aventuri. Vreau să învăţ cum este să fiu 
nemuritoare, să fiu partenera ta, să fac parte din familia ta. 
Vreau să fiu... pregătită pentru ei. Şi, ca o egoistă, vreau să te 
am doar pentru mine o vreme. 

El zâmbi cu blândeţe. 

— Nu e nicio grabă. Şi dacă te voi avea pentru mine tot restul 
eternității, atunci asta nu m-ar deranja deloc. 

Am ajuns la marginea băii înainte ca Rhysand să mă apuce, 
să mă ducă în apă şi să facă dragoste cu mine printre aburii ce 
se ridicau. 


Capitolul 56 


Rhys ne teleportă în tabăra illyriană. Nu aveam să rămânem 
atât de mult, cât să fim în pericol şi, cu zece mii de războinici 
illyrieni în jurul nostru pe diverse vârfuri, Rhysand se îndoia că 
cineva ar fi atât de prost, încât să ne atace. 

Abia ce am apărut în noroiul din faţa micii case, când Cassian 
spuse tărăgănat în spatele nostru: 

— Ei bine, era şi timpul! 

Nemaiauzind nimic care să semene cu mârâitul sălbatic scos 
de Rhysand, l-am prins de braţ când se întoarse spre Cassian. 

Cassian se uită la el şi râse. 

Dar războinicii illyrieni din tabără începură să zboare pe cer, 
ridicând femeile şi copiii cu ei. 

— Aţi avut o călătorie grea? 

Cassian îşi legă la spate părul negru cu o bucată uzată de 
piele. 

O linişte neobişnuită emană din Rhysand, de unde se auzise 
mârâitul în urmă cu o clipă. Şi, decât să-l văd transformând 
tabăra în ruine, am spus: 

— Cassian, când o să-ţi spargă dinţii, să nu vii la mine să te 
plângi! 

Cassian încrucişă braţele. 

— Legătura de împerechere v-a cam încălzit un pic, Rhysand! 

Rhysand nu spuse nimic. 

Cassian chicoti. 

— Feyre nu pare prea obosită. Poate că ar putea să-mi facă şi 
mie... 

Rhysand explodă. 

Aripile, muşchii şi dinţii pocniră, iar ei se rostogoliră prin noroi, 
lovind cu pumnii şi... 

Când îl aruncă pe Rhysand de pe el cu piciorul, mi-am dat 
seama că el, Cassian, ştiuse exact ce spunea şi făcea, de vreme 
ce Rhysand nu atinse acea putere care ar fi putut aplatiza aceşti 
munţi. 

El văzuse acea limită în privirea lui Rhysand şi ştiuse că 
trebuia să o domolească înainte de a putea merge mai departe. 

Şi Rhysand ştia asta. Acesta era motivul pentru care ne-am 


teleportat mai întâi aici, şi nu în Velaris. 

Erau o adevărată privelişte să te uiţi la doi bărbaţi illyrieni 
care se luptau prin noroi şi printre pietre, gâfâind şi scuipând 
sânge. Niciunul din ceilalţi illyrieni nu îndrăzni să aterizeze. 

Şi nici nu ar fi făcut-o, mi-am dat eu seama; nu înainte ca 
Rhysand să se calmeze sau să părăsească de tot tabăra. Dacă 
unui bărbat obişnuit îi trebuia o săptămână să se adapteze... 
Cât îi trebuia lui Rhysand? O lună, două? Un an? 

Cassian râse când Rhysand îl lovi cu pumnul în faţă, sângele 
ţâşnindu-i. Cassian îl lovi şi el, iar eu m-am crispat când capul lui 
Rhysand se mişcă într-o parte. Il mai văzusem pe Rhysand 
luptând, controlat şi elegant, şi îl văzusem supărat, dar 
niciodată atât de... sălbatic. 

— Or să se bată o vreme, spuse Mor, rezemându-se de stâlpul 
casei. Ea ţinu uşa deschisă. Bine ai venit în familia noastră, 
Feyre! 

lar mie mi s-a părut că acelea ar fi putut fi cele mai frumoase 
cuvinte auzite vreodată. 

ta 


Rhysand şi Cassian îşi petrecură o oră lovindu-se până la 
epuizare, iar când se întoarseră cu greu în casă, însângeraţi şi 
murdari, o singură privire spre partenerul meu mă făcu să 
tânjesc după mirosul şi atingerea lui. 

Cassian şi Mor plecară imediat în altă parte, iar Rhysand nu se 
deranjă să-mi scoată de tot hainele înainte de a mă apleca 
peste masa din bucătărie şi de a mă face să-i strig numele 
gemând atât de tare, încât să audă illyrienii care zburau încă în 
cerc, la mare înălţime. 

Dar când am terminat, încordarea din umerii săi şi tensiunea 
adunată în privirea lui dispăruseră... Şi o bătaie în uşă din 
partea lui Cassian îl făcu pe Rhys să-mi dea o cârpă udă ca să 
mă curăţ. O clipă mai târziu, toţi patru ne-am teleportat spre 
muzica şi lumina Velarisului. 

Acasă. 


$ 


Soarele abia apusese când Rhysand şi cu mine am intrat 
tinân-du-ne de mână în camera de zi a Casei Vântului şi i-am 
găsit pe Mor, Azriel, Amren şi Cassian deja aşezaţi. Aşteptându- 
ne. 


Se ridicară toţi, ca la un semn. 

Ca la un semn, se uitară şi făcură o plecăciune. 

Amren fu cea care spuse: 

— Vă vom servi şi proteja. 

Fiecare îşi duse mâna în dreptul inimii, aşteptând răspunsul 
meu. 

Rhysand nu mă avertizase, iar eu m-am întrebat dacă trebuia 
să le vorbesc din inimă, fără viclenie. 

— Mulţumesc, am spus eu, încercând să-mi cobor vocea. Dar 
aş prefera să-mi fiţi prieteni înainte să mă serviţi şi să mă 
protejaţi. 

— Suntem, spuse Mor, făcând semn din ochi. Dar vă vom 
servi şi proteja. 

Faţa mi se încălzi şi le-am zâmbit. Familia mea. 

— Acum că ne-am lămurit, spuse tărăgănat Rhysand din 
spatele meu, putem, vă rog, să mâncăm? Sunt hămesit. 

Amren deschise gura cu un zâmbet strâmb, dar el adăugă: 

— Nu spune ce voiai să zici! Amren. 

Rhys îi aruncă o privire tăioasă lui Cassian. Amândoi erau încă 
tumefiaţi, dar se vindecau repede. Doar dacă nu vrei să ieşim pe 
acoperiş. 

Amren ţâţăi şi, în schimb, făcu un semn din bărbie spre mine. 

— Am auzit că ţi-au crescut colţi în pădure şi că ai ucis nişte 
bestii ale Hybernului. Bravo, fato! 

— Cel mai probabil i-a salvat pielea, spuse Mor umplându-şi 
paharul cu vin. Bietul Rhysand, s-a lăsat prins. 

l-am întins paharul lui Mor ca să mi-l umple. 

— Trebuie să fie un răsfăţat. 

Azriel s-a înecat cu vinul, iar eu i-am întâlnit privirea 
afectuoasă pentru prima dată. Chiar blândă. L-am simţit pe 
Rhysand încordându-se lângă mine şi, repede, m-am uitat în altă 
parte. 

O privire spre ochii vinovaţi ai lui Rhysand îmi spuse că 
regreta. Şi că se lupta cu asta. Ce ciudaţi erau Marii Spiriduşi cu 
instinctele lor primare şi de împerechere, atât de diferite de 
tradiţiile şi învăţăturile lor vechi! 

Am plecat spre tărâmul muritorilor imediat după cină. Mor 
ducea globul; Cassian o ducea pe ea, Azriel zbura aproape, iar 
Rhysand... Rhysand mă ţinea strâns în braţele-i puternice şi 
neînduplecate. Eram tăcuţi când ne-am înălţat deasupra apei 


întunecate. 
Când ne-am dus să le arătăm reginelor secretul pentru care 
suferiseră atât de mult timp ca să-l păstreze. 


Capitolul 57 


În cele din urmă, primăvara venise în lumea oamenilor, 
brânduşele şi narcisele răsărind din pământul dezgheţat. 

Doar regina cea mai bătrână şi cea cu părul auriu apărură de 
data asta. Erau escortate de atât de multe gărzi. 

Eu îmi purtam din nou rochia lungă ivorie şi coroana cu pene 
aurii, încă o dată lângă Rhysand, când reginele şi santinelele lor 
se teleportară în salon. 

Acum, însă, Rhysand şi cu mine ne tineam de mână - eram 
neclintiţi, ca o melodie fără început sau sfârşit. 

Regina cea mai bătrână ne măsură cu privirea ei vicleană, ne 
studie mâinile şi coroanele şi luă loc fără să aştepte invitaţia 
noastră, aranjându-şi fustele rochiei de culoarea smaraldului. 
Regina blondă mai rămase în picioare o clipă, înclinându-şi uşor 
buclele aurii şi strălucitoare. Buzele roşii îi zvâcniră în sus, când 
îşi revendică locul de lângă însoţitoarea ei. 

Rhysand nici măcar nu făcu semn din cap spre ele, când 
spuse: 

— Apreciem că v-aţi făcut timp să ne întâlnim din nou. 

Regina mai tânără abia dacă dădu din cap, îndreptându-şi 
privirea de culoarea ambrei spre prietenii noştri din spate: 
Cassian şi Azriel, care se aflau de fiecare parte a ferestrelor, 
unde Elain şi Nesta stăteau îmbrăcate elegant, grădina lui Elain 
fiind înflorită în spatele lor. Umerii Nestei erau deja încordaţi. 
Elain îşi muşcă buza. 

Mor stătea de cealaltă parte a lui Rhysand, de data aceasta 
îmbrăcată cu haine verzi-albăstrui care îmi aminteau de apele 
calme ale Sidrei, ţinând în mâinile bronzate cutia neagră în care 
se afla Veritas. 

Bătrâna regină, examinându-ne pe toţi cu ochi mijiţi, pufni. 

— După ce am fost grav insultate ultima dată... Aruncă o 
privire încruntată spre Nesta. Sora mea o privi la fel, fără să 
cedeze. Bătrâna femeie ţâţâi. Ne-am gândit multe zile dacă să 
ne întoarcem. Şi după cum puteţi vedea, trei dintre noi au 
considerat insulta de neiertat. 

Mincinoasa! Să dea vina pe Nesta, să încerce să işte discordie 
între noi pentru ceea ce Nesta încercase să apere... 


— Dacă aceea este cea mai mare insultă care vi s-a adus 
vreodată, cred că veţi avea un şoc atunci când va izbucni 
războiul, am spus cu un calm surprinzător. 

Buzele celei mai tinere zvâcniră din nou, ochii ei căprui 
strălucind; era încarnarea unei leoaice. 

— Deci ţi-a câştigat inima până la urmă, Distrugătoarea 
Blestemului, spuse ea cu viclenie. 

Am privit-o în ochi în timp ce eu şi Rhysand ne-am aşezat pe 
scaune, Mor luând loc lângă el. 

— Nu cred că a fost o simplă coincidenţă că ne-a permis 
Cazanul să ne întâlnim în pragul unui război care revine între 
popoarele noastre, am spus eu. 

— Cazanul? Şi doi oameni? Cea blondă se juca absent cu un 
inel cu rubin învârtindu-l pe deget. Poporul nostru nu invocă un 
Cazan; poporul nostru nu are magie. Din câte văd, există 
poporul vostru... şi al nostru. Voi sunteţi un pic mai buni decât 
Copiii celor Binecuvântaţi. Ea ridică o sprânceană îngrijită. Ce li 
se va întâmpla, când vor traversa zidul? Ea îşi înclină capul spre 
Rhysand, Cassian şi Azriel. Sunt o pradă? Sau vor fi folosiţi, 
aruncaţi şi lăsaţi să îmbătrânească şi să devină infirmi, iar voi 
veţi rămâne mereu tineri? Ce păcat... ce nedrept este că tu, 
Distrugătoarea Blestemului, ai primit toate lucrurile pe care, fără 
îndoială, toţi acei proşti au implorat să le primească. Nemurire, 
tinereţe veşnică... Ce ar fi făcut Lordul Rhysand, dacă ai fi 
îmbătrânit, spre deosebire de el? 

Rhysand spuse cu o voce egală: 

— Intrebarea ta are vreun scop, în afară de cel de a te auzi 
vorbind? 

Se auzi un chicot uşor, iar ea se întoarse spre regina bătrână, 
rochia galbenă foşnindu-i în timp ce se mişcă. Femeia în vârstă 
nu făcu decât să întindă o mână ridată spre cutia din degetele 
subţiri ale lui Mor. 

— Este dovada pe care am cerut-o? 

„Nu o face, începu să strige inima mea. Nu le arăta.” 

Inainte ca Mor să fi dat măcar din cap, am spus: 

— Dragostea mea pentru Marele Lord nu este o dovadă 
suficientă a bunelor noastre intenţii? Prezenţa surorilor mele nu 
vă spune nimic? Sora mea poartă un inel de logodnă din fier pe 
deget şi totuşi ea este alături de noi. 

Elain păru să lupte cu impulsul de a-şi ascunde mâna în 


spatele fustei de un roz şi de un albastru-deschis, dar rămase 
demnă cât reginele o studiară cu atenţie. 

— AŞ spune că este dovada prostiei ei de a fi logodită cu un 
vânător de Spiriduşi... şi de a-şi risca relaţia asociindu-se cu voi, 
spuse ea sarcastic. 

— Nu judeca ce nu cunoşti! spuse cu răutate Nesta, printre 
dinţi. 

Cea blondă îşi puse mâinile în poală. 

— Vipera vorbeşte din nou. Ea ridică o sprânceană spre mine. 
Ar fi fost o mişcare inteligentă să nu participe la această 
întâlnire. 

— Ea ne oferă casa şi îşi riscă statutul social ca noi să 
organizăm aceste întâlniri, am spus eu. Are dreptul să audă ce 
discutăm, fiind reprezentantul oamenilor din acest ţinut. 
Amândouă au dreptul. 

Cotoroanţa o întrerupse pe cea mai tânără înainte să poată 
răspunde şi flutură din nou acea mână veştejită spre Mor. 

— Atunci, arată-ne! Dovedeşte-ne că ne înşelăm! 

Rhysand îi făcu, discret, semn din cap, lui Mor. Nu... nu, nu 
era corect să le arate, să le dezvăluie comoara care era 
Velarisul, care era casa mea... 

„Războiul înseamnă sacrificiu, spuse Rhysand în mintea mea, 
prin mica fantă pe care o ţineam acum deschisă pentru el. Dacă 
nu riscăm Velarisul, riscăm să pierdem Prythianul... şi chiar mai 
mult.” 

Mor deschise capacul cutiei negre. 

Globul argintiu dinăuntru străluci ca o stea sub sticlă. 

— Acesta este Veritas, spuse Mor cu o voce tânără şi bătrână 
în acelaşi timp. Darul primului meu înaintaş pentru descendenţi. 
În istoria Prythianului, l-am folosit doar de câteva ori... când am 
dezvăluit adevărul întregii lumi. 

Ea ridică globul din cuibul de catifea. Nu era mai mare decât 
un măr copt şi-i încăpea în palme, ca şi când pentru el ar fi fost 
creată toată fiinţa ei. 

— Adevărul este mortal. Adevărul înseamnă libertate. 
Adevărul poate să distrugă, să repare şi să lege. Veritas deţine 
adevărul lumii. Eu sunt Morrigan, spuse ea, ochii ei nefiind 
complet pământeni. Mi se ridică părul de pe braţe. Ştiţi că spun 
adevărul. 

Ea lăsă globul Veritas pe covorul dintre noi. Ambele regine se 


aplecară. 

Dar Rhysand fu cel care spuse: 

— Vreţi dovada bunătăţii noastre, a intenţiilor noastre, ca să 
ne puteţi încredința Cartea? Globul începu să pulseze, o plasă 
de lumină întinzându-se cu fiecare zvâcnire. Pe tărâmurile mele 
există un loc. Un oraş al păcii, al artei şi al prosperității. De 
vreme ce mă îndoiesc de faptul că voi sau gărzile voastre vor 
îndrăzni să treacă peste zid, atunci vă voi arăta acest loc în 
glob. 

Mor întinse o mână şi un nor alb se roti din glob, contopindu- 
se cu lumina, când pluti pe lângă gleznele noastre. 

Regina tresări, gărzile înaintând uşor, cu mâinile pe arme. Dar 
norii continuară să se rostogolească în timp ce adevărul lui, al 
Velarisului, emană din glob, din orice ieşi din Mor, din Rhysand. 
Din adevărul lumii. 

Şi, în obscuritatea gri, apăru o imagine. 

Era Velarisul, văzut de deasupra, aşa cum îl vedea Rhysand în 
zbor. Un grăunte pe coastă, dar când el cobori, oraşul şi râul 
deveniră mai clare, mai vibrante. 

Apoi imaginea se înclină şi se roti, de parcă Rhysand ar fi 
zburat prin oraşul lui chiar în această dimineaţă. Trecu în viteză 
peste bărci şi diguri, peste case şi străzi şi teatre. Peste 
Curcubeul din Velaris, atât de colorat şi de minunat în soarele 
primăverii abia sosite. Oamenii, fericiţi şi ogrijulii, buni şi 
primitori, îi făcură semn din mână. Clipă de clipă, apărură 
imaginile Palatelor, ale restaurantelor, ale Casei Vântului. 
Totul... tot acel oraş minunat şi secret. Casa mea. 

lar eu aş fi putut jura că era dragoste în acea imagine. Nu îmi 
explicam felul în care o transmitea Velarisul, dar culorile... 
înţelegeam culorile şi lumina şi ce transmiteau, ce recepționa 
globul din orice avea legătură cu amintirile lui Rhys. 

Iluzia dispăru, iar culoarea şi lumina şi norul se retraseră în 
glob. 

— Acela este Velarisul, spuse Rhysand. Timp de cinci sute de 
ani, l-am păstrat secret faţă de străini. lar acum ştiţi. Pe acesta îl 
protejez cu zvonuri, şi şoapte, şi frică. Este motivul pentru care 
am luptat pentru poporul vostru în Război - doar ca să-mi încep 
presupusa domnie a terorii odată ce am urcat pe tron şi m-am 
asigurat că toată lumea i-a auzit legendele. Dar dacă preţul 
protejării oraşului şi al poporului meu este disprețul lumii, atunci 


aşa să fie. 

Cele două regine se uitară cu gura căscată la covor, ca şi 
când încă ar fi văzut oraşul acolo. Mor îşi drese vocea. Cea 
blondă, ca şi când Mor ar fi lătrat, tresări şi scăpă o batistă din 
dantelă pe podea, pe care se aplecă să o ridice, uşor 
îmbujorată. 

Dar baba îşi ridică privirea spre noi. 

— Increderea voastră este... de apreciat. 

Am aşteptat. 

Seriozitatea şi neclintirea se citi pe chipurile ambelor. lar eu 
m-am bucurat că eram aşezată când cea mai bătrână adăugă în 
sfârşit: 

— Ne vom gândi. 

— Nu avem timp pentru aşa ceva, replică Mor. Fiecare zi 
pierdută este o altă zi în care Hybernul se apropie de 
distrugerea zidului. 

— Vom discuta cu însoţitoarele noastre şi vă vom informa 
când vom putea. 

— Nu înţelegeţi riscurile pe care vi le asumaţi procedând aşa? 
spuse Rhysand, fără urmă de condescendenţă, poate un pic 
şocat. Aveţi nevoie de această alianţă la fel de mult ca şi noi. 

Regina bătrână ridică din umerii ei fragili. 

— Credeai că scrisoarea şi rugămintea ta ne vor mişca? 

Ea făcu semn din bărbie spre cel mai apropiat gardian, iar el 
băgă mâna în armură ca să scoată o scrisoare împăturită. 
Bătrâna femeie citi: 


Vă scriu nu ca un Mare Lord, ci ca un bărbat 
îndrăgostit de o femeie care a fost cândva om. Vă 
scriu ca să vă implor să actionati repede. Să îi 
salvați poporul, să mă ajutați să-l salvez pe al meu. 
Vă scriu ca, într-o zi, să putem cunoaşte pacea 
adevărată. Ca să pot într-o zi să trăiesc într-o lume 
în care femeia pe care o iubesc să-şi poată vizita 
familia, fără frica urii şi a represaliilor. Într-o lume 
mai bună. 


Ea lăsă jos scrisoarea. 
Rhysand scrisese acele rânduri în urmă cu câteva 
săptămâni... înainte de a fi parteneri. Nu era o cerere ca să le 


întâlnească pe regine, ci o scrisoare de dragoste. M-am întins în 
spaţiul dintre noi şi l-am luat de mână, apucându-l uşor. 
Degetele lui Rhysand se strânseră în jurul mâinii mele. 

— Cine ştie că asta nu este doar o mare manipulare? zise cea 
bătrână. 

— Ce? spuse Mor fără să gândească. 

Regina blondă dădu aprobator din cap şi îndrăzni să-i spună 
lui Mor: 

— S-au schimbat multe lucruri de la Război. De când cu aşa- 
zisa prietenie a voastră cu înaintaşii noştri. Poate că nu sunteţi 
cine pretindeţi. Poate că Marele Lord s-a strecurat în minţile 
noastre ca să ne facă să credem că eşti Morrigan. 

Rhysand era tăcut... cu toţii eram. Până ce Nesta spuse prea 
încet: 

— Acestea sunt cuvintele unei femei nebune. Ale unor nebune 
arogante şi stupide. 

Elain o apucă de mână pe Nesta ca să o facă să tacă. Dar 
Nesta înaintă un pas, cu chipul alb de mânie. 

— Daţi-le Cartea! 

Reginele clipiră, înţepenind. 

Sora mea izbucni: 

— Dați-le Cartea! 

lar regina bătrână spuse printre dinţi: 

— Nu. 

Cuvântul zăngăni prin mine. 

Dar Nesta continuă, întinzând un braţ ca să ne cuprindă pe 
noi, camera, lumea. 

— Sunt oameni nevinovaţi aici. Pe acest tărâm. Dacă nu 
riscaţi să luptaţi cu forţele care ne ameninţă, atunci daţi-le 
acestor oameni şansa de a lupta. Daţi-i Cartea surorii mele! 

Baba oftă brusc pe nas. 

— O evacuare ar fi posibilă... 

— Aţi avea nevoie de zece mii de nave, spuse Nesta, cu vocea 
spartă. Aţi avea nevoie de o flotă. Am făcut calculele. lar dacă 
vă pregătiţi de război, să nu trimiteţi navele la noi. Suntem 
abandonaţi aici. 

Baba apucă de ambele cotiere lustruite ale scaunului ei, când 
se aplecă un pic în faţă. 

— Atunci, îţi sugerez să-i ceri unuia dintre bărbaţii tăi înaripaţi 
să te ducă peste mare, fato! 


Nesta înghiţi. 

— Vă rog! Nu cred să fi auzit vreodată acel cuvânt din gura ei. 
Vă rog, nu ne lăsaţi să înfruntăm singuri asta. 

Regina bătrână rămase nemişcată, iar eu am rămas fără 
cuvinte. 

Le arătasem... chiar o făcusem... făcusem totul. Chiar şi 
Rhysand, al cărui chip era de necitit, tăcea. 

Dar Cassian traversă încăperea spre Nesta, gărzile înţepenind 
când illyrianul se mişcă printre ei, de parcă ar fi fost nişte spice 
de grâu pe un câmp. 

El o studie pe Nesta pentru un moment lung. Ea încă se 
încrunta la regine, cu ochii mărginiţi de lacrimi, de lacrimi de 
furie şi disperare, din focul ce o ardea atât de violent din 
interior. Când îl observă în sfârşit pe Cassian, îşi ridică privirea 
spre el. 

Vocea lui era răguşită când spuse: 

— În urmă cu cinci sute de ani, am luptat pe câmpul de 
bătălie nu departe de această casă. Am luptat alături de oameni 
şi spiriduşi, am sângerat lângă ei. Am să ajung din nou pe 
câmpul de bătălie, Nesta Archeron, ca să-ţi protejez casa şi 
poporul. Nu ştiu o cale mai bună de a muri decât apărându-i pe 
cei care au cea mai multă nevoie de asta. 

Am privit cum o lacrimă alunecă pe obrazul Nestei. Şi am 
văzut cum Cassian întinse o mână ca să o şteargă. 

Ea nu tresări la atingerea lui. 

Nu ştiam de ce, dar m-am uitat la Mor. 

Avea ochii mari. Nu de gelozie sau de indignare, ci... probabil 
de ceva care aducea cu veneraţia. 

Nesta înghiţi şi, în cele din urmă, se întoarse dinspre Cassian. 
El o fixă cu privirea pe sora mea încă o clipă înainte de a se 
întoarce spre regine. 

Fără un semn, cele două femei se ridicară. 

Mor se ridică în picioare, întrebând: 

— Vă interesează o sumă? Spuneţi preţul, atunci! 

Regina blondă pufni când gărzile se strânseră în jurul lor. 

— Avem toate bogăţiile de care avem nevoie. Acum, ne vom 
întoarce la palatul nostru ca să deliberăm împreună cu surorile 
noastre. 

— Deja aveţi de gând să refuzati, insistă Mor. 

Regina blondă zâmbi superior. 


— Poate, zise ea şi o luă pe babă de mâna zbârcită. 

Bătrâna regină îşi ridică bărbia. 

— Apreciem gestul încrederii voastre. 

Apoi ele plecară. 

Mor înjură, iar eu m-am uitat la Rhysand cu inima frântă, pe 
cale să întreb de ce nu insistase, de ce nu spusese mai multe... 

Dar el se uita la scaunul pe care stătuse regina blondă. 

Sub el, ascuns cumva de fustele voluminoase în timpul 
şederii, era o cutie. 

O cutie... pe care, probabil, o scosese de unde era ascunsă 
când se aplecase să ridice batista. 

Rhysand ştiuse asta şi încetase să vorbească pentru a le face 
să plece cât mai repede. 

Cum şi de unde introdusese pe furiş acea cutie din plumb era 
ultima mea grijă. 

Nu când vocea celei de-a doua şi ultime părţi a Cărţii umplu 
camera, cântându-mi. 


Viața şi moartea şi renaşterea 

Soarele şi luna şi întunericul 

Putregaiul şi florile şi oasele 

Bună, dulceațo! Bună, doamnă a nopții, prințesă a decăderii! 
Bună, bestie cu colti şi pui de cerb care tremuri! 

lubeşte-mă, atinge-mă, cântă-mă! 


Era o nebunie. În timp ce prima jumătate fusese o viclenie 
rece, această cutie... aceasta era haos şi dezordine şi nelegiuire, 
bucurie şi disperare. 

Rhysand o luă încet şi o puse pe scaunul reginei blonde. Nu 
avea nevoie de puterea mea să o deschidă, deoarece nicio vrajă 
a vreunui Mare Lord nu o legase. 

Rhysand deschise capacul şi găsi un bilet pe metalul auriu al 
cărţii. 


Ţi-am citit scrisoarea. Despre femeia pe care o iubeşti. Te 
cred. 

ȘI cred în pace. 

Cred într-o lume mai bună. 

Dacă întreabă cineva, ai furat asta în timpul întâlnirii. 

Nu te încrede în celelalte. A şasea regină nu era bolnavă. 


Asta era tot. 
Rhysand luă Cartea Respiraţiilor. 


Lumina şi întunericul şi griul şi lumina şi întunericul şi griul... 


El le spuse surorilor mele, Cassian stând aproape de Nesta: 

— Domnişoarelor, este alegerea voastră dacă vreţi să 
rămâneţi aici sau să veniţi cu noi. Aţi auzit cum stă situaţia. Tu 
ai făcut calculele evacuării. Nesta dădu aprobator din cap când 
el îi întâlni ochii gri-albaştri. Dacă alegeţi să rămâneţi, mulţi 
soldaţi de-ai mei vor fi aici într-o oră, ca să păzească acest loc. 
Dacă vreţi să veniţi să locuiţi cu noi în acel oraş pe care tocmai 
vi l-am arătat, v-aş sugera să vă faceţi acum bagajele. 

Nesta se uită la Elain care era încă tăcută şi cu ochii mari. 
Ceaiul pe care îl pregătise - cel mai bun, cel mai exotic ceai de 
pe piaţă - stătea neclintit pe masă. 

Elain îşi atinse cu degetul mare inelul din fier. 

— Este alegerea ta, spuse Nesta cu o blândeţe neobişnuită. 
Pentru ea, Nesta ar fi mers în Prythian. 

Elain înghiţi, ca o căprioară prinsă în lat. 

— Eu... nu pot. Eu... z 

Dar partenerul meu dădu binevoitor din cap. Ințelegător. 

— Paznicii mei vor fi aici şi vor rămâne nevăzuţi. Vor avea 
singuri grijă de ei. Dacă vă răzgândiți, unul va aştepta în 
această cameră în fiecare zi la prânz şi la miezul nopţii, ca să 
vorbiţi cu el. Casa mea este şi a voastră. Uşile îi sunt mereu 
deschise pentru voi. 

Nesta se uită între Rhys şi Cassian, apoi la mine. Disperarea 
încă i se citea pe chipul palid, dar... dădu din cap şi îmi spuse: 

— De aceea ai pictat stele pe sertarul tău. 


Capitolul 58 


Ne-am întors imediat în Velaris, fără să avem încredere că 
avea să treacă mult timp până când reginele ar fi observat lipsa 
Cărţii, mai ales dacă menţionarea vagă despre cea de-a şasea 
făcea aluzie la jocul murdar dintre ele. 

Amren primi în câteva minute a doua jumătate, fără să se 
deranjeze măcar să pună întrebări despre întâlnire înainte de a 
dispărea în salonul casei de la oraş şi de a închide uşa în urma 
ei. Aşadar, am aşteptat. 

Şi am tot aşteptat. 


$ 


Trecură două zile. 

Amren încă nu reuşise să afle codul. 

Rhysand şi Mor plecară dimineața devreme ca să viziteze 
Regatul Coşmarurilor - ca să returneze Veritasul lui Keir fără 
ştirea lui şi să se asigure că Administratorul îşi pregătea, într- 
adevăr, forţele. Cassian primi rapoarte cum că legiunile illyriene 
erau acum postate de-a lungul munţilor, aşteptând ordine să 
zboare spre locul în care s-ar fi dat prima noastră bătălie. 

Avea să fie una, mi-am dat eu seama. Chiar dacă am fi distrus 
Cazanul folosind Cartea, chiar dacă aş fi putut să opresc acel 
Cazan şi să-l împiedic pe rege să îl folosească pentru a distruge 
zidul şi lumea, el îşi adunase armatele. Poate că urma să ne 
luptăm cu el de îndată ce ar fi dezactivat Cazanul. 

Nu aveam veşti de la surorile mele, niciun raport de la soldaţii 
lui Azriel că s-ar fi răzgândit. Tatăl meu, mi-am amintit eu, încă 
făcea comerţ pe continent cu cine ştie ce bunuri. O altă variabilă 
în această situaţie. 

Şi nu primisem nicio veste de la regine. La ele mă gândeam 
cel mai des. La regina vicleană care nu doar că avea ochii unui 
leu... ci şi inima unuia. 

Speram să o mai văd. 

Cu Rhysand şi Mor plecaţi, Cassian şi Azriel veniră să stea în 
casa de la oraş, continuând să ne plănuiască vizitarea 
inevitabilă a Hybernului. După acea primă cină, când Cassian 


deschisese una dintre cele mai vechi sticle de vin ale lui 
Rhysand ca să ne sărbătorim elegant relaţia, mi-am dat seama 
că ei veniseră să-mi ofere companie, să ia cina cu mine şi... că 
illyrienii îşi asumaseră răspunderea de a avea grijă de mine. 

Rhysand îmi spuse acelaşi lucru în acea seară când i-am scris 
o scrisoare şi am văzut-o dispărând. ln mod aparent, nu îl 
deranja că inamicii lui ştiau că era în Regatul Coşmarurilor. Dacă 
forţele Hybernului i-ar fi dat de urmă acolo... atunci, ar fi avut 
nevoie de noroc. 

Îi scrisesem lui Rhysand. Cum le spun lui Cassian şi Azriel că 
nu am nevoie să mă protejeze? Este în regulă să am companie, 
dar nu am nevoie de santinele. 

El îmi răspunsese: Nu le spui. Impui limite dacă depăşesc 
măsura, dar tu eşti prietena lor şi partenera mea. Ei te vor 
proteja din instinct. Dacă îi alungi din casă, vor sta pe acoperiş. 

Voi, bărbații illyrieni, sunteți nesuferiți, îi scrisesem. 

Rhys îmi răspunsese doar atât: Este bine că ne compensăm 
cu mărimea impresionantă a aripilor. 

Chiar dacă era în cealaltă parte a teritoriului, sângele mi se 
încălzise, iar degetele de la picioare mi se strânseră. Abia 
reuşisem să ţin creionul suficient de mult ca să scriu: /mi 
lipseşte acea mărime impresionantă a aripilor în pat. In mine. 

Bineinţeles, îmi răspunsese el. 

Huiduind, îi scrisesem: Tică/osule! 

Aproape că-i simţisem râsul prin acea legătură, legătura 
noastră de împerechere. Rhysand îmi răspunsese: Când mă voi 
întoarce, vom face cumpărături de cealaltă parte a Sidrei, iar tu 
vei proba toate acele piese de lenjerie intimă din dantelă pentru 
mine. 

Am adormit, gândindu-mă la asta, dorindu-mi ca mâna mea 
să fi fost a lui, rugându-mă să-şi termine treburile în Regatul 
Coşmarurilor şi să se întoarcă curând la mine. Primăvara se 
întindea deja pe toate dealurile şi piscurile din jurul Velarisului. 
Voiam să navighez peste florile galbene şi purpurii împreună cu 
el. 

În după-amiaza următoare, Rhysand era încă plecat, Amren 
era încă afundată în carte, Azriel patrula prin oraş şi pe coasta 
din apropiere, iar Cassian şi cu mine - dintre toate lucrurile - 
tocmai terminam de ascultat o interpretare de după-amiază a 
unei simfonii vechi, respectate de Spiriduşi. Amfiteatrul era de 


cealaltă parte a Sidrei şi, chiar dacă se oferise să mă ducă în 
zbor, am vrut să merg pe jos. Chiar dacă muşchii mă dureau 
groaznic după lecţia brutală de dimineaţă. 

Muzica fusese atât de minunată - ciudată, dar minunată, 
scrisă într-o vreme, îmi spusese Cassian, când oamenii nici 
măcar nu erau pe pământ. Pentru el, muzica era complicată şi 
lipsită de armonie, dar... eu fusesem fermecată. 

Traversând unul din podurile principale de peste râu, am 
păstrat o tăcere prietenoasă. l-am mai dus nişte sânge lui 
Amren - care ne mulţumise şi ne zisese să ieşim naibii afară - 
iar acum ne îndreptam spre Palatul Atei şi al Bijuteriilor, unde 
voiam să le cumpăr surorilor mele cadouri pentru că ne ajutau. 
Cassian promisese să le expedieze cu următorii cercetaşi trimişi 
să aducă ultimul raport. M-am întrebat dacă avea să-i trimită 
ceva Nestei cu ocazia asta. 

M-am oprit în mijlocul podului din marmură, Cassian oprindu- 
se lângă mine când mi-am coborât privirea spre apa verde-al- 
bastră ce curgea leneş. Simţeam curentul mult dedesubt, 
porțiunile de sare şi apă dulce care se uneau, algele unduitoare 
ce acopereau fundul apei împestriţat cu midii, agitația micilor 
creaturi ce înotau repede peste pietre şi mâl. Putea Tarquin să 
simtă asemenea lucruri? Dormea oare în insula-palat de pe 
mare şi înota în vis printre peşti? 

Cassian îşi sprijini antebraţele pe balustrada lată din piatră, 
pietrele Siphon roşii fiind ca nişte flăcări. 

— Înseamnă mult pentru mine ce i-ai promis surorii mele 
alaltăieri, am spus, poate din cauză că eram o băgăcioasă căreia 
îi plăcea să se amestece în treburile altora. 

Cassian ridică din umeri, aripile foşnindu-i. 

— AŞ face-o pentru oricine. 

— Şi pentru ea a însemnat mult. El miji uşor ochii căprui, dar 
eu am privit indiferentă râul. Nesta este diferită de ceilalţi, i-am 
explicat eu. Uneori este rigidă şi rea, dar cred că este vorba 
despre un zid. Despre un scut, ca acelea pe care le are Rhysand 
în mintea lui. 

— Împotriva cui? 

— Împotriva sentimentelor. Cred că Nesta simte totul. Vede 
prea multe; vede şi simte totul. Şi suferă din cauza asta. Faptul 
că păstrează acel zid o ajută să nu fie copleşită, să nu îi pese 
prea mult. 


— Abia dacă pare să-i pese de cineva în afară de Elain. 

l-am întâlnit privirea şi m-am uitat cu atenţie la chipu-i frumos 
şi bronzat. 

— Ea nu va fi niciodată ca Mor, am spus eu. Nu va iubi 
niciodată liber şi nu-şi va dărui dragostea oricui îi taie calea. Dar 
celor puţini, de care îi pasă... Cred că Nesta ar sfâşia lumea 
pentru ei. S-ar sfâşia pentru ei. Noi două avem... problemele 
noastre. Dar Elain... Gura mi se strâmbă într-o parte. Cassian, 
ea nu va uita niciodată că te-ai oferit să o aperi pe Elain. Să-i 
aperi poporul. Îşi va aminti toată viaţa acea bunătate. 

El se îndreptă, bătând cu monturile în marmura netedă. 

— De ce îmi spui toate astea? 

— Eu doar... am crezut că ar trebui să ştii. Pentru când te vei 
mai întâlni cu ea şi te va enerva. Ceea ce sunt sigură că se va 
întâmpla. Dar să ştii că, în adâncul ei, este recunoscătoare şi 
poate că nu ştie cum să-şi exprime recunoştinţa. Totuşi 
sentimentul - inima - este acolo. 

M-am oprit, gândindu-mă dacă să insist, dar râul care curgea 
pe sub noi se transformă. 

Nu fu o schimbare fizică. Ci o vibraţie în curent, în rocile de pe 
fund, în creaturile ce înotau repede în el. De parcă cineva ar fi 
aruncat cerneală în apă. 

Cassian intră imediat în alertă când am cercetat râul şi 
ambele maluri. 

— Ce naiba este aia? îmi şopti el. Cu un deget, îşi atinse 
pietrele Siphon de pe fiecare mână. 

Am rămas cu gura căscată când armura neagră cu solzi 
începu să i se desfăşoare pe încheieturile mâinilor, pe braţe, 
înlocuind tunica. Strat după strat, îl acoperi ca o a doua piele, 
ridicându-i-se până la umeri. Pietrele Siphon suplimentare 
apărură şi mai multă armură îi acoperi gâtul, umerii, pieptul şi 
talia. Am clipit, iar aceasta îi acoperise coapsele, apoi picioarele. 

Cerul era senin, iar străzile pline de murmure şi de viaţă. 

Cassian continuă să se uite atent la Velaris, din toate părţile. 

Râul de sub mine rămase constant, dar am simţit cum se 
agita, ca şi când ar fi încercat să iasă din... 

— Din mare, am şoptit eu. 

Repede, Cassian îşi îndreptă privirea spre râul din faţa 
noastră, spre stâncile înalte de la distanţă, care marcau valurile 
furioase în locul în care întâlnea oceanul. 


lar acolo, la orizont, pata neagră care se mişca rapid se tot 
lăţi când se apropie. 

— Spune-mi că sunt păsări, am zis eu. Puterea mea îmi 
inundă venele, iar eu mi-am strâns pumnii, impunându-mi să mă 
calmez, să mă echilibrez... 

— Nicio patrulă illyriană nu ar trebui să ştie despre acest loc... 
spuse el, ca şi când mi-ar fi răspuns. Se uită la mine. Ne 
întoarcem acasă chiar acum. 

Pata neagră se separă, rupându-se în nenumărate siluete, 
care erau prea mari ca să fie păsări. Mult prea mari. 

— Trebuie să dai alarma, am spus eu... 

Erau, de fapt, oameni. Unii arătau cu degetul, alţii strigau. 

Cassian se întinse spre mine, iar eu m-am retras. Gheaţa îmi 
dansă în vârfurile degetelor mele, iar vântul îmi şuieră în sânge. 
Le-aş fi doborât rând pe rând... 

— Cheamă-i pe Azriel şi pe Amren... 

Ele ajunseseră lângă faleze. Creaturi nenumărate cu membre 
lungi, unele purtând soldaţi în braţe... Era o armată invadatoare. 

— Cassian! 

Dar o sabie illyriană apăruse în mâna lui Cassian, identică 
celei pe care o purta în spate. Un cuţit de luptă străluci acum în 
cealaltă, îmi întinse amândouă armele. 

— Întoarce-te acasă - chiar acum! îmi spuse el. 

Cu siguranţă nu aveam de gând să plec. Dacă ar fi zburat, aş 
fi putut să-mi folosesc puterile în avantajul meu: să le îngheţ 
aripile, să le ard, să le rup. Chiar dacă erau atât de multe, chiar 
dacă... 

Atât de repede, ca şi când ar fi fost purtată de un vânt 
cumplit, armata ajunse la marginea oraşului şi dezlănţui săgeți 
asupra oamenilor de pe stradă, care ţipau grăbindu-se să se 
adăpostească. Am apucat armele pe care mi le întinsese, 
mânerele din metal rece scârţâind în palmele mele fierbinţi. 

Cassian îşi ridică o mână în aer. Lumina roşie explodă din 
pietrele Siphon, împrăştiindu-se în sus şi în lateral, formând un 
zid dur pe cerul de deasupra oraşului, chiar în calea armatei 
care se apropia. 

El scrâşni din dinţi, mormăind când legiunea înaripată se lovi 
de scutul lui. Ca şi când ar fi simţit impactul. 

Scutul roşu translucid se extinse mai departe, împingându-le 
înapoi... 


Amândoi am privit cu o groază tăcută când creaturile se 
aruncară spre scut, cu braţele întinse... 

Nu erau orice fel de spiriduşi. Orice magie care s-ar fi ridicat 
în mine bolborosi şi se stinse la vederea lor. 

Toate creaturile semănau cu Attorul. 

Toate aveau membre lungi, pielea gri, boturi ca de şarpe şi 
dinţi ascuţiţi. Şi, când legiunea acestei specii străpunse scutul 
lui Cassian, ca şi când ar fi fost o pânză de păianjen, am văzut 
că braţele lor subţiri şi gri erau acoperite cu mănuşi din acea 
piatră albăstruie pe care o zărisem asupra lui Rhysand, 
strălucind în soare. 

Era o piatră care distrugea şi respingea magia. Direct din 
vistieria blestemată a regelui Hybernului. 

Rând pe rând, ele trecură prin scut. 

Cassian proiectă repede alt zid spre ei. Unele dintre creaturi 
se desprinseră şi luară cu asalt marginea oraşului, vulnerabilă în 
afara scutului său. Căldura care mi se adunase în palme se 
transformă într-o transpiraţie lipicioasă. 

Oamenii ţipau, fugind. lar eu am ştiut că scuturile lui nu aveau 
să reziste... 

— PLEACA! strigă Cassian, iar eu am plecat ştiind că era 
probabil să fi rămas din cauză că rămăsesem şi eu, că avea 
nevoie de Azriel, şi de Amren, şi... 

Deasupra noastră, trei dintre ele se izbiră în cupola scutului 
roşu, sfâşiind straturi întregi din el cu mănuşile din piatră. 

Asta îl întârziase pe rege în ultimele luni, faptul că îşi alcătuia 
arsenalul. Arme cu care să contracareze magia, cu care să lupte 
împotriva Marilor Spiriduşi care se bazau pe ea... 

O gaură se deschise, iar Cassian mă aruncă la pământ, împin- 
gându-mă în balustrada din marmură, cu aripile întinse 
deasupra mea şi cu picioare la fel de solide ca benzile din piatră 
cioplită din spatele meu... 

Pe pod se auziră ţipete, râsete, şuierături, iar apoi... 

Un zgomot surd şi umed. 

— Rahat! spuse Cassian. Rahat!... 

El se mişcă un pas, iar eu m-am întins de dedesubt, ca să văd 
ce era, cine era... 

Sângele lucea pe podul din marmură albă, strălucind ca 
rubinul la soare. 

Acolo, pe unul dintre stâlpii înalţi de iluminat care flancau 


podul... 

Trupul îi era îndoit, cu spatele arcuit din cauza impactului, ca 
şi când ar fi fost în extaz. 

Părul auriu îi fusese tuns până la scalp. Ochii aurii îi fuseseră 
scoşi 

Tresăltă în locul în care fusese înfiptă în stâlp, metalul 
acestuia străpungându-i complet toracele subţire, sângele 
lipindu-se de metalul de deasupra ei. 

Cineva de pe pod vomită, apoi continuă să fugă. 

Dar eu nu-mi puteam lua privirea de la regina blondă. Sau de 
la Attor, care se strecură prin gaura pe care o făcuse şi cobori 
pe stâlpul pătat de sânge. 

— Salutări, spuse el printre dinţi, din partea reginelor 
muritoare şi a lui Jurian. 

Apoi Attorul zbură, repede şi lin, îndreptându-se direct spre 
districtul teatrelor din care plecasem. 

Cassian mă împinse înapoi pe pod şi fugi spre Attor. 
Amintindu-şi de mine, se opri, dar eu i-am spus răguşit: 

— Pleacă! 

— Fugi acasă! Acum! 

Acela fu ultimul ordin şi ultimul rămas-bun, când ţâşni spre 
cer după Attor, care deja dispăruse pe străzile care vuiau. 

În jurul meu, se tot dădură găuri în scutul roşu, creaturile 
înaripate dând năvală şi aruncându-i pe soldaţii Hybernului, pe 
care îi purtaseră peste mare. 

Soldaţi de toate mărimile - spiriduşi de rang inferior. 

Gura căscată a reginei blonde se închidea şi deschidea ca a 
unui peşte pe uscat. Trebuia să o salvez, să o ajut... 

Sângele meu. Aş fi putut... 

Am făcut un pas. Corpul ei se moleşi. 

Şi de oriunde s-ar fi născut acea putere în mine, i-am simţit 
moartea. 

Ţipetele, fâlfâitul aripilor, şuieratul şi zgomotul surd al 
săgeţilor izbucniră în tăcerea bruscă. 

Am fugit. Am fugit spre malul râului Sidra, spre casă. Nu 
aveam încredere să mă teleportez; abia mă auzeam gândind din 
cauza panicii. Poate că aveam câteva minute înainte să ajungă 
pe strada mea. Minute în care să ajung acolo şi să iau cu mine în 
casă pe cât de mulţi puteam. Casa era protejată. Nimeni nu ar fi 
putut intra, nici măcar aceste creaturi. 


Spiriduşii fugeau pe lângă mine, grăbindu-se spre adăpost, 
spre prieteni şi familie. Am ajuns la capătul podului, unde 
începea dealul... 

Soldaţii Hybernului erau deja în vârful dealului, în cele două 
Palate, râzând în faţa ţipetelor şi a rugăminţilor în timp ce intrau 
în clădiri, târând oamenii afară. Sângele curgea pe caldarâm în 
mici râuri. 

Ele făcuseră asta. Reginele... dăduseră acest oraş al artei şi 
muzicii şi mâncării pe mâna acestor... monştri, iar regele 
folosise, probabil, Cazanul ca să-i distrugă protecţiile. 

Un bubuit puternic scutură cealaltă parte a oraşului, iar 
impactul mă trânti pe caldarâm, unde am scăpat săbiile şi m-am 
tăiat la mâini. M-am întors spre râu, m-am ridicat cu greu şi m- 
am întins după arme. 

Cassian şi Azriel erau amândoi acum pe cer. Şi unde zburau 
ei, creaturile înaripate mureau. Săgeţi de lumină roşie şi 
albastră ţâşneau din ei, iar scuturile... 

Scuturile gemene cu roşu şi albastru se contopiră, sfârâind şi 
lovind restul forţelor aeriene. Carnea şi aripile se sfâşiară, 
oasele se topiră... 

Până ce mâinile îmbrăcate în piatră se rostogoliră din cer. 
Doar mâinile. Zăngănind pe acoperişuri, plescăind în râu. Doar 
asta mai rămăsese din ele; aşa procedaseră cei doi războinici 
illyrieni. 

Dar nenumărate altele aterizaseră deja. Prea multe. 
Acoperişurile erau distruse şi uşile spulberate; se auziră ţipete 
care fură apoi înăbugşite... 

Acesta nu era un atac pentru a jefui oraşul. Era o 
exterminare. 

Şi, ridicându-se în faţa mea, la doar câteva străzi distanţă, 
Curcubeul din Velaris era scăldat în sânge. 

Attorul şi ai lui ajunseseră aici. 

De parcă reginele le-ar fi spus unde să lovească, ştiind ce loc 
din Velaris ar fi fost cel mai lipsit de apărare. Inima oraşului. 

Focul se înteţea unduindu-se, fumul negru pătând cerul... 

Unde era Rhysand, unde era partenerul meu...? 

Dincolo de râu, se auzi din nou un bubuit. 

Şi nu Cassian sau Azriel erau cei de pe cealaltă parte a râului, 
ci Amren. 

Nu făcu decât să arate cu mâinile subţiri, iar soldaţii căzură ca 


şi când le-ar fi cedat aripile. Căzură pe străzi, dând din mâini, 
înecându-se, ţipând şi zgâriind, la fel cum ţipaseră oamenii 
Velarisului. 

Mi-am întors privirea spre Curcubeul aflat la câteva străzi 
distanţă - lăsat neprotejat. Lipsit de apărare. 

Strada din faţa mea era liberă, singura cale sigură prin iad. 

O femeie ţipă în cartierul artiştilor. lar eu mi-am aflat calea. 

Mi-am răsucit sabia illyriană în mâini şi m-am teleportat în 
Curcubeul însângerat şi arzând. 

Aceasta era casa mea. Acesta era poporul meu. 

Dacă muream apărându-i, apărând locuşorul din lume în care 
înflorea arta... 

Atunci, aşa trebuia să fie. 

M-am transformat în întuneric, umbre şi vânt 

M-am teleportat la marginea Curcubeului când primii soldaţi 
ai Hybernului trecură de colţul lui cel mai îndepărtat, invadând 
strada de lângă râu, distrugând cafenelele în care am luat masa 
şi am râs. Nu mă văzură înainte să-i atac. 

Inainte ca sabia mea illyriană să le taie capetele, unul după 
altul. 

Şase căzură în urma mea, iar când m-am oprit la baza 
Curcubeului, ridicându-mi privirea spre foc, sânge şi moarte... 
Prea mulţi. Erau prea mulţi soldaţi. 

Nu aş fi reuşit niciodată să-i omor pe toţi... 

O tânără femeie, suplă, cu piele verde, care ţinea o bucată de 
ţeavă veche şi ruginită ridicată deasupra umărului, stătea pe loc 
în faţa vitrinei ei - o galerie. Oamenii ghemuiţi în magazin 
suspinau. 

In faţa lor, râzând de spiriduş, de bucata de metal ridicată, 
zburau în cerc cinci soldaţi înaripaţi. Jucându-se cu ea, chinuind- 
O. 

Ea rămase pe loc. Chipul îi era ca de piatră. Picturile şi vasele 
de lut erau sparte în jurul ei. Şi mai mulţi soldați aterizau, 
măcelărind... 

Dincolo de râu, bubui tunetul - nu ştiam dacă era Amren, 
Cassian sau Azriel. 

Râul. 

Trei soldaţi mă zăriră de pe deal şi alergară spre mine. 

Dar eu am fugit mai repede, înapoi spre râul de la baza 
dealului, spre Sidra. 


Am ajuns la marginea cheiului, unde apa era deja pătată cu 
sânge şi am bătut puternic din picior. 

Şi, de parcă mi-ar fi răspuns, Sidra se ridică. 

Am cedat puterii care îmi zvâcnea în oasele, sângele şi 
respiraţia mea. Am devenit râul Sidra, antic şi adânc. Şi l-am 
supus voinţei mele. 

Mi-am ridicat săbiile, făcând râul să se ridice, dându-i formă. 

Acei soldaţi ai Hybernului se opriră brusc atunci când m-am 
întors spre ei. 

Prin spatele meu, din apă, ţâşniră lupi. 

Soldaţii se întoarseră, luând-o la fugă. 

Dar lupii mei fură mai rapizi. Eu am fost mai rapidă când am 
alergat cu ei, în mijlocul haitei. 

Nenumăraţi lupi ieşiră vuind din Sidra, la fel de mari precum 
cel pe care îl ucisesem cândva, inundând străzile, alergând în 
sus. 

Am făcut cinci paşi înainte ca haita să atace soldaţii care o 
chinuiau pe proprietara prăvăliei. 

Am făcut şapte paşi înainte ca lupii să-i doboare, apa 
intrându-le pe gât, înecânau-i... 

Am ajuns la soldaţi, iar sabia mea şuieră când le-am retezat 
capetele înecate. 

Proprietara suspină când mă recunoscu, cu ţeava ruginită 
încă ridicată, dar dădu din cap - doar o dată. 

Am alergat din nou, pierzându-mă printre lupii mei de apă. 
Câţiva dintre soldaţi zburară spre cer, retrăgându-se cu aripile 
fluturând. 

Aşa că lupilor mei le crescură aripi şi gheare şi se 
transformară în şoimi şi vulturi. 

Ei se izbiră de corpurile şi de armurile lor, udându-i. Soldaţii 
din aer, dându-şi seama că nu fuseseră înecaţi, se opriră în zbor 
şi râseră dispreţuitor. 

Am ridicat o mână spre cer şi mi-am strâns pumnul. 

Apa care le uda aripile, armura şi feţele, se transformă în 
gheaţă. 

Într-o gheaţă atât de rece, încât existase înaintea luminii, 
înainte ca soarele să fi încălzit pământul. Era gheaţa unui tărâm 
acoperit de iarnă; gheaţa din părţile din mine care nu simțeau 
milă sau compasiune pentru ce făcuseră şi ce făceau aceste 
creaturi poporului meu. 


Îngheţaţi bocnă, zeci de soldaţi înaripaţi căzură pe pământ ca 
unul şi se sparseră pe caldarâm. 

Lupii mei se dezlânţuiră în jurul meu, sfâşiind, şi înecând, şi 
vânând. lar cei care fugiră de ei, cei care zburară spre cer, 
îngheţară şi ei şi se sparseră. Străzile se umplură curând de 
gheaţă, de sânge şi de frânturi de aripi şi piatră. 

La un moment dat, tipetele poporului meu încetară, iar 
tipetele soldaţilor deveniră o melodie în sângele meu. Unul 
dintre soldaţi se ridică deasupra clădirilor viu colorate... îi 
cunoşteam. 

Attorul flutura frenetic din aripi, sângele celor nevinovaţi aco- 
perindu-i pielea gri şi mănuşile din piatră. Am trimis repede un 
vultur de apă spre el, dar acesta fu mai rapid, mai agil. 

El se feri de vultur şi de şoim, zburând la înălţime, făcându-şi 
loc prin aer cu ghearele. Departe de mine şi de puterea mea - 
de Cassian şi de Azriel, care apărau râul şi o mare parte din 
oraş; departe de Amren, care-şi folosea orice putere întunecată 
poseda ca să-i prăbuşească pe atât de mulţi din cer fără o rană 
vizibilă. 

Niciunul dintre prietenii mei nu-l văzu pe Attor ridicându-se, 
scăpând. 

Avea să zboare spre Hybern, spre rege. Alesese să vină aici 
ca să-i conducă. Din duşmănie. Şi nu aveam nicio îndoială că 
regi-na-leoaică blondă suferise în mâinile lui. Aşa cum suferise şi 
Clare. 

„Unde eşti?“ 

Vocea lui Rhysand se auzi distant în mintea mea, prin fanta 
din scutul meu. 

„UNDE EŞTI?” 

Attorul scăpa. Cu fiecare clipă, zbura tot mai sus... 

„UNDE...” 

Mi-am pus la centură sabia illyriană şi cuțitul de luptă şi m-am 
străduit să adun săgețile care căzuseră pe stradă. Care fuseseră 
trase în poporul meu. Săgeţi din frasin, acoperite cu familiara 
otravă verzuie. Cu otrava-sângelui. 

„Sunt exact acolo unde trebuie să fiu”, i-am spus lui Rhysand. 

lar apoi m-am teleportat spre cer. 


Capitolul 59 


M-am teleportat pe un acoperiş din apropiere, cu câte o 
săgeată din frasin în ambele mâini, încercând să văd unde era 
Attorul la înălţime, dând din aripi... 

Am trântit un scut mental din granit împotriva acelei voci; 
împotriva lui. 

Nu acum. Nu în clipa asta. 

Abia îl simţeam lovind în scut, strigând la el. Dar nici măcar el 
nu putea intra. 

Attorul era al meu. 

La distanţă, grăbindu-se spre mine, spre Velaris, un întuneric 
dens înghiţea lumea. Soldaţii din calea lui nu se mai văzură. 

Era partenerul meu. Moartea încarnată. Noaptea triumfătoare. 

L-am zărit din nou pe Attor, cotind spre mare, spre Hybern, 
încă deasupra oraşului. 

M-am teleportat, proiectându-mi atenţia spre el ca o plasă, în- 
colţindu-i mintea, folosind legătura ca pe o sfoară, ducându-mă 
prin timp şi spaţiu şi vânt... 

M-am prins de pata uleioasă a răutăţii lui, concentrându-mi 
fiinţa, atenţia, în inima lui. Era un far al depravării şi ticăloşiei. 

Când am ieşit din vânt şi umbră, eram chiar deasupra 
Attorului. 

„FEYRE.“ 

Acesta ţipă, aripile îndoindu-i-se când m-am izbit în el, când i- 
am înfipt săgețile otrăvite prin fiecare aripă. Chiar prin muşchiul 
principal. 

Attorul se arcui de durere, limba-i bifurcată despicând aerul 
dintre noi. Oraşul era o ceaţă dedesubt, iar Sidra doar un pârâu 
de la acea înălţime. 

Într-o clipă, m-am înfăşurat în jurul Attorului. Am devenit o 
flacără aprinsă care ardea tot ce atingeam, la fel de 
indestructibilă ca zidul din granit din mintea mea. 

Ţipând, Attorul mă lovi, dar aripile lui, cu acele săgeți, cu prin- 
soarea mea... 

Am căzut în gol. 

Ne-am îndreptat spre lume, în sânge şi durere. Vântul ne lovi. 

Attorul nu se putea elibera din prinsoarea mea înflăcărată sau 


de săgețile otrăvite ce îi străpungeau aripile, schilodindu-l. 
Pielea care-i ardea avea un miros înţepător. 

În cădere, am găsit pumnalul. 

Întunericul ce consuma orizontul se apropia de parcă m-ar fi 
zărit. 

Încă nu. 

Încă nu. 

Mi-am înclinat pumnalul deasupra toracelui osos şi alungit al 
Attorului. 

— Asta este pentru Rhys, i-am spus eu printre dinţi la urechea 
ascuţită. 

Ecoul oţelului pe os răsună în mâna mea. 

Sângele argintiu îmi încălzi degetele. Attorul ţipă. 

Am smucit pumnalul, iar sângele ţâşni stropindu-mă pe faţă. 

— Asta e pentru Clare. 

Am înfipt lama din nou, răsucind-o. 

Clădirile prinseră formă. Sidra curgea roşu, dar cerul era gol... 
fără soldaţi. La fel erau şi străzile. 

Attorul ţipă şi huidui, înjură şi imploră când am scos pumnalul. 

Vedeam oameni; le zăream siluetele. Pământul se întinse ca 
să ne întâmpine. Attorul se agita atât de violent, încât tot ce am 
putut face, a fost să îl ţin în prinsoarea mea fierbinte. Pielea arsă 
se smulse, purtată de vânt deasupra noastră. 

— lar asta..., am şoptit eu, aplecându-mă ca să-i spun 
cuvintele la ureche, în sufletul lui putred. Am băgat pumnalul a 
treia oară, savurând ruperea oaselor şi a cărnii. Asta este pentru 
mine. 

Vedeam pietrele de pe stradă. Vedeam cum Moartea ne făcea 
semn, cu braţele deschise. 

Nu mi-am dezlipit gura de lângă urechea lui, atât de aproape 
ca a unei iubite, când reflexia noastră dintr-o baltă de sânge 
deveni clară. 

— Ne vedem în iad, i-am şoptit eu şi i-am lăsat cuțitul în 
coastă. 

Vântul împrăştia sângele de pe caldarâm la doar câţiva 
centimetri distanţă. 

lar eu m-am teleportat, lăsându-l în urmă pe Attor. 


$ 


Am auzit trosnetul şi împroşcarea, chiar dacă treceam prin 
lume, proiectată de propria putere şi de viteza plonjonului meu. 


Am apărut la câţiva paşi distanţă, corpului meu trebuindu-i mai 
mult timp decât minţii ca să-şi revină. 

Picioarele îmi cedară, iar eu m-am clătinat înapoi, lovindu-mă 
de zidul unei clădiri vopsite în roz din spatele meu. Atât de tare, 
încât tencuiala se deformă şi crăpă când fu atinsă de coloana şi 
de umerii mei. 

Am gâfâit, tremurând. lar pe strada din faţă, zăcând distruse 
şi prelingându-se pe caldarâm... erau aripile Attorului, o 
grămadă răsucită. În afară de ele, bucăţile din armură, oasele 
aşchiate şi carnea arsă erau singurele rămăşiţe. 

Acel val de întuneric, puterea lui Rhysand, lovi în sfârşit 
partea mea de râu. 

Nimeni nu ţipă la cascada presărată cu stele a nopţii care opri 
toată lumina. 

Mi s-a părut că aud mormăieli şi scârţâieli vagi, de parcă ar fi 
găsit soldaţi ascunşi zăbovind în Curcubeu, dar apoi... 

Valul dispăru şi soarele lumină din nou. 

În faţa mea, se auzi scârţâitul unor cizme, ritmul şi şuieratul 
aripilor puternice. 

O mână imi atinse faţa şi îmi înclină bărbia când am continuat 
să fixez cu privirea rămăşiţele împrăştiate ale Attorului. Ochii 
violeţi îi întâlniră pe ai mei. 

Rhysand. Rhysand era aici. 

lar... iar eu... 

El se aplecă în faţă, cu fruntea acoperită de transpiraţie şi 
respirând sacadat. Mă sărută uşor pe gură. 

Ca să ne amintească. Cine şi ce eram. Inima mea de gheaţă 
se topi, un fuior de întuneric îmi calmă focul din stomac, iar apa 
mi se scurse din vene şi se întoarse în Sidra. 

Rhysand se retrase, mângâindu-mi obrazul cu degetul mare. 
Oamenii plângeau. Jeleau. 

Dar nu se mai auzeau ţipete de groază. Nu se mai vărsa 
sânge şi nu mai aveau loc distrugeri. 

Partenerul meu îmi şopti: 

— Feyre Distrugătoarea Blestemului, Apărătoarea 
Curcubeului. 

l-am cuprins talia cu braţele şi am suspinat. 

Şi chiar dacă oraşul lui se tânguia, Marele Lord al Regatului 
Nopţii mă ţinu până când am reuşit, în cele din urmă, să mă uit 
la lumea nouă, înecată în sânge. 


Capitolul 60 


— Velarisul este în siguranţă, spuse Rhysand la orele târzii ale 
nopţii. Protecţiile înlăturate de Cazan au fost refăcute. 

Abia acum ne-am oprit. Ore întregi am lucrat împreună cu 
restul oraşului ca să vindecăm, să remediem, să căutăm 
răspunsurile cum am putut. lar acum eram din nou adunaţi cu 
toţii, la ora trei dimineaţă. 

Nu ştiam cum de stătea Rhysand în picioare, când se rezemă 
de marginea şemineului din salon. Eu eram aproape fără vlagă 
lângă Mor, pe canapea, amândouă acoperite cu murdărie şi 
sânge. Ca şi restul. 

Întins pe fotoliul construit pentru aripile illyriene, cu faţa 
lovită, Cassian se vindeca mult prea încet, semn că-şi 
consumase puterea în minutele lungi în care apărase singur 
oraşul. Dar ochii lui căprui încă străluceau de mânie. 

Nici Amren nu arăta mai bine. Hainele gri ale micii femei erau 
în mare parte sfâşiate, iar pielea-i era albă ca zăpada. Pe 
jumătate adormită pe canapeaua din faţa mea, ea se rezemă de 
Azriel, care îi tot arunca priviri îngrijorate, chiar dacă şi rănile lui 
sângerau un pic. Pe mâinile lui cu cicatrice, pietrele Siphon ale 
lui Azriel erau mute, dezactivate. Complet goale. 

In timp ce îi ajutam pe supraviețuitorii Curcubeului să-şi 
îngrijească răniții, să-şi numere morţii şi să înceapă reparaţiile, 
Rhysand venea din când în când să verifice totul, câtă vreme 
refăcuse protecţiile cu puterea care-i mai rămăsese în arsenalul 
său. Într-una din scurtele noastre pauze, îmi spusese că Amren 
îşi terminase treaba pe partea ei de râu. 

Cu puterea ei întunecată, proiectase iluziile direct în mintea 
soldaţilor, facându-i să creadă că ei căzuseră în Sidra şi că se 
înecau; că zburaseră la trei sute de metri în aer şi plonjaseră 
repede spre oraş, doar ca să afle că străzile erau la câţiva metri 
distanţă şi îşi zdrobiseră ţestele. Celor mai cruzi şi mai vicleni le 
dezlănţuise propriile coşmaruri asupra lor - până când muriseră 
de groază, cu inimile nenorocite. 

Unii căzuseră în râu, înghiţindu-şi propriul sânge în timpul 
înecului. Unii dispăruseră complet. 

— Poate că Velarisul este sigur, răspunse Cassian, fără măcar 


să se deranjeze să-şi ridice capul din locul în care şi-l rezema de 
spătarul scaunului, dar pentru cât timp? Hybernul ştie acum de 
acest loc, mulţumită reginelor-wyrm. Cui vor mai vinde 
informaţia? Cât va dura până când celelalte regate vor veni să 
adulmece? Sau până când Hybernul va folosi din nou Cazanul ca 
să ne anuleze apărarea? 

Rhysand închise ochii, cu umerii încordaţi. Deja vedeam 
povara care apăsa pe acel cap brunet. 

Uram să-l împovărez şi mai mult, dar am spus: 

— Dacă vom merge toţi în Hybem ca să distrugem Cazanul... 
cine va apăra oraşul? 

Se lăsă liniştea. Rhysand înghiţi în sec. 

— Voi rămâne eu, zise Amren. 

Cassian deschise gura ca să obiecteze, dar Rhysand se uită 
încet la Aghiotanta sa. Amren îl privi în ochi când adăugă: 

— Dacă Rhysand trebuie să plece spre Hybern, atunci eu sunt 
singura dintre voi care ar putea stăpâni oraşul până la sosirea 
ajutorului. Ziua asta a fost o surpriză. Una foarte neplăcută. 
Când vei pleca, vom fi mai bine pregătiţi. Noile protecţii 
construite azi nu vor cădea atât de uşor. 

— Aşadar, ce facem acum? întrebă Mor şi oftă. 

— Dormim. Mâncăm, răspunse pur şi simplu Amren. 

— lar apoi, ne răzbunăm, adăugă Azriel, cu vocea răguşită din 
cauza furiei luptei. 


La 


Rhysand nu veni la culcare. 

lar când am ieşit din baie, unde apa era tulbure din cauza 
pământului şi-a sângelui, el nu era nicăieri. 

Dar am pipăit legătura dintre noi şi am urcat cu greu la etaj, 
sinţind durere în picioarele înţepenite. El stătea pe acoperiş, în 
întuneric. Aripile-i mari îi erau întinse în spate, deasupra ţiglelor. 

M-am strecurat în poala lui, încolăcindu-mi braţele în jurul 
gâtului său. 

El se uită la oraşul din jurul nostru. 

— Atât de puţine lumini. Atât de puţine lumini au rămas în 
seara asta. 

Nu m-am uitat, ci doar i-am conturat liniile feţei, apoi mi-am 
trecut degetul mare peste gura lui. 

— Nu este vina ta, am spus eu încet. 


Îşi întoarse ochii spre mine, abia vizibili în întuneric. 

— Nu este? Le-am dat oraşul. Am spus că aş fi dispus să-l risc, 
dar... nu ştiu pe cine urăsc mai mult: pe rege, pe acele regine 
sau pe mine. 

l-am dat la o parte părul de pe faţă. El mă apucă de mână, 
oprindu-mi degetele. 

— M-ai respins, şopti el. Te-ai protejat împotriva mea. 
Complet. Nu am găsit o cale de intrare. 

— Îmi pare rău. 

Rhysand râse amar. 

— Îți pare rău? Fii impresionată. Acel scut.. Ce i-ai făcut 
Attorului... El scutură din cap. Ai fi putut fi ucisă. 

— Ai să mă cerţi pentru asta? 

El se încruntă. Apoi, îşi lipi faţa de umărul meu. 

— Cum aş putea să te cert pentru că mi-ai apărat poporul? 
Da, vreau să te strâng de gât pentru că nu te-ai întors acasă, 
dar... Ai ales să lupţi pentru ei. Pentru Velaris. Mă sărută pe gât. 
Nu te merit. 

Inima mi se strânse. Vorbea serios; chiar simţea asta. l-am 
mângâiat din nou părul. Şi i-am spus, cuvintele fiind singurele 
sunete din oraşul întunecat şi tăcut: 

— Ne merităm unul pe celălalt. Şi merităm să fim fericiţi. 

Rhysand tremură lipit de mine. lar când buzele lui le găsiră pe 
ale mele, l-am lăsat să mă întindă pe ţigle şi să facă dragoste cu 
mine sub stele. 

Ziua asta a fost o surpriză. Una nefastă. Când Amren descifra 
codul în după-amiaza următoare. Veştile nu erau bune. 

— Ca să anulezi puterea Cazanului, spuse ea în loc de salut, 
când ne-am adunat în jurul mesei din sufrageria casei, grăbindu- 
ne de la reparaţiile pe care le făcuserăm cu toţii dormind foarte 
puţin, trebuie să atingi Cazanul şi să spui aceste cuvinte. Mi le 
scrisese pe toate pe o foaie de hârtie. 

— Eşti sigură de asta? întrebă Rhysand. Ochii încă-i erau 
înceţoşaţi din cauza atacului şi a faptului că toată ziua îşi 
vindecase şi ajutase poporul. 

Amren şuieră. 

— Încerc să nu mă simt insultată, Rhysand. 

Mor îşi făcu loc printre ei, uitându-se la cele două părţi ale 
Cărţii Respiraţiilor. 

— Ce se întâmplă dacă unim ambele jumătăţi? 


— Nu le uni! spuse categoric Amren. 

Cu ambele bucăţi întinse, vocile lor se amestecară şi cântară 
şi şuierară - binele şi răul şi nebunia; întunericul şi lumina, şi 
haosul. 

— Dacă uneşti părţile, ne lămuri ea când Rhysand îi aruncă o 
privire întrebătoare, explozia de putere se va simţi în toate 
colţurile pământului. Nu îl vei atrage doar pe Regele Hybernului. 
Vei atrage inamici mult mai vechi şi mai ticăloşi. Lucruri care 
sunt de mult adormite şi care ar trebui să rămână aşa. 

M-am crispat uşor. Rhysand mă atinse pe spate cu o mână. 

— Atunci, acţionăm acum, spuse Cassian. Faţa i se vindecase, 
dar şchiopăta un pic din cauza unei răni pe care nu o vedeam 
sub hainele de luptă din piele. El făcu semn din bărbie spre 
Rhysand, adăugând: De vreme ce nu poţi să te teleportezi fără 
să fi detectat, Mor şi Az ne vor teleporta pe toţi înăuntru, Feyre 
va sparge Cazanul şi vom ieşi. Vom fi acolo şi vom pleca înainte 
ca vreo persoană să observe, iar Regele Hybernului va avea o 
nouă oală de gătit. 

— Ar putea fi oriunde în castelul lui, am spus eu înghițind în 
sec. 

— Ştim unde este, răspunse Cassian. 

Am clipit. 

— Am reuşit să îl localizăm la nivelele inferioare, îmi spuse 
Azriel. Cu ajutorul spionajului său, al plănuirii acestei călătorii 
vreme de câteva luni. Fiecare centimetru al castelului şi al 
împrejurimilor este foarte bine păzit, dar nu este imposibil să 
intrăm. Ne-am ocupat şi de sincronizare pentru ca micul nostru 
grup să intre şi să iasă, repede şi în linişte, şi să plece înainte ca 
ei să ştie ce se întâmpă. 

Mor îi spuse: 

— Dar Regele Hybernului ar putea să-i simtă prezenţa lui 
Rhysand din clipa în care va sosi. lar dacă Feyre are nevoie de 
timp ca să anuleze puterea Cazanului, iar noi nu ştim de cât 
timp anume, aceasta este o variabilă riscantă. 

— Ne-am gândit la asta, spuse Cassian. Aşadar, tu şi Rhys ne 
veţi teleporta în larg; iar noi vom intra în zbor, cât el va rămâne 
acolo. 

Trebuiau să mă teleporteze şi pe mine, mi-am dat eu seama, 
de vreme ce încă nu stăpânisem puterea pe distanţe lungi. Cel 
puţin nu cu atât de multe opriri intermediare. 


— În ceea ce priveşte vraja, continuă Cassian, este un risc pe 
care va trebui să ni-l asumăm. 

Tăcerea se lăsă cât aşteptară răspunsul lui Rhysand. 
Partenerul meu îmi examină chipul, cu ochi mari. 

— Este un plan solid, insistă Azriel. Regele nu ne cunoaşte 
mirosul. Stricăm Cazanul şi dispărem înainte să observe... Va fi 
o insultă mai gravă decât ruta directă şi mai sângeroasă la care 
ne-am gândit, Rhysand. leri i-am învins, deci când vom intra în 
castel... Răzbunarea chiar dansa pe chipul de obicei blând. Le 
vom lăsa câteva amintiri că am câştigat ultimul război nenorocit 
cu un Scop. 

Cassian dădu încruntat din cap. Până şi Mor schiţă un zâmbet. 

— Imi cereţi să rămân afară în timp ce partenera mea intră în 
fortăreaţa lui? spuse în cele din urmă Rhysand, mult prea calm. 

— Da, zise Azriel cu acelaşi calm, Cassian mişcându-se uşor 
între ei. Dacă Feyre nu va reuşi să anuleze puterea Cazanului cu 
uşurinţă sau repede, îl vom fura şi-i vom trimite înapoi bucăţile 
ticălosului după ce-l vom distruge. În orice caz, Feyre te va 
chema prin legătură după ce vom termina, iar tu şi Mor vă veţi 
teleporta afară. Nu vor putea să te urmărească destul de repede 
dacă vei veni doar să ne recuperezi. 

In cele din urmă, Rhysand se aşeză lângă mine pe canapea, 
oftând. Ochii i se îndreptară spre mine. 

— Feyre, dacă vrei să te duci, atunci du-te! 

Dacă nu aş fi fost deja îndrăgostită de el, l-aş fi putut iubi 
pentru că nu insistase să rămân, chiar dacă asta îl înnebunea; 
pentru că nu mă închisese în urma evenimentelor din ziua 
precedentă. 

Şi mi-am dat seama de cât de rău fusesem tratată înainte, 
dacă standardele mele scăzuseră atât de mult Dacă libertatea 
oferită mi se păruse un privilegiu şi nu un drept inerent. 

Ochii lui Rhysand se întunecară, iar eu am ştiut că el îmi citi şi 
simţi gândul. 

— Chiar dacă eşti partenera mea, spuse el, eşti independentă. 
Tu singură îţi decizi soarta, tu îţi faci alegerile. Nu eu. Ai ales 
ieri. Alegi în fiecare zi. Pentru totdeauna. 

Şi poate că mă înţelegea doar pentru că şi el fusese 
neajutorat şi privat de opţiuni, forţat să facă lucruri atât de 
oribile şi închis. Mi-am împletit degetele cu ale lui şi am strâns. 
Împreună aveam să ne găsim pacea şi viitorul. Împreună urma 


să luptăm pentru ele. 
— Să mergem în Hybern, am spus eu. 


$ 


Eram la jumătatea scărilor o oră mai târziu, când mi-am dat 
seama că încă nu ştiam în ce cameră să intru. Odată întorşi de 
la cabană, mă dusesem în dormitorul meu, dar... acum? 

Tamlin îşi păstrase propria cameră şi dormea în a mea. lar eu 
am presupus că situaţia avea să fie la fel şi aici. 

Eram aproape de dormitorul meu, când Rhysand vorbi 
tărăgănat în spatele meu: 

— Putem folosi camera ta dacă vrei, dar... El era rezemat de 
uşa deschisă a dormitorului său. De acum înainte vom împărţi 
una; ori pe-a ta, ori pe-a mea. Spune-mi doar care din noi 
trebuie să-şi mute hainele. Asta dacă vrei. 

— Nu vrei să... ai propriul spaţiu? 

— Nu, spuse el deschis. Asta dacă nu vrei tu să ai camera ta. 
Trebuie să mă protejezi de inamicii noştri cu lupii tăi de apă. 

Am pufnit. Mă obligase să-i spun acea parte a poveştii mele 
de nenumărate ori. Am făcut semn din bărbie spre dormitorul 
lui. 

— Patul tău este mai mare. 

Şi asta fu tot. 

Am intrat ca să-mi găsesc hainele deja acolo, un al doilea 
dulap fiind acum lângă al lui. M-am holbat la patul imens, apoi la 
tot spaţiul deschis din jurul nostru. 

Rhysand închise uşa şi se îndreptă spre o cutiuţă de pe birou, 
pe care mi-o dădu fără să spună nimic. 

Inima îmi bătu cu putere când am ridicat capacul. Steaua de 
safir licărea în lumina lumânării de parcă ar fi fost unul dintre 
spiritele Căderii Stelelor, prins în piatră. 

— Este inelul mamei tale? 

— Mama mi-a dat inelul ca să-mi amintească de faptul că era 
mereu cu mine, chiar şi în timpul celor mai rele antrenamente. 
lar când am ajuns major, mi l-a luat. Era o bijuterie din familia 
ei, transmisă pe linie feminină, de foarte mulţi ani. Sora mea nu 
era încă născută, aşadar nu a avut de unde să ştie că trebuia să 
îi dea inelul, dar... Mama i l-a dat Ţesătoarei şi apoi mi-a spus 
că, dacă voi vrea să mă căsătoresc sau să-mi găsesc partenera, 
atunci femeia va trebui să fie ori deşteaptă, ori suficient de 


puternică pentru a-l recupera. Şi dacă femeia nu era nici una, 
nici alta, atunci nu va supravieţui mariajului. l-am promis mamei 
că orice potenţială mireasă sau parteneră va fi supusă testului... 
Şi astfel a rămas acolo câteva secole. 

Faţa mi se încălzi. 

— Mi-ai spus că era ceva de valoare... 

— Este. Pentru mine şi familia mea. 

— Deci drumul meu la Ţesătoare... 

— Era vital să aflu dacă ai putea detecta acele obiecte. Dar... 
Am ales obiectul din pur egoism. 

— Deci mi-am câştigat inelul de nuntă fără măcar să mă 
întrebi dacă vreau să mă căsătoresc cu tine. 

— Poate. 

Mi-am înclinat capul. 

— Vrei... să îl port? 

— Doar dacă îţi doreşti şi tu. 

— Când ne vom duce în Hybern... Să spunem că lucrurile vor 
merge prost. Va putea cineva să-şi dea seama că suntem 
parteneri? Ar putea cineva să folosească asta împotriva ta? 

Mânia licări în ochii lui. 

— Dacă ne văd împreună şi ne simt mirosul, îşi vor da seama. 

— Dar dacă apar singură, purtând o verighetă din Regatul 
Nopţii... 

El mârâi încet. 

Am închis cutia, lăsând inelul înăuntru. 

— După ce vom anula puterea Cazanului, vreau să fac totul. 
Să declarăm legătura, să ne căsătorim, să dăm o petrecere 
stupidă şi să invităm pe toată lumea din Velaris; vreau să fac 
toate lucrurile astea. 

Rhys îmi luă cutia din mâini şi o lăsă pe noptieră înainte de a 
mă împinge spre pat. 

— Şi dacă aş mai vrea ceva în plus? 

— Te-ascult, i-am spus eu mieros când mă întinse pe 
cearşafuri. 


Capitolul 61 


Nu mai purtasem niciodată atât de mult oţel. Săbii îmi 
fuseseră fixate pe tot corpul, ascunse în cizme, în buzunare. lar 
pe spate mai aveam şi o sabie illyriană. 

Cu doar câteva ore în urmă, cunoscusem o fericire 
copleşitoare după atâta amar de tristeţe şi groază. Cu doar 
câteva ore în urmă, fusesem în braţele lui şi făcusem dragoste. 

lar acum Rhysand, partenerul şi Marele meu Lord, stătea 
lângă mine în anticameră. Mor, Azriel şi Cassian erau înarmaţi şi 
pregătiţi în armurile solzoase. Toţi eram prea tăcuţi. 

— Regele Hybernului este bătrân, Rhysand - foarte bătrân, 
spuse Amren. Să nu zăboveşti. 

O voce din apropierea pieptului meu şopti: „Bună, mincinoasă 
minunată şi vicleană!” 

Cele două jumătăţi ale Cărţii Respiraţiilor erau ascunse în 
buzunare diferite. Una din ele conţinea vraja pe care trebuia să 
o spun, scrisă clar. Nu îndrăznisem să o rostesc, deşi o citisem 
de zeci de ori. 

— Vom intra şi vom ieşi înainte să ne simţi lipsa, spuse 
Rhysand. Păzeşte bine Velarisul. 

Amren îmi studie mâinile înmănuşate şi armele. 

— Faţă de Cazan, Cartea pare inofensivă, spuse ea. Dacă 
vraja eşuează sau dacă nu poţi să îl mişti atunci, pleacă. Am dat 
aprobator din cap, iar ea ne cercetă din nou cu atenţie pe toţi, 
adăugând: Zbor lin. 

Am presupus că era mai îngrijorată decât arăta. 

Ne-am întors spre Mor, ale cărei braţe întinse mă aşteptau. 
Cassian şi Rhysand aveau să se teleporteze cu Azriel, iar 
partenerul meu urma să rămână la câţiva kilometri de coastă, 
înainte ca illyrienii să ne găsească pe mine şi Mor, câteva 
secunde mai târziu. 

M-am îndreptat spre ea, dar Rhysand păşi în faţa mea, cu 
chipul încordat. M-am ridicat pe vârfuri şi l-am sărutat. 

— Voi fi bine; cu toţii vom fi bine. Mă privi în ochi cât mă 
sărută, iar când se desprinse, îşi îndreptă privirea direct spre 
Cassian. 

Cassian făcu o plecăciune. 


— Cu viaţa mea, Mare Lord. O voi proteja cu viaţa mea. 

Rhysand se uită la Azriel. El dădu din cap, făcând o plecăciune 
şi spuse: 

— Cu vieţile noastre. 

Vorbele lor îl mulţumiră îndeajuns pe partenerul meu care, în 
cele din urmă, se uită la Mor. 

Ea dădu din cap o dată, dar spuse: 

— Îmi ştiu ordinele. 

M-am întrebat care ar fi putut fi acelea, de ce nu mi le 
spusese, dar ea mă apucă de mână. 

Înainte să-mi pot lua rămas-bun de la Amren, am plecat. 


Hp 


Am plecat, şi plonjând prin aerul liber, spre marea 
întunecată... 

Un corp cald se lovi de al meu, prinzându-mă înainte să intru 
în panică şi, poate, să mă teleportez undeva. 

— Uşor, spuse Cassian, înclinându-se către dreapta. M-am 
uitat dedesubt ca să o văd pe Mor încă plonjând, apoi 
teleportându-se din nou în neant. 

Rhysand nu se zărea nicăieri în apropierea sau în spatele 
nostru. La câţiva metri în faţă, Azriel era o umbră rapidă peste 
apa neagră, spre uscatul de care ne apropiam acum. 

Hybernul. 

Nu se vedea nicio lumină, dar părea... vechi. Ca şi când ar fi 
fost un păianjen care aşteptase în plasa lui de foarte mult timp. 

— Am fost de două ori aici şi de fiecare dată am numărat 
minutele până la plecare, şopti Cassian. 

Am înţeles de ce; din cauza zidului din stânci albe ca oasele 
care se înălţau, cu vârfuri plate şi acoperite de iarbă, ce duceau 
spre un teren cu dealuri abrupte şi sterpe şi a sentimentului 
copleşitor de neființă. 

Amarantha îşi ucisese toţi sclavii, în loc să-i elibereze. Ea 
fusese unul dintre mulţii comandanţi de aici. Dacă armata care 
atacase Velarisul era avangarda... Am înghiţit, strângându-mi 
mâinile în mănuși. 

— Acela din faţă este castelul lui, spuse Cassian printre dinţii 
încleştaţi, virând. 

După un cot al coastei, construit în stânci şi cocoţat deasupra 
mării, se afla un castel dărăpănat şi firav, din piatră albă. 


Nu din marmură impunătoare, nu din calcar elegant, ci... albi- 
cios. De culoarea oaselor. Poate douăsprezece turle se înălţau 
spre cerul nopţii. Câteva lumini licăreau la ferestre şi balcoane. 
Nu era nimeni afară, nicio patrulă. 

— Unde este toată lumea? 

— La schimbul de gardă. Ei plănuiseră acţiunea în funcţie de 
acest moment. La bază, este o uşă spre mare. Mor ne va 
aştepta acolo; este cea mai apropiată intrare spre nivelele 
inferioare. 

— Presupun că nu ne poate teleporta înăuntru. 

— Sunt prea multe protecţii ca să riscăm timpul de care ar 
avea nevoie ca să treacă de ele. Rhys ar putea să o facă. Dar ne 
vom întâlni cu el la uşă când vom pleca. 

Gura mi se uscă uşor. Cartea îi spuse inimii mele: „Acasă... 
du-mă acasă.” 

Şi chiar l-am simţit. Cu fiecare metru în zbor, tot mai repede, 
coborând până când stropii oceanului îmi răciră oasele, l-am 
simţit. 

Era vechi şi crud. Loial doar faţă de el. 

Cazanul. Nu ar fi trebuit să se deranjeze să afle unde era ţinut 
în castel. Nu aveam nicio îndoială că m-ar fi atras. M-am 
cutremurat. 

— Uşor, spuse din nou Cassian. Am planat spre baza stâncilor, 
către uşa din faţa unei platforme. Mor aştepta cu sabia scoasă şi 
uşa deschisă. 

Cassian oftă, dar Azriel ajunse la ea primul, aterizând repede 
şi tăcut, şi intră imediat în castel ca să cerceteze sala din faţă. 

Mor ne aşteptă, atentă la Cassian când am aterizat. Ei nu îşi 
vorbiră, dar se priviră prea mult timp ca să fie ceva întâmplător. 
M-am întrebat ce detectau cu ajutorul simţurilor lor ascuţite şi al 
antrenamentului. 

Culoarul din faţă era tăcut şi întunecat. Azriel apăru după o 
clipă. 

— Am doborât gărzile. Cuţitul lui din frasin era pătat cu sânge. 
Privirea rece a lui Az o întâlni pe a mea. Grăbeşte-te! 


La 


Nu am fost nevoită să mă concentrez ca să urmăresc Cazanul 
spre ascunzătoarea lui. Mă trăgea cu fiecare respiraţie, 
împingân-du-mă spre îmbrăţişarea lui întunecată. 


Ori de câte ori ajungeam la o răscruce, Cassian şi Azriel se 
despărţeau, de obicei întorcându-se cu lamele însângerate şi 
chipurile aprige, avertizându-mă în tăcere să mă grăbesc. 

În aceste săptămâni, cu ajutorul surselor lui Azriel, lucraseră 
la programul exact al întâlnirii. Dacă aş fi avut nevoie de mai 
mult timp decât îmi dăduseră, dacă nu ar fi putut fi mişcat 
Cazanul... efortul ar fi putut fi inutil. Dar nu aceste morţi. Nu, 
acelea nu mă deranjau deloc. 

Aceşti oameni îl răniseră pe Rhysand. Aduseseră unelte ca să- 
| împiedice să se apere. Trimiseseră acea legiune să-mi distrugă 
şi să-mi măcelărească oraşul. 

Am coborât printr-o temniţă veche, ale cărei pietre erau 
întunecate şi pătate. Mor rămase lângă mine, urmărind totul 
constant. Ultima linie de apărare. 

Dacă Azriel şi Cassian ar fi fost răniţi, mi-am dat eu seama, ea 
trebuia să se asigure că aş fi ieşit, indiferent cum, şi apoi să se 
întoarcă. 

Dar nu era nimeni în temniţă; nu că am întâlnit pe cineva, 
după ce illyrienii se ocupaseră de ei cu măiestrie. Am găsit o 
altă scară, care conducea tot mai jos... 

Am arătat cu degetul şi am simţit că mi se face greață. 

— Acolo. Este acolo, jos. 

Cassian cobori pe scări, cu sabia illyriană pătată cu sânge 
negru. Nici Mor şi nici Azriel nu părură să respire înainte ca 
fluieratul uşor al lui Cassian să ricoşeze din pietrele scării de 
dedesubt. 

Mor mă atinse cu o mână pe spate şi am coborât în întuneric. 

„Acasă, oftă Cartea Respiraţiilor. Acasă.” 

Cassian stătea într-o cameră rotundă de sub castel, o sferă de 
lumină a spiriduşilor plutind desupra umerilor săi. 

Şi în mijlocul camerei, pe un mic podium, stătea Cazanul. 


Capitolul 62 


Cazanul era absenţa şi prezenţa. Întunericul şi... locul din care 
venise întunericul, oricare ar fi fost acesta. 

Dar lipsit de viaţă, de bucurie, lumină sau speranţă. 

Turnat din fier negru, cu trei picioare - cele trei picioare 
pentru care regele jefuise templele ca să le găsească - făcute ca 
să semene cu nişte crengi târâtoare acoperite cu spini, Cazanul 
poate că era mare cât o cadă. 

Nu mai văzusem nimic atât de hidos şi de atrăgător. 

Mor se albise la faţă. 

— Grăbeşte-te! îmi spuse ea. Avem câteva minute. 

Azriel examină camera, scările pe care am coborât, Cazanul şi 
picioarele lui. Am vrut să mă apropii de podium, dar el întinse un 
braţ în faţa mea. 

— Ascultaţi-mă! 

Aşa am făcut. 

Nu se auzi niciun cuvânt, ci doar o zvâcnire. 

Ca şi cum sângele ar fi pulsat prin cameră. Ca şi când Cazanul 
ar fi avut puls. 

„Cine se aseamănă se adună.” M-am mişcat spre el. Mor era 
în spatele meu, dar nu mă opri când am păşit pe podium. 

În Cazan nu era decât un vârtej negru precum cerneala. 

Parcă tot universul ieşise din el. 

Azriel şi Cassian se încordară când i-am atins marginea cu o 
mână. Durerea... durerea, extazul, puterea şi slăbiciunea mă 
străbătură. Tot ce era şi nu era, focul şi gheaţa, lumina şi 
întunericul, potopul şi seceta. 

Harta creaţiei. 

Revenindu-mi, m-am pregătit să citesc vraja. 

Hârtia tremură când am scos-o din buzunar, când am atins 
uşor cu degetele jumătatea de Carte dinăuntru. 

„Mincinoasă cu vorba dulce, doamnă cu multe feţe...” 

Cu o mână pe jumătate din Cartea Respiraţiilor şi cu cealaltă 
pe Cazan, am făcut un pas în afara corpului meu, o smucitură 
trecându-mi prin sânge ca şi când nu aş fi fost decât un 
paratrăsnet. 


„Da, prinţesă a stricăciunii, acum vezi... vezi ce trebuie să 
faci...” 

— Feyre! mă avertiză Mor, şoptind. 

Însă gura îmi era străină, iar buzele ar fi putut, la fel de bine, 
să fi fost la fel de departe ca Velarisul atunci când Cazanul şi 
Cartea curseră prin mine, comunicând. 

„Cealaltă, şopti Cartea. Adu-o pe cealaltă... să fim unite, să 
fim libere.” 

Am scos Cartea din buzunar, strângând-o sub braţ când am 
luat şi a doua jumătate. „Fată minunată, pasăre frumoasă - atât 
de dulce, atăt de generoasă...” 

„Împreună, împreună, împreună.” 

— Feyre! 

Vocea lui Mor spintecă melodia ambelor jumătăţi. 

Amren se înşelase. Separate, puterea lor erau scindată - 
insuficientă să înfrunte abisul puterii Cazanului. Dar împreună... 
Da, împreună, vraja ar fi funcţionat când aş fi rostit-o. 

Dacă jumătăţile s-ar fi unit, nu aş fi devenit un canal între ele, 
ci mai degrabă stăpâna lor. Cazanul nu se mişca - acum trebuia 
să o fac. 

Dându-şi seama de ce anume eram pe cale să fac, Mor se 
întinse spre mine înjurând. 

Prea încet. 

Am pus a doua jumătate a Cărţii peste cealaltă. 

O unduire tăcută a puterii îmi goli urechile şi îmi îndoi oasele. 

Apoi, nu se întâmplă nimic. 

De departe, Mor spuse: 

— Nu putem să riscăm... 

— Las-o un minut, o întrerupse Cassian. 

Eram şi Cartea, şi Cazanul, şi sunetul, şi liniştea. 

Eram un râu viu prin care unul curgea în celălalt, clocotind şi 
retrăgându-se la infinit, un val fără început şi fără sfârşit. 

Vraja... cuvintele... 

M-am uitat la hârtia din mâna mea, dar ochii nu-mi văzură, iar 
buzele nu mi se mişcară. 

Nu eram o unealtă, un pion! Nu aveam de gând să fiu un 
canal, servitoarea acestor lucruri... 

Eu memorasem vraja. Aveam de gând să o spun, să o respir, 
să o gândesc... 

Din străfundul memoriei mele se formă primul cuvânt. M-am 


chinuit să-l pronunţ, întinzându-mă după acel singur cuvânt care 
ar fi fost firul ce m-ar fi dus înapoi în corp, în fiinţa mea... 

Nişte mâini puternice mă traseră în spate, îndepărtându-mă. 

Lumina slabă şi piatra umedă mă inundară, camera învârtin- 
du-se când am respirat o dată şi l-am găsit pe Azriel scuturându- 
mă cu ochii atât de mari, încât îi vedeam albul din jurul lor. Ce 
se întâmplase, ce... 

Paşi se auziră deasupra. Azriel mă împinse imediat în spatele 
lui, ridicând sabia însângerată. 

Mişcarea îmi limpezi suficient mintea cât să simt ceva umed şi 
cald prelingându-mi-se pe buză şi bărbie. Era sânge... îmi 
sângerase nasul. 

Dar acei paşi se auziră mai zgomotos, iar prietenii mei îşi 
înclinară capetele când un bărbat chipeş cu păr castaniu cobori 
tanțoş treptele. Era om, iar urechile îi erau rotunde. Dar ochii... 

Cunoşteam culoarea acelor ochi. Mă uitasem la unul încastrat 
în cristal, vreme de trei luni. 

— Proastă nebună, îmi spuse el. 

— Jurian, am şoptit eu. 


Capitolul 63 


Am măsurat distanţa dintre prietenii mei şi Jurian şi mi-am 
comparat sabia cu cele două încrucişate pe spatele lui. Cassian 
făcu un pas spre războinicul care cobora şi mormăi: 

— Tu. 

Jurian chicoti. 

— Ai avansat în rang, nu-i aşa? Felicitări! 

L-am simţit coborând spre noi. Ca un val de noapte şi mânie, 
Rhys apăru lângă mine. Cartea dispăru instantaneu, mişcarea lui 
fiind atât de rapidă când mi-o luă şi o băgă în vesta lui, încât 
abia am înţeles ce se întâmplase. 

Dar în clipa în care metalul îmi părăsi mâinile... Pe toţi zeii, ce 
se întâmplase? Eşuasem complet, fusesem atât de patetic de 
copleşită de asta... 

— Arăţi bine, Jurian, spuse Rhysand, ducându-se lângă 
Cassian şi poziţionându-se nonşalant între mine şi bătrânul 
războinic. Pentru un cadavru. 

— Ultima dată când te-am văzut, spuse dispreţuitor Jurian, îi 
încălzeai cearşafurile Amaranthei. 

— Deci îţi aminteşti, spuse gânditor Rhysand, în timp ce eu 
deveneam tot mai nervoasă. Interesant! 

Jurian îşi îndreptă privirea spre Mor. 

— Unde este Miriam? 

— A murit, spuse categoric Mor. Era minciuna care fusese 
spusă timp de cinci sute de ani. Ea şi Drakon s-au înecat în 
Marea Erythriană. 

Nepăsarea se citea pe chipul prinţesei coşmarurilor. 

— Mincinoaso! spuse încet Jurian. Mereu ai fost o mincinoasă, 
Morrigan. 

Azriel mârâi, iar sunetul fu atât de diferit faţă de toate 
celelalte pe care-l mai auzisem scoţându-le. 

Jurian îl ignoră, pieptul începând să-i coboare. 

— Unde ai dus-o pe Miriam? 

— Departe de tine, şopti Mor. Am dus-o la Prinţul Drakon. Au 
devenit parteneri, s-au căsătorit în seara în care ai ucis-o pe 
Clythia, iar ea nu s-a mai gândit la tine. 


Mânia îi strâmbă chipul bronzat. Jurian - eroul legiunilor 
omeneşti... care, pe parcurs, se transformase într-un monstru la 
fel de îngrozitor ca aceia împotriva cărora luptase. 

Rhysand se întinse înapoi ca să mă ia de mână. Văzusem 
destule. Am apucat din nou marginea Cazanului, dorindu-mi să-l 
stăpânesc, să vină cu noi. M-am pregătit pentru vânt şi 
întuneric. 

Doar că nu se întâmplă nimic. 

Mor îi apucă de mână pe Cassian şi Azriel şi rămase 
nemişcată. 

Jurian zâmbi. 

Rhysand spuse tărăgănat, strângându-mă de mână: 

— Este vreun truc nou? 

Jurian ridică din umeri. 

— Am fost trimis ca să vă distrag câtă vreme îşi face el vrăjile. 
Ne zâmbi ca un lup. Nu veţi părăsi acest castel, decât dacă el vă 
va permite. Sau în bucăţi. 

Sângele mi se răci. Cassian şi Azriel se ghemuiră în poziţii de 
luptă, dar Rhysand îşi înclină capul. l-am simţit puterea 
întunecată ridicându-se ca şi când l-ar fi zdrobit pe loc pe Jurian. 

Dar nu se întâmplă nimic. Vântul întunecat nici măcar nu-l 
atinse uşor. 5 

— Şi mai e şi asta, spuse Jurian. lţi aminteşti? Poate că ai 
uitat. Bine că am fost acolo, treaz în fiecare clipă, Rhysand. Ea i- 
a furat cartea de vrăji ca să-ţi ia puterile. 

În mine, ca o cheie care zăngăni într-o încuietoare, miezul 
topit al puterii... se opri, pur şi simplu. Legătura dintre ea şi 
mintea şi sufletul meu, oricare ar fi fost, fu tăiată; mai bine spus, 
strânsă atât de mult de o mână invizibilă prin care nu putea 
curge nimic. 

M-am întins spre mintea lui Rhys, spre legătură... 

M-am lovit de un zid dur. Nu de granit, ci de unul străin, dintr- 
o piatră insensibilă. 

— S-a asigurat, continuă Jurian cât eu am lovit zidul interior şi 
am încercat să-mi invoc propriile daruri, dar fără rezultat, că 
acea carte s-a întors la el. Ea nu a ştiut cum să folosească 
jumătate din vrăjile mai rele. Ştii cum este să nu poţi să dormi, 
să bei, să mănânci, să respiri sau să simţi cinci sute de ani? 
Înţelegi cum este să fii mereu treaz, forţat să priveşti tot ce-a 
făcut ea? 


ÎI înnebunise - îi torturase sufletul până când înnebunise. Asta 
era strălucirea dură din ochii lui. 

— Nu cred că a fost atât de rău, spuse Rhysand, chiar dacă 
ştiam că îşi dezlănţuia fiecare gram de voinţă asupra acelei vrăji 
care ne reţinea, ne lega, dacă acum lucrezi pentru stăpânul ei. 

El îşi arătă dinţii prea albi. 

— Suferinţa ta va fi lungă şi desăvârşită. 

— Sună minunat, spuse Rhys, întorcându-ne acum din 
cameră. 

Fu un îndemn tăcut să fugim. 

Dar cineva apăru în capătul scării. 

II cunoşteam... în oasele mele. Cu părul negru până la umeri, 
cu pielea roşie, cu hainele care erau mai mult practice decât 
elegante, în mod surprinzător, era normal de înalt, dar musculos 
ca un tânăr. 

Dar chipul său, care poate că semăna cu cel al unui mascul 
aparţinând speciei umane, de vreo patruzeci de ani, frumos. Ca 
să-şi ascundă ochii plini de ură care-i ardeau. 

Regele Hybernului spuse: 

— Capcana a fost atât de uşoară, încât, sincer sunt un pic 
dezamăgit că nu v-aţi aşteptat la ea. 

Mai repede decât putu să vadă vreunul dintre noi, Jurian 
aruncă un ţăruş ascuns din frasin în pieptul lui Azriel. 

Mor ţipă. 


$ 


Nu am avut de ales decât să mergem cu regele. 

Tăruşul din frasin era acoperit cu otrava-sângelui, despre care 
Regele Hybernului pretindea că plutea unde voia el. Dacă am fi 
luptat, dacă nu l-am fi urmat la etaj, otrava i-ar fi ţâşnit în inimă. 
Şi, cu magia noastră blocată, fără abilitatea de a ne teleporta... 

Dacă aş fi putut cumva să ajung la Azriel şi să-i dau o gură din 
sângele meu... Dar asta ar fi durat prea mult şi aş fi fost nevoită 
să fac prea multe mişcări. 

Cassian şi Rhysand îl ridicară pe Azriel între ei, sângele lui 
curgând pe podeaua din spatele nostru când am urcat pe scara 
spiralată din castelul regelui. 

Am încercat să nu calc în sânge când eu şi Mor i-am urmat, cu 
Jurian în spatele nostru. Mor tremura; încercă din răsputeri să nu 
o facă, dar tremură când se holbă la capătul proeminent al 


săgeţii, vizibile în spaţiul dintre aripile lui Azriel. 

Niciunul dintre noi nu îndrăzni să-l lovească pe Regele 
Hybernului care mergea în faţa noastră, conducându-ne. Luase 
Cazanul cu el, făcându-l să dispară pocnind din degete, şi îmi 
aruncă o privire piezişă. 

Noi ştiam că regele nu se prefăcea. Doar o mişcare din partea 
lor ar fi fost necesară ca Azriel să moară. 

Gărzile şi curtenii ieşiră acum. Mari Spiriduşi şi creaturi - nu 
ştiam ce rol aveau - care zâmbeau de parcă noi am fi fost 
următoarea lor masă. Ochii le erau lipsiţi de viaţă. Goi. 

Nicio piesă de mobilă şi niciun obiect de artă nu decorau 
castelul, de parcă acesta ar fi fost scheletul vreunei creaturi 
imense. 

Uşile sălii tronului erau deschise, iar eu m-am pierdut. O sală 
a tronului - acea sală a tronului în care Amarantha comisese 
acte publice de cruzime. Luminile spiriduşilor alunecau de-a 
lungul zidurilor albe ca oasele, ferestrele dând spre marea 
agitată de dedesubt. 

Regele urcă pe un podium sculptat dintr-un singur bloc de 
smarald închis la culoare, tronul său fiind făcut din oase... Am 
simţit cum sângele mi se scurse din obraji. Din oasele unor 
oameni. Maronii şi netede cu trecerea timpului. 

Ne-am oprit în faţa lui, Jurian uitându-se chiorâş în urma 
noastră. Uşile sălii tronului se închiseră. 

— Acum, că mi-am respectat partea mea de înţelegere, mă 
aştept să v-o respectaţi pe a voastră, spuse regele fără să se 
adreseze cuiva anume. Din umbrele de lângă o uşă laterală, 
ieşiră două siluete. 

Am început să scutur din cap ca şi când nu aş fi putut să mă 
prefac a nu vedea când Lucien şi Tamlin păşiră în lumină. 


Capitolul 64 


Rhysand înţepeni de parcă ar fi fost mort. Cassian mârâi. 
Atârnând între ei, Azriel încercă şi nu reuşi să-şi înalțe capul. 

Dar eu mă holbam la Tamlin - la chipul pe care îl iubisem şi 
urâsem atât de profund - când el se opri la şase metri de noi. 

Mi-am dat seama că îşi purta şerparul cu cuțite de vânătoare 
illyriene. 

Părul auriu îi era tuns mai scurt şi chipul mai slab decât atunci 
când îl văzusem ultima dată. lar ochii lui verzi... Erau mari când 
mă cercetă din cap până în picioare, uitându-se cu atenţie la 
hainele mele de luptă din piele, la sabia şi cuţitele illyriene, la 
felul în care stăteam în grupul meu de prieteni - familia mea. 

El colaborase cu Regele Hybernului. 

— Nu, am şoptit eu. 

Dar Tamlin îndrăzni să se apropie un pas, fixându-mă cu 
privirea ca şi când aş fi fost o fantomă. Lucien, al cărui ochi 
metalic se învârti, îl opri cu o mână pe umăr. 

— Nu, am spus din nou, mai tare de această dată. 

— Cu ce preţ? întrebă încet Rhysand de lângă mine. 

Am zgâriat şi am tras de zidul care ne separa minţile; am 
împins şi am tras de pumnul care îmi înăbuşea magia. 

Tamlin îl ignoră, uitându-se în cele din urmă la rege. 

— Ai cuvântul meu. 

Regele zimbi. 

Am făcut un pas spre Tamlin. 

— Ce ai făcut? 

— Am făcut o înţelegere, zise Regele Hybernului de pe tronul 
său. Te predau, iar el este de acord să-mi lase armata să intre în 
Prythian prin teritoriul lui. lar apoi să îl folosesc drept bază cât 
vom dărâma acel zid ridicol. 

Am scuturat din cap. Lucien refuză să-mi întâlnească privirea 
rugătoare pe care i-am aruncat-o. 

— Eşti nebun, spuse printre dinţi Cassian. 

Tamlin întinse o mână. 

— Feyre! 

Era un ordin, de parcă n-aş fi fost mai bună decât un câine 
chemat. 


Nu m-am mişcat. Trebuia să mă eliberez; trebuia să îmi 
eliberez nenorocita de putere... 

— Tu, spuse regele, arătându-mă cu un deget gros, eşti o 
femeie greu de găsit. Bineînţeles, ne-am înţeles că şi tu vei 
lucra pentru mine de îndată ce te vei întoarce acasă la soţul tău, 
dar... este soţul sau viitorul tău soţ? Nu-mi amintesc. 

Lucien se uită la toţi, albindu-se la faţă. 

— Tamlin, şopti el. 

Dar Tamlin nu îşi cobori mâna întinsă spre mine. 

— Te iau acasă. 

M-am retras un pas spre locul în care Rhysand încă îl ţinea pe 
Azriel împreună cu Cassian. 

— Şi încă ceva. Celălalt lucru pe care mi l-am dorit, continuă 
regele. Ei bine, pe care Jurian şi l-a dorit. De fapt, doi iepuri 
dintr-o lovitură. Ca Marele Lord al Nopţii să moară şi să afle cine 
erau prietenii lui. Sincer, pe Jurian l-a cam enervat faptul că nu i- 
ai dezvăluit asta în cei cincizeci de ani. Deci, acum ştii, Jurian. 
lar acum poţi face orice vrei cu ei. 

În jurul meu, prietenii mei erau încordaţi, tensionaţi. Până şi 
Azriel îşi mişcă subtil mâna însângerată şi cu cicatrice de 
cuţitele lui. Sângele îi băltea la vârfurilor cizmelor sale. 

— Nu merg nicăieri cu tine, i-am spus eu lui Tamlin cu o voce 
clară şi egală. 

— După ce-mi voi îndeplini ultima parte a înţelegerii, vei 
spune altceva, dragă, replică regele. 

Groaza mi se strânse în stomac. 

Regele făcu semn din bărbie spre braţul meu stâng. 

— Rupe legătura dintre voi doi. 

— Te rog, am şoptit eu. 

— Cum altfel să-şi ia Tamlin mireasa? Nu poate să aibă o soţie 
care fuge la alt bărbat o dată pe lună. 

Rhysand rămase tăcut, deşi îl apucă şi mai strâns pe Azriel. 
Observând, evaluând, gândindu-se la ce anume îi bloca puterea. 
Gândul că acea tăcere dintre sufletele noastre avea să fie 
permanentă... 

Vocea mi se sparse când i-am spus lui Tamlin, în capătul opus 
al semicercului diform pe care îl formasem în faţa podiumului. 

— Nu o face. Nu-l lăsa. Ţi-am spus, ţi-am spus că sunt bine. 
Că am plecat... 

— Nu erai bine, spuse Tamlin. El s-a folosit de legătură ca să 


te manipuleze. De ce crezi că am fost plecat atât de des? Am 
căutat o cale să te eliberez, iar tu ai plecat. 

— Am plecat pentru că aş fi murit în casa aceea! 

Regele Hybernului ţâţâi. 

— Nu la asta te aşteptai, nu-i aşa? 

Tamlin mârâi la el, dar îşi întinse din nou mâna spre mine. 

— Vino acasă cu mine. Acum. 

— Nu. 

— Feyre! 

Era un ordin ferm. 

Rhysand abia respira, abia se mişca. 

lar eu mi-am dat seama că o făcea pentru ca mirosul lui să nu 
devină evident. Mirosul nostru. Legătura noastră de 
împerechere. 

Cu sabia deja scoasă, Jurian se uita la Mor de parcă s-ar fi 
gândit să o ucidă pe ea prima. Chipul palid al lui Azriel se 
strâmbă de mânie când îi observă privirea. Cassian, încă 
ţinându-l în picioare, îi studie pe toţi, evaluând, pregătindu-se să 
lupte, să apere. 

Am renunţat să lovesc pumnul care-mi ţinea puterea. L-am 
mângâiat cu blândeţe, cu dragoste. 

„Sunt şi nu sunt Spiriduş, toate şi nimic, i-am spus vrăjii care 
mă ţinea. Nu mă stăpâneşti. Sunt la fel ca tine, reală şi ireală, 
un pic mai mult decât un mănunchi de putere adunată. Nu mă 
stăpâneşti.” 

— Voi veni cu tine, le-am spus încet lui Tamlin şi lui Lucien, 
care se agita pe loc, dacă îi lăsaţi în pace. Lasă-i să plece. 

„Nu mă stăpâneşti.” 

Chipul lui Tamlin se strâmbă de mânie. 

— Sunt nişte monştri. Sunt... 

El nu termină de vorbit când traversă camera ca să mă apuce. 
Să mă târască afară de aici şi apoi, fără îndoială, să mă 
teleporteze departe. 

„Nu mă stăpâneşti.” 

Pumnul care-mi ţinea puterea se relaxă. Dispăru. 

Tamlin se întinse spre mine peste cei câţiva paşi rămaşi. Atât 
de repede - prea repede... 

M-am transformat în ceaţă şi umbră. 

M-am teleportat în afara razei lui de acţiune. Regele râse 
încet când Tamlin se împiedică şi căzu, iar Rhysand îi dădu un 


pumn în faţă. 

Gâfâind, m-am retras direct în braţele lui Rhysand când cu 
unul îmi cuprinse talia, iar sângele lui Azriel de pe el îmi udă 
spatele. In spatele nostru, Mor sări ca să umple spaţiul lăsat de 
Rhysand, strecurându-i braţul lui Azriel peste umerii ei. 

Dar zidul din piatră hidoasă încă era în mintea mea şi încă îi 
bloca puterea lui Rhysand. 

Tamlin se ridică, ştergându-şi sângele care îi picura acum din 
nas în timp ce se retrase spre locul în care Lucien rămase pe 
poziţie, cu o mână pe sabie. 

Dar tocmai când Tamlin se apropie de Emisarul lui, el se deze- 
chilibră, iar chipul i se albi de mânie. 

lar eu mi-am dat seama că Tamlin înţelese doar cu o clipă 
înainte ca regele să râdă. 

— Nu-mi vine să cred. Mireasa ta te-a părăsit doar ca să-şi 
găsească partenerul. Se pare că Mama are un sens al umorului 
deplasat. Şi ce talent; spune-mi, fato, cum ai desfăcut vraja? 

L-am ignorat Dar ura din ochii lui Tamlin îmi înmuie genunchii. 

— Imi pare rău, am spus eu şi am vorbit serios. 

Tamlin se uita la Rhysand, cu un chip aproape sălbatic. 

— Tu, răcni el, sunetul părând a fi mai mult al unui animal 
decât al unui spiriduş. Ce i-ai făcut? 

In spatele nostru, uşile se deschiseră şi soldaţii intrară. Unii 
semănau cu Attorul. Unii arătau mai rău. Tot mai mulţi umplură 
sala, ieşirile, armurile şi armele zăngănind. 

Mor şi Cassian, sprijinindu-l pe Azriel care atârna între ei cu 
pleoapele grele, se uitară atent la toţi soldaţii şi la armele lor, 
căutând cea mai bună cale de scăpare. l-am lăsat să facă asta în 
timp ce Rhysand şi cu mine ne-am întors spre Tamlin. 

— Nu vin cu tine, m-am răstit eu la Tamlin. Şi chiar dacă aş 
veni... Eşti un laş prost pentru că ne-ai vândut lui! Ştii ce vrea să 
facă acum cu Cazanul? 

— O, am de gând să-l folosesc la multe, spuse regele. 

lar Cazanul apăru din nou între noi. 

— Începând de acum. 

„Ucide.-l, ucide-l, ucide-l.” 

Nu mi-am dat seama dacă vocea era a mea sau a Cazanului. 
Nu-mi păsa. M-am dezlănţuit. 

Gheare, aripi şi umbre apărură imediat în jurul meu, 
înconjurate de apă şi foc... 


Apoi dispărură, înăbuşite de acea mână invizibilă care îmi 
apucă din nou puterea, atât de strâns, încât am suspinat. 

— A, îmi spuse regele, ţâţâind, asta. Uită-te la tine! Un copil al 
tuturor celor şapte regate, care seamănă şi nu seamănă cu 
nimic. Cum mai toarce Cazanul în prezenţa ta! Plănuiai să-l 
foloseşti? Să-l distrugi? Cu acea carte, ai fi putut face orice ţi-ai 
fi dorit. 

Nu am spus nimic. Regele ridică din umeri. 

— Ai să-mi spui destul de curând. 

— Nu am făcut nicio înţelegere cu tine. 

— Nu, dar stăpânul tău a făcut, deci te vei supune. 

Mânia mă cuprinse. l-am spus lui Tamlin printre dinţi: 

— Dacă mă iei de aici, dacă mă iei de lângă partenerul meu, 
te voi distruge. Îţi voi distruge regatul şi tot ce îţi este drag. 

Buzele lui Tamlin se subţiară. 

— Nu ştii ce spui, fu tot ce zise el. 

Lucien se crispă. 

Regele făcu semn din bărbie spre gărzile de lângă uşa laterală 
pe care intraseră Tamlin şi Lucien. 

— Nu, nu ştie. Uşile se deschiseră din nou. Nu ai să distrugi 
nimic, continuă regele când nişte oameni... nişte femei intrară 
pe acele uşi. 

Patru femei. Patru oameni. Cele patru regine rămase. 

— Deoarece, Feyre Archeon, spuse regele, gărzile reginelor 
intrând în formaţie urmându-le şi târând ceva în mijlocul lor, vei 
afla că este în interesul tău să te porţi frumos. 

Cele patru regine ne zâmbiră dispreţuitor, cu ură în ochi. Ură. 

Şi se dădură la o parte ca să-şi lase gărzile personale să 
treacă. 

O frică pe care nu o mai cunoscusem îmi pătrunse în inimă, 
când acei bărbaţi le târâră pe surorile mele, legate la mâini şi la 
gură, în faţa Regelui Hybernului. 


Capitolul 65 


Acesta era un nou iad. Un alt nivel al coşmarului. Am încercat 
până şi să mă trezesc. 

Dar iată-le în cămăşile lor de noapte, cu mătasea şi dantela 
murdare şi rupte. 

Elain suspina încet, cu cârpa din gură udată de lacrimi. Nesta, 
cu părul dezordonat ca şi când s-ar fi luptat cu o pisică 
sălbatică, gâfâi când ne studie pe toţi. Când studie Cazanul. 

— Ai făcut o greşeală foarte mare în ziua în care te-ai dus 
după Carte, îi spuse regele lui Rhysand, ale cărui braţe mă 
strângeau. Nu aveam nevoie de ea. Eram mulţumit să o las 
ascunsă. Dar, în clipa în care armata ta a început să adulmece... 
Am hotărât că doar Jurian, prietenul meu nou renăscut, era cel 
mai potrivit pentru a fi legătura mea cu tărâmul uman. După 
toate lunile în care s-a recuperat, tânjea să vadă ce s-a 
întâmplat cu fosta lui casă, aşa că a fost mai mult decât bucuros 
să se ducă pe continent, într-o vizită prelungită. 

Reginele îi zâmbiră şi îşi plecară capetele. Rhysand mă 
strânse şi mai mult în braţe, avertizându-mă în tăcere. 

— Curajosul şi vicleanul Jurian, care a suferit atât de mult la 
sfârşitul războiului, e acum aliatul meu. A venit să mă ajute să le 
conving pe aceste regine să-mi susţină cauza. Pentru un preţ, 
desigur, dar asta nu are nicio importanţă. Şi a fost mai înţelept 
să lucreze cu mine şi cu oamenii mei, decât să vă permită vouă, 
monştrilor din Regatul Nopţii, să conduceţi şi să atacați. Jurian a 
avut dreptate să le avertizeze pe Maiestăţile lor că vei încerca 
să iei Cartea, că le vei spune minciuni despre dragoste şi 
bunătate, de vreme ce el a văzut de ce era capabil Marele Lord 
al Regatului Nopţii. Eroul armatei oamenilor, renăscut ca un gest 
al meu de bunăvoință pentru lumea umană. Nu vreau să 
invadez continentul, ci să lucrez împreună cu ei. Puterile mele 
le-au ascuns regatul de privirile indiscrete, doar ca să le arăt 
beneficiile. Îi rânji superior lui Azriel, care abia reuşi să-şi ridice 
privirea să mârâie la el. Ce încercare impresionantă de a te 
infiltra în locul lor sacru, Îmblânzitorule de umbre şi, desigur, 
dovada absolută pentru Maiestăţile lor că regatul vostru nu este 
atât de binevoitor pe cât pare! 


— Mincinosule, am spus eu printre dinţi şi m-am întors spre 
regine, îndrăznind să mă îndepărtez doar un pas de Rhysand. 
Sunt mincinoase şi dacă nu le laşi pe surorile mele să plece, voi 
măcelări... 

— Auziţi amenințările, limbajul pe care îl folosesc în Regatul 
Nopţii? spuse regele reginelor muritoare, gărzile lor înconjurân- 
du-ne acum într-un semicerc. Ultimatumuri, ameninţări cu 
moartea... Ei vor să ucidă. Eu vreau să dau viaţă. 

Regina bătrână îi spuse, refuzând să ţină seama de mine sau 
de cuvintele mele: 

— Atunci,  arată-ne... dovedeşte-ne darul pe care l-ai 
menţionat. 

Rhysand mă trase înapoi, lipindu-mă de el. 

— Eşti o proastă, îi spuse el încet reginei. 

— Este? interveni regele. De ce să se supună bătrâneţii şi 
bolilor, când eu ofer ceva mult mai bun? El flutură o mână spre 
mine. Tinerețe veşnică. Îi negi beneficiile? O regină muritoare se 
va transforma într-una care ar putea domni etern. Desigur, 
există riscuri; tranziţia poate fi... dificilă. Dar un individ cu voinţă 
puternică ar putea supravieţui. 

Regina cea mai tânără, cea cu părul negru, schiţă un zâmbet. 
Tinerețe arogantă şi bătrâneţe amară... Doar celelalte două, 
îmbrăcate în alb şi negru, părură să ezite, apropiindu-se una de 
alta şi de gărzile lor înalte. 

Regina bătrână îşi ridică bărbia: 

— Arată-ne! Demonstrează că se poate face şi că este sigur. 
Ea vorbise despre tinereţe eternă în acea zi, îmi vorbise cu 
patos despre asta. Ticăloasă cu două feţe. 

Regele dădu din cap. 

— De ce crezi că am rugat-o pe draga mea prietenă lanthe să 
vadă lângă cine i-ar plăcea lui Feyre Archeron să-şi petreacă 
eternitatea? 

Chiar dacă groaza îmi umplu urechile cu o linişte asurzitoare, 
le-am aruncat o privire reginelor, chipul meu afişând, fără 
îndoială, o întrebare. 

— O, mai întâi le-am întrebat pe ele, dar lor li s-a părut prea... 
necivilizat să trădeze două femei tinere şi îndrumate greşit. 
lanthe nu a avut asemenea remuşcări. Consideră asta cadoul 
meu de nuntă pentru amândoi, adăugă el spre Tamlin. 

Dar chipul lui Tamlin se încordă. 


— Ce? 

Regele îşi înclină capul, savurând fiecare cuvânt. 

— Cred că Marea Preoteasă a aşteptat să te întorci ca să-ți 
spună, dar nici măcar nu te-ai întrebat de ce a crezut că aş 
putea să încalc înţelegerea? De ce s-a gândit atât de mult la 
asta? Marile Preotese au fost forţate să îngenuncheze în faţa 
Marilor Lorzi milenii la rând. Şi în anii în care a locuit în acel 
regat străin... Cât e de deschisă la minte! De îndată ce ne-am 
cunoscut, de îndată ce i-am înfăţişat o imagine a Prythianului 
fără Mari Lorzi, unde Marile Preotese puteau conduce cu graţie 
şi înţelepciune... Nu am convins-o prea greu. 

Eram pe cale să vomit. Tamlin, spre meritul lui, părea să se 
afle în aceeaşi situaţie. 

Lui Lucien îi picase faţa. 

— Ea i-a trădat familia lui Feyre. Pentru tine. 

li spusesem lui lanthe tot despre surorile mele. Ea mă 
întrebase cine erau, unde locuiau. lar eu fusesem atât de 
proastă, atât de distrusă, încât îi dădusem toate detaliile. 

— Trădat? pufni regele. Sau le-a salvat din lanţurile morţii? 
lanthe mi-a sugerat că amândouă sunt femei cu voinţă 
puternică, la fel ca sora lor. Fără îndoială că vor supravieţui. Şi 
le vor dovedi reginelor noastre că se poate face. Dacă persoana 
este puternică. 

Inima mi se opri. 

— Să nu... 

— V-aş sugera să vă pregătiţi, mă întrerupse regele. 

lar apoi, iadul izbucni în sală. 

Puterea albă, nesfârşită şi hidoasă, se izbi în noi. 

Nu i-am recunoscut decât trupul lui Rhysand care îl acoperi pe 
al meu când am fost aruncaţi cu toţii la podea, strigătul lui de 
durere când primi arsura puterii regelui. 

Cassian se răsuci, întinzându-şi larg aripile când îl protejă pe 
Azriel. 

Aripile lui... aripile lui... 

Ţipătul lui Cassian când ghearele de magie pură îi sfâşiară 
aripile fu cel mai îngrozitor sunet pe care l-am auzit vreodată. 
Mor se grăbi spre el, dar prea târziu. 

Rhysand se mişcă într-o clipă, ca şi când ar fi fandat spre 
rege, dar puterea ne lovi din nou şi din nou. Rhysand căzu în 
genunchi. 


Surorile mele ţipau în cârpele legate la gură. Dar strigătul lui 
Elain fu un avertisment. Un avertisment să... 

În dreapta mea, acum expus, Tamlin alergă spre mine să mă 
apuce în sfârşit. 

Am aruncat un cuţit spre el cât de tare am putut. 

El trebui să se aplece ca să nu fie lovit şi se retrase din faţa 
celui de-al doilea pe care îl pregătisem, rămânând cu gura 
căscată la mine, la Rhysand, ca şi când chiar ar fi văzut legătura 
de împerechere dintre noi. 

Însă eu m-am răsucit când soldaţii se apropiară şi ne tăiară 
calea. M-am răsucit şi i-am văzut pe Cassian şi pe Azriel la 
pământ şi pe Jurian cum râdea încet la sângele care curgea din 
aripile distruse ale lui Cassian, din care mai rămăseseră doar 
nişte bucăţi. 

M-am grăbit spre el. Sângele meu. Ar fi putut să fie de ajuns, 
ar fi putut fi... 

Mor, în genunchi lângă Cassian, se grăbi spre rege, strigând 
mânioasă, dar el trimise un pumn de putere spre ea. Mor se feri, 
cu un cuţit înclinat în mână şi... 

Azriel ţipă de durere. 

Ea îngheţă şi se opri la un pas de tron. Cuţitul ei zăngăni pe 
podea. 

Regele se ridică. 

— Ce regină puternică eşti! şopti el. 

lar Mor se retrase, pas cu pas. 

— Ce premiu! spuse regele, acea privire întunecată devorând- 
O. 

Azriel îşi înăltă capul din locul în care era întins în propriul 
sânge, cu ochii plini de mânie şi durere când îi spuse regelui: 

— Să nu te-atingi de ea! 

Mor se uită la Azriel şi adevărata frică i se citi în ochi. Frică şi 
altceva. Nu se opri până când nu îngenunche din nou lângă el şi- 
i apăsă rana cu o mână. Azriel şuieră, dar îi acoperi degetele 
însângerate cu ale lui. 

Rhysand se  poziţionă între mine şi rege când am 
îngenuncheat în faţa lui Cassian. Mi-am sfâşiat mâneca din piele 
de pe antebraţ... 

— Pune-o pe cea mai drăguță prima, spuse regele, uitând 
deja de Mor. 

M-am răsucit doar ca să fiu apucată din spate de gărzile 


regelui. Rhysand veni imediat, dar Azriel strigă, arcuindu-şi 
spatele când otrava regelui îi pătrunse în rană. 

— Rhysand, te rog să te abţii să mai ai vreo idee proastă, 
spuse regele. El îmi zâmbi. Dacă oricare din voi va interveni, 
îmblânzitorul umbrelor va muri. Păcat de aripile celeilalte brute. 
În bătaie de joc, făcu o plecăciune spre surorile mele. 
Doamnelor, eternitatea vă aşteaptă. Dovediţi-le Maiestăţilor lor 
că, pentru persoanele cu voinţă puternică, este sigur Cazanul.... 

Am scuturat din cap, incapabilă să respir, să găsesc o cale de 
scăpare... 

Elain tremura, suspinând când fu târâtă înainte. Spre Cazan. 

Nesta începu să-i lovească pe bărbaţii care o ţineau. 

— Incetează, spuse Tamlin. 

Regele nu făcu aşa ceva. 

Lucien, care era lângă Tamlin, îşi apucă sabia din nou. 

— Încetează cu asta! 

Nesta zbiera la gărzi, la rege, pe când Elain cedă pas cu pas 
spre Cazan. În timp ce regele flutură din mână, iar lichidul 
ajunse până la margine. Nu, nu... 

Reginele nu făcură altceva decât să urmărească tot, cu feţe 
de piatră. lar Rhysand şi Mor, separați de mine de către gărzi, 
nu îndrăzniră să mişte nici măcar un muşchi. 

— Asta nu face parte din înţelegerea noastră, îi strigă Tamlin 
regelui. Pune-i capăt, acum! 

— Nu-mi pasă! spuse ferm regele. 

Tamlin se aruncă spre tron, ca şi când ar fi vrut să-l sfâşie în 
bucăţi. 

Magia albă şi fierbinte se izbi în el, aruncându-l la pământ şi 
punându-i o lesă. 

Tamlin se încordă împotriva gulerului de lumină de la gât şi 
din jurul încheieturilor mâinilor. Puterea lui aurie se aprinse, fără 
rezultat. Am tras de mâna care încă mi-o ţinea pe a mea; l-am 
tăiat, de nenumărate ori... 

Lucien făcu un pas înainte clătinându-se când Elain fu prinsă 
între două gărzi şi ridicată. Ea începu atunci să dea din picioare, 
plângând când se lovi de Cazan, ca şi când ar fi împins-o, ca şi 
când l-ar fi răsturnat... 

— Destul. Lucien se grăbi spre Elain, spre Cazan, iar puterea 
regelui îl legă şi pe el. Pe pământ, lângă Tamlin, cu singurul lui 
ochi mărit, Lucien avu bunul-simţ să pară îngrozit când timp se 


uită între Elain şi Marele Lord. 

— Te rog, l-am implorat pe rege, care făcu semn ca Elain să 
fie băgată în apă. Te rog, am să fac orice, am să-ţi dau orice. 

Am sărit în picioare, îndepărtându-mă de locul în care Cassian 
stătea întins la pământ şi m-am uitat spre regine. 

— Vă rog, nu aveţi nevoie de dovadă, eu sunt dovada că 
funcţionează. Jurian este dovada că este sigur. 

— Eşti o hoaţă şi o mincinoasă, spuse regina bătrână. Ai 
conspirat cu sora noastră. Ar trebui să fii pedepsită cum a fost şi 
ea. Consideră că asta e mai degrabă un dar. 

Elain atinse apa cu piciorul şi ţipă. Groaza cu care ţipă mă lovi 
atât de profund încât am început să suspin. 

— Te rog, am spus eu fără să mă adresez cuiva anume. 

Nesta încă lupta, încă urla prin cârpa de la gură. 

Elain, pentru care Nesta ar fi ucis şi s-ar fi prostituat şi pentru 
care ar fi furat. Elain, cea care fusese blândă şi dulce. Elain, cea 
care urma să se mărite cu fiul unui lord care ura spiriduşii... 

Gărzile o băgară pe sora mea în Cazan cu o singură mişcare. 

Strigătul meu încă se mai auzea când capul lui Elain se 
scufundă în apă. 

Ea nu ieşi la suprafaţă. 

Ţipătul Nestei fu singurul sunet. Cassian se aruncă orbeşte 
spre el, spre ea, gemând de durere. 

Regele Hybernului făcu o mică plecăciune spre regine. 

— lată! 

Rhysand, încă separat de mine de un zid de gărzi, îşi strânse 
pumnul. Dar nu se mişcă, tot aşa cum nici eu şi nici Mor nu am 
îndrăznit să ne mişcăm, mai cu seamă că viaţa lui Azriel era în 
mâna regelui. 

Şi, de parcă ar fi fost înclinat de nişte mâini invizibile, Cazanul 
se răsturnă. 

Mai multă apă decât părea posibil se revărsă într-o cascadă. O 
apă neagră, învăluită de fum. 

lar Elain, ca aruncată de un val, alunecă pe pietre cu faţa în 
jos. 

Picioarele îi erau atât de palide şi de delicate. Nu-mi 
aminteam ultima dată când le văzusem goale. 

Reginele înaintară. Vie, ea trebuia să fie în viaţă, trebuia să-şi 
fi dorit să trăiască... 

Elain inhală, iar spatele-i subţire şi osos i se înălţă, cămaşa ei 


de noapte udă fiind aproape transparentă. 

Şi când se ridică de pe pământ pe coate, cu cârpa legată la 
gură, când se întoarse ca să mă privească... 

Nesta începu să strige din nou. 

Pielea-i palidă începu să lucească. Chipul îi devenise cumva 
mai frumos, infinit mai frumos, iar urechile ei... Urechile lui Elain 
îi erau acum ascuţite sub părul ud. 

Reginele rămaseră cu gura căscată, iar pentru o clipă, eu nu 
m-am gândit decât la tatăl meu, la ce ar fi făcut şi ar fi spus 
când fiica pe care o iubea cel mai mult s-ar fi uitat la el cu un 
chip de spiriduş. 

— Deci putem supravieţui, şopti cea mai tânără cu păr negru 
şi ochi strălucitori. 

Am căzut în genunchi, dar paznicii nu se deranjară să mă 
apuce când am suspinat. „Ce făcuse el, ce făcuse el...“ 

— Acum, cea violentă, dacă sunteţi drăguţi, spuse Regele 
Hybemului. 

Mi-am întors capul spre Nesta şi atunci ea tăcu. Cazanul se 
îndreptă. 

Cassian se agită din nou, căzând pe podea, însă mâna îi 
zvâcni. Spre Nesta. 

Elain încă tremura pe pietrele ude, cămaşa de noapte fiindu-i 
ridicată spre coapse, iar sânii ei mici complet vizibili sub 
materialul ud. Gărzile chicotiră. 

Lucien mârâi la rege peste strânsoarea magică de la gâtul lui: 

— Nu o lăsa aşa pe podea... 

Se văzu o lumină puternică şi se auzi un râcâit, iar apoi Lucien 
se îndreptă spre Elain, eliberat de legături. Tamlin rămase legat 
pe pământ, acum cu o bandă magică albă şi irizată la gură. Dar 
se uită la Lucien când... 

Când Lucien îşi scoase jacheta şi se lăsă în genunchi în faţa lui 
Elain. Ea se feri de haină, de el... 

Gărzile o împinseră pe Nesta spre Cazan. 

Erau diferite tipuri de tortură, mi-am dat eu seama. 

Era tortura pe care o îndurasem eu, pe care o îndurase 
Rhysand. 

lar apoi, era asta. 

Tortura pe care Rhysand se străduise atât de intens să o 
evite; coşmarurile care îl bântuiau. De a fi incapabil să se mişte, 
să lupte... cât cei dragi nouă erau distruşi. Privirea mea o întâlni 


pe cea a partenerului meu. Agonia se unduia în acea privire 
violetă; mânia şi vinovăția şi agonia totală. Erau propria-mi 
oglindă. 

Nesta se luptă la fiecare pas. i 

Ea nu le făcu munca la fel de uşoară. li apucă rapid cu 
unghiile, îi lovi cu picioarele şi se se dădu înapoi. 

Şi asta nu fu de ajuns. 

Noi nu eram de ajuns încât să o salvăm. 

Am văzut cum fu ridicată în picioare. Elain rămase tremurând 
pe pământ, cu haina lui Lucien în jurul ei. Ea nu se uită la 
Cazanul din spatele ei, nici când picioarele agitate ale Nestei 
loviră apa. 

Cassian se roti din nou, aripile-i sfâşiate zvâcnind şi stropind 
cu sânge, cu muşchii tremurând. La strigătele Nestei, la mânia 
ei, ochii i se deschiseră încet, lucioşi şi lipsiţi de vedere, ca un 
răspuns la o chemare din sângele lui; era promisiunea pe care i- 
o făcuse. Dar durerea îl dobori din nou. 

Nesta fu împinsă în apă până la umeri, dar rezistă, chiar şi 
când apa ţâşni. Îşi manifestă mânia şi sfidarea ţipând şi zgâriind. 

— Scufundaţi-o, spuse printre dinţi regele. 

Gărzile, forţându-se, îi apăsară umerii subţiri. Capul ei de un 
blond închis. 

Când îi împinseră capul sub apă, ea se zbătu o ultimă dată, 
eli-berându-şi braţul lung şi palid. 

Arătându-şi dinţii, Nesta îi arătă un deget Regelui Hybernului. 

Degetul care era un blestem şi-o osândire. 

O promisiune. 

lar când capul Nestei fu apăsat sub apă, când mâna aceea fu 
apăsată violent în jos, Regele Hybernului avu bunul-simţ să pară 
cumva descurajat 

Apa neagră plescăi pentru o clipă. Suprafaţa se linişti. 

Am vomitat pe podea. 

În cele din urmă, gărzile îl lăsară pe Rhysand să îngenuncheze 
lângă mine în balta tot mai mare a sângelui lui Cassian; îl lăsară 
să mă îmbrăţişese în timp ce Cazanul se înclină din nou. 

Apa curse, Lucien ridicând-o pe Elain în braţe şi dându-se la o 
parte. Legăturile lui Tamlin dispărură, împreună cu căluşul. El se 
ridică imediat în picioare, mârâind la rege. Chiar şi pumnul care- 
mi ţinea mintea se relaxă într-o mângâiere. De parcă el ar fi 
ştiut că victoria era a lui. 


Nu-mi păsa. Chiar dacă Nesta era întinsă pe pietre. 

Ştiam că ea era diferită. 

Din orice ar fi fost făcută Elain... Nesta era diferită. 

Am simţit asta chiar înainte să respire pentru prima dată. 

De parcă în procesul creării ei, Cazanul... fusese forţat să dea 
mai mult decât voise. Ca şi cum Nesta s-ar fi luptat chiar şi după 
ce se scufundase şi ar fi hotărât că, dacă avea să fie târâtă în 
iad, Cazanul ar fi urmat-o. 

Ca şi când degetul pe care îl arătase era acum o promisiune 
de moarte pentru regele Hybernului. 

Nesta respiră, iar când mi-am privit sora, cu frumuseţea ei 
cumva intensificată, cu urechile ei... Când Nesta se uită la 
mine... 

Am văzut mânia, puterea şi viclenia. 

Apoi, acestea dispărură, groaza şi şocul strâmbându-i chipul, 
dar ea nu se opri. Era liberă; era relaxată. 

Ea se ridică în picioare, împiedicându-se de membrele ei un 
pic mai lungi şi mai subţiri, rupându-şi căluşul de la gură... 

Nesta se izbi de Lucien, i-o luă pe Elain din braţe şi ţipă când 
bărbatul se retrase: 

— Pleacă de lângă ea! 

Lui Elain îi alunecară picioarele pe podea, dar Nesta o ţinu în 
poziţie verticală, trecându-şi mâinile peste chipul lui Elain, peste 
umerii şi părul ei... 

— Elain, Elain, Elain, suspină ea. 

Cassian se roti din nou, încercând să se ridice, să-i răspundă 
vocii Nestei, care o ţinea pe sora mea şi îi striga numele de 
nenumărate ori. 

Dar Elain se uita peste umărul Nestei. 

La chipul lui Lucien pe care, în cele din urmă, îl studiase cu 
atenţie. 

Ochii căprui închis întâlniră un ochi roşiatic şi unul din metal. 

Nesta încă plângea, încă era mânioasă, încă se uita la Elain... 

Lucien îşi lăsă mâinile pe lângă corp. 

— Eşti partenera mea, îi spuse el cu o voce spartă lui Elain. 


Capitolul 66 


Nu m-am gândit prea mult la declaraţia lui Lucien. 

Nesta totuşi se întoarse spre el. 

— Ba nu este, spuse ea şi il împinse din nou. 

Lucien nu se mişcă un centimetru. Palid la faţă ca moartea, o 
fixă cu privirea pe Elain. Sora mea nu spuse nimic, inelul din fier 
licărind slab pe degetul ei. 

— Interesant, şopti Regele Hybemului. Foarte interesant. El se 
întoarse spre regine. Vedeţi? Nu v-am arătat o dată, ci de două 
ori că este sigur. Cui i-ar plăcea să se transforme prima? Poate 
vă veţi căpăta şi cu un lord Spiriduş ca partener. 

Regina cea tânără înaintă, uitându-se într-adevăr la toţi 
bărbaţii Spiriduşi adunaţi. Ca şi când ar fi putut să aleagă. 

Regele chicoti. 

— Foarte bine, atunci! 

Ura mă inundă atât de violent, încât nu am mai putut să o 
controlez; încât doar sunetul strigătului ei de război îmi umplu 
inima. Aveam să-i ucid. Aveam să-i ucid pe toţi... 

— Dacă eşti atât de dispus să te târguieşti, spuse brusc 
Rhysand, ridicându-se în picioare şi trăgându-mă cu el, poate 
am să mă târguiesc şi eu cu tine. 

— 0? 

Rhysand ridică din umeri. 

Nu. Fără alte înţelegeri, fără alte sacrificii. Nu mai voiam să se 
sacrifice bucată cu bucată. 

Era destul 

lar dacă regele ar fi refuzat, dacă nu ar mai fi fost nimic de 
făcut în afară de a-mi vedea prietenii murind... 

Nu puteam accepta asta. Nu puteam să îndur aşa ceva. 

Cât despre Rhysand şi familia pe care o găsisem... Ei nu 
avuseseră nevoie de mine - nu cu adevărat. Işi doriseră doar să 
anuleze puterea Cazanului. 

Îi dezamăgisem. La fel cum le dezamăgisem pe surorile mele, 
ale căror vieţi le distrusesem acum... 

M-am gândit la inelul care mă aştepta acasă. M-am gândit la 
inelul de pe degetul lui Elain, primit de la un bărbat care, acum, 


foarte probabil ar fi vânat-o şi ar fi ucis-o. Dacă Lucien ar fi 
lăsat-o vreodată să plece. 

M-am gândit la toate lucrurile pe care voiam să le pictez şi pe 
care nu aveam să le mai pictez niciodată. 

Dar pentru ei, pentru familia mea de sânge şi pentru cea 
aleasă de mine, pentru partenerul meu... Ideea care îmi veni nu- 
mi păru atât de înspăimântătoare. 

Şi, astfel, nu mi-a fost frică. 

Am căzut în genunchi cu un spasm, cuprinzându-mi capul în 
mâini când am scrâşnit din dinţi şi am suspinat şi am gâfâit, 
trăgându-mă de păr... 

Pumnul acelei vrăji nu avu timp să mă prindă din nou când 
am izbucnit pe lângă el. 

Rhysand se întinse spre mine, dar eu mi-am dezlănţuit 
puterea, o strălucire din acea lumină albă şi pură, tot ce scăpase 
de sub vraja regelui. O rază din lumina care era doar pentru 
Rhysand, pe care o aveam doar datorită lui Rhysand. Am sperat 
că înţelegea. 

Aceasta erupse prin cameră, armata adunată huiduind şi 
retrăgându-se. 

Chiar şi Rhysand îngheţase, iar regele şi reginele rămaseră cu 
gurile căscate. Şi surorile mele şi Lucien se întorseseră. 

Dar acolo, în adâncul luminii Zilei... am adunat-o. O putere 
clară, purificatoare. Distrugătoarea Blestemului - distrugătoarea 
vrăjii. Lumina trecu prin toate capcanele fizice, arătându-mi 
laturile vrăjilor şi farmecelor, arătându-mi calea de ieşire... Am 
ars mai strălucitor, căutând, căutând... 

Îngropate în zidurile din oase ale castelului, protecţiile erau 
strâns ţesute. 

Am trimis acea lumină orbitoare încă o dată - o distracţie şi o 
scamatorie cât le-am tăiat protecţiile din arterele vechi. 

Acum, trebuia doar să-mi joc rolul. 

Lumina se estompă, iar eu am rămas ghemuită pe podea, cu 
capul în mâini. 

Linişte. Toţi se holbară la mine în linişte. 

Până şi Jurian încetase să se bucure din locul în care era acum 
rezemat de zid. 

Însă eu m-am uitat doar la Tamlin când mi-am coborât 
mâinile, am inspirat adânc şi am cilipit. M-am uitat la mulţime şi 
la sânge şi la Regatul Nopţii, iar apoi, în cele din urmă, din nou 


la el, când am şoptit: 

— Tamlin? 

El nu se mişcă niciun centimetru. Dincolo de el, regele se uita 
la mine cu gura căscată. Dacă ştia că îi rupsesem de tot 
protecţiile sau că o făcusem intenţionat, nu mă interesa - nu 
încă. 

Am clipit din nou, ca şi când mi-aş fi limpezit mintea. 

— Tamlin? M-am uitat la mâinile mele, la sânge, iar când l-am 
privit pe Rhysand, când mi-am văzut prietenii cu feţe sumbre şi 
surorile nemuritoare şi ude leoarcă... 

Doar şocul şi confuzia se citiră pe chipul lui Rhysand când m- 
am îndepărtat de el. 

Departe de ei. Spre Tamlin. 

— Tamlin, am reuşit eu să spun încă o dată. Ochiul lui Lucien 
se mări când păşi între mine şi Elain. M-am întors spre Regele 
Hybernului. Unde... M-am întors din nou spre Rhysand. Ce mi-ai 
făcut, am şoptit eu, pe un ton scăzut şi gutural, dându-mă înapoi 
către Tamlin. Ce ai făcut? 

„Scoate-i afară. Scoate-le pe surorile mele afară. 

Intră în joc. Te rog... 

Fără scuturi, nu se auzi niciun sunet, niciun licăr de emoție nu 
se simţi în legătura noastră. Puterea regelui o blocase complet. 
Nu puteam face nimic împotriva ei, fie că eram sau nu 
Distrugătoarea Blestemului. 

Dar Rhysand îşi băgă mâinile în buzunar şi mă întrebă mieros: 

— Cum te-ai eliberat? 

— Ce? se agită Jurian, împingându-se din zid şi dând buzna 
spre noi. 

Dar eu m-am întors spre Tamlin şi i-am ignorat trăsăturile, 
mirosul şi hainele deloc la locul lor. El mă privi circumspect. 

— Nu-l lăsa să mă ia din nou, nu-l lăsa... Nu... Nu m-am putut 
abţine să nu suspin, nu când forţa a ceea ce făceam mă izbi din 
plin. 

— Feyre! spuse încet Tamlin. 

lar eu am ştiut că am câştigat. 

Am suspinat mai tare. 

„Scoate-le afară pe surorile mele, l-am implorat pe Rhysand 
prin legătura tăcută. Am deschis protecţiile pentru tine - pentru 
voi toţi. Scoate-i afară.” 

— Nu-l lăsa să mă ia, am suspinat eu din nou, nu vreau să mă 


întorc. 

lar când m-am uitat la Mor, la lacrimile care îi curgeau pe faţă 
în timp ce îl ajuta pe Cassian să se ridice, am ştiut că îşi dădu 
seama la ce mă refeream. Dar lacrimile  dispărură, 
transformându-se în tristeţe pentru Cassian când îşi întoarse 
faţă plină de ură şi îngrozită spre Rhysand şi spuse cu patos: 

— Ce i-ai făcut fetei? 

Rhysand îşi înclină capul. 

— Cum ai făcut-o, Feyre? Era atât de plin de sânge. 

Un ultim joc - acesta era ultimul joc pe care îl jucam 
împreună. 

Am scuturat din cap. Reginele se retraseră, gărzile lor 
formând un zid între noi. 

Tamlin mă privi cu atenţie. La fel şi Lucien. 

Aşadar, m-am întors spre regele care zâmbea de parcă ar fi 
ştiut, însă eu i-am spus: 

— Rupe legătura! 

Rhysand înţepeni ca mort. 

Am alergat spre rege, iar genunchii mă durură când m-am 
aruncat pe podeaua din faţa tronului său. 

— Rupe legătura! Înțelegerea, legătura de împerechere. El m- 
a obligat să o fac, m-a obligat să jur... 

— Nu, spuse Rhysand. 

L-am ignorat, chiar dacă inima mi se frângea, chiar dacă 
ştiam că nu voise să o spună... 

— Fă-o, l-am implorat pe rege, rugându-mă în tăcere ca el să 
nu observe protecţiile distruse, uşa pe care o lăsasem larg 
deschisă. Ştiu că poţi. Doar... eliberează-mă. Eliberează-mă de 
ea. 

— Nu, spuse Rhysand. 

Dar Tamlin se uita între noi. lar eu m-am uitat la el, la Marele 
Lord pe care îl iubisem cândva şi am şoptit: 

— Gata. Fără moarte, fără crime. Am suspinat printre dinţii 
încleştaţi. M-am forţat să mă uit la surorile mele. Gata. la-mă 
acasă şi lasă-le să plece. Spune-i că face parte din înţelegere şi 
lasă-le să plece. Te rog! 

Cuprins de durere la fiecare mişcare, Cassian se întoarse 
încet, suficient, încât să mă privească peste aripile sfâşiate. Şi, 
în ochii lui îndureraţi, am văzut că înţelesese. 

Regatul Visurilor. Aparţinusem unui regat al visurilor. Şi 


visătorilor. 

Şi pentru visurile lor... pentru ceea ce lucraseră şi 
sacrificaseră... puteam să o fac. 

„Scoate-le afară pe surorile mele”, i-am spus lui Rhysand o 
ultimă dată, trimițând gândul în zidul de piatră dintre noi. 

M-am uitat la Tamlin. 

— S-a terminat! Du-mă acasă! 

Acei ochi verzi îi întâlniră pe ai mei, iar tristeţea şi tandreţea 
din ei fură cele mai hidoase lucruri văzute vreodată. 

— Lasă-i să plece, rupe legătura şi hai să terminăm cu asta, îi 
spuse Tamlin hotărât regelui. Surorile ei vor veni cu noi. Deja ai 
încălcat prea multe limite. 

Jurian dădu să obiecteze, dar regele spuse: 

— Foarte bine. 

— Nu, fu tot ce spuse din nou Rhysand. 

Tamlin mârâi la el: 

— Nu-mi pasă dacă este partenera ta. Nu îmi pasă dacă te 
crezi îndreptăţit să o ai. Ea este a mea şi, într-o zi, mă voi 
răzbuna pentru tot ce-a îndurat, pentru tot ce-a suferit şi pentru 
disperarea ei. Într-o zi, poate când va decide că vrea să te 
omoare, voi fi bucuros să o ajut. 

„Pleacă! Pleacă odată! la-le cu tine pe surorile mele.” 

Rhysand mă fixa cu privirea, pur şi simplu. 

— Nu o face! 

Insă eu m-am îndepărtat până când m-am lovit de pieptul lui 
Tamlin; până când mâinile lui, calde şi grele, îmi atinseră umerii. 

— Fă-o! îi spuse el regelui. 

— Nu, zise din nou Rhys, cu vocea spartă. 

Dar regele arătă spre mine, iar eu am tipat. 

Tamlin mă apucă de braţe când am început să tip din cauza 
durerii care îmi sfâşie pieptul şi braţul stâng. 

Rhysand era pe pământ, urlând, iar mie mi s-a părut că l-aş fi 
auzit zicându-mi numele, strigându-l în timp ce suspinam şi mă 
agitam. Eram sfâşiată, muream, muream... 

Nu. Nu, nu voiam asta, nu voiam să... 

Un pocnet îmi răsună în urechi. 

lar lumea se despărţi în două când legătura se rupse. 


Capitolul 67 


Am leşinat. 

Trecuseră abia câteva secunde când am deschis ochii. Mor îl 
ridica acum pe Rhysand, care gâfâia pe podea, cu privirea 
sălbatică, strângându-şi şi desfăcându-şi pumnii... 

Tamlin îmi smulse mănuşa de pe mâna stângă. 

Pielea goală şi curată îl întâmpină, fără tatuaj. 

Eu am tot suspinat, iar el mă cuprinse în braţele care-mi 
păreau total nepotrivite. Mirosul lui aproape mă făcu să mă înec. 

Mor dădu drumul gulerului jachetei lui Rhysand, iar el se târî - 
se târi înapoi spre Azriel şi Cassian, sângele lor plescăindu-i pe 
mâini şi pe gât când se ridică prin el. Respirația lui aspră îmi 
spintecă sufletul... 

Regele nu făcu decât să fluture din mână spre el. 

— Eşti liber să pleci, Rhysand. Otrava prietenului tău a 
dispărut. Mă tem că aripile celuilalt sunt cam distruse. 

„Nu te opune, nu spune nimic, l-am implorat eu când Rhysand 
ajunse la fraţii lui. la-le pe surorile mele. Protecţiile sunt 
anulate.” 

Era linişte. 

Aşa că m-am uitat doar o dată la Rhysand, apoi la Cassian, 
Mor şi Azriel. 

Ei deja se uitau la mine, cu feţele însângerate, reci şi 
mânioase. Dar în spatele lor... ştiam că era dragoste. Ei îmi 
înţeleseră lacrimile care îmi curseră pe faţă când mi-am luat 
rămas-bun în tăcere. 

Apoi Mor, rapidă ca o viperă, se teleportă spre Lucien. Spre 
surorile mele. Ca să-i arate lui Rhysand, mi-am dat eu seama, ce 
făcusem; gaura pe care o făcusem pentru evadarea lor... 

Ea îl lovi cu palma în piept pe Lucien şi îl dădu la o parte, iar 
strigătul lui scutură sala în timp ce Mor îmi apucă surorile de 
braţ şi dispăru. 

Strigătul lui Lucien încă se auzea când Rhysand fandă, 
apucându-i pe Azriel şi pe Cassian şi nici măcar nu se întoarse 
spre mine când se teleportară afară. 

Regele se ridică repede în picioare, vărsându-şi mânia pe 
gărzi; pe Jurian, pentru că nu le apucase pe surorile mele, voind 


să ştie ce se întâmplase cu protecţiile castelului... 

Abia l-am auzit. În mintea mea era doar linişte. Câtă linişte 
era acolo unde fuseseră, cândva, râsul întunecat şi 
amuzamentul viclean. Mintea mea era un pustiu bătut de vânt. 

Lucien scutura din cap şi gâfâia când se întoarse spre noi. 

— Adu-o înapoi, se răsti el la Tamlin, peste vocea regelui. Un 
partener era un partener care deja se dezlănţuia ca să apere ce- 
i aparţinea. 

Tamlin îl ignoră. La fel am făcut şi eu. Abia puteam sta în 
picioare, dar m-am întors spre rege când se aşeză pe tron, 
prinzând atât de strâns cotierele, încât monturile îi erau albe. 

— Mulţumesc, am şoptit eu, cu o mână pe piept, cu pielea 
atât de palidă, atât de albă. Mulţumesc. 

El se adresă doar reginelor adunate, acum la o distanţă 
sigură: 

— Incepeţi. 

Reginele se uitară una la cealaltă, apoi la gărzile lor cu ochi 
mari, şi şerpuiră spre Cazan zâmbind tot mai larg. Ca lupii care 
încercuiau prada. Una dintre ele se răsti la alta pentru că o 
împinsese, iar eu nu m-am deranjat să aud ce le şopti regele. 

Jurian se apropie de Lucien în mijlocul gâlcevii tot mai mari, 
râzând încet. 

— Ştii ce le fac ticăloşii illyrieni femeilor drăguţe? Nu ai să mai 
ai o parteneră - cel puţin nu una care să-ţi fie de folos în vreun 
fel. 

Lucien îi răspunse cu un mârâit sălbatic. 

Am scuipat la picioarele lui Jurian. 

— Poţi să te duci naibii, ticălos hidos! 

Tamlin mă strânse mai puternic de umeri. Lucien se întoarse 
spre mine, iar ochiul metalic se roti şi miji. Secolele de gândire 
cultivată se activară. 

Gândul că surorile îmi fuseseră luate nu mă făcu să intru în 
panică. 

— O vom aduce înapoi, am spus eu încet. 

Dar Lucien mă privea cu precauţie. Prea precaut. 

— Du-mă acasă! i-am spus lui Tamlin. 

Dar regele interveni peste reginele care se certau: 

— Unde este? 

Preferam vocea arogantă şi amuzată în locul celei monotone 
şi brutale care străbătu sala. 


— Tu - tu trebuia să foloseşti Cartea Respiraţiilor, spuse 
regele. Am simţit-o aici, cu... 

Întregul castel se cutremură când îşi dădu seama că nu o 
ţinusem în jachetă. 

— Te-ai înşelat, fu tot ce i-am spus. 

Nările i se umflară. Până şi marea de dedesubt păru să se 
retragă de groază la mânia care îi albi faţa roşiatică. Insă el clipi, 
iar expresia dispăru, şi îi spuse ferm lui Tamlin: 

— Te aştept aici după ce Cartea va fi recuperată. 

Puterea, care mirosea a liliac şi cedru şi a verdeață proaspătă, 
se răsuci în jurul meu, pregătindu-ne să ne teleportăm prin 
protecţiile despre care nici măcar nu bănuiau că le distrusesem. 

Aşa că le-am spus regelui, lui Jurian şi reginelor care, 
pregătite la buza Cazanului, se certau pe înfundate pentru cine 
avea să intre prima: 

— Am să vă aprind rugurile funerare cu mâna mea pentru ce 
le-aţi făcut surorilor mele! 

Apoi am plecat. 


Capitolul 68 


Rhysand 


M-am prăbuşit pe podeaua casei din oraş, iar Amren apăru 
imediat acolo, cu mâinile pe aripile lui Cassian şi înjură când îi 
văzu rănile şi gaura din pieptul lui Azriel. 

Nici măcar puterile ei vindecătoare nu puteau să-i 
însănătoşească pe amândoi. Nu, aveam nevoie de o 
vindecătoare adevărată pentru fiecare din ei, şi repede, pentru 
că, în cazul în care Cassian şi-ar fi pierdut aripile... Ştiam că ar fi 
preferat moartea. Orice illyrian ar fi preferat-o. 

— Unde este ea? întrebă Amren. 

„Unde este ea, unde este ea, unde este ea.“ 

— Scoate Cartea de aici, am spus eu, aruncând jumătăţile pe 
jos. Uram să le ating; le uram nebunia şi disperarea şi bucuria. 
Amren ignoră ordinul. 

Mor nu apăruse - lăsându-le sau ascunzându-le pe Nesta şi 
Elain în orice loc i s-ar fi părut mai sigur. 

— Unde este ea? spuse din nou Amren, apăsându-şi o mână 
pe spatele distrus al lui Cassian. Ştiam că nu se referea la Mor. 

Ca şi când gândurile mele ar fi chemat-o, verişoara mea 
apăru palidă şi gâfâind. Ea căzu pe podea în faţa lui Azriel, 
mâinile-i acoperite cu sânge uscat tremurându-i când îi scoase 
săgeata din piept, sângele curgând pe covor. Ea apăsă rana cu 
degetele, lumina pâlâind când puterea ei lipi osul, carnea şi 
venele. 

— Unde este ea? izbucni Amren încă o dată. 

Nu am fost în stare să rostesc cuvintele. 

Aşa că Mor le rosti în locul meu când îngenunche deasupra lui 
Azriel, ambii mei fraţi fiind, din fericire, inconştienţi. 

— Tamlin l-a lăsat pe rege să treacă prin tărâmul lui şi i-a 
oferit capetele noastre pe o tavă pentru faptul că a prins-o pe 
Feyre şi că i-a rupt legătura şi a reuşit să o ducă înapoi în 
Regatul Primăverii. Dar lanthe l-a trădat pe Tamlin; i-a spus 
regelui unde să le găsească pe surorile lui Feyre. Aşa că regele 
le-a adus pe surorile lui Feyre împreună cu reginele, ca le să 
dovedească faptul că poate să le facă nemuritoare. Le-a băgat 


în Cazan. Cât au fost transformate, nu am putut să facem nimic. 
Ne-a avut la mână. 

Acei ochi argintii se îndreptară spre mine. 

— Rhysand! 

— Nu am mai avut de ales, iar Feyre ştia asta, am reuşit să 
spun. Aşa că s-a prefăcut că s-a eliberat de controlul pe care 
Tamlin credea că încă îl aveam asupra minţii ei. A pretins că... 
ne urăşte. Şi i-a spus că va merge acasă, dar numai dacă 
încetau crimele. Dacă ne eliberau. 

— Şi legătura, şopti Amren, sângele lui Cassian strălucindu-i 
pe mâini cât ea îi încetini hemoragia. 

— Ea i-a cerut regelui să rupă legătura, rosti Mor. El s-a supus. 

Mi s-a părut că eram pe moarte - cu toate că pieptul meu 
chiar ar fi putut să fie despicat în două. 

— Asta e imposibil, spuse Amren. O legătură ca aceea nu 
poate fi ruptă. 

— Regele a spus că poate să o facă. 

— Regele este un nebun, spuse Amren. O legătură ca aceea 
nu poate fi ruptă. 

— Nu, nu se poate, am spus eu. 

Amândouă se uitară la mine. 

Mi-am limpezit mintea şi inima frântă din cauza celor făcute 
de partenera mea; a sacrificiului ei pentru mine şi familia mea. 
Pentru surorile ei. Pentru că ea nu crezuse... că era esenţială. In 
ciuda a tot ceea ce făcuse ea. 

— Regele a anulat înţelegerea dintre noi. A fost greu, dar nu 
şi-a dat seama că nu era legătura de împerechere. 

Mor tresări. 

— Ea... Feyre ştie... 

— Da, am şoptit eu. lar acum, partenera mea este în mâinile 
inamicilor. 

— Du-te şi ia-o, spuse Amren printre dinţi. Chiar acum. 

— Nu, am spus eu şi am urât cuvântul. 

Ele se uitară cu gura căscată la mine, iar eu am vrut să urlu 
când am văzut sângele care le acoperea şi pe fraţii mei suferinzi 
şi inconştienţi de pe covorul din faţa lor. 

Dar am reuşit să-i spun verişoarei mele: 

— Nu ai auzit ce i-a spus Feyre? l-a promis că o să-l distrugă... 
din interior. 

Mor se albi la faţă, magia ei strălucind pe pieptul lui Azriel. 


— Se duce în acea casă ca să-l distrugă. Ca să-i distrugă pe 
toţi. 

Am dat aprobator din cap. 

— Acum este o spioană, în legătură directă cu mine. Ea va şti 
ce va face regele Hybernului, unde se va duce şi ce va plănui. Și 
îmi va raporta. 

Pentru că, între noi, slabă şi delicată, ascunsă astfel încât 
nimeni să nu o poată găsi... între noi era o urmă de culoare şi de 
bucurie, o lumină şi o umbră - o şoaptă a ei. Legătura noastră. 

— Ea este partenera ta, îmi spuse Amren. Nu este spioana ta. 
Du-te şi ia-o. 

— Ea este partenera mea. Şi spioana mea, am spus eu prea 
încet. Şi este Marea Doamnă a Regatului Nopţii. 

— Ce? şopti Mor. 

In mintea mea, am mângâiat cu un deget legătura dintre noi, 
acum bine ascunsă, şi am spus: 

— Dacă i-ar fi scos şi cealaltă mănuşă, i-ar fi văzut cel de-al 
doilea tatuaj de pe braţul drept. Identic cu celălalt. Desenat 
noaptea trecută, când ne-am strecurat afară, am găsit o 
preoteasă şi am numit-o Marea mea Doamnă. 

— Nu... nu consoartă, spuse Amren fără să gândească, 
clipind. Nu o mai văzusem surprinsă de... secole. 

— Nu consoartă, nu soţie. Feyre este Marea Doamnă a 
Regatului Nopţii. Egala mea din toate punctele de vedere; va 
purta coroana mea şi va sta pe un tron, lângă al meu. Nu va fi 
niciodată marginalizată sau desemnată să se reproducă, să dea 
petreceri şi să crească urmaşi. Este regina mea. 

Ca şi când ar fi fost un răspuns, un licăr de dragoste făcu 
legătura să tremure. M-am concentrat asupra uşurării care 
ameninţa să-mi distrugă orice urmă de calm pe care îl simulam. 

— Vrei să-mi spui că Marea mea Doamnă este acum 
înconjurată de inamici? şopti Mor. O expresie mortal de calmă fi 
traversă chipul pătat de lacrimi. 

— Vreau să-ţi spun, am zis eu, privind sângele închegat de pe 
aripile lui Cassian, pe care le îngrijea Amren. Sub mâinile lui 
Mor, Azriel încetase, în sfârşit, să mai sângereze. Era suficient 
cât să-i ţină în viaţă până când ar fi ajuns vindecătoarea. Vreau 
să-ţi spun, am repetat eu, cu puterea care creştea şi mi se freca 
de piele şi de oase, disperată să fie dezlănţuită asupra lumii, că 
Marea ta Doamnă a făcut un sacrificiu pentru regatul ei şi că noi 


vom acţiona la momentul potrivit. 

Poate faptul că Lucien era partenerul lui Elain avea să ajute... 
cumva. Aveam să găsesc o cale. 

lar apoi, alături de partenera mea, urma să sfâşiem în bucăţi 
Regatul Primăverii; să îi nimicim pe regele Hybernului, pe lanthe 
şi pe reginele muritoare. Încet. 

— Şi până atunci? întrebă Amren. Cum rămâne cu Cazanul... 
şi cu Cartea? 

— Până atunci, vom merge la război, am spus eu, fixând uşa 
cu privirea ca şi când aş fi putut s-o văd cum intră râzând, 
frumoasă şi vibrantă. 


Capitolul 68 


Feyre 


Împreună cu Tamlin, am aterizat pe pietrişul aleii mărginite 
de copaci din faţă. 

Uitasem cât de linişte era aici. 

Cât de mic era locul. Pustiu. 

Primăvara era la început, iar aerul blând mirosea a trandafiri. 

Încă era frumos. Dar mai erau şi uşile de la intrare, în spatele 
cărora mă închisese. 

Era fereastra în care bătusem, încercând să ies. O închisoare 
drăguță, acoperită de trandafiri. 

Capul îmi zvâcnea, însă eu am zâmbit şi am spus printre 
lacrimi: 

— Credeam că nu am s-o mai văd niciodată. 

Tamlin mă ţintuia cu privirea, de parcă nu i-ar fi venit să 
creadă. 

— Nici eu nu credeam. 

„Şi ne-ai trădat - i-ai trădat pe toţi nevinovaţii din tărâm 
pentru asta. Doar ca să mă poţi avea din nou.“ 

lubirea - iubirea era un balsam şi o otravă în aceeaşi măsură. 

însă iubirea era cea care-mi ardea în piept. Chiar lângă 
legătura pe care regele Hybernului nici măcar nu o atinsese, 
pentru că nu ştiuse cât de adânc şi de departe ar fi trebuit să 
sape ca să o distrugă. Ca să ne despartă pe mine şi pe Rhysand. 

Duruse - duruse ca naiba să punem capăt înţelegerii dintre 
noi - iar Rhys îşi făcuse treaba perfect, cu o groază ireproşabilă. 
Dintotdeauna ne pricepuserăm atât de bine să ne jucăm 
împreună. 

Nu mă îndoisem de el şi nu îi răspunsesem decât cu „Da” 
când mă dusese în templu în seara precedentă, unde îmi 
depusesem jurămintele. 

Faţă de el, faţă de Velaris şi faţă de Regatul Nopţii. 

Şi acum... o mângâiere uşoară şi iubitoare de-a lungul 
legăturii, ascunsă sub pustiul în care se-ncheiase înţelegerea. 
Am trimis înapoi pâlpâitul unui sentiment, dorindu-mi să-l pot 
atinge, să-l pot ţine, să pot râde cu el. 


Însă nu le-am permis gândurilor să mi se citească pe chip, ci 
doar uşurării liniştite când m-am sprijinit de Tamlin, oftând. 

— Parcă... parcă o parte a fost un vis sau un coşmar. Dar... 
Dar mi-am adus aminte de tine. Şi când te-am văzut astăzi aici, 
am rezistat şi m-am luptat pentru că ştiam că ar fi putut să fie 
singura mea şansă şi... 

— Cum de-ai scăpat de sub controlul lui? întrebă Lucien 
monoton din spatele nostru. 

Tamlin îl avertiză cu un mârâit. 

Uitasem că era acolo. Tovarăşul surorii mele. Am hotărât că 
Mama chiar avea un simţ al umorului. 

— Am vrut asta - nu ştiu cum. Pur şi simplu, mi-am dorit să 
mă eliberez de el şi am făcut-o. 

Ne-am cântărit reciproc din priviri, dar Tamlin îmi mângâie 
uşor umărul cu degetul mare. 

— Eşti... eşti rănită? 

Am încercat să nu tresar. Ştiam la ce se referea. Credea că 
Rhysand ar fi făcut aşa ceva oricui... 

— Eu... nu ştiu, m-am bâlbâit. Nu... Nu-mi aduc aminte de 
lucrurile acelea. 

Lucien îşi miji ochiul de metal de parcă ar fi putut simţi 
minciuna. 

Însă eu m-am uitat în sus, la Tamlin, şi i-am atins gura cu 
blândeţe. Cu pielea mea goală. 

— Eşti adevărat, am spus. M-ai eliberat. 

Fu un efort să nu-mi transform mâinile în gheare şi să nu-i 
scot ochii. Trădătorul - mincinosul. Criminalul. 

— Tu te-ai eliberat, şopti Tamlin. Îmi făcu semn spre casă. 
Odihneşte-te... şi apoi vom sta de vorbă. Eu... trebuie să o 
găsesc pe lanthe. Şi să lămurim nişte lucruri. 

— De data asta, vreau şi eu să particip, am spus eu oprindu- 
mă când încercă să mă mâne înapoi în frumoasa închisoare. Nu 
mai... Nu mai vreau să mă dai la o parte. Nu mai vreau paznici. 
Te rog. Am atât de multe să îţi spun despre ei, dar... pot să ajut. 
Putem să le recuperăm pe surorile mele. Lasă-mă să ajut. 

„Să te ajut în direcţia greşită. Să te ajut să-ţi distrugi regatul 
şi să-l dobor pe Julian, să le nimicesc pe reginele ticăloase şi 
trădătoare. Şi apoi să o sfâşii pe lanthe în bucățele pe care să le 
îngrop astfel încât să nu le găsească nimeni.” 

Tamlin se uită cu atenţie la chipul meu şi, în cele din urmă, 


dădu aprobator din cap. 

— O vom lua de la capăt. Vom face lucrurile diferit. Când ai 
fost plecată, mi-am dat seama... că m-am înşelat în atât de 
multe privinţe, Feyre. Şi îmi pare rău. 

Era prea târziu. Al naibii de târziu. Însă mi-am sprijinit capul 
de umărul său când mă cuprinse de mijloc şi mă conduse către 
casă. 

— Nu contează. Acum sunt acasă. 

— Pentru totdeauna, îmi promise el. 

— Pentru totdeauna, l-am îngânat eu, uitându-mă în urmă, 
spre locul în care Lucien stătea în pietrişul de pe alee. 

Se uita la mine. Cu faţa împietrită. De parcă şi-ar fi dat seama 
de toate minciunile. 

De parcă ar fi ştiut de al doilea tatuaj de sub mănuşa mea şi 
de strălucirea pe care o avea acum. 

Ca şi când şi-ar fi dat seama că lăsaseră o vulpe în coteţul 
găinilor - şi că el nu putea face nimic. 

Nu şi dacă voia să-şi mai vadă vreodată perechea - pe Elain. 

l-am zâmbit dulce şi somnoros lui Lucien. Aşa începu jocul 
nostru. 

Am păşit pe treptele curate de marmură spre uşile de la 
intrare ale conacului. 

Şi aşa o conduse Tamlin fără să vrea pe Marea Doamnă a 
Regatului Nopţii în inima teritoriului său. 


MULŢUMIRI 


Le mulțumesc următoarelor persoane care mi-au 
binecuvântat viaţa: 

Soţului meu, Josh: M-ai ajutat să trec de anul acesta. (Şi de 
mulţi alţii, înainte, dar mai ales de acesta.) Nu am cuvinte să-ţi 
spun cât de mult te iubesc şi cât îţi sunt de recunoscătoare 
pentru tot ceea ce faci. Pentru nenumăratele mese pe care le-ai 
gătit, ca să nu fiu nevoită să mă opresc din scris; pentru sutele 
de vase pe care le-ai spălat după aceea, pentru ca eu să pot să 
alerg înapoi în biroul meu şi să continuu să lucrez; pentru orele 
în care ai plimbat câinele, mai ales dimineaţa devreme, doar ca 
să pot să dorm un pic... Această carte este acum o carte 
adevărată datorită ţie. Îţi mulţumesc pentru că ai avut grijă de 
mine când eram prea obosită, pentru că mi-ai şters lacrimile 
când inima mi-a fost grea şi pentru că m-ai însoţit în atât de 
multe aventuri în întreaga lume. 

Lui Annie, care nu poate să citească aceste rânduri, dar care, 
oricum, merită să fie apreciată: fiecare secundă cu tine este un 
dar. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să nu mă simt singură - şi 
pentru râsul, bucuria şi dragostea pe care le-ai adus în viaţa 
mea. Te iubesc, drăgălaşo! 

Lui Susan Dennard, sora mea de suflet şi anam cara. Sunt 
destul de sigură că am depăşit un record acum, dar îţi 
mulţumesc pentru că ai fost o prietenă pentru care a meritat să 
aştept şi pentru vremurile cu adevărat grozave şi pline de 
distracţie pe care le-am trăit împreună. Lui Alex Bracken, Erin 
Bowman, Lauren Billings, Christina Hobbs, Victoria Aveyard, 
Jennifer L. Armentrout, Gena Showalter şi Claire Legrand: Sunt 
atât de norocoasă să vă am ca prieteni. Vă ador pe toţi. 

Agentului meu, Tamar Rydzinski: ce m-aş face fără tine? Ai 
fost sprijinul meu, steaua mea călăuzitoare şi zâna mea cea 
bună încă de la început. După şapte cărţi, încă nu pot să-mi 
exprim recunoştinţa în cuvinte. Editorului meu, Cat Onder: să 
lucrez cu tine pentru aceste cărţi a fost un punct culminant al 
carierei mele. Îți mulţumesc pentru înţelepciunea ta, pentru 
bunătatea şi geniul editorial. 

Echipei mele fenomenale de la Bloomsbury din întreaga lume 


şi CAA: Cindy Loh, Cristina Gilbert, Jon Cassir, Kathleen Farrar, 
Nigel Newton, Rebecca Mcnally, Natalie Hamilton, Sonia 
Palmisano, Emma Hopkin, lan Lamb, Emma Bradshaw, Lizzy 
Mason, Courtney Griffin, Erica Barmash, Emily Ritter, Grace 
Whooley, Eshani Agrawal, Nick Thomas, Alice Grigg, Elise Burns, 
Jenny Collins, Linette Kim, Beth Eller, Diane Aronson, Emily 
Klopfer, Melissa Kavonic, Donna Mark, John Candell, Nicholas 
Church, Adiba Oemar, Hermione Lawton, Keuy de Groot şi 
întregii echipe pentru drepturi de autor în străinătate: este o 
onoare să vă cunosc şi să lucreze cu voi. Va mulţumesc pentru 
că mi-aţi făcut visurile să devină realitate. Lui Cassie Homer: îţi 
mulţumesc pentru tot. Eşti absolut încântătoare. 

Familiei mele (în special părinţilor mei): Vă iubesc extrem de 
mult. 

Le mulţumesc următorilor: Louisse Ang, Nicola Wilksinson, 
Elena Yip, Sasha Aisberg, Vilma Gonzalez, Damaris Cardinali, 
Alexa Santiago, Rachel Domingo, Jamie Miller, Alice Fanchiang şi 
celor de la Maas Thirteen: generozitatea, prietenia şi sprijinul 
vostru înseamnă totul pentru mine. 

Şi, în cele din urmă, le mulţumesc cititorilor mei. Voi sunteţi 
cei mai mari. Chiar cei mai tari. Nimic nu ar fi fost posibil fără 
voi. Vă mulţumesc din tot sufletul pentru tot ceea ce faceţi 
pentru mine şi cărţile mele. 


AL DOILEA VOLUM AL SERIEI DE SUCCES 
REGATUL SPINILOR ŞI AL TRANDAFIRILOR. 
AFLAT PE PRIMUL LOC ÎN 
TOPUL BESTISELLERURILOR 
NEW YORK TIMES 


„Maas creează între personajele sale relaţii care se dezvoltă 
organic, iar talentul ei pentru situaţiile explozive rămâne la fel 
de impresionant. Feyre are acum ocazia să își câştige propi 
lo& dovedindu-se la fel de valoroasă ca un Mare Lord. O 
lectură captivantă.“ 


Publishers Weel 


„Uimitoare... Acest volum va ridica audiența în picioare. 
Seria Tronu! de Cleştar a fost un succes fulminant, iar Regatul 
spittilor și al trandafirilor îi calcă, sigur, pe urme. “ 


Booklist 


FEYRE TREBUIE SA 
ÎŞI FĂUREASCĂ VIITORUL - 
ŞI PE CEL AL ÎNTREGU SALE LUMI 


ISBN 978-606-8905- 57.0 


9 [l || | 3 |