Nick Drake — Nefertiti. Cartea Mortilor

thrillenystery 


NICK DRAKE 


„O aventură exotică pasionantă.“ 
EVENING STANDARD 


NEFERTITI 


CARTEA MORȚILOR 


HUMANITAS 


fıctıion 


NICK DRAKE 


NEFERTITI 
CARTEA MORȚILOR 


Tatălui meu, Miles Drake 
Nota autorului 


Acum trei mii cinci sute de ani, Akhenaton a moştenit un 
imperiu aflat pe culmile puterii şi bogăției. Era o epocă uimitor 
de sofisticată, dar şi plină de vanitate şi violenţă. Imperiul 
avea o puternică forţă poliţienească - Medjay - şi o uriaşă 
arhivă pe foi de papirus în care erau păstrate informaţii despre 
cetăţeni. Cei cu dare de mână, care ajungeau la vârsta părului 
cărunt, se bucurau pe lumea aceasta de toate plăcerile şi 
cheltuiau sume uriaşe pe morminte, pregătindu-şi astfel 
călătoria spre lumea următoare. Birocraţia înfloritoare era 
susţinută de o mână de lucru numeroasă formată din localnici 
şi imigranţi. Această societate complexă era dependentă de 
apele Nilului, care împărțea teritoriul Egiptului în Tărâmul 
Negru al fertilităţii şi cel Roşu al deşertului. 

Spre deosebire de alţii, Akhenaton a hotărât să facă ceva 
nemaiîntâlnit cu bogăţiile sale. El şi regina Nefertiti - „Cea 
Desăvârşită” - au iniţiat o profundă revoluţie în religie, politică 
şi artă. După ce au abolit instituţiile şi zeii tradiţionali şi au 
îngrădit puterea preoţimii, au construit un oraş extraordinar, 
Akhetaten, care trebuia să fie nucleul noii credinţe, în centrul 
noii religii se afla Aten, reprezentat prin discul solar, rămas 
singurul zeu oficial. 

In prezent oraşul aproape a dispărut, în apropierea localităţii 
Amarna se mai pot vedea urmele Căii Regale, ale palatelor şi 
templelor lui Aten. Dacă ajungeţi acolo, puteţi vizita 
mormintele personajelor importante care s-au aflat în slujba 
lui Akhenaton şi Nefertiti: Mahu - şeful poliţiei, Meri-Ra - 
Marele Preot, Parrenefer - arhitectul oraşului, Ay - „Părintele 
Zeului” şi consilierul atotputernic al faraonului. O scară lungă 
coboară în mormântul lui Akhenaton, acum gol. 


Nu veţi putea vizita mormântul reginei Nefertiti, pentru că ea, 
cea mai puternică şi cea mai frumoasă femeie din Antichitate, 
a dispărut în mod misterios în anul al doisprezecelea al 
domniei lui Akhenaton. De ce şi ce i s-a întâmplat sunt 
întrebările la care încearcă să răspundă această poveste. 

O, inima mea, pe care o am de la mama, 0, inima mea, pe 
care o am pe lume, nu mărturisi împotriva mea în fata 
Stăpânului Lucrurilor. Cartea Morților 


CAPITOLUL 01 


Anul al doisprezecelea, al domniei regelui Akhenaton, Teba, 
Egipt Visasem zăpadă. Mă rătăcisem într-un loc întunecat, 
zăpada cădea încet şi tăcut, fiecare fulg părea o enigmă pe 
care nu reuşeam s-o descifrez înainte să dispară. Când m-am 
trezit, mai aveam pe obraji amprenta ei imponderabilă, 
trecătoare, criptică, într-un fel neaşteptat, lucrul acesta m-a 
întristat, de parcă aş fi pierdut ceva sau pe cineva pentru 
totdeauna. 

Am rămas aşa întins câteva clipe, ascultând cum Tanefert 
respira încet lângă mine, în vreme ce arşiţa zilei creştea. 
Desigur că nu văzusem niciodată zăpadă, dar mi-am amintit 
că citisem o informare despre cineva care-o adusese într-o 
cutie, înfăşurată în paie, ca pe o comoară, tocmai din nordul 
îndepărtat. Uneori aud poveşti cumpărate cu bani grei, poveşti 
de dincolo de orizont. Despre o lume a gerurilor, cu pustietăţi 
de zăpadă şi râuri de gheată albă şi imponderabilă, pe care 
aproape că ai putea s-o ţii în căuşul palmei dacă ai fi în stare 
să înduri săgetarea focului ei rece. Şi e ciudat, pentru că e 
doar apă, iar apa nu poate fi apucată în mâini. S-a schimbat 
doar întruparea ei şi mă gândesc că s-ar putea schimba din 
nou, căci depinde de lumea în care se află. Am mai aflat că 
după ce au deschis cutia, au văzut că nu mai era nimic în ea. 
Zăpada aceea misterioasă pierise cu desăvârşire. Fără 
îndoială cineva a plătit cu propria sa viaţă pentru dezamăgirea 
pe care a produs-o! Astfel se întâmplă cu orice comoară. 
Poate că aşa arată şi moartea, deşi preoţii noştri ne spun 
altceva. Ştim cu toţii pe dinafară rugăciunea „Şi când se va 
deschide lada din mormânt, fie ca trupul să rămână nestricat 
în toate vieţile viitoare”. Oare nu au văzut, orbiţi de speranţele 
lor absurde şi de visele lor fără rost, cum se descompune şi 
putrezeşte sub razele zeului-soare fermecătoarea carne a 
celor vii, a celor tineri şi frumoşi, oare n-au văzut cum se 
schimonoseşte ea în oroarea şi monstruozitatea unei agonii 
pietrificate? Oare chiar nu au văzut niciodată chipuri 
încântătoare care sunt spintecate sau rănile adânci dintr-un 
muşchi sau aşchiile unui craniu sfărâmat, sau n-au văzut în ce 
fel straniu se încreţeşte şi se strânge carnea arsă după ce se 
topeşte grăsimea? Mă îndoiesc. 


În meseria mea asemenea gânduri mă frământă mereu. Eu, 
Rai Rahotep, cel mai tânăr şef de Poliţie Medjay! din Teba, îi 
urmăresc cu privirea pe copiii mei cum cântă sau se 
străduiesc să cânte la vreun instrument muzical, deşi ştiu că 
pielea lor pe care o mângâiem şi o sărutăm, pe care o ungem 
cu ulei de migdale sau cu ulei de moringa, pe care o 
parfumăm cu ulei de palmier şi cu ulei de smirnă, pe care o 
îmbrăcăm cu pânză de în şi o împodobim cu aur, e doar un sac 
de piele ce acoperă organe, oase şi vase de sânge, iar 
nădejdea că vom rămâne vii şi îndrăgostiţi depinde doar de 
meseria aceasta groaznică de măcelar. Nu vorbesc cu nimeni 
despre toate acestea, nici chiar atunci când fac dragoste cu 
soţia mea şi când, pentru o clipă, trupul ei elegant care se 
contopeşte cu al meu în strălucirea lămpii nu mai e perfect 
conturat, se estompează până când e doar moarte şi nimic 
mai mult... Se zice că acesta ar fi un gând destul de faimos. 
Poate că ar trebui să mă simt mândru că-mi vin în minte 
asemenea gânduri. Poate că ar trebui să fiu mai poetic, mai 
filosofic, măcar ca să-mi umplu cu ceva orele de intimitate. 
Dar, din păcate, nu am aşa ceva. Apoi, când stau aplecat 
deasupra unui nou cadavru, a unei foste vieţi - o mică poveste 
despre iubire şi timp - curmată într-o clipă de furie sau de ură, 
de nebunie sau de panică, simt că doar în acele clipe ştiu 
precis care este locul meu în lume. 

Desigur, aşa cum îmi spune Tanefert ori de câte ori are 
prilejul (ceea ce se întâmplă destul de des în ultima vreme), e 
în firea mea să mă gândesc mereu la tot ce e mai rău. Dar în 
vremurile acestea absurde ale domniei lui Akhenaton din 
Marea Dinastie găsesc în fiecare zi justificări noi pentru 
atitudinea mea. Situaţia se înrăutăţeşte într-una şi văd asta în 
munca mea, în numărul crescând de trupuri schingiuite şi 
mutilate, de morminte ale celor bogaţi şi puternici care sunt 
profanate şi jefuite, înconjurate de paznici nubieni cu beregata 
tăiată larg, ca într-un rânjet sinistru cu gura până la urechi. 
Văd asta şi în ostentaţia celor care trăiesc în lux şi în mizeria 
fără scăpare a mulţimii săracilor. Văd asta în toată lumea 


1 Medjay, nomazi din Nubia care s-au evidenţiat în rândurile 
armatei egiptene, apoi au format un corp de poliţie care avea 
atribuţii diverse: păstrarea ordinii publice, paza şantierelor de 
construcţii, aplicarea pedepselor etc. 


noastră cutremurată de Marile Schimbări: proscrierea de către 
faraon a preoţilor Marelui Templu de la Karnak din locurile şi 
din drepturile lor străvechi, interzicerea şi uneori chiar 
profanarea lui Amon şi a altor zei mai vechi, mai populari şi 
mai puţin importanţi, impunerea unui zeu nou şi straniu pe 
care trebuie să-l adorăm şi să-l preamărim. Văd asta în 
proiectul excentric şi exorbitant de scump al unui nou şi 
misterios oraş-templu, Akhetaten, clădit în desert la jumătatea 
drumului de aici şi până la Memphis şi plasat dinadins departe 
de toţi şi de toate. lar toate acestea apasă greu economia 
noastră fragilă, acum când imperiul traversează o perioadă 
tulbure şi plină de nesiguranţă. Aşa că e normal să am aceste 
gânduri, cum aş putea gândi altfel? Şi ea îmi spune că nu e 
normal şi are dreptate. Dar am trecut demult peste acest prag 
şi de atunci am înţeles că umbrele şi întunericul trăiesc în 
fiecare dintre noi şi am mai înţeles că nu le trebuie mult timp 
ca să pună stăpânire, ca nişte lipitori, pe sufletele şi 
zâmbetele noastre. Moartea e un lucru simplu. 

Aşadar, când m-am întors acasă pe la prânz, având înfiptă în 
minte tulburătoarea veste că eram chemat să investighez un 
delict misterios săvârşit chiar la Curtea Regală, Tanefert s-a 
uitat la mine şi m-a întrebat: 

— Ce s-a întâmplat? Spune-mi! S-a aşezat pe banca din 
camera de primire unde nu ne aşezăm niciodată, lângă pereţii 
pictaţi de curând ce înfăţişează o grădină pe care n-o s-o 
avem niciodată. Am vrut s-o ating, dar cunoştea trucul ăsta. 

— Nu trebuie să mă ţii de mână, nu ne cunoaştem de ieri, de 
azi. Spune-mi ce ai de spus. 

Aşa că i-am spus. l-am spus cum intrase Ah-mose de 
dimineaţă în biroul meu. Gusta dintr-o prăjitură, ca de obicei, 
şi nu vedea cum îi cad dizgraţios firimiturile printre faldurile 
ample ale robei. Pântecul său rotund îl făcea să se mişte cu 
greutate, iar poliţiştii trebuie să fie puternici, dar în formă (aşa 
cum sunt eu, cred, datorită exerciţiilor de gimnastică din 
fiecare zi). l-am povestit cum mi-a comunicat, în felul său 
morocănos şi cu mai multă repulsie şi agresivitate decât în 
mod obişnuit, că a sosit un ordin de sus să mă duc imediat şi 
fără întârziere la Akhetaten pentru a-i ajuta pe dregătorii de la 
curte să rezolve un caz important. l-am spus că ne-am uitat fix 
unul la altul şi că l-am întrebat: „Cum se face că am onoarea 


să fiu chemat chiar eu”? A dat din umeri şi apoi a zâmbit la fel 
cum cască o pisică din necropolă: 

— E treaba ta să afli. 

— Dar despre ce delict e vorba? 

— O să fii informat când ajungi la şeful noii divizii Medjay de 
acolo, îl cheamă Mahu. Ştii ceva despre el? 

Am încuviinţat. Mahu este un tip celebru pentru zelul cu care 
aplică legea. Ahmose a înghiţit zgomotos ultima bucăţică de 
prăjitură şi s-a aplecat spre mine: 

— Da să ştii că am şi eu cunoştinţe în capitală. Am auzit că ar 
fi dispărut cineva. Şi a început din nou să zâmbească 
ameninţător. Vorbele lui deschiseseră o capcană mortală. 

Tanefert stătea nemişcată: înlemnise de frică. Ştia la fel de 
bine ca şi mine că trebuia să rezolv misterul, oricare ar fi fost 
el - şi Ra însuşi ştie că în el sunt implicate multe feţe înalte -, 
altfel propria mea soartă nu va fi un mister pentru nimeni. Mi 
se vor lua postul, cele câteva titluri onorifice, toate bunurile, şi 
voi fi condamnat la moarte. Şi totuşi nu mă simţeam 
înspăimântat. Simţeam altceva, despre care nu-mi dădeam 
încă seama ce este. M-am uitat la ea: 

— Spune-mi ceva! 

— Ce pot să-ţi spun? Nimic nu te va opri să pleci de lângă noi. 
De fapt pari chiar entuziasmat! 

Era adevărat, dar nu voiam să recunosc acest lucru. 

— Fiindcă încerc să nu mă arăt îngrijorat în faţa fetelor. 

Ea, însă, nu mă credea. 

— Cât timp vei lipsi de-acasă? 

Nu puteam să-i spun adevărul, şi anume că nu aveam nicio 
idee. 

— Vreo cincisprezece zile. Poate mult mai puţin. Depinde cât 
de repede rezolv cazul. Depinde de mărturii, de existenţa 
indiciilor, de circumstanţe... 

Dar ea îşi întorsese deja capul şi se uita pe fereastră fără să 
vadă ceva anume. Deodată, felul în care lumina după-amiezii 
îi cădea pe chip mi-a făcut inima să bată mai tare şi-am 
amuţit. Am stat aşa o vreme, fără să vorbim. Apoi ea a spus: 

— Nu înţeleg. De ce nu cercetează cazul detaşamentul 
Medjay de acolo? Este o problemă internă. De ce te vor 
neapărat pe tine? Eşti un străin, nu cunoşti pe nimeni din oraş 
şi nu te poţi încrede în nimeni... Şi, dacă se presupune că este 


ceva atât de secret, de ce au chemat o persoană din afară? 
Poliţia locală nu te va privi cu ochi buni, vei fi un intrus aflat 
pe teritoriul ei. Vei deveni o ţintă uşoară şi nimeni nu te va 
apăra. 

Fot ce spunea era adevărat, ca întotdeauna. Ea este agentul 
secret din casă, are un simţ ascuţit şi infailibil pentru a 
descoperi adevărul. Am zâmbit. 

— Nu e cazul să zâmbeşti. 

— Te iubesc. 

— Nu vreau să pleci. 

Vorbele ei m-au luat pe nepregătite. 

— Ştii că nu pot să nu mă duc. 

— Ba poţi. Intotdeauna mai există o posibilitate. Am 
îmbrăţişat-o, am simţit cum tremură şi am încercat s-o 
liniştesc. S-a calmat şi mi-a atins blând faţa cu mâinile. 

— In fiecare dimineaţă mă gândesc că este poate ultima oară 
când te văd. Aşa că îţi memorez chipul, îţi ştiu acum atât de 
bine toate trăsăturile, încât le pot duce cu mine şi-n mormânt. 

— Să nu vorbim despre morminte. Hai mai bine să vorbim 
despre ce vom face cu darul pe care mi-l va da Stăpânul când 
voi rezolva cazul şi voi deveni cel mai celebru agent din oraş. 

Ea a zâmbit, în sfârşit. 

— Un dar nu e de ici, de colo. Nu te-au plătit de luni de zile. 
Economia noastră se duce de râpă, recoltele au fost slabe ani 
dea rândul şi am auzit chiar despre tâlhării şi jafuri. Valul de 
imigranţi din nordul şi sudul ţării, atraşi de mirajul noilor 
construcţii, a creat un nou strat social: indivizi dezrădăcinaţi şi 
lipsiţi de speranţă care nu mai au nimic de pierdut. Se spune 
că grânele sunt pe sfârşite, chiar şi în depozitele regale. 
Nimeni nu și-a mai luat salariul, numai despre asta se 
vorbeşte în oraş. Suntem din ce în ce mai îngrijoraţi. Fiecare 
are câte o gură de hrănit şi tuturor le e groază de lipsuri. 
Oamenii se gândesc că va veni vremea să-şi dea în târg 
mobila lor bună fabricată în atelierele din oraş pe o ciozvârtă 
de carne şi un sac cu grâne de la ţară. 

— Pot să mă descurc şi o să mă gândesc mereu cum o să fie 
când mă întorc la tine. lţi dau cuvântul meu. 

Ea încuviinţă şi-şi şterse ochii cu mâneca veşmântului. 

— Trebuie să-mi iau rămas-bun de la copii. 

— Pleci chiar acum? 


— Trebuie. 

Şi Tanefert s-a îndepărtat. 

Când am intrat în cameră, fetele s-au oprit din ceea ce 
făceau. Sekhmet şi-a ridicat privirea din cartea pe care o 
citea. Ochii ei de topaz m-au privit de sub bretonul negru. 
Părea o alegere prea grea: nu ar fi vrut să piardă şirul poveștii, 
dar trebuia să mă şi salute cum se cuvine. Am ridicat-o şi am 
pus-o pe un scaun. Mi-am apropiat capul de faţa ei şi am 
simţit parfumul familiar al respirației ei dulci, cu aromă de 
lapte, îşi puse braţele uşoare pe după gâtul meu. 

— Trebuie să plec pentru un timp. Am treabă. O să ai grijă de 
mama şi de surorile tale în locul meu până mă întorc? 

Ea a dat din cap în semn de încuviinţare şi mi-a şoptit cu 
seriozitate la ureche că da, o să aibă grijă, că mă iubeşte şi că 
se va gândi la mine în fiecare zi. „Să-mi scrii o scrisoare”, i-am 
cerut eu. Mi-a spus că-mi va scrie. Micuța mea înţeleaptă. Anul 
acesta este mai preocupată de sine însăşi şi vocea ei a 
căpătat un rafinament nou, studiat. Apoi a venit Thuyu, 
rânjind cu dinţii ei cei noi şi strâîmbându-se caraghios. A vrut 
să mă muşte de nas şi am lăsat-o. „Joacă!” a strigat ea şi s-a 
rostogolit pe podea. Nejmet cea mică este o fiinţă hotărâtă şi 
despotismul ei seamănă şocant de mult cu al meu. Plânsul de 
peste noapte lăsase loc unei atitudini de evaluare serioasă a 
lumii din jurul ei. Nu mai pot s-o păcălesc la micul dejun, când 
încerc s-o conving că avem lipii proaspete, dar în realitate 
sunt rămase din cuptorul de aseară. Şi, în sfârşit, Tanefert, 
sufletul meu, cu părul tău negru de culoarea nopţii fără lună, 
cu nasul tău bine desenat şi ochii tăi migdalaţi. lertaţi-mă că 
vă părăsesc. Dacă nu am realizat altceva în viaţa asta, măcar 
am o familie. Fetele mele cele deştepte! Fie ca ele să-mi fie 
înapoiate la sfârşitul acestei poveşti. Aş depune orice pe 
lespedea de libaţii, numai să fie aşa. Afli pe cine iubeşti atunci 
când trebuie să-l părăseşti. 

Aşa cum obişnuiesc şi pentru că asta e metoda mea de lucru, 
am să ţin un jurnal în tot acest timp. Voi nota la sfârşitul 
fiecărei zile sau nopţi ceea ce ştiu că ştiu, dar şi ceea ce ştiu 
că nu ştiu. Voi nota indicii şi întrebări fără răspuns, aspecte 
tulburi sau enigme. Voi scrie tot ce doresc şi tot ce îmi trece 
prin cap, nu doar ceea ce ar trebui să notez. Dacă mi se 
întâmplă ceva, jurnalul meu va servi drept testament şi va 


ajunge înapoi acasă aidoma unui câine rătăcit, în felul acesta 
poate că misterul se. Va dezvălui din bucățele şi fragmente, 
din cioburi şi nepotriviri aparente, din vise şi şanse 
neaşteptate sau din absurdităţi care fac parte, toate, din şirul 
de dovezi şi din istoria unui delict şi conduc la o concluzie 
reuşită, închegată şi, cine ştie, poate chiar exactă, logică şi 
construită într-un mod desăvârşit. Dar adevărul este altul: 
experienţa mea îmi spune că unu şi cu unu nu fac întotdeauna 
doi. Experienţa mea îmi mai spune că lucrurile se prezintă mai 
degrabă ca un talmeş-balmeş. Aşa că voi nota în registrul meu 
divagaţiile, ideile neprelucrate, informaţiile neconfirmate, cele 
fără sens şi cele care nu pot fi descifrate. Voi încerca să 
înţeleg ce-mi spun toate acestea. Voi încerca să văd dacă nu 
cumva din mărturiile fragmentare (fiindcă de obicei eu mă 
ocup de informaţii care par nerecuperabile) începe să apară 
conturul adevărului. Apoi am făcut cel mai greu lucru pe care 
mi-a fost dat să-l fac vreodată, îmbrăcat în cele mai bune 
vesminte de în şi cu împuternicirile într-o casetă, am închinat 
o scurtă libaţie zeului casei. M-am rugat cu o sinceritate 
neobişnuită (ştie că nu cred în el) pentru ocrotirea lui şi a 
familiei mele. Apoi mi-am îmbrăţişat fetele, am sărutat-o pe 
Tanefert - care mi-a cuprins faţa cu mâinile -, am încălţat 
sandalele vechi de piele şi, tremurând, am închis uşa casei şi 
a vieţii mele. Am pornit spre un destin în care nimic nu e sigur 
şi totul este primejdios. Mi-e ruşine să scriu acum că atunci m- 
am simţit mai viu ca niciodată, deşi parcă aveam în pieptnu o 
inimă, ci un pumn de cioburi de sticlă. 


CAPITOLUL 02 


Măreaţă Teba, cu luminile şi cu umbrele tale, cu afacerile tale 
murdare şi cu clicile tale de bărfitori, cu prăvăliile şi mărfurile 
tale de lux, cu cartierele tale decăzute şi insalubre, cu tinerii 
tăi frumoşi şi eleganţi, cu tâlhăriile, cu sărăcia şi cu crimele 
tale... Nam să ştiu niciodată dacă te urăsc sau te iubesc, dar 
măcar te cunosc bine. Peste acoperişurile joase din cartierul 
meu văd ridicându-se în soare fațadele albastre, aurii, roşii 
sau verzi ale templelor cu coloane şi pilaştri împodobiţi în vârf 
cu flori şi frunze de lotus. Văd boschete de chiparoşi şi 
sicomor sfânt care înconjoară templele aidoma unor coloane 
de un verde întunecat. Văd livezi şi grădini misterioase şi 


lângă ele grămezi de gunoi printre cocioabe posomorâte şi 
uliţe periculoase, în spatele vilelor luxoase şi al 
impunătoarelor palate clădite din piatră se întinde mulţimea 
de adăposturi înjghebate din resturile rămase de la cei bogaţi, 
unde nenumărate suflete care mai sunt încă în viaţă se 
chinuiesc să-şi ducă traiul de mizerie. Altarele zeilor casei sunt 
pline cu ofrandele zilnice de hrană. Se zice că în oraş ar fi mai 
mulţi zei decât muritori, şi totuşi niciodată nu am întâlnit 
vreun zeu care să nu fi fost alcătuit din materiale de pe lumea 
aceasta. Nu, nu ţin cu zeii: sunt egoişti, în templele şi raiurile 
lor. Au prea multe răspunsuri să ne dea atunci când se desfată 
cu durerile şi nenorocirile noastre, când nu iau în seamă 
jalbele din sufletele noastre. Dar e un sacrilegiu să vorbesc 
aşa şi îmi voi face gândul să tacă, deşi îl scriu aici şi cine-l va 
citi va trebui să respecte încrederea mea prostească în el. 

M-am plimbat pe străzile principale care duc spre docuri, pe 
sub copertinele albite de praf care ne apără de soarele 
amiezii. Am privit cum pustii din cartier alergau peste 
acoperişuri, strigând şi pierzându-se printre grămezile de 
grâne şi fructe puse la uscat, împiedicându-se de coliviile cu 
păsări şi stârnind un vacarm de ţipete în tonalități diferite, 
ţopăind printre oamenii care trăgeau un pui de somn la 
amiază şi sărind nebuneşte peste golurile neregulate dintre 
clădiri. Am trecut pe lângă tejghelele pline de mărfuri viu 
colorate şi am mers pe Aleea Fructelor şi apoi prin pasajele 
umbroase de sub copertinele imprimate, acolo unde prăvăliile 
scumpe vând maimuțe deştepte din soiuri rare, piei de girafă, 
ouă de struţ şi colţi de elefant pe care sunt gravate rugăciuni, 
întreaga lume îşi aduce tributurile şi minunile sale şi ne pune 
la picioare alesele fructe ale trudei ei fără de sfârşit. Sau 
măcar le pune la picioarele acelora care nu au de aşteptat 
atâtea luni pentru darul de bani (notă pentru mine: să depun 
din nou cererea la trezorier pentru darurile de salariu 
neplătite), îmi place mai mult haosul măreț al străzilor pline de 
viaţă decât ordinea templelor tăcute, a palatelor sau a 
sanctuarelor zeilor şi a ierarhiei preoţilor. Prefer zgomotul, 
încâlceala, murdăria şi chiar suburbiile muncitoreşti din est şi 
curţile lor de porci rău mirositoare şi câinii legaţi lângă 
cocioabele negricioase şi amărâte pe care stăpânii lor le 
numesc case. Pe-acolo mergem cu prudenţa izvorâtă din 


experienţă şi ştim că oamenii ne urăsc şi că ne pasc pericole 
de tot felul. Legea poliţiei Medjay, sub jurisdicţia căreia se 
găsesc toate provinciile Celor Două Tărâmuri, nu are nicio 
putere acolo, deşi puţini dintre noi ar recunoaşte acest 
adevăr. Când ne apropiem se ridică zmee din pânză pentru 
vele pe care sunt pictaţi ochii unor zei mânioşi. Zmeele 
zvâcnesc, se desfăşoară pe cer şi anunţă venirea noastră. Ştiu 
la fel de bine că legile noastre nu au efect nici în palate sau 
temple. Cei de acolo au puterea de a spune ultimul cuvânt. 
Fără îndoială că voi descoperi toate acestea când voi ajunge la 
destinaţie. 

Am sosit într-un târziu la docuri şi am zărit, printre miile de 
vase, corabia cu care urma să parcurg prima parte a 
călătoriei. M-am urcat ultimul la bord şi, imediat ce m-am 
instalat, marinarii au împins barca de la mal, au scos vâslele şi 
ne-am aruncat în viaţa de pe Măreţul Fluviu care începea să 
se lăţească şi să dezvăluie privirii acel du-te vino de oameni şi 
mărfuri până la orizont, acolo unde pământul negru se 
întâlneşte cu cel roşu odată pentru totdeauna. Pentru mine 
călătoria pe apă este o încântare rară. Ra îşi arată tuturor 
bucuria în lumina slavei sale care scânteiază pe unde. 
Tărâmul strălucirii, lumea noastră scăldată-n lumină. Triumful 
timpului. Nenumărate ambarcaţiuni, velele arcuite de un vânt 
invizibil, pescarii, transporturile de blocuri de piatră şi de vite, 
bacurile care traversează fluviul între templele de la răsărit şi 
mormintele de la apus, din zori şi până la căderea nopţii, cu 
pasagerii lor care sunt simpli muritori. Cârduri de ibişi păşesc 
greoi prin apa de lângă maluri. Flori albastre de lotus sfânt se 
leagănă în voia valurilor printre gunoaiele de zi cu zi, resturi 
de mâncare, zdrenţe, rămăşiţe netrebuincioase, peşti, câini şi 
somni morţi. Continua mişcare şi nesfârşitul scârţâit domol al 
roţilor de apă. Ilnepuizabila comoară a Măreţului Fluviu. Teba 
trăieşte şi supravieţuieşte datorită lui. Sau, mai degrabă, 
fluviul dăruieşte oraşului apa vieţii. Ce ne-am face dacă nu am 
avea apă? Nu am fi nimic, decât un deşert care s-ar teme 
neîncetat. Se spune că fluviul aparţine zeilor şi că este la 
rândul lui un zeu, dar eu cred că doar preoţii şi cei avuţi, cu 
vilele şi terasele lor unde apa rece le răcoreşte picioarele fine 
şi leneşe, îl stăpânesc cu adevărat. lar cine stăpâneşte apa, 
stăpâneşte oraşul şi, de fapt, viaţa însăşi. Cred, totuşi, că 


nimeni nu e stăpânul fluviului. El este mai important şi mai 
bătrân decât noi toţi laolaltă şi poate decât oricare dintre zei. 
Ne poate distruge cu forţa sa, ne poate înfometa dacă nu se 
revarsă an de an. E plin de moarte şi duce cu el cadavre de 
bărbaţi şi femei şi copii care poartă pecetea verde a 
îmbrăţişării adâncurilor, iar chipurile lor arată de parcă ar fi 
avut un coşmar din care nu se mai pot trezi. Uneori mi se pare 
că simt disperarea şi emoţiile lor curmate brusc în timp ce 
ating suprafaţa apei, formând inele concentrice tăcute, ca şi 
cum ar vrea să ne spună că au fost printre noi şi-acum s-au 
dus spre somnul-fără-de-odihnă. Şi totuşi, fără toate acestea, 
pământul negru şi fertil din care răsar toate recoltele cele 
verzi, orzul şi grâul nostru, n-ar fi decât deşert şi nimic 
altceva. 

lar acum, când oraşul în care m-am născut şi viaţa mea însăşi 
se pierd undeva în urmă, părăsesc lumea pe care o cunosc, în 
care ne petrecem scurtele noastre vieţi la limita dintre negru 
şi roşu, dintre tărâmul celor vii al soarelui-răsare şi pământul 
morţii şi al umbrelor prelungi, dintre micile bucurii şi plăceri 
ale vieţii şi desertul de la apus unde-i ducem pe ucigaşi să 
moară şi de unde revin ca demoni să ne bântuie somnul. Se 
spune că odată, la începutul timpului, pământul era plin de 
verdeață şi de turme de bivoli de apă, gazele şi elefanţi, îmi 
amintesc deodată că acum mulţi ani călăream cu tatăl meu 
prin deşert. O furtună puternică stricase din nou conturul 
dunelor de nisip şi dezvelise un schelet de crocodil, departe de 
orice albie sau luciu de apă. Cine ştie ce se mai ascunde 
acolo? Oraşe măreţe, statui ciudate, lumi pierdute, cu navele 
lor gata de plecare spre marea nesfârşită de nisip a Lumii de 
Dincolo. Vai, mă pierd din nou în detalii. Trebuie să fiu lucid. 
Am construit aici o lume din aur şi verdeață despre care sa 
dus vestea. Dar ea ar înceta să existe dacă nu ar mai fi acest 
şarpe uriaş care mă poartă departe de tot ceea ce cunosc şi 
de tot ceea ce mi-e drag, mă poartă pe solzii lui întunecaţi şi 
strălucitori, pe amintirile-i oarbe despre călătoria nesfârşită 
care începe sus, între stâncile neştiute din Nubia, şi continuă 
la vale, printre marile cataracte, spre câmpie, prin ţinutul 
fructelor şi grânelor şi vinului, până la mare şi, cine ştie, poate 
chiar până la zăpadă. 


CAPITOLUL 03 


Admir ordinea ce domneşte pe ambarcaţiune: este acea 
simplitate care izvorăşte din necesitate. Văd tot felul de 
obiecte mici şi precise care sunt gata să-și facă datoria. Toate 
stau la locul lor. Căpitanul are ochii albaştri, câţiva dinţi albi şi 
strâmbi, un pântec impozant şi atitudinea de inteligenţă 
practică a celui care se simte acasă atunci când e pe apă. 
Pare că-i citeşte dintr-o privire pe cei care-şi duc viaţa pe 
uscat şi că le ghiceşte firea şi gândurile, de parcă ar fi tot atât 
de vizibile ca peştişorii din apa de lângă mal. Şi barca însăşi, 
ce minunat e construită, ca o ecuaţie între vânt şi apă, al cărei 
rezultat sunt velele arcuindu-se frumos, trăgând după ele 
frânghiile şi întinzându-le cu o desăvârşire geometrică, 
executând în cele din urmă miraculoasa putere de tractare pe 
apă a ambarcaţiunii şi a pasagerilor ei vremelnici. 

lată cum taie prova coaja apei şi cum se închide rana ei după 
ce trecem, în urma noastră, degetele albe şi nevăzătoare 
care-şi pipăie drumul la marginea unei materii necunoscute 
cedează neputincioase, cu mici zvâcniri şi semne de rămas- 
bun, scufundându-se din nou în negreala de unde au apărut 
pentru o clipă. lată-mă şi pe mine, detectiv-şef Medjay, 
omorându-mi timpul, urmărind misterele de nepătruns ale 
apei curgătoare. Mintea mea este ca un fluture de apă, nu se 
poate gândi la nimic, când de fapt ar trebui să se pregătească 
să rezolve cât mai repede cazul urgent care mi-a fost 
încredinţat. 

Suntem purtaţi de curentul fluviului care trece pe lângă 
Coptos, Dendera şi Templul închinat lui Hathor, pe lângă 
Marele Templu al lui Osiris de la Abydos şi, dincolo de 
destinaţia călătoriei noastre, ajunge în uriaşa deltă de la 
Memphis şi se varsă în marea îndepărtată. 

Căpitanul invită pasagerii să ia masa împreună cu el, prin 
urmare ne strângem în jurul vasului cu jăratic, fiindcă peste 
ape se lasă frigul după apusul soarelui. Dineurile nu fac parte 
din categoria mea favorită de activităţi sociale şi o amarase 
adesea pe Tanefert atunci când îmi găsesc de lucru ca să nu 
onorez invitaţiile pe care le primim. Şi, într-o oarecare măsură, 
procedez astfel pentru că nu pot să vorbesc despre primejdiile 
şi răul din lume din perspectiva celor care duc o viaţă 
îmbelşugată, aşezat comod la o masă plină de bunătăţi, de 


parcă totul ar fi un simplu subiect de conversaţie. 

Ne salutăm politicos, ne aşezăm şi ne cufundăm într-o tăcere 
stânjenitoare. Adevărul e că Marile Schimbări au adus în 
vieţile noastre mai multă prudenţă şi adesea chiar suspiciune. 
Cândva ne exprimam fără oprelişti, dar acum oamenii se 
feresc să-şi spună părerea. Odată râdeam şi ne amuzam când 
cineva expunea un punct de vedere eretic, acum asemenea 
vorbe sunt întâmpinate cu o tăcere încordată. 

Mă aşez lângă un domn al cărui pântec reprezintă cea mai 
mare parte din trupul lui: e ca un glob uriaş şi roz. Capul lui 
este aidoma unei mari luni albe şi este înclinat tot timpul în 
jos, de parcă propria-i fiinţă i-ar produce surprize una după 
alta. Hrana, care e simplă şi îndestulătoare, îl face să 
gesticuleze în semn de aprobare. Se apleacă spre mine şi 
sparge gheaţa: 

— Şi care ar fi, domnul meu, scopul vizitei în oraşul cel nou al 
Marelui Orizont? Îl simt mulţumit că foloseşte denumirea 
pompoasă a noii capitale, în aceste situaţii îmi place să joc 
rolul unui personaj dintr-o dramă ieftină şi să-mi declar o 
identitate falsă. 

— Sunt funcţionar la departamentul de contabilitate. 

— A, păi atunci trebuie să ne împrietenim, altfel n-o să ne 
mai primim leafa! 

Se uită la ceilalţi comeseni, încercând să observe dacă le-a 
plăcut mica lui glumă. 

— Desigur, veniturile Stăpânului nostru sunt învăluite de 
mister, dar este lăudabil că sunt considerabile şi fără de 
sfârşit. 

Mă cântăreşte pe mine şi conformismul vorbelor mele, 
aruncându-mi o privire rece. Înainte să apuce să deschidă 
gura, îl întreb repede: 

— Şi dumneavoastră cu ce treburi la Akhetaten? 

— Sunt şeful orchestrei şi al corpului de balet de la curte. 
Este o funcţie ce se bucură de un prestigiu considerabil şi cred 
că au concurat destui pentru ocuparea ei. Voi dirija 
spectacolul de deschidere al manifestărilor de inaugurare a 
oraşului. Ştiaţi că toţi membrii orchestrei de la Curte sunt 
femei? Este ceva neobişnuit. 

— Vreţi să spuneţi, domnule, că femeile sunt mai puţin 
dotate decât bărbaţii pentru arta muzicii şi dansului? 


Vorbise o femeie arătoasă şi cu ochi inteligenţi aşezată de 
partea cealaltă a mesei. Soţul ei, un om între două vârste, 
scund şi cam trecut, cu o înfăţişare de birocrat înnăscut, se 
uită la ea ca şi cum i-ar fi spus: Nu e cazul să vorbeşti astfel. 
Ea îl privea însă liniştită pe Marea Lună Albă. Bărbatul se 
întoarse, pufni şi spuse: 

— Dansul va rămâne mereu o artă feminină, dar muzica cere 
eforturi tehnice şi spirituale deosebite. Nu mă refer la frumos, 
ci la profunzimea sufletului. 

Culese o bucăţică de crevete din carapacea lui roz şi o aruncă 
printre buzele lui năzuroase şi ambiţioase. 

— Înţeleg. Dar oare Regina Nefertiti a noastră e un simplu 
obiect decorativ sau, dimpotrivă, are un suflet profund? 

Îmi zâmbi ca un îndemn să mă amuz şi eu. 

— Nu ştim prea multe despre ea, răspunse el. 

— Ah, nu, domnule, zise ea. Ştim că este frumoasă. Ştim că e 
deşteaptă. Şi mai ştim că azi e cea mai puternică femeie în 
viaţă, îşi conduce singură carul şi-şi tunde părul cum vrea, nu 
cum îi cere tradiţia, îşi zdrobeşte duşmanii asemeni unui rege 
şi nimeni nu îndrăzneşte să-i spună ce are de făcut. Ea este, 
de fapt, însăşi ideea de femeie modernă. 

Printre comeseni se lăsă tăcerea, dar nu pentru mult timp, 
pentru că luă cuvântul Bărbatul-Lună: 

— Într-adevăr, aşa este, doar ne aflăm într-o lume în plină 
schimbare, care se transformă poate mai repede decât doresc 
unii dintre noi. 

Conversaţia continua să se încordeze şi miza jocului era în 
creştere. Femeia îi răspunse cu îndrăzneală: 

— Prin urmare nu sunteţi de acord cu noua religie? 

Acest subiect trebuia abordat cu mare grijă atunci când 
vorbeai cu necunoscuţi. Bărbatul se foi enervat şi neliniştit, 
sfâşiat între dorinţa de a spune ce gândea de fapt şi teama 
pentru propriul lui viitor. 

— O aprob din tot sufletul. Sigur că sunt de acord cu ea. Nu 
sunt decât un biet muzicant şi nu e treaba mea să pun 
întrebări. Treaba mea e să fac ce mi se cere şi rezultatul să fie 
cât mai melodios. Doar mă întreb uneori, în sinea mea - şi nu 
mă întreb numai eu - dacă Stăpânul nostru şi Doamna Sa, 
cea-căreia-nu-i-se-poate-spune-ce-are-de-făcut, nu s-au întins 
mai mult decât le e plapuma! 


Apoi vâri în gură o scrumbie mică, friptă, trăgând atent 
carnea de pe oase de parcă ar fi cântat la un fluier de trestie. 
Femeia frumoasă se uita la el amuzată, râzând de 
absurditatea sfârşitului frazei, şi părea că vrea să-mi 
împărtăşească şi mie veselia ei. Soţul ei spuse: 

— Trăim vremuri foarte agitate. De unde să ştim dacă 
suntem binecuvântaţi sau blestemaţi? Oare oamenii vor duce 
dorul vechilor zei, oare preoţii îşi vor plânge câştigul lor uşor, 
sau ne vom îndrepta cu toţii, ca societate, spre o realitate mai 
bună şi mai înaltă, chiar dacă drumul spre ea este anevoios? 
Bărbatul-Lună vorbi din nou: 

— Realităţile înalte au nevoie de finanţare, educaţia costă 
mult. Imi face plăcere să aud (şi arătă spre mine cu degetul lui 
gros şi unsuros) că finanţele Stăpânului nostru provin dintr-o 
fântână nesecată. Se zvoneşte că recolta nu e grozavă nici în 
anul acesta şi că salariile unora n-au mai fost plătite de câţiva 
ani. Mărturisesc că tocmai garanţia darurilor de la slăvitul 
Akhenaton m-a convins să-mi părăsesc viaţa de până acum şi 
să-mi încerc norocul în noua capitală. 

Nu i-am răspuns, iar frumoasa doamnă a schimbat subiectul. 
S-a întors către tânărul din stânga ei, care tăcuse pe toată 
durata acestui duel de replici. Era un ucenic-arhitect. 

— Ce ne puteţi spune despre construcţiile din oraş? Intrebă 
ea. Şi, mai ales, casele mai mari au grădini, pentru că nu văd 
ce altceva m-ar face să-mi sacrific viaţa şi prietenii ca să mă 
mut în deşert? 

— Cred că vilele sunt luxoase, iar grădinile au o sursă de apă 
impresionantă. Aşa se face că oraşul, deşi e înconjurat de 
deşert şi pare clădit într-un loc arid şi complet nepotrivit 
pentru a înfiinţa o nouă lume, este plin de verdeață şi fertil. Eu 
mă ocup, din păcate, numai de o părticică din toate acestea. 
Făcu o pauză, stingherit. 

— Şi anume? Am întrebat. 

— Construiesc toaletele într-unul din Marile Temple ale 
Soarelui. Am râs cu toţii, încurajat, el continuă: 

— Chiar şi sfinţii preoţi îşi fac nevoile, dar într-o ambianţă 
sacră. Bărbatul-Lună luă din nou cuvântul: 

— Nu-mi spune mie despre preoţi. Vocaţia lor e banul şi nimic 
altceva. Măcar Akhenaton a reuşit să distrugă măreţele lor 
temple dedicate zeilor profitului! 


Se lăsă tăcerea. Era periculos să-i vorbeşti de rău pe preoţi 
sau, hai să zicem, pe cei din „Vechile Familii”, care avuseseră 
puterea şi se aflaseră la conducere timp de generaţii şi care 
acum se zvârcoleau ca un monstru înfuriat fiindcă îşi 
pierduseră statutul, pământurile şi venitul. La fel şi cu membrii 
diviziei Medjay - mulţi spun că indivizi din rândurile noastre îi 
obligă pe unii reprezentanţi mai puţin ortodocşi ai societăţii să 
se conformeze noii religii prin folosirea vechilor metode: 
intimidarea, forţa, teroarea şi suferinţa. Am auzit poveşti 
despre oameni care au dispărut, despre trupuri mutilate 
aruncate de apele fluviului pe mal - fără braţe, cu ochii scoşi. 
Dar sunt simple zvonuri, trupele noastre restabilesc ordinea în 
virtutea principiului armoniei reprezentat de Maat?. Aşa 
trebuie să fie. 

Ne-am îndreptat cu urări de noapte bună şi mulţumiri spre 
hamacele şi păturile noastre. Am aflat putină linişte în culcuşul 
meu de la pupa bărcii, printre frânghii, sub marile vâsle pentru 
cârmit care acum erau cufundate în mâlul de pe fundul râului. 
Căpitanul se odihnea în hamacul lui de la provă, cu un opaiţ 
lângă el. Nu a trecut mult timp şi toţi pasagerii au început să 
sforăie sub corturile de pânză şi plasele împotriva insectelor. 

Prin urmare acum stau aici cu jurnalul în mâini şi mă gândesc 
ce voi găsi în oraşul Akhetaten. Nu am nici cea mai palidă 
idee. Aşa-zisul gând măreț al faraonului de a crea o nouă 
religie şi de a o interzice pe cea veche mi se pare o nebunie. 
Este o revoluţie împotriva bunului simţ şi nu e nici măcar o 
idee originală. Mă îndoiesc că în afara constructorilor şi 
arhitecţilor angajaţi pe viaţă există mai mult de o mână de 
oameni, şi aceia în cercul apropiat al Regelui, care să creadă 
sincer că acesta nu şi-a pierdut minţile. O religie nouă care se 
bazează pe el însuşi şi pe Regina Nefertiti ca unice incarnări şi 
unici intermediari ai zeului Aten, Nimbul Solar? Akhenaton a 
înlăturat miile de zei minori alături de care oamenii au trăit şi 
pe care i-au idolatrizat toată viaţa lor, cât şi zeitățile majore 
ale Lumii de Dincolo, ale Lumii şi ale Cerului, în ultimul timp 
cred doar ce văd cu ochii mei sau ce îmi dezvăluie indiciile 
disponibile pe lumea asta, prin urmare poate că el are 
dreptate să renege puterea invizibilului. Şi poate că are 


2 Maat, mai mult un concept decât o zeiţă; în Egiptul antic 
reprezenta adevărul, ordinea, echilibrul şi dreptatea. 


dreptate să-i bată pe preoţi la jocul lor preferat, care le-a adus 
până acum profituri imense, vreme de generaţii. Dar să le ia 
puterea şi să şi-o însuşească dintr-o singură mişcare, să-i 
alunge din vechile temple de la Karnak şi (ceea ce e mai grav) 
săi lase să cutreiere liberi prin ţară, fără niciun alt scop decât 
răzbunarea? 

Cum a fost posibil? Şi cum se va termina totul, dacă nu printr- 
un dezastru? Am auzit că nu prea arată a zeu. Se spune că 
trupul lui este la fel de ciudat ca şi mintea lui. Picioarele-i 
strâmbe seamănă cu crengile de măslin şi are pântecul ca un 
burduf pentru apă... Dar aceste detalii provin de la cei care nu 
l-au văzut cu ochii lor. Singurul lucru pe care l-a făcut cum se 
cuvine este că s-a născut din părinţi puternici şi s-a însurat cu 
cine trebuia: Nefertiti, Cea  Desăvârşită. Se spune că 
ascendenţa ei este misterioasă, dar că toată lumea o admiră. 
Poate că o să mă conving eu însumi de asta. Un singur lucru e 
sigur: trăim vremuri schimbătoare şi trebuie să ne schimbăm 
şi noi odată cu ele sau să pierim - trebuie să ne schimbăm 
măcar până când o altă putere va răsturna situaţia şi ceea ce 
a ajuns să se înfăptuiască se va spulbera în ţărâna din care s-a 
ivit. Nu va dura prea mult. Preoţii nu vor accepta să le fie luate 
bogăţiile şi puterile pământeşti. Dar ce legătură au toate 
acestea cu misterul pe care trebuie să-l dezleg, nu pot spune. 


CAPITOLUL 04 


Stăteam în lumina lunii şi priveam mulţimea de stele liniştite 
şi nepieritoare ale Lumii de Dincolo. Dar aici, jos, noaptea 
foşneşte de lupte ascunse. Dinspre mal se auzeau păsări şi 
animale care-şi vedeau de viaţa lor nocturnă. Mi-am amintit 
deodată cum Tanefert şi cu mine, atunci când ne-am întâlnit la 
petrecerea aceea, am fugit dincolo de lumini şi vacarm ca să 
ne plimbăm pe malul apei, cum am încercat să ne atingem pe 
furiş şi fiecare mângâiere întâmplătoare îmi trimitea fiori în tot 
trupul. Era ca şi cum ne-am fi citit gândurile şi nu mai aveam 
nevoie de cuvinte. Ne-am aşezat pe o bancă şi am privit luna. 
l-am spus că luna este o femeie bătrână şi nebună care a fost 
părăsită acolo pe cer şi Tanefert mi-a răspuns: „Nici vorbă, 
este doar o nobilă doamnă care-şi plânge iubirea pierdută. 
Uite, îl cheamă pe iubitul ei”. Am vorbit mult şi mi-a spus 
adevărul despre ce purta în inimă, şi bune şi rele, despre 


primejdia care urma mărturisirilor, şi mi-am dat seama atunci, 
graţie acestei sincerităţi, că-mi va schimba viaţa cu dragostea 
ei. Sigur că nu a fost mereu uşor, zeii îmi sunt martori că 
uneori sunt prost dispus, egoist sau trist. Am simţit că mă 
copleşeşte pierderea ei. M-am ridicat şi am început să mă uit 
la apele întunecate. Eram neliniştit, nu-mi găseam locul şi aş fi 
vrut ca barca să se întoarcă chiar atunci şi să mă ducă înapoi 
la ea. 

Apoi, deodată, zbârnâind prin întuneric, mai iute decât un 
şoim lansat în urmărire, a trecut o săgeată. Am văzut-o abia 
după ce i-am simţit vârful rece cum despică pânza caldă a 
aerului pe lângă ochiul meu stâng. Am crezut, sau poate doar 
mi s-a părut, că penele mi-au atins faţa şi am simţit pe obraji o 
dogoare. Apoi am văzut flăcări care se ridicau în sus şi lateral 
din punctul în care se înfipsese în catarg, imediat sub Ochiul 
lui Horus pe care-l puseseră acolo în speranţa unei călătorii 
ferite de primejdii. Mintea este mai înceată decât timpul, mai 
înceată decât focul sau aerul. Apoi am auzit zgomote şi ele m- 
au scos din transă. Am început să strig ca un nebun. Focul 
musca din velă şi gurile lui lacome se împrăştiaseră peste tot 
în jurul catargului, care era acum ca un copac în flăcări. A 
venit căpitanul, a tras de frânghii, iar vâslaşii au scos repede 
apă din râu cu găleţile şi-au aruncat-o în gâtlejul vuitor al 
văpăii. Şi toate acestea i-au trezit interesul, apoi l-au îmbunat 
şi în sfârşit l-au înduplecat pe zeu. 

Mi-am revenit cu greutate. Toţi pasagerii se adunaseră pe 
punte, înveliţi în păturile lor, îmbrăţişându-se, plângând sau 
uitându-se fix la întunericul deodată ameninţător care 
înconjura corabia fragilă şi beteagă. Auzeam cum picură de pe 
lemnul carbonizat apa care ne salvase de la pieire. Cu toţii 
ştiau că săgeata mi-era destinată, pentru că mă aflam exact 
acolo unde lovise. Şi mai ştiau că moartea îi atinsese trecător 
cu aripa ei numai datorită prezentei mele la bord. Ştiau acum 
şi că nu eram cine spusesem că sunt. 

Bărbatul-Lună rupse tăcerea. 

— Dumneata, domnule, nu ai fost sincer cu noi. Un funcţionar 
de la trezorerie nu este onorat cu acest gen de primire. 

Am dat din umeri. Femeia frumoasă se uită la mine cu mai 
multă atenţie şi i-am citit în ochi o întrebare. lar căpitanul, cu 
chipul întunecat de umilinţă şi furie, privea resturile înnegrite 


şi arse ale săgeţii, „îmi datorezi o barcă”. Era gata s-o smulgă 
şi s-o arunce când i-am strigat să n-o facă. Era o dovadă. L-am 
împins la o parte ca s-o cercetez. N-am reuşit să-i scot vârful 
din lemnul catargului. Focul o mistuise aproape în întregime şi 
se putea transforma în cenuşă în orice clipă. Dar, deşi era 
arsă, am observat imediat două lucruri interesante. Unu: 
vârful ei, deşi înnegrit, era din metal, probabil din argint. Nu 
din cremene. Prin urmare nu fusese o simplă acţiune violentă, 
ci una în care se investiseră dibăcie, competentă şi bani. ŞI 
doi: încă se mai vedeau două hieroglife incrustate în lemnul ei. 
Cobra şi Seth. Şarpele, Stăpânul Magiei, Cel-așezat-peste- 
Coroana Faraonului, Cel care-l ameninţă pe Ra în călătoria sa 
prin Infernul Nopţii. Şi Seth, Zeul Haosului şi tulburării, al 
pământului roşu şi al războiului. Era o treabă de expert şi, în 
mod ciudat, avusesem norocul de a rămâne în viaţă. La fel de 
ciudat era că nu mă simţeam norocos. Simţeam că fusese un 
avertisment. Poate că supravieţuisem din pură întâmplare, dar 
poate că trebuia să supraviețuiesc. Poate că asasinul îşi ratase 
cu puţin ţinta din pricina unei devieri norocoase datorate 
brizei nocturne sau fiindcă ţipătul vreunei păsări îl derutase şi 
schimbase traiectoria săgeţii. Sau poate că exact acolo dorise 
să nimerească. 

Şi apoi îşi semnase lucrarea. 


CAPITOLUL 05 


Restul călătoriei s-a desfăşurat într-o tăcere stânjenitoare. 
Deveniseră bănuitori cu toţii, pasagerii şi membrii echipajului, 
şi se fereau de mine. Căpitanul a cârpit porțiunile distruse de 
foc cum a putut el mai bine, dar ne mişcăm încet şi ieşeam în 
evidenţă în traficul obişnuit de pe fluviu. Chiar şi copiii de prin 
satele de pe maluri, mereu gata să râdă, să facă cu mâna şi să 
strige, ne urmăreau într-o tăcere desăvârşită. l-am promis 
căpitanului compensaţii din partea Medjay, dar ştiam amândoi 
că şansele lui de a primi ceva erau mici. Dacă nu ne plăteau 
nici salariile, cum ar fi putut să onoreze asemenea cereri? l- 
am dat totuşi cuvântul meu, de vreme ce numai asta puteam 
să-i dau. Nu a părut prea impresionat. Aveam să rezolv cumva 
problema asta. Şi nu trebuia să uit un fapt evident: cineva de 
sus ştia că vin şi nu mă dorea în Akhetaten, acel oraş în care 
nu călcasem până atunci. 


În timp ce coteam odată cu fluviul, brusc, după o mulţime de 
parcele cultivate şi sătucuri dincolo de care se aşternea 
câmpia de pământ roşu în continuă mişcare, îşi făcu apariţia 
un miraj: un oraş alb şi strălucitor în formă de semilună, care 
se întindea de-a lungul arcului de răsărit al malului, protejat în 
spate de un lanţ de stânci cenuşii-roşcate care înconjurau şi 
delimitau marginile de est ale teritoriului, şi care avea în 
mijloc un wadi* adânc şi îngust, aidoma unui nod mare în fibra 
unui butuc de lemn. Lanţul stâncos atingea râul cu capătul lui 
dinspre nord-vest, astfel că oraşul era ţinut ca într-un căuş pe 
uriaşa întindere de pământ. Nu semăna cu niciun alt oraş din 
lumea noastră, nu era o improvizație haotică de clădiri vechi şi 
construcţii temporare, iar de pe apă părea o imensă grădină 
ordonată din care se ridicau turnuri, temple, coloane şi vile, de 
la malul fluviului şi până la marginea deşertului. Stoluri mari 
de păsări se roteau pe cer şi am auzit de departe glasurile lor 
puternice. Părea un adevărat paradis imposibil în deşert. 

Toţi pasagerii stăteau împreună la prova bărcii, privind uluiţi 
spaţiul acela care prinsese toate destinele noastre ca într-un 
pumn. 

Tânărul arhitect ne-a arătat diferitele sectoare ale oraşului, 
precum şi palatul din nord şi clădirile lui anexe care erau, ne-a 
spus el, executate conform unui nou şi riguros plan de străzi şi 
căi de acces în care se încadrau toate construcţiile. Nu părea 
să ştie de ce toate acele secţiuni trebuie să fie separate. Satul 
muncitorilor se afla în spatele oraşului, aşa cum e firesc. 
Probabil că respecta şi el un plan aparte. Fusese ridicat, cu 
siguranţă, nu din generozitate, ci din motivul practic că 
meşteşugarii şi muncitorii bine hrăniţi şi sănătoşi reprezintă 
instrumentul economic adecvat pentru realizarea 
construcţiilor cât mai rapid şi eficient. Un instrument care 
trebuia să funcţioneze aşa cum funcţionează şi lumea, aşa 
cum doreau supraveghetorii şi şefii echipelor de construcţie. 
La debarcader m-a întâmpinat o mică gardă Medjay care mi-a 
dat onorul. În timp ce coboram pe pasarelă, unul dintre 
oameni înainta pentru a mă saluta în mod formal. Se prezentă 
ca asistent al lui Mahu şi-mi spuse că ar fi onorat să mă 
însoţească la prima mea întâlnire cu el. Cu două gărzi în faţa 


3 În Africa de nord şi Orientul Mijlociu, albie de torent uscată, cu 
excepţia sezonului ploios. 


şi două înapoia mea, ne-am îndepărtat de docuri în pas de 
marş, lăsându-i în urmă pe partenerii mei de călătorie care ne 
priveau uimiţi. Tânărul arhitect se înclină, de parcă abia acum 
îşi dădea seama că indiscreţiile lui fuseseră, poate, naive şi 
inconştiente. M-am înclinat la rândul meu, încercând astfel să-l 
asigur că trăim într-o lume în care şi preoţii au nevoi lumești şi 
că amândoi ştim asta. 

Domnul-Lună ridică doar o sprânceană dispreţuitoare, de 
parcă mi-ar fi zis: „Ţi-ai bătut joc de noi, ne-ai crezut nişte 
proşti şi abia acum îţi afirmi identitatea. Mult noroc şi ţie!” 
Birocratul părea supărat, dar frumoasa lui soţie îmi trimise o 
privire scurtă şi isteaţă, de parcă ar fi spus: „Poate că ne vom 
revedea într-o zi într-o încăpere aglomerată şi ai să fii în 
exerciţiul funcţiei tale oficiale, dar noi doi ne cunoaştem 
deja...” M-am înclinat cu respect. 

Mă uimea lipsa aglomerației pe străzi, a forfotei de oameni 
care-şi văd de treburile lor obişnuite. Locul părea să aibă un 
singur scop, iar efortul susţinut era motorul tuturor activităţilor 
de acolo. Şi, din câte puteam să văd, efortul era orientat doar 
spre slujirea şi preamărirea lui Akhenaton şi a familiei regale. 
Acesta era motivul pentru care oraşul părea de o stranietate 
conştiincioasă şi pregnantă, de parcă învălmăşeala şi 
amestecul de culori ale străzilor din Teba ar fi fost epurate şi 
recalculate în aşa fel încât să devină un spaţiu în care fiecare 
îşi cunoaşte locul şi puterea sa şi pe ale celorlalţi, raportate la 
întreg. Părea nu atât un oraş, cât mai degrabă un complex 
gigantic de temple, paiaţe şi construcţii cu anexe destinate 
necesităţilor vieţii de zi cu zi. Era o alcătuire frumoasă, plină 
de o perfectă şi copleşitoare artificialitate. 

În timp ce înaintam prin oraş, mi-am dat seama că era mai 
puţin desăvârşit decât mi se păruse la început. Da, era nou, 
dar coloanele din curţile instituţiilor şi din clădirile sacre 
luceau în soare doar pentru că erau văruite în alb şi în multe 
locuri nu erau încă decorate. Textele de pe ziduri nu erau 
încheiate. Mari porţiuni din oraşul central se aflau încă în faza 
de construcţie. Schele urâte ascundeau ceea ce probabil avea 
să devină un complex de instituţii şi temple. Mii de muncitori 
lucrau la fiecare nivel al construcţiilor. Alei largi pentru 
procesiuni se sfârşeau brusc şi se transformau în poteci prin 
deşert sau se pierdeau printre stânci. In suburbiile din nord şi 


din sud am descoperit surprins vile splendide stând alături de 
biete cocioabe. Între ele se întindea oraşul central, cu 
complexele lui de temple închinate lui Aten şi cu celelalte 
instituţii oficiale. Proporţiile acestor sedii (erau la fel de 
masive şi impresionante ca templele) arătau adevărata natură 
a oraşului şi am auzit că ele conţineau cea mai mare arhivă 
secretă de papirusuri care a fost alcătuită până acum. Scopul 
culegerii atâtor informaţii nu poate fi decât puterea. Probabil 
că în ciuda înfăţişării ei impresionante, această aşezare este 
menită să-i înfricoşeze pe locuitorii săi. 

Cealaltă impresie copleşitoare era că apa se află peste tot, 
dar era o senzaţie plăcută, deoarece căldura era cumplită, 
chiar şi pentru mine. In alte locuri, părăseşti răcoarea fluviului 
şi te trezeşti în haos şi nori de praf, dar nu şi aici. Pietrele 
aleilor şi ale zidurilor păreau proaspete, curate şi strălucitoare, 
de parcă şi ele s-ar fi hrănit cu apă. La început doar o auzeai, 
o auzeai cum curge tainic sub picioarele tale, invizibilă. Apoi 
zăreai verdeaţa şi prospeţimea grădinilor şi a copacilor 
plantați de curând de-a lungul străzilor: portocali şi lămâi, 
smochini şi caişi, rodii şi migdali. Probabil că în capitala 
aceasta ireală era mereu vremea culesului. 

Am rupt cu îndrăzneală o smochină de pe o ramură care 
atârna peste zidul grădinii pe lângă care treceam. Făcând 
asta, mi-am aruncat ochii în curte şi am văzut un bazin placat 
cu dale şi o femeie care m-a privit surprinsă şi enervată, în 
timp ce ramura de pe care luasem fructul revenea la locul ei. 
Apa era transparentă ca sticla şi dalele din bazin erau dispuse 
într-un joc complex de albastru şi auriu. Aşa trăiesc cei bogaţi. 
Eu ar trebui să trudesc zeci de ani ca să-mi durez un astfel de 
palat pentru odihnă. Femeia era aproape goală şi avea pielea 
de culoarea aurului, la fel ca dalele din apă. Se pare că aici 
femeile se relaxează în timp ce bărbaţii lor, înalţi funcţionari 
sau diplomaţi, se ocupă de edificarea lumii celei noi. Mergând 
mai departe, am trecut pe lângă grupuri de salahori care 
trudeau agăţaţi de schele fragile, încropite la repezeală, 
plasate de-a lungul zidurilor înalte ale clădirilor. Mă miră că 
asemenea schelării nu se prăbuşesc în fiecare zi. La tot pasul 
se vedeau grămezi de cărămizi din pământ uscat, ca nişte 
oraşe miniaturale din deşert pentru un popor de cetăţeni 
pitici. Şi am mai observat, ascunse pe alei umbroase, trupuri 


căzute, frânte, care păreau că nu se mişcaseră de mult şi că 
nu se vor mai putea mişca vreodată. 

Am fost condus direct la birourile diviziei Medjay şi am intrat 
pe poarta de sub aripile aurii ale zeului. Sediul cel nou avea 
pereţii placați cu marmură şi calcar cu decoraţiuni proaspete, 
mobilă funcțională şi elegantă, luxos de nouă şi 
surprinzătoare, şi era plin de lăzi cu documente şi cine ştie ce 
alte  hârţoage inutile  despachetate pe jumătate sau 
nedeschise încă. Prin urmare aşa s-a aranjat noua noastră 
putere acum? Ce diferenţă faţă de birourile noastre 
întunecate, vechi şi dărăpănate din Teba sau din numeroasele 
nome pe care le vizitasem până atunci. Am parcurs coridor 
după coridor, intrând tot mai adânc în inima acelui labirint 
ciudat, am trecut pe lângă o mulţime de oameni care se 
duceau la treburile lor, cei mai mulţi aruncându-mi priviri 
curioase, şi am ajuns la o pereche de uşi înalte, decorate cu 
motive aurii, incrustate cu însemnele puterii şi având montată 
deasupra lor noua emblemă a puterii divine - Aten, Nimbul 
Solar cu nenumăratele lui mâini întinse spre lumea pierdută-n 
adorare. 

Un secretar şedea la o masă. Fără să-mi acorde atenţie, 
tânărul ofiţer a intrat în Marele Birou, lăsându-mă acolo să 
aştept. Gărzile s-au mişcat puţin, ghidul meu era jenat, iar 
secundele treceau una după alta. Am auzit cu toţii trilul unei 
păsări în curtea interioară. Mi-am dres glasul, dar zgomotul n- 
a părut să aibă efect asupra nimănui. Soldaţii au continuat să 
se uite fix la uşă. Am început să mă simt mai degrabă ca un 
deţinut decât ca un ofiţer şi coleg onorat. Până la urmă uşa 
scrâşni şi se deschise (lemnul cel nou se umflase în tocuri: ce 
absurdă demonstraţie de putere în faţa unei uşi pe care 
vopseaua era încă umedă), apoi secretarul mă invită înăuntru. 
M-am înclinat, zeflemitor, şi am păşit spre următoarea etapă a 
misterului. Uşile s-au închis în urma mea. 


CAPITOLUL 06 
M-am pomenit într-o cameră spațioasă, aerisită, bine 
luminată. Un birou mare din lemn lustruit, dintr-o esenţă 
necunoscută mie, domina încăperea. Pe el se găseau câteva 


* Nomă, diviziune administrativă în Egiptul antic. 


obiecte lucrate cu fineţe: un vas cu flori albastre de lotus, o 
efigie a lui Akhenaton cioplită în piatră, o carafă de sticlă 
delicată înfăţişând o pasăre care se ridică din apă, câteva 
pocale pe două tăvi de lemn. 

Se auzea un soi de gâfâit straniu care venea din spatele 
biroului, unde un bărbat solid începuse să citească 
documentul pe care tocmai îl luase din prima tăviţă, 
ignorându-mi prezenţa: Mahu. Era între două vârste, bine 
legat, cu muşchi puternici. Vechimea şi însemnătatea funcţiei 
sale se făceau simţite în mişcările şi proporţiile trupului şi în 
forma capului său colţuros, acoperit cu păr des şi sur tuns 
foarte scurt, dar şi în veşmintele elegante, care demonstrau 
până în cele mai mici detalii bogăţia şi luxul. Purta un colier 
usekh deosebit, împletit din aur. Am avut destul timp să-l 
observ. Avea şase inele de care erau prinse o mulţime de alte 
inele de aur mai mici înşirate pe şnururi strânse bine la capete 
cu clame puternice, decorate cu scarabei înaripaţi şi discuri 
solare şi incrustate cu pietre de lapislazuli. Purta o tunică cu 
mâneci din cea mai fină pânză de în, vopsită în roşu, cu 
filigran azuriu şi verde, un brâu lat din piele fină şi sandale 
tesute, până şi ele, cu fir de aur. 

Dar mai interesanţi decât toate însemnele puterii erau ochii 
lui. Când, într-un târziu, a catadicsit să se uite la mine, am 
văzut că erau aparte nu prin culoarea lor de topaz, ci prin 
strălucirea lor lacomă: parcă ar fi vrut să mă devoreze cu tot 
atâta cruzime şi naturaleţe ca un tigru sau ca un zeu. Am 
simţit că privirea lui putea pătrunde până-n străfundul 
sufletului meu şi că vedea, tăinuite acolo, slăbiciunile şi chiar 
soarta mea. Mă întreb dacă un asemenea om mănâncă 
dimineaţa, dacă are copii, nevastă sau prieteni, dacă are o 
viaţă în care puterea mai poate fi ţinută în frâu pentru a lăsa 
loc sentimentelor şi grijilor. Mă întreb dacă tot ceea ce este 
omenesc, toate visele, ambițiile şi orgoliile îi sunt atât de 
limpezi, încât asemenea nimicuri nu-l mişcă mai mult decât îl 
mişcă pe un zeu muritorii nesăbuiţi pe care timpul îi mătură 
într-o clipă, aşa cum ştergi cu cârpa o oglindă pătată şi 
aburită. 

Am încercat să mă uit în ochii lui. S-a ridicat de la birou şi s-a 
apropiat de mine, însoţit de un câine cu blana deasă şi neagră 
- sursa gâfâitului. 


— Văd că te interesează lanţul meu de aur. E un dar de la 
Akhenaton. Este important să te îmbraci potrivit imaginii pe 
care o ai despre tine, nu crezi? 

— Veşmintele dumneavoastră sunt splendide, am încuviinţat, 
sperând că mica mea ironie va merge drept la ţintă. Pe de altă 
parte, aerul plictisit cu care îmi măsura hainele cam prăfuite 
părea să indice că orice ironie din partea mea ar fi fost anulată 
de nepotrivirea înfăţişării mele, care demonstra în acelaşi timp 
lipsa respectului de sine. 

Am aşteptat amândoi câteva clipe, gândindu-ne ce am mai 
putea spune în continuare. De obicei puteam să vorbesc într- 
una, dar acum îmi urmam propriul sfat: aşteaptă în tăcere ca 
alţii să facă prima mişcare. El părea complet imun la mica 
mea stratagemă. Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, îmi făcu 
semn să mă aşez pe un jilţ. Prin urmare trebuia să mă aşez în 
timp ce el rămânea în picioare. Mai aveam multe de învăţat 
despre jocurile celor aflaţi la putere. 

Se uită fix la mine şi-şi frecă bărbia. Tăcerea era apăsătoare. 

— Aşadar ai fost ales să anchetezi acest mister. 

— Da, am această onoare. 

— Şi de ce crezi că o meriţi? 

— Nu cred nimic. Orice talent aş avea, îl pun în slujba 
Stăpânului nostru. Tresărisem dureros în timp ce mă auzeam 
declamând platitudini stupide, dar părea să fi fost de ajuns. 

— Bine. Rahotep este un nume teban? 

— Desigur. 

— Şi familia ta? 

— Tatăl meu era scrib la Ministerul Construcţiilor. 

Poziţia mea socială modestă plutea acum în aerul dintre noi. 

— Sunt gata să cercetez natura delictului. 

— Akhenaton însuşi doreşte să te informeze despre toate 
datele cunoscute. Mi-a transmis sarcina să-ţi prezint lumea 
noastră nouă de aici, să te ajut dacă este cazul şi mai ales să 
te supraveghez. 

Făcu o pauză semnificativă. Am aşteptat. 

— Ţi-am repartizat doi dintre ofiţerii noştri cei mai buni, unul 
cu experienţă, altul mai tânăr, dar promiţător, care să te 
sprijine oricând este nevoie, zi şi noapte. Doar aşa te poţi 
descurca pe-aici. Câini de pază, alergând pe urmele mele. Un 
inconvenient gândit în mod deliberat. Mahu continuă: 


— Îmi pare rău, dar trebuie să-ţi spun că nu am fost de acord 

cu numirea ta. Este bine să ştii asta chiar de la început. De ce 
să chemi un om din afară, unul care nu ştie cum merg 
lucrurile aici? De ce un om a cărui experienţă de viaţă în 
privinţa lumii reale se referă la hoţi mărunți şi târfe, a cărui 
experiență se rezumă la examinarea indiciilor minore risipite 
în noroiul şi gunoaiele de la locul delictelor patetice ale plevei 
din clasa de jos şi ale asasinilor? Un om care numeşte toate 
acestea noua ştiinţă a investigaţiei, în orice caz, alegerea te 
nu a depins de mine, ci de regele nostru Akhenaton. Te afli 
într-o lume nouă, nu la Teba, şi-ţi va lua timp, iar tu nu ai 
timp, pentru a învăţa regulile jocului. Aici se înfruntă multe 
forţe. Mi-e teamă că, dacă nu le înţelegi sau nu ştii cum să 
reacţionezi, ele te-ar putea zdrobi ca pe o coajă de pâine 
uscată. 

Ochii aceia de topaz mă străpunseră câteva clipe. 

— Dar nu uita: rolul meu este să te ajut. Aş vrea să-ţi strâng 
mâna în semn de colegialitate, ca de la Medjay la Medjay. 
Sunt omul care păstrează cheile acestui oraş. li cunosc fiecare 
piatră. Ştiu de unde provine fiecare cărămidă, cine a pus-o 
acolo şi de ce. 

În timpul acestui monolog am continuat să mă uit la el. Şi, de 
vreme ce mi se părea că ţinem amândoi discursuri, după o 
pauză respectuoasă m-am ridicat în picioare şi i-am răspuns. 

— Sunt de acord cu aprecierile dumneavoastră în legătură cu 
această situaţie şi accept ajutorul dumneavoastră profesional 
cu recunoştinţă. Totuşi, de vreme ce însuşi Stăpânul 
Akhenaton ma ales, sper că voi putea să câştig sprijinul 
absolut al tuturor slujitorilor săi. Cred că şi el şi-ar dori să fie 
aşa. Dacă nu-mi îndeplinesc sarcina, destinul meu nu va fi o 
taină. 

Îşi înclină foarte uşor capul şi, timp de o clipă care mi se păru 
ciudat de lungă, mă privi drept în ochi. 

— Ne înţelegem perfect unul pe celălalt. Se întoarse la biroul 
său, mătură cu privirea un papirus, se uită la mine cu un aer 
enigmatic, situat undeva între zâmbet şi avertisment, apoi îl 
lăsă neglijent să cadă în tăviţa goală de pe birou. 

— Întrevederea este fixată la asfintit. 

Se aşeză şi începu să se uite pe fereastră. Am plecat cu 
sentimentul că mă urmărea, de parcă ar fi avut ochi în ceafa 


capului său nemilos. Am ieşit din cameră şi am închis uşa 
după mine. A trebuit să împing cu putere ca s-o închid 
complet, iar scârţâitul şi trosnetul a alertat gărzile, pe 
secretarul acela dezgustător şi pe asistentul său. Acesta din 
urmă s-a apropiat de mine şi mi-a spus: 

— Acum o să vă duc la biroul dumneavoastră, apoi la 
întâlnirea stabilită. 

Prin urmare cunoştea toate detaliile. Mă simţeam ca un 
animal gata pentru sacrificiu, într-adevăr, la asfinţit. La ceasul 
când vine moartea... 


CAPITOLUL 07 


Nu aveam nimic de făcut şi aşteptarea este o tortură pentru 
mine. Mai bine aş mânca nisip. Mi-au repartizat o cameră cu 
un pat, un jilţ şi o masă de scris, într-o clădire din spatele 
templelor principale şi al sediului Medjay. De la fereastră se 
vedea un bazin gol cu o fântână care nu funcţiona, în jurul lui 
o terasă şi, dincolo de ea, o parcelă de pământ roşu presărat 
cu bolovani. Cineva încercase să îmbunătăţească rapid 
aspectul terasei abandonate, plasând ghivece cu plante pe 
care nu le cunoşteam şi câţiva salcâmi pitici. Pusese şi o 
bancă, de parcă aş fi avut timp să mă aşez la umbră şi să mă 
gândesc la poezii sau la alte lucruri plăcute. Clădirea părea 
neocupată. Mi-am turnat apă într-o cupă şi am băut-o. Era 
dulce şi limpede. Deasupra patului se afla o nişă cu efigia lui 
Akhenaton însuşi, Marele Rege, căruia îi voi fi prezentat în 
curând. Ei bine, atunci voi putea constata eu însumi 
diferenţele dintre imaginea stranie de deasupra capului meu - 
gâtul lung, pântecul lăsat, ochii mari şi pleoapele căzute, ceva 
între catâr şi soacră vârstnică - şi realitatea incarnării divine. 
Am încercat patul şi m-am mirat să simt cât e de confortabil, 
mai ales după ce trecusem prin experienţa spinării chinuite în 
hamacul de pe corabie. Chiar prea confortabil, după cum se va 
vedea. M-a trezit brusc un zgomot puternic: se făcuse târziu şi 
cineva bătea la uşă. Cum de mi se întâmplase aşa ceva? Nu- 
mi aduceam aminte de nimic. Jurnalul meu zăcea pe podea, 
cu paginile îndoite, acolo unde alunecase şi căzuse pe jos, iar 
şirul cuvintelor se oprise înainte ca gândul să fi fost înscris 
până la capăt. Ochii lui Akhenaton se uitau fix la mine de sus, 
de parcă deja nu dusesem sarcina încredinţată la bun sfârşit. 


Mă simţeam ciudat de odihnit. Chiar fusesem atât de obosit şi 
adormisem? Am cercetat încăperea. Nimic nu părea schimbat. 
Am examinat apoi jurnalul: nu lipseau pagini şi nici nu făcuse 
nimeni vreo însemnare. Nimic. Şi totuşi simţeam că ceva este 
altfel, ca şi cum ar fi rămas o urmă a unei alte prezenţe în 
memoria aerului. Oare îmi fusese pusă vreo poţiune în apă? 

Mi-am amintit atunci de ciudata ei dulceaţă. 

S-au auzit din nou bătăi la uşă. Am strigat: „Intră!”, autoritar, 
sperând să-mi ascund astfel somnolenţa. Şeful gărzilor care 
mă condusese la întrevederea cu Mahu şi apoi în acest birou 
îşi făcu apariţia în prag. Era un bărbat poate cu cinci ani mai 
tânăr decât mine, cu privirea scrutătoare şi cu o expresie de 
prudenţă îndelung studiată pe chipul plăcut, alert şi fără 
personalitate. Era urmat de un bărbat mai tânăr, mai chipeş, 
mai îngrijit şi mai elegant, cu o privire cuceritoare şi cu acea 
lentoare deliberată a mişcărilor atât de obişnuită în profesia 
noastră. 

— Cum te numeşti? M-am adresat eu celui mai în vârstă. 

— Khety, domnule. 

— Numele noastre ne dau putere, nu crezi? 

— Aşa se zice... Da, domnule! Răspundea cu grijă, sigur în 
nesiguranța lui. 

— De când eşti pe aici, Khety? 

— Chiar de la început, domnule. Am venit împreună cu Mahu. 
— Incă de când s-a construit oraşul? 

— De când mă ştiu. Tatăl meu a lucrat şi el pentru Mahu. 

Aşa se obişnuieşte, desigur. Generaţiile unei familii din clasa 
de jos sau chiar din clasa de mijloc au mult de câştigat printr-o 
asemenea alianţă, dar ar avea de pierdut tot atât de mult 
dacă ar cădea în dizgrație. Dar răspunsul lui îmi spunea, de 
fapt, aşa cum aş fi putut să-mi dau seama şi singur, că trebuia 
să fiu atent cum mă port cu el. O să vină cu mine când 
anchetez, dar ştiu că fiecare amănunt şi fiecare pas îi vor fi 
raportate lui Mahu. Şi e perfect normal. 

— Şi tu? 

— Tenry, domnule. 

Tonul era mai puţin respectuos, dar îmi plăcea atitudinea lui 
şi nota de bravură. 

— Mă bucură să pot apela la experienţa şi cunoştinţele tale 
pe durata acestei investigaţii. 


— Este o onoare pentru mine, domnule. Îşi permise să 
zâmbească. 

— Ei, bine, am nevoie de mai mult din partea voastră: am 
nevoie să mă ajutaţi să cunosc obiceiurile şi tainele acestui 
măreț oraş. 

— Da, domnule. 

— Aţi venit să mă conduceţi la întrevedere? 

— E timpul. 

— Atunci să mergem. 

Într-adevăr, soarele asfinţea, umbrele se lungiseră, copacii şi 
clădirile nu mai erau scăldate de incandescenţa orbitoare a 
după-amiezii, ci luminate doar lateral. Era o lume a înserării 
plină de aur, argint viu şi albastru, însufleţită de corul păsărilor 
cântătoare. Am plecat împreună. Am ieşit din clădire şi am 
pornit în sus pe Calea Regală, măturată cu grijă, care ducea 
până la districtul central ce se întindea paralel cu fluviul şi 
stătea faţă-în-faţă cu soarele care apunea. Mergeau şi alţii în 
aceeaşi direcţie, însoţiţi de umbrele lor supuse, şi având cu 
toţii aerul că urmăresc un scop precis, de parcă niciunul nu 
dorea să fie suspectat că se îndeletniceşte cu ceva mai puţin 
important decât chestiunile vitale pentru supraviețuirea 
statului. Umbrele lor lungi erau toate îndreptate spre Templu. 

— Khety, care e principiul care guvernează partea aceasta 
din oraş? 

— E ca o grilă, domnule. Străzile sunt linii drepte şi se 
intersectează, prin urmare clădirile au toate aceleaşi proporţii. 
Este perfecțiunea însăşi. 

— Sunt perfecte, dar neterminate. 

Se prefăcu că ignoră comentariul meu, dar Tenry adăugă: 

— Nu mai e mult până la Festivalul Şed” Au adus mai mulţi 
muncitori, dar şi aşa le va fi destul de greu să termine totul la 
timp. 

Khety continuă să facă pe ghidul: 

— La dreapta noastră se află Arhivele şi Casa Vieţii. 

— Arhivele? Aş vrea să le vizitez. 

— Este o bibliotecă uriaşă cu informaţii despre orice şi despre 
oricine. 

— E singura din Cele Două Tărâmuri, zise Tenry vesel, de 


> Sărbătoare jubiliară care avea loc după primii treizeci de ani de 
domnie a faraonului. 


parcă ar fi spus o glumă bună. 

— Deci ne aflăm cu toţii acolo, reduşi la un simplu şir de 
note? 

— Aşa cred, spuse Khety. 

— Este uimitor cum doar câteva însemnări pe un papirus pot 
cuprinde esenţa vieților şi secretelor noastre şi că ele sunt 
înregistrate, citite şi nu vor fi date uitării. 

Încuviinţă ezitant, de parcă nu pricepuse sensul vorbelor 
mele. 

— Dar construcţia de acolo ce este? 

— Micul Templu al lui Aten. 

— Şi aceea mai îndepărtată? 

Privind înainte, văzusem o clădire joasă şi incredibil de lungă 
care străjuia Măreţul Fluviu, strălucitor şi plin de vele. 

— Marele Templu al lui Aten, care este dedicat doar 
festivităților de excepţie. 

— Unde-l voi întâlni pe Rege? 

— Am instrucţiuni să vă conduc la Măreţul Palat, dar înainte 
trebuie să vă arăt Micul Templu al lui Aten. 

— Case, palate, temple, unul e măreț, altul e mic. Năucitor, 
nu-i aşa? Nu era bine cum a fost până acum? 

Khety încuviinţă, neştiind cum să răspundă. Tenry rânji. Am 
rânjit şi eu. 

Până departe, în faţa noastră, se întindea un fluviu de oameni 
urmaţi de umbrele lor care curgea spre marii piloni ai 
templului, plasați doi câte doi până în inima clădirii de un alb 
strălucitor. Flamuri multicolore din pânză se legănau elegant 
în briza fluviului pe vârful unor stâlpi înalţi, de parcă aveau tot 
timpul din lume pentru asta. Inscripţii neterminate acopereau 
suprafeţele de piatră lustruită ale pilonilor scăldaţi în lumina 
aurie a asfinţitului. Am încercat să le citesc, dar nu am fost 
niciodată priceput la această îndeletnicire. 

Apoi am trecut printre pilonii centrali, luptându-ne din greu să 
ne croim drum prin curentul uman care se îngusta la poarta 
de intrare, străjuită deasupra de o altă sculptură înfăţişându-l 
pe Aten. Mulțimea care se înghesuia şi se îmbrâncea se 
răspândea apoi în vasta curte interioară mărginită de 
colonade. Oamenii se duceau, ca în fiecare zi, la treburile şi 
îndatoririle lor. Asfinţitul este un moment de rugăciune 
important, acum mai mult decât înainte. 


Dar acesta era un templu cum nu mai văzusem până atunci. 
Templele de piatră de la Karnak sunt labirinturi luminate slab 
de câteva raze argintii orbitoare, iar încăperile din ce în ce mai 
întunecate apără cu străşnicie zeul ascuns adânc în inima 
nedesluşită a Casei Sale, departe de strălucirea obişnuită a 
lumii şi de torentele vremelnice de adoratori. Templul acesta 
fusese însă gândit exact invers: era deschis spre cer şi spre 
soare. Pereţii uriaşi erau decoraţi cu mii de imagini repartizate 
pe panouri şi secţiuni şi toate, până departe, păreau să-i 
înfăţişeze doar pe Akhenaton, pe Nefertiti şi pe copiii lor 
adorându-l pe Aten. Întreaga suprafaţă era înţesată de sute de 
altare dispuse în şiruri paralele sau pe lângă pereţi, în spate 
erau capele, pline şi ele de altare. In centru se afla un altar 
principal, plasat mai sus, înconjurat de candele în formă de 
flori de lotus, pe care se afla o movilă înaltă de alimente şi 
flori provenite atât din Egiptul de Sus, cât şi din Egiptul de Jos 
- câtă isteţime să alături ofrande din Cele Două Tărâmuri pe 
un singur altar şi câtă ostentaţie în aceste vremuri tulburi. 
Oriunde te-ai fi uitat vedeai statui de dimensiuni variate, 
reprezentându-i pe Akhenaton şi pe Nefertiti, pe rege şi pe 
regină privind de sus la supuşii lor, nu cu expresiile reci ale 
celor care are puterea, ci cu priviri umane şi vioaie, perfect 
şlefuite în piatra de calcar, ţinându-se de mâini, ridicând 
mâinile sau cu palmele căuş, încercând să capteze darurile 
cereşti ale Soarelui care, în seara aceea, ca în fiecare seară, 
se prăvăleau spre ei dintr-un cer cât se poate de real. Oamenii 
încremeneau la picioarele lor cu ochii larg deschişi, ţinând în 
mâini ofrandele aduse luminii: flori, hrană şi, uneori, chiar 
prunci. 

Mi-am privit mâinile şi le-am văzut poleite de lumina caldă a 
serii. Khety recită: De vreme ce mă-nvăluie în razele sale, 
dăruind viață şi putere în veci şi de-a pururi, voi construi 
Akhetaten în numele lui Aten, părintele meu, în locul acesta. 
Zâmbi. 

— Zeul este mereu cu noi. 

— Cu excepţia nopţii. 

Se strâmbă: nu gustase gluma. 

— Zeul călătoreşte prin întunecimea Lumii de Dincolo, 
domnule, dar revine mereu, renăscut, a doua zi. 

— Fiindcă a venit vorba, n-ar trebui să ne ducem la 


întrevedere? Spuse Tenry, amuzat şi plictisit de spectacolul 
venerării. 

l-am urmat prin mulţime. 

Indiferent dacă o făcuseră cu bună ştiinţă sau nu, scena cu 
templul cel nou şi cu adoratorii zeului mă dezorientase. Da, 
auzisem cu toţii despre noua religie şi ştiam că trebuie să 
adorăm zeul cu braţele ridicate. Da, aduceam cu toţii 
argumente pro şi contra. Da, ne gândeam cu toţii la slujbele şi 
la viitorul nostru. Pentru unii era o chestiune de viaţă şi de 
moarte, pentru ceilalţi doar o cale de a îndeplini ce li se cerea 
şi de a-şi vedea mai departe de viaţa lor. Dar acum nu ştiam 
ce să mai cred. Nu e sănătos să stai prea mult în soare. 
Conformismul lor mă neliniştea. 

Ne-am întors, am ieşit din templu, am luat-o pe partea stângă 
a Căii Regale şi am ajuns destul de repede în faţa Măreţului 
Palat. Un pod imens, acoperit, cu arcade de formă pătrată, 
unea palatul cu Casa Regelui, în centru, deasupra mulţimii de 
oameni, se afla un balcon enorm. 

— Fereastra Apariţiilor. 

— A, da? 

— De acolo Stăpânul nostru ne oferă daruri. 

— Tu ai primit vreun dar, Khety? 

— Colanul acesta, domnule. Este lucrat cu măiestrie, din 
materiale fine. 

Işi trecu mâna printre şnururile aurite şi mărgelele azurii: nu 
chiar atât de fin ca acela purtat de Mahu, dar era, fără doar şi 
poate, o piesă frumoasă şi de valoare. 

— Probabil că te-ai achitat cu succes de sarcini importante, 
de vreme ce ai primit un asemenea dar. 

— Este foarte conştiincios, domnule, răspunse Tenry, care nu 
purta un asemenea colier. 

— Sunt devotat, preciza Khety. Se uitară unul la celălalt. 

— Am ajuns. lată Măreţul Palat, zise Tenry cu entuziasm, de 
parcă ar fi fost propria lui reşedinţă. 


CAPITOLUL 08 


Am trecut prin poarta gărzilor şi am intrat într-o curte 
interioară vastă care se întindea până la fluviu. Culorile 
schimbătoare ale serii şi orchestra feminină a păsărilor de apă 
m-au remontat. Deasupra mea, privind toate spre fluviu, se 


înălţau alte statui înfăţişându-i pe Akhenaton şi pe Nefertiti. 

Un bărbat şi o femeie sculptați ca şi cum ar fi fost zei. 

Am făcut la dreapta într-o curte acoperită şi apoi iar la 
dreapta într-o anticameră deschisă. Aveam sub tălpi dale cu 
scene pictate: canale minunate pline cu peşti, flori, stânci şi 
spirite zâmbitoare ale apei. Înaintam spre inima palatului şi pe 
lângă noi treceau tot mai mulţi funcţionari, bărbaţi cu rang 
înalt, purtând vesminte fine de în alb. Am observat că mă 
evaluau rapid, curioşi dar impasibili, fără cordialitate, ca pe 
unul care era străin de oraş. In locul acesta toţi se cunoşteau, 
cu siguranţă, dar nu erau prieteni. 

Khety vorbi cu un ofiţer al Curţii, iar Tenry îmi adresă un gest 
rapid şi nepotrivit de încurajare. Apoi am fost condus şi lăsat 
singur într-o grădină privată, ca în cuşca unui leu. Era nespus 
de frumoasă: pe margini erau obloane împodobite cu motive 
filigranate, care se deschideau doar înspre fluviu. Un joc de 
apă ţâşnea dintr-un vas transparent fixat deasupra unui bazin 
lung. În el unduiau uşor flori şi ferigi de apă. Penumbra 
răcoroasă scotea perfect în evidentă o siluetă încadrată de 
rama unui oblon deschis, pe un balcon întins care domina 
măreaţa panoramă a fluviului şi pe cea, încă mai măreaţă, a 
asfinţitului. Bărbatul părea  cufundat în contemplarea 
concertului orbitor de lumini şi a dansului apei din faţa lui. 
Apoi se întoarse către mine. 

La început nu am reuşit să-l văd prea bine în glorioasa aură 
orbitoare care-l învăluia. 

— Viaţă, sănătate şi putere. Mă închin Stăpânului meu şi lui 
Ra! Îmi ţineam capul plecat. Apoi el mi-a răspuns: 

— Avem nevoie de ofranda ta. Vocea lui era limpede şi 
delicată. 

— Uită-te la mine! 

Am simţit că m-a privit o vreme, apoi a coborât cu grijă şi a 
ieşit din ultima strălucire roşie a asfinţitului. 

Acum puteam să-l văd cum se cuvine. Era aidoma şi altfel 
decât îl văzusem înfăţişat până atunci. Chipul lui era încă 
foarte tânăr, prelung, fragil şi aproape frumos, cu buze bine 
conturate şi ochi inteligenţi în care se citea puterea absolută: 
era greu să te uiţi la ei, dar era de asemenea imposibil să-ţi 
fereşti privirea. Era o faţă fluidă, vie, dar avea ceva care mă 
făcea să cred că putea să se întunece cât ai clipi şi să devină 


expresia cruzimii înseşi. Trupul îi era ascuns de veşminte 
bogate. Purta o blană de leopard aruncată pe un umăr. Avea 
mâini fine. Îmi dădea impresia că are un fizic subtil şi rafinat. 
Sub braţul stâng purta o cârjă lucrată cu meşteşug. Părea în 
acelaşi timp fragil, de parcă o atingere uşoară l-ar fi putut 
preschimba în pulbere, şi totuşi extraordinar de puternic, ca 
un om zdrobit sau sfârtecat care apoi a fost pus pe picioare şi 
a devenit şi mai tare după acea încercare. O fiinţă cum nu mi- 
a mai fost dat să văd, o fiinţă care nu era de pe lumea 
aceasta. O îngemănare de frumuseţe şi animalitate. 

Akhenaton, Stăpânul Celor Două Tărâmuri, Stăpânul Lumii, 
zâmbi. Buzele lui au dezvelit dinţi subţiri şi rari. Apoi zâmbetul 
dispăru, ca soarele acoperit deodată de nori. Deveni brusc o 
fiinţă alcătuită din carne şi oase: păşi împiedicat spre un jilţ, 
târându-şi piciorul drept, şi se cufundă în el cu un geamăt 
foarte obişnuit, omenesc, de uşurare. 

— Lucrarea de a dura lumea cea nouă este plină de greutăţi, 
dar aşa trebuie să fie calea întoarcerii la strămoşi şi la 
adevărul suprem. Akhetaten, Oraşul din Zare, este poarta spre 
veşnicie şi eu deschid din nou drumul spre ea. 

Făcu o pauza, aşteptându-mi răspunsul. Habar nu aveam ce 
să-i spun. 

— Este o lucrare măreaţă, Stăpâne. Se uită atent la mine. 

— Am auzit lucruri interesante despre tine. Ai idei inovatoare. 
Poţi găsi cheia ascunsă a unei enigme doar cercetând indiciile, 
îi convingi pe criminali să-și mărturisească vina fără să-i 
torturezi. Te descurci pe căile ascunse, de nepătruns şi 
întortocheate ale labirintului care e firea omenească. 

— Mă interesează cum au loc aceste întâmplări şi de ce, aşa 
că încerc să înţeleg ceea ce mi se înfăţişează. Şi încerc să fiu 
atent. 

— Să fii atent, îmi place acest lucru. Eşti atent şi acum? 

— Da, Stăpâne. 

Imi făcu semn să mă apropii ca să nu fim auziţi. 

— Atunci, ascultă. S-a întâmplat ceva ciudat. Un mister 
înspăimântător. Regina, Cea Desăvârşită, Nefertiti a mea a 
dispărut. 

Pentru mine era cea mai proastă veste cu putinţă. Era 
confirmarea unor gânduri care nu-mi dădeau pace şi care 
deveniseră tot mai tulburătoare de când mă abordase 


Ahmose. Mă simţeam totuşi ciudat de liniştit pentru un om 
care se trezeşte brusc pe marginea unei genuni fără fund. 
Gândurile îmi treceau şuierând prin minte ca rândunelele care 
se avântă pe cer. 

Aştepta să vorbesc. 

— Permiteţi-mi o întrebare: când s-a întâmplat? Făcu o 
pauză, gândindu-se ce să-mi răspundă. 

— Acum cinci zile. 

Nu ştiam dacă să-l cred sau nu. 

— Am încercat să păstrez taina, dar în oraşul acesta stăpânit 
de şoapte şi zvonuri este imposibil. Absența ei a pricinuit deja 
multe speculaţii, mai ales în grupurile care ar putea profita din 
asta într-un fel sau altul. 

— Mi-aţi putea spune mai multe? Mi s-a părut că s-a enervat 
brusc. 

— Acesta ar putea fi mobilul, am continuat eu. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că poate a fost... răpită de asemenea 
persoane. 

— Desigur. Sunt forţe ale ignoranței care ni se împotrivesc, 
nouă şi iluminării. Dispariţia ei este pentru unii o şansă de a 
contesta tot ce am înfăptuit şi va deschide calea de întoarcere 
la superstiție. Potrivirea ar fi de-a dreptul perfectă. E prea 
convenabil. Probabil că aveam o privire cam fixă. 

— E oare posibil ca oamenii care te-au recomandat să fi 
comis o eroare grosolană? 

— lertare, Stăpâne. Nu mi s-a spus nimic despre chestiune 
sau circumstanţele în care s-a produs. Mi s-a spus doar că 
Stăpânul însuşi vrea să vorbească cu mine. 

işi adună gândurile repede şi eficient: 

— In zece zile va avea loc sărbătoarea de inaugurare. Am 
cerut prezenţa şi tributurile tuturor regilor, guvernatorilor şi 
şefilor de triburi, a ambasadorilor şi reprezentanţilor ţărilor 
vecine. Este momentul de revelare a noii lumi. Pentru asta am 
trudit eu şi ea ani în şir şi nu accept să dăm greş tocmai acum, 
când ne vom acoperi de glorie. O vreau înapoi. Trebuie să aflu 
cine mi-a răpit-o şi trebuie s-o am înapoi! 

Tremura de mânie, dar mi s-a părut că mai degrabă din 
cauza răpirii decât a pierderii suferite. Izbi furios într-o masă 
cu sceptrul. Apoi scutură din cap, se ridică, clătinându-se şi se 


întoarse cu spatele. Se calmă repede şi îndreptă cârja de aur 
spre faţa mea. 

— Înţelegi cât mă încred în tine, vorbindu-ţi astfel, 
dezvăluindu-ţi asemenea taine? 

Am încuviinţat. 

S-a ridicat şi s-a îndreptat spre fântână, unde a urmărit o 
vreme pulsaţia apei. Apoi s-a întors spre mine. 

— Găseşte-o. Dacă e vie, salveaz-o şi adu-mi-o înapoi pe ea şi 
pe cei implicaţi în această crimă. Dacă e moartă, adu-mi 
trupul ei ca s-o pot reda celor veşnice. Ai la dispoziţie zece 
zile. Cere orice crezi că îţi va fi necesar. Nu te încrede în 
nimeni din acest oraş. Te-am ales tocmai pentru că eşti străin. 
Rămâi un străin. 

— Pot vorbi? 

— Vrei cumva să spui că motivele, pe care le cauţi s-ar putea 
găsi chiar în familia mea? 

— Trebuie să am în vedere orice posibilitate, oricât de 
ciudată sau de nebunească ar fi ea. Nu i-a căzut prea bine ce 
i-am spus. _ 

— Fă ce trebuie să faci, ai aprobarea mea. li voi da 
autorizaţii. Totuşi, nu uita că autoritatea implica şi 
responsabilitate. Dacă-mi trădezi încrederea te voi executa. 
Şi, dacă în zece zile nu vii cu rezultate, să ştii că-i voi ucide şi 
pe ai tăi. 

Inima îmi împietri de durere: cele mai groaznice temeri ale 
mele se adevereau. Şi el ştia asta. | se citea pe chip. 

— Cât despre cărțulia aceea în care îţi notezi gândurile, dacă 
as fi în locul tău aş arde fiecare pagină imediat ce aş termina 
de scris. Ceva între catâr şi soacra? Să ştii că nu m-am simţit 
deloc măgulit. Adu-ţi aminte de propriul tău sfat: ai grijă! 

Mă împunse cu sceptrul, mă ţintui cu privirea şi îmi făcu 
semn să plec. 

Când am ieşit pe uşă, Khety era acolo şi mă aştepta. A văzut 
că eram tulburat şi a tăcut până i-am vorbit. 

— Unde e Tenry? 

— A trebuit să plece, l-a chemat Mahu. O să ne întâlnim cu el 
mâine. 

Am încuviinţat. 

— Am nevoie să beau ceva. Unde se duce un om însetat în 
oraşul ăsta uscat? 


Mă conduse la un pavilion lângă apă, apărat de praful 
drumului printr-un gard de lemn şi o poartă fantezistă care nu 
era fixată cu stâlpi. Am fi putut să trecem cu uşurinţă şi pe 
lângă ea, dar, de vreme ce un om se chinuise s-o proiecteze şi 
s-o construiască, neam conformat şi am trecut prin ea. 
Inăuntru era o platformă mare de lemn care ajungea puţin şi 
deasupra apei. Pe ea erau mese şi scaune aranjate neglijent şi 
o mulţime de grupuri şi perechi având în faţă băuturi şi 
deasupra capetelor lămpi şi lumânări. Majoritatea feţelor se 
întoarseră să mă privească atent. Am observat că proveneau 
din toate regiunile Imperiului. Probabil că începuseră să 
sosească în vi La ţii la Festival. Am ales o masă lăturalnică, 
lângă apă, şi ne-am aşezat. Lista de vinuri era interesantă şi 
am cerut un vas de Hatti: vin tânăr, uşor şi destul de limpede 
pentru ceasul acela din zi, însoţit de o gustare. Servitorul s-a 
întors cu un platou cu smochine şi migdale, nişte pâine şi cu 
vasul pe care erau înscrise data, originea, soiul şi 
producătorul. L-am încercat. Era excelent, limpede ca sunetul 
unui clopoțel. Şi migdalele - ador migdalele. 

— De ce n-aţi comandat un vin egiptean? 

— Nu, Khety, îmi place vinul de Kharga şi vinurile de la 
Kynopolis pot fi excelente, dar pentru un soldat simplu ca 
mine un vin de Hatti este o şansă rară. Uite, încearcă-l şi tu. 

— Nu mă pricep la vinuri. Eu beau bere. 

— E foarte sănătoasă, dar nu prea amuzantă pentru cerul 
gurii. 

— De fapt, vinul e bun. E limpede şi uşor. Îmi place. 

— Nu te sfii, mai bea. 

— Da, domnule. 

Mai luă o înghiţitură. 

— E plăcut. 

— la şi o migdală, merge cu vinul. 

— Ah, nu, domnule, mulţumesc. 

Cum să-l fac pe omul ăsta să-și deschidă sufletul? Mă privea 
ca un câine obosit şi nu prea isteţ. L-aş fi preferat pe Tenry în 
locul lui. Părea să se bucure ceva mai mult de viaţă. 

— Khety, ne confruntăm cu o sarcină imposibilă, încântătorul 
tău şef ţi-a explicat natura crimei? 

— Nu, domnule. Nu mi-ar divulga informaţii secrete. 

— Ei, bine, eu o să-ţi spun. Şi după asta vom deveni egali 


măcar dintr-un singur punct de vedere, numai unul. Suntem 
amândoi în aceeaşi barcă: dacă nu rezolvăm cazul, vom suferi 
amândoi aceleaşi consecinţe, înţelegi, nu-i aşa? 

El încuviinţă. 

— Bine. lată care este misterul... Am făcut o pauză de efect. 

— Regina a dispărut şi obiectul investigaţiilor mele este s-o 
găsesc şi să i-o aduc înapoi lui Akhenaton înainte de începerea 
Festivalului. 

Făcu ochii mari şi rămase cu gura căscată. 

— A dispărut? Vreţi să spuneţi că... 

Nu mai văzusem pe nimeni, de multă vreme, care să joace 
teatru atât de prost. Ştia. Probabil că toată lumea ştia. Toţi, în 
afară de mine. 

— În numele zeului, nu te mai preface! Am impresia că tot 
oraşul vorbeşte numai despre asta. 

Faţa i se întunecă, încercă să iasă din încurcătură, dar îşi 
dădu seama repede că fusese deconspirat. Se scuză dând din 
mâini, ridică din umeri şi-mi aruncă un zâmbet firav şi sincer. 

— Bine. Acum o putem lua de la început. Mă privi cu mai mult 
interes. 

— Cum stau lucrurile în oraşul ăsta? 

— Ce doriţi să vă spun? 

— Chestiuni politice. Dădu din umeri. 

— Numai murdării. 

— Atunci nimic nu-i nou sub poarta către veşnicie. 

— Cum aţi spus? 

— Nimic important, doar o referire la ce mi-a spus 
Akhenaton. 

Am sorbit din vin şi am împins platoul cu migdale spre el. Mai 
luă o migdală, stânjenit. 

— Sunt doar un ofiţer Medjay de rang mediu, aşa că nu ştiu, 
dar dacă mă întrebaţi, iată cum cred eu că stau lucrurile. 

Se trase mai aproape de mine. 

— Toţi nou-veniţii din oraş vor să prospere. Majoritatea sunt 
aici nu pentru că doresc să investească în viitorul lor, al 
familiilor lor sau în viaţa de apoi. Şi-au dat seama că se pot 
ridica pe scara socială a noii administrații şi a noilor autorităţi. 
Şi-au dat seama că au şansa de a-şi îmbunătăţi statutul social. 
Aici se adună bogăţiile din restul ținutului şi din tot regatul. Un 
prieten mi-a spus că garnizoanele din nord-est aproape că nu 


mai au soldaţi, deşi acolo pot să izbucnească oricând tulburări 
grave. Toţi cei de-aici vin din cele patru zări şi acolo de unde 
vin abia îşi duceau zilele. Pregătirile pentru Festival le-au 
produs tuturor o mare tulburare. Meşteşugarii cer de cinci ori 
preţul obişnuit pentru munca lor, din cauza condiţiilor în care 
lucrează şi ca să poată respecta termenul prea strâns, iar şefii 
o iau şi ei pe scurtătură. Au calculat de câte mii de muncitori 
au nevoie şi i-au adunat pe toţi într-o tabără din afara 
oraşului, dar sunt sigur că bugetul nu este cheltuit doar pentru 
hrana şi salariile lor. Prosperitatea începe să scadă, tezaurul 
nu mai face faţă cheltuielilor exorbitante, iar reducerea 
veniturilor afectează şi restul ţării... Cred că dezastrul a 
început încă de pe acum. 

Soarele dispăruse de deasupra fluviului şi a Ţinutului Roşu. 

— Dar ce legătură au toate acestea cu dispariţia ei? 

Khety amuţi. 

— Nu mai fi enigmatic, e enervant. 

— Uneori e primejdios să vorbeşti. Am aşteptat. 

— Din două motive. Primul: momentul ales. Festivalul nu are 
sens fără ea. Al doilea: ea este mult mai iubită şi admirată 
decât el. Cred că motivul principal pentru care religia cea 
nouă a prins este încrederea pe care o au cu toţii în Regină, o 
încredere mai puternică decât sinceritatea cu care-l adoră pe 
Aten. Chiar şi cei care găsesc motiv de bârfă în orice recunosc 
că este o persoană uimitoare. Nu a mai fost alta ca ea. Dar 
asta este o problemă: unii o văd ca pe o ameninţare. 

Am mai luat o gură de vin. 

— Cine? 

— Cei care au de pierdut din cauza puterii ei şi care au ceva 
de câştigat din moartea ei. 

— Dispariţie. De ce ai spus moarte? Păru încurcat. 

— lertare. Dispariţie? Toată lumea zice că a fost ucisă. 

— Regula numărul unu: nu trebuie să presupui nimic. 
Mulţumeşte-te să observi ce este şi ce nu este. Poţi trage 
concluzii, dar numai din observaţii. Cine ar avea de profitat 
dintr-o asemenea situaţie, din incertitudine? 

— Nu există un singur suspect, sunt mai mulţi: noua armată, 
vechii preoţi de la Karnak şi Heliopolis, personalul Haremului, 
noii birocraţi, chiar şi - se apropie de mine - familia regală. Se 
pare că la curte sunt mulţi care spun că Regina Mamă însăşi 


nu vede cu ochi buni frumuseţea şi influenţa de care se 
bucură Nefertiti, daruri pe care ea le-a pierdut cu mult timp în 
urmă. Ne-am oprit şi am privit cerul care se întuneca. 

Vorbise bine şi tot ce-mi spusese îmi confirmase temerea cea 
mai mare: eram prins în miezul unui mister la fel de imaterial 
ca pânza unui păianjen, un mister care putea să distrugă nu 
numai existenţa mea, ci întregul imperiu. Am simţit cum în 
pântece mi se deschide un cuib de şerpi şi am auzit în minte 
un glas care îmi şoptea că era o sarcină imposibilă, că n- 
aveam s-o găsesc, că urma să pier acolo şi să nu le mai văd 
vreodată pe Tanefert şi pe fetele mele. Am tras aer în piept şi 
am încercat să cântăresc cu sânge rece situaţia în care mă 
aflam. Concentrează-te. 

Concentrează-te. Foloseşte-te de tot ceea ce ştii. Fă-ţi 
datoria. Gândeşte. Gândeşte-te la toate aspectele problemei. 
— Nu uita că nu avem un cadavru. Un asasin vrea să 
provoace suferinţă, să se răzbune, să ucidă. Moartea este 
moarte. Este un fapt săvârşit. Situaţia de faţă este diferită. O 
dispariţie este mult mai complexă. Scopul ei este să creeze 
instabilitate. Acela care a făcut-o a introdus multă 
incertitudine şi tulburare într-o ecuaţie dată. Nimic nu e mai 
rău pentru cei aflaţi la putere, în felul acesta s-au pomenit că 
se luptă cu nişte fantasme, iar fantasmele sunt foarte 
influente. 

Khety părea impresionat. 

— Prin urmare cum procedăm? 

— Toate acestea urmăresc un fir conducător, e de-ajuns să 
citim urmele, să punem cap la cap indiciile. Dispariţia ei 
reprezintă punctul de plecare. Este ceea ce ştim că ştim. Nu 
ştim încă de ce sau cum. Nu ştim unde sau dacă este în viaţă. 
Trebuie să aflăm. Cum crezi că am putea proceda? 

— Hm... 

— În numele zeului, mi-au dat drept asistent o maimuţă? 

Se înroşi stânjenit, dar ochii îi scăpărau de mânie. Perfect. 
lată o reacţie. 

— Dacă ai pierdut un obiect, care e prima întrebare pe care 
ţi-o pui? 

— În ce loc sunt sigur că l-am văzut ultima oară? Prin 
urmare... 

— Prin urmare trebuie să descoperim ultimul loc, ultima clipă, 


ultima persoană. Şi să-i călcăm pe urme, în sens invers, 
pentru a putea înainta. 

— Şi doriţi ca eu... 

— Exact! 

— Mâine, la prima oră, veţi avea un nume pe biroul 
dumneavoastră. 

După o vreme am zâmbit, iar el s-a destins. 

— Khety, devii un om tot mai înţelept cu fiecare strop din 
vinul acesta minunat pe care-l dai pe gât. 

Nu mai părea mânios. l-am umplut paharul. 

— Nimeni nu dispare pur şi simplu, ca şi cum şi-ar scoate 
sandalele şi ar intra în pământ. Rămân mereu indicii. Fiinţele 
omeneşti lasă fără să vrea semne şi urme. Le vom găsi şi le 
vom interpreta. Vom merge pe urmele ei prin ţărâna acestei 
lumi şi o vom descoperi şi o vom aduce acasă teafără. Nu 
avem de ales. Ne-am despărţit la intersecţia dintre Calea 
Regală şi strada care ducea spre biroul meu. M-a salutat şi 
apoi s-a îndreptat, desigur, spre comandamentul Medjay ca să 
raporteze totul lui Mahu, cu fluenţa plină de încredere a 
băutorului neexperimentat. Poate că eram prea dur cu el. 
Păruse sincer, mai sincer decât ar fi trebuit. Nu aveam 
încredere în el, dar începea să-mi fie simpatic. Şi urma să-mi 
fie un ghid folositor în lumea asta ciudată. 


CAPITOLUL 09 


M-am deşteptat devreme, ca un condamnat la moarte, în 
cântecul inocent al păsărilor. Nu-mi venea să cred că sunt tot 
acolo şi că mă angajasem, implicându-mi şi familia, într-o 
acţiune nebunească. O doream pe Tanefert lângă mine. 
Doream să le aud pe fete cum vorbesc între ele în camera 
alăturată, încăperea în care mă aflam era ca o cutie goală. Ah, 
de-aş putea să mă întorc pe fluviul care m-a adus aici! 

Khety şi Tenry au ajuns în acelaşi timp. Tenry mi-a adus 
micul dejun şi l-a aşezat în faţa mea: un ulcior cu bere şi turte 
proaspete într-un săculeţ de pânză. Părea mulţumit. A pus pe 
birou un papirus pe care era scris un nume de femeie: Senet. 
Un nume aristocratic. 

— Cine e? 

— Camerista lui Nefertiti. Din câte am putut afla, ultima 
persoană care a văzut-o. Ea a fost cea care a anunţat 


dispariţia. 

— Bine. Să mergem. 

— Dar nu am aranjat o audienţă. 

— De ce trebuie să cerem o audienţă la camerista Reginei? 
— Pentru că aşa merg lucrurile aici, e vorba de etichetă. Nu e 
o oarecare, familia ei... 

— Uite ce-i, Khety, la Teba mă duc pur şi simplu unde vreau. 
Eu decid pe cine trebuie să văd, când, unde şi cum. Cobor în 
stradă, discut cu oamenii în timp ce lucrează - oameni cu vieţi 
simple, pe care le înţeleg dintr-o privire - şi ei încep să 
vorbească înainte de a-şi lustrui mărturia aşa cum ar vrea. 
Ştiu cum merg lucrurile, ştiu cum să-i găsesc pe cei de care 
am nevoie, cum să le pun întrebări şi să obţin răspunsuri. 
Părea îngrijorat. 

— Am permisiunea să vorbesc? 

— Da, dar foarte pe scurt. 

Tenry rânji. Khety nu-l băgă în seamă. 

— Capitala este un loc cu linii de conduită stricte. Aici trebuie 
să  respectăm mereu ierarhia, eticheta, protocolul şi 
convenienţele, înregistrarea şi aprobarea unei simple cereri 
pentru o audienţă sau o întrevedere poate dura zile întregi. 
Oamenii sunt foarte... sensibili, se aşteaptă să le fie acceptat 
şi respectat statutul social. Trebuie să păstrezi mereu un 
echilibru delicat, iar dacă nu ştii cum s-o faci și-i jigneşti, 
situaţia poate deveni foarte... dificilă. Nu-mi venea să-mi cred 
urechilor. i 

— Khety, îţi mai aduci aminte ce-am vorbit aseară? Itți dai 
seama cât de puțin timp avem la dispoziție? Ne-au mai rămas 
zece... ba nu, acum doar nouă zile. Cel mult. Dacă vom 
aştepta în spatele fiecărei uşi, dacă vom bate politicos şi vom 
spune: „Permiteţi să intrăm, vă rugăm să ne acordaţi doar o 
clipă din timpul dumneavoastră preţios, vă rugăm să primiţi 
expresia înaltei noastre consideraţii, vă rugăm să primiţi 
sărutul asistentului meu Khety pe onorabilele dumneavoastră 
sandale”, nu vom reuşi să supravieţuim. Şi, în fond, avem o 
împuternicire. De la Akhenaton. 

Am desfăşurat papirusul cu însemnele regale - cu toate cele 
cinci nume ale sale pe sigilii - şi i l-am arătat. Tenry a fost 
impresionat. Am ieşit afară în zorii de zi şi Khety m-a dus la un 
car într-o stare deplorabilă pe care-l procurase pentru a ne 


putea deplasa prin oraş. 

— lertare, domnule, e tot ce-am găsit. 

— lată ce s-a ales de statutul meu... 

Am pornit. Tenry venea după noi într-un car şi mai prăpădit, 
în aer se mai simţea răcoarea nopţii, în ciuda primelor raze de 
soare, proaspete şi tot mai puternice. Ciripitul miilor de păsări, 
strălucirea deja orbitoare a clădirilor, felul în care lumina se 
strecura printre firele de iarbă şi printre frunze şi se 
răsfrângea pe apele susurânde mă îndemnau să cred în inima 
mea că poate voi reuşi să descifrez misterul şi mă voi întoarce 
teafăr la Teba. Khety ne-a condus repede dincolo de districtul 
central al oraşului, de-a lungul Căii Regale, apoi a luat-o pe o 
ramificaţie a acesteia care s-a transformat curând într-o alee 
plăcută, şerpuind pe lângă fluviu, mărginită de palmieri înalţi. 
— Copacii erau aici când s-a construit oraşul? 

— Nu, domnule. Au fost aduşi pe apă şi au fost plantați 
conform proiectului. 

Am clătinat din cap, uimit de stranietatea lucrurilor din lumea 
de azi: copaci maturi plantați în deşert. 

— Ce poţi să-mi spui despre Senet? 

— Este camerista Reginei. 

— Mai pe larg, te rog. 

— Regina are încredere în ea. 

— Este ceva neobişnuit? 

— Nu ştiu, presupun că da. 

— Şi aici este reşedinţa privată a reginei? 

— Da. Ei îi place un cadru mai puţin formal decât cel al casei 
regale. Aici îşi creşte copiii. Este destul de surprinzător. 

Imi aruncă o privire piezişă, încercând să vadă reacţia mea. 
— Ai copii? Am întrebat eu. 

— Nu, încă nu. Încercăm. Dar dumneavoastră, domnule? 

— Trei, toate sunt fete. 

Treceam pe lângă grădini de legume traversate de canale de 
irigaţii strălucitoare şi pe lângă livezi plantate recent. Soarele 
se ridicase deasupra țărmului stâncos din est şi-l simţeam 
acum fierbinte pe feţele noastre. Umbrele prelungi 
dispăruseră. Mii de lucrători trudeau pământul negru, 
producând hrană pentru oraş, dirijând apa pe canalele de pe 
câmp, alergând de colo-colo cu săpăligele lor pentru a le lărgi 
sau pentru a le astupa... Alte mii de constructori şi artizani 


lucrau din greu la noile construcţii, cu feţele şi părul albite de 
praf, cu ritmul constant al tobelor în urechi, ca bătaia unei 
inimi uriaşe, dar mai iute. Într-un târziu am ajuns la porţile 
palatului Reginei. Am constatat, cu surprindere, că era doar o 
casă înconjurată de un gard înalt din cărămizi de pământ. 
Sigur, era o casă de dimensiuni mari, totuşi nu era un palat cu 
coloane, cu ziduri înalte de piatră decorate cu hieroglife şi 
statui. Era elegantă şi omenească în stil şi proporţii. 
Acoperişurile lungi şi joase erau plasate la diferite niveluri, cu 
spaţii deschise între ele, pentru a permite circulaţia aerului şi 
trecerea de la orbitorul şuvoi de lumină la umbra cea mai 
plăcută. l-am spus lui Tenry să mă aştepte afară. N-a fost prea 
încântat, aşa că i-am explicat: „Nu vreau s-o copleşesc pe fată 
cu prezenţa prea multor ofiţeri Medjay. Se va speria şi nu va 
mai vorbi”. 

Dădu din umeri, dar se încăpăţâna să mă urmeze şi n-am 
vrut să mă cert cu el. Intrarea era păzită, dar imediat cum ne- 
am făcut apariţia (fluturând autorizaţia), poarta s-a şi deschis. 
Am traversat o curte pavată cu marmură şi străbătută de 
canale mici, alimentate dintr-o fântână centrală în care pulsa 
neîncetat o bulboană de apă pură. Felul în care lumina juca în 
apă producea o senzaţie foarte plăcută. Pentru prima oară de 
când venisem în oraşul acesta mă simţeam aproape relaxat. 
Am reacţionat imediat, încordându-mă din nou. Era un reflex 
de vânător. Nimic nu este mai periculos decât relaxarea. Ne-a 
condus în casă o fată îmbrăcată în în alb, ca toate celelalte 
fete care au apărut fugar în timp ce ne croiam drum printr-un 
şir de încăperi şi curţi. Fiecare încăpere curgea în cealaltă într- 
un fel misterios care crea varietate, juxtapuneri de forme şi un 
joc fluid între spaţiile exterioare şi interioare, între piatră şi 
lemn, între umbră şi lumină, dând impresia cât se poate de 
neobişnuită că două lumi diferite, clădirea şi natura, coexistau 
armonios. Acoperişurile lungi aveau console care permiteau 
fixarea umbrarelor deasupra teraselor. Nu pot să spun cum 
erau făcute, dar păreau să plutească în aer. Am văzut jucării şi 
papirusuri cu poveşti pentru copii şi unelte de desen 
împrăştiate pe jos, o mulţime de obiecte minunate pe mese şi 
plante de tot soiul aşezate în colţurile umbroase. 

Ni s-a cerut să aşteptăm într-o încăpere cu două bănci lungi. 
Nu după multă vreme, a intrat o femeie tânără care s-a 


prezentat. De obicei aceste fete nu sunt excesiv de frumoase, 
pentru a menţine contrastul în favoarea stăpânelor. Ea era 
zveltă, elegantă şi sofisticată, îşi purta părul acoperit cu 
modestie de o eşarfă. Mi-a plăcut din prima clipă. Avea o 
căldură şi o sinceritate de care, am ştiut, nu mă puteam îndoi. 
Afecţiunea pentru stăpâna ei era evidentă, la fel şi 
nervozitatea din timpul întrevederii. 

Am scos jurnalul pentru că doream s-o fac să înţeleagă că voi 
nota fiecare cuvânt al ei. Experienţa m-a învăţat că această 
acţiune are deseori un efect util de intimidare asupra 
martorilor. Luă loc şi-şi puse mâinile una peste alta pe 
genunchi. Purta mănuşi galbene. 

— Ştii de ce suntem aici? 

— Ştiu şi doresc să vă fiu de ajutor. 

— Atunci trebuie să-mi spui toate lucrurile care îţi par 
importante, dar şi pe cele care nu par importante. 

— Voi face tot ce-mi stă în putinţă. 

— Să începem, atunci. Ai raportat dispariţia Reginei? 

— Nu mai era în cameră atunci când m-am dus s-o ajut să se 
îmbrace. Aşternutul era neatins. 

— Vorbeşte-mi despre relaţia ta cu regina. 

— Sunt camerista şi servitoarea ei. Mă numesc Senet. M-a 
ales de când eram o fetiţă şi m-a luat pe lângă ea s-o ajut să 
se îmbrace, să am grijă de copii, să-i aduc lucrurile de care are 
nevoie. Să o ascult întocmai. 

— Deci vorbea cu tine şi despre probleme intime? 

— Uneori. Nu am o tinere de minte prea bună. l-a aruncat o 
privire lui Khety şi am înţeles de ce. Nu era bine, ba era chiar 
primejdios pentru ea să înşele încrederea Reginei de faţă cu 
un slujbaş din oraş. 

— Să ne întoarcem la zilele dinaintea dispariţiei. Poţi să faci 
asta? Spune-mi tot. 

— Stăpâna mea era mereu fericită, în fiecare zi. Cred totuşi 
că în ultima vreme nu mai era chiar aşa de veselă. Mi s-a 
părut că o nelinişteşte ceva. Se gândea la ceva. 

— Doar e Regina! Sigur că se gândeşte la ceva! Intervenţia 
lui Khety ne-a prins pe amândoi pe picior greşit. Până şi el era 
surprins că se trezise vorbind. 

— Ar fi mult mai bine dacă aş putea conduce discuţia fără 
întreruperi. 


— Desigur, domnule. Simţeam însă cum îi creste încordarea 
şi parcă îşi ciulise urechile ca un câine de vânătoare. 

— Ştii de ce era neliniştită? 

— Unuia dintre copii îi dau dinţii şi nu doarme prea bine. Ştiu 
că e ceva neobişnuit, dar ea îşi alăptează singură copiii. 

Senet îmi aruncă o privire pe care n-am reuşit s-o descifrez. 
Oare chiar credea că Regina nu mai avea şi alte griji? Sau nu 
avea de gând nici măcar să facă aluzie la ele? Am continuat: 
— Îşi iubeşte copiii? 

— Foarte mult. Sunt viaţa ei. 

— Deci nu-i lasă singuri prea mult timp? 

— A, nu. Nici nu-i trece prin minte să-i lase singuri. lar acum 
ei nu înţeleg ce se întâmplă... 

Pentru prima oară ochii ei trădau o emoție profundă şi era 
gata să plângă. 

— Acum întoarce-te iar la ultima zi când ai văzut-o pe regină. 
— A fost acum cinci nopţi. l-am dus pe copii la culcare, apoi 
Regina s-a aşezat pe terasa dinspre fluviu ca să privească 
asfinţitul. Face asta adesea. Am văzut-o cum stătea acolo şi se 
gândea. 

— De unde ştii că se gândea? 

— l-am adus un sal. Nu avea nimic în mâini, nicio carte, nici 
mătănii. Se tot uita la apă. Soarele asfinţise şi nu mai puteai 
vedea mare lucru. Aproape se întunecase. Când i-am dat şalul 
şi un opaiţ aprins a tresărit, de parcă ar fi fost înspăimântată. 
Apoi m-a ţinut de mână preţ de o clipă. l-am văzut chipul şi 
era încordat. Am întrebat-o dacă o pot ajuta cu ceva. M-a 
privit, a dat încet din cap în semn că nu şi mi-a întors spatele. 
Am rugat-o să vină înăuntru, fiindcă mi s-a părut că nu era 
bine să rămână singură afară. A intrat, ţinând în mână lampa, 
şi s-a îndreptat spre dormitor. Atunci ani văzut-o ultima oară: 
s-a pierdut pe coridorul care duce spre camera ei, într-o aură 
de lumină. 

Am tăcut cu toţii un timp. 

— Deci nu ai însoţit-o în camera ei? 

— Nu, n-a vrut. 

— Ţi-a spus ea asta? 

— Nu, am înţeles pur şi simplu. 

— Aşadar nu poţi fi sigură că s-a întors în camera ei? 

— Nu, nu pot fi sigură. Acum era şi mai neliniştită. 


— Cine se mai afla în casă la ora aceea? 

— În afară de mine? Copiii, doica lor şi ceilalţi servitori, 
slujnicele, bucătarii şi paza de noapte. 

— Când se schimbă gărzile? 

— La asfinţit şi la răsărit. 

M-am gândit ce mai puteam face în continuare. 

— Trebuie să mergem pe ultimul ei traseu. Poţi să ne duci pe 
terasă şi apoi până la dormitor? 

— Ne este permis? 

— Da, ne este permis. 

Ne-a condus la o terasă mare, cu trepte care coborau până la 
marginea apei, protejată de razele soarelui şi de orice 
indiscreţii printr-un văl de iederă minunată. Sub umbrar era un 
scaun îndreptat spre fluviu şi spre ţărmul opus. Pe malul 
celălalt nu se vedeau construcţii, doar câmpuri întinse, câteva 
sate şi, dincolo de ele, întinderea roşiatică scânteind până la 
orizont. Prin acest halou de lumină întrezăream doar o singură 
clădire mai semeaţă, un soi de turn scund de piatră, poate o 
fortificaţie sau un mormânt, rătăcit în arşiţă ca un miraj. Apele 
îşi întindeau limbile lor cenușii şi verzui, scăldând suprafaţa 
lucie a pietrei încă nemăcinate. M-am calmat, încercând să 
absorb toate detaliile. Apoi am riscat şi m-am aşezat pe jilţ. Pe 
jilţul Ei. Khety mă privi iritat - încălcasem un tabu - şi fata 
păru sincer dezamăgită. Am palpat cu degetele marginile 
pernei. Nimic. Am încercat să nu mă mai gândesc la ei şi la 
îngrijorarea lor. Doream să simt în conturul scaunului forma 
trupului care dispăruse. Mi se părea că acolo fusese lăsat un 
mesaj, un indiciu, un fir care putea să ne lege. M-am simţit 
însă prea grosolan şi prea neîndemânatic. Numi puteam 
potrivi corpul în forma naturală şi fluidă a scaunului. Am stat 
nemişcat încă o clipă, cu degetele pe braţele lui, acolo unde 
se odihniseră şi degetele ei. Am atins lemnul sculptat în formă 
de labe de leu fără gheare. Sub vârful degetelor mele, fibra 
era netedă. Vopseaua proaspătă era rece. Am încercat să mi-o 
imaginez uitându-se dincolo de fluviu, în strălucirea orbitoare 
şi de nepătruns. Cum se gândea, se gândea şi mintea ei era 
tot atât de limpede ca apa răcoroasă. Am deschis ochii şi am 
observat ce nu văzusem mai devreme. Mormântul (dacă 
mormânt era) de pe ţărmul opus se afla exact pe direcţia 
privirii celui aşezat acolo. A stat aici, privind peste ape, 


contemplând zările şi un mormânt. Ce perspectivă morbidă şi 
neobişnuită, chiar pentru vremurile pe care le trăim. Oare ce 
se petrecea în mintea ei? 

— Şi-acum să mergem în dormitor. 

Fata ne conduse pe un coridor care ducea spre stânga, apoi 
iar spre stânga şi spre stânga din nou. Am ajuns în faţa unei 
uşi duble, simple, de lemn. 

Nu avea însemne heraldice, niciun Nimb al lui Aten, niciun 
simbol al regalității. 

S-a întors spre mine şi mi-a cerut permisiunea. Am încuviinţat 
şi ea mi-a deschis uşa. Încăperea m-a surprins plăcut, în 
contrast evident cu eleganța din restul casei, aici era lumea 
intimă a femeii care deţinea cea mai înaltă funcţie publică, o 
dezordine vie care reprezenta o adevărată relaxare după 
atâta subtilitate şi rafinament. Pe lângă pereţi erau înşirate 
dulapuri cu uşile deschise, care conţineau o vastă garderobă - 
rochii şi costume, unele pe umeraşe, altele împăturite, 
aşteptând o alegere viitoare. Sertare peste sertare de sandale 
asortate cu veşmintele. O oglindă mare de bronz şlefuit 
aşezată pe o masă de marmură, înconjurată de borcanele de 
alabastru şi vase mici din aur şi argint. Cosmetice: parfumuri, 
farduri de ochi, unguente şi creme. Palete din ardezie pentru 
amestecarea culorilor, una pe care se mai vedeau urme de 
pastă uscată de ocru. O vază din trestie plină de creioane 
negre de mesdemet$ în număr îndestulător pentru o sută de 
perechi de ochi, ba chiar de-ajuns pentru un teatru. Statuete 
şi figurine înfăţişând zei şi zeițe, animale sălbatice şi 
domestice. Un colier cu peşti zburători şi scoici miniaturale de 
aur, şiraguri de mărgele roşii, verzi şi negre. Şi câteva 
antichităţi memorabile, mai puţin izbitoare şi sofisticate decât 
cele din vremea noastră: un scarabeu înaripat incrustat cu 
lapislazuli şi calcedonie; o plachetă din aur înfăţişându-l pe 
Amenemhat depunând o ofrandă (nu era cazul să fie purtată 
în public în ziua de azi); brățări de aur cu pisici culcate şi un 
scarabeu de inimă” montat în aur, pe care era inscripţionat un 


€ (Kohl în limba arabă) fard negru obţinut dintr-un amestec de 
sulf şi plumb (cu efecte antibacteriene) derivat din galena, care 
era aplicat pe pleoape. Deoarece negrul absoarbe lumina, ochii 
erau astfel protejaţi împotriva soarelui arzător al deşertului. 


vers din Cartea leşirii Sufletelor La Luminăt. Mi-am amintit de 
tehnicile şi metodele necesare în munca mea. Aici nu fusese 
înfăptuită o crimă. Dezordinea era naturală şi plăcută şi nu 
vedeam nicio urmă de luptă sau de fugă. Nu fusese răpită din 
acest loc. 

— Lipseşte ceva? Am întrebat-o pe fată. 

— Nu am îndrăznit să mă uit şi nici nu as şti. 

— Atunci îţi cer în mod oficial să faci un inventar cât mai 
amănunţit posibil. Notează pur şi simplu fiecare lucru care nu 
este acolo unde ar trebui să fie. 

S-a dus la dulapuri şi a trecut în revistă cu privirea şi cu 
mâinile toate materialele scumpe şi colorate, mişcându-şi 
buzele ca şi cum rostea numele veşmintelor. 

— Lipseşte un rând de haine: o tunică lungă aurie, papucii 
aurii şi o cămaşă de în. Dar îmi amintesc că asta purta atunci. 

Prin urmare acum ştiam cum era îmbrăcată când a dispărut. 

— Acum uită-te pe masă. 

A cercetat fiecare lucruşor de pe suprafaţa mesei. Probabil că 
memoria ei era de fapt excepţională. A ezitat un moment, a 
deschis din nou unul dintre sertare şi a măturat cu privirea 
conţinutul, de parcă acolo ar fi trebuit să se afle ceva 
important, dar l-a închis apoi cu grijă. 

— Nu lipseşte nimic, din câte îmi aduc eu aminte, cu excepţia 
podoabei pe care o purta în ultima seară când am văzut-o. 

— Ce anume? 

— Un colier de aur. 

— Altceva? 

— Nimic. 

Mă pregăteam să-i pun altă întrebare, când s-a auzit deodată 
un ciocănit la uşă. Khety s-a grăbit să deschidă. Era Tenry şi 
pe chipul lui tânăr şi armonios se citea neliniştea. 


7 Scarabeii „de inimă” erau aşezaţi lângă inima mortului după ce 
trupul lui era mumificat. 

e Este vorba despre titlul original al celebrelor texte funerare din 
Egiptul antic care au fost denumite Cartea Morților de către 
egiptologul german Karl Richard Lepsius, care a publicat o 
selecţie în anul 1842. 


CAPITOLUL 10 


Am ieşit într-o curte laterală, unde speram să nu fim auziţi. 

— Un cadavru. Au găsit un cadavru. 

Zăcea ghemuită pe o dună joasă, undeva pe întinderea roşie 
de dincolo de marginea de nord a oraşului, printre altarele din 
desert orientate spre răsărit. Vântul aşternuse nepăsător o a 
doua epidermă de nisip cenuşiu pe pielea şi pe hainele ei 
luxoase - tunică lungă aurie, colier fin de aur, papucii aurii, 
cămaşa de în. Era întoarsă pe o parte, cu genunchii strânşi la 
piept şi cu mâinile împreunate, în poziţia în care doarme o 
fetiţă. Am observat că era întinsă spre soare-apune, aşa cum 
este obiceiul la înmormântare, în rest nimic nu era cum ar fi 
trebuit. Nemişcarea ei. Sunetul gol, înăbuşit al deşertului, ca 
într-o încăpere sigilată în care totul e neînsufleţit. Arşiţa 
miezului de zi care se scurgea peste noi toţi. Duhoarea 
respingătoare, dulce, a trupului trecut de curând în neființă. 
Şi, deasupra, furtuna furioasă şi chinuitoare a muştelor şi 
zumzăiala lor de coşmar. Cunoşteam toate acestea prea bine. 
Faţa ei era întoarsă cu smerenie spre nisip. Urmărit de Mahu, 
de câinele lui mereu năduşit şi de Khety, care se ţinea la o 
oarecare distanţă, mi-am acoperit cu o fâşie de pânză gura şi 
nasul, i-am atins uşor umărul. S-a rostogolit spre mine fără 
gratie şi mişcarea ei mi-a spus imediat că moartea survenise 
la orele mici ale nopţii. Apoi mărturisesc că m-am tras înapoi 
fără să vreau. Acolo unde ar fi trebuit să fie faţa ei am văzut 
un clocot de muşte: o mască s-a ridicat lucind în aer, 
deranjată de intervenţia mea, s-a învârtit în jurul capului meu 
şi-apoi a coborât şi s-a recompus, un roi sălbatic şi păgân care 
vibra cu devoțiune adâncă peste resturile însângerate ale 
buzelor, dinţilor, nasului şi ochilor. 

L-am auzit pe Tenry vărsând. Mahu rămăsese nemişcat, 
aruncând asupra mea o umbră lungă şi ascuţită. M-am aplecat 
din nou peste cadavrul reginei, al cărei chip minunat şi 
celebru fusese strivit cu atâta cruzime. Am înţeles repede 
mesajul mutilării. Această barbarie spectaculoasă ne spunea 
că zeii nu o vor mai recunoaşte şi că nu va mai putea să-și 
spună numele atunci când va intra în Lumea de Dincolo. 
Fusese omorâtă şi aici şi în viaţa de apoi, devenise pentru 
eternitate o proscrisă cu rang înalt. Dar era ceva care nu se 
potrivea. De ce aici? De ce acum? 


— Cred că misiunea ta s-a sfârşit. 

Am privit în sus. Faţa lui Mahu era ascunsă în umbră. Nu avea 
un ton victorios, însă avea dreptate. Regina murise, eu nu 
ajunsesem la timp, şi moartea ei o anunţa pe-a mea. 

Gândurile mi se învălmăşeau în minte. Era cu adevărat 
sfârşitul? Atât de curând? Abia începusem. 

Țăranul care o găsise stătea la o oarecare depărtare, 
încercând să nu vadă nimic, încercând să nu existe. Mahu îi 
făcu semn să se apropie. Omul înainta, tremurând. Fără 
expresie, ca şi cum ar fi avut în faţă un animal, fără cele mai 
simple preliminarii ale sacrificării, şeful poliţiei îşi mişcă braţul: 
sabia curbată şuieră într-un arc invizibil prin aerul limpede şi 
trecu prin gâtul subţire al bietului om. Capul retezat căzu în 
nisip ca o minge care deviază de la traiectorie, iar trupul lui se 
lăsă în genunchi, apoi se prăbuşi definitiv. Sângele curgea 
şuvoi din gât. Cohorta păgână a muştelor şi-a reînnoit 
festivitățile dezgustătoare. Câinele se duse să miroasă capul 
tăiat. Mahu îl chemă scurt şi el se întoarse supus, gâfâind, la 
picioarele stăpânului său. 

Mahu se uită la Khety, la Tenry şi la mine, provocându-ne să 
vorbim. Mintea mea o luase razna ca un câine înnebunit de 
frică. Deodată un gând nou mi-a fulgerat prin minte. 

— Aceasta ar putea să nu fie regina. Se uită lung la mine. 

— Explică-te. Avea un ton ameninţător. 

— Trupul pare să fie al reginei, dar faţa este zdrobită. Fără 
chip, cum să o recunoaştem? 

— Dar poartă veşmintele regale. E părul ei, e fata ei. 

Îi simţeam încordarea în glasul rece şi apăsat. O prefera 
moartă? Sau, poate, pur şi simplu nu voia să-i dovedesc 
tocmai eu că greşeşte? 

— Sigur, sunt veşmintele ei. Da, pare că e ea. Totuşi trebuie 
să-i examinez corpul şi să procedez la o investigaţie completă 
pentru a-i confirma identitatea. 

Mă ţintui cu privirea lui aurie. 

— Te zbaţi, Rahotep, ca musca în miere. Ei bine, atunci dă-i 
bice, grăbeşte-te. Dacă ai dreptate, ceea ce mi se pare 
imposibil, aici se ascunde mai mult decât ceea ce vedem cu 
ochii. Dacă nu ai dreptate, şi sunt sigur că aşa este, atunci 
Akhenaton, familia lui şi întreaga lume vor jeli pierderea 
Reginei. Cât despre tine, ştii ce te aşteaptă. 


l-am luat trupul, înfăşurat într-o pânză, l-am urcat într-un car 
şi l-am dus într-o cameră de purificare, în condiţii de maximă 
discreţie. Era cea mai răcoroasă cameră pe care am găsit-o: 
pereţii ei de calcar erau construiți direct pe pământ şi emanau 
o răceală spectrală. Flăcările lumânărilor tremurau tăcute, 
producând doar lumină, nu şi căldură. Am găsit bandaje de în 
într-un dulap, vase cu sodă uscată, ulei de cedru şi oţet 
fermentat din frunze de palmier pe rafturi, iar dedesubt 
cârlige pentru extragerea creierului, bisturie pentru incizii şi 
dălţi chirurgicale. De-a lungul altui perete erau înşirate vase 
canopice?, pe capacele cărora erau pictaţi Seth şi Horus. 
Alături erau înşirate, ca la paradă, o mulţime de sicrie scumpe, 
împodobite cu intarsii de aur, cu lapislazuli şi mărgele din 
peruzea, cu capacele nedecorate, aşteptând să fie pictate pe 
ele portretele defuncţilor. Când am deschis sertarele am dat 
peste nenumărate perechi de ochi din sticlă, prin care 
sufletele celor plecaţi aveau să-i vadă pe zei. 

Deodată la uşă se auziră zgomote: Supraveghetorul 
Ritualurilor Tainice solicita permisiunea să între în biroul său. 
Când l-a văzut pe Mahu, a amuţit instantaneu. După ce Tenry 
a vorbit cu el, s-a dat înapoi şi a ieşit scuzându-se. Mahu s-a 
întors către noi: 

— Afară sunt paznici. Vreau să-mi raportați în cel mult o oră. 
Apoi a plecat, luând cu el ceva din întunecimea şi răcoarea 
încăperii. 

M-am întors la corpul femeii de pe masa de îmbălsămare. 
Muştele plecaseră la alte festinuri mai îmbietoare şi rănile 
oribile de pe faţa ei se vedeau acum limpede: negru, sângeriu 
şi ocru, cavitățile oculare goale, fruntea şi nasul zdrobite, 
buzele şi gura distruse, în câteva locuri era vizibil chiar 
creierul. Cum putea gelatina aceasta ciudată, de culoarea 
fildeşului, să fie adăpostul memoriei şi al inteligenţei şi casa 
sufletului? Am examinat natura leziunilor: maxilarul şi fruntea 
mai purtau amprenta dură a unui obiect voluminos şi greu, de 
exemplu un bolovan. Nu se vedeau alte răni cauzatoare de 
moarte. Probabil că îşi văzuse moartea cu ochii. 

Avusese parte de un sfârşit brutal şi nu neapărat rapid. Am 
turnat repede o cantitate suficientă de sodă peste faţa ei 


° Vase folosite în ritualurile funerare pentru a păstra viscerele 
morţilor după îmbălsămare. 


pentru a curăța fâşiile de carne şi sânge uscat şi pentru a 
putea vedea structura oaselor şi pielea care mai rămăsese 
întreagă. In timp ce soda îşi făcea datoria, m-am întors către 
Tenry care se holba la cadavru cu fascinația unui tânăr și-am 
spus: 

— Ce ne-am face fără praful ăsta? Se găseşte pe malul 
lacurilor vechi, iar wadiurile de la Natrun şi de la Elbak sunt 
zăcămintele cele mai bogate, îl folosim la curăţarea pielii, la 
albirea dinţilor şi ca să nu ne mai miroasă gura şi cu ajutorul 
lui fabricăm şi sticla. Nu e interesant cum un lucru care pare 
de nimic are atâtea puteri? 

Se uita nesigur la tot ce trăia pe viu pentru prima oară. Nu 
părea interesat de chestiunea virtuţilor sodei. 

— Ce oribil! Chiar credeţi că nu e ea? 

— Rămâne de văzut. Aşa pare într-adevăr, dar mai sunt şi 
alte posibilităţi. 

— Bine, dar cum o să vă daţi seama? 

— Observând ce se află acolo. 

Am început cu picioarele. Sandalele erau din piele şi fir de 
aur. Tălpile picioarelor nu erau crăpate şi pielea era moale şi 
curată. Femeia dusese o viaţă uşoară: oasele gleznelor nu 
erau deformate. Unghiile degetelor de la picioare erau vopsite 
în roşu, dar erau zgâriate şi rănite. Părţile laterale ale 
picioarelor erau mânjite cu o materie care se uscase. 

— Uite. 

Îşi apropie faţa de un picior. 


— Ce vezi? 
— Unghiile sunt îngrijite. 
— Dar? ... 


— Dar sunt zgâriate. Aici s-a şters vopseaua. Şi aici, pe 
partea exterioară a degetelor mici, văd zgărieturi şi urme de 
sânge şi praf. 

— Perfect, ce deducem din asta? 

— O luptă. 

— Da. O luptă. Femeia a fost dusă acolo împotriva voinţei ei. 
Ne puteam aştepta la asta. Dar aici, între degete? Ce vedem? 
Am luat o probă dintre degetul mare şi arătător şi-n palmă 
mi-au căzut nu numai granule de nisip, ci şi un praf mai închis 
la culoare: noroi de râu uscat. Am trecut la mâini. Şi ele purtau 
semnele împotrivirii: vânătăi la încheieturi, unghii rupte şi 


piele jupuită. Am examinat murdăria de sub unghii. Tot noroi. 
Dacă asasinii au dus-o pe partea cealaltă a fluviului, noroiul 
reprezintă dovada că au forţat-o să coboare din barcă şi că 
trăia. Dar mai era ceva. Am extras cu o pensetă dintre 
degetele ei strânse pentru veşnicie un fir lung, roşcat. 

Ciudat. Părul femeii era negru. Al cui putea fi acest fir de păr? 
Aparţinuse unei femei sau unui bărbat? Lungimea lui nu era 
relevantă. L-am ţinut în lumina lumânării: părea să nu fie 
vopsit şi provenea de pe un cap viu, nu dintr-o perucă. L-am 
mirosit şi cred că am simţit urma foarte slabă a unui parfum 
subtil, nu a unei loţiuni fixative din ceară de albine. 

Am trecut la trup şi tocmai mă pregăteam să examinez 
hainele, când uşa s-a deschis şi, spre groaza mea, a apărut 
Akhenaton însuşi. Am căzut la pământ cu faţa în jos, lângă 
masă. L-am auzit cum a străbătut încăperea şi s-a apropiat de 
cadavru, încă o catastrofă. Nu găsisem niciun indiciu - acele 
mici firimituri de speranţă de care aveam nevoie ca să 
dovedesc că instinctul meu era corect. Dorisem cu disperare 
s-o examinez şi să-mi pot confirma constatările înainte de a-l 
informa pe Akhenaton. Acum părea că lucrasem fără ştirea lui, 
că aveam de gând să ascund asasinatul şi cadavrul Reginei, 
incompetenţa şi eşecul meu. Am înjurat în minte, îmi doream 
din suflet să nu fi venit în acest oraş, să nu fi părăsit Teba 
niciodată, dar eram acolo, prins în capcana propriei mele 
ambiţii şi curiozităţi. 

M-am uitat repede în sus. Stătea lângă cadavru şi-şi trecea 
mâinile peste el, cu ochii larg deschişi şi privirea fixă. Respira 
întretăiat şi suspina adânc de parcă suferea cu adevărat, de 
parcă încerca să adulmece spiritul care plutea încă prin aer, 
de parcă ar fi vrut s-o readucă la viaţă. Părea hipnotizat de 
faţa ei mutilată, ca şi cum n-ar fi crezut nicio clipă că 
frumuseţea e trecătoare, că şi el e muritor. Mi s-a părut că în 
momentul acela o iubea. 

M-am gândit la ironia sorții: destinele noastre se întâlneau 
într-un atelier de îmbălsămare. Tot ce aveam de făcut era să 
păşim încet într-un sarcofag, să închidem capacul şi să ne 
aşteptăm moartea, în cele din urmă a fost gata să vorbească. 
— Cine a făcut asta? Trebuia să-i răspund. 

— Nu ştim, Stăpâne. 

Încuviinţă, plin de înţelegere, de parcă aş fi fost un şcolar 


care nu ştia să răspundă la o întrebare. A rămas calm, dar aşa 
era mai ameninţător decât dacă ar fi urlat la noi. 

— Sperai să nu aflu secretul până când ai fi inventat o 
poveste care să-ţi acopere neputinţa de a răspunde la această 
simplă întrebare? 

— Nu, Stăpâne. 

— Nu mă contrazice. Dar nu puteam să tac. 

— Tocmai încercam să răspund la întrebare şi nu este una 
simplă. Stăpâne, iertaţi-mă că trebuie să vă spun tocmai în 
aceste clipe triste, dar mai există o întrebare. 

Mă ţintuia cu privirea lui cruntă şi dispreţuitoare. 

— Despre ce altă întrebare ar mai putea fi vorba? Ea este 
moartă! 

— Da, e moartă, dar este într-adevăr Regina? Urmă o tăcere 
grea. Glasul lui, când a vorbit din nou, era o capodoperă de 
sarcasm reţinut. 

— Bineînţeles că e Regina. Uite-i hainele, părul, bijuteriile. 
Parfumul ei se simte încă pe acest trup. 

Sosise momentul să mă agăţ de firul subţire de trestie care 
mă putea salva. 

— Aparenţele pot fi înşelătoare. 

Se întoarse către mine, cu faţa brusc înfometată de speranţă. 
— Acesta este primul lucru interesant pe care l-ai spus. 
Vorbeşte. 

— Suntem cu toţii oameni, suntem infinit de diferiţi în forma 
generală a trupurilor, a culorilor şi comportamentelor noastre. 
Dar ne putem înşela când presupunem că recunoaştem pe 
cineva. De câte ori am văzut un om pe stradă, în mulţime şi, 
crezând că e prietenul din şcoală pe care nu-l mai văzusem de 
ani de zile, l-am strigat şi am constatat apoi că era doar un 
străin ale cărui trăsături păreau să fie identice? De câte ori ni 
s-a părut că vedem ochii strălucitori ai unei fete pe care am 
iubit-o cândva şi care s-au dovedit apoi a fi ochii unei străine? 
— Ce vrei să spui? 

— Spun că femeia aceasta arată ca Regina, are înălţimea ei, 
aceeaşi culoare a pielii şi a părului şi poartă aceleaşi haine. 
Dar în lipsa feţei, oglinda pe care citim adevărata noastră 
identitate, doar cineva care o cunoaşte profund - perfect - 
poate confirma acest lucru. 

— Inţeleg. 


Mi-am lăsat privirea în pământ, cu grijă, încercând să nu 
spulber vraja acestei clipe delicate. 

— Cu permisiunea dumneavoastră, Stăpâne, ar mai fi o cale 
de identificare a acestui corp. Putem afla dacă este al Reginei, 
dar trebuie verificate unele semne personale. Semne intime. 
Incercă să înţeleagă la ce mă refeream. 

— Dacă greşeşti, am să-ţi fac şi ţie ce i-au făcut ei. O să te 
dezbrac, o să-ţi tai limba ca să nu poţi chema moartea, o să-ţi 
jupoi pielea fâşie cu fâşie. O să-ţi zdrobesc faţa cu ciocanul şi 
apoi o să te trag în ţeapă în deşert, unde o să-ţi admir agonia 
lentă în timp ce muştele şi soarele îţi curmă zilele. 

Ce mai puteam să spun? M-am uitat în ochii lui, apoi mi-am 
aplecat capul în semn de încuviinţare. 

— Intoarce-te cu faţa la perete. 

Aşa am făcut. l-a deschis veşmântul şi a dezgolit-o. Am auzit 
foşnetul şuvoiului subţire de grăunţe de nisip care cădea pe 
podea. Apoi tăcere, urmată de zgomotul unui vas care se 
izbea de perete. Khety sări în picioare. Mirosul oţetului de 
palmier se împrăştia repede în aerul din încăpere. Momentul 
care urma avea să-mi decidă soarta. 

— Nu e ea. Nu e Nefertiti. E o mare înşelătorie. Speranţa îmi 
zvâcni în suflet. 

— Asta înseamnă că e vie. 

— Misiunea ta nu s-a terminat. De-abia a început. Timpul e 
scurt. Spune-mi de ce ai nevoie. Găseşte-o. 

Pe faţa lui se putea citi acum exaltare, nu numai uşurare. 

— Acest trup este gunoi şi nimic altceva. Luaţi-l de aici. 

Şi, acestea fiind zise, ieşi maiestuos din încăpere. 

Khety, Tenry şi cu mine ne uitarăm unii la alţii. Tenry îşi puse 
mâna pe fruntea asudată. 

— Prea multă tulburare. Râse puţin, stânjenit că-i fusese 
frică. N 

— De unde ai ştiut? Intrebă Khety, uitându-se la cadavru. 

Am dat din umeri. Nu i-am spus cât de mic era preţul pe care- 
| pusesem pe vieţile noastre. 

Corpul din faţa noastră era frumos, chiar perfect. Dar oare ce 
detaliu ne salvase şi îmi confirmase instinctul? Acolo trebuia 
să fie ceva. O cicatrice mică, aidoma unei steluțe, pe pântece, 
acolo unde se aflase poate un neg care fusese îndepărtat. lată 
ce ne dăruise încă o zi de viaţă. Dar întrebările mi se 


învălmăşeau în minte. De ce fusese ucisă o femeie care arăta 
exact ca Regina şi nu chiar Regina? De ce au încercat să ne 
trimită pe o pistă falsă şi unde era Nefertiti cea adevărată? De 
ce nu mai erau şi alte indicii? 

Apoi, din obişnuinţă, am căutat în faldurile robei. Lângă 
inimă, degetele mele au atins un obiect mic. L-am scos şi am 
văzut în palmă o amuletă de demult, lucrată în aur şi decorată 
cu lapislazuli. Era un scarabeu. Gândacul de bălegar, simbolul 
renaşterii, ai cărui pui apar din nisip ca prin minune. Scarabeul 
care împinge în fiecare zi Soarele spre lumină din Lumea de 
Dincolo, în mod neaşteptat, pe verso nu era gravat numele 
posesorului, ci un grup de simboluri. Simbolul lui Ra, soarele, 
un cerc cu un punct în mijloc, apoi „t”, şi lângă el hieroglifa 
unei femei aşezate. Dacă citisem corect, atunci semnificaţia 
grupului era Raet, femeiesoare. Ce vrea să spună asta? 

Am pus amuleta în buzunar. Părea un indiciu sau un semn, 
poate singurul pe care îl aveam, în afară de fata fără-de-chip a 
cărei moarte înfiorătoare îmi salvase până la urmă viaţa. Ah, 
dacă as putea înţelege cu ce aveam de-a face. M-am uitat din 
nou la trupul de pe masă. 

— Perfect. lată întrebările-cheie. Cine e ea? De ce seamănă 
atât de mult cu Regina? De ce poartă veşmintele Reginei? De 
ce a fost mutilată cu atâta sălbăticie? Încuviinţară amândoi, 
gânditori. 

— Cine ciopleşte portretele reginei, toate statuile acelea 
ciudate? 

— Thutmosis, spuse Khety. Atelierele lui se află în partea de 
sud a oraşului. 

— Bine. Vreau să-l interoghez. 

— Mai e şi recepţia de diseară în onoarea primilor invitaţi 
care vin la Festival. 

— Atunci vom lua şi noi parte la ea. Urăsc petrecerile, dar 
poate fi ceva important. 

l-am comandat lui Tenry să rămână acolo şi să păzească 
cadavrul. Khety avea să-l schimbe mai târziu, în timpul nopţii. 
M-a salutat ţanţoş. 

Khety şi cu mine am pornit la drum cu carul acela ridicol. Am 
strigat ca să acopăr hărmălaia asurzitoare a metalului care se 
rostogolea pe piatră: 

— Spune-mi mai multe despre artist. 


— Este celebru. Nu e ca ceilalţi portretişti. Toată lumea îl 
cunoaşte şi îl invită la toate petrecerile. Şi e ṣi foarte bogat. 
Se uită la mine cu subînţeles. 

— Şi cum ţi se par lucrările lui? Khety tresări. 

— Cred că sunt foarte... moderne. 

— Nu sună prea încurajator. 

— A, nu, sunt impresionante. Doar că el înfăţişează absolut 
totul, îi arată pe oameni aşa cum sunt şi nu cum ar trebui să 
fie. 

— Nu e mai bine aşa? Nu e mai aproape de adevăr? 

— Presupun. 

Nu părea prea convins. 


CAPITOLUL 11 


Suburbia din sud era un cartier rezidenţial. Puteai vedea 
proprietăţi întinse ascunse de ziduri înalte, clădiri construite 
pe suprafeţe mari, înconjurate de grădini care la rândul lor 
erau înconjurate de ziduri, grânare, grajduri şi ateliere, între 
proprietăţi erau spaţii virane pentru păstrarea discreţiei, dar 
majoritatea erau pline de moloz şi chiar gunoaie. Oraşul nu 
rezolvase problema gunoaielor. Ca de obicei, fusese ultimul 
lucru la care se gândiseră arhitecţii. Dincolo de ziduri se 
vedeau plante interesante, luxuriante, hrănite din puțuri şi 
conducte de apă: tamarisc, sălcii, curmali miniaturali, arbori 
de avocado, arbuşti eleganţi de rodii cu florile lor roşii, 
tepoase şi cu fructele în formă de coroane. Şi flori: albastre ca 
cerul, roşii ca sângele, galbene ca lămâia... Clădirile arătau 
dare de mână: grinzi de piatră pe care erau înscrise numele şi 
titlurile proprietarilor, coloane zvelte şi pictate, pergole lungi 
de lemn pe care se căţăra iedera. 

— Mahu are o casă în cartierul ăsta, mă informă Khety. Şi 
vizirul Ramose. 

— Aici locuiesc numai oameni importanţi? 

— Da. 

— Şi e mereu linişte? Parcă am fi într-un templu. 

— Da, bineînțeles. Zgomotele sunt interzise. Absența 
oamenilor era neliniştitoare. Tăcerea părea să fie bântuită, ca 
şi cum ne-am fi aflat într-un oraş de fantome înstărite. 

Khety bătu la uşa unei case tot atât de luxoase şi tăcute ca 
majoritatea reşedinţelor de pe stradă. In cele din urmă s-au 


auzit paşi şi un servitor imaculat ne-a poftit să intrăm. Odată 
ajunşi înăuntru, lumea ascunsă s-a dovedit a fi foarte 
însufleţită. De dincolo de curte, în care am văzut câţiva copaci 
frumoşi şi bănci aşezate în jurul unui bazin, se auzeau înăbuşit 
un cor de lovituri de ciocan, strigăte, îndemnuri şi alte semne 
de activitate intensă. Cineva fluiera. Servitorul dispăru să 
anunţe sosirea noastră, în cele din urmă apăru pe culoar o 
siluetă bine legată care se îndrepta spre noi. Era un bărbat 
impunător din toate punctele de vedere, cu o faţă rotundă, 
ciudată, ca o farfurie în care erau incrustaţi doi ochi albaştri, şi 
un nimb de păr cafeniu-roşcat. Căsca, trezit din somnul de 
după-amiază. 

Ne conduse în casa principală şi apoi spre o curte secundară. 
Pe toată latura de sud a proprietăţii se înşiruiau ateliere, pline 
de oameni ocupați cu cioplitul, şlefuitul şi pictatul pietrei. 

— Văd că aveţi mulţi angajaţi. 

— Mi-e foarte greu să găsesc destui oameni pricepuţi care să 
execute numărul mare de comenzi. Pe mulţi i-am adus de la 
Teba. Pe ei și pe familiile lor blestemate. Pe ceilalţi i-am găsit 
în regiune sau în oraşele din deltă. Uneori mă simt de parcă aş 
ţine în spate de unul singur întreaga economie a unui regat 
mai mic. In colţul de nord-est al proprietăţii mai era o clădire 
înaltă - aceasta s-a dovedit a fi chiar atelierul lui, care era un 
spaţiu vast, deschis, înconjurat de camere şi coridoare. 
Soarele bătea direct prin luminatorul din acoperişul înalt. 
Bărbatul le-a poruncit elevilor şi ucenicilor să ne lase singuri şi 
ei s-au grăbit să-l asculte. Pe mese mari şi pe suporturi de 
lemn se aflau în diverse stadii de lucru părţi din trupuri 
omeneşti uşor de recunoscut, cum ar fi degete, mâini, braţe, 
torsuri care se iveau din piatra cioplită marcată cu semne 
mari, negre. Dar am văzut cu uimire, aranjate, pe rafturi cât 
jumătate din perete, o mulţime de capete turnate în ipsos alb- 
cenuşiu: tineri, oameni între două vârste, bătrâni, copii din 
toate clasele sociale. Erau neînchipuit de amănunțite şi 
realiste: fire de păr de pe bărbie, gene delicate, riduri de 
expresie erau redate într-un mod desăvârşit. Aveau toate ochii 
închişi, de parcă visau împreună un vis dintr-o altă lume, o 
lume în afara timpului. 

— Văd că vă interesează portretele mele! 

— Sunt atât de realiste, încât te aştepţi să deschidă ochii şi 


să înceapă să vorbească. 

El zâmbi. 

— Poate că ne-ar spune lucruri interesante. Ne-am aşezat pe 
o bancă aurie, într-un colţ al încăperii. Au fost aduse băuturi. 
Thutmosis sorbi încet şi cu grijă dintr-o cupă şi am gustat şi eu 
dintr-a mea. Un roşu adânc, bogat. Khety a pus-o pe-a lui 
înapoi pe tavă. Mie mi-a plăcut, deşi era cam devreme pentru 
vin. 

— Din Oaza Dahkla? 

Thutmosis întoarse vasul către el şi citi marcajul: 

— Aşa e. Te superi dacă îţi schiţez portretul cât vorbim? 
Mâinile mele sunt fericite doar când lucrează. 
începu să lucreze, aruncându-mi din când în când câte-o 
privire, iar pensula părea să se mişte singură şi fără greş, 
pentru că nu a corectat niciuna din liniile pe care le trasase. 
La început l-am întrebat despre relaţiile lui cu Regina. 

— Oare pot s-o numesc relaţie? Ea este stăpâna mea şi, 
uneori, chiar muza mea. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ea este inspiraţia mea. Nu ştiu cum să mă exprim mai 
bine. Sunt creatorul imaginilor ei, adică am onoarea, cu 
autorizaţia ei, să-i personific spiritul viu în materiale cum ar fi 
piatra, lemnul şi ipsosul. 

— Cred că înţeleg. 

— Chiar aşa? Pentru mine este un mister permanent. 

— Poate că veţi reuşi să-mi explicaţi, în termeni profani, cum 
funcţionează procesul de creaţie. 

Zâmbi, continuând să schiţeze. 

— Regina crede că este important să lucrezi cu chipuri vii, nu 
cu cele moarte, în trecut, creatorii s-au limitat să personifice 
virtuțile şi perfecțiunea morţilor. De ce? Toate lucrările de 
acest fel reprezintă doar copii respectuoase care au prea puţin 
de-a face cu modelul lor însufleţit. Toate statuile acelea 
imense, atât de epice, atât de politice şi atât de banale - dacă 
nu consideri respectul drept unică reacţie emoţională la artă. 
Şi, cu siguranţă, modelele vii erau indivizi graşi, vulgari şi 
proşti, dar, hei, iată-i acum, au un fizic demn numai de zei, au 
muşchi şi avere şi dispreţ! Să fim cinstiţi, arta de acest fel este 
limitată. Nu crezi? Puse schiţa deoparte, îşi schimbă poziţia şi 
începu una nouă. Devenisem modelul artistului, începeam să 


mă simt straniu sub privirea lui scrutătoare, dar eram curios 
să văd cum îmi făcuse portretul. 

— Nu lucraţi astfel, nu-i aşa? 

— Nu, n-aş putea. Stilul acela îl transformă pe portretist într- 
un servitor social şi nimic mai mult. Artistul rămâne complet 
anonim. Lucrarea sa devine o formulă, un tip generic. 
Akhenaton are dreptate, acestea sunt formele moarte ale 
trecutului. Vezi, ambiția mea nu este să descriu o formă vie, ci 
s-o creez. Şi cred că, în viitorul de neînchipuit, cei care mai 
adoră încă aceste imagini vor şti că e e/ sau vor şti că. E ea. Şi 
nimeni altcineva. Când se va sfârşi lumea, fiinţele omeneşti, 
oricare ar fi ele, se vor uita la Akhenaton şi la Nefertiti și-i vor 
vedea aşa cum erau. Asta înseamnă viaţă veşnică. 

Se uită la mine, încrezător, sperând că-i voi răspunde cu 
acelaşi entuziasm. Mi-am băut vinul. 

— Pot să vă întreb cum procedaţi pentru a crea imaginea 
Reginei? Cu ce începeţi? 

— Cu multe şedinţe în doi care durează ore întregi, timp de 
câteva săptămâni. Ea stă jos, chiar aici, şi eu mă inspir direct 
din viaţă. Un studiu de viaţă. 

— Şi vorbiţi? 

— Nu întotdeauna. Nu-mi permit să presupun că vrea să 
converseze şi nu pot să stau la taifas când lucrez. 
Concentrarea e prea puternică. Pare pretenţios să mă exprim 
astfel, dar simţi că nu mai eşti pe lumea asta. Timpul trece cu 
repeziciune. Deodată lumina păleşte, eu am mai multe fire de 
păr cărunt, Regina zâmbeşte şi iată ce-a ieşit din mâinile 
mele: asemănare, imagine, formă. 

Ceea ce era un mod inteligent de-a nu-mi răspunde la 
întrebare. 

— Şi Regina ce face în tot acest timp? 

— Se gândeşte, visează, îmi place asta. Îmi place să recreez 
felul în care gândeşte, misterul minţii în acţiune... 

— Deci nu vă amintiţi ce aţi discutat? Cum vi s-a părut la 
ultima şedinţă? 

— Era foarte tăcută. 

— Era ceva neobişnuit? 

— Da, aşa as spune. 

Se uită direct în ochii mei. 

— La ce lucraţi acum? 


— Un bust superb, cea mai bună lucrare a mea, cred. 

— Pot s-o văd? 

Puse jos schiţa şi reflectă cu mare grijă la cererea mea. 

— Aveţi toate aprobările? 

— Le am, am spus şi am întins o mână spre geantă. Pot să vă 
arăt împuternicirile, dacă doriţi. 

— Nimeni nu a mai văzut cum a evoluat lucrarea, cu excepţia 
Reginei. Ea nu dorea s-o facem publică. Este o piesă intimă. 
Am terminat-o de curând şi n-a mai avut timp să trimită după 
ea înainte să... 

— Ce anume...? 

— Ce crezi că i s-a întâmplat? Mă gândesc la ce e mai rău. 
Toată lumea spune că a fost ucisă. 

— Nu ştiu, dar orice mi-aţi putea spune m-ar ajuta mult. 
Orice. L-am privit atent şi am văzut pe chipul lui o suferinţă 
vie. 

— Am simţit că se afla în primejdie. 

— Ce vreţi să ziceţi? 

Făcu o pauză şi-şi privi mâinile neliniştite de parcă ar fi fost 
nişte animale dresate. 

— O femeie cu o asemenea inteligenţă, cu puterea, 
frumuseţea şi rangul ei... Cu popularitatea ei. 

— Poate fi popularitatea o problemă? 

— Da, atunci când devii mai populară decât soţul tău. 

Cuvinte periculoase, îmi aruncă o privire, încercând să se 
asigure că n-aveam să-i înşel încrederea. 

— Akhenaton însuşi m-a chemat şi mi-a poruncit să mă ocup 
de cazul dispariţiei Reginei. 

Mă privi scurt şi tăcu. 

— M-ar ajuta mult să văd această ultimă lucrare. 

— Chiar aşa? Da, poate că da. Dacă e necesar, voi face tot 
ce-mi stă în putinţă... 

Am pătruns în inima clădirii. Aici era mai răcoare, fiindcă 
pereţii şi podeaua erau mereu în umbră. S-a oprit în faţa unei 
intrări modeste, care putea foarte bine să fie a unei cămări, şi 
a scos o legătură de chei masive dintr-o pungă de piele prinsă 
la cingătoare. A descuiat mai multe lacăte şi a deschis uşiţa 
care era fixată într-un cadru solid de piatră. A aprins un opaiţ 
şi am intrat. 

Camera era căptuşită cu rafturi de lemn şi de piatră, iar 


pereţii erau construiți din blocuri masive. Aerul era uscat, praf 
os. Dincolo de penumbră, încăperea dispărea într-o beznă 
totală. A mai aprins câteva opaițe fixate pe pereţi şi, treptat, 
au început să apară în lumina pâlpâitoare forme imprecise, 
acoperite cu pânze, unele mai mici, pe rafturi, altele pe jos, 
mari cât un stat de om. Umpleau încăperea până la refuz. Mă 
simţeam ca în Lumea de Dincolo. Thutmosis aşeză opaițul pe 
un raft şi luă una dintre formele acelea. 

O aşeză cu respect pe o masă mică, circulară, apoi trase 
repede pânza şi o dezvălui: era o minunăţie. Roti masa, 
arătându-ne figura din toate unghiurile, bucurându-se sincer 
de uimirea noastră. Am recunoscut-o instantaneu. Părul ei era 
strâns într-o coafură înaltă şi semeaţă şi era împodobit cu o 
coroană de un albastru închis cum nu mai văzusem până 
atunci. Expresia ei sugera autoritate, inteligentă, forţă, 
stăpânire de sine, un echilibru şi o puritate absolut 
remarcabile. Chipul avea culoarea vieţii şi în acelaşi timp 
limpezimea palidă a celor care trăiesc într-o umbră 
îmbelşugată. Pomeţii obrajilor erau înalţi şi buzele roşii, 
puternice. Ochii mari, cercetători, mândri, trădau un simţ al 
umorului atât de fin, încât părea să apară şi să dispară în 
aceeaşi clipă în timp ce te uitai la ei. Şi mai era ceva: semne 
de suferinţă ascunse în forţa privirii. O durere tainică, ţinută în 
frâu, păstrată adânc în suflet. Mi se părea oare? Puteau 
ipsosul şi vopseaua să dezvăluie atâtea? 

— Ţi-am fost de ajutor? 

— Da, acum pot s-o recunosc dintr-o mie. Am observat că era 
satisfăcut de intensitatea reacției mele. 

— Am terminat lucrarea doar de câteva zile. 

— Ea a văzut-o? 

_— Nu, lipseau ochii, îmi mai trebuia o şedinţă pentru ochi. 
Intotdeauna las ochii la urmă. Pe aceştia i-am făcut din 
memorie. Ochii. Ochii. 

Mă priveau, mă străpungeau, mă sfârtecau. Şi zâmbetul 
acela obsedant. Parcă era nemuritoare. Speram totuşi că nu. 
De acolo nu puteam s-o aduc înapoi. 

Sculptorul rupse tăcerea. 

— Mai sunt şi alte lucrări aici. Poate vreţi să le vedeţi? 

Am încuviinţat şi m-am plimbat prin cameră, trăgând încet de 
pânze şi descoperind imagine după imagine, toate ale Reginei. 


O istorie a vieţii ei în piatră. O femeie cu faţa mai puţin 
definită, mai puţin liniştită, dar plină de forţa ezitantă a 
tinereţii. O mamă ţinând în braţe primul ei copil. Nefertiti în 
ziua încoronării, într-o nouă versiune care le cuprindea şi pe 
cele dinainte. O statuie pereche a statuii soţului ei, de o 
frumuseţe naturală, într-un straniu contrast cu proporţiile 
ciudate ale feţei şi membrelor lui. M-am plimbat printre 
chipuri, am observat-o din toate unghiurile, încercând să 
descopăr, cu lampa în mână, aspectele schimbătoare ale 
nenumăratelor ei feţe în spaţiul întunecos unde erau păstrate. 
Khety rămase lângă uşă, de parcă îi era teamă să păşească 
printre morţi vii. 

— Ce materiale folosiţi pentru a crea aceste minuni? Am 
întrebat. 

— Calcar, de cele mai multe ori. Ipsos, lemn pentru ochi. 
Cristal de stâncă pentru pupile. 

— Şi culorile? Cum le desăvârşiţi? Sunt atât de vii, atât de 
pline de viaţă. 

Se oprea în spatele fiecărui portret, arătând cu degetul, dar 
nu atingea suprafeţele. 

— Pielea ei este dintr-o mixtură fină de praf de calcar 
amestecat cu ocru roşu, mai fin, pe care îl obţin din rugină. 
Nuanţele de galben sunt din pigment de aur - frumoase, dar 
otrăvitoare. Verdele este pulbere de sticlă amestecată cu 
pulbere de aramă, la care adaug şi fier. Negrul este din praf 
de cărbune frământat cu ceară. 

— Şi din prafurile şi pulberile acestea creaţi iluzia realităţii... 
— Da, poţi să-i spui şi aşa, dar parcă sună a machiaj. Este de 
fapt propria lor realitate. Ea ne va supravieţui tuturor. Se uită 
cu respect la munca lui. 

— Şi aţi produs imagini similare şi cu Akhenaton? Ridică din 
umeri. 

— Doar de curând. Mai demult a lucrat cu un alt sculptor. 

— Am văzut statuile acelea. Oamenii le consideră foarte 
ciudate. 

— El ştie că trăim în Era Imaginilor. A cerut să arate altfel 
decât toţi regii dinaintea lui, aşa că artiştii au schimbat 
proporţiile străvechi. L-au făcut înalt cât un zeu şi l-au înfăţişat 
atât ca bărbat, cât şi ca femeie, dar superior amândurora. 
Imaginile au o mare putere şi Akhenaton ştie asta mai bine 


decât oricine. Ştie că imaginea face parte din politică. El este 
încarnarea lui Aten. Imaginile l-au făcut ceea ce este, 
indiferent cum arată trupul lui muritor. Arta nu e numai 
frumuseţe şi nu e numai adevăr. Arta este şi putere. 

Acoperi lucrarea cu o pânză, ascunzându-i ochii şi buzele 
tăcute, apoi stinse opaiţele. 

În timp ce mergeam tăcuţi pe coridor, am văzut din 
întâmplare o strălucire dincolo de o uşă deschisă. A observat 
că eram curios. 

— A, este unul din bunurile mele cele mai de preţ, fructul de 
aur al succesului pământesc. 

Era un car personal splendid. Construit pentru plăcere şi 
ostentaţie, era extrem de uşor - l-ar fi putut ridica un singur 
om - şi desăvârşit. Forma lui - construcția largă, 
semicirculară, cu spatele din lemn curbat, ornat cu frunze 
suflate în aur - părea convențională, dar calitatea lucrăturii şi 
materialele din care erau executate accesoriile erau 
uimitoare. M-am plimbat în jurul vehiculului, profund 
impresionat de perfecțiunea lui. L-am atins uşor şi construcția 
lui delicată a reacționat imediat sub mâna mea cu o tresărire 
uşoară, murmurătoare. 

— Pot să vă duc înapoi? 

Era loc doar pentru două persoane. Khety ne-a urmat, 
încercând să se tină după noi. Carul era tras de doi cai negri 
magnifici - o pereche extraordinară - şi Thutmosis îi îndemnă 
la trap. Covorul din împletitură de piele asigura un confort 
desăvârşit, în ciuda gropilor şi bolovanilor de pe drum. Roţile 
echilibrate şi elegante susurau sub noi. Puteam auzi cântul 
păsărilor în timp ce goneam în lumina palidă a asfinţitului. 

— Te simţi de parcă ai atinge cerul, nu-i aşa? A zis sculptorul. 
Am încuviinţat. 

— Îţi doresc mult noroc în rezolvarea acestui caz dificil. 

— Da, am nevoie de noroc. Am senzaţia că cercetez miraje şi 
iluzii. Realitatea îmi fuge de sub picioare la fiecare pas. Intind 
mâna s-o apuc şi descopăr că ceea ce părea material este 
doar aer. 

Thutmosis rânji. 

— Este un mister metafizic, ca toate dispariţiile, întrebările 
sunt dificile: de ce, nu cum. 

— Există un motiv pentru fiecare acţiune, cel puţin aşa cred. 


Dar, pur şi simplu, nu reuşesc să le descopăr. Dispun de bucăţi 
şi bucățele, dar ele nu se leagă între ele. Şi oraşul ăsta nu-mi 
este de prea mare ajutor. Este complicat şi straniu şi toţi 
interpretează câte un rol, aşa că atmosfera e încordată, dar 
mai e ceva care numi place deloc. 

Râse. 

— Trebuie să ajungi dincolo de aparenţe. Pare impresionant, 
dar, crede-mă, în spatele acestor faţade magnifice sunt 
aceleaşi vechi poveşti: bărbaţi care şi-ar vinde copiii pentru 
putere şi femei cu inimi de şobolan. 

Ne-am clătinat pe un pod temporar din scânduri ce traversa 
un pârâu. 

— Ce puteţi să-mi spuneţi despre Mahu? Thutmosis se uită 
pieziş la mine. 

— E un om influent şi se bucură de mare încredere în cercul 
familiei regale. L-au poreclit Câinele. Devotamentul lui este 
renumit, dar şi mânia faţă de cei care nu-i respectă ordinele. 

— O cred cu prisosinţă. Se uită la mine atent. 

— Eu îmi văd de arta mea. Politica şi toate celelalte... Sunt o 
treabă murdară. 

— Dar nu respiraţi acelaşi aer? 

— Adevărat, încerc totuşi să nu inspir prea adânc. Sau îmi 
acopăr nasul. 

Am mers o vreme în tăcere, trecând prin pârâiaşele care 
traversau drumul, şi am intrat în oraşul atât de perfect aranjat 
în tiparul lui geometric. 

M-a lăsat la intersecţie, dar înainte să plec trebuia să-i mai 
pun o întrebare. 

— Ar fi posibil ca o femeie care seamănă foarte mult cu 
Regina să facă parte din personalul Casei Regale sau să 
trăiască în acest oraş? Şi de unde ar putea veni o asemenea 
femeie? 

Păru curios. 

— Nu am auzit niciodată aşa ceva. Singurul loc unde ar putea 
fi ţinută în taină, dacă ar locui în oraş, ar fi Haremul. Probabil 
că e o idee bună să-l vizitezi. 

— Aşa voi face. 

— De ce m-ai întrebat? 

— Îmi pare rău, nu pot să vă răspund. 

Era gata să pornească, când îl opri un gând neaşteptat. 


— Oraşul, alcătuirea asta nouă şi splendidă, cu un viitor 
strălucitor... Pare măreț, dar e clădit pe nisip. Fiecare a crezut, 
sau a fost forţat să creadă în acest proiect pentru a-l face 
posibil. Dar fără ea, fără Nefertiti, nu mai poţi crede în nimic. 
Nimic nu mai este real. Nimic nu va mai funcţiona şi totul se 
va prăbuşi. Ea este asemenea Măreţului Fluviu, ea este cea 
care dă viaţă oraşului. Fără ea ne vom întoarce iar în deşert. 
Cine a răpit-o ştie acest lucru. 

Apoi, cu o mişcare expertă, trase de frâie şi plecă, iar 
strălucirea aurie a carului se şterse repede în lumina aurie a 
înserării. Stăteam la o răscruce de drumuri, într-un oraş ca un 
cadran solar, în jocul de lumină şi întuneric creat de unghiurile 
perfecte ale clădirilor la porunca lui Ra. După-amiaza se 
transforma în seară. Chipul Reginei îmi stăpânea imaginaţia. 
Am luat scarabeul în palmă şi m-am uitat din nou la el. O 
femeie care se roagă. L-am privit dintr-o parte: strălucea. 
Atunci am înălţat şi eu o rugăciune către straniul zeu al 
luminii, a cărui goană în carul său măsura timpul scurt care 
îmi mai rămăsese. 


CAPITOLUL 12 


Recepţia era condusă de Ramose, Vizirul lui Akhenaton. Cei 
care fuseseră consideraţi îndeajuns de importanţi şi influenţi 
pentru a fi invitaţi călătoriseră săptămâni întregi pe pământ şi 
pe apă pentru a-şi asigura locuinţe temporare în noul oraş. 
Majoritatea nu făcuseră greşeala să plece cu întârziere la 
acest drum lung, bântuit, chiar şi în zilele noastre, de primejdii 
şi nesiguranţă. Puteam să-mi imaginez lesne lunile de 
comunicare lentă prin corespondenţă, negocierea diurnelor şi 
a preţului camerelor, problemele subtile de ierarhie şi de rang. 
Niciunul dintre cei care aveau o oarecare greutate n-ar fi 
venit pe jos la recepţie, iar în oraşul acesta să fii „cineva” 
părea a fi lucrul cel mai important. Nici noi, îmi spuse Khety, 
nu puteam încălca această regulă, aşa că ne-am urcat în carul 
acela mizerabil. Calitatea şi starea lui execrabile contrastau 
jenant cu luxul vehiculelor care se înghesuiau pe aleile şi căile 
de acces aglomerate, iar înaintarea noastră era enervant de 
anevoioasă, în timp ce ne apropiam de palat, ne-am trezit 
prinşi într-un vârtej furios şi sălbatic de care şi litiere de lux 
închise şi jilţuri de călătorie. Aristocraţi, oficiali, servitori şi 


sclavi urlau insulte, comenzi şi pretenţii şi se luptau cu toţii să 
învingă. Zgomotul, căldura, furia şi certurile erau uimitoare. 
Vizitiii şi cărăuşii, ocărâţi de pasagerii lor, se luptau să 
descurce carele şi litierele din învălmăşeală, încercând în 
acelaşi timp cu disperare să nu zgârie suprafeţele perfecte ale 
vehiculelor luxoase. Caii gemeau şi zvâcneau în capcanele lor 
de abanos, asudaţi sub valtrapurile sofisticate, îngroziţi, cu 
ochii ieşiţi din orbite. Mulţi dintre ei erau împodobiţi cu pene 
albe care simbolizau rangul stăpânilor şi unii dintre potentaţi 
priveau cu răutate, de la înălţimea jilţurilor, la mulţimea de 
jos. Habar nu aveam cine erau şi ce funcţii deţineau, în jocul 
nebun al luminii lămpilor de călătorie apăreau feţe şi profiluri 
care se pierdeau în noapte înainte să-mi pot fixa în memorie 
trăsăturile lor. Era ca şi cum as fi fost pe mare, într-o furtună 
de eleganţă şi vanitate. 

Se pare că cealaltă jumătate din oraş se uita şi ea la 
spectacolul stupid şi extravagant: bărbaţi, femei şi copii se 
holbau ca proştii de-a lungul Căii Regale, unde vălureau 
înghesuiți ca o mare umană ţinută în frâu de o singură 
frânghie de siguranţă, declamând rugăciuni, strigând cereri, 
arătând cu degetul figuri importante, mâncând dulciuri, dând 
pe gât ulcioare cu bere. Parcă erau la spectacol - şi chiar era 
un spectacol: elita cu toate ifosele ei defila prin faţa poporului. 
În cele din urmă, carul nostru s-a oprit sau mai bine zis a fost 
împins lângă o platformă înaltă. Khety dădu din umeri: 
„Mergem?” Am păşit pe suprafaţa netedă a zonei de recepţie, 
acoperită de covoare şi luminată de vase mari cu ulei 
fumegând. M-am bucurat că încălţasem o pereche de sandale 
cât de cât elegante şi un schimb de haine decente, dar nivelul 
de rafinament al vestimentaţiei invitaţilor m-a uimit de-a 
binelea. l-am spus lui Khety: 

— E limpede că sunt cel mai prost îmbrăcat. 

— Sunteţi îmbrăcat cum se cuvine, domnule. 

— Vreau să-i cunosc pe actorii principali. Te rog să mă 
prezinţi, mai întâi lui Ramose. 

Pe chipul său s-a aşternut îngrijorarea. 

— Nu pot să vă prezint lui Ramose. Nu s-ar cuveni. 

Bine, atunci aveam să mă duc eu la el. 

Am traversat învălmăşeala de la intrare, ne-au fost verificate 
numele pe o listă şi am intrat într-o sală de recepţie uriaşă, cu 


colonade, deschisă spre stele, plină nu numai de lume, ci şi de 
statui ale lui Akhenaton şi ale lui Nefertiti aducând ofrande. 
Ochii de piatră priveau în jos, aparent binevoitori, către 
mulţimea care se adunase în onoarea lor, sau dimpotrivă, în 
sus, către cerul de deasupra tuturor muritorilor. Înăuntru era 
un zgomot de neimaginat, mai rău decât afară, iar muzicienii 
masacrau o piesă complicată şi se luptau cu mugetul în 
tonalități grave al oamenilor care încercau să se facă auziţi. 
Servitorii treceau cu o nepăsare eficientă prin hăţişurile de 
coate, braţe şi picioare, purtând tăvi cu băuturi sofisticate şi 
aperitive miniaturale. Khety pocni din degete, dar niciunul 
dintre servitori nu-l băgă în seamă. Când o servitoare a plutit 
pe lângă noi, cu un veşmânt tot atât de imaterial ca fumul, am 
înşfăcat două băuturi pe care le-am plătit cu un zâmbet fugar. 
l-am oferit una şi lui Khety. 

Incepuserăm să bem, mult prea repede, când din marea de 
chipuri a ieşit la suprafaţă o persoană impresionant de 
rotundă, cu un cap mare şi ciudat, aidoma unui papagal care 
se crede vultur. Se apropie salutându-ne formal şi Khety se 
trase înapoi cu respect. 

— Mă numesc Parrenefer, zise bărbatul şi zâmbi. l-am zâmbit 
la rândul meu. 

— Sunt Rahotep. 

— Bun venit în oraşul Akhetaten. Ştiu cine eşti. Eu sunt 
Supraveghetorul tuturor Lucrărilor din Palatul lui Akhenaton şi 
mă bucur să te cunosc. Am fost informat de prezenta ta aici şi 
vreau să-ţi ofer serviciile mele. 

— N-am ştiut că prezenţa mea aici nu mai e un secret. 

— Toată lumea a aflat, spuse el nepăsător. L-am prezentat pe 
Khety - coleg din poliţia Medjay şi asistentul meu. Parrenefer îl 
salută înclinându-și abia perceptibil capul şi Khety îi răspunse 
cu o plecăciune. 

— Să mergem într-un loc mai liniştit ca să putem vorbi, 
sugeră el cu un gest tăios. 

— De exemplu cât mai departe de muzicanți... 

— Nu-ţi place muzica? 

— Îmi place muzica foarte mult. 

Aprecie mica mea glumă cu entuziasmul artificial al gazdei. 
Ne-am aşezat pe o bancă îmbrăcată în piele şi imediat au 
apărut băuturi şi aperitive, care au fost puse pe o masă, 


împreună cu un vas cu flori. Mi-am amintit că trebuia să beau 
cât mai puţin. 

— Cum ţi se pare oraşul nostru până acum? Mă întrebă el. 
Acum se cerea diplomaţie. Dacă el era Supraveghetorul 
Lucrărilor, atunci era răspunzător pentru planul oraşului şi 
pentru toate proiectele clădirilor. Aşa că am făcut şi eu ce am 
putut: 

— Este un loc extraordinar! Arhitectura pare să răspundă 
minunat peisajului şi luminii. 

Afişă o expresie studiată de încântare şi bătu din mâinile 
pline de inele. 

— Zei solari, un ofiţer Medjay care se pricepe la arhitectură! 
Mă flatezi. Este prima oară când un arhitect a avut onoarea să 
proiecteze din temelii un oraş complet nou, la o asemenea 
scară, pornind de la nimic şi având la dispoziţie un buget 
nesecat. Sigur, a trebuit să lucrăm rapid. Akhenaton are o 
viziune şi noi ne străduim s-o realizăm. 

— Cred totuşi că nu mai aveţi timp să terminaţi până la 
Festival... Se posomori deodată. 

— Greşeşti. Totul va fi perfect. 

Şi arboră un surâs deliberat, ca şi când veselia ar fi putut să 
rezolve orice problemă. Nu i-am spus că îi mai trebuia cel 
puţin un an ca să desăvârşească viziunea. 

— Am trecut pe la Palatul Reginei în dimineaţa asta. Se pare 
că şi ea are o viziune: construcţia este foarte neobişnuită, n- 
am mai văzut o asemenea clădire până acum. Aţi proiectat-o 
dumneavoastră? 

— Da! A fost o comandă minunată, dar adevărul este că ştia 
exact ce vrea, încât n-am avut altceva de făcut decât să 
materializez ideile ei. Ştii, e foarte radicală. A vrut ca totul să 
aibă un caracter fluid şi acoperişurile să plutească. Mi-a spus: 
„Parrenefer, vom înfrunta legile firii”. A folosit cuvintele 
acestea... pline de personalitate. 

Femeia era perfectă, într-adevăr. 

— Am auzit multe mărturii care-i laudă calităţile. 

— Tot ce ai auzit e adevărat. Este frumoasă ca un poem... Ba 
nu, ca un cântec, fiindcă e mult mai expresiv şi emoţionează 
până la lacrimi. Este înţeleaptă ca un giuvaier. Inteligența ei 
pluteşte peste toţi ca o apă strălucitoare. Nu este un om 
politic de felul celor cu care ne-am obişnuit: înţelege puterea, 


dar nu e îndrăgostită de ea. Ştii, probabil, că îşi conduce 
singură carul. E o persoană foarte modernă. 

Expresia mi-a trădat rezerva, şi pe faţă i-a trecut un nor. 

— Nu-i o laudă sentimentală. Este cu adevărat remarcabilă. 
Îmi scruta chipul, dar încercam să rămân impasibil. Aşteptam 
amândoi. Era rândul meu să vorbesc. 

— Ştiţi de ce sunt aici? Işi înclină uşor capul. 

— Din păcate cred că toată lumea ştie de ce te afli aici. Nu 
sunt multe secrete în acest oraş. Nefertiti nu a mai apărut în 
public de zile întregi, nici la sărbătorile religioase, nici la 
primirea demnitarilor străini, nici la pregătirile pentru Festival. 
N-a mai apărut deloc. Absența ei în seara asta a produs 
îngrijorare. Ei - îi arătă pe oaspeţi - sunt oameni inteligenţi. 
Prind totul din zbor, observă cea mai mică deviere de la ritual 
sau de la protocolul de zi cu zi şi sunt capabili să citească 
orice semne. Nu prea au despre ce să vorbească, fiindcă 
lumea noastră e închisă. E uşor să crezi că nu mai există nimic 
altundeva. Parcă-i o vrajă, parcă am trăi într-o oglindă 
fermecată şi ne-am privi mereu pe noi înşine. Dar uneori 
realitatea ne deranjează, nu crezi? 

— Aşa să fie? Am întrebat. Cred că până acum realitatea a 
fost ţinută la o distanţă confortabilă, în mod deliberat. 

— Nu ne putem permite instabilitate tocmai acum, când 
suntem pe cale să stabilim o nouă ordine a lucrurilor. 
Festivalul trebuie să fie perfect. 

Îşi deschise braţele şi ridică din umeri, un gest inocent care 
reuşise să fie cumva ironic. 

— Puteţi să mă prezentaţi câtorva invitaţi? Aş vrea să-i 
cunosc pe cei apropiaţi Reginei, în special pe Ramose. 
Parrenefer încuviinţă şi l-am urmat prin hărmălaia mulţimii. 
Se apropie de un bărbat înalt, elegant şi îmbrăcat impecabil, 
care se afla în centrul unui grup de acoliţi şi de admiratoare, în 
timp ce aşteptam să ne ia în seamă, privirile lor curioase şi 
reci trecură peste mine şi toate gurile amuţiră. Bijuteriile şi 
podoabele lor licăreau în lumina lumânărilor şi ale lămpilor. 
Zorzoanele pe care le purtau oamenii aceştia ar fi umplut 
trezoreria unui regat mai mic, iar cu banii cheltuiţi pe fiecare 
veşmânt ar fi hrănit o familie de muncitori timp de o lună 
întreagă. 

Faţa lui mândră, colţuroasă, accentuată de o barbă grizonată 


şi tunsă atent, se combina straniu cu meşteşugul fin şi subtil 
al hainelor sale. Prin urmare el era omul lui Akhenaton. lată-l 
pe cel care controla totul în numele lui: politica, afacerile 
externe, agricultura, justiţia, impozitele, construcţiile, 
preoțimea, armata... Ramose se afla în centrul conducerii şi 
administrării Măreţului Domeniu, aşadar era adânc implicat în 

Marile Schimbări, îmi făcu semn, înclinându-şi capul mândru şi 
apoi îi numi volubil pe cei din jurul său: miniştri importanţi, 
legislatori-șefi, contabili şi, bineînţeles, nevestele lor de 
carieră, artificiale şi prudente, cu peruci masive şi zâmbete 
încordate. Apoi mă luă deoparte şi începu un mic 
interogatoriu: 

— Aşadar... Tu eşti Cercetătorul de Mistere? 

— Am această onoare. 

— Regina trebuie găsită şi adusă înapoi. Vie. 

— Abia am sosit. Ancheta e la început. 

— Poate, dar îmi închipui că nu ai prea mult timp la 
dispoziţie. Am auzit că s-ar fi găsit şi un cadavru. 

— Nu este alei. 

— Da, am auzit şi asta. E o veste excelentă, dar te afli în faţa 
aceleiaşi enigme. Ea nu a fost găsită. Vreau să spun că t u nu 
ai găsit-o încă. 

S-a uitat la mine cu răceală. Ce puteam să-i răspund? 

— Raportezi admirabilului nostru şef al poliţiei? 

— Îi raportez lui Akhenaton însuşi. 

— Sunt sigur că îţi observă atent succesele, dacă nu cumva 
ultimul cuvânt e prea pozitiv. 

Am izbucnit: 

— Desigur, dacă securitatea şi-ar fi făcut datoria cum trebuie, 
n-ar fi fost răpită. Palatul Reginei nu este păzit noaptea. Doi 
gardieni şi câteva fete în casă? 

Se întoarse către mine, iar acum era furios de-a binelea: 

— Securitatea Regală este neîntrecută. Nu ai dreptul s-o pui 
la îndoială. Fă-ţi treaba şi adu-o înapoi până la Festival. 

Şi cu asta îmi întoarse spatele şi reveni la grupul lui de aliaţi. 
Parrenefer mă luă de umăr şi mă trase deoparte. 

— Cum a mers? 

— Un om fermecător. 

— E un personaj extrem de important şi, în plus, vede 
lucrurile cum trebuie. 


— În ce fel? 

— Se implică total în stabilitatea noii ordini, atât pe plan 
intern, cât şi în teritoriile exterioare. A mizat mult prin 
angajarea sa publică la Marile Schimbări. 

— Atunci probabil că nu doarme bine noaptea. 

Parrenefer fu întrerupt de un bărbat elegant, cu o figură 
deschisă, inteligentă, care-i atinse uşor umărul. 

— A, nobile Nakht! Permite-mi să ţi-l prezint pe Cercetătorul 
de Mistere, Rahotep. 

Ne-am salutat cu respect. 

— Nakht are o grădină minunată aici. A adunat nouăsprezece 
varietăţi de arbori şi arbuşti. 

— Ei, sunt doar la început, zise bărbatul cu modestie. Frunze 
verzi, umbră, un iaz, puţină iederă şi câteva colivii cu păsări, şi 
simt că lumea nu e chiar atât de groaznică. Măcar pentru 
câteva clipe. 

Îmi plăcea cum vorbea şi îmi plăcea şi înfăţişarea lui. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră despre starea lumii, dar 
majoritatea oamenilor ar spune că trăim în cele mai bună 
timpuri, am zis. 

— Atunci nu gândesc cu propriile lor capete. Părerea mea 
este că grădina măreaţă a ţării noastre este ameninţată de 
forţe care nu sunt luate în serios, mai ales la nivel înalt. La 
curte sunt oameni puternici care se străduiesc să construiască 
acest oraş şi prin urmare să-şi umfle averile personale. Nu le 
pasă nici cât negru sub unghie de mulţimea problemelor cu 
care ne confruntăm în ziua de azi: poporul dezrădăcinat şi 
neliniştit, preoțimea contrariată şi dezmoştenită, şi nici de 
mica chestiune a tulburărilor externe serioase pe care le 
creăm noi înşine la frontiera de nord şi în regatele supuse sau 
aliate. Avem responsabilităţi serioase acolo şi le neglijăm, 
riscându-ne propria fiinţă. Am citit scrisori disperate de la 
vasalii loiali şi de la comandanții de garnizoană care vorbesc 
despre asasinarea şefilor locali şi atacuri violente, despre 
fărâmițarea şi prăbuşirea autorităţii. Toţi ne cer urgent 
ajutorul şi sprijinul, ne cer să întărim armata, dar oare le 
răspunde cineva? Nu, nimeni. li lăsăm să se descurce singuri. 
Nu numai că suferă oameni nevinovaţi, nu numai că toate 
căile comerciale sunt amenințate, dar însăşi puterea Regelui e 
contestată şi atacată în aceste ţinuturi. Politica noastră este 


neamestecul în treburile lor interne, dar sunt convins că 
aceste mici războaie şi confruntări nu se vor stinge de la sine. 
Sigur, Festivalul este minunat dacă îţi plac petrecerile, însă 
nimeni nu-şi va mai aminti de el peste un an, când grânarele 
regale vor fi goale, când muncitorii vor fi înfometați şi barbarii 
vor bate la poarta grădinii noastre. 

— Barbarii la poarta grădinii, ce să zic! Repetă un glas rece şi 
sarcastic pe care l-am recunoscut imediat. Mahu ni se 
alăturase. Nakht îl salută pe Mahu, înclinând din cap aproape 
imperceptibil. 

— Unde ţi-e câinele, Mahu? Te aşteaptă acasă? 

— Nu-i plac petrecerile. Se simte mai fericit în propria lui 
companie. 

Erau ca două animale sălbatice care se duşmănesc: leopardul 
elegant al intelectualităţii aristocrate şi tigrul din rangurile 
inferioare, nevoiţi să împartă acelaşi teritoriu doar datorită 
unui acord fragil de pace care putea fi încălcat oricând. 

Parrenefer, dorind să evite o confruntare, se folosi de ocazie 
pentru a-şi lua rămas-bun, abandonându-mă în compania unui 
bărbat care nu mă simpatiza din cale-afară. Nu aveam să uit 
asta. 

— Sper că ne vom mai întâlni, spuse el. Lumea e mică. 

— Dar nu aş vrea să mă pună s-o pictez, i-am răspuns. 

Era o vorbă de-a lui Pentu, fostul meu partener. Nu ştiu cum 
de mi-a venit chiar atunci în minte. 

Nakht râse, dar Parrenefer mă privi încurcat, dădu din umeri 
şi dispăru pe valurile petrecerii. Nakht continuă: 

— In vremurile ciudate de azi este încurajator să avem de 
partea noastră un om inteligent. Se întoarse către mine. Sper 
să ne mai întâlnim. Cheamă-mă, dacă ai nevoie de ceva. 
Asistentul tău ştie unde să mă găsească. 

Apoi ne părăsi, îmi părea rău că plecase. Simţeam că pot 
avea încredere în el şi un prieten în interior era bine-venit. 
Mahu, care până atunci fixase ameninţător silueta lui Nakht, 
se întoarse spre mine: 

— Ai un mic admirator. Am dat din umeri. 

— Pare un om bun. 

— Este nobil, îi vine uşor să fie bun. Nu face niciun efort. Ei 
toţi moştenesc bunătatea odată cu puterea şi averea. 

Am tăcut amândoi timp de câteva clipe. 


— N-ai venit să-mi spui ce s-a întâmplat, zise în cele din urmă 
Mahu. 

Bineînţeles că nu, o făcusem în mod intenţionat, încălcasem 
totuşi protocolul şi asta îl irita. Din nou. 

— M-am gândit că şi Khety sau Tenry ar putea să vă 
informeze. 

— Cine e fata moartă? 

— Nu am aflat încă. 

N-am mai spus nimic, sperând că o să plece, dar a continuat 
să se holbeze la oameni ca şi cum ar fi fost o turmă de gazele, 
iar el un vânător deprimat de lipsa lui de apetit. 

— Ce concluzie tragi din toate astea? Zise, făcând un semn 
cu capul în direcţia mulţimii. _ 

— Încearcă şi ei să se descurce cum pot. Înotăm cu toţii în 
aceeaşi apă. 

Îmi aruncă o privire scurtă şi cinică. 

— Majoritatea nici nu ştiu că s-au născut şi îşi închipuie că cel 
mai rău lucru care li s-ar putea întâmpla ar fi ca un sclav să le 
fure o mână de bijuterii, în timpul ăsta noi ne spetim să ţinem 
desertul departe de casele lor. 

— Aşa e meseria asta! Deşertul nu are sfârşit. 

— Vreau să ştiu de partea cui eşti, Rahotep. Vreau să ştiu ce 
gândeşti. 

— Nu sunt de partea nimănui. 

— Atunci să-ţi spun ceva: în oraşul ăsta, atitudinea ta e cea 
mai periculoasă. Mai devreme sau mai târziu va trebui să 
alegi. Am impresia că în clipa asta nici măcar nu ştii cine 
împotriva cui este. 

— Tocmai asta încerc să aflu. Râse fără veselie. 

— Ar fi bine să-i dai bătaie, să afli ce se întâmplă şi cine trage 
sforile. Chiar şi pe ale tale. Altfel, îţi doresc noroc să le 
descâlceşti. Să nu uit, am invitat câţiva prieteni la vânătoare 
pe fluviu, mâine după-amiază. Tu vânezi, Rahotep? 

A trebuit să-i mărturisesc că da. 

— Atunci insist să vii cu noi. Voi putea să-ţi evaluez 
activitatea. 

Mă bătu dispreţuitor pe spate şi porni cu pasul de felină prin 
mulţime. 

M-am întors spre Khety, care în tot acest timp stătuse 
nemişcat în spatele meu, ignorat de toţi, şi m-am mirat când 


am văzut că îi străluceau ochii de mânie. 

— Nu-l luaţi în serios, e un biet bădăran de modă veche. Nu-l 
lăsaţi să vă umilească. Şi, mai ales, să nu vă fie frică de el. 

— Dar ţie nu ţi-e frică de el, măcar puţin? 

— Eu doar îi traversez teritoriul. E un leu bătrân şi plictisit şi 
nu-i place asta. 

Am schimbat subiectul. 

— Dar Akhenaton nu-şi face apariţia în seara asta? 

— Nu cred. Am auzit că nu apare la evenimente după 
căderea întunericului. Şi-apoi invitaţiile fuseseră trimise în 
numele lui Ramose. Mă aşteptam totuşi să vină ca să arate că 
nu sunt probleme. 

— Dacă Regina nu-l însoţeşte, ar confirma bănuielile tuturor. 
Deodată mi-am dat seama de ce era sala atât de animată şi 
de zgomotoasă. Era ca şi cum legile curente - adorarea şi 
respectarea noii religii - s-ar mai fi îndulcit, începusem să mă 
relaxez şi eu. A apărut altă servitoare, am interceptat-o şi am 
mai luat două băuturi. Simţisem deodată nevoia să beau şi am 
sorbit recunoscător din cupă. Khety s-a uitat la mine. 

— Ce e? 

— Nimic. 

Tocmai atunci orchestra îşi încetă munca extenuantă şi 
dansatoarele dispărură, scuturându-şi sistrumurile!". Explozia 
trâmbiţelor tăie conversaţia, oficialii se grupară şi toate 
capetele se întoarseră spre platforma ridicată în centrul sălii. 

Se auzi o nouă rafală de trompete şi Ramose urcă pe 
platformă. Sala amuţi. Vizirul privi în jur câteva momente, apoi 
vorbi: „Ne-am adunat cu toţii în seara aceasta în noul oraş al 
Celor Două Tărâmuri. E un oraş nou pentru o lume nouă. Aici 
vom celebra Lucrările şi Minunile lui Aten şi în zilele care 
urmează îi vom întâmpina bucuroşi pe regi, pe vasalii noştri 
credincioşi, pe şefii de triburi şi pe toţi conducătorii. Vor veni 
aici de pe tot cuprinsul Imperiului pentru a slăvi Măreţul 
Domeniu al lui Akhenaton în care recunoaştem adevărul, 
dreptatea şi înţelepciunea. Le urez bun-venit distinşilor 
oaspeţi care au sosit deja printre noi. Celor care au norocul să 
trăiască aici şi să fie în slujba Măreţului Domeniu, le spun: 
alăturaţi-vă mie şi uraţi-le bun-venit oaspeţilor noştri. lar 


10 instrument muzical din bronz sau aramă, asemănător într-o 
oarecare măsură cu tamburinele de azi. 


întregii lumi care ascultă vorbele mele îi spun, în numele lui 
Akhenaton şi al Familiei Regale: ”adoraţi-l pe Aten aici, în 
Akhetaten, oraşul luminii”. 

La sfârşitul discursului se lăsă o tăcere ciudată şi 
stânjenitoare, ca şi cum toţi se aşteptau să mai urmeze ceva, 
de exemplu să-l vadă pe Akhenaton la Fereastra Apariţiilor. 
Dar nu s-a întâmplat nimic. Am observat că oamenii îşi 
aruncau priviri întrebătoare, comunicându-şi fără cuvinte 
părerea în legătură cu mesajul lui Ramose - de o platitudine 
îngrijorătoare şi transmis pe un ton nepotrivit. Toţi ştiau că 
lipsea ceva. Ramose cobori de pe platformă pentru a primi 
felicitările oficialilor. Zgomotul conversaţiei crescu treptat, dar 
acum avea un alt ton: al speculaţiei. Îmi ajunsese pentru o 
seară. Trebuia să mă întorc la birou, să mă gândesc, să dorm. 
M-am uitat iar la statuile lui Nefertiti. Unde te afli? De ce ai 
plecat tocmai acum? Ai fost răpită, şi, dacă da, cine te-a răpit? 
Ai dispărut, şi, dacă da, de ce? Cine eşti tu, de fapt? 

Khety şi cu mine ne-am îndreptat spre ieşire. Afară, de-a 
lungul Căii Regale, mai erau cetăţeni răbdători care aşteptau 
să vadă dacă apare cineva important. Din fericire nimănui nu-i 
păsa de noi, aşa că ne-am urcat în car şi am plecat. 

Acum stau întins şi mă gândesc la diferitele informaţii din 
seara asta. La capul meu se află iconiţa ciudată cu imaginea 
lui Akhenaton. Mi-am amintit cuvintele lui Parrenefer: oraşul 
este o vrajă minunată. Acum nu mai părea atât de simplu. În 
ciuda mesajului luminos, aceleaşi umbre întunecate, umbrele 
nemăsuratei ambiţii umane, ale avariţiei şi cruzimii, pândeau 
şi aici o ocazie. Deodată am crezut că înţeleg: Akhenaton 
stătea în lumina soarelui pentru că se temea de umbrele 
nocturne, care strângeau tot mai tare cercul în jurul lui cu 
fiecare nouă zi. 

Şi eu mă aflam acum la întretăierea acelor umbre. Mahu avea 
dreptate: nu reuşisem încă să extrag din speculaţii adevărul, 
din poveşti faptele, din minciuni onestitatea. 

M-am dus la fereastră şi m-am uitat la curtea mică şi 
posomorâtă. Măcar se îmblânzise puţin arşiţa. Vecinătatea 
desertului face ca oraşul să devină plăcut în timpul nopţii; 
briza trece pe faţa lunii şi, astfel răcorită, suflă pe sub uşi şi pe 
coridoare, peste feţele noastre şi peste visele noastre 
neliniştitoare. Mâine trebuie să încerc să aflu cine este fata 


ucisă. E uimitor că am ajuns să cercetez mai multe versiuni 
ale aceleiaşi posibilităţi. Alerg după copii cu speranţa că voi 
descoperi originalul pierdut. Dar măcar ştiu care e mişcarea 
mea următoare. O să aşez scarabeul şi jurnalul acesta sub 
pernă spre bună păstrare. Fie ca zeii să-mi binecuvânteze 
fetele şi soţia şi să mă ajute să mă trezesc iar în lumina 
zorilor. Simt deodată cum dorul de ele îmi cântă în piept. 


CAPITOLUL 13 


Încă nu se luminase de ziuă când m-a trezit o bătaie la uşă. 
Era Khety, şi faţa lui albă de spaimă mi-a spus că se 
întâmplase ceva îngrozitor. Am pornit la drum prin beznă, 
tăcuţi. 

Am deschis uşa camerei de purificare, înăuntru era foarte 
întuneric şi aproape frig. Am aprins un opaiţ şi am păşit cu 
grijă, căutând să nu ating nimic. Am ridicat flacăra slabă. 
Trupul fetei, pe care umbrele dansau, se afla în aceeaşi 
poziţie, şi în aerul rece se simţea un iz de putreziciune. Toate 
lumânările din suporturi arseseră complet. Am străbătut încet 
camera, încercând să observ fiecare detaliu conform metodei 
mele, împărțind suprafeţele şi spaţiile în pătrate, memorând 
tot ce era într-un loc şi trecând apoi mai departe, încăperea 
era la fel cum îmi aminteam că o văzusem prima dată: 
dulapurile închise, instrumentele la locul lor, vasele canopice 
pe rafturi. Seth şi Horus se holbau de sus la mine. Am mers 
de-a lungul peretelui cu sarcofage goale, ţinând lampa cât mai 
sus. Deodată m-am tras înapoi: unul dintre ele era deschis. 
Înăuntru era un trup, proptit în picioare, ca o glumă proastă şi 
macabră. 

Lumina lămpii s-a liniştit încet şi m-am apropiat. Tenry stătea 
în sarcofag, drept, cu ochii deschişi şi cu un zâmbet subţire 
încremenit pe faţa frumoasă şi palidă. Am trecut lumina lămpii 
peste chipul lui şi am surprins o licărire stranie în ochii căscaţi. 
M-am uitat mai atent: sticlă. Cineva îi scosese ochii. Am 
coborât lampa şi am văzut că mai era ceva la picioarele lui. Un 
vas canopic. Pe capacul lui era pictat un scarabeu albastru 
înaripat. Khety şi cu mine l-am ridicat cu mare grijă şi l-am 
aşezat uşor pe o masă. Nu ne puteam privi în ochi. Cu câteva 
ceasuri în urmă, alcătuirea aceasta de muşchi şi oase fusese 
un tânăr fermecător, cu un viitor promiţător. Am făcut mai 


multă lumină şi i-am examinat fiecare părticică din trup. Ochii 
de sticlă străluceau. Cu excepţia unei pânze înfăşurate în jurul 
coapselor era gol, dar spălat şi curat. Avea răni sălbatice, roşii 
şi albastre în pielea şi carnea galben-cenuşii de la încheieturi, 
de pe mijloc şi piept. Fruntea îi era brăzdată de o urmă adâncă 
şi purpurie, ca o bandă în relief. Fusese legat strâns. Se 
luptase din răsputeri pentru viaţa lui, cu o spaimă teribilă. Pe 
nări erau alte urme şi picături dintr-o substanţă pe care m-am 
ferit s-o numesc. Mi-era groază de ce-aveam să găsesc acolo. 

l-am deschis gura, încleştată ca o capcană, şi am tras afară o 
fâşie roşie şi lipicioasă de pânză şi ceea ce mai rămăsese din 
limbă: un rest de muşchi sfârtecat, zdrenţuit, care nu se mai 
putea numi instrument al vorbirii. Am continuat să lucrez, deşi 
ceea ce mi-aş fi dorit cel mai mult ar fi fost să ies din camera 
aceea şi să plec cât mai departe, să mă opresc, să nu mai 
descopăr nimic. Era clar că fusese viu atunci când îl 
torturaseră. Totul dovedea că trecuse printr-o agonie 
îngrozitoare, lentă, chinuitoare. Am privit în sus şi am văzut 
instrumentele negre ale mumificării care atârnau în cârligele 
lor. Am încercat să-mi fac curaj şi am deschis vasul canopic. 
Inăuntru era creierul lui zdrobit, un terci de un albastru palid, 
şi peste el, ochii cu corzile rupte. 

Priveam şi nu puteam să cred ceea ce vedeam. Cineva Îl 
legase când încă mai era viu şi îi scosese creierii prin nări, de 
parcă ar fi lucrat pe un cadavru gata de înmormântare, 
folosind cârligele de fier care atârnau acum nevinovate în 
suporturile lor de pe perete. Fusese o mână de expert, 
meticuloasă. lar asta se întâmplase când noi ne aflam la 
recepţie, când mâncăm şi beam şi discutam. Se întâmplase 
aici. 

Am încercat să-mi controlez emoţiile şi am examinat mai 
departe cadavrul. Am văzut destule lucruri urâte la viaţa mea. 
Am simţit în nări izul dulceag de oase omeneşti arse şi 
duhoarea aburindă care se ridică din viscerele proaspăt 
smulse din burţi sfârtecate. Am văzut multe, dar nimic care să 
semene cu această demonstraţie de precizie inumană şi 
barbară. 

Nu mai puteam face nimic pentru el. În faţa unei asemenea 
orori nicio rugăciune pentru morţi nu aduce mângâiere. Mi-am 
amintit că îi ordonasem să rămână. Acum era mort. Am închis 


pleoapele delicate şi reci peste ochii strălucitori de sticlă. Am 
ieşit împreună cu Khety din cameră, ne-am scuturat de 
răceala ei îngrozitoare şi am rămas lângă uşă, tăcuţi. Se crăpa 
de ziuă. Păsările cântau. 


CAPITOLUL 14 


l-am cerut lui Khety să se întoarcă la sediul Medjay pentru a 
raporta asasinatul, iar eu am rămas acolo. Aveam nevoie să 
stau singur o vreme, înainte să înceapă agitația şi strigătele. 
Şi trebuia să mă gândesc, deşi mintea mea era mai goală şi 
mai pustiită decât nisipurile cele roşii. Imaginea a ceea ce-i 
făcuseră acestui tânăr promiţător bloca orice gând înainte ca 
el să se nască. 

Am urmărit cum se trezea la viaţă strada. Un bătrân care 
ţinea în mâini un ulcior cu apă s-a desprins din cadrul 
întunecat al unei uşi şi a stropit cu duioşie un lăstar care 
prinsese rădăcini. Părea să aibă tot timpul din lume pentru a 
duce treaba aceea simplă la bun sfârşit. A ridicat câteva 
resturi din jurul copăcelului şi le-a aruncat ceva mai departe, 
apoi a dispărut în întunecimea casei lui. Pe urmă s-a ivit 
soarele şi odată cu el tot mai mulţi oameni, care şi-au părăsit 
casele şi au plecat grăbiţi la treburile lor zilnice. 

În clipa aceea m-a cuprins furia: faţă de mine însumi pentru 
că-l trimisesem la moarte, faţă de deşertăciunea vieţii, faţă de 
zădărnicia dezgustătoare a acestui oraş, faţă de cruzimea 
rafinată cu care fusese comisă crima. Ştiam că fusesem direct 
vizat. Asasinatul era semnat, la fel ca săgeata de pe corabie. 
lar cel care îl înfăptuise mă anunţa astfel că „ei” îmi cunosc 
fiecare mişcare. Voiau să ştiu că sunt urmărit îndeaproape. Şi 
mai voiau să ştiu că puteau să-mi provoace suferinţe încă şi 
mai îngrozitoare dacă aveau chef. Era în asta ceva nespus de 
batjocoritor şi cinic. Distrugeau încet şi cu meticulozitate 
fundamentul autorităţii pe care mă sprijineam, în curând 
aveam să mă trezesc abandonat pe o insuliţă în mijlocul unei 
ape amenințătoare. Venisem în oraş să cercetez dispariţia 
unei persoane şi ajunsesem să anchetez crime. Bineînţeles, a 
apărut şi Mahu. Aproape că nu s-a uitat la mine când a intrat 
în cameră. Abia când era pe punctul să iasă şi-a vărsat toată 
furia asupra mea. Era jenant, desigur, căci o făcea în faţa 


tuturor, dar mă simţeam ciudat de nepăsător. După!! moartea 
lui Tenry, strigătele şi furia lui mi se păreau lipsite de 
importanţă şi zadarnice. Apoi a plecat, nu înainte de a-mi 
arunca alte ameninţări. Avea să-l anunţe pe Akhenaton, dar 
nu-mi păsa. Voiam să-l prind pe bărbatul sau pe femeia care 
făcuse asta. Acum aveam un motiv de răzbunare, acum 
ancheta devenise o chestiune personală. Trebuia să aflu cine 
putea face asta unui seamăn de-al său. Era oare un monstru, 
sau avea inimă şi creier, emoţii şi gânduri, ca noi ceilalţi? 

După ce au plecat cu toţii, am rămas acolo cu Khety şi o 
vreme niciunul dintre noi n-a scos o vorbă. 

— Este cel mai îngrozitor lucru pe care l-am văzut în viaţa 
mea, spuse Khety în cele din urmă. 

— Am avut de-a face cu două crime barbare în numai două 
zile. Nu avem motive să credem că se vor opri. Dimpotrivă, 
avem toate motivele să presupunem că ele au legătură cu 
investigația noastră. Ne urmăresc. 

— Şi nu lasă nicio urmă, adăugă el. 

— Nu e chiar aşa. Felul în care au murit ne spune o poveste 
pe care trebuie doar s-o înţelegem. Apoi trebuie să aflăm cine 
e fata aceea. Am o idee. Hai să mergem în satul muncitorilor. 

— De ce? Întrebă el. 

— Dacă ar fi fost o persoană importantă, dispariţia ei ar fi fost 
observată şi poate raportată până acum. Cineva din oraş ar fi 
făcut legătura cu crima. 

Dădu din cap, în semn că pricepuse. 

— Şi trebuie să ne oprim pe drum. Trebuie să vorbesc cu 
camerista Senet. 

Clădirea era tăcută când am ajuns. Gardienii ne-au lăsat să 
intrăm şi am aşteptat să fie chemată Senet. A apărut în scurtă 
vreme şi s-a înclinat adânc în faţa mea. 

— Putem merge undeva să discutăm în linişte? Ne-a dus în 
anticameră. La fel ca prima dată, era îmbrăcată imaculat, 
avea părul strâns şi purta mănuşi fine galbene. 

— Vreau să-ţi arăt ceva. Te rog să nu spui nimic, doar dă din 
cap dacă îl recunoşti. Ai înţeles? 

Fata încuviinţă. Am deschis pumnul şi i-am arătat scarabeul. 
Groaza, şi nu durerea, se aşternu pe faţa ei. Îi tremurau 
mâinile de tulburare. 


"1 | le-am arătat şi lui Khety. 


— Nu este ceea ce credeţi. 

Ochii ei mari m-au privit cu speranţă. 

— De ce nu mi-ai spus adevărul? 

— Ce adevăr? 

— Despre scarabeul care lipsea dintre bijuteriile Reginei. 
Încercă să găsească cât mai repede un răspuns. 

— lertaţi-mă, dar nu ştiam cine sunteţi... Vreau să spun cine 
sunteţi cu adevărat. _ 

— Adică nu ştiai dacă poţi avea încredere în mine? Intr-un 
ofiţer Medjay? 

Dădu din cap că da, recunoscătoare că rostisem eu ceea ce 
ea nu putea. 

— Vreau să ştiu dacă poţi să-mi zici ceva despre acest 
scarabeu. 

Se uită la el. 

— Spuneţi-mi, vă rog, de unde îl aveţi? 

— Îl purta altcineva. Altă femeie. Păru uimită. 

— Cum se poate? A şoptit, întorcându-l pe toate feţele. 

— Nu ştiu, dar am să-ţi dezvălui ceva: femeia care îl purta 
arăta exact ca Regina. 

Se strădui să înţeleagă ce-i spusesem. 

— Arăta? 

— E moartă. Nu pot s-o identific. Ai ceva să-mi spui, acum? Îşi 
feri brusc privirea. 

— Locul acesta este plin de întuneric. Rostise cuvintele cu 
forţă, nu ca până atunci. 

— Adică? 

— Oamenii sunt animale, nu credeţi? Regina spune că 
oamenii au suflete bune, dar eu le văd chipurile când zâmbesc 
şi când spun cuvinte rele şi când râd de nenorocirile altora. 
Cred că limba este un monstru care sălăşluieşte în noi toţi. 

— De ce spui asta? 

— Pentru că vorbele rănesc şi ucid mai uşor decât pumnalele. 

Am lăsat gândul acela să plutească între noi. 

— Mai spune-mi despre scarabeu. Ce înseamnă hieroglifele? 

— Sunt mai multe feluri de a le citi. Dumneavoastră ce 
vedeţi? Întrebă ea. 

— Mai întâi văd că nu e niciun nume. În locul lui sunt 
simboluri. O femeie, aşezată, privindu-l pe Ra, soarele. 
Presupun că se roagă. Spune-mi ce vezi tu. 


Luă scarabeul în palma ei delicată şi îl scutură uşor, 
încercând parcă să afle astfel înțelesurile semnelor de pe el. 

— Văd speranţa unei vieţi noi proclamată în aurul etern. Văd 
cum renaşte mereu fiinţa cea mai neînsemnată dintre toate, 
gândacul. Văd învierea din josnicia acestei lumi. Văd soarele 
din care se iveşte totul. Văd misterul puterii lui Ra în punctul 
din mijloc. Văd un copil în pântece. Văd o femeie care 
aşteaptă şi se roagă. Văd lucrul acesta purtat ca un semn de 
speranţă. Simt cum stă pe pielea caldă, deasupra unei inimi 
curate. 

Deodată se strânse toată, ca şi cum ar fi săgetat-o o durere 
înfiorătoare, izbucni în plâns şi hohoti multă vreme, tremurând 
din tot corpul. Khety şi cu mine ne-am privit uimiţi. Apoi 
suferinţa se stinse şi Senet se linişti. Susurul slab al apei 
fluviului care scălda terasa umplea tăcerea care se aşternuse 
între noi. Aştepta să-i răspund, cu capul plecat. 

— Ai vorbit bine. Nu vom uita nimic, i-am spus. Am dat să 
plec, dar braţul ei s-a întins înainte să trec de pragul uşii. 

— Şi copiii? Cred că suferă mult acum, fără mama lor. 

— Unde sunt? 

— Au fost duşi la bunica lor. 

Privirea ei neliniştită mi-a spus tot ce trebuia să ştiu despre 
acest aranjament. 

— Oricum va trebui să vorbesc cu ei toţi. Vrei să le transmit 
un mesaj când îi văd? 

— Vă rog să le spuneţi că-i aştept acasă. 


CAPITOLUL 15 


Satul muncitorilor se afla la răsărit de oraş, la o distanţă 
respectabilă, între coamele joase ale dealurilor. Am înaintat 
cât am putut mai departe pe drumul pavat. Ra, în toată gloria 
sa - prea multă după părerea mea - lovea fără milă, de la 
zenit? Stâncile şi nisipurile. Nu găseai adăpost nicăieri. Toate 
umbrele se retrăseseră în obiectele lor. Khety ridică copertina 
pentru a ne apăra capetele de arşiţă şi am continuat să 
mergem aşa, având deasupra noastră doar un cerc mic şi 
tremurător de umbră. 

Pe poteci se vedeau şi alte urme, radiind spre desertul de la 
răsărit, unele ducând către altarele din nisipuri, altele la 
mormintele din stâncă şi la punctele de control. Tineri obosiţi 


stăteau la întretăierile drumurilor, ca nişte fantome subţiri, şi 
am văzut, din loc în loc, figuri miniaturale care păzeau 
marginile strălucitoare ale oraşului. Păreau că se află acolo 
mai degrabă pentru a-i opri pe localnici să plece decât ca să 
prevină incursiunile barbarilor din Tărâmul Roşu. 

— E slujba cea mai rea. Stau acolo toată ziua şi au drept 
adăpost doar umbra unei colibe din trestie. Tot ei păzesc şi 
mormintele săpate pe înălțimile dealurilor. 

Mi-a arătat stâncile din depărtare, albe, roşii şi cenuşii, şi mi- 
am umbrit ochii cu mâna ca să le văd mai bine, dar mi s-au 
părut pustii. 

— Lucrează la un drum prin stâncă. Cu cât sapă mai adânc, 
cu atât este mai cald, zise el. 

— Câte morminte se construiesc? 

— Nu ştiu. Multe, cred. Oamenii cu dare de mână investesc 
bani grei în acest proiect. 

— Probabil că se gândesc că investiţia merită? Se gândesc că 
locuiesc aici şi vor fi înmormântați acolo? 

— Da, dar vor să vadă toţi cum se gândesc ei la asta. 

Acestea sunt necazurile celor avuţi. Obsesia vieţii de dincolo 
mi se pare ridicolă. Vom dispărea cu toţii în Măreaţa Lumină a 
Soarelui, vom fi măturaţi aşa cum apa mătură câmpurile 
inundate şi nu-i vom lăsa în urmă decât pe copiii noştri. Apoi 
vor dispărea şi ei din această viaţă. Ştiu cât de cinic le pot 
părea altora atunci când vorbesc aşa. De la moartea lui Tenry 
sunt într-o dispoziţie sumbră. Mi-am amintit deodată un vers 
dintr-un poem de demult: 

Ce-a mai rămas din palatele lor? Pereţii s-au fărâmiţat, 
Casele lor au pierit Și-acum totul este iarăşi De parcă nimic n- 
ar fi fost. 

Nu era încă ceasul de odihnă şi mai aveam timp de pierdut 
până când se întorceau muncitorii pentru masa de prânz. 
Simţeam tulburarea provocată de moartea lui Tenry până în 
măduva oaselor, dar ştiam că acţiunea era unicul remediu, 
aşa că m-am hotărât să dau o raită pe la pietrele de hotar 
înşirate de-a lungul marginii de răsărit a oraşului. Khety nu 
prea voia: 

— Nu credeţi că e prea cald să ne căţărăm acolo? L-am 
ignorat, am luat frâiele în mâini şi am pornit-o la drum în timp 
ce Khety îmi ţinea copertina deasupra capului. După 


aproximativ cincisprezece minute de mers pe un drum 
anevoios şi din ce în ce mai abrupt, am lăsat carul şi am 
continuat pe jos pe pământul acela uscat, până când am ajuns 
la stânci şi am început să urcăm. Ne-am trezit la picioarele 
unei pietre de hotar uriaşe şi noi, cioplită în stâncă şi flancată 
de figurile lui Akhenaton şi Nefertiti care-şi priveau noul 
tărâm. Asudasem din plin şi cămaşa de în mi se lipise de 
spate. Am băut fiecare câte o gură de apă din ulciorul pe care 

Khety M luase, prevăzător, cu el, apoi am examinat inscripţia 
şi am citit-o cu voce tare: 

Akhetaten aparține pe deplin părintelui meu Hor, căruia Aten 
i-a dat viață nemuritoare, cu dealurile, munții, mlaştinile, noile 
ținuturi, iazurile, pământurile umede, câmpurile, întinderile de 
apă, oraşele, malurile, oamenii, vitele şi toate cele pe care 
Aten, părintele meu, le ființează neincetat şi veşnic. 

— Asta descrie cam totul, zise Khety, privind atent în jur din 
noul nostru punct de observaţie. 

Ne-am aşezat amândoi la umbră şi ne-am uitat la câmpia 
largă şi joasă. Puteam ghici în depărtare fluviul licărind printre 
arbori şi oraşul alb, copt la soare şi uscat, de-a lungul 
malurilor verzi, luxuriante. Părea ireal, un miraj. Flamurile 
templului atârnau nemişcate şi lipsite de viaţă în liniştea după- 
amiezii. Câmpurile proaspete, cultivate cu orz, grâu şi legume, 
formau un mozaic în nuanţe de verde şi de galben, incrustat în 
pulberea neagră a pământului fertil. De partea cealaltă a 
fluviului, dincolo de plantațiile de pe malul de vest, străluceau 
orbitor amăgitoarele pământuri roşii. Mi-am pus mâna la ochi, 
dar acolo nu era decât pustietate. 

— Îţi place aici? L-am întrebat pe Khety. El mătură peisajul cu 
privirea. 

— Sunt un norocos: am o funcţie, sunt la adăpost, avem grijă 
unii de alţii. Şi am cumpărat o bucată de pământ. 

— Ai o familie numeroasă? 

— O soţie. Locuim cu tata şi cu bunicii mei. 

— N-ai copii? 

— Încercăm, dar până acum... Tăcu câteva clipe. Am nevoie 
de un fiu. Dacă nu voi avea un fiu, nu voi putea continua 
relaţiile de familie cu Mahu şi cu Medjay. Doar aşa putem 
supravieţui. Soţia mea crede în farmece şi în vrăjitorii. Se tot 
duce la un vraci care a convins-o că un amestec de distilat de 


flori şi de rahat de liliac, o lună plină şi câteva ofrande ne vor 
aduce un băiat. Ea zice că eu sunt de vină. Se încruntă şi dădu 
enervat din cap. Mahu s-a oferit să ne recomande Doctorului 

Palatului, o persoană care se pricepe cu adevărat la lucrurile 
astea, dar ne-am temut să nu ne îndatorăm. 

Pentru că îşi deschisese inima, m-am hotărât să-l tratez ca de 
la egal la egal. 

— Eu am trei fete. Soţia mea, Tanefert, parcă a înnebunit 
înainte să se nască Sekhmet. Eram încordaţi şi ne tulbura 
fiecare semn. Ea nu e excesiv de superstiţioasă, dar într-o 
seară am surprins-o când urina în două vase, unul cu grâu şi 
altul cu orz. Am întrebat-o: „Ce faci?” Ea mi-a spus: „Voi 
aştepta să văd care din ele creste şi atunci vom şti dacă va fi 
băiat sau fată”. N-a crescut niciunul dintre ele, deşi se jura că 
orzul era mai înalt, aşa că ne-am aşteptat să avem un băiat şi 
a venit pe lume Sekhmet, ţipând cât o ţinea gura, frumoasă şi 
întru totul ea însăşi. 

Deodată am auzit un strigăt. 

Doi gardieni se uitau în sus la noi de la baza stâncilor. Am 
coborât cu grijă. Erau amândoi tineri, poate să fi avut 
şaptesprezece-optsprezece ani, erau morţi de plictiseală şi nu 
aveau nimic altceva de făcut cât era ziua de lungă decât să 
arunce pietre, să viseze la femei şi să aştepte schimbul. 

— Ce faceţi acolo? 

Le-am arătat autorizaţiile mele. S-au uitat la ele, dar se 
vedea că sunt analfabeți. 

— Suntem Medjay, spuse Khety. 

Se retraseră imediat. l-am însoţit până la refugiul lor, unde 
şedeau sau dormeau pe o rogojină de trestie. Adăpostul mizer 
părea nepotrivit în comparaţie cu măreţele pretenţii înscrise 
pe piatra de hotar. Şi-au sprijinit armele, două sulițe amărâte, 
de peretele colibei. Mai erau acolo un ulcior cu apă, un vas cu 
ulei, o grămăjoară de cepe şi, pe o poliţă, o turtă proaspătă de 
orz ruptă în două. M-au întrebat de unde sunt. Când le-am 
spus că sunt din Teba, unul dintre ei a zis: 

— Intr-o zi o să mă duc acolo şi-o să-mi încerc norocul. Am 
auzit că e grozav. Viaţă, ce mai! Petreceri, festivaluri, locuri de 
muncă. Viaţă de noapte... 

Celălalt se lăsa când pe un picior, când pe celălalt, stânjenit 
şi nesigur, ferindu-şi ochii de noi. 


— E un loc grozav, am zis, dar nu e atât de simplu. Ai grijă de 
tine când ajungi acolo. 

— Ne ducem oricum. Aş face orice să scap din gaura asta 
puturoasă. 

Cel tăcut părea tulburat de sinceritatea prietenului său, dar 
acesta prinsese şi mai mult curaj: 

— Ne ducem să ne înrolăm în noua armată. Era o noutate 
pentru mine. Care armată? 

— Nu este decât o singură armată, am zis eu prudent. 
Armata Regelui. 

— Mai e un bărbat, care a urcat iute în rang. El vede altfel 
lucrurile şi o să treacă la fapte. 

— Cum îl cheamă? 

— Horemhab, spuse el cu respect, ba chiar cu venerație. 

Apoi se auzi un strigăt slab de la celălalt post de gardă. 
Băieţii îşi ridicară braţele, salutară şi urlară un răspuns. l-am 
lăsat acolo, după ce ne-am luat rămas-bun în grabă, şi ne-am 
dus în sat. 

— Ai auzit ceva despre Horemhab? L-am întrebat pe Khety. 

— Schimbările au deschis noi căi de acces la putere pentru 
bărbaţii care nu fac parte din familiile alese. A dat din umeri. 
Am auzit, numele lui, s-a căsătorit cu sora Reginei. 

lată o informaţie nouă. Un militar parvenit care s-a însurat cu 
o femeie din Familia Regală. 

— Prin urmare va veni şi el la Festival? 

— Va trebui să vină. 

Mă gândeam la toate acestea în timp ce ne croiam drum 
printre stâncile sparte. 

— Şi unde se află sora Reginei? 

— Nu ştiu. Se spune că ar fi cam ciudată. 

— Adică? Ridică din umeri. 

— Am auzit că odată a plâns timp de un an întreg şi că nu 
prea vorbeşte. 

— Şi totuşi s-a căsătorit cu ea. 

Khety dădu iar din umeri. Părea să fi fost singura lui reacţie la 
moravurile lumii. Tare aş fi vrut să nu mai facă aşa. 

În contrast cu rafinamentul şi proporţiile enorme ale oraşului 
central, locuințele  meşteşugarilor erau foarte modeste, 
funcţionale şi construite în grabă. De-a lungul zidurilor de 
incintă din lut se vedeau din loc în loc altare şi capele mici 


clădite la repezeală, printre cocine de porci, grajduri şi anexe; 
viaţa domestică se mutase şi în lăcaşurile de rugăciune, unde 
animalele se hrăneau în voie şi femeile coceau pâine în 
cuptoare. Am intrat pe poartă. Casele păreau aproape 
identice: aveau câte o curte mică în faţă, plină de animale şi 
oale cu provizii şi, dincolo de ea, o cameră centrală destul de 
mare, aerisită, urmată de alte încăperi mai mici. Arhitecţii 
acestor barăci identice uitaseră să adauge treptele spre 
acoperişuri, aşa că locatarii şi le construiseră singuri: erau 
nişte zigzaguri aiurite din resturi de lemn adunate de cine ştie 
unde. La fel ca în Teba, acoperişurile reprezentau un spaţiu 
vital al casei: erau împodobite cu plante căţărătoare şi pe ele 
se uscau la soare fructe şi legume. 

Casele erau paralele şi aveau între ele alei înguste, care se 
îngustau şi mai mult din cauza grămezilor de gunoaie, 
materiale şi vechituri depozitate acolo. Porcii, câinii, pisicile şi 
copiii alergau şi se strecurau printre picioarele noastre. O 
femeie a ţipat la noi, câţiva și-au lăudat marfa. Nomazi în 
zdrenţe, invalizi cu membre infectate şi şomeri scheletici 
zăceau la umbră, aşteptându-şi moartea. Ne luptam să ne 
croim drum printre catâri de povară şi cohorte de oameni. 
Contrastul cu zonele rezidenţiale din suburbii era copleşitor, 
dar vă mărturisesc că mă simţeam acasă pentru prima oară 
de când venisem aici. Era grozav să mă aflu în mijlocul acestei 
activităţi haotice şi în iureşul vieţii obişnuite, departe de feţele 
înalte şi ierarhia artificială a puterii. 

Khety a pus câteva întrebări precise şi am ajuns la 
Supraveghetor. Am ciocănit în tocul uşii şi am scrutat 
interiorul întunecat. De la o masă se uita la noi un uriaş aspru, 
cu faţa colţuroasă, lucitoare din pricina bărbii nerase. 

— Nici la masă nu poate omul să stea liniştit? Ce naiba vreţi? 
Am intrat în camera fierbinte, nu prea înaltă, şi m-am 
prezentat. Omul a mormăit ceva şi m-a invitat fără tragere de 
inimă să iau loc pe o bancă joasă. 

— Nu vă mai holbaţi la mine cum mănânc. Nu se cuvine. 

Khety a rămas afară, lângă prag. M-am aşezat şi m-am uitat 
la funcţionar. Era un constructor tipic care reuşise în viaţă, cu 
un burdihan care se sprijinea pe un trup bine legat, cu un lanţ 
de aur ieftin în jurul gâtului gros şi mâini mari care trudiseră 
din greu de când se ştia, cu unghii rupte şi pătrate înfipte în 


degetele puternice şi butucănoase, împodobite şi ele cu mai 
mult aur ieftin. Rupea nepăsător din pâine, fără vreo urmă de 
plăcere. Mânca într-una, automat, cu toate degetele, ca 
animalele, în spatele lui, de după o perdea care separa 
camera de curtea-bucătărie, trăgeau cu ochiul la noi o femeie 
şi o fată. Când m-am uitat la ele m-au privit intens, asemenea 
pisicilor de pripas, apoi au dispărut. 

l-am arătat autorizaţia. Putea citi, la fel ca majoritatea 
meşteşugarilor, fiindcă trebuia să fie capabili să înţeleagă 
planurile şi instrucţiunile de construcţie şi să graveze 
hieroglifele. Atinse sigiliul Regal şi mormăi bănuitor şi alarmat 
- deşi se ferise s-o arate pe faţă. 

— Ce caută o persoană cu autorizaţie de la Rege într-o gaură 
ca asta? 

— Îmi pare rău că-ţi întrerup odihna, dar am nevoie de 
ajutorul tău. 

— Sunt un biet constructor. Cum pot eu să ajut un om ca tine 
sau pe oricare dintre maimuţele acelea de bâlci care trec 
drept domnii şi stăpânii noştri? 

Mi-a plăcut curajul şi disprețul său. Acum îl simţeam mai 
deschis. 

— Caut pe cineva. O fată. O fată care a dispărut. A continuat 
să înfulece cu lăcomie. 

— Dar de ce o cauţi aici? Nimănui nu-i pasă aici de fetele 
dispărute, le pare bine că au scăpat de ele. N-ar trebui s-o 
cauţi în oraş? _ 

— Mă gândesc că familia ei ar putea locui aici. Impinse 
pâinea către mine. 

— Nu ţi-e foame? 

Am luat o bucăţică şi am mestecat-o încet. Uitasem că nu 
apucasem să mănânc de dimineaţă. 

— Spune-mi ceva despre fata dispărută. 

— E tânără şi frumoasă. Probabil că a ajuns într-o poziţie 
bună la oraş. 

Îşi şterse mâinile şi faţa. 

— Nu-mi spui prea multe. 

— Probabil că i se simte lipsa. 

— Ce culoare au ochii ei? Cum e la chip? 

— Nu mai are faţă. Cineva i-a zdrobit-o. 

Se uită la mine, fluieră şi-şi scutură capul încetişor, de parcă 


informaţia îi confirmase teoria personală despre lume. Se 
ridică brusc şi arătă către uşă: 

— Vino. 

Mulţimile se dădeau repede la o parte de-a lungul aleilor 
înguste, făcându-ne loc să trecem: bărbatul era respectat şi 
temut. Era Supraveghetorul, putea să ofere şi să refuze 
privilegii, locuri de muncă şi dreptate. Aici era tot atât de 
puternic ca Akhenaton însuşi şi acesta era micul lui regat. Am 
ajuns la singurul loc deschis din sat, acoperit cu copertine 
decolorate din pânză de în imprimată care aruncau umbre 
complicate pe podeaua tare şi murdară şi pe băncile lungi. 
Sute de muncitori din tot imperiul, din Nubia până la Arzawa, 
din Hatti până la Mitanni, şedeau tăcuţi, vorbeau sau strigau, 
iar unii chiar cântau pe limba lor. Mâncau repede, servindu-se 
din vasele mari aşezate pe bănci lângă ei. Băieţii de la piatra 
de hotar habar n-aveau de toate astea. Femeile alergau încolo 
şi încoace, servindu-le bere groasă de orz. Zgomotul şi căldura 
erau de nedescris. Supraveghetorul se aşeză în capul băncii 
din mijloc. Lovi de trei ori în lemn cu bastonul său oficial şi se 
lăsă liniştea. Toate capetele se întoarseră către el, cu priviri 
atente, dar se vedea că oamenii abia aşteptau să-și continue 
masa. 

— Avem un oaspete important şi ar vrea să ştie dacă i-a 
dispărut cuiva vreo fată. 

Se auziră râsete, care se stinseră repede când bastonul lovi 
iar cu putere lemnul băncii. Acum se uitau cu toţii la mine să 
vadă cine întreabă şi de ce. Ştiam că îmi venise rândul să 
vorbesc. 

— Numele meu e Rai Rahotep. Sunt un Medjay din Teba şi 
cercetez un delict. Nimeni dintre voi nu a făcut ceva rău, dar 
este de mare importanţă să găsesc familia fetei care a 
dispărut. Cred că lucra la oraş şi că era de-aici. lată ce vreau 
să vă întreb: cunoaşteţi vreo familie care e îngrijorată că le-a 
dispărut fiica sau sora? Bărbaţii se holbau la mine. Orice mi-aţi 
spune, o să rămână secretul nostru. 

S-a lăsat o tăcere deplină, duşmănoasă. Nu mişca nimeni. În 
cele din urmă se ridică încet un tânăr. 

L-am condus la o bancă din margine, departe de ceilalţi. 
Supraveghetorul ne-a lăsat singuri, dar mi-a spus înainte să 
plece: 


— Vreau să se întoarcă la lucru imediat ce terminaţi. 

Ne-am aşezat fată în faţă. Băiatul se numea Paser. Avea 
fizicul acela precis şi aspru al muncitorilor calificaţi, păr 
ondulat albit de praf, mâini deformate şi bătătorite de la 
cioplitul pietrei - cioplitul neîncetat care îi va marca viaţa şi va 
fi cea mai firească activitate a lui, mai firească decât să-şi 
mângâie nevasta sau copiii. Mă privea cu ochi scăpărători, 
poate nu chiar inteligenţi, dar gânditori şi liberi. 

— Spune-mi câteva cuvinte despre tine. Era bănuitor. 

— Ce vreţi să ştiţi? Lucrez în construcţii de când eram un 
copil, ca tatăl meu şi ca tatăl tatălui meu înaintea lui. La urma 
urmei, de ce puneţi întrebările astea? 

— De ce te-ai ridicat după ce am vorbit? Privi în jos, 
încrucişându-şi degetele în poală. 

— Am o soră. Se numeşte Seshat. Am crescut la Sais, în delta 
de apus, dar oraşul se ducea de râpă. Nimic de făcut toată 
ziulica, tot aşteptam să primim vreo comandă care nu mai 
venea. Am venit aici cu toţii, rugându-ne să găsim de lucru. 
Am avut noroc. Când am ajuns aici, tata şi cu mine ne-am 
angajat imediat, pentru că tata este văr cu Supraveghetorul. 
Seshat s-a dus la Palatul-Harem. 

Khety şi cu mine ne uitarăm unul la celălalt, în sfârşit ceva 
interesant. 

— Când ai văzut-o ultima oară? 

— N-aş vrea să vă spun. 

— De ce? Ezita. Nimic din ce-mi spui nu va trece de pereţii 
ăştia. 

— Sunteţi Medjay, de ce să mă încred în dumneavoastră? 

— Pentru că trebuie. 

Nu prea avea de ales. L-am țintuit cu privirea şi în cele din 
urmă a vorbit: 

— Am lucrat la noile birouri de la Palatul-Harem. Uneori 
puteam să ne vedem şi să vorbim. Găseam un colţişor tihnit şi 
câteva minute... Tăcu o vreme. Aranjasem să ne vedem de 
mai multe ori pe săptămână, dar ultima oară nu a mai venit. 
M-am gândit că era probabil ocupată, în fiecare săptămână le 
trimite părinţilor câte ceva, dar atunci... Clătină din cap. Unde 
e? 

M-a dus la casa părinţilor lui. Erau stânjeniţi de prezenţa 
mea. 


Au început să se agite, alergau încolo şi încoace, nu erau 
siguri dacă trebuie să stea jos sau în picioare. Am intrat în 
camera din spate, unde lucrau bunicii. M-au salutat politicoşi 
şi şi-au reluat lucrul. M-am bucurat să văd că zeii cei vechi 
erau aşezaţi la vedere pe altar: amulete reprezentându-i pe 
Bes şi pe Taweret, statuete înfăţişându-i pe Hathor, pe zeii 
protectori ai familiei şi pe cei ai fertilităţii. lIconoclasmul noii 
religii nu cucerise încă această căsuţă. 

Tatăl ei, un om între două vârste, începu să vorbească despre 
fată, despre nestemata lui, să-mi spună ce bine o ducea, cum 
frumuseţea şi graţia o ajutaseră să-și găsească un loc la 
Palatul-Harem. Mânaria lui de părinte, bucuria lui, viitorul lor 
strălucit... Şi în tot acest timp, deşi nu puteam fi sigur, 
simţeam dureros, până la oase, că fiica acestui om zăcea 
moartă, mutilată, cu faţa zdrobită, pe o lespede rece. Am 
văzut-o pe maică-sa după o perdea, privindu-ne pe furiş, 
intimidată de prezenţa mea şi de toate acele întrebări. Dar nu 
aveam nicio dovadă şi din acest motiv mă aflam aici. Nu 
puteam să mă pierd în efuziuni sentimentale, nu acum. 

— N-aţi mai avut nicio veste de la ea în ultima vreme? 

— Nu, dar e foarte ocupată. Nici nu ne aşteptăm să ne trimită 
veşti. Cred că munceşte prea mult. Ştiţi, muncesc din greu 
acolo. Bărbatul zâmbi, încurcat. 

— Trebuie să vă pun o întrebare personală. Fiica 
dumneavoastră avea semne din naştere? Avea vreun semn pe 
trup? 

Omul m-a privit nedumerit. 

— Semne din naştere? Nu ştiu. De ce vă aflaţi aici şi ne 
puneţi toate întrebările astea? Ce caută un ofiţer Medjay în 
casa mea şi de ce-mi pune întrebări despre fiică-mea? 

Acum părea îngrijorat. 

— Pentru că sper s-o găsesc. 

— Dacă vreţi s-o găsiţi de ce nu vă duceţi la Palatul-Harem să 
întrebaţi de ea acolo? 

— Fiindcă mi-e teamă că nu e acolo. 

Incepeau să bănuiască adevărul. Mama ei stătea în picioare 
în pragul uşii, tăcută şi nemişcată ca o statuie, îmi arătă cu 
degetul pântecele ei. 

— Are un semn aici, ca o steluţă. 

Am ieşit din casa aceea într-o tăcere din care ştiam ca nu-şi 


vor reveni niciodată. Faţa blândă a tatălui era zdrobită de 
durere, de parcă l-aş fi lovit cu un bolovan. Se întreba probabil 
de ce a trebuit să intru în casa lui şi să-i spulber liniştea. 

Mama refuza pur şi simplu să creadă. Amărăciunea fiului se va 
distila, cu timpul, transformându-se în ură împotriva zeilor 
care îngăduiseră nimicirea unei vieţi curate. Le spusesem doar 
că fusese ucisă, dar nu reuşisem să găsesc curajul de a le 
dezvălui şi restul adevărului. Le-am promis să le trimit 
cadavrul pentru înmormântare. Tot ce puteam să le mai las, 
ca să le îndulcească agonia, era scarabeul. Speram că va 
acoperi costurile unei înmormântări cum se cuvine şi ale 
celorlalte ritualuri necesare. Şi, din câte ştiam, îi aparținuse 
fetei. Nu puteam s-o las să putrezească într-un mormânt din 
desert, după ce ea şi familia ei se chinuiseră atâta. 

Am ieşit din satul tăcut acum. Până la urmă am rupt tăcerea. 

— Măcar avem un răspuns. Ceva ce ştim că ştim. 

— Legătura dintre fată şi Palatul-Harem. 

— Exact. Du-mă acolo imediat. Trebuie să-i interoghez pe 
toţi. 

— Avem autorizaţiile, dar trebuie oricum să-i informăm pe cei 
de la Biroul Haremului despre ce vrem să facem. 

Am oftat. Nimic nu era simplu. 

— Nu avem timp de pierdut, hai, vino! Khety chicoti ca un 
copil prins cu o minciunea. 

— Ce e? 

— Probabil că aţi uitat. Invitaţia... 

Atunci mi-am amintit: invitaţia lui Mahu. La vânătoare, în 
după-amiaza asta. Mi-am blestemat prostia de a fi acceptat. 

— Vite-mă cum stau atârnat deasupra unui mormânt deschis, 
cu primul indiciu ca lumea de când am venit, şi tu crezi că mă 
duc să-mi pierd vremea la vânătoare? Şi tocmai cu Mahu? La 
naiba cu el! 

Dădu din umeri. 

— Nu mai da din umeri! Ne ducem direct la Palatul-Harem! 
Arăta tare necăjit, dar se supuse şi conduse carul înapoi spre 
oraş. 

Tocmai intram pe poartă când, ca din senin, dintr-o străduţă 
laterală a răsărit Mahu. Îşi conducea singur carul. Câinele lui 
urât şi sălbatic, ca o copie perfectă a inimii stăpânului său, 
şedea lângă el pe planşeul carului şi se sprijinea cu labele din 


faţă de parapetul de lemn. M-am întors furios către Khety: 

— l-ai spus unde mergem? 

— Nu i-am spus nimic. 

— Ştiu că lucrezi pentru el. Uite-l cum apare tocmai când 
urmărim o pistă serioasă! Pare o coincidenţă stranie, nu crezi? 
Khety mi-a aruncat o privire furioasă, dar în aceeaşi clipă 
Mahu a strigat: 

— Ai sosit la tanc pentru vânătoare! Eram sigur că n-o să uiţi! 
Smuci cu brutalitate frâiele şi o luă înainte. 


CAPITOLUL 16 


Membrii partidei de vânătoare se adunaseră pe cheiul 

fluviului: o construcţie nemaivăzută până atunci, lungă şi 
îngustă, din scânduri de lemn, sprijinită pe suporţi de piatră şi 
lemn. Se afla cam la cincizeci de cubiţi!? de mal şi avea cinci 
sute de cubiţi în lungime. Tocmai se descărcau câteva barje 
care aduseseră blocuri de piatră şi un bac se pregătea să 
treacă fluviul, de la est către vest, cu încărcătura lui de 
oameni, copii, animale şi coşciuge. Altfel, la ora aceasta, pe 
apă nu se vedeau decât corăbii de agrement şi una din ele era 
chiar foarte elegantă, cu o cabină pe două niveluri, cum nu 
mai văzusem până atunci, cu catargele coborâte şi odihnindu- 
se pe suporturile lor. Printre corăbii pluteau bărci mici cu 
pânze de în vopsite în nuanţe de roşu sau albastru viu. 
Glasurile educate, frânturile de conversaţie civilizată şi 
râsetele studiate se auzeau ca un clinchet, legănându-se 
peste apele mişcătoare. 

Zgomotele care veneau dinspre grupul de vânători erau 
diferite. Vocile erau apăsate, masculine, încercau să câştige 
întâietate pe fundalul unor tăceri pline de subinţelesuri, a unei 
tensiuni palpabile. Era un grup de tineri tipici din familiile de 
vază şi o mână de ofiţeri Medjay, cu toţii fanfaroni şi misogini, 
ţanţoşi, agresivi şi războinici. 

Khety încercă să insiste că nu avea nimic de-a face cu 
apariţia lui Mahu. Nu-mi venea să-i dau crezare. 

— incepusem să am încredere în tine, i-am spus şi m-am 
îndreptat spre grupul de bărbaţi, îmi simţeam picioarele grele 


12 Unitate de măsură echivalentă cu lungimea antebraţului 
faraonului, de la cot până la vârful degetului mijlociu. 


ca mâlul fluviului. Mă prinseseră în capcana protocoalelor 
tocmai când începusem să cercetez o pistă nouă. Mahu făcu 
prezentările. 

— Mă bucur că ai putut veni cu noi, zise el cu un sarcasm 
apăsat. lată un om care reuşea să transforme în ameninţare 
tot ce rostea. 

— Mulţumesc pentru invitaţie, i-am răspuns cu cel mai scăzut 
entuziasm de care eram în stare. 

N-a luat în seamă afrontul. 

— Aud că ai râcâit în stânga și-n dreapta prin satul 
muncitorilor. Ai o femeie dispărută şi un ofiţer mort de 
rezolvat şi nu prea mai ai timp la dispoziţie. 

Degeaba, n-aveam de gând să-i vând nimic. 

— E uimitor cum lucruri aparent fără nicio legătură au de fapt 
multe în comun. 

— Chiar aşa? Atunci măcar poţi face legătura dintre o 
săgeată şi o rață în zbor. 

O rafală de râsete batjocoritoare tună dinspre ceilalţi bărbaţi. 
M-am uitat la feţele lor calme şi reci. Parcă încercau toţi, cu 
mai mult sau mai puţin succes, să imite rânjetul de tigru al lui 
Mahu. Erau îmbrăcaţi în costume de vânătoare tradiţionale, ca 
şi când urmau să participe la un bal mascat. Muşchii lor bine 
reliefaţi trădau vanitatea şi nu efortul unei activităţi. 
Vânătoarea era pentru ei o trecere de timp ca oricare alta, o 
simplă distracţie. Nevoia, această zeitate simplă şi reală, nu-i 
încercase vreodată, iată-i deci pe miniştri, pe vlăstarele 
Marilor Familii, pe membrii elitei puterii. Deşi sunt în mod făţiş 
împotriva Marilor Schimbări, trebuie totuşi să recunosc că 
acum sunt promovați oameni din toate categoriile sociale. 
Oameni ca mine, care se trag dintr-o familie „obişnuită”. Ce 
nepotrivit este totuşi cuvântul acesta: obişnuiţi sunt oamenii 
cărora le pasă unii de alţii, care improvizează noi căi de a 
răzbi, de a trăi mai bine, de a se bucura de viaţă. Aceste 
familii din elită, fiu după tată, fiu după tatăl tatălui, s-au 
agăţat cu ghearele de rangurile puterii lumeşti, de bogăţiile 
din trezoreriile sigilate ale ţării, şi o vor face mereu, cât timp 
va picura apa în clepsidre. S-au ţinut strâns de ele de parcă îi 
puteau apăra de orice şi de toate. Şi, de fapt, îi apără: de 
sărăcie, de griji, de lipsuri, de orizonturi strâmte, de neputinţă, 
de foame, de lipsa speranţei... Dar nu şi de suferinţă sau de 


vulnerabilitatea în faţa nenorocului, o parte inevitabilă a 
existenţei noastre ca fiinţe omeneşti. 

Mahu îmi tăie şirul gândurilor, de parcă mi le citise: 

— Timpul zboară. Hai să mergem la bărci. Vânătoare plăcută! 
Ne-am îndreptat spre un şir de bărci din trestie roşie. Servitorii 
care aveau să ne ajute la vânătoare ne aşteptau cu vâslele 
pregătite. Crescusem de mic pe asemenea bărci frumoase, 
simple şi atât de elegante. Ne-am împărţit pe grupuri. Khety 
îşi făcu deodată apariţia, cu un aer neliniştit, dar, în clipa când 
încercă să se urce în barcă lângă mine, un bărbat îl opri cuo 
grosolănie care ne-a uimit pe amândoi. Nu aveam însă 
intenţia să petrec o oră întreagă cu Khety şi să-i ascult 
plângerile. Străinul cel aspru se prezentă: îl chema Hor. Avea 
cu el o pisică de vânătoare într-o lesă de piele. Pisica sări 
imediat în barcă şi se aşeză pe locul din faţă, spălându-şi 
lăbuţele şi privindu-mă critic. 

Hor, care nu părea interesat să înceapă o conversaţie, scoase 
un arc superb dintr-o taşcă de în. Işi folosi inelul de la degetul 
mare pentru a vedea dacă coarda era bine întinsă; firele fine 
de mătase, probabil în jur de 60 pentru o armă de această 
calitate, erau bine strânse la capete cu spire de tendon, un 
mod iscusit de a preveni deşirarea corzii. Am găsit într-o cutie 
de lemn un baston sculptat pe care-l puteam folosi, fiindcă eu 
nu aveam, bineînţeles, niciunul la mine. Mai erau în cutie şi o 
plasă groasă cu greutăţi şi un harpon, în caz că am fi vânat 
ceva mai mare. Erau obiecte simple, fără nimic din 
sofisticarea şi forţa arcurilor cu săgeți. 

Aşteptam deja cu disperare să se încheie vânătoarea. Mahu 
dădu semnalul şi începurăm să alunecăm în tăcere în largul 
fluviului liniştit şi unduitor, ca un drapel, în briza uşoară, spre 
o zonă mai mlăştinoasă, cu trestii, aflată la nord de oraş. 
Pisica stătea atentă şi pregătită la prova, hipnotizată de 
muzica îndepărtată şi de zgomotele înăbuşite ale mlaştinii. 
Oraşul se pierdu după o cotitură largă a fluviului, mărginită de 
copaci. Faleza de la răsărit în care sunt săpate mormintele se 
înălța în dreapta noastră şi forma o barieră naturală pe cursul 
apei, dar la apus fluviul se lăţea şi cobora la şes printre 
mlaştini şi desişuri de papirus întunecate. 

Păsările scoteau ţipete de alarmă ascuţite în timp ce se 
roteau în lumina din înalturi. 


Bărcile au pătruns tăcute, una câte una, în zidul de trestii 
nemişcate din mlaştina parcă pictată în verde, roşu şi argintiu, 
în timp ce mă chinuiam să îndepărtez trestiile, încercam să 
văd unde se aflau ceilalţi, dar mi-era greu să-i urmăresc 
printre pâlpâirile verticale ale tulpinilor. Pisica se ridicase în 
patru labe şi patrula pe minusculul teritoriu al provei, 
adulmecând aerul cu botul ridicat. Hor se ridică şi el, 
pregătindu-şi arcul şi privind atent printre trestii, de parcă ar fi 
căutat ceva anume. M-am uitat înapoi şi l-am văzut pe Khety 
timp de o clipă, la mare distantă în spatele nostru, încerca să 
se ţină după noi. Am început să vâslesc mai rar. A ridicat o 
mână, încercând să-mi transmită ceva, dar a dispărut din nou 
după desişul gros de trestii. Hor a zis cu un glas răguşit: „[ine 
pasul, nu vreau să pierdem distracţia”. M-am uitat în jos ca să 
mă asigur că aveam la îndemână plasa şi bastoanele. 

Deodată am ajuns într-un luminiş şi am văzut toate bărcile 
care se oglindeau simetric cu imaginile lor alungindu-se şi 
revenind la forma iniţială. L-am văzut pe Mahu, în picioare, 
privind trestiile şi cerul. Domnea o linişte deplină. Toţi 
vânătorii ascultau. 

Apoi Mahu bătu brusc din palme de câteva ori, lansând astfel 
semnalul de începere, şi aerul serii se umplu de sunetul a mii 
de păsări care-şi luau zborul spre cer. Bărbaţii şi-au aruncat 
bastoanele în aer în acelaşi timp, şi zeci dintre ele au izbit 
violent şuvoiul de păsări care se înălţase deasupra noastră. 
Cei care aveau arcuri şi-au trimis şi ei săgețile şuierătoare în 
acel haos. Am ţintit şi eu şi am aruncat bastonul. Pisica 
înnebunise, dansa ca obiect în voia valurilor unei furtuni. Se 
auzeau strigăte şi chemări, bărcile se despărţiră ca să 
urmărească prada şi tot cerul se umplu de fluturarea şi 
plesnetul trupurilor înaripate care cădeau, împroşcând stropi 
de apă. M-am aplecat să iau o suliță şi, în timp ce făceam 
asta, am simţit ceva în spatele meu. M-am ghemuit imediat. 
intrasem iar într-un desiş de trestii. Celelalte bărci 
dispăruseră. Mi se păruse? Pisica apăru dintre trestii cu o rață 
sângerândă în gură şi o izbi de marginea bărcii, fără s-o lase 
din colţi. Culorile irizate ale penelor erau mânjite cu sânge sub 
aripi, dar altfel era perfectă chiar şi în moarte. 

Am privit în sus şi m-am trezit faţă în faţă cu Hor. Țintea cu 
arcul drept spre pieptul meu. Coarda vibra şi am putut vedea 


că săgeata avea vârful de argint. 

— Nu m-ai nimerit data trecută, i-am zis, amintindu-mi de 
călătoria cu corabia. 

— N-am vrut. 

— Da, aşa zic toţi. 

Nu gustase deloc gluma şi întinse coarda la maximum. 

Nu putea să nu mă nimerească. Zâmbi. Mi s-a tăiat 
răsuflarea. M-am gândit: prostu/e, ai căzut în capcana lori 
Avea să pară un accident de vânătoare, aveau să constate că 
fusesem atins de-o săgeată rătăcită. Am închis ochii, în 
aceeaşi clipă, Hor se prăbuşi într-o parte: un ciomag venit de 
nicăieri îl doborâse. Săgeata zbură aiurea, oarecum comic, şi 
făcu un pleosc printre trestii. M-am luptat să-mi menţin 
echilibrul şi aproape am căzut în apă. Apoi a apărut brusc 
Khety, gesticulând, cu ochii plini de spaimă. Hor se zvârcolea 
pe fundul bărcii, gemând şi ţinându-se de cap. Pe trestii erau 
urme de sânge. Am aruncat plasa peste el şi, când a încercat 
să se ridice, l-am împins peste marginea bărcii, în apă, unde s- 
a zbătut ca un peşte, încurcându-se tot mai tare în țesătura 
fină. Nu aveam de ales. Am înfipt sulița adânc în pieptul lui şi 
l-am împins spre fundul apei. Vârful a trecut prin muşchiul 
încordat şi s-a izbit de os. Am tras sulița, l-am lovit din nou, şi 
de data aceasta lama i-a trecut prin trup şi a ieşit pe partea 
cealaltă. Am scos-o şi m-am pregătit să repet lovitura, dar nu 
mai era nevoie. Deşi se scufundase, m-a privit ameţit, apoi 
dezamăgit. Apa s-a tulburat, întunecată de un nor roşu- 
sângeriu, apoi corpul s-a răsucit cu faţa în jos. 

Am întors barca şi am început să vâslesc, încercând să-mi 
salvez viaţa. Am privit înapoi. Trupul se legăna chiar sub 
oglinda apei. Trestiile loveau prova şi mă izbeau în faţă. Din 
fericire, eram mai rapid acum, când rămăsesem singur în 
barcă. L-am văzut pe Khety, şi el singur în altă barcă, ceva 
mai departe înaintea mea. l-am făcut semn să nu se oprească. 
L-am văzut şi pe Mahu în spate, uitându-se spre mine, apoi am 
auzit ţipete şi chemări. M-am pierdut din nou printre trestiile 
care foşneau. Pisica era neliniştită, dar se juca cu pasărea 
moartă şi mai înşfăca din când în când o gură de pene. 
Câştigam distanţă şi mă apropiam de Khety. Mi-a făcut semn 
să păstrez tăcerea şi mi-a arătat ceva în faţa noastră. Avea 
dreptate: dinspre fluviu se auzeau alte bărci şi, mult mai tare, 


glasurile oamenilor care strigau. 

Nu aveam de ales. Nu puteam să cred că printre ei nu erau 
complici la această nouă încercare de asasinare sau că nu o 
comandase Mahu însuşi. Nu era de mirare că insistase atâta 
să vin la vânătoare. Intrasem mai adânc în desişul mlaştinilor 
şi i-am făcut semn lui Khety să încetinească. Ne-am oprit într- 
un stufăriş şi am aşteptat, cu sufletul la gură, ascultând atenţi. 
Am auzit bărci venind din ambele direcţii, strigăte de 
avertizare şi răspunsuri de recunoaştere, şi le-am văzut apoi 
apropiindu-se. Era clar că se împărţiseră în grupuri şi că 
scotoceau mlaştina în căutarea mea. Am privit în jur. Se 
întuneca şi mi-era imposibil să spun încotro era malul şi dacă 
aveam să mai ajungem teferi la el. M-am luptat să smulg 
pasărea din gura încleştată a pisicii - animalul blestemat mi-a 
zgâriat încheieturile mâinilor - şi i-am rupt gâtul. Am mânijit 
repede cu sânge laturile şi fundul bărcii, apoi am aruncat leşul 
în desişul de trestii. Pisica s-a uitat la mine furioasă că-şi 
pierduse prada şi s-a apucat să miaune lugubru şi să 
adulmece sângele, căutând înnebunită vreo rămăşiţă de 
vânat. l-am făcut semn lui Khety să se apropie de mine şi m- 
am urcat în barca lui. Am împins barca mea cu piciorul, fără 
zgomot, departe, printre trestii. A dispărut treptat în ceața 
care se ridica, cu pisica la provă, care mă privea cu duşmănie. 
Am cârmit barca cu prăjina şi am înaintat cât de tăcut am 
putut în desişul de trestii întunecat, apoi ne-am oprit şi am 
aşteptat. Am şoptit: 

— O aruncare perfectă. 

— Mulţumesc. 

— Unde ai învăţat să ţinteşti atât de precis? 

— Vânez de când mă ştiu. 

— Din fericire pentru mine. 

Apoi am auzit cum se dau la o parte trestiile ca să treacă o 
barcă. Era la maximum douăzeci de cubiţi de noi, dar nu 
vedeam nimic. Am luat arcul şi am pregătit o săgeată. Energia 
pură a coardei cânta sub degetele mele. Am aşteptat din nou, 
ţinându-ne răsuflarea. Apoi s-a auzit un schimb scurt şi agitat 
de cuvinte: găsiseră cealaltă barcă, mânjită de sânge. Ne-am 
ghemuit şi neam aşteptat soarta. Oare or să muşte din 
momeală? li auzeam vorbind de parcă ar fi fost într-o cameră 
alăturată, în cele din urmă glasurile lor scăzură în intensitate 


în timp ce se îndepărtau. Plecaseră trăgând şi barca mea după 
ei. 

Am stat acolo multă vreme, nemişcaţi, aşa cum stau 
crocodilii pe fundul apei. Treptat, vocile oamenilor şi lămpile 
bărcilor s-au cufundat în întuneric şi am rămas singuri în seara 
plină de chemări a mlaştinilor, apoi în lumina stelelor care se 
aprinseseră pe cer şi, din fericire pentru noi, şi a lunii care 
răsărise parcă mai devreme. Era destulă lumină ca să 
ajungem acasă şi umbrele care se înteţeau aveau să ne apere. 

— Mulţumesc că mi-ai salvat viaţa, am spus. Aş fi putut jura 
că zâmbeşte. Cred că cineva de-aici nu prea mă simpatizează, 
Khety. 

— Nu i-am spus nimic lui Mahu, credeţi-mă. De data aceasta 
m-am hotărât să-l cred. 

— Dar de ce a riscat atât de făţiş? Dacă voia să mă scoată 
din joc, putea oricând să găsească o cale mai subtilă decât să 
mă invite la o partidă de vânătoare. 

— Nu e atât de inteligent, spuse Khety cu satisfacţie. 

— Să ne întoarcem, i-am zis. 

— Şi-acum ce facem? 

— Urmele duc la Harem. Le facem o vizită nocturnă. 


CAPITOLUL 17 


Oraşul ne apăru în faţă, cu clădirile lui noi încă strălucind. 
Desertul întunecat din jur era punctat de stânci şi bolovani 
care licăreau, de parcă înapoiau ceea ce primiseră de la soare 
în timpul zilei. 

Am sărit pe mal în umbra deasă de lângă chei. 

Khety a luat-o înainte, mergând doar pe părţile întunecate ale 
străzilor sau aleilor. 

— Sunt trei Palate Regale: Măreţul Palat, Palatul de Nord şi 
Palatul de pe Ţărm. Măreţul Palat cuprinde şi clădirea unde 
locuiesc femeile. 

— Şi unde doarme Akhenaton noaptea? 

— Nu ştie nimeni. Se mută din palat în palat, respectând 
Datoriile Zilei. Se arată oamenilor fie atunci când participă la 
ritualul din templu, fie când merge la treburile lui oficiale sau 
la recepții. Presupun că are în fiecare palat încăperi unde 
poate dormi. 

— N-are o viaţă uşoară. Khety rânji. 


Am traversat Calea Regală şi am intrat în Măreţul Palat. Era 
enorm, cu o structură destul de şubredă, de formă alungită, 
paralel cu latura de vest a Căii Regale. La poarta principală 
erau postați doi paznici. 

— Avem noroc, şopti Khety, îi cunosc. 

— Nu e cam târziu? Spuse cel mai tânăr, bătându-l pe umăr. 
Încă la muncă la ora asta? El cine e? 

— Avem instrucţiuni şi împuterniciri de la însuşi Akhenaton. 
Încercase să fie cât mai serios posibil. Gardienii păreau 
nehotărâţi. 

— Aveţi autorizaţie? Zise cel mai în vârstă. Am scos-o din 
geantă, fără să spun un cuvânt. 

S-a uitat la papirus şi a dat încet din cap, nesigur şi 
nelămurit. Până la urmă a încuviinţat: 

— Bine, mergeţi. 

Se uită la mine, observând arcul. 

— Pe ăsta trebuie să-l lăsaţi aici. Nu puteţi intra în palat cu 
arme neautorizate. 

N-aveam încotro, i l-am dat. 

— Ai grijă de el. Sper că ştii cât de valoros este. 

— Sunt sigur că a costat o grămadă de bani, domnule. 
Acestea fiind spuse, am intrat în curtea principală a palatului, 
înconjurată de ziduri înalte din cărămizi de lut. Curtea propriu- 
zisă mi-a amintit de sălile cu coloane din Teba, doar că 
aceasta era deschisă şi din loc în loc se vedeau pâlcuri de 
copaci. Khety cunoştea drumul şi înainta repede printre 
umbrele aruncate de lumina lunii, în tăcere, ca un adevărat 
hoţ. 

— Locul ăsta este uriaş! l-am şoptit. 

— Aşa este. În mijloc sunt sălile pentru sărbătoriri şi altarele 
private. Aripa de nord e formată din birouri, reşedinţe oficiale 
şi depozite. De fapt toţi se plâng de locuinţe, spun că sunt 
prea mici şi că au început să se prăbuşească. Tencuiala se 
crapă şi cade, gângăniile mişună peste tot... Lumea zice că 
lemnul este ieftin, dar că l-au vopsit în aşa fel încât să pară de 
esenţă rară şi că a devenit deja un ospăț pentru termite. 
Parcurgeam sală după sală, afundându-ne în inima Palatului. 
Părea pustiu şi era tăcut. Auzeam uneori frânturi de voci şi la 
un moment dat ne-am ascuns după o coloană de piatră pentru 
a lăsa să treacă un grup de bărbaţi prinşi într-o conversaţie. 


Unele săli dădeau spre alte încăperi, dar toate păreau 
nelocuite. 

— Unde sunt cu toţii? Khety ridică din umeri. 

— Oraşul a fost construit pentru o populaţie numeroasă, dar 
mulţi n-au sosit încă. Sălile şi birourile de-aici îi aşteaptă şi pe 
cei care nu s-au născut. Şi nu uitaţi că trebuie să vină o 
mulţime de oaspeţi pentru Festival. 

Am ajuns la marginea unei grădini superbe, plină de aromele 
nopţii răcoroase. Am privit în jos şi am văzut că pavajul era 
decorat cu o scenă de atmosferă înfăţişând un iaz înconjurat 
de flori albastre şi argintii de mlaştină. 

— lar călcăm pe apă. Khety se uită şi el în jos. 

— A, da! Spuse surprins. 

— Ce au oamenii ăştia de pictează mereu peisaje acvatice? L- 
am întrebat. 

— E Lumea de Dincolo. Trebuie s-o vadă peste tot pe unde 
merg. Orice ar fi fost, am străbătut-o cu bine şi am ajuns la o 
uşă impunătoare, iată de cincisprezece şi înaltă de douăzeci 
de cubiţi. Avea tăblii frumoase şi în ea mai era fixată o uşă, de 
înălţimea unui copil, care avea un oblon batant cât o fereastră 
mică. Fresca de sub picioarele noastre continua să înfăţişeze 
doar apă. Khety bătu încet în oblon. Am aşteptat şi am avut 
din nou senzaţia iritantă că suntem urmăriţi. M-am uitat în jur: 
Nu se vedea nimeni, în cele din urmă oblonul a fost deschis 
dinăuntru. 

— Arătaţi-vă feţele, porunci un glas ciudat, ascuţit. Khety îmi 
făcu semn să mă apropii de oblon şi, când am ajuns în faţa lui, 
m-am trezit cu o rază de lumină în ochi. Apoi uşa cea mică s-a 
mişcat în balamalele ei bine unse şi un petic de lumină a căzut 
pe podea. Am păşit înainte, trecând prin portal. 
înăuntru, lumina a continuat să mă orbească. Mi-am pus 
mâinile la ochi şi mi s-a părut că văd, multiplicate straniu, o 
puzderie de luminiţe, replici ale unor luni mici care se mişcau 
încolo şi încoace. Deodată mi-am dat seama că erau 
lampioane decorative din hârtie prinse pe tulpini de trestie 
atât de subţiri, încât se balansau. Lampioanele erau purtate 
de fete. Fete tinere şi drăguţe. Lampionul din faţa mea a 
coborât şi am văzut un chip cam lătăreţ dar elegant, cu genele 
şi buzele vopsite şi pielea îngreunată de pudră. Femeia avea 
un trup care se potrivea cu faţa, îmbrăcat într-un veşmânt 


sofisticat care prin mărime putea aparţine unui luptător de 
circ sau unui conducător de care de război. 

— E nepoliticos să vă holbaţi aşa, spuse ea. Glasul i se 
potrivea cu corpul, nu cu faţa. 

— Te rog să mă ierţi. 

— Apreciez interesul dumneavoastră. Rostea cuvintele 
tărăgănat, de parcă le-ar fi lins dintr-o farfurie. 

— Bună seara. Suntem Medjay. Am venit să vorbim cu 
femeile din Harem. 

— La ora asta? 

— Ora nu contează. Acum părea supărată. 

— La care femei vă referiţi? Avem tot felul de femei aici, 
cusătorese, cameriste, fete în casă, dansatoare, muzicante, 
chiar şi fete străine. Nu cred că vreuna dintre ele ar vrea să vă 
întâlnească la ora asta. 

— A, da? Păi, să vedem. Una dintre ele lipseşte. A dispărut. E 
o fată foarte specială, un fel de oglindă. Surorile ei ştiu ce 
vreau să spun. Probabil că sunt îngrijorate, poate chiar 
înspăimântate. E mai rău să nu ştii ce s-a întâmplat, nu crezi? 

Mă privi intens, măsurându-mă de sus până jos, apoi ne lăsă 
înăuntru. 

— E o femeie-eunuc! Murmură Khety. 

— Ştiu, am şoptit. 

Văzusem tot ce poate oferi viaţa de noapte din Teba, toată 
decadenţa din cârciumile şi speluncile pline de beţivani, şi alte 
locuri unde bărbaţii se duc să-şi caute şi să-şi împlinească cele 
mai tainice dorinţe: băieţi deghizați în femei, femei îmbrăcate 
bărbăteşte, bărbaţi cu bărbaţi, femei cu femei. 

Femeia-eunuc mergea înaintea lui Khety şi a mea, iar fetele 
ne urmau, chicotind şi şuşotind, scuturându-şi lampioanele în 
timp ce se apropiau sau se depărtau de noi. Din cauza 
dansului acela straniu şi continuu de lumini şi umbre am 
început să-mi pierd simţul de orientare şi n-am mai ştiut în ce 
direcţie mergeam. Coridoarele şi pasajele coteau la stânga, la 
dreapta, iar la dreapta, iar la stânga şi aveam senzaţia că ne 
afundăm într-un labirint întunecat. Am trecut prin saloane de 
primire pline de canapele şi divane goale, prin încăperi de 
lucru cu tavane joase, unde, la lumina opaiţelor, chinuindu-și 
ochii, fiinţe ghemuite brodau sau coseau, prin spălătorii tăcute 
unde vasele pentru rufe erau aranjate frumos unul peste altul 


şi lenjeria albă se usca pe suporturi nesfârşit de lungi, pe 
lângă birouri încuiate, pe lângă dormitoare întunecate din care 
ieşeau sau în care intrau femei obosite, cu pletele desfăcute, 
unele mai îmbrăcate, altele mai puţin... Femeia-eunuc păşea 
uşor şi elegant înaintea noastră şi, din când în când, privea 
peste umăr să vadă dacă o urmăm. 

Ne-am oprit brusc în dreptul unei uşi. Fetele s-au strâns în 
jurul nostru, flecăreala şi jocul lampioanelor au încetat şi s-a 
aşternut liniştea. 

— Nu putem merge mai departe. Nu avem voie. Femeia a 
ciocănit la uşă şi a şoptit ceva pe un ton ferm, apoi m-a poftit 
înăuntru. Lui Khety nu i-au dat voie să între. Ultima imagine a 
lui în momentul acela mi l-a înfăţişat stând în picioare, scăldat 
în lumină şi înconjurat de un grup de fete drăguţe şi triste 
care-i zâmbeau. Apoi peste uşă a căzut o draperie şi ela 
dispărut. 

— Bună seara. Vocea era fină, educată, amuzată. Scuzaţi-le 
pe fete, sunt prostuţe şi foarte emoţionate. De obicei nu avem 
vizitatori la ora asta, dar eu aşteptam pe cineva. 

Era îmbrăcată într-un veşmânt fin cu dungi strălucitoare, 
purpurii şi verzi, care părea să se muleze pe corpul ei şi-i 
scotea în evidenţă sânul drept, care era expus în toată 
splendoarea goliciunii lui. Avea în picioarele perfect îngrijite 
papuci aurii şi părul ei lucitor şi parfumat era strâns într-un 
coc înalt deasupra creştetului. Nu se deosebea prea mult de 
femeia pe care o văzusem sculptată şi pictată peste tot în 
oraş. 

Numele ei era Anath. Ne aflam într-un salon confortabil, care 
era mobilat cu scaune de lemn sculptat cu spătar înalt şi 
divane joase aurii cu incrustaţii şi picioare terminate cu capete 
de lei. Pe jos erau platforme scunde de lemn îmbrăcate în 
piele, acoperite cu perne şi cuverturi. Pe masa dintre noi era o 
tablă pentru jocul de senet”, ea însăşi o splendoare, cu toate 
cele treizeci de pătrate din alabastru şi fildeş. Piesele 
sculptate erau pregătite. 

— Jucaţi? Intrebă ea. 

— Da, acasă, cu soţia mea şi fetele mele. Fiica mea cea mare 
e mai isteaţă decât mine, câştigă aproape mereu. Memorează 


13 Joc foarte popular în Egiptul antic, asemănător jocurilor cu 
pioni şi zaruri din prezent. 


toate mişcările, se concentrează asupra fiecărei mutări şi nu 
renunţă niciodată. 

— Fetele sunt mult mai inteligente decât băieţii. Trebuie să 
se descurce singure din ziua când vin pe lume. 

M-am aşezat şi i-am povestit tot ce se întâmplase, în timp ce 
vorbeam, alte femei s-au desprins treptat din umbră şi s-au 
apropiat, una câte una, apoi s-au aşezat pe scaune şi pe 
canapele ca să mă asculte, încercam să mă concentrez şi să 
urmăresc expresia femeii din faţa mea. Era foarte atentă. În 
cameră s-a aşternut o tăcere înspăimântată, apoi s-a auzit un 
murmur de tristeţe punctat de gemete de suferinţă. Am privit 
chipurile celorlalte femei, şase cu totul, şi am simţit deodată 
că universul s-a dezechilibrat. Uitându-mă pe rând la fiecare 
chip luminat de pâlpâirea lumânărilor şi a opaiţelor, mi s-a 
părut că intrasem din greşeală într-o lume a oglinzilor vii. 
Femeile acestea, deşi se deosebeau în mici detalii una de alta, 
aveau o înfăţişare aproape identică. Prin ţinuta şi atitudinea 
lor, oricare dintre ele ar fi putut să treacă drept una şi aceeaşi 
persoană: Regina. 

În sfârşit, Anath vorbi: 

— Am fost crescute aici, în acest harem din interiorul 
Haremului, unele încă din copilărie, fiindcă ne-am născut toate 
cu acelaşi dar. Mai sunt şi alte încăperi în Palatul-Harem, şi ele 
slujesc altor scopuri. Dar aici, în fiecare dintre noi, oricât de 
neclar, se reflectă spiritul perfecțiunii Reginei şi ne străduim şi 
lucrăm ca toate elementele trupurilor noastre - ochii, nasurile, 
picioarele sau sunetul râsului nostru - care nu sunt asemenea 
ei să devină cât mai asemănătoare cu originalul. Este un ţel 
înalt, nu credeţi? N-am ştiut ce să-i răspund. 

— De ce faceţi asta? 

— Ca s-o protejăm. Să fim sosiile ei când are nevoie de noi. 

M-am uitat la ele, uluit. 

— Este aici, printre voi? Regina este una dintre voi? Dacă v- 
aţi ascuns aici, vă rog să vă arătaţi. Vă duc acasă în siguranţă, 
vă dau cuvântul meu. 

Am privit în jur, am scrutat feţele serioase şi tăcute în lumina 
tremurătoare a lămpilor. Voiam cu disperare s-o văd în sfârşit, 
s-o recunosc, voiam să facă un pas înainte şi să spună: „Eu 
sunt. Ai găsit-o pe Regină şi căutarea ta a luat sfârşit”. 

Dar nu se mişca niciuna din ele. Apoi mi-am dat seama că 


erau toate îngrozite. Se uitau îngrijorate la Anath, care părea 
stânjenită. 

— De ce s-ar afla printre noi? 

— Fiindcă a dispărut. Am fost trimis s-o găsesc şi s-o aduc 
înapoi. Tăcerea din cameră se adânci. 

— Vă rog pe toate să-mi spuneţi: ce s-a întâmplat în noaptea 
când a dispărut Seshat? 

Femeile se apropiară de mine, iar Anath spuse: 

— Acum trei nopţi a sosit un mesaj sigilat din partea Reginei. 
Conţinea instrucţiuni amănunțite şi nimeni altcineva nu 
trebuia să ştie despre asta, nici chiar noi. 

— Nu ni s-a părut ceva neobişnuit, zise altă femeie. Primim 
mereu asemenea porunci de la Regină. 

— Instrucţiunile o desemnau în mod clar pe Seshat, interveni 
Anath. 

— Şi cine a adus mesajul? 

Se uitară una la alta şi Anath dădu din umeri: 

— Nu ştim. Imediat ce ieşim pe uşă, totul devine secret. Sigur 
că la înapoiere povestim cum a fost, dar nu şi de data asta. 
Seshat nu s-a mai întors. 

Când le-am descris scarabeul, mi-au spus că nu ştiu nimic 
despre el şi nu credeau că i-ar fi aparţinut lui Seshat. Eram 
totuşi mulţumit că îl oferisem familiei ei îndurerate. 

— Ce fel de oameni ar ucide-o pe sora noastră cu o 
asemenea cruzime  înspăimântătoare? Intrebă una dintre 
femei. 

O voce furioasă îi răspunse din spate: 

— Ce fel de oameni ar vrea s-o omoare pe Regină? 

— Este ceea ce încerc să aflu. 

— Un monstru. 

— Nu, zise o alta, nu există monştri. Doar oameni. Le-am 
spus rămas-bun femeilor din încăpere. 

Anath m-a luat de braţ şi m-a condus pe o. Alee întunecată 
mărginită de chiparoşi tunşi cu grijă, până la o grădină mică 
luminată de lună şi de câteva lămpi. La capătul unui bazin 
trona silueta albă al lui Osiris, încoronat şi însoţit de zeiţa 
Maat. Zeul privea fix, atoatevăzător şi atoateştiutor, la apa 
întunecată de la picioarele sale. Ne-am aşezat pe o bancă şi 
am ascultat câteva clipe cântul solitar al unei păsări de 
noapte. Anath a rupt tăcerea: 


— Aici în Harem, unde locuiesc, avem puţine legături cu 
lumea de-afară. Ştiu, oamenii cred că haremul este un loc 
tainic al dorințelor. Pentru unii aşa și este: probabil că-şi 
imaginează lucrurile pe care le-ar putea afla în lumea secretă 
a femeilor. Dar pentru noi, care trăim aici, nu este aşa. Noi 
avem ţelurile, ritualurile şi sarcinile noastre zilnice. Uneori mă 
simt de parcă as fi un vas plin cu tăcere, neatins, departe de 
lume. Veştile aduse de dumneavoastră mi-au spulberat 
liniştea. Vasul acela s-a spart. Ce amăgire, să crezi că oamenii 
sunt buni şi binevoitori. 

Ce puteam să-i spun? Nu avea niciun rost să-i mărturisesc că 
violenţa, aşa cum învăţasem prea bine, se afla ascunsă adânc 
în fiecare dintre noi, ca un mesaj gravat în miezul oaselor 
noastre, şi era ceva ce împărtăşeam cu toţii, chiar şi zeii. 

— Nu ştiu ce o să se întâmple cu noi dacă până şi Regina a 
fost omorâtă. Dacă au ucis-o pe Regină, nouă ce ne vor face? 
Cui vom mai fi noi de folos? Cine ne va mai dori? Nu vom mai 
fi decât reflexiile palide ale celei moarte. Vom deveni doar 
nişte spirite prinse în capcana vieţii. 

— Nu cred că Regina e moartă, am spus ca s-o liniştesc. Cred 
că se ascunde. 

— Să dea zeii să aveţi dreptate, zise ea, uşurată să-mi audă 
vorbele, îmi luă mâna într-ale ei, cu palma în sus. Mi se pare 
că văd ceva aici. 

Am simţit că mă încordez: nu pot suferi stupizenia ghicitului 
sau a horoscoapelor, nici vrăjitoriile, poţiunile magice şi 
celelalte escrocherii. Nu înţeleg cum poţi să cauţi un fir 
conducător şi înţelesuri acolo unde nu există niciunul. Este 
împotriva educaţiei pe care am primit-o şi a instinctului meu. 

A înţeles imediat şi a zâmbit: 

— Nu vă supăraţi. N-am de gând să vă dezvălui soarta ca o 
ghicitoare de la bâlci. Vă spun doar ceea ce simt: sunteţi un 
om bun şi vreţi să vă întoarceţi acasă. 

Mă simţeam ca o bucată de sticlă traversată brusc de lumină. 
Ridicol. Statuia  Stăpânului Lumii de Dincolo medita 
nepăsătoare deasupra iazului negru de la picioarele sale. 

— Poate că o să vă vegheze pe drum, şopti, de parcă ştia că 
aveam să trec printre umbre negre înainte de a ajunge, de îmi 
era dat, în locul acela râvnit care se îndepărta cu fiecare pas şi 
cu fiecare zi care trecea. 


— Nu te voi uita, am spus. 

A zâmbit amar, apoi a deschis uşa care dădea spre clădirea 
principală. Am ieşit. Adierea fantomatică dar pătrunzătoare a 
parfumului ei a rămas o clipă cu mine, apoi s-a împrăştiat. 


CAPITOLUL 18 


Khety mă aştepta pe partea cealaltă a drumului. l-am cerut 
imediat să mă ducă la casa lui Nakht cel nobil şi am ajuns 
acolo fără să fim văzuţi. Strada pe care ne aflam era 
umbroasă şi tăcută, iar vilele neluminate şi curţile tăcute se 
ascundeau după ziduri înalte de cărămidă. Aerul era greu de 
arşiţă. Totul era nemişcat. Am bătut încet la uşă şi, spre 
surprinderea mea, se deschise imediat şi în cadrul ei apăru 
chipul blând al lui Nakht. Părea teribil de mulţumit. Ne făcu 
semn şi intrarăm în sanctuarul casei sale, fără să vorbim. 

Ne-am aşezat în grădină, în jurul unei singure lumânări. 
Aromele unor flori necunoscute umpleau aerul cald al nopţii. 
— Ne poate vedea cineva? Am întrebat. 

— Nimeni. Am construit casa aceasta pentru a mă bucura de 
o intimitate deplină. 

Zidurile erau înalte, dar corul broaştelor din jurul iazului ne 
acoperea glasurile. Ne-a turnat vin. 

— Mă simt onorat să vă ofer adăpost. 

— Doar în noaptea asta. 

— Prin urmare ai supravieţuit vânătorii lui Mahu. Din câte se 
vede, chiar tu erai vânatul. 

— Se vorbeşte prin oraş despre moartea mea? 

— Desigur. Moartea ta a întărit părerea multora că nimeni nu 
mai controlează nimic. Mai întâi Nefertiti, apoi tânărul ofiţer 
Medjay, acum şi tu. Toată lumea crede că Ea a fost ucisă. Este 
limpede că oraşul nu-i pregătit pentru acest Festival 
improvizat. Invitaţii sunt cazaţi în apartamente neterminate, 
nu au tot ce le trebuie şi, culmea, îi întâmpină un Rege fără 
Regină! Totul se prăbuşeşte în haos. 

— Cineva controlează haosul, dar nu e Akhenaton, am zis. 

— Nici Mahu, dacă asta crezi. Se pot spune multe despre el, 
însă nu şi că n-ar fi devotat. E binecunoscut pentru loialitatea 
lui şi nu e nici atât de prost încât să te ucidă la propria lui 
partidă de vânătoare. 

— Atunci, cine? 


Mi-am amintit de săgeata de pe corabie, aidoma celei de la 
vânătoare. Nakht a clătinat din cap. 

— Nu ştiu, dar probabil că te apropii de ţintă de vreme ce eşti 
tratat cu atâta atenţie. 

— Am impresia că nu reuşesc să descopăr nimic şi timpul se 
scurge prea repede, în curând, iazul va fi gol şi secat. 

— Cunoaştem identitatea fetei ucise şi ştim ce s-a petrecut în 
noaptea aceea, interveni Khety încurajator. 

— Cine vrea s-o îndepărteze pe Nefertiti? Cine vrea să 
destabilizeze toată ordinea? L-am întrebat pe Nakht. Ramose? 

— Nu-mi vine să cred. Ramose este chiar motorul noii ordini. 
El o admiră şi mi se pare că preferă să trateze cu ea şi nu cu 
Regele, pentru că Regina are o înţelegere mult mai 
pragmatică a afacerilor Marelui Domeniu decât el. Stăpânul 
este obsedat de marele său proiect şi de noua lui religie. 

Am reflectat la toate acestea, cântărind din ochi puţinul vin 
ce-mi rămăsese. 

— Dar vechea preoţime? Amunienii? De câtă putere se mai 
bucură aici? 

— Scopul construirii acestui oraş a fost acela de a duce 
capitala cât mai departe de Teba şi Memphis, unde ei îşi au 
temelia puterii, îmi umplu paharul. 

— Dar preoţii îşi mai păstrează puterile, nu-i aşa? Akhenaton 
poate să-i alunge, dar nu poate distruge familii şi generaţii 
întregi. Nu se vor da bătuţi fără a lupta. 

Nakht încuviinţă şi privi într-o parte, spre frunzişul întunecat 
al grădinii. 

— Şi eu am fost unul dintre ei, totuşi acum sunt aici. Mulţi 
dintre noi au ales calea pragmatică a convertirii la Aten. Insă 
nu e vorba numai de pragmatism. Preoţii lui Amun nu erau 
doar preoţi, deşi venerau zeul, îndeplineau ritualurile şi 
organizau sărbătorile: după cum ştii, controlau şi mari interese 
comerciale. Posedau o bună parte din pământuri şi din 
bogăţiile acestora. Interesele lor politice şi comerciale s-au 
ciocnit violent cu cele ale Curţii Regale. Era inevitabil ca, la un 
moment dat, una dintre părţi să ia o iniţiativă decisivă şi să 
încerce să pună mâna pe puterea absolută. Sigur, am 
îndoielile mele în legătură cu Marea Dinastie şi melodramele 
ei interne, dar - zâmbi uşor - m-am gândit că până la urmă va 
fi mai interesant atunci când Akhenaton ne va fi luminat pe 


toţi. Poate că mulţi o vor duce mai bine. Vechiul regim le 
trântea uşa în nas oamenilor înzestrați care nu făceau parte 
din elită, cel nou le-a deschis posibilităţi de afirmare. A scos la 
lumina zilei activităţile religioase care au fost până acum bine 
ferecate între pereţii templelor şi le-a mutat în văzul tuturor. 
Şi mai e ceva: credinţa nouă, în aspectele ei cele mai rafinate, 
îi învaţă pe oameni să nu se teamă să trăiască. Să nu uităm că 
clica lui Amun este în general respingătoare şi consideră că 
supremaţia ei e de la sine înţeleasă. Ti-ar fi făcut plăcere să 
vezi şocul şi uimirea de pe chipurile lor arogante când 
Akhenaton şi Nefertiti i-au deposedat de putere şi de bogății. 

Bun venit în mijlocul seminţiei omeneşti! 

Nu părea stânjenit de mărturisirea lui. 

— Desigur, dar convertindu-vă la Aten aţi reuşit să vă păstraţi 
averea, am spus. El a zâmbit: 

— Nu văd de ce mi-aş distruge viaţa sau de ce aş renunţa la 
munca strămoşilor mei doar ca să-mi expun punctul de 
vedere, mai ales că este diferit de al lor. Mi s-a părut calea 
potrivită de a transforma eforturile înaintaşilor mei în ceva 
nou şi mult mai generos. Am dorit să merg pe căi nebătute 
încă. Crezi că am greşit? 

— Nu, aţi făcut doar ce era necesar. 

— Dar nu şi ce era drept. 

— M-am săturat de cuvintele „drept” şi „greşit”. Le folosim cu 
prea multă uşurinţă când judecăm fapte pe care nu avem 
competenţa să le judecăm. Nu pot să spun că ceea ce am 
văzut aici, la Akhetaten, este drept. Oamenii sunt tot oameni: 
zgârciţi, ambiţioşi, egoişti. Aşa e de când lumea. 

— Ai dreptate, încuviinţă el. Drumul e greu. Când idealurile 
coboară în haosul omenesc, se deformează şi se complică. 
Sunt mulţi oameni pe-aici care-şi pun întrebări serioase în 
legătură cu ce s-a întâmplat în ultima vreme şi care văd cum 
idealismul se transformă în fanatism. Au loc aceleaşi lupte 
pentru putere pe care le cunoaştem prea bine. Dar să ne 
întoarcem la întrebarea despre Amun: este posibil ca ei să se 
afle aici, sub acoperirea convertirii. Poate că aşteaptă 
instrucţiuni, poate că se pregătesc să răstoarne regimul. 

Ne-am oprit iar să reflectăm şi să sorbim din cupe. In clipa 
aceea mi-a venit în minte un nume: 

— Şi Horemhab? 


Nakht s-a ridicat în picioare. 

— Ei, acum mai vii de-acasă. 

— Am vorbit cu nişte soldaţi care pur şi simplu păreau să-l 
venereze. 

— Nu mă surprinde. A venit de nicăieri, a făcut o carieră 
strălucită, s-a însurat cu sora nebună a Reginei şi acum îşi 
croieşte drum în ierarhia militară, entuziasmând întreaga 
armată. 

— Cine e sora cea nebună? 

— Mutnedjmet. La Palat joacă rolul unei domnişoare de 
onoare, dar a fost mereu ţinută departe de Curte. | s-a 
întâmplat ceva când era mică, aşa se spune, şi suferă 
dintotdeauna de isterie sau depresie. 

— Şi totuşi s-a căsătorit cu ea? 

— Probabil că îşi doreşte cu disperare să obţină ceva. Nu-mi 
pot imagina că a fost o căsătorie izvorâtă din cerinţele inimii. 
— Va veni şi el aici? 

— Cred că mâine sau poimâine. Va veni şi Ay. 

— Cine e Ay? 

— Un curtean care apare rar în public. Provine dintr-o familie 
veche, foarte apropiată Marii Dinastii, dar cel mai înalt titlu pe 
care l-a primit până acum este acela de Maestru al Cailor. Se 
pare totuşi că Regele îi acordă atenţie. Nu l-am întâlnit 
niciodată. De altfel puţini dintre noi l-au cunoscut. 

— Înţeleg. Lupii se adună... 


CAPITOLUL 19 


Lumina zorilor şi glasurile însufleţite ale oamenilor n-au reuşit 
să alunge tulburarea adâncă a visului urât din care m-am 
trezit cu o tresărire. Trebuia să mă mişc, să înfrâng coşmarul 
prin activitate. Aşadar m-am îmbrăcat în grabă şi mi-am 
stropit faţa şi mâinile cu apă dintr-un vas de lut, ca să mă 
apropii cât mai mult de realitatea unei noi zile. Simţeam în 
gură gust de lapte acru. Mi-era foame. Trebuia să urinez. 

— Ai dormit bine? Mă întrebă Nakht, care mă aştepta. 

— Minunat, dacă nu mă gândesc la visele stranii pe care le- 
am avut. 

— Care vis nu e straniu? Tocmai asta e frumuseţea şi 
misterul lor. Crezi că e cazul să consultăm Cartea Umbrelor ca 
să interpretăm visul? 


Am dat din cap că nu. Zâmbi. 

— Ce planuri ai acum? 

— Luând în considerare popularitatea mea în oraş în clipa de 
faţă, probabilitatea ca istoria aşa-zisei mele morţi să nu mă 
protejeze doar pentru puţin timp şi certitudinea necruțătoare 
a zilelor care se scurg rapid, m-am hotărât să-i cer o audienţă 
lui Akhenaton. Cred că a venit momentul să-i dezvălui noile 
informaţii. Şi-apoi nu pot să-mi duc sarcina la bun sfârşit 
alergând într-una deghizat prin oraş. 

Nakht clătină din cap, gânditor. 

— Azi are loc o ceremonie în onoarea lui Meri-Ra, care 
urmează să fie numit Mare Preot al lui Aten. S-ar putea ca 
Akhenaton să fie prea ocupat ca să te vadă. 

— Mare Preot? Credeam că Akhenaton este singurul Mare 
Preot al lui Aten. Nu asta era ideea? 

— Da, mi se pare interesant că și-a ales tocmai momentul 
acesta pentru a-şi numi un înlocuitor. Meri-Ra îl ascultă şi e de 
o cruzime desăvârşită, în plus, el este şi rivalul de frunte al lui 
Ramose care de multă vreme încurajează o abordare mai 
conservatoare a actului de guvernare a Măreţului Domeniu. 
Meri-Ra îl va sprijini pe Akhenaton împotriva lui Ramose. 
Religia a devenit acum o chestiune politică. 

Khety ne asculta cu o expresie de profundă nelinişte. 

— Dar chiar dacă ajungeţi să-l vedeţi, ce o să-i spuneţi lui 
Akhenaton? Nu sunteţi prea aproape de cheia misterului. 

— Am să-i spun adevărul. 

— Da, dar nu puteţi să vă duceţi la el şi să-i ziceţi: „Da, şi 
pentru că tot a venit vorba, credinciosul dumneavoastră Şef al 
Poliţiei, Mahu, care se bucură de tot atâta putere ca şi 
dumneavoastră, îmi vrea pielea pe băț”. Şi apoi, dacă începeţi 
cu acuzaţiile, voi fi pierdut. Mă va ucide. 

— Ei bine, a încercat asta deja. 

— Nu, domnule, a încercat să vă omoare pe dumneavoastră. 
M-ar omori pe mine şi mi-ar omori întreaga familie. Nici măcar 
nu suntem siguri că a fost el. 

Avea dreptate. 

— Khety, nu sunt atât de prost încât să mă înfăţişez la curtea 
lui Akhenaton fără probe şi să încep să scuip acuzaţii care nu 
au o legătură dovedită cu delictul doar ca să-i alertez tocmai 
pe cei pe care vreau să-i ţin departe de ancheta noastră. Ce 


trebuie să facem este să-i prezentăm un soi de raport al 
descoperirilor noastre şi să-i arătăm că ne aflăm pe drumul 
bun, chiar dacă nu e aşa. Apoi, după ce am câştigat ceva timp 
şi mi-am reînnoit autoritatea, trebuie să-i cer permisiunea să 
le interogăm pe Regina Mamă şi pe prințese. 

— Tiye! De ce vreţi s-o vedeţi şi pe ea? 

— Pentru că vreau să ajung în inima acestei familii stranii. 
Vreau să aflu ce ştie. 

— Se zice că are un suflet urât. Se mai zice că are dinţi de 
aur şi că răsuflarea ei miroase a fructe stricate. 

— Cu toate acestea, ea e soacra femeii dispărute şi, din 
această perspectivă, are un punct de vedere propriu cu privire 
la întâmplările din ultima vreme. Ne putem tine respiraţia atât 
cât va fi nevoie. 

— E o scorpie plină de cruzime. Transmite-i salutările mele 
cele mai călduroase, rânji Nakht. 

Străzile erau pline de oameni care se duceau la lucru. 
Tarabele şi chioşcurile vindeau prăjituri cu miere, pâine într-o 
varietate infinită de forme şi bere. Majoritatea oamenilor 
mâncau şi beau în timp ce mergeau, fiind deja prea ocupati - 
ca şi noi - pentru a mai avea timp de un mic dejun tihnit. 
Khety cumpără prăjituri, smochine - care erau divine - şi bere 
şi am mâncat ca lupii în spatele unei clădiri, de-a lungul unei 
alei pe unde treceau doar muncitori. Nu ne băgau în seamă, 
îngrijoraţi cum erau de perspectiva îngrozitoare a unei noi zile 
de muncă grea sub arşiţa atotstăpânitoare a soarelui. 

Hrana m-a binedispus de când mă ştiu. Este una din 
slăbiciunile mele. Aş vrea să fi fost genul de om care rezistă 
timp de şapte zile şi nopţi fără niciun dumicat de mâncare, 
gândindu-se doar la adevăr şi glorie. Dar nu sunt omul acela, 
îmi place să mănânc, cât mai des posibil. Chiar şi la 
înmormântări mă gândesc la festinul care urmează. Tanefert 
găteşte binişor, dar trebuie să recunosc că eu mă pricep mai 
bine. Mă apuc de gătit ca şi cum as cerceta o crimă, urmărind 
condimentele rare, evaluând complexitatea misterioasă a 
aromei şi analizând elementele, uneori surprinzătoare, din 
care este compusă, şi ştiu în ce pieţe şi în ce prăvălii găsesc 
carnea cea mai bună, verdeţurile cele mai proaspete şi mierea 
cea mai fină. Felul meu de mâncare preferat este pulpa de 
gazelă marinată în vin roşu cu smochine. As vrea să-l pot 


pregăti acum. Viaţa mea de odinioară, când frăgezeam carnea 
în timp ce fetele băteau bobii, Tanefert vorbea cu mama la o 
cupă de vin şi tata moţăia, viaţa aceea în care mă simţeam 
acasă mi se părea acum o lume pierdută. Durerea provocată 
de absenţa lor m-a fulgerat până în măduva oaselor. În timp 
ce mâncăm, l-am întrebat pe Khety cum şi unde îl puteam găsi 
pe Akhenaton. 

— Depinde. Dimineaţa trece uneori prin mulţime, pe Calea 
Regală. Se duce să se închine la Templul lui Aten, de obicei la 
cel mic, apoi îi primeşte pe miniştri, ia hotărâri politice, acordă 
audienţe şi ascultă petiţii... 

— Ce fel de oameni? 

— De toate soiurile: funcţionari de stat, guvernatori ai 
provinciilor, reprezentanți ai consiliilor judecătoreşti, 
comandanţi de armată... Oricine, chiar şi vizirii din nord şi din 
sud. 

— Pe urmă? 

— Pe urmă ar putea oferi daruri de la Fereastra Apariţiilor. 
Puţini ştiu că există două Ferestre: cea principală dă spre pod 
şi e folosită pentru marele public, iar cealaltă, mai mică şi mai 
puţin cunoscută, este în Măreţul Palat, unde se întâlneşte cu 
demnitarii, cu ambasadorii şi cu solii străini. 

— Extraordinar. Şi dacă nu iese? 

— Ei bine, de obicei iese, dar dacă nu, atunci nimeni nu ştie 
unde poate fi. Sunt o mulţime de palate şi reşedinţe în oraş şi 
am auzit că se mută dintr-un loc în altul, din motive de 
siguranţă. Pesemne că se află în palatul de lângă fluviu, care-i 
înconjurat de ziduri foarte înalte. Nimeni din administraţie nu 
se duce vreodată acolo. Se spune că are un lac artificial 
imens, cu peşti şi păsări, şi un parc cu toate animalele din 
Regat. Se mai spune că acolo îi place să-şi petreacă timpul 
liber, în plin centru al lumii. Khety îmi aruncă o privire ca să 
vadă ce credeam despre toate acestea. 

— Sunt doar vorbe pe care le aruncă oamenii, i-am spus, 
zâmbind, pentru că nu puteam încă să avem încredere deplină 
unul în celălalt. 

Trecând repede prin mulţime, am ajuns la o alee care se 
deschidea spre Calea Regală şi ne-am ales un loc bun pentru a 
observa ce avea să urmeze. 

— De obicei când apare? 


— De fiecare dată la acelaşi ceas, dacă nu-i vreo sărbătoare 

în ziua aceea. Atunci preferă să-l salute pe Zeul-Soare în 
intimitate şi îşi începe plimbarea doar când acesta s-a ridicat 
la înălţimea ceasului al nouălea din zi. Acum lumina e cum se 
cuvine. După audienţe, pe la prânz, când Ra va fi chiar 
deasupra creştetelor noastre, se va îndrepta spre Curtea Marii 
Dinastii. Probabil că ceremonia pentru Meri-Ra va avea loc 
până atunci. 

— Aşadar dacă aşteptăm aici şi se hotărăşte să treacă, îl vom 
vedea? 

Khety încuviinţă. 

— Desigur că va fi ceva neobişnuit, pentru că va lipsi Regina. 
Ea îşi conduce singură carul. Uneori prinţesele îi însoțesc în 
carele lor mai mici. Oamenilor le place foarte mult spectacolul. 
Probabil însă că azi nu o să vină. 

Am aşteptat. Ra se ridicase pe cerul veşnic senin cu carul său 
orbitor, care mergea în voia lui şi care mi se părea îngrozitor 
de lent. Mi-am omorât timpul observând oamenii care alergau 
încolo şi încoace, urmărind scopuri aparent vitale, şi gândindu- 
mă din când în când la mâncare. Apoi am auzit în sfârşit, 
dinspre Calea Regală, tropot de copite, huruit de roţi şi un 
freamăt prelung. Oricine mergea pe Cale era împins repede 
într-o parte, iar o avangardă de soldaţi călare, sunând puternic 
din trompete, deschidea drumul, deşi nimeni nu îndrăznea să 
stea prea aproape, în schimb, ca prin minune, o mulţime de 
oameni apăruseră pe străzile laterale, înghesuindu-se, 
îmbrâncindu-se, căutând să ocupe un loc cât mai bun, 
strigând, urlând cu entuziasm, ridicându-şi mâinile rugătoare 
spre carul care se ivise în sfârşit, însoţit în faţă şi în spate de 
carele mai joase ale gărzilor înarmate. Când Akhenaton însuşi 
a trecut îmbrăcat în albul cel mai pur, în picioare pe podiumul 
înalt al carului, nemişcat şi imperturbabil în hărmălaia de 
glasuri şi muzică ceremonială, răcnetele au ajuns la apogeu şi 
braţele întinse s-au unduit ca trestiile în bătaia vântului. Arăta 
într-adevăr ca Regele Lumii, dar îmi aminteam şi de omul pe 
care îl văzusem în intimitate, gemând de durere. 

Nivelul de securitate afişat cu pompă în această paradă a 
puterii era uimitor. Atât pe carele din faţă cât şi pe cele din 
spate stăteau arcaşi nubieni înarmaţi cu ultimul tip de arc 
asiatic, cu săgețile îndreptate în sus, spre acoperişuri, sau în 


jos, către mulţimea adoratoare. Soldaţii purtau veste de zale 
şi scuturi solide şi erau înarmaţi cu sulițe lungi bine lustruite. 
La curba din faţa Măreţului Palat falangele au format un zid 
impenetrabil între el şi popor. Suita a trecut repede printre 
coloane şi a dispărut în curte. Gărzile au rupt rândurile şi, ca o 
cortină trasă rapid, s-au postat în faţa intrării. Era o 
desfăşurare de forţe impresionantă, un exemplu de instrucţie 
militară precisă, un exerciţiu îndeplinit perfect - aceştia nu 
erau oameni adunaţi de cine ştie unde şi nici recruți 
ocazionali. Imediat ce a trecut, porţile au fost ferecate şi 
liniştea a revenit. Ce spusese Khety era adevărat: mulţimea 
observase absenţa Reginei. Priviri complice, comentarii şoptite 
în urechile  cunoscuţilor, la care aceştia  răspundeau 
încruntându-se sau clătinând din cap... 

Cel puţin îl găsisem. Mi-am croit drum prin gloată, iar Khety 
s-a ţinut după mine cu greu. Am mers un timp de-a lungul 
zidului. Nu păreau să existe şi alte intrări, dar până la urmă 
am găsit ce căutam: o uşă mică, o intrare pentru furnizori şi 
personalul de serviciu. Lângă ea zidul era străpuns de-o 
ferestruică, iar în spatele ei un portar - care abia avea loc într- 
o cămăruţă cât o cutie - supraveghea atent drumul. 

— Lasă-ne să trecem! 

Portarul îşi întoarse încet capul. Era solid, trecut prin multe şi 
nepăsător ca o stâncă. M-a cântărit cu privirea. 

— E ceva important. Uite autorizaţiile mele. 

Am scos papirusul şi l-am ţinut în faţa zăbre/elor de la 
fereastră. Mi-a făcut semn să-l strecor printre ele, ceea ce am 
şi făcut, iar el s-a apucat să-l citească cu grijă, respirând 
zgomotos în timp ce urmărea cu degetul fiecare cuvânt. 

— Aveţi toate autorizaţiile şi totuşi doriţi să intraţi în Palat 
prin poarta mea? 

— Da. 

Mă privi din nou, atent. 

— Nu. 

Khety se repezi la fereastră. 

— Este şeful detectivilor Medjay, iar eu sunt asistentul lui 
Mahu, şeful poliţiei. Nu ne mai pune întrebări prosteşti şi lasă- 
ne înăuntru. 

Portarul îşi cobori sprâncenele şi, respirând încă mai 
zgomotos decât înainte, împinse autorizaţia prin grilaj. Am 


smuls-o din mâna lui asudată şi m-am grăbit să intru. 

Am coborât pe trepte largi şi ne-am trezit în curtea 
bucătăriei. Puii scurmau în colb, iar în colţuri erau grămezi de 
legume frumos aranjate. Am trecut apoi prin încăperile 
bucătăriei, pe lângă oameni care tăiau câte ceva cu o iuţeală 
uimitoare sau supravegheau tigăi imense aşezate pe focuri 
deschise, apoi prin încăperile servitorilor, printr-o sufragerie 
oficială tăcută, cu tavan înalt, cu o masă foarte lungă şi o 
mulţime de scaune identice cu braţe aurite, în cele din urmă, 
afişând o încredere în noi înşine pe care nu o simţeam, am 
intrat printr-o uşă dublă şi ne-am trezit într-o sală imensă, cu 
piloni în centru. Pe dalele de piatră perfect şlefuite ale podelei 
ardeau pete de lumină solară. Câteva uşi dădeau spre încăperi 
mai mici. Tăcerea părea grea de putere. Doar în câteva clipe, 
de la puii care scurmau în colbul curţii la sălile impresionante 
ale autorităţii... Ce stranii alăturări în palatul acesta! 

Apoi, din spatele unei uşi închise a răsunat vocea mânioasă a 
lui Akhenaton şi alta, puternică şi liniştită, care parcă încerca 
să calmeze un copil, dar care avea în acelaşi timp un ton 
subtil de ameninţare. Glasul acela îmi era cunoscut, dar nu 
reuşeam să-l identific. Al cui era oare? Cel puţin nu al lui 
Mahu... 

Ne-am apropiat ca să auzim mai bine conversaţia. Vocea lui 
Akhenaton se auzi din nou, insistentă, imperativă şi tăioasă, 
iar cealaltă i-a răspuns de parcă i s-ar fi cerut imposibilul sau 
ceva ce însuşi Akhenaton nu putea sau nu dorea să aprobe. 
Discuţia a continuat şi, în sfârşit, am înţeles o parte din 
cuvinte: îmi atacă autoritatea... e o umilire publică... Câteva 
replici pe care nu le-am auzit bine, apoi slăbiciune şi 
rapoartele informatorilor arată... ocazia să închidem... acum... 
în cele din urmă s-a” aşternut o tăcere tensionată, ca şi cum 
discuţia continua pe un ton şoptit. S-a trântit o uşă. 

Khety mi-a aruncat o privire. Auzise şi el frânturile de 
conversaţie. După câteva clipe de tăcere desăvârşită, uşa s-a 
deschis şi a apărut silueta impresionantă a lui Ramose, 
înveşmântată în haine luxoase. A trecut repede pe lângă noi şi 
sa îndepărtat, iar furia lui era evidentă. 

În clipa următoare am fost înconjurați. Gărzile care apăruseră 
de după coloane ne-au aruncat la pământ cu o brutalitate 
excesivă, strigându-ne să nu ne mişcăm. Am auzit cum paşii 


se opresc, se întorc şi se apropie de mine. Picioarele lui 

Ramose s-au oprit la nivelul feţei mele, care era lipită de 
piatra rece. Gambele lui lungi erau noduroase şi pline de 
varice albastre, într-un contrast ciudat cu sandalele din piele 
moale şi fir de aur. 

— Ce faci aici? Cum ai trecut de gărzi? Lăsaţi-l să se ridice în 
picioare! Strigă el şi soldaţii mă eliberară imediat. 

M-am scuturat. 

— N-a fost greu. Aşa cum v-am mai spus, securitatea de-aici 
lasă de dorit. 

Acum avea o expresie nimicitoare. Omul ăsta mă scotea din 
sărite, deşi ştiam foarte bine că era un impuls prostesc. 

— Ce să zic! Imi dă sfaturi unul care s-a pierdut la o 
vânătoare de rațe. 

Apoi se auzi alt glas, limpede şi autoritar. Era al lui 
Akhenaton. 

— Te rog să observi cât de uşor a pătruns până aici. Ce se 
întâmplă cu tara asta? Vino! Imi spuse el şi-i concedie pe toţi 
cu un semn dispreţuitor, inclusiv pe Ramose, care părea şi mai 
furios. 

Am intrat în cabinetul lui particular şi uşile s-au închis încet în 
urma noastră. Regele s-a întors repede către mine: 

— Atât de lungă a fost tăcerea ta încât am crezut cu adevărat 
că ai murit. Ceea ce s-ar putea întâmpla oricum. Vorbeşte. 

— Se pare că cineva de-aici mă vrea mort. 

Se uită fix la mine câteva clipe, apoi îmi făcu semn să-l urmez 
printr-o arcadă, până la o grădină înconjurată de ziduri. Am 
mai mers puţin pe o potecă până am rămas singuri. 

— Palatul a fost construit să mă apere, dar este şi un 
instrument perfect de ascultare. Se întâmplă să simţi din când 
în când un curent de aer care pare să vină de nicăieri şi asta 
îţi spune că în apropiere este un mic orificiu în perete, prea 
mic ca să-l poţi vedea şi totuşi atât de bine meşteşugit, încât 
orice şoaptă şi orice informaţie ajunge la urechile lumii întregi. 
Cuvintele sunt foarte puternice, dar şi foarte periculoase. 

Stăteam aşezaţi unul în faţa celuilalt pe două scaune de lemn 
şi genunchii noştri aproape că se atingeau. Arşiţa era 
înspăimântătoare şi sudoarea ţâşnea din mine. Lui părea să 
nu-i pese. Era ca o şopârlă la soare. 

l-am spus cine era fata ucisă. l-am atras atenţia că era o 


descoperire majoră, cu multe alte implicaţii, una din cele mai 
importante fiind că Regina nu murise. Nu a reacţionat prea 
mult la vestea asta, s-a mulţumit să clatine uşor din cap. l-am 
descris oroarea asasinării lui Tenry şi apoi i-am povestit 
despre vânătoare şi despre atentatul ratat la viaţa mea, dar 
m-am ferit să-l numesc direct pe Mahu. L-am lăsat să tragă 
singur concluziile. Am sublimat totuşi că în oraş existau forţe 
care doreau moartea mea. În clipa următoare a fost cuprins de 
o mânie regală: 

— Zilele ti se scurg ca apa printre degete şi tu stai aici şi-mi 
torni nimicuri. Tot ce ai reuşit până acum a fost să-ţi faci 
duşmani, încă nu mi-ai spus nimic despre locul unde se află 
Regina, despre soarta ei sau cine a răpit-o. 

L-am lăsat să se calmeze, apoi am zis: 

— Sunt mai aproape de dezlegarea misterului decât înainte, 
dar mai am nevoie de alte autorizaţii şi, odată cu ele, de o 
anumită protecţie. 

— Cum ar fi? 

— Aş dori să-i pun întrebări Reginei Mame şi fiicelor 
dumneavoastră. 

— De ce? Crezi că propria mea mamă mi-a răpit soţia? 

Am continuat să plusez pentru că nu-mi mai rămăsese 
altceva de făcut: 

— Trebuie să vorbesc cu toţi cei care ştiu ceva sau care au 
văzut ceva şi nu-i dau importanţă. Merg pe firul acestui mister 
prin ţărâna trecutului. Toate indiciile sunt vitale. 

Reflectă o vreme, apoi se hotări într-o clipă. 

— O să ţi le dau. Dar aminteşte-ţi promisiunea mea: dacă nu 
reuşeşti, tu şi familia ta veţi avea de suferit, îţi spun pentru 
ultima oară: timpul tău nu stă pe loc. 

Din fericire am fost scutit de obligaţia de a-i răspunde. Se 
auzi un zgomot uşor, toc-toc-toc, paşii cuiva care se apropia 
sprijinindu-se într-un baston. Pe potecă venea un băiat. 
Semăna izbitor cu Akhenaton, de la faţa carismatică, 
colţuroasă şi corpul slab, până la cârja sofisticată pe care o 
ţinea sub braţ. Privirea i sa plimbat încet peste chipul meu. 
Am simţit un fior. Arăta ca un suflet bătrân în trupul bolnav al 
unui copil. 

Akhenaton îl salută cu răceală pe băiat. Acesta ne-a privit pe 
amândoi şi s-a întors apoi cu o mişcare sigură şi elegantă ce 


trăda o infirmitate suportată încă de la începutul scurtei sale 
vieţi. L-am auzi; cum număra treptele cu cârja în timp ce se 
îndepărta. Akhenaton nu a comentat această apariţie stranie. 
— O să-ţi dau toate autorizaţiile de care ai nevoie. Le poţi 
vedea pe Regina Mamă şi pe fiicele mele în seara asta. |ţi voi 
da şi un sfat. A tăcut, iar eu am aşteptat. Am creat multe 
alianţe şi multe prietenii, dar, inevitabil, am și mulţi duşmani, 
îţi poţi imagina şi singur cine sunt ei: preoţii decăzuţi din rang 
ai cultelor parazite, vechile familii din Karnak, nobilii din Teba 
ale căror averi strânse prin corupţie sunt cheltuite acum 
pentru a întrupa în piatră viziunea acestui oraş. Şi, dacă pe 
mine mă duşmănesc, imaginează-ţi cât o urăsc ei pe Regină. 
Un bărbat puternic aflat la cârma lumii este una, o femeie 
puternică este cu totul altceva. Acum trebuie să plec. Vreau să 
participi la prezentarea lui Meri-Ra la Marele Templu, ca să 
vezi cât de departe am ajuns pe drumul Adevărului. Este un 
slujitor foarte credincios şi singurul preot, în afară de mine, 
căruia îi revine onoarea să mijlocească între lume şi Zeu. Vor 
vedea cu toţii cum va fi onorat. 

M-am simţit iar abătut. L-am însoţit înăuntru, iar acolo ne 
aştepta Parrenefer - fermecătorul, vorbăreţul, puternicul 
Parrenefer. Se înclină adânc în faţa lui Akhenaton, care îi 
porunci să mă însoţească la prezentare. Regele plecă fără 
vreun cuvânt de rămas-bun. Am rămas câteva momente aşa, 
cu capetele plecate respectuos. 

— Ei, bine, spuse Parrenefer după o pauză scurtă, aud că eşti 
un om foarte ocupat. 


CAPITOLUL 20 


Parrenefer ne-a condus pe Khety şi pe mine în curtea 
principală, unde am aşteptat să se formeze şi să se organizeze 
Procesiunea Regală. Ultimii servitori şi oficiali întârziaţi şi-au 
ocupat locurile, gărzile s-au plasat pe poziţii şi, după o scurtă 
intervenţie a tobelor şi a fluierelor de trestie, tot grupul s-a 
întors şi a traversat curtea, îndreptându-se spre treptele care 
duceau la Fereastra Apariţiilor situată între Palat şi Marele 
Templu. Jos, pe Cale, o mare mulţime de oameni aştepta şi 
cânta în soare. Ne-am oprit. Akhenaton, care purta acum un 
brâu magnific cu capete de cobre brodate şi cu franjuri 
multicolori, împărțea Daruri reprezentanţilor şi demnitarilor 


mai puţin importanţi care se adunaseră acolo, îl însoțea o fată, 
îmbrăcată în haine la fel de strălucitoare. 

— E Meritaten, cea mai mare dintre Prinţese. Azi îi ţine locul 
mamei sale. Parrenefer dădu din cap cu subiînţeles. 

Acolo, la Fereastră, Akhenaton trebuie să fi părut puternic, 
curajos, sigur de sine. De unde priveam eu, puteam să văd cât 
de greu îi era, fizic vorbind, să întreţină această impresie. De 
fapt, deşi de jos aveai impresia că stă în picioare, era susţinut 
de un soi de baldachin invizibil pentru mulţime, în jurul lui se 
strânsese la umbra binecuvântată de lângă pod o galerie de 
capete - o mostră reprezentativă a Imperiului - şi toate 
urmăreau cu atenţie desfăşurarea ceremoniei, dar se 
întorceau din când în când unele spre altele, ca şi când ar fi 
evaluat şi ar fi judecat totul, şi mai ales poziţia lor în acea 
structură. Cei de pe margini se uitau peste umerii celor aflaţi 
mai aproape de miezul acţiunii, de parcă ar fi privit o lumină 
splendidă, şi chipurile lor trădau invidia şi nerăbdarea. Şi ce 
chipuri! Nu numai ale celor veniţi de la Teba sau Memphis, dar 
şi feţele calme, puternice şi frumoase ale familiilor regale 
nubiene, arzawite şi hitite, ale prinților asirieni şi ale 
diplomaților babilonieni. Parrenefer îmi dădu un ghiont şi-mi 
şopti la ureche: 

— Acum vezi cât de complexă e lumea în care trăim. Fiecare 
lucru are legătură cu toate celelalte. Oraşele noastre cresc 
într-un ritm ameţitor. Cu noile proiecte de construcţie şi cu 
influxul de muncitori imigranţi, Regatul a devenit un monstru 
înfometat, cu un apetit uriaş, aşa că trebuie hrănit de întreaga 
lume, fără nicio clipă de răgaz. Ei bine, din cauza asta se 
întâmplă toate. 

Am încuviinţat, de parcă as fi fost de acord. A fost o greşeală, 
pentru că a continuat: 

— Avem Măreţul Fluviu, dar fără el ce-am mai fi decât nisip în 
vânt? Nu ne putem hrăni cu nisip. Nu, dacă vrem să ne 
îmbrăcăm cu haine fine de în, dacă vrem să avem tămâie, 
lemn rar pentru podele şi mobile, tinichele de la Punt sau aur 
din minele îndepărtate ale Nubiei, atunci trebuie să semnăm 
pacte şi să încheiem tratate cu toată lumea. Uită-te la oamenii 
aceia, cred că sunt o delegaţie de neguţători şi speculanţi din 
Alashiya. Mica lor insulă este vitală pentru importurile noastre 
de aramă şi cherestea. Şi, desigur, îşi trimit fetele ca mirese, 


iar pe fii ni-i dau zălog să înveţe la şcolile de aici. Da, sunt 
norocoşi! Sigur, e adevărat că sunt luaţi din casele lor când 
sunt tineri, dar câştigă o lume nouă şi infinit mai de seamă 
decât cea în care s-au născut. La Palat este o grădiniţă. E o 
babilonie de limbi străine, dar când sunt atât de tineri învaţă 
repede limba noastră şi încep foarte iute să ţipe unul la altul 
destul de fluent. Prietenul cel mai bun al fiului meu este 
kushit. Ca să vezi! Lungul lui monolog încetă pe moment și, 
până să găsească un alt subiect de conversaţie, m-am grăbit 
să-l întreb: 

— Şi noi ce le dăm în schimbul tributului? Se uită la mine 
neîncrezător. 

— Este evident, de ce mai întrebi? Statut şi securitate. Da, au 
nevoie de aur ca să-și păstreze autoritatea, de soldaţi sau de 
ameninţarea intervenţiei noastre atunci când li se clatină 
tronurile. Dar cel mai mult ţin să strălucească în faţa 
popoarelor pe care le conduc, iar strălucirea lor este 
reflectarea gloriei noastre. Au tot interesul să ne slujească 
bine. Nu vor muşca mâna care-i hrăneşte. Prin urmare, atunci 
când apar tulburări, să zicem între oraşe din Palestina, 
Meggido, Tanaach sau Gath, când îşi arată colții şi încep să se 
încaiere ca proştii, avem mari probleme pe rutele comerciale. 
Cum rezolvăm, aşadar, asemenea chestiuni? 

Am dat din umeri, plictisit de superioritatea pe care o afişa. 

— Îi lăsăm pe localnici să ducă greul! Le spunem că trebuie 
să se ocupe ei înşişi de afacerile lor interne şi să negocieze 
pentru a-şi rezolva problemele. 

Dacă nu... lar ei se supun fiindcă altfel adio aur! Adio relaţii 
de prietenie! Adio invitaţii de la Marea Dinastie! Uneori se 
plâng sau trimit cereri de ajutor, în ultima vreme chiar 
disperate, dar adesea e vorba numai despre mici probleme 
locale şi nu putem, nici nu trebuie să intervenim. Mai sunt şi 
excepţii, iar pe acestea le numim pe şleau „duşmani”! 
Desigur, nu-i cruţăm. Nu. Ne întoarcem spre ei chipul nostru 
necruţător şi-i ucidem pe capete... Râse, amuzat de gluma lui 
macabră. 

Apoi mulţimea izbucni în osanale, iar asistenţa se ridică în 
picioare. Akhenaton era susţinut la fereastră de braţe 
puternice pe care toţi pretindeau că nu le văd şi procesiunea 
îşi urmă calea, traversând Podul şi coborând spre Marele 


templu. 

— Vino, spuse Parrenefer, începe spectacolul. 

Şi ce spectacol! Când am ajuns la pod, am văzut că treptele 
coborau spre curtea principală a templului, ceea ce ne oferea 
o perspectivă amplă. Acolo se aflau mii şi mii de oameni, 
aşteptându-l pe Rege şi scandând laude oficiale la adresa lui. 
Erau partide şi delegaţii naţionale şi internaţionale care 
aşteptau toate să se alăture procesiunii şi se mişcau de colo 
colo, împingându-se pe furiş pentru a-şi menţine sau pentru a- 
şi schimba poziţia, în timp ce se chinuiau să-şi păstreze aerul 
demn. Deşi se adunaseră atâtea feţe înalte într-un singur loc, 
nu era o privelişte plăcută. M-a cuprins brusc dorinţa de a 
pleca de-acolo, cât mai repede, dar eram prins într-o capcană. 
Suprafaţa deschisă era uriaşă, de douăzeci de ori mai mare 
decât curţile templului de la Karnak. Mai întâi a pornit 
avangarda, care a fost salutată de gărzile templului. Apoi au 
înaintat şi supuşii mai puţin importanţi de pe tot cuprinsul 
imperiului: un nubian cu pene în păr, un hitit cu barbă deasă, 
un libian tuns scurt, cu tradiţionalele lui bucle laterale... Și 
alţii, fiecare purtându-şi însemnele, în mijlocul tuturor se afla 
Akhenaton, aşezat în lectica lui. Am asistat la ceremonii mai 
puţin însemnate la Teba, unde antagonismul vechi de când 
lumea dintre preoţi şi autoritatea regală era foarte evident. Nu 
şi aici. Akhenaton părea să controleze totul, în fond se 
proclamase încarnarea Zeului pe pământ, iar acum nu-i mai 
rămânea decât s-o dovedească. 

Am trecut printr-o curte impunătoare, pe sub ochiul arzător al 
soarelui şi pe sub umbra precisă a unei porţi cu piloni, şi am 
ajuns iar sub cerul liber, printre flamuri, într-o curte de 
dimensiuni şi mai mari, ca o arenă pentru întreceri, unde se 
afla un altar uriaş în mijlocul căruia erau mese cu ofrande. Aici 
aşteptau sute de alţi oameni care formau rânduri atent 
exersate, înconjurând altarul, iar în mijlocul primului rând se 
afla Meri-Ra, avându-i alături pe membrii suitei, ai familiei şi 
pe prietenii săi. Purta un veşmânt alb cu un brâu decorat al 
cărui capăt era susţinut de un servitor îngenuncheat, în 
spatele lui venea suita lui personală: şiruri de oficiali cu 
plăcuţe de ardezie şi cu bețe de trestie în mâini. Erau scribii 
care urmau să noteze toate anunţurile şi cuvântările. Şi mai în 
spate stăteau ofiţerii Medjay înarmaţi cu bastoane. Fiecare 


persoană avea alături un servitor care ţinea o umbrelă ca s-o 
apere de soare. 

— Am auzit că Ramose şi Meri-Ra nu prea se înghit, i-am spus 
eu lui Parrenefer. 

— Ei bine, ai observat fără îndoială că Ramose nu e prezent. 
Pentru el toate acestea reprezintă o lovitură publică de 
imagine. Oamenii spun că Meri-Ra a fost promovat tocmai 
pentru a tempera influenta tot mai mare a lui Ramose. Se 
pare că între ei sunt dezacorduri în probleme-cheie. 

— Cum ar fi? 

— Finanţele, politica externă. Şi, ascunsă printre ele, o altă 
dispută mai serioasă despre direcţia în care a apucat-o 
Măreţul Domeniu. 

— Şi? 

— Nu acum, mai târziu. Uite! 

Lectica lui Akhenaton se oprise şi fusese aşezată pe un 
suport de lângă altar. S-a lăsat o linişte absolută. Până şi 
rândunelele tăcuseră. Akhenaton şi Meritaten s-au apropiat de 
altarul înalt. Regele şi-a ridicat braţele spre soare, ţinând în 
mâini un vas - cu lumină, sau cel puţin aşa părea, fiindcă 
metalul bătut strălucea ca şi cum ar fi fost chiar vasul Creaţiei 
din care Aten însuşi putea să-şi soarbă lumina. Toţi, până la 
unul, l-au urmat. Mii şi mii de mâini s-au înălţat să primească 
darul Luminii. Tărâmul Luminii, Tărâmul nostru de Lumină, 
Lumină, lumină, lumină, scandau ei. Nu suport lozincile şi 
conformismul prostesc, dar am descoperit cu uimire cât de 
inteligent fusese Akhenaton:  răscumpărase Zeul din 
întunecime şi mister şi-l adusese la lumina zilei. Nu mai era o 
imagine tainică, ascunsă într-un altar întunecat, accesibilă 
numai prin intermediul preoţilor, ci devenise Zeul căldurii şi al 
luminii, întâiul foc în absenta căruia n-ar putea exista viaţă, 
cântece, recolte, absolut nimic. Mi-am ridicat şi eu braţele 
cum făceau toţi, dar fără prea multă tragere de inimă şi fără 
să afişez expresia de adoraţie tâmpă pe care am observat-o 
cu dispreţ la mulţi în jurul meu. Trebuie totuşi să mărturisesc 
că m-a scuturat un fior de credinţă. lată, puteam vedea şi 
simţi ceva, nu eram obligat să cred doar pentru că aşa ne cere 
autoritatea tradiţiei. Am crezut o clipă că şi eu aş putea face 
parte din povestea aceea măreaţă, că şi eu m-aş putea 
închina minunii Zeului şi a Cuvântului Său, fiinţei divine care 


ne dăruieşte viaţa... 

Mi-am revenit iute: în fond, fiinţa măreaţă, izvorul luminii şi 
vieţii nu avea nevoie de adoraţia mea şi văzusem la fel de 
bine lucrările sale mai puţin reuşite, cele care nu sunt 
pomenite în ode şi imnuri, în rugăciuni şi poeme. Şi, riscând să 
cad în erezie, nu are nevoie nici de veneraţia oamenilor, care- 
şi ridică braţele în adoraţie nu fiindcă sunt credincioşi, ci 
fiindcă trebuie să fie văzuţi făcând asta dacă vor să 
supravieţuiască. Nu... Cel care are nevoie de adoraţie este 
bărbatul straniu din inima ceremoniei, care se strâmbă de 
durere. 

Am stat aşadar o vreme, ca nişte descreieraţi, în arşiţa 
cumplită a după-amiezii. Apoi, în timp ce soarele începuse să 
coboare infinitezimal de la zenit, Akhenaton lăsă vasul şi brusc 
începu activitatea. Mânuitorii de evantaie şi purtătorii de 
umbrele înaintară, iar preoţii traseră după ei un bivol cu 
coarnele împodobite cu o vâlvătaie de panglici colorate şi cu o 
ghirlandă împletită în jurul gâtului. Preoţii i se închinară, 
intonară o rugăciune şi unul dintre ei păşi în faţă cu un cuţit în 
mână. Blândul animal nu bănuia ce-l aşteaptă. Lama s-a 
ridicat, a strălucit o clipă şi a coborât în diagonală, spintecând 
gâtul alb şi puternic şi provocând un spectacol pe care 
măcelarii îl cunosc prea bine: sânge roşu aprins a stropit 
pietrele încinse şi a gâlgâit în vasul de ofrandă. Animalul nu 
părea disperat, ci mai degrabă neliniştit. Apoi, cu un muget de 
reproş care s-a transformat în geamăt, a alunecat încet în 
propriu-i sânge amestecat cu petale de flori, apoi s-a prăbuşit. 
Imediat, alţi preoţi trecură la treabă. Ceea ce fusese doar cu 
câteva clipe înainte o fiinţă vie era acum un leş hăcuit cu 
precizie, împărţit în bucăţi care au fost aşezate pe mesele de 
ofrandă. Sânge şi flori, deliciul zeilor! Mi-am amintit de Tenry 
şi de trupul lui mutilat. 

Au început apoi muzica şi dansul. Dansatoarele se mişcau în 
faţă şi în spate, îmbrăcate în voaluri şi veşminte fine de în, 
scuturându-şi tamburinele şi sânii, iar o trupă de cântăreţi orbi 
şi un harpist băteau în podium cu palmele pentru a marca 
ritmul. Erau nişte bătrâni cu chelii şi rânduri de grăsime 
atârnându-le pe burţile mari, pierduţi în vraja melodiei, cu 
ochii închişi, dar în urechile mele sunau mai curând ca o haită 
de câini - sinceri, e drept, dar fără pic de simt muzical. 


Apoi a păşit în faţă Meri-Ra, însoţit de trei preoţi. A urcat 
încet treptele, apoi a îngenuncheat la picioarele Stăpânului, cu 
braţele ridicate. Podoabele lui străluceau orbitor în soare. 
Regele se aplecă spre el şi-i mai puse un colier în jurul gâtului, 
unul care părea mai preţios şi mai mare decât celelalte. 

Meri-Ra rămase îngenuncheat şi Akhenaton vorbi: 

— Eu, Stăpânul Celor Două Tărâmuri, aşez aur pe gâtul şi pe 
picioarele sale Comandantului Tezaurului şi Marelui Preot al lui 
Aten în Templul din Akhetaten, drept răsplată pentru 
supunerea sa faţă de Casa Regală. Eu, care trăiesc în puterea 
Adevărului, Stăpânul Celor Două Tărâmuri, îţi spun: te numesc 
pe tine, Meri-Ra, Mare Preot al lui Aten în Templul din 
Akhetaten. Şi îţi mai spun: tu eşti slujitorul meu care ai 
ascultat învăţătura şi care mi-ai bucurat inima şi te vei 
îmbelşuga cu toate Darurile Regelui din Templul lui Aten. 

Liniştea deveni şi mai grea. Apoi Meri-Ra răspunse: 

— Belşug şi sănătate Măreţului Fiu al lui Aten. Să-i dea Zeul 
viaţă de-a pururi şi în veci. Nenumărate sunt darurile pe care 
Aten ştie să le facă dacă sufletului său îi place, Viul şi Măreţul 
Aten, Stăpânul Nimbului Solar, Stăpânul Cerului, Stăpânul 
Pământului. 

Au urmat şi alte discursuri mai puţin importante, ale unor 
figuri, fireşte, mai puţin importante. Până şi Parrenefer părea 
plictisit şi înfierbântat, tocmai el, căruia îi plăceau aceste 
formalităţi. Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, se aplecă şi-mi 
şopti: 

— Ceremoniile fac gloria oricărei civilizaţii, dar asta chiar că 
nu se mai termină! 

S-a sfârşit totuşi, într-un târziu. Căldura era nimicitoare şi mai 
ales persoanele în vârstă sufereau cumplit. Am privit 
mulţimea: unii încercau să-și şteargă frunţile pe furiş sau să se 
strecoare la adăpostul unei umbre cât de mici, alţii se clătinau 
gata să cadă, iar alţii erau susținuți de propriii lor servitori. 
Deodată am simţit cum mi se ridică părul pe ceafă: doi ochi de 
topaz străluciseră peste drum. Am văzut chica cenuşie, 
compactă şi strălucirea aurului pe umeri... Mahu. Nu şi-a 
schimbat expresia câtuşi de puţin când mi-a întâlnit privirea. 

Parrenefer, Parrenefer cel deştept, mi-a remarcat reacţia 
instantaneu şi a observat imediat cauza ei. S-a prefăcut că 
îndrugă o remarcă pioasă, dar mi-a şoptit: 


— Ce aveţi de împărţit voi doi? 

— Ei bine, probabil că-mi preferă absenţa mai curând decât 
prezenţa şi ar folosi orice mijloace. 

— Să ştii că e un om foarte puternic şi ai interesul să nu-l 
superi. 

— Se pare că-l supără până şi faptul că exist. lar Parrenefer 
cel deştept nu a găsit de cuviinţă să-mi răspundă. 

Când ceremonia s-a sfârşit, Akhenaton şi Meritaten au 
condus procesiunea în sens invers, afară din curtea templului, 
pe sub poarta cu piloni şi peste pod. L-am urmat cu toţii. 
Marea de oameni părea că nu se mai sfârşeşte. Mahu mergea 
înaintea mea, în locul cuvenit din spatele Stăpânului nostru, 
îmi aţintisem privirea pe părul lui metalic, pe umerii şi spatele 
lui puternic. Ştiam că e atent la tot ce se întâmplă: scruta 
aparent nepăsător mulţimea şi zidurile înalte din jur, aşa cum 
fac toţi ofiţerii în misiune. As fi jurat că are un ochi la ceafă. 
Am încetinit şi am lăsat mulţimea să ne-o ia înainte. 
Măturătorii se apucaseră deja să încerce domolirea prafului 
din curte, stropindu-l cu apă, pentru ca demnitarii care mai 
urmau să sosească să nu se murdărească. 

— Ce faci acum? Mă întrebă Parrenefer. 

— Am o întâlnire, înainte de asfinţit, cu Regina Mamă şi cu 
copiii. 

— A, chiar aşa? Şi tăcu subit. 

— E ceva ce nu puteţi să-mi spuneţi? 

— Nu, nimic, doar să ai grijă. 

Se apropie, întorcând spatele mulţimii, şi şopti ca un actor de 
comedie: 

— Este pur şi simplu îngrozitoare. 

Zâmbi, satisfăcut că îndrăznise să încalce legile politeţii. L-am 
văzut pe Khety cum încuviinţa, de parcă mi-ar fi spus: „V-am 
avertizat şi eu...” 

— Nu-i aşa că mai târziu mă vei însoţi la petrecere? 

L-am privit năucit. 

— Petrecerea de la vila lui Meri-Ra, la ea mă refer. Se intră 
numai pe bază de invitaţie şi mă gândeam că vrei probabil să 
vii. 

Părea important să-l cunosc pe acest nou stâlp al societăţii, 
dar mai înainte trebuia să mă spăl şi să mă pregătesc pentru 
întrevederea cu Regina Mamă. Parrenefer ne-a oferit propria 


lui casă, care se afla în apropiere, şi am acceptat bucuros să 
folosesc umbra protectoare a influenţei sale. Mahu dispăruse, 
însă aveam senzaţia că mă privea din spatele zidurilor. Nu 
aveam niciun chef să mă întorc la modestul meu birou pustiu. 

De-ar fi fost doar baia şi tot ar fi meritat să intri în casa lui 
Parrenefer! Era o încăpere mare, pătrată, cu grilaje prin care 
intra lumina. Pereţii aveau la bază o friză cu modele 
geometrice multicolore, iar deasupra erau zugrăvite scene de 
pe fluviu şi fete aproape goale. In pardoseala de piatră erau 
canale şi guri de scurgere - nu mai văzusem aşa ceva decât la 
baia comunală de la Teba. În mijloc tronau două căzi din 
aramă pline de apă rece şi parfumată, în care ne-am cufundat 
amândoi. Ne-am lăsat pe spate şi am ascultat păsările din 
colivii care cântau în curte, în timp ce reflexele apei jucau pe 
mozaicul de pe tavanul boltit. 

— Ei bine, n-aş fi crezut nici în visele mele cele mai nebuneşti 
că o să fac o baie tihnită într-un palat ca ăsta! Zise Khety. 

Nu aveam chef de vorbă. Stăteam întins, încercând să nu mă 
gândesc la nimic. Mi-ar fi plăcut să fiu un crocodil leneş, într- 
un târziu, când apa mi-a încreţit pielea, am ieşit şi m-am privit 
în mozaicul de sticlă lustruită de deasupra unui bazin, apoi. M- 
am bărbierit cu o lamă de bronz al cărei mâner înfăţişa o 
femeie goală, numai curbe atrăgătoare. Pe o policioară erau 
înşirate o mulţime de borcanele cu unguente şi poţiuni, un 
sortiment impresionant de sticluţe cu tot felul de parfumuri şi 
linguriţe cu care se aplicau pe piele toate acestea. Khety a 
început să experimenteze şi până la urmă a încercat toată 
gama, dar s-a potolit când i-am spus că miroase ca o femeie. 


CAPITOLUL 21 


O umbră s-a alungit peste mine. Am sărit în sus, mi-am 
scuturat capul şi am încercat să-mi revin. Lumânările fuseseră 
aprinse în suporturile lor lustruite. Adormisem ca prostul 
satului după-amiaza. Timp de câteva clipe n-am putut să-mi 
amintesc unde eram. 

— E timpul, zise Khety amuzat. 

Am văzut un vas plin cu smochine şi curmale şi am mâncat 
lacom câteva fructe. Ceva dulce în după-amiezile târzii îmi dă 
impresia că sunt plin de energie. 

După ce ne-am aranjat hainele cum am putut mai bine, 


Parrenefer m-a dus încet şi cu multe opriri spre Palatul Regal 
în carul său, Khety urmându-ne la mică distanţă în spate. Era 
unul dintre acei conducători care nu păreau să vadă dincolo 
de nasul cailor şi pe care obstacolele de pe un drum 
aglomerat îl luau mereu prin surprindere. 

Îmi aruncă una dintre privirile lui piezişe şi amabile. 

— Ţi-au spus ceva despre Tey? Mă întrebă el. 

— Aud că nu stă prea bine cu frumuseţea în ultimul timp. 

— Nu ştiu dacă-i aşa, dar se află aici doar ca să participe la 
Festival. Deşi regele a construit un palat şi un templu special 
pentru ea, până acum n-a catadicsit să vină în oraşul nostru. 
Se zvoneşte că nu e de acord cu mutarea capitalei, cu 
schimbările şi aşa mai departe, dar că în public le aprobă. 
Ştim cu toţii că vorbele ei încă au mare greutate în urechile lui 
Akhenaton. 

— Ei, ştii cum e relaţia dintre mamă şi fiu, i-am răspuns, 
gândindu-mă la propria mea mamă şi la puterea ei de 
convingere. 

— Da, şi asta, dar nu numai, strigă el, de parcă nu învăţasem 
bine lecţia la şcoală, în primul rând are şi ea statut regal ca 
soţie iubită a lui Amenhotep, tatăl lui Akhenaton, Magnificul şi 
Ziditorul Monumentelor, în al doilea rând, şi nu în cel din 
urmă, propria ei familie s-a aflat în slujba casei regale timp de 
generaţii întregi. De exemplu, tatăl ei, Yuya, care şi-a început 
cariera ca ofiţer, a avansat repede şi a devenit consilierul cei 
mai de seamă al lui Amenhotep. Fratele ei, Ay, este Mare 
Preot şi apropiat al lui Akhenaton. 

— Am mai auzit de acest Ay. Ce ştii despre el? 

— E cunoscut doar într-un cerc restrâns, se pare că preferă 
să rămână anonim pentru marele public. Familia lui a crescut 
pe lângă familia regelui, ca o iederă, până când, înrudindu-se 
prin căsătorii, a ajuns să nu se mai deosebească de aceasta. 
Este o alianţă puternică. 

Aceste genealogii complicate îţi zăpăceau mintea. Cine ştie 
dacă în viitor şirul complicat al drepturilor dobândite prin 
naştere şi al înrudirilor pentru putere va mai putea fi 
descâlcit? Cine ştie dacă se va afla că o fată sau alta a fost 
vândută unei puteri străine în schimbul unei păci efemere sau 
al unui război neînsemnat? Ce nume vor supravieţui? Ale cui 
poveşti se vor preface în colb împrăştiat de vânt? Dar trebuia 


să limpezesc aceste lucruri dacă voiam să nu fac vreo 
greşeală stupidă în faţa femeii pe care urma s-o întâlnesc. 

— Deci Tiye este Regina Mamă. Tatăl ei era un tânăr 
promiţător dintr-o familie bine plasată care a devenit foarte 
puternică. Fratele ei, Ay, face parte din cercul interior al 
puterii. 

— Da, zise Parrenefer. Tatăl lui, care era un om bun şi cinstit, 
i-a asigurat fiului poziţia în centrul puterii încă de la o vârstă 
fragedă. Cred că a fost cel mai tânăr Maestru al Cailor. 

— Şi care este relaţia dintre acest bărbat şi Nefertiti, Măreaţa 
Soţie Regală? Am întrebat. 

— Nu ştiu. 

Acestea fiind spuse, şi-a încleştat gura şi faţa lui a devenit de 
nepătruns, ca un mormânt sigilat. 

Am încercat să-mi pun ordine în gânduri în timp ce ne-am 
continuat drumul pe străzile acum haotice, în lumina tot mai 
slabă a serii. lată un om înfipt adânc în inima palatului regal. 
Familia lui făcuse tot ce era necesar pentru a-i asigura 
succesiunea şi a întări această alianţă. Reuşise surprinzător de 
bine. Cu toate acestea, nu ştiam nimic despre acest bărbat 
sau cât de întinsă era influenţa lui. 

— Se află şi el în oraş? L-am întrebat pe Parrenefer. 

S-a uitat la mine de parcă s-ar fi mirat că mă gândeam tot la 
Ay. 

— În clipa asta, nu cred. Am auzit că îşi împarte timpul între 
Teba, Memphis şi noua capitală. Are propria lui corabie 
oficială, dar puţini îi ştiu drumurile. Eu nu fac parte dintre ei, 
desigur. 

Am ajuns în sfârşit la Palatul Regal. Parrenefer s-a grăbit să 
treacă pe sub portal, ridicându-şi mâinile cu pompă spre gărzi, 
care deveniră imediat invizibile. Am mers apoi pe lungi 
coridoare şi am înaintat tot mai adânc în inima palatului. 
Tocmai intram pe un nou coridor, când m-a tras la o parte într- 
un colt întunecat. 

— Ai grijă ce spui când o să te afli în faţa Reginei Mame. Îi 
place să se hrănească cu frica pe care o inspiră. Are o limbă 
de crocodil. Poate să te transforme în praf şi pulbere. La 
întâlnire vor lua parte şi prinţesele. Se pare că a insistat să fie 
prezentă când vei vorbi cu ele. 

— Bine, dar e ultimul lucru pe care intenţionam să-l fac! Am 


spus, blestemându-mi prostia şi lipsa de prevedere. 

Am ajuns la o uşă, a ciocănit şi ne-au primit înăuntru. Am 
auzit sunetul familiar al vocilor de fete care ţipă şi se ceartă, 
punctat de indicaţiile aparent lipsite de consecinţe ale unui 
glas femeiesc. Doici şi servitoare alergau de colo colo cu 
chipurile încordate şi obosite. 

— Probabil că e ora de culcare a prinţeselor noastre, constată 
Parrenefer. Acum părea mult mai neliniştit ca înainte. Minunat. 
Eu o să plec acum. Te las în grija pricepută a guvernantei. A, 
uite-o că vine. Se uită din nou la mine şi spuse încet: Am ajuns 
mai devreme. M-am gândit că e mai bine aşa. 

L-am înţeles. Spera să ne lase puţin timp singuri cu Prinţesele 
înainte de venirea lui Tiye. l-am strâns mâna şi i-am mulţumit. 

O femeie între două vârste s-a apropiat tulburată de noi. Nu 
se aştepta să venim atât de devreme şi era evident că nu se 
pregătise. Tocmai deschisese gura să ne salute, când a fost 
întreruptă de un țipăt ascuţit: o minge mică de piele cu dungi 
albastre şi roşii a zburat printr-o uşă deschisă cu toată 
imprecizia furioasă a unei crize de nervi copilăreşti şi a nimerit 
un ghiveci de plante care s-a spart. Pământul din el s-a 
împrăştiat pe jos. S-a trântit o uşă. Femeia roşi. Acum era şi 
mai nervoasă. 

— Hai, curăţaţi aici, repede. Servitoarele s-au repezit să 
adune murdăria. 

— Prinţesele au o poftă de viaţă atât de mare, încât ideea că 
trebuie să meargă la culcare le îndurerează, în cele din urmă 
obosesc şi nu mai pot să se stăpânească aşa cum, fără 
îndoială, doresc de fapt s-o facă. 

Am tradus în minte înţelesul vorbelor ei şi am încercat s-o 
ajut. 

— Fetele mele sunt la fel, dar promisiunea unei povesti le mai 
linişteşte un pic. 

Încuviinţă. 

— Trebuie să avem grijă în privinţa asta. Bunica Regală crede 
că literatura poate să le ţină treze toată noaptea. 

— Îmi este permis să le văd acum, înainte de culcare? 

— Mi s-a spus că întrevederea va începe doar în prezenţa 
Reginei. 

— Înţeleg, dar dacă tot sunt aici, iar ele sunt gata de culcare, 
n-aş putea să le vorbesc câteva clipe? 


Încă mai clătina din cap, temătoare, când în prag a apărut 
Meritaten, fata pe care o văzusem la ceremonie. 

— Adu-l aici, acum, spuse tăios şi, întorcându-ne spatele, ieşi 
cu o încredere în sine pe care n-am găsit-o prea atrăgătoare. 
Am intrat în camera copiilor. Era o încăpere lungă şi înaltă, cu 
ferestre şi uşi care dădeau spre o terasă şi care acum erau 
acoperite cu draperii, în centru se afla o masă lungă de lemn, 
iar în pereţii laterali erau alcovuri cu paturi. O mulţime de 
jucării de o inventivitate şi o măiestrie a construcţiei 
remarcabile se revărsau din dulăpioare în care nu mai aveau 
loc. Pe unele rafturi erau nenumărate papirusuri cu poveşti, pe 
altele şiruri de statuete şi figurine votive. Pe pereţii de lângă 
fiecare pat erau agăţate desene sau rugăciuni şi poezii scrise 
pe papirusuri frumos ilustrate. Servitoarele încercau fără prea 
mare succes să facă puţină ordine în haosul multicolor şi viu 
din cameră. 

La masă stăteau trei fete pe scăunele joase. Meritaten se 
aşezase în capul mesei. Cum am intrat, s-au întors şi mi-au 
aruncat priviri întrebătoare. Erau toate bucăţică ruptă din 
mama lor. Aveau chipuri fine şi maiestuoase, păr negru 
strălucitor, pielea albă ca laptele şi ţinute elegante şi perfecte. 
Şedeau acolo de parcă pozau pentru un tablou, cu spatele 
drept, conştiente de importanţa lor, în niciun caz cu nepăsarea 
leneşă a fetelor mele. Guvernanta mi le-a prezentat. Meritaten 
era cea mai mare, apoi veneau, în ordinea vârstei, Meketaten, 
Ankhesempaaten şi Nefernefruaten. 

— Nu ştiu dacă voi putea să ţin minte numele voastre, am 
spus. Meritaten se uită de sus la mine: 

— Atunci probabil că eşti prost. 

A urmat o scurtă tăcere, iar celelalte fete s-au uitat la mine 
ca să vadă cum reacţionez. Am întrebat-o pe Meritaten câţi 
ani are. 

— Paisprezece. 

— Şi voi? 

— Doisprezece. 

— Zece. 

— Şapte, dar nu sunt cea mai mică. Nefernefrure nu-i aici. 

M-am aşezat lângă ele, la acelaşi nivel, pe un scăunel. S-a 
aşternut din nou tăcerea. Fetele păreau nesigure. Mi-am dat 
seama că în cameră erau o mulţime de femei care aşteptau, 


trebăluiau şi observau totul. Am întrebat-o în şoaptă pe 
guvernantă dacă aş putea rămâne singur cu prinţesele. 

— Bărbaţilor nu le este îngăduit să rămână singuri în camera 
copiilor. 

— Atunci vă rog să le spuneţi servitoarelor să plece şi să 
rămâneţi doar dumneavoastră să le supravegheați. 

Încă se mai gândea la cererea mea când Meritaten încuviinţă 
brusc şi bătu din palme. Servitoarele se încolonară, ieşiră din 
cameră şi închiseră uşa după ele. 

Fata se mai relaxase puţin. Meketaten se ridică de la masă şi 
se aşeză cu picioarele încrucişate pe divanul ei. Părul fin îi 
căzuse pe frunte şi s-a străduit să-l aranjeze din nou pe 
creştet. 

— Aş putea să vorbesc puţin cu voi? 

— Nu de asta ai venit aici? Zise Meritaten. Acum se uita la 
mine cu o evidentă curiozitate. 

— Tu eşti Cercetătorul de Mistere? Întrebă Ankhesempaaten. 

— Sunt un detectiv Medjay din Teba şi tatăl vostru mi-a 
ordonat să vin aici. Poate ştiţi şi de ce? 

— Pentru că a dispărut Regina, răspunse Meritaten. 

Astea au fost chiar cuvintele ei, rostite cu amărăciune. Nu 
precizase că era vorba chiar despre mama lor. A observat fără 
îndoială surpriza de pe chipul meu, pentru că şi-a acoperit 
repede urmele: 

— Aşa spune lumea. 

— Dar tu ce crezi? Am întrebat-o. 

— Cred că ai venit aici pentru că vrei s-o găseşti, ceea ce 
înseamnă că a fost răpită sau furată. 

— Sau că e moartă, adăugă Meritaten nepăsătoare. 

Am fost şocat de tonul glasului ei. 

— Trebuie să fiu sincer cu voi şi să recunosc că nu ştiu ce i s- 
a întâmplat, dar cred că trăieşte şi sunt hotărât s-o găsesc şi 
s-o aduc înapoi. Probabil că îi lipsiţi tot atât de mult pe cât vă 
lipseşte ea vouă. 

Am auzit în spatele meu un foşnet slab. Apăruse 
Nefernefruaten şi lacrimi tăcute îi curgeau pe obraji. 

— Uite ce-ai făcut, spuse Meritaten. 

Guvernanta luă copila în braţe şi o mângâie. Lacrimile secară 
şi fetiţa mă fixă bănuitoare de sub bretonul negru. 

— Ştiu cât vă este de greu să vorbiţi, dar am vrut să vă 


întâlnesc pe toate pentru că am nevoie de ajutorul vostru. 
Trebuie să-mi spuneţi orice vă amintiţi despre mama voastră 
din zilele dinainte ca ea să dispară. Sau orice ştiţi despre 

Mama voastră şi credeţi că este bine să-mi spuneţi. Se poate? 
Toate fetele o priviră pe Meritaten, de parcă ar fi stabilit pe 
tăcute o înţelegere între ele. Meritaten luă un titirez de 
ceramică şi-l lansă pe masă. Se mişca pe singurul punct de 
contact şi culorile lui vii se amestecau, aşa că acum apăruse 
imaginea unui chip zâmbitor acolo unde în nemişcare nu erau 
decât linii. Era un obiect rar şi uimitor. 

— E o jucărie frumoasă. Cine ţi-a dat-o? 

— Mama noastră, spuse Meketaten cu glas ascuţit. 

Am privit jucăria în tăcere. Prinţesele erau ca vrăjite. Treptat 
a pierdut viteză, a început să se clatine, a încetinit, apoi a 
căzut pe masă. 

Meritaten părea că trage concluzii profetice din 
comportamentul jucăriei sau cel puţin cred că titirezul o 
ajutase să ia o hotărâre, pentru că nu s-a mai gândit prea mult 
înainte să-mi răspundă. Atunci veniră toate mai aproape de 
mine. Meritaten începu să vorbească prima: 

— Se purta ciudat. Avea chipul întunecat, trist, plin de umbre 
şi de griji. 

Lumina lumânărilor i-a strălucit în ochi. 

— Ştii de ce? 

Meketaten, care se întinsese pe divan, strigă: 

— Ea şi cu tata s-au certat. 

— Nu, nu s-au certat, zise sora cea mare. 

— Ba da. l-am auzit. Apoi ea a venit şi ne-a spus noapte 
bună, dar voi dormeaţi. Plângea şi nu voia s-o vadă cineva. 
Am întrebat-o de ce plânge şi ea mi-a spus: „Aşa, fără motiv, 
draga mea, fără motiv”. Mi-a spus că e secretul nostru şi 
nimeni nu trebuie să-l afle. Apoi m-a sărutat şi m-a îmbrăţişat, 
ca şi cum as fi fost o păpuşă, şi apoi mi-a spus să mă culc şi să 
nu mă mai gândesc la asta că o să rezolve ea totul cum 
trebuie. 

— Şi când s-a întâmplat asta? Am întrebat. 

— Nu-mi aduc aminte ziua. Nu demult. 

— Şi v-a spus şi vouă, celorlalte prințese, acelaşi lucru? 

S-au uitat una la alta şi au dat din cap în semn că nu. 
Meritaten era furioasă, dar n-a scos un cuvânt. 


— Parcă ziceai că e un secret şi acum îl spui în gura mare. 

Se uită urât la sora ei, care se uită şi ea la rându-i, dar se topi 
sub privirea grea a surorii mai mari. S-a întors spre mine: 

— Se ceartă. Toată lumea se ceartă. Nu înseamnă nimic. 

— Se ceartă des? 

Meritaten a refuzat să răspundă. Ankhesempaaten se juca cu 
o figurină mecanică înfăţişând un bărbat cu un câine mare. 
Întoarse o cheiţă şi bărbatul îşi ridică mâinile să se apere în 
timp ce câinele sărea la el să-l atace. Din nou şi din nou, 
câinele îl muşcă pe bărbat. Avea colții albi şi ochii mari roşii şi 
i se ridicaseră firele de blană pe spate. Fetiţa râdea şi arăta cu 
degetul spre mine. 

— Uite, spuse ea, eşti tu! 

Mă fâstâcisem. Apoi mi-a venit o idee. 

— Am un mesaj pentru voi toate. Este de la Senet. Vă 
transmite că îi e dor de voi. 

Fata lui Meritaten se întunecă. 

— Spune-i... 

Chiar atunci se deschise uşa din spatele meu. Fetele se 
ridicară şi se grăbiră să se întindă pe divanele lor. Guvernanta 
tremura ca o trestie în bătaia vântului. 

— Cine i-a dat voie acestui bărbat să între în Camera Copiilor 
şi să vorbească cu Prinţesele în lipsa mea? 

Glasul ei era ca scârţâitul unei unghii care zgârie o scândură. 

S-a lăsat o tăcere oribilă. Stăteam cu toţii nemişcaţi, 
asemenea unor statui, şi priveam în jos. Câteva clipe m-am 
simţit din nou ca la şcoală, dar trebuia să vorbesc. 

— Înălţimea voastră, eu sunt vinovatul. Sunetul mersului ei 
greoi mi-a arătat că avea picioarele slăbite şi bătrâne. | se 
tăiase respiraţia de furie. Toate parfumurile fine ale ţării nu-i 
puteau acoperi duhoarea. Era putoarea dulceagă şi 
respingătoare a cărnii intrate în descompunere. 

Apoi se repezi şi mă apucă de faţă. Am fost şocat de atingere 
şi am sărit în sus. Mă prinse cu o mână osoasă, ca un cleşte, şi 
a trebuit să stau nemişcat în timp ce mă zgâria pe faţă cu 
unghiile ei lungi şi scârboase. 

— Prin urmare tu eşti nebunul care crede că o va găsi. Uită-te 
la mine! 

M-am supus. Timpul îi veştejise frumuseţea şi faţa îi era o 
mască încreţită de mânie. Deşi purta o rochie de o opulenţă 


nemăsurată, cu voaluri şi trene care-i acopereau oasele, deşi 
avea părul vopsit, părea nebună şi semăna cu o nomadă 
sălbatică din deşert. Avea o gură ca a unei pungi vechi de 
piele şi ochii lăptoşi, de culoarea Lunii, în timp ce vorbea, ochii 
i se mişcau în orbite. De câte ori râdea, emitea un şuvoi de 
miasme de mlaştină stătută. Rânjea de parcă ar fi putut să-mi 
vadă reacţia şi avea buze scorojite care dezvăluiau un şir de 
dinţi falşi din aur înfipţi în gingiile negre şi putrede. 

Se mişca printre fete ca un animal bătrân sau ca un profet în 
zdrenţe de lux. Prinţesele s-au tras instinctiv înapoi, ferindu-se 
de ea. Meketaten s-a apucat de nas şi s-a strâmbat în spatele 
Reginei Mame. Deodată, cu o precizie şocantă, bătrâna a 
plesnit copila peste faţă cu o putere nebănuită. Fetiţa îşi trase 
pe nas lacrimile care-i izvorau din ochi. Femeia era un 
monstru. Am simţit cum inima mi se umple de-o ură fierbinte 
şi copleşitoare. 

— Ei, acum că am făcut efortul să vin până aici, ce doreşti să 
le întrebi pe fetele astea? Hai, repede, e târziu. 

Mi-am stors mintea să găsesc un răspuns. 

— Mă faci să pierd timpul. Vorbeşte. 

— Înălţimea voastră, nu mai am întrebări. Am vorbit deja. 

S-a încruntat, apoi s-a întors către fete. 

— La culcare! Acum! Cine mai scoate un cuvinţel va fi 
pedepsită! Nefernefruaten se puse din nou pe plâns. Scorpia 
bătrână se apropie de fetită, care avea chipul răvăşit de 
durere, și-i strigă: 

— Termină cu smiorcăiala! Lacrimile nu au niciun rost. Nu mă 
impresionează câtuşi de puţin. 

Niciuna dintre celelalte fete nu avu curajul să-şi apere sora 
mai mică. 

Bătrâna m-a luat iar în primire. 

— Tu şi sclavul tău idiot! Urmaţi-mă. Femeie, încăperea este 
mizerabilă. Vezi să se facă ordine. 

Şi ieşi din încăpere. Khety îşi umflă obrajii, ca şi cum mi-ar fi 
spus: „Vezi?”. Avea dreptate. Timpul se răzbunase îngrozitor 
şi îşi croise drum prin fiecare os al ei. Părea un cadavru viu, 
dar în mintea ei, asaltată fără încetare de teamă şi de viziunile 
teribile ale vieţii petrecute la vârful puterii, supravieţuiseră o 
inteligenţă ascuţită şi refuzul de a ceda fără luptă în faţa 
morţii. Asta nu-i justifica însă cruzimea şi ticăloşia. Era ca şi 


cum orice emoție omenească ar fi putrezit de mult în pieptul 
ei şi s-ar fi transformat într-o umoare neagră şi rea care-i 

picura în inimă. Poate că doar atât o mai ţinea printre cei vii. 

Păstram o distanţă respectuoasă. În timp ce străbăteam 
coridoarele răcoroase toţi se dădeau la o parte, îşi plecau 
capetele cu respect şi apoi se uitau la Khety şi la mine cu 
aceeaşi curiozitate cu care ar fi privit cina pentru crocodilii din 
Bazinul Sacru. Părea să cunoască perfect drumul şi nimeni nu 
s-a oferit s-o ajute. Când a ajuns la o scară nu a ezitat deloc: 
picioarele ei încălţate cu papuci au zburat pe trepte cu o 
îndemânare izvorâtă dintr-o lungă experienţă, în cele din urmă 
am ajuns în faţa unei încăperi particulare. De-o parte şi de alta 
a uşii stăteau doi soldaţi în poziţie de drepţi. A trecut printre 
ei, făcând un gest nepăsător, şi uşa s-a închis fără zgomot în 
urma noastră. 

Camera în care ne aflam era total lipsită de obiecte 
personale, un simplu salon pentru vizite mobilat cu un jilţ 
aşezat pe o platformă înaltă. A urcat, dar nu s-a aşezat, ci a 
rămas în picioare deasupra noastră. 

— Am să vă acord câteva clipe din timpul meu care e scurt 
din toate punctele de vedere. Fac acest lucru doar pentru că 
mi-o cere fiul meu, Regele. Nu am intenţia să discut afaceri de 
stat cu un amărât de Medjay, ambițios, coate-goale şi încurcă- 
lume. Vorbeşte! 

lat-o pe femeia care participase la jocul puterii timp de zeci 
de ani, femeia care influenţase din umbră cea mai puternică 
domnie din dinastie şi care încă îl mai influenţa pe Regele de 
azi. Aştepta, cu ochii ei înceţoşaţi larg deschişi. Privindu-i, am 
avut o senzaţie ciudată şi tulburătoare. 

— lnălţimea voastră, vă rugăm să ne descrieţi relaţia 
dumneavoastră cu Regina Nefertiti. 

— Este soţia fiului meu şi mama celor şase nepoți ai mei. 
Nepoti de parte femeiască. 

— Mai aveţi şi alţii? 

— Desigur. Există un harem şi alte soţii. 

— Şi alţi nepoti? 

— Da. 

Pietrele ar fi vorbit mai blând, dar duritatea ei ascundea, 
poate, informaţii de natură mai delicată. Alţi copii. Alte 
pretenţii la tron. Ezitam, nesigur de felul în care să continui, şi 


puteam să jur că ochii ei aproape opaci luceau cu un soi de 
amuzament. Nu trebuia să mă las dominat. Am încercat o 
nouă abordare: 

— Majestatea voastră s-a aflat în inima Regatului timp de 
mulţi ani, prin îndurarea lui Ra. 

— Da, şi? 

— Înălţimea voastră cunoaşte mai bine decât oricine 
provocările pe care trebuie să le înfrunte o Regină. Bărbaţii 
sunt privilegiați încă din naştere, dar femeile trebuie să lupte 
pentru privilegii. Câştigarea lor este, la fel ca în cazul 
dumneavoastră, o nobilă împlinire. 

— Nu-ţi permit să mă lauzi! Cine te crezi? | se tăiase din nou 
răsuflarea de mânie, într-un târziu spuse: 

— M-am născut într-o familie foarte puternică. Sexul meu a 
fost mereu un privilegiu. L-am făcut să fie astfel. A devenit o 
mască folositoare pentru inteligenţa mea şi mi-a permis să 
împlinesc tot ceea ce am împlinit. Majoritatea bărbaţilor se 
tem de femeile puternice, dar sunt şi unii care le doresc. Soţul 
meu era unul dintre ei. Fără mine, oraşul acesta şi zeul lui n-ar 
fi existat. 

Khety şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt. Deşi era 
aproape oarbă, simţeam că vede tot. 

— Şi Regina? Am întrebat. 

— Ce-i cu ea? 

M-a țintuit cu privirea şi mi-am dat seama că aşa nu voi 
obţine nimic de la ea. 

— Oare oraşul ar fi existat fără ea? 

— Până acum se pare că s-a descurcat. A tăcut câteva clipe. 
Te-ai pierdut definitiv, a zis ea tăios. Nu ştii nimic. Nu ai ce să 
mă întrebi pentru că nu ai descoperit nimic şi nu înţelegi 
nimic. 

Era adevărat, iar asta m-a enervat şi mai tare. 

— Am găsit o femeie tânără, am spus, care pare să fie copia 
perfectă a Reginei. E moartă şi desfigurată. Nu am dovezi că 
Regina ar fi fost luată cu forţa, fără voia ei. Îmi vin în minte 
multe motive pentru care ar fi dorit ea însăşi să dispară. Mă 
întreb cum a fost posibil. 

În loc să-mi răspundă a rânjit, dezvelindu-și dinţii de aur, dar 
a fost cuprinsă imediat de o tuse chinuitoare. A scuipat 
flegmă, fără să-i pese unde. Khety şi cu mine am continuat s-o 


privim, într-un târziu a spus: 

— Poţi ţine în palmă gânduri şi vise? Poţi să-mi spui de ce au 
nevoie oamenii de zei şi de ce sunt strâmbe picioarele care 
calcă pe drumul puterii? Poţi să-mi spui de ce nu pot fi 
oamenii cinstiţi? Poţi să-mi spui de ce timpul e mai puternic 
decât iubirea? Sunt prea multe întrebări la care metoda ta nu 
poate da răspunsuri. 

Fără îndoială, nu-i puteam răspunde. Mi-am jucat ultima 
carte: 

— Nu a murit. 

Faţa ei a rămas neclintită. 

— Sunt încântată să constat că ai rămas optimist în ciuda 
atâtor dovezi că lucrurile stau cu totul altfel. 

— De ce credeţi că a dispărut? 

— Dar tu ce crezi? 

— Cred că a ales să facă asta şi că trebuia s-o facă. A ales 
fuga, nu lupta pe faţă. Poate că doar aşa putea să 
supravieţuiască. 

Chipul ei se schimonosi de furie. Şuieră: 

— Atunci este o biată fiinţă lasă! Crede că e mai simplu să 
dispară când a dat de greu? Și-a făcut bagajul, și-a luat cu ea 
sentimentele tandre, și-a abandonat copiii şi soţul şi s-a dus să 
plângă fără rost? Blestemate să-i fie egoismul, vanitatea şi 
slăbiciunea! 

Ecourile mâniei ei au răsunat în camera rece. Apoi s-a 
clătinat, şi-a dus o mână la faţă şi a căutat braţul tronului cu 
cealaltă. Nu l-a găsit, şi-a pierdut echilibrul, picioarele n-au 
mai reuşit s-o susţină şi a alunecat de pe platforma de piatră. 
N-a scos niciun sunet. Voalurile îi căzuseră de pe umeri şi 
zăceau lângă ea ca nişte şerpi de în aurii şi albi. Câteva clipe a 
rămas absolut nemişcată. M-am repezit s-o ajut şi a început să 
respire şuierător şi să se zbată, luptându-se cu faldurile 
propriilor ei veşminte. Roba i-a alunecat de pe piept. Pliuri de 
piele cafenie, lipsite de formă, atârnau peste oase subţiri. 
Părea mai degrabă o păpuşă grotească din lemn, piele şi 
sfoară, decât o fiinţă vie. Apoi am văzut oripilat două plăgi 
negre, două răni deschise care înfloreau acolo unde ar fi 
trebuit să-i fie sânii. Fără să vreau, i-am atins umărul. 

A urlat. Zgomotul a părut să perforeze zidurile de piatră. Am 
auzit paşi grăbiţi care alergau spre noi pe coridor. Când m-am 


aplecat s-o ridic, m-a apucat de cap şi m-a tras către faţa ei 
putrezită. Avea o forţă supranaturală şi mi-a şoptit la ureche 
cu glas umed: 

— Timpul însuşi se hrăneşte cu mine. Se hrăneşte alene. 
Timpul e puternic, dar ura mea va supravieţui. Adu-ţi aminte 
de asta când vezi ceva încântător, căci astfel sfârşesc 
frumuseţea şi puterea. Acesta este ultimul meu răspuns la 
toate întrebările tale. 

Ochii ei lunari, lipsiţi de darul vederii, rămăseseră nemişcaţi 
şi cu o stranie concentrare în craniul de păpuşă cu vălul 
fantomatic al unui smoc de păr albit. Apoi mi-a dat drumul şi o 
lăsară puterile. 

M-am grăbit să acopăr priveliştea oribilă, dar a urlat şi mi-am 
dat seama că orice atingere îi producea o suferinţă 
insuportabilă, în curând ochii aceia vor fi înlocuiţi cu alţii, din 
sticlă şi aur. Prin ei se va putea uita la zei. Nu mai era mult 
până atunci, iar cel care o va îmbălsăma îşi va sfârşi repede 
treaba. 


CAPITOLUL 22 


Am pornit spre vila lui Meri-Ra. Pe măsură ce se apropia 
Festivalul, populaţia oraşului se mărea şi devenea mai 
pestriță. Şi atmosfera se schimbase: aerul era mai încărcat şi 
plin de o încordare nouă, în parte din pricină că oamenii se 
înghesuiau într-un loc care nu era încă gata să-i primească. 
Dar mai era ceva, un curent invizibil de spaimă pe care nu-l 
simţisem înainte. Am văzut mai mulţi Medjay pe străzi - 
unităţi întregi, nu doar patrule de doi inşi - şi aproape toţi erau 
călare, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru un eveniment 
deosebit. Am avut brusc senzaţia că toate clădirile, templele şi 
birourile proaspăt construite se cutremură, se clatină şi se 
prăbuşesc în ţărână fără vreun motiv anume. Lumea nu mai 
părea solidă, devenise trecătoare. Simţeam sub tălpi vibraţiile 
nesiguranţei. 

Am ajuns la vila lui Meri-Ra tocmai când procesiunea de 
sărbătoare intrase pe stradă. El însuşi era purtat pe sus, pe un 
tron aşezat pe umerii preoţilor de rang inferior şi lângă el 
şedea soţia lui, care purta o perucă lungă şi un veşmânt plisat 
din în. Păreau amândoi extrem de satisfăcuţi de ei înşişi şi de 
onoarea de a fi fost plasați mai sus decât ceilalţi. Lumina 


după-amiezii târzii cădea pe colierele lui de aur. Meri-Ra era 
fără îndoială omul zilei. Parada a înaintat spre clădirea 
principală în strigăte şi urale şi Meri-Ra a fost lăsat jos şi 
condus în casă, probabil ca să-şi schimbe hainele, urmărit de 
laude, felicitări şi petale de flori. 

Deodată lângă mine a apărut chiar Parrenefer. 

— Cum a mers? 

— Tot ce ai spus despre ea e adevărat. 

Privi mulţimea, înregistrând cine era prezent şi cine nu era. 

— Bineînţeles că Ramose n-a venit. Probabil că nu a fost 
invitat, dar a trimis un mesaj spunând că are afaceri de stat 
care nu suferă amânare. Evident că nimeni nu-l crede. 

A făcut o pauză semnificativă. 

— Lasă-mă să ghicesc, am spus în timp ce ne strecuram 
printre gărzi şi intram în curtea descoperită a vilei. E gelos pe 
Meri-Ra pentru că a fost promovat. 

Curtea în care ne aflam era pavată cu piatră şi mărginită de 
copaci, în mijloc era şi un bazin lung care scânteia în lumina 
lumânărilor. Parrenefer plescăi din buze și-şi frecă mâinile. 

— Da, şi asta, dar nu numai asta. S-a ivit o dilemă. Politica lui 
Meri-Ra este contrară politicii lui Ramose şi acum, când a 
devenit favoritul public al lui Akhenaton, va avea puterea să 
influenţeze deciziile şi evenimentele. 

— Şi, mă rog, care e politica lui? 

— Se concentrează asupra afacerilor interne. Nu-l interesează 
decât să-l linguşească pe Rege. Ramose, în schimb, crede că 
Măreţul Domeniu este ameninţat de barbarii care ne 
înconjoară. Crede că nu dăm suficientă atenţie situaţiei 
instabile din teritoriile exterioare şi că trebuie să rezolvăm 
această problemă prin campanii militare. Meri-Ra consideră că 
vom rezolva atât problemele externe cât şi pe cele interne 
invitându-i pe toţi la Festival. Aduceţi-i aici, ţineţi-le un 
discurs, chemaţi-i la o petrecere, arătaţi-le cine ţine frâiele 
puterii şi aşa mai departe. Ramose zice că e ca şi cum ai invita 
la cină o haită de profanatori de morminte şi le-ai oferi 
propriile tale cuțite şi pe nevastă-ta la desert. 

— Cred că Ramose are dreptate, i-am spus. Parrenefer oftă. 
— Ştiu, dar Akhenaton ţine seama doar de părerea lui Meri- 
Ra. Trebuie s-o aducem înapoi pe Nefertiti. Cine ştie ce se va 
mai întâmpla în timpul Festivalului dacă ea lipseşte sau, şi mai 


rău, dacă se află că a fost ucisă? Prestigiul manifestării va 
suferi o lovitură grea şi asta se va petrece în public. Vor ieşi la 
suprafaţă toate greşelile politice ale puterii tocmai acum, când 
avem atâta nevoie să ne afirmăm supremaţia. 

Am hotărât să nu pomenesc despre incidentul dintre 
Akhenaton şi Ramose şi să nu menţionez frânturile pe care le 
auzisem şi care acum păreau să-și fi găsit locul într-un discurs 
care ar fi putut suna cam aşa: „Nu înţelegi în ce primejdie ne 
pui invitându-i aici pe reprezentanţii acestor puteri străine 
aflate în conflict, şi încă în cel mai nepotrivit moment?” Dar 
dilema lui Akhenaton era acută: pregătirile şi negocierile 
duraseră luni de zile, dacă nu cumva ani, invitaţii călătoriseră 
săptămâni întregi ca să ajungă la timp, iar alţii erau aşteptaţi 
în zilele următoare. Dacă ar fi renunţat la Festival acum, 
consecinţele ar fi fost catastrofale pentru autoritatea şi pentru 
prestigiul său. 

Duşmanii ar fi tras concluzia că puterea îi slăbise în mod 
vizibil. Nu, anularea sărbătorii nu era o soluţie. M-am întrebat 
cum mai putea dormi noaptea. 

Deodată am auzit un urlet prelung. Am privit în sus şi am 
văzut o mogâldeaţă înnebunită ieşind în fugă pe poarta 
principală a casei şi năpustindu-se orbeşte în mulţime. 
Flăcările albe şi intense care o cuprinseseră trosneau şi, din 
când în când, se zăreau în aer dârele luminoase ale braţelor şi 
picioarelor care zvâcneau în acel infern. Oamenii se fereau din 
calea ei, urlând îngroziţi. Silueta arzândă alerga în zigzaguri 
scurte, disperate, agonizante. Aerul era sfâşiat de ţipete 
ascuţite. Un fum negru şi acru se ridica de acolo unde ar fi 
trebuit să fie capul. Am alergat spre ea, am înşfăcat o 
cuvertură decorativă de pe o bancă şi am îmbrăţişat corpul 
acela, domolind flăcările care se înteţiseră neîncetat. Khety 
mi-a urmat exemplul şi am reuşit să stingem focul abia după 
ce am folosit a doua cuvertură. Cineva a adus o oală cu apă. 
Ceea ce rămăsese din trupul pe care îl susţineam cu greu a 
mai zvâcnit sacadat câteva clipe. 

Am aşezat cadavrul pe jos. Duhoarea de păr, carne arsă şi 
bumbac fumegând era dezgustătoare. Am cojit încet 
materialul care începuse deja să se lipească de trup. Pielea 
feţei era neagră şi carbonizată, iar dedesubt se vedea carnea 
alb-rozalie. Ochii erau de un alb-lăptos, ca ai unui peşte fiert. 


Mi-era imposibil să-l identific. Am dat la o parte cuvertura şi 
am văzut colierele de aur. Era Meri-Ra. 

Apoi din clădire a apărut soţia lui. Peste curte se lăsase o 
tăcere plină de spaimă. Femeia păşea ca într-un vis, venind 
spre noi. Când a văzut corpul ars, ochii i-au ieşit din orbite, 
apoi a leşinat, în aceeaşi clipă s-a iscat furtuna şi oaspeţii, 
cuprinşi de panică, au dat bir cu fugiţii ca o turmă de antilope 
urmărită de lei. Femeile şi-au aruncat sandalele şi papucii 
pentru a alerga cât mai repede. 

Parrenefer stătea deoparte, şocat, şi faţa îi strălucea de 
sudoare. 

— Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? A zis el, apoi a repetat 
iar şi iar cuvintele. 

Îmi venea să-l plesnesc. Era încă o lovitură în inima noii 
puteri, oricum slăbită, înaltul Preot al lui Aten, recent 
consacrat, asasinat chiar în noaptea triumfului său. Înaltul 
Preot al luminii ucis de foc. Cum făcuseră asta? Cum ajunsese 
focul la o asemenea incandescenţă? Cum făcuseră asta în 
timpul atât de scurt pe care-l petrecuse în camera lui? Am 
rupt o bucată din rămăşiţele arse ale robei sale şi am mirosit- 
o. Mai persista un iz înţepător, ca al vinului care s-a acrit: 
poate că folosiseră o soluţie distilată, foarte inflamabilă - doar 
aşa s-ar fi explicat temperatura ridicată şi dificultatea stingerii 
flăcărilor. Vinovat era cineva din casa lui. 

Apoi, brusc, curtea a fost luată cu asalt. Medjay stând în 
picioare pe carele lor tunătoare au intrat pe poartă în galop, s- 
au năpustit spre noi şi s-au postat în jurul nostru şi al 
cadavrului. Alţii au primit ordinul să se împrăştie, să ocupe şi 
să cerceteze vila şi anexele ei. În miezul întunecat al acestei 
operaţiuni spectaculoase se afla o siluetă înaltă şi solidă: 
Mahu. Se oprise lângă cadavru şi nu mă băga în seamă. A 
cercetat atent totul, apoi, fără să mă privească, a spus doar 
atât: „Luaţi-l”. 

Mi-au legat mâinile, m-au înşfăcat ca pe un porc şi m-au 
aruncat într-o căruţă care a fost apoi mânată cu mare viteză 
prin oraş. Umbrele clădirilor treceau peste mine. M-am uitat la 
acoperişurile caselor şi la stelele nemişcate din înalt. Ştiam 
unde mă duceau. 


CAPITOLUL 23 


Am fost târât pe coridoare întunecate, cu picioarele 
împleticindu-se sub mine, până când am ajuns din nou la uşile 
oficiale, impresionante, cu emblema lui Aten fixată pe grinda 
de deasupra lor. 

Mintea este un lucru ciudat: în momentele cele mai grele îţi 
revin în memorie, obsedant, tot felul de scene. Mi-am amintit 
de vechiul meu partener, Pentu. Eram din acelaşi oraş, 
umblam pe aceleaşi străzi, învăţasem la aceeaşi scoală şi 
terminasem cu aceleaşi note proaste. Odată am fost chemaţi 
să anchetăm un jaf la prăvălia unui bijutier din cartierul de jos, 
lângă piaţa principală. Ne-am croit drum prin dezordinea din 
prăvălie, călcând pe aşchii de lemn şi vaze şi bibelouri sparte 
care scrâşneau sub picioarele noastre. Pentu mi-a făcut semn 
că se duce să verifice camera din spate şi a înaintat prudent. 
Un timp n-am auzit nimic, apoi s-a ivit în cadrul uşii. „E goală”, 
a zis şi a ridicat din umerii lui laţi. În clipa următoare vârful 
ascuţit al unui pumnal i-a ieşit din piept şi sângele a ţâşnit prin 
cămaşă. A părut şocat, apoi dezamăgit. S-a prăbuşit în 
genunchi, în spatele lui stătea un tânăr de vreo şaisprezece 
sau şaptesprezece ani, cu o expresie de teamă amestecată cu 
furie. Fără să stau pe gânduri, mi-am aruncat pumnalul, care a 
vâjâit prin aer şi s-a înfipt adânc în inima lui. Tânărul a căzut 
fără un sunet. Am alergat la prietenul meu şi i-am întors faţa 
către mine. Era încă viu. Sângele se scurgea din el în şuvoaie. 
Prea mult sânge. „La naiba”, a murmurat. „La naiba”. „La 
naiba”, am spus. N-am putut găsi cuvintele potrivite. Am stat 
aşa o vreme, ascultând zgomotele înăbuşite ale după-amiezii 
care răzbeau până la noi din stradă. Totul părea atât de 
îndepărtat. Apoi a şoptit: „îţi aminteşti povestea lui Amasis?” 
Am dat din cap că nu. „Partea în care regele spune Vreau să 
beau o vadră de vin egiptean şi apoi bea vinul şi toată tara 
strigă Regele e beat turtă şi el spune Nu voi putea primi pe 
nimeni în audiență astăzi, nu pot să muncesc”. A zâmbit, apoi 
şi-a dat sufletul. Pur şi simplu. Acestea au fost ultimele lui 
cuvinte. Prostii. Murim, toţi, cu acelaşi gând: Bine, dar mai am 
atâtea de făcut! 

L-am aşteptat cu amintirile acestea inutile în minte şi le-am 
notat nu pentru că ar fi fost cine ştie ce intuiţii deosebite, ci 
pentru că nu mă puteam aduna. Mintea mea ar fi trebuit să 


rezolve dilema în care mă aflam şi care, ştiam prea bine, era 
extrem de gravă, în schimb, mă gândeam la trecut. Oare aşa 
depăşim momentele înspăimântătoare? Oare aşa, cu minţile 
pustii, intrăm în Lumea de Dincolo să-i întâlnim pe zei? Sau 
aşa sunt eu, un visător? 

Apoi uşile s-au deschis şi am fost aruncat înăuntru. Mahu se 
aşezase la birou. A rămas cu capul plecat, ocupându-se de 
ceva mult mai important. lar jocurile lui... Până la urmă și-a 
ridicat privirea şi ochii lui de tigru s-au aţintit asupra mea. 

Nici urmă de zâmbet. Tăcerea s-a prelungit, pentru că nu 
aveam chef să deschid eu discuţia. 

— Ţi-aduci aminte că ultima oară când ne-am întâlnit în biroul 
meu ţi-am spus: „Rahotep, vreau să-ţi ofer ajutorul meu. 
Poate că nu sunt de acord cu tine, poate că nu-mi placi, dar 
lasă-mă să-ţi dau o mână de ajutor în semn de respect 
profesional”. 

Nu i-am răspuns. 

— Te-ai hotărât totuşi să-mi ignori generozitatea când ea ţi-ar 
fi fost un sprijin atât de necesar. 

— Nu cred că asasinarea mea poate fi considerată un sprijin. 
Se ridică, înconjură biroul - enervant de precis ca 
întotdeauna - şi apoi, din senin, mă lovi puternic peste faţă. 
Am clipit de câteva ori, umilit şi furios. Eram totuşi mulţumit: 
îl scosesem din sărite. Asta era bine. Respira sacadat. 

— Dacă Akhenaton, şi nu înţeleg de ce, n-ar avea o atât de 
mare încredere în tine, pentru o acuză de felul ăsta te-aş 
trimite imediat în lanţuri la minele de aur din Ţinutul Kush, 
unde ai pieri încet de arşiţă şi epuizare şi unde ai ajunge să 
crezi că o înţepătură de scorpion e un dar al Zeilor. 

Tăcerea mea a părut să-l irite şi mai tare. Mi-am şters o 
picătură de sânge din colţul gurii. 

— Dacă te-aş fi vrut mort, nu crezi că ţi-aş fi pregătit un 
sfârşit mult mai comod, mai puţin chinuitor pentru tine şi mai 
puţin stingheritor pentru mine? Puteai să mă întrebi: „Cine-i 
bărbatul acela nobil care a încercat să mă omoare?” Aş fi 
putut să-ţi spun câte ceva despre el. Dar nu, n-ai făcut-o. Ai fi 
putut să ai în mine un prieten. Ai preferat să-ţi faci un 
duşman. 

S-a depărtat de mine. Recunosc, începea să aibă dreptate. 
Dar am continuat, incapabil să mă mai abţin: 


— Ai vrut să mă înlături încă de la început. De ce? Din gelozie 
profesională? Mă îndoiesc. Poate că ascunzi ceva. 

S-a întors iute spre mine şi s-a apropiat. l-am văzut fiecare 
rid, am văzut furia şi disprețul strălucind în ochii lui aurii şi am 
simţit încordarea în glasul lui şuierător. Respirația lui nu 
mirosea prea plăcut. 

— Află că numai protecţia lui Akhenaton - şi ştim amândoi 
cât de şubredă devine ea pe zi ce trece - mă împiedică să te 
ucid! 

Câinele lui bălos a început să latre. 

— Tăcere! Urlă el, dar n-am înţeles dacă la câine sau la mine. 
Animalul s-a retras, tremurând. Am zâmbit. 

A ridicat mâna să mă lovească din nou, dar s-a abținut în 
ultima clipă. A clătinat din cap. 

— O, Rahotep, tu crezi că viaţa e minunată, dar ascultă ce-ţi 
spun. De când ai venit aici, nimic nu mai e cum a fost. Am 
respectat dorinţele şi poruncile Regelui, te-am lăsat să 
acţionezi şi uite unde am ajuns. Fete mutilate. Ofiţeri Medjay 
morţi. Preoţi arşi. Văd cum ne prăbuşim în haos şi cred că e 
doar vina ta. Acum trebuie să rezolv toate astea până nue 
prea târziu. 

— Nu poţi să faci absolut nimic, i-am spus. Dacă ai fi fost în 
stare s-o găseşti pe Regină sau să rezolvi crimele astea, ai fi 
făcut-o până acum. 

Se făcu foarte palid. Când vorbi din nou, glasul lui era liniştit: 

— Nu face greşeala să mă subestimezi. Pot să te amuţesc 
pentru totdeauna. Pot să te fac să vorbeşti. Pot să te fac să 
cânţi asemenea unei fete, dacă vreau. Am să-ţi sugerez o 
soluţie uşoară: pleacă din oraş diseară. O să-ţi dau o escortă 
înarmată. Poţi să te întorci la Teba, să-ţi iei familia şi să 
dispari. Te voi proteja de mânia lui Akhenaton. Sau, 
dimpotrivă, poţi rămâne, dar atunci voi fi duşmanul tău cel 
mai înverşunat. Orice ai alege, gândeşte-te la familia ta. 
Gândeşte-te la frumoasa Tanefert, la drăguţele tale Sekhmet, 
Thuyu şi Nejmet care cred că viaţa e doar muzică şi dans şi 
vise frumoase. Nu uita: ştiu totul despre ele. 

Felul în care a rostit numele sfinte pentru mine mi-a umplut 
pieptul cu o furie neagră. Nu l-am lăsat s-o vadă. Nu voiam să- 
| las să câştige partida. Deodată mi-a venit o idee şi, înainte să 
analizez consecinţele, cuvintele mi-au şi ieşit din gură: 


— Dacă mă ameninţi, te pot ameninţa şi eu. 

— Cam în ce fel? A zis nepăsător. A 

— Nu lucrez doar sub protecţia lui Akhenaton. lţi mai pot 
spune un nume: Ay. 

Am aşteptat ca vorbele mele să-şi facă efectul. Am riscat 
enorm, pentru că habar n-aveam ce relaţie era între ei. 

Nimic nu s-a citit pe faţa lui, cu excepţia unui gând trecător, 
un început de reflecţie, o umbră de idee în ochii aurii. 
Făcusem, în sfârşit, prima mişcare inteligentă în jocul pe care-l 
conducea. Eram sigur că văzusem asta. 

— Mă bucur că am putut să pălăvrăgim puţin. Data viitoare 
când ne întâlnim, dacă ne vom mai întâlni vreodată, va fi mai 
interesant pentru amândoi. lţi doresc mult noroc pe calea pe 
care-o vei alege. 

Deschise uşa cu o politeţe ostentativă, îmi făcu loc să trec, 
apoi o trânti cu putere în urma mea. Gestul n-a avut un 
rezultat prea spectaculos, fiindcă, aşa cum observasem data 
trecută, uşa nu se potrivea în cadru. 

Am fost escortat afară din Cartierul General, printre şirurile 
de birouri noi în care recruți lipsiţi de experienţă aşteptau să 
le spună cineva ce au de făcut, apoi am ieşit din acest labirint 
neterminat şi am ajuns iar pe Calea Regală. Se făcuse târziu, 
străzile se goliseră şi erau scăldate în lumina lunii, în alt oraş 
ar fi fost înţesate noaptea întreagă, pline de tarabe luminate 
unde-ai fi putut cumpăra de mâncare şi orice altceva ti-ar fi 
trecut prin minte, iar beţivii s-ar fi perindat de colo-colo, 
clătinându-se pe picioare, jucându-şi rolul tragic sau comic sau 
declamând splendidele lor monologuri despre nedreptate şi 
nenoroc. Dar în seara asta, în oraşul dominat de faţade 
impunătoare şi de aparenţe, oamenii se temeau. Erau cu toţii 
acasă, la adăpost. Pe străzi domneau doar tăcerea şi umbrele, 
şi ele m-au însoţit neîncetat în timp ce treceam pe lângă 
clădirile monolitice din acest coşmar al puterii alcătuit din 
cărămizi de lut. Mi-era dor să aud un câine şi răspunsul altuia 
venind de departe, dar cred că aici câinii sunt ucişi pentru că 
unora nu le place să audă zgomote în noapte. 

Gărzile m-au însoţit până la camera mea şi mi-au spus că vor 
face de pază toată noaptea în faţa uşii. Nu ca să mă apere, 
desigur. Am intrat în spaţiul acela pătrat în care nu mai 
călcasem de trei zile. Imi dăduseră câteva lumânări şi m-am 


uitat înjur să văd dacă se schimbase ceva. Cupa era lângă 
divan. Am mirosit apa: stătută, cu o peliculă de praf la 
suprafaţă. Aşternutul era neatins. Statueta lui Akhenaton - la 
locul ei. Am cercetat podeaua de la stânga la dreapta, 
încercând să observ dacă erau urme străine. N-am văzut 
niciuna. Am pus opaițul pe masă, am luat jurnalul şi am notat 
tot ce mi-am amintit din ziua aceasta ciudată. 

Îmi revenea în minte un singur lucru: privirea lui Mahu, 
fulgerul de nesiguranţă, umbra care trecuse peste faţa lui 
atunci când rostisem numele lui Ay. Cine era omul acela? 
Puteam oare să mizez pe forţa necunoscută a acestui nume, 
măcar câteva zile? Poate. Ştiam însă că pun rămăşag pe viaţa 
mea şi pe cea a familiei mele pornind de la o simplă 
presupunere. 

M-am uitat la curtea scăldată în lumina lunii pline, 
însoţitoarea dintotdeauna a lui Osiris şi a misiunilor mele 
nocturne. Oare câte nopţi petrecusem sub razele ei, căutând 
urme printre umbre? Viaţa de noapte a lumii noastre, când 
Zeul se plimbă cu Barca lui printre pericolele Lumii de Dincolo 
şi eu fac acelaşi lucru în lumea mea - pe jos, desigur. Aş fi 
putut să dorm liniştit alături de Tanefert, dar cheltuiam prea 
multe nopţi rătăcind printre resturile jafurilor, crimelor şi 
tragediilor. Regretul ne cuprinde doar atunci când e mult prea 
târziu pentru a mai schimba ceva. 

Şi, după ce epuizasem toate ipotezele şi posibilităţile, când 
am întors pagina, am găsit în jurnalul meu, dar scrise de altă 
mână, aceste hieroglife: 

Am cercetat iar încăperea cu privirea. Puteam să jur că nu 
intrase nimeni acolo de curând. Fuseseră scrise - era probabil 
să fi fost scrise - oricând în timpul ultimelor trei zile. Eram 
obligat să deduc că intrusul scrisese cuvintele ştiind că le voi 
citi acum, în seara asta, că încercase să-mi transmită ceva ce 
nu putea sau nu dorea să-mi spună altfel. Dar cum? Şi cine? 
Am interpretat cu grijă simbolurile şi iată ce am citit: 


Oare te duci în mormânt. 
Cobori în Lumea de Dincolo 
Aşa cum se spune în 
Cartea leşirii la Lumină 
Oare găseşti acolo liniştea 


Când ajungi la ceea ce cauti e o femeie 
Viața e semnul ei 


Ce instrucţiuni enigmatice! Aproape că nu aveau sens. Le-am 
citit din nou. Văzusem cimitirul de lângă satul muncitorilor, 
dar trebuia să iau în calcul şi mormintele nobiliare şi regale 
care erau construite pe colinele din nordul oraşului. Totuşi, 
cum ar putea cineva să coboare în Lumea de Dincolo, urmând 
instrucţiunile şi rugăciunile din Cartea Morților, fără să fie el 
însuşi mort? Apoi am observat două detalii care mi-au dat 
speranţă. Primul era simbolul pentru „linişte” sau „stabilitate” 
- coloana puterii înălţată în faţa zeilor pentru ca ei să 
restabilească ordinea în lume - gravat şi pe amuletele care 
însoțeau morţii. Al doilea era ultimul rând, „Viaţa e semnul ei”. 
Simbolul vieţii, AnkA'*, pe care îl văzusem pretutindeni în oraş, 
binecuvântarea lui Aten pentru întreaga creaţie. 

„Semnul ei.” Oare „ea” era sursa acestui mesaj? Acesta să fi 
fost indiciul cel mai limpede că trăia şi că dorea s-o găsesc? 
Poate. Dar de ce în felul 
Acesta misterios? Posibil. Dar pe urmă m-am gândit la ceva şi 
mai tulburător: poate că Mahu se juca cu mine, poate că mă 
ademenea prin intermediul acestui mesaj cifrat şi mă 
conducea spre propria mea pieire. Şi ce puteam face altceva 
decât să mă arunc înainte? Nu puteam ignora mesajul. 
Trebuia să acţionez imediat, cât mai aveam avantajele nopţii 
şi surprizei. Cei doi soldaţi se postaseră la uşă, dar nu puteau 
vedea şi terasa de sub fereastra camerei mele. Am ascultat 
atent şi i-am auzit vorbind încet în timp ce patrulau pe coridor. 
M-am dus la fereastră şi lumina lunii mi-a arătat pe unde s-o 
iau: pe terasă şi peste zid. Am scris aceste cuvinte fără să ştiu 
dacă voi mai scrie altele vreodată. Ar mai fi ceva de spus? 
Poate că acest jurnal îţi va fi trimis ţie, iubită Tanefert. Ce mai 
pot scrie la sfârşit, pe această pagină goală, decât un mesaj 
pentru tine şi pentru fete? Vă iubesc. Este oare de-ajuns? Nu 
ştiu. Am pus jos tocul şi am lăsat jurnalul, cu speranţa vie că 
va fi acoperit mai târziu cu alte însemnări şi cu alte istorisiri 
din viitorul meu. Cu voia lui Ra, nu vor rămâne nescrise din 


14 Ankh este una dintre cele mai cunoscute hieroglife egiptene; 
seamănă cu crucea creştină, dar are o buclă în locul barei 
superioare; semnificaţia ei este „viaţă”. 


pricina morţii mele! 


CAPITOLUL 24 


Există pe lume înţelepţi şi clarvăzători care susţin că în 
viziunile lor au vizitat Lumea Morților. Se înfometează singuri, 
se învârt cu mare iuţeală sau cântă pe limba păsărilor... Şi tot 
ce putem face noi, muritorii de rând, este să-i credem. Sau nu, 
şi-atunci să spunem: „Oamenii ăştia sunt nebuni, închideţi-i în 
temnițe de piatră, amuţiţi-i, ca să nu ne mai înspăimânte cu 
viziunile şi poveştile lor”. Acum sunt şi eu unul dintre ei şi 
trebuie să caut cuvintele cu care să dezleg misterul. 

Paznicii de la uşă jucau o partidă de senet şi mutau piesele 
pe şarpele cel lung al norocului, în căsuţele favorabile sau cu 
ghinion. Era ocazia perfectă, căci erau cufundaţi în joc. Astfel, 
luând cu mine doar geanta de piele, am sărit peste tocul 
ferestrei şi am aterizat fără zgomot afară. Am rămas ghemuit 
câteva clipe într-un con de umbră. Luna era plină şi lumina ei 
argintie transforma copacii şi clădirile în negative fantomatice 
şi făcea ca totul să pară un simulacru gigantic şi perfect, până 
în cele mai mici detalii, al lumii reale. 

A fost bine că am aşteptat: chiar atunci a trecut pe lângă 
mine un soldat, la o distanţă cât un stat de om. Se uita la 
stele. Plictiseala este cel mai mare dar al Zeului Norocului. Am 
observat că ar fi trebuit să se mai tundă, că sandalele îi erau 
cam ponosite şi că picioarele lui bătătorite şi acoperite cu praf 
păreau argintate sub razele lunii. S-a oprit, s-a uitat într-o 
parte o clipă, a tras aer adânc în piept, gândindu-se la ceva - 
la soarta lui, sau poate la datorii -, apoi şi-a continuat drumul. 
Puteam să-l înşfac chiar atunci, să-i sucesc iute gâtul şi să-l 
trimit în lumea tăcerii veşnice, dar nu era necesar. M-am 
gândit că are şi el o familie care l-ar jeli amarnic. Pentru mine 
era doar un chip trecător, pentru ai lui era unic şi de 
neînlocuit. Vouă, care spuneţi „eşti prea moale”, vă răspund: 
de ce să adăugăm durere la durerile lumii? Şi mai era ceva: 
trupul lui sau absenţa acestuia i-ar fi alertat pe ceilalţi. Era 
mai bine să mă fac nevăzut în tăcere şi fără să las urme. 
Oamenii observă urmele mai repede decât orice altceva. 

Prin urmare el a trecut şi eu am înaintat tiptil, într-o tăcere 
deplină. Aveam zei în picioare în noaptea aceea şi corpul meu 
era posedat de o energie ciudată, un fel de uşurinţă 


desăvârşită: m-am căţărat pe zidul înalt de aproape zece 
cubiţi ca şi cum ar fi fost un simplu gărduleţ, ca şi cum legile 
lumii s-ar fi schimbat numai pentru mine. 

Am aterizat uşor la capătul îndepărtat al zidului şi m-am 
pomenit în grădina unei case. M-am ghemuit lângă un altar şi 
m-am uitat atent în jur. Proprietarii îşi luau cina. Pe masa 
lungă de lângă bazin, acoperită cu o pânză albă, ardeau 
lumânări şi apa limpede strălucea în lumina generoasă. Dintr- 
odată m-am aflat în altă lume, una în care liniştea era 
tulburată doar de clinchetul vaselor şi de murmurul oamenilor 
care mănâncă şi vorbesc în tihnă. Am privit o vreme micul 
spectacol care se desfăşura într-un halou de lumină sub vasta 
cupolă împodobită cu stele - invizibile pentru ei din cauza 
licăririi câtorva biete lumânări. 

Am pornit spre marginea grădinii, având grijă să rămân în 
umbră şi rugându-mă să nu aibă câini de pază. Simţeam că 
zidul înconjoară toată proprietatea. Nu aveam de ales, trebuia 
să ajung în faţa casei şi apoi să ies în stradă. Cât timp am 
înaintat, nu i-am pierdut din ochi pe meseni. Femeia s-a ridicat 
şi a dat cuiva o replică probabil foarte inteligentă şi hazlie, 
fiindcă a provocat hohote de râs. A părăsit masa şi a intrat în 
casă. Am profitat de această ocazie pentru a mă mişca şi eu 
iute de-a lungul marginii opuse a grădinii şi apoi pe lângă 
casă. In faţa mea se întindea un coridor lung şi complet 
întunecat, cu excepţia unui pătrat de lumină la capăt, unde 
era o uşă. Am ezitat şi m-am oprit să ascult. Puteam s-o aud: a 
făcut câţiva paşi, a început să fredoneze o melodie, le-a dat 
instrucţiuni servitorilor pentru următorul fel de mâncare. Apoi 
am auzit aceiaşi paşi mai aproape, pe dalele coridorului... Am 
rămas nemişcat. A apărut brusc în conul de lumină, şi-a ridicat 
privirea şi m-a văzut. l-am pus repede mâna peste gură şi în 
aceeaşi clipă o cupă i-a alunecat dintre degete. Am încercat 
disperat, dar nu am reuşit să-l prind. A căzut şi a făcut un 
zgomot infernal. 

Am încremenit amândoi. O voce de bărbat strigă: „S-a 
întâmplat ceva?” Ochii femeii se rostogoleau, înnebuniţi de 
spaimă, şi trupul îi era încordat ca un arc. Apoi m-a văzut mai 
bine şi s-a liniştit, îşi dăduse seama că mă cunoştea. Era 
femeia de pe corabie, aristocrata inteligentă şi frumoasă. 
Mi-am luat mâna de pe gura ei, încet, rugând-o din priviri să 


păstreze tăcerea. Mi-a făcut semn că a înţeles. l-a răspuns 
bărbatului ei: „Nu, am scăpat ceva pe jos”. Brusc, mi-am dat 
seama cât de aproape, cât de strâns o tineam. Nu se mai 
împotrivea, dar se uita la mine uimită. 

— Ce ai de gând? Şopti. Eşti unul din hoţii aceia de lux? 

— lartă-mă, dar nu pot să-ţi spun. 

— A, bărbatul misterios care vine şi pleacă şi nimeni nu ştie 
pe unde-o să treacă. 

— Chiar trebuie să plec. Îmi pare rău. M-a măsurat de sus 
până jos. 

— Vino la masă, hai să bei un pahar de vin. Am zâmbit. 

— Poate altă dată. 

— Sper să ne vedem din nou, oftă ea. Mi-ar plăcea să aud 
mai multe istorisiri atunci când vom avea timp de povestit şi 
de ascultat. Strada-i acolo. 

Vă mărturisesc că m-a sărutat uşor pe buze, apoi mi-a dat 
drumul şi m-am strecurat iute prin beznă, încă mai zâmbeam. 
Am ajuns pe o alee întunecată care ducea spre fluviu, între 
timp ochii mi se obişnuiseră cu întunericul şi mi se ascuţiseră 
şi celelalte simţuri. Cunoşteam această senzaţie, acest mod 
straniu de a străbate lumea; era ca şi cum aş fi trăit prin 
animalul din mine. Simţeam lucrurile înainte să le văd, fiinţele 
înainte să le aud: ameninţarea unei crengi mai joase, invizibile 
în întuneric, schimbările în relieful cărării, bolovanii de pe 
drum, câinii din spatele zidurilor înalte, apropierea 
trecătorilor... Am mers în zigzag prin acel cartier, mai mult 
ghicind în ce direcţie mă îndreptam, până când am auzit 
fluviul şi corul neîncetat al păsărilor de apă. 

Dar fluviul se afla de partea cealaltă a Căii Regale, aşa că 
trebuia s-o traversez. Chiar şi la ora aceasta târzie riscam să 
întâlnesc trecători sau patrule de noapte. Pe de altă parte, de 
ce să-mi fie frică? Puţini oameni din oraş mă cunoşteau din 
vedere. Chiar dacă m-aş fi întâlnit cu cineva care m-ar fi 
recunoscut, puteam să încropesc o poveste plauzibilă... Nu, 
realitatea era cu totul alta: fără vreun alt motiv decât ceea ce 
aflasem în timpul anchetei, eram convins că nu trebuia să mă 
vadă nimeni. Trebuia să dispar fără urmă. 

M-am lăsat aşadar în voia zeilor care mă ajutaseră şi până 
atunci şi am înaintat fără şovăială pe aleea întunecată, apoi 
am ajuns pe Calea Regală, acum pustie şi palidă în lumina 


lunii. Am privit repede la stânga şi la dreapta: nimeni. Riscând 
totul, am pornit drept înainte, chiar pe mijlocul drumului. O 
îndrăzneală vecină cu nebunia îmi însoțea acum hotărârea de 
a paria totul pe norocul meu. Am auzit deodată un fâlfâit de 
aripi şi o clipă am crezut că sunt înconjurat de spirite. Era doar 
un cârd de păsări de noapte care au zburat repede pe 
deasupra capului meu, înainte de-a se roti tot mai departe pe 
cerul înstelat şi de-a se în - toarce spre cuiburile lor ciudate 
din copaci, în formă de butoaie. Eram într-o asemenea stare 
încât, deşi sunt cel mai puţin superstiţios dintre oamenii pe 
care-i ştiu, am hotărât că este fără îndoială un semn de bun 
augur. 

Am ieşit de pe Calea Regală. Lumina lunii cădea albă pe unul 
din ziduri, iar cel de pe partea opusă era cufundat în beznă. 
Am auzit glasuri care se certau şi am trecut repede mai 
departe. De undeva a răsunat scâncetul unui copil. Apoi am 
văzut o pereche de tineri care se sărutau, pe jumătate 
luminaţi de razele lunii. Trupul bărbatului îl apăsa cu forţă pe 
cel al femeii. Degetele ei fine, împodobite de inele şi cu 
unghiile lăcuite, alunecau pe gâtul şi pe spatele bărbatului. 
Nici sunetul paşilor mei, nici curentul de aer nu i-a smuls din 
intimitatea lor. Încurajările ei şoptite, în timp ce el se mişca 
ritmic înăuntrul ei, mi s-au părut atât de apropiate, încât o 
clipă am avut senzaţia că femeia se afla în braţele mele. Am 
simţit brusc că aş putea fi oricine, un spirit trecător prin trupul 
şi sufletul oricui aş dori. M-a cuprins un soi de încântare, o 
beţie plăcută născută din libertatea pe care mi-o dădea 
întunericul. 

Cimitirul de lângă fluviu era doar un mare spaţiu deschis, un 
teren gol înconjurat de un zid înalt din piatră şi cărămizi de lut. 
Majoritatea cimitirelor din oraşele pe care le ştiu sunt plasate 
pe malul de vest al fluviului, mai aproape de asfinţitul 
soarelui. Probabil că acesta era temporar sau poate că poziţia 
oraşului, atât de departe de civilizaţie, mai vulnerabilă la 
atacurile din afară, îi obligase pe arhitecţi să amplaseze locul 
de odihnă al morţilor alături de casele celor vii. Nu puteau 
risca să înmormânteze rămăşiţele şi bunurile lumeşti acolo 
unde nu puteau fi apărate de jefuitorii de morminte. 

Nu muriseră încă destul de mulţi în acest oraş nou pentru a 
umple cimitirul, dar erau deja acolo câteva pietre funerare şi 


altare şi aproximativ douăzeci de morminte mai mari, în 
diferite stadii de construcţie. Niciunul dintre ele nu era pentru 
nobilime: mormintele potentaţilor erau săpate în stânca de pe 
colinele de la răsărit de oraş, mai aproape de zei. Nu erau 
înmormântați aici nici muncitorii, care aveau un cimitir lângă 
satul lor, şi nici preoţii. Aici erau aduşi toţi cei care nu intrau în 
aceste categorii, şi anume birocraţii care muriseră departe de 
pământul lor natal, reprezentanţii claselor de mijloc, 
funcţionarii, oamenii care-şi dedicaseră viaţa sclaviei mai 
tihnite a birourilor şi a pupitrelor de scris, cărora familiile lor 
încercaseră să le asigure veşnicia în spaţiul acesta nou, fără 
istorie, dar omenesc. 

Şi acum? Nu ştiam ce să fac, dar ceva trebuia să găsesc aici. 
Rătăceam printre pietre, încercând să nu fac zgomot şi să mă 
ţin departe de lumina lunii care arunca pete albăstrui pe 
pământul negru. La scurtă vreme după ce mă însurasem şi 
începusem să fac patrule de noapte, Tanefert insistase să port 
o amuletă care să mă apere de spirite şi, cu toate că nu aş fi 
recunoscut, acum mă bucuram s-o simt la piept. Cred că 
începusem s-o urăsc pe femeia pe care o căutam. Dispariţia ei 
semăna din ce în ce mai mult cu un simplu caz de fugă din 
laşitate. Tiye avea dreptate, probabil. Nimic din ceea ce 
aflasem până acum despre viaţa ei nu părea atât de îngrozitor 
şi insuportabil încât să justifice abandonarea copiilor şi 
abdicarea de la responsabilităţi, ca să nu mai vorbesc despre 
consecinţele pentru mine, un om la care nu avea de ce să se 
gândească, dar al cărui destin era acum strâns împletit cu al 
ei. 

Frumuseţea ei părea blestemată şi i s-ar fi potrivit mai 
degrabă titlul de Regină a Dezastrelor. 

În timp ce mintea îmi rătăcea astfel, mi-a atras atenţia o mică 
vânzoleală în beznă şi am devenit conştient de prezenţa până 
atunci tăcută a pisicilor. Fiecare cimitir are populaţia lui de 
pisici de pripas, dar în casele noastre le adorăm, le împodobim 
cu udat!” şi cu inele de aur şi în mormintele noastre le pictăm 
pe pereţi sub înfăţişarea lui Ra însuşi, omorându-l pe Apofis 
cel cu capul de şarpe, iar în cele din urmă le înmormântăm 
lângă stăpânii lor, mumificate, înfăşurându-le cu grijă trupurile 


15 Amulete cu Ochiul lui Horus, lucrate din ceramică sau din 
pietre preţioase. 


mici în fâşii de pânză şi de papirus. 

Apoi am simţit o împunsătură ciudată în ceafă: o pisică 
neagră mă privea fix din vârful unui mormânt impunător, ca şi 
cum mi-ar fi citit gândurile. Trebuie să recunosc că animalul 
acesta nu avea aerul de superioritate comun speciei sale. 
Dimpotrivă, a sărit jos şi-a alergat la mine, salutându-mă 
prietenos şi sunând din clopoţelul agăţat de zgardă. Blana ei 
deasă şi neagră strălucea în lumina lunii, dar când se afunda 
în beznă dispărea cu desăvârşire, cu excepţia ochilor ei 
argintii ca două luni care mă fixau neîncetat. S-a frecat de 
picioarele mele, încercând să comunice cu mine pe limba ei şi, 
fără să vreau, m-am aplecat şi am mângâiat-o pe spate. 
Coada ei arcuită ca un semn de întrebare mi-a mângâiat 
mâna. 

Ce căutam oare aici, în locul acesta pustiu, la miezul nopţii, 
mângâind o pisică? Îmi pierdusem minţile. M-am ridicat în 
picioare şi am continuat să explorez sistematic cimitirul, 
încercând să mă comport ca un profesionist şi să găsesc cheia 
mesajului atât de enervant şi de amăgitor. Pisica se ţinea 
după mine. „Nu am de mâncare”, am şoptit, gândindu-mă în 
acelaşi timp ce prost eram. A continuat să toarcă încet. M-am 
dus mai încolo, dar când m-am uitat în urmă am văzut că îşi 
reluase poziţia rituală în lumina lunii, adulmecând, dând din 
coadă şi gândindu-se la ale ei. Parcă mă aştepta. M-am întors 
şi asta i-a plăcut, fiindcă s-a luat după mine, cu coada în sus, 
cu spatele uşor arcuit şi, tropăind pe drum, s-a uitat înapoi să 
vadă dacă o urmez. Pentru că oricum habar n-aveam încotro 
să o apuc, invitaţia ei imprevizibilă, care făcea parte din 
acelaşi joc în care mizasem pe norocul meu, mi-a făcut 
plăcere. M-am dus aşadar după ea. Mărturisesc că eu, Rai 
Rahotep,  detectivul-şef al poliţiei  Medjay din Teba, 
Cercetătorul marelui mister, am renunţat la toată pregătirea 
mea şi m-am hotărât să urmez instrucţiunile unei pisici negre 
care se plimba printr-un cimitir scăldat în lumina lunii. Auzeam 
în minte râsetele isterice cu care ar fi fost primită istorisirea 
acestei întâmplări în vechiul meu birou. 

Pisica sărea sprintenă, urmându-şi drumul printre pietre şi 
monumente funerare. Uneori se pierdea în beznă, dar de 
fiecare dată apărea din nou, ca o absenţă neagră şi elegantă 
pe fundalul întunecat al cimitirului. Am încercat să mă 


concentrez şi să descopăr ceva, orice. N-am găsit nimic. 

Apoi pisica s-a oprit lângă un mormânt şi, după ce mi-a 
aruncat o privire, a intrat în capela pentru ofrande şi a 
dispărut. Era o construcţie relativ nouă, una dintre cele mai 
mari din cimitir. Am împins uşa întredeschisă şi am intrat, 
înăuntru, un dreptunghi mare desenat de lumina lunii alunga 
întunericul. Pisica stătea în nişa altarului şi mânca delicat din 
vasele cu ofrande. Cineva le umpluse de curând. Părea o 
hieroglifă vie peste tăbliile de piatră sculptată şi peste 
picturile de pe masa hetep - ulcioare şi vase pline, pâini, 
păsări, fructe, ale căror imagini ţineau locul proviziilor reale 
pentru cei morţi. 

Am rămas pe loc şi am privit-o. Nu doream s-o ating şi s-o 
deranjez. Ce făceam acolo? Nu aveam ofrande pentru 
ocupantul acestui mormânt şi, de fapt, nici nu exista vreun 
ocupant, fiindcă era o construcţie nouă, clădită pentru cineva 
care se afla încă între cei vii. Lumina lunii m-a ajutat să 
descifrez, cu vârfurile degetelor, şirurile de hieroglife ale 
formulei de ofrandă, începea în modul obişnuit, hetep-dinesw, 
un dar pe care Regele îl oferă lui Osiris, şi continua cu lista 
uzuală de hrană. Un bărbat al cărui spirit era pe gustul meu, 
presupunând că monumentul era închinat unui bărbat. Şi, în 
timp ce ochii şi degetele mi se plimbau peste panou, am văzut 
pe el, vă rog să mă credeţi, un bărbat de vârstă şi statură 
mijlocie, aşezat la masa de ofrandă. Alături era scrisă invitaţia 
formală pentru recitarea formulei, astfel ca hrana să se 
materializeze. Nu-mi venea s-o rostesc, mai ales că 
mormântul nu adăpostea încă spiritul celui plecat dintre noi. 
Privirea mea a continuat să scruteze panoul şi a ajuns în locul 
unde este înscris de obicei numele şi titlul celui decedat. Mă 
aşteptam să fie gol. Nu era. Acolo fusese gravat un nume. 
Luna îmi mângâia ceafa cu razele ei reci. Pe panou era 
inscripţionat propriul meu nume. Rai Rahotep. Sub el, 
Cercetător de Mistere. M-am uitat la faţa bărbatului. Chiar şi în 
lumina aceea slabă am observat imediat că semăna cu mine. 
Purta hainele mele. Ţinea într-o mână jurnalul meu. Mă privea 
cu ochii mei. Aveam în faţa mea un geamăn de piatră, care 
mă saluta cu mâna ridicată. 

Pisica şi-a întrerupt festinul şi s-a uitat la mine liniştită, de 
parcă mi-ar fi spus: „în fond, la ce te aşteptai? Eşti aici. A venit 


clipa Cântăririi Sufletului”. S-a lins pe bot, apoi s-a strecurat 
iute printr-o nişă din Poartă şi a dispărut. 

Nimerisem într-o capcană evidentă, împins de nevoie şi de 
propria mea naivitate. Cum am putut să fiu atât de idiot? 
Mahu mă amăgise cu poveşti care-i vrăjesc doar pe copii, pe 
femei şi pe preoţi. Trebuia să plec imediat de-acolo. Limba îmi 
era grea şi uscată. M-a cuprins panica, am simţit în gură 
amestecul ei amar de spaimă şi fiere. Am văzut în minte 
chipurile fetelor mele, apoi m-a copleşit un sentiment de 
pierdere ireparabilă şi pielea mi s-a înfiorat de atingerea 
uşoară a zăpezii, rece, veşnică şi tăcută... 


CAPITOLUL 25 


Am alergat la uşa mormântului, am trecut de ea şi am ajuns 
iar afară, unde m-am străduit să-mi trag sufletul şi să mă 
liniştesc... Dar m-am oprit. Trebuia să fac aceeaşi alegere. 
Dacă plecam acum, nu aveam să aflu niciodată. Enigma ar fi 
rămas neatinsă şi nerezolvată. Am lovit peretele mormântului 
cu pumnii, încercând să revin la realitate şi, după multe 
strigăte şi izbituri, am atins o stare vecină cu luciditatea care 
m-a făcut să mă opresc. Mi s-a părut că aud în minte glasul lui 
Tanefert care mă îndemna: „Nu lăsa teama să pună stăpânire 
pe tine. Folosește-o. Gândeşte!” 

Mi-am luat inima în dinţi - halal ofiţer Medjay, halal detectiv 
care se sperie deodată de întuneric! — Şi am intrat din nou în 
mormânt. Pisica dispăruse. Dacă ea găsise o cale de ieşire, 
poate că trebuia s-o urmez. Am cercetat peretele. Panoul 
central era, potrivit obiceiului, împins puţin într-o parte, cât să 
lase un pasaj îngust pentru spiritul mortului care putea astfel 
să între sau să iasă. Am pipăit nişa în care stătea geamănul 
meu de piatră. Doar moloz şi praf. lată ce materiale folosim 
pentru veşnicie! Am pipăit apoi marginile panoului. Erau ceva 
mai reci la atingere şi parcă uşor umede. Mi-am lins degetul şi 
l-am ţinut aproape de piatră. Era doar o închipuire? O adiere 
foarte slabă de aer călduţ acolo unde ar fi trebuit să fie doar 
nemişcare? 

Am încercat panoul, sprijinindu-mă de el, mai întâi uşor, apoi 
cu toată greutatea corpului. Am împins din ce în ce mai tare, 
cu disperare, convins că trebuia să trec pe acolo. Nimic, nici 
măcar un scrâşnet de piatră pe piatră, de pulbere pe pulbere. 


M-am dat înapoi, dezamăgit. Geamănul meu de piatră se uita 
liniştit la mine, salutându-mă cu mâna lui rece şi ţeapănă. Mi- 
am ridicat şi eu mâna şi am pus-o peste palma lui deschisă. 
Degetele mele de carne şi oase erau identice cu degetele lui 
împietrite. Cineva se străduise mult să mă copieze. M-am 
întrebat o clipă cine ar fi fost în stare să mă înfăţişeze atât de 
precis. l-am întors salutul, fără să vreau am apăsat mai tare şi, 
în clipa următoare, am auzit un geamăt şi panoul s-a rotit uşor 
în beznă, dezvăluind un gol negru şi prea puţin îmbietor. Mici 
rafale de aer călduţ, cu miros de piatră, de ţărână şi beznă 
umedă, s-au împrăştiat în lumina palidă asemenea ultimei 
răsuflări îndelung reţinute a morţilor. În lumina slabă am văzut 
pisica. Aştepta. S-a întors, coada ei s-a arcuit elegant - parcă 
era degetul unei dansatoare de la templu care mă chema -, a 
coborât, mai mult alunecând, câteva trepte de piatră şi a 
dispărut. Torţe lungi ardeau în suporturi elegante de aramă 
fixate în zid. Fuseseră aprinse de curând. Lângă ele era o 
lampă fină, alt semn că eram aşteptat şi că ieşirea se afla nu 
prea departe. lar acolo mă aşteptau oameni, prieteni sau 
duşmani, care făcuseră efortul să mă aducă pe acest drum şi 
să mă ajute să-l parcurg. Lampa era lucrată cu o măiestrie 
ieşită din comun, îmi aducea aminte de obiectele sofisticate şi 
elegante pe care le văzusem în oraş, dar le întrecea prin 
frumuseţea ei aparte, desăvârşită. Am notat această 
observaţie într-un colţişor al minţii. 

Am aprins lampa. Flacăra a pâlpâit, apoi a îmbobocit şi mi-a 
dezvăluit calea, însoţit de licărirea unduitoare, am coborât 
câteva trepte în necunoscutul întunecat şi răsunător care mi 
se deschidea în faţă. Ştiam că scara ducea la camera de 
înmormântare, aşa cum cerea tradiţia încă din timpuri 
străvechi. Era abruptă şi îngustă, în mod surprinzător, aerul 
era cald. Am coborât cam zece trepte şi am trecut pe sub o 
arcadă scundă, cu simboluri inscripţionate pe ambele laturi, 
dar n-am stat să le descifrez pentru că lumina lămpii era 
destul de slabă. Uşa dădea într-o cameră strâmtă, în care 
fuseseră depuse sicriul şi darurile de înmormântare, aşezate 
pe o măsuţă de piatră. Nişele din pereţi erau goale. Pisica 
stătea pe masă şi se spăla. Am salutat-o. 

Şoapta mea a răsunat straniu în spaţiul acela închis. Am 
mângâiat-o după urechi, dar ea a continuat să se spele fără să 


mă ia în seamă. Am observat că pe lanţul de aur de la gât 
avea, pe lângă clopoțel, un scarabeu-de-inimă micuţ dar 
splendid, din calcedonie, cu o inscripţie pe spate: O, inima 
mea, pe care o am de la mama... Cuvintele îmi erau 
cunoscute, erau din Cartea leşirii Sufletelor La Lumină, din 
capitolul în care Toth, Judecătorul Adevărului, cântăreşte 
sufletele. 

Apoi pisica ţâşni, sări elegant de pe masă şi se opri în faţa 
unui panou de lemn din zid. L-am împins. S-a deschis uşor şi 
am intrat într-un alt tunel, mai rece şi mai umed, care se 
pierdea în beznă ca un miraj ciudat, argintiu. Am ridicat lampa 
şi am văzut nenumărate picături de apă care se condensau pe 
tavanul de piatră. Mărturisesc că am fost hipnotizat preţ de un 
minut de mulţimea de picături - aparent inevitabile, 
întotdeauna identice - care străluceau, se îngreunau şi 
cădeau, stârnind după o clipă replica muzicală a apei de 
dedesubt. M-am uitat în jos şi am văzut că podeaua era 
acoperită cu o peliculă subţire de apă care se aşternea în 
beznă ca un pârâu subteran. 

Flacăra lămpii se lupta cu o adiere slabă care s-a întețit pe 
măsură ce înaintam. Nu mai aveam prea mult timp la 
dispoziţie pentru a străbate acest labirint și-a ajunge la 
capătul lui. Călcam prin apă fără să-mi mai pese că mă ud, şi 
curând sandalele s-au îngreunat şi tălpile lor au devenit 
alunecoase. Doar teama îmi forţa picioarele să mă poarte 
înainte. 

Drumul nu era drept, ci şerpuitor, uneori sinuos, alteori în 
zigzag, iar simţul meu de orientare s-a pierdut repede. Se 
spune că Lumea de Dincolo e populată de şerpi care bântuie 
coridoarele ei înspăimântătoare şi vămile ei înşelătoare. 
Cartea Porţilor conţine rugăciuni şi descântece puternice care 
te apără de ei şi paznicii monstruoşi se dau la o parte numai 
dacă rosteşti numele lor tainice. Dar puteam oare să-mi 
amintesc măcar o singură rugăciune în aceste clipe? Nu, îmi 
era imposibil. M-am înfiorat, sperând că din întuneric nu va 
ţâşni niciun monstru invizibil care să-mi blocheze calea şi să- 
mi ceară să rostesc o incantaţie. 

Lampa începea să se stingă. După ce am calculat în minte cu 
aproximaţie distanţa pe care o parcursesem, mi-am dat 
seama că mă aflam cam la jumătatea drumului pe sub albia 


fluviului. Apoi flacăra a tresărit, s-a luptat o clipă să 
supravieţuiască, dar a murit. Lumea de Dincolo s-a şters şi m- 
am cufundat într-o orbire mai adâncă decât oricând până 
acum. În cea mai neagră noapte, chiar şi la capătul unei alei 
înguste sau în cea mai dosită cameră a unei case părăsite, se 
insinuează un firişor de lumină. Nu şi aici. Ochii mi s-au 
umplut de nălucirile şi plăsmuirile ciudate şi ameţitoare ale 
minţii. Am aruncat obiectul acela frumos, acum inutil, care a 
izbit pardoseala de piatră cu un zgomot înfricoşător, destul de 
puternic pentru a deştepta morţii din somnul lor, şi ecoul s-a 
zbătut nebuneşte între pereţii tunelului nevăzut. 

M-a cuprins iar disperarea. Mi-am întins mâinile în faţă, dar 
erau invizibile şi nu le mai simţeam, ca şi cum întunericul le-ar 
fi amorţit. Apoi am atins piatra şi, la fel ca un orb care pipăie 
lumea doar cu vârful bastonului şi nu cu mâna care îl ţine, am 
început să înaintez ezitant în haosul acela negru. 

Am încercat să-mi număr paşii, fiindcă nu aveam altă cale de 
a aprecia înaintarea mea în timp şi în spaţiu, dar numerele mi 
s-au topit în minte şi numărătoarea lentă m-a dezorientat, 
încercam să mă consolez spunându-mi că totul era 
intenţionat: lumânările aprinse, pisica - acum dispărută -, 
chiar şi faptul că mormântul purta numele meu. Toate 
începeau să aibă mai mult sens. 

Apoi, privind înainte, mi s-a părut că zăresc o stea licărind în 
beznă. Am pornit drept spre ea, cu mâinile mele nevăzute 
întinse în lături şi călăuzindu-mă printre pereţii de stâncă. Într- 
o asemenea întunecime nu puteam fi sigur că nu era o 
amăgire. Cu cât îmi doream mai mult să se lumineze, cu atât 
se lumina mai tare. Sau, cine ştie, poate sosise clipa morţii 
mele, poate era lumina aceea strălucitoare despre care 
vorbesc cei care s-au apropiat de pragul veşniciei şi s-au 
întors apoi printre vii? Mi se părea acum că steaua se 
oglindeşte în miile de picături de apă care se adunau, se 
umflau şi cădeau în jurul meu. Treptat steaua căpătă formă, 
un dreptunghi de lumină, iar în el o siluetă care mă aştepta, 
sau aşa mi se părea în nebunia mea. Am început să mă tem 
că uşa s-ar putea închide înainte să ajung la ea, că steaua s-ar 
putea stinge. M-am chinuit să înaintez mai repede, zdrelindu- 
mi mâinile de pereţii umezi. Mi-am lins sângele şi gustul sărat 
m-a înfricoşat, dar am revenit cumva la realitatea omenească. 


M-am pomenit alergând, şi aşa, cu respiraţia zvâcnind 
nebuneşte în piept, am gonit în sus pe râul de piatră, pe râul 
de lumină, spre steaua schimbătoare şi tot mai mare, spre 
silueta care în cele din urmă s-a dovedit a fi a unei femei. 
„Tanefert!” m-am auzit că-i strig numele. „Tanefert! 
Tanefert!” 

Apoi m-am prăbuşit peste prag, într-o lumină orbitoare. 


CAPITOLUL 26 


Lumea s-a întunecat. Cuvintele mi se învălmăşeau în minte 
ca un vis fără rost, ca o rimă pentru copii: O, inima mea pe 
care o am de la mama. O, inima mea la felurite vârste... 

Apoi mi-am revenit, am deschis ochii şi m-am ridicat. Pisica 
îmi adulmeca delicat mâna. M-am chinuit să mă ridic în 
picioare şi am început să mă uit în jur. Mă aflam într-o 
încăpere săpată în stâncă, plină de lămpi. Erau sute. Pereţii şi 
tavanul erau decorate cu şiruri de hieroglife şi picturi care-l 
înfăţişau pe Aten, cu mâinile lui mici întinse în jos şi darul 
ankh oferit deopotrivă adoratorilor divini şi regali. În nişele din 
pereţi erau aşezate figurine solitare sau în grupuri şi statuete 
mascate şi încoronate pe care le-am recunoscut imediat: erau 
cele patruzeci şi două de zeități, purtând simbolurile judecății. 
Mă aflam prin urmare într-o încăpere oficială, ceva între 
mormânt şi templu. In centru se afla o balanţă mare, mai 
înaltă decât un stat de om, făcută din abanos şi aur, care avea 
în vârf statueta unei femei aşezate: zeiţa Maat. O văzusem de 
nenumărate ori pe cea care veghează mersul anotimpurilor şi 
al stelelor, al justiţiei pământeşti şi divine, înfăţişată pe 
colanele de aur purtate de judecători cu slăbiciuni atât de 
omeneşti, cu chipuri supte sau guşate, urâţite şi schimonosite 
de brutalitate, desfrâu şi ani. Balanța se afla acum într-un 
echilibru perfect. Aerul era nemişcat. Apoi s-a întâmplat ceva. 
Pisica și-a ridicat privirea verde şi limpede şi în clipa 
următoare a dispărut. 

Lângă balanţă apăruse o siluetă înaltă, cu o cingătoare din 
aur şi purtând pe cap o mască din aur şi argint înfăţişând un 
şacal: Anubis. Avea de gând să mă ucidă? Silueta părea că mă 
priveşte şi aşteaptă. Mi-am luat inima în dinţi şi am vorbit: 

— Unde mă aflu? 

— In Sala Celor Două Adevăruri. 


Glasul nu venea de sub mască, ci din umbrele adânci ale 
încăperii. Era glasul unei femei, sigur, direct şi plăcut. Am ştiut 
imediat că o găsisem. Sau mă găsise ea pe mine? 

— Credeam că adevărul este unul singur, am zis. 

— Sunt multe adevăruri. Aici, de pildă, sunt două: al tău şi al 
meu. 

— Mai este şi Adevărul, pur şi simplu. Parcă-i vedeam 
zâmbetul, invizibil în umbră. 

— Ce înţelept eşti, a zis. Tu şi voi toţi care vorbiţi despre 
lucruri precum Adevărul. Mă întreb ce ai scris despre mine în 
jurnalul tău? Ce adevăruri ai scris acolo? 

Ştia deja totul. Am încercat să ţin pasul cu ea. 

— Nu neapărat adevăruri. Poveşti. 

— A, poveşti. Şi cum ne pot fi ele de folos? 

— Sunt doar versiuni, am spus. Posibilităţi. Despre 
dumneavoastră. 

— Dar câte versiuni poate avea povestea? Cred că foarte 
multe. Probabil un număr infinit de versiuni. 

Oare avea dreptate? 

— Se poate. 

— Prin urmare, continuă ea, fiecare poveste are un număr 
infinit de versiuni. Poate e ca un cerc. Oare toate poveştile 
sunt cercuri? 

— Da, toate poveştile adevărate. 

— Şi atunci când ajungem la sfârşit ne dăm seama că totul 
abia începe. 

Am tăcut amândoi. Totul se petrecuse foarte repede şi între 
noi se instalase intimitatea. Fiecare putea să completeze 
gândurile celuilalt. Am simţit brusc dorinţa să privesc faţa 
femeii aceleia enigmatice, dispărute de prea mult timp. 

— Vreţi să vă arătaţi chipul? 

A rămas tăcută câteva clipe, apoi de sub mască s-a auzit un 
sunet care putea fi la fel de bine geamăt sau râs. 

— Poate. Dar trebuie să-mi răspunzi mai întâi la câteva 
întrebări. Trebuie să fii judecat. Adevărul tău trebuie să fie 
judecat. Şi păcatele tale. Şi inima. Sper că ai o inimă bună, 
una adevărată. Zeul-şacal îmi făcu semn să mă apropii şi-mi 
spuse: 

— Inima ta nu trebuie să mintă în faţa Zeului. Glasul îi era 
puternic, ferm şi cu un accent care nu se regăsea prin Cele 


Două Tărâmuri, ci de mult mai departe, de dincolo de 
cataracte. Din Nubia. Am înţeles. Am încuviinţat. 

Era un joc, un joc cu măşti şi scene. Era în acelaşi timp la fel 
de serios ca moartea. Puneam în scenă scrierile şi semnele din 
Cartea Morților. Ştiam că răspunsurile pe care aveam să i le 
dau îmi vor pecetlui destinul. 

— Nu voi minţi. 

— Vom începe cu Confesiunea Negativă, începu să recite: 

— Voi, Zeii Casei Sufletului care judecati Pământul şi Cerul... 
Adorați-l pe Ra în Barca Soarelui... Apoi alte incantaţii despre 
Şarpele de Foc şi despre Copiii Neputinţei şi despre viziunea 
Nimbului Solar şi a Nimbului Lunar... Fie ca Sufletul meu să 
poată ieşi şi să călătorească în orice loc doreşte, fie ca numele 
meu să fie rostit, fie să mi se afle şi mie loc pe Barca Soarelui 
atunci când Zeul pluteşte pe Cerul Zilei, fie să mă primească 
Osiris pe Tărâmul Adevărului. 

Când a rostit numele lui Osiris m-a cuprins spaima şi am 
simţit că viaţa mea întreagă atârnă doar de firul acelei clipe, 
că se adună ca apa de pe tavanul tunelului prin care 
trecusem, o picătură îngreunându-se, tremurând, aşteptând 
să cadă. Pe un taler al balanței erau faptele vieţii mele: 
copilăria, soţia mea, fetele mele, dragostea mea pentru lumea 
noastră mică şi prețioasă, toate cele bune şi rele şi fără 
importanţă pe care le-am gândit, le-am simţit şi le-am făcut şi 
tot ceea ce am fost. Pe celălalt taler era viitorul, intangibil, 
necunoscut ca zăpada din cutia aceea adusă de departe. 

Silueta cu mască de şacal mi-a făcut semn să mă apropii de 
balanţă. M-am uitat în jur. Colţurile îndepărtate ale camerei se 
pierdeau în beznă, dar acum am putut vedea două statui în 
stânga şi în dreapta mea: Meskhenet şi Renenutet, zeițele 
norocului şi destinului, care aveau să vorbească în numele 
morţilor, în faţa lor era o fiară ghemuită, un leu cu fălci lungi 
de crocodil, pline de colţi înspăimântători, gata să mă sfâşie 
laolaltă cu bietele mele minciuni. Părea cioplit din piatră, dar 
nu puteam fi sigur. 

Nefertiti vorbi din nou: 

— Cum te numeşti? 

— Rai Rahotep. 

— De ce te afli aici? 

— Caut cheia unui mister. 


— Ce fel de mister? 

— Caut pe cineva care a dispărut. 

Tăcere. Apoi Şacalul se apropie şi-mi ceru să rostesc 
răspunsurile într-unul din talerele de aur ale balanței. 
Intrebările veneau rapid, una după alta, insistente, fără să-mi 
dea o clipă de răgaz, şi din gură îmi ieşea o litanie de 
răspunsuri: „Nu, n-am minţit, nu, nu mi-am înşelat nevasta, 
da, am ucis, nu, nu am furat...” şi aşa mai departe, până când 
m-am pomenit că torn de-a valma faptele mele bune şi rele în 
vasul blestemelor. Apoi Anubis a lăsat să cadă o pană mică, 
albă, care a plutit spre celălalt taler al balanței. Dispozitivul 
părea să fie potrivit pentru a măsura până şi greutatea aceea 
infimă şi a vibrat uşor când pana a atins talerul. O clipă mi s-a 
părut că balanţa se va înclina sub greutatea unor îndoieli atât 
de serioase şi astfel va pecetlui sfârşitul meu. A rămas 
nemişcată. Aerul din jurul meu îşi ţinuse până atunci 
respiraţia. Acum începuse din nou să răsufle. 

— Eşti Cel ce Rosteşte Adevărul. Bine ai venit! Închide ochii şi 
înaintează. 

M-a luat de mână şi o apăsare mai puternică mi-a dat de 
înţeles că trebuia să mă opresc. Am simţit că se mişca în jurul 
meu. 

— Acum nu-ţi rămâne decât să te întorci în tine. Dacă ai fi 
murit cu-adevărat, sufletul tău ar fi devenit o pasăre și-ar fi 
zburat între cele două lumi. Sufletul tău zboară? 

Nu-i puteam răspunde. 

— Cel ce Rosteşte Adevărul nu mai găseşte cuvintele? 

— Nu orice poate fi exprimat în cuvinte. 

— Adevărat. Dar acum a sosit timpul să-ţi recapeţi cele cinci 
simţuri. Nu mă refer şi la celelalte, adică la simţul umorului, al 
onoarei şi aşa mai departe. 

M-a condus la o bancă şi m-am aşezat. 

— Conform ritualului, ar fi trebuit să stai în picioare într-un 
sicriu, dar cred că ar fi fost prea melodramatic. Recunoşti 
acest obiect? Am încuviinţat după ce l-am pipăit şi mi-am dat 
seama că era o lamă de cremene în formă de coadă de peşte. 
— E un cuţit peseh-kef. 

— Se spune că în trecutul îndepărtat Preotul îndrepta spre 
tine piciorul drept al unui bivol abia sacrificat pentru a încerca 
să toarne o parte din spiritul lui puternic în trupul tău 


renăscut. Eu nu voi folosi piciorul drept al unui bivol. 

Imi aşeză cuțitul peste gură şi am simţit sărutul rece al lamei 
pe buze. Sorbeam parfumul cald al trupului ei. Am simţit brusc 
că mă cuprinde căldura, am simţit o şansă de viaţă. Am 
început din nou să cred că îmi voi putea îndeplini misiunea şi 
că mă voi întoarce acasă, la viaţa mea dinainte. A mai ţinut o 
vreme lama pe buzele mele, în timp ce alte emoţii se trezeau 
înăuntrul meu, apoi a ridicat-o şi mi-a pus-o pe ochi, întâi pe 
cel drept, şi pe urechi. Din nou sărutul rece. Am simţit că 
roşesc ca un îndrăgostit. 

— Acum poţi vorbi, mânca şi asculta. Eşti iarăşi viu. 

Am deschis ochii. 


CAPITOLUL 27 


Umbrele s-au dat la o parte ca o cortină şi am putut s-o văd. 

Eram într-o anticameră. Mi se părea că pereţii şi podeaua 
erau din argint, dar probabil că acesta era efectul cumulativ şi 
subtil al mulţimii de lămpi. Oricum, în clipa aceea aş fi putut 
crede orice, atât de tulburat şi de încântat eram. 

In cameră am văzut doar o scară simplă care dispărea în 
umbră, o bancă joasă, o masă mică plină de mâncăruri şi 
băuturi şi două scaune. Pe unul din ele stătea ea. Avea părul 
strâns sus, deasupra creştetului, la fel ca statuia din atelierul 
sculptorului, iar coafura îi scotea în evidenţă formele pure ale 
gâtului şi umerilor şi-i accentua frumuseţea chipului. Purta un 
veşmânt alb, cu falduri ample, ca al unui preot, decorat cu 
păsări aşezate pe ramurile răsucite ale unui copac înmugurit. 
In țesătura fină se împleteau fire aurii, argintii, verzi, roşii şi 
indigo, iar efectul lor era uimitor: o adiere de lumină juca pe 
trupul ei la fiecare mişcare pe care o făcea. Păsările cu ochii 
lor atenţi, rubinii, păreau atât de reale, încât te aşteptai să 
înceapă să cânte. 

Dar toate acestea păleau în fala privirii hotărâtoare. 

Stătea cu mâinile pe genunchi, uitându-se la mine amuzată şi 
bucurându-se de mulţimea de gânduri şi emoţii care mi se 
citeau fără îndoială pe chip. In clipa aceea i-aş fi spus orice. Mi 
s-a părut că a ghicit şi asta, pentru că mi-a zâmbit imediat. 
Surâsul ei fugar m-a vrăjit, m-a încălzit, m-a... Dar unde aş 
putea găsi cuvintele rare să descrie asemenea clipe, când 
suntem cu adevărat vii şi ne bucurăm atât de intens de 


prezenţa altei fiinţe? Cum să descriu spiritul misterios care 
pune stăpânire pe alcătuirea complicată a trupului nostru şi 
care se strecoară până în miezul fiinţei noastre fizice şi trece 
dincolo de ea, până când uităm că suntem din carne şi oase şi 
simţim că facem parte din tot ceea ce există? Nu sunt decât 
un biet ofiţer Medjay, un detectiv, o fiinţă trecătoare prin 
spectacolul enigmatic al lumii şi totuşi, o clipă efemeră, 
privirea ei m-a transformat într-un zeu eliberat de îndatoririle 
lui faţă de timp şi lume. Apoi zâmbetul sa stins şi am ştiut că 
tânjeam să zâmbească din nou, mi-am dat seama că aş fi fost 
în stare de orice pentru ca surâsul să apară din nou pe chipul 
ei frumos, mândru şi deschis. 

— Câte ceasuri sunt? Am zis în sfârşit şi mi-am dat seama 
prea târziu că doar un prost ar fi putut să-i pună o întrebare 
atât de lipsită de importanţă. 

— Este ceasul lui Akhet. Vocea ei era liniştită şi limpede. 

— Vreţi să-mi amintiţi ce înseamnă? Lângă ea mă simţeam 
un biet sălbatic. 

— Înseamnă ceasul dinaintea zorilor. Este şi ceasul pe care 
cărţile îl numesc al hărniciei. Un alt fel de a-l descrie ar fi că 
akh este numele pe care îl dăm reunirii individului cu sufletul 
lui după moarte. Unii zic că reunirea aceasta este veşnică. 

— Veşnicia durează prea mult. 

A răspuns la ironia mea cu o privire prudentă şi mi-a adus 
astfel aminte că nu avea rost să mă joc de-a ofiţerul Medjay. 
Miza era mult prea mare. Trebuia să fiu eu însumi. 

— Şi încă un fel de-a înţelege asta este că în limbajul sacru 
semnul akh este Ibis cea care poartă o creastă, pasărea 
înţelepciunii... Gândeşte-te la ea ca la vestitoarea din zorii noii 
tale vieţi. 

Ne-am privit o clipă. Parcă se uitau la mine şi toate păsările 
tesute pe veşmântul ei. Ce se întâmpla? 

— Aceasta este noua mea viaţă? Am murit oare? M-am 
născut din nou? 

— Poate, dacă priveşti lucrurile din perspectiva corectă - din 
perspectiva adevărată... 

Şi-a întors capul ca să mă vadă mai bine. Ce? Voia să spună? 

— Mă simt onorat că v-am întâlnit, i-am spus. 

— O, te rog, nu e cazul să te simţi onorat. M-am săturat de 
onoruri, îmi pare rău că am complicat totul. Atâta dramatism! 


.„. Toate încercările prin care ai trecut... Probabil că te-ai simţit 
ca un personaj dintr-o legendă, dar trebuia să aflu dacă pot 
avea încredere în tine, dacă eşti cu adevărat cel potrivit. Nu ți- 
e foame? Nu ţi-e sete? 

A făcut semn spre masă şi mi-a turnat apă într-un pahar. Am 
băut şi abia atunci mi-am dat seama cât de uscată şi amară 
îmi era gura şi cât de cald se făcuse. Probabil că din cauza 
asta spuneam atâtea prostii. A umplut din nou paharul de la 
fântâna mică din perete şi l-a pus în faţa mea. Fiecare gest, 
fiecare mişcare era perfectă. O femeie cu o desăvârşită 
stăpânire de sine. Chiar şi apa părea să se bucure de întreaga 
ei atenţie şi plăcere. Era deschisă în tot ce făcea. 

— Pe-aici apa e dulce? 

— Da, în spate e un izvor, unul din motivele pentru care am 
ales acest loc. 

— L-aţi ales pentru ce? 

— Pentru a-mi fi adăpost. 

— Adăpost împotriva cui? Nu mi-a răspuns imediat. 

— Nu trebuie să uit nicio clipă că eşti omul care dezleagă 
cele mai încâlcite mistere punând cele mai simple întrebări. 
Se îndepărtă încet, apoi se întoarse şi spuse: 

— Aşa m-ai găsit? Cu întrebări? Am citit în ochii ei 
amuzament, curiozitate, interes. Cum afli ceea ce afli? 

N-am reuşit să-i răspund. Mi se părea că munca mea de-o 
viaţă, toate gândurile şi acţiunile mele, toate visele şi 
idealurile mele se pierduseră în pulberea aruncată de mâna ei, 
care a strălucit scurt în lumină. Şi mi-a plăcut acest sentiment. 

— Poate de aceea Stăpânul nostru... 

— De ce nu-i spui pe nume? Numele au forţă. Spune-i 
Akhenaton. Rostise cuvântul cu o inflexiune complicată, ca pe 
o frază muzicală. Am ghicit în glasul ei o melodie care-i trăda 
afecțiunea, dar şi disonanţele şi acutele unor emoţii 
contradictorii. S-a retras şi mai adânc în penumbra încăperii. 

— Poate de aceea Akhenaton mi-a cerut tocmai mie să vă 
găsesc şi nu s-a adresat şefilor Medjay din oraş. 

— Nu el. Eu te-am chemat. Şi te-am urmărit încă de când ai 
venit. Parcă în faţa mea s-ar fi deschis o uşă acolo unde cu o 
clipă în urmă nu exista niciuna. Şi-a întors către mine chipul 
magnific, acum din nou în lumină. Aştepta calmă reacţia mea, 
cercetându-mă cu ochi reci. M-am zăpăcit, încercând să 


potrivesc cuvintele ei cu informaţiile pe care le adunasem 
până arunci, străduindu-mă de fapt să privesc misterul din 
perspectiva deschisă chiar de afirmaţia ei. Am simţit că 
ameţesc. Seshat, fata ucisă? Dar Tenry şi Meri-Ra? De ce 
această şaradă magnifică şi oribilă? 

Pisica se apropie de mine parcă alunecând şi îşi frecă trupul 
zvelt de piciorul meu, provocându-mi un fior. Am mângâiat-o. 
Nefertiti a zâmbit şi acum zâmbetul ei mi s-a părut mai sincer. 
— Te place. 

— Şi eu o plac. 

— Ba nu, tu eşti bărbatul căruia nu-i plac pisicile. 

Oare ştia chiar totul despre mine? 

— Lucrurile se mai schimbă. Cum aţi ştiut că mă va găsi şi 
mă va aduce aici? 

Pisica se duse la stăpâna ei, îi sări în braţe şi mă privi 
liniştită, apoi îşi strânse cuminte coada sub ea. 

— N-am ştiut. Am sperat. 

M-am simţit iar pierdut într-un teritoriu necartografiat, unde 
lucrurile nu sunt ceea ce par a fi, unde adevărul are 
nenumărate chipuri şi unde credinţa poate modifica realitatea. 
Unde nu mai ştiam dacă ştiu. 

— Eram sigură că se va întoarce la mine. M-am gândit că 
poate o vei urma. 

— Am sentimentul ciudat că sunt doar un personaj în 
povestea pe care aţi scris-o. 

— Cu toţii facem parte dintr-o poveste. Trebuia să te chem 
pentru că nu ştiu cum se va termina. Tu ai dat drumul 
păsărilor să zboare, dar acum ne aflăm în mijlocul unei istorii 
complicate şi doar tu poţi să-i afli sfârşitul - trăind-o până la 
capăt. Ştiu ce sfârşit îmi doresc, dar acesta nu mai e sigur. Şi 
nici nu poate fi până nu este interpretat, împlinit, întrupat. 
Cartea Celor Vii, dacă vrei. Am nevoie de ajutorul tău. 

Dovedea o abilitate fascinantă. M-au încântat nuanțele 
expresiilor ei în timp ce vorbea, fluxul şi refluxul emoţiilor, 
oglindirea permanentă a inteligenţei, a spiritului. Deodată mi- 
a trecut prin minte că urmăream o mare actriţă care era 
adânc implicată în rostirea fiecărui cuvânt, dar care în acelaşi 
timp ştia să se controleze într-un mod desăvârşit. Am început 
să simt şi altceva: o pată întunecată în sufletul ei. Dorea cu 
disperare să se dezvăluie, să-şi spună povestea, să-şi expună 


motivele şi poate chiar temerile. Avea nevoie de cineva cu 
care să vorbească. Mi sa părut deodată că e singură pe o 
barcă mică, în voia valurilor unei mări furtunoase. Da, îmi 
cerea ajutorul. 

Sunt sceptic în ceea ce priveşte valoarea cuvintelor. Am 
învăţat să nu am încredere în ele, fiindcă ne conduc adesea 
într-o direcţie greşită sau acoperă, sub aparenţa unor afirmaţii 
sau negaţii simple, paradoxuri şi adevăruri întunecate şi 
neplăcute. Există amăgire şi minciună în cuvinte. Dar mai 
există în ele o putere care uneori are o frumuseţe inevitabilă. 
Nu e oare adevărat că o parte din istoria cuvintelor este 
metamorfoza lor din simple simboluri şi semne în altceva, în 
povesti pe care ni le spunem unii altora, despre lume ori 
despre noi înşine, despre vise pe care ni le amintim doar pe 
jumătate, despre tăceri care par de nepătruns? Trebuia să-i 
aflu povestea. Fiindcă, până la urmă, ajunsesem să fac parte 
din ea. 

— Spuneţi-mi ce doriţi să fac. Şi vă rog să-mi spuneţi şi de ce. 
Se aşeză în faţa mea. 

— E o poveste lungă. 

— Sunt şi eu în ea? 

— Da, eşti. 

Mi-am silit mâinile să rămână nemişcate, deşi doreau să se 
frământe. Am tăcut. 


CAPITOLUL 28 


— Trebuie să încep cu începutul. Majoritatea poveştilor încep 
cu naşterea şi copilăria, nu-i aşa? M-am născut în cutare loc, în 
cutare an şi în cutare anotimp. Acestea sunt stelele norocoase 
sau nefaste care au fost martore la naşterea mea şi care mi- 
au pecetluit soarta. Toate sunt foarte departe acum... Atât de 
departe încât nu mi le mai amintesc. Am avut noroc, cred, să 
cresc într-o familie care avea putere, influenţă şi avere. Numai 
belşug! Uitasem cât de schimbător poate fi norocul. 

O ascultam atent. S-a gândit câteva clipe şi a continuat: 

— In afară de frânturi care ar putea fi doar vise - o grădină 
înverzită, împărţită între soare şi umbră; răsuflarea Măreţului 
Fluviu auzită dintr-o barcă, la asfinţit; drumul spre casă, într-o 
seară, cu capul pe genunchii tatălui meu şi stelele deasupra 
mea. 


— Prima mea amintire adevărată este călătoria la festivalul 
Opet, unde tata m-a dus pe calea procesiunilor de la Karnak. 
L-am luat de mână pentru că mă înfricoşa aleea sfincşilor: 
păreau nişte monştri cu feţe însorite şi nu puteam înţelege de 
ce erau atât de mulţi! Pe drum mi-a spus multe poveşti: 
despre Thutmosis care a împlinit profeția unui vis şi a înlăturat 
nisipurile din jurul Sfinxului în schimbul tronului Marelui 
Domeniu; despre năprasnicul Amenhotep care iubea caii mai 
presus de orice şi care-a atârnat la vedere cadavrele 
duşmanilor învinşi pe zidurile oraşului; despre nepotul lui, 
Amenhotep, Regele nostru cel Falnic, care plânge moartea 
neaşteptată a primului său născut. Mi-a povestit că prinţul a 
fost însoţit în Lumea de Dincolo de pisica lui favorită, pe care 
o numise „Fetiţa”, îmi plăcea să-mi închipui că stă cuminte 
lângă el, la prova Marii Bărci a Soarelui, şi că se uită cu ochii ei 
verzi la misterele Lumii de Dincolo şi la chipul lui Osiris însuşi. 

Când l-am întrebat pe tata ce s-a întâmplat după aceea, aşa 
cum fac copiii când îi impresionează poveştile despre bărbaţii 
şi femeile cu faimă şi putere, mi-a răspuns doar atât: „Ai să 
vezi”. Şi, într-o bună zi, am văzut. Tata m-a chemat şi mi-a 
spus: „Vreau să fii foarte curajoasă. Vei face asta pentru 
mine?” Era mereu atât de serios... M-am uitat la el şi am zis: 
„Acum pot să-mi las părul lung?” El a zâmbit: „Da, e un 
moment potrivit”. Am bătut din palme. Credeam că în sfârşit 
am devenit femeie. Aşa că m-a dus la încăperile femeilor şi ele 
m-au iniţiat în secretele lor: alifiile, linguriţele, pieptenii, 
minciunile şi bârfele, îmi amintesc şi de mama, care se uita la 
mine ca şi cum aş fi fost departe, şi de cuvintele care au 
rămas nerostite. Voia să-mi spună ceva, dar nu ştia cum s-o 
facă. 

A luat pisica în braţe şi a pus-o pe podea, apoi s-a ridicat şi a 
început să se plimbe prin cameră. Amintirile şi plimbarea au 
făcut mereu casă bună. 

— În dimineaţa următoare, femeile au adus multe veşminte şi 
bijuterii. Erau tăcute şi am simţit că se întâmplase ceva. M-au 
îmbrăcat în straturi grele de haine cu fir de aur şi argint şi la 
sfârşit arătam ca un dar împachetat. A venit şi tata, însoţit de 
un preot. Femeile au ieşit, iar preotul m-a învăţat ce trebuia să 
fac, ce să spun şi ce nu, când să vorbesc şi când să tac. L-am 
privit nesigură pe tata, care m-a încurajat: „Azi e o zi mare 


pentru tine şi pentru familia noastră. Sunt foarte mândru”. 
Apoi m-a îmbrăţişat, fraţii mei şi mama m-au sărutat de 
rămas-bun şi am plecat, îmi amintesc arşiţa şi zgomotul de pe 
străzile pline de lume. Toate carele şi litierele au fost repede 
oprite, aşa că am rămas pe drum numai tata şi cu mine, în 
carul nostru. Auzeam păsările cântând deasupra acoperişurilor 
şi toate păreau că mă salută cu respect. Pe mine! Am strâns 
mâna tatei. Mi-am dat seama că ne îndreptam spre palat, dar 
pe măsură ce ne îndepărtam de casă mi se părea că sunto 
fiinţă tot mai neînsemnată, nu prinţesa din poveste. La palat 
am fost purtată printr-un şir nesfârşit de curţi şi încăperi, toate 
pline de nobili şi demnitari care mi se închinau în timp ce 
treceam. Lumea pe care o cunoşteam s-a retras şi a dispărut 
în spatele meu. 

Imi amintesc că m-au oprit lângă o draperie. Tata mi-a zis: 
„Te afli acum în pragul unui viitor măreț. Te ofer noii tale 
vieţi”. Cred că am încercat să-l îmbrăţişez şi să mă ghemuiesc 
la pieptul lui, dar el mi-a desprins delicat degetele, m-a ţinut 
de mâini şi m-a îndemnat: „Nu uita ce mi-ai promis. Fii 
curajoasă! Şi nu uita niciodată că te iubesc”. Am văzut lacrimi 
pe faţa lui. Nu-l văzusem niciodată pe tata plângând. 

S-a oprit o clipă. Amintirea o copleşise. 

— Eram gata să încep şi eu să plâng, dar ceva mi-a atras 
atenţia: pe coridor venea spre noi un tânăr firav, tot atât de 
îngreunat de veşminte ca şi mine. Şi-a ridicat capul şi m-a 
privit. Avea ochi mari şi gânditori. Ce s-a întâmplat oare 
atunci, ce punte a fost aruncată între noi? Înţelegere, 
recunoaştere, complicitate?  Simţeam că ne cunoaştem 
dintotdeauna şi că vieţile noastre erau strâns împletite. Apoi 
miau legat o panglică la ochi şi lumea a dispărut din nou. 
Zgomotul din încăpere s-a stins brusc. Am auzit apoi un 
clinchet, o litanie, bazaltul sestrumurilor, un anunţ oficial, 
mâinile tatălui meu m-au împins încet printre faldurile 
draperiei şi am ajuns în altă cameră. M-am uitat în jos pe sub 
panglică şi am văzut sub picioarele mele flori de lotus şi peşti 
şi am păşit pe apa aceea pictată. Mâinile lui m-au primit la 
capătul călătoriei care mi s-a părut nesfârşită şi m-au răsucit 
pe loc. Mi-au ridicat capul, mi-au dezlegat panglica şi am 
văzut ca prin ceaţă o mulţime de oameni, sute sau poate mii. 
Toţi se uitau la mine, toţi cântăreau fiecare amănunt al fiinţei 


mele. Eram atât de împovărată de haine, încât nu puteam nici 
măcar să-mi ating ochii cu mâna, dar mă simţeam goală cu 
desăvârşire. Am încercat să întorc capul. Faţa băiatului era 
prelungă şi serioasă şi ochii lui mă priveau cu blândeţe. Era 
singurul meu camarad în lumea aceea stranie. Am simţit o 
licărire de bucurie în sufletul care-mi era strivit de teamă şi 
mi-a mai venit inima la loc. 

S-a oprit şi a tăcut. Surâsul ei trist era plin de toată durerea şi 
spaima pe care le trăise fetiţa de-atunci, şi ele erau încă vii în 
inima femeii care îmi vorbea acum. As fi vrut să pot schimba 
trecutul, aş fi vrut s-o pot consola. 

— Să nu-ţi pară rău pentru mine, îmi spuse ea brusc. Nu am 
nevoie de mila ta. 

A început iar să măsoare încăperea cu pasul, de parcă doar 
aşa putea reînnoda firul poveștii. 

— Nu-mi mai aduc aminte prea multe. Presupun că 
ceremonia s-a încheiat mulţumitor şi cred că toţi cei care au 
asistat la ea s-au întors iute la petrecerile, bârfele şi glumele 
lor. L-am urmat pe soţul meu de-a lungul altor coridoare 
nesfârşite, în altă aripă a palatului. Ţin minte că mergea cu 
câţiva paşi înaintea mea, şchiopătând şi sprijinindu-se în cârjă, 
îmi plăcea: îşi transformase mersul chinuit şi greoi într-un soi 
de alunecare graţioasă. Mi-l imaginam zâmbindu-mi tainic, îmi 
mai amintesc că mă gândeam la el cu duioşie, aşa cum te 
gândeşti la o fiinţă pe care trebuie s-o aperi, la gazela pe care 
leul a ales-o din turmă, înţelegi, poate, cât de dezamăgită am 
fost mai târziu. 

Nu doream să insist asupra acestui subiect. Nu încă. 

— Înaintea lui, conducând procesiunea, mergea tatăl său, 
Măreţul Amenhotep. Mi-l imaginasem până atunci ca pe un 
mare erou, constructor de monumente şi prieten apropiat al 
zeilor. Cine era bătrânul acela irascibil, care gemea sub 
greutatea trupului său uriaş, care se plângea de dureri 
îngrozitoare de dinţi şi blestema arşiţa zilei? 

Am ajuns în cele din urmă într-o cameră păzită şi m-am trezit 
înconjurată de noua mea familie. Amenhotep a venit la mine, 
ma apucat de bărbie şi mi-a întors capul într-o parte și-n alta, 
de parcă aş fi fost o vază de vânzare. „Ai idee, dragă copilă, 
câte tratative, discuţii şi certuri au avut loc înainte să fii adusă 
aici?” M-am uitat în ochii lui, dar n-am putut să-i răspund. 


Impresiile şi gândurile se învălmăşeau în mintea mea ca o 
furtună. Mă simţeam ca o frunză purtată de curentul unui 
fluviu puternic. „Vei înţelege repede cum merg lucrurile aici. 
Ai auzit versurile de laudă pe care ţi le-au dedicat poeţii?” Am 
dat din cap că nu. „Fii demnă de laudele lor!” Soţia lui, Tiye, 
noua mea mamă, ne privea în tăcere. Avea faţa de piatră. 

S-a aşezat şi a băut din paharul cu apă pe care i l-am oferit, 
apoi şi-a continuat povestea. 

— Imediat ce soarele a asfinţit la orizontul acelei zile pline de 
schimbări, am fost dusă într-un templu cum nu mai văzusem 
vreodată. Nu era masiv, întunecat şi rece, ci mai degrabă o 
curte deschisă luminată din belşug. După un timp, un disc de 
aur de pe unul din ziduri a strâns în oglinda lui razele târzii şi 
s-a aprins, îndemnați de Amenhotep, ne-am ridicat cu toţii 
braţele în faţa acelui foc spontan şi am rămas aşa până când, 
după o vreme, s-a micşorat şi s-a stins. Cerul s-a colorat în 
albastru întunecat, apoi în stacojiu şi în sfârşit în negru. 
Bătrânul mi-a spus: „Acum ai primit şi tu nepreţuitul dar al 
Zeului cel unic”. A plecat clătinându-se. A fost ultima din 
mulţimea de întâmplări de neînțeles care m-au copleșit în ziua 
aceea. 

Seara, am fost dusă la soţul meu. Nu ştiam la ce să mă 
aştept, dar nici el nu ştia. Ne-am uitat unul la celălalt, nesiguri 
şi speriaţi şi, după ce ultimul consilier şi ultima servitoare s-au 
retras, am rămas tăcuţi multă vreme. Apoi am văzut pe o 
masă un papirus şi el a observat că mă interesează şi am 
început să vorbim, în prima noapte a noii mele vieţi am stat 
de vorbă până în zori... Proaspătul meu soţ mi-a spus o 
poveste ciudată, diferită de tot ce auzisem până atunci. Mi-a 
spus povestea Preoţilor Amun şi a întinselor proprietăţi din 
stăpânirea lor, temple, grădini şi câmpii şi case pline de 
funcţionari, sclavi şi servitori. Mi-am închipuit un tărâm 
minunat şi veşnic verde, dar mi-a spus că greşesc. 

Pământul este fertil mulţumită zeilor, a zis el răspicat, dar 
oamenii aceia făţarnici, preoţii, în ciuda cuvintelor de laudă şi 
adorare, se gândeau doar la putere şi averi. Cum să le câştige. 
Cum să le fure. Mi-a spus: „Tatăl meu nu vrea să mai fie aşa. 
Este datoria noastră sfântă să ferim Marele Domeniu de 
ameninţarea puterii Preoţilor Amun”. 

Eram foarte tânără şi credeam că în viaţă totul se împarte în 


alb sau negru. Acum văd lumea aşa cum este: un joc 
complicat, un echilibru de forţe între preoţi şi ceilalţi, între 
arme şi bani, un joc cu compromisuri, cu negocieri, cu 
ameninţări de folosire a forţei. 

— Ameninţări cu moartea. Pe-atunci credeam că e o luptă 
măreaţă între bine şi rău. 

Mi-am permis s-o întrerup: 

— Mi-aduc aminte. A impus încheierea unui acord între cele 
două grupări rivale de preoţi, cea din Amun şi cea din 
Heliopolis. A fost o mişcare înţeleaptă. Şi după ce echilibrul a 
fost restabilit, a început să construiască noile monumente de 
la Teba. Asta a fost în copilăria mea. 

— Da, copilăria noastră. 

— Şi-atunci de ce să se schimbe totul? Ce rost au Marile 
Schimbări? 

— Tu ce crezi? 

Am ridicat din umeri: 

— Ştiu doar ce-am auzit, că preoţii Amun s-au îmbogăţit şi 
mai mult, că grânarele lor erau mai pline decât ale Regelui, că 
recoltele slabe şi foametea au început să provoace 
frământări... 

— Lipsea ceva. În timp ce discutam şi înaintam mai adânc în 
noapte, gândul acela tulbure s-a transformat într-o idee 
îndrăzneață, mai presus decât reconcilierea şi mult mai 
tăioasă. Ce au în comun toate popoarele, indiferent unde 
trăiesc ele? Care este experienţa supremă a tuturor fiinţelor 
vii, zi de zi? Aten, Lumina. În vâlvătaia ei ceilalţi zei păliseră. 
Era un subiect fierbinte pentru amândoi şi am aşteptat să aud 
ce avea să-mi mai spună. 

— Te întrebi probabil cum am ajuns aici, de ce am hotărât să 
construim oraşul departe de Teba şi de Memphis? Te întrebi 
de ce am ales să ne transformăm în zei şi de ce am riscat totul 
pentru a înfăptui schimbările? 

— Aşa este. 

A tăcut o vreme şi am observat că în încăpere se strecurase 
un firicel slab de lumină care câştiga treptat lupta cu flăcările 
lămpilor. 

— Am ajuns iar la poveşti. Pe care să ţi-o spun? Să-ţi 
povestesc cum am visat neîncetat la o lume mai bună şi mai 
adevărată? Să-ţi povestesc despre ziua când le-am poruncit 


supuşilor noştri, mai-marilor palatelor, comandanților armatei, 
şefilor şantierelor, oficialităților şi funcţionarilor să ni se arate 
şi să ni se prosterneze, să îngenuncheze în ţărână şi să ne 
adore aşa cum noi înşine adorăm Lumina? Să-ţi spun ce am 
văzut pe chipurile lor? Să-ţi povestesc despre naşterea fericită 
a fiicelor noastre şi despre durerea că nu am născut niciun fiu? 
Să-ţi spun că printre prieteni se ascund duşmani care 
complotează împotriva noastră, oameni ai trecutului pe care 
am vrut să-i înlocuim cu tineri loiali? Sau să-ţi spun cum te 
încântă eliberarea de vechile constrângeri, de vechile 
minciuni, de vechii zei? Cum e să cunoşti puterea prezentului, 
dar şi speranţa viitorului? Am construit acest vis din lut, din 
piatră, din pământ şi din sudoare, dar l-am construit şi cu 

mintea noastră, din plăsmuirile noastre, ca pe o Carte a 
Luminii şi nu ca pe o Carte a Umbrelor, l-am construit să poată 
fi citit ca o hartă a unei noi veşnicii. 

Am privit-o fix. Unde voia să ajungă? 

— Mă socoteşti nebună? 

Fusese o întrebare sinceră şi cât se poate de serioasă. 

l-am răspuns cinstit: 

— Nu, nebună, nu. 

— Mulţi sunt convinşi că suntem nebuni. Ştim ce şoptesc pe 
străzi, în casele sau în birourile lor. Dar ambiția noastră era 
ankhemmaat şi nimic mai prejos: a trăi în Adevăr, îţi aminteşti 
poemul? 

Tu deschizi nesfârşite căi, 

Oraşe, sate şi câmpii, călătoria Măreţului Fluviu, 

Toţi ochii te văd în toate câte există Fiindcă tu eşti Aten al 
luminii peste lume Şi când pleci nimic nu mai e... 

Mi-am amintit de bănuielile mele când vizitasem prima dată 
Marele Templu şi îi văzusem pe credincioşii care îşi ridicau 
braţele şi pruncii către lumina soarelui; mi-am amintit de 
bătrânii care asudau cu demnitate în timpul ceremoniei pentru 
numirea lui Meri-Ra, mi-am amintit de biata fată al cărei chip 
fusese zdrobit cu sălbăticie. Ce legătură aveau toate acestea 
cu adevărul? 

Ea s-a întors şi a păşit pe marginea ultimelor umbre care se 
târau pe podea. 

— Acum ştiu că a înflăcăra sufletul omenesc dincolo de 
anumite limite, mai ales propriul tău suflet, este o greşeală 


îngrozitoare. Pasiunea pentru clădirea unei lumi mai bune 
poate ascunde o ură la fel de pasionată. Credinţele care susţin 
că pot transforma oamenii sfârşesc prin a-i înjosi, a-i degrada 
şi a-i transforma în sclavi. Asta cred acum. Mă rog să nu fie 
prea târziu. 

Se înfiora şi îşi strânse braţele la piept. Magia lămpilor fusese 
înlocuită de aura albastră şi palidă a zorilor, în lumina aceea 
părea mai puţin magnifică, mai puţin ieşită din comun, mai 
obişnuită şi mai umană. Pe faţa ei se vedeau ridurile 
provocate de tensiune şi de oboseală, îşi înfăşură umerii cu un 
şal fin şi călduros de lână, apoi se aşeză lângă mine. 

— Acum văd oroarea pe care am dezlănţuit-o. Este un 
monstru al distrugerii. Străzile se umplu într-o clipă de soldaţi, 
uşile caselor sunt doborâte, teama cucereşte oraşul ca o 
armată invadatoare... Am auzit că nişte Medjay au dat foc 
unui sat, au profanat statuile din templu, au ucis şi au mâncat 
animalele sacre din sanctuare şi i-au alungat pe oameni în 
pustiu. Acesta să fie viitorul pe care l-am visat? Nu. E barbarie 
şi obscurantism, nu dreptate şi iluminare. Până şi obiectele 
cele mai neînsemnate, borcănelele de parfum şi de tămâie, 
vor fi declarate ilegale dacă pe ele sunt gravate simbolurile 
vechilor zei. Asta-i nebunie. 

N-am vrut să rup tăcerea care a urmat. Avea dreptate. Eram 
însă nerăbdător să aud ce va mai spune şi în cele din urmă a 
continuat: 

— Dar Akhenaton nu gândeşte astfel. Soţul meu, Stăpânul 
Celor Două Tărâmuri, nu vede ce se întâmplă. E obsedat de 
viziunea lui, se amăgeşte singur că totul este cum ar trebui să 
fie şi cade în plasa nenumăraţilor săi duşmani. Cere tot mai 
multă trudă, tot mai multă stăruinţă. Bineînţeles că oamenii 
au început să-l urască. l-a persecutat pe Preoţii Amun mai 
mult decât era justificat şi a poruncit ca numele şi imaginile 
Zeilor lor să fie şterse de pe zidurile templelor, din altare şi 
chiar din morminte. l-a aruncat pe drumuri şi de-acolo ei îl 
ameninţă cu prăpădul şi vor să se răzbune. Nu ia în seamă 
tulburările care se înteţesc în alte părţi ale Imperiului, i-a uitat 
pe aliaţii din nord care îl imploră să-i ajute. Teritoriile devin 
instabile, caravanele sunt atacate, rezultatele trudei de 
generaţii pentru a extinde şi a întări puterea noastră asupra 
statelor din jur s-au spulberat într-un singur an, războaiele 


locale se înmulţesc, poporul nu se mai simte în siguranţă şi nu 
mai munceşte, câmpiile cad în paragină şi sunt acoperite de 
buruieni, impozitele nu mai sunt strânse, cei credincioşi nouă 
îşi pierd oraşele şi vieţile din pricina unor tâlhari al căror unic 
interes este câştigul uşor şi a căror unică metodă este 
masacrul... Dar mai ales nu crede că există bărbaţi puternici 
care vor să manipuleze coşmarul şi haosul în propriul lor 
interes. Acum începi să înţelegi de ce a trebuit să plec? 

Mă privi, rugându-mă parcă disperată s-o înţeleg. Am avut 
din nou senzaţia că ameţesc, ca şi cum m-aş fi aflat pe 
marginea unei genuni înfiorătoare pe care trebuia s-o străbat 
pe un pod nu din piatră, ci din cuvinte. 

— Ştiu că se vorbeşte în oraş, am spus. Am auzit şoapte şi 
zvonuri peste tot pe unde am fost, dar nimic nu s-a întâmplat 
încă. 

— Nu, încă nu. Şi tocmai de aceea trebuie să ne grăbim. 
Trebuie să punem totul în joc, nu doar viaţa mea şi a fiicelor 
mele sau pe-a ta şi a copiilor tăi. Nu e vorba doar de soarta 
acestui oraş şi a adevărului său, ci de însuşi viitorul Celor 
Două Tărâmuri. Tot ceea ce timpul a creat din nimic, toată 
slava aceasta verde se va pierde în haos şi se va transforma în 
pustietate dacă nu intervine nimeni acum. 

Am deschis singura cale de comunicare posibilă cu ea: 

— Voi face tot ceea ce îmi cereţi, nu numai din aceste raţiuni 
mai presus de noi, ci şi pentru că vreau să mă întorc la viaţa 
mea, la casa şi la familia mea. Nu pot să mă întorc dacă nu 
înaintez. 

Îmi atinse mâna cu tandreţe. J 
— Îmi pare rău, ştiu că te temi pentru viața lor. Îmi pare rău 
că team implicat, dar poate că ai înțeles de ce. 

Am stat acolo tăcuţi, în timp ce umbrele albastre au devenit 
roşii, apoi s-au transformat într-un văl de aur care a luminat 
încăperea, semnele şi simbolurile de pe pereţi, faţa ei. O nouă 
zi venise, mai promițătoare decât cele care trecuseră. Trebuia 
să-i pun cea mai importantă întrebare. 

— Când aţi dispărut? S-a gândit câteva clipe. 

— Sunt mulţi cei care lucrează împotriva mea şi mă 
ameninţă. Unii chiar din familie, alţii din Medjay sau din 
armată şi, fireşte, mai sunt şi preoţii care abia aşteaptă să-l 
răstoarne pe noul Zeu şi să profite ca altădată. Şi mulţi dintre 


cei aflaţi la putere acum mi s-ar opune fiindcă şi-au pus vieţile 
în slujba noului regim. Ştii cum e sa nu poţi avea încredere în 
nimeni, nici măcar în propriii tăi copii? lată de ce am ales să 
fug, nu să lupt. lată de ce a trebuit să las în urmă viaţa mea, 
să uit de mine însămi, să-mi şterg urmele şi să caut o cale de 
salvare pentru noi toţi. 

Nu m-am putut abţine s-o întreb: 

— Şi fata? Seshat? 

— Am auzit ce i s-a întâmplat. 

— l-au zdrobit faţa. 

Mi-a aruncat o privire îndurerată. 

— Ştiu. Îţi închipui că am poruncit s-o omoare pentru a-mi 
ascunde dispariţia? 

— Recunosc că mi-a trecut prin minte. 

— Chiar crezi că sunt în stare să ucid o fată nevinovată ca să 
mă salvez pe mine? 

S-a îndepărtat, tremurând de mânie. Trebuia să recunosc că 
această ipoteză nu se potrivea cu femeia pe care o 
cunoscusem. Mi-am dorit să nu fi spus nimic, o jignisem inutil. 

— Aţi aflat şi despre moartea tânărului Medjay Tenry şi a 
Marelui Preot Meri-Ra? 

Îmi făcu semn că da şi se aşeză. S-a aşternut tăcerea, dar 
ştiam prea bine că se întreba fără încetare, ca şi mine, cine ar 
fi putut comite asemenea atrocități şi în ce scop. 

— De ce eu? Am zis în cele din urmă. 

— Ce vrei să spui? 

— Doar atât: dintre toţi oamenii pe care i-aţi fi putut chema, 
de ce m-aţi chemat tocmai pe mine? 

Mi s-a părut ca întrebarea a avut un ecou puternic, mult mai 
puternic decât mă aşteptam. A clătinat din cap, a zâmbit trist 
şi s-a uitat drept în ochii mei. 

— Am auzit multe despre tine, eşti aproape celebru. Am citit 
documente secrete despre succesele tale, despre familia ta, 
despre viaţa ta. M-au uimit metodele tale, mi s-au părut 
inteligente şi - chiar dacă pare ciudat - frumoase. Am aflat că 
în Medjay sunt destui care aparţin vechii ordini şi care nu te 
simpatizează. Tot citind, mi-am spus că n-o să-ţi pese. Mi-am 
spus că îţi va fi teamă, dar nu vei acţiona din teamă. Ceva m-a 
făcut să am încredere în tine. Poţi să explici de fiecare dată de 
ce ai încredere în cineva? 


Întrebarea a rămas fără răspuns, fiindcă nu exista vreunul. 
Am avut totuşi ceva de spus şi nu am ezitat: 

— Pentru că atunci când îi spunem unui om că avem 
încredere în el, îl obligăm să se ridice la înălţimea aşteptărilor 
noastre. Expresia ei amuzată confirma importanţa pe care mi- 
o acorda. 

— Da, fireşte. Te vei ridica la înălţimea aşteptărilor mele? 

— Ce altceva pot să fac? 

A fost dezamăgită de răspunsul meu şi parcă şi-a pierdut 
vioiciunea şi curiozitatea. Era ca şi cum as fi pierdut prosteşte 
un joc de senet. 

— Există mereu o alternativă, dar nu asta am întrebat. Ştii 
bine ce vreau să spun. 

Acum venise rândul meu să-i spun o poveste. Mi-am ales 
atent cuvintele, ca să fiu sigur că va fi înţeleasă bine. 

— Akhenaton m-a ameninţat că-mi execută familia dacă nu 
vă găsesc înainte de Festival. Am scăpat din mai multe 
tentative de asasinat. Mahu mi-a spus că mă va tortura şi mă 
va spânzura după ce-mi va lichida personal soţia şi fetele. Am 
fost ţinut în arşiţă în miezul zilei. Am fost condus la propriul 
meu mormânt. Am fost călăuzit de o pisică neagră printr-un 
subteran înspăimântător şi am ajuns să cred că am murit, 
toate acestea pentru a-mi dovedi loialitatea faţă de o femeie 
care a dispărut. Ştiţi că ideea de-a mă urca în prima barcă şi 
de-a mă întoarce acasă începe să mi se pară foarte 
atrăgătoare? Am trăit cinci zile foarte pline şi trebuie să vă 
mărturisesc, Stăpână, că nu-mi spuneţi tot adevărul. 

O clipă a părut uimită că fusesem în stare să-i vorbesc aşa. 
Apoi, deodată, a început să râdă din toată inima, sincer, iar 
chipul ei sa eliberat din strânsoarea încordării. A clătinat din 
cap, aproape cu încântare. Recunosc, nu mi-a fost uşor să mă 
abţin să râd şi eu. Apoi, treptat, veselia s-a stins. 

— Am aşteptat multă vreme să-mi vorbească cineva astfel. 
Acum ştiu că eşti omul pe care l-am căutat încă de la bun 
început. 

O urmă de amuzament încă plutea între noi, ca un văl 
subţire. Acum mă privea altfel. 

— Poate că într-adevăr ţi-am ascuns anumite lucruri. O să-ţi 
spun tot ce am voie să-ţi spun, dar acum ştii că n-am avut de 
ales. Brusc, fata ei s-a întunecat. Parcă devenise de piatră. 


— Am un plan şi am nevoie de ajutorul tău. Pot să-ţi promit 
doar atât: mă voi întoarce la timp pentru a-ţi salva familia. 

— Când? Am întrebat. 

— Înainte de Festival. 

Am încuviinţat, încheiasem pur şi simplu un acord. Politicianul 
din ea se trezise. 

— Trebuie să ştiu acum dacă accepţi sau nu. Dacă nu, eşti 
liber, fireşte, să te întorci la familia ta. Dar îţi mai spun atât: 
dacă pleci, viitorul va arăta într-un singur fel şi te asigur că va 
fi întunecat. Dacă rămâi, mă poţi ajuta să-i salvăm pe toţi şi 
vei avea un rol într-o poveste cum n-a mai fost alta. Vei putea 
scrie în jurnalul tău o poveste uimitoare şi adevărată. Te-ai 
hotărât? 

M-a surprins atâta răceală. Am început să calculez în minte 
opţiunile. Mai aveam câteva zile de graţie înainte ca 
Akhenaton să pronunţe sentinţa de moarte a familiei mele. E 
drept, Mahu putea să acţioneze la Teba în lipsa mea, dar aş fi 
putut să le trimit alor mei un mesaj ca să-i previn şi poate că 
Mahu nu va îndrăzni să ia măsuri făţişe fără să aibă dovada 
eşecului meu. Ce puteam să spun despre Ay, al cărui nume îl 
pronunţasem atât de nechibzuit? Imi era limpede că singura 
cale de a-mi proteja familia era să rezolv această chestiune, 
altfel n-am mai fi avut linişte şi am fi văzut o ameninţare în 
fiecare umbră. 

— Ce vreţi să fac? 

S-a uitat la mine satisfăcută, de parcă i-aş fi putut răspunde 
şi altceva. 

— Trebuie să mă aperi când mă întorc, prin urmare trebuie să 
afli cine îmi vrea moartea. 

— Pot să vă pun câteva întrebări? 

— lar întrebări, oftă ea. 

— Să începem cu Mahu. 

— Nu vreau să te influenţez spunându-ţi ce cred eu despre 
anumite persoane. 

— Vă rog totuşi să-mi spuneţi. 

— E credincios ca şi câinele lui. Ne-a slujit bine. Mi-aş pune 
viaţa în mâinile lui. 

Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Se înşela, desigur. 

— A încercat să mă omoare. Mă urăşte, îmi doreşte moartea. 
— Din cauza mândriei lui exagerate şi pentru că s-a simţit 


insultat de prezenţa ta. Asta nu înseamnă că nu vrea să mă 
găsească şi că nu este bine intenţionat. 

— Nu am încredere în el. Nu mi-a răspuns. 

— Şi mai cine? Am continuat. Ramose? Parrenefer? 

— Ei sunt actorii principali şi au destule motive să-mi 
dorească moartea. Ramose este un consilier înţelept: până 
acum nu a făcut nimic din răutate, răzbunare sau ambiţie 
personală. Este un lucru rar. Pare o fortăreață - e puternic, 
aspru, perfect apărat, dar îi plac frumuseţea şi aparențele. Ai 
văzut ce bine se îmbracă? Cândva a fost Maestrul Garderobei. 
Zâmbi văzând cât eram de surprins. 

— Şi Parrenefer? 

— Lui Parrenefer îi place ordinea. Are oroare de haos. Precizia 
este adânc înrădăcinată în inima lui şi este foarte influent. 

Mi-am încercat norocul: 

— Şi Ay? 

N-a reuşit să-și ascundă teama şi o umbră a trecut iute peste 
chipul ei ca un animal hăituit. De ce oare? Ce corzi subtile 
atinsesem? Numele salvator... Numele pe care-l folosisem 
pentru a mă apăra de Mahu. 

— Ce-mi puteţi spune despre el? 

— Este unchiul soţului meu. 

— Şi? 

— Va veni la Festival. Părea încolţită. 

— Vă temeţi de el? 

— Vai, alte şi alte întrebări. A clătinat din cap, vizibil 
neliniştită, apoi a continuat: Va ajunge curând în oraş. Atunci 
vor fi aici toţi actorii acestei piese: comandanții armatei, şefii 
de triburi din nord şi din sud, demnitarii din tot imperiul, 
plătitorii de tribut ai căror copii se află în palatele regale şi ale 
căror fete sunt acum neveste în Harem... Pe scurt, toate 
persoanele din regat care se bucură de influenţă vor sosi în 
oraş în zilele următoare însoţite de familiile lor. Trebuie să-i 
lovesc decisiv pe duşmanii mei şi să aflu ce fac prietenii mei, 
câtă vreme mai pot fi sigură că-mi sunt prieteni. Trebuie, cu 
alte cuvinte, să ştiu ce se pregăteşte în sprijinul sau împotriva 
mea. 

— Cum şi când vă veţi întoarce? 

— O să-ţi spun când va veni timpul. 

M-am înfuriat de-a binelea. Cum îndrăznea să nu-mi spună? 


— Am petrecut fiecare zi căutându-vă. Acum vreţi să mă 
întorc aşa, la lumina zilei, să pun în joc tot ce am mai scump 
pe lume şi să păşesc direct într-un cuib de şerpi veninoşi fără 
să ştiu ce plan aveţi? 

Nu a fost deloc impresionată de furia mea. 

— Gândeşte-te. Dacă te prind? Akhenaton ar face orice ca să 
mă aducă înapoi, sunt singura lui pavăză împotriva 
dezastrului. Dacă Mahu te torturează sau, şi mai rău, îţi 
torturează familia, poţi să rezişti? Mă îndoiesc. Ce nu ştii nu 
poţi spune. 

— Ne-ar ucide oricum în chinuri. 

S-a gândit câteva clipe la ce-i spusesem. 

— Ştiu, dar ce pot face? Ai încredere în mine. Pot să te 
călăuzesc, să te informez şi să-ţi ofer ajutorul unui aliat 
credincios, ba chiar a doi aliaţi, îţi promit că o să-ţi spun totul 
atunci când va fi posibil. 

Mă întorsesem în punctul din care pornisem: eram obligat să 
aleg între singura opţiune raţională - plecarea din oraş - şi cea 
inevitabilă - rezolvarea definitivă a problemei. 

— Singurul aliat loial pe care-l cunosc este un bărbat care nu 
ştie să facă diferenţa între un vin de calitate şi apa chioară. Pe 
deasupra, loialitatea lui este discutabilă. 

— Inţeleg. 

Se îndreptă spre o uşă - pe care, am constatat surprins, n-o 
remarcasem până atunci - şi bătu încet, în cameră a intrat un 
bărbat care mi s-a părut cunoscut. 

— Bună dimineaţa, domnule, a zis el cu o expresie de 
amuzament puternic care se lupta să pară doar respect. 

— Khety! 

S-a înclinat în faţa Reginei şi ea m-a lămurit: 

— Khety mi-a îndeplinit ordinele încă de când ai sosit. Mi-aş 
pune viaţa zălog pentru el. Am pus-o şi pe a ta, deşi nu aveai 
cum să ştii. Te va conduce într-o casă sigură din oraş şi îţi va 
spune ceea ce trebuie să ştii. 

In clipa aceea nu ştiam ce doresc mai mult: să-l dobor cu un 
pumn sau să-l îmbrăţişez. Jucase rolul prostului destul de 
convingător. M-am întors la rândul meu către Regină şi am 
făcut o plecăciune. 

— Vom mai vorbi, a zis ea, dar acum trebuie să te odihneşti 
înainte de a porni la drum împreună cu Khety. 


Aşa că m-am aşezat şi m-am apucat să scriu toate acestea în 
lumina dimineţii şi în arşiţa crescândă a unei zile noi. Ştiam ce 
aveam de făcut şi de ce. Ştiam că era vie şi că-mi pregătise un 
rol al cărui scop era mai îndrăzneţ decât îmi puteam închipui. 
Sentimentul că fusesem înşelat s-a stins treptat odată cu 
trecerea ceasurilor şi a fost înlocuit de nerăbdarea de a trece 
la acţiune și, trebuie să mărturisesc, de dorinţa copleşitoare 
de a aduce din nou zâmbetul pe chipul acela frumos. Oare 
chiar era posibil să-mi îndeplinesc misiunea? Ea şi Khety erau 
singuri în faţa unor inamici puternici care dispuneau de toate 
avantajele: informaţie, putere, bani şi influentă. Noi aveam 
unul singur: eram invizibili. Nimeni nu ştia dacă ne aflăm pe 
lumea cealaltă sau în umbrele celei de-aici. 


CAPITOLUL 29 


Khety era enervant de satisfăcut de sine însuşi. 

— O, marele Cercetător de Mistere... 

Mă tot înghiontea şi-mi făcea cu ochiul ca un actor prost, de 
parcă între noi se instalase definitiv încrederea şi nu doar 
asta, ci şi o egalitate deplină. 

— Chiar nu ţi-ai dat seama? M-a întrebat a treia oară şi a 
trebuit să-i dau un răspuns: 

— Khety, ai interpretat atât de bine rolul idiotului, încât mi-a 
venit greu să cred că ai măcar un grăunte de rațiune. Poate 
m-ai înşelat din cauză că nu jucai mereu un rol. Poate că am 
avut dreptate să te cred aşa. 

A părut jignit, dar i-a trecut într-o clipă. 

— Ei bine, ţi-am spus multe despre mine care erau adevărul 
curat. Şi, apropo, îmi place vinul, nu berea, şi mănânc adesea 
migdale.  Mărturisesc că poate încercam să-mi reprim 
sentimentul că fusesem un prost. Nu sufăr să fiu amăgit. 
Câteva minute am fost morocănos ca un copil bosumflat. 

Şedeam la umbră într-o curte închisă, pe care o apărau de 
arşiţă copertine largi din pânză de în. 

Păsările experimentau note înalte şi triluri prelungi, în mijloc, 
apa curgea într-un bazin de piatră. 

— Înţelegi gravitatea dilemei în care ne aflăm? Kethy 
încuviinţă. lar le ştia pe toate. 

— Cunogşti zicala asta: Nu apuca frâiele unei călătorii al cărei 
sfârşit n-o să-l poţi ţine în frâu? Ei bine, exact asta trebuie să 


facem, pentru că nu avem încotro. Trebuie să-mi dai toate 
detaliile şi nu pot înţelege de ce nu m-ai lămurit de la început, 
când ştiai cât de mare este miza. A încercat să mă întrerupă, 
dar i-am pus palma peste gură. Da, ştiu că ai jurat să nu-mi 
dezvălui nimic. Probabil că era vorba şi de alte dileme, şi mai 
serioase. Acum trebuie să-mi spui ce ştii despre casa secretă 
şi despre măsurile de securitate pentru Festival. Trebuie să 
închei socotelile cu Mahu. 

— Cum pot să te ajut? Voi face orice este nevoie. 

— Aş vrea să intru în arhivele Medjay. Mă poţi ajuta? 

— Da. Dar de ce? 

— Au informaţii despre tot ce mişcă. Despre tine, despre 
mine, despre Ay şi chiar despre Mahu însuşi. Trebuie să 
pătrundem mai adânc în lumea ascunsă a acestor 
evenimente, aşa încât trebuie să aflăm mai multe despre 
complotişti şi despre conspiratori şi poveştile lor secrete. 

Se gândi la ce i-am spus. 

— Am o cunoştinţă acolo, un scrib. Ar putea să ne lase 
înăuntru şi să ne dea ce ne interesează. 

— Putem să avem încredere în el? 

— E fratele meu, se strâmbă el. 

— În ziua de azi nu poţi avea încredere nici în fraţi. 

— E fratele meu mai mic. 

— Şi mai rău. Mezinii îşi trădează şi-şi omoară fraţii mai mari 
din pură rivalitate. 

Khety râse: 

— Îi plac muzica şi cărţile şi nu-l interesează politica. Doar cu 
forţa îl poţi scoate din bibliotecă. Te rog să ai încredere în 
mine. Nefertiti s-a apropiat de noi. Între timp se schimbase 
într-un veşmânt simplu din pânză de în şi recunosc că nu 
reuşeam să-mi desprind privirea de la ea. Era ceva 
incandescent în simpla ei prezentă. 

— Casa asta nu e o ascunzătoare sigură pentru amândoi în 
următoarele zile. Khety ştie o casă în cartierul muncitorilor. 
Mi-e teamă că nu e prea confortabilă, dar nimeni n-o să vă 
caute acolo. Sunt sigură că puteţi să vă deghizați astfel încât 
să vă amestecați în mulţimea de nou-veniţi. 

Era un sfat de bun simţ. Observasem şi eu de multe ori că 
săracii sunt invizibili. Nimeni n-avea să se ostenească să ne 
arunce o privire. 


— Vom fi, cum se zice, săraci în casa bogatului, am zis. 

Nu erau uşi sau ferestre către lumea exterioară în zidurile 
clădirii. Singurul drum înapoi era prin labirint. Ne-am luat 
repede rămas-bun şi am coborât pe treptele de piatră ale unei 
scări în spirală. Acum drumul era luminat din belşug cu 
lumânări şi torţe şi am văzut pe ziduri imagini minunate: 
păsări, animale şi grădini luminate de un soare şi de o lună 
subterane. 

— Khety, unde ne aflăm? 

— Ţi-aduci aminte că am fost în casa Reginei, unde te-ai 
aşezat pe scaunul ei şi te-ai uitat peste fluviu? 

Structura aceea ca un mormânt, de pe malul celălalt. Ştiuse 
încă de la început. 

— Dacă zâmbeşti din nou ca un prost, te împing pe scări. 

Ecoul râsului său răsună prin galeriile care se pierdeau în 
beznă. Ultimele raze ale soarelui se strecurau chiar în locul în 
care ne aflam. 

— Ei bine, zise el, mi-aduc aminte ce spune Rătăcitorul în cea 
de-a doua Poveste a lui Setna: „Toate drumurile duc undeva”. 
— E un gând foarte înţelept. Şi eu îmi amintesc că în poveste 
Rătăcitorul nu s-a mai întors acasă. Care dintre drumurile 
acestea ne duc acolo unde vrem să mergem? 

— Tunelurile sunt menite să-i prindă în capcană pe nepoftiţi. 
Din fericire, le cunosc ca-n palmă. 

Mi-a arătat în ce direcţie trebuia să mergem, am luat fiecare 
câte o torţă şi am pornit la drum în tăcere, însoţiţi de ecoul 
paşilor noştri şi de umbre adânci. Am ajuns curând la o 
intersecţie şi Khety a ezitat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Încerc să-mi amintesc drumul. 

A pornit cam prea hotărât într-o direcţie, apoi s-a oprit brusc 
şi m-am izbit de el. 

— Și-acum încotro? 

— lertare, nu pe-aici. 

— Tu eşti cel care o să mă ajute să salvez lumea? Tavanul 
tunelului era acoperit de picături de apă şi am ştiut că ne 
aflam sub fluviu. O adiere slabă şi călduţă, aidoma brizei din 
lumea de deasupra, muşca din flăcările torţelor noastre, dar 
nu reuşea să le stingă. Am văzut alte picturi pe ziduri: erau 
spiritele morţilor care se delectau cu încântările Lumii de 


Dincolo. Ne spunem unii altora poveşti despre fericirea şi 
libertatea care ne aşteaptă dincolo de moarte, dar construim 
temple şi morminte întunecate şi ne înfiorăm când auzim 
legende despre şerpi fantastici şi numele lor tainice, în lumina 
vie a torţelor şi în compania veselă a lui Khety, subteranele 
care mă înspăimântaseră atât de tare cu o noapte înainte 
păreau acum inofensive. 

Apoi, după un timp de mers în tăcere, am ajuns la o scară 
abruptă de piatră care urca spre un chepeng de lemn. Raze de 
lumină brăzdau scândurile îmbinate la repezeală, ca nişte 
lame lungi de pumnal. Am ascultat atent, dar am auzit un 
târşâit, ca şi cum deasupra s-ar fi aflat o trupă de dansatori 
nepricepuţi. Cu o grijă infinită, Khety a ridicat chepengul şi 
lumina ne-a lovit dureros ochii după ce petrecusem atâta 
vreme în beznă. S-a uitat atent în jur, apoi am ieşit amândoi. 
Am împins la loc capacul şi m-am pregătit să mă îndepărtez 
repede, bucuros că nu mă mai aflam sub pământ. 

Primul lucru care mi-a izbit simţurile a fost mirosul. Ne aflam 
într-o cocină. Noroiul plin de putreziciuni, de resturi de hrană 
şi excremente de porc duhnea îngrozitor. Porcii, cu fălcile lor 
tremurânde şi ochii inexpresivi, arătau ca o şleahtă de 
demnitari corupti şi n-au încetat nicio clipă să mestece în timp 
ce ne priveau, întrebându-se fără îndoială dacă nu eram şi noi 
comestibili. Cocina era joasă, aşa că ne-am aplecat în timp ce 
ne grăbeam să ajungem la ieşire, ţinându-ne de nas şi 
încercând fără succes să nu ne murdărim picioarele. Dincolo 
de uşă era o uliţă care duhnea aproape la fel de tare, îngustă 
şi plină de tot felul de gunoaie şi de excremente animale şi 
umane care dădeau pe-afară din şanţurile săpate pe ambele 
laturi. Câţiva muncitori au trecut printr-un pasaj îngust care 
făcea legătura cu o stradă mai largă, dinspre care se auzeau 
zgomotele vieţii de zi cu zi, de care mă dezobişnuisem. Vizavi 
de cocină era o intrare acoperită cu un rest de pânză putredă 
şi Khety s-a repezit într-acolo. M-am luat după el şi m-am 
pomenit într-o magazie fierbinte şi plină de praf, grămezi de 
gunoi, ulcioare murdare, burdufuri sparte şi felurite resturi. O 
uşă interioară dădea spre altă încăpere, în care am găsit două 
culcuşuri de paie, un vas mare cu apă şi o cutie de lemn cu 
provizii modeste. O scară care abia se mai ţinea, cu trepte 
lipsă, ducea spre acoperiş. Khety a blocat uşa dinspre stradă 


cu câteva lemne. „Nicăieri nu-i mai bine ca acasă”, mormăi el. 
În altă ladă am găsit haine de muncitori - nişte biete fâşii de 
pânză şi sandale ieftine din sfoară - şi câte un rând de 
veşminte mai bune, aproape noi, fără să fie bătătoare la ochi. 
Puteam să ne schimbăm înfăţişarea după cum era nevoie. 
Înainte de toate trebuia să mă orientez puţin. Mi-am înfăşurat 
repede o pânză destul de curată în jurul capului şi al umerilor, 
am urcat pe scară şi am împins chepengul de lemn. Am privit 
atent de jur împrejur. Era o altă faţă a capitalei, nouă pentru 
mine: o învălmăşeală de acoperişuri din lut înghesuite unele în 
altele, construite alandala şi de mântuială, un oraş al 
cocioabelor. Aici locuiau fără îndoială mulţi dintre săracii 
invizibili care puneau maşinăria în mişcare şi o mențineau în 
stare de funcţionare. 

Arşiţa făcea aerul să tremure, dar în rest nu se mişca absolut 
nimic. Era după-amiază, la ceasul când totul e amorţit, dar 
cartierul părea nelocuit şi-i lipseau petele de culoare ale 
ciorchinilor de fructe şi legume puse la uscat, cotcodăcelile 
găinilor care scurmau în ţarcurile lor şi rufele atârnate la uscat 
pe sfori care erau atât de obişnuite la Teba. N-am văzut nici 
copii la joacă. Doar câteva bătrâne se mişcau încet pe 
acoperişuri mai îndepărtate, cu capetele plecate, roabele 
trudei lor zilnice în dogoarea cumplită a soarelui. Niciuna nu 
m-a băgat în seamă. Mi-am dat seama că as fi fost şi mai 
puţin suspect dacă m-aş fi aşezat pur şi simplu pe marginea 
acoperişului. De-acolo puteam vedea în toate direcţiile. Cea 
mai frumoasă scenă era cea a fluviului, mai ales docul cel lung 
de unde pornisem la vânătoare cu câteva zile în urmă. Acum, 
ambarcaţiunile de divertisment, bărcile uşoare cu vele şi 
femeile îmbrăcate în veşminte luxoase dispăruseră şi portul 
era asaltat de traficul fluvial obişnuit, în larg, grupuri mari de 
bărci se înghesuiau, se împingeau şi se luptau pe apă, 
încercând să ajungă primele la mal şi să-și descarce mărfurile. 
Parcă asistam la o încăierare lentă şi dezordonată din 
perspectiva stranie şi îndepărtată a unei muşte. 

Cele mai multe barje aduseseră cherestea, piatră, fructe şi 
grâne. Din alta însă, într-un cor de ţipete şi de triluri care au 
tot crescut până au devenit un vacarm infernal, și-au făcut 
apariţia maimuțe urlătoare care bolboroseau şi ţipau de 
bucurie că păşeau din nou pe uscat, colivii cu păsări colorate 


mai frumos decât curcubeul, şoimi dresați purtaţi de sclavi cu 
mănuşi speciale şi, într-o ladă solidă din lemn, un babuin care 
privea cu dispreţ această lume primitivă şi zgomotoasă; le-au 
urmat gazele, antilope şi zebre care se clătinau şi alunecau în 
timp ce erau împinse cu brutalitate pe platformele de 
scânduri. Dintr-o altă corabie a apărut o trupă de pigmei din 
Punt care executau acrobaţii uimitoare, mergeau în mâini şi se 
loveau unii de alţii pentru a înveseli mulţimea. Tot acest haos 
era provocat de Festival. Darurile şi tributurile, mărfurile de 
lux, băuturile şi curiozităţile care veneau din tot Imperiul şi de 
dincolo de graniţele lui începuseră să-şi facă apariţia în oraş 
pentru a satisface poftele acestei adunări unice în istorie. Era 
un eveniment de care nimeni nu se bucura, dar toţi s-ar fi 
simţit adânc jigniţi dacă nu ar fi fost invitaţi aici să-şi ocupe 
locul printre mai-marii zilei, să simtă că statutul lor era 
apreciat la justa lui valoare. Şi fiecare îşi adusese familia, 
suita, ambasadorii, funcţionarii, secretarii, asistenții, asistenții 
asistenţilor şi cohortele de servitori cu ierarhiile lor cu tot. 
Oraşul nu părea pregătit pentru creşterea monstruoasă a 
populaţiei sale şi mi-am spus că mulţimea vizitatorilor va fi 
atât de mare, încât oamenii vor ajunge să doarmă în desert, 
prin mormintele de pe coline, sau pe câmpurile cultivate, ca 
un roi de lăcuste. 

Am auzit zgomot în spatele meu şi Khety a apărut pe 
acoperiş şi s-a aşezat lângă mine. 

— E o nebunie, nu-i aşa? Asta ne trebuia acum, un Festival? 
Încă n-au trecut treizeci de ani de la începutul domniei, a zis 
el. 

— Akhenaton doreşte cu disperare să-şi arate puterea şi să 
inaugureze oficial noua capitală. Ştie că în vremuri tulburi e 
bine să organizezi Sărbători sau să porneşti războaie. Chiar 
dacă refuză să accepte adevărul, consilierii lui apropiaţi ştiu şi 
ei că puterea se destramă şi înăuntru, şi afară. Recolta de anul 
trecut a fost slabă, oamenii nu-şi primesc simbriile, sunt tot 
mai neliniştiţi şi, dacă nu e atent, până la urmă se vor răscula. 
Trebuie să-şi afirme puterea, trebuie să primească în public 
supunerea tuturor, atât a inamicilor săi din Regat cât şi a aşa- 
zişilor aliaţi străini, trebuie să-și facă din nou cunoscute 
pretenţiile şi drepturile teritoriale asupra  bucăţelelor 
Imperiului. Tot acest spectacol ar putea primi lovitura de 


graţie dacă Regina nu va fi găsită şi adusă înapoi. Nu e de 
mirare că e aşa de disperat. 

Acest discurs mi-a reamintit întâmplări din trecut şi am 
continuat să vorbesc: 

— Eram doar un tanc când a avut loc ultimul jubileu, sub 
Amenhotep. Bătrânii povestesc că a fost complet diferit faţă 
de cele dinaintea lui. A poruncit să se facă lacul Birket Habu 
lângă palat unde, împreună cu Zeii şi cu Familia Regală, putea 
organiza procesiuni pe corăbii, îţi poţi imagina un lac artificial 
gigantic săpat în ani şi ani de muncă grea şi toate vieţile 
sacrificate pentru o singură zi de sărbătoare? Tata mă ţinea 
pe umeri ca să pot privi peste capetele oamenilor din mulţime. 
Totul s-a desfăşurat la mare depărtare, dar mi-aduc aminte că 
am văzut un crocodil imens spintecând apa. Îşi unduia coada 
şi spinarea pline de nestemate, pocnea din fălcile uriaşe cu 
şiruri de dinţi albi şi avea ochi vii şi strălucitori, de parcă erau 
făcuţi din diamante. Fusese construit din lemn şi fildeş, avea 
un dispozitiv inteligent de acţionare şi era fixat pe o barcă 
specială. Dar în ochii mei el era Sobek, Zeul Crocodil, 
manifestarea lui Ra strălucind peste ape. Eram îngrozit! Apoi a 
sosit Amenhotep, pe o corabie aurie imensă la care vâslea o 
armată de sclavi. Era aşezat pe un tron înalt şi purta două 
coroane. Abia dacă mai răsuflăm de emoție. Ce putere stranie 
au unele imagini asupra noastră! Acum, dacă m-aş uita la 
acelaşi spectacol, as ghici imediat iluzia, prefăcătoria, 
amăgirea. Nu as vedea decât mecanismele brute, angrenajele 
puterii şi banii care le pun în mişcare. Sunt mai fericit acum 
sau era mai bine când credeam? Nu puteam să-mi răspund la 
întrebarea asta şi, pe de altă parte, trebuia să ne gândim la 
probleme mai importante, nu la sărbătorile din trecut. Ne-am 
uitat din nou la panorama care se întindea la picioarele 
noastre. Printre ambarcaţiunile care acostau chiar atunci am 
remarcat una de o fineţe deosebită, care se distingea prin 
eleganta formei, prin perfecțiunea suprafeţelor din lemn de 
cea mai bună calitate şi prin somptuozitatea velelor: era un 
vas militar de cea mai înaltă clasă. Transporta, desigur, o 
persoană foarte importantă. Docherii au prins frânghiile 
aruncate de marinari şi vasul a fost adus cu pricepere la mal. 
Printre marinarii în uniforme am observat un bărbat de rang 
înalt, înconjurat de oficialități. Eram prea departe pentru a-l 


vedea bine, dar a fost tratat cu respectul suprem: a avut loco 
ceremonie militară şi garda oficială i-a prezentat onorul, fără 
îndoială după ce a fiert o vreme la soare în timp ce se 
desfăşurau manevrele complicate de acostare. Sunetul muzicii 
se auzea slab, dar destul de limpede în aerul fierbinte şi greu, 
iar bărbatul misterios a coborât de pe vas, îndreptându-se 
spre mulţimea de pe mal. 

Khety şi-a pus mâna la ochi ca să vadă mai bine: 
„Horemhab”. L-am studiat atent pe cel care căpătase deodată 
o mare importanţă în gândurile mele. În timp ce-l priveam, a 
avut loc o a doua scurtă ceremonie, între comitetul de primire, 
bărbatul iute, eficient şi direct şi gărzile care îl urmau la o 
distanţă respectuoasă. Apoi Horemhab a pornit prin mulţime 
înconjurat de soldaţi înarmaţi cu sulițe şi bâte, care nu s-au 
sfiit să lovească pe oricine nu-şi pleca la timp capul şi nu se 
dădea la o parte. Khety, care se putea mişca mai liber decât 
mine, a plecat să vorbească cu fratele lui şi să aranjeze 
accesul nostru la arhive. După ce am rămas singur, am 
continuat să privesc de pe acoperiş şuvoiul neîntrerupt de 
mărfuri şi oameni ce dispărea în pântecul oraşului neterminat. 
In scurt timp nu va mai putea să-l înghită. Mi-am ridicat capul 
şi am contemplat o vreme păsările care se roteau în depărtare 
şi provocarea infinită a desertului. M-am gândit la fetele mele 
şi la Tanefert. Ce faceţi acum? Mai întrebaţi oare despre tatăl 
vostru? Oare imaginaţia bogată a mamei voastre a mai 
născocit o poveste? 

In timp ce reflectam la vulnerabilitatea vieţii mele, pe un 
acoperiş din apropiere a apărut o siluetă fragilă. Femeia şi-a 
dus mâna la ochi, s-a uitat în jur şi, când m-a observat, m-a 
salutat cu o plecăciune. Am înclinat şi eu capul în semn de 
răspuns. Apoi mi-a făcut semn să mă duc la ea. Nu strica să 
mai culeg ceva informaţii despre cartier, fiindcă secretele 
valoroase nu sunt apanajul exclusiv al palatelor, ci pot fi 
găsite şi în cea mai mizeră cocioabă. Am păşit aşadar peste 
parapet, am călcat cu grijă pe acoperişurile neîngrijite - pe 
alocuri snopurile de trestii uscate se desfăcuseră şi lutul era 
crăpat - şi m-am aşezat lângă ea. Pielea ei era mai închisă 
decât a mea. Veşmântul ei simplu era ponosit dar curat, 
împodobit doar cu câteva accesorii ieftine. Pesemne că nu 
avea mai mult de treizeci de ani, dar truda o îmbătrânise: 


mâinile pline de bătături ca pielea de elefant, articulațiile 
noduroase şi unghiile rupte înfăţişau povestea unei vieţi deloc 
uşoare, în schimb, zâmbetul ei era viu şi plin de omenie. 

— Eu vin din Mut, zise ea în loc de introducere. Auzisem de 
locul acela, era o aşezare din desert, către sud-vest, lângă 
oaza Dhakla. 

— Nu am fost niciodată pe-acolo, dar aveţi un vin bun. Când 
ai sosit în oraş? 

— A, în oraş. Işi puse mâna la ochi şi clătină uşor din cap. 
Soţul meu a auzit la piaţă o poveste minunată despre noua 
capitală şi slujbele bune de-acolo. A venit acasă şi mi-a spus: 
„Putem în sfârşit să plecăm şi să câştigăm mai bine”. Mi-a fost 
teamă să părăsesc tot ce mi-era drag şi să mă aventurez într- 
o călătorie atât de primejdioasă. Auzisem că cete de tâlhari şi 
chiar soldaţii preoţilor Amun jefuiesc călătorii în timpul nopţii, 
dar era hotărât să plece şi acolo nu aveam niciun viitor. Prin 
urmare am dat puţinul pe care îl aveam unei călăuze care ne- 
a promis o călătorie ferită de primejdii şi ne-a ademenit cu 
povesti despre un oraş plin de turnuri, grădini şi palate, în 
care toţi îşi găsesc locul. Până şi eu m-am lăsat amăgită de 
vorbele lui. Ne-am luat copiii şi i-am părăsit pe părinţii, bunicii, 
fraţii şi surorile noastre, ştiind că nu-i vom mai vedea 
niciodată. Am pornit la drum împreună cu alte patru familii. 

Se opri câteva clipe, cu ochii înlăcrimaţi. 

— Am călătorit zile şi zile de-a rândul. Apoi, într-o seară, am 
fost înconjurați de Medjay. Ne-au obligat să mergem cu ei şi, 
pe drum, au strâns alte cete de oameni disperaţi care se 
rătăciseră prin Tărâmul Roşu. Ne-au mânat ca pe vite. 

Îşi împreună mâinile într-un gest de neputinţă. 

— Până la urmă am ajuns la Măreţul Fluviu, dar toate apele 
lui dulci care curgeau în faţa ochilor mei nu mi-ar fi potolit 
dorul de casă. Am fost duşi pe fluviu până în oraş şi am fost 
puşi la muncă. Nu eram sclavi, dar nu eram nici liberi, în 
fiecare dimineaţă aşteptam cu toţii, bărbaţi şi femei, să vină 
supraveghetorul şi. Ajutoarele lui, care-i alegeau din grămadă 
pe cei care aveau să muncească şi să primească hrană, 
lăsându-i pe ceilalţi să rabde de foame. Erau aleşi doar cei 
puternici şi rezistenți. Norocoşii încercau să aducă de mâncare 
celorlalţi, dar cei care nu fuseseră aleşi mureau unul câte unul 
prin cocioabele murdare unde fuseseră lăsaţi la mila zeilor. 


Am trudit la construcţii, iar copiii mei amestecă acum lutul 
pentru cărămizi. 

Soţul meu este mai-mare peste un grup de muncitori, dar 
munca asta l-a acrit. Bea fără încetare, ne certăm şi... 

Făcu semn spre picior. Era bandajat. 

— E rupt? 

Desfăcu încet fâşia de pânză şi-mi arătă rana. Mi-am dat 
seama că piciorul îi fusese strivit de un bloc de piatră. Carnea 
era un curcubeu greţos în nuanţe de albastru, roşu şi galben, 
gamba era deformată şi degetele încovoiate ca nişte gheare. 
Oasele păreau zdrobite şi muşchiul începuse să putrezească. 
Ştia că va muri dacă nu i-l vor tăia. Şi apoi? 

— Sunt tot atât de nefolositoare ca o dansatoare şchioapă. 

Ai fi putut încerca să citeşti pe faţa ei demnă parabola 
suferinţei şi înţelepciunii, dar eu am văzut acolo doar lipsa de 
speranţă şi nimic mai mult. 

— AŞ vrea să nu fi venit, dar ce altceva puteam face? Tot ce 
mai aveam de vânzare erau propriile noastre fiinţe. Trăim într- 
o lume în care dacă nu mai ai nimic de vânzare te aşteaptă 
doar moartea. 

Cum puteam s-o ajut pe femeia asta? Lumea noastră de 
verdeață şi aur, casele noastre răcoroase, grădinile noastre au 
fost clădite prin truda inevitabilă a mulțimilor de sărmani. Nu e 
un gând original, desigur. Am avut de multe ori ocazia să trec 
pe lângă realităţile veşnic dezgustătoare ale lumii, în 
adolescenţă am avut partea mea de vise idealiste, în tinereţe 
am urmărit cu interes răscoalele care izbucneau uneori în 
satele de muncitori. Credeam pe atunci măcar în dreptatea 
zeilor dacă nu în cea omenească. Prin natura meseriei mele 
vedeam de altfel în fiecare zi efectele sărăciei şi ştiam că 
multe dintre crimele rămase nerezolvate erau comise în 
disperarea provocată de aburii băuturii, în clipele acelea în 
care cântecele dulcege despre lipsa norocului se transformă în 
mânie şi violentă oarbă. 

Am rămas aşa o vreme, ascultând muzica pentru care 
păsările nu cereau niciun ban. Părea o glumă frumoasă pe 
socoteala ei, o mângâiere de care nu va mai avea parte 
vreodată, dar a închis ochii şi a sorbit-o ca pe un vin dulce. l- 
am oferit tot ce puteam să-i ofer: o înghiţitură de apă din 
ulciorul pe care-l luasem cu mine. A băut puţin, nu din cauză 


că-i era sete, ci din recunoştinţă pentru că i-o oferisem. Ne-am 
luat rămas-bun şi ea s-a îndepărtate şchiopătând în după- 
amiaza arzătoare. 

Khety s-a întors cu vestea că puteam intra în arhivă chiar în 
seara aceea şi cu mintea plină de întrebări şi de griji: cum 
vom trece de gărzi, cum vom găsi printre atâtea papirusuri 
informaţiile care ne interesau, ce i s-ar întâmpla fratelui său 
dacă am fi prinşi asupra faptului... Spre deosebire de el, în 
asemenea situaţii eu eram destul de liniştit. 

— Nu mă face să-mi pierd timpul cu grijile tale. 
Concentrează-te asupra soluţiilor, nu asupra problemelor. 

Nu i-a prea plăcut îndemnul acesta, aşa că m-am văzut 
obligat să-l lămuresc: 

— Ascultă, Khety, în meseria noastră sunt două metode de 
lucru. Prima este cunoaşterea, adică planificarea din timp a 
acţiunii în cele mai mici amănunte. Cealaltă este improvizaţia, 
şi prin asta înţeleg erorile, greşelile, gafele şi zăpăceala 
generală în care se transformă inevitabil totul, inclusiv planul 
minunat pus la punct prin prima metodă. În concluzie hai să 
gândim un plan şi, dacă nu iese bine, vom folosi metoda a 
doua, adică vom improviza pentru a ne salva pielea. 


CAPITOLUL 30 


Am plecat de-acolo îmbrăcaţi eu ca un scrib, iar el ca un 
ucenic. Pregătisem şi o explicaţie: studiam domnia lui 
Akhenaton pentru a scrie o istorie oficială pe care avea s-o 
primească în timpul jubileului. Era o surpriză şi secretul 
trebuia păstrat. Aveam la noi împuterniciri de la biroul Medjay 
din oraş pe care Khety le falsificase şi pe care aplicase sigilii 
de aprobare destul de suspecte. 

— Metoda numărul doi, improvizăm, a zis ridicând din umeri. 
Aveam la mine autorizaţiile Regelui, dar acum, când ne 
ascundeam de toţi, nu ne mai erau de niciun folos. 

— L-ai văzut pe Mahu? 

— Mi-am programat atent vizita, nu era acolo. A întrebat de 
mine. 

— Cred şi eu că a întrebat. Mă întreb ce crede că faci tu în 
clipa asta? Doar am fost arestaţi după asasinarea lui Meri-Ra. 

— A fost prea ocupat. Imaginea lui a suferit o lovitură 
serioasă şi se căzneşte să găsească un ţap ispăşitor. Presupun 


că e furios că ai dispărut din nou şi cred că de-asta a vrut să 
mă vadă. 

Mi-am acordat câteva clipe ca să gust satisfacția pe care mi-o 
provocaseră vorbele lui Khety şi să mă bucur că Festivalul şi 
problemele de securitate, mai ales după asasinarea lui Meri- 
Ra, erau griji mult mai urgente pentru Mahu. Familia mea era 
deocamdată în siguranţă. 

A fost o experienţă stranie să merg din nou pe străzile 
oraşului. Atitudinea hotărâtă a cetăţenilor pe care o 
remarcasem în primele zile se transformase între timp într-un 
soi de nesiguranţă, uneori vecină cu spaima, de parcă erau cu 
toţii conştienţi că vor avea loc evenimente importante. 
Aglomeraţia era în avantajul nostru, fiindcă ne pierdeam uşor 
în mulţime. Ne acoperisem totuşi capetele, ca nişte credincioşi 
modeşti, dar nu ne acorda nimeni atenţie. Am ieşit din cartier 
şi am pornit spre nord, pe Calea Regală, acolo unde cu zile în 
urmă Thutmose sculptorul mă dusese în carul lui. Ne 
îndreptam acum spre centrul oraşului şi am ajuns lângă 
Templul lui Aten, asaltat de adoratori zgomotoşi care se 
înghesuiau să treacă printre coloanele de la intrare. Am văzut 
din mers curtea plină de oameni cu braţele ridicate către 
nenumăratele statui ale Regelui şi ale Reginei şi către ultimele 
raze ale soarelui care stătea să apună. 

Am mers de-a lungul marelui zid de nord al templului, 
luptându-ne cu mulţimea care se îmbulzea în cealaltă direcţie. 
Ne-a luat destul timp până am trecut de Casa Vieţii şi am 
ajuns la Arhive. Acum eram cu adevărat într-un mare pericol: 
aici puteam fi recunoscuţi, şi nu numai fiindcă biroul lui Mahu 
se afla la o aruncătură de băț spre răsărit. 

Khety înainta sigur de sine pe o alee îngustă strivită între 
ziduri înalte, care trecea pe lângă birouri în plină activitate 
birocratică. Am trecut pe sub o arcadă oficială, decorată cu 
însemnele şoimului de aur şi cu omniprezentele mâini ale lui 
Aten şi ne-am oprit într-o curte mică şi întunecoasă. Aici am 
întâlnit primul cordon de pază. Khety a fluturat scurt 
autorizaţia, iar eu am încercat să adopt o atitudine cât mai 
semeaţă. O clipă am crezut că i-am păcălit. S-au uitat la noi 
oarecum bănuitori, au încuviinţat, dar tocmai când eram pe 
punctul să ne continuăm drumul am auzit o voce tăioasă care 
ne-a poruncit să ne oprim. Khety mi-a aruncat o privire. Alt 


paznic, mult mai înfipt, se apropia de noi. 

— Publicul nu are acces la arhive. Studie câteva clipe 
papirusul. Cine a semnat această autorizaţie? 

Eram gata să deschid gura ca să improvizez o explicaţie, 
când a răsunat un glas ascuţit şi limpede: 

— Eu am semnat-o! 

Tânărul slab care vorbise din pragul unuia dintre birouri avea 
chipul palid al celor care se feresc de soare. 

— Au o întâlnire cu mine şi mi s-a cerut să-i ajut. Este o mare 
onoare, nu ştii că el este unul dintre cei mai talentaţi scriitori 
ai epocii noastre? 

Se înclină în faţa mea cu un respect exagerat. Am răspuns, 
dar mult mai discret, la salutul lui plin de consideraţie, 
încercând să imit gestul pe care-l văzusem la o şedinţă de 
lecturi publice susţinută de un scriitor foarte admirat pentru 
presupusul său spirit şi talent. De dragul lui Tanefert 
pierdusem acolo o veşnicie, minunându-mă neîncetat de 
afectarea lui greţoasă şi de hainele lui scumpe, dar de prost 
gust. 

Tânărul m-a invitat s-o iau înainte şi, după ce ne-am 
îndepărtat de paznici, mi-a şoptit cu glas înfiorat: „Din fericire 
pentru noi, niciunul nu ştie să citească”. Am răsuflat cu toţii 
uşuraţi şi am intrat în clădire. Am observat că „fratele mai 
mic” nu semăna deloc cu Khety, de parcă s-ar fi străduit din 
răsputeri să arate altfel decât el. 

— Aş prefera să citesc despre toate astea într-o carte ieftină, 
nu să am de-a face eu însumi cu primejdia. Chiar nu-ţi 
imaginezi ce pericol ne paste pe amândoi? 

Khety se întoarse spre mine: 

— lertaţi-l, domnule. A dus o viaţă lipsită de griji. Pe coridor a 
trecut un grup de ofiţeri Medjay şi n-am mai scos un cuvânt. 
Cred că l-am recunoscut pe unul dintre ei, care participase la 
partida de vânătoare. M-am uitat în altă parte şi am continuat 
să merg. Mi-era teamă să privesc înapoi. Paşii s-au oprit o 
clipă - oare mă va striga? —, dar apoi și-au reluat ritmul şi s- 
au stins în spatele nostru. 

Fratele lui Khety s-a prezentat singur, îl chema Intef. 

— E numele pe care îl poartă Marele Vestitor al oraşului, dar, 
spre deosebire de mine, el e poreclit şi „Marele lubitor”, 
„Stăpânul întregului Ţinut al Oazei” şi „Nobil de Thinis”, ce-o 


mai fi însemnând şi asta. 

Împinse cu o mişcare teatrală o uşă şi l-am urmat într-o 
încăpere uriaşă, ai cărei pereţi erau acoperiţi cu rafturi înalte, 
în faţa pupitrelor aliniate în şiruri lungi stăteau scribi care 
studiau papirusuri şi manuscrise, profitând de ultimele raze 
ale soarelui care intrau printr-un luminator larg. Puţini şi-au 
ridicat capul. Unii îşi strângeau ustensilele de scris, notele şi 
documentele şi se pregăteau de plecare. Am observat că 
multe alte coridoare duceau la această sală de lectură 
principală. Noroc că aici nu erau gardieni. 

— Asta-i biblioteca principală, unde sunt păstrate toate 
documentele şi înscrisurile publice care se referă la treburile 
curente ale oraşului. Avem secţiuni separate pentru Afacerile 
Externe şi Corespondenţă, pentru Documentarea Culturală, 
inclusiv pentru poezii, poveşti şi Textele Sacre, fie ele eretice 
sau oficiale, pentru Arhivele Istorice şi multe altele. Uneori e 
cam dificil să ne hotărâm în ce categorie trebuie să includem 
anumite documente. 

— Şi ce faceţi atunci? L-am întrebat. 

— Le trimitem mai departe să fie trecute la secret. Dacă nici 
aşa nu merge, atunci le expediem în arhiva pe care am 
poreclit-o „De toate pentru toţi, Documente Misterioase şi 
Documente Dispărute”. Uneori ştim că documentul există, 
deşi, dintr-un motiv sau altul, nu-l găsim în bibliotecă, în acest 
caz întocmim un raport despre aşa-zisa lui lipsă și-l trimitem şi 
pe acesta la „Documente Dispărute”... Alteori facem rapoarte 
despre informaţii secrete care încă nu au fost procurate, adică 
anunţăm ce ştim că nu ştim, ca să zic aşa. Zâmbi. 

— Cred că înţeleg. La „Documente Dispărute” ţineţi şi 
numele persoanelor dispărute? 

Se uită la mine, bănuitor, apoi la fratele lui. 

— Ce căutaţi de fapt? 

— Nu ce, pe cine. Nu cred că informaţia de care avem nevoie 
se află aici. 

Se uită neliniştit la oamenii care se pregăteau să părăsească 
încăperea principală, încuviinţă repede şi ne făcu semn să-l 
urmăm. Am străbătut repede un coridor şi am intrat într-un 
labirint al papirusurilor de-a dreptul impresionant. Nicio palmă 
de perete nu era liberă. Pe rafturile de lemn care se înălţau 
până la tavan erau înghesuite teancuri uriaşe de documente şi 


înscrisuri prăfuite: foi volante, foi rulate, colecţii legate - unele 
chiar în piele, până şi cutii de lemn pline cu tăblițe de lut 
scrise cu diferite caractere. 

— Ce limbă-i asta? Am întrebat, ridicând o cutie pe care era 
gravat un şir de caractere înclinate. 

— Babiloniană, limba internaţională a diplomaţiei, zise Intef. 
Mi-a smuls-o din mână şi a pus-o repede la loc. 

— Nu e de mirare că nu puteţi păstra ordinea. Câţi o pot citi? 
— Atâţia cât trebuie, răspunse el cu un aer nevinovat. 

Apoi, după ce a aruncat o privire în susul şi în josul 
coridorului, ne-a tras la o parte într-o anticameră mică, 
acoperită şi ea cu rafturi de sus până jos şi slab luminată, 
începu să declame, ca un actor diletant care interpretează 
rolul unui complotist: SUNTEM ONORAŢI SĂ VĂ PRIMIM AICI. CE 
PUTEM FACE PENTRU ÎNĂLŢIMEA VOASTRĂ? Arătă cu degetul 
mare spre pereţi, apoi ne făcu de câteva ori cu ochiul. M-am 
prins şi eu în joc: STUDIEM GLORIOASELE FAPTE ALE 
STAPANULUI NOSTRU... Intef mă invită să continui... ÎŢI CEREM 
SA NE ARAŢI DOCUMENTELE REFERITOARE LA PRIMA PARTE A 
SLAVITEI SALE VIEŢI... Khety îi dădu un papirus mic pe care 
scrisese numele celor pe care chiar doream să-i găsim. Intef 
ascunse repede papirusul sub haine. VA ROG SA MA URMAȚI. 
SUNT SIGUR CA AVEM O COMOARĂ DE INFORMAŢII DESPRE 
MARILE LUCRĂRI ALE STĂPÂNULUI NOSTRU... Ne-a tras repede 
după el pe alt coridor şi mi-a şoptit neliniştit: 

— Nu-mi pot permite să dau de bucluc. Fac asta numai 
pentru că m-a rugat fratele meu. Trebuia să mă gândesc mai 
bine... 

— Eu i-am cerut lui Khety să te caute. De ce nu citeşti lista de 
nume? 

A citit lista şi mi s-a părut că faţa lui deja palidă s-a albit şi 
mai tare, dacă era posibil aşa ceva. Ţinea papirusul în mână 
de parcă ar fi fost un şarpe veninos. 

— Chiar nu-ţi dai seama ce primejdie ne paşte pe toţi, ce 
primejdie de moarte? Şuieră el. 

— Ba da, am spus. 

A rămas mut de spaimă. A făcut apoi vechiul semn al 
binecuvântării asupra propriei sale persoane şi ne-a dus în altă 
încăpere, lungă, întunecată şi îngustă, aflată în inima clădirii. 
S-a uitat în toate părţile, a ciulit urechile ca să asculte 


glasurile din depărtare, apoi ne-a condus pe o scară în spirală 
şi am ajuns într-o cameră uriaşă, plină de praf, scundă şi 
întunecoasă ca un mormânt şi care, ne-a explicat el în şoaptă, 
pe un ton conspirativ, adăpostea toate papirusurile secrete. 

— Gărzile patrulează pe-aici la orice oră din zi şi din noapte. 
Rafturile înţesate de papirusuri, fiecare marcat la început cu o 
hieroglifă, se pierdeau în depărtare. Atâtea cuvinte şi semne, 
atâtea informaţii şi rapoarte... Dacă o torţă mânuită neglijent 
ar fi atins vreun raft, dacă o lampă uitată ar fi căzut pe un 
teanc de papirusuri sau o scânteie ar fi fost purtată de-o 
adiere întâmplătoare şi s-ar fi aşezat ca un licurici pe colţul 
îngălbenit al unui document, biblioteca s-ar fi mistuit într-o 
clipă, cu toate tainele ei. Era tentant. 

Mai întâi am căutat dosarul lui Mahu. Informaţiile erau notate 
cu o precizie birocratică. Am văzut, fireşte, şi dosarele altor 
cetăţeni al căror nume începea cu M: Maanakhtef, Ministrul 
Agriculturii în timpul domniei bunicului lui Akhenaton; Maaty, 
înalt Funcţionar la Trezorerie, Madja, „Concubina Casei”... Pe 
acesta l-am răsfoit din pură curiozitate şi am citit câteva 
cuvinte: „informatoare în cartierul muncitorilor... lucrătoare 
erotică”. Erau acolo mulţi alţii, ale căror nume şi secrete se 
pierduseră în negura trecutului. Apoi l-am găsit: era o singură 
foaie de papirus într-o legătură simplă din piele lucrată îngrijit. 
Cum semăna legătura cu biroul lui în stil minimalist... 
Conţinutul nu era însă pe măsura copertei. Papirusul conţinea 
doar informaţii succinte: data şi locul naşterii (Memphis), 
originea familială (obişnuită), şi lungi liste de distincţii, de 
acţiuni de urmărire şi capturare reuşite, de însoţire sub 
escortă a tâlharilor la judecată, de sentinţe executate şi aşa 
mai departe... apoi cuvintele: DOCUMENT SECRET X. Probabil 
că le scrisese el însuşi. De fapt, nici nu mă aşteptam la 
altceva. Care şef al poliţiei şi-ar fi păstrat tainele în arhivă, 
unde ochi indiscreţi ar fi putut să le citească oricând? 

A venit la rând Meri-Ra. Am răsfoit repede alt teanc de 
dosare: Merer, grădinar; Merery, Preot la Templul Dendera din 
Hathor, cea de-a Şasea regiune, şi Gardianul Turmelor; 
Mereruka, Vizir al Regelui Teti, căsătorit cu fiica Regelui, 
Guvernator al Memphisului, Inspector al Profeţilor... lată-l şi pe 
Meri-Ra... Părinţi: Nebpehitre, Mare Preot al lui Mân la Koptos 
şi Hunay, Primă Doică a Stăpânului Celor Două Tărâmuri... Era 


interesant să constaţi că aceleaşi câteva familii se mențineau 
neîncetat în apropierea Casei Regale. Koptos era un oraş 
îmbelşugat, cu mine de aur, cariere de piatră şi cel mai 
important punct pe drumul comercial spre mările din răsărit, 
pe scurt, o sursă uriaşă de venit pentru ţară. Mân era un zeu 
asociat cu Amun şi riturile Tebane, dar era şi Protectorul 
Desertului de la Răsărit. Rolul lui cel mai important era să 
asiste la ceremoniile de încoronare şi la sărbătorile oficiale, 
dar era şi zeul care asigura puterea Regelui. Prin urmare, 
familia lui Meri-Ra îşi schimbase credinţa după cum bătuse 
vântul şi reuşise să obţină poziţii la fel de înalte în vechea şi 
noua ierarhie. Se pare că lui Meri-Ra i se oferise şansa - sau 
fusese mai degrabă ameninţat? — Să jure credinţă totală lui 
Akhenaton şi cultului lui Aten. M-am uitat prin biografia lui, 
care la început nu avea nimic ieşit din comun: educat în 
aceleaşi şcoli, admis în aceleaşi funcţii ereditare şi de merit. 
Cu o singură excepţie: la un moment dat se pare că se aliase 
fără echivoc cu Akhenaton, la puţin timp după moartea lui 
Amenhotep. Venise printre primii în noul oraş şi devenise 
principalul consilier al lui Akhenaton în probleme de politică 
internă, în felul acesta putuse, fireşte, să-şi păstreze şi să-şi 
sporească averea. Ei bine, acum nu mai putea. Acum era 
mort. De ce? Era evident că asasinarea proaspăt-numitului 
Mare Preot era o lovitură puternică, îndreptată cu bună ştiinţă 
spre temelia puterii lui Akhenaton. Momentul fusese şi el bine 
ales. Cine ar fi avut de câştigat? Presupun că bogăţiile lui 
urmau să fie preluate de Trezorerie. Şi Ramose avea o 
motivaţie serioasă, şi-ar fi înlăturat astfel principalul rival. Dar 
felul în care murise Meri-Ra nu se potrivea cu personalitatea 
lui Ramose, care ar fi fost mai subtil şi mai discret şi ar fi avut 
grijă ca ancheta să nu conducă la el într-un mod atât de 
evident. Nu, crima avea scopul să destabilizeze şi mai tare 
regimul, cât mai eficient şi cât mai public cu putinţă. 

Intef era din ce în ce mai neliniştit şi tresărea de fiecare dată 
când paşii paznicilor se apropiau. M-am prefăcut că nu-l bag în 
seamă şi am trecut la Horemhab. Harmose, „Muzician, Bardul 
lui Senenmut, Ministru - Notă: înmormântat împreună cu lăuta 
sa”, Hat, „ofiţer de cavalerie, informator”. Am trecut în grabă 
peste Hednakht, Hekanefer, Henhenet, şi peste alte nume, 
scribi, consorţi regali, şambelani, cântăreţi, preoţi, perceptori, 


preparatori de tămâie, funcţionari, o defilare interminabilă de 
titluri şi funcţii înalte sau neînsemnate, de succese şi trădări, 
până când l-am găsit. 

Detaliile biografice erau interesante. Era vlăstarul unei familii 
distinse din Ţinutul Deltei. Mai era cunoscut şi ca 
Paatenemheb, un alt nume al lui Aten. Era interesant că şi le 
păstrase pe amândouă, un fel de alianţă nepărtinitoare cu 
prezentul şi cu trecutul, dar îl folosea doar pe acela care nu 
avea legătură cu ritul lui Aten. Studiase la Şcoala Militară din 
Memphis şi absolvise printre primii, apoi urcase repede în 
ierarhia armatei şi la numai douăzeci şi cinci de ani devenise 
adjunctul şefului militar din Nord. Urmaseră campaniile din 
Nubia, Mitanni şi Asiria şi căsătoria cu Mutnejmet. Această 
înrudire politică îl propulsase drept la vârful puterii. Ultima lui 
promovare era proaspătă: fusese numit Comandant al Armatei 
Celor Două Tărâmuri, o poziţie-cheie. Acum îi raporta direct lui 
Ramose şi poate chiar lui Akhenaton însuşi. Am întors foaia, 
dornic să citesc mai departe, dar urma un papirus gol. 

Am trecut la Ay. L-am găsit lângă Auta, „Sculptor, 
homosexual... a primit comanda şi a executat reprezentarea 
cioplită în piatră a Prințesei Baketen...” Dosarul lui Ay era şi el 
interesant pentru că erau consemnate acolo câteva informaţii 
despre familia lui: era fiul celor mai influente persoane de la 
curtea lui Amenhotep al lIll-lea şi mama lui era sora lui 
Amenhotep, Tey; el însuşi se căsătorise cu Tey, „Doica Reginei 
Nefertiti”. Apoi am citit aceste cuvinte, scrise cu spaţii mari 
între ele pe o foaie de papirus de cea mai bună calitate: 

Purtător al  Evantaiului pe mâna dreaptă a Regelui 
Supraintendent al Cailor Regali 

Părintele Zeului Făcător de Bine 

Primele titluri erau importante, dar nu din cale-afară. Erau 
doar marca statutului său nobiliar. Dar ce însemnau oare cel 
de-al treilea şi cel de-al patrulea? 

În timp ce îmi băteam capul cu aceste înscrisuri enigmatice şi 
încercam să ignor agitația crescândă a lui Intef, teancul de 
documente mi-a alunecat deodată din mâini. Am încercat să le 
prind din zbor, dar au căzut şi s-au risipit pe jos. Am înlemnit. 
Paşii de-afară s-au oprit. Khety a gesticulat alarmat de la 
capătul celălalt al şirului de rafturi, în clipa aceea am observat 
o pană care ieşea pe jumătate dintre foile dosarului lui Ay. Era 


din aur, lucrată cu fineţe şi realism, poate de vultur sau de 
soim. Am luat-o şi am răsucit-o în lumina lămpii. 

Paşii paznicilor se apropiau cu repeziciune. Am pus pana la 
cingătoare, am cules de pe jos papirusurile şi am alergat în 
fundul încăperii, unde ne-am ascuns după un şir de rafturi 
înalte şi am stins imediat opaițul. Ascunzătoarea nu era prea 
bună, pentru că rafturile se sfârşeau într-un zid şi nu aveam 
unde să ne retragem. Am rămas complet nemişcaţi. La celălalt 
capăt al şirului au apărut doi gardieni, ţinând lămpile ridicate 
şi privind chiar în direcţia ascunzătorii noastre. Lumina nu 
ajungea până la noi. Spre norocul nostru, arhitecţii bibliotecii 
nu fuseseră zgârciţi cu spaţiul, gândindu-se fără îndoială că 
viitorul va aduce alte informaţii. Am încercat să ne facem 
invizibili şi să ne ascundem cât mai adânc în spaţiile acelea 
lungi, orizontale şi goale, de parcă puteam să ne transformăm 
în papirusuri. Apoi, printre spaţiile libere dintre documente, 
am văzut înspăimântat că o foaie rămăsese pe podea şi 
lumina aproape cădea pe ea. Mi-am blestemat neglijenţa. 
Dacă o vedeau, aveau dovada că intrase cineva acolo... Paşii 
s-au apropiat şi lumina lămpilor a strălucit mai tare. Foaia de 
pe jos era acum perfect vizibilă. O clipă m-am întrebat a cui 
viaţă era scrisă pe ea... Apoi un picior a călcat-o şi mi-am ţinut 
răsuflarea. In aceeaşi clipă s-a auzit un clopot în depărtare. 
Unul din paznici a mormăit ceva şi celălalt a ridicat lampa, 
bănuitor. Peretele era acum complet luminat. Dacă mai făceau 
doar doi paşi către noi, ne-ar fi văzut cu siguranţă. După 
câteva clipe care mi s-au părut o veşnicie, s-au întors şi 
zgomotul paşilor s-a stins în depărtare. O vreme a domnit 
tăcerea. 

Am atins braţul lui Intef şi mi-am dat seama că tremura ca 
varga. 

— Schimbă garda, şopti el. Avem doar un minut ca să ieşim 
de-aici. 

Am luat foaia de pe jos şi am pus-o la loc (invers, spre 
satisfacția mea personală). Ne-am furişat până la marginea 
şirului de rafturi. Nici urmă de paznici. Apoi mi-a venit o idee: 
dacă tot mă aflam acolo, puteam să citesc propriul meu dosar. 
l-am făcut semn lui Khety să mă urmeze. „Hai, am văzut tot ce 
trebuia să vedem”, a zis el tăios, dar nu l-am băgat în seamă 
şi am început să răscolesc în vraful care care era marcat cu 


hieroglifa mea. Rameses Mempehytra, ofiţer, vezi Horemhab; 
Rahotep, scrib regal; Raia, muzician; Ramose, Vizir şi Ministru, 
născut Athribis, mama puia...” Stai, unde era dosarul meu? 
Am verificat iar documentele. Nimic. De ce? O clipă am fost 
tentat să cred că nu existasem vreodată, aşa că mi-am pus 
imediat întrebarea: cine a sustras dosarul şi în ce scop? 
Nefertiti spunea că-l citise. Poate că îl păstrase sau poate că 
era în biroul lui Mahu. În orice caz, explicaţia era simplă. 

Khety m-a tras de-acolo şi mi-a făcut semn să tac şi să-l 
urmez imediat. Am coborât tiptil scara în spirală şi, la capătul 
ei, am auzit alţi paşi care veneau spre noi chiar pe culoarul 
prin care intraserăm. Intef a tresărit şi ne-a condus iute într-o 
cămăruţă întunecoasă. Khety şi cu mine ne-am uitat unul la 
celălalt şi am încercat să ne ţinem respiraţia. Am auzit patrula 
trecând prin faţa uşii, am aşteptat puţin şi ne-am strecurat 
afară. Am refăcut în sens invers traseul de la venire, 
urmărindu-l pe Intef care aproape alerga prin biblioteca acum 
goală şi tăcută. Ne-am oprit o clipă în curte şi am făcut o 
plecăciune în faţa lui Intef, care părea răvăşit de emoţiile prin 
care trecuse. Apoi Khety şi cu mine ne-am acoperit capetele, 
am trecut pe lângă paznicii de la intrare şi ne-am întors în 
haosul sonor al străzii, care ni s-a părut asurzitor. 

— Cu ce ne-am ales din aventura asta? M-a întrebat Khety. 

l-am arătat pana de aur. 

— Am găsit-o în dosarul lui Ay. Nu ştiu ce înseamnă. 

Am răsucit între degete obiectul acela frumos şi straniu, care 
strălucea în lumina târzie. 


CAPITOLUL 31 


După căderea întunericului, mulţimea vizitatorilor a luat cu 
asalt străzile. Oraşul îmi plăcea mai mult aşa. Din loc în loc se 
desfăşurau mici spectacole improvizate, demonstraţii de 
magie, dansuri sau jonglerii şi pe fiecare bucăţică de teren 
liber se iviseră ca din senin cârciumi şi prăvălii temporare, 
adăpostite sub copertine viu colorate şi luminate cu torţe. 
Apăruse şi o piaţă de noapte unde negustorii ofereau 
maimuțe, păsări, haine, bijuterii şi hrană - mai ales fructe şi 
condimente exotice aranjate în piramide, care formau un 
peisaj culinar geometric şi multicolor. Atmosfera era veselă, 
aerul vibra de zgomote, de strigăte şi chemări, bărbaţi şi 


femei din tot Imperiul se înghesuiau să cumpere câte ceva sau 
pur şi simplu să caste gura. Demnitarii şi familiile de vază se 
grăbeau să ajungă la dineuri, recepții şi întrevederi oficiale, 
afișându-și ostentativ luxul, privind drept înainte şi 
demonstrându-şi superioritatea. 

Pe terenurile mai întinse răsăriseră ca din pământ corturi, 
care se înmulţiseră neîncetat şi ajunseseră până la marginea 
fluviului. Pe apele întunecate plutea o adevărată fiolă de bărci. 
M-am simţit atras acolo de răcoarea dulce a brizei nocturne. 
Bărcile, care fuseseră mai toate închiriate de la un 
întreprinzător local, brăzdau lent apa neagră şi lampioanele 
lor de hârtie formau arhipelaguri mişcătoare de lumini. 

Lăsasem în urmă palatele, templele, birourile şi bibliotecile, 
care păreau toate nişte închisori infernale. M-am întrebat dacă 
din toate acele construcţii ridicate într-un timp atât de scurt 
va mai rămâne vreo urmă sau dacă se vor întoarce cândva în 
nisipurile desertului, măcinate de trecerea timpului. 

Ne-am întors la magazia noastră din cartierul muncitoresc, 
mergând mai mult pe marginea drumului, în jurul nostru 
răsunau strigătele chefliilor care cereau băutură şi zgomotul 
vaselor de la cină pe care femeile le spălau la fântânile 
publice. Am găsit pe pipăite grămada mea de paie şi m-am 
pregătit de culcare. Khety voia să discutăm despre puţinele 
informaţii noi pe care le aflasem, dar n-aveam niciun chef. 
Erau neliniştitor de misterioase şi neconcludente şi timpul 
trecea necruţător. Am răsucit pana de aur în faţa ochilor şi am 
încercat să-mi pun gândurile în ordine. Akhenaton şi dilemele 
lui. Mahu care mă ura. Îndoielile Reginei. Asasinarea lui Meri- 
Ra. Ay, de care tuturor le era frică. Horemhab, tânărul ofiţer 
ambițios. Soţia lui de sânge regal care plânsese un an fără 
întrerupere. 

M-am rugat ca noaptea să-mi dezvăluie în vis firul conducător 
pe care mintea mea nu-l descoperise la lumina zilei. 


CAPITOLUL 32 


M-am trezit cu numele lui Horemhab în minte. Am contemplat 
o vreme praful care juca în razele de lumină ce se strecurau 
prin găurile din acoperişul de trestie. Salteaua de alături era 
goală. Am auzit paşi afară şi am pus mâna pe pumnal. Uşa s-a 
deschis scrâşnind şi în prag a apărut Khety, ţinând într-o mână 


o legătură de pânză. Cum de nu m-am trezit când a plecat? 
Fără îndoială că nu mai sunt atât de verde pe cât îmi place să 
cred. 

— Micul dejun! 

Am mâncat fructe şi pâine dulce, apoi am împărţit o carafă 
de bere şi un pumn de migdale. 

— Vreau să-l vizitez pe Horemhab, am spus. Cum procedăm? 
Trebuia să rămân invizibil, dispărut, mort. Am continuat să 
ronţăim migdale şi să ne gândim, în cele din urmă Khety a 
propus o soluţie: 

— Dar dacă el habar n-are că ai dispărut? De unde să ştie, 
cine să-i fi spus? Ce-ar fi să soliciţi o audienţă, să te prezinţi, 
să-i spui că Akhenaton ţi-a poruncit să cercetezi un mister 
foarte important şi că trebuie neapărat să-i vorbeşti? 

lată un plan care avea meritul simplităţii. Numele lui 
Akhenaton va fi parola deschizătoare de uşi. In timpul 
întrevederii aş putea să mă port natural, să fiu cine sunt de 
fapt şi să încerc să aflu în slujba cui lucrează. L-aş putea 
informa despre dispariţia Reginei şi i-aş surprinde reacţia. As 
putea afla în ce relaţii este cu Mahu fără să compromit şi mai 
mult siguranţa familiei mele. Pe de altă parte, m-ar putea 
aresta. Dar merita riscul. 

Khety aflase că Horemhab locuia, oarecum surprinzător, 
undeva în suburbia din nord - nu în cea din sud, aşa cum mă 
aşteptasem cunoscându-i rangul. Poate că astfel era mai 
aproape de palatele din nord, reşedinţe regale mai puţin 
oficiale şi mai discrete. Am hotărât să evităm străzile 
aglomerate, în ciuda faptului că astfel ne-am fi pierdut în 
mulţime şi, fiindcă nu puteam să mergem nici pe malul 
fluviului, unde grădinile regale se întind până la malul apei, 
am închiriat o bărcuţă. Am ieşit din port, care era şi acum, 
dimineaţa devreme, destul de aglomerat. Am văzut o mulţime 
de vase şi bărci de toate felurile care acostaseră în timpul 
nopţii şi care se legănau şi se loveau unele de altele de parcă 
ar fi fost un oraş lacustru. 

Pluteam încet pe fluviu. Era o dimineaţă frumoasă şi primele 
raze ale zorilor care treceau peste colinele de la răsărit 
dezvăluiau Tărâmurile Roşii şi jucau pe apele leneşe, 
împletindu-se cu luminile care se strecurau printre copacii de 
pe mal. Colinele, cu mormintele lor cioplite în stâncă şi cu 


brigăzile lor de constructori, rămăseseră cufundate într-o 
umbră cenuşie. Şadufurile!$, acele noi mașinării ingenioase, 
lucrau fără încetare sub copaci, scoțând apă pentru a întreţine 
verdeaţa palatelor şi vilelor. Pe malul de apus, muncitori şi 
sclavi egipteni şi nubieni trudeau neîntrerupt, aplecaţi pe 
câmpuri, pentru a potoli foamea infinită şi monstruoasă a 
oraşului. 

Am tras barca la un ponton şi am legat-o de un stâlp. Aici era 
mai puţină lume, deşi un vas de marfă descărca materiale de 
construcţie şi provizii şi nenumărate ambarcaţiuni mai mici 
transportau muncitorii agricoli şi roadele recoltei de pe un mal 
pe celălalt al fluviului. Am pornit în sus pe Calea Regală. Spre 
sud se vedea în depărtare Templul cel Mare al lui Aten, care 
se înălța semeţ deasupra celorlalte clădiri din zonă, cu 
flamurile unduind în briza slabă a dimineţii. La nord, pe 
ambele laturi ale drumului se înşirau vile apărate de ziduri 
înalte din cărămidă. Dintre ele răsăreau alte clădiri, mai înalte 
şi mai complicate. Khety mi-a spus că în partea de nord a 
oraşului se afla Palatul Rivierei, al cărui turn pătrat era ridicat 
chiar pe malul fluviului, acolo unde colinele din nord se 
arcuiau până întâlneau apa. La sud era alt palat. 

— Cine locuieşte acolo? 

— Nu ştiu, e gol. Se spune că e plin de picturi minunate cu 
animale şi păsări. 

La est se aflau altarele din deşert, cu faţa la soarele care 
tocmai răsărea, dominate de alte morminte săpate în stâncă. 

— Ale cui sunt? 

Khety ridică din umeri: 

— Ale celor bogaţi. 

În restul zonei am văzut o amestecătură de clădiri mai 
scunde. Tâmplarii lucrau la umbră în atelierele lor, fierarii 
ciocăneau într-una, pe stradă plutea mirosul acru al 
rumeguşului, al cărbunilor încinşi şi al metalului bătut. Peste 
tot, în fiecare spaţiu dintre case, tronau mormane de resturi, 
ca nişte temple ale gunoiului la care se închinau pisicile de 
pripas şi păsările sălbatice: oase, cărămizi sparte, cioburi de 
ceramică şi de sticlă, sandale rupte, zdrenţe. 
16 Saduf, dispozitiv folosit pentru irigaţii în Egipt şi alte ţări din 
Orient; o găleată la capătul unei prăjini suspendate care are o 
contragreutate la celălalt capăt. 


La fel ca multe alte vile, cea a lui Horemhab era adăpostită 
într-un dreptunghi de ziduri înalte, crenelate, din cărămizi de 
pământ, dar avea o singură poartă de intrare. N-am mai văzut 
nicio altă uşă de acces, nici măcar o ferestruică. Grinda de 
deasupra porţii nu purta inscripţii - probabil că nimeni nu 
luase încă în posesie casa în mod oficial, deşi cineva plătise 
preţul exorbitant al construcţiei. Finisarea exterioară era 
perfectă şi strălucea de nouă ce era. 

Mi-am spus numele şi i-am arătat paznicului de la intrare 
autorizaţiile. Omul purta uniformă. L-am întrebat din ce 
unitate face parte. M-a măsurat din cap până în picioare, de 
parcă aş fi fost prea moale şi lipsit de vigoare ca să-mi permit 
o asemenea îndrăzneală, şi mi-a răspuns cu tonul acela de 
politeţe ostilă obişnuit la militarii noştri: „Unitatea Amun, 
domnule”. 

Am fost conduşi pe o alee şi am trecut pe lângă un templu de 
casă în care am văzut mai multe statui mici înfăţişându-i pe 
Akhenaton şi pe Nefertiti. M-am oprit şi m-am înclinat 
ostentativ, cu un respect exagerat. 

— Vă duceţi la ceremoniile religioase? Omul a părut iritat. 

— Ne ducem de câte ori ni se porunceşte să ne ducem. 
Glasul lui mi-a spus şi restul: „Dar nu ne place deloc”. 

Am făcut la dreapta, am trecut printr-o grădină, unde 
începuse să se lase arşiţa, şi am ajuns în sfârşit la umbra 
binecuvântată a unei curţi mici, cu ziduri înalte. Aici am fost 
preluaţi de alt gardian. Primul ne-a salutat scurt şi a dispărut. 
Celălalt ne-a condus la o scară şi am intrat în corpul principal 
al clădirii. 

O terasă mare, răcoroasă şi aerisită, se deschidea spre 
încăperi impunătoare şi luminoase, cu ferestre înalte şi 
pilaştri. Mirosea a vopsea proaspătă şi a rumeguş. Pe podeaua 
de piatră care strălucea ca oglinda nu erau nici zgârieturi, dar 
nici picturi. Mobila arăta de parcă fusese adusă chiar în 
dimineaţa aceea. 

Bărbaţii în uniforme care treceau pe acolo cu treburi aveau şi 
ei, fără excepţie, acelaşi aer proaspăt şi eficient. Erau soldaţi 
de carieră, nu recruți sau mercenari. Discuţiile purtate în 
şoaptă erau însoţite de semne scurte, înclinări ale capului, 
zâmbete reţinute şi priviri precise. Câţiva nubieni de rang înalt 
se adunaseră pentru o şedinţă la capătul îndepărtat al terasei. 


Un secretar aşezat în spatele unui birou ne-a aruncat o 
privire. Khety i-a explicat încet de ce ne aflam acolo. Omul a 
clătinat din cap în semn de refuz. Khety a insistat şi i-a arătat 
în cele din urmă autorizaţiile de la Akhenaton. Secretarul s-a 
dat bătut şi a pornit cu pas ritmat pe coridor. Ne-am aşezat pe 
două scaune elegante, cu braţe arcuite care sfârşeau cu 
capete de sfincşi aurite. 

Cât timp am aşteptat, m-am uitat la bărbaţii aceia cu feţe 
hotărâte, siguri de ei, şi am observat precizia croielii şi 
calitatea veşmintelor şi uniformelor, mândria liniştită cu care 
îşi afişau originea rasială sau socială, dar, mai presus de toate, 
profunda lor înţelegere a codurilor secrete ale comunităţii care 
se putea citi în fiecare gest şi cuvânt. Atunci am început să-mi 
dau seama că aşa va arăta şi viitorul, că el nu va însemna 
adorarea Zeului-Soare sau construirea unor oraşe gigantice 
printr-o cheltuială uriaşă de bogății şi trudă omenească. Nu, 
viitorul avea să fie militar. Aceasta era următoarea generaţie 
a fiilor Regelui, a familiilor egiptene de viţă nobilă. Mulţi 
fuseseră luaţi zălog din ţările lor şi crescuţi în grădinițele 
Măreţei Case, iar acum erau nişte tineri ambiţioşi, educati, 
lucizi, care încercau să folosească toate ocaziile de promovare 
care li se ofereau. Cine ştie ce credinţe, dorinţe şi ambiţii 
personale îi însufleţeau? Arătau ca nişte oameni care îşi 
cunoşteau scopul, aveau un plan şi aşteptau doar momentul 
potrivit. Păreau nişte oameni care nu se tem de nimic. 

Apoi secretarul s-a întors şi mi-a şoptit că audienta fusese 
acceptată. Lăsându-l pe Khety să mă aştepte, l-am urmat pe 
alte coridoare cu podea de piatră lustruită, până am ajuns la o 
uşă discretă. A bătut şi am intrat într-un mic birou mobilat cu 
zgârcenie: un pupitru şi două scaune. Nu era nimic acolo care 
să trădeze rangul şi ambiția ocupantului, de parcă acesta 
refuzase conştient toate semnele superficiale ale puterii. 

Bărbatul care aştepta la fereastră era uimitor de arătos. Nu 
era nemaipomenit de bine legat sau robust - în niciun caz nu 
era un uriaş -, iar capul lui, aşezat pe umeri destul de înguști 
dar puternici, nu avea un aer prea aristocratic. În schimb, 
trupul lui era numai muşchi îndelung exersaţi şi nu avea niciun 
deben” de grăsime, iar privirea lui exprima o concentrare 
absolută, o luciditate complet lipsită de sensibilitate care nu 


1 Unitate de măsură a greutăţii echivalentă cu 91 de grame. 


avea nimic în comun cu lăcomia de carnivor al lui Mahu. M-am 
gândit că nu ar ucide din plăcere, dar ar face-o oricând din 
raţiuni proprii şi fără să simtă vreo remuşcare. Am simţit că 
inima lui era un simplu muşchi bine antrenat care avea unicul 
rol de a-i pompa sângele în vine. 

S-a desprins de la fereastră, mi-a strâns mâna scurt, cu 
fermitate, şi m-a fixat cu privirea. Nu avea nicio urmă de 
nesiguranţă în ochi. Ne-am uitat unul la altul un timp, apoi a 
citit hotărârea din ochii mei şi mi-a făcu semn să mă aşez. Mi- 
a oferit de băut, dar am refuzat. S-a aşezat şi el de cealaltă 
parte a biroului, cu atitudinea semeaţă a unui leu pe care-l 
sâcâia un şacal. 

— Cu ce îţi pot fi de folos? 

Am reformulat în minte întrebarea lui: „Scopul vizitei?” 

l-am prezentat în linii mari obiectul anchetei. Cât timp mi-a 
ascultat povestea, n-a încetat nicio clipă să mă ţintuiască cu 
privirea şi să-mi cerceteze faţa. Când am terminat, s-a uitat pe 
fereastră, şi-a întins picioarele şi și-a încrucişat mâinile la 
ceafă, înfăţişarea lui plăcută continua să mă contrarieze, 
pentru că nu o puteam desprinde dintr-o trăsătură anume, ci 
părea să fie rezultatul intersecţiei tuturor elementelor fizice, 
care, în sine, nu erau deloc remarcabile. Mi-am amintit că unul 
dintre scriitorii preferaţi ai lui Tanefert spunea că majoritatea 
oamenilor au destule trăsături pentru a alcătui mai multe 
chipuri. Se înşela. Omul acesta avea o singură faţă. 

Apoi s-a întors cu spatele la mine. 

— Mi-ai spus o poveste interesantă, plină de pericole, dar nu 
înţeleg ce cauţi aici. De ce ai vrut să-mi vorbeşti? S-a ridicat în 
picioare şi s-a aplecat spre mine. 

— Pentru că sunteţi înrudit cu Regina şi Regina a dispărut. 

— Crezi că am ceva de-a face cu dispariţia ei? Privirea lui era 
rece şi provocatoare. 

— Trebuie să stau de vorbă cu toţi cei care o cunosc pe 
Regină. Este o parte necesară a anchetei mele. 

— De ce? 

— Incerc să reconstitui circumstanţele dispariţiei Ei. Nu doar 
detaliile fizice, ci şi împrejurările emoţionale şi politice. 

— Şi din toate astea vei deduce vinovatul? Nu era o 
întrebare. Am încuviinţat. 

— Metoda ta este greşită, spuse el cu nonşalanţă. 


— De ce? 

— Pentru că nu te va conduce la miezul problemei. Discuţiile 
nu rezolvă niciodată nimic, sunt pierdere de vreme. Şi nu mai 
ai mult timp la dispoziţie. Dacă regina nu apare la timp pentru 
Festival, pentru tine totul s-a sfârşit. 

— Mai am timp. 

Continuă după o scurtă tăcere: 

— Eşti un Medjay. Eu fac parte din armată. De ce-aş vorbi cu 
tine? 

— Pentru că am împuterniciri de la însuşi Akhenaton şi ele 
şterg graniţele ierarhice dintre noi. 

Mi-a făcut semn că aveam dreptate. 

— Pune-mi o întrebare. 

— Care este relaţia dumneavoastră cu Regina? 

— Este cumnata mea, după cum bine ştii. 

— Desigur. Altceva am vrut să spun: eraţi apropiaţi? 

S-a lăsat pe spate şi m-a fixat cu privirea: 

— Nu. 

— Sprijiniţi Marile Schimbări? 

— Da. 

— Netăgăduit? 

— Fireşte. Nu ai dreptul să mă întrebi aşa ceva. Nu are 
legătură cu chestiunea în discuţie. 

— Cu respect... 

— Intrebarea ta nu e respectuoasă. Face aluzie la trădare. 

— Deloc. Dar cine a răpit-o pe Regină are motivații politice. 
— Sprijin fără şovăire suprimarea corupţiei şi incompetenţei. 
Ceea ce nu era exact acelaşi lucru şi o ştiam amândoi. 
Ajunsesem rapid într-un punct mort. 

— Mă acuzi sau nu mă acuzi că aş avea vreun rol în dispariţia 
Reginei? 

Ochii lui mă sfredeleau. 

— Nu vă acuz de nimic, încerc să înţeleg faptele. 

— Dar nu reuşeşti. Nu prea m-ai impresionat în calitate de 
anchetator. Mi-e teamă pentru Regină. Viaţa ei e în mâini 
incompetente. Aş vrea să te pot ajuta mai mult, dar acum 
trebuie să-mi văd de treburi. Mai sunt multe de făcut pentru 
Festival. 

— Şi anume? 

— Nu e treaba ta. 


Se ridică, deschise uşa şi mă pofti afară. Trebuia să intervin. 
Am scos pana de aur şi am pus-o pe birou, între noi. Probabil 
că i-a stârnit interesul, pentru că a închis încet uşa. 

— De unde o ai? 

— Puteţi să-mi spuneţi ceva despre ea? O ridică şi o răsuci 
între degete. 

— Este o cheie. Deschide multe uşi. 

— Cum poate o pană să deschidă uşi? 

— Nu propriu-zis. Deschide uşi către încăperi care nu există şi 
către vorbe care nu sunt spuse. 

Interesant, Horemhab nu părea să aibă o asemenea cheie. 
Mi-am dat seama, din felul cum se juca cu ea, mişcând-o cu 
grijă în lumină, că părea să-l atragă în mod deosebit. 

— Cine ar mai putea avea una? 

O puse jos, cu vădită părere de rău. 

— Cred că există doar şapte. 

— La cine sunt? 

— În sfârşit o întrebare bună. Am aşteptat. 

— Nu am de gând să muncesc în locul tău, a zis în cele din 
urmă. 

— Lăsaţi-mă să vă mai spun ceva. Să zicem că sunt câţiva 
oameni puternici care se opun schimbărilor. 

— Atunci vorbim despre o revoluţie. Trebuie să foloseşti cu 
grijă cuvintele. 

— Sunt oameni care pot pierde averi şi putere, oameni care 
au moştenit lumea, generaţie după generaţie. 

— Continuă. 

— Familii apropiate de Akhenaton, familii care, dintr-un motiv 
sau altul, nu vor avea de câştigat de pe urma Marilor 
Schimbări. 

— Poate. 

— Şi care sunt conduse de un singur om. 

Mă privi enigmatic, în clipa aceea m-am hotărât să-mi joc 
cartea. 

— Ay. 

Am lăsat cuvântul să cadă încet, aidoma unei pene. 

Mi-a zâmbit complice. Parcă reuşisem să câştig o tură de 
senet împotriva lui Thoth însuşi, Babuinul cel înţelept. Victoria 
mea nu a durat prea mult. 

— Vorbeşti fără să gândeşti, zise el încet. Nu i-ar plăcea deloc 


să audă aşa ceva. E foarte apropiat de Rege, sunt ca două 
degete de la aceeaşi mână. 

M-am întrebat dacă-l auzisem bine, atât de încet şi straniu 
rostise cuvintele. Eram gata să mă ridic în picioare, fiind sigur 
că întrevederea luase sfârşit, când mă opri din nou: 

— Hai să-ţi ofer un indiciu înainte de plecare. Frăția Cenuşii. 
Tonul lui era plin de implicaţii şi maliţios, îmi servise 
informaţiile doar ca să mă împingă să acţionez în favoarea lui. 

— Frăția Cenuşii? Asta ce mai e? 

— Un mister. 

Ridică pana, o răsuci câteva clipe în lumină şi mi-o înapoie. 

M-am îndreptat spre uşă. Zâmbea aşa cum zâmbesc oamenii 
care nu ştiu ce înseamnă un zâmbet, în timp ce treceam pe 
lângă el, l-am întrebat brusc: 

— Ce mai face soţia dumneavoastră? 

Pentru prima dată în cursul întrevederii noastre a fost luat pe 
nepregătite. De fapt, părea mai degrabă dezgustat. Mi s-a 
părut că văd în ochii lui şi o umbră de durere, care a dispărut 
repede. 

— Soţia mea nu te priveşte. Uşa mi s-a închis în nas. 


CAPITOLUL 33 


În timp ce mergeam pe stradă, Khety m-a îndemnat să-i 
povestesc cum a fost. Am constatat că-mi vine greu să redau 
exact discuţia, de parcă adevărul din spatele ei - cel din 
cuvintele nerostite - era amăgitor. L-am întrebat dacă ştie 
ceva despre Frăția Cenugşii. Nu auzise de ea. 

— Pare a fi ceva aristocratic. Pesemne că e vorba de întruniri 
la care trebuie să fii invitat şi la care oamenii îşi strâng mâna 
într-un fel anume. 

— Cred că are legătură cu pana de aur. 

— De ce, mă rog? 

— Fiindcă i-am arătat pana şi imediat după aceea mi-a vorbit 
despre Frăţie. 

Khety căzu pe gânduri. 

— Ceva îmi sună cunoscut, dar nu reuşesc să-mi amintesc 
ce... Cunoşteam senzaţia. Va mai trece un timp, dar până la 
urmă îşi va aminti. 

Căldura era cumplită şi dinspre nord nu venea nicio adiere. 
Mergeam încet şi tăcuţi pe Calea Regală, la umbra clădirilor. 


Căruţe şi care se luptau să câştige dreptul de trecere, într-un 
cor de strigăte şi blesteme. Traficul permanent aglomerat era 
un semn că se apropia Festivalul. Plutea în aer un soi de 
încordare pe care aproape o puteai simţi pe limbă: avea gust 
de aramă, de praf şi de încă ceva, poate de frică. Mi-am 
amintit de entuziasmul meu când aflasem că voi cerceta un 
mister la nivel înalt, de bucuria aproape copilărească pe care 
o simţisem. Fusesem naiv, pe-atunci nu bănuiam nimic. 

Am ieşit din zona rezidenţială. Ne aflam în apropierea unui 
palat ciudat, pătrat, scund şi întunecat ca un cufăr ferecat, 
împins de curiozitate, m-am îndreptat spre el, iar Kehty m-a 
urmat nesigur la câţiva paşi în spate. Clădirea părea 
abandonată. Porţile uriaşe se loveau uşor una de cealaltă. Mi 
s-a părut că aud înăuntru ţipete de copii, dar mi-am dat 
seama că nu erau omeneşti. M-am înfiorat. Apoi a răsunat 
trilul ezitant al unui flaut, care s-a transformat într-o melodie. 
Am împins cu grijă poarta, care s-a deschis mai uşor decât 
mă aşteptam, înăuntru nici ţipenie. Am intrat, am urcat câteva 
trepte de marmură şi am ajuns într-o curte mare, deschisă, în 
mijloc era o fântână secată, mânjită cu ceva alb-cenuşiu care 
părea a fi găinaţ vechi de secole. Din ea plecau patru 
jgheaburi pline cu apă stătută, de un verde greţos. Deasupra 
curţii se întindea o reţea de sfori pe care ici-colo erau prinse 
fâşii de pânză care cândva fuseseră viu colorate, dar acum 
erau aproape albe. Sub arcade atârnau colivii. Multe erau 
goale, în câteva am văzut păsări mici. Deodată, un papagal 
vorbitor cu aripi strălucitoare a ţâşnit în aer, strigând ceva de 
neînțeles. Acţiunea lui a stimulat păsările captive şi aerul s-a 
umplut de glasuri în diferite tonalități. Peste vacarm s-a înălţat 
un strigăt: 

— Cine e? 

Un bătrân s-a ridicat încet de pe o bancă şi a venit spre noi, 
târându-şi picioarele. 

— Am auzit ţipete... Poarta era deschisă. 

— Aşa că v-aţi gândit să intra ţi. 

— Cine locuieşte aici? 

— Nimeni. De un an nu mai locuieşte nimeni. Cineva trebuia 
să aibă grijă de păsări, nu-i mai pasă nimănui de ele. 

Strigă, şi papagalul, o furtună de nuanţe de albastru şi 
galben, cobori de pe o stinghie şi ateriza pe umărul lui. li 


ciuguli drăgăstos urechea, apoi se uită la noi şi emise o arie 
îngrozitoare, care probabil că imita glasul vreunui cântăreţ 
care dăduse spectacole acolo. 

— Atunci cine a locuit aici? Am întrebat din nou. 

— O regină. A fost aproape ca o regină, dar prea puţin timp. 
Mă întreb dacă-şi mai aduce cineva aminte de numele ei, de 
vreme ce acum nu mai e favorită. 

— Care era numele ei? 

— Kiya. 

Papagalul repetă numele, cântându-l trist, de parcă era un 
iubit înşelat. Nu auzisem de ea. 

— Ce i s-a întâmplat? 

— A căzut în dizgrație. Bătrânul dădu din umeri. Puterea e ca 
focul, distruge tot. Şi, când se stinge, lasă în urmă doar 
cenuşă. Vorbea de parcă ne aştepta pe toţi aceeaşi soartă, de 
parcă ne puteam transforma într-o clipă în cenuşă, în umbră, 
în nimic. Ce repede devine prezentul trecut! M-am înfiorat. L- 
am lăsat acolo cu păsările lui şi ţipetele lor s-au stins în 
depărtare. 

Ne-am întors la barcă şi am pornit-o pe fluviu în sus, către 
centrul oraşului. Briza din nord nu se făcea simțită şi razele 
soarelui, amplificate de strălucirea apei, ne ardeau creştetele 
şi feţele. Ne-am ferit ochii cu mâinile cât am putut mai bine şi 
am încercat să ne menţinem aproape de malul de răsărit, care 
ne mai oferea din când în când umbra copacilor aplecaţi peste 
ape. 

Când ne-am apropiat de docul central, am văzut că un şir de 
bărci din papirus pline cu soldaţi în uniformă barase traficul în 
acea direcţie. Apele din dreptul portului fuseseră eliberate de 
haosul naval şi am zărit cu greu, printre scânteierile orbitoare 
ale apei şi puzderia de bărci trase spre maluri, un vas oficial 
splendid care străbătea spaţiul acela gol şi strălucitor. 

Era enorm, de vreo cincizeci de cubiţi lungime şi avea două 
punți. Pe prima erau care de luptă şi două grajduri pentru caii 
de tracţiune. O scară în spirală - scări pe o corabie, o zei! — 
Urca deasupra lor, unde spaţiul generos era împărţit prin 
arcade susţinute de coloane zvelte. Era un palat plutitor. Chila 
uriaşă se arcuia într-o linie elegantă şi avea pe margini boboci 
de flori de lotus aurii care se terminau în vârf cu nimbul lui 
Aten. Un mare ochi protector al lui Horus era pictat la provă. 


Flamuri mari fluturau peste tot. Pe fiecare parte erau cel puţin 
treizeci de vâslaşi şi capetele lor asudate abia se zăreau 
deasupra copastiei. Vela imensă şi albastră era decorată cu 
stele aurii şi prinsă pe un catarg cu două vergi, aproape la fel 
de înalt cât era vasul de lung. În vârful catargului trona un 
soim de aur. Pe punte erau aliniaţi preoţi care ţineau în mâini 
cârje aurii şi evantaie. O orchestră ascunsă vederii cânta o 
melodie lentă, care plutea spre noi peste ape. 

Ştiam că flota noastră avea câteva corăbii de acest fel. Le 
mai văzusem şi înainte, iar la Teba mă plimbasem o dată pe 
„Preaiubitul Celor Două Tărâmuri” când acostase în port. 
Corabia asta le întrecea însă pe toate. Doar un om important, 
foarte important, putea călători cu ea: Ay. El era, fără îndoială. 

Vasul, înconjurat de o flotilă de bărci care roia în jurul lui, a 
executat perfect manevra de acostare. Doream cu disperare 
să văd cum arăta acel bărbat învăluit în mister, care lăsa în 
urma lui atâta spaimă. Pe punte se înghesuiau nu numai 
preoţi şi marinari, ci şi demnitari şi oficialități care urcaseră la 
bord imediat după ce vasul trăsese la mal. Am observat că 
printre ei se afla un om în faţa căruia toţi făceau plecăciuni, 
dar nu am reuşit să-l văd bine. La naiba! Va mai dura mult 
până când haosul de bărci de pe râu să dispară. Am încercat 
să îndrept barca spre mal fără să atrag atenţia soldaţilor care, 
oricum, erau captivaţi de spectacolul acelei sosiri triumfale. 
Ţărmul se afla la mai puţin de douăzeci de cubiţi şi speram că 
vom trece pur şi simplu pe lângă mulţimea de spectatori fără 
să fim observați. Am legat în sfârşit barca de trunchiul unui 
palmier şi am sărit în apa caldă şi tulbure. 

— Nu-mi place să-mi ud picioarele, spuse Khety. 

— Atunci trebuia să rămâi la birou. 

Am înaintat repede pe o alee paralelă cu un pârâu care se 
vărsa în fluviu, mărginită de un zid scund. Acolo, sub frunzişul 
copacilor, lumea era tăcută şi nemişcată. 

— Unde suntem? 

— Chiar sub grădinile principale ale Măreţului Palat. 

— Grozav. Sunt soldaţi peste tot. Cum putem ajunge pe 
Calea Regală fără să fim văzuţi? 

— Aşa... Şi, dintr-o mişcare, a sărit ca o maimuţă peste zid. 
Mi-am spus, şi nu prima oară, că securitatea în acest oraş era 
formidabilă. Am sărit şi eu, dar, recunosc, nu cu aceeaşi 


eleganţă. 

Mi-am dorit imediat să nu o fi făcut, pentru că m-am umplut 
de praf şi, mai rău, când m-am uitat în sus, am văzut doi 
paznici care se holbau la noi. Am aruncat o privire în jur: în 
apropiere nu mai era nimeni, în afară de un copil care se juca 
cu o minge de piele. Khety s-a uitat la mine, eu m-am uitat la 
el şi, ca şi cum am fi exersat ani de zile această mişcare, ne- 
am aruncat simultan asupra gardienilor. Forţa primei lovituri |- 
a prins pe picior greşit pe adversarul meu, care s-a 
dezechilibrat şi s-a oprit în zidul din spatele lui. L-am lovit în 
stomac, apoi în cap. A parat pe jumătate a doua lovitură şi am 
simţit o durere vie în frunte: mă lovise cu bastonul de lemn. 
Am încercat să ignor durerea şi, fără să-i las timp să se 
dezmeticească, i-am smuls bastonul şi am început să-l lovesc 
în cap şi în coaste. N-a rezistat mult. S-a ghemuit şi a început 
să ţipe. Am auzit cum îi trosnesc oasele degetelor în timp ce 
încerca să se apere de lovituri. Sângele a ţâşnit şi a stropit 
zidul şi ţărâna, ţipetele s-au transformat în gemete slabe şi în 
cele din urmă s-au stins. Am tresărit când Khety m-a apucat 
de braţ. S-a aplecat, şi-a şters cuțitul de hainele celuilalt şi mi- 
a spus: „Destul, destul, hai să plecăm de-aici...” 

Am părăsit cele două trupuri pradă mugştelor şi soarelui şi am 
alergat în sus pe alee. Ştiam că nu era înţelept să-i lăsăm 
acolo, dar ce puteam face? Copilul cu mingea dispăruse. 

Aleea ducea la unul din drumurile de acces către Calea 
Regală. Ne-am acoperit iar capetele şi am intrat în mulţime. 
Toţii mergeau în aceeaşi direcţie, toţi voiau cu orice preţ să 
asiste la spectacolul sosirii lui Ay. Am ajuns pe Calea Regală 
într-un punct aflat între Fereastra Apariţiilor şi Marele Templu 
al lui Aten. Drumul, absolut pustiu, părea straniu, aşa cum 
sunt toate spaţiile aglomerate după ce au fost golite pentru o 
ceremonie. Mulțimea era adunată pe margine şi alţi spectatori 
se înghesuiau pe balcoane, la ferestre şi pe acoperişuri. Erau 
acolo mii de oameni, dar atât de tăcuţi, atât de liniştiţi, încât 
am auzit ciripitul păsărilor. In dreapta noastră, aerul a început 
să vibreze şi deodată a apărut un grup de care trase de cai 
puternici care loveau la unison pământul cu copitele. 
Trompetele au sunat asurzitor, de parcă ar fi dat semnalul 
începerii unei bătălii şi mulţimea de gură-cască ar fi fost 
armata inamică. Kehty şi cu mine ne-am făcut loc cu coatele 


printre oameni ca să ajungem mai în faţă şi, când cavalcada s- 
a oprit, am văzut în carul din mijloc un bărbat înalt, semeţ, 
îmbrăcat într-o tunică albă împodobită discret cu câteva 
bijuterii din aur. 

Avea o faţă colţuroasă şi fiecare por al ei părea să emane 
infatuare şi un dispreţ profund pentru lumea în care fusese 
obligat să coboare. Procesiunea se oprise. Praful plutea în 
aerul fierbinte. Ay s-a întors încet şi a fixat duşmănos 
Fereastra Apariţiilor, care era goală. Cu o neplăcere abia 
mascată, în timp ce faţa lui încordată se chinuia să mimeze 
respectul, și-a ridicat încet braţele către spaţiul pustiu şi a 
rămas nemişcat. Mii de perechi de ochi priveau toate în 
aceeaşi direcţie. 

Apoi, brusc, la Fereastră a apărut Akhenaton însoţit de fetele 
sale. Meritaten ţinea locul Reginei. Mulțimea a observat 
imediat această schimbare. Un bărbat i-a şoptit soţiei sale: 
„Vezi, n-a apărut încă. În locul ei a venit fata”. Femeia i-a făcut 
semn să tacă, de parcă şoaptele lui ar fi fost o blasfemie 
primejdioasă. 

Cei doi bărbaţi s-au privit câteva clipe şi mi s-a părut că îşi 
trimiteau fără cuvinte mesaje complicate. Akhenaton a 
întârziat o vreme să facă gestul ritual de recunoaştere a 
braţelor ridicate întru adorare. „Sunt ca două degete de la 
aceeaşi mână”, spusese Horemhab. Nu era chiar aşa. 

Regele se uita fix la Ay, care îşi menținea postura, dar care 
acum îşi plecase capul respectuos, fără să clipească. Cei doi 
bărbaţi erau nemişcaţi şi mi s-a părut cât se poate de ciudat 
acest echilibru de forţe între Marele Akhenaton şi bătrânul 
curtean exigent, în cele din urmă Akhenaton a luat un colan 
splendid de pe o pernă, s-a aplecat peste marginea ferestrei şi 
l-a pus cu o mişcare ostentativă în jurul gâtului slab al lui Ay. 
Fanfara a dat semnalul şi Ramose a înaintat şi a început să 
recite textul sacru. La un moment dat am privit din întâmplare 
în jos şi am observat că aveam pete de sânge pe sandale, în 
clipa următoare Khety m-a înghiontit şi mi-a făcut semn să mă 
uit spre dreapta. O patrulă înainta spre noi prin mulţimea 
tăcută, iar în urma ei, cocoţat pe umerii unui bărbat - probabil 
tatăl lui - era băieţaşul cu mingea. Copilul se uita atent la 
oameni. M-a văzut tocmai când întorceam capul şi m-a arătat 
cu degetul. În clipa aceea litania s-a sfârşit şi procesiunea a 


pornit spre Marele templu al lui Aten, în sunet de trompete, 
tropot de copite şi urale asurzitoare. Ne-am croit drum prin 
pădurea de braţe ridicate, în care, din fericire, eram feriţi de 
privirile urmăritorilor, şi am scăpat ca prin minune. M-am uitat 
în urmă: băiatul a rămas o clipă cu gura căscată, apoi a strigat 
ceva, dar glasul lui a fost înăbuşit de zgomotul general. Ne-am 
mişcat repede, nu atât de repede - credeam noi - încât să 
atragem atenţia, dar am citit pe feţele oamenilor că ne 
purtam ciudat. Până la urmă nu ne-a oprit nimeni. Am ajuns la 
o alee laterală şi am luat-o la fugă. 

— Unde mergem? M-a întrebat Khety. 

— La magazie! 

Am aruncat o privire peste umăr: băiatul şi soldaţii 
ajunseseră la capătul aleii. Copilul a întins din nou braţul în 
direcţia noastră şi ţipătul lui puternic a stârnit ecouri între 
zidurile apropiate. Acum alergam de-a binelea. Khety 
cunoştea bine străzile lăturalnice, dar planul geometric al 
oraşului ne dezavantaja. Unde erau labirinturile infernale ale 
Tebei când aveam nevoie de ele? Oamenii se întorceau spre 
noi şi ne priveau bănuitori. Nu mai fusesem niciodată pradă, 
fiindcă de obicei Medjayii sunt cei care aleargă după alţii, dar 
acum eram obligat să fug şi fugeam ca să-mi salvez viaţa. 

Am alergat un timp printre casele din mahalaua muncitorilor 
şi mi s-a părut că am scăpat de urmăritori. Aleea noastră era 
pustie. După ce ne-am uitat în stânga și-n dreapta, ne-am 
strecurat pe sub pânza zdrenţuită şi am intrat în cealaltă 
încăpere. Am ferecat imediat uşa şi ne-am aşezat pe jos, 
încercând să ne venim în fire şi să ne liniştim răsuflarea. 
Pieptul mă durea şi-mi tresaltă ca o pereche de foaie: făceam 
mult prea mult zgomot în tăcerea care ne asculta. 

— Şi acum? A zis Khety. 

M-am întors spre el: nu-l mai văzusem niciodată atât de 
înspăimântat. 

— Habar n-am! l-am răspuns cu sinceritate. Ne-am uitat unul 
la celălalt, rugându-ne la zei să ne trimită vreun gând salvator. 
N-am primit nimic. Trebuia să ne descurcăm singuri. 

— Ne-am putea duce la ai mei. M-a privit speriat, dar hotărât, 
îi eram recunoscător pentru intenţia onorabilă de a-mi fi făcut 
o asemenea ofertă. 

Familia lui ne-ar fi ascuns, dar riscul ar fi fost prea mare 


pentru ei. Prinderea noastră ar fi însemnat moartea în chinuri 
pentru bărbaţi, mutilarea şi sclavia pentru femei. Nu puteam 
să-i expun la o soartă atât de sălbatică, chiar dacă miza era 
uriaşă. 

Mi s-a părut că văd o mişcare în umbră, dar mi-am spus că 
era doar imaginaţia mea. În clipa următoare un vârf de topor 
din bronz a spart tăblia din mijloc a uşii. A rămas înfipt acolo 
și-am auzit blestemele bărbatului care încerca să-l desprindă 
şi comenzile lătrate de ofiţerul lui. Am urcat pe scară la timp, 
fiindcă toporul reuşise să spargă uşa. Când am ajuns pe 
acoperiş, am auzit alte ţipete de alarmă, de data aceasta din 
stradă. M-am furişat până la margine şi am aruncat o privire 
jos: strada gemea de soldaţi înarmaţi până-n dinţi şi toate 
casele erau percheziţionate. Am recunoscut-o pe femeia cu 
piciorul zdrobit, care vorbea cu soldaţii şi gesticula, arătând 
spre acoperişul unde stătusem de vorbă. Nu o puteam 
învinovăţi, voia pur şi simplu să supravieţuiască. Apoi toporul 
se ridică, străluci o clipă în soare şi căzu. Uşa s-a prăbuşit cu 
un trosnet şi soldaţii au năvălit înăuntru. 

Am gonit pe acoperişuri, folosind zidurile despărţitoare drept 
trambuline, agăţându-ne de sforile cu rufe, sărind de pe o 
casă pe alta. Câteva femei ne-au urmărit cu privirea, dar nu s- 
au mişcat. Mă lăsasem în voia lui Khety, care avea, ca 
întotdeauna, un simţ infailibil al direcţiei. Am privit înapoi şi 
am văzut că acoperişurile erau pline de soldaţi care alergau 
după noi. 

— Să ne despărţim! Am strigat. 

— Unde ne vedem? M-a întrebat, oprindu-se o clipă. 

— Ştii tu! 

— După ce se înnoptează, a adăugat. Mi-a făcut semn să fug 
într-o direcţie, a rânjii de parcă era doar un joc pasionant şi a 
luat-o în altă direcţie. Urmăritorii s-au împărţit în două grupuri. 
Am fugit o vreme de unul singur. Când am sărit peste mica 
prăpastie dintre două acoperişuri m-am dezechilibrat, dar m- 
am agăţat de marginea unui zid şi m-am ridicat, zgâriindu-mi 
mâinile şi genunchii. Am observat că soldaţii se apropiaseră. 
Nu l-am văzut pe Khety şi ăsta era un semn bun: poate că 
ajunsese pe stradă şi reuşise să scape de ei. Am continuat să 
fug, aruncând în spate tot ce-mi cădea în mâini: ulcioare, 
lemne de foc, legături de fructe, cărămizi. Am sperat câteva 


clipe că voi reuşi să ajung iar pe stradă şi să mă amestec în 
mulţime, dar pe acoperişul din faţa mea au apărut câţiva 
Medjay urmaţi de o siluetă familiară, mai înaltă decât ceilalţi, 
cu părul de un cenuşiu metalic, cu ochi de tigru şi un zâmbet 
de anticipare pe chipul rece. 

M-am oprit şi m-am uitat la el. Mai aveam o şansă. Dacă 
participam amândoi la o rundă de senet, Mahu stătea pe 
ultimul pătrat, ca Osiris, cu singura deosebire că era cheia 
trecerii mele în lumea următoare în cel mai rău fel posibil. 
Regula cerea să mă las prins. Oare mă vor duce în altă parte 
sau mă vor executa pe loc? Stăteam aproape de marginea 
acoperişului. Puteam să-mi iau viaţa în propriile-mi mâini şi să 
fac un salt în necunoscut. Nu aveam cum să mă apăr de 
Mahu. Dacă mă prindea, mă îndoiesc că aş mai fi scăpat viu. 
Inainte de a-mi fi terminat gândul, am început să alerg şi, fără 
să ştiu unde voi ajunge, am sărit. 


CAPITOLUL 34 


Mergeam încet pe stradă, către casă, cu geanta în mână, cu 
jurnalul în geantă şi cu inima cântându-mi în piept ca o pasăre 
veselă. Eram acasă, în sfârşit, îmbătrânisem. Oare câţi ani 
trecuseră? Nu ştiam şi acum nu mai avea importanţă. Timpul 
era un fluviu lung care curgea leneş. Soarele aproape de 
asfinţit desena umbre lungi în aerul limpede. Oamenii se 
întorceau încet să mă privească şi-mi făceau semn, de parcă 
lipsisem foarte mult timp. 

Am intrat pe poartă şi am deschis uşa dinspre curte. Jucăriile 
copiilor erau împrăştiate peste tot. Am intrat şi am strigat: 
Tanefert? Sekhmet? Fetelor! Nu mi-a răspuns nimeni. Am 
trecut prin camera de zi. În bucătărie, fructele putrezeau într- 
un vas de lemn şi pe oale era praf de mai multe zile. Camera 
fetelor, cea în care le îmbrăţişasem şi le sărutasem în semn de 
rămas-bun, era pustie şi paturile erau nefăcute. Foile uneia 
dintre poveştile lui Sekhmet - scrisese zeci de povesti - 
acopereau podeaua. M-am aplecat şi am ridicat una. Am văzut 
îngrozit pe papirus o urmă grosolană de sanda. Au început să- 
mi tremure mâinile. 

Am alergat prin încăperi, strigându-le pe nume, răsturnând 
scaune, deschizând uşi, scotocind prin dulapuri... Dar ştiam că 
nu mai erau şi că le pierdusem pentru totdeauna. Atunci am 


auzit în depărtare, în beznă, un urlet ca de animal rănit. 

Urletul acela straniu m-a trezit. Erau chiar ţipetele mele 
disperate şi ascuţite. Pe faţă îmi curgeau dezonorant lacrimi 
calde. M-am chinuit să-mi revin din amărăciunea şi 
buimăceala coşmarului. Voiam să dorm adânc, să nu ştiu şi să 
nu simt nimic, dar un glas îmi spunea că nu era bine, că 
trebuia să mă trezesc. Apoi m-a înspăimântat gândul că mi s- 
ar întâmpla ceva îngrozitor dacă aş adormi la loc. 

Acolo unde mă aflam nu pătrundea lumina zilei. Zeul-Soare 
mă trădase şi mă părăsise. Nu vedeam nimic. Trupul meu era 
altundeva şi am încercat să-l aduc înapoi. Mi-am amintit că 
aveam muşchi pe care puteam să-i folosesc. M-am gândit că 
am mâini şi ceva s-a mişcat, ceva rece, îndepărtat şi greu, 
care zgâria. Mi-am amintit de degete şi de data asta le-am 
simţit, am simţit încheieturile, tendoanele, braţele care 
trăgeau o greutate uriaşă, rece şi umedă, în jurul 
încheieturilor aveam cătuşe grosolane, umede. Când mi-am 
adus mâinile una lângă alta, mi-am dat seama că erau legate 
cu un lanţ. Am încercat din răsputeri să le ridic la gură, pentru 
că gustul era singurul simţ în care puteam avea încredere. Am 
lins metalul, o senzaţie ciudată, dar familiară şi reconfortantă. 

Continuă să gândeşti. 

Cătuşele îmi zdreliseră pielea - probabil că în somn mă 
luptasem să mă eliberez şi mă rănisem. Am pipăit locul unde 
ar fi trebuit să-mi fie chipul. Da, acolo erau ochii, nasul, gura, 
bărbia, gâtul. Mergi înainte! Pieptul. Sfârcurile. Braţele: julituri, 
durere vie. Răni? Continuă! Regăseşte-te! Pântece, coapse şi o 
amintire: picioare care mă loveau în vintre, agonie, ură, vomă. 
Acum gura îşi amintea de propriul ei gust stătut, amar, 
scârbos. Deodată am simţit nevoia să beau, să beau mult, 
într-una. Apă! Mâinile mele înlănţuite au scormonit disperate, 
ca nişte şobolani înfometați. Un vas de lemn. L-am ridicat la 
buze şi conţinutul lui s-a revărsat peste mine, usturător acolo 
unde a întâlnit tăieturi. Lam aruncat în beznă: era urină rece. 
Încheieturile îmi pulsau de durere. Mi s-a făcut greață, dar am 
scuipat cu greu doar picături de fiere amară. 

Apoi mi-am amintit: Mahu, acoperişul, săritura. Era opera lui. 
El era de vină. Lanţurile au zornăit din nou, rănindu-mi 
mâinile, şi mi-am dezlănţuit furia ca un animal înnebunit, 
izbind pereţii nevăzuţi din jur. 


S-au auzit comenzi şi strigăte, o uşă s-a trântit de perete şi 
cineva a aruncat peste mine o găleată de apă. Şocul luminii, 
răceala apei şi frica m-au făcut să mă ghemuiesc într-un colţ 
al celulei. Pe ziduri erau scrijelite semne stranii, mesajele 
disperate ale condamnaților care trecuseră pe acolo în drumul 
lor spre moarte şi uitare. Acum eram unul dintre ei. 

Doi inşi m-au ridicat brutal în picioare. Cătuşele atârnau grele 
şi reci la glezne şi la încheieturile mâinilor. Eram gol, dar n-am 
primit nici măcar o fâşie de pânză. Am încercat să vorbesc şi 
am auzit un soi de croncănit ca de cioară. Paznicii au râs şi 
unul dintre ei mi-a dat să beau. Am luat ulciorul. Mâinile îmi 
tremurau şi prea puţină apă a ajuns în gura mea. Paznicul mi- 
a smuls ulciorul. 

Am rămas acolo mult timp, nu pot să spun cât. Eram foarte 
obosit, voiam să mă ghemuiesc şi să dispar, dar mă forţau să 
stau în picioare şi mă sprijineau cu bastoanele când mă 
clătinam ca un beţiv, îmi amintesc că mă stropeau cu apă şi 
mă înfioram, apoi mă scuturau spasme îngrozitoare. 

In cele din urmă în uşă a apărut o siluetă solidă, care s-a 
apropiat încet, fără zgomot, de parcă vizita un mormânt. S-a 
aplecat să între în celulă. Mahu. S-a uitat la mine nepăsător. 
Gărzile încremeniseră în poziţie de drepţi. M-am aruncat 
asupra lui, dorind cu disperare să-i zdrobesc faţa cu mâinile 
goale, cu picioarele, cu orice aş fi putut, dar lanţurile scurte 
m-au oprit ca pe-un câine priponit şi am căzut neputincios în 
faţa lui. În clipa aceea l-am urât mai mult decât am urât 
vreodată o fiinţă omenească. l-aş fi sfâşiat gâtul cu dinţii, i-aş 
fi zdrobit coastele şi m-aş fi delectat gustând din măruntaiele 
şi din inima lui. A zâmbit. 

Nu am scos niciun sunet, am încercat să-mi potolesc 
răsuflarea întretăiată şi furtuna de ură din suflet. A dat din 
umeri şi-a aşteptat liniştit, ca orice torţionar cu experienţă. S-a 
aplecat spre mine şi mi-a scrutat faţa. Îi simţeam mirosul 
rânced. 

— Nu ştie nimeni că eşti aici. M-am uitat şi eu în ochii lui. 

— Te-am prevenit, doar tu eşti de vină. Mă bucur că suferi. 
Dacă suferinţa te-a învăţat să mă urăşti, mă bucură şi asta. E 
o febră care-ţi va infecta şi-ţi va macină sufletul. 

— Te voi ucide. 

Râse scurt, un fel de lătrat dispreţuitor, rostogolindu-şi capul 


ca o bilă pe gâtul lui solid. Făcu un semn, gărzile mă luară de 
braţe, iar el îmi apucă părul de la ceafă cu mâinile lui 
cărnoase, obligându-mă să mă uit în sus. Respirația lui 
fierbinte şi scârboasă mă sufoca. Avea dinţii murdari şi 
vinişoare roşii pe pielea unsuroasă a nasului. Când a vorbit m- 
a împroşcat cu scuipat: 

— Ura te macină, îţi pătrunde în cap și-ţi roade mintea. 

Apoi îşi vâri liniştit două degete în ochii mei şi apăsă până 
când pe cerul craniului meu se aprinseră stele de agonie. 
Credeam că îmi va zdrobi creierul cu mâinile. M-am zbătut în 
lanţuri, l-am scuipat, am încercat să-l lovesc, dar n-am reuşit 
să scap din strânsoarea lui puternică. 

— Inainte să-ţi pierzi minţile, vreau răspunsuri. Unde e 
Regina? Am refuzat să-i răspund. A apăsat şi mai tare. În 
creier mi s-au aprins vâlvătăi uriaşe de durere. 

— Unde e Regina? 

Vorbise mai încet şi mai hotărât decât înainte. Eram hotărât 
să tac. M-am întrebat dacă avea de gând să-mi scoată ochii. 
Deodată presiunea a dispărut şi am cilipit, dar vedeam un 
vârtej de culori şi forme învârtejite. Am scuturat din cap. 

M-a lovit direct în faţă. Am simţit şocul până în creier şi gura 
mi s-a umplut cu fiere acră. Din buza spartă mi-a picurat în 
gură sânge greţos de dulce. Simţeam cum mi se umflă 
gingiile. L-am auzit cu greu, printr-un vuiet asurzitor, cum mă 
întreabă din nou, fără să-și schimbe tonul: 

— Unde e Regina? 

— Unde spune Cartea leşirii la Lumină. 

— Ce? 

— Unde spune Cartea leşirii la Lumină. 

— Nu-mi plac ghicitorile. 

— Unde spune Cartea leşirii la Lumină. 

De data asta am zâmbit eu. 

Mi-a şters zâmbetul de pe faţă cu un pumn. 

— Am să-ţi sfărâm fiecare os de la mâini dacă e cazul. Cum o 
să mai scrii în jurnal? N-o să poţi nici să-ţi apuci socoteala 
când te pişi. 

Am aşteptat o vreme, apoi cu toată puterea pe care o mai 
aveam (dureros de puţină): 

— Oare te duci în mormânt, cobori în Lumea de Dincolo? 

Faţa i s-a schimonosit de furie. Bine. Apoi, clătină din cap cu 


părere de rău, ca şi cum ar fi fost obligat să pedepsească un 
copil neascultător, îmi apucă degetul mic şi, cu o mişcare 
fulgerătoare, îl dădu peste cap. Pârâitura mi-a răsunat în 
creier. Am ţipat. 

Se uită atent în ochii mei, sorbind spectacolul durerii, îi 
vedeam cercurile negre ale pupilelor şi în ele chipul meu 
micşorat şi deformat. 

— De data asta nu te mai salvează nimeni. E prea târziu. Nici 
măcar Akhenaton nu ştie că te afli aici. Ai dispărut fără urmă. 

Nu mai eşti nimic. Nimic. 

Durerea îmi cânta prin cap şi-mi venea să vărs, dar mă 
luptam din răsputeri să-mi curăț mintea şi să nu mă mai 
gândesc la ea. Am reuşit să vorbesc: 

— Mai ai foarte puţin timp ca s-o găseşti pe Regină. Dacă dai 
greş, Festivalul va fi o catastrofă pentru Akhenaton, pentru 
tine şi pentru oraş. Sunt singura ta salvare. Nu ai interesul să 
mă ucizi. 

— Nu trebuie să te ucid, or să se ocupe alţii de asta. Dar 
trebuie să-ţi fac rău, mult rău. Putem să ne distrăm aşa destul 
de mult timp. 

— Nu contează ce-mi faci, dar nu uita: n-o să-ţi spun ce ştiu. 
Mai degrabă mor. 

— Nu tu vei muri. Înţelegi? 

M-am uitat în ochii lui. Mai auzisem această ameninţare. 
Hathor, Zeiţă din Apus, iartă-mă acum, am făcut singurul lucru 
posibil. 

— Ea este lumina din întuneric şi noaptea din lumină. 

Ochii lui s-au întunecat, de parcă în ei se aşternuse noaptea. 
M-a apucat de mână. Mă pregătisem, spunând în minte o 
rugăciune. Tot trupul îmi tremura. A aşteptat câteva clipe, 
gustând din suferinţa mea şi pregătindu-şi următoarea 
mişcare. Apoi îmi apucă degetul mijlociu, delicat, aproape cu 
afecţiune, îmi amintesc că am văzut strălucirea inelelor lui. 

— Spune-mi unde este. 

M-am uitat fix la el şi i-am răspuns cu toată îndârjirea de care 
mai eram capabil: 

— Nu. 

S-a pregătit să-mi frângă încă un os. 


CAPITOLUL 35 


Un glas calm, dar autoritar, a sfâşiat tăcerea încordată: 

— Ce se întâmplă aici? 

Intrase neobservat. Mahu şi cu mine eram prea prinşi în jocul 
înfruntării, al sângelui şi al suferinţei, iar el se mişca fără 
zgomot, ca o umbră, ca şi cum ar fi fost alcătuit din aer. Ay. 
Până şi numele lui era uşor. Aerul părea într-adevăr materia 
care i se potrivea cel mai bine. Dar oare fragilitatea îl făcuse 
pe Mahu să sară în picioare şi să bâlbâie scuze? 

— Eliberaţi-l din lanţuri, şopti Ay, de parcă voia să ne pună la 
încercare atenţia. Mahu a transmis mai departe ordinul şi 
gărzile s-au grăbit să-l îndeplinească. Mi-am frecat uşor 
încheieturile rănite şi sângerânde. Ay se uita la mine cu o 
concentrare lipsită de emoţii. lată un bărbat care nu avea 
probleme cu plămânii, cu inima sau cu sufletul. 

— Acest om este gol, spuse el oarecum mirat. Se uită 
întrebător la Mahu, care gesticula vag, neştiind ce să-i 
răspundă. Pe chipul lui Ay se vedea acum ceva care la alţii s- 
ar fi putut numi zâmbet. Buzele se deschiseră, dezvelind dinţi 
albi imaculaţi şi perfect regulaţi, dinţii unuia care mănâncă 
doar hrană sănătoasă. Ochii lui cenuşii nu zâmbeau deloc. 

— Poate că ar trebui să-i dăruieşti propriile tale haine, 
adăugă el încet. 

Mahu a fost atât de surprins, încât aproape că mi-a venit să 
râd. Mâinile lui au alunecat peste veşmânt, ca şi cum era gata 
să execute ordinul absurd, dar Ay l-a oprit cu un semn şi a 
poruncit să mi se aducă haine, ceea ce gardienii s-au şi grăbit 
să facă. M-am îmbrăcat cât de repede am putut, deşi degetul 
mă durea îngrozitor, şi m-am simţit deodată mai puternic, mai 
asemănător cu ceilalţi. M-am întrebat ce urma să se întâmple 
în continuare. Ay l-a lăsat pe Mahu să se perpelească o vreme, 
apoi l-a întrebat: 

— Oare omul acesta nu ţi-a spus limpede că se află sub 
protecţia mea? 

Am fost surprins, deşi crezusem că nimic nu m-ar mai putea 
mira. Mahu s-a uitat la mine. 

— În schimb, ce văd aici? Şeful poliţiei se joacă personal de-a 
ancheta? Sunt uimit. 

— L-am reţinut în cursul unei misiuni şi cu autoritatea lui 
Akhenaton însuşi. 


— Înţeleg. Prin urmare Regele ştie că-l torturezi? N-a fost în 
stare să răspundă. 

— Nu cred că ar fi de acord cu tratamentul aplicat acestui 
coleg, căruia Regele însuşi, în adânca sa înţelepciune, a 
hotărât să-i dea o misiune. S-a întors spre mine şi m-am uitat 
în sfârşit în ochii lui cenuşii şi îngheţaţi. Mi s-a părut atunci - 
ce ciudat - că erau plini de zăpadă. 

— Vino cu mine. 

Trebuia să amân răzbunarea pe mai târziu. M-am abținut din 
toate puterile să-l lovesc pe Mahu în faţă cu mâna sănătoasă 
în timp ce treceam pe lângă el. A simţit-o şi el. 

Am urcat pe o scară în spirală. Ne aflam într-un puț larg 
căptuşit cu cărămizi, adânc poate de optzeci de cubiţi, un fel 
de fântână fără apă care avea să rămână seacă de-a pururi. 
Pe margini erau scări şi la fiecare nivel se deschideau încăperi 
în toate direcţiile. Intrările erau zăvorâte, dar am văzut în 
trecere trupurile moarte ale unor fiinţe omeneşti vii, grămezi 
scofâlcite de piele şi oase înghesuite în cuşti atât de mici, 
încât n-ar fi fost bune nici pentru câini. Am mai văzut oameni 
îngropaţi până la nas în vase mari de lut umplute cu nisip, 
care semănau cu babuinii şi caprele pe care le aduceam 
ofrandă în catacombele sacre. In ochii lor se citea nebunia şi 
disperarea. Fuseseră abandonaţi acolo şi nu mai puteau vorbi 
pentru a se apăra sau căi. Tăcerea era copleşitoare. La fundul 
puţului strălucea o pânză de apă neagră care duhnea cumplit. 
Trupul umflat al unui tânăr plutea cu faţa în sus. Avea ochii 
holbaţi, dar nu mai vedea cercul de lumină albă mai 
îndepărtat decât cerul. 

Ay părea să nu vadă această realitate oribilă şi continua să 
urce metodic, treaptă cu treaptă, fără urmă de efort. L-am 
urmat, cu mintea copleşită de gânduri, până când, într-un 
târziu, cu răsuflarea tăiată, am ieşit din abisul acela de 
suferinţă şi mizerie şi am păşit în lumina zilei. Brusc, lumea mi 
s-a înfăţişat din nou aşa cum o ştiam: soare, arşiţă şi paznici 
plictisiţi la umbra unei colibe din trestie, care au sărit imediat 
în picioare. 

Ay s-a urcat într-o litieră purtată de cărăuşi în uniformă şi mi- 
a făcut semn să mă aşez lângă el. Acoperindu-mi ochii cu 
mâna ca să mă feresc de lumina orbitoare, mi-am dat seama 
imediat unde ne aflam: în afara oraşului, la sud de altarele din 


desert. Era târziu, umbrele dispăruseră şi pământul dogorea. 

M-am simţit deodată foarte obosit. Ay îmi întinse un ulcior cu 
apă şi am băut încet în timp ce litiera înainta pe unul din 
drumurile folosite de Medjay. A tras perdelele de pe partea 
mea, cu un gest straniu, aproape afectuos, dar cred că pur şi 
simplu nu suferea soarele. Nu reuşeam să gândesc, tot ce 
puteam să fac era să simt îngemănarea celor două lumi, una 
îngropată adânc şi alta deschisă, şi să mă văd trecând prin 
ele, din fericire către cea bună. 

Am ajuns la marginea oraşului, apoi pe străzile din centru, 
pline de oameni care îşi vedeau de treburile lor zilnice fără să 
le pese de atrocitățile comise în imediata lor apropiere. Erau 
prea multe umbre în oraşul acesta însorit. Parrenefer îmi 
vorbise despre un oraş încântător, dar acum mi se părea o 
bătaie de joc, o deziluzie amară. Ay privea spectacolul străzii, 
clădirile în construcţie, mulțimile de artizani şi muncitori care 
se mişcau febril pe zidurile înalte, grăbiţi să termine la timp 
pentru Festival. Părea sceptic, în cele din urmă a observat că-l 
priveam. 

— Credeţi că vor fi gata pentru ceremonii? Am zis. 

— Ne aflăm într-un paradis al nebunilor clădit din lut şi paie. 
Se va prăbuşi curând, va fi măcinat şi va deveni materie primă 
pentru altceva. 

Am trecut de Templul Cel Mic şi de Măreţul Palat şi am 
continuat să mergem pe Calea Regală până când am ajuns la 
port. Am încercat să analizez situaţia. Eram în compania unui 
bărbat care avea o putere uriaşă, care mă salvase din mâinile 
lui Mahu şi ale oamenilor lui, dar ce urma? Ce voia de la mine? 
Mă eliberase dintr-o capcană ca să-mi întindă alta? As fi putut 
să mă dau jos din litieră şi să-mi iau tălpăşiţa. Dar apoi? Ştiam 
că nu avea nevoie de forţă pentru a mă obliga să rămân cu el: 
mă putea găsi oriunde m-aş fi dus. 

Mi-a făcut semn să mă urc într-o barcă şi abia apoi am văzut 
corabia lui magnifică ancorată în apropiere. Deci acolo mă 
ducea, în palatul lui plutitor, în centrul lui de putere mobil. L- 
am ascultat, aşa cum fusese convins că voi face. 


CAPITOLUL 36 


Vasul părea să plutească pe apă conform propriilor lui reguli, 
altele decât cele pe care le cunoşteam. Flamurile fuseseră 


strânse, preoţii şi orchestra dispăruseră şi acum, când mă 
aflam pe o punte liniştită şi pustie, l-am simţit mai limpede şi 
mai grațios. Ay s-a adăpostit repede la umbră, de parcă nu 
suporta lumina. Mi-a făcut semn să-l urmez şi mi-a spus: 

— Doctorul îţi va trata rănile, apoi vom lua prânzul. 

Ca din pământ au apărut servitori care m-au condus într-o 
încăpere cu un pat scund, cu aşternuturi noi. Mi-au spus că 
trebuia să mă dezbrac ca să mă spele, dar am refuzat. 
Preferam să mă descurc singur. Degetul rupt îmi zvâcnea. Am 
reuşit cu greu să-mi scot hainele şi mi-am curăţat cu grijă 
rănile şi rosăturile de la încheieturile mâinilor şi de la glezne. 
Mahu şi gaşca lui făcuseră o treabă frumoasă: aveam vânătăi 
negre şi tăieturi de cuţit încrucişate pe partea interioară a 
coapselor şi la subsuori. M-am spălat apoi pe faţă şi pe gât. In 
timp ce mă ştergeam am auzit o bătaie la uşă şi a intrat un 
bărbat între două vârste, îmbrăcat cu o tunică scumpă, dar de 
bun-gust. Avea o faţă ciudată, cu buze foarte subţiri, lipsită de 
expresie, îmi aducea aminte de o casă părăsită. 

— Sunt Doctorul Şef al Părintelui Zeului, spuse el cu o voce 
aproape fără intonaţii. Trebuie să te examinez. Nu-mi venea 
să-l las să mă atingă şi a simţit asta. 

— Trebuie. 

Am încetat să mă împotrivesc. M-a palpat în diferite locuri, 
apoi a cercetat tăieturile şi rănile şi le-a stors pentru a vedea 
dacă apar umori otrăvite. Mi-a ridicat mâna să examineze 
degetul beteag şi, fără să mă prevină, l-a mişcat într-o parte 
și-n alta. Durerea a fost cumplită şi am tresărit puternic. Nu m- 
a luat în seamă, dar a dat din cap, de parcă abia acum se 
convinsese că degetul era rupt. 

A deschis un dulăpior plin de borcane cu leacuri minerale şi 
vegetale şi un instrumentar chirurgical variat: cârlige ascuţite, 
ace lungi, foarfeci şi cleşti înfiorători. Ce asemănătoare erau 
cu instrumentele folosite la mumificare! Mi-am amintit de 
Tenry, de ochii lui de sticlă, de vasele canopice şi conţinutul 
lor înspăimântător. M-am întrebat dacă nu cumva... 

Se întoarse repede spre mine, ca şi cum mi-ar fi citit 
gândurile, dar în mâinile lui nu erau instrumente de tortură, ci 
aţele şi bandaje. Mintea mea, tulburată de experienţa din 
închisoare, începuse s-o ia razna. 

— Priveşte spre perete, te rog. Dacă te doare prea tare, ridică 


cealaltă mână. 

Glasul lui era calm, apropiat, liniştitor. Avea o tonalitate de 
medic veritabil. Mi-a întins un vas adânc. 

— Pentru ce? L-am întrebat. 

Nu mi-a răspuns. M-am întors cu faţa la perete. Am simţit că 
îmi întinde degetele pe o placă de lemn, dar pe cel rupt l-a 
aşezat într-o parte, de parcă se pregătea să-mi facă 
manichiura. Apoi ma fulgerat o durere ascuţită care a urcat 
prin braţ până la umăr, am ridicat fără să vreau celălalt braţ şi 
am vomat în vas. Când mi-am revenit, îmi lega degetul în 
aţele și-l bandaja. Suferinţa dispăruse brusc şi-n locul ei 
rămăsese o durere surdă. 

— Va mai dura până se vindecă, dar ti l-am pus la loc. 
Bandajul şi atelele trebuie îndepărtate în câteva săptămâni. 

Mă salută şi ieşi, închizând uşa fără zgomot. 

Apoi am fost condus la salonul oficial, mobilat cu o masă 
întinsă, canapele aurii şi bănci lungi şi împodobit cu piese de 
artă hitite. M-au lăsat să aştept destul de mult. Puseseră deja 
pe masă o pânză de în imaculată, farfurii şi pahare elegante 
care străluceau în lumina filtrată prin copertinele de la 
ferestre. Muream de foame şi perspectiva unui prânz bun îmi 
răscolea stomacul, oricât de tensionată ar fi fost situaţia. Mă 
apucasem să studiez mai atent minunatele obiecte care mă 
înconjurau, când am simţit un curent de aer şi l-am văzut pe 
Ay. 

Ne-am aşezat la masă şi am fost serviţi de un singur slujitor, 
tăcut şi atent, care s-a descurcat perfect, fără să dea impresia 
că e prezent cu adevărat. Ne-a adus o mulţime de mâncăruri 
delicioase, cum nu mai gustasem de luni de zile, dar m-a uimit 
un peşte înfăşurat în frunze de papirus, fiert în vin alb, cu 
verdeţuri şi migdale. Nu-mi imaginasem că poate exista un 
asemenea fel de mâncare. 

— Peştele e considerat mâncarea săracului, dar dacă-i 
pregătit cum trebuie întrece cu mult carnea, care are fibre, 
zgârci un, sânge. In comparaţie cu el, carnea cea mai fină 
pare primitivă, în fond, peştele provine chiar din sufletul 
Măreţului Fluviu, care ne dă viaţă tuturor. 

— Şi care duce departe gunoaiele şi câinii noştri morți. 

Se gândi la ce spusesem şi în cele din urmă clătină din cap, 
hotărând să-mi ignore îndrăzneala. 


— Pestele este o creatură impresionantă. Trăieşte într-un alt 

element, e tăcut şi pur. Are secrete, dar nu le poate împărtăşi. 
Curăţă coada cu delicateţe, înlătură capul şi şira spinării şi le 
puse pe-o altă farfurie. L-am imitat, dar mai neîndemânatic. 
Cele două capete strălucitoare, pe care lumina desena 
curcubee de culoare, zăceau pe-o parte, parcă ascultându-ne 
atente conversaţia. 

A luat câteva îmbucături din carnea fină, apoi a pus cuțitul pe 
masă. 

— Te-am adus aici pentru că ştiu că ai găsit-o pe Regină. 
Altfel te-aş fi lăsat în grija lui Mahu, care te urăşte. 

Nu i-am răspuns. Oricum n-aş fi putut, fiindcă aveam gura 
plină. 

— Voi folosi alte cuvinte. E o femeie inteligentă şi nu te-ar fi 
lăsat să ajungi la ea dacă nu ar fi vrut să fie găsită. Nu-i aşa? 

Nici acum nu i-am răspuns. Trebuia să mai aştept, să văd 
unde vrea să ajungă. Mi-am amintit de teama animalică de pe 
chipul ei frumos atunci când rostisem numele lui Ay. 

— Prin urmare ea are un plan care depinde într-o oarecare 
măsură de participarea ta. Şi, bineînţeles, acest plan 
înseamnă că va apărea din nou cu ocazia Festivalului. Din ce 
alt motiv s-ar fi sechestrat de una singură? 

Nu era o întrebare care aştepta un răspuns. 

— Nu am găsit-o şi nu ştiu unde se află. 

Se pregătea să ridice un pahar, dar se opri. Ochii lui reci mă 
fixau. 

— Ştiu că ai găsit-o. Ştiu că e vie. Ştiu că se va întoarce. 
Rămâne o singură întrebare: ce va urma? Ea nu ştie 
răspunsul. 

La un semn al lui Ay, servitorul ne luă farfuriile şi ne puse în 
faţă altele, curate. 

— Şi ce legătură au toate acestea cu mine? 

— Tu eşti curierul ei. Dacă astfel stau lucrurile, te rog să-i 
duci un mesaj. 

— Nu sunt purtător de mesaje. M-am ridicat de la masă. 

— Stai jos. 

— Pot sta în picioare. 

— Mesajul este acesta: să vină la mine şi voi face ordine. 
Spectacolul acesta ieftin este lipsit de sens. Există soluţii 
rezonabile şi corecte pentru noi toţi. Nu are rost să se lupte cu 


toată lumea pentru a restabili ordinea în Cele Două Tărâmuri. 
Credeam că va continua, dar mă privea cu sprâncenele 
ridicate, aşteptând o reacţie. 

— Asta-i tot? 

— Asta-i tot ce aş vrea să afle. 

— Nu-i o ofertă prea grozavă. Deodată se înfurie. 

— Nu îndrăzni să comentezi ce nu te priveşte! Ai noroc că 
eşti încă în viaţă! 

L-am urmărit cu interes: o izbucnire scurtă, dar intensă, care- 
i dezvăluia puterea. 

— Spuneţi-mi, vă rog, ce este Frăția Cenugşii? Tăcu, dar se 
uită lung la mine. 

— Şi penele de aur? 

Faţa lui a rămas inexpresivă, în clipa următoare s-a ridicat de 
la masă şi a ieşit fără să-şi ia rămas-bun. 

M-am aşezat şi mi-am terminat prânzul. După ce trecusem 
prin atâtea, meritam măcar o masă bună. 


CAPITOLUL 37 


M-am întors pe mal cu degetul oblojit, cu burta plină şi ameţit 
de vin. 

M-am oprit să mă uit încă o dată la vasul impunător. Ay părea 
un miraj: când era viu, când dispărea dacă te uitai la el dintr- 
un unghi greşit. Era într-adevăr un bărbat cu o putere imensă 
sau era doar un magician care folosea oglinzi şi fum? 

Era deja după-amiaza târziu, iar soarele, lipsit de remuşcări, 
dădea în fiert oala oraşului şi nu mă ajuta deloc să-mi 
limpezesc mintea. Nici mulțimile de oameni asudaţi care 
umpleau portul şi străzile nu-mi erau de ajutor. Contururile 
obiectelor şi fiinţelor păreau gata să înceapă să curgă. După 
ceasurile petrecute pe vas şi mai ales în celulă, mă simţeam 
greu şi obosit de parcă înotam în miere. Nu doream decât să 
fac o baie şi apoi să dorm pe săturate. 

Dar trebuia s-o văd. Nu pentru că trebuia să-i duc mesajul lui 
Ay - deşi ştiam că efectul acestuia pe chipul ei avea să fie 
fascinant - ci pentru că aveam ceva de spus. Frânturi de 
poveşti. Ştiam că ea le-ar împleti mai bine decât mine. 

M-am dus la cimitir, având grijă să mă asigur că nu sunt 
urmărit. Nici urmă de pisică. M-am apropiat a doua oară de 
propriul meu mormânt şi am intrat în mica încăpere de piatră, 


în lumina amiezii părea mai puţin misterioasă, mai puţin 
convingătoare. Vasele de ofrandă dispăruseră. Hieroglifele 
fuseseră şterse. Numele meu la fel. Statuia mea zăcea pe jos, 
spartă, cu braţele smulse şi capul sfărâmat. Acum se simţea la 
fel ca mine. M-am aplecat şi am ridicat o bucată din faţa mea: 
un ochi deschis şi o parte din obraz. Ochiul mă fixa. 

Am cercetat Poarta Spiritului prin care intrasem noaptea în 
Lumea de Dincolo. Era sigilată. Nu mai aveam pe unde şi în ce 
să intru. Cum puteam atunci să ajung la ea? De ce fusese 
distrus mormântul? Era, fireşte, o acţiune deliberată. Nu dorea 
să mai ajung la ea? Undeva ajunsesem totuşi: într-un punct 
mort. Deodată m-am înfuriat. Ce voia de la mine? Am aruncat 
pe jos bucata de statuie şi am plecat în goană de acolo, întâi 
m-am dus la cocina de porci şi am tras ca un nebun de 
chepeng, în timp ce animalele mă miroseau, dar a refuzat să 
se deschidă. 

Când am ieşit, m-am simţit observat. M-am uitat în susul şi în 
josul aleii, însă era pustie. Poate că cineva mă urmărise totuşi 
şi se ascunsese în umbră. Nu aveam altă soluţie: am alergat 
spre Măreţul Fluviu, pe străzile şi aleile aglomerate, când 
strecurându-mă pe vreo scurtătură, când întorcându-mă pe 
urmele paşilor mei. Mă tot uitam peste umăr, simțind până-n 
măduva oaselor că aveam dreptate, dar n-am văzut nimic 
suspect. Am măturat mulţimea cu privirea, dar nimeni nu mă 
băga în seamă. Probabil că irealitatea oraşului începuse să-mi 
afecteze mintea. E drept, acum erau şi mai mulţi cei care ar fi 
avut de câştigat urmărindu-mă. 

Nu-mi puteam permite să greşesc. M-am prefăcut că pornesc 
spre nord, unde erau Templele lui Aten, şi m-am alăturat 
mulţimii de pe Calea Regală. Apoi m-am întors spre est şi, 
profitând acum de planul străzilor în formă de grilă, am făcut 
la dreapta şi din nou la dreapta, întorcându-mă de unde 
venisem şi cercetând atent în drum fiecare colţişor, în cele din 
urmă m-am strecurat din nou pe Calea Regală şi am luat-o 
spre vest, spre port. 

Am ales o barcă veche şi cât mai puţin bătătoare la ochi şi l- 
am trezit fără menajamente pe barcagiu din somnul lui de 
după-amiază. Omul s-a frecat la ochi şi a început să tragă la 
rame fără să facă nazuri. M-am uitat înapoi spre portul 
aglomerat: o mulţime de alte bărci porneau la drum, dar era 


greu de crezut că mă urmărea cineva. 

Am traversat fluviul în tăcere. Bărbatul m-a privit la început 
cu o oarecare curiozitate, apoi şi-a concentrat atenţia asupra 
apei. Traficul era iar dificil şi am trecut pe lângă corăbii mari, 
bacuri, flotile de bărci de agrement şi chiar pe lângă o turmă 
de bivoli de apă care se chinuiau să traverseze fluviul, 
înfruntând curentul şi crocodilii. 

Am sărit pe celălalt mal şi deodată lumea a devenit din nou 
simplă şi liniştită. Păsări, câţiva copii care se jucau în apă, 
strigătele femeilor care lucrau pe câmp... Nu se apropiase 
nicio barcă. Soarele care cobora încet spre creasta colinelor 
m-a călăuzit spre mormântul misterios. Trasând o linie 
imaginară de la casa Reginei, pe care o puteam zări de-acolo, 
mi-am dat seama unde îl puteam găsi. Am luat-o direct prin 
lanurile de orz. Erau frumoase şi bine îngrijite, de parcă şi 
câmpurile deveniseră zei adoraţi. 

În faţa mea au apărut câţiva bărbaţi călare pe catâri. M-au 
salutat şi şi-au continuat drumul fără să mă privească prea 
insistent. Cărarea dintre lanuri a ajuns la o potecă mai iată 
care ducea spre nord, de-a lungul apei, şi trecea pe lângă o 
îngrămădire de cocioabe din lut. Când am ajuns mai aproape 
de ele am văzut că oamenii trăiau la un loc cu animalele lor, 
aşa cum făceau din timpuri străvechi. Toţi, chiar şi pruncii şi 
bătrânii, s-au oprit şi sau uitat la mine. Parcă aş fi coborât din 
cer. Mi-am dat seama că erau simbriași foarte săraci care 
probabil că nu traversaseră niciodată Măreţul Fluviu. Pentru ei 
oraşul era o legendă, tot atât de folositoare ca nisipul din 
deşert. 

Am străbătut alte lanuri, apoi livezi de smochini. Unde mă 
aflam? În cele din urmă, asudat şi enervat, m-am pomenit la 
graniţa dintre pământul negru şi cel roşu. In spatele meu se 
vedeau doar nuanțele de galben-verzui, verde turcoaz şi verde 
crud ale lumii cultivate. La numai un pas în faţa mea începea 
pustiul cumplit care ne înconjoară: o câmpie plată, mărginită 
de un şir tremurător de stânci roşii măcinate de vreme, 
dincolo de care se întindea Tărâmul Roşu: etern, sacru, 
nesfârşit. În dreapta mea era clădirea pe care o căutasem, cu 
ziduri solide, care nu lăsau să se vadă nimic în interior. 
Bineînţeles că nu avea porţi sau ferestre, dar mi-am zis că nu 
aveam ce pierde dacă strigam. Stăteam la umbra zidului de 


est şi, cu toate că m-am simţit ca un nătărău, m-am apucat să 
urlu. N-am primit niciun răspuns. Am încercat din nou. De data 
asta mi-a răspuns batjocoritor o pasăre. 

Ce mai puteam face? Am dat ocol clădirii, dar nu se vedea 
nicio cale de acces. Cărămizile de lut s-au sfărâmat când am 
încercat să mă caţăr pe zid. Am renunţat. Blestemată să fie! 
De-ajuns! Era momentul să uit de toate şi să plec acasă 
înainte să fie prea târziu. Puteam să închiriez o barcă şi să 
părăsesc oraşul imediat. Destul! 

M-am întors pe acelaşi drum, dar, cum am pus piciorul pe 
potecă, am auzit ceva în faţa mea. Până şi păsările tăcuseră. 
Lanul de orz foşnea în bătaia unui vânt slab. Mi s-a ridicat 
părul la ceafă. M-am aruncat la pământ şi m-am târât prin lan, 
apoi m-am oprit. Nu peste mult timp am auzit picioare care 
mărşăluiau şi roţi care scrâşneau pe pământul uscat: o trupă 
de pedestraşi a trecut prin dreptul meu, urmată de un car în 
care se aflau doi ofiţeri Medjay. Se îndreptau cu siguranţă spre 
micul mormânt-fortăreaţă. 

Am pornit în sens opus, mergând aplecat, şi am înconjurat 
sătucul. Se lăsase seara şi colibele neluminate păreau pustii. 
Am ajuns repede la marginea fluviului, dar trebuia să găsesc o 
cale de a-l traversa. Ceva mai încolo câţiva soldaţi păzeau un 
bac militar legat de trunchiul unui palmier, în faţa mea curgea 
Măreţul Fluviu, pe malul celălalt clădirile oraşului străluceau 
aurii şi, în depărtare, colinele fuseseră acoperite de vălul roşu 
al înserării. Cum să trec dincolo? Şi, odată ajuns acolo, să plec 
sau nu? 

Apoi am văzut o barcă aproape nemişcată care lupta 
împotriva curentului şi trecea aproape neobservată în umbrele 
de la marginea apei. Barcagiul părea să cerceteze malul. M- 
am ghemuit printre copaci, dar mi-am dat seama că silueta 
din barcă şi felul în care se mişca aveau ceva familiar. M-am 
uitat mai atent, însă omul când apărea, când dispărea. Dacă 
era unul dintre duşmanii mei, de ce se străduia să rămână 
nevăzut şi ce căuta aici? 

Am pus mâna pe o piatră şi am aruncat-o în direcţia bărcii. 
După o clipă de tăcere am auzit un plescăit slab. L-am văzut 
pe cel din barcă întorcând repede capul şi privind în direcţia 
mea. A vâslit spre mine, dar sa oprit prea departe şi atunci am 
mai aruncat o piatră. S-a luat imediat după zgomot. Fiindcă ne 


aflam pe malul de vest, copacii aruncau umbre lungi pe apă, 
însă oraşul strălucea încă în lumina asfinţitului. Acum ştiam 
cine era barcagiul. 

Am aşteptat ca soldaţii să-și reia discuţia şi, când le-am auzit 
iarăşi murmurul glasurilor, am luat-o la fugă spre barcă, 
încercând să stau cât mai aplecat. 

Era Khety. M-am aşezat lângă el cât mai uşor posibil. Nu mi-a 
zâmbit, şi-a dus degetul la buze şi-apoi a lăsat barca să 
plutească în voia curentului, spre nord. Când am ajuns la o 
distanţă sigură, ne-am întors unul spre altul în acelaşi timp, 
gata amândoi să punem întrebări. Cea mai presantă era: 

— Unde e? 

— O să te duc la ea, dar mai întâi trebuie să-mi spui ce-a fost 
cu Ay. 

— Cum ai aflat? 

— Te-a dus pe corabia lui. Ai vorbit? 

Nu folosise niciodată până atunci tonul acesta încordat şi 
imperativ. 

— O să-i spun Reginei. 

— Întâi o să-mi spui mie, altfel nu te duc la ea. Părea ferm 
hotărât, îşi asumase o nouă autoritate. 

— Nu mai are încredere în mine? 

— Nu, îmi răspunse sincer. 

— Ştiai că m-a prins Mahu? 

— Da, şi am crezut că totul s-a sfârşit. Apoi am aflat că ai fost 
eliberat, că Ay te-a eliberat. Asta înseamnă un singur lucru... 

— Ce? Că am trădat-o? Că sunt în slujba lui Ay? Asta crezi 
despre mine după ce am trecut împreună prin atâtea? 

E greu să gesticulezi furios când te afli pe o bărcuţă în 
mijlocul apei. M-am mulţumit să-i spun răspicat: 

— Du-mă la ea. Acum! 

Mă privi lung, se hotărî şi încuviinţă, întoarse barca cu 
îndemânare şi începu să vâslească printre  vârtejurile 
puternice ale fluviului. Vântul de seară era aspru, zgomotos şi 
fierbinte, diferit de briza răcoroasă din nord. Venea din sud, 
din desert. O lună aproape plină răsărise deasupra oraşului. 
Umbrele stranii ale norilor lungi se prelingeau ca nişte văluri 
murdare peste clădiri. Faţade albe răsăreau ici şi colo 
deasupra frunzişului întunecat al copacilor. 

Am traversat apele tremurătoare, lăsând în urma noastră o 


dâră argintie. Khety a tras barca la un chei nou din piatră. La 
început nu mi-am dat seama unde ne aflam, dar apoi am 
văzut că treptele duceau într-un loc cunoscut: o terasă largă, 
acoperită de o viţă minunată, care o ascundea de priviri 
indiscrete şi o ferea de vânt; un jilţ frumos, plasat în aşa fel 
încât cel care se aşeza pe el să poată privi peste apă şi să 
poată gândi în linişte. Mi-am amintit de nepotrivirea dintre 
trupul meu şi cel al femeii dispărute, de diferenţa dintre 
formele şi contururile noastre. Acolo stătea ea, de data 
aceasta reală. Degetele ei băteau încet labele de tigru cu care 
se terminau braţele jilţului şi mintea ei părea tot atât de 
limpede ca apa dintr-un pahar. 

Am coborât din barcă. Pisica a sărit din poala ei, s-a întins, a 
venit la mine şi s-a frecat de picioarele mele. 

— Ea încă te iubeşte. 

Glasul ei era încordat. 

— Are încredere în mine, am zis. 

— Aşa e firea ei. 

Nu i-am răspuns. Khety, care între timp dispăruse, a adus un 
scaun şi apoi s-a retras, poate pentru a sta de pază. M-am 
aşezat în faţa ei. Pisica a sărit în poala mea şi a început să 
toarcă. 

— De unde începem? Am întrebat. 

— De la adevăr? 

— Credeţi că am venit aici ca să vă mint? 

— De ce nu-mi spui povestea ta? Lasă-mă pe mine să 
hotărăsc dacă te cred sau nu. 

— lar povesti... 

A aşteptat să încep, privindu-mă în ochi. 

— M-am dus să descopăr conspirații. Am găsit destui oameni 
care doresc să dispăreţi pentru totdeauna şi câţiva care au 
motive să dorească întoarcerea dumneavoastră. Am găsit şi 
penele de aur ale Frăției Cenugşii. Vă spune ceva numele 
acesta? 

— E unul din numele pe care bărbaţii le inventează atunci 
când iau ceva mult prea în serios. 

— Şi? 

— Nu ştiu mai multe decât tine. 

— Cumnatul dumneavoastră mi-a spus că pana este o cheie 
care deschide uşi nevăzute. Mi s-a părut că-l interesează mult. 


— Vezi? Bărbaţilor le plac la nebunie enigmele şi cifrurile. Îi 
fac să se simtă inteligenţi şi importanţi. 

— Cam aşa a spus şi soacra dumneavoastră. La fel şi Ay. 

O urmărisem atent. Ceva tresărise în privirea ei la auzul 
numelui. A schimbat subiectul. 

— Te-a prins Mahu. 

Nu era o întrebare. l-am arătat degetul în aţele. Arăta stupid. 

— N-am vorbit. Nu prea mult. l-am spus despre lumina din 
întuneric şi despre cimitir, dar, ciudat, nu părea să mă creadă. 

— Nu are imaginaţie. 

— Pare că ia totul destul de literal. 

— Dar nu mi-e clar un lucru: cum ai scăpat? Zise ea, revenind 
la aceeaşi problemă, neliniştită ca o pisică închisă într-o 
cameră din care ştie că nu poate ieşi. 

— Prietenul dumneavoastră Ay a vorbit cu el şi l-a convins că 
ar trebui să mă lase în pace şi să-mi dea drumul. Apoi Ay m-a 
invitat să iau prânzul cu el şi am acceptat, desigur. A fost 
destul de interesant. 

Voiam s-o mai ţin o vreme în tensiune. Voiam să mă întrebe 
ea. 

— Presupun că Mahu a încercat să-ţi rănească inima şi 
sufletul. Presupun că ţi-a ameninţat familia. 

Nu s-a străduit să-şi arate simpatia. 

— Mă mai ameninţase şi înainte, doar ştiţi asta. Când eram 
închis am avut un coşmar. A fost mult mai rău decât orice ar 
putea el să facă. 

— Vise... Povesteşte-mi visul, şopti ea. 

Am privit în depărtare, dincolo de fluviu. De ce i-aş fi 
povestit? Însă, de fapt, doream să-i povestesc totul. 

— Am visat că ajunsesem în sfârşit acasă, după foarte mult 
timp. Eram fericit. N-am mai găsit pe nimeni. 

În tăcerea care a urmat am mângâiat pisica fără încetare, de 
parcă astfel puteam să-i transmit suferinţa mea, dar fără să-i 
fac rău. M-a privit liniştită, în ochii stăpânei ei abia mă puteam 
uita. 

— A fost un vis înspăimântător, zise ea. 

— Da. Doar un vis. 

— Frica este o amăgire puternică. 

— Pe unii dintre noi îi face mai umani. 

Mă înfuriasem brusc. Cine era ea să-mi vorbească despre 


frică? Dar se înfuriase şi ea: 

— Crezi că eu nu ştiu ce e frica? Crezi că nu sunt o fiinţă 
omenească? 

— Văd frica în ochii dumneavoastră atunci când rostesc 
numele lui Ay. 

— Ce ţi-a spus? Nu voia să renunţe la subiectul ăsta cu niciun 
preţ, neliniştită de răspuns aidoma unei pisici în faţa unei 
păsări moarte. 

— A fost destul de rezonabil. Mi-a cerut să vă transmit un 
mesaj. 

A încremenit. Mintea ei pornise la vânătoare: puteam să-i 
simt foamea, nerăbdarea, dorinţa de a afla. 

— Spune-mi mesajul lui, m-a îndemnat ea mult prea 
nepăsătoare. 

— Ştie că sunteţi în viaţă şi că doriţi să vă întoarceţi. Vă 
întreabă: Şi apoi? Mesajul lui e simplu: întâlniţi-vă cu el. Veţi 
restabili împreună ordinea. 

A clătinat din cap, neîncrezătoare şi oarecum dezamăgită. De 
pe buze i s-a desprins un sunet între un suspin şi râs. 

— Şi ai considerat că e de datoria ta să-mi aduci mesajul? 

— Nu sunt mesager. V-am spus ce mi-a spus. Părea 
rezonabil. 

— Eşti atât de naiv... 

Mi-am înăbuşit mânia şi am încercat să adopt o altă metodă: 

— Cu ce vă are la mână? 

— Cum? Nimeni nu mă are la mână cu nimic. 

— Nu vă cred. Fiecare dintre noi cunoaşte un om care-l 
înspăimântă. Poate şeful, poate tatăl, poate duşmanul de 
moarte sau fiara de sub pat. Am impresia că vă este frică de 
el. Straniu este că şi lui îi e frică de dumneavoastră. 

— Gândeşti prea mult, zise ea repede. 

— Oamenii nu gândesc cât trebuie, ăsta e necazul. 

Ea nu spuse nimic. Ştiam că am atins un nerv sensibil, 
misterios, un fir de adevăr. Ceva secret care-i lega. A 
schimbat din nou subiectul, încercând să răstoarne sensul 
întrebărilor mele. 

— Prin urmare nu ai descoperit nimic sigur despre complotul 
împotriva mea, în schimb mi-ai adus un mesaj prostesc şi i-ai 
condus din nou la mine. Ai fost o momeală. M-am pregătit şi 
pentru asta. 


Nu aveam de gând s-o las să schimbe direcţia discuţiei. 

— Mi-e limpede ce se întâmplă. Mâine începe Festivalul. 
Stăpânul este asaltat de necazuri şi acasă, şi afară. Aceste 
necazuri se adună acum într-un eveniment care, speră el, le 
va rezolva pe toate. De ce? Fiindcă absenţa dumneavoastră 
distruge iluzia pe care are nevoie s-o întreţină cât mai mult 
timp. Intoarcerea dumneavoastră va da naştere la schimbări 
uriaşe. Asta prevăd mulţi, inclusiv Ay şi Horemhab, care 
aşteaptă amândoi să vadă ce se va întâmpla. Presupun că vor 
să întoarcă această ocazie în folosul lor. După ce m-aţi 
aruncat în cuşca cu lei, mă consideraţi un trădător când mă 
întorc cu informaţiile pe care am reuşit să le culeg, iar pentru 
asta am plătit destul. Cel mai interesant este că Ay are 
dreptate. Cred că nu ştiţi ce se va întâmpla după aceea. M-am 
pomenit, după acest discurs ţinut pe un ton răstit, că patrulam 
pe terasă, că pisica fugise şi Khety stătea alarmat în pragul 
uşii. Apele Măreţului Fluviu păreau să aştepte cu sufletul la 
gură răspunsul ei. In cele din urmă veni, foarte liniştit şi 
enigmatic: 

— Ai dreptate. Nu am nici cea mai palidă idee despre ce se 
va petrece. Mă rog ca mâine să fie pace şi să restabilim 
ordinea pentru binele tuturor. Privi peste apele întunecate. 

— Am o singură rugăminte. 

Se apropie de mine, căutându-mi ochii cu privirea. 
Mărturisesc că mi se oprise inima în piept. 

— Mă vei însoţi mâine, când mă întorc? Vei face asta pentru 
mine, fără să te mai gândeşti la ce-a fost? 

Nici nu era cazul să mă gândesc. Voiam să fiu acolo. 

— Da. 

Mi-am dat seama, în timp ce rosteam unul dintre cele mai 
simple cuvinte, că voiam să înfrunt viitorul nesigur alături de 
ea, oriunde m-ar fi dus. Am simţit deodată că apa neagră 
curgea chiar sub picioarele mele, de parcă terasa şi oraşul 
acesta ciudat, mulţimea de lumini şi suflete pâlpâitoare 
pluteau în beznă, duse de curenţi puternici şi de visul lichid şi 
tulbure, adânc şi veşnic al fluviului însuşi. 


CAPITOLUL 38 


În ciuda necazurilor din ultimele zile, chiar de mi-ar fi dat tot 
aurul din pustietăţile Nubiei tot n-aş fi putut adormi. Durerea 


din deget pulsa în ritmul inimii mele, de parcă ţinea morţiş să 
nu pun geană pe geană. Probabil că-mi pedepsea restul 
corpului pentru aparenta lui bunăstare. Poate că mă avertiza 
astfel că nu trebuia să fiu liniştit. Soarta iubitei mele Tanefert 
şi a fetelor mă chinuia şi mă răsuceam neîncetat de pe-o parte 
pe alta. 

Am încercat să evaluez situaţia: imediat ce ziua avea să se 
încheie şi imediat ce schimbările pe care le aducea - oricare 
ar fi fost ele, bune sau rele - vor fi înfăptuite, voi lua prima 
barcă spre sud, spre casă. Aş fi vâslit singur tot drumul 
împotriva curentului, într-o bărcuţă de papirus dacă era 
nevoie. Nesiguranţa în care se aflau mă rodea şi mi-am jurat 
că n-o să le mai las niciodată singure. Şi, de parcă 
frământările nocturne nu erau de-ajuns, vremea se stricase, 
rafale de vânt aspre şi rele loveau pereţii cu nisip şi praf. Am 
auzit cum s-a trântit o uşă, ca un avertisment. Liniştea care a 
urmat era, într-un fel, şi mai rea. Vântul a continuat să chinuie 
lumea întunecoasă. 

Mă zbăteam şi mă răsuceam astfel când, deodată, am auzit 
paşi care treceau prin faţa uşii mele. Primisem o cameră care 
dădea pe un coridor şi, atunci când străbătusem casa tăcută 
cu câteva ceasuri înainte şi ne uraserăm noapte bună, mi se 
păruse pustie. Uşile erau închise, mobila acoperită. Avusesem 
grijă să nu aprindem lămpi şi să ne facem simțită prezenţa 
faţă de lumea de-afară. Ea avea dreptate într-un fel, nimeni nu 
ne-ar fi căutat tocmai aici, dar nu strica să fim prudenţi. ŞI 
tocmai acum auzisem paşii... Au ezitat în faţa uşii mele. Mi-am 
ţinut respiraţia şi am rămas complet nemişcat. Apoi s-au dus 
mai departe, uşori, şi curând s-au pierdut în noapte. 

M-am îmbrăcat repede şi am deschis uşa cât de încet am 
putut. Nici ţipenie. Coridorul era întunecos, luminat slab de 
ceața argintie care venea de pe terasă. Toate camerele 
păreau goale. Am ajuns la capătul lui şi m-am uitat pe terasă. 
Lumina lunii se strecura prin labirintul de frunze negre al viței 
şi se aşternea pe pietre, în mijloc stătea o siluetă cunoscută. 
Părea că face parte din peisaj, ca şi cum fusese pictată peste 
filigranul complicat de lumină şi întuneric. 

M-am îndreptat spre ea, devenind acum şi eu parte din 
pictură. Am rămas tăcuţi un timp, uitându-ne mai mult la 
fluviul luminat de lună decât unul la altul. 


— Nu poţi dormi? Mă întrebă în cele din urmă. 

— Nu. Am auzit paşi. 

— Am putea juca o partidă de senet, sugeră ea. 

— Pe întuneric? 

Simţeam că zâmbeşte. Ne-am aşezat în faţa tablei de joc şi 
acum ne despărţeau treizeci de pătrate, trei rânduri a câte 
zece fiecare, ca un şarpe unduitor, ca Şarpele Vieţii. 

— Roşii sau verzi? 

— Să aruncăm beţişoare şi să vedem. 

Aruncă cele patru beţişoare plate, care aterizară toate cu faţa 
în sus pe partea neagră: un început propice. Le-am aruncat şi 
eu şi am obţinut două albe şi două negre. Ea alese piesele 
verzi. 

— Îmi plac micile piramide. 

Am luat doi pioni roşii în formă de turn şi, având grijă să nu 
ne atingem mâinile, ne-am aşezat fiecare cele paisprezece 
piese, alternativ, pe cele paisprezece pătrate ale tablei. 

A aruncat beţele şi a mutat prima dansatoare de pe pătratul 
central care înfăţişa Casa Renaşterii. Am jucat în tăcere o 
vreme, aruncând beţele, mutând dansatoarele înainte, 
eliminând din când în când piesele celuilalt şi punându-le din 
nou pe pătratul unde se aflaseră la începutul jocului, unde 
stăteau cuminţi la  „închisoare”, aşteptând o aruncare 
norocoasă pentru a-şi relua drumul vieţii pe tabla de joc. 
Uneori vântul întrerupea tăcerea, înverşunându-se asupra 
terasei. Am urmărit-o cum se gândea, cum studia mutările şi 
configuraţia schimbătoare a turnurilor şi piramidelor. Era 
frumoasă, de nepătruns, şi am simţit uşor amuzat că jucam de 
fapt împotriva unui spirit din Lumea de Dincolo, iar miza era 
supraviețuirea propriului meu suflet. 

Am ajuns repede la ultimele patru pătrate ale jocului, cele 
speciale. A aruncat şi a ajuns în Casa Fericirii. Mi-a aruncat un 
zâmbet amar: 

— Dacă aş fi superstiţioasă, m-aş gândi că zeii au simţul 
ironiei. Am aruncat şi eu şi prima mea piesă ateriza pe 
următorul pătrat, Casa Apei. 

— Dacă as fi superstiţios, as fi de acord cu dumneavoastră, i- 
am spus, luând dansatoarea de pe tablă şi aşezând-o din nou 
în Casa Renaşterii. 

— Aici se înfruntă două forţe: strategia şi norocul. Eu sunt 


mai degrabă norocul. Cred că dumneavoastră reprezentaţi 
strategia. S-a uitat la mine, dar n-a zâmbit. 

— Ai şi tu strategiile tale. 

— Da, le am, dar rareori le pot controla. Le folosesc împotriva 
haosului şi uneori par să dea rezultate. 

A aruncat şi a mutat piesa. 

— Prin urmare crezi că lumea este haos? Zise ea, de parcă 
întrebarea era altă mutare. 

— Dumneavoastră nu credeţi asta? Se gândi o clipă. 

— Cred că depinde ce crezi despre experienţa de a trăi. 

Nu spunea niciodată ceea ce mă aşteptam, dar părea că 
spune întotdeauna exact ceea ce voia să spună. Aruncă trei 
fete albe, exact ce-i trebuia pentru a-şi scoate de pe tablă 
prima piramidă. Părea satisfăcută că norocul îi surâdea. Voiam 
să câştige. 

— Discuţia noastră a început să semene cu cele pe care le 
auzi într-o cârciumă, târziu în noapte... 

Am aruncat şi am mai pierdut o piesă. 

— Nu am fost niciodată într-o cârciumă. Parcă o vedeam: 
femeia misterioasă aşteptând pe cineva care nu mai venea, 
sorbind rareori din cupă, aşa cum beau oamenii când sunt 
singuri, ca să ţină mai mult. 

— Nu aţi pierdut nimic. 

— Ba da, am pierdut. 

Aruncă din nou şi mai dădu o piesă jos de pe tablă. Avea să 
câştige fără prea mare efort. Vântul se liniştise şi noaptea era 
acum stranie şi plăcută. Luna se îndepărtase, plutind pe cerul 
strălucitor. 

— Aş vrea să vă pun câteva întrebări, am spus. 

— lar întrebări. De ce pui atâtea întrebări? 

— Asta mi-e meseria. 

— Nu. Aşa eşti tu. Pui întrebări fiindcă ţi-e teamă că nu ştii 
totul, aşadar ai mereu nevoie de răspunsuri. 

— Dar ce au răspunsurile de nu sunt bune? 

— Uneori pari un băieţel de cinci ani, care tot întreabă de ce, 
de ce, de ce... 

Aruncă din nou şi mută alt pion în Casa Celor Trei Adevăruri, 
penultimul pătrat. Am aruncat şi eu: patru bețe negre. Prima 
piesă a ajuns pe ultimul pătrat, Casa lui Re-Atum. 

— Pentru că a venit vorba despre răspunsuri, ce este între 


dumneavoastră şi Ay? 

Se trase înapoi şi oftă. 

— De ce mă tot întrebi despre el? 

— Pentru că vă aşteaptă. 

— Ştiu. Poate că mi-e frică de el. Gândeşte-te ce i s-a 
întâmplat lui Kiya. 

— Ce i s-a întâmplat? 

— Ei bine, iată un răspuns pentru tine: a dispărut. 

— Pentru că aşa a hotărât Ay? 

M-a privit în ochi. Mă gândisem mult la asta. O Soţie Regală, 
o concurentă a Reginei Nefertiti, de care se debarasaseră din 
ordinul lui Ay, pentru că el avea puterea să tragă sforile şi 
chiar să asasineze pe cineva din Palat. M-a urmărit atentă în 
timp ce reflectam. 

—O poveste care s-a dovedit benefică pentru 
dumneavoastră. 

— Poate. Dar la ce ţi-a folosit întrebarea? Ai aflat adevărul? Ai 
înţeles mai mult? Nici vorbă. A stârnit şi mai multe întrebări, în 
capul tău e un labirint din care nu ai scăpare. Trebuie să faci 
ceva şi să ieşi din el. 

— Dar ce se află dincolo de labirint? A făcut un gest larg: 

— Viaţa, Rai, viaţa. 

Nu-mi mai rostise numele până atunci. Mi-a plăcut. Faţa ei 
era jumătate în lumina lunii, jumătate în umbră. S-a ridicat 
încet în picioare. 

— Îţi mulţumesc că m-ai lăsat să câştig. 

— Aţi câştigat prin propriile dumneavoastră forţe. 

Ne-am uitat unul la altul mai multă vreme. Ochii, ochii. Nu 
mai era nimic de adăugat. 

Ne-am despărţit chiar atunci, lăsând piesele pe tablă, de 
parcă urma să ne întoarcem dimineaţa şi să sfârşim jocul, în 
faţa camerei sale mi-a urat noapte bună, sau ce mai rămăsese 
din ea. Ştiam că era înspăimântată. A lăsat uşa deschisă, dar 
nu puteam trece peste prag. Am tras un scăunel şi m-am 
aşezat ca o piesă pe un pătrat din frumosul joc de senet, dar 
pe o tablă de mărimea acelui oraş straniu, cu pătratele lui 
norocoase sau nenorocoase, cu şansele şi comploturile lui, 
aşteptând să văd cum va arunca soarta. 


CAPITOLUL 39 

M-a trezit Khety, care m-a găsit pe jos, sprijinit de perete 
lângă camera ei. Zâmbea iar în felul acela enervant. 

— Poţi să-ţi ştergi rânjetul de pe faţă. 

Eram obosit şi nervos, de parcă nu aş fi dormit deloc. M-am 
ridicat şi ani bătut la uşa dublă. O vreme nu s-a auzit nimic, 
apoi uşa s-a deschis şi a apărut Senet, la fel de liniştită ca de 
obicei. Mi-a zâmbit, dar nu-i făcea plăcere să mă vadă. Arăta 
la fel de imaculată ca întotdeauna, dar acum nu purta mănuşi. 

— Bună dimineaţa. Regina este gata. 

— Aş vrea să-ţi pun o întrebare. Aruncă o privire peste umăr. 

— Nu avem timp, Regina este gata. 

— E o întrebare simplă. 

leşi din cameră şi închise cu grijă uşa. Faţa ei era 
întrebătoare. 

— Probabil că nu are nicio importanţă, i-am spus. Te-ai dus la 
Harem ca să transmiţi instrucţiuni din partea Reginei unei 
femei, unei anumite femei. 

Era greu să-i descifrezi reacţia. 

— Da. 

— După cum ştii, probabil, femeia a fost ucisă chiar în 
noaptea aceea. 

— Da, mi-aţi spus. 

— Te rog să-mi spui cine trebuia să urmeze instrucţiunile 
Reginei. 

Acum era nesigură. 

— Nu am citit instrucţiunile. Erau sigilate. 

— Înţeleg. 

Aşteptam amândoi ceva. 

— Pot să-ţi spun numele femeii care a murit. 

— Nu vreau să-l aflu. 

— Era o fată pe nume Seshat. 

Se uită ţintă la mine, cu gura căscată. Parcă era o păpuşă din 
sticlă pe care o spărsesem în mii de cioburi. Nu mai avea mult 
şi leşina. Am apucat-o de braţ. 

— O cunoşteai? 

— Mi-e teamă că nu am cunoscut-o niciodată pe fata asta, 
zise ea destul de sigură acum, dar lacrimile care îi 
împăienjeniseră ochii o dădeau de gol. Apoi îşi trase braţul şi 
dispăru repede înăuntru. Am rămas acolo, gândindu-mă. 


Apoi uşile s-au deschis şi a apărut o fiinţă acoperită cu aur. 
Părea o statuie. Se oprise în cadrul uşii, iar lumina de la 
ferestrele din spatele ei o îmbrăca într-o aură tremurătoare. 
Nimeni n-a scos un cuvânt. Papucii ei erau acoperiţi cu 
nestemate, veşmântul cu aur. Cingătoarea din jurul taliei 
subţiri era de un roşu regal, iar în jurul gâtului purta un colier 
cu simbolul Ankh. Pe umeri avea o capă stranie şi minunată pe 
care nenumărate nimburi ale lui Aten formau o constelație 
strălucitoare, iar sub ea mai purta un şal care semăna cu 
penele de aur ale lui Horus. Pe cap avea coroana roşie şi înaltă 
a Tărâmului de Jos, cu cobra ei gata de atac. Chiar şi unghiile 
şi buzele erau aurii. Doar mesdemetul verde, culoarea 
renaşterii, şi liniile negre alungite din jurul ochilor ei mari 
contrastau cu auriul. 

Deodată m-am gândit la Tanefert şi cum îmi cerea ea părerea 
înainte să ieşim, cum îşi aranja veşmântul nou cu un aer 
neliniştit, de parcă nu era sigură de frumuseţea ei. Am 
observat că fetele au acelaşi obicei atunci când se îmbracă. 
Tanefert îmi place mai mult atunci când nu se foloseşte prea 
mult de această artă, atunci când rămâne ea însăşi. Un semn 
de naturaleţe, oricât de mic, îmi face mai mare plăcere decât 
toate artificiile sofisticate ale timpului nostru. N-aş da o buclă 
care s-a desprins pe toată perfecțiunea căutată cu atâta 
încordare şi pe care oricum nu o poţi atinge. 

Acum, femeia cu care vorbisem până noaptea târziu se 
transformase într-o fiinţă care nu mai avea aproape nimic 
omenesc: devenise ce trebuia să fie, adică o zeiţă. Era Cea 
Desăvârşită, între ea şi noi se lăsase tăcerea şi se aşternuse 
distanţa. O clipă am simţit că trebuia să mă prosternez, dar 
mi-am dat seama imediat că ar fi fost o prostie: în ochii ei 
verzi se mai vedea încă licărirea unui surâs. Ştiam însă că 
acum totul era complicat, că alte gânduri îi stăpâneau mintea. 
Obligaţii. Responsabilitate. Putere. 

Festivalul urma să înceapă cu rugăciuni şi ofrande la Măreţul 
Templu al lui Aten. Akhenaton şi fiicele lui se aflau probabil în 
carele lor regale, cingătorile lor roşii fluturau în adierea 
dimineţii. Treceau acum pe lângă mulțimile care se înghesuiau 
să asiste la acest moment istoric, pe lângă regi, viziri, 
comandanţi, diplomaţi, şefi de triburi, guvernatori şi miniştri, 
care se prosternau cu toţii în faţa lor... Dar Regina nu va fi 


acolo, aşa cum vor constata singuri foarte curând. Parcă-l 
vedeam, ferm, hotărât, furios că nu-i adusesem ce-i trebuia 
mai mult. Parcă auzeam comentariile şoptite, glasurile 
bănuitoare şi încordate ale adunării organizate de cea mai 
mare putere din lume: Ea lipseşte şi Akhenaton a dat greş. E 
moartă. Cine a ucis-o? De ce? 

— E timpul, zise ea şi am ştiut că nu va mai adăuga nimic 
până când se va sfârşi totul, bine sau rău. 

Ra, în a sa corabie orbitoare, urcase mai sus pe cerul 
albastru. Ne-am urcat şi noi pe corabia noastră strălucind de 
aur, însoţiţi de douăzeci de femei, toate îmbrăcate în vesminte 
aurii, şi de un nubian înalt. Corabia a plutit încet pe apele 
strălucitoare şi neobişnuit de albastre ale Măreţului Fluviu. 
Nefertiti stătea semeaţă şi nemişcată pe puntea micii corăbii 
ceremoniale a Celor Două Tărâmuri, care era aşezată pe un 
catafalc. Ţinea în mâini cârja şi sceptrul încrucişate şi purta 
acum barba falsă a regalității. Lumina era amplificată de aurul 
din jur şi de pe veşmântul ei. Era imposibil s-o priveşti. Părea 
că pluteşte pe o vâlvătaie aurie. In timp ce navigam lent, pe 
maluri au început să se strângă spectatori, la început câţiva, 
apoi o adevărată mulţime, şi toţi îşi duceau mâinile la ochi, 
arătând spre noi. Se vedea bine că imprevizibila apariţie a 
Celei Desăvârşite îi uimise. Vântul bătea cu putere, nemilos, 
acoperind toate celelalte zgomote cu urletul lui ameninţător. 
Acolo unde mă aflam, la marginea punţii, auzeam totuşi 
valurile înspumate care izbeau chila decorată cu frunze aurii şi 
vâslele roşii şi verzi, în timp ce vasul se lupta să înainteze 
împotriva curentului. 

Probabil că oamenii de pe mal vedeau o apariţie divină, dar 
de-aproape adevărul ieşea lesne la iveală: frânghiile îndelung 
folosite erau roase, vâslaşii legaţi la ochi şi asudaţi se chinuiau 
să păstreze ritmul necruţător al celor doi toboşari, iar frunzele 
aurii şi lustruite ale învelişului exterior se cojiseră din loc în loc 
şi dezvăluiau lemnul nevopsit de dedesubt. 

Ne apropiam de port şi zgomotul se înteţea. Acum era un 
vuiet sălbatic, neîncetat şi amplu, un amestec de venerație, 
mânie şi aprobare. Era imposibil de descifrat. Corabia a tras la 
mal şi bărbaţi îmbrăcaţi în haine aurii au ţâşnit din cala navei 
şi au ridicat pe umerii lor laţi corabia ceremonială. 
Dezechilibrată de mişcarea bruscă, Regina s-a sprijinit de 


balustradă, încercând să-și păstreze postura. 

Am părăsit liniştea rece a apelor şi am coborât în haosul 
fierbinte al uscatului. Mulțimea monstruoasă s-a dat la o parte 
şi ne-am îndreptat spre Calea Regală, încet, pas cu pas. In faţa 
noastră, departe, zidurile albe şi nesfârşit de lungi ale Marelui 
Templu al lui Aten se pierdeau în depărtare, ca un orizont fals. 
Acum tot mai mulţi strigau rugăciuni şi urale şi mulţimea se 
revărsa aidoma unei inundaţii printre zidurile clădirilor, de pe 
fiecare stradă şi alee. Cele douăzeci de femei deschideau 
alaiul, aruncând flori galbene şi albe în faţa Reginei, care nu 
părea să vadă şi să audă nimic. Am privit din nou Templul: 
zidurile lui proaspăt văruite erau deja pline de praf şi 
stindardele fluturau nebunește în bătaia vântului care aducea 
nori de nisip din Tărâmul Roşu. Vremea mă îngrijora, dar mai 
puţin decât pericolul la care ne expuneam acum, când eram 
atât de vulnerabili în faţa duşmanului necunoscut şi gata de 
atac. Deşi de-a lungul drumului oamenii se prosternau ca unul, 
trupele Medjay erau pregătite să lovească. 

Aerul era greu de mirosuri: pâine caldă, carne friptă, smirnă 
şi flori, şi mulţi tineri din mulţime erau beţi. O nebunie 
colectivă pusese stăpânire pe oraş, un delir în care se 
amestecau entuziasmul, teama, speranţa, de parcă orice 
devenise posibil. Viitorul prindea formă chiar în acele clipe şi 
noi făceam parte din el. 

În timp ce ne apropiam de Templu, am văzut ridicându-se 
deasupra carelor, a cailor, a soldaţilor şi a invitaţilor de toate 
naţiile capetele şi trompele lungi ale elefanților. Erau animale 
uriaşe, cu pielea cenuşie care părea la fel de veche ca stânca, 
acoperite cu valtrapuri în culori vii şi purtând coifuri 
complicate care semănau cu cele ale dansatoarelor. Câteva 
clipe am crezut că santinelele aveau ordin să oprească 
convoiul şi am auzit o discuţie aprinsă, dar în cele din urmă au 
privit cu venerație statuia vie a Reginei, şi-au plecat capetele 
şi au deschis larg porţile. Corabia ceremonială a trecut printre 
coloanele masive şi a intrat în amplul spaţiu deschis al 
Templului. Regina se uita drept înainte. Din vasele uriaşe de 
bronz pline cu smirnă se ridicau nori parfumaţi de fum în aerul 
şi aşa peste măsură de greu. Pe altare erau îngrămădite toate 
bunătăţile pământului: buchete uriaşe de lotus şi crini, şofran 
şi maci, piramide roşii de rodii, snopi de spice de grâu şi vase 


cu ulei şi parfum. Veniseră sute de delegaţii din toată lumea, 
care-şi aşteptau rândul să fie prezentate celui mai puternic om 
din lume. Toate îşi aduseseră tributurile pentru a le aşeza la 
divinele picioare ale lui Akhenaton. Scuturi şi arcuri, piei de 
animale şi mantii din pene, mirodenii şi parfumuri, grămezi de 
inele şi alte nimicuri din aur şi o menajerie întreagă: maimuțe 
zvăpăiate, gazele înspăimântate, leoparzi care-şi arătau colții 
şi chiar şi un leu timid şi tulburat, cu urechile clăpăuge şi 
tremurânde. 

Mult mai departe, dincolo de marea de siluete prosternate şi 
de capete plecate, se aflau Akhenaton şi fiicele lui, statuete 
din aur nemişcate sub o copertină uriaşă decorată cu o 
mulţime de panglici. Când Regina şi-a făcut apariţia, mulţimea 
uriaşă din curte parcă şi-a schimbat polaritatea şi s-a întors 
dintr-o singură mişcare spre ea. A urmat un vuiet de uluire, 
punctat cu ţipete ascuţite şi gemete. Unii s-au prosternat 
imediat, alţii și-au ridicat braţele spre cer, iar mulţi se uitau 
când la Rege, când la Regină, fără să ştie ce să facă: nu 
înțelegeau dacă era o statuie alcătuită din substanţa acestei 
lumi sau dacă era o fiinţă vie care le fusese înapoiată din 
Lumea de Dincolo. 

Apoi Akhenaton însuşi tresări şi se întoarse ca să vadă ce se 
întâmplase. Cele două statui de aur se priveau acum peste 
spaţiul tăcut care le despărţea. Nimeni nu se mai mişca. M-am 
uitat în jur şi am văzut arcaşi gata să tragă la ordinul Regelui. 
S-a petrecut apoi ceva şi mai uimitor: Nefertiti, profitând de 
şansa acelei clipe, s-a trezit la viaţă. S-a auzit un suspin 
prelung când mulţimea a văzut-o cum îşi ridică mâinile şi 
scutură sistrum-ul pentru a chema zeii. Apoi a început să 
cânte şi vocea ei limpede şi sigură a umplut Templul. Ca şi 
cum ar fi primit semnalul să între în acţiune, trompetiștii 
Templului i se alăturară. Cântăreţii s-au simţit încurajați să 
între în cor şi să bată din palme şi în cele din urmă toate 
instrumentele - lire, lăute, tobe şi harpe duble - şi-au 
amestecat tonalităţile şi ritmurile în marea armonie a 
întregului. Glasul ei se ridica acum deasupra valurilor sonore 
ale orchestrei şi muzica părea să metamorfozeze feţele 
oamenilor, de parcă dragostea şi raţiunea luaseră conducerea 
şi instauraseră deja o nouă ordine. 

Apoi, în acordurile muzicii, corabia ceremonială a fost purtată 


în faţă, şi Nefertiti, care-şi ridicase acum braţele către Aten, 
părea că pluteşte pe marea de chipuri omeneşti. Razele 
soarelui se aprindeau parcă şi mai tare pe vesmintele ei. 

Parcă nu era alcătuită din carne şi oase, ci dintr-o 
incandescenţă imposibilă şi fără substanţă. Cea-care-era- 
Moartă se întorsese triumfătoare în chip de zeitate vie, îl 
întrecuse pe inteligentul ei soţ şi îşi bătuse duşmanii. Cine ar 
mai fi cutezat acum s-o înfrunte? Cei mai puternici oameni din 
lume, sute sau poate mii, care se adunaseră într-un loc şi într- 
un moment unice, încremeniseră în chip de martori ai unui 
miracol. Dar nu erau proşti. Ştiau cât era spectacol în ceea ce 
vedeau şi aşteptau să vadă ce va urma. Aveau dreptate, 
sfârşitul nu venise încă. 

Muzica se opri şi se aşternu o tăcere mormântală. În loc să se 
alăture Regelui, Nefertiti se apropie de piatra sacră Bemben 
din centrul templului, pe a cărei coloană înaltă trona o 
piramidă strălucitoare de aur, un far arzător în plină amiază. 
Se aplecă, o atinse cu mâna şi deveni una cu piatra, de parcă 
lumina trecea prin ele. Apoi - oare cum reuşise? — Ceva se 
desfăşură în aer, ieşind parcă din măruntaiele coloanei. O 
pasăre din aur bătu din aripile ei lungi şi elegante, se smulse 
din piatră, se ridică deasupra capului Reginei, îşi luă zborul 
spre colinele de la răsărit şi se pierdu în zare. O pasăre din 
aur, cu pene de aur. Renaştere. Zeița care se ridică din 
cenuşă. Era ceva desăvârşit. Nefertiti rămase în picioare 
câteva clipe, înconjurată de miile de oameni care o venerau 
acum cu şi mai mult zel, dar care de obicei erau doar nişte 
bieţi cinici. Rămăseseră toţi cu gurile căscate aidoma unor 
copii. M-am îndreptat spre faţa catafalcului. Am văzut acum 
siluete familiare în grupul din preajma lui Akhenaton. Era 
acolo Ay, cu faţa lui împietrită şi privirea scrutătoare. Ramose, 
într-un costum magnific, pe chipul căruia se citea uimirea. 
Horemhab cel calculat, care-o privea când pe femeia de 
lumină, când pe Akhenaton şi tot aşa. Parrenefer, în rândul al 
doilea, ale cărui sprâncene ridicate spuneau: „Ai reuşit...” Şi, 
cinstitul nobil Nakht, care îmi trimise un salut. Mă aşteptam 
să-l văd şi pe Mahu, dar, cu toate că îi simţeam prezenţa ca pe 
un ghimpe în ceafă, nu-l vedeam nicăieri. Frăția Cenugşii. Cine 
dintre cei prezenţi avea o pană de aur? Cine nu avea, dar îşi 
dorea arzător una? 


M-am uitat peste acoperişurile templului şi am văzut sute de 
arcaşi pregătiţi să tragă la ordin. De-a lungul zidurilor 
interioare se aflau gărzi Medjay înarmate. Intrasem într-o 
capcană uriaşă. Nu puteam să-l exclud pe Akhenaton - trebuia 
doar să mişte din cap - dar dacă era Ay? Poate Horemhab? 
Cine avea să dezlănţuie o ploaie ucigătoare de săgeți? 

Când m-am întors, am văzut că Akhenaton se uita fix la 
Nefertiti. Se aflau la acelaşi nivel în raport cu capetele 
asistenţei, dar din orice alt punct de vedere ea era mult 
deasupra lui. Ştiam că Regele era copleşit de emoţii 
contradictorii, chiar dacă reuşea să dea impresia că se 
controlează perfect. Prinţesele încercau să stea nemişcate, 
dar ochii li se umpluseră de lacrimi şi erau fără îndoială 
sfâşiate între sentimentul datoriei faţă de tată şi impulsul de a 
se arunca în braţele mamei lor pe care o crezuseră pierdută. 

Ea, însă, nu dădea niciun semn de afecţiune maternă. 
Continua să-l privească mândră pe soţul ei. Păreau doi şerpi 
gata de atac, necruţători şi îngheţaţi. Deodată, el întinse 
braţul, ea strigă o poruncă, şi nava se puse în mişcare. 
Mulțimea a unduit ca un val care atinge malul şi se spulberă 
printre stânci. Regina a păşit pe Rampa Ofrandelor şi s-a 
aşezat încet pe tron, lângă Akhenaton. Lumea privea o 
imagine unică: familia regală reunită în faţa asistentei din 
întregul Imperiu. Cu o singură diferenţă, însă: era vorba 
despre o Regină care se întorcea, ca nicio alta înaintea ei, 
tocmai din Lumea de Dincolo. Şi-a ridicat braţele de parcă ar fi 
fost aripile aurii ale lui Horus şi razele soarelui s-au reflectat în 
nimburile lui Aten de pe şalul ei, măturând cu cercuri de 
lumină zidurile templului şi chipurile vrăjite ale mulţimii. Un 
triumf total. 

Urmăream atent acele chipuri. Ce vor face acum? Deodată, 
ca într-un singur glas, dirijate de Ay, miile de oameni adunaţi 
acolo au căzut în genunchi şi s-au prosternat de şapte ori în 
semn de credinţă. Nefertiti şi fetele ei s-au întors şi și-au 
înălţat braţele în semn de ofrandă. Urmându-le exemplul, 
mulţimea s-a ridicat şi ea. Trompetele s-au dezlănţuit şi 
orchestra a reluat melodia. M-am uitat la ea, m-am uitat la 
femeia cu care discutasem şi jucasem senet şi cu care mă 
certasem, dar era departe acum, în altă lume. Restabilise 
maat şi preluase în acelaşi timp puterea. Am simţit că 


misiunea mea se terminase, dar nu într-un fel pe care să-l fi 
putut anticipa. O adusesem înapoi pe Regină în Cele Două 
Tărâmuri şi la familia ei. Mă consola ideea că voi putea părăsi 
în sfârşit acest labirint al puterii şi acest oraş al umbrelor, că 
mă voi întoarce acasă. 

Tocmai atunci, vântul care fusese domesticit şi convins să se 
aştearnă la picioarele Reginei începu din nou să sufle. La 
început a fost doar un foşnet, apoi s-a înfuriat, de parcă fusese 
trezit din somn fără voia lui, şi a spulberat imediat fumul de 
smirnă. Femeile s-au grăbit să-și aranjeze veşmintele şi părul, 
bărbaţii şi-au pus mâinile la ochi şi s-au uitat îngrijoraţi la cerul 
albastru peste care trecea sfidător un nor cenuşiu-roşiatic, 
care prevestea apropierea armatei tunătoare a lui Seth, Zeul 
Furtunilor şi Tărâmului Roşu deopotrivă. Nisipul ne-a lovit 
deodată feţele şi ne-a intrat în ochi. O piramidă de rodii s-a 
prăbuşit cu zgomot tunător pe masa de ofrandă şi fructele s-a 
u risipit pe jos. 

Oamenii şi-au acoperit fetele şi au început să se retragă. 
Curând se îngrămădeau şi încercau înnebuniţi să se pună la 
adăpost de vântul care devenise necruţător şi care arunca nori 
groşi de nisip şi praf peste zidurile templului. Flamurile se 
zbăteau, sfichiuind violent aerul înnebunit, de parcă voiau să-i 
tină piept. Aten însuşi, căruia îi fuseseră dedicate oraşul şi 
ceremonia, păli brusc şi se micşoră până când deveni un 
simplu disc roşu înconjurat de un cerc alb subţire. Forţa lui 
secase tocmai în ziua Festivalului, chiar la apogeul triumfului, 
învinsă de puterea întunecată a Haosului. 

Ştiam ce urmează. Văzusem multe furtuni şi ar fi trebuit să 
iau în serios semnele prevestitoare, dar întârziasem şi acum 
mai aveam la dispoziţie foarte puţin timp. Nefertiti, fetele şi 
Akhenaton nu se mişcaseră. El părea derutat, dar faţa ei era o 
mască a neliniştii: ştia ce primejdie ne paste. Le-a luat de 
mână pe fete şi a alergat spre mine. Mulțimea se împrăştiase 
şi se îmbulzea acum la singura ieşire. Rodiile căzute mai 
devreme se transformaseră într-un terci roşu. Oamenii care 
alunecau pe pasta lipicioasă şi cădeau dispăreau apoi sub 
valurile celor care alergau spre poartă. Strigăte de ajutor şi 
urlete de durere se amestecau cu vuietul vântului. Am văzut 
bătrâni neputincioşi care erau doborâţi cu pumnii şi călcaţi în 
picioare de cei mai puternici. 


Nu aveau sorţi de scăpare. Poarta era îngustă şi dopul uman 
care s-a format foarte repede a oprit şuvoiul oamenilor 
înnebuniţi de panică şi incapabili să gândească. Soldaţii de la 
poartă au încercat o vreme să ţină piept presiunii şi să 
restabilească ordinea, dar şi-au dat seama că era zadarnic şi 
s-au grăbit ca toţi ceilalţi să-şi salveze vieţile. 

M-am uitat în jur, căutând o cale de scăpare sau măcar un 
adăpost, şi atunci l-am văzut pe Horemhab care le făcea semn 
soldaţilor postați pe margini să înainteze spre Familia Regală. 
Voia să-i protejeze sau să-i atace? In clipa următoare am văzut 
pe chipul lui satisfacția celui care se pregăteşte să folosească 
o ocazie neaşteptată. Nu mi-a plăcut deloc. 

— Mai e vreo cale de ieşire de-aici? Am strigat din răsputeri 
spre Regină, încercând să domin vacarmul asurzitor. Ea mi-a 
făcut semn că da şi am pornit împreună împotriva curentului 
mulţimii. Aerul părea un zid mişcător de nisip şi le apăram pe 
fete cu propriile noastre trupuri. M-am uitat peste umăr la 
Horemhab şi am văzut că arăta spre noi. Apoi, de parcă n-ar fi 
fost de-ajuns, am observat deodată în marea de oameni care 
se unduia sub loviturile puternice ale vântului o siluetă 
solitară, nemişcată ca o statuie, nepăsătoare la haosul 
dezlănţuit în jurul ei: Ay. Ne privea fix. Pe faţa lui a trecut ceva 
asemănător unui zâmbet, de parcă ar fi spus: „Prin urmare 
asta urma să se întâmple”. Apoi silueta dispăru. 

Nu aveam timp de el. Misiunea mea urgentă era să-i duc la 
adăpost, departe de Horemhab, apoi să mă gândesc la 
următoarea mişcare. M-am uitat la Senet, care ţinea în braţe 
pruncul. Era îngrozită. Privea şi ea spre locul unde îl văzusem 
pe Ay. De ce? Khety apăru ca din pământ lângă mine şi o luă 
în braţe pe una dintre fete, eu am luat-o pe cealaltă şi, 
trăgând-o pe Senet după noi, ne-am străduit să înaintăm 
împotriva vântului. Nefertiti mergea înaintea noastră ţinându-l 
de mână pe Akhenaton, care se chinuia să-și păstreze coroana 
pe cap şi se clătina în furtuna care-l doborâse împreună cu 
lumea lui cea nouă. 

Am ajuns într-o porţiune ceva mai ferită de vânt, în partea de 
răsărit a templului. Furtuna îi împinsese pe toţi către capătul 
de vest. Cei mai mulţi soldaţi rugiseră şi ei într-acolo, dar 
Khety şi cu mine am văzut prin pâcla cenuşie bărbaţi înarmaţi 
care-i împingeau în lături pe cei câţiva bătrâni rătăciţi şi orbi 


care mai stăteau în picioare. Alergau în direcţia noastră. Mi- 
am ridicat privirea şi am observat că greul abia venea: valul 
furtunii ajunsese deasupra oraşului. Eram prinşi în capcană. 

— Cum ieşim de aici? Am strigat, acoperind urletul vântului. 

— Prin altar, mi-a răspuns ea. 

M-am uitat din nou spre vest şi l-am văzut alergând prin 
furtună şi lovindu-i pe toţi cei care-i stăteau în cale. Silueta lui 
masivă şi părul tuns scurt îmi erau de-acum familiare. Mahu. 

Am intrat în perimetrul interzis al altarului, într-un punct al 
zidului de piatră, acolo unde era pictat chiar chipul ei, Nefertiti 
împinse o uşă joasă şi îngustă pe care n-o observasem până 
atunci. Am privit înapoi şi am văzut că Mahu se apropiase. 
Striga ceva, dar n-am auzit ce. Nu aveam niciun motiv să-l rog 
să repete. l-am împins pe toţi înăuntru şi am închis uşa după 
mine, trăgând zăvorul greu de lemn. Dintr-odată, glasul 
infernal al furtunii s-a stins, însemnele aurii şi glorioase ale 
familiei regale păreau uscate şi decolorate, de parcă fuseseră 
scoase dintr-o ladă cu haine vechi. Akhenaton părea un bătrân 
ameţit şi nu putea să se uite în ochii nimănui. Fetele erau 
înspăimântate, tuşeau şi se lipeau de mama lor, care le aranja 
părul şi le săruta ochii înroşiţi. 

Afară, vântul şi Mahu loveau şi urlau, încercând să între. 
Khety şi cu mine am schimbat un zâmbet complice la gândul 
că însuşi şeful poliţiei încerca să doboare o uşă. 

Era aproape întuneric. Prin faţa ochilor îmi jucau constelații 
fantastice. Apoi cineva a scos o cremene, a urmat o scânteie 
şi o lumină palidă luci apoi învie. Ne-am strâns în jurul acestei 
speranţe. Akhenaton se uita furios la Nefertiti. A deschis gura 
să spună ceva, dar ea i-a pus un deget la buze şi i-a făcut 
semn să tacă. Chiar şi acum rămăsese la conducere. 

Lumina lămpii ne-a dezvăluit trepte care dispăreau în beznă. 
Nefertiti, femeia coridoarelor şi lumilor subterane, ne-a condus 
şi noi am urmat-o, bucuroşi că ne mişcăm, că ne îndreptam 
spre ceva. Nimeni nu avea chef de vorbă şi când una dintre 
fete s-a plâns de oboseală, ea a liniştit-o imediat. Am ajuns la 
o bifurcaţie, dar Nefertiti a ales direcţia fără să şovăie. După 
un timp nesfârşit - acum copilele se plângeau în cor de 
oboseală - am ajuns la altă scară, pe jumătate acoperită cu 
nisip, care se termina sub un chepeng de lemn. Am împins 
chepengul, dar abia s-a mişcat. Am încercat din nou, luptându- 


mă cu greutatea surprinzător de mare. De vină era pesemne 
nisipul: ştiam că după asemenea furtuni nu mai puteai 
recunoaşte peisajele din ziua precedentă. Mai ştiam că era 
posibil să nu putem ieşi de-acolo. M-am uitat la flacăra lămpii: 
se micşorase. Khety mi s-a alăturat şi am început să împingem 
din răsputeri, umăr la umăr. Uşa s-a mişcat cam un cubit, apoi 
un torent de nisip s-a revărsat înăuntru. Ne-am înecat şi am 
tuşit. Chepengul s-a trântit la loc. Am împins din nou, gemând 
ca nişte atleți care dau un spectacol, şi de data asta nisipul 
adunat deasupra a opus mai putină rezistentă şi a început 
încet-încet să curgă peste creştetele noastre. Lumina 
puternică ne-a orbit. Nisipul se adunase în dune impresionante 
în jurul ieşirii. Un torent proaspăt a acoperit din nou 
chepengul. 

Ne aflam pe o câmpie pustie, la est de oraş, în dreptul unui 
altar. Din fericire nu era nimeni în jur. Mi-am pus mâna la ochi: 
peisajul se schimbase, dar nu în mod hotărâtor. M-am uitat 
spre oraş şi am văzut că furtuna, care între timp se potolise, 
doborâse acoperişuri şi adunase mormane de resturi lângă 
zidurile clădirilor. Adevăratul dezastru se va vedea pe străzi şi 
puteam să-mi imaginez haosul de-acolo. lată-l pe arhitectul 
acestei furtuni, Akhenaton, şchiopătând şi împleticindu-se, 
înaintând pas cu pas prin pustiu, cu visele spulberate în vânt. 

Nu puteam rămâne acolo la nesfârşit. Aveam nevoie de 
adăpost, apă, hrană şi un plan de acţiune. Toţi profitorii se vor 
grăbi să pună dezastrul pe seama justiţiei divine şi să câştige 
cât mai mult din eşecul catastrofal al Festivalului şi din 
lovitura fatală primită de Akhenaton. Mi-am amintit de 
hotărârea de pe faţa lui Horemhab. Parcă-l vedeam cum se 
înfruptă. In faţa noastră era deşertul şi în el nu puteam găsi 
decât spirite malefice şi moarte. Singura noastră soluţie era să 
ne refugiem într-unul din mormintele săpate în stâncă, unul 
cât mai apropiat de apă, şi apoi să folosim fluviul drept cale de 
scăpare. Dar unde să ne ducem? Nu era momentul potrivit 
pentru asemenea gânduri. Puteam să mă ocup de ele mai 
târziu. 

— Muncitorii de la morminte trebuie să aibă rezerve de apă şi 
hrană. Măcar ne-am putea odihni acolo, am spus. 

Am pornit pe un drum lăturalnic, aproape acoperit cu nisip, 
spre stâncile din nord. Khety, Senet şi cu mine purtam fiecare 


o copilă pe umeri, iar celelalte două fete mai mari mergeau 
singure. Nefertiti le cânta acum aşa cum trebuie să facă o 
mamă, dar tatăl lor îşi ţâra picioarele şi mormăia de unul 
singur. Meritaten mergea posomorâtă lângă el. Aşa arăta 
Familia Regală în seara acelei zile. 

Soarele coborâse la o palmă deasupra stâncilor din vest când 
am ajuns la morminte. Umbrele noastre prelungi ne urmau, 
poticnindu-se printre bolovani. Fetele erau obosite şi însetate 
şi cea mai mică dintre ele adormise. Ne aflam acum la 
picioarele dunelor de nisip de sub intrările mormintelor, care 
la rândul lor se aflau la aproximativ cincizeci de cubiţi mai sus, 
pe faţa stâncilor. Khety şi cu mine le-am coborât cu grijă de pe 
umeri pe fetele adormite şi am urcat să verificăm dacă mai 
era cineva acolo. Am cercetat locul cameră cu cameră: 
nimeni, doar unelte, resturi de mâncare şi, din fericire, nişte 
vase cu apă destul de proaspătă. 

— Alegeţi un mormânt, i-am spus Reginei. 

S-a uitat la mine fără să zâmbească şi mi-a arătat mormântul 
cel mai îndepărtat dinspre apus. 

Intrarea lui era îngropată până la înălţimea genunchilor în 
nisip. Am trecut pe sub grinda încă neinscripţionată şi am 
intrat într-o încăpere pătrată şi largă, înaltă cam de douăzeci 
de cubiţi. Impunătoare, cu proporţii echilibrate, era săpată 
direct în stâncă şi acolo trudiseră fără îndoială ani în şir 
nenumărați meşteri şi sclavi. Tavanul se sprijinea pe o pădure 
de coloane solide, cu excepţia porțiunii centrale, împodobite 
cu reliefuri pictate. 

Pereţii erau decoraţi cu scene neterminate care înfăţişau 
bogăţia şi abundența vieţii veşnice: bărbaţi şi femei, cu toţii 
foarte fericiţi, strângeau recolta şi vânau în mlaştini. Pe feţele 
lor se citea doar plăcere. Erau frumoasele imagini ale Lumii de 
Dincolo, unde necazurile din viaţa prezentă dispar în Lumina 
Desăvârşită a Morţii. Dar imaginile dominante de pe fiecare 
perete erau cele ale Familiei Regale adorându-l pe Aten şi 
adorată la rândul ei de alte două siluete îngenuncheate: un 
bărbat şi o femeie. M-am uitat atent la bărbatul care avea să 
se odihnească o veşnicie în acel loc. Figura lui îmi era 
cunoscută. Deodată am înţeles al cui era mormântul: al lui Ay. 

M-am întors spre Nefertiti. Stătea cu spatele la perete şi se 
uita la intrarea în mormânt, prin care soarele îşi trimitea 


ultimele pâlpâiri. Ea alesese locul acesta. Ea dorise să vină 
aici. De ce? 


CAPITOLUL 40 


Ultimul strop de lumină s-a stins într-o mare de întuneric. 
Stătea afară în costumul ei ceremonial de un auriu palid, 
brăzdat acum de dâre de praf şi nisip, cu braţele pe umerii 
fetelor care moţăiau. Senet se aşezase lângă ea şi tremura, 
deşi era o seară fierbinte. Meritaten nu dormea şi stătea ceva 
mai departe, dar nu se uita la culorile frumoase ale apusului, 
ci în pământ. Mama ei îi aruncă o privire, dar hotărî s-o lase în 
pace. Akhenaton rămăsese în camera mormântului, ghemuit 
pe o grămadă de paie într-un colţ întunecat. 

Khety şi cu mine am găsit lămpi şi un braţ de bețe strâmbe. 
— Ei pun şi sare în ulei, îmi explică Khety. Vorbeam în şoaptă, 
cu toate că nu aveam niciun motiv. 

— De ce? 

— Ca să nu fumege fitilul şi să strice lucrarea de pe tavan. 
Uite! 

Şi, urcându-se pe o scară sprijinită de o coloană neterminată, 
ne dezvălui în lumina lămpii motivul splendid al unei căi 
presărate cu stele aurii, domeniul ceresc al Zeiţei Nut, 
zugrăvit peste pânza indigo a nopţii. O clipă a fost un zeu 
tânăr şi plin de praf rătăcit printre constelații, legănând în 
mână un soare miniatural, cu faţa luminată de un zâmbet de 
uimire în faţa propriei lui creaţii. Mi-am scuturat capul ca să 
alung amăgirea. Am văzut că Akhenaton se întorsese cu faţa 
în sus şi se uita atent la pictura de pe tavan. A şoptit: 

Mamă a mea, Nut, acoperă-mă astfel încât să mă număr şi eu 
printre stelele nepieritoare şi să nu mor niciodată. 

Glasul lui tremura. După un moment respectuos de tăcere, i- 
am spus lui Khety: 

— Dă-te jos de-acolo. 

Lumina cobori printre cei vii şi Khety deveni din nou el însuşi. 

— Avem lemne de foc pentru câteva ceasuri, avem apă şi 
puţină pâine, dar n-am găsit nimic altceva, i-am zis. 

Khety îşi întoarse capul spre silueta lui Akhenaton care abia 
se distingea în colţul întunecos de lângă perete. 

— Şi ce facem cu... ` 
Am ridicat din umeri. Nu aveam nici cea mai palidă idee. In 


clipa aceea era o problemă mult prea dificilă pentru mine. 

— Adu-mi nişte apă, strigă Akhenaton din întuneric. 

l-am dus un vas şi a trebuit să-l ajut să se ridice, ca pe un 
bolnav. Ceva se frânsese în el. A băut încet, cu înghiţituri mici. 
— Trebuie să ne întoarcem imediat în oraş, spuse el deodată, 
de parcă abia atunci îi venise ideea. 

Părea hăituit de teamă, ca şi când ar fi ştiut de-acum că nu 
mai era posibil şi certitudinea neputinței sale l-ar fi 
impulsionat şi mai puternic. Se chinui să se ridice în picioare, 
sprijinindu-se în superba lui cârjă ceremonială. 

— Vreau să ne întoarcem imediat... 

Nefertiti se duse la el şi-l convinse să se întindă la loc pe 
saltea, încercând să-l ajute să stea cât mai confortabil. M-am 
îndepărtat. Era ceva intim, dar şi îngrozitor în felul în care îl 
liniştise şi în privirea lui, în care se citea dezgustul. 

Toate fetele se întinseseră pe jos, dar cea mai mare privea 
scena înfăţişându-i pe mama şi pe tatăl ei sculptată pe 
peretele de lângă ea. Avea în ochi o strălucire stranie. 

— Asta sunt eu, zise ea, arătând o siluetă mai înaltă în grupul 
de la picioarele Regelui şi Reginei care stăteau la Fereastra 
Apariţiilor pentru a primi binecuvântarea suflului vieţii. Apoi se 
întoarse şi privi scena reală şi foarte diferită în care mama ei îl 
liniştea pe tatăl ei. Mi s-a părut deodată mai matură şi mai 
înţeleaptă, de parcă ar fi înţeles prea multe într-un timp prea 
scurt. 

— Nu ne întoarcem acasă, nu-i aşa? Mă întrebă ea încet. 

— Nu ştiu. 

— Ba da, ştii. Se vor schimba toate acum. 

Imi întoarse spatele cu semeţie şi continuă să privească 
peretele mormântului. M-am gândit că avea dreptate şi am 
văzut-o aşa cum era: o copilă care purta greutatea întregii 
lumi pe umerii ei firavi. 

M-am ridicat, în lumina lămpilor scena părea desprinsă dintr- 
o poveste. Dar nu era o poveste. Unde puteam să ne ducem? 
Tot ce puteam face era să rezistăm cât mai mult, însă nu 
aveam speranţe prea mari. 

M-am dus afară să mă gândesc şi să stau de pază. Khety se 
ghemulise într-o scobitură din stâncă şi stătea şi el de gardă. 
Nefertiti s-o aşezat lângă noi şi ne-am uitat cu toţii la câmpia 
care se aşternea la picioarele noastre, în aerul limpede al 


nopţii puteam zări o mulţime de luminiţe mişcătoare: paznici 
şi soldaţi care se adunau la răscrucile drumurilor. Am văzut 
alte şiruri de lumini care se apropiau, se adunau, se 
împrăştiau şi se îndreptau spre punctele de ieşire din oraş, 
pierzându-se apoi în deşert. 

— Nu ştiu dacă e mai bine să plecăm de-aici noaptea sau 
ziua. 

Nu mi-a răspuns. Oare mă auzise? M-am uitat la ea. Tăcerea 
se adâncise între noi, deşi ne despărţeau doar câţiva cubiţi. M- 
am uitat la stelele nepieritoare şi măreţe şi am oftat. Apoi ea a 
recitat: 


Pământul întunecat parcă a murit. 
Dormim în camerele noastre, cu capetele acoperite. 
Un ochi nu-l poate vedea pe celălalt. 
Chiar de ni s-ar fura toate bunurile pământeşti, 
Până şi cele de sub capetele noastre, 
Nu ne-am putea trezi. 
Ființele nopții stau în fața Lunii Şi toți şerpii muscă. 


— Mulţumesc, i-am spus. Este foarte încurajator. A zâmbit şi 
s-a uitat în depărtare. 

— Ce-i cu poezia asta? 

— Este Imnul lui Aten. Este scris înăuntru, nu l-ai văzut? 

Cum se putea gândi acum la poezii? 

— Sună ca un avertisment, i-am spus. 

— E un avertisment înţelept. Am privit stelele din nou. 

— Crezi că mai sunt şi alte lumi sub ceruri? Intrebă ea 
deodată. 

— Pot să-mi imaginez altele mai bune, mai ales în noaptea 
asta. 

— Şi eu pot să văd una în care sunt lanuri verzi nesfârşite, în 
care nisipurile s-au transformat într-o mare grădină. Copacii 
sunt aurii şi râurile coboară de pe coline şi scaldă zidurile unor 
oraşe minunate. 

— Vedeţi peste tot paradisuri. Eu văd altceva. 

— De ce? 

— Pentru că trăiesc într-un ţinut unde domnesc răul, teama şi 
ruşinea. Văd vieţi distruse, speranţe deşarte, vise spulberate, 
crime şi mutilări. Văd nedreptăţi înfăptuite cu autoritatea legii. 


Şi pentru ce? Doar pentru bani, faimă şi putere. Dar trăim într- 
o ţară bogată, întinsă, puternică, aspră, mândră, aşa că toate 
astea nu mai contează. 

M-a surprins şi pe mine ardoarea propriului meu discurs. 

— Am avut un vis înainte să vin aici. Mi-am dat seama că 
trebuie să vi-l povestesc. 

— Eşti un adevărat visător, deşi eşti atât de sceptic, zise ea 
cu blândeţe. 

— Mă rătăcisem într-un loc îngheţat. Totul era alb. Erau acolo 
păduri ciudate, întunecoase, şi copacii fără frunze erau negri 
ca tăciunii. Totul era nemişcat. Apoi ceva nespus de fin a 
început să cadă din cerul alb. Zăpadă. Asta-i tot ce-mi 
amintesc, dar tristeţea pe care am simţit-o arunci mi-a rămas 
în suflet. E ca o pierdere pe care n-o pot umple. 

Încuviinţă, înţelegătoare. 

— Am auzit despre zăpadă. 

— Am auzit şi eu povestea unui om care i-a adus Regelui un 
dar foarte preţios. O cutie cu zăpadă. Când a deschis-o, 
zăpada dispăruse. 

Mi s-a părut că povestea îi stârnise interesul. 

— Dacă mi s-ar face un asemenea dar, nu aş deschide cutia. 

— Cum, nu aţi vrea să vedeţi ce e înăuntru? 

— Nu trebuie să deschizi niciodată o cutie plină cu vise. 

M-am gândit o vreme la cuvintele ei. 

— Dar atunci nu veţi şti niciodată dacă era plină sau goală. 

— Da, nu aş şti, spuse ea blând. Niciodată nu ştim. În cele din 
urmă gândurile mele s-au întors în prezent. 

— Ce aveţi de gând să faceţi acum? Am putea căuta o barcă, 
i-am sugerat. 

— Şi unde să ne ducem? Trebuie să ne întoarcem în oraş. 
Toate fiinţele nopţii s-au adunat să comploteze. Parcă văd 
cum şerpii îşi ascut dinţii şi-şi umplu gurile cu venin. Lumea 
întreagă ne strigă şi n-o putem refuza. 

Avea dreptate, desigur. Mai mult decât orice altceva, furtuna 
stricase prestigiul familiei şi o făcuse vulnerabilă în faţa 
atacurilor. Dacă voiau să supravieţuiască, trebuiau să se arate 
şi să-şi exercite din nou autoritatea. Dacă se mai putea. Şi cu 
ce risc? 

— Dati-mi voie să vă întreb: Cum vom proceda? Vor spune cu 
toţii că zeii şi-au îndreptat mânia asupra amândurora. 


Râse, dar foarte puţin. 

— Tocmai fleacul la care nu te gândeşti niciodată este cel 
care năruie toate visurile, planurile şi viziunile măreţe. 

Ochii ei străluceau, dar nu din amuzament. Tot ceea ce 
făcuse până atunci părea inutil. Tot ce împlinise se spulberase 
în vânt, de parcă furtuna curăţase tabla de joc, deschizând 
calea pentru mutări neaşteptate. 

— Poate că ar trebui să-i cereţi unui poet să scrie povestea 
întâmplărilor de azi în aşa fel încât furtuna să facă parte din 
măreţul dumneavoastră plan. Eu _ l-aş intitula „Poemul 
Triumfului Asupra Furtunii”. Regina se întoarce glorioasă din 
Lumea de Dincolo, Zeul Haosului încearcă să o strivească, dar 
nici măcar puterea lui nu poate s-o înspăimânte sau să 
distrugă Oraşul lui Aten. 

— Acum sunt înspăimântată. 

S-a uitat în ochii mei o vreme, de parcă îi era ruşine că 
mărturisise adevărul. Stătea pe jos, ghemuită, cu braţele în 
jurul genunchilor, încercând să se încălzească sau să-şi 
stăpânească tremurul. Inima mea a început deodată să bubuie 
la fel de nestăpânită ca a unui băieţandru. Era atât de 
aproape. Puteam să-i simt căldura prin aerul rece al nopţii 
care ne despărţea, puteam să-i văd ochii verzi, deşi nu 
îndrăzneam să mă uit la ea. Am întins mâna, încet, foarte 
încet, şi am atins-o pe-a ei. Credeam că se vor prăbuşi stâncile 
şi stelele peste mine, dar nu s-a întâmplat nimic. Nu s-a 
mişcat. Acum aş vrea să cred că i s-a tăiat o clipă răsuflarea. 
Am stat aşa mult timp, apoi şi-a tras lin mâna de sub a mea. 
Chiar atunci am auzit cum se preling firişoare de nisip şi 
pietricele pe pantă, sub noi. Mi-am spus că era doar un iepure 
de deşert, dar mă înşelam. Khety îmi făcea disperat semne să 
mă uit în jos şi abia atunci mi s-a părut că văd o umbră. M-am 
ridicat încet, cu spatele spre intrarea în mormânt, încercând s- 
o apăr pe Regină de ameninţarea care venea dinspre desert. 
Apoi am auzit limpede un pas, un picior care căuta sprijin 
chiar sub buza pantei, dar încă nu puteam distinge silueta 
străinului. Mă aflam acum chiar în faţa intrării. Mormântul ne- 
ar fi oferit un oarecare adăpost, chiar dacă ne lipseau cele 
trebuincioase în asemenea situaţii: nu aveam decât pumnale 
să ne apărăm. Am împins-o pe Regină înăuntru şi am aşteptat. 

Două umbre s-au ridicat în faţa mea, şi una dintre ele gâfâia. 


Am recunoscut imediat silueta mătăhăloasă, forma capului, 
tunsoarea. Am recunoscut câinele masiv care îl urma peste 
tot, credincios şi mut. 

— În ce loc ciudat ai ales să-ţi petreci noaptea... Glasul lui 
Mahu era încordat şi nesigur, încerca să nu arate că abia mai 
răsufla. 

— Priveam stelele, am zis. 

— Doar ele te mai pot ajuta. Nu m-am chinuit să-i răspund. 

— Ei unde se află? Sunt în siguranţă? 

— De ce mă întrebi pe mine? 

Apoi Nefertiti trecu pe lângă mine cu o lampă în mână. Mahu 
răsuflă uşurat şi se lăsă greoi în genunchi, ca un monstru care 
se închină unui copil. 

— Rugăciuni de mulţumire lui Aten pentru întoarcerea cu 
bine a Reginei şi... 

— Spune-mi ce ştii, îl întrerupse ea tăios. 

— Pot să-i raportez şi Stăpânului nostru? 

— Se odihneşte. 

Lui Mahu nu i-a plăcut răspunsul. 

— Dar... 

— E bine, insistă ea. 

Mahu fusese descumpănit de tonul ei rece şi ameninţător. A 
urmat un moment de încordare tăcută şi în cele din urmă el s- 
a dat bătut. Dar nu se predase. 

— Bărbatul acesta trebuie să plece. 7 

Făcu semn spre mine, cu ochii arzând de ură. Il rodea încă 
amintirea întâmplării cu Ay. Perfect. 

— De ce? M-a apărat şi m-a salvat, a pus Familia Regală la 
adăpost, şi-a îndeplini foarte bine misiunea. Tu ce ai făcut? Ce 
ai să ne spui şi el nu trebuie să audă? 

Am reuşit să-mi stăpânesc un hohot de râs, deşi nu 
încercasem prea tare. Capul lui Mahu s-a legănat pe umerii 
masivi. Era ca un babuin prins în capcană şi se zbătea să 
scape. Continua să fie un pericol pentru mine, dar ea a rămas 
pe poziţii, implacabilă şi nemiloasă. 

— Vorbeşte! Îi porunci. 

— Oraşul e cuprins de nebunie. Măreţul Fluviu este plin de 
bărci. Toţi cei care pot pleca se grăbesc s-o facă. Corturile au 
fost luate de vânt, schelele s-au prăbuşit, străzile sunt blocate. 
Multe prăvălii au fost distruse. Fântânile s-au umplut cu nisip. 


Rezerva de apă nu mai e sigură. Mulţi au murit alergând să 
scape cu viaţă. 

Ezită. Partea cea mai rea a raportului abia venea. 

— Altceva? 

— Oamenii s-au răsculat. 

— Adică? 

— Nu mai există autoritate. Avem puţini soldaţi şi nu putem 
controla oraşul. Depozitele din temple au fost jefuite şi toate 
rezervele de grâne, vin şi fructe au fost golite de gloată. Au 
măcelărit chiar şi animalele sacre. Oamenii au devenit fiare 
peste noapte. Pe străzi s-au dat lupte pentru adăpost şi hrană. 
Ambasadorul din Mitani şi întreaga lui suită au fost ucişi de 
mulţime. Nu i-am putut apăra. Bănuim că e mâna hitiţilor. Am 
adăpostit alte familii importante în Măreţul Palat şi am pus sub 
pază Micul Templu al lui Aten. 

— De ce nu ai putut să ţii frâiele puterii în oraş în numele 
nostru? Chipul lui Mahu se întunecă. 

— Horemhab a luat puterea peste autoritatea mea şi a 
forţelor Medjay. Şi-a desfăşurat soldaţii în oraş şi a cerut 
întăriri care urmează să ajungă aici în câteva zile. A luat 
puterea până când... Se opri. Venise clipa când trebuia să 
spună ceea ce nu putea fi spus. 

— Vorbeşte! 

— Până când veţi binevoi să vă întoarceţi şi să vă întâlniți cu 
el. Chipul ei rămase fără expresie, deşi primise vesti care ar fi 
trebuit s-o înspăimânte. 

— Te-a trimis aici ca pe un biet curier? Mahu se uită furios la 
ea: mândria îi întuneca respectul. 

— Nu sunt curier. Sunt ceea ce am fost şi voi fi mereu: un 
slujitor credincios. Am venit să vă previn. 

Ea îşi îngădui să se relaxeze întru câtva. 

— Credinţa ta este mai prețioasă decât aurul. Era ciudat să 
vezi puterea câtorva cuvinte de laudă asupra acestui om. 

Încuviinţă, de parcă toată îndârjirea lui fusese ştearsă 
definitiv. 

Acum Regina vorbea repede, însufleţită de cerinţele 
imperative ale situaţiei. 

— Mă voi întoarce, dar nu ca să negociez cu Horemhab, ci ca 
să conduc. 

Această declaraţie nu păru să aibă efectul scontat sau dorit 


asupra lui Mahu. Mai era ceva ce nu-i spusese. Ce ascundea 
oare? O dispută? Veşti rele? Un cuţit criminal, poate? Regina 
privi scurt spre mine, observase şi ea. M-am hotărât să mă 
apropii. 

— Stai acolo! Strigă Mahu. 

Ea mi-a făcut un semn imperceptibil şi am rămas pe loc. 

— Vorbeşte deschis. Nu-mi ascunde nimic, altfel mă întorc în 
oraş cu informaţii greşite şi fără să înţeleg ce se petrece. 

L-am căutat cu privirea pe Khety, însă dispăruse. Asculta şi 
el, fără îndoială. Mahu se hotărî şi începu să vorbească, dar cu 
o nesiguranţă de care nu-l credeam capabil. 

— Mai este... ceva. 

— Spune! Nu te aştepta să-ţi interpretez tăcerile! Apoi în 
noapte sa auzit un şuierat, urmat de un zgomot înăbuşit. Şi 
ea, şi eu am încercat să vedem ce nu se putea vedea. Cine 
mai era acolo? Mahu tăcuse. M-am uitat la el. Era uimit, de 
parcă uitase ce trebuia să spună. Din coltul buzelor i s-a 
prelins un firicel de sânge. Şi-a ridicat mâna să-l atingă şi s-a 
uitat mirat la degetul înroşit. Apoi a clătinat din cap, s-a lăsat 
în genunchi, ca un bivol prea împovărat, şi a căzut cu faţa în 
nisip. Ne-am aplecat şi am alergat la el. O săgeată i se- 
nfipsese în şira spinării, chiar între omoplaţi. Am cercetat-o 
repede. Purta o hieroglifă pe care o mai văzusem: cobra. 

L-am întors pe-o parte cât am putut de blând, încă respira, 
foarte slab, de parcă aerul din jurul lui devenise apă. Ultimul 
chip din viaţa asta pe care avea să-l vadă era al meu, şi părea 
să-și dea seama de această ironie. 

— Fii blestemat... scrâşni printre dinţii înroşiţi, din gâtul 
gâlgâind de sânge. Ai avut dreptate... 

M-am lăsat în genunchi lângă el. A tuşit şi a scuipat. Un 
norişor de picături roşii mi-a stropit haina. A încercat să râdă şi 
a scuipat din nou, mai mult sânge, mai gros şi mai întunecat. 

— Mor, a zis strâmbându-se acru, de parcă moartea era o 
mică surpriză. Câinele i-a lins faţa. L-am împins. 

— De ce am avut dreptate? 

Am simţit că ne privea cineva de sus. Era Akhenaton, care 
părea un biet bătrân trezit dintr-un somn adânc. Tinea în 
mână o lampă şi aşa cum stătea acolo, îmbrăcat în alb, era o 
ţintă sigură pentru arcaşi. M-am repezit la el şi l-am tras afară. 
A încercat să strige, ultragiat, dar i-am pus mâna peste gură. 


Acum eram toţi trei strânşi în jurul lui Mahu, care-l vedea în 
sfârşit pe Stăpânul său. Mi s-a părut? Trecuse oare o umbră de 
dezamăgire finală peste ochii lui când mâna morţii le-a 
schimbat lucirea de topaz în ceva asemănător unei sticle 
înceţoşate? 

L-am prins pe Akhenaton de braţ şi ne-am adăpostit cu toţii, 
ca nişte câini de pripas, în mormânt. S-a împotrivit, încercând 
să mai arunce o privire la trupul lui Mahu. Câinele stătea lângă 
el, derutat. A trebuit să-l trag pe Stăpânul Celor Două 
Tărâmuri după mine prin ţărână. 

Ne-am ascuns în cameră şi răsuflările noastre iscau norişori 
în aerul acum îngheţat al deşertului. Lămpile abia mai aruncau 
o licărire peste siluetele pictate şi în pădurea întunecată de 
coloane albe. Fetele se treziseră şi se strângeau lângă mama 
lor care le şoptea să nu scoată vreun cuvânt. Am aşteptat, 
ascultând atent. Ştiam că acestea erau poate ultimele clipe 
ale vieților noastre. Eram prinşi în capcană şi nu aveam nicio 
scăpare. Oricine putea intra acum în încăpere şi ne putea 
măcelări ca pe nişte animale. Ca un semn rău prevestitor, l- 
am auzit pe câinele lui Mahu cum a scheunat ascuţit, apoi a 
tăcut. 

— Nu vă ascundeţi de mine. 

Cuvintele fuseseră rostite încet şi nu păreau să vină dintr-o 
direcţie anume. Apoi peste pietrele scăldate în lumina argintie 
a intrării a apărut o umbră prelungă şi a început să se mişte 
pieziş peste perete şi apoi în cameră. A fost urmată de silueta 
unui bărbat slab şi elegant. Ţinea o lampă care-i lumina fata 
osoasă, parcă şi mai slabă în umbrele pâlpâitoare. 

Ay era însoţit de soldaţi care s-au postat la intrare. Arcurile 
lor străluceau în lumina lunii, la fel şi vârfurile de argint ale 
săgeţilor. M-am uitat spre Nefertiti. Arăta de parcă se 
confrunta în sfârşit cu cea mai adâncă teamă pe care o 
simţise vreodată. 

Ay le făcu semn arcaşilor să ne percheziţioneze şi aceştia mi- 
au luat pumnalul. Pe doi dintre ei îi cunoşteam: unul 
participase la partida de vânătoare, celălalt era tânărul 
arhitect de pe corabie, cel care proiecta latrine. Mă urmăriseră 
de la început. Falsul arhitect mă privi drept în ochi, de parcă 
mi-ar fi spus: „Uite că ne întâlnim din nou”. Apoi Ay le ordonă 
amândurora să aştepte afară şi se apropie de noi. Regina şi cu 


mine am pornit în direcţii diferite, mișcându-ne prin pădurea 
de coloane albe. 

— Ce ciudat şi totuşi ce bine că aţi ales propriul meu 
mormânt drept adăpost. Regret că a trebuit să staţi în condiţii 
atât de nepotrivite. Dar poate că acest decor vi se pare 
amuzant şi astfel compensează celelalte neplăceri. 

Se juca cu noi. Zâmbea asemeni unei pisici din necropolă. 

— Suntem muritori cu toţii. Cu excepţia celor dintre noi care 
au devenit zei, fireşte. Sau, cel puţin, aşa li se pare lor. Uite, 
aşa stă scris aici, pe piatră. Citi o coloană de hieroglife cu o 
viteză şi o acuratețe demne de respect, dar poate că le ştia pe 
dinafară: O închinare adoratului Aten, cel care trăieşte de-a 
pururi, Măreţul şi Viul Aten, Stăpânul tuturor, Aten, Stăpânul 
Ceresc, Stăpânul Pământului. Stăpânul Casei lui Aten din 
Akhetaten, al Regelui Sudului şi Nordului, trăind în Adevăr, 
Stăpânul Celor Două  Tărâmuri, Fiul Soarelui, Stăpânul 
Diademelor, Akhenaton, măreț în durată, şi al Măreţei Soții 
Nefer-Neferuaten-Nefertiti, care are în ea viaţă, sănătate şi 
tinerețe veşnică... Şi tot aşa... Da, aici este descrierea mea: 
Purtătorul de  Evantai în mâna dreaptă a Regelui, 
Supraveghetorul Tuturor Cailor Majestății Sale, cel care 
dăruieşte multumire în tot regatul, Favoritul Zeului Celui Bun, 
Părintele Zeului, AY CARE SPUNE: Răsăritul tău e frumos peste 
orizontul ceresc, o, Viule Aten, care dai viaţă; când te ridici pe 
orizontul din răsărit, umpli de frumos toate lumile. 

Făcu o scurtă pauză ca să guste ironia clipei. 

— Ei, nu chiar, aşa cum s-a dovedit în cele din urmă... 

Dar atunci se auzi o altă voce din întuneric. Era vocea lui 
Akhenaton, tremurătoare şi ciudată: 

— Fiindcă eşti splendid, măreț, radios şi mai presus decât 
oricare dintre lumi... Tu eşti Soarele, îndepărtat, dar care se 
arată pe Pământ, şi când apoi la orizontul din vest, Pământul 
coboară-n întuneric şi-n asemănarea morții... 

Glasul lui Akhenaton tuna în timp ce intona versurile; îşi 
ridicase braţele slabe ca o reflecţie în oglindă a propriei 
imagini sculptate pe peretele de lângă el, către un soare 
inexistent. Se opri brusc, de parcă nu dorea să rostească 
cuvintele care urmau. Ay îl privi fără nicio reacţie pe acest 
spirit al puterii pierdute. 

— Într-adevăr, asemănarea morții... Am comandat acest 


mormânt costisitor, dar nu am avut niciodată timp să-l vizitez 
şi să verific cum progresează lucrarea. Acum sunt mult mai 
scumpe aceste Case ale Morţii şi totuşi nu avem timp să ne 
ocupăm în timpul vieţii de lucrurile care contează cu adevărat. 
Ne grăbim, greşim, ne repezim să le îndreptăm şi nu ne 
gândim cât ar trebui la trecut şi la viitor. 

Nu-mi dădeam seama unde vrea să ajungă. Nefertiti era 
ciudat de tăcută. 

— Vreţi să vă spun o poveste despre trecut sau despre viitor? 
— Hai să ne preocupăm de viitor, spuse într-un târziu 
Nefertiti din marginea îndepărtată a încăperii. 

Ay porni spre ea, dar Regina dispăru repede în beznă. Nu-i 
mai puteam vedea silueta. 

— Desigur. O să-ţi spun ce văd. Văd că urmează o epocă de 
calamităţi. Văd cum se prăbuşeşte lumea şi cum se 
fărâmiţează Imperiul. Văd cum preoţii vor ataca templele lui 
Aten, văd cum tezaurul se goleşte, văd ura din ochii 
oamenilor, văd cum duşmanii cuceresc oraşele noastre şi ne 
distrug zeii. Văd cum se usucă lumea noastră verde, văd cum 
Măreţul Fluviu refuză să ne dea belşugul lui, văd pământ uscat 
şi recolte veştejite şi văd cum lăcustele strică tot ce-a mai 
rămas. Văd grânare pline de praf, văd cum vântul timpului 
suflând dinspre Tărâmul Roşu aduce foc şi distrugere, văd 
cum tot ce am durat se preface în cenuşă, îi văd pe copii cum 
îi învaţă pe părinţi ce e barbaria şi-i văd pe barbari cum 
sărbătoresc în templele noastre. Văd coroane regale pe 
creştetele babuinilor şi în locul statuilor văd maimuțe 
clevetitoare. Văd cum fluviul îşi schimbă cursul şi curge în 
sens invers şi-l văd pe Ra cum se răceşte. Văd copii morţi în 
morminte fără nume. 

— Nu ar trebui să iei cina aşa de târziu, îţi deformează 
imaginaţia, spuse ea cu grijă. 

El o ignoră enervat şi continuă: 

— Văd lucrurile aşa cum sunt şi aşa cum vor fi. Dacă nu 
acţionăm decisiv acum. Trebuie să revenim la situaţia 
dinainte. Trebuie să ne păstrăm obiceiurile şi tradiţiile. Trebuie 
să părăsim acest oraş şi să aruncăm zeul Aten într-o cutie şi s- 
o îngropăm adânc în deşert, de parcă n-ar fi fost. Apoi trebuie 
să fim practici. Trebuie să negociem înţelegeri cu noua armată 
şi cu preoţii lui Amun. Trebuie să le înapoiem preoţilor din 


Teba o parte din averile şi pământurile lor şi să le îngăduim să 
se întoarcă la temple. Şi mai trebuie să arătăm lumii că noi, 
familie şi tară, suntem mai puternici ca oricând şi că zeii ne 
binecuvântează. Şi pentru a reuşi să facem toate acestea 
avem nevoie de un conducător care să le spună oamenilor şi 
zeilor deopotrivă: Eu sunt trecutul şi viitorul; eu văd prin 
timpuri; numele meu păşeşte pe calea zeilor. Eu sunt stăpân 
peste veşnicie. 

— Nu există un asemenea conducător. 

— Eu cred că există, spuse el repede. Cred că a venit timpul 
să-l cunoaştem. 

Lăsă propunerea să plutească în aer. O ofertă. O posibilitate. 
Dar cine era Ay, cu toată autoritatea lui, pentru a face o 
asemenea propunere? Era oare făuritor de regi, creator de zei, 
conducător a toate cele ce vor veni sau nu? 

Apoi Akhenaton vorbi cu convingerea neclintită a unui nebun: 

— Asta e trădare şi voi porunci să fii prins şi ucis ca un hoţ de 
rând. 

Ay îi râse-n faţă. Era pentru prima oară când aveam dovada 
că poate produce acest sunet atât de omenesc. 

— Şi cine va auzi porunca asta, cine o va aduce la 
îndeplinire? Nimeni. O să-ţi iau regatul, puterea şi bogăţiile. 
Eşti un om pierdut, un falit. Sfârşitul tău e aproape. Dacă ai 
noroc, vei scăpa cu viaţă. 

Glasul lui era liniştit şi necruţător. Akhenaton se duse repede 
spre intrare, dar în faţă i se postară doi gardieni. 

— Lăsaţi-mă să trec! Porunci el. Eu sunt Akhenaton! 

Cei doi au rămas nemişcaţi şi tăcuţi. Neputinţa lui era tristă, îi 
lovi cu pumnii, ca un copil care se dă în spectacol. Loviturile 
lui erau slabe şi zadarnice, iar ei pur şi simplu nu l-au luat în 
seamă. S-a întors spre Ay, arzând de furie. 

— Regelui nu i se poate refuza nimic! Mi-ai furat regatul. Mi-ai 
înşelat încrederea. Te blestem şi împreună cu zeii ne vom 
răzbuna! 

— Nu, nu eu. Tu ai trădat încrederea regatului. M-ai trădat şi 
pe mine. [i-ai bătut joc de moştenirea acestei lumi. 
Blestemele tale nu mai au nicio putere. Cum vei hrăni 
oamenii? Cum vei restabili maat? Nu poţi. Cum mai poţi să te 
arăţi sub semnul lui Aten? Nu poţi. Oamenii te urăsc, armata 
te dispreţuieşte şi preoţii complotează să te ucidă. Ti-am dat 


lumea asta cu toate bogăţiile şi puterea ei şi ce-ai făcut? Ai 
construit o jucărie prostească din lut şi paie. Oare poate 
măreţia să fie durată din asemenea materiale? Nu. Se macină 
şi se prăbuşeşte, se face pulbere. Curând aici nu va mai 
rămâne nimic din acest oraş şi din măreţia unui rege nebun, 
doar umbre, oase şi nisip. Spiritul tatălui tău moare a doua 
oară - de ruşine. Acum trebuie să-mi dai coroanele, 
îngenunchează. 

Akhenaton se uita fix la Ay. Pierduse. 

— In faţa ta? Niciodată. Se întoarse cu spatele. 

Nefertiti apăru din beznă. Inima mi-a sărit din piept când i-am 
văzut chipul. 

— Tu eşti Părintele Zeului, dar nu poţi fi rege. 

Ceva s-a schimbat pe chipul lui Ay. Mai văzusem expresia 
asta pe faţa unui jucător înrăit care avea de gând să dubleze 
miza. 

— Habar n-ai cine sunt eu. 

Cuvintele lui făceau să se înfioreze şi aerul din jur. Nefertiti 
rămase  nemişcaţii, derutată. Trebuia să înfrunte orice 
dezvăluire ar fi urmat. 

— Ce secret ascunzi? Nu eşti Ay? 

El se duse spre coloane, apărând şi dispărând printre lumină 
şi umbre, vrăjindu-se pe sine. 

— Nu-ţi aminteşti? Regina tăcu şi aşteptă. 

— Amintirile sunt ciudate. Cine mai suntem dacă le pierdem? 
Nimeni. Mă bucur că ai uitat. Aşa am şi vrut, am vrut să nu te 
influenţeze frământările sufleteşti. 

— Asta nu se poate. Inima este totul. Dădu din cap cu 
gravitate. 

— Nu, nu este. Credeam că ai învăţat adevărul cel mai 
important. 

Puterea este totul. Nu dragostea şi nici emoţiile, doar 
puterea. Şi eu ţi-am dat-o ţie. 

— Nu mi-ai dat nimic. 

Acum se enervase, în sfârşit. El zâmbi, de parcă mai 
câştigase o victorie, şi apoi îi dădu lovitura finală, încet, cu 
blândeţe: 

— Eu ţi-am dat viaţă. 

El îi urmărea chipul şi ea încerca să se obişnuiască cu 
implicaţiile acestor cuvinte. Era ca un criminal care și-a înfipt 


cu precizie cuțitul în inima victimei şi care-i urmărea ultimele 
reacţii. 

Ea vorbi cu un glas ciudat de calm, de parcă ce fusese mai 
rău se întâmplase deja şi nimic nu o mai putea răni. 

— Eşti tatăl meu? 

— Da. Acum mă recunoşti? 

În vocea ei era mai multă milă decât groază. 

— Văd cum eşti. Văd că în loc de inimă ai un pustiu. Ce s-a 
întâmplat cu inima ta? Unde ţi-e dragostea? 

— Astea sunt cuvinte sentimentale, draga mea fiică. lubire, 
milă, compasiune. Scoate-ţi-le din inimă. Acţiunea este cel mai 
important lucru. 

Se apropie de el, curioasă, deşi era îndurerată. 

— Dacă îmi eşti tată, cine e mama mea? El făcu un gest de 
respingere. 

— Spune-mi cine este mama mă. 

— O fiinţă lipsită de importanţă. Fără nume. A murit când te- 
ai născut. 

Asta a rănit-o şi mai mult, mai mult decât orice până atunci, 
îşi încrucişase mâinile pe piept, de parcă-şi ţinea în pumnii 
strânşi cioburile sufletului. 

— Cum ai putut să-mi faci asta? 

— Nu mă încerca cu vorbe uşuratice şi cu argumente 
dulcege. Nu mai eşti un copil şi nu e cazul să vorbeşti copilării. 

— Nu am fost copil niciodată. Mi-ai luat şi bucuria asta. 

Se întoarse şi dispăru. Ay se plimba printre coloane, 
aşteptând liniştit întoarcerea ei. În timp ce trecea pe lângă 
mine, i-am scos iute pumnalul din cingătoare şi i l-am pus la 
gât, atingându-i cu tăişul pielea rece, şi cu cealaltă mână i-am 
țintuit braţele la spate. Parcă ţineam ceva inexistent, atât era 
de nemişcat. 

Gărzile s-au repezit spre noi, dar am spus încet: 

— Staţi pe loc sau îi tai gâtul. Khety i-a dezarmat într-o clipă. 
Nefertiti s-a apropiat. Am apăsat tăişul mai tare peste vena 
care-i pulsa slab şi am fost bucuros să simt un fior de 
nesiguranţă. 

— Acum pot să-l omor sau pot să-l duc în oraş. Pot să-l 
arestez şi să-l acuz de trădare şi de crimă. 

Ea mă privi cu tristeţe, apoi îmi făcu semn să-l las liber. 

— Lasă-l în pace. 


Nu-mi venea să-mi cred urechilor. 

— Cine credeţi că l-a torturat pe Tenry? Cine credeţi că i-a 
dat foc lui Meri-Ra? Poate că nu cu mâna lui a comis aceste 
fapte, dar le-a plănuit şi le-a poruncit. Omul acesta nu v-a 
adus decât suferinţă. Vreţi să-l las liber? De ce? 

— Pentru că aşa trebuie. 

Am aruncat cuțitul pe jos, dezgustat. Ay alunecă din 
strânsoarea mea şi mă lovi puternic peste faţă cu mănuşa lui 
de piele roşie. Nu am simţit nimic. 

— Asta pentru că ai avut îndrăzneala să mă atingi. 

Mă lovi încă o dată. 

— Şi asta pentru că ai îndrăznit să mă acuzi de fapte josnice 
fără să ai dovezi. 

M-am uitat fix la el. 

A început să se plimbe prin mormânt. 

— Vezi, fata mea este o femeie inteligentă. Ea înţelege cum 
stau lucrurile. Apoi zâmbi. Uram zâmbetul lui. 

— Aveţi tot ce vă puteţi dori, şi totuşi vă roade o furie 
sălbatică. Oricare ar fi obiectul ei, furia asta nu va reuşi să vă 
satisfacă vreodată. 

Se aplecă şi culese o mână de ţărână pe care o studie 
nepăsător. 

— Nu mi-a plăcut niciodată locul acesta şi nu cred că mai 
vreau să mă înmormânteze aici. Dar uită-te în jur, priveşte 
aceste imagini frumoase din viaţa cealaltă: uite cum ne 
înfăţişăm noi speranţele de şi mai multă viaţă. Cu şi mai multe 
câmpii şi sclavi care să le lucreze, cu şi mai multe onoruri şi 
titluri, cu şi mai multe bogății... Tot ce are lumea mai bun şi 
tot ce putem apuca cu mâinile. Nu sunt decât nişte biete 
picturi. Ştim cu toţii ce se întâmplă după ce murim. Nimic. 
Devenim oase, apoi pulbere. Nu există viaţă eternă. Dulcile 
păsări ale veşniciei cântă doar în minţile noastre. Sunt doar 
poveşti pe care ni le spunem ca să ne apărăm de adevăr. Nu 
putem supravieţui timpului. Doar zeii sunt nemuritori. Şi ei nu 
există. 

Apoi lăsă ţărâna să se scurgă pe jos şi se întoarse spre 
Nefertiti. 

— Sunt chestiuni urgente care trebuie rezolvate imediat. Uite 
ce-ţi propun: vino la Teba şi voi negocia un nou acord cu toate 
părţile interesate. Vei fi de acord să ne întoarcem la vechile 


obiceiuri, îl vei adora în mod public pe Amun în templele de la 

Karnak, în fruntea unei adunări de preoţi. Este o necesitate 
absolută, în schimb, fetele tale vor fi lăsate în viaţă şi soţul tău 
va putea să-şi păstreze coroana, dar nu va mai avea nicio 
autoritate. Poate rămâne în oraşul lui caraghios, poate adora 
soarele la amiază şi chiar şi nisipul, ce-mi pasă, de vreme ce 
este un lunatic şi nimic mai mult. Nu va afla nimeni, îi vom 
lăsa slujitori care să-l servească. 

— Şi tu? 

— Eu sunt Părintele Zeului, Făcătorul de Bine. Voi rămâne 
aici. 

— Sunteţi Frăția, am spus. Frăția Cenuşii. Ce nume potrivit. 
Bărbaţii de cenuşă. 

Zâmbi în felul acela calculat. 

— E şi acesta un spectacol, o ceremonie, dacă vrei. Dar 
funcţionează. Oamenilor le place puterea secretelor. E 
interesant să vezi ce vor face, cât vor plăti pentru a afla 
marele secret al puterii. Şapte pene de aur din pasărea 
renaşterii. Cred că ai şi tu una. Dă-o acum posesorului ei de 
drept. 

— Mi-aţi lăsat-o mie atunci. 

Încuviinţă, de parcă-mi mulțumea politicos că pricepusem. 
Am căutat în geantă, am găsit pana şi i-am dat-o Reginei. Se 
uită la ea de parcă abia acum vedea viitorul, abia acum ştia 
cum se va termina povestea. Şi nu era sfârşitul pe care și-l 
dorise. 

— Bine, spuse Ay. Mă voi pregăti pentru mâine. Oamenii te 
iubesc. Strategia ta a fost admirabilă. Te-ai întors din Lumea 
de Dincolo. Ne vom folosi de acest fapt. Eşti o stea printre noi, 
simpli muritori de rând. 

— Şi dacă refuz propunerea ta? Râse încet. 

— Hai să nu mai pierdem timpul. Mă voi ocupa de toate şi te 
vom aştepta la palat pentru o ceremonie publică. Gărzile vor 
rămâne aici ca să te conducă pe drumul de întoarcere după ce 
vei lua hotărârea. Dacă n-o vei lua, îmi vor urma ordinele. Poţi 
să ghiceşti care vor fi ele. Mâine este o nouă zi. 

— Ţi-ai ucide nepoatele? Se întoarse spre ea: 

— Nu uita, dragostea nu există. Doar puterea. Până şi 
camerista ta ştie asta. Nu-i aşa, Senet? Intreab-o! Intreab-o şi 
despre scarabeu, îmi place să las semne, aşa să ştii. 


Apoi se întoarse şi plecă. Nimeni nu îndrăznea să vorbească. 
Senet tremura. 

— E atât de puternic, murmură ea cu ură şi durere. 

— Hai să-ţi spun povestea ta, i-am zis, cât mai blând cu 
putinţă. 

Se uită la mine şi încuviinţă. 

— Tu ai ucis-o pe Seshat. 

Nu m-a contrazis, aşa că am continuat: 

— Tu i-ai zdrobit faţa, tu i-ai pus scarabeul în veşminte. Purtai 
mănuşi ca să-ţi ascunzi rănile de pe mâini. M-ai făcut să cred 
că lipsea una dintre bijuteriile Reginei. M-ai făcut să cred că 
scarabeul aparţinea Reginei, dar ţi-l dăduse Ay. A zis că lasă 
semne. Era semnul lui. Avea dreptate, a ieşit din baliga lumii, 
e din cea mai joasă speţă, dar scoate la lumină regi şi regine. 
Scarabeul lui Ay. Regina o privea enigmatic. 

— l-ai urmat instrucţiunile. Ai dus-o pe fată pe fluviu şi, când 
nu se aştepta, ai lovit-o. A fost nevoie de mai multă forţă şi 
stăpânire de sine să-i zdrobeşti faţa. 

S-a uitat în ochii mei. 

— Durează o veşnicie să omori pe cineva. Nu mi-a fost greu 
să-i dau prima lovitură, dar n-a murit atunci. Gemea, deşi nu 
mai avea gură. Am lovit-o până când a tăcut. Mi-a luat mult 
timp. Încăperea se cufundase în tăcere. Am continuat 
povestea: 

— S-a îmbrăcat cu hainele pe care le-ai luat din camera 
Reginei. Purta o eşarfă, aşa cum indicau instrucţiunile. Nu ai 
ştiut, până când nu ţi-am spus pe cine ai omorât. Ştiai doar că 
e o femeie. Pe Ay nu-l interesa cine trăieşte şi cine moare, dar 
ţie îţi păsa. Ai mutilat şi ai ucis o femeie nevinovată. Familia ei 
o iubea mult. Tresări. Faţa ei se făcu albă ca laptele. 

— Şi eu o iubeam, spuse ea cu mândrie. 

Mi-a căutat ochii cu privirea. Se iubiseră. O simplă cheie care 
deschidea lacătul adevărului. 

— Arată-mi părul, i-am cerut. 

Încuviinţă şi îşi dezveli pletele-i roşcate. Vorbi din nou, de 
data asta, adresându-se Reginei: 

— Ştia tot. Îmi citea gândurile şi visurile. Mi-a spus că va da 
în vileag legătura noastră, a mea cu Seshat, şi că nu veţi afla 
doar dumneavoastră, Stăpână, ci lumea întreagă. Puteam să 
îndur asta. Dar apoi mi-a spus că o va ucide dacă nu fac ce îmi 


porunceşte. Mi-a spus ce trebuia să fac. Mi-a spus să duc 
instrucţiunile scrise şi hainele la Harem, ca şi cum ar fi venit 
din partea Reginei. Mi-a spus că au să-mi aducă o femeie. Mi-a 
spus că nu trebuie să vorbesc cu ea. Mi-a spus unde s-o duc şi 
cum să fac ceea ce-mi ceruse. Cum puteam să mă 
împotrivesc? Dumneavoastră ce aţi fi făcut? 

Se uita la mine, dar tot ce puteam să fac pentru ea era s-o 
privesc cu înţelegere. Deodată urlă îngrozită, se clătină şi 
începu să se lovească cu pumnii în cap. 

— Hathor, Stăpână a Cerurilor, zeiţa Destinului, cea care eşti 
Puternică, iartă-mă. Am omorât femeia pe care o iubeam. Am 
făcut asta din dragoste şi spaimă. Acum totul e doar moarte. 
Nefertiti îi atinse umărul cu blândeţe. 

— Dacă mi-ai fi spus adevărul, te-aş fi apărat. Camerista o 
privi îndelung. 

— El este deasupra noastră a tuturor. El este Moartea însăşi. 
Ştiţi că m-a sărutat? Pe buze. Atunci am fost condamnată. 
Apoi ridică pumnalul pe care-l aruncasem pe jos, ieşi din 
mormânt şi dispăru în noapte. Ştiam că n-o mai putea salva 
nimeni şi ştiam că n-o vom mai vedea niciodată. Speram ca 
zeiţa Nut s-o acopere şi să-i găsească un loc printre stelele 
nepieritoare. 

Khety şi cu mine aşteptam afară. Era ceasul cel mai întunecat 
al nopţii şi luna coborâse spre orizont. Semănăm cu două 
statui posomorâte şi tăcute. 

— Credeam că o cunosc bine pe Senet. Când ţi-ai dat seama? 
Întrebă el. 

— Ştiam că povestea ei şchioapătă şi că nu-mi spusese totul. 
Durerea ei a trădat-o. 

Clătină din cap: 

— Omul acela este un monstru. 

— Nu cred în monştri. Ar fi prea simplu pentru toţi. E la fel ca 
noi. 

— Atunci e şi mai rău, zise el. Am fost de acord cu el. 

Nefertiti ieşi din cameră. Khety se retrase respectuos mai 
departe, lăsându-ne singuri. Acum aveam câteva lucruri de 
spus. 

— Mi-aţi spus o poveste foarte interesantă despre tatăl 
dumneavoastră şi despre familia dumneavoastră atunci când 
v-am întâlnit prima oară. M-aţi păcălit frumos. 


Se uită liniştită la mine. 

— Când te naşti fără părinţi, îţi petreci tot timpul imaginându- 
ţi cum arătau, îi consideri perfecţi, începi să visezi întâmplări 
care par adevărate. Până într-o zi... 

— Adevărul. 

— Da. MI-l imaginam pe tatăl meu ca pe un om bun, minunat, 
blând. Speram că într-o zi va veni să mă salveze. Credeam că 
mă va lua în carul lui şi vom rămâne împreună pentru 
totdeauna. 

— Tocmai puteam să-l ucid pentru dumneavoastră. 

— Da, puteai să-l omori, dar ar fi rămas în mine şi-n mintea 
mea pentru totdeauna. Probabil că aşa e şi mai rău. Probabil 
că tot ce pot face e să-l iert, să-l iert pentru ce mi-a făcut mie 
şi pentru ce le-a făcut altora. Dacă reuşesc asta, nu va mai 
avea putere asupra mea. 

Eram iar uimit şi îngrozit. 

— Să-l iertaţi? A transformat viaţa lui şi pe cea a propriului 
său copil într-un joc pentru putere şi v-a ameninţat cu 
moartea. Nu există dragoste în el. 

— Asta nu înseamnă că nu-l pot ierta. Dragostea naşte 
dragoste. Ura naşte ură. Răzbunarea naşte ură. Alegerea îmi 
aparţine. 

Nu puteam hotărî eu asta. 

— Prin urmare îi veţi accepta cererile? Veţi păstra pana de 
aur? 

A tăcut un timp. 

— Trebuie. Nu am de ales. Ar însemna să distrug tot ce am 
înfăptuit, ar fi sfârşitul unui vis pentru o lume mai bună. Te-am 
avertizat: lumea ne cere asta, mi-o cere mie şi nu pot spune 
nu. Am destulă putere să-i salvez pe cei pe care îi iubesc şi să 
influenţez mersul lucrurilor. Am o datorie faţă de viitor. 

Apoi îmi veni în minte un gând foarte limpede. 

— N-am să vă mai văd... 

Mi-a luat mâna în mâinile sale. 

— Nu te voi uita. 

Am rămas aşa o veşnicie. 


CAPITOLUL 41 


Cu mult înainte de zorii zilei, ca să nu fim văzuţi când ne 
întoarcem, am coborât de pe stânci şi am pornit pe jos spre 


oraş şi spre un viitor necunoscut. Luna era acum mai mare şi 
se pregătea să plece. M-am uitat la Cea Desăvârşită care 
mergea alături de mine. Părea mai hotărâtă şi mai calmă şi 
privea drept înainte. Poate că e mai bine să cunoşti adevărul 
în toată oroarea lui decât să trăieşti în nesiguranţă. Fetele mai 
mari se poticneau lângă noi, pe jumătate adormite, iar Khety 
şi cu mine le purtam pe umeri pe cele mici şi ele se legănau în 
visele lor ciudate şi dulci. Akhenaton şchiopăta, privind solul 
întunecat şi arid. Gărzile lui Ay ne urmau la mică distantă. Mă 
uitam în spate din când în când, ca să mă asigur că mai sunt 
acolo. 

Nefertiti se hotărâse să meargă la Palatul din Nord, reşedinţa 
de odihnă a familiei care se afla în afara oraşului. Nu era prea 
bine fortificat şi nu avea încăperi pentru soldaţi, aşa că paza 
era mai slabă acolo, dar mi-a spus că are motivele ei şi, în 
fond, izolarea era un avantaj. Fetele, care se treziseră brusc, 
ne-au anunţat cu glasuri de clopoțel că şi ele vor neapărat să 
meargă la Palatul din Nord ca să-şi vadă gazelele favorite. 

De la distanta la care ne aflam, tot ce puteam vedea din 
palat erau ziduri nesfârşite din cărămizi de lut care încercuiau 
o suprafaţă uriaşă, până la Măreţul Fluviu. 

Zidurile nu aveau ferestre şi porţile solide din lemn erau bine 
închise. Am bătut în poartă cât de tare am putut. Sunetul a 
răsunat până departe, neobişnuit de puternic în tăcerea 
dinaintea zorilor, în cele din urmă am auzit un zornăit, un 
geamăt, şi oblonul mic din poartă s-a deschis. Un bătrân a 
clipit prudent, apoi, recunoscându-i pe vizitatorii atât de 
matinali îmbrăcaţi în vesmintele lor regale prăfuite, a început 
să se roage. Era mai multă teamă decât respect în ochii lui. Nu 
aveam timp pentru asta şi am bătut în poartă până când a 
deschis-o. S-a prosternat şi a continuat să se roage, dar am 
trecut pe lângă el şi am intrat în curtea palatului. S-a ridicat 
repede şi ne-a urmat, arătându-ne prin semne că nu mai era 
nimeni acolo, că doar el apăra cu onoare, de unul singur, 
întregul palat. „Doar eu mai sunt aici, ceilalţi au fugit, dar eu 
ştiam, știam că veţi veni, aşa că v-am aşteptat”. Se uita la noi 
ca un funcţionar care aşteaptă bacşişul. Nefertiti i-a mulţumit 
liniştită pentru credinţa lui. 

Lângă zidurile groase se strânsese nisipul şi toate uşile şi 
ferestrele interioare erau închise cu obloane. Regina a luat-o 


înainte, a deschis uşi şi a trecut prin săli de recepţie pline de 
ecouri şi absolut goale. Khety şi cu mine ne uitam în toate 
părţile pentru că nu puteam fi siguri că nu ne pândesc 
duşmanii, poate oamenii lui Horemhab, care ar fi putut ocupa 
lesne palatul. Nu am găsit nici ţipenie de om. Palatul părea 
într-adevăr pustiu. Khety şi cu mine făceam de gardă în curtea 
principală, oamenii lui Ay la poartă, iar Nefertiti le-a dus pe 
copile în dormitoare să se odihnească şi să se pregătească 
pentru ziua care venea. Am privit cum se sting ultimele stele 
şi cum lumina albastră a zorilor începe să umple cerul. Luna 
se cufunda încet în Lumea de Dincolo. Cocoşii cântau şi câinii 
lătrau în depărtare, iar corul păsărilor din copacii de la 
marginea fluviului a prins şi el glas. Viaţa se trezea. 

Apoi Akhenaton apăru la uşă. Se uita la zeul lui, la Aten, care 
acum era doar o fâşie roşiatică peste coamele colinelor 
dinspre răsărit. Pe chipul lui nu se vedea nici bucuria, nici 
adoraţia, îşi ridică braţele, închinându-se tăcut. Părea o 
nebunie inutilă. Ne-am uitat într-o altă parte, cât de 
respectuos am putut, sperând că nu trebuia să ne luăm la 
întrecere cu el. 

— Vino, vreau să-ţi arăt ceva, mi-a spus. 

Vorbea cu greutate. Se întoarse şi şontâcăi pe coridorul plin 
de praf şi l-am urmat, lăsându-l pe Khety de pază. Am mers în 
urma lui o vreme, până când am ajuns la o uşă dublă 
sculptată cu măiestrie. A deschis-o cu grijă şi m-a invitat să 
intru primul. M-am pomenit într-o cameră pătrată, înaltă, 
deschisă spre cer, care avea doar trei pereţi. Pe ei un artist 
Zugrăvise imaginea perfectă a vieţii: apă şi pescăruşi surprinşi 
în plin zbor, care tăiau aerul nemişcat cu aripile lor colorate în 
negru şi alb sau se scufundau în inele de apă limpede sau 
coborau peste creştetele plecate ale tulpinilor de papirus de 
două ori mai înalte decât un stat de om. Apoi s-a întâmplat un 
lucru straniu: o siluetă nedesluşită care avea aripi a ţâşnit cu 
un țipăt ascuţit în cameră, apoi a dispărut tot atât de iute într- 
un perete. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. 

Akhenaton bătu din palme şi râse cu o bucurie copilărească 
de uimirea mea. 

— Cuiburi zidite în pereţi! Până şi păsările pot fi amăgite de 
arta iscusită. Ele cred că se află lângă un râu adevărat! 

Era încântat de lumea lui imaginară, dar pentru mine era o 


dovadă în plus că oraşul lui din lut, perfect, plin de iluzii, de 
picturi, de lumini şi de umbre, era doar atât şi nimic mai mult. 
Văzusem faţa lui ascunsă, ştiam cum funcţionează şi 
înţelesesem că, mai presus de toate, nu fusese construit 
pentru frumuseţe şi nici măcar pentru putere, ci pentru a 
inspira teamă. 

— Şi asta nu e tot. Mai sunt şi altele, a zis el, ţinându-mă de 
braţ, cu ochii strălucitori ai unui bătrân nebun, încăperea se 
deschidea spre o lume verde secretă: un parc plin de arbori 
fructiferi, de flori şi canale cu apă. La fel ca Lumea de Dincolo, 
nu părea să aibă nici început şi nici sfârşit, era doar un cerc 
veşnic care conţinea totul în el însuşi, într-un ţarc am văzut 
gazele tinere care aşteptau lângă jgheabul pentru hrană. Era 
gol. Nimeni nu mai hrănise bietele animale. Am găsit o 
magazie cu paie şi le-am umplut troacele, deşi habar n-aveam 
de ce făcusem asta. Oricum nu puteau, supravieţui prea mult 
după ce fondurile pentru palat aveau să sece. L-am privit pe 
Akhenaton care le mângâia febril, vorbindu-le în şoaptă. 

Apoi am înaintat mai adânc în lumea lui cea verde şi mi-a 
arătat cu cârja din aur felurite animale şi păsări, rostindu-le 
numele de parcă le-ar fi creat chiar el pe toate, odată cu 
lumea aceea minunată. Ne-am plimbat aşa o vreme, fără să 
vorbim, apoi s-a înfuriat din nou. 

— Eu am făcut lumea asta, eu am făcut oraşul şi grădina! 
Acum vor să distrugă totul! 

Soarele trecea în Casa Zilei. Mi-am luat bun-rămas de la el. 
M-a prins de braţ, s-a uitat drept în ochii mei şi a vorbit încet. 
lată ce a spus: Fie ca tu să respiri vântul dulce din 
miazănoapte şi să ajungi în cer pe brațele Luminii vii ale lui 
Aten, cu trupul păzit şi cu inima mulțumită în veci şi de-a 
pururi. 

Era o binecuvântare izvorâtă din inima lui şi m-a impresionat 
mai mult decât mă aşteptam. Apoi mi-a făcut cu mâna şi a 
dispărut în lumea lui verde. Atunci l-am văzut ultima oară. 


CAPITOLUL 42 


Nefertiti călătorea în carul ei aurit şi prinţesele o urmau în 
care mai mici. Eşarfele lor roşii cu fir de aur străluceau, 
fluturând ca nişte aripi în briza moale a dimineţii. Khety şi cu 
mine trebuia să le urmăm în spate, flancaţi încă de gărzile lui 


Ay cu arcurile lor argintii. Ziua era paradoxal de frumoasă, de 
parcă furtuna ar fi primenit lumea şi i-ar fi redat înfăţişarea din 
clipa facerii. Apele scânteiau şi păsările cântau. Râul licărea în 
spatele copacilor. Dar, în timp ce înaintam în oraş, lumea 
oamenilor ni s-a arătat cu totul altfel. Incendiile distruseseră 
mari porţiuni din suburbii, lăsând în urma lor doar ruine 
fumegânde. Câteva depozite mai ardea încă. Oamenii 
rătăceau fără ţintă şi aveau chipurile albe ca cenuşa. Pe străzi 
zăceau leşuri de care nu se ocupase nimeni. Am văzut soldaţi 
care aruncau cadavre în căruţe, unele peste altele, fără pic de 
grijă sau respect. Pe-acolo trecuseră distrugerea şi moartea. 

O trupă de soldaţi de-ai lui Horemhab controla accesul în 
centrul oraşului şi ridicase bariere de-a curmezişul drumului. 
Când au văzut-o pe Regină şi pe cei doi oameni ai lui Ay, s-au 
dat la o parte şi am trecut fără să ne controleze. 

De-a lungul Căii Regale se strânseseră mici grupuri. Oamenii 
se opreau din îndeletnicirile lor - măturau dărâmăturile inutile 
sau vegheau micile focuri improvizate în jurul cărora se 
adunaseră ca să se apere de groaza şi întunecimea nopţii - şi 
se holbau fără expresie la carul Reginei. Când trecea prin 
dreptul lor, unii se ridicau şi i se închinau cu respect şi 
adoraţie, alţii strigau cu disperare, cu mâinile încleştate în 
semn de implorare. Ea îi saluta. 

Când am ajuns în apropierea templelor, i-am găsit pe soldaţii 
lui Horemhab păzind toate colţurile sau strângându-i pe cei 
care rătăceau de colo-colo. Curăţaseră o fântână şi un şir lung 
de oameni aşteptau cu oale şi ulcioare să-și primească raţia 
de apă proaspătă. Erau şi câteva tarabe care vindeau pâine, 
probabil la preţuri nebuneşti. Toţi oamenii pe care i-am văzut 
păreau ameţiţi, îngroziţi, şi descurajaţi de nenorocirea care se 
abătuse asupra lor şi nu pricepeau ce se întâmplase de fapt. 
Se poticneau şi se opreau deodată din mers, de parcă ar fi 
uitat unde se duceau sau ce aveau de gând să facă. 

Când o vedeau pe Nefertiti trecând în carul ei, feţele li se 
luminau, ca şi cum regăsiseră ceva pierdut. Atunci ea 
îndemna caii la pas şi răspundea strigătelor de ajutor şi 
uralelor. Oamenii, uitând de soldaţi, uitând să se teamă, se 
înghesuiau să ajungă pe marginea Căii Regale. Curând s-a 
adunat o adevărată mulţime, dar nu una bine orchestrată, 
care striga cu fals entuziasm, precum cele care-l 


întâmpinaseră cu venerație pe Akhenaton cu câteva zile în 
urmă. Uralele lor veneau din inimă. Ea le-a răspuns şi am 
crezut şi eu, în clipa aceea, că mai putea salva ceva. M-am 
simţit îmbărbătat şi viitorul mi s-a părut mai puţin 
ameninţător. 

Apoi, în vuietul copleşitor al uralelor şi rugăciunilor de 
binecuvântare rostite într-un talmeș-balmeş de graiuri străine, 
peste care pluteau acordurile orchestrei care ne întâmpinase, 
am intrat în curtea uriaşă a Măreţului Palat. Fusese măturată 
şi se făcuse ordine. Statuile lui Akhenaton şi Nefertiti se 
înşirau pe marginea imensului spaţiu deschis care era acum 
ocupat până la refuz de demnitari, ambasadori şi conducători, 
cu scribii şi asistenții lor, cu servitori şi purtători de evantaie 
sau de umbrele, care se întorceau cu toţii s-o vadă şi să fie 
martori la ce va urma. Păreau că aşteaptă de mult timp. După 
vacarmul de afară, aici totul era tăcere. Auzeam doar foşnetul 
miilor de pânzeturi fine de în care înveleau trupuri venite din 
toate colţurile lumii. Nici Ay, nici Horemhab nu erau acolo. 
Nefertiti se opri şi, cu frâiele cailor în mâini, arătând splendid 
cu coroana albastră pe cap, le vorbi oamenilor direct din carul 
ei auriu: 

— Noaptea trecută a fost lungă şi întunecată, dar acum a 
răsărit un nou soare peste o nouă zi. Ne-am adunat aici să fim 
martori şi să ne bucurăm. Umbra Măreţului Palat ne dăruieşte 
adăpost şi alinare, nouă tuturor. Ne vom întoarce aici. Vă 
invităm să vă alăturaţi nouă. 

Anunţase, fără să spună acest lucru în mod limpede, că 
adorarea lui Aten luase sfârşit. Anunţase că Akhenaton 
lipseşte, dar că ea e prezentă şi că avusese loc o schimbare 
de putere. Anunţase că ea însăşi era această schimbare. Ea 
era noul soare. Ea era noua zi. Se lăsă o lungă tăcere. Apoi, 
treptat, un murmur de aprobare şi de apreciere se răspândi 
prin mulţime. Oamenii încuviinţau şi se uitau unii la alţii. Asta 
voiau şi asta trebuia să audă. lInţelegeau absenţa lui 
Akhenaton şi mai înțelegeau şi forţa lui Nefertiti. Aplauzele şi 
ovaţiile au crescut şi s-au transformat în urale prelungi, 
hotărâte, puternice. Până aici era bine. 

Apoi ea cobori din car şi se îndreptă împreună cu prinţesele 
spre clădirea principală, de parcă ar fi spus: „Suntem o 
dinastie de femei puternice, puterea suntem noi!” Mulțimea 


de bărbaţi a urmat-o înăuntru. 

Inconjuraţi din toate părţile de oameni, încercam să ţinem 
pasul cu ea, luptându-ne să ne croim drum pe coridoarele 
aglomerate ale palatului, în ciuda nebuniei generale, a reuşit 
să-i salute discret pe scribii, administratorii şi supraveghetorii 
palatului - erau toţi acolo, alături, taţi şi fii, martori ai revenirii 
ei - în timp ce mergea în fruntea sutelor de bărbaţi. 

In cele din urmă am intrat într-o sală mare, aliată aproape de 
malul apei. Nu mai văzusem până atunci o încăpere cu atâtea 
coloane graţioase. Sala s-a umplut rapid - în pasajele laterale 
şi în anticamere se înghesuiau şi mai mulţi - şi Nefertiti, 
însoţită de fiicele ei, se arătă la Fereastra Apariţiilor şi 
cuprinse mulţimea cu privirea. 

— M-am întors. Mă arăt vouă nu ca zeiţă, ci ca femeie. Sunt 
făcută din carne şi oase, am o inimă şi sunt adevărată. 
Ascultaţi spusele mele şi spuneţi-le şi celor de-acasă. Am venit 
să vă dau adevărul. Aflaţi cu toţii: adevărul va învinge! 
Dreptatea va învinge! Oricine va ameninţa pacea noastră cu 
războaie, cu lăcomie sau cu înşelăciune se va face vinovat de 
crimă împotriva adevărului şi împotriva Celor Două Tărâmuri. 
Acesta este Adevărul Divin, Adevărul Zeiţei Maat şi Adevărul 
Casei Mele Regale. Incăperea era cufundată într-o tăcere 
desăvârşită şi toţi încercau să priceapă fiecare nuanţă 
cuvintelor ei şi ceea ce se afla în spatele cuvintelor. 

— lar acum îi vom răsplăti, ca să vadă şi să ne stea martoră 
întreaga lume, pe cei pe care îi iubim şi care ne-au dat 
dragostea lor, mai zise ea. 

L-a văzut printre coloane pe Horemhab, care s-a apropiat. 
Avea chipul la fel de calm şi de atrăgător cum mi-l aminteam. 
S-a urcat pe platformă lângă ea, şi-a plecat capul arogant şi a 
primit un colan de aur. S-a dat înapoi, a făcut o plecăciune, 
apoi a coborât. A făcut toate acestea cu exact atâta respect 
cât era necesar, dar gesturile lui erau artificiale. 

Apoi a înaintat şi Ramose. A primit şi el un colan, dar reacţia 
lui a fost cu totul alta: părea sincer mişcat şi parcă răsunase 
uşurat. Au urmat şi alţii, figuri importante din ierarhia puterii, 
de loialitatea cărora voia să se asigure public înainte de a 
trece la negocieri. 

Apoi, brusc, mi-am auzit numele. Poate că mă înşelasem. Am 
auzit din nou: „Rahotep, Cercetător de Mistere”. Era chiar 


glasul ei, care mă chema. Eram mai tulburat ca niciodată, 
propria mea răsuflare îmi tuna în urechi şi inima îmi bătea cu 
putere. Am văzut ca prin vis cum mulţimea îmi face loc şi m- 
am strecurat printre şiruri de feţe pe care se citea 
curiozitatea. M-am urcat pe platformă şi am privit-o, încadrată 
cum era de însemnele puterii. Fiecare amănunt devenise în 
acea clipă greu de înţelesuri: lumina limpede din părul ei 
strălucitor, nestematele care licăreau pe marginea pernei de 
piele, panglicile roşii atârnate la fereastră, friza cu capete de 
cobră de deasupra creştetelor noastre, tăcerea plină de 
aşteptare din încăpere şi ochii ei reci care mă priveau ciudat. 
Ştiam că am regăsit-o şi înţelegeam că am pierdut-o. Ştiusem 
dintotdeauna că va fi astfel. Era sfârşitul. Ajunsese acolo unde 
trebuia. Avea din nou puterea în mâini. Am simţit cum îmi 
creste în suflet tristeţea. Nu era o tristeţe bună şi limpede ca 
apa, ci era întunecată şi grea ca un vin amar, bogat şi roşu ca 
sângele. 

Mi-am imaginat-o atunci ca pe o cutie cu zăpadă. Comoara 
mea. Voi păstra amintirea, dar nu voi deschide cutia niciodată. 
Apoi ea s-a aplecat şi mi-a pus colanul de aur în jurul gâtului. 
Am inspirat adânc, fiindcă voiam să mă umplu de parfumul ei, 
fiindcă ea era deja de neatins. A şoptit un singur cuvânt: Adio. 

M-am îndepărtat, cu greutatea aurului şi onorurilor pe umeri: 
un dar pentru un viitor mai bun, singurul dar adevărat pe care 
mi-l putea oferi. Mă răsplătise cu aur şi cu respect şi o făcuse 
în faţa întregii lumi. Şi îmi vorbise. 

M-am întors la locul meu, iar acum vedeam interes şi chiar 
admiraţie şi aprobare pe chipurile celor din jur. Totul se 
schimbase din nou. Zeul rangului, un zeu straniu şi frivol, dacă 
ar exista vreunul, îmi zâmbise. Am observat că stăteam lângă 
Nakht. Gesticula spre colan: „Bravo ţie!” în clipa următoare 
chipul i s-a întunecat şi m-am întors să văd ce se întâmplase. 
Apăruse Ay, aducând cu el aerul rece al nopţilor din pustiu şi 
misterul lui nepământean. Era ultimul dintre cei chemaţi. A 
urcat pe platformă şi în sală s-a lăsat iar liniştea, de parcă 
nimeni n-ar fi îndrăznit nici măcar să respire. Câteva clipe s-au 
privit în ochi, apoi ea a coborât colanul pe gâtul lui ca şi când 
ar fi fost un lanţ, nu o răsplată, încerca să-l subjuge şi părea 
că reuşeşte. Ay a făcut un gest de respect şi s-a retras câţiva 
paşi, dar şi-a ridicat capul şi, cu un zâmbet slab care mi s-a 


părut imediat suspect, a bătut din palme. Arunci s-a întâmplat 
ceva uimitor. 

Printr-o uşă laterală a intrat băiatul ciudat şi subţiratic pe 
care-l văzusem o singură dată când mă chemase Akhenaton. 
Se poticnea şi în acelaşi timp înainta grațios, ajutându-se cu 
cârja lui de aur sprijinită în subsuoara braţului drept. Sunetul 
acela ritmic, toc-toc-toc, răsuna aproape asurzitor în sala 
încremenită. Faţa lui era osoasă dar puternică. Părea să fi fost 
printre noi, cei vii, de mult mai multe ori. M-am înfiorat fără să 
vreau. Am privit-o pe Nefertiti. Era surprinsă şi poate speriată, 
de parcă în faţa ei se afla un duh. Băiatul s-a apropiat de 
Fereastră şi Ay l-a invitat să se aşeze lângă el. Nefertiti nu 
avea de ales, l-a onorat şi pe el cu un colan. Acum stăteau toţi 
trei împreună, Regina privind în jos la Ay şi la băiat. Viitorul 
începea să prindă contur în faţa noastră. 

— Cine e băiatul? l-am şoptit lui Nakht. 

— Numele lui e Tutankhamon. 

— Bine, dar cine e? 

— E Fiul Regal. Unii spun că tatăl lui e Akhenaton, alţii că nu 
ar fi el. 

— Şi mama? 

— Nu ştiu. Dar ar fi important să aflăm, pentru că Ay i-a scris 
băiatului un rol în Cartea Timpului. Tine bine minte ce-ţi spun! 
Apoi Ay o invită pe Regină să coboare. Şi ea făcu întocmai, 
urmată de fiicele ei. La capătul sălii se deschise o uşă mare. 
Încăperea pe care am văzut-o era întunecoasă, plină de 
umbre. Se auzi un foşnet şi un freamăt şi oamenii le-au făcut 
loc să treacă. Ştia că trebuie să păşească prin sala nesfârşită 
plină de bărbaţi şi să între mândră şi demnă în camera aceea 
întunecată. A pornit, urmată de procesiunea de bărbaţi: Ay şi 
Horemhab, Ramose şi băiatul care se poticnea. Mi-a venit în 
minte din nou Frăția Cenuşii. Mă întrebam cine mai avea la el 
vreo pană de aur şi cine aştepta în camera plină de umbre? 
Trecu pe lângă mine, mândră şi demnă sub măreaţa coroană 
albastră. Mi-am adus aminte de chipurile minunate cioplite în 
piatră din atelierul lui Tuthmosis şi mi s-a părut că cel mai 
frumos dintre ele prinsese viaţă chiar sub ochii mei. Părea 
liniştită şi stăpână pe sine, dar am zărit, în timp ce trecea pe 
lângă mine, fulgii aceia aurii de spaimă în ochii ei verzi. Apoi 
uşa s-a închis şi ea a plecat pentru totdeauna. Tăcerea a mai 


durat o clipă înainte ca în sală să izbucnească hărmălaia 
glasurilor. 

O durere copleşitoare mi-a cuprins inima şi Nakht a observat. 
— Hai să ieşim. 

În timp ce ne îndepărtam de mulţime, încercam să-mi 
liniştesc răsuflarea. Aveam nevoie să mă gândesc şi să 
pornesc, aşa cum făcuse şi ea, spre propriul meu viitor. Voiam 
să evadez din durerea acelei clipe. 

— Cum mai merge grădina? M-am trezit că întreb, zăpăcit de 
irelevanţa întrebării. 

Zâmbi, înţelegător. Uitasem ce mult îmi plăcea de el. 

— Se luptă cu desertul, ca întotdeauna. Dar acum mă întorc 
la Teba şi toate se vor schimba. De ce nu vii cu mine? 


CAPITOLUL 43 


Şi aşa se face că noi doi, Khety şi cu mine, am rămas singuri 
pe chei, în timp ce barca lui Nakht se pregătea de plecare. 
Oraşul se golea. Portul era înţesat cu corăbii şi mărfuri, dar 
totul părea condus de un nou simt al ordinii. Oamenii ştiau, 
din nou, în ce pot avea încredere, în ce mă privea, abia 
aşteptam să părăsesc acel loc al amăgirilor. 

Nu mai era nimic de spus. Ne-am îmbrăţişat. 

— Caută-ţi familia, du-te acasă, trimite-mi veşti. Sunt sigur că 
ne vom revedea, am zis. 

— Să ajungi şi tu cu bine la familia ta. 

— Mulţumesc. Nu uita să umpli casa cu copii. 

— Ne vom da silinţa. Zâmbi, îmi plăcea Khety. 

— Ne vom aminti într-o zi despre toate astea la un pahar cu 
vin bun din Dhakla. 

Incuviinţă şi mă îmbrăţişa. Ce ciudate sunt despărţirile, când 
cuvintele nu sunt de-ajuns. Am plecat aşadar pe Măreţul 
Fluviu care ne poartă pe toţi către destinațiile şi destinele 
noastre diferite. Corabia s-a desprins de lumea aceea stranie 
şi ireală, iar el mi-a făcut cu mâna şi s-a tot micşorat până 
când, la un cot al apei, a dispărut împreună cu oraşul. M-am 
întrebat o clipă dacă mă voi întoarce vreodată acolo şi, dacă 
da, ce voi găsi atunci. Apoi am început să privesc spre Teba. 

Nu am multe de povestit despre călătoria mea spre casă, 
doar că a fost prea înceată şi că vântul din nord ne-a ajutat să 
navigam împotriva curentului care ne ţinea piept cu îndârjire. 


Nu mai aveam răbdare, nu mai puteam dormi. Inima îmi bătea 
prea tare. Vedeam lumea neschimbată cum trece pe lângă 
mine şi lumina roşie a apusului alunecând peste mlaştini şi 
peste hăţişurile de papirus, peste vitele care se adăpau la 
marginea apei, peste femeile care spălau oale şi rufe, peste 
copiii care se jucau cu nimic din care meştereau ceva şi care 
ne făceau cu mâna şi strigau plini de veselie spre noi. Cerul 
era de acelaşi albastru limpede, câmpurile de acelaşi verde 
tulbure care acum bătea în auriu, iar apa acelaşi mister 
desăvârşit în nuanţe argintii, verzui, cenuşii, aurii. Sub toate 
se afla întunecimea adâncurilor neştiute. 

Mi-am amintit cum călătorisem în sens invers doar cu câteva 
zile în urmă şi cum jurnalul meu era aproape gol şi nu aveam 
habar ce se va întâmpla. Acum, iată, stau aici în lumina zorilor 
şi mă îndrept spre Teba şi nu mai simt nimic din ce simţeam 
atunci, pentru că sunt în pragul concluziilor. Când ne apropiem 
de gloriosul haos din oraşul vieţii mele, cu strigătele, străzile, 
aromele, frumuseţile şi necazurile lui, descopăr că mă bucur, 
dar şi că mă tem. Zeii mi-au îngăduit să mă întorc teafăr de 
unde am plecat, dar oare chiar ne întoarcem cu adevărat când 
revenim din asemenea călătorii? Ne întoarcem de unde am 
plecat, dar ne-am schimbat. Nu mai suntem aceiaşi. Cum ştii 
că ştii ce ştii? Mă întrebase ea. Nu e decât un singur răspuns: 

Pentru că s-a întâmplat. Şi acum ea a plecat pentru 
totdeauna. Acesta este adevărul unei poveşti adevărate. Ceva 
s-a pierdut şi ceva s-a regăsit. Ceva s-a pierdut din nou... 

Mi-am luat rămas-bun de la Nakht. 

— Ne vom revedea, îmi spuse. Sunt sigur că viitorul ne 
pregăteşte ceva. Vino să mă vezi cât mai curând şi hai să 
vorbim despre lume, despre grădini, despre schimbări. 
Credeam într-adevăr că aşa va fi. L-am îmbrăţişat cu 
afecţiune şi recunoştinţă pe omul acela în care puteam avea 
încredere. 

Acum merg spre strada mea în lumina dulce a dimineţii, 
străbat aceleaşi pasaje şi pieţe, trec pe lângă prăvăliile care 
vând maimuțe şi piei de girafă, ouă de struţ şi colţi de elefant, 
pe lângă tarabele de pe Aleea Fructelor, pe lângă atelierele de 
tâmplărie care deschid pentru o nouă zi, pe sub acoperişurile 
pe care aleargă copiii şi cântă păsările care nu cunosc 
întunecata Lume de Dincolo. Mă duc spre casa şi spre viaţa 


mea. 

Ajung la uşă. Ofer o rugăciune micului zeu care ştie că nu 
cred în el, apoi intru. Curtea e măturată şi curată, măslinul se 
ridică argintiu şi verde. Ascult tăcerea. Apoi aud din bucătărie 
un glas care pune o întrebare şi altul care-i răspunde. Intru şi 
sunt toate acolo, fetele mele, Tanefert a mea, cu părul de 
culoarea miezului de noapte, cu ochii plini de lacrimi. Le ţin pe 
toate în braţe mult timp şi nu îndrăznesc să cred că viaţa mi-a 
dat atâta fericire.