Radu Tudoran — 03 Iesirea la mare

RADU Aa 


eşirea la mare 


SFÂRŞIT DE MILENIU - 3 


RADU TUDORAN 
Sfârşit de mileniu 
IEŞIREA LA MARE 


ROMAN 


1 


Povestind vieţile mele paralele, din care una este 
aceea cât am învăţat carte la colegiul domnului 
Pretoreanu, voi vorbi mai puţin despre mine, în afară de 
un scurt episod, un moment esenţial când am văzut 
prima oară marea şi destinul meu s-a clătinat, căci a fost 
cât pe ce să dau ochii cu moartea. După acea clipă 
zguduitoare, m-a interesat mai puţin ce mi s-a întâmplat 
mie, am urmărit mai ales faptele altora, trăiam parcă o 
viaţă de prisos şi nedorită, socotind că de vreme ce 
fusese la un pas să se piardă, deci nemaiavând virtual 
nici o valoare, n-ar putea să intereseze pe nimeni. 

Eram în prima vacanţă de vară, două luni şi 
jumătate de huzur, după un an mulţumitor la învăţătură, 
dar întunecat de rigorile antipatice ale duhovnicilor. 
Dacă m-am văzut de capul meu, am luat-o razna şi am 
plecat la mare, fără să ştiu ce este ea decât din 
geografie, şi fără să-i cer voie mamei. Până la Bucureşti 
m-am strecurat prin vagoane, să nu mă ajungă din urmă 
şeful de tren, căci n-aveam nici bilet, nici bani de 
buzunar, şi nici vreun act de identitate; aşa călătoreau 
numai vagabonzii, eu însă mă asemuiam cu păsările 
cerului. De la Bucureşti înainte am mers cu un tren 
mixt, care pleca la zece seara. Asemenea trenuri nu mai 
există astăzi, au fost un timp după sfârşitul războiului, 


aveau şi câteva vagoane de persoane, pe lângă cele mult 
mai numeroase de marfă, şi aşteptau cu orele în gări, 
până să facă manevrele şi să capete cale liberă; era ca 
un mers de caravană în deşertul Saharei. Un impiegat 
de mişcare, în gara de Nord, frate cu domnul Titi, aciuit 
odată în casa noastră, când îi făcuse un copii din flori 
Frusinelei, m-a dat în primire şefului de tren. Să nu-mi 
ceară bilet şi să aibă grijă de mine până la transbordare, 
de-acolo înainte să mă descurc singur. Din tot ce-a spus 
m-a interesat cuvântul transbordare. Nu ştiam ce 
înseamnă, bănuiam că avea o importanţă deosebită în 
călătoria noastră. 

Aşa am plecat la drum, cu buzunarele goale, dar 
fără nici o teamă, socotind că o să aibă grijă Dumnezeu 
de mine, dacă mă socotea robul lui şi venisem sărac pe 
lume. Era atâta înghesuială în trenul cu lume sărmană şi 
necăjită, încât dacă nu te aflai lângă un perete, nici nu 
aveai de ce să-ţi rezemi capul, iar picioarele nu le puteai 
pune jos pe amândouă odată, ci numai cu schimbul. 

Nu ştiu cum în această înghesuială îşi făcea loc să 
treacă un vânzător de limonadă, cu o doniţă în care avea 
apă îndulcită puţin cu zaharină, colorată în galben şi 
acrită cu sare de lămâie; deasupra plutea, ca să ia ochii 
şi să dea puţină aromă, o lămâie întreagă. Limonada o 
turna în pahare cu o sticlă lunguiaţă, găurită la fund, o 
scufunda în doniţă şi când se umplea îi astupa gura cu 
degetul mare, apoi o scotea afară. În chipul cel mai 
ciudat, limonada nu curgea decât dacă dădea degetul la 
o parte, aşa umplea pahar după pahar şi lumea se uita 
ca la o minune. Asemenea limonagii cu asemenea 
aparatură n-am mai văzut din copilărie. Când doniţa se 
golea, de rămânea numai lămâia, o umplea la fântână 
sau la robinet, prin gări, îi punea dresurile şi într-o clipă 
băutura era gata. 


Mai umblau şi alţi negustori ambulanți prin 
vagoane, vai de mama lor şi de mama noastră, ne 
înghesuiau şi ne călcau pe picioare; mai bună treabă 
făceau în timpul opririlor, treceau pe la geamuri cu 
nimicuri felurite, toate uimitoare, praf de scos petele, 
pasă de lipit cratiţele sparte, apă de aur, pentru poleit 
cositorul şi alama. Apoi leacuri pentru toate bolile, 
limbrici, gălbinare, albeaţă la ochi şi chiar oftică. Unul 
avea un spirt cu care dacă atingea la rădăcină o măsea 
găunoasă, o scotea cu degetele, fără să doară; o fi fost o 
şarlatanie. Dar am văzut cu ochii mei cum unei babe i-a 
scos într-o clipă trei colţi din gingie, scăpând-o de caznă 
şi cheltuială, fiindcă tocmai se ducea la oraş să i le 
scoată dentistul, cu cleştele. 

Ne-am chinuit rău până aproape de ziuă, în afară 
de cei care aveau loc pe bancă şi îşi mestecau merindele 
usturoiate, la lumina chioară a lămpilor cu ulei de 
rapiţă, căci în trenurile mixte nu exista electricitate. 
Unii mai izbuteau să se dea jos prin gări şi atunci toţi 
ceilalţi le întindeau pe fereastră sticlele, bidoanele, 
gamelele, să le aducă apă de la cişmea, că multora nu le 
dădea mâna să bea limonada, şi nici limonagiul n-ar fi 
putut să sature de sete tot trenul. La cişmea oamenii se 
înghesuiau unii peste alţii, mai rău ca în vagoane, 
dădeau din coate, mai dădeau şi cu pumnii, grăbiţi şi 
speriaţi să nu plece trenul. O parte dintre ei rămâneau 
pe jos, întârziau, nu mai găseau loc nici măcar să pună 
vârful piciorului pe scară, pe urmă fugeau pe lângă tren, 
cu o privire nedumirită şi speriată. În două rânduri am 
auzit urlete, trenul s-a oprit după ce abia pornise, au 
răzbit bocete. O dată un om, apoi altul, căzuseră sub 
roţi, unuia îi tăiase amândouă picioarele, l-au oblojit şi l- 
au urcat într-un vagon de marfă, unde a gemut toată 
noaptea şi nu s-a liniştit decât la ziuă, când şi-a dat 
duhul. Pe celălalt l-a făcut bucățele, din capul locului. 


Simţeam o gheară în coşul pieptului, deşi războiul mă 
obişnuise şi cu morţii şi cu invalizii de toate felurile. Mai 
rău a fost când am auzit ţipând o femeie, departe în faţă, 
alunecase de pe scară, poate îmbrâncită şi trenul îi 
zdrobise laba piciorului, de la gleznă. Pe aceea am 
văzut-o, trenul a oprit repede, ajunsesem chiar în 
dreptul ei, m-am uitat pe geam cum i-au învelit piciorul 
într-un sac care s-a înroşit în câteva clipe. Poate că nu 
simţea încă durerea, era ameţită, o duceau în braţe şi 
plângea cu capul dat pe spate, uitându-se în jur cu 
privirea îngrozită. Nu-mi închipuiam cum mai poate să 
trăiască o femeie schiloadă; cu bărbaţii e altceva. Aş fi 
sărit din tren şi aş fi luat-o pe jos înapoi, să mă întorc de 
unde pornisem cu atâta nesăbuinţă, dar n-aş fi putut 
ajunge până la uşă, şi după un ceas mă obişnuisem. De 
atunci m-am gândit adesea, mă mai gândesc şi astăzi, ce 
s-o fi ales de acea biată femeie nenorocoasă? Da, cu 
bărbaţii e altceva! 

Dacă a început să se lumineze de ziuă lumea s-a 
mai rărit, mulţi se urcau pe vagoane, la aer, aşteptau să 
răsară soarele. Şi între ei a căzut unul victimă, o sârmă 
întinsă de-a curmezişul liniei i-a tăiat capul. Atunci abia 
m-am întrebat unde se ducea toată această lume, ce zor 
îi mâna din urmă, dacă nu se speriau nici de moarte? O 
babă mergea să-şi scoată colții de măsea din gură; dar 
ceilalţi? Şi eu?... Eu vroiam să văd marea. 

Coridorul fiind acum mai gol m-am strecurat 
afară, cât trenul a stat la un semnal de distanţă şi m-am 
urcat într-un vagon de marfă, pe o stivă de cherestea 
care mirosea a răşină. Deşi vară, era frig, n-aveam pe 
mine decât o bluziţă, cu mâneci scurte, am dârdâit rău 
până sa răsară soarele, dar tot era mai bine decât în 
înghesuială unde mirosea a toată mizeria omenească. 
Stăteam întins pe scândura albă, în mireasma ei curată 
şi proaspătă şi mi se părea că sunt într-o pădure de 


brad. Aşa îmi închipuiam, fiindcă până acum nu văzusem 
nici una; ştiam foarte puţine despre lumea adevărată. 
Pădurea de fag o cunoşteam, intram în ea ca la mine 
acasă. Mă întrebam între timp ce-o să mănânc şi unde o 
să dorm noaptea, poate să plec înapoi cu trenul de 
seară, nu vroiam decât să văd marea cu ochii. Dacă mă 
luam după hartă, cum era ea reprezentată, cu linii 
albastre, şerpuite, paralele cu ţărmul şi tot mai rare, îmi 
era peste putinţă să mi-o închipui; liniile, mai ales, mă 
intrigau, eram nedumerit şi curios să văd cum apăreau 
ele în realitate şi ce rol aveau. Să fi fost reprezentarea 
valurilor? Ce este ciudat, fotografiile marine şi filmele, 
căci doar văzusem destule, nu-mi dădeau deloc imaginea 
mării, nu vroiau să învie, să-mi transmită o impresie, 
parcă eram orb şi surd în faţa lor, iar ele parcă erau 
mute. 

Gândindu-mă ce-o să se întâmple cu mine, cum 
eram departe de casă şi cu mâinile goale, m-a cuprins o 
nelinişte, dar nu pentru neprevăzutul care avea să 
urmeze, ci pentru felul nepăsător cum îmi priveam 
soarta neclară. Într-adevăr, puţin îmi păsa ce-o să fie, 
nu-mi mai era frig. Părea că toate din lume îmi 
aparţineau, doar că nu aveam nevoie de ele. Ore întregi 
am mers printr-o mare galbenă de grâu gata de seceră. 
Pe hartă, câmpia era verde, simţeam o nemulţumire, 
cine făcea hărţile nu se gândea că într-o zi grâul se 
coace şi devine galben ca aurul? Mă temeam să nu se 
aprindă câmpia, fiindcă pe coşul locomotivei, aflată 
departe în faţă, ieşeau din când în când trâmbe de 
scântei şi le lua vântul: ştiam că atunci fochistul arunca 
lopeţi de cărbune pe uşiţa cazanului, văzusem de multe 
ori, mă pricepeam la locomotive. 

Grâul nu s-a aprins, poate am şi fi ars cu toţii. 
Curând am ajuns într-o gară mai mare, unde vagoanele 
de marfă s-au desprins de restul trenului, au rămas 


numai vagoanele de persoane, toate de clasa a treia şi a 
patra. Acestea s-au aglomerat şi mai tare, căci nu doar 
eu, ci mulţi alţii fuseseră până acum aciuiţi prin 
vagoanele de marfă. Îmi era bine pe stiva de lemne, nici 
nu-mi dădeam seama ce se întâmplă, de ce se înghesuie 
lumea, am prins de veste în ultima clipă. Trenul a plecat, 
cu locomotiva la spate, aşa ceva nu se obişnuieşte, 
credeam că face doar o manevră, cum făcuse destule 
prin gările celelalte. Am mers liniştit pe lângă vagoane, 
aşteptând ca trenul să se oprească. 

— Hai, urcă ici, că rămâi de căruţă! mi-a spus un 
om care stătea numai cu un picior pe scară. 

Am pus şi eu un picior alături, am stat atârnat de 
un mâner de la uşă, în timp ce trenul îşi mărea viteza. 

— Dar nu se poate să plece! am protestat, 
adresându-mă călătorilor din preajmă. Nu se merge cu 
locomotiva la spate! 

— Nu mai face pe deşteptul şi tacă-ţi gura! m-a 
repezit cineva din mulţime. 

Deşi mă făcusem roşu de furie, nu am ripostat, mi- 
am spus în gând: „Lasă-l să moară prost, dacă nu vrea 
să înveţe de la alţii!” Însă ruşinea o păţisem, şi ca să mă 
spăl de ea, m-am adresat omului de alături, care îmi 
arătase bunăvoință: 

— Să ştiţi că am dreptate, nu-i normal ca 
locomotiva să fie la coada trenului! 

— Ba da, fiindcă mergem la transbordare, mi-a 
răspuns el, binevoitor de mai înainte. 

Cuvântul transbordare m-a mirat încă o dată, dar 
n-am vrut să întreb ce înseamnă, pe atunci mă ruşinam 
să-mi arăt neştiinţa, tocmai fiindcă ştiam prea puţine. 

Acum nu mai rămânea nici o îndoială că trenul 
plecase de-a binelea, mergea repede la vale, printre 
două taluzuri de două ori mai înalte decât vagoanele. 
Linia fiind cam şerpuită, mecanicul nu putea să vadă 


nimic în faţă, chiar dacă scotea capul din marchiză şi se 
apleca mult în afară. Sigur că nu era permis să meargă 
aşa, orbeşte, am pufnit cu ciudă fără să spun nimic, n- 
aveam cu cine mă înţelege. Aproape că m-aş fi bucurat 
să se întâmple o ciocnire, să se înveţe minte cu toţii. 

După un timp au început să scrâşnească frânele, 
trenul a icnit, vagoanele numai că n-au venit în nas, să 
nu mă fi ţinut bine în aşteptarea ciocnirii la care mă 
gândeam cu răutate, aş fi zburat cât-colo. De sub roţile 
împiedicate ieşeau scântei ca pe coşul locomotivei. Am 
mai mers la pas câteva sute de metri, apoi ne-am oprit 
într-o vale largă, ivită pe neaşteptate dintre cele două 
taluzuri. În faţă curgea o apă mare cum nu mai 
văzusem, abia i se zărea malul de dincolo. Era o apă 
molcomă şi cenuşie, ca pâraiele de şes după ploaie. 
Amintindu-mi harta, ştiută pe dinafară, mi-am dat seama 
pe loc unde ajunsesem, numai că am fost iar 
nemulţumit, pe harta apa era albastră. 

Trenul oprise atât de aproape de țărm, că să mai fi 
mers un pas, primul vagon intra cu roţile în apă: m-am 
minunat de iscusinţa mecanicului, degeaba îmi făcusem 
griji mai înainte. Şi am înţeles că dacă puneau 
locomotiva în faţă, n-aveau cum s-o mute la capătul 
celălalt al trenului; să nu fi mers cu spatele la ducere, ar 
fi mers la întoarcere. 

— Uite Dunărea, ce mare este! s-a mirat o cucoană 
de la fereastră, nu chiar cucoană, mai degrabă 
târgoveaţă. 

— Nu-i Dunărea, ci braţul Borcea! i-am spus, cu 
bune intenţii, să nu rămână neînvăţată. 

Târgoveaţa s-a răţoit la mine, jignită: 

— Ia te uită la el ce se bagă! 

Am tăcut, fiindcă nimeni nu-mi lua partea. Lumea 
se grăbea să coboare, se înghesuia în uşi cu calabalâcul, 
desagi, boccele, geamantane jerpelite legate cu 


frânghie; unii aveau raniţe în spinare, ca soldaţii. 
Înghiontiţi, călcaţi în picioare, striviţi copiii ţipau, 
dădeau cu pumnii fără putere: mamele drăcuiau, 
oamenii mari răcneau. Nu era peron, mulţi neavând 
îndemânare să-şi dea drumul de la înălţime şi neputând 
să se lupte cu cei care împingeau din spate, se 
rostogoleau pe terasamentul cu piatră colţuroasă, iar 
de-acolo se duceau târâş sau de-a berbeleacul până în 
şanţ, de unde se ridicau ţinându-se de şale şi începeau 
să-şi adune boarfele risipite. Era ca pe vremea 
refugiului, nimeni n-ar fi crezut că se împlineau şapte 
ani de la terminarea războiului 

Pe şeful de tren nu l-am mai văzut de la plecare, 
poate dormise în vagonul de poştă, ar fi fost prost să 
vină la controlul biletelor, n-avea pe unde sa treacă, 
lumea l-ar fi aruncat pe fereastră. 

În stânga, la câteva sute de metri, se vedea un pod 
gigantic, de fier, cu arcade, cu picioare de piatră. Il 
reparau, o arcadă era făcută bucățele, de la distanţă nu 
părea mare lucru, dar uite că trenul nu putea merge. 
Fusese pusă dinamită, sau venise o ghiulea de tun, aşa-i 
la război, multe se strică, nu înţelegeam însă de ce dura 
atât reparația, că era mai mare cheltuială să 
transbordezi oamenii; acum înţelegeam ce înseamnă 
cuvântul, şi mă bucuram nu nu fusese nevoie să întreb 
pe nimeni. 

Dinspre pod se auzea pârâit de ciocane 
pneumatice, se băteau nituri, oamenii se vedeau agăţaţi 
pe grinzi, pe traverse, ca nişte muşte. 

Din locul unde se oprise trenul pornea peste apă 
un pod de vase. Aşa se cheamă; bărci mari de fier, 
aliniate şi înţepenite în ancore la un cap şi la altul, la 
distanţă de câţiva metri una de alta, se înşirau până la 
malul celălalt, atât de departe că se pierdeau în negura 
fluviului. Legătura intre ele se făcea cu grinzi puternice 


de lemn, podite cu scânduri, dulapi groşi ca pe mână, să 
ţină la greutate. Pe margini erau balustrade de frânghie, 
puse pe stâlpişori de fier, ca lumea să nu cadă în apă. 
Lăţimea podului îngăduia să poată trece două şiruri de 
căruţe şi camioane. Ameţisem, vedeam prea multe 
deodată, podul de fier, înalt, majestos, puternic, podul 
de vase năpădit de lume, puhoaie, fără să se clintească: 
nu se legăna, nu se îndoia, rămânea drept şi ţeapăn, se 
cunoştea că e făcut cu socoteală şi iscusinţă. Oamenii 
care treceau pe deasupra, la grămadă, mi s-au părut 
deodată mai mici, fără greutate, gata să-i ia vântul. 

Vedeam în sfârşit cu ochii mei un pod de vase, îl 
străbăteam chiar eu cu piciorul, mergeam către malul 
de dincolo şi tot nu înţelegeam împerecherea de cuvinte 
din poezie: la un semn un țărm de altul, legând vas de 
vas se leagă. A trebuit să treacă timp până să frazez 
versul ca lumea, îmi era ruşine să întreb, mă prefăceam 
că înţeleg, dar în sinea mea ridicam din umeri: până ce 
am făcut ordine în cuvintele împletite nefiresc pentru 
mine, şi am găsit rostul unora în raport cu celelalte. Şi 
astăzi, când îmi aduc aminte simt în mine o nedumerire 
mirată că ani în şir am spus versul pe dinafară şi nu-l 
înţelegeam, cu toată explicaţia profesorului. 

La un cap şi la altul al podului erau hamali, să 
ajute la căratul bagajelor; când se iveşte o trebuinţă, 
îndată vin şi oamenii potriviţi s-o îndeplinească; e ca o 
lege a naturii, ca scurgerea apei la vale. Aşa cum 
stăteau acolo, departe de orice aşezare de oameni, de 
orice gară, păreau răsăriţi din pământ, ca sălciile de pe 
ţărmuri. Acum hamalii îşi pierdeau vremea, degeaba 
întindeau mâna după geamantane şi-i dădeau cu gura, 
era un tren de oameni nevoiaşi, îşi cărau singuri 
poverile, în mâini, în spinare, pe umeri, încovoiaţi, 
aplecaţi într-o parte, cu genunchii îndoiţi, cu paşii 
târşiţi, lac de năduşeala sub soarele care urca pe cer şi 


începea să ardă. Atunci m-am gândit la oamenii ceilalţi, 
care veneau cu trenurile accelerate, la clasa doua sau la 
întâia. Oricât ar fi fost trenurile de accelerate, pe podul 
de vase nu puteau trece; cât erau ei de bogaţi, oamenii 
trebuiau să se transbordeze, să meargă pe pod cu 
piciorul. Norocul lor că măcar avea cine le duce 
bagajele. 

Am ajuns pe mal primul, mă înghesuisem, 
dădusem din coate, nu înduram să merg strivit de 
mulţime. M-am urcat pe un dâmb şi am privit în urmă. 
Podul era plin de lume, şi altă lume stătea grămadă la 
capul lui de dincolo, aşteptând să-i vină rândul. Aşa cum 
treceau prin faţa mea, vedeam iarăşi, cu o privire mai 
largă, că oamenii nu mergeau la mare să-i ardă soarele 
şi să se scalde, de altfel se obişnuia prea puţin pe 
vremea aceea, ci îşi strămutau grijile dintr-un loc în 
altul, păşeau cu capul în pământ, posomoriţi, acriţi, gata 
să se zbârlească, să-şi spună vorbe de ocară ca să-şi 
verse veninul din suflet. Rar se vedea o faţă mai 
luminoasă, un zâmbet, o privire vioaie şi veselă. N-ar fi 
avut de ce să-mi pese, eram slobod şi fără bagaje; m-am 
temut însă că marea, pe care vroiam arzător s-o văd cu 
ochii şi către care mergea odată cu mine atâta lume 
amărâtă, avea să mă dezamăgească, astfel oamenii ar fi 
trebuit să fie mai voioşi, să li se vadă în ochi o sclipire. 

Iar ne-am înghesuit în vagoane, aşteptau la 
capătul podului, veniseră cu locomotiva în spate. N- 
aveam grijă, nici un şef de tren n-ar fi putut să 
controleze biletele, când oamenii stăteau unii peste alţii, 
mă şi miram că nu se strâmbau pereţii vagoanelor şi nu 
se umfla acoperişul. 

Drumul a fost la fel de anevoios ca înainte, cu 
aceleaşi opriri lungi prin gări, cu manevre zmucite, căci 
iarăşi ne-am împovărat cu vagoane de marfă. Să fi fost 
ora două după-amiază când am ajuns, ardea soarele, 


stăteam pe scară, ţinându-mă bine, nici o clipă n-am 
slăbit mâinile: din vagon ieşea un aer greu şi fierbinte, 
ca de la o baie de aburi plină de jeg şi de necuviinţe. Şi 
aerul de pe câmp fusese fierbinte, încărcat de fum şi de 
mirosul cărbunelui ars care venea de la locomotivă. Dar 
deodată, pe când trenul intra în gară, zgâlţâindu-se la 
macazuri, am simţit o boare proaspătă, colorată parcă în 
albastru, un balsam care mi s-a dus până în fundul 
plămânilor, scăldându-mi şi inima, de-a făcut-o să se 
învioreze. 

Atunci s-a născut în mine un instinct, o chemare, 
m-am strecurat printre oamenii înghesuiți pe tampoane, 
am luat scara în braţe şi în câteva clipe am fost pe 
acoperişul vagonului, tocmai când trenul se oprea, cu o 
smucitură. Nu ştiam în ce parte s-ar fi văzut marea, 
dacă putea să se vadă din mijlocul oraşului, unde era 
gara, înconjurată de case. Dar se vedea şi am văzut-o 
fără s-o caut, privirea mea s-a dus drept la ţintă. Decât 
că n-am înţeles nimic în primele clipe, am privit buimac, 
mi se clătina mintea, mi se clătinau toate simţurile; 
marea nu era jos, într-o vale, cum mă gândisem, nu se 
întindea până la orizont, cum mi-o închipuisem. Ştiam că 
este foarte întinsă, dar, spre nedumerirea mea se înscria 
într-o geometrie a ei, nebănuită, căci nu era orizontală 
ca toate apele, ci verticală, de un albastru profund, şi 
aşa, vibrând puternic în lumina după-amiezii care bătea 
din spate, se urca pe bolta cerului, până la jumătatea ei, 
unde se întâlnea cu un alt albastru aflat deasupra, mai 
transparent, mai palid, cu irizări roze. Altceva nu mai 
exista în natură decât cele două albastre, cu o linie de 
unire între ele, puţin tremurată. Acolo se năştea un 
mister, îl simţeam fără să sper că am să-l dezleg 
vreodată, înţelegeam doar că în locul acela începea 
adevărata depărtare, ea exista fără să se vadă. O clipă 
mai târziu am avut revelaţia, misterul nu era altceva 


decât o nemărginire şi aşa am recunoscut marea pe care 
nu putusem s-o înţeleg mai înainte. 

N-am zăbovit, n-am ocolit, n-am trecut prin gară. 
Am zburat peste linii, apoi am sărit gardul, în stradă, am 
mers printre case, în zigzaguri, ţinând o direcţie, n-o 
puteam pierde, fiindcă mă conducea o forţă magnetică. 

Am ajuns şi-am văzut-o la picioarele mele; era într- 
adevăr jos, într-o vale, cum îmi închipuisem, sub o râpă 
adâncă, şi de acolo se ridica până la jumătatea cerului, 
cum îmi apăruse în gară: impresia nu se schimbase, apa 
mi se părea verticală. A trebuit să mă lupt cu ceva din 
mine, într-o încăierare rapidă dar crâncenă, până să 
înţeleg că aşa n-ar fi fost cu putinţă, că imaginea 
înregistrată de mine era o deformatie optică, datorită nu 
ochiului ci minţii. A trebuit să admit că marea avea o 
întindere orizontală, deşi continuam s-o văd ca pe un 
perete de apă albastră; dar aşa, vapoarele care plecau 
din port n-ar fi putut să urce până la orizont, iar cele 
care veneau de dincolo s-ar fi rostogolit la vale, eşuând 
pe plajă sau zdrobindu-se în diguri. Şi astăzi chiar, când 
nu trebuie să-mi mai demonstreze nimeni nimic ca să 
mă convingă, marea mi se pare verticală la prima privire 
şi aşa o văd până îi restabilesc locul, cu o sforţare a 
minţii. 

Jos, în soare, palpita o plajă largă, de nisip auriu, 
mărginită de două diguri divergente, care intrau pieziş 
în valuri şi se îndepărtau unul de altul, altfel ar fi 
îngustat orizontul, făcând ca marea să-şi piardă 
nemărginirea. Poate treceau oameni pe lângă mine, cred 
că treceau şi trăsuri, pe strada din spate, le auzeam vag 
huruind pe caldarâm, oraşul era acolo, cu viaţa lui, eu 
însă nu mai vedeam şi nu mai simţeam nimic decât 
marea. Mi-am dat drumul la vale, pe râpă, mi-am scos 
hainele din mers, am străbătut plaja într-o fugă şi când 


am ajuns m-am aruncat în valuri, fără să judec, cu 
raţiunea pierdută, ştiind doar că nu puteam face altfel. 

Nu băusem niciodată şampanie, o văzusem în 
sticle care când scoteai dopul pocneau şi revărsau valuri 
de spumă. Aşa mi s-a părut marea la prima noastră 
atingere, ca un val de şampanie înspumată, la o 
petrecere miliardară, cu muzica a zeci de tarafuri, de 
orchestre şi de fanfare, cu cadriluri, menuete, polci şi 
valsuri, cu turnire, cu lănci încrucişate, cu strigăte de 
moarte şi de victorie. Nu-mi păsa că spuma care îmi 
intrase în gură şi-o înghiţeam era amară, mi se părea 
numai stranie, îmi dădea simţământul că abia de aici 
înainte voi şti ce sunt eu în raport cu lumea, ceea ce mă 
ameţea ca o beţie, ca şi când aş fi băut şampanie 
adevărată. 

S-a nimerit ca pe toată plaja şi pe toată marea în 
câmpul meu de vedere să nu fie nimeni, nici pescari, nici 
pescăruşi, eram numai eu, o singură fiinţă vie, şi mi s-a 
părut că partea aceea de lume îmi aparţinea numai mie. 
Aşa am simţit încă o vreme, după ce ieşisem din apă şi 
stăteam întins pe nisipul încins de soare, fără să judec 
ce se întâmplase şi ce avea să mi se întâmple de aici 
înainte. Nimic nu mi se părea nefiresc, nu mă speria 
gândul că eram singur, departe de casă, că n-aveam de 
nici unele, singurul meu gând clar fiind acela că 
ajunsesem la o rezolvare. Puteam să mă întorc la mine 
acasă, cât de repede, aşa mă şi gândeam să fac, dar mai 
aveam timp, nu mă zorea nimic până la zece seara când 
pleca trenul mixt, acelaşi de la venire. Acum, dacă 
văzusem marea şi o simţeam într-o primă atingere, îmi 
rămânea timp să mă gândesc la ea în linişte, ca s-o pot 
înţelege şi s-o simt şi altfel, în sensurile ei mai profunde. 


2 


În acel moment, în spaţiul meu a intrat un 
necunoscut, l-am simţit târziu, după ce coborâse faleza 
cu trepte primitive, săpate în pământ, în zigzaguri. Era 
un tânăr îmbrăcat în haine albe, extrem de elegante, aşa 
mi s-a părut de departe, iar când s-a apropiat impresia 
n-a făcut decât să crească. Nu mai văzusem un costum 
croit cu atâta desăvârşire, nici măcar în revistele de 
modă din vitrinele croitorilor. La costumul de un alb 
fără pată, tânărul purta o cămaşă neagră, de mătase, 
care m-a cam frapat în primele clipe; şi încă mai mult m- 
a frapat că în loc de cravată avea o legătură albastră, 
înfoiată, cu buline albe, o lavalieră. 

— Ce faci aici? m-a întrebat el, oprindu-se lângă 
mine. 

M-am ruşinat şi m-am îmbrăcat repede, cu gesturi 
zmucite, apoi i-am răspuns timid, ca şi când aş fi făcut o 
faptă nepermisă: 

— Am... venit la mare. Acum aştept să se facă zece 
seara, şi plec înapoi, acasă. 

A făcut ochii mari, nu putea înţelege. 

— Cum adică? 

De aici înainte nu mai am nimic de povestit pe 
seama mea, decât ce voi fi obligat de relaţiile mele cu 
oamenii; altminteri rămân doar martor la câte au să se 
întâmple. Tânărul nu era mult mai răsărit decât mine, ne 
despărţeau poate numai doi sau trei ani, avusesem o 
impresie greşită datorită costumului, prea pretenţios 
pentru un băiat de vârsta noastră. Tot datorită 
costumului, care îmi luase ochii, nu-mi dădusem seama 
de la început că noul venit avea o faţă mai degrabă 
urâtă, buzat, dinţos, cu ochii bulbucaţi şi cu urechile 
clăpăuge. Numai părul, negru, cu luciri de mătase, lung 
până pe umeri, ca al lui Eminescu şi cum nu purta 


nimeni în vremea copilăriei, şi tinereţii mele, merita 
admiraţie, era cu adevărat o podoabă, îl priveam uimit şi 
pizmaş, eu fiind tuns scurt, ca la şcoală; abia spre 
sfârşitul vacantei izbuteam să-mi fac un pic de frizură, 
frecându-mă cu peria până îmi lua foc pielea capului. 
Dar, oricât ar fi fost de frumos părul băiatului, mutra lui 
rămânea tot zgâită. Când m-am ridicat de pe nisip, am 
văzut că era mai mic decât mine la statură, ceea ce a 
făcut să-mi scadă timiditatea. Şi-am mai văzut că, aşa 
bulbucaţi cum erau, ochii lui aveau o culoare albastră, 
liniştită şi caldă, care pe loc mi l-a făcut mai simpatic, 
aşa că am stat bucuros de vorbă, i-am răspuns la toate 
întrebările, deşi de obicei nu lăsam pe nimeni să mi se 
bage în suflet. 

Il chema Alexe, dar îşi spunea Alex, cum îi spunea 
toată lumea, cum am să-i spun şi eu. şi luase acest 
nume mai deosebit fiindcă se potrivea cu cariera lui 
viitoare, scriitor de proză; mi-a făcut mărturisiri, mi-a 
dezvăluit planurile, nu s-a mulţumit să mă iscodească pe 
mine. Avea la subţioară un caiet gros, legat în marochin 
roşu, ca un album de fotografii, scump, desigur. Fecior 
de bani gata, mi-am spus ca să-mi spun, altminteri nu-l 
priveam cu rezerve, avea o purtare foarte modestă, nu-i 
păsa că hainele mele pe lângă ale lui erau sărăcuţe. Pe 
coperta albumului se vedea scris numele cu litere 
aurite: Alex Alexeanu. După un loc lăsat pentru titlu, 
scria cu o literă mai mică: Povestiri şi nuvele. Pe prima 
pagină îşi pusese fotografia, micuță, cât o marcă 
poştală, în culoare sepia, lipită înspre colţul de sus, în 
dreapta. Jumătate din album era acoperit cu o scriere 
măruntă, îngrijită, care mi-a trezit invidia, fiindcă şi eu 
aş fi vrut să scriu, dar nu îndrăzneam să încep, cu atât 
mai puţin să mă destăinuiesc cuiva, şi nici n-aş fi putut 
să-mi cumpăr un album atât de luxos, şi nici nu aveam o 
scriere la fel de frumoasă. Iar fotografia, de dimensiuni 


atât de modeste, lipită în fruntea caietului de lucru cu 
atâta discreţie, mi s-a părut o idee distinsă, mie nu mi-ar 
fi dat prin minte, aş fi pus una mare, în mijlocul paginii. 

Alex mai avea cu el un coş de rafie fină, cu 
împletituri colorate, cam de cucoană, potrivit însă cu 
hainele lui elegante. După ce îl socotisem fecior de bani 
gata, coşul m-a făcut să cred că locuia într-o casă cu 
multe femei, mamă, bunică, mătuşi, toate întrecându-se 
să-l răsfeţe. Tot vorbind, el destăinuindu-se şi iscodindu- 
mă, eu răspunzând cu sfială, Alex a scos din coş două 
scăunele pliante, le-a pus pe nisip şi m-a poftit să stau 
pe unul din ele, iar el s-a aşezat pe celălalt; am înţeles 
că era totdeauna gata să se alăture de cineva şi să-l 
descoase. Pe urmă a deschis o cutie de aluminiu, cu 
sandvişuri şi tartine, numai lucruri alese, sardele 
Robert, scumpe, patruzeci de lei cutia cât o tabacheră, 
în timp ce pâinea albă de un kilogram costa de opt ori 
mai ieftin; apoi şuncă de Praga, slabă sau grasă, pe 
alese; salam de Sibiu, icre de ştiucă, boabe mari, gălbui, 
unul şi unul; în sfârşit, brânză şi caşcaval, untoase că se 
topeau în gură. Am mâncat, nu m-am dat în lături, n-am 
putut ascunde că eram mort de foame. Într-o altă cutie 
avea prăjiturile, cu susan, cu alune, cu nuci, cu stafide; 
mi-era teamă să nu mi se aplece. Pe urmă Alex mi-a 
oferit cafea neagră, dintr-un termos; am făcut ochii mari 
şi m-am ferit ca de dracu; nu băusem niciodată cafea, 
îmi făcea frică. Şi nici termos, aşa cum aburea la gură 
fără să stea pe sobă nu mai văzusem, erau puţine pe 
vremea aceea. El însă şi-a turnat cafeaua în ceaşcă fără 
să-i tremure mâna şi a băut-o fără frică, după ce şi-a 
aprins o ţigară cu capul aurit, se numea „Cavala”, cred 
că venea din Grecia. Uitasem de mare, nu mai auzeam 
foşnetul valurilor rostogolite pe plaja, deşi aveau să-mi 
sune în ureche toată viata. 


După ce şi-a terminat ţigara, Alex a pus în coş 
cutiile goale şi eliberat de această grijă, a început să 
contemple marea, fără să mai vorbească. S-a uitat într-o 
zare a ei, în zarea cealaltă, cu o privire tot mai intensă. 
Mi s-a părut însă că peisajul nu izbutea să-l absoarbă, 
strângea din măsele, a început să-şi rotească ochii în 
alte direcţii ale mării, care rămânea goală ca mai 
înainte, nu se ivise nici măcar un vapor la orizont sau un 
pescăruş peste valuri. 

— Am venit să caut subiect pentru o nuvelă, dar 
nu merge, n-am inspiraţie! 

Alex a făcut cu mâna un gest plictisit şi s-a întors 
spre mine, a început din nou să mă iscodească: dacă 
venisem într-adevăr cu trenul mixt, atâta oboseală, doar 
ca să văd marea, dacă într-adevăr peste câteva ceasuri 
plecam înapoi şi mă aştepta altă noapte de caznă. 
Începuse să amurgească. Deodată a trecut prin el o 
înviorare a pocnit din degete şi a exclamat râzând cu 
satisfacţie: 

— Ştii că poţi să fii un subiect pentru mine?! 

Aşa s-a făcut că am rămas toată vacanţa, ba am 
chemat-o şi pe mama, să nu stea singură acasă şi să-mi 
poarte grija. A venit după o săptămână tot cu trenul 
mixt, fiind mai ieftin; ea nu şi-ar fi îngăduit să meargă 
fără bilet, e una din servituţile oamenilor cu o 
răspundere, şi ea răspundea de mine, să am o viaţă 
cinstită. 

— Hai să mergem! a spus Alex strângând 
scăunelele. Casa noastră e acolo, sus; ai să stai la noi 
cât ţi-o place, este loc şi avem de toate. 

Casa pe care mi-o arătase, la câteva sute de metri, 
în buza falezei, cu marea la picioare, mi s-a părut un 
castel cum nu mai văzusem niciodată decât în filme, în 
picturi sau în cărţi ilustrate; cu etaj, iar deasupra cu o 
mansardă mascată, cu turnulețe şi creneluri, cu ferestre 


înguste, ogivale, cam reci şi misterioase. Avea o scară 
de piatră care cobora de-a dreptul pe plajă, ceea ce mi 
se părea un privilegiu princiar, cine locuia acolo parcă 
avea puţină stăpânire şi asupra mării. Am urcat scara 
cam ameţit de uimire, era ca într-o poveste, am ajuns pe 
o terasă umbrită, căci soarele, aproape să apună, bătea 
în partea cealaltă a casei, de unde ultimele lui raze 
scăpau pe lângă ziduri, roşii ca flăcările; era o lumină 
feerică dar mă orbea, mi-am apărat ochii cu mâna, un 
gest meschin faţă de măreţia spectacolului şi odată cu el 
a dispărut o parte din ceea ce până atunci fusese ca o 
vrajă. 

Terasa avea o balustradă de ciment turnat, la 
început mi se păruse piatră cioplită, cu stâlpişori 
fasonaţi ca la strung, o înşiruire de conuri şi sfere, un 
desen migălos şi plictisitor, care mai bine ar fi fost să 
lipsească. Mi s-a părut ceva şi ieftin şi îndoielnic şi 
atunci, uitându-mă chiorâş la toate celelalte, mi-am dat 
seama că nu era vorba de un castel, cum mi se păruse 
de departe, ci de o hardughie pretențioasă dar 
neizbutită, prostul gust al cui o făcuse, cu intenţia de a fi 
mai presus decât restul oraşului. Pe urmă am auzit că 
fusese a contelui, cavaler de Malta, consul grec în 
retragere, plin de datorii şi de patimi, una mai ruşinoasă 
ca alta. La cererea creditorilor casa se vânduse la 
licitaţie, iar contele, în mizerie, locuia la mahala şi 
umbla cu o sticlă de basamac în sân, sub cămaşa 
zdrenţuită. 

— Casa e a bunicii, doftoroaia, ea ne ţine pe toţi; 
să-i săruţi mâna! îmi spuse Alex, pe când traversam 
terasa cu cimentul denivelat şi crăpat pe alocuri. 

O uşă mare, albă, în patru canate din care se 
deschidea numai unul, celelalte fiind bătute în cuie, cu 
gemuleţe colorate, ducea în casă. De o parte şi de alta 
erau cu două ferestre, în stil cu uşa, iar între ele trona 


câte un fotoliu înalt, de răchită, cu pereţi şi acoperiş, ca 
o gheretă, cum nu se mai văd astăzi, dar care au avut 
răspândire într-o vreme, pe la vilele cu parcuri, pe la 
conace, pe terasele hotelurilor luxoase. Semănau cu 
nişte sarcofage şi dacă oamenii se aşezau în ele păreau 
mumii, chiar dacă citeau ziarul şi îşi beau cafeaua, pusă 
alături, pe măsuţa. 

Deasupra uşii era un balcon, cu balustradă ca a 
terasei, cu stâlpişori mai subţiri, susţinut de două 
cariatide turnate în ciment, nu urâte, cu sânii goi, cu 
gâtul lung, cu bărbia rotundă, gingaşă, cu faţa 
nevinovată: le-am privit adesea, dar pe furiş, mi-era 
ruşine să mă uit de-a dreptul, deşi nu mă oprea nimeni 
şi erau puse acolo, în ochii tuturora. Şi deasupra 
ferestrelor se vedea câte un balcon, mai mic, fără 
cariatide, susţinute de console ca de piatră sculptată; 
bineînţeles nu puteau fi decât de ciment turnat în tipare, 
lucru ieftin, făcut să ia ochii celor fără pricepere. 

Casa era plină de lume, i-am văzut pe toţi deodată, 
dintr-o privire, în sufrageria unde se intra de-a dreptul 
de pe terasă, m-au zăpăcit şi acum nu ştiu cum să încep 
pentru a-i descrie; numai când mă gândesc la ei mi se 
clatină capul. Trebuie s-o iau cu binişorul, deocamdată 
mă opresc la stăpâna casei, bunica, după cum îmi 
spusese Alex; nu era bunica nimănui, n-avea copii, sau 
nu se ştia de ei, nu fusese niciodată măritată. Şedea pe 
o sofa pusă pe o estradă, la peretele din fund al 
sufrageriei, de unde se vedea marea, peste terasă. 
Intrarea principală a casei era în partea opusă, spre 
stradă. Se făcuse întuneric, tocmai atunci o slujnică 
aprindea lămpile în candelabru. Un candelabru 
monumental, cu cinci lămpi de gaz pline de zorzoane, cu 
garnituri de bronz şi pietre colorate, prins pe scripeţi în 
mijlocul plafonului, atât de înalt că se pierdea în umbră: 
datorită scripeţilor cu contragreutăţi aurite, 


candelabrul, oricât ar fi fost el de masiv, putea să fie 
mişcat cu uşurinţă, împins în sus să nu încurce pe 
nimeni, sau coborât până deasupra mesei. O masă de 
sufragerie atât de mare nu mai văzusem, în jurul ei 
puteau să încapă două duzini de oameni, după cum mi s- 
a părut la prima vedere. Într-adevăr, obişnuiţii de 
fiecare zi la masă numărau douăzeci şi patru, dar la 
nevoie puteau să încapă încă zece, dacă se strângeau 
puţin scaunele. Uneori se întâmpla să fie chiar mai mulţi 
oaspeţi decât treizeci şi patru, şi atunci se puneau mese 
mai mici, prin colţuri. 

Bunica mânca totdeauna pe sofaua ei, patronând 
masa tuturora, rezemată în perne, cu o tavă pe genunchi 
şi cu un taburet alături, pentru ceşti şi pahare; cum n-o 
văzusem umblând, la început am crezut-o infirmă. M-am 
apropiat de ea şi am pus un genunchi pe estradă, cum 
mă învățase Alex; nu mi s-a părut caraghios, era o 
ceremonie care unui copil ca mine nu putea decât să-i 
placă şi să-i aţâţe curiozitatea. Mai ales în prima parte a 
vieţii mele mă lipeam greu de oameni; când îi 
cunoşteam nici nu puteam să-i privesc în faţă, nu ştiam 
ce sunt ei şi cum sunt, stăteam cu ochii în jos şi îmi 
frământam degetele; aşa nu poţi să mergi prea departe, 
viaţa trece pe alături fără s-o înţelegi. 

Spre uimirea mea, când bunica mi-a întins mâna 
să i-o sărut şi când i-am auzit glasul, am simţit în mine o 
căldură neaşteptată, nu mi-a mai fost frică de nimic şi 
am ridicat ochii, privind-o cu o curiozitate plină de 
bucurie. Nu ştiu de ce, nu era decât o femeie înaintată 
în vârstă, grasă cum nu mai văzusem alta, fără pic de 
talie, ca o bute în rochie, cu părul negru lins pe tâmple, 
coborând peste urechi şi adunându-se la spate într-un 
coculeţ atât de strâns că părea cât o mandarină. Am 
spus vârstă înaintată, n-am putut spune bătrână, fiindcă 
nu se potriveşte, e altceva. Deşi negricioasă la faţă, cu 


ochii ca tăciunii, cu nasul arcuit, de vrăjitoare, pornea 
de la ea o lumină blândă, care deodată mi-a cucerit 
inima; şi când m-am aplecat peste mâna ei molatică şi 
caldă şi am sărutat-o, a fost ca o dăruire evlavioasă, mi 
s-a părut ca era întruparea Sfintei Vineri, cu toate că pe 
aceasta mi-am închipuit-o totdeauna slabă şi cocârjată. 
Avea un neg mare în mijlocul frunţii, care ar fi putut s-o 
sluţească, ea însă, în loc să-l acopere cu creme şi pudre, 
îl vopsea cu lac roşu de unghii, făcându-l să 
strălucească, şi aşa părea o prinţesă indiană. Putea să 
fie grecoaică sau armeancă, dar la fel de bine s-ar fi 
putut să vină tocmai din India. N-am ştiut ce însemna 
numele ei, AMarisa, cu două majuscule, cum îmi 
închipui că nu mai există încă unul în toată lumea. Când 
i se adresau, toţi din casă, chiar cei mici, îi spuneau pe 
nume; numai primul între protejaţi ei, Alex, îi spunea 
Bunica, deşi între ei nu era nici o înrudire, AMarisa îl 
luase de la orfelinat, i se făcuse milă, altminteri n-avea 
deloc nevoie de încă un suflet într-o familie atât de 
numeroasă că pe unii din nepoți, bunăoară, nici nu ştia 
cum îi cheamă. Lumea din oraş, neîmpăcându-se cu un 
nume ca al ei îl simplifica şi-l vulgariza puţin, spunându- 
i Marisa, sau nici atât ci numai doftoroaia. Când venise 
în oraş, tânără, nemăritată, cum rămăsese toată viaţa, 
era cărturăreasă, ghicea în cărţi, nu în cafea, nici în 
bobi, nu citea în palmă; în cărţi însă citea totul, fără 
greşeală, până la cele mai ascunse secrete. 

Venise cu vaporul, aducând cu ea patru fraţi şi trei 
surori, mai mici decât ea, în afară de primii doi, gemeni, 
azi în vârstă de şaptezeci de ani, cunoscuţi în oraş sub 
numele de Zoba unu şi Zoba doi. AMarisa avea zece ani 
mai puţin decât ei, între gemeni şi ea mai fusese un 
frate, care se pierduse de mic. Nu şi-l mai amintea 
nimeni, nici nu mai ştiu unde îl îngropaseră. lar cea mai 
mică dintre surori, Irmingarde, n-avea decât cinci ani la 


venire; de atunci trecuseră patru decenii. lrmingarde, 
căreia îi spuneau Emma, altfel tot oraşul s-ar fi uitat la 
ea cu mirare, nu se măritase, ca şi AMarisa, şi acum îi 
trecuse vremea. Ceilalţi erau căsătoriţi, avea copii şi 
unii din ei nepoți, numai cei doi Zoba îşi pierduseră 
nevestele, prima fugită de acasă, a doua moartă într-un 
accident misterios, înecată în port, căzută între chei şi 
bordajul unui vapor negru. Văduvii trăiau singuri, 
fiecare în altă casă, fără nimeni să-i oblojească şi să le 
aprindă lumânarea pe patul de moarte. Toţi din familie o 
socoteau pe AMarisa ca pe o mamă, se bucurau de 
protecţia ei, îi păstrau un respect nu lipsit de teamă. Ea 
continua să le poarte de grijă ca în ziua când îi adusese 
cu vaporul, îi dădea mâna, câştiga pumni de galbeni. Iar 
când începu să vindece şi bolile trupului, pe lângă cele 
sufleteşti, ca toate cărturăresele cu har, care după ce 
ghicesc suferinţele ştiu să dea şi sfaturi, atunci o 
îngropară în aur. 

Vindeca boli fără leac, oameni trimişi de la spital 
sa moară acasă. Dacă erau boli ale măruntaielor, 
stomac, ficat, rinichi, splină, intestine, şi tot ce se leagă 
de ele, le vindeca numai cu ceaiuri, culegea plante din 
păduri şi de pe dealuri, o ajuta toată familia, fraţii şi 
nepoţii, toamna plecau în campanie, cu două docare, cu 
corturi, cu bucătărie pe roate, ca la armată. Se 
întorceau după o lună, dacă nu începeau ploile mai 
devreme; aduceau ierburi cu sacii, căpiţe, umpleau 
podul casei; acolo le alegeau, le uscau, apoi AMarisa le 
amesteca, ea cu mâna ei, după o ştiinţă necunoscută de 
ceilalţi; nu că ar fi ţinut-o secretă, ci nimeni nu putea s-o 
înveţe, era un dar venit din înaltul cerului, de la aştri. 
Celelalte boli ale trupului, de la călcâie până la creier, 
din oase şi din carne, le vindeca numai ce atingea cu 
mâna partea vătămată. Nu ştiam ce să cred, auzeam că 
nimeni nu pleca fără să-şi lase durerea acolo. Mă alinase 


şi pe mine odată, când era să mă înec, mă scufundasem 
în port, curios să mă uit la o epavă de pe fundul apei, mă 
încurcasem printre fiare, mă pierdusem cu firea şi 
numai cu greu ieşisem la suprafaţă zvârcolindu-mă ca la 
moarte. Alex mă aştepta pe chei, m-a tras afară şi m-a 
învârtit disperat ţinându-mă de picioare, până ce a ieşit 
din mine toată apa câtă o înghiţisem. Stând la soare mă 
înzdrăvenisem, nu mai aveam ameţeală, nu mai vedeam 
roşu în faţă, nici nu-mi mai tremurau mâinile, în schimb 
rămăsesem cu o durere de cap groaznică, îmi fărâmiţa 
creierii. Pe drum până acasă durerea crescuse atâta, că 
nu mai puteam s-o îndur, mai bine ar fi fost sa-mi dea 
cineva cu ciomagul în creştet. AMarisa n-a făcut altceva 
decât să-mi pună un deget pe frunte, să-l ducă lin de la o 
tâmplă la alta şi durerea a trecut pe loc, ba mi-a trecut 
şi groaza trăită mai înainte, am uitat-o, mi-am simţit 
capul uşor, şi limpede şi parcă tot trupul meu era altul. 

Prezentându-mă AMarisei, atunci, în prima seară 
când intrasem în casa lor, Alex îi spuse: 

— Băiatul a venit cu trenul mixt tocmai de la 
Bucureşti. Cred că e un bun subiect pentru mine. 

AMarisa mă privi cu luare aminte, ţinându-mi 
mâna în mâna ei, pe care o sărutasem: parcă vroia să-mi 
numere bătăile inimii şi să-mi citească în suflet. Mă 
simţeam gata să cad într-o vrajă, cu o voluptate caldă şi 
dulce, pornind desigur de la mâna ei plină de fluide. 

— Da, spuse pe urmă, e un subiect bun! Pune 
mâna pe toc şi apucă-te să scrii. Eu sunt gata să te ajut, 
am să bag în tine o sută de mii de lei şi cât o mai îi 
nevoie; ai grijă să-i meriţi! Lui să-i dai odăiţa de la 
mansardă, între turnulețe. 

Se înţelegea că au să mă tină acolo, fără altă 
discuţie; nu ştiam câte zile, n-aş fi bănuit că până la 
terminarea vacanței. 


În spatele nostru se adunase toată familia, aşa mi- 
am închipuit, de unde să ştiu că era mai puţin de o 
treime? AMarisa îi poftea la masă cu rândul în afară de 
fraţii şi surorile ei, care aveau locul lor permanent şi nu 
le-ar fi fost îngăduit să lipsească. Acum stăteau în 
picioare, grămada, în dreptul sofalei, aşteptau doar un 
semn să se aşeze la masa de seară. Semnul întârzia, 
AMarisa uitase de ei, stătea de vorbă cu mine, voia să 
afle cu ce daruri venisem în viaţă. Deşi mă temeam că 
venisem fără nici un dar, ea nu se mai sătura să mă 
iscodească, privindu-ma cu ochii ei negri, curioşi, 
neobosiţi şi plini de căldură. Am auzit şoapte în spatele 
meu, poate AMarisa avea urechea mai slabă, dacă îşi 
îngăduiau să vorbească, fie şi cu jumătate de voce. 

— Alex şi-a găsit un subiect, spunea unul. 

— Ce subiect poate fi un băiat ele vârsta lui? 
replică altul. Ce ştie el despre viaţă? 

— Dar a venit cu trenul mixt, de la Bucureşti, o zi 
şi-o noapte de drum. Ştii ce înseamnă?! 

Pe drum, noaptea şi a doua zi, pe lumină nici nu 
visam cum se va sfârşi călătoria mea, atât de hazardată; 
mi se întâmpla ceva ca în basme. Puțin mai târziu, când 
m-am dus pe coridor să mă spăl pe mâini înainte de 
masă, am trecut prin faţa bucătăriei. Vorbeau, 
slujnicele, valetul, vizitiul, bucătăreasa şi bărbatul ei, 
paracliser la biserica grecească, om cu ceva carte şi cu 
o bună cunoaştere a vieţii. 

— Domnişorul Alex şi-a găsit un subiect, spunea 
una din slujnice, am recunoscut-o, cea care aprinsese 
lămpile în candelabru. 

Le descrise cum eram, de unde veneam şi cum 
stăteam singur pe plajă. 

— Dar a venit cu trenul mixt! răspunse slujnica, 
socotind că obiecţia cădea de la sine. 


Deşi nu-mi era foame, căci mâncasem pe săturate 
din coşul lui Alex, am stat la masă cu toţi ceilalţi, m-am 
aşezat într-un colţ, cu spatele la AMarisa, să nu mă bag 
în ochii ei cu tot dinadinsul. Ea a protestat, le-a cerut 
celorlalţi să-mi schimbe locul, cu faţa la ea şi m-a privit 
tot timpul, uitându-se dacă îmi puneau în farfurie de 
toate şi destule. Din câţi se aflau la masă, vreo douăzeci 
şi patru de persoane în afară de mine şi de AMarisa, n- 
am mai înregistrat nici o fizionomie în acea primă seară, 
am rămas doar cu amintirea glasurilor, mai degrabă 
şoptite, amintind zumzetul unui stup de albine; erau 
bărbaţi şi femei în vârstă, apoi unii mai tineri, scăzând 
aşa anii până la adolescenţă, băieţi cu pufuşor în locul 
mustăţii, fete timide, cu părul în cordeluţe şi cu ochii în 
farfurie, şi în sfârşit copii cu bonele în spate, să-i 
supravegheze, să le arate cum trebuie ţinute cutitul şi 
furculiţa; mai mult decât o familie, o societate întreagă. 

Aş fi vrut să ies la aer, să dau o fugă în port, de 
aceea venisem atâta drum cu trenul mixt, nu ca să stau 
la masă cu o lume necunoscută, ciudată şi curioasă, pe 
care o simţeam că mă spiona, să vadă ce subiect puteam 
să fiu eu pentru Alex. Acesta stătea în faţa mea, cu 
albumul legat în marochin roşu pus de masă, deschis la 
o pagină albă, şi mă măsura din ochi, de parcă ar fi vrut 
să-mi facă portretul. AMarisa mi-a trimis două stridii 
gata deschise, pudrate cu piper negru şi scăldate în 
zeamă de lămâie. Stridiile erau plăcerea ei cea mai 
mare, le comanda la Constantinopol, prin domnul Sasu, 
cel mai mare băcan din oraş, cu o prăvălie cât un 
supermarket de astăzi; stridiile veneau repede cu 
vaporul poştal, în cutii îngropate în gheaţă mărunţită, să 
le cuprindă pe toate părţile. Ceilalţi mâncau pilaf cu 
midii; deşi nu mă uitam la ei, le-am bănuit privirile 
pizmaşe, mă duşmăneau şi n-aveam nici o vină, aş fi vrut 


să le dau lor stridiile, nu ştiam ce sunt, nu mai 
mâncasem niciodată şi nici măcar nu le văzusem. 

— Mănâncă! m-a îmbiat AMarisa, zâmbindu-mi. 

Alex a tras în susul paginii o linie şerpuită, sub ea 
a scris câteva cuvinte, cu multe semne de întrebare şi 
exclamaţii, apoi iar şi-a aţintit ochii asupra mea. 
Incepeam să regret că îl urmasem, parcă nimerisem 
într-o capcană şi cele două stridii din farfurie mi se 
păreau o pedeapsă; aş fi vrut să le pot arunca sub masă, 
eram paralizat de privirile pe care le simţeam îndreptate 
spre mine. Nu ştiu, poate nimeni nu-mi voia răul, nu mă 
duşmăneau cum crezusem cu câteva clipe mai înainte, 
poate erau doar curioşi să vadă născându-se subiectul. 
M-am uitat cum mânca AMarisa stridiile, le desprindea 
din cochilie cu o lopăţică de argint, ascuţită pe muchii, 
apoi le ducea la gură şi în clipa când le înghiţea închidea 
ochii, cu capul dat puţin pe spate; atunci odată cu 
mişcarea omuşorului, pe faţa ei trecea o înfiorare, un val 
de voluptate părea s-o cuprindă din tălpi până în creştet. 
Am imitat-o, privind cu groază cum stridiile, vii, pulsau 
iritate de piper şi de lămâie: le-am dus la gură, le-am 
simţit mişcându-se, gâdilându-mi limba şi când credeam 
că am să le scuip pe faţa de masă, am simţit şi eu o 
înfiorare, ca AMarisa, un val de voluptate nemaiîntâlnită 
mi-a trecut prin tot trupul. 

Cât am stat acolo, ori de câte ori soseau stridii 
proaspete şi când AMarisei i se serveau o duzină, pe o 
farfurie mare, aurită, ca un taler, două din ele mi le 
trimitea mie. Ajunsesem să râvnesc la mai multe şi 
atunci a pus stăpânire pe mine o altă frică, să nu ajung 
la o obişnuinţă primejdioasă, un viciu pe care nu mi-l 
puteam satisface. Nu ştiu ce vicii avusese contele, fostul 
proprietar al casei, am aflat despre ei a doua zi, Alex mi 
l-a arătat la intrarea în port, vegeta în soare, ţepos, 


răpănos, cu sticla de basamac sub cămaşă şi parcă 
aştepta să-i dea cineva de pomană. 

A fost un avertisment, mi-am pus frână slăbiciunii 
pentru stridii, şi după ce am plecat din casa AMarisei n- 
am mai mâncat niciodată, deşi prin porturile de pescari 
unde am ajuns de atâtea ori, se găseau cu grămada, 
proaspete, abia pescuite, pline de viaţă, palpitând în 
cochilii, poate cu un grăunte de perlă în carnea lor atât 
de miraculoasă. 

— Aş vrea să mă culc, i-am şoptit lui Alex, la 
sfârşitul mesei. 

AMarisa a înţeles, după mişcarea buzelor şi m-a 
ameninţat cu degetul, acel deget magic care anula 
durerile. 

— Nu se poate, acum mergem la cinematograf! 
Sus, toată lumea! 

Ideea cinematografului mi-a adus pe loc o 
înviorare, mi-a alungat somnul. Până să ne ridicăm de la 
masă, AMarisa era în picioare, a luat-o înaintea 
celorlalţi, de unde la început mă gândisem că putea să 
fie paralitică. Deşi grasă, era uşoara şi suplă, mergea 
fără să i se simtă paşii, parcă alunecând, cu graţia unei 
fiinţe aeriene, o pasăre. M-am ruşinat că o asemuisem 
cu o bute, am aruncat cuvântul cât colo, mi se părea 
oribil şi nu înţelegeam cum îmi venise în minte. AMarisa 
crea impresia unei anatomii umane nou concepută, cu 
alte tipare decât cele clasice, dar nefiind cu nimic mai 
prejos, în felul ei, decât tot ce fusese pictat şi sculptat în 
secole, poetizat şi râvnit, ci doar reprezentând altceva, o 
altă tonalitate trupeasca, în jurul căreia ai fi putut să se 
nască o altă lume, cu alta pictură, altă sculptură şi altă 
poezie. Cum eu nu eram în stare să concep o astfel de 
lume şi cum totuşi ajungea până la mine o forţă care mă 
făcea să cred în ea cu convingere, nu-mi rămânea decât 


să-mi închipui că AMarisa avea însuşiri de vrăjitoare şi 
le exercita asupra tuturora. 

Înainte de a ajunge la uşă, AMarisa se aşeză pe un 
jil pus în cale şi acolo o dichisiră ca să iasă în lume. Doi 
bărbaţi de vârstă mijlocie se aşezară în genunchi în faţa 
ei şi o încălţară cu botine roşii, cu nasturi negri, întâi un 
picior, apoi pe celălalt. Erau fraţii ei mai mici, Panainte 
Becheru. de cincizeci şi cinci de ani, comandant de 
vapor şi proprietarul unui vas de salvare; apoi lani 
Talabă, medic veterinar, directorul abatorului, care avea 
o fermă în afara oraşului, unde creştea tot felul de 
animale, o menajerie, îngrijindu-le cu dragoste, ca pe 
propria lui familie. 

Abia mai târziu am aflat de ce aceşti oameni, deşi 
fraţi buni, purtau nume diferite. 

O femeie încă tânără puse pe umerii AMarisei o 
mantilă neagră, încheiată în faţă, deasupra claviculei, 
cu un lanţ de metal galben; nu-mi venea să cred că în 
realitate era de aur curat, cum mi-a spus Alex. lar 
femeia era Irmingarde, nemăritată, sora cea mai mică: 
avea patruzeci şi cinci de ani, nu puteam crede, i-aş fi 
dat numai pe jumătate. Făcuse conservatorul de muzică 
la Londra, cânta lieduri cu o distincţie extraordinară, 
dar timiditatea o împiedicase să apară vreodată în 
public. O altă soră, mai mare, Despina, de cincizeci şi 
trei de ani, farmacistă, măritată cu Anatol Radovici, 
directorul spitalului de tuberculoză osoasă, o pudra pe 
AMarisa, zâmbindu-i tot timpul, privind-o cu adoraţie. 
Iar a treia dintre surori îi puncta obrajii şi grumazul cu 
dopul de sticlă al unui flacon de parfum, în formă de 
pasăre zburătoare cu aripile strânse. Un asemenea 
flacon mi se părea de un gust inadmisibil, ca multe 
obiecte din casă, ca sa nu mai vorbesc de casa în sine. 
Dar poate că formele acelea neuzitate şi neadmise de 
mine veneau dintr-o altă civilizaţie, mai veche decât a 


noastră şi făceau parte dintr-un cod magic. Sora aceasta 
din urmă, mijlocie ca vârstă, era Adela, de cincizeci de 
ani, directoarea pensionului de fete, măritată cu Remus 
Gregorian, arheologul care dezgropase până acum două 
cetăţi antice. 

Tot ce era ciudat în această ceremonie şi în ceea 
ce se întâmplase mai înainte, din clipa când sosisem, mi 
s-au părut ieşite din comun numai în prima seară: poate 
din cauza oboselii, a mersului cu trenul, a primei 
întâlniri cu marea, poate de asemenea din 
necunoaşterea altei lumi decât aceea căreia îi 
aparţinusem mai înainte. Incepând de a doua zi, după ce 
am avut de dat o luptă cu mine însumi în faţa unei mări 
furtunoase de astă dată, când era cât pe ce să-mi risc 
viaţa, nimic în purtările AMarisei şi în atmosfera casei 
nu mi s-a mai părut nefiresc, era doar putina ciudăţenie, 
puţină extravaganţă. Iar fără AMarisa, care le insufla 
tuturor din familie ciudăţeniile şi extravaganţele ei, 
ducându-i la fapte nepotrivite cu firea şi cu destinul lor, 
toţi ceilalţi nu ar fi fost decât nişte fiinţe banale, o mică 
burghezie fără personalitate. AMarisa era sarea casei şi 
demonul ei protector. 


3 


În curte, în faţa intrării, aştepta o trăsură de casă, 
neagră, cu tapiţeria roşie, cu un covoraş la picioare, cu 
felinarele aprinse; sticla felinarelor avea feţele şlefuite 
care răsfrângeau lumina ca un cristal, în toate culorile 
spectrului. Vizitiul, pe capră, era îmbrăcat în giubea şi 
şalvari, iar în cap avea un fes roşu, cu ciucure; tocmai în 
vremea când se spunea că în Turcia lui Kemal Paşa, cui 
îndrăznea să iasă cu fes pe stradă i se tăia capul; la noi, 
turcii, dacă vroiau îşi păstrau portul islamic, nu-i oprea 
nimeni şi nici nu puteau fi extrădaţi pentru asemenea 
vină, iar Kemal Paşa, oricât ar fi fost el de aspru, era 


prea civilizat ca să trimeată teroriştii, să-i suprime, cum 
poate s-ar face astăzi. 

AMarisa a privit cerul, să vadă dacă nu vin nori de 
ploaie, căci mergeam la un cinematograf cu grădină, 
apoi s-a urcat în trăsură, sprintenă, fără s-o ajute 
nimeni; lângă ea l-a luat pe Alex, iar pe mine m-a poftit 
să stau pe scăunelul din faţă; mult mai mult mi-ar fi 
plăcut pe capră, dar nu se cuvenea să fac nazuri; fără 
ceea ce se întâmpla, acum aş fi fost în gară, înghesuit 
într-un vagon de clasa a treia, sufocat de duhoarea 
omenească, aşteptând plecarea trenului care nici măcar 
nu-şi respecta orele, putea să vină miezul nopţii şi să fim 
tot acolo. 

Restul familiei a încăput tocmai bine în cele două 
docare ale AMarisei, folosite în excursii şi expediţii de 
toate felurile şi convoiul a ieşit pe poartă în trapul 
cailor. Eram curios să văd oraşul, mă uitam cu coada 
ochiului la străzile luminate, la vitrine, la oameni. Se 
apropia ora nouă, copii nu prea mai erau pe stradă, am 
văzut câţiva, destul să mă simt prizonier în trăsură; aş fi 
vrut să mă dau jos, să umblu singur şi liber pe unde m- 
ar fi dus paşii, pe când aşa nici nu îndrăzneam să întorc 
capul, AMarisa mă urmărea, tot timpul cu ochii pe mine, 
de parcă aş fi fost subiectul ei, nu al lui Alex. Acesta 
lângă ea, cu caietul pe genunchi, părea obosit de mult 
ce mă studiase, ochii lui, ca şi ai mei, dădeau să fugă pe 
stradă. Poate că tot în tren ar fi fost mai bine, să-mi 
urmez drumul, neatârnat de nimeni; dar numai cum îmi 
aminteam înghesuiala şi duhoarea intram la îndoială. 
Am trecut prin multe încercări în seara aceea, 
alunecând între o stare şi alta şi nehotărându-mă să 
optez fără şovăială pentru una din ele. 

Pe faţada cinematografului, luminată cu zeci de 
becuri, se vedea un afiş pictat, în culori vii şi cu liniile 
îngroşate, înfăţişând un om gol până la mijloc, 


încordându-şi braţele cu bicepşii cât cozonacii, 
umflându-şi pieptul, făcând bucățele un lanţ gros trecut 
pe sub subţiori şi înnodat în faţă. Am intrat pe sub un 
clopoțel care suna tare tot timpul, de spărgea urechile 
oamenilor, am traversat sala goală, strecurându-ne 
printre rândurile de scaune şi am ajuns în grădină, unde 
un domn în haine albe, ca ale lui Alex, cu o garoafă roşie 
la butonieră, cu o mustăcioară subţire a întâmpinat-o 
curtenitor pe AMarisa şi ne-a condus la locurile noastre. 

Aveam rezervat un rând întreg de scaune, la 
jumătatea grădinii. Cum ne-am aşezat, a şi început 
filmul, eu stăteam între AMarisa şi Alex. Îndată, de la 
cele două capete ale rândului, au început să circule din 
mâna în mână pungi pregătite dinainte, cu fistic, alune, 
susan, bomboane fondante, de mestecat, de ronţăit, de 
supt, cu vişine în coajă de ciocolată, sau cu fructe 
glasate, cu mandarine şi roşcove şi multe altele uitate 
astăzi, o cofetărie şi-o băcănie întreagă. M-au uimit nişte 
bomboane de ciocolată, în formă de cubuleţe, cu o 
compoziţie ciudată, căci pe măsură ce se topeau în gură, 
în loc să fie mai calde se răceau, devenind îngheţată; mi- 
au plăcut mai mult decât orice cofeturi ştiusem mai 
înainte şi când punga ajungea la mine o răscoleam până 
la fund, să dau de ele, luam câte patru-cinci, sperând că 
nimeni n-o să bage de seama pe întuneric. De ce mă mai 
gândeam la trenul mixt, care poate tocmai pleca din 
gară? 

Ţin minte multe din filmele pe care le-am văzut în 
copilărie şi în tinereţe, nu însă pe cel de atunci, când am 
fost la cinematograf cu AMarisa. Ştiu atât că era un film 
cu Maciste, au fost multe, serii după serii. Un bărbat cu 
forţa lui Hercule, cel înfăţişat pe afişul de la intrare, era 
mereu în război cu coaliția răului, fiinţe scelerate, 
bandiți, ucigaşi, escroci, intriganţi care îi chinuiau pe 
oamenii cumsecade, îi jefuiau, îi otrăveau, îi 


compromiteau ţesând în jurul lor iţe mârşave, până ce 
izbuteau să-i ducă în faţa judecății unde primeau pe 
nedrept pedepsele cele mai infamante. Nimic n-ar mai fi 
rămas curat şi cinstit pe lume, fără Maciste, apărătorul 
adevărului şi protectorul nedreptăţiţilor. Maciste era 
cavalerul justiţiei, acolo unde fărădelegea nu putea să 
fie învinsă altfel, intervenea cu forţa lui fizică, lovea cu 
pumnii, zdrobea maxilarele, rupea oasele, îşi punea 
adversarii la pământ, îi ţinea aşa cu un picior în ceafă şi 
ridica braţele deasupra capului, ca boxerii, 
proclamându-şi victoria. lată subiectul a zeci de filme; 
altceva nu mai ţin minte decât că lumea dădea năvală să 
le vadă, scrâşnea de mânie când vedea nedreptatea şi 
izbucnea în urale când apărea eroul neînfricat şi fără 
pată. Pentru copii mai ales, şi pentru tineri Maciste era 
un idol, toţi ar fi vrut să-i semene, să poată rupe 
lanţurile cu pieptul, îi imitau gesturile, mersul, privirea, 
loviturile săriturile, captivaţi egal de forţa lui fizică şi de 
noblețea sufletului. 

Cred că în seara aceea nimeni în toată grădina n-a 
petrecut mai cu foc decât AMarisa, parcă era un 
băieţandru, bătea din palme înflăcărată, striga, huiduia, 
sărea de pe scaun, lovea cu pumnii în aer, îşi 
îngenunchea adversarii şi ridica braţele, triumfătoare. 
Nu mai avea nici vârsta, nici dimensiunile ei fizice, 
parcă se subţiase, ca o fetiţă, nu înţelegeam cum 
putusem să o asemuiesc cu o bute. Când s-a aprins 
lumina, faţa ei strălucea de bucurie. Toţi cei din rândul 
nostru stăteau cu capul în pământ, parcă ruşinaţi, parcă 
dezaprobând-o şi semănau cu nişte vite somnoroase. La 
întoarce docarele i-au semănat pe la casele lor; în afară 
de Alex, căruia îi spuneau în batjocură Orfanul, nu 
locuia niciunul cu AMarisa, veneau numai la masa de 
seară, când era regula să se adune membrii mai 
importanţi ai familiei şi să dea socoteală de faptele zilei. 


Pe drum AMarisa a tăcut, cu bărbia în piept: poate 
obosise, poate îşi recunoştea firea nestăpânită şi vroia 
sa se reculeagă. Nu mi-a mai spus nici un cuvânt, 
puteam să cred că uitase de mine, mi-era frig şi iar mă 
gândeam ia trenul mixt; dacă plecase fără întârziere, 
acum se apropia de Dunăre, spre ziuă avea să fie la 
braţul Borcea şi începea transbordarea; mă gândeam cu 
tristeţe la podul de vase. Iar mi se clătinau gândurile, n- 
ar fi fost mai bine dacă plecam şi mă întorceam la mine 
acasă? 

AMarisa a aşteptat în curte până ce trăsura şi 
docarele au fost băgate în remiză şi caii duşi la grajduri, 
pe urmă a umblat în pungă şi i-a cinstit pe vizitii, le-a 
dat bani de-o ţuică. Celui cu giubea şi fes care conducea 
trăsura ei i-a mai dat un calup de tutun presat, ca o 
turtă, bun să-l mesteci în gură dacă-ţi place şi i-a 
poruncit ca a doua zi la opt dimineaţa să înhame caii. Pe 
vizitiu îl chema Mustafiţă, nume neobişnuit, poate un 
diminutiv sau o localizare a lui Mustafa din turceşte. 
Erau unsprezece fraţi, toţi birjari, toţi aveau cai frumoşi 
şi trăsuri lăcuite, puse pe piaţă; aproape că nu mai 
rămânea loc pentru alţii. Despre Mustafiţă voi avea de 
spus mai multe, m-am împrietenit cu el, mi-a fost 
confident şi sfetnic, mi-a ajutat să înţeleg unele 
ciudăţenii ale familiei în sânul căreia mi-am petrecut 
vara, invitat printr-o ciudăţenie mai mare decât toate 
celelalte. 

Camerele AMarisei erau la etaj, slujnica ei, 
camerista o aştepta la picioarele scării, cu o lampă 
aprinsă în mână; stând aşa nemişcată, semăna cu un 
lampadar de bronz, cum se mai văd prin unele crase de 
modă veche. De mulţi ani în oraş era lumină electrică, 
numai săracii şi cărpănoşii aveau lămpi de gaz, ca la 
începutul secolului; AMarisa nu făcea parte nici dintre 
unii, nici dintre ceilalţi, nu era nici o fiinţă înapoiată, 


totuşi, cât a trăit n-a vrut să tragă lumină electrică în 
casă. Unii spuneau că firele electrice de pe pereţi şi de 
pe divan, căci pe atunci nu se îngropau în tencuială ci 
rămâneau vizibile, i-ar fi luat forţa magică. 

Alex a mers cu mine la mansardă, să-mi arate 
camera: de afară mansarda nu se vedea, era ascunsă 
sub şarpanta acoperişului şi ferestrele, micuţe, nu 
atrăgeau atenţia, chiar dacă unele aveau câte un 
balconaş în faţă. Am urcat pe o scăriţă de lemn, în 
spirală, care încercuia unul din turnulețe. Atâtea 
diminutive pe care nu le-am căutat ci au venit singure 
sunt dovada că, deasupra castelului greoi, pretentios şi 
ridicol, mansarda mi s-a părut altceva, o miniatură 
gingaşă, un decor de poveste. Alex avea şi el o lampă în 
mână, toţi ai casei umblau seara cu lampa după ei, o 
aprindeau în amurg şi n-o stingeau decât la culcare. 

— Mâine să nu te scoli devreme, mi-a spus Alex, 
după ce m-a dus în cameră. Sunt obosit, am să dorm 
până la prânz, nu pot sa lucrez; poate după amiază. 

Mi-a aprins lampa din tavan şi cea de pe masă, 
apoi a coborât, cu lampa lui în mână; o am în ochi şi 
astăzi, greu aş uita-o vreodată, o lampă de porțelan 
albastru cu înflorituri albe. Camera lui era lângă turnul 
mare, acolo se mergea pe altă scară. 

Odată cu ultima vorbă pe care mi-a spus-o s-a 
făcut linişte, şi am auzit marea. Mai întâi m-am uitat să 
văd unde era patul, de altceva nu aveam nevoie, vroiam 
să pun capul pe pernă, dacă mai stăteam puţin 
adormeam în picioare, mă surpa ceva pe dinăuntru, deşi 
nu simţeam nici o oboseală. Nu aveam asupra mea 
nimic, decât hainele de pe mine; slujnica îmi pregătise 
tot ce-mi trebuia pentru noapte; la picioarele patului am 
găsit papucii, de rafie cu împletituri colorate, lângă 
pernă cămaşa de noapte, albă, cam mică pentru mine; 
am privit-o chiorâş, pe urmă am simţit o tulburare, 


părea o cămaşă de fată. Patul era înfăţat proaspăt, cu o 
plăpumioară subţire, de vară, de atlas albastru; semăna 
din ce în ce mai mult cu o poveste visata. Aş fi stins 
lămpile şi m-aş fi dus la fereastră să ascult marea, dar 
eram curios să văd toate cele din cameră, altfel 
rămâneam cu o nemulţumire, nu pot trece cu nepăsare 
printre lucruri. 

Pe o comodă în stânga patului am văzut două 
carafe cu dop de sticlă, una cu apă, una cu lapte, iar 
lângă ele, puse pe şerveţele brodate, un bol cu biscuiţi 
Petit-Beurre, şi altul cu bomboane englezeşti, mentolate. 
La peretele celălalt era un lavoar cu placă de marmoră 
şi cu un lighean de porțelan albastru, cu flori albe, ca 
lampa lui Alex. Lămpile mele, cea din tavan şi cea de pe 
masă, aveau aceleaşi culori, dar inversate, fondul alb şi 
florile albastre. Cineva îşi bătuse capul să le găsească şi 
să le aleagă; spre deosebire de restul casei, cu 
cariatidele de ciment, cu zorzoanele greoaie, lipsite de 
armonie, cămăruţa mea de la mansardă avea o gingăşie 
feminină şi amintindu-mi cămaşa de noapte, m-am 
gândit că poate aici locuise o fată; nu mă înşelam, deşi 
nu-mi spusese nimeni. 

Ibricul de la lavoar, şi el de porțelan, avea o 
culoare roşie, aprinsă, care contrasta cu toate celelalte, 
fără să supere, dimpotrivă, încălzind puţin odaia şi 
fermecând ochii. O descoperire neplăcută am făcut 
deschizând uşa de la dulapul lavoarului: înăuntru am 
văzut o oală de noapte, un vas mare, de porțelan, ca 
ligheanul şi în aceleaşi culori, atât de curate. Să nu fi 
avut destinaţia cunoscută, i-ar fi stat bine ca decor în 
orice vitrină, oaspeţii l-ar fi admirat, s-ar fi apropiat, s-ar 
fi aplecat să-l vadă mai bine, şi-ar fi pus ochelarii. Am 
ştiut că n-am să-i pot da întrebuințare, am luat lampa şi 
am ieşit pe coridorul din faţa scării, să caut un anumit 
loc, dar l-am găsit departe, peste o terasă de scânduri, 


înconjurată de ziduri întunecate care făceau să se 
înfioare pielea pe mine. Terasa scârţâia, mă temeam să 
nu-i trezesc pe ai casei, sau mai rău, să nu se rupă o 
scândură şi să-mi julesc picioarele. Când am tras lanţul, 
apa s-a prăvălit ca o cascadă, aruncând stropi până 
departe, şuierând şi smucindu-se în gura ţevii, de m-a 
luat groaza; noroc că tocmai atunci sirenele în port au 
început să sune de miezul nopţii şi au acoperit zgomotul. 
A doua oară nu m-am mai dus acolo pe întuneric, am 
răbdat până dimineaţa. Dar vara a fost frumoasă şi 
vacanţa mea plină de întâmplări neuitate. 
x 

Am adormit repede şi pe negândite, ghemuit în 
fata ferestrei deschise, capul mi-a căzut pe glaful umezit 
de aerul nopții şi dus am fost, n-am mai ştiut nimic de 
mine. Stinsesem lămpile, să văd marea; aş fi văzut-o 
chiar cu lumină în cameră, scânteia puternic sub razele 
lunii care băteau din faţă şi puneau, de la plajă până la 
orizontul vânăt, o dâră de aur topit, un drum preţios, 
presărat cu nestemate, aşa cum se năşteau ele din 
freamătul valurilor, cum se rostogoleau din creastă în 
vale, unde se dădeau la fund cu o ultimă licărire, ca să 
răsară mai vii la creasta cealaltă. O forţă m-a luat pe 
sus, m-a scos pe fereastră, m-a dus până la malul mării 
şi acolo m-a aruncat în valurile aurite, unde am regăsit 
senzațiile de peste ziuă, când mă aruncasem aievea în 
valurile argintate de spumă, în clipa când cele două 
culori, argintul şi aurul şi cele două senzaţii, una reală, 
rămasă în amintire, alta închipuită s-au contopit intre 
ele, n-am mai ştiut de mine, deşi cred că nici o clipă n- 
am încetat să aud murmurul mării: l-aş fi auzit până la 
ziuă, dacă în urechile mele nu năvălea un zgomot: 
fereastra s-a smucit în balamale, apoi s-a închis, trântită 
cu o detunătură care m-a adus la realitate, în odăiţa de 
la mansardă. Nu m-am trezit decât pe jumătate, numai 


ca să mă târăsc până la pat, dârdâind de frig şi să mă 
bag sub plapumă, la căldură; pe urmă am adormit din 
nou, am mai apucat să văd că luna se întunecase, fără 
să-mi dau seama de cauză. Treceau nori negri pe cer, se 
pornise furtuna, eu însă am dormit adânc, fără să aud 
cum mugea marea, din ce în ce mai zvârcolită şi 
furioasă. 

M-am trezit cu soarele în fereastră, cerul se 
limpezise, trecuse furtuna, numai marea era vânătă şi 
continua să se zbuciume, cu creste albe care veneau din 
larg, năvalnice, se contopeau, creşteau una din alta şi se 
răsturnau pe plajă, umplând-o de spumă. La diguri 
valurile se buşeau furioase în blocurile masive de piatră, 
făcându-le parcă să vibreze, se simţea un tremur 
transmis prin pământ până în temelia casei. Din locul 
impactului ţâşneau jerbe de apă, ca nişte gheizere, 
umpleau cerul de curcubee, apoi cădeau prefăcându-se 
în cascade. De nicăieri nu s-ar fi văzut mai bine forţa şi 
furia mării ca de la fereastra odăii mele; am stat acolo şi 
am privit-o de la înălţime, fără să simt scurgerea 
timpului, fascinat, înspăimântai totodată, cu pumnii 
strânşi, reci ca de gheaţă, cu maxilarele încleştate, de 
parcă aş fi luat eu însumi parte la lupta aceea gigantică, 
gata să-i cad victimă, până ce valurile au pierdut din 
putere într-un târziu insesizabil, sau a scăzut puterea 
mea de a le simţi forţa. 

Abia atunci mi-am venit în fire, m-am îmbrăcat şi 
m-am gândit ce să fac mai departe; dacă Alex dormea, 
nimeni nu ştia cum să-mi poarte de grijă. Necunoscând 
obiceiurile casei, cine şi când îţi dădea ceva de mâncare 
dimineaţa, am mâncat biscuiţi cu lapte, pe săturate. Pe 
urmă am mai inspectat o dată odaia, mai pe îndelete şi 
cu mintea mai limpede; nimic nu era mai prejos decât mi 
se păruse la venire; culorile mobilei îndeosebi, şi ale 
obiectelor de trebuinţă, sau numai de podoabă, erau 


alese cu o grijă puţin obişnuită la oameni de toată mâna. 
În vreme ce în restul casei, îmi aminteam mai limpede 
acum, pe lumină, văzusem multe lucruri de un gust 
nesigur; era evident chiar pentru mine, care ştiam prea 
puţine despre viaţă, mai aveam până să le învăţ pe toate 
şi să le pot înţelege valoarea fără greşeală. De aceea 
continuam să fiu nedumerit, ca aseară, nu-mi explicam 
încă stilul delicat al odăiţei de la mansardă. Cineva o 
aranjase, fără risipă bănească, dar cu un bun simţ al 
decorului care, chiar cu mijloace modeste, uneori cu 
nimica toată, poate să facă viaţa mult mai frumoasă 
decât ar fi ea altfel; dovezi sunt destule şi la tot pasul. 

Ochii mi s-au oprit la o mică bibliotecă, seara nu o 
văzusem, era în colţul din stânga ferestrei, umbrită de 
draperie. Cuprindea exact două sute cincizeci de 
volume, toate de aceeaşi mărime, o colecţie de cărţi 
polițiste, alcătuind o serie numerotată. Am frunzărit 
câteva din ele şi am văzut ca toate aveau, pe pagina de 
gardă o ştampilă, un chenar oval, din două liniuţe, cea 
din afară mai apăsată, cum se obişnuieşte aproape 
pretutindeni, am văzul atâtea; toate exprimă simţul de 
posesie, prin trei cuvinte antipatice: „Din cărţile mele!”. 
În chenar de data aceasta erau mai multe cuvinte, 
imprimate cu o literă mică şi delicată, ca pe medalioane: 
„Furtul de cărţi nu se socoteşte hoţie; luaţi-o pe care vă 
place!” Urma iscălitura AMarisei, cu înflorituri de prost 
gust care nu se potriveau cu vorbele de deasupra şi îmi 
aminteau stilul casei. Cine oare mai locuise în odaie 
până la mine? Din toată colecţia nu lipsea o carte. Nu 
înţelegeam, mi se părea că nu ştiu nimic despre oameni. 
Şi mai ales nu ştiam nimic despre AMarisa, decât că 
plecase cu trăsura la opt dimineaţa, sau măcar avusese 
intenţia. 

Am coborât la parter, am ieşit pe terasa cu 
sarcofage de răchită înnegrită; nu eram singur în casă, 


m-am întâlnit rând pe rând cu valetul, cu slujnicele şi cu 
bucătăreasa; fiecare avea câte o treabă, au trecut pe 
lângă mine fără să se oprească şi să mă întrebe dacă am 
vreo dorinţă, nu îmi dădeau importanţă deşi toţi ştiau ce 
căutam acolo, eram subiectul lui Alex. I-am lăsat vorbă 
acestuia, prin valet, că sunt pe plajă, când se trezeşte să 
mă caute. Valetul mi-a răspuns „Da, domnule”!, ca unei 
persoane mature şi m-a privit surprins, fiindcă împotriva 
firii mele îi vorbisem cam de sus, ca şi cum aş fi fost 
unul de-ai casei, obişnuit să poruncească. 

Nisipul era ud până la faleză, îl bătuseră valurile 
toată noaptea. Acum marea începuse să se potolească, 
nu mai zgâlţâia digul şi nu mai arunca în aer jerbe de 
apă. Soarele amiezii ardea, mi-am scos hainele şi cu ele 
în mână m-am urcat pe dig, unde m-am întins cu faţa în 
jos pe lespedea cea mai înaltă, ferită de valuri; era 
fierbinte şi primitoare, atingerea ei mi-a făcut bine, mi-a 
dat o stare de voluptate. Abia atunci, privind de 
aproape, am văzut că marea, deşi se mai liniştise, avea 
încă multă forţă când se izbea în pietre, continua să 
lupte surd şi greu cu ele, dezvelindu-le până aproape de 
temelie, lăsând goluri înfricoşătoare, când un val spart 
se retrăgea spre a face loc unde să se prăbuşească altul; 
refluxul nu avea în el mai puţină forţă decât fluxul, valul 
care se retrăgea ar fi măturat totul în spatele lui, după 
cum cel care venea ar fi zdrobit totul în faţă. In afară de 
pietre! Bucăţile de stâncă contopite una în alta prin 
imensa lor greutate vibrau, izbite sau absorbite, gata a fi 
dizlocate, smulse, fărâmiţate, aduse în stare nedefinită 
ca pe vremea când pământul nu era format geologic. 

Atunci mi-a venit gândul că în lupta cu marea, 
stânca, deşi mai puternică va fi totdeauna învinsă; 
fiindcă nu poate fi slabă, nu se poate da în lături, nu se 
poate retrage, ci primeşte lovitura în faţă. cu duritatea 
ei pasivă, de unde îi vine înfrângerea. Am înţeles că, aşa 


firav cum eram faţă de val şi de piatră, eu puteam să 
triumf asupra amândurora, fără să le înfrunt ci 
strecurându-mă printre ele. Atunci am simţit impulsul să 
mă arunc în apă, nu-mi era frică de valuri, le simţisem şi 
le înţelesesem la prima noastră întâlnire, ştiam că nu ne 
puteam face rău unul altuia, fiind la fel de elastici, 
coexistam prin însuşiri egale. Eram gata să îndeplinesc 
această nesocotinţă, mă ridicasem în picioare, căutam 
locul unde să mă arunc fără să cad pe o stâncă ascunsă 
sub apă şi mă întrebam ce clipă ar fi mai bună, când 
vine valul, sau când se retrage? 

Norocul meu a fost această clipă de gândire; 
privind cu intensitate mişcarea mării mi-am dat seama 
că, indiferent de clipă şi indiferent de elasticitatea mea 
corporală, nu mi-ar fi rămas nici o scăpare; fiindcă nu 
aveam loc de retragere; fiindcă primul val m-ar fi 
aruncat pe stâncă, încărcat cu zeci de ori propria mea 
greutate. 

Totuşi, n-am renunţat dintr-o dată, am stat mult în 
cumpănă, luptându-mă cu porniri contrarii, până ce am 
ajuns să cred că mergeam la pieire; dar o îndoială am 
păstrat, stăteam în picioare cu umerii aduşi, înfrânt şi 
mă întrebam dacă judecasem bine, dacă nu înclinam 
steagul fără motive temeinice. De unde să ştiu, dacă nu 
încercasem?! 

Poate să fi fost pierdut, într-adevăr, şi renunțând 
îmi salvasem viaţa, cu tot ce am făcut de atunci până 
astăzi. Dar tot timpul de atunci până astăzi, m-am 
întrebat dacă salvându-mă de la moarte nu am pierdut 
altceva; o alta din devenirile mele posibile. Poate eul 
meu adevărat era altul, şi lepădându-mă de el l-a luat 
altcineva. 

Aşa m-a găsit Alex, după vreo oră, stăteam în 
picioare pe dig, mă uitam ţintă la valuri, cum loveau în 


piatră cu stăruința lor surdă. Nu, n-aş fi avut nici o 
scăpare, dar nu încercasem! 

— Vino la masă! mi-a spus. Bucătăreasa ne 
aşteaptă 

Pe drum l-am întrebat ce destinaţie avusese 
cămăruţa de la mansardă. 

— Nu înţeleg de ce este altfel decât restul casei. 
Parcă ar fi un iatac de prinţesă. 

— E adevărat, mi-a răspuns Alex. A fost camera 
Prințesei. 


4 


Am mâncat singuri, pe terasă, la o măsuță pusă 
între sarcofaguri; sufrageria era întunecoasă şi goală. 
Alex se uita la mine din când în când, părea gânditor, 
apoi nota ceva în caietul pus în stingă tacâmului. După 
masă am mers în port, dorinţa mea cea mai arzătoare. 
El a aprobat, şi cu acest prilej mi-a dat lămuriri 
privitoare la colaborarea noastră. Eram liber să merg 
oriunde şi oricând vroiam, nu trebuia să-i cer voie, iar 
el, dacă nu-l împiedica nimic, mergea cu mine, fără să 
mă încurce: nu trebuia să-l observ niciodată şi să mă 
întreb ce are în minte, preocuparea lui era să mă 
studieze, îl privea cum, în toate manifestările mele: iar 
dacă obosea şi se trăgea deoparte, o oră sau o zi 
întreagă, să nu mă întreb nimic şi să-mi văd de treabă, 
ca şi când el n-ar fi existat, să-mi continui traiul la bunul 
meu plac, numai să fiu negreşit acasă la masa de seară, 
când familia se aduna în jurul AMarisei. 

Cât am umblat prin port Alex s-a ţinut tot timpul la 
câţiva paşi în urma mea, fără să-mi spună o vorbă, 
lăsându-mă să-mi aleg singur drumul. Am şi uitat de el, 
m-am crezut singur, portul m-a absorbit până la 
ameţeală de la primele imagini. După câte văzusem şi 
câte trăisem de când plecasem noaptea, cu trenul mixt, 


câmpia, lanurile de grâu, Dunărea, marea, casa 
AMarisei, cinematograful, odăiţa de la mansardă, 
furtuna şi răsfrângerea ei în mine, portul a însemnat 
impresia cea mai complexă, cea mai greu de înregistrat, 
de înţeles şi de asimilat, deşi nu cea mai puternică. 

Dacă nu mi-a fost deloc uşor să înţeleg ce însemna 
el pentru oameni, atunci în prima zi când i-am bătut 
cheiurile, însetat să le văd pe toate şi înregistrându-le 
haotic, azi nu mi-e mai uşor să-mi readun impresiile, să 
le ordonez şi să le pun pe hârtie, în aşa fel ca să le 
înţeleagă oricine care n-a fost niciodată acolo, şi mai 
ales care n-a fost în acelaşi timp cu mine. De altfel 
cunoaşterea mi-a cerut multă vreme, nimeni n-ar fi avut 
răbdare sa mă urmeze, la început am trăit numai fizic, 
într-un decor cum nu mai văzusem şi nici măcar nu mi-l 
închipuisem decât poate invers, cu totul altceva decât 
realitatea în mijlocul căreia căzusem şi mă înconjura 
zgâlţâindu-mă, răsucindu-mă, orbindu-mă, asurzindu- 
mă. Portul era imprevizibil, judecata mea n-a putut să se 
lumineze decât încet şi nesigur, devenind clară abia la 
luni de zile după ce plecasem de acolo, având numai 
impresii nedevelopate, ca nişte clişee fotografice ţinute 
la întuneric. Dar chiar după ce imaginile înregistrate au 
căpătat desenul vizibil şi s-au aşezat în ordine redându- 
mi forma topografică a portului, peste care s-a aşezat cu 
uşurinţă mişcarea, a oamenilor, a instalaţiilor şi a 
vapoarelor, cum le văzusem şi nu puteau să fie uitate, a 
trebuit să treacă alt timp, nu ştiu bine cât, ani şi decenii, 
mai bine zis o durată, până să simt semnificaţia lor în 
viaţa noastră. Atunci am decis, cu deplină înţelegere a 
ceea ce spun după atâta aşteptare, cu hotărâre şi cu 
convingere, că unul din cei şapte stâlpi primordiali aflaţi 
la temelia lumii este portul, oricare din ele, de la Calatis 
la Roterdam. 


Primul meu simţ care s-a trezit cum am ajuns 
acolo, solicitat mai intens decât văzul şi auzul, a fost cel 
olfactic. La început n-am înţeles ce se întâmplă, am fost 
confuz în faţa atâtor mirosuri care veneau spre mine, 
pătrunzându-mă nu doar prin nări ci şi prin piele, prin 
toată fiinţa: abia mai târziu toate acestea şi-au relevat 
sensul şi au devenit o sinteză, definind portul înainte să-i 
apară imaginea. Am mers orbeşte către primul chei, 
unde se descărca un şir de vapoare; n-am văzut 
macaralele şi bigile care se roteau pe cer purtând lăzi, 
baloturi, butoaie, bidoane, n-am văzut nici hamalii, goi 
până la mijloc, ca Maciste de pe afişul cinematografului, 
coborând pe schelă cu saci în spinare. Ci am simţit 
mirosuri, amestecate, acide, dulci, piperate, leşioase- 
vegetale, minerale - ruginite, coclite - concentrate, 
atotputernice, explozive, care, înainte de a deveni un tot 
caracteristic şi definitiv mi s-au dezvăluit unul câte unul, 
în parte: mirosul de lămâie, de portocală, de banane, de 
cafea şi cacao, de piper, cuişoare, scorţişoară, vanilie. 
Mirosul lubric de ţâri şi lacherdă. Chiar şi orezul avea 
mirosul lui, altfel decât al grâului; şi untdelemnul 
mirosea prin tabla bidoanelor, şi măslinele prin doagele 
butoaielor. De la alte cheiuri veneau mirosuri chimice, 
miros de metale, de cauciuc, de eter, de vopsele. Toate 
acestea nu mi-au sugerat ţinuturi exotice, geografia 
îndepărtată de unde erau aduse, ci s-au localizat lângă 
mine, în spaţiul meu de mişcare, contopindu-se şi 
devenind mirosul unic al portului. Dar atât n-ar fi fost de 
ajuns dacă odată cu ele nu s-ar fi simţit emanaţia apei 
din bazine, alta decât pe malul liber al mării; căci pe 
lângă mirosul de algă putredă, de vietăţi moarte, peşti şi 
crustacee, de iod şi sare li se adăuga un amestec venit 
de la vapoare, de la carenele lor ruginite, de la uleiul 
maşinilor, de la păcura arsă, de la fumul dizolvat în apă, 


şi chiar de la gunoaie şi alte reziduuri, toate la un loc şi 
în acelaşi timp pure şi fetide. 

Treptat s-au trezit în mine şi celelalte simţuri, 
primul al mişcării, simţul muşchiular, netrecut între 
simţurile omului, deşi fără el am fi toţi paralitici. Am dat 
drumul la pas, nu mai era mult până seara iar eu 
simţeam foame şi sete pentru tot ce întrezăream în faţă, 
ca şi pentru cele nebănuite; simţeam că portul se zbate, 
fără frâne, dogorind de viaţă, arătându-şi impudic 
părţile dezgolite; trebuia să-l văd până la capăt înainte 
de a se slei, de a se răci şi a se ascunde ruşinat de 
privirile mele. 

La capătul danei, în pupa unui vapor de la 
Hamburg, am văzut lume îmbulzită, prima imagine clară 
prinsă cu ochii, căci tot ce îmi intrase în privire până 
atunci rămânea confuz, fără contur, fără culoare şi 
adâncime. Într-o şalupă neagră, aproape de cârma 
vaporului, doi oameni în tricouri dungate şi pantaloni de 
doc murdari de păcură, învârteau năduşiţi la o pompă cu 
două manivele. Pornind din capul cilindrului, un tub de 
cauciuc roşu cobora în apă, alături, împreună cu o 
parâmă subţire legată de copastie. Parâma a început să 
se mişte, zmucită, din apă ieşea o bolboroseală, bule de 
aer, inegale, învălmăşite, până ce sub ele s-a ivit o sferă 
de alamă, de vreo jumătate de metru, în care intra tubul 
de cauciuc roşu. Un geam gros, rotund, cam de o 
şchioapă lăsa să se vadă în interiorul sferei şi 
numaidecât am desluşit, deşi neclar, doi ochi omeneşti, 
mai bulbucaţi decât ai lui Alex, apoi capul unui om cu 
părul blond, căzut în faţă: capul mi s-a părut prea mic pe 
lângă trup, care se întrezărea prin apa limpede, 
îmbrăcat într-un costum greoi şi ţeapăn, de cauciuc 
negru; mi-ar fi plăcut să fie roşu, ca tubul, aşa poate 
devenea mai suplu. Priveam cu ochii mari şi îmi venea 
să aplaud, zburdând de bucurie, vedeam prima oară un 


scafandru adevărat, îl ştiam din fotografii şi desene, 
poate chiar şi din filme; deşi nu mă îndoiam de existenţa 
unor oameni care făceau anumite treburi sub apă, căci 
le cunoşteam faptele, ştiam ce însemna meseria lor, cât 
era de folositoare, de grea şi de primejdioasă, ei ca 
oameni rămâneau pentru mine o încarnare 
supranaturală, sau mai degrabă o abstracţiune. 

Scafandrul îşi sprijini picioarele într-o scăriţă de 
fier din bordul şalupei, se tinu cu o mână de copastie, cu 
mâna cealaltă scoase anevoie din apă un obiect inform 
la prima impresie, ceva de metal vopsit negru, cu luciu 
şi cu înflorituri aurite. Abia când izbuti să-l ridice şi îl 
dădu oamenilor din şalupă am văzut că era o maşină de 
cusut, neîndoios, fiindcă pe ea scria „Singer”. Mai 
scosese trei până atunci, erau pe chei, ude şi pline de 
mâzgă. Un tânăr spelb cu o mustață ţepoasă, galbenă, le 
ştergea cu o cârpă. Lângă el se agita o persoană matură, 
un domn în haine de marinar dar fără galoane; poate 
fusese marinar în tinereţe. Acum avea ochelari pince- 
nez, aceştia dau omului, orice-ar fi el, un aer de 
intelectual şi parcă îi fac privirea mai inteligentă. 

După cum se agita în haina care îi plesnea pe 
burta, am înţeles că maşinile de cusut îi aparţineau, 
avea probabil un birou de import sau o prăvălie. Aşa şi 
era, am aflat îndată, avea şi una şi alta, un birou mic şi o 
prăvălie mare, cu maşini de cusut şi biciclete. Îl chema 
Omer Baltadgi, cum scrie pe firma prăvăliei. Tânărul 
spelb, cu mustață ţepoasă, pe nume Iordan, care ştergea 
de apa maşinile de cusut, era slujbaşul lui, practicant la 
birou, dar făcea şi multe altele, chiar şi curăţenie în 
casă. Puțin îmi păsa de paguba lui Omer Baltadgi, mă 
interesa scafandrul care se scufundase din nou, lăsând 
deasupra lui bule de aer. Acolo sub apă era o lume pe 
care o văzusem şi eu dar numai pe fugă şi nu până la 
capăt; pentru lumea aceea era să-mi pierd viaţa, chiar 


atunci, vara, când m-am încurcat în fierăria unei epave. 
Niciodată nu mă gândisem cum ar fi, ce s-ar întâmpla cu 
mine dacă într-o zi s-ar ivi prilejul să cobor în sânul ei, 
fără grabă, să-mi vină aer de deasupra şi să merg pe 
fundul mării ca pe stradă, să privesc în jurul meu pe 
îndelete, să aflu toate secretele ascunse sub faţa apei, să 
mă mândresc în sinea mea că ştiu mai multe decât alţi 
oameni, ştiu ce nu pot să ştie decât scafandrii. Ardeam 
de dorinţă să stau de vorba cu un scafandru, să-mi 
spună ce simte, ce crede cât este sub apă şi cum i se 
pare lumea noastră când se întoarce. 

Într-o jumătate de oră omul a mai scos şase maşini 
de cusut, cu cele de pe chei erau nouă. Atunci s-a apucat 
cu mâna de copastia şalupei şi le-a făcut semn 
coechipierilor să-i scoată casca. Era prinsă cu şuruburi 
pe un guler metalic, ataşat la costumul de cauciuc 
negru. Au desfăcut şuruburile, au ridicat casca, a apărut 
capul scafandrului, cu parul blond căzut în ochi, cum îl 
văzusem prin fereastra rotundă. Omul, cu faţa palidă, cu 
respiraţia grea părea istovit, deşi încerca să zâmbească. 

— Mai sunt trei! strigă Omer Baltadgi de pe chei. 
Ce faci cu ele? Vrei sa le laşi acolo? 

O ladă scăpată de macara căzuse pe chei, se 
spărsese şi douăsprezece maşini de cusut, din douăzeci 
şi patru, căzuseră în mare; poate erau stricate, poate 
nici celelalte nu scăpaseră tefere din buşitură. 

— Nu mai pot, domnule, răspunse scafandrul. S-o 
lăsăm pe mâine. 

E prima întâmplare din viaţa portului de care îmi 
aduc aminte şi nici n-am să pot uita; căci m-a intrigat, 
m-a uimit, mi se părea o închipuire, deşi nu mă îndoiam 
că era o realitate, văzusem totul cu ochii, auzisem cu 
urechile mele răspunsul obosit şi puţin umil al 
scafandrului, „nu mai pot, domnule”! Fără aceste vorbe 
aş fi crezut că scufundarea lui în apă fusese o joacă. 


— Iasso, Sofron! strigă Alex care între timp se 
apropiase de mine. 

Aşa se salutau oamenii în port, cu o vorbă 
grecească, fără să fie greci decât poate prin alianţă. 

— lasso, Alex! răspunse scafandrul. 

Se urcase în şalupă, îi scoseseră costumul, era în 
izmene şi în tricou fără mâneci, i se vedeau braţele 
puternice, cu muşchii zvâcnind de oboseală. Mi s-au 
aprins urechile de emoție, după salut Alex şi cu el erau 
prieteni, un prilej norocos să stau de vorbă cu un 
scafandru, să-mi văd visul cu ochii. 

— Îl cunoşti? l-am întrebat pe Alex, cu teama ca ar 
fi putut să mă repeadă, nu aveam dreptul să mă amestec 
în treburile lui personale. 

— Da, mi-e văr, răspunse, fără să se mire de 
întrebare. 

Fusese oare aseară la masa în casa AMarisei? Nu 
tineam minte aproape pe nimeni şi un scafandru, chiar 
în haine de stradă cred că mi-ar fi atras atenţia, n-aş fi 
putut să trec pe lângă el fără să-l descopăr. Dar familia 
era mult prea mare ca să încapă toţi deodată la masă, 
umpleau oraşul. 

— As vrea să-l cunosc, să stăm de vorbă, am 
continuat cu vechea timiditate. 

Alex s-a întors spre mine mirat, întrebător, 
căutând parcă să-mi pătrundă cu ochii prin ţeastă. 

— Interesant! spuse, luminându-se. Şi ce-ai vrea 
să vorbeşti cu el? 


— Întâi, aş vrea să-l cunosc, numai aşa, să ştiu că 
am cunoscut un scafandru. 

Privirea lui Alex era şi mai mirată. 

— Interesant! Şi ai vrea să-ţi povestească viaţa lui, 
nu-i aşa? Pe urmă să-ţi spună cum este sub apă! 

Parcă îmi citise gândurile. 


— Da, eşti un subiect bun! socoti Alex, în 
concluzie. 

Deschise caietul pe care îl avea la subţioară, 
scrise în el câteva cuvinte, apoi se întoarse spre şalupă, 
gata să-l strige pe scafandru. Acesta se îmbrăcase, îşi 
pieptăna parul blond, dându-l pe spate. 

— Nu acum, te rog! am spus repede. Este prea 
obosit şi nici eu nu sunt gata, nu ştiu ce să-i spun, nu m- 
am aşteptat. 

Alex încuviinţă, privindu-mă tot mai atent, din ce 
în ce mai intrigat de reacţiile mele. Am făcut câţiva paşi 
înainte, ca să nu fiu de faţă când stătea de vorbă cu 
scafandrul, care tocmai urca pe chei: mă uitam numai 
cu coada ochiului. Când am văzut că îşi luau rămas bun, 
am pornit mai departe, ştiind că Alex are să mă urmeze, 
aşa era înţelegerea. 

Din câte se descărcau de pe vapoare, la danele 
celelalte, cel mai mult m-au interesat automobilele, deşi 
nu puteam să le văd, fiind închise în lăzi de lemn mari, 
că din două ai fi putut să faci o cabană. Erau atât de 
multe lăzile, întărite cu chingi de fier, stivuite pe chei 
până departe, că un timp am şi uitat ce aveau înăuntru, 
m-am gândit numai la lemn, câta pădure era băgată în 
ele şi irosită. Pe urmă am văzut scrisul, cu litere mari, 
negre; aşa am venit la realitate, scria Ford, Dodge, 
Pontiac, Chevrolet, Nash, Overland, mărci de 
automobile, le cunoşteam, le refăceam în minte, le 
scoteam din lăzile unde stăteau ascunse şi le vedeam 
pornind, împânzind şoselele, auzeam zgomotul 
motorului, ba simţeam chiar miros de benzină. Uitasem 
cu totul de Alex, portul creştea în dimensiune prin lăzile 
acelea cu automobile şi căpăta cel mai important din 
înțelesurile sale, să-i dea omului putinţa de mişcare, la 
fel de uşor pe uscat ca pe apă. Toate automobilele erau 
din America, unde se făceau cele mai puternice şi mai 


frumoase. Din ţările europene, în primul rând Italia, şi 
Germania, veneau cu trenul; or fi fost bune şi ele dar îmi 
inspirau mai puţină încredere; de Franţa nici nu mai 
vorbesc, vroia să fie mai altfel decât restul lumii, să nu 
semene cu nimeni şi mie mi se părea că se joacă de-a 
Baba Oarba cu tabla şi cu vopseaua. N-aş fi vrut să am 
un automobil franțuzesc nici dacă mi l-ar fi dat cineva 
gratis; aşa gândeam, ştiind că n-o să mi-l dea nimeni, 
altfel poate că mi-aş fi schimbat părerea. 

Între timp, intra în conştiinţa mea şi forfota de pe 
cheiuri şi zgomotele, pe care mai înainte nu le 
recepţionasem. Pe cheiuri se vânzolea lume amestecată, 
marinari, hamali, funcţionari, negustori ambulanti, 
poliţişti, grăniceri, vameşi, apoi gură-cască şi derbedei, 
mardeiaşi, hoţi de buzunare. Portul creştea în toate 
direcţiile, veneau convoaie cu vagoane de marfă, 
locomotivele de manevră, micuţe, fluierau subţire, 
vapoarele şi remorcherele răspundeau cu sunetele lor 
profunde, atât de vibrante că făceau să vuiască aerul 
până în bolta cerului. Deodată am desluşit între toate 
acestea un sunet nou, ca o plesnitură de bici peste apă, 
cred că îl auzisem şi mai înainte, poate îl auzisem din 
ziua sosirii, încă din gară dar era prea nefiresc, prea 
inexplicabil şi poate îl luasem drept o închipuire, un ţiuit 
al urechii. Departe de oameni, într-un ţinut pustiu, un 
asemenea sunet mi-ar fi băgat groaza în suflet, 
neîmpiedicând ca în acelaşi timp să ard de curiozitate. 
Era ca un țipăt animalic, o zvârcolire de moarte, un 
stilet lung străpungea grumazul unei vietăţi furioase, 
făcând să ţâşnească pe apele portului, înroşindu-le, o 
şuviţă de sânge sub presiune, dintr-o rană adâncă şi 
subţire, o zvâcnitură care se transforma în sunet şi 
sfâşia straturile de aer, modulând cromatic până la 
înălţime. Dacă se pornea unul îi răspundeau altele, din 
toate locurile, era o împletire de chemări disperate. 


Când am înţeles că erau sirenele remorcherelor şi 
vapoarelor, am avut o dezamăgire, sperasem să fie ceva 
fără explicaţie, de pe altă lume. Curând am văzut 
sirenele de aproape, în forma lor fizică, un melc de 
alamă terminat cu o pâlnie ca de goarnă, prins de coşul 
vaporului, lângă fluier. Mergea cu aburi, ca şi fluierul de 
alături, se vedea limpede dar cu toată explicaţia la care 
ajunsesem, sunetul acesta scurt, alarmant, plin de 
panică mi se părea o plesnitură de bici în spinarea unui 
monstru gigantic rănit, întins pe apă, neputincios, 
nefiind în stare să se apere ci doar să scoată ţipătul lui 
de moarte. 

Acum când cel mai atent din simţurile mele 
devenise auzul, vâjiitul unui corp în cădere m-a făcut să 
mă trag în lături, repede, între şinele căii ferate, cu o 
mişcare instinctivă, fără să-mi fie frică şi fără să ridic 
ochii, şi văd ce vine. Simţul văzului s-a trezit abia în 
clipa următoare, o sarcină uriaşă de saci şi baloturi, 
într-o plasă împletită din odgoane groase cât braţul 
omului, mii de kilograme, cădea în locul de unde 
fugisem mai înainte. 

Cablurile unei macarale vibrau deasupra, mai sus 
se auzeau roţile scripeţilor rotindu-se fără frână, gata să 
ia foc, să se topească. Aşteptam înlemnit impactul cu 
pământul, plasa să se rupă, sacii şi baloturile să vină 
peste mine, să mă îngroape. Când mai erau doi metri 
până la pământ cablul s-a întins brusc, l-am auzit 
trosnind, scripeţii au înţepenit cu un scrâşnet de fiare 
rupte, braţul macaralei parcă s-a arcuit ca o trestie, nu 
ştiu cum de a rămas întreg, şi sarcina uriaşă s-a aşezat 
lin pe chei, ca o pasăre. 

— Nu căsca gura! a strigat macaragiul la mine, de 
la înălţimea cabinei, mai sus decât catargele. 

Vroise să mă sperie, era uşor să se vadă; drept 
răspuns l-aş fi mustrat cu asprime dar fără mânie, 


fiindcă nu voiam să-mi otrăvesc sufletul: „Tu, care 
trăieşti la o înălţime unde nu meritai să ajungi, şi ca 
treabă nu faci altceva decât să mişti nişte pârghii, iar ca 
mulţumire nu ai alta decât să înspăimânţi un copil de 
vârsta mea, n-ai să ştii niciodată ce va însemna portul 
pentru mine; şi chiar dacă ai şti, tot n-ai înţelege de ce 
am nevoie să-l cunosc sub toate feţele lui, cu toate 
simţurile mele!” 

Hamalii din jur râdeau, bucurându-se că o 
sfeclisem, fără să ştie că nu simţisem nici cea mai mică 
spaimă, iar acum, dacă îmi stăpânisem mânia, 
întâmplarea îmi era cu totul indiferentă. În clipa 
următoare am auzit trosnind şinele căii ferate, un fluier 
de gură mi-a spart urechile şi când am întors capul, un 
vagon de marfă venea peste mine: un ceferist stătea pe 
scară, cu fluierul în gură şi flutura un fanion galben, ca 
să-l vadă mecanicul locomotivei, aflată mai departe în 
urmă, peste alte vagoane. Sigur că şi ceferistul voise să 
mă sperie, altfel putea să fluiere mai din vreme. Mă 
uitam în ochii lui, atât de indignat că nu-mi dădea în 
minte să mă arunc în laturi. O mâna puternică m-a prins 
de braţ şi m-a tras de-o parte, cu o smucitură, o clipă 
mai înainte de a fi simţit în piept tamponul vagonului. 
Nu era altcineva decât Alex, care nici măcar nu m-a 
certat pentru lipsa mea de atenţie. Cum mă studia tot 
timpul, poate începuse să înţeleagă ce se întâmpla cu 
mine, îşi dădea seama că dorinţa mea de a cunoaşte 
portul nu se putea împlini fără eforturi, încordare, 
sacrificii şi chiar primejdii; dacă aş fi ocolit primejdiile şi 
încercările grele, cum una din ele fusese drumul cu 
trenul mixt, ar fi însemnat să nu cunosc nici portul, nici 
restul lumii. Pe ceferist n-a putut să-l certe, ajunsese 
departe. În schimb, i-a strigat macaragiului: 

— Mă, Hristoase, ţi s-a făcut de bătaie? 


Hamalii, care până atunci continuaseră să râdă şi 
să facă glume pe seama mea, înveseliţi şi mai tare de a 
doua păţanie, au tăcut mâlc, mi-am dat seama că se 
temeau de Alex, fără să înţeleg de ce, unul singur din ei 
să-şi fi pus mintea cu el i-ar fi înmuiat oasele; dar nimeni 
n-ar fi îndrăznit, se vedea cât de colo. 

Macaragiul a făcut un semn amical, ca să îndrepte 
treaba; pe semne şi lui îi era teamă de Alex. Cred că pe 
toţi îi intimida costumul lui alb, lavaliera şi caietul de la 
subţioară, legal în marochin roşu. Poate ştiau şi ei că 
scria povestiri şi nuvele, îşi căuta subiecte pretutindeni: 
ori când se puteau pomeni puşi într-o carte, luaţi în 
batjocură şi făcuţi de râsul lumii. Curând am înţeles că 
înainte de orice, prestigiul lui Alex venea de la AMarisa, 
căreia întreg oraşul îi purta un respect plin de frică, toţi 
se temeau de beteşuguri, ştiau că în afară de ea n-ar fi 
putut să-i vindece nimeni la fel de sigur. 

Pe macaragiu n-aveam nici un chef să-l cunosc: ce 
putea să-mi spună? Dacă mă uitam la el o oră, cum 
manevra macaraua, nu-mi mai trebuia altceva ca să ştiu 
ce fel de om este; cât despre meseria lui, degeaba i-aş fi 
căutat o taină, o fi fost grea, dar era simplă: motor, 
pârghii, cabluri, scripeţi, nimic în plus sau în minus, nici 
o schimbare posibilă, monotonie şi plictiseală. 

Am înţeles că Alex îl cunoştea bine, dacă îl 
chemase pe nume. Şi cine în secolul nostru putuse să-l 
boteze aşa, cu un nume din primul mileniu? 

— 'Ţi-e şi el rudă? 

Nu, îi era numai fin, îl cununase împreună cu 
AMarisa. Cununaseră pe mulţi, le botezaseră copii. Dar 
nici rudele adevărate, de sânge, nu erau puţine. 

— Dacă i-am aduna pe toţi, îmi spuse Alex, am 
putea să facem o fabrică: ar trebui să facem şi o şcoală, 
alături. Să aibă unde învăţa copiii şi nepoţii. 


Poate altcineva n-ar fi dat importanţa ideii cu 
şcoala, eu însă m-am bucurat că se gândise, chiar dacă 
era vorba numai de o glumă; m-am uitat la el cu mai 
multă simpatie, începeam să cred că are mai mult suflet 
şi mai multă minte decât îmi închipuisem la început, 
când venise să-şi caute un subiect pe plajă. 

Restul portului l-am văzut încetul cu încetul, în 
zilele următoare, nu se putea dintr-odată, era prea vast 
şi prea complex pentru capacitatea mea de înţelegere. 
Mai aveam să descopăr silozurile, bazinul de cherestea 
şi cel de petrol, care alcătuiau o bază triunghiulară; 
forţa ei mi s-a părut mai mare decât a întregului oraş, 
decât a multor oraşe luate împreună. Acolo se aduceau 
grânele din câmpie, păcura de sub dealuri şi pădurile de 
la munte. 

Ultimul bazin, unde se termina şi ultimul chei, era 
cimitirul vapoarelor, dar nu i-am dat o culoare de doliu, 
l-am socotit un loc de vis, am petrecut multe zile acolo, 
şi prin acele epave care pluteau încă, am învăţat istoria 
navigaţiei, cum nu se învăţă la şcoală. Asa am ajuns la o 
încheiere, portul n-a mai avut nevoie de nici un adaus, 
am tras ultima linie a desenului, am pus ultima culoare; 
nu mai trebuia decât să suflu deasupra, ca să învie. 


5 


La masa ele seară am căpătat iarăşi două stridii, 
pe care acum le-am mâncat fără emoție; eram mulţumit 
de mine că făceam atât de uşor un pas înainte. Mult mai 
târziu, la maturitate am ajuns să înţeleg că asemenea 
triumfuri sunt însoţite de o pierdere, devenim mai 
deştepţi, în schimb ni se aspreşte sufletul; candoarea, 
cununa lui de flori roz şi albastre se ofileşte şi n-o putem 
înlocui niciodată. 

Nici în această a doua seară n-am apucat să-mi 
cunosc comesenii, să rețin măcar o fizionomie din toate, 


n-am avut ochi decât pentru AMarisa. Seara trecută 
fusese mai comunicativă, se interesase de mine, iar 
acum nu-mi adresa nici o vorbă, privirea ei trecea pe 
lângă mine. O dezamăgisem? Ar fi trebuit să fac mai 
mult decât făcusem? Oare ştia cum îmi petrecusem ziua, 
cât îi fusesem de folos lui Alex? Şi, mai ales, ştia ce 
gândisem? Aş fi vrut să aflu ce era în mintea ei, cât avea 
să mă mai tolereze şi mă întrebam dacă purtarea mea 
îndrituia găzduirea, masa şi stridiile. 

Pe urmă am observat că AMarisa nu era reţinută 
numai cu mine, pentru ea toată lumea părea absentă, 
chiar şi Alex; cât a ţinut masa n-a scos o vorbă, nici ca 
să dea vreo poruncă slujnicelor, bucătăresei, vaietului. 
Toţi trei vizitiii aşteptau la uşa din spate, oricând le 
putea veni vorbă să înhame caii. Au aşteptat degeaba, 
cum s-a terminat masa, stăpâna casei s-a dus în 
camerele ei de la etaj, fără ca măcar să-şi salute 
oaspeţii. Aceştia, care mâncaseră pe tăcute, cu nasul în 
farfurie s-au ridicat şi au ieşit pe uşă, fără o vorbă, de 
parcă îşi pierduseră glasul. Abia în stradă, când s-au 
împărţit pe familii, grupuri-grupuri, au început să 
bombăne, nemulţumiţi de răceala AMarisei, plângându- 
se că pentru un blid de mâncare îi făcea să îndure mai 
multe decât slugile. Nu ridicau glasul, să nu-i audă cei 
din faţă sau din spate, familiile se temeau una de alta, să 
nu umble cu pâra. Şi-apoi, în sinea lor nu puteau să uite 
că primeau de la AMarisa mai mult decât un blid de 
mâncare, ea le plătea chiriile şi toate cheltuielile casei, 
ea îi îmbrăca de Crăciun şi de Paşte, le ţinea copiii prin 
şcoli şi, în sfârşit, avea grijă de ei la boală, le aducea 
doctori, îi băga în spitale. Nu încerca să-i vindece 
singură, cu ceaiurile ei şi cu fluidele, n-avea putere 
asupra celor de-un sânge; încercase. Iar ei, în afară de 
unele excepţii demne de stimă, destule ca să nu cazi în 
mizantropie, oameni de valoare, trăiau ca nişte trântori, 


uitaseră să muncească, deşi aveau negoţuri şi slujbe; se 
lăsau pe tânjeală. De ziua AMarisei umblau cu 
pantahuza în familie, să strângă bani pentru un buchet 
de flori şi o lădiţă de şampanie, pe care o beau tot ei, să 
nu fie în pagubă. O dată măcar nu se grăbise unul din ei, 
când mergeau la cinematograf să cumpere biletele; 
aşteptau la intrare, să vină AMarisa şi să-şi desfacă 
punga. 

— Hai în oraş! hotărî Alex, când rămaserăm 
singuri. 

Eram subiectul lui, trebuia să mă supun, însă aş fi 
vrut să rămân acasă şi AMarisa să ştie, să mă creadă 
aşezat şi cu judecată. Nu ca să mă bag sub pielea ei, ci 
din recunoştinţă, căreia i se adăuga un respect plin de 
admiraţie; viaţa ei ciudată, trecutul necunoscut, 
exuberanţa urmată de muţenii îngheţate, apoi puterea 
pe care o avea asupra oamenilor, începând cu propria ei 
familie, bogăţia, generozitatea şi mai ales harul de a 
ghici viitorul şi de a tămădui bolnavi abandonaţi de 
medicina obişnuită, făceau să o văd ca pe o fiinţă 
nepământeasca. La toate acestea se adăuga, atrăgându- 
mi încă o admiraţie, felul ei de a se mişca, uşoară şi 
ageră, ceea ce socoteam a fi o dovadă că avea darul să 
se detaşeze de alcătuirea fizică, dematerializându-se 
printr-o extraordinară forţă lăuntrică. 

Aşa s-a făcut că mergând pe stradă, unde cu o 
seară mai înainte aş fi dorit atât de mult să fiu de capul 
meu, gândul îmi fugea tot timpul la AMarisa. Aş fi vrut 
sa mă întorc, să iau de jos o lampă aprinsă şi să-i 
ciocănesc la uşă, să-mi ghicească în cărţi sau să-mi 
spună o poveste; aş mai fi vrut s-o întreb cine era 
Prinţesa, ce se întâmplase cu ea? Plecase, murise? Mă 
temeam sa-l întreb pe Alex, mă aflam aici nu ca să-i pun 
întrebări ci să-i dau răspunsuri. 


Într-un târziu am băgat de seamă că ajunsesem 
într-un cartier mai întunecat, cu străzi dosnice. 
Întâlneam oameni, fără să-i pot vedea la faţă, parcă se 
fereau, mergeau tot prin umbra gardurilor. Nu l-am 
întrebat pe Alex unde mergem, eram dator să-i urmez 
oriunde, fără cârtire. M-am gândit că poate vroia să ma 
ducă la varul lui, scafandrul, şi nu eram gata să stau de 
vorbă cu el, nu-mi pregătisem cuvintele. După un colţ de 
stradă a apărut pe neaşteptate o firma de fier forjat, ca 
o emblemă ca la hanurile de altădată: reprezenta o 
căruţă cu una din osii ruptă, luminată de trei felinare 
roşii puse deasupra; dedesubt scria cu litere cursive, de 
sârmă groasă, ciocănită: Strada Căruţei Stricate. Era 
lucrată frumos, de un meşter cu mâna bună şi lumina 
roşie îi dădea sclipiri misterioase: m-am înfiorat puţin, 
mi-am închipuit că aşa trebuia să fie firma de la poarta 
iadului. Pe urmă am văzut că în tot lungul străzii 
pâlpâiau felinare roşii puse deasupra porţilor, aveau 
ceva tainic, alcătuiau un decor diabolic care îmi făcea 
puţin frică, deşi Alex, lângă mine, păşea înainte sigur pe 
el şi fără sa şovăie. Abia acum a socotit că trebuia sa mă 
pregătească, mi-a spus, în sfârşit, că mergem la o casă 
cu fete, numai că a folosit alte vorbe, care au făcut să mi 
se aprindă obrazul. Câţiva paşi n-am mai simţit pe ce 
lume mă aflu, se legăna caldarâmul sub mine, aş fi vrut 
să vină o apă mare din faţă, ca în poveste, să ma ia pe 
sus şi dacă nu era altă scăpare, mai bine să mă înece. 

După o clipă mi-a venit în minte un gând şi mai 
îngrozitor, că Alex nu mă slăbea din ochi, vroia să ştie 
clipă de clipă ce se întâmplă cu mine. M-a cuprins atunci 
o altă ruşine, să nu mă arăt în faţa lui fricos şi neştiutor, 
mi-am adunat tot curajul, deşi mai uşor mi-ar fi fost să- 
mi dau duhul, am scos pieptul înainte, mi-am întărit 
pasul, ca la armată, m-am gândit la eroismul soldaţilor; 
când ies din tranşee să atace le ticăie inima, dârdâie din 


tot trupul dar strigă ura. Îmi ticăia inima, dârdâiam de 
frică şi privirea lui Alex nu mă slăbea nici o clipă. 

— Te pomeneşti că n-ai mai fost niciodată! spuse 
el în batjocură. 

Nu m-am mirat, era datoria lui să-mi citească în 
suflet. Am negat, scuturând din cap bărbăteşte. Am 
răspuns: „l-auzi vorbă!”, fără să-mi recunosc glasul, nu 
mai era al meu, hârâia şi se îngroşase de frică. Dar aşa 
devenise convingător, Alex a părut mulţumit, a dat 
drumul la pas şi tocmai atunci când nimic nu mai putea 
să împiedice urmarea, mi-a venit un gând salvator, i-am 
spus, oprindu-mă în mijlocul străzii: 

— Dar n-am nici un ban. Nu pot merge! 

M-a tras de mâna, avea el şi pentru mine. 

Din loc în loc, se vedea câte o cârciumă prost 
luminată, cu ferestrele murdare, iar printre ele se 
înşirau casele cu fete, toate cu felinar roşu deasupra 
porţii, cu uluci înalte, dincolo de care se auzea muzică 
de gramofon, de armonică, glasuri vesele, chirăieli, 
ţipete, hârjoneală. Nu ştiu de ce fetele stăteau în curte, 
fără să scoată capul în stradă, cum auzisem că era 
obiceiul; poate aici aşa le cerea politia, să fie 
cuviincioase, fiindcă în jur mai erau şi case de oameni 
cumsecade, gospodari cu fete mari şi cu frica lui 
Dumnezeu, cu icoane şi cu candele în perete; sau poate 
aveau o înţelegere între ele, să stea fiecare la locul ei, 
aşteptându-şi norocul, nu să-l tragă de mânecă. 

Toate acestea s-au întâmplat aşa cum le-am spus, 
dar numai eu ştiu ce aveam în suflet, numai apa mare 
invocată adineauri putea să mă scape. Alex s-a oprit la 
una din case, a deschis poarta şi m-a împins înăuntru; 
am făcut doar un pas, pe urmă am rămas ţeapăn. Deşi 
era lume n-am văzut-o, n-am auzit glasuri, m-a izbit un 
miros necunoscut, am înţeles că nu putea fi întâlnit în 
altă parte decât unde sunt multe femei laolaltă, stoarse 


şi chinuite: mirosul îmi făcea şi silă, şi groază, venea de 
pretutindeni, pe uşi, şi ferestre, din odăile cu lampa 
mică, umplea curtea, ieşea în stradă şi numai frica 
făcuse sa nu-l simt mai dinainte. Acum trecusem de 
frică, mersul la luptă se terminase, mă aflam în tranşeea 
care trebuia cucerită, îmi făcusem datoria şi pe urmă 
murisem. 

Atunci, după secunda cât simţisem toate acestea, 
am văzut venind din fundul curţii o fată în rochie albă, 
atât de scurtă şi de subţire, că o lăsa mai mult goală, 
fără să fie defel indecentă, era o fecioară, venea cu 
mâna întinsă, altceva nu mai ştiu, ea singură mi-a rămas 
în minte şi m-a urmărit tot drumul în timp ce fugeam 
spre casă. Am simţit din prima clipă, când pornise spre 
mine din fundul curţii, că îmi era destinată, dar nu 
venise timpul: am luat-o la fugă, ştiind că am s-o 
întâlnesc în altă zi, are sa mă aştepte, şi până atunci 
nimeni n-o s-o atingă. 

În seara aceea, Alex n-a venit să vadă ce se 
întâmplă cu mine, am fost mulţumit că mă lăsa singur şi 
am avut încă o dată impresia, care încetul cu încetul a 
devenit certitudine, că în pieptul lui bătea o inimă bună 
şi delicată, deşi cu ochii aceia bulbucaţi şi cu faţa zgâită 
ar fi fost greu să se creadă. 

L-am auzit întorcându-se la un ceas după mine, 
fuga mă liniştise într-un fel, lăsând în loc alt zbucium; 
nu mai era nici frică, nici ruşine, ci numai nevoia să aflu 
ce se întâmpla cu sufletul meu, ce fusese în seara aceea, 
de ce mă urmărea imaginea fetei pe jumătate goală, aşa 
cum se apropia din fundul curţii, aducând o lumină albă, 
curată, în mirosul lubric de femeie muncită. Mi-o 
închipuiam rămasă acolo, la doi paşi de poarta pe unde 
fugisem, şi dacă m-aş fi întors altă dată, în adevărata zi 
potrivită, presimţeam că aş fi găsit-o tot acolo, 
aşteptându-mă cu mâna întinsă. 


6 


Dimineaţa, pe când ne beam împreună cafeaua cu 
lapte, Alex m-a întrebat pe nepusă masă: 

— Ce-ai visat astă-noapte? 

Eram pe terasă, întindeam unt pe pâine, 
mestecam cu linguriţa în ceaşcă. Nu aveam obişnuinţa 
să mănânc dimineaţa decât lapte cu frank-cafea, sau 
ceai cu lămâie, şi nimic altceva decât pâine, sau cozonac 
în zilele bune; altceva mi-ar fi stat în gât, nu înţelegeam 
să-mi încep ziua îmbuibându-mă, deşi auzisem că în 
unele tari oamenii nu plecau la treabă până nu mâncau 
ochiuri cu slănină prăjită, sau omletă, apoi felurite 
mezeluri, brânzeturi, dulceaţă sau magiun şi la urmă 
prăjiturele. 

Am întâlnit acest obicei în casa AMarisei, dar nu 
m-am deprins uşor cu el, la început mă uitam la Alex 
cum lua din toate, mâncând repede şi cu poftă şi mi se 
strângea stomacul. Pe el însă mâncarea îl învia, făcea să 
i se coloreze obrajii, privirea îi devenea mai ageră şi mai 
inteligentă. Pe urmă deschidea caietul de care nu se 
despărţea niciodată şi începea să scrie repede, mulţumit 
de sine, poate gânduri de peste noapte, limpezite odată 
cu dimineaţa; ca să le pună pe hârtie; sigur că avea 
nevoie de forţă, de aceea trebuia ca mai întâi să 
mănânce. Nu mult mai târziu, când am început să-mi 
scriu şi eu gândurile, am văzut că, în ceea ce mă privea, 
îmi mergea mult mai bine înainte de masă, bineînţeles 
dacă nu eram atât de înfometat ca să-mi tremure mâna 
şi să văd negru în faţă. 

Întrebarea lui Alex m-a surprins, nici nu ştiam 
dacă visasem ceva peste noapte: mă trezisem cu capul 
greu, deşi era gol, fără gânduri. Văzându-mă că tac, cu 
privirea confuză, el a adăugat, închizând caietul, după 
ce abia îl deschisese: 


— Azi n-am inspiraţie. Dacă îţi aduci aminte ce-ai 
visat, să-mi spui; ai grijă, altfel rămân nişte pagini albe. 

Am încuviinţat din cap, pe urmă m-am străduit să- 
mi trezesc memoria, mi-am frământat-o, am stors-o; n-au 
curs decât câteva picături, amintiri vagi şi trunchiate, 
care nu se legau între ele. Aveam sentimentul că nu-mi 
meritam cafeaua cu lapte, Alex însă nu era supărat pe 
mine, dovadă că m-a dus în port, chiar atunci, 
dimineaţa, să-l cunosc pe Sofron, scafandrul. Şi nici 
măcar nu m-a certat că fugisem aseară, deşi din cauza 
mea nu mai putuse să facă nimic, aşa mi-a spus, 
pierduse timpul degeaba, stând de vorbă cu fetele; nu-i 
era de ele, se gândea ce se întâmplă cu mine. 

— Lasă că e mai bine aşa; altfel mă durea capul. 

Totdeauna îl durea capul după ce se ducea acolo, 
am observat cu alte ocazii, nu putea să se ascundă de 
mine, a doua zi era bolnav toată dimineaţa, mă lăsa 
liber. 

Odată ajunşi în port am mers departe pe cheiuri, 
am lăsat dană după dană în urmă, am trecut de silozuri. 
Se încărca grâu în vapoare, curgea de sus, pe burlane, 
de-a dreptul în magazii. Nu putea să fie decât grâu de 
anul trecut, cel nou era pe câmp, doar îl văzusem, gata 
de seceră. De unde putea să curgă atâta grâu n-aş fi 
înţeles, dacă n-aş fi văzut ce mari erau silozurile, uriaşe, 
nişte turnuri prismatice, atât de înalte că se pierdeau în 
pâclă, desluşeam sus de tot numai podurile şi schelele 
care le legau între ele, o împletitură de grinzi metalice, 
aflate sub buza acoperişului. Cum ajungea grâul sus nu 
ştiam, poate supt cu pompele, ca apa, vedeam doar cum 
curgea în vapoare, trâmbe aurii, lucind în razele 
soarelui, vesele, vrednice, mănoase, milostive şi 
nesecate. Ce urmă de pleavă mai era între boabe o lua 
vântul şi-o întindea pe cer, ca o ceaţă groasă. Mergând 
mai departe am văzut în partea cealaltă a silozurilor 


cum venea grâul cu trenul. Veneau vagoane după 
vagoane, pe câte două sau trei linii puse alături, să 
încapă mai multe trenuri şi într-o clipă aspiratoarele le 
goleau, lăsau podeaua curată de n-ai mai fi putut să 
găseşti nici măcar o neghină. Era acolo grâu pentru 
multă omenire şi cum îl vedeam că se aduce mă temeam 
ca omenirea noastră să nu rămână flămândă, deşi eu, 
unul, şi Alex abia mâncasem chifle şi cornuri, câte 
putusem: dar la noi acasă încă mai tăiam o jimblă în 
patru să avem fiecare o bucată, şi-apoi o drămuiam, să 
ne ajungă la toate trei mesele. 

Era o întâmplare plină de tâlc pentru mine, să văd 
cum se încărca grâul să plece, când abia trecusem de-a 
lungul câmpiei şi-l văzusem acolo, legănându-se în vânt 
şi aşteptând să-l coacă soarele. Până atunci nu mai 
văzusem lanuri de grâu de-atâta întindere, orizonturile 
erau prea mici pentru ele, treceau pe dedesubtul lor şi 
se duceau mai departe, odată cu trenul, care îmi 
prilejuia să le urmăresc în desfăşurarea lor infinită, căci 
nu s-au terminat decât pe malul mării, unde se termină 
toate. Şi deodată mi s-a făcut un dor cald şi dulce după 
câmpia pe unde abia trecusem cu trenul mixt plin de 
lume mai mult necăjită, am uitat şi înghesuiala şi 
ghionturile şi duhoarea, în cugetul meu a rămas numai 
grâul cu mirosul spicelor încinse de soare. N-aş fi bănuit 
că mergând să văd portul, chemat de instincte, voi 
ajunge să descopăr câmpia, în înţelesul ei necunoscut 
mai înainte, ca o mamă a oamenilor, voinică, tânără, 
sănătoasă, cu sânii mari, rumeni, plini de sevă 
înmiresmată şi dulce. 

Între silozuri şi bazinul de cherestea, la o dană 
cam părăsită era legat un vapor negru, urât, cu pete de 
rugină, dar care altminteri părea bine croit şi destul de 
ţeapăn să se lupte cu marea. Ceea ce spun n-am înţeles 
de la început, n-aveam ochiul format pe vapoare, atunci 


am căpătat primele mele cunoştinţe. Măsura cam 
patruzeci de metri în lungime şi cam nouă metri în 
lăţime; curând am fost în stare să cântăresc în minte că 
un asemenea vapor avea vreo trei sute de tone, nimica 
toată pe lângă cerealierele care încărcau grâu la 
silozuri. 

Pe un coş lung şi subţire, din altă vreme, ieşea 
fum străveziu, mai degrabă o boare. În caldarină se 
potolea focul, făcut cu lemne de fag, ca să lase jăratic; 
jos, sub punte, se auzi un om icnind, se auzi un râcâit de 
lopată, câteva buşituri îndesate; cine cunoştea viaţa 
vaporului înţelegea, citea ca din carte că un fochist lua 
cărbuni din grămadă şi-i arunca peste jăratic. O clipă 
mai târziu, pe coş răbufni un val de fum gros şi negru 
care se întinse deasupra bazinului. Dacă vântul ar fi 
bătut din larg, ar fi adus fumul peste noi şi hainele lui 
Alex s-ar fi făcut totuna de funingine. 

Sub o tendă întinsă pe punte, în faţa dunetei, 
câţiva oameni în tricouri cu dungi orizontale îşi 
terminau masa de dimineaţă, abia acum, deşi mai era 
numai un ceas până la amiază; mi-am dat seama repede 
că pe vapor nimic nu se făcea prea în grabă, peste toate 
pluteau calmul şi lenea. 

Era un vapor de asistenţă tehnică şi salvare, 
botezat „Arhimede”, cum se vedea scris la prova, la 
pupa şi pe ghereta cârmei, la puntea de comandă. 

Alex puse piciorul pe schelă. 

— lasso! strigă el către oameni. Unde-i căpitanul? 

— E jos, în cabină, cu Rozalia, fac meniul, 
răspunse unul, în care l-am recunoscut numaidecât pe 
scafandru. 

De altfel, şalupa care lucrase în port la scosul 
maşinilor de cusut era legată de-a lungul vaporului. 

Un câine mic, zburlit, alb dar murdar de cărbune, 
cu părul căzut în ochi de nu mai înţelegeam cum poate 


să vadă, se repezi să mă latre, ostil, în timp ce tot el îl 
saluta pe Alex, dând vesel din coadă. Nu mai văzusem, 
nu înţelegeam cum izbutea să-şi împartă sentimentele, 
diametral opuse, exteriorizându-le pe amândouă atât de 
limpede. 

In câteva clipe, cât am făcut drumul de la schelă 
până la tambuchiul din prova, ca să coborâm în cabina 
căpitanului, eram prieteni, nu mă mai lătra, dădea din 
coadă, îl chema Arhimede, când cineva striga numele 
vaporului, cum se obişnuieşte în porturi ca să întrebi 
ceva sau să dai o veste, câinele venea fuga, sărea pe-o 
ladă din bord şi se uita întrebător pe deasupra 
parapetului. 

Coboram scara de lemn, Alex mă împingea de la 
spate, când uşa cabinei se deschise brusc şi apăru 
căpitanul, în cămaşă, descheiat la toţi nasturii, cu 
pantalonii ţinuţi în bretele uzate, zdrenţuite pe margini. 

— Ia te uită! se adresă lui Alex. Ai venit cu 
subiectul! 

Nu ştiam de unde putea să mă cunoască. În 
spatele lui, aşezată pe marginea patului, lângă masă, o 
femeie tânără îşi trăgea halatul alb în jos, ca să-şi 
acopere genunchii. Că o chema Rozalia aflasem, iar 
dacă avea halat alb şi făcea meniul cu căpitanul însemna 
ca era bucătăreasa vaporului. Mi s-a părut curată şi 
frumuşică, mirosea a parfum, nu a bucătărie şi halatul îi 
stătea bine. Toate femeile în halat alb, coafeze, 
infirmiere, laborante, doctoriţe par mai tinere decât 
sunt şi par mai atrăgătoare, le stă bine, câştigă. 

Căpitanul îmi dădu mâna, prieteneşte, şi mă pofiti 
să stau pe pat, lângă bucătăreasă: m-am aşezat, dar cu 
sfială, mai într-o parte, cabina era mică, încurcam locul, 
altfel aş fi rămas în picioare. De partea cealaltă a mesei 
mai era un pat, îngust, şi deasupra lui încă unul. Masa 
avea picioarele fixate în podea, să nu se răstoarne în 


timpul balansului; aşa se obişnuieşte pe vapoare, am 
înţeles singur, n-a trebuit să-mi spună nimeni. Lumina 
venea pe un geam larg, de deasupra, nu se vedea decât 
cerul şi fumul; fiindcă un asemenea geam se numeşte 
spirai în lumea marinarilor, nu i-am mai spus nici eu 
altfel de atunci încolo, chiar între oameni de la uscat, şi 
dacă se uitau chiorâş la mine, fiindcă nu cunoşteau 
cuvântul, n-aveau decât să întrebe; i-aş fi lămurit cu 
dragă inimă. 

Nu ştiam cine era căpitanul, deşi el auzise de 
mine. Alex mă lămuri, îl chema Becheru, nume 
neîntâlnit încă şi puţin caraghios, care m-ar fi făcut să 
râd dacă aş fi fost la mine acasă. Numele de botez, 
Panaite, îl mai auzisem, dar fără „e” la urmă; o singură 
literă, un sunet adăugat îl făcea să nu mai semene cu ce 
ştiam înainte, venea din altă lume şi dintr-odată mi s-a 
părut că era potrivit cu vaporul, cu masa fixată în podea, 
cu spiraiul şi cu tot ce se întâmpla în jurul nostru, până 
şi cu Arhimede-câinele. Însă înţelesesem greşit, Alex m- 
a corectat când l-am pronunţat prima dată, nu era 
Panaite, ci Panainte, avea încă o literă în plus şi atunci 
n-am mai înţeles nimic, de unde venea, cine i-l dăduse; 
de pronunţat l-am pronunţat de multe ori, n-aveam 
încotro, dar de fiecare dată simţeam o râcâială pe 
creier. 

Curând după ce mă aşezasem pe pat se deschise 
uşa şi intră scafandrul, ca la el acasă, cu ţigara în gură 
şi se întinse pe patul al doilea. Noroc că mai erau şi 
ceilalţi, puteam să-l privesc fără ca el să bage de seamă. 
Înainte de toate m-am întrebat dacă nu-i este greu fără 
tutun, când se bagă sub apă. Sunt meserii care nu se 
potrivesc cu fumatul, nici nu-ţi poate trece prin minte, 
cum ar fi cosmonauţii de astăzi, ca să iau un singur 
exemplu. Familiaritatea cu care intrase în cabină s-a 
explicat, când Alex şi-a continuat prezentarea, 


spunându-mi că îl cheamă Sofron, ceea ce ştiam 
dinainte, şi era fiul căpitanului. Neaşteptat şi uluitor a 
fost ce-am aflat îndată: căpitanul Panainte Becheru era 
unul din cei patru fraţi ai AMarisei. 

Nu mi-ar fi putut trece prin minte, am rămas cu 
ochii la el, căutând o asemănare, ca să cred că am auzit 
bine. Asemănarea mi s-a părut imposibilă, era un om 
înalt şi subţire, adus de umeri, altfel ar fi dat cu capul în 
tavan, ca să stea drept ar fi trebuit să vină în dreptul 
spiraiului şi să nu se mai mişte de acolo. Nici pe departe 
nu găseai la el moliciunea AMarisei, mişcările ei 
unduioase, de salcie, părea mai degrabă din neamul 
salcâmului, aţos, ţepos, cu fibra tare ca sârma întinsă, 
gata să zbârnâie. 

Deşi avea o voce blajină şi nu se răstea la nimeni, 
îndura calm până şi fumul de tutun pe care fie-su i-l 
sufla în faţă fără ruşine, se cunoştea că nervii lui nu 
stăteau degeaba sub piele, era în el o fierbere, şi-o 
ascundea trăgând de bretele, dar aşa eu o vedeam şi 
mai bine. Cât timp nu avea de făcut o treabă cu mâinile, 
întindea bretelele în faţă, pe amândouă deodată, mai- 
mai să le rupă, de aceea erau flendurite pe margini, şi- 
apoi le dădea drumul făcându-le să-l plesnească în piept, 
ca biciul; nici nu ştiu cum putea să îndure, cred că sub 
cămaşă avea pielea tăbăcită şi vânătă. Dar poate în 
acest fel de descătuşare era o înrudire cu exuberanţa 
AMarisei, cum o văzusem la filmul cu Maciste, 
aplaudând, sărind de pe scaun, scoțând exclamaţii, 
nepotolindu-se nici o clipă; ea, care pe urmă se urca în 
trăsură şi stătea placidă până acasă. 

Deodată căpitanul se întoarse brusc spre mine, se 
aplecă şi mă ţintui cu privirea. 

— Ce te uiţi aşa la mine? 

In loc să mă sperii, căci părea altfel decât până 
atunci, arţăgos şi aspru la suflet, am simţit o bucurie, şi 


i-am zâmbit descătuşat, fermecat, departe de orice 
teamă; descoperisem la el ochii AMarisei, negri, imenşi, 
înfricoşători, dar plini de căldură şi de tandreţe. Sigur 
că venea seara la masă, atât că nu-l văzusem şi mă 
miram, îmi părea rău că nu-i simţisem măcar privirea. 

Văzând că nu mă speriase, întreaga lui făptură îşi 
lepădă asprimea, îşi dădea seama că îi simţeam sufletul 
şi vru să mă răsplătească. E o bucurie să întâlneşti 
asemenea oameni, întreaga lume pare atunci mai bună. 
Dar sunt puţini şi mi-e teamă că dacă ar fi mai mulţi, 
dacă ar fi toţi, lumea s-ar pierde înmuiată de propria ei 
bunătate. 

— Ia spune, îmi vorbi căpitanul mângâindu-mă pe 
obraz, ce vrei să-ţi dea unchiul Panainte? Cere-mi orice 
şi are să ţi se îndeplinească voia, ca în poveste! Azi fac 
cinste cu orice-ţi trece prin minte! 

— Nu mă amăgeşti? 

— Dacă te amăgesc, să-mi pierd vaporul, să vină 
Sfânta Vineri şi să-l înece. 

— Sfânta Vineri nu îneacă vapoare, ea poate doar 
să le salveze. 

Căpitanul râse. Apoi îi făcu cu ochiul lui Alex. 

— E isteţ, subiectul! 

Atunci i-am spus, privindu-l în faţă, ceva ce nici 
prin gând nu-mi trecuse, nici nu visasem: că aş vrea să 
mă scufund şi eu odată ca Sofron, să văd cum este în 
fundul mării. 

Rozalia a întors ochii spre mine, nedumerită, 
parcă nu înţelegea ce spusesem sau nu auzise toate 
cuvintele. 

Sofron începu să râdă în batjocură, de aceea l-am 
urât, aş fi vrut să se strice o dată pompa de aer să vadă 
moartea cu ochii, până ce îl trăgeau deasupra; ura mi-a 
trecut repede şi pe urmă ne-am înţeles bine, şi el era 
bun la suflet, râsese ca prostul, căci, ce-i drept, oricât ar 


fi fost de priceput în meseria lui, nu se bucura de prea 
multă deşteptăciune. 

Alex mă privi surprins dar aprobă din cap, cu toată 
convingerea, apoi deschise caietul şi notă ceva, repede. 
Nici mai târziu, când avea câteva cărţi tipărite şi 
începea să-şi facă un nume, n-am înţeles de ce avea 
nevoie sa noteze tot timpul. Sigur, fiecare face cum i se 
potriveşte mai bine. Eu n-am notat nimic din câte mi s- 
au întâmplat atunci, vara, de altfel nici nu visam că am 
să le scriu vreodată, sau dacă visam n-aveam 
îndrăzneala să spun cuiva, nici măcar mie însumi. lar 
azi, când de-atunci a trecut mai bine de o jumătate de 
secol, văd că ţin minte totul, e destul să mă duc cu 
gândul în urmă şi faptele reînvie, se nasc una din alta, 
înlănţuite, fără nici un gol între ele; deşi Ie credeam 
uitate, mi se pare că abia acum le trăiesc prima dată. 

— Ei, asta nu se poate! exclamă căpitanul, 
băgându-mi un cuţit rece între coaste. Dar fiindcă am 
făgăduit, continuă el, trăgând cuțitul din rană, fără 
sânge şi fără durere, înseamnă că trebuie să se poată. O 
să facem într-un fel să ne ţinem cuvântul! Ai răbdare 
mai întâi să vedem ce gătim astăzi, că uite, fata asta 
aşteaptă... Arhimede! 

Capul câinelui se ivi la spirai cu o privire 
întrebătoare, inteligentă, ca şi cum ar fi spus: „Ce 
doreşti, domnule?“ 

— Cheamă echipajul! îi porunci căpitanul. 

Pe Arhimede îl uitasem de mult şi niciodată nu mi- 
am adus aminte de el; dar acum, fiindcă retrăiesc scena 
aceea, a ieşit deodată din întuneric şi mi-a apărat viu în 
faţă, îl văd sus la spirai, zburlit, cu părul căzut în ochi şi- 
i aud lătratul. La fel se întâmplă cu toţi ceilalţi, cu 
Rozalia de pildă de care n-am mai ştiut nimic până 
astăzi. Iat-o şi pe ea vie, stând pe pat, nu prea departe 


de mine, îi aud respiraţia şi-i simt parfumul, ca în ziua 
aceea numai că de astă dată o privesc cu alţi ochi. 

Arhimede se duse la pupa şi începu să latre la 
oamenii de sub tendă, le vorbea, desigur, şi cu deplină 
convingere. Cine iubeşte câinii mă va crede cu uşurinţă, 
iar eu îi asigur că întâmplarea e adevărată, să se 
bucure; Arhimede a existat cum am existat eu însumi în 
ceea ce povestesc astăzi. 

Se auziră paşi târşiţi pe punte, oamenii veneau 
alene, se chinciră pe lângă spirai şi priviră în cabină. 
Erau vreo opt capete brune, blonde, roşcate, unul cu 
părul ras, cu ţeasta lucioasă, altul cu barbă; pe ceilalţi n- 
am putut să-i văd dintr-odată, la fel cum se întâmpla cu 
comesenii din casa AMarisei. Aşa mi se întâmplă 
totdeauna, ca să cunosc oamenii trebuie să-i iau unul 
câte unul în parte; când sunt mai mulţi, peste trei-patru 
şi nu mă pot opri la câte unul pe rând, izolându-l de 
ceilalţi, atunci ei devin masă, îi judec pe toţi împreună, 
fac din ei o societate. 

— Ia să vedem, ce vreţi să mâncaţi astăzi? îi 
întrebă căpitanul, luând de pe poliţă cartea de bucate. 

Am descoperit cu surprindere că pe dosul mâinii 
drepte avea un tatuaj ciudat, cum nu mai văzusem; şi 
apoi tatuajele se fac pe piept, pe braţe, sau pe alte părţi 
ale trupului, dar nu pe mână. Era lucrat cu multa fineţe, 
semăna cu un filigran cât o marcă poştală şi nu înfăţişa 
altceva decât un trifoi cu patru foi, într-un chenar 
alcătuit din floricele minuscule; m-am gândit că la 
bătrâneţe, când pielea se zbârceşte şi se usucă, din tot 
desenul avea să rămână o pată vânătă. Am putut să-l 
privesc în voie, cât timp căpitanul a frunzărit cartea de 
bucate. Era o carte în nemţeşte, tipărită la Viena în 
primii ani ai secolului. O deschise la capitolul despre 
supe şi citi titlurile, traducându-le în româneşte, ca 
oamenii să aleagă: supă de griş, de orez, de arpacaş, de 


conopidă; supă cu găluşte de ficat, de carne, de cartofi, 
de şuncă, de creier; supă de tăiţei din clătite coapte; 
supă de mânătărci, supă cu gogoşele, supă de mazăre, 
de raci, supă neagră, supă franţuzească, supă de gulii, 
supă de chimen, supă de vin, de bere, de ciocolată. De 
ultimele trei nici nu auzisem. Lista nu era terminată, 
mai urmară vreo douăzeci de supe, din ce în ce mai 
ciudate, supă cu tortă imperială, nu le mai spun pe 
toate. Oamenii din echipaj aleseră supă cu gogoşi de 
carne tocată; le lăsa gura apă, îmi făcea poftă chiar mie, 
deşi nu-mi era foame. Felul al doilea, luat de pe o listă şi 
mai lungă urma să fie stufat cu carne de miel, m-am 
mirat, de unde miel în miezul verii? Îi trecuse vremea, 
acum mielul era oaie! 

— Gata, apucă-te să găteşti! îi porunci căpitanul 
Rozaliei. Şi toată lumea la treabă! 

Nu ştiu ce avea de făcut fiecare, trei dintre ei au 
coborât în şalupă, împreună cu Sofron, Alex şi cu mine. 
Când să plecăm a venit şi căpitanul, desigur ca să mă 
încurajeze; nu-şi uitase făgăduiala şi începea să-mi fie 
frică, deşi doream arzător să văd cum este pe fundul 
mării; sunt convins că nici un băiat de vârsta mea nu 
avusese o asemenea ocazie şi chiar de-ar fi avut-o, nu 
cred că îndrăznise. Nu înţeleg cum de n-am dat bir cu 
fugiţii; poate nici nu mai eram în stare să judec. 

Şalupa avea un motor primitiv, parcă luat de la o 
maşină de tăiat lemne; mergea cu gaz de lampă, tuşea, 
strănuta şi scotea fum negru-albastru. 

Când ne-am întors pe la patru după-amiaza, 
mâncarea era gata. Se adunase toată lumea, s-au aşezat 
la masă, sub tendă. Ne-au poftit şi pe noi, Alex cu mine, 
şi n-am făcut nazuri, primul fel mai ales mă ispitea, nu 
mai mâncasem niciodată supă cu gogoşi de carne şi pe 
deasupra muream de foame, trecusem prin mare 
zbucium, acum eram înmuiat ca după baia de aburi. 


Rozalia a pus în mijlocul mesei oala cu supă, apoi 
ne-a umplut farfuriile cu polonicul. Dintre toţi numai eu 
m-am mirat, dar m-am stăpânit şi n-am scos o vorbă; 
ceilalţi n-au avut nici măcar o tresărire, au mâncat 
tăcuţi, cu capul în farfurie; era ciorbă de cartofi, o 
zeamă lungă, în locul stufatului de miel a fost varză acră 
cu şorici afumat, înroşită cu boia de ardei, atât de iute 
că îmi ardea gura. Nici nu mă gândeam să judec, puţin 
îmi păsa, nimic nu mai putea să mă mai intereseze, după 
ce fusesem pe fundul mării... 

Şalupa a mers drept la dana a treia, unde o 
văzusem în prima zi, în pupa vaporului de la Hamburg. 
Omul cu maşinile de cusut, Omer Baltadgi, a răsărit 
dintr-o umbră, a venit până în buza cheiului şi a strigat, 
agitându-se: 

— Pe unde v-aţi pierdut vremea? Vă aştept de la 
nouă! A, eşti şi tu aici, Panainte, puşlama portuară! 

Drept răspuns, căpitanul a luat de jos o frânghie 
subţire, o saulă, aşa se spune, cu o pară de lemn la un 
capăt (foloseşte ca să arunci o legătură la mal sau de la 
un vapor la altul), a învârtit-o pe deasupra capului, tot 
mai repede şi când i-a dat drumul s-a dus ca un lasou de 
s-a înfăşurat pe picioarele omului. Atâta dibăcie nu mai 
avea nimeni în tot portul şi poate nicăieri în lume. 

Sigur că sunt unii care fac mult mai multe şi mai 
grele, am văzut la circ şi-am amuţit de uimire, dar circul 
e altceva, nu intră în comparaţie. Dacă nu se ţinea deo 
bintă, Omer Baltadgi cădea în apă, tras de picior, ca o 
vită împiedicată. Hamalii de pe chei, marinarii de pe 
vapoare râdeau ca la comedie. Necazul care a urmat a 
avut drept cauză această ciocnire. Sofron şi-a pus 
costumul de scafandru, şi-a dat drumul în apă, pompa a 
început sa se învârtească, din răsuflătoarea căştii, aşa 
cum se ducea la fund ieşeau bule de aer. In douăzeci de 
minute, doua maşini de cusut erau scoase din apă. 


— Mai este una! strigă Omer Baltadgi de pe chei, a 
cărui furie nu trecuse. 

Sofron ieşi din apă şi se urcă în şalupă, făcându-se 
că nu aude. I-au scos costumul, m-au băgat pe mine în 
el, era rece şi umed, mi se părea că mă înmormântează: 
amuţisem. Pe când îmi pregăteau casca l-am văzut pe 
Alex, la doi paşi de mine, mă privea ţintă, vroia să-mi 
citească în suflet. În sufletul meu era frică: ştiam că o 
să-şi dea seama şi m-a cuprins ciuda peste celelalte 
simţăminte. Atunci am strâns tare din dinţi, mi-am 
încordat tot trupul şi i-am înfruntat privirea cu trufie, să 
nu mă creadă o cârpă. Am izbutit, am observat îndată o 
schimbare pe faţa lui, nu se mai uita la mine cu milă, ci 
cu o curiozitate puţin speriată. Pe loc mi-a dispărut orice 
urmă de frică, mi-am dat seama că nu mă pândea nici o 
primejdie, eram în mâini bune, oameni de meserie, orice 
s-ar fi întâmplat ştiau ce sa facă, erau gata să mă ajute. 
Îmi scăpase din vedere un singur accident posibil, care 
i-ar fi făcut neputincioşi iar pentru mine ar fi însemnat 
veşnica pomenire: să se rupă furtunul, să plesnească, 
să-l taie un peşte spadă şi să rămân fără aer. Acest gând 
mi-a venit însă la sfârşit, când totul se terminase cu 
bine, şi frica m-a cuprins din nou abia noaptea, pe 
întuneric. 

La început oamenii de pe chei n-au prea înţeles ce 
se întâmplă, de ce îmbrăcau în costum de scafandru un 
băiat ca mine; ce-i drept nu eram o stârpitură, dar 
oricum, n-aveam ce să caut acolo. Poate au crezut că-i o 
joacă: până ce mi-au înşurubat casca şi au început să 
învârtească la pompă. Atunci s-a stârnit freamăt, 
murmur, exclamaţii, s-a adunat lume, unii au început să 
strige: „Ce faceţi, v-aţi pierdut mințile?” Lui Omer 
Baltadgi, nu i-a trebuit mai mult decât atât ca să aibă 
cum se răzbuna pe Panainte Becheru, care îl făcuse de 
râsul portului. Îndată şi-a luat picioarele la spinare şi 


într-un sfert de oră dusese pâra la sindicatul 
scafandrilor, şi la căpitănie, şi la poliţie. Dacă aş fi ieşit 
din apă cu mâinile goale, poate n-ar fi fost prea multă 
tevatură, la drept vorbind nu se călca nici o lege, numai 
mama mea ar fi fost în drept să reclame. Dar s-a 
întâmplat să dau peste maşina de cusut rămasă pe 
fundul mării, n-a trebuit s-o caut, sărea în ochi, cred că 
Sofron nu o scosese numai de-al dracului, avea ceva cu 
Baltadgi; sau poate o lăsase înadins pentru mine, să fac 
şi eu o ispravă, şi dacă-i aşa, nu pot spune decât ca 
fusese o idee bună, dar nenorocoasă. Când am ieşit 
triumfător cu trofeul meu în braţe, nu ştiam la ce 
tămbălău am să dau naştere. Noroc că Panainte nu s-a 
pierdut cu firea, a rămas vesel până la urmă, a luat în 
zeflemea autorităţile: „Plecaţi de aici, mă, caraghioşilor! 
Altă treabă nu aveţi?!” 

Puteau să-l pedepsească pentru ultragiu. Habar n- 
avea câte legi se încălcau, nu că un minor făcuse pe 
scafandrul, ci fiindcă scosese maşina de cusut, 
exercitând o meserie pentru care nu era calificat, 
nefiind nici membru al sindicatului, ceea ce oricum ar fi 
fost imposibil avându-se în vedere vârstă lui crudă. 

Poliţia îl acuza pe Panainte de folosirea interzisă 
prin lege a muncii minorilor, Sindicatul scafandrilor 
pretindea daune pentru concurenţă neloială, iar 
Căpitănia portului vroia să-i aplice sancţiuni pentru 
dezordinea provocată. „Plecaţi de-aici, mă, 
caraghioşilor!” Ce e ciudat, autorităţile nu se sesizară 
de ultragiu, care s-ar fi pedepsit cu închisoarea, ci se 
mărginiră la mai multe amenzi, una peste alta 
unsprezece mii cinci sute lei, scrise cu cifre şi litere în 
trei procese-verbale. 

— Îmi place, eşti un subiect ieşit din comun! mi se 
adresă Alex, strângându-mi amândouă mâinile. 


Sofron îi strigă lui Baltadgi, care îşi luase maşina 
de cusut în primire: 

— Mă, dom'Omer, băiatului ăsta nu-i dai nimica? 

Toţi din şalupă erau veseli, toţi îmi strângeau 
mâna, pe când eu aş fi intrat în pământ de ruşine. 
Lumea de pe chei făcea haz, unii luau peste picior 
autorităţile: „Ce, nu ştiţi de glumă? N-aveţi de făcut o 
treabă mai serioasă?” Erau prea mulţi să le ţină piept, 
autorităţile plecară după ce îi dădură lui Panainte cele 
trei procese-verbale. 

— Vă mulţumesc! zise el, băgându-le în buzunarul 
de la spate al pantalonului. Cred că ştiţi ce fac cu ele! 

Dacă am văzut că nu mă certase nimeni, mi-a mai 
venit inima la loc, nu de tot, simţeam în spinare 
greutatea amenzilor, de aceea am mâncat cu noduri 
ciorba de cartofi şi varza; şoriciul l-am dat deoparte. Aş 
fi fost însă mai împovărat dacă aş fi avut noţiunea 
banilor; pentru mine ce trecea peste o sută de lei, suma 
maximă pe care o avusesem vreodată în mână, devenea 
o cifră abstractă. 

Dar Panainte n-a plătit amenda, a rămas cu 
procesele-verbale, l-a scăpat AMarisa, n-a spus decât o 
vorbă şi nu în trei locuri ci într-unul singur, mai sus 
decât celelalte. 

Seara la masă AMarisa era iarăşi în toane bune. 
N-avea stridii, trebuiau să sosească a doua zi; în schimb 
mi-a trimis o langustină, parcă dată cu lac roşu, ca 
semnul ei de pe frunte. La fel de roşu mi s-a făcut şi mie 
obrazul, nu mai văzusem niciodată o langustină şi nici 
nu ştiam cum se cheamă, numele i-am aflat mai pe 
urmă; O fi semănat ea cu un rac mare, ce folos dacă nu 
mâncasem nici raci, n-aş fi ştiut ce să fac cu ei, de unde 
să-i apuc. Mă uitam ruşinat în farfurie, odată cu 
langustina slujnica îmi adusese şi un fel de forfecuţă sau 
un cleştişor, un mic obiect de argint care nu-mi puteam 


închipui cum se mânuieşte şi nici nu aveam la cine să 
văd, ceilalţi mâncau şalău rasol, cu unt şi legume, era o 
glumă să le ia cu furculiţa şi să le ducă la gură. 

M-am uitat pe sub sprâncene la Alex, aflat drept în 
faţa mea, sperând poate că o să mă scape într-un fel de 
ruşine; am observat că mă privea mai atent ca niciodată, 
să vadă cum am să ies din încurcătură. 

Aşteptam să se scufunde pământul cu mine, în loc 
să fi pus şervetul pe masă şi să ies la aer, plângându-mă 
că mă doare capul. Sau şi mai bine, să mă ridic de pe 
scaun cu tot curajul şi să mă adresez AMarisei: 
„Doamnă, vă mulţumesc pentru favoare, dar ce am aici 
în farfurie, eu nu ştiu cum se mănâncă!”. Au trebuit să 
treacă decenii până să adopt acest mod de o simplifica 
viaţa. 

Deodată am simţit încă o privire, a unei persoane 
aşezate la câteva scaune de Alex, un domn cu înfăţişarea 
distinsă, care s-a ridicat, a făcut ocolul mesei şi s-a oprit 
lângă mine. Abia atunci, uitându-mă la el, cu teamă şi cu 
nedumerire, l-am recunoscut pe Panainte, dar nu ştiu 
cum, fiindcă nu mai semăna deloc cu omul pe care îl 
cunoscusem. Era bărbierit proaspăt, părea mai tânăr, cu 
părul fără un fir alb, de parcă şi-l vopsise, stătea lins; 
fixat cu gomina argentina, o briantină apărută de 
curând, i se făcea multă reclamă în ziare, îi simţeai 
parfumul de la distanţă, avea darul să fixeze 
pieptănătura că nu se mai clintea toată ziua, de 
dimineaţă până seara, semăna cu o cască. Şi doară 
văzusem limpede, avea părul sur şi parcă veşted, ca la 
oamenii plictisiţi să trăiască; trebuia să recunosc că 
briantina era miraculoasă, măcar odată reclamele din 
ziar nu însemnau vorbe goale. 

Aş fi crezut că nu era cel pe care îl ştiam ci un 
frate mai tânăr, dacă n-aş fi recunoscut tatuajul de pe 
dosul mâinii drepte. Mâna venise sub ochii mei, apucase 


cleştişorul, şi tăia cu el carcasa langustinei, inelele de 
pe burtă. Pe urmă n-a mai fost nici o greutate s-o dau la 
o parte, să dezvelesc carnea şi să-i simt gustul. 

Nu oricine va înţelege ce a însemnat pentru mine 
gestul lui Panainte; a fost unul din acele momente 
importante în viaţa unui om, care chiar dacă par fără 
nici o semnificaţie şi se uită a doua zi, marchează o 
răscruce, poate începutul unui alt destin. Stridiile, deşi 
fuseseră pentru mine o surpriză mult mai mare, nu-mi 
dăduseră aceeaşi revelaţie ca langustina, a cărei 
savoare unică şi inimaginabilă creştea din ea însăşi, 
înghiţitură după înghiţitură, amplificată de suferinţa 
trăită mai înainte, când nu bănuiam ce se ascunde sub 
carcasa oţeloasă, înroşită parcă la flacără, puţind să-mi 
ardă degetele. Atunci am simţit că descoperisem un 
adevăr al vieţii; şi chiar dacă nu puteam încă să-l 
formulez limpede, rămânea în conştiinţa mea, ca una din 
principalele idei directoare, că nici o plăcere şi nici o 
bucurie din câte ne sunt destinate nu stau la îndemână, 
se ascund, nu putem ajunge la ele şi le pierdem, dacă nu 
ştim să desfacem carcasa lor de protecţie. Nu-i nici o 
legătură între această idee şi tatuajul lui Panainte, dar 
ori de câte ori mi-o amintesc, mă gândesc fără voia mea 
la un trifoi cu patru foi, care aduce noroc cui îl găseşte. 

Solicitudinea lui Panainte mi-a mişcat sufletul, mi- 
a fost foarte drag din seara aceea. Îmi părea rău că un 
om atât de bun avea o nevastă otrăvită, ca o viperă 
bolnavă de ciumă, şi un monstru de fată, o pedeapsă, în 
ciuda frumuseţii ei care mi-a îngheţat inima când am 
văzut-o. Panainte m-a invitat la masa de prânz a doua zi. 
In zilele următoare, m-au invitat pe rând cei trei fraţi ai 
lui şi cele trei surori, iar de atunci a devenit regulă să 
merg la fiecare din ei pe rând în câte o zi a săptămânii, 
totdeauna aceeaşi; aşa am cunoscut o bună parte a 
familiei, nu chiar pe toată căci avea multe ramificații, 


pornind de la fii şi fiice, continuând cu nurorile şi cu 
ginerii, cu nepoţii şi nepoatele; deşi AMarisa avea grija 
tuturora, nu putea să-i ţină minte pe toţi şi numai o mică 
parte din ei veneau la masa de seară, cu rândul, când le 
trimitea invitaţie, tipărită, cu monograma ei la mijloc. În 
schimb, avea un catalog cu toţi membrii familiei şi un 
album cu fotografiile lor, în total aproape vreo două 
sute. 

Amândouă, şi albumul şi catalogul sunt astăzi în 
stăpânirea mea, n-au interesat pe nimeni după dispariţia 
AMarisei, mi le-a dat Mustafiţă, rămas să aibă grijă de 
casă. Am crezut că era un noroc pentru mine, când le- 
am răsfoit prima oară mi s-a părut că istoria familiei se 
povestea singură, îmi rămânea doar să triez personajele, 
să le elimin pe cele neinteresante; acum văd că nu-i 
uşor, mă tem că aş putea să fac o alegere proastă, mă 
tot întorc în urmă, şterg, adaug, iar timpul trece şi în 
mine este mereu o nemulţumire. Degeaba mă 
bucurasem crezând că aveam în faţă o carte ca şi scrisă, 
îmi dau seama că am picat într-o capcană, sunt victima 
acelor nenumărate personaje, dator să le port pe umeri 
şi neputând să mă scutur de ele decât născocind câte un 
destin pentru fiecare. 


7 


Fusese vorba ca după masa de seară să mergem la 
circ, AMarisa îşi invitase nepoţii, erau mulţi, umpleau 
amândouă docarele care aşteptau cu caii înhumați şi cu 
vizitii pe capră; sigur că n-ar fi putut să-i invite pe toţi la 
masă, n-ar fi fost loc. 

Era de asemeni pregătită şi trăsura, trasă în faţa 
scării. Aşteptam cu nerăbdare spectacolul, soarta era 
atât de bună cu mine că mă miram ce merite aveam să 
mă răsplătească atât de mărinimos, ducându-mă din 
bucurie în bucurie. Dar mai mult decât circul aşteptam 


s-o văd pe AMarisa exultând, bătând din palme, 
strigând, gesticulând, sărind de pe scaun neobosită, 
captivată şi fericită. 

Pe mine circul nu mă entuziasma ca pe ea, îmi 
plăcea, săream şi eu de pe scaun, clovnii mă făceau să 
râd în hohote, dansatoarele pe sârmă îmi dădeau bătăi 
de inimă, urmăream încremenit acrobaţiile 
primejdioase, dar nu eram cu toate gândurile acolo, o 
parte din ele hoinăreau pe afară, în unele clipe mă luau 
şi pe mine după ele, mă trezeam amorţit pe scaun fără 
să văd ce se petrece în faţa, deşi stăteam cu ochii mari, 
cu privirea înfrigurată. 

Însă AMarisa s-a răzgândit în ultima clipă, pe 
nepoți i-a trimis la circ cu părinţii, nu putea să-i 
dezamăgească, ar fi fost multă jale, a avut grijă să nu le 
lipsească pungile cu alune, bomboanele şi cofeturile 
obişnuite. Iar ea, aşezată în fundul sofalei, m-a poftit să 
stau la picioarele ei, pe o pernă brodată şi să-i povestesc 
cum fusese sub apă. Fireşte, Alex nu putea să lipsească, 
stătea lângă ea pe sofa, ca să mă vadă din faţă. AMarisa 
îl oprise şi pe Panainte, ca unul care avusese un rol 
important, lui se datora totul, la urma urmelor; fără el n- 
aş fi îmbrăcat costumul de scafandru. Nu s-a aşezat, dar 
nu din umilinţă, era un om făcut să stea în picioare, aşa 
îşi găsea starea lui cea mai bună; a stat lângă mine, 
nemişcat tot timpul, n-a băut cafea, n-a băut nici măcar 
un pahar cu apă, i-a făcut semn slujnicii să-l lase în 
pace. O lampă cu abajurul roz pusă alături pe o măsuţă 
orientală îi lumina mâna dreaptă, cu tatuajul; fusese o 
masă de fumător, se mai vedea în mijloc o adâncitură, ca 
o străchioară, căptuşită cu alamă, locul unde se punea 
narghileaua. De câte ori ochii îmi cădeau pe mâna lui 
Panainte şi vedeam trifoiul cu patru foi, simţeam în gură 
gustul langustinei, care fusese pentru mine mult mai 
mult decât o simplă iniţiere gastronomică. 


AMarisa a vrut să ştie totul, ce am simţit clipă de 
clipă, după ce am intrat în costumul de scafandru. Dacă 
era rece şi mi-a făcut frică, de ce am mers înainte? Nu i- 
a fost de ajuns că am ridicat din umeri şi m-am uitat cu 
o mirare stupidă la tatuajul lui Panainte de parcă îl 
vedeam prima oară; poate vroiam să-i distrag atenţia, 
să-i îndrept gândurile în altă parte; sau poate trifoiul cu 
patru foi devenise o obsesie. Nici vorbă să-i distrag 
atenţia, a rămas aţintită asupra acelei clipe nelămurite, 
până ce, smulgându-mi vorbă după vorbă, a fost 
satisfăcută. Nu mai ţin minte la ce explicaţie ajunsesem 
şi nici nu vreau să trăiesc din nou întâmplarea, ca să 
refac nişte gânduri uitate de atâta vreme. Altceva am 
vrut să spun, despre darul AMarisei de a-mi trezi 
raţiunea şi-a o conduce în căutarea unui adevăr ascuns 
într-un colţ întunecat al minţii, unde deodată s-a făcut 
lumină şi în acest fel am ştiut limpede ce se întâmplase 
cu mine. Să fi avut totdeauna un sfetnic la fel de 
insistent ca ea şi cu aceeaşi putere de a pătrunde în 
gânduri, un mentor transpus într-un alter ego, ca să nu 
mă lase niciodată singur, să-mi aparţină trupeşte ca un 
al doilea creier, viaţa mea ar fi avut mai multă lumină, 
drumurile m-ar fi dus mult mai sus şi probabil nici una 
din intenţiile mele, astăzi părăsite, n-ar fi rămas 
nerealizată. 

Nu ştiu ce instrucţiune avea AMarisa, ce citise în 
afara cărţilor de aventuri şi a romanelor polițiste. Poate 
n-avea decât încă un har, pe lângă acela de a tămădui 
suferinţele omului şi de a-i putea şti întreg viitorul. Felul 
cum a condus povestirea mea, atunci, seara, ar fi fost o 
mare lecţie pentru Alex, dacă ar fi înţeles-o până la 
capăt. 

Ceea ce încerc să descriu astăzi este o 
reconstituire a ceea ce i-am povestit AMarisei şi s-a 
datorat puterii ei de a-mi mobiliza spiritul. Ştiu însă că 


n-am să mai ajung la fel de departe, chiar dacă voi fi 
învăţat lecţia mai bine decât Alex; fiindcă AMarisa e 
moartă şi lumina ei îmi lipseşte. 

Coborârea sub apă n-a fost o feerie şi nici un 
miracol. Până ce am izbutit să suprapun peste realitate 
un decor imaginar, adus din visele mele, impresiile 
directe mi s-au părut mai degrabă hâde şi repugnante. 
Frica dispăruse cu totul şi îi luase locul, din păcate, o 
indiferenţă deplină pentru gestul meu şi pentru urmările 
lui în viaţă. Aveam conştiinţa participării mele la o faptă 
cum nu mai făcusem şi prea puţini oameni aveau prilejul 
s-o facă, dar nu socoteam că ar fi fost un privilegiu al 
soartei, nici că aş fi avut vreun merit. Respiram fără 
dificultate, dispăruse şi teama că furtunul de aer ar 
putea să plesnească. Războiul se terminase de şapte ani, 
încă nu se prevestea altul, aşa că nu mi-a venit în minte 
o astfel de primejdie care m-ar fi umplut de groază şi pe 
care o simt abia acum, când am trecut prin experienţa 
unui al doilea război şi am suferit zeci de 
bombardamente. Abia acum mă îngrozesc, la gândul 
unui atac de aviaţie în vreme ce mă aflam sub apa 
amorfă, netulburată nici de valuri, nici de urletul 
bombardierelor; cei doi oameni de la pompă ar fi luat-o 
la fugă să se adăpostească. Dar oare ar fi fugit şi Alex şi 
Panainte, lăsându-mă fără aer? Fizic nu simţeam decât 
apăsarea apei care îmi lipea costumul de trup, aşa părea 
şi mai rece; era mult prea mare pentru mine, mi-ar fi 
împiedicat mişcările, dacă ar fi trebuit să fac vreo 
treabă. Stăteam suspendat şi imobil, cizmele făceau 
corp comun cu costumul, aveam tălpi grele de plumb şi 
mă trăgeau la fund, lin, nu mai repede decât îngăduia 
frânghia pe care cei de sus o slăbeau palmă cu palmă. 
Nu se vedea prea departe, parcă mă adânceam într-o 
ceaţă albastră şi cenuşie, până ce, întorcând capul am 
văzut o umbră gigantică, un monstru marin plutea 


deasupra mea şi cu toate că stătea nemişcat mi-a dat o 
clipă de groază, mi se părea că mă pândeşte, aşteptând 
clipa când să mă înşface. Am spus clipă şi clipă rămâne, 
m-am lămurit în a doua secundă, când mi-am dat seama 
ca era vaporul în pupa căruia mă scufundasem. 

Nu ştiu de ce nu mă gândisem niciodată cum se 
vede partea unui vapor adâncită în apă. Forma lui 
geometrică o cunoşteam, văzusem destule vapoare de 
jucărie şi ele nu puteau să fie altfel decât cele 
adevărate. 

Când formele atât de frumoase dispar, nu încap în 
privire, le ia locul o masă amorfă, amenințătoare, gata 
să te strivească, fie numai cu umbra ei neagră, să-ţi 
închidă drumul spre suprafaţă, acoperind pentru 
totdeauna lumina soarelui. Dacă nu-mi mai era frică, 
rămăsesem în schimb cu o repulsie, carena vaporului, 
ruginită, plină de cochilii scârboase părea vâscoasă, 
peşti cu botul turtit stăteau înfipţi în ea, îşi sugeau 
hrana, se împingeau înainte zvâcnind din coadă şi din 
tot trupul, păreau hămesiţi, ar fi ros şi fierul, fără să se 
sature. Ajunsesem la fund, pe nisip, la unsprezece metri 
sub apă. Însă nici nisipul nu putea să-mi placă, părea la 
fel de vâscos ca vaporul şi era semănat cu obiecte 
terestre, mizerabile, ca un maidan de gunoaie. Ştiam că 
a doua oară n-am să mai îmbrac costumul de scafandru, 
nici n-aş mai fi dorit, nici ocazia nu avea cum să se 
repete. Atunci, renunțând la sentimente, care nu puteau 
să se nască fiindcă nimic nu mă captiva, nu-mi dădea 
nici măcar o emoție, m-am hotărât să culeg în schimb 
informaţii cât mai complete, să nu-mi scape nimic din ce 
putea să se vadă, ca să ştiu totul. 

Drept la picioarele mele era maşina de cusut, nu 
se împotmolise, am ridicat-o să văd dacă aveam putere 
s-o duc sus, apoi am lăsat-o la loc, ca s-o iau la urmă, 
doar nu era să umblu cu ea în braţe. La doi paşi am dat 


de o bicicletă, pe jumătate îngropată în nisip, ruginită şi 
plină de mâzgă. Cauciucurile erau zdrenţuite şi n-aş fi 
înţeles de ce, apa n-avea ce să le facă, dacă n-aş fi văzut 
cum ciuguleau din ele peştii, acelaşi neam nesătul de pe 
carena vaporului; nu-i cunoşteam, semănau cu guvizii, în 
locul botului parcă aveau un rât, mai mare decât tot 
capul. Cauciucul nu putea să se digere; nu era o hrană şi 
nici n-avea de ce să le placă, trăgeau de el şi-l 
zdrenţuiau, înghiţindu-l, numai de proşti şi de lacomi. Pe 
când îi priveam scârbit, socotind că ar fi inutil să-i pun 
pe goană, s-ar fi întors în clipele următoare, am văzut 
apropiindu-se prin apă un nor cenuşiu, plin de sclipiri 
argintii, ceva care părea să capteze lumina soarelui, 
atrăgând-o, făcând-o să răzbată prin apa opacă. Norul 
venea spre mine, avea să mă acopere, m-am aplecat 
instinctiv, mi-am amintit de cărăbuşii care veniseră tot 
aşa şi mă împresuraseră într-o seară din prima copilărie. 

Chiar şi cel mai scurt cuvânt din câte voi foloşi în 
această descriere mi-ar lua mai mult timp să-l pun pe 
hârtie decât cel scurs până m-am pomenit în mijlocul 
norului, fără să-mi dau seama ce putea să fie; o ploaie 
de săgeți argintate, cărora mai înainte le văzusem 
numai sclipirea, imaterială, au trecut pe lângă mine şi 
abia când una zăpăcită nu mai puţin decât mine s-a izbit 
în vizor mi-am dat seama că era un cârd de aterine; le 
fugărea ceva din urmă, altfel m-ar fi ocolit, era firesc să 
le fie frică de un scafandru. O pereche de labani veneau 
după ele, cu gurile căscate şi, una după alta, le 
înghiţeau pe cele din coada cârdului, într-un ritm la fel 
de rapid ca un pârâit de mitralieră. 

— Îţi plac aterinele prăjite? mă întrebă AMarisa. 

Nu mâncasem niciodată aterine, prima oară le 
văzusem abia în ziua aceea; venind cu şalupa trecusem 
pe lângă un chei tocmai când pescarii ridicau plasele; 
erau atât de pline, că aterinele săreau înapoi în apă, 


doar dintr-o zvâcnitură; câteva nimeriseră în şalupă, aşa 
putusem să le văd de aproape. Dar de mâncat nu 
mâncasem, ceea ce n-am avut nici acum curajul să-i 
mărturisesc AMarisei. Pe urmă m-a întrebat de laban şi 
atunci mi s-a părut prea de tot să mint fără întrerupere, 
mi-am luat inima în dinţi, i-am mărturisit că nu ştiam ce 
gust are. 

— Panainte, spuse AMarisa, mâine să-mi trimiţi 
doi labani proaspeţi! 

Putea să fie tocmai perechea care fugărise 
aterinele, ca istoria să se rotunjească. Oricum, chiar 
dacă probabilitatea rămânea prea mică, eu aşa mi-am 
închipuit a doua zi, la masa de seară, când am mâncat 
labanul; mi-a plăcut, era gătit bine, cu un sos de arpagic 
şi capere, dar nu se compara cu langustina. 

Alţi peşti n-am mai văzut sub apă, în afară de cei 
care se hrăneau cu mâzga de pe carena vaporului; poate 
erau şi alţii mai departe, nu s-au apropiat, nu pot spune 
nimic despre ei. Trecuseră numai câteva minute de când 
mă scufundasem, puteam să mai stau, cât timp nu mă 
trăgeau cu frânghia. Am făcut câţiva paşi, mi-am târât 
anevoie picioarele îngreuiate de plumb, am ajuns până 
la cârma vaporului, vroiam s-o ating cu mâna. Era de 
vreo patru ori mai înaltă ca mine, să se fi mişcat tocmai 
atunci mă trântea pe spate şi poate rămâneam acolo. 
Totuşi nu-mi era fiică, mă gândeam că nu s-o găsi tocmai 
acum cineva să se joace învârtind roata cârmii. 

Am mai făcut un pas, să pun mâna şi pe elice. 
Avea patru pale în cruce, de două ori mai mari decât 
mine, şi iar m-am gândit ce-ar fi să pornească deodată; 
m-ar fi tăiat bucățele. Spre deosebire de cârmă, plină şi 
ea de cochilii şi năpădită de peşti care ciuguleau atât de 
lacomi că nici măcar nu se fereau de mine, elicea era 
curată, netedă, cred că în soare putea să sclipească. 
Scafandrii or spune altfel, n-am să-i contrazic, eu mi-am 


închipuit că datorită rotirii ei destul de rapide şi de 
îndelungate, pe elice nu prinde mâzga şi nu se lipesc 
nici cochiliile, de aceea nu o împresoară nici peştii, n-au 
ce suge, se duc în altă parte. Aş mai fi făcut încă un pas, 
tocmai atunci însă a început să curgă apă murdară, 
dintr-o ţeava aflată aproape, în carena vaporului, şi 
atunci mi s-a făcut greață. 

Întorcându-mă, mi-am îndreptat atenţia spre 
obiectele de pe fundul mării, altceva nu mai aveam ce să 
văd, terminasem cu toate, informaţia mea era foarte 
săracă; dar nimeni nu va găsi mai multe decât mine. 
Zăceau în jur toate acele obiecte din viaţa omului care 
nu putrezesc şi nu pot să plutească: tot ce omul aruncă 
sau pierde. Bidoane strâmbe şi găurite, aruncate. 
Bidoane întregi, cuprinzând poate untdelemn de 
măsline, căci goale şi fără găuri n-ar putea să se 
scufunde: pierdute, scăpate din macarale. Din cele 
înşirate în continuare se va înţelege, după regula de mai 
sus, ce era aruncat şi ce pierdut, pagubă pentru oameni: 
cratiţe întregi, cratiţe desfundate; un joagăr plesnit la 
mijloc; o gheată, un pantof, o cizmă, strânse caraghios 
unele în altele; cutii de conserve goale şi pline; sticle, 
borcane: o piuliţă, o pilă cu mânerul de lemn putrezit... 
înţeleg că era plictisitor să le spun pe toate, nu mă mir 
că AMarisa interveni cu un gest de nerăbdare: 

— Lasă-le pe astea; altceva ce-ai văzut? 

Nu văzusem decât aceleaşi lucruri, obiecte 
pierdute sau aruncate, probabil ca în toate porturile din 
lume unde se adună vapoarele. Mă învârtisem pe o arie 
de cinci metri şi privirea ajunsese poate la încă alţi zece; 
dincolo era întuneric, un necunoscut acoperit de apa 
opacă. Altceva ar fi fost dacă nu mă ţineau legat 
frânghia şi furtunul de aer. Să nu fi avut nevoie de ele, 
să mă fi eliberat, să fi pornit de capul meu şi să fi 
cutreierat portul, până la ultima dană, aş fi ajuns la far 


unde se deschidea marea liberă. Dar acest gând nu-mi 
venise pe când mă aflam sub apă, cu casca în cap şi în 
picioare cu cizmele grele ca plumbul; atunci mă 
mulţumisem cu ceea ce se vedea în preajmă şi nici 
măcar nu mă gândisem ce putea fi mai departe. Abia 
acum, vorbele AMarisei îmi treziseră în minte 
sentimentul de neputinţă şi neîmplinire. Faţa ei, 
întrebătoare şi nemulțumită m-a făcut să mă gândesc la 
alt mijloc de a umbla pe sub apă, fără îngrădire, să nu 
mă lege nimic de oamenii rămaşi deasupra. Aşa mi-am 
imaginat un instrument care să-mi dea autonomie 
deplină, aerul să nu fie trimis de sus, cu pompa, ci să-l 
am asupra mea, comprimat în bidoane cu pereţi groşi, 
să încapă mult, să-mi ajungă ore şi ore. Şi fiindcă 
simţeam ce grele erau cizmele, că abia puteam să-mi 
târăsc paşii, mi-am închipuit şi-o îmbrăcăminte uşoară, 
care să dea omului ceva din însuşirile vietăţilor 
subacvatice. Apoi, fiindcă omul este mai presus de orice 
altă vietate, mi s-a dus gândul la un mijloc de propulsie 
potrivit cu realizările lui din deceniile moderne, 
motocicleta, automobilul şi avionul, am luat de la ele 
forţa motorului şi am folosit-o pentru a merge pe sub 
apă repede şi fără oboseală. 

Au trecut zeci de ani până să văd toate acestea la 
cinematograf, scafandrul autonom, torpila tractoare 
întocmai cum mi le imaginasem, incitat de stăruința 
AMarisei, care vroia să afle de la mine mai multe decât 
era cu putinţă să fi văzut, eu sau oricine altul. Atunci era 
însă numai un vis, realitatea rămâneau frânghia şi 
furtunul de aer; abia povestind şi văzându-mi neputinţa 
mi-am dat seama că ele însemnau o oprelişte, îmi luau 
libertatea, le-am simţit totdeauna pe urmă, în viaţa mea 
printre oameni; mereu mi-a atârnat plumb de picioare şi 
n-am putut merge până unde aveam nevoie, fiindcă mă 
ţineau furtunul şi frânghia. 


Alex ceru îngăduinţa AMarisei să-şi spună 
părerea. 

— Interesant, în ce-ai văzut, mi se par încălţările, 
pantofii, ghetele, cizmele, strânse grămadă. Nu ştiu, nici 
nu vreau să ştiu cum de se adunaseră toate acolo, şi ce 
ar fi putut ele să însemne. Însă eu, unul, ca să ajung la o 
impresie mai puternică, să fac din imaginea aceea un loc 
de pornire spre o anumită direcţie, fie ea absurdă şi 
imposibilă, aş fi vrut să fie mai multe. 

Vorbele lui m-au electrizat, mi-au scăpărat ochii. 

— Sigur că da, ai dreptate! 

Nu mi-a fost greu să le înşir, le aveam în minte, 
fusese nevoie numai de un îndemn, să vină cineva cu 
ideea. Aşa că le-am descris, ca şi cum le-aş fi văzut 
aievea: bocanci cu ţinte, bocanci de ski, ghete de 
patinaj, sandale romane, papuci de casă, pâslari 
îngreuiaţi de apă, pantofi de balerină, pantofi de bal, cu 
barete aurite, care îşi păstrau întreg luciul, încă o cizmă, 
de cavalerie, cu rozetă şi pinten, saboţi, mocasini, opinci 
cu nojiţele roase de peşti... Iar în vârful tuturor 
acestora, strălucea condurul de argint al Cenuşăresei. 
Dacă Alex avea nevoie de ele, i le-am spus pe toate, şi 
încă altele, să nu rămână nici o lipsă, aşa că nu trebuie 
să mă completeze nimeni. Abia după ce am terminat mi- 
a venit gândul că obiectele acestea adunate în chip atât 
de straniu aveau o semnificaţie, ascunsă în 
subconştientul meu, la fel poate ca în subconştientul lui 
Alex, simbolizau mişcarea omului în lume, de la 
începuturile istoriei până astăzi. Şi dacă se aflau în apa 
unui port, ele, făcute să meargă pe drumuri terestre, 
simbolul rămânea acelaşi, porturile fiind primele între 
locurile de pornire. 

AMarisa însă tot nu era mulţumită, şi-mi părea rău 
că o dezamăgisem, pierduse şi circul unde s-ar fi distrat 
mult mai bine. 


— Şi cum, mă întrebă, aproape certându-mă, 
caseta cu bijuterii n-ai văzut-o? 

M-am uitat obidit în ochii ei, era inutil, nu puteam 
să-i citesc gândurile; mi-am ridicat privirea la semnul ei 
făcut pe frunte cu lac roşu de unghii şi aşa mi s-a aprins 
o scânteie în minte. 

— Ba da, am răspuns, dar n-am deschis-o. Şi 
oricum n-aş fi putut s-o iau cu mine, fiindcă aveam 
maşina de cusut în braţe. 

— Dar scheletul? insistă ea. Nu se poate să nu fi 
fost un schelet cu cuțitul între coaste! 

Intrebarea se datora romanelor ei polițiste. Abia 
peste câţiva ani am văzut un schelet omenesc, pe fundul 
unui lac cu apa albastră. Dar degeaba i-aş fi scris 
AMarisei, dându-i de veste, aş fi dezamăgit-o iarăşi, 
scheletul era al unui om mort de moarte bună, se 
cunoştea după poziţia lui împăcată; şi-apoi n-avea un 
cuţit între coaste. 


8 


După ce AMarisa ne-a dat drumul şi s-a dus în 
camerele ei, Alex a plecat în oraş, cu Panainte. 

— Nu mergi cu noi? m-a întrebat, pe terasă. Eşti 
obosit, cred că ţi-ar prinde bine. 

Se uita pe furiş la cariatidele cu sânii goi, îşi zgâia 
ochii, îi dogorea obrazul. 

Am înţeles unde se ducea, i se citea pe faţa; 
cariatidele erau un obiect de inspiraţie, nu-i dădeau 
pace. Nu m-am dus, nu-mi trecuse frica de casa cu fete. 
Oare Panainte se ducea şi el tot acolo? Nu m-ar fi mirat, 
avea o privire în mod vădit vinovată, şi-apoi îl văzusem 
răsuflând uşurat o clipă mai înainte, când refuzasem 
invitaţia lui Alex; dacă de acesta nu se ferea — cu toată 
diferenţa de vârsta se purtau camaradereşte unul cu 
altul — de mine ar fi putut să se ruşineze. 


Era încă devreme, docarele nu se întorseseră, 
circul se termina poate într-o oră. Cum rămăsesem 
singur mi-am luat inima în dinţi să mă duc în camera lui 
Alex. N-aş fi avut dreptul dacă el nu mă invitase; dar 
eram curios şi nu m-am luptat cu ispita. Sus se ajungea 
tot pe o scară de lemn, în spirală, care înconjura unul 
din turnulețe; am urcat cu lampa în mâna. Camera lui, 
nu mult mai spațioasă decât a mea, cu vederea în două 
direcţii, spre plajă şi spre port, răspundea, printr-o 
arcadă, în interiorul turnului mare, creând o nişa 
circulară, fără ferestre, unde îşi avea Alex masa de 
lucru; locul era mai retras şi mai liniştit, zgomotele casei 
nu ajungeau până acolo; şi apoi el nu putea să se 
concentreze la lumina zilei, aprindea lampa şi trăgea 
draperia peste arcadă; aşa pierdea şi noţiunea timpului, 
şi a locului, rămânea numai cu personajele sale; eu 
aveam să fiu unul din ele. Nu ştiu dacă mi-ar fi interzis 
să-i frunzăresc caietul de lucru; de oferit nu mi-l oferise, 
aşa că, deschizându-l, nu eram în dreptul meu, trebuia 
să-l pun la loc întocmai cum îl găsisem, să nu las urme. 
Întâmplarea a făcut să cad de la început pe o însemnare 
făcută de curând, cerneala era de un albastru pal, încă 
nu se înnegrise şi de la primele cuvinte mi-am dat seama 
că mă privea pe mine: „La impresiile subiectului, când 
trenul mixt ajunge în gară, duhoarea vagonului, 
înghesuiala, strigătele, trebuie adăugat mugetul 
vitelor”. 

Am rămas perplex, nu înţelegeam de unde scosese 
Alex vitele şi mai ales ce nevoie avea de ele. Mi-am 
rememorat venirea mea în gară, ţineam minte tot ce 
trăisem şi chiar cuvintele folosite ca să-i povestesc 
întâmplarea. Dacă vroisem să exprim impresia tristă pe 
care o făcea acel tren mizerabil, ca să creez un contrast 
mult mai puternic cu atmosfera proaspătă şi pură a 
mării, apoi mugetul vitelor imaginat de Alex putea să 


ducă atmosfera până la prăpădenie, cu condiţia să 
aleagă bine cuvintele şi să pună pe hârtie întregul lor 
sens, să nu se piardă nici cea mai mică nuanţă, 
dimpotrivă, să o accentueze, în aşa fel ca el, primul, să 
audă vitele mugind, în toate colţurile odăii. 

Insemnarea aceasta, împreună cu intervenţia lui 
privitoare la încălţămintea de pe fundul apei au făcut ca 
interesul meu pentru el să crească, mi-am dat seama că 
pe lângă o minte mobilă, imaginativă, avea darul să 
meargă cu gândul sub faţa lucrurilor; mi-am propus să îl 
privesc cu mai multă luare-aminte şi de atunci situaţia 
mea de subiect nu mi s-a mai părut stânjenitoare; e 
adevărat că ea mă punea faţă de el într-o situaţie 
dependentă, oarecum subalternă, dar nu mai putea fi un 
motiv de umilinţă, aşa cum simţisem uneori până în 
seara aceea; a fi subiectul cuiva care mergea cu un pas 
înaintea mea, ducându-mi gândurile mai departe decât 
puteam să le duc singur, îmi dădea un sentiment de 
satisfacţie şi chiar de mândrie. 

Nu era timp să citesc caietul pagină cu pagină, l- 
am frunzărit până ce am dat de un titlu, Moartea 
Prințesei, care mi-a atras atenţia şi apoi m-a tulburat 
destul de puternic, ca să nu mă liniştesc multă vreme. 
Sigur că un asemenea titlu nu era decât o banalitate, aş 
fi trecut peste el fără să-i dau importanţă, dacă nu m-aş 
fi gândit că Prinţesa putea să fie fiinţa căreia îi 
aparținuse camera mea şi despre care Alex îmi vorbise 
numai în treacăt. Dar chiar aşa, necunoscută, ea îmi 
venea în minte adesea şi mai ales serile, când rămâneam 
singur între pereţii unde simţeam prezenţa ei, 
obsedantă deşi nedefinită. Răscolisem toate rafturile şi 
sertarele, căutasem prin toate ungherele camerei să 
găsesc o urma rămasă de la ea, mă gândisem chiar la o 
fotografie, dar nu găsisem nimic, nici măcar un căpeţel 
de aţă despre care să pot presupune că-i aparținuse şi în 


jurul cărui aş fi putut să construiesc o imagine. Nu 
priveam cu indiferentă nici un obiect din cameră, le 
atingeam cu pietate, gândindu-mă că mâinile mele se 
întâlneau cu ale ei, în două timpuri puse unul lângă 
altul, oricât ar fi fost de distanţate. Iar când mă urcam 
în pat seara şi îmi lăsam capul pe pernă, o evocam în 
trecutul ei, o vedeam făcând aceleaşi gesturi ca mine, 
acoperindu-se cu plapuma uşoară, suflând în lampa de 
pe noptieră, închizând ochii şi suspinând mulţumită. Şi 
iarăşi, timpurile se contopeau, fără voia mea, nu-mi 
puteam stăpâni gândul, şi atunci mi-o închipuiam lângă 
mine, curată şi cuminte ca îngerii de pe tăblia patului. 
Nu ştiam cum să mă fac mai mic, să nu mă simtă, mi se 
părea că ar fi o oroare, o blasfemie să-i rănesc 
pudoarea, îmi tineam respiraţia şi-o auzeam numai pe a 
ei, atât de uşoară cum numai florile pot să respire. 

Tăbliile patului, de lac negru cu intarsii subţiri de 
alamă pe margini, aveau câte un medalion, auriu în 
mijloc, şi două mai mici în colţuri, cu îngeri pictaţi în 
culori delicate, cu obrazul roz, de fată, cu pomeţii 
împurpuraţi, cu ochii negri şi cu părul ca aurul, cel din 
mijloc, cei din margini cu păr negru şi ochi albaştri. Dar 
expresia lor era diferită, altminteri semănau întocmai 
unul cu altul, şi eu îi contopeam pe toţi într-o singură 
imagine care, după ce am citit descrierea lui Alex, am 
ajuns să cred că o reprezenta pe Prinţesa dispărută; mai 
rămânea să-i aleg părul între brun şi blond, şi ochii, 
între negru şi albastru. De altfel, cuvintele folosite ca să 
înfăţişez aceşti îngeri sunt luate din caietul lui, nu pot 
ascunde. 

Nu era o povestire ci abia nişte schiţe, însemnări 
strânse în trei paragrafe subintitulate: „portretul 
Prințesei”, „caracterul”, „drama”. Iar la sfârşit, acest 
adaos; „Nu trebuie să scriu înainte de moartea 
AMarisei.” 


M-am dus în camera mea şi am stat mult timp la 
fereastră, privind dâra argintie întinsă de lună de-a 
curmezişul mării, şi alunecând în gând până la orizontul 
întunecat de umbre ca de nori negri. Luna răsărise mai 
târziu; era mai mică şi dâra ei pe apă mai îngustă, dar 
parcă mai vie, sclipind mai puternic. Am auzit docarele 
intrând în curte, îi lăsase pe nepoti la casele lor, acum 
vizitiii deshămau caii. Curând s-a întors şi Alex, i-am 
auzit paşii pe scară şi chiar dacă nu i-aş fi auzit, căci se 
descălţase şi păşea uşor să nu-l simtă AMarisa, aş fi 
văzut cum se aprindea lumina la fereastra lui, 
proiectându-se pe terasa. Ştiam de unde venea, din 
Strada Căruţei Stricate, mi-am amintit casa unde vroise 
să mă ducă şi pe mine, mi s-a aprins obrazul, am simţit 
din nou mirosul lubric, împresurându-mă atât de 
puternic că l-am crezut aievea şi m-am îngrozit că 
pângărea camera Prințesei. Şi nu-mi explic de ce tocmai 
în acest moment de ruşine, cum continuam să privesc 
încordat pe mare, am văzut răsărind din valurile 
argintate de lună o plăsmuire omenească, venind spre 
mine; deşi foarte departe, mi-am dat seama că era o 
fată, după mers, după unduirea trupului, după emanaţia 
ei feminină, care nu poate fi confundată. Imaginea 
devenea tot mai clară şi mai precisă, avea rochia albă, 
atât de scurtă şi străvezie că o lăsa mai mult goală. 
Ţinea mâna întinsă înainte, ca o chemare. Nu-i 
desluşeam faţa, din chipul ei vedeam numai părul, dus 
de vânt într-o parte, altceva n-am văzut nici când a fost 
mai aproape, n-am văzut niciodată, dar am fost sigur că 
era fata din casa unde mă dusese Alex, nu putea fi alta, 
venea din fundul curţii cu mâna întinsă. Cu toată 
prezenţa ei acolo, nu aparţinea câtuşi de puţin acelui loc 
plin de păcate, era curată, neatinsă de nimeni, şi nu 
înţelegeam de ce imaginea ei se născuse din mirosul 
fetid al bordelului, care mai adineauri năpădise odaia de 


la mansardă. Poate de aceea fugisem atunci, speriat că 
aveam s-o văd cum se murdăreşte, căci acolo nimic nu 
putea să rămână pur până la urmă. 

Ce s-a întâmplat cu mine mai departe nu ştiu, 
poate că am adormit în genunchi, cu capul pe glaful 
ferestrei. Spun aşa pentru cei care n-ar vrea să mă 
creadă, le las această scăpare, dar cred că mai degrabă 
a fost altfel. Este adevărat că pe la trei dimineaţa, când 
o lumină vagă părea să se nască la orizont în partea 
unde răsare soarele iar dâra lunei pe apă abia mai 
pâlpâia, ruginită, m-am trezit tremurând de frig la 
fereastră. Cred însă că între timp fusesem pe plajă şi 
dacă lipseşte orice dovadă, rămâne sentimentul că a fost 
o trăire reală; altceva nu contează. O trăire indubitabilă 
dar derivată dintr-un vis ca o ameţeală, când omul, deşi 
viu şi în mişcare, îşi pierde o parte din cunoştinţă şi o 
parte din greutate, că ar putea să plutească în aer fără 
nici un efort fizic, ci numai cu puterea spiritului, o 
năzuinţă. Nu-mi aduc aminte cum am coborât scările şi 
cum le-am urcat la înapoiere, pe întuneric, căci lampa o 
lăsasem în cameră, unde am şi găsit-o, încă arzând, cu 
flacără mică; în starea aceea de pierdere a greutăţii, 
poate mi-am dat drumul direct pe terasă, iar la 
întoarcere, am ajuns la fereastră dintr-o săritură. lată 
însă ceva care n-ar fi meritat atâtea cuvinte, trebuie 
ţinut seama doar că m-am dus pe malul mării, în locul 
unde fusesem în prima zi, când m-am întâlnit cu Alex. 
Acolo, o zi mai târziu puteam să-mi pierd viaţa, din 
nesocotinţă, să mă arunc în valurile care m-ar fi zdrobit 
de dig în următoarele clipe; fiindcă am şovăit cât una 
singură din acele clipe funeste, trăiesc şi astăzi, dar 
locul şi momentul acela au rămas pentru mine o gravă 
răscruce, mă urmăreşte încă şi n-am s-o uit niciodată. 
Nu-i de mirare că ajunsesem iarăşi acolo, aveam să 
ajung de multe ori, fie numai cu gândul, era o chemare 


şi simt că ea îşi va păstra puterea asupra mea până voi 
închide ochii, regăsindu-mi, în sfârşit, soarta amânată 
atâta vreme. 

Fata continua să înainteze pe dâra lunii, cu mâna 
întinsă, îi vedeam mişcarea picioarelor şi nu ştiu de ce 
se apropia anevoie, mergea dar poate valurile o 
împingeau înapoi, a trecut un timp îndelungat până să 
se apropie, o recunoşteam tot mai limpede deşi tot nu-i 
vedeam faţa. Mă stăpânea gândul ascuns că nu era 
străină de soarta mea, de aceea venisem s-o întâmpin, 
dar nu ştiam dacă avea rolul să mă piardă sau să mă 
salveze. Nu-mi închipuiam ce are să fie mai departe, 
cele două alternative mi se păreau egale, nu mă temeam 
de ea în nici una din ipostazele ei, aş fi vrut să ne 
plimbăm pe malul mării, fără s-o ating şi fără să-i spun o 
vorbă. Stăteam ghemuit pe nisip, îi simţeam răceala, 
reală, altfel nu mi-ar fi rămas întipărită atât de puternic 
în fiece părticică a pielei. Când mai avea de trecut vreo 
zece valuri, m-am ridicat în picioare şi am aşteptat-o, 
atât de încordat că mă dureau toţi muşchii trupului. 
Acum vedeam că obrazul ei era doar o pată albă, 
sperasem că odată aproape îşi va căpăta trăsăturile. M- 
am speriat ca de o neființă; dacă ştiam ce sunt eu şi 
cărei lumi aparţin, m-a cuprins teama că ea putea să fie 
o nălucă. Dar când n-a mai fost nici un val în faţă şi a 
pus piciorul pe plajă, la doi sau trei paşi de mine, 
obrazul ei s-a colorat dintr-o dată şi am recunoscut 
chipul îngerului cu părul negru şi cu ochii albaştri de pe 
tăblia patului; îndată am înţeles că era Prinţesa şi nu 
fata din Strada Căruţei Stricate. Asemănarea lor se 
datora numai închipuirii mele. M-a salutat cu mâna până 
atunci întinsă, a dus-o la tâmplă şi mi-a spus: „Eu sunt!” 
Doar atât, pe urmă s-a întors şi a pornit înapoi, pe dâra 
lunii, dar n-a apucat să treacă decât peste primele valuri 
şi s-a prefăcut într-o flacără, ardea ca o torţă, încerca să 


se apere cu mâinile; zadarnic a ars toată şi cenuşa a 
luat-o marea. 

Când m-am întors în cameră şi am început să-mi 
regăsesc raţiunea mi-am amintit de unde venea această 
imagine, din caietul lui Alex, nu era o închipuire a mea, 
Prinţesa murise în flăcări, patul luase foc de la lampă, se 
mistuise în câteva clipe, îmbibat de gazul care se 
vărsase, şi ea, paralizată de groază, nu mai putuse să se 
ridice şi să fugă. 


9 


Prinţesa era un nume născocit de unele rude, firi 
cârcotaşe, ca nevasta lui Panainte de pildă, invidioase 
pe felul cum o răsfăţa AMarisa. La alţii din familie 
acelaşi nume dovedea o admiraţie sinceră. Dintre toţi, 
nici cei mai apropiaţi, fraţii şi surorile, nu ştiau limpede 
dacă era fata AMarisei, care nu fusese măritată 
niciodată; poate o luase de suflet. Într-un trecut mai 
îndepărtat AMarisa nu se vedea zilnic cu fraţii şi 
surorile, deşi încă de la început le purta de grijă tuturor. 
În acel timp viaţa ei era destul de misterioasă; fraţii şi 
surorile o spionau, dar fără să afle mare lucru. Ar fi fost 
semne că în viata ei, la tinereţe, existase un bărbat, şi 
poate nu doar unul, dar nimeni nu putuse să-l vadă; nici 
să-l ghicească dintre bărbaţii care ar fi putut să placă 
unei femei trufaşe ca AMarisa. Impresia lor era că 
AMarisa n-ar fi primit în viaţa ei decât un prinţ de 
sânge. Astfel fata, dacă era într-adevăr a ei, nu putea să 
fie decât o prinţesă. 

La timpul când Alex îi făcea portretul, Prinţesa 
avea şaisprezece ani; împlinea optsprezece când murise 
în flăcări. Îngerul cu părul negru şi ochii albaştri de pe 
tăblia patului reprezintă chipul ei, nu mai e nevoie să 
adaug alte cuvinte. Era o adolescentă care atrăgea 
atenţia mai mult decât orice fată de aceeaşi vârstă, căci 


se simţea în evoluţia ei o desăvârşire apropiată. Numele, 
chiar atunci când pornea din invidie, nu putea fi o 
batjocură; era o mică prinţesă adevărată, înaltă, suplă, 
cu mersul gata de a deveni suveran, toate într-o armonie 
naturală, înnăscută, şi dacă mi-o închipui, aşa cum o 
descrie Alex, văd în ea moştenirea acelui fel de a se 
mişca al AMarisei, care ori cât de îngreuiată, rămânea 
uşoară, gata să zboare, păşind în obezitatea ei graţia 
unei balerine. Însemnările lui Alex o înfăţişează pe 
Prinţesă îmbrăcată în griuri deschise, nuanţă pe nuanţă, 
cu fuste plisate, puţin mai lungi de genunchi, cum se 
purtau în vremea aceea, la sfârşitul războiului, cam 
şase-şapte ani înainte de venirea mea acolo. În sus un 
pulovăr de lână subţire, culoarea perlei, iar peste el o 
jachetă tricotată, ceva mai închisă. Pălării de pai, vara, 
cu boruri largi, cu panglică de catifea neagră, ca părul, 
singura culoare sumbră, care însă nu îngreuia deloc 
imaginea ei atât de aeriană, şi nu sugera ideea de doliu 
nici măcar oamenilor cu firea funebră. Mănuşi albe, 
glace, de antilopă, după-amiaza; dimineaţa mănuşi 
ajurate, de aţă. Umbrelă de soare, albă, cu un bor în 
culoarea pulovărului şi cu mânerul de fildeş. Sandale 
albe, cu barete, dimineaţa. După-amiaza pantofi gri, de 
şopârlă, cum nu purtau decât câteva doamne, 
elegantele. Ciorapi albi, de fetiţă, dar fini, de mătase 
naturală. Când, un an mai târziu, Prinţesa şi-a pus 
ciorapi negri la o toaletă atât de pastelată, apariţia ei a 
fost frapantă, a vorbit tot oraşul. Dar a doua oară nu i-a 
mai pus, nu fiindcă ar fi cuprins-o sfiala, ci socotea 
experienţa sfârşită; acum ştia ce efect au contrastele, îi 
rămânea să le folosească mai târziu, când avea să-i 
dispară de pe faţă aerul de fetiţă. 

Alex nu descrie îmbrăcămintea ei de iarnă, n-a 
avut nevoie, povestea Prințesei se va desfăşura verile; 
înţeleg, nici eu nu pot să mi-o închipui într-un decor cu 


zăpadă, s-o văd înfofolită în blănuri, cu căciuliţă, 
manşon şi botine încheiate cu nasturi, până mai sus de 
jumătatea gambei; întreaga ei făptură şi-ar fi pierdut 
caracterul, ar fi devenit alta. 

In al doilea capitol, Alex defineşte firea Prințesei. 
AMarisa îi spunea Ninia, al doilea n şi i contopite într-o 
pronunție dulce, ca în niña din spaniolă, care înseamnă 
copilă. Poate AMarisa avea strămoşi în Spania, la fel 
putea să-i aibă în tot bazinul Mediteranei, şi chiar mai 
departe, în Asia Mică, până în India, aşa cum mi-a 
sugerat semnul ei roşu din mijlocul frunţii. Mândră fără 
să arate, mai degrabă demnă şi reţinută, dacă nu-i prea 
mult să spui aşa despre o adolescentă cu caracterul abia 
în formare, Prinţesa era bună şi îndatoritoare cu toată 
lumea, la fel cu animalele oropsite. Avea săracii ei, 
cărora le ducea daruri, lipsindu-se uneori pe sine, căci 
nu îndrăznea să-i ceară mereu AMarisei. Greşeala ei, în 
această manifestare mărinimoasă, era că după un timp îi 
lăsa în părăsire, fiindcă descoperea alţii, n-o răbda inima 
să-i ocolească, dar nici nu se putea îngriji de toată 
lumea. Ar fi fost de aşteptat ca în viitor să-şi împartă la 
fel dragostea, părăsindu-şi iubiții ca sa iubească pe alţii. 
Spunând asa mă bizui pe singura ei trăsătură de 
caracter dezaprobată de Alex, ceva care avea să fie 
germenele viitoarei ei nenorociri. Înclinarea precoce de 
a cocheta cu bărbaţii, nu doar cu băieţii de vârsta ei, 
adresându-le ochiade şi zâmbete provocatoare; nu 
semăna deloc cu demnitatea şi reținerea semnalate la 
început de Alex. Fata nu înţelegea că felul acesta de a fi 
era necuviincios şi chiar primejdios, se purta aşa din 
inconştienţă, sau poate dintr-un viciu nedefinit încă. 
Niciodată n-a dat o urmare, oricât de mică gesturilor ei 
atât de îndrăzneţe şi atât de neechivoce. S-a retras 
speriată sau indignată în faţa reactiei fireşti a 
bărbaţilor, a trezit probabil ura şi disprețul multora din 


ei, şi cine ştie la câte drame ar fi dat naştere mai târziu, 
dacă uşurinţa ei nu i-ar fi provocat moartea în puţină 
vreme. 

Prinţesa şi-a pierdut aerul de fetiţă în primăvara 
anului când avea să moară în flăcări. După o tuse 
începută iarna şi neluată în seamă, care s-a transformat 
în tuberculoză, sângele i-a fugit din obraz, lăsând o 
paloare rece, ochii, adânciţi în orbite, au căpătat o 
sclipire stranie, şi pe faţa ei s-a întipărit o tristeţe gravă, 
calmă, fără nelinişte, pe care şi-o lepăda însă în 
prezenţa bărbaţilor, zâmbind insinuant, continuând să-i 
provoace. 

Ceaiurile AMarisei şi pasele ei magnetice nu 
foloseau, boala mergea înainte. Prinţesa se silea s-o 
ascundă, îşi pudra obrajii şi îşi colora pomeţii în roz de 
primăvară, ieşea să se plimbe în aceleaşi toalete 
pastelate, şi, adăpostită de razele soarelui sub umbrela 
albă, zâmbea ademenitor oricărui bărbat care venea din 
faţă şi ridica ochii s-o vadă; avea mai mult decât 
altădată nevoia să simtă că stârnea dorinţele, că nu-şi 
pierduse puterea de seducţie, că viaţa ei nu era 
terminată. 

Când se convinse că leacurile nu foloseau, 
AMarisa înţelese că harul ei avea limite şi atunci o 
prinse plânsul, plânse în hohote, răvăşindu-şi părul şi 
zgâriindu-şi obrazul, pe sofaua din sufragerie, de faţă cu 
rudele venite la masa de seară. 

— Am făcut totul, cu mai mult suflet ca niciodată, 
dar n-am nici o putere când e sânge din sângele meu! 

Era o mărturisire; nimeni nu tresări, stăteau toţi 
trişti, cu ochii în farfurie. 

AMarisa se pregăti de drum, puse trusoul Niniei în 
două cufere şi merse cu ea într-un loc de sub munte, 
unde al patrulea din fraţii ei, Iani Talabă, medicul 
veterinar, îşi trimitea într-un timp copiii, slabi de piept, 


să-i întremeze. Acolo, departe de orice oraş, între păduri 
de brad, cumpărase o bucată de loc, construise cu 
stipendia AMarisei o cabană cu două camere şi cu 
dependinţe civilizate. În hotar cu el se afla o stână unde 
se găsea tot timpul lapte de oaie, caş, urdă şi zer în loc 
de altă băutură, şi mai mult decât acestea nici nu era 
nevoie ca un bolnav de piept să se pună pe picioare; 
după trei veri copiii erau verzi ca pădurea şi tari ca 
piatra din munte. 

Acolo o duse AMarisa pe Ninia, luând cu ea, ca să 
aibă cine-i purta de grijă, o pereche tânără, soţ şi soţie, 
oameni de încredere, pe care îi cununase chiar ea şi-i 
ajutase să-şi facă o gospodărie. Erau amândoi curaţi şi 
plăcuţi la înfăţişare, dar se întâmplase ca tânăra femeie 
să fie şi ea slabă de piept, ceea ce nu se văzuse decât la 
un timp după nuntă, când boala începuse să se 
agraveze. O chema Ileana, nume potrivit cu făptura ei 
delicată, şi era coafeză, meserie curată dar nu atât de 
uşoară pe cât s-ar crede. Stând în picioare opt ore sau 
zece şi uneori paisprezece, sâmbăta sau în ajunul 
sărbătorilor, în mirosul de tincturi şi de chimicale, în 
aerul umed, şi firavă cum era, şi dornică să câştige ca 
să-şi răsfeţe bărbatul pe care îl iubea cu prea multă 
patimă, biata femeie se istovea şi nu trebuise mai mult 
de un an ca să tuşească, şi nu mai mult de încă şase 
luni, până să scuipe sânge. 

Viaţa sub munte, cu stâna alături însemna o 
salvare pentru ea, odată cu salvarea Niniei, aşa că nu 
şovăi să meargă, iar bărbatul, care nu o iubea mai puţin, 
nu şovăi să-şi lase slujba şi s-o însoţească. De altfel, nu 
avea o slujbă prea bună, manipulator la silozuri, toată 
ziua în pleava ridicată de ventilatoare; trăgând-o în 
piept odată cu aerul, poate nu i-ar fi trebuit nici lui prea 
mult timp până să-l prindă tusea. Îl chema Zamfir, cu 
numele de familie Ursache, n-avea decât douăzeci şi opt 


de ani, la fel ca Ileana, făcuse războiul ca voluntar, luase 
Virtutea Militară, era un om clădit ca voinicii, frumos la 
faţă, cu părul inele, cu privirea focoasă; plăcea cu 
uşurinţă femeilor, avea doar un defect de care însă nu 
ţinea nimeni seama, nasul strâmb de la box, boxul fiind 
la el o patimă veche, din copilărie, imposibil să se lepede 
de ea, chiar dacă se însurase. Şi-apoi, mai bine boxul 
decât beţia, aşa gândea Ileana, deşi o durea sufletul 
când îl vedea sâmbăta seara venind acasă cu faţa plină 
de sânge, cu arcada spartă, cu nasul mutat într-o parte, 
că de mult nu mai avea osul întreg, să-l ţină pe mijlocul 
feţii. Dar tot mai bine aşa, se gândea tânăra nevastă, 
decât să meargă după el cu şalul pe umeri, să-l scoată 
din cârciumă. Şi-apoi, dacă îl spăla de sânge şi îi dădea 
cămaşă curată, bărbat mai chipeş ca al ei nu putea fi 
altul pe tot pământul. Sunt multe femei care gândesc la 
fel despre bărbaţii lor, şi le socotesc fericite. 

La cabană au stat toţi trei din mai până în 
septembrie, a fost o vară caldă şi frumoasă, cu ploi 
repezi care nu bagă umezeală în casă, căci îndată după 
ele iese soarele şi bate în ferestre. Şi Ninia şi Ileana se 
simțeau tot mai înzdrăvenite, dacă veneau tot aşa trei 
veri de-a rândul, boala s-ar fi dus fără să lase o urmă. 
Greu mi-aş închipui o viaţă mai tihnită decât trăiră ele la 
cabană. Dormeau cu ferestrele deschise şi cu uşile 
descuiate, fără frică de nimeni, ca în pierduta împărăție 
a paradisului. Amândouă odăile dădeau spre partea cea 
mai luminoasă a cerului, unde soarele ajunge la 
înălţimea lui cea mai mare, când atinge şi cea mai mare 
putere. Brazi, să ţină umbră erau doar în spate, pădure, 
de unde îşi trimiteau respiraţia ozonată, binefăcătoare 
pentru respiraţia omului. În faţă se întindea, coborând 
lin spre altă pădure, o pajişte smălţată de flori albe şi 
galbene, năsturaşi care nu se treceau decât ca să răsară 
alţii; aşa au ţinut până toamna. De put nu era nevoie, un 


fir de apă izvora chiar în faţa cabanei şi apoi se ducea la 
vale, şerpuind subţirel prin iarbă şi tăind poiana în două. 
Ceva mai jos, într-un fel de văioagă, Zamfir săpase 
pământul şi făcuse un stăvilar în faţa apei, care, oprită 
începuse să crească şi crescu încetişor, zile de-a rândul 
până ce dădu peste buza stăvilarului, de unde îşi relua 
susurul pe vechea ei dâră, printre floricelele albe şi 
galbene. Dar în urmă rămânea acum un lăculeţ, ca o 
oglindă în care se vedea cerul albastru, şi unde Ninia 
putea să se scalde în apa încălzită de soare. 

Ileana nu îndrăznise niciodată să se dezbrace, 
Ninia însă nu se sfia să intre în apă cu totul goală, 
socotindu-se singură. Ciobanii erau destul de departe, 
iar Zamfir avea grijă să nu se apropie, stătea pe lângă 
cabană, sub privirea neliniştită a Ilenei, dar fără voia lui 
se uita cu coada ochiului, până ce îl cuprinse şi pe el 
neliniştea. O vedea pe Ninia când ieşea din apă, într-o 
străfulgerare scurtă, căci pe urmă îşi ferea ochii, dar era 
de-ajuns ca imaginea ei să rămână pe retină, să se 
lumineze în timp ce în jurul lui se făcea întuneric. O 
vedea aşa şi noaptea, când dormea cu Ileana alături. 
Ninia era pentru el o zână, nu întrupa deloc o femeie, se 
ruşina şi îl apuca frica să şi-o închipuie ca pe toate 
femeile. 

Dar Ninia nu mai era o fetiţă, se împlinea cu o 
armonie venită parcă dintr-un cântec; poate şoldurile 
nu-i crescuseră prea mult, destul că se subţiase mijlocul, 
şi mai jos picioarele, mai gemene decât tot ce poate fi 
geamăn pe lume se alungeau atât de drepte şi de lipite 
unul de altul, ca ale statuilor din vechime, că nici un om 
cu mintea întreagă şi cumpănită nu şi le-ar fi putut 
închipui desfăcute. Iar sânii micuţi, ca doi pumnişori 
strânşi pe piept, de un roz palid, cu centrul mai aprins, 
cât să pară fierbinte, semănau cu acele piersici 
voluptuoase dar nu lipsite de puritate, numite Sânul 


Venerii, parcă spre a fi învăţătură pentru oamenii fără 
imaginaţie, care se feresc să apropie între ele lucrurile 
din natură, chiar dacă seamănă. 

Mai uşor îi era lui Zamfir când se ducea la oraş, cu 
un măgar de la stână, ca să care cumpărăturile. Până la 
oraş erau zece kilometri, pleca dimineaţa, o dată pe 
săptămână, şi se întorcea seara; n-avea de cumpărat 
mare lucru, doar pâine proaspătă, legume şi fructe, 
încolo cămara era plină de provizii, să ţină toată vara. 
Le mai aducea ciobanilor mălai şi câte o doctorie, ba 
pentru ei, ba pentru o oaie bolnavă, iar pentru el lua 
câte o sticlă de rachiu alb, cum nu obişnuise mai înainte; 
rachiul alb nu mirosea tare, ca ţuica, nu se simţea de 
departe. Poate unora le-o plăcea mirosul de ţuică, altora 
însă le face greață; unul dintre aceştia mi-a spus, de 
curând şi m-am hotărât să ţin minte, să mai întreb şi pe 
alţii, că de aceea se bea ţuica din ţoi, ca să-i bagi în gură 
gâtul îngust şi să nu simţi mirosul. Pe când coniacul, 
plin de arome subtile, se pune în boluri, recipiente de 
cristal, anume făcute, largi la bază, ca să mărească 
suprafaţa de evaporare şi mai înguste la gură, ca 
emanaţia să fie mai concentrată. Aşa este, am încercat, 
nu trebuie să întreb pe alţii. 

Rachiul îi ajuta lui Zamfir să uite vedenia. Stătea 
seara în pat lângă Ileana, iar în ochii lui apărea Ninia, 
născută din întuneric ca o lumină mistuitoare. Întindea 
mâna, căuta trupul de alături, dar Ileana rar se lăsa 
înduplecată, se înfrâna plină de teamă, stătea rece şi 
înţepenită, de parcă ar fi fost făcută din cremene. 
Oricâtă iubire îi purta bărbatului, la cele mai multe din 
încercările lui se împotrivea, deşi dorea ea însăşi, 
fierbinte. „Nu se poate! îi şoptea în ureche. Ne aude 
domnişoara! Şi nu-i voie; aşteaptă să mă fac bine!” Cu 
acest preţ, merită să te mai faci bine? 


Zamfir sărea din pat, smucindu-se, plin de furie; 
îşi iubea nevasta, de aceea se supunea în loc s-o 
strivească, dar se temea că într-o zi locul dragostei s-ar 
putea să-l ia ura. Cu acest gând înşfăca sticla de rachiu, 
ieşea pe uşă, se aşeza pe banca de sub fereastră şi 
stătea aşa, sorbind câte o înghiţitură, până ce îl 
cuprindea ameţeala şi putea să doarmă; uneori dormea 
acolo, pe bancă, tremura de frig, îi era frică să se 
întoarcă lângă nevastă, se gândea că ar putea să 
înnebunească. 

La toată această suferinţă a lui se adăugau 
ochiadele şi zâmbetul Niniei. Sunt femei, poate mai 
femei decât altele, care nu pot trăi fără admiraţia 
bărbaţilor. Aşa mi-a spus una, se plictisea cu bărbatul, 
nu mai avea timp pentru ea, cum venea acasă se apuca 
să dezlege cuvinte încrucişate. Ea nu şi-a căutat altul, 
deşi avea nevoie şi ar fi avut chiar dreptul; era o femeie 
castă, în chip organic, nu prin obligaţii şi prin educaţie; 
trupul ei nu suferea o atingere străină, nici dacă îi lipsea 
atingerea legitimă. Atunci îşi punea rochia cea mai 
frumoasă, îşi dădea cu ruj pe gură, îşi farda ochii, şi, 
frumos pieptănată, cu parfum în păr, pe grumaz, până în 
despicătura corsajului ieşea să se plimbe pe bulevard, la 
ora mondenă, legănându-şi şoldurile şi aruncând 
ochiade bărbaţilor. Mai mult decât atât nu făcea, se 
bucura să-i simtă că întorc capul şi venea acasă 
mulţumită. 

În izolarea lor, Zamfir era singurul bărbat acolo, şi 
oricât de puţin ar fi interesat-o el în postura lui 
masculină, pe care nici n-o sesiza de altfel, nu se 
gândea, n-o recunoştea, avea totuşi nevoie să ştie că el o 
vede şi năzuieşte; deşi năzuinţa, în acest caz, era pentru 
ea o noţiune nedefinită şi inutilă. Pe lângă nuditatea ei, 
expusă conştient dar fără a şi-o înţelege, Ninia avea şi 
alte feluri de-a atrage privirile, tot conştient şi cu 


premeditare: îşi lăsa fusta să i-o ridice vântul, îşi 
împingea pieptul înainte ca sânii să se deseneze mai 
bine sub jerseul subţire, sau se apleca să ridice ceva de 
jos în fata lui Zamfir, şi sânii să i se vadă de-a dreptul, 
prin despicătura bluzei; după gest urma o privire 
îndrăzneață, ca o invitaţie, şi un zâmbet, ca o 
promisiune. Apoi erau atitudinile ei în şezlong, în orele 
de odihnă medicală, când stătea cu ochii închişi, ştiind 
că de undeva el o priveşte; şi cu cât simţea privirea lui 
mai aprinsă, cu atât vroia să-l îmbie mai mult, lascivă, 
cu un picior peste altul de i se dezveleau coapsele până 
la jumătate, jumătatea cealaltă, acoperită, devenind 
astfel şi mai ispititoare, o durere pentru un om cu 
simţurile întregi şi sănătoase. Văzând-o aşa, molatică şi 
neapărată, cineva ar fi crezut-o gata încinsă, doar să pui 
mâna. Uneori deschidea ochii, să se convingă că Zamfir 
era în zona magnetismului ei şi primea iradiaţiile. Atunci 
tresărea, făcând să-i zvâcnească sânii sub bluză şi se 
mira cu o uimire nevinovată: „Aici erai?” întocmai tonul, 
pe care mi-l închipuisem când venise din largul mării, 
mergând pe dâra argintie a lunii şi îmi spusese cele 
două cuvinte: „Eu sunt!” 

Ileana stătea şi ea în şezlongul ei, puţin mai 
departe, să nu-şi ia ozonul una alteia; de aerosoli nu se 
auzise încă. 

Aşa trecuse o vară întreagă, venise toamna, 
amândouă se simțeau întremate, căpătaseră culori în 
obraji, umblau pe cărări în pădure şi nu se mai simțeau 
vlăguite, respirau curat şi limpede, chiar după ce urcau 
o costişă. Începuse luna septembrie şi la sfârşitul ei 
venea AMarisa să le ia acasă. Mai fusese în două 
rânduri, era mulţumită să le vadă înviorate, mai urma să 
le ferească de frig iarna. Zamfir se bucura să scape de 
ispita tot mai istovitoare dar pe de altă parte îşi simţea 


inima înjunghiata la gândul că nu o s-o mai vadă pe 
Ninia. 

Venise frigul, ca să poată dormi cu ferestrele 
deschise făceau foc în sobă. Într-o seară, neputându-se 
atinge de Ileana şi apropierea ei înnebunindu-l, Zamfir 
luă sticla de rachiu şi ieşi în faţa cabanei. 

— Dormi, îi spuse nevestei, eu mă duc să mă uit la 
lună. 

— E frig, ia ceva pe tine, îl sfătui ea, gata să 
doarmă. 

Fură ultimele ei cuvinte spuse pe lumea noastră. 

Zamfir se apropie de fereastra Niniei; fata citea, în 
pat, cu părul negru risipit pe faţa de pernă, ca o cunună 
de doliu; era învelită numai pe jumătate, fiind cald de la 
sobă. Din când în când ridica o mână, să întoarcă 
pagina, braţul ei se arcuia ca pentru o îmbrăţişare, să 
strângă pe cineva la piept, să-l iubească, şi cu tot frigul 
de afară, Zamfir, numai în cămaşă, se topea de căldură. 

De mult ajunsese să creadă că ar fi putut să se 
bucure de-o asemenea mângâiere, nu se mai îndoia că 
Ninia îl dorea, ar fi văzut şi orbii, ar fi înţeles şi proştii, 
n-avea decât să deschidă uşa, dar îi lipsea îndrăzneala. 
Piedica era numai în el însuşi, socotea că năzuinţa ar fi 
fost prea mare; şi chiar să fi socotit altfel, să fi trecut 
peste toate opreliştile, n-ar fi putut să treacă peste 
gândul că exista Ileana alături. 

Asupra acestor gânduri, Ninia se ridică într-un cot 
şi potrivi fitilul lămpii, care se afla la căpătâiul patului 
pe o poliţa; pe urmă îşi scoase picioarele de sub 
plapumă, le cobori să caute papucii de casă. Şi cum le 
mişca pipăind duşumeaua, Zamfir văzu că picioarele 
erau desfăcute, cum nu şi le închipuise în nici o clipă, şi 
pe sub cămaşa de noapte ridicată până la şolduri, se 
vedea umbra de a cărei chemare nu pot scăpa decât 
morţii. Atunci îşi pierdu judecata şi deschise uşa, cu un 


deget la buze, făcându-i semn Niniei, să tacă, să nu se 
sperie. Ea nu se sperie în primele clipe, păru doar 
mirată, îşi urcă picioarele în pat, se înveli cu plapuma. 

Zamfir se apropie de ea şi puse mâna de-a dreptul, 
fără o vorbă, încredinţat că toate vorbele fuseseră spuse 
de multă vreme. 

Nici acum nu simţea Ninia frica, nu înţelegea ce 
se întâmplă, în schimb îi era groază că ar putea să audă 
Ileana de aceea nu scoase decât un scrâşnet, în timp ce 
se apăra, zvârcolindu-se şi lovind cu pumnii. 

Împotrivirea ei îndârjită nu-l făcea pe Zamfir să-şi 
recapete minţile, nu-şi dădea seama că dorinţa lui era 
neîngăduită şi imposibilă, mai încercă un timp s-o 
învingă, până ce ea îi înfipse unghiile în ochi şi îi 
scormoni până în fundul orbitelor, fie c-ar fi fost să-l 
orbească, fie c-ar fi fost să-l omoare. Uitase toate 
gesturile ei dinainte, zâmbetele, ochiadele, în locul lor 
venise scârba şi groaza. 

Zamfir se smulse, apucă stiletul de tăiat paginile, 
i-l puse în piept şi-i şuieră în ureche, fără să ştie ce 
spune şi ce face: 

— De mine nu scapi, mor dacă nu pun mâna pe 
tine! Să nu tipi şi să nu scoţi o vorbă, nu care cumva s-o 
trezeşti pe Ileana, că bag cuțitul în tine! Pe urmă o omor 
pe ea şi mă omor şi pe mine! 

Ninia mai încercă să se împotrivească, scrâşnind 
pe tăcute, până ce el izbuti s-o tragă afară de sub 
plapumă şi să-i ridice cămaşa. Atunci ea întinse mâna, 
luă lampa, şi i-o sparse în cap, fără să judece. Într-o 
clipă gazul aprins, vărsat pe cearşafuri, intrat în saltea 
cuprinse patul, în timp ce luau foc toate din casă. Deşi 
învăluit de flăcări, Zamfir încă se mai lupta cu Ninia, 
până ce ea se înmuie brusc, fără un strigăt, fără un 
geamăt, leşinată cu o clipă înainte de a-şi da duhul de 
groază. 


Abia atunci se ridică Zamfir, în mijlocul flăcărilor, 
arzând şi el din tălpi până în creştet; dar nici aşa nu-şi 
regăsi minţile, fiindcă în loc să alerge alături, s-o salveze 
pe Ileana, ieşi pe uşa aprinsă, cu faţa plină de sânge. 
Fără să mai vadă altceva decât roşu, se năpusti orbeşte 
la vale şi se aruncă în lăculeţul care fusese locul de 
scaldă al Niniei, şi poate cauza cea mai îndepărtată a 
nenorocirii. Hainele cât mai rămăsese din ele se 
stinseră, dar el nu mai putu să se ridice; aşa îl găsiră 
ciobanii, cu faţa în jos, cu capul în apă. 

Din cabană şi din cele două nefericite nu rămase 
decât cenuşa. 

Acest deznodământ nu-i aparţine lui Alex, el 
vorbeşte despre un accident, deşi nu şi-l explică, şi mai 
ales nu-şi explică de ce Zamfir, oricât l-ar fi îngrozit 
focul, fugise în loc să le salveze pe victime, măcar să 
încerce. Alex nu avea de unde să ştie adevărul, cum nu 
putea să ştie nimeni altcineva, în afară de mine. 


10 


A doua zi dimineaţa, după ce dormisem un timp în 
genunchi la fereastră şi pe urmă avusesem viziunea 
Prințesei venind de pe mare, Alex îmi trimise vorbă prin 
slujnică să fac ce vreau până la ora prânzului; era obosit 
şi nu se simţea bine, ca totdeauna după ce mergea la 
casa de pe Strada Căruţei Stricate; peste noapte îl 
apuca migrena, cu frisoane şi greţuri, îl durea tot trupul 
şi nu-i trecea decât spre amiază, dar nici pe urmă nu era 
prea zdravăn, zăcea până seara, fără nici un pic de 
vlagă, într-un sarcofag de răchită de pe terasă şi cel 
mult compunea în gând fraze, fără să aibă puterea de a 
le scrie. Nu înţelegeam de ce se mai ducea acolo, dacă 
pe urmă se alegea cu atâta suferinţă. Se ruşina să-i 
spună AMarisei, altfel ea l-ar fi vindecat doar punându-i 


degetul pe frunte; ţinând seama că nu-i era rudă de 
sânge, altfel n-avea nici o putere. 

Cu trenul mixt de la ora două venea mama, îi 
scrisesem şi AMarisa adăugase două rânduri, cu mâna 
ei, repetând invitaţia transmisă prin mine; aşa face o 
gazdă bună, AMarisa respecta obiceiurile frumoase. N- 
aş fi crezut însă că va merge chiar ea la gară, s-o 
întâmpina pe mama şi s-o ia cu trăsura. lar toate aceste 
semne de atenţie nu se datorau decât norocului că 
recunoscuse în mine un bun subiect pentru Alex. Eram 
liniştit în privinţa rolului meu, nu mă bucuram degeaba 
de găzduirea lor, simţeam că Alex mă observa tot 
timpul, uneori îmi punea întrebări sau mă ruga să-i 
povestesc câte ceva din viata mea; aveam ce-i spune, 
chiar şi un copil, oricât i-ar lipsi experienţa şi puterea 
de-a înţelege mersul lumii, trece prin destule întâmplări 
care merită să fie povestite. Nu ştiam ce fel de personaj 
va face el din mine, deocamdată nu scria nimic, aduna 
date, le trecea în caietul legat în marochin roşu; chiar 
dacă îmi aruncasem o dată ochii pe ele nu putusem să le 
înţeleg, eram incapabil sa mă concentrez, fiindcă mă 
absorbise moartea Prințesei. Aşteptam ca într-o seară 
Alex să se ducă din nou în Strada Căruţei Stricate, să 
mă uit iar în caietul lui de lucru. Aşa am şi făcut în 
viitor, de câte ori pleca urcam în camera lui, unde 
citeam în linişte. Însemnările despre mine nu mi-au spus 
însă mare lucru, erau doar puncte de pornire, adesea 
eliptice, trunchiate şi chiar ilizibile, pe care numai el 
putea să le înţeleagă şi pe urmă să le dezvolte; nu ma 
îndoiam că ascundeau idei şi intenţii, nu le scria 
degeaba. Între timp, tot lăsându-mă observat, 
ajunsesem să-l urmăresc la rându-mi pe Alex, în gânduri 
şi fapte, şi dacă eu eram subiectul lui, cum ştia toată 
familia AMarisei şi chiar alţii, am băgat de seamă într-o 
bună zi că el devenise subiectul meu, fără să ştie 


nimeni. Atât că nu aveam caiet de lucru, să fac 
însemnări, m-am ales doar cu ceea ce am ţinut minte. 

Până la ora prânzului fiind liber, m-am dus iarăşi 
în port, am luat cheiurile în lung, pe unde mai fusesem, 
am trecut de silozuri, de digul unde era legat 
„Arhimede”, vaporul de salvare al lui Panainte şi-am 
ajuns la bazinul de petrol, cu rezervoare mari, de tablă, 
cum le ştiam de la rafinăriile refăcute după sfârşitul 
războiului, cazane cilindrice de zeci de mii de tone; într- 
unul singur încăpeau două sau chiar trei trenuri de 
cisterne. Şi cum am numărat doar din fugă vreo 
cincizeci de rezervoare, fără să pun la socoteală pe cele 
din spate, m-a uimit cât petrol pleca în lume, vedeam 
vapoarele venind unul după altul să încarce, aşa cum 
alte vapoare încărcau grâu la silozuri. Tot timpul, ziua şi 
noaptea, curgea grâu vânturat pe burlane, şi benzină 
pompată pe ţevi groase de-o palmă; erau zeci de ţevi de- 
a curmezişul cheiului, şi nici una nu stătea degeaba, se 
auzeau gâlgâind şi zbătându-se. 

Cunoşteam rafinăriile din copilărie, le văzusem 
arzând când au intrat nemţii, ştiam de unde venea 
benzina. Trei ani mai târziu am ajuns în locurile unde se 
scotea păcura, am văzut cu ochii mei sondele şi oamenii 
de la sonde, am trăit printre ei o vreme bunişoară, 
destul ca să le înţeleg toate rosturile, şi aşa s-a întregit 
cunoaşterea mea despre prefacerile acestei materii, 
care în prima ei formă murdărea pământul şi hainele 
noastre, iar la urmă, din neagră, grea şi vâscoasă 
devenea albă şi atât de uşoară, de volatilă că emanaţiile 
ei pluteau în aer deasupra rezervoarelor; în plus avea 
darul să şteargă petele făcute de ea însăşi în forma ei 
primară. 

Aş fi vrut să-i spun şi lui Alex despre constatarea 
aceasta ciudată şi tulburătoare, dar pe el nu-l interesau 
prefacerile materiei, ci ale omului, mai multiple şi încă 


mai inexplicabile, aşa mi-a spus într-o zi. Eu m-am 
mulţumit cu mai puţin, am legat între ele rafinăriile cu 
bazinul de petrol din port, ceea ce însemna o linie de 
două sute de kilometri, de-a lungul căreia venisem cu 
trenul mixt şi m-am gândit că ea era prima axă definită a 
vieţii mele; aveam o bază de pornire în cunoaşterea 
lumii. Iar în anii următori, când acestei imagini i s-a 
adăugat un al treilea punct, excentric, locul sondelor de 
petrol, linia cu dimensiunea ei unică s-a transformat 
într-un triunghi, un spaţiu cu două dimensiuni, şi în ele 
încăpeau infinit mai multe imagini şi gânduri. Aşa că am 
avut loc unde să mă mişc, până ce repede am descoperit 
alte puncte de pornire, aşa s-au născut patrulatere, 
pentagoane şi poligoane cu sute, apoi cu mii de laturi, şi 
spaţiul unde am evoluat în continuare aproape că n-a 
mai avut margini. N-am uitat însă niciodată sărăcuţul 
meu început, linia de două sute de kilometri pe care 
conductele de petrol şi trenul mixt o marcau pe 
pământul unde aveam şi eu drept de viaţă. 

Bazinul de cherestea m-a trimis cu gândul la 
pădure.. 

Pădurea de fag o cunoşteam, începea odată cu 
dealurile, nu departe de casa noastră, am văzut-o în 
toate anotimpurile şi ce mi-a fost mai greu să înţeleg 
despre viaţa ei, fiind cu totul altfel decât viata omului, 
cu cât îmbătrânea se făcea mai frumoasă. Imi plăcea 
tinereţea ei, primăvara, când se acoperea de o boare 
verzuie, transparentă ca aerul: atunci plesneau mugurii, 
răspândind în jur un abur de clorofilă, încă înainte de-a 
răsări primele frunzuliţe. Apoi pădurea înverzea repede, 
sprintenă şi pusă parcă să joace, în foşnete ca o muzică. 
Mult m-am desfătat s-o ascult, era o bucurie care nu-mi 
cerea decât să fac drumul până acolo, trei kilometri, o 
bucurie nici ea mai mică; mi-a plăcut din copilărie să mă 
proiectez pe întinderile peisajului, la fiecare pas propria 


mea imagine devenea alta. Trei kilometri, trei mii de 
metri însemnau patru mii de paşi, îi număram mecanic, 
şi la întoarcere găseam pe drum patru mii de imagini ale 
mele; niciodată n-au fost mai multe, sau mai puţine. Iar 
astăzi când mă duc cu gândul în urmă, mintea mea nu-şi 
poate închipui o cifră atât de mare ca să cuprindă toate 
imaginile mele presărate pe tot pământul unde am avut 
norocul să trec odată. 

Dacă ajungeam în umbra pădurii de fag, încă 
străvezie, auzeam muzica frunzuliţelor nou născute, cu 
tot ce puteau ele să facă, să cânte ca ielele pentru cine 
venea să asculte, şi muzica se transforma în culoare, 
văzând cu ochii, într-o anumită zi a primăverii, când 
copacii înverzeau repede şi toţi deodată, de la prânz 
până seara. Despre flori, gâze, păsări, şi vietăţi de toate 
felurile nu voi spune, gândul meu rămâne doar la 
pădurea în sine, pe care mai târziu am văzut-o în portul 
de cherestea, transformată în scânduri. Dar vreau să 
adaug cât era ea de puternică vara, sub arşiţa soarelui, 
care departe de a o face să pălească, îi dădea mai multă 
strălucire. Şi cu ce bucurie veselă şi voluptuoasă se lăsa 
bătută de ploaie, legănându-se beată, parcă tremurând 
şi gemând de plăcere, făcând să tremure şi să geamă 
până în adânc pământul, unde îşi avea rădăcinile. Şi cu 
ce forţă, cu ce bravură ţinea piept furtunii, care se 
năpustea asupra ei cu fulgere şi cu tunete, fără a izbuti 
s-o învingă. Căci dacă furtuna se ducea mai departe, 
pădurea rămânea cum fusese înainte, falnică şi 
biruitoare. 

Mai am încă o imagine a ei, din cele neşterse, 
pădurea de fag într-o noapte liniştită de vară, cu 
ramurile neclintite, cu frunzele adormite dar ea stând de 
veghe, calmă şi maiestuoasă ca o regină, ca un sobor de 
regine, cu miile lor de coroane sclipind sub lumina lunii. 
O margine de pădure, vara, noaptea, pe lună mi se pare 


o frontieră între două stări ale omului, între două 
aspirații, sau tăceri, sau, uneori, când luna intră în nori 
pentru câteva clipe, un drum între viaţă şi moarte. 

Toamna, când toată natura se pregăteşte să 
moară, mi se pare că pădurea de fag începe o viată 
nouă, mai vie decât a fost cea dinainte, mai turbulentă, 
mai tumultuoasă, mai sonoră, poate puţin nebună şi 
iresponsabilă. Muzicii suave a frunzuliţelor de 
primăvară îi iau locul chemări îndepărtate de goarnă, 
care se apropie şi cărora li se adaugă alte instrumente, 
alămuri, câte sunt în mai multe fanfare. Pădurea, după 
ce a ruginit, s-a arămit şi s-a aurit face deodată un salt 
besmetic, devine roşie ca flacăra, arde fără să se 
mistuie, şi atunci, în clipa coloraţiei ei maxime, 
premergând moartea, mie mi se pare că a atins apogeul 
vieţii. Dar chiar după această clipă de agonie sălbatică, 
şi după punerea în mormânt, când s-au scuturat 
ramurile, pădurea mai oferă o voluptate, foşnetul 
frunzelor călcate în picioare, ultima ei muzică, mortuară 
dar nu tristă, şi nici amară, ci dulce şi melancolică. 

Iarna, pe viscol, tot ce am spus mai înainte cu 
atâta bucurie se pierde, rămâne un decor de doliu, o 
jale, ramuri goale pe cerul vânăt, gemând de singurătate 
şi părăsire, în croncănitul funebru al ciorilor. 

Acum pădurea zăcea în stive pe cheiuri, scândură 
densă, soarele o făcea să semene cu aurul roşu, aştepta 
s-o ia vapoarele, s-o ducă în lume şi mă gândeam că 
dacă ma voi întoarce vreodată prin locurile primei mele 
copilării, când nu mergeam încă la şcoală, şi toamna nu- 
mi făcea frică, n-aveam să-mi mai găsesc amintirile 
adevărate, trebuia să-mi construiesc altele, trecutul meu 
să devină imaginaţie. 

Pădure de brad nu văzusem, mi-a fost dat să 
cunosc întâi scândurile şi pe urmă copacii. Erau şi ele în 
stive, între două şiruri de vapoare, macaraua le lua pe 


sus, le rotea prin aer şi atunci, privindu-le proiectate pe 
cer, deşi cu totul în altă formă şi în altă poziţie, în 
fiecare scândură culcată am văzut un brad ridicat în 
picioare, până ce s-a făcut o pădure întreagă. 

Chiar atunci, înainte de începerea şcolii, m-am 
urcat în tren şi m-am dus la Sinaia, unde nu mai fusesem 
înainte. N-a fost nevoie să întreb pe nimeni unde-i 
pădurea, am descoperit-o cu mult înainte de a ajunge, 
după ce dispăruse fagul. A fost un loc gol, pământ şi 
piatră, coline, râpe şi povârnişuri, o separație, pe urmă 
au apărut brazii, întâi răzleţi, uimiţi, poate puţin 
speriaţi, căutând în jur cum să se regrupeze. Într-o gară 
unde trenul a stat câteva minute era unul chiar pe 
peron, am coborât fuga şi m-am dus sa-l văd de aproape, 
l-am atins cu mâna; de la picioarele lui, locul de unde 
priveam, mi se părea că străpunge cerul, nimic de pe 
pământ nu putea să-l ajungă în înălţime: dar nu eram 
surprins, parcă îl ştiam de multă vreme, fiindcă mâna cu 
care îl atinsesem mirosea a răşină, ca scândurile 
ridicate cu macaraua. Mai departe trenul a mers printre 
două taluzuri de piatră, pe urmă a intrat într-un tunel şi 
toate imaginile dinainte au pierit în bezna. Apoi, când 
am ieşit la lumină, am dat deodată şi din plin în pături 
de brad, dese, înconjurându-ma din toate părţile. 

Ajuns la Sinaia am căutat cu ochii pădurea cea 
mai falnică şi m-am dus s-o cutreier. Am umblat pe 
poteci şi pe drumeaguri, mi-am dat drumul să alunec pe 
costişe îmbrăcate în cetină, până am ajuns la alte poteci 
şi la alte drumeaguri. Într-o poieniţă am stat să-mi adun 
gândurile, să le pun în ordine. Mirosea a răşină ca în 
port, nu mai putea fi nici o îndoială, prin stivele de 
cherestea cunoscusem pădurea înainte de-a o vedea cu 
ochii. 

Mai aveam să merg la bazinul vapoarelor părăsite 
şi al epavelor, dar nu era timp, se apropia amiaza, m-am 


întors acasă, cum îmi lăsase vorbă Alex. M-am grăbit 
degeaba, slujnica mi-a spus că domnişorul nu se sculase 
încă. Am aşteptat un ceas pe terasă, în sarcofagul de 
răchită, pe urmă am vrut să merg la gară, s-o întâmpin 
pe mama. Trecând prin sufragerie m-am întâlnit cu 
AMarisa care tocmai cobora scările. 

— Unde-i Alex? m-a întrebat, mirată că mă vedea 
singur. 

Am minţit spunându-i că Alex mi-a dat o dimineaţă 
liberă, ca să scrie. S-a bucurat, pe urmă văzând că mă 
tot uitam la uşă, m-a întrebat unde vroiam să mă duc. 

— Nu-i încă vremea, mi-a spus ea, aflându-mi 
intenţia. Aşteaptă să mergi cu mine. 

Nu-mi venea să cred, la ora unu şi jumătate 
Mustafiţă, vizitiul, a venit să spună că trăsura e gata. 
Aşa am mers la gară, am stat pe scăunel, cu genunchii la 
gură, în faţa AMarisei care s-a aşezat pe canapeaua din 
spate, s-a rezemat în perne, a suspinat cu mulţumire, 
trupul ei s-a destins tot mai liber, până ce a ocupat toată 
lăţimea trăsurii; dar nu mi s-a părut nici grasă, nici 
diformă, în ochii mei ea se definea nu prin înfăţişarea 
statică din clipa aceea, ci prin mişcare, uşoară şi suplă. 

Când a venit trenul a început să cânte muzica 
militară, nu ştiu de ce, n-am văzut să coboare nici un 
general şi nici recruți, pe care regimentul îi sărbătoreşte 
când vin prima oară la cazarmă. Fanfara a acoperit 
toate zgomotele cunoscute de la venirea mea şi mi-a 
părut rău, vroiam să văd dacă însemnarea lui Alex avea 
un temei real şi se auzea mugetul vitelor. Mama a 
coborât din tren ultima, nu-i plăcea să se înghesuiască, 
o ştiam, aşa făcea şi la teatru, nu se ducea să-şi ia haina 
de la garderobă decât după ce se termina coada. Cum 
tocmai atunci s-a oprit şi muzica militară, m-am gândit 
că poate AMarisa o adusese să cânte în cinstea mamei, 
era în felul ei, nu m-ar fi mirat. Cum nu m-a mirat că a 


doua zi a sărbătorit-o pa vaporul lui Panainte, a fost 
masă mare, cu lăutari, a participat aproape toată 
familia, nouăzeci şi cinci de suflete. 

Când am mers la trăsură am avut o strângere de 
inimă, că mama o să stea înghesuită pe scăunel, lângă 
mine, dar m-am temut degeaba, AMarisa a aşezat-o pe 
canapea, în dreapta ei, s-a strâns să-i facă loc, şi m-am 
minunat cum putea să se subţie la voinţă. Cu timpul mi- 
am dat seama că avea capacitatea ciudată de a se 
adapta spaţiului liber, pe care nu-l depăşea deloc în 
paguba celui de alături. 

Mamei i-a dat una din odăile ei de la etaj, unde de 
obicei nu urcau nici rudele; nici eu n-am urcat, n-am 
intrat niciodată în camera mamei, o vedeam în 
sufragerie, sau pe terasă, sau când mergeam la 
plimbare. Nu ştiu ce gândea ea, cred că grija pe care i-o 
arăta AMarisa o stânjenea destul, în schimb se bucura 
pentru mine, că aveam o vacanţă frumoasă şi mâncam 
pe săturate. La masă, mamei i-a dat locul de lângă mine, 
aşa putea să ne privească pe amândoi, să ne zâmbească 
între felurile de mâncare; iar eu, în zâmbetul ei citeam 
ce mulţumită era să ne vadă împreună. De atunci 
înainte, când soseau stridii proaspete îi trimitea şi 
mamei, trei, una mai mult decât mie. Nu ştiu ce 
înțelegeau ceilalţi din acest protocol şi din altele, 
probabil le socoteau ca pe un fel de prerogative regale 
şi le respectau fără cârtire. Oricum, AMarisa, deşi trăia 
la un loc cu toată lumea şi în fond ducea o viaţă simplă, 
avea un stil de regină. 

După drumul lung cu trenul, pe mama o durea rău 
capul, avea migrenă, dar nu era să se vaiete când abia 
sosise. Abia după masa de seară, în timp ce familia se 
ridica să plece, avu un moment când nu mai putu să se 
stăpânească şi pe faţă îi apăru o grimasă. AMarisa băgă 
de seamă, deşi privirea ei părea mai degrabă îndreptată 


spre rudele care ieşeau pe uşă. După ce nu mai rămase 
nimeni în afară de mine şi de Alex, o chemă pe mama să 
stea pe sofaua ei, o ţintui cu ochii, apoi îi spuse: 

— Te-a durut capul! 

Mama tresări, surprinsă, în timp ce se lumina la 
fată: într-adevăr, capul o duruse, la trecut, cum spunea 
AMarisa, şi acum n-o mai durea. N-a mai durut-o nimic, 
toată vara, nu se plângea nici măcar de oboseală, deşi 
chiar de a doua zi după venirea ei a început un vârtej de 
întâmplări, o goană neîntreruptă prin viaţă, drumuri, 
petreceri, distracţii, că nu mai avea timp nici să-şi tragă 
sufletul. Ea, o fiinţă atât de retrasă, temându-se parcă 
de oameni, s-a lăsat dusă în toate părţile, nu doar cu 
bunăvoință ci cu o bucurie adevărată, care o făcea să 
întinerească, de n-o mai puteam recunoaşte. lar 
AMarisa devenise pentru mine întruparea tuturor 
duhurilor bune din basme, începând cu Sfânta Vineri. Aş 
fi putut să mă umflu în pene, căci atenţia şi răsfăţul de 
care se bucura mama, se datorau norocului meu de a fi 
un bun subiect pentru Alex. Nu puteam să uit însă că în 
viaţa ei destul de grea şi de oropsită, îi făcusem şi eu 
destule necazuri, aşa că mai bine era să-mi ţin capul în 
jos, şi să nu-mi dau ifose. 


11 


Era de mulţi ani obiceiul ca în august de Sfânta 
Maria, ziua onomastică a AMarisei, Arhimede” să iasă 
în largul mării, cu toată familia, la ospăț şi la petrecere, 
într-o croazieră care începea la zece dimineaţa şi nu se 
termina decât odată cu miezul nopţii. Fiind cea mai 
strălucită din întrunirile familiei, ca o serbare regală, 
AMarisa se gândi s-o grăbească, în vara aceea, cu 
intenţia vădită pentru mine de a sărbători totodată şi 
venirea mamei. Cu două zile înainte, când aflase data 
sosirii, AMarisa dete ordin să înceapă pregătirile, care 


acum erau gata, „Arhimede” putea să ridice ancora, cu 
oaspeţii. Pregătirile nu-mi erau necunoscute, luasem şi 
eu parte la ele, însoţind-o pe AMarisa la cumpărături, 
împreună cu Alex. Cred că voia să-i ofere acestuia 
posibilitatea de a mă observa şi în altă ipostază decât în 
cele de până atunci, şi într-adevăr a avut ce să vadă, mi- 
am pierdut firea cu totul, am devenit altă fiinţă, uimit 
până la stupefacţie de ceea ce mi-au văzut ochii, şi nici 
nu visasem că ar putea să existe. 

Am plecat dimineaţa, cu trăsura, eu tot pe 
scăunel, Alex lângă AMarisa. Mustafiţă ştia toate 
locurile unde trebuia să mergem, n-a fost nevoie de nici 
o poruncă. M-a uimit de la început, ce bine era făcut 
planul, a mers ca la calea ferată, unde toate sunt scrise 
în Mersul Trenurilor. În spatele nostru veneau cele două 
docare, ca să încarce cumpărăturile, şi când treceam 
lumea se oprea pe trotuar, să ne vadă. 

Întâi am mers la băcănia domnului Sasu, cu trei 
faţade, având pe fiecare din ele câte şase vitrine. La etaj 
locuia domnul Sasu, băcanul, într-un apartament cu opt 
camere, cu toate dependinţele, cu seră de iarnă şi cu o 
sală de bal la mijloc, luminată printr-un acoperiş de 
sticlă. Pe acoperiş, mai în faţă, era o reclamă cu litere 
de un metru: „La Sasu. Numai Olio Sasso”. Se vedea şi 
noaptea, literele erau încadrate de becuri colorate, care 
se aprindeau ritmic; pe atunci nu exista neonul, nici nu 
se auzise de el, nu bănuia nimeni. Pe firma magazinului 
scria simplu „Băcănie şi Coloniale”, dar ce se găsea 
înăuntru n-ar fi încăput nici într-un supermarket, 
mândria vremurilor moderne. În restul oraşului şi-n alte 
oraşe băcăniile nu erau decât nişte dughene, prăvăliile 
mai mari îşi luau alte titluri. 

Nici băcanul, nici AMarisa nu aveau telefon acasă, 
n-avea mai nimeni: cine vroia să transmită o vorbă 
trimitea servitorul. La uşă aştepta stăpânul prăvăliei, 


AMarisa îl anunţase. După ce l-am văzut n-am mai putut 
să-l numesc, în sinea mea, decât domnul Sasu. Deşi avea 
pe el halat alb, ca toţi băcanii, mi s-a părut un conte 
deghizat, prea era prezentabil, cu faţa măslinie, 
strălucitor de curată, ras proaspăt, cu părul lins pe 
spate şi fixat cu gomina argentina, ca Panainte. Şi prea 
avea maniere desăvârşite, s-a înclinat în faţa AMarisei 
ca un actor de teatru învăţat la şcoală, cu stăruinţă, cu 
exerciţiu, cum să se mişte, cum să întâmpine un 
oaspete, cum să sărute mâna unei doamne. Când a luat 
mâna întinsă de AMarisa am văzut că pe degetul mic 
avea un ghiul de aur cât degetul mare. Apoi, conduşi de 
el am străbătut în lung şi-n lat toată prăvălia, domnul 
Sasu păşea atât de lin că l-aş fi crezut în picioarele 
goale, nu se auzea nici cel mai mic zgomot când punea 
tocul pe pardoseala de gresie galbenă. Şi cum veneam 
în urma lor, iarăşi m-a uimit mersul AMarisei, unduit şi 
elastic, că nici nu mai părea grasă, mă uitam după ea 
întrebându-mă dacă în locul ei nu venise nenorocoasa ei 
fiică, Prinţesa. 

Din produsele pământului nostru, n-am luat decât 
o putinică de brânză telemea, de Brăila, cu puricei 
negri, a căror aromă iute o cunoşteam dinainte; când îi 
striveam în dinţi simţeam un gust sprinten. Apoi 
caşcaval de Penteleu, două roate de câte zece 
kilograme; pentru nouăzeci şi cinci de oameni plus 
echipajul şi pe o zi întreagă, nu era mult dacă mă 
gândeam bine. Şi în sfârşit câteva mizilicuri, cuvântul 
nu-mi place, aşa se spunea pe atunci în loc de aperitive, 
care nu-mi place mai mult şi îl folosesc numai când n-am 
încotro, cum mi se întâmplă cu multe alte cuvinte. Ca 
mizilicuri am luat fileuri de hering, sardele sărate de 
Lisa, salam de Sibiu şi ghiudem presat în formă de 
potcoavă; erau oameni care se dădeau în vânt după el, 
nu putea să lipsească, deşi AMarisa l-ar fi aruncat într- 


un loc şi ar fi tras lanţul; în ceea ce ne priveşte, îmi 
închipuiam că acelaşi gust îl avea şi carnea uscată de 
huni sub şaua calului, numai că într-o vreme foarte 
îndepărtată de vremea noastră. 

De aici înainte tot ce-am cumpărat se numeau 
coloniale, fiindcă veneau din alte ţări, de pe alte 
continente, chiar dacă nu erau coloniile ţărilor 
europene. Am umblat mult de la un raion la altul, mi se 
părea că mă aflu în călătorie prin locuri exotice, în 
Grecia, în Italia, în Spania, apoi dincolo de mări şi 
oceane, în America de Sud, în Africa, în Asia. Nimic din 
cuprinsul Băcăniei nu venea din ţările nordice, pe care 
le-am socotit îngheţate şi sterpe, fiindcă nu mă gândeam 
la alte bogății, la minereuri de fier şi oţeluri, ci numai la 
de-ale gurii. Multora le-ar place să le numesc pe toate, 
dar n-ar fi cuviincios; îmi vine în minte colegiul 
domnului Pretoreanu, unde adesea mă ridicam nesătul 
de la masă. Atât am să spun că se găseau câte pot să 
treacă prin mintea mâncăilor, pe mari întinderi, în 
coşuri, în butoaie, în saci, în bidoane, sau puse liber în 
lăzi sau în rafturi, ca fructele bunăoară, banane, 
mandarine, portocale; grepfrutul nu apăruse. Roşcove, 
smochine, curmale. Sigur că nu putea să lipsească 
untdelemnul Sasso, dacă avea reclamă deasupra 
acoperişului: am văzut stive lungi de bidoane ca nişte 
şure de paie şi atât de înalte că băieţii de prăvălie nu 
puteau ajunge la ele decât dacă se urcau în vârful scării 
cu două picioare. Erau mai multe scări, m-am uitat cum 
vânzătorii, unii abia mai răsăriţi decât mine, alunecau 
cu ele şi încă repede, de la o stivă la alta, fără să 
coboare, manevrându-le cu mişcări dibace ale trupului, 
de la înălţime, unde mie mi-ar fi venit ameţeală. 

De halva şi rahat Locum aduse de la 
Constantinopole nu mai spun nimic decât că erau puse 
în cutii argintate şi aurite de-mi luau ochii şi îşi 


trimiteau aroma până departe, dar nu ocupau în 
prăvălie locul cel mai de cinste; domnul Sasu nu putea 
să renunţe la ele, aveau căutare, o socotea însă o marfă 
ieftină, pentru copii smiorcăiţi şi pentru mulţime, 
trebuia să-i satisfacă şi pe ei, aşa se face negoţul, un 
băcan bun se cuvine să respecte gustul clienţilor de tot 
felul. Mult preţ nu punea nici pe lacherdă, pe care cred 
că multă lume o căuta mai mult din cauza numelui, 
altminteri nefiind altceva decât pălămidă sărată; pe 
mine mă ispitea fiindcă o întâlnisem în povestea lui 
Pinocchio, nu mai ştiu în ce împrejurare, şi apoi era 
exotică. Pentru ţâri, cu toată marea lor căutare mai ales 
printre băutorii de vin cu sifon, şpriţ, socotit de alţii 
drept o combinaţie mitocănească, domnul Sasu avea 
atât dispreţ că nici nu-i ţinea în prăvălie ci atârnaţi 
afară, între vitrine, şiraguri, unde îi bătea vântul 
ducându-le mirosul până la colţul străzii; lumea credea 
că sunt puşi acolo pentru reclamă. Când se făceau mese 
la iarbă verde nu puteau să lipsească ţârii, se treceau 
prin flacără de spirt, pe urmă se băteau cu ciocanul, se 
curăţau de pieliţă, se scoteau în fileuri de pe şira 
spinării, se scăldau în oţet şi se îngropau în mărar 
verde. 

Peştele proaspăt, pentru toată lumea, se vindea în 
hală, domnul Sasu ţinea cel mult batog de morun de 
primă calitate, încolo numai rarităţi importate, homar, 
languste şi langustine, care se păstrau vii în bazine cu 
pereţii de faianţă albă, cu fundul de faianţă albastră ca 
să dea apei o culoare marină. Deşi aceste vietăţi mi se 
păreau monstruoase şi nu mă uitam la ele decât cu 
coada ochiului, nu-i mai puţin adevărat că în mişcarea 
lor lentă aveau o eleganţă maiestuoasă, de monarhi 
subacvatici. Şi apoi nu puteam să uit cât de mult îmi 
plăcuse langustina! Stridiile aşteptau cumpărătorii într- 
un galantar de sticlă, puse pe paturi de gheaţă 


fărâmiţată că părea diamante. Nici astăzi nu se 
păstrează altfel, cine îşi închipuie că la frigider stau mai 
bine se înşală, îşi pierd savoarea ca şi icrele negre, pe 
care mulţi le maltratează în felul acesta şi pe urmă se 
miră că sunt amărui şi înecăcioase. În zilele când venea 
vaporul cu stridii şi se umplea galantarul, toată lumea 
ştia că prima lădiţă era în drum spre casa AMarisei. Nu 
ţineau mult, ce nu se vindea până seara se dădea la 
porci, dar rar se întâmpla o asemenea blasfemie, de 
obicei lucrurile rare sunt ferite să decadă, bunăoară ca 
aurul şi briliantele. 

Am spus destule şi sunt departe de a fi ajuns la 
capăt, ceea ce cred că nici n-aş fi în stare. Mai adaug 
doar câteva la nimereală, măslinele volo, cât pruna, 
sardelele Robert care costau patruzeci de lei cutiuţa, 
mai mult decât masa pe zi a unei familii. Icrele roşii, de 
Manciuria, se vindeau în băcănii mai modeste; domnul 
Sasu ţinea şi el două butoaie, în uşă, numai aşa, fiindcă 
aveau culoarea frumoasă a coralului. Între coloniale nu 
pot trece peste cafea care, chiar dacă nu era marfa cea 
mai grea şi mai voluminoasă, ocupa un loc de frunte în 
băcănie. 

Nu băusem niciodată cafea şi nici nu credeam că o 
să beau vreodată, îi ştiam doar aroma care îmi trezea 
dintr-o dată imagini. lată una din ele: un salon cu 
doamne adunate în jurul unei măsuţe, venite în vizita de 
după-amiază; nu-şi scoteau pălăria, doar îşi ridicau 
voaleta, ca să poată bea cafeaua din ceşcuţă; numai 
gazda era în capul gol, şi ea conducea discuţia, despre 
un roman englezesc celebru, tradus în franţuzeşte, 
despre ultimul film cu Francesca Bertini, despre ultima 
iubire a prinţului Carol. Cafeaua o aducea bona, de la 
bucătărie, pe o tavă de argint, cu un şervet de damasc 
deasupra. Una singură dintre cucoane fuma o ţigară 
subţire, pusă într-un ţigaret lung, de fildeş, cu 


incrustaţii de aur; celelalte o priveau cu coada ochiului 
şi de-abia aşteptau s-o vadă plecând, ca s-o bârfească. 
Totdeauna cucoana fumătoare pleca prima, avea 
obligaţii, era o persoană mai importantă decât celelalte; 
bona o conducea în vestibul, îi deschidea uşa cu o 
plecăciune şi primea bacşiş un leu de hârtie. Pe uşa 
deschisă mirosul de cafea se ducea în grădină, 
amestecându-se cu mirosul trandafirilor; era o 
combinaţie rafinată. 

O cafea cu aroma trezită făcea să-mi vină în minte 
o sufragerie de mahala, meschină, pe la ora patru după- 
amiază, cu trei vecine şi cu gazda, aşezate fiecare pe o 
latură a mesei, sorbind din cafea şi trăgând din ţigară, 
cu un ochi lăcrimând din cauza fumului. Pe urmă toate 
patru îşi întorceau ceaşca, o puneau pe farfurioară şi 
aşteptau să se scurgă. Intr-un colţ al mesei se răcea 
spirtiera, cu miros de chimicale denaturante. 

Dacă aroma cafelei părea acră, amestecată cu 
miros de trabuc, însoţită de glasuri bărbăteşti, discuţii, 
negustorie, politică, paralel cu ele auzindu-se sunetul 
sec al zarurilor aruncate în cutia de table, urmat de 
pocnetul pulurilor trântite cu satisfacţie, şi de exclamaţii 
gălăgioase: „şase-şase”, „poartă-n casă”, „mart, 
stimabile!”, atunci aveam imaginea vastă a cafenelei, 
înecată în fum de ţigară. Vedeam oameni cu obrazul 
tepos, citind ziarul pus într-o ramă de bambus, ca să se 
vadă toată pagina, să ai de unde alege, printre reclame 
şi coloane de umplutură; erau multe ziare în rame, 
chelnerii le împrăştiau pe la mese. În alte locuri se 
vedeau târgoveţi cu pretenţii de eleganţă, aşezaţi picior 
peste picior la măsuţele rotunde, cu pălăria dată pe 
spate, cu mănuşile puse pe genunchi, cu bastonul 
rezemat de scaun, soţii femeilor care acum începeau să- 
şi citească în zaţul zbicit pe fundul ceştii. Soții 
cucoanelor cu voaletă nu stăteau la cafenea cu toată 


lumea, doar treceau printre biliarde până la salonul din 
fund, cu tapet roşu şi cu candelabre, unde jucau pocher 
până la masa de seară. Pătimaşii rămâneau până la 
miezul nopţii şi chiar după aceea, pierzându-şi banii sau 
jecmănind pe alţii, fumând cu sete şi bând cafele după 
cafele, resturi amestecate, fără să le simtă gustul şi fără 
să protesteze; aceştia sau nu aveau familie, sau erau 
certaţi cu nevestele, aşa că nu-i silea nimeni să se 
grăbească. 

Era plin oraşul de cafenele pariziene sau vieneze, 
apoi orientale, unde cafeaua se fierbea în nisip şi se 
aducea la masă în filigene. E fără capăt şirul de 
gospodine care îmi vin în minte, aşezate pe scaun, cu 
râşniţa de alamă, ca un proiectil de tun, proptită în 
burtă şi ţinută cu mâna stângă, în timp ce cu mâna 
dreaptă învârtesc de mâner, făcând să scrâşnească 
înăuntru boabele de cafea prăjită. In toate casele se bea 
cafea, ba la o oră, ba la alta, dacă nu toată ziua. Am 
cunoscut o persoană care fuma o sută de ţigări pe zi şi 
bea cincizeci de cafele; ştiu însă că alţii ajungeau mult 
mai departe. O reclamă în ziare propunea doritorilor un 
aparat automat care putea să facă optzeci de cafele pe 
oră. Parcă oamenii nu mai aveau altă treabă! Ceea ce 
pomenesc se întâmpla prin anii '924—'925, la ei mă 
refer, dar putea să fi fost şi mai de mult, şi mai târziu, 
până a venit războiul şi nu s-a mai găsit cafea decât la 
bursa neagră; de la un timp a dispărut şi de acolo. 
Atunci am văzut pe unii perpelindu-se, dându-se de 
ceasul morţii, cerşind pe la cei mai prevăzători, care 
aveau stocuri. Nu-i dispreţuiam, dar râdeam de ei pe 
tăcute, îi admir pe cei cărora, dacă le lipseşte ceva în 
afara pâinii de toate zilele, le dispare şi dorinţa. 

La domnul Sasu cafeaua era expusă în mari 
recipiente de aramă bătută, cu flori tropicale, cu 
ghirlande, cu palmieri şi cămile. Recipientele, înşirate în 


rafturi, aveau un geam în faţă, ca să li se vadă cuprinsul, 
boabele de cafea verde, întregi, sănătoase, neciuntite, 
nezbârcite, parcă abia culese, semănând cu o grămadă 
de ochişori aţintiţi asupra clienţilor. Sub geam era un 
oblonaş şi sub el un scoculeţ prin care cafeaua curgea 
de-a dreptul în pungă, dacă se deschidea oblonaşul; prin 
sticlă se vedeau boabele de cafea mişcându-se, unduind, 
scufundându-se; ce plăcere şi să vinzi şi să cumperi 
asemenea marfă! Dar recipientele nu puteau fi fără 
fund, grosul mărfii aştepta în saci mari, răsfrânţi la 
gură, puşi de-a dreptul pe pardoseală şi ducându-se 
până în fundul prăvăliei, unde după o uşă încuiată cu 
cheia era depozitul, cu acelaşi fel de saci, încă 
nedesfăcuţi şi stivuiţi până la înălţimea tavanului. Se 
găsea cafea de toate felurile, la alegere, dar cea mai 
multă venea din Brazilia, care pe atunci dădea jumătate 
din producţia lumii. Urmau cea din Columbia, din Antile, 
din Mexic, din Africa ecuatorială, am uitat din ce ţară, 
care cred că de altfel azi şi-a schimbat numele. În 
sfârşit, deşi în cantitate mai mică, nu lipsea nici cafeaua 
din Camerun, Madagascar, şi Abisinia. Rostul atâtor 
soiuri ar fi putut să pară o ambiţie, o dovadă de ifos, sau 
mai rău decât atâta, intenţia să ia ochii cumpărătorilor 
şi să-i prostească. lată însă că fiecare din aceste produse 
aveau calităţi diferite, ceea ce se vedea scris într-un 
catalog tipărit în culori, pe hârtie cretată şi oferit gratis 
clienţilor. Tot acolo se găseau reţete pentru diferite 
amestecuri, ca să mulţumească toate gusturile rafinate, 
cafea mai tare sau mai uşoară, cu arome mai stinse sau 
mai frapante. Cine ţinea seama de sfaturile acestea şi la 
un kilogram de cafea braziliană, de pildă, punea o sută 
de grame de Columbia şi îi adăuga numai câteva boabe 
de Abisinia şi alte câteva de Camerun, avea revelaţia 
unei băuturi cum nici nu visase. Se puteau face tot 
atâtea combinaţii ca „n”(en) luat de „n”(en) ori din 


matematici, încât oamenii cu pasiune găseau mereu 
ceva să le împrospăteze gustul, să le dea chef de viaţă. 

Unul din docare se şi încărcase. Pentru vin ne-am 
dus la cramă, de la domnul Sasu am luat doar şampanie 
franţuzească, deşi nici şampania Mott (1914), a noastră, 
se auzea că n-ar fi proastă. Am mai luat de asemeni 
armagnac şi coniac Napoleon, fin, în sticle numerotate, 
mândria cumpărătorului, care nu uită să arate oaspeţilor 
cifra scrisă de mână pe eticheta din spate. În sfârşit, 
câteva lichioruri, benedictină, Cointreau, Grande 
Marnier; băutura numită whisky n-avea răspândire, 
mulţi nici nu auziseră de ea, deşi în Scoţia se fabrica de 
câteva secole. 

La hala de peşte, unde a fost a doua oprire, n-am 
cumpărat nimic ci doar am făcut comanda pentru a treia 
zi, să fie trimisă în port dis-de-dimineaţă. Nu-mi place 
cum miroase peştele, oricât ar fi el de proaspăt; m-am 
uitat însă pe geamurile biroului, de unde se vedea toată 
hala, în lumina albă venită pe acoperişul de sticlă. 
Peştele mărunt nici nu ştiam unde putea să fie, parcă 
pierise de frică; drept în faţă, întins pe masa lungă de 
faianţă albă era un somn lung de trei metri, un monstru, 
cântărea pe puţin şaptezeci de kilograme, vânzătorii 
tăiau din el cu toporul, ar fi îndestulat o stradă întreagă; 
mă minunam degeaba, am auzit pe urmă că sunt somni 
de două sute de kilograme, fac prăpăd între rațe şi 
gâşte, le apucă de picioare şi le hăpăie cârduri-cârduri; 
dar asemenea peşte este prea gras, ţi se apleacă. Peştii 
cei mai de soi erau puşi în faţă, am văzut un nisetru 
doar puţin mai mic decât somnul, să fi avut doi metri şi 
jumătate, aşa cred, nu pot fi sigur, tăiaseră din el o 
bucată; mi-a plăcut că deşi mare şi greu n-avea nici un 
pic de grăsime, numai carne curată, trandafirie; un 
asemenea peşte nu-i o fiinţă trândavă, aleargă tot 
timpul, vânează, n-are odihnă, păcat de el să sfârşească 


în tigaie. La fel pot spune despre verişoara lui păstruga, 
şi despre viză şi cegă. Morunul e şi el din acelaşi neam, 
dar creşte mai mare şi prinde grăsime, atât că nu-i 
greţos, îi şade bine în farfurie. Am văzut şi acolo unul, 
tocmai intrau cu el pe uşa halei, patru oameni abia îl 
puteau duce, gâfâiau cu el în spinare; când l-au pus jos, 
credeam s-o să dărâme masa şi spun drept că mi s-a 
făcut frică la gândul că odată aş fi putut să dau ochii cu 
el când înotam pe sub apă; chiar dacă nu se repezea să 
mă înşface, fiindcă nu se leagă de oameni, ar fi fost de 
ajuns să-mi dea una cu coada, în joacă sau din greşeală. 
Alţi peşti la fel de mari nu mai erau, m-am simţit 
mai în apele mele când am descoperit crapii cu burta 
aurie, umflată de icre; nici unul nu cântărea peste cinci 
kilograme, cei mai mari au carnea aţoasă, nu-i bine să te 
lăcomeşti şi să-i cumperi, e o păcăleală. Alături erau 
şalăii, peşte alb, bun la dietă, cu carnea uşoară dar fără 
gust dacă nu-i bine gătită, rasol cu multe legume, în 
primul rând cartofi şi morcovi, şi să stea mult în apa lui 
după ce a fiert, până îl pătrund toate sucurile şi pe urmă 
să i se toarne deasupra unt topit, apoi zeamă de lămâie, 
dar vorba cuiva, cu unt sunt bune până şi paiele tocate. 
Dincolo de şalău nu m-am mai uitat, nu aveam nevoie de 
plătică, oricât ar fi ea de dulce, nici de lin, de păstrăv, 
de scrumbie, de lipan, caras, caracudă, mreană, cosac, 
morunaş şi alţii, prea mulţi, nu-mi puteau face poftă. Era 
numai peşte de Dunăre; după peştele de mare, pus în 
linia a doua, nu prea se omora lumea, nici nu se 
numărau multe soiuri, doar chefal, laban, ton, lufar; 
guvidele nici nu se vindea în hală, pescarii nu-şi 
pierdeau timpul cu el, doar copiii şi târgoveţii fără 
pricepere îl prindeau cu undiţa de pe diguri. Pe zărgan 
şi pe stavride nu se dădeau multe parale, dar dacă pica 
în plasă ajungea şi el la piaţă, mai într-o margine. lar 
calcanul, atât de rar astăzi, nu-l mâncau decât ţiganii; 


de ce a trebuit să treacă atâta vreme până ce lumea să-i 
prindă gustul? 

Între peştii de Dunăre nu lipsea ştiuca, dar am 
lăsat-o la urmă fiindcă nu-mi place nici la înfăţişare şi 
nici cum se poartă, fiind rea şi hrăpăreaţă; când o scoţi 
din undiţă se zbate, sare mai mult de un metru în aer, 
buşeşte pământul şi ţipă ca oamenii. 

Ce a comandat AMarisa nici n-am băgat de seamă, 
doar odată am auzit-o vorbind de cegă, să fie vreo trei 
duzine, nu sub cincizeci de centimetri; mai mari nici nu 
am văzut vreodată, iar cele mici au carnea gelatinoasă, 
păcat de ele, pescarii cu scaun la cap le dau drumul în 
apă, să mai crească. 

Eram preocupat de altceva, îl priveam atent pe 
Alex, care rămăsese cu ochii pironiţi la morunul pe care 
abia îl aduseră şi acum stătea întins drept în faţa 
noastră şi atât de aproape că l-aş fi putut atinge cu 
mâna, dacă nu mă despărţea de el un perete de sticlă. 
Intrigat de privirea lui Alex, m-am uitat şi eu cu un ochi 
să văd ce-i trezise atenţia şi atunci am observat că 
mustăţile morunului se mişcau ritmic şi alternativ, cele 
din stânga apoi cele din dreapta; cât am stat acolo nu s- 
au oprit, nici nu şi-au schimbat ritmul. Să fi spus că le 
mişca un curent de aer nu era de crezut, chiar dacă 
bătea vântul, căci aşa, alternanţa păstrată tot timpul n- 
ar fi avut nici o explicaţie. Aş fi crezut că morunul era 
încă viu, dar avea burta despicată. Şi cum cu ochiul 
celălalt nu încetasem să mă uit la Alex, am băgat de 
seamă că buza lui de deasupra se mişca spasmodic, 
colţul din dreapta, apoi cel din stânga, alternativ şi în 
acelaşi timp cu mustăţile morunului. Se vedea limpede 
că era o mişcare involuntară, de care el nici nu-şi dădea 
seama, altfel şi-ar fi stăpânit-o ca să nu stârnească râsul. 
Mie însă nu mi-a venit deloc să râd, dimpotrivă, mi s-a 
făcut frică, fenomenul ascundea un mister, între Alex şi 


peştele mort era o legătură, o comunicaţie, poate un 
dialog, într-o limbă de la începuturile vieţii, când unii 
cred că omul trăia în apă şi se făcea înţeles prin vibrația 
născută din mişcarea mustăţilor. Un asemenea gând n- 
avea cum să-mi vină în minte, l-am citit sau mi s-a părut 
a-l citi pe faţa lui Alex. Oricâtă incertitudine ar fi în 
această impresie, ceva rămâne indubitabil: cum îl 
urmăream sub stăpânirea unei obsesii în creştere, am 
descoperit deodată că între capul lui Alex şi capul 
morunului era o asemănare ascunsă, nu se vedea decât 
într-o clipă de revelaţie. 

Când l-am întâlnit prima oară pe Alex, pe plajă, am 
încercat să-i definesc trăsăturile, am spus nişte cuvinte 
şi am fost nemulţumit de ele, simţeam că nu erau 
destule şi mai ales nu erau cele mai potrivite. Revelația 
s-a produs când mă uitam cu un ochi la el şi cu altul la 
morunul din faţă; a fost atunci o clipă când un chip s-a 
suprapus peste altul, dând o singură imagine; de alte 
cuvinte nu mai este nevoie. 

În ziua aceea Alex n-a mai fost în stare să mă 
observe, m-am simţit liber. Din toată frământarea lui, 
exteriorizată prin mişcarea buzei de sus a rămas o frază 
banală, pe care, peste câteva zile, când a plecat seara de 
acasă, am citit-o în caietul de lucru: „Oare într-o altă 
viaţă am fost frate cu morunul?” 

Fraza este banală fiindcă exprimă un dubiu: să fi 
fost o certitudine, afirmată cu toată convingerea, m-ar fi 
pus pe gânduri. 

Terminând cu peştele am mers să comandăm 
pâine: franzeluţe şi cornuri. În oraş erau două brutării 
renumite, „Viaţa” şi „Sănătatea”, amândouă în centru, 
pe aceeaşi stradă şi lipite una de alta. Nu încăpea 
îndoială că pâinea făcută acolo era cea mai bună din tot 
oraşul, unii spuneau din toată ţara. Părerile însă erau 
împărţite în ceea ce priveşte întâietatea uneia din 


brutării, faţă de cealaltă; o parte din oameni preferau 
„Viaţa”, alţii „Sănătatea”. Dacă un copil trimis după 
pâine cumpăra din greşeală sau din nepăsare de la 
brutăria vecină şi apoi avea curajul sau naivitatea să 
mărturisească, maică-sa se făcea foc şi pară. Aceeaşi 
rigoare se păstra în toate gospodăriile din centrul 
oraşului; pe la mahala oamenii nu făceau atâtea nazuri. 

În verile când am stat acolo, am fost şi eu în 
câteva rânduri să cumpăr pâine, ca s-o scutesc de 
osteneală pe slujnică; bucătăreasa mi-a strigat din uşă: 
„Bagă de seamă, să iei de la «Viaţa», nu de la 
«Sănătatea» “. O dată am cumpărat câte o pâine de la o 
brutărie şi de la cealaltă, m-am dus pe dig şi am 
împărţit-o cu pescăruşii, luând şi eu câte un dumicat din 
când în când, degustându-l cu atenţie şi încercând să fac 
comparaţie. Ştiu că era o pâine fermecată, cu miros de 
câmp, de grâu dulce, cu aromele parcă trezite de un 
soare fierbinte; mi-au plăcut amândouă la fel de mult, n- 
am putut spune care-i prima. Într-o zi am vrut să fac o 
glumă, să-i pun la încercare pe-ai casei, de fapt era o 
răutate: în loc să iau pâine de la „Viaţa”, am luat de la 
„Sănătatea” şi am dus-o acasă cu faţa senină. Seara la 
masă s-au bucurat cu toţii, au lăudat-o ca totdeauna. 

Abia după un deceniu şi jumătate, când începuse 
războiul şi a căzut o bombă pe cele două brutării de le-a 
despărţit pe una de alta, s-a văzut că aveau instalaţii 
comune, aceeaşi maşină de frământat, acelaşi cuptor, 
aceiaşi meşteri; era o asociaţie cu două firme, n-am 
înţeles în ce scop, poate ca să înşele fiscul, poate ca să- 
şi stimuleze clienţii. Au existat, ca să iau doar un 
exemplu, două aparate de radio identice, fabricate de 
aceeaşi uzină, numai că unul se numea „Siera”, iar 
celălalt „Philips”; mi s-a spus că aşa vânzarea mergea 
mai bine. 


La hala de carne şi păsări n-am fost; AMarisa nu 
putea să vadă animale tăiate. Sunt oameni cărora le 
place să le pună pe masă întregi, cum erau în viaţă; un 
bucătar dibaci taie curcanul felii şi apoi, lipindu-le una 
de alta îl reconstituie în forma lui iniţială, de l-ai crede 
viu dacă n-ar fi jumulit şi rumenit, cu măruntaiele 
scoase. 

Şi astăzi, pe la ospeţe haiduceşti se pun în frigare 
şi se frig la jeratic animale întregi, berbeci, viței, 
căprioare: mesenii stau pe margini şi le lasă gura apă. 
Cine oare n-a văzut purcei de lapte scoşi de la cuptor, 
puşi în mijlocul mesei, cu un măr în gură, nu ştiu ce 
vrând să însemne, dacă nu cumva o batjocură. Să stai 
acolo, la jumătate de metru şi să mesteci, cu ochii în 
ochii lui, să-i vezi dinţii în gura deschisă şi parcă să-l 
auzi cum guiţă, repetând guiţatul lui din ultima clipă, 
îmi pare o întoarcere la evul mediu, când lumea era mai 
crudă, sau şi mai departe, la preistoria nescrisă. Ştiu că- 
mi aprind paie în cap spunând astfel, dar îmi asum 
riscul, în speranţa că până la judecata de apoi, când voi 
avea să dau socoteală, lumea va ajunge să se hrănească 
altfel; din partea mea m-aş mulţumi cu pastile, ca 
aspirina, să se vândă la băcănie şi să aibă incorporate 
toate componentele unei mese complete; se găsesc şi 
alte bucurii în viaţă şi mult mai mari decât mâncarea 
cea mai gustoasă. Cât timp ar câştiga oamenii nici nu 
mai pun la socoteală; destul că şi-ar schimba firea, ar 
deveni mai puri şi mai buni, şi poate nu s-ar mai ciomăgi 
ca astăzi, în încăierări de toate felurile, de la disputele 
de familie până la războaiele mondiale. 

La masa AMarisei carnea, de care convenise şi ea 
că nu trebuie să-şi lipsească oaspeţii, se gândea, se 
gătea şi se prezenta în aşa fel ca să nu mai amintească 
prin nimic forma ei animală de la origine. Al patrulea din 
fraţii ei, Iani Talabă, medic veterinar, directorul 


abatorului se îngriji de toate, el adusese curcanii, 
cotletele de porc, muşchiul de vacă şi când acestea se 
puseră pe masă, numai gustul le putea desluşi pe unele 
de altele, altminteri bucăţile semănau între ele ca făcute 
la ştanţă. Sigur că multora le plăcea mai puţin, sunt unii 
care simt mai bine gustul dacă pot să şi vadă ce bagă în 
gură; n-am voie să-i condamn, deşi nu uit ce-am spus 
mai înainte: fiecare cu dreptatea lui, e înţelept să 
recunoaştem. Ştiu că pentru mulţi oameni e cu totul 
altceva să ţii hartanul de curcan în mână, să rupi din el 
cu dinţii, să-l sfârteci, mânjindu-te până la urechi de 
sucul cărnii şi de grăsime, decât să-l iei cu furculiţa din 
farfurie, desprins de pe oase şi gata făcut bucățele. Şi- 
apoi oasele, date deoparte cu atâta indiferenţă, joacă şi 
ele un rol în viaţa omului, nu doar a câinelui, au un suc 
al lor, e o plăcere să le rozi cu zgomot, fără să-ţi pese ce 
gândeşte vecinul; ca să nu mai spun că aşa se întăresc şi 
dinţii, scapi de chinul dentistului. In plus câştigi un 
sentiment de putere: cine poate, oase roade, vorba 
proverbului. Să mănânci piept de pui şi să nu ştii unde-i 
iadeşul, e o pierdere, desigur, mai ales la anii copilăriei; 
deci nu susţin încăpățânat punctul meu de vedere, 
acelaşi cu al AMarisei. 

Ultimul nostru drum a fost la cramă. Prin cramă se 
înţelege locul unde se face vinul, se învecheşte şi pe 
urmă se pune în sticle. Dar crama era în altă parte, la 
dealuri; noi am fost la depozit, unde vinul se aducea 
gata învechit, în sticle ceruite la gură, care se puneau 
culcate în rafturi. Dacă depozitului îi spunea cramă, 
cumpărătorul căpăta mai multă încredere. Dar ce ştia el 
despre o cramă adevărată, ascunsă adânc în pământ, 
şaizeci de trepte, optzeci sau o sută, după cum e clima 
prin partea locului? In cramă e nevoie înainte de toate 
ca aerul să fie uscat şi temperatura aceeaşi tot anul, 
iarna şi vara. Acolo nu-i voie să prindă mucegaiul şi nici 


să se nască alte mirosuri în afară de-al strugurelui, chiar 
dacă ar fi plăcute, ca al busuiocului, de pildă. Să aprinzi 
ţigara se socoteşte o crimă, la fel să vii de afară după ce 
ai mâncat usturoi sau ceapă, sau ardei iute şi alte 
condimente care aspresc aerul şi fac ca vinul în budane 
să se zburlească. Oamenii cu pricepere şi cu dragoste 
pentru ce se întâmplă acolo merg doar în vârful 
picioarelor şi vorbesc numai în şoaptă. Când unul uită 
de sine şi scapă o sudalmă sau orice vorbă urâtă, să nu 
se mire pe urmă că măcar o parte din vin se acreşte, în 
schimb, dacă se respectă regulile de mai sus, şi altele, 
că nu le-am spus pe toate, răsplata vine fără greş, numai 
că trebuie aşteptată cu multă răbdare, cel puţin 
douăsprezece anotimpuri, după numărul apostolilor; 
regula se păstrează de la Iisus Cristos încoace, primul 
om care a cunoscut misterul vinului şi a ştiut să-l 
înmulțească, fără să-l strice. De-atunci au încercat mulţi, 
azi numărul lor e atât de mare că te prinde scârba; oare 
ei nu-şi dau seama că, nefiind făcători de minuni, nu pot 
să reuşească? 

Nu toţi oamenii au simţit vreodată mireasma viței 
de vie, când înfloreşte, primăvara. E un miros suav şi 
mai dulce decât al tuturor florilor, unite cu dulceaţa pe 
care vântul o aduce de la stupii cu miere. Ea se revarsă 
peste dealuri, parcă o vezi cum curge la vale, şi cine o 
simte şi nu are în el destulă virtute, poate să se îmbete, 
s-o ia razna; mai bine să se ferească. Dar şi mai puţini 
oameni ştiu că, în zilele când înfloreşte viţa de vie, 
alături, în cramă, vinul din toamnă începe să fiarbă. 
Atunci, pe vrana deschisă, mirosul florii de strugure 
care nu s-a mişcat din budană, se ridică în valuri şi 
neputând ajunge afară, de unde vine o chemare, se 
aşează pe tot ce este la îndemână pereţii cramei, bolta 
de deasupra, laviţele, hainele pivnicerului, căruia uneori 
îi ajunge până în suflet, dacă este un om cu dragoste; 


atunci vinul, când va fi gata, le va întrece pe toate şi 
nimeni nu va şti cauza adevărata. 

Când floarea de strugure s-a scuturat, se potoleşte 
şi vinul din fierbere. Nu spun ce trebuie să facă 
pivnicerul după aceea, cum să-l tragă în altă budană, 
curată şi aerisită, căci şi de-aş spune, cine mai are timp 
să mă asculte? Am de adăugat doar că mireasma care s- 
a simţit în vie şi apoi în cramă, în acele zile de prefaceri 
miraculoase, nu se pierde niciodată cu totul, rămâne 
îmbibată în doagele budanelor, de unde se tot ridică în 
aer până toamna, când începe a doua fierbere, tot atunci 
când se culeg viile, căci e o legătură între una şi alta, la 
fel cum a fost primăvara, între vinul trezit din somn şi 
înflorirea viței de vie. Trei ani la rând vinul fierbe, de 
şase ori cu totul, până ce se aşază; cine trăieşte în 
ştiinţa şi în respectul lui, nu îl bea mai înainte. Acum 
vinul e gata, nu mai are decât să se învechească, în 
tihnă. 

Depozitul unde am mers cu AMarisa era făcut în 
aşa fel că putea să fie o cramă adevărată, cum scria pe 
firma de la intrare, dacă ar fi avut şi via alături. Dar 
acolo n-ar fi fost loc pentru vie; de o parte şi de alta, şi 
deasupra, pe înălţime, erau casele din centrul oraşului, 
palate, administrații, hotel, teatru şi locuinţe bogate. Cei 
mai mulţi dintre trecători nu ştiau, nici nu puteau bănui 
că la cincizeci de metri sub stradă se afla o catedrală 
subpământeana săpată în piatră, cu o boltă bizantină 
deasupra, cu altar şi cu catapeteasmă, şi chiar cu masa 
sfintelor taine, plină de cupe şi de carafe şi înconjurată 
de strane. Iar pereţii, în loc de picturi bisericeşti şi de 
icoane, erau acoperiţi de sticle culcate în rafturi, mii şi 
zeci de mii dacă nu chiar mai multe, că nu puteau fi 
numărate. 

Înăuntru se ajungea printr-un tunel, săpat în 
faleza stâncoasă din faţa portului, luminat de becuri 


electrice, a căror sclipire se răsfrângea în pereţii 
îmbrăcaţi în faianţă trandafirie. Când am ajuns sub bolta 
înaltă, de care atârna un candelabru ca la Episcopie, un 
om ieşi de după catapeteasmă şi veni repede să ne 
întâmpine; şi el fusese vestit prin Mustafiţă despre 
venirea AMarisei. Catapeteasma era un paravan mare, 
dintr-un perete în altul, făcut din panouri de lac negru, 
cu picturi pastelate în medalioane aurite, şi ele imediat 
m-au dus cu gândul la patul Prințesei, în care dormeam 
astăzi. Dincolo de paravan am înţeles că erau birourile 
depozitului, se auzea ţăcănitul unei maşini de scris, şi 
pocnetele unui abac, instrument de calcul aproape uitat 
astăzi. 

Omul care venea în întâmpinarea noastră semăna 
surprinzător de bine cu domnul Sasu, avea acelaşi obraz 
măsliniu, plăcut şi îngrijit, acelaşi păr negru, aceeaşi 
purtare distinsă. 

Am presupus că erau fraţi, ceea ce s-a adeverit 
când l-am întrebat pe Alex. Crama şi Băcănia alcătuiau o 
afacere comună a familiei, scria şi pe firmă, dar cu literă 
mai mică, aşa că nu-mi atrăsese atenţia: „Sasu şi fraţii”. 
Deci, erau mai mulţi decât doi, pe urmă am aflat că şi 
întreprinderea lor avea mai multe ramificații, alcătuiau 
un „lanţ”, cum se spune astăzi, cu un sens al cuvântului 
necunoscut înainte. La asemenea depozit de vinuri nu 
putea să lipsească nici via, şi asociaţia poseda mai 
multe, cu crama ei fiecare. La o băcănie aşa cum o 
ştiam, nu putea să lipsească vaporul care să aducă 
mărfurile străine, coloniale. Era un cargobot de şase mii 
de tone, l-am văzut în port, ba chiar l-am vizitat, de ziua 
marinei, când oamenii aveau voie să se urce pe orice 
vapor, chiar pe cele de război, să meargă pretutindeni, 
din cală până la puntea de comandă; păcat doar că ziua 
se termina repede, nu puteai să le vezi pe toate. 
Vaporul, botezat „Familia Sasu”, făcea impresie bună, 


dădea un sentiment de încredere în firmă, îmi displăcea 
doar că era vopsit în negru, ca mai toate cargoboturile 
din vremea aceea, culoare economică, nu se murdăreşte 
repede şi armatorilor puţin le pasă ce ar dori alţii. 

Un vapor de şase mii de tone putea să încarce 
mult mai multă marfă decât pentru o băcănie, oricât ar 
fi fost ea de mare; „Familia Sasu” aproviziona toate 
băcăniile din oraş şi chiar din alte oraşe, după ce oprea 
marfa cea mai bună pentru prăvălia proprie, care nu 
degeaba era cea mai renumită. Afacerile familiei au 
prosperat tot timpul, dar fără multă tevatură, s-au extins 
cu discreţie în multe domenii ale negoţului şi industriei. 
Singurul semn vizibil al acestei stări de lucruri, când eu 
ajunsesem la tinereţe, era firma, crescută nu în 
dimensiune, ci în cuprindere, căci pe ea acum se putea 
citi, cu litere nu mai mari decât înainte: „Sasu, fraţii şi 
fiii”. Poate alţii nici nu băgau de seamă schimbarea, sau 
nu-i dădeau importanţă, pentru mine însă era evident că 
familiei îi mergea bine. I-a mers bine şi în timpul 
războiului, deşi „Familia Sasu”, vaporul, s-a lovit de o 
mină, aproape de Dardanele şi s-a scufundat cu întreaga 
încărcătură. Câţiva ani după aceea, familia Sasu, firma, 
cu fraţii şi fiii s-a lovit de-o altfel de mină, prin anii '46, 
'47, şi a trebuit să tragă obloanele. Un timp a mai rămas 
reclama de pe acoperişul băcăniei: „La Sasu, numai Olio 
Sasso”. Generaţiile tinere n-au de unde şti ce era Olio 
Sasso, un untdelemn de măsline adus din Italia, în 
bidoane de tablă, prismatice, în culorile alb şi verde, 
foarte plăcute. El luase locul, printr-o reclamă abilă şi 
intensivă, untdelemnului franțuzesc „Puget”, cunoscut 
în prima mea copilărie; îl ţin minte, în bidoane 
cilindrice, demodate, cu scrisul înzorzonat şi cu 
portretul fabricantului, de care n-avea nimeni nevoie. A 
dispărut, cel puţin din băcăniile noastre, după primul 


război şi nu mă miră, în anii aceia Franţa se cam lăsa pe 
tânjeală. 

Domnul Sasu ne-a poftit să ne aşezăm la masa de 
degustare, de aceea azi o numesc a sfintelor taine, ceea 
ce atunci nu putea să-mi treacă prin minte. Nu mă 
interesa vinul, m-am aşezat şi eu într-o strană, plictisit 
ca de boală, nedorind altceva decât să ieşim cât mai 
repede la lumină. Nimeni din noi trei nu se pricepea să 
aleagă vinul, AMarisa ar fi trebuit să se bizuie pe 
recomandarea firmei, ea însă a vrut să-i prilejuiască lui 
Alex o experienţă nouă, din continua ei dorinţă de a-l 
face să cunoască viaţa pe toate feţele. Şi astfel l-a pus să 
deguste şase feluri de vin, patru albe şi două roşii. 

Domnul Sasu s-a aşezat în capul mesei, ca un 
maestru de ceremonie, având-o pe AMarisa în dreapta şi 
pe Alex în stânga; eu stăteam pe a patra latură, adică, 
dacă reuniunea ar fi fost mai mare, la coada mesei. Şase 
fete în rochii verzi, nu ştiu de unde ieşite, patru din ele 
cu şorţuri albe, brodate cu ciorchini de strugure, două 
cu şorţuri roşii, s-au apropiat toate în linie şi s-au oprit 
în spatele domnului Sasu, aşa că puteam să le văd din 
faţă. Fiecare din ele aducea o sticlă de vin, pe o tavă de 
alamă ciocănită; e uşor de înţeles, după culoarea 
şorţurilor, că primele prezentau vinul alb, iar celelalte 
roşu. M-am mirat de ce nu erau alese şi pe culoarea 
părului, platinate şi roşcate, ca punerea în scenă să fie 
perfectă; a trebuit să înţeleg că domnul Sasu, cu 
distincţia lui evidentă, avea o anumită măsură în gesturi 
şi a socotit să nu meargă prea departe, transformând 
prezentarea vinului într-o mascaradă, când aşa era un 
cadril elegant şi plin de farmec. Îmi plăceau rochiile 
fetelor, în culoarea frunzei de vie, îmi plăceau şi ele, 
cum se mişcau, ca pe muzică; să fi fost mai dezgolite şi 
sa fi avut ghirlande de flori atârnând de grumaz ar fi 
semănat cu nişte bacante, dar atunci pe mine AMarisa 


m-ar fi lăsat la uşă, eram prea mic pentru un asemenea 
spectacol; cu Alex, nu mult mai răsărit decât mine, se 
schimba treaba, el trebuia să înveţe de toate. 

Domnul Sasu a ridicat un braţ deasupra capului şi 
a pocnit din degete, apoi a împins un păhăruţ de cristal 
în faţa lui Alex şi a spus un nume: Bianca. Nu ştiam dacă 
era numele vinului, sau al fetei. Fata a venit cu tava pe 
sus, s-a oprit în stânga lui Alex şi i-a turnat în pahar, 
gravă şi rece, fără nici un zâmbet. 

Nu chiar aşa se face negustoria de vinuri, nu-şi 
pierde nimeni atâta vreme şi nu ştiu nici cui foloseşte. O 
asemenea scenă s-ar putea pune într-un spectacol 
feeric, o operetă sclipitoare, cu strasuri şi paiete, cu 
lume bolnavă de bucurie; şi încă mă întreb cui ar putea 
să-i fie de vreun folos, cui ar putea să-i placă, şi dacă 
lumea, mai ales cea de astăzi, n-ar arunca în actori cu 
ouă clocite, în loc să aplaude. Dar domnul Sasu nu 
urmărea să-şi desfacă vinurile, fiindcă în nici un caz n-ar 
fi rămas nevândute, ci îşi satisfăcea probabil o dorinţă 
nerealizată, de a scrie o poezie, de a picta un nud de 
fecioară, de a compune şi el un preludiu şi o fugă, după 
cele patruzeci şi opt vechi de trei secole şi încă 
neegalate; sau, şi mai bine, un vals trist şi o nocturnă 
melancolică. Se întâmplă să vezi uneori în spatele 
tejghelei un umil băiat de prăvălie privind gânditor 
lumea; n-ai de unde şti dacă în clipa aceea nu se pierde 
cea mai frumoasă poezie a vremii sale, fiindcă în loc să 
ţină într-o mână lira şi în mâna cealaltă pana, soarta i-a 
hărăzit uneltele vânzătorului de stambă, metrul şi 
foarfeca. 

Primul vin nu i-a plăcut deloc lui Alex, l-am văzut 
încruntându-se, era un vin prea aspru şi m-am gândit că 
se potrivea cu chipul fetei, sever cu bună-ştiinţă; desigur 
era instruită şi îşi făcea jocul, altminteri s-ar fi putut să 
aibă o inimă caldă. Au venit pe rând toate fetele, domnul 


Sasu ridica braţul, pocnea din degete şi le striga 
numele, Venera, Gloriana, apoi Suzi; la sfârşit am văzut 
că la fel se numeau şi vinurile, aşa scria pe etichete. 
Pornind de la cel mai aspru, Bianca, nume într-adevăr 
rece, vinurile deveneau tot mai blânde, iar fetele tot mai 
destinse, mai înflorite, până ce a patra, Suzi, zâmbea de- 
a binelea, cu buzele întredeschise, de i se vedeau dinţii, 
ca în reclame. Era uşor de înţeles că ea prezenta vinul 
cel mai dulce, lui Alex i-a alunecat pe gât şi îndată s-a 
făcut roşu, a căpătat curaj în loc să se sperie, a întins 
paharul şi Suzi i l-a umplut din nou, acum râzând de-a 
binelea, ceea ce a făcut ca pe faţa domnului Sasu să 
treacă o scurtă indispoziţie. Poate că numele fetei era 
sugestiv, mie însă nu mi-a plăcut niciodată să spun cuiva 
Suzi, după cum nu mi-a plăcut nici vinul dulce. 

Ultimele două fete, care au adus vinurile roşii, se 
numeau Carmen şi Rozalia; aceasta din urmă mi-a adus 
aminte de bucătăreasa de pe „Arhimede”. Ar putea să 
pară precoce pentru vârsta mea şi totuşi, atât după 
nume, cât şi după chipul fetelor am dedus că unul din 
vinuri era sec, celălalt puţin dulce şi mai deschis la 
culoare; dar mă plictisisem şi în loc să judec cu 
bunăvoința de mai înainte, am ajuns să cred că domnul 
Sasu nu avea destulă imaginaţie şi că probabil îi 
atribuiam degeaba aspirații artistice. Poate rolul celor 
şase fete era un pretext, poate alcătuiau haremul lui, 
întreţinut pe cheltuiala firmei. 

Notaţia principală în toată întâmplarea este că 
Alex s-a îmbătat fără să-şi dea seama, i s-a făcut rău 
abia când am ajuns în stradă, a vărsat lângă roata 
trăsurii, Mustafiţă îl ţinea de coate, să nu cadă, iar 
AMarisa îi ţinea mâna pe frunte, sa-l aline. 


12 


În ziua petrecerii m-am dus în port încă de la opt 
dimineaţa, am bătut iar cheiurile uimindu-mă cum se 
descărcau vapoarele, n-aveam răbdare să aştept până la 
zece, să vin cu AMarisa şi Alex; vremea era ca de 
sărbătoare. 

Acum cunoşteam tot portul, în afară de bazinul 
vapoarelor părăsite; cunoşteam binişor şi oraşul, mersul 
la cumpărături cu AMarisa, în stilul ei grandios, ca al 
unui şef de trib fără asemuire, fusese cea mai fructuoasă 
din experienţele mele, încununarea tuturor celorlalte. 
Aşa am putut să pun uşor în corelaţie viaţa portului cu a 
oraşului. Băcănia domnului Sasu şi depozitul de vinuri, 
cât or fi fost de mari şi de renumite, nu erau singurele. 
Cele două străzi principale, care cădeau perpendicular 
una pe alta în centru, la statuie, alcătuiau crucea 
comercială a oraşului, locul celor mai dense şi 
strălucitoare negoţuri; magazinele se ţineau lanţ, un şir 
de vitrine ca nişte scene de teatru, incendiate seara de 
reflectoare, decorate atât de sugestiv şi ingenios că îţi 
venea să aplauzi. 

Una, de pildă, la magazinul de articole sanitare, 
înfăţişa o sală de baie în funcţiune, având montate toate 
obiectele obişnuite, cada, lavoarul, bideul, oglinzile, 
prosopierele, şi tot acest ansamblu, de dimensiuni 
generoase se schimba cel puţin o dată pe lună, 
împreună cu faianţa de pe pereţi şi dalele de marmoră 
ale pardoselii, apăreau alte forme, alte culori, tot mai 
moderne, mai confortabile şi mai luxoase. Lumea săracă 
se uita cu gura căscată, dar cred că nu mai puţin uimită 
era majoritatea oraşului, fiindcă asemenea săli de baie 
ţineau mai degrabă de vis decât de realitate, şi mă 
îndoiesc că exista câte una în zece din casele cele mai 
bogate. Apoi seara la opt, cu o jumătate de oră înaintea 


închiderii, pe această scenă se dădea un spectacol care 
atrăgea mulţimi de oameni, ca la meciurile de fotbal, 
încât circulaţia pe stradă devenea imposibilă şi mereu 
ieşea scandal cu poliţia. De altfel, după vreo lună, la 
intervenţia insistentă a primăriei şi prefecturii pe lângă 
Ministerul de interne, reprezentaţia a fost interzisă, nu 
ca imorală, ci fiindcă tulbura ordinea publică. 

La ora ştiută de tot oraşul, o cortină de teatru 
cădea peste vitrină, numai pentru câteva clipe, iar când 
se ridica, oamenii vedeau cada plină de spumă şi în cadă 
o femeie goală, îmbăindu-se de faţă cu toată lumea; de 
fapt nu se vedea nimic mai mult decât de sub o 
îmbrăcăminte cuviincioasă, sau de sub un costum de 
baie ca o rochiţă, cum se purta pe vremea aceea, capul, 
un braţ în mişcare, un umăr, un genunchi ieşind din 
spumă. Imaginaţia oamenilor mergea însă în altă 
direcţie, scena era sugestivă şi nici un sfânt coborât de 
pe icoană nu şi-ar fi închipuit-o pe femeie altfel decât 
goală ca Eva. Şi toţi parcă sperau imposibilul, ca ea să 
se ridice în picioare, să apară în lumină cu deplina ei 
nuditate, ca Venus din spuma valurilor. 

Spectacolul dura o jumătate de oră, dacă oamenii 
ar fi fost civilizaţi ar fi putut să-l vadă tot oraşul, să 
defileze în linişte prin faţa vitrinei. Dar cine apuca un 
loc în faţă nu se mai dădea la o parte, înghiţea ghionţi şi 
coate, stătea aşa până la urmă, chiar dacă se alegea cu 
nasturii smulşi şi cu hainele şifonate; ca să nu mai 
amintesc apostrofările şi injuriile pe care trebuia să le 
îndure! Unii veneau să ocupe locul cu multe ceasuri 
înainte, ca la schimbarea gărzii de la palatul 
Buckingham. Hotărârea Ministerului de interne îşi avea 
toată justificarea, multă lume a răsuflat uşurată; dacă nu 
se lua această măsură, tulburări grave amenințau viaţa 
oraşului. 


Nu mai dau decât un exemplu, ceea ce nu 
înseamnă că n-aş găsi mai multe; aveau şi alţi negustori 
fantezie în decorarea vitrinelor, şi dacă n-aveau ei, se 
găseau oameni pricepuţi, să-i ajute. Pentru mine mult 
mai ingenioasă şi mai interesantă decât sala de baie era 
vitrina unui magazin de automobile, unde de asemeni 
venea lume să se uite, căci un automobil poate fi o 
fascinaţie mult mai puternică decât o femeie goală, pe 
care, de bine de rău o găseşte oricine dacă îşi dă 
osteneala. Şi automobilul se schimba din când în când, 
ca sala de baie, dar totdeauna era unul decapotabil, şi 
se rotea pe o platformă turnantă, ca să poată fi văzut din 
toate părţile; până aici nimic uimitor, erau şi alte vitrine 
unde obiectele se aflau în mişcare, atrăgeau mai uşor 
atenţia, te opreai fără voie. Numai că la unele ore din zi, 
când lumea ieşea la plimbare, îmbulzindu-se pe stradă, 
de obicei înaintea prânzului şi seara la şase, automobilul 
se oprea cu spatele la public, din culise apărea o 
pereche tânără, îmbrăcaţi de călătorie, ea cu o eşarfă în 
jurul gâtului, el cu o şapcă englezească, în carouri. După 
ce îi ajuta ei să se urce în dreapta şi închidea portiera, 
bărbatul se aşeza la volan, pornea motorul şi 
automobilul pleca la drum, sub ochii spectatorilor. Nu 
era niciun truc, motorul se auzea prin sticla vitrinei, se 
simţea chiar mirosul gazelor ieşite pe ţeava de 
eşapament, roţile se învârteau, pe nişte suluri, şi dacă 
automobilul stătea pe loc în realitate, îţi dădea senzaţia 
de mişcare şi de viteză, până la ameţeală, prin peisajul 
care venea din faţă, o şosea netedă ca în palmă, cum la 
noi nu exista încă nici una, străbătând o zonă de şes, cu 
uşoare văi şi coline, cu arbori, cu ferme, cu sate în zări, 
cu turme de oi pe costişe, cu cirezi de vaci pe malul 
râului, venite să se adape, cu tot ce înseamnă viaţă 
adevărată, într-o zi însorită şi într-o lume ca de poveste. 


Nu m-a interesat să aflu secretul, dacă era un 
covor rulant care venea din fund şi intra sub roţile 
automobilului, sau o proiecţie cinematografică; m-am 
străduit să cred că străbăteam aievea şi cu mare viteză 
peisajul, că la volan eram eu însumi şi apăsam pe 
acceleraţie, că n-aveam să mă opresc până la ultima 
picătură de benzină, care de fapt nu se termina 
niciodată, şi puţin îmi păsa de femeia aflată alături, nu-i 
vedeam faţa, îi simţeam doar eşarfa gâdilându-mă pe 
obraz când o aducea vântul, şi atunci o dădeam la o 
parte cu mâna. 

Negoţul înflorea pretutindeni şi neavând unde să 
se extindă, magazinele creşteau în înălţime, împotriva 
ideii că nu-i bine să-ţi faci prăvălie cu scară, ocupau 
etajele, până la mansardă, unde, nefiind destulă înălţime 
se amenaja măcar o sală de ceai, cu măsuţe puse prin 
colţuri, cu lumini furişate, cu muzică abia auzită, fără să 
se ştie de unde vine, aşa că viaţa se transforma în vis, 
după cum călătoria imaginară cu automobilul se 
transforma în realitate. 

O bună parte din puzderia de mărfuri care se 
vindeau în puzderia de magazine, începând cu 
colonialele şi sfârşind cu automobilele, le văzusem în 
port din prima zi când fusesem acolo, se scoteau cu 
macaraua din magaziile vaporului şi se înşirau pe 
cheiuri, în lăzi, în saci, în coşuri, în baloturi, iar eu 
trecusem printre ele, fără să mă pierd cu firea; mă 
interesau întâi vapoarele, pe urmă marfa; mă interesa 
întâi marea, pe urmă portul; iar portul mă interesa mai 
mult decât oraşul. A trebuit să treacă timp până să-mi 
dau seama, aşa, dintr-o dată, parcă prin revelaţie, că 
toate acestea se legau între ele, că nu puteau să existe 
unele fără altele, oraşul fără magazine, magazinele fără 
marfă, marfa fără vapoare, vapoarele fără port şi portul 
fără mare. Şi tot atunci am avut a doua revelaţie: mai 


înainte nu mă întrebasem ce preţ aveau şi cum se 
plăteau mărfurile venite din alte părţi ale lumii şi prin 
care prosperitatea oraşului creştea întruna, dovadă că 
se făceau prăvălii la etaje. Şi deodată, cum mergeam pe 
cheiuri spre locul unde era legat „Arhimede”, căci se 
apropia ora când trebuia să fiu acolo, mi-au intrat în 
privire, toate deodată, silozurile de cereale, bazinul de 
petrol şi cel de cherestea, de unde tocmai plecau 
vapoarele pline, ca să facă loc celor goale, care îşi 
aşteptau rândul afară din port, în radă. lar imediat după 
aceea mi-am amintit lanurile de grâu ale Bărăganului, 
prin mijlocul cărora trecusem cu trenul mixt, abia cu o 
lună în urmă; mi se părea de speriat câte văzusem şi 
învăţasem în numai treizeci de zile. Pe loc am făcut 
legătura între holdele acelea mai întinse decât credeam 
că poate fi marea, le-am văzut secerate, treierate, 
boabele puse în vagoane şi apoi lăsate să curgă în cala 
vapoarelor. Nu-mi părea rău să se ducă, de vreme ce 
rămânea destul ca lumea să aibă pâine; era un prisos, 
aşa am înţeles ce se întâmpla acolo, nu era greu de 
vreme ce vedeam cu ochii; şi un copil putea să 
înţeleagă: dădeam grâul, luam automobile, săli de baie, 
maşini de cusut, cafea, portocale, roşcove şi tot ce se 
mai vedea în port, descărcate pe cheiuri. Gândul mi s-a 
dus la pădurea de fag cunoscută din copilărie şi 
simultan mi-am închipuit-o pe cea de brad, pornind de la 
scândurile purtate de macarale prin aer. Peste aceste 
imagini s-au suprapus rafinăriile de petrol ştiute prea 
bine, numai sondele au rămas în suspensie, căci n- 
aveam nici o idee despre ele. Era singura lipsă în 
informaţia mea, pe care nici n-o simţeam de altfel, 
păcura continua să existe; chiar dacă nu văzusem cum 
se scoate din adâncul pământului puteam să-mi închipui, 
cum altfel decât săpând puțuri?! Sigur că a fost altceva 
când am ajuns între sonde, am urcat o treaptă, dar clasa 


o trecusem dinainte, în ziua când mergeam la vaporul 
„Arhimede” şi am înţeles legea simplă a chiverniselii, 
cum se împart între oamenii de pe continente 
îndepărtate bogăţiile, ce relaţie este între grâu şi 
automobile. 


13 


Cunoscusem pe prea puţini din membrii familiei, 
când m-am pomenit în mijlocul lor, la petrecerea 
AMarisei, nouăzeci şi cinci cu toţii, strânşi laolaltă pe un 
spaţiu de trei sute de metri pătraţi, cât rămânea 
practicabil pe puntea vaporului, dacă scădeam 
suprastructurile şi accesoriile, vinciuri, spiraiuri, 
tambuchiuri, bărci de salvare şi tot ce încurcă locul dar 
nu poate să lipsească. Dacă unui om îi rămân numai trei 
metri pătraţi să se mişte, e greu ca în paisprezece ore 
cât a durat croaziera, să nu-şi întretaie drumurile, şi nu 
o singură dată, uneori să stea faţă în faţă, alteori să se 
ciocnească, să se îmbrâncească sau măcar să se împingă 
cu cotul cu fiecare din cei nouăzeci şi patru câţi mai 
rămân, după ce se scade pe sine. Cu fiecare din ei m-am 
privit în ochi, am schimbat o vorbă, unii m-au întrebat 
cine sunt, şi cum mă cheamă, fără să-şi spună însă 
numele lor. Alţii nu mi-au dat importanţă, parcă nici n-aş 
fi fost acolo. Băieţii de vârstă mea au vrut să mă joc cu 
ei de-a hoţii şi vardiştii, alţii să sărim capra, unii mai 
mici mi-au cerut să le spun poveşti, când eu aveam 
atâtea de văzut pe vapor şi mai ales voiam să simt 
marea care mă subjugase dar îmi era încă necunoscută. 

Se nimerise o vreme liniştită, abia adia vântul, o 
briză slabă, pe cale de a se stinge; erau valuri, venite de 
departe, dar rare şi line, abia în larg s-au mai adâncit şi 
au început să se simtă, dar nimănui nu-i era rău, toată 
lumea petrecea veselă. Înainte de a ieşi din port mă 
temusem să nu am rău de mare, nu poţi şti dinainte; 


Alex îmi dăduse o lămâie, să mugşc din ea dacă mi-o fi 
greață. Fusesem în port cu şalupa, mă scufundasem şi în 
apă, dar e altceva să ieşi în largul mării. Strângeam 
lămâia în mână, stăteam rezemat de parapet, la prova, 
priveam avid în faţă şi mi-era frică; nu de mare, exista 
între noi o înrudire, ştiam din clipa când o văzusem, din 
gară, de pe acoperişul vagonului. N-o cunoşteam şi nu 
înţelegeam de ce mă atrăgea încă dinainte, când nu 
aveam altă imagine a ei decât cea de pe hartă; iar azi 
îmi inspira atâta încredere încât aş fi vrut să se strice 
vremea, să vină furtuna, să ne zgâlţâie, să năvălească 
valuri pe punte, ca ea să-şi arate din nou puterea, cum o 
simţisem pe dig când mă pândea moartea, iar eu să 
rămân singur afară, cu hainele ude, bucurându-mă că 
toţi ceilalţi zăceau în cală, îşi vărsau maţele. În schimb 
mi-era frică de viscerele mele încă nepuse la adevăratul 
examen, puteau să fie şi ele slabe, să mă trădeze, şi 
înflăcărarea mea să se transforme în greață, silindu-mă 
să cobor şi eu în cală, refugiul neputincioşilor. 

Aşa am trăit, între exaltare şi frică, până ce am 
ajuns la far, când marea s-a deschis liberă în faţă şi 
„Arhimede” a început să tangheze. Tanga uşor, prelung, 
cuminte, dar era destul să simt în trup o apăsare 
necunoscută şi să-mi dau seama că de aici înainte eram 
în voia mării; uscatul unde mă născusem şi pe care îl 
simţisem din clipa când mă ridicasem prima oară în 
picioare nu mai exista pentru mine decât în trecut, de 
viitor nu puteam să fiu sigur, oricine pleacă pe mare 
poartă în sine blestemul olandezului rătăcitor, 
condamnat să nu mai vadă niciodată pământul. Dar tot 
atunci, când etrava vaporului s-a adâncit în valuri 
făcând ca orizontul să se ridice pe cer, întocmai cum îl 
văzusem prima dată, când încă nu puteam să descifrez 
întinderea plană a mării ci mi se părea verticală, am 
simţit nu starea grea de care mă temusem, ci o 


voluptate neaşteptată, ceva născut pe loc, pentru mine, 
inaccesibil altcuiva, începutul unei ere a mele, un 
privilegiu. L-am păstrat până astăzi şi, oricât de secret 
ar fi trebuit el să rămână, uneori am încercat să-l 
împărtăşesc şi altora. Spre nenorocul meu însă, atunci 
când l-am cunoscut prima oară n-am putui să mă bucur 
în tihnă de el, eram prizonierul unei societăţi alcătuite 
din nouăzeci şi cinci de oameni. 

N-am greşit spunând societate, familia AMarisei 
cuprindea tipuri umane de toate felurile, înşiraţi pe 
toate treptele ocupate de oameni într-o lume, cu 
aproape toate profesiunile posibile. Dacă iau în seamă şi 
caracterele diferite, şi mai ales variatele destine ale 
acestor oameni, ei depăşesc limitele unei familii, legate 
prin legi de rudenie, devin într-adevăr o societate 
completă şi bineînţeles eterogenă. Prin ei şi fără nici un 
adaos, fără să aduc vreun personaj din afară, pot să 
ilustrez întreagă viaţa oraşului, într-un moment din 
istorie, vara când am fost subiectul lui Alex şi când, fără 
voia mea, toţi ceilalţi au devenit subiectele mele. 

Punctul de plecare a fost întâlnirea de pe 
„Arhimede”, atunci m-am aflat faţă în faţă cu nouăzeci şi 
cinci de subiecte. Nu ştiam la care din ei să-mi opresc 
ochii, pe cine să ţin minte mai bine şi în acelaşi timp 
aveam sentimentul tiranic că nu mi-e îngăduit să scap 
din vedere pe niciunul, începând cu Zoba zbârlitul, 
primul dintre cei doi gemeni, bătrâni acum, fraţii mai 
mari ai AMarisei şi sfârşind cu strănepotul ei, Tibilică, 
adus pe vapor în scutece; mai târziu aveau să-i spună 
doar Tibi. Când l-am văzut atunci, nu avea decât trei 
luni, maică-sa se întorcea cu spatele, îşi desfăcea 
corsajul şi îi dădea să sugă; deşi se ferea, tot i-am văzut 
sânul, atât de plin că laptele ţâşnea singur. Un băiat mai 
mărişor, să fi avut patru ani, fratele mai mare al lui 
Tibilică, se tot uita la acesta cum dormea cu gura 


deschisă. „Şi cum, mamă, a întrebat, neconvins şi cu 
nedumerire, ăsta o să se facă om ca toată lumea?” 

Mi-e imposibil, în faţa unei societăţi de nouăzeci şi 
cinci de oameni, să-mi fac un sistem de a o cunoaşte. Mă 
aflu într-o situaţie mult mai grea decât profesorul care 
vine prima oară în faţa unei clase; şi într-o clasă, oricât 
de mare, nu sunt decât cel mult cincizeci de chipuri. Şi 
pe toate trebuie să le ţină minte, să ştie nume, 
caractere, har la învăţătură. 

Norocul meu rămâne albumul de fotografii al 
familiei, toţi sunt acolo, în afară de ultimul născut, 
Tibilică, poate de aceea am început cu el, spunând cât 
se poate spune despre un prunc în scutece, ca să fiu 
sigur că nu va rămâne pe dinafară. Pe ceilalţi pot să-i 
regăsesc în album, şi cu toate că o fotografie nu redă 
decât fizionomia, mai rar caracterul, poate fi un punct 
de pornire; pentru rest trebuie să-mi forţez memoria. E 
adevărat că am mai găsit câte o însemnare în caietul de 
lucru al lui Alex, însă prea puţin ca să reconstitui o 
biografie, căci el se ferea să facă subiecte din membrii 
familiei, poate din discreţie, poate fiindcă nu-i socotea 
destul de interesanţi, cum mă socotise pe mine. În 
această privinţă se înşală, mulţi dintre ei erau uimitori, 
vieţile lor ar putea să fie tot atâtea romane, ceea ce 
povestesc azi e o primă dovadă. 

Lui Zoba, slab, cocârjat, neputincios, că abia îşi 
târa paşii, i se spunea şi Vârtosu; fără respectul pe care 
i-l arăta toată familia, aş fi crezut că era o batjocură. Nu- 
mi explic de ce se trecuse aşa de repede, avea ce-i drept 
şaptezeci de ani, dar nu mult mai mulţi decât AMarisa, 
care să nu fi fost atât de grasă, putea fi socotită în 
floarea vârstei. Au venit împreună, cu trăsura, AMarisa 
a trecut şi l-a luat de acasă, ceea ce era un semn de 
mare consideraţie. Mai mult decât atâta, l-a poftit să 
şadă în locul ei, pe canapeaua din spate, lângă mama, 


iar ea s-a aşezat în faţa lor, lângă Alex, pe scăunelul 
unde nu încap bine decât copiii. 

I-am văzut când au venit, aşteptam pe chei, n- 
aveam chef să mă urc pe vapor unde se adunase toată 
familia, m-aş fi simţit al nimănuia; e drept că îi 
cunoşteam pe Panainte Becheru, comandantul şi 
stăpânul vaporului, al treilea frate al AMarisei, după cei 
doi gemeni, apoi pe fiul lui, Sofron scafandrul, pe ceilalţi 
marinari şi pe Rozalia, bucătăreasa, dar ei aveau acum 
alte treburi, nu le-ar fi rămas timp pentru mine. 

Când trăsura a apărut în capul cheiului mi-a venit 
inima la loc, nu mă mai simţeam singur; iar când s-a 
apropiat, şi Mustafiţă a oprit-o cu măiestrie drept în fata 
schelei, nici o jumătate de pas mai înapoi sau mai 
înainte, nu mi-am crezut ochilor s-o văd pe mama la 
locul cel mai de cinste, în timp ce AMarisa era 
înghesuită pe scăunel, cu picioarele pe scară, tinereşte, 
altfel ar fi stat cu genunchii la gură. Am spus o vorbă ca 
să fie spusă, căci la drept vorbind nu părea deloc 
înghesuită, avea darul să se strecoare, să ocupe mai 
puţin spaţiu decât propria ei dimensiune, desigur printr- 
o forţă lăuntrică, imposibil de a fi explicată. Şi iarăşi m-a 
uimit supleţea ei când a coborât din trăsură, punând 
piciorul de-a dreptul pe schelă, uşoară şi mlădioasă ca o 
gimnastă. Şi felul grațios cum a întins mâna, s-o ajute pe 
mama, apoi pe Zoba, care într-adevăr avea nevoie să-l 
tragă cineva, singur n-ar fi putut să se ridice din pernele 
trăsurii. Deşi ea era sărbătorita, şi o aşteptau toţi s-o 
aplaude, s-o îmbrăţişeze sau să-i sărute mâna, l-a lăsat 
pe Zoba să treacă primul, mulţumindu-se să meargă 
după el, ţinând-o la braţ pe mama; în urma lor veneam 
eu cu Alex. Şi de unde mai înainte fusesem obidit să mă 
văd singur între atâţi oameni necunoscuţi, acum mă 
socoteam o persoană importantă; dar nu-mi dădeam 


aere, tineam ascunsă această îngâmfare copilăroasă, 
ştiind că era unul din cele mai urâte păcate ale omului. 
Oricât de modest şi de simplu se purta AMarisa 
între ai săi şi în lume, nu-i lipsea din suflet trufia, ceea 
ce este altceva decât îngâmfarea de care m-am lepădat 
adineauri. De câte ori o vedeam mergând, sigură pe 
sine, cu paşi aproape triumfali dar fără aroganță, 
nevrând deloc să pară altfel decât restul lumii, când 
asculta cu răbdare ce spuneau alţii, fără să-i întrerupă, 
urmărindu-i cu privirea atentă, deşi gânditoare şi parcă 
dusă departe, şi chiar când se bucura naiv la 
cinematograf, la circ sau la teatru, sărind de pe scaun şi 
bătând din palme, mereu mi se părea, ca în seara când o 
văzusem prima oară, că în ea sălăşluia o nobleţe veche 
dar neobosită, că mai de mult fusese prinţesă şi într-o 
altă viaţă fusese regină. Însemnul fostei sale maiestăţi 
era micul disc de pe frunte, făcut cu lac roşu de unghii. 
Dacă acesta putea fi socotit o podoabă, nu mai avea alta 
decât o agrafă cu diamante, care îi ţinea părul strâns la 
ceafă, ca apoi să-i cadă înfoiat pe spate, coafură 
neobişnuită pe vremea aceea, şi prea îndrăzneață chiar 
pentru o femeie tânără; în vremea noastră multe femei 
şi mai ales fetele au purtat părul aşa, ca o coadă de cal, 
şi chiar dacă oamenii s-au uitat la început cu mirare, pe 
urmă n-au mai spus nimic, fiindcă le stătea bine, le făcea 
să se mişte mai sprinten, parcă mergeau în buestru. 
Drept rochie AMarisa îşi pusese o togă albă de 
pânză topită, atât de largă şi înfoiată că de la umeri în 
jos nu se putea bănui nimic din alcătuirea ei atât de 
ingrată, dar cum umerii erau încă frumoşi, desenaţi 
cald, femeieşte, ai fi crezut-o subţire ca o adolescentă, şi 
mersul întărea această impresie. Chiar eu, care văzusem 
din prima seară cât era de grasă, mă lăsam învăluit de 
iluzia născută ca prin vrajă, nu-mi mai aminteam deloc 
ce ştiam dinainte; recunoşteam în ea pe AMarisa, şi mi 


se părea alta, reîntrupată într-o femeie tânără, o zeiţă. 
De atunci imaginea ei a rămas dedublată, o priveam, o 
vedeam limpede cu ochii, dar când impresia ajungea la 
creier, în locul AMarisei apărea alta. 

Toată societatea era adunată pe punte în faţa 
schelei, cu Panainte în faţă, nu doar în calitatea lui de 
comandant, ci şi ca al treilea frate al AMarisei. Pentru 
ocazie se îmbrăcase în uniformă, cu patru trese de aur 
la mâneca hainei, cu mănuşi albe, de ceremonie, cu 
şapca pusă tinereşte pe o sprânceană; de obicei pe 
vapor purta doar un tricou vărgat, ca restul marinarilor. 
Ceva era frapant în înfăţişarea lui, a cărei eleganţă o 
remarcasem mai dinainte, dar nu-mi dădeam seama ce 
anume, deşi îmi lua ochii: era o sclipire care îi lumina 
faţa, până ce i-am descoperit sursa, pornea de la un 
monoclu înfipt în orbita stângă şi legat cu un şnuruleţ 
negru de reverul hainei. Îl vedeam acum prima oară, nu- 
i înţelegeam rostul, un monoclu nu se poartă numai la 
ocazii, ori este nevoie de el, ori nu este. Panainte l-a 
păstrat toată ziua, la fel cum a păstrat mănuşile albe, a 
mâncat cu ele la masă, neatingându-se de nimic decât 
cu furculiţa şi cuțitul. De-atunci înainte n-a mai pus 
monoclul, decât rar, după ce uitam de el, uimindu-mă de 
fiecare dată atât de mult ca să nu-l fi uitat până astăzi. 
Şi astăzi mă urmăreşte sclipirea lui, legată de eleganța 
cu care şi-a dus mâna la şapcă, s-o salute pe AMarisa. 
Era atât de solemn, impunea atât respect şi atâta 
admiraţie, că l-am asemuit cu Nelson. 

Cred că mama se simţea fără rost între atâţi 
oameni necunoscuţi, care veneau pe rând să-i sărute 
mâna; şedea iarăşi la loc de cinste, lângă AMarisa, 
împreună cu rudele cele mai apropiate, fraţii şi surorile, 
sub un baldachin mare de pe dunetă, puntea mai înaltă 
de la pupa vaporului. Erau acolo trei jilţuri capitonate, 
adânci şi confortabile, nepotrivite cu restul decorului, şi 


care cred că făceau şi mai voluptuoasă mişcarea mării; 
chiar un mort s-ar fi simţit bine în ele. AMarisa îl ocupa 
pe cel din mijloc, avea şi o pernă de catifea pusă jos, ca 
să nu-şi ţină picioarele pe puntea goală. În dreapta ei 
şedea mama, frământând o batistă în mână, în stânga 
Zoba, cu o garoafă albă la butonieră; n-am observat 
când şi-o pusese, cine i-o dăduse; la venire nu o avea. 

Descărnat cum era, cu obrazul de pergament 
vânăt, cu hainele atârnând pe el că părea o sperietoare 
de ciori, floarea făcea o impresie bizară, dar nu comică, 
îi dădea un aer de trubadur rătăcit în epocă, fără nimic 
decrepit şi demn de milă. Încă şi mai uimit am fost 
văzând cum toată lumea venea să-i sărute mâna, nu 
doar copiii, nepoţii şi strănepoţii, ci chiar persoanele 
mature, bărbaţi şi femei deopotrivă. Nu mă puteam 
sustrage nici eu de la ceremonie, Alex m-a împins din 
spate şi mi-a şoptit: „Să-i săruţi mâna, altfel se supără!”. 
Nu sărutasem niciodată mâna unui bărbat, decât pe a 
preotului când venea de zi 'ntâi cu icoana. Simţind că 
aveam o ezitare, Alex şi-a repetat recomandarea, am 
strâns din dinţi şi m-am supus, m-am apropiat de mâna 
ţeapănă întinsă spre mine, a trebuit să mă aplec şi când 
am atins-o cu buzele, numai că n-am scos un țipăt. Mâna 
era ca de gheaţă, mi-a fost dat să văd primul că Zoba 
murise, poate mai de mult, dacă apucase să se răcească; 
şi totuşi nimeni nu băgase de seamă. 

Plecasem de la chei de câteva minute. Panainte 
urcase pe puntea de comandă, sub dunetă lăutarii 
cântau marşul marinii, tineretul, dacă îşi făcuse datoria 
şi sărutase mâna bătrânului abia aştepta să înceapă 
dansul, copiii chirăiau şi se fugăreau pe punte, unii se 
jucau cu un căţel care se împrietenise cu toată lumea, 
nu ştiu al cui era, un şoricar negru, cu trupul lung, cu 
picioarele scurte, cu o coadă cât jumătatea trupului, 
ascuţită la vârf, cu pielea molatică şi caldă, cu privirea 


inteligentă, citind parcă gândurile oamenilor. Deşi urât, 
pe un asemenea câine îl iubeşte orice om, de cum îl 
vede, iar dacă îl ia în braţe se prăpădeşte după el, l-ar 
ţine aşa toată ziua. Spre consolarea celor nedreptăţiţi de 
natură se spune că un bărbat, ca să placă, e destul să fie 
doar puţin mai frumos decât dracul. E doar o vorbă, să 
nu creadă nimeni în ea, cine-i în cauză mai bine să ia 
aminte la acest neam de câine, care, aşa urât cum este, 
aprinde toate inimile; nimeni nu-i rezistă, decât 
hingherii. Să-l studieze, să afle secretul, în ce constă 
puterea lui de seducţie, să şi-o asume dacă poate şi pe 
urmă va avea parte numai de satisfacţii. 

Pe şoricar îl chema Gică; de dragul lui, Arhimede, 
care nu suferea câinii de casă, stătea acum închis sub 
punte, la maşină, şi dormea bosumflat în patul 
mecanicului. Avea să scape de acolo abia seara, odată 
cu venirea furtunii. 

Printre fiinţele necuvântătoare aflate pe vapor mai 
era un porumbel, blând dar nu prea deprins cu oamenii, 
frumos cum nu mai văzusem, argintiu, cu un guler mov, 
care făcea ape-ape când îşi mişca gâtul, şi cu vârfurile 
aripilor albastre. Stătea pe umărul unei fetiţe, şi nu ştiu 
care din ei mi-a atras privirea mai înainte. Fetiţa, 
nepoată a AMarisei avea vreo şaisprezece ani dar părea 
mult mai mică, era subţire şi plăpândă, fiindcă avusese 
nenorocul să sufere de poliomielită şi rămăsese cam 
nedezvoltată, cu picioarele slabe, nu putea să meargă 
decât în cârje; îşi găsise o mângâiere în a ocroti 
animalele chinuite, câinii şi pisicile. O chema Zefira, 
nume plin de poezie, deşi prea aspru ca să poată fi 
pronunţat tandru; dar nici nu mai conta dacă nimeni n- 
avea s-o ia de nevastă, decât poate de milă. M-am uitat 
la ea şi mi s-a strâns inima, avea un cap frumos, 
prelung, oacheş, cu pielea mată, cu părul şaten, 
pieptănat cu grijă, cu breton până deasupra ochilor; de 


aceea stătea mereu cu capul dat puţin pe spate, ca să 
poată privi la oameni, şi i se vedeau nările, delicate, 
palpitând odată cu respiraţia. De neuitat mi s-a părut 
mai ales privirea ei, vie, inteligentă, întrebătoare, 
nedumerită şi plină de o tristeţe calmă. Porumbelul i-l 
dăruise Sofron, văr bun cu ea, îl cumpărase de la un 
marinar grec, care însă n-ar fi fost îndreptăţit să ceară 
bani pe el, era o pasăre a nimănui, se oprise pe vapor în 
mijlocul Mediteranei, să se odihnească; se întâmplă 
adesea, sunt porumbei călători, stau o zi-două, până 
prind puteri, apoi pleacă mai departe, spre casă. 
Porumbelul rămăsese în vârful unui catarg până seara, 
când coborâse pe punte să caute de mâncare şi să bea 
apă. La picioarele catargului găsise un pumn de grăunţe 
şi miez de pâine, marinarii au totdeauna grijă de 
asemenea oaspeţi, îi primesc cu dragoste. Nu ştiu ce să 
spun de marinarul acela, dacă făcuse o faptă rea sau 
una bună; îi purtase de grijă, îi vorbise, îi fluierase 
încetişor un cântecel cu triluri, îi gungurise făcându-l să 
se mire, dar nu-i dăduse drumul decât după vreo zece 
zile. E un timp prea lung pentru un porumbel călător, nu 
mai ştie încotro să pornească; inscripţia de pe inelul 
prins pe piciorul stâng arăta că ţara lui era Spania; 
uitase. 

Aş spune că fusese o faptă rea, fiindcă îl 
sustrăsese de la o datorie şi îi schimbase destinul. Dar 
văzând cum stătea porumbelul pe umărul Zefirei, cu 
capul întors ca să se uite în ochii ei, cu privirea plină de 
dragoste, dându-i o clipă de fericire când n-avea alta, m- 
am simţit eu însumi fericit şi am socotit că fusese o 
faptă frumoasă. 

Fata stătea pe o bancă de sub dunetă, şi cine se 
aşeza alături n-o întreba ce mai face, abia îi arunca o 
privire, pe urmă admira porumbelul. Dar chiar numai 
pentru atât ea era mulţumită şi le zâmbea tuturor. 


— Cum îl cheamă? se interesau unii. 

— Narenume; într-un cuvânt. Aşa îl cheamă. 

Răspunsul părea o glumă, oamenii ridicau din 
umeri. Dar porumbelul îşi recunoştea numele, când 
Zefira îl pronunţa îşi lipea capul de obrazul ei, 
gungurind cu tandreţe. Deşi nu era sperios, nu îngăduia 
nimănui să pună mâna pe el, se trăgea înapoi cu penele 
zburlite. 

Cu totul altfel se purta Gică, şoricarul, câştigase 
toate simpatiile, toţi îl luau în braţe, îl mângâiau şi îl 
sărutau în bot, iar el le răspundea lingându-i pe nas, pe 
obraz, fără nici o reţinere; avea darul să nu facă scârbă, 
nimeni nu se ferea şi nici măcar nu se ştergea cu 
batista. Într-o societate câinească, dacă ea ar fi existat şi 
ar fi fost organizată ca societatea oamenilor, şoricarul 
avea şanse să câştige toate sufragiile. Pentru mulţi din 
participanţii la croazieră el a fost distracţia principală. 

Nenorocirea petrecută mai înainte pe dunetă 
trecuse aproape neobservată, iar cine observase îşi 
păstra calmul şi îşi ţinea gura, n-avea niciun interes să 
strice petrecerea, nici pe-a lui, nici pe-a altora. Cei 
nouăzeci şi cinci de oaspeţi petreceau într-adevăr încă 
din clipa plecării, de aceea veniseră, nu pierdeau 
vremea; odată cu muzica lăutarilor, care nu terminaseră 
încă marşul marinei, se auzeau râsete, chiote, vociferări 
vesele. Nu fusese nici un bocet, ce era de făcut se 
făcuse în tăcere, şi repede, apoi jilţul liber îl ocupase 
numaidecât al doilea geamăn, care până atunci se ţinuse 
în umbră; aşa făcea totdeauna, se socotea de prisos, 
frate-su îl învățase să stea la distanţă, fără pretenţii, în 
timp ce el îşi aroga autoritatea supremă în familie, ca 
fiind cel mai vârstnic, de unde decurgea obligaţia 
tuturor să-i sărute mâna. Îndată ce ocupă locul eliberat, 
Panainte îi puse la butonieră garoafa albă a mortului şi 
acum, noul Zoba nu se mai deosebea cu nimic de 


celălalt, căci altminteri semăna cu el până la ultima 
trăsătură. 

La început vroiseră să întoarcă vaporul din drum, 
să debarce mortul, dar dacă făceau aşa nu puteau să-l 
lase pe chei, trebuia dus acasă şi dacă îl puneau pe 
catafalc, petrecerea se schimba în priveghiu. AMarisa 
avea dreptul să hotărască, ea deţinea autoritatea, lui 
Zoba îi lăsa doar iluzia că ar fi şeful familiei; şi oricum, 
Zoba nu mai putea să-şi spună părerea. Hotări să fie dus 
într-o cabină de sub dunetă, repede, fără ceremonie şi 
fără tevatură, să observe cât mai puţină lume. N-am vrut 
să fiu martor şi aveam de făcut altceva, m-am dus la 
prova, m-am rezemat de parapet, tocmai când treceam 
de far şi marea se deschidea în fata iar lăutarii 
terminând cu marşul marinei începeau să cânte valsul, 
celebru şi astăzi, „Valurile Dunării”. Cine nu-l ştie? Dar 
de ce nu s-o fi găsit nimeni în atâta timp cât s-a scurs, să 
compună alt vals, sau o barcarolă, „Valurile mării”? 

Pe Zoba l-au luat la mijloc, proptiţi în el de la umăr 
până în şolduri şi ţinându-l de coate, în stânga Iani 
Talabă, doctorul veterinar, în dreapta Panainte, care 
venise de la puntea de comandă să constate decesul; era 
datoria comandantului. 

Într-adevăr, faptele puteau să rămână 
neobservate, lui Zoba îi traseră pălăria pe ochi, şi dacă îl 
duceau mai mult pe sus, la fel îl aduseseră şi la venire, 
căci îşi târa greu picioarele. Şi-apoi, cum să-l crezi mort, 
când încă avea garoafa la butonieră? Panainte i-o luă, s- 
o dea geamănului, abia după ce-l culcară pe un pat din 
cabină. De-acolo înainte, până să vină furtuna, fu numai 
bucurie. 

Din toată lumea aceea mai nimeni nu se uita la 
mare, îşi căutau alte distracţii, tinerii dansau pe punte, 
bărbaţii se cinsteau la bufet, închinau câte un pahar 
înainte de masă, femeile visau în şezlonguri, bunele 


gospodine se aflau la bucătărie, să dea o mână de ajutor 
bucătarilor, erau doi, şi pe lângă ei un cofetar care 
tocmai termina de ornamentat tortul AMarisei. Aşa ceva 
nu mi-ar fi trecut prin minte, deşi ştiu că fantezia 
cofetarilor n-are limite, tortul reprezenta un vapor, chiar 
pe „Arhimede”, ca o machetă foarte fidelă, lungă de un 
metru şi jumătate, cu toate detaliile de pe punte. 
Cofetarul tocmai întindea între catarge marele pavoaz, 
cu nu mai puţin de patruzeci de pavilioane, de forme şi 
culori diferite, şi nu de foiţă, ci de zahăr, să le mănânci 
cu ochii. M-am uitat pa fereastra bucătăriei şi vaporul 
făcut din cofeturi nu mi-a plăcut, o bucurie adevărată 
am avut când am ridicat ochii şi am văzut marele pavoaz 
cel adevărat, fluturând pe cerul albastru. Bucuria venea 
nu doar de la culorile îmbinate în aşa fel că nici un 
pavilion să nu semene cu altul, ci de la gândul că fiecare 
reprezenta o cifră şi o literă a alfabetului, şi că prin 
îmbinarea lor s-ar fi putut scrie o poveste întreagă. 

De-acolo m-am dus şi m-am uitat pe spirai în sala 
maşinii, unde l-am văzut pe Arhimede, câinele, stând în 
pat cu botul pe labe. Era o maşină cu aburi, veche şi 
obosită, cu un singur cilindru, dar îşi făcea treaba bine, 
şi după cum am observat mai târziu, putea să ducă 
vaporul chiar şi împotriva furtunii. Pe mecanic l-am 
simţit în compartimentul de alături, arunca lopeţi de 
cărbuni în caldarină, împreună cu fochistul, şi gâfâia 
tare, în ritmul maşinei. A trebuit să-l strig de mai multe 
ori pe Arhimede până să mă audă, sau poate făcea pe 
surdul fiind supărat şi fără chef de oameni. Dar când în 
sfârşit a ridicat capul îngropat în păr flocos că abia i se 
ghiceau ochii, prin vreo sclipire, şi-a fluturat coada 
stufoasă, în semn de salut şi mi s-a părut că îmi 
zâmbeşte, mulţumindu-mi că eu singur de pe tot vaporul 
venisem să-i spun o vorbă. 


Între timp mergeam spre largul mării, uscatul 
dispăruse în urmă, abia se mai vedea farul. Un 
asemenea noroc nu sperasem, era împlinirea unui vis de 
nevisat nici în noaptea cea mal fericită, şi se datora doar 
întâmplării ciudate că Alex vroia să ma studieze ca 
subiect pentru scrierile sale, iar AMarisa socotea că ar 
avea ce să găsească la mine. Dar, mai presus de bucuria 
mea, cu greu stăpânită, ca să nu pară nebună, eram 
mândru şi adânc satisfăcut de a-i fi prilejuit mamei mele 
o vară fără nici una din grijile zilei, înconjurată de 
atenţii, ca într-o poveste încă nescrisă până în vremea 
noastră, şi care probabil nici nu se va scrie vreodată, 
fiindcă n-ar putea s-o creadă nici măcar copiii. lar eu, 
trăind-o aievea, privind cum mama stătea tihnită în jilţul 
ei de pe dunetă şi se bucura de o zi cum nici ea nu 
visase, mă gândeam cât de mult se chinuia să-mi facă un 
drum în viaţă, lipsindu-se de multe ca să-mi dea mie, în 
speranţa că odată mă va vedea în fruntea bucatelor. Iar 
acum era ea în fruntea bucatelor, cum nu avea nevoie, şi 
nici măcar nu se gândise; şi văzând-o aşa, fericită, deşi 
cu reţinere şi plină de modestie, mi se părea că primea o 
primă răsplată pentru câtă grea osteneală îşi dăduse cu 
mine, fie numai că de atâtea ori făcuse drumul pe jos, 
până la şcoală, să se roage de iertarea păcatelor mele. 

Dansul tinerilor şi jocul copiilor se mutase pe 
puntea mai mică de la prova, în faţa punţii de comandă, 
locul unde mă refugiasem la început, cu lămâia în mână, 
să văd dacă aveam sau nu rău de mare. N-aveam şi mă 
simţeam ca după o biruinţă, deşi nu suferea nici 
altcineva din cei nouăzeci şi cinci de membri ai familiei. 
N-a fost la fel mai târziu când a început furtuna; atunci 
şi-a dat fiecare examenul. 

Câţiva marinari, cu dulgherul vaporului, s-au 
apucat să monteze pe puntea mare din faţa dunetei o 
masă pentru nouăzeci şi cinci de oameni; scândurile şi 


caprele erau gata, în cală, pregătite de la alte serbări 
ale AMarisei, n-au avut decât să le alinieze şi să le 
prindă cu piroane în punte, deşi n-ar fi fost nevoie de 
această precauţiune, marea continuând să fie liniştită, 
cu valuri lungi ca norii pe şesuri; vaporul tanga, se 
înţelege, altfel ar fi fost ca la o nuntă sătească, într-o 
ogradă nemişcată de milenii, unde numai beţivii se 
balansează, în dorul unor navigaţii rămase în sângele lor 
de la începuturile omenirii; aşa îmi închipui, şi dacă n-ar 
fi aşa, n-ar mai bea nimeni. 

Masa era ca un careu cu o latură deschisă, cea 
dinspre dunetă. Pe latura opusă, spre puntea de 
comandă s-au aşezat rudele de prim rang, fraţii şi 
surorile AMarisei; de mult tot vreau să ajung la ele, dar 
iată că nu le-a venit rândul, n-am avut timp nici măcar 
pentru o vorbă. Pe fraţii şi surorile AMarisei am avut 
prilejul să-i cunosc cu mai multă uşurinţă, mergeam la 
fiecare o dată pe săptămână la masa de prânz, invitaţie 
din primele zile. Numai la Zoba nu avusesem când să mă 
duc, dar acum nu mai avea importanţă, dacă murise. Pe 
vapor, profitând de întâlnire au invitat-o şi pe mama, să 
venim împreună. A fost dorinţa lor, nu i-a rugat nimeni 
şi dacă ne-am învoit, s-au întrecut în vorbe de 
mulţumire, de parcă le-am fi făcut o favoare. 

În mijloc s-a aşezat Panainte, cu şapca în cap, cu 
monoclu şi cu mănuşile albe pe mână; era locul cuvenit 
comandantului, altfel l-ar fi luat al doilea Zoba, ca urmaş 
al primului. La mort nu se mai gândea nimeni, hubloul 
cabinei unde el zăcea fără floare la butonieră, 
deposedare crudă şi cinică era acoperit cu perdeaua, şi 
cheia de la uşă o avea Panainte. Mamei i-au dat locul din 
dreapta acestuia, după ea venea soţia lui, o scorpie, apoi 
eu şi Alex, ca să fim cu faţa la AMarisa; era dorinţa ei, 
aşa dăduse poruncă. Ea n-a coborât la masă, a rămas tot 
timpul pe dunetă, avându-l lângă ea pe Zoba viul, doar 


că le-au tras jilţurile mai înainte, până la balustradă. 
Acolo i-au dus mâncarea AMarisei, ca pe sofaua de 
acasă; era o obişnuinţă atât de veche că nu mai mira pe 
nimeni. 

Cei mai mulţi continuau să creadă că vecinul ei 
era tot primul dintre gemeni; chiar unii care ştiau 
adevărul, începeau să se îndoiască, poate li se păruse, 
întâmplarea, mai mult decât uitată, era ca şi neavenită. 

A vorbi despre mâncare ar fi o pierdere de vreme, 
dacă am apucat să spun câte se cumpăraseră pentru 
masă; oricine poate să-şi închipuie ce s-a făcut din ele. 
Să vorbesc despre comeseni mi-e imposibil, aveam 
numai doi ochi, alergam cu ei de la unul la altul şi nu mă 
puteam opri la nimeni. leşit din comun la acea masă, şi 
demn de ţinut minte este că Sofron, scafandrul, fiul lui 
Panainte, s-a îmbătat, s-a urcat în vârful catargului şi 
de-acolo, de la opt metri s-a aruncat în mare, cu capul în 
jos, după ce a scos limba la maică-sa şi i-a strigat: „Adio, 
hoaşcă bătrână!” N-a fost uşor să-l pescuiască, au 
aruncat un colac de salvare; până să oprească vaporul şi 
să dea înapoi a trecut timp. Mecanicul era la bucătărie, 
îi trăgea la măsea fără măsură. I-au trebuit cinci minute 
până să ajungă în camera maşinii, care pufăia liniştită; 
Arhimede câinele a început să-l latre cu furie, fiindcă nu- 
i dăduse nimeni de mâncare, n-avea nici măcar apă, 
putea să turbeze de sete. 

Când vaporul a ajuns la locul accidentului, după 
aproape jumătate de oră, Sofron dormea pe colacul de 
salvare. Manevra o făcuse numai secundul, Panainte nu 
se ridicase de la masă, dar nu din nepăsare, ci fiind 
sigur că fii-su, cu deprinderile lui de scafandru, nu putea 
să se înece nici să-i fi legat un bolovan de picioare. În 
schimb, nevastă-sa jubila, inconştientă, sperând că nu 
mai era nici o scăpare, se pierduse prea multă vreme. Pe 
Sofron l-au dus jos, în cabina comandantului, care nu 


ştiu de ce era sub punte, la prova, de obicei locul 
echipajului, şi nu sub dunetă, o poziţie mai bună, cu 
vedere directă şi unde acum zăcea Zoba, nepăsător la ce 
putea să se vadă afară. 

Din tot ce-a urmat după isprava lui Sofron şi până 
la venirea furtunii, mi-au rămas în minte două imagini, 
felul cum mânca Panainte şi apoi apariţia Rozaliei care 
îşi schimbase halatul cu unul curat, călcat proaspăt, să 
crezi că atunci era adus de la spălătorie, şi servea la 
masă; am privit-o uimit, parcă atunci o vedeam prima 
oară. 

Panainte mânca fără să-şi fi scos mănuşile şi fără 
să atingă cu mâna nimic din ce ducea la gură. Un om 
care să mănânce atât de frumos nu mai văzusem, 
mişcările mâinilor se legau intre ele, într-un ritm parcă 
armonizat cu toate ritmurile fiinţei lui, respiraţia, bătaia 
inimii, mişcarea mandibulei, abia vizibilă, discretă, care 
făcea din masticaţie şi din îngurgitare un act poetic, 
independent de valorile-martore, proteine, glucide, 
calorii, nevoie de hrană sau numai plăcere şi bucurie. Aş 
spune că întreg acest ritm era determinat de tangajul 
vaporului, cu care se sincroniza măsură cu măsură, ca 
pianul cu vioara într-o sonată. 

Mult mai târziu am văzut la cinematograf o actriţă 
franţuzoaică, seducătoare deşi nu frumoasă ci numai 
inteligentă, care mânca stridii cum ar fi cântat la harpă 
şi nu că s-ar fi sclifosit, ci bucurându-se direct, fără să 
se ascundă, cu o lăcomie nu mai puţin elegantă decât 
întreg actul: atunci mi-am adus aminte de AMarisa, iar 
după ea de Panainte. Dacă n-aş fi fost pus în încurcătură 
de ignoranţa mea în ceea ce privea stridiile, dacă n-aş fi 
stat prostit cu ochii în farfurie, aş fi observat din prima 
seară că şi AMarisa punea aceeaşi artă în a le lua din 
farfurie, parcă legănându-le, să le descânte, în a le 
desprinde cu linguriţa tăioasă, în a le duce la gură 


dându-şi puţin capul pe spate şi închizând ochii; era 
clipa când moluscă, încă vie, se zbătea o ultimă oară 
între limbă şi cerul gurii, înainte de-a trece în esofag, 
despărţindu-se de căile respiratorii. Disecând acest act 
poate el a devenit vulgar şi repugnant pentru unii, dar 
altfel n-aş fi izbutit să-l fac înţeles de cei care n-au 
mâncat niciodată stridii. Nici aşa nu cred că am izbutit 
pe deplin, cu o analiză atât de sumară, dar sper să le fi 
dat măcar o idee. 

Sigur ca felul lui Panainte de a mânca semăna cu 
al AMarisei, şi dacă n-ar fi fost alte asemănări, rămânea 
o dovadă vizibilă că erau frate şi soră. Curând am 
descoperit că aceeaşi însuşire o avea şi al patrulea frate, 
Iani Talabă, ca şi toate trei surorile; la descendenţi ea se 
mai pierduse, totuşi rămânea o caracteristică a familiei, 
nu inferioară celor preţuite mai mult de oameni şi care 
stabilesc ierarhia în societate. 

Rozalia mi-a atras atenţia fiindcă se schimbase, 
dacă o întâlneam în alt loc poate nici n-aş fi recunoscut- 
o. Fusese la plajă, se bronzase, avea în obraji o sănătate 
provocătoare, de creatură, după vorba cam suburbană a 
semenelor ei invidioase. Am spus ce câştiga o femeie în 
halat alb, nu-i una să nu atragă atenţia, parcă toate uşile 
aşteaptă să se deschidă în faţa ei, n-are decât să 
păşească, nicăieri nu întâmpină interdicții; bineînţeles 
dacă nu-i o slută. Rozalia era frumoasă, nu văzusem 
până atunci: blondă, coafată cu zulufi care cădeau pe 
ceafă, lăsând să sa vadă urechile mici şi delicate, ca 
două scoici roze; mi-o aminteam ciufulită, palidă, fără 
viaţă, gata să caşte de plictis şi de oboseală. Acum 
renăscuse, părea mai înaltă, mai suplă, e drept că nu 
mai avea sandale ca rândul trecut, ci pantofi cu tocuri 
înalte, cât se admiteau pe vremea aceea, nu ca astăzi, 
dar destul să-i schimbe mersul. Mergea cu o trufie de 
luptătoare, cu pieptul scos înainte, aplecată uşor din 


talie, atât ca şoldurile să rămână puţin în urmă, detaşate 
parcă de restul trupului, şi să se vadă mai bine. lar după 
felul cum se unduia, în colaborarea şoldurilor cu talia, 
părea să nu aibă oase sub carne ci numai arcuri cu 
articulaţii cardanice, putând să se răsucească în toate 
direcţiile. Îmi scăpau ochii spre ea, nu-i de mirare, dar 
mă prefăceam nepăsător, ca să nu se bage de seamă. 

Aşa am văzut că oprindu-se în stânga lui Panainte, 
să-l servească, s-a lăsat puţin peste el, punându-i o clipă 
braţul pe umăr şi împungându-l cu şoldul în coaste. Aş fi 
crezut că era o mişcare firească, nu putea întinde 
platoul în faţa lui, fără să-l atingă, nu îngăduia spaţiul. 
Pe urmă însă am observat că trecând la alţii a putut să 
stea la distanţă, era şi subţire, şi îndemânatică; m-am 
convins pe deplin când a ajuns la mine şi m-a servit fără 
să mă atingă, n-am simţit decât o adiere de parfum, m- 
am şi mirat că nu mirosea a bucătărie. Alex, de lângă 
mine, se uita la ea ca la cariatide, cu privirea lui 
bulbucată; se vedea că era dornic, altul i-ar fi băgat 
mâna pe sub poala halatului, pe el îl oprea timiditatea şi 
mai ales buna-creştere, numai mitocanii fac astfel de 
gesturi. 

Lăutarii au cântat tot timpul romanțe. După 
ultimul fel de mâncare tinerii au început iar să danseze, 
în careul dintre mese, dansurile la modă, tangou, apoi 
shimi, azi uitat cu desăvârşire, dar n-are de ce să i se 
simtă lipsa, nefiind altceva decât un foxtrot cu alt nume; 
de charleston încă nu se auzise. Cei mai vârstnici au 
rămas la masă, cu cafea şi cu lichioruri, nu mai avea 
nimeni chef de şampanie, se băuse cam în neştire. Poale 
unii ar fi vrut să danseze şi ei, un vals vienez ca pe 
vremuri, dar ştiau că AMarisa n-ar fi îngăduit, ea făcuse 
lege că dansul se cuvine numai celor tineri; n-am 
dezaprobat-o nici atunci, n-o dezaprob nici astăzi. 


În mijlocul petrecerii care s-a prelungit până a 
început furtuna n-am mai putut să spun nimic despre 
mare. Era prea mult zgomot, prea multă învălmăşeală, 
mirosea a trabuc şi a pipă; fumul de ţigară, mai uşor, se 
pierdea repede, îl lua vântul. Pe urmă a început să 
miroasă a transpiraţie, amestecată printre parfumuri. 
Mă supărau şi copiii, care se zbenguiau unii călare pe 
alţii în spaţiul îngust dintre mese şi balustradă. Gică, 
şoricarul, neobosit şi sociabil se încurca printre 
picioarele dansatorilor, destul de înghesuiți şi ei în faţa 
dunetei. Deşi îmi era drag, căci mă câştigase şi pe mine 
odată cu toată lumea, socoteam că n-avea ce să caute 
acolo, mai bine îl lăsau acasă, ori măcar îl închideau 
într-o cabină, cum stătea închis Arhimede în camera 
maşinii. Lătrase de acolo tot timpul mesei, nedându-mi 
tihnă, mi-era milă de el dar nu puteam să-i dau drumul; 
acum se liniştise. Rămânea în schimb gălăgia oamenilor. 
Atunci mi-a venit dorinţa să fiu o dată singur pe mare, 
am nutrit-o tot timpul şi după ce s-a împlinit am dorit şi 
mai tare. 

Venise amurgul, soarele apusese în pupa şi 
vaporul mergea înainte. AMarisa aţipise în jilţul de pe 
dunetă, Ilrmingarde îi pusese un şal pe genunchi, pe 
urmă coborâse, lăsând-o singură, inexplicabilă. Pentru 
cine făcea această petrecere? Şi oare dormea, cu 
adevărat, sau se uita printre gene? 

După ştiinţa mea ar fi trebuit să ne întoarcem, ca 
la ora zece să fim în port, cum se hotărâse; părea că 
toată lumea uitase şi nu puteam decât să mă bucur că 
drumul pe mare se prelungea, din partea mea puteam să 
mergem până la ziuă, şi zilele următoare. Mama 
coborâse în cabină, la prova, era obosită şi adormise, 
aşa că nu mai aveam nici o grijă. Socoteam însă că 
Panainte n-ar fi trebuit să stea cu mâinile în sân; chiar 
dacă ne întorceam numaidecât şi mergeam cu toată 


viteza spre casă, n-am fi ajuns decât după miezul nopţii. 
Acest gând m-a făcut să mă uit în jurul meu, căutându-l 
cu ochii, dar dispăruse; pe puntea de comandă unde m- 
am dus fuga era numai secundul, cu o sticlă de vin lângă 
timonă. Căzuse întunericul de-a binelea, se aprinseră 
luminile de poziţie, pe punte se aprinseră lampioane, 
dansul continua, continuau discuţiile, cu cafeaua în faţă. 
Şi deodată am băgat de seamă că dispăruse şi Rozalia. 


14 


Era aşa cum aş fi putut să-mi închipui mai 
dinainte. Rozalia se avea bine cu Panainte şi acum se 
strecuraseră pe nesimţite în cabina de sub dunetă, unde 
zăcea Zoba, uitat de toată lumea. În cabină erau două 
paturi, faţă în faţă, acoperite de câte o draperie. Din 
două mişcări Rozalia se dezbrăcase, n-avea pe ea decât 
halatul şi pantalonaşii, nu-i trebuia sutien, de centură 
nici vorbă. Dar mi se părea o îndrăzneală prea mare şi 
din partea ei şi a lui Panainte, să se întâmple aşa tocmai 
acolo, exact sub jilţul unde dormea AMarisa, patroana şi 
protectoarea, şi la doi metri de patul unde, dincolo de 
perdea zăcea Zoba. Nefiind timp de visări sfârşiră 
repede; în cele câteva clipe de repaus care urmară, 
Rozalia tresări, întoarse capul şi scoase un țipăt; poate 
s-ar fi auzit afară, dacă Panainte nu-i punea repede 
mâna la gură. După perdeaua care îl acoperea pe Zoba 
ardea o lumină, un bec mic prins în perete la căpătâiul 
patului; când intraseră în cabină era stins, le-ar fi sărit 
în ochi, nu încăpea îndoială. Tot atunci se auzi un glas, 
gros şi hârâit, întrebând cu un ton de ameninţare: 

— Ce faceţi voi acolo? 

O clipă Rozalia rămase ţeapănă, cu sângele ca de 
la gheaţă. Panainte, din lipsă de timp nu era dezbrăcat 
decât pe jumătate, nu-şi scosese nici monoclul, căzuse 
singur pe pernă; în chip cu totul caraghios avea încă 


mănuşile pe mână, le păstra tot timpul, probabil fără să- 
şi dea seama. Nu era deloc speriat ci numai confuz, i se 
părea că vaporul se balansa mai tare. Înaintea oricărui 
gest îşi înfipse monoclul în orbită, îşi trase cămaşa peste 
cap şi îşi îmbrăcă haina cu trese pe mânecă. 

La mişcările lui, Rozalia îşi reveni atâta cât să se 
poată ridica din pat şi să-şi pună halatul, fără să-şi dea 
seama ce se întâmplă. Pe urmă se repezi la uşă, răsuci 
cheia în broască şi o zbughi afară, unde nu făcu doi paşi 
că dădu nas în nas cu al doilea Zoba, devenit primul şi 
singurul, care tocmai vroia să urce scările pe dunetă. 
Ochii ei rămaseră zgâiţi la garoafa lui albă de la 
butonieră, şi iar îi îngheţă sângele în vine, i se răci 
creierul, putea să înnebunească, încredinţată ca se afla 
în faţa primului Zoba, care, aşa mort cum îl ştia, 
aprinsese lumina mai adineauri şi vorbise. Nici nu se 
întreba cum şi când ajunsese afară, nici nu mai încerca 
să judece, o luă la fugă pe punte, în picioarele goale, cu 
pantofii într-o mână, cu mâna cealaltă ţinându-şi 
marginile halatului petrecute în faţă, fiindcă nu avusese 
timp să-l încheie, iar pe dedesubt era goală puşcă. Avea 
o fire robustă şi simplă, peste câteva minute îşi venise în 
fire, altfel şi-ar fi pierdut minţile. 

În urma ei, Panainte se apropie de patul celălalt şi 
trase perdeaua, cu sânge rece. Zoba zăcea la locul lui, 
cum el însuşi îl pusese de dimineaţă, ţeapăn şi rece, 
numai că, în mod de neînțeles, avea ochii deschişi şi se 
uita drept la el, cu o privire sticloasă. Încercă să-i 
închidă pleoapele la loc, dar nu izbuti, erau rigide, ca de 
tablă; luă un prosop din cui, i-l puse pe faţă, apoi învârti 
becul, să-l stingă, şi trase perdeaua, acoperind patul. 
Becul nu avea întrerupător, se aprindea prin învârtire; îl 
răsuci de două ori, să fie mai sigur. Măsură din ochi, 
Zoba n-ar fi ajuns la el decât dacă se ridica în capul 
oaselor; se aprinsese singur. 


Pe Rozalia o găsi tocmai când ieşea din camera 
duşului, îmbrăcată proaspăt, senină şi zâmbitoare; îşi 
pusese un halat nou, fără cută. 

— Te-ai speriat degeaba! îi spuse Panainte. E 
mort, m-am uitat la el; cum credeai c-ar putea să învie? 

— Ba nu-i mort, vezi că s-a dus pe dunetă. 

Mulţi făceau aceeaşi confuzie. 

— Cum te simţi, Zoba? îl întrebă AMarisa, 
deschizând ochii când îl simţi alături. 

— Eu sunt Zoba al doilea, răspunse el, cu o falsă 
obidă şi umilinţă, aşteptând ca ea să-i recunoască 
rangul. 

AMarisa i-l recunoscu fără întârziere: 

— Tu eşti primul! Alt Zoba nu mai există! Vino să- 
ţi sărut mâna! 

Zoba îi întinse mâna osoasă, şi AMarisa i-o sărută 
cu o evlavie care era semnul credinţei ei în trăinicia 
familiei. 

Mă dusesem iarăşi la prova, să mai fur un moment 
de singurătate. Şi cum stăteam rezemat de parapet, am 
simţit că tangajul era mai adânc decât în clipele 
dinainte, etrava începea să foşnească ridicând în părţi 
două dâre de spumă albă. Din larg se pornise un vânt 
rece, umed şi aspru, care a trezit în mine un tremur şi 
tot atunci am văzut că în faţă cerul se făcea negru, 
stelele piereau una după alta, la rând, venea peste ele 
parcă un val de smoală. Câte mai erau pe cer au început 
să se rotească deodată, şi atunci, cum balansul se 
schimbase, mi-am dat seama că vaporul schimba 
drumul, porneam în sfârşit spre țărm, după atâta 
întindere. Tot atunci pe coş a început să iasă fum mai 
gros şi mai negru, şi trepidaţia maşinii, cum o simţeam 
în călcâie, a crescut, devenind mai rapidă şi mai 
puternică. În ceea ce se întâmpla simţeam o grabă, 
ceilalţi încă nu băgaseră de seamă nimic, tinerii dansau 


mai departe, părinţii îşi continuau taifasul la masă, 
Rozalia aducea întruna tăvi cu sandvişuri şi tartine, mai 
ales icre negre; luceau ca ochii de diavol. Multora li se 
făcuse foame, trecuse timp de la masă, le venise chef şi 
de şampanie, se auzeau pocnind dopurile. Femeile îşi 
puneau şalurile pe umeri, celor care nu aveau le aducea 
Rozalia pături, de la magazie; n-aş fi bănuit câte putea 
să facă, repede, îndemânatică şi atentă la toate, de 
parcă ea ar fi fost gazda; nici nu se mai cunoştea prin ce 
spaimă trecuse, rămăsese numai cu bucuria pripită de 
mai înainte. 

Ducându-mă să mă uit la maşină, care se învârtea 
tot mai repede, cu aburul deschis la maximum, am văzut 
că în afară de mecanic, care, cu un picurător de ulei 
ungea tija pistonului şi articulațiile bielei să nu se 
încingă, mai era un marinar alături, în camera 
caldarinei, trimis să dea ajutor, şi împreună cu fochistul 
îndesau cărbuni în focar, lopată după lopată. Arhimede, 
câinele, avea o mutră amărâtă, parcă nu mai aştepta 
nimic, de la nimeni. M-am dus la bucătărie şi am luat 
ceva de mâncare pentru el, un castron cu resturi de 
carne şi oase. I le-am adus, apoi am mai făcut un drum, 
să-i aduc şi apă. 

Atunci ne-a ajuns furtuna din urmă, s-au 
învălmăşit toate. Întâi s-a simţit vântul, ca o prăvălire, s- 
a năpustit deodată cu şuiere şi cu muget, fără să se 
vestească. S-au auzit ţipete, urmate de tropot, de 
icnituri, de văicăreală şi plânset. Nimeni nu se uitase în 
urmă, altfel ar fi văzut cum venea furtuna, o cireadă de 
balauri negri măturau totul cu coarnele, urlând şi făcând 
spume la gură. Catargele şi cablurile întinse au început 
să zbârnâie, puntea de comandă părea gata s-o ia 
vântul, vaporul a intrat cu prova în valuri, săltându-şi 
pupa în aer; parcă îşi punea coada pe spinare. 


În învălmăşeala şi larma care porniseră l-am auzit 
pe Arhimede lătrând vesel, m-am aplecat pe spirai şi l- 
am văzut că se înviorase, dădea din coadă, părea că se 
bucură şi nu ştiam dacă se bucura de furtuna în sine, 
sau de spaima oamenilor datorită cărora stătuse închis 
toată ziua. Prin porta-voce se auzea glasul lui Panainte, 
de la puntea de comandă: „Toată viteza înainte! Măriţi 
presiunea!” De mult maşina mergea cu toată viteza, iar 
presiunea nu mai putea să fie mărită, caldarina duduia, 
de pe acum ieşea o şuviţă subţire de abur pe supapa de 
siguranţă. În glasul lui Panainte se simţea o nelinişte, 
dar nu-i păsa nici de el, nici de vapor, ci de AMarisa, că 
o să-l certe, pe bună dreptate, de mult ar fi trebuit să 
întoarcă. 

În clipa când vaporul se aplecase în faţa, luat de 
vânt ca o fleandură, AMarisa se duse cu jilţ cu tot până 
în balustrada dunetei; nu se sperie, ci se apucă de bara 
metalică, ţinându-se strâns să nu zboare, cu ochii la cei 
de jos, care uitaseră de ea şi de toate şi se îmbulzeau la 
tambuchi, să coboare în cală. Mesele se clătinau, nu mai 
aveau mult până să se smulgă din piroane şi să se ducă 
în mare. Ultima fiinţă rămasă pe punte în afară de 
AMarisa era Zefira, fetiţa infirmă; şedea ghemuită lângă 
coşul vaporului, curajoasă, fără să plângă, cu cârjele 
alături şi cu porumbelul la sân, nu mai putea să stea pe 
umărul ei, l-ar fi luat vântul. N-am văzut cine s-a 
milostivit s-o ajute; când am trecut din nou pe acolo, 
coborâse în cală, nu-mi închipuiam că ar fi putut să cadă 
în valuri. 

Mă dusesem să văd ce face mama; se simţea bine, 
nu părea speriată. N-am stat, cabina era plină, se 
refugiaseră acolo fraţii şi surorile AMarisei, şi alte 
neamuri, n-am recunoscut pe nimeni, cum nu-i 
recunoşteam la masa de seară; toţi păreau să aibă 
acelaşi chip, aceeaşi vârstă, nu deosebeam pe bărbaţi de 


femei decât după îmbrăcăminte. Deşi oameni de la 
mare, toţi aveau faţa ca dată cu făină albă; ar fi trebuit 
să înţeleagă sau să simtă că nu putea să se întâmple nici 
o nenorocire, furtuna venea din spate, ne ducea pe sus, 
norocul nostru, scurta timpul de întoarcere; singura 
grijă rămânea să nimerim în port, încolo vaporul era 
făcut să reziste la orice încercare, altfel cum ar fi putut 
să salveze pc alţii? 

Pe puntea de comandă Panainte luase locul 
secundului, stătea cu un ochi în busolă, cu altul în faţă, 
pe mare, să nu-i taie drumul vreun vapor, deşi cred că 
nimeni nu se încumeta să iasă din port pe o asemenea 
vreme. Era umezeală în aer, monoclul se aburea, din 
când în când Panainte îl scotea şi îl ştergea cu batista: 
câteva clipe timona rămasă liberă se zbătea, o lua razna, 
dar el punea mâna repede, o aducea la mijloc şi vaporul 
păstra linia dreaptă. Secundul care era şi timonier şi 
radiotelegrafist, stătea într-un colţ, cu sticla de vin la 
gură; mă miram că n-o terminase, sugea din ea încă de 
după-amiază: până ce am văzut că la picioarele lui era o 
ladă cu sticle goale. 

Şi-abia la urmă l-am descoperit pe Zoba, ultima 
oară îl văzusem pe dunetă, când AMarisa îi săruta mâna; 
nu ştiu ce căuta aici, de ce nu se ducea în cabină, cu 
ceilalţi. Stătea în unghiul dintre pereţi, proptit cu 
umerii, să nu cadă, uscat ca o mumie, şi se uita pe mare, 
aşa mi-am închipuit, după cum ţinea capul; altminteri ar 
fi fost greu să-i desluşesc trăsăturile, pe puntea de 
comandă era întuneric: de la busolă venea o lumină 
slabă şi indirectă; parcă mai multă putere avea garoafa 
albă de la butoniera lui Zoba. Cum îl priveam, mirat de 
prezenţa lui acolo, s-a făcut altă lumină, ca un snop de 
raze X, roentgen, pornite din el şi având puterea să 
treacă prin haine, căci i-a apărut scheletul, cum îl ştiam 
de pe planşă, decât că era viu, în mişcare, se îndoia de 


genunchi, după valuri, se sprijinea în ungherul pereţilor, 
o dată cu un umăr, o dată cu altul şi din când în când îşi 
ducea mâna descărnată să se scarpine în ureche, care 
bineînţeles nu putea să se vadă, se vedeau numai oasele 
fetii. Cineva ar putea spune că era o halucinație dar nu 
m-ar convinge, susţin că am văzut cu ochii mei, lucid şi 
limpede, o imagine care altminteri nu apare decât la 
radioscopie. Dar nu-mi închipui că s-a datorat unei 
puteri a mea, care ar fi trebuit să fie supranaturală, ci 
lumina aceea era o realitate, o iradiaţie pornită din chiar 
trupul lui Zoba, nicidecum din afară, poate un proces 
chimic datorat bucuriei ca dintr-un fel de paria să fi 
devenit capul familiei. N-ar fi nici o minune, mai greu de 
explicat mi se pare de ce garoafa de la butoniera lui nu 
se ofilise după o zi întreagă, era vie şi proaspătă, parcă 
atunci tăiată din grădină. 

Când am coborât pe puntea principală, furtuna 
crescuse, marea mugea, valurile goneau pe de lături 
luându-ne-o înainte cu viteză prea mare ca să le poţi 
urmări cu ochii, am văzut doar cum se ajungeau din 
urmă, se vărsau unele în altele, îmbrăcate în spumă, şi 
când credeam că au să explodeze de prea multă forţă se 
pierdeau în noapte, lăsând după ele doar urletul lor de 
cascadă. Era înfricoşător dar mult prea frumos ca să 
cobor sub punte, trebuia să mă bucur şi să mulţumesc 
soartei că dădea un asemenea spectacol iar eu îl vedeam 
din primul rând de scaune. Din când în când un val venit 
drept din spate se spărgea în pupa, neputând trece pe 
de lături, îl simţeam adâncindu-se şi-apoi gonind pe sub 
chilă, cu scrâşnet de fierării aşchiate, o lupta între 
metale, cum ar fi vrut să smulgă tablele din nituri, să 
găurească vaporul. Nu mai puteam să umblu decât 
ţinându-mă de cabluri, de balustrade, căutându-mi 
sprijinul dinainte, mai mult orbeşte, fiindcă lampioanele 
le luase vântul, cum luase mesele, le purta dintr-un 


parapet în altul, făcute fărâme. Când nu aveam de ce să 
mă sprijin, mă ghemuiam jos şi mergeam de-a buşilea, 
iar dacă mă duceam de-a rostogolul ştiam că am să mă 
opresc în parapetul vaporului, singura grijă rămânea să 
mă apăr de lovitură. 

Mă aflam aproape de camera maşinii când un 
ghem cenuşiu a zburat pe spirai şi a căzut lângă mine. 
Era Arhimede, probabil mecanicul se săturase de el şi-l 
aruncase afară unde, ştiind că nu mai era picior de om, 
n-avea pe cine să supere. Arhimede s-a bucurat să mă 
vadă, a încercat să-şi fluture coada dar i-a luat-o vântul 
şi atunci s-a pus să latre, gonind pe punte în toate 
direcţiile, însetat de libertate. Din când în când se 
întorcea la mine, dacă eram în picioare sărea să-mi 
ajungă la umeri, dacă mă găsea ghemuit mă trăgea cu 
dinţii de bluză, sau mă apuca de urechi, în joacă, şi iar 
ar fi dat din coadă, dacă nu i-o lua vântul. 

Nu vreau să mă arăt brav, ştiam că nu ne aflăm în 
primejdie, deşi vaporul gemea şi trosnea de-ai fi spus ca 
se rupe. Eram sigur că n-o să se rupă, am avut încredere 
până la urmă, şi ceea ce gândeam despre soarta noastră 
s-a adeverit întocmai. Deci dacă am coborât în cală nu 
m-a dus teama, nici frigul şi nici măcar oboseala, căci n- 
o simţeam, deşi balansul mă muncea, trăgea de mine, 
mă îmbrâncea, îmi dădea pumni când în piept, când în 
spate, de îmi bubuia golul toracelui; o săptămână după 
aceea m-au durut carnea şi oasele. M-am dus de 
curiozitate, să văd ce făcea lumea. Dacă n-aş fi văzut, n- 
aş fi înţeles decât pe departe ce însemna o furtună; 
fiindcă furtuna, în deplina ei dezlănţuire nu era pe mare, 
ci în oamenii adăpostiţi sub punte, locul cel mai sigur de 
pe un vapor, atâta timp cât acesta nu se scufundă. 

Mai târziu, la Serbările Marinei, am văzut cala 
amenajată ca salon de primire; acum, nefiind nici o 
bănuială că ar putea să se strice vremea, rămăsese în 


starea ei primitivă, o magazie de vapor, un hău cu 
pereţii de fier, vopsiți cu minium de plumb, roşu murdar 
şi cu podeaua de scândură grosolană. Pretutindeni 
zăceau, în dezordine, încurcând locul, felurite obiecte, 
scule de dulgherie, scânduri, fiare, găleți şi bidoane, 
rostogolite în balansul vaporului, cu bubuituri şi cu 
scrâşnete. Ardea un singur bec, în apărătoare de sârmă, 
şi nici măcar la mijloc ci într-un ungher de unde venea o 
lumină chioară, care transforma pe oameni în umbre. 

Intr-un colţ, strânşi unul în altul, lăutarii cântau, 
ca pe Titanic şi nu se opreau decât ca să verse din ei, 
împroşcând duşumeaua murdară. 

Dacă mai devreme începusem să mă familiarizez 
cu câte o fizionomie, acum nu mai recunoşteam pe 
nimeni decât pe Gică şi pe Narenume, şoricarul şi 
porumbelul; ei mi-au atras atenţia înaintea oricăruia 
dintre oameni; fiind singuri în categoria lor animală, nu 
puteam să fac nici o confuzie; altfel s-ar fi întâmplat 
dacă erau patruzeci şi cinci de porumbei şi tot atâţi 
şoricari identici. Intre oameni o remarcasem şi o ţineam 
minte pe Zefira, fiindcă şi ea era singură, de 
neconfundat, datorită nu atât picioarelor infirme, cât 
ochilor ei de o frumuseţe adâncă şi încărcaţi de tristeţe, 
în contrast cu voia bună a celorlalţi. 

Deodată, însă, acolo în cala devenită loc de 
supliciu mi s-a părut că fiecare ins din gloata speriată 
era o cunoştinţă veche, îi ştiam numele, fizionomia şi 
caracterul. Dar toate acestea deveneau de o inutilitate 
deplină, căci nici unul nu se mai deosebea de altul, ci 
îmi apăreau contopiţi organic, ca o fiinţă colectivă, o 
societate anonimă. 

Fierul vaporului suferea greu, la înnădituri o tablă 
se freca de alta făcând să scrâşnească niturile; printre 
ele, în unele locuri se strecurau izvoraşe de apă, se 
uneau, curgeau la vale, desenând dâre ude ca în peşteri. 


Nimeni n-avea ochi să le vadă, altfel poate ar fi fost 
panică, era de-ajuns un singur strigăt de spaimă ca toată 
lumea să-şi piardă capul, crezând că tabla nu mai ţine şi 
vaporul se îneacă. 

Nu condamn pe nimeni, de unde să ştiu ce era în 
sufletul fiecăruia? Poate teama lor avea mai mult temei 
decât încrederea mea, poate mă purtam cu sânge rece 
numai din inconştienţă. Poate judecasem greşit mai 
înainte, spunând că nu trebuia să le fie frică de mare, ca 
unora care trăiau acolo şi se cuvenea s-o cunoască. Dar 
poate chiar de aceea le era frică, fiindcă o cunoşteau 
altfel decât mine, nu doar din zilele însorite de vară, ci 
din ierni amarnice, când nu mai e albastră ci vânătă, ca 
de gheaţă şi valurile cât casele se sparg în diguri, 
făcând pământul să tremure până la marginea cealaltă a 
oraşului, în câmpie. Când se pornesc furtunile, oamenii 
aud noapte de noapte geamandura urlând, băgându-le 
cuțite în inimă, căci toţi au pe cineva plecat pe mare, şi 
nu ştiu dacă o să se mai întoarcă. Pentru ei furtuna 
înseamnă naufragii: epavele de pe țărm sunt o parte din 
martori; pentru ei şi „Arhimede” putea să devină o 
epavă; nu mă gândisem. 

Am urcat scara repede, să ies pe punte, altfel mă 
cuprindea frica. Arhimede-câinele m-a întâmpinat în uşa 
tambuchiului, cu părul zburlit de vânt, că nu-l mai 
puteam recunoaşte; l-am recunoscut după glas, când m- 
a lătrat vesel. I-am imitat şi eu lătratul şi ne-am luat la 
fugă pe puntea răvăşită, am ocolit coşul vaporului, am 
trecut pe sub puntea de comandă, am ajuns până în 
prova, la ancore, ne-am întors prin bordul celălalt 
gonind şi luptându-ne cu balansul, până ce am simţit că 
îmi piere respiraţia. Atunci m-am aşezat jos să răsuflu şi 
mi-a revenit în ochi cala, cu lumea îngrămădită, femeile 
aciuite pe lângă pereţii de fier, reci şi umezi, în culoarea 
lor sinistră. Sigur că tremurau de frică, dar prima lor 


grijă era să-şi ţină copiii strânşi pe lângă ele, cu credinţa 
absurdă dar nezdruncinată de când există maternitate 
că ar putea să-i protejeze. 

Am văzut printre ele şi pe mama cu copilul 
neînţărcat, pe care însă n-o recunoşteam deşi îmi 
atrăsese atenţia de dimineaţă; îmi aminteam numai cum 
îşi dezgolea sânul, întorcându-se cu spatele, să nu se 
vadă. Acum stătea cu sânul dezgolit în faţa mulţimii, aşa 
rămăsese de când încercase ultima oară să-şi alăpteze 
copilul; nu-i mai era gândul la cei care puteau să se uite, 
şi de fapt nu se uita nimeni, iar dacă se uita privirea se 
ducea mai departe, trecea prin țesuturile roze ale 
sânului, fără să le simtă palpitaţia, şi se oprea în 
peretele de fier, vopsit în roşu, cu dâre albicioase de apă 
sărată. Sugarul nu mai vroia lapte; mama îl îmbia din 
când în când, mecanic, altminteri era absentă, părea că 
nu mai aude nimic, nici măcar mugetul mării şi 
trosniturile vaporului; micuțul se ferea, lovind-o în sân 
cu pumnii, şi începea să verse, deşi nu mai avea de 
unde. Suferea şi el de rău de mare, ca mulţi alţii, câţi 
stăteau aplecaţi prin colţuri şi icneau murdărindu-şi 
pantofii, când vaporul se balansa şi gemea mai tare. În 
unele clipe părea că se răstoarnă, sau se rupe; atunci 
amuţea şi încremenea toată lumea, paralizată de groază; 
până ce vedeau, neîncrezători, cu o mirare stupidă, că 
apa nu dădea năvală, vaporul se balansa şi trosnea mai 
departe, luându-le speranţa din clipele bolnave de mai 
înainte că ar putea să se scufunde şi chinul să se 
termine. Se întâmplă aşa uneori, la bombardament, la 
cutremur, ca oamenii să nu mai poată îndura groaza. 
Cine trece prin asemenea încercări rămâne zdruncinat 
multă vreme. 

Sub becul din fundul calei o fiinţă omenească în 
haine albe, cu lavalieră albastră, stătea în picioare, 
rezemată de perete, uitându-se cu aviditate la semenii 


săi cuprinşi de panică. Ştiam prin deducție că fiinţa 
aceea nu era altcineva decât Alex, dar nu-l puteam 
recunoaşte, nu fiindcă ar fi avut altă înfăţişare, ci îşi 
pierduse şi el identitatea, odată cu toată lumea; în 
conştiinţa mea turmentată de oboseală sau poate de o 
frică la fel de mare ca a tuturora, deşi nu o sesizam şi 
deci nu o puteam recunoaşte, devenise şi el un membru 
oarecare al acelei societăţi anonime. Însă manifestările 
semenilor săi păreau să-l intereseze ca şi când i-ar fi 
socotit individualităţi încă neanulate, şi ar fi putut să le 
descopere caracterele, ca şi când ar mai fi fost vreo 
deosebire între unii şi alţii, de la cei care se închinau şi 
băteau mătănii lovindu-se cu fruntea de podeaua 
murdară, până la cei rupţi în două de greață, sau la cei 
împietriţi de frică. 

Frică îi era şi lui Alex, ar fi fost imposibil altfel, 
judecând omeneşte; totuşi ceva în structura lui îl ţine 
mai presus de el însuşi, făcându-l să ignore ceea ce i se 
întâmpla în clipele acelea, interesat să urmărească 
numai reacţiile celorlalţi, şi să le noteze. Avea asupra sa 
caietul de lucru, îl ţinea pe antebraţul stâng, şi scria în 
el frază după frază, oprindu-se doar ca să înregistreze 
încă o impresie. Dar era el într-adevăr mai presus de 
sine? Preocuparea lui dovedea o detaşare şi devenea o 
dăruire? Sau trebuia să-l socotesc un maimuţoi, un 
cabotin, mort după admiraţia spectatorilor? Fiindcă 
odată cu ceilalţi mă vedea şi pe mine; deşi nu eram 
decât subiectul lui, ei ştia că voi fi şi un martor. 

Nu mă înşelam; peste câteva zile, într-o seară, 
când lipsea de acasă m-am uitat în caiet, am căutat 
însemnările din timpul furtunii, dar zadarnic. De obicei 
Alex nu făcea ştersături, am fost cu atât mai intrigat de 
un rând care călca regula, era haşurat cu cerneală, 
liniuţe dese, şerpuite, încrucişate, furioase, cu intenţia 
vădită ca nimeni să nu mai poată descifra scrisul, nici 


măcar el însuşi. Prevederea lui nu mersese până la 
capăt, o parte din litere se vedeau apăsate pe foaia 
următoare, unele vag, totuşi, am izbutit să reconstitui 
ceva dintr-o frază, o mărturisire crispată: „Degeaba, nu 
pot scrie, mi-e frică, vreau să se termine!” 

Pozase pentru mine sau pentru sine? 

Însemnările dinaintea furtunii erau în schimb 
bogate în observaţii, dacă mă foloseam de ele e sigur că 
aş fi făcut o descriere mult mai bună. M-a contrariat 
doar ce spunea el despre porumbelul Zefirei; că nu i se 
potrivea, făceau împreună un tablou prea idilic; un corb 
ar fi fost mai nimerit, ar fi adus o notă tragică şi era 
nevoie de ea ca tristeţea fetei să devină şi mai 
sfâşietoare. Poate avea dreptate; recunosc că un corb e 
mult mai spectaculos şi poate căpăta chiar un rol epic. 
Dar când scria rândurile acestea Alex nu ştia 
deznodământul, petrecut după câteva ceasuri, uciderea 
porumbelului şi tragica deznădejde a Zefirei. 

Mergeam de trei ore cu furtuna în spate, unora li 
s-o fi părut că mergeam de zile, şi poate nimeni nu se 
gândea cum ar fi fost dacă valurile ne-ar fi lovit dintr-o 
coastă. Nici nu vreau să mă gândesc, spun doar Doamne 
fereşte! 

Puțin după ce intrasem în a patra oră s-au văzut 
primele sclipiri ale farului; era o speranţă, dar nu pentru 
cei din cală, care n-aveau de unde să ştie. M-am dus din 
nou pe puntea de comandă, nu se schimbase nimic, 
decât că Panainte, manevrând cârma, şuiera printre 
dinţi o melodie voioasă, confirmându-şi speranţa pe care 
mi-o dăduse farul; de-aici înainte ne puteam socoti ca 
ajunşi acasă, cu tot mugetul mării şi cu tot balansul. 

Zoba stătea în acelaşi loc şi în aceeaşi poziţie, cu 
floarea albă la butonieră; din când în când în trupul lui 
se mai năştea o iradiaţie, i se vedea când scheletul, când 
inima. 


Secundul, cu căştile la urechi moţăia rezemat de 
perete, lângă lada cu sticle goale; piuiturile aparatului 
de telegrafie fără fir se auzeau încontinuu, le desluşeam 
de la distanţă, limpede şi puternic: mă mir că lui nu-i 
spărgeau urechile. Ajunsesem aproape de far când 
tresări, îşi scutură capul şi deschise ochii. 

— Ne cheamă! spuse, trezindu-se dintr-o dată, şi 
din somn şi din beţie. Auzi? Ne cheamă la capul 
Caliacra! 

Un vapor libian, de patru mii de tone eşuase pe 
stânci ascunse sub apă şi echipajul chema ajutor, altfel 
n-avea cum să se salveze. Panainte ciuli urechile, nu era 
lihnit după bani, dar îi plăceau afacerile. 

— Ia întreabă ce marfă au, cât valorează! spuse, 
gata să-şi frece mâinile înmănuşate. 

Zoba nu scotea o vorbă, dacă nu i-ar fi lucit ochii 
aş fi crezut că doarme sau că murise ca frate-su 
geamăn. Inima i se lumina ritmic, odată cu sclipirile 
farului. 

Vaporul eşuat avea într-o magazie alune turceşti, 
în alta valonee, pentru tăbăcării, servea la argăsit pieile. 
Lui Panainte îi căzu monoclul din ochi şi i se lungi nasul, 
vizibil, nu-i doar o vorbă, crescu într-adevăr cam un 
centimetru. Nu merita să salveze asemenea marfă, cel 
mult să ia un sac de alune, ca să nu plece cu mâna 
goală. Dar trebuia să salveze oamenii. Dădu să pună 
cârma la stânga, parcă uitase că în cală avea nouăzeci şi 
cinci de oameni. Vorbi prin porta-voce la maşină, întrebă 
de cărbuni, de presiune. Cărbunii nu mai ajungeau 
decât pentru o oră, trebuia să ia alţii, să umple buncărul 
şi oricum era nevoit să intre în port, să debarce familia. 

După ce-şi făcu socoteala în gând. Panainte îi 
porunci radiotelegrafistului să anunţe vaporul eşuat că 
vor fi la capul Caliacra în patru ore; tocmai bine, atunci 
se lumina de ziuă, poate se liniştea şi furtuna, ar fi fost 


rost să încarce măcar jumătate din alune. Nu ca să le 
vândă, nu merita osteneala, se gândea să le împartă 
echipajului, câte doi saci de fiecare. 

Dincolo de far, la adăpostul digului, balansul se 
linişti dintr-o dată, deşi vântul continua să şuiere 
sinistru în cabluri. Maşina mergea acum cu jumătate de 
viteză, apa în port era liniştită ca balta şi „Arhimede”, 
deşi istovit, parcă întinerise; îndurase şi el suferinţe, la 
fel ca oamenii; nu puteam să-i uit gemetele. 

Oamenii ieşeau unul câte unul din cală. Se făcuse 
ora trei noaptea, pe chei trăsurile aşteptau de la zece. 
Erau unsprezece trăsuri de piaţă, în afară de cele două 
docare şi de trăsura AMarisei, aflată în frunte, cu 
Mustafiţă pe capră, aşteptând să acosteze vaporul, şi să 
tragă la schelă precis, ca de dimineaţă. 

M-am dus s-o iau pe mama, dormise, era odihnită. 
Când am deschis uşa am simţit parfumul, Rozalia se 
pieptăna, îşi potrivea zuluifii în faţa oglinzii. Dormise şi 
ea în cabină, în patul lui Panainte, îi ceruse voie mamei, 
cuviincioasă; nici nu sforăise, nici nu se zbătuse în 
somn, ca alţii; mama nici n-o simţise. Nici acum nu 
ştiam unde putea să fie Sofron; după ce-l scoseseră din 
mare, îl duseseră în cabina comandantului, dar pe urmă 
dispăruse, se ascundea, poate îi era ruşine. L-au găsit 
mai târziu, în forpic, mica magazie de la prova, pentru 
ustensile şi felinare, unde dormise ghemuit cu genunchii 
la gură. 

Când vaporul acostă şi se puse schela, toată lumea 
era adunată pe punte, zorită să debarce şi să ajungă 
acasă. Păreau ruşinaţi, nici nu îndrăzneau să se 
privească, deşi se purtaseră toţi la fel, nu fusese 
niciunul mai breaz ca altul. Mustafiţă trase trăsura în 
faţa schelei... 

lar acum am de povestit partea cea mai bizară a 
întâmplării, unită cu partea cea mai tristă, moartea 


porumbelului. Era bizar că nimeni nu se mai gândea la 
AMarisa, unde era, unde fusese în timpul furtunii. 
Uitasem şi cu de ea, nu îi simţisem lipsa, ca şi când n-ar 
fi existat niciodată. Şi doar ei se datora totul, plimbarea 
pe mare şi petrecerea. Era destul să-mi amintesc 
cumpărăturile, fusesem de faţă, văzusem tot ce se 
încărcase în docare, tot ce se comandase. Ea trimisese 
pe cei doi bucătari, după ce se sfătuise cu ei şi hotărâse 
ce să gătească. Ea îi angajase pe lăutari, le dăduse în 
scris ce să cânte, bucată cu bucată, să nu iasă din 
cuvânt chiar dacă musafirii ar fi vrut altceva; nu ca să le 
impună gustul ei, ci ca să nu se certe; se întâmpla la 
petreceri, după ce s-au golit mai multe sticle. Unii cred 
că dacă lipesc o hârtie de o sută de lei, sau de cinci sute 
în fruntea lăutarului, au dreptul să-i comande tot ce le 
trece prin minte, neţinând seama că poate altora nu le 
place şi au alte dorinţe. 

Cunoscându-le gusturile, AMarisa avea grijă să le 
dea satisfacţie tuturora, fără să se pună la socoteală pe 
sine; de altfel, gusturile ei nu le cunoştea nimeni, nici 
măcar lăutarii, n-o întrebau niciodată: „Dumitale ce să-ţi 
cântăm, stăpână?” Parcă nici n-avea gusturi! Nu stau să 
pun la socoteală cheltuiala, oricât ar fi de importantă; 
cine are bani şi-i scoate din pungă cu mâna largă ştie ce 
face, nu-i nevoie să-i spună nimeni că zece fără cinci 
lasă jumătate din ce-a fost înainte, iar cinci fără cinci 
înseamnă zero. Mă gândesc în primul rând la osteneală, 
alergătură, planuri şi mai ales la cheltuiala de fantezie. 
O petrecere ca a AMarisei nu făcea nimeni în tot oraşul, 
în toată ţara, nici nababii, ceva să-i semene s-ar fi găsit 
doar în istoria veche, pe vremea Semiramidei. Şi atunci, 
mă întreb, pentru ce se dădea ea în vânt să se bucure 
întreaga familie? Iar pe de altă parte, ce sentimente, ce 
recunoştinţă trezea purtarea ei în aceşti oameni, dacă la 
sfârşit toată lumea o uitase? 


Abia când trăsura trase în faţă iar Zoba, urmat de 
Panainte, coborâră de pe puntea de comandă şi se 
apropiară de schelă, rămaseră cu toţii năuci şi ţepeni, 
căci AMarisa nu era acolo. După câteva clipe de 
nemişcare întoarseră capul toţi deodată, ca traşi cu 
sfoara, nu mă îndoiesc că era un fluid al ei, şi o văzură 
coborând de pe dunetă, cum o ştiam, grasă dar atât de 
suplă că părea fără greutate. Stătuse tot timpul în jilt, 
unde o văzusem ultima oară, ţinându-se cu amândouă 
mâinile de balustradă, să n-o răstoarne balansul, şi 
totuşi nu părea obosită. În afară de rochia albă, de 
pânză, atât de largă că îi disimula corpolenţa, nu mai 
avea decât şalul pe care i-l pusese Irmingarde pe 
genunchi, şi totuşi nu părea îngheţată, dimpotrivă, mai 
târziu, când a trecut prin faţa mea cu şalul în mână, am 
simţit un val de căldură care după ce ea s-a îndepărtat a 
făcut ca noaptea să-mi pară mai rece: mama mi-a pus pe 
umeri boleroul ei negru, deşi era îmbrăcată şi ea destul 
de subţire. 

Când AMarisa cobori de pe dunetă, Alex o aştepta 
la picioarele scării, împreună cu Zefira, în cârje. Elo 
ajutase să coboare în cală, el o ajutase să iasă: părinţii 
ei, pe care i-am cunoscut în zilele următoare, uitaseră 
de ea, uitau adesea, nu din cruzime ci ca să se apere, să 
uite propria lor suferinţă: nu-i aprob, ar fi trebuit să nu 
uite şi să sufere până la capăt. Alex avea în sân 
porumbelul ucis; haina lui albă era pătată de sânge în 
dreptul inimii. Fusese singurul care văzuse, dar până să 
vină în ajutor, tocmai din fundul calei unde îl lăsasem 
ultima oară, mârşăvia se săvârşise, repede, pe tăcute. 
După o clipă de stupefacţie şi de groază, Zefira îşi 
pierduse cunoştinţa. 

Un om stătea în faţa ei de la începutul furtunii, 
aşezat în brânci, la câţiva paşi mai încolo, într-o poziţie 
animalică, de fiară încolţită, doborâtă de groază. Era 


unul din cei doi bucătari trimişi de AMarisa, renumit în 
societatea bogată, probabil cel mai bun din tot oraşul, 
deşi nu prea luminat la minte, aproape neştiutor de 
carte; talentul lui venea din instincte. I se spunea 
Gheorghe, deşi îl chema altfel. Pe vremuri, trăise în 
mahalaua Tăbăcăriei un om bolnav la cap, mai degrabă 
netot decât nebun, care nu putea să adune doi şi cu doi, 
credea că luna este de mămăligă şi nu ştia nici măcar 
cum îl cheamă. Se credea Gheorghe. De atunci 
rămăsese obiceiul în partea locului să li se împrumute 
numele lui celor slabi de minte; cei pe care îi chema cu 
adevărat Gheorghe şi aveau mintea întreagă, nu se 
supărau niciodată. Nu ştiu pe ce căi, codificarea aceasta 
s-a extins şi-n alte oraşe, dăinuie chiar şi astăzi în unele 
locuri, mai ales pe la mahalale; Gheorghe e râsul lumii. 

Bucătarul se chinuise aşa ore în şir, căzut în 
brânci, horcăind, cu rău în viscere şi cu groază în suflet, 
dându-se cu fruntea de duşumea, râcâind scândură 
grosolană cu unghiile, până ce mâinile i se făcură roşii 
de sânge. De câte ori ridica ochii, poate ca să se roage, 
privirea lui dădea de Zefira, ghemuită la perete, cu 
porumbelul la piept, mângâindu-l, spunându-i cuvinte de 
îmbărbătare. Lăsând la o parte suferinţa trupească şi 
groaza, pe bucătar îl scotea din fire grija pe care i-o 
arăta Zefira porumbelului, gulerul mov al acestuia îl 
făcea să vadă roşu în faţă, i se părea o neruşinare ca o 
fiinţă omenească, fie ea o fată schiloadă, să arate atâta 
dragoste unei păsări proaste, când atâţi oameni în jur, 
printre ei mame şi copii, nu se bucurau de un sprijin şi-o 
vorbă bună din partea nimănui. 

Alex văzu scena când bucătarul, incapabil să se 
ridice, se săltă în mâini, se năpusti de-a buşilea la 
Zefira, îi smulse porumbelul din mâini şi-i rupse gâtul cu 
unghiile; deodată gulerul mov se făcu roşu. 


AMarisa îl asculta pe Alex împietrită, cu ochii 
mari, fără să clipească. Lângă el Zefira, palidă, 
îngheţată, părea că moare, murea încontinuu, o moarte 
interminabilă. 

— Chemaţi-l pe Gheorghe! porunci AMarisa. 

Acesta veni, cu ochii injectaţi, cu părul vâlvoi, cu 
gura plină de bale; mâinile îi ajungeau până aproape de 
genunchi, părea o gorilă. Deşi acum, dacă puntea era 
nemişcată şi putea să stea în picioare, groaza din ochii 
lui părea şi mai mare decât fusese în cală, pe timpul 
furtunii. 

Nimeni nu se apropie, stăteau toţi în bordul de la 
chei, aşteptând-o pe AMarisa. Şi toţi ascultară judecata, 
fără să clipească. 

— Gheorghe, tu ştii ce-ai fi fără mine? 

— Mort, doamnă. 

— Numai o dată? 

— De trei ori. 

— Ai numărat bine! Şi casa ta? 

— N-aş fi avut casă. 

— Şi nevastă-ta, şi copiii, unde ar fi fără mine! 

— Pe drumuri; sau la cimitir, doamnă. 

— Atunci ţine minte că ticăloşia pe care ai făcut-o 
a lăsat o rană pe toată viaţa în inima acestei copile; cât 
i-o fi dat să trăiască n-o să uite. Iar acum ascultă: până 
mâine seară să dispari din oraş, cu toată familia, du-te 
unde-i vedea cu ochii. Şi să nu te mai întorci decât după 
moartea mea, altfel va fi vai de tine! 

Pe urmă AMarisa veni în faţa Zefirei, îi puse o 
mână pe umărul unde stătea porumbelul, o privi în ochi 
şi-i spuse, ascunzându-şi zbuciumul din suflet: 

— Dacă am şi eu o vină, te rog, iartă-mă! Nici eu 
n-am să uit... Mâine am să-ţi trimit un sipet de argint să 
pui porumbelul în el şi să-l îngropi în grădina voastră; 


Alex o să te ajute. Acum o să te ducă el până acasă; luaţi 
trăsura mea, cu Mustafiţă. 

AMarisa a aşteptat să plece trăsura, apoi a 
coborât schela, fără să spună o vorbă oaspeţilor, care se 
dădeau tăcuţi în lături, făcându-i loc să treacă. Panainte 
a salutat-o cu mâna la şapcă. Ea s-a urcat într-o trăsură 
de piaţă, a rămas un timp în picioare, privindu-şi familia; 
cu faţa ei rece, cu semnul roşu de pe frunte, cu sclipirea 
misterioasă a ochilor, trişti şi în acelaşi timp plini de 
căldură, mi s-a părut, îmi pare la fel şi astăzi că era 
fiinţa cea mai indescifrabilă din câte cunoscusem 
vreodată. Fusese prea crudă cu vinovatul? Poate că da, 
dar îi stătea bine; n-aş fi vrut să fie altfel. 

După câteva clipe de aşteptare, AMarisa făcu un 
semn cu mâna, salutându-i pe toţi, cu faţa împietrită ca 
mai înainte, pe urmă se aşeză şi plecă singură. 


15 


A doua zi, la masa de prânz ar fi trebuit să 
mergem la Zoba, eu, mama şi cu Alex, aşa se hotărâse, 
dar acum, dacă el murise am fost la priveghiu, şi de 
mâncat am mâncat acasă, seara. L-au înmormântat 
miercuri, după trei zile, cum se obişnuieşte. AMarisa nu 
a venit, nu-i plăceau înmormântările, altfel ştia toată 
lumea cât îl iubise şi-l respectase pe fratele ei mai mare. 
Mortul nu avea familie, nevasta îl părăsise încă în 
tinereţe şi a doua oară nu se mai însurase. Fratele lui 
geamăn, care îi luase locul în ierarhia familiei, stătea la 
intrare în haine de doliu, cu cravată neagră şi primea 
lumea, plin de importanţă. În mod cu totul nepotrivit 
avea la butonieră o garoafă albă, îi prinsese gustul. Care 
cum venea îi săruta mâna, o ţinea tot timpul întinsă, se 
cunoştea obiceiul, îl respecta toată lumea, chiar străinii, 
bărbaţi şi femei, indiferent de vârstă. Îi sărutară mâna 
până şi preoţii; deşi se codeau, n-avură încotro, Zoba le 


ţinea drumul şi-i poftea să-şi facă datoria, cu vocea 
imperativă: „Sărută mâna, părinte!” Odată ajunşi în 
camera mortuară, oamenii puneau un genunchi pe 
catafalc şi sărutau pentru ultima oara mâna celuilalt 
Zoba. 

Programul nostru de vizite în familie s-a decalat cu 
trei zile, până după înmormântare şi atunci am început 
tot cu Zoba, cum fusese vorba, decât că un frate îl 
înlocuise pe celălalt. La început, când se hotărâse cu 
calendarul în mână când să mergem la fraţii şi surorile 
AMarisei, acest al doilea Zoba nici nu fusese pus la 
socoteală, fiindcă nu avea o gospodărie îngrijită, nu-şi 
lua o femeie să-i deretice prin casă şi să-i gătească, trăia 
în cultul fostei lui neveste, moartă în împrejurări 
neclare. Locuia singur, într-o hardughie de casă, pe 
lângă piaţă. Avea copii mari, băieţi însuraţi şi fete 
măritate, dar locuia fiecare la casa lui, în cartiere 
diferite; deşi i-am cunoscut pe toţi în decurs de o vară, 
nu-i ţin minte decât ca număr, erau unsprezece, făceau 
parte din populaţia oraşului. Dacă puneam la socoteală 
propriii lor copii, cifra se ridica la douăzeci şi şase. In 
douăzeci de ani avea să se dubleze. Încă de pe acum, să 
fi fost vecini cu casele, ar fi ocupat o stradă întreagă. Nu 
veniseră toţi pe vapor, cifra de nouăzeci şi cinci nu 
reprezenta toate rudele; m-am dumirit când am pus 
mâna pe catalogul familiei şi i-am numărat cu răbdare. 
Dintre copiii lui Zoba unii erau ocupați şi duminica, de 
aceea nu putuseră să vină la serbarea AMarisei, şeful 
gării de pildă, sau doi din băieţi şi una din fete, toţi trei 
medici cu clientelă, pe care nu puteau s-o lase în 
părăsire o zi întreagă. Alţi câţiva erau plecaţi în 
străinătate, călătoreau mult, cu felurite afaceri, import 
şi export mai cu seamă. 

Ce este demn de ţinut minte, ca o caracteristică a 
acestei familii enorme, nimeni din fraţii şi surorile 


AMarisei şi din numeroşii lor descendenţi ajunşi de mult 
la maturitate, unii situaţi bine, printre primii în 
profesiunile lor felurite nu părăsise oraşul. N-am auzit 
până astăzi ca o familie să nu se risipească mai curând 
sau mai târziu, dusă în lume de nevoi sau de vechi 
instincte nomade. 

Dacă unele din rudele AMarisei aflate în slujba 
statului, cum era şeful gării de pildă, sau alţii, procurori, 
judecători, profesori, ofiţeri, urmau să fie trimişi în altă 
parte, îşi dădeau demisia, fără discuţie. Ceilalţi le 
săreau în ajutor, nici unul nu stătea deoparte, îi 
susțineau până ce îşi făceau altă viaţă, chiar dacă n-ar fi 
fost la fel de bună ca înainte. Câteva încălcări a acestei 
reguli au existat în familie, dar nu în ramura lui Zoba, 
cea mai numeroasa de altfel. 

În primele săptămâni după ce îi cunoscusem pe 
cei doi gemeni şi până să moară primul din ei, îi 
confundam pe unul cu altul, deşi al doilea Zoba ocupa 
un loc neînsemnat în ierarhia familiei. Dar chiar după ce 
el rămăsese singur şi moştenise rangul mortului, tot nu 
eram în stare să fac o separație clară între ei, îi 
confundam în continuare, post-mortem, cum uneori îi 
confund şi astăzi. De pildă nu ştiu dacă supranumele de 
Vârtosu îl purta unul sau altul, sau amândoi deodată. Azi 
sunt înclinat să cred că un asemenea nume se potrivea 
celui de-al doilea, datorită progeniturii lui numeroase şi 
tenacităţii transmisă tuturor. 

Când îl văzusem prima oară, cocârjat şi gata să-şi 
dea duhul, nu l-aş fi crezut înzestrat cu atâta vitalitate. 
Pe nevasta lui, Calipso, care trebuie şi ea pusă la 
socoteală ca judecata să fie întreagă, am ştiut-o în 
primul rând din fotografiile adunate în albumul 
AMarisei, aflat în posesia mea astăzi. În acel album, 
familia lui Zoba ocupă cele mai multe pagini. Dar o 
fotografie în format de carte poştală, nu poate reda viaţa 


unei fiinţe plecată pe altă lume, mai ales dacă nu o 
cunoscuseşi înainte; chiar pentru cei apropiaţi, ea nu 
reprezintă altceva decât un mijloc de a trezi amintirile. 

Când am intrat în casa lui Zoba, am văzut-o chiar 
pe peretele din faţă al salonului, pe Calipso, fotografiată 
în mărime naturală, în picioare, înaltă, trupeşă şi am 
crezut-o vie, mi se părea chiar că se mişca, venind sa ne 
întâmpine. Desigur, fiind o fotografie alb-negru 
amăgirea n-ar fi fost posibilă, să nu fi avut deprinderea 
cinematografului, unde, uitând trucul, credeam că 
personajele proiectate pe pânză, deşi fără culori, erau 
oameni în carne şi oase. Datorită fotografiei în mărime 
naturală de părea vie, pe Calipso n-am s-o uit niciodată; 
cartea poştală din album rămâne doar un reper, o 
trimitere în urma la lumea pierdută, la casa lui Zoba 
părăsită şi apoi ruinată, împreună cu salonul unde 
moarta se desprinde de perete de parcă ar fi vie şi vine 
să ne întâmpine. 

Pe Zoba l-am găsit în uşă, aşteptându-ne, şi nu ne 
apropiasem bine când ne-a întins mâna pe sus, să i-o 
sărutăm, i-a sărutat-o chiar şi mama, înţelegea să 
respecte tradiţia. Gazda noastră neavând pe nimeni să-l 
ajute, a adus singur mâncare de la birt, în trei sufertaşe, 
ni le-a pus în faţă să ne luăm singuri; mâncare grea, 
unsuroasă, ciorbă cu perişoare, cârnaţi pe fasole albă şi 
câte o prăjitură râncedă. N-avea nici o vină, făcuse şi el 
ce putuse să facă. 

Gândul însă nu-mi era la mâncare, de când 
intrasem în sufragerie ma uitam holbat la o nouă 
Calipso, care şedea în capul mesei şi iarăşi mi se părea 
însufleţită. De fapt era aceeaşi fotografie din salon, 
tăiată de la mijloc şi aşezată pe scaun, aşa că deasupra 
mesei se vedea numai de la bust în sus, la fel cum s-ar fi 
văzut dacă ar fi fost într-adevăr vie. 


Acum am privit-o pe îndelete, s-a nimerit să stau 
în faţa ei şi am putut să ma uit la ea natural, fără să 
întorc capul atrăgând atenţia celorlalţi. Era frumoasă, 
cu părul bogat, negru, strâns în creştet, într-un coc cât 
un ghiveci de flori, pot spune aşa mai ales că era 
împodobit cu trandafiri albi, sau poate roz, înşiraţi de 
jur împrejur, ca o coroniţă. Frunte îngustă, albă şi 
netedă, luminoasă. Sprâncene ca lipitorile, aşa se 
spunea într-o vreme: poate erau desenate cu pensula. 
Ochi negri, mari arzători, cu privirea intensă; puteau şi 
să înfioare, şi să trezească frica. Nas scurt, cam lătăreţ, 
de negresă, cu nările sumese: nu era frumos, dar nici 
urât şi făcea poftă. După ce-am scris, cum mi-a venit, mă 
întreb ce pofta făcea? Nu ştiu, poate să-i muşti gura, 
deşi n-are altă legătură cu nasul decât că este aproape. 
Gura cam mică dar cu buze pline, de carne macră. Gâtul 
ca de lebădă; e încă un cuvânt din epocă, azi nu l-aş 
folosi nici dacă m-ar sili cineva. Deşi avea clavicule 
proeminente, nu părea osoasă; pieptul deasupra 
corsajului era ca de marmoră caldă. Mai jos venea 
rochia, gri probabil, cu un guler de dantelă albă, dar nu 
acoperea sânii cu totul, li se vedea începutul, cu 
adâncitura dintre ei, rotunjită, ca să nu înstrăineze pe 
unul de altul. Astăzi, adâncitura aceea, care parcă 
deschidea un abis pe sub rochie, aş asemui-o cu o 
trambulină de schi, cu zăpada imaculată şi bineînţeles 
caldă, fără să se topească, ci doar să scoată un abur 
dulce. Nu m-ar fi îmbiat o asemenea frumuseţe, aş fi 
admirat-o numai de la distanţă. Ştiu pe mulţi însă care 
ar fi stat în genunchi în faţa ei şi i-ar fi sărutat gleznele. 

Mi l-am imaginat pe Zoba la tinereţe, am făcut din 
el alt om, din ce avea astăzi am păstrat numai garoafa 
de la butonieră. Dar nu era vorba de închipuire, îmi 
revenea în minte înfăţişarea lui cum îl ştiam din albumul 
cu fotografii de familie. E neîndoios că fusese un bărbat 


frumos, clădit bine, pe măsura nevestei, cu mare virtute 
masculină de vreme se izbutise să zămislească 
unsprezece copii, unul după altul. Probabil ar mai fi fost 
timp să facă încă vreo patru, pe Calipso o luase la 
paisprezece ani şi primul copil îl avusese la 
cincisprezece; abia împlinea treizeci şi trei de ani când 
murise. Cum a murit am aflat din caietul lui Alex, altfel 
nu vorbea nimeni, se păstra o tăcere semnificativă. 

În schiţele lui pentru o nuvelă încă neîncepută, 
Alex insinuează, că ar fi fost un accident trucat, în 
realitate o crimă, datorată lui Zoba. Am citit însemnările 
abia seara, la prânz nu ştiam, altfel aş fi înghiţit 
mâncarea cu noduri. În lumina acestei idei monstruoase, 
cum să înţeleg participarea lui Alex la masa ucigaşului? 
Am avut de gândit toată noaptea. Şi ce să cred despre 
cultul lui Zoba pentru moartă? Căci ce puteau să 
însemne fotografiile ei, în mărime naturală, puse în 
toate locurile din casă unde ea îşi trăise viaţa? In 
salonaş, în baie, pe coridoare şi chiar în bucătărie. 
Acelaşi portret, în mărime naturală, înfăţişând-o în 
mişcare; de câte ori am întâlnit-o am tresărit, cu o 
strângere de inimă, deşi nu ştiam încă de insinuarea lui 
Alex. Am găsit una până şi în grădină, în faţa unui rond 
de trandafiri, pe fondul unui pin negru; avea deasupra o 
copertină de sticlă, însă nu era o protecţie suficientă, pe 
fotografie se vedeau urme de ploaie, mai ales pe poale; 
poate Zoba o schimba periodic, altfel nu cred că rezista 
multă vreme, mai ales iernile. N-am intrat în dormitor, 
dar nu mă îndoiesc că exista şi acolo o fotografie, poate 
între ferestre, sau în faţa căminului, s-o lumineze focul 
în serile de toamnă. Nu m-ar fi mirat să fie una şi în pat, 
sub cuvertură, cu capul pe pernă. Era un cult, cu 
siguranţă, nu admit că ar fi fost o dovadă de remuşcare. 
Când are remuşcări, omul nu-şi exaltă amintirile ci le 
şterge, ca să le uite. 


Dar iată ce s-ar deduce din însemnările lui Alex: 

Zoba care astăzi, la şaptezeci de ani, nu mai avea 
nici o activitate ci era doar consul onorific al Boliviei, 
conducea în tinereţe o agenţie de vapoare cu sucursale 
în toate porturile Mediteranei. Călătorea mult, se 
înţelege, jumătate din an lipsea de acasă, dar niciodată 
n-o lăsa singură pe Calipso. O lua cu el, chiar dacă era 
însărcinată; de copiii rămaşi acasă se ocupa o bonă de 
încredere, sub ochii AMarisei; în vremea aceea, când 
abia se construia portul Constanţa, şi chiar mai târziu, 
până la războiul balcanic locuiau împreună. Din 
unsprezece copii, şase erau născuţi în oraşe străine, 
porturi: Alexandria egipteană, Salonic, Neapole. 
Barcelona, Marsilia, Palermo, în zigzagurile care 
punctau pe țărmurile Mediteranei escalele lui Zoba. Doi 
se născuseră în plină mare, primul pe un cargobot 
grecesc, unde Calipso avea la dispoziţie apartamentul 
armatorului, cu un dormitor de regină, al doilea şi 
ultimul pe vaporul de poştă „Principesa Elisabeta” al 
marinei noastre comerciale, un pachebot mic dar 
elegant, cu amenajări luxoase, fost iaht al unei familii 
puternice din centrul Europei. În anul următor avea să 
se întâmple nenorocirea. 

Era iarnă, Calipso se afla în a şasea lună de 
sarcină, cu al doisprezecelea copil, care n-a mai apucat 
să se nască. Ar fi fost un jubileu, Zoba se gândea că 
adusese pe lume destui urmaşi şi vroia să încheie seria, 
sărbătorind-o cu întreg fastul cuvenit unei rodnicii atât 
de spectaculoase. Dar odată cu venirea primelor geruri, 
Calipso începu să tuşească, nu era o răceală ci o 
slăbiciune de piept care pe atunci neliniştea mult pe 
oameni, neexistând mijloace de vindecare ca astăzi. 
Doctorii îl sfătuiră pe Zoba s-o ducă pe timpul iernii într- 
o climă mai blândă, atât ar fi fost de ajuns după părerea 
lor ca boala să nu se aşeze; el se hotări să meargă la 


Pireu, unde avea şi treburi de altfel, şi să rămână acolo 
până în primăvară. Plecară cu o săptămână înaintea 
sărbătorilor, ca să nu-i prindă Crăciunul pe drum, când 
toată lumea creştină se cuvine să fie într-o casa caldă, 
cu lumânările aprinse în pom şi cu masa îmbelşugată. O 
bună parte din neamuri i-au condus până la vapor, care 
pleca la nouă seara, aşa că au fost martori. Dar dacă au 
văzut toţi, de înţeles n-a înţeles nimeni; Alex spune că n- 
au vrut să înţeleagă. 

Zoba avea asupra sa, îl ţinea cu amândouă 
mâinile, un mic geamantan cu burduf, cum se văd mai 
puţine astăzi; nu voise sa-l încredinţeze hamalilor care 
încărcau restul bagajelor; de ce, în afara lui, ştia numai 
Calipso: fiindcă avea în el un pachet cu două sute 
cincizeci de mii de lire sterline, în bancnote, o sumă 
enormă. Nu era vorba de o evaziune, de o contrabandă, 
aceşti bani trebuiau să ajungă la Pireu, pentru o 
tranzacţie, poate Zoba vroia să cumpere un vapor, aflase 
de o ocazie. Pe atunci operaţiile bancare erau mai 
greoaie şi nici nu deveniseră o deprindere, ca astăzi. 
Sume mari se cărau cu geamantanul. 

Bătea un vânt de sud, cam puternic, şi în port, nu 
bine apărat din această direcţie erau valuri, nu mari, dar 
destul ca vaporul, fără încărcătură, să se balanseze la 
chei, smucind de parâme. Rumenă în obraji, vioaie şi 
veselă, Calipso nu părea bolnavă, şi poate nici nu era; 
când este vorba de plămâni, doctorii se sperie de nimica 
toată. 

— Ai grijă să nu luneci, ţine-te cu amândouă 
mâinile de balustradă! îi strigă Zoba, când ea puse 
piciorul pe scară. 

Scara alunecă, într-adevăr, era udă şi îngheţase. 
Zoba o urma pe Calipso, cu câteva trepte în urmă, când 
simţi că îi fuge piciorul, cădea dintr-o nechibzuinţă care 
îl umilea şi-l umplea de furie; nu-i rămânea altă scăpare 


decât să se apuce de balustradă, cu amândouă mâinile, 
cum o sfătuise pe Calipso. Izbuti să-şi recapete 
echilibrul, dar abia pe urmă înţelese că dăduse drumul 
geamantanului, avu timp să-l vadă căzând şi dispărând 
între chei şi bordajul vaporului. Jos nu ajungea nici o 
lumină, se auzea apa, clipocind, la trei metri, şi parcă 
luceau încuietorile comoarei pierdute. Nu era timp să 
aştepte un ajutor; Zoba nu mai stătu să judece, îşi dădu 
drumul în apă, nimeni nu apucă să-l împiedice, se uitau 
toţi cu groază. Prea puţini văzuseră ce se întâmplase 
mai înainte, cum căzuse geamantanul, dar nici ei nu 
puteau înţelege gestul lui Zoba, fiindcă nu ştiau ce avere 
scăpase din mână. Ştia numai Calipso, groaza ei o 
întrecea pe a tuturora; scoase un țipăt, îşi pierdu 
cunoştinţa şi căzu pe urma bărbatului. 

Acestea au fost faptele, au putut să vadă toţi 
martorii, familia adunată la scară, apoi câţiva marinari 
de pe punte, câţiva hamali aflaţi pe aproape. Nimeni nu-i 
putea găsi o vină lui Zoba, chiar dacă scăpase cu viaţă, 
iar Calipso murise. Numai Alex priveşte întâmplarea în 
alt fel. 

Marinarii aruncară o scară de frânghie, unul 
cobori în spaţiul îngust dintre chei şi bordajul vaporului, 
care se balansa putând să-l strivească, trecu o parâmă 
pe sub subţiorile lui Zoba şi când cei de sus traseră, 
acesta apăru la nivelul cheiului, cu apa şiroindu-i din 
haine, strângând geamantanul la piept, cu amândouă 
mâinile. E ceea ce îl face pe Alex să-l bănuiască de 
crimă, fiindcă şi-a salvat avuţia, în loc s-o salveze pe 
Calipso; a dat viaţa ei pe un sfert de milion de lire 
sterline. 

Marinarii au vrut s-o salveze şi pe ea, au aprins 
reflectorul, dar dispăruse. Au găsit-o a doua zi, în apele 
portului, strivită, nu înecată, n-avea apă în plămâni, ci 
tot toracele era inundat de sânge. 


Nu ştiu cum se gândea să-şi dezvolte Alex nuvela, 
însemnările din caiet nu sunt convingătoare cu privire la 
vina lui Zoba. Dar se simte în ele intenţia de a formula o 
acuzaţie directă, şi mi-e teamă că scopul ar fi să ajungă 
la o dramă senzaţională, cu mult mai mult efect decât o 
simplă întâmplare nenorocoasă. E oare îngăduit? 
Nimeni nu-l împiedica să născocească numai şi numai 
din mintea lui o dramă şi mai zguduitoare. lată însă că, 
pornind de la o realitate uşor să fie recunoscută şi pe 
urmă continuând-o printr-o ficţiune, nimeni nu mai 
deosebeşte hotarul între una şi alta; aşa se naşte cel 
puţin o suspiciune. Chiar eu am rămas îndoit; când mă 
gândesc la Zoba simt un fior pe şira spinării, iar Calipso, 
cu frumuseţea ei falnică îmi trezeşte o durere în inimă. 

Alex n-a scris niciodată nuvela; cred că avea 
remuşcări pentru ceea ce concepuse. Nu trebuie să ne 
vindem sufletul pe nici o tentaţie. 


17 


În ziua următoare ar fi trebuit să prânzim la 
Panainte, dar n-am putut merge fiindcă pe Alex îl durea 
capul, fusese în oraş seara, ştiam unde, pe strada 
Căruţei Stricate. O dată rândul sărit, rămânea ca la 
Panainte să mergem altă dată, în ziua următoare ne 
aştepta Iani Talabă, făcuse pregătiri, nu se cuvenea să-l 
lăsăm cu masa pusă degeaba. Luându-ne după vârstă, 
înaintea lui erau două din surori, femei măritate, cu 
gospodărie, şi dornice să ne primească, AMarisa însă 
hotărâse ca primii să fie bărbaţii, avea cultul lor, îl 
propovăduia cu orice ocazie, chiar dacă ea se lepădase 
de ei şi nu mai vroise pe nici unul, ci rămăsese singură 
cu viaţa. 

Iani Talabă locuia afară din oraş, dincolo de 
abator, unde avea o fermă şi o menajerie. Când am auzit 
am crezut că era vorba de câteva animale exotice, mulţi 


oameni ţin în casă maimuțe, ca să las la o parte 
papagalii şi broaştele țestoase. Unii, mai excentrici au 
lei şi tigri, domesticiţi, dar nu fac bine, într-o zi pot s-o 
păţească. Nu m-ar fi mirat ca un medic veterinar să aibă 
casa plină de animale, puteau să reprezinte un material 
de experienţă. Iani Talabă avea însă o menajerie 
aproape completă, îi lipseau numai reptilele şi animalele 
primejdioase, pe care ar fi trebuit să le ţină legate sau 
după gratii. 

Până atunci nu mă întrebasem ce viaţă fusese pe 
corabia lui Noe, cum trăiseră la un loc lupii cu 
căprioarele sau leii cu gazelele. Ştiind şi el probabil că 
întrebarea nu avea răspuns, Iani Talabă nu ţinea nici 
lupi, nici lei, şi nici alte carnivore, care îşi bagă colții în 
grumazul vietăţilor mai blajine şi mai neînarmate. Toate 
animalele lui erau domesticite, trăiau în libertate şi în 
prietenie, într-un parc de două hectare, împrejmuit cu 
uluci înalte de scânduri, că nu se vedea nimic înăuntru. 
Gardul nu era făcut ca ele să nu fugă, ci ca să le apere 
din afară, căci într-o iarnă grea, cu viscol, s-ar fi putut 
prea bine să vină lupii; iar până la ei, chiar oamenii şi 
mai ales copiii puteau să le necăjească, să dea cu pietre 
în ele, să le întărite, ca să nu pomenesc de sufletele 
haine care ar fi fost capabile să arunce otravă. 

Am ajuns acolo pe la ceasul unsprezece, AMarisa 
ne-a trimis cu docarul. Nu l-am întrebat pe Alex de ce 
fiecare din fraţi avea alt nume; dacă nu-mi spusese el 
singur, am socotit că nici nu trebuia să aflu; s-ar fi putut 
ca explicaţia să fie neplăcută şi pentru el, şi pentru 
mine. Mai curând decât m-aş fi aşteptat mi-a vorbit 
Panainte, al cărui nume, Becheru, mi-a sunat aşa de 
neplăcut în ureche, când l-am auzit prima oară, încât nu 
l-am pronunţat niciodată, şi nici n-aş fi vrut să-l ţin 
minte; îl folosesc fiindcă n-am încotro, nu se poate ca 
toate să-ţi placă. Becher înseamnă holtei, adică om fără 


nevastă, ceea ce nu era cazul lui, fiind însurat cum nu s- 
ar fi putut mai rău, cu o scorpie. „Astea nu sunt numele 
noastre, mi-a spus el într-o zi, deşi nu îl întrebasem. Le- 
am schimbat în 1910, când se vorbea de o cometă, că o 
să aducă sfârşitul pământului. Nu-i nici o legătură între 
una şi alta, le-am schimbat fiindcă aşa era bine, cu 
numele nostru, n-am fi putut trăi liniştiţi între oameni, s- 
ar fi uitat chiorâş la noi, ne-ar fi pus bete în roate.” 
Vorbele lui nu făceau decât să-mi mărească 
nedumerirea, dar am înţeles că nici nu trebuia să aflu 
mai mult decât îmi destăinuise. 

Când am ajuns la poarta lui Iani Talabă, vizitiul, 
frate cu Mustafiţă, a scos de sub capră un corn de 
vânătoare, şi a suflat în el, puternic, să se audă până în 
fundul curţii. Îndată dincolo de gard s-a pornit tropot de 
animale, goneau către poartă unde peste câteva clipe le- 
am simţit îmbulzindu-se, curioase şi nerăbdătoare. Nu 
apucasem să-mi vin în fire, toate mă uimeau, semnalul 
vizitiului, freamătul de după ulucile înalte, când o 
maimuţă a apărut deasupra porţii, s-a uitat la noi doar 
să ne vadă, pe urmă şi-a dat drumul înapoi şi am auzit-o 
fugind către casă, scoțând ţipete ascuţite. 

La poartă nu era sonerie, fiindcă nu exista lumină 
electrică. Proprietarul ar fi putut să pună un clopot, 
dacă nu s-ar fi temut de copii, să nu-şi facă din elo 
distracţie, sau, şi mai rău, vreun derbedeu, vreun beţiv 
ar fi fost în stare să sperie animalele, să le trezească din 
somn în puterea nopţii. La început avusese o toacă, 
făcută dintr-o ţeavă de tun tăiată în două de-a lungul. 
Deşi scotea un sunet plăcut, renunţase la ea ca şi la 
ideea clopotului, de răul trecătorilor, oameni veninoşi 
care trăiau în case răzlețe, pe câmp, fiindcă nu puteau 
niciodată să se împace cu un vecin, oricât ar fi fost 
acesta de cumsecade. Vizitatorii lui Iani Talabă ştiau, 
toţi aveau un corn de vânătoare, îl ţineau atârnat de gât, 


ca pădurarii. Cei neiniţiaţi făceau şi ei, ca pretutindeni 
unde nu-i sonerie, băteau cu un pietroi în poartă; nu se 
auzea până în casă, însă simțeau animalele; maimuta se 
ducea fuga să-şi anunţe stăpânul, cu ţipete ascuţite; 
numele rima, o chema Siţa. 

Trecu timp până ce veni Iani Talabă să deschidă 
poarta. Siţa era în spinarea lui, ne ochise de la venire, 
văzuse cum suntem şi avea pentru fiecare din noi un 
dar, mie mi-a dat un măr timpuriu, roşu ca sângele, lui 
Alex o pietricică lucioasă iar mamei un trandafir galben; 
pe urmă ne-a strâns mâna, imitându-şi stăpânul. Eram 
uimit şi vesel, nu mai dădusem niciodată mâna cu o 
maimuţă, nici nu văzusem vreuna de aproape, ştiam 
doar istorii despre firea lor buclucaşă şi despre 
înclinarea de a-i imita pe oameni. O dată, stăpânul 
uneia, pe când se bărbierea, s-a prefăcut că îşi taie 
gâtul, ca s-o sperie. Înhăţând briciul, maimuta şi-a tăiat 
gâtul de-a binelea. Prea era trist, nu puteam crede. 

Cu totul altă uimire a urmat când s-au deschis 
porţile mari, să intre docarul, ceva de necrezut ochilor, 
ca într-o fabulă devenită realitate şi înmulțită de zeci de 
ori cu ea însăşi; până a băga de seamă că lipseau 
animale primejdioase, deşi în atmosfera aceea de pace 
nici ele nu mi-ar fi făcut teamă, mi s-a părut că în faţa 
noastră erau adunate toate vieţuitoarele de pe faţa 
pământului. Aşa mi se întâmplă şi astăzi, orice mi-ar fi 
dat să văd, prima impresie este mult mai puternică 
decât ceea ce descopăr pe urmă, nu ştiu să mă înfrânez, 
merg până unde poate ajunge închipuirea, până la limita 
gândului; dar am norocul să nu fiu dezamăgit pe urmă, 
când imaginile îmi apar cum sunt ele, mai sărace şi mai 
puţin poleite; păstrez amintirea primei clipe şi îmi 
trăiesc mai departe bucuria, amplificând-o. 

E de la sine înţeles că mai întâi am văzut elefanții, 
deşi se aflau în ultimul rând, de unde se uitau la noi 


peste celelalte animale. Erau doi, îi chema Ghiţă şi 
Marita, cu nume româneşti căci se născuseră pe 
pământul nostru, în menajeria circului Sidoli; un neam 
de elefanţi de statură mijlocie, parcă de prin Bengal, aşa 
mi-a spus vizitiul, fratele lui Mustafiţă. Nu înţeleg de ce 
înaintea lor nu am văzut cămila, deşi era cu un cot mai 
înaltă decât ei; poate fiindcă stătea modestă acolo, în 
spate; venise, curioasă, dar nu ţinea să ne atragă 
atenţia. M-a emoţionat ceea ce ştiam despre viaţa ei, 
firea răbdătoare şi paginile înscrise de ea în istoria 
continentelor: cămila este o bună drumeaţă, de aceea 
îmi place. 

Mai târziu, puţin înainte de război, când printr-un 
mizerabil complot politic ferma lui Iani Talabă a fost 
incendiată, mai toate animalele au pierit în flăcări, iar 
pe cele care au scăpat le-au sfâşiat câinii. Au 
supravieţuit numai elefanții şi cămila. Elefanții au 
rătăcit pe câmp, au îndurat o iarnă fără să înţeleg cum 
putuseră să reziste; în vara următoare, când începuse 
războiul, au căzut amândoi sub un bombardament venit 
de pe mare. Cămila a trăit încă mulţi ani, având când un 
stăpân, când altul, dacă nu cumva era a nimănuia. 
Războiul se terminase de aproape două decenii când s-a 
ascuns între dune şi a murit, de urât sau de bătrâneţe. 

Atunci nu bănuiam nimic din ce trebuia să urmeze, 
nu aveam niciun motiv de tristeţe, întâmplarea mi se 
părea minunată, toate fuseseră minunate şi uimitoare 
după ce ajunsesem pe malul mării, venind cu trenul 
mixt, împreună cu cei mai săraci oameni din câţi 
călătoreau pe calea ferată. 

Iani Talabă avea şi două foci, le-am văzut puţin 
mai târziu, ele nu puteau să vină până la poartă; au stat 
în bazinul lor, la vreo cincizeci de metri, bătând apa cu 
înotătoarele şi ridicându-se să ne vadă. Când ne-am 
apropiat, înconjurați de celelalte animale au ieşit din 


apă şi ne-au întâmpinat unduindu-se prietenoase în jurul 
nostru, vrând parcă să ne sară în braţe. Lângă Iani 
Talabă s-au gudurat cu atâta dragoste că el nu şi-a 
înfrânat bucuria ci a îngenuncheat între ele, le-a 
mângâiat ca pe nişte copii, le-a luat în braţe şi le-a 
sărutat pe botul umed, făcându-le să-şi dea ochii peste 
cap de plăcere; n-am uitat nici până astăzi cum 
scânceau, vrând să spună tot ce aveau ele în suflet. Câte 
nu mi-ar fi fost dat să aud, şi cât m-aş fi bucurat de 
cuvintele lor, dacă ar fi putut să vorbească! Poate ceva 
ce n-am auzit niciodată, şi nu poate fi spus de semenii 
noştri. 

Le-am lăsat cu părere de rău pe foci, şi am mers 
să vedem ursul alb, de alături. Era adâncit într-un bazin, 
ne aştepta şi când Iani Talabă l-a mângâiat pe creştet a 
scos un sunet de bucurie, între un mormăit de urs şi un 
lătrat de câine. Ne-a fost îngăduit să-l mângâiem şi noi, 
dar nu s-a bucurat la fel ca înainte, a stat supus şi ne-a 
privit într-un chip indulgent şi poate ironic. Apa din 
amândouă bazinele, al focilor şi al ursului, comunica 
printr-o tubulatură dublă, una la fund, alta deasupra, cu 
un bazin mai mic, aflat între ele, unde pluteau blocuri de 
gheaţă. Era uşor de înţeles, apa circula singură şi se 
răcea, altfel, în toiul verii n-ar fi răbdat-o nici focile, nici 
ursul. Acesta din urmă n-a aşteptat nici un îndemn ca 
să-şi înceapă spectacolul, ştia că de aceea venisem 
acolo, s-a adâncit până în fundul bazinului şi a început 
să înoate pe sub apă, dintr-un perete în altul; se mişca 
frumos şi înainta repede, fără să facă eforturi, cred că se 
simţea mai bine la fund decât deasupra. Din când în 
când însă trebuia să-şi scoată capul ca să ia aer, şi 
atunci, întâlnindu-i ochii, mi se părea ca ne priveşte cu 
indulgentă. Dacă aş fi avut voie să mă amestec şi dacă 
aş fi putut să-i vorbesc, i-aş fi spus să termine. 


Delfinii, aflaţi într-un al treilea bazin, acesta fără 
răcire, căci ei sunt obişnuiţi şi cu apa mai caldă, erau în 
ora lor de repaus, sau nu aveau chef de noi, căci dacă 
Iani Talabă le-a aruncat o minge, poftindu-i la joaca, s- 
au făcut că nu o văd, ne-au întors spatele. Nu aveam de 
ce să regret, nici nu mă simţeam ofensat, inima mea 
rămăsese la cele două foci, cum a rămas până astăzi. 

Stăpânul casei ne-a arătat toată gospodăria, am 
văzut adăposturile animalelor, adăpătorile, locul lor de 
joacă sau de plimbare, pe urmă hambarele cu grăunţe, 
pătulele de fân, căpiţele de paie de pus pe jos în 
grajduri. Vreo cinci oameni munceau de zor, râneau, 
măturau, greblau, cărau bălegarul şi gunoiul cu roaba. 
Mi-am dat seama câtă osteneală şi ce cheltuială cerea 
menajeria, fără să aducă proprietarului vreun venit, ca 
să spună că nu aruncă banii pe gârlă. Cred însă, după 
cât de fericit l-am văzut între animale, că nici nu-l 
interesa altceva decât prietenia lor, care m-am convins 
că însemna o bucurie adevărată, poale greu să aibă 
asemuire. Pentru bucuria lor unii oameni îşi cumpără 
iahturi, care costă milioane; alţii îşi fac palate, îşi iau 
automobile Rolls-Royce şi Bentley, se împodobesc cu 
pene de struţ şi cu diamante, îi poftesc pe oaspeţi să le 
vadă garderoba cu trei sute de costume, cinci sute de 
pantofi, şapte sute cincizeci de cămăşi şi o mie de 
cravate. Şi nu-şi dau seama că asemenea cifre, mereu în 
creştere, duc la pierderea minţilor. 

M-am supus şi eu obişnuinţei şi am folosit 
cuvântul menajerie; nici nu am altul, dar acesta mi se 
pare că nu se potriveşte, mă supără, fiindcă îmi 
aminteşte de circ, unde animalele sunt dresate cu biciul. 
Iani Talabă le lăsa să trăiască în toată libertatea, dovadă 
că dacă delfinii n-au avut chef de joacă i-a lăsat în pace, 
fără să se supere. Iar ursul alb, care se uita la noi ironic, 
fiindcă vroiam să vedem ce este el în stare, părea a ne 


spune: „Nu vă bucuraţi degeaba, nu fac nimic pentru 
voi, ci pentru stăpânul meu, care îmi este cel mai drag 
prieten!” Am citit în ochii lui acest gând şi am avut 
regretul de a nu-i putea răspunde, că aş fi vrut să-i fiu şi 
eu la fel de prieten. 

Dragostea pe care i-o purtau animalele lui Iani 
Talabă şi bucuria lor de a se şti oblăduite de el, am 
văzut-o şi mai bine după-amiază, când am stat în 
mijlocul lor patru ceasuri. Până atunci a trebuit să 
mergem la masă, căci de aceea venisem. La un om pe 
care îl socoteam bogat dacă îşi îngăduia să cheltuiască 
atâţia bani cu animalele, m-a mirat modestia casei, cu 
tavanele scunde, cu pereţi văruiţi simplu, cu duşumele 
de scândură albă, cu rogojini în loc de covoare. Paturile, 
de lemn, aveau saltele de paie şi cuverturi ţesute în 
casă. Dulapurile erau de brad băiţuit, cea mai ieftină 
mobilă cu putinţă; în loc de fotolii am văzut jilţuri de 
lemn, drepte şi rigide, puse pe lângă pereţi, ca stranele 
în biserică. La masa din sufragerie, rotundă şi scundă, 
ca la ţară, se şedea pe scăunele cu trei picioare. În 
fundul sufrageriei, în acelaşi timp şi bucătărie, era o 
plită mare de gătit, cu cuptor şi rezervor de apă caldă, 
aşa cum nu se mai vede astăzi decât la muzeul satului. 
Tavanul fiind prea scund, lămpile, cu gaz, atârnau în 
perete, mai văzusem, ştiam că nu pot să dea o lumină 
destul de puternică. La scris, lampa se punea pe masă, 
în stânga caietului. 

În afară de sufragerie, destul de spațioasă, unde 
familia îşi ducea traiul zilei, restul camerelor erau mici, 
ca nişte chilii, înşirate pe un coridor cu geamlăc, 
îmbrăcat în zorele. Pe la mijlocul lor am văzut o cameră 
de baie, primitivă, cu ciment pe jos, cu un spălător unde 
apa venea din pod, dintr-un butoi de tablă, îmbrăcat în 
rumeguş cu clei, ca să nu îngheţe iarna. Apa se trăgea 
din puț cu o pompă de mână; o manevrau copiii, era 


datoria lor, făceau cu rândul. Butoiul se umplea cam în 
jumătate de oră, vreo şase sute de pompe, o gimnastică 
bună, toţi copiii aveau musculatura pieptului şi braţelor 
bine dezvoltată. Cu economie, un butoi ajungea toată 
ziua. Sâmbăta însă, când se făcea baie, trebuia umplut 
de cinci-şase ori, se pompa încontinuu, până ce începea 
să picure apa pe ţeava de preaplin, care se vărsa în 
chiuvetă, să se vadă. Baie se făcea într-o cadă de zinc, 
se umplea cu apă rece care se încălzea circulând 
singură prin cămaşa unui căzănel culcat, pus alături, şi 
legat cu două ţevi, una jos, alta sus, ca sistemul de 
răcire de la bazinele ursului alb şi focilor. Dacă se făcea 
foc în cazan, apa încălzindu-se începea să circule, se 
ducea în cadă pe la partea de deasupra, iar pe jos venea 
apa rece, până ce rămânea nemişcată, semn că era gata. 
Iani Talabă avea şapte copii, care acum lipseau, îşi 
petreceau vacanţa la munte, în cabana reconstruită 
după ce arsese cu ani în urmă, când îşi pierduseră viaţa 
Ninia, Prinţesa cu Ileana şi Zamfir, perechea nefericită. 
Când erau acasă, mama lor avea de furcă până să-i 
îmbăieze. Pe cei mici îi băga în cadă câte doi şi chiar 
trei, îi săpunea, îi clătea, apoi le turna apă rece în 
creştet, până li se făcea pielea roşie. Pe care cum era 
gata îl scotea afară ţinându-l de subţiori, îi punea un 
prosop pe umeri şi-l dădea pe mâna slujnicei, să-l 
şteargă şi sa-l bată cu palmele pe spinare. Băieţii mai 
mari se spălau singuri, dar trebuiau să aştepte până se 
încălzea altă apă. Fetiţa cea mică se îmbăia la un loc cu 
băieţii, nu îi păsa de ei, lor nu le păsa de ea, n-aveau 
nimic să-şi ascundă. Însă domnişoara, care făcuse 
doisprezece ani şi începuseră să-i crească sânişorii, cât 
nişte mandarine, se ruşina, sau vroia să-şi dea aere, 
rămânea ultima, ca să fie singură, punea zăvorul ia uşă. 
I-am cunoscut mai târziu, atunci am fost mulţumit 
că lipseau de acasă, ar fi trebuit să-mi încarce mintea cu 


ei, să-i întreb cum îi cheamă, câţi ani au, ce le place şi 
ce nu le place, când gândul meu era la animalele de 
afară. 

Pe stăpâna casei şi mama copiilor o chema 
Beatrix, nume cum nu mai auzisem, cu x la urmă. Ştiam 
de Beatrice, a lui Dante Alighieri, chiar în acel an 
învăţasem la şcoală, şi-i văzusem împreună, într-o 
pictură, când se întâlnesc prima oară la Ponte Vecchio, 
din Florenţa: păreau trăsniţi de o văpaie, aşa se uitau 
unul la altul. Crezusem atunci că nimeni nu se poate 
numi Beatrice în afară de făptura aceea legendară, e 
oprit prin lege şi cine nu se supune are de îndurat 
chinurile Infernului. 

Deşi Beatrix era altceva, m-am dus fără voie cu 
gândul la Florenţa, să caut sursa de inspiraţie; şi am 
găsit-o dar nu la Ponte Vecchio, ci într-un muzeu de 
alături, pe care îl cunoşteam din albume. Doamna 
Talabă nu semăna câtuşi de puţin cu Beatrice, în schimb 
era leit madona în jilt, cu pruncul în braţe, a lui Rafael 
Sanzio. Poate avea cinci ani mai mult decât madona fără 
să pară. Blondă, senină, puţin lascivă şi senzuală; aici o 
despart de madonă, Dumnezeu să mă ierte! Cu părul 
făcut cozi şi strâns în jurul capului, împlinită la trup, sub 
o rochie bine strânsă peste ceea ce este imposibil să se 
ascundă; cu o privire puţin vinovată, fiindcă dacă a făcut 
şapte copii, a păcătuit de sute de ori pe deasupra. Făcea 
parte dintre acele femei reţinute şi ruşinoase, care se 
lasă iubite în cea mai deplină castitate, convinse că nu 
participă decât cu spiritul, trupul n-are nici un amestec; 
în ceea ce le priveşte îl ignoră cu totul, şi dacă palpită şi 
se unduieşte, vina este numai a diavolului. 

Beatrix nu putuse să ne întâmpine, având treabă 
la bucătărie; am văzut-o abia când am mers la masă. Era 
legată la cap cu un tulpan alb, ca părul să nu ia miros de 
mâncare; dedesubt se vedeau coadele, grele, bogate, şi 


pânza fiind subţire putea să li se vadă chiar culoarea de 
aur. Focul o aprinsese la faţă, o rumenise, să fi fost 
piersică ar fi căzut singură de pe cracă, dacă n-o 
culegea cineva înainte. 

După nume nu putea să fie decât unguroaică. Ne-a 
servit cu mâna ei, zâmbind fiecăruia, dar fără să ne 
privească. Aş fi vrut să ştiu cât iubea animalele; pentru 
mine era o întrebare esenţială. 

Spre deosebire de fraţii lui mai mari, Zoba şi 
Panainte, cu faţa lor măslinie, cu trăsături orientale, la 
fel de înalţi amândoi, cu trupurile austere, oţeloase, Iani 
Talabă, blond, roz în obraji, de statură mijlocie, destul 
de împlinit şi aplecat spre obezitate, ca AMarisa, 
semăna mai degrabă cu Beatrix. Cauza corpolenţei lui 
am descoperit-o îndată, mânca mult, cu poftă şi bună 
dispoziţie. La ei nu se găteau multe feluri de mâncare, 
dar se mânca de nădejde, farfuria nu se umplea o 
singură dată. La început ne-au adus ciuperci la grătar, 
cu mărar şi piper, cu untdelemn şi lămâie, o tavă cât 
toată plita; deşi pe atunci nu-mi plăceau ciupercile, le- 
am dat de gust repede, le-am asemuit cu stridiile. Felul 
următor a fost pilaf cu midii, şi cu sos de tomate, nu 
prea mi-a plăcut, mă săturasem cu ciupercile, şi-apoi 
vroiam să mergem afară, unde ne aşteptau animalele. 

Nu sfătuiesc pe nimeni să se ia după mine; când 
am mâncat a doua oară pilaf cu midii, am crezut că 
descoperisem mâncarea vieţii mele. A treia oară iar nu 
mi-a plăcut. Nu ştiu ce să cred, o fi fost suceala mea, sau 
a midiilor? Mi s-a întâmplat la fel şi cu alte mâncăruri, 
cu păstrăvul, cu fazanul, cu carnea de berbec, cu telina, 
cu guliile. 

Midiile fuseseră numai pentru noi, am băgat de 
seamă că Beatrix şi Iani Talabă le dădeau deoparte, 
mâncau numai orezul. Am aflat că în casa lor nu se 
mânca niciodată carne, nici peşte şi nici măcar ouă, ci 


numai legume, fructe, lapte şi brânzeturi fără grăsime. 
Această viaţă monahală se potrivea foarte bine cu casa, 
care era ca o mănăstire. La fel îşi hrăneau şi animalele, 
de aceea le excludeau din capul locului pe carnivore, 
care nu pot fi deprinse cu alt trai decât cel hotărât de 
natură; carnivorele adevărate nu se ating de nimic 
altceva decât de carne, poţi să le dai cele mai de soi 
legume, trufandale de preţ, anghinare şi sparanghel; îşi 
pun capul jos, slăbesc, se ofilesc, mor cu zile. 

Nimeni n-ar fi putut crede că fusese posibil să 
dezobişnuiască de peşte focile, care nu cunosc altă 
hrană. Fiindcă îi erau dragi şi voia să le ţină pe lângă 
casă, Iani Talabă se străduise mult cu ele, cu răbdare şi 
înţelegere, nu le pusese dintr-o dată la post, ar fi 
însemnat să le omoare. Le dădea peşte proaspăt, li-l 
arunca bucată cu bucată, ele îl prindeau din zbor şi îl 
înghiţeau întreg, fără să mestece. Dar scădea raţia de la 
o zi la alta, făcându-le să aştepte cu mai multă 
nerăbdare ora de masă. Apoi începu să le păcălească, 
despica burta peştelui, punea înăuntru un morcov mic, 
pe urmă unul mai mare, cusea cu aţă, iar animalele 
înghiţeau lacome, fără să bage de scamă. Treptat, 
legumele creşteau în volum şi în greutate, la morcovi se 
adăuga salată verde, ardei gras, pătlăgele roşii şi tot ce 
mai creşte în grădină; iarna varză, cartofi fierţi, sfeclă, 
praz, ţelină. Burta peştilor se umfla, abia o mai puteau 
coase; era o treabă migăloasă, n-ar fi dovedit-o fără 
ajutorul copiilor, care de mici învățau să umble cu acul 
şi aţa. 

Toamna, când m-am întors la şcoală şi i-am spus 
profesorului de ştiinţe naturale că văzusem undeva foci 
ierbivore, n-a vrut să mă creadă, zicând că aparatul lor 
digestiv nu era făcut să digere o hrană vegetală. N-am 
insistat, ştia ce spune, avea dreptate, dar şi eu ştiam ce 
spun, numai că am tăcut şi n-am mai vorbit până astăzi. 


Acesta este adevărul, am văzut cu ochii, nu mai era 
nevoie nici măcar de pielea peştelui, ca să aibă un miros 
şi o formă, să le amăgească; toate fazele de trecere erau 
depăşite, fusese nevoie de timp, fireşte, dar acum focile 
mâncau varză crudă, morcovi, salată; să le fi dat peşte 
ar fi întors capul. La fel se întâmplase cu ursul alb şi cu 
delfinii, nici ei nu mai mâncau altceva decât legume şi 
pâine. Cred însă că mult mai greu ar fi fost, dacă i-ar fi 
dat cuiva prin minte această trăsnaie, să le deprindă cu 
carnea pe ierbivore; nu, ar fi fost imposibil. Oricât ai sili- 
o, căprioara nu va mânca niciodată carne, nu va roade 
oase în loc de ramuri. Şi dacă totuşi cineva ar izbuti o 
asemenea performanţă, prin procedee diabolice, ar face 
din ea o mutilată. 

Cu animalele care mănâncă de toate, ca omul, 
mersese mult mai uşor, carnea nu era hrana lor 
principală, nu fusese nevoie ca aparatul digestiv să se 
adapteze, ci doar să se deprindă cu postul. 

Ciudăţenia cea mai mare rămânea aceea că Iani 
Talabă era directorul abatorului, de unde ieşeau mii de 
tone de carne. Pe vremea inchiziţiei, primăria l-ar fi dat 
afară, ca eretic. 

Tot timpul mesei Siţa-maimuţa a stat pe umărul 
stăpână-su supraveghindu-ne de la înălţime; nu făceam 
o mişcare fără să mă urmărească, a băgat de seamă că 
nu-mi plăcea pilaful cu midii, le-a atras atenţia gazdelor, 
arătând cu laba spre mine, luându-şi o mutră ofensată şi 
scoțând sunete dispreţuitoare, cum ar fi spus: „stricaţi 
orzul pe gâşte!” Când ultimul dintre noi am lăsat 
furculiţa din mână, Siţa a început să se agite, răsucită 
spre uşă, unde aşteptau câteva animale, un ponei, o 
zebră şi o gazelă, încadrând o girafă îngenuncheată pe 
prag, altfel capul i-ar fi ieşit afară din cadru. Pe urmă 
am descoperit şi alte grupuri şi mi-am dat seama că ele 
se formau pe baza unor afinități, a unor simpatii, era 


între aceste animale de rase şi temperamente diferite o 
comunicaţie, o înţelegere, se simțeau bine unele cu 
altele, alcătuiau familii legate strâns, cu toată 
compunerea lor atât de eterogenă. N-a fost prea mult 
timp să le observ, căci îndată ce Iani Talabă a ieşit din 
casă, s-au strâns toate în jurul nostru, amestecate. 

Grăbit şi nerăbdător, cum am fost totdeauna, 
ieşisem primul, încât am mai apucat să văd un ied 
domestic, un drăcuşor negru, ca un simpatic fiu al lui 
Scaraoschi, zburdând în jurul unui papagal mare de 
Colorado, de parcă n-ar mai fi fost acolo şi alţi iezi, să se 
joace cu ei, nu cu o pasăre. Dar era limpede că îi lega o 
prietenie, iedul sărea cu toate patru picioarele deodată, 
ca o minge cu arcuri, iar papagalul, mare cât o curcă, se 
distra privindu-l curios şi îl încuraja cu vocea lui 
omenească: „Bravo, încă o dată! Mai sus! Ridică 
ştacheta!” De obicei înţelegi greu ce spun papagalii, 
acesta însă avea o dicţiune perfectă; probabil Iani 
Talabă pierduse mult timp cu el, să-l înveţe. Când îl văzu 
ieşind din casă, papagalul strigă de departe: „Să-ţi fie de 
bine! Ce-aţi avut la masă?” Stăpână-su răspunse: 
„Cozonac cu stafide!” Dialogul continuă, reproducând 
jocuri de cuvinte cunoscute de toţi copiii: „Ce-aţi mâncat 
aseară?” „Pâine cu papară!”, „Şi ce-o să mâncaţi 
mâine?” „Pâine cu măsline!” 

Un şoricar negru, aidoma cu Gică de pe vaporul 
lui Panainte se plimba pe alee între un Saint-Bernard 
înalt de aproape un metru şi un cocostârc şchiop de 
piciorul drept, cu un bandaj deasupra gleznei. Mi se 
părea nepotrivit să văd o vietate infirmă în mediul acela 
cu caracter ideal, unde credeam că n-ar fi încăput nimic 
din relele de care suferă lumea, de la boală până la 
nedreptate şi ură. Mi-a venit inima la loc aflând că era 
doar o zgârietură şi în câteva zile cocostârcul se făcea 
bine. La început grupul mi s-a părut comic, şoricarul 


alerga fuga-fuga între ei, la un pas al Saint-Bernardului 
trebuind să facă cinci de-ai lui ca să nu rămână în urmă. 
Aş fi râs, mai ales că se afla acolo şi cocostârcul, cu 
mersul lui gânditor, ca al filosofilor de la Atena care îşi 
ţineau prelegerile plimbându-se prin parcuri, în mijlocul 
învăţăceilor. Prietenia lor era prea stranie ca să-mi 
trezească doar veselia, m-a pus pe gânduri, făcându-mă 
să mă întreb ce date misterioase îi lega pe unul de altul, 
în ce limbă vorbeau, ce aveau să-şi spună şi mai ales ce 
trebuiau să înveţe oamenii de la ei, ca să nu se mai mire 
de o asemenea apropiere. 

Şoricarul şi Saint-Bernardul nu erau singurii câini, 
după cum Siţa nu era singura maimuţă; ca şi pe 
numeroasele rude ale AMarisei, mi-era imposibil să-i văd 
pe toţi şi să-i ţin minte, de aceea astăzi nici nu mă 
gândesc să spun ceva de fiecare în parte. Am înţeles 
atunci că pentru Iani Talabă greutatea cea mai mare nu 
era să dea îngrijire, adăpost şi hrană tuturor acestor 
animale, ci să le cunoască, să le ştie nevoile şi să le 
împartă dragostea în părţi egale, fără să uite de vreunul. 
Cred că grija luată de el pe suflet nu era mai mică decât 
a lui Dumnezeu la facerea lumii. 

N-am găsit în niciun atlas zoologic toţi câinii pe 
care mai ţin minte că îi văzusem acolo; cred că din 
convieţuirea lor se născuseră rase noi, la fel cum se 
întâmplase şi cu celelalte animale; am văzut exemplare 
ciudate, unora am putut să le întrezăresc originea, un 
cap de grifon negru, cu un trup de câine lup cenuşiu, de 
pildă; dar cele mai multe păreau aduse dintr-o lume 
necunoscută. Un cercetător cu pricepere şi pasiune ar fi 
găsit obiect de studiu, poate pentru întreagă viaţa, ca să 
identifice toate acele animale, să le descopere originea 
şi caracterele, să le catalogheze şi pe urmă să le 
înglobeze într-o zoologie nouă. 


Mereu mi-am dorit să am un câine şi n-am avut, 
fiindcă n-am putut alege; luând pe unul mi-ar fi rămas 
sufletul la alţii; să-i iei pe toţi nu se poate. 

Iani Talabă izbutise acest imposibil, avea atâţi că 
nu se mai putea să simtă lipsa a încă unuia. Dacă ar fi 
vrut să-mi dăruiască un câine, iar eu aş fi fost în stare de 
astă dată să ajung la o alegere, tot nu l-aş fi luat, nu 
puteam săvârşi această cruzime, căci ar fi însemnat să-l 
scot din paradisul lui, ca să-l duc într-un purgatoriu, 
unde n-avea de ispăşit nici un fel de păcate. A fost doar 
un gând, e sigur că Iani Talabă n-ar fi făcut niciodată o 
asemenea nedreptate. 

M-am mirat că în toată gospodăria nu se vedea 
nici o pisică; pisicile nu lipsesc din nici o casă de 
oameni, vin singure, chiar dacă n-ai nevoie de ele. Iani 
Talabă avusese destule, nu putea să le elimine, ar fi fost 
o discriminare nedemnă de un om cu atâta dragoste 
pentru animale. Dar după ce încercase în toate felurile 
să le dezveţe de carne, fusese nevoit să renunţe la ele; 
când îl simțeau că vine de la abator se năpusteau asupra 
lui miorlăind ca de moarte, şi numai că nu-i scoteau 
ochii cu ghearele. Cum el nu înţelegea să le dea 
satisfacţie, pisicile vânau păsărele, făceau jaf între 
vrăbii; le trădau fulgii rămaşi pe la gură. Dar nu le 
înecase în mare, nici nu le lăsase pe vreun maidan din 
partea cealaltă a oraşului; fiecăreia îi găsise un loc unde 
să-i fie bine, umblase din casă în casă. De-aş avea 
puterea cuvenită, acestui om i-aş da un loc în biserică, 
alături de Sfântul Francisc din Assisi. Îmi pare rău să 
spun că la fel de recalcitranţi ca pisicile, dar nu pe faţă, 
se dovediseră a fi propriii lui copii, care îi înşelau buna- 
credinţă. Dacă Iani Talabă ar fi aflat cum îi încălcau 
principiile, ar fi suferit cu atât mai mult cu cât pe ei nu 
putea să-i dea pe la alte case. Într-o zi, peste vreo lună, 
când veniseră de la munte, nu mi-am crezut ochilor să-i 


văd ascunşi într-un desiş, mâncând salam de la 
cârciumă. Era un salam prost, în hârtie vânătă, pătată 
de muşte, care mi-a făcut greață; iar pe copii i-am 
judecat cu tot disprețul. Îmi dădea mâna, dacă mâncam 
carne şi peşte de şase ori pe săptămână, ca să nu mai 
vorbesc de stridii şi langustină, şi posteam doar în ziua 
când prânzeam la Iani Talabă, care încetul cu încetul 
scosese carnea şi din mâncarea noastră, aducându-ne la 
regimul familiei. Mai târziu m-am întrebat a cui era 
greşeala, a părinţilor, sau a copiilor? 

Am cunoscut în viaţa mea câţiva vegetarieni şi n- 
am observat să fi avut caractere mai frumoase decât 
lumea obişnuită; ba chiar pot spune că unii dintre ei 
erau capabili de multe rele. Unul de pildă, care mânca 
numai pâine neagră cu brânză, susţinea că hrana lui 
zilnică, atât de simplă, cuprindea toate principiile 
nutritive necesare unui om ca să trăiască până la adânci 
bătrâneţe. Spre bătrâneţe, rămânând fără nici o slujbă şi 
neavând nici pensie, era angajat să împartă chiftele 
otrăvite câinilor din parcuri şi de pe maidane. De mult, 
încă din tinereţe îmi spusese cineva că îl văzuse la birt, 
într-o odăiţă dosnică, mâncând o fleică în sânge; nu 
crezusem. Acum l-am văzut cu ochii mei, într-o zi, în 
Cişmigiu, jerpelit şi murdar, mâncând pe înfundate 
chiftele din servietă; pe cele otrăvite le ţinea în altă 
despărţitură. Nu l-am judecat că mă minţise o viaţă 
întreagă făcând pe vegetarianul, ar fi fost o prostie să-l 
condamn, nu-mi adusese nici o pagubă, după cum nu-şi 
adusese nici un câştig sie însuşi. Dar pentru că otrăvea 
câinii aş fi vrut ca o dată să ia din greşeală o chiftea de 
alături, numai una, ca să nu moară ci doar să-l ardă 
maţele peste noapte. 

Chiar atunci, toamna, după ce plecasem la şcoală, 
copiii lui Iani Talabă, în afară de domnişoară, s-au 
intoxicat cu mezeluri stricate, au zăcut prin spitale. 


Domnişoara nu mânca salam cu usturoi, ca să nu 
miroase; Beatrix îi dădea pe ascuns şuncă de Praga. Nici 
nu-mi vine să mă gândesc care-i morala, de teamă că nu- 
i nici una. Sincere cu adevărat în atitudinea lor 
refractară fuseseră numai pisicile. Focile, ursul alb, 
delfinul şi alte animale pe deplin convertite făceau parte 
dintr-o categorie cu totul aparte, sinceritatea lor era de 
sens invers cu a pisicilor, ele aveau tot atâta candoare 
ca Iani Talabă. 
x 

Mai înainte, nu-l vedeam la masa de seară a 
AMarisei, erau prea mulţi şi eu stăteam cu ochii mai 
mult în farfurie. În prima seară nu văzusem pe nimeni 
decât pe AMarisa şi pe Alex. Apoi, în câmpul meu vizual 
au apărui Panainte şi gemenii Zoba, fiindcă îi 
cunoscusem, şi chiar îndeaproape, acestora doi din 
urmă fiind dator să le sărut mâna. Deşi fusesem 
împreună pe vapor o zi întreagă, şi trecusem prin 
aceleaşi peripeții, pe Iani Talabă nu-l remarcasem, ca pe 
cei mai mulţi de altfel, iată de ce nu-l vedeam la masa de 
seară. De pe vapor o mai ţineam minte numai pe Zefira, 
fetiţa infirmă, cu porumbelul; e de necrezut cât de bine 
şi singulară o aveam în minte, când zeci de oameni aflaţi 
acolo rămăseseră contopiţi în ei înşişi, ca o făptură 
unică, fără chip, fără identitate, bărbaţi, femei şi copii 
laolaltă. Nici porumbelul nu puteam să-l uit, fiindcă era 
al Zefirei, completa imaginea ei şi prin moartea lui 
îngrozitoare îi dădea o tristeţe patetică. Şoricarul, 
bunăoară, ca să nu mă întorc încă la oameni, îmi fugise 
din minte, deşi mă jucasem cu el pe punte; dar nu ştiam 
al cui era, nu puteam să-l asociez cu o figură umană, 
căci numai aşa l-aş fi păstrat în memorie. Dar l-am 
recunoscut cu uşurinţă, cum m-a recunoscut şi el pe 
mine, când am mers în casă la stăpânii lui, pe care parcă 
nu-i văzusem niciodată, deşi fusesem cu ei pe vapor, o zi 


întreagă. E vorba de prima soră a AMarisei, Despina, 
femeie de cincizeci şi trei de ani, farmacistă, măritată cu 
Anatol Radovici, directorul spitalului de tuberculoză 
osoasă, om impozant, deşi puţin infirm, cu un genunchi 
înţepenit, urmarea unei coxalgii vindecate; propria lui 
boală îl determinase să-şi aleagă specialitatea şi s-o 
practice cu dăruire. I-am purtat multă stimă; ei mai 
puţină, fără motive. 

Astfel, pe Iani Talabă nu l-am cunoscut cu 
adevărat decât după ce am fost în casa lui, la fermă. De- 
atunci înainte îl vedeam de la întâia privire la masa 
AMarisei, cum intram pe uşă, nu trebuia să-l caut cu 
ochii, ieşise din umbră. Îmi era drag pentru felul lui de a 
iubi animalele, căci sunt mulţi care le iubesc, dar le fac 
viaţa insuportabilă. Deşi îmi păstrasem vechea sfială în 
mijlocul unor oameni necunoscuţi pentru mine şi greu a- 
i cunoaşte, mă duceam bucuros la el să-i spun bună 
seara şi abia aşteptam ziua hotărâtă, vinerea, când să 
merg iarăşi la fermă. Şi Beatrix îmi era dragă, fiindcă 
ştiuse să-şi aleagă bărbatul şi să-şi însuşească pasiunea 
lui, ceea ce se întâmplă mai rar cu femeile, afară doar 
dacă sunt nişte prefăcute. Încă nu ştiam că îi dădea pe 
ascuns domnişoarei şuncă de Praga; când am aflat, fapta 
ei mi s-a părut ca o călcare a jurământului, a fost cât pe 
ce s-o scot din suflet. Pe urmă m-am gândit mai bine şi 
am ajuns să cred că nu sunt în stare să judec, şi nici nu 
am dreptul. 

Beatrix nu venea la masa de seară; înţeleg că nu 
putea să vină toată familia, de ea însă mi-a părut rău, 
socoteam că AMarisa o nedreptăţeşte dacă n-o cheamă, 
mi-o închipuiam stând singură acasă, în mijlocul 
câmpului, unde puteau chiar s-o calce hoţii. Văzusem 
două puşti în casă, atârnate de uşă, nu-mi închipuiam 
însă că Beatrix ştia să umble cu ele. Aflând că ştia şi 
ochea bine, mi-a venit inima la loc, dar tot nu m-am 


împăcat cu gândul că rămânea singură serile. Un timp l- 
am judecat şi pe Iani Talabă, ar fi trebuit să refuze 
invitaţia; pe urmă, când am înţeles mai bine obiceiurile 
şi tradiţiile casei, mi-am dat seama că de la masa de 
seară ar fi putut să lipsească oricine în afară de fraţii 
AMarisei; altfel s-ar fi surpat temeliile. Şi apoi Beatrix 
era singură numai o parte din vacanţă, în restul timpului 
avea copiii, pe care, până nu creşteau mai mari, nu 
putea să-i lase singuri. Pe domnişoară nici gând să se 
bizuie, fiind şi ea abia răsărită, pe deasupra fricoasă; 
dacă ar fi spart cineva poarta, se băga cu capul sub 
pernă. Nu poţi cere unei fetiţe de doisprezece ani să 
tragă cu puşca, deşi n-ar strica. 

O judecam degeaba pe AMarisa, nici o mamă din 
familie nu venea la masa de seară, dacă avea copii mici 
acasă. Copiii pe care îi vedeam uneori, printre 
persoanele celelalte, cu bonele la spate ca să-i 
supravegheze, erau orfani, căci se găseau şi din aceştia 
într-o familie atât de mare. Absolvind-o pe AMarisa nu 
mi-a rămas decât să mă gândesc la Beatrix, cum stătea 
singură, cum îşi scotea tulpanul şi îşi despletea cozile, 
să se pieptene, şi îmi părea rău că nu eram acolo, să-i 
ţin de urât, până venea Iani Talabă; cred că părul îi 
ajungea mai jos de şolduri. 


17 


Cea mai mică dintre surorile AMarisei avea 
patruzeci şi cinci de ani, îi urma ca vârstă lui lani 
Talabă, şi nu era măritată, nu fusese nici mai înainte, nu 
avusese logodnic, sau prieten, nimeni în oraş nu ştia de 
vreun bărbat care să fi ocupat în inima ei o părticică 
oricât de neînsemnată. S-ar fi aflat, nu avea o viaţă 
ascunsă, trăia la lumină, sub ochii oamenilor. Şi nu era o 
femeie de lepădat nici astăzi, când îşi trăise tinereţea; 
nu se ofilise, nu se îngrăşase, am văzut-o la plajă, printr- 


o întâmplare, când se dezbrăca în cabină şi s-a deschis 
uşa; altminteri ce-aş fi putut să înţeleg, dacă avea pe ea 
costumul de baie din vremea aceea? E adevărat că unele 
costume începeau să se decolteze şi să se scurteze, dar 
încă semănau cu nişte combinezoane croite urât, fără 
talie, cu dantele pe umeri, cu volane pe poale, lungi 
până deasupra genunchiului; şi abia dedesubt era 
stavila adevărată, pantalonaşii, cărora nu li se potrivea 
deloc diminutivul, fiind atât de grosolani şi de înfoiaţi că 
nimeni nu şi-ar fi dat seama, dacă nu ştia dinainte, ce se 
ascunde sub un asemenea morman de cârpe. Bărbaţii pe 
atunci încă nu stăteau la soare la un loc cu femeile, câţi 
stăteau, că nu prea dădeau năvală; plaja se împărțea în 
două, cu gard de scândură, ca la solariile de astăzi. 
Chiar şi în mare se punea o despărţitură până unde apa 
trecea de umeri, cearşafuri întinse pe pari şi pe 
frânghie. Se găseau unii, firi stricate, care înotau pe sub 
apă şi treceau la femei, numai să se zgâiască, de parcă 
mare lucru aveau de văzut peste ce puteau să vadă pe 
stradă! Pe unii din ei îi prindea poliţia; dacă femeile 
începeau să ţipe sergenţii veneau fuga şi-i prindeau 
când treceau pe sub cearşaf, în partea bărbaţilor. Prima 
dată îi amendau, a doua oară îi duceau la secţie, a treia 
îi trimiteau în judecată pentru atentat la bunele 
moravuri, aşa scria legea. 

Pe sora AMarisei am văzut-o când se dezbrăca în 
cabină, a fost numai din întâmplare, tocmai treceam pe 
acolo când a venit o pală de vânt şi a deschis uşa, a 
smucit-o. Abia am zărit-o, în două secunde; nu era 
dezbrăcată cu totul, dar oricum mi-am făcut o idee, ca 
să pot spune ce pierduse bărbatul care ar fi avut ocazia 
s-o ia de nevastă, şi n-o luase. Mai târziu, judecând după 
fotografia din album, de la vârsta când fetele sunt bune 
să se mărite, mi-am dat seama că fusese mult mai 
frumoasă decât îmi închipuisem, că o asemenea făptură 


nu putuse să rămână nebăgată în seamă, sute şi mii ar fi 
luat-o şi ar fi purtat-o numai pe braţe. Insemna că ea nu 
voise, nu exista altă cauză. 

Poate că nu avea un suflet rece, poate era numai 
trufaşă; poate socotea că bărbatul demn s-o atingă încă 
nu se născuse. O dovadă ar fi fost chiar mersul ei, cam 
războinic, deşi nu lipsit de feminitate, căci avea şi ea o 
talie care să se mlădie, şi şolduri care să se legene. Abia 
când am băgat de seamă că îşi ţinea umerii aduşi în 
faţă, într-o mişcare nefirească, am înţeles că îşi apăra 
sânii, de o privire, de o atingere, îi disimula instinctiv şi 
atunci am asemuit-o cu o walkirie, care nu s-ar da pe 
mâna unui bărbat decât învinsă în luptă, cu scutul 
străpuns şi cu spada ruptă. Această impresie, pe care o 
păstrez şi astăzi, mi-a întărit-o chiar numele ei, de o 
sonoritate războinică. Nu ştiu cine Dumnezeu o botezase 
aşa, căci deşi i se spunea Emma, în realitate o chema 
Irmingarde, într-adevăr ca pe o walkirie. 

Locuia singură, într-o casă nu prea mare dar 
plăcută, cu vederea în parc, aşa că, deşi în centrul 
oraşului, putea să se creadă pe o margine de pădure. 
Dimineaţa veveriţele veneau la fereastră şi aşteptau să 
le dea nuci sau alune; nu se sfiau nici să intre în casă, 
dacă găseau fereastra deschisă, erau însă cam 
stricătoare. Pe acoperişul de olane se adunau ziua toţi 
porumbeii din cartier, fiindcă le punea de mâncare la 
streaşină, miez de pâine şi boabe. Casa i-o cumpărase 
AMarisa când se despărţise de familie, lăsându-i pe 
fiecare să meargă unde îi era voia. Emma nu avea nici 
un venit, dar nu trăia din mila rudelor, îşi plătea din plin 
mâncarea şi celelalte nevoi, modeste de altfel, muncea 
pe la casele lor cât e ziua, ea făcea cumpărăturile de la 
piaţă, şi le ajuta pe bucătărese, ea supraveghea 
gospodăria, şi, mai nepreţuit decât orice, creştea copiii 
familiei, din leagăn până mergeau la şcoală. În timp, 


numărul nepoților pe care îi pusese pe picioare, copiii 
lui Panainte, ai Despinei şi al Adelei se ridica la 
cincisprezece, în afară de cei însuraţi şi plecaţi de 
acasă. În anul când am cunoscut-o, Emma îşi creştea 
strănepoţii. Numai pe copiii lui Zoba nu-i avusese în 
grijă, fiind prea mică la vremea lor, şi de asemeni pe 
copiii lui Iani Talabă, căci Beatrix nu i-ar fi lăsat pe altă 
mână, nu-i lipsea timpul, n-avea preocupări mondene; şi 
apoi locuiau în afara oraşului unde Emma n-ar fi putut 
să ajungă cu uşurinţă, dacă oamenii nu aveau 
automobile, ca astăzi. 

Mamele se mulţumeau să o socotească pe Emma o 
fată bătrână, care, plictisindu-se singură acasă, îşi 
trecea timpul prin casele altora. Ele nu observau că 
grija ei pentru copii nu era o rutină, ci o dăruire plină de 
nuanţe, de sentimente împrospătate încontinuu; fiecare 
copil fusese pentru ea o altă dragoste, neschimbate 
rămânând duioşia şi abnegaţia; pentru fiecare avusese 
alt cântec de leagăn, alt stil de a-l ţine în braţe, alt 
dialog când el începea să gungurească; nimeni nu 
observa toate acestea, după cum nu observau, mai în 
adânc, tristeţea ei ascunsă în manifestările cele mai 
gingaşe. Când ajungeau mai mari, la vârstă primelor 
ingratitudini, copiii îi spuneau ironic Irmingarde, căci nu 
simțeau, cum nu simțeau nici părinţii lor, splendoarea 
din acest nume rece. 

Multe am înţeles după moartea ei care a fost 
tragică, aşa cum aş fi putut să mi-o închipui încă din 
clipa când am asemuit-o cu o walkirie. Cu toţi copiii 
crescuţi de ea, Emma fusese o mamă secreta, o mamă 
refulată cum se spune astăzi, cu brutalitate. Pe fiecare 
ar fi vrut să-l fi procreat ea, dar fără atingere cu 
bărbatul. 

Deşi locuia singură şi de obicei nu gătea mâncare, 
fiind toată ziua prin alte case, Emma a ţinut să venim şi 


la ea la masă, o dată pe săptămână, marţea, cum se 
hotărâse cu celelalte două surori şi cu fraţii. 

Omul care făcuse casa Emmei avusese probabil o 
inimă curată şi luminoasă, altfel nu-mi închipui; toate 
casele pe unde am intrat după ce începusem să văd şi să 
judec, mi-au dat de gândit asupra celor ce aveau nevoie 
de ele. Las la o parte palatele cu sute de camere, mai 
greu să le înţeleg, deşi unele sunt de-o simplitate 
extremă în ceea ce priveşte gustul proprietarului. 
Primul între ele pun castelul Schonbrunn, de la Viena, al 
Mariei Tereza, care n-avea nevoie de el pentru traiul ei 
şi pentru ceremonii imperiale, ci pentru năzuinţe 
femeieşti proprii, atât de deşuchiate cum cred că nu şi-a 
închipuit nimeni pe de-a-ntregul, deşi păcatele 
împărătesei le cunoaşte omenirea întreagă. Eu cred că 
făcându-şi o mie de camere, stăpâna palatului se gândea 
la o mie de bărbaţi, să-i aibă la îndemână, sub pază, să 
nu umble prin oraş după vreo Margaretă, să fie gata 
ziua şi noaptea, să poată intra la ei fără să ciocănească 
la uşă. Cu totul altceva înseamnă Luvru, Prado sau 
Ermitajul, fiecare se explică în alt fel, singurul caracter 
comun fiind nesăbuinţa şi singura concluzie eşafodul, cu 
execuţii în trup sau în spirit, căci din toţi care le-au 
locuit într-o vreme, s-a ales praful şi pulberea, după ce 
mai întâi a curs sângele. Niciodată, mergând prin aceste 
palate cărora li s-a schimbat destinaţia, n-am putut să- 
mi imaginez un moment din viaţa locatarilor de altădată, 
ci doar mi-am împrospătat istoria, cum este scrisă în 
carte. 

Dar acum mă întorc şi mă opresc la casele 
obişnuite, de proporţii umane, locuinţe de familie, a unei 
lumi medii, grosul societăţii, contribuabili stabili la 
bugetul ţărilor, la contingentele armatei, aspiranţi la o 
pensie şi la un Bene Merenti. Nici una din aceste 
locuinţe de bază, la mahala sau în centrul oraşului nu 


are mai multe odăi decât suflete, şi dacă una se 
eliberează prin moartea bătrânilor, o ocupă repede nou- 
născuţii. Despre casele cu pretenţii nu am ce spune, nu 
se poate face o regulă pornind de la ele, şi de altfel sunt 
în afara subiectului, la fel cum sunt bordeiele, bojdeucile 
sau cocioabele moderne, cu pereţii făcuţi din bidoane 
goale. Casa Emmei intra în categoria de mijloc, care îşi 
îndeplineşte funcțiunea, fiind un adăpost împotriva 
frigului, arşiţei sau al intemperiilor, fără altă frumuseţe 
decât aceea adusă o dată cu mobila, dacă oamenii o au 
în suflet şi nu o pierd pe drum în timpul mutării; dintre 
aceştia din urmă sunt mai mulţi decât am putea crede, 
numai eu cunosc o duzină. După ce au scos molozul din 
odăile făcute în grabă, după ce au mai îndreptat pereţii, 
au reparat uşile şi ferestrele strâmbe şi înţepenite, au 
cârpit faianţa la baie, au spălat linoleumul şi au întins pe 
jos covorul de zestre, sub candelabru, casa devine a lor 
şi, odată închisă uşa de la intrare, bagi de seamă că e 
frumoasă. Cu condiţia, uşor de îndeplinit când ai în 
suflet o bogăţie minimă, să îţi astupi urechile şi să nu te 
uiţi pe fereastră, ci să asculţi şi să priveşti în tine. 

Casa Emmei era frumoasă prin ea însăşi, de când 
se pusese prima cărămidă pe temelie, o frumuseţe din 
naştere. Putea să rămână goală, ar fi fost tot frumoasă, 
putea să ajungă ruină, cu ferestrele sparte, cu uşile 
vraişte, pustiită, adăpost pentru cucuvele. Chiar dacă 
mă duc prea departe cu gândul, spun ce am simţit când 
am văzut-o de la portiţă, ce simt şi astăzi, dacă îmi aduc 
aminte. lar când s-a deschis uşa şi am trecut peste prag, 
înainte de a o vedea pe gazdă şi a-i simţi parfumul, mi s- 
a părut că aici şi în nici o altă parte aş fi vrut să mă nasc 
încă o dată, de ar fi fost cu putinţă. 

Am intrat în multe case, unele mi-au plăcut, altele 
erau hâde, nici una nu m-a amăgit s-o văd altfel; casele 
nu sunt ca oamenii, să te înşele. Casa Emmei avea 


farmec, o însufleţire aflată în structura ei iniţială, de 
parcă în perete ar fi fost pusă o femeie îndrăgostită, cu 
un alt subînţeles decât în legenda Meşterului Manole. 
Cu nouă linii se poate desena corpul unei case, o prismă. 
Dar din ele la fel de bine poate să iasă o cazemată. Casa 
Emmei avea poezia calmă şi dulce a unui cântec pe care 
nu-l vom uita niciodată şi niciodată nu vom şti de cea 
fost blagoslovită clipa când a sunat prima oară, o 
melodie simplă, dar inspirată şi inimitabilă, cu atâta 
bogăţie de sentimente, că nici nu mai contează de cine 
şi cum a fost scrisă, de-o inimă omenească într-o clipă 
de graţie divină, Cântecul pentru Eliza. 

Când am ajuns, o vrajă venea din casă şi ne 
învăluia, făcându-ne să stăm locului, poate ca să ţinem 
în loc şi clipa. Din partea cealaltă a casei, unde se 
vedeau arborii parcului, fremătând sub o briză uşoară, 
se auzea printr-o coincidenţă ciudată, prin nu ştiu a cui 
inspiraţie, tocmai cântecul care îmi venise în minte când 
apăsam pe clanţa portiţei. Era un pian, sunetele veneau 
de departe, fără să piardă nimic din rezonanţa lor 
limpede, parcă nu de bronz, ci de sticlă. 

Toată casa, până la streaşină era îmbrăcată în 
trandafiri roşii, care înfloreau chiar şi după ce cădea 
prima brumă. Sigur că era un decor fără stabilitate, deşi 
umplea de bucurie sufletul oricui iubea florile; pălea de 
la un timp înainte. Dar farmecul casei nu scădea nici 
iarna, când din trandafirii scuturaţi nu mai rămâneau 
decât tulpinile triste; dimpotrivă, perdeaua de 
melancolie care i se adăuga, chiar dacă venea ca o 
durere, îl făcea să pătrundă şi mai bine în inimă. 

Eram cu mama şi cu Alex, însoţitorul nostru de 
toate zilele, întotdeauna în costum alb, cu lavalieră 
albastră, cu pălărie de pai largă în boruri, ca un 
sombrero, cu caietul îmbrăcat în marochin roşu la 
subţioară. Venea cu noi, nu dădea semn de plictiseală, 


urmărea ce se întâmplă, asculta ce spuneau alţii dar nu 
vorbea niciodată. În schimb îşi nota gândurile şi 
observaţiile; unele din ele le-am citat, altele mi-au folosit 
ajutându-mă să descopăr sensurile unor întâmplări 
trăite împreună, şi pe care nu puteam să le înţeleg 
singur. 

Mama, mereu în rochie de doliu, dar nu mohorâtă 
în suflet, senină, modestă şi înţeleaptă mergea 
bucuroasă oriunde eram invitaţi, părea mândră de mine, 
deşi n-aveam nici un merit decât acela că devenisem 
subiectul lui Alex. Ce aveam de făcut în acest rol nu ştia 
nimeni, dar toată familia mă privea cu interes şi chiar cu 
un respect care mă stânjenea în loc să-mi dea vreo 
satisfacţie. Căci nu aveam un rol remarcabil în 
adevăratul înţeles al cuvântului, nu făceam altceva 
decât să mă uit curios în jur şi să mă bucur de viaţă. 

Şi Emma fusese pe vapor, dar n-o ţineam minte, 
de fapt acum o vedeam prima dată. Ea în schimb mă 
ştia, ca toată familia, mi-a întins mâna, primul, fiindcă 
eram în frunte; Alex n-a trebuit să mă prezinte, a 
prezentat-o pe mama. Atunci abia am putut s-o privesc 
în faţă, când i-a întins mâna mamei. Purta o rochie albă, 
cu mâneci scurte, mulată pe mijloc şi pe şolduri, mi se 
pare că afară din modă. Toate femeile din familie purtau 
rochii albe vara, numai AMarisa se îmbrăca în culori 
închise, încă de atunci ar fi trebuit să observ linia 
Emmei, dar eram prea intimidat ca să mă uit de-a 
dreptul, şi-apoi n-aveam ochi să deosebesc o talie liberă, 
de una strânsă în corset, cum umblau încă multe femei 
în anii aceia; mai bine a fost că am văzut-o la plajă, aşa 
n-a rămas niciun dubiu. 

Când i-a întins mâna mamei i-am văzut braţul, 
ieşind din mâneca scurtă, cu o carnaţie sănătoasă, 
neofilită, uşor colorată de soare, fără încreţituri la cot, 
care apar ca o proeminenţă umbrită de haşuri 


dezagreabile, în afară de cazurile fericite, când cineva 
atinge perfecțiunea; însă din cauza acestui mic accident 
fatal, nu moare nimeni, şi-apoi, când braţul este îndoit, 
sau în mişcare, nici nu se vede. 

După braţ i-am văzut mâna, prelungă, îngustă, am 
socotit că putea să cuprindă zece clape ale pianului, o 
octavă şi un sfert, ceea ce este mult pentru o femeie: am 
gândit aşa fiindcă mai înainte o auzisem cântând la pian, 
deşi cântecul pentru Eliza nu-i o piesă de încercare şi nu 
cere o mână cu atâta deschidere. Apoi i-am văzut 
zâmbetul, zâmbea cu o reţinere cuviincioasă, fără să-şi 
arate dinţii ca în reclame, însă cu atâta sinceritate că se 
lumina nu doar chipul ei, ci toată casa. Tot atunci i-am 
auzit şi glasul, „bine ai venit, doamnă!” căci mie nu-mi 
vorbise ci doar îmi strânsese mâna, puţin cam energic, 
împiedicându-mă să i-o sărut, ca bărbaţii. Un asemenea 
glas nu mai auzisem, dacă aş folosi cuvintele cunoscute, 
cristal, privighetoare aş râde eu însumi de mine, fiindcă 
nu-şi poate găsi nici o asemuire în lumea cunoscută 
până astăzi de oameni, ci ar trebui să mă duc la o lume 
închipuită, pe cea mai îndepărtată dintre planete, unde 
sunetele ajung la puritatea vidului, fără corpuri străine 
care să altereze vibraţiile sonore. 

Mai mult nu pot spune decât că n-am văzut cum 
era casa pe dinăuntru, mă urmărea numai farmecul 
întâlnit prima dată afară, n-am simţit gustul mâncării, 
mama mi-a spus pe urmă că a fost aleasă, fină, frumos 
aranjată pe farfurii albe: totul pe masă era alb, ca rochia 
gazdei, ca policandrul de deasupra, sticlă mată de 
Murano, ca mobila de sufragerie, de lac cu intarsii de 
lemn auriu, atât de subţiri că nici nu s-ar fi văzut decât 
într-o rază de soare. Singura culoare străină, dar nu 
stridentă, erau mânerele tacâmurilor, de fildeş. Iar mai 
albă decât toate, o garoafă, floarea lui Zoba, pusă în 
mijlocul mesei. 


Eu n-am văzut altceva decât mâinile şi braţele 
Emmei, apoi zâmbetul, şi n-am auzit decât glasul ei, 
nimic din ce spuneau ceilalţi; noroc că nu mi-a adresat 
nimeni cuvântul, altfel aş fi căzut ca din pod şi mă 
făceam de ruşine. 

După masă, parcă ghicindu-mi gândul, mama a 
rugat-o pe Emma să cânte ceva la pian şi ea s-a supus, 
fără să aştepte încă o rugăminte, dar s-a mărginit să 
repete Cântecul pentru Eliza, care ca tehnică nu cere 
nici o măiestrie, era piesa de bătaie a începătorilor la 
sindrofiile familiale, a doua bucată fiind Adagio din 
Sonata Lunii; oricare fată de pension ştia s-o cânte, dar 
nici una nu mergea mai departe, închidea capacul 
pianului şi primea aplauze; nu se găsea cine să judece. 
Iar eu, cum s-o judec pe Emma? Avea prea mulţi ani ca 
să cred că era o începătoare, şi apoi simţeam în ea o 
forţă care aştepta să-şi dea drumul, nu înţelegeam de ce 
şi-o înfrânează. Socotea oare că nici unul din noi nu 
meritam, şi-ar fi pierdut timpul? 

Câteva zile mai târziu, după masa de seară, Alex 
m-a luat cu el în oraş, nu puteam să-l refuz, dar eram 
gata de apărare, credeam că voia să mă ducă din nou pe 
Strada Căruţei Stricate, la casa de unde fugisem prima 
oară. Nici acum n-aveam mai mult curaj, ştiam că o să 
fug iarăşi, deşi fata cu rochie albă, subţire, venind din 
fundul curţii, mai mult goală mă obseda încă, poate 
chiar mai puternic; continuam să mi-o închipui răsărită 
din mare, apropiindu-se pe dâra aurie a lunii, şi uneori 
parcă nu mai era închipuire, ci o vedeam, aievea, 
simţeam impulsul să cobor pe plajă şi să-i ies înainte. 
Când imaginea ei pierea, rămâneau îngerii de pe tăblia 
patului. 

Mă înşelasem, Alex m-a urcat într-o trăsură de 
piaţă şi am pornit în alta direcţie, birjarul îl cunoştea, 
era unul din fraţii lui Mustafiţă, un flăcău cu armata încă 


neterminată, acum avea zece zile permisie. Toţi din 
familie, fraţi, fii, nepoți făceau aceeaşi meserie, pornea 
de la dragostea de cai, aveau camioane sau trăsuri de 
piaţă, împânzeau oraşul, rămânea prea puţin loc pentru 
alţii. 

Am mers la o casă unde nu mai fusesem, a uneia 
din surorile AMarisei, pe la Administraţia Financiară, 
Alex a coborât şi s-a întors cu Zefira, am recunoscut-o 
după cârje. A stat între noi în trăsură, subţiratică, numai 
o umbră de om, dar, cu toată infirmitatea nu-mi făcea 
silă, era şi ea un suflet, aş fi vrut să-i iau o parte din 
suferinţă, sau mai mult decât atâta, să am o putere şi să- 
i spun: „Lasă cârjele şi umblă!” Deşi sunt sigur că o 
durea sufletul rău de la moartea porumbelului (nu 
trecuseră de atunci decât zece zile), se străduia să nu i 
se vadă suferinţa. 

Pentru seara aceea i-am fost recunoscător lui Alex, 
l-am simţit mai aproape de mine, avea o inimă 
generoasă. Ne-a dus în parc, tocmai în fund, unde nu 
forfoteau oameni şi ne-am aşezat toţi trei pe o bancă, 
lângă un gard de sârmă împletită. Trebuise să traversăm 
întreg parcul, pe Zefira a dus-o în braţe, parcă nici n- 
avea greutate; cârjele le-am luat eu, erau uşoare, de 
bambus, mi s-a înmuiat inima să le simt cu mâinile mele, 
parcă însufleţite, păstrau în ele ceva dintr-o fiinţă 
omenească. Deşi nu era frig, Alex şi-a scos haina şi a 
pus-o pe umerii Zefirei. Mi-am scos-o şi eu pe a mea - 
mi-o adusese mama, plecasem cu trenul mixt numai în 
bluză - şi i-am pus-o pe picioare. Din clipa aceea s-a 
revărsat peste noi o pace divină, ne-a învăluit pe toţi trei 
într-o țesătură de linişte şi seninătate, mă simţeam 
răsplătit pentru toate faptele mele bune, săvârşite sau 
numai gândite, prin bucuria pe care o trăia biata făptură 
de lângă noi, căci luna, bătând-o din faţă printre 


ramurile copacilor îmi îngăduia să-i văd ochii, umezi, 
sclipitori, scăldaţi în fericire şi recunoştinţă. 

Abia după câteva clipe am auzind picurând 
sunetele în spatele nostru, şi atunci mi-am dat seama că 
le aveam de mult în ureche, le auzisem pe când 
străbăteam parcul, dar nu puteam crede că erau altceva 
decât închipuire, o reminiscență. Sunetele deveniseră 
reale, am recunoscut nu doar melodia, interceptată 
încet mai înainte, ci chiar timbrul pianului, care nu 
putea fi confundat cu altul. Atunci am întors capul, vrăjit 
de acest Cântec pentru Eliza, cu variaţii lungi, 
necunoscute, şi, dincolo de gard, am descoperit casa 
Emmei, luminată de lună. Înăuntru era întuneric, peste 
uşa de la terasă, deschisă, flutura uşor o perdea de voal, 
albă şi nu ştiam dacă o mişca zefirul de seară, sau 
sunetele care veneau dinăuntru. Abia acum, în 
atmosfera aceasta de pace, nestingherit de nimeni, 
netrebuind să mă feresc de nici o privire, căci Alex şi 
Zefira erau aliaţii mei, fraţii mei de cruce, mi-am dat 
seama că în felul cum cânta melodia simplă, reluând-o în 
expresii noi, fără să devină alta, Emma avea un stil cu 
totul aparte, o emanaţie a făpturii ei, unită cu emanaţia 
casei care mă vrăjise din clipa când o văzusem prima 
oară. Atunci am simţit, nu pot spune că am înţeles, am 
avut numai un simţământ puternic ca o certitudine, că 
omul care făcuse cântecul se afla în casă, aşezat la pian 
şi pianul nu putea fi altul decât cel pe care cântase 
prima dată, iar casa nu putea fi alta decât cea unde îl 
compusese. Stăpâna de astăzi a casei, stând în picioare 
în spatele lui, în rochia ei albă, acum lungă până în 
podele, nu putea să fie alta decât Eliza. Când ea se 
transforma în Emma, cum o cunoscusem, cântecul 
devenea laitmotivul ei, atestându-i adevărata identitate. 

Nici nu băgasem de seamă că în jurul nostru se 
aduna lume, oameni de toate vârstele, îi recunoşteam 


după mişcare, nu puteam să-i văd la faţă; bărbaţi, femei, 
fete, aduşi de o simţire comună. Mergeau în vârful 
picioarelor, nu li se auzeau paşii, nici respiraţia, se 
aşezau pe bănci, sau în iarbă, nu trezeau niciun foşnet. 
Venirea lor nu mă supăra cu nimic, nu destrăma 
farmecul clipei, ba parcă îl făcea să se amplifice, vraja 
înmulţindu-se prin fiecare. 

Lumea venea acolo nu pentru pian, ci pentru 
glasul Emmei; abia acum am înţeles de ce mă tulburase 
atât de puternic, încă de când o auzisem rostind prima 
vorbă. Pianul îi folosea doar ca să creeze atmosfera 
indispensabilă şi apoi să se acompanieze, nu era o 
virtuoasă, nici nu urmărise să fie, glasul fusese de la 
început modul ei de exprimare, în vers pus pe muzică; 
genul căruia se consacrase era liedul, nu cânta altceva. 
Şi nu apăruse niciodată în public. 

Mie, la anii mei, nu putea să-mi placă liedul, n- 
aveam pregătire, ar fi trebuit ca mai înainte să fi 
cunoscut multe din subtilităţile muzicii. Nu la fel se 
întâmplă cu toţi oamenii, unii au norocul să vibreze de la 
primul sunet. Nu mă gândesc la Alex, care îmi prilejuia 
această experienţă; judecând după privirea lui, mult 
prea mobilă ca să-l cred concentrat la îmbinarea de 
sunete, îmi închipui că nu înţelegea nici el mai mult 
decât mine. Nu mă înşelam, o însemnare din caietul de 
lucru, făcută chiar atunci, seara, la lumina lunii, mi-a 
confirmat impresia dar m-a dus mult mai departe. „Deci, 
scria el, este posibil să înregistrezi o bucurie nu prin 
vibraţie directă, ci prin emoția altcuiva, astfel bucuria 
devenind chiar mai puternică decât la prima ei sursă.” 
Am fost surprins, era aproape ceea ce gândisem eu 
însumi, că farmecul serii se amplifica înmulţindu-se cu 
numărul oamenilor atraşi de muzică. 

Emoţia adevărată, directă, convingătoare, 
neavând nevoie de nici o explicaţie, nici de speculaţii ca 


ale mele şi ale lui Alex, am văzut-o pe faţa Zefirii, 
această fetiţă infirmă şi prea mică spre a avea vreo 
educaţie muzicală. Chipul ei palpita de bucurie, respira 
în spasmuri scurte, părea că se luptă să-şi înfrâneze 
plânsul, şi privirea ei era atât de departe, încât nici nu 
m-a văzut când m-am aplecat spre ea, puţin speriat că ar 
putea să se sufoce. La sfârşit, avea ochii plini de lacrimi 
şi obrazul aprins ca de febră. N-a spus un cuvânt, cred 
că avea coardele vocale paralizate, n-a putut să se 
exprime altfel decât aplecându-se şi sărutând mâna lui 
Alex. Nu mă aşteptam, s-a întors spre mine şi până să 
mă feresc şi-a lipit gura de mâna mea, cu o devoțiune 
care mi-a ars inima. Nu făcusem altceva decât să-i duc 
cârjele. 

Pe ceilalţi oameni n-am putut să-i văd la faţă; după 
ultimul cântec, când s-a închis uşa de la terasă au mai 
stat un timp, nu se îndurau să plece, nu puteau să se 
mişte. Apoi s-au ridicat şi s-au dus fără zgomot, fără 
vorbă, ca nişte umbre. Nu era nevoie să mă uit în ochii 
lor, ca să ştiu ce aveau în suflet. Aş fi plecat de acolo 
umilit, dacă n-aş fi avut şi eu partea mea de bucure, 
altfel decât a lor, dar nu mai mică. N-am înţeles liedurile 
şi nu mi-a plăcut, mi-au stârnit doar curiozitatea, în 
schimb m-a fermecat glasul Emmei. 

Începusem să merg la operă şi cu toate că nu 
aveam decât prea puţină pricepere, ştiam ce este o 
cântăreaţă; unele, din nefericire, îşi scuipau plămânii pe 
scenă, se făceau roşii, păreau că se strangulează, se 
sforţau că li se umflau vinele de la gât, de pe frunte, iar 
folosul nu era decât nişte ţipete sparte, de-mi venea să- 
mi iau câmpii; iar când izbucnea orchestra şi ele nu mai 
puteau să-i ţină piept, strângeau pumnii, îşi holbau 
ochii, gata să leşine, mie îmi venea să aplaud. Altele, 
chiar dacă ştiau să cânte şi se bucurau de renume 
(lumea le aplauda cum veneau pe scenă, înainte de a 


deschide gura), erau sau grase, sau împiedicate şi 
ţepene, se mişcau ca marionetele, se zgâiau la bagheta 
dirijorului, nici nu îl vedeau pe tenor, căruia îi jurau 
dragoste. 

Astăzi lumea s-a obişnuit să-i asculte pe cântăreţi 
prin amplificări electronice, atât de perfecţionate şi de 
puternice, încât ultimul dintre gâjâiţi izbuteşte să 
spargă urechile oamenilor, dacă vrea inginerul de sunet. 
O voce redată pe asemenea cale nici nu mai poate fi 
judecată; bună, rea, atrage ropote de aplauze. 

E uşor să spun că glasul Emmei era un miracol, 
dar nu mă pot mulţumi cu atât, vreau să-l explic şi nu 
pot spune altfel decât că natura o înzestrase cu un 
aparat de amplificare, organic, inclus în coardele ei 
vocale; atât şi nimic altceva, n-are rost să mai caut 
cuvinte. 

O descoperise Zoba, al doilea geamăn, care, deşi 
ocupa un loc neînsemnat în sânul familiei, avea multe 
relaţii în societate, afacerile îi mergeau bine, călătorea, 
contracta noi cunoştinţe, se bucura de încredere şi de 
stimă. Ilrmingarde, căci pe atunci nu-i spunea nimeni 
Emma, n-avea decât zece ani, glasul nici nu începuse să 
i se formeze. Fără nici o pregătire muzicală, Zoba fusese 
frapat de registrul ei vocal nu în cântec, ci în vorbirea 
de toate zilele, ale cărei inflexiuni, într-o povestire de 
pildă, porneau de la cele mai joase sunete de contraltă şi 
ajungeau până la cele mai înalte de soprană, urmându-i 
emoţiile succesive. Nu mai puţin frapantă era forţa din 
glasul fetiţei, care putea să scoată un țipăt penetrant, 
fără nici o sforţare, fără să se congestioneze şi să-şi 
piardă suflul, de parcă ar fi fost un trucaj, ar fi tipat 
altcineva în spatele ei, o fiinţă invizibilă. Până la Zoba 
ciudăţenia nu mirase pe nimeni, şi nici nu se remarca 
uşor, fiindcă de obicei Emma nu dădea drumul la glas, 
era o fiinţă sfioasă, până la cinci ani nu vorbise, o 


credeau mută, medicii nu ştiau ce să spună. Într-o 
dimineaţă se pomeniseră cu ea vorbind în chip natural, 
ca şi când ar fi reluat o convorbire întreruptă în ajun, 
seara la culcare. 

Nu m-am uitat de multe ori în ochii Emmei, n-a 
fost ocazia şi nici n-aveam îndrăzneală. Dar când odată 
privirile ni s-au întâlnit şi am rămas hipnotizat câteva 
clipe, incapabil să mă sustrag, mi s-a părut a citi în ochii 
ei măcar o taină din câte aş fi vrut să descopăr; deşi 
cred că a fost o intuiţie fără greş, n-o dau decât ca pe o 
presupunere, şi anume că Emma avusese de mică darul 
de a vorbi, poate înaintea copiilor de aceeaşi vârsta, dar 
îl ţinuse ascuns până când găsise şi ce să spună. 

Zoba nu se gândea să facă din Emma o cântăreaţă, 
se temea doar că un asemenea glas, needucat, ar putea 
să devină dezagreabil în relaţiile cu oamenii; de aceea o 
duse la fostul lui profesor de muzică, din şcoală, un 
bătrân pensionar, care nu mai auzea decât cu cornet 
acustic. În anul următor o luă cu el la Londra, unde 
vroia să înfiinţeze o agenţie de vapoare, cum avea în 
atâtea porturi. Pe Emma o lăsă acolo, să înveţe cântul, 
ceva mai bun nu se putea face cu glasul ei, aşa spunea 
profesorul de muzică. Zoba s-ar fi mulţumit ca ea să 
înveţe limba şi să capete educaţie englezească. 

Trecuseră treizeci de ani de atunci, Alex nu ştia 
nimic, pe AMarisa nu îndrăzneam s-o întreb, cu atât mai 
puţin pe Zoba, căruia îi văzusem scheletul prin haine şi 
putea să moară de la o zi la alta, mergând pe stradă, 
cum murise frate-su, pe vapor, când îi sărutam mâna. N- 
am putut să aflu nimic despre învăţătura Emmei la 
Londra, ce impresie făcuse glasul ei, dotat cu calităţi 
ieşite din comun, poate neîntâlnite încă. Să mă duc la 
ziarele vremii nu-i timp, şi nici nu sunt sigur că aş găsi 
vreo informaţie; poate doar în cele londoneze. Presupun 
însă că dacă rămăsese şapte ani acolo nu stătuse 


degeaba. Un singur om mi-a dat o lămurire, Mustafiţă, 
vizitiul, care se pare cunoştea toate secretele casei. 
Multe aş fi aflat de la el, dacă ar fi avut gura mai 
slobodă; dar era o slugă devotată, s-ar fi aruncat în foc 
s-o scape pe AMarisa de o primejdie, pentru el casa ei 
era sfântă. Acelaşi devotament avea şi pentru ceilalţi 
membri ai familiei, îndeosebi pentru Emma, fiindcă o 
ştia singură şi o credea nefericită, ceea ce nu se 
potrivea cu adevărul, era numai nenorocoasă. 

Mustafiţă mi-a vorbit despre ea din compasiune, 
nu socotesc deloc că şi-a călcat credinţa. N-a putut să- 
mi spună în amănunte cum s-au întâmplat faptele, ceea 
ce nici nu are prea multă importanţă, nu-i greu să-mi 
închipui şi singur o sală de concert, la Londra, am văzut 
o parte din ele; pot să-mi închipui şi publicul de atunci, 
deşi mă despart de el şase decenii, multe s-or fi 
schimbat între timp, nu şi pasiunea lui pentru muzică. 
Mi-o închipui şi pe Emma la optsprezece ani, abia puţin 
mai răsărită decât o fetiţă; aş putea să-i descriu 
pieptănătura şi rochia, dacă n-aş avea inima strânsă. 
Termina conservatorul, după şapte ani de învăţătură; 
mai cântase pe podium, la concerte experimentale, în 
sălile şcolii, era familiarizată cu ele. Acum ieşea prima 
oară pe scena unei săli de concert, cu o mie de locuri; 
mă trec fiorii numai când mă gândesc ce simte o fiinţă 
omenească într-o asemenea clipă, când în hăul de peste 
rampă descoperă, ascuns în penumbră, pândind 
necruţător pe judecătorul cu o mie de capete, venit să-şi 
dea verdictul. Era prima ei întâlnire cu publicul 
adevărat, publicul cel mare şi atotputernic, cu drept de 
viaţă şi moarte. 

Aplauzele o îngheţară, nimeni nu bătea din palme 
cu convingere, ci doar din obişnuinţă, nimeni nu-i 
cunoştea meritele, o priveau cu neîncredere, poate cu 
ochi răi, cu ciudă, socotind că era o impertinenţă să se 


urce pe scenă şi să convoace în faţa ei o mie de oameni 
aleşi, primii între cunoscătorii de muzică. Emmei i se 
părea că sentinţa era dată dinainte prin acele aplauze 
slabe şi răzlețe, care se stingeau repede. 

Fără să aştepte încă o clipă, fără ca măcar s-o 
consulte din ochi, pianistul îşi începu partea, cele câteva 
măsuri ale introducerii, le parcurse, pe urmă se opri şi 
întoarse capul spre ea, privind-o perplex, neînţelegând 
ce se întâmplă. După o scurtă pauză penibilă reluă 
introducerea, în timp ce prin sală trecea o rumoare, 
freamăt şi murmure nedumerite. Emma stătea 
împietrită în mijlocul scenei, cu gura deschisă, fără să 
poată scoate un sunet, cu coardele vocale paralizate. În 
timp ce rumoarea în sală creştea, pianistul reluă a treia 
oară introducerea. Atunci abia înţelese Emma ce i se 
întâmpla, văzu din nou cele o mie de capete, izbuti să-şi 
regăsească simţul mişcării şi pe al direcţiei, altfel ar fi 
pornit înainte, să scape, ar fi trecut peste rampă, ar fi 
căzut în fosa orchestrei, goală, cu becurile de pe pupitre 
stinse. Dar cum ieşise din scenă n-avea să-şi aducă 
niciodată aminte. Nu ştiu dacă un condamnat la moarte 
suferă o tortură mai mare când aşteaptă cuțitul. 

Zăcu şase luni într-un sanatoriu, cu minţile 
rătăcite, chinuită de un coşmar continuu, acelaşi, sala 
cu o mie de capete. Întoarsă în ţară, AMarisa îi cumpără 
casa din spatele parcului şi acolo mai trăi şase luni de 
apatie, fără nici o dorinţă, până ce într-o noapte se 
pomeni fredonând, adormită, poate doar în gând, liedul 
din seara nenorocită. După un an de tăcere, Emma îşi 
regăsi nevoia să cânte; Iani Talabă îi cumpără pianul. 
Insă ea nu apăru niciodată în public. Cred că ştia de 
oamenii care se adunau seara în parc, să-i asculte 
glasul, poate îi simţea acolo, tăcerea şi nemişcarea lor 
era un omagiu şi le cânta bucuroasă, căci prin ei îşi 


cunoştea propria ei bucurie. Dar dacă le-ar fi văzut ochii 
în întuneric, poate i-ar fi pierit glasul încă o dată. 

Am socotit că oamenii aceia erau norocoşi, aveau 
parte de un privilegiu pe care poate nu l-aş fi înţeles 
bine dacă n-aş fi văzut emoția divină de pe faţa Zefirei; 
prin ea am simţit prima oară pe deplin până unde poate 
să ducă puterea muzicii. Auditorii nu erau decât vreo 
douăzeci şi trei, poate unul mai mult, unul mai puţin, i- 
am numărat în alte seri; aş fi vrut să-i cunosc, să stau de 
vorbă cu ei, să aflu ce gândesc despre viaţă; sau măcar 
să-i văd o dată pe lumină, căci aşa, dacă îi întâlneam pe 
stradă n-aveam cum să-i recunosc, treceam pe lângă ei 
ca pe lângă oricare alţii, şi era păcat să nu le spun bună 
ziua. Existenţa lor mi se părea cu atât mai prețioasă cu 
cât erau numai douăzeci şi trei, la şaizeci de mii de 
oameni, locuitorii oraşului. Şi aş mai fi vrut să ştiu ce 
făceau seara restul locuitorilor, cincizeci şi nouă de mii 
nouă sute şaptezeci şi şapte. 

Cât era de valoros glasul Emmei nu mă încumet să 
spun, dar cred că se poate înţelege după emotia trăită 
de Zefira, de aceea o iau ca martor, socotind că poate fi 
mai vorbitoare decât orice cuvinte ale mele. Admiraţia 
mea pentru Emma ajunsese atât de departe la sfârşitul 
vacanței şi numele ei adevărat, Ilrmingarde mă fascina 
atât de puternic, încât mă rugam lui Dumnezeu să nu se 
mărite până împlineam majoratul, ca s-o iau de nevastă. 
Nu ţineam seama că avea patruzeci şi cinci de ani; 
pentru mine era fără vârstă. Insă Irmingarde s-a măritat 
primăvara următoare; în seara nunţii a fugit de acasă şi 
s-a aruncat în mare, de pe digul unde odată stătusem eu 
însumi în cumpănă. 


18 


La Zoba mergeam în fiecare luni, marți la Emma, 
miercuri la Panainte, joi la Adela, a doua din surorile 


AMarisei, vineri la Iani Talabă, iar sâmbăta la Dospim 
Radovici, sora mai mare. Nu ştiu de ce se încăpăţâna 
Zoba să ne poftească, dacă n-avea gospodărie ca lumea, 
nu-i gătea nimeni, ne aducea mâncare de la birt, 
totdeauna ciorbă de perişoare şi cârnaţi pe fasole albă. 
Am încercat o dată să refuzăm invitaţia, dar s-a făcut foc 
şi pară. La drept vorbind nu-mi păsa de mâncare, eram 
obişnuit cu de toate, nu făceam nazuri, nu uitam că la 
şcoală uneori mă sculam flămând de la masă. Dar nu 
ascund că mă stânjenea Calipso din fotografie, care 
stătea drept în faţa mea şi când duceam dumicatul la 
gură parcă aştepta să vadă cum mestec; încă de atunci 
mă simţeam prost să mănânc şi cineva să se uite la 
mine. Apoi nu-mi plăcea că mama trebuia să-i sărute 
mâna lui Zoba, la venire şi la plecare; de mine nu-mi 
păsa, eram deprins cu mâna lui osoasă. De câte ori mi-o 
proptea în gură mă aşteptam să caşte ochii şi să 
înţepenească, la fel ca fratele geamăn. 

Am încercat în câteva rânduri să mă uit în 
dormitor, ca şi cum aşa aş fi compensat neplăcerile, să 
văd ce fotografii avea Calipso acolo, dar Zoba nu mă 
slăbea din ochi, striga după mine, ce cauţi? Oricum n-aş 
fi putut să intru fiindcă ţinea uşa încuiată cu cheia. 
Toată vara am aşteptat un prilej să-mi pot satisface 
curiozitatea. Calipso în dormitor devenise o obsesie, ca 
şi când n-ar fi avut destule fotografii în restul casei. 

Una peste alta, adunând plăcutul cu neplăcerea, 
nu pot spune că vizitele la Zoba însemnau o pedeapsă. 
Singura familie cu care aş fi vrut să nu mai dau ochii, 
era a lui Panainte. Nu din cauza lui, fireşte, cu el mă 
împăcăm bine, la fel cu fii-su, Sofron, scafandrul. În 
schimb, nevastă-sa îmi stătea în gât, deşi cu noi se purta 
frumos, părea bucuroasă să-i trecem pragul, întindea 
masa, ne înconjura de atenţii; n-o sufeream fiindcă 
vorbea de rău pe toţi cunoscuţii, şi chiar pe necunoscuţi, 


pe oricine, îi ura pe oameni fără motive, ar fi vrut să li 
se întâmple în fiecare zi câte o nenorocire. lar când 
auzea o veste bună despre cineva, indiferent cine, fără 
să aibă nimic de împărţit cu el sau cu ea, putea să se 
îmbolnăvească de icter. O chema Pompilia, nume care, 
pe drept sau pe nedrept, nu mi-a plăcut niciodată, l-am 
socotit pompos, nepotrivit cu o femeie tânără, ceea ce 
nu era cazul, cu atât mai puţin cu o fată. Când îl aud îmi 
vine în minte Pampon, personajul comic, sau Numa 
Pompilius, sau, şi mai rău, ruinile Pompeiului. 

Eram la ei la masă când au trecut pompierii. 

— Arde! a exclamat Pompilia, lăsând tacâmul şi 
repezindu-se la fereastră. 

Jubila, parcă ar fi câştigat lozul la loterie. Venea 
miros de fum, se auzea larmă, ardea aproape de ei, la 
colţul străzii. Ne-a lăsat baltă, s-a dus să vadă, din uşă i- 
a strigat fiică-şi: 

— Cuţica, adă tu friptura! 

Cuţica venea de la Cuta, care era prescurtarea 
unui nume de botez neuzitat la oameni şi unic în lume. 
Nici nu-mi vine să-l scriu, mai bine l-aş schimba, dar n- 
am dreptul, fiindcă nu eu am botezat-o. Panainte era pe 
mare când se născuse fata, iar când se înapoiase nu mai 
putea să facă nimic, fapta se împlinise; din dorinţa 
Pompiliei, pe fiica lor o chema Pisicuţa, aşa scrie în acte, 
nu era numai o alintare, aşa o striga la lecţie când 
începuse să meargă la şcoală, Becheru Pisicuţa, la fel 
apărea în cartea de telefon, mai târziu, când rămăsese 
văduvă. 

M-am codit până să amintesc şi de fată, aş fi vrut 
s-o dau uitării şi nu doar din cauza numelui; în casă îi 
spuneau Cuta; aşa, de bine, de rău, merge. Dar era mai 
mare scorpie decât maică-sa, un diavol, şi, mai rău decât 
orice, nu lăsa să se bănuiască, stătea cu ochii în jos, ca 
mironosiţele, se înroşea la comandă, de-ai fi crezut-o 


mimoză, se uita pe sub gene, şi când îi venea bine o dată 
scotea ghearele, zgâria până la sânge. Avea vreo trei ani 
mai mult decât mine, domnişoară în toată puterea 
cuvântului. Când am văzut-o mi-a stat inima, doar o 
clipă s-a uitat la mine, cu nişte ochi atât de albaştri că 
pe urmă, când şi-a coborât pleoapele, parcă s-a făcut 
întuneric, n-am mai văzut decât roşeaţa care a năpădit-o 
pe deasupra corsajului până la tâmple, atât de aprinsă 
că am simţit-o cum dogorăşte şi m-am temut să nu se 
mistuie. Am păţit-o, mi s-a aprins inima, iar ea n-a făcut 
decât să aţâţe focul, multe mreje a aruncat peste mine, 
şi mare mi-a fost dezamăgirea pe urmă. Dar nu pentru 
acest motiv o judec, am norocul că mă dezmeticesc 
repede, altele sunt răutăţile ei, acum vreau să mă 
răfuiesc cu maică-sa. 

Până ce Cuţa să aducă friptura, Pompilia a intrat 
pe uşă, s-a năpustit, îmbujorată, gâfâind, urcase scările 
în fugă, plesnea de bucurie. 

— Arde la tapiţer, l-a pedepsit Dumnezeu că fură 
lâna din saltelele clienţilor şi în loc pune vată. Focul a 
pornit din atelier, acum o să cuprindă odăile de sus. 
Scrumul o să se aleagă de toate! Haide, Cuţico, împarte 
tu friptura! 

Panainte, care nu scosese o vorbă de la începutul 
mesei, se aplecă spre ea, peste masă. 

— Ţi-a furat ţie lâna din saltea? o întrebă, calm, 
fără să ridice glasul. 

Pompilia nu răspunse decât după ce termină de 
mestecat şi după ce înghiţi dumicatul. 

— Lasă-mă să mănânc cu plăcere! spuse, fără să-şi 
ia ochii din farfurie. Cuţico, mai dă-mi o bucată, aia de 
la rinichi, pune şi sos, parcă îţi tremură mâna! 

Mânca într-adevăr cu plăcere, la fiecare 
înghiţitură îşi dădea ochii peste cap, extaziată, era unsă 
de grăsime până la urechi, bucuria ei pornea din cerul 


gurii şi mergea până în fundul stomacului, dar nu 
rămânea nesatisfăcut nici restul trupului, fremăta toată 
de voluptate. 

Infăţişarea ei fizică nu-mi repugna, fără să spun că 
o asemenea femeie ar fi putut să-mi placă, fie chiar la 
mare nevoie, pe front bunăoară. Dar admit că pentru cei 
cu gusturi carnale era frumoasă, şi probabil bună la 
gust, ca o friptură în sânge, cu obrajii ca două jigouri 
fierbinţi, rumene, cu gura ca o lipitoare umflată, sugând 
sucuri picante, unsuroase, palpitând dornică şi 
nesăţioasă. N-ar fi fost altfel nici în dragoste; odată 
îndopată cu carne i-ar fi crescut pofta să devoreze şi nu 
i-ar fi lipsit forţa, ar fi fost o dezlănţuire năprasnică, o 
şarjă de cavalerie, cu ropot şi tropot, cu zăbale smucite, 
cu strigăte de victorie. 

M-am speriat câtă friptură a putut să mănânce, mi 
se părea că mestecând-o o şi digera, se duce de-a 
dreptul în sânge, îi umflă sânii, îi face să zvâcnească, să 
se smulgă din cârpe, să ajungă pe masă, să-i vadă toată 
lumea şi să întindă mâna. La fel părea că se întâmplă cu 
fiecare parte a trupului. Sigur, nu mă înşel, mulţi 
nesătui ar fi putut să râvnească la ea, şi ar fi avut cu ce 
să se îndestuleze. 

Nu-şi terminase friptura când se deschise uşa şi 
intră Sofron, palid şi tras la faţă; se cunoştea că lucrase 
sub apă. 

— Ai văzut focul? îl întrebă maică-sa, cu gura 
plină. 

El tocmai se spăla pe mâini, la lavoarul din colţul 
sufrageriei. 

— Care foc? _ 

— Că doar n-ai trecut cu ochii închişi! În colţ, la 
Sirigos. 

— Nu-i niciun foc, au ars nişte saltele, le-au stins 
vecinii; pompierii au venit degeaba. 


Pompilia scăpă furculiţa din mână. 

— Minti! tipă, făcându-se roşie. Eşti un ticălos, aşa 
faci totdeauna, vrei să nu-mi tihnească mâncarea! 

Din roşie deveni galbenă, începu să plângă, fără să 
ţină seama de noi, oaspeţii. 

— Şi mâncasem atât de bine! se văită, făcând o 
grimasă. Păcat de friptură! 

Panainte nu spunea nimic, căuta ceva în ziar. 
„Universul”; ar fi fost o necuviinţă, dacă nu ne-ar fi 
aruncat din când în când o privire prietenoasă. Sunt 
mulţi oameni care citesc ziarul la masă, nu poţi să-i 
împiedici. Şi la urma urmei treaba lor, mie nu-mi fac nici 
un rău, dar aşa am auzit, de mic, că la masă nu se 
cuvine. Odată, când a ridicat ochii din ziar şi s-a uitat la 
mine, Panainte mi-a făcut cu ochiul, nu ştiam ce să cred, 
poate mi se păruse; nu mă îndoiesc însă că avea o 
privire poznaşă. Şi deodată se întoarse spre Pompilia, 
care continua să se vaiete, cu o mână pe ficat, cu alta pe 
inimă. În câteva rânduri întâlnisem privirea Pisicuţei, 
care se uita la mine pe sub gene, atât de timidă şi 
speriată, că îmi înmuia sufletul: simţeam că încep să mi 
se aprindă urechile, dacă o mai vedeam o dată tot aşa, 
mi se aprindeau şi călcâiele. 

— Ia te uită! exclamă Panainte, cu un ton ciudat, 
între consternare şi satisfacţie. A murit madam Lambru! 

Pompilia tresări, îşi luă inimile de pe ficat şi de pe 
inimă şi întoarse capul, intrigată; nu se mai văieta, 
începea să freamăte. 

— Care Lambru? Rentiera de la Cluj? 

Panainte puse pe masă ziarul deschis la pagina 
morţilor. 

— Nu mai era la Cluj, se mutase la Bucureşti. 

— Sigur, îi mergea bine, scroafa! exclamă 
Pompilia. 


O clipă, invidia îi umbri mulţumirea, se strâmbă cu 
scârbă, dar îşi reveni, o moartă rămâne moartă. 

— Şi cum a murit? Când? 

— Pe 30 iulie. După o lungă şi grea suferinţă. 

— Aşa-i trebuie! ... Nu mai mâncaţi nimic? Eu aş 
mai vrea puţină friptură. 

Sfârşind cu masa, Pompilia mai spuse, adresându- 
se lui Panainte, cu o satisfacţie ironică: 

— Halal ghicitoare soră-ta! 

Tâlcul acestor cuvinte l-am aflat altădată. 

În ora cât am mai stat acolo după masă, Pompilia 
s-a învârtit pe lângă noi, nu mai ştia cum să ne intre în 
voie, mamei i-a făcut cafea, cu caimac şi cu o linguriţă 
de rom, mie şi lui Alex ne-a dat caramele de ciocolată, 
fisticuri şi alune americane, în casă mirosea ca în 
băcănia domnului Sasu. Eu stăteam într-un colţ mai 
ferit, uitându-mă pe furiş la Cuţa, dar ea nu şi-a mai 
ridicat privirea; gândeam că îi era frică să nu se trădeze, 
şi mult aş fi vrut să-i mai văd ochii o dată. Când am 
plecat, parcă îmi era inima bolnavă, şi în acelaşi timp 
parcă aveam aripi la picioare. Şi chiar dacă trebuia să 
aştept o săptămână până s-o văd iarăşi, tot era bine, 
ştiam că există, puteam să mă gândesc la ea fără să ştie 
nimeni, încredinţat că şi ea se gândea la mine, gândurile 
noastre se încrucişau în aer, nevăzute, nebănuite, ca 
undele herţiene. Dar mi-am păstrat sângele rece şi când 
toţi erau la uşă, să ne conducă, am pus mâna pe ziar, l- 
am împăturit repede şi l-am băgat sub haină. 

N-am avut răbdare până acasă, pe drum am 
puricat pagina morţilor, coloană cu coloană, o dată şi 
încă o dată; numele Lambru nu l-am găsit. L-am întrebat 
pe Alex cine era această doamnă; nu ştia. Am aflat de la 
Mustafiţă, era o femeie impunătoare, frumoasă, bogată, 
extravagantă dacă nu chiar nebună; venise vara trecută 
în vilegiatură, trăsese la hotelul Palas, avea un 


apartament de patru camere, obţinut prin unirea a două 
apartamente, la ce i-o fi trebuit nu ştia nimeni, era 
singură, numai cu valetul şi cu subreta; bărbatu-su 
trecea s-o vadă din când în când, între două trenuri, 
avea procese, avocat şi acţionar important la mai multe 
societăţi anonime. 

Doamna Lambru nu se ocupa cu nimic decât cu 
găteala şi cu petrecerile. Mai înainte se ducea numai la 
Nisa. Nu împlinise treizeci de ani, o mucoasă! spunea 
Pompilia, şi parcă stăpânea tot pământul, îşi permitea 
totul, cu neruşinare. Ziua umbla decoltată de i se 
vedeau sânii şi spatele până în talie, cu rochii lungi de 
măturau pământul dar despicate, îi dezgoleau picioarele 
până la şold, când mergea sau când se aşeza în şezlong, 
pe terasa hotelului. Seara îşi punea haine bărbăteşti, de 
culori închise, strânse pe talie, scoțând în evidenţă în 
chipul cel mai provocator şoldurile enorme, trufaşe. Aşa 
apărea pe stradă, cu pălăria pe ochi, ca apaşii; lumea se 
dădea în lături, intimidată. Dacă Mefisto şi-ar fi căutat o 
întrupare femeiască, pe ea ar fi ales-o. Iar culme a 
trăsnelii, purta monoclu, îi dădea un aer de contesă 
destrăbălată. Cu toate acestea, nici un bărbat din oraş 
nu putea să se laude că a ajuns să-i sărute mai mult 
decât vârfui degetelor, nici un Adonis, nici chiar primul 
fante, Heltner junior şef crupier la ruletă; acesta avea 
darul să hipnotizeze femeile, se culcase cu Josephine 
Backer şi cu Anni Ondra, o nemţoaică drăgălaşă, actriţă 
de cinematograf, apetisantă, pe care n-a mai sedus-o 
altcineva din ţară decât regele Carol al doilea, după 
mulţi ani, când a poftit-o în România, prin oamenii lui de 
casă. 

Pompilia se dusese într-o seară la cazinou, anume 
ca s-o vadă, şi-o văzuse cu ochii ei pierzând o sută de mii 
de lei la ruletă, fără să-i pese. Cam atunci se zvonise că 
doamna Lambru ar fi o spioană. Deşi n-avea nici o 


dovadă, Pompilia scrise cu mâna ei, dar cea stângă, un 
denunţ, pe care îl trimise la Siguranţă. Pe urmă, în 
aşteptarea rezultatului, trăi zile de exaltare, o vedea pe 
duşmanca ei, aşa o socotea, pusă în lanţuri, dusă la 
judecată şi pe urmă legată la stâlp în faţa plutonului de 
execuţie. Dar trecea timpul şi deznodământul nu se 
producea, spioana trăia aceeaşi viaţă, pierdea la 
cazinou, invita la dans bărbaţii, îi lua de lângă neveste, îi 
alegea pe cei mai caraghioşi, scunzi, cheli şi cu burtă; 
era o batjocură, dar nici unul n-o refuza, se ducea fuga, 
roşii ca racul. Pompilia spumega, i se lungea nasul, se 
înnegrea la faţă. 

Vrajba din sufletul ei ajunse la culme, căci mai 
mult n-ar fi avut cum să crească, ar fi înăbuşit-o, când 
află că neruşinata avusese îndrăzneala s-o convoace pe 
AMarisa la hotel, ca să-i ghicească. Iar AMarisa, în 
chipul cel mai de neînțeles, acceptă, o duse Mustafiţă, 
cu trăsura. Aflând întâmplarea, uitată de ceilalţi, am 
încercat să înţeleg eu ceea ce părea de neînțeles altora, 
şi cum o cunoşteam destul de bine pe AMarisa în 
trăsăturile esenţiale ale firii ei, o studiam seară de seară 
la masă, mi-era de ajuns să-i prind o privire ca să ştiu ce 
gândeşte, am ajuns să cred că primise invitaţia din 
şiretenie; s-o fi refuzat i-ar fi prilejuit acelei femei 
îndrăzneţe să-şi dea mai multă importanţă decât înainte. 
Deci merse la ea ca la o clientă, o puse în rândul tuturor 
care doreau să-i ghicească, oameni de toată mâna. 

Pompilia îşi vărsă indignarea aruncând asupra 
cumnatei injurii grosolane, de faţă cu Panainte, jignindu- 
l şi pe el, şi toată familia, apoi făcu totul să se apropie 
de AMarisa, slugarnică şi linguşitoare, ca să afle ce îi 
ghicise aceleia; niciodată nu-i spunea pe nume. AMarisa 
îi povesti tot ce-ar fi putut-o învenina mai rău, o 
cunoştea, o îmbolnăvi cu bună-ştiinţă şi fără cruţare. 
După ce avea să moştenească un milion de dolari de la 


un admirator din America, şi cinci milioane de lei de la 
bărbat-su, avocatul, pe care îl pândea moartea, doamna 
Lambru mai urma să spargă banca la cazinoul din 
Monte Carlo, şi pe urmă să se mărite cu prinţul de 
Monaco. 

Din vară până la Crăciun Pompilia zăcu de icter. 

Farsa cu anunţul mortuar, la care fusesem martor, 
mi l-a făcut şi mai simpatic pe Panainte, la fel cum 
AMarisa mi-a fost şi mai apropiată de suflet, când am 
aflat cum o otrăvise pe Pompilia, prezicându-i doamnei 
Lambru un viitor plin de satisfacţii şi strălucire. „Halal 
ghicitoare, soră-ta!” avea să exclame Pompilia în faţa lui 
Panainte, aflând că, împotriva prezicerilor, rivala ei 
murise. 

Poate ar fi trebuit să fiu mai reţinut în admiraţiile 
mele, căci amândouă faptele, şi cea din trecut, a 
AMarisei, şi cea mai recentă, a lui Panainte, erau 
diabolice. Deşi, ca să fiu drept, Panainte voise să-i facă o 
bucurie Pompiliei; nu-i trecea deloc prin minte că 
doamna Lambru putea să mai apară vreodată pe acolo. 
Dar dacă farsa AMarisei se consumase cu toate 
consecinţele ei, cea a lui Panainte avea să-şi dea roadele 
în viitor, provocând fără voia lui o nenorocire. 

Trecuseră mai mulţi ani, îmi terminam şcoala la 
Colegiul domnului Pretoreanu, era vară, când Pompilia 
dădu nas în nas pe stradă cu doamna Lambru, care până 
atunci îşi făcuse vilegiaturile la Monte Carlo, dar fără să 
spargă banca şi fără să se mărite cu prinţul. Trecuseră 
câţiva ani fără să lase urme pe faţa ei, dimpotrivă, părea 
chiar mai tânără, strălucea, mai impertinentă ca 
niciodată. Surpriza şi dezamăgirea Pompiliei fură atât 
de mari, încât înţepeni, acolo în stradă, cu ochii ieşiţi 
din orbite, năpădiţi de sânge şi îi plesni o vână în creier. 
Socotesc cu atât mai uşor să se întâmple un asemenea 
accident cu urmări grave, cu cât era îmbuibată de 


mâncăruri grase, cu multă carne. O salvară, numai că 
rămase paralizată, cu gura strâmbă, cu jumătate din 
trup ţeapănă: nu-şi mai reveni niciodată. 

* 

În săptămânile care au urmat am continuat sa 
mergem la ei la masă, miercurea; aşteptam ziua cu 
nerăbdare, ca s-o văd pe Cuţa, căreia, chiar în gândul 
meu, îi ocoleam numele. Pe ceilalţi nu-i mai vedeam, 
parcă nu existau pentru mine; de altfel nici nu puteau 
să-mi atragă atenţia, fiindcă rămâneau totdeauna 
aceiaşi, nu se întâmpla nimic nou cu ei, toate decurgeau 
ca la prima noastră vizită. Pompilia gătea bine şi mânca 
lacomă, Sofron, care totdeauna venea cu întârziere la 
masă nu pierdea nici un prilej să-i strice pofta de 
mâncare, mereu aducea o veste bună care o îmbolnăvea 
la ficat, chiar dacă privea un om necunoscut, un 
oarecine din cei şaizeci de mii de locuitori ai oraşului. 
Panainte şedea tăcut în capul mesei, cu figura lui 
distinsă şi inteligentă, puţin amară, dezamăgită; părea 
un senior în exil, aş fi vrut să-l cunosc mai bine, să-mi 
povestească viaţa lui, încredinţat că trecuse prin multe, 
ar fi avut ce să-mi spună. Dar nu doar el, ci toţi din 
familie şi în primul rând AMarisa mi se păreau învăluiţi 
în mistere, fiecare din ei ar fi putut fi un subiect pentru 
Alex, uneori mă miram că mă alesese pe mine, pe 
simplul motiv că venisem cu trenul mixt, ca lumea cea 
mai săracă. 

Mă uitam la el, şi în unele clipe mutra lui palidă m- 
ar fi făcut să cred că n-avea nici un fel de gânduri în 
cap, ci doar un creier adormit, cu circumvoluţiunile 
şterse; în schimb ochii aceia bulbucaţi, de vietate 
subacvatică, neliniştiţi, cercetători, străluceau de 
inteligenţă, se vedea că pătrund dincolo de faţa 
lucrurilor. Era prea tânăr ca să-şi fi făcut un sistem 
propriu de înţelegere a vieţii, se cunoştea însă că îl 


căuta, dovadă însemnările lui din caietul de lucru, care 
porneau dintr-o frământare, din nevoia de a afla 
adevăruri necunoscute, chiar dacă unele păreau naive, 
desigur datorită vârstei, sau paradoxale, datorate numai 
indeciziei; toate aveau timp să se corecteze. 

În seara zilei când fusesem prima oară în familia 
lui Panainte şi rămăsesem cu gândul la Cuţa, am găsit în 
caiet o însemnare proaspătă, cerneala abia se uscase. 
„Vreau să adun în mine, scria Alex, atâta pricepere şi 
putere, încât să pot descrie infernul pe care nu-l 
cunoaşte nimeni, în aşa fel ca să transmit, oricui citeşte, 
imaginea lui nu doar veridică, ci reală, a unui infern în 
care oamenii să creadă cu convingere, chiar dacă mie 
mi-ar lipsi orice credinţă. Cu alte cuvinte, aş vrea să-mi 
însuşesc trucul sacerdotului, care oficiază în odăjdii. Dar 
când aş simţi că într-adevăr mi-am însuşit priceperea şi 
am câştigat puterea, m-as abţine de la vreo faptă, m-aş 
mulţumi să le cunosc eu, fiindcă dacă aş da frâu liber 
forţei mele, aş băga groaza într-o parte din oameni, iar 
în alta aş trezi dorinţa să se realizeze prin alianţă cu 
diavolul. Faust este un exemplu livresc, el există numai 
de dragul cuvintelor, nimeni nu crede în el ca într-o 
realitate, altfel de mult acea a doua parte din lume i-ar fi 
urmat exemplul.” 

Confuz în gândurile de mai sus mi se pare că este 
numai proporţia dintre cele două părţi ale lumii; să fie 
oare egale? 

Am căutat în biblioteca lui, şi n-am găsit nici un 
Faust; nu-i o dovadă că nu-l citise. 

Cât priveşte rolul meu de subiect, am avut repede 
dovada că Alex nu mă scăpa niciodată din vedere, nici 
atunci când aş fi crezut că mă uitase; rămâneam ţinta 
observaţiei lui continue, mă urmărea nu doar în fapte, ci 
chiar în gânduri şi sentimente, se străduia să ajungă la 
ele, fie şi când era imposibil, fiindcă le ţineam prea bine 


ascunse. Convenţia noastră, subinţeleasă, nu prevedea 
că aş fi dator să mă destăinui; trebuia să mă descifreze 
numai cu mijloacele lui proprii. 

Nedumerirea lui a început în ziua când am fost 
prima oară la Panainte şi am văzut-o pe Pisicuţa. Seara 
s-a dus în oraş, pe strada Căruţei Stricate, unde nu mă 
mai lua cu el de când dădusem bir cu fugiţii. Inainte de 
a ieşi pe uşă, s-a întors şi mi-a aruncat o privire atât de 
intensă, încât mi s-a părut că îmi pătrunde sub ţeastă, ca 
o rază laser de astăzi. Era limpede că ar fi vrut să-mi 
citească gândurile, atât de îndârjit cum nu mai făcuse 
niciodată înainte, se concentra cu atâta intensitate, că 
ajungea până la suferinţă, materializată printr-o grimasă 
pe care o vedeam prima dată. De spus nu mi-a spus 
niciun cuvânt, a plecat brusc, lăsând în urma lui 
nedumerirea dintr-o frază neterminată. Gândurile mele 
erau la Pisicuţa. 

Am plecat şi eu să mă plimb, le-am spus mamei şi 
AMarisei, care stăteau de vorbă pe terasă, în două 
sarcofaguri de răchită, puse faţă în faţă, cu o măsuţă la 
mijloc. AMarisa nu m-a lăsat să plec până nu mi-a 
umplut buzunarele cu caramele, cu fistic şi alune 
americane, din bolurile puse pe măsuţă. Mirosul lor 
colonial mi-a amintit prânzul de la Panainte, m-am văzut 
iar acolo, uitându-mă pe furiş la Pisicuţa, aşteptând-o să 
ridice ochii. Acest gând ar fi vrut să-l afle Alex. 

Paşii m-au dus singuri, altfel poate n-aş fi avut 
îndrăzneala, m-am pomenit pe esplanadă, căutând cu 
ochii casa lor, care avea ferestrele înspre mare. Când 
venisem la prânz nu o văzusem din faţă, fiindcă intrarea 
era pe o stradă laterală, cea unde fusese focul de la 
tapiţerie. Nu ştiu dacă am recunoscut-o, sau am ghicit-o, 
am avut sentimentul clar că venisem după gândurile 
mele, că după faţada cu trei balcoane, unul mai mare la 
mijloc, trăia o fată cu ochi albaştri, dar nu orice fel de 


albastru, ci unul numit Pisicuţa. Balconul de la mijloc 
avea o uşă şi câte o fereastră de o parte şi de alta; le 
tineam minte pe dinăuntru, acolo era sufrageria, singura 
încăpere unde intrasem. Dar care să fi fost camera ei, 
cea din stânga, sau cea din dreapta? Nu admiteam că ar 
putea fi altă cameră, în fundul casei, ea trebuia negreşit 
să aibă fereastra spre mare, şi cui din toată familia i s-ar 
fi potrivit mai bine balconul? Celelalte două balcoane 
puteau să lipsească. 

Se insera când plecasem de-acasă, acum începea 
să se întunece, puteam să-mi iau inima în dinţi şi să mă 
apropii, când deodată s-a aprins o lumină la fereastra 
din dreapta. Nu m-am îndoit că era fereastra ei. M-am 
aşezat pe o bancă şi am privit-o, rugându-mă fierbinte 
ca părerea să se adeverească, şi dacă se adeverea 
aveam dreptul să cred că ea îmi era hărăzită. N-o 
uitasem pe Irmingarde, admiraţia mea pentru ea nu 
scăzuse, dar între timp mă dezmeticisem, îmi făcusem 
planuri prea exaltate, mă mulţumeam s-o păstrez în 
suflet, fără nici o năzuinţă. 

În ceea ce priveşte camera Pisicuţei, mă 
înşelasem, miercurea următoare, când am venit la masă, 
Pompilia ne-a arătat casa, acum devenisem mai intimi şi 
ea era bine dispusă. Camera Pisicuţei însă avea 
ferestrele spre o grădină interioară, un patio cu iarbă 
deasă, tunsă şi pieptănată, cu un boschet de trandafiri 
galbeni la mijloc. Pereţii de jur împrejur erau îmbrăcaţi 
în viţă sălbatică, nu mai existau alte ferestre, acest 
refugiu ca de poveste aparţinea numai fetei. Ceva atât 
de frumos şi de nebănuit nu mai văzusem, mi se părea 
ca un decor de teatru, unde pe seară vin zânele să 
danseze, în văluri albe. Şi prima dintre zâne se afla chiar 
atunci acolo, lângă boschetul de trandafiri, aşezată pe o 
bancă mică de marmură albă, făcută parcă pe măsura ei 
gingaşă. O văzusem din prima clipă, dar nu-mi puteam 


crede ochilor, socoteam că era doar o închipuire, 
datorată gândurilor mele aprinse. Stătea cu ochii într-un 
volumaş cu coperţi de piele albă, ce-ar fi putut să fie în 
el dacă nu versuri de dragoste? N-a tresărit, n-a întors 
capul, deşi ar fi putut să ne simtă; ce puteam crede 
altceva, decât că era transportată în altă lume, a poeziei 
din carte. Dacă m-aş fi uitat cu ocheanul de marină, sau 
măcar cu un binoclu mic, de teatru, aş fi văzut că ne 
spiona pe sub gene. N-am judecat-o că era prefăcută, se 
prefăcea faţă de ceilalţi, nu de mine; ar fi fost imposibil. 
li stătea bine acolo, locul îi venea pe măsură, n-am 
regretat fereastra dinspre mare, nici balconul, aşa era 
mai ferită, nimeni n-avea cum să ajungă pe sub 
ferestrele ei, să-i facă serenade, puteam să dorm în 
linişte, visând-o ca pe o castelană intangibilă. Pompilia a 
strigat: 

— Cuta, vino la masă! 

Auzind numele, am tresărit eu înaintea ei, mi-a 
bătut inima. Şi iar am simţit privirea lui Alex, ţintuindu- 
mi mijlocul frunţii, sfredelindu-mă. Abia după câteva 
clipe şi-a revenit Pisicuţa din visare, a întors capul, 
surprinsă. 

De astă dată nu i-am mai întâlnit privirea la masă, 
dar de câte ori mă uitam în altă parte, un fulgeraş 
albastru trecea prin odaie şi atunci ştiam că mă 
urmăreşte cu ochii. Nu mai aveam nici o îndoială, 
trebuia doar să aştept scurgerea timpului. Ţelul meu 
imediat era s-o văd iar, miercurea următoare, să treacă 
repede săptămâna. 

Până atunci, ori de câte ori Alex m-a lăsat liber, m- 
am dus fuga pe esplanadă, m-am aşezat pe bancă şi m- 
am uitat la fereastra unde se aprinsese lumina în prima 
seară. Acum ştiam unde era camera ei, dar deoarece nu 
puteam să ajung în grădina interioară, să stau pe banca 
de marmoră, îmi trimiteam gândul prin ziduri şi nu-mi 


era greu să-mi închipui că eram aievea acolo, cu ochii la 
fereastră, aşteptând să-i zăresc umbra după perdele. 

Cam la două seri o dată Alex mă ducea în parc, 
după ce treceam s-o luăm pe Zefira, şi o ascultam pe 
Irmingarde. În afară de glasul ei, care mă fermecase, 
începeau să-mi placă şi liedurile, îmi atingeau inima, 
dându-mi simţăminte necunoscute înainte, mă 
îmbogăţeam seară de seară. Dar emoția mea, tot mai 
caldă şi mai puternică, o datoram acum Pisicuţei, prin 
ea învia cântecul, pentru ea fusese scris odată, nu s-ar fi 
potrivit alteia. Poate n-ar fi fost un vis imposibil s-o luăm 
cu noi într-o seară, numai că nu îndrăzneam să-i spun lui 
Alex. Mă mulţumeam să mi-o închipui alături de mine, în 
locul Zefirei, să-i simt căldura chiar dacă n-aş fi atins-o. 
Uneori ajungeam să cred că închipuirea era realitate, mi 
se oprea respiraţia, o voluptate fierbinte şi dureroasă 
îmi cuprindea întreg trupul, închideam ochii şi poate o 
clipă îmi pierdeam cunoştinţa. Visul nu ţinea mult, n- 
aveam forţă să-l prelungesc, căci îmi cerea o încordare 
prea puternică, îmi reveneam istovit şi parcă speriat de 
intensitatea senzaţiilor trăite. Alături o găseam pe 
Zefira, ascultând cu emotie, mă aplecam s-o privesc de 
aproape; un timp, până ce mă dezmeticeam cu totul, nu 
mai ştiam cine este. li întâlneam ochii, mă priveau cu 
recunoştinţă, ca în prima seară; atunci abia îi refăceam 
identitatea, ochii ei căprui, şi calzi, bretonul castaniu de 
pe frunte, tuns drept, la îmbinarea cu sprâncenele nu 
puteau fi confundate; părul de pe frunte şi privirea, 
francă deşi sfioasă, îi dădeau acel aer nemaiintâlnit la 
altă făptură, fragil, dezarmat, devotat care mă 
fermecase pe vapor, când o văzusem prima dată. O 
mutație stranie se petrecea cu ea sau cu mine, unul sau 
altul deveneam altcineva, o confundam sau mă 
confundam, parcă niciunul din noi nu mai eram aceiaşi, 
ne cunoşteam, dar nu ştiam cine suntem. 


În această stare fiind, într-o seară am alunecat 
spre ea atât ca s-o simt lipită de mine, de la umeri, de-a 
lungul braţului gol, puţin rece, până la şold, nu mai 
departe, mă feream de infirmitatea ei, nu din repulsie, ci 
ca să nu se simtă umilită, sau poate se ferea ea, cu o 
pudoare tristă. Nu m-am temut deloc că unul din noi ar 
fi dat alt înţeles momentului nostru decât acela de 
mutație provizorie, clipele trăite atunci neputând să aibă 
nici o consecinţă asupra clipelor următoare, ca ea să 
rămână rănită. În locul ei a venit Pisicuţa şi atunci, 
atingerea noastră, pură până la dematerializare, a 
început să mă tulbure. 

Când ne-am ridicat să plecăm, Zefira avea o 
privire complice. Şi parcă din atingerea noastră primise 
un impuls de viaţă, părea renăscută, n-a mai vrut ca 
Alex s-o ducă în braţe, şi-a luat cârjele şi a mers singură 
până la trăsură. Un timp am rămas în spate, din 
întâmplare, am privit-o fără să vreau, de obicei mă 
feream, mersul ei dezarticulat îmi făcea milă şi îmi 
chinuia retina, o opaciza, mă temeam că ar putea să 
devină insensibilă la imaginile frumoase. Am crezut că 
rămăsesem sub impresia clipelor dinainte, când 
stătusem lipit de ea şi o simţisem vie; îşi stăpânea altfel 
picioarele, căpătase alt caracter, mersul ei avea acum 
un tonus nou şi era evident că ea îşi cunoştea noua 
condiţie, nu se mai arăta stânjenită şi umilă. N-a fost 
însă un fenomen trecător, de o seară, cum mă gândisem; 
de atunci înainte s-a născut în mersul ei o trufie, care îi 
diminua infirmitatea, nu altfel decât prin voinţa de a o 
învinge. Mutaţia petrecută în fiinţa ei atunci, seara, 
când ascultase muzică, şi care crezusem că nu va avea 
nici o consecinţă în viitor, lăsase urme vizibile, trezise în 
ea o vitalitate mai puternică. 

În seara următoare, când Alex m-a lăsat liber, m- 
am dus iar pe esplanadă, am stat până târziu pe bancă, 


uitându-mă la fereastră şi gândindu-mă la Pisicuta. 
Căldura corporală pe care i-o simţisem indirect, de la 
umeri în jos, prin mutaţia amintită, îmi trezea dorul de 
ea, şi mai fierbinte. 

În caiet, Alex notase, cred că în ajun, când ne 
întorsesem din parc şi se dusese în camera lui, fără să- 
mi spună o vorbă: „Poate oare Zefira să fie o tentaţie?” 
Am fost convins că văzuse ceva la mine, sau simţise, mă 
socoteam vinovat, dar nu puteam să deschid eu vorba, 
să-i explic că nu fusese altceva decât o confuzie. Mă 
înşelam, notiţa îl privea pe el însuşi; în seara aceea Alex 
se îndrăgostise de Zefira. 

x 

Nu puteam s-o văd pe Pisicuţa decât miercurea, 
când mergeam acolo la masă. În prima miercuri după ce 
îi simţisem căldura corporală prin intermediul inocent al 
Zefirei şi credeam că îmi câştigasem drepturi, mama a 
luat flori pentru Pompilia. Am rugat-o să-mi dea mie 
buchetul şi când am ajuns l-am făcut uitat, îl tineam 
dosit, cu gândul să-l ofer eu Pompiliei, dar uitându-mă în 
ochii fetei, ca să înţeleagă că florile erau pentru ea, nu 
pentru maică-sa. Norocul meu a făcut să ne deschidă 
Pisicuta, atât de mult nu-mi trecuse prin minte, depăşea 
cea mai nesăbuită speranţă. I le-am pus în braţe, bolnav 
de timiditate; până atunci nu dădusem flori unei fete, 
credeam că nici nu-i îngăduit până la logodnă, altfel 
însemna că vrei să-i suceşti capul. Pisicuţa m-a privit 
numai o clipă, cu ochii ei albaştrii apoi şi-a coborât 
pleoapele şi s-a făcut roşie. Iar eu am regretat că în loc 
de gladiole, flori caraghioase, ca nişte sorcove, nu-i 
dădusem un bucheţel de albăstrele, al cărui limbaj îl 
cunosc toate fetele: „nu mă uita niciodată, fiindcă eu n- 
am să te uit până la moarte”. 

Rezultatul a venit repede, mi-a dat ameţeală, m-a 
făcut să mă clatin. Pisicuţa m-a poftit să ne plimbăm 


după-amiază, să vin s-o iau pe la ora patru, a spus tare, 
de faţă cu toată lumea, să mergem până la far, apoi să 
intrăm la Cazinou, la o îngheţată. Făceam feţe-feţe, mă 
uitam când la mama, când la Alex, când la Pompilia şi 
Panainte. Dar lor nu li se părea nimic reprobabil, n-au 
dat nici o importanţă invitaţiei; eu judecam altfel, fiindcă 
mă ştiam cu musca pe căciulă, ţineam minte starea 
vinovată prin care trecusem. 

— Mergi cu noi? l-am întrebat pe Alex, bâlbâindu- 
mă. 

Îmi tăiam singur craca de sub picioare, dar nu din 
prostie, ci din disperare, cum să fi făcut altfel dacă n- 
aveam bani pentru îngheţată? 

— Nu merg, du-te singur! mi-a răspuns el, fără să 
se uite la mine. Dar să nu întârzii la masă. 

Să fi fost numai închipuirea mea, sau în glasul lui 
se simţea într-adevăr o uşurare? Vroia să se plimbe şi el 
cu Zefira şi se temea să nu vin după el, să-l încurc ca a 
treia roată la bicicletă? Rămăsese cu o bănuială? 
Judecam aşa numai din groază, nu ştiam cum să mă 
salvez, aş fi putut să nu viu la întâlnirea cu Pisicuţa, dar 
însemna să mă fac de râs şi să pierd orice speranţă. 

Până acasă am mers ameţit, cu ochii în pământ, 
fără să recunosc drumul, mă clătinam, parcă pământul 
îmi fugea de sub picioare. Dar s-a întâmplat un miracol, 
când am ajuns, înainte de a se duce să-şi bea cafeaua cu 
AMarisa, care o aştepta pe terasă, în sarcofagul de 
răchită, mama mi-a dat cincizeci de lei, i-a scos din 
poşetă fără să-i tremure mâna, deşi ştiam că avea banii 
numărați, iar suma mi se părea nebunească, era preţul 
biletelor noastre de întoarcere, cu trenul mixt, A 
bineînţeles, personalul costa de două ori pe atâta. În 
timp ce urcam scara, să mă duc în cameră, să mă 
dichisesc puţin, să-mi pun altă cămaşă, să-mi iau o 
batistă curată, m-a cuprins o ameţeală nouă, de bucurie, 


de prea multă bucurie, că parcă n-o puteam duce, 
simţeam că mă apasă. M-am recules repede, am socotit 
că nu trebuia să mă gândesc la altceva decât la partea 
frumoasa a întâmplării, am căpătat deodată o încredere 
trufaşă în soarta mea, mi-am spus că probabil mă bucur 
de o protecţie cerească, de aici încolo să nu-mi mai fac 
niciodată griji, o să ies totdeauna din încurcătură, o 
mână salvatoare nu va întârzia să se întindă spre mine 
la nevoie. 

N-am încetat nici astăzi să cred în steaua 
norocoasă descoperită în după-amiaza aceea, deşi de 
cele mai multe ori când m-am aflat la o răscruce am 
aşteptat zadarnic ajutorul providenţei, a trebuit să-mi 
găsesc singur drumul. Azi, când mă gândesc în urmă nu 
mă miră că mi se urcase ceva la cap, prea îmi mergea 
bine, mai mult decât aveam nevoie, putea să mi se 
aplece. Nu purtasem niciodată cravată, mergeam 
descheiat la gât, cu gulerul cămăşii peste haină. M-am 
dus la Alex, să-mi dea o lavalieră, sigur că mi se urcase 
la cap, altfel mi-ar fi fost ruşine de toată lumea, cum să- 
mi pun la gât o legătură pe care n-o purtau decât artiştii 
cu nume? Spre marea mea uimire, căci bucuria n-o 
puteam simţi dintr-o dată, nu mai avea loc în suflet, Alex 
mi-a dat şi el cincizeci de lei, să am de cheltuială. Pe 
urmă mi-a arătat cum se înnoadă lavaliera, s-a uitat 
dacă am pantofii lustruiţi şi pantalonii călcaţi cu dungă; 
erau călcaţi totdeauna, îi puneam sub saltea în fiecare 
seară. O singură dată mă păcălisem, am avut o 
inspiraţie proastă, i-am întors pe dos cu gândul să-i 
protejez, toate hainele care trebuiau protejate se 
întorceau pe dos, aşa văzusem, şi dunga a ieşit invers, 
băgată înăuntru. În sfârşit, Alex a luat pulverizatorul cu 
pară de cauciuc şi m-a stropit cu apă de colonie, nu mai 
tin minte cum mirosea, ştiu doar că se numea, fouger, 
asta n-am uitat. 


Providența însă mai avea să-mi facă şi alte daruri, 
poate ca o răsplată pentru chinurile prin care trecusem. 
Când traversez sufrageria, AMarisa m-a văzut de pe 
terasă, m-a strigat, mi-a umplut iarăşi buzunarele cu 
fistic şi alune americane, pe urmă mi-a dat o sută de lei, 
am înţepenit, nu puteam să întind mâna. 

— Haide, ţine, să ai pentru îngheţată! 

Va să zică aflase şi nu ştiam cine îi spusese, Alex 
sau mama? Aş fi vrut să dispar de pe faţa pământului, 
mă topeam de ruşine; pe urmă mi-am dat seama că din 
clipa când Pisicuţa mă poftise să ne plimbăm împreună, 
nimeni nu se mirase, începând cu părinţii ei şi sfârşind 
cu AMarisa, care îi era mătuşă; toţi socoteau 
întâmplarea ca firească, n-aveau de ce s-o dezaprobe. 
Dar eu mă simţeam vinovat, ştiam mai multe decât ei şi 
îmi ardea obrazul, fiindcă mutaţia de serile trecute îmi 
prilejuise gânduri şi senzaţii nepermise. 

Seara am vrut să-i înapoiez mamei cei cincizeci de 
lei pe care mi-i dăduse fără să-i tremure mâna, deşi ar fi 
putut să-i tremure şi sufletul de grijă; dar nu i-a primit, 
şi nici nu m-a lăsat ca măcar să plătesc trenul la 
înapoiere. 

La ora patru când am apăsat pe butonul soneriei, 
la Pisicuţa, mi s-a părut că săvârşesc un act capital, care 
putea să însemne ceva pentru tot restul vieţii mele, mă 
întâlneam prima oară cu o fată, aievea, căci de visat mai 
visasem. Mi-a deschis Pompilia, am avut noroc, era la fel 
de bine dispusă ca la prânz, norocul se ţinea după mine, 
aş fi putut s-o găsesc acră, nu-i trebuia mult să-şi 
schimbe umoarea, din dulce ca mierea, deodată se făcea 
aguridă. Panainte nu era acasă, Pisicuţa venea 
numaidecât, Pompilia mi-a spus să aştept câteva minute 
şi m-a lăsat singur. Am aşteptat jumătate de oră, nu mi-a 
fost greu, timpul a trecut repede, era în sufletul meu o 
mulţumire cam îngâmfată, stăteam ţeapăn pe scaun şi 


fără voia mea mi se umfla guşa, mi-o închipuiam pe 
Pisicuţa în odaia ei, gătindu-se pentru mine. 

De unde să ştiu că uitase de mine? Se luase cu 
cititul, a trezit-o maică-sa peste vreo douăzeci de 
minute; iar de gătit se gătea pentru lume. Când am ieşit 
pe stradă, ar fi trebuit să observ de la primii paşi că 
trăgea cu coada ochiului la oameni, indiferent cine ar fi 
fost ei, să vadă cât o admiră. Dar una ca asta nu-mi 
trecea prin minte, de fapt aveam mintea goală şi sufletul 
încordat, nu puteam să mă bucur, parcă mergeam la 
tăiere, ţeapăn şi speriat, şi prost ca un gâscan, dacă aş fi 
vrut să spun o vorbă cred că nu izbuteam decât să 
gâgâi. Mă repezisem, şi acum vedeam că nimic nu venea 
de la sine, mi-ar fi trebuit o ştiinţă. Mai târziu m-am 
asemuit cu un om care se urcă în avion şi porneşte 
motorul, crezând că oricine poate să zboare. 

Pisicuţa nu spunea nimic, să mă ajute, tăcea şi 
mergea cu pleoapele aplecate, uitându-se la oameni pe 
sub gene. Nici nu băgase de seamă că aveam lavaliera la 
gât, că miroseam a fouger; alţii simțeau de la distanţă, 
îmi dădeam seama după nas, se uitau la mine şi li se 
mişcau nările. 

Abia după câteva minute mi-a adresat un cuvânt, 
indiferentă şi fără sa mă privească: 

— Mie să-mi spui Nora, Cuţa şi Pisicuţa nu-mi 
place! 

Nu credeam că ar fi fost o invitaţie, să-i spun pe 
nume; prea vorbea rece. Poate nu voia decât să-şi dea 
aere, Nora era un nume rar şi celebru, nu orice femeie 
îşi îngăduia să-l poarte. De pronunţat nu l-am pronunţat 
niciodată, n-am ajuns să-i spun pe nume, iar în gândul 
meu ea a rămas Pisicuţa, nu mi se mai părea caraghios, 
semăna mai degrabă cu o mângâiere. 

În acea după-amiază, Pisicuţa era îmbrăcată în 
bej, din cap până în picioare, în afară de ciorapi, albi, ca 


ai Prințesei, nu-şi punea niciodată unii de altă culoare, 
îşi făcuse un stil, ştia tot oraşul. Mustafiţă mi-a spus că 
avea picioarele cam subţirele şi ciorapii albi le arătau 
mai împlinite; eu nu văzusem, nu vedeam decât ciorapii, 
nu îndrăzneam să mă uit la picioarele ei, ştiam doar că 
le are, altfel cu ce să umble? Şi eram sigur că nu puteau 
să fie decât foarte frumoase, ca ale nici unei fete. Nici 
nu înţeleg cum mi-a rămas în minte îmbrăcămintea ei, 
din ziua aceea, căci chiar dacă am văzut-o, eram cu 
gândurile în altă parte; cred că de fapt mi-a apărut în 
ochi abia după ce ne despărţisem şi mergeam singur 
spre casă. 

Avea o fustă plisată, un pulovăr subţire şi pe 
deasupra o jachetă descheiată, toate trei în nuanţe 
diferite de bej care se armonizau cu o eleganţă discretă; 
în ceea ce priveşte aceste culori, niciodată n-aş putea să 
le critic, recunosc că erau de bun-gust, mi-au lăsat o 
amintire plăcută, dar ce era sub pulovăr şi sub fustă nu 
m-am gândit nici o clipă cât a durat plimbarea noastră. 
Am mers pe dig, până la far, eram în stânga ei, soarele 
bătea din dreapta, o făcea străvezie, mi se părea că o să 
se topească. 

Din faţă venea un tânăr elegant şi chipeş, cu o 
barbă mică, neagră, frumos îngrijită, o podoabă. Nu-mi 
plăceau deloc oamenii cu barbă, nu-mi închipuiam cum 
se uită la ei femeile nu le înţeapă? Tânărului acela însă îi 
stătea bine, am fost invidios, aş fi vrut să am şi eu o 
barbă la fel de frumoasă. Era probabil cu mintea în altă 
parte, n-a văzut-o pe Pisicuţa decât în ultima clipă, când 
au fost faţă în faţă; atunci a ridicat ochii surprins şi a 
privit-o cu o uimire intimidată, pe urmă s-a tras în lături, 
fiindcă îi ţinea drumul şi i-a adresat un zâmbet 
nedumerit, incert, cu o sfială copilărească. Noi am mers 
mai departe, am simţit însă că Pisicuţa era tulburată, 
avea pasul puţin nesigur, parcă ar fi vrut să se întoarcă 


şi când m-am uitat la ea am văzut că se înroşise, obrazul 
îi ardea, învingând chiar şi lumina soarelui. Nici până să 
ajungem la far nu-i trecuse, s-a aşezat pe un bloc de 
piatră, eu m-am aşezat în faţa ei, fiindcă nu era loc 
alături, dar aşa am putut s-o privesc mai bine. Umerii 
obrajilor, împurpuraţi, aveau o sclipire, părea pudrată 
cu diamante pisate, mă fascina, nu mai puteam să-mi iau 
ochii de la ea, noroc că îşi ţinea pleoapele aplecate şi nu 
putea să mă vadă. Observasem din prima zi că ştia să se 
înroşească la comandă, acum însă tulburarea ei era 
adevărată şi nu putea nici măcar s-o ascundă. 

A fost o grea dezamăgire pentru mine, mai ales că 
niciodată nu mi se păruse atât de frumoasă; m-am 
dezmeticit, mi-am dat seama că nu însemnam nimic 
pentru ea, trebuia s-o scot din suflet. Acest gând m-a 
făcut să mă liniştesc, am înţeles că mă hazardasem, 
vroisem şi cu să zbor cu aeroplanul fără să fi învăţat 
cum se conduce, mă lăsasem amăgit de roşeli şi de 
priviri aruncate pe sub pleoape. Dar nu-i purtam pică; 
din clipa aceea am putut s-o privesc cu seninătate, şi am 
privit-o îndelung şi de-a dreptul, bucurându-mă de 
frumuseţea ei fără să mă doară sufletul, de vreme ce 
ştiam că mă aflam cu ea numai din greşeală. Să nu fi 
fost o necuviinţă, aş fi lăsat-o acolo şi m-aş fi întors 
singur; mi-ar fi fost mai bine decât la venire, când 
mersesem ca un animal la tăiere. Am avut chiar curajul 
s-o întreb de ce îi luceau obrajii, fiindcă îi luceau, într- 
adevăr, nu mi se păruse, aveau sclipirea schimbătoare a 
stelelor, îmi orbeau ochii. Mi-a dezvăluit secretul, îşi 
dăduse cu o pudră specială, adusă de la 
Constantinopole, cu firişoare infime de cristal care se 
lipeau de obraz şi se aprindeau în lumină, luând când o 
sclipire a spectrului, când alta, şi uneori pe toate 
deodată. Nu mai auzisem de-o asemenea pudră şi n-am 
mai auzit nici pe urmă, decât acum, de curând, când a 


apărut pe toate drumurile. Într-o lumină anumită şi dacă 
e dată cum trebuie, atrage orice privire, nimeni nu 
scapă de vrajă. 

De acolo am mers la cazinou, am stat pe terasă, 
lângă balustradă, cu faţa la mare; mă închipuiam pe un 
vapor gata să ridice ancora, plecam într-o călătorie 
lungă, nu-mi mai păsa de Pisicuţa, doar as fi vrut să 
regrete că nu mergea şi ea cu mine. Într-o parte a 
terasei, cea mai adăpostită de vânt şi cu o copertina de 
pânză deasupra, stăteau domni şi doamne, lume aleasă, 
îmbrăcaţi de promenadă, printre ei câte o cucoană 
bătrână, zbârcită şi uscată ca smochinele, dar dată cu 
roşu în obraz şi pe gură; îi mai lipsea pudra sclipitoare. 
Una avea cornet acustic, ca profesorul de muzică. Între 
bărbaţi, cel puţin doi din zece aveau monoclu; şase din 
zece purtau mustață, unu din zece barbă. Iată la ce mă 
uitam, în loc să mă oglindesc în ochii Pisicuţei, cum 
visasem când mergeam s-o iau de acasă. 

În partea unde ne aşezasem noi, ieşită deasupra 
mării, ca puntea unui transatlantic, era mai mult tineret, 
grupuri vesele, unii în costum de tenis, cu rachetele 
rezemate de scaun, câţiva ofiţeri de marină, câţiva de 
cavalerie, cu pinteni la cizme, în dolmane strânse pe 
talie, împodobite cu brandenburguri; pe lângă ei civilii 
păleau, nu dădeai pe ei două parale, nu ştiu cum aveau 
nas să iasă în societate. Când am venit noi, toţi au întors 
capul după Pisicuţa, iar ea a schimbat vreo cinci mese 
până să se decidă, s-a sucit, s-a învârtit, s-o vadă toată 
lumea. Să nu fi renunţat dinainte la orice drept asupra 
ei m-aş fi umflat în pene, pe când aşa mă întrebam ce 
căutam acolo? Simţeam câte o privire îndreptată şi spre 
mine, auzeam chicoteli şi şoapte, probabil se întrebau 
cine puteam să fiu eu, de unde venisem; în afară de 
rudele AMarisei nu cunoscusem pe nimeni în oraş, şi din 
rude numai o parte. Poate între tinerii de pe terasă 


Pisicuţa avea veri şi verişoare, şi dacă nu veneau s-o 
salute însemna că nu erau în vizită sau poate nici nu 
ştiau unii de alţii. La un moment dat mi-a ajuns la 
ureche o şoaptă,”e subiectul lui Alex”, a spus cineva, de 
la o masă apropiată, şi pe urmă vorba s-a răspândit pe la 
celelalte mese. 

Nu era încă ora de dans, altfel Pisicuţa n-ar fi avut 
linişte, nu i-ar fi lăsat timp nici să răsufle; şi aşa au venit 
câţiva tineri să-i sărute mâna, s-o întrebe ce mai face, s- 
o linguşească, declarând-o cea mai frumoasă; ea îi 
privea pe sub pleoape, înroşindu-se de fiecare dată, dar 
stăpână pe sine, nu ca pe dig, când ne întâlnisem cu 
tânărul chipeş şi se pierduse cu firea, prilejuindu-mi să 
înţeleg că degeaba îmi făcusem iluzii. 

Am mâncat îngheţata de zmeură, cu frişca, în cupe 
de argint cât cana de supa; îngheţată atât de bună nu 
mai mâncasem, m-a uns pe suflet, era şi multă, până s-o 
termin am avut timp să mă gândesc la soarta mea, să 
mă întreb ce căutam eu acolo, dar nu mi-a fost deloc 
milă de mine, dimpotrivă, socoteam că în ziua aceea 
trecusem un examen de bărbăţie şi de aici înainte 
puteam să umblu printre oameni cu pieptul scos în 
afară. 

Am mai avut însă o clipă de şovăială când 
chelnerul a venit cu nota de plată şi am văzut că 
îngheţatele noastre costau treizeci de lei una. Până să 
mă dezmeticesc mi-a zvâcnit inima şi m-am făcut roşu ca 
zmeura, uitasem o clipă că pe lângă banii mamei, care 
nu-mi ajungeau să le plătesc pe amândouă, îi mai aveam 
şi pe-ai lui Alex şi pe-ai AMarisei. Atunci, de la spaimă 
am trecut de-a dreptul la îngâmfare, mi se luase o piatră 
de pe inimă, mă simţeam mai uşor decât aerul; drept 
care am scos din buzunar suta de lei a AMarisei, nouă- 
nouţă, şi am dat să-i spun chelnerului „păstrează 
restul”, cum văzusem ca făceau galantonii, umflându-se 


în pene ca să zăpăcească femeile. Însă mi-a fost hărăzit 
să păţesc o ruşine, Pisicuţa mi-a luat-o înainte, i-a plătit 
chelnerului, mie făcându-mi semn să stau locului, adică 
să nu mă bag unde nu-mi fierbe oala. O umilinţă mai 
mare n-aş fi putut să-mi închipui, mă socoteam pus în 
genunchi, descalificat, cu toate aspiraţiile mele 
pierdute. Şi dacă până adineauri aş mai fi păstrat vreo 
speranţă, cum speră oamenii până în ultima clipă, acum 
nu mai rămânea nici o îndoială, pentru mine Pisicuţa 
murise. Noroc că nu-i spusesem niciodată Nora, în sinea 
mea desigur; cu glas tare nici vorbă n-ar fi fost, mi-ar fi 
înţepenit limba în gură. Dar nici nu o judecasem că vroia 
să-şi ia un asemenea nume, îi dădeam orice drept, ca 
unei regine. Acum însă mi se părea o impietate să-şi 
spună ca în poemul cu femeia eternă, căci Nora nu 
putea să vină decât de la Eleonora. La fel cum o chema 
pe legendara soţie preacredincioasă, care se ascunde 
sub numele de Fidelio. 

Conducând-o spre casă pe Pisicuţa, aveam doar o 
consolare, că din această experienţă dureroasă, 
rămâneam cu două sute de lei, neatinse. Să fi fost bani 
munciţi de mine mi s-ar fi părut meschin să gândesc aşa; 
dar până acum eu nu câştigasem nici un leu cu puterile 
mele, n-aveam dreptul să mă folosesc de munca altora, 
pentru o frivolitate. 

Se însera când am adus-o acasă, rece şi împăcat 
cu soarta. La uşă Pisicuţa a întârziat câteva clipe, şi 
prima oară de când o ştiam m-a privit drept în faţă, fără 
să clipească, aplecată puţin înainte, ca să mă vadă mai 
bine; vroia parcă să-mi citească în suflet. Ce-a urmat s-a 
petrecut prea repede ca să deosebesc o clipă de alta, se 
apleca tot mai mult, o vedeam tot mai aproape, dar nu 
eram conştient de mişcarea ei, mi se părea o iluzie 
optică, până ce i-am simţit respiraţia caldă, şi obrazul ei 
mi-a acoperit întreg câmpul vizual, n-am mai văzut decât 


sclipirea lui ca a diamantului. În clipa următoare şi 
ultima, Pisicuţa mi-a pus braţele pe umeri, s-a lipit de 
mine şi m-a sărutat pe amândoi obrajii, în două mişcări 
repezi, legate între ele, că n-a rămas timp să judec. Ştiu 
doar că pe urmă s-a izbit în uşă, s-o deschidă şi a 
dispărut fuga, speriată de ea însăşi. 

Iar mie mi s-au aprins obrajii, mi s-a înmuiat 
inima, mi-au venit lacrimile, am uitat tot ce gândisem 
mai înainte, i-am redat rangul întreg, de zeiţă. Aşa pică 
şi peştii în plasă. 


19 


Aş povesti acum, până la capăt ce s-a mai 
întâmplat cu Pisicuta, n-aş lăsa pe altă dată, aş vrea şi 
eu să-mi descarc sufletul, dacă n-aş avea şi altele de 
spus, fapte mai importante: cum a fost acuzată AMarisa 
de vrăjitorie, dar mai întâi cum a fost ales primar al 
oraşului cumnatul ei, doctorul Anatol Radovici. Până 
atunci n-am ştiut nimic despre treburile publice, nimeni 
nu mi-a deschis ochii. 

Doctorul Radovici, unde mergeam la masă 
sâmbăta, locuia într-un pavilion, elegant, ca o vilă, în 
curtea sanatoriului, cu faţa la mare. Sanatoriul era afară 
din oraş, aproape de ferma lui Iani Talabă; AMarisa ne 
trimitea cu trăsura. 

Din şapte copii ai lui cu Despina trei erau 
căsătoriţi, locuiau fiecare la casa lui, dar sâmbăta 
veneau cu toţii la masă. AMarisa trimitea docarul să-i 
adune şi să-i ducă la sanatoriu; aveau copii la rândul lor, 
n-ar fi încăput toţi în trăsură. Din ceilalţi copii ai 
doctorului nu-i întâlneam acolo decât pe ultimii doi, 
studenţi, în vacanţă, o fată de douăzeci şi unu de ani 
care urma farmacia, ca maică-sa, şi un băiat de douăzeci 
şi trei de ani, pe cale de a termina medicina, ca taică-su. 
Mai rămâneau la mijloc două fete, măritate; acum se 


aflau în călătorie, cu bărbaţii lor, prin Italia, mergeau 
toţi patru împreună, mi se părea frumos, înseamnă că 
ţineau unii la alţii şi se înțelegeau bine. 

Pentru masa de sâmbătă de la sanatoriu, unde 
când mergeam noi acolo se adunau douăzeci şi cinci de 
suflete, AMarisa îl trimitea din ajun pe bucătar, cu toate 
proviziile, vedea toată lumea, portarul, intendentul şi 
oricine se uita în docar, nu putea să spună nimeni că 
doctorul lua din mâncarea bolnavilor. Ar fi fost bine să 
afle toată lumea câţi miei trimitea AMarisa la sanatoriu, 
de Paşte, şi câţi purcei de lapte la Crăciun, aşa, pe 
tăcute, să nu ştie stânga ce face dreapta; dacă s-ar fi 
ştiut poate n-ar mai fi acuzat-o de vrăjitorie, ceea ce s-a 
întâmplat curând după ce fusesem prima oară la 
plimbare cu Pisicuţa. Uneori Panainte o trimitea şi el pe 
Rozalia, bucătăreasa de pe „Arhimede”, să servească la 
masă; aşa am avut prilejul s-o mai văd de câteva ori şi 
să-mi amintesc aventura ei din cabina unde zăcea mort 
Zoba. E greu să le ţin minte pe toate, dar ar fi păcat să 
uit o asemenea întâmplare. 

În prima sâmbătă când am mers la ei, doctorul 
Radovici m-a luat, pe mine şi pe Alex, să vizităm 
sanatoriul. A fost o experienţă tristă, dar nu regret că 
am făcut-o. Erau două pavilioane, identice, unul pentru 
copii, altul pentru adulţi, amândouă lipite de mare, că se 
auzeau valurile răsturnându-se sub terase. Terminasem 
masa, oaspeţii ceilalţi mai întârziau cu cafeaua, se 
făcuse ceasul patru, în sanatoriu domnea linişte, 
bolnavii erau la ora de odihnă, stăteau nemişcaţi în 
paturile scoase sub cerul liber, pe terasă, înveliţi până în 
gât şi cu căciuliţe de lână tricotată. Chiar dacă nu 
dormeau, trebuia să stea cu ochii închişi, să nu se mişte, 
să nu vorbească, aşa era regula. Vara, pe timp frumos, 
paturile rămâneau afară şi noaptea; să fi fost oameni 
sănătoşi i-aş fi pizmuit, visam de mult să am casa pe 


malul mării, să dorm afară noapte de noapte şi 
dimineaţa să mă trezească soarele. 

Aveam în picioare pantofi de tenis, cu talpă de 
cauciuc, ni-i dăduse la intrare, să nu facem zgomot, 
mergeam ca nişte umbre de-a lungul paturilor, mă uitam 
cu coada ochiului la faţa bolnavilor, începusem cu 
pavilionul pentru copii, aveam inima strânsă, ştiam că 
mulţi dintre ei nu puteau să umble nici măcar în cârje, 
zăceau cu lunile şi cu anii, unii cu tot trupul în ghips şi 
chiar dacă se făceau bine rămâneau infirmi, cu 
articulaţii înţepenite, cu spinarea susţinută de corsete 
ca nişte maşinării, lăsându-i la o parte pe cei care nu se 
însănătoşeau niciodată. Parcă mă simţeam vinovat că 
mergeam drept, pe picioarele mele, că nu mă durea 
nimic, puteam să fug, să mă dau tumba; mă mângâiam 
cu gândul că ei dormeau, nu ne simțeau, era ca şi cum 
n-am fi fost acolo, până ce am văzut că unul se uita la 
noi printre pleoape; când am trecut de el am întors 
capul, ne urmărea cu ochii deschişi de-a binelea. De- 
acolo înainte am fost atent, toţi ne priveau printre 
pleoape, iar când treceam deschideau ochii. Oare 
doctorul nu-şi dădea seama, nu le cunoştea obiceiul? 
Zăcuse şi el, poate chiar aici, pe terasa unde acum 
mergea trăgându-şi piciorul, avea un genunchi ţeapăn, 
adică se făcuse bine, aşa se socoteşte. Şi dacă ne luase 
cu el, ce trebuia să înţelegem? 

M-am gândit mult, după ce am trecut pe toate 
terasele şi la urmă ideea cea mai puternica a rămas 
aceea că mă bucuram de un privilegiu pe care nu l-aş fi 
prețuit dacă nu mă comparam cu bolnavii. Săptămânile 
următoare, când am suferit greaua dezamăgire, 
datorată Pisicuţei, mi-am amintit de băieţii de vârsta 
mea, care stăteau ţepeni în pat, la sanatoriu, şi se uitau 
pe furiş la mine, să vadă cum îmi mişcăm picioarele; aşa 
am putut să-mi las în urmă dezamăgirea, ceea ce nu 


înseamnă că a fost fără suferinţă. Am mai învăţat tot 
atunci, deşi ideea s-a clarificat mai târziu, să nu mă 
compar niciodată cu cei mai fericiţi decât mine. 

Pe terasa de sus am văzut o fetiţă cu breton, 
smeadă la faţă, frumuşică, privindu-ne şi ea printre 
pleoape. După ce am trecut am întors capul, era cu ochii 
deschişi, încărcaţi de tristeţe şi semăna cu Zefira. 

Mi-a rămas în minte o întrebare fără răspuns, nu 
ştiu nici astăzi ce să cred, cine în lumea aceea nefericită 
suferea mai mult, bărbaţii sau femeile? Adulții, care 
fuseseră valizi odată şi avuseseră parte de toate 
bucuriile vieţii, iar acum le pierduseră? Sau copiii care 
nu puteau nici să-şi închipuie la ce ar fi avut dreptul? 

Când ne-am întors acasă se făcuse ora ceaiului, 
fiecare şi-a umplut cana singur din samovarul care 
fumega pe verandă, apoi toată familia s-a aşezat pe 
scăunele de lemn, scunde, puse în cerc sub nucul din 
faţa casei. În mijloc era o masă mare, rotundă, nu mai 
înaltă ca scaunele, încărcată cu prăjituri, cozonac, 
gogoşi, uscăţele şi minciunele, acestea din urmă uitate 
în zilele noastre. Deşi sătul, a trebuit să iau câte ceva, 
altfel ar fi părut că făceam nazuri. Şi iarăşi mi-am adus 
aminte cum la şcoală mi-era foame tot timpul. Doctorul 
a adus din casă un patefon mare, în cutie de lemn, ca o 
mobilă, şi l-a pus jos, în iarbă. N-avea pâlnie, sunetul 
ieşea printr-o deschidere aflată pe partea din faţă a 
cutiei, acoperită de un oblon cu traforaje. Mergea cu 
arc, e de la sine înţeles, nu apăruseră patefoanele cu 
motoraş electric, şi singura amplificare rămânea cutia 
de lemn, care reda sunetele joase înăbuşit, iar pe cele 
înalte spart, dar oricum mai bine decât gramofonul cu 
pâlnie metalică. Pe capac avea o emblemă aurită, un 
templu grecesc cu patru coloane, sub care scria 
„Odeon”, marca fabricii. Era patefonul cel mai 
perfecţionat din câte văzusem, doctorul îl comandase în 


Franţa, abia sosise, împreună cu două albume de 
discuri. "Ţin minte unele dintre ele, deşi cuprindeau 
muzică necunoscută, o auzeam prima oară, fără s-o pot 
înţelege; nu-mi plăcea, dar am ascultat-o curios, 
urmărind cu coada ochiului fizionomiile celorlalţi, să văd 
dacă ei o înțelegeau mai bine. 

Cea mai ciudată dintre bucăţi reda zgomotul unei 
locomotive. Transpus în sunete muzicale, dar nu era o 
batjocură, locomotiva rămânea locomotivă şi muzica 
muzică. Am ciulit urechile, niciodată o locomotivă nu-mi 
va fi indiferentă, după cum nu-mi poate fi indiferentă 
nici muzica; n-am simţit deloc nevoia să le separ pe una 
de alta, le-am ascultat împreună, tot mai curios şi mai 
nedumerit, dar convins că nu ascult de pomana şi într-o 
zi o să-mi folosească. Mare mi-a fost bucuria când, 
uitându-mă pe disc, la urmă, am văzut scris „Pacific 
231”; locomotiva Pacific, cu roţi mai înalte ca mine, care 
venise numai de câţiva ani din America era marea mea 
slăbiciune între locomotive. Îi cunoşteam sunetul, cum 
pornea, făcând să patineze roţile, cum se aşternea la 
drum, trezind ecouri mecanice în peisajul străbătut 
nebuneşte, cum trezea natura cu fluierul şi pe urmă îşi 
încetinea mersul ca să se oprească, pufăind obosită. 
Mult m-am învârtit în jurul ei prin gară; când venea 
trenul nu mă interesa lumea din vagoane, ci dădeam 
fuga în faţă, la locomotivă. 

Ce-am înţeles din prima clipă după ce s-a sfârşit 
discul, a fost că locomotiva putea fi muzică, şi muzica 
putea să redea o locomotivă. Pe urmă am înţeles că 
muzica urmărea mai mult decât atâta, să redea spiritul 
vremii. Şi ce era atunci mai în spiritul vremii, decât 
locomotiva „Pacific”? De compozitor nu auzisem cine 
auzise? Îl chema Honegger, francez, îl crezusem neamt 
şi mă întrebam dacă făcuse războiul. Discul era 


imprimat de curând; cu doi ani înainte, muzica nici nu 
fusese compusă. 

Am povestit acestea nu pentru Honegger, ci 
pentru spiritul modern al doctorului Anatol Radovici, 
care, bunăoară, cum a venit primar, a desfiinţat gardul 
dintre plaja femeilor şi a bărbaţilor, bineînţeles şi 
cearşafurile de pe mare, puse pe prăjini şi frânghie, 
până unde apa ajungea deasupra capului. Ca să faci aşa 
trebuie, între altele, să înţelegi muzica vremii. Acele 
oprelişti se datorau fostului primar, el dăduse ordonanța 
municipală; gustul lui nu trecea de sârbă şi horă; 
tangoul era o ruşine. A doua zi după ce mă plimbasem 
cu Pisicuţa, primarul murise de apoplexie la baia de 
aburi, în timpul masajului; maseuza, mai mult goală, 
ieşise ţipând din cabină. Nenorocirea se întâmplase într- 
o joi, iar sâmbătă eram la doctorul Radovici, când a 
venit delegaţia. 

Intre timp fusesem de mai multe ori acolo, în 
fiecare sâmbătă. Vinerea mergeam la Iani Talabă şi 
uneori rămâneam la ei peste noapte, după ce îi ceream 
voie AMarisei să lipsim la masa de seară. Aşa că a doua 
zi, după ce urmăream jocul căprioarelor, care n-ar fi 
putut să mă obosească niciodată, porneam pe jos înspre 
sanatoriu, n-aveam de mers nici o jumătate de oră, 
ajungeam tocmai când se pregătea masa. 

Tihnită viaţă am dus între aceste două case, şi 
multe învăţăminte am tras, şi dintr-o parte, şi dintr-alta. 
Singura mea grijă adevărată rămânea sfârşitul vacantei, 
care se apropia cu atât mai repede, cu cât zilele erau 
mai frumoase. 

Nu terminasem bine masa în acea sâmbătă, când 
pe drum s-a auzit muzică de fanfară; nu-i om să audă 
fanfara şi să nu dea fuga să vadă. Până să ocolim casa, 
porţile sanatoriului s-au deschis larg, o mare mulţime de 
oameni, câteva sute, venea pe alee, cu fanfara în frunte. 


Erau delegaţii celor cinci sectoare ale oraşului, culoarea 
de roşu, de verde, de galben, de gri şi de negru, plus 
sectorul special, de albastru, care îngloba portul şi 
străzile mărginaşe. Pentru ceea ce doreau ei ar fi fost 
de-ajuns şase oameni, de fiecare sector câte unul, şi 
chiar mai puţin, trei de pildă, ca doi să-l încadreze pe cel 
ce ţinea cuvântarea. Însă dacă vroiseră să vină mai 
mulţi nu putea să-i împiedice nimeni. 

Erau oameni de toate felurile, uniţi printr-o 
năzuinţă comună, avocaţi, magistrați, profesori, medici, 
negustori, meşteşugari, docheri, marinari, camionagii, 
pensionari, rentieri. Printre ei n-am recunoscut decât pe 
Omer Baltadgi, pe Sofron, scafandrul, pe fraţii Sasu, 
care acum, îmbrăcaţi de oraş semănau leit unul cu altul, 
n-aş fi putut spune care ţinea băcănia şi care depozitul 
de vinuri. Sofron reprezenta echipajul vaporului de 
salvare „Arhimede”, deşi, ca fiu al armatorului ar fi 
trebuit să se abţină, de asemeni să se abţină ca nepot 
prin alianţă cu doctorul Anatol Radovici. Dar nu-l 
contestase nimeni, fiindcă delegaţia nu făcea decât să 
aducă un mesaj de curtoazie. Cetăţenii îl vroiau pe 
doctor de primar al oraşului; ca să pună frâu risipei, să 
asaneze moravurile degradate, mita, corupţia, furtul, 
delapidarea, să împiedice falimentul, să readucă 
prosperitatea de la începutul secolului, să redeschidă 
calea spre progres, blocată de o conducere inaptă şi 
necinstită. 

Aşa spunea cuvântarea pe care a ascultat-o 
doctorul, dar cu mult mai multe cuvinte, în fraze 
solemne, bine compuse, rostite cu toată convingerea, 
atât în ceea ce privea dezamăgirile, cât şi speranţele. 
Vorbea un om impozant ca statură, cu fata aspră, 
brăzdată de cute, preşedintele tribunalului, aşa mi-a 
spus Mustafiţă, era şi el acolo, ne adusese de dimineaţă 
şi aştepta să ne ducă înapoi, cu trăsura. Ce m-a 


impresionat mai mult, vorbitorul purta pe deasupra 
hainelor o pelerină de stofă albă, cu o cruce albastră pe 
pieptul stâng, deasupra inimii. La început am crezut că 
era mantia cavalerilor de Malta, aşa cum o ştiam din 
fotografii, deşi unul din aceştia n-ar fi avut ce să caute 
acolo. Tot de la Mustafiţă am aflat că aşa se îmbrăcau la 
solemnităţi cavalerii ordinului Mihai Viteazul. Şi 
cuvântarea, desigur, dar poate mai mult pelerina făceau 
ca atmosfera să fie într-adevăr solemnă. Doctorul 
asculta cu modestie, cu capul aplecat, singur în faţa 
delegaţiei, pe pajiştea unde ne adunam la ceaiul de 
după-amiază. Didona, ca şi restul familiei se retrăsese 
deoparte, nu se socotea în drept să-şi însuşească nici o 
părticică din omagiul care se aducea stăpânului casei, 
deşi în alte părţi se obişnuieşte; în campania electorală, 
Preşedintele Statelor Unite şi contracandidatul lui îşi ţin 
discursurile cu nevasta alături; altfel cetăţenii nu îşi dau 
votul. 

Înainte de a-şi începe cuvântarea al doilea 
vorbitor, doctorul obiectă că nefiind înscris în nici un 
partid politic, n-are cum să candideze la alegeri. Şi-apoi, 
n-ar înţelege să fie primar, dacă un singur om ar vota 
contra; trecând peste împotrivirea lui, ar însemna să-l 
lezeze. Nu se pricepea la politică, sau mai bine zis o 
ignora; n-avea simţ pentru această ştiinţă. Alţii se roagă, 
promit, ameninţă, cerşesc voturi, le cumpără şi se 
mulţumesc să câştige cu o majoritate oricât de micuță. 

Dar nici nu vor fi alegeri! i se răspunse, cu o 
hotărâre luată dinainte, după discuţii cu legea în faţă. 
Va fi primar prin consensul oraşului! 

Acesta a fost cuvântul, l-am auzit limpede, 
consens, dar nu ştiam ce înseamnă, atât am înţeles că 
odată pronunţat, nimeni nu mai poate să facă obiecţii. A 
fost o întâmplare plină de complicaţii, nu m-au interesat, 
atât ştiu că doctorul a devenit primar, împotriva legii. 


„Aveţi dreptate! le-a spus opozanților însuşi preşedintele 
Tribunalului. Faceţi alegeri, nimeni nu vă împiedică, 
însă postul de primar este ocupat prin consensul 
oraşului!” 

Nu mai ştiu dacă s-au ţinut alegeri, parcă a fost o 
încercare, dar nedusă până la capăt obiecțiile s-au 
potolit repede, nemulţumiţii au ridicat din umeri şi s-au 
apucat de alte treburi, consensul a fost mai puternic. 
Este într-adevăr un cuvânt care după ce se impune, prin 
vorbe imperative, rămâne impus, nimeni nu mai poate 
să-l înfrunte; eu, când îl aud, îmi scot pălăria repede. 

După plecarea delegaţiei toţi din familie au rămas 
stânjeniţi şi tăcuţi, nimeni nu şi-a dat părerea, numai 
doctorul trebuia să hotărască. M-aş fi aşteptat ca Didona 
să se bucure, cui oare nu-i plac onorurile? Pe ce soţie n- 
ar ispitit-o gândul de a fi prima doamnă a oraşului? lar 
copiii, băieţii şi fetele, care din ei nu s-ar fi mândrit să 
stea în tribuna oficială la parăzi, să-i salute vardiştii, să 
primească plocoane ca să pună o vorbă bună? Cine vrea 
şi are puţină pricepere poate să se chivernisească. Nici 
unul n-a spus „primeşte, tată!” Ciudaţi oameni, n-aş fi 
bănuit că pot să existe, şi nu unul din zece, ci toţi, până 
la ultimul, împreună cu nepoţii, care, măcar ei, cu 
mintea mai fragedă, ar fi putut râvni măcar să fie primii 
în clasă, şi să ia toate premiile! 

În această atmosferă ca de priveghi am dat 
drumul patefonului, doctorul mi-l lăsase în grijă mai de 
mult, dacă văzuse că mă uitam cu jind; îl păzeam ca o 
santinelă. Nu ştiu ce-or fi gândit ei despre mine, aşa 
cum stăteau pe scăunele sub nuc, aşteptând ora 
ceaiului, şi când s-a auzit muzica pe cât de 
înfricoşătoare pe atât de triumfală a uverturii la 
„Tannhauser”. E drept că nu murise nimeni, dar nici nu 
triumfase, mai bine aş fi lăsat patefonul în pace; numai 
că pe atunci nu învăţasem să nu confund dorinţele mele 


cu ale altora. Prinsesem gust pentru Tannhauser, 
puneam discul de trei-patru ori în fiecare sâmbătă, se 
potrivea poate cu vreuna din năzuinţele mele pe care nu 
o cunoşteam încă, să bat cu buzduganul în poartă, la o 
cetate, toată suflarea dinăuntru să iasă pe ziduri şi să 
mă aclame în sunet de trâmbiţe. Nu mă luam după 
legendă, ci după ceea ce îmi inspira muzica. Dar 
Tannhauser n-a fost destul, am pus pe urmă Uvertura 
Solemnă de Ceaikovski, care zugrăveşte înfrângerea lui 
Napoleon în Rusia, retragerea din 1812. Nu avea nici o 
potrivire cu Wagner decât forţa colosală a finalului, 
când tot ce este instrument într-o orchestră simfonică 
plus instrumentele de fanfară intonează imnul imperial 
Boje Tzaria hrani, întărit de petarde adevărate, care 
explodează ca obuzele, în ritmul muzicii. 

Când s-a sfârşit, îmi venea să mă bat cu pumnii în 
piept şi să strig ura, deşi îl iubeam pe Napoleon. 

— Poftiţi la ceai! s-a auzit glasul Didonei. 

Nu l-am recunoscut, îmi ţiuiau urechile. Doctorul, 
care nu scosese nici o vorbă de când plecase delegaţia, 
s-a uitat la mine. Era prea bun ca să mă certe pentru 
muzica dinainte şi mi-a spus, zâmbindu-mi: 

— Pune, te rog, şi Pacific! 

Nici o descriere nu m-ar fi făcut să-l cunosc mai 
bine decât aceste cuvinte. 


20 


Iată condiţiunile în care doctorul a acceptat să fie 
primarul oraşului: 

Să-şi poată continua nestânjenit activitatea la 
sanatoriu. Serviciile primăriei să funcţioneze ca înainte, 
dar, în ceea ce îl privea, orele lui de lucru să fie de la 
şapte la zece seara; colaboratorii direcţi să se adapteze. 

În afară de clădirea primăriei, o construcţie nouă, 
monumentală, în stil românesc, inspirată de Palatul 


administrativ de la Iaşi şi de Ministerul lucrărilor 
publice şi Comunicaţiilor de la Bucureşti, oraşul avea un 
palat primarial, pe esplanadă, lângă Episcopie; prin 
tradiţie, în timpul mandatului, primarul împreună cu 
familia, trebuia să-şi aibă reşedinţa acolo, păzit cu 
onoruri, ca Preşedintele Franţei la Elysee şi 
Preşedintele Statelor Unite la Casa Albă. Doctorul 
acceptă numai simbolic această locuinţă, conveni să-şi 
aducă o pijama, un halat şi papucii de noapte, şi el 
rămase la sanatoriu, cerând să nu i se pună vardist la 
poartă. 

De pe balconul lui Panainte, dacă te aplecai puţin 
în afară, se vedea în lung palatul primarial, o clădire în 
stil venețian, de piatră albă; să nu fi avut turnurile din 
cele patru colţuri, ar fi semănat cu Palatul Dogilor. Două 
gherete cu dungi tricolore, în diagonală, încadrau 
intrarea, pe unde se putea merge cu trăsura până în 
curtea interioară. În fiecare gheretă stătea de pază 
nemişcat, ca o stană de piatră, câte un jandarm în 
uniformă de paradă, cu coif împodobit de penaje albe, 
cu sabia scoasă, ţinută vertical, pe lângă umăr. Dacă o 
muscă i se aşeza unuia pe nas, n-avea voie să se apere 
cu mâna, nici să-şi scuture capul; trebuia să rabde. Se 
spunea că le era interzis până şi să clipească, ceea ce ar 
fi fost o aberaţie, dar nu-i mai puţin adevărat că nu 
clipeau decât la mare nevoie, stăteau cu ochii ţepeni, 
până le dădeau lacrimile. Copiii se opreau în faţa lor, îi 
priveau de aproape şi numărau de câte ori clipea 
fiecare. Neavând voie să mişte, jandarmii nu puteau să-i 
gonească. „O dată, de două ori...” numărau fără cruţare 
obrăznicăturile. „De trei ori, patru, cinci...” continuau 
cei de la ghereta alăturată. Era ca o competiţie; fiecare 
jandarm se străduia să clipească mai puţin decât 
celălalt. La ora de promenadă, fetele mai îndrăzneţe se 
apropiau de ei, fără să ţină seama că aveau pe mânecă 


numărul matricol de la şcoală, şi îi sărutau pe obraz, 
doar aşa, ca să-i necăjească, ştiind că ei nu le pot prinde 
în braţe, să le-o întoarcă. 

Trecea şi Pisicuţa pe acolo, dar nu se uita la ei, îşi 
ţinea capul înainte, cu pleoapele aplecate şi când 
ajungea în dreptul lor se înroşea din corsaj până la 
rădăcina părului: dacă avea mâneci scurte, se vedea că 
erau roşii chiar şi braţele. Murea de necaz că doctorul, 
care îi era unchi prin alianţă, refuzase să locuiască în 
palatul primarial, unde ar fi putut să meargă şi ea în 
vizită, să iasă în balcon, şi să se arate mulţimii ieşite la 
plimbare pe esplanadă. Când venea acasă se lua la 
întrecere cu Pompilia în ocări grosolane: „Nătângul! 
Molâul... Fă-mă mamă cu noroc, şi lasă-mă dobitoc! ... 
Erau vorbele Pisicuţei, care o stârneau pe maică-sa. 
„Da' şi tâmpita aia de soră-ta; i se adresa lui Panainte. 
Mare toantă! Adică nu putea să pună piciorul în prag? 
Sigur că putea, dacă avea un pic de ambiţie!” 

În ziua când doctorul veni să-şi ia palatul în 
primire, simbolic, Pompilia ieşi pe balcon, să vadă, fără 
să ţină seama de sfatul lui Panainte, de-a se abtine. Era 
o ceremonie tradiţională, doctorul acceptă să ia parte, 
trebuia să facă şi el o concesie, ceru în schimb să se 
renunţe la pompa obişnuită, cortegiu, companie de 
onoare, fanfară, iar mai înainte, în zorii zilei, salvele de 
tun ale bateriilor de coastă. Veni cu trăsura AMarisei, 
numai el cu Didona, care greu se învoi să participe; de 
restul familiei nici nu fu vorba, deşi protocolul cerea să 
fie cu toţi acolo, chiar şi copiii de grădiniţă. Doctorul 
refuză ca trăsura să intre în curtea de onoare, cobori în 
poartă şi, cu Didona alături, ascultă cuvântul de bun 
venit al intendentului care îi prezentă cheile palatului, 
pe o pernă de catifea roşie. Mustafiţă aştepta respectuos 
în spate, ţinând într-o mână biciul, în alta valijoara cu 
pijamaua, halatul şi papucii de casă. În clipa când, la 


n 


rândul lui, doctorul îi oferi Didonei cheile, ca stăpână a 
casei, Pompilia se făcu galbenă ca şofranul şi începu să 
verse pe gură fiere vânătă. 

Intenţiile bune au uneori urmări proaste; având în 
grija sa un palat unde nu locuia nimeni, intendentul 
începu să închirieze camere, bineînţeles numai unor 
persoane distinse şi discrete, cu recomandaţii de 
încredere. În vara următoare merse până acolo încât 
puse întreg palatul la dispoziţia doamnei Lambru, şi ea 
locui acolo fără să se mire nimeni, timp de o săptămână; 
când venea acasă, jandarmii de pază o salutau aplecând 
sabia. La sfârşit avu îndrăzneala să dea o recepţie, un 
dineu cu o sută de oaspeţi, toată protipendada oraşului. 
Petrecerea ţinu până aproape de ziuă, cu atâta 
iluminaţie, că palatul părea în flăcări. E greu de crezut, 
dar o invitaţie primi chiar primarul, prin imprudenţa, 
prin inconştienţa sau prin ignoranţa doamnei Lambru, 
care, fiind întrebată, răspunse că nici nu ştia al cui era 
palatul. 

N-ar fi dat nimeni în vileag aceste fapte, ar fi 
trecut neobservate sau neînţelese, dacă nu intervenea 
însuşi primarul. Deşi întâmplarea i se părea mai 
degrabă amuzantă, se socoti dator s-o denunte, ca să 
deschidă ochii inocenților care treceau prin faţa unui 
palat nelocuit, fără să se mire că toate ferestrele erau 
luminate şi dinăuntru se auzea muzică, tangouri şi 
valsuri. 

Se întâmplă adesea ca în spatele unui om cinstit, 
fără nici o umbră pe conştiinţă, să se ascundă un ticălos, 
o jigodie. Intendentul dispară din oraş, şi dus a fost. 
Lipsa lui îngreuia lămurirea afacerii, vina putea să 
rămână pe umerii unui om de cea mai bună-credinţă. 

Tocmai în anul acela apăruse Pasul Istoriei, ziarul 
lui Jordie. Acesta, crezând că era rost de o căpătuială, 
anunţă o campanie împotriva primarului. Cum primele 


insinuări nu dădură nici un rezultat, deschise focul în 
plin. Nu trebuia să-l înveţe nimeni cum să procedeze şi 
în vocabularul lui erau destule invective ca să-şi 
îngrozească victima. Pompilia, care nu citea niciodată 
ziarele, şi nici cărţi, decât în rare ocazii, deveni 
admiratoarea lui Jordie, devora Pasul Istoriei, se îngrăşa 
văzând cu ochii, la fiecare articol mai punea pe ea un 
kilogram şi mai făcea o guşă. 

Venise iarna. Cincizeci de cetăţeni îşi băgară 
bastonul sub palton şi merseră în delegaţie la directorul 
ziarului, care nu-şi făcuse încă palatul cu unsprezece 
etaje. În fruntea delegaţiei era preşedintele 
Tribunalului, cu pelerina albă a ordinului Mihai Viteazul 
pusă peste şubă. Când îl văzu, Jordie, care avea şi el 
aceeaşi distincţie şi purta pelerina la sărbătorile 
naţionale, rămase cu ochii zgâiţi; iar când delegaţii 
scoaseră bastoanele şi făcură un pas înainte, ridică 
mâinile. 

Eram la şcoală, citeam şi eu articolele; cu scârbă 
şi cu revoltă, fiindcă îl iubeam pe doctorul Anatol 
Radovici; dacă ar fi vrut să-mi smulgă cineva o mărturie 
împotriva lui, aş fi dat-o numai pe rug. ca să scap de 
chinuri; pe urmă m-aş fi rugat lui Dumnezeu să mă ierte, 
aşa fac oamenii la ananghie, lăsând la o parte martirii. 
Am vrut să aflu cum încetase campania atât de brusc şi 
fără nici o explicaţie. Am scris lui Alex, lui Sofron, lui 
Panainte şi altora; nimeni n-a putut să-mi răspundă, nici 
chiar Mustafiţă. De altfel, mârşava campanie a lui Jordie 
era uitată, treburile oraşului mergeau strălucit, doctorul 
se bucura de admiraţia tuturora şi chiar de adulaţie. Eu 
însă nu mă mulţumeam cu atât şi atunci mi-am luat 
îndrăzneala să-i scriu acelei persoane impozante, 
preşedintele Tribunalului, care îmi făcuse o impresie 
foarte puternică. Îl chema Caton Mureşanu, nume de 
cenzor. M-am dat drept profesor la şcoala unde nu eram 


decât un biet elev în coada clasei. „Predau educaţia 
morală, spuneam, şi pentru mine ar fi instructiv să aflu 
dedesubturile acestei afaceri atât de imorale. Vă rog 
deci să-mi răspundeţi cum aţi izbutit” „Prin consens!” 
îmi răspunse într-o telegramă, preşedintele Tribunalului. 
Cred că îşi dăduse seama, după scris, că nu puteam să 
fiu ceea ce aveam pretenţia, dar unuia ca el nu putea să- 
i pese; iată ce numesc eu un om admirabil, îmi pare rău 
că n-o să-l mai întâlnesc niciodată, a murit dintr-o 
datorie de conştiinţă. 

Intre alte condiţii puse de doctor ca să accepte 
postul de primar al oraşului, fusese aceea de a nu se 
face nici un fel de pază în jurul lui, să nu vadă vardişti la 
poartă, să nu-l însoţească detectivi în haine civile, 
mergând la cinci paşi în urmă, cu pistolul la subţioară. 
Apoi să se vândă la licitaţie automobilul primăriei, un 
Cadillac negru, o limuzină, înmatriculat cu numărul unu. 
Primarul urma să se deplaseze cu mijloace proprii, 
AMarisa îi puse la dispoziţie trăsura, cu Mustafiţă, 
căruia îi confecţiona o uniformă potrivită cu rolul lui de 
vizitiu al primarului, dar nimic pompos sau bătător la 
ochi, un veston roşu-ruginiu, după culoarea cailor, 
amândoi roibi, cu emblema oraşului pe mâneca stângă. 
Cum Mustafiţă nu se învoi în ruptul capului să poarte 
şapcă, AMarisa îi lăsă fesul, cu condiţia să-i pună în 
frunte o cocardă tricoloră. Acest detaliu de mică 
importanţă, dar cu totul neuzitat, făcu din vizitiu un 
personaj pitoresc despre care se duse vorba până la 
Constantinopole; străinii în trecere ţineau negreşit să-l 
vadă, îl fotografiau pe capra trăsurii. 

Incă de pe atunci, când mai erau trei-patru ani 
până la marea criză de la sfârşitul deceniului, oraşul nu 
stătea atât de bine cu finanţele cum s-ar fi cuvenit în 
situaţia privilegiată pe care o avea, ca poartă maritimă 
spre lumea largă. Abordez subiectul cu stângăcie, 


niciodată nu l-am cunoscut bine şi mi-e teamă că n-aş fi 
mers prea departe nici dacă îmi dădeam osteneala. 
Pentru mărfurile de export, ca şi pentru cele importate 
se plăteau taxe vamale, ştiu şi eu ca toată lumea. Nu 
ştiu în schimb dacă din încasările acestea, desigur 
enorme, lua şi primăria o parte; poate că da, dar cât 
anume n-aş putea spune. 

A trecut timp de-atunci şi vorbele pe care le-am 
auzit nu le mai ţin minte limpede şi nici nu sunt sigur că 
le-am înţeles bine. S-ar putea astfel să mă îndepărtez de 
adevărul istoric, ceea ce va nemulţumi pe oamenii de 
finanţe; în ceea ce mă priveşte, socotesc că nu are 
importanţă, pe mine mă interesează un anumit rezultat, 
nu felul cum s-a ajuns la el, prin ce manevre sau 
maşinaţii. Fapt evident rămâne acela că în şase luni 
doctorul, care nu era străin de un asemenea subiect, 
căci de zece ani supraveghea administraţia sanatoriului, 
făcu în chip uluitor ca încasările municipiului să se 
dubleze, într-o primă fază; nu fu nevoie decât să pună o 
mică taxă suplimentară pe mărfurile exportate şi 
importate. Nu protestă nimeni, măsura fu acceptată prin 
consens, şi nu-i de mirare, fiindcă oamenii în cauză, 
exportatorii şi importatorii, o plăteau de când lumea, 
numai că n-o încasa primăria, se numea comision şi 
ajungea aproape oficial în buzunarele unor persoane al 
căror rol era de-a face să nu scârţâie căruţa; expresia 
curentă, prin care se definea această manevră era a 
unge osia. Primarul refuză comisionul său, le tăie şi pe 
ale celorlalţi, făcându-le venit la bugetul municipiului. 
Din nimica toată, prosperitatea se simţi repede şi fu atât 
de durabilă că n-o zdruncină prea mult nici măcar 
marea criză, apropiată dar nebănuită de nimeni. 

Eu, unul, nu puteam să iau cunoştinţă de 
bunăstarea oraşului decât prin semne exterioare; pe 
străzi apărură măturători în uniforme albastre, curate, 


cu emblema primăriei pe mânecă, şi de atunci înainte nu 
s-au mai văzut nicăieri gunoaie, puteai să umbli cu 
picioarele goale pe trotuar şi tălpile rămâneau curate. 
Edificiile publice se văruiră, cele de piatră se albiră, 
proprietarii de imobile sau simple case de locuit fură 
obligaţi să facă asemeni, recomandându-li-se prin 
ordonanţă municipală să nu-şi sluţească fațadele cu 
culori ridicole. Toată lumea înţelese şi se supuse cu voie 
bună; rezultatul fu că în mai puţin de o lună oraşul îşi 
schimbă cu totul înfăţişarea, părea nou-nouţ, ca scos din 
cutie; cine se întorcea după o lipsă mai mare nu-l putea 
recunoaşte. Străinii se mirau: de unde atâta lumină şi 
voie bună? 

Căci şi înfăţişarea oamenilor era alta, nu mai 
umblau cu hainele mototolite, îşi puneau pantalonii sub 
saltea, dacă n-aveau timp să-i calce; nu se mai vedeau 
pantofi cu tocurile scâlciate, care lasă impresia de 
mizerie; pentru săraci exista în fiecare cartier o cizmărie 
unde încălţămintea se repara pe cheltuiala primăriei. 
Chiar dacă rămân la asemenea semne exterioare, ar fi 
încă multe de spus, despre muzicile din parcuri, despre 
serbările populare, despre cantine şi băi publice, despre 
uniforma şcolarilor; mă opresc la ceea ce mi-a fermecat 
ochii mai mult, la flori şi la arbori. 

În doi ani oraşul deveni o grădină şi o livadă, 
pepinierele primăriei le ofereau cetăţenilor pomi 
fructiferi gratis, soiurile cele mai alese, cireşi, vişini, 
piersici, cărora le mergea cel mai bine în clima locală. 
Oricine avea un petic de pământ lângă casă planta pomi, 
ceea ce este o bucurie şi face să dispară multe necazuri. 
Pe bulevarde şi pe arterele principale se păstrară arborii 
decorativi, platanii, care trăiesc o mie de ani şi chiar 
peste, monumente caracteristice ale oraşului. In schimb, 
pe străzile laterale, şi mai ales la periferie se puseră 
pomi fructiferi, ca prin curţile oamenilor. Primăvara, 


când înfloreau cireşii, floarea lor se lua la întrecere cu 
pereţii caselor, văruiţi proaspăt; era o explozie de alb, 
oraşul părea o mireasă. Dar şi mai mult m-au fermecat 
florile decorative de pe esplanade, din parcuri, din 
scuaruri şi de pe trotuare. Floarea cea mai răspândită, 
fiindcă îi pria cel mai bine, ţinea din primăvară până ce 
cădea bruma, fără să ostenească, era petunia, 
multicoloră, lucioasă ca smalţul, prodigioasă, înfoiată, 
inepuizabilă, cu parfumul ei delicat care înmiresma 
noaptea oraşului. 

De la Mustafiţă am aflat că un singur fir de 
petunie costa şapte lei, socotind semănatul în seră, 
repicatul, trecerea lui în ghivece, apoi plantatul şi toată 
îngrijirea următoare, udatul, săpatul, curăţatul, din 
iarnă până toamna. Iar în oraş se puneau un milion de 
petunii; în anul următor, un milion şi jumătate. Cred că 
nici în paradis nu puteau să fie mai multe. Nu mă 
gândeam la banii cheltuiţi, le pierdeam înţelesul. Aş fi 
vrut să zbor cu avionul, la vremea petuniilor, să le văd 
de sus, pe toate deodată; cred că mi-ar fi lăsat o bucurie 
pe întreaga viaţă, dar n-am avut prilejul, rămân cu ceea 
ce am văzut în rasul pământului. 

În sfârşit, spre a mai spune un cuvânt despre 
semnele exterioare ale prosperității, mă întorc la 
oameni, ca să adaug că pe lângă înfăţişarea îngrijită a 
tuturora, bărbieriţi şi tunşi proaspăt, cu pantofii lustruiţi 
şi hainele fără scame, toţi erau mult mai veseli decât 
înainte, rar vedeai pe câte unul cu o mină sumbră; erau 
şi din aceştia, de ce să mint, poate îi supărau nevestele, 
nu poţi să scapi niciodată de toate necazurile. Ei se 
pierdeau însă între ceilalţi, cu figurile zâmbitoare, 
îndatoritori, prietenoşi, optimişti, alcătuind parcă o 
legiune a fericirii. Şi totul, pornind de la taxa derizorie 
pusă pe metru, kilogram sau litru de marfă, pe care n-o 
simţea nici cumpărătorul, nici vânzătorul. 


O altă măsură a noului primar, care nu întârzie să- 
şi dea roadele bune, deşi la început oamenii se miraseră 
iar unii încercaseră să cârtească, aşa se întâmplă până 
ce stabileşte consensul, fu să se redeschidă şi să 
activeze jocurile de noroc de la Cazinou, ruletă, baccara, 
chemin de fer şi toate celelalte; şi chiar bula, o ruletă 
mai populară, care nu se găsea în saloanele de sus, ci pe 
trotuar în faţa scărilor. 

Jocurile erau interzise de câţiva ani, în urma 
sinuciderilor prea numeroase, nefericiţi care îşi 
pierdeau averea şi nu le mai rămânea nimic de făcut 
decât să-şi tragă un glonţ în gură, sau, dacă n-aveau 
revolver, să-şi lege un bolovan de gât, şi să se arunce în 
mare. La far se găseau şi bolovani şi sârmă; la anchetă 
nu li se stabili provenienta, dar s-ar fi putut să le pună 
acolo chiar primăria, ca să simplifice treaba. Mai fusese 
şi un lanţ de scandaluri, administratori financiari, 
perceptori, casieri care băgaseră mâna în avutul statului 
sau al primăriei, pierduseră la ruletă şi acum făceau 
puşcărie. 

Doctorul se sfătui cu Zoba, care fusese pe la toate 
cazinourile din lume şi pierduse mai mult decât o avere. 
Un om mai priceput nu se găsea în tot oraşul, să nu-i fi 
fost cumnat l-ar fi pus directorul cazinoului, fără să ţină 
seama de vârsta lui înaintată, când puteau surveni 
accident grave, cum se întâmplase cu frate-su geamăn. 
Zoba alcătui un regulament ingenios al jocului de noroc 
şi îl puse la dispoziţia primăriei, fără vreo remuneratie, 
ca să nu fie niciun motiv de clevetire. Pe această rigoare 
se bizuia bunul renume al primarului, care nu admise să 
se facă nici cel mai mic favor vreunuia din cele peste o 
sută cincizeci de neamuri ale sale; ba, mai mult decât 
atâta le refuză chiar unele cereri legitime, scriind pe 
petiție „în suspensie”, sfătuindu-i să aştepte până ce 
venea alt primar să-i ia locul. 


Nu am citit regulamentul lui Zoba, ştiu doar că a 
muncit mult până să-l întocmească: lunea, când veneam 
sa prânzim la el acasă, îl găseam înconjurat de albume, 
de enciclopedii, reviste şi ziare, aplecat peste ele cu 
lupa, cu o picătură de sudoare în vârful nasului. Uneori 
uita chiar să ne aducă mâncare de la birt, şi mă trimitea 
pe mine, cu sufertaşele. Şi chiar dacă l-aş fi citit, tot nu 
înţelegeam, aşa că nu mă încumet să explic acel 
regulament sui generis, opera unui cartofor patentat, 
care a izbutit să facă din jocul de noroc, pus sub 
anatemă, o operă morală admisă până şi de biserică. 
Principiul care stătea la baza regulamentului era 
controlul pierderilor, exercitat de primărie. În scopul ca 
nici un cetăţean al oraşului să nu poată risca mai mult 
decât un anumit disponibil, stabilit de percepţie. Cine 
vroia să-şi încerce norocul trebuia să deţină un livret de 
joc, unde era trecută situaţia sa financiară, veniturile, 
cheltuielile şi alte date, o mulţime, cu menirea de a nu 
rămâne nici cea mai mică posibilitate de a se încălca 
regula stabilită. 

Ca s-o scurtez şi să fiu înţeles mai bine, mă 
folosesc de vorba populară, atât de înţeleaptă şi atât de 
bine potrivită în cazul acesta, că nimeni nu putea să se 
întindă mai mult decât îi era plapuma. Cu adaosul că 
plapuma o măsura percepţia, după directivele primăriei. 
Pare simplu, în realitate existau complicaţii, aproape tot 
atâtea cât cele o sută de articole ale regulamentului, 
care de altfel aveau scopul ca nici una din ele să nu 
rămână nelămurită. Nu cred să existe dovadă mai bună 
a competenţei lui Zoba şi a seriozităţii pusă de el în 
această lucrare, decât faptul că în tot timpul cât a 
funcţionat Cazinoul, până la război când s-a închis din 
cauza bombardamentelor, n-a fost nici cea mai mică 
defecţiune, n-au existat sinucideri, nici delapidări, nici 


falimente, nimeni n-a ajuns în sapă de lemn din cauza 
jocului; în schimb oraşul a prosperat încontinuu. 

Dacă se va întreba cineva ce tratament aveau 
vizitatorii, vilegiaturiştii din alte locuri, din ţară sau de 
dincolo de hotare, pe aceştia nu-i împiedica nimeni să-şi 
piardă banii, nu li se cunoştea starea financiară, nu li se 
putea face livret de joc; însă nu li se îngăduia să intre la 
cazinou decât după ce depuneau la administraţie o 
cauţiune substanţială, sumă necesară ca să ajungă 
acasă şi să aibă cu ce îşi întreţine familia cel puţin trei 
luni de zile; sunt toate şansele ca în trei luni un om 
vrednic sa se refacă. Zoba ştia, se refăcuse el însuşi; şi 
nu o singură dată. 

Doar un articol în regulamentul lui mi s-a părut 
nepotrivit, la început l-am luat drept o glumă de prost 
gust, o ironie grosolană, acela care prevedea ca la gară, 
sau la vapor, păgubaşilor să li se ofere un şirag de 
covrigi, din partea primăriei. Credeam că era o aluzie la 
vorba cunoscută, despre omul scăpătat, pentru care 
covrigii sunt ultimul refugiu. Mai târziu Mustafiţă mi-a 
povestit că odată, în tinereţea lui, Zoba vroise să se 
omoare, dintr-o neghiobie, îi intrase în cap că nevasta, 
frumoasa Calipso, se pregăteşte să-l părăsească, la 
câteva luni după ce se luaseră. Şi cum mergea el spre 
dig, ca să se arunce în mare, cu gulerul pardesiului 
ridicat, pe o vreme urâta de toamnă, a văzut pe 
fereastră, la simigeria din piaţă, cum simigiul tocmai 
scotea din cuptor covrigi calzi, că făceau sa palpite aerul 
deasupra. Nu-i pierise deloc amarul din suflet, şi gândul 
sinuciderii nu-i trecuse, dar îi venise aşa, pe loc, gustul 
să mai mănânce o dată un covrig proaspăt. „Ce, 
dumneata eşti om de un covrig?!” se miră simigiul. „N- 
am bani la mine”, replică Zoba, văzându-l că se şi 
apucase să înşire pe sârmuliţă covrigii, şase, 
doisprezece; mergea dincolo de duzină. „Imi plăteşti 


mâine!”. „N-am să-ţi mai pot plăti niciodată!” „Să fii 
sănătos! ţi-i dau de la mine!” Mergând pe stradă, în frig 
şi umezeală, cu covrigii calzi în mână, Zoba simţi în el o 
moliciune, nu-l mai durea sufletul, ca înainte. Când văzu 
marea lovindu-se în dig, ridicând jerbe de apă, îl 
cuprinse frigul, iar din frig se născu frica de moarte. Să 
fi avut un singur covrig, cel pe care îl şi mâncase, 
mergând pe stradă, şi să fi fost cu mâinile goale n-ar fi 
şovăit nici o clipă, îşi lega un pietroi de gât, încăleca 
balustrada şi sărea în mare. Şiragul de covrigi trăgea de 
el înapoi, se simţea dus. Ce-avea să facă nu ştia încă, 
hotărât însă nu mai putea să moară. 

Porni spre casă, depănând covrigii din şirag, ca pe 
mătănii; nu se răciseră, îi încălzeau mâinile, parcă şi 
inima. Apoi începu să-şi afle norocul: nu mă iubeşte, ba 
mă iubeşte. Cine a făcut vreodată acest joc, smulgând 
petalele margaretelor, îşi aminteşte că instinctiv a pus 
înainte alternativa dorită, mă iubeşte, e firesc, nimeni 
nu face altfel. Pesimismul şi misoginismul lui din acea 
seară tristă îl împinseră pe Zoba să înceapă cu negația; 
nu mă iubeşte. Acesta fu norocul, şi pentru el, şi pentru 
Calipso, care îl iubea cu adevărat şi se perpelea prin 
casă, neştiind pe unde îi umbla bărbatul. Covrigii 
fuseseră cu soţ, douăzeci, dar el nu ştia, mai sus de o 
duzină nu-i numărase, după cum nu ştia că rămăseseră 
fără soţ, pe unul îl înghiţise cu noduri. Astfel, începând 
în chip nefiresc cu negația, reieşi că îl iubea, şi dădu 
fuga acasă. 

Calipso îi fu credincioasă până la moartea ei 
tragică. lar Zoba rămase convins că nu există consolare 
mai bună în clipe de nefericire, decât un şirag de 
covrigi, să-i depeni până se face lumină în suflet. 
Părerea lui a fost confirmată şi întărită, mulţi din cei 
care primiseră şiragul de covrigi, socotit de mine drept 
o batjocură, trimiseră scrisori de mulţumire primăriei, 


afirmând că fusese pentru ei ca un balsam, că până să 
ajungă acasă nu mai ţineau minte necazul, viaţa li se 
părea iar frumoasă. 


21 


Între reformele primarului, pe mine cel mai mult 
m-a bucurat desfiinţarea gardului de pe plajă. Şi nu 
fiindcă aş fi tras vreun folos, nicidecum, încă de pe 
atunci îmi plăcea să stau la soare pe malul mării şi să 
înot în locuri unde nu venea multă lume, şi mai ales nu 
venea nimeni; se găseau destule! 

M-am bucurat deci pentru alţii, şi poate nu atât 
pentru că li se eliberau trupurile, scăpau de 
constrângerile care le îndepărtau de natură, ci pentru 
ceea ce câştiga spiritul omului. La mult progres cred că 
a dus noul costum de baie, încă şi el prea pudic, care a 
înlocuit rochia lungă până la genunchi, în care se făcea 
plajă şi se intra în apă, după un paravan de cearşafuri. 
Iar ca să facem un alt pas înainte, să ajungem la 
costumul bikini, de astăzi, a fost nevoie de încă un 
război, şi de explozia atomică. 

Eliberarea plajei a avut şi urmări economice, nu 
le-aş fi bănuit, dar cred că primarul, cu consilierii lui, se 
gândise la ele. A început să vină lume, oamenii prindeau 
gust pentru mare, trenurile s-au înmulţit şi toate erau 
pline; trenul mixt s-a transformat în personal, iar 
personalele în accelerate. Cu automobilul veneau prea 
puţini oameni, şoselele fiind proaste, ţi se rupeau 
măruntaiele în hârtoape şi te îneca praful. Bineînţeles că 
atâta mulţime de oameni nu încăpea în hoteluri şi în 
casele târgoveţilor, deşi unii dintre aceştia închiriau 
toate camerele, se înghesuiau cu familia în bucătăria de 
vară, şi în magazie. Oraşul a început să crească, s-a 
întins pe malul mării, a depăşit ferma lui Iani Talabă şi 
sanatoriul de tuberculoză osoasă, s-au construit alte 


hoteluri şi vile puzderie. 'Toate cele spuse aduceau 
oraşului venituri suplimentare, ca o fabrică nouă, deşi 
nimeni nu-şi închipuia că marea poate fi şi ea o 
industrie. 

Aceste prefaceri nu s-au petrecut în prezenţa mea, 
plecasem la şcoală, am luat cunoştinţă de ele din ziarele 
lui Trandafil. Vara următoare, le-am văzut cu ochii, când 
am venit din nou să-mi fac vacanţa în familia AMarisei, 
căci Alex nu-şi găsise încă un alt subiect, mai avea 
nevoie de mine. Între timp fusese vânătoarea de 
vrăjitoare, căreia era cât pe ce să-i cadă victimă şi 
AMarisa. Semnalul îl dăduse „Universul”, publicând în 
Pagina Bisericii un denunţ împotriva ghicitoarelor, dar 
mai ales a doftoroaielor care vindecau boli incurabile, 
săvârşind minuni ca în Biblie şi discreditând medicina 
adevărată. 

Este adevărat că în vremea aceea ghicitoarele se 
înmulţiseră în toată ţara, dădea lumea năvală să-şi afle 
viitorul, după ce, ca o verificare, i se povestea trecutul şi 
prezentul, întocmai cum şi-l cunoşteau oamenii. Nu m- 
am oprit la nici una din explicaţiile posibile ale faptului 
că asemenea profesiune n-o practicau bărbaţii, nu ţin 
minte nici un caz, ci numai femeile, mai toate văduve. 
Unele din ele erau celebre, la uşa lor nu se mai termina 
coada. Câteodată ghicitoarea se îndeletnicea şi cu 
vrăjile, făcea să se întoarcă bărbatul femeilor părăsite, 
să cadă părul şi dinţii amantei, ca să nu mai strice 
casele oamenilor; pe fetele nenorocoase le ajutau să se 
mărite, şi tot aşa mai departe, până la răzbunare, să 
moară vaca duşmanului, să-l bată grindina, să-i 
stârpească nevasta. Doftoroaiele făcătoare de minuni 
apăreau mai rar, harul lor venea de departe, de la 
ultimul dintre ceruri, se cernea printre stele, şi numai 
câte unul atingea pământul, fără sa ştie nimeni ce suflet 
omenesc va alege, ca să se aţină. Dar când cineva avea 


destulă credinţă şi destulă chemare, ca să-l simtă, atunci 
se încărca de putere dumnezeiască, şi nu mai rămânea 
suferinţă a fiinţei omeneşti pe care să n-o poată lecui, 
chiar şi pe întuneric. 

„Universul” chema lumea să nu se mai lase 
păcălită, îi deschidea ochii şi cerea autorităţii să 
intervină, să aresteze, să judece, să condamne. Am citit 
şi eu primul articol, şi n-am ştiut ce să cred, fiindcă şase 
pagini mai departe, la”Mica publicitate” am găsit nu mai 
puţin de cincisprezece anunţuri date de ghicitoare şi 
doftoroaie, care îşi făceau reclamă pe faţă, în cuvinte 
umflate, adăugând adresa şi orele de vizită, întocmai ca 
reclamele medicilor, amestecate printre ele în aceeaşi 
coloană. 

Mi-a atras atenţia în chip deosebit, fiindcă avea şi 
fotografia, o doamnă numită misterios Pitiş, vrând poate 
să amintească de Pithia; pe lângă bolile trupului, 
aceasta vindeca nebunia, prin putere hipnotică. Era o 
femeie frumoasă, se presimţea, căci altminteri avea faţa 
estompată de umbre, parcă ieşea dintr-o apă întunecată, 
sau de după o perdea cenuşie. Fotografia apărea zilnic, 
o urmăream fascinat, pe chipul cu trăsăturile incerte 
apăreau limpede numai ochii, luminaţi parcă de o rază 
cosmică, de unde le venea şi puterea de a-mi străbate 
fiinţa, ca să ajungă până în suflet, atât de pătrunzători 
că îmi făceau frică. Ochii îi ştiam parcă de undeva, şi 
dacă la fel de bine s-ar fi văzut şi fruntea, aş fi 
recunoscut-o pe AMarisa, cum fusese în tinereţe. Era 
numai o coincidenţă, AMarisa n-avea nici o legătură cu 
doamna Pitiş. Ce mi se pare mai ciudat, fotografia 
continuă să apară zilnic în „Universul” tot timpul cât 
tinu vânătoarea şi când celelalte reclame de ghicitoare 
şi doftoroaie în sfârşit dispăruseră. [inta precisă a 
campaniei, reluată de mai toate ziarele, devenise 
AMarisa, care nu-şi publicase niciodată fotografia şi nici 


nu urmărea s-o cunoască lumea; ea îşi exercita harul în 
tăcere, fără a se pretinde făcătoare de minuni, dar 
izbutind să vindece boli incurabile, nu cu leacuri 
secrete, ci numai cu ierburi ştiute şi prin pase 
magnetice, printr-o forţă lăuntrică atât de neînţeleasă, 
încât nu era greu să fie numită vrăjitorie. 

În anii următori, am dedus cu ţintind în ea, cineva 
voia să lovească în cumnatul ei, doctorul Anatol 
Radovici, ales primar prin consensul oraşului. Un singur 
ziar, Pasul Istoriei, se abţinu să o atace personal pe 
AMarisa, deşi participa la campanie, mai violent chiar 
decât Universul, care o iniţiase. Probabil Jordie, oricât 
ar fi fost el de curajos şi de cinic, ţinea minte pe cei 
cincizeci de cetăţeni cu bastonul ascuns sub pulpana 
paltonului, cu Caton Mureşanu în frunte, şi nu voia să-i 
mai vadă o dată. 

Prin vânătoarea de vrăjitoare ieşise la lumină o 
urzeală perfidă împotriva doctorului, pe care altminteri 
nimeni n-ar fi îndrăznit să-l combată pe faţă, căci 
consensul rămânea neştirbit, la fel de puternic ca la 
alegeri; singura metodă de a-i zdruncina prestigiul era 
lovitura piezişă. De la cine pornea nu se aflase. 

Veni ziua când ziarul local, Două Orizonturi, nume 
fără nici o noimă, ceru, fără să spună cui, ca AMarisa să 
fie expulzată din oraş, trimisă la mănăstire. Se 
presupunea că ziarul era al opoziţiei, dar mi se pare 
stupid, pe simplul motiv, că nu exista o opoziţie, decât 
poate în formă de fantomă, ceea ce este nepermis în 
politică. Dezgustată de atâta ură, şi temându-se că după 
un timp consensul ar putea să se surpe, iar cumnatul ei 
să-şi piardă prestigiul, AMarisa hotări să se expulzeze 
singură. Mustafiţă înhămă patru cai la trăsură, să 
meargă repede, şi colindă judeţul să caute mănăstirea 
cea mai potrivită; nicăieri nu vroiau s-o primească, 
stareţele stropeau cu aghiasmă în urma vizitiului, care 


îndrăznea să se prezinte cu fesul lui roşu, ofensându-le 
credinţa creştină. 

AMarisei nu-i rămânea decât să-şi facă o 
mănăstire proprie, alese şi locul, într-o vale, la vreo 
patruzeci de kilometri, pe unde curgea un pârâiaş 
limpede, care însă nu ajungea să se verse în mare, ci se 
pierdea sub faţa pământului. Probabil că dacă planul ei 
se îndeplinea, ar fi avut de îndurat alte acuzaţii, printre 
ele chiar fenomenul cu apa, în care ce putea să se 
întrevadă, dacă nu mâna Satanei? 

Antreprenorul era tocmit, materialele strânse, mai 
trebuiau transportate la faţa locului, pe urmă începea 
lucrul; o dată cu primăvara mănăstirea ar fi fost gata; 
între timp, AMarisa îşi făcea bagajele şi dădea dispoziţii 
privind soarta familiei, care trebuia pusă la adăpost de 
griji şi ferită să se destrame. 

Când am aflat acestea, de la Mustafiţă, el singurul 
avea grijă să-mi scrie ce se mai întâmplă pe acolo, mi s-a 
strâns inima, m-am întrebat ce-o să se întâmple cu acea 
lume ocrotită de AMarisa. Mă consolam doar cu gândul 
că peste vară am să mă duc la mănăstire, unde speram 
ca s-o găsi o chiliuţă şi pentru mine. 

S-a întâmplat însă ca tocmai atunci o boală veche 
a Episcopului să se agraveze brusc şi în atâta măsură, 
că aducea primejdia morţii; afară doar dacă nu îi tăiau 
picioarele; întâi unul, pe urmă celălalt, întâi de la 
gleznă, pe urmă de la genunchi şi, în sfârşit, de la 
şolduri, când se vede că totul a fost de pomană; aşa se 
întâmplă cu această boală, iar oamenii se lasă ciopârţiţi, 
fiindcă nu pot să mai îndure chinul. Cauza este proasta 
circulaţie a sângelui, arterele de la picioare se astupă 
începând cu labele şi urcând întruna, lăsând în urmă 
gangrene şi dureri cum n-au cunoscut decât cei traşi pe 
roată. 


Episcopul zăcea în patul cu baldachin, cu barba 
scoasă deasupra plapumei şi cu picioarele bolnave puse 
pe o măsuţă alături, îngroşate de boală şi de bandaje; 
doar în această poziţie se linişteau puţin chinurile. În 
salonul din faţă, unde se ţineau adunările ecumenice, 
acum stătea de veghe întreg soborul şi asculta cu 
înfiorare gemetele bolnavului, răzbind prin uşa 
capitonată cu brocart roşu ca sângele, culoare 
nepotrivită într-o situaţie atât de nefericită. Un consult 
medical care se terminase puţin mai devreme şi la care 
luaseră parte cei mai renumiţi chirurgi din ţară, 
împreună cu unul de la Paris şi doi de la Viena, hotărâse 
că un picior şi apoi altul, trebuiau amputate fără 
întârziere, într-o zi, două; era singura soluţie şi nici 
măcar sigură. Dar bolnavul nu voia să meargă la 
operaţie, iar pe de altă parte soborul socotea că un 
episcop fără picioare n-ar mai putea să slujească în 
biserică. Deocamdată în toate bisericile se înălţau 
rugăciuni pentru sănătate, iar arhiereii aşteptau să vadă 
ce va hotărî Cel de Sus, ei neputând să ia nici o 
hotărâre. 

Aşa trecu dimineaţa zilei nefericite când nimeni în 
sinea lui nu mai avea vreo speranţă, deşi, dacă se uitau 
unul la altul se îmbărbătau cu privirea. Trecu şi după- 
amiaza, fără ca vreuna din feţele bisericeşti să fi pus 
ceva în gură; toţi socoteau că foamea, oricât de 
chinuitoare, era floare la ureche pe lângă suferinţa 
episcopului. 

La ora şase şi jumătate, când lumea se plimba 
înghesuită pe esplanadă, trăsura AMarisei, cu Mustafiţă 
pe capră, opri în faţa palatului episcopal, nu departe de 
palatul primarial, nelocuit, şi de casa lui Panainte. 
Doctorul Anatol Radovici, care venea de la sanatoriu şi 
mergea la primărie unde îşi începea serviciul de seară, 
prelungit până noaptea, cobori din trăsură, urcă scările 


cu un mers abia puţin ţeapăn, căci învățase în ani să-şi 
ascundă aproape cu totul infirmitatea, intră în salonul 
soborului şi ceru să-l vadă pe înalt preasfântul. Nu putea 
să-l refuze, îl duseră în dormitor unde, la dorinţa sa, îl 
lăsară singur cu bolnavul. 

Nimeni n-a fost martor la această întâlnire, nici 
unul din cei doi interlocutori n-a povestit cum a decurs 
convorbirea. Urmarea a fost că după plecarea 
primarului, episcopul trimise pe secretarul său şi pe doi 
arhierei, s-o aducă pe AMarisa. Merseră cu automobilul 
episcopiei, al doilea în oraş, care avea pe aripa dreaptă 
un fanion ca un prapure. AMarisa însă nu se urcă în 
automobil, socotea că ar fi fost o abdicare, o trimise pe 
slujnică la primărie să-l cheme pe Mustafiţă, şi merse cu 
trăsura ei, cunoscută de tot oraşul. Automobilul venea în 
urmă; secretarul, un preot tânăr, stătea lângă şofer, iar 
cei doi arhierei pe canapeaua din spate, impozanţi cu 
comănacele lor albe şi cu bărbile înfoiate. Cortegiul 
atrăgea atenţia, automobilul episcopiei, cu doi arhierei 
în odăjdii, escortând trăsura AMarisei făcu mare vâlvă; 
până să cadă întunericul vorbea toată lumea. 

Era prima dată când doctorul Anatol Radovici 
intervenea pentru cineva din familie; oamenii, care îl 
cunoşteau, se mirară. Dar el intervenise nu în folosul 
AMarisei, ci al episcopului; în două zile acesta putea să 
umble, iar peste o săptămână nu mai avea nici urmă de 
boală. 

Cum ajunse la patul bolnavului, AMarisa ceru să 
vină întreg soborul, voia să fie martori cu toţii, dar nu pe 
pământ, ci în ceruri, la judecata din urmă; chiar aşa le 
spuse, şi ei se cutremurară. Unii au povestit întâmplarea 
cuprinşi sau de frică, sau de smerenie, aşa s-a aflat cum 
a decurs actul tămăduirii. 

— Eşti creştină? a întrebat la început episcopul. 

— Creştină şi ortodoxă. 


Se auziră murmure; unii o ştiau drept anticristă. 
Episcopul, crispat de durere, deschise ochii. 

— Ia să văd. Fă-ţi semnul crucii! 

AMarisa se închină, cu demnitate, rar, cumpănit, 
sigură pe fiecare gest; o cunoşteam, nu putea să se 
prefacă, dar bănuiesc că în sufletul ei trufia era mult 
mai mare decât credinţa. 

Episcopul îşi făcu şi el semnul crucii, închise ochii 
şi spuse, cu un suspin de uşurare: 

— Atunci mă las în mâna ta, soră! Ce-mi ceri ca să 
mă faci bine? 

— Greutatea picioarelor, în aur. 

— E prea mult! exclamă episcopul. 

Sub privirea AMarisei îi trecuse durerea, pe 
negândite. Căci lăsând la o parte aurul, AMarisa se 
gândea, adânc şi cu intensitate la tămăduirea lui, nimic 
nu venea de la sine, era în sufletul şi în mintea ei o 
luptă, părea că se zbate, să zboare. Se opri numai cât să 
repete preţul: 

— Greutatea picioarelor, în aur! 

Se tocmiră. AMarisa se învoi cu greutatea labelor, 
de la gleznă, nici un sfert din câte ceruse înainte. Apoi 
îngenunche lângă măsuţa unde se odihneau picioarele 
bolnave şi începu să desfacă bandajele, pe rând, de 
deasupra genunchiului, în jos, fără s-o scârbească 
puroiul şi mirosul de carne putredă. Dar, de ce ar fi 
scârbit-o, dacă pe măsură ce desfăcea bandajul 
ulceraţiile rămâneau curate, ca nişte răni pe cale să se 
vindece? Iar între ele, povestea unul din arhiereii care o 
aduseseră pe AMarisa, răsăreau ghiocei, ca în pădure, 
când se topeşte zăpada, însă mult mai delicaţi şi mai 
mici, cât o lăcrimioară. Nu putea să fie decât o viziune, 
explicabilă în starea aceea de încordare, dar au mai 
avut-o şi alţii, unii simțeau chiar şi mirosul florilor. 


Peste o săptămână, când uitase de boală, 
episcopul îi trimise AMarisei un mic lingou de aur, nu 
mai greu decât degetul mare. În schimb, îi mai dărui o 
strană, în catedrala episcopiei, puse pe spătar o tăbliță 
de alamă, cu numele ei, să n-o ocupe altcineva. Soborul 
socoti că strana valora mai mult decât greutatea 
picioarelor, în aur. 

AMarisa nu-şi făcu inimă rea, în viaţa ei câştigase 
atât aur că îi era şi scârbă. În prima duminică merse la 
liturghie, cu Zefira, nepoată de soră. pe care o puse să 
stea în strană, iar ea rămase în picioare. Cum se uita de 
jos în sus la icoane, pe sub bretonul castaniu de pe 
frunte, cu ochii căprui plini de curăţenie şi bunătate, 
fetiţa era frumoasă ca un înger. Pe măsură ce se 
împlinea umbla tot mai bine, într-o zi poate avea să 
arunce cârjele. 

Ziarele amuţiseră, n-o mai necăjea nimeni pe 
AMarisa. 


22 


Despre Adela, a doua soră a AMarisei şi mama 
Zefirei n-am vorbit încă, deşi mergeam în casa lor 
săptămână de săptămână, joia. Poate ea, luată singură, 
ar fi fost o femeie uşor de înţeles, însă, asociată cu soţul 
ei şi cu copiii alcătuiau o familie atât de complicată că 
nici astăzi, când încerc s-o evoc în minte, n-o înţeleg 
prea bine. Când am cunoscut-o avea de soţ un arheolog, 
Remus Gregorian, venit de pe la Deva la sfârşitul 
celuilalt secol; el era tatăl Zefirei. Dar Adela mai fusese 
măritată de cinci ori înainte, şi fiecare bărbat îi făcuse 
câte un copil; e greu să stabileşti o constantă a familiei, 
cu o progenitură atât de eterogenă. De câte ori încerc 
să-i pun alături pe toţi şase, aşa cum de fapt i-am văzut 
nu o singură dată, mi-e imposibil să stabilesc o legătură 
între ei, să fac o comunitate, printr-unul să-l înţeleg pe 


al doilea, pe al treilea şi mai ales să le înţeleg părinţii; 
ce i-a unit, ce-au sperat să facă împreună? Părinţii 
acestor copii sunt pentru mine noţiuni abstracte, chiar şi 
Remus Gregorian, pe care l-am cunoscut, în carne şi 
oase, am stat în faţa lui la masă, i-am ascultat cuvântul 
cu un interes fierbinte şi cu o admiraţie nu mai rece. 
După ce stabilise locul cetăților greceşti de pe malul 
mării şi scrisese un tratat teoretic despre ele, lăsase 
săpăturile în grija altora, care nici măcar nu aveau să-l 
citeze, ceea ce de altfel nu-l interesa, niciodată nu avea 
să-şi revendice vreo întâietate. Am folosit mai întâi 
cuvântul teoretic, şi sunt nevoit să-l repet, fiindcă este 
caracteristic, Remus Gregorian trăia pentru 
presupunere; o dată ce emitea o teorie, bazată pe 
analiza unor date ignorate sau neglijate de alţii, şi pe o 
meditaţie efervescentă, o răscolire corosivă a 
circumvoluţiunilor din creier, nu se socotea dator s-o şi 
dovedească, lăsa locul altora, îi ajungea certitudinea lui 
proprie, care, de altfel, n-a fost dezminţită niciodată, 
decât în detalii neconcludente. 

Una din cele mai tulburătoare coincidente din 
viaţa mea a fost să-l cunosc pe omul acesta numai la trei 
ani după ce învăţasem istoria Egiptului antic, sub a cărei 
fascinaţie am trăit multă vreme. Cred că şi venirea mea 
la mare fusese determinată de reminiscenţele acelui 
trecut vechi de milenii. Ele erau un imperativ atât de 
puternic, încât nimic nu putuse să mă oprească, uitasem 
orice prevedere, pornisem cu trenul mixt, fără bani, şi 
mai ales fără planuri, decât acela de a ajunge pe malul 
mării. lar o dată ajuns şi contemplând această apă 
infinită, nu mi-am imaginat altceva decât că finitul ei era 
la Alexandria egipteană. Acolo trebuia să pun piciorul cu 
orice preţ într-o zi, înainte de-a ajunge altundeva în 
lume, fie că m-aş fi dus cu cel mai ruginit şi mai prăpădit 


cargobot din câte existau, echivalentul trenului mixt a 
cărui caznă o cunoşteam bine. 

Or, tocmai în vara aceea, Remus Gregorian studia 
posibila existenţă a unui mormânt nedescoperit încă, 
într-un loc al Egiptului pe care se străduia să-l 
determine. Acest mormânt aparţinea unui faraon neştiut 
încă de nimeni, dar care existase în mod obligatoriu, 
altfel istoria rămânea cu un gol imposibil. Trei luni mai 
târziu bărbatul Adelei plecă în Egipt, însoţit doar de un 
servitor, unul din fraţii lui Mustafiţă; n-avea nevoie de o 
echipă, întrucât metoda lui de lucru consta în cercetarea 
bibliotecilor şi muzeelor, era de prisos să facă săpături 
undeva, dacă mai înainte nu determina locul, prin 
deducţii. De altfel, chiar dacă ar fi vrut să facă mai mult 
decât atâta, i-ar fi lipsit mijloacele, o explorare a 
terenului era imposibilă, fără fonduri guvernamentale. 
El nu avea decât două mii de lire sterline, darul 
AMarisei. 

Se întoarse în martie anul următor şi imediat fu 
lovit de o boală ciudată, care probabil îi intrase în 
sânge, fără sa bănuiască, deşi se vestise prin unele 
semne. Când îl văzu coborând scara de pe vapor, pe 
Adela o frapă culoarea obrazului, ca de bronz roşu, dar 
nu se alarmă, socoti că se datora soarelui, deşi în Egipt 
fusese o iarnă rece şi înnorată. Când îl îmbrăţişă i se 
păru că avea temperatură, ceea ce iarăşi nu era de 
natură s-o neliniştească, poate se datora oboselii şi 
emoţiei. Se miră însă când, în clipele următoare, 
Panainte, venit şi el să-l întâmpine şi strângându-i mâna 
puternic, observă pe chipul lui o grimasă, un semn de 
durere, pe care nu putu s-o ascundă. În drum spre 
trăsură, îl spionă cu coada ochiului, i se păru că mergea 
nesigur, nu-l recunoştea; cu toată viaţa petrecută mai 
mult în birou şi în biblioteci, bărbatul ei avusese 
totdeauna un aer atletic. Iar când ajunseră la trăsură şi 


el puse piciorul pe scară, ezită puţin, făcu iar o grimasă 
şi-i spuse, cu voce slabă şi umilită: „Te rog, ajută-mă!” 

Seara merse la masă, la AMarisa, dar când 
aceasta vru să afle cum o dusese în Egipt şi la ce 
rezultat ajunsese, se scuză că era prea obosit să 
vorbească. De-atunci nu mai ieşi din casă, o săptămână 
încercă să lucreze, înşiră pe birou însemnările, vrafuri 
de hârtii cu scrisul mărunt, cu schiţe, cu formule 
algebrice, însă părea rătăcit în faţa lor, nu izbutea să le 
ordoneze, le privea cu aerul unui câine alungat din casă. 
Pe urmă nu se mai ridică din pat, zăcu toată primăvara, 
toată vara, până toamna târziu, aci zgâlţâit de friguri, 
aci topindu-se de căldură. 

Peste vară fusesem iarăşi la ei, la masă, o dată pe 
săptămână, dar zăcea, îl văzusem în pat, de unde 
încerca să zâmbească. Simptomele ar fi fost de malarie, 
însă analizele nu confirmau impresia, şi nici nu 
semnalau altă boală, în ochii lui, cu privirea istovită, se 
citea o nedumerire dureroasă şi plină de teamă, îşi 
dădea seama că i se întâmplă ceva inexplicabil. În şase 
luni se adunase un geamantan de analize, mai multe 
decât însemnările lui lăsate în părăsire. Medicii care 
veneau să-l vadă, aduşi de AMarisa din toată lumea, se 
rătăceau între atâtea hârtii, le înşirau pe covor, le 
comparau, încercau să facă o legătură între ele, dar nu 
găseau nici un drum spre lumină, toate dovedeau un 
organism pe deplin sănătos, deşi bolnavul se topea sub 
ochii lor, cu privirea tot mai nedumerită, mai speriată şi 
mai tristă. 

Atunci AMarisa, care îşi cunoştea limitele şi nu 
încercase niciodată să le depăşească, ştiind că forţa ei 
magnetică nu putea să aibă nici o înrâurire asupra 
fiinţelor apropiate, fie ele neamuri de a zecea spiţă, 
încercă un gest extrem, împotriva propriei ei credinţe. 
Indepărtă pe toţi din jurul bolnavului şi se închise cu el 


în cameră, cu transperantele trase, să nu răzbească 
lumina zilei. După trei ceasuri, când venea înserarea 
timpurie de octombrie, cum înăuntru nu se simţea nici o 
mişcare, nu se auzea decât o respiraţie grea, 
zbuciumată, Adela deschise uşa. Bărbatul intrase în 
agonie, iar AMarisa zăcea pe jos, lângă pat, leşinată; 
singura culoare de pe faţa ei lipsită de sânge, era 
semnul de pe frunte, făcut cu lac roşu de unghii. 

Nu fusese un leşin, ci o stare de letargie, înrudită 
poate cu moartea adevărată; trei zile zăcu aşa, până s-o 
reanimeze. De-atunci înainte rămase cu o frică, o 
înspăimânta propria ei putere, care ricoşase lovind în ea 
însăşi, dacă nu putuse să străbată învelişul anatomic al 
bolnavului, şi să pătrundă în suflet. 

Medicii încercară asupra bolnavului un ultim act, 
disperat, îl duseră la Bucureşti, la spitalul central, şi îi 
făcură o trepanaţie, bănuind că ultima cauză 
necercetată a bolii ar putea să fie o tumoră la creier. Mi 
se pare monstruos să tai craniul cu dalta, dar dacă 
trebuie, mă supun voinţei doctorului. Il chinuiră 
degeaba, creierul era curat şi, cu toată anestezia părea 
în plină funcţiune lucidă, circumvoluţiunile se frământau 
ca valurile mării. Cred că bolnavul încerca, într-o 
conştiinţă secundă, poate era de fapt prima lui 
conştiinţă, să trieze în gând însemnările care ar fi dus cu 
un an mai devreme la descoperirea mormântului lui 
Tutankhamon din Valea Regilor. 

Era în vacanţa de Crăciun, am mers să-l văd la 
spital, m-am întristat şi n-am putut să-i spun măcar o 
vorbă; nu m-a văzut, nu m-ar fi auzit, agoniza cu capul în 
bandaje. A mai trăit două zile. 

Curând, boala misterioasă l-a lovit şi pe fratele lui 
Mustafiţă. Sfârşitul lui a fost acelaşi, doar că nu i-au mai 
făcut trepanaţie. Tot timpul de când căzuse la pat 
bărbatul Adelei, fostul lui servitor trăise cu teama că 


boala se datora unui blestem din vechime, că aceeaşi 
soartă îl aştepta pe oricine ar fi vrut să găsească 
mormântul faraonului. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu cei 
care mai târziu l-au găsit cu adevărat, cred însă că 
multă lume ar putea să fie chiar astăzi de părerea acelui 
nenorocos frate al lui Mustafiţă. Am văzut de curând un 
film inspirat de misterele Egiptului antic, şi dacă 
recunosc că imaginile erau foarte frumoase, restul mi s- 
a părut o copilărie; pe alţi oameni însă i-a convins şi i-a 
pus pe gânduri. Dacă trebuie să fac neapărat o legătură 
între moartea lui Remus Gregorian şi a celuilalt, admit 
drept cauză un virus necunoscut, contractat de amândoi 
la faţa locului. Dar dau dreptul oricui să fabuleze, n-o să 
condamn tocmai eu jocurile de imaginaţie. 

Alţi oameni, şi nu din cei lipsiţi de învăţătură, 
credeau că Remus Gregorian murise de prea multă 
deşteptăciune. Când l-am cunoscut, cu câteva luni 
înainte de a pleca în expediţie, era un om în plină 
vigoare a vârstei, avea patruzeci şi opt de ani, doi mai 
puţin decât Adela, mai înainte făcuse atletism de 
performanţă, avea un record nedepăşit încă, la 
aruncarea suliţei, înota zilnic trei-patru ceasuri, ieşea în 
larg de nu-l mai vedea nimeni şi continua asa până 
toamna târziu când se răcea apa; dar în mare intra chiar 
în luna noiembrie, măcar zece minute. Când am venit 
prima oară la ei, l-am găsit în curte, făcând exerciţii la 
paralele. N-avea nici un viciu, nu fuma, nu bea alcool, 
dormea toată iarna cu fereastra deschisă, de aceea avea 
cameră separată, nu îşi începea lucrul înainte de a-şi 
face exerciţiile fizice, o jumătate de oră, şi seara, când 
se lăsa întunericul, ca să nu dea de râs lumii, ocolea de 
zece ori parcul, în fugă forţată, cu totul cinci mii de 
metri. Sunt sigur că nimeni în tot oraşul şi poate în toată 
ţara nu ducea o viaţă mai sănătoasă. Şi totuşi, uitându- 
mă la el cum stătea în faţa mea la masă, mâncând 


cumpătat dar cu poftă, un om sortit să rămână în puteri 
până la cea mai înaintată bătrâneţe, m-am gândit că o să 
moară repede, prin simplul fapt că era soţul Adelei; n-a 
fost câtuşi de puţin o presimţire, ci o deducție, trebuia 
să urmeze şi el legea soartei. 

Toţi bărbaţii Adelei fuseseră mai tineri decât ea, 
toţi muriseră în floarea vârstei. Nici prin minte nu-mi 
trece că ar fi fost o femeie fatală, dimpotrivă, era o fire 
modestă, devotată, plină de supunere şi de tandrete şi 
păstrase bărbaţilor ei cea mai deplină credinţă; 
mormintele lor, grupate la jumătatea aleii centrale, erau 
cele mai îngrijite din întreg cimitirul, lumea se oprea să 
le admire, ea uda florile, ea plivea bălăriile, ea avea grijă 
de candele, să ardă tot timpul. De aceea n-o clevetea 
nimeni, deşi şase bărbaţi prăpădiţi într-o singură viaţă 
de femeie ar fi putut să dea de gândit, mai ales firilor 
bănuitoare. În ceea ce mă priveşte, rămân la părerea, 
spusă mai înainte, că era o lege a soartei. N-am întrebat 
cu ce curaj o ceruseră oamenii aceia, mai ales ultimii; pe 
primul, şi pe al doilea nu-i pun la socoteală, poate nici 
pe al treilea, dar următorii ar fi avut motive să mediteze. 
Trecând timpul de doliu după Remus Gregorian, văduva 
a mai aşteptat şase luni şi la cincizeci şi unu de ani, s-a 
măritat a şaptea şi ultima oară, căci de data aceasta 
bărbatul i-a supravieţuit, încâlcind regula. 

Deşi am folosit destule cuvinte ca s-o apăr pe 
Adela de o înţelegere greşită, cred că mulţi ar putea să 
rămână cu o îndoială, să-şi facă o impresie falsă despre 
ea, împotriva spuselor mele. Eu însumi, uneori, când 
chipul ei îmi fuge din minte, rămân puţin în cumpănă, 
mă întreb dacă n-am părtinit-o, îmbrăcând-o cu 
veşminte de înger, când poate în realitate era mai 
degrabă un diavol. Dar este o rătăcire, datorată timpului 
scurs de atunci. Este destul să mă concentrez câteva 
clipe, s-o readuc în minte aşa cum era când am văzut-o 


prima oară, şi atunci orice îndoială dispare. Şi apoi de 
ce ar fi fost tocmai ea o fiinţă malefică, între AMarisa şi 
Irmingarde, cea mai mare şi cea mai mică dintre surori, 
care, lăsând la o parte propriul lor nenoroc, nu 
nenorociseră pe nimeni, ci, fiecare în felul ei, răspândise 
în jur doar bunătate şi bucurie? 

La masa de seară a AMarisei nu o văzusem, 
stăteam cu ochii în farfurie, nu o văzusem nici pe vapor, 
era prea multă lume. O remarcasem doar pe Zefira, fără 
să ştiu a cui fiică era, şi o ţineam minte datorită 
infirmităţii ei care o făcea atât de sfioasă şi de tristă, cu 
cei mai frumoşi şi expresivi ochi din câţi întâlnisem 
vreodată. 

In joia care a urmat croazierei aventuroase, am 
mers prima oară să prânzim la Adela; când ea ne-a 
deschis uşa, am rămas cu ochii pironiţi asupra ei. Am 
amuţit, n-am putut să-i spun nici măcar bună ziua. În 
faţa mea era o fetiţă plăpândă, privindu-ne pe sub 
franjurile bretonului, cu un zâmbet copilăros, blând şi 
cald, care însă nu acoperea o tristeţe îndepărtată, 
ascunsă în adâncul ochilor, aidoma cu ai Zefirei. O clipă 
am crezut că mă aflam în faţa fiicei, de aceea amuţisem, 
s-o văd fără cârje şi zâmbindu-ne, luminoasă la faţă, fără 
vreo urmă de tristeţe sau suferinţă. Nu ştiam nimic 
despre Adela; când am aflat că era măritată a şasea 
oară, că avea şase copii şi că împlinise cincizeci de ani, 
n-am putut crede. Desigur că uitându-mă la ea în linişte, 
şi cu privirea mai limpede, mi-am dat seama că nu mai 
era o fetiţă, dar nu după cele câteva haşuri fine din 
coada ochilor, nici după vreo oboseală înscrisă pe faţă, 
ci după o anumită gravitate emanată de întreaga ei 
fiinţă. Şi apoi trebuia să mă gândesc, să fac o socoteală 
pe degete, câţi ani avea când se măritase prima dată, şi 
cum de încăpuseră atâţia bărbaţi în viaţa ei, că numai cu 


Remus Gregorian era de şaisprezece ani, împliniţi 
primăvara. 

Amândouă au stat în faţa mea la masă, le-am privit 
tot timpul; sigur că era o diferenţă vădită intre ele, dar 
în unele clipe încă o confundam pe una cu alta. În anii 
următori, când Zefira se împlinea iar Adela, măritată a 
şaptea oară, părea tot mai tânără, în mintea mea s-a 
născut o confuzie pe care nu puteam s-o combat, pentru 
mine erau surori, aşa le-am socotit, nu mamă şi fiică. 

Dar acestea sunt gânduri secundare, deşi le-am 
spus primele. Atenţia mea atunci se îndrepta spre 
stăpânul casei, în stângă căruia mă aflam la masă, îl 
spionam cu coada ochiului, emoţionat că eram atât de 
aproape de un om prin care fascinanta istorie a 
Egiptului, pierdută în milenii îndepărtate, devenea o 
realitate prezentă, la un pas de mine. 

Îl văzusem la venire, dar nu ştiam cine este, făcea 
exerciţii la paralele, în fundul curţii. Peste tricoul alb şi- 
a pus un trening albastru, şi aşa a venit la masă; cineva 
ar fi putut spune că era o necuviinţă, mie însă mi s-a 
părut un om dintr-o bucată, potrivit întru totul cu 
imaginea pe care o aveam despre el, înainte de a-l 
cunoaşte. El, lângă mine, şi Adela cu Zefira în faţa mea, 
era prea destul ca să nu mă mai preocupe nimeni de la 
masă. Pe ceilalţi copii nu-i ţin minte, e ca şi când nu i-aş 
fi văzut. Abia după două săptămâni mi-a intrat în privire 
fata mai mare, Adelaida, frumoasă şi instruită, ceea ce 
recunoştea toată lumea; m-am şi mirat că stătusem de 
multe ori la aceeaşi masă, ne cunoscusem, îi sărutasem 
mâna, fiind domnişoară, cu opt ani mai mulţi decât 
mine, şi nu mă impresionase, aproape că n-o ţineam 
minte. Peste un timp, la douăzeci şi doi de ani, s-a 
măritat cu Amiralul. Era un bărbat impozant, cât stătea 
pe scaun, cu profilul puternic, cu o barbă albă, stufoasă, 
care îi acoperea tot pieptul de nu se mai vedeau 


decoraţiile; dar avea de două ori şi jumătate anii 
Adelaidei, ar fi putut să-i fie bunic, nu doar tată. Când se 
ridica în picioare, îşi pierdea mult din prestanţă, atunci 
se vedea că era mic de statură, degeaba purta tocuri 
înalte, ca ginerele lui Mussolini, contele Ciano. 

Fiindcă nunta s-a făcut vara, când eram în vacantă 
am fost la biserică şi am privit-o pe mireasă în voie. 
Lângă Amiral părea o Junonă, o împărăteasă, frumoasă 
ca o statuie. M-am mirat că se mărita atât de târziu şi că 
nu-şi găsise alt mire. De la Mustafiţă am aflat că se 
învârtiseră în jurul ei mulţi tineri, cu unii mersese destul 
de departe, dar nimeni nu o ceruse de nevastă, până la 
Amiral, pe care îl luase fără să stea pe gânduri. 

Iar sora ei mai mică, Sibila, o drăcoaică, pe care n- 
am văzut-o decât la nuntă, căci nu locuia cu părinţii, la 
douăzeci de ani era gata măritată, după numeroase 
logodne. La şaisprezece ani fugise de acasă cu un 
adolescent, un băiat fără minte, care furase de la ai săi 
două mii de lei să aibă de tren şi de cheltuială. Idila nu 
ţinuse mai mult decât banii: după o săptămână fiecare 
din ei se întoarse la casa lui, unde îşi primi pedeapsa. Aş 
vrea să ascund că Remus Gregorian o bătu cu biciul pe 
Sibila, până ce îi plesni pielea pe spate: mi se pare ceva 
nedemn de un om ca el, dar nu-i dreptul meu să judec, 
nu ştiu ce simte în asemenea clipe un părinte, fie şi 
vitreg. Fata n-a mai vrut să-şi vadă niciodată 
companionul, în schimb, peste trei luni a fugit cu altul, 
tot aşa, pe o săptămână. 

Aventurile ei au continuat, imposibil de a fi 
reprimate, până când s-a măritat cu şeful muzicii 
militare. I se aprinsese inima după el la prima vedere, 
era înalt, blond, cu ochi negri, ca de diavol, cu o 
mustăcioară răsucită la capete, moale şi mătăsoasă, 
care o zăpăcea, îi dădea fiori de la distanţă. N-o interesa 
muzica, până atunci parcă nici nu auzise fanfara, deşi 


trecea adesea pe lângă chioşcul de pe bulevard, unde 
concerta după-amiezile, la ora de promenadă. Până ce 
într-o zi îşi ridică ochii cu totul din întâmplare şi îl văzu 
pe capel maistru, în uniformă de cavalerie, cu tunica 
strânsă pe talie, dirijând fanfara cu gesturi energice şi 
în acelaşi timp mlădioase, făcând să se ridice în aer 
acorduri asurzitoare de alămuri, parcă prin forţa lui şi a 
nimănui altcuiva, muzicanţii nu mai erau decât nişte 
umbre. 

Sibila rămase pironită locului, fără să simtă pe 
nimeni din preajmă, totul devenise umbră, oamenii de 
pe bănci, copiii care se fugăreau în jurul chioşcului fără 
să li se audă strigătele, totul amuţise, rămânea numai 
acea muzică triumfală, marşul din Aida, ceea ce n-o 
interesa, pentru ea nu mai exista decât omul ale cărui 
mişcări vrăjite îi dădeau fiori în tot trupul. Iar când 
muzica îşi încheie ultimul acord, ca un tunet, şi 
capelmaistrul se întoarse cu faţa, să mulţumească 
aplauzelor răzlețe, Sibila căzu fulgerată în braţele lui, 
aşa se simţi, stăpânită deplin şi puternic, de la distanţă, 
fiinţa ei suna ca o fanfară, intonând marşul din Aida. 
Căci şi el o descoperise, pe când se înclina şi îşi netezea 
mustăcioara; mâna îi înţepenise, rămăsese cu privirea 
ca de diavol în ochii ei ca de diavoliţă, aplecat în faţă, 
gata să-i cadă în braţe la rându-i. Şi-i căzu de-a binelea, 
cobori hipnotizat treptele chioşcului, se duse la ea, o 
salută cu mâna la chipiu, apoi plecară împreună fără să 
schimbe o vorbă. După un sfert de oră, dacă văzu că nu 
se întoarce, plutonierul de gagişti ieşi în faţă să dirijeze 
fanfara; programul nu se terminase, dar nici nu mai 
avea haz. 

Adela nu se putea împotrivi, merse în petit, se făcu 
nuntă. După şase luni Sibila îşi părăsi bărbatul, se 
întoarse acasă; „Nu-l mai vreau”, altceva nu spuse. 


Nu m-a interesat să aflu cine au fost următorii ei 
bărbaţi, atât ştiu că nu termina bine un divorţ că şi se 
pregătea altă nuntă, se înghesuiau unii şi alţii s-o ia de 
nevastă. Şi nici măcar nu era o frumuseţe, ca Adelaida, 
care înmărmurea pe oricine o privea măcar o dată. Le- 
am comparat în biserică, a fost timp să mă uit şi la una, 
şi la alta şi n-am înţeles cu ce ochi o vedeau bărbaţii pe 
fiecare din ele. Ce vor ei de la o femeie? Sau erau orbi 
cu toţii? ... 

Acum, gândindu-mă la acel trecut rămas atât de 
departe în urmă, evocându-le pe cele două surori care 
nu semănau deloc între ele, refăcându-le imaginea, 
revăzându-le parcă aievea, ca atunci în biserică, am 
rămas cu o nedumerire. Ce era Sibila pe lângă Adelaida? 
Ia, acolo, un nod de om, o femeiuşcă micuță, cu părul 
de-o culoare castanie, ştearsă, care atrăgea privirea 
numai fiindcă era ciufulit şi sârmos, că ar fi zgâriat 
degetele, să-l fi mângâiat fără precauţie. Cârnă, 
buzată... Poate ar fi corect să spun cu nasul în vânt şi cu 
gura cărnoasă. Cu ochii drăcoşi, neastâmpăraţi, plini de 
flăcări. Cu gâtul robust pe lângă restul alcătuirii ei cam 
firave, încordat tot timpul, parcă de o patimă, căci i se 
vedeau venele pulsând ca în clipele maxime. Ce să spun 
mai departe? Despre trupul ei bunăoară; cred că era 
atât de molatic că n-ar fi putut niciodată să se frângă, 
nici de-ar fi strâns-o cineva în braţe să-i pârâie oasele. 

Şi iată că fără voia mea, i-am acordat mai multă 
atenţie decât frumoasei Adelaida; despre aceasta am 
spus că era frumoasă ca o statuie şi n-am mai găsit de 
spus altceva. Iar nedumerirea rămasă la capătul 
comparaţiei porneşte de la un gând greu de înţeles şi 
aproape inavuabil, că între ele două poate aş fi ales-o şi 
eu tot pe Sibila. 

Adela ţinea un pension de fete, cu bun renume, 
unde nu se predau doar cele trei limbi, franceza, 


germana şi pianul, cum spuneau, cu o glumă proastă, 
cucoanele veninoase; ar fi vrut şi ele ca fiicele lor să 
intre în şcoala pe care acum o bârfeau cu inima acră, 
dar nu fuseseră primite. Adela nu primea decât fete 
frumoase, era o condiţie neanunţată, ar fi ieşit scandal 
public: se aplica pe tăcute, le examina ea însăşi, fără să 
lase impresia, le cataloga după o privire rapidă, pe 
deplin competentă, un talent, desigur, şi le dădea note, 
în gând, de la opt în sus; cu şapte n-ar fi putut să intre 
nici fata prefectului, 

În timp se făcuse câte o încercare de a discredita 
pensionul, denunţuri făţişe sau anonime, privind o 
pedagogie dată drept libertină, când în realitate era 
doar lipsită de făţărnicie. Adela le învăţa pe fete cum să 
se poarte cu băieţii, cum să-i privească, franc şi fără 
ipocrizie, cum să le răspundă, până unde să meargă, ce 
au de pierdut, ce au de câştigat, unde şi cum trebuie să 
ajungă. Toate acestea fetele le învaţă şi singure, dar cu 
riscuri, căci e greu să cumpăneşti între un rău şi un 
bine, dacă nu ştii dinainte valoarea fiecăruia. Poate 
unele din preceptele Adelei să fi fost hazardate, sau 
chiar greşite, dar poate e şi mai rău să laşi lucrurile la 
voia întâmplării, fără să le dai o definiţie. De pildă, ea le 
spunea fetelor să creadă mai mult în inima lor, decât în 
rațiune. 

Să fie oare o idee atât de primejdioasă, cum s-a 
scris în denunţuri? Inima poate să greşească şi să se 
frângă. Dar câte inimi nu se frâng din cauza raţiunii? Ar 
trebui să se facă recensământ şi abia pe urma să 
hotărâm cum e mai bine. 

O altă vorbă incriminată era aceea că în viaţă este 
mai bine să ai remuşcări decât regrete. Remuşcare 
pentru ce, şi regret de ce? Ar fi fost uşor de înţeles şi 
poate autorii denunţului nu s-ar fi speriat atât de tare, 
dacă mai înainte judecau, şi dacă bineînţeles nu aveau o 


minte obtuză. Este vorba de a şti să alegi pe cel mai mic 
dintre două rele. E mai bine să te mustre conştiinţa 
pentru o faptă neadmisă de alţii, decât să te doară 
sufletul că ai ocolit-o şi astfel n-ai să ştii niciodată, nici 
ce-ai pierdut, nici dacă era într-adevăr o greşeală. 

Din câte fete au trecut prin pensionul Adelei, nu s- 
a auzit de nici una să fi călcat strâmb, ca atâtea altele. 
Cu o singură excepţie, care nu pretind că întăreşte 
regala; e o întâmplare. 

După Adelaida şi Sibila, a căror biografie este 
acum terminată pentru mine, mi-a atras atenţia unul din 
băieţi, Gabriel, care în anul când am fost prima oară 
acolo, tocmai terminase liceul şi se pregătea să dea 
examen la şcoala navală, să se facă ofiţer de marina, din 
pasiune pentru mare şi pentru vapoarele de război, ceea 
ce nu mă mira, au cu ce să înflăcăreze un tânăr, în 
vreme de pace, M-a luat cu el în port să-mi arate 
torpiloarele, nu prea mult, nu ocupau nici o dană, şi 
distrugătoarele, numai doua, vechi dar încă semeţe, 
lustruite de îţi orbeau ochii, cu ţevile tunurilor 
îndreptate în toate direcţiile, cu blindajele 
înfricoşătoare, cu torpilele legate în borduri, doar să le 
dea drumul în apă, să se ducă lăsând în urmă o dâră de 
spumă, iar ajunse la ţintă să arunce în aer oţelul, făcut 
aşchii. Se simţea în ele o forţă şi, privindu-le, creşteau 
parcă şi forţele mele, mă simţeam bărbat, gata pentru 
fapte de vitejie. 

O data a venit în vizită un bastiment de război 
englezesc, poate un cuirasat HMS „Victory” scria cu 
litere de bronz la pupa, His Majesty Ship, - vasul 
maiestăţii sale - mi-a tradus şi mi-a explicat Gabriel. L- 
am întrebat, cu gură căscată de uimire dacă vaporul 
acela gigantic era chiar proprietatea regelui, îl 
cumpărase cu banii lui; a râs de mine. Pe punti forfotea 
lume civilă, oricine avea voie să viziteze bastimentul, îşi 


băgau capul peste tot, pe puntea de comandă, prin 
cabine, copiii se hârjoneau, alergau, bocăneau, îşi 
dădeau drumul pe balustrada scărilor, se căţărau pe 
tunuri, mă temeam să nu cadă şi să-şi frângă gâtul. Am 
mers şi noi pretutindeni, echipajul lipsea, avea învoire în 
oraş, rar vedeam câte un marinar ici-colo, ne salutau cu 
mâna la baretă, zâmbindu-ne cu prietenie; nu-mi venea 
să cred, parcă noi eram stăpânii vaporului. Pe punte a 
de comandă n-am găsit decât un timonier, un 
flăcăiandru blond, cu ochii albaştri; cum ne-a văzut ne-a 
ieşit în întâmpinare şi ne-a arătat instrumentele de 
navigaţie, m-a uluit girocompasul care zumzăia 
încontinuu, am aflat că nu se opreşte niciodată, nici 
măcar o secundă, din clipa când vaporul iese din şantier 
şi până ce îl scufundă inamicul. Nu m-a uluit mai puţin 
timona, cât un volan de automobil, nu înţelegeam cum 
puteai să cârmeşti cu ea o asemenea navă, de zeci de 
mii de tone. Timona de pe”Arhimede”, vaporul lui 
Panainte, era de cinci ori mai mare, cât omul. L-am 
întrebat pe timonier, prin semne, dacă pot să pun mâna 
pe ea şi mi-a spus da, oricât îmi place. 

Nu mai eram copil, şi doar mai văzusem timone, 
dar când am atins-o am simţit ceva ca o electrocutare, 
decât că nu era dureroasă şi s-a transformat în 
beatitudine. Parcă visam, nu mai ştiam limpede ce se 
întâmplă cu mine, ameţisem, ca de beţie. Nu ştiu cum 
mi-a venit îndrăzneala, am învârtit timona puţin într-o 
parte, speriat că vaporul o să se rotească, dar neputând 
să mă înfrânez, oricare ar fi fost pedeapsa. Timonierul, 
în loc să mă oprească, zâmbea îngăduitor, poate se 
bucura văzându-mă atât de emoţionat, nu era mult mai 
răsărit decât mine, mi-a făcut semn cu capul să continui. 
Atunci am pus amândouă mâinile pe timonă, starea mea 
a devenit gravă, am cârmit larg, în stânga, în dreapta, 
făcând rondouri după rondouri, lăsând în urmă o linie 


sinuoasă de spumă, prima mea navigaţie, căci într-o 
asemenea împrejurare croaziera cu „Arhimede” nu 
putea să fie decât uitată. O dată cu mişcările timonei 
parcă se rotea şi cerul deasupra, portul, cu cheiurile şi 
vapoarele nu mai existau, eram în plină mare, 
manevrând cu mâinile mele un cuirasat, Nava Maiestăţii 
Sale, cât toată flota noastră. 

Cu greu m-a luat Gabriel de acolo, am plecat cu 
inima ruptă în două, dar m-am consolat cu telemetrul 
gigantic, aflat pe pasarelă, lângă puntea de comandă. 
Avea un tub lung de trei metri, cu prisme optice la 
capete, care, dacă te uitai prin vizorul de la mijloc 
cuprindeau toată marea. Am urmărit prin el un vapor 
din larg, mergea spre sud pe linia orizontului, în vizor 
apăreau două, am învârtit de o roată, mişcând prismele 
de la capetele telemetrului, până ce vapoarele s-au 
suprapus unul peste altul. N-aveam de unde să ştiu, mi-a 
explicat Gabriel, pe un cadran, alături, a apărut în cifre 
distanţa la care se afla vaporul, nouă mile şi jumătate. 
Nu mai rămânea decât să anunţ pe tunari şi de la prima 
salvă vaporul s-ar fi dus la fund, fiindcă venea să ne 
atace, aşa mi-am închipuit, ca să nu-mi pară numai o 
joacă. 

Am stat acolo mai bine de trei ceasuri, Alex scria, 
n-avea nevoie de mine, şi aş fi stat până se terminau 
orele de vizită, dar trebuia să fiu acasă la masa de seară. 
N-a rămas colţişor al cuirasatului unde să nu-mi fi băgat 
nasul, prin cabinele ofiţerilor, prin careuri, prin cazarma 
echipajului, o hală de fier, goală, unde oamenii îşi 
întindeau seara hamacele, şiruri-şiruri, să doarmă. M- 
am gândit la patul meu, cu tăblii de lac negru, cu îngerii 
din medalioane, cu amintirea încă neştearsă a Prințesei 
pe care visam s-o găsesc o dată sub cuvertură, şi am 
socotit că bucuros l-aş fi schimbat cu un hamac din 


cazarma marinarilor, numai să pot pleca pe mare cu 
HMS „Victory”, aflat într-o călătorie în jurul pământului. 

De acolo am coborât punte după punte, pe scări 
de fier cu balustradele lustruite, de mii de ori pe zi se 
frecau de ele mâinile oamenilor, tocându-le pe 
nesimţite, eram de mult sub nivelul mării, unde fusesem 
o dată cu scafandrul, parcă mă vedeam acolo înaintând 
greu pe sub apă, speriat de carena nemăsurată a 
cuirasatului: îmi venea să bat cu ceva în peretele 
blindat, să-mi dau un semnal mie cel de afară, mândru 
de a mă afla pe un bastiment al Maiestăţii Sale Regele 
Angliei, socotindu-mă mai presus de mine cel din 
întruparea mea veche. Cât am umblat, pe la cazane, pe 
la turbine, uzină după uzină, totul era numai fier în jurul 
nostru, nimic sa amintească de materia vie în mijlocul 
căreia omul îşi duce viaţa; să fi fost măcar o bucată de 
lemn dintr-un arbore care fusese verde odată, se 
bucurase de lumina soarelui şi de ploaie, îşi zbuciumase 
ramurile în furtună. Parcă mi s-a răcit inima şi-am pus la 
îndoială dorinţa de mai înainte, de a pleca în jurul lumii 
cu o asemenea navă, pierzând toate legăturile mele cu 
pământul, punând între noi pereţi groşi de fier fără 
suflet. Când am ieşit la lumină şi am văzut soarele, care 
nu căzuse încă după silozuri, mi-a venit inima la loc, m- 
am întors la sentimentele dinainte, eram iarăşi gata să- 
mi dau patul cu îngeri, pe un hamac din cazarma 
marinarilor. 

Gabriel nu mă interesează decât în măsura în care 
va adăuga ceva la portretul părinţilor lui, ele sunt 
personajele mele; altfel i-aş mulţumi pentru ziua aceea, 
când am învăţat multe, şi i-aş spune bună ziua. 

Incă din primăvară, după vacanţa de Paşte, când 
nici nu visam că am sa ajung vreodată acolo, că am să-l 
cunosc pe Remus Gregorian despre a cărui faimă 
aflasem şi ţinea trează în mine dorinţa de-a ajunge odată 


la Piramide, Gabriel începuse o idilă cu o fată de vârstă 
lui, şi nu alta decât o elevă de la pensionul Adelei; 
pentru acest motiv socotesc că era o faptă nepermisa, 
fiindcă profita de o situaţie privilegiată, fiindcă o avea la 
îndemână, nu trebuise să facă alte eforturi decât s-o 
aleagă; fiindcă în ochii acelei fete el însemna ceva din 
autoritatea mamei sale, se bucura parcă de 
încuviințarea ei, n-avea decât să întindă mâna şi să 
ceară supunere. E punctul meu de vedere, se prea poate 
ca fata să fi gândit altfel, n-am cunoscut-o, nu-i ştiu 
firea, nu sunt sigur că n-a început ea prima. Dacă 
Gabriel a prins soarele în oglindă şi l-a îndreptat asupra 
ei, orbind-o, ea de ce n-a fugit de la fereastră? De ce i-a 
zâmbit şi i-a făcut semne cu mâna? 

Locuinţa familiei se afla în aceeaşi curte cu 
pensionul, faţă în faţă, cu un grilaj la mijloc. Fereastra 
lui Gabriel dădea spre unul din dormitoarele fetelor; 
dormitoare mici, cu patru-cinci paturi, foste odăi de 
locuit într-o casă veche boierească, păstrată bine, care, 
cu stucaturile ei, cu plafoanele pictate, cu coloanele 
corintice de la intrare, cu uşa de lemn sculptat, adusă 
pare-se cu vaporul de ia o mănăstire de pe lângă 
Barcelona, mărea prestigiul pensionului. La ferestre 
erau draperii groase; e oare vina Adelei ca într-o seară 
draperia rămăsese netrasă la unul din dormitoare şi 
Gabriel o văzu pe fată dezbrăcându-se în mijlocul odăii? 
O chema Natalia. Nume care nu-mi place; i se spunea 
Lia, mai rău. Dar nu dau importanţă, nu am multe de 
adăugat despre ea. Era dezbrăcată la piele, şi când 
ridică braţele, să-şi tragă peste cap cămaşa de noapte, 
rămase câteva clipe aşa, parcă pozând fotografului. Să fi 
fost oare sigură că n-o vedea nimeni de afară? Nu fu 
nevoie de altceva ca băiatul să se înfierbânte, s-o viseze 
noaptea. 


A doua zi dimineaţa, când fata se pieptăna la 
geam, ţinând între dinţi o garoafă roză, se pomeni cu un 
fulger în faţă şi închise ochii, orbită. Ce însemna 
garoafa? Nu cumva îl simţise pe Gabriel la fereastra lui 
şi vroia să-l provoace? La început avu aerul că nu 
simţise lumina, îşi scutură capul şi continuă să se 
pieptene cu braţele ridicate, de i se vedea subţioara 
umbrită, prin mâneca scurtă a cămăşii de noapte. 
Gabriel nu se opri, prinse soarele în oglindă, îl plimbă pe 
zid, până la fereastră, şi îl proiectă încă o dată în ochii 
fetei. Fata nu se mai ascunse, se apără cu mâna, zâmbi, 
îi făcu semn s-o cruţe. N-o cruţă, dar nici ea nu se duse, 
stătură de vorbă prin semne. Până să sune clopotul, 
chemându-le pe fete la ceaiul de dimineaţă, erau 
înţeleşi; în prima oră a nopţii, când toată lumea se 
liniştise, ieşiră amândoi pe fereastră şi se întâlniră la 
grilaj, unde stătură de vorbă pe şoptite, numai zece 
minute. A doua seară, Gabriel o apucă de subţiori, o 
trase peste grilaj, se aşezară pe iarbă şi stătură aşa 
până aproape de ziuă. 

Toamna, după ce băiatul dăduse examen la şcoala 
navală şi reuşise, şi până să înceapă cursurile, fugi cu ea 
în lume, pe un vapor de marfă, dar nu ajunseră decât 
până la Constantinopole, de unde îi întoarseră cu poliţia. 
Gabriel avea temperamentul Sibilei şi pornirile ei 
itinerante. Adela izbuti să înăbuşe urmarea, ca să nu 
compromită pensionul. Lia era fiica unui moşier din 
judeţ, om cu vază, deputat în Cameră, care locuia mai 
mult la Bucureşti, avea un apartament închiriat cu anul 
la hotelul „Continental”, de pe Calea Victoriei. Căzură la 
învoială, copiii se logodiră, urmând să se căsătorească 
după ce Gabriel termina şcoala navală. Lia muri la 
Crăciun, un medic neîndemânatic, operând-o de 
amigdalită, îi tăie carotida şi leşină de spaimă; nimeni 
nu putu s-o salveze, în zece minute se scurse tot 


sângele. Întreg oraşul fu zguduit de această tragedie, 
până şi Pompilia, care altminteri se bucura fără ruşine 
de nenorocirile altora; merse la cimitir, cu tot gerul care 
îi îngheţa lacrimile pe obraji prefăcându-le în perle 
opace, la fel cum îngheţa valurile sparte în dig, 
prefăcându-le în stalagmite. Dar ştiu eu ce să cred? Să fi 
fost oare sinceră? 


23 


Nu după mult timp, Pompilia avea să-i plângă de 
milă însăşi Pisicuţei, fiica ei, care îmi fripsese pe jeratic 
o bucăţică din inimă. Toată vara se jucase cu mine de-a 
şoarecele şi pisica, fugeam de ea, ştiam bine că era 
prefăcută, şi când ajungeam destul de departe ca să 
răsuflu uşurat, mă pomeneam cu ea alături, întindea 
gheara, mă apuca de ceafă, iar eu mă înmuiam, uitam 
necazurile, mi se aprindea iar inima, ziceam că o judec 
fără dreptate, că e o fire mai altfel, şi-i vina mea dacă n- 
o pot înţelege. E vina mea dacă unii vor râde de mine şi 
vor spune că îmi meritam soarta; înseamnă că n-am fost 
în stare să înfăţişez faptele în adevărata lor lumină, că 
n-am redat destul de lămurit firea Pisicuţei. Dar, oricum, 
aş vrea să-i văd şi pe judecătorii mei ce-ar face, dacă 
odată ar păţi-o ca mine. 

Cea mai usturătoare ruşine, care a pus capac la 
toate, am îndurat-o în ultima săptămână de vacanţă, 
când, într-o zi, Pisicuţa mi-a spus să vin seara la farul 
vechi, în cotul esplanadei, locul cel mai poetic, cu un pin 
palmat şi cu o bancă singuratică, pe unde lumea trecea 
repede, fără să se oprească, fiind la o răscruce bătută de 
vânt din toate direcţiile. Paguba lor, fiindcă nicăieri nu 
se vedea marea mai bine, deschisă pe trei sferturi din 
orizont, uitai că mai este şi pământ în spate. Şi nicăieri 
nu mugeau valurile ia fel de puternic pe timp de furtună, 
bubuiau ca o salva de tunuri, ca un munte aruncat în aer 


cu dinamită. Cine nu se temea şi avea curaj să 
privească, ţinându-se bine cu mâinile de balustradă, ca 
să nu-l ia vântul, simţea cum i se căleşte inima, se 
năştea în el un dor de luptă, să-şi pună coif şi armură, să 
se năpustească în goana nebună a calului, ca la turnire, 
spre o nălucă răsărită din apele răsculate, o făptură 
gigantică, întruparea tuturor relelor din lume, şi s-o 
răpună. 

Eram la ei la masă într-o miercuri, după ziua 
marinei, în ultima parte din august, cumpăna verii, când 
vremea se zbuciumă, speriată de toamnă. Cerul fiind 
înnorat încă de dimineaţă, vorba Pisicuţei m-a surprins, 
şi cu toată exaltarea care se trezise în mine, mi-am 
arătat o îndoială stupidă, i-am şoptit în vestibul la 
plecare: „Şi dacă plouă?” Ar fi avut dreptul să mă 
pălmuiască, m-aş pălmuit singur după aceea, nu 
înţelegeam cum de putusem să-mi arăt o temere atât de 
meschină. A avut un scurt zâmbet ironic, pe care n-am 
putut să-l interpretez decât seara, când era prea târziu. 
„Vin oricum, mi-a răspuns. Să fii acolo; dacă plouă am 
să-mi iau pelerina.” A doua meschinărie n-am mai făcut- 
o, să mă gândesc că n-aveam pelerină. M-am dus cu 
capul gol şi în haină. 

Dacă atâta timp, o vară întreagă, n-am mai 
povestit nimic despre Pisicuţa, nu înseamnă că ea 
dispăruse, sau că o uitasem; dimpotrivă, ocupa primul 
loc în sentimentele mele, care oscilau între adoraţie şi 
ură. Însă am socotit că n-ar fi fost cuviincios să vorbesc 
prea mult despre mine, pe cine ar fi putut să intereseze 
mica mea lume, în mijlocul unei lumi 
supradimensionate, din care, dacă aş putea să înfăţişez 
măcar a suta parte, ar trebui să fiu mulţumit, socotind 
că nu mi-am mâncat pâinea degeaba. 

De la ziua când Pisicuţa m-a invitat prima oară la 
plimbare şi apoi la Cazinou, şi până ce am aşteptat-o 


seara la farul vechi, a trecut o viaţă, am îmbătrânit într- 
o singură vară, aşa m-am văzut, târziu, când m-am întors 
acasă şi m-am privit în oglindă, ud de ploaie, dârdâind 
de frig, cu două cute adânci de-o parte şi de alta a gurii. 

Acum întâlnirea era secretă, Pisicuţa nu mi-a 
vorbit de faţă cu ai casei, ca în alte rânduri, a venit după 
mine la baie, când mă spălam pe mâini şi mi-a şoptit la 
ureche, de m-au trecut fiorii. De astădată era o 
făgăduială neîndoielnică, întărită de oră, căci la opt 
seara faptele se petrec altfel decât pe lumină. Mă 
gândeam la pinul palmat, care avea să fie martor şi-mi 
bătea inima de-o simţeam până în vârful degetelor. Dar 
trebuia să plec pe furiş, astfel nu puteam să-i cer lui 
Alex haina de ploaie, cu glugă, iar eu n-aveam nici 
măcar o beretă. Incepuse să plouă în timpul mesei de 
seară, de pe terasă venea umezeală şi frig, am mâncat 
cu noduri sub ochii AMarisei, temându-mă că îmi 
ghiceşte gândurile. Temeri peste temeri se abăteau 
asupra mea, să nu mă trădez, să n-aibă Alex vreo treabă 
cu mine, să nu scârţâie scara, să nu se ivească o piedică 
neprevăzută şi, mai rău decât toate, să nu se înteţească 
ploaia. Înainte de masă mă urcasem pe terasa din vârful 
turnului mare, să văd cum apune soarele, dacă este vreo 
speranţă; soarele apusese în nori negri, şi nu coborâsem 
bine, când ploaia începuse să răpăie. 

Există oare un om, indiferent de ce vârstă, care să 
spună că el nu s-ar fi dus la întâlnire pe-o asemenea 
vreme? 

M-am dus, am stat o oră în ploaie, lipit de pinul 
palmat, care, cu pălăria lui aflată la şapte metri 
deasupra, nu putea să mă apere, simţeam apa şiroindu- 
mi pe piele, vântul mă izbea când dintr-o parte, când din 
alta, smulgea hainele de pe mine, marea mugea mai 
furioasă ca niciodată, valurile se loveau în blocurile de 
piatră de sub esplanadă, cu atâta forţă că tremura 


pământul, ca la cutremur, îl simţeam fugindu-mi de sub 
picioare. Am aşteptat o oră, dar nu sunt sigur, cred că 
mai mult, am ajuns acasă la unsprezece. M-am luat nu 
după ceasornic ci după un simţ din mine, cât am crezut 
eu că este destul ca să primesc nota cea mai mare; 
ştiam de mult că Pisicuţa n-o să mai vină, nu mă legam 
de vreo speranţă vană, vroiam doar să reuşesc la 
examen. Dacă n-am să îngheţ de frig, dacă n-o să mi se 
aprindă plămânii, mi-am spus în gând, cu o hotărâre 
înverşunată, atunci am să reuşesc în tot ce voi face de 
aici înainte. 

N-am reuşit totdeauna, însă înverşunarea mi-a 
rămas până astăzi, şi socotesc că gândul din seara aceea 
n-a fost o deşertăciune. Am plecat triumfător, când am 
fost sigur că Pisicuţa era învinsă. 

N-am ezitat deloc să merg la ei miercurea 
următoare, se făcuse vreme frumoasă, strălucea marea 
şi cerul, iar în sufletul meu era aceeaşi seninătate ca 
afară. Am mers şi am privit-o în faţă, când ea se uita la 
mine doar pe sub pleoape, înroşindu-se de-i lua foc 
obrazul. Sigur că avea putere de vrăjitoare, eu însă o 
învinsesem, şi eram cu atât mai mândru de mine, cu cât 
ştiam că ea n-o să creadă. A venit iar după mine la baie, 
am văzut-o în oglindă, m-am întors şi am lăsat-o să mă 
sărute pe amândoi obrajii, mai apăsat şi mai cald decât 
atunci când mă împăcase prima oară. Atât însă că n-am 
mai ameţit, nu m-am mai topit, ci i-am pus mâinile pe 
umeri, bărbăteşte, crescusem înalt într-o singură vară, 
am privit-o fără să clipesc şi i-am spus o singură vorbă. 
Nu-i o vorbă pe care să n-o pot scrie, dar am născocit-o 
eu, atunci, şi vreau să rămână numai a mea, să n-o afle 
şi alţii. 

Mai am de ascuns doar o scrisoare de patru 
pagini, încolo mi-am destăinuit toate faptele şi 
sentimentele, fără să mă tem de o judecată. Scrisoarea i- 


am dat-o Pisicuţei, după o noapte de suferinţă, când 
stătusem cu hârtia în faţă şi o udasem de lacrimi. N-aş 
vrea s-o citească nimeni din cei care ştiu ceva despre 
mine, şi nu fiindcă mi-ar fi ruşine; dar este prea a mea, 
altcineva n-ar înţelege-o. În ceea ce exteriorizează ea, o 
socotesc egală, dar cu semn invers, cu seara când am 
aşteptat sub pinul palmat, în ploaie şi în furtună. 

Şi totuşi, a citit şi altcineva scrisoarea, în afară de 
Pisicuţa, atât că a trecut timp de atunci, şi acel om nu 
mai trăieşte; privitor la scrisoare, el este ca şi când n-ar 
fi existat niciodată. Am găsit-o reprodusă în caietul lui 
Alex, care în ultima parte a vacanței nu se mai interesa 
de mine, mă lăsa liber, părea că mă şi uitase. Dariată că 
în ascuns continua să mă studieze, găsise o cale mai 
bună, tot mai vroia să facă din mine un subiect, şi poate 
chiar izbutise, dovadă scrisoarea mea către Pisicuta, 
unde îmi dezvăluiam sufletul fără nici o reţinere, cu o 
sinceritate disperată, cum el n-ar fi ajuns niciodată să-l 
cunoască prin observaţie directă. Scrisoarea dezvăluia 
un caracter gata construit şi era, la urma urmelor, o 
povestire gata scrisă. 

M-am întrebat dacă Pisicuţa făcuse indiscreţia de 
a i-o încredința din simplă perfidie, sau fusese unealta 
lui Alex, ceea ce era o perfidie complexă! Şi astăzi mă 
gândesc ca poate chiar el înscenase idila, o îndemnase 
pe Pisicuţa să mă atragă în mreje, afla de la ea întreg 
procesul, reacţiile mele, slăbiciunile, ceea ce nimeni nu 
dezvăluie într-o confesiune directă, nici măcar 
duhovnicului în biserică. Altfel de ce mi-ar fi dat bani de 
îngheţată, de ce m-ar fi lăsat liber tocmai în zilele când 
aveam întâlnire? Nefiind sigur de această complicitate, 
mă feresc să-l judec post mortem. Pisicuţa însă rămâne 
oricum vinovată. Şi dacă aş putea s-o absolv pentru 
făţărnicie, de vreme ce am acceptat-o chiar după ce se 
demascase, de vreme ce m-am lăsat iar ademenit, mi-a 


plăcut să-i simt farmecul până la o nouă dezamăgire, în 
schimb n-aş ierta-o nici pe patul de moarte pentru 
nelegiuirea de-a fi încredinţat altcuiva gândurile mele. 

Povestea acelei scrisori nu s-a terminat, i-a fost 
sortit să ajungă încă o dată sub o privire străină; dar 
acum nu aveam de ce să mă supăr, era transcrisă de 
mâna Pisicuţei şi transformată, cu prenumele ei feminin 
în locul celui al meu, deci nu-mi aducea nici o pagubă, 
rămânea doar un furt fără importanţă pentru mine, de 
vreme ce n-aş fi folosit-o a doua oară. M-am mirat însă 
că a folosit-o Pisicuţa, închipuindu-şi că va înmuia o 
inimă rece, ceea ce îmi închipuisem şi eu, scriind-o. Dar, 
spre deosebire de mine, care îmi puneam speranţa în 
puterea mea de-a mişca o inimă ţeapănă, ea ştia foarte 
bine că scrisoarea, oricât de înflăcărată, nu făcuse nici o 
impresie asupra ei, nu o mişcase, dovadă că i-o dăduse 
lui Alex, fără mustrare de conştiinţă. 

Trecuse un an, când Pisicuta îl întâlni din nou pe 
tânărul cu ochii lui fascinanţi şi cu barba neagră, 
micuță, bine tăiată, neagresivă, care îmi plăcuse chiar 
mie, deşi nu admit la oameni această podoabă, aşa i se 
spune. 'Ţineam minte cum se înroşise, fără să se mai 
prefacă de astă dată, se vedea limpede că era tulburată, 
nu-i trecuse nici când o condusesem acasă şi ne-am 
despărţit în faţa uşii. lar dacă mă sărutase cu o căldură 
subită pe amândoi obrajii, după ce fusese tot timpul atât 
de rece, azi sunt sigur că în locul meu îl vedea pe acel 
tânăr care, după impresia mea, îi săgetase inima. 

Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă îl reîntâlnea mai 
de mult, poate înflăcărarea ei s-ar fi stins repede, era 
făcută să pâlpâie şi pe urmă să uite. Aşteptarea crease 
în ea acea sete bolnavă a oamenilor care n-ar simţi deloc 
nevoia de apă, dacă ar avea-o aproape. Îl căută 
pretutindeni unde îşi închipuia că ar fi cu putinţă să-l 
găsească, pe dig se plimba zilnic, chiar şi pe vreme 


proastă, îşi lua umbrela şi pelerina, înfrunta ploaia rece 
de toamnă; merse şi iarna în câteva rânduri, pe ger şi pe 
ninsoare, deşi tot lungul digului, până la far, nu se vedea 
nimeni, îşi caută admiratori care s-o ducă la ceaiuri 
dansante, la serate, la baluri, se uită la ei pe sub 
pleoape înroşindu-se şi înfierbântându-i, dar degeaba, 
nu-l întâlni nicăieri şi nici nu putea să întrebe de el, 
neştiind măcar cum îl cheamă; în gând îi spunea 
Neptun-junior, era un semn de admiraţie şi de 
capitulare. Îl chema Raul Marin, numele dovedea o 
origine sătească, unită cu o ambiţie nobiliară. Îl căuta 
zadarnic, ispăşea un an de închisoare pentru 
contrabandă cu covoare şi aur. Când îl reîntâlni, după 
un an, şi tot pe dig, îi crescuseră la loc părul şi barba, 
căpătase o expresie mai bărbătească, puţin aspră. lar ea 
era coaptă ca o pară, care abia se mai ţine pe ramură; 
nu-i trebuie decât o adiere de vânt ca să cadă. Cred că 
la prima lor întâlnire numai prezenţa mea o salvase, şi 
nu mă miră că pe urmă îmi arătase atâta răceală: de 
fapt mă ura, dar eram prea naiv ca să merg cu gândul 
atât de departe. 

Faptele se petrecură fulgerător, Raul o simţi cât 
era de slabă şi nu pierdu vremea, poate dacă ar fi şovăit 
îi lăsa timp să se reculeagă. Abia căzuse întunericul şi 
nu plecase toată lumea de pe esplanadă, când o înghesui 
pe banca de la umbra pinului palmat, unde cu un an 
înainte o aşteptasem în ploaie. La urmă, deşi speriată, 
Pisicuţa îi spuse cu admiraţie: „Veni, vidi, vici”. A doua 
zi, la cinci după-amiază, când îl aştepta în acelaşi loc, pe 
bancă, unde aveau întâlnire, îl văzu trecând prin faţă cu 
o fată blondă, pe care o ţinea de talie. Dacă aş spune ce 
simţi ea atunci, ar fi o cruzime; într-o asemenea situaţie, 
o fiinţă plăpândă poate să-şi piardă minţile. Pisicuţa era 
mult mai robustă, îndură suferinţa îngrozitoare pe 
deplin lucidă, conştientă că ea fără Raul nu putea să 


trăiască şi hotărâtă să-l aştepte toată noaptea, să facă 
orice, să-i sărute picioarele, să-i ceară iertare că îl 
aşteptase. Nu-i văzu întorcându-se, poate aşteptau şi ei 
pe undeva sa cadă întunericul şi să se elibereze banca. 
N-am niciun motiv să-mi fie milă de ea, şi totuşi îmi simt 
inima strânsă când mă gândesc la canonul ei, mai rău ca 
răstignirea pe cruce. 

Ramase acolo până la miezul nopţii, ar fi stat până 
la ziuă, cum hotărâse, dacă n-ar fi năvălit peste ea doi 
marinari beţi, care vorbeau o limbă necunoscută. Scăpă 
cu fuga, se alese cu rochia ruptă şi cu zgârieturi pe tot 
trupul. Panainte nu află nimic. Pompiliei, de care nu 
putuse să se ascundă, o văzuse în ce hal venise, îi spuse, 
învrăjbită: „Să nu mă întrebi nimic şi să mă laşi în pace, 
altfel mă spânzur!”. Pompilia vru să riposteze, dar simţi 
o zvâcnire în tâmplă şi rămase cu gura strâmbă; nu se 
sperie prea rău, fiindcă a doua zi îi trecuse. Nu ştiu dacă 
este posibil, mă gândesc că poate fusese un început care 
vestea spasmul cerebral de pe urma căruia, un an mai 
târziu, avea să rămână paralizată. 

A doua zi Pisicuţa porni cu noaptea în cap să 
colinde oraşul, bătu străzile, îşi băgă capul prin 
cafenele, cofetării, restaurante, sperând că are să-l 
vadă, cobori în port, ar fi întrebat de el, dar încă nu ştia 
cum îl cheamă. Digul îl străbătu de zeci de ori, rătăcită, 
aşa umblă până la cinci după-amiază, când se duse la 
banca de sub pinul palmat, unde o atacaseră marinarii. 
La cinci şi jumătate veni Raul, poate nu se aştepta s-o 
găsească, veni doar aşa, ca lupul pe unde a mâncat oaia. 
Nu-i spuse nimic decât „Haide!” Nici măcar n-o luă de 
braţ, merseră unul lângă altul, ca doi străini, Pisicuţa 
însă era nebună de fericire, s-ar fi târât în genunchi, 
dacă în mod absurd aşa ar fi putut să ajungă mai 
repede. 


O duse la el acasă, în fundul unei curţi, unde avea 
o cameră destul de plăcută, fără vecini apropiaţi, cu un 
rond de flori sub fereastră. Nici nu ştia bine ce i se 
întâmplase prima dată, ce-ar fi putut înţelege? Dar 
dorea cu o patimă mărită până la nesocotinţă de 
zbuciumul prin care trecuse atunci, încât acum, la prima 
atingere îşi pierdu cunoştinţa. Când îşi reveni, el fuma 
pe marginea patului; trupul lui, gol, vădea o construcţie 
fericită. „Eşti frumos ca un faun!” îi spuse Pisicuţa. El 
spuse: „Te-ai cam jigărit. Dacă vrei să mai vii aici, vezi 
să arăţi bine!” Pe seară o trimise acasă, fără s-o 
conducă; ei nu-i păsa, mergea pe stradă beată de 
fericire. 

A doua zi, la cinci după-amiază veni din nou. Deşi 
nu fusese vorba, era de la sine înţeles că trebuie să vină 
mereu de aici înainte. Trecu prin momente de panică, 
fiindcă nu nimerea strada, nu fusese atentă, nu 
recunoştea casa şi nu putea să întrebe de el, prin vecini, 
căci tot nu ştia cum îl cheamă, uitase să-l întrebe; cum 
punea mâna pe ea îşi pierdea minţile. 

Ştiu ce înseamnă să fii aproape de fericire, să fii 
sigur că ea există şi să n-o poţi atinge dintr-o cauză 
stupidă, fiindcă ai uitat drumul. 

Ajunse, după o jumătate de oră de chinuri, 
tremura, era trasă la faţă, se jigărise iar, şi o îngrozea 
gândul că el ar putea să n-o primească, avea motive, o 
prevenise; spera s-o ierte. El însă nu era acasă. Se aşeză 
pe pragul uşii, să-l aştepte. Rupse din iarbă o floare 
mică, galbenă, un năsturaş cu zeci de petale, îndesate 
ca un snop, şi începu să rupă una câte una, o să vină, n- 
o să vină. O vecină, din alt corp de case, veni cu 
stropitoarea, să ude florile. La picioarele Pisicuţei era un 
covor de petale galbene, jumulise un pumn de năsturaşi, 
îi spuseseră pe rând când da, când nu; ce putea să mai 
creadă? 


— Pe cine aştepţi, domnişoară? o întrebă femeia. 

Pisicuţa îşi ridică ochii, rugătoare, cerându-i parcă 
s-o cruţe. 

— Pe... el, răspunse, nedefinit şi atât de stins, că 
abia îşi auzi glasul. 

— Nu locuieşte aici, răspunse femeia. Are doar 
aşa, o cameră: vine câteodată... Nu eşti fata domnului 
căpitan Becheru? 

Spuse că nu, dar degeaba, îşi dădea seama că 
femeia n-o să creadă. Se simţea ca o căţea încolţită în 
unghiul gardului, avea să afle întreg oraşul, s-o arate cu 
degetul. Plecă împleticindu-se, rătăcită. Femeia însă nu 
duse vorba mai departe, există şi asemenea oameni, era 
o persoană cu educaţie şi cu suflet sensibil, fusese 
profesoară, acum ieşise la pensie; avusese şi ea fată, 
murise când era de vârsta Pisicuţei; bărbatul îi murise 
mai înainte. Să-şi fi deschis sufletul în faţa ei, Pisicuţa ar 
fi găsit o alinare, poate n-ar fi mers mai departe cu 
nesocotinţele. 

Timp de o săptămână veni zi de zi să-l caute. 
Atunci transcrise scrisoarea mea şi i-o băga pe sub uşă. 
Mai târziu avea s-o găsească Sofron, fratele Pisicuţei, 
când a venit să facă o percheziţie în casă. La el am 
văzut-o, dar n-a ştiut că la origine fusese scrisă de mine. 
Deşi împrejurările erau triste, am avut un fel de 
satisfacţie la gândul ca Pisicuţa n-o aruncase, şi, cu 
toate că la vremea ei nu avusese nici o urmare, o 
socotise destul de bună pentru a încălzi o inimă rece. 
Cât era de bună ştiam singur, era ca un strigăt disperat, 
ar fi putut să încălzească şi să învie chiar o inimă 
moartă; inima ei însă, cu un an înainte, rămăsese inertă. 
Ca şi inima lui Raul astăzi. 

Aşa a început decăderea. Săptămână următoare 
Pisicuţa găsi uşa deschisă, intră ca o somnambulă, fără 
să înţeleagă ce i se întâmplă, mergea parcă pe marginea 


acoperişului. Înăuntru era lume, nu văzu pe nimeni, 
simţi doar miros de vin şi de ţigară şi auzi muzică, un 
patefon se învârtea pe bufetul cu placă de marmoră, o 
mobilă veche, monumentală, făcută pentru altă casă. 
Raul dădu fumul în lături, cu mâinile, şi veni s-o 
întâmpine. 

— Ce dracu” te-ai jigărit aşa? ... Dar haide, pici 
bine, ne lipseşte o fată. 

In afară de el mai erau două perechi în cameră, 
doi bărbaţi şi două fete, pe care Pisicuta, în fumul de 
tutun şi în starea ei confuză, nu-i vedea limpede, mai 
degrabă le simţea prezenţa, fără să înţeleagă ce căutau 
acolo. Râul încuie uşa, trase perdelele la fereastră şi 
toată lumea începu să se dezbrace 

Iată ce-i fu dat Pisicuţei să îndure, la abia a treia 
întâlnire de dragoste. Dar acel bărbat care o electriza 
printr-o singură atingere avea asupra ei atâta putere, şi 
îl dorea cu atâta desfrânare, încât nu-i mai păsa de 
ceilalţi, nu-i vedea, nu-i auzea, nu ştia ce făceau prin 
colţurile camerei, se lăsă în mâinile lui, beată de 
bucurie. Patefonul cânta „Valencia”, un şlagăr din anii 
trecuţi, pe un disc atât de tocit că nu se mai distingeau 
nici cuvintele, nici melodia, rămânea numai ritmul de 
jazz, isteric. Din umbra camerei, un glas de bărbat, pe 
care Pisicuţa nu putea să-l asocieze cu clipa prezentă, 
adăuga jazz-ului un text trivial, „Valencia, dă-te jos din 
corcoduş...” de nereprodus mai departe. Ea se socotea 
absentă, izolată de ceilalţi; avea în suflet o disperare 
ascunsă, o presimţire îngrozitoare, dar se simţea 
fericită. 

Se dezmetici când un străin se aplecă peste ea şi 
vru s-o cuprindă în braţe; Raul plecase, îi recunoscu 
râsul în alt colţ al camerei. Sări în picioare, îşi trase 
rochia peste cap, fără să-şi mai pună nimic pe dedesubt 
şi se repezi la uşă, desculţă. El îi tăie drumul. 


— Unde te duci? 

— Nu pot, nu pot! hohoti Pisicuţa. 

— Atunci, du-te, şi să nu mai vii niciodată! Ia-ţi 
pantofii! 

Îi luă, dar nu-i puse în picioare, merse desculţă 
până la poartă. Dedesubturile şi le înghesui în poşetă. 
Zăcu două zile, cu febră; fiindcă nu se putea da jos din 
pat, să umble, să-l caute, rămase singură cu gândurile 
ei, rătăcite. Îşi dădea seama că se omoară, dar nu putea 
să se înfrâneze. A treia zi îi puse un bilet sub uşă: „Fac 
orice îmi ceri, orice, orice! Primeşte-mă!”... 

Scrisoarea mea era depăşită. 

Reveni toată săptămână, dimineaţa, la amiază, pe 
seară. Pompilia nu-i mai spunea nimic, căuta un medic 
de boli mintale, şi nu ştia cum s-o ducă la el, cu ce 
şiretlicuri. Se temea, fata dădea semne de nebunie; 
poate nu fusese niciodată pe deplin sănătoasă, capriciile 
ei poate erau forme de isterie, se întâmplă aşa cu unele 
fete, nimeni nu bagă de seamă şi pe urmă lumea se miră 
când află că s-au aruncat înaintea trenului. 

Nu mai ştiu câte zile trecuseră când îl găsi acasă, 
singur. Căzu în genunchi, la picioarele lui, îi sărută 
mâinile. 

— Te jigăreşti tot mai tare! îi spuse el, drept 
mulţumire. 

Erau dezbrăcaţi, ea zdrobită de bucurie, când se 
deschise uşa. Venea lume, poate cei de rândul trecut, 
dar pe lângă ei şi alţii, trei perechi, pe urmă veni încă 
una. Pisicuţa se acoperise cu macatul de pe pat, Raul o 
dezveli, cu aerul de a o certa: nu mai face fasoane! Ea 
izbuti să bâiguie: 

— Te iubesc! Te vreau numai pe tine! 

— Dacă mă iubeşti, trebuie să-i vrei pe toţi! Noi 
suntem fraţi de cruce! răspunse Râul, dar nu aşa, ci cu 
alte cuvinte, îngrozitoare. 


— Şi cum, protestă ea, o ultimă oară, ţie nu-ţi pare 
rău? De ce nu mă ţii pentru tine? 

— Nu înţelegi că sau eu, sau ei e totuna? Nu fi 
proastă şi bucură-te! 

Oribil era că silnicia se transformă fără întârziere 
în voluptate, se bucură de toţi fără deosebire şi leşină de 
fiecare dată, în spasmuri, ca să se trezească în braţele 
altuia. 

A doua zi, pe seară, Pisicuţa ieşi goală pe balconul 
dinspre esplanadă, pe care cu un an înainte îl 
contemplasem, sperând că ea îşi avea camera acolo şi 
nu mă uitam degeaba. Până atunci dormise, aproape în 
letargie, nu se trezise nici ca să vină la masă. Pe la ora 
patru Pompilia plecă în oraş, după ce îşi mai aruncă o 
privire în camera fetei. Dormea adânc şi prima oară 
după o perioadă de zbucium, i se părea liniştită, avea 
faţa destinsă, cu o culoare înviorată. Când se întoarse, 
peste două ceasuri, văzu lume adunată în faţa casei. Pe 
balcon, Pisicuţa îşi expunea goliciunea cui voia să 
privească şi îşi tăia cu foarfeca şuviţe din păr, ca să le 
arunce jos, în stradă. Cu un an înainte să fi avut o şuviţă 
din părul ei, aş fi dormit cu el sub pernă... 

Acum, când mă gândesc la ea, mi se rupe sufletul 
pentru ce i-a fost dat să pătimească în vara aceea 
nefericita. În rest însă n-am de ce s-o compătimesc, 
fiindcă a avut o viaţă mult mai frumoasă decât şi-ar fi 
închipuit-o cineva, văzând-o goală pe balcon, în ochii 
mulţimii, tăindu-şi părul şi aruncându-l în stradă, cu 
minţile rătăcite. 

După o noapte petrecută la spitalul de boli 
nervoase, a doua zi se trezi senină şi mirată, nu ştia cum 
ajunsese acolo, o amnezie deplină acoperea trecutul ei, 
din ziua când îl întâlnise prima oară pe Raul; cum în ziua 
aceea eram lângă ea, înseamnă că mă uitase şi pe mine. 
Incolo nu-i găsiră nici cea mai mică tulburare mintală, 


astfel că o trimiseră acasă. Singura îndoială mi-o dă 
părul ei ciuntit, care n-o surprinse când se văzu în 
oglindă. Se privi îndelung, cu o cută între sprâncene, 
dar nu întrebă ce se întâmplase. Oare uitase cu 
adevărat, sau voia să nu-şi mai aducă aminte? 

După ani de zile, când am reîntâlnit-o, era 
măritată cu un inginer de mine, în Transilvania. Îşi iubea 
bărbatul, avea copii şi era fericită; nu-i o părere, sunt 
sigur, i se citea pe faţă. Şi când mi-a întins mâna, 
privindu-mă cu ochii ei strălucitori, în albastru, acum de 
o francheţe deplină, mi-a venit în minte vechea mea 
îndoială, şi iarăşi m-am întrebat, dacă mă uitase într- 
adevăr sau voia să nu mă recunoască? 


24 


M-am tot întrebat dacă Pisicuţa trebuia sau nu 
răzbunată? Sigur că da, nu se cuvine ca ticăloşia să 
rămână nerăsplătită. În cazul ei însă răzbunarea a dat 
naştere la o dramă, care mai bine ar fi fost să nu se 
petreacă. 

Trecuse o lună de la nenorocire, care, în mod 
inexplicabil într-un oraş de provincie, nu avusese mult 
răsunet şi începea să se uite; poate fiindcă prea puţină 
lume cunoştea originea întâmplării, ştiau doar că fata 
trecuse printr-o criză de isterie, de-aceea ieşise pe 
balcon în pielea goală; leacul era să se mărite. Într-o 
seară, Sofron, scafandrul, fratele Pisicuţei se afla la 
barul de la intrarea în port, cu doi marinari de pe 
„Arhimede” şi cu Rozalia. O invitaseră doar să danseze, 
nimeni nu mergea cu gândul mai departe, o ştiau 
încurcată cu patronul Panainte, şi se temeau de el, le-ar 
fi înmuiat oasele, nu putea nimeni să-l înfrunte, semăna 
cu cerbii bătrâni, care îi pun pe goană pe cerbii tineri, 
când se apropie de cerboaică, îi iau în coarne. Rozalia, 
la rândul ei, ştia să se poarte, mersese cu ei fără să facă 


nazuri, numai cu gândul să se distreze, şi numai după ce 
îi ceruse voie lui Panainte. Deşi nu era altceva decât o 
bucătăreasă, părea mai domnişoară decât toate fetele 
aflate la bar în seara aceea, coafată cu zulufi pe frunte şi 
pe ceafă, rujată, parfumată, decoltată, cu tocuri înalte 
care o făceau şi mai suplă, cu rochia strânsa pe talie şi 
pe şolduri de-i desena trupul mai bine decât costumul de 
baie Jantzen, ultimul strigăt al modei de plajă, căci 
trecuse vremea când femeile făceau baie în cămăşuţă. 
Nu-i de mirare că toţi bărbaţii erau cu ochii pe ea, mulţi 
ar fi vrut s-o invite la dans, dar partenerii ei nu-i lăsau o 
clipă de răgaz, obosea unul, o lua altul, o învârteau tot 
timpul şi ea se supunea bucuroasă, ar fi dansat până 
dimineaţa, fără să-i pese că pe urmă avea de muncit 
toată ziua. Avea putere şi în trup, şi în suflet, era o fire 
fericită, zâmbea tot timpul. 

Tocmai mergea spre ring cu Sofron, făcuse doar 
un pas, când un tânăr cam răvăşit îi ţinu calea, o apucă 
de braţ, ignorându-i partenerul şi vru s-o ia la dans, cu o 
necuviinţă de om fără educaţie şi cu îndrăzneala 
beţivului. Sofron îl cunoştea foarte bine, era practicant 
în birourile lui Omer Baltadgi, importatorul de articole 
tehnice. Îl ştiam şi eu, de când fusesem prima oară în 
port, cu Alex; el era tânărul spelb şi ponosit de pe chei, 
care lua în primire maşinile de cusut scoase de Sofron 
din apă, şi le ştergea cu cârpa, sub ochii patronului; 
ultima maşină de cusut o scosesem eu, a doua zi. Îl 
chema Iordan, când am aflat mi-a venit să râd, fiindcă 
nu ştiam multe; Iordanul era râul unde se botezase 
Mântuitorul, nu-mi închipuiam că un asemenea nume 
pot să-l poarte şi oamenii. 

Sofron îi puse mâna în piept, îl dădu la o parte, 
fără să-l brutalizeze, şi îl sfătui ca mai bine să plece 
acasă. 


— Cine te crezi tu, bă? ripostă tânărul, pus pe 
harţă. 

Aşa a fost începutul; o dată ce spusese o vorbă nu 
se mai opri, îşi dădu drumul la gură, ofense şi injurii ca 
să încheie cu o trivialitate care ar fi îngrozit pe orice om 
treaz la minte: 

— Ma, eunucule, află că eu, aşa cum mă vezi, m- 
am culcat cu sor-ta! zise, dar cu alte cuvinte. Vezi de mă 
respectă! Şi nu m-am culcat numai o dată, şi nu doareu, 
am fost şase: partuză! 

La data aceea, Sofron împlinise douăzeci şi şase 
de ani, şi în afară de meseria lui atât de interesantă, 
puţin misterioasă pentru mine, nu avea nimic care să 
atragă atenţia. După clasele primare nu învățase altă 
şcoală, nu că ar fi fost cu totul greu de cap, socotea că 
nu i-ar fi folosit la nimic, pentru ce voia el să facă în 
viată nu se cerea mai multă carte, De mic visase să fie 
scafandru, era o muncă grea dar se plătea bine, şi pe 
deasupra îi satisfăcea curiozitatea de a vedea ce se 
ascunde sub faţa apei; înţeleg, am avut şi eu aceeaşi 
curiozitate, motiv pentru care n-am pregetat să îmbrac 
costumul de scafandru, deşi îmi era frică. li plăcea să 
cotrobăie prin ungherele vapoarelor scufundate, când se 
lucra să fie readuse la suprafaţă, şi uneori avusese 
norocul să găsească obiecte scumpe, pe care, dacă nu 
erau prea voluminoase putea să şi le însuşească fără să 
ştie nimeni. 

Dacă meseria lui mă apropiase de el din prima 
clipă, când îl văzurăm scoțând maşinile de cusut din 
apă, abia putând să-i desluşesc trăsăturile prin vizorul 
căştii de alamă, înfăţişarea fizică în schimb nu avea 
nimic care să atragă atenţia. De statură mijlocie, robust, 
cam gras fără să fie obez, aşa n-ar fi putut să lucreze 
sub apă, cu laba piciorului mare, cu braţele scurte şi 
vânjoase, deşi subţirele, albe şi pistruiate, blond 


spălăcit, cu părul pieptănat într-o parte, fără cărare, cu 
ochi ca de rață, îndrăzneţi dar fără altă expresie, 
departe de a avea în ei misterioasa putere de seducţie a 
Pisicuţei. Era împăciuitor în conflicte, nu se bătuse 
niciodată, putea să pară laş sau nevolnic; nimeni nu l-ar 
fi crezut capabil de o violentă, cu atât mai puţin de o 
încununare a tuturor violenţelor, de o crimă 
premeditată. 

În liniştea care se lăsă în bar, Sofron se întoarse 
spre însoțitorii săi, le spuse o vorbă în şoaptă, apoi ieşi 
urmat de ei, fără să răspundă insultei. Unul din marinari 
o conduse pe Rozalia până la vapor, de unde se întoarse 
cu o frânghie şi cu o tendă. Înainte de a pleca, fata îi 
spuse lui Sofron: 

— Nu-l ierta! Dacă ai nevoie, îţi dau şi eu o mână 
de ajutor! 

Să mă fi aflat acolo şi să fi ştiut ce avea să urmeze, 
vorba ei mi-ar fi băgat frica în oase. Până unde se 
gândea ea să ajungă o răzbunare? 

Pândiră în umbră; dacă Iordan n-ar fi ieşit singur, 
nu le-ar fi fost greu să-i culce la pământ pe însoțitorii lui, 
cu o lovitură în ceafă; până să-şi vină în fire şi să se 
ridice, treaba era terminată. Dar nu fu nevoie, ieşi 
singur, clătinându-se, atât de beat că nu ştia nici în ce 
parte să plece. Îi aruncară tenda în cap, îl răsturnară, îl 
înveliră strâns, paralizându-i orice mişcare, legară 
balotul cu frânghia şi, unul la cap, altul la picioare, al 
treilea la mijloc, îl aduseră până la vapor, unde îl 
coborâră în magazie. În cabina căpitanului, Rozalia îşi 
spăla rujul de pe faţă. Sofron se aplecă pe spirai şi-i 
spuse; 

— Dacă se aude gălăgie, să nu te sperii. 

— Ai grijă să nu-l omorâţi! răspunse ea, cu 
indiferenţă. 


Tonul ei contrazicea vorbele de mai înainte, care 
m-ar fi neliniştit, dacă m-aş fi aflat acolo. N-am ştiut ce-a 
gândit ea, între un moment şi altul. Poate nu era nimic 
de gândit, dau prea multă importanţă cuvintelor. 

Cunoşteam magazia, din ziua când ne întorceam 
din larg, pe furtună; nimic nu se schimbase. Cu 
tambuchiul închis nu putea să se audă nici un zgomot 
afară; doar dacă s-ar fi urcat cineva pe punte şi ar fi tras 
cu urechea. Atunci însă ar fi lătrat clinele Arhimede. 

Îl dezbrăcară la piele, nu-l legară, avea mişcările 
libere, putea să se şi apere, iar ei se aşezară în cerc, în 
jurul lui, fiecare cu o frânghie în mână, la distanţă destul 
de mare unul de altul, ca să nu-l înăbuşe. Cel mai 
apropiat lovi primul, frânghia şuieră, arse pielea, se 
înfăşură pe mijloc; Iordan o luă la fugă spre fundul 
magaziei, fără rațiune, n-avea cum să scape. Al doilea 
era în calea lui, îl plesni cu frânghia, trimiţându-l la al 
treilea. Să nu fi fost răgetele ar fi părut o joacă. Iordan 
căzu în genunchi, în mijlocul magaziei. Tremura ca de 
frica morţii. 

— Iertaţi-mă! ... Sofron, nu mă bate degeaba, n-am 
ştiut că e sor-ta, nici n-am văzut-o bine, nu ştiam cine 
este, am venit fiecare cu fata noastră! 

Nu minţea şi, într-un fel, nu avea nici o vină, fetele 
lor veniseră de bunăvoie, ce ştiau ei de fata lui Raul? 
Vina lui era că în loc să-şi ţină gura, se lăudase în chip 
mârşav. Nu mai fu nevoie de altă bătaie, ca să spună tot 
ce se întâmplase. Le dădu adresa lui Raul, îi învăţă cum 
să intre în casă. 

— Până nu venim cu el aici, nu-ţi dăm drumul! 
spuse Sofron, cu o linişte stranie. 

Dar avea ochii roşii şi, cu părul căzut în ochi, cu 
privirea sângeroasă, părea o fiară turbată. 

Îi legară mâinile la spate, îi traseră limba afară din 
gură şi trecură prin ea un cârlig de nisetru, care putea 


să ţină o sută de kilograme. Cârligul îl legară sus, de o 
grindă a punţii, atât de strâns ca el să poată sta pe 
picioare dar pironit locului, cu capul pe spate; cea mai 
mică mişcare i-ar fi dat dureri groaznice. 

Peste un ceas se întoarseră cu Raul, îl aduseră cu 
trăsura, legat la gură să nu strige, şi înfăşurat în tendă, 
să nu mişte. Era un balot, birjarul n-avea de ce să se 
mire. Îl găsiseră dormind, cu o fată în pat, întors cu 
spatele la ea, cu toată plapuma peste el; dezgolită, fata 
tremura în frigul nopţii, nu putea să adoarmă, iar să se 
lipească de el, să se bage sub plapumă n-ar fi îndrăznit, 
o arunca jos cu o mişcare a şoldului. Se sperie rău, dar 
după ce îl luară se înveli bine cu plapuma, altceva nu 
avea ce să facă până la ziuă, decât să doarmă la căldură, 
nu putea să plece în toiul nopţii. 

Tot ce urmă, se petrecu în câteva ceasuri, înainte 
să se lumineze de ziuă. Pe Iordan îl dezlegară, dar îl 
lăsară cu cârligul în limbă. 

— Cu ăsta du-te la doctor, să ţi-l scoată, dacă nu 
ţi-e ruşine. Şi să nu depui plângere, dacă vrei să mai 
trăieşti până la anul! 

Erau vorbele lui Sofron, de nerecunoscut, nimic la 
el nu mai semăna cu ce fusese înainte. Poate, dacă trăia, 
s-ar fi văzut că înnebunise. Poate aşa era familia lor, 
trebuia cineva să înnebunească. De la Atrizi încoace 
asemenea drame rămân adesea neobservate, mai ales 
dacă nu ating aceleaşi proporţii. 

După ce repetară cu Raul jocul cu frânghiile, 
Sofron îi puse pe ceilalţi doi să-l ţină, iar el scoase 
cuțitul din teaca pantalonului, cuțitul finlandez pe care 
aş fi vrut să mi-l dăruiască, şi apucându-l pe nenorocit 
cu mâna stângă de partea cea mai vinovată, vru s-o 
reteze cu dreapta. Era o pedeapsă îndreptăţită, dar 
neadmisă între oameni; despre asemenea cruzimi, chiar 
dacă se întâmplă uneori, nu se vorbeşte, nici nu se scrie. 


Ceilalţi îl îmbrânciră. Sofron îi ameninţă cu cuțitul, o lua 
razna, ar fi trebuit să se lepede de el, cât mai era vreme. 

— Pune cutitul la loc! strigă unul. 

Nu mai fu nevoie de alte cuvinte, Sofron se 
supuse. Iar ei îl urmară în cea mai neînţeleasă dintre 
faptele petrecute în noaptea aceea de răzbunare. Il 
scoaseră pe Raul afară, îl coborâră în şalupa legată în 
bordul dinspre mare, îl băgară în costumul de 
scafandru, cu tălpile cizmelor turnate în plumb, îi 
puseră casca şi îl aruncară în apă. Cei doi râdeau, părea 
o glumă nevinovată, nu putea să se întâmple nimic rău, 
victima s-ar fi ales numai cu spaima; puseră mâna pe 
roata pompei şi începură s-o învârtească. În câteva 
clipe, scafandrul era pe fund, se cunoştea după cât se 
desfăşurase frânghia; deasupra lui ieşeau bule de aer. 

— Ajunge! porunci Sofron. 

Şi cum cei doi învârteau înainte la pompă, se 
repezi asupra lor, îi răsturnă pe spate. Acum abia 
începeau complicii lui să se dezmeticească, gluma putea 
să se termine cu o nenorocire; dacă nu continuau să 
pompeze, omul scufundat în apă se sufoca în câteva 
clipe. Se ridicară, se înfruntară, începu lupta cu pumnii, 
Sofron păzea pompa, nu puteau să se apropie, îi 
cuprinse groaza, veniră la el, îl loviră amândoi deodată, 
îl trântiră pe spate şi începură să pompeze cu disperare; 
de câteva clipe nu mai ieşeau bule de aer din apă; poate 
victima leşinase, poate murise. Nici nu-şi dădură seama 
cum căzuse Sofron în apă, îşi pierduse echilibrul, se 
rostogolise peste copastie; nu se gândeau că poate se 
aruncase singur. 

Cu sau fără rațiune. Sofron se adânci, trăgându-se 
cu amândouă mâinile de frânghie, ajunse jos, scoase 
cuțitul, tăie dintr-o mişcare şi tubul de aer, şi frânghia 
legată de şalupă, înlăturând orice putinţă de salvare. 
Apoi, fără să vadă decât contururi în întunericul de sub 


apă, îşi lipi ochii de vizorul căştii, încercând să 
desluşească o sclipire de groază în ochii celuilalt. 
Scafandrul îi cuprinse grumazul cu mâinile în mănuşi 
groase, conştient, sau inconştient, căutând instinctiv să 
se apere. Plumbul de la picioarele lui îi ţinea pe amândoi 
la fund; în câteva clipe se liniştiră. 

Deşi nu aveau o vină prea mare şi poate ar fi 
scăpat cu o pedeapsă uşoară, cei doi marinari fugiră în 
lume, lăsându-şi familiile; se ascunseră pe un vapor 
chinezesc, aşa se nimeri, primul care ridica ancora şi la 
Istanbul coborâră, să-şi caute un rost. Dar ce s-a mai 
întâmplat cu ei după aceea n-a aflat nimeni; bine nu 
putea să le fie, căci ar fi trimis bani acasă, sau măcar o 
veste. Singurul martor la anchetă a fost Rozalia; 
compătimindu-l pe Sofron, aceasta a spus că Raul îşi 
merita soarta; era un act de curaj, puteau s-o ia drept 
instigatoare. De fapt nu voise decât să-şi arate 
solidaritatea femeiască; dacă toate femeile ar fi la fel de 
vajnice, ar scădea numărul victimelor. 


25 


La începutul verii următoare, nu se împlinise anul 
de la moartea lui Sofron, Pompilia purta încă doliu, când 
o dată, pe seară, dădu nas în nas pe stradă cu doamna 
Lambru, pe care o credea moartă, Panainte îi citise 
anunţul mortuar din Universul; eram de faţă şi auzisem 
cu urechile mele. Doamna Lambru ieşea dintr-o 
parfumerie, însoţită de consulul Franţei, un bărbat 
tânăr, prezentabil, marchiz de viţă adevărată; oricât ar fi 
fost de ambițioasă, Pompilia nici măcar nu năzuise să-l 
cunoască, şi cu atât mai puţin să spere că într-o zi ar 
putea să-l invite la ceai, să stabilească relaţii de 
societate. lar această femeie străină, de-o îndrăzneală 
sfruntată, cu purtări deocheate, îi şi câştigase atenţia, îl 
prinsese în mreje, se ţinea după ea ca un căţel în 


aşteptarea bucăţelii de zahăr; fura câteva reflecţii 
rapide, nu-i luară mai mult decât doua secunde, în care 
mai avu când să-şi dea seama că rivala, impropriu 
numită astfel, era mai prosperă decât în anul morţii ei 
presupuse; întinerise, se subţiase, îşi purta la fel de 
provocator sacoul bărbătesc strâns bine pe talie, pălăria 
de fetru pusă pe o sprânceană, ştrengăreşte, râdea 
arătându-şi dinţii ca de reclamă, iar privirea trecută prin 
monoclul în ramă subţire, neagră, ca un fir de aţă, părea 
şi mai impertinentă. Abia după aceste constatări făcute 
într-o străfulgerare, Pompilia simţi o zvâcnire în creier, 
se zgâi la doamna Lambru cu minţile rătăcite, nu 
înţelegea ce se întâmplă, visa, avea halucinaţii, sau 
trecuse şi ea în lumea unde credea că se dusese 
neruşinata persoană, cu doi ani înainte? Pe urmă 
doamna Lambru şi marchizul se prefăcură într-o flacără 
roşie şi se topiră; Pompilia căzu lată, pe spate, în 
mijlocul trotuarului; luat prin surprindere, un trecător 
abia avu timp să facă un salt pe deasupra ei, altfel ar fi 
călcat-o în picioare. 

Rămase nu doar paralizată, ci şi slabă de minte; 
era un noroc, nu prea îşi dădea seama de starea ei, i se 
părea naturală, se mira că unii oameni, puţinii pe câţi îi 
vedea, umblau în picioare. Panainte o internă într-un fel 
de sanatoriu, de fapt un azil pentru bătrâne infirme. Aici 
Pompilia avu dovada deplină că toată lumea era 
paralitică; infirmierele şi personalul de ajutor făceau 
parte dintr-o categorie umană neevoluată. În acelaşi 
timp înţelese că toată tagma bărbaţilor dispăruse, 
rămăseseră numai femeile, stăpâne. Nimeni din marea 
familie a AMarisei nu venea s-o vadă, n-o iubea nimeni. 
Mânca mult, fără alegere, n-ar fi dat deoparte nici 
lăturile, probabil pierduse simţul gustului o dată cu alte 
simţuri. Când, la începutul războiului din Mediterana i 


se aduse ştirea că Panainte murise, într-o catastrofă 
marină, rămase inertă. 

Alex a povestit viaţa ei într-o nuvelă de unde am 
luat un singur amănunt, de la urmă; bineînţeles numele 
personajelor erau altele, iar portretele lor modificate, să 
nu poată fi recunoscute. Nu m-a interesat felul cum le-a 
văzut el, eu îmi făcusem altă imagine despre ele şi n-am 
s-o modific; m-am oprit doar asupra unei reflecţii 
ciudate, Alex îl socoteşte pe Panainte autorul moral al 
nenorocirii; dacă n-ar fi amăgit-o pe Pompilia, dând-o pe 
doamna Lambru ca moartă, ea n-ar fi suferit accidentul 
când a întâlnit-o pe stradă, vie şi mai strălucitoare ca 
înainte. Dar Alex nu ţine seama de caracterul Pompiliei, 
căci să nu fi fost bolnavă de pizmă şi gelozie, doamna 
Lambru, vie sau moartă, nu i-ar fi făcut nici o impresie. 
Şi apoi Alex uită că Panainte, ticluind acel joc, fie el 
farsă, nu urmărise decât s-o scoată pe Pompilia dintr-o 
criză de disperare. 

A murit de obezitate; la autopsie i-au găsit inima 
înăbuşită într-un sac de grăsime, de aproape o vadră. 
Altceva n-am luat din nuvela lui Alex. El spune că în 
ultima fază Pompilia mânca un hârdău de ciorbă la 
fiecare masă. În realitate era doar un castron, mare cât 
o găleată. 


26 


Dar nu trebuie s-o uit pe Irmingarde. 

Înţeleg de ce-i spuneau Emma, numele ei adevărat 
nu putea să-l pronunţe oricine, decât accentuându-l 
greşit, denaturându-l şi risipindu-i misterul; era un 
nume care multora le făcea frică, Emma însă nu i se 
potrivea, eu unul nu-l admit, deşi recunosc că nu-i un 
nume urât, şi multe femei îl poartă cu plăcere. Numai că 
trebuie să te naşti pentru el, să ai o predispoziţie pentru 
viaţa tihnită, să fii o fire veselă, să te bucuri de o viaţă 


norocoasă, cu o căsnicie statornică, fără zbucium, fără 
surprize. O Emmă trebuie să aibă obrazul roz, străveziu, 
ca porţelanul japonez, cu două gropiţe puţin asimetrice 
şi cu încă o gropiţă în bărbie, dacă se poate. Să cânte la 
pian, să picteze, cozonacii făcuţi de ea să se bucure de 
renume în tot oraşul; în bucătăria ei să miroase a 
vanilie. Dimineţile să se ridice din pat întinzându-se 
lascivă şi leneşă, apoi să deschidă ferestrele, să se 
aplece afară, ca să simtă mireasma florilor din grădiniţă, 
să se bucure de soare ciripind veselă, ca vrăbiuţele, şi să 
râdă tot timpul, până seara. Dacă există o Emmă care nu 
se recunoaşte în această descriere, înseamnă că i s-a dat 
numele din greşeală. 

Dacă pe Anna Karenina ar fi chemat-o Emma, nu 
cred că s-ar mai fi aruncat sub roţile trenului. 

Pentru a-şi urma soarta până la capăt, Irmingarde 
nu putea să se numească altfel. Drama ei n-a fost 
moartea, ci nunta care a premers-o cu numai câteva 
ceasuri. 

Trei veri, cât am venit în vacanţă acolo, am văzut-o 
în fiecare marţi, ziua când eram invitaţi la ea la masă. În 
unele seri veneam în parc, cu Alex şi Zefira, s-o 
ascultăm cântând lieduri; glasul nu scădea, îşi păstra 
claritatea caldă, şi coloratura împrospătată tot timpul; 
ceva în cântul ei rămânea inepuizabil. Şi, în sfârşit, cel 
mai bine o vedeam la serbările marinei când, vară de 
vară ne adunam toţi după tradiţie pe puntea lui 
„Arhimede”; atunci puteam s-o privesc în voie, de 
dimineaţă până seara. Niciodată însă nu m-am apropiat 
de ea şi nu i-am adresat cuvântul; ar fi trebuit să 
vorbească ea întâi, ca reginele. Nimeni nu îndrăznea să 
se apropie de ea, nici fraţii şi surorile, deşi o iubeau cu 
sinceritate, cum se iubeau şi între ei, cu unele 
manifestări ciudate, ce-i drept, dar cu o dragoste 
neschimbată. Aveau firi şi obiceiuri diferite, care duceau 


câteodată la contraste frapante, dar legătura de sânge 
rămânea mai puternică şi nimic nu putea să-i despartă. 
Când Irmingarde venea dimineaţa pe vapor, Panainte, 
fratele ei mai mare, o întâmpină la schelă, îi săruta 
mâna, apoi se îmbrăţişau şi rămâneau acolo, împreună, 
până în jurul lor se adunau toate rudele, s-o aştepte pe 
AMarisa, capul familiei, căci Zoba, cel mai vârstnic, nu 
mai ştia prea bine pe ce lume se afla, îşi cam pierduse 
ţinerea de minte, uneori vorbea în dodii, singura lui 
preocupare constantă şi lucidă rămânea cazinoul şi 
cultul fostei neveste, Calipso, moartă în chip tragic. 

AMarisa sosea ca de obicei cu trăsura, mânată de 
acelaşi vizitiu Mustafiţă, care îmi purta simpatie şi îmi 
dezvăluia câte ceva din secretele oraşului, când aveam 
nevoie, căci le cunoştea pe toate. În dreapta AMarisei 
şedea Zoba, în faţa ei Alex; eu îmi luam independenţa şi 
veneam singur, încă din zorii zilei, nerăbdător să văd ce 
rochie îşi mai făcuse Rozalia, care în toţi anii născocea 
câte una. 

În prima vacanţă, când fusese şi mama acolo, 
AMarisa îi dăduse locul ei, în stângă lui Zoba, iar ea, cu 
toată corpolenţa, se înghesuise pe scăunel, lângă Alex; 
iată o persoană care ştia să-şi onoreze oaspeţii. În al 
treilea an, AMarisa a schimbat protocolul, şi spre 
uimirea întregii familii, a poftit-o pe Zefira să meargă cu 
trăsura, a trecut s-o ia de acasă şi a aşezat-o pe scăunel, 
lângă Alex. 

În cei trei ani de când ne cunoşteam, Alex se 
schimbase şi continua să se schimbe, încât de multe ori 
nu mai ştiam ce se întâmplă cu el şi mă întrebam dacă îl 
cunoscusem cu adevărat vreodată. Acum nu mai era un 
adolescent, ca în anul când ne întâlnisem prima dată, pe 
plajă, ci un tânăr care se apropia de vârstă armatei; 
purta tot haine albe cu lavalieră albastră, şi îşi păstrase 
vechea preocupare, de a căuta subiecte, pentru povestiri 


şi nuvele. Cred că în ultimul an se gândea chiar la un 
roman de mari proporţii, de unde i se trăgea o nelinişte 
continuă, frământări, nopţi de insomnie. Ziua stătea tot 
timpul cu ochii închişi, îi deschidea numai ca să se 
orienteze; cred că nu mai înregistra nimic din afară pe 
cale vizuală, ci numai cu celelalte simţuri, ajunse 
probabil la o ascuţime neobişnuită. În schimb noaptea, 
când nu putea să doarmă, deschidea ochii mari şi îi fixa 
în tavan, unde poate se derulau imaginile captate de el 
peste ziuă, cu celelalte simţuri. 

Caietele lui de lucru se înmulţiseră, depăşeau o 
duzină, scrise mărunt şi aproape ilizibil, fiindcă îşi nota 
impresiile cu ochii închişi, ca să nu piardă legătura cu 
lumea lui din închipuire. Din câte însemnări am putut să 
descifrez, nici una nu mi s-a părut banală, de aceea am 
păstrat toată încrederea în ceea ce avea să scrie odată, 
şi nu mi s-a părut că făcea o greşeală amânând să se 
apuce de lucru; ceva trebuia să se desăvârşească, 
maturizându-se în conştiinţa lui şi în suflet. 

Cel mai mult m-au surprins însemnările care mă 
priveau pe mine, mi-am dat seama că mă urmărise şi mă 
studiase temeinic şi izbutise să mă descopere într-o 
formă nebănuită. E inutil să reproduc vreuna din acele 
notițe, fiindcă de fapt mi le-am însuşit aproape pe toate 
şi prin ele m-am dezvăluit în această carte, şi cum n-aş fi 
izbutit singur. Căci înainte de toate mi-ar fi lipsit curajul 
de a-mi mărturisi scăderile şi slăbiciunile. Prin Alex am 
învăţat să mă dau în vileag, socotind că nu trebuie să-mi 
pese ce cred oamenii despre mine, căci eu oricum am să 
mor odată, şi atunci nimic nu va mai avea importanţă 
decât ce las scris pe hârtie. De aceea iubesc hârtia, 
chiar dacă mă sperie cât e albă; ea este adevărata mea 
comunicare cu lumea. 

Două alte manifestări ale lui Alex îmi atrăgeau 
atenţia şi mă îngrijorau, fiind într-o continuă creştere. 


Întâi, ce avea el de gând cu Zefira, dacă o înconjura cu 
tot mai multe atenţii, ca pe o logodnică, ducându-i flori, 
buchete cât snopul de grâu, scoţând-o la plimbare cu 
trăsura fratelui mai mic al lui Mustafiţă, pe care o avea 
tocmită cu ziua. Uneori ieşeau pe câmp, coborau, se 
rezemau de o căpiţă de fân şi stăteau aşa unul lângă 
altul, fără să vorbească, ascultându-şi respiraţia. Zefira 
era împietrită de emotie şi o îngrozea ziua următoare, 
fiindcă nu ştia ce o să aducă, se temea tot timpul. 

Alex nu se sfia să meargă cu ea între oameni, la 
plajă, de pildă, şi fiindcă ar fi fost oribil s-o vadă cu 
cârjele în costum de baie, o ducea în braţe din uşa 
cabinei. La fel când intrau în mare, o ducea până ce apa 
îi ajungea peste şolduri şi atunci îi dădea drumul, o ţinea 
de mijloc şi o învăţa să înoate. Stupidă fusese la vremea 
ei interzicerea ca bărbaţii să intre în mare la un loc cu 
femeile! În apă, Zefira nu-şi mai simţea infirmitatea, 
izbutea uneori s-o uite cu totul şi atunci avea clipe de 
fericire. Nu mai era o fetiţă, se împlinea, i se rotunjeau 
umerii şi şoldurile, avea o piele curată şi fină care se 
colora repede la soare, atât de uniform că părea o 
statuetă turnată în bronz, încă nerăcită. 

Şi iarăşi spun că nu ştiu ce avea Alex în gând, ce 
îşi închipuia că o să se întâmple cu ea mai departe; dar 
îi dădea tot timpul lui liber, parcă temându-se să rămână 
singur o clipă, afară de serile când se ducea la casa din 
Strada Căruţei Stricate, după care se chinuia toată 
noaptea, cu dureri de cap groaznice, gemând de-mi 
strica somnul, deşi camerele noastre erau despărțite de 
turnul mare, iar a doua zi nu-şi venea în fire decât spre 
amiază: atunci se ducea fuga la Zefira, chinuit de 
remuşcări mai rău decât îl chinuia boala. 

Aceasta era a doua transformare petrecută în 
comportarea lui din ultima vreme; pe măsură ce Zefira îl 
preocupa mai mult, se ducea tot mai des la casa cu fete, 


să se descătuşeze, atras bolnăvicios de o falsă plăcere, 
căreia nu putea să i se împotrivească, deşi era conştient 
tot timpul de ceea ce urma totdeauna, o noapte de 
chinuri. Nu sunt mulţi bărbaţi condamnaţi la asemenea 
suferinţe, dar mulţi, puţini, niciunul nu renunţă. 

În acel timp, a treia mea vacanţă acolo, ochii 
bulbucaţi ai lui Alex, care îmi făcuseră o impresie 
neplăcută când îl văzusem prima oară, ieşiseră mai mult 
din orbite, deveniseră patetici, şi acum îl sluţeau de-a 
binelea; când îl vedeam îmi venea să întorc capul. 
Despre fizicul lui ingrat n-a scris nimic în caietele de 
lucru, totuşi nu mă îndoiesc că se cunoştea foarte bine. 
Am găsit, intre rânduri, destule reflecţii, indirecte, care 
m-au făcut să înţeleg cât suferea că ursitoarele nu 
fuseseră mai generoase cu el, când pe alţii îi copleşesc 
cu darurile, poate fără ca ei să aibă nevoie de ele, şi unii 
neştiind nici măcar să le folosească. Reieşea limpede din 
acele rânduri aproape cifrate că, după credinţa lui, 
niciodată o fată normală nu putea să-l privească decât 
cel mult cu milă. Şi fiindcă în el dorinţa de dragoste se 
năştea cu atât mai impetuos cu cât se străduia mai mult 
s-o reprime şi să şi-o interzică, nu-i rămânea decât să şi- 
o descătuşeze la casa de pe Strada Căruţa Stricată, 
unde punea o sută de lei pe ochii fetei, ca să nu-l vadă la 
faţă. 

Date fiind toate acestea, mulţi vor fi înclinați să 
creadă că în Zefira Alex căuta o soluţie de viaţă, 
socotind că o infirmitate o va compensa pe cealaltă. 
Fiindcă am fost martor de la început şi ştiu cum s-au 
petrecut faptele, o asemenea idee mi se pare 
monstruoasă, n-aş putea să i-o atribui decât unui 
Quasimodo. Alex s-a apropiat de Zefira din compasiune, 
fiindcă era urgisită; nu s-a gândit nici o clipă să 
compenseze urâţenia lui cu infirmitatea ei, ci 
dimpotrivă, să le pună alături una de alta, să le trăiască 


amândoi pe amândouă deodată, ca doi tovarăşi de 
suferinţă. Era o mărinimie, am simţit-o din prima seară 
când am stat toţi trei pe banca din fundul parcului şi am 
ascultat-o pe Irmingarde cântând lieduri. În clipele 
acelea, amândoi îşi uitaseră lipsurile şi erau fericiţi, iar 
pe lângă ei eram fericit eu însumi. 

Şi iată că trecuseră trei ani, crescusem toţi, Zefira 
îmbobocise, nu-i rămânea decât să înflorească, îşi 
desfăcea petalele. Alex nu ignora desăvârşirea ei, dar o 
privea detaşat de materie, pentru el Zefira era o 
transfigurare, nu-i simţea nici căldura, nici greutatea 
când o ducea în braţe la plajă, i se năştea în suflet o 
bucurie sublimă la gândul că el, cu puterile lui, îi 
născocea bietei fete o viaţă nouă. 

Pentru el nu făcea altceva decât să se ducă seara 
în Strada Căruţa Stricată, să pună o sută de lei pe ochii 
fetelor, iar noaptea să-l chinuiască migrenele, să-şi dea 
cu pumnii în cap, urlând de durere. AMarisa ar fi putut 
să-l vindece, nefiindu-i rudă de sânge, dar el nu 
îndrăznea să i se destăinuie. 

AMarisa mizase pe Alex încă din primul lui an de 
pubertate, când, descoperindu-i o privire inteligentă şi 
iscoditoare, născută brusc, ca o scânteie, socoti că era 
destinat să vadă în oameni ceva din ceea ce nu vedeau 
alţii. De aceea îi lăsase libertatea deplină, să-şi aleagă 
singur drumul, ca să se realizeze; nu-l sili să înveţe mai 
multa carte decât liceul, pe care îl termină la doi ani 
după ce îl cunoscusem şi devenisem subiectul lui, cu 
învoirea AMarisei. În schimb, îl înzestră cu o bibliotecă 
inutil de mare, cărţi pe care chiar cineva fără alte 
preocupări decât lectura nu le poate citi într-o singură 
viaţă. Fiindcă Alex era cu capul în nori, AMarisa puse un 
om de meserie, un erudit, fost bibliotecar la Academia 
Română, să cumpere sau să comande orice exista tipărit 


şi putea fi de folos unui tânăr care trebuia să cunoască 
totul despre lume. 

Aş umple câteva pagini ca să înşir numai 
dicționarele, lexicoanele şi enciclopediile aflate acolo, 
singurele pe care le consulta Alex, scoțând notițe de 
câteva rânduri, despre subiecte dezvoltate pe zeci de 
coloane. Nu ştiu ce să spun, poate nu-i trebuia mai mult, 
poate avea însuşirea să descopere cuvântul esenţial, 
dintr-o mie de cuvinte ajutătoare, şi să-l înţeleagă printr- 
o comunicaţie plurală şi instantanee, ca a computerelor 
de astăzi. Oricum, informaţia lui enciclopedică mi s-a 
părut completă, fiindcă orice l-aş fi întrebat, indiferent 
domeniul şi subiectul, era oricând gata să-mi răspundă 
sumar, dar fără eroare. Poate pentru ce vroia el să ştie 
despre lume nu era nevoie de mai mult, restul avea să-şi 
însuşească prin observaţie proprie. Însemnările din 
caietele lui de lucru dovedesc că ştia şi să vadă lumea, şi 
s-o înţeleagă. Iar ceea ce izbutise el să-i insufle Zefirei, 
reprezintă un extraordinar examen de viaţă, pentru care 
ar merita mai mult decât un Magna cum laude. 

Incepând cu seara când avusese ideea, în aparenţă 
numai gingaşă, dar în realitate profund umană de a o 
lua cu trăsura şi a o duce în parc s-o asculte pe 
Irmingarde cântând lieduri, toate iniţiativele lui 
urmaseră o ascensiune plină de îndrăzneală, dar fără 
salturi abrupte. Nu mă interesează dacă gesturile acelea 
erau instinctive sau studiate; urmăream numai să observ 
şi să înţeleg efectul lor asupra Zefirei. Sigur că ducând-o 
la plajă, Alex făcuse o faptă pe cât de hazardată pe atât 
de eroică; Zefira o înregistră ca pe o comotie, care sau 
vindecă, sau omoară. Dar gestul decisiv, la capătul unei 
lungi gradatii, fu s-o invite la dans, pe terasa cazinoului, 
plină de lume. 

Până atunci o dusese de multe ori între oameni, la 
cofetărie, pe stradă, prin magazine, pe esplanadă, când 


tinerii ieşeau să se plimbe; nu se ruşina că ea mergea 
alături în cârje, înfrunta surâzător privirile consternate, 
până ce toţi se obişnuiseră şi cei mai mulţi începură să 
se uite la ei cu simpatie. De altfel, Zefira nu mai inspira 
milă, căpătase o siguranţă de sine dublată de farmecul 
feminităţii ei în formaţie, care o făcea, înainte de toate, 
să nu se mai teamă de ea însăşi, să nu se mai cenzureze 
prea aspru, cu gândul că nu-i este îngăduit nimic din ce 
visează fetele de aceeaşi vârsta. 

Urmarea, întrezărită de mine încă din seara când 
fusesem prima oară în parc, s-o ascultăm pe Irmingarde, 
era că îşi găsise un stil al mişcării; dacă ignorai cârjele, 
mersul ei, dificil, încetase de a părea penibil, căpătase o 
graţie unduioasă, putea fi luat drept o cochetărie şi o 
alintare. Apoi, peste toate acestea se adăuga privirea, pe 
care o remarcasem din clipa când o văzusem, o privire 
de înger pedepsit, încărcată de tristeţe şi resemnare, 
ceea ce nu împiedica să se simtă în ea o revoltă ascunsă, 
greu de înţeles la o fată atât de mică şi de timidă. Ochii 
Zefirei, cei mai calzi şi mai expresivi din câţi am văzut 
până astăzi, rămân primii în frumuseţe; n-am găsit pe 
alţii să-i egaleze. Alt cuvânt nu mai pot spune, dar nici 
nu trebuie. 

Erau la o masă pe terasa cazinoului, acolo unde 
fusesem şi eu o dată, cu Pisicuţa. Timp de trei ani nu 
mai intrasem la Cazinou, îl ocoleam ca pe un loc de 
pedeapsă; odată doar mă uitasem pe ferestrele salonului 
de la etaj, eram sus, pe esplanadă, şi văzusem un 
dansator evoluând cu o femeie în braţe, cred că era un 
număr de muzic hol, publicul stătea de jur împrejur, pe 
scaune aurite. Mi s-au tăiat picioarele de emoție, un 
decor atât de strălucit nu mai văzusem, cu lume atât de 
bogată, căci la etaj, unde se juca chemin de fer, baccara 
şi ruletă şi se pierdeau milioane, gloata nu avea voie să 
urce; dacă voia putea să joace bulă, am mai spus, o 


ruletă mai simplă, scoasă afară, pe trotuar, în calea 
mulţimii. 

Ce m-a frapat în primul rând la dansatorul acela, 
în afară de eleganța mişcărilor care se legau una de alta 
ca o melodie continuă, era ţeasta lui fără pic de păr, atât 
de lucie că răsfrângea ca o oglindă lumina 
candelabrelor. Şi nu părea ras în cap, cum se sluţeau 
unii, ci părea să fie aşa din naştere, pielea n-avea 
asprimea pe care o lasă briciul, când părul, abia tăiat, a 
şi început să crească; dar nu semăna nici cu obrazul 
femeilor, catifelat şi molatic. Oricât ar fi fost pielea de 
netedă şi curată, se simţea în ea o vigoare bărbătească, 
la fel ca în restul chipului, ca în privire şi-n gesturi. 
Părul din cap reprezenta atunci pentru mine, ca pentru 
toţi adolescenţii de vârstă mea, podoaba cea mai 
râvnită, pe care, cum soseam la şcoală, ne-o tundeau cu 
maşina număru unu, dacă nu chiar zero. Ce ne mai 
chinuiam în două luni de vacanţă să ne facem o frizură, 
ne udam părul, îl frecam cu peria, să-l dăm peste cap 
sau să alegem o cărare, îl presam cu fel de fel de plase, 
pare-se dispărute astăzi, sau în lipsa lor puneam un 
ciorap de femeie. Satisfacţia aşteptată o vară întreagă 
dura numai o săptămână sau două, pe urmă plecam la 
şcoală, şi truda noastră cădea în coşul frizerului. Mult 
m-a durut sufletul după acele frizuri efemere, maşina de 
tuns era un instrument de tortură, iar când ajungea la 
ceafă mi se părea că simt ascuţişul rece al cuţitului de 
ghilotină. Multe zile după aceea umblam cu capul 
ascuns între umeri, aş fi vrut să nu mă arăt la lumină, 
lăcrimam după bucuriile pierdute şi mă întrebam ce-ar fi 
făcut să ma vadă aşa, tuns chilug, fata de peste vară. 
Nu-i înţelegeam pe patricienii de la Roma; capul ras, 
semnul distincţiei de clasă, mi se părea o batjocură. 

Dansatorul m-a pus pe gânduri, privirea lui, 
mişcarea, felul cum îşi purta partenera pe braţe, ca pe 


un lujer, posesiv şi concesiv în măsură egală, ca un 
stăpân pe cât de mărinimos pe atât de puternic, a făcut 
să se clatine pentru o seară vechile mele concepţii, să 
găsesc în el o imagine nouă a bărbăţiei, dominată de 
obrazul lui spân şi de ţeasta lucie. Nu la fel era Zmeul? 

Aşa s-a rotit prin faţa scaunelor aurite, puţin 
aplecat pe spate ca să compenseze greutatea din braţe, 
a ocoli salonul în mişcări de vals alungite, zburând pe 
deasupra parchetului, abia atingându-l cu vârful 
piciorului, ca să-şi recâştige elanul şi să decoleze iarăşi, 
de parcă ar fi avut aripi, ca Zmeul însuşi. Fracul negru, 
la fel de luciu ca ţeasta, îşi flutura poalele în urmă, ca o 
coadă de rândunică, şi nu mai părea haina de gală a 
bărbatului, ci o vestimentaţie luciferică. 

Pe parteneră n-am văzut-o bine, era doar o 
figurantă, a stat pasivă în braţele lui, arcuită pe ele, cu 
picioarele întinse oblic înainte şi cu capul pe spate; ştiu 
doar că avea o rochie neagră, decoltată, cu franjuri pe 
poale. Dar, deşi nu făcea nimic, fără ea dansul n-ar mai 
fi interesat pe nimeni, ar fi fost o eschibiţie seacă, fără 
înţeles şi fără justificare. Căci femeia avea totuşi un rol, 
acela de a fi pradă. Părea că el abia o răpise şi acum o 
etala, ca privitorii să-i poată recunoaşte valoarea, se 
apleca spre ei, le-o băga în ochi, părând a le spune: 
„dacă se încumetă cineva să mi-o dispute, atunci să vină 
la luptă!”. 

Am ajuns acasă urmărit de dansatorul spân şi de 
ritmul valsului, altul decât ritmurile noastre biologice; 
chiar mă contraria, fiindcă nu se potrivea cu mişcarea 
binară a pasului, îmi pierdeam cadenţa şi mă pomeneam 
deodată mergând nefiresc, ca şchiopii, făceam un pas 
lung şi mai apăsat, urmat de doi paşi mai uşori şi mai 
repezi, urmărit de cei trei timpi ai dansului de la 
Cazinou, devenit o obsesie. 


Cum n-am adormit repede, m-am gândit pe 
îndelete la alte ritmuri ale noastre, după cel al mersului 
cu piciorul: bătăile inimii, respiraţia şi chiar mestecatul, 
şi n-am terminat cu toate, viaţa se desfăşoară în doi 
timpi, de la naştere până la moarte. Dar cum s-a născut 
mişcarea de vals, mă întrebam, dacă nu are o 
corespondenţă în funcțiunile noastre organice? De unde 
a apărut şi cum am acceptat-o, făcând din ea o 
desfătare? Descoperisem chiar în seara aceea că mă 
împiedica la mers, era ceva nefiresc şi iritant, străin de 
viaţă. 

Aşa am gândit până m-a cuprins toropeala 
dinaintea somnului, acele clipe crepusculare, când 
pluteşti ca între două ape, pe jumătate adormit, pe 
jumătate conştient că începe o trecere, unde puterea 
noastră de înţelegere nu ne mai urmează. De câteva ori 
la rând am căzut în starea aceasta, şi m-am trezit brusc 
cu senzaţia ciudată că asist a o transformare biologică, 
fără să ştiu unde ar putea să mă ducă; era în mine o 
întrepătrundere de senzaţii, până ce deodată am avut 
revelaţia clară, am apucat-o bine cu amândouă mâinile, 
să nu-mi scape şi s-o ţin minte, că în clipa când începea 
somnul, răsuflarea căpăta ritm de vals, ca o legănare, 
primul timp, cel puternic, fiind inspiraţia, profundă deşi 
calmă, timpii următori fiind expiraţia, de două ori mai 
lungă. 

Am povestit multora, dar nu ştiu câţi au dat 
crezare observaţiei mele, deşi ar fi putut s-o verifice ei 
înşişi, ascultând pe cineva care doarme liniştit alături; 
oamenii cu somnul agitat nu confirmă spusele mele, cu 
atât mai puţin cei chinuiţi de coşmare. Aşa am înţeles 
cum şi de ce a apărut valsul în viaţa noastră, ca să ne 
lăsăm în voia lui cu o femeie în braţe, cum ne-am lăsa în 
voia somnului şi a viselor dantelate. 


Determinant, în ce-a urmat mai departe, socot că a 
fost clipa de la Cazinou, când orchestra cânta valsul lui 
Ivanovici, cunoscut în toată lumea, inspirat, delicat şi 
plin de poezie, şi Alex, în costumul lui alb, ca lavalieră 
albastră s-a ridicat în picioare şi s-a aplecat în faţa 
Zafirei, invitând-o să danseze. Ea n-a înţeles intenţia lui 
decât după câteva clipe, atunci s-a uitat confuză la 
cârjele rezemate de scaun, apoi s-a făcut roşie până la 
rădăcina părului, în timp ce îşi ridica ochii la el cu o 
privire îngrozită. Atitudinea ei era un protest pasiv, căci 
n-avea nici o forţă să riposteze, gestul lui i se părea o 
batjocură şi n-o înţelegea, îşi pierdea minţile, îl socotise 
protectorul ei şi i se încredinţase cu toată fiinţa. 

Alex nu-i putea bănui reacţia, atâta timp cât nu 
exista o cauză, căci gestul lui nu era o glumă, ci o 
intenţie atât de hotărâta, că trecea poşte situaţia 
imposibilă. Făcu un pas, împinse puţin masa, se apropie 
de Zefira şi o ridică în braţe, în clipa când pe obrazul ei 
începeau să curgă primele lacrimi. El nu le văzu, cum nu 
mai văzu pe nimeni de pe terasă, merse în transă, cu ea 
în braţe, până la parchetul de dans de lângă orchestră. 
Perechile care valsau se dădură deoparte, se făcu 
linişte, lumea de la mese întoarse capul, se răsuciră pe 
scaun, să vadă, şi rămaseră aşa nemişcaţi, ca nişte 
oameni de ceară. Părea că nici muzicanţii din orchestră 
nu mai mişcau, instrumentele îşi scoteau sunetele 
singure, prin mecanisme ascunse, ca aristoanele. In 
schimb, mişcarea lui Alex se desfăşura acum pe întreg 
spaţiul rămas liber între oameni, părea singura fiinţă 
însufleţită, valsa în cerc cu Zefira în braţe, ca stătea 
inertă, cu capul pe spate, într-o stare stranie; umilinţa şi 
stupoarea din primele clipe se transformau în spaimă şi 
bucurie, o voluptate nebănuită îi cuprindea trupul în 
timp ce îşi simţea sufletul năpădit de o fericire atât de 
violenta că devenea dureroasă; ar fi tipat, ar fi gemut, să 


nu fi avut respiraţia strangulată. Deşi gata să se 
înăbuşe, pe faţa ei viaţa ardea ca o flacără, se vedea ca 
dacă ar fi murit calcinată, în clipa următoare ar fi 
renăscut din propria ei fericire. Pe obrazul aprins 
continuau să curgă lacrimi, dar nu mai erau cele de la 
început, grele şi amare, ci uşoare şi volatile; plângea în 
cascade şi ochii ei frumoşi cum n-am mai văzut alţii 
păreau un izvor de bucurie, binecuvântat să nu sece şi 
să nu se tulbure niciodată. 

Deşi nu era nici o asemănare între ei, Alex mi-a 
amintit dansatorul care valsa cu femeia în braţe, după 
felul cum o ţinea pe Zefira, aplecat puţin pe spate şi 
vrând parcă s-o arate oamenilor, aşezaţi de jur împrejur 
pe scaunele, parcă îmbrăcate deodată în poleială de aur. 
Numai că n-o arăta ca pe o pradă, ci ca pe un triumf 
asupra naturii, triumful amândurora, în măsură egală. 
Căci dacă Zefira n-ar fi simţit ce forţă supranaturală 
avea el în suflet atunci, când o purta pe braţe s-o arate 
oamenilor, ar fi rămas inertă şi grea ca plumbul, cu faţa 
scăldată în lacrimi de gheată. Dar nici forţa ei nu putea 
să rămână mai mică după această îmbrăţişare prelungă, 
în ritmul de trei, al valsului şi al visului. 

Ca în vis, Zefira alunecă încet din braţele lui, până 
ce atinse pământul, şi atunci simţi în tot trupul ritmul de 
trei, necunoscut înainte, când mergea sprijinita în cârje, 
în cel mai hâd dintre ritmurile de doi timpi, ritmul 
soldaţilor împuşcaţi în picioare. Şi deodată se văzu 
valsând, unduindu-se parcă înaripată, atât de uşoară, că 
nici nu mai simţea atingerea cu pământul, şi fără alt 
sprijin decât umărul lui Alex, pe care îl ţinea mai 
degrabă aerian, cu un braţ rămas şi el fără greutate, ca 
o pană de lebădă. Era un miracol şi nu se sfârşi odată cu 
valsul: din ritmul de trei Zefira trecu la cel binar, fără 
să-şi dea seama, decât că se sprijini mai puternic de 
Alex, şi aşa merse până la masă, apoi până la trăsură, 


lăsând în urmă lumea încremenită de uimire. Prin dans, 
învățase să meargă, secretul era să-şi piardă greutatea, 
printr-o sforţare lăuntrică, o aspirație, o zbatere a 
spiritului. Ea nu-şi dădea seama ce se întâmplase, se 
dezmetici abia după ce trăsura pornise, se uită uimită în 
jur, se uită în propria ei fiinţă, se uită la Alex, încercând 
să vadă în fiinţa lui, apoi se lipi de el, îl cuprinse cu 
braţele, să fie sigură că există şi izbucni în lacrimi, 
înțelegând abia acum tot ce se întâmplase. 

— Te rog, fă ceva cu mine! îi spuse, hohotind, 
exaltată, sau îngrozită. Fă ce poţi, dar fă ceva, nu te 
opri! 

El nu putu să-i răspundă, devenise deodată palid 
de moarte, lovit brusc de o migrenă ucigătoare. Acum 
am înţeles că suferinţa lui, aşa cum o ştiam, se datora 
unui anumit fel de emoţii, le trăia prea puternic. Izbuti 
doar s-o strângă pe Zefira la piept, cu un braţ pe 
jumătate paralizat de durere, căci migrena i se 
răspândea în tot trupul; nu putu face mai mult decât 
atâta, ca efuziunea ei să nu rămână fără răspuns, dar ea 
înţelese şi se simţi fericită. Abia când trăsura opri în faţa 
casei, îşi duse mâna la gură, cu un gest de spaimă: 

— Iartă-mă, am uitat cârjele! Trebuie să ne 
întoarcem. 

— Lasă-le! răspunse Alex, sigur pe el, deşi 
continua să sufere. N-o să-ţi mai trebuiască. 

— Dar nu pot merg singură! 

— De aici înainte, ai să mergi cu mine. Totdeauna. 

Trei seri mai târziu, Alex se însura cu Zefira, dar 
eu nu mai eram acolo, nu mă poftise, nu mă mai socotea 
un subiect interesant, aflase despre mine tot, mă 
epuizase. Eu însă eram epuizat numai pentru ei, nu şi 
pentru mine, mă simţeam capabil de multe şi aveam 
sufletul plin de năzuinţe. 


27 


Ar fi fost a patra vară de când venisem prima dată 
acolo; acum viaţa mă ducea în altă direcţie, trecusem 
prin întâmplări neobişnuite, descoperisem altă lume şi 
eu însumi devenisem altul. Era în anul când Tania 
dispăruse, lăsându-mi în inimă o rană dureroasă, dar 
trecătoare; aş fi vrut să sufăr mai mult pentru ea şi 
totuşi m-am rugat la o troiță de pe marginea drumului 
să întâlnesc altă dragoste; cu suferinţă sau fără 
suferinţă, Tania tot nu putea să mai fie. Mergeam într-o 
noapte prin locuri necunoscute, trenul mă lăsase la două 
noaptea într-o haltă pustie, în locul unde se termina 
câmpia, şi de acolo aveam de mers cincisprezece 
kilometri pe jos, peste dealuri. Aşa se nimerise, să ajung 
la o oră nepotrivită, nu era nici măcar o noapte cu lună, 
dar decât să aştept acolo, în haltă, o biată gheretă goală, 
am socotit că este mai bine să plec îndată la drum; nu 
mă speriau nici kilometrii, nici noaptea, eram deprins să 
umblu, dacă ar fi fost după mine nu m-aş fi oprit 
niciodată, decât să adun putere spre a pleca mai 
departe. 

Eram în vacanţa Paştelui de câteva zile şi încă 
tânjeam uneori după Tania, deşi se împlinise anul de 
când dispăruse; atunci am primit invitaţia lui Trandafil, 
a fost ca o mană cerească, gândul să plec, sa văd locuri 
puţin înfricoşătoare după cum auzisem, a stârnit în mine 
atâta fierbere, încât am uitat dorul, sau l-am pus în 
umbră şi n-am mai avut alt gând decât să găsesc bani de 
tren, şi sa plec repede. Banii n-aveam de la cine să-i iau 
decât de la mama, şi ea, cu toate că era strâmtorată, n-a 
şovăit sa mi-i dea, gândindu-se că drumul o să-mi facă 
bine, iar acolo o să fie mâncare mai bună. Trandafil îşi 
petrecea vacanţa la fratele lui, Traian, al patrulea din fiii 
domnului Alcibiade, după Odor, Tom şi Tiberiu. Traian 


făcuse studii ciudate, seminarul şi apoi teologia, fără sa 
aibă vreo vocaţie, nu se gândea să fie preot, ci de-a 
dreptul mitropolit; pentru aceasta socotea că nu era 
nevoie de har ci numai de ambiţie. Aşa hotărâse încă de 
mic, când îl văzuse pe mitropolit, în veşminte de aur, 
slujind la botezul lui Miron, pruncul pe care Suzana, fata 
primarului, îl găsise într-o copaie, pe gârlă. În ceea ce 
mâ priveşte nu m-aş fi mirat să reuşească, sunt 
încredinţat că ambiția poate să-l ducă pe om pe treptele 
cele mai înalte ale vieţii, cu condiţia să dea din coate şi 
să nu obosească. Rasputin ce-a fost la urma urmelor 
dacă nu un mujic necredincios şi fără ştiinţă de carte, şi 
iată-l că a întrecut în putere pe toţi mitropoliţii şi 
patriarhii. 

În ultimul an la teologie Traian şi-a schimbat 
gândul, s-a însurat cu o fată bogată, pe deasupra 
frumoasă şi deşteaptă; rar se întâmplă să se adune 
atâtea daruri într-o singură făptură a Domnului. Nu 
vreau să pun răul înainte, spunând că Traian urmărise 
numai să se căpătuiască; s-ar putea prea bine ca fata să- 
l fi vrăjit, cum o vrăjise şi el pe ea, de la întâia privire. 
Avea şi cu ce, începând cu înfăţişarea care ia ochii de 
prima dată, era modelat bine ca toţi copiii domnului 
Alcibiade, datorită binecuvântatei lui uniuni cu 
Alexandrina. Chiar când nu semănau între ei, trăsăturile 
lor de bază erau comune, puteai oricând să le recunoşti 
originea. Şi chiar caracterele, oricât ar fi fost de diferite, 
ca al lui Tom bunăoară, întruparea diavolului, sau al lui 
Tiberiu, secătură iresponsabilă, aveau la bază aceeaşi 
moştenire, căci nu le lipseau însuşirile generoase, numai 
că erau deviate; e greu să se întâmple altfel cu o 
progenitură atât de numeroasă, nouă suflete, să fie 
egale unul cu altul. 

Ca înfăţişare fizică Traian îmi amintea de Raul, 
seducătorul care o înjosise pe Pisicuţa, plătindu-şi 


ticăloşia cu o moarte sinistră; e însă o impresie 
superficială, semănau prin câteva trăsături secundare, 
fruntea puţin cam îngustă, sprâncenele desenate 
puternic, gura ispititoare şi mai ales barba, neagră, cu 
firul robust, tunsă tinereşte, nu mai lungă de două 
degete, marcând mai degrabă o intenţie, o demonstraţie 
masculină. Dar fruntea lui Raul, deşi desenată la fel, 
lăsa să se vadă o anumită înţepenire a spiritului, dacă 
nu chiar o sărăcie cu duhul, mascată de privirea 
impertinentă; pe multe femei o asemenea privire le 
zăpăceşte. Fruntea lui Traian în schimb avea o 
scânteiere, se simţea că dedesubt se zbat gânduri, 
întrebări şi răspunsuri nemulţumite, sub un văl de 
tristeţe meditativă. Aveau amândoi aceiaşi ochi negri, cu 
globul puţin fumuriu, însă expresia lor era cu totul alta, 
în privirea lui Traian se simţea o forţă adâncă, exista în 
el probabil un zbucium creator, o multitudine de 
credinţe. Oricum, cu această forţă o cucerise pe fată, 
fără cuvinte, ci numai privind-o; nici măcar nu visa că 
este bogată. O chema Tinca, nume care nu-mi place; a 
fost destul s-o văd ca să-mi schimb părerea, numele a 
căpătat numaidecât poleială. 

Dacă ar fi ştiut ziua şi ora sosirii, ar fi venit cineva 
cu automobilul să mă ia de la gară, dar nu i-am anunţat, 
nefiind nici eu sigur că voi avea cu ce plăti trenul. Am 
ajuns la ei în zorii zilei, înotând prin noroaie, fiindcă 
plouase zile de-a rândul, iar şoseaua era desfundată de 
căruţe şi camioane. Am urcat costişe, am coborât 
serpentine, am traversat trei văi de unde venea răcoare 
umedă, cu miros de zambile şi de salcie înverzită. Deşi 
eram în aprilie, din când în când încerca să fulguiască şi 
aşa noaptea părea mai albă. La o troiță aşezată în 
marginea unei râpe m-am oprit şi m-am rugat să vină în 
viaţa mea o iubire, simţeam o sete în suflet, m-am rugat 
fierbinte în aerul rece, până ce m-a cuprins o căldură 


dulce şi atunci am fost sigur că în curând voi întâlni fata 
pe care o invocasem. 

Am şi întâlnit-o peste câteva ceasuri; ea a ieşit 
prima la fereastra unui turnuleţ de la mansardă, când 
am sunat la poartă. Ajunsesem murdar de noroi până în 
creştet, luptându-mă din greu cu clisa tot mai groasă, 
mereu în primejdie să rămân fără ghete. Pe ultimul deal, 
la răscruce, am descoperit casa, fără să întreb pe 
nimeni, căci nici n-aveam pe cine, lumea dormea încă, 
era duminică, dimineaţa Floriilor, o săptămână înainte 
de Paşte. Abia răsărea soarele, în spatele meu, şi înainte 
de a scoate văile din întuneric, se oprea în obrazul fetei, 
de parcă avea o singură rază, făcând-o să strălucească 
de-mi orbea ochii. 

Nu ştiam de ea, Trandafil nu-mi spusese, era sora 
mai mică a Tincăi, învăţa la pension, venise cu o zi 
înaintea mea, dar nu pe jos, ci cu automobilul. Când a 
plecat, la sfârşitul vacanței, m-a luat şi pe mine, până la 
oraş, mai departe m-am dus cu trenul, ronţăind alune 
dintr-o pungă pe care mi-o dăduse la despărţire. In 
buzunarul de la piept, aveam o buclă de păr blond, din 
părul ei, îmi îngăduise s-o tai singur şi mi-o învelise într- 
o foiţă parfumată. 

Am recunoscut casa după cum mi-o descrisese 
Trandafil, şi chiar dacă el nu mi-ar fi spus nimic, am 
ştiut dintr-o dată că nu putea să fie alta. Era o casă de 
vacanţă, unde veneau vara, părea uşurică, fiind făcută 
numai din lemn şi sticlă. În realitate, pereţii erau dubli, 
cu zgură la mijloc, încât ţineau căldura mai bine decât 
cărămida. Privită printre pleoape, ca să pară mai mică, 
ar fi semănat cu un castel de jucărie, vopsit în culoarea 
fragilor proaspeţi, cu uşile şi obloanele albe. În faţă avea 
un geamlăc lung, cât toată faţada, o seră, dar nu cu 
plante exotice, cum se obişnuieşte, ci cu flori de vară, 
toate câte cresc în grădină, trandafiri, muşcate, salvie, 


petunii, ochiul-boului, cârciumărese, acestea din urmă 
numiri fără poezie, una din nedreptăţile pe care oamenii 
le fac naturii. Se bucurau probabil de o îngrijire 
specială, aveau căldură, umiditate şi mai întâi lumină, 
căci peretele de sticlă era la sud, primind astfel mult 
soare; plantele îl simt şi îl asimilează chiar prin pătura 
de nori, iarna, dacă nu e prea densă. Peretele părea o 
pictură pe sticlă, în culori naturale, împrospătate 
întruna, căci grădinarul sau stăpânele casei îndepărtau 
regulat, tăindu-le atent, cu foarfeca, florile ofilite. 

Când am venit a doua oară, vara, peretele era dat 
la o parte şi florile se revărsau afară, parcă nebune de 
libertate, se luptau între ele, voioase, care să iasă în 
frunte, şi ca să nu cadă pe pământ, în valuri, aveau pusă 
în faţă o plasă, pe toată lungimea casei, şi ea se umfla ca 
baloanele colorate. Atâtea flori n-am mai văzut 
niciodată, şi nu cred să fie cineva, care să fi simţit o 
bucurie la fel ca a mea, sau măcar pe jumătate. 

În prima vacanţă însă, cât am stat acolo, vremea 
fiind răcoroasă, peretele nu s-a dat la o parte, ceea ce 
nu înseamnă că bucuria de a privi florile a fost mai mică, 
mai ales că vedeam prima oară o seră atât de bogată. 
Dar nu numai florile, tot ce era acolo, vedeam prima 
oară. 

De multe ori, la ora când soarele începea să 
încălzească, stăteam întins într-un hamac, între stejarii 
de lângă poartă, şi urmăream mişcările unui braţ 
dezvelit până deasupra cotului, cu încheietura subţire, 
cu mâna prelungă şi delicată, tăind cu forfecuţa florile 
ofilite. 

Până şi hamacul era o surpriză pentru mine, nu 
mai văzusem nici unul, decât pe HMS „Victory”, acelea 
însă erau strânse ziua şi puse în dulapuri. Felul cum îmi 
cuprindea trupul îmi dădea o plăcere necunoscută, 
părea o îmbrăţişare, iar balansul lui uşor, stârnit de o 


mică adiere a vântului, sau numai de gândul meu, îmi 
aducea pe faţă un zâmbet de mulţumire, prelungit o 
bună parte a zilei, fără să scadă, până ce soarele se 
ascundea după casă. Învăţasem la şcoală că o senzaţie, 
ca să nu se micşoreze, cauza ei trebuie să crească 
întruna, după aceeaşi lege care spune că spre a dubla 
lumina într-o odaie, e nevoie să aprinzi patru lumânări 
în loc de una, opt în loc de două şi tot aşa mai departe, 
până orbeşti şi îţi pierzi minţile. Starea mea de 
mulţumire, care putea să fie beatitudinea încă 
nesesizată de mine, se datora nu atât hamacului, cât 
braţului care se tot arăta printre flori, cu intermitențe 
puţin dureroase, datorită cărora senzaţia reprimată 
câteva clipe, în loc să scadă creştea întruna, devenind 
tot mai ameţitoare. Iar când printre tijele florilor 
răsărea o şuviţă de păr blond, legănată, şi o sticlire a 
ochilor, ca antracitul, hamacul stătea locului, fiindcă mi 
se oprea respiraţia. Aşa a trecut vacanţa Paştelui, în 
imagini furate, şi tot ce-am putut să iau cu mine la 
plecare, a fost o şuviţă de păr blond, pe care l-am cerut 
într-o clipă de îndrăzneală, iar pe urmă mi-a paralizat 
sufletul. 

O chema Mira, de la Miranda probabil, dar eu am 
socotit că numele venea de la Mirare, după felul cum m- 
a privit, din fereastră, în dimineaţa când am sosit acolo. 
Ştia cine sunt şi că am să vin, s-a mirat că făcusem 
drumul noaptea, prin noroaie, în loc să fi trimis vorbă, 
cum fusese înţelegerea, şi să găsesc automobilul în 
gară. Avea pe ea un pulover frez, în culoarea pereţilor, 
cu o bluză albă, culoarea cercevelelor; m-am bucurat că 
n-o găsisem ca pe cucoane, într-un capot, sau o rochie 
de casă. În jos nu se vedea, dar eram sigur că avea o 
fustă neagră, plisată, şi pantofi de sport, cu talpa 
groasă. Mi-am închipuit că îi plăcea să umble pe dealuri, 
şi că dacă aş fi chemat-o, n-ar fi întârziat să vină, să 


pornim amândoi, mână în mână, cu ochii puţin închişi, 
orbiţi de soare şi cu faţa aprinsă. În mod sigur ea era 
fata de la troiță. 

M-am gândit la Alex, eram obişnuit ca el să mă 
observe tot timpul, şi apoi în caietele lui găseam scris ce 
credea despre mine. Ajunsesem aproape să nu mai judec 
cu mintea mea, îmi era frică de gândurile mele, să nu fie 
greşite sau naive. Îmi lipsise mult în timpul când nu mai 
fusesem acolo, mi se părea că am să rămân un timid şi 
un împiedicat toată viaţa; atunci mi se aprinsese inima 
după Tania, mai înainte crezusem că fără Alex n-am să 
ajung la o faptă care să fie numai a mea, şi nu copiată. 
Aşa am rămas legat de Alex încă o vară, tânjind după 
sprijinul lui, ca să mă pot înţelege, până ce prin Tania, 
după un zbucium îngrozitor de câteva ceasuri, mi s-au 
deschis ochii, mi-am dat seama că am devenit stăpân pe 
propria mea viaţă. 

Sentimentul acesta s-a limpezit mai bine şi a 
devenit mult mai puternic târziu, când învăţam să zbor 
şi, după un număr de lecţii, de la început voluptuoase, 
instructorul s-a dat jos şi am plecat singur. Toată viaţa 
mea apoi a însemnat trepte. Tania fusese prima, zborul 
a doua; au urmat altele. Mira n-a făcut parte dintre ele, 
a fost prea devreme. Fiindcă o priveam printre flori, eu 
însumi îmi păream o floare fragilă şi mă temeam că 
oricând ar putea să mă taie cu foarfeca, din greşeală. 

— Intră! mi-a strigat Mira, de la fereastră. 

Am auzit un bâzâit, şi poarta s-a deschis singură. 
Nu mai văzusem, m-am minunat şi m-am speriat de câte 
altele se putea să nu ştiu încă. M-a întâmpinat în uşă, 
care se afla pe latura din dreapta a casei, răspunzând pe 
o terasă. Terenul fiind în pantă, sub terasă era loc 
pentru garaj şi dependinţe. Departe, jos, în fundul văii, 
la câteva sute de metri, mi-a luat ochii un dreptunghi de 
apă, alimentat de un pârâiaş ca argintul; semăna cu 


lăculeţul făcut de Zamfir la munte, pentru Ninia, 
Prinţesa, care se scălda acolo fără să-şi ascundă 
goliciunea. Dar apa aici era de fapt un bazin de înot, 
incomparabil mai luxos decât al nostru, de la colegiul 
domnului Pretoreanu, nu betonat, ci îmbrăcat în faianţă 
albastră, datorită căreia apa părea colorată, mai vie şi 
mai strălucitoare. Pe urma, am descoperit de-a lungul 
pantei o instalaţie, un cablu pe rotile şi am aflat de la 
Mira, singur n-aş fi înţeles repede, că folosea să tragă 
săniuţele şi schiurile la deal, în iernile rare când stăpânii 
veneau să-şi petreacă sărbătorile acolo, altminteri se 
duceau la Sinaia, unde aveau altă vilă, prin apropierea 
castelului Peleş, locuri căutate de lumea bogată. La oraş 
locuiau într-o casă ca un palat, care nu se vedea de la 
stradă, fiindcă avea în faţă un parc mare, cu copaci 
seculari, ramaşi dintr-un codru de altădată, singurii 
salvaţi în toată câmpia, declaraţi monumente ale naturii. 
Mi-am închipuit că a sta la umbra unui astfel de arbore 
înseamnă să ai parte de o bucurie mistică, o întoarcere 
la vremea când se năştea lumea. 

Văzându-mă de aproape, Mira şi-a dus mâna la 
gura; sigur că se mira, dar era şi puţin speriată. 

— Vai, ce facem acum cu tine? 

Mergeam pe optsprezece ani şi ea putea să aibă 
cam aceeaşi vârstă. Nu îndrăzneam s-o măsor cu 
privirea, îi vedeam numai faţa, nu ştiam cum era făcută 
sub haine: când am zărit o clipă sub pulovăr micile 
proeminențe ale sânilor, mi s-a aprins obrazul; abia 
după o săptămână am îndrăznit să mă uit cum avea 
picioarele. 

Venisem fără nici un fel de bagaj în afară de un 
vechi ghiozdan din clasele primare, cu un schimb de 
rufe, cu o pereche de ciorapi cârpiţi, cu o periuţă de 
dinţi şi o cutie cu praf „Chlorodont”, mai ieftin decât 


pasta; e uşor de înţeles că nu aveam haine de schimb, 
nici ghete. 

M-am dezbrăcat la baie, o slujnică mi-a luat 
hainele, prin deschizătura uşii, Mira mi-a întins un 
trening vişiniu, să am ce pune pe mine. L-am îmbrăcat 
după ce am făcut duş cu apă fierbinte şi apoi rece ca 
gheaţa; era o obişnuinţă din şcoală, n-am renunţat la ea 
niciodată. Pe atunci nu existau fermoare”eclaire”, 
răspândite peste tot astăzi. Pantalonii treningului se 
încheiau cu nasturi, dar nu în faţă, ci pe şold. Am dedus 
că aparţineau unei fete, poate chiar Mirei, îmi veneau 
puţin mici, dar se întindeau, fiind dintr-o țesătură 
elastică; astăzi nici un pantalon nu se mai încheie pe 
şold, fetele au şi ele fermoarul în faţă, ceea ce atunci ar 
fi făcut să mi se aprindă urechile de ruşine. În sfârşit, 
haina avea nasturii în stânga şi butonierele în dreapta, 
nu mai încăpea îndoială că treningul aparţinea unei fete, 
dar n-am înţeles nici până astăzi de ce îmbrăcămintea 
femeiască se încheie invers decât a bărbaţilor; dacă ar 
putea cineva să-mi explice în chip serios, mi-ar face un 
serviciu, m-ar scuti să mă mir toată ziua. 

În timp ce mă îmbrăcam în faţa oglinzii, tulburat 
de atingerea acelei ţesături pe care parcă o violam puţin 
întinzând-o pe mine, aveam în ochi braţul în pulovăr frez 
care îmi întinsese treningul prin deschizătura uşii. 
Îndată am auzit un clopoțel sunând în casă, cineva 
umbla cu el pe la toate uşile, apoi s-a urcat pe scară, 
spre odăile de sus şi tot atunci am recunoscut glasul 
Mirei, care mi s-a părut ca un cântec: 

— Toată lumea la masă; cafeaua este gata! 

Masa nu se punea în sufragerie decât dacă era 
lume multă; altminteri, familia mânca pe o verandă cu 
pereţi de sticlă, de unde se vedea valea cu bazinul de 
înot, iar mai departe dealurile împădurite, cu frunzişul 
în dezvoltare, de un verde străveziu şi puţin palid. Când 


am ieşit din baie toată familia era aşezată la masă, şapte 
persoane, le-am numărat dintr-o ochire, înainte de a 
distinge vreo fizionomie. Primul s-a definit Trandafil, 
fiindcă s-a ridicat în picioare, să mă întâmpine; a urmat 
Mira, care a venit după el, era firesc, ea mă primise în 
casă, se cuvenea să mă prezinte celorlalţi. Aşa cum se 
ţinea după Trandafil, ceva în ochii ei, în mişcare, m-a 
făcut să cred că era îndrăgostită de el, sau pe cale să se 
îndrăgostească; nu mă înşelam, dar Trandafil n-a luat-o 
în seamă, n-a văzut-o, nu vedea pe nimeni în afara 
cărţilor şi hârtiilor sale. Ascunzându-şi dezamăgirea atât 
cât putea, Mira s-a ocupat mult de mine, ne-am petrecut 
mai tot timpul împreună şi nu pot spune că n-a făcut să- 
mi bată inima; numai că am ştiut să-mi înfrânez iluziile. 
Era zburdalnică, mergea cu mine pe coclauri, ne 
dădeam cu săniuţa pe iarbă, uneori ne răsturnam şi ne 
rostogoleam înlănţuiţi până de vale, prelungind poate cu 
bună-ştiinţă această atingere, dar era de ajuns să-i văd 
tristeţea din ochi în unele clipe, spre a înţelege că 
gândul ei era în altă parte. 

Deşi mă aflam acolo la invitaţia lui Trandafil, el m- 
a primit fără prea multă efuziune, mi-a zâmbit absent, 
ne-am strâns mâna, şi atât, pe urmă Mira m-a luat de 
braţ, m-a dus la locul meu, la masă, şi m-a prezentat 
celorlalţi. Locul meu era cu faţa la peretele de sticlă, 
ales parcă anume ca să pot vedea peisajul. In faţa mea 
stătea stăpânul casei, domnul Neagoe; Rita, sora mai 
mică a Mirei, care era o mincinoasă având, la 
cincisprezece ani, o inepuizabilă forţă de invenţie, 
spunea că tatăl ei descindea direct din domnul 
Munteniei căruia îi purta numele: nu se bizuia pe acte, 
acestea fiind pierdute, ci pe tot felul de argumente 
debitate vulcanic, care făceau să mi se clatine capul, 
până ce ajungeam la convingere. Avea însă şi o dovadă 
materială, un portret din adolescenţă al tatălui ei, pe 


care îl punea alături de o gravură a domnitorului, dintr-o 
vreme când şi acesta era foarte tânăr. Cu toată 
deosebirea costumaţiei, asemănarea mi se părea 
izbitoare, îmi înlătura orice urmă de îndoială. Aşa am 
crezut până vara, când mi-a fost dat să aflu că Neagoe 
era un nume de împrumut, numele adevărat fiind 
Niţulescu, al unui neam de negustori de pe valea 
Dâmboviţei. Dar n-am ţinut-o de rău pe Rita pentru 
mistificare, mi-a rămas simpatică şi curând a fost chiar o 
idilă între noi, decât că mi-am supravegheat-o, luând 
partea bună şi ferindu-mă până târziu să mă las dus de 
ape, de teamă că simpatia ei ar putea să fie falsificată. 

Domnul Neagoe n-avea atunci mai mult de 
patruzeci şi cinci de ani şi nici nu părea mai bătrân, 
putea fi socotit un om tânăr. 

Deşi dintr-un neam de negustori, la origine 
ciobani, fizionomia lui era în mod cert aristocratică, 
întărind născocirile Ritei. Ar fi semănat cu domnul 
Pretoreanu, dacă ar fi fost mai înalt, mai uscăţiv, cu faţa 
mai prelungă şi cu privirea severă. Era un om jovial şi 
bun la suflet, ceea ce i se citea uşor în ochii blânzi, de 
un albastru emailat, că ar fi părut de sticlă să le fi lipsit 
mobilitatea neostenită, aproape drăcească. Izbitor în 
fizionomia lui era însă părul, pe care îl purta lins, dat pe 
spate, lăsând liberă fruntea înaltă, fără cute, senină şi 
caldă. Insă părul, negru ca al Ritei, fără nici un fir 
cărunt, avea în mijloc de la frunte până la ceafă, o meşă 
blondă, nu albă, blonda ca aurul, amintind părul Mirei. 

În dimineaţa aceea, purta un costum de stofă 
albastră, cu dunguliţe albe, cele mai elegante haine pe 
care le văzusem vreodată, întrecându-le pe ale domnului 
Pretoreanu şi chiar pe cele ale domnului Alcibiade, din 
zilele lui bune. Cât am stat acolo, două săptămâni de 
vacanţă, şi apoi toată vara, domnul Neagoe n-a îmbrăcat 
de două ori acelaşi costum de haine; Mira mi-a spus că 


avea trei sute, ca Rudolf Valentino; Rita însă a contrazis- 
o pe loc, ridicând cifra la o mie; îi trebuise două zile 
întregi să le numere. lar cămăşile, după Mira, depăşeau 
o sută de duzini, toate albe; auzind această cifră, Rita a 
ridicat dispreţuitoare din umeri, şi nu s-a mai ostenit s-o 
corecteze pe soră-sa. 

Nu terminasem să-l examinez pe stăpânul casei, 
când am auzit un glas alarmat, de la capătul celălalt al 
mesei: 

— Tată, cum e posibil?! Ai o pata de păcură pe 
mânecă! 

Într-adevăr, cum domnul Neagoe stătea cu mâinile 
pe masă în faţa mea, de i se vedeau manşetele albe, uşor 
scrobite şi strălucitoare ca hârtia de mătase, şi butonii 
de aur, făcuţi din monede vechi de la anul când aşa-zisul 
lui strămoş domnise peste ţara Munteniei, am 
descoperit pe mâneca dreaptă o pată brună, cât o 
gămălie de chibrit, încât greu putea să se distingă. 

Vorbise fata mai mare, Tinca, pe care până atunci 
nu o privisem în faţă, ştiam doar că era acolo. Mira mi 
se păruse frumoasă cum o văzusem la fereastră, izbită 
de soare, şi niciodată nu mi-am schimbat părerea. Pe 
Rita nu apucasem s-o privesc bine, observasem doar că 
avea părul negru şi bogat, cu o ciudată şuviţă blondă la 
mijloc, întocmai ca taică-su. Când îşi ciufulea chica, 
blondul şi negrul se amestecau între ele, dându-i un aer 
greu de definit, foarte straniu, poate de jivină fugărită 
prin pădure. Tinca însă m-a surprins cel mai tare, o 
asemenea făptură nu mai văzusem, îmi amintea de o 
pictură pe care o ştiam din albume, o bunavestire a unui 
meşter vechi din Sicilia, înfăţişând-o pe Sfânta Fecioară 
sub o frumuseţe laică, atât de ademenitoare că nici un 
cardinal n-ar fi dat voie să fie pusă în vreo biserică. Avea 
faţa prelungă, încadrată de un păr lins, mai negru decât 
al Ritei, adunat la spate într-un rulou greu care îi cădea 


pe umeri. În prima clipă nu mi-a plăcut că se pieptăna 
cu cărare la mijloc, ceea ce o făcea să pară rece şi îi 
lungea prea mult faţa. În clipa următoare, când i-am 
văzut ochii, verzi, mai scânteietori decât arcul voltaic, i- 
am simţit frumuseţea, înainte de a o judeca şi a o 
înţelege, m-a subjugat, a fost ca o vrajă şi cărarea la 
mijloc mi-a apărut ca o diademă de diamante infime, 
preţioase prin cizelura lor microscopică. 

Aş fi crezut că drumul în noapte, cu noroiul până 
la glezne mă dusese într-un loc ieşit din realitate, într-un 
castel ca în basme, cu trei zâne fermecate, dacă tocmai 
în clipa aceea nu s-ar fi auzit în spatele meu o pendulă, 
bătând ora opt, cu sunete profunde şi armonioase, ca ale 
clopotelor de la Westminster, cum le ascultasem de zeci 
de ori pe o placă de gramofon, până ce se tocise. Odată 
cu ultima bătaie, afară, în depărtare, se auzi un ţignal 
de uzină. În viitor, acest semnal, pe care îl auzeam 
prima dată şi nu ştiam ce înseamnă, avea să joace un rol 
destul de important în viaţa mea de adolescent, de 
aceea mi-l amintesc cu emoție. M-am uitat întrebător la 
Trandafil dar nu mi-a simţit privirea. În schimb, m-a 
lămurit Mira, care a fost tot timpul atentă cu mine: 

— Sună la mină, se schimbă echipele. 

Tinca îşi reluă observaţia, fără să pară agasantă; 
chiar aspru, glasul ei avea farmec: 

— Tată, te rog să-ţi schimbi imediat hainele! Am 
să le trimit la curăţat. Nu se cuvine să stai aşa la masă! 

Domnul Neagoe, care abia îşi turnase cafeaua şi 
mesteca zahărul cu linguriţa, se supuse pe loc, şi 
trecând pe lângă Tinca o sărută în creştet, plin de 
tandreţe. Până să se întoarcă rămaseră toţi nemişcaţi, 
ca în strană, fără să-şi bea cafeaua. Acum abia am putut 
să mă uit la Traian, aşezat în stânga Tincăi; deşi 
dădusem mâna cu el, nu băgasem de seamă că era 
îmbrăcat în sutană; era o sutană cenuşie, cu un crucifix 


pe piept şi cu un şirag de mătănii drept cingătoare. Mi- 
am închipuit că nu putea să meargă aşa şi în lume, 
nefiind hirotonisit preot, şi nemaiavând dorinţa să 
ajungă stâlpul bisericii; preocupările lui erau acum 
tehnice, se ocupa cu extragerea petrolului după o 
metodă personală, care părea hazardată, dar dăduse 
roade neaşteptate. 

Tinca agită clopoţelul de argint cu care Mira ne 
chemase la masă; când veni subreta, în rochie neagră, 
cu şorţ alb, uniforma antipatică din casele bogătaşilor, îi 
porunci să ia ceştile pline de pe masă şi să aducă altele, 
curate, de asemenea să umple cafetiera cu cafea 
proaspătă. Curând s-a întors şi stăpânul casei, într-un 
costum gri, primăvăratic; afară era vreme frumoasă; dar 
cam rece; apariţia lui în aceste haine a făcut să mi se 
pară că dimineaţa devenise deodată mai caldă. 

Costumul celălalt, nou-nouţ, cu o pată aproape 
invizibilă pe mânecă l-a dăruit şoferului; nu înţelegea să 
poarte o haină dată la curăţătoria chimică. M-am gândit 
la hainele mele, pe care o slujnică, afară, le freca de 
noroi cu peria aspră, de scânduri. Mi-am băut cafeaua 
cu noduri, hotărât ca în aceeaşi zi să plec înapoi, prin 
noroaie, fără să-mi iau rămas bun de la nimeni; iar la 
troita unde mă rugasem noaptea să-mi aducă o iubire, 
aş fi cerut cerului să-mi dea un pic de bogăţie, şi în 
primul rând un costum nou de haine. l-aş fi spus 
slujnicei să nu se mai ostenească degeaba cu hainele 
mele, tot aveau să se murdărească. 

Când ne-am ridicat de la masă, m-am dus cu 
Trandafil în odaia lui, am rămas o oră acolo, dar n-am 
schimbat decât două vorbe, restul timpului a stat cu 
ochii într-un tratat mare de muzică, plin de portative şi 
de formule matematice, dând paginile când înainte, 
când înapoi, meditând cu privirea în gol, apoi scriind 
ceva repede într-un caiet de notițe. Din când în când, se 


întorcea cu scaunul spre un mic armoniu aflat alături, şi 
încerca nişte acorduri, alegând anevoios clapele, căci nu 
cunoştea instrumentul decât teoretic; dar nici nu 
urmărea să cânte ceva, mi-am dat seama că făcea nişte 
experimente şi mai mult decât atâta n-aş fi înţeles, dacă 
nu mă lămurea la urmă că încearcă să obţină anumite 
efecte muzicale, transpuneri de sentimente, prin calcule 
matematice. Mi s-a părut o aberaţie, azi ştiu că s-a mers 
foarte departe pe această cale, se compun simfonii cu 
computerul. Pe Trandafil însă nu-l mai interesează, 
poate nici n-a auzit de acest procedeu, având la origine 
ceea ce încercase el în adolescenţă. 

Stăteam stânjenit pe un scaun, în treningul vişiniu 
care mă tulburase la început, socotind că era al Mirei; 
acum mă umilea, aşteptam să-mi capăt hainele şi să mă 
regăsesc pe mine, aşa cum eram la venire; trecuseră 
numai două ceasuri de când sunasem la poartă şi mă 
simţeam ca în purgatoriu. In sfârşit, slujnica a ciocănit 
la uşă, terminase cu hainele, miroseau a câine ud, ca 
stofele vechi călcate cu cârpa umedă. M-am schimbat 
repede de faţă cu Trandafil, care de altminteri nici nu se 
uita la mine, am ieşit fără să-i spun o vorbă, vroiam să- 
mi iau ghiozdanul lăsat în baie şi s-o zbughesc pe uşă. 
Insă în faţa mea stătea Mira, parcă ţinându-mi drumul, 
avea în mână ghiozdanul meu, cu schimburile 
sărăcăcioase; m-am făcut roşu la gândul că îl deschisese 
şi văzuse ce era înăuntru, încă un motiv să plec cât mai 
repede. Ea însă m-a apucat de mână şi m-a tras spre 
scară. 

— Vino să-ţi arăt camera ta! mi-a spus cu o voce 
melodioasă. 

N-am încercat nici o împotrivire, mâna ei mi se 
părea la fel de melodioasă ca vocea, simţeam cum mă 
cuprinde o vrajă. Am urcat scara de lemn, la etaj, m-a 
dus pe un coridor întunecos şi la capătul lui a deschis o 


uşă, lăsând să se vadă o cămăruţă albă, cu fereastra 
deasupra serei. Ceva în mintea mea s-a clătinat, câteva 
clipe n-am mai ştiut unde mă aflu. Mi s-a părut că eram 
în casa AMarisei, ca în prima seară când ajunsesem 
acolo şi Alex m-a dus la mansardă, să-mi arate camera. 
Camerele nu semănau deloc una cu alta, şi nici eu cel de 
azi nu mai semănăm cu celălalt, trecuseră patru ani de 
atunci, învăţasem multe, mă schimbasem, şi totuşi exista 
o asemănare nedefinită dar esenţială între cele două 
momente. 

Spre deosebire de camera Prințesei, cu tăbliile 
patului de lac negru, pictate cu îngeri, cu mobila aleasă, 
în culori armonizate, aici era o chiliuţă albă, simplă, cu 
un pat, un cuier, o masă şi un scaun. Dar aceste lucruri 
simple căpătau culoare, căldură şi chiar strălucire, prin 
prezenţa Mirei. Ea merse înainte şi deschise fereastra, 
cu un gest atât de natural de parcă era în propria ei 
cameră şi aveam să locuim împreună. Aproape m-am 
mirat când am văzut-o că pleacă. 

— Să cobori peste o jumătate de oră, mi-a spus din 
uşă. Vreau să te iau la plimbare. 

Nu mai puteam să dau înapoi, dar nu mă socoteam 
învins, plimbarea cu ea mă făcea să-mi uit sărăcia, poate 
aveam o bogăţie în suflet şi n-o ştiam încă, altfel de ce s- 
ar fi uitat la mine o fată pe care abia o cunoscusem? 


28 


N-aveam ce face jumătate de oră, decât să mă uit 
pe fereastră. Priveliştea în partea aceasta a casei, peste 
drumul înnoroiat pe unde venisem, era cu totul alta 
decât cea de sub verandă, ceva nemaivăzut, cu totul nou 
pentru mine, o topografie pe care n-o puteam înţelege 
dintr-o dată, părându-mi-se ireală. De-aici vederea se 
deschidea spre câmpie, o coborâre lungă de kilometri, 
cu o şosea îngustă, mărginită de case răzlețe. În stânga, 


privind pieziş pe fereastră, era un tăpşan, făcut parcă de 
mâna omului, fiindcă nu se potrivea cu restul peisajului, 
părea artificial şi provizoriu. lar sus, mărind şi mai mult 
această impresie se vedea, ca un decor de teatru, o 
căsuţă, cu acoperiş de şindrilă, cu o uşă şi o fereastră, 
cu o prispă joasă, cu pereţii ca pulovărul Mirei şi fără 
nici o împrejmuire. Doi salcâmi încadrau casa şi între ei 
era întinsă o frânghie de rufe. 

Ducându-mă cu ochii pe şoseaua care cobora lin 
spre câmpie, am descoperit, cam la un kilometru, o 
schimbare nefirească a peisajului, care îmi scăpase din 
vedere mai înainte, fiindcă nu îmi apărea ca un element 
al naturii ci era de fapt o lipsă, un crater de sute de 
metri în diametru. Să fi fost mai aproape aş fi zis că 
tăpşanul de alături se datora pământului scos de acolo; 
mă înşela perspectiva, altminteri era o dispoziţie 
colosală, cu ce se săpase s-ar fi născut zeci de tăpşane, 
dealuri peste dealuri. 

Am văzut ceva asemănător la Peking, unde s-a 
cărat pământ cu cobiliţele, ca să se facă o colină înaltă, 
altminteri câmpia era prea monotonă şi poate chiar 
insalubră, şi în vârful ei s-a construit palatul de vară al 
împăraţilor. Iar la picioarele colinei, în locul de unde se 
luase pământul, s-a făcut un lac artificial, pentru 
plimbarea împăratului cu barca. Mi-a trebuit o jumătate 
de oră să ocolesc apa aceea întinsă, cu un vaporaş care 
mergea destul de repede; adâncimea n-am sondat-o. N- 
am avut cu ce, şi mai bine să n-o ştiu, destul că am văzut 
ce întinsă şi ce înaltă era colina! 

Adâncitura din vale, nemaiîntâlnită în natură, 
făcută parcă şi ea de mâna omului, cu o muncă posibilă 
doar în China împăraţilor, se numea „Scalda 
Necuratului”, şi dacă o priveai de aproape era într- 
adevăr înfricoşătoare, cum auzisem vorbindu-se despre 
locurile unde ajunsesem astăzi. De la distanţă nu putea 


să mă sperie, neştiindu-i adâncimea şi nebănuind-o; şi 
apoi, se pierdea în mijlocul peisajului, fiind mai jos decât 
cele din preajmă. 

Am păcatul că nu văd natura dintr-o privire, mă 
concentrez fără voia mea asupra unui detaliu, şi abia 
după ce îl înregistrez bine îl descopăr pe al doilea. 
Creştea pe toată valea, cuprinzând la mijloc acea 
depresiune invizibilă la întâia privire, o pădure tânăra 
de fag, nu trebuia s-o descopăr fiindcă îmi ocupase de la 
început toată privirea. Abia mai târziu am descoperit 
sondele, deşi săreau în ochi ridicându-se dintre arbori, 
negre, străine de natură, strigătoare. Mă gândeam la ele 
de când descoperisem bazinul de petrol în port, cu 
puzderia lui de rezervoare şi de conducte înşirate pe 
cheiuri. Văzusem sondele în fotografii, nu puteau să 
lipsească din cartea de geografie, dar imaginea lor nu 
căpătase relief, rămăsese plată, fără a-mi sugera a treia 
dimensiune, deci pot spune că îmi erau cu totul 
necunoscute. 

Şi deodată răsăreau în faţa mea, pe întinderi de 
kilometri, şi totuşi nu vroiau nici acum să capete viaţă, 
nu credeam în ele, mi se păreau moarte, ca în fotografie. 
Însă dincolo de impresia mea era o realitate, toată 
puzderia aceea de sonde murise, oamenii o părăsiseră, 
pădurea de fag avea s-o acopere, lăsând-o să 
putrezească în umbră. Numai la Scalda Necuratului se 
vedea mişcare, forfoteau oameni, scoteau pământ din 
adâncime, cu un ascensor mare, de mină, apoi îl cărau 
la vale cu vagonete trase de cai, cu căruțele şi chiar cu 
cobiliţele, ca la Palatul de vară al împăraţilor Chinei; 
astăzi o asemenea treabă mi s-ar părea migăloasă şi 
nespornică, m-ar descuraja, aş spune că nu merită 
osteneala, dar pe-atunci nu se putea altfel; răbdarea, 
stilul de viaţă şi toată gândirea omului erau altele. 


Deodată, în peisajul încadrat ca o pictură de 
cadrul ferestrei mele, s-a ivit o lumină, alta decât a 
soarelui, mi-a atras privirea, şi în uşa căsuţei de pe 
tăpşan am văzut o făptură atât de neaşteptată, că în 
primele clipe mi s-a părut o închipuire. Era o fată 
năltuţă şi cam şuie, dar după felul lasciv cum se mişca, 
părea mai degrabă o femeie tânără, dornică să se arate 
oamenilor şi să le placă, deşi, în afară de mine, pe care 
nu mă ştia la fereastră, n-avea cine s-o vadă. Sunt 
asemenea femei, înzestrate cu dorinţa de a place tot 
timpul cuiva, fie şi vântului; eu, unul, chiar dacă nu am 
nimic de câştigat le admir şi le aprob din toată inima. 

Avea în braţe un maldăr de rufe spălate, pe care 
le-a înşirat pe frânghie, înălțându-se pe vârfuri. Când a 
rămas cu mâinile goale am văzut-o mai bine, avea o 
rochiţă albă, destul de strâmtă ca să-i deseneze 
alcătuirea, era subţirică şi unduioasă, mişcările ei 
păreau o vorbire, spuneau o poveste. Deşi încă răcoare, 
nu purta nimic peste rochia fără mâneci, scurtă până la 
genunchi şi decoltată în faţă. In loc să se întoarcă în 
casă, la căldură, porni la vale, pe o potecuţă care tăia 
tăpşanul pieziş şi se opri pe marginea şoselei înnoroiate. 
În timp ce cobora, o vedeam tot mai limpede, iar acum, 
ajunsă jos, puteam să-i desluşesc până şi culoarea 
ochilor, deşi nu era clară. M-am dat după perdea şi am 
privit-o în voie. 

În toată alcătuirea ei părea ruginie, ca o flacără, te 
mirai că nu-i lua foc rochia; ruginiu părul, nepieptănat 
încă, ruginii ochii, ruginii braţele şi picioarele, dar nu 
fiindcă ar fi ars-o soarele, era o culoare născută, ca a 
nici unei rase omeneşti din cele ştiute. Am înţeles că 
aştepta o scrisoare, de aceea coborâse dându-mi prilejul 
s-o privesc de aproape; din partea cealaltă venea 
poştaşul, cu şareta, am auzit trapul calului şi roţile 
împroşcând clisa. 


M-a uimit câinele, aşa ceva nu mai văzusem decât 
la circ, câteva minute cât ţine un număr cu animale 
dresate. Câinele era o corcitură norocoasă, se întâmplă 
uneori, în rare ocazii, ca din încrucişarea a două rase 
pure să iasă o progenitură superioară amândurora. De 
ce nu? Se întâmplă aşa şi cu oamenii, bineînţeles nu 
totdeauna; fenomenul are explicaţii teoretice, cred că 
neconvingătoare. Dar nu mă minuna rasa câinelui, un 
dulău cenușiu, cu pete albe, galbene şi negre, vizibile 
deşi avea blana totuna de zloată, cu părul căzut în ochi, 
ca Arhimede de pe vaporul lui Panainte, că nu putea să 
vadă decât dând capul pe spate. 

Toate acestea nici n-ar trebui spuse, câinele 
mergea în două picioare, ca oamenii, iată ce are cu 
adevărat importanţă, mergea nu de ici-colea, pedepsit 
cu biciuşca şi răsplătit cu bucăţica de zahăr; mergea 
fără să obosească şi fără să aştepte aplauze, ţinându-se 
tot timpul în stânga calului, cu o labă pe frâu, ca un 
căruţaş, cum am văzut atâţia pe vremea căruţelor. Cred 
că nu-l dresase poştaşul, ce nevoie ar fi avut? -era un 
câine poznaş, poate că se uita mirat la câinii care 
mergeau în patru picioare. Dar nu mai puţin poznaş era 
şi poştaşul, căci câinele purta pe coada stufoasă patru 
covrigi de douăzeci şi cinci de bani bucata, pe care, 
oricât ar fi fost el de năzdrăvan nu putuse să şi-i pună 
singur. Credeam că-i o glumă; în realitate, cu covrigii 
din coadă, câinele îşi potolea foamea până seara, când 
se întorceau acasă şi căpăta de mâncare; ronţăia un 
covrig şi când ajungeau la o gârlă bea apă. Poştaşul îşi 
potolea foamea tot cu covrigii, îi ducea în geantă, iar de 
băut, bea ţuică, trăgea câte o duşcă din sticlă. 

— Ce faci. Mogociune? întrebă el voios, oprind 
lângă femeia în rochia albă şi răsucindu-şi mustaţa. 

Era un om voinic şi chipeş, rumen la faţă. 

— Ai scrisoare la mine? 


Femeia se exprima greu, incorect şi cu un accent 
străin; mai târziu, când am cunoscut-o, am constatat că 
în afară de aceste cuvinte nu mai ştia altele. 

Poştaşul îi întinse o scrisoare, şi când ea se 
apropie, o ciupi de bărbie. N-aveam nici un drept să mă 
amestec, dar i-aş fi tras una peste mână. Ea nu se 
supăra, poate se temea că altfel el i-ar fi oprit 
scrisoarea; oamenii fără putere sunt nevoiţi să facă fel 
de fel de concesii. 

— E de la Budapesta, îi spuse poştaşul, încercând 
să vorbească pe limba ei, care am înţeles că era cea 
ungurească. Bărbată-tu ce face? 

Deşi nu cunoşteam limba, nu mi-a fost greu să 
desluşesc sensul dialogului lor, de altfel foarte simplu şi 
completat cu gesturi ajutătoare. Bărbatul ei era la mină, 
în schimbul de zi, până la opt seara. 

— Şi când e schimbul de noapte? 

Era săptămână următoare; intra seara şi nu mai 
ieşea până dimineaţa. Poştaşul oftă, uitându-se la ea 
galeş; 

— Păcat că nu pot să înnoptez prin părţile voastre, 
Mogociuneo! 

Anii trecuţi fusese la modă un cântec, se auzea 
pretutindeni, un şlagăr unguresc, mogociune. Cuvântul 
ar putea să însemne „eşti urâtă”, dar cu o nuanţă, greu 
de tradus în româneşte. „Eşti urâtă, eşti urâtă, spunea 
cântecul, dar aşa cum eşti, îmi placi!” Şi deodată mi-am 
dat seama ce bine se potrivea cu femeia, poate nici ea 
nu era frumoasă, cu părul răvăşit, cu ochii ca de pisică, 
puţin cârnă şi pistruiată... În schimb, pielea ei, care de 
aproape nu mai părea ruginie, ci poleită cu aur, şi 
mişcările mlădioase, şoldurile mici, rotunjite, legănându- 
se ca pe arcuri cum urca dealul, şi talia subţire să se 
frângă, o făceau atât de ispititoare că n-ai mai fi căutat 
alta. De câte ori mă gândeam la ea, şi m-am gândit tot 


timpul până la vacanţa mare, îmi venea în minte 
cântecul, numai că eu nu-i spuneam mogociune, ca 
poştaşul. O chema Ibolya, numele îmi plăcea şi nu-l mai 
auzisem niciodată. Bărbatul ei îi spunea Ibi; la fel i-am 
spus şi eu când am cunoscut-o. 

Eram cu ochii la căsuţa din deal, unde dispăruse 
Ibi, când Mira a dat buzna în odaie, fără să ciocănească 
la uşă. M-a cuprins ruşinea că ar fi putut să mă găsească 
îmbrăcat numai pe jumătate şi de atunci înainte, până la 
sfârşitul vacanței am ţinut seama să am mereu o ţinută 
cuviincioasă şi o atitudine studiată, să nu fie grotescă 
sau caraghioasă; tot timpul până să sting lumina seara, 
am stat cu urechea ciulită, să aud paşi pe sală, căci nu 
îndrăzneam să încui uşa cu cheia, mi se părea că n- 
aveam dreptul, de vreme ce nu eram la mine acasă. 

Trecuse jumătatea de oră, Mira m-a luat la 
plimbare, cum hotărâse. Îşi pusese o fustă mai groasă, 
cenuşie, ciorapi tricotaţi, de lână neagră şi bocanci cu 
talpa dublă. Pe atunci fetele nu purtau pantaloni decât 
la schi, niciodată pe stradă şi cu atât mai puţin în casă; 
au trecut decenii până să se schimbe obiceiul, a fost cea 
mai lentă din evoluţiile omului. 

Rita a vrut să meargă cu noi, dar Mira i-a interzis, 
cu asprime, nu ştiu cum de-şi aroga atâta autoritate, nu 
avea decât un an mai mult decât soră-sa. Aceasta a 
rămas sus, rezemată de balustrada scării şi când am 
întors capul mi-a făcut cu ochiul, de parcă între noi ar fi 
fost vreo complicitate; nu schimbasem nici un cuvânt 
împreună. Am mai coborât două trepte şi iar am întors 
capul; atunci şi-a apăsat degetele pe gură, pregătindu-se 
să-mi trimeată o sărutare. Cum tot atunci, intrigată de 
mişcarea mea, a întors capul şi Mira, Rita a schimbat 
brusc gestul, scoţându-şi limba şi dându-i cu tifla. 

Sus pe tăpşan vântul flutura rufele pe frânghie. Nu 
mai ştiam ce să cred despre mine, apropierea Mirei îmi 


dădea o tulburare plăcută, mă simţeam măgulit şi chiar 
îngâmfat că îmi arăta o simpatie destul de promițătoare, 
dar nu-mi erau indiferente nici gesturile Ritei, parcă îmi 
venea să mă întorc în casă şi să mă aşez la picioarele ei, 
pe scară, convins că nu plecase de acolo. Iar peste 
aceste gânduri apărea, mai vie decât cele două fete, 
imaginea Ibiei, în rochia albă scurtă şi decoltată, 
ridicându-se pe vârfuri să întindă rufele pe frânghie, 
apoi aşteptând în drum să vină poştaşul, urcând la deal 
cu scrisoarea în mină, frângându-şi talia şi legănându-şi 
şoldurile rotunde. Săptămână următoare bărbatul ei, 
care îmi era antipatic fără să-l fi văzut vreodată, intra în 
mină seara şi nu mai ieşea până dimineaţa, când suna 
ţignalul; puteau să-l audă şi surzii. 

— Mergem la mină! hotărî Mira. Mâine, dacă se 
zvântă puţin pământul, ne dăm cu sania pe iarbă. 

Am pornit la vale, dar nu pe şoseaua înnoroiată pe 
unde se dusese poştaşul, ci pe o cărăruie care şerpuia 
alături, prin pădurea tânără de fag, cu pâlcuri de corn, 
alun şi scoruşe. Stratul gros de frunze căzute cu anii 
acopereau noroiul, mergeam ca pe un covor elastic. Din 
loc în loc, Mira îşi făcea vânt şi aluneca pe frunze ca pe 
gheaţă. Unde poteca se îngusta şi n-aveam loc alături, 
mă trimitea înainte; făceam ce făceam şi rămâneam în 
urmă, ca s-o văd din spate şi să-mi închipui cum era pe 
sub fusta groasă, dar rămânea doar o intenţie, puţin 
speriată, căci nu îndrăzneam să ridic ochii mai sus de 
gleznă. 

Mi-ar fi fost bine în ziua aceea de primăvară, când 
aveam încă zece zile de vacanţă, fără grija şcolii, cu o 
fată atât de prietenoasă, aşteptând parcă din partea 
mea o faptă mai îndrăzneață. Dar nu puteam să mă 
bucur pe deplin de prezenţa ei, fiindcă gândul îmi fugea 
în urmă, împărțindu-se între ea şi celelalte două făpturi, 
una mai ispititoare ca alta, întâlnite toate trei deodată şi 


pe neaşteptate, într-o singură dimineaţă. Cine îşi 
împrăştie aşa gândurile înseamnă că nu ştie ce vrea, se 
rătăceşte şi nu se alege cu nimic până la urmă. Eu am 
avut mai mult noroc, m-am ales cu câte ceva de la 
fiecare, dar poate am fost mai puţin fericit, decât dacă 
era una singură. 

La răstimpuri, Mira se oprea şi iar îmi poruncea să 
trec înainte. Se făcuse cald, în pădure nu adia vântul, îşi 
scosese jacheta, rămăsese numai cu un pulovăr subţire 
de lână neagră, cu o broderie de aur sub clavicula 
stângă. Când treceam alături îi simţeam căldura şi dacă 
m-aş fi atins de ea nu era vina nimănui, decât a potecii 
înguste; dar nu îndrăzneam, mă făceam subţire şi mă 
frecam de tufişuri. 

Tot mergând aşa, am ajuns la o râpă destul de 
adâncă şi povârnită, care ne tăia drumul; pe fundul ei 
curgea un fir de apă amestecată cu păcură. Să fi coborât 
am fi alunecat până jos, ne-am fi făcut negri ca dracii, 
iar ca să ieşim în partea cealaltă ar fi însemnat să urcăm 
de-a buşilea. Nu rămânea decât să ocolim pe departe. 
Mira avea însă altă idee, poate mai făcuse şi altă dată la 
fel, s-a urcat într-un fag stufos, cu frunzele abia 
înverzite; se căţăra mai mult cu braţele, era greu cu 
bocancii, nu-i păsa că i se dezgoleau picioarele până 
deasupra ciorapilor, şi de altfel eu tot nu le vedeam, 
gândul meu nu era la pielea ei albă, ci mă temeam să nu 
cadă. A urcat aşa până a dat de o ramură care trecea 
peste râpă, a încălecat pe ea băieţeşte şi s-a târât de-a 
lungul ei, până ce-a ajuns în partea cealaltă. Acolo n-a 
mai trebuit să facă altceva decât să-şi dea drumul în 
mâini, pulovărul îi ieşise din fustă, fără voia mea îi 
vedeam mijlocul gol, între şolduri şi coaste, alungit din 
mişcare, de-ai fi zis că se rupe. Sub greutatea ei ramura 
se înclinase destul de mult ca săritura să fie uşoară; şi-a 


făcut vânt şi a căzut în picioare, cu genunchii puţin 
îndoiţi, ca gimnastele. 

N-avem încotro, trebuia s-o urmez pe aceeaşi cale, 
dar îmi ticăia inima, nu eram deprins să mă caţăr în 
copaci, aş fi făcut orice în viaţă, în afară de acrobație, şi 
nu-mi pria înălţimea, nu-mi plăcea nici să mă uit la alţii 
cum urcă pe povârnişuri. Aveam de dat un examen, nu 
puteam să mă întorc din drum, s-o las singură, deşi 
gândul îmi fugea la Rita, pe care o socoteam mai 
domoală, nu mi-ar fi cerut să-mi arăt puterile. M-am 
urcat în copac, căţărându-mă ca vai de lume, ca prin vis 
o vedeam pe Mira băgându-şi pulovărul la loc, îşi 
desfăcuse nasturii fustei pe şold, fără să se ferească de 
mine; nu mă interesa deloc ce-ar fi putut să mi se 
dezvăluie dacă m-aş fi uitat cu tot dinadinsul. Mersul pe 
ramura orizontală a fost şi mai greu, n-aveam de ce să 
mă ţin ca să-mi păstrez echilibrul, râpa de sub mine îmi 
dădea ameţeală, pe Mira o uitasem cu desăvârşire. 

Cum am ajuns dincolo nu ştiu, mă legănam între 
pământ şi cer, pădurea se legăna odată cu mine, până ce 
am auzit o pârâitură, ramura s-a rupt şi am căzut agăţat 
de ea, ţeapăn. Mira a stat pe loc, curajoasă, m-a prins în 
braţe şi ne-am rostogolit împreună pe un pat de frunze 
uscate. Stătea cu ochii deschişi şi se uita în ochii mei, de 
la o palmă, nu speriată ci întrebătoare, parcă vroia să 
ştie ce se întâmpla cu mine aşa cum eram lipit de ea, 
aproape ţinând-o în braţe, simţindu-i căldura, respiraţia 
şi bătăile inimii. 

Ce se întâmpla cu mine aş putea să-i spun abia 
astăzi, dacă ar mai fi în viaţă. Orice aş fi făcut nu 
puteam să fiu decât împiedicat şi ridicol, m-a salvat o 
şuviţă de sânge care îi curgea pe obraz, de sub pometul 
stâng spre ureche; o rămurică ruptă o zgâriase şi ea nu- 
şi dădea seama, se uita la mine cu ochii puţin 
încrucişaţi, fiind prea aproape; iar cu parcă nu mai 


vedeam şuviţa de sânge ci numai urechea ei puţin roză, 
delicată şi străvezie. N-aş fi vrut s-o ating, ci doar să mă 
apropii de ea şi să-i spun ceva în şoaptă. Atunci nu ştiam 
ce; ştiu astăzi. Noroc că a trebuit să-i şterg sângele; nu 
aveam o batistă frumoasă, i l-am şters cu frunze de fag, 
dantelate. Apoi am întrebat-o cum nu se putea mai 
nepotrivit, o întrebare prostească: 

— Unde-i mama voastră? 

S-a ridicat în picioare şi mi-a răspuns rece: 

— E plecată. Şi nu se mai întoarce. 

Dar răceala n-a ţinut decât o clipă, pe urmă mi-a 
zâmbit tristă. 

Scalda Necuratului unde am ajuns fugind unul 
după altul, luându-ne la întrecere, tulburată poate şi ea 
ca mine, era altceva decât îmi închipuisem de dimineaţă, 
când privisem de departe. Văzusem mişcare, oameni _ 
forfotind, căruţe şi vagonete cărând pământul devale. In 
jos însă imaginea se îngroşa, devenea ca o pastă deasă 
în care se desenau, înghesuite, tasate, parcă suprapuse, 
zeci de sonde negre, lăsate în părăsire ca pe întreaga 
vale, apoi construcţii noi, birouri, ateliere, locuinţe, 
cazărmi, rezervoare, iar la mijloc un uriaş turn de mină, 
cum nu-mi închipuiam că poate să existe, înalt de peste 
patruzeci de metri, aşa îl vedeam de la distanţă; în 
realitate poate era de doua ori pe atâta, îţi dădea 
ameţeală. 

Adâncitura aceea nemăsurată era poate lăcaşul 
unui ghețar din alte ere, care neavând unde să alunece 
se topise în secole mai calde. Până nu venise Traian cu 
ideea să se facă mina, la adâncime, acolo fusese un lac 
cu apă dulce, de aceea locul se numea Scalda 
Necuratului, fiindcă sâmbăta noaptea se porneau 
bolboroseli de la fund şi oamenii îşi închipuiau că atunci 
Scaraoski şi dracii se lăiază, ca tot românul, să fie şi ei 
curaţi duminica. 


Privind toate acele instalaţii, înainte de a şti ce 
reprezentau ele, şi mai ales ce soartă puteau să aibă, 
căci nu-mi inspirau încredere, mi-am amintit de 
Intreprinderea Auriferă a domnului Alcibiade, o 
aventură atât de hazardată şi de infructuoasă. La fel 
aici, întrevedeam hazardul şi aventura, pentru simplul 
motiv că totul se datora iniţiativei lui Traian, căruia îi 
atribuiam instinctiv o moştenire nefastă, capacitatea de 
a crede în himeră mai mult decât în realitate. 

In acest teolog renegat, popă răspopit cum îi 
spuneau unii, din ignoranță, strălucea spiritul tehnic, cu 
o spontaneitate uluitoare, un instinct inatacabil, în 
schimb îi lipsea o pregătire temeinică. Încă de mic îl 
atrăsese laboratorul de fizică şi chimie al lui Tom, pe 
care îl moştenise după moartea acestuia. Îşi pierdea 
ceasuri acolo, repetând cu pasiune experienţele făcute 
la şcoală. Din clipa când izbutise electroliza apei, 
obţinând într-o eprubetă oxigen iar în alta hidrogen, pe 
care apoi îl făcuse să explodeze spărgând toată sticlăria 
din preajmă, era convins că orice teorie poate fi pusă în 
practică, pe cale directă. Am păţit şi eu la fel, încercând 
să fac un emiţător şi un receptor de telegrafie fără fir, 
după o schemă de principiu, din cartea de fizică; dar 
odată experienţa nereuşită, m-am cuminţit şi n-am mai 
făcut alta. 

Nu cunosc toate avatarurile lui Traian, ştiu doar 
că odată a pierdut bani, sume importante, mai puţin pe 
ai lui, căci n-avea de unde, şi mai mult pe ai unor 
asociaţi ademeniţi cu promisiuni fabuloase, într-o 
întreprindere falimentară, o fabrică de acid sulfuric, 
concepută după procedeul de laborator, care, ce-i drept, 
îi reuşise, dar nu putea să funcţioneze rentabil la o scară 
industrială. Cred că până la sfârşitul vieţii a tot meditat 
la această neizbândă, fără să-i înţeleagă cauza, căci nu- 
şi recunoştea nici o greşeală, după cum domnul 


Alcibiade nu-şi închipuia că ar fi greşit căutând aur în 
apa râului. 

Traian, spirit în definitiv logic, nu putea să creadă 
în perpetuum mobile, idee scoasă din când în când la 
suprafaţă de spiritele fanatice, aflate mai presus de 
propria lor ignoranță. Dar într-o zi i se întâmplă să vadă 
o jucărioară în vitrina unui ceasornicar şi căzu pe 
gânduri; fu întâmplarea care îl îndreptă un timp spre 
teologie. Acea jucărioară poate fi văzută astăzi, în număr 
mai mare decât atunci, fără să aibă însă o răspândire 
universală, deşi ar putea să dea de gândit oamenilor. E 
vorba de o barză, bineînţeles că ar putea să fie în loc 
orice altă pasăre, sau orice obiect de o anumită formă, 
aşezată în echilibru pe o axă mobilă, puţind să se 
balanseze înainte şi înapoi, făcând o mişcare de o 
anumită amplitudine. Aplecată cu mâna în faţă, pasărea 
îşi înmoaie ciocul într-un pahar cu apă şi stă aşa câteva 
clipe, până ce se îndestulează; dar cum înghite, nu se 
vede; pe urmă se dă pe spate. Ce se întâmplă cu lichidul 
în interiorul ei nu mă interesează, fapt este că nu se 
pierde, şi după câteva clipe pasărea se apleacă iar cu 
ciocul în pahar, şi iar se îndestulează; lichidul nici nu 
scade, nici nu creşte, iar mişcarea jucăriei continuă 
până când cineva o opreşte. Nu-i oare imposibilul 
perpetuum mobile? Fiindcă vedea şi totuşi nu putea 
înţelege, Traian socoti că fenomenul se explica numai 
teologic. Aşa dori să devină mitropolit, fără nici o 
aspirație mistică, doar ca să fie mai mare peste ştiinţele 
neînţelese. 

Întâlnirea cu Tinca, dragostea lor fulgerătoare îi 
schimbă încă o dată destinul. Domnul Neagoe, om jovial, 
inteligent, tolerant, avea prea mulţi bani ca să se întrebe 
cât l-ar costa fericirea fiicei sale, dacă se mărita cu un 
om fără nici o meserie, şi incapabil de vreo îndeletnicire 
rentabilă. Aşa încât îşi dădu asentimentul fără să ezite, 


făcu nuntă la Patriarhie, unde sluji însuşi Patriarhul 
Miron Cristea, cu tot soborul. Apoi fu ospăț cu cinci sute 
de oaspeţi, într-o pădure seculară, ca pe vremea 
voievozilor, la una din moşiile lui, vecină cu lacul Snagov 
şi cu codrul Vlăsiei. Ar fi chemat mai mulţi, dar nu găsi 
pe alţii dispuşi să-şi pună frac şi joben la iarbă verde. 

După nuntă hotărâse ca perechea să plece în 
călătorie, o croazieră în jurul pământului, cu un 
transatlantic de douăzeci de mii de tone. Mai târziu s-au 
făcut unele de zece ori mai mari, cu motoare de trei sute 
de mii de cai putere; e bine să se ştie că a existat aşa 
ceva, şi abia deunăzi. Azi nu se mai fac asemenea 
pacheboturi, le-a înlocuit avionul. Dar nici asemenea 
nuntă nu se mai face, numai cât mă gândesc simt 
ameţeală: a fost ea pe lumea noastră, şi încă în timpul 
vieţii mele, sau pe altă planetă, şi-n altă viaţă? 

Traian însă nu avea pasiunea călătoriei, acum îl 
preocupa istoria petrolului, nu prea lungă de altfel; până 
la nuntă studiase tomuri şi tomuri, vizitase rafinăriile 
mai importante apoi voise să meargă de-a dreptul la 
sonde, îmboldit de o idee surprinzătoare. De data 
aceasta ideea era într-adevăr interesantă, destul de 
originală şi reuşi într-o măsură neaşteptată. 

Schela petroliferă a domnului Neagoe era cea mai 
veche din ţară, cu instalaţii demodate, cu o producţie 
neînsemnată, dar suficientă ca să nu meargă în pagubă. 
O păstra fiindcă îi plăcea peisajul, fiindcă îşi făcuse 
acolo o casă de vacanţă, frumoasă şi confortabilă, de 
care îl legau amintiri sentimentale, şi mai ales fiindcă 
altitudinea şi climatul erau prielnice, îi dădeau o stare 
bună, făcându-l să se simtă mai tânăr. Deasupra 
căminului din sufragerie văzusem din prima zi un înscris 
făcut pe foaie de pergament, litere gotice, poate ca să 
amintească de Faust: „Aici nu îmbătrâneşte nimeni!” 


La anii mei de atunci, vorba mi se părea inutilă, 
greu de a fi înţeleasă. Ceea ce rămâne neîndoios, 
niciodată cât am stat acolo nu l-am văzut pe domnul 
Neagoe într-o dispoziţie proastă, niciodată când îl 
întâlneam n-a trecut pe lângă mine fără să-mi 
zâmbească şi să nu-mi spună o vorbă prietenoasă. El 
rămâne omul cel mai jovial din câţi am cunoscut 
vreodată. Fiindcă purta numai papion, nicidecum 
cravată, am asemuit, felul lui de a fi cu zborul fluturelui, 
şi nici azi nu cred că a fost o imagine greşită. Decât că 
n-aş vrea să-i însumeze cineva şi vreo uşurătate; mersul 
lui în viaţă părea, ce-i drept, o bătaie lină de aripi, dar 
nu zbura din floare în floare, ci avea totdeauna o ţintă; 
gravitatea o ţinea ascunsă. 

Incă din seara primei zile când ajunsese acolo şi 
vizitase schela călare, Traian, cu o schiţă simplă pe 
masă, îi explică planul, în cuvinte mai simple decât 
schiţa. Fiindcă în ultimii ani îl ştiam pe Traian numai în 
uniformă de seminarist, şi îi cunoşteam năzuinţele, mi-a 
venit să râd; popi călare mai văzusem, nu însă şi un 
viitor mitropolit. 

— Probabil nu-ţi dai seama cât ar costa proiectul 
tău, dar nici nu mă interesează. Iţi pun la dispoziţie cât 
vrei; va fi darul meu de nuntă! 

— Câştigul are să fie cel puţin înzecit! răspunse 
Traian sigur pe el, fără emfază. 

Când am ajuns eu acolo, lucrul începuse de un an 
şi jumătate, era în bună măsură realizat şi nu părea 
deloc o aberaţie, cum se crezuse. Nu ştiu dacă 
procedeul a mai fost aplicat în vreo schelă de petrol, 
sărăcită; nu ştiu dacă a mai avut şi altcineva aceeaşi 
idee, în altă parte a lumii; n-am auzit. 

Scalda Necuratului era locul cel mai potrivit unde 
să se facă săpăturile. Dealurile din jur aveau între patru 
şi şase sute de metri înălţime, un peisaj frământat cum 


n-am mai văzut nicăieri, şi care a marcat ceva adânc în 
sufletul meu, născut şi crescut cum eram la câmpie, 
chemat de Bărăgan şi de Mare. Peisajul, cu mari 
diferenţe de nivel, cu prăbuşiri de terenuri, cu falii 
imense care lăsau să se vadă straturile de pământ 
diferite, ondulate ca Marea, poienile străbătute în galop 
de cai liberi, pădurile de fag deasupra cărora se roteau 
vulturii şi înlăuntru cărora hălăduiau sălbăticiunile, pe 
care le-am întâlnit şi nu o singură dată, mistreţii, lupii, 
vulpile, cerbii, căprioarele, toate acestea, împreună cu 
ceea ce le adăuga închipuirea mea trezită şi speriată, au 
fost a doua mea naştere, de unde am început altă viaţă, 
paralelă cu prima, dar fără să se amestece între ele; 
sunt un om la deal, şi altul la câmpie. De munte rămân 
departe, îi recunosc doar frumuseţea, măreaţă şi 
zdrobitoare. 

Pornind de la Scalda Necuratului, jos, departe, era 
câmpia; în spate, dealurile; faţă de ele depresiunea 
părea o prăbuşire, fundul ei se afla mai jos decât Marea. 
De jur împrejur, pe versanţi, se înşira schela domnului 
Neagoe, cinci sute cinci sonde, cum am văzut scris pe 
schiţa lui Traian. Cea mai mare parte din ele se ruinau, 
fiind părăsite de mult, cu instalaţiile scoase; nu meritau 
să fie exploatate, pentru câteva picături de păcură. 
Puţine continuau să funcţioneze cu pompe care basculau 
ritmic, alene; ele înviau puţin peisajul, cu mişcarea lor 
monotonă şi cu scârţâitul de uşă neunsă. Dar toate 
sondele fuseseră bogate odată şi era imposibil, socotea 
Traian, ca între ele să nu fi rămas pungi de păcură; 
acestea trebuiau drenate şi lăsate să curgă într-o 
cisternă centrală; iată tot planul. 

Lacul îl drenară, nu ştiu cum, dacă se afla sub 
nivelul mării; nimeni nu mi-a dat explicaţii. Cât despre 
Satana, n-am auzit să-şi fi vârât coada. Mai târziu, 
geologii pe care i-am întrebat, n-au vrut să mă creadă, 


mi-au spus că în natură nu există asemenea formaţii 
aberante. Şi totuşi, nu povestesc decât ceea ce am văzut 
cu ochii. 

Fetele domnului Neagoe regretară dispariţia 
lacului, unde înotau vara, fără să se teamă de diavol. 
Insă nu trebuiră să verse mai mult decât o lacrimă, şi 
tatăl lor construi bazinul de înot, din partea cealaltă a 
casei, mai confortabil şi mai la îndemână; n-aveau decât 
să coboare panta, în costum de baie, dându-şi drumul cu 
săniuţa pe iarba uscată, uneori sărind de-a dreptul în 
apă. | 

În primăvara când am ajuns eu acolo, puţul minei 
era săpat, avea un diametru cât o arie de treier şi o 
adâncime de peste o sută de metri, cu mult sub nivelul 
mării, dacă se adăuga şi adâncimea iniţială, a 
depresiunii. Gândul acesta mi-a provocat o tulburare 
puternică, dar n-am înţeles-o cu adevărat şi nu i-am 
simţit sensul întreg decât trei luni mai târziu, vara, când 
am coborât până în fundul minei. Sub mine nu mai era 
decât bazinul unde se aduna păcura, venită pe drenuri; 
de-acolo se scotea la suprafaţă cu pompe puternice. De 
pe acum debitul instalaţiei era o surpriză, locul părăsit 
aproape cu totul revenea la viaţă, se bucura şi se 
minuna toată lumea. Unii, ştiind că Traian învățase 
teologie, se gândeau că izbânda lui avea o explicaţie 
mistică, Dumnezeu îl călăuzise ca pe Moise, care 
scosese apă din stâncă. 

Nu toate drenurile erau gata, se lucra încă, se 
săpau galerii orizontale, şi toate musteau de păcură; 
lucrătorii erau negrii ca dracii. De la un loc înainte, în 
continuarea galeriilor se înfigeau în pământ ţevi cu 
diametrul cât trunchiul omului, unele erau vechile 
coloane de fier scoase de la sondele părăsite. Auzeam 
buşiturile, simţeam tremurul pământului dar n-am văzut 
cu ce fel de maşini făceau această operaţie; acolo lucra 


bărbatul Ibiei, ca mecanic. Când coloana răzbea într-o 
pungă de păcură, pământul din interiorul ei se scotea cu 
un şurub fără sfârşit, un fel de sfredel. Toate acestea nu 
mă interesează şi nici nu le-aş povesti dacă n-ar fi 
nevoie să lege întâmplările între ele. Pentru mine, 
excavaţia aceea ciudată a însemnat în primul rând 
prilejul de a mă întâlni nestingherit cu Ibi, când bărbatul 
ei era în tura de noapte. 

Trecând zburdălnicia tinereţii, primul loc în 
amintirea mea l-a luat murmurul mării, murmurul ei 
adevărat, aşa cum l-am auzit limpede, când am coborât 
în fundul minei. Eram cu Rita, ea mă călăuzise de astă 
dată, pe Mira n-o mai găsisem acolo; singur n-aş fi 
îndrăznit, şi aşa mi-era frică, deşi Rita m-a ţinut tot 
timpul de mână. Stăteam pe o pasarelă circulară, 
deasupra bazinului, priveam peretele mustind de 
păcură, care se prelingea la vale picătură cu picătură. 
Ştiam că eram mai jos decât nivelul mării, poate chiar 
sub platforma continentală şi fiindcă între cele două 
locuri nu rămânea nici o diferenţă de înălţime, mi s-a 
părut deodată că dispăruse şi distanţa; marea era 
dincolo de peretele îmbibat de păcură, sau poate că era 
chiar acel perete, devenită verticală şi neagră, cum o 
văzusem prima oară, verticală şi albastră, unită cu cerul. 
Iar păcura care mustea din perete nu putea să vină 
decât din mare, unde s-a format ea prima oară. Şi locul 
unde ne aflam noi acum fusese odată un fund de mare, 
marea mă înconjura din toate părţile, murmurând tot 
mai puternic, făcând să mi se zbată timpanele. Aşa am 
ştiut sub ce semn are să mi se scurgă viaţa şi atunci mi 
s-a făcut un dor trist de familia AMarisei şi de tot ce 
lăsasem acolo. Numai pe Alex parcă-l uitasem. 

Când am ieşit la suprafaţă, peisajul frământat din 
jur, pe care îl uitasem şi îl redescopeream uimit de 
contrastul lui strigător cu imaginea mării, rămasă în 


minte, m-a izbit între ochi ca o flacără. Atunci a fost a 
doua mea naştere... 

Dar spre a fi drept cu toate, uneori mă întreb, oare 
acele impresii ale mele, ar fi fost la fel de puternice dacă 
Mira, în prima vacanţă, apoi Rita şi Ibi n-ar fi existat şi 
ele odată cu peisajul? 


29 


S-ar putea ca simpatia pe care mi-a arătat-o Mira 
din clipa sosirii să se fi datorat felului cum venisem 
acolo, plin de glod până în creştet, după ce făcusem un 
drum lung şi necunoscut noaptea, ceea ce era o dovadă 
de curaj la un adolescent ca mine, arătând în acelaşi 
timp că aveam o fire mai puţin comună. La fel se 
întâmplase când mersesem la mare cu trenul mixt, o 
noapte întreagă şi mai bine de jumătate din ziua 
următoare; toţi se uitau la mine cu o mirare stupefiată, 
deveneam erou fără voie. 

Zi de zi am fost împreună cu Mira, în prima 
vacanţă, am colindat dealurile şi văile, m-a dus în locuri 
unde n-aş fi ajuns singur. In prezenţa ei toate erau 
frumoase, mi-au rămas neşterse în minte, drumeaguri 
atât de tăinuite că nu ştiam nici ea nici eu unde puteau 
să ne scoată, mergeam în neştire, aş fi vrut să nu ne 
oprim niciodată şi să nu ne mai întoarcem. Pe o coastă, 
în mijlocul pădurii de fag, creştea un stejar singuratic, 
bătrân de peste un secol, cu trunchiul atât de gros că 
doi oameni abia îl puteau cuprinde cu braţele. Am şi 
încercat, stăteam de o parte şi de alta a lui, Mira a întins 
braţele spre mine, eu le-am întins spre ea şi cu greu am 
putut să ne apucăm mâinile. Am rămas aşa câteva clipe, 
aveam haina descheiată, simţeam prin cămaşă scoarţa 
aspră a stejarului, rece şi umedă, mirosea a mucegai de 
pădure, dar mâinile Mirei erau calde, nu le-aş mai fi dat 


drumul, parcă nu rămăsese nici o piedică între noi, mi 
se părea că o ţin în braţe. 

Alături fusese un stejar de aceeaşi mărime, îl 
tăiaseră, cred că pe cerul de deasupra nu încăpeau 
amândouă coroanele. Cum era retezat de la vreo 
jumătate de metru, ceea ce rămăsese părea o masă 
scundă, de ţară, în jurul căreia ar fi încăput şase 
oameni. Mira s-a aşezat în genunchi şi a început să 
numere cercurile, ca să vadă ce vârstă avusese stejarul; 
mergea cu unghia arătătorului din cerc în cerc şi 
număra, în gând; i se mişcau buzele. Deşi tăiată scurt, 
unghia era prelungă, ovală, delicată şi avea culoarea 
ivoarului. De câteva ori a greşit numărătoarea, nu toate 
cercurile erau clare, s-a întors şi a luat-o de la capăt. 

Astăzi ştiinţa a mers foarte departe, nu bănuiam 
deloc pe vremea aceea că în cercurile copacilor se poate 
ceti toată istoria naturii, viscolele, furtunile, 
cutremurele de pământ, seceta, ploile. 

M-am aşezat şi eu în genunchi, în cealaltă parte a 
trunchiului, am început să număr şi eu cercurile, dar 
unghia mea nu era la fel de frumoasă ca a Mirei, aş fi 
vrut să-mi ascund mâna la spate. Aşa am mers, din cerc 
în cerc, până ce degetele ni s-au întâlnit la mijloc; o 
clipă, cât s-au atins, am simţit ceva ca o descărcare 
electrică dintr-o butelie de Leyda. Cifra ei nu se potrivea 
cu a mea, am făcut media: stejarul avusese vreo sută 
cincizeci de ani, iar fiecare din noi abia trecusem de 
şaptesprezece. În curând se împlinea anul de când 
dispăruse Tania. 

— Unde ţi-a gândul? mă întreba uneori Mira. 

Tresăream şi mă făceam roşu la faţă. Dar îmi era 
bine cu ea, păcat că zilele treceau prea repede. După ce 
pământul s-a zbicit, ne-am dat cu săniuţa pe iarbă: nu 
credeam că se poate. Tălpicile de fier alunecau la fel de 
uşor ca pe zăpadă. La piciorul pantei, pe marginea 


bazinului de înot, unde acum nu se putea face baie, 
vremea fiind rece, era un parapet de fân, ca o şură la 
scară redusă, pus acolo ca sania să nu cadă în apă: 
grădinarul îl refăcea în fiecare dimineaţă, fiindcă îl 
răvăşeam, ne izbeam în el cu toată viteza, ne dădeam 
peste cap, ne rostogoleam chiuind şi râzând de ne durea 
ceafa. Pe urmă, rămâneam întinşi cu faţa în sus, unul 
lângă altul, şi stăteam aşa să ne tragem sufletul. 

Domnul Neagoe ne privea pe geamul verandei, 
părea că se bucură de joaca noastră; cât am stat acolo, 
nu l-am văzut niciodată supărat, niciodată nu l-am auzit 
să spună cuiva o vorbă mai aspră. 

Pe Tinca n-o întâlneam decât la masă, restul 
timpului stătea în cameră. Citea, visa, croşeta, dădea 
pasienţe? N-am aflat. 

Trandafil lucra, înconjurat de cărţi răvăşite, şi de 
hârtii cu portative; din când în când auzeam un acord la 
armoniu; era ceva straniu, mă tulbura fără să-mi dau 
seama de ce, apoi rămâneam cu sentimentul că trăiesc 
de pomană, n-am să fac nimic de ispravă, şi atunci îmi 
venea s-o repudiez pe Mira, tocmai fiindcă în tovărăşia 
ei mă simţeam bine. 

Pe Traian îl vedeam numai seara, când venea 
călare de la mină. După ce îşi lepăda hainele murdare 
de păcură îmbrăca sutana cenuşie, cobora în odaia mare 
de toată ziua, se aşeza într-o berjeră, lângă căminul 
unde se mai făcea din când în când focul, serile fiind 
răcoroase. Curând cobora şi Tinca, se aşeza pe un 
scăunel la picioarele lui şi-l privea pierdută. Cred că era 
bolnavă de dragoste, de aceea nu făcea nimic toată ziua, 
ci doar aştepta; dar aşteptarea este o muncă! Traian 
citea cărţi polițiste; nu-i greu ca de la Biblie să ajungi la 
ele, un roman poliţist mai palpitant decât Biblia nu 
există. 


Rămâne Rita; ea este mai complicată decât 
crezusem, nu o pot defini în două cuvinte, nu 
presimţisem că voi avea de spus multe. Voise să vină cu 
noi, în prima zi, când mergeam la mină. Mira îi interzise, 
cu asprime. De atunci înainte Rita m-a evitat cu 
ostentaţie, la fel şi pe Mira. Dacă o găseam singură într- 
o cameră pleca înainte de-a apuca să-i spun bună ziua. 
Dacă o întâlneam pe scară, se întorcea din drum, ca să 
nu treacă pe lângă mine. 

Intr-o zi, Mira a vrut s-o ia cu noi la observator, 
aşa i se spunea, deşi era doar un turn topografic, cu 
eşafodaj de lemn, pe cel mai înalt dintre dealuri, de 
unde se vedea întreg peisajul, intre munţi şi câmpie. 
„Duceţi-vă singuri!” a răspuns îmbufnată. 

În noaptea de înviere, văzând-o singură şi parcă 
obidită, m-am dus şi i-am aprins lumânarea din mână; a 
suflat în ea şi a stins-o. Nu eram la biserică, ar fi fost 
prea mult de mers şi apoi se ştia că preotul, afumat încă 
de la Vinerea Mare, nu făcea o slujbă frumoasă. Ne-am 
adunat în odaia mare, dintre verandă şi scară, Traian a 
spus o rugăciune, sau poate o parabolă, pe urmă a 
aprins lumânarea. Şi ne-a chemat să luăm lumină. 
Lumânarea Ritei a rămas stinsă; avea în ochi o ironie 
păgână. 

Fiecare ne-am dus cu lumânarea în camera 
noastră, aşa era obiceiul casei, am pus-o în sfeşnic şi am 
lăsat-o să ardă. Când să ies pe uşă, am văzut-o peste 
drum pe Ibi, luna plină dădea lumină ca ziua. Avea pe ea 
tot o rochiţă fără mâneci, scurtă şi decoltată, dar nu 
albă, ci de-o culoare închisă. Coborâse şi aştepta să vină 
lumea de la biserică, să-şi aprindă lumânarea; bărbatul 
ei era în tura de noapte, îmi aminteam că aşa îi spusese 
poştaşului. Pe bărbat îl chema Frantisek, neam de ceh, 
dar vorbea ungureşte. Nu se vedea nimeni venind pe 
drum, Ibi putea să aştepte mult şi bine, uşor să 


răcească. Am coborât şi m-am dus la ea cu lumânarea 
aprinsă; m-a privit uimită, nu-şi dădea seama de unde 
răsărisem. „Cristos a înviat!” i-am spus. Probabil nu ştia 
să răspundă, dar s-a luminat la faţă şi mi-a mulţumit cu 
o înclinare a capului; flacăra luminării licărea în ochii ei 
ruginii, făcându-i să ardă ca tăciunii. Pe urmă a urcat 
dealul, apărând lumânarea cu mâna, să nu se stingă. Am 
aşteptat până ce a ajuns sus şi a deschis uşa căsuţei. 
Înainte să intre, a întors capul în urmă. Nu puteam să 
văd, dar mi-am închipuit ce mirată era că încă nu 
plecasem. Atunci am avut presimţirea că aşteptarea mea 
nu putea să rămână fără urmări, oricât aş fi fost de 
nevârstnic. Lumânarea pe care i-o aprinsesem ardea 
acum în odaia ei, şi era imposibil ca ea să nu se întrebe 
cine eram eu şi de ce venisem să-i dau lumină. 

Din toţi, numai Rita îmi observase lipsa; când am 
intrat în casă, mă pândea din umbră, având în ochi 
aceeaşi ironie păgână. Până să plec la şcoală, n-am mai 
aflat nimic despre ea decât că era logodită, auzi vorbă! - 
cu un fecior de bani-gata care învăţa carte în Anglia şi 
nu venea acasă decât în vacanţa mare. 

Atunci, în seara de Înviere, când ne-am aşezat la 
masa împodobită cu zambile roz şi albastre, să ciocnim 
ouă roşii, l-am întrebat pe domnul Neagoe, ca să-mi dau 
ifose, dacă îl cunoştea pe domnul Pretoreanu. A fost 
singura dată când am văzut pe faţa lui o grimasă, s-a 
făcut roşu, m-a privit crâncen, dar s-a stăpânit, a scos 
numai o vorbă, un şuier: 

— E un demon! 

Apoi s-a întors spre Traian şi s-a scuzat: 

— Iartă, părinte! 

Restul serii, cât am mai rămas în sufragerie a fost 
jovial, ca totdeauna. Numai că eu stăteam cu ochii în 
farfurie, neputând să-mi iert neghiobia. Rita, în faţa 


mea, mi s-a părut mai mult decât radioasă, jubila 
drăceşte. 

Din toate drumurile pe care le-am mai făcut cu 
Mira până la sfârşitul vacanței, cel mai mult mi-a plăcut 
cel la Observator; deşi lung şi anevoios, vara l-am reluat 
din nou şi nu o singură dată; devenise un ţel. Aşa cum se 
vedea proiectat pe cer, deasupra pădurilor, tumul acela 
de lemn nu părea departe, şi nici nu era, într-un zbor de 
pasăre; pe pământ însă, poteca nu mergea în linie 
dreaptă, cobora prin văi şi urca pe coaste, pe 
povârnişuri, ocolea râpe adânci şi întinse, cu desişuri pe 
unde abia dacă răzbeau şerpii şi şopârlele: era un drum 
torturat, parcă fără direcţie, adesea mergea mult la 
stânga, pentru a ajunge la dreapta, mergea înapoi, 
pentru a reveni înainte, îmi dădeam seama după cum 
bătea soarele printre arbori, când într-un obraz, când în 
altul, când în ochi, când în ceafă, era ca o călătorie în 
haos, şi atunci mă duceam cu gândul la călătoria pe 
mare, sub boita cerului nemişcată. 

Pe vremea senină alcătuirea turnului se vedea 
limpede de acasă, patru stâlpi de lemn legaţi intre ei cu 
traverse şi contravântuiri încrucişate, dând naştere unui 
înalt trunchi de piramidă, de trei ori mai îngust în vârf 
decât la bază, părând fragil, ca o dantelă transparentă. 
Lemnul, încă neînnegrit, lucea în soare, şi atunci 
izbuteam să văd în acea construcţie ceea ce era ea în 
realitate, o lucrare omenească, unde se muncise cu 
ferăstrăul, cu tesla şi cu ciocanul, tăind, păsuind, bătând 
piroane şi scoabe, violând natura şi desfigurând-o. Ar fi 
semănat cu un far, supraviețuind pe un fund de mare 
secată. Spre amurg, când lumina începea să scadă şi se 
colora în mov sau albastru, sau în zile noroase şi 
înceţoşate, apărea altă imagine, un desen difuz care nu 
mai semăna cu ceea ce făcuseră oamenii, devenea al 
naturii atotputernice şi imposibil de a fi ofensată. 


Desluşeam ramuri şi frunze, era un arbore mai înalt 
decât toată pădurea, un brad coborât de la munte, un 
semn de hotar între ce-i al omului şi ce-i al pământului. 

Am crezut că drumul la Observator îmi plăcuse 
fiindcă eram cu Mira. Este adevărat, nu ma lepăd nici 
astăzi. Natura aceea misterioasă şi confuză îmi ţinea 
treze toate simţurile, toată puterea mea de recepţie, 
nimic nu rămânea nebăgat în seamă, nici un copac nu 
semăna cu altul, făceam tot timpul deosebire, pe fiecare 
îl asemuiam cu ceva, în mintea mea se trezeau imagini 
peste imagini, aflate în memorie sau închipuite, pădurea 
reînvia toate amintirile mele, oameni, trufaşi, frumoşi, 
viteji, sau strâmbi şi nevolnici, cu scorburi şi cioturi, 
vrăjitoare bătrâne, cocârjate, iele şi zâne, mame cu 
prunci în braţe, văduve plângând pe capacul sicriului; 
nimic din ce trăisem nu rămânea pe dinafară, ci îşi 
găsea ecoul în trunchiul unui arbore de o forma ciudată, 
într-o împletire de ramuri, în frunze, în iarbă, într-un 
luminiş presărat cu năsturaşi albi şi galbeni, cu o 
căprioară îmbrăcată în soare; de-ar fi fost numai această 
vietate, câte chipuri nu mi-ar fi adus în minte, câte 
mişcări graţioase, în mersul câtor fete urmărite în săli 
de bal, sau pe scene de teatru. Era apoi muzica pădurii, 
cântarea ei nesfârşită, melodia continuă pe care oamenii 
au descoperit-o cu atâta anevoinţă, după secole de 
căutare şi înnoire! Şi mirosul, trezit de soare, al 
frunzelor şi al pământului, argilă, humă şi clorofilă, 
viitoare parfumuri distilate şi puse în flacoane 
împodobite. lar mai presus de toate acestea şi de ce s-ar 
mai putea spune, era necunoscutul, în cele mai 
neprevăzute din formele lui posibile, căci nicăieri ca 
într-o pădure pustie nu este mai multă ascundere şi nici 
un adevăr nu poate fi mai nesigur. 

Dar cum aş putea să uit că peste această continuă 
derulare de imagini neprevăzute se suprapunea Mira, o 


vedeam tot timpul, cu mersul ei de vietate neobosită, 
care nu se opreşte niciodată până la moarte; îi auzeam 
respiraţia, egală şi liniştită şi parcă îi simţeam pulsul, ca 
şi cum i-aş fi ţinut mâna pe inimă. Eram trist, mi se 
părea prea frumoasă ca să cred în existenţa ei reală, 
oricând putea să dispară, lăsând în loc numai visul. Şi 
totuşi nu m-aş fi întors din drum cât timp ea continua să 
meargă înainte. Mira era cel mai nepătruns necunoscut 
din pădure; oare ce vroia cu mine? 

Ultima coastă a fost înaltă şi povârnită, urcam 
greu, Mira mi-a luat-o înainte, uitând că nu-i plăcea să 
meargă în faţă; a vrut să fie învingătoare, a ajuns prima 
şi când a pus ultimul pas, pe culme, parcă şi-a înfipt în 
pământ steagul. 

Privit de la bază, cu vârful pierdut printre norii 
duşi de vânt, care dădeau impresia că întreagă schelăria 
lui se leagănă şi o să se prăbuşească, turnul mi se părea 
de-o înălţime intangibilă, ireală, nu putea să aibă 
legătură cu solul, ci aparţinea cerului, era atârnat de 
stelele invizibile ziua. Şi totuşi existau scări pământene, 
aş fi vrut să le ignor, speriat de ele. Scări şubrede, ca la 
pătule, cu fuse în loc de trepte. Toată construcţia avea 
vreo şapte platforme ca nişte etaje, şi scările, puse oblic, 
urcau în zig-zag de la una la alta. Nu păreau făcute 
pentru oameni, ci pentru păsările cerului. 

— Haide, a hotărât Mira, urcă tu primul! 

Mi-a stat inima şi m-am albit la faţă. Niciodată nu- 
mi va fi ruşine să spun că îmi era frică. 

Mi-a plăcut să înot pe valuri cât casa, îmi 
descopeream o a doua natură, dar nu străină, ci derivată 
din prima. Mi-a plăcut să mă dau peste cap cu 
aeroplanul; m-am simţit ca pe o planetă stabilă, nu m-a 
speriat vidul, fiindcă nu era altceva decât atmosfera 
planetei mele, cu forţa ei de gravitație care îmi asigura 
stabilitatea în spaţiu. In schimb, nu-mi place să urc pe 


înălţimi terestre, să văd pământul sub mine dar să-i 
aparţin în continuare, prin legături nesigure. Oricât de 
puternică ar fi baza unui munte, dacă ajung sus şi mă uit 
în vale, mi se pare că toate se leagănă şi au să se 
prăbuşească. Ştiu bine că e numai o impresie, şi totuşi 
nu-mi pot scoate frica din suflet. 

Insă turnul se legăna de-a binelea. Schelăria era 
elastică, pendula în bătaia vântului, mişcările noastre îl 
făceau să se legene şi mai mult, mi-era teamă că e 
sensibil până şi la o respiraţie mai adâncă, îmi lua foc 
pieptul şi n-aveam curaj să trag aer până în fundul 
plămânilor. 

Am avut de ales între dezonoare şi groază. Dacă 
nu urcam, Mira m-ar fi disprețuit şi mi-ar fi întors 
spatele. Singura concesie pe care mi-a făcut-o, văzând 
că şovăi, a fost să pornească ea prima, iar eu am urcat 
în urma ei, ceea ce nu e cuviincios pe o asemenea scară, 
dar mintea mea nu era la picioarele ei şi la ce ar mai fi 
putut să se vadă, priveam hipnotizat fusele scării care 
nu ştiu prin ce minune nu mi se rupeau în mână, atât le 
strângeam de puternic. 

Nici astăzi, după ce a trecut timp şi am înfruntat 
destule primejdii, nu pot să mă gândesc la scările 
Observatorului, fără să mă treacă fiorii; mai bine să nu- 
mi aduc aminte. Norocul meu a fost că nu m-am uitat în 
jos, nici n-aş fi putut, aveam gâtul ţeapăn; şi alt noroc că 
nu m-am gândit cum are să fie la coborâre. Dar când am 
ajuns pe ultima platformă, care mi se părea că se 
leagănă ca o barcă pe valuri şi se legăna într-adevăr, s-a 
petrecut cu mine un fenomen neaşteptat, mi-a dispărut 
frica, presupun că în chip paroxistic, nu găsesc altă 
explicaţie. Numai că, totdeodată mi-au dispărut şi alte 
simţăminte, mi-a îngheţat sufletul şi Mira mi-a devenit 
indiferentă; era lângă mine, pentru ea urcasem, şi mi se 
părea o străină. 


Nu puteam deloc s-o asemuiesc cu frumoasa 
Cunigunda cea fără inimă, din poezia lui Schiller, care 
îşi supune adoratorul la un examen de o cruzime 
inumană. Mult l-am admirat pe acel cavaler curajos şi 
demn că n-a pregetat să coboare în arena unde se 
încăierau fiarele sălbatice; spre a-i aduce doamnei 
mănuşa aruncată de ea spre a-l pune la încercare. Dar şi 
mai mult l-am admirat că, după această faptă bravă, în 
loc să aştepte răsplata făgăduită, a aruncat mănugşa la 
picioarele crudei Cunigunda, pe urmă a întors spatele. 

Situaţia mea era departe de a fi aceeaşi; şi nici nu- 
i bine spus că Mira îmi devenise indiferentă; devenise 
interzisă. Stăteam lângă ea, ţinându-mă de balustrada; 
dacă aş fi pus mâna pe mâna ei nu s-ar fi dat în lături, 
ştia că făcusem un act vitejesc urmând-o şi mi se 
cuvenea o răsplată; la o înălţime atât de mare nimic nu 
se refuză. Dar nu aveam nici un drept, fiindcă îmi fusese 
frică. 

Răsplata pentru ascensiunea aceea atât de trist 
plătită a fost peisajul văzut de la cea mai mare înălţime. 
Ştiam că există înălţimi mai mari, munţii bunăoară, care 
se vedeau în spate, cu un pisc alb de zăpadă, şi păreau 
atât de aproape că i-aş fi putut atinge cu mâna. Dar 
acelea erau înălțimile altora, pe când locul unde 
ajunsesem în lungi etape, urcând platformă după 
platformă, îmi aparţinea, îl cucerisem cucerind propriul 
meu spirit şi astfel mă aflam mai sus decât oricine, 
fiindcă nimeni în lume nu putea să-şi cunoască 
înălţimea, cum mi-o cunoşteam eu în clipele acelea. 

De-acolo unde mă aflam vedeam pământul ca pe o 
hartă în relief, atât de complet, de amănunţit şi de 
limpede cum nu aş fi ajuns să-l cunosc nici dacă 
asimilam întreaga ştiinţă a geografiei, ilustrată de filme 
în culori şi de fotografii panoramice; nici dacă aş fi 
călătorit de la un pol la altul. Peisajul înregistrat de 


mine a fost însuşi pământul, cu munţii, cu dealurile şi cu 
câmpia. Şi ca o supremă răsplată, atmosfera fiind 
limpede cu desăvârşire, printr-o împrejurare ideală, iar 
soarele bătând din spate, am văzut chiar marea, clipind 
la cel mai îndepărtat dintre orizonturi, albastră, cu 
crestele valurilor albe, ca zăpada din vârful piscului. Mi 
se părea un privilegiu irepetabil, atât de multe nu mai 
putea să obţină nimeni după mine; căci imaginea mării, 
cum avea să-mi rămână în ochi toată viaţa, provenea din 
două puncte de observaţie diferite, unul din înaltul 
cerului, altul bănuit în adâncul pământului, fundul 
minei, unde presimţeam că i se aude murmurul; astfel, 
în spiritul meu, imaginea devenea stereoscopică şi 
căpăta adâncime, dezvăluindu-mi nu doar imaginea ci şi 
spiritul mării, dimensiunea ei ascunsă privirii noastre. Şi 
iar mi s-a făcut dor de familia AMarisei. 


30 


Deşi ne despărţisem fără efuziune, Mira mi-a scris 
la şcoală. Oare cum mi s-o adresa, mă întrebam, 
întârziind să deschid plicul; mă temeam de o formulă 
ceremonioasă, fiindcă scurtele şi neclarele noastre clipe 
de intimitate păreau rămase prea mult în urmă. „Mon 
seigneur...”, începea scrisoarea; fetele de pension se 
descurcă, au la dispoziţie fel de fel de cuvinte, luate din 
poezii, din romane, din Codurile manierelor elegante, 
unde se găsesc modele de scrisori cu sutele, pentru 
toate situaţiile, trebuie doar să le adapteze, ceea ce se 
face cu uşurinţă. Mie însă mi-a luat foc obrazul de 
emoție, mi s-a părut că ar fi o declaraţie de supunere. 
Poate nici nu mă înşelam, judecând după ce spunea mai 
departe: „Mi-a părut rău că în ziua aceea, când eram 
mai aproape de cer decât de pământ, ai fost atât de rece 
cu mine! Dar e vina mea, măcar în parte; nu te-am 
încurajat, iartă-mă!...” Poate oare un tânăr, încă naiv şi 


fără experienţă, să aştepte mai mult de la o fată? 
Bucuria îmi era umbrită de regrete, nu lipseau încă nici 
speranţele. În rândurile care urmau se şi întrezărea 
reparația: „Tatăl meu, care te simpatizează, şi toţi ai 
casei, care nu te simpatizează mai puţin, te poftim să-ţi 
petreci la noi vacanţa mare”. Nu mă îndoiam de 
sinceritatea ei, dar cum de putea să mă simpatizeze 
domnul Neagoe, după ce pronunţasem în casa lui, cu 
atâta lipsă de inspiraţie, numele domnului Pretoreanu? 
Înseamnă că avea o inimă generoasă; m-am gândit la el 
cu căldură. M-a surprins şi m-a tulburat nespus de mult 
ce spunea Mira mai departe: „Poate, într-o zi, o să ne 
mai urcăm o dată acolo sus, dacă nu ţi-o fi frică de 
mine!” 

Am visat îndelung cu ochii pe aceste rânduri, şi mi 
s-a zbuciumat sufletul. Vroia să fie ironică? Sau credea 
cu adevărat că frica mea, imposibil să nu se vadă, se 
datora ei, nu înălţimii? Să fi fost eu pentru ea doar un 
timid şi nu un nevolnic? 

Incheierea nu dovedea decât nerăbdare: „Nu 
întârzia, vino odată cu Trandafil, cum vă dă vacanţă. Şi 
telegrafiaţi-ne, ca să trimitem maşina la gară.” 

Nu uitase că venisem pe jos, noaptea, 
cincisprezece kilometri de drum prin noroaie. Dar nu 
ştia că mă oprisem la o troiță şi mă rugasem să-mi iasă 
în cale o dragoste. 

N-aş fi îndrăznit să-i răspund, poate la pension le 
cenzurau scrisorile. 

Am venit într-adevăr cu Trandafil, după ce ne-am 
abătut o zi pe acasă, s-o văd pe mama şi s-o luăm pe 
Alexandrina, doamna Alcibiade, invitată de domnul 
Neagoe. Poate ar fi invitat-o şi pe mama dacă ar fi 
pomenit despre ea Traian sau Trandafil. Eu bineînţeles 
n-aş fi îndrăznit, ar fi fost o necuviinţă, iar ei au scăpat 
din vedere, aveau alte preocupări. Trandafil continua să 


încerce compuneri muzicale pe cale aritmetică şi în 
acelaşi timp căuta să dezlege misterul faimoasei 
teoreme a lui Fermat, lucru început cu luni înainte şi pe 
care urma să-l termine abia toamna. Iar Traian, împărţit 
între mină şi dragostea Tincăi, mistuitoare deşi discretă, 
nu avea nici cel mai scurt răgaz pentru alte gânduri. 

Îmi părea rău s-o las singură pe mama, ea însă, ca 
în atâtea rânduri, m-a îndemnat din toată inima să plec, 
bucurându-se că-mi va fi bine. 

De astă dată am plecat mai chibzuit, ziua, cu un 
tren care ajungea la amiază. Şoferul ne aştepta pe 
peron, să ne ia bagajele; purta costumul albastru, dăruit 
de domnul Neagoe; pe drum m-am uitat cu atenţie la 
mâneca hainei; pata de păcură nu lăsase nici o urmă. 
Am fost dezamăgit că nu venise şi Mira, fusesem sigur 
că avea să ne întâmpine în gară, scrisoarea ei nu lăsa 
nici o îndoială. Dar erau aproape două luni de când o 
primisem; într-un asemenea răstimp se pot schimba 
multe, mai ales că nu-i răspunsesem, am spus din ce 
motive; şi pe deasupra, nu-mi dăduse adresa, nu ştiam 
nici măcar numele pensionului. 

Aveam în suflet o nelinişte şi o amărăciune, dar 
ieşind în spatele gării, m-a preocupat maşina, nu era cea 
de rândul trecut ci una nouă, a gabrioletă Fiat, mi se 
pare 509, cu coviltirul dat pe spate. După ce i-am ajutat 
Alexandrinei să se urce, am făcut ce-am făcut şi m-am 
aşezat lângă şofer, deşi am fi încăput toţi trei în spate, 
învăţasem teoretic să conduc automobilul, exersându- 
mă cu pedalierul lui Comşa, pus sub bancă. Un an mai 
înainte nutrisem gândul să facem ocolul României Mari, 
cu o limuzină de şapte locuri, pe care avea să ne-o 
împrumute tatăl lui Vava, un coleg al nostru: nu-i era 
greu să se lipsească de ea, mai avea încă două. Dacă 
lipsa Mirei mă dezamăgise, mult mai dezamăgit şi mai 


trist fusesem descoperind că tatăl lui Vava nu era decât 
şofer de taximetru, cu leafă. 

Pe drum am urmărit tot timpul mişcările şoferului, 
nu mai vedeam nimic altceva, nici nu ştiam unde 
suntem, de altfel n-aş fi putut să recunosc locurile, 
fiindcă făcusem drumul noaptea, sub un cer fără stele. 
Mă simţeam satisfăcut şi puţin mândru de mine, 
constatând că şoferul schimba vitezele, accelera, frâna, 
mânuia volanul întocmai cum făcusem eu în gând, după 
exerciţii îndelungate. Dacă aş fi trecut în locul lui, eram 
sigur că m-aş fi descurcat din prima dată, deşi nu mai 
condusesem niciodată un automobil adevărat, şi încă 
atât de puternic, că urca pantele în priză directă, fără să 
se audă motorul decât ca un murmur. 

Coboram în serpentine spre un fund de vale, unde 
curgea un râu limpede, când maşina a început să 
hurducăie şi să tragă într-o parte; şoferul a oprit în 
marginea şanţului, a coborât şi a început să drăcuie, cu 
jumătate de voce, din respect pentru Alexandrina, altfel 
poate că ar fi înjurat birjăreşte; un cauciuc din spate se 
dezumflase, roata era îngropată în praf până la jantă şi 
arăta jalnic; orice pană de cauciuc e ceva jalnic, îţi ia tot 
cheful de viaţă. I-am ajutat şoferului să ridice maşina pe 
cric, poate îl încurcam dar vroiam să învăţ ceva, nu să 
mă aflu în treabă. In timp ce el scotea piuliţele, am 
desfăcut din curele roata de rezervă, fixată într-o 
adâncitură a aripei din faţă şi abia când am pus-o jos şi 
mi-am îndreptat spinarea am dat cu ochii de troiță; 
oprisem tocmai în dreptul ei, era troiţa unde mă 
rugasem atunci, noaptea. Mira mi-a venit în minte, pe ea 
o invocasem, fără s-o ştiu, era însă predestinată, dovadă 
că a fost prima făptură omenească pe care am văzut-o 
când am sunat la poartă; a deschis fereastra şi-a apărut 
cu ochii ca de antracit atins de flacără, cu obrazul 
îmbujorat, cu părul blond încins de lumina soarelui care 


tocmai răsărea peste dealuri. Până ce şoferul să-şi 
strângă sculele, m-am gândit la Mira, acolo, în faţa 
troiţei, atât de încordat, încât mi se părea imposibil să 
nu simtă de la distanţă. 

Am ajuns la ora de după-amiază când domnul 
Neagoe avea obiceiul să se odihnească şi toţi ceilalţi 
păstrau liniştea. Am coborât primul din maşină şi am 
sunat la poartă, cu nerăbdare, n-am aşteptat ca şoferul 
să tragă maşina în curte. Intocmai ca prima dată, s-a 
deschis fereastra de la mansardă, aceeaşi unde atunci 
apăruse Mira, luminată de soare. Acum soarele trecuse 
în partea cealaltă, peste acoperişul casei, fereastra era 
umbrită, nu vedeam limpede, şi nici nu puteam înţelege; 
abia după o clipă de nedumerire, în locul Mirei am 
recunoscut-o pe Rita, cred că în primul rând datorită 
părului, negru cu o sclipire albastră, cu ciudata meşă 
blondă de-a lungul creştetului şi cu franjuri pe frunte, 
care fluturau la mişcările capului. Mai neaşteptat, decât 
orice era zâmbetul ei, deschis, bucuros, sincer, cum nu-l 
ştiusem, îmi fusese tot timpul ostilă. 

Mi-a făcut un semn amical cu braţul, pe urmă am 
auzit-o coborând scara, în fugă, în timp ce poarta se 
deschidea singură. Dar era imposibil, zâmbetul ei nu-mi 
era adresat mie, ci Alexandrinei şi lui Trandafil; cum de 
ma lăsasem înşelat fie şi-o clipă? Nu-mi sfârşisem 
gândul, când Rita a apărut în fugă de după colţul casei, 
a venit drept la mine, mi-a întins amândouă mâinile şi 
m-a sărutat repede pe amândoi obrajii. Abia pe urmă s-a 
dus la ceilalţi, care intraseră cu maşina în curte, le-a 
urat bun venit, i-a condus în casă. În timp ce urca scările 
cu ei, mi-a strigat peste umăr, rămăsesem stingher jos, 
în mijlocul odăii de ziuă: 

— Nu te supăra că nu te conduc; ai tot camera de 
rândul trecut. Du-te şi am să vin îndată! 


Parcă nu-mi venea să mă mişc, aşteptam să se 
deschidă o uşă, să apară Mira, nu înţelegeam de ce 
întârzie... 

Până toamna la sfârşitul vacanței, n-a apărut, nu 
ştiam de ce, era plecată, dar unde, şi pentru cât timp? 
Nimeni nu mi-a dat vreo lămurire, şi nici nu îndrăzneam 
să întreb, parcă mă simţeam vinovat, şi n-ar fi fost 
degeaba, mă gândeam la drumurile noastre pe dealuri, 
la turnul unde ne urcasem, la scrisoarea ei, la planurile 
mele, la troiţa unde o invocasem cu atâta ardoare. Să fi 
fost pedepsită, trimeasă la mănăstire? De murit nu 
murise, nu purta nimeni doliu. Dar cât am stat acolo, 
nimeni nu i-a pronunţat numele. 

Astăzi, după atâta timp, când am uitat atâtea din 
trecutul meu, mă întreb dacă Mira a existat aievea sau 
n-a fost decât o închipuire, o năzuinţă de primăvară. Dar 
poate închipuirea omului să meargă atât de departe? 
Cum să fi născocit ochii ca antracitul ars, cum n-am mai 
văzut alţii, şi părul strălucind în lumina soarelui? Oare 
n-au stat mâinile ei în mâinile mele când am cuprins 
amândoi cu braţele stejarul secular care încă mai 
există? Observatorul, cum numeam turnul topografic, a 
dispărut de mult, l-a doborât o furtună, pe urmă a 
putrezit şi nu s-a mai construit altul, ar fi fost inutil, azi 
hărţile se fac mai uşor şi mai precis, după fotografii 
aeriene. Dar şi acum îmi amintesc cum se legăna la 
mişcările noastre şi cu ce frică am urcat scările şubrede. 
Şi nu din înălţimea lui am văzut geografia ținutului, 
până la mare? Ce-aş fi căutat acolo, sus, dacă nu era 
Mira, să mă electrizeze? Dovezile cele mai sigure 
rămâneau însă şuviţa de păr şi scrisoarea ei, ştiută pe 
dinafară. Le lăsasem acasă, într-o casetă cu amintirile 
cele mai preţioase. Când m-am întors, n-am mai găsit-o, 
într-o noapte ţiganii au vrut să ne jefuiască, dar n-au 
apucat să ia mare lucru, fiindcă i-a simţit caraula şi a 


tras cu puşca, de la poartă, sa-i sperie. Printre puţinele 
lucruri pe care au putut să le arunce în sac erau caseta 
mea şi micul țambal pe care mi-l dăruise domnul 
Alcibiade. 

Chiar în toamna aceea mama, rămasă singură, a 
părăsit casa unde copilărisem, s-a mutat la oraş, cu 
chirie, la nişte neamuri, n-a mai avut curajul să rămână 
acolo. Vara următoare a plecat şi Alexandrina. 

Am urcat scările şi m-am dus în cameră cu un gol 
în suflet. Când am deschis fereastra, am văzut-o pe Ibi, 
la căsuţa din deal, întinzând rufele pe frânghie, ridicată 
pe vârfuri; parcă îşi făcea vânt să zboare. 

La masa de seară, când i-am întâlnit pe toţi ai 
casei, domnul Neagoe, Tinca şi Traian, l-am cunoscut şi 
pe logodnicul Ritei. Era un tânăr de vreo douăzeci şi unu 
de ani, vârsta milităriei, o figură simpatică, deşi cam 
decolorată, blond ca paiul, cu o frunte mare, bombată, 
cu bărbia îngustă, de unde rezulta o fată triunghiulară, 
şi, ce nu-mi plăcea la el, cu o mustăcioară ţepoasă, ca 
peria de unghii; la sfatul meu şi-a ras-o. Rita mi-a sărit 
de gât, fericită; ea nu putuse să-l convingă. Intâmplarea 
n-a rămas fără urmări în relaţiile noastre. 

Îl chema Bob şi i se spunea Bobu; l-aş fi sfătuit să 
nu accepte acest adaos, dar nu puteam să mă amestec 
în toate. Deşi ne despărţeau trei ani şi jumătate ne-am 
împrietenit repede, i-am devenit confident, nu se sfia să- 
şi dezvăluie păsurile şi planurile de viată. Aşa am putut 
să-mi dau seama că, deşi instruit, cu purtări alese, ştiind 
să se facă plăcut între oameni, capabil să converseze 
despre orice subiecte, chiar politice, îi lipsea imaginaţia, 
în mintea lui, altminteri sănătoasă, avea ceva tern, după 
cum avea un orizont limitat şi o judecată cam 
triunghiulară, ca propria lui faţă. Rămasă văduvă când 
el avea zece ani, mama lui, femeie frumoasă şi încă 
tânără, stârnise interesul unui diplomat cu avere, fost 


ministru de externe, fost ministru plenipotenţiar în cele 
mai râvnite capitale europene, căci pe atunci nu aveam 
ambasade. Urmă căsătoria, în prima zi după anul de 
doliu... 

Bob purta numele tatălui adevărat, Ianculescu, 
despre care nu ştia nimeni nimic. Numele noului tată nu 
pot să-l dezvălui, cineva care cunoaşte istoria vremii s-ar 
putea să-l identifice. Între el şi fiul vitreg se născu de la 
început o antipatie prea pronunţată ca să rămână 
speranţa unei reconcilieri viitoare. Pentru Bob fu un 
noroc, aşa se pomeni trimis să înveţe carte în Anglia, 
încă din clasa a patra primară. Colegiul îl făcu la Oxford, 
iar acum studia ceva tot acolo, nu ştiu ce şi la care 
universitate. În tot acest timp, nu venea acasă decât în 
vacanţa de vară, şi atunci nu rămânea decât o zi-două, 
pe urmă îl trimiteau în vreo tabără de cercetaşi, la 
munte sau la mare, la vreo jamboree, până ce se 
întorcea în Anglia, fără să simtă nevoia dragostei 
materne, după cum maică-sa nu simţea nevoia dragostei 
filiale; suflete de cuci, împietrite din naştere. Când 
vorbea despre el în casă îi spuneau „englezul”; servitorii 
pronunţau „inglezu”. 

Cum era guraliv şi se încredea în mine mi-a 
povestit multe, mai întâi cum o cunoscuse pe Rita, şi 
cum se logodise. Nu mi-a fost greu să-mi dau seama că 
domnul Neagoe se uita la el cu neîncredere, cu un 
zâmbet de ironie. Fiind o fire tolerantă, îngăduise să se 
facă logodna, încredinţat că o să se strice înainte de a 
veni vremea nunţii, căci amândoi erau prea tineri, Rita 
nu împlinise încă şaptesprezece ani, trebuiau să mai 
aştepte. Presimţirea lui s-a adeverit chiar atunci, vara, 
spre sfârşitul vacanței. 

Bob mi-a povestit, cu indiscreţie, cum a vrut să-şi 
pună la încercare logodnica, să vadă cât este de 
serioasă, căci, în ceea ce îl privea, se purta reţinut, ca 


un logodnic de altădată; poate visa o căsnicie temeinică, 
deşi era prea tânăr ca s-o înţeleagă. Deci i-a făcut Ritei 
anumite propuneri, ca un logodnic de astăzi, şi ea a 
acceptat fără ezitare, peste noapte a venit în camera lui, 
gata dezbrăcată, într-o cămăşuţă de noapte. Nevrând s-o 
judec cu uşurinţă, i-am spus lui Bob că poate ea însăşi 
vroia să-l pună la încercare pe el, să vadă până unde ar 
putea merge cu îndrăzneala, să-şi dea seama cu cine are 
de-a face. M-a contrazis cu convingere, ca unul care ştia 
mai multe decât mine. 

— Nu, nu! Era gata, n-am apucat să spun o vorbă 
că îşi şi scosese cămaşa de noapte. 

Oare nu-i dădea prin minte ce impresie putea să 
facă asupra mea asemenea povestire? Imi ardea obrazul, 
din alte motive decât ar fi putut sa-şi închipuie el, care a 
continuat, mândru de sine: 

— Atunci am apucat-o de mână, am dat-o jos din 
pat şi i-am tras două palme! 

Seara, la masă, cum Rita stătea în faţa mea, m-am 
uitat în ochii ei, cu o dorinţă aprinsă de a-i citi 
gândurile; cred că încă îmi ardea obrazul, iar pe obrazul 
ei parcă încă se vedeau urmele palmelor. Privirea mea a 
surprins-o dar a înfruntat-o fără să clipească; i-am citit 
gândurile dintr-o dată, ştia că eu ştiu şi nu voia să nege; 
aşa am devenit complici, fără să fi schimbat o vorbă. O 
lună întreagă, ori de câte ori ni s-au întâlnit privirile, 
ochii ei mi-au spus: „Asta sunt! Vrei să arunci piatra în 
mine?” Nu vroiam, eram partizanul ei, gata s-o apăr. 


31 


Două întâmplări neprevăzute şi mai mult decât 
ciudate, la o săptămână una de alta, au tulburat liniştea 
casei, curând după ce venisem acolo, în vacanţa de vară. 
Aflasem că domnul Neagoe avea o nevastă care îl 
părăsise fără nici o explicaţie, la câteva luni după ce se 


născuse Rita. Indiferent de motive, acord oricărei femei 
dreptul să-şi părăsească bărbatul, dar nu copilul în 
scutece. De aceea o detestam, fără s-o fi văzut vreodată. 
Căsătoria nu era desfăcuta, nu ceruse divorţul niciunul, 
nici altul. In afară de ce aflasem, nu întrebam nimic 
despre ea, se înţelege; pare-se locuia în Spania, din 
preferinţe necunoscute. În şaisprezece ani, nu scrisese 
decât o dată, fără să-şi dea adresa; ştampila poştei era 
de la Cadix, o extremitate a Europei; poate avea un 
motiv să pună între ea şi trecut o distanţă cât mai mare. 
Numele ei nu se pronunţa niciodată în casă, după cum 
în vara aceea nu s-a pronunţat numele Mirei. Curând, 
când s-a întors, pe neaşteptate, am aflat că o chema 
Ştefania. 

Până la această întâmplare penibilă, nedorită de 
nimeni, am fost preocupat de un gând în legătură cu 
Alexandrina. Să nu fi cunoscut situaţia matrimonială a 
domnului Neagoe, m-aş fi temut că urmărea s-o ceară în 
căsătorie; îmi venea în minte, fără voie, iritantul 
precedent, cu domnul Pretoreanu. Spun că m-aş fi temut 
de-o asemenea propunere, fiindcă Alexandrina trebuia 
să rămână singură, cu copiii ei, buni sau răi vii sau 
morţi; acesta era sentimentul meu, că faţă de trecut, 
nici un viitor n-ar fi fost demn de ea, care nu se cuvenea 
să supravieţuiască decât pentru aducerile aminte. 

În casa unde ne aflam, prezenţa ei avea o 
justificare firească, nu trebuia explicată, era căminul lui 
Traian, la urma urmelor. Ea se purta natural, fără 
stânjenire, dându-şi silinţa să nu pară un musafir, dar 
fără să se socotească împământenită; pământul ei era în 
altă parte, unde i se odihneau morţii. Iar eu o priveam 
cu o admiraţie amuţită, vedeam în ea o madonă lucidă, 
care îşi judecase adânc viaţa până ce îşi câştigase 
deplina seninătate. 


Într-o dimineaţă, după micul dejun, rămăsesem pe 
verandă, cu ea şi cu domnul Neagoe. Ridicându-se să 
plece, la braţul lui Bob, Rita îmi spusese să fiu gata de 
plecare, într-o oră; mergeam la Observator, toţi trei, 
devenise obişnuinţă să-i însoțesc la plimbare dimineaţa, 
cunoşteam mai bine decât ei locurile frumoase; după- 
amiaza coboram la bazin, înotam, ne întindeam la soare. 
Necazul meu era că aveam un costum de baie urât, de 
aţă, care stătea pe mine ca pe dracu. La Observator mai 
fusesem de câteva ori, dar singur, şi nu mă urcasem nici 
măcar până la prima platformă, privisem cu capul dat pe 
spate platforma de sus, unde o urmasem pe Mira. 

Alexandrina se legăna uşor într-un balansoar, cu 
privirea la noi, dar cu gândul departe. Purta un taior 
bleu, de şantung, şi o bluză albă, cu gulerul de dantelă; 
părul strâns ca totdeauna într-un coc greu, blond, îi 
cădea pe spate, până sub umeri. Pornind de la această 
pieptănătură îi descoperisem frumuseţea, odată, pe 
terasa şcolii, când o descoperise şi domnul Pretoreanu. 
Acum nu părea mai puţin suplă decât atunci, şi n-avea 
faţa mai puţin luminoasă. Deodată am băgat de seamă 
că privirea domnului Neagoe se oprise la picioarele ei, 
aşa cum se vedeau de sub marginea fustei, întinse pe 
stinghia de jos a balansoarului, relaxate. Nu mi s-a părut 
nimic reprobabil, era o privire admirativă, plină de 
bună-cuviinţă şi recunosc că picioarele ei ar fi atras 
atenţia oricui, erau prelungi, zvelte, de femeie în floarea 
vârstei. 

Prima oară, când îl cunoscusem, domnul Neagoe 
purta un costum albastru, cel pătat de păcură la o 
mânecă, devenit pe urmă haina de ceremonie a 
şoferului. De atunci înainte îl văzusem îmbrăcat în 
diferite culori, de obicei deschise, se potriveau cu firea 
lui jovială. Dar în dimineaţa aceea, când aşteptam să 
merg la plimbare cu Bob şi Rita, domnul Neagoe avea 


iar un costum albastru, într-o nuanţă aidoma cu taiorul 
Alexandrinei. (Am spus Bob şi apoi Rita, fiindcă aşa 
cerea ritmul frazei: cine vrea, să încerce şi altfel, şi va 
vedea că nu sună la fel de bine. Poate să fie însă şi un 
complex de vinovăţie, evitam s-o pun pe Rita înainte, ca 
să nu trădez complicitatea născută între noi pe tăcute, şi 
existând încă, în stare latentă.) 

Observam abia acum ce bine i se potrivea 
domnului Neagoe culoarea albastră, îl făcea mai tânăr, 
nu i-ar fi stat rău să meargă la plimbare cu noi, cum nu 
i-ar fi stat rău nici Alexandrinei. Nici altfel nu era 
bătrân, dacă judec astăzi, abia împlinise cincizeci de ani 
şi îi purta cu o dezinvoltură neobosită, decât că se ferea 
de gesturi extravagante. Atunci însă, pentru mine 
bătrâneţea începea la treizeci de ani, şi chiar mai 
înainte; socoteam că omul, la această vârstă, trebuie să 
renunţe la multe. Pe urmă am împins limita tot mai sus; 
nu sunt singurul care face asemenea concesii. 

Era imposibil să duc gândul mai departe, ceva însă 
îmi flutura prin minte, împotriva a ceea ce spusesem 
abia adineauri despre destinul Alexandrinei. Câteva 
clipe, privind la unul şi la altul, îmbrăcaţi în culorile lor 
identice şi predilecte, nu mi s-a mai părut de neadmis ca 
ea să-şi unească viaţa cu a domnului Neagoe, dar într-o 
castitate deplină; închipuindu-mi altfel, ajungeam la o 
imagine grotescă şi abominabilă. 

Atunci am auzit un automobil oprind la poartă. 
Rita a ieşit pe palier, şchiopătând, cu un bocanc în picior 
şi cu altul în mână şi a strigat, aferată: 

— Vedeţi că vine cineva, un senator în viaţă! 

Până să ne ridicăm, s-a deschis uşa, şi în praga 
apărut, spre stupefacţia şi spre groaza mea, însuşi 
domnul Pretoreanu, mai îmbătrânit decât îl ştiusem, dar 
radios şi vioi, cu diabolicul lui monoclu negru 
răspândind scânteieri întunecate, cu o cutie imensă de 


flori, nici nu înţelegeam cum putea s-o ducă în braţe, un 
garderob cu scheletul de sârmă şi cu pereţii de ţiplă. 
Fără să ţină seama de stăpânul casei, de mine nici nu 
mai vorbesc, noul venit s-a dus întins la Alexandrina, 
care se ridicase din balansoar, stânjenita şi palidă de 
uimire, i-a pus florile la picioare, i-a luat mâna, i-a 
sărutat-o deasupra încheieturii şi i-a spus dintr-o 
răsuflare: 

— Scumpă doamnă, după o lipsă de doi ani, am 
venit ieri în ţară. Regele e pe moarte, m-am oprit la 
Paris, să-l văd pe Prinţ, moştenitorul firesc al tronului, şi 
l-am rugat în genunchi să se întoarcă. Dar în clipa asta 
nimic nu mai contează, dacă pot să-ţi sărut mâna. 
Primul drum pe care l-am făcut a fost să vin aici, ca să-ţi 
prezint omagiile şi să reîimprospătez dovada 
sentimentelor mele. 

Pe noi încă nu ne văzuse, stupefacţia o împiedica 
pe Alexandrina să facă prezentările. Cu toată aversiunea 
pe care o manifestase odată pentru acest nedorit şi 
inoportun oaspete, mi-am dat seama că stăpânul casei 
nu se cunoştea personal cu domnul Pretoreanu. Şi 
fiindcă rămânea la distantă, rigid, cu ochii de gheaţă, 
am înţeles că nici nu dorea să-l cunoască. Nu ştiu ce s-a 
mai întâmplat pe urmă, m-am dus fuga în camera mea, 
n-aveam de ce să rămân acolo. Uşa de la camera Ritei 
era deschisă, şi ea, aşezată pe marginea patului, îşi 
încheia bocancii. 

— Cine-i? m-a întrebat în şoaptă. 

Nu aveam dreptul să-l judec pe domnul 
Pretoreanu şi nu ajunsesem la o părere clară despre el, 
de aceea cel mai potrivit mi s-a părut să răspund cu 
vorba spusă odată de domnul Neagoe: 

— Un demon! 

Automobilul care aştepta în faţa porţii era un 
Bentley, egal cu Rolls-Royce; nu se compara cu Fiatul 


509, dar cred că domnul Neagoe nu-şi luase unul la fel 
de scump numai de scârbă... Şoferul Garibaldi, tot mai 
gârbov, în livrea roşie, galonată, stătea în picioare, 
lângă portieră. Deşi nu puteam să privesc decât pieziş în 
interiorul limuzinei, am văzut carabina pusă pe 
strapontine, în faţa canapelei tapisată cu pluş negru, ca 
landoul de la şcoală, de care mă legau amintiri greu de 
uitat vreodată. 

Ibi coborâse în drum, privea limuzina luxoasă, 
nemaivăzută prin acele locuri. În ochii ei nu se citea 
decât curiozitate, era departe de dorinţă şi de invidie, 
nu putea năzui la ceva ce era imposibil să aibă; la fel se 
întâmpla şi cu mine, un Bentley nu mi-ar fi dat nici o 
satisfacţie, dimpotrivă, mi-ar fi făcut frică; idealul meu 
maxim şi bineînţeles irealizabil era atunci o motocicletă, 
dintre cele mai ieftine, care oricum ar fi fost scumpă. 
Cred că prin aceste dorinţe reţinute şi prin altele ca ele 
se explică existenta bogaţilor la un loc cu săracii. 
Maşina nu mă mai interesa de altfel, mă uitam la Ibi, nu 
înţelegeam de ce avea pielea bronzată, că până acum nu 
prea cred să fi fost soare. Mereu descopeream ceva nou 
la ea, nu avusesem ocazia s-o privesc bine şi de aproape; 
am băgat de seamă că avea un nas mic, uşor în vânt, 
care îi dădea un aer de îndrăzneală, deşi altminteri 
părea sfioasă. Aş fi vrut s-o văd odată cum râde. Peste 
vreo două zile, când am întâlnit-o pe drum, i-am spus 
bună ziua; s-a oprit surprinsă, pe urmă m-a recunoscut, 
eram cel care îi aprinsese lumânarea în noaptea de 
Înviere. „Ştii să râzi?” am întrebat-o. Poate n-a înţeles 
vorba, poate nu m-a înţeles nici pe mine, dar după ce m- 
a privit mirată, a râs, nu ca să-mi îndeplinească dorinţa, 
ci fiindcă aşa era situaţia. 

Nu vreau să fiu făţarnic spunând că între ea şi 
Bentley, dacă aş fi putut alege, limuzina venea a doua; e 
adevărat că nu-mi trebuia, dar aş fi putut s-o vând şi 


rămâneam bogat toată viaţa. Cum însă aşa ceva nu era 
cu putinţă, am făcut o comparaţie mai modestă, şi 
oricum rezonabilă, între preferinţele mele. Dacă ar fi 
trebuit să plec la gară chiar atunci, şi Garibaldi se 
oferea să mă ducă, spun drept, mi-ar fi plăcut mai mult 
să merg pe jos, cu Ibi. Cincisprezece kilometri! Şi chiar 
de două ori pe-atâta! 

Cinci minute mai târziu, domnul Pretoreanu a 
apărut în poartă, necondus de nimeni, trufaş, cu 
monoclul sclipind arogant în soare, dar puţin aplecat de 
umeri, ceea ce poate n-am observat decât eu, fiind într- 
un unghi bun, la fereastra etajului. Cum se terminase 
vizita n-am aflat, am făcut doar presupuneri. În orice 
caz, cu toată aversiunea lui declarată, domnul Neagoe 
nu l-ar fi dat afară din casă. Domnul Pretoreanu plecase 
singur, ceea ce însemna o înfrângere şi mai mare. 

Cu toate acestea, asiduităţile lui pe lângă 
Alexandrina n-au încetat în viitor, mereu le-a reluat, 
până în timpul războiului, când l-a lovit paralizia şi n-a 
mai umblat decât cu căruciorul electric; era un mic 
vehicul uşor şi suplu, cu comenzi neuroelectronice, o 
anticipație tehnică la vremea aceea, un prototip adus 
din America. Pentru el căruciorul, care mergea singur, 
executându-i dorinţele prin impulsuri din creier, a 
compensat în bună parte, alteori pe de-a-ntregul, 
mizeria lui fiziologică. Satisfacţia cea mai mare o avea 
când făcea demonstraţii de virtuozitate în conducerea 
căruciorului, în faţa servitorilor sau a invitaţilor, 
mergând în slalom, fără greşeala şi fără să micşoreze 
viteza, printre scaune înşirate în lungul holului. În 1946, 
ultimul lui an de viaţă, a avut bucuria să primească un 
alt cărucior, perfecţionat, cu şenilete de cauciuc, care 
putea să urce şi să coboare scările, pe un plan înclinat, 
prins pe jumătate din lăţimea treptelor, ca pe alături să 
se poată merge şi cu piciorul. Aşa a şi terminat cu viaţa, 


într-un moment de expansiune, când mergea cu viteză la 
etaj, iar creierul, mult prea solicitat, a plesnit cu 
zgomot, scoțând scântei, şi căruciorul s-a oprit brusc la 
jumătatea scărilor. 

Scânteile ar fi putut să fie o impresie greşită a lui 
Sobieski, explicabilă într-un moment atât de dramatic. 
Oricum, era de faţă şi de la el s-a aflat toată 
întâmplarea. Poate că în realitate a fost un scurt circuit 
la bateriile căruciorului. Dar domnul Pretoreanu a murit 
la timp, cu o impresie de triumf. În anul următor ar fi 
pierdut toată averea, ar fi rămas cu o odaie, undeva, şi 
cu căruciorul de care nu avea nevoie nimeni. 

După momente de tensiune, oamenii au nevoie să 
se destindă; ziua aceea, începută atât de neprielnic, a 
fost o desfătare. Intreagă familia şi-a lăsat grijile 
deoparte şi am mers cu toţii la Observator, mânaţi de o 
euforie ciudată. A mers cu noi până şi Trandafil, care 
ieşea rar din casă şi chiar atunci nu renunţa să ia o 
carte cu el, îşi arunca ochii în ea, la răstimpuri, apoi 
medita cu ochii în gol, fără să vadă peisajul, totuşi, 
mersul pe jos, soarele din poiene, aerul din pădure îi 
făceau bine, fără ca el să ştie, şi seara avea un aer mai 
sănătos, ochii mai vii, faţa mai colorată. Domnul Neagoe 
a telefonat la mină, l-a rugat, de fapt i-a cerut categoric 
lui Traian să vină acasă, a venit, a luat-o pe Tinca, au 
mers cu noi, ne-am întors cu toţii abia seara. Şi poate 
nimeni nu se gândea că suflul acesta nou de viaţă se 
datora domnului Pretoreanu, printr-o reacţie inversă. 

Am luat-o pe potecile acelea misterioase, şerpuite, 
ca nişte meandre, care făceau să ne rotim în toate 
felurile fată de soare. Mergeam în frunte, le cunoşteam 
cel mai bine, singurul meu regret era că nu puteam să 
mă uit la ceilalţi, le auzeam doar respiraţia, câte o 
vorbă, câte o exclamaţie; dar simţeam în toţi o înviorare, 
parcă erau alţi oameni. Ultimii veneau subreta, şoferul 


şi bucătăreasa, împovăraţi cu truse de picnic, cu 
termosuri şi pături de pus pe iarbă. 

La urcuş trebuia să micşorez pasul, nu se puteau 
ţine toţi după mine, în afară de Rita, care mă urma 
prima şi mă îmboldea să merg mai repede. Odată, când 
ne distanţasem prea mult de ceilalţi, m-am oprit să-i 
aştept şi am stat faţă în faţă. 

— Ce-ţi pasă de ei? mi-a spus. N-ai vrea să se 
rătăcească? 

Mă privea în ochi, iscodindu-mă, necruțătoare. N- 
aveam putere să mă lupt cu privirea ei, m-am uitat în jos 
şi m-am socotit învins; nu trebuia să mă aştept la 
altceva, totdeauna avea să învingă; cel mai bine era să 
evit lupta. 

Locul despădurit de la picioarele Observatorului, 
bătut de soare şi împodobit cu albăstrele, cu năsturaşi 
albi şi galbeni, se numea Poiana Miresei; am aflat de la 
domnul Neagoe. Odată, iarna, o mireasă a fugit de acasă 
în noaptea nunţii, în rochia ei albă cu voaluri şi fără 
nimic pe deasupra, a mers nebună pe dealurile 
înzăpezite, până ce-a ajuns pe culmea cea mai înaltă, 
unde au sfâşiat-o lupii; poate a avut norocul să nu simtă 
nimic, îngheţase cu totul. O fi fost doar o legendă, dar 
am auzit prea multe asemănătoare, ca să nu mă pună pe 
gânduri; ceva trebuie să aibă la bază. De ce-or fi atâtea 
mirese nefericite, sau de ce-o crede aşa lumea? In 
curând, tuturor acestora li s-a adăugat, reală, drama 
Emmei, căreia eu îi spuneam pe numele ei adevărat, 
Irmingarde. 

Încă de pe atunci nu-mi plăcea masa la iarbă 
verde; n-am deprinderea romanilor să îngurgitez pe o 
coastă, îmi stă înghiţitura în gât, îmi înţepenesc oasele. 
Dacă mă răzbeşte foamea şi nu mai am încotro, iau ceva 
de jos, nimica toată, şi mănânc în picioare. 


Aşa am stat după ce s-a întins masa, am avut astfel 
prilejul să-i văd mai bine pe ceilalţi. Pentru toţi era o zi 
fericită, mai puţin pentru mine, fiindcă apropierea 
Observatorului făcea să reînvie imaginea Mirei. Nu ştiu 
ce s-ar fi întâmplat dacă era de faţă, poate ne-am fi scos 
ochii unul altuia şi ne-am fi bătut cu spada. Dar aşa, îi 
simţeam lipsa, aveam un gol mare în suflet, puţin mă 
alina imaginea Ibiei, cum o văzusem de dimineaţă, cu 
totul altă fiinţă decât Mira, mai timidă, mai misterioasă 
şi mai inaccesibilă, dar poate numai fiindcă vorbea altă 
limbă. 

Cei mai senini şi mai fericiţi mi s-au părut 
Alexandrina şi domnul Neagoe, aşezaţi departe unul de 
altul; cred că dintr-o voinţă comună. Nu se priveau, şi în 
conversaţia celorlalţi nici nu s-a băgat de seamă că tot 
timpul mesei n-au schimbat o vorbă. Dar am simţit că 
era între ei o comunicaţie, o uniune de la distanţă, fără 
cuvinte, fără gesturi. Mai mult decât atât nu se putea, şi 
ce era admirabil, ştiau amândoi şi ce-i leagă, şi ce-i 
desparte. N-am cuvânt spre a defini starea lor, ridicare 
la ceruri e prea mult spus, prea departe de posibilităţile 
omului. Nu adaug nimic, orice cuvânt în plus ar fi o 
necuviinţă; asemenea stări nu trebuie explicate şi 
înţelese, ci doar admirate, cu fruntea plecată a 
necredinciosului, care, dacă n-a avut niciodată nostalgia 
unui paradis al sufletului nostru, măcar să admită că el 
există. 

După masă, Rita se îndreptă spre turnul 
topografic. 

— Cine mai vrea să urce? întrebă, fără sa se uita 
înapoi. 

— Eşti nebună, eu nu merg! răspunse Bob. 

Îşi aprinsese ţigara, era singurul fumător între noi; 
poiana se umplu de mirosul tutunului, ţigări franţuzeşti, 
Gauloise, aduse de la Paris, tari să-ţi spargă plămânii, 


duhnind a mahorcă, o batjocură, masochismul unei 
societăţi prea rafinate. O femeie nu poate sta în 
apropierea unui fumător de Gauloise decât dacă 
fumează şi ea Plugare. 

Am pornit spre Observator nu ca s-o urmez pe 
Rita, ci s-o caut pe Mira. Mersesem numai câţiva paşi, 
când în faţa noastră am văzut o perdea de dantelă albă, 
străvezie, sclipind în iarba încălzită de soare. Când ne- 
am apropiat de marginea ei am observat că palpita, 
însufleţită şi, aplecându-mă, am descoperit că alcătuiau 
nişte furnici înaripate, cum mai văzusem uneori, dar 
numai câte unele răzlețe; aici erau în număr atât de 
mare că acopereau o bună parte a poienii, locurile unde 
soarele bătea mai puternic. Părea o invazie, aduceau 
sau prevesteau o primejdie pentru natură şi pentru 
oameni. 

— E o nuntă de furnici, spuse Rita. 

Poate învăţasem la zoologie, dar nu-mi aminteam, 
fiindcă nu văzusem cu ochii, Rita citea tocmai atunci o 
carte despre viaţa furnicilor. Când le vine timpul să se 
nuntească, furnicile, bărbaţi şi femei, ies din fundul 
muşuroaielor unde au stat la întuneric şi le cresc aripi, 
mai mari decât ele, încât par să poarte în spinare 
evantaie albe şi diafane. Atunci pornesc într-un alai lung 
prin iarbă, până se încălzesc şi umezeala adusă pe trup 
şi pe aripi din galeriile lor subterane se usucă, dându-le 
putinţa să zboare; împreunarea nu se face pe pământ, ci 
numai în aer, la înălţime; acolo se găsesc, perechi- 
perechi, se caută şi pe urmă coboară. Bărbaţii mor, 
femeile îşi taie aripile cu mandibula zimţată ca 
fierăstrăul, le mănâncă, iar la urmă se ascund în fundul 
muşuroiului, unde îşi lasă ouăle. 

Sfârşitul era macabru, în schimb zborul depăşea în 
frumuseţe tot ce ştiam despre nuntile din natură, ale 
gâzelor, păsărilor, animalelor şi omului. Eram doar puţin 


ruşinat că îmi povestea Rita, n-aş fi avut curaj s-o 
privesc în faţă, simţeam o tulburare necunoscută mai 
înainte, şi iarăşi mi s-a părut că se năştea între noi o 
complicitate, adăugându-se uneia mai vechi. 

Mira îmi fugise cu totul din minte; am regăsit-o în 
spaima care m-a cuprins când am început să urc scările 
în zigzaguri. Dar acum era în mine şi un fel de 
indiferenţă, îmi păsa mai puţin de starea mea prezentă, 
de legănarea primejdioasă a turnului; mai mult mă 
stăpânea, făcându-mi frică la rândul ei, amintirea 
cealaltă, a unei Mire nemiloase, căci poate avea 
dreptate în ceea ce îmi scrisese, la şcoală, şi atunci mă 
surprinsese; poate într-adevăr îmi fusese frică mai întâi 
de ea, şi apoi de înălţime. Poate ea ştia de atunci că n- 
am s-o mai văd şi mă amăgise până în ultima clipă. 

Sus, aş fi vrut s-o întreb pe Rita despre sora ei, ce 
se întâmplase, de ce nu-i pomenea nimeni numele. M-am 
abținut, fiindcă era palidă, stătea cu ochii închişi, cu 
mâinile crispate pe balustradă. 

— Mi-e frică, n-aş fi crezut că e atât de groaznic! 
Nu ştiu cum am să cobor, nu pot să mă uit în jos. Îmi 
vine să mă arunc, ca să scap... Nu mă pot stăpâni... 
Ţine-mă! 

Am apucat-o de mâini, nu îndrăzneam s-o cuprind 
cu braţele. Atunci ne-au împresurat furnicile, erau ca un 
nor alb, soarele făcea să le sclipească aripile şi abia 
acum se vedea feeria închipuită mai înainte. Ce instinct, 
te aspirație le făcea să se ridice în aer, pe ele, care 
trăiau sub pământ, în umezeală şi întuneric, cum aveau 
să trăiască şi urmaşele lor, concepute la înălţime? Dacă 
un naturalist s-ar crede în stare să-mi explice, 
mărturisesc că n-aş face nici un pas spre lumină. Ar fi 
nevoie de un poet, el poate că mi-ar tălmăci enigma, 
transformând-o într-o imagine pe care s-o simt fără a o 
înţelege. 


Rita îşi reveni după câteva clipe; părea că nu vede 
furnicile care continuau să zboare în jurul nostru, tot 
mai febrile şi mai neliniştite, pe măsură ce trecea timp 
până să-şi găsească perechea. 

— Îţi mulţumesc că ai venit cu mine! şopti, 
aruncându-mi o privire confuză. Am să te răsplătesc pe 
pământ, aici nu sunt în stare, nu mă simt deloc furnică. 

Nu ştia ce spune, în starea ei nu putea să aibă un 
gând limpede. Am coborât înaintea ei, mi-am învins 
propria frică, am rămas tot timpul aproape, o ţineam de 
glezne şi îi potriveam bocancul pe trepte. Dacă ar fi 
alunecat, m-aş fi încleştat de scară, cu toate puterile, n- 
aş fi lăsat-o să se prăbuşească, aş fi coborât cu ea în 
braţe. 

De-atunci înainte Rita m-a privit cu un pic de 
obidă; ştiam că dedesubt se ascundea o recunoştinţă 
puţin ruşinată. Ar fi putut să mă urască, fiindcă se 
arătase în faţa mea altfel decât crezuse că este. Şi a 
trebuit să recunosc, împotriva altor impresii, mai vechi, 
şi cu ajutorul unor dovezi viitoare, că avea o fire 
generoasă. 

Jos, furnicile mişunau prin iarbă, îşi tăiau aripile, 
le ronţăiau lacome, apoi îşi căutau muşuroiul. Am văzut 
câteva rătăcite, se târau cu aripile în spinare, nu ştiu ce 
aşteptau să le lepede. Explicaţia Ritei mi-a părut tristă, 
erau bărbaţii care supravieţuiau fiindcă nu-şi găsiseră 
perechea. Dar nu mai trăiau mult, şi în nici un caz nu 
mai zburau a doua oară. 

Până să plecăm, Rita n-a mai schimbat o vorbă cu 
nimeni, a bătut poiana, singură, culegând flori, Nu-mă- 
uita albastre, a făcut un buchet atât de mare că abia 
putea să-l ţină în mână. Mi l-a dat să-l duc eu şi când, 
ajuns acasă, am vrut să i-l înapoiez, a făcut cu mâna un 
gest de nepăsare: 

— Lasă, păstrează-l! 


Poate era răsplata făgăduită. Florile le-am pus 
într-o oală de pământ, pe fereastră. Nu mai văzusem 
niciodată un buchet de Nu-mă-uita, atât de bogat, cu 
flori atât de mari, de proaspete şi de strălucitoare; 
fiindcă trăiau la înălţime, unde nu vine praful, şi soarele, 
oricât de fierbinte, nu dogoreşte. 

A doua zi, cât am fost în baie, Rita a intrat în 
camera mea şi a schimbat apa la flori; când a ieşit, 
tocmai veneam pe coridor, nu m-a văzut, sau poate s-a 
făcut că nu mă vede. 

A treia zi, abia mă îmbrăcasem, a deschis uşa, fără 
să ciocănească, aşa avea obiceiul, şi s-a uitat drept la 
fereastră; mutasem florile pe noptieră, să fie mai 
aproape. A făcut câţiva paşi, în cameră, căutând, 
dezamăgită, până ce deodată, ajungând cu ochii la 
noptieră, pe faţa ei s-a văzut un zâmbet de bucurie; n-a 
putut să-l ascundă, cum mai înainte nu putuse să-şi 
ascundă dezamăgirea. Atunci a întins mâna spre mine, 
mă aşteptam, puţin speriat la un gest tandru, dar n-a 
făcut altceva decât să-mi dea un bobârnac în vârful 
nasului. Fiindcă mă cam duruse, nu m-am gândit că ar fi 
trebuit s-o iau în braţe, măcar o clipă, de probă. 

* 


Oricât ar fi fost de neaşteptată şi stranie vizita 
domnului Pretoreanu, mai stranie şi mai neaşteptată mi 
s-a părut venirea Ştefaniei, mama fetelor. Eu am văzut-o 
primul, dar nu ştiam cine este; a venit cu brişcă 
poştaşului. 

Ibi coborâse în drum, mereu aştepta o scrisoare, 
deşi primea rar câte una, de la Budapesta; eram curios 
să ştiu cine îi scria de acolo, un bărbat probabil, altfel n- 
ar fi aşteptat atât de nerăbdătoare; într-o zi, am simţit 
că, de fapt, curiozitatea era gelozie. 

Stăteam la fereastră, prindeam soarele într-o 
oglinjoară şi i-l trimiteam în ochi, făcând-o să se 


ferească şi să se apere cu mâna. Până să se dumirească 
de unde proveneau acele sclipiri orbitoare, căci nimeni 
nu-şi dă seama dintr-o dată, s-a auzit şareta poştaşului 
venind pe drum, şi am lăsat-o în pace, dar nu pentru 
totdeauna. Era un mijloc bun să intri în vorbă cu cineva, 
de la distanţă şi fără să rişti un răspuns aspru; la un 
asemenea joc nimeni nu poate decât să râdă. Aşa o 
ademenise Gabriel, fiul Adelei, pe Lia, fata de la 
pension, pe care o şi sedusese de altfel de la a doua 
întâlnire. 

Drumul era uscat de astă dată, nu mai plouase de 
multă vreme, de sub copitele calului ieşeau norişori de 
praf galben; câinele, cu părul căzut în ochi, se ţinea cu o 
labă de frâul calului, mergând în două picioare. Până să 
ajungă, aş fi avut timp s-o mai necăjesc un pic pe Ibi, cu 
oglinda, dacă lângă poştaş n-aş fi văzut o doamnă, 
distinsă şi elegantă, aşa mi s-a părut de la întâia privire, 
nedezminţită pe urmă. Apariţia ei, atât de ciudată într- 
un vehicul atât de nepotrivit, m-a făcut să n-o mai 
slăbesc din ochi, până ce, spre uimirea mea şi mai mare, 
şareta a oprit chiar în dreptul meu şi poştaşul i-a arătat 
doamnei casa, făcând un semn cu biciuşca. 

— Ai scrisoare la mine? a strigat Ibi din portiţa ei, 
aflată puţin mai încolo, la picioarele tăpşanului. 

Doamna l-a rugat pe poştaş să sune la poartă. 

— Spune-le să vină cineva, să-mi ia geamantanul. 

Am coborât treptele în goană; familia tocmai se 
aşeza la masă, pe verandă, pentru cafeaua cu lapte. 

— Vine o doamnă, am spus repede. Pot să-i iau eu 
geamantanul? 

Tocmai atunci s-a auzit soneria, şi câteva clipe mai 
târziu s-a deschis uşa, în soare, dând drumul înăuntru 
unui val de lumină. 

Aşa a venit Ştefania, după o lipsă de aproape 
şaptesprezece ani, fără s-o aştepte nimeni. Veranda era 


cu două trepte mai jos decât odaia de zi, a înaintat şi s-a 
oprit înaintea lor; stătea dreaptă şi cam trufaşă, ca pe o 
scenă de teatru, te aşteptai să facă un gest şi să înceapă 
o declamaţie. 

Într-adevăr, avea ceva teatral în înfăţişare, am 
înţeles repede de ce, fiindcă semăna cu Francesca 
Bertini, o actriţă de cinematograf pe care oamenii mai în 
vârstă nu puteau s-o uite. Eu o văzusem o singură dată, 
uitasem filmul dar pe ea o tineam minte, aveam 
portretul ei în ochi, o imagine clară; era o femeie înaltă, 
trupeşă, dar suplă, brună, cu faţa prelungă, frumoasă, 
cu ochi negri, imenşi, care parcă ieşeau în afara 
obrazului, cum am mai văzut la un singur om, mult mai 
târziu, Tulip, stăpânul unui restaurant oriental de la 
Marea noastră. Mai ştiu că în film purta o rochie neagră, 
cu decolteul pătrat, lăsând să se vadă un piept cam osos, 
cu claviculele proeminente; în sfârşit, îmi amintesc că 
avea o pălărie tot neagră, cu borurile largi, cât o roată 
de căruţă, împodobită cu pene albe de strut, şi fuma 
dintr-un ţigaret lung cât antebraţul. 

Slujnica intrase cu geamantanul, îl lăsase în faţa 
scării, neştiind unde să-l ducă şi înțelegând că nu era 
potrivit să întrebe, apoi ieşise în vârful picioarelor. 

Doamna care venise purta şi ea o rochie neagră, 
cu franjuri până la jumătatea gambelor, cu decolteul 
pătrat, parcă spre a semăna şi mai bine cu actriţa. Peste 
decolteu avea o blană de vulpe argintie, înspicată; totul 
la ea era nepotrivit cu ora de dimineaţă, cu mersul la 
drum şi mai ales cu brişcă poştaşului. Totuşi nu părea 
ridicolă, poate pentru că faţa ei prelungă şi frumoasă 
emana un aer tragic. După cum am făcut socoteala mai 
târziu, avea vreo cincizeci de ani, ceea ce părea 
incredibil; în putinul timp cât am putut să mă uit la ea, 
nici o clipă nu mi-am închipuit că ar fi avut un an peste 
treizeci; o natura norocoasă, cu toată fizionomia ei 


tragică. Trebuie să mai spun că în locul pălăriei cu 
borurile mari, a Franciscăi Bertini, care ar fi făcut-o într- 
adevăr ridicolă, purta o tocă mică, neagră, mulată pe 
urechi şi pe ceafă şi aşezată oblic pe frunte. 

Câtva timp nu vorbi nimeni, se ridicaseră toţi în 
picioare, stăteau împietriţi, neştiind ce să facă. Domnul 
Neagoe era atât de palid, că m-am temut să nu leşine; o 
clipă mai târziu, obrazul lui părea că arde. 

S-ar fi cuvenit să spună un cuvânt, el sau cineva 
de-ai casei; chiar şi cei care nu ştiau cine era noua 
venită, simțeau că se născuse o încordare penibilă. 
Prima vorbi doamna în negru, spuse, direct şi simplu: 

— Am venit să-mi văd fetele! 

Deci era Ştefania! Traian, Trandafil, eu şi chiar 
Rita tresărirăm. 

— Tu eşti cea mare! continuă Ştefania, uitându-se 
la Tinca. Am uitat cum te cheamă. El cine este? 

— Bărbatul meu! răspunse Tinca, luându-l pe 
Traian de braţ şi lipindu-se de el, mândră. 

— Te-ai măritat? 

Rita interveni, agresivă: 

— Nu! Trăiesc fără cununie. 

— Tu eşti cea mică! Nu te ţin minte! 

— Nici n-ai putea; când te-ai lepădat de mine 
aveam numai două luni! 

— Adevărat? Aproape că n-aş crede! 

Ceva se zbuciuma îngrozitor în mintea mea, ce se 
întâmplă, cu ei şi cu mine? De ce nu întreba nici ea de 
Mira? Ar fi fost imposibil să uite că avusese încă o fată. 
În frământarea mea nu ţineam seama cât se zbuciuma 
domnul Neagoe. Ar fi trebuit să vorbească, să-i spună 
Ştefaniei că nu mai are ce să caute în casa de unde 
plecase fără s-o fi alungat nimeni. Tăcea, strângea din 
maxilare, să nu izbucnească şi deodată am înţeles că nu 
se cuvenea s-o alunge pe femeia aceea în prezenta 


Alexandrinei, care putea să creadă că aşa îi face ei loc în 
casă, anunţul indirect al unei invitaţii viitoare, ceea ce 
am spus că nu trebuia să se întâmple; era gândul lor, al 
amândurora, pe el se bizuia uniunea lor neştiută de 
nimeni. În numele acelei uniuni socoti Alexandrina că ea 
singură putea să intervină. Elegantă în gesturi, cu faţa 
calmă, cu vocea curtenitoare, se duse la Ştefania, urcă 
treptele şi i se adresă, în timp ce-i oferea braţul, s-o 
conducă: 

— Nu fac parte din familie, doamnă, dar ca 
oaspetele cel mai în vârstă, lipsind stăpâna casei, vă 
urez bun venit! Vă rog să staţi cu noi la masă, se răceşte 
cafeaua. 

— Mulţumesc, răspunse Ştefania cu răceală. Nu 
mănânc nimic dimineaţa, vreau să-mi păstrez silueta. 
Dar, dacă îmi îngăduiţi să mă aşez, am să fumez o 
ţigară. 

Se aşeză într-un fotoliu, într-o atitudine studiată, 
cu genunchii puţin într-o parte, cu gambele lungi lipite 
estetic una de alta; era o poză frumoasă, am admirat-o. 
Apoi scoase din geantă o ţigaretă cât antebraţul, ca a 
Franciscăi Bertini, şi începu să fumeze temeinic, 
trăgând fumul în piept, cu o grimasă tristă în colţul 
gurii. Toţi ceilalţi stăteam în picioare, fără să ne 
atingem de nimic pus pe masă, oricât le-ar fi fost de 
foame unora dintre noi, mie bunăoară. lar Ştefania ne 
privea fără să ne vadă, ca pe nişte spectatori din stal, 
acoperiţi de luminile rampei. Când vru să aprindă a 
doua ţigară, Rita se duse la ca şi îi spuse, cu politeţe: 

— Acum, cel mai bine ar fi să plecaţi, doamnă! 

Se întoarse, strigă spre bucătărie, să vină şoferul. 

— Pierre, îi porunci acestuia, ia geamantanul şi 
scoate maşina, s-o conduci pe doamna la gară. 

Nu se sclifosea, aşa îl chema pe şofer, în acte. 


Mă uitam cu ochii mari la Rita; deşi purtarea ei 
mă încremenise, aş fi sărutat-o pe amândoi obrajii. 


32 


Poştaşul venea din două în două zile. În afară de 
scrisorile trimise de mama, nu primeam nici un fel de 
corespondenţă, nimeni nu-mi ştia adresa. Am fost foarte 
mirat când, la o săptămână după vizita Ştefaniei, m-am 
pomenit cu un plic mare; în el era cartea lui Alex, 
proaspăt apărută, mirosind a cerneală tipografică. Nu 
înţelegeam cum îmi dăduse de urmă, până ce am văzut 
că plicul, sosit la noi acasă, era reexpediat de mama. A 
fost o bucurie pentru mine, orice carte care îmi pica sub 
ochi îmi dădea emoţii, aceasta însă însemna mai mult 
decât altele, fusesem martor la elaborarea ei şi nu doar 
atât, în bună parte reprezentam chiar o sursă de 
inspiraţie; câteva zile n-am lăsat-o din mână. Coperta 
îmi amintea caietul de lucru al lui Alex, aşa cum îl 
văzusem la prima noastră întâlnire, pe plajă, şi stârnise 
în mine nu doar curiozitatea, ci şi respectul, o admiraţie 
timidă, poate puţin invidioasă. Pe un fond ca de 
marochin roşu, cum era legat caietul, sus scria numele, 
Alex Alexeanu, cu litere aurite, apoi titlul, Viaţa în 
adâncime, de care luam cunoştinţă prima oară, iar mai 
jos, Povestiri şi nuvele. Editura VIS, cu majuscule, n-o 
cunoşteam, cred că n-o cunoştea nimeni, cartea era 
probabil tipărită pe cheltuiala autorului, cum făceau 
mulţi debutanţi dacă aveau parale. In cazul lui Alex se 
simţea protecţia AMarisei, care nu-şi precupeţise banii 
ca să iasă o carte prezentabilă şi pot spune că era chiar 
luxoasă, pe hârtie de Olanda, ivoar, o comandă specială, 
se vedea limpede, căci pe fiecare pagină avea o 
monogramă în filigran, ca pe bancnotele Băncii 
Naţionale, doi de A, inițialele autorului, legate cu o za 
de ancoră. M-am mirat văzând pe ultima pagină numele 


unui institut de artă grafică de la Atena, dar pe urmă am 
înţeles că AMarisa nu s-ar fi mulţumit cu lucrarea nici 
uneia din tipografiile locale, lipsite de acuratețe. 

Avea dreptate, am văzut câteva cărţi tipărite în 
oraş, mi s-au părut foarte sărace şi triste, cu litera 
tocită, inegală, mai degrabă cenuşie decât neagră, cu 
rânduri strâmbe, neechilibrate în pagină, tipărite pe 
hârtie proastă, cu cerneală care se lua pe degete. Erau 
de obicei cărţi de poezie, scoase pe socoteala autorilor, 
în condițiuni cât mai economicoase, altfel nu le dădea 
mâna. Prozatorii rar se încumetau să se editeze singuri, 
proza are întindere, două sute de pagini este limita de 
jos, destul de meschină, şi totuşi costisitoare; ei băteau 
pe la uşile editurilor, cu manuscrisul la subţioară şi 
dădeau acatiste la biserică. Poeţilor le venea mai uşor, 
cu o mie-două de lei puteau tipări o broşurică, se spune 
plachetă, ca să sune mai bine, de patruzeci de pagini, 
într-o sută sau două sute de exemplare, cinci sute în 
cazuri mai norocoase: oricum, era o carte. Apoi o 
puneau în servietă şi porneau s-o distribuie, cu preţ 
benevol, întâi pe la rude, apoi pe la prieteni, dându-le 
autografe măgulitoare. În acelaşi timp vizitau pe capii 
autorităţilor, prefectul, primarul, făceau antecameră şi 
le ofereau cartea cu cele mai înflăcărate omagii: 
„marelui Mecena”, „Înaltului protector al muzelor”, 
însoţind-o cu o cerere de ajutor din fondurile culturale. 
Colindul continua pe la notabilităţile oraşului şi pe la 
negustorimea bogată. Era o muncă grea şi nu atât de 
productivă pe cât s-ar crede; există o lume care îl 
socoteşte pe poet un pierde-vară, ceea ce este chiar 
adevărat în două cazuri din zece. Sau un linge-talere, 
ceea ce de asemeni poate să fie adevărat, dar nu ştiu în 
ce proporţie. Această lume bagă greu mâna în pungă, şi 
pentru o sută de lei, îl judecă pe poet ca furnica pe 
greiere. 


În oraşul copilăriei mele, trăia un autor de 
romanțe care se mai cântă şi astăzi; avea pe deasupra şi 
o meserie onorabilă dar primejdioasă, care i-a atras 
sfârşitul, adică a murit la datorie. L-am cunoscut şi mi-a 
fost simpatic. Fiindcă avea o fire boemă, târgoveţii nu 
dădeau pe el multe parale. Odată s-a fotografiat gol şi cu 
ceas la brâu, ca să ilustreze o vorbă în circulaţie pe 
vremea aceea „vedea-te-aş în pielea goală şi cu ceas la 
brâu!”— nu-i greu de înţeles ce vrea să însemne. Avea 
un ceas de buzunar, ca o ceapă; l-a legat cu lanţul de un 
cordon pus pe mijloc; lipsind orice obiect de 
îmbrăcăminte, până şi ultimul, vorba era respectată 
întocmai. 

Într-o zi am văzut pe masa lui o plachetuţă cu 
poezii şi epigrame, abia apărută, şi dedicată unui băcan 
din piaţă, cum era tipărit pe pagina de gardă: „Marelui 
şi generosului meu protector Ioniţă Ioniţescu, regele 
caşcavalului”. Nu l-am întrebat ce-i dăduse băcanul 
pentru această onoare. 

Poetul meu era însă mult mai ingenios decât îmi 
închipuisem, deşi fotografia cu ceas la brâu ar fi putut 
să mă prevină că avea destulă imaginaţie. Văzându-mă 
uimit de dedicaţia ditirambică, mi-a arătat că ea se 
repeta numai pe cinci exemplare; următoarele cinci 
priveau altă persoană, şi aşa mai departe, douăzeci de 
omagii într-o primă tranşă; nu cerea decât o mică 
osteneală din partea tipografului, să oprească maşina şi 
să schimbe numele, cu literă groasă, apoi un cuvânt sau 
două; restul dedicaţiei rămânea acelaşi. 

În alt fel ingenios mi s-a părut un coleg de 
meserie, cam de vârstă mea, care a scris o singură 
carte, bine primită, nimeni n-a dat cu bâta în ea, dar el, 
pe urmă a dispărut, nu i-am mai auzit numele. Ca unul 
oare ştiu ce caznă este să scrii autografe în serie, m-am 
înveselit când pe cartea lui am văzut o dedicație gata 


tipărită, urmând doar să se completeze: „Domnului (sau 
Doamnei), un rând de puncte (loc pentru nume), alte 
două rânduri de puncte, cu un asterisc la urmă, o 
trimitere în josul paginii) x: „Aici vă rog să scrieţi singur 
meritele pentru care socotiți că vi se cuvine acest 
omagiu”. Un asemenea om se cuvenea să scrie mai 
multe cărţi, nu doar una! 

Fusesem foarte impresionat de caietul lui Alex, 
când îl văzusem prima oară, şi cu toate că nu cuprindea 
decât notițe, pentru mine viitoarea carte era ca şi 
tipărită. Cel mai mult îmi plăcuse fotografia lui, discretă, 
nu mai mare decât o marcă poştală, lipită pe prima 
pagină, sus, în colţul din dreapta. Cu atât spaţiu alb sub 
ea, fotografia părea că pluteşte în eter şi chipul pe care 
îl reprezenta, rupt de apartenenţa lui pământească, 
parcă avea în spate poarta Parnasului, larg deschisă. 

Nu m-am îndoit niciodată că Alex era chemat să 
scrie, şi acum, când aveam cartea în mână, nu mă 
îndoiam că meritase să fie tipărită. Mă indispunea puţin 
înfăţişarea ei grafică, prea luxoasă, parcă impieta 
asupra cuprinsului, cum impietează sulimanul asupra 
unei frumuseți proaspete. Dar cel mai mult m-a 
dezamăgit fotografia, acum mare cât pagina, în contrast 
cu prima, atât de discretă; îmi făcea greață. Poate nu 
fusese ideea lui, ci a tipografului, dar în acest caz Alex 
trebuia să refuze, sau dacă era prea târziu, ar fi trebuit 
să rupă fotografia, cel puţin din exemplarul destinat 
mie. 

Fotografia era ceea ce în epocă se numea „cap de 
expresie”, vrând adică să reflecteze starea lăuntrică a 
subiectului; intenţia nu reuşea totdeauna, nici dacă 
meşterul avea talent şi nu-i lipsea inspiraţia; căci sunt 
capete omeneşti care, oricum le-ai privi, rămân fără 
expresie. Capul lui Alex avea expresie şi chiar prea 
multă, însă exprima o stare penibilă, o suferinţă, ca în 


zilele de migrenă, după ce venea de pe Strada Căruţei 
Stricate. Fotograful îl pusese să pozeze cu mâna la 
tâmplă, o idee nefericită, nu doar în cazul lui, ci în toate. 
N-am văzut niciodată o asemenea fotografie, fără să mă 
gândesc că mai bine omul îşi tăia mâna. În cazul lui 
Alex, mâna la tâmplă infirma cu totul presupusa intenţie 
a unui asemenea gest, de a fertiliza creierul printr-o 
atingere ca o pasă magnetică şi a extrage de sub ţeastă 
un sistem, sau măcar un gând filosofic. Părea, nici mai 
mult nici mai puţin decât o proptea, fără care capul i-ar 
fi căzut de pe umeri. 

Totuşi trebuia să citesc cartea, ca să mă regăsesc 
pe mine, văzut prin ochiul altuia; câteva observaţii care 
mă priveau şi mi se păruseră destul de instructive, nu 
lipsite de subtilitate, găsisem încă în caietele lui de 
notițe; acum probabil erau dezvoltate, putând să mă 
ducă la o concluzie. Titlul cărţii, Viaţa în adâncime nu-l 
cunoşteam, poate îl găsise în ultima clipă; m-a surprins 
puţin şi mi-a dat de gândit câteva clipe, întrebându-mă 
cum putea un tânăr, la vârstă lui, să aibă o asemenea 
năzuinţă, de a pătrunde în adâncimea vieţii. Şi până 
unde putea să pătrundă: un degeţel, o palmă, o 
şchioapă? Eu, unul, mai bine m-aş lipsi, decât să mă 
opresc înainte de a ajunge la capăt, adică la ultima 
consecinţă a gândului. 

Spre dezamăgirea, dar şi spre liniştea mea, prima 
povestire, care dădea titlul cărţii, cuprindea nu altceva 
decât descrierea făcută de mine în faţa AMarisiei, a lui 
Panainte şi a lui Alex, după experienţa de scafandru, 
când coborâsem pe fundul mării; deci adâncimea se 
referea la trup, nu la spirit; apoi atunci ar fi trebuit scris 
nu „în”, ci „la adâncime”. Acelei relatări, pe care o 
tineam minte vorbă cu vorbă, Alex îi adăugase numai 
câteva noţiuni suplimentare, nu interpretări sau 
reflecţii, ci numiri de obiecte. Ţineam minte interesul 


ciudat pe care îl arătase încălţărilor disparate şi destul 
de bizare, descoperite de mine în spaţiul subacvatic pe 
unde mă târâsem în greul costum de scafandru. 
Nemulțumit cu un bocanc, un şoşon, sau o cizmă, 
insistase să-mi amintesc şi de altele. După atât timp, nu 
mai ştiu dacă încălţările celelalte, până la condurul 
Cenuşăresei existau cu adevărat în memoria mea, pe 
care el o reactivase printr-o insistenţă neobosită, sau le 
născocisem, pur şi simplu, ca să-i dau satisfacţie. Cu 
cele puse până la urmă, grămada aceea de încălțări de 
pe fundul mării mi se părea că reprezenta limita maximă 
într-o naraţiune, atâta timp cât ele nu sugerau altceva 
decât ceea ce erau în realitate, nişte obiecte fără 
semnificaţie, fără mister şi fără implicaţii deosebite. 

Alex turna peste ele un întreg bazar de 
încălţăminte, botine din timpul revoluţiei de la 1830, din 
Franţa, opinci din piele de ren, cum poartă eschimoşii, 
bocanci de schi, ghete cu gumilastic, pantofi „pinet”, la 
modă chiar în anii aceia. Şi, în sfârşit, deasupra 
mormanului, lângă condurul Cenuşăresei, văzut sau 
imaginat de mine, îl adăuga pe al doilea, ca în vitrină. 
Nu simţise că îmbogăţind imaginea, de fapt o sărăcise. 
Aş fi acceptat-o, dacă îşi lua îndrăzneala s-o aducă sub 
apă şi pe Cenuşăreasă şi s-o încalţe; o neghiobie poate fi 
salvată prin reducerea ei la absurd, cu îndrăzneală şi cu 
emfază. Sunt scrieri care în loc să fie aruncate la gunoi 
şi-au câştigat faima în felul acesta, adică prin lipsa unui 
conţinut logic. 

N-am să renunţ la povestirea incursiunii mele sub 
apă, aşa cum am scris-o într-unul din primele capitole 
ale cărţii de faţă, deşi ea apare cu mai bine de cinci 
decenii după cartea lui Alex Alexeanu. Dacă Viaţa în 
adâncime s-ar mai găsi în vreo bibliotecă publică sau 
particulară şi cineva ar citi-o, mi-e teamă să nu spună că 
am plagiat-o, ceea ce este o faptă din cele mai 


ruşinoase. Cum să dovedesc că, deşi apărut cu cinci 
decenii înaintea mea, de fapt el a venit după mine? 
Singurul meu noroc ar fi ca din cartea lui să nu fi rămas 
nici un exemplar, nici măcar la Academia Română, unde 
după regulă se păstrează toate tipăriturile, bune sau 
rele, apărute în ţară, ale lui Cilibi Moise de pildă, şi 
poate chiar ale lui Nicu Meţ, un măscărici din oraşul 
copilăriei mele. 

Deşi dezamăgit, am continuat să citesc cartea. O 
citeam în hamacul de lângă poartă, cu un ochi la 
fereastra Ritei. Din când în când, întorceam capul şi mă 
uitam în deal, cu gândul s-o văd pe Ibi. Speram ca în 
observaţiile lui Alex privitoare la mine, cunoscute în 
parte, să descopăr evoluţia mea în anii neclari sau 
nedefiniţi ai adolescenţei; dar acele observaţii, atât de 
promițătoare în caietele de notițe, puse în naraţiune 
deveneau tot mai sărace şi mai confuze. Şi deodată mi- 
am dat seama că nu mai aveam nevoie să aflu nimic de 
la Alex, ajunsesem să mă cunosc singur. 

Mai am de spus multe despre el şi despre cartea 
Iui, dar nu voi trage acum ultima concluzie. Dacă după 
un debut strălucit, cum fusese al lui, remarcat şi elogiat 
de toţi criticii vremii, Alex s-a pierdut, n-a fost în stare 
să continue şi astăzi nu-l mai ştie nimeni; cauza este că 
umbla după subiecte, în loc să-şi trăiască viaţa, să fie 
subiect el însuşi. „Am venit să-mi caut un subiect”, mi-a 
spus când ne-am întâlnit pe plajă; au fost primele lui 
cuvinte, care atunci m-au impresionat puternic, mi-au 
stârnit o admiraţie timidă, însoţită de umilinţă. Mă 
uitam la el, stătea pe scăunelul pliant, cu faţa la mare, 
cu ochii închişi şi parcă vedeam cum i se zvârcolesc, se 
încolăcesc între ele, se luptă una cu alta 
circumvoluţiunile creierului să scoată o scânteie. 

Scânteia poate s-a născut, fără să poată provoca 
un incendiu. Zestrea lui Alex era o sămânță bine 


dezvoltată, dar incapabilă să-şi tragă seva din pământ; 
ea a germinat şi s-a dezvoltat atâta timp cât s-a putut 
hrăni din propria ei substanţă; pe urmă s-a uscat şi n-a 
putut să rodească. Poate lipsa unei seve mai viguroase 
era cauza chiar şi a migrenelor acelea îngrozitoare, 
semn că nu putea să se împlinească nici măcar în 
dragoste. Nimeni n-a ştiut că viaţa lui cu Zefira, căreia a 
izbutit să-i construiască o fericire artificială, pentru el a 
fost o pedeapsă; am aflat din propria lui carte, altfel nu 
aveam de unde; experienţa mea cu privire la ei doi este 
epuizată. 

Treptat, rolul meu în carte scădea, până ce am 
dispărut cu totul, fără ca el să ştie, continuând să creadă 
că timp de trei veri fusesem subiectul lui, şi îl 
inspirasem, în realitate Alex nu m-a văzut niciodată pe 
mine, sau poate doar la început, în primele zile, când 
vizitam portul şi mă urmărea cu aviditate. Pe urmă a 
obosit, trebuia să ştie că puterea noastră de-a observa şi 
de-a înregistra are limite; de la un loc înainte s-a văzut 
pe el, făcând confuzia de a crede că mă vedea pe mine; 
probabil că toţi ne înşelăm câteodată în această privinţă. 
De la mine el nu a luat decât nişte fapte care puteau să 
fie ale oricui, nu mă caracterizau decât prin 
depersonalizare, prin ceea ce eu aveam comun cu alţi 
oameni. 

Cartea număra numai două sute treizeci de pagini, 
părea însă mult mai voluminoasă, fiind tipărită pe hârtie 
de o grosime neobişnuită, cu numeroase spaţii albe şi cu 
o literă destul de mare, corp zece, cum spun tipografii. 
Pentru un tânăr de numai douăzeci de ani era o 
realizare. 

I-am scris, felicitându-l cu sinceritate; nu mi-a 
răspuns, dar nici nu m-am aşteptat să-mi răspundă; 
după apariţia cărţii probabil simţise şi el eroarea de-a 


mă fi luat ca subiect, când nu avea nici o dovadă că va 
putea să mă cunoască şi să mă ducă până la un capăt. 


33 


Nu ştiu dacă Frantisek, omul cu care stătea Ibi în 
casă, era bărbatul ei; mai degrabă nu. Bănuiesc că 
trăiau împreună fără cununie. Spre toamnă, când au 
plecat, s-au şi despărţit, aşa îmi închipui dacă au luat-o 
unul într-o parte, celălalt în alta. 

Pe el îl vedeam rar, pleca dimineaţa la şapte şi 
jumătate, se întorcea seara, în săptămânile când lucra 
ziua; când lucra noaptea, ar fi fost şi mai greu să-l văd, 
doar nu era să mă duc după el la mină. Ştiam doar atât 
că la opt seara, când suna ţignalul, el nu putea să fie 
decât în fundul puţului, de unde nu mai ieşea până 
dimineaţa. Pe urmă se închidea în casă, poate dormea 
toată ziua, nu făcea nimic în gospodărie, nu tăia lemne, 
nu aducea apă de la fântână. Era un bărbat tânăr, avea 
sub treizeci de ani, decât că mie atunci această vârstă 
mi se părea destul de matură, socoteam că Ibi ar fi avut 
nevoie de altul, mai de-o seamă cu ea, pe care aş fi luat- 
o drept o fetiţă. 

Despre acel om n-am aflat nimic, ea nu vorbea 
niciodată de el, nici de bine, nici de rău. Era un bărbat 
chipeş, poate cam mărunt, încolo sprinten şi mlădiu, cu 
faţa bălaie, ochii nu puteam să-i văd bine, de la distanţă, 
cu o mustăcioară blondă, ca mătasea porumbului, 
răsucită puţin la capete. Purta o şapcă de piele, ca toţi 
mecanicii, n-o scotea niciodată decât, probabil, în casă, 
aşa că nu ştiu cum avea părul, dar cred că blond, ca 
mustăcioara, în totul putea să placă fetelor, nu mă 
îndoiam, deşi nu-l văzusem niciodată de aproape şi mai 
ales nu schimbasem nici o vorbă cu el, ceea ce împiedică 
o judecată întreagă şi dreaptă. 


Că el era la mină, sau se odihnea în casă, Ibi, după 
ce-şi termina treburile gospodăriei, punea un preş pe 
iarbă şi se întindea să stea la soare, îşi ridica rochia 
până pe şolduri şi o cobora până în talie, rămânând mai 
mult goală; cine trecea jos, pe drum, nu putea nici 
măcar s-o ghicească, eu însă o vedeam, de la fereastră. 
Avea umerii delicaţi, rotunzi, parcă fără oase; deşi 
slăbuţă nu îi ieşeau claviculele, stăteau ascunse sub 
carnea molatică; sânii păreau două jumătăţi de 
portocală, şi la formă, şi la culoare, îmi închipuiam că şi 
la mireasmă. După ce am încercat să fac tot felul de 
asemuiri, judecând după cum era desenată, după 
mişcarea ei unduită, după cum îi bănuiam firea, după 
ochi şi după pielea arămie părea o viţă de vie ruginită şi 
plină de struguri cu boaba mică. Totdeauna privind-o am 
simţit în gură gust de must dulce. 

Cum stătea aşa la soare, nimeni n-ar fi putut să 
vină peste ea şi s-o vadă goală, fiindcă avea un câine de 
pază, un dulău negru, puţin lup judecând după botul 
lung şi urechile ascuţite; câinele se aşeza lângă preşul 
ei, şi acolo rămânea, la pândă, cu ochii devale. Jocul 
meu cu oglinda n-a putut să-l împiedice, n-avea ce-mi 
face. 

Oglinda mi-a ajutat să mă apropii de Ibi, numai că 
a fost mult mai greu decât în cazul lui Gabriel cu Lia; 
fiindcă nu ştia nimic despre mine, apoi eram prea tânăr 
şi mai ales nu-i cunoşteam limba. Aş fi renunţat după o 
încercare sau două, dacă nu-mi dădeam seama că îi 
plăcea să se joace; se ferea, dar nici nu fugea, nici nu se 
aşeza cu faţa în jos când o orbeam cu oglinda; îşi ducea 
mâna la ochi, pe urmă aştepta urmarea. Dacă întârziam, 
începea să se foiască nedumerită; odată, nu s-a putut 
abţine şi s-a ridicat într-un cot să vadă ce se întâmplă; 
îşi ţinea antebraţul pe sâni, să-i acopere, altfel prea s-ar 
fi văzut bine. După o zi-două, drept răspuns la semnalele 


mele, a început să zâmbească. N-am dat buzna, am 
înţeles că nu trebuia să merg prea departe, ar fi obosit 
să-mi zâmbească tot timpul. O lăsam să stea la soare, în 
linişte, îmi luam cartea, mă duceam jos şi mă întindeam 
în hamac, mulţumit s-o ştiu acolo, mirată de dispariţia 
mea, şi dornică de joacă. Odată, când a venit un nor de-a 
acoperit soarele, am ridicat din umeri, într-un gest de 
neputinţă, iar ea, drept răspuns, a făcut un gest de 
regret şi resemnare. Când, un sfert de oră mai târziu, s- 
a ivit iar soarele şi i l-am trimis în ochi, s-a ridicat în 
coate fără să-şi mai acopere sânii, a râs şi, ridicând un 
braţ deasupra capului, l-a fluturat, salutându-mă. 

De aici înainte a început pantomima; oricât ar 
părea de dificil acest fel de comunicare, ne-am înţeles 
mult mai uşor şi mai repede decât îmi închipuisem. 
Important a fost că nu refuza să mă asculte şi că îşi 
dădea osteneala să înţeleagă. Întâi mi-am dus degetul la 
piept, apăsându-l, ceea ce însemna „eu”, primul cuvânt 
necesar în conversaţia noastră. Pe urmă am arătat cu 
mâna la soare, şi am desenat pe cer mersul lui, până pe 
dealul unde apunea seara. Până acum îi spusesem: „Eu, 
deseară..” 

Mai departe nici n-ar trebui să dau explicaţii, toate 
vin de la sine, totuşi am să spun pentru cei cu mai 
puţină imaginaţie. Am tras cu mâna de un ţignal 
imaginar, simulând că îmi sparge urechile; a râs, 
înţelegea repede. Am arătat drumul spre mină; n-a mai 
râs, ar fi trebuit să mă opresc aici deocamdată, dar n-am 
avut răbdare, sau n-am avut abilitate, am făcut un ultim 
gest, am arătat spre ea, în deal, ceea ce împreună cu 
gesturile dinainte vroia să însemne: „Deseară, după ce 
bărbatul tău pleacă la mină, vreau să vin la tine”. 

Atunci a scuturat din cap, mi-a întors spatele şi 
două zile n-am mai văzut-o decât în fugă, cât a umblat 
pe lângă casă, fără să se uite devale. Când, în sfârşit, s-a 


înduplecat să revină la soare, am început iar jocul cu 
oglinda, timid, ca prima dată şi a trebuit să treacă iar un 
număr de zile până să reiau pantomima, mai timid, mai 
prevăzător, parcă fără încredere şi speranţă; nimic nu 
ajută mai bine în asemenea situaţii decât timiditatea şi 
lipsa speranţei. Când am ajuns iarăşi la gestul decisiv, 
cerându-i îngăduinţa să vin sus, n-a încuviinţat, dar nici 
nu s-a supărat, ci a zâmbit neconvinsă. Să mă fi dus fără 
încuviințarea ei, încercându-mi norocul, poate că mi-ar fi 
deschis uşa, dar până acolo mă întâmpina câinele care 
rămânea slobod toată noaptea. O făcusem să înţeleagă 
şi greu îmi fusese. I-am arătat că aş avea o zgardă la 
gât, i-am întins un lanţ imaginar, să mă tragă; mai lipsea 
să mă aşez în patru labe. Cum la toate stăruinţele mele 
a fost imposibil să obţin din partea ei un semn de 
încuviinţare, am socotit că fusese destul şi nu trebuia să 
mai stărui. 

Aşa se întâmplă, renunţarea este mai totdeauna 
hotărâtoare. În seara când nu mai aveam nici o 
speranţă, am văzut-o că ia câinele de zgardă şi se duce 
să-l lege sub şopronul de lângă casă. 

Repede a căzut întunericul, şi atunci mi s-a făcut 
frică. Peste fereastra ei a căzut o umbră, licărea doar o 
luminiţă, coborâse fitilul lămpii. Dacă pândea cineva pe 
aproape şi îmi cădea în spinare? Azi ştiu că n-aş fi 
renunţat, cu toate riscurile, dar atunci aveam inima cât 
un purice; încuviințarea ei tăcută, după atâta stăruinţă, 
mi se părea nu o răsplată, ci o pedeapsă. M-am dus la 
Bob, l-am găsit într-un balansoar, la fereastră, 
legănându-se cu ţigara în gură. Nu înţelegeam de ce o 
lăsa pe Rita singură, căci era încă devreme, măcar să fi 
ieşit la plimbare, cu toată bezna de afară; luna răsărea 
după miezul nopţii. 

I-am arătat în ce încurcătură mă aflu; i s-au aprins 
ochii. 


— Dacă ţi-e frică să te duci, lasă-mă pe mine! 

Am tăcut, nu-i puteam spune că vorbele lui mi se 
păreau o jignire; el nu ştia cât timp îmi trebuise s-o 
înduplec pe Ibi, şi dacă legase în sfârşit câinele nu 
însemna că era o desfrânată, căci atunci n-ar fi fost 
nevoie de prea multă stăruinţă; îi trimisesem atâta soare 
în ochi, că ar fi putut să orbească. L-am rugat pe Bob să 
vină în camera mea şi să stea la fereastră, să-mi sară în 
ajutor dacă se ivea o primejdie. S-a învoit bombănind, ar 
fi trebuit să nu mă bizui pe el, dar n-aveam altă cale; 
noroc că n-a fost nevoie să mă apere. Pe moment, m-a 
impresionat fiindcă s-a dus la bucătărie şi a luat satârul; 
mai târziu m-am gândit că nu voia decât să dea 
importanţă rolului pe care trebuia să-l joace; atunci însă, 
când am ieşit pe poartă, în noaptea întunecoasă, satârul, 
mare şi greu, de spart oase, mi-a apărut ca o halebardă, 
doar ca îi lipsea coada, iar lui Bob îi lipsea armura; 
simţeam o gheară rece între omoplaţi, acolo unde cresc 
aripile îngerilor, dar şi ale necuratului. 

Nu voi sta astăzi să judec de ce m-a primit Ibi în 
casa ei, noaptea. Eram mult prea tânăr, nu aveam ştiinţa 
purtării cu o femeie, ceea ce se învaţă greu şi ajunge la 
desăvârşire abia când n-ar mai fi nevoie. Tania mă 
primise din deznădejde, poate alesese între moarte şi 
mine, într-o zi când socotea că nu mai are de ce să 
trăiască. Ibi însă era o fiinţă voioasă, fără vreo greutate 
pe suflet, altfel n-ar fi râs când îi puneam oglinda în faţă. 
Deci nu judec, fiindcă tot n-aş înţelege; atât spun, fie 
binecuvântată că şi-a pus mintea cu mine! În camera ei 
mirosea a gaz de la lampă. Fiindcă nu puteam să 
schimbăm vorbe, râdeam unul la altul. În lumina slabă, 
îi vedeam ochii ruginii, sclipind, şi descopeream în ei o 
privire mirată. La început nici nu-mi dădeam seama ce 
se întâmplă cu mine, era un bine amestecat cu grabă şi 
urmat de nemulţumire, până ce mi-am găsit puterea să 


judec, am ştiut cine eram eu, cine era ea, viţa de vie 
gata de-a fi culeasă. Mi-o aminteam cum o văzusem 
prima dată, întinzând rufele pe frânghie, ridicată pe 
vârfuri; cum o văzusem în zilele următoare, ispitindu-mă 
tot mai puternic, dar părându-mi tot mai neîngăduită. 
Acum nu-mi venea să cred că era tot ea, goală, supusă, 
dăruindu-şi întreaga făptură, cu încredere şi fără 
zgârcenie. 

N-am întârziat mult după miezul nopţii, mă 
gândeam că Bob mă aşteaptă; e rău să atârni de 
altcineva. Lampa se stinsese singură, poate de frica lunii 
care acum bătea în fereastră, trimițând în odaie destulă 
lumină ca s-o văd pe Ibi într-o desăvârşire cum nu 
sperasem; aş fi stat cu ea până la ziuă, îmi dădea o sete 
din cele care nu se sting nici cu licori vrăjite. N-avea 
icoană în casă, poate era o fire păgână; dar chiar dacă 
ar fi fost însăşi fiica Satanei, nu mi-aş fi făcut cruce să 
piară, fie că ar fi însemnat să-mi pierd sufletul. Astăzi, 
după atâta vreme, când am sufletul făcut bucățele şi ea 
nu mai este decât o amintire, nu judec altfel. Şi 
imaginea ei, ca o viţă de vie ruginită, nu-i mai puţin 
colorată decât în seara când am văzut-o că lega câinele, 
după ce zile întregi o hipnotizasem trimiţându-i în ochi 
soarele răsfrânt în oglindă. 

Nu se vedea ţipenie de om pe drum, a coborât cu 
mine până la portiţă, în rochia albă fără mâneci, din 
prima zi când o văzusem. E o bucurie în trup şi în suflet, 
dublată de un dulce orgoliu, să mergi lângă o femeie, şi 
să ştii cum este ea fără rochie; cu timpul, senzațiile şi 
simţămintele acestea îşi pierd din putere, aşa începe 
bătrâneţea, iar când se sting cu totul nu mai e mult până 
să vină sfârşitul. De aceea povestesc cum a fost cu Ibi, 
ca să-şi aducă şi alţii aminte, dacă au trăit-o, seara când 
o femeie a legat câinele. 


Nu uitasem cu ce frică urcasem dealul; cu oricine 
s-ar fi întâmplat la fel. Doar ceva nu puteam înţelege, mi 
se părea aberant şi îmi trezea regrete, cum de mă 
gândisem, într-o clipă pe care am ascuns-o, că Ibi ar fi 
putut să-mi întindă o cursă? La despărţire i-am spus 
„Mogociune!”, singurul meu cuvânt în seara aceea. Mi-a 
zâmbit, cunoştea cântecul, „Eşti urâtă!”, altfel ar fi 
putut să se supere. Dar nu aşa cum îl pronunţasem, 
oricărei femei i-ar fi mers la suflet. 

Fereastra Ritei era deschisă. 

Nu încuiasem uşa de la intrare, ceea ce, dacă se 
afla, mi-ar fi atras ceartă, pe bună dreptate. Pe Bob nu l- 
am găsit în cameră, mă trădase, chiar dacă plecase la 
sfârşit, când mă văzuse coborând dealul luminat de 
lună; ar fi trebuit să-şi respecte consemnul, ca o 
santinelă, să aştepte până intram pe uşă. Din momentul 
acela am încetat să cred că putea să-mi fie prieten. 

A doua zi dimineaţa, m-am trezit după ce sunase 
ţignalul de la mină şi începeau să urce lucrătorii din 
vale. Cum am deschis fereastra, am văzut-o pe Ibi, în 
aceeaşi rochie albă, de fetiţă, întinzând pe frânghie un 
prosop mare, albastru. Îl avusese lângă ea seara, se 
ştergea de năduşeală şi dacă mă vedea prea 
înfierbântat, mi-l punea pe umeri. Mişcarea ei, cum se 
ridica pe vârfuri şi cum întindea braţele, de astădată mi 
s-a părut nu doar graţioasă, ci şi trufaşă, părea mândră 
de sine. Prosopul, cum îl bătea vântul, l-aş fi luat drept 
un steag pus la catargul unei corăbii care pleacă pe 
mare. Atunci mi-am adus aminte de Rozalia, în rochia ei 
multicoloră de la serbările marinei, făcută din pavilioane 
minuscule. N-am povestit de ea, am aşteptat o clipă 
când să am mai multă putere. Aşa cum stătea rezemată 
de parapetul vaporului, cu braţele întinse, o asemuiam 
cu un galion, sculptura care se punea pe etrava 
corăbiilor, şi era mereu bătută de valuri. Lăsând la o 


parte culorile frapante, ochii ruginii, pielea arămie, 
părul ca flăcările şi alcătuirea trupească, mai delicată, 
de fetiţă abia împlinită, apoi faţa copilăroasă, puţin 
pistruiată, cu nasul în vânt, mai degrabă timid decât 
obraznic, Ibi părea şi ea un galion de pus pe etravă, la o 
corabie mai mică. 


34 


Era în anul 1927 şi la 20 iulie s-a auzit că murise 
regele Ferdinand, bolnav de multă vreme; cauza 
adevărată a morţii or fi ştiut-o unii; alţii, poate mai 
puţini, credeau că murise de câtă inimă rea îi făcuse 
prinţul Carol, moştenitorul, care cu un an şi jumătate 
mai înainte se lepădase de tron şi plecase din ţară. Până 
atunci făcuse de multe ori inimă rea părinţilor, nu doar 
alor lui, ci şi ai fetelor cărora le sucea capul. Acum 
încăpuse pe mâna uneia mai pricepută în dragoste, 
femeie coaptă şi iscusită, pare-se cu daruri ascunse. Cu 
ea plecase la Paris, unde îşi luase un nume geografic, îşi 
zicea domnul Carol Caraiman, cu intenţii pe cât de 
modeste, pe atât de semeţe. Acolo îl vizitase domnul 
Pretoreanu, abia cu două zile înainte de a veni s-o vadă 
pe Alexandrina şi tot acolo plecase, în pripă, înainte ca 
pe răposatul să-l ducă la Curtea de Argeş şi să-l 
înmormânteze sub marmură, în biserica Meşterului 
Manole. 

Dar nu la istorie îmi este gândul, moartea regelui 
mi-a amintit că trecuseră numai douăzeci de zile din 
vacanţă, nu-mi venea să cred, prea se întâmplaseră 
multe, şi rămânea atâta timp până la începerea şcolii, că 
nici nu puteam să-mi închipui unde voi ajunge, dacă 
faptele îşi păstrau neprevăzutul şi ritmul. 

Neprevăzutul a fost că am mers în gară, să vedem 
trenul mortuar, cu locomotiva îndoliată. Trecuse sfântul 
Ilie, fără să tune şi fără să plouă. Maşina ridica atât praf 


pe drum că la întoarcere tot mai plutea în aer, trebuia 
să treacă o noapte, cu umezeala ei rece până să se 
aşeze. Nu mai văzusem un tren mortuar, nici nu mi-l 
închipuiam, chiar şi cuvintele mă uimeau, nu le mai 
auzisem. M-am dus din curiozitate şi n-am regretat, un 
asemenea spectacol nu se repetă decât la mari 
intervale; Regii nu mor toată ziua. De altfel, nici n-am 
mai văzut altul; când a murit regina Maria eram 
departe, pe o plajă cu lume veselă, şi cum urma să fie 
bal în ziua înmormântării, oamenii se întrebau ce-o să se 
amâne, balul sau înmormântarea? 

Domnul Neagoe n-a mers cu noi, nici n-a vrut să 
audă, socotea că nu merită. Să nu fi rămas acasă şi 
Tinca, aş fi crezut că urmărea să fie singur cu 
Alexandrina, dar n-am apucat să duc gândul până la 
capăt că mi s-a şi făcut ruşine de-o asemenea bănuială. 

Deci eu, unul, am mers ca să văd spectacolul; 
Trandafil, care ieşea rar din casă, nu-şi părăsea cărţile, 
acum s-a hotărât fără ezitare, şi cum îl cunoşteam destul 
de bine, am înţeles că vroia să fie martor la un act 
istoric. El totdeauna urmărea să ştie ce se întâmplă în 
jur, să vadă şi să înveţe, de aceea citea ziarele, ştirile 
politice şi mai ales comentariile, în vreme ce pe mine mă 
interesau numai întâmplările senzaţionale şi reclamele. 
Rita a mers din plictiseală, a stat tot timpul placidă şi 
când a trecut trenul mortuar nici nu s-a dat jos din 
maşină. Numai Bob dintre noi toţi a privit întâmplarea 
cu gravitate. Când domnul Neagoe l-a întrebat, oarecum 
nemulţumit, de ce ţine să vadă trenul mortuar, a 
răspuns cu solemnitate: 

— Din datorie! 

Era regalist prin moştenire, ştiam, ne vorbea de 
viaţa curţii regale, unde tatăl lui vitreg juca un rol de 
eminenţă cenuşie, devotat cu trup şi suflet regelui 
Ferdinand, din care cauză se afla în conflict cu prinţul 


Carol, şi în opoziţie cu domnul Pretoreanu. Ostilitatea 
domnului Neagoe pentru acesta din urmă era numai de 
natură morală. 

Poate că Bob prevăzuse moartea regelui 
Ferdinand, iminentă de altfel, aşa îmi explic că în 
cufărul lui de voiaj, provenind de la Londra, ca un 
garderob transportabil, avea şi un costum de ceremonie. 
Era ora zece dimineaţa, o zi însorită, când oamenii 
poartă haine subţiri, deschise la culoare, dacă nu chiar 
albe. M-a stupefiat când l-am văzut venind spre maşină, 
în redingotă, cu pantaloni reiaţi, cu pantofi de lac şi cu 
pălărie tare. Pe mâneca hainei avea o panglică lată, de 
doliu. Cu această îmbrăcăminte, şi cu aerul lui solemn, 
lăsa parcă să se înţeleagă că făcea parte din familie. 

Chiar în anii aceia fusese la Bucureşti o 
ceremonie, se mutaseră dintr-un loc unde odihniseră 
provizoriu, în biserica destinată lor spre veşnicie, 
osemintele unuia din marii voievozi al Munteniei; nu-i 
spun numele, fiindcă are urmaşi încă în viaţă, şi nu 
vreau să creadă cineva că pun în cauză pe vreunul 
dintre aceştia, care de altfel mi se pare că nici nu au 
luat parte la transhumanţa strămoşului. Aveam însă un 
coleg de şcoală, căruia îi spuneam „Sisilică”, poreclă 
derivată din numele unei boli lumeşti ştiută că tulbură 
minţile. El susţinea că ar fi descendentul voievodului, 
ceea ce poate că era chiar adevărat, fără să fie şi un 
motiv de laudă, atâta timp cât nu părea capabil să facă 
în viaţă o faptă mai de Doamne ajută; aşa a şi fost, când 
a închis ochii n-a lăsat în urma lui nimic demn de a-i 
cinsti numele. Dar la ceremonie s-a dus, cu doliu pe 
mânecă, l-au văzut toţi bucureştenii, mergând cu capul 
gol şi cu o figură îndurerată în urma sicriului. 

La fel de ridicol mi s-a părut Bob atunci, 
dimineaţa; Rita era stânjenită, mi-a aruncat o privire pe 
sub sprâncene, vrând parcă să-mi spună că ea nu are 


nici o vină. Poate de aceea m-am urcat lângă ea în 
maşină, în semn de solidaritate; stătea la mijloc, pe 
canapeaua din spate, încadrată de logodnic şi de mine. 
Trandafil nu s-a urcat lângă şofer, ci s-a aşezat în faţa 
noastră, pe o strapontină; orice alt loc i-ar fi fost la fel 
de indiferent, a stat tot timpul cu ochii într-o carte, în 
afară de cele treizeci de secunde câte au trecut până ce 
trenul a ajuns de la un capăt al peronului la celălalt, 
mergând foarte încet, dar fără să oprească. 

Pe drum. Rita a ridicat mâna şi i-a potrivit pălăria 
lui Bob, punând-o puţin pe o sprânceană, ca să pară mai 
tinerească. El n-a stat aşa mai mult de o clipă, pe urmă 
şi-a pus-o la loc, dreaptă, aşezând-o îndesat, cu 
amândouă mâinile, cum ar fi vrut s-o înţepenească. 

Despre portul pălăriei ştiam o vorbă de la domnul 
Stroescu, profesorul de vioară, şi o ţin minte, fiindcă mi- 
am însuşit-o; dacă n-o folosesc, cauza este că prea puţini 
oameni mai poartă pălărie astăzi, şi numai când da 
frigul, restul timpului umblă cu capul gol, ceea ce în 
copilăria mea nu-şi îngăduiau decât haimanalele. După 
domnul Stroescu, pălăria pusă pe sprânceana dreaptă 
dovedeşte ştrengărie, pe sprânceana stângă simţ de 
individualitate. Acest al doilea punct poate să fie şi el 
acceptabil, dar nu totdeauna, şi într-o măsură mai mică. 
Pentru primul şi pentru cele care urmează, subscriu fără 
nici o rezervă. Pălăria dată pe ceafă, când cauza nu este 
zăduful, e semn de voie bună; trasă pe frunte, de un 
deget, semn de îngândurare, trasă până în sprâncene 
semn de dispoziţie neagră. lar pusă drept şi mai ales 
potrivită cu amândouă mâinile, semn de prostie. 

Cred că regula nu trebuie aplicată şi în cazul 
pălăriei tari, guvernată de altă lege. În mod cuviincios, 
pălăria tare nu se poate purta decât dreaptă; cine o 
pune altfel dovedeşte neseriozitate. 


Că Bob nu era deştept nu se vedea cu uşurinţă, 
mai întâi fiindcă un tânăr care învaţă carte la Oxford 
vine cu un certificat de garanţie acceptat de toată 
lumea, fără verificare; în al doilea rând, nu-i lipsea 
siguranţa de sine, care de multe ori poate să ţină locul 
deşteptăciunii; apoi avea atâtea cunoştinţe despre 
politică şi despre societatea vremii, şi atâta uşurinţă de 
exprimare, încât lumea îl asculta cu tot interesul şi 
nimeni nu-şi mai dădea seama că el nu contribuia cu 
nimic la aceste dări de seamă, palpitante, uneori 
scandaloase, ci spunea o lecţie învățată pe dinafară, 
însuşindu-şi spiritul altora. Şi, în sfârşit, ştia anecdote, 
calitate neapreciată la adevărata ei valoare, socotită mai 
de grabă bufonerie. Erau anecdote de toate felurile, 
totdeauna cu tâlc, ceea ce dădea naştere la interpretări 
contradictorii, crea enigme şi în primul rând atrăgea 
atenţia şi interesul asupra povestitorului, făcându-l să 
pară primul într-o societate de oameni mai reţinuţi, mai 
meditativi, cu însuşiri nepuse în evidenţă. Dacă Bob a 
fost socotit un om inteligent, prostia i-ar fi dovedit-o nu 
vorbele, studiate, ci faptele, care nu pot fi luate de la 
alţii, ci aparţin făptaşului; însă tot atât de adevărat este 
că a ştiut să le ascundă pe cele mai multe; celelalte au 
fost socotite neşansă. 

La un hop de pe şosea, mişcarea maşinii a împins- 
o pe Rita spre mine; nu m-a atins, canapeaua era făcută 
pentru persoane mai corpolente; dar dacă aş fi lăsat 
mâna jos, cu sau fără voia mea aş fi dat de mâna ei, pusă 
cu delăsare alături, pe stofa tapiseriei. Aşa a rămas tot 
restul drumului, nu s-a tras înapoi, lăsând între ea şi 
Bob un spaţiu unde ar fi încăput un om, fără să se 
subţie. 

În gară n-am aşteptat mult, trenul a venit exact la 
ora ştiută, la calea ferată nu se poate altfel. Peronul era 
plin de lume, ţărani din satele învecinate, în haine de 


sărbătoare, cu doliu pe mânecă, femeile cu capul în 
năframe negre şi toţi cu buchete de flori în mână. Nu 
erau autorităţi, ca la oraş, unde de altfel trenul oprea 
două minute ci numai doi preoţi în odăjdii, şeful gării cu 
mănuşi albe pe mână, şi plutonierul de jandarmi, în 
uniforma albastră nou-nouţă, cu obrazul roşu de la brici, 
înţepenit şi plin de autoritate. Bob şi-a făcut loc printre 
ei şi s-a aşezat în faţă; îmbrăcămintea lui, figura 
solemnă, siguranţa îi mişcări i-a făcut pe ceilalţi să nu-l 
dea deoparte, deşi le lua vederea. Curând s-a auzit 
trenul fluierând, la macaz a micşorat viteza şi a trecut 
prin gară încet, ca toată lumea să poată vedea 
catafalcul. Dar eu nu ştiam unde să-mi îndrept ochii mai 
întâi, căci aş fi vrut să văd totul. Locomotiva, cu botul 
îmbrăcat în steaguri negre nu m-a impresionat cât mă 
aşteptasem, fiind ea însăşi neagră, cum o ştiam dinainte; 
dacă-i aşa, locomotivele sunt tot timpul în doliu, chiar 
când duc trenuri de plăcere, cu lume veseli şi cu muzică. 
O clipă am uitat sentimentele pioase, s-a trezit în mine 
interesul pentru tehnică, m-am uitat câte roţi motrice 
avea locomotiva, ce viteză maximă; viteza maximă era 
126 kilometri pe oră, cum scria pe marchiza, roţile 
motrice trei, de un metru şi jumătate, locomotivă de 
câmpie, „Pacific”; de altfel o recunoscusem după fluier. 
Îndată gândul mi-a fugit la Anatol Radovici, director la 
sanatoriul de tuberculoză osoasă şi pe urmă primarul 
oraşului; mi-am amintit după-amiezile când stăteam pe 
iarbă, sub nuc şi ascultam patefonul; mi-a sunat atât de 
viu în ureche mişcarea simfonică a lui Honegger, 
„Pacific 231”, încât n-am mai auzit pufăitul locomotivei, 
ci numai muzica. Nu mai ştiu dacă era o fanfară în tren, 
sa cânte marşuri funebre; parcă am văzut lucind nişte 
instrumente de alamă, pe o platformă îmbrăcată în 
steaguri negre, dar, neamintindu-mi nici un sunet, 
înseamnă că tocmai atunci fanfara se afla în pauză. 


Astăzi ştiu cum s-ar face, s-ar da drumul 
magnetofonului, cu amplificatoare şi difuzoare HiFi, 
adică de înaltă fidelitate şi s-ar zgâlţâi cerul de muzică 
funerară. 

Pe locomotivă, lângă mecanic, erau un general, cu 
decoraţii, şi doi civili, nu prea înalţi, se vedeau numai pe 
jumătate deasupra tăbliei; Bob mi-a spus pe urmă că 
erau agenţi de la Siguranţa Statului, de aceea se uitau 
în toate părţile. M-am mirat, pe cine să păzească? „Mai 
sunt aici şi alte persoane importante, în afară de 
maiestatea sa regele!” Era la mintea cocoşului, dar eu 
nu mă gândisem; nu mă miră că Bob trecea dreptun 
tânăr cu multă zestre în tigvă. 

Cum a intrat trenul în gară, plutonierul de 
jandarmi a luat arma pentru onor, şeful gării a 
încremenit cu mâna la şapcă, preoţii au ridicat crucea 
deasupra capului, iar Bob şi-a scos pălăria şi a pus-o pe 
antebraţul stâng, ca domnul Pretoreanu la 
înmormântarea domnului Alcibiade. Sunt multe reguli 
pe care oamenii de societate trebuie să le cunoască, 
altfel nu se descurcă. 

După locomotivă au urmat mai multe vagoane- 
salon şi vagoane-Pullman. Cât am putut să văd pe 
ferestre, erau pline de fracuri şi jobene: miniştri, 
deputaţi, corp diplomatic. Am văzut şi feţe bisericeşti, 
două vagoane pline, mitropoliți, episcopi, preoţime; Bob 
spunea că era şi Patriarhul, bineînţeles, nu putea să 
lipsească, dar mie îmi scăpase din minte. Îndată s-a 
stârnit freamăt, mulţimea a îngenuncheat, pregătită sa 
arunce florile. Atunci am văzut că venea catafalcul, pe 
un vagon-platformă împodobit cu covoare naţionale, 
toate îndoliate. Oricât mergea trenul de încet, era prea 
repede pentru o singură pereche de ochi, altfel ar fi fost 
dacă aveam un aparat de fotografiat, acum aş putea să 
descriu toate amănuntele; dar mai mult ca sigur într-un 


timp atât de lung cât a trecut de atunci, aş fi aruncat 
fotografia. 

N-am apucat să văd decât sicriul, învelit în tricolor 
şi îmbrăcat în jerbe de flori, garoafe şi trandafiri roşii; 
Bob spunea că erau şi trandafiri mov, culoarea reginei, 
comandati unui florar de la Nisa. Am mai apucat să văd 
deasupra sicriului coroana regală, turnată dintr-o ţeavă 
de tun, aşa umbla vorba, apoi sceptrul şi sabia. La cele 
patru colţuri ale catafalcului stăteau patru persoane 
impozante, un general şi un amiral, cu bicorn de mare 
ţinută, cu uniforma plină de broderii strălucitoare, apoi 
doi civili, în frac, cu eşarfe puse în diagonală pe piept, 
cu colane atârnând de gât şi cu reverul plin de decoraţii. 
„Cel din dreapta era babacul”, a spus Bob, aşa, capeo 
vorbă oarecare, când mergeam spre maşină, unde ne 
aştepta Rita, plictisită de moarte. Dar eu ştiam de la 
domnul Neagoe că domnul acela din anturajul casei 
regale, dacă o fi fost el într-adevăr, era tatăl vitreg al lui 
Bob, pe care nu-i prea plăcea să-l vadă prin casă, de 
aceea îl trimisese să înveţe carte la Oxford. Toţi cei 
patru ţineau lentele, aşa se numesc panglicile care 
coborau de pe capacul sicriului. Iar la un pas, în stânga, 
stătea micul Rege, un copil de vârsta când se merge la 
grădiniţă. Stătea în picioare, cu capul gol, blond, 
nedumerit, mort de emoţii şi de oboseală. Avea să-i 
treacă os prin os dacă îl ţineau tot aşa până la Curtea de 
Argeş. Pe regină n-am văzut-o, nici pe prinţul Nicolae, 
nici pe principesa Ileana; nu era să stea toţi la priveghi. 
Cât despre regența proaspăt aleasă, în frunte cu 
Patriarhul Miron Cristea, care îl botezase pe pruncul 
Suzanei, găsit într-o copaie pe gârlă, nu ştiam nimic, am 
aflat mai pe urmă, când a început să funcţioneze, 
scârţâind ca o căruţă neunsă; dar desigur era şi el acolo, 
într-unul din vagoanele elegante. 


Dacă în ce-am povestit o fi ceva în nepotrivire cu 
ce ţin minte alţii, admițând că o mai exista vreun martor 
în viaţă, apoi să fiu iertat, scena a ţinut numai treizeci 
de secunde, doar puţin mai mult decât lumina unui 
fulger. Când ne-am întors la maşină, am văzut că Bob 
avea pe frunte o dungă roşie, orizontală; totdeauna 
pălăria tare lasă o urmă. Trandafil s-a urcat de astă dată 
lângă şofer, fără să spună o vorbă; în gară, nici nu-l 
văzusem, era ca şi când n-ar fi fost acolo. El a ocupat în 
amintirea mea acelaşi loc vag dintotdeauna, până când a 
început iubirea lui cu Hora, prima şi singura în toată 
viaţa. 

Rita nu se mişcase, şedea în acelaşi loc, pe 
canapeaua încinsă de soare; m-am aşezat lângă ea cu 
sentimentul ca mă aşteaptă. Curând mi-am dat seama că 
în capul meu erau gânduri vinovate, după cum judecă 
oamenii, fără să ştie ce-i în sufletul vinovatului. A fost şi 
ea o idilă, şi am s-o ţin minte, nu mi-am dorit-o, n-aş fi 
avut asemenea îndrăzneală, nici n-am socotit-o posibilă, 
până ce n-a întins mâna ea singură. 

Aceste întâmplări, cu Tania şi cu Ibi, înainte de a fi 
Rita, petrecute cu atâta rapiditate dar nu fără să lase 
urme, n-au fost adevărata mea vocaţie. Mereu am visat 
o iubire continuă, una singură, ca un roman fluviu, cum 
visam să scriu în acea vreme, sau ca o simfonie 
neterminată, având numai o parte, cea mai frumoasă, 
care să se repete întruna. Dar, împotriva aspirațiilor 
mele, viaţa în jurul meu era trepidantă şi prea rapidă, se 
scurgea în vârtejuri pe lângă mine, iată ce de pronume! 
- ar fi însemnat să rămân ultimul, singur în bătaia 
vântului, pe o insulă părăsită; partenerele mele nu 
puteau să aştepte, trebuia să merg odată cu ele. 

Rita parcă nici n-a văzut că venisem, îşi privea 
vârful pantofilor şi aşa a stat până acasă. Când am 
trecut pe la troiță, mi-am făcut cruce cu limba în gură şi 


m-am rugat în gând: „Doamne, hotărăşte cum e mai 
bine!” 


35 


Cea mai mare parte a zilei acum, în plină vară, ne- 
o petreceam la bazinul de înot, unde coboram cu săniuţa 
pe iarbă. Coborau şi domnul Neagoe cu Alexandrina, 
mergând pe potecă, pe la umbră şi jos se aşezau sub o 
umbrelă de soare. Trandafil bineînţeles rămânea în casă, 
între cărţi şi caiete, Traian era tot timpul la mină. Dintre 
toţi, înotam şi stăteam la soare numai eu şi Rita. Tinca 
venea şi ea la bazin, dar nu se dezbrăca, stătea la umbră 
într-un şezlong, cu un lucru de mână în poală, uitând de 
el, nefăcând altceva decât să aştepte seara, când venea 
Traian de la treburi; cu un ceas înainte se ducea sus, se 
îmbăia, îşi schimba rochia, îşi peria părul, se parfuma şi 
îşi dădea cu puţină pudră roz pe obraz, fiind prea palidă. 
La fel de palid era şi Bob, venea şi el la bazin, dar stătea 
îmbrăcat, în haine albe; nu părea să aibă vreo hibă 
trupească, totuşi nu se arăta niciodată în costum de 
baie; la un tânăr de vârsta lui mi se părea inadmisibil, i- 
aş fi făcut vânt în bazin, aşa n-ar mai fi avut încotro, ar fi 
trebuit să-şi scoată hainele. 

Între mine şi Rita nu era nici o comunicaţie vădită, 
poate doar gânduri şi nici ele sigure; în schimb, 
înfăţişarea amândurora când ne aşezam seara la masă, 
în lumina candelabrului, strălucind amândoi de la soare, 
ar fi trezit o idee destul de îndrăzneață în mintea 
oricărui om mai bănuitor din fire, iar într-o minte mai 
pură, ar fi trezit măcar o sugestie, despre ceva nedefinit 
dar posibil. Căci înfăţişarea noastră, în contrast cu a 
tuturor celorlalţi, albi la faţă, devenea semnificativă şi 
crea între unul şi altul o înrudire, ca între două semne 
de exclamaţie puse alături. Cum arătam cu nu voi spune, 
nu mi-a plăcut niciodată să mă uit în oglindă, iar soarele 


nu-l căutam ca să mă bronzeze, ci dintr-o nevoie a 
trupului, ca setea, la care însă devenea părtaş şi 
sufletul, cu dorinţele mele nelămurite. 

Ar fi păcat însă dacă n-aş face portretul Ritei, 
acum, în ipostaza ei cea mai bună. Activat de soare, 
sângele ei parcă pulsa mai puternic sub pielea bronzată, 
şi ceea ce o caracteriza în primul rând era o vitalitate 
mărită, explozivă, într-o anatomie care îşi păstra totuşi 
feminitatea, până la impresia că n-ar putea să lupte nici 
cu oamenii, nici cu natura, ar avea nevoie tot timpul de 
o protecţie. Era o impresie falsă, m-a uimit cu ce 
vehemenţă îşi apăra întâietatea, într-o disputa sau într-o 
întrecere. Dispute nu avea decât cu Bob, din ce în ce 
mai înverşunate, ajungând până la duşmănie; Rita se 
lăsa antrenată în discuţii, fiindcă era impulsivă, iar Bob. 
impulsiv de asemeni, o provoca din prostie şi nu se 
învăţa minte, deşi nu câştiga în nici o ciocnire, ieşea 
totdeauna învins şi ridicol. Despre puterea ei combativă 
am avut un exemplu când ne-am luat la întrecere, care 
din noi străbate de mai multe ori bazinul de înot, şi cu 
toate că eram în mod evident mai puternic, n-a vrut să 
cedeze până ce nu şi-a pierdut cunoştinţa în apă, gata să 
se înece. 

Fizionomia ei era poate comună, la şaisprezece ani 
nu avea o expresie pe deplin formată şi aş fi luat-o drept 
o frumuseţe obişnuită, cum sunt atâtea adolescente, 
avantajate de aerul lor proaspăt, să nu fi fost ochii, cu 
adevărat fascinanţi, şi dacă spun aşa rămân cu 
nemulţumirea că am mai folosit şi altădată cuvântul, 
căruia, în afară că este uzat, îi lipseşte volumul şi forţa 
să redea ce am în minte. Poate să reuşesc printr-o 
descriere, amestecând în ea luciditatea şi exaltarea; 
asemenea ochi n-am mai văzut niciodată la o fiinţă 
omenească, păreau mai degrabă animalici, de fiară, şi ar 
fi făcut frică să nu fi emanat o căldură catifelată, tandră 


şi în acelaşi timp penetrantă. Ochi ca de tuş negru, cu 
irisul atât de mare că nu mai lăsa în jur decât un cerc 
subţire din albul globului; contrastul era atât de 
puternic, încât din alăturarea celor două culori extreme 
se năştea un fluid căruia n-ar fi putut să-i reziste nici un 
om dintr-o mulţime oricât de mare; toţi ar fi căzut sub o 
vrajă hipnotică. 

Se va crede că, descriind-o aşa, vreau să fac din 
Rita o fiinţă supranaturală şi o primejdie publică; aşa ar 
fi, dacă n-aş adăuga, cu luciditatea făgăduită, că fluidul 
ei rămânea într-o stare latentă, insesizabil, şi nu se 
activa decât în unele clipe, nu printr-un act de voinţă, ci 
prin exteriorizarea spontană a unor sentimente, a unei 
trăiri interioare, declanşată electric şi necunoscută 
poate nici de ea însăşi. Am întâlnit numai în câteva 
rânduri această privire, trimeasă pe sub sprâncene, 
făcându-le parcă să fluture, dar a fost destul ca s-o ţin 
minte, şi să reînvie ori de câte ori mă uitam în ochii ei, 
ameţit de acel iris negru, enorm, pe care inelul alb îl 
scotea în evidenţă, făcându-l să strălucească. Ştiam 
când să mă aştept la privirea ei hipnotică; dacă Rita îşi 
lăsa capul în jos, închizând ochii, însemna că adună 
fluide sub pleoape, de unde, când le deschidea, izbucnea 
o scânteie, un mic fulger; cine se afla atunci în axul 
ochilor ei, avea şansa s-o intercepteze. Şansa mea a fost 
că la masă şedeam faţă în faţă, n-aveam decât s-o 
privesc natural, fără să atrag atenţia. În cea mai mare 
parte a timpului însă, şi mai ales afară din casă, în 
mijlocul peisajului, ea nu-şi descărca niciodată forţa 
aceea ascunsă sub pleoape; atunci rămânea doar o fată 
cu ochi mai frumoşi decât alta. 

Sigur că mă uitam la ea, jos, la bazin, când eram 
amândoi în costum de baie. Alcătuirea ei era iarăşi 
comună, ca a tuturor fetelor de şaisprezece ani, bine 
făcute; vedeam o mulţime la mare, dar greu le descifram 


sub costumele de baie, întregi, de pe vremea aceea. 
Chiar şi eu aveam costum întreg, negru, de lână, îl 
făcusem de comandă, fusese un sacrificiu, nu mă mai 
mulţumeam cu costumele hâde, de aţă, care se închiriau 
la pavilionul băilor, cam aceleaşi pentru toate staturile, 
atârnau ca nişte cârpe, şleampăte, prost croite, făcând 
corpul otova. Bărbaţii se mulţumeau şi aşa, fără să ţină 
seama că făceau impresie proastă; a trebuit să treacă 
timp până să-şi însuşească şi ei ceva din cochetăria 
femeilor. Visul acestora era să aibă costum de baie 
„Jantzen” suplu şi elastic, care se mula bine şi le dădea 
linie chiar şi unora mai greoaie. Ca marcă de fabrică 
avea, la marginea de jos a chilotului, în axul coapsei, o 
înotătoare în poziţia când se aruncă în apă, cu mijlocul 
arcuit, cu braţele întinse. Dacă pe plajă o femeie era 
admirată, celelalte strâmbau din nas şi spuneau cu 
parapon: „Păi sigur, dacă are costum Jantzen!” 

Oricât ar fi fost Rita de bine făcută, ea pentru 
mine nu putea să concureze cu Ibi, de care eram 
înfierbântat în toată puterea cuvântului, de abia 
aşteptam să se întunece şi ea să lege câinele în şopronul 
de lângă casă. Poate că n-ar mai fi fost nevoie să-l lege, 
câinele începuse să mă cunoască, dacă veneam de jos şi 
împingeam uşa nu mă mârâia, ci dădea din coadă. 
Săptămânile când Frantisek lucra în schimbul de ziuă, 
însemnau o pedeapsă, nu mă puteam duce sus pe 
lumină, las’ că m-ar fi văzut trecătorii, dar se băga de 
seamă şi-n casă, mi-era ruşine de Alexandrina şi de 
domnul Neagoe, care desigur m-ar fi poftit să-mi fac 
bagajul, pe bună dreptate. Şi mai ales trebuia să mă 
feresc de Rita, ea ar fi observat prima, m-ar fi tachinat 
cu ironie, sau chiar mi-ar fi întors spatele. 

Aşa că în acele săptămâni de repaus, mă 
mulţumeam să-i fac semne Ibiei cu oglinda, arătându-i 
că eram acolo şi dovedindu-i că mă gândeam la ea din 


faptul zilei; apoi coboram la bazinul de înot, cu Rita. 
Avea mai multe costume de baie; unul alb, altul 
albastru, le punea de predilecție. Pe celelalte, verde, 
maron, negru, aproape că nu le ţin minte. Cel alb, în 
contrast cu pielea ei brună care se bronzase intens şi 
repede, din primele zile, parcă o desena cel mai bine, 
dezvăluind nu doar ce era ea în vara aceea, ci şi ceea ce 
avea să devină. Şi iarăşi voi spune că oricât de bine ar fi 
fost făcută, ar fi rămas o fată frumoasă, ca multe altele, 
să nu fi avut ochii, cu particularitatea lor nemaiîntâlnită 
şi neuitată. 

Inotam mult împreună, după ce ne ardea soarele, 
îi plăcea să mergem umăr la umăr, străbăteam bazinul 
de zeci de ori, nu ne-am fi oprit până la ora de masă, 
dacă nu ne cuprindea frigul; apa, la altitudinea de şase 
sute de metri şi împrospătată întruna de pârâul care 
venea de sub munte, nu era prea caldă. Rita îşi lăsa 
costumul de baie în jos, până la mijloc, ca să fie mai 
liberă. Cei de pe mal nu se uitau, şi dacă s-ar fi uitat n- 
aveau ce să-i vadă, decât umerii. Aproape de prânz când 
toţi ai casei se duceau sus, să se pregătească de masă, 
Rita începea înotul pe spate, şi atunci sânii ieşeau din 
apă, semănând cu două mici mine de război, dar albe, 
pornite să arunce în aer o ţintă. Bob, care de obicei 
rămânea cu noi, aşezat într-un şezlong, fumând şi 
frunzărind o revistă ilustrată, se făcea că nu-i pasă, dar 
vedeam de departe că strângea din maxilare. Mi-ar fi 
făcut ceva, ar fi aruncat cu o piatră în mine, ar fi strigat 
să ies din bazin dacă n-ar fi fost limpede că înotam 
conştiincios, cu ochii în apă, fără să mă uit la goliciunea 
Ritei. 

Alteori ne jucam la capătul bazinului, unde apa ne 
ajungea doar până la umeri. Unul din noi făceam poarta, 
cu picioarele desfăcute, şi celălalt trebuia să treacă 
printre ele, înotând pe la fund, fără să le atingă. Era un 


fel de sport, dar îmi dădea şi o bătaie de inimă, părea că 
se pregăteşte un drum mai departe, prin vina unuia 
dintre noi, care ar fi greşit direcţia şi ar fi trecut prea 
aproape de celălalt, atingându-i pielea; sau prin vina 
amândurora, când unul s-ar fi oprit la mijloc, iar celălalt 
ar fi strâns picioarele, imobilizându-l o clipă. Chiar dacă 
rămânea numai o joacă, o luptă cu apa, era şi puţină 
luptă între noi doi, prelungită cu gândul. Niciodată însă 
nu mi-am făcut vise şi nu mi-aş fi îngăduit o necuviinţă, 
fiindcă după ce ieşeam din apă, Rita devenea distantă, 
evita orice prilej să fim aproape; dacă mergeam să ne 
plimbăm prin pădure, se purta ca o străină, cum nu 
fusese în primele zile, când ne urcasem în vârful 
Observatorului şi privisem nunta furnicilor. Nu i-am 
întâlnit ochii, cel mai cuceritor din farmecele ei decât 
seara, la masă, când stăteam faţă în faţă şi din când în 
când ni se încrucişau privirile, fără voia noastră. 

Cu părere de rău mă despart de acest cadru, unde 
împrejurările norocoase îmi dădeau încredere în mine 
însumi şi mă ajutau să evoluez spre o treaptă mai înaltă 
a existenţei mele, de unde începeam să mă cunosc şi să- 
mi bănuiesc aspiraţiile. În vara aceea am învăţat multe 
despre natură şi despre oameni; eu, care fusesem 
subiectul lui Alex, prezentat cu multă tevatură, acum 
aveam în jurul meu nenumărate subiecte. Nu pot spune 
că le studiam, nu năzuiam să fac din ele nişte personaje, 
tineam minte cazul lui Alex, care nu reuşise; mă 
mulţumeam să le urmăresc, să le compar pe unele cu 
altele, şi pe toate să le compar cu mine. 

Cât priveşte natura, n-am avut încă puterea şi 
curajul să spun ce răvăşise în mine peisajul acela 
tumultuos, cum nu-mi închipuiam că există, după ce 
atâta timp trăisem la câmpie şi la mare; deşi văzusem 
munţii o dată, în treacăt, când mă dusesem să descopăr 
pădurea de conifere, ei rămăseseră în afara percepţiei 


mele, nici nu mi-ar fi încăput în privire, erau o 
abstracţie, văzusem doar brazii. Aveam astfel impresia 
că natura, cel puţin aceea unde eram destinat să-mi duc 
viaţa, se înfăţişa ca o mare întindere plană, care era 
infinitul. Relieful mă împiedica să cuget, îmi trimitea 
gândurile înapoi, se izbeau în mine şi cădeau jos fără 
forţă, ca gloanţele ricoşate. Împotriva acelora care 
socotesc înălțimile drept puncte de observaţie de unde 
lumea se vede mai bine, eu ştiu că, dimpotrivă, muntele 
ne limitează privirea la prima creastă, iar mai departe 
urmează vidul de nepătruns nici cu închipuirea. Sunt 
oameni, îi cunosc, care pot să spună clar ce urmează 
după o creastă şi după crestele celelalte, dar numai 
fiindcă au trecut pe acolo, le-au văzut şi le ţin minte. 
Aceasta însă e o descoperire datorată forţei musculare, 
dezlegată de imaginaţia şi spiritul omului, cele mai clare 
şi mai complete din instrumentele lui de observaţie. 
După lunga contemplare a mării şi a câmpiei, pe 
care de mult le socotesc ca fiind una continuarea 
celeilalte, coexistând printr-o dependenţă continuă, 
peisajul frământat îmi dăduse în sfârşit, conştiinţa, 
despre cea de a treia dimensiune a geografiei, şi această 
revelaţie i-o datoram Mirei. Nu atât fiindcă mă dusese 
pe văi şi pe dealuri, altfel de valuri decât ale mării, şi mă 
făcuse să simt în ele nemişcarea telurică a pământului, 
cât prin antrenarea mea la înălţime, în turnul de 
observaţie, de unde lumea se vedea ca în adâncime; 
acolo, în oscilaţia schelăriei mişcate de vânt, am simţit, 
prin frica din suflet, ce este o verticală, nu cea din 
geometrie, ci din natură. De atunci, peisajul acela, 
misterios, fiindcă era în mare măsură acoperit de 
pădure şi populat de vietăţi nevăzute, jivine şi păsări, a 
devenit pentru mine a doua parte a lumii, existând prin 
ea însăşi, puternică şi independentă, neputând niciodată 
să se contopească sau măcar să se apropie de prima. Şi 


eu însumi mă simţeam îmbogăţit astfel, prin această a 
treia dimensiune care îmi modifica mersul, schimba 
mereu înălţimea punctului meu de observaţie şi mă 
obliga să-mi modific permanent poziţia capului, ca să 
privesc când în deal, când în vale. 

Iar Ibi adăugase încă un element acestei naturi 
variabile, făcându-mă s-o simt fără s-o văd în întunericul 
nopţii, când lumea începea altă viaţă. De multe ori, în 
loc să mă cheme sus, în odăiţa care ar fi sărăcit cu 
timpul comunicaţia noastră, se furişa în drum, cu un 
pardesiu negru pe umeri, ca să nu poată fi văzută cu 
uşurinţă, mă lua de mână şi mă ducea în pădure, de-a 
dreptul printre copaci, fără să caute o potecă, şi când 
lăsam jumătate de deal în urmă, ca să nu ne simtă 
nimeni, se aşeza jos, pe frunzele uscate şi puţin călduţe 
de peste ziuă. Astfel se năştea totdeauna o noutate, 
aceea a necunoscutului şi puţin a fricii de a nu ne fi luat 
cineva urma. Mă gândeam nu doar atunci, uneori chiar 
ziua, acasă, şi am continuat să mă gândesc şi după ce 
Ibi plecase, ce aş fi făcut dacă ne atacau mai mult decât 
doi oameni; cu doi speram că am fi putut să luptăm în 
tovărăşie, pe viaţă şi pe moarte. Dar cu încă unul nu 
putea să urmeze decât înfrângerea şi umilinţa. 
Asemenea gânduri referitoare la trecutul meu nu-mi dau 
pace nici astăzi. Visam să port cu mine o puşcă- 
mitralieră. 

Într-o noapte, Ibi m-a dus departe, mergea 
sprintenă şi neobosită, sărind cu uşurinţă peste 
hârtoape, ca o pisică sălbatică; pe întuneric nu 
recunoşteam locurile, ştiu că am urcat o ultimă coastă şi 
m-am pomenit în Poiana Miresei, la picioarele turnului 
de observaţie. A urcat fără să-mi spună o vorbă, am 
urmat-o cum mi-aş fi urmat soarta, încleştat cu frică de 
scările şubrede, privind doar în sus, cum vârful turnului 
se legăna printre stele. Ibi s-a dezbrăcat şi a pus 


pardesiul jos, pe platforma cea mai înaltă. Răsărise luna, 
doar puţin ştirbită, luminând orizontul în partea mării. 
Şi deodată mi s-a părut că turnul începe să crească şi să 
se aplece, Ibi dispăruse de lângă mine - mă ducea tot 
mai sus şi mai departe, până ce m-a lăsat lin pe o plajă, 
între cele două diguri piezişe unde îl întâlnisem pe Alex 
şi unde stătusem în cumpănă zilele următoare, dacă să 
mă arunc sau nu în valurile furtunoase. Nu mă 
aruncasem şi azi supravieţuiam, dar mi s-a făcut un dor 
fierbinte de mare. 

Ce m-a împiedicat să plec chiar a doua zi? Am 
spus, în gândul meu, Ibi. Dar în spatele ei, ferindu-mă s- 
o privesc, era Rita, cu lumina neagră a ochilor ascunşi 
sub sprâncenele încruntate. 


36 


Cinci zile mai târziu am primit, cu multă surpriză, 
o scrisoare din partea lui Alex, reexpediată de mama; 
mă gândisem adesea la el în ultima vreme, de când îi 
citeam cartea. „Poate n-ai ştiut că eu şi Zefira suntem 
căsătoriţi, azi se împlineşte anul.” Bănuiam din carte, 
dar el nu mă înştiinţase, ceea ce socoteam a fi o 
ingratitudine; avusesem un rol în apropierea lor, ar fi 
trebuit să nu uite niciunul; dar pe Zefira nu puteam s-o 
învinuiesc, sufletul ei era mai presus de cele obişnuite. 
„Nouă ne este bine, suntem fericiţi pe toată viaţa. Am 
însă tristeţea să te anunţ că începând de noaptea 
trecută, Emma, tu îi spuneai Irmingarde, nu mai este 
printre noi, ne-a îndoliat sufletul. Pianul ei a amuţit, şi 
inima...” N-am citit mai departe, ultima frază mi se 
părea de prisos, recunoşteam poate în ea ceea cea 
determinat declinul lui Alex. Inima Emmei încetase să 
bată, poate aşa spunea el, inima mea în schimb, vie, 
simţea o durere de moarte. 


După datele poştei, biata făptură se prăpădise în 
noaptea când luna răsărea deasupra mării şi turnul de 
observaţie, crescând şi înclinându-se m-a depus pe 
plajă; fiindcă simţeam un dor aprins de acele locuri. Au 
găsit-o a doua zi dimineaţa, zdrobită de pietre şi 
aruncată pe unul din cele două diguri piezişe, exact în 
locul unde odată stătusem la îndoială dacă să mă arunc 
sau nu în marea înfuriată. Dacă mă aruncam, n-aş fi avut 
scăpare, ştiam, şi totuşi a trebuit să treacă un timp, 
secunde, minute? - până să hotărăsc că trebuie să mă 
dau în lături. 

Moartea Emmei a fost o dramă care a rămas 
neînţeleasă, la fel ca nunta ei atât de târzie. Cu câţiva 
ani înainte, când eram abia un copilandru, visam să 
cresc mare ca s-o iau de nevastă, şi mă temeam ca până 
atunci să nu se mărite. Dacă aş fi avut mai multă putere 
de înţelegere, ar fi trebuit să-mi dau seama că Emma nu 
trebuia să se mărite niciodată. Sfârşitul ei a fost o 
dovadă deplină, căci s-a omorât în noaptea nunţii. 

Ce daruri avea omul care izbutise să-i schimbe 
destinul? Înaintea oricărui dar, am aflat că nu-i plăcea 
muzica; mi se părea strigător la cer, şi măritişul Emmei 
devenea cu atât mai inexplicabil. Serile când ea cânta 
lieduri, singură în casă, şi lumea se aduna în parc s-o 
asculte, se sfârşiseră, de când apăruse acel logodnic. Nu 
mai îndrăznea să cânte nici după ce pleca el, şi nici n-ar 
fi putut, rămânea într-o stare de spirit confuză. 
Logodnicul venea seara la masă, îmi era uşor să-mi 
închipui ce însemna masa Emmei, câtă grijă punea ea s- 
o aranjeze, să pregătească mâncăruri alese, mă 
bucurasem şi eu de ospitalitatea ei, săptămână de 
săptămână, trei veri de-a rândul. Nu încerca să ascundă 
venirea unui bărbat în casa ei seara, se ştia castă până 
şi în gânduri, lipsindu-i noţiunea păcatului; în alcătuirea 
lui fizică, bărbatul era o abstracţiune. Nici vecinii nu 


priveau faptele altfel, dovadă că nu încercară să 
spioneze, nu făcură să umble vorbe, nu comentară în 
nici un fel întâmplarea, ca şi când ar fi fost neavenită. 

Pe logodnic nu-l cunoştea nimeni, apariţia lui 
fusese ciudată şi într-un fel misterioasă. Venise cu un 
vapor, de la Marsilia, mai mult nu ştia nimeni, decât 
ceea ce putea să se vadă cu ochii. Era un bărbat trecut 
de jumătatea vieţii, dar părând mult mai tânăr, înalt, 
drept, poate prea subţire pentru o anumită vârstă, când 
omului îi stă bine să se împlinească; cine nu se îngraşă 
cu anii nu inspiră încredere, pare neaşezat, nestatornic, 
afară dacă nu-i ros de tuberculoză. Nu putea să fie 
cazul, acel bărbat se bucura de-o sănătate deplină, 
poate avea chiar prea multă, i se vedea pe faţă, într-un 
zâmbet de superioritate faţă de toată lumea. 

În afară de o valijoară pe care o ducea singur, cu 
grijă, avea în magazia vaporului două cufere cu brâuri şi 
încuietori de alamă, atât de grele, că le coborâră cu 
macaraua şi fură duse la hotel cu camionul. Era într-o 
după-amiază a primăverii trecute, când eu venisem la 
mină în vacanţa de Paşte şi o cunoscusem pe Mira. 
Străinul trase la hotelul „Palas”, unde tocmai atunci se 
afla doamna Lambru, rentiera dispărută două veri de-a 
rândul. Prezenţa ei acolo mi se părea prematură, nefiind 
încă sezonul de vară; dar de la doamna Lambru te 
puteai aştepta la orice, nu dădea nimănui socoteală. 

După cum se înscrise în registru, noul venit se 
numea sir Regginald Canberra, împerechere de nume 
ciudată, şi era de presupus că avea un titlu de nobleţe, 
ceea ce putea să explice manierele lui distante. 
Bineînţeles că până seara aceste date se aflară de toţi 
cei dornici să afle, dar mai mult decât ce era scris în 
registrul hotelului, nu ştia nimeni. 

De pe vapor coborâse în haine de golf şi cu şapcă 
în carouri, îmbrăcăminte tipică de călătorie. Seara fu 


văzut în smoking, la masa doamnei Lambru, în 
restaurantul hotelului. Avea părul blond, cu o cărare 
antipatică la mijloc, ochi albaştri, o faţă trandafirie, 
puţin pergamentoasă dar plăcută, ca toată înfăţişarea 
lui, şi chiar ca manierele, oricât ar fi fost ele de distante. 
Greu de înţeles la un asemenea gentleman, sir 
Regginald îi ceru voie doamnei Lambru să se aşeze la 
masa ei, fără s-o cunoască, şi ea acceptă cu un zâmbet, 
sperând că va da de bârfit lumii. După masă ieşiră să se 
plimbe împreună şi fură văzuţi braţ la braţ pe esplanada 
luminată puternic de lampadare. Intriga se socotea ca şi 
consumată, mai rămânea de aflat amănuntele şi date 
suplimentare asupra străinului. Dar doamna Lambru, 
deşi o cunoştea toată lumea bună, nu avea prietene în 
oraş, cărora să se destăinuie, şi chiar să fi avut, nu-i 
plăcea să vorbească; prin această muţenie atrăgea şi 
mai mult atenţia oamenilor. De altfel, n-ar fi fost prea 
mult de vorbit, fiindcă din seara aceea nu mai fu văzută 
cu Sir Regginald, care o saluta protocolar când se 
întâmpla s-o întâlnească pe stradă, iar ea răspundea cu 
o înclinare rece a capului şi cu un zâmbet fabricat la 
iuţeală. Nu ştiu de ce această reţinere, sir Regginald n- 
ar fi putut s-o jignească şi ea nici n-ar fi fost în drept să-i 
facă reproşuri, admițând că el se retrăsese din proprie 
voinţă, după o singură seară; fiindcă doamna Lambru nu 
era disponibilă, cunoştea toată societatea legătura ei cu 
consulul Franţei. 

A doua zi după plimbarea pe esplanadă, sir 
Regginald fu văzut la o cafenea din piaţă, jucând 
ghiulbahar cu Mustafiţă, vizitiul AMarisei. Acest joc, 
prea puţin răspândit mai departe de malul Mediteranei 
răsăritene, dovedea că Orientul nu-i era necunoscut 
străinului. Aerul lui distins şi îmbrăcămintea elegantă 
duceau la presupunerea că lucrase la o reprezentanţă 
diplomatică a Angliei, poate fusese chiar ambasador, la 


Ankara sau la Atena. Mai ciudată mi se pare prezenţa 
partenerului. Dacă aş fi fost acolo, Mustafiţă mi-ar fi 
destăinuit şi mi-ar fi explicat totul. 

In seara aceleiaşi zile, sir Regginald se prezentă în 
faţa AMarisiei şi îi ceru în căsătorie pe sora ei mai mică, 
Irmingarde. 

— Păi nici n-o cunoşti, domnule! 

N-o cunoscuse personal, dar o ştia, o ţinea minte, 
de la Londra, fusese la recitalul ei nefast, când publicul 
din sală o paralizase şi nu mai putuse să scoată un 
sunet. Regginald Canberra, care nu era lord pe vremea 
aceea, şi abia împlinise anii majoratului, avea o 
aversiune din naştere pentru muzică, o idiosincrazie 
ireductibilă; încă din scutece, când auzea pianul în casă 
începea să urle, dar abia târziu se descoperi cauza. Nici 
un medic, nici un consult de profesori, repetat periodic, 
nu stabili un diagnostic şi nu găsi leacul. Deoarece acest 
beteşug ducea la suferinţe grele, cineva propuse să i se 
desființeze simţul auzului. Deşi ar părea o 
monstruozitate, eu cred că ar fi fost soluţia cea mai 
bună. Cu trecerea anilor, cu medicamente calmante, 
infirmitatea se mai îmblânzi şi tampoanele în urechi 
făcură viaţa suportabilă. Dar până târziu sir Regginald, 
devenit lord la moartea tatălui, o lua la goană pe stradă 
când se auzea venind fanfara, nu mergea niciodată să 
vadă schimbarea gărzii la palatul Buckingham, şi nici 
spectacole de circ cu orchestre de alămuri. Şi iată de ce 
credea el că Irmingarde era o predestinare, fiindcă 
intrase somnambulic într-o sală de concert, fără să 
cunoască programul, ştiind doar că o să se chinuiască şi 
totuşi neputând să învingă acea chemare stranie, care îi 
lua puterea de judecată. O văzu pe Irmingarde pe scenă, 
atât de palidă că părea doar o umbră; şi înainte de a şti 
că ea va rămâne mută, simţi că avea în faţă o victimă. În 
sufletul lui se născu o compasiune dureroasă, prin care 


Irmingarde îi deveni dragă, deşi se aştepta ca glasul ei 
să-l îngrozească, deşi era sigur că n-o să-l suporte, o să- 
şi astupe urechile, ca să nu fugă din sală. 

Aşa şi făcu, îşi astupă urechile la primul sunet al 
pianului, le presă cu pumnii, strivindu-le, şi rămase cu 
ochii la Irmingarde, mulţumindu-se s-o privească, fiind 
conştient că la auzul glasului ei, dragostea pentru ea s- 
ar stinge, mai repede decât se aprinsese. Şi dacă 
întâmplarea de până acum era o predestinare, cum mai 
putea ea să se numească, până la ce treaptă ajungea, 
cât de sus şi de inimaginabil, prin ceea ce urmase? O 
forţă misterioasă îl făcu pe sir Regginald să-şi ia mâinile 
de la urechi, tocmai În clipa când socotea că supliciul 
ajungea la maximum, căci, judecând după încordarea 
grumazului, după gura deschisă cu disperare, 
cântăreaţa era în plină dezlănţuire. Urmarea nici n-ar 
mai trebui povestită, desigur că se întâmplă un miracol, 
iar el era singurul destinat să-l înţeleagă şi să se bucure: 
Irmingarde cânta fără să se audă. Se născuse pentru el 
şi nu trebuia s-o piardă. 

— Şi de ce-aţi aşteptat douăzeci şi trei de ani, 
domnule? 

— Fiindcă eram căsătorit, doamnă, dinainte de a 
şti că ea o să apară. Acum, prin voia cerului, fosta mea 
soţie şi-a dat sufletul. 

În toţi cei douăzeci şi trei de ani o urmărise pe 
Irmingarde de la distanţă, fusese într-adevăr 
ambasador, cum presupuneam mai înainte, întâi la 
Atena, apoi la Ankara, încercând să se apropie de ea cât 
mai mult cu putinţă. Ducea corespondenţă cu un 
comersant din oraş, supus britanic, dar trebuia să-l 
chestioneze cu prudenţă, să nu se expună la indiscreţii. 
Până ce consulul Angliei, prieten de cea mai mare 
încredere, îl pusese în legătură cu Mustafiţă. Un 
informator mai potrivit nu putea să se găsească, devotat 


şi unei părţi, şi celeilalte, căci ceea ce făcea el pentru un 
gentleman cu inima nobilă şi cu gânduri curate, nu 
păgubea cu nimic casa AMarisei. 

Aflând vestea, Emma simţi cum i se răceşte 
sângele, coardele vocale, cea mai sensibilă zonă din 
anatomia ei destul de fragilă îi îngheţară, nu mai putură 
să scoată un sunet, un cuvânt, o silabă. Cuvântul 
nerostit era nu/, se citea în ochii ei plini de groază. 

Pentru mine viaţa AMarisei a rămas misterioasă; 
în afară de ce-am văzut cu ochii cât am fost în preajma 
ei şi din ce-am putut presupune, n-am mai aflat nimic, 
nimeni nu mi-a spus ceva în plus, nici măcar Mustafiţă 
care îmi arăta multă încredere. Nu ştiu ce greşeli făcuse 
ea în tinereţe, dacă făcuse vreuna. Greşeala de neiertat 
rămâne că a convins-o pe Emma să se mărite, după ce îi 
lăsase o lună timp de gândire. Avea ea însăşi nevoie de 
luna aceea, ca să culeagă informaţii despre Sir 
Regginald. Curând află prin Zoba, de la agentul acestuia 
din Anglia, că peţitorul avea un trecut fără pată, o 
origine nobilă, lorzi din tată în fiu de pe timpul reginei 
Elisabeta. Averea lui consta din două moşii productive, 
una la sud de Londra, aproape de Brighton, alta pe 
malul mării, în est, la Ness Point, între Great Yarmouth 
şi Lowestoft. Nu lipsea nici castelul tradiţional, o 
construcţie medievală, de cărămidă şi piatră, 
modernizată, cu aer condiţionat şi încălzire centrală, cu 
băi de marmură, ale căror robinete erau placate cu aur, 
având în centru safire adevărate, cele de apă rece, iar 
cele de apă caldă rubine. Toate acestea Sir Regginald le 
moştenise, se simţea stânjenit de ele, avea o fire mai 
austeră, ceea ce AMarisiei îi făcea impresie bună. 

Mai erau două săptămâni până să se împlinească 
luna de gândire; în tot acest timp îl invită la masă pe 
viitorul logodnic, fără s-o invite şi pe Emma, ca să n-o 
influenţeze în vreun fel, lăsând-o să-şi hotărască soarta 


în singurătate. Dar soarta era hotărâtă, AMarisa nu avea 
nici o îndoială că sora mai mică se va supune, nimeni din 
familie nu-i ieşise din cuvânt până acum, şi nimeni nu 
regretase pe urmă. Acum însă mergea spre o greşeală 
fără iertare. Seară de seară, după ce se sfârşea masa, îl 
poftea pe Sir Regginald să stea lângă ea, pe sofaua 
sacrosanctă, cinste de care nu se mai bucurase decât 
mama, în câteva rânduri, şi Alex o singură dată. li 
plăcea mirosul lui, un parfum bărbătesc, cu o bază de 
lavandă, sobru fără să fie aspru, un veritabil Yardley din 
seria restrânsă numită Gentleman, care nu se fabrica 
decât în Anglia şi nu putea fi exportată. Aşa stăteau 
până la miezul nopţii, făcând planuri de viitor, 
construind fericirea Emmei. Castelul trebuia vândut, îi 
trecuse timpul, mai potrivită era o vilă pe lângă Londra, 
cu un parc unde să se joace copiii. 

Nu înţeleg cum se ducea AMarisia cu gândul atât 
de departe; e posibil să mai ai copii de la o vârstă 
înainte? Şi dacă e posibil, nu-i o indecenţă? 

La miezul nopţii Mustafiţă ciocănea la uşă şi 
anunţa că trăsura aşteaptă la scară. 

Timp de o lună Emma rămase în casă, continuând 
să-şi cânte liedurile seara, pentru cei care veneau în 
parc, s-o asculte, şi nu-i cunoştea, nu-i vedea, ştia doar 
că erau acolo. În prima zi a lunii următoare, cântul ei nu 
se auzi, în casă era întuneric, ascultătorii aşteptară 
zadarnic; de atunci înainte nu se mai auzi niciodată. 

Seara, Mustafiţă venise s-o ia pe Emma. Pentru 
prima oară găsea sufrageria goală, în afară de AMarisa 
şi de Sir Regginald, aşezaţi pe sofa, nu se mai vedea 
nimeni. Emma rămase în picioare, ca la pronunţarea 
sentinţei. Forţa magică a AMarisei o făcea să aprobe din 
cap, la toate hotărârile luate, căci coardele vocale 
refuzau din nou s-o asculte. Ea află că va fi o lady 
britanică, va locui în apropiere de Londra, va putea să 


călătorească, se va bucura de bogăţie, de fast şi de 
afecțiunea statornică a unui om care aştepta această 
clipă de douăzeci şi trei de ani, cu o credinţă neştirbită. 
AMarisa nu pronunţă cuvântul dragoste, se mulţumi să 
spună afecţiune, după o ezitare. Sir Regginald se ridică 
de pe sofa, se apropie de Emma, se înclină şi îi sărută 
mâna. Ea îl vedea prima oară, nu îndrăznea să-l 
privească în faţă, era parcă absentă, hotărârea se luase 
în lipsa ei. Nu înregistră nici o impresie, i se păru doar 
că el emana un miros ciudat, parcă de medicamente, sau 
poate era un parfum exotic, puţin neplăcut, fiind prea 
puternic. Oare AMarisa nu-l simţise?... Mai mult decât 
că îl simţise: o subjugase! 

În schimbul a tot ce i se oferea, Emma trebuia să 
consimtă la un sacrificiu: să nu cânte atunci când 
viitorul ei soţ putea s-o audă, sau şi mai bine, să nu mai 
cânte niciodată; dacă după şapte ani de studii 
costisitoare la Londra nu făcuse o carieră de cântăreaţă, 
putea să renunţe fără regrete. 

Oare ce-aş fi făcut dacă eram acolo în seara 
aceea? Aş fi luat-o la fugă, sau aş fi strâns-o de gât de 
AMarisa? Cum de continui să cred că a fost o inimă 
generoasă, că a făcut mult bine în jurul ei? Poate mă 
derutează darul pe care l-a avut de a ţine unită o familie 
destul de numeroasă ca să fi populat o mică planetă. Dar 
după o crimă atât de îngrozitoare, ar fi trebuit să mi-o 
scot din suflet. Şi totuşi, amintirea ei mă încălzeşte şi 
mă înduioşează până şi astăzi, făcându-mă să uit ce 
soartă i-a hărăzit acelei fiinţe neapărate, care a avut 
darul să trezească în sufletul nostru o bogăţie de 
sentimente, frumuseţe şi speranţe, nouă, cei ce-o 
ascultam cântând seara lieduri, imposibil de-a le cânta 
altcineva. 

AMarisa avea verighetele pregătite; logodna se 
făcu în seara aceea de primăvară, şi nunta se hotărî să 


fie vara. Începând de a doua zi, Sir Regginald veni 
regulat în vizită la Emma, se prezenta pe la patru după- 
amiază şi rămânea până după masa de seară, când 
Mustafiţă îl ducea la hotel, cu trăsura. Odată cu 
logodnicul, în casă pătrundea mirosul lui de 
medicament, care se impregna treptat în ziduri şi în 
mobilă. Emma îl suporta fără să presimtă că într-o zi o 
va umple de groază. Refuza să iasă la plimbare cu 
viitorul ei soţ, să se arate în lume. Era atentă cu el, se 
străduia să fie calmă, dar nu-l privea niciodată în faţă; 
dacă l-ar fi întâlnit pe stradă, nu l-ar fi recunoscut decât 
datorită mirosului. 

Într-o seară, la o săptămână după logodnă, nu mai 
putu să rabde şi, după ce Sir Regginald plecă, deschise 
capacul pianului, deşi fusese hotărâtă să nu mai cânte 
niciodată. Când huruitul trăsurii se stinse, apăsă 
clapele; pianul nu scoase nici un sunet. Reluă, mai 
puternic, era speriată, parcurse toată claviatura, o 
cuprindea panica, lovi cu pumnul în clape, pianul se 
clătina, dar rămânea mut, ca mai înainte, după o 
săptămână de tăcere îşi pierduse glasul. Încercă iarăşi, 
şi iarăşi, înnebunită, până ce minţile i se rătăciră şi ieşi 
din casă în fugă, urmărită de fantome, demoni cu limba 
tăiată care scoteau pe gură valuri de sânge. Fugi în 
neştire, ajunse pe faleză, în faţa scărilor care coborau la 
plajă, între cele două diguri piezişe. Acelaşi drum avea 
să facă în noaptea nunţii; parcă venise în recunoaştere. 
Nu era lună, doar stele. Auzea marea jos, foşnind 
potolită; urechea ei era bună, nu surzise, dar nu mai 
percepea sunetele pianului. 

Mustafiţă, care se întorcea de la hotel, se opri, 
fără s-o recunoască, părea o femeie zmintită, care se 
ţinea cu mâinile de cap, plângând în hohote. O urcă în 
trăsură şi o duse acasă. A doua zi dimineaţa îl căută pe 
Sir Regginald. „Domnule, vă faceţi mare păcat! îi spuse. 


Mai bine duceţi-vă! Domnişoara e învățată să trăiască 
singură, n-o să îndure măritişul!” 

Cum oare nimeni din familie nu simţise ce avea sa 
se întâmple? 

Sir Regginald nici nu vru să audă; continua să vină 
zi de zi în casa Emmei, aşteptând data nunţii. Mirosul lui 
se impregna tot mai tare în ziduri. 


37 


Eram ajuns la maturitate, când într-o zi am făcut o 
constatare ciudată cu privire la capacitatea mea de a 
memora fără sforţare şi chiar fără intenţie, natural şi 
simplu, unele date de importanţă secundară, numere de 
telefon, de pildă. Această capacitate n-o cunoscusem 
înainte, nu tineam minte nici telefoanele prietenilor mai 
apropiaţi, pe care îi căutam zilnic; totdeauna mă uitam 
în agendă. Luni de zile am dus convorbiri prin telefon cu 
o prietenă, a cărei inteligenţă fertiliza dialogul nostru, 
făcându-mă să-l reiau cu plăcere şi să-l prelungesc până 
îmi obosea glasul. Dar în afara convorbirilor noastre, 
dominate de spiritul viu al prietenei mele, nu mă 
interesa nimic la ea, o întâlneam rar şi nici n-o priveam 
bine, niciodată nu-mi închipuisem că ar avea cu ce să 
mă ispitească. Târziu de tot şi pe negândite am făcut 
această descoperire, era pe deplin o ispită, am rămas 
uimit şi uimirea ei n-a fost mai mică văzând cum mi se 
schimbase privirea. În seara aceea, după ce o 
condusesem acasă, am chemat-o la telefon, cu alte 
sentimente decât înainte, nerăbdător să-i ascult glasul, 
care acum căpătase alt timbru. Şi abia după ce am auzit- 
o, mi-am dat seama că formasem numărul fără să mă uit 
în agendă. 

Nu cunoşteam în limba Ibiei decât vorbele 
obişnuite bună ziua, bună seara, vă rog, mulţumesc, pe 
care ţi le însuşeşti fără să-ţi dai seama. Ştiam de 


asemenea cum se spune sărut-mâna, fiindcă învăţasem 
pe dinafară un mic madrigal ingenios, cam îndrăzneţ dar 
nu lipsit de spirit, în circulaţie când eram tânăr: „A 
kezedet csokolom, mig a szadat gondolom”— îţi sărut 
mâna dar mă gândesc la gură. Când îi spuneai aşa unei 
femei, nu putea decât să se bucure, chiar dacă se arăta 
indignată. Şi, în sfârşit, mai erau cuvintele şlagărului 
Mogociune, care se cântase ani de-a rândul, „eşti urâtă, 
eşti urâtă, dar aşa cum eşti, îmi placi”. N-aş fi înţeles o 
asemenea declaraţie, n-aş fi crezut în ea dacă n-aş fi citit 
tocmai atunci o carte, Eram o fată urâtă, scrisă de o 
femeie, nu-i mai ştiu numele, şi chiar dacă aş şti, nimeni 
nu şi-ar aduce aminte. Fata urâtă din carte, firavă, 
pistruiată, saşie şi cârnă, are însă atât farmec ascuns, 
atâta abilitate, inteligenţă şi spirit, încât atunci când 
izbuteşte să şi le descopere cucereşte pe toată lumea, 
luând-o înaintea frumoaselor. Lectura aceea a fost o 
lecţie, şi dacă am uitat numele autoarei, n-am uitat şi 
învăţătura, pe care am avut ocazia să o şi verific, în 
câteva rânduri. Am descoperit că unele făpturi erau de 
fapt sluţişoare, abia după ce farmecul lor n-a mai avut 
putere să mă orbească. 

Într-o zi, m-am pomenit spunându-i Ibiei în limba 
ei: „O să mă doară inima după tine!”— fajni fog a szivem 
erted; învăţasem de la Tania, care ştia puţin ungureşte, 
dar le uitasem cu totul şi uitate au fost, până ce am 
simţit nevoia să-i spun Ibiei aceste cuvinte, sincere şi 
puţin triste, ştiind că după câteva săptămâni plecam la 
şcoală, când sigur avea să mă doară inima după ea; m-a 
şi durut uneori, şi chiar mai mult decât îmi închipuisem. 
A fost surprinsă, m-a privit cu recunoştinţă şi de atunci 
înainte mi-a vorbit ungureşte, şoptindu-mi la ureche 
vorbe de dragoste, care se învaţă cel mai uşor şi se ţin 
minte. Era doar o lecţie, nu-mi închipuiam că ar fi 
declaraţii, deşi glasul ei avea destulă tandreţe. 


Bineînţeles că nu ajunsesem să cunosc limba, puteam în 
schimb să înţeleg binişor măcar o parte din ce vorbeau 
alţii. 

Într-o noapte, aţipisem lângă ea, cu lampa stinsă, 
dar o parte din conştiinţa mea stătea de veghe, ştiam că 
trebuia să plec înainte de a cânta cocoşii a doua oară. 
Atunci am auzit paşi afară şi am deschis ochii, cu inima 
sărită din loc, în timp ce Ibi dormea obosită. O bătaie în 
uşă a făcut-o să se trezească şi să se ridice, speriată, 
tocmai când cineva zmucea de clanţă. 

— Cine este? a întrebat, după ce şi-a regăsit 
glasul. 

— Eu! a mormăit cel de afară. 

Să fi fost lumină, aş fi văzut că Ibi pălise, nu se 
putea altfel, i-am simţit paloarea în gesturi, mi-a apucat 
umărul şi m-a strâns puternic, apoi i-am simţit-o în 
glasul stins, cum mi-a şoptit la ureche: 

—Să nu mişti! 

O clipă mai târziu, îşi revenise, era alta, a 
străbătut odaia cu paşi siguri, a tras zăvorul şi a 
întredeschis uşa. O uşă întredeschisă înlătură orice 
îndoială în omul de afară, dacă a bănuit ceva mai 
înainte. O uşă întredeschisă fără şovăire dovedeşte o 
conştiinţă curată. 

Mai târziu m-am întrebat dacă Ibi nu trecuse prin 
multe asemenea experienţe, dacă nu cumva ajunsese la 
o rutină. Nu, după tremurul care a cuprins-o pe urma nu 
mi se părea cu putinţă, era o dezlănţuire nervoasă, îi 
auzeam oasele pocnind din încheieturi, putea să-i 
pocnească şi inima. Sângele ei rece de mai înainte, când 
deschisese uşa fără să ezite, dovedea nu rutină ci 
spaimă, reacţia paradoxala omului încolţit, care nu mai 
are nici o speranţă să scape. Afară era Frantisek, care 
acum ar fi trebuit să fie în fundul minei. Chiar dacă îl 
adusese o bănuială, Ibi trebuia să-şi joace singura carte. 


— Fugi! şopti, prin uşa întredeschisă. Te caută 
jandarmul! 

Se auzi un icnet de spaimă, parcă îl vedeam pe 
Frantisek ducându-şi mâna la inimă, cum făcusem eu 
mai înainte. Nu întrebă de ce era legat câinele, poate 
nici nu-l auzea cum se smuceşte în lanţ, scheunând de 
bucurie. Se întoarse pe călcâie, cobori dealul îndoit de 
mijloc, apoi o luă la fugă pe drum, tupilându-se pe sub 
garduri. 

N-avea să se întoarcă decât peste două zile, când 
Ibi, care ştia unde să-l caute, se duse să-i spună că nu 
mai este primejdie. „Fii fără grijă, îl linişti, am ascuns- 
o!” „Unde?” întrebă el, părând că se înzdrăveneşte. „In 
pădure, răspunse ea: am îngropat-o!” „Ai pus semn?” 
„Nu, dar cunosc locul!” „Să nu-l uiţi!” Atâta vorbiră. Ce 
să ascundă? O comoară? Icoana de argint a Maicii 
Preciste, furată din biserică? ... Şi chiar dacă n-ar avea 
în casă nimic de ascuns, ce om nu se sperie dacă îl caută 
jandarmul în puterea nopţii? 

Il ştiam pe jandarm, era un om chipeş, se uita la 
fete şi la neveste răsucindu-şi mustaţa. M-am întrebat 
ce-ar fi făcut Ibi dacă într-o noapte îi ciocănea cu 
adevărat la uşă? L-ar fi lăsat să intre? Uitam că nimeni 
n-ar fi putut să urce dealul, dacă ea nu lega câinele. 

A treia seară, înainte de a pleca la mină, Frantisek 
stătu pe gânduri, în timp ce Ibi îi pregătea legătura cu 
merinde. Părea posomorât şi parcă n-avea niciun 
îndemn să plece. 

— Măi, soro, spuse, ridicându-se greu de pe 
marginea patului, mai bine ne-am lua boarfele şi ne-am 
duce în alte locuri. 

Ea tresări; rămăsese în el o bănuială? 

— De ce? întrebă, stăpânindu-se. 


— Nu e bine! răspunse Frantisek. La mină. Ceva 
nu e bine! Eu le-am spus, dar domnul Traian nu vrea să 
m-asculte. _ 

Probabil era ceva adevărat, o neînțelegere. Îl 
vedeam pe Traian nervos în ultima vreme, venea târziu 
la masă, uneori fără să-şi schimbe hainele de lucru şi să- 
şi pună sutana, care aducea asupra noastră un aer de 
împăcare; pe urmă se retrăgea în birou, nu mai rămânea 
cu noi, citind romane polițiste, legănându-se în 
balansoar, în timp ce Tinca, ghemuită pe un scăunel la 
picioarele lui îl privea cucernică, gata parcă să se 
închine, ca la icoană. Într-o seară, domnul Neagoe s-a 
dus după el şi i-am auzit certându-se, amândoi ridicau 
glasul, se întâmpla prima oară, dar n-am înţeles vorbele. 
Toţi eram stânjeniţi, stăteam cu ochii în podele. 
Alexandrina a plecat a doua zi, nu se mai simţea la locul 
ei, poate glasul aspru al domnului Neagoe care striga la 
Traian o jignise şi o speriase. Nu putea să se lepede de 
un fiu al ei, atât de respectat mai înainte, dacă nu se 
lepădase nici măcar de Tom, nerespectat de nimeni. 

N-am ezitat, trebuia să plec şi eu, eram mult mai 
de prisos decât Alexandrina. M-am dus în cameră să-mi 
strâng lucrurile; Rita a venit după mine, a intrat fără să 
ciocănească la uşă, s-a apropiat şi mi-a dat un bobârnac 
în vârful nasului, repetând un gest de altădată. Nu mai 
aveam starea de spirit de atunci, m-am tras înapoi cu o 
privire aspră. Rita m-a apucat de încheietura mâinii, 
strângându-mă tare: 

— Nu pleca! mi-a spus. Nu s-a terminat vacanţa. 

Nu mi-am dat seama dacă era o rugăminte, sau o 
poruncă. Pe urmă a adăugat, de la uşă. 

— Nu s-a terminat nimic; mai aşteaptă! 


38 


În seara când Frantisek a plecat la mină atât de 
abătut, după ce trecuse printr-o spaimă destul de mare, 
nu m-am dus la Ibi, n-o văzusem deloc peste ziuă; n- 
aveam nici o înţelegere cu ea, şi apoi îmi cam pierise 
curajul. Totuşi m-am uitat sus, să văd dacă nu leagă 
câinele. Nu l-a legat, n-a mai ieşit din casă şi curând s-a 
stins lampa. Am simţit o uşurare, trecusem prin emoţii 
prea puternice, mă ajunsese şi oboseala, eram bucuros 
să mă culc o dată devreme. Oricât ai dori o femeie, simţi 
nevoia să fii şi singur, e o altfel de voluptate, cine n-o 
cunoaşte înseamnă că nu pune tot preţul cuvenit nici pe 
voluptatea cealaltă, nu se prea cheltuieşte. Mă băgasem 
în pat, stinsesem lumina, când l-am auzit pe Bob la uşă: 

— Ce faci? 

I-am spus că vreau să dorm; s-a mirat: „Atât de 
devreme? Hai să facem o partidă de table!” Ştiam jocul, 
îl învăţasem de la Mustafiţă, cu el aş fi jucat, table nu se 
joacă oriunde şi cu oricine. Propunerea lui Bob era 
stupidă. L-aş fi bombardat cu pulurile de table, i-aş fi 
băgat zarurile pe gât, i-aş fi spart cutia în cap, ţăndări 
aş fi făcut-o. Văzând că tac, a deschis uşa. 

— Nu pleci nicăieri? 

În întrebarea lui se simţea un interes ascuns fără 
abilitate; ştiam de mult cât îl ducea mintea. Dar n-am 
înţeles ce urmărea cu mine. Am închis ochii. 

— Vreau să dorm, lasă-mă! 

Dormeam adânc, când m-au trezit răcnetele lui şi 
urletele câinelui. M-am dus buimac la fereastră, dar era 
întuneric, n-am văzut nimic, a trebuit să-mi închipui. 

Liniştit în privinţa mea, Bob a luat-o tiptil la deal, 
cu gândul să împingă uşa Ibiei. O credea atât de 
uşuratică încât să-l accepte de la prima vedere? Sau îşi 
închipuia că pe întuneric avea să-l confunde cu mine, 


măcar în primele clipe, după care n-ar mi fi avut rost să 
se scuture? Lăsând la o parte lipsa de caracter, gestul 
lui nu dovedea decât nechibzuinţă şi prostie, ceea ce se 
potrivea cu tot ce ştiam despre el dinainte. 

Mi-a stârnit admiraţie câinele, tactica lui şireată, 
pe care n-o socotesc perfidă; în luptă oamenii folosesc 
toate mijloacele; de ce n-ar face la fel şi câinii, de vreme 
ce nu le lipseşte inteligenţa? Câinele îl simţi încă de la 
portiţă, dar nu se repezi la el, ci rămase în umbră, 
pândindu-l, până ce Bob ajunse la uşă. De acolo nu mai 
putea să scape; se năpusti asupra lui şi îi căzu în 
spinare. Nu-i nimeri carotida, poate nici nu urmărise s-o 
nimerească, dacă nu atribui prea multă judecată unui 
câine cuprins de furie; oricum e sigur că să fi vrut îl 
omora în două minute. Se mulţumi să-l tăvălească pe 
jos, mototolindu-l, sfâşiindu-i mai mult hainele decât 
carnea, pe urmă, când Ibi deschise uşa, speriată, trase 
de el şi-i făcu vânt la vale. Aşa am izbutit să-l văd pe 
Bob, mă obişnuisem cu întunericul, venea de-a 
rostogolul pe coastă, iar câinele îl urma în salturi, 
lătrând cu furie, băgându-şi colții în el după fiecare 
săritură, scuturându-l ca pe o zdreanţă. 

Toată casa era în picioare, prima coborâse Rita, în 
cămaşă de noapte, scurtă şi decoltată, pe care Bob o ştia 
prea bine; dar el căzuse cu faţa în jos şi leşinase în 
mijlocul sufrageriei, umplând covorul de sânge. Ceilalţi 
apucaseră să pună ceva pe ei, un capot, un halat, o 
haină de casă. Tinca tremura pe scară, în braţele lui 
Traian, care nu înţelegea ce se întâmplă. Scena era 
macabră, Bob parcă murise, m-am simţit uşurat că 
Alexandrina nu mai era acolo, plecase de dimineaţă. 

Domnul Neagoe cobora cu puşca de vânătoare în 
mână. Rita îi tinu drumul. 

— Să nu-l împuşti! Lasă-l! 


Avea o privire de fiară. Dar tatăl ei n-o văzu, nu 
tinu seama de ea şi trecu înainte, spre uşă. Atunci se 
petrecu ceva ce nimeni n-ar fi putut să prevadă, eu mai 
puţin decât ceilalţi, fiindcă nu dădeam un ban pe 
caracterul lui Bob. Aşa cum era, răpus şi însângerat, 
izbuti să se ridice într-un cot, arătându-şi faţa 
însângerată. 

— Câinele n-are nici o vină, domnule Neagoe! 
spuse, cu gura strâmbă, plină de bale. g 

Orice om poate să aibă reacții neprevăzute. In 
clipa aceea, i-am iertat lui Bob totul, greşelile, prostia şi 
îngâmfarea. L-au dus la spital chiar atunci, noaptea, l-au 
pansat, i-au dezinfectat rănile, dar chirurgul n-a venit 
decât dimineața, să-l coase. S-a întors după zece zile cu 
ce cicatrice rămăsese pe trup n-am ştiut, cobora la 
bazin, unde continuam să înot cu Rita, dar ca şi mai 
înainte, nu se dezbrăca niciodată. Avea două crestături 
vindecate, una în obrazul stâng, alta pe frunte. Mai 
târziu spunea că sunt urme de duel, de la Oxford. 

Deocamdată m-a provocat la duel pe mine, zilele 
următoare, dar nu i-am făcut nici o tăietură. Am 
încrucişat săbiile, aveam jumătate de inimă îngheţată, 
cealaltă fierbinte; nu mi-era frică de lovitura pe care aş 
fi primit-o, ci de cea pe care aş fi dat-o. După primele 
mişcări, domnul Neagoe, care arbitra lupta, a pus sabia 
lui peste săbiile noastre, fiindcă pe cămaşa lui Bob 
apăruse, spre nedumerirea mea, o pată de sânge. 


39 


Trăiam întâmplările mele şi ale celor din preajma, 
dar în acelaşi timp participam la alte întâmplări, din alte 
locuri, de unde plecasem şi unde totuşi rămăsese ceva 
din mine, nu doar prin gânduri ci prin o parte din fiinţa 
mea reală. Era o dedublare, mă aflam în două locuri 
deodată, la fel de viu şi de lucid şi aici, şi acolo. 


Legătura între acele locuri se făcea pe două căi, le 
simţisem de mult, dar acum deveneau tot mai clare şi le 
înţelegeam tot mai bine. Şi mina, unde cu milenii mai 
înainte fusese fundul mării şi unde parcă auzeam sau 
poate auzeam aievea murmurul valurilor, şi turnul de 
observaţie, de unde marea putea să se vadă şi aş fi 
văzut-o cu adevărat, nu doar cu închipuirea, să fi avut 
privirea mai bună şi atmosfera să fi fost mai clară, 
reprezentau o verticală unică; prin extremităţile ei, cea 
de sub pământ şi cea de la înălţime, se închidea circuitul 
care lega unul de altul locurile unde mi se derulau cele 
două vieţi paralele. 

Deşi nu bănuiam nimic din ce avea să se întâmple 
în viitor, şi nici nu puteam să înţeleg propriul meu gând, 
confuz cum se formase el într-o vreme, am presimţit 
existenţa unei lumi unde aveam să ajung odată. Încă din 
zilele când, umblând prin port, descoperisem bazinul de 
petrol şi cel de cherestea; acolo se adunau două forţe 
ale pământului, poate primele între toate, pădurea şi 
păcura, şi atunci am simţit că ştiinţa mea despre lume 
nu putea să se desăvârşească dacă mai înainte nu 
ajungeam la originea lucrurilor, să le văd, chiar dacă pe 
urmă trebuia să treacă timp spre a le înţelege. 

Poate timpul se împlineşte abia astăzi; atunci 
trăiam faptele în chip nud, fără gânduri, între mină şi 
turnul de observaţie, intre dealul Ibiei şi bazinul de înot 
pe care îl domina Rita, cu costumul ei de baie alb, în 
contrast cu pielea bronzată şi cu ochii de diavol. Îmi era 
bine şi totuşi mă apăsa o îngrijorare, presimţirea unei 
nenorociri apropiate, venind din nu ştiu care direcţie, de 
la Ibi, de la Rita? Nu m-am înşelat, dar aceste fiinţe n-au 
avut niciun amestec, şi n-a fost o singură nenorocire. 
Sper că nimeni nu se gândeşte să pună la număr 
întâmplarea lui Bob cu câinele, care n-a fost decât o 
păţanie comică. 


Prima dintre nenorociri se anunţase prin 
scrisoarea lui Alex: „începând de astă-noapte, Emma, 
căreia tu îi spuneai Irmingarde nu mai este, pianul a 
amuţit şi inima ei...” Ultimul cuvânt n-am putut să-l 
citesc: de câte ori am încercat, în locul acela hârtia s-a 
făcut neagră. Dar n-am simţit în tot înţelesul ei 
nenorocirea, decât peste câteva zile, când am retrăit-o 
ca şi când aş fi fost acolo şi aş fi văzut totul cu ochii, 
într-una din cele două vieţi paralele. 

Era începutul lui august, într-o zi cu ploaie, cu 
marea furtunoasă de peste noapte, când bătuse un 
crivăţ, ca iarna. Nimeni nu putea să meargă la plajă, aşa 
că tot oraşul, şi vilegiaturiştii, au mers să vadă nunta, la 
Episcopie, unde a slujit întreg soborul, în frunte cu 
episcopul. 

Lui Sir Regginald, liber-cugetător, care nu ţinea 
de nici o religie, i-a fost indiferent unde se celebra 
nunta, a intrat supus în biserica monumentală, ca Sfânta 
Sofia de la Constantinopole, lăsând în urma lui o dâră 
penetrantă de apă de colonia, englezească. Era îmbrăcat 
în frac, fireşte, şi a mers la altar cu jobenul pe 
antebraţul drept, fiindcă în stânga era locul miresei. 
Venirea acesteia a înmărmurit lumea. 

AMarisa ţinuse să fie nuntă mare, ea le măritase şi 
pe surorile celelalte, şi acum, fiindcă era ultima dintre 
ele, vroia să depăşească tot ce fusese înainte, mai ales 
că Sir Regginald purta un titlu de nobleţe britanic; în 
porturi, Anglia s-a bucurat totdeauna de respect şi de 
admiraţie. Biserica şi curtea din faţă, unul din parcurile 
cele mai frumoase din tot oraşul, asemeni şi strada, 
gemeau de lume când a venit Emma în trăsura AMarisei, 
condusă de Mustafiţă, în portul lui oriental din zile de 
sărbătoare. Era însoţită de Zoba, ca primul bărbat al 
familiei, avea o mantilă albă pe umeri, dar faţa ei părea 


şi mai albă, nu-şi dăduse cu ruj nici pe obraz, nici pe 
buze. 

Un om, în aceeaşi costumaţie ca a lui Mustafiţă, de 
altfel era fratele lui cel mai mic, stătea în picioare, pe 
osia din spate, şi cu o umbrelă albă, uriaşă, îi apăra de 
ploaie pe ocupanţii trăsurii. Pe drum Zoba moţăise, 
ţinându-şi cu o mână jobenul, să nu i-l ia vântul. Dacă nu 
venea Mustafiţă să-l ajute, n-ar fi putut cobori din 
trăsură. O dată cu picioarele pe pământ, îşi reveni, îşi 
scoase pieptul înainte, părea chiar trufaş, şi urcă scările 
Episcopiei, cu jobenul pe antebraţul stâng, având-o pe 
mireasă în dreapta. Cânta corul în biserică, băteau 
clopotele, lumea aplauda, venirea lor era triumfală. 
AMarisa, în toga ei albă care o făcea să semene cu o 
regină orientală, aştepta în capul scărilor, având lângă 
ea rudele cele mai apropiate; restul familiei se afla în 
biserică, pe două rânduri, alcătuind un coridor lung, 
până în faţa altarului; în spatele lor se îmbulzea lumea. 

Când Emma păşi peste prag, AMarisa îi şopti: 
„Scoate mantila!” Emma nu auzi sau nu înţelese, avu 
numai o tresărire; poate n-o ascultau mâinile. AMarisa îi 
desfăcu lănţişorul de aur de la gât, unit cu două paftale 
de sticlă şi îi trase mantila de pe umeri. Lumea în 
biserică încremeni, numai corul continua să cânte dar 
parcă a jale; clopotele băteau mai departe, dar parcă 
într-o dungă, ca la înmormântare. În faţa altarului, 
episcopul, gata să bine-cuvânteze, rămase cu Evanghelia 
în aer. Rochia miresei era neagră, ca de văduvă sau de 
călugăriţă. 

N-am înţeles dacă urmărise doar să sfideze, ea, 
care trăise în cea mai deplină tăcere, sau se dusese cu 
gândul mai departe? Ştia sfârşitul? 

Am mai văzut o dată o mireasă în doliu, dar mult 
mai târziu, şi nu în biserică, şi nu vie, ci într-o pictură. 


Episcopul se sfătui în şoaptă cu soborul, apoi îi 
făcu semn AMarisei, că aşa nu se poate. La fel se 
gândea toată lumea, ar fi fost o blasfemie. Sir Regginald 
nu înţelegea nimic, mireasa mai palidă decât la venire, 
parcă nici nu era acolo. Urma să se amâne nunta, sau să 
nu se mai facă niciodată? La urma urmelor, căsătoria 
civilă putea fi socotită ca nulă; Emma nu putuse să 
spună „da”, la întrebarea primarului. li cununase Anatol 
Radovici, unchiul miresei, în Salonul de onoare înecat în 
flori şi văluri albe; în ţinută de ceremonie, cu colanul la 
gât şi cu eşarfa tricoloră trecută în diagonală peste 
vesta albă a fracului. Dar Emma nu putuse să scoată un 
sunet, încuviinţa din cap, rătăcită. După o aşteptare 
lungă şi grea, primarul repetă întrebarea, cu blândeţe, 
cum vorbeşti copiilor gata să plângă; în ochii lui 
consternaţi se citea însă o altă întrebare: „Ce blestem te 
apasă, biata de tine?!” O cunoştea pe Emma de când ea 
se întorsese de la Londra şi un an întreg zăcuse în casă. 

În locul ei, răspunse AMarisa, era un fals, actul de 
căsătorie, deşi semnat de mireasă putea să fie contestat 
într-o zi şi nu mai avea nici o valoare. Gânduri de prisos, 
Emma îl anulă înainte de-a suna miezul nopţii. 

În biserică se stârnise un freamăt care se întinse 
afară, în mulţimea din faţa bisericii, apoi pe stradă, unde 
aşteptau alte mulţimi de oameni. Dar AMarisa nu fusese 
niciodată învinsă; îi trebuiră numai câteva clipe să se 
hotărască, după care puse mantila albă pe umerii 
Emmei şi o legă la gât cu lănţucul de aur. Un murmur de 
uimire trecu prin mulţime, apoi o răsuflare uşurată. 
Episcopul începu slujba, cu o voce puternică, de bariton, 
care anula neînţelegerea dinainte, făcând-o neavenită. 

— Sfânt, sfânt, sfânt este Dumnezeul nostru... 

La ieşire AMarisa şuieră în urechea miresei, cine 
era mai aproape putu să audă: 


— De astăzi înainte nu mai eşti sora mea. Du-te 
acasă şi spânzură-te! 

Cum de putuse să spună astfel de cuvinte? Şi cum 
nu se spânzurase ea însăşi în noaptea aceea? 

Pe Emma o conduse Zoba, aşa cum o adusese; 
parcă nu ştia ce se întâmplase. 

AMarisa îl trimise pe Iani Talabă la Cazinou, să 
anunţe că ospăţul nu se mai face. 

— Să fure cât cred de cuviinţă şi restul să-l dea 
săracilor! 

Pe urmă se întoarse spre sir Regginald, îl ţinu de 
braţ, pe treptele bisericii, sedusă iarăşi de mirosul apei 
lui de colonia; după ce lumea se scurse, îi spuse: 

— Faci cum socoteşti, dar e mai bine să rămâi la 
hotel. Nu te duce la ea astă-seară! 

Se socotea el bărbatul Emmei, care venise la 
biserică în rochie neagră? 

— E datoria mea să mă duc, răspunse, înţepat, şi e 
datoria ei să mă aştepte. Aţi greşit trimiţând-o singură. 

Era roşu la faţă şi spumega de indignare. AMarisa 
îl privi surprinsă, nedumerită, puţin speriată. Ar mai fi 
fost timp să alerge acasă la Emma şi s-o apere, dar nu-i 
dădu prin minte. Se simţea obosită, nu mai putea să 
gândească, se aşeză pe treptele bisericii, în rând cu 
cerşetorii care îşi numărau banii; cerşetorii plecară, 
unul câte unul, şi ea rămase singură. 


40 


Când sir Regginald intră pe uşă, Emma îl aştepta 
cu masa pusă; trebuia să-i dea ceva de mâncare, dacă 
nu se mai făcuse ospăţul. Purtarea ei părea naturală, îşi 
pusese o rochie de casă, dintr-o țesătură roz, care îi 
colora puţin faţa; dar păli când văzu valiza; cum o ţinea 
în mâna dreaptă, neştiind unde s-o lase, Sir Regginald, 


cu toată înfăţişarea lui distinsă, semăna cu un comis- 
voiajor într-o sală de aşteptare de gară provincială. 

Am stat să mă gândesc la ceva ce-ar putea să pară 
fără nici o semnificaţie; în ce mână e mai firesc să ţii 
valiza când intri într-o casă unde o să rămâi peste 
noapte? Deşi n-am argumente, cred că o valiză ţinută cu 
mâna stângă face o impresie mai puţin penibilă. În cazul 
acela însă, nimic n-ar fi salvat situaţia. 

— Unde pot să-mi pun lucrurile? 

Fiindcă mă crispez de oroare, îmi e uşor să-mi 
imaginez oroarea Emmei. Deşi nu remedia nimic, mult 
mai bine ar fi fost ca Sir Regginald să vină cu mâinile 
goale. Emma trase draperia de pluş alb care masca uşa 
dormitorului. Fusesem de multe ori acolo, dar nu ştiam 
unde era camera ei de culcare; nici nu mă gândisem. 
Arhitectura modernă, întorcându-se la antichitate, 
izolează camera de noapte de restul casei, unde se 
trăieşte ziua. Emma o izolase cu draperia grea de pluş 
alb; era ca un zid de cetate. Când trase draperia în 
lături, descoperind uşa capitonată cu piele albă, cu 
chenare de bronz aurit, obrazul ei, palid mai înainte, se 
făcu roşu. 

N-am nici un drept să spun că Sir Regginald ar fi 
fost o fire nedelicată. Situaţia însă cerea mai mult decât 
atâta, cerea o însuşire care nu se capătă la nici o şcoală, 
nu se explică în nici o carte, o inteligenţă a sufletului, 
puterea de înţelegere unită cu puterea simţămintelor. 
Cine nu ştie, să stea locului, să nu vorbească şi să nu 
mişte, să aştepte sfârşitul pământului. Din tot ce-am 
scris până astăzi despre ororile săvârşite de oameni, 
atunci când n-a fost posibil să trec pe alături, nimic nu 
mi s-a părut la fel de oribil ca întâmplarea care urmează 
şi pe care aş ocoli-o, dacă n-ar trebui să motivez 
deznodământul. Cine nu suportă, mai bine să-şi astupe 
urechile. 


Sir Regginald văzu pe pat, în stânga, cămaşa de 
noapte a Emmei; cred că o pusese acolo cu mâinile 
amorţite, trebuia să se supună ritualului, nu putea să 
scape. 

— Te superi dacă stau eu în stânga, întrebă el prin 
uşa deschisă. Mă tem să nu mă tragă de la fereastră. 

În plină vară! Şi chiar dacă ar fi fost iarnă, cu 
viscol, asemenea vorbă nu se spune, mai bine să degeri! 

Masa decurse într-o deplină tăcere: Sir Regginald 
ştia să mănânce, mânuia cutitul şi furculiţa cu eleganţă; 
oricare femeie l-ar fi privit cu plăcere. Emma se uita la 
el pe furiş, încercând să se adapteze; nu, sfârşitul n-a 
fost o premeditare! Rochia neagră nu dovedea o 
intenţie, cum am crezut şi eu într-o clipă, ci reprezenta 
starea ei de spirit, resemnarea, poate nu lipsită de o 
speranţă, fie ea şi neclară, şi chiar imposibilă, numai un 
licăr. 

După masă el se uită la ceas, se ridică fără o vorbă 
şi se duse la baie. Emma intră în dormitor, se gândea că 
trebuie să-şi scoată rochia, să-şi pună cămaşa de noapte: 
mirosul de farmacie o izbi cum deschise uşa, apucase să 
vicieze aerul şi în această cameră, cruţată mai înainte. 
În starea ei de spirit, aşteptarea acelui bărbat nu o 
îngheţa mai mult decât dacă în locul lui ar fi fost oricare 
altul; trebuia să-l aştepte, ca orice altă mireasa. Nu ştiu 
cum ar fi trecut ea acel examen; poate nu atât de greu 
cum mi-l închipui, poate chiar cu urmări fericite; în 
asemenea încercare numai sfârşitul dă o dovadă, scârba 
sau voluptate; până atunci toate datele rămân 
necunoscute. Dacă Emma avea o platoşă pe suflet, în 
schimb nu-şi cunoştea secretele trupului. Deodată 
deveni curioasă. 

Atunci sir Regginald intră în cameră, într-o pijama 
roşie, somptuoasă, care nu-l minimaliza ci, dimpotrivă, îi 
dădea o prestanţă regească; era o pijama scumpă şi el 


ştia s-o poarte. Mirosul de medicament deveni mai 
puternic, parcă îşi turnase pe trup un flacon cu 
dezinfectante, creolină, formol, acid fenic. Dar când se 
aşeză în pat şi lepădă papucii de lac, roşii ca pijamaua, 
pentru Emma mirosul se transformă brusc în duhoare. 
Şi nu era decât acea esenţă de lavandă din formula apei 
de colonie Yardley, care pe AMarisa o subjugase. Am 
cunoscut şi alte femei, unele rafinate, care mi-au 
mărturisit că în faţa mirosului Yardley capitulează. 
Emmei îi mirosea a putrefacție, n-ar fi putut să stea 
lângă el mai mult de câteva clipe, decât dacă înceta să 
respire sau dacă avea incizaţi nervii olfactici. Îşi acoperi 
faţa cu mâinile, se repezi la uşă şi ieşi din casă în fugă. 
Fugi ca în seara când o găsise Mustafiţă în faţa scărilor 
care duceau pe plajă, dar acum nu se mai opri, nu avu 
nici o şovăire, îşi dădu drumul de-a rostogolul pe taluzul 
plin de bălării şi gunoaie, jos se ridică, fugi pe nisipul 
rece, ud, plouat toată ziua şi se aruncă în valuri; marca 
mugea încă, după furtună. 

O găsiră pescarii a doua zi dimineaţa, aruncată pe 
dig, cu trupul sfâşiat în pietrele colţuroase. Mă simţeam 
ca şi cum aş fi fost acolo; după ce au luat-o, m-am 
apropiat, am recunoscut locul deşi nu rămăsese nici o 
urmă de sânge, îl spălau valurile. Era locul unde cu 
patru ani înainte socoteam că mi se jucase soarta, între 
viaţă şi moarte; mult timp stătusem la îndoială, dacă să 
mă arunc sau nu în valuri. A fost o înfrângere, fiindcă 
am renunţat fără să-mi încerc norocul; poate scăpăm şi 
atunci ar fi fost o victorie. Dar mă înşel, nimeni n-ar fi 
avut scăpare. Rămăsesem dator ceva? Şi Emma plătise 
pentru mine? 

S-a socotit că fusese un accident şi episcopul a 
admis să fie îngropată creştineşte. Am văzut-o pe 
catafalc, în biserică, exact în locul unde se slujise nunta. 
M-am dus seara, într-un moment când în biserică nu era 


nimeni din familia ei numeroasă. Sau poate erau şi 
vegheau din umbră. Când m-am apropiat, am văzut o 
singură făptură, o fetiţă îngenuncheată, la picioarele 
catafalcului. Am îngenuncheat alături şi atunci ea a 
întors capul spre mine, privindu-mă pe sub părul adus 
pe frunte şi tăiat deasupra sprâncenelor, cu acei ochi 
castanii, limpezi, calzi, umezi, parcă înlăcrimaţi tot 
timpul, frumoşi cum nu mai văzusem. Recunoscându-mă 
în lumina pâlpâitoare a luminărilor, un tremur de plâns 
i-a străbătut fiinţa plăpândă, pe urmă s-a aplecat şi mi-a 
sărutat mâna, ca odată, cu ani în urmă, într-o seară în 
parc, când avea obrazul scăldat în lacrimi de fericire, 
fiindcă prin cântecul Emmei simţise prima oară un drept 
la viată. Îmi era recunoscătoare şi mie, fiindcă mă aflam 
acolo. lar acum îmi arăta recunoştinţa a doua oară. 

Poate era şi Alex în biserică, poate m-a văzut dar 
n-a vrut să se apropie. 

x 

Mai există şi astăzi monumentul ei funerar, într-o 
margine a cimitirului, şi ar putea să pară o sfidare, între 
celelalte morminte sărace, dacă n-ar avea o inscripţie 
tot atât de simplă şi încremenită ca moartea însăşi. L-a 
comandat AMarisa, la Pireu, unui artist care mai târziu 
a devenit primul sculptor al Europei. A cheltuit mulţi 
bani, un monument atât de scump nu mai exista în tot 
cimitirul, şi dacă alesese un loc la margine, cred că voia 
să respecte firea retrasă a Emmei. Cu acestea cred că 
AMarisa încerca să-şi împace cugetul, o chinuiau 
remuşcările. Dacă vorba ei blestemată nu se răspândise 
mai departe de uşa bisericii, nu înseamnă că ea o uitase; 
„du-te acasă şi spânzură-te!” Nefericit cine are pe 
conştiinţă o povară atât de îngrozitoare! 

Monumentul se păstrează bine, deşi n-a mai rămas 
nimeni în familie să-l îngrijească; poate vreo rudă 
înstrăinată şi neştiută. Atât doar, în marmură se văd 


câteva ştirbituri, urme de gloanţe, fiindcă după 23 
august 1944, sau dus lupte în jur, cu garnizoana 
nemţească, soldaţi de la bateriile antiaeriene. 

Deşi sculptorul nu văzuse scena din biserică, 
monumentul o reprezintă întocmai, un catafalc de 
marmură neagră, cu sicriul închis, ceea ce socotesc a fi 
un semn de decenţă; aşa ar trebui să se facă 
pretutindeni, ce-i dedesubt să nu se vadă nici măcar în 
ziua înmormântării, mortul să devină o abstracţiune. La 
picioarele catafalcului stă îngenuncheat un înger de 
marmură albă, pe care vremea a pus o patină verzuie. 
Trec totdeauna pe acolo când mă duc la mare. Îngerul 
îmi umple sufletul de tristeţe şi duioşie, în el o recunosc 
pe Zefira; nu ştiu prin ce inspiraţie, fiindcă sculptorul n- 
o văzuse niciodată. E un înger plăpând, cu părul adus pe 
frunte şi retezat deasupra sprâncenelor. Cum se uită în 
sus, recunosc în ochii lui ochii Zefirei, le simt căldura şi 
parcă în marmura albă văd culoarea lor căpruie, tristă şi 
dulce. 

Pe soclul catafalcului scrie numai numele, 
IRMINGARDE. 


41 


Într-o dimineaţă stăteam în hamac fără gânduri, 
cu ochii pe cer, aşteptând ca soarele să se ridice mai 
mult şi ziua să se mai încălzească; deocamdată era 
răcoare, o simţeam între umeri şi parcă nu-mi venea a 
crede că după o oră sau două am să pot înota la piscină, 
preocuparea mea în ultima vreme. Cum mă uitam pe 
cerul albastru fără nici o pată, doar puţin palid, am 
văzut un punct auriu plutind în aer, legănându-se, 
răsfrângând la răstimpuri o rază de soare, ca o scânteie. 
M-am ridicat din hamac, sa pot vedea mai bine, mă 
intriga punctul luminos, căruia nu puteam să-i găsesc 
nici o explicaţie, nu era o pasăre, nici un zmeu de hârtie, 


nu avea cine să-l înalțe; să nu fi fost ziuă l-aş fi luat 
drept o stea năzdrăvană; dacă îl vedeam astăzi, aş fi 
spus de la întâia privire că era un satelit artificial al 
pământului, alunecând pe orbită, deşi avea o traiectorie 
dezordonată, după cum îl mişcau curenţii de aer. 

Incapacitatea de a-mi da seama ce văd cu ochii, 
trezea în mine o iritare, parcă mă mânca pielea şi nu 
puteam să mă scarpin. Cel mai bine ar fi fost să mă 
întind la loc în hamac şi să închid ochii, dar nu-mi stătea 
în fire. Am urmărit mai departe lumina, care cobora 
legănându-se, până i s-a desluşit forma, şi atunci m-am 
dumerit că nu era decât o frunză îngălbenită, luată de 
vânt şi dusă până în înaltul cerului. Aşa mi-am amintit că 
se apropia toamna, deşi pădurile îşi păstrau verdele 
viguros de peste vară; poate era o frunză venită din altă 
parte. Oricum, nu peste mult timp peisajul avea să-şi 
schimbe culoarea, se sfârşea luna august şi la mijlocul 
lui septembrie se sfârşea şi vacanţa. 

Frunza a căzut în piscină; când am coborât plutea, 
aurie, pe apa albastră. Am luat-o, am pus-o la soare să 
se usuce, era o frunză de fag, cât palma, uşoară şi 
străvezie; aşa făceam în fiecare toamnă, păstram prima 
frunză îngălbenită. Mai târziu le-am dat foc în curte, 
erau un prilej de tristeţe, le-am absorbit fumul, am 
simţit în el mirosul vremii trecute. 

Soarele dogorea, apa era încă destul de caldă, n- 
am mai vrut să mă gândesc că se apropie toamna; cât 
timp puteam să înot, trebuia să fiu mulţumit de toate. I- 
am văzut pe Rita şi pe Bob ieşind din casă, el a coborât 
tacticos pe potecă, ea şi-a dat drumul cu sania pe iarbă 
şi a ajuns prima. 

— Vrei să ne luăm la întrecere? mi-a spus în loc de 
bună ziua. Mă interesează rezistenţa, nu viteza. Vreau 
sa văd care din noi ar avea şanse mai mari să scape 
dintr-un naufragiu. 


Avea o dispoziţie cam neagră, i se vedea pe faţă, 
poate dormise prost, sau se certase cu Bob, care trecuse 
pe lângă mine fără să-mi spună o vorbă. M-am învoit şi-a 
început întrecerea. Poate Rita nici nu se gândise că avea 
să dureze ceasuri întregi, dacă nu se dădea bătută mai 
devreme; în ce mă priveşte îmi cunoşteam rezistenţa, o 
mai pusesem la încercare. Bazinul măsura douăzeci de 
metri în lungime, dar nu avea importanţă, nu ne interesa 
distanţa străbătută, ci numărul de ture, cine a făcut mai 
multe în clipa când celălalt renunţă. 

La început, am înotat liniştiţi, umăr la umăr, 
singura grijă era să nu încurcăm numărătoarea, căci n- 
aveam cum s-o notăm, şi Bob refuzase să fie arbitru, să 
ţină socoteala turelor. Stătea ca de obicei în şezlong, la 
umbră, cu ochii într-o revistă ilustrată. Domnul Neagoe 
era plecat la Bucureşti, se întorcea seara, iar Tinca 
rămăsese în casă, aşa că nu avea cine să ne ajute. Eu 
însă eram deprins să număr, voiam să ştiu cât înotam 
zilnic, de obicei două mii de metri dimineaţa, şi o mie 
după-amiază; când apa era foarte caldă mergeam mai 
departe, încă o mie sau două mii de metri, căci mă 
temeam de frig, nu de oboseală; astfel, la fiecare 
mişcare a braţelor, spuneam în gând cifra, repetând-o 
mecanic, fără nici un efort de memorie, până ce 
ajungeam la capătul bazinului, când treceam la cifra 
următoare. 

— Cine învinge are dreptul să-şi exprime o dorinţă 
şi celălalt e dator să i-o îndeplinească, îmi spuse Rita, 
după ce pornisem. 

Am încuviinţat din cap, în timp ce repetam în 
gând, unu, unu, unu... Primul tur n-ar fi fost nevoie să-l 
număr, şi o curcă putea să ţină minte, însă vroiam să 
respect o disciplină. În acest fel, n-am încurcat niciodată 
numărătoarea, deşi adesea eram cu mintea în altă parte. 


După al zecelea bazin, Rita a început să se 
îndepărteze, am lăsat-o să se ducă, având grijă ca de 
aici înainte să număr şi turele ei, pe lângă ale mele; dar 
când am văzut că se distanțează prea mult, am dat 
drumul la braţe, la şaptesprezece bazine ale ei aveam 
cincisprezece, începea să mă obosească numărătoarea, 
nu mai era strict mecanică, trebuia să judec, la o 
mişcare spuneam în gând şaptesprezece, la a doua 
cincisprezece. Atunci am văzut că orizontul, peste 
păduri, începea să se întunece; curând un fulger mi-a 
orbit ochii, însă n-a urmat niciun tunet. 

— Terminaţi! strigă Bob. O să vină ploaia! 

Nu puteam să-i răspund, număram în gând: 
douăzeci şi doi, douăzeci şi unu! Câştigasem un tur pe 
negândite. 

N-a răspuns nici Rita; când mă întâlneam cu ea, 
mi se părea încordată, cred că se sforţa să mă lase în 
urmă, nu-i plăcea că mă apropiasem. Oare ce dorinţă 
avea să-şi exprime? 

La al cincizecilea bazin, Tinca deschise geamul 
verandei şi sună clopoţelul care ne chema la masă. 
Mergeam înainte, ca şi când nu-l auzisem. Bob însă se 
ridică din şezlong, grăbindu-se să plece. Ne privi doar în 
treacăt, făcu un semn cu mâna la tâmplă. 

— Treaba voastră, dacă v-aţi pierdut minţile! 

Începuse să picure de sus, o luă la fugă, apărându- 
se cu revista, să nu-i ude părul. Acum tot cerul era 
negru, fulgera din ce în ce mai aproape, tuna, şi când 
eram cu capul sub apă, mi se părea că aud mugetul 
mării pe furtună. Se pornise brusc un vânt rece, în 
rafale, zgâlţâia copacii, le jumulea crengile; îl simţeam 
pe umeri. Apa se făcuse însă mai caldă, în contrast cu 
ploaia, care îmi cădea în creştet când scoteam capul să 
trag aer. 

Tinca apăru jos, cu umbrela deschisă. 


— O să răciţi, haideţi în casă! 

Număram în gând, şaptezeci şi unu, şaptezeci şi 
unu... Nu puteam să-i răspund, mai aveam două braţe s- 
o ajung pe Rita. Nu răspunse nici ea, făcu doar un semn 
cu braţul, cam fără vlagă. Acum eram lângă ea, întoarse 
capul spre mine, avea ochii roşii şi gâfâia furioasă. Mă 
ura, dar ce-ar fi trebuit să fac? Să mă las bătut din 
propria mea voinţă? Nu era drept, nu eu o provocasem. 
Tinca stătea pe marginea bazinului, vântul îi smucea 
umbrela, ploaia îi uda picioarele şi nu putea să plece să 
ne lase de capul nostru. Când trecu prin dreptul ei, Rita 
îi strigă, fără să poată ridica glasul: 

— Du-te! nu sta aici ca o cobe! 

Efortul o făcu să şovăie, părea dezarticulată, 
credeam că renunţă. Atunci mi s-a făcut ruşine, ce glorie 
era să înving o fiinţă mai plăpândă decât mine? In ea 
numai ambiția era mai puternică. M-am oprit, să ajungă 
înaintea mea la capătul bazinului, să strig că nu mai pot 
şi pe urmă să-i îndeplinesc dorinţa. Simţi că mă oprisem, 
înţelese gândul şi strigă, sufocată: 

— Nu fi laş, mergi înainte! 

Am ascultat-o, am înotat pe lângă ea, lăsându-mă 
tot mai moale pe măsură ce vedeam cum îi slăbeşte 
puterea. 

Străbăteam a o sută treizecea oară bazinul, 
înotam de aproape trei ore, făcusem peste trei mii două 
sute de metri, mă simţeam eu însumi istovit, aşa, dintr-o 
dată, i-am spus Rilei cu glasul stins, gâfâind: „nu mai 
pot, cruţă-mă!” Vroiam să mă creadă, n-o minţeam, 
eram la capătul puterilor, mă învinsese cu o sforţare 
smintită: n-aveam regrete, ci numai teama că n-am să 
mai ies niciodată din apă. Atunci i-am întâlnit ochii, 
deschişi mari, daţi peste cap, lăsând să apară globul alb, 
din care obişnuit nu se vedea decât un cerculeţ în jurul 


irisului; numai că globul acum nu mai era alb, ci roşu şi 
irisul parcă începea să se decoloreze. 

Până să înţeleg că îşi pierdea cunoştinţa, am văzut 
cum se ducea la fund, încet, inertă, fără să facă o 
mişcare, ca moartă. Eram răspunzător, groaza a făcut 
să-mi recapăt puterile, m-am repezit la ea, am cuprins-o 
în braţe şi am dus-o până la scară, cu un ultim efort de 
voinţă. Dar nu mai aveam forţa s-o trag sus, m-am 
apucat cu o mână de balustradă şi cu braţul liber am 
susţinut-o, să nu-i cadă capul în apă. O simţeam lipită de 
mine, rece, parcă neînsufleţită. Nici eu nu aveam multă 
viaţă, nu puteam să judec, ploaia se înteţise, era tot mai 
rece, începusem să tremur, dar ştiam că atât timp cât 
tremuram nu era primejdie să-mi pierd cunoştinţa. Mai 
mult mă speria starea Ritei, căci rămânea inertă şi 
îngheţată, parcă îşi dădea duhul. Ar fi trebuit să-i fac 
respiraţie artificială, gură la gură, ignorând cine era ea 
şi cum avea gura, numai că plămânul meu abia respira, 
m-aş fi pierdut de la prima încercare. 

Atât mi-a dat prin minte, cum o ţineam cu braţul 
pe după umeri, să-i presez pieptul în mine, cât puteam 
de puternic, până la durere, în mişcarea binară a tuturor 
ritmurilor din trupul nostru. Am prins curaj văzând cum 
începe să se anime, am căpătat eu însumi mai multă 
putere, dar nu atâta cât s-o ridic în braţe şi s-o scot 
afară din apă. Mă încălzisem puţin, sau începuse ea să 
se încălzească, reînvia, obrajii căpătau culoare şi trupul 
înţepenit mai înainte devenea molatic, se plia pe mine, 
nu-mi mai cerea eforturi ca să-i înlesnesc respiraţia, 
poate nici nu mai era nevoie. 

Dar când am slăbit braţul care o ţinea de umeri, s- 
a lipit mai tare de pieptul meu, nu ştiu cu ce forţă, era 
un gest instinctiv de apărare. Avea încă ochii închişi, 
numai dacă îi deschidea aş fi fost sigur că trecuse 
primejdia. Nu mă dezmeticisem încă pe deplin, nu ştiam 


când stătuse ploaia şi se liniştise vântul, cerul începea 
să se lumineze, fusese poate ultima ploaie de vară. 

Atunci, am văzut că Rita mă privea printre 
pleoape, poate nu avea putere să deschidă ochii, sau se 
ruşina de fapta ei nesăbuită; mi s-a părut însă că mă 
spiona, vroia să citească pe chipul meu ce gânduri 
aveam în minte. Şi abia atunci când am fost sigur că 
înviase şi era conştientă, când i-am simţit de-a binelea 
căldura, mai mare decât ar fi fost firească, mi-am dat 
seama că avea costumul de baie dat jos până în talie, 
cum făcea de obicei în timpul înotului, şi sânii ei îmi 
apăsau pieptul. Şi tot atât de târziu am observat că mă 
ţinea încercuit cu picioarele, mişcarea spasmodică a 
înecaţilor, atât de necontrolată, că pot să-şi omoare 
salvatorul, trăgându-l la fund fără să-i dea drumul; poate 
aşa s-ar fi întâmplat dacă nu apucam să mă prind cu 
mâna de scară. Acum însă crisparea trecuse, trupul ei 
era atât de molatic, că aş fi putut să-i dau orice formă, şi 
cum rămânea aşa, privindu-mă pe sub pleoape, să 
înregistreze reacţiile mele, părea că se dăruieşte, gest 
care în altă parte ar fi căpătat semnificaţia lui întreagă. 

— Să nu mă spui! fu prima ei vorbă, o şoaptă. 

Mă întrebam, ce să nu spun? 

N-a vrut să meargă la masă, n-avea destulă vlagă 
să urce până sus, şi părea încă puţin rătăcită. S-a întins 
la soare; deşi o simţisem fierbinte avea încă nevoie de 
căldură, în locul celei pierdute în apă. l-am adus de la 
bucătărie supă fierbinte, în ceaşcă, din care am vărsat 
jumătate; îmi tremurau mâinile, noroc că nu m-a văzut 
decât bucătăreasa. 

M-am aşezat puţin mai departe de ea, mă temeam 
să nu se nască între noi o altă complicitate decât 
înainte, dacă nu cumva se şi născuse, urmarea acelei 
stări ambigui care parcă plutea în aer, deasupra 


noastră, de la începutul vacanței. Mă gândeam la 
vorbele ei, „să nu mă spui!” Ce puteau să însemne? 

A stat mult cu faţa în jos, pe bordura bazinului, 
încinsă de soare; poate adormise, vlăguită. După un 
timp i-am auzit glasul: 

— A venit cineva? 

Nu venise nimeni, eram singuri; soarele nu mai 
avea putere, arăta şi el apropierea toamnei. Rita s-a 
ridicat şi a venit mai aproape. 

— Ai câştigat; nu-i nevoie să-mi spui nimic, mi-a 
vorbit fără să mă privească. Ştiu ce doreşti de la mine! 


42 


Seara, Rita nu a venit la masă, o durea capul. 

— Ce s-a întâmplat la bazin? m-a întrebat domnul 
Neagoe. 

Nu mai avea aerul lui jovial, din totdeauna, dar nu 
mi s-a părut nici aspru. Tăceam, cu ochii în farfurie: mi- 
ar fi fost mai bine să mă trimeată acasă, mă simţeam 
vinovat, deşi, dacă judecam bine, nimeni n-ar fi avut ce 
să-mi reproşeze. Domnul Neagoe a repetat întrebarea, 
credeam că n-o să insiste. Şi dacă vorbeam, ar fi fost o 
trădare? Tot nu ştiam la ce se referea Rita. Ce să nu 
spun? ... Fiindcă nu ştiam ce, nu puteam face altceva 
decât să-mi ţin gura închisă. 

Abia după a treia întrebare, rămasă fără răspuns, 
domnul Neagoe a înţeles să mă lase în pace. Bob se uita 
la mine cu o privire ciudată, puţin ironică, dar şi 
admirativă; avea un caracter mai bun decât îmi 
închipuisem. Ar fi putut să răspundă el în locul meu, ar 
fi avut ce să spună. Greşeam crezând că nu aveam nici o 
vină: n-ar fi trebuit să mă întrec la înot cu Rita şi mă 
întrecusem, şi nu ca să-mi arăt puterea, ci cu alt scop, 
pe care până acum mă ferisem să mi-l mărturisesc mie 


însumi. Rita îmi ştiuse chiar gândurile ascunse şi mă 
asmuţise. 

M-aş fi ridicat de la masa stânjenit, dacă domnul 
Neagoe nu începea o conversaţie aprinsă cu Traian, 
despre exilul prinţului Carol. Nu era chiar o conversaţie, 
pe Traian nu-l interesa politica, nu se potrivea cu sutana 
lui pe care o purta în casă ca în biserică. La întrebările 
lui monosilabice, puse numai din politeţe, domnul 
Neagoe răspundea volubil, îşi cheltuia verva, fiindcă 
avea admiraţie pentru spiritul tehnic al acestui fals 
preot, căruia îi atribuia în aceeaşi măsură şi spirit 
politic; una fără alta nu pot merge departe. N-am fost 
prea atent la vorbele lui, îmi era gândul în altă parte, aş 
fi vrut sa ştiu cum se simţea Rita, sau aş fi vrut s-o vad, 
ca sa nu mă ascund de mine însumi. 

Atâta am prins cu urechea, că într-o revistă 
ilustrată apărută în Franţa era dezvăluită viaţa intimă a 
prinţului, cu fotografii indiscrete. 

— Cine acceptă să apară aşa în ochii lumii, spunea 
domnul Neagoe, îşi calcă statutul de exilat, renunţă la 
incognito, revine la viaţa publică. Fii sigur că într-un an 
are să se întoarcă! 

— E imposibil! răspunse Traian, ca să spună o 
vorbă. 

N-avea niciun criteriu de judecată şi puţin îi păsa 
de soarta prinţului Carol. Întâmplător, nu greşea, trei 
ani au fost ţinuţi în frâu adepţii restaurării. 

Discuţia a continuat după masă, domnul Neagoe 
vorbea plimbându-se între şemineu şi balansoarul unde 
stătea Traian, ca de obicei, în sutana care crea o 
atmosferă religioasă, de parcă n-ar fi fost altceva decât 
o îmbrăcăminte de casă; dar poate că în Traian era un 
har autentic, altfel nu înţeleg cum ar fi căpătat sprijinul 
domnului Neagoe într-o întreprindere care, până să-şi 
dea rezultatele, fusese privită de toată lumea cu 


neîncredere, un put săpat într-o depresiune aflată sub 
nivelul mării şi cu un nume blestemat pe deasupra. 

Nu puteam să plec numaidecât, eram sigur că Bob 
ar fi venit după mine. Am frunzărit revista ilustrată, 
rămăsese pe colţul mesei. Mă interesau mai ales 
reclamele, şi în primul rând cele de automobile; nu 
speram că într-o zi unul din ele o să-mi aparţină, totuşi 
încercam să-mi aleg pe cel mai potrivit cu mine. Nu ştiu 
dacă orice om poate să se bucure cu adevărat de o 
simplă închipuire; automobilul ales îmi prilejuia ceasuri 
de reverie. Îmi plăceau şi vilele de pe malul mării, 
căutam şi printre ele una, mă opream însă cu mai multă 
plăcere la o cabană modestă, înfrumuseţată de flori 
plantate în faţă, decât la o reşedinţă luxoasă, cu garaje 
şi cu piscine; pe atunci o piscină pe malul mării mi se 
părea o stupiditate. Mult mă atrăgeau reclamele 
agenţiilor de voiaj, care propuneau călătorii la Paris şi 
croaziere în Mediterană, le urmăream cu jind şi tristeţe. 
În alte pagini găseam prilejuri de veselie, mă făceau să 
râd de pildă aparatele care permiteau omului să crească 
în înălţime, până la optsprezece centimetri; cum dracu', 
dacă nu era vorba să adaugi nişte vertebre, vreo zece, în 
şira spinării? Credeam că o reclamă de felul acesta 
însemna bani aruncaţi pe gârlă; cine era prost să 
cumpere asemenea instrumente? Până mai târziu, când 
am văzut unul, la un prieten, cel mai deştept din câţi 
cunoscusem, care avea însă complexul staturii mărunte. 
Se supunea zilnic la cazne, ca pe un pat al lui Procust, 
nevasta îi lega mâinile de o bară, picioarele de alta, apoi 
începea să le distanţeze treptat, învârtind de o roată. O 
dată pe lună scurta pantalonii bărbatului cu un 
centimetru, ca să-i dea impresia că îi creştea înălţimea. 

Citeam chiar şi ofertele de serviciu, imaginându- 
mi cum mi-ar sta ca şef de serviciu sau ca director într-o 
mare întreprindere, dacă mi se accepta oferta. Dar ce 


mai încoace încolo, mă interesau toate reclamele, era în 
ele multă imaginaţie, mi se păreau instructive ca o 
enciclopedie, cea mai nouă, care cuprinde toate 
aspectele vieţii moderne. 

In sfârşit, dând paginile, am ajuns şi la fotografiile 
prinţului Carol: prinţul pe divan cu doamna Lupescu, 
după ochiul meu din cale-afară de grasă; prinţul, cu 
motanul în braţe, prinţul, melancolic lângă globul 
pământesc, pe care se vedea conturul României întărit 
cu tuş roşu. Şi la urmă, cea mai frapantă fotografie, am 
povestit despre ca nu o dată, prinţul în bucătărie, 
spălând vasele. Cred că a înduioşat pe multă lume din 
ţară. 

Gândul meu însă se ducea în altă parte, mă 
întrebam ce farmece şi ce daruri avea doamna Lupescu, 
dacă prinţul o alesese pe ea în locul tronului, iar acum 
n-o lăsa nici măcar să spele vasele; măcar să-l fi ajutat, 
să le fi şters şi să le fi pus în rafturi! Avea să mai treacă 
opt ani până ce Eduard al optulea, rege al Marii Britanii, 
să lase tronul pentru o doamnă; dar el l-a lăsat de-a 
binelea, s-a retras la moşie cu aleasa inimii sale, Prinţul 
Carol, judecând după mine, ştia că o să se întoarcă. 
„Spăl eu vasele, părea să spună, dar ce-o să-mi mai scot 
pârleala!” Văzându-mă că frunzăresc revista, domnul 
Neagoe s-a oprit în spatele meu, s-a uitat peste umăr la 
fotografia prinţului şi mi-a spus, crezând că mă 
interesează: „Asta-i opera lui Marin Pretoreanu!” 

Am rămas trăsnit, auzeam prima oară numele 
întreg al domnului Pretoreanu, nu-l ştiusem, nimeni nu-l 
pronunţase, m-aş fi aşteptat să-l cheme Titus, Cezar, 
Cicero, Nero. A fost o dezamăgire. 

N-am mai stat mult, am aşteptat până ce ţignalul 
de la mină a sunat de opt; domnul Neagoe s-a uitat la 
ceas, Tinca a coborât de la etaj, unde îşi făcuse toaleta 
de noapte, şi s-a aşezat pe scăunel, la picioarele lui 


Traian, care stătea cu o carte polițistă pe genunchi, nu 
putea să citească, aştepta ca domnul Neagoe să-şi 
continue peroraţia, dar acesta terminase ce avea de 
spus, se plimba tăcut prin cameră, cu mâinile la spate. 

M-am strecurat pe scară, invidiindu-l pe Trandafil, 
care se dusese în camera lui imediat după masă, fără să 
dea socoteală nimănui. Dacă el nu avea nimic pe 
conştiinţă, eu ce aveam, la urma urmelor? 

Ziua se scurtase, la opt era aproape întuneric, 
abia am mai putut s-o zăresc pe Ibi legând câinele. 
Câtva timp parcă nu înţelegeam ce se întâmplă, de ce m- 
ar fi interesat că o femeie leagă câinele? Când mi s-a 
limpezit mintea, am fost şi mai nedumerit, cum de uitam 
relaţia dintre mine şi gestul acesta? Cu ce nerăbdare 
aşteptam în alte seri ora când să urc dealul şi să împing 
în uşiţă! Acum părea că am paralizate şi simţurile, şi 
simţirile. 

Am stat mult la fereastră, până ce i-am auzit pe ai 
casei urcând scara, ducându-se la culcare; ar fi fost 
timpul să cobor, cu pantofii în mână. Eram parcă 
departe de acolo, şi într-o vreme trecută, când mă aflam 
în camera Prințesei şi priveam marea, dincolo de terasă; 
de multe ori aşteptasem să vină cineva pe dâra 
luminoasă pusă de lună pe apă, ca o şosea aurie, cu 
scânteierile ritmice date de valuri. 

M-am gândit cu atâta intensitate la mare în seara 
aceea, încât pe urmă, când apa ei răzbise în fundul 
minei, am crezut că fusese o presimţire. 

N-am auzit deschizându-se uşa, am simţit doar că 
venise şi mi-a stat inima de frică, fiindcă în 
subconştientul meu ştiam că are să vină, şi o 
aşteptasem, cu toată povara vinovăţiei în suflet. 

Era în cămaşa de noapte, scurtă, cum odată mi-o 
închipuisem intrând în camera lui Bob, atât de limpede, 
de parcă fusesem acolo şi o văzusem aievea. N-a scos un 


cuvânt, s-a aşezat în mijlocul patului, cu faţa în sus, cu 
mâinile sub ceafă, aşteptând parcă să-i spun o poveste. 
Avea gura întredeschisă, îi vedeam dinţii lucind în 
lumina cerului înstelat, care intra pe fereastră, vedeam 
sau ghiceam două cerculeţe albe în jurul irisului; era de 
ajuns ca să ştiu restul, din creştet până în vârful 
picioarelor, o aveam vie în minte, cum stătuse la bazin 
abia câteva ceasuri mai înainte. Rămăsesem la 
fereastră, nu puteam nici să vorbesc, nici să mă apropii. 
Aş fi vrut să plece, mă simţeam zdrobit de răspundere; 
chiar dacă nu eu o chemasem, purtam toată vina, fiindcă 
sperasem. 

Pe atunci, nu ştiam că în viaţa unui om nu se poate 
ivi niciodată o situaţie irezolvabilă, în afară de moarte. 
Chiar azi, când ştiu, uit câteodată şi îmi pierd curajul. 
Eram incapabil să-mi închipui ce are să se întâmple în 
clipele următoare şi cum o să se termine, când am auzit 
glasul Ritei, puţin visător şi stins, ca de departe: 

— Dacă n-ai fi venit noaptea, pe jos, cincisprezece 
kilometri prin noroaie, n-aş fi vrut să ştiu nici măcar 
cum te cheamă. 

O asemenea faptă poate să fie determinantă? La 
fel se întâmplase când sosisem la mare cu trenul mixt. 
După o noapte şi-o zi de drum, toată lumea părea 
uimită, iar eu nu înţelegeam de ce, n-am înţeles nici 
până astăzi, când am făcut ocolul pământului. Sute de 
plecări şi întoarceri. 

— Mi-a părut rău că nu ţi-am deschis eu uşa! 
continuă Rita. 

Mi-am amintit dimineaţa când sosisem, mi-am 
amintit cine îmi deschisese; n-am mai putut să mă abţin, 
nu mi-a păsat că ar putea fi un blestem la mijloc, că Rita 
ar putea să dispară prin vrajă la vorbele mele şi, cu 
obrajii arzând, am întrebat-o: 

— Unde-i Mira? 


— A plecat. 

Răspunsese fără efort, şi simplu, de parcă nu era 
la mijloc o tăcere atât de îndelungată. 

— Cum a plecat? 

— Cum a plecat mama... Şi eu am să plec. 

Se mişca, nu-mi dădeam seama ce face, până ce 
două pete albe se iviră mai jos de locul unde puteau fi 
umerii, luminau palpitând ca două opaițe; îşi scosese 
cămaşa de noapte. Mi s-a oprit respiraţia, mi-au îngheţat 
mâinile. Dar eu nu sunt logodnicul ei, m-am gândit, n- 
am niciun drept s-o pedepsesc şi s-o dau afară. 

Atunci am înţeles, pentru toată viaţa, ce înseamnă 
lupta cu ispita de care tot auzisem; mi-am adus aminte 
de tentaţia Sfântului Antoniu şi de povestea părintelui 
Sergiu, care îşi taie un deget cu satârul, ca să-şi învingă 
poftele trupului. Am ştiut că în om va fi totdeauna o 
luptă, între rău şi bine, n-a trebuit să mă mai înveţe nici 
profesorul de morală, nici cel de religie. Doar ceva a 
rămas nelimpede, ce este rău şi ce este bine, şi de ce 
trebuie învinsă ispita. „Apără-mă, Doamne, mi-am spus, 
şi arată-mi calea cea bună!” 

Atunci a răsunat din vale ţignalul, la mină; scotea 
sunete lungi, repetate, un semnat de alarmă, sinistru! 

x 

Putea să fie cu o zi mai devreme, sau mai târziu, 
putea să nu fie niciodată. Dar aşa s-a întâmplat, 
întocmai cum se întâmplă la teatru, în clipa potrivită cu 
iscusinţă. Numai că teatrul n-ar exista dacă mai înainte 
n-ar fi existat viaţa, ca să-l inspire. Alarma a sunat la 
zece şi jumătate, două ore după ce în mină intrase 
schimbul de noapte. Dacă se întâmplă o nenorocire 
acolo, mi s-ar fi părut ca o pedeapsă a cerului, nu pentru 
alţii, ci pentru mine; mi-au venit în minte Frantisek, 
bărbatul Ibiei, şi câinele legat, şi lampa cu fitilul 
coborât, la fereastră. Nu era primul gest pe care ar fi 


trebuit să-l fac, a fost fără voia mea şi fără judecată, m- 
am uitat pe fereastră. Ibi cobora dealul fuga, cu lampa 
în mână. 

În casă se năştea forfotă, se auzeau zgomote, paşi, 
uşi trântite. 

Du-te! i-am spus şoptit Ritei. 

Era prea târziu, ardea lumina pe scară şi cum 
deschise uşa, se pomeni cu Bob în faţă. 

Peste trei luni, fugi şi ea şi nu se mai întoarse 
decât în timpul războiului. Atunci, într-o după-amiază, în 
anul 1943, stăteam singur în casă, n-aveam dorinţa să 
văd pe nimeni, duceam o viaţă grea, cu grija zilei de 
mâine. Dar nu era grija traiului, mă mulţumeam cu 
nimica toată, ci sufeream că îmi irosesc sufletul, fără să 
pot spune ce îl apasă. Doar ceva nu-mi lipsea, aveam 
totdeauna o floare pe noptieră. În după-amiaza aceea, 
floarea fiind o lalea roşie, însemna că era primăvară, 
altfel poate n-aş fi ţinut minte. Imaginea florii a rămas 
suprapusă pe un sunet brutal, soneria telefonului, pe 
care uitasem s-o închid, cum făceam în orele mele de 
reverie. Dacă aud soneria, mi-e imposibil să nu ridic 
receptorul, ştiu că un om viu se gândeşte la mine. Era 
glasul unei femei, care s-a prezentat cu o formulă mai 
mult copilăroasă decât evazivă: 

— Aici e... cineva. 

— Ne cunoaştem? 

— Nu... 

De obicei, nu continui asemenea conversații, 
femeile care intră în vorbă prin telefon sunt nişte 
necăjite, nimeni nu le doreşte, sau nu le doreşte cine ar 
vrea ele. De astă dată ceva neînțeles, un instinct, o 
nostalgie presimţită m-a făcut să continui: 

— Şi ce doreşti de la mine? 

— Să ne vedem, dacă se poate. 


Nu întreb niciodată de ce, în schimb, îmi iau 
măsuri de precauţie. 

— Poţi să-mi spui cine eşti? 

— De ce, dacă nu mă cunoşti? Sunt... cineva. 

— Câţi ani ai? 

— Treizeci şi trei. 

„Cincizeci”, mi-am spus în minte. Dar din moment 
ce începusem conversaţia, n-o puteam întrerupe fără 
motive. 

— Poţi să-mi spui cum eşti? 

Mi-a răspuns repede, fără să ezite, ca la lecţie, şi 
în timp ce vorbea, i se developa portretul. 

— Un metru şaizeci şi cinci, patruzeci şi nouă de 
kilograme, nouăzeci şi nouă de centimetri şoldurile, 
cincizeci şi nouă talia, sutien numărul trei, dar nu-l port, 
n-am nevoie. Sunt brună, am dinţi sănătoşi, ochi negri. 

— Cum de te ştii atât de bine, în cifre? 

— Mă plac şi îmi iau măsurile în faţa oglinzii. 

Peste portretul ei nu puteam să suprapun niciuna 
din cunoştinţele mele, deşi am o memorie bună. Desigur 
se idealiza, nu trebuia să-mi fac iluzii. 

— Bine, i-am spus fără convingere. Când vrei să 
vii? 

— Acum! 

— Ştii unde stau? 

— Nu, spune-mi. 

I-am explicat cum să ajungă. 

— Te aştept, dar să ştii că n-am timp decât o 
jumătate de oră, de aici înainte. 

— Am să vin repede. 

Era o metodă de-a întrerupe întrevederea, cu 
politeţe. Mulţi oameni nu ştiu şi dau cu ciomagul. 

În minutul următor, telefonul sună iarăşi. Un 
prieten apropiat mă poftea la el, făcea o petrecere 
improvizată, altfel m-ar fi anunţat din vreme. Intr- 


adevăr, se auzeau glasuri şi muzică. M-am scuzat, 
aveam de făcut altceva, prietenului i-a părut rău, în 
capul meu nu s-a născut nici o bănuială, orice om, oricât 
de prudent, poate să cadă în capcană, nimeni nu stă tot 
timpul gata de luptă. 

Într-un sfert de oră, a sunat la uşă. La început, n- 
am recunoscut-o, datorită surprizei, fiindcă reprezenta 
întocmai portretul pe care şi-l făcuse singură şi pe care 
îl socoteam imposibil. Trecuseră şaisprezece ani de când 
fugise? Nu-i puteam admite; înfăţişarea ei nouă n-o 
ştergea în ochii mei pe cea veche. Era ca în seara când 
sunase alarma la mină şi ea stătea goală în mijlocul 
patului. Şi acum părea tot goală; în penumbra 
amurgului sânii îi luceau de sub bluză, dar nu mai 
semănau cu nişte opaițe, numai atât se schimbase, erau 
ca două faruri aprinse în ceaţă. Dinţii, albi, sănătoşi, 
cum îi ştiam şi cum îmi spusese, sclipeau împreună cu 
cerculeţul luminos din jurul irisului negru, de-o mărime 
nemaiîntâlnită la oameni, ci doar la animalele de pândă. 

Surpriza ei se produse abia după ce, câteva clipe, 
mă privise nedumerită; pe faţa mea, şaisprezece ani 
lăsaseră mai multe urme, era mai greu să mă 
recunoască. Pe urmă îşi duse mâna la gură, într-un gest 
de uimire sau poate de spaimă, irisul se făcu şi mai 
mare, mă privea împietrită... 

Ar fi trist să uit vreodată această făptură, pe care 
în ziua aceea de primăvară am venerat-o, indiferent de 
unde venea şi ce păcate trăise în şaisprezece ani de 
viaţă; pentru mine era o fecioară, care voia să se 
răzvrătească, sa dea cu pietre în oameni. 

— Când am pornit încoace nu ştiam cine eşti! 

Fusese unealta unei farse ignobile, se lăsase 
ademenită, într-un moment de inconştienţă. Detest 
oamenii care calcă un adaos necunoscut al decalogului, 
la fel de important ca toate cele zece precepte: „Nu face 


ridicol pe aproapele tău, dacă nu se face el singur!” 
Prietenul meu, la care ţineam cu sinceritate şi l-aş fi 
apărat prin luptă de orice jignire, găsise cu cale să-şi 
distreze musafirii pe seama mea, îmi aruncase o 
momeală şi acum râdeau cu toţii, închipuindu-şi cum mă 
zbat în undiţă. 

— Nu ştiam cine eşti! îmi spunea Rita. Şi 
indiferent cine ai fi fost, m-am ruşinat de participarea 
mea; cum am închis telefonul, am fugit pe uşă, i-am 
îmbrâncit, nu vroiau să-mi dea drumul; contractasem o 
datorie şi trebuia s-o plătesc; indiferent cine ai fi fost. 
Nu admiteam să te fac ridicol. De aceea am venit; nu 
ştiam că am să-ţi plătesc şi altă datorie, mai veche. 

Le-a plătit cu prisosinţă, n-am să uit niciodată! 

A murit un an mai târziu, în 1944, la 
bombardamentele din aprilie. 


43 


Nimeni atunci n-a putut să-mi explice fenomenul, 
i-au găsit fel de fel de cauze, numai pe cea reală n-au 
admis-o, de aceea am tăcut până astăzi. Ştiu cât este de 
hazardat să dezvălui adevărul, în care iarăşi nu va crede 
nimeni, dar nici să tac nu mai pot, fiindcă e ultima 
ocazie de a spune. Coborând în fundul minei cu Rita, am 
auzit, venind prin pământ, un freamăt de ape 
învolburate, în care am recunoscut marea, atât de 
limpede, că aş fi crezut-o alături. Puteam să-mi închipui 
că fusese o halucinație, dacă trei săptămâni mai târziu, 
impresia aceea nu mi-ar fi întărit-o Frantisek, bărbatul 
Ibiei, în noaptea când venise acasă pe neaşteptate. În 
vorbele lui, am simţit o teamă, pe care i-a şi comunicat-o 
domnului Neagoe. Traian nici n-a vrut să-l asculte; 
Frantisek, care lucra în fundul galeriei estice, simţea 
apropiindu-se pe sub pământ o apă mare, rupând 
zăgazurile unul câte unul şi într-o zi putea să răzbată în 


mină, aducând o nenorocire. „Nu e bine! Se plângea el 
Ibiei. Ar trebui să ne ducem în altă parte!” 

Domnul Neagoe nu ştia ce să creadă, se temea şi 
el că se săpase la o adâncime prea mare, nu se gândea 
însă că ar năvăli apa din nişte straturi freatice profunde; 
ideea comunicării cu marea i se părea bineînţeles 
aberantă, ci socotea posibilă o erupție de păcură, care în 
condiţiunile create acolo ar fi putut să aibă urmări 
catastrofale. Erupţii se întâmplau des în regiune, şi 
unele, o dată cu bogăţia, aduceau nenorociri după ele, 
desfigurări ale naturii, prăbuşiri de pământ, incendii, 
sate distruse, vieţi omeneşti pierdute. O erupție în 
fundul minei ar fi luat cu totul alte proporţii, chiar fără 
să fie şi focul; era destul ca zeci de oameni aflaţi în 
galeriile laterale să se înece în păcură. Domnul Neagoe 
coborâse şi el în mină, nu ştiu ce înţelesese din 
freamătul acela al pământului, pe care desigur îl auzise 
şi el, ca Frantisek şi ca mine. Fapt este că seara a avut o 
discuţie zgomotoasă cu Traian, dar pare-se acesta a 
găsit argumente să-l liniştească, puterea lui de 
convingere se bizuia pe o credinţă nezdruncinată. 

Singurul noroc a fost că nimeni nu şi-a pierdut 
viaţa; n-a fost o erupție, ci o inundație, destul de lentă la 
început, ca toată lumea să aibă când ieşi din mină. Şi nu 
era păcură, ci apă sărată, care venea pe galeria estică. 
Nu m-am îndoit încă din prima clipă că era apă de mare, 
o presimţisem; sigur că nimeni n-ar fi putut să mă 
creadă. Curând am avut şi dovada convingerii mele. 

N-am spus la timp, socotind că n-avea importanţă, 
ar fi putut doar să semene cu o laudă de sine. Vara mea 
acolo nu însemnase doar piscina, hoinărelile pe coclauri, 
nopţile cu Ibi. Lucram adesea pentru Traian, uneori ziua 
întreagă, ajutându-l să facă ordine în hârtiile privitoare 
la mină. Între toate, îmi plăcea să trec pe curat, 
punându-le la scară, felurite schiţe de teren şi de 


instalaţii, cerute de Regiunea Minieră. Învăţam la şcoală 
desenul tehnic, mă atrăgea mai mult decât desenul 
artistic, pentru care nu aveam aplicaţie. Planşeta, teul, 
echerul, compasul erau unelte precise, tuşul se supunea 
mâinii mele mai sigur şi mai uşor decât cerneala, 
ascuţeam trăgătorul pe gresie fină şi scoteam linii ca 
firul de păianjen. Singura neplăcere a acestei 
îndeletniciri, datorită căreia aveam sentimentul că nu 
trăiesc degeaba şi nu mănânc de pomană, era că 
desenul o dată terminat se punea în plic şi curierul îl 
ducea la destinaţie, lăsându-mi un locşor gol în suflet, ca 
orice lucru de care te desparţi după ce l-ai făcut cu 
pasiune. 

Cel mai mult m-a absorbit, dându-mi şi cea mai 
mare satisfacţie, harta la scară mare a Scaldei 
Necuratului, acum secată, în centrul căruia se afla mina, 
cu dealurile dimprejur, cu sondele părăsite şi cu 
pădurea în formaţie; îi trebuiau treizeci de ani până să 
devină o avuţie. Fusese o muncă migăloasă, îmi obosise 
rău ochii, uneori vedeam negru în faţă, erau trecute cele 
mai mici detalii topografice, curbele de nivel, cotele, 
văioagele, râpele, dâmburile; dacă le priveam printre 
pleoape percepeam toate formele terenului, de parcă aş 
fi avut în faţă natura însăşi. 

Când harta, mai mare de un metru, era gata, s-a 
răsturnat peste ea sticluţa de tuş, pătând-o la o margine. 
Nu povestesc întâmplarea spre a spune că m-am chinuit 
să fac altă hartă, şi n-am făcut-o mai puţin conştiincios 
decât prima dată; important este că am rămas cu o 
copie, singura mărturie despre ceea ce fusese natura 
înainte de inundație. 

Pornită încet, apa şi-a dat drumul îndată şi a 
crescut repede, până ce-a ajuns la gura minei, de unde a 
început să urce pe dealuri, centimetru cu centimetru, 
timp de cinci zile; atunci s-a oprit şi aşa a rămas pentru 


totdeauna, pe curba de nivel notată cu zero. E primul 
meu argument, lacul nou format comunica pe sub 
pământ cu marea, fiindcă avea nivelul mării. Unii ar 
putea spune că era o coincidenţă; admit şi aştept să 
ajung la argumentul al doilea. 

Deasupra lacului plutea într-un strat gros păcura 
care fusese depozitată în bazinul de acumulare din 
fundul minei. După ce s-a scos cu pompele şi s-a dus la 
rafinării, pe conducte, prilejuind ca domnul Neagoe să-şi 
acopere o mică parte din pagubă, a rămas apa încă 
murdară şi atunci s-a văzut că era sărată, ca marea. 
Dovada aceasta aş fi putut s-o am mai devreme, dar îmi 
lipsea o sondă să scot apă de sub stratul de păcură; nu 
puteam s-o improvizez, oricât ar fi fost ea de simplă. Şi 
apoi, cine îşi punea mintea cu mine? 

Domnul Neagoe, care rămăsese la fel de volubil ca 
mai înainte, de parcă nu suferise nici un fel de pierdere, 
m-a ascultat cu interes, nu sperasem, credeam că 
vorbesc degeaba; pe urmă, nu ştiu cât de convins, a 
trimis o probă de apă la analiză; e de prisos să spun că 
avea aceeaşi compoziţie ca a Mării Negre. 

S-ar putea ca un om de ştiinţă să respingă 
argumentele mele, dovedind că susţin o aberaţie. Eu nu- 
mi schimb părerea, dar înţeleg să mă supun unei 
hotărâri a ştiinţei, îl rog totuşi pe acel om priceput la 
natură, să nu mă dezavueze în mod public, căci lacul 
meu nu face rău nimănui, nici nu spun unde este, şi pe 
lângă bucuria mea de a-l şti acolo, s-ar putea să bucure 
şi pe alţii, care cred în mine. Dacă dovezile de mai sus 
nu au fost concludente, sau mai rău decât atâta, dacă au 
părut copilăroase, am un ultim argument, doar 
sentimental, din păcate, şi prin el cer graţie ştiinţei: 
Cine creează în scris o lume, cum crede de cuviinţă, 
mişcând-o cum are nevoie spre a-şi demonstra ideile, de 
ce n-ar avea voie să creeze şi o natură a sa, altminteri 


inexistentă? Şi chiar o istorie? Aşa, am pus într-o carte 
palmieri pe malul mării noastre, fiindcă mult mi-au fost 
dragi palmierii de la Mediterană. Şi am mai pus şase 
insule aproape de coastă, fiindcă n-avem nici una, şi tare 
mi-am dorit un arhipelag în faţa Constanţei! Iar dacă am 
adus acolo o cămilă şi am împământenit-o, am pornit de 
la ideea că ea este cea mai veche descoperitoare a 
pământului, şi deci are dreptul să trăiască oriunde îi 
îngăduie clima. 

Abia după câţiva ani, s-a limpezit cu totul apa 
lacului; culoarea ei i-ar fi dat de gândit chiar şi omului 
de ştiinţă. Mă duc rar pe acolo, am de mers în prea 
multe locuri, spaţiul existenţei mele a crescut 
încontinuu, cu tot ce îl populează, pe când durata zilei a 
rămas aceeaşi, douăzeci şi patru de ore, care însă trec 
mult mai repede decât odinioară. Din casa domnului 
Neagoe au rămas numai temeliile; casa Ibiei, din deal, a 
luat-o vântul. Ibi a plecat a treia zi după ce năvălise apa 
în mină, Frantisek a venit cu două căruţe, care au oprit 
în faţa portiţei, apoi a urcat tăpşanul, cu căruţaşii, să 
aducă bagajul; unul singur ar fi fost de ajuns, fiindcă 
erau numai două boccele. Au pus câte una în fiecare 
căruţă, Ibi a coborât şi ea şi s-a urcat pe bocceaua ei, în 
rochiţa albă, fără mâneci, care o făcea să semene cu o 
fetiţă; dar cum n-ar fi semănat, când avea numai 
nouăsprezece ani, şi era atât de subţire şi de micuță că 
ai fi dus-o pe sus o zi întreagă, fără să-ţi obosească 
braţele? Am văzut-o de aproape când a trecut prin 
dreptul ferestrei, cu năsucul în vânt, cu ochii ruginii, cu 
faţa puţin pistruiată. Fiindcă plecau cu două căruţe, 
însemna că la o răspântie au să se despartă, şi atunci 
mi-am închipuit că fiecare se ducea în ţara lui, Ibi la 
Budapesta, Frantisek în Cehia. 

Şi dacă cineva tot nu vrea să mă creadă, am să-i 
spun că nu o dată am văzut lacul învolburându-se, fără 


să bată vântul; nici nu mai era nevoie să ascult buletinul 
meteorologic la radio, ştiam că la mare vine furtuna şi 
oamenii fug de pe plajă. Într-o zi, au apărut crabi pe 
mal, dezorientaţi, fiindcă nu recunoşteau peisajul; iar în 
apă înota un zărgan rătăcit, care nu putea să vină decât 
din Marea Neagră. 


44 


După ce Rita fugise în camera ei, cu cămaşa de 
noapte pusă strâmb, se vedea cât de colo că o îmbrăcase 
în grabă, Bob se opri în faţa mea, piept în piept, şi îmi 
spuse cu ură: „N-ai nici o vină decât că te-ai născut şi 
mi-ai ieşit în cale, dar va trebui să plăteşti cu viaţa, îţi 
dau timp de gândire până mâine dimineaţă: alege ce 
vrei, pistolul sau sabia!” Nu i-am dat importanţă, îmi era 
mintea în altă parte, ţignalul de la mină continua să 
sune alarma, am alergat şi eu devale, împreună cu alţi 
oameni, nu ştiam cine erau, nici nu i-aş fi recunoscut pe 
întuneric şi în starea mea de spirit. Traian a trecut 
călare pe lângă mine, întârziase cât să înşeueze calul. 
Domnul Neagoe se îmbrăcase elegant şi îngrijit ca 
totdeauna, cu cămaşă albă şi papion albastru, cu părul 
lins, periat bine, calm, zâmbitor, parcă aşteptând 
oaspeţi. Aşa a stat până au venit primele veşti de la 
mină. Mai târziu l-am întrebat, cu admiraţie, dar mai 
mult cu nedumerire: „Dumneavoastră nu vă pierdeţi 
niciodată cu firea?” „Poate că da, dar nu-i nevoie să 
vadă şi alţii. La ce-ar folosi să-mi frâng mâinile?” L-am 
înţeles, i-am dat dreptate şi mi-am pus în gând să-i 
urmez exemplul. N-am reuşit; cu toate exerciţiile de 
voinţă, firea mi-a rămas mai puternică, totdeauna m-am 
dat de ceasul morţii, de multe ori pentru nimica toată. 

Mergând la vale, am ajuns-o din urmă pe Ibi: să nu 
fi ţinut în mână lampa aprinsă, poate aş fi trecut pe 
alături fără să ştiu cine este. Lampa, pe care o punea la 


geam după ce lega câinele iar pe urmă o făcea mică nu- 
mi va ieşi niciodată din suflet. Am rămas în urma ei, să 
mă fi apropiat şi să-i fi vorbit poate ar fi rămas surdă, ce 
fusese între noi se terminase, gândul ei, pus la 
încercare, era acum nu la mine ci la Frantisek, altfel n- 
ar fi fugit cu lampa deasupra capului, după ce de atâtea 
ori o pusese la fereastră; în asemenea momente se văd 
sentimentele omului. Am mers după ea, luându-mă după 
lampa care nu mă tulbura acum mai puţin decât 
altădată, numai că în altfel, cu părerea de rău că ardea 
ultima oară, şi în alt loc decât la fereastră. Şi cum o 
vedeam aşa, în rochiţa ei albă, scurtă de-o lăsa mai mult 
goală, am avut deodată certitudinea întârziată că ea era 
fata din Strada Căruţei Stricate, venise la mine cu mâna 
întinsă, însă nu o recunoscusem; iar acum se ducea, nici 
nu bănuia că eram în spatele ei, şi dacă ar fi ştiut nu 
putea să se mai întoarcă; visele frumoase ne lasă numai 
regretul şi amărăciunea că nu le-am înţeles la vreme. 
Puțin mai târziu o pală de vânt a stins lampa, sau 
poate nu mai avea gaz şi s-a stins singură, cum se 
stingea când luna venea la fereastră. Am rămas amândoi 
în întuneric, nu mai vedeam decât rochiţa ei albă. Mă 
apropiasem, de teamă că o să se piardă între ceilalţi 
oameni, dar tot nu i-am spus o vorbă, de teamă că ar fi 
fost prost venită; de aici înainte începea tăcerea 
dinainte, când schimbam numai două cuvinte pe seară. 
Se făcuse miezul nopţii când am ajuns la mină; în 
jur forfoteau oamenii, ieşiseră toţi, nu lipsea niciunul, 
ascensorul se oprise. Printre ei l-am descoperit pe 
Frantisek, am simţit o uşurare, mă temusem să nu i se fi 
întâmplat vreo nenorocire, ar fi fost posibil judecând 
după vorbele lui îngrijorate. Traian stătea lângă turnul 
ascensorului, n-avea ce să facă, era în capul gol, vântul 
îi flutura părul iar eu, privindu-l cu compătimire, mă 
întrebam ce-o avea în minte. Îşi dădea seama oare că 


era un om pierdut, nu doar că se prăpădea o avere, se 
prăpădea totdeodată şi ambiția lui, şi onoarea, poate şi 
dragostea Tincăi, rămânea pe drumuri, al nimănuia. Însă 
gândurile lui în acele clipe erau cu totul altele, aveam să 
aflu de la Odor, căruia se destăinuise şi-i ceruse sfatul, 
nutrea ideea să se întoarcă la teologie şi să devină 
mitropolit, cum hotărâse în adolescenţă. Era şi el fiul 
domnului Alcibiade. 

Un maistru se apropie de el, îi ceru dispoziţii; ar fi 
fost timp să se demonteze motoarele şi alte instalaţii, să 
se salveze măcar o parte din materialele aflate în 
magazie. Traian făcu din cap un semn de negaţie, nu 
merita osteneala. Într-adevăr, ar fi fost ridicol, în faţa 
dezastrului care se apropia implacabil; mina era în orice 
caz pierdută şi mai bine se pierdea totul, să fie o 
împlinire, o treabă a soartei completă şi bine făcută; 
aşa, nenorocirea capătă grandoare, ceea ce poate să 
însemne o satisfacţie pentru victimă. 

M-am apropiat de gura minei, până la parapet, apa 
era încă departe, dar răsfrângerea unei stele o făcea să 
sclipească, o vedeam cu ochii cum urca palmă cu palmă. 
Clipocitul ei îl auzeau toţi oamenii, numai eu ştiam că 
era murmurul mării. 

Aşa am spus a doua zi, seara, la masă. Ne 
adunasem toţi, în linişte, ca şi când nu se întâmplase 
nimic, deşi la ora aceea apa dăduse peste gura minei şi 
urca încetişor pe pante. Lipsea numai Traian, a coborât 
mai târziu din camera lui, în sutană, s-a aşezat cu noi, a 
mâncat repede, pe urmă a aşteptat să se termine masa. 
La venirea lui, apucasem să-mi spun părerea despre 
originea inundaţiei, s-o explic şi s-o susţin, fără să mă 
intimidez de zâmbetul ironic al lui Bob, căci în schimb 
domnul Neagoe mă asculta cu atenţie. Rita îmi arunca 
din când în când câte o privire scurtă dar atât de 
intensă, încât în ochii ei se aprindea o scânteie şi parcă 


o simţeam arzându-mă. Nu puteam să nu mă gândesc la 
cele petrecute noaptea trecută, se gândea şi ea, desigur, 
şi ar fi fost imposibil să nu-şi imagineze, cum îmi 
imaginam eu, ce s-ar fi întâmplat dacă nu suna alarma. 
Virtual faptele erau împlinite, poate Bob le credea 
împlinite de-a binelea, altfel n-ar fi urmat ceea ce 
urmase la sfârşitul mesei. 

Dar mai întâi a plecat Traian, s-a ridicat, s-a dus la 
icoană şi a rămas în genunchi câteva minute, rugându- 
se în tăcere. Pe urmă s-a încins cu o frânghie de cânepă 
în locul mătăniilor de abanos luciu, a luat de sub scară 
un toiag şi o legăturică. Mi-am adus aminte deodată cum 
venise Odor la moartea domnului Alcibiade, ca un 
pribeag, cu toiagul pe umăr şi cu o desagă mai mult 
goală. Traian semăna acum atât de bine cu fratele lui 
mai mare, încât o clipa i-am confundat pe unul cu altul. 
M-a dezmeticit glasul lui, care avea cu totul alt timbru, 
mai sonor dar mai aspru, aproape metalic, nepotrivit 
deloc cu ceea ce avea să ne spună: 

— Nu-mi purtaţi de grijă, mă duc să stau în pustie, 
am să lipsesc trei zile. Ţineţi post şi rugaţi-vă împreună 
cu mine! 

Tinca înlemnise, altfel s-ar fi repezit după el, la 
uşă; fiecare din noi am fi reacţionat în vreun fel, nu l-am 
fi lăsat să plece, i-am fi cerut măcar explicaţii, dacă 
tocmai atunci Bob n-ar fi sărit în picioare şi nu m-ar fi 
apostrofat, cu braţul întins ameninţător către mine: 

— Ceea ce spui e o prostie! Cum să comunice 
marea cu mina? Uiţi că e şi Dunărea la mijloc? 
Susţinând o asemenea idee ne insulţi pe toţi, şi dacă nu 
se sesizează stăpânul casei, eu îţi cer socoteală; ai să 
plăteşti cu sânge! Poţi sa alegi: pistolul sau sabia! 

Traian ieşise pe uşă; Tinca se lăsă moale pe o 
parte şi căzu leşinată; domnul Neagoe avu timp s-o 
susţină, ca să nu se lovească. Amuţisem toţi, plecarea lui 


Traian fusese o lovitură de teatru absurdă, şi peste ea 
venise, şi mai absurdă, provocarea lui Bob, care plutea 
încă în aer. Spre a pune vârf la toate, Rita începu să 
aplaude, bătând tare din palme şi râzând în hohote, cu 
capul dat pe spate; oricine ar fi crezut că înnebunise, 
sau trecea printr-o criză de isterie. Când i-am întâlnit 
privirea, în clipele următoare, am citit în ochii ei nu 
altceva decât că se bucura, simplu, sincer, din toată 
inima, cu toată intensitatea. Nu ştiam ce să cred; şi dacă 
totuşi era o batjocură? Poate, dar în nici un caz nu mă 
privea pe mine, între noi doi era o înţelegere doar 
întreruptă. Poate râdea fiindcă Bob nu o denunţase, şi în 
loc să-l admire i se părea ridicol. 

Eu însă l-am admirat, socoteam că fusese un gest 
cavaleresc, ascundea adevărul ca s-o cruţe pe Rita. Mai 
târziu, am avut motive să cred că nu făcuse altceva 
decât să se cruţe pe sine; adevărul ar fi fost pentru el o 
ofensă. Atunci am înţeles şi râsul Ritei, care îl ura din 
noaptea când o pălmuise şi se bucura să-l vadă într-o 
situaţie comică. 

Şi iarăşi, ca în atâtea rânduri, nu-mi aduc aminte 
ce făcea Trandafil în seara aceea; poate stătea cu ochii 
într-o carte. Mai târziu m-am dus în camera lui şi l-am 
rugat să-mi fie martor; a acceptat, fără să mă privească, 
poate fără să înţeleagă. Ar fi trebuit să am doi martori, 
domnul Neagoe însă, care se oferise să fie arbitru, a 
convenit că, date fiind împrejurările, să ne mulţumim 
numai cu câte unul; n-aveam de unde să luăm alţii. 
Martorul lui Bob a fost inginerul de la mină, pe care nici 
nu-l mai ţin minte, ştiu doar că rămăsese şomer; domnul 
Neagoe i-a plătit numaidecât preavizul, salariul pe 
paisprezece zile, după lege; în plus i-a mai dat salariul 
pe patru luni, până la sfârşitul anului. M-am uitat la el 
cu admiraţie, m-am gândit că dacă proceda la fel cu tot 


personalul, rămânea cu buzunarele goale, şi părea că 
nu-i pasă. 

Noaptea n-am prea dormit, îmi era şi frică şi 
ruşine, abia împlinisem optsprezece ani, era prea 
devreme, mă gândeam că legea nu îngăduie minorilor să 
se bată în duel; de fapt nu îngăduia nimănuia, se 
prevedeau pedepse aspre şi participanţilor, şi 
martorilor; dar judecata mai închidea ochii. Lasă că nici 
duelurile nu se comparau cu cele de pe vremuri, când 
adversarii se băteau cu sabia în marginea drumului, că 
erau şanţurile pline de leşuri. Chiar şi cu pistolul, care a 
fost admis cred că după revoluţia franceză, oamenii s-au 
ochit fără să le tremure mâna, şi nu de puţine ori s-a 
întâmplat să moară amândoi adversarii deodată. Puşkin 
a căzut pentru o nobilă cauză bărbătească, în luptă cu 
un om care-i jignise nevasta; era un ofiţer francez în 
solda ţarului, un bătăios şi obraznic muşchetar, urmaş al 
zurbagiilor spadasini de pe vremuri, care se băteau prin 
pieţe şi se omorau, până nu veneau gărzile cardinalului, 
să-i lege. 

Mai ştiu de un duel, socotit de mine celebru, 
fiindcă a costat viaţa lui Ferdinand Lassalle, despre care 
cred că nu-i nevoie să spun ce făcuse în viaţă, ca să nu 
fie uitat până astăzi. Intriga este cu atât mai interesanta 
cu cât adversarul lui era un prinţ valah, Iancu Racoviţă, 
nepot al lui Ştefan Racoviţă, domn al Ţarii Româneşti în 
a doua jumătate a secolului al optsprezecelea. Slab de 
piept tânărul îşi îngrijea sănătatea în Elveţia, şi acolo s-o 
logodit cu o frumoasă, pare-se şi înfocată, în ale cărei 
vine curgea sânge de viking. Curând însă logodnica s-a 
înfierbântat după tânărul Ferdinand şi a hotărât să se 
mărite cu el, de altcineva n-avea nevoie. Părinţii, oameni 
cu stare şi vază, nu se învoiau să-şi dea fata după un 
revoluţionar văzut rău de aristocrație şi de burghezie, 
astfel că au închis-o în casă. Povestea e lungă, cu 


zbucium, cu proiecte de evadare, până când logodnicul 
păgubit şi-a provocat adversarul la luptă, cu revolverul, 
fără să ţină seama că avea de-a face cu un trăgător 
renumit în acea vreme. Faptele s-au petrecut la Geneva, 
în anul 1864, exact la un secol după ce Stefan Racoviţă 
devenea domn în Ţara Românească. Revolverul era 
greu, tânărul prinţ, cu natura lui plăpândă abia îl putea 
ţine în mână. Mărinimos, el a tras în pământ, la fel cum 
Ferdinand Lassalle, nu mai puţin mărinimos, făcuse cu o 
clipă mai înainte. Duelul s-ar fi încheiat fără să curgă 
sânge, dacă greul revolver al valahului nu se ridica 
singur, prin reculul prea puternic pentru o mână 
slăbuţă; lovit în plin din greşeală, adversarul a murit 
după câteva zile. 

Fiica vikingilor a revenit la logodnic, s-a măritat 
cu el şi de atunci înainte s-a numit Principesa Elena de 
Racoviţă, cum iscăleşte şi cartea de mărturisiri unde am 
găsit cele ce-am spus mai înainte. Nu după mult timp, în 
1868, învingător în duel, soţul a murit de oftică, boala 
vremii; se află înmormântat la Bologna, în jumătatea de 
nord a Italiei. 

Şaptesprezece ani mai târziu, la Bucureşti, Titu 
Maiorescu se bătea în duel, cu pistolul, având în faţă un 
adversar politic, după violente schimburi de cuvinte în 
Parlamentul Țării. Nu ştiu cum a fost schimbul de 
gloanţe, dar întrucât n-am auzit de vreo consecinţă, 
înseamnă că nici unul nu şi-a atins ţinta. Curând s-a 
bătut şi Barbu Delavrancea, înfruntând, de data asta cu 
spada, un polemist de la o gazetă scrisă în franţuzeşte; 
cu polemiştii e greu să spui cine merită să plătească. 
Sfârşitul duelului e atât de neobişnuit, încât îl socotesc 
unic în istorie, de aceea îl ţin minte. După câteva 
asalturi, al doilea dintre luptători, căruia i-am uitat 
numele, a lăsat spada jos, sub cuvânt că se simte obosit 
şi nu poate să continue. 


La sfârşitul celuilalt secol, spadasinul de ocazie, 
Barbu Delavrancea, avea să apere, într-un proces de 
crimă, pe Nicolae Filipescu, atunci primar al 
Bucureştilor, care omorâse în duel cu sabia pe George 
Lahovary, şi tot în urma unei polemici de presă. Nu cred 
că în acel timp cuvântul să fi fost mai puţin convingător 
decât în zilele noastre; sabia însă convingea mai repede. 
Bănuiesc că unii din cunoscuţii mei ar mai folosi-o şi 
astăzi, ca să termine net o neînțelegere, dacă moravurile 
n-ar fi schimbate şi justiţia s-ar face că nu vede. Cu 
toată pledoaria lui Delavrancea, priceput şi în ale legii, 
şi în ale duelului, vinovatul n-a putut să scape cu totul, a 
fost condamnat la şase luni închisoare; n-am aflat unde 
şi-a ispăşit pedeapsa. 

Aş mai avea de povestit câte unele, dar despre 
oameni pe care nu-i ştie lumea. Astfel că am să închei cu 
un nume celebru; pe la începutul secolului nostru s-au 
bătut cu pistolul Clemenceau cu Deroulede, un poet 
cunoscut mai degrabă în secolul dinainte; astăzi cred că 
nu-l mai ştiu decât oamenii de litere. Am văzut 
fotografia luptei, la o margine de pădure. În umbra 
copacilor stau aliniaţi martorii şi medicii, mai mulţi 
decât ar fi fost nevoie; dar, în sfârşit, combatanții erau 
oameni de seamă, dacă vroiau puteau să convoace tot 
guvernul şi parlamentul. Amândoi au joben în cap. şi 
ochesc cu mâna întinsă; nu ştiu, zău, parcă revolverul 
nu se potriveşte cu jobenul, decât poate într-o comedie, 
unde să zboare cât colo, atins de glonte. 

Pe atunci erau două feluri de luptă, până la 
moarte sau până la prima picătură de sânge, cum 
hotărau adversarii prin intermediul martorilor, căci ei 
nu comunicau unul cu altul, cât timp nu-şi spălau 
onoarea. În tinereţea mea oamenii încă se mai băteau în 
dueluri, dacă martorii nu izbuteau să-i împace înainte de 
luptă; unul îşi cerea scuze, celălalt îi întindea mâna. Dar 


chiar dacă ajungeau să se înfrunte, de obicei în zorii 
zilei, într-un luminiş de pădure, îşi loveau săbiile până se 
ivea o zgârietură la unul. În cazul revolverului, ori se 
ochea pe de lături, ori se trăgea în aer, şi amândouă 
părţile socoteau că şi-au făcut datoria... Focuri de 
artificii! 

Astăzi onoarea se spală la scară naţională, cu 
tancul şi tunul, şi cu altele, nu spun, să n-audă duhurile 
rele. Iar pentru răzbunări, pentru a încheia socoteli 
încurcate, se folosesc oameni de meserie; ei trag cu 
mitraliera din goana maşinii, sau aruncă bombe pe 
fereastra casei. 

Înainte de culcare, domnul Neagoe îi porunci 
şoferului să plece de cu noapte şi în zorii zilei să fie la 
oraş, la regimentul de cavalerie, de unde să împrumute 
trei săbii; îl cunoştea pe comandant, îi transmise 
rugămintea pe o carte de vizită. 

Cum nu dormeam, am auzit paşi pe coridor şi am 
tras cu urechea. S-a deschis uşa la camera Ritei, aş fi 
crezut că vine iarăşi la mine, ceea ce într-o asemenea 
noapte mi se părea o nebunie, dacă nu i-aş fi auzit glasul 
şuierat, ca să nu trezească pe-ai casei: „leşi afară!” 

Mi-a intrat un ghimpe în inimă. Cu toată 
împotrivirea ei furioasă, Bob era în cameră, închisese 
uşa în urmă. Am pândit, simţeam ciudă şi umilinţă, nu 
aveam dreptul să mă amestec, poate era o luptă 
înăbuşită, şi nu ştiam cum o să se termine. Să fi fost 
acum faţă în faţă cu Bob şi sa fi avut sabia în mână i-aş fi 
străpuns inima. Dar n-a trecut mult până să se deschidă 
iar uşa, cu o smucitură; se simţea o încăierare, izbituri, 
scrâşnete, respiraţie gâtuită, apoi am desluşit glasul 
Ritei, o şoaptă amenințătoare şi furioasă: „Dacă nu 
pleci, îţi scot ochii cu unghiile!” 

A doua zi, pe la zece dimineaţa, a venit şoferul cu 
săbiile şi cu doctorul de la dispensar, pe care îl 


convocase domnul Neagoe. Când l-am văzut cu trusa în 
mână, am simţit un nod în piept, m-am făcut palid, mi-au 
îngheţat mâinile, deşi nu mă puteam alege cu altceva 
decât cel mult cu o zgârietură. Aşa mi-am spus tot 
timpul, dar frica în loc să scadă a crescut, n-o puteam 
stăpâni, mi-era groază să nu leşin, sau şi mai rău, să nu 
întorc spatele fără voia mea şi s-o iau la fugă. Îndată, 
doctorul a luat săbiile şi le-a trecut prin flacără de spirt, 
să le dezinfecteze; mă uitam şi mi se părea că îmi intră 
în inimă un fier roşu. 

Ne-am bătut în casă, afară ar fi putut să ne vadă 
trecătorii; în camera de zi, de zece metri lungime era 
destul spaţiu. Stăteam cu spatele la scară, Bob, în faţa 
mea, cu spatele la fereastră. Tinca era închisă în 
dormitorul ei, cu draperiile trase, cu cartofi cruzi pe 
frunte, chinuită de o migrenă care începuse după ce-i 
trecuse leşinul şi avea s-o ţină aşa patru zile, până s-a 
întors Traian din ciudata lui pribegie. 

Deşi îmi vâjâia capul şi îmi ţiuiau urechile, am 
auzit un foşnet la etaj şi întorcând capul, o clipă, am 
văzut-o pe Rita, mi s-a părut că era doar umbra ei, 
aplecată peste balustradă, cu părul căzut în faţă, 
aşteptând curioasă. Înţeleg că n-avea de ce să-i fie frică, 
ştia şi ea că nu va fi o luptă serioasă, mai mult o 
mascaradă, să curgă o picătură de sânge; ghearele unei 
pisici pot să fie mult mai primejdioase. 

Pe Bob nu-l vedeam bine la faţă, stătea cu spatele 
în lumină, mi s-a părut doar că avea un rânjet de triumf 
în colţul gurii şi mi s-au înmuiat genunchii. Zadarnic mă 
gândeam că alţi oameni înaintea mea, cu zecile de mii, 
secole de-a rândul, se luptaseră bărbăteşte; învinşi sau 
învingători, văzuseră moartea cu ochii şi-o înfruntaseră 
fără frică. De ce eram eu un nevolnic? 

Domnul Neagoe a luat săbiile din mâna doctorului, 
ni le-a încredinţat, pe rând, lui Bob, apoi mie, şi ne-a 


poruncit să păşim înainte. Ar fi trebuit să fim goi până la 
brâu, aşa se obişnuieşte; doctorul a cerut să rămânem în 
cămaşă, nu ştiu de ce, lui nu-i era mai uşor; poate nu 
cunoştea regulile. 

Abia când m-am pomenit faţă în faţă cu Bob am 
văzut că rânjetul lui de triumf, cum mi se păruse, era un 
rictus al gurii, un semn de nervozitate; un canin îi ieşea 
în afară, ca un colţ de mistreţ, oprit din creştere, dar 
putând încă să mă sfâşie. Şi totuşi avea dantura 
normala, ştiam bine; înseamnă că mi se părea, de frică. 
Am mai apucat să văd cu coada ochiului cum doctorul îşi 
deschidea trusa, pe o măsuţă pusă lângă perete, în 
dreptul nostru, etalându-i conţinutul, feşi, vată, felurite 
sticluţe, apoi instrumente nichelate, foarfeci, bisturie, 
pense. Ca să-mi crească frica şi mascarada să fie 
întreagă! 

În faţa lui, la peretele celălalt, domnul Neagoe, cu 
sabia de arbitru în mână, ne-a amintit că lupta încetează 
la prima picătură de sânge, sau când unul din adversari, 
presat de celălalt, ajunge cu spatele la perete; în partea 
mea nu era perete, ci scara, şi sus Rita aştepta să 
înceapă lupta. Apoi domnul Neagoe ne-a ordonat să 
luăm poziţia în gardă şi să încrucişăm săbiile. 

Ştiam cum să mă mişc, să atac şi să mă apăr, la 
şcoală învăţam scrimă, dar cu un pieptar gros, cu mască 
pe faţă şi cu o floretă boantă, uşoară ca fulgul. Sabia îmi 
rupea mâna, era ascuţită şi luciul oţelului arunca pe 
tavan fulgere albe, la orice mişcare. Un singur gând îmi 
rămânea clar în minte, în clipa când domnul Neagoe ne- 
a făcut semn să începem; gândul că, indiferent ce-ar fi 
să se întâmple, n-aş putea decât să mă apăr, să bat în 
retragere, dar nicidecum să lovesc ca să curgă sânge. 
Nu de milă, nici de frică, frica se transformase în 
încordare, ci fiindcă mă simţeam vinovat, era dreptul lui 
Bob să mă învingă, eu trebuia să plătesc reparația. Dar 


nu făcusem mai mult de câteva mişcări, în zăngănitul 
oţelurilor lucinde, când domnul Neagoe puse sabia între 
noi, despărţindu-ne. Abia atunci am văzut că Bob avea 
cămaşa la piept plină de sânge, şi nu-l lovisem, decât 
doar dacă îmi pierdusem cu totul judecata şi nu mai 
tineam minte. 

— Sânge! strigă doctorul, umblând orbeşte în 
trusă şi neştiind pe ce să pună mâna. 

Când îi smulseră cămaşa, Bob avea pieptul, 
umerii, braţele pline de vânătăi şi muşcături, iar de-a 
lungul sternului o zgârietură adâncă. Sângerase 
probabil mai înainte, apoi sângele se oprise; mişcările 
violente, încordarea muşchilor făcuse să se rupă cheagul 
de deasupra şi acum sângera iarăşi. 

— Ce-i asta? strigă domnul Neagoe. 

Doctorul tampona rănile. 

— Mă priveşte! răspunse Bob, strimbându-se de 
durere. 

În aceeaşi zi, a plecat la gară, a cerut cu 
impertinenţă maşina şi bani de drum, şi logodna s-a 
socotit stricată, fără să mai fie nevoie de explicaţii. Rita 
se abţinea din răsputeri să n-o bufnească râsul. 

După ce s-a întors Traian, am plecat şi eu cu 
Trandafil, ne-am dus fiecare la casa lui, unde am mai 
stat câteva zile până la sfârşitul vacanței. 


45 


Traian s-a întors cu întârziere, abia a patra zi, pe 
la ora prânzului. Ibi plecase, mă uitam cu tristeţe la 
căsuţa din deal, cu frânghia de rufe legată între cei doi 
salcâmi din faţă. Parcă o vedeam acolo, în zorii zilei, cu 
mâinile întinse, înălţată pe vârfuri, prinzând în cârlige, 
să se usuce, prosopul albastru. 

Înainte de a-l zări pe Traian, departe, urcând din 
vale, pe marginea băltoacei de păcură care acoperise 


drumul şi continua să crească, am auzit apropiindu-se 
şareta poştaşului. M-am uitat pe fereastră, era prima 
dată când Ibi nu-l aştepta la portiţă. Uimit am fost de ce- 
mi vedeau ochii, câinele pe care îl ştiam mergând în 
două picioare, ca oamenii, cu o labă pe frâul calului, 
acum mergea ca toţi câinii, poate puţin cam posac, şi cu 
obişnuiţii covrigi în coadă, glumă de care poştaşul încă 
nu se plictisise. La portiţă, şareta se opri şi poştaşul 
strigă, fluturând un plic galben pe care îl scosese din 
geantă: 

— Domnişoară, vino, că ai o scrisoare de la 
Budapesta! 

Câinele căscă plictisit la umbra de sub şaretă, apoi 
se arcui, luă cu gura un covrig din coadă şi începu să-l 
ronţăie. Ca omul să nu piardă timpul degeaba, m-am 
aplecat pe fereastră: 

— Nu-i acasă, i-am strigat. A plecat şi nu se mai 
întoarce. 

Auzindu-mi glasul, câinele a întors capul, şi dând 
cu ochii de mine, a tresărit, pe urmă s-a dus fuga la 
capul calului şi s-a ridicat în două picioare. Dădea 
spectacol, câinii împrumută câte un obicei de la oameni, 
îşi făcea numărul numai când avea cine să-l vadă. 

— N-a lăsat adresa? întrebă poştaşul. 

— N-avea cui s-o lase! 

Mă gândisem o clipă să-l mint, spunându-i că 
trebuia să-mi dea mic plicul; aş fi vrut să văd cine îi 
scria Ibiei de la Budapesta, bărbat sau femeie? 

Câinele a mers în două picioare, tot uitându-se în 
urmă, până la cotul drumului; sunt sigur că pe urmă nu 
şi-a mai dat osteneala. O vară întreagă mă păcălise! 

Traian venea de la munte, fusese să-i ceară sfatul 
lui Odor, numai el ştia cum să-l găsească. Făcuse 
drumul pe jos, ca pelerinii, fără un ban în buzunar, 
mâncând doar pâine din desagă, bând apă de la izvoare, 


până ce, după o noapte de drum în susul râului, a doua 
zi înainte de prânz ajunse sub munte, la peştera unde 
trăia Odor de vara trecută. Putea s-o nimerească şi cu 
ochii închişi, fusese acolo cu fratele lui mai mare, îi 
ajutase să se mute, îi cărase bagajul cu o căruţă tocmită, 
n-ar fi fost nevoie de ea dacă nu erau cuferele cu 
manuscrise; o saltea, o plapumă, câteva oale puteau să 
le ducă şi cu spinarea. 

Odor ducea acolo o viaţă de schimnic, nefăcând 
altceva decât să scrie, cât era lumină afară, apoi să 
mediteze pe întuneric şi să doarmă numai un ceas-două, 
spre ziuă. Nu se hrănea numai cu rădăcini, cum auzise 
Alexandrina, ci cobora în sat o dată pe săptămână, să ia 
o garniţă de lapte şi o târnă de ouă; laptele îl lăsa să se 
prindă, ouăle le spărgea de-a dreptul în gură. cu capul 
dat pe spate şi le bea crude; mânca şi ghindă din 
pădure, şi rădăcini, dar nu de oricare, creştea într-un loc 
un fel de sparanghel sălbatic, pe care lumea din sat îl 
ocolea, neştiind ce este. 

Mai greu fusese peste iarnă, pusese în gura 
peşterii pietroaie, lăsând deschis numai un loc de 
trecere, pe unde să intre şi lumina. Când făcea foc îl 
supăra fumul, mai degrabă stătea în frig, avea o 
deprindere veche la suferinţele trupului. Noaptea, sub 
plapuma neînfăţată, tremura cu o anumită ştiinţă, 
devenită reflexă, şi pe această cale, cunoscută 
vânătorilor din ţinuturile îngheţate, izbutea să se 
încălzească. Singura supărare rămânea întunericul, ziua 
era scurtă, cerul posomorât, nu putea să scrie la lumina 
opaiţului, n-avea lampă, nici lumânare. Aşa însă creştea 
timpul de meditaţie; când se lumina de ziuă, gândurile 
aşteptau bine rânduite în mintea lui, memorate frază cu 
frază, putea să le treacă pe hârtie fără să piardă vremea, 
ca şi când i le-ar fi dictat cineva, lui nerămânându-i 
decât să mişte creionul, aceleaşi creioane scurte, din 


totdeauna, de două degete, că nu înţelegeam cum putea 
sa le ţină în mână. 

Când Traian ajunse, strigă de jos, cu mâinile 
făcute pâlnie la gură: 

— Frate, eşti acasă? 

— Urcă! răspunse Odor. 

Până în gura peşterii, aflată pe povârniş, Traian 
urcă greu, călcând pe mormane de coji de ouă, care 
trosneau şi-l făceau să alunece. 

— Avem de vorbit, spuse. 

Odor continua să scrie, aşezat în genunchi pe un 
strat de frunze uscate, în faţa unei lespezi de piatră, 
netedă şi nu mai înaltă decât mesele ţărăneşti, la care 
trebuie să faci o mătanie pentru fiecare lingură de 
fiertură. 

— Nu acum; numai deseară, răspunse. 

Îi crescuse părul până sub umeri, şi barba, aşa 
cum stătea îngenuncheat, mătura pământul. 

Până seara nu schimbară o vorbă. Abia când se 
făcu întuneric şi hârtia nu se mai vedea decât ca o pată 
albă, Odor ridică ochii. 

— Vii cu o veste, frate? 

Când plecase de acasă, îi trimisese o scrisoare 
domnului Pretoreanu, care îi cumpărase sufletul de 
mult, cu dreptul să dispună de el după ce Odor îşi 
termina scrisul. „Nu sunt dispărut, îl asigurase, rămân 
la dispoziţia dumneavoastră. Dacă aveţi nevoie de mine, 
adresaţi-vă fratelui meu, Traian, care ştie unde mă aflu”. 

— Nici o veste, răspunse Traian. Am venit să mă 
spovedesc; poate va fi nevoie să-mi iau zilele. 

Povesti ce se întâmplase, era dezonorat, iar 
domnul Neagoe îşi pierduse averea, ceea ce, fără ca el 
să ştie, era adevărat numai pe jumătate. 

După o meditaţie lungă, Odor spuse: 

— Ar fi timpul de masă; să-ţi fac o mămăligă. 


— Nu mi-e foame, răspunse Traian. 

— Asta e bine, obişnuieşte-te fără mâncare, de aici 
încolo o să-ţi lipsească. 

Afară se întunecase, în peşteră era beznă, zburau 
liliecii. Traian îl vedea pe Odor doar ca o umbră, ar fi 
vrut să-i citească în ochi, vorbele lui îl speriau, se 
gândise la orice, nu însă că ar fi posibil să rabde de 
foame. Sinuciderea i se păruse o soluţie, o judecase 
curajos, simţise o îmbărbătare; aşa putea să salveze 
ceva din sine. Dar ce mai este de salvat o dată ajuns la 
mizerie? Cine nu mai are nimic de pierdut nu simte 
nevoia să moară, ci vegetează. 

După ce se mai gândi o vreme, Odor îi răspunse 
lui Traian la prima lui vorbă, de la venire: 

— Să-ţi iei zilele?... Da, ar fi o idee bună! 

Gândul lui mi se părea o atrocitate. Admit că sunt 
împrejurări când sinuciderea poate să devină o datorie, 
dar socotesc că nimeni n-are dreptul să dea astfel de 
sfaturi, care echivalează cu o condamnare la moarte, 
fără lege, fără judecată şi fără cauză. Abia cu o vară 
înainte îl auzisem într-o dispută crâncenă cu Trandafil, 
propovăduind doctrina descreierată a Arhanghelului, un 
îndemn făţiş la violenţă şi crimă: „Să ucidem pe cei 
nevolnici!” 

— Sunt un nevolnic! şopti Traian din umbră, ca şi 
când i-ar fi cunoscut doctrina şi ar fi aplicat-o la cazul lui 
tragic. 

Rămase noaptea acolo, dormi pe piatra goală, cu 
un bolovan drept pernă; îl dureau oasele, dar îndură 
fără să se mişte, până ce i se mortifică întreg corpul şi 
căzu într-o stare de transă. A doua zi zăbovi până spre 
amiază, uitându-se pironit la Odor, care scria aplecat pe 
masa de piatră. Abia când să plece spuse o vorbă, 
singura: 


— N-am să mă omor. Dumnezeu mi-a luminat 
mintea. 

L-am văzut cum urca dealul, întorcându-se acasă, 
cu toiagul în mână. În sufragerie nu era nimeni, a trecut 
nevăzut şi s-a dus în cameră, unde a găsit-o pe Tinca, 
aşteptându-l în picioare, pieptănată şi gătită. Era a patra 
zi de când zăcea în pat, fără să mănânce, fără să 
doarmă, prăpădindu-se, cu dureri de cap necruțătoare, 
că şi-ar fi spart craniul, să-i curgă creierii. Şi deodată, 
de-atunci nu trecuse decât o jumătate de oră, simţise o 
izbăvire bruscă în tot trupul, sărise în picioare, parcă în 
pielea unei altă ea, uşoară şi fericita. 

— Te-ai gătit! spuse Traian, din uşă. 

— Te aşteptam, te-am văzut venind. 

Il văzuse într-adevăr, ca într-o imagine adevărată, 
cum urca la deal, în sutana plină de praf şi de scaieţi, 
care părea obosită, de parcă absorbise în ea oboseala 
drumeţului. Se văzuse pe ea însăşi fugind la vale, să-l 
întâmpine, apoi urcase dealul cu el, mergând cu spatele, 
ca să-l aibă tot timpul în faţă; dar nu-i vorbise, nu ar fi 
auzit-o, şi nici n-o simţea că este acolo. Când ajunseră 
sus, era gata pieptănată, gătită; împinse uşa cu spatele 
şi el o găsi aşteptându-l. Dacă nu l-ar fi văzut cu mult 
înainte, înfăţişarea lui, neras, răvăşit, cu ochii în fundul 
capului, cu sutana răpănoasă, ar fi îngrozit-o. Dar ştia 
tot, nimic nu o mira şi se simţea fericită, ca în serile 
când se aşeza pe scăunel, la picioarele lui, privindu-l, 
îmbrăţişându-l, iubindu-l cu ochii. Şi nu doar atunci; în 
toate clipele era fericită. 

Seara nu vru ca el să coboare în sufragerie, să-i 
împartă imaginea cu ceilalţi, îl vroia doar pentru ea, 
însetată; puse farfuriile pe o măsuţă, cu o lumânare la 
mijloc şi cu un trandafir roşu. Mâncară fată în faţă, atât 
de apropiaţi că îşi simțeau căldura obrazului şi îşi 
încrucişau furculiţele unul în farfuria celuilalt. Aşa 


fusese în anul lor de prietenie, înainte de nuntă, când ea 
se strecura în camera lui, seară de seară; atunci masa o 
pregătea şi-o aranja el, neîngăduindu-i să se amestece. 
Tinca învățase numai privindu-l, ştia totul, fără greşeală, 
şi acum adusese între ei amintirile din acea vreme, 
retrăindu-le cu o intensitate şi mai mare. 

Noaptea dormiră îmbrăţişaţi, aşa se spune, fiindcă 
unul îl cuprinde cu braţele pe celălalt, dar era mult mai 
mult decât atâta, mai mult decât o contopire, era un 
unison prea desăvârşit ca să poată fi înţeles de oameni; 
totul al lor se afla la acelaşi nivel, în acelaşi ritm, de la 
respiraţie, puls, temperatură, până la compoziţia 
chimică a acizilor din creier, de unde rezulta o gândire 
comună. Fără acestea, viitorul lor, cum îl voi spune, n-ar 
avea explicaţie. 

Cu o seară înainte, Traian dormise pe piatra din 
peşteră. Cufundat acum în bunăstare, cu trupul şi cu 
sufletul îndestulate până în cele mai ascunse şi subtile 
cerinţe, el se întreba care din ei, cel de ieri sau cel de 
astăzi, era conform cu natura lui adevărată? 

A doua zi îl încunoştinţă pe domnul Neagoe că o ia 
pe Tinca şi pleacă. N 

— Ţi-am adus o pagubă mare, domnule Neagoe. [ţi 
rămân dator, dar să nu-mi ceri poliţe, hotărârea mea e 
mult mai valoroasă decât orice contracte. Am să te 
despăgubesc în ziua când am să fiu bogat şi are să-mi 
aparţină toată puterea bisericească. 

Gândul lui vechi să ajungă mitropolit, privit în 
trecut, i se părea o glumă. Acum era hotărât în 
profunzime şi cu înverşunare, pe viaţă şi pe moarte, 
fiindcă oscilase între una şi alta, şi-o alesese pe prima, 
din credinţă. Pusese toată pasiunea lui într-o 
întreprindere lumească, şi eşuase. Nu putea să se 
salveze decât lăsând în urmă lumea, şi căutându-şi 
izbânda în ceruri. Să nu fi intervenit fapte istorice 


probabil ar fi ajuns patriarh, peste toţi mitropoliţii, 
drumul îl ducea direct într-acolo şi probabil ar fi fost 
patriarhul cel mai convins de harul său, în care mai de 
mult nu crezuse. Pierderea avea sa şi-o datoreze 
asocierii cu Arhanghelul, căruia îi atribuia o 
descendență divină. De aceea îl urmase în doctrina lui 
neiertătoare, crezând că numai aşa, vărsând sânge, se 
putea izbăvi lumea de un demon devenit mult prea 
bogat, prea puternic, având teribile arme laice, tancuri 
şi tunuri, cărora armata heruvimilor nu le-ar mai fi făcut 
faţă. 

Dacă exista vreo asemănare între el şi Odor, care 
de asemeni îşi însuşise doctrina Arhanghelului, 
deosebirea rămânea capitală; fratele lui nu credea în 
nici un Dumnezeu, accepta numai ideea demonului, sub 
mai multe întrupări, neierarhizate deocamdată, una 
dintre ele fiind domnul Pretoreanu; dar domnul 
Pretoreanu rămânea o forţă neutră, neputându-i 
influenţa gândurile, Odor socotindu-se mult prea 
puternic ca să se teamă de o influentă exterioară. Nu şi- 
ar fi luat niciodată o asemenea titulatură, ea fiind 
creaţia altora, dar, fără a-şi da un nume, se socotea 
Dumnezeu însuşi. Drumul lui şi al lui Traian, aparent 
paralele, nu făcură altceva decât să se tangenteze într- 
un punct, în noaptea din peşteră, pe urmă se despărţiră 
pentru totdeauna, îndepărtându-se încontinuu unul de 
altul. 

Ceea ce pot spune, este că puterea spirituală a 
amândurora era la fel de mare; Odor dăduse dovada de 
multă vreme, prin înverşunarea cu care îşi urmase 
destinul, împotriva tuturor adversităţilor frontale şi a 
ispitelor laterale; dar el era departe de a-şi fi epuizat 
gândirea şi de a-şi fi socotit misiunea încheiată. 
Desăvârşirea lui n-o va afla nimeni, până nu va cunoaşte 
cuprinsul întinselor lui manuscrise, în cea mai mare 


parte indescifrabile şi deci pierdute pentru lumea 
contemporană. Poate o ştiinţă a viitorului, cu o 
aparatură încă neinventată, va izbuti să le citească, să 
facă sinteza lor şi abia atunci se va şti întreaga lui 
măsură. 

In ceea ce îl priveşte pe Traian, cea mai puternică 
manifestare de spirit la el a fost fanatismul pe care a 
izbutit să i-l inspire Tincăi, aşa cum la prima lor întâlnire 
îi inspirase o dragoste fără limite pământene, un zbor în 
acel al nouălea cer, care este invocat spre a exalta ideea 
de fericire, dar pe care nu-l cunoaşte nimeni. Al nouălea 
cer era pentru Tinca o realitate, cine îi citea în ochi 
putea să vadă, măcar serile când se aşeza pe scăunel la 
picioarele lui Traian, într-o stare de beatitudine divină. 
Atunci simţeam că se ridica din propriul ei trup şi plutea 
într-o lume de aştri care coborau în casă, fără să-i atingă 
pe ceilalţi, fiindcă le lipsea credinţa. Dar dragostea ei 
rămânea omenească, n-o respingea, nu se ruşina, o 
primea cu tot trupul, care ajungea la spasmuri egale cu 
exaltarea ei eliberată de orice constrângeri laice sau 
religioase. În trecutul biblic ea ar fi inspirat Cântarea 
Cântărilor. 

Forţa lui Traian mi s-a părut că devenise 
supranaturală atunci când a convins-o pe Tinca să se 
despartă trupeşte unul de altul, până la sfârşitul zilelor. 
Nu se poate face nici o comparaţie cu castitatea 
păstrată de Odor în faţa Medeei, care îi rămăsese 
necunoscută. Tinca şi Traian se cunoşteau până la 
gradul cel mai înalt al voluptăţii, astfel ştiau ce pierd şi 
renunţarea lor ar fi devenit mutilantă, dacă n-aveau 
puterea să se salveze cu spiritul. 

— Unde vrei să te duci cu ea? a întrebat domnul 
Neagoe, atunci când Traian i-a anunţat intenţia să plece 
de acasă, cu Tinca. 

— La mănăstire! 


Ea a adăugat, cu o hotărâre calmă şi clară: 

— E voia mea, tată! 

S-au dus la două mănăstiri vecine, de călugări şi 
de călugăriţe, Cernica şi Pasărea, în apropierea 
Bucureştilor. Ea şi-a făcut noviciatul cu supunere, fără 
altă năzuinţă decât să ajungă stareță. Dar stareţa în 
funcţiune era încă prea tânără ca să-i prevadă sfârşitul. 
Atunci mi-am adus a minte de AMarisa, care se gândea 
să-şi facă o mănăstire personală, unde să-şi sfârşească 
zilele; pe urmă renunţase, destinul ei era altul. 

Domnul Neagoe pierduse mai puţin decât credea 
Traian; fie numai pădurea din jurul minei reprezenta o 
avere; pe deasupra, avea încă multe venituri, participări 
la diferite societăţi anonime, rente şi titluri. Nu fu 
nevoie ca Tinca să-şi exprime dorinţa, nu-şi arătă nici 
măcar tristeţea; tatăl ei ajunsese să-i poarte o adoraţie 
religioasă, o privea ca pe o sfântă. Învingând piedicile 
administrative şi canoanele, izbuti să obţină de la 
Patriarhie încuviințarea de a ridica pe cheltuiala lui o 
mănăstire personală pentru Tinca, în apropiere de 
Cernica, de partea cealaltă a lacului, după o perdea de 
pădure. 

Acestea se întâmplau în anul 1931, biserica era 
mică, mai degrabă o capelă şi nu avea enoriaşi, stătea 
cu porţile închise, servea numai pentru rugăciunea 
călugăriţelor, în număr de unsprezece, toate prietene şi 
foste colege de şcoală ale Tincăi, care le convertise. 
Viaţa lor, fiziceşte vorbind, era confortabilă, fiecare 
chilie avea baie proprie şi mobile deşi în stil monahal, 
nu-i lipsea nici eleganta, nici comoditatea. Cât priveşte 
austeritatea lăuntrică şi relaţia cu biserica, slujbele de zi 
şi de noapte, posturile, respectul şi ascultarea se aflau la 
rangul de dogmă, păstrate nu doar cu evlavie, ci cu 
întreaga dăruire a sufletului. Acolo nu se primeau 
oaspeţi, cum se obişnuieşte, ceea ce a făcut ca unele 


mănăstiri să devină locuri de petrecere, popularizate şi 
în literatură, într-un faimos schimb de telegrame, plus în 
unele scrieri pe care n-a putut să cadă anatema, 
Dumnezeu însuşi ştiind pe ce se bizuie ele. 

Mica mănăstire a Neprihănirii, cum au numit-o 
oamenii, nu mai există astăzi; în 1944, un bombardier 
american, doborât, a căzut peste ea, a făcut explozie şi a 
distrus-o. Printr-o minune, cum a fost convingerea 
tuturor martorilor din satele vecine, cele unsprezece 
călugăriţe împreună cu Tinca au scăpat neatinse; 
necredincioşii spuneau că erau refugiate în pădure, dar 
din sutele de bucureşteni care veneau acolo, cu 
automobilele sau cu motocicletele când suna prealarma, 
nici unul nu văzuse pe vreuna din ele. După ce benzina 
din rezervoarele explodate a ars cu pâlpâiri 
înfricoşătoare şi oamenii au îndrăznit să se apropie, le- 
au văzut pe călugăriţe îngenuncheate şi rugându-se, cu 
lacrimi pe faţă, lângă mănăstirea incendiată. Trei din ele 
şi-au lepădat rasa şi s-au măritat cu aviatorii care se 
salvaseră cu paraşuta, aterizând în apropiere; într-un fel 
era tot un semn de credinţă, puteau să-i ia drept trimişi 
ai cerului. Celelalte s-au risipit care încotro; Tinca a 
plecat departe de acele locuri, la mănăstirea Agapia, şi 
i-am pierdut urma. În 1957, când am fost prima oară 
acolo, cu întârziere, n-am găsit-o; nu era nici în cimitirul 
mănăstirii, unde este înmormântată Veronica Micle. 
Traian murise tragic în ianuarie 1941, la rebeliunea 
Arhanghelului, care era mort el însuşi, dar supravieţuia 
în conştiinţa discipolilor, ca Iisus Cristos după înviere şi 
dispariţie. 

Încă din primul an al vieţii lui la mănăstire. Traian 
se hirotonise preot, deşi biserica nu avea loc pentru încă 
un slujitor al altarului; dar el renunţase la drepturi şi 
nici nu oficia la slujbe, ca să nu-i indispună pe preoţii cu 
vechime, ci stătea în rând cu cei din urmă călugări. În 


schimb, ţinea predici, de-o inspiraţie mai mult laică, 
îmbrăcate însă în cuvânt teologic, cu atâta dăruire, cu 
atâta inspiraţie divină, încât filosofia lui, străină de 
biserică, înceta să pară eretică, devenea o evanghelie 
nouă, împrospătând şi îmbogăţind credinţa. Poate în 
timpul unei inchiziţii inculte şi intolerante, ar fi fost 
denunţat şi supus judecății. Mai marii bisericii, 
avertizaţi, veniţi sa-l asculte, cădeau în vraja elocinţei 
lui creştine şi trebuiau să admită că el nu făcea altceva 
decât să meargă spre aceeaşi credinţă din Evanghelie, 
dar pe drumuri mai bine croite, mai drepte, mai 
luminoase şi mai convingătoare. 

Enoriaşii nu prea se înghesuiau în biserică, 
stăteau mai mult pe afară, rezemând zidurile şi fumând 
iarba diavolului; în schimb, dădeau cu toţii buzna 
înăuntru când se auzea glasul predicatorului, cu timbrul 
lui puţin metalic care răzbea până departe şi, după cum 
spunea paracliserul, făcea să se nască în clopote o 
vibraţie tainică. Oamenii au început să se urce în 
clopotniţă, câţi puteau să încapă, cu rândul, atraşi de 
ceea ce credeau că era o minune dumnezeiască; nici 
unul n-a dezminţit vorba paracliserului, toţi coborau 
închinându-se. 

Cu timpul, au apărut în biserică oameni de la oraş, 
nu cei care îşi petreceau duminica la iarbă verde, ci 
intelectuali cunoscuţi, publicul conferinţelor de la 
Ateneu, artişti, profesori, medici, iar printre ei, fireşte, 
doamne distinse şi elegante. 

Pe atunci, nu exista magnetofon, ca să imprime 
glasul omenesc pe bandă, ci doar gramofonul, greu de 
adus în biserică, aşa că nimeni nu poate să reproducă 
azi predicile acelea, pe care Traian nu le avea scrise. Nu 
mă încumet sa reconstitui din memorie una din ele, 
singura pe care am ascultat-o, nu am nici spirit, nici 
limbaj teologic şi nici atâta smerenie să invoc ajutorul 


cerului şi să sper că el mi-ar conduce mâna. Cred că 
predica se intitula „Dreptul (sau datoria?) la suferinţă” 
şi pornea de la încercările prin care trece Iov fără să se 
lepede de credinţă; dar mergea mult mai departe, pe un 
teren laic, izbutind să-l sanctifice, până ce ajungea la 
suferinţele omului modern, cu trupul chinuit de 
tuberculoză, de lepră, de gută şi podagră (de cancer se 
vorbea rar sau deloc în vremea aceea) şi cu sufletul 
torturat de Necuratul, de care nu ştie să se apere 
căutând ajutor în biserică. 

Nu pot să explic în ce consta forţa lui de cucerire, 
ştiu doar că pe feţele ascultătorilor curgeau lacrimi, 
mulţi cădeau în genunchi, cuprinşi de remuşcări, fiindcă 
până atunci blestemau în loc să accepte suferinţa ca pe 
o absolvire; şi suferinţe erau mult mai multe în lume, 
decât pe vremea lui lov şi a minunilor. La sfârşit, toată 
biserica stătea îngenuncheată, iar la ieşire curgeau 
banii cu pumnul în pălăriile celor doi cerşetori care 
păzeau uşa. 

Şapte ani s-au scurs astfel, Traian n-a urcat nici o 
treaptă în ierarhia bisericească, nici n-a încercat vreun 
demers, nu era timpul, ştia când va fi, îl prevăzuse, nu 
se îndoia că avea să vină cum plănuise. Renumele îi 
creştea în lumea bisericească şi în cea laică, veneau să-l 
asculte tot mai mulţi oameni, cuvântul lui avea tot mai 
multă strălucire, pe când el îşi purta cu modestie 
cuvioasă rasa monahală, fără nici o podoabă. Într-o zi, 
veni însuşi Patriarhul Miron Cristea, cu o suită 
preoțească atât de numeroasă, că mirenii nu mai 
încăpură în biserică, rămaseră să asculte din pridvor şi 
pe sub ferestre. Glasul lui Traian parcă trecea prin 
ziduri. 

La sfârşit, Patriarhul îl aşteptă pe predicator la 
scara amvonului, se făcuse un cerc gol şi în el bătea o 
rază de soare, venită de la fereastra albă, fără vitrouri. 


Traian cobori scara şi îngenunche cu smerenie; raza de 
soare îi căzu în creştet. 

— Părinte, îi vorbi capul bisericii, locul tău este la 
Patriarhie, unde vei aştepta până va fi liberă Episcopia 
de la Râmnic. 

— Preafericite, răspunse Traian, cu capul plecat, 
parcă să prindă mai bine raza de soare, îngăduie robului 
tău să rămân aici, departe de treburile episcopale, până 
îmi termin învăţătura, căci am încă multe cărţi de citit, 
şi mult de meditat lângă ele. 

În lumea bisericii, până la treapta ei cea mai 
înaltă, se ştia că fosta soţie a lui Traian era stareță la 
Mănăstirea Neprihănirii, de peste apă, închinată sfintei 
Ecaterina. Se ştia mai mult decât atâta, că prin lege 
rămâneau mai departe legaţi unul de altul, nu exista 
hotărâre judecătorească, să-i despartă: separarea lor, 
nesilită de nimeni, neavând cauză pierderea afecțiunii 
sau vreo neînțelegere, era un sacrificiu comun, adus 
credinţei în Sfânta Treime. Se ştia de asemeni că în 
serile când era lună plină, iarna, vara, se întâlneau într- 
un loc din pădure, Traian trecea lacul cu barca, sau 
trecea pe gheaţă, îngenuncheau unul în faţa altuia şi se 
rugau împreună. Sigur că se găsiseră oameni cu firi 
cârtitoare cărora asemenea practică li se părea 
nepermisă, fiind un drum spre împlinirea păcatului. Dar 
nu doar ei, ci oricine, suflete de bunăcredinţă, puteau 
ajunge la bănuială. Fără a împiedica întâlnirea, stareţul 
puse iscoade, nu din lumea mănăstirii, ci oameni 
evlavioşi de prin sate. Pe lângă aceştia mai veneau unii, 
curioşi, să vadă ceva ce nu se mai pomenise, şi dacă pe 
lângă ei erau şi din cei care la început nu puteau să 
creadă, se luminară, uitându-se cu ochii şi auzind cu 
urechile, şi se închinară cucernic. 

Cei doi se întâlneau la o troiță din pădure, într-o 
poiană luminată de lună ca ziua. Nu-i împiedica să vină 


nici ploaia, nici ninsoarea, decât că îşi luau felinare, să 
vadă drumul. În nopţile frumoase, aveau zeci de martori, 
ascunşi pe marginea pădurii şi toţi vorbeau despre 
rugăciunea aceea nemaiştiută, ca despre o faptă 
preacurată, în lauda Domnului. 

— Eu îţi sunt ţie Mântuitorul, spunea Traian, cu 
mâinile împreunate pe piept, cu fruntea plecată, plin de 
credinţă în vorbele sale, iar tu eşti Sfânta Fecioară, care 
mi-ai dat viaţă, şi acum iată-ne împreună, sub cea mai 
fericită binecuvântare a Domnului Dumnezeul nostru din 
ceruri. Vom fi din nou aici, la lună plină, nimic nu ne va 
împiedica drumul, nici ploaia, nici frigul, nici boala, căci 
numai aşa ne vom reîmprospăta credinţa şi-o vom ţine 
trează... 

Ea repeta, cu aceleaşi cuvinte, „tu îmi eşti mie 
Mântuitorul, iar eu sunt Sfânta Fecioară...” 

Nu am să jignesc sufletele credincioase, spunând 
ce-mi trece prin minte, fiindcă gândul meu e curat ca 
însăşi natura care a creat omul. Poate oare cineva să-şi 
închipuie că în timp ce îşi făceau rugăciunea cu atâta 
cucernicie, ei uitau ce îi unise şi câtă iubire îşi dăduseră 
unul altuia prin trupurile lor îmbrăcate acum în haină 
întunecată? Era cu putinţă ca în aceste trupuri 
frumoase, întregi şi tinere, să nu fi rămas nici o amintire 
şi nici o dorinţă? Reîmprospătându-şi credinţa prin 
rugăciune, ei nu îşi reîmprospătau oare vechea iubire, 
ţinând-o trează şi mărturisindu-şi-o într-o limbă cifrată? 
Cine putea să ştie cât de fierbinte le era carnea în acele 
clipe? 

În anul 1936, Arhanghelul veni la mănăstire, în 
sutana lui albă, cu spada în mână, urmat de mare 
mulţime de discipoli, cu aceeaşi îmbrăcăminte, şi aliniaţi 
ca soldaţii. Acum îi cunoştea ţara, umblau încolonaţi 
prin sate şi prin oraşe, cântând în cor psalmi războinici, 
cu îndemn la moartea nevolnicilor: „Noi suntem cei 


puternici, cine nu crede, să piară!” Un pristav mergea la 
o sută de metri în faţă şi striga poruncitor spre mulţime: 
„Ingenuncheaţi! Îngenuncheaţi şi preaslăviţi-l!” 

Starețul îl întâmpină pe Arhanghel cu Evanghelia. 
La întoarcere Traian mergea în fruntea coloanei, lângă 
Arhanghel, la fel de înalt şi de chipeş ca el; sutana lui 
era neagră, iar în loc de spadă avea crucea. „Fii capul 
religiei noastre!” aşa îi vorbise Arhanghelul. „Când vom 
avea toată puterea în mână, vei fi Patriarhul ţării.” 

Telul lui Traian, oricât fusese de hazardat şi de 
absurd, virtual se şi împlinise. Dar în acelaşi an 
Arhanghelul intră la închisoare pentru nerespectarea 
legilor şi pentru violenţă. Era o primejdie, discipolii se 
pregăteau să-l elibereze, ar fi urmat încăierări 
sângeroase, răzbunări, lichidări, cel mai ameninţat era 
Regele, fostul prinţ Carol, care revenise în ţară şi se 
înscăunase pe un tron tot mai şubred. Cu încuviințarea, 
sau poate chiar din porunca lui, dată în panică, pe 
Arhanghel şi pe primii discipoli ai acestuia îi gâtuiră 
jandarmii. Era o nechibzuinţă, s-ar fi putut face şi altfel; 
oamenii cu scaun la cap dezaprobară, dar dictatura, 
când se porneşte, nu mai poate să fie oprită până nu 
cade în groapa săpată de ea însăşi. 

Doi ani mai târziu, în vremuri tulburi, un om, 
necunoscut înainte, se declară urmaşul Arhanghelului, 
al cărui spirit veghea asupra lui şi-i dicta îndatoririle. 
Acest nou Arhanghel, care nu va căpăta alt nume, veni 
la putere într-un guvern de amestecătură, căci, oricât de 
mare ar fi fost oastea lui, n-avea pricepere şi n-ar fi 
răzbit singur. Regele abdică şi scăpă cu fuga; discipolii 
l-ar fi pus în frigare. 

Neînţelegerile în guvern începură când urmaşul 
Arhanghelului, Arhanghel el însuşi, cu sutană albă şi cu 
spadă stropită simbolic cu vopsea roşie ca sângele, vru 
să-l dea jos din scaun pe Patriarh şi în locul lui să-l pună 


pe Traian, cum îi poruncea spiritul primului Arhanghel. 
Ministrul cultelor şi toţi ceilalţi miniştri care nu erau 
discipoli, se opuseră. Fură şi alte opoziții, la alte 
samavolnicii plănuite, într-o ciocnire din ce în ce mai 
înverşunată între potrivnici, până ce, în a patra lună de 
guvernare, Arhanghelul nu vru să mai recunoască legile 
şi porni rebeliunea discipolilor. Însă armata nu-l urmă şi 
începu lupta. 

Aceste întâmplări le voi povesti când le va veni 
vremea, arătând cum au participat la ele personajele 
conduse de mine, nimic altceva decât ceea ce am văzut 
cu ochii eu însumi. Deocamdată am vrut doar să schiţez 
cadrul şi să stabilesc împrejurările în care a murit 
Traian, ca să închei destinul celui de al treilea dispărut 
dintre cei nouă urmaşi ai domnului Alcibiade. 

În a treia zi de luptă discipolii se dădură învinşi, 
chiar Arhanghelul tipări afişe care reproduceau scrisul 
lui autograf, cerându-le să depună armele. Nu toţi se 
supuseră dintr-o dată, mai răsunau ici-colo focuri de 
puşcă. Am fost acolo şi am văzut de aproape. Eram pe 
Calea Victoriei, într-o zi noroasă de ianuarie, peste drum 
de Palatul Telefoanelor, în dreptul unui cinematograf, 
azi sală de teatru. Nu prea se vedea lume pe stradă, 
puţinii trecători mergeau pe lângă ziduri, temându-se de 
un glonţ rătăcit, din cele care din când în când se 
auzeau piuind prin aer. Calea Victoriei era goală, 
încremenită într-o tăcere ca de înmormântare. Şi 
deodată, în liniştea aceasta s-a auzit un pas cadenţat, 
venind din jos, dinspre bulevardul Elisabeta. Era un om 
în sutană neagră, cu o cruce în mâna stângă, iar în 
dreapta cu o spadă ca a Arhanghelului. Cineva din 
palatul Telefoanelor, care era înţesat cu soldaţi de pază, 
un ofiţer probabil, i-a strigat omului să se întoarcă. El 
însă a mers înainte, pe mijlocul străzii, cu o îndrăzneală 
smintită sau arogantă, bătând cu pasul ca la paradă. 


Atunci l-am recunoscut pe Traian, în capul gol, cu părul 
răvăşit, cu ochi ca de lup, având pe faţă o înverşunare 
sălbatică. Glasul i-a poruncit iarăşi să se întoarcă, el 
însă a mers înainte, sfidându-l, cu un rânjet de dispreţ 
care a făcut să se înfioare carnea pe mine. 

Am ştiut ce-o să urmeze, m-am trântit pe jos, în 
refugiul cinematografului, ca un pridvor cu stâlpi de 
beton în faţă. Exact când era în dreptul meu, Traian s-a 
oprit soldăţeşte, s-a întors cu faţa la stânga, a ridicat 
crucea deasupra capului, a întins spada înainte, salutul 
discipolilor, şi, înfruntând puştile, a strigat din adâncul 
pieptului, râzându-i morţii în faţă: 

— Trăiască Arhanghelul şi discipolii! 

N-am auzit comanda, ci numai răpăitul de gloanţe 
care s-au înfipt în asfalt şi în stâlpii cinematografului. 
Traian a căzut retezat, cu faţa în jos, fără să lase din 
mâini crucea şi spada. 

Nu am să descriu suferinţa Alexandrinei, dar ea a 
supravieţuit şi acestei pierderi, la fel de zguduitoare ca 
moartea lui Tom, căruia nu i-a spus niciodată decât 
Toma, cum îl botezase domnul Alcibiade. 

Tinca a supravieţuit prin credinţa că Traian o 
aşteaptă, de-a stânga sau de-a dreapta tronului, până la 
o zi hotărâtă, pe care ei nu-i era îngăduit s-o grăbească. 


46 


În ziua când plecam ultima oară de la şcoală, fără 
să-mi iau certificatul de absolvire pe care mi l-au trimis 
pe urmă acasă, şi coboram serpentinele, singur cu 
Trandafil, ferindu-ne de lume, ca fugarii, mi-am dat 
seama deodată, înainte de-a ajunge la gară, că nu aveam 
unde mă duce, decât la nişte rude unde locuia mama de 
vara trecută, şi unde m-aş fi simţit ca un linge-blide. Ne- 
am oprit să ne odihnim puţin pe banca voievodală de la 
poarta oraşului, unde pe vremuri fusese intrarea în 


cetate. Acolo abia, încheindu-mi haina, ca să nu merg pe 
străzi ca hoinarii, am simţit în buzunarul de la piept un 
plic pe care îl aveam de doi ani şi nu-l desfăcusem, îl 
păstram în pupitru, printre caiete, sau în dulăpiorul din 
dormitor, printre rufe, îl luam cu mine în vacanțe, dar 
nu-i dădeam nici o importanţă; s-ar fi putut prea bine să- 
l pierd şi să nu mai ţin minte de el, cum mi se întâmpla 
cu multe obiecte. Nici nu mai ştiu ce mă făcuse să-l iau, 
când înainte de a pleca răscolisem sertarul pupitrului şi 
nu găsisem nimic demn de păstrare. Îl aveam de doi ani, 
mi-l dăduse Traian în vara când fusesem la mină şi se 
întâmplase nenorocirea, ca să vorbesc şi eu cum 
vorbeau oamenii; pentru mine, lacul cu apă de mare 
însemna o minune, cum a rămas până astăzi. 

Era un plic comercial, galben, dublu decât cele 
obişnuite, de hârtie groasă, de aceea rezistase atâta 
vreme, fără să se zdrenţuiască. Dându-mi-l Traian îmi 
spusese sa-l păstrez bine şi să nu-l deschid decât în ziua 
când terminam şcoala. Îl luasem cu mintea în altă parte, 
fiindcă plecam, şi vara următoare nu mai aveam de ce 
veni acolo, unde rămâneau amintiri neuitate. 

Am deschis plicul atunci, pe bancă, mirat că îl 
păstrasem atât timp şi nu-l aruncasem, nici nu-l 
pierdusem; iar dacă nu îl deschisesem, nu însemna că 
voisem să respect vorba lui Traian, ci doar că nu mă 
interesa ce-aş fi putut să găsesc înăuntru, nu aveam nici 
o curiozitate. Am găsit un teanc de bani, cincisprezece 
hârtii de o mie de lei, nou-nouţe, şi un borderou unde 
erau trecute lucrările mele făcute pentru administraţia 
minei, hărţi şi planuri, fiecare cu remuneraţia ei, mult 
prea generoasă; nici prin minte nu-mi trecuse că 
meritam vreo plată, era destul că îmi dădeau găzduire. 
Cincisprezece mii de lei nici măcar nu văzusem 
vreodată, necum să-i ţin în mână, necum să-mi aparţină; 
ei însemnau atunci de două ori leafa unui profesor. Au 


fost primii bani câştigaţi în viaţă şi a trecut multă vreme 
până să câştig alţii, mai puţini şi cu trudă mai multă. 

M-am uitat cu coada ochiului la Trandafil, ferind 
banii, temându-mă că îi văzuse; s-ar fi cuvenit să-i dau şi 
lui o parte, dar se trezise în mine, brusc, un egoism şi o 
avariţie cum nu simţisem niciodată. Avari văzusem la 
teatru, fără să mă convingă; Harpagon trebuia doar să 
stârnească râsul publicului; nu credeam nici în Hagi 
Tudose, socoteam că-i o batjocură. 

Spre norocul meu, m-am dezmeticit repede, m-a 
cuprins ruşinea, altfel cine ştie ce s-ar fi ales de mine. 
Oare nu mai ţineam minte cât bine îmi făcuse Trandafil, 
şi nu ştiam câtă durere avea el în suflet? Am scos banii 
la lumină şi i-am numărat în ochii lui, dar nu puteam să-i 
fac părţi egale, i-am întins opt hârtii, am păstrat şapte, 
în cele câteva clipe dinainte, apucasem să-mi fac planuri 
măreţe, cum să-mi petrec vara în bogăţie, pe unde să 
umblu, cum să mă fudulesc, ce să-mi cumpăr, un ceas de 
mână înainte de toate, pe urmă o bicicletă. Şi tot în 
acele clipe mă gândisem, nemulţumit dintr-o dată, că aş 
fi vrut mai multe, nu erau destui bani pentru o 
motocicletă, degeaba mă bucurasem. Nu înţeleg cum am 
trecut de la o stare la alta, de unde a venit liniştea aceea 
senină când am rămas cu şapte mii de lei în mină, în loc 
de cincisprezece. Poate după egoism şi avariţie, am 
simţit ce înseamnă cumpătarea, am descoperit în ea altă 
bucurie, mai calmă şi mai durabilă. 

Trandafil nici nu vedea banii, privirea lui trecea pe 
de lături. „la-i! i-am spus, să ai şi tu; pentru mine e prea 
mult!” 

S-a uitat la plic şi abia atunci şi-a adus aminte că 
avea unul asemeni, tot de la Traian; îl cususe, mai 
ingenios decât mine, în căptuşeala hainei. Pe plic scria: 
„Îl deschizi în ziua când termini şcoala!” Erau tot 
cincisprezece mii de lei, dar fără borderou de plată, un 


dar al lui Traian, care putea să însemne o lepădare de 
toate, probabil împărţise ultimii lui bani, căci după 
câteva zile avea să plece la mănăstire. 

Este ciudat că, rămânând cu toţi banii, nu m-am 
mai bucurat ca prima dată, i-am privit cu răceală, de 
aceea poate nu i-am pus bine, ci i-am cheltuit repede; 
înainte de sfârşitul vacanței, îi terminasem. Cinci mii de 
lei i-am trimis mamei prin poştă. Mai târziu am regretat 
că nu m-am dus să i-i dau în mână, n-a pomenit 
niciodată de ei, dovadă că nu-i primise; desigur că 
mandatul poştal îl încasase stăpânul casei unde primea 
găzduire, bărbatul unei verişoare de-a mamei, pe care n- 
o cunoscusem. Despre el am auzit mai târziu că îşi 
mânca de sub unghie, iarna nu făcea foc în sobe, 
îngheţa apa în găleată, n-avea ţeavă trasă în casă, numai 
cişmeaua primăriei la poartă. Ţinea porc, ca să nu dea 
bani pe carne, îl hrănea numai cu lături şi cu resturi şi 
se lăuda vecinilor cât este de econom acel animal care 
guiţa toată ziua de foame: „Cum îşi face treaba mare, 
cum o mănâncă; în cocina lui e curat ca în casă”. Fără 
să ştiu toate acestea, mi-a fost silă de el şi n-am vrut să-l 
văd. 

Mult m-am amărât mai târziu când am aflat ce 
viaţă dusese mama în casa lui, până a dat de-o soartă 
mai bună. Şi nu stătea pe gratis, fraţii mei mai mari, din 
ce aveau, din ce n-aveau, căci erau mai degrabă săraci 
cu toţii, îi trimiteau bani să-şi plătească masa şi casa. 
Insă lumina trebuia s-o stingă la opt seara şi să n-o mai 
aprindă până dimineaţa; nici n-ar fi putut, fiindcă 
stăpânul casei scotea siguranţele. Se uita urât până şi la 
aparatul de radio al mamei, care nu consuma 
electricitate, mergea cu galenă şi se auzea numai în 
cască. Mama se mulțumea cu el, adormea cu căştile la 
ureche, ascultând muzică. „Nu te mai saturi, nu te mai 
saturi!” bombănea omul acela. „Dar cu ce te supără? 


intervenea verişoara. Nu consumă niciun pic de 
electricitate!” „Ceva trebuie să consume, nu merge pe 
gratis... Pe urmă mai este antena!” „Şi asta ce-ţi face?” 
„Îmi face! Stă pe casă şi strică tabla!” Era de necrezut 
că până deunăzi nu ştiusem ce-i avariţia! 

O dreptate tot este pe lume! m-am gândit aflând 
cum murise zgârcitul. Ca să nu dea bani vidanjorilor, îşi 
golea singur hasnaua, pe întuneric, să nu-l simtă vecinii. 
Şi nu toată deodată, câte două-trei găleți pe noapte, 
altfel s-ar fi umplut mahalaua de mirosuri urâte. De 
toarta găleţii lega o frânghie, îi dădea drumul jos, apoi o 
scotea plină şi-o vărsa în stradă, la canalul de lângă 
rigolă. Nu ştiu cum îl suferea nevasta când intra în casă. 
Într-o noapte de iarnă, pe când se apleca să umple 
găleata, a alunecat pe gheţuşul de lângă gura haznalei 
şi-a căzut cu capul înainte în murdărie. Nici o 
îngrijitoare de morţi din tot oraşul n-a vrut să-l dezbrace 
şi să-l spele, aşa l-au dus la morgă, de-a porcăit duba. S- 
a găsit cine să-i scoată hainele, un hingher de pe stradă, 
care pe urmă le-a pus în sac şi le-a dus să i le spele 
nevasta. Pe mort l-au spălat cu furtunul. Nu eram acolo 
să văd, iar mama dăduse Dumnezeu să se mute; mi-a 
povestit mai târziu o vecină. Şi chiar să nu fi fost 
întocmai aşa, am luat-o de bună, socotind că pentru acel 
om nu exista moarte mai potrivită. Când stă în puterea 
mea, îmi place să fac dreptate. 

Văzându-mă cu bani în buzunar, mai întâi şi mai 
întâi mi-am cumpărat ceasul dorit atâta vreme, un Anker 
cu cifre fosforice, să se vadă şi pe întuneric, apoi m-am 
urcat în tren, la clasa întâi, dar nu fără bilet, şi am 
coborât în halta de unde mergea drumul la mină. La 
întoarcere, am luat bilet de clasa a patra, nu ca să fac 
economie, nici nu se simţea ce cheltuisem din prima mie 
de lei; mi se părea că exagerasem cu luxul. În haltă, mi- 
am amintit ziua când venisem să vedem trenul mortuar 


cu sicriul regelui Ferdinand. Atunci o descoperisem pe 
Rita, într-o formă a ei ascunsă, ademenitoare şi în 
acelaşi timp războinică, greu s-o poţi înţelege, dacă să te 
apropii de ea sau să te dai la o parte. Toamna plecase, la 
fel de enigmatic ca Mira; trecuseră doi ani de atunci, 
toate mergeau înainte. Am povestit cum am reîntâlnit-o, 
am luat-o înaintea altor întâmplări, pentru propria mea 
bucurie, fiindcă mi-a lăsat o amintire frumoasă. lar când 
am aflat că murise la bombardamente, m-a durut inima, 
deşi trecuse ceva timp de la ultima noastră întâlnire. 

În haltă, nu era nici o birjă, n-avea pentru cine; am 
mers în sat şi am căutat pe cineva să mă ia cu 
poştalionul şi să mă ducă la mină, la Scalda Necuratului, 
cum se spunea înainte. Cât mi-a cerut atât i-am dat, 
pentru dus şi pentru întors, fără tocmeală. Dar omul la 
început n-a înţeles unde vroiam să merg, lumea spunea 
acum „La Ocnă”, aşa se numea locul din cauza ochiului 
de apă sărată. Nimeni nu ştia că-i apă de mare. 

Când am ajuns la troiţa unde mă rugasem, 
noaptea, la prima mea venire, m-am ruşinat că luasem 
poştalionul, de parcă m-or fi durut picioarele. În faţa cui 
vroiam să-mi dau aere? Oare atât de repede strică banul 
firea noastră? Am coborât şi i-am spus omului să se 
întoarcă. S-a uitat la mine urât: „Adică vrei banii 
înapoi?” „Nu, păstrează-i!” 

Mi-a fost mult mai bine să merg pe jos, regăsisem 
ceva al meu, despre care acum ştiu că dacă se pierde 
pierdut rămâne, aşa se întâmplă cu oamenii. Însă aveam 
de mers încă zece kilometri, am ajuns abia la amiază, şi 
cât am umblat pe acolo s-a făcut seară. De aceea m-am 
întors, pe întuneric, curând a fost noapte deplină, ceea 
ce alcătuia un fel de simetrie cu primul meu drum; mi se 
părea că astfel se închide un cerc al existenţei mele şi că 
de aici înainte începe altă viaţă. 


Aşa a şi fost, dacă mă gândesc bine. Ca simetria să 
fie perfectă, când am ajuns la troiță, de unde mai aveam 
de mers cinci kilometri, făcuţi de dimineaţă cu 
poştalionul, era miezul nopţii, ceasul cu fosfor îşi 
dovedise utilitatea. La aceeaşi oră eram acolo şi prima 
dată, nu aveam ceas, dar ştiam când sosise trenul în 
gară şi în cât timp făceam cinci kilometri. Îmi trăisem 
viaţa eu însumi, n-o trăise altcineva pentru mine, şi 
totuşi nu-mi dădeam seama dacă se împlinise sau nu 
ceea ce mă rugasem atunci, noaptea; mă rugasem 
pentru o dragoste. Şi ce fusese? Mira, Ibi, Rita! Nici una 
nu mai exista astăzi; dragostea trecuse pe lângă mine. 
N-am avut încredere să mă rog încă o dată. 

Casa domnului Neagoe era părăsită, dar încă n-o 
jefuise nimeni, fiindcă nu avea cine; toate casele în jur 
erau părăsite, oamenii plecaseră o dată ce se închisese 
mina; nu fusese un sat, ci o colonie de sondori care 
începuse să se destrame mai de mult, pe măsură ce 
sondele vechi ieşeau din funcţiune. Ultimii lucraseră la 
mină şi apoi plecaseră în cele patru vânturi ale ținutului. 

Aş fi vrut să intru în casă, mi-aş fi adus aminte de 
multe, dar n-avea cine să-mi deschidă. Am privit 
fereastra unde se ivise Mira, îmbrăcată în soare, în 
dimineaţa primei sosiri a mele acolo, când eram murdar 
de noroi până în creştet; într-o clipă, mi-au trecut prin 
minte toate întâmplările acelei scurte vacanțe de Paşte, 
plimbările prin pădure, totdeauna pe alte drumuri, iar la 
urmă ascensiunea noastră în turnul de observaţie, 
amintirea cea mai gravă. Am privit fereastra camerei 
mele, aşezată simetric cu a Mirei, pe care apoi o luase 
Rita; parcă se jucase un cadril pe învelişul inimii mele, 
simţeam încă mişcarea paşilor uşori de balerină. De 
acolo, îi făceam semne cu oglinda Ibiei; cu ea fusese 
altceva decât un cadril, mărşăluiam împreună, umăr la 
umăr, într-o minunată tovărăşie. Dacă mă gândeam la 


toate acestea timpul trecea repede, şi ameţeam de 
atâtea impresii derulate unele peste altele, cum se văd 
imaginile din primele planuri, în viteza trenului, când se 
amestecă între ele. M-am dus în primul rând la Ocnă, 
cum se numea acum locul, dar nu ştiu pentru cine, 
fiindcă n-am întâlnit oameni; apa se limpezise, numai că 
avea în jur un brâu negru de păcură, care a rămas 
totdeauna. Nu bătea vântul şi totuşi se formau valuri, 
pornite din adâncime, dovadă că marea era agitată. Am 
găsit un istm, fusese un bot de deal, care înainta destul 
de mult ca în vârful lui apa să fie curată. Deşi nu era 
prea cald, am înotat de jur împrejurul lacului şi n-am 
avut nici o îndoială că era apă de mare, îmi dădea 
aceleaşi senzaţii, iar când un val mi-a intrat în gură, i- 
am simţit gustul de şampanie amară. 

Turnul ascensorului rămăsese încă în picioare, 
trebuiau să treacă ani până să putrezească; părea un 
far, şi, în jurul lui, lacul mi s-a părut nu o apă închisă, ci 
o ieşire la mare. Când am trecut pe deasupra puţului 
care cobora până la o sută de metri, am văzut că în 
adânc era întuneric şi mi s-a făcut frică. 

La turnul de observaţie m-am dus cu strângere de 
inimă, poteca şerpuind în meandre ciudate, îmi dădea o 
nesiguranţă, mi se părea că mi-am pierdut simţul 
orientării. Dar am ajuns, şi dacă m-am văzut în poiană, 
cum era să nu-mi aduc aminte legenda miresei, şi apoi 
florile albastre culese de Rita? Atunci nu înţelesesem 
gestul ei, sau mă speriase; dacă s-ar fi repetat acum, aş 
fi ştiut ce să fac, aş fi închis uşa şi aş fi luat-o în braţe; 
dar poate gesturile noastre cele mai frumoase rămân 
acelea pe care nu le-am făcut niciodată. Nu mi-a fost 
mai puţin frică decât în celelalte rânduri să urc până la 
ultima platformă, dimpotrivă, fiind singur n-aveam nici o 
încurajare. Şi totuşi am urcat, cu dinţii strânşi, să nu-mi 
iasă sufletul pe gură. De ce nu mai erau nici Mira, nici 


Rita? Şi ce căutam aici, pe ele, sau pe mine? 
Singurătatea îmi făcea şi rău, şi bine, la fel am rămas 
până astăzi, am nevoie de ea, ca să scap de 
constrângeri, să-mi las gândurile şi simţămintele în voie, 
dar golul din jur mă sperie, uneori îmi pare că sunt 
ultimul om viu într-o lume pustie. 

Vedeam prima oară lacul de la înălţime, oglinda 
lui albastră, scânteind în soare, schimba peisajul; toate 
în jur, dealurile, sondele părăsite pe care pădurea în 
creştere începea să le acopere păreau îmbogăţite. Cred 
că atunci am înţeles prima oară cu limpezime, ce 
înseamnă apa în mijlocul naturii; fără apă, pentru mine 
natura nu-i încă născută. 

Am făcut bine că m-am urcat în turnul de 
observaţie, fiindcă anul următor, când m-am dus din nou 
prin acele locuri, se prăbuşise. În timp ce eram pe 
ultima platformă, de unde văzusem marea adesea, oricât 
ar fi fost ea de departe, şi o dată chiar coborâsem de-a 
dreptul pe plajă, mi s-a făcut deodată un dor trist, am 
vrut să plec îndată acolo, am coborât repede şi am luat-o 
la fugă, cu speranţa necugetată că aş putea să ajung 
până seara. Când m-am dezmeticit, îmi ardea pieptul, 
inima mi se izbea în coaste, să le rupă. Mi-am înfrânat 
graba, am revenit la realitate şi am chibzuit cum să fie 
mai bine. În primul rând, trebuia să ajung la gară pentru 
trenul de două noaptea. Mai aveam timp; dacă plecam 
pe la ora nouă, puteam să ajung fără grabă. Abia trecuse 
ziua cea mai lungă a anului, la nouă mai era puţină 
lumină. M-am dus pe tăpşanul de lângă casa domnului 
Neagoe, gândindu-mă ce-ar fi s-o găsesc pe Ibi, printr-o 
minune. Dar când am deschis uşa, neîncuiată, am văzut 
odaia goală, nu mai era decât patul de lemn, fără 
somieră; n-avea cine să-l fure. La fereastra unde Ibi 
punea lampa, atârna o perdea zdrenţuită. Venisem ţintă 
cu ochii la uşă, electrizat de acea speranţă absurdă în 


care de fapt n-am crezut nici o clipă. Abia când am ieşit 
să plec am văzut frânghia de rufe, uitată sau părăsită 
între cei doi salcâmi din faţa casei; după emoția pe care 
mi-a trezit-o, mi-am dat seama că era aici amintirea cea 
mai puternică. 

Din acel loc, peisajul se vedea în toate direcţiile, 
spre câmpie şi spre munte, iar într-un plan mai apropiat, 
vechea Scaldă a Necuratului, cu sondele putrede, 
împresurate de pădure, cu ochiul de apă la mijloc, părea 
fostul sălaş al unei lumi dispărute, care nu mai lăsase 
nimic în urmă. Nu trecea un om, nu se auzea un topor 
tăind lemne, nu ardea nicăieri un foc; dacă zburau 
păsări în aer, nu ştiu de unde o vacă bălţată. Cu toată 
distanţa, se auzea, le vedeam, fiindcă nu credeam în ele. 
Abia într-un târziu, departe, pe ultima coastă înaintea 
câmpiei, a răsărit nu limpede clopoţelul de la gât, cu 
sunete muzicale, aproape ritmice, după cum vaca, 
păscând, îşi muta capul în iarbă, cu mişcarea unei 
coase. Sunetele venite clar din depărtare, îmi dovedeau 
cât de întinsă şi de adâncă era liniştea acestei 
singurătăţi desăvârşite, într-un spaţiu unde nu mişca 
nici măcar un fir de iarbă, ci numai spiritele neauzite. 
Mi s-a părut că tot ce fusese înainte, din dimineaţa când 
sosisem prima oară, până la duelul cu Bob, era 
închipuire. Dintr-o lume vie făcea parte numai vaca 
bălţată de pe costişă, cu sunetul clopoţelului, şi ea îmi 
amintea că de la o limită mai departe, trăiau oameni. Tot 
cosind iarba, vaca se ducea la vale, se făcea tot mai 
mică, până ce, pe nebăgate de seamă, s-a făcut nevăzută 
şi am rămas singur. 

Mintea mea s-a populat din nou cu amintiri şi cu 
oameni, când am intrat în curtea domnului Neagoe; am 
găsit poarta descuiată, poate erau descuiate şi uşile, dar 
n-am încercat. De mirare mi s-a părut că hamacul nu-l 
luase nimeni, atârna la locul lui lângă poartă, unde îmi 


petrecusem multe ore, uitându-mă când la fereastra 
Ritei, când la căsuţa Ibiei; după doi ani cu ploi şi zăpadă, 
pânza era decolorată şi putrezită, o zdreanţă. Casa nu se 
ruinase încă, piscina în schimb se năruia, faianţa cădea, 
rămânea cimentul cenuşiu, care şi el începea să se 
fărâmiţeze. Râuşorul secase, bazinul era plin de frunze 
uscate; sub ele un strat de apă invizibil, poate de la ploi, 
căruia i se simţea doar mirosul fetid, adăpostea o 
colonie de broaşte râioase care, când îşi scoteau capul 
printre frunze, să respire şi să mă privească, făceau să 
mi se strângă pielea pe mine. De unde veniseră, când 
toată lumea plecase, cum de erau vii, într-un loc fără 
nici un rest de viaţă şi cum îndrăzneau să-şi afirme 
existenţa cu atâta gălăgie. Aş fi aruncat un bolovan în 
grămadă, să strivesc măcar una, dar ce folos, dacă nu 
puteam să le omor pe toate?! 

Îndată s-a născut în sufletul meu o putere să trec 
peste aceste mizerii, să-mi închipui bazinul plin cu apă 
albastră curată, şi să ma văd înotând umăr la umăr cu 
Rita, în lupta noastră pentru o întâietate nemărturisită. 
M-am întrebat dacă ea îşi pierduse cu adevărat 
cunoştinţa şi era să se înece, sau dacă nu simulase, ca 
să se poată lăsa în braţele mele. Eram prea speriat ca să 
observ de la început dacă nu cumva mă privea printre 
pleoape, ironică şi curioasă. Abia când începuse să 
respire şi să se încălzească, iar mie îmi trecea spaima, 
mi-am dat seama că tot timpul îşi ţinuse picioarele 
arcuite pe şoldurile mele. 


47 


Despre Bob n-am mai ştiut nimic după încăierarea 
noastră care, oricât ar fi fost de ridicolă, azi mi se pare 
gravă fiindcă la mijloc era Rita. Este disproporționat să 
vorbesc aşa, totuşi experienţa aceea, oricât fusese de 
copilăroasă, mi-a prilejuit mai târziu să înţeleg, în faţa 


unor încercări şi mai grave, că omul înfruntă împăcat 
orice primejdie pentru o cauză care merită. 

L-am reîntâlnit în primăvara anului când avea să 
înceapă războiul în Europa. Mergeam grăbit pe strada 
Luterană, în spatele palatului regal, iar el venea în faţă. 
Am întors capul şi am vrut să-l ocolesc, dar mi-a ţinut 
drumul şi mi-a întins mâna, cordial şi afabil, fără să vadă 
că eram în încurcătură. Mi s-a părut dintr-o dată un om 
sigur pe sine, căruia toate îi merg în plin şi nu are nici o 
îndoială despre viaţă. 

— Sunt pe fugă, mi-a spus repede, dar nu te las, 
mă bucur că te-am întâlnit, vino cu mine, stau la doi 
paşi, aştept telefoane. 

L-am urmat, cu speranţa nemărturisită că, prin el, 
aş putea să aflu ceva despre Rita. Stătea aproape, chiar 
pe strada Luterană, într-un apartament de bloc, 
pretenţios şi confortabil, la etajul al doilea, cu singurul 
dezavantaj că dedesubt era staţia tramvaiului. Cum am 
intrat, a şi sunat telefonul, a vorbit scurt: „da, eu sunt, 
bine, azi la trei după-amiază, stai să notez în agendă”. 
N-a apucat să aducă o sticlă de băutură, Martini alb, că 
iar a sunat telefonul, iar şi-a notat ceva în agendă, 
desigur o întâlnire, pentru ora patru şi jumătate. 

— Mai ştii ceva despre Rita? m-a întrebat, poate 
cu indiferenţă. 

Călcasem cu stângul, sperasem să aflu ceva de la 
el, şi nu ştia, sau voia să mă pună la încercare. 

— Oricum, spuse, în timp ce deschidea sticla de 
Martini, neîncepută, n-a putut să ajungă bine; de mică 
era o stricată. 

Am apărat-o, a râs împăciuitor: „lasă, e destul că 
ne-am bătut o dată!” 

Mi-a turnat jumătate de pahar, apoi a pus sticla 
deoparte. Nu mă omoram cu băutura, şi mai ales cu 
Martini la o oră de altfel nepotrivită, nu mult înaintea 


prânzului. A sunat a treia oară telefonul; acum Bob mi-a 
părut în încurcătură, s-a scărpinat în cap, ţărăneşte, 
apoi a spus: „azi nu se mai poate, până la cinci şi 
jumătate sunt ocupat, iar la şase trebuie să fiu la 
maiestatea sa, pentru corespondenţă. Dacă vrei, mâine 
la nouă dimineaţa”. 

Imediat a sunat un alt telefon, de alături, pe care 
nu-l văzusem, alb-ivoar, cu receptorul auriu, un obiect 
elegant, cum nu credeam că există şi nu ştiam prin ce 
privilegiu se afla în această casă. Bob a ridicat 
receptorul repede, şi-a luat o ţinută mai deferentă, s-a 
săltat puţin în fotoliu, şi-a lipit călcâiele şi a răspuns, 
aplecându-se de mijloc: i 

— Da, excelenţă! Am înţeles! În două minute sunt 
acolo! 

Nu simula nimic, era aferat de-a binelea, nu-şi 
găsea pălăria, pe urmă mănuşile. 

— Să nu pleci! mi-a spus repede. Vreau să mai 
stăm de vorbă; într-un sfert de oră sunt înapoi; bea-ţi 
paharul în linişte. 

Il băusem, ca să scap de grijă, nu putea să nu 
vadă, dar nu mi-a mai oferit altul. Puțin mai departe de 
blocul lui, în stânga, era o bisericuţă, de mult dispărută, 
apoi zidul palatului regal, cu o portiţă de fier, parcă 
blindată. M-am uitat pe geam, din curiozitate. L-am 
văzut pe Bob strecurându-se printre tramvaie şi luând-o 
la fugă. În câteva clipe era la portiţă, a apăsat pe un 
buton invizibil, i-a deschis o santinelă din garda 
palatului, un tânăr înalt şi chipeş, cu un coif împodobit 
cu penaje albe care-i atârnau până deasupra ochilor. 

Bob se întorsese de la Oxford, cu studiile 
terminate sau neterminate, la un an după venirea 
Regelui Carol al doilea. Pe tatăl lui vitreg îl văzusem în 
tren, pe platforma cu rămăşiţele regelui Ferdinand. 
Inţelesesem că era duşmanul prinţului Carol, şi aliat cu 


Ionel Brătianu, socotind ca în felul acesta nu deservea 
dinastia, dimpotrivă, spera s-o regenereze, prin micul 
rege, Mihai întâiul. După câteva luni de la instituirea 
regenței, trecuse deodată în tabăra cealaltă. 
Secundându-l pe domnul Pretoreanu, el fusese unul din 
cei ce uneltiseră pentru întoarcerea prinţului Carol, şi 
până atunci cheltuise multe parale, ale lui sau ale altora, 
în scopuri de propagandă. Nu mai conta ce rol avusese 
înainte la palat; după restaurare, era unul din 
şambelani, cu roluri secrete, poate mult mai importante 
decât ale acelora care stăteau în stânga regelui, la 
paradă sau la ceremonie. Oricum, avea destulă putere 
ca să-l introducă şi pe fiul nevestei în lumea aceea; nu 
ştiu ce rang avea Bob acolo, înţelegeam doar că era 
permanent la dispoziţia cuiva, care putea să-l cheme la 
orice oră cu telefonul direct, şi că intra pe portiţa 
secretă din strada Luterană; cineva mă corectează, 
spunând că ar fi fost strada Câmpineanu. Ce importanţă 
mai avea. N-am aflat cum se reconciliase Bob cu tatăl lui 
vitreg, care îl repudiase tot timpul, îl trimisese să înveţe 
carte în Anglia, ca să nu-l vadă. Cu timpul, firea şi 
interesele oamenilor se schimbă. 

O duceam greu în acel timp, dar n-aş fi făcut 
schimb cu el, cu tot ce avea, bani, casă, haine, băuturi 
fine şi mai ales femei cu duiumul, cum mi-am dat seama 
repede, toate de mâna întâi, candidate la favorurile 
regale. În schimbul tuturor acestor avantaje, nu-i 
rămânea nici un ceas cu adevărat al lui, să hoinărească, 
să meargă la ştrand sau la meciuri de fotbal; e adevărat 
că uneori trândăvea ziua întreagă, dar trebuia să stea 
nemişcat în casă, clipă de clipă se putea să-l cheme 
telefonul. Oricât de luxoasă, o închisoare rămâne ceea 
ce este, o instituţie privatoare de libertate. Singurul lui 
drum în tot Bucureştii era să traverseze strada 
Luterană, între casă şi portiţa din zidul palatului. 


Multora le spunea că ar fi secretarul particular al 
Regelui, dar nu-i adevărat, pe acela îl cunoştea lumea, 
îşi urmase patronul în exil la Paris, îl chema Dumitrescu. 
Poate Bob era unul din secretarii lui Urdărianu, 
mareşalul palatului, şi se ocupa de corespondenţa în 
limba engleză. Cea mai precisă însărcinare a lui era să 
le instruiască pe femeile dorite de rege, şi pe care le 
recrutau alţii, el nu umbla în lume, să le caute. Dar nici 
nu trebuiau căutate prea mult, o mare parte veneau 
singure, ştiau telefonul lui Bob, circula din gură în gură 
într-o anumita societate mondenă. Prima „Miss 
România”, şi nu puţine din cele următoare, au fost 
printre ele, nu era un secret pentru nimeni. 

Uitându-mă prin casă, fără să dau importanţă 
mobilei pretenţioase şi numeroaselor vitrine cu 
bibelouri, colecţie mai degrabă feminină, am descoperit 
pe o etajeră un rând de sticluţe de mărimi felurite, între 
zece grame şi două sute, bine închise la gură, cu 
etichetă roz, pe care scria, ca de tipar, cu tuş negru, 
nume de femei, de la cele obişnuite, Maria, Elena, Anca, 
Anişoara, loana, Nely, Viorica, Puica, Florica, Adriana, 
Cristina, Cornelia, Magda, Dana, Daniela, Suzana, 
Smaranda, Alice, Rodica, Adina, Diana, până la unele 
întâlnite mai rar, sau cu totul necunoscute de mine, cum 
era, de pildă, Saturna; poate venea de la Saturn, dar 
prin ce licenţă şi ce vroia să însemne? În toate sticluţele, 
se vedea un lichid limpede, ca apa, de un deget, de 
două, pline pe un sfert, pe jumătate, pe trei sferturi, iar 
unele până la gură. Privind mai bine, am văzut că unele 
aveau pe fund un strat subţire de filamente ciudate, 
albastre, maron, verzi, cele mai multe negre, ca tuşul de 
pe etichete. 

— Ce-i aici? l-am întrebat pe Bob, când a intrat pe 
uşă. 

— Lacrimi... Lasă-mă puţin să-mi trag sufletul. 


A sunat telefonul, sunase din cinci în cinci minute, 
dar, bineînţeles, nu ridicasem receptorul. 

— Da, eu sunt; azi nu se mai poate, vorbi Bob, 
ascunzându-şi plictiseala. 

Atâtea telefoane devin o corvoadă. Un glas de 
femeie, care se auzea până la mine, insista, alintându- 
se. Bob îşi consultă agenda, apoi răspunse, făcând spre 
mine un gest de agasare: 

— Bine, dacă ţii atâta. Deseară la nouă, dar să ştii 
că am avut o zi din cele mai grele. 

Pe urmă veni la etajera cu sticluţele, unde 
aşteptam explicaţia. 

— Sunt lacrimi, iată la fund rimelul; le colecţionez, 
credeam c-ai înţeles singur. Nu-i greu, femeile plâng cu 
uşurinţă, le ţin sticluţa sub ochi, învelită în batistă. Dar 
nici n-ar fi nevoie s-o ascund, n-au de ce să se ferească, 
ba chiar se mândresc când le arăt sticluţa. „Cum, astea 
sunt lacrimile mele, nu mă minţi? Am plâns eu atâta? 
Eşti un înger!” Altele spun „Eşti un demon!” dar nu par 
mai puţin excitate. Uite aici o sticluţă de două sute de 
grame, am umplut-o într-o singură noapte; era un 
exemplar de femeie cum nu cred că exista altul; plângea 
cu şiroaie, dacă îi puneam burlane la ochi aş fi adunat o 
găleată. 

— Se colecţionează orice îţi trece prin minte, de la 
timbre, cele mai comune, până la cutii de chibrituri, i- 
am spus, ca să nu mă creadă străin de orice părere. 

— O, mult mai multe şi mai extravagante! 

— Dar de lacrimi, am continuat, nu auzisem. 

— Da, poţi fi convins, sunt primul colecţionar din 
lume. Din păcate, colecţia poate fi falsificată uşor, cu ser 
fiziologic. Numai rimelul rămâne o dovadă, dar nici ea 
sigură. 

Nu m-aş fi mândrit cu o asemenea colecţie, totuşi 
mărturisesc că m-am uitat la Bob cu invidie, nu pentru 


sticluţele cu lacrimi, ci pentru femeile care le vărsaseră. 
Cu ce le fascina şi ce zbucium trezea pe urmă în ele? 
Când îl cunoscusem, era un flăcăiaş puţin caraghios, cu 
fruntea prea lată şi cu bărbia prea îngustă, o faţă 
triunghiulară, cu ochi spălăciţi, cu o mustață ţepoasă, 
construit cam ingrat dacă nu se arăta niciodată în 
costum de baie, cu umerii cam înguşti şi cu şoldurile 
greoaie. Şi cam adormit, dacă mă gândesc la reacţia lui 
faţă de gestul Ritei, care venea să i se ofere. Orice 
principii puritane ai avea, unui asemenea gest nu i se 
răspunde cu o pereche de palme. 

Anii însă lucraseră în favoarea lui, în ceea ce 
priveşte înfăţişarea fizică, poate şi concepţiile, şi chiar 
temperamentul, deşi se spune că el este o însuşire 
moştenită, pe care nimic n-o schimbă; aşa o fi, dar fără 
să se schimbe, poate să se dezmorţească. Îmi închipui că 
la Oxford făcuse sport, englezii au pricepere, întreagă 
natura lui se schimbase, nu era suplu, în schimb avea o 
robusteţe bărbătească, picioare solide, braţe vânjoase, 
pieptul ca o platoşă; mustaţa ţepoasă, pe care şi-o 
răsese la sfatul meu, acum crescuse cât vrabia şi era 
mătăsoasă, ochii, spălăciţi, aveau strălucire şi părul, 
pieptănat cu cărare, cu o buclă deasupra frunţii, parcă 
făcută cu drotul, îi încorona chipul ca un coif de aur. Şi 
deodată, am descoperit că semăna cu regele Carol, nu 
atât ca să-i crezi fraţi gemeni, dar destul să te prindă 
mirarea. Oare nu acesta era rolul lui în palat, să ţină 
locul regelui la parăzi sau la ceremonii plicticoase? 

M-am gândit apoi la acele femei pe care le instruia 
înainte de a le duce la palat pe portiţa dosnică; ele 
trebuiau să afle înainte de toate că augustul lor amant 
nu-şi găsea satisfacţie decât după o muncă îndelungată, 
şi atunci pare-se era gata ca pe loc s-o ia de la capăt. 
Femeile erau instruite mai întâi cum să reziste, şi nici o 
şcoală nu putea să fie mai bună decât antrenamentul. La 


venirea lor, Bob punea ceasul să sune după o oră şi 
jumătate, când avea altă treabă, şi până se auzea 
clopoţelul nu-şi întrerupea lecţia. Multe din elevele lui 
se întorceau pe furiş în zilele următoare, lor se datora 
colecţia de lacrimi, căci Bob, cu obligaţiile lui cunoscute, 
nu le putea oferi o fericire continuă. 

Cu tot portretul binevoitor pe care i l-am făcut mai 
înainte, nu am înţeles în ce consta darul lui de a-şi 
subjuga colaboratoarele. E greu să înţelegi ce-or găsi 
uneia femei la unii bărbaţi, bineînţeles când nu-i vorba 
de interese. Cineva a spus: „Poate că are calităţi 
ascunse!” Ce se înţelege prin calităţi ascunse? Adică să 
fie numai ceea ce ne trece prin gând prima dată? 

Bob a plecat din ţară în 1940, în suita regelui 
Carol, care abdicase; a mers în vagonul cu mobilă şi 
tablouri dezrămate. Nu ştiu ce viaţă a dus el în exil, 
fiindcă bineînţeles vechea meserie nu şi-o mai putea 
face. 

A căzut şi casa lui la bombardamente, printre 
multe altele. Atunci s-a pierdut, cred, şi colecţia de 
lacrimi. 

După moartea Tincăi, domnul Neagoe s-a retras în 
Italia, poate la fosta lui nevastă, acum bătrână, dar care 
în tinereţe şi chiar târziu, când am văzut-o eu, semăna 
cu Francesca Bertini. 


48 


O singură zi am stat în Bucureşti, cât să-mi 
cumpăr un costum de haine gri cu dunguliţe albe, de la 
„Cehoslovaca”, mi se păreau elegante şi îmi veneau 
bine, deşi erau de gata şi costau numai trei sute de lei 
peste o mie, adică preţul unui metru de stofă 
englezească, nu din cele mai bune. Mi-am mai cumpărat 
cămăşi şi tot felul de lenjerie şi trei cravate asortate cu 
costumul, apoi ciorapi, pantofi şi chiar o pălărie de 


fetru, pe care nu o purtam, ci o tineam în mână, 
împreună cu mănuşile. În sfârşit, mi-am luat cu 
timiditate şi o pijama de poplin, albastru; nu prea 
îndrăzneam s-o cer negustorului, mi se părea un obiect 
frivol; până atunci purtasem numai cămaşă de noapte. 
Când mi-am pus-o prima oară, aprindeam lumina din 
zece în zece minute şi mă uitam în oglindă să văd cum 
îmi vine. 

După ce mi-am adunat toată zestrea, am pus-o 
într-un geamantan de carton presat, cu colţuri de tablă, 
pe care l-am dus în gară şi l-am lăsat la depozitul de 
bagaje. Fiindcă plecam abia la miezul nopţii, am intrat la 
un cinematograf de pe Calea Griviței, m-am suit la 
balcon, ştiam atâta lucru, ca să nu mă scuipe în cap cei 
de deasupra. Pe urmă, am mâncat la restaurantul Bratu, 
colţ cu strada Polizu. Intram prima oară singur într-un 
restaurant, m-am aşezat la o masă şi am bătut cu 
furculiţa în pahar, să vină chelnerul. Azi nu se mai 
obişnuieşte, chelnerul vine singur, asta îi este datoria; 
iar dacă nu vine şi îl chemi, se enervează. Fiindcă lista 
de bucate era lungă, am cerut vreo şase feluri, ma 
lăcomeam, niciodată nu mai văzusem atâtea feluri de 
mâncare; dintre toate, ţin minte o ciorbă de perişoare, 
apoi ardei umpluţi, cu smântână; celelalte au rămas pe 
masă. 

Trenul pleca la miezul nopţii, un personal, luase 
locul trenului mixt de altădată şi era înghesuială, lumea 
prinsese gust să meargă la mare. Unii mergeau fără să 
le placă, ar fi preferat să se ducă la munte sau să stea 
acasă şi să se scalde în cada de baie, dar nu puteau de 
răul nevestei şi al copiilor, băieţi şi domnişoare. Toţi 
aceştia dimineaţa stăteau să-i bronzeze soarele, venise o 
modă, pe urmă, după ce mâncau bine, dormeau până pe 
seară, când ieşeau să se plimbe pe faleză şi în sfârşit 
mergeau să danseze. Când se întorceau, după o lună şi, 


ajunşi în oraşul lor, se arătau în fereastra vagonului, 
semănau cu pieile roşii; lumea cealaltă părea bolnavă. 

Nu găseam loc unde să pun măcar piciorul pe 
scară, dacă aş fi ştiut aşteptam până dimineaţa şi luam 
automotorul roşu, care abia ieşise şi mergea fără oprire, 
făcea drumul în două ore şi jumătate. Am trecut pe la 
vagonul de dormit, unde nu se înghesuia nimeni, era 
numai un însoțitor, un ceferist, ca un buldog, care păzea 
uşa. Nu mai mersesem niciodată cu vagonul de dormit, 
nici nu mă gândisem cum este. Făceam drumuri lungi 
noaptea, mă chinuiam în capul oaselor, nu-mi trecea 
prin minte că s-ar putea şi altfel, socoteam că vagonul 
de dormit este destinat unei lumi de care eu nu puteam 
să mă apropii, nici măcar nu puteam să mi-o închipui, 
din ea făcea parte numai domnul Pretoreanu, şi nu 
domnul Neagoe; acesta îşi pierduse rangul, de vreme ce 
mă primise în casa lui şi mă pusese pe picior de 
egalitate cu fetele, mă lăsa să mă plimb cu ele prin 
pădure şi să înot în piscină. 

Fiindcă nu mai era mult până să plece trenul, mi- 
am luat inima în dinţi şi l-am întrebat pe omul din uşă: 

— Sunt paturi libere? 

Eram îmbrăcat cuviincios, s-a uitat la mine în 
fugă, cred că pusesem întrebarea bine şi nu mă 
bâlbâisem, de vreme ce l-am auzit că-mi răspunde: 

— Ce bilet ai? 

— De clasa doua. 

Nu mai luasem de clasa întâi, dar nici de a treia. 
Clasa patra mai aveau numai unele curse de pe linii 
secundare. 

— Ai treizeci şi şase de lei? m-a întrebat ceferistul. 

— Am opt mii, am răspuns, bătându-mă cu mâna 
în pieptul hainei. 

Pe chitanţa care mi-a dat-o scria numai douăzeci şi 
şase, restul îl băgase în buzunar, sau nu înţelegeam eu 


bine, să-mi fi cerut şi o sută tot nu stăteam la tocmeală. 
Nu m-a condus cum văzusem că făcea cu altă lume, mi-a 
dat chitanţa şi mi-a spus să merg în compartimentul 
douăzeci şi patru; era la capătul vagonului tocmai pe 
osie, zgâlţâia tare, dar atunci nu aveam de unde să ştiu 
şi nici nu dădeam importanţă. În compartiment, am 
găsit un tânăr cu mustăcioară neagră, să fi avut vreo 
trei ani mai mult decât mine; îşi pusese bagajul în plasă, 
îşi scosese haina şi acum şedea pe patul de jos, cu ochii 
într-un caiet cu scoarţe roşii, întocmai ca al lui Alex. 
Deşi nu aveau nici o asemănare, am făcut repede o 
apropiere între unul şi altul, şi nu m-am înşelat. 

Tânărul m-a întrebat dacă prefer patul de sus sau 
pe cel de jos; ce să aleg, dacă el se şi instalase? De 
altfel, mă ispitea să stau deasupra, mă simţeam mai 
izolat, nu se mai foia nimeni pe lângă mine. Mai târziu, 
am văzut că oamenii preferă patul de jos, e mai comod, 
nu trebuie să te caţeri pe scară şi se leagănă mai puţin 
decât cel de deasupra. Ce-mi păsa mie atunci de legănat 
şi de scară?! 

Trenul a plecat în câteva minute, s-a urnit lin, fără 
să fluiere, ca să nu trezească din somn pe cei ce se şi 
culcaseră. Până atunci, tânărul, care avea plete până pe 
umeri, ca Eminescu, cum nu purta nimeni, apucase să- 
mi arate caietul, cu o fotografie lipită pe prima pagină şi 
înnegrit cam o treime cu o scriere îngrijită, aproape 
desenată, cu rânduri drepte, se cunoştea că avusese 
liniuţe trase subţire cu creionul şi apoi şterse. Mi s-au 
înroşit urechile de emoție, deşi nu eram la prima 
experienţă; am acest păcat, să pornesc mereu de la 
capăt, punând în umbră ce-a fost înainte. Aproape că îl 
uitasem pe Alex, deşi jucase un rol de seamă în viaţa 
mea şi îmi deschisese ochii spre o lume nebănuită, 
începând cu propria lui familie, pentru care mă aflam 
acum în tren, noaptea. 


Tânărul, student în primul an la litere şi filosofie, 
îmi spunea că facultatea este pentru el o glumă, ca să le 
facă pe plac părinţilor, în realitate fiind scriitor, autorul 
romanului în scoarţe roşii pe care mi-l dăduse să mă 
asigur cu ochii, iar eu îl frunzăream cu sfinţenie. Deşi nu 
era gata, cuprindea doar o treime din paginile caietului, 
avea şi titlu, Sezon la mare, cum nu mai auzisem, mi se 
părea atât de sugestiv că parcă simţeam tot ce cuprinde. 
Ce să cuprindă dacă nu marea, soarele, un băiat şi o fată 
îndrăgostiţi unul de altul? 

Primul capitol descria într-adevăr călătoria a doi 
tineri, un băiat şi o fată, mergând împreună la mare cu 
un tren de noapte, ea în rochie roz, el nu mai ştiu cum, 
stând îmbrăţişaţi la fereastră. La un moment dat, ei îi 
intră în ochi un fir de funingine de la fumul locomotivei, 
lăcrimează şi suferă, el o şterge cu batista şi o leagănă 
până ce se luminează de ziuă, când apar lanurile de 
grâu ale Bărăganului, o mare galbenă, gata să se 
aprindă de la scânteile scoase pe coşul locomotivei. Mi-a 
luat foc obrazul de ruşine, întocmai aşa văzusem şi eu 
câmpia, dar nu îndrăznisem să scriu, nici măcar într-o 
compoziţie la limba română. Atunci am înţeles că aşa 
îmi va fi soarta, să mi-o ia alţii înainte, iar de mine să nu 
ştie nimeni. 

Capitolul se intitula: „Bang-bang! Un tren vine 
dinspre Bucureşti”. M-a surprins, fiindcă sugera situaţia 
mea, mă aflam într-un tren care venea dinspre 
Bucureşti. Tânărul m-a încunoştinţat că tatăl lui era 
şeful gării de Nord, şi mai înainte locuise cu familia în 
multe gări din ţară; astfel, cunoştea toată aparatura de 
mişcare de la calea ferată, telegraful, semafoarele, 
centralele de comandă, felinarele de la macazuri cu 
luminile lor codificate. Apoi mi-a explicat, ca să înţeleg 
titlul capitolului, că ori de câte ori un tren pleacă din 
gară, toate clopotele de la cantoane, până la gara 


următoare bat de două ori, la comanda impiegatului de 
serviciu, dacă trenul vine dinspre Bucureşti, şi de trei 
ori dacă vine din partea cealaltă. La fel în toată ţara, 
oricât de departe, Bucureşti rămâne locul de referinţă. 
De atunci înainte, când treceam pe lângă un canton şi 
auzeam clopotul, mă opream să văd trenul, ştiam din ce 
direcţie vine, nu m-am înşelat niciodată. Astăzi mi se 
pare că se folosesc alte mijloace de avertizare a 
cantonierilor, mai sigure şi mai evoluate, parcă n-am 
mai auzit clopotele; e unul din sunetele care au să-mi 
lipsească. 

Pe urmă, tânărul mi-a mărturisit că nu fusese 
niciodată la mare, descrierea din celelalte capitole i se 
părea nesigură, de aceea voia să meargă o zi acolo, ca 
să vadă cu ochii. 

— Cred că mi-ajunge o zi, a spus, fără să mă 
consulte. 

— Poate că da, i-am răspuns, dacă n-ai sa pierzi 
nici o clipă. Dar mult mai mult ai fi avut de câştigat dacă 
veneai cu fata. 

— Care fată? m-a întrebat, în timp ce-şi aduna 
bagajele. 

Mă holbam pe fereastră, apăruse marea, în 
albastrul ei palid, de dimineaţă, scânteind în soare, şi 
iarăşi mi se părea verticală. El a coborât fuga şi s-a dus 
să prindă o trăsură, ca să ajungă mai repede la ţintă. 

Am bănuit că ultimul capitol din carte o să se 
intituleze simetric cu primul, „Bang-bang-bang, un tren 
vine către Bucureşti!” şi bineînţeles o să fie toamnă, o să 
cadă frunzele. 

Mi-am lăsat geamantanul la depozitul de bagaje 
din gară, atâta lucru învăţasem şi-mi prindea bine, acum 
eram cu mâinile libere, ca prima oară când venisem cu 
trenul mixt şi văzusem marea de pe acoperişul 
vagonului. La întoarcere, după două săptămâni, când 


cheltuisem toţi banii, în mare parte pierduţi la bulă, am 
făcut la fel, mi-am dus geamantanul la depozitul de 
bagaje din gară, fiindcă trebuise să eliberez camera şi 
mai erau şase ore până la miezul nopţii, când pleca 
trenul. Urmărit tot timpul cât am mai umblat prin oraş 
de grija să nu întârzii, am ajuns în ultima clipă, m-am 
căţărat pe scara unui vagon, tocmai când trenul pornea 
cu o smucitură şi mi-am uitat geamantanul la depozitul 
de bagaje, unde poate ar mai zăcea şi astăzi, dacă nu s-o 
fi dărâmat gara, ca să se facă una nouă; aşa că am ajuns 
acasă cu mâinile goale, ceea ce m-a făcut să cred că mă 
întorceam la starea mea naturală. Oricum, un om cu 
mâinile goale va fi totdeauna în superioritate faţă de 
unul împovărat de bagaje. 

Sosisem devreme, personalul deşi se oprea în 
toate staţiile făcând să mi se zgâlţâie patul, nu se târa, 
ca trenul mixt; când soarele se ridica peste case, eram 
în gară. Primul drum l-am făcut la plajă, dar n-am mai 
luat drumul direct, peste garduri, ci am mers ca 
oamenii, pe străzi, având grijă să păstrez direcţia, 
orientându-mă la început după soare, apoi după 
murmurul mării. Dar nu mai aveam emoția din prima zi, 
sau era o altfel de emoție, mai conştientă, fiindcă ştiam 
până unde mă putea duce. Nu m-am mai aruncat în apă 
ca prima dată, fiindcă ştiam toate senzațiile şi mi-era 
teamă să nu fie ceva mai puţine, să nu mă 
dezamăgească. De altfel, era şi prea devreme, soarele 
nu avea încă putere. 

M-am dus pe dig, în locul unde, într-o zi 
furtunoasă, când valurile se spărgeau în pietre, 
stătusem în cumpănă, dacă să mă arunc sau să nu în 
apă. Am fost la un pas de moarte şi nu ştiu ce m-a oprit, 
nu frica, nici credinţa că eram destinat să fac în viată o 
faptă care să uimească pe alţii; nu credeam deloc în 
mine, şi dacă am ales viaţa, în locul morţii, înseamnă că 


m-a condus o mână străină, eu nu eram deloc 
responsabil. În acelaşi loc fusese găsit trupul Emmei, 
aruncat de valuri pe pietre. 

Când m-am întors, m-am speriat ce umbră lungă 
aveam, ajungea până în faleză, eram parcă o apariţie. 
Am privit casa AMarisiei, dar n-am avut curaj să mă 
apropii; nu se vedea nici o mişcare pe terasă. Nu pot să 
spun că reîntâlnirea cu marea fusese o dezamăgire, şi 
eu şi marea rămăsesem aceiaşi, dar între noi erau acum 
tristeţi şi întâmplări tragice. M-am hotărât să fac totul 
mai cu chibzuinţă; până una, alta, am urcat pe faleză şi 
pe o străduţă liniştită, lângă biserica grecească, am 
găsit o odăiţă modestă, care nu avea decât un pat, un 
cuier, un scaun şi un lavoar cu ibric şi cu o oglinjoară 
deasupra, pictată în colţuri. În schimb, se vedea marea 
de la fereastră, ca din camera Prințesei. Aveam, prima 
oară în viaţă, o independenţă deplină. Mi-am adus 
geamantanul din gară, am plătit chiria pe o lună, mi se 
părea nimica toată. Pereţii casei şi gardul erau 
îmbrăcaţi în zorele, care tocmai se deschideau sub 
razele soarelui. Două fete de şcoală buchiseau nişte 
cărţi şi caiete într-un chioşc alb de mesteacăn; cred că 
una din ele avea de dat corijenţe, iar cealaltă o ajuta să 
înveţe. Nu s-au uitat la mine, nu m-am uitat la ele. 
Gândul că nu mai depindeam de Alex mă făcea mai 
stăpân pe sentimentele mele. Am pornit spre port, 
bucuros că nu mai trebuia să-i cer învoirea; totdeauna 
când îmi exprimam o dorinţă, ma temeam că o să mă 
refuze, sau măcar că o să se mire. 

In drum mi-am aruncat ochii la casa lui Panainte; 
mult stătusem la pânda acolo, să iasă Pisicuţa pe balcon, 
cu o carte în mină, nu să citească, ci s-o vadă lumea. 
Acum Pisicuţa era măritată în Transilvania, Pompilia 
zăcea cu minţile rătăcite într-o casă de sănătate. 
Panainte ce putea să facă, decât să-şi ducă viaţa pe 


„Arhimede”? Ceva mai încolo m-am întâlnit cu trăsura 
AMarisei, îl aducea pe Anatol Radovici de la sanatoriu şi 
îl ducea la gară, unde avea de întâmpinat pe primarul 
Berlinului, venit ca oaspete al primăriei; sau poate cu 
scopuri secrete. Hitler mai avea trei ani până să ia 
puterea. Anatol Radovici părea plictisit, nu lucra pentru 
primărie decât seara, acum ar fi trebuit să fie la 
sanatoriu, cu bolnavii. Era îmbrăcat ca pe vremuri, cu 
joben şi cu redingotă cenuşie, cu mănuşi albe. Mi-am 
pus din timp pălăria în cap, ca să pot saluta; mi-a 
răspuns cu indiferenţă, ca unui străin care umblă haihui 
dimineaţa; nu m-au recunoscut nici el, nici Mustafiţă, 
deşi mă ştiuse atât de bine, şi îmi destăinuise multe 
secrete ale familiei. 

Mi-am schimbat gândul, n-am coborât în port, ci l- 
am ocolit pe deasupra; recunoşteam fiecare clădire, 
fiecare chei, nimic nu se schimbase, decât că părea să 
fie mai multă mişcare, şi în radă aşteptau mai multe 
vapoare. 

Mergând aşa, am ajuns acolo unde mai înainte 
fusese marginea oraşului, la sanatoriul doctorului Anatol 
Radovici, care continua să-l conducă, devotat bolnavilor 
tot ca mai înainte. Grija primăriei rămânea secundară, 
dar nimeni n-ar fi putut spune că nu îşi făcea datoria 
faţă de cetăţenii oraşului; pentru ei lucra la sfârşitul 
zilei, de la şase seara până la zece şi jumătate, alteori 
până la două noaptea. Colaboratorii lui nu avuseseră 
încotro, adoptaseră programul; în schimb, se odihneau 
ziua, ceea ce poate le şi convenea, vara puteau să 
meargă la plajă, iarna nu luau în piept viscolul dimineţii. 

La sanatoriu, se făceau lucrări, se construiau 
pavilioane moderne, spre sud, cu pereţi de sticlă în faţă, 
toate cu terase deasupra mării; măsurând din ochi, cred 
că depăşeau doi kilometri. Orice s-ar fi întâmplat cu 
politica, sanatoriul rămânea un mare bun al oraşului. 


Aşa a şi fost, a atras bolnavi din toate colţurile Europei, 
şi chiar din America. N-ar fi avut importanţă că în timpul 
războiului o bombă îi atinsese o aripă, mai rău a fost că 
Anatol Radovici murind tragic, sanatoriul a încăput pe 
mâini proaste, întâi l-au luat nemţii şi l-au făcut spital de 
campanie; pe urmă n-a mai putut să revină la ceea ce 
fusese înainte, dacă lipsea spiritul care îl însufleţise. 

Ferma lui lani Talabă era acum înconjurată de 
grădini şi de locuinţe, dar tot nu avea sonerie electrică; 
am bătut cu un bolovan în poartă, până ce Siţa, 
maimuţica, m-a auzit, s-a căţărat pe stâlp şi, văzându- 
mă, a început să tipe, făcând semne spre casă. S-a ivit o 
fată mărişoară, să fi avut vârstă mea, am bănuit că era 
domnişoara, dar n-o cunoscusem, fiindcă lipsea vara, 
când mergeam eu acolo, se ducea la munte, avea nevoie 
de alt aer. Nu i-am spus cine eram, din moment ce nu ne 
cunoscusem: am cerut numai îngăduinţa să văd jocul 
căprioarelor. Între timp, în jurul ei se adunaseră 
animalele pe care le ştiusem odată, dominate din spate 
de Ghiţă şi Marița, elefanții, şi de cămilă, dar toate mi s- 
au părut străine şi îmbătrânite. Să fi fost ora şapte 
seara. 

— E prea târziu, mi-a spus domnişoara, cu 
bunăvoință; căprioarele şi-au terminat jocul; vino mâine 
la şase dimineaţa. Ia autobuzul, cobori la două staţii 
după abator; nu mai ciocăni, să nu se stârnească 
animalele. Dacă eşti punctual, am să te aştept la poartă. 

Domnişoara era cea căreia maică-sa îi dădea pe 
ascuns şuncă de Praga, în timp ce restul copiilor 
mâncau salam de la cârciumă; iar tatăl lor îi credea 
vegetarieni, cum erau toate animalele lui carnivore, pe 
care le convertise, bunăoară ursul alb şi focile. N-am 
insistat, dar aş fi vrut să-i văd, pe Iani Talabă şi pe 
Beatrix. 


Se înserase când am ajuns în oraş cu autobuzul, 
inexistent înainte; atunci n-am fi putut veni dacă nu ne 
trimitea AMarisa, cu trăsura sau cu docarul. Am coborât 
din nou pe plaja unde îl cunoscusem pe Alex şi, fără să 
ezit, m-am dus la casa AMarisei. Vroiam să schimb 
măcar o vorbă cu un om din câţi cunoscusem înainte. 
Am urcat scările, terasa era goală, cele două sarcofaguri 
de răchită parcă începuseră să putrezească; balustrada 
cu stâlpi de ciment turnat mi se părea mai leproasă, iar 
cariatidele care susțineau balconul nu mai aveau sânii 
de altădată, se coşcoveau, nu mai puteau să mă 
ademenească. 

În sufragerie, ardeau toate cinci lămpile din 
candelabru şi lumea era aşezată la masă. Am văzut-o 
numaidecât pe AMarisa, pe sofaua ei, rezemată de 
perete, înconjurată de perne. La masă, drept în faţa ei, 
erau Zefira şi Alex. Am mai văzut şi alte chipuri 
cunoscute, chiar şi pe Zoba, deşi semăna cu o mumie: 
erau şi invitaţi noi, lumea se schimbă întruna. N-am 
spus bună seara, îmi înţepenise gâtul; am trecut în 
lungul mesei, cu pălăria în mână, m-am uitat în farfurii, 
mâncau pilaf de midii, obişnuit în casa AMarisei. Nimeni 
n-a întors capul, nimeni nu mi-a spus o vorbă, nu eram 
nici măcar o umbră. 

Am trecut mai departe, mergând de-a latul, mersul 
crabului, am luat-o pe coridor, am lăsat bucătăria în 
stânga, unde am recunoscut pe toţi servitorii, lipsea 
doar paracliserul, poate murise. Pe urmă am ieşit în 
curtea din faţă, unde aştepta trăsura AMarisei şi cele 
două docare; familia se ducea la cinematograf, sau la alt 
spectacol. Nu m-a răbdat inima, m-am oprit în faţa lui 
Mustafiţă, i-am zâmbit, şi i-am spus bună seara; mi-a 
răspuns ducând un deget la fesul lui roşu, cu cocardă 
tricoloră, fără să-mi spună un cuvânt, să mă întrebe ce 
caut. 


Am mâncat, la birt, tocană, deşi dacă ceream, s-ar 
fi găsit şi pentru mine în casa AMarisiei o farfurie cu 
pilaf de midii. În tot oraşul nu cunoşteam pe nimeni. 

Seara, am stat mult la fereastră, pe un scaun de 
fier care îmi intra în oase, cu coatele rezemate de un 
glaf mizerabil; dar recunoşteam marea, şi cum era lună 
plină, am visat mult cu ochii pe dâra ei aurie, care 
încetul cu încetul se lăţea şi căpăta culoarea argintului. 
Din imaginile vechi a apărut iarăşi fata în rochie albă de 
pe Strada Căruţei Stricate, dar fiindcă avea în mână o 
lampă aprinsă ţinând-o deasupra capului, am ştiut că 
era Ibi; de-atunci, indiferent cine ar fi lângă mine, 
mereu o văd pe dâra lunii, apropiindu-se cu lampa în 
mână; niciodată n-are să piară. 

În spatele meu era un pat de scânduri, cu salteaua 
de paie, în locul patului cu tăblii de lac negru, pictate cu 
îngeri în medalioane simetrice, unii bruni, alţii cu părul 
ca aurul. 

A doua zi la şase dimineaţa, soarele abia se uscase 
de boarea mării, mă aflam la poarta lui lani Talabă. 
Domnişoara mi-a deschis şi m-a condus la marginea 
poienii, unde era un rând de scaune. Iani Talabă avea 
oaspeţi, ştiu că îi plăcea să-i oprească noaptea, ca să 
vadă jocul căprioarelor în zorii zilei. A ieşit din casă cu 
mai mulţi domni, în spatele lor venea Beatrix cu mai 
multe doamne; am văzut şi copiii, pe care nu-i 
cunoscusem decât în treacăt, ştiam doar că mâncau pe 
furiş salam de calitate proastă. După ce m-a aşezat pe 
un scaun la margine, domnişoara s-a dus între ei, 
lăsându-mă singur. O dată doar a mai venit, să-mi aducă 
o ceaşcă de ceai şi o felioară de cozonac uscat la cuptor 
din ceea ce se oferea oaspeţilor. S-au uitat la mine şi 
Beatrix, şi Iani Talabă, dar nu m-au recunoscut. Când 
prima rază a soarelui trecând peste linia de plopi 
dinspre mare a atins poiana, s-a făcut linişte, a 


încremenit toată lumea şi căprioarele, ieşind din pădure, 
şi-au început jocul. 

Le ştiam din prima zi când fusesem acolo şi le 
văzusem în jocul de seară. Mă gândisem la ele toată 
noaptea, zâmbeam şi compuneam în gând o muzică 
imaterială, pentru o ureche abstractă, căci o muzică 
obişnuită, care să se audă de oricine nu ştiam cum se 
face. În urechea mea o auzeam numai cu închipuirea, eu 
însumi deveneam o închipuire în acele clipe, vedeam 
căprioarele alergând pe pajişte şi mişcările lor se 
transformau în sunete, prea înalte pentru auzul omului. 
Razele piezişe ale soarelui, seara ca şi acum, dimineaţa, 
le întindea umbra până la marginea crângului de 
salcâmi, le multiplica imaginea şi le amplifica mişcarea; 
toate păreau prime-balerine, cu darul de a-şi pierde 
greutatea şi de-a nu mai avea, în clipele sublime, nici o 
atingere cu pământul. Erau numai trei, dar din cauza 
mişcării rămasă un timp pe retină, imagine lângă 
imagine, diferite între ele, ca pe filmul cinematografic, 
păreau o mulţime, o şcoală de balet întreagă, la ultimul 
lor examen, când îşi aşteaptă certificatul şi îşi dă 
sufletul, ca să-l merite. Numai că ochiul meu, atras în 
prea multe direcţii, nu putea să le deosebească pe una 
de alta, deveneau o masă, fascinantă dar anonimă. 

De astă dată, după ce trecuse atâta vreme şi 
învăţasem mai multe, m-am străduit să-mi fixez privirea 
numai la cele trei din mijloc, cele reale, din a căror 
emanatie se năşteau celelalte, le-am scos în faţă, le-am 
adus aproape, până ce am izbutit să le identific pe 
fiecare în parte, deşi mişcarea, sincronizată până la cea 
mai înaltă perfecţiune le făcea să semene între ele ca 
surorile gemene. 

Nu le învățase nimeni, jocul lor era acelaşi de 
rândul trecut, probabil din toate zilele, de aceea n-am 


înţeles nici până astăzi cine le conducea paşii, fără 
greşeală sau şovăire. 

Prima lor mişcare a fost un galop pe toată lăţimea 
pajiştei, veneau una după alta, parcă legate cu sfoara, 
cu acelaşi pas, cu aceeaşi unduire, că una părea umbra 
celeilalte. Fugeau în salturi prelungi, abia atingeau 
pământul, mai degrabă păreau că zboară; să fi bătut 
vântul le-ar fi luat pe sus, ca pe trei pene albe de lebădă. 
Dar mai cuceritor decât orice putea să se vadă cu ochiul 
era bucuria din mişcarea lor, voluptatea de a se şti 
stăpâne pe spaţiu. Părea că în faţă li se deschidea întreg 
universul, nimic nu le împiedica să-l străbată până la 
capăt; atât de fragile cum erau, se simţea în ele o forţă 
crucială, mai puternică decât orice obstacol. Nimeni de 
pe lume, un om abraş sau o fiară, n-ar fi încercat să le 
oprească, fiind dinainte sigur de nereuşită. O haită de 
lupi înnebuniţi de foame, n-ar fi putut să le ajungă, nu le 
rămânea decât să se uite la cer şi să urle. 

În cele ce-au urmat, ritmul lor a rămas acelaşi, 
galopând încontinuu, înconjurând pajiştea în cerc, după 
ce o străbătuseră de-a latul, în linie dreaptă. Odată 
cercul închis s-au despărţit, şi fiecare în parte a început 
să deseneze arabescuri, cu o fantezie nesecată, căci 
liniile nu semănau între ele decât prin perfecţiune. Dacă 
paşii li s-ar fi gravat pe pajişte, la urmă ar fi rămas o 
împletire de opturi şi trefle, născute unele din altele, 
repetate simetric, fără să se suprapună şi să devină 
confuze. Dar deşi rezultau dintr-o trăsătură continuă, 
fără nici o întrerupere, nimeni n-ar fi putut să urmeze pe 
toată întinderea această compoziţie labirintică, de la 
intrare până la ieşire; i s-ar fi împăienjenit ochii, i-ar fi 
venit ameţeală, ar fi rămas prizonierul imaginilor 
consumate mai înainte, galopul căprioarelor devenite 
abstracţiune, şi având încă mai multă putere de vrajă. 


Acesta nu-i felul meu de exprimare, şi nici n-aş fi 
încercat să mă exprim în vreun fel, ca să nu pierd 
bucuria rămasă în suflet, punând-o într-o înşiruire de 
fraze; mie căprioarele mi-au lăsat o imagine sfântă. 
Impresiile reproduse mai sus le-am luat din caietul lui 
Alex. 

La sfârşit, căprioarele, încheindu-şi galopul, s-au 
aşezat toate trei în linie, la mijlocul pajiştei, de acolo au 
pornit spre noi, în buestru şi s-au oprit în faţa 
stăpânilor. Iani Talabă le-a dat câte o felie de cozonac 
uscat în cuptor, care se topeşte în gură ca untul. N-au 
aşteptat să se topească, l-au ronţăit, dar nu de lacome ci 
fiindcă aşa le plece cozonacul căprioarelor. Pe urmă, 
fără sa mai dorească altul, au plecat şi au mers la trap 
până în marginea crângului de salcâmi, unde s-au aşezat 
la soare; soarele tocmai ieşise deasupra farului, care un 
timp îşi aruncase umbra prelungă peste pajişte. 


49 


Era inutil să mai trec pe la casele celorlalţi, dacă 
nu mă recunoştea nimeni. M-am uitat în oglinda unei 
frizerii, pusă afară, pe peretele dintre geamuri; aveam 
altă îmbrăcăminte, poate o purtam cam ţeapăn, încolo 
nu mă schimbasem cu nimic, eram un tinerel timid, cu 
privirea curioasă, doar că îmi crescuse părul şi îl ţineam 
dat pe spate, să-mi facă o frunte mai lată. Când încep să 
pleşuvească, oamenii nu ştiu cum s-o facă mai îngustă, 
recurg la pieptănături caraghioase, îşi trag părul în faţă, 
dar nu păcălesc pe nimeni. 

Dintre toate, nu mă mai interesa decât casa 
Emmei, mă întrebam cu teamă pe ce mâini încăpuse, ce 
negustor o cumpărase şi-i stricase faţada, ca s-o facă 
mai arătoasă. Dar casa rămăsese neschimbată, 
îmbrăcată în trandafiri roşii, şi grădiniţa din faţă era 
plină de petunii multicolore, al căror parfum, seara, se 


simţea de departe. Fusese un noroc, casa aparţinea 
acum Zefirei şi lui Alex. M-am uitat pe deasupra 
gardului şi am dat cu ochii chiar de Zefira, care stătea 
într-un şezlong, cu faţa la soare. Ştiam că nici ea n-o să 
mă recunoască, intrase în mine o îndoială: ori mă 
schimbasem cu totul, ori ei nu existaseră, erau 
închipuiri ale mele, deşi prea se legau una cu alta. N-am 
vrut să trec mai departe, fără o vorbă; am mers până la 
colţ, unde era un scuar cu trandafiri galbeni. N-avea 
cine să mă vadă şi chiar dacă m-ar fi văzut, nu-mi păsa 
de nimeni, se petreceau fapte prea neobişnuite ca să 
judec ca un om cu frica lui Dumnezeu şi a primăriei. Am 
rupt un boboc pe cale să se deschidă, care de pe acum 
îşi răspândea mireasma în aerul curat al dimineţii; cred 
că era o mireasmă otrăvitoare, dar ar fi fost nevoie de 
un câmp întreg, un lan de trandafiri, ca să poată ameti 
un om, făcându-l sa cadă; pe urmă, dacă rămânea acolo 
nu mai avea nici o scăpare. Un trandafir singur ne dă 
numai iluzia morţii, fără să înţelegem; o confundăm cu 
altceva, bucurie sau fericire. 

Cu trandafirul în mână, după ce-l curăţasem de 
spini şi de frunzele inutile, am împins portiţa casei şi m- 
am apropiat de Zefira. A ridicat ochii spre mine, cu acea 
minunată privire căpruie, trimisă pe sub bretonul 
retezat în dreptul sprâncenelor. Dacă o recunoşteam ca 
şi când aş fi văzut-o abia ieri, şi dacă eram sigur că 
măcar ochii ei n-am să-i uit niciodată, ea cum nu mă 
ţinea minte? Lăsând la o parte trecutul mai îndepărtat, 
când veneam în parc împreună cu Alex s-o ascultăm pe 
Irmingarde cântând lieduri, erau abia doi ani de când 
stătusem îngenuncheaţi alături, la picioarele 
catafalcului, iar ea îmi sărutase mâna, după ce se uitase 
la mine cu ochii plini de durere. Ce se întâmplase, unde 
dispărusem? 


— Doamnă, i-am spus, întinzându-i trandafirul, să 
mă ierţi că intru la dumneata atât de devreme, dar sunt 
străin de oraş, şi am vrut să mai văd o dată această 
casă, de care mă leagă amintiri duioase. 

— Ai cunoscut-o pe... 

Ştiam că va spune Emma, am corectat-o repede: 

— Pe Irmingarde. Seri în şir am ascultat-o din 
parc, cântând lieduri. 

— Ciudat! a şoptit, privindu-mă neîncrezătoare 
sau nedumerită. Şi noi o ascultam... Alex! 

Până să vină Alex, pe care îl strigase, am adăugat: 

— Poate uneori am stat alături. 

— Da, a încuviinţat ea, venea multă lume. 

Alex se ivi în cadrul uşii, în cămaşă, cu bretele. 
Părea mai bulbucat, se îngrăşase, avea un început de 
burtă, din cele care se fac urâte, ca un dovleac, sub 
toracele supt înăuntru. Dar ce subiect fusesem eu 
pentru el, ce studiase la mine, dacă după trei ani nu mă 
putea recunoaşte? Şi doar venisem împreună în casa 
aceasta, o dată pe săptămână, trei veri de-a rândul, nu 
ascultasem numai liedurile, seara, din fundul parcului. 

— Deci ştiai de Emma! zise el cu o bunăvoință cam 
plictisită. lartă-mă, domnule, sunt la lucru, scriu o carte. 
Dar am să-ţi fac o plăcere. 

S-a dus în casă, şi peste câteva clipe, s-a auzit 
glasul pe care îl cunoşteam atât de bine şi totdeauna mă 
tulburase până la lacrimi; numai că era spart şi metalic, 
reprodus de un gramofon de pe vremuri, o idee 
nefericită, cred că nu o avusese Irmingarde, imprimarea 
o făcuse cineva din parc, fiindcă se auzea freamătul 
frunzelor şi ciripitul păsărelelor somnoroase. 

Ochii Zefirei păreau să-mi ceară iertare; Alex, în 
schimb, care reapăruse în uşă, părea mândru şi poate 
aştepta să-mi exprim mulţumirea. După ce discul s-a 
sfârşit, am auzit în aer glasul adevărat al celei care 


fusese Irmingarde, şi bănuiesc că l-a auzit şi Zefira; 
atunci cred că m-a recunoscut, şi-a amintit probabil 
totul, cum stăteam pe banca din parc şi eu, lipit de ea cu 
blândeţe, o apăram de frigul serii. Dar n-a avut curaj să 
spună, şi bine a făcut, mă tem că reacţia lui Alex ar fi 
fost zgomotoasă şi vulgară, m-ar fi luat în braţe, m-ar fi 
invitat la masă şi iar mi-aş fi pierdut libertatea. Aşa, am 
rămas cu amintirea ochilor minunaţi ai Zefirei. 

— Mă întorc la lucru, s-a scuzat Alex, când s-a 
sfârşit discul. Din păcate nu-mi merge, nu-mi place 
subiectul, ar trebui să-mi caut altul. 

Nu şi l-a găsit niciodată, a muncit ani de zile 
degeaba, a scris carte după carte, pe unele le-a tipărit 
pe hârtie luxoasă, şi nimeni nu ştie de ele; eu socotesc 
că nu are decât una. Dacă mă lua pe mine aşa cum 
eram, simplu, cu reacţiile mele copilăroase, sincere, 
naturale, poate ar fi reuşit mai bine. 

Zefira m-a condus până la poartă, n-a avut 
cochetăria să rămână în urmă, şi-a expus mersul fără 
şovăire. Sigur că vechea ei infirmitate se cunoştea mai 
ales când cineva o ştiuse dinainte, altminteri învățase să 
se mişte cu un fel de lascivitate care ar fi putut să pară 
provocatoare; în realitate îşi ascundea în mişcări 
unduite ezitările şoldurilor şi ale picioarelor, dându-le 
un ritm ternar, ca al valsului. Mi-a întins mâna fără o 
vorbă, îmi vorbea însă privirea ei, care mă fermecase de 
când era mică şi o văzusem prima oară, pe vapor, 
neajutorată, cu cârjele alături, neavând cu ea decât un 
porumbel care îi gungurea pe umăr şi se numea 
Narenume. M-am mirat că nu-mi spusese un cuvânt 
măcar la urmă, când eram singuri. Aşa mi-a revenit 
îndoiala, poate nu mă recunoscuse nici ea. 

Pe când mergeam spre port, m-a ajuns din urmă o 
trăsură de casă, neagră, cu roţile roşii şi cu tapiseria 
albastră, trasă de doi cai albi împodobiţi cu penaje. La 


vremea aceea, cu toată răspândirea lui în creştere, cu 
toate concursurile de eleganţă la care participau 
îndeosebi doamnele, bineînţeles cele din protipendadă, 
automobilul se socotea încă un vehicul vulgar pentru 
cine vroia să-şi păstreze rangul. Era trecut de 
unsprezece şi jumătate, şi în trăsură mi-a fost dat s-o 
văd pe doamna Lambru, rentiera, într-un taior mov cu 
buline albe, cu o pălărie roz de pai, împodobită cu 
orhidee şi cu o voaletă albă cu buline mov. Culorile, deşi 
pastelate, atrăgeau atenţia fără să pară vulgare; femeia 
aceasta, cu cât era mai extravagantă, cu atât avea mai 
mult farmec. Dar oare se mutase aici cu totul, Clujul nu-i 
ducea lipsa, şi cum se mulțumea bărbatul ei s-o vadă o 
singură zi pe lună, când venea în vizită? La început, 
venea în fiecare săptămână, dar ea îl convinsese să 
adopte manieră mai distinsă, nu putea să intre în 
categoria ignobilă a „ceasornicarilor”, cum se numeau, 
în derâdere, bărbaţii care veneau la nevastă, aflată la 
băi, o dată pe săptămână, „să remonteze ceasul”, cum 
se spunea cu o vorbă, pe cât de sugestivă, pe atât de 
vulgară. 

Oricum, doamna Lambru era acum o figură 
celebră a oraşului; cu ea şi nu cu Adelaida nevasta 
tânără, fiica Adelei, deschidea Amiralul balurile marinei; 
cu ea se deschideau toate balurile de altfel. Singurul 
care nu o invitase la nici o serată a primăriei era Anatol 
Radovici, căruia ea îi păstra o ură neascunsă; nu după 
mult timp, ura ei avea să dea roade josnice. 

Trăsura mi-o luase mult înainte, când am ajuns la 
intrarea portului, doamna Lambru se plimba pe 
esplanadă cu un comandor de marină în stânga, cu 
consulul Franţei în dreapta, socotit a fi agreatul ei de 
lungă durată; dar o mai urmau câţiva domni, civili sau în 
uniformă, aşteptând să-şi găsească un loc în rândul 
întâi, al preferaţilor. 


Peste vreo două ceasuri, la sfârşitul orei de 
promenadă, când mă întorceam din port, doamna 
Lambru ieşea de la cazinou, înconjurată de vreo şase 
persoane, cu totul altele decât înainte. Atâta puteam să 
citesc şi eu pe o fizionomie bărbătească, toţi îşi dădeau 
ifose, fiecare era convins că îşi va primi răsplata 
înaintea oricăruia, se uita de sus la ceilalţi. 

Cea mai mare obsesie o exercitase doamna 
Lambru nu asupra unui bărbat, ci a unei femei, 
Pompilia, care îşi petrecea zilele la casa de sănătate; din 
acest motiv nu putea Panainte să divorţeze şi s-o ia pe 
Rozalia, care merita dragostea oricăruia din oamenii 
cunoscuţi de mine. Pe la casele de sănătate, pe unde am 
fost câteodată ca să văd cum este, pensionarii lor se 
cred Napoleon sau Gambetta, Josefina sau Ecaterina a 
doua. Pompilia se credea doamna Lambru. 

Cu un ceas mai înainte, când venisem în port, m- 
am dus de-a dreptul la vaporul „Arhimede”. Am trecut 
pe vechile cheiuri unde acum era mai multă animaţie, se 
descărca şi se încărca mai multă marfă, crescuseră pe 
cer zeci şi sute de macarale. Se dublau şi se triplau căile 
ferate, pe chei nu mai aveai loc de vagoane, de lăzi, 
baloturi, butoaie. Prosperitatea se vedea în toate, chiar 
şi marina de război progresase, se strângeau bani prin 
contribuţie publică pentru o nouă navă-şcoală, în locul 
vechiului bric „Mircea”, care după o viaţă cu adevărat 
glorioasă, ieşise din servici, pe urmă arsese până la linia 
de plutire şi acum era o epavă. Aveau să sosească două 
distrugătoare noi, puternice şi bine înarmate, cu tunuri 
şi torpile; li se şi pregătea locul la cheiuri, echipajele 
erau plecate sa le aducă. Unuia din ele puţin i-a lipsit să 
naufragieze, anii următori, într-o iarnă când trebuia să-l 
ducă la Pireu pe fostul rege minor, Mihai întâiul, pe care 
îl văzusem în trenul mortuar, lângă sicriul Regelui 
Ferdinand. Acum era scos din scaun de propriul lui 


părinte, regele Carol al doilea, şi devenit Mare Voievod 
de Alba Iulia, după o denumire născocită mi se pare de 
istoricul Nicolae Iorga. 

Prinţul moştenitor urma să reprezinte pe tatăl său, 
la o nuntă regească de la Atena. Se obişnuieşte, trebuie 
şi prinții să înveţe meseria. Nu plecase bine 
distrugătorul, că l-a prins o furtună năprasnică; dacă se 
întorcea din drum, s-ar fi răsturnat sigur în timpul 
rondoului, sau poate se rupea în două. Să meargă 
înainte era moarte sigură. Să intre la adăpost, sub capul 
Caliacra, însemna să ia valurile de-a curmezişul, ceea ce 
reprezenta o primejdie la fel de mare ca prima. In 
cabina lui, voievodul avea apa până la genunchi, dar s-a 
purtat cu sânge rece. La palat, regele îşi frângea 
mâinile. Până la urmă s-a dus în ajutor unul din 
vapoarele noastre de pasageri, cred că „Dacia”, care 
avea să ardă curând după aceea. Vaporul nu era vreun 
transatlantic, n-avea decât cinci mii de tone, o jucărie în 
faţa mării dezlănţuite. Cu un comandant viteaz şi 
priceput, şi cu marinari de ispravă, a izbutit să se aşeze 
în bătaia vântului, ca să apere distrugătorul de valuri şi 
aşa, apa liniştindu-se sub bordajele înalte, au izbutit să-l 
salveze. 

Nu ştiu cum a ajuns distrugătorul în port, cu 
mijloacele lui, sau dus la remorcă; lumea care l-a văzut 
spune că venise îmbrăcat în gheaţă, cu balustradele 
rupte şi smulse, iar gruile, care susţin bărcile de 
salvare, le dau la apă şi pe urmă le ridică, piese grele 
făcute din ţeava groasă cât piciorul omului, erau îndoite 
ca mucenicii de cocă. Nu s-a găsit vină nimănui, cred 
doar că s-au dat acatiste; dar eu aş fi vrut să stau de 
vorbă cu cei care prevestesc starea vremii şi nu pe o 
lună întreagă, ci pe şase ore, atât i-ar fi trebuit 
distrugătorului să ajungă în Bosfor, dacă mergea cu 
toată viteza. 


După ce s-a încălzit şi şi-a schimbat hainele ude, 
voievodul a plecat la Atena cu trenul. 

Puţini ani mai târziu, aveam în sfârşit şi un 
submarin, ca un trabuc întins pe apă lângă Nava-Bază, 
un vapor de zeci de ori mai mare, făcut să-i poarte de 
grijă şi să-l alăpteze. Dar aşa mic cum era, în timpul 
războiului, submarinul a trecut prin baraje de bombe 
aruncate ca să-l scufunde; cineva, care făcea parte din 
echipaj, mi-a povestit că nimeni nu mai ştia unde-i este 
capul şi unde picioarele şi, cum am înţeles uşor, vorbele 
fiind sugestive, m-a apucat groaza. 

Silozurile de cereale nu erau mai mari decât le 
ştiusem, în schimb grâul curgea în şuvoaie mai groase, 
cu presiune mai mare. Mult mi-a dat de gândit bazinul 
de petrol, care îmi prilejuise destule reflecţii la început, 
dar nici una dusă până la capăt, fiindcă nu cunoşteam 
originea lucrurilor. Acum aflasem de unde venea această 
materie, o văzusem cu ochii, scoţându-se cu pompele din 
puț şi ducându-se pe conducte. Ciudat însă, cea mai 
elocventă reprezentare a ei era mica pată de pe mâneca 
hainei albastre a domnului Neagoe; pentru mine, pata 
aceea însemna mai mult decât o tonă de păcură. 

Şi mai ştiam, eu singurul om de pe lume, că 
marea, plină de vapoare şi de oameni veniţi să se scalde, 
se lega pe sub pământ cu un lac aflat între dealuri, la 
două sute de kilometri; o furtună pornită aici, se simţea 
şi acolo. Odată mă gândisem că dacă îmi mişc mâna în 
apă, unda formată astfel se propagă până în cele mai 
îndepărtate mări ale lumii: acum ştiam că ajungea şi în 
lacul albastru, dar nimeni nu făcea legătura. In ochii 
mei, când contemplam marea se năşteau imagini 
nebănuite de nimeni, dealurile împădurite, sondele 
lăsate în părăsire, Poiana Miresei cu turnul de 
observaţie şi mai ales oamenii, Mira, Ibi, Rita şi alţii, şi 
chiar năzdrăvanul câine al poştaşului care mergea în 


două picioare când avea cine să-l vadă. Pentru mine, 
aceste două locuri nu puteau să existe unul fără altul, şi 
la fel este astăzi, după ce am văzut multe, de jur 
împrejurul pământului. 

„Arhimede” fusese în cursă, tocmai se întorsese, 
dogoarea caldarinei se simţea de la distantă, deasupra 
spiraiului de la camera maşinii palpita aerul fierbinte. 
Marinarii făceau ordine pe punte, poate erau oameni 
noi, nu recunoşteam pe nici unul. Am văzut-o pe Rozalia, 
ieşind din cabină cu un ghiordel să ia apă din mare, i-a 
dat drumul cu frânghia la doi paşi de mine, ne-am privit, 
era aşa cum o ştiam şi n-aş putea s-o uit niciodată: ea 
însă nu mă ţinea minte, mi-a aruncat o privire 
indiferentă, apoi şi-a văzut de treabă. A ieşit şi Panainte, 
în cămaşă, cu şapca de comandant pusă pe o 
sprânceană. S-a uitat la mine în treacăt nici măcar mirat 
că mă oprisem în coasta vaporului: oricine e liber să se 
oprească. N-am îndrăznit să-i spun bună ziua, e sigur că 
nu mă recunoscuse. Dar cum se putea? Trecuseră numai 
trei ani de când ne văzusem ultima oara. Era mai adus 
de umeri, încărunţise puţin, după cum şi vaporul avea 
mai multe semne de oboseală, dar se ţineau amândoi pe 
linia de plutire. Panainte rămânea o figură neuitată, ca 
şi Rozalia, i-aş fi recunoscut şi pe întuneric, numai dacă 
spuneau o vorbă. Iar el, de ce mă privea ca şi cum mă 
vedea prima oară? Doar ieşisem cu el pe mare, trecusem 
printr-o furtună, mă încurcasem printre picioarele lui pe 
puntea de comandă. Şi apoi îi cunoscusem familia, 
fusesem la ei, la masă, în fiecare miercuri, cât ţinea 
vara, trei ani la rând, le ştiam întâmplările, atât de 
triste. Nu ne vedeam oare în toate serile la AMarisa, nu 
el îmi arătase cum se decortichează langustina, nu el mă 
încurajase să cobor pe fundul mării în costum de 
scafandru? Şi pe urmă nu ascultase, împreună cu Alex, 
impresiile mele despre această aventură? 


Rozalia veni încă o dată să ia apă; acum se uită la 
mine puţin mai stăruitor, mirată că nu plecasem. Ce 
sentiment era mai puternic în mine, nedumerirea sau 
tristeţea? Cum oare niciunul din aceşti oameni, Alex, 
Zefira, Iani Talabă, Beatrix, Rozalia şi toţi ceilalţi nu mai 
ştiau cine sunt? Erau ei fructul imaginaţiei mele, mă 
întrebam iarăşi, o societate născocită în mijlocul unei 
realităţi care nu putea fi negată? Dar nu fusese un vis de 
o noapte, ci avusese durată, ca o viaţă. Şi apoi, cu unii şi 
cu alţii dintre ei se petrecuseră fapte ştiute de tot 
oraşul, alegerea ca primar a lui Anatol Radovici, 
bunăoară, cea mai răsunătoare din multele fapte rămase 
în amintire. 

Asupra acestor gânduri, am auzit lătrând un câine 
şi, într-o clipă Arhimede gonea spre mine, cu coada pe 
sus, cu părul în ochi, ca totdeauna, că nu înţelegeam 
cum vede pe unde merge. Cât ai clipi era în faţa mea, s- 
a ridicat în două picioare la parapet, şi mi-a întins laba 
dreaptă din faţă; un gest brav şi plin de dragoste. M-am 
aplecat, ţinându-mă de o bintă, să nu cad în apă, i-am 
apucat laba şi i-am scuturat-o, cum aş fi scuturat mâna 
unui prieten. Pe urmă, Arhimede mi-a întins şi laba 
cealaltă; atunci, prin smocurile de păr de pe frunte, care 
credeam că-l orbesc, i-am văzut ochii prima oară, fericiţi 
şi încărcaţi de iubire. 

Nu-mi mai păsa ce se întâmplase cu ceilalţi, acum 
nu mă mai îndoiam că lumea aceea care nu mai ştia de 
mine, exista aievea, şi nici o dovadă n-ar fi fost mai 
sigură decât bucuria câinelui. De multe ori ne jucasem, 
fugărindu-ne pe punte; nu puteam face la fel şi astăzi, 
de pe acum marinarii se uitau la noi cu mirare, ba unul 
din ei strigă la Arhimede, chemându-l destul de aspru. 
Trebuia să plec, nu poţi rămâne totdeauna unde ti-ar 
plăcea, am strâns laba câinelui, l-am mângâiat pe 


creştet, gata să cad în apă, şi am pornit pe chei, 
întorcându-mă de unde venisem. 

Arhimede nu m-a lăsat cu aceeaşi uşurinţă, a luat- 
o la fugă înainte şi, din cinci în cinci metri, ridicându-se 
în două picioare, mi-a întins laba pe deasupra 
parapetului. Când am ajuns aproape de prova, unde 
puntea se îngustează şi bordajul se îndepărtează de 
chei, nu mai puteam să-i întind mâna, dar el a rămas cu 
laba întinsă şi aşa a stat, dând din coadă, până am ajuns 
la capătul danei, unde m-am pierdut printre lăzi şi 
baloturi. 

Un sfert de oră mai târziu, după ce trecusem pe 
lângă doamna Lambru, care ieşea de la cazinou cu 
admiratorii, mergeam spre oraş, fără gânduri, când am 
văzut apropiindu-se din faţă şi făcându-mi semne 
prietenoase cu braţele descărnate, un fel de mumie, un 
costum de haine fără trup, cu o faţă galbenă şi boţită, 
dus mai degrabă de vânt decât de propria lui voinţă. La 
un pas de mine, omul s-a oprit, cu o figură radioasă, mi- 
a cuprins mâinile şi mi le-a scuturat cu atâta forţă, că m- 
am temut să nu se dezmembreze. 

După câteva clipe de stupefacţie, l-am recunoscut, 
nu puteam să cad în păcatul celor care nu mă 
recunoşteau pe mine; deşi nu mai avea aproape nimic 
din ceea ce ştiam, era Zoba, prin ceva care la om 
rămâne şi după moarte. 

— E tocmai ora prânzului, mi-a spus, după ce se 
uitase la ceasul din turnul primăriei. Vino să mâncăm 
împreună! 

Credeam că o să intrăm la un birt din piaţă, să nu 
pierdem timpul. Dar a ţinut să merg la el acasă, după 
obiceiul vechi, când prânzeam acolo o dată pe 
săptămână, lunea. 

— Dar azi nu-i luni! i-am replicat, ca să fac o 
glumă. 


Drept răspuns, m-a bătut pe umăr cu mâna lui 
osoasă: 

— N-ai uitat? Nici nu-ţi vine să crezi ce uitucă e 
lumea de astăzi! 

M-am oprit la o florărie, am luat o garoafă albă şi 
i-am pus-o la butonieră. 

— lată ce-ţi lipsea! i-am spus. Aşa îţi stă bine! 

— La ce bun?! mi-a răspuns cu amărăciune. 
Nimeni nu mă mai recunoaşte. 

— Nu mai mergi seara la masă, la AMarisa? 

— AMarisa?! 

N-am insistat, părea că uitase. Numai după ce am 
intrat în casă, înainte de a da cu ochii de Calipso, în 
fotografiile aşezate pretutindeni, m-am interesat de 
Alex, fiindcă niciodată nu venisem aici fără el; voiam să 
ştiu dacă era fericit cu Zefira. S-a uitat la mine, 
nedumerit, părea că nu ştie despre ce-i vorba. În 
schimb, dacă l-am întrebat despre Cazinou, cum merg 
jocurile de noroc, pe care ştiam că le organizase el, mi-a 
răspuns vioi şi volubil, se însufleţise, se aprinsese la 
faţă, mi-a dat cifre, câţi bani se vânturau acolo, pe 
seară, pe săptămână, pe lună, cu ce beneficii rămânea 
primăria, după ce vărsa în stânga şi în dreapta subvenţii 
azilului de bătrâni, societăţilor de binefacere, Societăţii 
Scriitorilor, şi chiar unor persoane particulare, aflate la 
ananghie. Probabil, cazinoul era singura lui legătură cu 
lumea, restul îi devenise indiferent, până la amnezie. 
Cine îl binecuvântase? 

— Acum aşteaptă-mă, în zece minute sunt înapoi, 
mi-a spus, temperându-se. Mă duc la birt să iau de 
mâncare. 

Nu ieşise bine pe poartă, când m-am dus şi am 
încercat uşa dormitorului, dar, deşi nu avea pe nimeni în 
casă, era încuiată. 


Am mâncat aceeaşi ciorbă de perişoare şi aceiaşi 
cârnaţi pe fasole albă, ca totdeauna. Fotografia 
reprezentând-o pe Calipso în mărime naturală se uita la 
mine din partea cealaltă a mesei. 

— Ai vrut să intri în dormitor, îmi spuse Zoba la 
urmă. Ştiu, fiindcă am pusă o aţă neagră de-a latul 
coridorului; numai pisica poate să treacă fără s-o rupă, 
dar nu ţin pisică. Acum, fiindcă te-am întâlnit şi eu n-am 
să mai trăiesc multă vreme, vino să ţi-o arăt! 

Îmi închipuisem multe, afară de ceea ce mi-au 
văzut ochii. În dormitor era întuneric, pe ferestrele 
înfundate nu intra nici o rază de lumină. Zoba a aprins 
candelabrul şi atunci am văzut-o pe Calipso, cum o ştiam 
din fotografii, dar o clipă mi s-a părut vie. Era o 
plăsmuire în ceară, întinsă în pat şi învelită cu plapuma, 
cu părul negru revărsat peste pernă; m-am oprit în prag, 
gata să mă trag înapoi, parcă intram din greşeală. 

— Vino s-o vezi! m-a îndemnat el. Cineva trebuia 
s-o vadă! 

Ştiam ce este, dar încă mi se părea vie, senină, 
adormită, cu un zâmbet pe faţă. Deci aşa fusese ea 
înainte! Nu mi-o puteam închipui înecată. Mi se părea 
ceva dramatic, amestecat cu o nebunie, era firesc să-mi 
pierd controlul, să nu mai depind întru totul de mine. 
Ceea ce-am spus nu-mi aparţinea, venea de la alţii: 

— Unii cred că s-a înecat fiindcă n-ai ajutat-o; n-ai 
lăsat din mână geanta cu bani! 

— Se poate! recunoscu Zoba, de unde mă 
aşteptam să mă dea afară din casă. Nu ştiu; sunt 
împrejurări când nu poţi să judeci şi nici nu le ţii minte. 
Dar o iubesc şi astăzi, nu m-am atins de altă femeie. 
Uite! 

Spre stupoarea şi spaima mea, trase plapuma, 
dezgolind-o pe Calipso până în vârful picioarelor. Se 
ruşină abia după aceea şi puse repede un prosop pe 


partea din mijloc, care era reprodusă cu toate detaliile, 
fără nici o disimulare. 

— A făcut-o un artist, un sculptor mare. Atât de 
adevărată eu n-am mai văzut decât pe Paolina Borghese, 
în marmură; dar marmura e prea rece. 

Trase plapuma la loc, nu ca s-o ferească de ochii 
mei, nu mai avea nici un rost, ci parcă îi era teamă să nu 
răcească. 

— Să ştii că noaptea învie, se întoarce spre mine, 
îşi pune capul pe pieptul meu şi mă cheamă; nu pot să-ţi 
spun cu ce durere! 

În iarna anului 1940 spre '41, când AMarisa, 
împreună cu fraţii şi surorile în viaţă, s-a expatriat, cu 
aproape toată familia, Zoba a refuzat să plece, nu mai 
recunoştea, sau nu mai vroia să recunoască pe nimeni. 
După un timp, a dispărut fără urmă, Cazinoul se 
închisese; vecinii au băgat de seamă lipsa lui, dar nu i- 
au dat importanţă, războiul care începuse de aproape 
doi ani în Europa bătea şi la uşile noastre. Cum Zoba nu 
mai avea nici un fel de rude, sau îl uitaseră, nimeni n-a 
venit să-l vadă. Abia după război, în 1946, făcându-se 
recensământul populaţiei, Procuratura a dat 
încuviințarea să se intre în casă. Nu mai rămăsese nici 
măcar mirosul de putrefacție, au găsit scheletul lui 
Zoba, negru, în zdrenţele unei cămăşi de noapte, întins 
în pat, ţinând-o în braţe pe Calipso, parcă însufleţită. 

Îmi imaginez tabloul, şi oricât ar fi fost de 
macabru, mi se pare idilic. Cam pe atunci a venit un 
film, „Dragoste dincolo de mormânt”, o melodramă în 
văluri albe, dulce şi parfumată. Nu se poate face o 
comparaţie. 


50 


Nu ştiu de când nutrea AMarisa gândul 
expatrierii; de curând, în orice caz poate de la venirea 


armatei germane. Dăduse mulţi bani pe o casă cu 
pretenţii princiare, îşi ajutase familia să-şi facă rosturi, 
părea împământenită pentru totdeauna. Sigur că avea 
ceva de împărţit cu nemţii, care în 1939 intraseră în 
Polonia. Victoria lor fulger făcuse pe mulţi să creadă că 
viitorul Europei, poate al omenirii, era în mâna lui 
Hitler. 

Din acel timp, cea mai vie, mai tristă şi mai 
neuitată amintire este cea a polonezilor care, îşi 
părăseau sărmana lor ţară, de-atâtea ori împărţită, şi 
încercau să se salveze, pribegind spre sud, pe drumurile 
Moldovei, împărțindu-se unii spre apus, alţii spre mare. 
I-am văzut în coloane lungi de automobile. „Polski-Fiat” 
cele mai numeroase, unele hârbuite, mergând în neştire 
şi parcă fără nici o speranţă. Nu era om prin sate să nu 
le întindă o pâine şi-o legătură cu de-ale gurii. Mai mult 
decât atât n-am de ce să spun, este datoria istoricilor. 
Ce ştiu sigur, şi istoricii nu au cum să afle, în toamna 
acelui an de restrişte, care anunţa restriştile noastre 
apropiate, „Arhimede” a făcut două drumuri la 
Constantinopole, plecând pe furiş, înţesat cu refugiaţi 
polonezi, cărora nu le-a luat nici o plată; cheltuielile 
drumului au privit-o pe AMarisa. Mai ştiu că, în tot acel 
timp, în casa ei gramofonul a cântat fără întrerupere, 
până s-au tocit discurile, muzică de Chopin, polonezele, 
mazurcile, baladele, nocturnele şi valsurile. AMarisa 
şedea toată ziua pe divanul ei din sufragerie şi asculta 
cu obrazul ud de lacrimi. Serile, familia nu se mai aduna 
la masă. 

Ştiu că unii au tras foloase, au cumpărat ieftin de 
la polonezi automobilele lor istorice, şi le-au dat 
întrebuinţări civile, multe mai circulau şi după sfârşitul 
războiului. Alţii au cumpărat bijuterii şi monede de aur. 
AMarisa n-a luat nimic când unii au venit să vândă, ca să 
poată pleca mai departe. A întrebat „Cât?” — şi a dat 


banii. lar cele două drumuri ale vaporului la 
Constantinopole au însemnat cheltuieli importante, pe 
lângă riscuri, căci oricând îl putea lovi o torpilă. 
Panainte şi echipajul s-au purtat cu multă bravură, iar 
Rozalia, cum-necum, a făcut câte o ciorbă pentru patru 
sute de oameni, îngrămădiţi în cală. AMarisa a acceptat 
un singur dar din partea refugiaților, o casetă cu 
patruzeci de discuri, muzica lui Chopin, pe care a 
ascultat-o înlăcrimată. 

În primăvara anului următor, pe o vreme senină şi 
promițătoare, fără să fim în război cu nimeni, nemţii au 
invadat oraşul, trupe de elită, care să ne instruiască 
armata. Nu erau mulţi, dar puteau fi văzuţi pretutindeni, 
în cofetării luau câte cinci prăjituri deodată şi într-un 
minut le dădeau gata. La magazinul „Sasu”, civilii nu 
mai aveau loc, riscau să fie îmbrânciţi şi călcaţi în 
picioare. Până atunci nimeni nu cumpărase marfă mai 
multă decât îi trebuia unei familii pe o zi, două, până la 
o săptămână. Acum nemţii, uimiţi şi parcă nevenindu-le 
să creadă că toate se puteau lua în orice cantitate şi fără 
cartelă, cumpărau roţi de caşcaval, îşi umpleau 
automobilele de campanie oprite afară cu bidoane 
întregi de măsline, cârnaţi şi salam, şiraguri că abia le 
puteau duce în braţe, calupuri de unt, butoiaşe cu 
brânză, cutii cu zahăr cubic, ceai şi mirodenii cu 
kilogramul, plus roşcove, curmale, smochine, stafide şi 
tot ce se mai găsea în prăvălia lui Sasu, şi nu doar acolo, 
gemeau băcăniile de marfă. Cafeaua stârnea în 
cumpărători o euforie aproape turbată, o cumpărau cu 
sacii. Toate acestea, în afară de ce le trebuia ca să se 
îmbuibe, cu obrajii umflaţi să plesnească, le puneau în 
lăzi de lemn, întărite cu balot de tablă, şi le trimiteau în 
Germania. Se spunea că n-aveau dreptul la mai mult de 
cinci kilograme, dar nimeni nu ţinea socoteala. 


Populaţia nu intrase încă în panică, mai degrabă 
se amuza de lăcomia cumpărătorilor, când îi vedea 
ieşind din băcănie cu şiraguri de cârnaţi înşirate pe 
umeri, deasupra epoleţilor, cu pachete uriaşe în braţe, 
mai încărcaţi ca hamalii din gară. Cât timp cargobotul 
„Familia Sasu” continua să vină o dată pe săptămână cu 
mărfuri de la Constantinopole, nu era nici o primejdie ca 
băcăniile să se golească. În schimb, preţurile creşteau, 
şi atunci se nelinişti şi lumea civilă, se apucă să adune 
unele şi altele, multe de care nici n-aveau nevoie. Aşa se 
întâmplă, am văzut înaintea reformelor monetare ţărani 
încărcaţi cu closete, care nu merg fără canalizare şi fără 
apă curentă, şi cu faruri de automobil, inutilizabile la 
căruţă. 

Cred că nimeni, nici generaţiile tinere, nu are 
nevoie de mai multe lămuriri în această privinţă. 
Totdeauna războaiele au provocat dezordine în finanţe şi 
în viaţa civilă. Ciudăţenia de astă dată era că nu ne 
aflam în război cu nimeni. Armata germană de instrucţie 
nu spunea pe faţă ce rol are, nu era însă greu să se vadă 
că în primul rând se construiau cazemate de-a lungul 
mării; le lucrau soldaţii noştri cu materialele noastre. 
Cine să se opună? Ce-ar fi putut face un Stat Major 
strâns cu uşa? Mai departe de malul mării se instalau 
baterii de coastă, pe acelea orăşenii nu le vedeau, în 
schimb nu le era greu sa afle. Am fost contemporan cu 
aceste întâmplări, dar nu a venit timpul să le povestesc 
pe toate. Deocamdată mă opresc la faptele care 
determină destinul personajelor mele, cu care vin de 
departe, din ziua când trenul mixt m-a lăsat în mijlocul 
unui oraş unde nu mai fusesem niciodată, şi unde, în 
primul rând mă interesa marea, nu oamenii şi nici 
casele. 

Ce m-a surprins mai mult decât orice, a fost 
metamorfoza doamnei Lambru. Pe această doamnă am 


pus-o în carte fiindcă era o femeie frumoasă, interesantă 
şi excentrică, fiindcă scandaliza lumea, ceea ce îmi făcea 
plăcere, şi mai ales pentru veninul prilejuit Pompiliei, de 
la început antipatică. Dar nici o clipă nu m-am gândit că 
doamna Lambru avea să joace vreun rol în desfăşurarea 
întâmplărilor, şi încă un rol care a stupefiat oraşul. 

li voi da un nume generalului, nu-mi place să mă 
folosesc de iniţiale, e un procedeu copilăros, pe 
deasupra cusut cu aţă albă: „Acestea se întâmplau în 
anul o mie opt sute şi... în oraşul N, din provincia V.” 
Cine s-ar supăra dacă autorul ar da anul întreg şi 
numele complete, fie ele falsificate? Îşi închipuie cineva 
că păstrând secretul misterul creşte? Dimpotrivă, mie 
mi se pare un procedeu lipsit de imaginaţie. „În anul o 
mie opt sute cincizeci şi şase, în oraşul Nobile din 
departamentul Vettorio...” Pe cine supără, chiar dacă 
oraşul şi departamentul nu există? Pe general îl chema 
Otto von Klobst... 

De obicei, numele proprii le transcriu pe 
manuscris cu litere de tipar, majuscule, ca pe Buletinul 
de Identitate, spre a fi sigur că nu vor apărea greşit la 
dactilografiere. De astă dată n-am nevoie de nici o 
precauţiune, puţin îmi pasă dacă numele generalului va 
fi stâlcit; mi-e totuna! Bineînţeles că numele adevărat 
era altul; von Klobst poate nici nu există; într-un anuar 
telefonic din cele mai mari oraşe ale Germaniei, poate 
nu l-ar găsi nimeni. 

În prima zi a sosirii, după ceremonia din gară, 
unde primarul refuză să se ducă după obişnuinţă cu 
pâine şi sare, seara, generalul Klobst, în tunică scurtă, 
strânsă pe talie, cu borul din faţă al şepcii ridicat la 
patruzeci de grade, ca un semn de aroganță, fu văzut pe 
esplanadă braţ la braţ cu doamna Lambru, vorbind 
volubil în limba germană. 


Nimeni nu ştiuse mare lucru mai înainte despre 
această persoană, abia acum oamenii îşi dădeau seama 
că viaţa ei era destul de misterioasă. În registrul 
hotelului se înscria sub numele Elena E. Lambru. Al 
doilea E însemna însă Edith, şi îndată după venirea 
nemților, Elena dispăru fără explicaţie, deci acum se 
numea doamna Edith Lambru. Dar Lambru era un 
avocat de mâna a doua de la Cluj, renumit doar pentru 
buna lui stare, fiind acţionar la Uzinele Reşiţa şi în 
acelaşi timp la Titan-Nadrag-Calan, industrie rivală. 
Altminteri, lumea îl socotea şi naiv şi sărac cu duhul, un 
Agamiţă Dandanache de origine transilvană, cu studiile 
la Viena. Îndată doamna Lambru îşi reluă alături de 
numele soţului, numele ei de fată şi curând fu cunoscută 
de toată lumea drept contesa Edith von Neubaker. Rolul 
ei, înainte şi după această schimbare, nu mă încumet să- 
l] dezvălui, nici n-am pe ce să mă bizui, decât pe 
presupuneri; îl las deci în seama Serviciilor Secrete. 

În ceea ce priveşte povestirea mea, mai am să arăt 
doar ciocnirea lui Anatol Radovici cu generalul Otto von 
Klobst şi urmările ei tragice. 

Doar de un fapt nu sunt foarte sigur, dacă la data 
când se întâmplau acestea, discipolii Arhanghelului 
veniseră sau încă nu veniseră la putere. Oricum, nu 
poate să fie decât cel mult o eroare de zile. 

De când cu nemţii, Anatol Radovici, care refuzase 
să-i întâmpine în gară şi care până atunci ducea o viaţă 
retrasă, îşi luase obiceiul să se arate zilnic în public, pe 
terasa Cazinoului, după ce termina treaba la sanatoriu şi 
înainte de a merge la Primărie. Venea pe la ora cinci 
după amiază, cu trăsura AMarisiei, îmbrăcat solemn, cu 
joben şi cu redingotă. Fiind ora obişnuită de promenadă, 
esplanada gemea de lume, şi oamenii se dădeau la o 
parte, cu acelaşi respect datorită căruia Anatol Radovici 
devenise primar, fără alegeri, prin consensul oraşului. 


La venirea lui, toţi bărbaţii de pe terasă se ridicau 
în picioare şi-l primeau cu aplauze; era un semn de 
simpatie, dar şi o ostentaţie, fiindcă se cunoşteau 
sentimentele lui pentru armata germană, ai căror ofiţeri, 
ferchezuiţi şi strânşi în corsete, mulţi cu monoclu, 
ocupau jumătate din mese. Se făcuse un demers la 
Primărie, ca o parte din localurile publice, primul dintre 
ele Cazinoul, să fie puse la dispoziţia armatei germane. 
Dar Anatol Radovici refuzase, în temeiul legilor după 
care se guverna ţara, la fel cum refuzase ca palatul 
Primarial să devină sediul comandaturii unei armate 
străine, în vreme de pace. 

Aşa cum îl ştiam, Anatol Radovici nu era omul 
făcut să sfideze, şi dacă se arăta zilnic la Cazinou, unde 
mai înainte nu mergea niciodată, cred că urmărea ca 
prin prezenţa lui să întărească refuzurile. 

Într-o după-amiază, se afla la masa lui obişnuită, 
cu ochii la mare, cu jobenul pus pe un scaun şi cu 
bastonul alături. Băutura din faţă nu era decât 
citronadă, cu o picătură de whisky, detestat de lume la 
vremea aceea şi acceptat, cu grimase, de snobii 
oraşului. 

Deodată se stârni o rumoare, toţi ofiţerii germani 
se ridicară şi bătură din pinteni, înclinându-se spre 
intrarea terasei. Doamna Lambru, Edith von Neubaker, 
care nu mai ştia româneşte, când intra într-o prăvălie se 
chinuia să-i spună două vorbe vânzătoarei: „tai la mine 
zwei metri stof”, înainta trufaşă la braţul generalului. 
Nu mai era nici o masă liberă, o neglijenţă pe care 
generalul avea s-o reprime aspru. Oricare din ofiţerii lui 
s-ar fi dat la o parte şi i-ar fi oferit masa, el însă îl ochise 
pe Anatol Radovici, prea era aristocratic şi prea ocupa 
mult spaţiu. Astfel că se apropie de el, conducând-o cu 
eleganţă pe doamnă, la un pas se opri, pocni din pinteni, 
salută rigid şi întrebă fără curtoazie: 


— Putem să stăm la masa dumneavoastră, 
domnule? 

După o clipă de aşteptare, cât să i se urce sângele 
în obraz, Anatol Radovici luă bastonul, lovi puternic cu 
el în masă şi răspunse, categoric, în limba germană, ca 
să înţeleagă toţi străinii: 

— Nu, domnule! Acesta este spaţiul meu vital şi 
nu-l cedez nici lui Hitler! 

Toată lumea credea, îngrozită, că omul acesta se 
condamnase la moarte. Totuşi, câţiva bătură din palme; 
până seara, erau identificaţi şi duşi la Siguranţa 
Statului. Ca primar, Anatol Radovici se bucura 
deocamdată de imunitate. Şi chiar să nu fi fost aşa, 
autorităţile ştiau că arestarea lui ar fi provocat 
răzmeriţă. 

* 

A doua zi pe seară, sosi în oraş, cu un automotor 
special, ministrul de interne, în haine civile, deşi pare-se 
avea un grad în armată; îl însoțea un adjunct, în sutană 
ca a Arhanghelului. Acum nu mai era nici o îndoială, 
discipolii Arhanghelului veniseră la putere. Nu se 
amestecau deocamdată în treburile publice, lipsindu-le 
priceperea, stăteau pe margine şi urmăreau 
desfăşurarea evenimentelor, gata să intervină. Ca şi 
nemţii găzduiţi în oraş, păreau mult mai numeroşi decât 
erau în realitate, fiindcă se arătau pretutindeni, fără 
întrerupere, circulau pe străzi în grupuri, în sutanele lor 
caracteristice, intrau în localuri, în magazine, în 
întreprinderi, nu făceau altceva decât să privească, dar 
creau o stare de nelinişte, lumea nu ştia la ce să se 
aştepte. Poliţia rămăsese aceeaşi, în vechea ei uniformă, 
dar pe la chesturi şi circumscripţii se vedea şi câte un 
om în sutană, nefăcând altceva decât să se uite şi să 
asculte. Nu voi zăbovi mai mult asupra lor, felul cum au 
evoluat ei face parte din alt capitol. 


Preocuparea mea acum, la un apropiat sfârşit de 
etapă, este destinul acelor oameni atât de diferiţi şi 
numeroşi care au alcătuit familia AMarisei, o societate 
întreagă. 

Convorbirea între primar şi ministrul de interne se 
duse în picioare. Anatol Radovici, care abia sosise de la 
sanatoriu, la ora lui de seară, se ridică, în spatele 
biroului, şi rămase aşa, fără a-l pofti pe noul venit să se 
aşeze. Adjunctul în sutană stătea lângă uşă, parcă de 
pază. 

— Domnule, începu ministrul, regretaţi sau nu 
regretati, fapta dumneavoastră este o crimă: 
consecinţele le veţi trage chiar astăzi. 

Avea o faţă lătăreaţă, cu fălcile groase, şi cum 
caninii îi ieşeau în afară, părea agresiv, ca un râmător 
de pădure. 

— Sunt venit pentru a vă primi demisia, continuă 
el. Dar mai înainte, veţi merge în calitate oficială la 
comandamentul german şi veţi cere scuze domnului 
general Otto von Klobst. Soarta dumneavoastră ca 
persoană particulară, depinde de clemenţa pe care o 
veţi putea obţine din partea acestui înalt oaspete. 

Când ne conducea, pe mine şi pe Alex, pe terasele 
sanatoriului, arătându-ne bolnavii, ca să nu trăim în 
propria noastră sănătate fără a bănui infirmităţile altora, 
infirm fiind el însuşi, n-aş fi crezut că în acest suflet 
blând putea să fie atâta dârzenie. Când ascultam, pe 
pajişte, la umbra nucului, după ce se strângea masa, 
muzica noastră, a lui şi a mea, „Pacific 231” , care 
crease între noi o unitate ciudată ţinând seama de 
vârstă care ne despărţea, nu mi-aş fi închipuit că are 
multe alte credinţe şi poate să le păzească fără să ţină 
seama de riscuri. Sunt sigur că, retras la sanatoriu, ar fi 
dus o viaţă mai fericită; Primăria era pentru el un 
sacrificiu, nu o ambiţie, era ceva care se poate numi, cu 


adevărat şi cu întreg sensul cuvântului o datorie civică. 
Răspunsul pe care îl dete ministrului reprezenta pentru 
mine o satisfacţie egală cu replica memorabilă dată 
generalului von Klobst: 

— Domnule ministru, scuze nu voi cere, fiindcă n- 
am jignit pe nimeni ci mi-am apărat demnitatea, nu doar 
pe a mea, pe a tuturor care sunt în primejdie s-o piardă. 
Iar demisia nu pot să mi-o dau decât în mâna cetăţenilor 
acestui oraş, în clipa când îmi vor retrage încrederea. 

— Să mergem, frate! spuse cu un ton autoritar 
omul în sutană, de la uşă, care păruse să albă o funcţie 
subalternă. 

În gura lui, cuvântul „frate” părea o batjocură. 
Anatol Radovici înţelese ce rol avea, şi bănui ce va 
întreprinde. 

Într-o oră, la opt seara, o mie de oameni în sutană, 
acum înarmaţi cu spade ca a Arhanghelului, erau 
adunaţi în faţa Primăriei, într-o tăcere amenințătoare. 
Automobilul generalului von Klobst, o limuzină neagră 
„Horsche” , trecu o dată în sus, o dată în jos, prin faţa 
lor, ca la inspecţie, pe urmă se retrase. Pe geamul din 
spate al maşinii se vedea ceafa generalului, între chipiu 
şi guler, roşie, strangulată, cu trei cute adânci, care 
păreau circumvoluţiunile creierului. 

Ce aşteptau aceşti oameni, în linişte, în rânduri 
disciplinate? Nimeni nu părea să-i comande, nimeni n- 
avea să le dea ordine. Aşa aşteptară, tăcuţi şi nemişcaţi, 
până la zece seara, când primarul cobora scările să 
plece acasă, îndată apăru trăsura AMarisei venind din 
susul străzii, cu Mustafiţă pe capră; atunci se stârni un 
freamăt, un murmur trecu prin mulţimea de sutane, apoi 
încremeniră cu toţii. Acum putea să înţeleagă oricine ce 
aşteptau. 

Dar mai erau şi alţi oameni prin piaţă, se adunau 
în grupuri, cetăţeni ai oraşului, veneau de pe străzile 


laterale, urcau din port, unii în salopete, docheri, 
mecanici, marinari în tricouri vărgate, iar printre ei se 
amestecau gospodine, apoi elevi care tocmai ieşeau de 
la cursurile serale, băieţi şi fete, populaţie. Un grup mai 
mare cobora dinspre Palatul de Justiţie, având în frunte 
pe Caton Mureşanu, preşedintele tribunalului, în robă 
neagră. Într-o nepotrivire totală cu îmbrăcămintea lui de 
apărător al dreptăţii, înaltul magistrat ţinea în mână un 
baston noduros, un ciomag, ca al agenţilor electorali, pe 
care îl mai demonstrase şi alteori, fără să lovească, în 
biroul lui Jordie, de pildă, făcându-l să închidă gura când 
se pornise să-l defăimeze pe Anatol Radovici. Grupul 
ajunse în faţa Primăriei odată cu trăsura, pe care îndată 
o înconjurară, şi nu doar ei, ci toţi oamenii din piaţă şi 
de pe străzile vecine, care până atunci căscaseră gura. 
Caton Mureşanu, cu înfăţişarea lui de tribun, se urcă pe 
capră, lângă Mustafiţă şi le vorbi oamenilor în sutană, 
cum ar fi vorbit unei turme: 

— Are cineva ceva de spus? Să deschidă gura! 
Dacă nu, spălaţi putina, haimanalelor! 

Sutanele nu se risipiră, dar nici nu îndrăzniră să 
treacă la fapte. Când Anatol Radovici puse piciorul pe 
trotuar, mulţimea se dădu în lături, făcând un coridor 
până la trăsură. Caton Mureşanu îi ieşi în întâmpinare. 

— Te conducem la sanatoriu. 

Primarul se opuse: 

—— Nu! Nimeni n-o să se atingă de mine. Roagă 
pe aceşti cetăţeni ai oraşului să se risipească în linişte. 

Într-adevăr, nimeni nu-l urmări, nu-i tăie drumul, 
ajunse acasă cu bine. Legiunea de sutane rămase în 
piaţă, nemişcată, până a doua zi dimineaţă. De aici 
înainte încep răzbunările şi prigoana. 


51 


Peste două zile, un camion care cobora spre port 
cu viteză se sui pe trotuar şi-l zdrobi pe Caton 
Mureşanu, în faţa Palatului de justiţie; bara de direcţie 
ruptă, aşa scria în raportul poliţiei. Chestorul refuză să 
semneze. Un om în sutană îl împinse în lături şi semnă 
el, cu un creion lat, de dulgherie. Noul preşedinte al 
tribunalului, simpatizant al sutanelor, deschise 
numaidecât o anchetă împotriva lui Anatol Radovici, 
acuzat de falsuri, delapidări şi luare de mită. Prima 
învinuire, nu cea mai gravă, era că înstrăinase 
automobilul primăriei. „N-a fost înstrăinat fără forme 
legale, ci vândut la licitaţie. Din economie; fiindcă nu-mi 
făcea trebuinţă.” 

Actele nu se găsiră. Cumpărătorul, Avachian, un 
negustor de covoare, îi trimisese lui Anatol Radovici, 
printr-un om de încredere, actul de cumpărare a 
automobilului, autentificat, de nepus la îndoială. Peste 
noapte, îi luă foc prăvălia, dar pompierii veniră repede, 
paguba nu fu mare. 

O comisie de expertiză de la Căpitănia portului, cu 
doi discipoli în sutană, examină starea vaporului 
„Arhimede” şi, găsindu-l necorespunzător, îl opri să mai 
navigheze. Pentru Panainte, în afară de pagubă, era o 
tristeţe, parcă i se apropia moartea. 

Nespus mai trist a fost, a fost jalnic când după o 
lună de anchetă la Primărie, fără rezultate demne de 
luat în seamă chiar de o justiţie supravegheată de 
oameni în sutană, au pus foc la ferma lui Iani Talabă. 
Focul a pornit din cinci puncte şi s-a întins repede; când 
au venit pompierii, totul arsese, animalele scăpate cu 
viaţă fugeau pe câmp, înnebunite. Căprioarele, 
graţioasele domnişoare încercând să sară gardul, s-au 
prins în sârma ghimpată de deasupra şi au murit 


calcinate. Ursul alb şi focile s-au dat la fundul bazinului, 
dar curând pălălaia şi tăciunii aprinşi pe care-i aducea 
vântul au încins apa, silindu-i să iasă la suprafaţă, 
înconjurați de flăcări. 

Au scăpat elefanții, izbindu-se în poartă până au 
dărâmat-o; cei care i-au urmat, poneii şi zebrele, au 
căzut pradă câinilor, i-au fugărit până şi-au dat duhul, 
pe urmă i-au sfârtecat în mijlocul câmpului; nu-s câinii 
de vină. Dimineaţa le-au venit în ajutor corbii, ciorile, 
şobolanii, şi-au împărţit prada. 

Iani Talabă şi Beatrix au scăpat cu ce aveau pe ei; 
copiii mai mari erau pe la casele lor, iar cei mai mici 
prin şcoli, la internate, altfel poate vreunul ar fi căzut 
victimă. Până dimineaţa, cei doi nefericiţi alergară pe 
câmp, să salveze animalele rătăcite, dar toate se 
prăpădiră, în afară de maimuta Siţa, cea care îşi vestea 
stăpânii când venea cineva la poartă. Stătea lipită la 
pieptul lui Iani Talabă, cu labele din faţă pe după 
grumazul lui şi plângea omeneşte, cu suspine şi lacrimi. 
Elefanții, Ghiţă şi Marița, fugiseră departe pe câmp; nu-i 
găsiră. Dar nimeni n-avea nevoie de ei şi nici rău nu le 
putea face; se întoarseră după trei zile şi nu aleseră alt 
loc unde sa se aşeze decât în cenuşa grajdului. 

Deşi sub anchetă, primarul rămânea în funcţiune, 
căci nici o învinuire nu putuse fi dovedită; se căutau 
mereu altele, şi între timp loveau în familia AMarisei. 
Seara la şase, când Anatol Radovici venea la Primărie, 
doi oameni în sutană încadrau intrarea şi îl salutau ca 
santinelele. Un altul îi deschidea uşa biroului, apoi 
rămânea acolo, de pază. De fiecare dată, primarul găsea 
pe mapa de pe birou o hârtie cu două spade paralele 
drept antet şi pe ea scria cu creionul lat, de tâmplărie: 
„Nu-ţi vrem răul! Nu-ţi cerem decât demisia!” 

Mi-e greu să înţeleg pe un asemenea om. Să fie o 
incapacitate a minţii mele, sau a sufletului? Sau 


amândouă? Eu de mult i-aş fi dat dracului, m-aş fi retras 
la sanatoriu şi n-aş fi rămas fără satisfacţii. Tot ce pot să 
spun, ca un început de concluzie, acest om nu cunoştea 
frica. Dar cu un înţeles mai larg şi mai nobil: nimănui să 
nu-i fie frică de nimeni! Să dispară ideea! 

Când simt în mine un gol, o deznădejde, ascult 
„Pacific 231” şi atunci, odată cu imaginea lui Anatol 
Radovici, se naşte în mine un sentiment mândru, de 
bărbăţie. 

Cea mai rizibilă din acuzaţiile care i s-au adus pe 
parcursul acelei prigoane neobosite, căci a ţinut din 
septembrie până spre sfârşitul lui ianuarie, a produs-o şi 
a susţinut-o nu altcineva decât doamna Lambru, Edith 
von Neubaker; desigur, se simţea jignită de înfruntarea 
cu Anatol Radovici, pe terasa Cazinoului, în văzul şi în 
auzul întregului corp de elită care erau ofiţerii 
generalului Otto von Klobst. Dar, oricât de aprigă ar fi 
fost dorinţa ei de răzbunare, acuzaţia nu devine mai 
puţin caraghioasă. Doamna Edith von Neubaker îl acuza 
pe primar de a-i fi închiriat palatul Primărial de pe 
Esplanadă, fără contract şi fără chitanţă, în folosul lui 
personal şi pentru o sumă scandalos de mare. 

Intâmplarea fusese cunoscută de tot oraşul la 
vremea ei, se făcuse haz, şi cea mai grea acuzaţie pe 
care răuvoitorii ar fi putut să i-o aducă lui Anatol 
Radovici, era buna lui credinţă. Pentru atât, un om nu se 
dezonorează, nici măcar nu se admonestează; cine are 
cât de cât minte, zâmbeşte. Oraşul fierbea, se vocifera 
în faţa Palatului de Justiţie. Pe străzi patrulau 
motociclete ale armatei germane. Deşi flancat de doi 
discipoli, anchetatorul îi ceru doamnei Lambru să 
dovedească. Drept răspuns ea ieşi, pufnind indignată. 
Sutanele îşi ţinură gura, chiar şi lor le era frică să 
meargă prea departe; afară se auzea murmurul 
mulţimii. Auzea şi generalul. „Eşti o vacă!” îi spuse 


doamnei Lambru. Nu era amanta lui, ci numai 
colaboratoare. 

Dar şicanele au continuat, n-aveau să înceteze 
până ce primarul nu-şi dădea demisia; era nevoie de 
această formalitate, nu venise încă vremea sa poată fi 
suprimat cu un foc de revolver sau o lovitură de spadă. 
Din septembrie până în ianuarie, nici una din rudele 
apropiate ale AMarisei n-a scăpat de acuzaţii nedrepte, 
absurde şi monstruoase. O minte scelerată, un om 
ascuns în umbră, urmărea să dea satisfacţie generalului 
von Klobst, indirect şi pe tăcute, ca să nu atragă ura 
populaţiei. 

Venise o iarnă grea, geroasă; valurile mării, 
aruncate pe diguri, îngheţau înainte de a se retrage. La 
începutul lui ianuarie, gerul scăzu şi începu să ningă, 
într-o singură zi pătura de zăpadă depăşea un metru. 
Timp de o săptămână, trenurile rămaseră înţepenite 
prin gări sau în mijlocul Bărăganului. Armata curăța 
străzile, cu lopata, făcând loc să circule camioanele şi 
căruțele de aprovizionare. Cargobotul „Familia Sasu”, 
care venea cu marfă de la Pireu, se scufundă în Egee, 
torpilat fără avertisment de o navă de război, 
necunoscută, care dispăru fără a salva echipajul. 
Agenţia germană de ştiri, DNB, difuză un comunicat, 
acuzând de această crimă flota engleză de la Salonic. 
Radio Londra dezminţi, erau dovezi că torpilorul venise 
de pe coasta turcească şi aparţinea flotei germane. 
Războiul naval începuse şi între primele victime era un 
cargobot neînsemnat, „Familia Sasu”, care transporta 
mărfuri de băcănie. Lipsa acestora se simţi îndată, în 
prăvălii rafturile erau goale; în primul rând dispăruse 
cafeaua. Nemţii mai aveau în magaziile armatei şi în 
depozite personale, făcute de ofiţeri şi de trupă, încă de 
la venire; atunci puteau s-o cumpere cu sacul. În patria- 


mumă însă lipsa se simţea mai de mult, din toamna lui 
1939, când începuse blocada. 

Iată, schiţată, atmosfera în care aveau să se 
desfăşoare cele ce urmează. Pe când oraşul zăcea încă 
sub zăpadă, Panainte fu convocat la comandatura 
germană, şi i se propuse ca „Arhimede” să facă un 
transport de benzină în Mediterană, undeva aproape de 
insula Creta; atunci nu ştia nimeni ce-avea să urmeze. 
Panainte le atrase atenţia că vaporul lui era oprit de la 
navigaţie. Îi răspunseră: „E treaba noastră. Dacă eşti de 
acord, pregăteşte-te de plecare!” Plata se făcea în lei, 
suma ar fi părut exorbitantă, dacă nu se ţinea seama de 
riscuri: din zece cargouri care ieşeau din Dardanele, 
şapte se scufundau înainte de a depăşi Salonicul. 
Panainte află că, pe lângă plata, făcută integral înaintea 
plecării, „Loydul-german” îi asigura vaporul la valoarea 
lui în stare nouă; prima de asigurare o plătea armata. 
Era o ispită, era şi o aventură; nu ştiu ce îl atrăgea mai 
mult pe Panainte. Înainte de toate însă, „Arhimede” 
înceta să mai lâncezească la chei, îşi recăpăta dreptul să 
iasă pe mare. 

În aceeaşi zi, o echipă de muncitori rechiziţionaţi 
din port intrau în cimitir, împreună cu un mic 
detaşament de discipoli, şi începeau să dezgroape de 
sub zăpadă mormintele Adelei, unde zăceau foştii ei soţi, 
în număr de şase, ultimul fiind arheologul Remus 
Gregorian, mort în condițiuni misterioase. La cererea 
tribunalului, parchetul încuviinţase dezhumarea tuturor, 
pentru a se stabili cauza deceselor. Adela era bănuită că 
îi otrăvise, şi otrava, probabil, i-o dăduse Despina, prima 
soră a AMarisei, soţia lui Anatol Radovici, farmacistă la 
sanatoriu. Aşa cum se legau faptele între ele, culminând 
cu moartea misterioasă a lui Remus Gregorian, mai era 
nevoie doar de o insinuare ca bănuiala să încolţească în 
mintea oamenilor, chiar a celor de bună-credinţă. 


Deoarece nu s-a mers până la capăt, căci 
cercetările s-au oprit prin dispariţia bănuitelor, vina lor 
nemaiavând astfel de ce să fie dovedită, am socotit că ar 
fi fără rost să aflu, de la un om avizat, dacă în nişte 
oseminte vechi de douăzeci de ani, cum era cazul cu 
primul din morţii Adelei, se mai poate găsi o urmă de 
substanţă suspectă. Iar în ceea ce îl privea pe ultimul, a 
cărui moarte fusese într-adevăr misterioasă, autopsia 
făcută la vreme, nu descoperise semne de otrăvire; 
misterioasă nu era moartea, ci boala care o provocase, 
poate un virus tropical, necunoscut încă. Nu puţini 
oameni crezuseră atunci că fusese blestemul lui 
Tutankhamon, al cărui mormânt Remus Gregorian îl 
depistase teoretic, prin studii făcute în biblioteci, la 
Cairo, înainte ca săpăturile expediției britanice să-l 
descopere aievea. 

Despina şi Adela dispărură în timp ce „Arhimede” 
se pregătea de călătorie. Erau cincisprezece vapoare de 
tonaj mic, angajate cu aceeaşi misiune, tot ce se găsise 
disponibil, printre ele chiar şi două remorchere care 
abia puteau să încarce un vagon de benzină. Cu atâtea 
echipaje nu se putea ţine secretul, în oraş se aflase că 
nemţii transportă carburanţi în Egee sau în Mediterană, 
şi cine se gândea dincolo de lungul nasului putea 
presupune ce-o să urmeze: se pregăteau bătălii navale, 
debarcări, invazii. 


52 


Timp de o săptămână devotatul Mustafiţă făcu 
ocolul ţării, merse din loc în loc şi vizită pe descendenţii 
AMarisei, cu o însărcinare secretă. Nu erau mulţi, rar 
membrii familiei părăseau oraşul. Spre onoarea lui şi a 
celor cu care stătuse de vorbă, scopul acestei călătorii 
nu-l află altcineva. Zece zile mai târziu, când începea 
rebeliunea discipolilor, în sufrageria AMarisei se aflau 


şaizeci de suflete, bărbaţi şi femei, cu copiii, toţi din 
oraş, care dăduseră ascultare cuvântului ei şi cuvântului 
dus de Mustafiţă în alte oraşe. O asemenea adunare, în 
asemenea timpuri, ar fi atras atenţia patrulelor de 
discipoli răspândite în tot oraşul. Acum însă nu se vedea 
niciunul din aceşti oameni, erau concentrați în trei 
locuri, în sala de aşteptare a gării, evacuată, călătorii se 
aciuiseră pe unde putuseră, prin ceainăriile şi birturile 
din apropiere, alţii tropăiau în lungul peroanelor, să se 
încălzească, aşteptând trenul, fără să ştie că n-o sa vină 
decât peste trei zile; al doilea grup ocupa hala de peşte, 
iar al treilea Cazinoul, pustiu în vreme de iarnă. În afară 
de spadă, toţi aveau revolvere, iar unul din zece, puşcă- 
mitralieră, şi aşteptau un semnal, să înceapă. 

Sufrageria AMarisei nu semăna cu ceea ce ţineam 
minte din zilele bune, masa nu era pusă, ardea o singură 
lampă în candelabru, draperiile trase peste uşile şi 
ferestrele dinspre terasă înăbuşeau tunetul valurilor 
răsturnate pe plajă. AMarisa, în fundul sofalei, cu o 
rochie neagră, largă ca togile ei albe, de vară, ar fi părut 
doar o umbră neînsufleţită, să nu-i fi sclipit ochii şi 
seninul roşu din frunte, podoaba ei de prinţesă indiană. 
Din câţi cunoscusem, erau acolo Iani Talabă şi Beatrix, 
cu domnişoara şi cu copiii mai mici, aduşi de Mustafiţă 
de la internate; cei mari, cu familii, nu veniseră. Zoba 
lipsea, nu putea să mă mire. Lipseau Adela şi Despina, 
dispărute de câteva zile; stăteau ascunse la sanatoriu, 
unde până acum nu îndrăznise să intre nici un discipol; 
aceştia aşteptau ca Anatol Radovici să-şi dea demisia de 
la Primărie. 

Un personaj mi-ar fi stârnit mirarea, dacă aş fi fost 
acolo, era un bătrân îndoit de mijloc, şedea pe un scaun 
de bucătărie, cu părul alb, pleşuv, cu ochii stinşi, având 
întipărită pe faţă tristeţe şi frică. Greu mi-ar fi fost să 
recunosc în el pe Amiral, aşa cum îl ştiusem, impozant, 


plin de forţă, cu pieptul scos înainte, în uniformă de 
paradă, cu fireturi şi decoraţii; acum purta haine civile, 
noi, prost croite; părea ruşinat de ele. Adelaida, fata 
Adelei, măritată cu el în vara când fusesem prima oară 
acolo şi-l văzusem pe Amiral strălucind la serbările 
marinei, nu venise, îi spusese să plece singur; era cu 
treizeci de ani mai tânără. Alex stătea în picioare, ţinând 
sub braţ un caiet legat în marochin roşu. La vremea mea 
nu-l lăsa din mână decât atunci când se ducea în Strada 
Căruţei Stricate. Mâna liberă o ţinea pe umărul Zefirei, 
aşezată pe un taburet, alături; în gestul lui era o 
statornicie. Dacă aş fi fost acolo, aş fi vrut ca Zefira să 
se uite spre mine, ca să-i mai văd o dată ochii castanii, 
cu lumina lor dulce şi blândă. 

Nu mă mai opresc la alţii pe care i-aş fi putut 
recunoaşte; important mi se părea să aflu nu 
componenţa acelei adunări enigmatice, ci sensul ei. Cei 
absenţi se eliminau prin propria lor voinţă, cei care o 
înconjurau pe AMarisa reprezentau nucleul familiei, 
indestructibil. 

Servitorii erau în camerele lor de la mansardă; 
fratele mai mic al lui Mustafiţă stătea de pază sus, în 
capul scării, să nu coboare nimeni. 

— Culcaţi-vă copiii pe unde puteţi, spuse AMarisa, 
după ce toţi trecură prin faţa ei s-o salute. Mai avem de 
aşteptat; la bucătărie se găseşte ceva de mâncare. 

La ora zece veni Panainte, la zece şi jumătate se 
auzi trăsura şi veni Anatol Radovici. Faptele se 
precipitau, „Arhimede” pleca a doua zi, seara, din 
fericire fără escortă, vasele convoiului urmau să navige 
cum socoteau de cuviinţă comandanții, ca ziua 
următoare, la opt dimineaţa, să se adune toate la 
intrarea Bosforului. Nu era timp de pierdut, întreagă 
familia trebuia să ajungă la sanatoriu, atunci, noaptea, 
cât timp străzile rămâneau goale. Trăsura şi cele două 


docare puteau să-i ducă în două transporturi. Mustafiţă 
îi trezi pe vizitii şi înhămară caii. 

În forfota care se stârni în casă, Panainte îl trase 
într-un colţ pe Anatol Radovici. 

— Trebuie să mergi cu noi, îi spuse. Eşti pe o listă 
cu trei sute de intelectuali pe care vor să-i lichideze. 

— Sunt trei sute de intelectuali în oraşul nostru? 

— Nu glumi! Au să te împuşte. 

— N-au să îndrăznească. Şi oricum, chiar dacă n- 
ar mai fi Primăria, nu pot să las sanatoriul în voia 
soartei. 

Până la miezul nopţii tot grupul era în casa lui 
Anatol Radovici, de la sanatoriu. Panainte se dusese în 
port, s-o elibereze pe Rozalia. La ziuă, în oraş aveau să 
înceapă împuşcăturile. Deşi noapte, posturile de radio 
de la Bucureşti şi Bod, aflate în mâna discipolilor, 
continuau să transmită muzică sinistră, intercalând 
ameninţări sângeroase. Un glas de o ferocitate care 
îngrozea chiar pe oamenii tari de virtute, îi ameninţa pe 
cei de pe lista neagră. Anatol Radovici îşi auzi numele, îl 
auziră cu toţii: „în gaură de şarpe de te vei ascunde, n-o 
să ai scăpare!” Amenințarea se repeta din sfert în sfert 
de oră, cu o ură în creştere, de neînțeles până unde 
putea să ajungă. În casă domnea spaima, se uitau unii la 
alţii, fără să-şi poată spune o vorbă. O auzea şi Panainte, 
era pe vapor, în cabina de la prova, încălzită de o sobiţă 
cu lemne, cu burlanul scos pe punte printr-un ochi al 
spiraiului. Rozalia stătea lângă el, pe marginea patului, 
cu mâinile în poală. 

— Dacă altfel nu se poate, am să mă mărit; n-am 
altă cale. 

— Mărită-te, sunt prea bătrân, şi nici n-o să ne mai 
întoarcem. 

— Un câine, care îşi iubeşte stăpânul, nu-l vede ce 
vârstă are. 


Rozalia rămase pe vapor până a doua zi, la cinci 
după amiază; nu se îndura să plece, avea inima sfâşiată. 
Panainte o conduse la schelă; era în capul gol, începuse 
să ningă, în părul lui alb se aşezau, mai albi, fulgi de 
zăpadă. 

— Unde plecaţi? întrebă Rozalia. 

— Nu ştiu. 

— E secret? 

— Nu ştiu, crede-mă! Ştie numai AMarisa. 

Câinele stătea lângă ei, în ninsoare. Peste două 
ceasuri „Arhimede” ridica ancora. 

Tot la ora cinci, Anatol Radovici plecă în oraş, la 
Primărie; nimeni nu izbuti să-l oprească. AMarisa le tăie 
vorba: 

— Lăsaţi-l! 

Despina o privea împietrită, albă la faţă; avea sora 
ei drept de viaţă şi de moarte? 

Mustafiţă era dus la cherhana, să vină cu bărcile. 
Trăsura o conducea fratele lui mai mic, devotat la fel de 
mult AMarisei. Împuşcăturile se înteţeau în jurul celor 
trei puncte de unde discipolii porniseră atacul, la 
Cazinou, la gară şi la piaţă; pare-se nu izbuteau să 
înainteze, armata le ţinea piept, mai instruită şi mai bine 
înarmată. Companii întregi ocupau instituţiile 
importante; primăria era apărată din toate părţile. Cei 
doi discipoli de la intrare dispăruseră, Anatol Radovici 
urcă scările, fără să-l împiedice nimeni. Se simţea în 
siguranţă, dar avea o greutate pe inimă: de ce atâta 
duşmănie şi ură? Ce credeau răzvrătiţii că au să 
câştige? Se bizuiau pe ajutorul armatei străine? Trupele 
germane stăteau în cazărmi, nu se vedeau nici măcar 
mişcând pe la geamuri, dispăruseră. 

În port, vasele convoiului plecau unul câte unul; 
„Arhimede” ieşi din bazin la şapte şi jumătate, printre 
primii, fiindcă avea viteză mai mică. Aproape de far, 


intră în raza unui reflector, care se aprinse pe dig, la 
postul de control al marinei. Răspunse cu semnale 
luminoase, dând cifrul de trecere. Reflectorul se stinse, 
rămase noaptea de iarnă, albită puţin de ninsoare. După 
ce trecu de geamandură, vaporul viră încet la dreapta, 
până ce ajunse sub coastă, de unde îşi continuă drumul, 
cu jumătate de viteză; un marinar, la prova, arunca 
sonda din minut în minut şi, cu megafonul la gură, 
comunica adâncimea: şapte metri, şase, cinci... Vântul 
bătea de la uscat tot mai tare, începea să învârtejească 
zăpada. La adăpostul coastei valurile erau moderate, în 
larg însă, marea mugea, zbuciumată. Pe pasarela punţii 
de comandă, Panainte stătea în bătaia viscolului, cu un 
binoclu de noapte la ochi, urmărind ţărmul; recunoştea 
locurile pas cu pas, le ştia pe dinafară. 

— Ţine aşa, nu te apropia mai mult! îi porunci 
timonierului, pe fereastra deschisă. Stinge luminile de 
poziţie. Anunţă la maşină, să micşoreze viteza. 

Se auzi soneria telegrafului, adus aproape de 
verticală: „foarte încet înainte!” îndată maşina îşi 
schimbă ritmul, mergea cu bătăi rare, parcă nesigure, 
gata să se poticnească. 

Cu o jumătate de ceas mai înainte, Mustafiţă, 
întors de la cherhana, o vestise pe AMarisa că era 
timpul. Ştia vreunul din ei ce îi aşteaptă? Fiecare 
primise un săculeţ cu de-ale gurii, câte un termos cu 
ceai şi unul cu cafea fierbinte; a doua zi, pe lumină, 
marinarii aveau să gătească mâncare în bucătăria 
vaporului; erau merinde cu prisosinţă, pentru o lună, 
nimeni nu-şi închipuia că drumul o să ţină mai mult de 
două-trei zile, nimeni nu ştia unde trebuiau să ajungă; 
ştia numai AMarisa. Tot aşa, când îşi adusese aici fraţii 
şi surorile, cu patruzeci de ani în urmă, nimeni nu ştia 
unde au să se oprească; dar atunci erau numai şapte, cu 
toţii. Azi AMarisa avea în grijă şaizeci de suflete, 


răspundea de soarta lor, purta această povară, fără să 
se îndoaie. Nimeni n-avea voie să ia mai mult decât 
merindele, un rucsac, hainele de pe el şi o căciulă, un 
palton sau o şubă. Bijuteriile erau pe vapor din ajun, 
adunate într-o ladă comună. O altă ladă cuprindea banii 
şi aurul AMarisei, cât anume nu ştia nici Panainte; lada 
cântărea treizeci şi cinci de kilograme, Mustafiţă care o 
adusese cu trăsura abia o putea duce. AMarisa socotea 
că va avea cu ce îşi ţine familia un an încheiat, şi dacă în 
acest răstimp vreunul din ai săi nu izbutea să se 
chivernisească, apoi putea să moară. 

Bărbaţi şi femei îşi trecură chingile rucsacului 
peste umeri, luară sacul cu merinde. Cine avea de dus 
copii în braţe, îşi lăsa merindele în grija vecinului; dar 
copii de dus în braţe erau numai vreo patru. Peste 
rochia tricotată, de lână groasă, AMarisa avea o blană 
de lup negru; oricât ar fi fost ea de corpolentă, şi oricât 
ar fi îngreuiat-o atâta îmbrăcăminte, se mişca la fel de 
uşor cum o ştiusem, iar blana o făcea să semene cu o 
lupoaică. Stăpâna haitei. 

La uşă, fiecare se trăgea înapoi, fără voie, viscolul 
se înteţise şi le arunca în piept vârtejuri de zăpadă. 
Mustafiţă mergea în frunte, urmat de AMarisa; ceilalţi 
veneau unul în spatele altuia, într-un convoi înşirat până 
departe. Pe plaja sanatoriului aşteptau patru dube 
pescăreşti; câţiva oameni de serviciu şi câteva 
infirmiere, duse pe sus de viscol, veniră să le ajute. Se 
îmbarcară repede, în linişte, câte cincisprezece într-o 
barcă. Incordarea tuturor era atât de mare, că nu-şi mai 
dădeau seama ce se întâmplă cu ei, ce îi aşteaptă. Nici 
unul din copii nu mai dormea, mişcarea şi viscolul îi 
trezise, priveau cu ochii mari în noapte, dar nu se auzea 
nici un scâncet, aveau gâtlejul paralizat de frică. 

Din partea grănicerilor nu era primejdie; plaja 
sanatoriului fiind îngrădită, patrula trebuia să ocolească 


prin spate. Nimeni nu putea să vadă vaporul fără lumini, 
decât Mustafiţă, care ştia unde este. Se urcă în prima 
dubă, cu AMarisa; celelalte dube îl urmau aproape, să 
nu se rătăcească. Îndată ce se îndepărtară de țărm, 
viscolul se întări, îi biciuia, le smucea hainele, valurile 
începeau să crească, aruncau peste borduri pachete de 
spumă ca gheaţa; bărcile solide şi grele, când urcau pe o 
creastă păreau că o să-şi ia zborul, iar când cădeau între 
valuri, de mirare continuau să plutească, în loc să se 
ducă până-n fundul mării. 

În faţa acestui tablou de groază, care unea în el 
teroarea nopţii, a viscolului, a gerului, a valurilor, iar 
mai presus de toate necunoscutul şi incertitudinea, după 
tihna şi căldura lăsată în case, a venit timpul să mă 
întreb, ce o mâna pe AMarisa într-o asemenea aventură? 
O nebunie, sau o poruncă din ceruri? Nu ştiu, doar de 
ceva nu mă îndoiesc, de forţa ei, mai puternică decât 
ura oamenilor şi decât natura ostilă. 

Valurile spălau furioase bordajul vaporului, urcând 
până la parapet, şi coborând până sub linia de plutire. 
Numai un acrobat sau un marinar îndemânatic ar fi 
putut să prindă scara de frânghie şi să se urce pe punte 
cu puterile sale. li urcară, pe rând câte patru, în coşuri 
mari, de nuiele, trase cu bigile; în afară de Panainte, 
echipajul număra numai patru oameni: secundul, 
timonierul, fochistul şi mecanicul, când ar fi trebuit să 
fie pe puţin zece; alţii nu se găsiseră. 

Cu atât de puţini oameni, îmbarcarea era 
anevoioasă, dubele se loveau între ele, trosneau, gata să 
se răstoarne, loveau bordajul, gata să se fărâme. 
Oamenii ajungeau sus uzi, îngheţaţi, rătăciţi, fără 
rațiune, stăpâniţi de instinctul animalic, să scape, dar 
neştiind ce însemna scăparea. Suferinţa şi spaima nu se 
terminau odată ce puneau piciorul pe punte; urma un şir 
neîntrerupt de mizerii. Marinarii îi îndrumau să coboare 


în cală, unde nu găseau loc să se aşeze decât pe 
butoaiele de benzină. Era frig, foc nu se putea face, 
emanaţiile benzinei otrăveau aerul, de aceea uşa 
tambuchiului rămânea tot timpul deschisă, lăsând să 
intre viscolul, în rafale. La peretele dinspre caldarină, 
era improvizat un calorifer, o baterie de ţevi sudate, cu 
apă caldă, dar nu putea să fie folosit decât la ancoră, în 
mers scădea puterea maşinii, şi aşa mai mică decât ar fi 
fost nevoie. Deocamdată, măcar în partea caloriferului 
se simţea puţină căldură. Acolo se aşezară femeile şi 
copiii, pe saltele întinse peste butoaie, cu denivelări 
care îndoiau oasele. 

Ultima se urcă AMarisa, după ce urmărise 
îmbarcarea celorlalţi. Când se despărţi de Mustafiţă, îi 
tremura glasul, singura ei slăbiciune, deşi n-ar fi 
recunoscut-o nici la judecata supremă. 

— Tot ce rămâne aici îţi aparţine, îi spuse. De casă 
n-ai să te poţi folosi, n-au să ţi-o lase, dar nici nu cred că 
ai avea nevoie. Ai tăi sunt caii, trăsura şi docarele. Cu 
mobila fă cum vei crede de cuviinţă, numai grăbeşte-te! 

Mustafiţă asculta, cu fesul în mână. Să nu fi avut 
fraţi, copii şi nevastă, şi mai ales să nu fi fost caii, ar fi 
plecat atunci, cu AMarisa, fără să întrebe unde. 

Nimeni nu întreba, nici nu-şi îngăduiau să 
gândească. 

După ce se încredinţă că lăzile cu bijuteriile şi 
banii erau puse bine, sub paturile din cabina lui 
Panainte. AMarisa se duse în cală, la un loc cu toată 
lumea. Vaporul ridică ancora; caloriferul se răci, rămase 
aerul îngheţat care venea de afară. 


53 


Mustafiţă nu se alese cu nimic din ce-i dăruise 
AMarisa; trei zile cât dură rebeliunea discipolilor era 
primejdios să umble pe stradă, în toate părţile piuiau 


gloanţe rătăcite; rămase în odăiţa de deasupra 
grajdului, ca să poată îngriji caii. 

După cele trei zile, când peste oraş se lăsă o 
linişte îngheţată, se şi aflase de plecarea AMarisei. 
Casa, cu tot ce-i aparţinea, o rechiziţiona comandatura 
germană şi o puse la dispoziţia doamnei Lambru, care 
aduse mobilă scumpă, covoare, draperii de brocart, 
trase lumină electrică şi montă candelabre de cristal, de 
la Viena. Apoi, când se încălzi vremea, puse să se repare 
terasa, peste cimentul crăpat se turnă mozaic de 
marmură roşie, cariatidele refăcute cu praf de piatră 
albă păreau nou-născute, cu sânii goi în bătaia brizei. 
Sarcofagele de răchită înnegrită erau putrede, le 
aruncară. La începutul lunii mai, doamna Lambru dădu 
primul bal, invită protipendada oraşului, ca să se 
acomodeze cu ofiţerii armatei germane. Generalul Otto 
von Klobst era invitatul de onoare, ştia să se poarte, 
curtenitor cu femeile, atent cu bărbaţii. Urmă bal după 
bal, chiar după ce începu camuflajul; se trăgeau 
draperiile peste uşi şi ferestre şi înăuntru candelabrele 
dădeau lumină ca ziua. Doamna Lambru, căreia voi 
continua să-i spun ca mai înainte, ca să nu mă 
împovărez cu un nume nou, şi aşa sunt prea numeroase, 
se plimba prin oraş în trăsura AMarisei. Dar acum 
această persoană nu mă mai interesează, am vrut să 
arunc o ultimă privire asupra casei unde mi-am petrecut 
trei vacanțe de vară şi am cunoscut mai mulţi oameni 
decât încap într-o carte. Din toţi, de mult nu mai există 
nici unul. 

Despre doamna Lambru am de povestit o ultimă 
întâmplare, din seara când plecase „Arhimede” cu 
familia AMarisei. Atunci locuia încă la hotelul „Palace”, 
în cel mai spaţios apartament. Pe la ora nouă şi 
jumătate, se afla în salon, în tovărăşia generalului von 
Klobst, venit în vizită, ca în toate serile, deşi, cum am 


mai spus, între ei nu erau decât relaţii de servici, 
fiindcă, ei da! - doamna Lambru avea un rol şi chiar un 
grad în armata germană, aflându-se astfel la ordinele 
comandantului. 

Unul din aghiotanţii acestuia, care aştepta jos, în 
hol, îi telefonă doamnei Lambru, spre a-i cere 
permisiunea să urce împreună cu un om care îi aducea 
generalului un dar, şi insista să i-l prezinte personal, 
fără întârziere. Generalul ar fi refuzat o asemenea 
cerere, doamna Lambru însă devenise curioasă. 
Aghiotantul introduse pe uşă un tânăr cu înfăţişarea 
bizară, tras la faţă, nebărbierit, cu privirea aprinsă, cu 
părul plin de zăpadă care încă nu se topise, cu un palton 
lung până la glezne. În mâna stângă avea un sac cu 
țesătura groasă, legat la gură. Noul venit îşi descheie 
paltonul, lăsând să se vadă dedesubt sutana discipolilor, 
pocni din călcâie şi salută cu mâna întinsă, răcnind cu 
un glas fanatic formula obişnuită: „Heil Hitler!” „Heil 
Hitler!” răspunse generalul, lovind din pinteni. La un 
asemenea salut, era obligat să răspundă, dar se făcu 
roşu, îl fulgeră cu ochii pe aghiotant, cum îşi îngăduise 
sa-i aducă în faţă o persoană atât de suspectă? Şi dacă 
în sac era o maşină infernală? 

În clipa când tânărul îşi desfăcuse paltonul, dacă 
aş fi fost acolo aş fi recunoscut în el pe unul din cei doi 
discipoli care păzeau intrarea în primărie. El dezlega 
sacul şi scoase triumfător un cap omenesc, care sângera 
încă. Doamna Lambru nu-şi stăpâni oroarea, scoase un 
țipăt, în timp ce şeful ei, pălind brusc, îşi ducea mâna la 
inimă. Dacă toate s-ar fi oprit aici, urmarea n-ar fi fost 
gravă, generalul s-ar fi retras în altă cameră, s-ar fi 
întins pe o canapea, ar fi chemat medicul. Dar un 
comandant de armată nu-şi putea îngădui o asemenea 
slăbiciune; trebuia să braveze. Capul era al lui Anatol 
Radovici. 


Cu toată paza din jurul Primăriei, la nouă seara, 
opt discipoli, cu sutanele mascate sub mantăi civile, sub 
paltoane şi şube, se năpustiră pe scări, dădură gărzile 
peste cap şi patru dintre ei ajunseră la etaj. Pe ceilalţi, 
soldaţii dezmeticiţi îi împuşcară din spate. Nu bănuiseră 
nimic, oamenii păreau nişte trecători inofensivi, veneau 
din direcţii diferite şi se întâlniseră în faţa primăriei ca 
din întâmplare. 

Pe cel care trăsese primul cu revolverul şi acum 
adusese capul lui Anatol Radovici îl chema Hanibal. În 
aceeaşi seară, companionii lui, rămaşi în viaţă, care îşi 
spuneau răzbunător „octomvirii”, se predară singuri; 
Hanibal veni cu întârziere, cu sutana plină de sânge, 
şchiopătând şi ţinându-se cu mâinile de boaşe. Fură 
judecaţi în zece minute, atunci noaptea; nici unul nu-şi 
negă vina, toţi voiau aceeaşi pedeapsă, îşi făcuseră 
datoria în măsură egală. Fură împuşcaţi în faţa 
Primăriei, se sacrificau nu pentru altă cauză decât a 
doamnei Lambru şi a generalului von Klobst. 

Câtva timp, generalul privi împietrit capul lui 
Anatol Radovici, îi era tot mai rău, simţea o gheară în 
inimă, trimiţându-i dureri în braţul stâng, prin claviculă. 
N-ar fi avut nimic de împărţit cu nefericitul al cărui cap 
îl vedea în faţa lui, cu o privire din ce în ce mai 
împăienjenită. Dar acest om îndrăznise să-l insulte pe 
Hitler, astfel că îşi meritase pedeapsa. Cu un ultim efort, 
ridică bratul drept în timp ce stângul zvâcnea de durere, 
şi salută încă o dată: „Heil Hitler!” Infarctul se 
produsese, dar generalul îşi reveni, după zece zile de 
îngrijire. Înainte ca el să cadă pe covor, doamna Lambru 
îi smulse pistolul de la şold şi trase. 

Spre deosebire de cazul prinţului Iancu Racoviţă, 
care ochise în pământ, şi revolverul, prea greu, reculase 
în mâna lui slabă, făcând ca glonţul să străpungă trupul 
adversarului, pistolul doamnei Lambru, ea neavând 


destulă forţă să-l stăpânească, se aplecase destul de 
mult în clipa când apăsa pe trăgaci, şi în loc să lovească 
în piept, unde ochise, nimeri mai jos de pântece, făcând 
o rană nu gravă, ci penibilă. Sfârşitul era mai degrabă 
ridicol, Hanibal fugi, şchiopătând, ţinându-se cu mâinile 
de partea lovită; să nu fi fost condamnat la moarte, 
putea sa supravieţuiască. Dar dintre toţi opt, lăsând la o 
parte fanatismul lor, el singur avea motive să se lepede 
de viaţă. 

Cu acestea, istoria acelei vremi nu-i terminată, 
nici măcar începută. Ţelul meu acum este să termin 
istoria familiei întemeiată de AMarisa. 

Folosea cuiva moartea lui Anatol Radovici? 
Rămăsese acolo ca să nu-şi lase bolnavii în părăsire. Dar 
faţă de cele care se vesteau, pentru el sanatoriul era 
pierdut dinainte, ceea ce ar fi fost imposibil să nu-şi 
închipuie. Rămăsese deci pentru alt motiv, ca să-şi fie 
credincios sie însuşi. 


54 


„Arhimede” naviga spre sud, aproape de coastă, 
unde valurile erau mai liniştite, şi balansul chinuia mai 
puţin lumea din cală înghesuită peste butoaiele cu 
benzină. Acest exod nu l-ar fi înţeles nimeni şi mă întreb 
dacă îl înţelegea cu adevărat chiar AMarisa. La fel se 
întreba şi Panainte, în noaptea aceea neagră şi 
duşmănoasă. De radar atunci abia se auzise, sclipirile 
farului de la capul Caliacra se zăriseră nesigur în viscol, 
ţinea drumul după zgomotul valurilor răsturnate pe 
plajă, care se auzeau între două rafale ale vântului. Mai 
în larg, navigau probabil celelalte vase, dar nu li se 
vedeau luminile, marea părea pustie. Panainte nu se 
bizuia pe secund şi nici pe altcineva ca să ţină drumul; 
erau oameni angajaţi de câteva zile, nu-i cunoştea, nu 
avusese de unde să aleagă, se şi mira că acceptaseră să 


se îmbarce pe un asemenea vapor şi să plece într-o 
asemenea călătorie. Cât timp „Arhimede” fusese 
imobilizat în port, concediase vechiul echipaj, n-avea din 
ce să-l plătească, rămăsese pe vapor numai el cu Rozalia 
şi cu Arhimede-câinele. Acasă, Panainte nu se mai 
ducea, Pompilia era încă internată în casa de sănătate, 
unde probabil îi era sortit să rămână până la sfârşitul 
vieţii. După ce Pisicuţa se mărită şi plecă la soţul ei, 
într-un orăşel din Transilvania, Panainte vându casa, cu 
tot cu mobilă, singura lui locuinţă rămânând vaporul. 
Era în vara când fusesem ultima oară acolo; ca să 
păstreze tradiţia, continua să mă invite la masă o dată 
pe săptămână, miercurea, mâncam pe vapor sub tenda 
de lângă bucătărie, cu el, cu Rozalia şi cu vechiul 
echipaj, oameni pe care îi cunoşteam de când 
îmbrăcasem costumul de scafandru. Dar, spre deosebire 
de zilele acelea, acum erau trişti şi el şi Rozalia; câinele 
îi simţea şi le împărtăşea tristeţea, nu mai zburda ca 
altădată, stătea cu botul pe picioarele lor, sub masă, iar 
în restul zilei îi urmărea cu privirea lui, mascată sub 
părul de pe frunte; cine i-ar fi văzut ochii, ar fi citit în ei 
numai amărăciune. Câinele îmbătrânea, toate în jur 
începeau să se năruie. 

În vara aceea, Panainte împlinise cincizeci şi opt 
de ani, şi cu toate necazurile prin care trecuse, începând 
cu moartea cumplită a lui Sofron, nu se încovoiase, era 
drept şi sprinten, din spate părea un atlet tânăr. Dar nici 
pe faţă nu se vedeau semne de ruină, riduri sau pete de 
bătrâneţe, numai că purta ochelari, avusese un ochi slab 
încă din tinereţe, acum slăbise şi celălalt şi doar nu era 
să-şi pună două monocluri. Chiar după alţi ani, când am 
mai fost o dată acolo şi nu m-a recunoscut nimeni, 
Panainte mi s-a părut în plină putere. Dar nu mai demult 
decât cu două seri înainte, când venise ultima oară în 
casa AMarisiei, în vederea plecării, era plin de vigoare, 


părea capabil să facă înconjurul pământului. Numai 
câinele îmbătrânise cu adevărat, într-un deceniu, cât 
trecuse de când îl văzusem ultima oară şi-mi întinsese 
laba peste parapetul vaporului. Un deceniu e lung în 
viaţa câinilor, Arhimede avea optsprezece ani. Se 
bucurase de o longevitate puţin obişnuită, dar demult 
orbise, îşi trăia ultimele zile, surzea, îşi pierdea pe rând 
toate simţurile, în afară de acela de a-şi recunoaşte 
stăpânul, fără să-l vadă, fără să-i audă glasul, fără să-i 
desluşească mirosul, prin nimic descifrat până astăzi de 
oameni. 

Şi deodată, într-o singură zi, Panainte o luă pe 
urmele câinelui, se prăbuşi brusc, mai jos chiar decât 
vârstă lui adevărată, pe care până în ajun o purtase fără 
s-o simtă. Stătea în timonerie, cu fereastra deschisă în 
viscol, să audă valurile răsturnate pe plajă, singurul lui 
mijloc de orientare, şi i se părea că surzise. Surzea cu 
adevărat, vântul şi zăpada, ca nişte ace de gheaţă, îi 
intrase în ureche biciuindu-i şi amorţindu-i timpanul: se 
răsuci şi un timp merse cu spatele înainte, ascultând cu 
urechea stângă, până o simţi că îngheaţă. Inchise 
fereastra, de aici înainte se lăsă în voia instinctului, sau 
a unor simţuri necunoscute, ca ale câinelui, care putea 
încă să-l recunoască. 

Secundul stătea degeaba pe puntea de comandă, 
nu vroia să coboare în cabină, sa doarmă, ca măcar să 
fie bun la ziuă; Panainte simţea că îi era frică, nu se 
încredea într-o asemenea navigaţie, cu o încărcătură 
atât de primejdioasă. Desigur, avea dreptate, lui însuşi îi 
era frică; nu pentru soarta lui, nici a vaporului, ci pentru 
cele şaizeci de suflete adăpostite în cala, pe care încă nu 
ştia unde trebuia să le ducă. Nu putea nici măcar să 
coboare acolo, să vadă ce se întâmplă, să le spună un 
cuvânt de îmbărbătare. Dar nu această povară îl făcuse 
să se încovoaie deodată, ci despărţirea de Rozalia. La 


început, fusese doar o frivolitate, un val ca al mării îl 
aruncase pe unul spre altul, toate se petreceau simplu, 
veneau de la sine ca ziua şi noaptea, nimic altceva decât 
o bucurie constantă şi reciprocă. Abia în ultimii ani 
simţise ce era Rozalia pentru el, cu devotamentul ei 
nedezminţit şi inexplicabil la enorma diferenţă de ani 
care îi despărţea. Nu credea că i-ar fi simţit lipsa, nu din 
acest motiv se gândea că ar fi făcut bine s-o ia de 
nevastă, ci spre a-i oferi o răsplată, dacă ea ar fi dorit-o; 
din păcate, nu putea să divorţeze de o femeie infirmă. 

Douăzeci de ani trăise cu gândul că într-o zi se va 
despărţi de Rozalia, era ceva la fel de firesc şi simplu 
cum fusese începutul; dar nu ştiuse cât o să-l usture. De 
la ea rămăsese doar un ghiveci cu muşcate roşii, prins 
de perete în faţa cârmei. Nu putea să privească afară, şi 
să nu-l vadă. Orbecăia cu vaporul în noapte, luptându-se 
din greu cu dorul şi cu durerea din suflet, ca să nu-i 
poruncească timonierului: „Intoarce!” 

S-ar fi întors s-o caute pe Rozalia, atunci, noaptea, 
poate la ziuă era prea târziu, n-o mai găsea acasă, ce 
putea face ea decât să plece în căutarea norocului?! 
Puțin îi păsa de butoaiele cu benzină, de contractul cu 
nemţii, ar fi dat totul dracului, numai să mai fie o dată 
cu ea, faţă în faţă. Piedica peste care nu putea trece 
erau cele şaizeci de suflete din cală. Din când în când 
crăpa geamul, trăgea cu urechea afară şi îi comanda 
timonierului: „Ţine puţin mai la stânga!” 

Era uşor să mi-l închipui, fusesem adesea lângă el, 
pe puntea de comandă, o dată chiar pe furtună, şi nici 
atunci, nici alteori, nu se pierduse cu firea. Simţea în 
picioare trepidaţia maşinii, se uita la ceas, apoi se 
apleca în portavoce şi îi striga fochistului: „Păstrează 
presiunea dar ai grijă să nu risipeşti cărbunii!”. Cărbuni 
aveau pentru o sută de ore, cu ei ar fi putut să ajungă 
până dincolo de Egee, dacă făceau economie; nu ştia 


unde au să încarce alţii, şi unde trebuia să ajungă. Se 
mişca atent, să nu-l calce pe Arhimede, care dormea cu 
capul pe picioarele lui, dându-i mai mult decât căldură, 
o mulţumire tristă, că nu rămăsese chiar singur. 

Navigau de unsprezece ore, nu-şi mai simţea 
trupul, în curând începea să se lumineze de ziuă, era o 
uşurare, dar încă nu se gândea la odihnă, poate abia 
după-amiază, când intrau în Marmara şi până la 
Dardanele putea să-l înlocuiască secundul. Viscolul se 
potolise, marea însă continua să fie agitată, vaporul, 
încărcat din plin, spărgea valurile greoi, fără să 
tangheze, vibrând şi parcă scuturându-se, ca dulăii după 
ce trec prin apă. În stânga, o lumină cenuşie încerca să 
străpungă norii; să fi fost senin, curând s-ar fi văzut cum 
răsărea soarele. 

— Te las singur numai zece minute, îi spuse 
Panainte secundului. Nu schimba drumul; mă duc să văd 
ce mai este în cală. 

În cală, ardea un singur bec, în apărătoare de 
sârmă, la peretele din fund, îl ştiam de la primul meu 
drum cu „Arhimede”, când toată lumea se adăpostise 
jos, de frica furtunii. Acum păreau istoviţi, nu mai aveau 
putere nici să tremure, se uitau la Panainte cu priviri 
îndobitocite. 

— Nu staţi asa, le strigă el, din uşă. Mişcaţi-vă, 
altfel vă ia dracu! Şi nu vă pierdeţi curajul, curând 
intrăm în Bosfor, de acolo înainte vremea se încălzeşte. 

Chiar să fi vrut, oamenii nu aveau unde să se 
mişte, stăteau unii în alţii, înveliţi în pături, cu şubele şi 
paltoanele puse deasupra; aşa nu puteau să îngheţe, dar 
erau înţepeniţi, cu încheieturile amorţite, cu carnea şi 
cu oasele dureroase. Spre norocul lor, nu mai erau în 
stare să gândească, să-şi judece soarta, îi stăpânea o 
apatie deplină, ca o paralizie a creierului. 


— Faceţi-vă acum toate nevoile, când om intra în 
Bosfor să nu mişte nimeni. Şi mai ales, să nu scoată 
cineva capul pe punte! 

Se bizuia că, odată intrat în convoi, vaporul avea 
sa treacă prin strâmtori fără oprire, dar comandantul 
escortei putea să trimită un însoțitor, ca să dea 
instrucţiuni echipajului pentru navigația în Egee, unde 
ar fi putut să apară flota engleză. În asemenea 
împrejurări, echipajele s-ar fi bizuit mai mult pe noroc 
decât pe escortă. 

Oare nimeni din cei aflaţi în cală nu ştia ce 
primejdii există? Nici Amiralul? El fusese cel mai mare 
peste întreaga flotă, lui trebuiau să i se supună nu doar 
marinarii şi comandanții, ci chiar zeitățile mării. Acum 
Amiralul, în haine civile, cu un palton strâmt pe burtă şi 
la umeri, avea rău de mare. 

Dintre toţi, aşa cum erau înveliţi până peste cap 
cu păturile, n-aş fi recunoscut pe nimeni. Numai 
AMarisa şi Zefira îşi păstrau identitatea, prin ceea ce 
rămânea permanent în fiinţa lor, neputând niciodată să 
piară. AMarisa, dreaptă de la mijloc în sus, era rezemată 
de peretele ruginit din fundul calei, sub becul cu 
apărătoare de sârmă; distanţa şi lumina venită de sus 
creau o perspectivă înşelătoare, spaţiul părea că îşi 
depăşeşte dimensiunea, creând în acea magazie 
mizerabilă o sală de recepţie, şi salteaua pe care şedea 
AMarisa, peste butoaiele de benzină, părea tapiseria de 
lână şi de mătase a unui tron de aur. Cu căciula pusă 
aşa ca să nu-i acopere fruntea, şi cu blana de lup negru, 
semăna cu o lupoaică în doliu, rămasă puternică şi 
trufaşă, cum o văzusem şi la îmbarcare; dar prin ceva al 
ei invizibil, o emanaţie pe cât da nobilă, pe atât de 
cuceritoare, şi cu semnul princiar de pe frunte, dat cu 
lac roşu, părea o regină din Asia Mică, poate şi mai de 
departe, dintr-o lume azi dispărută. De aceea nu mi se 


va şterge niciodată din minte. lar pe Zefira o voi duce cu 
mine cât voi mai putea să gândesc şi să judec, prin ceva 
ce mi-a dăruit pentru totdeauna, fără să fiu acolo, 
privirea ei luminoasă, caldă şi dulce, atât de omenească 
pe lângă privirile îndobitocite ale celorlalţi, care scoteau 
din când în când capul de sub pătură, să se uite la 
Panainte. Aşa era privirea ei chiar şi atunci, în decorul 
sinistru, prevestitor al dezastrului. Probabil odată 
suferise mai mult decât toţi ceilalţi, aşa căpătase forţa 
care acum o ridica mai presus de orice suferinţă. Era 
singură, Alex nu se vedea, de aceea dintre toţi am s-o ţin 
minte pe ea, la fel ca pe AMarisa. Pentru ele aş fi vrut să 
transform aspectul mizerabil al calei, să îmbrac pereţii 
ruginiţi în pluş auriu, să pun în lungul lor fotolii şi 
canapele, şi măsuţe cu fursecuri aromate, cu bomboane 
de şocolată care îngheaţă când se topesc în gură, cu 
toate delicatesele din prăvălia domnului Sasu, cu 
vinurile rare, având nume de fată, din pivnițele unde 
fusesem odată cu AMarisa şi Alex. Afară să fie o zi 
frumoasă de vară, să le schimb soarta atât de nefericită, 
din acea noapte de bejenie, să le duc la ele acasă, în 
oraşul care acum zăcea în tenebre şi spaime, cu lupte de 
stradă, şi unde odată era atâta strălucire! Mi-am adus 
aminte de serbările marinei, unde fusesem pe sărmanul 
„Arhimede” de astăzi, cu familia AMarisei; m-am gândit 
cu atâta ardoare la trecutul acela, încât am văzut totul 
aievea, trăind încă o dată o zi fericită, în timp ce vaporul 
înainta pe marea cu valurile de gheaţă, la capătul unei 
nopţi jalnice, târând după el o lungă trenă de tristeţi 
împletite, care parcă măsurau lungimea vieţii, cum 
lochul, legat la pupa, măsoară milele străbătute. 


55 


Erau cincisprezece sau şaisprezece ani de când 
mă dusesem prima oară la mare, cu un tren mixt, uitat 


azi de toată lumea, cred că şi de cei de la calea ferată. 
Multe din cele întâmplate atunci se leagă de vaporul 
„Arhimede”, devenit acum amintirea cea mai dramatică. 
Dar înaintea dramei, cum aş putea să uit vreodată 
petrecerea AMarisei, croaziera duminicală atât de 
colorată şi de aventuroasă, când Zoba murise în timp ce- 
i sărutam mâna, iar celuilalt frate geamăn i-am văzut 
scheletul prin haine? Cum aş putea să uit că atunci am 
văzut-o prima oară pe Zefira, care mi-a trezit în suflet 
atâta duioşie? Peste nenorocirea lui Sofron trec repede, 
ca să nu mai întristez şi pe alţii, şi mai bine mă întorc la 
prima vară, la cea mai veselă zi petrecută acolo, de 
Sânta Maria, la serbările Marinei, legate în primul rând 
de vaporul „Arhimede”. 

Din câte serbări văzusem până atunci şi din câte 
am văzut pe urmă, în întreaga mea tinereţe, chiar şi pe 
cele de la colegiul domnului Pretoreanu, nici una n-a 
egalat-o în strălucire şi nu mi-a înfierbântat mai tare 
imaginaţia, decât serbările de Ziua Marinei. Fiindcă nici 
una nu putea să aibă un decor de-o asemenea întindere 
şi cu atâta putere de sugestie. Ore în şir n-am mai ştiut 
unde mă aflu, noţiunea de loc era anulată, m-am 
închipuit transportat, ca în basme, în alte porturi, la Rio 
de Janeiro, la Vancouver, la Singapore, sau la Capetown, 
cel mai visat dintre ele. Fiindcă marea, fundalul 
decorului era aceeaşi pretutindeni, chiar când avea alt 
nume. Nu socotesc de prisos sa spun iarăşi că înmuindu- 
mi o mână în apă, gestul meu trezea o undă şi ea se 
propaga prin Bosfor şi Dardanele, prin Marea Egee şi 
Mediterană, prin Oceanul Atlantic, prin strâmtoarea lui 
Magelan, în Pacific, până la antipodul locului de pornire, 
iar acolo se întâlnea cu toate undele pornite din alte 
mări şi oceane, unde un tânăr, încercând apa cu mâna, 
stabilea o comunicaţie secretă cu lumea largă. 


Natura a respectat cu sfinţenie ziua aceea, făcând 
să nu fie nici o scamă de nor pe cer, soarele să nu 
dogorească, să nu bată vântul, ci doar să adie o briză cu 
parfumul portocalului înflorit a doua oară şi adus tocmai 
din Marea Mediterană. Atunci tot oraşul, în afară de 
noii-născuţi şi de lăuze, de bătrânii infirmi şi de oamenii 
cu inima acră cobora în port şi îşi petrecea o zi întreagă 
între vapoare. Lumea aceea care prospera datorită 
transportului pe apă, mărfuri trimise şi mărfuri primite, 
îşi făcea o datorie sacră în a sărbători marea şi pe 
marinari, în manifestări grandioase. Fiindcă atâta 
omenire n-ar fi putut să încapă în nici unul din bazinele 
portului, se prelungise digul de nord până în mijlocul 
radei, unde acum se întâlnea, lăsând doar o poartă de 
trecere, cu digul de sud, construit anume ca să închidă 
la mijloc, apărând-o de valuri, o imensă suprafaţă de 
mare, mai mult de un kilometru pătrat, unde să se poată 
desfăşura în voie serbările. Imbrăcat în plante amfibii, 
arbuşti aduşi din zone lacustre şi aclimatizaţi cu 
pricepere, digul înainta în mare ca o linie verde, o 
ciudăţenie nemaiîntâlnită, aşa spuneau marinarii care 
cunoşteau toată lumea. I se spunea Digul verde, era 
betonat deasupra şi servea de promenadă. Chiar 
oamenii cu firi hârbare, inimile acre, cei ce cârtiseră 
primăria pentru această lucrare costisitoare şi fără folos 
practic, se bucurau de ea, deşi n-ar fi avut dreptul, 
ieşeau să se plimbe pe înserat printre cele două rânduri 
de arbuşti necunoscuţi, înfloriţi din primăvară până 
toamna, risipindu-şi miresmele exotice, misterioase, 
nedefinite şi seducătoare. 

În ziua aceea, în port înceta orice activitate, deşi 
se pierdeau milioane; paguba era prevăzută şi votată în 
toţi anii de consiliul primăriei, în unanimitate, cu o 
singură abţinere, se înţelege o inimă acră. 


Flota de război ieşea dincolo de diguri, în rada nou 
creată, şi ancora acolo în linie, făcând o centură de 
onoare. Să fi rămas mai aproape, ar fi spart timpanele 
oamenilor cu salvele de artilerie, la trecerea în revistă. 
Era primul punct din programul serbării, Amiralul, care 
îi dădea primarului locul de onoare, în dreapta, trecea 
cu o şalupă albă, împodobită cu marele pavoaz şi cu 
ghirlande, prin faţa flotei de război, în bubuitul tunurilor 
şi-n uralele echipajelor. 

De câte ori voi vedea un vapor împodobit cu 
marele pavoaz, patruzeci de pavilioane de forme diferite 
şi felurit colorate, întinse de la prova la pupa prin vârful 
catargelor, desenând pe cer un trapez ca al carului 
mare, dar întors cu o sută optzeci de grade, ziua mi se 
va părea mai frumoasă; iar dacă vor fi la un loc mai 
multe vapoare împodobite la fel, fluturându-şi 
pavilioanele, inima îmi va tresălta de bucurie, simţindu- 
se ea însăşi sărbătorită. Rău îmi pare că n-am avut 
prilejul atunci să mă urc în aer cu un balon sau să zbor 
cu avionul pe deasupra oraşului: aş fi avut ce să văd, 
ceva ce nici un pictor n-a cuprins vreodată pe paleta lui, 
şi nici măcar în imaginaţie, un covor gigantic ţesut cu 
cele mai vii şi mai vesele culori ale spectrului. Căci nu 
se pavoazau numai vapoarele, până la ultimele dintre 
ele, tot ce plutea pe apă, remorcherele, şalupele şi 
bărcile, fie ele cât de mici, de două persoane; şi de 
asemeni cheiurile, marele pavoaz se întindea între 
stâlpii lampadarelor, între braţele macaralelor, 
pretutindeni în port, între o magazie şi alta, între 
rezervoarele de petrol, între silozuri şi între 
paratrăsnetele de pe clădirile mai înalte. 

Dar acest fast tradiţional al marinei şi-l însuşea 
întreg oraşul, marele pavoaz se înşira de-a curmezişul 
bulevardelor, al străzilor şi chiar al ulicioarelor mai 
sărace, de nu se mai vedea cerul ci doar pavilioanele 


colorate, cu limbajul lor enigmatic, pe care oamenii n- 
aveau nevoia să-l descifreze, mulţumindu-se numai cu 
frumuseţea. Cine avea cu adevărat dragoste pentru 
vapoare îşi împodobea la fel grădiniţa şi interiorul casei, 
se găseau la prăvălii, comandate din vreme, pavilioane 
de toate mărimile, unele numai de-o palmă, sau cât o 
carte de vizită; cu acestea birjarii îşi pavoazau trăsura, 
le prindeau în cerc, între spiţele roţilor care în mers 
semănau cu discul lui Newton, dar neavând viteză prea 
mare nu ajungea să-şi piardă culorile. În sfârşit, existau 
pavilioane în miniatură, ca o marcă poştală; oamenii şi 
le prindeau în piept, fetele şi le împleteau în păr, băieţii 
făceau din ele coada la zmeu şi le înălţau în aer. Dar în 
pânza aceea de culori de deasupra oraşului nu puteau să 
le vadă decât păsările cerului, dacă nu fugeau la pădure, 
să-şi cruţe ochii, căci de atâta strălucire, în plină bătaie 
a soarelui ar fi putut să orbească. 

În ajunul serbărilor am fost şi eu pe „Arhimede”, 
am dat o mână de ajutor la înşirarea pavilioanelor, erau 
noi-nouţe, nu cele de rândul trecut, din croazieră, pe 
care le zdrenţuise furtuna. Aruncându-mi ochii pe 
spiraiul de la cabina căpitanului, am văzut-o pe Rozalia 
îngropată într-un maldăr de cârpşoare diferit colorate, 
n-am înţeles ce făcea acolo, le sorta, le potrivea după o 
anumită socoteală, căci stătea să se gândească, încerca, 
într-un fel, în altul şi pe urmă le cosea cap la cap; făcând 
fâşii, ca nişte panglici. Nu mi-a fost greu să desluşesc că 
erau pavilioanele codului, din cele cât marca poştală, 
puzderie, dar tot n-am înţeles la ce voia să ajungă cu 
ele. Pe seară, când am plecat, le înşirase pe toate, avea 
zeci de panglici şi acum le cosea una de alta, în lăţime, 
căutând din nou să le potrivească la culoare, după cine 
ştie ce socoteală. 

Misterul s-a lămurit a doua zi, a fost o surpriză 
care mi-a luat ochii, venisem primul, plecasem de acasă 


cu noaptea în cap, n-aveam răbdare să aştept trăsura 
AMarisei. Tocmai răsărea soarele şi Rozalia urca scările 
în gura tambuchiului. Am văzut-o ieşind treptat de sub 
punte, faţă în faţă cu soarele care răsărea din apă, şi nu 
mi s-a mai părut că ar fi o făptură omenească, ci o 
plantă însufleţită, o floare nemaivăzută, cu sute de 
petale, stamine şi frunzuliţe, împletite şi unduite, ceva 
venit dintr-o altă lume decât cea pământească, dintr-o 
închipuire. Până să apară cu totul pe punte, mi-am mai 
păstrat sângele rece, am văzut-o crescând şi modelându- 
se în forma ei, cum o ştiam dinainte, îmbrăcată în 
halatul alb de bucătărie; acum însă părea făcută nu din 
carne omenească, ci numai din culori, culori peste 
culori, amestecate, şi vii, de parcă fiecare ar fi avut în ea 
un altfel de sânge, nu doar roşu. Atunci am trecut prin 
câteva clipe de ameţeală, nu mai ştiam dacă avea pe ea 
un veşmânt, sau dacă nu cumva culorile înfăţişau 
propria ei nuditate; fiindcă nici o țesătură din cele ştiute 
n-ar fi putut să i se modeleze cu atâta fidelitate pe trup, 
până la contopire. Să fi avut măcar puterea de a ridica 
mâna, mi-aş fi dus-o la ochi, ruşinat că îndrăzneam să-i 
stau în faţă şi s-o privesc sub înfăţişarea ei secretă, cu 
totul neîngăduită pentru mine. 

Văzându-mă acolo, ţeapăn şi holbat, mi-a făcut un 
semn de salut, şi când a ridicat braţul, i-am recunoscut 
pielea, uşor bronzată, pe urmă i-am recunoscut 
picioarele, în sandale cu tocuri înalte, şi atunci în sfârşit 
mi-am dat seama că nuditatea ei bizară, de care mă 
speriasem, era o rochie, făcută din pavilioanele codului, 
minuscule, atât de bine mulate pe trup, că îi luau nu 
doar forma, ci şi căldura, şi chiar pulsul vieţii. 

Privitor la acea rochie am rămas cu o întrebare 
căreia n-am putut să-i răspund nici până astăzi. Oare în 
îmbinarea culorilor şi formelor Rozalia folosise codul de 
semnalizare cu gândul de a transmite un mesaj cui ar fi 


ştiut să-l descifreze? Codul exista în timonerie, îl 
frunzărisem, ea probabil îl cunoştea mai bine decât 
mine, ar fi putut să găsească în el o sursă de inspiraţie. 
De câte ori am privit-o în ziua aceea mi s-a părut că 
urmărise să spună ceva cu ajutorul rochiei, dar mi-ar fi 
fost imposibil să descifrez măcar unul din gândurile 
sale, fiindcă nu ştiam în ce parte a trupului era 
începutul, şi apoi, nu ştiam codul pe dinafară. Cerându-i 
părerea lui Alex, acesta mi-a aruncat o privire uimită, 
apoi s-a uitat intrigat la rochia Rozaliei. 

— La te uită ce-ţi trece prin minte! Mi-a spus, cu o 
mirare invidioasă. E o idee grozavă! Mi-o dai mie? Ţie 
tot n-o să-ţi trebuiască. 

I-am dat-o, a trecut-o numaidecât în caiet, dar aşa 
a rămas, sub forma unei notițe, n-a avut timp sau n-a 
avut ocazie s-o dezvolte. Nu mi-a părut nici bine, nici 
rău, n-am ţinut niciodată prea mult la ideile mele, le-am 
dat cu dragă inimă cui a vrut să le folosească, şi nu m- 
am supărat nici când unii şi le-au însuşit fără să-mi 
ceară voie. Un răspuns la întrebarea mea n-am obţinut 
însă; îndată ce a închis caietul, Alex a rămas pe gânduri, 
îşi făcea probabil planul cum să folosească ideea. 

Puțin mai târziu, când s-a ivit ocazia, i-am pus 
întrebarea şi lui Mustafiţă; nu ştiu cum îi câştigasem 
simpatia, poate fiindcă şi el îmi era simpatic mie. M-a 
uimit câte ştia despre oameni şi despre secretele lor 
cele mai ascunse; nu cred să fi fost în tot oraşul cineva 
mai de seamă căruia să nu-i cunoască viaţa. Ocazia s-a 
ivit fiindcă tocmai se uita după Rozalia, stătea rezemat 
de parapet, cu şapca trasă pe ochi şi îşi mângâia 
mustăcioara. Era uşor să-mi dau seama că îi lăsa gura 
apă, cui nu i-ar fi lăsat? - toţi invitaţii AMarisei se uitau 
pe furiş la Rozalia, fără să ţină seama că nu era decât 
bucătăreasa vaporului. Răspunsul lui Mustafiţă m-a 
dezamăgit, dar era vina mea, n-ar fi trebuit să pun 


asemenea întrebare unui om cu mintea înfierbântată. 
După el, nu putea să fie vorba de niciun cod, nu credea 
că Rozalia ar fi mers cu gândul la una ca asta, nu şi-ar fi 
pierdut timpul; ea dacă ar fi vrut să spună ceva, avea 
codul ei, sub rochie, descifrat gata. 

Nu puteam să mă împac cu ideea lui Mustafiţă, am 
continuat să cred că pavilioanele adunate în rochie 
alcătuiau un mesaj pe care nimeni nu s-a ostenit să-l 
descifreze. Intocmai ca Mustafiţă, toţi s-au dus cu 
gândul la ceea ce se ascundea sub ele, astfel s-a pierdut 
o comunicare nebănuită. Şi astăzi îmi pare rău de 
osteneala zadarnică a Rozaliei, mai ales că n-am s-o mai 
văd niciodată; unde putea să fie ea în aceste momente 
dramatice? ... Atunci, „Arhimede” era ancorat în rada 
interioară, creată anume pentru serbările marinei, într- 
un loc care mi s-a părut privilegiat, şi nu mă înşelam. 
Amiralul dăduse dispoziţii; el, cu subalternii lui şi cu 
căpitanul portului, stabileau pe plan poziţia vapoarelor, 
ca să nu fie învălmăşeală. După ce m-am uitat în jur, 
când toate vapoarele erau ancorate, mi-am dat seama că 
„Arhimede”, un biet salvator de trei sute de tone, vopsit 
negru, ocupa nu doar un loc privilegiat, ci chiar pe cel 
mai onorat, în faţa tribunei plutitoare; desigur, datorită 
AMarisei. De altfel, Amiralul, de dimineaţă, după ce 
trecuse în revistă flota de război, revenise în rada 
interioară cu şalupa şi înainte de a debarca pe tribună, 
acostase la scara lui „Arhimede”. 

Ca şi prima dată când ieşisem cu vaporul în larg, 
AMarisa se afla în jilţul ei, pe dunetă, sub un baldachin 
alb, înconjurată de rudele cele mai apropiate, locul din 
dreapta fiind ocupat de Zoba, iar cel din stânga de 
mama, şi următorul de Iani Talabă. Panainte era la 
scară, să-l întâmpine pe Amiral, în uniformă de 
ceremonie, cu mănuşi albe şi cu un monoclu nou, în 


ramă subţire de aur; nu-l purta tot timpul, ci numai la 
ceremonii speciale. 

Amiralul urcă primul, aşa cerea protocolul, dar 
odată ajuns pe punte, îl lăsă pe doctorul Anatol Radovici 
să meargă înainte. La data aceea doctorul era primar 
numai de o lună, dar măsurile luate de el în conducerea 
oraşului îşi şi dădeau roadele. Dovadă că la nici una din 
serbările marinei de până atunci, nu venise atâta lume, 
nu domnise atâta voie bună; oamenii simțeau 
prosperitatea apropiindu-se din amândouă părţile, şi de 
pe mare, cu tonajul mărfurilor în creştere, şi de pe 
uscat, unde tocmai se dubla calea ferată şi se proiecta 
un canal care să lege portul de Dunăre. 

Oaspeţii s-au urcat pe dunetă, s-au înclinat în faţa 
AMarisei şi i-au sărutat mâna; pe urmă i-au sărutat 
mâna şi lui Zoba, şi l-au întrebat de sănătate. N-au stat 
mult, trebuiau să meargă la tribuna oficială, unde 
aşteptau primul ministru, cu miniştrii de război şi 
marină, împreună cu o bună parte a guvernului, dornici 
cu toţii să se destindă o zi şi să uite treburile politice. 

Tribuna era alcătuită din mai multe pontoane 
legate între ele cu dulapi groşi de brad şi îmbrăcaţi în 
covoare orientale. Pe fondul albastru al mării, cu cerul 
senin deasupra, covoarele alese unu şi unu, din cele mai 
scumpe şi mai renumite, împreună cu uniformele 
oaspeţilor, încărcate de fireturi, cu fracurile negre, cu 
plastroanele albe, cu decoraţiile multicolore, toate 
acestea strălucind în razele soarelui, dădeau impresia 
de fast şi de bogăţie, şi oricine privea, oricât de modest 
ar fi fost în ierarhia oraşului, ultimul coate-goale, se 
simţea mândru şi fericit de atâta frumuseţe şi înflorire. 

Oaspeţii din tribuna oficială stăteau pe trei 
rânduri, în trepte, ca ultimii să poată privi nestânjeniţi 
pe deasupra celor din faţă. În primul rând erau 
cincisprezece jilţuri aurite, aduse din sala consiliului 


comunal; locul de la mijloc îl ocupa Anatol Radovici, nu 
din dorinţa lui, dar aşa cerea protocolul, îi fusese 
imposibil să-l schimbe. În dreapta lui stătea primul 
ministru, în stânga Amiralul. Regele Ferdinand, fiind 
bolnav, nu putuse să vină, iar prinţul Carol, pe care îl 
delegase să-l reprezinte, se dusese în altă parte, la un 
conac din Moldova, unde avea o ibovnică. N-am înţeles 
de ce prefectul, care în alte judeţe avea primul loc la 
toate ceremoniile şi în toate ocaziile, aici stătea cam 
oropsit în rândul al treilea; poate fiindcă oraşul, cu 
prosperitatea lui în continuă creştere, se socotea 
independent de administraţia judeţeană şi vroia ca 
prefectul să înţeleagă, să nu aibă pretenţii. 

Mai târziu, când Cazinoul devenise renumit în 
toată Europa şi chiar mai departe, atrăgând pe pătimaşii 
jocului până şi din America, de unde veneau mai ales 
văduvele bogate, printre ele multe tinere şi frumoase, 
unii consilieri comunali se gândeau la o independenţă 
administrativă dusă şi mai departe, oraşul să iasă de sub 
autoritatea statului, să devină ceva în felul principatului 
de Monaco. Poate cu timpul dorinţa lor s-ar fi împlinit, 
dacă nu venea războiul, care a înmormântat toate 
ambițiile. 

În faţa tribunei oficiale, cam la cincizeci de metri 
era ancorată o estradă plutitoare, ca o scenă de teatru 
deschisă în toate direcţiile, pentru exhibiţiile nautice; le 
aşteptam nerăbdător, aflasem câte ceva de la Mustafiţă, 
avea să fie o distracţie nemaiîntâlnită, ceva ce depăşea 
închipuirea oamenilor de orice vârstă. De o parte şi de 
alta a estradei, alte două tribune formau, împreună cu 
tribuna oficială, un careu pe care îl închidea 
„Arhimede”, aşezat pe a patra latură. Tribuna din 
dreapta o ocupau membrii corpului consular şi invitaţii 
lor, lume din cincisprezece ţări, unele fără ieşire la 
mare; reprezentanţii acestora se simțeau în inferioritate 


faţă de ceilalţi, se vedea limpede, încercau să pară 
volubili, perorau ou gesturi largi, zâmbeau în stânga şi-n 
dreapta, dar cam mânzeşte. 

Mi-a atras numaidecât atenţia o doamnă aşezată la 
mijlocul primului rând de scaune, lângă consulul 
Franţei, care îşi îngăduise să vină în costum de stradă, 
dar atât de elegant şi pe care îl purta cu atâta distincţie, 
că nimeni nu spunea o vorbă. Vecina ei purta o rochie 
frapantă, de tafta albă, cu romburi făcute din rubine 
mărunte, un lux excentric care lua ochii şi stârnea 
murmure admirative. Fiindcă purta o pălărie neagră, cu 
boruri mari, împodobită cu pene de strut care îi cădeau 
până pe umăr, umbrindu-i obrazul, greu am recunoscut 
în acea persoană pe doamna Lambru, şi numai după ce 
m-am uitat cu binoclul. Nu trecuse nici o lună de când 
Panainte o dăduse ca moartă; mi s-a făcut frică, am 
căutat-o cu ochii pe Pompilia, întrebându-mă ce scenă o 
să urmeze când va descoperi-o pe rentieră, vie şi 
sănătoasă, făcându-şi vânt cu evantaiul; un evantai 
negru, ca pălăria, într-un contrast cam înfricoşător cu 
rochia de tafta albă, cu sclipirile roşii ale rubinelor. Nu 
mică mi-a fost spaima, un moment mai târziu, când am 
văzut-o pe Pompilia uitându-se cu binoclul la nimeni 
altcineva decât la doamna Lambru. 

Binoclurile au fost surpriza dimineţii, toţi invitaţii 
AMarisei au primit câte unu ca amintire. Copiii au primit 
binocluri mai mici, dar nu de jucărie, marca Zeiss, ca 
toate celelalte. Nu ştiu prin ce noroc binoclul meu era 
cel mai mare, un binoclu scump, de marină, cu o 
luminozitate atât de puternică, încât învingea până 
departe întunericul nopţii, dându-mi putinţa să văd 
aproape totul şi aproape limpede, ca în amurg, dacă nu 
ca ziua. Pe tocul lui, de piele neagră, cu catifea roşie 
înăuntru, sub numele meu, scria, cu litere aurite: „Cu 
drag, din partea AMarisei”. Într-un an de sărăcie mi-am 


călcat pe suflet şi l-am vândut pe nimica toată. Mai 
târziu aş fi putut să-mi cumpăr altul, dar nu mai era 
acelaşi lucru, şi nici nu mai aveam nevoie, văzusem 
destule, mărite de două şi chiar de nouă ori cât erau ele 
în realitate. 

Darurile ni le-a înmânat Panainte de dimineaţă, în 
port, aştepta la schelă, cu mănuşi albe pe mână, şi care 
cum urcam, îl primeam pe al nostru, învelit în foiţă de 
aluminiu, aşa că la început nu ştiam ce este înăuntru. 
Binoclurile, peste nouăzeci la număr, erau înşirate pe o 
masă mare, Sofron şi Rozalia îl alegea pe al fiecăruia din 
noi, când ne vedeau trecând schela şi îl ducea lui 
Panainte. Pe-al meu l-a adus Rozalia. Am văzut că 
Panainte a tinut-o puţin de mână, aşa făcea de fiecare 
dată, dar n-aveam de ce să-l judec. 

Mulţi din familie ar fi preferat alt dar decât un 
binoclu, unii strâmbau din nas, alţii ridicau din umeri şi 
probabil în sinea lor o bombăneau pe AMarisa, babă 
nebună, aruncă banii pe fereastră, ne prăpădeşte 
moştenirea! 

Atâtea binocluri costau într-adevăr o avere, dar ei 
nu ştiau că le primise drept onorariu de la Omer 
Baltadgi, importatorul de articole tehnice şi optice, pe 
care îl vindecase de o gălbinare infecțioasă, când 
medicii nu mai credeau că poate să scape. lar Baltadgi, 
la rândul lui, le luase pe nimica toată, era un surplus al 
marinei şi al armatei. 

Panainte nu ştia că la serbări o să vină şi doamna 
Lambru. Deci nu pot spune că el şi nu altul, şi cu 
premeditare, a stricat binoclul Pompiliei. După clipele 
de spaimă de la început, m-am liniştit, văzând că 
Pompilia se uita nepăsătoare la tribuna consulilor, unde 
rentiera râdea cu capul dat pe spate, de îi gâdila pe 
obraz cu penele de struţ pe cei din rândul al doilea; dar 
ce puteam înţelege, dacă de orbit nu orbise, căci avea 


ochii limpezi? Pe urmă a lăsat binoclul de-o parte, de- 
aici încolo nu mai putea să fie nici o primejdie, se 
amuza, începuse spectacolul, râdea în hohote, bătea din 
palme de-i jucau fălcile şi-i tremura grăsimea de pe 
umeri. 

M-am folosit de prilej, am pus mâna pe binoclul ei 
şi când l-am dus la ochi n-am văzut decât umbre vagi, pe 
un fond opac ca laptele acru. Degeaba am încercat să 
limpezesc imaginea, şurubul de reglaj era blocat la o 
extremitate, a fost imposibil să-l mişc măcar un 
milimetru. Cineva îl stricase, era evident, nu putuse să 
vină aşa din fabrică. Întâi am bănuit-o pe Rozalia, am 
avut gândul nedemn că voise să se răzbune dintr-o 
gelozie şi neîngăduită, şi neîndreptăţită; fiindcă de mult 
Pompilia nu-i mai era rivală. Binoclul îl stricase Sofron, 
a cărui aversiune faţă de mama lui o cunoşteam, de 
atâtea ori îi făcuse sânge rău de faţă cu mine. 

Deşi nevastă de marinar, Pompilia nu umblase 
niciodată cu un binoclu. Femeia nu ştie ce pierde dacă 
nu se iniţiază cât de cât în meseria bărbatului, şi dacă 
nu-şi însuşeşte măcar puţin din pasiunile acestuia. 

Dacă tribuna din dreapta, privind de pe 
„Arhimede”, era destinată consulilor şi invitaţilor 
acestora, în cea din stânga puteau fi văzuţi oamenii cei 
mai bogaţi din oraş, milionarii: armatori, importatori, 
exportatori, reprezentanţii negoţului. Printre ei am 
putut să-i disting, datorită binoclului uimitor de 
puternic, pe cei doi fraţi Sasu, cu băcănia şi depozitul de 
vinuri, iar în spatele lor pe Omer Baltadgi. Să fi fost toţi 
aceştia milionari, cum umbla vorba? Da, mi-a confirmat 
Mustafiţă, milionari recunoscuţi de administraţia 
financiară, altfel nimeni nu primea o invitaţie. 

Omer Baltadgi avea cu el un tânăr care îi pregătea 
narghileaua şi îi făcea cafea după cafea, fierbând-o la 
spirtieră. Aceste detalii nu aş fi putut să le văd de la 


cincizeci de metri, să nu fi fost binoclul, prodigiosul 
instrument care, socotesc eu, îşi plătea preţul, fie şi într- 
o singură zi, dacă era folosit bine. Cu el am putut să 
desluşesc până şi desenul filigranat de pe ceşcuţa de 
cafea, şi monograma O. B. de pe farfurioară! Şi cadâna 
pictată pe vasul de porțelan al narghilelei! În tânărul 
acela l-am recunoscut pe Iordan, practicantul lui Omer 
Baltadgi, cel care lua în primire şi le ştergea de apă 
maşinile de cusut scoase de Sofron de pe fundul mării. 
În anii următori avea să cadă victimă răzbunării lui 
Sofron, după ce participase la batjocorirea Pisicuţei. 
Doctorul îi scosese cârligul din limbă, dar nu cu uşurinţă 
şi nu fără urmări; lordan rămăsese peltic rău de tot, că 
abia se mai înţelegea ce spune. 

Mulţi dintre oaspeţii acelei tribune aveau cu ei 
secretarii sau valeţii, care le purtau de grijă, le dădeau 
limonadă de la gheaţă, îi apărau de soare cu umbrela, să 
fi fost zăpuşeală le-ar fi făcut vânt cu evantaiele aflate la 
îndemână, şi aşteptau ora de prânz, când să deschidă 
coşul cu de-ale gurii. Imi închipuiam ce bunătăţi puteau 
şă fie acolo şi parcă simţeam în nări mirosul 
delicateselor din băcănia domnului Sasu, iar din port 
parcă venea aroma colonialelor pe care o simţisem în 
prima zi când fusesem acolo cu Alex. Acum Alex stătea 
cu ochii închişi, într-un şezlong, în spatele AMarisiei; 
dar nu dormea ci visa şi făcea planuri, fiindcă din când 
în când deschidea caietul şi nota ceva, orbeşte, fără să 
deschidă ochii. 

În rândul întâi din tribuna milionarilor am 
numărat tot treisprezece rânduri de jilţuri şi m-am mirat 
că nu se găsise niciun superstiţios, să respingă cifra 
nefastă. Cele treisprezece persoane care le ocupau mi- 
au atras atenţia în chip deosebit, puteam de altfel să-i 
observ mai bine ca pe alţii. In mijloc şedea un domn cu 
favoriţii albi, stufoşi, fără mustață sau barbă, decanul 


milionarilor, cu reverul fracului încărcat de decoraţii. 
Bogătaşul, după cum mi-a spus Mustafiţă, rămânea 
printre milionari din modestie, fiindcă altfel averea lui 
depăşea miliardul, şi nu era singurul în această situaţie. 
Cum stătea răsturnat pe spate în jilţ, m-a frapat un lanţ 
gros de aur care îi trecea peste burta proeminentă. Era 
cel mai mare armator şi pe deasupra proprietarul 
şantierelor navale; poate masiva bijuterie de pe burtă 
simboliza lanţul de ancoră, o emblemă a treptei ocupată 
de el în societatea portuară. Pe urmă am descoperit că 
toţi cei din rândul întâi aveau lanţuri de aur pe burtă, la 
fel de grele, deşi nu toţi erau la fel de graşi ca decanul. 
Celor mai slabi lanţul le atârna până în prohabul 
pantalonilor şi aceştia parcă făceau milă, ca şi cum n-ar 
fi avut ce să mănânce. Asemenea închipuire nu mi se 
pare chiar aberantă; pentru un miliardar, ca decanul, un 
milionar nu-i altceva decât un coate-goale; mă şi miră că 
le permitea să stea în primul rând de scaune. 

In societatea oraşului erau numeroşi oameni 
distinşi, cu multe merite, profesori, medici, magistrați, 
avocaţi, chiar şi câţiva artişti cu renume, un pictor ale 
cărui pânze marine făceau înconjurul lumii, un sculptor 
socotit de o valoare egală cu Mestrovici, lui se datora 
statuia lui Eminescu, inegalabilă; în sfârşit, câţiva poeţi 
ocupau locuri de frunte în istoria literară, iar un 
romancier care se consacrase vieţii marinarilor era 
comparat cu Pierre Loti şi cu Blasco Ibanez, ceea ce mie 
atunci îmi tăia respiraţia. 

Toţi aceşti oameni, floarea oraşului, nu aveau o 
tribună a lor, cred că nici nu năzuiau s-o aibă. lar 
direcţia protocolului socotea suficient dacă invitase în 
tribuna oficială pe Caton Mureşanu, preşedintele 
tribunalului, pe directorii şcolii navale şi al liceului de 
băieţi, traducătorul lui Ovidiu în româneşte, şi al lui 
Eminescu în limba latină. Mai erau şi alţi câţiva invitaţi, 


dar n-am putut să-i identific, poate poetul şi 
romancierul. Cât despre Anatol Radovici, ale cărui 
merite ca medic şi conducător al spitalului de 
tuberculoză osoasă îl puneau printre primii cetăţeni ai 
oraşului, el se afla la tribuna oficială, şi chiar în primul 
loc, ca primar, căci altfel nu l-ar fi invitat nimeni. Dar 
nici el n-ar fi râvnit la această cinste, ci mai bucuros ar 
fi fost să rămână pe „Arhimede”, cu AMarisa şi cu toată 
familia. 

Ceilalţi oameni de seamă se aflau unde găsise de 
cuviinţă fiecare, amestecați cu populaţia oraşului pe 
vapoarele transformate în tribune pentru mulţime. 
Vapoarele Serviciului Maritim ar fi fost prea puţine, la 
serbări participau multe altele, ale unor societăţi de 
navigaţie străine, venite să aducă şi să ia mărfuri, acel 
schimb continuu căruia se datora prosperitatea oraşului. 
Mulţi armatori din Egee şi Mediterană trimiseseră câte 
un vapor, din curtoazie, chiar dacă nu veneau cu mărfuri 
şi nici nu urmau să plece încărcate, numai pentru a lua 
parte la serbări, păstrând astfel relaţii cordiale cu oraşul 
maritim; oraşele maritime sunt legate între ele, 
indiferent ce distanţă le desparte, am mai spus, agiţi 
apa cu o mână şi unda stârnită astfel se propagă pe 
toate mările pământului. 

Nu era om în oraş să vină la serbări şi să nu 
găsească un loc bun de unde să privească. Unele 
vapoare îşi primiseră oaspeţii din zorii zilei, când încă se 
aflau în port, legate la cheiuri. Mai târziu, după ce îşi 
luaseră locul în radă, trimiteau bărcile la debarcadere, 
să aducă lumea întârziată. Erau sute de bărci, se 
întorceau încărcate cu oameni de toate felurile, în haine 
de sărbătoare, dar nu frac, se înţelege, nici redingotă. 
Cu rochiile înflorate ale femeilor, cu umbreluţele lor 
multicolore, marea împânzită de bărci pavoazate părea 
o grădină plutitoare. 


Ambiţia oricărui comandant de vapor era să aibă 
cât mai mulţi oaspeţi, îi primea la scară, în uniformă de 
gală, cu mănuşi albe, saluta, se înclina, doamnelor le 
săruta mâna. Cum se golea barca, o şi trimitea înapoi, să 
aducă pe alţii, iar el se ducea pe puntea superioară, să 
vadă dacă toată lumea era mulţumită. Aşa cum văzusem 
pe cuirasatul englezesc HMS „Victory”, vaporul era în 
întregime la dispoziţia vizitatorilor, de la puntea de 
comandă până în cală; bucuria copiilor să-şi dea drumul 
pe balustrade, să bată mingea pe coridoare; chiar dacă 
se spărgeau geamuri şi becuri, marinarii aveau ordin să 
nu certe pe nimeni, ci să zâmbească. Aşa da serbare! Pe 
puntea superioară, acoperită cu tende, să ţină umbră, 
lumea şedea pe bănci, pe scaune, pe şezlonguri, oricine 
găsea un loc convenabil. Pe fiecare vapor era un bufet 
gratuit cu sandvişuri şi friptură rece, dacă nu chiar 
masă întinsă; depindea de filotimia armatorului, căci 
comandantul n-ar fi avut de unde scoate atâţia bani ca 
să poată îndestula pe toţi oaspeţii. Dar pe cel mai 
sărăcuţ vapor se găsea ceva ca oamenii să-şi potolească 
foamea; iar limonadă la gheaţă se bea pe săturate. 

O parte din vizitatori veneau cu binoclul de acasă; 
într-un oraş maritim sunt multe binocluri. Se găseau şi 
pe vapor, dar nu pentru toată lumea, oamenii le luau cu 
schimbul, rar se întâmpla ca un egoist sau un necioplit 
să pună mâna pe unul şi să nu-l mai lase. Nicăieri însă 
nu erau atâtea binocluri ca pe „Arhimede”, multe 
stăteau degeaba, nu poţi să le ţii tot timpul la ochi, faci 
cârcei la mână şi se strică vederea. 

Nu vreau să fiu părtinitor, de aceea n-am să 
ascund că „Arhimede”, aflat la loc de cinste, era vaporul 
cel mai ponosit din toată rada, demodat, cu vopseaua 
neagră, urâtă şi obosită; deşi putea să se lupte bine cu 
marea, cum văzusem, şi era ţeapăn cum se cere unui vas 
de salvare, părea că îşi trăieşte ultimele zile. Dar niciun 


alt vapor în toată rada nu era mai frumos împodobit, cu 
mai multă largheţe şi fantezie. In afară de marele 
pavoaz, triplu, adică pavilioanele codului înşirate de la 
prova la pupa, prin vârful catargelor, pe trei şiruri, mai 
erau ghirlandele de flori, întinse de-a curmezişul, dintr- 
un bord în altul, şi-apoi în diagonală, o țesătură atât de 
deasă că nu se mai vedea cerul deasupra. În ajun, 
docarele AMarisiei veniseră de trei ori în port, încărcate 
cu flori de la sere. Florilor li se adăugau lampioanele, 
altele şi mult mai numeroase decât data trecută, când 
furtuna făcuse prăpăd printre ele. In plus, fiece bucăţică 
de punte era acoperită de covoare scumpe, cu desenul 
atât de fantezist că nici două din ele nu semănau unul cu 
altul, şi cu atâtea culori, şi atât de vii, cum nici nu 
credeam că există. Îmi pare rău că nu le-am dat 
importanţă, aş fi avut de învăţat multe, asa am rămas 
cam nepriceput la covoare. Tot ce pot spune este că 
altele la fel de frumoase şi în număr tot atât de mare n- 
am văzut decât mai târziu, în bazarul de la 
Constantinopole. 

Am lăsat la urmă rochia Rozaliei, cu siguranţă 
unică în lume, podoaba cea mai frapantă, fiindcă era 
mereu în mişcare, ca o flacără aţâţată tot timpul, 
aprinzându-se încă o dată când credeai că o să se stingă, 
că nu mai are ce să ardă. De mult binoclurile din cele 
trei tribune şi de pe vapoare se îndreptau spre ea, parcă 
nu mai aveau ce să vadă în altă parte. Aşa cum aluneca 
de la bucătărie în toată lungimea punţii, cum urca scara 
dunetei, prea puţin înclinată, aproape verticală, fără să 
se ţină de balustradă, cu un platou în fiecare mână, unul 
cu sandvişuri şi tartine, altul cu pahare pline ochi, 
lăsând în urma ei o trenă colorată, Rozalia semăna cu o 
cometă în formaţie. 

Numai când s-a auzit clopotul de bronz păstrat de 
pe bătrânul cuirasat „Elisabeta”, cu un timbru atât de 


penetrant că acoperea toată rada, vestind începutul 
serbărilor, şi când fanfarele reunite pe pachebotul 
„Împăratul Traian” din spatele tribunei oficiale au 
intonat Imnul Marinei, Rozalia s-a oprit lângă parapet, 
ţinând cele două platouri cu braţele întinse în lături, 
aplecată puţin în faţă, cu sânii ei războinici împinşi 
înainte. Avea în ea ceva atât de cuceritor şi de mândru, 
încât am asemuit-o cu un vechi galion de corabie, 
sculptura în lemn a unei zeițe a mării, prinsă pe etravă 
şi bătută de valuri. 

Oricât de mult mi-ar fi plăcut serbările, seara 
târziu, când s-au încheiat cu focuri bengale, am socotit, 
poate ca nimeni altcineva, că partea lor cea mai 
frumoasă fusese rochia Rozaliei. 


56 


Deşi plecase înaintea celorlalte vapoare, 
„Arhimede” ajunse ultimul, când toate erau adunate şi 
pluteau în derivă la intrarea Bosforului. Lumina vânătă a 
dimineţii arunca peste mare şi peste țărmurile pustiite 
de iarnă un văl rece, acoperind nu doar peisajul ci şi 
speranţele oamenilor; spunând aşa, pornesc de la 
gândurile lui Panainte, care acum îşi dădea seama că, 
pentru el şi pentru „Arhimede”, începuse războiul. Ca o 
dovadă, de la țărm, unde stăteau la ancoră un 
distrugător şi două torpiloare din flota germană, se 
desprinse o vedetă rapidă, şi trecu pe la toate vapoarele 
din convoi, lăsând câte un marinar în uniforma marinei 
militare. Pe „Arhimede” se urcă un sergent tânăr, 
aproape un copilandru, blond, cu o mustăcioară ţepoasă; 
fizionomia lui mi l-ar fi amintit pe Bob, din primele zile 
când îl cunoscusem. Pe umăr purta un sac de campanie, 
iar în mână avea o valiză neagră, rigidă, de piele 
sintetică. Sergentul se prezentă, îl chema Dietrich, era 
zâmbitor, sigur pe sine, reprezenta o ţară victorioasă, în 


drum spre alte victorii. Mă întreb azi; după aproape o 
jumătate de secol, dacă el, sau altul din componenţa 
acelei escorte destul de sărăcăcioase, se gândea la 
dezastrele viitoare, cel mai apropiat fiind pierderea 
convoiului încărcat cu benzină, împreună cu navele de 
protecţie. 

Panainte era în capul gol, în haine civile; sergentul 
nu-şi ascunse contrarierea: 

— Sunteţi... comandantul? ... Vorbiţi limba 
germană? 

Ca prim gest, scoase de sub manta pavilionul 
marinei de război a Germaniei şi dispuse să fie arborat 
la pupa. 

— De aici înainte vă aflaţi sub protecţia fuhrerului 
nostru; noi răspundem de soarta dumneavoastră. 
Rămâneţi comandantul vaporului, dar veţi urma 
instrucţiunile mele, pe care mi le va transmite 
comandantul escortei. Unde pot instala staţia de radio? 

În timonerie exista un post de telegrafie fără fir, 
un aparat vechi, „Marconi”, din timpul primului război 
mondial, o ladă care slujea şi de masă pentru harta de 
navigaţie. Sergentul scoase aparatul său din valiză, 
mergea cu baterii, n-avea nevoie să ia curent de la 
reţeaua vaporului, al cărei voltaj nici nu se potrivea, de 
altfel, îl instala peste hartă („n-o să aveţi nevoie de ea, îi 
urmaţi pe ceilalţi!”) şi în câteva clipe era în legătură cu 
radiotelegrafistul de pe vasul-comandant, distrugătorul 
„Bismarck 3”, tocmai la timp să primească ordinul de 
plecare. Peste o oră, convoiul intra în Bosfor, în şir câte 
unul; „Arhimede” avea locul al şaptelea, la mijloc, 
încadrat de cele două torpiloare; distrugătorul mergea 
în frunte. În apele turceşti, nu era nici o primejdie, 
Turcia păstra o neutralitate binevoitoare faţă de 
Germania, care tocmai atunci îi ataca pe greci, ca să 


vină în ajutorul italienilor, angajaţi de un an într-o luptă 
infructuoasă şi cam ridicolă. 

— Sărăcuţă escortă! remarcă Panainte, arătând la 
cele două torpiloare nu prea falnice. 

După o clipă de mânie, repede ascunsă, sergentul 
răspunse cu un zâmbet de superioritate: 

— Dacă n-ar fi un secret militar, v-aş spune unde 
se află acum flota noastră din Mediterană. 

După două zile, secretul avea să-l afle toată lumea, 
publicat de ziare şi transmis la radio: flota germană 
ataca flota engleză, grupată în strâmtoarea Messina, 
între continent şi Sicilia. Amiralitatea germană socotea 
că în vederea acestei bătălii, la care ar fi fost imposibil 
să nu se aştepte, englezii se îngrijeau mai puţin de Egee. 
Un distrugător şi două torpiloare, vechi dar bine 
înarmate şi cu echipajele curajoase, erau capabile să 
respingă uşor un atac pornit de pe coasta grecească. Şi 
apoi, asigurat sau nu, convoiul trebuia oricum să 
pornească, asumându-şi riscurile; aceasta era soarta 
convoaielor, să răzbată sau să se piardă; încercarea 
trebuia făcută. 

Nu m-a interesat să aflu, fiindcă azi n-ar mai 
interesa pe nimeni, unde trebuia dusă benzina. Poate pe 
un aerodrom secret, de pe coasta Turciei, la nord de 
insula Rhodos; n-am nici o dovadă. Poate de acolo şi-au 
luat zborul regimentele de paraşutişti germani, ca să 
debarce în insula Creta, fortăreață britanică. Nu ştiu 
cum a greşit socotelile amiralitatea germană; e adevărat 
că în aprilie nemţii au ocupat Salonicul, unde se 
adăpostea flota engleză din Marea Egee. Dar cu o lună 
mai înainte, acea flotă, subestimată, provocase, în 
bătălia de la capul Matapan, dezastrul flotei italiene. 
După Salonic, toate au mers repede, Grecia şi Iugoslavia 
erau invadate, iar în luna mai cădea şi insula Creta; dar 
avioanele care au lansat paraşutiştii nu mergeau cu 


benzina din butoaiele de pe „Arhimede”. Poate 
aerodromul secret, unde trebuia să ajungă convoiul, nici 
n-a mai fost folosit, poate avioanele au decolat din 
Peloponez, odată ce Grecia era ocupată; aşa ar fi fost 
mai uşor şi mai sigur. Dar iarăşi spun, nimic din toate 
acestea nu mai are vreo importanţă, nu mă interesează 
decât soarta vaporului „Arhimede”. Şi oricât ar fi fost 
împrejurarea de deprimantă şi de primejdioasă, cu 
şaizeci de suflete înghesuite în cala mizerabilă, pe care 
odată o văzusem îmbrăcată în pluş şi în covoare, îmi 
vine în minte ziua lui cea mai strălucită, la Serbările 
Marinei, când se afla în linia întâi, la locul de cinste. 

* 

Serbările s-au deschis cu întrecerile de bărci, întâi 
cele de pe vasele de război, cu câte opt, zece, sau poate 
douăsprezece rânduri de rame, nu mai ţin minte exact, 
ştiu doar că veneau atât de vijelios, încât la început mi- 
au făcut frică. Erau poate mai mult de o sută, şi când au 
apărut la intrarea în radă, mi s-a părut că începea o 
invazie, o flotă feniciană venea să debarce, să treacă 
oraşul prin foc şi sabie. Cele o mie de rame, sau chiar 
mai multe, mişcate războinic, lung şi puternic, luceau în 
soare şi păreau nişte sulițe. Deasupra se ridica un huiet, 
un amestec înfricoşător de glasuri omeneşti, unele 
profunde, altele ca nişte scrâşnete de metale lovite şi 
rupte, şi printre ele răzbeau ţipete ascuţite, toate 
acestea în creştere, că unora mai slabi de îngeri putea 
să li se facă părul măciucă în creştet. 

N-am fost liniştit cu totul nici când au ajuns destul 
de aproape ca să-mi dau seama că erau cârmacii, care 
dădeau ritmul vâslaşilor, zorindu-i, îmboldindu-i cu 
strigăte războinice. Altceva nu mi-a plăcut decât forţa 
oamenilor, atât de dezlănţuită, încât părea că nimic n-ar 
mai putea s-o oprească, bărcile aveau să intre cu etrava 
în cheiul din fundul portului, unde să se fărâme. Erau 


bărci grele, făcute pentru altceva decât o întrecere, dar 
când au ajuns în dreptul meu, mi s-au părut că nu 
plutesc, ci zboară în rasul apei. Oamenii se aplecau mult 
în faţă, întinzând braţele înainte până ce fruntea le 
atingea genunchii, apoi înfigeau vâslele în apă, cu o 
mişcare bruscă şi trăgeau toţi deodată, până ce veneau 
pe spate. „Lunga, lunga!” strigau cârmacii, cu porta- 
vocea la gură, dându-se de ceasul morţii, cu faţa 
schimonosită, cu ochii roşii, gata să iasă din orbite. 
Imboldul lor semăna cu lovitura de bici a şefului de 
echipaj de pe galere, care scotea dâre de sânge din 
spinarea osândiţilor. Muşchii vâslaşilor se încordau, 
întindeau pielea că nu mai avea mult să plesnească, 
ramele se arcuiau să se rupă, auzeai lemnul gemând ca 
de moarte, şi în clipa aceea, aproape de capătul 
mişcării, se vedea limpede barca ieşind din apă, făcând 
un salt lung, ca delfinii; nu cu altă forţă decât a braţelor. 

Luntrile pescarilor care au venit la rând ar fi putut 
să mă plictisească după întrecerea dinainte, dacă n-ar fi 
fost atâtea la număr că la apariţia lor toată rada s-a 
făcut neagră, cum erau ele date cu smoală. Altă regulă 
nu putea sa se păstreze în asemenea învălmăşeală, 
decât aceea de a merge înainte. Încolo fiecare făcea 
cum credea mai bine, luntrile se loveau una de alta, se 
rupeau vâslele, uneori chiar bordajul, năvălea apa. 
Oamenii scăpau înotând pe la fund. Altfel cei care 
veneau din spate puteau să le spargă capul cu etrava. Şi 
aşa erau capete sparte, oamenii se încăierau, vâslele se 
încrucişau ca săbiile, se auzeau pocnete, icnete, 
înjurături şi blesteme. Cei loviți la mir, dacă nu cădeau 
pe fundul luntrii, scoşi din luptă, se legau la cap cu 
cămaşa, şi vâsleau înainte: cămaşa se făcea roşie de 
sânge. Până la urmă cineva tot ieşea primul, chiar dacă 
după victorie îl luau cu brancarda. 


Întrecerea bărcilor civile a fost mai degrabă 
comică decât sportivă, un prilej de distracţie. Era 
admisă orice fel de barcă şi orice fel de propulsie în 
afară de motor: câştiga cel mai bine inspirat şi cu mai 
multă imaginaţie. Era admisă de asemeni orice şicană 
făcută adversarilor şi în această privinţă m-am minunat 
câte pot să treacă prin mintea oamenilor, când vor să 
lase în urma pe alţii. Nu spun tot ce-am văzut, ar 
însemna să dau exemple proaste; din câte mijloace de 
luptă aş fi putut să-mi închipui, lipsea torpila şi mina cu 
explozibil ascunsă sub apă. La jumătatea cursei, trei 
sferturi din bărci erau scoase din competiţie, cele mai 
multe dintre ele rămase fără vâsle, ori rupte, ori smulse 
din mână de un adversar mai lung în braţe. Unii 
încercau să înainteze vâslind cu palmele, sau cu 
panourile de pe fundul bărcii, nespornice şi greu de a fi 
mânuite; desigur că rămâneau în urmă, se lăsau 
păgubaşi şi şalupele de ajutor veneau să-i ia la remorcă, 
îi aduceau la chei, cum brancardierii îi iau pe răniţi de 
pe câmpul de luptă. Întrecerea n-a câștigat-o nimeni, 
nici o barcă n-a trecut linia de sosire. În frunte era unul 
care pierzând ultima vâslă sărise în apă cu toată familia, 
bărbaţii maturi, se înţelege, nu femeile şi copiii, şi 
împingeau barca înotând voiniceşte. Mai aveau de mers 
o sută de metri, când au văzut venind din urmă, destul 
de repede, o altă barcă, propulsată cu aceleaşi mijloace, 
dar mai numeroase şi mai puternice. Părăsind 
competiţia, cele două echipaje s-au luat la luptă, când pe 
deasupra, când pe sub apă, în timp ce vântul împingea 
bărcile înapoi, spre ieşirea din radă. Lupta a continuat 
până ce arbitrul a venit cu şalupa şi i-a somat să 
înceteze. 

Atunci n-am stat să judec, am făcut şi eu haz ca 
alţii; mai târziu m-am gândit că o asemenea întrecere nu 
putea să fie decât imorală; m-am şi mirat că Amiralul o 


aprobase. A trebuit să treacă alt timp ca să-mi dau 
seama că nu aveam dreptate. Important într-o 
competiţie este să se respecte regulamentul; dacă era 
stabilit că sunt îngăduite orice mijloace, nu se putea 
face nici o obiecţie. Din moment ce boxul pe ring se 
admite, ba chiar este socotit un sport nobil, cu toate 
arcadele rupte şi nasurile zdrobite, de ce s-ar judeca 
altfel boxul pe apă? Şi apoi, era şi acesta un mijloc ca 
oamenii să se familiarizeze cu marea. Piraţii, ca să iau 
cel mai elocvent exemplu, n-au săvârşit numai fapte 
urâte, ci uneori au înscris pagini de glorie în istoria 
marinei. Amiralul ştia ce face! 

Cele ce au urmat mi-au rămas în minte 
amestecate, împletite, suprapuse, încât ar trebui să le 
povestesc pe toate deodată, dar nu am atâta măiestrie, 
aşa că am să le iau pe rând, şi nu în ordinea lor 
adevărată, ci cum izbutesc ele să iasă deasupra; dacă pe 
unele am să le sar, nu-i nici o pagubă, sunt prea multe. 

Se făcuse ora de masă, cine a vrut a coborât la 
bufet, să mănânce, iar serbarea a continuat în lipsa lor, 
fără pauză... 

În cală, pe „Arhimede”, fugarii mâncau gânditori, 
merinde din traistă şi nu le simțeau gustul; mirosul de 
benzină le otrăvea sufletul, mulţi simțeau o beţie, ar fi 
închis ochii, să nu se mai scoale, dacă AMarisa i-ar fi 
lăsat în pace; pusese mâna pe o cange şi îl îmboldea cu 
vârful de fier, pe care cum îl vedea că începe să 
picotească. În afară de copii, toţi fuseseră la Serbările 
Marinei, era imposibil să nu-şi amintească... 

La cele patru colţuri ale estradei erau fixaţi patru 
şcondri culcaţi puţin oblic, la trei metri de apă, bulumaci 
drepţi, ca nişte bompresuri de corabie, lungi de patru- 
cinci metri. Nu le-am înţeles rostul nici după ce am 
văzut că echipe de marinari, venite cu barca, legau de-a 
lungul lor, de la jumătate înainte, felurite păsări şi 


animale domestice, aproape tot ce creşte pe lângă casa 
omului, găini, rațe, gâşte, curcani, oi, capre, iar la cap, 
ultimul, câte un purcel de lapte, cu pielea trandafirie, 
care nu guiţa mai puţin pătrunzător decât un porc în 
toată firea. Nici celelalte vietăţi nu stăteau mute, 
cotcodăceau, gâgâiau, măcăiau, behăiau, în timp ce se 
zbăteau să scape. 

Incepea o întrecere, am înţeles când s-au ivit 
concurenţii, oameni de toate vârstele, printre ei chiar un 
fel de călugăr cu barba albă, dar mai mult tineri şi 
flăcăiandri. Singura condiţie era să înoate bine, îi 
puneau la probă din vreme şi numai aşa le dădeau 
tichetul de participare, o tinichea ştanţată, cu număr de 
ordine. Am simţit o dezamăgire, ce aveau de făcut mi se 
părea nimica toată; participanţii trebuiau să meargă pe 
şcondri, şi nu în picioare, ceea ce ar fi fost într-adevăr 
greu pentru un om fără deprindere, ar fi reuşit numai 
circarii, ci stând în cea mai lesnicioasă poziţie, încălecat, 
sau întins pe burtă, trăgându-se înainte cu mâinile până 
ce ajungeau la primul trofeu, o găină, care le aparţinea 
dacă mai izbuteau să-i desfacă şi legăturile. Cine se 
simţea în putere, n-avea decât să-şi lege găina de gât şi 
să meargă mai departe. Nu ştiam însă că lemnul era uns 
din belşug cu seu, cu săpun sau untură, încât m-am 
mirat că participanţii, după ce făceau o mişcare sau 
două, înaintând abia o jumătate de metru, începeau să 
se clatine, băteau aerul cu mâinile şi alunecau în apă, în 
râsul omenirii şi-n guiţatul purceilor, care acopereau 
glasurile celorlalte dobitoace. 

Jocul a ţinut atenţia mulţimii mai mult de o oră, 
până ce a fost adus pontonul cu trambulinele. Dar a 
continuat şi după aceea, în planul al doilea, până spre 
seară, când cu chiu cu vai au fost câştigate toate 
trofeele, în afară de purcei, aflaţi la capătul şcondrilor, 


unde lemnul era mai subţire şi mai alunecos şi n-a putut 
să ajungă nimeni. 

Omul cu barbă albă, semănând cu un călugăr, pe 
care nu-l cunoştea nimeni, nu se ştia de unde vine, şi-a 
încercat şi el norocul, la urmă, să le vină de hac 
purceilor. Până atunci câştigase doi curcani, o capră, 
câteva găini, gâşte şi rațe. S-a dus pe unul din şcondri, 
care acum era liber până la capăt, dar când să pună 
mâna pe purcel, a alunecat pe o parte şi a căzut în apă. 
Mai căzuse de câteva ori înainte, nu se putea altfel. De 
trei ori a reluat încercarea, şi n-a reuşit decât a patra 
oară, a dezlegat trofeul şi s-a tras înapoi, cu el în braţe. 
E de mirare că a terminat cu bine, fiindcă purcelul care 
guiţa disperat şi se zbătea să scape ar fi putut să-i strice 
echilibrul. 

Cu toată izbânda lui, se auziră abia câteva 
aplauze, lumea se plictisise, se terminase şi cu săriturile 
de la trambulină, şi cu saltul motocicletei în apă, urmau 
alte jocuri, unul mai fantezist decât altul, până la corul 
sirenelor, care le-a întrecut pe toate. În schimb, 
învingătorul avu parte şi de ceilalţi trei purcei, aşa era 
regula; ştiindu-se cât de greu se câştiga ultimul dintre 
trofee, şi fiind puţin probabil că ar putea să ajungă 
cineva la al doilea şi cu atât mai puţin la al treilea, 
necum la al patrulea, rămăsese hotărât ca toţi patru 
purceii să fie daţi drept premiu celui care îl câştiga pe 
primul. 

Câştigătorul, cum s-a aflat pe urmă, era chiar 
călugăr la o mănăstire din judeţ, şi avea învoirea 
stareţului să participe la concurs, cu condiţia ca trei 
sferturi din agoniseală s-o doneze mănăstirii; partea lui 
putea s-o vândă. În tinereţe fusese saltimbanc la circ, se 
făcuse călugăr dintr-o iubire nefericită. Nu-şi pierduse 
însă îndemânarea nici la bătrâneţe, se antrenase tot 
timpul, mergea în echilibru pe o sârmă întinsă între 


clopotniţă şi turla bisericii. Până la război a concurat an 
de an la serbările marinei, câştigând totdeauna aproape 
toate trofeele. 

Săriturile de la trambulină le-am privit numai cu 
coada ochiului, mă interesa mai mult călugărul, la care 
se mai uitau numai puţini oameni. 

Saltul cu motocicleta în apă nu m-a impresionat 
deloc, ba chiar m-a dezamăgit, fiindcă îl aşteptasem cu 
prea multă meschinărie. Când colo, a fost o meschinărie 
inadmisibilă, dacă te gândeşti că se cheltuiau sute de 
mii de lei şi chiar milioane, punând la socoteală ce 
pierdere însemnau vapoarele imobilizate o zi întreagă. 
Era o motocicletă adevărată, decât că îi scoseseră 
cauciucurile, ceea ce ar fi împiedicat-o să-şi ia viteză. 
Dar cum să-şi ia viteză, dacă motorul n-a vrut să 
pornească? Au tras de el cât au putut, au smucit pedala, 
s-au uitat la carburator, la magnetou, la bujie; cum 
lumea începuse să fluiere, motociclistul s-a urcat în şa, 
în costum de baie, a apucat motocicleta de coarne iar 
doi marinari au împins-o de la spate, şi-au aruncat-o în 
mare, unde a căzut ca o balegă. Deşi dezamăgită, lumea 
a râs, în loc să huiduiască. În tribuna oficială, Anatol 
Radovici zâmbea cu îngăduinţă. Amiralul făcea feţe-feţe; 
la sfârşit i-a dat un ordin aghiotantului, nu s-a auzit ce 
anume, fiindcă i-a făcut semn cu degetul să se aplece şi 
i-a şoptit la ureche. Doamna Lambru se plictisea de 
moarte, îşi făcea vânt cu evantaiul, tot negru, ca pălăria. 

Pentru mine mai mult haz a avut sfârşitul scenei, 
când Sofron, care aştepta în şalupă, şi-a pus costumul 
de scafandru şi a coborât sub apă, să scoată 
motocicleta. Nu era mare lucru s-o găsească, nu putea 
să fie decât în locul unde căzuse. Hazul a fost că a scos 
şi o maşină de cusut, nou-nouţă, nu avea pe ea nici 
rugină, nici mâzgă. Lumea obosise, nimeni n-a dat 
atenţie întâmplării, deşi oricine ar fi putut să se întrebe, 


cum m-am întrebat eu, cu nedumerire, ce căuta o 
maşină de cusut, şi încă nouă, în mijlocul radei? M-am 
uitat la Omer Baltadgi, importatorul, măcar el ar fi 
trebuit să se mire; dormea în jilţ, cu ciubucul narghilelei 
în mână, iar slujbaşul lui, Iordan, dormea în picioare. 

Venea înserarea, soarele coborâse după silozuri şi 
peste radă cădeau umbre vinete. În această lumină 
scăzută nu înţeleg ce mai putea să vadă un om pe fundul 
mării, la o adâncime de peste cincisprezece metri. Şi 
totuşi, s-au găsit vreo douăzeci de scufundători, în 
costum de baie, care aşteptau în bărci, şi când Amiralul 
a aruncat banii în apă, s-au repezit să-i culeagă. Cred că 
erau monede de argint, poate lei dinaintea războiului, 
nu-i de crezut că ar fi fost napoleoni de aur. Amiralul îi 
lua cu pumnul dintr-un săculeţ pe care îl ţinea 
aghiotantul, şi-i arunca în apă, cu un gest cam reţinut, 
cu braţul îndoit din cot, ceea ce putea să fie un semn de 
zgârcenie; nu oricine aruncă uşor banii pe gârlă, dar un 
Amiral, la serbările marinei, ar fi putut să aibă mâna mai 
largă, mai ales că nu scotea din buzunarul lui, ci din al 
primăriei. 

Era o tradiţie, simboliza belşugul. A aruncat aşa 
vreo zece pumni de monede, cu pauze, spre a le lăsa 
scufundătorilor timp să le culeagă, până s-a golit 
săculeţul, pe care apoi aghiotantul l-a scuturat cu gura 
în jos, deasupra apei, ca să nu rămână vreo monedă 
rătăcită. Am continuat să mă mir cum puteau 
scufundătorii să-i vadă în apa întunecată, până ce am 
aflat de la acelaşi fabulos Mustafiţă că monedele erau 
vopsite cu fosfor pe amândouă feţele. Aşa da, mai 
veneam de-acasă, am înţeles şi mi-am închipuit cum 
străluceau ele pe nisipul din fundul mării, ca o 
constelație. Deşi nu era ceva să se vadă, acest moment 
al serbărilor mi-a rămas în minte mult mai viu decât 
altele. 


În a doua parte a după-amiezii, fusese un moment 
de lâncezeală, lumea nu mai avea vlagă, poate mulţi ar fi 
plecat acasă dacă nu le era ruşine; căscau cu gura 
ascunsă în pălărie. Însă o dată cu înserarea, care parcă 
venea mai încet decât în zilele celelalte, parcă timpul îşi 
pierduse măsura şi rămânea în urmă, peste întreaga 
omenire adunată acolo trecu o înviorare; ceva se 
schimbase, faptele se concentrau, deveneau mai 
palpitante şi încordarea slăbită după atâtea ore, revenea 
odată cu briza serii, creştea treptat, până ce puse 
stăpânire chiar şi pe cei mai apatici, cum ar fi fost Omer 
Baltadgi, îi captivă chiar şi pe cei mai mofturoşi, cum ar 
fi fost doamna Lambru. 

Începutul înviorării veni din cer, patru 
hidroavioane coborâră de la mare înălţime, planând cu 
motoarele la ralanti, că nu li se mai auzea zgomotul, mai 
puternic părea şuierul aripilor... 

Trei hidroavioane cu cruce încârligată se iviră pe 
neaşteptate de pe coasta Anatoliei, zburară peste convoi 
şi se îndreptară spre Dardanele. Sergentul îi dădu un 
cot lui Panainte şi îi făcu cu ochiul... 

Lumea din tribune şi de pretutindeni se ridică în 
picioare, cu binoclul la ochi, un fior trecu peste radă şi 
toţi amuţiră. Pe aripile fiecăruia dintre hidroavioane, 
care acum zburau aproape în rasul catargelor, nu mai 
sus de treizeci de metri, aşa că se puteau vedea toate 
detaliile, cu ochii liberi, evoluau câte trei fete, în 
maiouri atât de bine mulate pe ele că, să fi avut culoarea 
pielii, le-ai fi crezut goale. Fostul primar n-ar fi îngăduit 
asemenea exhibiţie, sau măcar ar fi pretins ca fetele să 
aibă rochie. 

E uşor de înţeles că nici un acrobat n-ar fi putut 
să-şi păstreze echilibrul în viteza hidroavionului, fără un 
artificiu. Fetele erau legate de aripi cu cabluri subţiri de 
oţel, aproape invizibile, care nu le stânjeneau mişcările, 


de altfel limitate, n-ar fi pretins nimeni imposibilul; şi 
aşa multora dintre spectatori le bătea inima, se auzeau 
exclamaţii speriate, chiar ţipete, când le vedeau fără 
tăgadă cu trupul în vânt, cu braţele desfăcute, înotând 
în aer ca prin apă, răsucindu-se, arcuindu-se, trecând 
prin toate poziţiile îngăduite de anatomia omenească, 
fără să-şi piardă nici ritmul, nici graţia. E şi greu de 
înţeles cum izbuteau să fie atât de bine sincronizate, 
fără să le ajute vreo muzică, în afară de cea a 
motoarelor, care acum urlau cu toată puterea, făcând să 
vibreze aripile, şi care, în loc să le ajute, nu puteau 
decât să le deruteze. Ritmul era ascuns în trupul lor, 
comunicau una cu alta pe căi la fel de ascunse. 

Dincolo de diguri hidroavioanele virară şi mai 
trecură o dată peste radă; uralele şi aplauzele, dacă nu 
acopereau huruitul motoarelor, izbuteau ca măcar să-l 
egaleze. Spre dezamăgirea privitorilor, a treia oară nu 
mai veniră; multora, fetele le rămăseseră la inimă. În 
zbor nici o fată nu poate fi decât fascinantă, se gândeau 
cu jind la ele, întrebându-se ce-or face în noaptea aceea, 
după amerizare. 

Nu le rămase însă prea mult timp pentru regrete, 
un alt hidroavion apăruse pe cer şi cobora încet, în 
spirale. Deocamdată nu putea să se vadă dacă aducea 
alte acrobate, se desluşi în schimb o ciudăţenie, între 
cele două flotoare atârna un fel de trapez şi pe el şedea, 
ţinându-se cu mâinile de cabluri o făptură omenească 
nedesluşită, ceva venit parcă din altă lume. Nu ştiu când 
au început să înţeleagă ceilalţi, nu ştiu când aş fi înţeles 
eu însumi, dacă nu-mi spunea Mustafiţă. că era Neptun, 
zeul mărilor, care nu putea să lipsească de la Serbările 
Marinei; mai înainte zburase în Olimp, cerul din 
vechime, să aducă salutul celorlalte zeități, în frunte cu 
Jupiter. Nu mă interesa mitologia, dar ideea ca un zeu 
să vină aşa, din aer, cu o maşinărie modernă nu putea 


decât să-mi placă şi aşteptam să văd ce o să urmeze, 
presimţeam că nu va fi o banalitate. Şi n-a fost, totul a 
decurs în chip senzaţional de aici înainte. 

Hidroavionul coborâse la vreo sută de metri şi n-a 
mai coborât decât puţin după aceea, înainte de a-şi lua 
zborul în linie dreaptă pe deasupra radei. Acum se 
distingea limpede făptura de pe trapez, era un om 
deghizat în zeul mării, un bărbat cu trupul atletic, gol, 
numai cu un brâu de blană în jurul şoldurilor, cu o barbă 
uriaşă, care i-ar fi acoperit tot pieptul, dacă vântul nu i- 
ar fi despicat-o în două, trecându-i-o peste umeri; 
pieptul părea ca o platoşă. Avea bineînţeles şi tridentul, 
îl ţinea strâns la subţioară. Mă întrebam cum o să 
coboare, căci doar nu avea să plece înapoi, ca 
acrobatele, avea un rol de îndeplinit, venea să aducă 
salutul lui Jupiter. Şi n-a coborât altfel decât dându-şi 
drumul în apă, de la o înălţime nu mult mai mică de o 
sută de metri; sau poate aşa mi s-a părut de spaimă; 
fiindcă nu mă aşteptam, nu se aştepta nimeni, a izbucnit 
un strigăt de groază. 

N-ar fi trebuit să mă sperii atât de rău, n-ar fi 
trebuit nici măcar să mă mir, văzusem la cinematograf 
un om sărind de pe podul Brooklyn, de la New York, şi 
scăpând teafăr. Dar nu-i mai puţin adevărat că mulţi 
care făcuseră la fel nu mai ieşiseră din apă, nici n-ar fi 
vrut de altfel, urmăreau să-şi curme zilele; podul 
Brooklyn atrage pe sinucigaşi, la fel ca turnul Eiffel. 

Era un om curajos şi apt pentru asemenea faptă, 
avea şi pricepere, şi antrenament probabil, fiindcă a 
căzut drept, ca o săgeată, cu capul în jos, ţinând 
tridentul întins înainte, cu mâna dreaptă şi a căzut în 
faţa mea, între cele trei tribune şi”Arhimede”. Mai bine 
de un minut a rămas sub apă, timpul trece îngrozitor de 
încet în asemenea împrejurări, unii se temeau că nici n-o 
să mai iasă la suprafaţă, o tăcere grea acoperea rada, 


lumea încremenise. Şi iată-l deodată apărând unde 
nimeni nu se gândise, ţâşnind din apă până la brâu, cu 
tridentul ridicat deasupra capului, drept în fata tribunei 
oficiale, la numai doi metri. Nu i-am auzit mesajul, pe 
atunci nu existau amplificatoare, ca astăzi, ci numai 
porta-vocea sau megafonul, o pâlnie simplă, bună şi ea 
la o nevoie. Tot timpul cât a spus ce avea să spună, ceea 
ce nici nu mă interesa, Neptun a rămas cu pieptul afară 
din apă, înotând cu picioarele, fără să se simtă nici un 
efort, de parcă ar fi stat pe fundul apei; ştiu câtă forţă se 
cere pentru aceasta, înseamnă că avea o putere 
neobişnuită, demnă de un adevărat zeu al mării. 

In timp ce el vorbea, s-a apropiat prin surprindere 
o şalupă rapidă, ducând la remorcă o planşă de lemn, 
cât o scândură de călcat rufe şi de două-trei ori mai lată, 
care juca pe apă ca un peşte mare prins în undiţă. 
Sfârşindu-şi discursul, Neptun s-a întins cu burta pe 
planşă, şalupa a pornit cu mare viteză, planga ţinută de 
legături într-o poziţie înclinată, a ieşit, din apă şi atunci 
Neptun s-a ridicat în picioare, cu toată statura lui 
puternică, ţinându-se numai cu mâna stângă de o 
parâmă, ca un fel de frâu, prinsă la partea din faţă. 
Scăldat în spuma valurilor până la mijloc, cu tridentul în 
mâna dreaptă, clădit atletic, ca un Apolo, trufaş, 
puternic, semăna într-adevăr cu un zeu al mării, mai 
bine decât ar fi semănat Neptun însuşi. Ceea ce vedeam, 
cu atâta uimire, era de fapt un sport omenesc, dar cu 
prea puţină răspândire. Se numea aqua-plan şi mă mir 
de ce a dispărut repede, cu mult înainte de a-i lua locul 
schiul nautic de astăzi. 

După câte ştiu eu, schiul nautic s-a născut cam în 
vremea aceea, în Franţa, numai că i-au trebuit câteva 
decenii să ajungă la Marea Neagră. El se datorează 
ofiţerilor din armata de munte, vânătorii alpini, deprinşi 
să meargă pe schiuri mai bine decât cu piciorul liber. 


Cred că tocmai în vara când venisem prima oară la 
mare, un grup de vânători alpini, aflaţi în vacanţă la 
Nisa, s-au gândit să-şi încerce schiurile pe apă, şi odată 
găsit mijlocul de tracţiune, restul a venit de la sine; e 
greu până pui în aplicare ideea. Dar, ce-i drept, alpinii 
erau mari meşteri, în câteva zile au ajuns până la 
acrobație şi aşa s-a născut un sport nou, potrivit cu 
vremurile moderne, puterea mecanică adăugându-se la 
aspiraţiile oamenilor. 

M-am străduit să uit şalupa care mergea în fată şi 
am izbutit în unele clipe să-mi închipui că Neptun 
aluneca pe apă prin propria-i forţă. A fost o bucurie 
nebănuită, un vis transpus în realitate, şi am regretat că 
nu puteam să-mi îmbogăţesc la fel toate clipele vieţii. 
Dar dacă mă uitam în jurul meu, la Pompilia, de 
exemplu, care căsca plictisită, sau la doamna Lambru, 
care fuma dintr-o ţigaretă lungă, cu ochii pe cer, în 
vreme ce consulul îi mângâia braţul, neinteresându-i 
nici pe unul nici pe altul ce se întâmpla în faţă, mă 
simţeam mulţumit că puteam să cunosc, măcar trecător 
o bucurie nebănuită de alţii. In acest timp, Neptun 
continua să evolueze pe apă, salutând publicul cu 
tridentul ridicat deasupra capului, înclinând agua-planul 
şi făcându-l să alunece lateral, să iasă de pe traiectoria 
dreaptă, să taie în diagonală valurile ridicate de şalupă, 
smucindu-se ca un cal sălbatic tras cu lasoul prin 
valurile de iarbă din pampas. 

Pentru mulţi ar fi început iarăşi plictiseala, pe 
bună dreptate, te minunezi cât te minunezi şi pe urmă 
aştepţi să urmeze altceva. Neptun dispăruse într-unul 
din bazinele portului, tocmai la timp, căci altfel lumea 
începea să caşte. Şi deodată, când nimeni nu bănuia ce 
ar putea să urmeze, apăru din nou de după cotul 
cheiului, ca din culisele unei scene de teatru, urmat de 
data aceasta de o figuraţie numeroasă, trasă de 


numeroase şalupe, zeci de tritoni şi nimfe evoluând cu 
aqua-planele ca într-o sală de bal, dar cu o altă graţie 
decât a dansului, bizuită nu pe mişcarea gingaşă ci pe 
desfăşurări uriaşe şi vertiginoase, care răscoleau marea 
şi aruncau în aer jerbe de spumă. 

Veniseră umăr la umăr, parcă legaţi unul de altul, 
şi apoi deodată se risipiră, ca puful de păpădie, 
acoperiră întreaga radă, umplând-o de trene albe. Ceea 
ce lua ochii privitorilor, ducându-i până la ameţeală, era 
viteza care pe apă cere o forţă fantastică şi ea se simte 
în golurile lăsate în urmă, vârtejuri, cascade şi în vuietul 
venit din adâncuri. Apa e greu de învins fiindcă este 
elastică, trebuie recucerită tot timpul, triumful nu ţine 
decât o câtime de clipă, e o luptă fără odihnă. O 
simţeam parcă în propriul meu trup, mă tineam strâns 
de balustradă, de braţele mele trăgeau zeci de tone, o 
parte din mine de mult se făcuse fărâme, noroc că 
existam într-o a doua fiinţă, care însă nu era scutită de a 
îndura chinurile primei. În schimb, satisfacția rezultată 
din încordarea aceea nimicitoare mi se părea diabolică, 
mă făcea să cred că uneori suferinţa duce la mulţumiri 
mai mari decât binele. 

După ce a măturat astfel prima jumătate a radei, 
cortegiul lui Neptun s-a regrupat iarăşi şi aşa a trecut 
prin faţa mea şi a tribunei oficiale, cot la cot, cu aqua- 
planele lipite de păreau o singură planşă uriaşă, care 
ridica în faţă un munte de apă şi lăsa în urmă un gol de 
prăpastie. Toţi aveau câte un trident în mână, pe 
jumătate cât al lui Neptun, al tritonilor negre, al 
nimfelor albe, şi numai cu acest detaliu, nimfele păreau 
nişte mirese. Nu aveam cum să le recunosc, dar am fost 
sigur că erau fetele de pe aripile hidroavioanelor, şi m- 
am bucurat cum te bucuri când eşti singur pe drum şi 
întâlneşti o cunoştinţă veche. În clipa când salutau cu 
tridentul, în ultima licărire de lumină a amurgului, din 


larg s-a auzit o detunătură prelungă şi atât de puternică, 
încât s-a clătinat cerul. 

Când am întors capul, speriat ca toată lumea, 
orizontul părea o înşiruire de flăcări, izbucneau ritmic, 
urmate de detunături tot mai puternice. Era o canonadă 
şi nimeni nu băga de seamă că flota de război, ancorată 
în rada exterioară dispăruse, plecase pe nesimţite, nu se 
auzise nici măcar zornăitul lanțurilor de ancoră. 

Pe puntea lui „Arhimede” fură câteva clipe de 
panică, la fel cred că se întâmpla pe toate vapoarele. 
Instinctiv m-am uitat să văd ce face Amiralul, şi cum 
stătea liniştit, în stânga lui Anatol Radovici, la fel de 
liniştit şi acesta, am înţeles că nu trebuie să ne fie 
teamă, deşi încă nu-mi explicam ce însemna canonada, 
şi ce avea să urmeze. Dar oricum, nu putea să fie altceva 
decât un spectacol; să fi început războiul, Amiralul ar fi 
sărit în picioare. Aşa că le-am spus celor din jurul meu 
să se liniştească, pe urmă am strigat să audă şi cei de pe 
dunetă, adunaţi în jurul AMarisei; toţi păreau speriaţi, 
numai ea era calmă. Sub impresia detunăturilor, Alex 
scria ceva în caiet, repede, dar tot cu ochii închişi, 
părând că somnolează. Citind mai târziu notițele, am 
înţeles, după propria lui explicaţie, că făcea un anumit 
exerciţiu, era în căutarea altui mod de a percepe 
realitatea, cu toate simţurile în afară de cel al văzului. 
Deşi n-am înţeles, ideea unui astfel de exerciţiu mi s-a 
părut interesantă şi nicidecum ridicolă; admit că omul 
are dreptul să încerce orice experienţă, oricât de 
absurdă, şi chiar stupidă, doar să nu facă rău altuia. 

Abia se liniştise lumea, când un şir de lumini 
pâlpâiră în partea uscatului, urmate fulgerător de 
bubuituri năprasnice, o canonadă şi mai puternică; 
trăgeau toate bateriile de coastă, făcând să se zgâlţâie 
de astă dată nu doar cerul, ci şi pământul; chiar marea, 
la adăpost, între diguri, vibra neliniştită. Şi nu trăgeau 


cu proiectile oarbe, ca flota din larg, care făceau numai 
zgomot; trăgeau cu proiectile adevărate, ca la război, le 
auzeam vâjâind pe deasupra capului, şi apoi le vedeam 
explodând în larg, ridicând coloane imense de apă în 
spatele flotei; ocheau mai departe, se înţelege, dar ce se 
întâmpla dacă ar fi greşit măcar o dată? M-am uitat din 
nou la Amiral, şi cum nu făcea nici o mişcare, mi-a 
trecut teama, am înţeles că avea pe ce să se bizuie. 

Căzuse întunericul, flota, trăgând întruna cu 
tunurile, se apropia repede, îmi dădeam seama după 
cum modulau bubuiturile. Deodată, în acel întuneric de 
unde venea flota am văzut izbucnind o flacără, s-a auzit 
o explozie terifiantă, mi-am simţit timpanele perforate, 
în aer au zburat ţăndări roşii. A urmat un şir de explozii, 
s-a încins o pălălaie care lumina marea ca ziua. Flota 
schimbase drumul, se retrăgea repede, încetase să mai 
tragă, amuţiseră şi bateriile de coastă. Dar ce fusese, şi 
ce avea să urmeze? 

Până să-mi dau seama că vaporul incendiat nu era 
decât o machetă, la scara adevărată a unei nave de linie, 
un eşafodaj de lemn şi pânză pus pe un vapor scos din 
serviciu, o epavă plutitoare, mi s-a făcut inima cât un 
purice de frică, şi m-a durut inima de milă; nu puteam să 
fiu nepăsător când se scufunda un vapor, mai ales că 
aveam atât de puţine. 

Când lumea s-a dumerit ce fusese, a trecut şi frica 
şi mâhnirea, a rămas numai plăcerea spectacolului, 
oricât ar fi fost el de sinistru; cât nu le este pielea în joc, 
oamenilor le plac catastrofele. Când s-a prăbuşit o 
tribună, la o serbare, făcând multe victime, lumea din 
jur a izbucnit În râs, distrându-se inconştientă. 

Abia după ce vaporul s-a scufundat făcând să se 
stingă ultima flacără, după ce s-a risipit şi fumul, am 
simţit un gol în suflet, regretam că serbările marinei se 
terminau cu o scenă care, oricât de spectaculoasă, avea 


să-mi lase o amintire urâtă. Publicul obosise de-a 
binelea, pe puntea lui „Arhimede” lâncezeau toţi, cu 
capul în piept, Zefira dormea într-un şezlong, învelită cu 
un şal gros, negru, noroc că avea înflorituri roşii, altfel 
ar fi creat o atmosferă puţin cam funerară. Mă miram şi 
îmi părea rău că Alex o lăsase în părăsire, n-ar fi avut 
nici un motiv, din partea ei nu putea să-l supere nimic, 
Zefira, cu firea ei sfioasă, cu ochii de-o frumuseţe 
înnoită tot timpul, cu privirea caldă şi tristă nu inspira 
decât sentimente gingaşe. 

N-am îndrăznit să-i vorbesc, simţeam că se izolase, 
nu avea nevoie în acele clipe decât de ea însăşi, într-o 
trăire dezlegată de toată lumea. Dar nici pe Alex n-am 
putut să-l condamn după ce i-am citit însemnările din 
ziua aceea; am înţeles că avusese şi el o trăire a lui, în 
afara prezentului şi fără nici o dependentă exterioară. 
Un asemenea om nu poate să aducă o fericire constantă 
cuiva, cine îşi leagă viaţa de a lui trebuie să-şi asume 
riscul. Poate e tocmai ce se întâmplă cu Zefira în clipele 
acelea, îşi trăia riscurile ei viitoare, deşi nu-şi făcea 
iluzia că va avea parte de ele. Ştia că fericirea ei nu va 
putea să fie decât imaginară, şi nu va proveni decât 
dintr-o suferinţă. De aceea nu m-am apropiat, să-i spun 
o vorbă prietenoasă. Ea a rămas mustrarea mea de 
cuget, pentru felul ingrat cum am înzestrat-o; dar 
degeaba aş încerca să rectific ceva, Zefira nu poate să 
existe altfel; nu-mi rămâne decât să sufăr la rândul meu, 
şi să fac mătănii. 

Era şi Pisicuţa acolo, dar n-am pomenit de ea şi de 
mulţi alţii, am avut gândul în primul rând la serbările 
marinei; am lăsat-o deoparte până şi pe Irmingarde, deşi 
n-am uitat-o o clipă, am urmărit-o cu ochii tot timpul, ea 
avea să fie preocuparea mea viitoare. Pisicuţa a trecut 
pe lângă mine în mai multe rânduri, era înainte de a-l fi 
văzut prima oară pe Raul, mă privea pe sub gene, 


înroşindu-se de fiecare dată, însă n-am să-i consacru nici 
măcar o singură frază în plus, mă aflam într-una din 
zilele când voiam să nu-i mai dau importanţă. 

La începutul bătăliei navale, mama coborâse în 
cabină, detunăturile îi zgâlţâiau capul, spectacolul îi 
făcea frică, se gândea poate la un război de care 
deocamdată nu se temea nimeni, în afară de domnul 
Pretoreanu; el l-a prezis cu precizie. Mama nu avea cum 
să-l prezică, nu înseamnă însă că se socotea la adăpost 
de orice grijă; cred că toate mamele, din clipa când aduc 
un copil pe lume, sau măcar atunci când îl văd mergând 
în picioare, şi-l închipuie în haine de soldat, mărşăluind 
prin noroaie, cu puşca în mână, prin ploaia de gloanţe şi 
de obuze. 

Rozalia a poftit-o pe mama să se întindă în patul 
ei, şi a învelit-o cu pătura. Între atâţi oameni obosiţi, 
moţăind fără vlagă în şezlonguri, pe punte, în salonul 
luxos amenajat în cală, sau înghesuiți prin cele câteva 
cabine de sub dunetă, numai Rozalia îşi păstra 
vioiciunea şi voia bună, nu pierduse nimic din ce 
avusese de dimineaţă, deşi muncise din greu toată ziua; 
zâmbetul nu i se ofilise şi rochia nemaipomenită nu-şi 
pierduse strălucirea. 

Arhimede câinele adormise şi el în sfârşit, în 
camera maşinii, pe patul fochistului, de unde până 
atunci se agitase tot timpul, lătrând furios şi încercând 
să sară pe spirai ca să-şi recapete libertatea; pentru el 
serbările erau o pedeapsă. Mă uitam la el din când în 
când, el se uita la mine, şi înainte de a încerca încă o 
săritură, părea să-mi spună cu ochii, şi poate chiar îmi 
spunea, aşa citeam în privirea lui, ironică şi inteligentă: 
„Nu te uita la mine în râs, nu mă crede prost, ştiu că nu 
pot sări doi metri, n-ar putea nici măcar o pisică. Dar 
dacă n-aş încerca, fie şi fără nici o speranţă, m-aş socoti 
un nevolnic!” 


Cum aş fi putut să râd de asemenea gânduri, când 
nici eu nu gândeam altfel, despre mine şi despre alţi 
oameni? Câţi din noi nu facem salturi inutile şi le reluăm 
după fiecare înfrângere? Numai proştii pot crede că o 
asemenea zbatere este inutilă! 

Îl ţineau închis degeaba, Gică, şoricarul nu era 
acolo, zăcea acasă, îi făcuseră injecții contra turbării şi 
paralizase. Pentru cine îl ţinea minte şi ştia adevărul, 
era o mare tristeţe. Regretam că nu puteam să-i vorbesc 
lui Arhimede, aşa cum îmi vorbea el mie! Dar poate că 
mă înţelegea, fiindcă, deşi furios, se uita în ochii mei, 
dând din coadă. „Haide, hop!” îl îndemnam, făcând cu 
braţele un semn de încurajare. Atunci el se ghemuia pe 
pat, îşi încorda arcurile, scâncind de neputinţă, apoi 
lătra scurt şi îşi dădea drumul încă o dată, crescând din 
el însuşi, lungindu-se, lepădându-şi parcă o parte din 
greutate, cu o speranţă refăcută, într-un efort crâncen 
de a-şi depăşi condiţia. 

Acum Arhimede dormea, iar eu simţeam pentru el 
o dragoste duioasă. 


57 


În Marmara, cât navigase peste ziuă, „Arhimede” 
începuse să rămână în urmă. Panainte dormea, în 
sfârşit, în cabina de la prova, nimeni nu putea să-l 
trezească; sergentul Dietrich coborâse de câteva ori 
scările, bocănind tare pe trepte, trăsese de el, îl 
îmboldise, încercase să-i deschidă pleoapele, forţându- 
le, dar zadarnic, sub ele ochii rămâneau ca ai morţilor. 
Cu secundul care stătea la cârmă nu putea sa se 
înţeleagă, nu vorbea o boabă nemţeşte, iar comandantul 
convoiului îl ameninţa prin radio că îl împușcă îndată ce 
ajungeau la destinaţie. 

După tropote, după înjurăturile disperate ale 
neamţului, cei din cală înțelegeau că se întâmplă fapte 


neobişnuite, se temeau de primejdii, poate Panainte 
murise. AMarisa se adresă Amiralului: 

— Pregăteşte-te să iei comanda! 

— Nu sunt în stare, bâigui Amiralul, istovit, deşi 
nu-l mai chinuia marea, acum liniştită, ci mirosul 
sufocant de benzină. 

— Atunci am s-o iau eu, nenorocitule! 

Vremea se încălzise, totuşi viaţa în cală nu era mai 
puţin chinuitoare decât înainte; fără autoritatea 
AMarisei mulţi şi-ar fi pierdut stăpânirea de sine; e 
ciudat, în primul rând bărbaţii! Şi-ar fi spart capul în 
pereţii de tablă fără pluşul de la serbare, ar fi zgâriat, ar 
fi dat cu pumnii, s-ar fi repezit pe punte şi poate s-ar fi 
aruncat în mare, trădându-i pe toţi, dezvăluind prezenţa 
lor acolo, ceea ce într-un convoi militar putea să atragă 
condamnarea la moarte a comandantului, dacă mai era 
în viaţă. AMarisa scoase de sub haină un revolver, îl 
arătă tuturor şi nu-l mai lăsă din mână. 

— Cine nu păstrează linişte sau pune piciorul pe 
scară, plăteşte cu viaţa. Fiindcă pune în primejdie viaţa 
celorlalţi! 

Vorbea liniştită, dar avea o privire de fiară. Nu-i 
păsa de soarta ei, ci a celorlalţi, pe care îi făcuse s-o 
urmeze... Ar fi tras? Nu cred, ea nu putea să-şi piardă 
minţile: împuşcătura se auzea afară. Dacă era nevoie de 
o represiune, ar fi fost datoria unui bărbat: a Amiralului! 
Cine cunoştea mai bine decât el drepturile unui 
comandant, pe mare?! Amiralul zăcea istovit, pe o saltea 
scofâlcită, îşi declarase neputinţa odată pentru 
totdeauna. De ce mai plecase? A, da, ca să nu-l spânzure 
de catargul Navei-Bază! 

Poate revolverul nici nu avea gloanţe! Şi un bărbat 
cu stăpânirea de sine pierdută l-ar fi smuls uşor din 
mâna AMarisei. Nu revolverul, ci privirea ei îi supuse. 
Rămase nemişcată, în acelaşi loc, sub becul cu lumină 


slabă, care dădea calei proporţiile unei săli de recepţie. 
Nu cobori de la locul ei decât după-amiază, când veni 
Panainte, cu un marinar, târând amândoi într-un sac, să 
nu se vadă, o marmită cu ciorbă fierbinte. 

— Atunci mergem la Bozburum, e în drumul 
nostru. echipajul de altădată, făcând meniuri imaginare; 
oamenii nu erau flămânzi, dar le lăsa gura apă după 
Rozalia. Stăteau aplecaţi deasupra spiraiului cu ochii la 
ea şi Panainte le citea fel după fel, traducând cartea de 
bucate nemţească: 

— Tocăm mărunt un kilogram de carne friptă, 
curcan; găină, clapon sau vițel... Acestei tocături îi 
adăugăm cinci-şase cepe tăiate mărunţel şi rumenite în 
două linguri de untură, apoi mai punem douăzeci- 
treizeci de ciuperci, şampignon, tăiate mărunt, prăjite 
înăbuşit, punem puţin piper, sare şi frunze de pătrunjel 
tocat bine; după ce le prăjim şi le lăsăm să se răcească 
adăugăm cinci gălbenuşuri de ouă şi jumătate de 
franzeluţă, muiată în lapte dulce, bine stoarsă şi apoi 
frământată... 

Rozalia zâmbea enigmatic, în timp ce Panainte 
citea lista de mâncăruri pentru felul al doilea: creste de 
cocoş cu garnitură, ostropel de pui, ciulama de rață, pui 
cu tarhon, cu bame, cu prune, cu mere, cu pere, cu 
gutui, cu caise, cu mazăre verde, cu conopidă, cu 
pătlăgele roşii, cu fasole verde, cu castraveți muraţi; 
apoi dovlecei umpluţi cu carne, sărmăluţe în foi de viţă, 
ţelină umplută, praz umplut, varză nemţească în formă, 
musaca de pătlăgele vinete, de cartofi, de conopidă... 

Oamenii nu se săturau s-o privească pe Rozalia, 
iar la prânz mâncau ciorbă de cartofi şi varză cu şorici, 
fără carne. 

— Ce-i acolo? întrebă Amiralul, lacom, arătând 
spre marmită. 


— Fazan cu fasole, răspunse Panainte. Să mâncaţi 
pe rând, n-am decât şase linguri. Şi să nu vă lăcomiţi, că 
vi se apleacă! 

Fără să lase revolverul din mână, AMarisa se 
apropie de Panainte: 

— Am tras o spaimă, credeam că ţi-au făcut de 
petrecanie. Unde suntem? 

— În Marmara; mâine dimineaţă intrăm în 
Dardanele. 

— E timpul să rămâi în urmă; lasă-i să se ducă! 

— l-am lăsat, sunt departe, dar nu ştiu ce să fac cu 
neamţul. Nu mă slăbeşte. 

— Pune-i asta în ceai, sau în vin; nu în cafea. O să 
doarmă. 

Era un pliculeţ, AMarisa îl scoase din sân. 

— E un praf, se topeşte uşor; n-are nici miros, nici 
gust; n-o să simtă. 

— Acum poţi să-mi spui, unde mergem? întrebă 
Panainte. 

— La Port Said; pe urmă în Marea Roşie. 

Ce avea în gând AMarisa? Mai departe unde vroia 
să se ducă, spre sud şi apus, la Capetown? Sau spre 
răsărit, în Golful Persic, în Oceanul Indian? Se apropia 
sau se îndepărta de locul de unde pornise? 

— De unde luăm cărbuni? Ai prieteni în Turcia, să 
ne ajute dacă ne sechestrează poliţia? Ei ţin cu nemţii. 

— Am pe cineva care ţine cu mine. 

— Atunci mergem la Bozburun, e în drumul 
nostru. 

Până seara „Arhimede” rămăsese ultimul în 
convoi. Sergentul raportă prin radio încă o dată că 
vaporul pierdea viteza. Primi ordin să afle cauza, să 
vadă presiunea în caldarină. Deşi caldarina duduia, 
neamţul puse mâna pe lopată şi începu să arunce 


cărbuni, odată cu fochistul. „Halt! Caput!” strigă acesta, 
dându-se deoparte; pe de siguranţă ieşeau aburi. 

— De vină e maşina, strigă Panainte, din 
timonerie. 

Sergentul veni sus, roşu la faţă. 

— Ce are? 

— E veche! 

În zori, când convoiul intra în Dardanele, 
„Arhimede” rămăsese cu două mile în urmă. 

Comandantul escortei transmise prin radio: „Nu 
putem să vă aşteptăm; luaţi-o pe lângă coasta turcească 
şi veniţi pe cont propriu până în golful Kerme Korfezi”... 
Apoi dădu coordonatele locului. 

Sergentul se uită pe harta de navigaţie; Panainte îi 
arătă punctul unde trebuiau să ajungă, cunoştea golful; 
îi venea să râdă, ştia că nu va ajunge acolo, îl va ocoli pe 
departe, dar mai înainte, fără voia şi fără ştiinţa 
neamţului se va opri la Bozburun, ca să ia cărbune. 

Drumul putea să ţină trei zile, şi nu ţinu mai puţin, 
faptele însă se derulară cu atâta viteză, încât timpul 
rămase fără altă durată decât aceea scurtă, a unei 
descărcări de fulgere. 

Canonada se auzi înainte ca „Arhimede” să iasă 
din Dardanele... 

Nu mi-a fost greu să-mi închipui bătălia, nu mi-ar 
fi greu nici s-o descriu în amănunte, fiindcă o trăisem 
aievea, în copilărie, la Serbările Marinei. Un timp chiar 
am stat în cumpănă, la care din ele să mă opresc; pentru 
mine ar fi fost totuna. Am ales-o pe prima, ca să nu 
sărăcesc Serbările Marinei, căci prea au fost fastuoase. 
Acum mi se pare de prisos să repet ce-am spus odată, 
toate s-au întâmplat întocmai, decât că n-a mai fost o 
înscenare, a curs sânge, s-au auzit urlete şi vaiere, 
vapoarele s-au înecat cu oameni cu tot, ca nişte cutii 


găurite, de parcă n-ar fi avut tabla groasă de un deget şi 
nu ar fi cântărit mii de tone. 

Cu toată asemănarea, Serbările Marinei pentru 
mine nu şi-au pierdut grandoarea, deşi ar fi trebuit să 
mă prevină; orice repetiţie devine pe urmă spectacol. 

După cincisprezece ani câţi trecuseră de la acel 
grandios trucaj, când urmărisem cu aviditate lupta 
măsluită, ne-am înspăimântat şi ne-am săturat de bătălii 
navale adevărate, în Mediterană, în Atlantic, în Oceanul 
îngheţat de Nord şi în Pacific, locul cel mai neuitat fiind 
Pearl Harbour. 

Convoiul nu apucase să intre în canalul dintre 
continent şi insula Bozca Ada, când vasele de escortă 
săriră în aer toate trei deodată, atinse fiecare de mai 
multe torpile, un atac pornit dinspre Lemnos. In mai 
puţin de cincisprezece minute, vapoarele cu benzină 
fură lovite cu tunurile de pe un cuirasat care venea cu 
viteză din spate, dinspre insula Samotraki; făcură 
explozie pe rând şi se scufundară în flăcări. Când 
„Arhimede” ajunse acolo, după ce aşteptase câteva 
ceasuri, în strâmtoare, să se facă linişte, nu găsi nici 
supraviețuitori, nici vreo urmă de epavă, doar marea 
fumega încă, încinsă de flăcări. Sergentul stătea prostit 
în timonerie, misiunea lui era terminată, şi nu ştia ce să 
facă. Panainte îi aduse pavilionul marinei germane. 

— Ia-l, e al dumitale! îi spuse, cu o voce neutră. 

Nu vroia să fie ironic. 

Se lăsa noaptea, la adăpostul întunericului 
„Arhimede” navigă pe lângă coastă, strecurându-se 
printre insule. A doua zi sergentul îşi revenise, rămăsese 
numai un vapor, din tot convoiul, dar nu putea să-l 
abandoneze, trebuia să execute ordinul şi să-l ducă la 
destinaţie. Panainte fu de acord: „Foarte bine, şi noi 
mergem tot într-acolo!” Apoi puse de ceai, în al doilea 
pahar turnă praful AMarisei. Vaporul se apropie mult de 


coastă, opri şi rămase în derivă, în faţa capului Beiaz 
Burun, la aceeaşi înălţime cu insula Chios, unde apa era 
adâncă. 

— Putem să-l lăsăm aici pe neamt, hotărî Panainte; 
au să-l primească bine, ai lui sunt în cârdăşie cu turcii. 

Secundul se oferi să-l ducă la țărm, cu barca, dar 
nu se mai întoarse; le făcu semn, să plece, şi se pierdu 
înlăuntrul ținutului. 

În afară de mecanic şi de fochist, Panainte nu mai 
avea pe nimeni să-l ajute şi se temea că la Bozburun să 
nu dezerteze şi ei, ca secundul. Le făgădui o primă în 
aur sau în lire sterline, lada cu bani era la el în cabină, îi 
chemă şi le arătă că avea de unde. Când văd aur 
oamenii devin lacomi, li se aprind ochii. Poate îşi făceau 
planul să prade; nu s-au grăbit şi în a cincea zi a fost 
prea târziu. 

Înaintea acelei zile nefaste, „Arhimede”, cu 
buncărele pline de cărbuni, navigase spre sud, printre 
insulele Rhodos şi Karpathos. În zorii zilei lăsa insula 
Creta în dreapta şi Marea Mediterană era în faţă; până 
la Port Said nu avea decât să urmeze o linie dreaptă. 
Tocmai atunci soarele răsărea în stânga; până să se 
ridice din valuri păruse o flacără, parcă dincolo de 
orizont se dădea încă o bătălie navală. Câtva timp marea 
fu roşie, răsărea soarele. Dar tot roşie fusese când 
răsărea luna, la Serbările Marinei, pâlpâind şi zbătându- 
se să iasă din apă. Era o exacerbare după bătălia navală 
înscenată, care mă zgâlţâise puţin mai înainte şi n- 
aveam s-o uit niciodată. 

Uitasem de Arhimede câinele şi de toţi ceilalţi, 
chiar şi de Zefira, chiar şi de canonada abia terminată, 
mi s-a părut că începea partea cea mai frumoasă a 
serbării. Ştiu că era o exaltare, totuşi nu vreau să-i pun 
frână, o simt şi astăzi la fel de puternic de câte ori văd 
răsărind luna din apa mării, e un spectacol greu să se 


uzeze, fiindcă nu se repetă niciodată întocmai, aduce 
mereu o surpriză. Şi apoi rar se întâmplă ca orizontul să 
fie senin şi atmosfera limpede, sunt sau nori sau neguri 
care chiar dacă nu acoperă cu totul imaginile, le 
deformează şi şterg strălucirea culorilor. 

Deşi era o luna plină ca în primele seri ale venirii 
mele la mare, nu-mi amintea de scurgerea timpului, ci 
numai de ea însăşi, cum priveam atunci de la fereastră 
şi pe dâra ei aurie văzusem răsărind şi înaintând către 
mine o fată rătăcită şi regăsită prin ea însăşi; venea 
dintr-o casă cu felinar roşu la poartă, unde putea să 
intre orice bărbat, şi să aleagă. Numai că pe fata aceea, 
cu privirea patetică nu mai îndrăznea nimeni să o 
atingă, şi în lumina lunii ea părea nou-născută. Dar dacă 
atunci fata răsărită din mare fusese doar o închipuire a 
mea, dintr-o clipă de vis şi halucinație, pe urmă apăruse 
într-o formă vie, a Ibiei, iar acum apărea din nou, şi nu 
doar pentru mine, care aş fi putut să mă înşel încă o 
dată; dar nu mai era Ibi, ci alta; mă bucuram şi aveam 
regrete. 

În jurul meu s-a stârnit freamăt, exclamaţii uimite, 
oamenii s-au ridicat din şezlonguri, unde toropeau cu 
bărbia în piept, au ieşit din unghere şi s-au dus vrăjii 
către balustradă. Cine din cei aflaţi acum în cală îşi mai 
aducea aminte? Luna se albise, urcase pe cer deo 
suliță, dâra ei aurie lua încet culoarea argintului şi 
strălucea tot mai tare, întinzându-se de la orizont, unde 
avea o pâlpâire misterioasă, până în bordajul vaporului, 
luminat la fel de puternic ca ziua. Şi departe, în zarea 
acestui drum ca o cale lactee căzută în apă, răsărise a 
făptură ca fata închipuită de mine, numai că putea s-o 
vadă oricine, dovadă rumoarea din jurul meu şi 
exclamaţiile de uimire. Acum însă nu era singură, o 
încadra un şir de fete, reproducerea ei fidelă, dintr-o 
margine în alta a dârei de lumină; şi poate mai departe, 


în întuneric veneau altele, nevăzute. Rămânea doar o 
îndoială, dacă cei din jurul meu vedeau tot atâtea ca 
mine, dacă nu cumva ele erau o multiplicare datorată 
imaginaţiei mele. Poate în aceste momente dramatice 
este impudic să-mi aduc aminte eu însumi! 

M-am dumerit pe deplin numai când au ajuns 
aproape şi am putut să disting deosebirile dintre una şi 
alta, căci deşi păreau asemeni, nu erau făcute pe un 
tipar identic, ca surorile gemene. Deşi pieptănate la fel, 
cu o coadă grea lăsată pe spate, unele aveau părul 
negru, altele blond, roşu, şaten şi toate culorile 
intermediare, vizibile ca ziua fiindcă luna le bătea în 
creştet. Înainte de a mă întreba cum pluteau şi înaintau 
aşa pe apă, de parcă ar fi alunecat cu schiurile pe 
zăpadă, am văzut că aveau picioarele alipite şi 
înfăşurate de la şolduri până la glezne într-o țesătură 
elastică, în culoarea pielii bronzate, ca aurul atins uşor 
de rugină, dacă metalele nobile ar putea să ruginească. 
Ţesătura aceea, bine mulată pe amândouă picioarele 
izbutea să le dea înfăţişarea unor sirene, în chip atât de 
convingător, că le-ai fi putut crede sirene adevărate. 

Sirenele mi-au plăcut de mic, de la primele basme 
şi mai ales după ce am citit duioasa poveste a lui 
Andersen; dar mi-au plăcut numai ca idee, prin gingăşia 
lor misterioasă şi nu mi-a fost frică de ele, deşi ştiam cât 
pot să fie de primejdioase. În schimb, m-am ferit să mi le 
închipui în întruparea lor nefirească, jumătate femeie, 
jumătate peşte, mai ales că tot ce aveau ele mai feminin 
se afla în jumătatea a doua. Mai târziu, când am ajuns să 
văd Mica Sirenă de bronz de la Copenhaga, m-am 
bucurat că sculptorul simţise întocmai ca mine şi 
probabil ca toată lumea, şi o plăsmuise omeneşte, luând 
drept model o balerină de la Operă, care nu putea să 
aibă decât picioare frumoase. 


Cum mergeau sirenele pe apă n-aş fi înţeles nici 
când veniseră aproape şi erau în plină lumină a 
reflectoarelor, dacă nu mi-ar fi spus Mustafiţă. Ce mă 
făceam fără el, mă întreb astăzi, căci datorită lui am 
aflat multe, care altfel ar fi rămas fără explicaţie? 
Sirenele înaintau repede, cu ceea ce sub înfăţişarea 
omenească ar fi fost picioarele, adâncite în apă până la 
glezne. În urma fiecăreia rămânea o dâră înspumată, 
subţire şi abia uşor tremurată, departe de a se asemui 
cu ce făcea aqua-planul. Mustafiţă mi-a dezvăluit 
secretul, venea fiecare pe o torpilă cu aer comprimat, cu 
cârma de profunzime reglată să rămână la douăzeci de 
centimetri sub apă, ca să nu se vadă de deasupra. 

In apropierea tribunei de onoare, linia lor s-a 
transformat în şir, aşa au trecut, una în spatele alteia, 
pe lângă scena plutitoare, unde şi-au dat drumul din 
mers, lăsând torpilele să se ducă mai departe; în fundul 
portului le-au pescuit marinarii. lar sirenele au rămas 
acolo, pe marginea scenei, aliniate, legănându-şi în apă 
picioarele alipite. Acum am putut să le privesc în voie, 
erau douăsprezece, poate nimfele din suita lui Neptun şi 
acrobatele de pe hidroavioane, deşi mi-e greu să cred că 
o singură fiinţă putea să facă atâtea, şi în plus să cânte 
cu voce atât de caldă, de suavă şi dulce că nu mai părea 
pământească. 

Au cântat pe douăsprezece voci, fără nici un 
acompaniament instrumental, care de altfel n-ar fi avut 
ce să caute acolo. Fanfarele amuţiseră, în radă încetase 
orice zgomot, se auzea numai murmurul mării, singurul 
acompaniament admisibil. Nu ştiu prin ce miracol, căci 
nu poate fi vorba de un artificiu tehnic, am spus că pe 
atunci nu exista amplificare, corul se auzea până 
departe în radă, răsfrânt parcă în cupola cerească. Greu 
de înţeles mi se părea şi omogenitatea cântării, erau 
douăsprezece voci suprapuse, într-o armonie complexă, 


şi totuşi părea una singură, cu darul iarăşi miraculos de 
a emite sunete de înălţimi diferite, însă cu acelaşi 
timbru. 

Şi, în sfârşit, ca ultim miracol mă opresc la 
claritatea cuvintelor, pe care de obicei cântul le 
deformează făcându-le neinteligibile, dacă nu le ştii 
dinainte sau nu le ai scrise. Nu mă bucur de un auz mai 
ascuţit decât alţii, şi dacă desluşeam fiecare silabă, într- 
o dicţiune perfectă, înseamnă că la fel le desluşea toată 
lumea, în afara celor tari de ureche. Aşa se explică de ce 
ascultau toţi, într-o încremenire religioasă, mai 
cucernică decât în biserică; nu se auzea vorbă, foşnete, 
foiala obişnuită a mulţimii, nici măcar şoapte, ci numai 
cântecul, acompaniat de murmurul mării. 

Era cu adevărat un cor de sirene, pe care mai 
înainte doar mi-l închipuisem şi numai într-o mică 
măsură, dovadă că niciodată n-am înţeles de ce trebuia 
Ulise să ia măsuri atât de drastice spre a-şi feri 
companionii de vrajă. Sigur că aici, în radă, unde ne 
aflam adunaţi într-o mare comunitate, ne apăram unii pe 
alţii, vraja ajungea la noi diluata, împărţită în mii de 
şuviţe, şi dacă ne fermeca, nu putea să ne şi subjuge, 
ne-am fi împotrivit umăr la umăr. Mă tem însă că în 
largul mării, singur şi departe, de oameni, n-aş fi scăpat 
de primejdie. 

Sunt sigur de altfel că nici Ulise nu scăpase, 
povestea lui nu putea să fie decât contrafăcută, ca să 
păstreze în conştiinţa unei omeniri slabe ideea de vitejie 
şi forţă a unui viclean şi iscusit erou de legendă. Eu cred 
că în realitate Ulise a fost mult timp captivul sirenelor, 
şi ele nu i-au dat drumul să plece decât după ce i-au 
stors toată vlaga, când era bătrân şi nevolnic; aşa s-a 
întors Ulise acasă. 

Ideea nu-mi aparţine, am luat-o din balada pe care 
a cântat-o corul sirenelor în încheiere, o parodie eroi- 


comică, nu ştiu de cine compusă, poate un anonim, plină 
de umor şi de spirit. Captivul nu apare nicidecum ridicol 
în comentariul sirenelor, cum nu poate fi ridicol un 
şoarece în ghearele pisicii. Acesta este cuvântul, ele îl 
ţin în gheare ca pe un şoricel, nu-l brutalizează, îi arată 
chiar tandreţe şi duioşie, în schimb nu-i dau drumul. 

Replicile lui Ulise, implorarea lui, jelania, sunt 
numai subînţelese, nu puteau fi redate decât printr-o 
voce de bas sau bariton, fie măcar de tenor la o mare 
nevoie, şi ea nu avea ce să caute într-un cor de sirene. 

Îmi pare rău că n-am ţinut minte cuvintele, nu le-a 
notat nici Alex în caietul lui de lucru, ar fi fost bine să le 
reproduc în întregime, în locul rezumatului de mai 
înainte. Lăsând la o parte frumuseţea muzicală a baladei 
şi frumuseţea glasurilor, m-a captivat umplându-mă în 
acelaşi timp de nedumerire meşteşugul ieşit din comun 
al acestor fete, de a face viu şi prezent un personaj 
lipsă, reproducându-i lamentul în registre nefireşti 
pentru o voce bărbătească, şi izbutind totuşi s-o 
sugereze atât de bine, că parcă îl auzeam pe Ulise, 
exprimându-se convingător, printr-un glas de soprană. 

Deşi fără tâlcuri, ca balada lui Ulise, nu mi-au 
plăcut mai puţin cântecele dinainte, inspirate de viaţa 
misterioasă a mării şi de poezia ei tristă, căci marea, 
oricât am iubi-o şi oricâte bucurii ne-ar aduce, poartă în 
ea multe suferinţe ascunse. Aşa, de pildă, m-a mişcat de 
mi-au dat lacrimile cântecul despre agonia delfinului. 
Delfinul, când are o suferinţă, se tânguieşte de-ţi rupe 
sufletul, scoate din piept suspine şi gemete întocmai ca 
ale omului. Era un delfin rănit de moarte, pe care 
sirenele încercau să-l salveze, să-l ducă la vraciul lor, 
într-un castel de sub apa adâncă, şi ca să-i dea curaj îi 
făgăduiau că o dată rănile vindecate, cea mai frumoasă 
dintre ele, zâna mării Negre, îi va fi soţie. 


De neuitat au rămas multe altele dintre cântece, 
mă opresc la unul din ele, ca să închei cu ceva mai 
vesel, dialogul pescăruşilor cu sirenele. Nici nu mai 
încerc să înţeleg cum puteau douăsprezece glasuri de 
fată, la urma urmelor firave, să redea acea zgomotoasă 
polifonie rezultată din convorbirile pescăruşilor, ţipete, 
chemări, proteste, care la unele ore ale zilei fac să se 
zgâlţâie văzduhul. Corul sirenelor izbutea să redea nu 
doar aceste sunete, ci toată ambianța sonoră a unei 
asemenea scene, fâlfâitul aripilor, pulsaţia aerului, 
şuierul căderii vertiginoase a unei păsări, impactul cu 
apa, apoi strigătul ei de triumf când iese cu un peşte în 
cioc, sau în gheare, şi năvala întregului cârd care vrea 
să-i ia prada, în zbateri şi vânzoleală. 

După această turbulenţă prelungă, pescăruşii 
amuţeau deodată, cum se întâmplă şi în realitate în 
unele clipe, fără să înţelegi cauza, dacă îi conduce o 
rațiune sau numai capriciul. In timp ce ei planau, 
coborând spre apă, cu aripile larg întinse, cu ochii 
aţintiţi în jos, căutând să descopere ceva sub faţa mării, 
sirenele le ţineau o cuvântare aspră, învinuindu-i de 
lăcomie şi laşitate. „Cu ce drept vânaţi voi în apă, când 
trăiţi pe uscat ca toate păsările cerului! Acolo aveţi 
cuibul, acolo vă încălziţi ouăle, marea nu-i pentru voi o 
vocaţie, nu vă mai prefaceţi, ci doar un câmp de jaf, 
unde vă găsiţi hrana fără sudoarea frunţii!” „De la 
oameni am învăţat!” protestau pescăruşii, reluând larma 
de mai înainte. Apoi se linişteau din nou. ca să asculte 
replica următoare a sirenelor. „Nu-i adevărat, 
răspundeau acestea. Oamenii au învăţat de la voi! Când 
s-au născut ei pe pământ, voi goleaţi de mult mările de 
peşte!” 

Nu m-a interesat deloc controversa dintre 
pescăruşi şi sirene, n-am stat să mă gândesc cine avea 
dreptate; mi-a plăcut în schimb, şi am ascultat cu 


atenţie, cum era redat acest dialog, care poate se aude 
adesea pe malul mării, şi nu-l descifram. Nici astăzi nu-l 
descifrez, deşi stau să ascult ceasuri strigătele 
pescăruşilor. Când ei tac dintr-o dată, mă gândesc că 
poate ascultă mustrarea sirenelor, al căror glas oamenii 
nu pot să-l audă. Dacă l-am auzit o dată, a fost un 
artificiu, fetele acelea nu erau sirene adevărate. În 
schimb, cred că le cunoşteau secretele, altfel n-ar fi fost 
atât de sigure pe ele şi nu s-ar fi încumetat să imite 
păsările pe înţelesul nostru. Deşi cântecul era mai 
degrabă vesel, mi-a lăsat şi el o tristeţe, ideea că nu ştim 
niciodată cine are dreptate într-o dispută, de aceea, 
oameni, pescăruşi sau sirene, ne ascundem unii de alţii 
şi aşa începe singurătatea. 

Eram prea obosit de atâtea impresii; douăsprezece 
ore, de la zece dimineaţa, fusesem tot timpul cu atenţia 
trează, înmagazinasem prea multe imagini şi senzaţii, 
din care nici una nu-mi fusese indiferentă, de toate mă 
bucurasem, cheltuindu-mă fără economie, încât înainte 
de miezul nopţii îmi simţeam sufletul gol, ca o pungă 
fără nici o leţcaie. Mereu de-atunci înainte sfârşitul unei 
serbări m-a umplut de tristeţe, ceea ce oamenii nu 
înţeleg chiar dacă trec şi ei prin aceeaşi stare; e bine 
dacă poţi să nu uiţi repede o bucurie trăită, dar cum să 
nu te istovească dacă i-ai dat prea mult din suflet? Şi 
cum să nu te întristezi când tace muzica şi se sting 
luminile? 

Acum, în bejenia lui „Arhimede” era întuneric şi 
nu se auzea muzică. Focul de artificii care a izbucnit 
după ultimul cor al sirenelor umplând cerul de 
constelații albe, verzi, roşii şi galbene, mult mai 
puternice decât constelaţiile adevărate şi de sute de ori 
mai dinamice, a mai trezit în oameni o tresărire de 
bucurie, dar scurtă şi nedumerită, fiind cu toţii prea 
istoviţi ca să-şi dea seama ce reprezintă ele, o feerie sau 


o ameninţare, începutul sau sfârşitul războiului, cui 
aparţin cu adevărat, cerului sau infernului, şi ce vor să 
demonstreze, un triumf, sau o înfrângere? 

Până să ajungem în port şi să acostăm, în timp ce 
focurile bengale pornite de pe întreg orizontul, de pe 
uscat şi de pe mare, desenau deasupra lumii o cupolă 
incandescentă, trecuse miezul nopţii. AMarisa dormea, 
bărbaţii din familie au luat jilţul pe sus şi l-au dus până 
la trăsură. Puntea lui „Arhimede” era la nivelul cheiului, 
nu era nevoie de scară, ci numai de o schelă, o punte de 
lemn, cu câte o balustradă într-o parte şi-n alta, pentru 
cei neobişnuiţi cu vapoarele. 

Alex, în faţa mea, cu caietul la subţioară, mergea 
cam nesigur, pipăind puntea cu piciorul; nu era ametit, 
nu băuse nimic toată ziua. Când a ajuns la schelă, a 
bâjbâit cu mâna, până a găsit balustrada, şi atunci a 
pornit mai departe, într-un mers sigur, de vreme ce avea 
după ce să se ghideze; numai că el apucase la nimereală 
balustrada din dreapta cu mâna stângă, deci era în afara 
schelei, şi dacă nu l-ar fi oprit Panainte, cădea în mare, 
prăpădindu-şi hainele albe; ireparabilă ar fi fost 
pierderea caietului, nu ştiu cât pentru el, şi cât pentru 
mine. Printre însemnările lui din ziua aceea, nimic 
privitor la Serbările Marinei, fiindcă stătuse tot timpul 
cu ochii închişi, fără să le privească, una singură mi-a 
atras atenţia, părându-mi-se fără nici o legătură cu 
celelalte: „Meşterul care a făcut vitrourile de la Notre 
Dame, poate trăia după o fereastră acoperită cu beşică 
de bou şi lucra la lumina unui opaiţ”. La început, gândul 
lui mi s-a părut fără noimă, până ce deodată m-am 
gândit că poate stând cu ochii închişi în ziua aceea, Alex 
punea o fereastră opacă între el şi lume şi cine ştie ce 
uimitoare vitrouri îşi imagina atunci, şi ce sclipiri scotea 
din ele, la lumina unei scântei din creier, un opaiţ. 


Panainte îl zgâlţâi de braţ, să-l trezească. „Nu vezi 
pe unde calci? Deschide ochii!” 

Pompilia, care intrase pe schelă şi privea dintr-o 
parte, zise cu răutate: „Doarme de-a-npicioarelea!” Deşi 
îi era nepot şi-l invita adesea la masă, nu putea să-l 
sufere pe Alex, fiindcă se bucura de prea multă preţuire 
din partea AMarisei. Nu-şi sfârşi vorba că scoase un 
țipăt, bătu aerul cu braţele şi căzu retezată peste 
balustradă, de unde se prăvăli în apa murdară de păcură 
şi alte necurăţenii în spaţiul îngust dintre chei şi 
bordajul vaporului; nimeni nu avu timp s-o ţină şi, ca să 
spun drept, nimeni nu se emoţionă prea mult, ba unii 
chiar chicoteau, dându-şi coate. Îi aruncară un colac de 
salvare, apoi doi marinari coborâră pe scara de 
frânghie, unul o apucă de păr, mai viguros decât ar fi 
fost necesar, altul o încinse cu o parâmă, pe sub 
subţiori, iar alţii de pe punte o traseră în sus, smucind 
de ea fără s-o menajeze, balansând-o şi buşind-o în 
bordajul vaporului. 

Asemenea accidente se întâmplă în porturi şi 
uneori se pot termina cu o nenorocire, cum a fost cazul 
soţiei lui Zoba, nefericita Calipso. Nu am să spun că era 
o predestinare, un blestem de familie, care acum o 
atinsese pe Pompilia, dar mi-e imposibil să nu fac o 
legătură. Pompilia se alese numai cu vânătăi şi 
zgârieturi, şi bineînţeles cu spaima ca să nu mai vorbesc 
de rochia prăpădită şi de smocurile de păr smulse, că 
mult timp de atunci înainte rămase pe jumătate cheală, 
fiind nevoită să poarte perucă, neobişnuită pe vremea 
aceea decât pentru travestiuri. Nimeni nu se întrebă 
cum căzuse în apă, crezură că fusese un accident, 
alunecase, se speriase, nu mai avusese prezenţa de 
spirit să se agaţe de balustradă, şi chiar dacă ar fi avut- 
o, nu putea să se ţină, fiind prea grasă. 


Dacă întâmplarea s-ar fi terminat cu o dramă, 
desigur că eram dator să spun, şi aş fi spus ce văzusem; 
nu am nici o îndoială, o asemenea mărturie nu se 
cheamă trădare sau delaţiune. Am văzut cu totul 
întâmplător cum o saulă subţire, cu o greutate la capăt, 
zburând de pe punte, s-a încolăcit pe picioarele 
Pompiliei. Am întors repede capul spre locul de unde 
pornise, şi acolo, sub o barcă de salvare, l-am văzut pe 
Sofron, tocmai în clipa când smucea cu amândouă 
mâinile şi cu toată puterea de saulă. Era cât pe ce să 
spun că făcea totul râzând drăceşte, s-ar potrivi, însă de 
ce să mint, dacă n-am apucat să văd nimic mai mult 
decât gestul? Asta da, am văzut limpede. Pe urmă am 
auzit ţipătul şi ochii mi-au fugit înapoi, la Pompilia, care 
se prăvălea peste balustradă. 

A fost numai o farsă, au râs toţi, dar putea să se 
termine altfel şi ar fi trebuit să mă întreb încă de pe 
atunci dacă în Sofron, căruia îi purtam atâta simpatie, 
nu se ascundea o fiinţă blestemată, un monstru, cum m- 
am gândit când l-a ucis pe Raul în fundul mării, dintr-o 
atât de nestăpânită nevoie de răsplată, încât n-a mai 
ţinut seama de nimic, nici de propria lui viaţă, murind 
pentru onoarea unei surori care nu cred să fi meritat 
acest sacrificiu. 

Pe Pompilia n-avea de ce să se răzbune, vroia 
numai s-o pedepsească pentru firea ei bolnavă de 
invidie, pornită dintr-un egoism mai rău decât cancerul. 
Şi nu ştiu până unde urmărea să ducă pedeapsa, poate 
voise numai să-i pună piedică, să cadă lată pe schelă şi 
s-o facă ridicolă. Dacă aş fi putut să mă uit la el în 
clipele care au urmat, aş fi văzut că era palid de spaimă. 
Şi dacă n-ar fi fost acolo marinarii, s-o salveze pe 
Pompilia, nu mă îndoiesc că s-ar fi aruncat el în apă. lar 
dacă ar fi fost prea târziu şi nenorocita s-ar fi înecat, 
sunt sigur că şi-ar fi pus pe el îmbrăcămintea de 


scafandru şi n-ar mai fi scos-o până n-ar fi găsit-o, chiar 
dacă şi-ar fi dat duhul de oboseală. 

Pe punte, în faţa schelei stătea Zoba, ca şi când el 
ar fi fost comandantul, şi care cum pleca, trebuia să-i 
sărute mâna osoasă, iar eu, în câte o clipă, îi zăream 
scheletul sub haină. Panainte era un pas mai departe, în 
dreapta schelei, de unde saluta cu mâna la şapcă pe 
fiecare din oaspeţi, chiar şi pe cei de vârstă fragedă, 
nepoți şi nepoate, şi stranepoate, deşi, fiind prea mulţi, 
nici nu ştia ai cui sunt şi cum îi cheamă. Celor mici 
monoclul lui, crescut parcă din carne, le făcea frică, îşi 
închipuiau că aşa sunt ciclopii, pe care, ce-i drept, 
basmele nu-i descriu destul de clar şi pe înţelesul 
copiilor. 

În faţa lui, de partea cealaltă a schelei stătea 
Rozalia, el o chemase, fiind şi ea puţin gazdă; singură nu 
şi-ar fi îngăduit să pară mai mult decât ştia singură că 
este, bucătăreasa vaporului; restul, din partea ei 
rămânea taină. Rare sunt femeile care ştiu să-şi păstreze 
în măsură egală şi buna-cuviinţă, şi voia bună. Rozalia 
era mulţumită cu soarta ei, i se citea pe faţă, n-avea altă 
năzuinţă, şi dacă rochia pe care şi-o făcuse singură din 
pavilioanele codului de semnale plăcuse tuturor, ceea ce 
nu fusese greu să se vadă, avea în suflet destulă bucurie 
ca să mai dea şi altora. 

Peste noapte, gândindu-mă la câte văzusem în ziua 
aceea atât de bogată în impresii, am ajuns să cred încă o 
dată şi cu mai multă convingere că din toată serbarea 
nimic nu fusese mai frumos decât rochia Rozaliei. 


58 


Ceea ce urmează, ultimul episod, se întâmpla în 
zorii zilei de 1 februarie 1941. Soarele se ridicase 
deasupra orizontului pe care îl înroşise mai înainte şi 
care acum devenea roz, înainte de a fi albastru. 


Panainte îşi simţea inima strânsă deşi cea mai mare 
primejdie trecuse, insula Creta rămânea tot mai mult în 
urmă, navigau spre răsărit ca să se îndepărteze de 
drumul obişnuit al vapoarelor; peste câteva ceasuri 
puteau să pună cârma la sud, spre Port Said. Cerul 
senin, valurile prelungi, liniştite, anunțau o zi bună. Jos 
se auzea maşina, rotindu-se obosită; era şi el obosit, 
navigația pe lângă coastă şi printre insule, când 
veghease tot timpul îl istovise, avea umerii căzuţi, ochii 
roşii, obrazul tras, nu se bărbierise de la plecare, ţepii 
albi din barbă îi arătau deodată nu vârstă lui de atunci, 
mult timp ascunsă, ci una viitoare. Acum ar fi trebuit să 
se ducă în cabină şi să doarmă câteva ceasuri; 
timonierul putea să rămână şi singur, peste noapte se 
odihnise, la cârmă stătuse Panainte, storcându-şi ultima 
vlagă din trup şi din suflet. Dar cabina era plină de 
amintirea Rozaliei, şi fără ea alături n-ar fi putut să 
doarmă. Privi ghiveciul cu muşcata ei roşie, prins în 
peretele din faţa timonei; atunci simţi că fără Rozalia nu 
mai putea să trăiască. 

Nu erau trei luni de când trecuse pe lângă moarte, 
noaptea, în sunetele unui cvartet de Beethoven, la 
ultimul etaj al blocului Carlton. Venise în Bucureşti 
pentru o singură zi, rămăsese până târziu, în casa acelei 
nepoate numită Sibila, fata Adelei, măritată a patra 
oară: dacă trăia ar fi întrecut-o pe maică-sa. Bărbatul ei, 
violonist la Filarmonică avea invitaţi trei colegi din 
orchestră, violoncel, vioara doua, violă, cântaseră 
Beethoven, opt cvartele de coarde, erau la al nouălea. 
Panainte nici nu ştia ce se cântă, nu se pricepea la 
muzică şi un cvartet de coarde ar fi putut să-l 
înspăimânte. Dar prea puţini ştiu ce devine această 
muzică delicată şi dificilă, într-o cameră unde în afară 
de cei patru oameni, nu mai sunt decât cel mult alţi 
patru. Aşa se ascultă cvartetul de coarde, el a fost scris 


pentru o ambianţă intimă. Camera, cu tot cu mobilă, cu 
draperii şi covoare devine ea însăşi muzică. 

Panainte nu putea să se ridice, ar fi fost timpul să 
plece, avea tren peste două ceasuri, căzuse sub vrajă. 
De aceea, când îi văzu pe toţi sărind în picioare, cuprinşi 
de panică, nu înţelege ce se întâmplă nu le auzea 
tipetele, nici trosnetul zidurilor, acestea i se păreau 
prelungirea muzicii; iar prăbuşirea i se păru o alunecare 
de-a lungul unor lungi coarde de violoncel, violă şi 
violină. 

Se trezise la spitalul Colţei, cu o rană uşoară la 
tâmplă. Până atunci, dacă ar fi avut cunoştinţă de sine, 
starea lui ar fi fost totuna cu moartea, nu i s-ar fi părut 
hidoasă, nu i-ar fi fost frică... Din ceilalţi nu scăpase 
niciunul. 

Câinele scânci la picioarele lui, îl călcase fără să-şi 
dea seama; Panainte dormea, într-o falsă stare de veghe. 
Puse mâinile pe cârmă, să se ţină, şi îşi continuă somnul, 
cu pleoapele întredeschise. Ca prin vis vedea marea 
sclipind în soare, neputând încă să-şi ia culoarea 
albastră; ca prin vis îi strigă mecanicului, prin porta- 
voce: „Du-te în cală şi spune-le că pot să iasă pe punte.” 
Ca prin vis îl văzu pe mecanic străbătând puntea, 
deschizând uşa tambuchiului, dispărând pe scară. 

Unul câte unul ieşeau la lumină, livizi, cadaverici, 
veniţi parcă de pe lumea cealaltă. Ultimii fură Alex cu 
Zefira, apoi AMarisa. Cum şi când izbutise să se 
schimbe? În locul rochiei groase, de lână tricotată, îşi 
puse una din togile ei albe, de pânză topită, care, 
împreună cu semnul roşu de pe frunte, refăcut proaspăt, 
o făceau să semene cu o regină orientală, o Semiramidă. 

Toţi cum ieşeau pe punte se uitau la soare, îl 
visaseră tot timpul, nu-l mai văzuseră cu luni înaintea 
pribegiei, fusese o iarnă noroasă, nu sperau că au să-l 
mai vadă vreodată. 


Şi ceea ce nu vedea nimeni în lumina aceea 
sticloasă, întinsă pe apă până la orizont, şi dincolo, până 
la Asia Mică, o mină plutea în derivă, drept în faţa 
vaporului şi nu mai departe decât la o aruncătură de 
piatră. N-o vedea nici Panainte, lumina îl orbea şi ochii 
lui se odihneau obosiţi pe ghiveciul cu muşcate al 
Rozaliei. Avea şi el nevoie de această mângâiere, şi 
Rozalia de acest trist omagiu. 

Deodată, Arhimede care toropea întins pe 
picioarele lui, se ridică greu, tremurând din tot trupul 
şubred şi începu să urle, atât cât îl mai ţineau puterile. 
Urla neputincios şi jalnic, parcă vrând să-şi dea duhul. 
Crezând că moare, Panainte se aplecă, îl luă în braţe şi 
îl strânse la piept să-l mângâie. Dar câinele, cu ochii 
orbi îndreptaţi spre prova continua să urle, mai istovit şi 
mai disperat decât înainte. 

Soarele, bătând drept din faţă făcea să 
strălucească mina, ca şi cum ar fi fost el însuşi, dedublat 
şi căzut în apă; semăna cu o roată de giuvaeruri. 

— Veniţi să vedeţi ce splendoare! exclamă 
AMarisa, 


SFÂRŞIT 


RECAPITULARE 


Capitolul 1 


Nevoia povestitorului de a vedea marea. Drumul 
aventuros cu trenul mixt. Înghesuiala, înăbuşeala, 
negustorul de limonadă şi ceilalţi negustori de nimica 
toată. Apa de băut din gări. Cei care pierd trenul, cei 
care cad sub roţi; femeia cu laba piciorului zdrobită. 


Vagonul deschis, cu cherestea de brad, mirosind a 
răşină. Lanurile de grâu, în primejdie să ia foc de la 
scânteile locomotivei. Transbordarea, podul de vase, 
hamalii. Sosirea, marea văzută de pe acoperişul 
vagonului. Goana prin oraş, până pe plajă. Valurile 
înspumate cu gust de şampanie amară. 


Capitolul 2 


Apariţia lui Alex, hainele albe, lavaliera albastră, 
merindele alese, conversaţia, caietul de schiţe, căutarea 
subiectelor. Prin revelaţie, Alex descoperă în povestitor 
subiectul ideal. Casa AMarisei, ghicitoarea şi doftoroaia. 
Familia. Casa cu pretenţii princiare. Terasa, sarcofagele 
de răchită înnegrită. Cariatidele sărăcuţe. Sufrageria, 
masa uriaşă. Estrada, divanul, tronul AMarisei, farmecul 
ei, fluidul. Primele date despre familie, venirea lor în 
oraş, dintr-o direcţie necunoscută, fraţii şi surorile. 
Masa de seară, cu douăzeci şi patru de invitaţi din 
familie. Comentariile acestora şi ale servitorilor despre 
povestitor, subiectul lui Alex. Stridiile. Toaleta de oraş a 
AMarisei, înainte de plecare: botinele, pudra, parfumul. 
Două dintre surori. Despina şi Adela. Concluzie: rolul lui 
Alex în viaţa familiei. 


Capitolul 3 


Plecarea la cinematograf, trăsura, docarele, 
vizitiul Mustafiţă. Cinematograful, film cu Maciste, 
acadele. Exuberanţa AMarisei. Întoarcerea acasă, 
lămpile, odăiţa de la mansardă, patul, comoda, lavoarul. 
Marea, văzută pe fereastră, intre realitate şi vis; dâra 
lăsată de lună pe apă. Furtuna de peste noapte. 
Dimineaţa, o nouă privire asupra odăii, farmecul ei, 
culorile. Lupta valurilor cu digul. Un moment de 


răscruce pentru povestitor, între viaţă şi moarte. Primul 
cuvânt despre Prinţesă. 


Capitolul 4. 


Portul, unul din stâlpii primordiali ai lumii. 
Mirosul colonialelor şi celelalte mirosuri din port, 
cauciucul, vopseaua automobilelor. Scafandrul. Sirenele 
vapoarelor. Cunoaşterea nu este posibilă fără primejdie. 


Capitolul 5 


A doua seară, Alex îl duce pe povestitor la casa cu 
fete de pe Strada Căruţei Stricate. Mirosul bordelului, 
ruşinea şi spaima. O apariţie: fata neîntinată. 


Dimineaţă stânjenitoare. Continuarea portului, 
silozurile, grâul de pe câmp şi cel încărcat pe vapoare. 
„Arhimede”-vaporul şi Arhimede-câinele. Panainte, 
fratele AMarisei; deosebiri izbitoare între unul şi altul. 
Rozalia bucătăreasa; Sofron scafandrul, fiul lui Panainte. 
Sfat cu echipajul pentru meniul zilei; farsă neînţeleasă. 
Povestitorul coboară pe fundul mării, în costum de 
scafandru, experienţă unică pentru un copil de vârstă lui 
şi pentru un om de orice vârstă. Conflict cu autorităţile 
portului. Masa de seară, langustina. O nouă înfăţişare a 
lui Panainte, distinsă şi elegantă; un cuvânt despre 
nevasta lui şi despre fiică, două vipere deghizate. 
Albumul cu fotografii şi catalogul familiei. 


Capitolul 7 
AMarisa renunţă să meargă la circ, marea ei 


desfătare, ca să asculte de la povestitor ce a descoperit 
pe fundul mării. Carena vaporului văzută pe dedesubt, 


cochiliile lipite de tablă, repulsia; obiecte terestre 
pierdute sau aruncate în apă. Aterinele, labanii. 
Mormanul de încălțări omeneşti, văzute şi închipuite de 
povestitor. Condurul Cenuşăresei. 


Capitolul 8 


Camera lui Alex, caietul lui de lucru; schiţe pentru 
o povestire: Moartea Prințesei. Obsesia povestitorului 
pentru această făptură misterioasă şi dispărută. Apariţia 
Prințesei pe dâra lunii, suprapusă şi confundată cu a 
fetei în rochie albă de pe Strada Căruţei Stricate. 
Materializarea ei pe plajă, salutul, apoi plecarea şi 
dispariţia în flăcări. 

Povestea Prințesei, reconstituită de povestitor 
după schiţele lui Alex. Portretul, asemănarea ei cu 
îngerii de pe tăbliile patului. Caracterul Prințesei, 
cochetăria, imprudenţa. Cabana de sub munte. Zamfir şi 
Ileana. Provocările Pătimirile lui Alex după vizita în 
Strada Căruţei Stricate, gaz. Incendiul, moartea 
tuturora. 


Capitolul 10 


Pătimirile lui Alex după vizita în Strada Căruţei 
Stricate. Bazinul de petrol din port, amintirea 
rafinăriilor incendiate şi trimitere în viitor, la sondele 
încă necunoscute povestitorului, ca şi atâtor alţi oameni. 
Benzina şterge ce murdăreşte păcura. Spaţiul 
povestitorului se măreşte, bazinul de cherestea, pădurea 
de fag. Poezia ei în anotimpuri. Căutarea pădurii de 
brad, încă necunoscută. Întâmpinarea mamei 
povestitorului, drumul la gară cu trăsura AMarisei, 
primirea cu fanfară. Durerea de cap vindecată cu fluide. 
Viaţă tihnită şi răsfăţată. 


Capitolul 11 


Cumpărături pentru petrecerea pe mare. Băcănia 
domnului Sasu, grandoarea şi bogăţia, inepuizabilele 
produse; digresiune, pornind de la sacii cu cafea; 
salonul, mahalaua, cafeneaua. Hala de peşte, morunul 
uriaş, capul lui asemuit cu Alex. Brutării vestite. 
Depozitul de vinuri, fratele domnului Sasu; catedrala 
subpământeană. Ceva despre facerea. Învechirea şi 
păstrarea vinului. Istorie: familia Sasu. Ascensiunea, 
decăderea, dispariţia. Degustarea vinului. Ceremonia 
bacantelor. Documentându-se, Alex se îmbată; urmarea 
lamentabilă. 

Magazinele oraşului, prosperitatea, dezvoltarea pe 
verticala. ca la New York, vitrinele fanteziste, odaia de 
baie, spectacolul cu femeia scufundată în spumă şi 
presupus goală, afluenţa publicului, scandalul, 
intervenţia Ministerului de Interne. Magazinul de 
automobile, vitrina în mişcare, ieşirea în peisaj. Relaţia 
oraşului cu portul, schimbul de mărfuri, relaţia grâu- 
automobile. 


Capitolul 13 


Serbarea AMarisei, vaporul „Arhimede”, nouăzeci 
şi cinci de suflete, o parte din membrii familiei; 
imposibilitatea povestitorului să-i înregistreze în 
memorie. Vremea frumoasă, ieşirea din port; în 
aşteptarea răului de mare. Dorinţa de furtună, căutarea 
mării, încercarea de a o cunoaşte în părţile ei invizibile. 
Familia AMarisei devine subiectul povestitorului. 
Personaje prinse la întâmplare. Întoarcere la venirea 
AMarisei pe vapor, cu Zoba, primul din fraţii gemeni, 
socotit capul familiei. Ceremonia primirii. Baldachinul 


de pe dunetă, pentru oaspeţii de onoare. Toată lumea 
sărută mâna lui Zoba. Povestitorul constată că Zoba 
murise mai de mult, şi stătea ţeapăn cu mâna întinsă. 
Lăutarii, marşul marinei. Zefira, fetiţa infirmă, cu 
porumbelul pe umăr. Mortul e dus pe neobservate într-o 
cabină. Locul lui îl ocupă imediat fratele geamăn; 
garoafa de la butonieră. Mulţi îl iau drept primul Zoba. 
Şi chiar cei informaţi încep să uite întâmplarea. Marele 
pavoaz; tortul AMarisei. Sala maşinii, Arhimede-câinele. 
Mersul spre larg. Dansul tinerilor, jocul copiilor, 
balansul vaporului şi balansul beţivilor. Isprava lui 
Sofron, Rozalia, bucătăreasa, sub o înfăţişare nouă, 
seducătoare. Dispariţia ei împreună cu Panainte. 


Capitolul 14 


Rozalia şi Panainte refugiaţi în cabina unde zace 
mort Zoba. După perdeaua care acoperă patul mortului 
se aprinde lumina. Vocea macabră. Rozalia fuge 
înspăimântată cu pantofii în mână. Întâlnirea cu al 
doilea Zoba, viul. Panainte înfruntă mortul, care zace 
mai departe fără să fi făcut vreo mişcare; becul, 
deşurubat s-a aprins singur din cauza balansului. 
Apropierea furtunii neprevăzute, întoarcerea în grabă, 
presiunea mărită în caldarină, forțarea maşinii. 
Dezlănţuirea furtunii, ţipete, spaimă, lumea se refugiază 
în cală. AMarisa rămâne singură, uitată de ceilalţi pe 
dunetă. Puntea de comandă: povestitorul vede ca la raze 
roentgen scheletul şi inima lui Zoba al doilea. Lupta cu 
valurile. Mecanicul îl aruncă pe Arhimede-câinele afară 
din camera maşinii; joaca povestitorului cu câinele, pe 
furtună. Mizeria omenească din cală; anonimizarea 
mulţimii. Alăptarea pruncului în scutece, mama îşi arată 
sânul uitând de pudoare. Alex în mijlocul panicii. 
Părerea lui despre porumbelul Zefirei. Apel de salvare 


venite de la un vapor în primejdie. Intrarea în port. 
Reapariţia ciudată a AMarisei. Porumbelul mort. 
Plângere împotriva bucătarului, care a omorât 
porumbelul exasperat de frica furtunii. Suferinţa Zefirei. 
Judecata AMarisei, plecarea ei rece şi enigmatică. 


Capitolul 15 


Înmormântarea lui Zoba. Casa şi ceva din viaţa lui 
Zoba al doilea; numeroasa progenitură. Calipso, 
fotografiile în mărime naturală. Masa meschină. Calipso 
văzută prin ochiul povestitorului. 

Plecarea spre sud, seara, pe mare. Calipso cade în 
apă, Zoba alege între salvarea ei şi a geamantanului cu 
bani. 


Capitolul 16 


Vizită la Iani Talabă. Arca lui Noe. Explicaţia 
numelor diferite ale fraţilor. Cornul de vânătoare, 
maimuța, Siţa, anunţă sosirea vizitatorilor. Elefanții, 
moartea lor la bombardamente. Cămila, focile, ursul alb, 
delfinul. Prietenia lui Iani Talabă cu animalele. Casa, 
interior de mănăstire. Copiii, baia de sâmbătă seara. 
Beatrix, stăpâna casei, portretul ei şi al lui Iani Talabă. 
Regimul vegetarian al gazdelor şi al animalelor. 
Excluderea carnivorelor. Adaptarea focilor, ursului alb, 
delfinului la regim de legume. Iedul şi prietenia lui cu 
papagalul de Colorado. Şoricarul, Saint Bernardul. 
Cocostârcul; restul câinilor. Iani Talabă se lipseşte de 
pisici, fiind imposibil să le dezveţe de carne. Copiii 
mănâncă mezeluri pe furiş; făţărnicia. Fata mai mare, 
domnişoara, mănâncă şuncă de Praga. Amintiri despre 
un vegetarian hrănit cu fleici în sânge şi chiftele. Beatrix 
rămâne singură serile. 


Capitolul 17 


Irmingarde, portret. Costumele de baie în epocă. 
Plaja despărțită în două, atentat la bunele moravuri. 
Irmingarde, caracter de walkirie. Casa ei, veveriţele, 
porumbeii, mamă secretă, nepoţii şi strănepoţii, crescuţi 
de ea cu o dragoste disimulată. Despre palate, Maria 
Tereza, nesăţioasa. De la casele oamenilor, la casa 
Irmingardei, căreia rudele îi spun Emma. Cântecul 
pentru Eliza. Prânz la Irmingarde, masa, mâncarea. 
Completarea portretului: braţul, mâna, zâmbetul, glasul. 
Seară de muzică în parc, cu Alex şi Zefira. Liedurile 
Emmei. Douăzeci şi doi de auditori, din şaizeci de mii de 
locuitori ai oraşului. Povestitorul simte muzica prin 
emoția Zefirei. Despre cântărețe. Artificiile, amplificarea 
de astăzi. Şcoala Emmei la Londra, şapte ani de studii. 
Recitalul în faţa publicului exigent al oraşului. Tracul 
Emmei, seara catastrofală. Enunţul sfârşitului: Emma se 
mărită într-un târziu şi se omoară. 


Capitolul 18 


Revenire la casa lui Zoba. cu fotografiile fostei 
neveste. Prânz la Panainte. Pompilia, bolnavă de invidie. 
Foc la tapiţerul de alături. Satisfacţia Pompiliei, fără 
motive. Pisicuţa, (Cuţa), ochi albaştri, timiditatea, 
roşeaţa obrazului; povestitorul îi pică în mreje. Portretul 
fizic al Pompiliei, carnivora nesătulă. Sofron, fiul venit 
cu întârziere n-o cruţă pe Pompilia: la tapiţer au ars 
numai câteva saltele: groaznica dezamăgire. Farsa lui 
Panainte. Moartea inventată a doamnei Lambru. 
Pompilia jubilează. Cine este doamna Lambru? O femeie 
excentrică, frumoasă, provocătoare, bogată. Pompilia o 
denunţă zadarnic ca spioană. Farsa AMarisei înaintea 


celei a lui Panainte; ea îi destăinuie Pompiliei viitorul 
strălucit al doamnei Lambru. Pompilia se îmbolnăveşte 
de icter. Sfârşitul farselor, proiectat în viitor; Pompilia 
se întâlneşte cu doamna Lambru, vie şi prosperă. 
Spasmul cerebral, paralizia. În prezent: Povestitorul 
este tot mai prins de Pisicuţa; părerea lui Alex în 
această privinţă; aspiraţia lui faustiană. Casa lui 
Panainte privită de afară. Odaia Pisicuţei, privită 
dinăuntru; un pat pitic, o bancă de marmoră, o carte de 
versuri. Seară de lieduri, în parc; atingerea corporală a 
Zefirei i se transmite povestitorului ca fiind a Pisicuţei. 
O întrebare a lui Alex, în caietul de lucru:.. Poate Zefira 
să fie o tentaţie?' Pisicuţa îl invită pe povestitor la 
plimbare. Pregătirile, înfrigurarea, temerile, banii de 
îngheţată. Apariţia lui Raul, seducătorul, tulburarea 
Pisicuţei şi dezmeticirea povestitorului. Ea izbuteşte din 
nou să-l orbească; aşa cad peştii în plasă. 


Capitolul 19 


Anatol Radovici. Sanatoriul, copii bolnavi, 
imobilizaţi pe terase. Cine îndură mai greu infirmitatea, 
bărbaţii sau femeile? Masa familiei, după-amiezile sub 
nucul bătrân, gramofonul; „Pacific 231”. Venirea 
delegaţiei, alegerea lui Anatol Radovici ca primar, prin 
consensul oraşului. Cum interpretează povestitorul, la 
vârstă lui de atunci, uvertura la Tannhăuser. 


Capitolul 20 


Palatul Primarial, ocuparea lui simbolică de Anatol 
Radovici. Folosindu-se de lipsa acestuia, intendentul 
închiriază camere viligiaturiştilor cu situaţie bună. Într-o 
vară doamna Lambru închiriază tot Palatul, dă recepții 
în văzul lumii, îi trimite invitaţie chiar lui Anatol 


Radovici. Santinelele de la intrarea Palatului, ca la 
Buckingham. Campania lui Jordie împotriva primarului; 
reducerea lui la tăcere de o delegaţie cu bastoane 
ascunse sub pulpana paltonului. Primarul refuză 
onorurile şi paza obişnuită în jurul demnitarilor. El vinde 
legal Cadillacul primăriei, şi circulă numai cu trăsura 
AMarisei; uniforma de ceremonie a lui Mustafiţă, 
vizitiul. Prosperitatea oraşului, surprinzătoare înflorire 
economică, renovarea fațadelor, curăţenia străzilor, 
îmbrăcămintea îngrijită a cetăţenilor, ateliere de reparat 
gratis tocurile scâlciate. Serbări, muzică în parcuri, 
arbori decorativi şi pomi fructiferi pe stradă, un miliard 
de petunii. Redeschiderea Cazinoului; faimosul 
regulament al lui Zoba. Cartofor încercat într-o lungă 
viaţă. Măsuri ca niciun cetăţean al oraşului să nu se 
poată ruina. Măsuri pentru salvarea străinilor rămaşi în 
sapă de lemn; şiragul de covrigi oferiţi de Primărie 
păgubaşilor, datorită unei triste experienţe a lui Zoba. 


Capitolul 21 


Desființarea gardului de pe plajă şi a paravanelor 
de pânză de pe mare. Modernizarea costumului de baie, 
un stimulent pentru progresul spiritului. Enormul flux 
de viligiaturişti, înmulţirea trenurilor, dispariţia trenului 
mixt pentru sărăcime. Camera de închiriat. Extinderea 
oraşului de-a lungul mării; hoteluri, vile, o nouă bogăţie. 
Ghicitoarele şi vrăjitoarele, farmecele. Campania.. 
Universului care publică în acelaşi timp reclamele 
incriminatelor: banul n-are miros, sau ce face dreapta 
nu ştie stânga. Atacurile împotriva AMarisei; numai 
Jordie se abţine, de frica bastoanelor. Urzeala 
Episcopului împotriva Primarului, lovitura indirectă prin 
cumnata acestuia din urmă, AMarisa. În primejdie de a 
fi expulzată din oraş, AMarisa caută o mănăstire unde să 


se retragă; nimeni neprimind-o proiectează să-şi 
construiască o mănăstire personală. Boala de picioare a 
Episcopului, arterită obliterantă, gangrena, necesitatea 
amputării urgente. Sfatul Soborului; un Episcop fără 
picioare nu-şi poate exercita funcţia sacerdotală. 
Miraculoasa intervenţie a AMarisiei, vindecarea rapidă, 
răsplata meschină. 


Capitolul 22 


Familia Adelei, masa de joia. Arheologul Remus 
Gregorian, al şaselea soţ al Adelei şi tatăl Zefirei. 
Meritele ştiinţifice ale arheologului; mormântul lui 
Tutankhamon, semnalat de el, înainte de a-l dezgropa 
alţii. Boala misterioasă adusă din Egipt. Agonia. Inutila 
intervenţie a AMarisiei. Însoţitorul lui în Egipt, moare 
de aceeaşi boală misterioasă. Completarea portretului 
lui Remus Gregorian; povestitorul îi prevede o moarte 
prematură, prin fatalitatea de a fi soţul Adelei, ai căror 
bărbaţi muriseră cu toţii tineri. Mormintele lor, grupate, 
cele mai frumoase şi mai îngrijite din tot cimitirul. Al 
şaptelea bărbat moare şi el, dar după dispariţia Adelei. 
Acesta nu e o fiinţă malefică, mai degrabă e o 
nenorocoasă. Adelaida, fata ei mai mare, frumoasă, 
instruită, se mărită la douăzeci şi doi de ani, din 
disperare, fiindcă nimeni nu o cere de nevastă, şi nu 
găseşte alt bărbat decât pe Amiralul, de două ori şi 
jumătate mai vârstnic. Sibila, sora mai mică, la douăzeci 
de ani e măritată a treia oară; seria nu se termină. 
Aventurile ei. Şeful muzicii militare, marşul din Aida. 
Scurta căsnicie, întoarcerea acasă; Remus Gregorian o 
reprimă cu biciul. Portretul Sibilei: cârnă, buzată. 
Corect: cu nasul în vânt şi cu gura voluptoasă. Pensionul 
ţinut de Adela, unde nu sunt primite decât fete foarte 
frumoase. Invidia familiilor cu fete urâte. Pedagogia 


Adelei: mai bine să ai remuşcări decât regrete; cu alte 
cuvinte, nu te abţine de la ceea ce îţi place. Idila lui 
Gabriel, fiul Adelei, cu o fată din pension; amândoi 
aplică principiul, fără întârziere. Elev la Şcoala Navală. 
Gabriel îl duce pe povestitor să viziteze un bastiment de 
război britanic, aflat în vizită, cuirasatul HMS”Victory”. 
Fascinaţia, beatitudinea povestitorului, telemetrul 
timona, hamacele, cazanele, turbinele. S-a hotărât în 
cele două familii ca după ce Gabriel termină şcoala s-o 
ia de nevastă pe fata sedusă; de Crăciun aceasta moare, 
la o operaţie de amigdalită. Durerea Pompiliei. 


Capitolul 23 


Suferințele povestitorului, datorate Pisicuţei. 
Aşteptarea lui zadarnică în ploaie şi pe furtună. Fiindcă 
rezistă până la urmă, povestitorul se socoteşte că 
triumfă asupra Pisicuţei, tocmai fiindcă ea nu vine. 
Scrisoarea lui de dragoste, inutilă, ricoşată întâi în 
caietul lui Alex, apoi la Raul, seducătorul. Când îl 
reîntâlneşte, după ce îl căutase cu disperare prin tot 
oraşul, seducătorul nu pierde vremea. O înghesuie la 
iuţeală pe banca unde povestitorul o aşteptase zadarnic; 
urmările fiind nefericite, se poate spune că era 
răzbunarea soartei. Decăderea Pisicuţei, dusă până la 
cea mai josnică dintre umilinţe. Cu mintea rătăcită. Ea 
iese în pielea goală pe balcon şi se arată mulţimii. După 
o noapte la casa de nebuni îşi revine, uită cu desăvârşire 
trecutul, îşi regăseşte puritatea şi se mărită onest cu un 
inginer de mine. 


Capitolul 24 


Sofron o răzbună pe soră-sa. Barul de la intrarea 
în port, impertinenta lui Iordan, prietenul lui Raul, care 


se laudă cum au batjocorit-o în grup pe Pisicuta. 
Capturarea lui. Torturarea în cala vaporului, legat cu un 
cârlig în limbă, sa nu mişte, să nu vorbească. Aducerea 
lui Râul. Maltratarea şi batjocura. Sofron îl îmbracă în 
costumul de scafandru, apoi îi dă drumul în apă şi în 
timp ce companionii lui pompează aer, crezând că este o 
glumă, Sofron. cu minţile pierdute de furie se scufundă, 
se încleştează de Raul, taie furtunul de aer şi mor 
împreună. 


Capitolul 25 


Un an mai târziu Pompilia dă nas în nas cu 
doamna Lambru, pe care o credea moartă prin farsa lui 
Panainte. Constatând tinereţea, prosperitatea şi 
îndrăzneala rivalei (?), Pompilia face congestie 
cerebrală, rămâne paralizată şi cu minţile rătăcite, atât 
de bulimică încât e în stare să mănânce o găleată cu 
ciorbă la o singură masă şi să nu pe sature. Când soarta 
se răzbună poate fi mai crudă decât oamenii! 


Capitolul 26 


Irmingarde, numită nepotrivit Emma, ocupă 
primele pagini ale capitolului. Evoluţia lui Alex. Notiţele 
lui privitoare la povestitor; acesta şi le însuşeşte în cea 
mai mare parte şi multe din ele sunt reproduse în cartea 
de faţă. Interesul crescând al lui Alex pentru Zefira care 
îi devine un fel de logodnică. Valsul, ca mod de 
exprimare al omului; Ritmurile vieţii noastre, ritmuri în 
doi timpi: marşul, respiraţia; ritmul în trei timpi, somnul 
liniştit, valsul şi visul Valsând, Zefira învaţă să umble şi 
îşi uită cârjele. 


Capitolul 27 


Schimbare de decor fundamentală şi obligatorie; 
nevoia de a completa cronica, prin alt peisaj şi alţi 
oameni. Sosirea în casa domnului Neagoe, la invitaţia lui 
Trandafil, rudă prin alianţă; o noapte de mers prin 
noroaie. Apariţia Mirei, îmbrăcată în soarele dimineţii. 
Trandafil încearcă să compună muzică matematică. 
Restul familiei: Rita, fata cea mai mică, mincinoasă 
simpatică, şi Tinca, îndrăgostită nebuneşte de Traian, 
fratele lui Trandafil; acest al treilea fiu al domnului 
Alcibiade, în trecut teolog, îndrăgostit la fel de 
nebuneşte, renunţă de dragul Tincăi la gândul să devină 
mitropolit, fără trepte intermediare şi la urmă Patriarhul 
ţării. Cât este de sărac povestitorul, într-o lume bogată. 


Capitolul 28 pag. 295 


Scalda Satanei, locul unde Traian a socotit că se 
pot găsi noi pungi de păcură. În jur, sondele domnului 
Neagoe, cele mai vechi din ţară, sunt sleite şi se 
ruinează. Mina proiectată şi realizată de Traian, cu 
scopul de a capta în fundul ei toate sursele de păcură 
părăsite. Drumul cu Mira la mină; povestitorul abia 
îndrăzneşte să o privească, în vacanţa următoare, vara, 
povestitorul coboară în mină, de data aceasta cu Rita; în 
liniştea acelor adâncimi unde păcura se adună picătură 
cu picătură, el desluşeşte prin pământ, murmurul mării. 


Capitolul 20 


Până atunci: Simpatia Mirei pentru povestitor şi 
explicaţia ei, tardivă. Drumul la „observator”; stejarii de 
un secol şi jumătate, îmbrăţişarea abstractă. Datul cu 
sania pe iarbă, rostogolitul împreună cu Mira; 
îngăduitorul domn Neagoe. Viaţa celorlalţi: Tinca îl 


aşteaptă tot timpul pe Traian, Trandafil studiază şi 
compune muzică matematică, Rita complicată şi 
inexplicabilă, candoare amestecată cu diabolism. 
Ostilitatea ei faţă de povestitor. Noaptea de înviere; 
povestitorul se duce în drum să aprindă lumânarea Ibiei, 
care aşteaptă să treacă oamenii de la biserică. Ibi, o 
nevastă tânără, o fetişcană, poate nu frumoasă dar plină 
de farmece, trebuia amintită mai devreme, dar 
povestitorul i-a păstrat locul şi n-o să i-l ia nimeni. 
Ascensiunea cu Mira în turnul observatorului, încercare 
penibilă care îl umple pe povestitor de spaimă şi 
umilinţă. Răsplata: descoperirea peisajului şi a mării 
ascunse sub pământ, cu sensuri negândite de oameni. 


Capitolul 30 


Mira îi scrie povestitorului la şcoală; tentaţii. 
Invitaţia în vacanţa de vară; povestitorul se duce, dar n- 
o mai găseşte, e dispărută şi nimeni nu spune o vorbă; 
locul ei îl ia Rita, deşi are un logodnic. Ibi, văzută de la 
fereastră. Bob, logodnicul, îi face povestitorului 
confidenţe indiscrete cu privire la disponibilitatea Ritei 
pentru dragoste, pe care el o reprimă cu o castitate 
grobiană. Din priviri, între povestitor şi Rita se naşte o 
complicitate neclară. 


Capitolul 31 


Poziţia Alexandrinei în casa domnului Neagoe, 
unde se află fiind mama lui Traian, ginerele. Un cuvânt 
despre Ştefania, mama fetelor, şi ea dispărută. Venirea 
stupefiantă a domnului Pretoreanu; admiraţia lui 
indiscretă şi prea stăruitoare pentru Alexandrina. 
Automobilul Bentley, egal cu Rolls-Roice aşteaptă la 
poartă, cu Garibaldi în picioare, lângă portieră. Pe 


strapontinele din spate se vede carabina. Apariţia Ibiei, 
o ispită mai mare decât automobilul. Plecarea pripită a 
musafirului nepoftit. La trei ani după război, domnul 
Pretoreanu, paralitic, se sfârşeşte în căruciorul 
neuroelectronic adus din America, un prototip care 
costă cât automobilul Bentley şi funcţionează automat, 
cu impulsuri din creier. După plecarea domnului 
Pretoreanu, atmosferă destinsă, ca de sărbătoare; drum 
la observator cu toată familia. Rita. Nunta furnicilor în 
Poiana Miresei. Ascensiunea în turn, ameţeala Ritei, 
făgăduiala ei indirectă dar neechivocă. Buchetul de nu- 
mă-uita, joc şăgalnic şi tandru. Venirea Ştefaniei, 
frumoasă şi elegantă, cu şareta poştaşului, hodorogită. 
Atitudinea ei teatrală, purtarea elegantă a Alexandrinei. 
Agresivitatea Ritei atrage şi mai mult admiraţia 
povestitorului. 


Capitolul 32 


Cartea lui Alex, Viaţa în adâncime, titlu greşit, 
fiindcă e vorba de adâncime la propriu, în fundul apei. 
El reproduce descrierea povestitorului, după experienţa 
de scafandru. 

Reflecţii despre poeţii şi scriitorii de altădată. 
Dezamăgiri prilejuite de cartea lui Alex, tipărită în 
condițiuni prea luxoase, cu cheltuiala AMarisiei. 
Fotografia lui cât toată pagina, „cap de expresie”, cu un 
deget la tâmplă. Ce aduce nou scrierea lui, faţă de 
trăirea povestitorului? Greşeala de a-şi căuta subiecte, 
în loc să aştepte ca ele să vină singure. 


Capitolul 33 


Frantisek, bărbatul Ibiei. Ibi stă la soare mai mult 
dezbrăcată. Povestitorul îl imită pe Gabriel în jocul cu 


oglinda. După încercări infructuoase, însoţite de 
pantomimă, Ibi încuviinţează şi într-o seară, când 
Frantisek lucrează în mină, leagă câinele, semn că 
povestitorul poate să vină. Camera Ibiei, lampa făcută 
mică, farmecul nopţii cu lună. 


Capitolul 34 


Moartea Regelui Ferdinand. Ridicola costumaţie 
de doliu a lui Bob, ca şi când ar face parte din familie. 
Drumul la gară, cu maşina, ostilitatea neascunsă a Ritei 
faţă de logodnic. Despre pălăria tare şi despre portul 
pălăriei în general. Trenul mortuar, locomotiva 
îndoliată, vagoanele-salon, platforma cu catafalcul lângă 
care stă de veghe noul Rege, de vârstă când se merge la 
grădiniţă. Întoarcerea, sentimente ambigui faţă de Rita, 
teamă, tentaţie. 


Capitolul 35 


Viaţa în casa domnului Neagoe. Bazinul de înot. 
Portretul Ritei, ochii fascinanţi, plini de forţă 
diavolească, privirea irezistibilă. Costumul de 
baie”Jantzen”. Costumele Ritei. Ibi continuă să existe, 
dar în felul ei există şi Rita. Înotul, jocul echivoc cu 
picioarele pe sub apă. Peisajul, marea şi câmpia. Cu Ibi 
în pădure, noaptea, o altă faţă a faptelor; cu Ibi în vârful 
observatorului, o altă senzaţie a dragostei; marea 
ghicită în depărtare. 


Capitolul 36 
Irmingarde se omoară în noaptea nunţii. Apariţia 


ciudată a logodnicului, lord din tată în fiu, Sir 
Regginald, cu numele de familie Camberra, inexplicabil 


la un cetăţean nobil al Marei Britanii. Aversiunea lui 
pentru muzică. Norocul de a o fi văzut pe Irmingarde cu 
peste două decenii în urmă, la recitalul ei de la Londra, 
unde nu putuse să scoată un sunet. Sir Regginald. 
Socotind că îi era predestinată prin acele momente de 
muţenie, aşteaptă douăzeci şi trei de ani să-i moară 
nevasta şi atunci vine s-o peţească. AMarisa, singura în 
drept să hotărască, e câştigată. Parfumul lui. O 
renumită şi rară apă de colonie englezească o subjugă. 
Cu groaza în suflet Irmingarde se supune, acceptă nu 
doar să se mărite, ci şi să nu mai cânte niciodată, 
condiţie pusă de logodnic. În aşteptarea nunţii, 
Irmingarde încearcă o ultimă oară pianul, care însă nu 
mai scoate nici un sunet. Crezând că şi-a pierdut auzul, 
Irmingarde fuge pe malul mării, unde aude limpede 
valurile rostogolindu-se lin pe plajă. 


Capitalul 37 


Câteva cuvinte în limba Ibiei, maghiara. 
Povestitorul izbuteşte să înţeleagă convorbirea ei cu 
Frantisek, venit pe neaşteptate în puterea nopţii. Printr- 
o stratagemă diabolică, născută din disperare, Ibi 
izbuteşte să-l îndepărteze şi întâmplarea rămâne fără 
urmări. Frantisek a plecat de la mină fiindcă presimte că 
va fi o nenorocire, o năvală de ape, le aude murmurul, 
apropiindu-se. Acelaşi murmur l-a auzit şi povestitorul, 
credinţa lui rămâne că erau valurile mării, răzbind din 
depărtare. Prevenit, domnul Neagoe îi cere explicaţii lui 
Traian; urmează o discuţie cu vorbe aspre. Alexandrina 
pleacă jignită. La fel se socoteşte dator să facă 
povestitorul, însă Rita îl opreşte, autoritară şi 
promițătoare. 


Capitolul 38 


Tentativa mârşavă a lui Bob de a intra noaptea în 
camera Ibiei; câinele, nelegat îl încolţeşte şi abia scapă 
din colții lui, hărtănit, cu hainele ferfeniţă. Leşinat pe 
covorul din sufragerie, Bob îşi revine când domnul 
Neagoe coboară scările, cu puşca în mână, să împuşte 
câinele; el mai are duh să spună că-i vina lui, nu a 
câinelui. Faţă de această purtare cavalerească, 
povestitorul îşi schimbă sentimentele faţă de Bob, îi 
recunoaşte o anumită nobleţe. 


Capitolul 39 


Pentru Irmingarde, parfumul seducător al 
logodnicului este oribil, un amestec de dezinfectante 
puternice, creolină, formol, acid fenic. Nunta. 
Irmingarde vine la Episcopie cu o mantilă albă, dar când 
o scoate, rămâne în rochie neagră de doliu. Stupefacţia 
episcopului, a soborului şi a publicului. Aşa slujba nu se 
poate face, dar neînduplecata AMarisa salvează situaţia, 
punând peste rochia de doliu a miresei, mantila albă. Ea 
nu poate să salveze totul, drama rămâne să se producă. 


Capitolul 40 


Venirea mirelui în casa miresei, cu valiza în mână, 
oribilă imagine. Mirele intră în dormitor, apoi se duce la 
baie de unde iese într-o pijama ca de purpură. Mirosul 
lui a devenit terorizant, parcă şi-ar fi turnat pe el o sticlă 
întreagă de dezinfectante. Irmingarde nu poate să 
suporte. Fuga, rostogolirea pe faleză, goana pe plajă, 
înecul. Valurile o aruncă pe dig, sfâşiată, în locul unde 
odată ar fi trebuit să se înece povestitorul. 
Înmormântarea. Zefira la picioarele catafalcului. 
Monumentul funerar, comandat de AMarisa celui mai 


renumit sculptor al vremii. (Poate din remuşcare?) Un 
catafalc de marmoră neagră, şi la picioarele catafalcului 
un înger de marmoră albă. Îngerul nu putea să fie decât 
Zefira, deşi sculptorul n-o văzuse niciodată. Pe soclu 
scria numai numele, „IRMINGARDE”. Binecuvântată 
idee! 


Capitolul 41 


Prima frunză îngălbenită de toamnă. Întrecere de 
durată la înot cu Rita; cine câştigă îşi poate exprima 
orice dorinţă, îndârjirea ei dusă până la inconştienţă. 
Pierderea cunoştinţei, povestitorul o salvează presându-i 
ritmic pieptul în pieptul său, ca să-i redea respiraţia. 
„Nu-i nevoie să-mi ceri nimic; ştiu ce vrei de la mine!” 


Capitolul 42 


Atmosferă încordată în casă. Domnul Neagoe îl 
întreabă pe povestitor ce s-a întâmplat la bazin. De 
întrecere ştiu şi Bob şi Tinca, fără să-şi închipuie însă că 
Rita era să se înece. Povestitorul se simte vinovat, de 
aceea tace cu ochii pe faţa de masă; să spună adevărul 
ar trăda-o pe Rita. Domnul Neagoe nu mai insistă, 
vorbeşte cu Traian politică. Despre posibila întoarcere a 
Prințului Carol. Povestitorul s-a apucat să răsfoiască 
revista ilustrată franţuzească, de unde a pornit discuţia, 
fiindcă descrie viaţa prinţului în exil, cu fotografii 
colorate. Pe povestitor nu-l interesează acestea, ci 
reclamele de automobile şi motociclete. Noaptea Rita, 
care a stat toată seara retrasă, vine în camera 
povestitorului, se întinde în pat şi îşi scoate cămaşa de 
noapte. Lupta povestitorului cu ispita. Sună alarma la 
mină. (Rita îşi va respecta cuvântul cu întârziere, abia în 
timpul războiului, dar, cu toată întârzierea, întâmplarea 


va rămâne o amintire neştearsă. Un an mai târziu are să 
moară la bombardamente.) 


Capitolul 43 


În fundul minei răzbeşte apa din mare, cum 
presimţise povestitorul. Nimeni nu poate să-i 
împărtăşească părerea. Frantisek îşi închipuie cu totul 
altceva, de natură satanică. lar domnul Neagoe e 
convins că sunt ape freatice. Dar există dovezi materiale 
că este apă din mare, ceea ce se vede la analiză. Un an 
mai târziu povestitorul descoperă pe malul lacului crabi, 
derutaţi de peisaj, cu totul diferit de al mării; apoi 
zărgani, înotând în apa albastră, miraţi de limitarea 
spaţiului. Povestitorul are şi argumente sentimentale. 
Anume de a se îngădui scriitorului să creeze geografii şi 
istorii noi. După cum simte nevoia. 


Capitolul 44 


Bob îl provoacă pe povestitor la duel, pe motive 
ridicole, ca să nu-şi dezvăluie gelozia, fiindcă în noaptea 
când s-a dat alarma la mină a văzut-o pe Rita ieşind din 
camera acestuia, în cămaşă de noapte. Ibi pe drumul 
spre mina primejduită, mergând cu lampa deasupra 
capului. Povestitorul o urmează, întristat că de aici 
înainte urmează sfârşitul, Frantisek nemaiavând de ce 
să rămână prin locurile acestea. Apa dă peste gura 
minei şi creşte încet pe malurile din jur, până ce ajunge 
la cota zero de pe hartă, nivelul mării, ca să se mai 
adauge un argument la părerea povestitorului. Ceva 
despre dueluri, de la Puşkin până la Clemenceau, 
marele om politic al Franţei. Evoluţia duelului, la 
început pe viaţă şi moarte, mai târziu până la prima 
picătură de sânge, când se socoteşte că onoarea este 


spălată. Noaptea povestitorul nu doarme, de emoția 
viitoarei lupte cu sabia şi îl simte pe Bob, rivalul lui, 
intrând în camera Ritei. Chinul geloziei se stinge când îi 
aude cum se luptă unul cu altul şi ea îl dă afară pe uşă. 
Duelul de a doua zi, doctorul, săbiile trecute prin 
flacără. De la primele lovituri, domnul Neagoe, arbitrul 
înfruntării opreşte lupta; Bob are cămaşa pătată de 
sânge, deşi povestitorul nu l-a atins cu sabia. Sunt 
zgârieturi şi muşcături făcute de Rita în lupta lor de 
peste noapte. 


Capitolul 45 


Câinele poştaşului dă spectacol. Vizita lui Traian 
la peştera lui Odor; gânduri funebre. Viaţa lui Odor în 
pustietate, urmarea pustietăţii din vremea când trăia 
printre oameni. Reculegerea lui Traian peste noapte, 
hotărârea de a se retrage la mănăstire, cu Tinca. 
Mănăstirea construită de domnul Neagoe. Viaţa 
neprihănită a Tincăi şi a lui Traian. Uniunea în spirit. 
Rugăciunea din pădure la lună plină. Traian devine 
conducătorul spiritual al discipolilor. Mănăstirea 
distrusă la bombardamentele din 1944; călugăritele se 
mărită cu aviatorii americani salvaţi cu paraşuta. 
Retragerea Tincăi. Moartea Arhanghelului, răzmeriţa 
discipolilor. Moartea lui Traian cu crucea şi spada în 
mână. Ascunsă cine ştie unde, Tinca aşteaptă să-l 
reîntâlnească în ceruri. 


Capitolul 46 


Primii bani ai povestitorului; planuri de boierie, 
semne de avariţie, îndepărtate repede. Cum trăieşte 
mama povestitorului, la nişte neamuri zgârcite; cum 
moare stăpânul casei, în modul cel mai ignobil. 


Întoarcerea povestitorului prin vechile locuri, la Scalda 
Satanei inundată cu apă de mare. Amintirile, casei Ibiei, 
bazinul de înot în ruină. Turnul de observaţie, lacul 
văzut de la înălţime, coordonatele mării. Pustietatea; 
imaginea Ritei. 


Capitolul 47 


Întâlnirea cu Bob. Rolul lui la palatul Regal, 
amantele Regelui. Colecţia de lacrimi feminine. Domnul 
Neagoe se retrage în Spania. 


Capitolul 48 


Plecarea povestitorului la mare, cu vagonul de 
dormit, în contrast cu trenul mixt de la prima lui 
călătorie. Întâlnirea în tren cu un Alex; simetrii, caietul 
legat în marochin roşu, un roman în lucru. Drumul la 
plajă. Casa lui Panainte; amintiri despre Pisicuţa. 
Sanatoriul se măreşte, alt semn de prosperitate. Ferma 
lui Iani Talabă. Domnişoara; invitaţia pentru a doua zi 
dimineaţa la jocul căprioarelor. Vizită la AMarisa, în 
timpul mesei de seară. Nimeni nu-l vede pe povestitor, 
nu-l recunoaşte, ca şi când el n-ar fi decât o umbră, ceea 
ce poate chiar este. Seara, la o fereastră; dâra lunei pe 
mare. Fata în rochie albă este acum Ibi, cu lampa în 
mână. Jocul căprioarelor. 


Capitolul 49 


Vizită la casa Zefirei şi a lui Alex, care fusese a 
Irmingardei. Nici ei nu îl recunosc pe povestitor; poate 
doar Zefira, într-o clipă, însă se fereşte să arate. Glasul 
Emmei pe o placă de gramofon, mizerabilă; glasul 
minunat din amintirea supravieţuitorilor. Portret nou al 


lui Alex, început de obezitate, început de obtuzitate. 
Doamna Lambru, trăsura, plimbarea pe Esplanadă, 
vizită la Cazinou înconjurată de curtezani feluriţi, 
nutrind cu toţii aceleaşi speranţe. Vizită la vaporul 
„Arhimede”. După abia doi ani nimeni nu-l mai 
recunoaşte pe povestitor, în afară de câine, dovadă că 
povestitorul nu-i doar o umbră cum uneori crede el 
însuşi. Ceva despre marina de război, fiindcă războiul se 
apropie. Distrugătorul distrus de furtună. Aventura 
Prințului Mihai, Voievod de Alba Iulia. Submarinul şi 
Nava Bază; alte semne de prosperitate. Întâlnirea 
povestitorului cu Zoba, care îl recunoaşte, în schimb, 
pare că i-a uitat pe ceilalţi. Prânzul la el acasă, aceeaşi 
mâncare de altădată. Calipso reprodusă în ceară 
colorată, ca o fiinţă vie. Noaptea Zoba doarme cu ea în 
braţe, aşa şi moare. Descoperirea întârziată, după ce el 
putrezeşte, rămânând numai scheletul, în vreme ce 
Calipso e neschimbată. 


Capitolul 50 


Prima fază a războiului; retragerea polonezilor, 
compasiunea AMarisei pentru ei, muzică de Chopin, 
jalea. Invazia nemților, armată de instrucţie. Dispariţia 
alimentelor, amintiri despre băcănia domnului Sasu, 
acum golită. Metamorfozarea doamnei Lambru, care 
devine contesa Edith von Neubacker. Generalul Otto von 
Klobst, comandantul trupelor germane. Conflictul lui cu 
Anatol Radovici; spaţiul vital. Ministrul de interne, venit 
grabnic cu un discipol în sutană, cer demisia primarului. 
Refuzul, urmat de ameninţări violente. Legiunea de 
discipoli în faţa Primăriei. Reacţia publicului, în frunte 
cu Caton Mureşeanu. Anatol Radovici, sfidând 
primejdia, pleacă netulburat la sanatoriu. 


Capitolul 51 


Răzbunările, prigoana. Un camion se urcă pe 
trotuar şi îl omoară pe Caton Mureşeanu. Noul 
preşedinte al Tribunalului, simpatizant al discipolilor, 
deschide o anchetă împotriva primarului. Acuzaţii 
ridicole aduse de doamna Lambru, pe care o dezaprobă 
până şi şeful ei, generalul von Klobst, spunându-i pe 
româneşte: „Eşti o vacă!” Incendierea fermei lui Iani 
Talabă. Nimicirea animalelor. Cargobotul” Familia 
Sasu”, care aduce coloniale din Grecia e torpilat în 
Marea Egee; lipsurile din băcănii nu mai pot fi înlocuite. 
Intenţia de a se deshuma foştii bărbaţi ai Adelei, sub 
bănuiala că au fost omorâţi cu otravă. Dispariţia Adelei 
şi a Despinei, bănuită la rândul ei că ar fi procurat 
otrava. Al şaptelea bărbat devine discipol şi mai târziu 
moare pe front, într-un regiment de pedeapsă. 
Mormântul lui fiind necunoscut, rămân numai 
mormintele primilor şase. „Arhimede” este angajat să 
transporte benzina în Mediterană. 


Capitolul 52 


Pregătirile AMarisei pentru expatriere. Curajul lui 
Anatol Radovici; el refuză să plece părăsindu-şi bolnavii 
şi Primăria. Decăderea Amiralului, Adelaida se leapădă 
de el ca de o zdreanţă. Despărțirea lui Panainte de 
Rozalia Plecarea vaporului pe întuneric. Îmbarcarea 
refugiaților pe plaja de la sanatoriu, şaizeci de suflete 
din familia AMarisei. Viscolul, primejdiile, cala 
îngheţată, cu emanaţii de benzină, viaţă mizerabilă. 
Despărțirea AMarisei de Mustafiţă, cel mai credincios 
slujitor al familiei. 


Capitolul 53 


Doamna Lambru în casa AMarisiei. 
Transformările, luxul, recepţiile şi balurile. Răscoala 
discipolilor. Cu toată paza armatei, opt dintre ei, 
intitulaţi Octombirii izbutesc sa intre în Primărie. Cel 
dintre ei numit Hanibal îl asasinează pe Anatol Radovici 
şi capul lui i-l aduce generalului von Klobst, aflat în 
vizită la doamna Lambru. Generalul leşină, de fapt e 
lovit de un infarct miocardic. Doamna Lambru îi ia 
revolverul şi trage în Hanibal, dar neochind bine îl 
împuşcă nu în piept ci în boaşe. Condamnarea şi 
executarea urgentă a octombirilor. 


Capitolul 54 


Navigaţia lui”Arhimede” pe lângă coastă. Declinul 
lui Panainte. Despărțirea de Rozalia îl năruie. S-ar 
întoarce s-o caute, dacă n-ar avea pe bord familia 
AMarisei. Prezenţa ei transformă cala mizerabilă parcă 
într-o sală de recepţie; salteaua pe care stă, peste 
butoaiele de benzină, pare tapiţeria unui tron de aur. 
Aşa, amintirile din zilele fericite reînvie. 


Capitolul 55 


Serbările Marinei în anii de prosperitate. Digul 
verde, rada mărită. Flota de război în rada exterioară. 
Salvele de artilerie. Amiralul, primarul, şalupa de 
onoare, marele pavoaz ridicat pe toate vasele din port, şi 
chiar pe străzile oraşului, ba până şi în interiorul 
caselor. Rozalia îşi coase o rochie din mici pavilioane ale 
codului, cât o marcă poştală; efectul ei fantastic. Să fie 
oare în îmbinarea lor un mesaj codificat? Ideea îl 
încântă pe Alex, îi cere povestitorului să i-o cedeze. 
„Arhimede” la loc de cinste, în radă. Omagiul adus 


AMarisei de Primar şi de Amiral, în uniformă de mare 
ceremonie. Tribuna de onoare, guvernul, oaspeţii de 
mâna întâi. Estrada plutitoare şi celelalte tribune, 
pentru oaspeţi de mâna a doua. Corpul consular, 
doamna Lambru. Binoclurile dăruite oaspeţilor de pe 
„Arhimede”, luxul AMarisei. Tribuna milionarilor. Deşi 
vechi de peste două decenii, „Arhimede” este vaporul 
cel mai frumos pavoazat, împodobit cu covoare întinse 
pe punte. Podoaba cea mai frapantă rămâne rochia 
Rozaliei... 


Capitolul 56 


Încărcat cu butoaie de benzină „Arhimede” 
soseşte în faţa Bosforului. Escorta nemţească, un 
distrugător vechi şi două torpiloare. Trimisul nemților, 
aparatul de radio-emisie şi recepţie. Presupuneri cu 
privire la destinaţia benzinei de pe numeroasele vapoare 
care s-au adunat la Bosfor şi constituie convoiul. In 
suferinţa lor, oamenii din cală continuă să-şi aducă 
aminte zilele frumoase, Serbările Marinei. Întrecerile de 
bărci, momente spectaculoase, momente comice. Trofee 
greu accesibile, păsări şi animale domestice legate pe 
şcondri alunecoşi, deasupra apei. Un călugăr le câştigă 
pe toate, dar e dator ca două treimi să le dea mănăstirei. 
Saltul cu motocicleta în mare, exhibiţie meschină, 
nereuşită. Amiralul aruncă monede metalice în apă, 
scufundătorii le vânează. hidroavioanele cu acrobatele 
evoluând pe aripi în timpul zborului. Apariţia lui Neptun 
din înaltul cerului. Aqua-planul, suita de tritoni şi nimfe. 


Capitolul 57 


În Marmara „Arhimede” rămâne în urmă. 
Injurăturile neamţului, însoţitorul, se aud până în cală. 


AMarisa se gândeşte la măsuri de ripostă, poate 
Panainte nu mai este în viaţă. Amiralul se declară 
neputincios să ia comanda vaporului la o nevoie; o va 
lua AMarisa! Autoritatea ei asupra celor din cală. 
Panainte, cu un marinar aduc o marmită cu mâncare, 
probabil mizerabilă. Amintiri despre meniurile 
imaginare de altădată. „Ce-i acolo?” întreabă Amiralul, 
arătând marmita. „Fazan cu fasole!”. Convorbirea lui 
Panainte cu AMarisa despre viitorul călătoriei, 
încercarea inutilă a neamţului de a mări viteza 
vaporului. Escorta îl abandonează, nu poate să aştepte. 
Convoiul este atacat şi scufundat la ieşirea din 
Dardanele. Fiindcă detunăturile se aud în toate 
ungherele, călătorii nefericiţi de astăzi îşi amintesc 
spectaculoasa canonadă de la Serbările Marinei; 
trăgeau vapoarele din larg şi bateriile de coastă, într-o 
scenă de groază, chiar dacă ştiai că e simulată. Se afla şi 
Pisicuţa acolo, dar povestitorul o ignora cu dispreţ, 
aflându-se într-una din zilele sale de luciditate; la data 
aceea Pisicuţa nu-l văzuse decât o dată pe Raul, dar nu 
făcea altceva decât să-l caute, înnebunită. Zefira i se 
părea povestitorului mai gingaşă ca niciodată; Alex nota 
tot timpul câte ceva în caietul lui de lucru, cu ochii 
închişi, un alt fel de a percepe realitatea. Acum 
canonada era adevărată şi „Arhimede” scăpase numai 
fiindcă rămăsese mult în urmă. Navigaţia furişă printre 
insule. Pe neamţ, adormit cu dresuri făcute de AMarisa, 
secundul îl duce la malul turcesc, cu barca, dar nici el 
nu se mai întoarce. Plinul de cărbuni, ieşirea în 
Mediterană. Depăşirea ultimului punct periculos, insula 
Creta. Răsăritul soarelui, în flăcări, pare o altă bătălie 
navală şi aminteşte răsăritul lunii, ultima scenă de la 
Serbările Marinei, când au apărut sirenele. Cântarea 
lor, balada lui Ulise, lamentul delfinului rănit, cearta cu 
pescăruşii. Păţania Pompiliei la debarcare. Ca de obicei, 


toată lumea sărută mâna lui Zoba, în timp ce 
povestitorul îi vede scheletul sub haine. Din nou un 
cuvânt, şi cel mai convins, despre rochia Rozaliei. 


Capitolul 58 


Ultima dimineaţă a lui Panainte la cârma 
vaporului, după zile de navigaţie istovitoare; el nu mai 
vede altceva decât că s-a făcut ziuă şi nu mai înţelege 
nimic decât că nu va putea să trăiască fără Rozalia. 
Lumea înţepenită în cală iese în sfârşit la lumină. Sub 
razele soarelui, încă roşii, o mină luceşte în prova 
vaporului, părând un rubin gigantic, punctat cu safire şi 
briliante. Arhimede-câinele, orb şi surd începe să urle 
jalnic; crezând că moare, Panainte se apleacă să-l ia în 
braţe. Ultimul cuvânt este al Amarisei: „Priviţi ce 
splendoare!” exclamă ea, extaziată, arătând coroana de 
rubine, safire şi diamante. 


Al treilea volum din ciclul Sfârşit de mileniu, după 
Casa domnului Alcibiade şi Retragerea fără torţe se 
intitulează Ieşirea la mare, ceea ce cuprinde două 
înţelesuri, întâi acela al comunicării omului cu lumea de 
peste ape, schimbul de idei şi de produse, şi un înţeles 
simbolic, privitor la sensul pe care autorul îl dă acestui 
uriaş şi preponderent element al naturii, de unde se 
trage, pare-se, însăşi viaţa noastră. 


RADU TUDORAN 


Editura Eminescu