Lawrence Durrell — [Cvartetul din Alexandria] 04 Clea

Lawrence Durrell 


A 


Cvartetul din Alexandria 


Clea 


Lawrence Durrell 
Cvartetul din 
Alexandria 
IV 
Clea 


Traducere şi note de Antoaneta Ralian 


| 


Ay 
V.1.0 


Romancier, poet, dramaturg şi traducător, Lawrence Durrell, 
una dintre cele mai interesante figuri literare ale secolului XX, s- 
a născut în 1912 în India, unde familia sa trăia de câteva 
generaţii. După anii de studiu la Londra şi Oxford, porneşte într- 
un adevărat periplu care îl va purta din Grecia până în Egipt, din 
Argentina la Belgrad şi din Cipru în sudul Franţei, la Sommieres, 
unde încetează din viaţă în anul 1990, alături de cea de-a patra 
soţie, Ghislaine de Boysson. 

Debutează în 1938, cu romanul Cartea neagră, încurajat de 
celebrul scriitor american Henry Miller, de care îl va lega o lungă 
prietenie. Romanul este lăudat de T.S. Eliot, care îi editează, în 
1943, şi primul volum de versuri, Tărâm privat. Profund legat de 
peisajul insulelor greceşti, le va dedica acestora volumele 
Peştera lui Prospero (1945), Reflecţii asupra unei Venus marine 
(1953), Lămăii amari ai Ciprului (1957, pentru care i se 
decernează Duff Cooper Memorial Prize) şi /nsu/ele greceşti 
(1978). Dar scrierea care îi aduce celebritatea mondială, 
impunându-l definitiv pe scena literară a secolului XX, este 
monumentalul Cvartet din Alexandria, tetralogie romanescă 
unică prin alternarea punctelor de vedere şi prin multiplicarea 
aproape infinită a direcțiilor narative. Cvartetu/ui îi urmează 
romanele Tune (1968) şi Nunguam (1970), reunite sub titlul 
Revolta Afroditei. Un alt ciclu romanesc de mare întindere îl 
reprezintă  Cvintetul din Avignon, constituit din romanele 
Monsieur (1974), Livia (1978), Constance (1982), Sebastian 
(1983) şi Quinx (1985). În 1988 a fost publicată corespondenţa 
sa completă cu Henry Miller, întinsă pe aproape cinci decenii 
(1935-1980). 

Tetralogia Cvartetul din Alexandria cuprinde romanele Justine 
(1957), Balthazar (1958), Mountolive (1958) şi Clea (1960). In 
1962, o dată cu publicarea într-un singur volum a celor patru 
cărţi, Lawrence Durrell avea să scrie: „Acest grup de patru 
romane este menit să fie citit ca o operă unică, sub titlul colectiv 
de Cvartetul din Alexandria: un subtitlu sugestiv şi adecvat ar 
putea fi «un continuum de cuvinte». În încercarea de a găsi 
forma cea mai potrivită, am adoptat, ca pe o analogie de 
principiu, perspectiva relativistă. Primele trei cărţi s-au legat 
într-o manieră intercalată, fiecare «înrudită» cu celelalte şi nu 
«derivată» din ele; doar ultimul dintre romane este gândit ca 
urmarea logică a celorlalte, el dând cheia dimensiunii 


temporale, întregul a fost conceput ca o mănuşă aruncată 
formei seriale a romanului convenţional: romanul saturat de 
timp al zilelor noastre”. 


Nota autorului 

Acesta este cel de-al patrulea volum dintr-un ciclu de romane 
concepute ca o operă unitară şi care trebuie apreciate ca atare. 
Este o urmare la Justine, Balthazar şi Mountolive. Cele patru 
volume alcătuiesc Cvartetul din Alexandria; ca subtitlu sugestiv, 
aş numi-o: „un continuum de cuvinte”. In nota introductivă la 
volumul Ba/thazar, mi-am expus intenţiile în ce priveşte forma 
acestor cărţi. 

Anexele aflate la sfârşitul volumului de faţă schiţează o serie 
de căi posibile pentru desfăşurarea în continuare a situaţiilor şi 
evoluţiei personajelor - dar prin acestea n-am urmărit decât să 
sugerez că şi în cazul în care ciclul s-ar extinde fără limită, 
rezultatul n-ar fi nicidecum un roman fleuve (o expansiune a 
subiectului sub forma unui serial), ci ar urma să facă parte 
strictă tot din prezentul „continuum”. Dacă axa tetralogiei a fost 
înfiptă bine şi temeinic, aceasta ar putea radia în toate direcţiile, 
fără să piardă din rigoarea şi coerenţa continuumului. Dar, 
conform intenţiilor şi năzuinţelor mele, actualul ciclu de patru 
volume poate fi considerat drept o operă încheiată. 

L.D. 


Tatălui meu 


„Mişcarea este calitatea primordială şi cea mai frumoasă a 
naturii, pentru că o agită fără contenire. Dar mişcarea nu-i decât 


perpetua consecinţă a crimelor şi se menţine numai prin 
mijlocirea crimelor.” 


D.A.F. De Sade 


Partea | 
| 

În acel an a fost mai mult belşug de portocale ca de obicei. 
Sub umbrarele de frunziş verde, lucios, fructele rumene luminau 
ca nişte lanterne, scăpărând în livezile însorite. Ai fi zis că 
doreau să celebreze plecarea noastră din mica insulă - pentru 
că, în sfârşit, îndelung aşteptatul mesaj din partea lui Nessim 
sosise, ca o chemare îndărăt, în lumea subpământeană. Un 
mesaj ce avea să mă târască, inexorabil, înapoi în acel oraş 
unic, care pentru mine a oscilat întotdeauna între iluzie şi 
realitate, între substanţă şi imaginile poetice care mi se 
învolburau în minte numai la auzul numelui său. O amintire, îmi 
spuneam, denaturată de dorinţe şi intuiţii şi care, până acum, 
nu fusese decât pe jumătate materializată pe hârtie. Alexandria, 
capitala amintirilor. Toate scrierile pe care le-am împrumutat de 
la morţi şi de la vii, până când eu însumi am devenit un soi de 
post-scriptum al unei scrisori nicicând terminate, nicicând 
expediate...! _ 

De câtă vreme o părăsisem? Imi venea greu să socotesc, 
pentru că timpul calendaristic îţi oferă prea puţine indicii asupra 
eonilor care separă un eu de celălalt, o zi de cealaltă; şi, în tot 
acest răstimp, trăisem de fapt acolo, într-o Alexandrie a minţii 
sufletului meu. Şi, pagină după pagină, pulsaţie după pulsaţie, 
m-am lăsat în voia organismului grotesc din care, odinioară, 
făcuserăm parte cu toţii, învingători şi învinşi. Un oraş antic, 
care-şi schimbă faţa sub penelul gândurilor ce-l asediază în 
căutarea unui sens, un oraş care-şi reclamă o identitate; 
undeva, acolo, pe sumbrele promontorii zdrenţuite ale Africii, 
persistă aroma adevărului acestui loc, ierburile amare, otrăvite 
ale trecutului, adâncurile amintirii. Cândva am pornit să adun, 
să codific, să adnotez trecutul, înainte de a se volatiliza cu totul 
- cel puţin aceasta era misiunea pe care mi-o asumasem. Dar 
am dat greş (să fi fost misiunea imposibilă?), căci de îndată ce 
izbuteam să îmbălsămez în cuvinte unul dintre aspecte, noi 
cunoaşteri dădeau buzna spărgând cadrul de referinţă şi totul se 
revărsa şi se răzleţea, pentru a se regrupa, mai târziu, în tipare 
neprevăzute... „A remodela realitatea”, scrisesem pe undeva; 
cuvinte într-adevăr temerare, înfruntate - căci realitatea este 
cea care ne modelează şi ne remodelează sub roata ei lentă. ŞI 


totuşi, dacă m-am îmbogăţit cu experienţa acestui interludiu 
insular, faptul se datorează poate eşecului total de a sesiza, de 
a înregistra adevărul lăuntric al oraşului. Acum ajunsesem să 
mă confrunt cu natura timpului, această tulburare a psyche-ului 
omenesc. Fusesem nevoit să-mi recunosc pe hârtie înfrângerea. 
Şi totuşi, în chip ciudat, simplul act al scrisului îmi conferise un 
soi de maturizare: prin însuşi eşecul cuvintelor care se scufundă, 
unul după altul, în cavernele insondabile ale imaginaţiei, de 
unde se scurg mai departe. O cale costisitoare pentru a începe 
să trăieşti, da; însă noi, artiştii, suntem adeseori împinşi să ne 
nutrim viaţa personală cu aceste stranii tehnici ale căutării de 
sine. 

Şi apoi... dacă eu m-am schimbat, ce s-o fi întâmplat cu 
prietenii mei - Balthazar, Nessim, Justine, Clea? Ce fațete inedite 
le voi descoperi după tot acest timp, în clipa când mă voi lăsa 
iarăşi prins în ambianța unui oraş nou, un oraş devorat în 
prezent de război? Nu-mi puteam da un răspuns. Teama 
tremura în mine ca un ac de busolă. Nu-mi venea să renunţ la 
teritoriul greu cucerit al visurilor mele, de dragul unor imagini 
noi, al unor oraşe noi, al unor noi stări de spirit, al unor iubiri 
noi. Ajunsesem, asemenea unui maniac, să-mi tezaurizez 
visurile legate de oraş... Mă întrebam dacă n-ar fi fost mai 
înţelept să rămân unde mă aflam. Poate că da. Şi totuşi, ştiam 
că trebuie să plec. Ba voi pleca în chiar seara asta. Era atât de 
greu să concep un asemenea gând, încât simţeam nevoia de a 
mi-l repeta cu glas tare. 

Petrecusem cele zece zile care se scurseseră de la sosirea 
mesagerului în tăcerea de aur a aşteptării; până şi vremea se 
armonizase cu noi, oferindu-ne un şirag de dimineţi cu cer 
albastru şi mare neîncreţită de vânt. Pendulam între cele două 
peisaje, nedorind să-l părăsim pe primul şi totuşi tânjind să-l 
revedem pe celălalt. Suspendaţi, ca pescăruşii pe muchea 
stâncii. Şi de pe acum, imagini contradictorii se strecurau şi se 
amestecau în visurile mele. Casa de pe insulă, de pildă, măslinii 
şi migdalii ei cu frunze de argint fumuriu, printre care se 
adăposteau potârnichi cu gheare roşii... poieni încremenite în 
tăcere, din care nu s-ar fi putut ivi decât faţa de ţap a zeului 
Pan. Simpla şi luminoasa ei perfecţiune de formă şi culoare 
respingea premoniţiile care se învălmăşeau asupră-ne. (Un cer 
brăzdat de stele căzătoare, valuri verzi ca smaraldul scăldând 


nisipul plajelor singuratice, ţipete de pescăruşi pe cărările albe 
ale sudului.) Lumea greacă de aici era asaltată de mirosurile 
oraşului uitat - promontorii unde mateloţi asudaţi trăseseră la 
măsea şi se îndopaseră până le crăpaseră maţele, şi-şi goliseră 
trupurile, ca pe nişte butoaie, astâmpărându-şi poftele în 
îmbrăţişările sclavelor negre cu ochi de câine. (Oglinzile din 
colivii, dulceaţa sfâşietoare a viersului canarilor cu ochii scoşi, 
bolboroseala narghilelelor în holurile cu apă de roze, parfumul 
de paciuli şi de tămâie.) Muşcau unele din altele, aceste visuri 
ireconciliabile. Şi îmi vedeam iar prietenii (de astă dată nu doar 
ca simple nume), radiind de conştiinţa întoarcerii. Nu mai erau 
umbre iscate de pana mea, ci renăscuseră - până şi cei morţi. 
Noaptea străbăteam din nou străzile sinuoase alături de Melissa 
(aflată acum undeva, dincolo de regrete, căci până şi în vis 
ştiam că e moartă) şi ne plimbam plăcut, braţ la braţ; picioarele- 
i subţiri, ca nişte foarfeci, aveau un mers legănat. Obiceiul de a- 
şi lipi, la fiecare pas, pulpa de pulpa mea! Acum revedeam totul 
cu tandreţe - până şi rochia ei veche de stambă şi pantofii ieftini 
pe care-i purta în zilele când nu lucra. Nu reuşise să-şi pudreze 
semnul vânăt de pe gât... o muşcătură de dragoste... Pe urmă 
se mistuia, iar eu mă deşteptam cu un strigăt de durere. Zorii se 
prelingeau printre măslini, argintându-le frunzele nemişcate. 
Undeva, pe parcursul drumului, reuşisem să-mi regăsesc 
liniştea sufletească. Buchetul de zile senine dinaintea rostirii 
cuvântului „adio” - le preţuiam ca pe o comoară, mă desfătam 
în simplitatea lor: focul de ramuri de măslin, scânteind în 
căminul vechi, rumenind portretul Justinei - obiectul pe care 
aveam să-l împachetez cel mai la urmă - aruncând luciri 
dansante pe masa şi pe scaunul rebegit, pe vaza de email 
albastru în care surâdeau primele ciclame. Ce legătură avea 
oraşul cu toate lucrurile astea - cu primăvara egeeană, 
suspendată de un fir între iarnă şi cele dintâi pufuri albe ale 
florilor de migdal? Oraşul nu era decât un cuvânt, cu 
semnificaţie firavă, mâzgălit la marginea unui vis sau repetat în 
minte, în ritmul colocvial al muzicii timpului, care nu-i decât 
dorinţă materializată în bătăile inimii. Într-adevăr, deşi totul îmi 
plăcea atât de mult, nu aveam puterea de a rămâne; oraşul, pe 
care acum ştiu că-l uram, păstra în rezervă, pentru mine, ceva 
cu totul diferit - o nouă evaluare a experienţei care îmi marcase 
viaţa. Trebuia să mă întorc la el, pentru a fi în stare să-l 


părăsesc pe veci, să mă lepăd de el. Am vorbit despre timp, 
pentru că scriitorul care creştea în mine învăţa, în sfârşit, să se 
instaleze în acele spaţii pustii de care timpul e lipsit - începea să 
trăiască în pauzele dintre bătăile ceasornicului. Prezentul 
continuu, care este adevărata istorie a acestei anecdote 
colective, numită spiritul uman; când trecutul e mort, iar viitorul 
nu înseamnă decât dorinţă şi teamă, ce reprezintă clipa fugară 
care nu poate fi înregistrată, care nu poate fi alungată? Pentru 
cei mai mulţi dintre noi, aşa-numitul Prezent pare un ospăț 
grandios, oferit de zâne, care se mistuie înainte de a fi putut să 
guşti o îmbucătură. Speram că, în curând, voi putea declara şi 
eu, asemenea răposatului Pursewarden: „Nu scriu pentru cei 
care nu şi-au pus niciodată întrebarea: de unde începe viaţa 
reală?”. 

Mă lăsam în voia gândurilor sterile care-mi străbăteau mintea, 
stând întins pe o stâncă plată, deasupra mării şi mâncând o 
portocală, perfect îngrădit de o solitudine care, în curând, avea 
să fie înghițită de oraş; de apăsătorul vis azuriu al unei 
Alexandrii însorindu-se, ca o reptilă bătrână, în lumina de bronz 
faraonic a marelui lac. Maeştrii senzualişti ai istoriei 
abandonându-se oglinzilor, poemelor, turmelor lacome de băieţi 
şi de femei, seringii înfipte în vână, pipei cu opiu, morţii vii a 
sărutărilor văduvite de dorinţă! Străbătându-i din nou în 
închipuire străzile, ştiam, o dată mai mult, că acestea 
circumscriau nu numai istoria umană, ci întreaga gamă biologică 
a emoţiilor inimii - de la extazurile Cleopatrei, pictate în fresce 
(ciudat că vinul a fost descoperit aici, lângă Taposiris), până la 
bigotismul Hypatiei (frunze de viţă veştede, săruturi de martir). 
Şi vizitatori bizari: Rimbaud, discipol al Cărării Abrupte, a păşit 
pe aici cu brâul plin de bani de aur. Şi toţi ceilalţi, oacheşi 
tălmăcitori de vise, politicieni şi eunuci, asemenea unui stol de 
păsări cu pene orbitor colorate. Sfâşiat între milă, dorinţă şi 
spaimă, vedeam din nou oraşul desfăşurându-se în faţă, populat 
de chipurile prietenilor mei, de personajele mele. Ştiam că 
trebuie să-i retrăiesc experienţa, o dată pentru totdeauna. 

Şi totuşi urma să fie o plecare stranie, plină de mici elemente 
neprevăzute - de pildă mesagerul, un cocoşat într-un costum 
argintiu, cu floare la butonieră şi o batistă parfumată în 
manşetă. Şi brusca trezire la viaţă a satului, care până atunci ne 
ignorase cu tact existenţa, cu excepţia câte unui întâmplător dar 


- peşte, sau vin, sau ouă vopsite - pe care ni-l aducea Athena, 
înfăşurat în şalul ei roşu. Şi ea era îndurerată de plecarea 
noastră; bătrâna ei mască încruntată şi zbârcită se boţea şi mai 
tare de plâns la fiecare obiect pe care-l împachetă în bagajele 
noastre, sărăcăcioase. Repeta cu îndărătnicie: 

— N-or să vă lase să plecaţi fără să vă arate un semn de 
ospitalitate. Sătenii n-or să vă lase să plecaţi chiar în felul ăsta. 

Urma să ni se ofere un banchet de adio. 

În ce priveşte fetiţa, am organizat întreaga repetiţie a acestei 
călătorii (de fapt a întregii ei vieţi), transpunând-o în pozele unui 
basm ilustrat. Numeroasele repetări n-au reuşit să-i altereze 
gustul. Copila se aşeza lângă mine, privind la poze şi ascultând 
cu atenţie. Era mai mult decât pregătită pentru tot ce-o aştepta, 
ba chiar nerăbdătoare să-şi ocupe locul în galeria imaginilor pe 
care le zugrăvisem pentru ea. Se îmbibase de toate culorile 
confuze ale acelei lumi fantastice, căreia cândva îi aparținuse de 
drept şi pe care acum urma s-o redobândească - o lume 
populată de prezenţe - tatăl ei, un întunecat prinţ al piraţilor, 
mama vitregă, o regină autoritară, măslinie... 

— E ca în cărţile de joc? 

— Da. E dama de pică. 

— Şi numele ei e Justine? 

— Numele ei e Justine. 

— În fotografie fumează. O să mă iubească nai mult decât pe 
tatăl meu, sau mai puţin? 

— O să vă iubească pe amândoi. 

Nu existase altă cale de a-i explica totul, decât făcând apel la 
mituri sau la alegorie - poezia incertitudinii infantile. O făcusem 
să înveţe, cu punct şi virgulă, parabola unui Egipt care avea să-i 
ofere (amplificate până la dimensiunile zeilor sau magilor) 
portretele familiei ei, ale străbunilor ei. Dar, la urma urmei, 
însăşi viaţa nu e un basm a cărui magie, pe măsură ce creştem, 
nu o mai putem sesiza? Nu are importanţă! Fetiţa era de pe 
acum Îîmbătată de imaginea tatălui ei. 

— Da, înţeleg totul. 

Dând din cap, cu un uşor suspin, îşi aduna imaginile zugrăvite 
în sipetul cu comori al spiritului ei. Despre Melissa, mama ei 
moartă, vorbea mai rar şi, când o făcea, îi răspundeam în 
aceeaşi manieră de carte cu poveşti; dar Melissa, stea stinsă, se 
cufundase dincolo de orizont, în încremenirea morţii, lăsând 


primul plan liber pentru ceilalţi - personalităţile de cărţi de joc 
ale celor vii. 

Fetiţa aruncase o mandarină în apă şi acum se apleca, 
privind-o cum pluteşte, învârtindu-se uşor, pe pardoseala de 
nisip a grotei. Se opri acolo, pâlpâind ca o flăcăruie, smucită de 
năvala şi retragerea curenților. 

— Acum, uită-te la mine cum mă duc s-o iau. 

— Nu în marea asta de gheaţă, ai să mori de frig. 

— Dar azi nu-i frig. Uită-te la mine! 

Învăţase să înoate ca un pui de vidră. Aşa cum o priveam de 
pe stânca plată de deasupra mării, recunoşteam cu uşurinţă în 
ea privirea curajoasă a Melissei şi ochii ei cu colţurile oblice; şi 
uneori, intermitent, ca o rouă de somn uitată pe pleoape, se 
ivea privirea sumbră, şovăielnică (rugătoare, nesigură), a tatălui 
ei, Nessim. Îmi aduceam aminte de glasul Cleei care-mi spusese 
cândva, demult, într-o altă lume: „Ține minte, o fată căreia nu-i 
place să danseze şi să înoate nu va fi niciodată în stare să facă 
dragoste”. Am zâmbit şi m-am întrebat dacă aceste cuvinte or fi 
adevărate, în timp ce urmăream mica făptură unduind lin în apă 
şi plutind către ţinta ei, grațios, cu iscusinţă de focă, îndreptând 
spre cer degetele strânse ale picioarelor. Licărul punguţei albe, 
ghemuită între pulpe! Prinse cu dibăcie mandarina şi spirală 
spre suprafaţă, ţinând-o între dinţi. 

— Acum, du-te fuga şi usucă-te! 

— Nu-i rece! 

— Fă ce-ţi spun! Şterge-o! Repede! 

— Şi omul cu cocoaşa-n spate? 

— A plecat. 

Neaşteptata apariţie a lui Mnemjian pe insulă o speriase şi o 
aţâţase - căci el fusese mesagerul lui Nessim. Era ciudat să-l 
vezi înaintând pe plaja acoperită de prundiş, cu un aer de 
grotescă alarmă, de parcă ar fi călcat pe tirbuşoane, căznindu- 
se să-şi menţină echilibrul. Dorea, cred, să ne arate că de ani de 
zile nu păşise decât pe cele mai netede pavaje. Era literalmente 
neobişnuit cu pământul brut. Toată persoana sa emana un 
rafinament precar şi supradimensionat. Purta un uluitor costum 
argintiu, ghetre, ac de cravată cu perlă, iar degetele îi erau 
încărcate de inele. 

Doar zâmbetul lui infantil rămăsese neschimbat, iar şuviţa lipită 
cu briantină continua să se îndrepte spre sinusul frontal. 


— M-am căsătorit cu văduva lui Halii. Astăzi, amice, sunt cel 
mai bogat frizer din tot Egiptul. 

Anunţă noutatea dintr-o suflare, rezemându-se în bastonul cu 
mâner de argint care, în mod evident, îi era încă nefamiliar. 
Ochiul lui violet măsura, oarecum dispreţuitor, căsuţa noastră 
cam primitivă; refuză scaunul pe care i l-am oferit, fără îndoială 
ca să nu-şi şifoneze formidabilii pantaloni. 

— Duceţi o viaţă cam grea pe aici, aşa-i? Nu prea te lăfăieşti 
în /uxe, nu-i aşa, Darley? 

Apoi adăugă cu un oftat: 

— Dar acum ai să te întorci iar la noi. (Făcu un gest vag cu 
bastonul, intenţionând să simbolizeze ospitalitatea de care urma 
să ne bucurăm în oraş). Eu nu pot să mai întârzii. Sunt în drum 
spre casă. Am ţinut doar să-i fac un serviciu lui Hosnani. 

Vorbea despre Nessim cu o grandoare plină de suficienţă, de 
parcă acum ar fi fost egali pe plan social; dar îmi surprinse 
zâmbetul şi avu bunul-simţ de a chicoti şăgalnic înainte de a 
redeveni serios. 

— Oricum, n-aş avea timp să mai rămân, adăugă scuturându- 
şi praful de pe manşete. 

Acest lucru avea cel puţin meritul de a fi adevărat, pentru că 
vaporul din Smyrna face escală doar atât cât să descarce sacii 
de poştă şi mărfurile ocazionale - câteva lăzi cu macaroane, 
nişte sulfat de cupru, o pompă... Nevoile locuitorilor de pe insulă 
sunt foarte reduse. L-am însoţit înapoi spre sat, printre 
crângurile de măslini, discutând în timp ce mergeam. Mnemjian 
avea acelaşi mers încet şi ţopăit, de porumbel. Îmi părea bine, 
pentru că ritmul lui lent îmi dădea posibilitatea să-i pun câteva 
întrebări în legătură cu oraşul şi să întrezăresc, din răspunsurile 
lui, ce urma să mă aştepte acolo - schimbări, factori 
necunoscuţi. 

— Dac-au avut loc multe schimbări de la complotul lui 
Hosnani încoace? Ştii de prăbuşirea organizaţiei? Egiptenii 
încearcă să le sechestreze averea. Au şi pus mâna pe o bună 
parte. Da, au sărăcit şi încă mai au destule buclucuri. Ea 
continuă să aibă domiciliu forţat la Karm Abu Girg. N-a mai 
văzut-o nimeni de un secol. El lucrează, cu o autorizaţie 
specială, ca şofer de ambulanţă la docuri, de două ori pe 
săptămână. Foarte periculos! Şi a mai fost un bombardament 
nenorocit în care şi-a pierdut un ochi şi un deget. 


— Nessim? 

Eram uluit. Omuleţul încuviinţă din cap cu un aer de 
importanță. Această imagine nouă, neaşteptată a prietenului 
meu mă izbise în piept, ca un glonţ. 

— Dumnezeule mare! Exclamai şi bărbierul dădu din cap, 
încuviinţând justeţea exclamaţiei. 

— A fost rău de tot, urmă el. Dar ăsta-i războiul, Darley! 

Apoi, brusc, un gând mai fericit păru să-i lumineze mintea şi 
zâmbi iar, cu surâsul lui infantil, care nu făcea decât să reflecte 
tăria de oţel a valorilor materiale în Levant. Luându-mă de braţ, 
continuă: 

— Dar războiul poate însemna şi o afacere bună. Atelierele 
mele tund zi şi noapte părul armatei. Am trei saloane de frizerie 
şi doisprezece salariaţi. Ai să le vezi, sunt superbe. Pombal mi-a 
spus, aşa în glumă: „Acuma-i razi pe morţi cât mai sunt încă în 
viaţă”. 

Şi izbucni într-un râs nezgomotos, rafinat. 

— Pombal s-a înapoiat? 

— Sigur că da. Şi-i mare ştab pe la Forţele Francezilor Liberi. 
Are întrevederi cu sir Mountolive. Şi el a rămas pe loc. Sunt încă 
o mulţime din cei pe care i-ai cunoscut, Darley, ai să vezi. 

Mnemjian părea încântat că reuşise cu atâta uşurinţă să mă 
uluiască. Pe urmă spuse un lucru la auzul căruia mintea mea 
făcu un dublu salt mortal. Am rămas locului şi i-am cerut să-mi 
repete cuvintele, crezând că nu înţelesesem bine: 

— Tocmai i-am făcut o vizită şi lui Capodistria. 

M-am holbat la el. 

— Capodistria? Dar e mort! Am strigat, deşi îmi stăruia în 
minte fraza enigmatică a lui Balthazar în legătură cu dantura 
falsă. 

Frizerul se înclină mult pe spate, ca într-un balansoar şi râse 
cât îl ţinea gura. De astă dată era vorba de-o glumă bună, pe 
care o savură un minut întreg. În cele din urmă, suspinând încă 
de plăcere la amintirea nostimadei, scoase încet din buzunarul 
de la piept o carte poştală, de felul celor pe care le cumperi în 
orice staţiune de pe malul Mediteranei şi mi-o întinse, 
întrebându-mă: 

— Atunci ăsta cine e? 

Era o fotografie destul de înceţoşată, developată grosolan de 
un fotograf de stradă grăbit, înfăţişă două persoane plimbându- 


se pe ţărmul mării. Una dintre ele era Mnemjian. Cealaltă... 
Ochii îmi ieşeau din orbite pe măsură ce-l recunoşteam. 

Capodistria purta nişte pantaloni ca nişte burlane, în stil 
edwardian şi pantofi negri foarte ascuţiţi, un palton lung de 
academician, cu guler şi manşete de blană. Toate acestea erau 
încununate, în chip fantastic, de un chapeau melon, care-l făcea 
să arate ca un şobolan uriaş dintr-un film de desene animate. Işi 
lăsase o mustață rilkeană, care i se pleoştea uşor la colţurile 
gurii. Tinea între dinţi un ţigaret lung. lIncontestabil, era 
Capodistria. 

— Ce naiba... am început, dar surâzătorul Mnemjian îşi închise 
un ochi şi îşi duse degetul la buze. 

— Există întotdeauna mistere... 

Şi, ca şi cum ar fi vrut să le păstreze, se umflă ca un broscoi, 
privindu-mă drept în ochi cu o satisfacţie răutăcioasă. Poate că 
ar fi catadicsit să-mi dea o explicaţie, dacă în clipa aceea nu s-ar 
fi auzit, din direcţia satului, mugetul unei sirene de vapor. 
Incepu să se agite. 

— Să ne grăbim, spuse, zorindu-şi mersul ţopăit. Să nu uit să- 
ţi dau scrisoarea lui Hosnani! 

O avea în buzunarul de la piept, de unde o scoase în cele din 
urmă. 

— Şi acum, la revedere. Totul e aranjat. Ne reîntâlnim în 
curând. 

l-am strâns mâna şi am rămas un moment locului, privind în 
urma lui; eram surprins şi nehotărât. Pe urmă m-am întors la 
marginea desişului de măslini şi m-am aşezat pe o piatră ca să 
citesc scrisoarea lui Nessim. Era concisă şi cuprindea detaliile 
aranjamentelor pe care le făcuse pentru călătoria noastră. Urma 
să sosească un mic vapor care să ne ia de pe insulă. Imi indica o 
dată aproximativă şi-mi dădea instrucţiuni asupra locului unde 
trebuia să-l aştept. Totul era expus cu claritate. După care, în 
chip de post-scriptum, Nessim adăuga, cu caligrafia lui mare: 
„M-ar bucura să ne revedem fără niciun fel de resentiment. 
Presupun că Balthazar ţi-a povestit despre toate nenorocirile 
care au dat peste noi. Cred că nu te aştepţi la o căinţă 
exagerată din partea unor oameni care te îndrăgesc atât de 
mult? Sper că nu. Să considerăm trecutul drept o carte închisă 
pentru totdeauna”. Aşa erau privite lucrurile, în acele ultime 
zile, insula ne-a regalat generos cu cea mai plăcută vreme şi cu 


acea austeră simplitate a Cicladelor care seamănă cu o 
îmbrăţişare afectuoasă - şi după care, ştiam bine, aveam să 
tânjesc în clipa când miasmele Egiptului se vor strânge în jurul 
tâmplelor mele. 

În seara plecării, întreg satul a ieşit în stradă pentru a ne oferi 
făgăduitul ospăț de adio, cu miel la frigare şi vin auriu, retzina. 
Au întins mesele şi scaunele pe toată lungimea îngustei străzi 
principale şi fiecare familie şi-a adus contribuţia la banchet. Erau 
de faţă până şi cei doi demnitari trufaşi - primarul şi preotul - 
fiecare dintre ei aşezat la câte un capăt al mesei lungi. Era 
destul de rece ca să poţi să stai, la lumina lămpilor de stradă, 
pretinzând că ar fi o seară de vară; dar până şi luna firavă ţinuse 
să colaboreze, ţâşnind orbeşte din mare, argintând feţele de 
masă albe, aprinzând scântei în paharele de vin. Chipurile 
bătrâne, lucioase, încinse de băutură, străluceau de parc-ar fi 
fost turnate în aramă. Zâmbete antice, formule de salut arhaice, 
glume tradiţionale, politeţea unei lumi vechi, care dispare, se 
retrage tot mai mult. Bătrâni căpitani ai flotilelor de pescuit 
bureţi îşi sorbeau porţia de vin din căni albastre, smălţuite; 
îmbrăţişările lor calde aveau aroma merelor pădureţe, zbârcite, 
iar mustăţile lor stufoase, îngălbenite de tutun, îşi înălţau 
sfârcurile către urechi. 

La început m-am simţit mişcat la gândul că toată această 
ceremonie e organizată în cinstea mea; dar n-am fost mai puţin 
impresionat când am descoperit că, de fapt, se adresa ţării 
mele. Să fii englez în Grecia căzută în mâinile inamicului 
însemna să fii ţinta afecțiunii şi gratitudinii fiecărui grec în parte 
şi ţăranii umili din acel sat simțeau lucrul ăsta cu aceeaşi 
acuitate ca şi grecii de pretutindeni. Ploaia de toasturi şi de urări 
răsuna în noapte, iar cuvântările se avântau ca nişte zmee, în 
măreţul stil retoric grec, pompos şi sonor. Păreau să se reverse 
în cadenţele poemelor nemuritoare - poemul unui ceas al 
disperării; dar, fireşte, nu erau decât simple cuvinte, sărmanele 
cuvinte găunoase care se prăsesc cu atâta uşurinţă la vreme de 
război şi pe care oratorii păcii le vor toci, în curând, până le vor 
scoate cu totul din uz. 

Dar în seara asta războiul îi aprinsese pe bieţii bătrâni - ca pe 
nişte lumânări - conferindu-le o măreție arzătoare. Numai că 
tinerii nu erau de faţă ca să le închidă gura şi să-i ruşineze cu 
figurile lor de câini bătuţi - tinerii plecaseră în Albania, să moară 


printre zăpezi. Femeile vorbeau strident, cu acele glasuri asprite 
în care tremură lacrimile nevărsate; şi, printre izbucnirile de 
râsete şi cântece, cădeau brusc tăcerile lor grele - ca lespezi 
peste nişte morminte deschise. 

Venise atât de lin spre noi, peste ape, războiul ăsta; se 
adunase treptat, ca norii care astupă încet orizontul, de la un 
capăt la celălalt. Dar încă nu-şi descărcase rafalele. Doar 
zgomotele lui îndepărtate făceau să ţi se strângă inima în 
încleştarea dintre speranţă şi spaimă. La început, păruse să 
prevestească sfârşitul acestei lumi aşa-zis civilizate, dar o 
asemenea speranţă se dovedise deşartă. Nu! Avea să fie, ca de 
fiecare dată, doar sfârşitul bunătăţii umane, al siguranţei, al 
cumpătării; sfârşitul speranţelor artistului, al nepăsării, al 
bucuriei. Şi, cu excepţia acestora, tot ceea ce constituie condiţia 
umană urma să-şi găsească o confirmare, să se amplifice; poate 
un anumit adevăr total începuse să mijească îndărătul 
aparenţelor, pentru ca moartea, sporind orice tensiune, să nu ne 
mai îngăduie jumătăţile de adevăr cu care ne nutrim în mod 
normal. 

Asta-i tot ce cunoscusem până atunci din acest dragon mitic 
care-şi înfipsese ghearele prin alte părţi ale lumii. Să fi fost chiar 
tot? Da, căci dacă o dată sau de două ori înaltul cerului se 
umflase de zborul rapid al unor bombardiere invizibile, zumzetul 
lor nu putuse acoperi bâzâitul, mult mai apropiat, al albinelor de 
pe insulă: pentru că fiecare gospodărie avea câţiva stupi de 
albine, proaspăt văruiţi. Şi ce altceva a mai fost? O dată (şi 
acest lucru a părut mai real), un submarin şi-a împins în sus 
periscopul, spărgând suprafaţa golfului şi a inspectat coasta, 
minute în şir. Ne-o fi văzut scăldându-ne lângă promontoriu? Ne- 
am fluturat braţele în direcţia lui. Dar un periscop nu are braţe, 
ca să le fâlfâie în chip de răspuns. Poate că pe plajele dinspre 
nord descoperise ceva mai interesant: o focă bătrână, 
dormitând în soare, ca un bătrân musulman pe covoraşul de 
rugăciune. Dar nici această întâmplare nu avea prea multă 
legătură cu războiul. 

Totuşi lucrurile au devenit ceva mai reale în noaptea când 
micul caic trimis de Nessim a pătruns în apele golfului învăluit 
de tenebre; avea la bord trei marinari cu mutre încruntate, 
înarmaţi cu puşti-mitraliere. Nu erau greci, deşi vorbeau limba 
cu o autoritate nervoasă. Istoriseau o sumedenie de poveşti 


despre armate răpuse, despre morţi prin îngheţ, dar, într-un fel, 
veniseră prea târziu, pentru că bătrânilor din sat li se şi urcase 
vinul la cap, înceţoşându-le minţile. Poveştile lor îşi pierdură 
curând interesul. Totuşi, pe mine mă impresionaseră aceste trei 
specimene, cu feţele tăbăcite, venite dintr-o civilizaţie 
necunoscută, care se numea „război”. Nu se simțeau la largul 
lor într-o tovărăşie atât de însufleţită. Muşchii obrajilor li se 
încordaseră deasupra pomeţilor neraşi, trădând o mare istovire. 
Fumau cu lăcomie, pufăind voluptuos fumul albastru pe gură şi 
pe nări. Şi când căscau, păreau să-şi extragă căscaturile din 
adâncul testiculelor. Ne-am lăsat pe mâna lor, plini de 
neîncredere pentru că erau primele chipuri neprietenoase pe 
care le văzusem de multă vreme încoace. 

La miezul nopţii am ieşit din port, tăind pieziş apele golfului, 
sub o lună proţăpită în înalturi - perspectivele beznei în care 
urma să ne cufundăm au fost îndulcite, temperate de saluturile 
şi urările calde, incoerente, ce se revărsau spre noi de pe plajele 
albe. Cât de frumoase sunt cuvintele greceşti de bun-rămas! 

Un timp, am plutit de-a lungul falezei muiate în cerneală 
neagră, care răsfrângea ecoul pulsaţiilor motorului, sacadate ca 
nişte bătăi de inimă, în cele din urmă, ne-am lansat în larg şi 
apa ne-a impus ritmurile ei onctuoase, legănându-ne, înălţându- 
ne şi coborându-ne ca într-un joc. Noaptea era excesiv de caldă 
şi de pură. Un delfin ţâşni o dată sau de două ori la proră. 
Porniserăm în cursă. 

Ne cuprinsese un sentiment de euforie în care se infiltra o 
tristeţe profundă; oboseala se confunda cu fericirea. Simţeam 
pe buze gust plăcut de sare. Am băut puţin ceai cald de salvie, 
fără să rostim un cuvânt. Fetiţa amuţise, fascinată de 
frumuseţea călătoriei - fosforescenţa pâlpâitoare a siajului se 
despletea în urma noastră ca pletele unei comete. Deasupra 
capetelor pluteau aripile pufoase ale bolţii, printre care se 
răzleţiseră stele mari cât floarea de migdal, clipind pe un cer 
enigmatic. In cele din urmă, ameţită de asemenea auguri, 
legănată de unduirea apei şi chiar de vibraţiile motorului, copila 
adormi, cu un surâs pe buzele întredeschise şi cu păpuşa din 
lemn de măslin lipită de obraz. 

Cum aş fi putut să nu mă gândesc la trecutul spre care ne 
întorceam, prin hăţişurile timpului, pe familiarele cărări ale mării 
greceşti? Noaptea luneca pe lângă mine, derulându-se ca o 


panglică de întuneric. Briza caldă îmi mângâia obrazul - moale 
ca atingerea unei blăni de vulpe. Mă balansam între somn şi 
trezie, simțind însă smucirea firului cu plumb al amintirii: 
smucirea oraşului cu nervuri ca de frunză, pe care memoria mea 
îl populase cu măşti malefice şi splendide în acelaşi timp. Voi 
revedea Alexandria, ştiam bine, o voi revedea cu ochiul unei 
fantome care s-a sustras structurii temporale - căci în fantomă 
te prefaci din momentul când devii conştient de acţiunea unui 
timp care scapă constrângerii calendaristice. Şi pe acest alt 
tărâm, percepeam ecourile unor cuvinte rostite cu multă vreme 
în urmă, de alte glasuri. Îl auzeam pe Balthazar spunând: 
„Lumea aceasta reprezintă făgăduinţă unei fericiri unice, dar noi 
nu deţinem mijloacele de a o sesiza”. Crunta împuternicire în 
numele căreia acţionează oraşul asupra supuşilor săi, mutilând 
sentimentele, macerând totul în cuvele propriilor sale pasiuni 
vlăguite! Sărutări pătimaşe sfâşiate de junghiul remuşcării. 
Gesturi amoroase în lumina de ambră a încăperilor cu obloane 
zăvorâte. Zboruri de porumbei albi printre minarete. Toate 
aceste imagini păreau să-mi reconstituie oraşul aşa cum aveam 
să-l revăd. Însă mă înşelam, pentru că fiecare nouă apropiere 
este diferită de toate celelalte. De fiecare dată ne amăgim 
singuri că totul a rămas neschimbat. Dar Alexandria care mi se 
înfăţişa acum, prima ei viziune de pe mare, depăşea graniţele 
imaginaţiei mele. 

Era încă întuneric când am ancorat în afara portului invizibil, 
căruia doar îi ghiceam reţeaua de fortificaţii şi plasele 
antisubmarin. Am încercat să-i schiţez în minte contururile pe 
fundalul de beznă. Estacada se ridica numai dimineaţa, în zori. 
intreg cuprinsul era uniformizat de opacitatea tenebrelor. 
Undeva, în faţa noastră, se întindea coasta Africii, cu „sărutul ei 
de spini”, cum spun arabii. Părea de neîndurat să te ştii atât de 
aproape de ele, de turnurile şi minaretele oraşului şi să nu fii în 
stare să le faci să se materializeze. Nu-mi puteam desluşi nici 
degetele propriei mâini. Marea devenise o imensă anticameră 
pustie, un balon de întuneric. 

Şi apoi, deodată, pielea apei fu străbătută de un fior, ca o 
suflare de vânt peste un pat de jăratic şi în depărtările cele mai 
apropiate fulgeră un roz sidefiu ca de scoică, ce se rumenea, 
clipă de clipă, în trandafiriul intens de petală. Un geamăt slab 
dar răscolitor răzbi spre noi venind peste pânza apei, palpitând 


ca bătaia de aripi a unei înspăimântătoare păsări preistorice: 
Sirene care se tânguiau aşa cum numai sufletele osândite se pot 
tângui în limburile infernului. Îţi simţeai nervii zgâlţâiţi ca 
ramurile unui copac. Şi ca răspuns parcă la acest urlet, lumini 
începură să înţepe pretutindeni văzduhul, la început sporadic, 
apoi în panglici, în ghirlande, în careuri de cristal. Brusc, portul 
se profilă cu claritate pe panourile de întuneric ale cerului, în 
timp ce lungi degete de lumină albă, prăfoasă începură să 
bâjbâie stângaci pe firmament, ca labele unei gângănii uriaşe 
căznindu-se să înşface o pradă pe alunecuşul tavanului de 
beznă. Din culcuşurile de pâclă adăpostite printre navele de 
război, ţâşni o explozie de rachete multicolore, deşertându-şi pe 
cer, cu darnică risipă, orbitoarele jerbe de stele, ciorchinii de 
diamante, pulberea de perle pisate. Văzduhul se cutremura. 
Nori de pudră roz şi galbenă se înălţară o dată cu ploaia de 
artificii, scânteind pe crupele lucioase ale baloanelor de baraj ce 
zburau în toate direcţiile. Până şi marea părea să dârdâie. Nu 
ştiusem că ne aflăm atât de aproape şi nici că oraşul putea fi 
atât de frumos în saturnaliile unui război. Incepuse să se dilate, 
să se desfoaie ca o mistică roză a tenebrelor, iar 
bombardamentul îi acompania expansiunea şi-ţi inunda spiritul. 
Spre surprinderea noastră, ne-am pomenit strigând unii la alţii, 
spre a ne putea face auziţi. Mi se părea că privesc scrumul 
fierbinte al Cartaginei augustine, că urmăresc prăbuşirea omului 
citadin. 

Era pe cât de spectaculos, pe atât de uluitor, în colţul de sus, 
din stânga tabloului, razele reflectoarelor începură să se adune 
într-un punct convergent, tremurând şi alunecând stângaci, ca 
picioarele lungi ale unui păianjen gigantic. Se încrucişau, se 
încălecau febril, se ciocneau; evident, li se semnalase existenţa 
unei insecte care se zbătea în plasa de fire a beznelor. lar şi iar, 
razele se intersectau, scormoneau cu nesaţ, se suprapuneau, se 
despărţeau. Şi, în cele din urmă, le-am zărit ţinta: şase micuţe 
molii argintii, care se roteau pe pajiştile cerului cu o încetineală 
de neîndurat. Bolta părea să fi înnebunit în jurul lor şi totuşi se 
mişcau cu aceeaşi fatală lâncezeală; la fel de languros le 
încolăceau curbele de diamante arzânde scuipate de nave şi 
pufnirile lânoase, fumegoase, ale obuzelor ce le punctau 
înaintarea. 

Şi, cu toate că vâjâielile care ne umpleau urechile ne 


asurzeau, eram în stare să izolăm punctele distincte ce 
orchestrau bombardamentul. Răpăiala schijelor căzând ca o 
grindină pe acoperişurile de tablă ondulată ale cafenelelor de pe 
țărm; vocile hârâite, mecanice, ale semnalizatoarelor de pe 
vapoare, repetând, ca nişte ventriloci de cârpă, fraze pe 
jumătate inteligibile, care sunau cam aşa: „Trei grade roşu, trei 
grade roşu”. Şi, în chip straniu, în inima întregului vacarm, se 
desluşea pe undeva şi o muzică, sferturi de ton ciopârţite, care 
te înjunghiau de jale; şi peste toate, huietul prelung al clădirilor 
care se prăbuşeau. Petice de lumină ce dispăreau subit, căscând 
în întuneric un gol prin care lipăia, asemenea unui animal 
însetat, câte o limbă de flacără de-un galben murdar. In 
apropiere (apa răsfrângea ecourile), se auzea pârâitul recoltei 
bogate a ghiulelelor de tun de pe punti; o neîntreruptă cascadă 
de metal auriu, izbucnit din ţevile îndreptate spre cer. 

Şi totul continua zorit - desfătându-ţi ochii şi cutremurându-ţi 
vertebrele - într-un vârtej de forţe fără noimă. Până atunci, nu 
mă gândisem niciodată la impersonalitatea războiului. Sub acest 
baldachin de moarte colorată, nu exista loc pentru făpturile 
omeneşti, pentru gândurile legate de ele. Fiecare răsuflare 
reţinută era doar un refugiu vremelnic. 

Şi apoi, aproape la fel de brusc cum se dezlănţuise, 
spectacolul luă sfârşit. Portul pieri din nou, teatral, ca ascuns de 
căderea unei cortine, ţâşnirile de pietre preţioase încetară, cerul 
se goli, tăcerea se prelinse peste noi, spartă doar de acelaşi 
țipăt flămând al sirenelor, care-ţi scrijelea nervii. Pe urmă, nimic 
- un nimic ce cântărea tone de întuneric, din care se 
desprindeau zgomotele familiare ale apei plesnind copastia. O 
briză uşoară de coastă se târa până la noi, aducându-ne 
mirosurile aluviale ale unui estuar invizibil. Şi mi se păru că aud 
- să fi fost doar în închipuire? - ţipetele păsărilor sălbatice de pe 
lac. 

Am aşteptat aşa, multă vreme, cuprinşi de nehotărâre, în 
timp ce, spre răsărit, zorii începeau să ia în stăpânire cerul, 
oraşul şi deşertul. Glasuri omeneşti, grele ca plumbul, se rupeau 
din tăcere, deşteptând curiozitatea şi compasiunea. Glasuri de 
copii - şi la orizont, un menisc de culoarea salivei. Căscam, era 
frig. Ne-am întors unii spre alţii, tremurând, simţindu-ne brusc 
orfani în această lume noptatică, sfâşiată între lumină şi 
întuneric. 


Dar, încetul cu încetul, zorii familiari porniră să urce treptele 
răsăritului, revărsând galbenul de lămâie şi trandafiriul care 
aveau în curând să aprindă apele moarte ale lacului Mareotis; şi, 
subţire ca un fir, nedesluşit, încât trebuia să-mi rețin respiraţia 
ca să mă pot încredința, am auzit (sau mi s-a părut că aud) 
prima chemare la rugăciune, venind dintr-un minaret încă 
înfăşurat în giulgiul de întuneric. 

Mai existau, deci, zei pe care să-i invoci? Şi chiar în clipa când 
mi-a încolţit întrebarea în minte, am văzut, ieşind din gura 
portului, cele trei vase mici de pescuit - cu pânze de culoarea 
ruginei, a ficatului crud şi a prunei. Împinse de un curent pieziş, 
se înclinară în faţa prorei noastre, ca nişte şoimi. Auzeam 
plescăitul apei scăldându-le botul. Siluetele mici, care se 
balansau ca nişte călăreţi în şa, ne salutară în limba arabă şi ne 
anunţară că estacada se ridicase şi că puteam intra în port. 

Ceea ce am făcut, cu mare prudenţă, acoperiţi de posturile 
militare aparent pustii. Micul nostru vas se angajă în canalul 
principal, printre lungile şiruri de nave, ca un vaporetto pe Canal 
Grande. Mă uitam în jur. Totul era la fel şi, în acelaşi timp, 
incredibil de schimbat. Da, scena principală (a afecţiunilor, a 
amintirii, a iubirii?) era aceeaşi; şi totuşi, amănuntele deosebite, 
decorul diferit, îţi săreau în ochi. Pacheboturile mânjite grotesc 
cu motive cubiste albe, kaki şi cenuşii, ca Marea Nordului. 
Tunuri care-şi înălţau timid gâturile, cuibărindu-se stângaci, ca 
nişte cocori, în ascunzişurile de plasă şi foaie de cort. Baloanele 
unsuroase, suspendate pe cer, atârnând parcă de ştreangul 
unor spânzurători. Le comparam în gând cu norii de porumbei 
argintii de odinioară, care se înălţau în zboruri pufoase printre 
palmieri, avântându-se în înalturi, în lumina albă, ca să 
întâmpine soarele. Era un contrapunct tulburător de cunoscut şi 
necunoscut. De pildă, bărcile cu pânze, înşirate de-a lungul 
debarcaderului de la Yacht Club, cu catargele şi velele perlate 
de aceeaşi rouă groasă ca broboanele de sudoare. Cu 
pavilioanele şi tendele colorate atârnând ţepene, parcă scrobite. 
(De câte ori pornisem de acolo, exact la această oră, în mica 
barcă a Cleei, încărcată cu provizii de pâine, cu portocale şi 
sticle de vin în învelişuri de răchită?) Câte zile am petrecut 
plutind de-a lungul acestei coaste fărâmicioase - jaloane ale 
unor afecţiuni acum uitate? Eram uimit să constat emoția 
duioasă cu care poate luneca ochiul peste un şir de obiecte 


neînsufleţite legate la un chei acoperit de muşchi, desfătându-se 
cu amintiri despre care nici nu ştia măcar că le depozitase. Până 
şi navele de război franceze (deşi căzute acum în dizgrație, cu 
blocurile de culată confiscate, cu echipajul consemnat la bord) 
se găseau exact în locurile unde le văzusem ultima oară, în acea 
viaţă anterioară, tolănite pe burtă în lumina leşioasă a zorilor, ca 
nişte malefice pietre de mormânt; şi încremenite, ca şi 
odinioară, pe fundalul mirajelor străvezii ale oraşului, ale cărui 
minarete cu contur de smochin îşi schimbau culoarea o dată cu 
fiecare pas al soarelui pe cer. 

Înaintam încet pe coridorul lung, verde, dintre navele înalte, 
de parcă le-am fi trecut ceremonios în revistă. Printre atâtea 
aspecte familiare, surprizele erau puţine dar alese: un cuirasat 
zăcând într-o rână, redus la tăcere: coverta cu coşurile retezate, 
aplatizate de o lovitură directă - tunuri despicate ca nişte 
morcovi de supă, monturi răsucite în ele însele, contorsionate în 
agonia pârjolitoare. O asemenea masă de oţel cenuşiu, turtită 
dintr-o singură izbitură, ca o pungă de hârtie umplută cu aer! 
Rămăşiţele omeneşti, dezmembrate, erau măturate cu furtunul 
şi împinse spre conductele de scurgere de către nişte siluete 
mici, care-şi vedeau de treabă cu înfricoşătoare răbdare şi cu o 
totală indiferenţă. Era la fel de surprinzător ca atunci când te 
plimbi printr-un vechi cimitir liniştit şi te pomeneşti brusc în faţa 
unei gropi proaspăt săpate. („E frumos!” exclamă fetiţa.) Aşa şi 
era - pădurea de catarge şi turele care se legăna şi se înclina 
uşor la fiecare mişcare a valurilor, claxoanele care răsunau 
domol pe țărm, reflexele ce se dizolvau şi se reînchegau în apă! 
Se auzea chiar şi o orchestră de jazz, revărsându-şi acordurile 
sincopate parcă printr-o ţeavă de scurgere. Fetiţei trebuie să-i fi 
răsunat ca muzica cea mai potrivită pentru intrarea triumfală în 
cetatea copilăriei. Şi m-am surprins fredonând încet, în minte, 
Jamais de la vieu, minunându-mă singur cât de desuet îmi părea 
cântecul, cât de deplasat, lipsit în mod absurd de orice legătură 
cu mine însumi! Copila scruta cerul, aşteptându-se să-şi vadă 
acolo tatăl, imaginea care se va constitui asemenea unui nor 
ocrotitor deasupra capetelor noastre şi o va învălui. 

Abia la capătul docului mare au apărut semnele noii lumi spre 
care ne îndreptam: şiruri lungi de camioane şi de ambulante, 
bariere, baionete purtate de rasa nouă de oameni kaki şi 
albaştri, ca nişte gnomi. Aici domnea o activitate lentă, dar 


continuă şi subordonată unui scop. Siluete mici, troglodite, 
ieşeau din cuştile de fier şi din cavernele de pe chei, îndeplinind 
tot soiul de acţiuni. Şi aici se găseau vapoare despicate în 
secţiuni geometrice,  expunându-şi intestinele fumegânde, 
vapoare cu pântecele deschis de o tăietură cezariană; şi în 
rănile căscate mişuna un nesfârşit furnicar de soldaţi şi de 
oameni în salopete albastre, cărând pe umeri bidoane, baloturi, 
hălci de carne de vită sângerânde. Uşi de cuptoare se 
deschideau, înfăţişând în lumina focului scăpărător oameni cu 
tichii albe care scoteau, febril, tăvi cu pâini coapte. Toată 
această activitate părea incredibil de lentă, dar se desfăşura pe 
o arie imensă. Aparţinea mai curând instinctelor unei rase, 
decât gusturilor ei. Şi în timp ce tăcerea nu avea aici decât o 
valoare comparativă, micile zgomote deveneau concrete şi 
imperative: bocănitul bocancilor cu ţinte ai santinelelor ce-şi 
făceau rondul pe pietriş, mugetul unui remorcher, bâzâitul 
sirenei unui pachebot, amintind de zumzetul unei uriaşe muşte 
albastre, captive într-o pânză de păianjen. Toate acestea făceau 
parte din oraşul redobândit, căruia urma, de azi înainte, să-i 
aparţin. 

Ne apropiam din ce în ce mai mult, căutând loc de acostare 
printre micile ambarcaţiuni din bazin. Casele începură să 
crească în dimensiuni. Era un moment de sensibilitate subtilă şi- 
mi simţeam inima în gâtlej (după cum se spune), pentru că 
zărisem silueta celui despre care ştiam că va veni să ne 
întâmpine - acolo, dincolo de chei. Stătea cu spatele rezemat de 
o ambulanţă şi fuma. Ceva din atitudinea lui făcu să vibreze în 
mine o coardă şi pe dată am ştiut că e Nessim, deşi nu cutezam 
încă să fiu sigur. Numai când odgoanele au fost aruncate pe 
țărm şi am acostat, am văzut, în timp ce inima mi se zbătea în 
piept (recunoscându-l vag sub noua-i deghizare, aşa cum se 
întâmplase şi în cazul lui Capodistria), că era într-adevăr 
prietenul meu. Nessim! 

Avea un nefamiliar petic negru pe un ochi. Purta o manta 
albastră, militară, foarte lungă, cu umerii stângaci vătuiţi şi un 
chipiu tras peste ochi. Părea mult mai înalt şi mai slab decât îl 
tineam minte - poate din cauza îmbrăcămintei, care era pe 
jumătate livrea de şofer, pe jumătate uniformă de aviator. Cred 
că a simţit unda puternică a privirii mele de recunoaştere, 
pentru că dintr-o dată şi-a îndreptat spatele şi, după ce s-a uitat 


în jur, ne-a zărit. Şi-a aruncat ţigara şi a pornit-o pe chei cu 
mersul lui elastic, grațios, zâmbind cu nervozitate. l-am făcut un 
semn cu mâna, dar nu mi-a răspuns, ci s-a mulţumit să dea uşor 
din cap, în timp ce se îndrepta spre noi. 

— Priveşte, i-am spus fetiţei, nu fără oarecare îngrijorare. 
lată-l, în sfârşit, pe tatăl tău. 

Se uită cu ochii mari, îngheţaţi, urmărind bărbatul înalt, până 
când acesta se opri, surâzând, la doi metri de noi. Marinarii încă 
se agitau cu odgoanele. O pasarelă fu lăsată cu zgomot. Nu-mi 
puteam da seama dacă sinistrul petec negru de pe ochi îi sporea 
sau îi răpea din vechea distincţie. Işi scoase chipiul, continuând 
să surâdă timid, oarecum cu tristeţe şi îşi netezi părul cu mâna, 
înainte de a şi-l pune din nou. 

— Nessim! L-am strigat şi a făcut din nou semn cu capul, fără 
să-mi răspundă. 

O tăcere adâncă păru să-mi învăluie mintea, în timp ce fetiţa 
păşea pe pasarelă. Mergea cu un aer de încântare vrăjită, 
fascinată mai curând de imagine decât de reeditate. (Să fie 
poezia mai reală decât adevărul simţurilor?) Şi, întinzând 
mâinile, ca o somnambulă, se aruncă în braţele lui, cu un strigăt 
înăbuşit. Am urmat-o imediat, iar Nessim, în timp ce râdea şi o 
strângea la piept, mi-a întins mâna cu degetul amputat. Era ca o 
gheară de pasăre ce se înfigea în palma mea. Un fel de suspin 
uscat îi scăpă din gâtlej, dar îl camuflă pe dată printr-o tuse. 
Asta fusese totul. Fetiţa se agăţă de poalele mantalei şi se 
căţără pe el, ca o maimuţică pe un trunchi de copac, înnodându- 
şi picioarele în jurul şoldurilor lui. Nu ştiam ce să spun, în timp 
ce priveam în acel unic ochi negru, care părea să înţeleagă 
totul. Tâmplele îi albiseră complet. Şi nu poţi strânge, atât cât ai 
dori, o mână lipsită de un deget! 

— lată că ne-am regăsit! 

Se dădu cu bruscheţe îndărăt şi se aşeză pe o bornă de 
amaraj, scotocindu-se după tabacheră, pentru a-mi oferi 
neobişnuita delicatesă a unei ţigări franţuzeşti. Niciunul dintre 
noi nu găsea nimic de spus. Chibriturile erau umede şi se 
aprindeau cu greutate. 

— Trebuia să vină şi Clea, rosti în cele din urmă, dar s-a 
răzgândit în ultimul moment. A plecat la Cairo. Justine e la Karm. 

Apoi, lăsându-şi bărbia în piept, adăugă: 

— Ştii tot ce s-a întâmplat, nu? 


Am încuviinţat din cap iar el păru să încerce un sentiment de 
uşurare. 

— Atunci am mai puţine de explicat. Mi-am terminat slujba pe 
ziua de azi acum o jumătate de oră şi am aşteptat ca să vă 
conduc. Dar poate că... 

In clipa aceea ne înconjură un cârd de soldaţi, care începură 
să-mi verifice actele şi să mă întrebe de destinaţie. Nessim se 
ocupă de fetiţă, în timp ce eu prezentam soldaţilor 
documentele. Le studiară cu gravitate, ba chiar cu un fel de 
simpatie detaşată şi îmi căutară numele pe o listă lungă, după 
care mă informară că va trebui să mă prezint la consulat, 
întrucât eram un „cetăţean refugiat”. De îndată ce am obţinut 
permisul de intrare, m-am întors la Nessim şi l-am informat ce 
mi se ceruse. 

— De fapt, chestia asta îmi pică bine. Oricum trebuia să trec 
pe acolo, ca să-mi iau o valiză cu costumele mai respectabile, 
pe care-am lăsat-o la ei... cu câtă vreme în urmă? 

— O eternitate, îmi răspunse el, zâmbind. 

— Cum procedăm? 

Ne-am aşezat unul lângă celălalt, fumând şi reflectând. Era 
ciudat şi mişcător să aud în jurul meu dialectele din toate 
comitatele englezeşti. Un caporal binevoitor se apropie de noi 
cu o tavă plină cu căni de tinichea, aburinde şi ne oferi acea 
singulară băutură care e ceaiul soldăţesc, însoţită de felii de 
pâine albă, unse cu margarină. Ceva mai departe, doi 
brancardieri traversau scena cu un aer apatic, purtând o 
încărcătură lugubră scoasă dintr-un imobil bombardat. Am 
mâncat cu poftă devenind, deodată, conştienţi de tăcerea 
stingherită dintre noi. În cele din urmă, l-am întrebat: 

— Nu vrei s-o iei cu tine acasă? Eu am să mă urc într-un 
tramvai la ieşirea din docuri şi am să mă duc la consulat. După 
aceea am să mă bărbieresc. O să-mi iau masa de prânz. Şi 
diseară, dacă-mi trimiţi un cal la debarcader, vă fac o vizită la 
Karm. 

— Foarte bine, îmi răspunse cu vădită uşurare şi, strângând 
din nou copila la piept, îi şopti la ureche întregul plan. 

Fetiţa nu manifestă nicio împotrivire, ba chiar păru 
nerăbdătoare să-l însoţească - lucru pentru care i-am fost 
recunoscător. Pornirăm împreună, cu o senzaţie de irealitate, 
străbătând pietrişul până la locul unde era parcată mica 


ambulanţă. Nessim se urcă la volan, aşezând copilul alături. 
Fetiţa zâmbi şi bătu din palme, iar eu le-am făcut semne cu 
mâna, bucuros că tranziţia se efectuase atât de lin. Cu toate 
acestea, mi se părea ciudat să mă pomenesc astfel, singur în 
oraş, ca un naufragiat pe o stâncă familiară. „Familiară” - da! 
Pentru că din momentul în care am ieşit din semiluna golfului, 
nimic nu mi se mai păru schimbat. Micul tramvai de tinichea 
gemea şi se hurduca pe şinele ruginite, urmărind sinuozităţile 
străzilor binecunoscute, care mă asaltau, de o parte şi de alta, 
cu imagini ce reproduceau cu perfectă fidelitate amintirile mele. 
Frizeriile cu perdelele lor din mărgele colorate, clincănitoare; 
cafenelele cu trândavii lor muşterii, ghemuiţi la măsuţele de 
tablă (la El Bab, acelaşi zid gata să se dărâme şi aceeaşi măsuţă 
la care stătuserăm amândoi nemişcaţi, copleșiți de crepusculul 
albastru). În clipa când demarase, Nessim îmi aruncase o privire 
pătrunzătoare şi-mi spusese: „Darley, te-ai schimbat foarte 
mult!” N-aş putea spune dacă observaţia lui ascundea un reproş 
sau un compliment. Intr-adevăr, mă schimbasem: revăzând 
acum arcada părăginită de la El Bab, am zâmbit, amintindu-mi 
de un preistoric sărut care-mi dezmierdase degetele. Îmi 
aduceam aminte de uşoara tresărire a ochilor ei negri, când 
rostise acel trist şi curajos adevăr: „De la cei ce-ţi răspund la 
iubire nu poţi învăţa nimic”. Cuvinte care m-au usturat ca 
alcoolul pe o rană deschisă, dar care m-au purificat, aşa cum te 
purifică orice adevăr. Transportat de amintiri, vedeam totuşi cu 
cealaltă jumătate a minţii Alexandria derulându-se din nou de-o 
parte şi de alta - detaliile ei fascinante, insolenţa coloritului, 
covârşitoarea ei sărăcie şi frumuseţe. Micile dughene, apărate 
de soare prin copertine zdrenţuite, în umbra cărora se 
îngrămădeau cele mai felurite mărfuri, de la prepeliţe vii până la 
faguri de miere sau oglinjoare purtătoare de noroc. Tejghelele 
fructarilor, cu mormanele lor strălucitoare, cu atât mai 
îmbietoare cu cât erau înşiruite pe hârtii viu colorate; aurul cald 
al portocalelor lăfăindu-se pe fâşii lăcuite, purpurii sau cărămizii. 
Reflexele roşietice din grotele afumate ale arămarilor. Ciucurii 
veseli ai şeilor şi harnaşamentelor pentru cămile. Oalele 
smălţuite, mărgelele din jad albastru împotriva deochiului. Toate 
acestea căpătau o strălucire prismatică, amplificată de 
mulțimile care se înghesuiau încoace şi-ncolo, de răcnetele 
aparatelor de radio din cafenele, de strigătele tărăgănate, 


suspinate ale telalilor, de imprecaţiile vagabonzilor şi dementele 
hăuleli ale bocitoarelor îndeplinind ritualurile la căpătâiul 
vreunui venerabil şeic mort. Şi iată-i, străbătând prim-planul 
tabloului, cu insolenţa celor ce nu depind de nimeni, etiopienii 
cu pielea de prună brumărie pe sub turbanele de un alb ca 
zăpada, sudanezii cu chipuri de bronz şi buze molatice de 
cărbune, libanezii cu feţe de cositor şi beduinii cu profil de şoim, 
întreţesuţi în fire luminoase pe negrul uniform al femeilor 
voalate, întunecatul vis musulman al unui paradis ascuns, ce nu 
poate fi întrezărit decât pe gaura cheii văzului omenesc. Şi, 
împleticindu-se pe străzile strimte, scrijelind cu poverile lor 
zidurile de lut, defilarea cămilelor cu desagi de trifoi verde, 
păşind cu infinită gingăşie pe labele cu perniţe catifelate. Mi-am 
amintit brusc de Scobie, care mi-a predat cândva o lecţie asupra 
priorităţii saluturilor: „Trebuie să înţelegi că-i o chestiune de 
protocol. In ce priveşte politeţea, sunt adevăraţi britanici, 
băiete! N-are rost să zvârli în dreapta şi-n stânga câte un 
Salaam Aleikum. Omul călare pe cămilă trebuie să-l salute pe 
cel de pe cal, cel de pe cal pe cel călare pe măgar, cel de pe 
măgar pe cel care merge pe jos, cel care merge, pe cel aşezat, 
un grup mai mic salută un grup mai numeros, tânărul pe 
bătrân... La noi, lucrurile astea nu se învaţă decât la şcolile 
înalte. Dar aici, fiecare ţânc le ştie cu ochii închişi. Acum repetă 
ordinea după mine!” Era mai uşor să repet înşiruirea, decât să- 
mi amintesc de ordinea priorităţilor la momentul cuvenit. 
Zâmbind acestui gând, m-am străduit să reconstitui din 
memorie ierarhia uitată, în timp ce priveam în jurul meu. 
Intreaga cutie cu jucării a vieţii egiptene era încă prezentă şi 
fiecare dintre figurine îşi păstrase locul - stropitorul de străzi, 
scribul, bocitoarea, prostituata, funcţionarul, preotul - neatinse, 
s-ar fi zis, de timp şi de război. Privindu-i, m-am simţit năpădit 
de o melancolie subită, pentru că acum făceau parte din trecut. 
Simpatia mea descoperise în ea însăşi un nou element: 
detaşarea. (Scobie obişnuia să spună, în momentele lui de 
expansivitate: „Curaj, băiete, îţi trebuie o viaţă întreagă ca să 
creşti. Şi oamenii nu mai au răbdarea necesară. Mama mea a 
aşteptat nouă luni până să mă aducă pe lume!” Un gând 
ciudat.) Hurducându-mă în tramvai pe lângă moscheea Goharri, 
mi-am adus aminte că l-am găsit odată acolo pe Hamid chiorul 
frecând de un stâlp o bucată de lămâie, înainte de a o suge. Mi- 


a explicat că ăsta e un leac sigur împotriva pietrelor la ficat sau 
la rinichi. Locuia pe undeva în cartierul acesta de cafenele 
sărăcăcioase, pline de minunăţii locale: apă potabilă cu parfum 
de trandafiri, oi întregi la frigare, umplute cu carne de porumbel, 
orez şi nuci. Toate momelile pentru burtă, cu care se delectau 
Paşii ventripotenţi din oraş. 

Pe undeva, pe aici, după ce înconjoară cartierul arab, 
tramvaiul face un salt şi întoarce abrupt, scârţâind din toate 
fierăriile. O clipă, poţi zări prin friza caselor dărâmate colţul de 
port rezervat ambarcaţiunilor de apă joasă. Hazardul războiului 
le sporise numărul la proporţii uriaşe, încadrate de domurile 
colorate, se aflau acolo şiruri de fe/uccas şi giassas cu vele 
latine, caicuri transportoare de vin, goelete şi brigantine de 
toate formele şi mărimile, sosite din toate colţurile Levantului; o 
adevărată antologie de catarge, vergi şi ochi egeeni, pânditori: 
de nume, de greemente şi destinaţii. Zăceau, împerecheate cu 
propriile lor reflexii în apă, toropite de lumina soarelui, într-o 
adâncă transă acvatică. Pe urmă, fură brusc smulse privirii şi 
iată  derulându-se spectacolul Marii  Cornişe, magnifica 
promenadă de pe țărm, care mărgineşte oraşul modern, 
capitala elenistică a bancherilor şi a vizionarilor bumbacului - 
toţi acei comis-voiajori ai Europei, al căror spirit întreprinzător a 
reînsufleţit şi a ratificat grandiosul vis de cuceriri al lui 
Alexandru, după secolele de colb şi de tăcere impuse de Amr. 

Şi aici toate erau relativ neschimbate, cu excepţia norilor kaki 
de soldaţi care circulau în toate direcţiile şi a unei eflorescenţe 
de baruri noi, răsărite peste noapte pentru a le astâmpăra 
poftele. In faţa hotelului Cecil, o coloană lungă de camioane 
luase locul taxiurilor. lar în faţa consulatului, apăruse o 
neobişnuită santinelă în uniformă de marină, cu puşcă cu 
baionetă. N-aş fi putut afirma că totul era iremediabil schimbat, 
pentru că aceşti noi vizitatori aveau un aer mobil şi temporar, 
asemenea ţăranilor care vin la oraş în ziua bâlciului. Curând, se 
va deschide o ecluză şi se vor vărsa cu toţii în marele rezervor al 
bătăliilor din deşert. Dar mă aşteptau şi surprize. De pildă, la 
consulat, un grăsan cât toate zilele, înfipt la biroul lui asemenea 
unei crevete atinse de elefantiasis, împreunându-şi mâinile albe 
ale căror unghii lungi, bombate ca nişte coji de alune, fuseseră 
cu grijă manicurate în acea dimineaţă şi care mi s-a adresat pe 
un ton de familiaritate: 


— Sarcina mea e cam ingrată, dar e necesară, îmi spuse peo 
voce subţiratică. Încercăm să punem mâna pe orice om dotat, 
înainte să-l înşface armata. Numele dumitale mi-a fost 
comunicat de ambasador, care ţi-a şi găsit un post la 
departamentul de cenzură, creat de curând şi înzestrat, 
deocamdată, cu un personal ridicol de mic. 

— Ambasadorul? Am întrebat uluit. 

— Sunteţi prieteni, nu? 

— Abia de-l cunosc. 

— Totuşi trebuie să-i respect dispoziţia, deşi organizarea 
acestui serviciu îmi revine exclusiv mie. 

Trebuia să completez o serie de formulare. Grăsanul, care se 
numea Kenilworth şi nu era lipsit de amabilitate, mi-a dat o 
mână de ajutor. 

— Toată chestia asta e un mister pentru mine, am spus. 

Kenilworth a înălţat din umeri şi şi-a desfăcut mâinile albe. 

— Îţi propun să discuţi cu el, când ai să-l vezi. 

— Dar n-aveam nicio intenţie... am început eu. 

Mi-am dat însă seama că era lipsit de sens să mai 
argumentez, până nu aveam să descopăr ce se ascunde 
îndărătul acestei numiri. De unde până unde Mountolive...? 
Kenilworth mi s-a adresat din nou: 

— Bănuiesc că ai nevoie de o săptămână, ca să-ţi găseşti o 
casă, înainte de a te instala în funcţie. Să comunic acest lucru 
departamentului? 

— Cum doriţi, i-am spus, total dezorientat. 

Întrevederea a luat sfârşit şi am coborât apoi în pivniţă, unde 
mi-a trebuit o bucată de timp până să-mi dezgrop geamantanul 
ponosit şi să scot din el câteva articole de îmbrăcăminte mai 
onorabile. Le-am ambalat într-o hârtie groasă şi, ţinând pachetul 
sub braţ, am pornit încet pe Cornişă, îndreptându-mă spre 
hotelul Cecil, unde aveam de gând să-mi închiriez o cameră, să 
fac o baie şi să mă bărbieresc, ca să mă pregătesc pentru vizita 
la casa de la Karm Abu Girg. Perspectiva acestei vizite începuse 
să-mi bântuie mintea, nu chiar cu îngrijorare, dar cu acea 
nelinişte pe care ţi-o stârneşte întotdeauna suspensia. M-am 
oprit o clipă, contemplând marea calmă; deodată, Rolls-ul 
argintiu, cu capacele roţilor ca nişte narcise, trase la marginea 
trotuarului; un personaj bărbos sări din el şi veni glonţ la mine, 
cu braţele larg deschise. Numai când mi-am simţit umerii strânşi 


în îmbrăţişarea de urs şi obrazul înţepat de barba aspră, în cel 
mai galic dintre saluturi, am fost în stare să articulez: 

— Pombal! 

— Darley! 

Continuând să-mi ţină cu tandreţe mâinile într-ale lui şi, cu 
ochii umeziţi de lacrimi, mă trase spre una din băncile de piatră 
care mărginea promenada. Se aşeză greoi. Pombal arbora una 
dintre cele mai elegante tenue. Manşetele scorţos scrobite ale 
cămăşii pârâiau. Barba neagră şi mustaţa îi dădeau un aer 
impozant, dar oarecum trist. Însă, în ciuda tuturor acestor găteli, 
era neschimbat. Privea lumea prin noua sa mască, asemenea 
unui Tiberiu costumat. Ne-am uitat unul la celălalt în tăcere, cu 
emoție, un lung răstimp. Ştiam amândoi că era o tăcere 
dureroasă, închinată căderii Franţei, un eveniment care 
simboliza prăbuşirea psihică a Europei însăşi. Eram ca doi 
prieteni îndoliaţi în faţa unui cenotaf invizibil, păstrând minutul 
de reculegere pentru comemorarea unui iremediabil eşec al 
voinţei umane. Simţeam, în strânsoarea mâinii lui, întreaga 
ruşine şi deznădejde pricinuite de această tragedie lipsită de 
glorie şi căutam cu disperare cuvintele care ar fi putut să-l 
consoleze, să-i redea încrederea că, atâta timp cât se vor mai 
naşte artişti pe lumea asta, Franţa nu va putea muri. Dar lumea 
actuală, de soldaţi şi de lupte, era prea intensă şi prea concretă 
pentru ca un asemenea gând să aibă mai mult decât o 
importanţă secundară - pentru că arta înseamnă libertate şi 
tocmai libertatea era în joc. În cele din urmă, veniră şi cuvintele: 

— N-are nicio importanţă. Astăzi am văzut micuța cruce a 
Lorenei înflorind pretutindeni. 

— Înţelegi, murmură el strângându-mi din nou mâna. Ştiam 
că ai să înţelegi. Chiar când criticai Franţa, erai conştient că 
înseamnă şi pentru tine tot atât de mult ca şi pentru noi. 

Îşi suflă nasul, cu un zgomot neaşteptat de trombon, într-o 
batistă foarte curată şi se rezemă de speteaza băncii de piatră. 
Cu uimitoare repeziciune, redevenise el însuşi, timidul, grasul, 
nesăbuitul Pombal din trecut. 

— Am atâtea să-ţi povestesc! Acum te muţi la mine. Pe dată. 
Nu vreau să aud un cuvânt. Da, e automobilul lui Nessim. L-am 
cumpărat eu, ca să nu pună egiptenii mâna pe el. Mountolive te- 
a repartizat într-un post excelent. Locuiesc tot în vechiul 
apartament, dar am preluat întreaga casă. Poţi să ocupi tot 


etajul de sus. Va fi din nou ca-n vremurile bune. 

Eram năucit de volubilitatea lui şi de ameţitoarele perspective 
pe care mi le înfăţişă cu asemenea rapiditate şi siguranţă, 
aparent fără să aştepte vreun comentariu. Engleza lui devenise 
absolut impecabilă. 

— Ca-n vremurile bune, am bâiguit. 

Dar în această clipă, o expresie de durere îi străbătu faţa 
grăsună şi începu să geamă, strângându-şi cu putere mâinile 
între genunchi şi rostind apoi numele „Fosca!” O grimasă 
comică îi schimonosi chipul şi se uită din nou la mine. 

— Habar n-ai! Îmi spuse cu un aer aproape înspăimântat. Sunt 
îndrăgostit de ea. 

Am izbucnit în râs. Pombal scutură din cap, consternat. 

— Nu. N-ai dreptul să râzi. 

— Nu mă pot împiedica, Pombal. 

— Te implor. 

Şi, înclinându-se cu o expresie de disperare pe chip, se 
pregăti să-mi destăinuiască ceva. Buzele se mişcau, fără să 
scoată un sunet. Desigur, voia să-mi împărtăşească un lucru de 
tragică importanţă. In cele din urmă, reuşi să articuleze 
cuvintele, în timp ce ochii i se umpleau de lacrimi: 

— Tu nu înţelegi. Je suis fidele malgré moi. 

Deschise gura, ca un peşte şi repetă: 

— Malgré moi. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată, niciodată. 

Apoi, pe neaşteptate, începu să scâncească deznădăjduit, 
păstrându-şi aceeaşi expresie de buimăceală şi spaimă. Cum aş 
fi putut să nu râd? Dintr-o singură lovitură, făcuse să reînvie 
întreaga Alexandrie, totală şi intactă - căci nicio imagine a ei nu 
putea fi completă fără ideea unui Pombal îndrăgostit. Râsul meu 
l-a molipsit. Hohotea, tremurând ca o piftie. 

— Opreşte-te, mă imploră în cele din urmă, cu un patos 
comic, chicotind prin pădurea bărbii şi lăsând să-i scape: Şi nici 
măcar nu m-am culcat cu ea, nici o singură dată. Asta-i lucrul 
cel mai rău. 

Declaraţia lui ne făcu pe amândoi să râdem mai cu poftă. 

Şoferul claxonă uşor, redeşteptându-l brusc la realitate şi 
reamintindu-i că mai avea şi alte datorii de îndeplinit. 

— Vino! îmi strigă. Trebuie să-i duc lui Pordre o scrisoare 
înainte de ora nouă. După aceea te conduc la apartament. Vom 


t Sunt fidel împotriva voinţei mele (fr.). 


lua prânzul împreună. Apropo, îl mai am încă pe Hamid; va fi 
încântat să te revadă. Haide! 

Incă o dată, reţinerile mele nu avură timp să se formuleze. Cu 
pachetul sub braţ, m-am îndreptat spre automobilul atât de 
familiar, observând, cu o strângere de inimă, că pernele maşinii 
miroseau acum a ţigări de foi scumpe şi a soluţie de lustruit 
metalul. Lui Pombal nu-i tăcu gura pe întreg parcursul drumului 
până la consulat şi am constatat cu surprindere că întreaga 
atitudine faţă de şeful său se schimbase. Vechile resentimente 
se spulberaseră. Se pare că amândoi îşi părăsiseră posturile din 
capitale diferite (Pombal pe cel din Roma), pentru a se alătura 
forţelor Francezilor Liberi din Egipt. Acum, vorbea despre Pordre 
cu o duioasă afecţiune. 

— E ca un tată pentru mine. S-a comportat extraordinar, mă 
informă prietenul meu, învârtindu-şi în cap ochii negri expresivi. 

Am continuat să fiu nedumerit de situaţie până când i-am 
văzut pe amândoi împreună şi am înţeles dintr-o privire că 
tragedia căderii Franţei crease această nouă legătură între ei. 
Pordre albise de tot; fragila şi distrata lui bonomie fusese 
înlocuită de calma hotărâre a omului ce trebuie să facă faţă 
unor serioase răspunderi, fără să-şi mai îngăduie vreo afectare. 
Cei doi se tratau reciproc cu o curtoazie şi o afecţiune care, într- 
adevăr, le dădeau mai curând aerul de tată şi fiu decât de 
colegi. Mâna pe care Pordre o lăsă drăgăstos pe umărul lui 
Pombal, faţa pe care o întoarse acesta din urmă spre el 
exprimau realmente o mândrie melancolică, impregnată de 
solitudine. 

Dar priveliştea care li se oferea din noua lor cancelarie era 
într-adevăr deprimantă. Ferestrele mari dădeau spre port, 
înfăţişându-le flota franceză ancorată acolo, ca un simbol a tot 
ce era malefic în steaua destinului Franţei. Îmi dădeam seama 
că însuşi spectacolul acestor nave imobile constituia pentru ei 
un perpetuu reproş. Şi n-aveau cum să i se sustragă. La fiecare 
pas făcut între birourile înalte, demodate şi pereţii albi, privirea 
le cădea negreşit pe respingătoarea coloană de nave. Era ca o 
aşchie în ochi. Privirile lui Pordre reflectau mustrările pe care şi 
le făcea singur şi zeloasa dorinţă de a-i reforma pe laşii 
susţinători ai personajului la care Pombal (în momentele sale 
mai puţin diplomatice), se referea numindu-l „ce vieux Putain”. 


2 joc de cuvinte - aluzie la mareşalul Pétain; în franceză, putain 


Era o uşurare să-ţi poţi descărca resentimente atât de intense 
prin simpla schimbare a unei litere. Stăteam toţi trei acolo, 
contemplând sfidătoarea privelişte din port şi, brusc, bătrânul 
izbucni: 

— Voi, englezii, de ce nu-i internaţi? Trimiteţi-i în India, 
împreună cu italienii! lartă-mă, te rog, dar nu pot să vă înţeleg. 
Nu vă daţi seama că li se îngăduie să-şi păstreze armele uşoare, 
să aibă oameni de gardă, să-şi ia permisii de coborâre pe țărm, 
exact ca şi cum ar fi o flotă neutră? Amiralii lor cinează şi beau 
în oraş, uneltind pentru Vichy. În cafenele, au loc nesfârşite 
bagarres între oamenii noştri şi marinarii lor. 

Vedeam bine că era un subiect spinos, care-i făcea să-şi iasă 
din fire. Am încercat să schimb vorba, pentru că nu le puteam 
oferi nicio consolare. 

M-am întors spre biroul lui Pombal, pe care trona o fotografie 
mare, înrămată, a unui militar francez. Am întrebat cine e şi 
amândoi mi-au răspuns într-un glas: 

— Omul care ne-a salvat. 

Fireşte, mai târziu aveam să recunosc în acel cap mândru şi 
trist de câine labrador, pe De Gaulle în persoană. 

Maşina lui Pombal m-a lăsat în faţa casei. Când am apăsat pe 
butonul soneriei, şoapte uitate au prins viaţă în mine. Hamid 
chiorul mi-a deschis uşa şi, după un moment de surpriză, a 
executat un mic salt în aer. Impulsul iniţial al acestui salt trebuie 
să fi fost dorinţa de a mă îmbrăţişa, pe care şi-a înfrânat-o la 
timp. Dar şi-a lăsat două degete pe încheietura mea şi a sărit ca 
un pinguin singuratic pe o banchiză, înainte de a se da un pas 
îndărăt, pentru a putea trece la saluturile ceremonioase, mai 
elaborate. 

— Ya Hamid! l-am strigat, la fel de încântat pe cât era şi el. 

Apoi ne-am salutat tradiţional, atingându-ne fruntea şi 
pieptul. 

Întreaga casă fusese transformată, zugrăvită, tapetată şi 
mobilată cu piese masive, într-un stil conformist. Hamid exulta 
conducându-mă dintr-o încăpere în alta, în timp ce mintea mea 
încerca să reconstituie aspectele iniţiale, după amintirile care 
începuseră să se faneze, să se transpună. Era greu, de pildă, să 
o revăd pe Melissa, în momentul când începuse să ţipe. Pe locul 


înseamnă „târfă”. 
3 Incăierări (fr.). 


acela se afla acum un bufet impozant, încărcat de sticle. (Acolo, 
în colţul acela mai îndepărtat, Pursewarden se pornise într-o zi 
să gesticuleze.) îmi veneau în minte imagini ale vechiului 
mobilier. „Pe undeva mai viețuiesc, poate, acele lucruri vechi.”?, 
mi-am spus, citând din poetul oraşului. Unica piesă 
recognoscibilă era vechiul fotoliu-de-bolnav-de-podagră al lui 
Pombal, care, în chip misterios, reapăruse în vechiul său loc de 
sub fereastră. Să-l fi adus cu el înapoi de la Roma? Ar fi fost o 
faptă demnă de el. Mica debara în care Melissa şi cu mine... 
Devenise acum camera lui Hamid. Dormea în acelaşi pat 
incomod, la care mă uitam cu inima strânsă, încercând să 
recaptez parfumul şi climatul acelor dulci după-amieze când... 
Dar omuleţul îmi vorbea. Trebuia să prepare masa de prânz. 
Apoi se duse să scotocească într-un colţ şi se întoarse, vârându- 
mi în mână o fotografie boţită, pe care o furase, probabil, 
cândva, de la Melissa. Era o poză foarte ofilită, din cele făcute 
pe stradă. Melissa şi cu mine mergeam braţ la braţ, pe Rue 
Fuad. Faţa ei era pe jumătate întoarsă dinspre mine şi râdea, 
împărţindu-şi atenţia între ceea ce spuneam eu, cu mare 
seriozitate şi vitrina luminată pe lângă care treceam. 
Instantaneul trebuie să fi fost făcut într-o după-masă de iarnă, 
cam pe la ora patru. Dar ce-i spuneam eu cu atâta gravitate? 
Nu-mi puteam aminti, în ruptul capului, nici de acea zi, nici de 
acel loc; şi totuşi iată-le, negru pe alb, cum se spune. Poate că-i 
împărtăşeam cuvinte de o importanţă capitală, pline de 
semnificaţie - sau poate că erau vorbe goale! Ţineam un teanc 
de cărţi sub braţ şi purtam impermeabilul vechi şi murdar pe 
care, în cele din urmă, i l-am dăruit lui Zoltan. Evident, 
impermeabilul avea mare nevoie să fie dat la curăţat. Şi părul 
meu părea să fi avut mare nevoie de un tuns. Imposibil să-mi 
readuc în memorie după-amiaza aceea. Am examinat cu grijă 
amănuntele fotografiei, ca un specialist care încearcă să 
restaureze o frescă iremediabil ştearsă. Da, era iarnă, pe la ora 
patru. Melissa purta paltonul ei jerpelit din piele de focă şi o 
poşetă pe care nici n-o observasem vreodată printre bunurile ei. 
„O seară de august - să fi fost august?” mi-am citat iarăşi în 
minte. 

Întorcându-mă din nou spre patul infernal, ca un instrument 


1 Vezi Note la text, p. 366. 
5 Vezi Note la text, p. 366. 


de tortură, i-am murmurat încetişor numele. Şi am descoperit, 
cu surpriză şi mâhnire, că Melissa dispăruse cu totul. Pur şi 
simplu, apele se împreunaseră deasupra capului ei. Era ca şi 
cum nici n-ar fi existat vreodată, ca şi cum nici nu mi-ar fi 
inspirat vreodată durerea şi mila care (aşa cum mi-am spus 
întotdeauna) vor dăinui mereu, poate că transmutate în alte 
forme - dar supraviețuind pe veci. O uzasem, ca pe o pereche 
de ciorapi vechi şi totala ei dispariţie mă intriga, mă şoca. Putea 
„iubirea” să se uzeze în asemenea hal? „Melissa!”, am rostit din 
nou, ascultând ecoul numelui drag în tăcere. Numele unei 
buruieni triste, numele unui pelerin la Eleusis. Să fi devenit 
acum mai inconsistentă decât o mireasmă, decât o savoare? Să 
nu fi fost decât un nod de referinţe literare mâzgălite pe 
marginea unui poem minor? Şi iubirea mea era aceea care o 
dizolvase în acest chip straniu, sau poate că literatura pe care 
încercasem s-o făuresc din ea. Cuvinte, baia de acid a 
cuvintelor! Mă simţeam vinovat. M-am străduit chiar (cu acea 
amăgire de sine caracteristică sentimentalilor) să o forţez să 
reapară printr-un act de voinţă, să reevoc unul din acele dulci 
săruturi de după-amiază, care constituiseră cândva pentru mine 
suma multiplelor semnificaţii ale oraşului. 

Am încercat chiar, în mod deliberat, să-mi storc lacrimi din 
ochi, să-mi hipnotizez memoria, repetându-i întruna numele, ca 
pe un cuvânt magic. Dar experienţa nu a dus la niciun rezultat. 
Numele ei se tocise, îşi pierduse conţinutul. Era de-a dreptul 
ruşinos să nu fii în stare să aduci cel mai slab tribut unei 
nefericiri atât de vaste. Şi atunci, asemenea clinchetului unui 
clopot îndepărtat, am auzit vocea acidulată a lui Pursewarden 
cel mort, spunând: „Dar nefericirea ne-a fost dăruită ca să ne 
desfătăm cu ea. Avem datoria să ne bucurăm de ea, să o 
gustăm din plin”. Melissa nu fusese decât una din numeroasele 
deghizări ale iubirii. 

Făcusem o baie şi-mi schimbasem hainele când Pombal sosi 
în grabă la masă, însufleţit de extazul incoerent al noii şi 
formidabilei sale stări de spirit. Fosca, pricina acestei 
efervescenţe, era, după câte mă informă el, o refugiată 
căsătorită cu un ofiţer britanic. Cum se născuse asemenea 
subită şi pasionată legătură între ei?” Nici el nu ştia. Se ridică de 
pe scaun ca să-şi contemple faţa în oglindă. 

— Eu, care credeam că ştiu totul despre amor, continuă cu un 


aer meditativ, adresându-se mai curând imaginii din oglindă şi 
pieptănându-şi barba cu degetele, n-aş fi crezut că se poate 
întâmpla una ca asta. Numai cu un an în urmă, dacă tu mi-ai fi 
povestit ceva asemănător cu ce-am să-ţi povestesc eu acum, ți- 
aş fi răspuns: „Puah! Asta-i o obscenitate petrarchiană. Rahat 
medieval!” Am considerat întotdeauna că abstinenţa e 
dăunătoare sănătăţii şi că blestematul de organ ţi se atrofiază, 
ba chiar poate să-ţi cadă, dacă nu-l foloseşti frecvent. Şi acum, 
uită-te la nefericitul - ba nu, la fericitul tău prieten! Mă simt 
înlănţuit şi zălogit prin însăşi existenţa Foscăi. Fii atent, ultima 
dată când a venit Keats din deşert, ne-am dus şi ne-am îmbătat 
criţă. La bomba lui Golfo. Şi am simţit furişându-se în mine 
dorinţa - o dorinţă experimentală - de ramoner une poule. Nu 
râde! Doar ca să-mi dau seama ce se întâmplă cu simţurile 
mele. Am băut cinci pahare de armagnac, doar-doar mi le-oi 
deştepta. Teoretic, am început să mă simt în formă. „Foarte 
bine, mi-am zis, să sparg odată virginitatea asta! Je vais 
depuceler', o dată pentru totdeauna, imaginea asta romantică, 
altminteri lumea o să înceapă să spună că marele Pombal şi-a 
pierdut virilitatea. Şi ce crezi că s-a întâmplat? M-a cuprins 
panica. Simţurile mele erau blindes ca un tanc blestemat. 
Priveliştea fetelor ălora a făcut să încolţească în mine amintirea 
Foscăi, în toate amănuntele ei. Revedeam totul, până şi mâinile 
ei ţinând andrelele de tricotat şi odihnindu-se în poală. M-am 
răcorit brusc, de parcă cineva mi-ar fi turnat o îngheţată pe sub 
cămaşă. Am zvârlit pe masă toţi banii din buzunare şi am întins- 
o, sub o ploaie de papuci aruncaţi după mine şi însoţit de un cor 
de miorlăituri din partea vechilor mele prietene. Desigur, 
înjuram de mama focului. Şi, ia aminte, nu Fosca îmi impune 
asemenea abstinenţă, nici gând. Dimpotrivă, ea îmi spune să 
mă duc şi să mă culc cu o fată, dacă simt nevoia. Poate că însăşi 
această libertate mă întemniţează? Cine ştie? E un mister. E 
ciudat cum femeia asta mă târăşte de păr pe drumul onoarei - 
drum care mi-e străin. 

Pombal se opri din peroraţie şi se lovi uşor în piept, cu un gest 
de reproş amestecat cu o oarecare, îndoielnică, mulţumire de 
sine. După aceea se aşeză din nou şi continuă îngândurat: 

— Vezi tu, soţul ei a lăsat-o însărcinată, iar onoarea nu-i 


€ Să mă culc cu o cocotă (fr.). 
7 Voi dezvirgina (fr.). 


îngăduie să înşele un om care luptă pe front şi ar putea fi 
omorât în orice moment. Mai cu seamă când îi poartă copilul în 
pântece. Qa se conqoit. 

Am continuat să mâncăm în tăcere câteva momente, după 
care a izbucnit din nou: 

— Dar ce legătură am eu cu asemenea atitudini? Explică-mi 
dacă poţi. Relaţiile dintre noi se reduc la discuţii şi totuşi suntem 
mulţumiţi. 

Vorbea cu o undă de autodispreţ. 

— Şi ce-i cu el? 

Pombal oftă: 

— E un tip extrem de bun şi de amabil, înzestrat cu acea 
amabilitate naţională despre care Pursewarden spunea că-i un 
fel de nevroză de pe urma constrângerii impuse de plictiseala 
mortală a vieţii englezeşti. E un bărbat frumos, vesel, vorbeşte 
trei limbi... şi totuşi... nu c-ar fi froia?, nu-i asta, dar e tiede” - 
pe undeva, în natura lui lăuntrică. Nu ştiu dacă-i tipic englez sau 
nu. În orice caz, pare să fie întruchiparea unor noţiuni de onoare 
care ar face cinste unui trubadur. Desigur, asta nu înseamnă că 
noi, europenii, suntem lipsiţi de simţul onoarei, dar nu punem un 
accent atât de nefiresc pe asemenea lucruri. Vreau să spun că 
autodisciplina ar trebui să însemne mai mult decât o simplă 
concesie făcută unor tipare de comportament. Vorbesc confuz. 
Da, când mă gândesc la relaţiile dintre ei, încerc sentimente 
confuze. Vreau să spun următoarele: în adâncurile îngâmfării lui 
naţionale, el crede într-adevăr că străinii nu sunt capabili de 
fidelitate în iubire. 

Şi totuşi, loialitatea şi fidelitatea ei vin de la sine. Fosca nu 
face niciun fals efort de respectare a conventiilor. Se comportă 
după cum îi dictează sentimentele. Cred că dacă el ar iubi-o cu 
adevărat, în sensul la care mă gândesc eu, nu ar crea mereu 
impresia că, însurându-se cu ea, a făcut un gest de 
condescendenţă, pentru a o salva dintr-o situaţie insuportabilă. 
Bănuiesc că undeva, în străfundurile ei, deşi nu-i conştientă de 
acest lucru, o râcâie o senzaţie de frustrare; şi îi este fidelă... 
cum să spun? Dintr-un soi de dispreţ? Nu ştiu. Dar îl iubeşte, în 
felul ăsta special, singurul pe care el i-l îngăduie. E o femeie cu 


8 Asta se poate înţelege (fr.). 
? Rece (fr.). 
19 Călduţ (fr.). 


sentimente foarte delicate. Dar ce-i mai ciudat e că dragostea 
noastră - asupra căreia niciunul dintre noi nu are vreo îndoială, 
pe care ne-am mărturisit-o şi am acceptat-o - e influenţată în 
chip curios de circumstanţe. Şi dacă această dragoste mi-a adus 
fericire, m-a făcut, în acelaşi timp, să-mi pierd oarecum 
încrederea în mine; câteodată mă răzvrătesc. Simt că iubirea 
noastră, această superbă aventură, începe să aibă un aer de 
penitenţă. Capătă culoarea sinistră a propriei noastre atitudini 
de ispăşire. Mă întreb dacă aşa trebuie să fie iubirea pe care o 
porţi unei femme galante. La rândul lui, el e un chevalier 
burghez, incapabil de a pricinui unei femei o suferinţă, dar şi de 
a-i oferi plăcere fizică. Şi, pe lângă asta, gentil, de o bunăvoință 
şi de o rectitudine de-a dreptul copleşitoare. Dar, merde, nu poţi 
iubi justiţiar, numai dintr-un sentiment de echitate, nu-i aşa? 
Undeva, pe parcurs, o trădează, fără să fie conştient de acest 
fapt. Şi cred că nici ea nu-şi dă seama, cel puţin nu în chip lucid. 
Dar când sunt împreună, ai senzaţia că te afli în faţa a ceva 
incomplet, necimentat, reunit doar în virtutea convențiilor şi a 
bunelor maniere. Ştiu că spusele mele par răutăcioase, dar 
încerc să-ţi descriu lucrurile întocmai cum le văd. În rest, 
suntem buni prieteni şi, realmente, îl admir; când vine în 
permisie, ieşim toţi trei să luăm masa în oraş şi discutăm 
politică. Uf! 

Se lăsă pe speteaza scaunului, extenuat de atâta volubilitate 
şi căscă voluptuos, înainte de a-şi consulta ceasul. 

— Presupun, continuă cu resemnare, că totul îţi pare foarte 
straniu, toate aceste noi aspecte ale oamenilor; dar aici orice 
lucru e straniu, nu? Uite, de pildă, Liza, sora lui Pursewarden - n- 
o cunoşti? Oarbă ca o cârtiţă. Se pare că Mountolive e 
îndrăgostit nebuneşte de ea. Iniţial, a venit ca să preia hârtiile 
fratelui ei şi să adune material pentru o carte despre el. Aşa se 
spune. |n orice caz, de atunci şi până acum a rămas la 
ambasadă. Când serviciile diplomatice se mută la Cairo, 
Mountolive pleacă s-o vadă la fiecare sfârşit de săptămână. Pare 
cam nefericit în ultima vreme - dar poate că şi eu par la fel? 

Consultă din nou oglinda şi scutură din cap cu hotărâre. 
Constatase că nu arăta nefericit. 

— Mă rog, s-ar putea să mă înşel, admise în cele din urmă. 

Ceasul de pe consola căminului sună ora şi Pombal tresări: 

— Trebuie să mă întorc la birou, am o şedinţă. Tu ce planuri 


ai? 

l-am povestit despre vizita proiectată la Karm Abu Girg. 
Fluieră, fixându-mă cu intensitate. 

— Ai de gând s-o revezi pe Justine? 

Rămase o clipă pe gânduri, apoi înălţă din umeri, cu îndoială. 

— Acum a devenit o adevărată pustnică, ştii? Are domiciliu 
forţat din ordinul lui Memlik. Nimeni n-a mai văzut-o de o 
grămadă de vreme. 

Nici cu Nessim nu ştiu ce se mai întâmplă. Ei au rupt-o 
complet cu Mountolive, iar eu, în calitate de personalitate 
oficială, trebuie să urmez linia lui de conduită, aşa încât nici nu 
încercăm vreodată să ne întâlnim, chiar dacă avem prilejul, 
vreau să spun. Clea îl mai vede, din când în când. Îmi pare rău 
pentru Nessim. Când a zăcut în spital, Justine n-a obţinut nici 
măcar permisiunea de a-l vizita. Un întreg circ, nu? Ca un dans 
în care-ţi schimbi mereu partenerii, până când se opreşte 
muzica. Dar ai să te întorci aici, nu-i aşa şi ai să te instalezi la 
mine? In regulă. Atunci îl anunţ pe Hamid. Trebuie s-o şterg. 
Succes! 

Intenţionasem să mă întind pe pat, pentru o scurtă siestă 
înainte de sosirea automobilului, dar oboseala mă copleşise în 
asemenea hal, încât, din momentul în care mi-am lăsat capul pe 
pernă, am adormit buştean; aş fi dormit, probabil, până a doua 
zi, dacă nu m-ar fi deşteptat şoferul. Pe jumătate buimac, m-am 
instalat în maşina atât de familiară şi am privit irealul peisaj al 
lacurilor, cu palmierii lor, cu roţile hidraulice - acel Egipt care 
trăieşte în afara oraşelor, antic, pastoral, voalat de ceţuri şi de 
miraje. Vechi amintiri prinseră formă, unele benigne şi plăcute, 
altele aspre ca nişte cicatrice. Țesutul cicatrizat al unor emoţii 
uitate, care aveau curând să se redeschidă. Primul pas capital îl 
va constitui întâlnirea cu Justine. Mă va ajuta, oare, sau mă va 
handicapa în dorinţa mea de a controla şi evalua aceste 
preţioase „relicve ale senzaţiilor”, cum le numeşte Coleridge? 
Greu de prevăzut. Cu fiecare milă pe care o parcurgeam, 
simţeam cum îngrijorarea şi speranţa se lipeau din ce în ce mai 
strâns de mine. Trecutul! 


lI 

Pământuri antice, în toată integritatea lor preistorică: 
solitudini lacustre, abia atinse de cavalcada zorită a secolelor, în 
care generaţii neîntrerupte de pelicani, ibişi şi bâtlani îşi 
împlinesc lent destinele, într-o izolare desăvârşită. Covoarele 
verzi ale lanurilor de trifoi, unde mişună şerpi şi roiesc nori de 
țânțari. Un peisaj văduvit de cântecul păsărilor, dar populat de 
bufniţe, pupeze şi pescăruşi uriaşi, care vânează întreaga zi şi-şi 
ciugulesc penele pe malurile canalelor cu apă ruginită. Haite de 
câini pe jumătate sălbatici, hoinărind după pradă, bivoli cu ochii 
legaţi, învârtind roţile hidraulice într-o eternitate de beznă. Mici 
sanctuare la marginea drumului - zidite din noroi uscat şi 
pardosite cu paie proaspete - în care drumeţul cucernic poate 
rosti o rugăciune. Egipt! Bărci cu pânze ca nişte aripi de gâscă, 
tăind canalele şi, uneori, lăsând să scape câte un glas de om, un 
crâmpei de melopee plângătoare. Foşnetul vântului în lanurile 
de porumb, smulgând foile uscate, frecându-le şi fărâmiţându-le 
între degete. Noroaie lichide, umflate de ploi şi proiectate în 
aerul dens, încărcat de praf, iscând pretutindeni miraje, 
tulburând proporţiile. O moviliţă de noroi creşte la dimensiuni de 
om, un om capătă înălţimi de catedrală. In timp ce frânturi de 
cer şi de pământ alunecă, se deschid ca nişte capace, sau se 
rotesc răsturnându-se cu capul în jos. Turme de oi apar şi 
dispar, traversând oglinzile distorsionate, mânate de strigătele 
nazale, tremurânde, ale unor păstori invizibili. O imensă 
confluență de imagini pastorale, desprinse din istoria uitată a 
unei lumi antice care vieţuieşte încă alături de cea pe care am 
moştenit-o noi. Nori de furnici cu aripi argintii, înălțându-se ca să 
întâmpine, în  incandescenţe, lumina soarelui. Tropotul 
potcoavelor de cal pe pardoseala de lut a acestei lumi pierdute, 
răsunând ca bătăile unei inimi şi spiritul care înoată printre 
pânze şi curcubeie topite. 

Şi, în cele din urmă, făcându-ţi drum printre meandrele 
malurilor verzi, ajungi la o casă veche, plasată pieziş la 
întretăierea canalelor violete; obloane crăpate şi spălăcite, bine 
zăvorâte, încăperi încărcate de trofeele dervişilor, scuturi din 
piele, sulițe pătate de sânge şi covoare moi, minunate. Grădini 
pustii, lăsate de izbelişte. Doar micile figurine de pe zid îşi 
scutură aripile de celuloid - sperietori împotriva deochiului. 
Tăcerea totalei desuetudini. Dar întregul cuprins al Egiptului 


împărtăşeşte acest melancolic simţământ de a fi fost părăsit, 
lăsat să se năruie, să se pârjolească şi să se scorojească sub 
soarele dogoritor. 

Intri pe sub o arcadă şi înaintezi pe pietrişul unei curţi 
cufundate în beznă. Va fi oare un nou punct de plecare, sau o 
întoarcere la punctul iniţial? Cum poţi să ştii? 


II 

Stătea în capul scării lungi, exterioare, privind în jos, 
asemenea unei santinele, în curtea înghițită de întuneric, ţinând 
în mâna dreaptă un sfeşnic cu un buchet de lumânări, care 
proiectau în jurul ei un cerc de lumină firavă. Incremenită, ca o 
figură dintr-un tab/eau vivant. Mi s-a părut că a imprimat, în 
mod deliberat, tonului pe care mi-a rostit la început numele, o 
platitudine şi o lipsă de culoare menite, poate, să reflecte o 
stare de spirit pe care şi-o impusese singură. Sau poate că nu 
ştia sigur dacă eram eu şi interoga pur şi simplu obscuritatea, 
încercând să mă dezgroape din ea, ca pe o amintire îndărătnică 
şi supărătoare, care scăpase din locul unde fusese depozitată. 
Dar vocea familiară a însemnat pentru mine ruperea unui sigiliu. 
Am avut trăirea cuiva deşteptat dintr-un somn care durase 
veacuri întregi; şi, în timp ce urcam, încet şi prudent, treptele 
scârţâitoare ale scării de lemn, am simţit planând asupra mea 
suflul unei noi stăpâniri lăuntrice. Ajunsesem pe la jumătatea 
scării când am auzit-o vorbind din nou, de astă dată aspru, cu o 
notă aproape amenințătoare în glas: 

— Am auzit caii şi, dintr-o dată, m-a cuprins un soi de 
ameţeală! Mi-am vărsat sticla de parfum pe toată rochia. 
Duhnesc, Darley. Va trebui să mă scuzi. 

Părea să fi slăbit mult. Ţinând sfeşnicul foarte sus, făcu un pas 
pe scară şi, după ce mă privi cu îngrijorare în ochi, depuse un 
sărut rece pe obrazul meu drept. Rece ca un osuar, uscat ca o 
piele tăbăcită. Când s-a apropiat de mine, am simţit parfumul 
vărsat pe rochie. Într-adevăr, emana efluvii sufocante. Ceva din 
rigiditatea forţată a atitudinii ei sugera o lipsă de siguranţă 
interioară şi mi-a trecut prin minte că poate băuse. M-a şocat şi 
faptul că-şi trântise pe fiecare dintre pomeţi câte o pată aprinsă 
de ruj, care ieşea puternic în evidenţă pe faţa de un alb 
mortuar, prea pudrată. Era încă frumoasă, dar avea frumuseţea 
pasivă a unei mumii properţiene, vopsite neîndemânatic pentru 
a crea iluzia de viaţă, sau a unei fotografii grosolan colorate. 

— Să nu te uiţi la ochiul meu, îmi spuse în continuare, pe 
acelaşi ton dur, imperativ. 

Am observat că pleoapa stângă îi era uşor lăsată, dând 
impresia că face un semn şăgalnic cu ochiul - mai ales acum, 
când încerca să adopte un zâmbet de bun-venit. 

— Înţelegi? 


Am încuviinţat din cap. M-am întrebat dacă rujul aprins era 
menit să distragă atenţia de la pleoapa căzută. 

— Am avut un uşor atac de paralizie, adăugă în şoaptă, de 
parcă ar fi vrut să se justifice. 

Şi cum continua să stea în faţa mea, înălţând mănunchiul de 
lumânări aprinse, părea să asculte un sunet ce venea dintr-o 
altă lume. l-am luat mâna liberă în mâna mea şi am rămas astfel 
un moment lung, privindu-ne. 

— M-am schimbat mult? 

— Absolut deloc. 

— Bineînţeles că m-am schimbat. Cu toţii ne-am schimbat. 

Acum vorbea cu o voce stridentă, dispreţuitoare, îmi înălţă 
brusc mâna şi şi-o lipi de obraz. După aceea, dând din cap 
stânjenită, se întoarse şi mă conduse spre balcon, înaintând cu 
un mers ţeapăn, trufaş. Era îmbrăcată într-o rochie de tafta 
neagră, care foşnea la fiecare mişcare. Reflexele lumânării 
săltau şi dansau pe ziduri. Ne-am oprit în faţa unei uşi 
întunecate şi a strigat: „Nessim!”, pe un ton ascuţit, care m-a 
izbit neplăcut, pentru că era tonul cu care chemi o slugă. După o 
clipă, Nessim apăru din întunecimea dormitorului, supus ca un 
djinn. 

— A sosit Darley, îi spuse cu aerul cuiva care înmânează un 
pachet şi, aşezând lumânările pe o măsuţă, se întinse cu grabă 
pe un şezlong de răchită şi îşi acoperi ochii cu mâna. 

Nessim, îmbrăcat într-un costum cu o croială mai familiară, 
veni spre mine, salutându-mă din cap şi zâmbindu-mi cu 
obişnuita afecţiune şi solicitudine. Totuşi, din nou părea să se fi 
schimbat ceva. Avea o expresie uşor intimidată, arunca priviri 
piezişe şi se uita în jos, spre Justine, vorbind cu voce scăzută, ca 
în prezenţa cuiva care doarme. O atmosferă de stinghereală 
subită se lăsă între noi, în timp ce ne aşezam în balconul 
înfăşurat de umbre şi ne aprindeam ţigări. Tăcerea se blocase, 
ca un mecanism defect. 

— Fetiţa s-a culcat, îmi spuse în cele din urmă Nessim. E 
fermecată de palat, cum îl numeşte ea şi de poneiul pe carei l-a 
promis. Cred că o să fie fericită. 

Deodată, Justine oftă adânc şi, fără să-şi descopere ochii, zise: 

— Nessim se preface că nu ne-am schimbat. 

Nessim înghiţi în sec şi continuă cu aceeaşi voce joasă, de 
parcă nici nu i-ar fi auzit remarca: 


— A vrut să rămână trează până când vii tu, dar era frântă de 
oboseală. 

Silueta întinsă pe şezlongul din umbră îl întrerupse din nou: 

— A descoperit în dulap tichia pe care a purtat-o Narouz la 
circumcizie. Am prins-o în timp ce-o încerca. 

Scoase un râs scurt, ascuţit, ca un lătrat şi l-am văzut pe 
Nessim cutremurându-se brusc şi întorcându-şi faţa. 

— Nu prea mai avem servitori, continuă pe vocea lui joasă, 
vorbind repede, de parcă s-ar fi grăbit să astupe spărturile 
produse în tăcere de ultima remarcă a Justinei. 

Se relaxă vizibil când apăru Ali şi ne pofti la cină. Ali luă 
lumânările şi porni înaintea noastră. Parcă era o procesiune 
funerară: servitorul în halat alb, cu brâul lui roşu, mergând în 
faţă ca să-i lumineze drumul Justinei, care păşea distantă, cu un 
aer preocupat. Eu o urmam, iar Nessim venea în spatele meu. 
Aşa încât înaintam în şir indian, prin coridoarele neluminate, 
trecând prin încăperi cu tavan înalt şi pereţi acoperiţi cu covoare 
îmbâăcsite de praf, cu duşumele de scânduri care scârţâiau sub 
paşii noştri. În cele din urmă am ajuns în sufrageria lungă şi 
îngustă, evocând un rafinament sofisticat şi desuet, poate de 
influenţă otomană - ca o sală, să zicem, din uitatul palat de 
iarnă al lui Abdul Hamid - cu paravanele filigranate ale 
ferestrelor înalte ce dădeau spre grădina de trandafiri, cotropită 
de bălării. În această încăpere, lumina lumânărilor, cu umbrele 
ei misterioase, era binevenită, pentru că estompa culorile 
stridente ale mobilelor. Nuanţele de auriu, de roşu şi de violet ar 
fi fost de nesuportat în plină lumină. Dar mângâiate de reflexele 
flăcărilor căpătau o măreție domoală. 

Ne-am aşezat la cină şi, o dată mai mult, am observat aerul 
umil al lui Nessim, care privea stânjenit în jur. Poate că n-am 
folosit cuvântul potrivit. S-ar fi zis că se aştepta la o explozie 
bruscă, la un reproş imprevizibil din partea Justinei. Părea 
pregătit spiritualiceşte să-i pareze atacul, să se apere cu o 
politeţe tandră. Dar Justine ne ignora pe amândoi. Prima ei 
mişcare a fost să-şi umple un pahar cu vin roşu. După care îl 
ridică în lumină de parc-ar fi vrut să-i verifice culoarea. Pe urmă, 
cu un gest ironic, îl înălţă ca pe un steag, în direcţia fiecăruia 
dintre noi doi, şi-l dădu pe gât dintr-o singură înghiţitură. Aşeză 
pe masă paharul golit. Petele de ruj de pe obraji îi dădeau o 
expresie înfierbântată, care nu i se potrivea deloc cu privirea 


buimacă, pe jumătate toropită. Nu purta nicio bijuterie. Unghiile 
îi erau vopsite cu un lac auriu, îşi rezemă coatele de masă şi îşi 
propti bărbia în palme; rămase astfel un lung răstimp, studiindu- 
ne intens, întâi pe unul, apoi pe celălalt. Pe urmă suspină, de 
parcă se îndestulase de atâta privit şi spuse: 

— Da, ne-am schimbat cu toţii. 

Şi întorcându-se cu iuţeală spre soţul ei, îl ţinti cu un deget 
acuzator, precizând: 

— EI şi-a pierdut un ochi. 

Nessim ignoră deliberat remarca, servindu-i ceva de pe masă, 
parcă pentru a-i distrage atenţia de la un subiect atât de 
deprimant. Dar ea oftă din nou şi adăugă: 

— Darley, tu arăţi mult mai bine, însă mâinile îţi sunt crăpate 
şi bătătorite. Le-am simţit pe obraz. 

— Probabil pentru că am tăiat lemne. 

— Ah, asta-i! Dar arăţi bine, foarte bine. 

(O săptămână mai târziu avea să-i telefoneze Cleei şi să-i 
spună: „Dumnezeule, ce grosolan a devenit! Țăranul din el a 
înghiţit orice urmă de sensibilitate pe care o mai avusese”.) 

Nessim tuşea nervos, ştirbind tăcerea şi îşi pipăia peticul 
negru de pe ochi. Era limpede că tonul Justinei îl crispa, că se 
temea de atmosfera apăsătoare sub care puteai percepe, 
crescând lent, ca un talaz, tensiunea unei uri ce constituia 
elementul cel mai insolit printre atâtea schimbări de limbaj şi de 
comportare. Se prefăcuse oare într-o scorpie? Să fi fost bolnavă? 
Era greu să exhumezi amintirea acelei sumbre şi magice 
amante de odinioară, ale cărei gesturi, oricât de negândite şi de 
nesocotite ar fi fost, radiau de inventivitatea şi splendoarea unei 
generozităţi totale. („Aşadar te-ai întors, spunea acum pe un ton 
dur şi ne-ai găsit pe toţi ferecaţi la Karm. Ca pe nişte cifre într- 
un registru uitat de socoteli. Datorii grele, Darley. Răufăcători 
care fug de mâna legii, aşa-i, Nessim?”) Nu se putea găsi niciun 
răspuns la asemenea replici amare. Mâncam în tăcere, serviţi de 
liniştitul slujitor arab. Din când în când, Nessim îmi adresa câte 
o remarcă grăbită, scurtă, monosilabică, în legătură cu vreun 
subiect neutru. Dar simţeam tăcerea îndesându-se în jurul 
nostru, revărsându-se parcă dintr-un rezervor care se golea. 
Curând aveam să încremenim acolo, pietrificaţi în scaunele 
noastre, ca nişte statui. La un moment dat, servitorul apăru cu 
două termosuri umplute şi cu un pachet de merinde, pe care le 


aşeză la capătul mesei. Vocea Justinei ricană cu un soi de 
insolenţă, întrebând: 

— Va să zică pleci iar în noaptea asta? 

Nessim încuviinţă cu un semn timid din cap şi răspunse: 

— Da, sunt din nou de serviciu. 

Apoi îşi limpezi gâtlejul şi îmi explică: . 

— Lucrez de patru ori pe săptămână. Imi oferă o ocupaţie. 

— O ocupaţie! Exclamă ea batțjocoritor. A pierde un ochi şi un 
deget înseamnă o ocupaţie. Spune-i adevărul, dragă, ai fi în 
stare să faci orice, numai ca să scapi din casa asta. 

Pe urmă, aplecându-se spre mine, adăugă: 

— Ca să scape de mine, Darley! Il înnebunesc cu scenele 
mele. Aşa-mi spune. 

Cuvintele ei erau de o vulgaritate oribilă, paralizantă. 

Servitorul îi aduse şi hainele de serviciu, călcate şi împăturite 
cu grijă, iar Nessim se ridică, scuzându-se cu un cuvânt şi un 
zâmbet obosit. Rămaserăm singuri. Justine îşi mai umplu un 
pahar cu vin. Apoi, în timp ce-l ridica spre buze, îmi făcu un 
semn cu ochiul şi rosti, spre surprinderea mea: 

— Adevărul va ieşi la suprafaţă. 

— De câtă vreme sunteţi închişi aici? am întrebat. 

— Nu-mi mai vorbi despre asta. 

— Şi nu există nicio cale... 

— El a reuşit, în parte, să scape. Eu nu. Bea, Darley, bea-ţi 
vinul! 

Am băut în tăcere şi după câteva clipe Nessim a reapărut 
îmbrăcat în uniformă, gata de drum. Ne-am ridicat şi noi, ca 
printr-un consens tacit; servitorul a luat lumânările şi ne-a 
condus înapoi pe balcon, în aceeaşi procesiune lugubră. În 
timpul absenței noastre aşternuse, într-un colţ covoare, aranjase 
divanuri şi măsuţe încrustate, pe care aşezase sfeşnice, ţigări şi 
scrumiere. Noaptea era liniştită şi caldă. Flăcările lumânărilor 
aproape că nu se clinteau. Zgomotele marelui lac răzbeau până 
la noi, materializându-se din beznă. Nessim şi-a luat grăbit la 
revedere şi am auzit ropotul calului pierzându-se în depărtare, 
pe drumul spre bac. Am întors capul şi am privit-o pe Justine. Cu 
faţa schimonosită de o grimasă, îşi înălţă spre mine pumnii 
strânşi, apoi îi uni, sugerând nişte cătuşe invizibile. Rămase un 
timp în această atitudine, după care îşi lăsă din nou mâinile în 
poală. Deodată, cu repeziciunea unui şarpe, traversă spaţiul 


care ne separa şi se culcă la picioarele mele, rostind cu o voce 
în care tremurau remuşcarea şi resentimentul: 

— Pentru ce, Darley? Ah, pentru ce? 

S-ar fi zis că pune această vibrantă întrebare nu numai 
destinului, ci întregii urzeli a universului însuşi. Ardoarea îi 
aprinse pe chip un reflex al vechii frumuseți, care mă tulbură ca 
un ecou uitat. Dar parfumul! Acum, când se găsea atât de 
aproape, parfumul vărsat pe rochie era copleşitor, aproape că- 
mi făcea greață. 

Totuşi, constrângerea apăsătoare se evaporase şi, în sfârşit, 
ne simţeam liberi să vorbim. Ca şi cum explozia ei ar fi făcut să 
plesnească bula de apatie care ne ţinuse captivi întreaga seară. 

— Acum mă cunoşti sub o faţetă diferită! îmi strigă cu o voce 
în care răsuna o notă de triumf. Dar diferenţa îşi are rădăcinile 
în tine, în ceea ce îţi închipuiai că vezi. 

Cuvintele ei răpăiau ca bulgării de ţărână pe un coşciug gol. 

— Cum e cu putinţă să nu-mi porţi niciun fel de resentiment? 
Să ierţi cu atâta uşurinţă asemenea trădare. E o laşitate! Cum 
poţi să nu urăşti o femeie-vampir? E nefiresc. Şi nici n-ai putut 
înţelege vreodată senzaţia mea de umilinţă pentru faptul că nu 
eram în stare să te regalez, da, să te regalez, dragul meu, cu 
comorile naturii mele de amantă. În acelaşi timp, îmi făcea 
plăcere să te amăgesc, nu pot nega lucrul ăsta. Dar îmi părea 
rău că nu-ţi puteam oferi decât jalnicul simulacru al unei iubiri 
(ha! Din nou cuvântul ăsta!), subminate de înşelăciune. 
Presupun că acest lucru dovedeşte din nou insondabila vanitate 
feminină: să doreşti ce-i mai rău din două universuri, din două 
cuvinte: iubirea şi înşelăciunea. Şi totuşi e straniu că acum, când 
cunoşti adevărul, când mă simt liberă să-ţi ofer afecțiunea mea, 
nu simt altceva decât un dispreţ sporit faţă de mine însămi. 
Oare sunt încă îndeajuns de femeie încât să-mi dau seama că 
adevăratul păcat împotriva Sfântului Duh este lipsa de 
onestitate în iubire? Ce aiureli pretenţioase îndrug - pentru că 
iubirea, prin însăşi natura ei, respinge onestitatea. 

Îşi continua peroraţia, aproape fără să mă ia în seamă, 
reducându-mi, cu argumentele ei, întreaga existenţă la nimic, 
agitându-se obsesiv de-a lungul şi de-a latul pânzei de păianjen 
pe care şi-o ţesuse din propriile ei uneltiri, creând imagini doar 
pentru a le decapita pe loc, sub ochii mei. Ce anume spera să- 
mi dovedească? Apoi îşi rezemă capul de genunchii mei şi urmă: 


— Acum, când sunt liberă să iubesc sau să urăsc, e ciudat că 
nu simt decât iritare în faţa acestei noi stăpâniri de sine de care 
dai dovadă. Mi-ai scăpat. Dar la ce altceva mă puteam aştepta? 

Într-un anume fel, curios, lucrurile erau adevărate. Spre 
surprinderea mea, simţeam acum, pentru prima oară, forţa de a 
o răni, ba chiar de a o subjuga prin simpla mea indiferenţă. 

— Adevărul este, am început să-i spun, că nu simt niciun fel 
de resentiment pentru trecut. Dimpotrivă, îţi port recunoştinţă 
pentru că mi-ai prilejuit o experienţă care poate să fi fost banală 
în sine (chiar dezgustătoare în ce te priveşte), dar care pe mine 
m-a îmbogăţit enorm. 

Se îndepărtă şi-mi spuse cu duritate: 

— Atunci, ar trebui acum să râdem. 

Am rămas o bucată de timp unul lângă celălalt, scrutând 
întunericul. Pe urmă se lăsă străbătută de un fior, îşi aprinse o 
ţigară şi reluă firul monologului: 

— Autopsiile lucrurilor neîmplinite! Mă întreb ce-ai putut tu 
vedea în toate astea? La urma urmei, nu ne cunoşteam deloc, 
fiecare dintre noi îi prezenta celuilalt doar ficțiuni selecţionate. 
Bănuiesc că toţi ignorăm tot ce-i legat de semenii noştri. În 
momentele mele de remuşcare, mult după aceea, am încercat 
să-mi imaginez că, într-o zi, am putea redeveni amanți, pornind 
de la o nouă premisă. Ce farsă! Mă vedeam răscumpărându-mi 
vina faţă de tine, ispăşindu-mi trădarea, plătindu-mi datoria. 
Dar... Ştiam că tu vei prefera întotdeauna imaginea ta mitică - 
încadrată în rama celor cinci simţuri - oricărei alte realităţi. Şi 
acum spune-mi, te rog, care dintre noi doi a fost mincinosul mai 
mare? Eu te-am înşelat, dar şi tu te-ai înşelat singur. 

Aceste observaţii care, în alt moment şi în alt context, m-ar fi 
dărâmat, făcându-mă praf şi pulbere, aveau acum o importanţă 
vitală pentru mine şi le priveam printr-o prismă cu totul nouă. 
„Oricât ar fi de greu drumul, până la urmă tot eşti nevoit să te 
împaci cu adevărul”, scrisese pe undeva Pursewarden. Da, dar 
eu descopeream de astă dată, cu totul pe neaşteptate, că 
adevărul poate fi tonic - spuma răcoroasă a valului care te 
împinge tot mai mult către cunoaşterea de sine. Inţelegeam 
acum că Justine a mea fusese într-adevăr creaţia unui iluzionist, 
înălţată pe armătura defectuoasă a cuvintelor, a faptelor, a 
gesturilor răstălmăcite. Ce-i drept, din acest punct de vedere nu 
era nimic condamnabil; adevăratul vinovat era dragostea mea, 


creatoarea unei imagini din care se hrănise. Şi nu putea fi vorba 
aici de o lipsă de onestitate, pentru că imaginea fusese colorată 
după necesităţile iubirii care o născocise. Indrăgostiţii, ca şi 
medicii, colorează o doctorie insuportabilă la gust, pentru ca 
pacienţii naivi să o înghită mai uşor. Nu, îmi dădeam perfect 
seama, lucrurile n-ar fi putut sta altfel. 

Şi încă ceva la fel de interesant: mai înţelegeam că cel care 
iubeşte şi cel care e iubit, observatorul şi observatul, 
proiectează unul asupra celuilalt un câmp emoţional. („Percepția 
îmbracă forma unei îmbrăţişări - otrava pătrunde o dată cu 
sărutul”, scrie Pursewarden.) Şi atunci cei doi îşi dau seama de 
calitatea iubirii lor, apreciind-o dinăuntrul acestui câmp îngust, 
cu uriaşele-i marje de necunoscut („refracţia”) şi raportând-o la 
concepţia generalizată a unui element constant în trăsăturile 
sale şi universal în acţiunea sa. Cât de prețioasă era această 
lecţie, atât pentru artă cât şi pentru viaţă! 

Nu făcusem decât să atest, prin tot ceea ce scrisesem, forţa 
unei ficțiuni pe care o creasem involuntar, prin simplul act de a 
o vedea pe Justine. Nu era o chestiune de adevăr sau de fals. 
Nimfă? Zeiţă? Vampir? Da, era câte ceva din toate astea şi 
niciuna dintre ele. Era, ca orice femeie, tot ceea ce spiritul unui 
bărbat (şi haide să definim „bărbatul” drept un poet care 
conspiră perpetuu împotriva lui însuşi) - tot ceea ce spiritul unui 
bărbat doreşte să-şi imagineze. Era continuu prezentă şi totuşi 
nu existase niciodată! Sub toate măştile ei, nu era decât o altă 
femeie, toate femeile, asemenea unui manechin în vitrina 
croitorului, aşteptând ca poetul să o îmbrace, să-i insufle viaţă. 
Înţelegând pentru prima oară aceste lucruri, am început să-mi 
dau seama, cu spaimă, de imensa forţă reflexivă a unei femei - 
acea pasivitate fecundă cu care, ca şi luna, îşi împrumută 
indirect lumina de la soarele-bărbat. Cum aş fi putut să nu fiu 
recunoscător pentru o astfel de informaţie vitală? Ce importanţă 
aveau minciunile, înşelătoriile, nebuniile, în comparaţie cu un 
asemenea adevăr? 

Şi totuşi, în timp ce revelaţia îmi stârnea mai mult ca oricând 
admiraţia pentru ea - în chip de prototip al femeii, ca să spun 
aşa - nu reuşeam să-mi explic noul element care se făcea 
simţit: Izul unui dezgust faţă de ea şi faţă de toate atributele 
personalităţii ei. Parfumul! Greutatea lui sufocantă mă 
îmbolnăvea. Atingerea capului brun de genunchii mei îmi dădea 


vagi senzaţii de repulsie. Eram aproape ispitit să o sărut, doar 
pentru a explora mai profund noutatea tulburătoare şi 
inexplicabilă a acestui sentiment! Să fi fost cu putinţă ca doar 
câteva frânturi de cunoaştere, de fapte, asemenea nisipului care 
se scurge în clepsidra spiritului, să fi alterat ireversibil calităţile 
imaginii - transformând-o dintr-un obiect cândva dezirabil în 
ceva care acum stârnea scârbă? Da, era acelaşi proces, acelaşi 
proces al iubirii, îmi spuneam. „Aceasta e sinistra metamorfoză 
provocată de baia de acid a adevărului” - ar fi spus 
Pursewarden. 

Dar continuam să stăm împreună pe balconul scăldat de 
întuneric - prizonieri ai amintirii - şi continuam să vorbim; totuşi, 
noua dispunere a eurilor noastre, opoziţia noilor cunoaşteri 
dobândite, erau imuabile. 

In cele din urmă, Justine luă o lanternă, îşi trase pe umeri o 
pelerină de catifea şi o pornirăm prin noaptea încremenită; după 
un timp, ajunserăm la un gigantic arbore nubk, ale cărui crengi 
erau încărcate de obiecte votive. Aici fusese găsit trupul fratelui 
lui Nessim, rănit de moarte. Justine înălţă lanterna pentru a 
lumina copacul, amintindu-mi că marea palisadă circulară care 
împrejmuieşte paradisul musulman este alcătuită din arbori 
NubK. 

— Cât despre Narouz, urmă ea, moartea lui atârnă greu 
asupra capului lui Nessim, pentru că oamenii cred că el ar fi pus- 
o la cale - copţii cred lucrul ăsta. A devenit, pentru el, ca un fel 
de blestem al familiei. Maică-sa e bolnavă, dar nu acceptă în 
ruptul capului să se întoarcă acasă. Şi nici el nu vrea s-o vadă. 
Când îi pomenesc numele, îl apucă un soi de furie rece. Spune 
că ar prefera s-o ştie moartă. Şi iată-ne întemnițați aici 
împreună! Îmi petrec toate nopţile citind - ghici ce? - Un teanc 
uriaş de scrisori de dragoste pe care le-a lăsat Leila. Scrisorile 
de dragoste ale lui Mountolive! Câtă confuzie există pe lume, 
câte colţuri încă neexplorate! 

Înălţă lanterna şi mă privi cu atenţie în ochi. 

— Ah, dar toată nefericirea mea nu provine numai din plictis, 
din spleen. Mă macină dorinţa de a înghiţi lumea. În ultima 
vreme am început să apelez la droguri, dătătoare-de-somn! 

Ne-am întors în tăcere la casa mare, plină de murmure şi 
miros de praf. 

— Nessim zice că, într-o bună zi, o să evadăm şi o să plecăm 


în Elveţia, unde măcar mai are nişte bani. Dar când, când? Și 
mai e şi războiul ăsta blestemat! Pursewarden spunea că am un 
simţ al culpabilităţii complet atrofiat. Dar acum pur şi simplu, nu 
mai am puterea de a lua hotărâri. Parcă mi-ar fi plesnit voinţa. O 
să-mi treacă. 

Brusc, îmi apucă mâna cu lăcomie şi-mi spuse: 

— Slavă Domnului, eşti aici. Simplul fapt de a vorbi cu tine e 
un soulagementi!. Petrec săptămâni întregi cu Nessim fără să 
schimbăm o vorbă. 

Ne lungirăm din nou pe divanurile greoaie, la lumina 
lumânărilor. Justine îşi aprinse o ţigară lungă, cu capăt argintiu 
şi trase cu pufăieli scurte, hotărâte, continuându-şi monologul, 
depănându-l în noapte, urmărindu-i meandrele în beznă. 

— Când întreaga acţiune din Palestina a eşuat şi toate 
depozitele noastre de arme au fost descoperite şi capturate, 
evreii s-au întors împotriva lui Nessim, acuzându-l de trădare, 
din cauza prieteniei lui cu Mountolive. Ne aflam între Memlik şi 
ostilitatea evreilor. Eu am fost expulzată din Palestina. Atunci 
am revăzut-o pe Clea; ardeam de dorinţa de a afla noutăţi şi 
totuşi nu ştiam dacă pot avea încredere în ea. Pe urmă Nessim a 
trecut graniţa şi m-a luat de acolo. Eram ca turbată. O femeie la 
mare disperare. El credea că din pricina prăbuşirii planurilor 
noastre. Da, desigur, era şi asta; dar exista şi o altă rațiune, 
mult mai adâncă. Vezi tu, atâta timp cât eram doi conspiratori, 
uniţi de activitatea noastră şi de primejdiile pe care le implica, 
mă simţeam în stare să-i dăruiesc o iubire pasionată. Dar să fiu 
condamnată la domiciliu forţat, nevoită să-mi petrec tot timpul 
în trândăvie, singură cu el, în compania lui... Ştiam bine că o să 
mor de plictiseală. Lacrimile, lamentările mele erau cele ale unei 
femei care s-a călugărit împotriva voinţei ei. Ah, dar tu, cu 
temperamentul tău de nordic, nu eşti în stare să înţelegi lucrul 
ăsta. Cum l-ai putea înţelege? Să fii în stare să iubeşti un bărbat, 
privit într-o singură postură, ca să spun aşa. Nessim, când nu e 
prins de acţiune, nu mai înseamnă nimic; e complet nesărat, nu 
mai e el însuşi din niciun punct de vedere. Îşi pierde orice putere 
de a interesa o femeie, de a o ţine în mână. Intr-un cuvânt, eun 
idealist pur. Când îl consumă ideea că are de împlinit un destin 
e într-adevăr măreț. În calitate de factor activ m-a hipnotizat, m- 
a revelat în propriii mei ochi. Dar ca partener de temniţă, 


1 Uşurare (fr.). 


înfrânt... te predispune la plictiseală, la migrenă, la gânduri de o 
absolută banalitate, ca de pildă sinuciderea. De asta, din când în 
când, îmi înfig ghearele în carnea lui. Din disperare! 

— Şi Pursewarden? 

— Ah, Pursewarden! Aici e din nou altă poveste. Nu mă pot 
gândi la el fără să zâmbesc. 
În cazul lui, eşecul meu a fost de cu totul altă natură. 
Sentimentul pe care i-l purtam era - cum să spun? - aproape 
incestuos, dacă vrei. Ca dragostea faţă de un incorijibil şi 
îndrăgit frate mai mare. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca 
să-i câştig încrederea. Dar era prea inteligent, sau poate că prea 
egoist. Se apăra împotriva iubirii făcându-mă să râd! Şi totuşi, 
chiar într-un interval atât de scurt, am izbutit, graţie lui, să 
întrevăd perspectiva ispititoare că ar putea exista pentru mine 
şi alte căi în viaţă, numai dac-aş fi în stare să le descopăr. Dar 
era foarte viclean. Obişnuia să spună: „Un artist copleşit de o 
femeie e ca un câine cu o căpuşă în ureche; îl mănâncă, îi suge 
sângele, dar nu poţi să i-o extragi. O persoană matură ar dori 
oare...?” Poate că-mi părea atât de atrăgător numai pentru că 
îmi era complet inaccesibil? Asemenea lucruri sunt greu de 
explicat. Un singur cuvânt, „iubire”, trebuie să servească atâtor 
variante ale aceluiaşi animal. Şi tot Pursewarden a fost cel care 
m-a lecuit de nenorocita obsesie a violului din copilărie, îţi 
aminteşti? Toate aberaţiile înşirate de Arnauti în Moeurs, toţi 
psihiatrii! Una dintre observaţiile lui s-a lipit de mine ca un 
scaiete. Mi-a spus: „Fără îndoială că ţi-a făcut plăcere, ba, 
probabil, l-ai şi provocat. Ai pierdut atâta amar de vreme 
încercând să te împaci cu ideea unui ultragiu absolut imaginar. 
Încearcă să te descotoroseşti de toate aceste culpabilităţi 
inventate şi spune-ţi că a fost un lucru plăcut şi, în acelaşi timp, 
lipsit de importanţă. Orice nevroză e făcută pe măsura omului!” 
Curios e că doar câteva cuvinte de felul ăsta, însoţite de un 
chicotit ironic, au reuşit să mă ajute mai mult decât toate câte le 
încercasem până atunci. Dintr-o dată, totul a început să se ridice 
ca o ceaţă, să devină mai uşor, să se mişte ca o încărcătură care 
se balansează în cala unei nave. M-am simţit ameţită, mi s-a 
făcut aproape rău, ceea ce n-am putut înţelege. Şi apoi, mai 
târziu, mi s-a luminat un petic de minte. Era ca şi cum, pe 
nesimţite, aş fi început să folosesc o mână paralizată. 

Rămase tăcută un moment, apoi continuă: 


— Încă nu-mi dau prea bine seama în ce fel ne privea el. 
Poate cu dispreţ, ca pe autorii propriilor noastre nefericiri. Nu-l 
pot condamna pentru că-şi păstra secretele ca într-o carapace. 
Şi totuşi nu şi le păstra prea bine, căci şi el era frânat de un aşa- 
zis handicap, nu mai puţin teribil decât al meu, ceva care-l 
drenase, îl secase de orice senzaţie; aşa încât, poate că forţa lui 
nu era, în realitate, decât o mare slăbiciune. Văd că taci, te-am 
jignit cumva? Nădăjduiesc că nu, vreau să cred că ai destul 
amor propriu încât să poţi înfrunta aceste adevăruri ale vechii 
noastre legături. Aş dori să-mi descarc sufletul de tot balastul 
ăsta, aş dori să clarific raporturile dintre noi - mă poţi înţelege? 
Să mărturisesc întregul adevăr şi să fac să dispară pata de pe 
gresie. Uite, chiar de la bun început, chiar în acea primă după- 
amiază când am venit la tine - îţi aduci aminte? Mi-ai spus o 
dată cât de important a fost momentul acela pentru tine. Zăceai 
la pat din pricina unei insolaţii, ţii minte? Ei bine, Pursewarden 
tocmai mă dăduse afară din camera lui de hotel şi turbam de 
furie. E ciudat să ştiu că fiecare cuvânt pe care ţi l-am spus 
atunci se adresa, în mintea mea, lui Pursewarden. In patul tău, 
pe el îl îmbrăţişam şi-l subjugam. Şi totuşi, pe un alt plan, tot ce 
făceam şi simţeam era, de fapt, de dragul lui Nessim. Sub 
mormanul de gunoi care-i inima mea, nu se aflau decât Nessim 
şi planurile noastre. Viaţa mea lăuntrică îşi înfipsese rădăcinile 
în această aventură nebunească. Râzi, Darley, te rog! Vreau să 
te văd şi râzând, doar aşa, ca o variaţie. Pari mâhnit, dar de ce- 
ai fi? Suntem cu toţii prinşi în câmpul emoţional pe care-l 
proiectăm unii asupra celorlalţi - chiar tu ai spus lucrul ăsta. 
Singura noastră slăbiciune este poate aceea că dorim un adevăr 
pe care nu-l putem îndura, în loc să ne mulţumim cu ficţiunile pe 
care le confecţionăm unii din alţii. 

Izbucni brusc într-un scurt hohot de râs ironic şi se îndreptă 
spre balustrada balconului, pentru a-şi arunca mucul ţigării în 
întuneric. Apoi se întoarse şi, plantându-se în faţa mea, cu o faţă 
serioasă, de parcă ar fi explicat un joc unui copil, bătu uşurel din 
palme, scandând numele: 

— Darley şi Melissa, Mountolive şi Leila, Nessim şi Justine, 
Narouz şi Clea... o lumânare ca să le luminăm patul şi o secure 
ca să le tăiem capul! Arabescurile astea pe care le desenăm s-ar 
putea să fie de folos cuiva; sau nu-s decât nişte focuri de artificii 
colorate, care nu înseamnă nimic? Sunt actele unor făpturi 


umane, sau ale unor păpuşi de cârpă prăfuite, bune să fie 
agăţate în colţul minţii unui scriitor? Bănuiesc că-ţi pui singur 
această întrebare. 

— De ce l-ai pomenit şi pe Narouz? 

— După moartea lui, am descoperit câteva scrisori adresate 
Cleei; şi în dulapul lui, alături de tichia pe care a purtat-o la 
circumcizie, se găsea un buchet enorm din flori de ceară şi o 
lumânare de înălţimea unui om. După cum ştii, copţii folosesc 
lucrurile astea când vor să ceară mâna unei fete. Dar n-a avut 
niciodată curajul de a i le trimite. Ce-am mai râs! 

— Ai râs? 

— Da, am râs cu lacrimi. Dar de fapt râdeam de mine, de tine, 
de noi toţi. La fiecare pas, te împiedici de acelaşi lucru, nu? Sub 
fiecare pat acelaşi cadavru, în fiecare dulap acelaşi schelet. Ce 
altceva poţi face decât să râzi? 

Era noapte târzie; mă conduse, luminându-mi drumul, în 
lugubra cameră de oaspeţi, unde am găsit patul pregătit pentru 
mine. Justine aşeză sfeşnicul pe scrinul de modă veche. Am 
adormit într-o clipă. 

Abia mijiseră zorii când m-am deşteptat şi am văzut-o stând 
în picioare, lângă patul meu, complet goală, cu mâinile 
împreunate într-un gest de implorare, ca un cerşetor arab, ca o 
sărăntoacă de pe stradă. M-am sculat cu o tresărire. 

— Nu-ţi cer nimic, începu Justine, nimic decât să mă strângi în 
braţe ca să mă linişteşti. Îmi plesneşte capul de durere şi 
medicamentele nu mi-au adus somnul. Nu vreau să mă las 
pradă propriilor mele fantasme. Dă-mi numai puţină linişte, 
Darley. Câteva mângâieri şi un strop de tandrete, asta-i tot ce 
vreau de la tine. 

Pe jumătate adormit, m-am tras deoparte şi i-am făcut loc 
lângă mine în pat. A plâns, a tremurat şi a bâiguit multă vreme, 
până să o pot domoli. În cele din urmă a adormit, cu capul brun 
pe pernă, lângă capul meu. 

Eu am rămas treaz, gustând, cu perplexitate şi uimire, scârba 
care mă năpădise şi ştersese orice alt sentiment. Ce anume o 
generase? Parfumul! Insuportabilul parfum şi mirosul trupului ei. 
Îmi pluteau în minte câteva versuri dintr-un poem de 
Pursewarden: 


De ea zvârlit pradă mângâ.ierilor bete 


De guri mâncate, ca un fruct rânced, răscopt, 
Din care nu muşti decât o singură dată, 
O-mbucătură din bezna sângerării. 


Imaginea, cândva minunată, a iubirii totale stătea acum în 
curbura braţului meu, neajutorată, ca un pacient pe masa de 
operaţie, abia respirând. Era inutil să-i repet numele care 
odinioară răspândea atâta magie, încât avea puterea de a-mi 
încetini scurgerea sângelui prin vine. Nu mai era acum decât o 
femeie care zăcea în patul meu, mânjită şi zdrenţuită ca un 
stârv de pasăre zvârlit în şanţ, cu degetele încârligate ca nişte 
gheare. S-ar fi zis că o uriaşă poartă de fier se închisese pentru 
totdeauna în inima mea. 

Aşteptam cu nerăbdare lumina zilei, ca să mă elibereze. 
Doream cu înfrigurare să plec de acolo. 


IV 

Străbătând din nou străzile capitalei de vară, hoinărind în 
lumina soarelui primăvăratic, pe ţărmul unei mări zglobii, de un 
albastru fără nor - pe jumătate treaz, pe jumătate adormit - mă 
simţeam ca Adam din legendele Evului Mediu: un om al cărui 
trup e zidit din toate elementele lumii, un om a cărui carne e 
ţărâna, oasele sunt pietrele, sângele e apa, părul e iarba, văzul 
e lumina, răsuflarea vântul iar gândurile, norii. Lipsit de 
greutate, ca după o lungă boală devastatoare, mă pomeneam 
târât, plutind în derivă, pe apele aluvionare ale lacului Mareotis, 
brăzdate de urmele poftelor şi dorințelor cufundate în istorie: un 
oraş antic, menţinându-şi intactă cruzimea, clădit între un 
deşert şi un lac. Inaintam pe aceleaşi vechi făgaşuri ale străzilor, 
care se desfăceau în raze, ca braţele unei stele de mare în jurul 
unui ax: mormântul ziditorului său. Paşi reverberând ecoul în 
memorie, scene şi convorbiri uitate, asaltându-mă din pereţii 
caselor, din mesele de cafenea, din încăperile cu obloane 
ferecate şi tavane crăpate, coşcovite. Alexandria, prinţesă şi 
târfa! Oraş regal şi anus munai?. Nu se va schimba niciodată, 
atâta timp cât rasele vor continua să fermenteze aici ca mustul 
într-un butoi; atâta timp cât străzile şi pieţele vor continua să 
împroaşte şi să scuipe în clocotul feluritelor patimi şi uri, mânii şi 
potoliri subite. Un fertil deşert de iubiri umane, presărat cu 
osemintele albite ale surghiuniţilor săi. Palmieri înalţi şi 
minarete care se cunună cu cerul. Un stup de case albe, 
mărginind străduţele noroioase, strimte şi părăsite, torturate 
întreaga noapte de muzică arabă, de ţipetele fetelor care se 
leapădă cu atâta uşurinţă de povara apăsătoare a trupului 
(povară care le roade), dăruind nopţii sărutările pătimaşe a 
căror savoare banii nu o pot altera. Tristeţea şi beatitudinea 
acestei conjuncţii umane care se perpetuează în eternitate, un 
ciclu nesfârşit de renaşteri şi anihilări, singurul în stare să înveţe 
şi să reformeze prin însăşi forţa sa destructivă. („Faci dragoste 
numai ca să-ţi confirmi singurătatea”, spunea Pursewarden şi o 
dată Justine adăugase în chip de apendice: „Cele mai calde 
scrisori de dragoste ale unei femei sunt adresate întotdeauna 
bărbatului pe care îl trădează” - rostise aceste cuvinte 
întorcându-şi capul imemorial, în timp ce se afla pe un balcon 


înalt, spânzurat deasupra oraşului iluminat, în care frunzele 
copacilor păreau pictate cu semne fosforescente, iar porumbeii 
cădeau ca de pe rafturi...). Un viespar de chipuri şi de gesturi. 
„Devenim ceea ce visăm”, spunea Balthazar, continuând să 
caute, printre pietrele pavajului, cheiţa unui ceas care e însuşi 
Timpul. Nu conferim realitate, substanţă, decât făuririlor 
imaginaţiei noastre.” Oraşul nu dă niciun răspuns unor 
asemenea întrebări. Nepăsător, se încolăceşte în jurul vieților 
adormite, ca un şarpe gigantic care-şi digeră hrana. Şi, printre 
aceste spirale lucitoare, jalnicul univers uman îşi vede de drum, 
inconştient şi sceptic, repetându-şi la infinit gesturile de 
disperare, de căinţă, de dragoste. Demonax, filosoful, spunea: 
„Nimeni nu doreşte să fie rău” şi pentru strădania lui a fost 
acuzat de cinism. lar Pursewarden, în alt veac şi într-o altă 
limbă, a replicat: „Într-o lume de somnambuli, e înspăimântător, 
la început, să fii chiar şi pe jumătate treaz. Mai târziu, însă, 
înveţi să disimulezi”. 

Simţeam cum mă pătrunde din nou ambianța oraşului; 
frumuseţile lui fanate îşi întindeau tentaculele pentru a mă 
prinde de mânecă. Presimţea sosirea altor veri, veri cu noi 
disperări, cu noi atacuri ale „baionetelor timpului.” Viaţa mea va 
putrezi iar în birouri înăbuşitoare, sub rotirea călduţă a 
ventilatoarelor electrice, în lumina becurilor prăfuite, fără 
abajur, atârnate de tavanele plesnite ale caselor renovate. La 
Cafe Al Aktar, aşezat în faţa unui pahar cu menthe verde, 
ascultând gâlgâitul monoton al narghilelelor, voi avea timp să 
catehizez tăcerile care urmează strigătelor telalilor şi zornăitului 
din zaruri la jocul de table. Şi aceleaşi fantome vor trece în sus 
şi-n jos pe Nebi Daniel, limuzinele elegante ale bancherilor îşi 
vor purta aleasa încărcătură de doamne fardate către mesele de 
bridge, către sinagogi, ghicitoare sau cafenele de lux. Pe 
vremuri, toate acestea reuşeau să mă rănească. Şi acum? 
Frânturi dintr-un cuartet răzbeau dintr-o cafenea cu copertine 
purpurii, amintindu-mi de Clea, care spusese cândva: „Omul a 
inventat muzica pentru a-şi confirma singurătatea”. Dar dacă 
acum treceam în revistă străzile cu atenţie, ba chiar cu oarecare 
tandreţe, aceasta se datora faptului că eu eram cel care 
deflorase oraşul şi din mâinile lui învăţasem să atribui un anume 
sens destinului. Zidurile acestea spălăcite şi cârpăcite, cu 
tencuiala scorojită într-un milion de cruste de culoarea scoicii, 


nu făceau decât să imite pielea leproşilor care se lamentau aici, 
la marginea cartierului arab; era însăşi pielea oraşului, pârlită şi 
jupuită de soare. 

Până şi războiul se împăcase cu oraşul, ba chiar îi stimulase 
negoţul, datorită hoardelor de soldaţi ce umblau brambura, cu 
acel aer sumbru, de stoică disperare, în care anglo-saxonii îşi 
îmbracă plăcerile; femeile lor demagnetizate purtau acum toate 
uniforma care le dădea un aer vorace - de parc-ar fi fost în stare 
să sugă sângele inocenților cât era cald. Bordelurile 
proliferaseră şi înghiţiseră glorios un întreg cartier, în jurul vechii 
pieţe. Dacă războiul adusese vreo schimbare, aceasta consta în 
aerul de carnaval năuc pe care-l conferise oraşului; până şi 
bombardamentele nocturne din port erau date peste zi uitării, 
izgonite din minte asemenea unor coşmaruri; considerate doar 
ca nişte dezagremente, în rest, nimic nu se modificase 
structural. Agenţii de bursă continuau să şadă pe treptele 
clubului Mohammed Ali, sorbind ziarele. Vechile trăsuri cu cai 
clămpăneau încă în cursele lor indiferente. Mulţimile se 
înghesuiau pe Cornişa albă, răsfăţându-se în razele plăpânde ale 
soarelui de primăvară. Balcoanele erau înţesate de rufe întinse 
la uscat şi fete care chiţcăiau. Locuitorii Alexandriei continuau 
să se învârtească în ciclorama purpurie a vieţii pe care o 
închipuiseră singuri. („Viaţa e mai complicată decât credem, dar 
mult mai simplă decât îndrăznim să ne imaginăm.”) Glasuri de 
fete sfâşiindu-te cu sferturi de ton arabe, zumzăit metalic, 
punctat de clinchetul sistrelor, răzbind din sinagogi. La bursă, 
ţipete ca de fiară rănită. Agenţii de schimb aranjează cursurile 
valutare ca pe nişte bomboane aşezate pe tăvi mari, pătrate. 
Burduhănoşii Paşi, cu fesuri roşii ca nişte ghivece de flori, 
tolăniţi în automobile uriaşe, strălucitoare ca nişte sarcofage. Un 
pitic cântând la mandolină. Un eunuc mătăhălos, cu un buboi 
mare cât o broşă, înfulecă prăjituri. Un om fără picioare, înfipt 
într-un cărucior, salivează de poftă. 

În mijlocul unei frenetice acceleraţii a spiritului, m-am gândit 
deodată la Clea - genele ei dese fragmentând fiecare privire a 
ochilor superbi - şi m-am întrebat vag când o să reapară. Dar, 
între timp, paşii mei rătăcitori m-au mânat înapoi, spre 
deschiderea strimtă a străzii Lepsius, spre încăperea mâncată 
de viermi, cu fotoliul de răchită care scârţâie întreaga noapte şi 
unde, cândva, bătrânul bard al oraşului recitase Barbarii. Am 


auzit din nou treptele gemând sub paşii mei. Pe uşă era prins un 
bilet în limba arabă pe care scria: „Linişte!” Clanţa atârna 
deschisă. Vocea lui Balthazar, când mă invită să intru, suna 
ciudat de slabă şi de îndepărtată. Jaluzelele erau trase şi camera 
învăluită în semiobscuritate. El zăcea în pat. Am remarcat, cu un 
şoc puternic, că părul îi albise complet, ceea ce îl făcea să 
semene cu o antică versiune a lui însuşi. Mi-au trebuit câteva 
momente până să mă încredinţez că renunţase să-l mai 
vopsească. Dar cât de schimbat arăta! Nu poţi spune unui 
prieten: „Dumnezeule, ce mult ai îmbătrânit!” totuşi, cam aşa 
ceva i-am spus, fără voie. 

— Darley! Exclamă cu o voce slabă şi îmi întinse mâinile 
înfăşurate în bandaje, ca două mănuşi de box. 

— Ce ţi s-a întâmplat? 

Imi răspunse printr-un lung suspin contrariat şi îmi făcu semn 
cu capul să-mi iau un scaun. În cameră domnea o dezordine 
cumplită. Un morman de cărţi şi hârtii zăcea pe jos, lângă 
fereastră. O oală de noapte negolită. O măsuţă de şah cu 
piesele răsturnate. Un ziar. O bucată de brânză şi un măr pe o 
farfurie. Chiuveta plină de farfurii murdare. Şi lângă el, într-un 
pahar plin cu un lichid tulbure, rânjea o proteză strălucitoare 
pereche de dinţi falşi, asupra cărora ochii lui febrili poposeau din 
când în când, cu o confuză perplexitate. 

— N-ai auzit nimic? Mă surprinde. Veştile proaste, noutăţile 
despre scandaluri se propagă cu iuţeala fulgerului, aşa încât 
credeam că ai aflat. E o istorie lungă. Să ţi-o povestesc şi să-ţi 
provoc expresia de compasiune plină de tact cu care Mountolive 
se aşază aici, în fiecare după-masă, ca să joace şah cu mine? 

— Dar ce-i cu mâinile...? 

— O să ajung şi la ele. O mică idee pe care am extras-o dintr- 
unul din manuscrisele dumitale. Dar iată adevăratul vinovat, 
dantura asta falsă din pahar. Nu găseşti că scânteiază 
fascinant? Sunt sigur că de la dinţi mi s-a tras totul. Când mi-am 
dat seama că sunt pe cale să-mi pierd dinţii, am început brusc 
să mă comport ca o făptură înspăimântată de bătrâneţe. Cum 
altfel aş putea să explic faptul că m-am îndrăgostit? 

Cauteriză întrebarea cu un râs stingherit. 

— Întâi Cabala - care s-a dezmembrat complet, s-a spulberat 
în cele patru vânturi. S-au ridicat mistagogi, teologi, toată 
şleahta de bigoti care se îngrămădesc în jurul unei secte pentru 


a-i descifra dogmele. Dar organizaţia asta avea pentru mine o 
semnificaţie specială, o semnificaţie eronată şi inconștientă, dar 
foarte limpede. Imi spuneam că, încetul cu încetul, va izbuti să 
mă descătuşeze din robia simţurilor, din servitutea cărnii. Că voi 
reuşi, în cele din urmă, să dobândesc un calm filosofic şi un 
echilibru care o să-mi neutralizeze natura pasională şi o să-mi 
sterilizeze acţiunile. Fireşte, la început, când m-am ambalat în 
organizaţie, nu credeam că am asemenea prejuges!; eram 
convins că o fac din pură sete de adevăr. Însă, inconştient, 
foloseam Cabala în acest scop - în loc să mă las eu folosit de ea. 
Prima greşeală de calcul! Dă-mi, te rog, puţină apă din cana de 
acolo. 

Sorbi apa cu lăcomie printre gingiile roze, nou-nouţe. 

— Şi acum vine partea absurdă. Mi-am dat seama că-mi pierd 
dinţii şi faptul acesta mi-a pricinuit o cumplită deprimare. ÎI 
priveam ca pe o condamnare la moarte, o confirmare a 
bătrâneţii, a trecerii de cealaltă parte a vieţii. Am fost 
întotdeauna foarte sensibil la gurile oamenilor; detestam 
răsuflările rău-mirositoare, limba încărcată şi, mai cu seamă, 
danturile false! Şi atunci, inconştient, m-am montat singur în 
înflăcărarea aceea ridicolă - ca şi cum ar fi fost ultima încercare 
disperată înainte de instalarea definitivă a bătrâneţii. Nu râde! 
M-am îndrăgostit, cu o pasiune pe care n-am mai resimţit-o de 
la vârsta de optsprezece ani. „Sărutări înţepătoare ca pana de 
gâscă”, cum spune proverbul; sau, cum ar fi spus Pursewarden: 
„Viclenele ispite din nou la pândă, vechea teroare biologică!” 
Dragul meu Darley, crede-mă că nu era de glumit. Şi apoi, 
aveam încă dinţii mei! Dar obiectul acestei pasiuni era cea mai 
dezastruoasă alegere pe care aş fi putut-o face. O frumuseţe 
zeiască, farmecul sclipitor al unei averse de săgeți argintii - 
dublate de un personaj meschin, sordid, venal şi găunos. Ştiam 
bine, dar mi se părea că n-are importanţă. Vedeam în el 
personajul din Seleukeia, în jurul căruia şi-a ţesut Kavafis 
poemul.!* Mă blestemam singur în faţa oglinzii, dar eram lipsit 
de orice putere. De fapt, pasiunea s-ar fi stins ca toate celelalte, 
dacă n-aş fi fost aţâţat prin cumplite izbucniri de reproş. Îmi 
aduc aminte că Pursewarden obişnuia să spună: „Voi, evreii, 
aveţi vocaţia suferinţei!”, iar eu îi răspundeam printr-un citat din 


'3 Prejudecăţi (fr.). 
14 Vezi Note la text, p. 368. 


Mommsen, cu privire la afurisiţii de celți: „Au zguduit toate 
statele şi n-au întemeiat niciunul. Nu au fost în stare să creeze 
un stat mare şi să-şi dezvolte o cultură proprie, distinctă.” Nu, 
nu era simpla expresie a unei suferinţe minoritare; mă devora 
una dintre pasiunile devastatoare despre care citeşti în cărţi şi 
care au adus faimă oraşului nostru. În câteva luni numai, am 
ajuns un beţiv cronic. li obţineam, pe bază de reţete, drogurile 
pe care apoi le vindea. Eram gata să fac orice. Devenisem 
neputincios ca o muiere. Un scandal îngrozitor, sau mai curând 
o sută de scandaluri, mi-a rărit clientela, până când a ajuns, 
practic, la zero. Amarii conduce acum clinica, din prietenie faţă 
de mine, până când voi izbuti să mă repun pe picioare. Într-o zi, 
când i-am căzut în genunchi, m-a târât, pur şi simplu, pe 
podeaua clubului. M-a doborât în mijlocul străzii Fuad, mi-a tras 
câteva lovituri în faţa consulatului francez. M-am pomenit 
înconjurat de prieteni, cu faţa lungă de-un cot, care făceau tot 
ce le stătea în putinţă ca să evite un dezastru. In zadar! 
Devenisem absolut imposibil de suportat. Şi existenţa asta 
degradantă continua - ba chiar, încercam o bizară voluptate a 
înjosirii mele, simţeam o plăcere în a mă lăsa bătut, călcat în 
picioare, redus la o biată epavă. Era ca şi cum aş fi vrut să înghit 
întreaga omenire, să-i sug veninul din muşcătura iubirii, până 
când aş fi izbutit s-o tămăduiesc. M-am lăsat împins până la 
limita propriei mele fiinţe, iar cel care mă împingea eram eu 
însumi - sau poate că dinţii? 

Aruncă o privire posomorâtă danturii din pahar şi oftă, 
clătinând din cap cu durere la amintirea năpastei lui. 

— E ciudat când stai să te gândeşti, continuă el pe acelaşi 
ton, ce influenţă  covârşitoare pot avea unele lucruri 
neînsemnate, neînsufleţite, în surparea totală a sferei tale 
afective; există iubiri inspirate de uşoara neregularitate a unor 
dinţi, repulsii generate de miopie, pasiuni stârnite de perişorii de 
pe încheietura mâinii. Pe urmă, fireşte, totul a ajuns la un 
sfârşit, aşa cum ajunge orice lucru, aşa cum, probabil, ajunge şi 
viaţa. Nu e un merit să suferi cum am suferit eu, mut ca un 
animal în jug, chinuit de răni usturătoare până la care nu poate 
ajunge cu limba, ca să-şi mai domolească durerea. Şi atunci mi- 
am adus aminte de o remarcă din manuscrisul dumitale, cu 
privire la urâţenia mâinilor mele. Ce mă împiedica să le retez şi 
să le arunc în mare, aşa cum ai sugerat atât de judicios? Asta-i 


întrebarea care mi-a încolţit în minte. La vremea aceea eram 
atât de abrutizat de droguri şi de băutură, încât îmi imaginam că 
nici n-am să simt durerea. Oricum, am făcut o încercare, dar nu- 
i deloc uşor să tai toate zgârciurile alea! Exact ca imbecilii care 
vor să-şi taie gâtul şi se împiedică de esofag. Scapă întotdeauna 
cu viaţă. Dar când am renunţat, din cauza durerii, m-am gândit 
la un alt scriitor, la Petronius. (Doamne, ce rol joacă literatura în 
vieţile noastre!) M-am vârât într-o baie cu apă clocotită, însă 
sângele refuza să curgă - sau poate că-mi secase de tot? Cele 
câteva picături pe care am reuşit să le storc aveau culoarea 
bitumului. Eram pe cale de a încerca alte căi pentru uşurarea 
suferinţei, când a apărut Amarii, în chip cu totul abuziv şi m-a 
readus la normal; mi-a dat întâi un sedativ puternic, care m-a 
adormit pentru vreo douăzeci de ore, în care timp mi-a pus la 
punct hoitul, precum şi camera. După aceea am fost rău bolnav, 
cred că de ruşine. Da, ruşinea a fost principala cauză, deşi 
organismul mi-era îngrozitor de slăbit în urma exceselor la care 
îl supusesem. M-am predat în mâinile lui Pierre Balbz, care mi-a 
extras toţi dinţii şi m-a gratificat cu aceşti superbi clănţănitori - 
art nouveau! Amarii a încercat, în felul lui neîndemânatic, să mă 
psihanalizeze - dar ce să mai vorbim de această ştiinţă 
aproximativă care, pe de-o parte a alunecat în antropologie, iar 
pe de alta în teologie? Există o sumedenie de lucruri care 
freudienilor le sunt încă total necunoscute: De pildă că 
îngenunchezi în biserică pentru că îngenunchezi atunci când 
vrei să pătrunzi în pântecele unei femei, sau că circumcizia îşi 
are originea în tunderea viţei-de-vie, fără de care s-ar îneca în 
frunziş şi n-ar da rod. Eu nu eram înarmat cu un sistem filosofic 
pe care să mă pot sprijini, aşa cum a făcut până şi Da Capo. Îţi 
aminteşti expunerea lui Capodistria asupra naturii universului? 
„Lumea este un fenomen biologic care nu va lua sfârşit decât 
atunci când fiecare bărbat va fi posedat toate femeile şi fiecare 
femeie va fi posedat toţi bărbaţii. Fără îndoială, pentru lucrul 
ăsta e nevoie de timp. Până atunci, nu putem face altceva decât 
să ajutăm forţele naturii, zdrobind cu cât mai multă vigoare 
ciorchinii de struguri sub tălpi. Cât despre o viaţă de apoi - în 
ce-ar putea consta aceasta dacă nu în saţietate? Jocul umbrelor 
în paradis - nişte hanoums drăguţe, plutind pe ecranele 
memoriei, fără a mai fi dorite, fără a dori să fie dorite. În sfârşit, 
repausul tuturor dorințelor. Dar, fireşte, nu poţi ajunge aici dintr- 


o dată. Răbdare! Avanti!” Da, în timpul cât am zăcut bolnav am 
meditat îndelung, cu grijă, ascultând scârţâitul scaunului de 
răchită şi zgomotele străzii. Prietenii mei s-au dovedit plini de 
bunăvoință şi m-au vizitat des, aducându-mi cadouri şi 
antrenându-mă în discuţii în urma cărora rămâneam cu dureri 
de cap. Şi, treptat, am început să înot din nou spre suprafaţă, cu 
imensă încetineală. Imi spuneam: „Viaţa e stăpânul suprem. Noi 
am trăit împotriva curentului intelectelor noastre. Suferinţa este 
cea care te învaţă cu adevărat. Am învăţat şi eu ceva, dar cu ce 
preţ!” 

Dacă măcar aş fi avut curajul de a mă dărui cu totul iubirii 
mele, aş fi slujit mai bine concepţiile Cabalei. Crezi că e un 
paradox? Poate că da. Şi n-aş fi lăsat iubirea să-mi otrăvească 
intelectul şi constrângerile intelectului să-mi otrăvească iubirea. 
lar acum, deşi sunt reabilitat şi gata să-mi fac reintrarea în 
lume, am impresia că întreaga natură nu-i decât un vid. Incă mă 
mai trezesc strigând: „M-a părăsit definitiv!  Adevăraţii 
îndrăgostiţi există numai de dragul iubirii”. 

Scoase un suspin hârâit şi se târî afară de sub pături, 
caraghios în cămaşa lui lungă, de flanelă, pentru a căuta o 
batistă într-un scrin. Apoi se adresă oglinzii: 

— Cea mai înduioşătoare, cea mai logică dintre iluzii este 
aceea de a crede că acţiunile noastre pot adăuga sau scădea 
din totalul cantităţii de bine şi de rău de pe lumea asta. 

Clătină din cap cu amărăciune şi se vâri din nou în pat, 
aranjându-şi pernele sub cap şi adăugând: 

— Şi bruta aceea mătăhăloasă, părintele Paul, care vorbeşte 
despre acceptare. Nu poţi accepta lumea decât dacă îi recunoşti 
nemăsurata cantitate de bine şi de rău; şi dacă o locuieşti 
realmente, dacă o explorezi, fără inhibiţii, până la capătul 
acestei înţelegeri umane limitate - astea-s condiţiile ca să o poţi 
accepta. Dar ce caznă! Zaci aici, în timpul care trece şi te 
minunezi de trecerea timpului. Toate felurile de timp care se 
strecoară, viclean, prin clepsidră, „timpul imemorial”, „timpul 
prezent” şi „timpul uitării”; timpul poetului şi cel al filosofului, al 
femeii însărcinate, al calendarului... Până şi „timpul înseamnă 
bani”. Apare în tablou; dar dacă porneşti de la premisa că banii 
înseamnă pentru freudieni un excrement, ajungi la concluzia că 
şi timpul e acelaşi lucru. Darley, ai venit la momentul potrivit, 
pentru că mâine voi fi reabilitat de către prietenii mei. O idee 


mişcătoare pe care a avut-o Clea. Ruşinea de a reapărea în 
lume după toate faptele mele infamante mă paraliza. Cum să 
înfrunt din nou oraşul - asta era marea problemă. Numai în 
asemenea momente poţi recunoaşte adevărații prieteni. Mâine 
va sosi aici un mic grup, care mă va regăsi complet îmbrăcat, cu 
mâinile mai puţin grosolan bandajate şi cu noii mei dinţi în gură. 
Fireşte, am să-mi pun şi ochelari negri. Mountolive, Amarii, 
Pombal şi Clea, câte doi la fiecare braţ. Vom străbate astfel Rue 
Fuad, pe toată lungimea ei, apoi vom lua o cafea prelungită în 
faţă la Pastroudi, la mesele de pe trotuar. Pentru prânz, 
Mountolive a rezervat cea mai lungă masă de la Mohammed Ali 
şi a invitat douăzeci de persoane, ca să sărbătorească învierea 
mea din morţi. E un minunat gest de solidaritate, care va amuţi 
gurile rele şi va îngheţa rânjetele. Seara, familia Cervoni m-a 
invitat la cină. Cu asemenea sprijin, prevăd că, în timp, voi reuşi 
să-mi recâştig încrederea în mine şi stima vechilor mei pacienţi. 
Nu găseşti că-i un gest extraordinar - care intră în tradiţiile 
acestui oraş? S-ar putea să renasc măcar pentru a mai putea 
zâmbi, dacă nu a iubi - un zâmbet fix şi sclipitor, pe care numai 
Pierre Balbz îl va privi cu afecţiune, afecțiunea maestrului faţă 
de opera sa. 

Îşi înălţă mănuşile de box albe, ca un campion care intră în 
ring şi salută un public imaginar. Pe urmă se lăsă din nou pe 
perne şi se uită la mine cu un aer de benignă amărăciune. 

— Unde a plecat Clea? L-am întrebat. 

— Nicăieri. A fost pe aici ieri după-masă şi m-a întrebat de 
dumneata. 

— Nessim îmi spusese că a plecat pe undeva. 

— Poate la Cairo, pentru o singură după-masă. Dumneata pe 
unde ai umblat? 

— Am petrecut noaptea la Karm Abu Girg. 

Urmă un lung răstimp de tăcere, în care ne-am măsurat din 
priviri. Era limpede că-i încolţiseră mai multe întrebări în minte, 
dar din delicateţe evita să mi le pună; iar în ce mă priveşte, 
simţeam că nu i-aş putea explica mare lucru. Am luat un măr şi 
am început să muşc din el. 

— Şi cum merge scrisul? Mă întrebă după o lungă pauză. 

— S-a oprit. Pentru moment, nu mă simt în stare să mai 
continuu. Nu reuşesc să armonizez adevărul cu iluziile necesare 
ca să mascheze golurile artei - o țesătură cu urzeala foarte rară. 


Tocmai mă gândeam la lucrul ăsta când am fost la Karm şi am 
revăzut-o pe Justine. Îmi spuneam că, în ciuda neadevărurilor 
faptice din manuscrisul pe care ţi l-am trimis, portretul Justinei 
e, în bună măsură, veridic din punct de vedere poetic - din 
punct de vedere psihografic, dacă vrei. Dar un artist care nu 
poate suda laolaltă toate elementele, ratează pe undeva. Mă 
aflu pe o cale greşită. 

— Nu văd de ce. Însăşi această descoperire ar trebui mai 
curând să te stimuleze decât să te împiedice. Mă refer la natura 
labilă a oricărui adevăr. Fiecare fapt poate avea o mie de 
motivări, toate la fel de valabile şi o mie de fațete. Şi sunt 
atâtea adevăruri care nu au nicio legătură cu faptele! Datoria 
artistului este să le depisteze, în fiecare moment din lanţul 
timpului, găseşti aşteptându-te o mulţime de adevăruri. Zău 
aşa, Darley, lucrul ăsta ar trebui să te incite şi să dea scrierilor 
dumitale rotunjimi de femeie însărcinată. 

— Dimpotrivă, m-a blocat. Cel puţin pentru moment. Şi acum, 
când mă găsesc din nou în Alexandria reală, din care am extras 
atâtea dintre personajele mele, nu simt nevoia să mai scriu - în 
orice caz nu pot scrie ceva care să nu corespundă dificilelor 
criterii pe care le simt conturându-se dincolo de artă. ţi 
aminteşti de ce spunea Pursewarden? „Un roman trebuie să fie 
un act de divinaţie cu ajutorul măruntaielor şi nu fotografierea 
unui joc de crichet pe pajiştea unui vicariat.” 

— Da. 

— Şi aşa trebuie să fie, într-adevăr. Dar acum, când mă 
confrunt o dată în plus cu modelele mele, mi-e ruşine de felul în 
care le-am reprodus. Dac-aş lua-o de la început, aş privi totul 
sub altă lumină. Dar există încă atâtea lucruri, legate de voi toţi, 
care îmi sunt necunoscute şi care, probabil, aşa vor rămâne pe 
veci. De pildă, Capodistria, unde e locul lui? 

— Vorbeşti de parcă ai şti că trăieşte. 

— Mi-a spus Mnemjian. 

— Da. Nu-i un mister prea complicat. Capodistria lucra pentru 
Nessim şi s-a compromis printr-o greşeală serioasă. Devenise 
necesar să dispară din scenă. Chestiunea se întâmpla exact în 
momentul când se găsea pe marginea unui faliment financiar. 
Banii de asigurare îi erau mai mult decât bineveniţi. Nessim a 
pus la cale înscenarea şi eu i-am procurat cadavrul. Ştii că nu 
ducem niciodată lipsă de cadavre. Oameni săraci. Sau persoane 


care-şi donează cadavrele cu anticipație, sau chiar le vând pe o 
sumă fixă. Facultăţile de medicină au nevoie de ele. N-a fost 
greu să obţin un cadavru relativ proaspăt. Am încercat o dată 
să-ţi dau a înţelege adevărul, dar nu mi-ai sesizat aluzia. 
Oricum, toate s-au desfăşurat conform planului. Da Capo 
trăieşte acum pe malul mării, într-un turn vechi de pază 
transformat în locuinţă şi îşi împarte timpul între studierea 
magiei negre şi anumite proiecte ale lui Nessim, despre care nu 
ştiu nimic. Într-adevăr, pe Nessim îl văd foarte rar, iar pe Justine 
deloc. Deşi au voie să invite musafiri, cerând poliţiei un permis 
prealabil, nu cheamă pe nimeni la Karm. Justine mai dă din când 
în când un telefon diverşilor prieteni, ca să stea la o şuetă. Asta- 
i tot. Ai fost privilegiat, Darley. Probabil că au cerut permisiunea 
de a te invita. Dar mă bucur să te văd bine dispus şi lipsit de 
griji. S-ar zice că ai făcut un pas înainte, nu-i aşa? 

— Nu ştiu. Mă frământ mai puţin. 

— De astă dată vei fi fericit, simt lucrul ăsta; s-au schimbat 
multe pe-aici, dar tot atât de multe au rămas pe loc. Mountolive 
mi-a spus că te-a recomandat pentru un post în departamentul 
de cenzură şi că vei locui, probabil, la Pombal, până când vei 
reuşi să te readaptezi. 

— Alt mister! Pe Mountolive aproape că nici nu-l cunosc. De 
unde până unde s-a erijat în binefăcătorul meu? 

— Nu ştiu, poate datorită Lizei. 

— Sora lui Pursewarden? 

— Sunt împreună, pentru câteva săptămâni, la sediul de vară 
al ambasadei. Bănuiesc că în curând ai să afli veşti despre el, 
despre ei amândoi. 

Se auzi o ciocănitură în uşă şi intră un servitor chemat să facă 
curăţenie. Balthazar îşi propti spatele de perne şi începu să-i 
dea instrucţiuni. M-am ridicat, ca să-mi iau la revedere de la el. 

— O singură problemă mă mai preocupă, îmi spuse. Să-mi las 
părul alb? Când nu-l vopsesc, arăt de parc-aş avea două sute 
şaptezeci de ani. Dar dacă stau să mă gândesc, e preferabil să-l 
las aşa, ca să simbolizeze întoarcerea mea la viaţă, cu vanitatea 
purificată prin experienţă. Da, am să-l las aşa. Cred că definitiv. 

— Dă cu zarul. 

— Poate că aşa am să fac. În seara asta trebuie să mă scol din 
pat pentru vreo două ore, ca să reînvăţ să merg; extraordinar 
cât de slăbit te simţi când nu faci mişcare. După două 


săptămâni de stat la pat, picioarele îţi sunt ca de cârpă. ŞI 
mâine n-am voie să mă prăbuşesc, fiindcă lumea o să creadă că 
m-am îmbătat iar. In ce te priveşte, trebuie s-o găseşti pe Clea. 
— O să trec pe la atelier, să văd dacă lucrează. 


— Mă bucur că te-ai întors. 


— Într-un fel ciudat şi eu mă bucur. 
In animația incoerentă a străzii, ar fi fost greu să nu te simţi 


un vechi locuitor al oraşului, întors de la groapă ca să-l viziteze 
din nou. Unde s-o găsesc pe Clea? 


vV 

Nu am găsit-o acasă, dar cutia de scrisori era goală, ceea ce 
însemna că-şi luase corespondenţa şi se dusese s-o citească în 
compania unei cafe creme, cum obişnuia să facă odinioară. ŞI 
atelierul era pustiu. M-am gândit să-i dau de urmă într-una din 
cafenelele pe care le frecventam altădată împreună şi am pornit 
agale, dar plin de zel, în jos pe Rue Fuad, spre Baudrot, apoi la 
Cafe Zoltan şi pe urmă la Coquin. Dar Clea nu era nicăieri. 
Oricum, la Coquin am dat peste un chelner mai vechi, care-şi 
amintea de mine şi care m-a informat că o văzuse dimineaţa 
devreme coborând pe Rue Fuad cu o mapă sub braţ. Mi-am 
continuat circuitul, aruncând câte o privire spre vitrine, 
cercetând tarabele cu cărţi vechi, până când am ajuns la Select, 
pe malul mării. Dar nici acolo n-am găsit-o. M-am întors la 
apartamentul lui Pombal, unde mă aştepta un bilet din partea ei, 
prin care mă anunţa că nu are timp să mă vadă înainte de 
sfârşitul după-amiezei şi că îmi va da, între timp, un telefon. 
Vestea m-a iritat, pentru că asta ar fi însemnat să-mi petrec de 
unul singur aproape întreaga zi; pe de altă parte, însă, îmi 
oferea posibilitatea de a vizita marile saloane renovate ale lui 
Mnemjian şi de a mă delecta cu un tuns-ras-şi-frizat 
postfaraonic. („Baia de carbonat de sodiu hidratat”, cum o 
numea Pursewarden.) Totodată, îmi rămânea timp să-mi desfac 
bagajele. 

Dar, în ciuda aranjamentelor noastre, întâmplarea a făcut să 
ne întâlnim. Am ieşit să cumpăr câteva articole de papetărie şi 
am scurtat drumul traversând micul scuar numit Bab El Fedan. 
O clipă, mi-a sărit inima din piept pentru că am văzut-o aşezată 
exact pe locul unde (în acea primă zi) o văzusem pe Melissa. 
Clea, sprijinindu-şi bărbia în căuşul palmelor, contempla o 
ceaşcă de cafea cu un aer meditativ, uşor amuzat. Exact în 
acelaşi loc şi la acelaşi ceas al zilei când o găsisem pe Melissa; 
m-am străduit să-mi adun curajul necesar ca să intru în 
grădiniţă şi să-i vorbesc, încercam un straniu sentiment de 
irealitate acum, când repetam aceeaşi acţiune uitată, la o atât 
de mare distanţă în timp, ca şi cum ai descuia o poartă care a 
stat ferecată, zăvorâtă, pe parcursul unei generaţii întregi. 
Totuşi era Clea şi nu Melissa, ţinându-şi capul blond aplecat, cu 
copilăroasă concentrare, deasupra ceştii de cafea. Învârtea 
ceşcuţa, plimbându-i de trei ori zaţul înainte de a o răsturna pe 


farfurioară, pentru a-şi citi viitorul în contururile şi arabescurile 
de cafea uscată. Un gest familiar. 

— Deci nu te-ai schimbat deloc. Continui să-ţi ghiceşti viitorul. 

— Darley! 

A sărit cu un strigăt de bucurie şi ne-am îmbrăţişat tandru. M- 
a străbătut un fior - am încercat aproape şocul unei noi 
recunoaşteri - când i-am simţit gura caldă, surâzătoare, pe 
buzele mele şi mâinile pe umerii mei. De parcă undeva, un 
geam se spărsese în ţăndări şi aerul proaspăt putuse în sfârşit 
să răzbească într-o încăpere de multă vreme încuiată. Am rămas 
astfel o clipă, strângându-ne în braţe şi surâzându-ne unul 
celuilalt. 

— M-ai speriat! Tocmai mă pregăteam să vin la tine. 

— M-ai făcut să mă învârtesc întreaga zi în jurul propriei mele 
cozi. 

— Am fost teribil de ocupată. Darley, te-ai schimbat 
extraordinar! Nu mai eşti gârbovit. Şi ochelarii... 

— l-am spart, din întâmplare, cu nu ştiu cât timp în urmă şi 
am descoperit că, de fapt, n-am nevoie de ei. 

— Mă bucur. Bravo! la spune-mi, ridurile mele se observă? Mi- 
e teamă că am început să mă zbârcesc. M-am schimbat mult, ce 
părere ai? 

Era mai frumoasă decât în amintirile mele, mai suplă şi avea o 
nouă şi subtilă gamă de gesturi şi expresii care sugerau o 
maturitate neaşteptată şi tulburătoare. 

— Râzi într-un fel cu totul nou. 

— Zău? 

— Da. Ai un râs mai plin şi mai melodios. Dar nu vreau să te 
flatez. E un râs de privighetoare - dacă privighetorile râd. 

— Nu mă obliga să mă controlez, pentru că am chef să râd 
mult cu tine. O să încep să cârâi. 

— Clea, de ce n-ai venit să mă întâmpini în port? 

Işi încreţi nasul şi, lăsându-şi mâna pe braţul meu, îşi înclină 
din nou capul peste urmele de zał care se uscaseră în zigzaguri 
şi curbe ca nişte dune de nisip. 

— Aprinde-mi o ţigară, îmi ceru pe un ton rugător. 

— Nessim mi-a spus că te-ai răzgândit în ultimul moment. 

— Da, dragul meu, aşa a fost. 

— De ce? 

— Am avut brusc senzaţia că apariţia mea ar putea să fie 


inoportună. Că, într-un fel, ar putea să complice situaţia. Aveai 
vechi socoteli de rezolvat, vechi răfuieli de pus la punct, noi 
relaţii de explorat. In sfârşit, nu mă simţeam în stare să fac 
vreun gest până când... până când nu aveai s-o revezi pe 
Justine. Nu ştiu de ce. Ba da, ştiu. Nu eram sigură dacă ciclul a 
suferit într-adevăr vreo modificare, nu ştiam în ce măsură te-ai 
schimbat sau ai rămas acelaşi. Scrisorile tale sunt atât de 
aiurite! Niciodată n-am putut să-mi dau seama din ele de 
adevărata ta stare de spirit. Şi-apoi, nu mi-ai mai scris deloc de 
un car de vreme, nu-i aşa? Mai era şi problema copilului şi 
atâtea altele. La urma urmei, oamenii sunt adeseori ca un disc 
uzat, care se învârteşte pe unul şi acelaşi acord. S-ar fi putut ca 
aşa să arate destinul tău cu Justine. Şi atunci nu s-ar fi cuvenit 
să mă interpun, din moment ce partea din tine care-mi revine 
mie... înţelegi? Trebuia să-ţi las timp să respiri. 

— Şi dacă m-aş fi învârtit pe acelaşi acord, ca un disc uzat? 

— Nu, lucrurile nu stau aşa. 

— Cum poţi să ştii? 

— După faţa ta, Darley. Am văzut de la prima aruncătură de 
ochi. 

— Nu ştiu cum să-ţi explic... 

— Nu e nevoie să-mi explici; glasul i se avânta cu încântare, 
ochii luminoşi surâdeau. Cerem unii de la alţii lucruri total 
diferite. Şi suntem liberi să uităm. Voi, bărbaţii, sunteţi 
creaturile cele mai stranii. Ascultă, am aranjat această primă zi 
a noastră ca pe un tablou, ca pe o şaradă. În primul rând, 
trebuie să-ţi arăt ciudata nemurire pe care a dobândit-o unul 
dintre noi. Imi dai mână liberă? Aştept de nu ştiu când să fac pe 
ghidul în... dar nu, nu vreau să anticipez. Stai să-mi plătesc 
cafeaua. 

— Şi ce viitor ţi se arată pe fundul ceştii? 

— Întâlniri neprevăzute. 

— Cred că inventezi. 

Pe parcursul după-amiezei cerul se acoperise de nori şi 
amurgul se lăsă cu repeziciune. Reflexele liliachii ale asfinţitului 
începuseră să estompeze străzile de la malul mării. Ne-am urcat 
într-o birjă, trasă de un cal bătrân, care se prizărise, sfioasă, 
într-un şir de taxiuri, în faţa gării Rambeh. Anticul birjar, cu faţa 
mâncată de cicatrice, ne întrebă, plin de speranţe, dacă dorim 
„O plimbare de dragoste” sau „un drum obişnuit”. Clea chicoti şi 


optă pentru cea de-a doua variantă, mai ieftină. 

— O, fiu al adevărului! Îi răspunse vizitiului. Care femeie ar 
astâmpăra poftele unui soţ lacom într-o trăsură, când are acasă 
un pat bun, pe gratis? 

— Domnul să aibă milă de noi, răspunse bătrânul cu sublimă 
resemnare. 

Am pornit pe curba albă a Esplanadei, cu copertinele ei 
fremătânde şi cu marea calmă, care se lăţea în dreapta noastră 
până la orizontul livid. În trecut, străbătusem de nenumărate ori 
drumul ăsta, pentru a-l vizita pe bătrânul pirat în locuinţa lui 
amărâtă de pe Tatwig Street. 

— Clea, unde naiba mergem? 

— Aşteaptă şi vei vedea. 

Îmi reapărea atât de limpede în minte sărmanul bătrân. Mă 
întrebam dacă fantoma lui şleampătă o fi bântuind încă prin 
cămăruţele sordide, fluierând papagalului verde şi recitând: 

„Taisez-vous, petit babouin™. Am simțit braţul Cleei 
strângându-l pe al meu când am cotit la stânga şi am intrat în 
furnicarul fumegând al cartierului arab, cu străzile sufocate de 
fumul mormanelor de gunoi ars, de aromele mâncărurilor 
abundent condimentate, de sfârâitul cărnii fripte, de răsuflarea 
pâinii calde scoase din cuptoarele brutarilor. 

— De ce naiba mă duci la casa lui Scobie? Am întrebat-o din 
nou, când trăsura a început să ne hurduce pe strada 
binecunoscută. 

Un licăr de bucurie răutăcioasă i se aprinse în ochi, îşi apropie 
buzele de urechea mea şi îmi şopti: 

— Răbdare! Ai să vezi. 

Casa era aceeaşi. Am intrat, ca de atâtea ori în trecut, pe sub 
portalul înalt, întunecos. În lumina crepusculară, aveai impresia 
că priveşti un vechi dagherotip îngălbenit, dar mi-am dat seama 
pe dată că micuța curte părea mult lărgită. 

O serie de ziduri ale unor clădiri vecine fuseseră dărâmate sau 
se prăbuşiseră, mărindu-i considerabil dimensiunile. Ajunsese un 
fel de Ţara Nimănui din pământ roşiatic, desfundat, ciupit de 
gropi şi presărat cu gunoaie. Intr-un colţ, se înălța un mic 
sanctuar, pe care nu-mi aminteam să-l fi văzut înainte. Era 
împrejmuit de un gard modern uriaş şi oribil, din vergele de fier. 
Se fălea cu o cupolă mică, albă şi cu un copac veşted, ambele 


'5 Taci, mic babuin (fr.). 


măcinate de intemperii. Am recunoscut unul din acele 
numeroase Maquam cu care-i împănat Egiptul, locuri devenite 
sacre în urma morţii vreunui pustnic sau a unui om sfânt şi unde 
credincioşii vin să se închine sau să-i implore ajutorul, lăsând în 
schimb obiecte votive. Micul sanctuar arăta aidoma cu atâtea 
altele, adică jerpelit şi părăsit, de parcă fusese dat uitării de 
secole. Stăteam locului, uitându-mă de jur împrejur, când am 
auzit-o pe Clea strigând: 

— Ya Abdul! 

Se desluşea în glasul ei o notă de veselie stăpânită, dar în 
ruptul capului nu-mi puteam da seama ce anume i-o pricinuia. 
Se apropie de noi un bărbat ce se căznea să scruteze 
obscuritatea. 

— E aproape orb. Mă îndoiesc că o să te recunoască. 

— Dar cine e? Am întrebat exasperat de atâta mister. 

— Abdul, omul lui Scobie, îmi şopti Clea repede, apoi se 
întoarse spre el, întrebându-l: Abdul, ai cheia de la Maguam-ul 
lui El Scob? 

Arătându-i că o recunoscuse, o salută, atingându-şi în mod 
elaborat pieptul cu mâna, apoi scoase la iveală o legătură de 
chei enorme, rostind cu voce gravă: 

— Pe dată, o, doamnă! Şi scutură cheile cu zgomot, aşa cum 
trebuie să facă orice paznic de sanctuar, pentru a speria djinnii 
care dau târcoale pe lângă intrările locurilor sfinte. 

— Abdul! Am exclamat într-un murmur de uimire. Băiatul 
acela tânăr! 

Mi-era cu neputinţă să-l recunosc pe vechiul Abdul în această 
structură anatomică strâmbă şi gheboşată, cu mersul târşâit al 
unui om de o sută de ani şi glasul spart, hărâit. 

— Vino, mă îndemnă Clea grăbită. Explicaţiile urmează. Vino 
să vezi sanctuarul. 

Buimăcit, am pornit în urma paznicului. După ce a scuturat 
din nou zdravăn cheile şi a izbit cu pumnul în pereţi ca să 
izgonească djinnii, a descuiat poarta ruginită şi ne-a condus 
înăuntru. În capela mică şi neaerisită ne-a întâmpinat o căldură 
înăbuşitoare. Undeva, într-o nişă, ardea o candelă singuratică, 
răspândind o lumină galben-lividă, tremurătoare. În centrul 
cămăruţei trona ceva despre care am presupus că trebuie să fie 
mormântul sfântului. Era acoperit cu o pânză verde, brodată cu 
nişte motive complicate în fir de aur. Cu un gest plin de 


reverență, Abdul ridică acoperământul, dând la iveală un obiect 
atât de surprinzător, încât nu mi-am putut reţine o exclamaţie. 
O cadă din tablă galvanizată, având gravate în relief, pe unul din 
picioare, cuvintele: „Cada comodă. Firma Crabbe. Lutona. Era 
umplută vârf cu nisip curat, iar cele patru picioare de crocodil 
hidoase fuseseră vopsite în obişnuita culoare albastră anti-djinn. 
Era cel mai uimitor obiect de venerație pe care l-ai fi putut găsi 
într-un asemenea loc sfânt; cu un amestec de amuzament şi de 
oroare, l-am urmărit pe total transformatul Abdul, custodele 
obiectului sacru, bâiguind rugăciunile tradiţionale în numele lui 
El Scob şi atingând darurile votive care atârnau pe ziduri ca 
nişte ciucuri albi. Acestea erau, fireşte, fâşii de pânză pe care 
femeile şi le rup din rufăria de corp şi le oferă unui sfânt capabil, 
din câte cred ele, să le tămăduiască de sterilitate şi să le dea 
putinţa de a concepe. Pe toţi dracii! Mi se înfăţişă ochilor vechea 
cadă a lui Scobie, invocată să acorde fecunditate pântecelor 
sterpe - ba chiar cu succes, dacă judecai după numărul mare al 
ofrandelor votive. 

— El Scob a fost un sfânt? Am întrebat în araba mea 
şovăielnică. 

Vlăguitul, închircitul ghem omenesc, cu capul înfăşurat într-o 
broboadă zdrenţuită, încuviinţă şi făcu o plecăciune în timp ce 
croncăni: 

— De departe, din Siria venit-a. Aici aflatu-şi-a odihna. 
Numele lui îi luminează pe cei drepţi. A fost un învăţat al 
neprihănirii. 

Mi se părea că visez. Aproape că auzeam vocea lui Scobie 
comentând: „Mă rog, e un sanctuar mic, dar prosper, dacă-l 
compari cu altele. N-aş putea spune că fac avere, în schimb sunt 
de folos!” Simţeam cum se umflă în mine râsul, gata să 
izbucnească, dar degetele Cleei îmi strânseră cotul ca într-un 
cleşte. Am schimbat între noi câteva semne de amuzament 
încântat înainte de a ne retrage din vizuina sufocantă şi de a ieşi 
în curtea întunecată, în timp ce Abdul, pătruns de venerație, 
reacoperea cada şi înteţea flăcăruia candelei, după care încuie 
cu grijă gardul de fier. Acceptă un bacşiş de la Clea, pierzându- 
se într-un torent de mulţumiri hârâite şi, cu paşi târşâiţi, se făcu 
nevăzut în umbră. Ne aşezarăm pe un morman de zidărie 
prăbuşită. 

— Am rămas în prag, îmi spuse ea, de teamă să nu izbucnim 


amândoi în hohote de râs; voiam să evit riscul de a-l scandaliza 
pe Abdul. 

— Clea! Cada lui Scobie! 

— Da. 

— Cum naiba s-a putut întâmpla una ca asta? 

Râsul dulce al Cleei. 

— Trebuie să-mi povesteşti totul. 

— E o istorie formidabilă. Balthazar i-a depistat rădăcinile. În 
mod oficial, Scobie e acum El Yacoub. Cel puţin sub acest nume 
e înregistrat sanctuarul în catastifele bisericii copte. Dar, după 
cum ai auzit, în realitate e vorba de El Scob. Ştii bine cum 
aceste Maquam ale sfinţilor sunt date uitării, lăsate în părăsire. 
Cu timpul, oamenii uită până şi numele sfântului originar; 
uneori, câte o dună de nisip îngroapă sanctuarul. Dar, din când 
în când, se întâmplă ca unii sfinţi să reapară la lumină. Într-o 
bună zi, un epileptic se crede lecuit pe locul sacru, sau vreo 
femeie nebună primeşte o prorocire transmisă de sanctuar. ŞI 
presto! Sfântul se trezeşte la viaţă, învie din morţi. Ei bine, tot 
timpul cât bătrânul nostru pirat a locuit în casa asta, mormântul 
lui El Yacoub s-a găsit acolo, la capătul grădinii, deşi nimeni nu 
mai ştia de el. Fusese zidit, împrejmuit de imobile clădite la 
întâmplare - ştii doar cât de haotic se construieşte pe aici. Şi El 
Yacoub a fost înghiţit de uitare. În timp ce Scobie, după moarte, 
a devenit prin vecinătăţi o figură de amintire afectuoasă. Pe 
seama magicelor lui însuşiri au început să circule tot felul de 
legende. Se pricepea să prepare licori vrăjite (să fie vorba de 
whiskyul falsificat în casă?) în jurul persoanei lui a început să 
înflorească un adevărat cult. Ziceau c-ar fi fost necromant. 
Cartoforii îl invocau întruna: „El Scob a scuipat pe cartea asta de 
joc”, devenise o formulă proverbială în cartier. Se mai spunea că 
deținuse puterea de a se preface în femeie ori de câte ori avea 
chef (!!!) şi, culcându-se cu bărbaţi neputincioşi, le reîmprospăta 
vigoarea. De asemenea, putea face ca femeile sterpe să 
rodească. Unele mame şi-au botezat copiii cu numele lui. Ce 
mai, în scurt timp a intrat în împărăţia legendară a sfinţilor 
alexandrini, numai că nu avea un sanctuar - pentru că toată 
lumea ştia, deşi nu se vorbea despre acest lucru, că părintele 
Paul îi furase corpul neînsufleţit, îl înfăşurase într-un drapel şi-l 
îngropase în cimitirul catolic. Se cunoştea faptul, pentru că mulţi 
din cartier asistaseră la ceremonia înmormântării şi se 


delectaseră cu odioasele marşuri ale fanfarei poliţiei, al cărei 
membru cred că a fost şi Scobie pe vremuri. Mă întreb de multe 
ori dacă ştia să cânte la vreun instrument şi, dacă da, care o fi 
fost acela? Trombonul? Oricum, cam în acea vreme, când 
sanctificarea lui nu aştepta, ca să spun aşa, decât un semn, un 
augur, o confirmare, zidul ăsta s-a prăbuşit, în chip foarte 
îndatoritor şi l-a scos la iveală pe (probabil indignatul) Yacoub. 
Da, dar în sanctuarul lui nu exista niciun mormânt. Până şi 
biserica coptă, care până la urmă l-a înscris, cam fără tragere de 
inimă, pe Yacoub în terfeloagele ei, nu ştia nimic despre el decât 
că venise din Siria. Nici nu sunt siguri dacă era musulman sau 
creştin. Convingerea mea certă e că era evreu. Totuşi au pornit 
să investigheze cu râvnă, luându-i la întrebări pe cei mai bătrâni 
locuitori din cartier şi au reuşit, măcar, să-i stabilească numele. 
Dar nimic în plus. Şi astfel, într-o bună zi, adoratorii lui Scobie s- 
au pomenit că au la dispoziţie un sanctuar gol spre beneficiul 
lui. Era necesar să aibă un adăpost local, pe măsura faimei 
numelui său. S-a organizat pe dată o sărbătorire în cadrul căreia 
cada lui Scobie, răspunzătoare de atâţia otrăviţi cu băuturile lui 
(mare e Allah!), a fost depusă solemn, în sanctuar şi sfinţită, 
după ce-au umplut-o cu nisip sacru scos din râul lordan. Copţii 
nu-l puteau admite oficial pe Scob şi au stăruit ca Yacoub să fie 
sfântul recunoscut pentru scopurile religioase; credincioşii, însă, 
nu voiau să audă decât de Scob. Se ivise o adevărată dilemă, 
dar admirabilii diplomaţi care sunt preoţii au închis ochii cu 
privire la reîncarnarea lui El Scob; s-au comportat ca şi cum EI 
Scob n-ar fi fost decât o pronunție dialectală a numelui EI 
Yacoub. Aşa încât toate aparențele au fost salvate. Ba chiar - şi 
aici ai un exemplu al acelei magnifice toleranţe pe care n-ai s-o 
întâlneşti în nicio altă parte a lumii - au înregistrat, ca 
sărbătoare religioasă, ziua de naştere a lui Scobie, pentru că n-o 
cunoşteau pe cea a lui Yacoub, aşa cred. Ştii că va avea loc 
chiar şi un mulid anual în onoarea lui, în ziua de Sfântul 
Gheorghe? Probabil că Abdul şi-a amintit de ziua lui de naştere 
pentru că Scobie avea obiceiul să atârne de stâlpii patului câte 
un şir de steguleţe colorate ale tuturor naţiunilor, pe care le 
împrumuta de la chioşcul de ziare. Şi mai obişnuia să se îmbete 
criţă, după cum mi-ai spus chiar tu, să urle cântece marinăreşti 
şi să recite „Vechea cârpă roşie”, până când îi curgeau lacrimile 
şiroaie. Ce minunat e să dobândeşti imortalitatea pe calea asta! 


— Cred că bătrânul pirat e foarte fericit. 

— Cum să nu fie fericit! Sfântul care patronează propriul său 
cartier! Ah, Darley, ştiam c-o să te amuze! Vin adeseori aici, la 
ceasul ăsta din seară, mă aşez pe o piatră şi râd în mine cât pot; 
mă bucur mult pentru bătrânul Scobie. 

Am rămas acolo o bună bucată de vreme, în timp ce umbrele 
se adunau în jurul sanctuarului: râdeam şi vorbeam în şoaptă, 
aşa cum se cuvine în faţa mormântului unui sfânt. Redeşteptam 
amintirea bătrânului pirat cu un ochi de sticlă, a cărui fantomă 
continua să rătăcească prin cămăruţele părăginite de la etajul al 
doilea. Luminile de pe Tatwig Street licăreau şters, vătuite, 
lipsite de strălucirea lor de altădată - pentru că întregul port 
fusese supus camuflajului, or această faimoasă stradă făcea 
parte din sectorul portuar. Gândurile mele o luaseră razna. 

— Şi Abdul? Am întrebat. Ce-i cu el? 

— Da, ţi-am promis să-ţi istorisesc totul. Dacă-ţi aduci aminte, 
Scobie s-a descotorosit de el cumpărându-i o frizerie. Tot Scobie 
l-a admonestat în câteva rânduri pentru că nu-şi dezinfecta 
bricele şi  răspândea sifilis. Abdul n-a ţinut seama de 
avertismente, poate pentru că era convins că Scobie n-o să facă 
niciodată un raport oficial împotriva lui. Dar bătrânul l-a 
denunţat şi consecinţele au fost dezastruoase. Poliţiştii l-au 
snopit în bătaie şi nenorocitul şi-a pierdut un ochi. l-a trebuit lui 
Amarii aproape un an ca să-l repună pe picioare. Pe urmă, colac 
peste pupăză, a căpătat nu ştiu ce boală cumplită şi a trebuit să 
renunţe la frizerie. Bietul de el! Dar nici că s-ar fi putut găsi un 
paznic mai nimerit pentru sanctuarul stăpânului său. 

— El Scob! Săracul Abdul! 

— Şi-a găsit refugiul în religie şi, pe lângă slujba lui, ţine nişte 
predici apoşite şi recită Sura. Ştii, eu am impresia că l-a uitat pe 
adevăratul Scobie. L-am întrebat într-o seară dacă-şi aminteşte 
de domnul bătrân de la etaj; mi-a aruncat o privire vagă şi a 
bombănit ceva neinteligibil, de parcă îşi scormonea memoria, 
încercând să dea contur unei amintiri mult prea îndepărtate 
pentru a mai putea fi scoasă la lumină. Adevăratul Scobie a 
pierit, ca şi Yacoub şi El Scob le-a luat locul. 

— Incerc sentimentul pe care trebuie să-l fi încercat şi 
apostolii... Să fii martor la crearea unui sfânt, a unei legende; 
gândeşte-te, noi l-am cunoscut pe adevăratul El Scob! l-am auzit 
glasul... 


Spre încântarea mea, Clea începu să-l imite admirabil pe 
bătrân, mimându-i gesturile şi copiind impecabil felul lui de a 
vorbi împrăştiat, dezlânat; aveam senzaţia că-l văd în faţa 
ochilor, viu şi natural; poate că-i reproducea doar replici care i 
se întipăriseră în memorie: „Zău aşa, dacă n-ai nimic împotrivă, 
în ziua de Sfântu' Gheorghe beau şi eu un pă'ărel în plus de 
dragu' Angliei şi de dragu' subsemnatului. Sorb întâi o picătură 
din ăla roşu de ruşine, cum ar zice Toby, ba chiar din aia 
băşicoasă dacă-mi iese în cale. Dar, Domnu’ să te aibă-n pază, 
n-ajung niciodată căruţă trasă de cai - totdeauna mă ţin bine 
înfipt pe crăcii mei. Paharu' care-nveseleşte şi nu am... am... 

Ameţeşte. Asta-i alta din vorbele lu’ Toby. Era tobă de citate 
literare, zău aşa. Şi ce-i de mirare? Pen' că oriunde-l vedeai, 
căra un terfelog la subsuoară. În marină ziceau că-i cam ţăcănit 
şi se luau mereu la harţă cu el. «Ce tot cari acolo?» îi strigau şi 
Toby, care-avea limbă ascuţită, numai ce vedeai că-i sare 
muştaru' şi se oţăra la ei: «Şi tu ce gândeşti că e, frumuşelule? 
Actu' meu de căsătorie, puişorule!» Dar căra întotdeauna un 
cărţoi cât toate zilele, de mi se-nvârteau şi mie creierii-n cap, cu 
toate că eu sunt iubitor de literatură. Într-un an avea piesele lui 
Stringbag'$, un autor suedez din câte am înţeles. In alt an 
Frowst de Goitre”. Cultura mea nu era la înălţimea lui. Eu unu’ 
am şcoala vieţii, aş putea să zic. Pen' că mămica şi tăticu' au 
fost omorâţi de tineri şi am rămas trei copii orfani, lihniţi de 
foame. Eram hărăziţi pentru lucruri mari, aşa socotise tata: unu’ 
la biserică, unu' la armată, unu' la marină. Dar puţin timp după 
aceea frăţiorii mei au fost călcaţi de trenul particular al Prințului 
Regent, lângă Sidcup. Şi gata cu ei. S-a scris totu’ la ziar şi 
Prinţu' a trimis o coroană. Şi eu am rămas singur-singurel. A 
trebuit să-mi croiesc drum singur, fără nicio proptea - altminteri 
la vremea asta aş fi avut grad de amiral...” 

Reproducerea Cleei era de o fidelitate extraordinară. 
Bătrânelul ieşise din groapă şi se grozăvea în faţa noastră, cu 
mersul lui legănat, ba jucându-se cu luneta aşezată pe-o tavă de 
prăjituri, ba deschizând şi închizând Biblia ferfeniţită, sau 
lăsându-se într-un genunchi cu articulaţii scârţâitoare ca să sufle 


16 Stringbag - numele stâlcit al lui Strindberg - înseamnă în limba 
engleză „plasă de sfoară". 

1 Este vorba despre Fosse de Guetre. în limba engleză Frowst 
înseamnă „aer stătut", iar Goitre înseamnă „guşă". 


în foc din foalele lui ostenite. Ziua lui de naştere! Îmi aduceam 
aminte că o dată, în această celebră zi, îl găsisem beat turtă, 
după ingerarea unei doze considerabile de coniac şi dansând în 
pielea goală după o muzică fabricată de el cu ajutorul unui 
pieptene frecat pe o hârtie. 

Amintindu-mi de celebrarea acestei aniversări, am început la 
rândul meu să-l imit ca s-o amuz pe Clea şi să-i aud încă o dată 
noul râs, atât de tulburător - Ah! Dumneata eşti, Darley! M-ai 
băgat în sperieţi când ai bătut la uşă. Intră, tocmai executam un 
mic dans în graţiosul meu tutu!$, ca să-mi aduc aminte de 
vremurile bune. Azi e ziua mea de naştere, da. Şi de fiecare 
dată îmi place să mă gândesc la trecut. La tinereţe scăpăram 
scântei, nu mi-e ruşine să recunosc. Neîntrecut în ve/outa. Vrei 
să mă vezi? Nu râde pen’ că sunt „în puris”*. Aşază-te colo, pe 
scaun şi urmăreşte-mă. Acuma, un pas înainte, luaţi-vă 
partenerii, legănaţi-vă; înclinaţi-vă, întoarcerea! Pare simplu, dar 
să ştii că nu e. Simplitatea e înşelătoare. La toate eram în 
frunte, băiete, la cadril, la scottish, la cercul caucazian. N-ai 
văzut niciodată o demi-chaine anglaise, pot să jur. Era la modă 
înainte de a te naşte dumneata. Mă dădeam în vânt după dans, 
ştii şi ani de zile m-am ţinut la curent cu tot ce era modern. Am 
ajuns chiar până la hootchi-kootchi - pe-asta ai văzut-o 
vreodată? Da, se pronunţă fără haş, ca la „otel” Are nişte 
mişcări îmbietoare, care se cheamă „fascinaţii orientale”. Uite- 
aşa, un fel de tremurici. Şi femeia îşi scoate un văl după altul, 
până când dă totu’ la iveală. Un teribil suspense, dar în timp ce 
lunecă pe ring, trebuie să mişte din tot ce are, uite-aşa! 

Şi, ca să-mi demonstreze, şi-a luat o grotescă postură de 
„fascinaţii orientale”, rotindu-se voluptuos, legănându-şi şezutul 
şi fredonând o melodie adecvată, care copia fidel tărăgănarea şi 
căderile sferturilor de ton arabe. A piruetat astfel de jur 
împrejurul camerei până când a ameţit şi s-a prăvălit triumfător 
pe pat, cu un râs gâlgâit, dând din cap, ca şi cum s-ar fi aprobat 
şi s-ar fi felicitat singur; după care a întins braţul şi şi-a luat o 
cană cu arak, a cărui preparare se număra printre tainele lui. 
Probabil că găsise reţeta în ghidul lui Postlethwaite intitulat 
Vade Mecum pentru călătorii pe pământuri străine, o carte pe 
care o ţinea sub cheie în geamantanul lui şi pe care jura ca pe 


18 Fustiţă de balerină (fr.). 
19 Gol, fără nici o podoabă (/at.). 


Biblie. Conţinea, după câte afirma Scobie, tot ceea ce trebuie să 
ştie un om aflat în situaţia lui Robinson Crusoe - te învăţa chiar 
şi cum să aprinzi focul frecând două surcele una de alta; era o 
mină de aur în ce priveşte sfaturile şi informaţiile („Ca să 
prepari arak de Bombay, dizolvă două boabe de smirnă într-un 
sfert de litru de rom tare şi alcoolul va căpăta parfum de arak”). 
Cam aşa sunau reţetele. 

— Da, afirma Scobie cu gravitate. Nimeni nu-l întrece pe 
bătrânul Postlethwaite. Găseşti la el câte ceva pentru fiecare 
minte şi pentru fiecare situaţie. Pot să spun că e un geniu. 

O singură dată Postlethwaite s-a dovedit a nu fi la înălţimea 
reputației sale şi anume când Toby a descoperit că s-ar putea 
realiza o avere din musca spaniolă, numai dacă Scobie ar reuşi 
să asigure o cantitate suficientă pentru a fi exportată. 

— Dar păcătosul nu mi-a explicat ce şi cum vine treaba şi a 
fost singura dată când Postlethwaite nu mi-a fost de niciun 
ajutor. Ştii ce spune la cuvântul „cantaride”? Explicaţia mi s-a 
părut aşa de misterioasă, c-am învăţat-o pe de rost ca să i-o 
repet lui Toby când aveam să-l mai văd. Uite ce zice bătrânul 
Postle: „Praful de cantaridă folosit pe cale internă este un 
diuretic şi un stimulent; folosit extern este un epispastic şi un 
rubefiant”. Spune şi dumneata, asta n-are nici cap, nici coadă. Și 
ce legătură poate avea cu ideea lui Toby că am da şi noi 
lovitura? E un soi de vierme, asta trebuie să fie. L-am întrebat şi 
pe Abdul, numai că nu ştiam cum se spune cantaridă în arabă. 

Cu forţele înviorate de acest interludiu, s-a îndreptat din nou 
spre oglindă, pentru a-şi admira trupul zbârcit, ca de broască 
țestoasă. Un gând subit îi înnegură chipul. Arătă spre o anumită 
porţiune din boţita lui anatomie şi oftă: 

— Când te gândeşti că asta e ceea ce bătrânul Postlethwaite 
defineşte drept „un ţesut pur şi simplu erectil”. De ce l-a băgat 
pe „pur şi simplu”, mă întreb? Uneori oamenii ăştia de ştiinţă 
vorbesc în dodii. Ce zici, o mlădiţă de ţesut erectil, nici mai mult, 
nici mai puţin. Şi când te gândeşti la câte necazuri ne împinge, 
Doamne, Doamne! 

Dacă dumneata ai fi văzut câte mi-a fost dat mie să văd în viaţă, 
n-ai fi avut acum nici jumătate din energia mea vitală. 

Şi astfel, actualul sfânt şi-a prelungit aniversarea zilei de 
naştere îmbrăcând o pijama şi oferindu-şi un scurt recital vocal 
care cuprindea multe din cântecele lui favorite şi un mic cuplet 


ciudat pe care şi-l cânta numai de ziua lui. Se numea „Crudul, 
crudul căpitan de navă” şi avea un refren care se termina astfel: 


Şi era un bătrân lup de mare, turn, turn, 
Şi era o bătrână halcă de carne, turn, turn, 
Şi era un bătrân scandalagiu. 


Şi, după ce-şi ostenise picioarele de atâta dansat şi glasul de- 
atâta cântat, nu-i mai rămăseseră decât nişte scurte ghicitori pe 
care le punea tavanului, ţinându-şi mâinile încrucişate sub 
ceafă. 

— Unde îşi lua cina călăul regelui Carol şi ce comanda la 
masă? 

— Nu ştiu. 

— Te dai bătut? 

— Da. 

— Ei bine, comanda creier la capac la „Capul Regelui”. 

Râsete şi gâlgâieli de încântare. 

— Ce-o să spui pe patul de moarte? 

— Nu ştiu. 

— Te dai bătut? 

— Da. 

— Ai să mormăi (mor, măi!). 

Vocea i se stingea cu încetul, minutarele ceasului lunecau pe 
cadran, ochii i se închideau, chicotelile se muiau şi se alungeau 
în suspine somnoroase. Şi, în cele din urmă, sfântul adormea, cu 
gura căscată, de ziua lui de naştere. 

Am ieşit, braţ la braţ, din curtea sanctuarului, trecând pe sub 
portalul întunecos, râzând cu compătimirea pe care o merita 
imaginea bătrânului - un râs care, într-un fel, aurea din nou 
icoana şi reînsufleţea pâlpâirea candelei din sanctuar. Paşii 
noştri abia de răsunau pe pământul bătătorit al străzii 
neasfaltate. Camuflajul parţial al zonei înlocuise felinarele 
electrice, atât de strălucitoare pe vremuri, prin lampioane cu 
gaz, care proiectau o lucire spectrală, aşa încât înaintam printr-o 
pădure înecată în beznă, străpunsă doar de luminiţele licuricilor, 
care dădeau şi mai mult mister glasurilor şi mişcărilor din casele 
împrejmuitoare. Şi la capătul străzii, unde ne aştepta birja 
bâţâitoare, am adulmecat răsuflarea răcoroasă a mării 
noptatice, care, treptat, avea să se infiltreze în întregul oraş, 


risipind umezeala grea, sufocantă, emanată de lac. Am urcat în 
trăsură şi noaptea s-a instalat în juru-ne, proaspătă ca frunza 
vânoasă a smochinului. 

— Şi acum, Clea, trebuie să te invit la cină, ca să celebrăm 
noul tău râs. 

— Nu. Incă n-am terminat. Mai e un tablou pe care vreau să-l 
vezi, ceva de cu totul alt gen. Inţelegi, Darley, doresc să 
recompun oraşul pentru tine, astfel încât să-ţi reiei locul în 
frescă, privit însă din alt unghi şi să te simţi la tine acasă - deşi 
asta nu-i expresia cea mai potrivită pentru un oraş de exilați, 
nu-i aşa? Oricum... 

Şi, aplecându-se în faţă (i-am simţit răsuflarea pe obraz), îi 
ceru birjarului: 

— Du-ne la Auberge Bleue. 

— Alte mistere? 

— Nu. In seara asta, virtuoasa Semira îşi face prima apariţie în 
public. Pentru mine e ca un fel de vernisaj - ştii, nu-i aşa, că 
Amarii şi cu mine suntem autorii drăgălaşului ei nas. O aventură 
colosală, care a ţinut luni şi luni de zile; Semira a fost foarte 
răbdătoare şi foarte curajoasă sub toate bandajele şi clamele ei. 
Acum povestea s-a încheiat în mod fericit. leri s-au căsătorit. Şi 
în seara asta, întreaga Alexandrie va fi de faţă ca s-o vadă. Nu 
se cade ca tocmai noi doi să fim absenţi, nu-i aşa? Evenimentul 
simbolizează ceva rar în acest oraş, ceva pe care tu, în calitate 
de observator interesat, vei şti să-l apreciezi la justa valoare. // 
s'agit% de lubirea Romantică, scrisă cu majuscule. Rolul meu în 
împlinirea ei a fost destul de important, aşa încât dă-mi voie să 
mă mândresc; am fost în parte dădacă, infirmieră, artistă, toate 
astea de dragul bunului nostru Amarii. Înţelegi, Semira nu 
străluceşte prin inteligenţă şi a trebuit să petrec cu ea ceasuri 
lungi, ca s-o pregătesc pentru intrarea în lume. Ba chiar făcând 
exerciţii de scris şi de citit. Pe scurt, am încercat s-o instruiesc 
un pic. Intr-un fel, e ciudat că Amarii nu vede niciun obstacol în 
marele decalaj dintre culturile lor. Ba, dimpotrivă, o iubeşte cu 
atât mai mult. Spune: „Ştiu că-i săracă cu duhul. Asta o face 
atât de încântătoare”. 

Cea mai pură floare a logicii romantice, nu găseşti? Şi a 
recreat-o cu mare bogăţie de inventivitate. Aş fi zis că-i destul 
de primejdios să te joci de-a Pygmalion, dar abia acum încep să 


2 Este vorba. (/at.). 


înţeleg forţa imaginii pe care ţi-o făureşti despre cineva. Ştii, de 
pildă, că s-a gândit să-i găsească şi o activitate, o meserie? O 
idee strălucită. Cum e prea simpluţă ca să-şi însuşească o 
îndeletnicire ce presupune specializare, a învăţat-o, cu ajutorul 
meu, să repare păpuşi: chirurg de păpuşi. Darul lui de căsătorie 
a fost o mică şi elegantă clinică de păpuşi, care a şi devenit 
celebră deşi, oficial, nu va fi inaugurată decât la întoarcerea lor 
din voiajul de nuntă. Dar Semira şi-a îmbrăţişat cu entuziasm 
noua profesie. Luni de zile am dezmembrat şi am disecat 
păpuşi, ca să le putem apoi repara împreună. Niciun student în 
medicină nu s-ar fi pregătit cu mai mult zel. „Dacă vrei să 
păstrezi o femeie proastă pe care o adori, spune Amarii, singura 
cale este aceea de a-i oferi o preocupare, de a-i crea o 
răspundere proprie.” 

Ne balansam în trăsură urmând sinuozităţile Comişei, îndărăt 
către zona iluminată a oraşului, unde felinarele cu becuri 
albastre ne aruncau, pe rând, câte o ocheadă indiscretă; şi, 
dintr-o dată, am avut senzaţia că trecutul şi prezentul s-au 
recontopit fără nicio fisură şi că amintirile, laolaltă cu noile 
impresii, s-au rânduit într-un tipar închegat, a cărui metaforă 
rămânea de-a pururi acest strălucitor oraş al dezmoşteniţilor - 
oraşul care încerca acum să-şi despăturească lin, deasupra 
nopţii, aripile prismatice, lipicioase, de libelulă nou-născută. 
lubirea Romantică! Pursewarden o numea „demonul comic”. 

Restaurantul Auberge era neschimbat. Făcea parte din 
decorul imuabil al visurilor mele şi aici (asemenea chipurilor 
dintr-un vis), se adunaseră alexandrinii înşişi, dispuşi în jurul 
meselor împodobite cu flori, într-un huzur languros, discret 
legănat de orchestră în b/ues-uri nostalgice. Saluturile de bun- 
sosit îmi evocau generozitatea uitată a vechiului oraş. Athena 
Trasha cu greieri de argint în urechi, somnolentul Pierre Balbz 
care lua opium pentru că face „să-ţi înflorească oasele”, 
impozanţii soţi Cervoni şi zvăpăiatele, iscusitele domnişoare 
Martinengo - cu toţii se aflau acolo. Cu toţii, în afară de Nessim 
şi de Justine. Până şi bunul Pombal era de faţă, în costum de 
gală, atât de bine călcat şi scrobit, încât părea un basorelief 
monumental executat pentru mormântul lui Francisc |. Alături 
de el se găsea Fosca, o brunetă arzătoare pe care nu o 
cunoscusem până atunci. Mâinile li se atingeau şi păreau 
încremeniţi într-un extaz straniu. Pombal stătea foarte drept, 


atent ca un iepure şi privea fix în ochii ei - ochii acestei tinere şi 
frumoase matroane. Avea o înfăţişare ridicolă. 

— Ea îi spune Georges-Gaston, lucru care, nu ştiu din ce 
motiv, îl farmecă, îmi şopti Clea. 

Am făcut un tur lent al tuturor meselor, salutându-mi vechii 
prieteni, aşa cum procedasem de atâtea ori în trecut, până când 
am ajuns la măsuţa plasată într-o nişă, rezervată pentru Clea, al 
cărei nume era scris pe un mic dreptunghi de celuloid. Spre 
surpriza mea, Zoltan, chelnerul, s-a materializat din neant ca să- 
mi strângă călduros mâna. Era acum un înfloritor maitre d'hotel, 
într-o livrea strălucitoare şi purta părul tuns en brosse’. Părea 
să fie la curent cu secretele, pentru că îi şopti Cleei că totul 
fusese pus la punct în mare taină, ba chiar îşi îngădui să-i facă 
un semn cu ochiul. 

— L-am plasat afară pe Anselm, ca să pândească. De îndată 
ce zăreşte maşina doctorului Amarii, o să ne prevină printr-un 
semnal. Şi atunci orchestra o să înceapă să cânte Dunărea 
Albastră - Madame Trasha a cerut melodia asta. 

Işi împreună încântat mâinile, ca un broscoi căzut în transă. 

— Ah, Athena a avut o idee minunată. Bravo! Exclamă Clea. 

Fusese, într-adevăr, o dovadă de afecţiune, pentru că Amarii 
era cel mai bun valsator din Alexandria şi, cu toate că nu avea 
cea mai vagă urmă de vanitate în el, se arăta întotdeauna 
absurd de încântat de talentele lui la dans. Ideea avea, desigur, 
să-l emoţioneze. 

Nu avurăm mult de aşteptat; nerăbdarea şi anticipaţia nu 
apucaseră să devină iritante când orchestra, care până atunci 
cântase, ca să spunem aşa, cu urechile ciulite la zgomotul unui 
automobil, amuţi brusc. Anselm îşi făcuse apariţia în vestibul, 
fluturând un şervet. Soseau mirii! Instrumentiştii atacară 
arpegiile prelungite, fremătătoare, cu care se încheie de obicei o 
muzică țigănească şi, când graţioasa siluetă a Semirei se ivi 
printre palmieri, se lansară, duios şi grav, în măsurile valsului 
Dunărea Albastră. M-am simţit brusc cuprins de emoție văzând 
sfiala cu care Semira şovăia să treacă pragul sălii 
supraaglomerate; în ciuda splendorii toaletei şi a podoabelor ei, 
perechile de ochi curioşi aţintiţi asupră-i o intimidau, îi 
şubrezeau încrederea în sine. Se clătină, cu ezitare suavă, ca un 
velier cu parâma desfăcută şi catargul umflat, care stă parcă pe 


2 În perie (fr.). 


gânduri înainte de a se avânta în larg şi scoate un suspin 
neauzit înainte de a primi palma vântului în obraz. Dar în acea 
clipă de fermecătoare nehotărâre apăru Amarii în spate şi o luă 
de braţ. Mi-am spus că şi el arăta palid şi nervos, în ciuda 
obişnuitei sale ţinute elegante. Surprins astfel, într-un moment 
vecin cu panica, părea absurd de tânăr. Apoi percepu muzica 
valsului, şopti ceva, cu buze tremurătoare, în urechea Semirei şi 
o conduse solemn, printre şirurile de mese, până la marginea 
ringului unde, cu o mişcare lentă şi perfect acordată, se lansară 
în dans. Incă de la primele piruete, amândoi părură să absoarbă 
siguranţă - fenomenul era aproape vizibil. Se opriră apoi 
nemişcaţi ca două frunze, Semira închise ochii, iar pe buzele lui 
Amarii reînflori surâsul vesel, încrezător. Din toate colţurile sălii 
se revărsară spre ei aplauze discrete. Până şi chelnerii arătau 
impresionați, iar bunul Zoltan se scotoci în buzunar după o 
batistă. Amarii era iubit de toţi. 

Şi pe Clea o zguduise emoția. 

— Ah, haide să bem repede ceva! Simt un nod mare în gât şi 
dacă plâng, îmi stric fardul. 

Dopurile sticlelor de şampanie pocneau pretutindeni, 
perechile de dansatori umpluseră ringul, luminile îşi schimbau 
culorile. Vedeam faţa zâmbitoare a Cleei muiată când în 
albastru, când în roşu, când în verde, peste marginea paharului 
de şampanie; mă privea cu o expresie uşor ironică. 

— Te superi dacă mă ameţesc şi eu în seara asta, ca să 
sărbătoresc reuşita nasului? Cred că putem bea fără nicio 
rezervă pentru viitorul lor, căci nu se vor despărţi niciodată; 
sunt îmbătaţi de acea iubire nobilă pe care o întâlneşti în 
legendele despre Regele Arthur - viteazul cavaler şi fecioara 
izbăvită. Şi, foarte curând, vor veni copiii, toţi cu adorabilul 
năsuc creat de mine. 

— Asta nu se ştie. 

— Lasă-mă s-o cred. 

— Hai să dansăm. 

Ne-am amestecat prin mulţimea dansatorilor care se 
înghesuiau pe ringul rotund, scăldat de rotitoarele fascicule de 
curcubeu, ascultând bătăile înăbuşite ale bateriei care ne 
punctau pulsaţiile sângelui şi plutind în ritmurile lente, ca 
ghirlande de ierburi marine legănate de apa joasă a unei lagune, 
contopindu-ne cu ceilalţi, contopindu-se unul cu altul. 


Nu am mai rămas mult. Când am ieşit în aerul rece şi umed, 
Clea s-a cutremurat, străbătută de un fior şi aproape că s-a 
prăbuşit peste mine, apucându-mă de braţ. 

— Ce s-a întâmplat? 

— O senzaţie bruscă de leşin. Mi-a trecut. 

Şi iată-ne din nou purtaţi de trăsură pe malul mării 
nedezmierdate de vânt, toropiţi de ropotul monoton al copitelor 
pe asfalt, de zornăitul hamurilor, de mirosul de fân, de 
acordurile tot mai stinse ale muzicii care răbufneau din sala de 
bal, destrămându-se printre stele. La hotelul Cecil am coborât 
din trăsură şi am pornit la braţ pe străduţele şerpuite, pustii, 
către apartamentul Cleei, ascultând sunetul paşilor noştri lenți, 
amplificat de tăcere. Ne-am uitat la câteva cărţi în vitrina unei 
librării - una era a lui Pursewarden. Ne-am oprit o clipă şi am 
privit în bezna din interiorul prăvăliei, apoi ne-am reluat mersul 
agale, în direcţia apartamentului. 

— Vrei să intri puţin? mă întrebă Clea. 

Şi aici domnea atmosfera de sărbătoare: flori, masa aranjată, 
o frapieră cu o sticlă de şampanie. 

— N-am ştiut că vom rămâne să luăm cina la Auberge şi m- 
am pregătit să te hrănesc, mă lămuri Clea, muindu-şi vârfurile 
degetelor în apa rece ca gheaţa şi oftând uşurată. Dar, oricum, 
mai putem bea împreună un pahar înainte de culcare. 

Cel puţin în această încăpere nu exista nimic care să-mi 
dezorienteze sau să-mi desfigureze amintirile, pentru că totul 
era întocmai ca în trecut. Regăsisem cămăruţa iubită aşa cum 
regăseşti un tablou favorit. Vedeam din nou totul: rafturile 
încărcate de cărţi, grelele planşete de desen, micul pian şi colţul 
cu rachete de tenis şi florete de scrimă; pe biroul acoperit de 
obişnuitul talmeş-balmeş de scrisori, desene şi facturi de plată, 
se găseau sfeşnicele cu lumânări pe care Clea tocmai se 
pregătea să le aprindă. Un teanc de pânze stătea pe jos, cu faţa 
la perete. Am întors vreo două şi le-am cercetat plin de 
curiozitate. 

— Dumnezeule mare! Clea, ai început să faci pictură 
abstractă! 

— Da. Balthazar le detestă. Cred că nu-i decât o fază. Nu le 
considera ca pe ceva definitiv şi irevocabil. E doar o manieră 
diferită de a-mi mobiliza simţul picturii. Îţi inspiră dezgust? 

— Nu, le găsesc pline de forţă. 


— Hm! Le avantajează lumina lumânărilor, împrumutându-le 
un fals clarobscur. 

— Poate că da. 

— la loc. Am umplut paharele. 

Printr-un consens tacit ne-am aşezat amândoi pe jos, faţă-n 
faţă, ca de atâtea ori în trecut, încrucişându-ne picioarele 
„asemenea croitorilor armeni”, cum observase cândva Clea. Am 
ciocnit paharele în lucirea roşiatică a flăcărilor, necilintite în aerul 
imobil, conturând cu lumina lor spectrală gura zâmbitoare a 
Cleei şi trăsăturile ei candide. Şi aici, pe acest memorabil colţ al 
covorului fanat, ne-am sărutat, în cele din urmă, cu - în ce fel să 
mă exprim? - cu un calm surâzător, încărcat de semnificaţii, ca 
şi cum cupa vorbirii s-ar fi revărsat tăcut în aceste sărutări 
grăitoare, care ţineau locul cuvintelor, răsplătind însăşi muţenia, 
desăvârşind gândul şi gestul. Erau ca nişte vaporoase formaţiuni 
de nori, degajate de o inocenţă nouă, de durerea reală a lipsei 
de dorinţă. Paşii mei mă purtaseră îndărăt, îmi dădeam seama, 
către acea noapte de demult, când dormiserăm - un somn fără 
vise - unul în braţele celuilalt; către poarta ferecată care nu-mi 
îngăduise să pătrund până la ea. După un uriaş şi arid ocol în 
deşertul propriilor mele fantasme, paşii mă purtaseră îndărăt la 
acel punct din timp, la acel prag dincolo de care evolua umbra 
Cleei, zâmbitoare şi indiferentă ca o floare. Atunci n-am ştiut să 
găsesc cheia acelei porţi. Acum se deschidea încet, de la sine. 
Pe când cealaltă poartă, care îmi oferise odinioară acces spre 
Justine, se închisese acum, ireversibil. Nu spusese Pursewarden 
ceva despre „panouri glisante”? Dar el se referea la cărţi, nu la 
suflete omeneşti. Faţa Cleei nu reflecta acum nici viclenie, nici 
premeditare, ci o splendidă maliţiozitate care pusese stăpânire 
pe ochii frumoşi, exprimată prin felul ferm, deliberat, cu care-mi 
ghidase mâinile în interiorul mânecilor ei, pentru a se abandona 
cu totul îmbrăţişării mele; gestul supus al femeii ce-şi oferă 
trupul învăluirii unei mantii scumpe. Sau felul în care-mi lua 
mâna şi şi-o apăsa pe inimă, spunându-mi: 

— Simti? A încetat să mai bată! 

Am stat îmbrăţişaţi şi am fi putut rămâne astfel o veşnicie, ca 
două personaje extaziate dintr-un tablou uitat, savurând pe 
îndelete fericirea hărăzită celor hotărâți să guste unul din 
celălalt fără rezervă, fără dispreţ de sine, fără premeditatele 
deghizări ale egoismului - aceste inventate limitări ale iubirii 


omeneşti; dar, deodată, întunericul nopţii se îndesi şi mai mult, 
se umflă de tumefacţia lugubră a unui sunet care, asemenea 
freneticei bătăi de aripi a vreunei păsări preistorice, înghiţi 
întreaga cameră, lumânările, siluetele. Clea se cutremură toată 
la primul urlet al sirenelor, dar nu se mişcă din loc; şi, de jur 
împrejur, oraşul se trezi la viaţă ca un furnicar. Străzile, până 
atunci atât de întunecate şi de tăcute, răsunau de paşii grăbiţi ai 
oamenilor care alergau spre adăposturile antiaeriene, într-un 
foşnet ca de frunze uscate învârtejite de vânt. Ferestrele 
cămăruţei erau  asaltate de  crâmpeie de conversație 
somnoroasă, de ţipete, de râsete. Strada se umpluse brusc, ca 
albia secată a unui râu sub puhoiul ploilor de primăvară. 

— Clea, trebuie să cobori în adăpost. 

Dar ea se lipi şi mai strâns de mine, scuturând din cap ca o 
femeie toropită de somn, sau poate că de dulcea explozie a 
sărutărilor care plesneau ca bulele de oxigen în sângele nostru 
calm. Am scuturat-o încet şi mi-a şoptit: 

— Sunt prea pretențioasă ca să accept să mor laolaltă cu 
gloata, într-o gaură de şobolan. Haide mai bine să ne adăpostim 
împreună în pat şi să uităm de realitatea brutală de afară. 

Şi astfel, actul iubirii se prefăcu într-un soi de sfidare a 
vârtejului din oraş, care vuia şi bubuia ca o vijelie de tunuri şi 
sirene, incendiind cerul palid în măreţia fulgerelor de foc. 
Sărutările se încărcară de acea afirmare deliberată, născută din 
preştiinţa şi din prezenţa morţii. Ar fi fost plăcut să mori în orice 
clipă, pentru că iubirea şi moartea îşi uniseră mâinile. Era o 
bravadă a Cleei să adoarmă acolo, încercuită de braţele mele, 
ca o pasăre sălbatică, istovită de lupta cu o creangă pietrificată, 
ca şi cum ne-am fi găsit într-o paşnică noapte de vară, la fel cu 
toate celelalte nopţi. Şi stând întins treaz, alături de ea, 
ascultând infernala răpăială a canonadelor şi urmărind ţâşnirile 
şi junghiurile de lumină dindărătul jaluzelelor, mi-am amintit de 
acea zi din trecutul îndepărtat în care Clea îmi vorbise despre 
limitele pe care dragostea le revelează în natura noastră; îmi 
spusese ceva despre stricta raţionalizare a dozelor de simţire în 
fiecare suflet în parte şi adăugase cu gravitate: „Dragostea pe 
care i-o porţi Melissei, una şi aceeaşi dragoste, încearcă acum 
să se întoarcă spre Justine”. Voi reuşi oare, prin extindere, să 
descopăr că acest lucru se aplică şi la Clea? Nu-mi plăcea 
gândul - pentru că îmbrăţişările noastre proaspete şi spontane 


erau noi şi nealterate ca însăşi invenţia şi nu nişte copii prost 
executate ale unor acţiuni din trecut. Erau improvizaţiile inimii - 
sau, cel puţin aşa îmi spuneam în timp ce stăteam în pat, 
încercând să recaptez elementele iubirilor pe care le ţesusem 
odinioară în jurul altor chipuri. Da, improvizații ale inimii pe 
tema realităţii, dar golite de impulsurile amare ale voinţei. 
Navigasem împreună pe aceste ape calme fără niciun fel de 
premeditare, cu toate pânzele coborâte: şi, pentru prima oară, 
mi se părea firesc să mă aflu unde mă aflam, alunecând în 
somn, cu trupul ei destins lipit de trupul meu. Nici chiar 
rostogolul canonadelor care zgâlţâiau casele, nici chiar grindina 
schijelor care măturau străzile nu izbutea să tulbure liniştea 
visătoare pe care o sorbeam împreună. Şi când ne-am trezit şi 
am constatat că toate erau iarăşi ca înainte, Clea a aprins o 
singură lumânare şi am stat aşa, în lumina tremurătoare, 
privindu-ne unul pe celălalt şi vorbind în şoaptă. 

— Sunt întotdeauna stângace prima oară, de ce oare? 

— Aşa sunt şi eu. 

— Ţi-e teamă de mine? 

— Nu. Şi nici măcar de mine nu mi-e teamă. 

— Ţi-ai imaginat vreodată că o să ajungem aici? 

— Probabil că ne-am imaginat amândoi. Altfel nu s-ar fi 
întâmplat. 

— Ssst! Ascultă! 

Ploua cu găleata, aşa cum se întâmplă adeseori în Alexandria 
înainte de ivirea zorilor; ploaia înviora aerul, spăla frunzele 
ţepene, aspre ale palmierilor din Grădina Municipală, grilajele de 
fier ale băncilor şi trotuarele. În cartierul arab, străzile de 
pământ, neasfaltate exalau probabil miros de groapă proaspăt 
săpată. Vânzătorii de flori îşi scoteau buchetele ca să le 
împrospăteze în ploaie. Îmi aminteam de strigătele lor: 
„Garoafe, dulci ca răsuflarea de fată mare!” Dinspre port, 
mirosurile de gudron, de peşte şi de saramură urcau spre 
străzile pustii unde aveau să întâlnească băltoacele inodore de 
aer din deşert care, mai târziu, o dată cu prima izbucnire de 
soare, vor pătrunde în oraş, dinspre est, uscând fațadele jilave. 
Undeva, şopotul ploii era ciupit de suspinul somnoros al unei 
mandoline, ce înscria pe fundalul monocord o melodie 
nostalgică şi firavă. 

Mă temeam de intruziunea vreunui gând sau vreunei idei care, 


furişându-se printre aceste momente de pace surâzătoare, ar fi 
putut să le inhibe, să le prefacă în instrumente ale tristeţii. Mă 
mai gândeam la lunga călătorie pe care o făcusem pornind chiar 
din acest pat, de atunci, din noaptea când zăcusem aici 
împreună, călătoria prin atâtea climate şi meleaguri diferite, 
doar pentru a ne întoarce la punctul de plecare şi încă o dată de 
forţele gravitaționale ale oraşului. Un ciclu nou, care se 
deschidea pe  făgăduinţele unor asemenea sărutări şi 
dezmierdări dulci ca acelea pe care le schimbam noi acum - şi 
unde ne va duce oare? Mi-am amintit de nişte cuvinte ale lui 
Arnauti, scrise despre altă femeie şi în alt context: „Îţi spui că 
strângi în braţe o femeie, dar privind-o cum doarme vezi 
întreaga ei evoluţie biologică în timp, infailibila dezvoltare a 
celulelor care se grupează şi se rânduiesc în faţa iubită, pe veci 
misterioasă - repetând la infinit uşoara protuberanţă a nasului, 
o ureche împrumutată din spiralele scoicii, o sprinceană 
modelată după nervura ferigii, buze născocite de bivalve în 
visătoarea lor împreunare. Şi tot acest proces e uman, poartă un 
nume care-ţi sfâşie inima şi-ţi oferă visul dement al unei 
eternităţi pe care timpul o respinge cu fiece răsuflare. Şi dacă 
persoana umană nu-i decât o iluzie? Şi dacă, aşa cum ne învaţă 
biologia, din şapte în şapte ani fiecare celulă din organismul 
nostru este înlocuită de o alta? În cel mai bun caz, ţineam în 
braţele mele doar o fântână de carne care ţâşneşte continuu, iar 
în spiritul meu, un curcubeu de pulbere”. Şi ca un ecou venit din 
celălalt pol al busolei, am auzit vocea ascuţită a lui Pursewarden 
rostind: „Nu există un Celălalt; nu exişti decât tu însuţi, 
confruntat de-a pururi cu problema descoperirii de sine!” 

M-a cuprins din nou somnul; şi când m-am deşteptat cu o 
tresărire, patul era gol, iar lumânarea se mistuise în picuri de 
ceară topită şi se stinsese. Clea stătea la fereastra cu draperiile 
date la o parte şi privea zorii revărsându-se peste acoperişurile 
din oraşul arab; era goală şi mlădioasă ca un crin. În mijirea de 
lumină primăvăratică, argintată de rouă, am auzit, reliefându-se 
pe tăcerea compactă care înfăşoară oraşul înainte de a se trezi 
primele păsări, glasul suav al muezinului orb de la moschee, 
recitând Ebed - un glas atârnând ca un fir de păr peste înălțimile 
eterice, răcorite de palmieri, ale Alexandriei. 

„Slăvesc desăvârşirea Domnului Dumnezeu, cel ce există de-a 
pururi; desăvârşirea Domnului, cel mult-dorit, cel veşnic, unicul, 


? 


supremul; desăvârşirea Domnului, unul şi singurul...” Marea 
rugăciune se despletea în volute lucitoare peste oraş, în timp ce 
contemplam pasionata şi grava intensitate zugrăvită pe chipul 
Cleei, urmărind soarele care, în ascensiunea lui, atingea cu 
degete de lumină vârfurile minaretelor şi ale palmierilor: 

Părea transportată de extaz şi totuşi trează. Şi, ascultând 
cadenţele rugăciunii, simţeam parfumul cald al părului ei pe 
perna de lângă mine. Exuberanţa unei libertăţi cu totul noi mă 
îmbăta ca o sorbitură din ceea ce Cabala numea odinioară 
„fântâna tuturor lucrurilor existente”. Am strigat-o uşurel: 
„Clea”, dar nu m-a auzit; şi m-a furat din nou somnul. Ştiam că 
de aici încolo Clea va împărtăşi totul cu mine, că nu-mi va 
ascunde nimic - nici măcar acea privire de complicitate pe care 
femeile o împart doar cu oglinda. 


Partea a Il-a 
l 


Şi astfel, oraşul mă revendica din nou - acelaşi oraş, devenit 
însă mai puţin sfredelitor şi mai puţin înspăimântător decât 
odinioară, datorită noilor mutații în timp. Dacă unele părţi ale 
vechii tapiserii se uzaseră până la rupere, altele fuseseră 
restaurate. În primele câteva săptămâni petrecute la noua 
slujbă, am avut timp să încerc un sentiment de familiaritate şi 
de alienare în acelaşi timp, confruntând stabilitatea cu 
schimbarea, trecutul cu timpul prezent. Şi dacă societatea 
prietenilor mei rămăsese relativ aceeaşi, noi influenţe se făceau 
simţite, noi brize se stârniseră; începuserăm cu toţii, asemenea 
micilor figurine de pe măsuţele turnante din magazinele 
bijutierilor, să ne prezentăm unii altora fațete noi. ŞI 
circumstanţele erau favorabile unui nou contrapunct, pentru că 
anticul, aparent neschimbatul oraş intrase în penumbra unui 
război. În ce mă priveşte, îl vedeam acum aşa cum fusese 
probabil întotdeauna - un mic port marin, delabrat, clădit pe un 
banc de nisip, o băltoacă stătută, muribundă, lipsită de suflu. E 
drept că acest factor inedit, „războiul”, îi conferise un soi de 
înşelătoare dimensiune modernă, care aparţinea însă lumii 
invizibile a strategiilor şi armatelor, iar nu nouă, locuitorilor; îi 
umflase populaţia cu mii de refugiaţi în uniformă şi-i tulburase 
nopţile cu acel supliciu monoton numai în parte primejdios, 
pentru că, deocamdată, inamicul îşi restrânsese operaţiile la 
zona portuară. Numai o mică porţiune din cartierul arab intrase 
direct în bătaia focului; partea de sus a oraşului rămăsese 
relativ neatinsă, cu excepţia, poate, a unei întâmplătoare erori 
de orientare. Nu, inamicul scărmăna doar portul, ca un câine 
care-şi scarpină întruna o rană purulentă. La o milă depărtare de 
port, bancherii dirijau mişcarea marilor afaceri, de parcă s-ar fi 
aflat în siguranţa New Yorkului. Intruziunile în lumea lor erau 
rare şi accidentale. Încercai o surpriză penibilă când te 
pomeneai în faţa vreunei vitrine sfărâmate sau a unei case cu 
interiorul dezgolit, hainele locatarilor spânzurând ca nişte 
franjuri pe crengile copacilor din jur. Aşa ceva nu făcea parte din 
lucrurile la care te aşteptai în mod normal; avea valoarea de 
raritate senzaţională a unui teribil accident de circulaţie. 


În ce măsură se schimbaseră totuşi lucrurile? Deci nu era 
vorba de primejdie, ci de o calitate mult mai greu de analizat, 
care dădea noţiunii de război un caracter distinctiv: senzaţia 
unei mutații în însăşi gravitatea specifică a lucrurilor. Ca şi cum 
doza de oxigen din aerul pe care-l respiram ar fi fost zi de zi 
redusă; şi paralel cu această inexplicabilă otrăvire a sângelui 
interveneau alte presiuni, de o natură pur materială, pricinuite 
de uriaşa masă mobilă a soldaţilor, în care mugurii morţii 
descătuşau pasiunile şi poftele dezmăţate ce mocnesc latent în 
inima oricărei turme. Frenetica lor veselie se străduia să 
contracareze seriozitatea dramei în care se lăsaseră prinşi; 
uneori, oraşul se cutremura de exploziile exuberanţei prin care- 
şi mascau plictisul şi dorul; văzduhul clocotea de nebunia 
delirantă a unui soi de carnaval; o deprimantă şi eroică 
vânătoare de plăceri care răvăşea şi fractura vechile armonii 
aflate la rădăcina relaţiilor umane de altădată, încordând 
legăturile care ne uneau. Mă gândeam la Clea, la oroarea ei faţă 
de război şi de tot ce reprezintă acesta. Se temea, cred, că 
realitatea vulgară, îmbibată de sânge, pe care această lume 
aflată în război o răspândea în jurul ei, ar putea contamina şi 
otrăvi cândva sărutările noastre. 

— E o preţiozitate din partea mea dacă vreau să-mi păstrez 
mintea limpede, să evit ciudatul flux sexual al sângelui spre cap 
pe care-l provoacă războiul, excitând femeile dincolo de limitele 
puterii de îndurare? N-aş fi crezut că izul morţii le poate excita 
în asemenea hal. Darley, nu vreau să iau parte la aceste orgii 
mentale, la această supraproliferare de bordeluri. Şi toţi 
nenorociţii ăştia îngrămădiţi aici! Alexandria a devenit un uriaş 
orfelinat, unde fiecare se grăbeşte să-şi înşface ultima şansă de 
viaţă. Tu nu te găseşti aici de suficientă vreme ca să poţi simţi 
tensiunea. Imensa dezorientare. Oraşul ăsta a fost dintotdeauna 
pervers, dar ştia să guste plăcerile cu oarecare stil, într-un 
tempo de modă veche, chiar când o făcea în paturi închiriate cu 
ora. Dar niciodată lângă un zid, sub un copac sau într-un 
camion! Acum, oraşul îţi evocă un closet public. Când te întorci 
seara acasă, calci peste trupuri de oameni beţi. Cred că 
sărmanelor făpturi lipsite de soare li s-a răpit până şi 
senzualitatea, şi-şi compensează pierderea prin băutură. Dar în 
toate astea nu există loc pentru mine. Eu nu pot vedea în 
soldaţii ăştia ce vede Pombal. li soarbe din ochi, ca un copil - de 


parc-ar fi soldaţi de plumb multicolori - pentru că Pombal vede 
în ei singura speranţă de eliberare a Franţei. Eu nu pot decât să 
mă ruşinez când îi privesc, aşa cum te-ai ruşina să-ţi vezi un 
prieten în haine de puşcăriaş; îmi vine să întorc capul, numai de 
ruşine şi de milă. Ah, Darley, ştiu că nu-i un lucru prea inteligent 
şi că e de o grotescă nedreptate; poate că, în fond, nu e decât 
egoism. Drept care mă străduiesc să le servesc ceaiuri la 
cantine, să le schimb pansamentele, să le organizez concerte. 
Dar în inima mea, mă închircesc din ce în ce mai tare. Am crezut 
întotdeauna că o nefericire comună face să-ţi sporească 
dragostea faţă de semeni. Nu-i adevărat. Şi acum mi-e teamă că 
şi tu ai să mă iubeşti mai puţin din pricina acestor repulsii ale 
spiritului meu. In asemenea lume, e aproape un miracol că ne 
găsim aici, numai noi doi, la lumina lumânărilor. Nu mă poţi 
condamna pentru că încerc să adăpostesc şi să ocrotesc 
dragostea noastră împotriva năvalei lumii de afară, nu-i aşa? 
Ciudat, ce-mi repugnă mai mult este sentimentalismul care, 
până la urmă, se preschimbă în violenţă. 

Inţelegeam ce voia să spună şi de ce anume se temea; şi 
totuşi, în adâncurile propriului meu egoism, mă bucuram de 
aceste presiuni externe, pentru că ele circumscriau perfect 
cadrul lumii noastre, ne împingeau mai mult unul spre celălalt, 
ne izolau. În lumea de odinioară aş fi fost nevoit s-o împart pe 
Clea cu o hoardă de alţi prieteni şi admiratori. Pe când acum, 
nu. 

Şi, la fel de ciudat, unii dintre aceşti factori externi, 
angajându-ne, fără voie, în lupta pe viaţă şi pe moarte a 
războiului, confereau noii noastre pasiuni o împlinire bazată, 
dacă nu pe disperare, totuşi pe un simţ al vremelniciei. Era de 
aceeaşi structură, deşi de o calitate diferită, cu tragicul rut 
orgiastic al diverselor trupe; n-ar fi fost cu putinţă să negăm că 
moartea (chiar când nu-ţi stă la căpătâi, ci pluteşte doar în aer) 
ascute pasiunea sărutărilor, adaugă o acuitate de neîndurat 
fiecărui zâmbet, fiecărei strângeri de mână. Cu toate că eu nu 
eram ostaş, negrul semn de întrebare se împlânta întruna în 
gândurile noastre şi adevăratele revărsări ale inimii erau 
influențate de ceva din care făceam cu toţii parte, oricât ne-am 
fi împotrivit: lumea întreagă. Dacă războiul nu însemna un mod 
de a muri, însemna totuşi un mod de a îmbătrâni, de a simţi 
gustul rânced al lucrurilor omeneşti, de a învăţa să înfrunţi 


curajos schimbarea. Nimeni n-ar fi putut spune ce va urma 
dincolo de capitolul încheiat al fiecărei sărutări. În serile lungi, 
liniştite, care precedau bombardamentelor, şedeam pe covorul 
pătrat, la lumina flăcărilor de lumânare şi discutam toate aceste 
lucruri, punctându-ne tăcerile cu îmbrăţişările, răspunsul cel mai 
inadecvat pe care-l puteam da condiţiei umane. Şi în timpul 
nopţilor lungi de somn spasmodic, spart de sirene, stând întinşi 
unul în braţele celuilalt, nu vorbeam niciodată (ca printr-o 
înţelegere tacită) despre dragoste. A rosti acest cuvânt ar fi 
însemnat să recunoaştem o varietate mai rară dar mai puţin 
perfecționată a stării care ne ţinea acum sub vrajă, care 
desăvârşea legătura noastră, atât de puţin premeditată. 
Undeva, într-un pasaj din Moeurs, se face o pătimaşă denunţare 
a cuvântului „dragoste”. Nu-mi amintesc în gura cărui personaj 
sunt puse vorbele - poate că Justine e cea care enunţă: „Ai 
putea-o defini drept o excrescenţă canceroasă, de origine 
necunoscută, care se poate fixa oriunde, fără ştirea subiectului 
şi fără voia lui. De câte ori n-ai încercat în zadar să iubeşti 
persoana «potrivită», pe care inima ta ştia că o găsise după o 
îndelungă căutare? Dar nu, o fluturare de gene, un parfum, un 
mers unduios, o aluniţă pe gât, mireasma de migdale a unei 
respiraţii - aceştia sunt complicii pe care-i caută spiritul pentru 
a-ţi pune la cale pierzania”. 

Gândindu-mă la asemenea pasaje de sălbatică intuiţie - şi 
există multe în cartea aceea stranie - îmi întorceam privirea 
către Clea care dormea şi-i studiam profilul calm pentru a putea 
să... Pentru a putea s-o ingerez, s-o beau toată fără să risipesc 
un strop, să contopesc bătăile inimii mele cu ale ei. „Cu cât 
vrem să fim mai aproape unul de celălalt, cu atât ne îndepărtăm 
mai mult”, scria Arnauti. Se părea că pentru noi doi aceste 
cuvinte nu mai erau adevărate. Sau poate că mă amăgeam din 
nou, refractând adevărul prin neregularităţile inerente viziunii 
mele? În mod surprinzător, nu ştiam şi nici nu mă mai 
sinchiseam, încetasem să mai scormonesc prin propria mea 
minte, învăţasem să văd în Clea o apă limpede, de izvor. 

— M-ai urmărit în timp ce dormeam? 


— Da. 
— Nu-i frumos! Şi la ce te-ai gândit? 
— La multe. 


— Nu-i frumos să priveşti o femeie în timp ce doarme şi nu se 


poate supraveghea. 

— Ochii tăi şi-au schimbat din nou culoarea. Acum sunt 
fumurii. 

(Gura ei cu rujul uşor întins de sărutări. Cele două virgule, 
aproape reliefate, mereu gata să se transforme în gropiţe când 
zâmbetele lenevoase ţâşnesc la suprafaţă. Se destinde şi îşi 
înnoadă braţele sub ceafă, scuturându-şi coama de păr blond 
care captează reflexul scânteietor al lumânării. 

În trecut, nu avusese această autoritate asupra frumuseţii ei. 
Dobândise gesturi noi; noi mlădiţe, languroase, unduioase, dar 
potrivite să exprime această nouă maturitate; o senzualitate 
directă, neinhibată de ezitări, de întrebări. Vechea „gâsculiţă” 
de altădată se transformase în această femeie frumoasă, 
impresionantă, în care trupul şi spiritul se armonizau perfect. 
Cum se produsese asemenea prefacere?) 

Eu: Culegerea de note ale lui Pursewarden! Cum naiba ai 
intrat în posesia ei? 

Ea: Liza mi-a dat-o. l-am cerut ceva care să-mi amintească de 
el. De parcă bruta aia ar putea fi vreodată uitată. E pretutindeni. 
Te-au şocat notele? 

Eu: Da. Aveam senzaţia că apăruse în carne şi oase, lângă 
mine. Primul lucru peste care mi-au căzut ochii a fost o 
descriere a noului meu şef, pe nume Maskelyne. Se pare că 
Pursewarden a lucrat cândva cu el. Să-ţi citesc pasajul? 

Ea: Il cunosc. 

(„Ca majoritatea compatrioţilor mei, poartă agăţată în faţa 
minţii lui o plăcuţă luminoasă pe care scrie: NU DERANJAŢI SUB 
NICIUN MOTIV. Cândva, într-un trecut îndepărtat, a fost întors cu 
cheia şi pus să meargă, ca un ceasornic cu cuarţ. De atunci 
încolo, funcţionează în acelaşi ritm, întocmai ca un metronom. 
Nu vă lăsaţi induşi în eroare de pipă. N-are alt scop decât să-i 
dea un aer imparţial. Oamenii albi fumează puf, puf, oamenii 
albi gândesc puf, puf. De fapt, oamenii albi sunt profund, 
profund adormiţi sub emblemele biroului, pipei, nasului, batistei 
proaspăt scrobite care le iese din mânecă.”) 

Ea: l-ai citit lui Maskelyne pasajul? 

Eu: Bineînţeles că nu. 

Ea: Pretutindeni, în jurnal, sunt lucruri usturătoare la adresa 
noastră, a tuturor; poate că de asta îmi place atât de mult. Am 
impresia că aud glasul brutei rostindu-le. Ştii, iubitule, cred că 


sunt singura persoană care l-a îndrăgit pe Pursewarden pentru 
el însuşi - cât era în viaţă. l-am prins lungimea de undă. Spun că 
l-am îndrăgit pentru el însuşi, întrucât nu exista un „el însuşi”. 
Desigur, reuşea să fie enervant, dificil, crud - ca noi toţi, de 
altfel. Dar încerca să demonstreze ceva - cunoaşterea unui 
anumit lucru. De asta opera lui va trăi şi va continua să 
răspândească lumină, ca să folosesc expresia asta. Aprinde-mi o 
ţigară. Dar a tăiat o treaptă în stâncă mai sus decât cutez eu să 
mă caţăr - în acel punct de unde priveşti numai în sus, pentru 
că ţi-e teamă să te uiţi în jos. Şi Justine spune despre el ceva în 
genul ăsta. Presupun că şi ea a înţeles acelaşi lucru - dar 
bănuiesc că nu simte pentru el decât recunoştinţă, ca un animal 
căruia stăpânul i-a extras un spin din labă. Pursewarden avea o 
intuiţie foarte feminină şi mult mai ascuţită decât a ei - şi ştii că 
femeile se simt instinctiv atrase de un bărbat cu o doză de 
feminitate; văd în acest specimen singurul gen de amant care 
se poate identifica îndeajuns cu ele pentru... a le elibera de 
faptul că nu sunt decât femei, catalizatoare, curele de ascuţit 
briciul, pietre de tocilă. Cele mai multe dintre noi trebuie să ne 
mulţumim a fi doar o machine a plaisir! 

Eu: Ce ţi-a venit să râzi cu atâta poftă? 

Ea: Mi-am adus aminte cum m-am prostit faţă de 
Pursewarden. Cred că ar trebui să mor de ruşine. Ai să vezi cum 
vorbeşte despre mine în însemnările lui. Mă numeşte „o gâscă 
de Hanovra mustoasă, singura femeie cu adevărat ca//ipygiană”? 
din oraş”. Nu-mi dau seama ce se întâmpla cu mine la acea 
vreme, decât că eram extrem de îngrijorată din cauza picturii. 
Secasem cu totul. Nu mai puteam trage o linie, numai cât 
vedeam o pânză şi mă apuca durerea de cap. În cele din urmă 
mi-am băgat în minte că totul mi se trage de la blestemata mea 
virginitate. E un lucru îngrozitor să fii virgină - e ca şi cum nu ți- 
ai fi luat bacalaureatul. Vrei să te eliberezi de acest handicap şi 
totuşi... totuşi ţii să treci printr-o asemenea experienţă prețioasă 
alături de un bărbat care ţi-e drag, altminteri lucrul nu va avea 
nicio valoare. Ei, din acest punct de vedere eram blocată. ŞI 
atunci, sub impulsul uneia dintre fanteziile mele, care în trecut 
îmi confirmau în ochii tuturor stupiditatea, am hotărât - ghici 
ce? Să mă ofer, solemn, singurului artist pe care-l socoteam în 
stare să mă elibereze de necazuri, îmi spuneam că Pursewarden 


?? Callipygos - cu fese frumos modelate (gr.). 


va înţelege starea în care mă găsesc şi va avea oarecare 
consideraţie pentru simţămintele mele. Mă amuză să-mi 
amintesc că m-am îmbrăcat într-un taior de tweed foarte gros, 
pantofi fără toc şi mi-am pus şi ochelari negri. Inţelegi, eram pe 
cât de timidă, pe atât de disperată. M-am plimbat o eternitate în 
sus şi-n jos pe coridorul hotelului, în faţa uşii lui, tremurând de 
teamă şi deznădejde, dar cu ochelarii bine înfipţi pe nas. El era 
în cameră. ÎI auzeam fluierând, aşa cum făcea întotdeauna când 
picta o acuarelă: un fluierat înnebunitor, fără melodie. In cele 
din urmă, mi-am luat inima în dinţi şi am dat buzna în camera 
lui, ca un pompier într-o casă în flăcări, speriindu-l. l-am spus cu 
o voce tremurătoare: „Am venit să-ţi cer să mă dezvirginezi, te 
rog frumos, pentru că altfel nu mai pot înainta în munca mea”. 
Vorbeam în franceză. În engleză ar fi sunat obscen. A părut 
şocat. O clipă, faţa lui a oglindit tot felul de emoţii contradictorii. 
Şi pe urmă, când eu am izbucnit în plâns şi m-am aşezat pe un 
scaun, Pursewarden şi-a zvârlit capul pe spate şi s-a pornit să 
râdă în hohote. A râs până i-au dat lacrimile, iar eu şedeam, cu 
ochelarii mei negri şi scânceam. În cele din urmă, istovit de 
atâta râs, s-a trântit pe pat şi a rămas un timp aşa, cu ochii în 
tavan. După aceea s-a sculat, m-a luat de umeri, mi-a scos 
ochelarii, m-a sărutat şi mi i-a pus la loc pe nas. „Scumpa mea 
Clea, a început să-mi spună, orice bărbat ar visa să te aibă în 
patul lui şi trebuie să-ţi mărturisesc că într-un colţ al minţii mele 
am făcut adeseori loc unui asemenea gând, dar... îngerul meu, 
ai stricat totul. Nu în felul ăsta m-aş putea bucura eu de tine, 
sau tu de mine. lartă-mi hohotele de râs. Pur şi simplu, m-ai 
făcut să-mi ratez visul. Oferindu-mi-te în felul ăsta, fără să mă 
doreşti, îmi insulţi în asemenea hal vanitatea masculină, încât 
nu mă simt în stare să-ţi satisfac cerința. Ar trebui să mă simt 
flatat, bănuiesc, că m-ai ales pe mine şi m-ai preferat altor 
bărbaţi - dar vanitatea mea e mult mai exigentă. De fapt, 
cerându-mi ce mi-ai cerut, e ca şi cum mi-ai fi vărsat o oală cu 
lături în cap. Voi preţui întotdeauna onoarea pe care mi-ai făcut- 
o şi voi regreta refuzul cu care am întâmpinat-o dar... dacă 
măcar ai fi utilizat altă cale, cât de bucuros aş fi fost să te 
îndatorez. De ce-a trebuit să-mi arăţi că-ţi sunt total indiferent?” 

Şi-a suflat nasul, cu gravitate, într-un colţ de cearşaf, mi-a 
scos ochelarii şi i-a pus el, după care s-a contemplat în oglindă. 
Pe urmă s-a apropiat din nou de mine şi m-a privit în ochi, până 


când am simţit că-mi recapăt simţul umorului şi am izbucnit 
amândoi în râs. Încercam o extraordinară senzaţie de uşurare. Şi 
după ce mi-am refăcut machiajul compromis, mi-a îngăduit să-l 
invit la masă în oraş, unde am discutat, cu o magnifică şi 
generoasă onestitate, problema picturii mele. Bietul om a 
ascultat cu o răbdare de sfânt toate aiurelile mele. Mi-a spus: 
„Nu pot să-ţi împărtăşesc mai mult decât ştiu şi asta nu-i mare 
lucru. În primul rând trebuie să fii lucidă, să înţelegi conştient 
ceea ce cauţi - şi după aceea să bâjbâi ca o somnambulă şi să 
găseşti inconştient. Adevăratul obstacol în calea noastră suntem 
noi înşine. Cred că artiştii sunt alcătuiți din vanitate, indolenţă şi 
amor propriu. Blocarea posibilităților provine dintr-o 
hipertrofiere a egoului, care se revarsă într-unul sau în toate 
aceste trei fronturi. Te sperii de importanţa imaginară pe care o 
acorzi creaţiei tale. Narcisism! Soluţia mea ar fi să aplici o 
cataplasmă pe părţile inflamate - spune propriului tău ego să se 
ducă la dracu’ şi nu face o tragedie din ceea ce ar trebui să fie 
esențialmente distracţie, bucurie”. Mi-a mai spus multe lucruri 
în seara aceea, dar le-am uitat. Partea nostimă însă este că 
numai prin faptul de a-i fi vorbit, de a-l fi ascultat vorbindu-mi, 
mi s-a clarificat drumul pe care-l aveam de urmat. A doua zi, mi- 
a trimis o pagină plină de observaţii oraculare în legătură cu 
arta.” Şi chiar din dimineaţa următoare mi-am reluat lucrul, 
simţindu-mă limpede ca un clopoțel de argint. Poate că, într-un 
anumit fel ciudat, reuşise să mă dezvirgineze? Regretam să nu-l 
puteam răsplăti aşa cum ar fi meritat, dar am înţeles că avusese 
dreptate. Trebuia să aştept o revenire a fluxului. Şi acest lucru 
nu s-a întâmplat decât mult mai târziu, în Siria. Şi când s-a 
întâmplat, a avut o notă amară şi definitivă, iar eu am comis 
obişnuitele greşeli inerente lipsei de experienţă şi a trebuit să 
plătesc pentru ele. Să-ţi povestesc? 

Eu: Numai dacă doreşti. 

Ea: Ei bine, m-am pomenit îndrăgostită brusc şi deznădăjduit 
de un bărbat pe care-l admiram de ani de zile, dar în care nu 
văzusem niciodată un eventual amant. Întâmplarea ne-a reunit 
în acelaşi loc pentru câteva luni. Cred că niciunul dintre noi nu 
prevăzuse posibilitatea acestui coup de foudre. Amândoi am 
luat foc, ca şi cum o lupă invizibilă ar fi concentrat razele 
soarelui asupra noastră. E curios că o experienţă atât de 


23 Vezi p. 363 - Câteva note pentru Clea. 


dureroasă poate fi în acelaşi timp pozitivă, înviorătoare. Ba cred 
chiar că doream să gust durerea - altfel n-aş fi făcut greşelile de 
care ţi-am vorbit. In viaţa lui exista o altă femeie, aşa încât, de 
la bun început, am ştiut amândoi că legătura noastră nu poate 
avea niciun viitor. Şi totuşi (iată încă un exemplu al faimoasei 
mele prostii) doream nebuneşte să am un copil de la el. Dacă m- 
aş fi gândit un singur moment, mi-aş fi dat seama că e un lucru 
imposibil. Dar momentul de gândire a survenit când eram gata 
însărcinată. Imi spuneam că n-o să sufăr când va pleca şi se va 
căsători cu cealaltă femeie. Imi va rămâne măcar copilul lui. Dar 
când i-am mărturisit taina - în chiar clipa în care cuvintele mi s- 
au desprins de pe buze - m-am deşteptat subit şi mi-am dat 
seama că asta însemna perpetuarea unei legături la care n- 
aveam niciun drept. Ca să vorbesc limpede, ar fi însemnat să 
abuzez de el, creându-i o responsabilitate care i-ar fi zdruncinat 
căsnicia. Gândul mi-a trecut ca o săgeată prin minte şi mi-am 
înghiţit cuvintele. Din fericire, nu auzise ce apucasem să-i anunţ. 
Stătea pe pat, cum stai tu acum, pe jumătate adormit. „Ce-ai 
spus?” m-a întrebat. Am inventat pe loc o minciună. O lună mai 
târziu a părăsit Siria. Era o zi însorită, fremătând de zumzetul 
albinelor. Ştiam că va trebui să renunţ la copil. Mă durea 
cumplit, dar era unica soluţie onorabilă. Vei spune, poate, că am 
procedat greşit, dar şi azi mă bucur că am luat acea hotărâre 
cruntă, pentru că altminteri aş fi prelungit o legătură care nu 
avea dreptul să existe în afara celor câteva luni de vrajă. Cu 
excepţia acestui lucru, nu aveam nimic de regretat. Trăisem o 
experienţă care m-a maturizat extraordinar. li eram 
recunoscătoare şi încă îi mai sunt. Dacă acum reuşesc să fiu 
generoasă în dragoste, aceasta provine în bună parte din faptul 
că am o datorie de plătit, o datorie faţă de o iubire veche, pe 
care o pot restitui numai printr-o iubire nouă. M-am internat într- 
o clinică şi am lichidat sarcina. Am plâns amarnic. După aceea, 
bătrânul anestezist mi-a zâmbit şi mi-a spus: „S-a terminat. Ce 
uşurată trebuie să te simţi!” Era adevărat. Tristeţea mea se 
îmbina cu o puternică senzaţie de uşurare pentru că săvârşisem 
ceea ce mi se părea a fi un act de dreptate. Dar încercam şi un 
cumplit sentiment de pierdere, inima mea era ca un cuib de 
rândunică părăsit. Şi m-am întors iar în munţi, înapoi la şevalet 
şi la pânza albă. Mi-am dat seama că, în chip ciudat, lucrul care 
mă rănea cel mai mult ca femeie, mă îmbogăţea cel mai mult ca 


artist. Fireşte, multă vreme i-am simţit dureros lipsa: o făptură 
fizică a cărei prezenţă se ataşează de tine fără să-ţi dai seama, 
ca un capăt de ţigară care ţi s-a lipit de buze. Te ustură când îl 
dezlipeşti - se desprinde o dată cu el şi o fărâmă de piele. Dar, 
îndurerată sau nu, am învăţat să suport despărţirea, ba chiar s-o 
îndrăgesc pentru că mi-a permis să mă împac cu o altă iluzie. 
Sau, mai curând, să văd într-o lumină nouă relaţia dintre fizic şi 
spirit - căci fizicul nu e decât periferia, conturul spiritului, partea 
lui concretă. Prin miros, gust, pipăit ne percepem unii pe alţii, ne 
aprindem, reciproc, spiritele; mirosul trupului după actul iubirii, 
respiraţia, gustul limbii - sunt informaţii prin care ne 
„cunoaştem” unii pe alţii în forma cea mai primitivă. Era un 
bărbat absolut obişnuit, fără niciun dar excepţional, dar bun 
pentru mine prin tocmai elementele care-l alcătuiau; exala 
aromele tuturor lucrurilor bune, simple, fireşti: aroma de pâine 
caldă, de cafea prăjită, de lemn de santal. In sfera acestor 
rapports îmi lipsea cum îţi lipseşte un prânz pe care l-ai sărit - 
ştiu că spusele mele sună vulgar. Paracelsus afirmă că gândurile 
sunt acte. Şi, dintre toate actele, cel sexual e cel mai important, 
cred, pentru că e sigurul care permite spiritului să se pună în 
valoare. Şi totuşi apare ca o stângace parafrază a gândului 
poematic, noematic, care se materializează într-un sărut sau o 
îmbrăţişare. lubirea sexuală este cunoaştere, atât pe plan 
etimologic cât şi pur faptic; „a cunoscut-o”, spune Biblia. Sexul 
este articulaţia, ligamentul care uneşte pur şi simplu cele două 
capete ale cunoaşterii: capătul masculin şi cel feminin - un nor 
al necunoaşterii. Când o cultură ratează pe plan sexual, devine 
un impediment în cunoaştere. Noi, femeile, ştim acest lucru. În 
acele zile ţi-am scris şi te-am întrebat dacă-ţi pot face o vizită pe 
insulă. Îţi sunt recunoscătoare că nu mi-ai răspuns. În acel 
moment, ar fi fost o mişcare greşită. Tăcerea ta m-a salvat. Ah, 
iubitule, iartă-mă dacă te plictisesc cu divagaţiile mele, văd că 
eşti cam somnoros. Dar cu tine e o plăcere să discut între două 
partide de amor. Ceea ce e un lucru cu totul nou. In afară de 
tine, nu mai pot discuta decât cu dragul de Balthazar - a cărui 
reabilitare, fiindcă veni vorba, evoluează vertiginos. [i-a 
povestit? De la banchetul oferit de Mountolive, au început să-i 
curgă invitaţiile şi se pare că nu-i va fi greu să-şi recâştige 
clientela. 
Eu: Dar e departe de a se fi împăcat cu noua dantură. 


Ea: Ştiu. Şi e încă destul de zdruncinat şi de isteric, ceea ce 
nu-i de mirare. Totuşi lucrurile merg înainte şi sper că nu se va 
prăbuşi din nou. 

Eu: Dar ce-i cu sora asta a lui Pursewarden? 

Ea: Liza! Cred că ai s-o admiri, deşi nu sunt convinsă că o să-ţi 
placă. E impresionantă, ba chiar puţin înfricoşătoare. Faptul că-i 
oarbă nu apare ca o infirmitate, dimpotrivă, o înarmează cu o 
luciditate mai ascuţită. Îţi ascultă cuvintele de parcă ar fi o 
muzică, cu o intensitate care te face pe loc conştient de 
banalitatea spuselor tale. Nu seamănă cu el, e foarte frumoasă, 
deşi de o paloare de mort, iar mişcările îi sunt agile şi absolut 
precise, spre deosebire de gesturile altor orbi. N-am văzut-o 
niciodată bâjbâind după clanţa uşii, împiedicându-se de un 
covoraş sau oprindu-se ca să se orienteze într-un loc 
necunoscut. Micile greşeli pe care le fac orbii, de pildă să 
continue a vorbi unui scaun al cărui ocupant tocmai s-a ridicat... 
nu le întâlneşti la ea. Uneori te întrebi dacă e într-adevăr oarbă. 
A venit aici ca să adune lucrurile fratelui ei şi materiale pentru o 
biografie. 

Eu: Balthazar a făcut aluzie la nu ştiu ce mister. 

Ea: Nu încape nicio îndoială că David Mountolive e nebuneşte 
îndrăgostit de ea; şi, din câte i-a mărturisit lui Balthazar, amorul 
lui a început încă de la Londra. O legătură cam neobişnuită 
pentru un om atât de conformist şi se pare că amândoi suferă 
destul. Mi-i imaginez adeseori, într-o Londră albită de zăpadă, 
pomenindu-se brusc faţa-n faţă cu Demonul comic! Bietul 
David! Dar de ce folosesc o expresie atât de condescendentă? 
Norocosul David! Da, aş putea să-ţi povestesc multe, extrase din 
conversaţia lui cu Balthazar. Deodată, într-un taxi amărât care-i 
transporta spre suburbiile Londrei, Liza şi-a întors faţa spre 
David şi i-a declarat că, în urmă cu mulţi ani, i s-a prezis că-l va 
întâlni; şi că, în momentul în care i-a auzit glasul, a ştiut că el e 
sumbrul şi princiarul străin pe care-l aştepta, potrivit profeţiei. Și 
care nu o va părăsi niciodată. l-a cerut doar îngăduinţa de a se 
încredința, trecându-şi degetele reci peste trăsăturile feţei lui, 
după care s-a lăsat, cu un suspin, pe pernele maşinii. Da, el era! 
Mountolive trebuie să fi încercat o senzaţie stranie când 
degetele fetei oarbe i-au urmărit contururile feţei cu atingerea 
unui sculptor. A povestit că un fior i-a străbătut şira spinării, 
sângele i s-a scurs din obraji şi dinţii au început să-i clănţăne. A 


gemut şi şi-a încleştat fălcile. Au rămas unul lângă altul în taxi, 
tremurând şi strângându-şi mâinile, în timp ce suburbiile 
înzăpezite se depănau de-o parte şi de alta a ferestrelor. Pe 
urmă, Liza i-a luat degetul şi l-a apăsat pe configuraţia din 
palma ei care prevestea o schimbare de viaţă şi ivirea 
personajului neaşteptat menit să i-o pricinuiască. Balthazar e la 
fel de sceptic ca şi tine cu privire la astfel de profeţii şi, când 
istoriseşte povestea asta, nu-şi poate reţine nota amuzat-ironică 
din ton. Dar, deocamdată, vraja dăinuie, aşa încât scepticismul 
tău va face poate o concesie forţei prevestirilor. Şi, după 
moartea fratelui ei, a sosit aici, i-a sortat hârtiile şi manuscrisele 
şi a început să-i interogheze pe oamenii care l-au cunoscut. A 
fost de vreo două ori şi la mine, ca să stăm de vorbă; nu mi-a 
venit deloc uşor, deşi i-am povestit tot ce-mi puteam aminti 
despre el. Dar cred că întrebarea care-o obseda a fost cea pe 
care nu a cutezat să mi-o pună, anume dacă am fost amanta lui 
Pursewarden. Se învârtea şi se sucea întruna în jurul acestei 
întrebări nerostite. Cred, ba nu, sunt absolut sigură că m-a 
considerat o mincinoasă, pentru că tot ce aveam eu să-i 
povestesc era lipsit de coerenţă. Faptul că-i vorbeam atât de 
vag i-a creat impresia că ascund ceva. La atelier, păstrez încă 
negativul în ghips al măştii mortuare pe care a executat-o 
Balthazar, după indicaţiile mele. A ţinut-o o clipă lipită de piept, 
de parcă ar fi vrut s-o alăpteze, cu o expresie de intensă 
suferinţă: ochii orbi păreau să i se dilate şi să se tot dilate până 
i-au înghiţit toată faţa, preschimbând-o într-un hău de întrebări. 
Mă simţeam teribil de stingherită şi de mâhnită pentru că 
zărisem pe neaşteptate, prinse în ghips, câteva fire din mustaţa 
lui. Şi când a încercat să-şi pună masca pe faţă, aproape că i-am 
reţinut mâna, de teamă să nu le simtă. Absurd! Dar felul ei de a 
fi m-a răvăşit şi m-a deprimat. Întrebările de care mi le punea 
îmi crispau nervii. Toate aceste interogări erau ruşinos de 
neconcludente şi în sinea mea îi ceream iertare lui Pursewarden 
pentru că nu reuşeam să fac faţă mai onorabil; la urma urmei, 
trebuie să găseşti ceva de spus despre un om mare, pe care l-ai 
admirat tot timpul cât a fost în viaţă. Nu ca bietul Amarii, care a 
fost de-a dreptul furios când a văzut masca mortuară a lui 
Pursewarden atârnată la National Portrait Gallery, alături de cea 
a lui Keats şi a lui Blake. Povesteşte că abia de s-a putut reţine 
să nu ardă un pumn insolentului obiect. In schimb, l-a ocărit: 


„Salaud!"?+ De ce nu mi-ai spus că eşti un om mare care a trecut 
prin viaţa mea? Mă simt frustrat pentru că nu ţi-am luat în 
seamă existenţa, ca un copil pe care părinţii au uitat să-l 
prevină că va trece primarul în caleaşcă!” Eu una nu am nici 
măcar această scuză şi totuşi nu găseam nimic de spus. Vezi tu, 
factorul important în povestea asta este că Liza nu are simţul 
umorului; când i-am mărturisit că ori de câte ori mă gândesc la 
Pursewarden mă pomenesc zâmbind fără voie, s-a încruntat şi a 
părut intrigată. Mi-am spus că, probabil, niciodată n-au râs 
împreună; şi totuşi, unica lor asemănare din punct de vedere 
fizic constă în perfecta aliniere a dinţilor şi în forma gurii. Când e 
obosită, faţa ei are aceeaşi expresie batjocoritoare care la el 
anunţa o butadă. Bănuiesc însă că şi tu va trebui s-o vezi şi să-i 
povesteşti tot ce ştii, tot ce-ţi aminteşti. Nu-i deloc uşor să te afli 
în faţa ochilor acelora orbi, niciodată nu ştii de unde să începi! 
Justine a avut norocul ca, deocamdată, să scape de Liza; 
presupun că ruptura dintre Mountolive şi Nessim e o scuză 
destul de bună. Sau poate ca David s-o fi convins că orice 
întâlnire cu ei l-ar compromite. Nu ştiu. Dar sunt sigură că încă 
nu a văzut-o pe Justine. Poate că va trebui să i-o descrii tu, 
pentru că toate referirile la Justine pe care le face Pursewarden 
în notele lui sunt crude şi superficiale. Ai ajuns la pasajul 
respectiv? Nu? Ai să ajungi. Mi-e teamă că niciunul dintre noi nu 
scapă nescărmănat. In ce priveşte existenţa unui mister, cred că 
Bathazar se înşală. După părerea mea, singura problemă care-i 
roade este efectul faptului că-i oarbă. Aş putea spune că am 
văzut lucrul ăsta cu ochii mei. Prin vechiul telescop al lui 
Nessim... 'da, cel pe care-l ştii. II ţinea la Palatul de Vară, îţi 
aminteşti? Când egiptenii au început să-i confişte averea, toţi 
alexandrinii au sărit să-şi apere favoritul. Fiecare dintre noi a 
cumpărat câte ceva de la el, cu intenţia de a-i restitui bunurile 
când situaţia se va linişti. Familia Cervoni i-a cumpărat caii 
arăbeşti, Ganzo maşina, pe care i-a revândut-o apoi lui Pombal, 
iar Pierre Balbz telescopul. Cum nu avea unde să-l ţină, 
Mountolive i-a dat voie să-l plaseze pe terasa sediului de vară al 
ambasadei, un loc ideal. De acolo poţi îmbrăţişa cu privirea 
întreg portul şi o mare parte din oraş, iar în timpul verii, invitaţii 
la dineuri se amuzau cercetând stelele. Ei bine, m-am dus acolo 
într-o după-masă şi mi s-a spus că ieşiseră împreună să facă o 


24 Ticălosule! (fr.). 


plimbare, ceea ce, în treacăt fie spus, devenise un obicei 
cotidian. Coborau Cornişa cu maşina, apoi se dădeau jos şi o 
porneau la braţ de-a lungul Golfului Stanley, timp de o jumătate 
de oră. Cum aveam destul timp la dispoziţie, am început să mă 
joc cu telescopul şi l-am orientat, întâmplător, spre capătul mai 
îndepărtat al golfului. Era o zi cu vânt, valurile se umflaseră şi 
pe plajă apăruseră steguleţele negre care semnalează zonele 
primejdioase pentru înot. Se vedeau puţine maşini în acel capăt 
al oraşului şi aproape niciun om. Curând, însă, am zărit maşina 
ambasadei dând colţul şi oprindu-se pe faleză. Liza şi David au 
coborât şi s-au îndreptat spre capătul plajei. li vedeam uimitor 
de clar; aveam impresia că, dacă aş întinde mâna, i-aş putea 
atinge. Discutau cu însufleţire şi pe faţa ei desluşeam o expresie 
de amărăciune, de suferinţă. Am amplificat imaginea până când 
am descoperit, cu un şoc, că reuşisem, literalmente, să le citesc 
cuvintele după mişcarea buzelor! Era tulburător, ba chiar puţin 
înfricoşător. Pe el nu-l puteam „auzi”, pentru că-l vedeam din 
spate, dar Liza se uita drept în telescopul meu, ca o figură 
uriaşă într-un prim-plan cinematografic. Vântul îi sufla şuviţele 
negre de pe tâmple şi ochii orbi o făceau să arate ca o stranie 
statuie greacă, revenită la viaţă. Îi striga printre lacrimi: „Nu, nu 
poţi prezenta în lume o ambasadoare oarbă!” şi îşi întorcea 
capul spre dreapta şi spre stânga de parcă ar fi căutat o cale ca 
să scape de acest adevăr îngrozitor - adevăr care, drept să-ţi 
spun, nici nu-mi trecuse prin minte până în acea clipă când îl 
înregistrasem. David o ţinea de umeri şi-i vorbea cu multă 
seriozitate, dar ea nu-l lua în seamă. Apoi, cu o smucitură 
bruscă s-a eliberat de braţul lui şi, dintr-o mişcare, a sărit peste 
parapet, ca o căprioară, aterizând pe nisip. A pornit să alerge în 
direcţia mării. David striga ceva, rămas o clipă gesticulând în 
faţa treptelor de piatră care duc pe plajă. II vedeam extrem de 
clar, în elegantul lui costum sare-şi-piper, cu floare la butonieră 
şi vechea lui vestă cafenie cu nasturi de bronz, care-i place atât 
de mult. Stătea locului, agitându-se iritat şi neputincios, cu 
mustaţa fluturându-i în vânt. După o secundă de ezitare, a sărit 
şi el pe nisip şi a pornit după ea. Liza a zbughit-o drept în apă, 
care a împroşcat-o udându-i fusta şi lipindu-i-o de pulpe, dar 
frânând-o totodată. S-a oprit brusc, nehotărâtă, apoi s-a întors 
cu faţa, în timp ce David se precipita asupra ei, o prindea de 
umeri şi o săruta. Au rămas astfel un moment - era un tablou 


atât de straniu - cu valurile zvârcolindu-se şi spărgându-se de 
picioarele lor. Apoi a condus-o încetişor pe țărm; faţa lui radia 
de gratitudine şi de bucurie - de parcă ciudatul ei gest l-ar fi 
fericit. l-am urmărit în timp ce se îndreptau grăbiţi spre maşină. 
Şoferul îngrijorat stătea pe faleză, cu şapca în mână, vizibil 
uşurat că nu se apelase la el să „salveze o viaţă”. lar eu îmi 
spuneam în gând: „O ambasadoare oarbă? De ce nu? Dacă 
David ar fi avut un spirit mai meschin ar fi putut gândi: «Un 
asemenea act m-ar ajuta în carieră tocmai prin originalitatea lui 
şi mi-ar aduce simpatii artificiale în locul admiraţiei deferente, 
singura la care am dreptul în virtutea rangului meu»”. Dar e un 
om cu o gândire prea rectilinie pentru ca asemenea idee să-i 
treacă măcar prin cap. 

Şi totuşi, când s-au întors la ceai, David era ciudat de 
exuberant. 

„Am avut un mic accident!”, mi-a strigat vesel şi s-au retras 
amândoi ca să-şi schimbe hainele. Şi, desigur, nu a mai lăsat să- 
i scape nicio aluzie la escapada din acea după-masă. Mai târziu 
m-a întrebat dacă n-aş vrea să fac portretul Lizei şi am acceptat. 
Dar nu ştiu de ce, încerc un soi de nelinişte la acest gând. Nu l- 
am putut refuza net, dar am găsit felurite pretexte ca să 
tergiversez treaba şi aş dori s-o amân la infinit. E o reacţie 
curioasă, pentru că Liza ar fi un model splendid şi poate că, 
după ce mi-ar poza, am ajunge să ne cunoaştem mai bine şi nu 
m-aş mai simţi atât de stingherită în preajma ei. Şi-apoi, mi-ar 
plăcea s-o fac de dragul lui - el mi-a fost întotdeauna un prieten 
bun. Totuşi există ceva... Sunt curioasă să aflu ce-o să te întrebe 
pe tine în legătură cu Pursewarden. Şi sunt curioasă ce-ai să-i 
răspunzi. 

Eu: Imaginea lui pare să-şi schimbe întruna forma, cu atâta 
repeziciune, încât eşti nevoit să-ţi revizuieşti orice părere despre 
el, de îndată ce ai formulat-o. Încep să mă întreb dacă avem 
dreptul să ne pronunţăm opiniile asupra unor oameni pe care nu 
i-am cunoscut bine. 

Ea: Cred, iubitule, că tu suferi de mania exactitudinii şi că ai 
fobia adevărurilor parţiale, ceea ce e... mă rog, o insultă adusă 
adevărului însuşi. Există pe lumea asta ceva care să nu fie 
imperfect? Nu cred că realitatea seamănă mai mult cu adevărul 
uman, decât, să zicem, El Scob cu Yacoub. Eu una m-aş mulţumi 
cu simbolismul poetic pe care îl oferă şi care e însăşi forma 


naturii. Poate că asta încearcă Pursewarden să transmită prin 
acele atacuri furibunde la adresa ta - ai ajuns la pasajele 
intitulate „Convorbirile mele mute cu Fratele Bou”? 

Eu: încă nu. 

Ea: Nu te lăsa prea impresionat de ele. Trebuie să-i ierţi 
păcatele, sărmana canalie şi să-i răspunzi cu un râs sănătos, 
căci, la urma urmei, era unul de-ai noştri, un membru al tribului. 
Gradul de realizare a fiecăruia dintre noi nu are importanţă. Aşa 
cum spune şi el: „Nu există îndeajunsă credinţă, milă sau 
tandreţe pentru a mobila lumea asta măcar cu o singură rază de 
speranţă - şi totuşi, atâta timp cât răsună pe pământ acel 
straniu strigăt de durere, chinurile facerii prin care trece un 
artist - nu e încă totul pierdut! Acel trist geamăt prevestitor de 
re-naştere ne asigură că balanţa este încă în echilibru. la seama 
la cuvintele mele, cititorule, pentru că artistul eşti tu, sau fiecare 
dintre noi - statuia care trebuie să se detaşeze din blocul inform 
de marmură şi să înceapă a trăi. Dar când? Când?” Şi pe urmă, 
în alt loc, spune: „Religia nu-i decât artă degenerată până la 
punctul de unde nu mai poate fi recunoscută” - o observaţie 
caracteristică pentru el. Asta era nodul contradicţiilor dintre 
Pursewarden şi Balthazar cu Cabala lui. Pursewarden a răsturnat 
fraza centrală cu susu-n jos. 

Eu: Pentru a servi scopurilor lui personal. 

Ea: Ba nu. Pentru a servi nevoilor lui nemuritoare. Nu e nimic 
necinstit în asta. Când te naşti în tribul artiştilor, nu-ţi pierzi 
vremea încercând să o faci pe preotul. Trebuie să rămâi fidel 
viziunii tale şi, în aceleaşi timp, să-i recunoşti din plin 
subiectivismul. Poţi dobândi oarecare perfecţiune dacă te 
măsori cu propriile tale posibilităţi - la orice nivel te-ai afla. Asta 
ar trebui, cred, să pună capăt frământărilor şi iluziilor noastre. L- 
am admirat întotdeauna pe Scobie pentru că am văzut în el un 
exemplu strălucit - la nivelul lui - al acestei realizări. Reuşea, cu 
mult succes, să fie el însuşi. 

Eu: Da, cred că ai dreptate. Şi eu m-am gândit azi la el. l-am 
auzit numele rostit la birou, nu mai ştiu în legătură cu ce. Clea, 
te rog, mai imită-l o dată! Il reproduci atât de bine, că rămân 
mut de admiraţie. 

Ea: Dar îi cunoşti toate istoriile. 

Eu: Fals! Istoriile lui sunt inepuizabile. 

Ea: Dacă i-aş putea imita expresia! Privirea de bufniţă 


prevestitoare de rele, mişcările ochiului de sticlă! Foarte bine! 
Inchide ochii şi ascultă povestea prăbuşirii lui Toby, una din 
numeroasele lui prăbuşiri. Eşti gata? 

Eu: Da. 

Ea: Mi-a istorisit-o cu prilejul unui mic dineu, puţin înainte de 
plecarea mea în Siria. Zicea că pusese mâna pe nişte bani şi a 
stăruit să-mi ofere o masă la Lutetia, după toate regulile artei; 
ne-am ospătat cu crevete şi am băut Chianti. A început să-mi 
povestească pe un ton scăzut, confidenţial: „Ce-avea Toby ăsta 
al meu era o superbă neobrăzare, rodul unei educaţii perfecte. 
Ţi-am spus vreodată că taică-su era membru în Parlament? Nu? 
Curios, eram sigur că ţi-am menţionat în treacăt. Da, era mare 
ştab. Dar Toby nu se lăuda niciodată cu el. Ba chiar şi asta 
spune totul, mi-a cerut să tratez chestiunea cu cea mai mare 
discreţie şi să nu suflu o vorbă camarazilor de pe vapor. Nu voia 
favoruri, aşa zicea. Şi nici nu voia ca alţii să-l sugă, pen'că taică- 
său era membru în Parlament. Voia să treacă prin viaţă 
incognito, aşa zicea, să-şi facă singur drum, muncind din greu. 
Da’ tre’ să ştii că, mereu avea necazuri cu puntea superioară. 
Cred că din cauza convingerilor lui religioase. Grozav îl mai 
atrăgea sutana pe bătrânul Toby. Avea un spirit foarte sufletesc. 
Singura carieră la care visa era aceea de popă. Da' nu ştiu cum, 
n-a reuşit să fie hirotonisit. Aia ziceau că bea prea mult. Da’ el 
zicea că bea pen'că vocaţia lui era aşa de arzătoare, că trebuia 
s-o stingă-n lichide. Numai de l-ar hirotonisi, zicea şi s-ar lăsa de 
băutură. Mi-a spus de multe ori lucrul ăsta, când făceam ruta 
pân’ la Yokohama. Şi ori de câte ori era beat, voia să ţină slujbe 
pasagerilor de la clasa-ntâi. Oamenii desigur că s-au plâns şi, 
când am ajuns la Goa, căpitanu' a adus un episcop la bord ca 
să-i bage minţile-n cap. «Scurvy, îmi zicea el, Scurvy, am să mor 
în chip de martir al vocației mele, ai să vezi!» Dar nimic nu-i mai 
important în viaţă decât să duci o hotărâre până la capăt. Şi 
Toby ştia lucrul ăsta. Aşa că n-am fost deloc mirat când, într-o 
bună zi, câţiva ani mai târziu, l-am văzut debarcând pe țărm în 
sutană. Cum de-a reuşit să se strecoare în rândurile clerului, nu 
voia cu niciun chip să spună. Dar unu' dintre marinari zicea că 
găsise la Hong Kong un chinez corcit, care era episcop catolic şi 
care l-a hirotonisit pe-ascuns. Da’ din momentu-n care actele au 
fost semnate, parafate şi ştampilate, nimeni nu mai putea face 
nimic, aşa că biserica a trebuit să înghită hapu' cu corcitura şi 


semnătura. După asta, Toby a devenit o sfântă teroare, ţinând 
slujbe în tot locul şi împărțind poze de sfinţi. Vaporul pe care 
slujea s-a săturat de el până peste cap şi i-au făcut vânt. l-au 
înscenat un delict: au zis că l-au văzut coborând la țărm cu o 
poşetă de damă sub braţ. Dar Toby a negat şi a zis că era un 
obiect religios, o sfită sau mai ştiu eu ce, care li s-a părut lor c-ar 
fi o poşetă. După aceea s-a îmbarcat pe un vas de pasageri care 
transporta pelerini. Zicea că, în sfârşit, şi-a găsit făgaşu'. Toată 
ziulica slujbe la clasa-ntâi şi nimeni nu se mai împotrivea la 
cuvântul Domnului. Da' eu am observat, cu îngrijorare, că acum 
bea şi mai vârtos ca înainte şi avea un fel de râs dogit. Nu mai 
era vechiul Toby. Nu m-am mirat când am auzit că a dat iar de 
necaz. Se pare că s-a prezentat beat la datorie şi că a făcut o 
aluzie ireverenţioasă la posteriorul unui episcop. Da’ ca să-ţi dai 
seama cât era de deştept, când s-a prezentat în faţa Curţii 
Marţiale avea un răspuns perfect, gata pregătit. Nu prea înţeleg 
eu cum vine treaba cu Curtea Marţială în materie de biserică, 
dar bănuiesc că vasul de pelerini era plin de episcopi sau aşa 
ceva şi au ţinut consiliu de război în holul de la clasa'ntâi. Da' 
Toby era mai şmecher ca ei toţi. Nimic nu te-ajută mai mult ca 
cultura când e vorba de răspunsuri prompte. Răspunsul lui a fost 
că dacă cineva l-a auzit respirând şuierător în timpul slujbei, 
asta se datorează astmei; şi-n al doilea rând, n-a vorbit de 
posteriorul nimănui. A vorbit despre fox-terrierul unui episcop. 
Aşa-i c-a fost grozav? Cel mai deştept răspuns pe care l-a dat 
bătrânul Toby în viaţa lui, cu toate că-n materie de răspunsuri 
nu ştiu să fi rămas vreodată dator cuiva. Mă rog, episcopii au 
fost aşa de năuciţi, încât l-au lăsat să scape numai cu un 
avertisment şi cu obligaţia de-a înşira de o mie de ori Ave 
Mariile în chip de penitenţă. Da’ asta era un fleac pentru Toby; 
ba chiar nu era deloc o problemă, pentru că-şi cumpărase o 
mică roată de rugăciuni chinezească, pe care a aranjat-o să 
spuie Ave Maria în locul lui. Un dispozitiv simplu, minunat 
adaptat la timpurile noastre. O învârtire de roată era egală cu o 
Ave Maria sau cu cincizeci de mătănii; în felul ăsta, puteai să te 
gândeşti la ale tale în timp ce te rugai. Da' s-a găsit cineva să-l 
denunțe şi i-au confiscat roata. Alt avertisment pe capul bietului 
Toby. Da’ acum nici că se mai sinchisea, răspundea la toate cu o 
mişcare din cap şi-un râs dispreţuitor. Gonea de-a dreptul în 
prăpastie, înţelegi? Şi începuse să se umfle în pene. Nu mă 


puteam împiedica să observ cât de mult se schimbase, pen'că în 
fiecare săptămână făcea câte o escală aici, cu pelerinii ăia 
mocăiţi. Cred că erau italieni care vizitau locurile sfinte. Se 
duceau şi se-ntorceau şi Toby în coasta lor. Da' se schimbase. 
Mereu dădea de bucluc şi s-ar fi zis că nu mai ştia ce-i aia 
ruşine. Se smintise de-a binelea. O dată a venit la mine în 
costum de cardinal, cu o beretă roşie şi un fel de abajur în 
mână. «Dumnezeule! Am strigat, cu răsuflarea tăiată, Toby, tu 
nu eşti nici măcar orhideacon!» Mai târziu a fost zdravăn tras la 
răspundere pentru că se-mbrăca în veşminte superioare 
rangului lui şi mi-am dat seama că nu mai durează mult pân' să 
se răstoarne din balon, ca să zic aşa. In calitate de vechi prieten 
am făcut tot ce-am putut ca să-i vâr minţile-n cap, dar degeaba. 
Am încercat chiar să-l convertesc din nou la bere, da' n-a mers. 
Nu voia să audă decât de tărie. O dată a trebuit să-l duc la bord 
cu poliţia. Era îmbrăcat într-un costum de episcop. Cred că se 
cheamă shibboleth”5. Şi a încercat să arunce o anatemă asupra 
oraşului de pe puntea de la clasa-ntâi. Flutura în mână o absidă 
sau ceva de genul ăsta. Atunci l-am văzut ultima oară, 
înconjurat de un grup de episcopi adevăraţi. Erau roşii la faţă ca 
hainele pe care le şparlise el. Doamne, ce chelfăneală i-au tras 
italienii ăia! Pe urmă a venit prăbuşirea. L-au prins în flambant 
delict de violare a vinului sacramental. Ştii că vinul ăsta poartă 
pecetea Papei. Îl cumperi de la Conford, magazinul de produse 
bisericeşti din Bond Street, gata sigilat şi binecuvântat. Şi Toby 
a rupt sigiliul. Asta l-a dat gata. Nu ştiu dacă l-au excomunicat 
sau ce i-au făcut, dar l-au şters din registre. Când l-am mai 
văzut după aceea era propria lui umbră, îmbrăcată în haine de 
marinar. Continua să bea cât încăpea în el, dar în alt chip. 
«Scurvy, mi-a zis, acuma beau ca să-mi ispăşesc păcatele. Beau 
ca pedeapsă, nu de plăcere!» Toată tragedia asta îl făcuse 
morocănos şi arţăgos. Zicea c-o să plece în Japonia şi-o să se 
călugărească. Da' singurul necaz era că acolo trebuie să te razi 
în cap, ori lui Toby nu-i venea să se despartă de pletele lui lungi, 
foarte admirate de toată lumea. «Nu, a zis el după ce-am 
discutat ideea, nu, Scurvy bătrâne, după toate prin câte am 
trecut nu mai suport să ajung şi chel ca un ou. La vârsta mea, aş 
fi ca un om fără un acoperiş deasupra capului. Şi-apoi, în 
copilărie, am avut o ciupercă de piele şi mi-am pierdut toată 


25 O parolă bisericească. 


podoaba capilară. A durat o eternitate până mi-a crescut la loc. 
Creştea aşa de încet, de-am crezut că n-o să mai dea niciodată 
în floare. Acum n-aş mai suporta să mă despart de păr. Pentru 
nimic în lume!» i-am înţeles perfect dilema, dar nu vedeam nicio 
ieşire. Bietul Toby urma să fie mereu un dezmoştenit, un om 
care înoată împotriva curentului. Dar, dacă nu te superi, ăsta-i 
semn de originalitate. Un timp şi-a câştigat o pâine şantajându-i 
pe episcopii care se spovediseră cât fusese preot la bord, ba 
chiar a reuşit să petreacă vreo două vacanțe pe gratis în Italia. 
Dar a dat din nou de bucluc şi s-a îmbarcat pentru Extremul 
Orient; când era pe uscat, lucra la hotelurile marinei şi se lăuda 
la toţi c-o să facă avere din contrabanda cu diamante. Acuma-l 
văd foarte rar, poate o dată la trei ani şi de scris, nu scrie 
niciodată; dar cât oi trăi n-am să-l uit pe bătrânul Toby! A fost 
totdeauna un gentleman, în ciuda nenorocirilor care au dat 
peste el şi când o să moară taică-său, o să aibă şi el un venit de 
câteva sute de lire pe an. Atunci o să ne asociem cu Budgie, la 
Horsham şi o să punem afacerea cu closetele cu pământ pe 
baze cu adevărat economice. Bătrânul Budgie nu se pricepe să 
ţie dosare şi registre. Asta-i o slujbă pentru mine, cu practica 
mea din poliţie. Cel puţin aşa zicea mereu bătrânul Toby. Mă 
întreb pe unde-o fi rătăcind acum?” 

Recitalul Cleei luă sfârşit, râsul i se stinse brusc şi pe faţă îi 
apăru o expresie de care nu-mi aminteam să i-o fi văzut până 
atunci. Ceva între îndoială şi îngrijorare, care-i adia ca o umbră 
pe la colţurile gurii. Adăugă, cu o naturaleţe studiată şi oarecum 
încordată: 

— Pe urmă mi-a ghicit viitorul. Ştiu c-ai să râzi de asta. 
Spunea că nu reuşeşte să ghicească decât anumitor oameni şi 
în anumite momente. 

Mă crezi dacă-ţi spun că mi-a descris cu exactitate şi până în 
cele mai mici amănunte tot ce avea să mi se întâmple în Siria? 

Işi întoarse, cu o mişcare bruscă, faţa la perete şi, spre 
surpriza mea, am văzut că-i tremură buzele. Mi-am lăsat mâna 
pe umărul ei cald şi am întrebat-o încetişor: 

— Clea, ce s-a întâmplat? 

Mi-a strigat cu bruscheţe: 

— Lasă-mă-n pace! Nu vezi că vreau să dorm? 


Partea a Ill-a 
Convorbirile mele mute cu Fratele Bou 
(extrase din însemnările lui Pursewarden) 


Cu ce înspăimântătoare obsesie revenim iar şi iar - ca vârful 
limbii pe locul unui dinte extras - la problema asta a scrisului! 
Oare scriitorii nu pot discuta decât chestiuni profesionale? Dar 
când mă aflu cu bătrânul Darley mă simt cuprins de un soi de 
vertij convulsiv, pentru că, deşi avem atâtea în comun, constat 
că nu pot să-i vorbesc. Dar stai puţin. De fapt îi vorbesc: îi 
vorbesc la nesfârşire, pasionat, isteric, numai că nu scot un 
cuvânt. Nu-i chip să despici cursul ideilor lui care, ma fof, sunt 
bine gândite, ordonate, însăşi esenţa „raţiunii trainice”. Doi 
bărbaţi cocoţaţi pe scaune înalte de bar, rozând din univers ca 
dintr-un baton de zahăr candel. Unul vorbeşte cu voce joasă, 
bine modulată, folosind limbajul cu tact şi intuiţie; celălalt se 
foieşte de pe o fesă pe alta, ţipând neruşinat în sinea lui, dar 
răspunzând doar printr-o ocazională afirmaţie sau negaţie 
frazelor frumos rotunjite care, în cea mai mare parte, sunt de o 
valoare şi un adevăr incontestabile. Asta n-ar putea constitui 
embrionul unei schiţe? (Dar, Frate Bou, tot ce spui tu e lipsit de 
o întreagă dimensiune. Cum s-ar putea comunica aşa ceva în 
engleza oxfordiană?) Şi totuşi, omul cocoţat pe scaunul cu 
picioroange se încruntă cu un aer penitent şi-şi desfăşoară mai 
departe expunerea asupra actului de creaţie - ei, ce zici de 
asta? Din când în când furişează câte o privire sfioasă către 
călăul său - pentru că, în chip ciudat, se pare că-l supun la 
suplicii; altfel nu s-ar repezi întruna la mine, înfigându-şi vârful 
floretei în fisurile amorului meu propriu, sau în locul unde îşi 
închipuie el că-mi ţin inima. Nu, ne-am mulţumi să conversăm 
despre subiecte mai simple, de pildă despre vreme. Simte în 
mine o enigmă, ceva care ţipă să fie cercetat („Dar, Frate Bou, 
eu sunt limpede ca un cristal! Problema e acolo, aici, nicăieri!”) 
Uneori, când îmi vorbeşte cum îmi vorbeşte, simt o nevoie 
nebună să-i sar în spinare şi să-l călăresc în susul şi-n josul 
străzii Fuad, cravaşându-l cu un lexicon şi strigându-i: „Trezeşte- 
te, neghiobule! Lasă-mă să te trag de urechile astea lungi şi să 


2 Pe legea mea (fr.). 


te mân în galop printre figurile de ceară ale literaturii noastre, 
prin ţăcănitul aparatelor de fotografiat ale zeloaselor cercetaşe 
care fac instantanee monocrome ale aşa-zisei realităţi. 
Împreună, o să tragem furiile pe sfoară şi o să devenim celebri 
pentru descrierile peisajului englezesc, ale vieţii englezeşti care 
se desfăşoară în ritmul grav al unei autopsii. Mă auzi, Frate 
Bou?” 

Dar nu mă aude, nu vrea să mă audă. Glasul lui ajunge până 
la mine îndepărtat, ca pe o linie telefonică defectă. „Alo! Mă 
auzi?” strig eu scuturând receptorul. li ascult vocea slabă, 
acoperită de mugetele Niagarei. Ce-ai spus? Ai spus că vrei să-ţi 
aduci contribuţia la literatura engleză? 

Cum? Să garniseşti cu câteva fire de pătrunjel peştele ăsta 
mort? Să sufli cu râvnă în nările unui cadavru? Ţi-ai mobilizat 
toate mijloacele, Frate Bou? Ai reuşit să-ţi anulezi educaţia? Te 
poţi căţăra ca un spărgător cu sfincterele relaxate? Şi atunci ce 
vei găsi de spus unor oameni a căror viaţă afectivă seamănă cu 
cea a bunilor hotelieri elveţieni? Am să te învăţ eu. Am să-ți 
spun, ca să vă scutesc pe voi, artiştii, de necazuri. Ai de rostit 
un cuvânt simplu. Edelweiss. Pronunţă-l cu voce joasă, bine 
modulată şi cu un accent distins şi unge-l cu un suspin! Aici e 
toată taina, într-un cuvânt care creşte deasupra zăpezilor 
veşnice. Şi pe urmă, după ce vei fi soluţionat problema 
scopurilor şi a mijloacelor, va trebui să înfrunţi o alta, la fel de 
spinoasă - căci dacă, din întâmplare, o operă de artă ar traversa 
Canalul Mânecii, ar fi imediat expediată îndărăt la Dover, pe 
motiv că nu-i cuviincios îmbrăcată. Nu-i deloc uşor, Frate Bou. 
(Poate c-ar fi mai înţelept să ceri azil intelectual limbii franceze?) 
Dar văd că nu dai atenţie spuselor mele. Continui pe acelaşi ton 
imperturbabil să-mi descrii scena literară, care a fost sintetizată, 
o dată pentru totdeauna, de poetul Gray în versul: „Behăie 
turma rătăcind alene pe păşune.””” Nu pot să neg adevărul celor 
spuse de tine. E convingător, e preştiutor, e studiat cu grijă. Dar 
eu mi-am luat precauţii împotriva unei naţiuni de bunicuţe 
nebune. Fiecare din cărţile mele poartă o banderolă roşie cu 
inscripţia: A NU SE DESCHIDE DE FEMEILE BĂTRÂNE INDIFERENT 
DE SEX. (Bietul D.H.L.2 Atât de eronat, atât de adevărat, atât de 
mare, fie ca stafia lui să sufle asupra noastră, a tuturor!) 


277 Thomas Gray - Elegie scrisă într-un cimitir de tară (1750). 
*% D.H. Lawrence. 


Îşi lasă paharul pe tejghea, cu un clinchet uşor şi, oftând, îşi 
trece degetele prin păr. „Blândeţea nu-i o scuză”, îmi spun în 
gând. Bunătatea dezinteresată nu te scuteşte de cerinţele 
esenţiale ale vieţii artistului. Vezi tu, Frate Bou, există viaţa mea 
şi viaţa vieţii mele. Işi aparţin una alteia, ca fructul şi coaja. Nu 
vreau să fiu rău. Numai că nu pot fi indulgent. 

„Ce fericit eşti că nu te interesează tehnica scrisului, îmi 
spune Darley pe un ton de deznădejde plângăreaţă. Te 
invidiez.” Dar, de fapt, nu mă invidiază deloc. Frate Bou, am să- 
ţi povestesc o istorioară. Un grup de antropologi chinezi au venit 
în Europa pentru a studia deprinderile şi crezurile noastre. Au 
murit de râs şi au fost îngropaţi cu onoruri militare. Ce zici de 
asta? Ne-am convertit ideile într-un soi de turism profitabil. 

Darley vorbeşte cu privirile piezişe îngropate în paharul de 
gin. Îi răspund fără cuvinte. De fapt sunt asurzit de emfaza 
propriilor mele spuse. Ecoul lor îmi reverberează în ţeastă 
asemenea măreţelor râgâieli ale lui Zarathustra sau ca vântul 
foşnind prin barba lui Montaigne. Din când în când, îl apuc de 
umeri în minte şi-l zgâlţâi, strigându-l: „Frate Bou, literatura 
trebuie să fie un deschizător de drumuri, sau o bromură? 
Decide! Decide!” 

Dar nu-mi dă atenţie, nu mă ascultă. Tocmai a sosit de la 
bibliotecă, de la cârciumă, sau de la un concert de Bach (sosul i 
se prelinge încă pe bărbie). Ne-am aliniat pantofii pe bara de 
metal de sub bar. Seara a început să caşte în jurul nostru cu 
obositoarele-i făgăduinţe de fete în care să tai brazdă. Şi iată-l 
pe Fratele Bou perorând grav despre cartea pe care o scrie şi 
care, din când în când, îl zvârle din şa, ca un cal nărăvaş. De 
fapt, nu despre artă este vorba, ci despre noi înşine. Va trebui 
oare să ne mulţumim întotdeauna cu conserva râncedă a 
romanului subvenţionat? Sau cu îngheţata lâncedă a poemelor 
care plâng până ce adorm în frigiderul minţii? De-am putea 
adopta o metrică mai îndrăzneață, un ritm mai vioi, am respira 
cu toţii mai liber! Sărmanele cărţi ale lui Darley - vor fi oare 
întotdeauna  sfâşietoare descrieri ale stărilor sufleteşti 
aparţinând... omletei umane? (Arta apare în punctul unde forma 
este sincer onorată de un spirit treaz.) 

— Rândul ăsta îl plătesc eu. 

— Ba nu, bătrâne, eu plătesc. 

— Nu, nu. Insist. 


— Ba nu. E rândul meu. 

Această dispută amicală îmi oferă intervalul necesar ca să-mi 
notez pe manşeta zdrenţuită trăsăturile cele mai proeminente 
ale autoportretului meu. Cred că acestea acoperă întreaga 
sferă, cu admirabilă conciziune. Articolul întâi: „Ca toţi oamenii 
graşi, am tendinţa de a fi propriul meu erou”. Articolul doi: „Ca 
toţi oamenii tineri, am pornit cu intenţia de a fi un geniu, dar, 
din fericire, am învăţat să râd”. Articolul trei: „Am sperat 
întotdeauna să dobândesc viziunea Ochiului de Elefant”. 
Articolul patru: „Mi-am dat seama că, pentru a deveni artist, 
trebuie să te dezbari de întregul complex de egoisme care te fac 
să alegi exprimarea de sine ca unicul mijloc de a progresa. 
Pentru că acest lucru e imposibil, îl numesc Gluma Absolută!” 

Darley vorbeşte despre dezamăgiri. Da, Frate Bou, deziluzia 
este regula jocului. Cu ce speranţe însufleţite am invadat pe 
vremuri străzile Londrei, venind din provincie cu geamantanele 
umflate de manuscrise! Îți aduci aminte? Cu câtă emoție 
priveam de pe podul Westminster, recitind sonetul banal al lui 
Wordsworth? şi întrebându-ne dacă fiică-sa a pierdut din 
frumuseţe devenind franţuzoaică. Metropola părea să vibreze de 
presentimentul talentelor noastre, al măiestriei şi 
discernământului nostru. Plimbându-ne pe Mall ne întrebam cine 
or fi toţi oamenii ăia - bărbaţi înalţi, cu trăsături vultureşti, 
cocoţaţi pe balcoane şi socluri şi scrutând oraşul prin binocluri 
puternice. Ce-or fi căutând cu atâta ardoare? Cine să fi fost 
aceste personaje neclintite, cu ochi de oţel? Cuprinşi de sfială, 
am oprit un poliţist şi l-am întrebat. „Sunt editorii”, ne-a răspuns 
el cu blândeţe. Editorii? Inimile ne-au stat în loc. „Şi sunt în 
căutarea unui nou talent!” Dumnezeule mare! Pe noi ne 
aşteaptă şi ne pândesc! Dar binevoitorul poliţist şi-a muiat 
glasul şi ne-a şoptit pe un ton reverenţios: Așteaptă să se nască 
un nou Trollope!” Îţi aduci aminte cum, la auzul acestor cuvinte, 
am scăpat geamantanele grele din mână? Cum ne-a îngheţat 
sângele în vine, cum ni s-au oprit picioarele din mers? Frate 
Bou, noi visam, timid, o iluminare, aşa cum a visat Rimbaud - un 
poem răscolitor, care să nu fie didactic sau discursiv, ci să 
contamineze - care să nu fie intuiţie raţionalizată, îmbrăcată în 
foi de mică! Nimeriserăm în altă prăvălie şi n-aveam banii 
potriviţi. Ni s-a făcut dintr-o dată frig când am văzut ceața 


2 William Wordsworth - Compus pe Podul Westminster (1802). 


lăsându-se pe Trafalgar Square, încolăcindu-şi în jurul nostru 
tentaculele de ectoplasmă! Un milion de moralişti, molfăindu-şi 
brioşele, aşteptau - dar nu pe noi, Frate Bou, ci pe fanfaronul şi 
plicticosul de Trollope! (Dacă sunteţi nemulţumiţi de forma 
voastră, căutaţi o chiuretă.) Şi te mai miri că râd cam fals? Te 
întrebi ce m-a transformat într-un umil aforist al naturii? 


Mascat în cocostârc şi aprig ca un zmeu. 
Cine-ar putea fi altul, decât lihnitul Eu! 


Noi care, la urma urmei, dăm o amărâtă mână de ajutor la 
procesul de modelare a psyche-ului naţiunii noastre, la ce 
altceva ne putem aştepta decât la o respingere automată, 
firească, din partea unui public care detestă orice imixtiune? Și 
pe drept cuvânt: nu e nicio nedreptate la mijloc, pentru că nici 
eu nu suport imixiunea, la fel ca şi tine, Frate Bou. Nu, nu ne 
putem considera nedreptăţiţi, ci numai ghinionişti. Din cele zece 
mii de motive pentru care cărţile mele nu se bucură de 
popularitate, ţi-l voi spune numai pe primul, deoarece le conţine 
pe toate celelalte. Concepţia asupra artei specifică unei culturi 
puritane nu face decât să-i exalte moralitatea şi să-i accentueze 
latura patriotică. Nimic altceva. Te văd înălţând din sprâncene. 
Până şi tu, Frate Bou, eşti conştient de irealitatea fundamentală 
a unei astfel de concepţii. Cu toate astea, ea explică totul. O 
cultură puritană nu înţelege ce înseamnă arta - cum te-ai putea 
aştepta să înţeleagă? (Las religia pe seama episcopilor - acolo 
îşi exercită acţiunea dăunătoare.) 


Picioare strâmbe, ochi cu vine sparte 
Nimic din ce-i anormal sau diform 

Nu poate-ntrece nici măcar în parte 
Suceala spiritului meu inform 

De roata răbdării legat dau ocol 
Timpului rotitor, care-i nimicul gol. 


Treptat, ne  alcătuim propriile antologii de nefericire, 
dicționarele noastre de verbe şi de substantive, copulativele şi 
gerundivele noastre. Polițistul acela simptomatic din seara 
londoneză a fost primul care ne-a transmis suflul acestui mesaj! 
Personajul acela bonom a concentrat adevărul într-o coajă de 


nucă. Şi iată-ne pe amândoi într-un oraş străin, clădit din cristale 
de urdoare şi beteală, ale cărui moeurs, dacă le-am descrie, ar 
părea fantasmagoriile creierului nostru dereglat. Frate Bou, 
avem încă de învăţat lecţia cea mai dură dintre toate - anume 
că adevărul nu poate fi forţat, ci trebuie lăsat să-şi pledeze 
singur cauza. Mă auzi? Linia s-a defectat din nou, vocea ta îmi 
vine de la kilometri depărtare. 

Aud cascada prăvălindu-se! 


Fii trist, june poet, la chefuri lasă-i pe netoţi. 

De două ori pe noapte, s-o onorezi pe Venus, dacă poţi. 
Şi cum ţi-e totuna, cată să clincăneşti. 

Talanga de vacă a muzei englezeşti. 

Arta nu-i decât certă nonentitate. 

Căci nu e asta, atuncea ce e, Frate? 


leri seară, scriind în camera mea, am văzut o furnică pe masă. 
A trecut pe lângă călimară şi am urmărit-o şovăind în faţa 
albului unei foi de hârtie pe care scrisesem cuvântul „Amor”; 
condeiul mi-a tremurat, furnica a făcut cale întoarsă şi, deodată, 
lumânarea a început să picure şi s-a stins. Octave de lumină 
galbenă îmi pâlpâiau îndărătul pleoapelor închise. Voisem să 
încep o frază cu următoarele cuvinte: „Partizanii amorului...” 
Dar şi ideea începuse să picure şi să se topească, o dată cu 
lumânarea! Mai târziu, când eram gata să mă las furat de somn, 
m-a săgetat un gând. Am scris cu creionul pe zidul de deasupra 
patului: „Ce poţi face când nu împărtăşeşti propriile tale păreri 
despre dragoste?” Mi-am auzit suspinul exasperat, în timp ce mi 
se lipeau ochii. M-am trezit dimineaţă, cu mintea clară ca un 
apendice perforat şi mi-am scris pe oglindă, cu săpunul de 
bărbierit, propriul epitaf: 


Nicicând n-am ştiut de care parte înclină arta mea, 
Grăit-a Pursewarden în clipa când sufletu-şi dădea. 


Cât despre partizanii amorului, eram bucuros că se 
volatilizaseră, pentru că m-ar fi împins irezistibil spre latura 
„Sex” această datorie neachitată care atârnă deasupra 
conştiinţei compatrioţilor mei. Ce chițibuşărie! Adevăratele 
poante şi chiţibuşuri ale acestei lumi răsucite, unicul teren pe 


care ne putem desfăşura talentele, Frate Bou! Un singur cuvânt 
adevărat, onest, lipsit de emfază, în acest domeniu, ar declanşa 
pe dată corul de nechezături şi chiţcăieli caracteristice 
băştinaşilor noştri intelectuali! Pentru ei, sexul este sau goana 
după aur, sau retragerea ruşinoasă de pe câmpul de luptă. Şi 
pentru noi? Dacă vrei să fim un moment serioşi, am să-ţi explic 
ce vreau să spun. (Cucu, cucu! O notă veselă, neplăcută pentru 
urechea din piele de porc.) Vreau să spun prin asta mult mai 
multe decât îşi imaginează ei. (Straniul şi tristul personaj 
hermafrodit din seara aceea londoneză - omul de pază 
aşteptându-i pe aristocrații din Ebury Street.) Nu, asta-i cu totul 
altă zonă de investigaţie, la care nu poţi ajunge fără să 
traversezi acel terrain vague al spiritelor parţiale. Subiectul 
nostru, Frate Bou, este acelaşi, întotdeauna şi iremediabil unul 
şi acelaşi - voi despărţi cuvântul în litere, de dragul tău: A-m-o-r. 
Patru litere şi fiecare dintre ele închide un întreg tom. E acel 
point faible* din psyche-ul uman, însuşi lăcaşul unde se 
instalează carcinoma maxima. Dar, de la greci încoace, nu ştiu 
cum de s-a amestecat cu c/oaca maxima! E un mister total a 
cărui cheie o deţin numai evreii, dacă nu mă înşală cunoştinţele 
mele de istorie. Pentru că rasa asta dotată nu a cunoscut 
niciodată arta, ci şi-a epuizat energiile creatoare pur şi simplu în 
construirea unor sisteme etice; literalmente a impregnat psihicul 
Europei occidentale cu toată gama de idei bazate pe „rasă” şi 
pe interdicții sexuale menite să ducă la îmbunătăţirea rasei! 
Parcă-l văd pe Balthazar mârâind şi dând din coadă! Dar de 
unde naiba provin toate fanteziile astea de purificare a fluxului 
sanguin? Greşesc oare dacă încerc să le detectez sursa în 
cumplitele prohibiţii înscrise în Cartea Leviţilor drept justificare 
pentru maniaca furie depresivă a fraţilor din Plymouth şi a unei 
întregi hoarde de alţi siniştri sectanţi? De secole întregi legea ne 
ţine testiculele în cleşte; de asta fetele şi băieţii noştri sunt atât 
de clorotici şi de blegi. De aici şi preţioasa neruşinare a adulţilor 
sclerozaţi într-o perpetuă adolescenţă! Vorbeşte, Frate Bou, mă 
urmăreşti? Dacă n-am dreptate, spune aşa! Dar în concepţia 
mea asupra acelui cuvânt de patru litere - despre care mă mir 
că n-a fost epurat de către tipograful englez, alături de celelalte 
obscenităţi - sunt îndrăzneţ şi impetuos. Mă refer la întreaga 
blestemată gamă amoroasă  - începând cu micile fracturi 


30 Punctual slab. (fr.). 


parţiale ale inimii omeneşti până la înalta complicitate spirituală 
Cu... mă rog, cu căile absolute ale naturii, dacă vrei. Fireşte, 
Frate Bou, acesta e un studiu impropriu al omului, nu-i aşa? 
Drenajul sufletului! Am putea schiţa o hartă a suspinelor 
noastre. 


Zeus pe Hera o răstoarnă-n pat, 

Şi ce crezi că vede? Pofta i-a secat, 
Hera epuizată de-atâta exces 

Nu-i mai face faţă, vai ce insucces! 
Inţeleptul Zeus nu s-a speriat 

Şi-alte înfăţişări pe loc el şi-a luat. 
Şoim, cerb, taur, câine gata să turbeze 
Ca poftele Herei să se-nvioreze. 


Se ştie prea bine, un zeu e prolix 
Nu poate, ca alţii, să accepte-un chix... 


Mă întrerup aici, puţin ruşinat, pentru că văd că sunt în pericol 
de a nu mă lua în serios, aşa cum aş dori. Şi asta ar fi o insultă 
de neiertat. Mai mult, mi-a scăpat ultima ta observaţie, ceva 
despre alegerea unui stil. Da, Frate Bou, alegerea unui stil este 
extrem de importantă. În grădina de zarzavat a culturii noastre 
domestice, vei descoperi flori stranii şi teribile, cu stamine 
zdravăn erectate. Ah, să scrii ca Ruskin! Când biata Effie Grey a 
încercat să se strecoare în patul lui, a izgonit-o pe sărmana fată. 
Ah, să scrii ca Thomas Carlyle! Tocătură de spirit. Când un 
scoţian vine la târg, poate Primăvara să se ţină departe? Nu. Tot 
ce spui tu e plin de adevăr şi de miez; un adevăr cam relativ şi 
un miez cam lipsit de miez, totuşi voi încerca să mă gândesc la 
această invenţie a scoliaştilor, pentru că un stil clar este la fel 
de important pentru tine pe cât de important e conţinutul pentru 
mine. 

Cum să atacăm subiectul? Keats, cel îmbătat de cuvinte, 
căuta printre vocale rezonanţe care să-i redea ecoul eului său 
lăuntric. Bătea cu degete răbdătoare în coşciugul gol al morţii 
sale timpurii, ascultând reverberaţiile certei lui imortalităţi. 
Byron era nonşalant cu engleza, tratând-o ca un stăpân pe o 
slugă; dar cum limba nu e un lacheu, creştea şi se încolăcea ca 
nişte liane tropicale printre crăpăturile versurilor, aproape 


strangulându-l. A trăit cu adevărat, viaţa lui a fost într-adevăr 
imaginară; dar sub ficţiunea eului pasional se ascundea un 
magician, deşi el nu era conştient de acest lucru. Donne se 
opreşte asupra nervului dezgolit, făcând să răsune întregul 
craniu. Adevărul trebuie să te cutremure, gândeşte el. Şi ne 
răneşte, de teamă să nu cadă în facilitate; în ciuda dureroaselor 
opriri, versurile lui trebuie mestecate până le simţi zeama. 
Shakespeare face ca întreaga natură să-şi încline capul. Pope, 
cuprins de mania metodei, asemenea unui copil constipat, îşi 
freacă suprafeţele cu glaspapir, ca să putem luneca peste ele. 
Marii stilişti sunt cei care nu sunt siguri de efectul lor. Lacuna 
secretă din conţinut e cea care-i roade, fără să-şi dea seama, şi-i 
împinge să lustruiască forma. Eliot aplică un tampon cu 
cloroform peste un spirit prea strâns închingat în cunoştinţele 
acumulate. Onesta lui preocupare pentru măsură şi eroica lui 
hotărâre de a relua securea călăului sunt provocări pe care ni le 
aruncă tuturor; dar unde e zâmbetul? Ne pune piedică şi ne 
scrântim glezna tocmai în momentul când ne pregăteam să 
dansăm. A ales cenuşiul în locul luminii şi îşi împarte porţia cu 
Rembrandt. Blake şi Whitman sunt pachete prost ambalate, 
pline cu vase sacre împrumutate din templu, care se răspândesc 
pretutindeni când sfoara cedează. Longfellow prevesteşte era 
invențiilor, pentru că e primul care s-a gândit la pianul mecanic. 
Apeşi pe o pedală şi pianul recită. Lawrence a fost o mlădiţă de 
stejar adevărat, cu necesara grosime a trunchiului şi deschidere 
a ramurilor. Dar de ce le-a arătat că are simţire, devenind astfel 
vulnerabil la săgețile lor? Şi Auden vorbeşte întruna. A 
emancipat limbajul colocvial... 

Aici, Frate Bou, am să mă întrerup; pentru că, evident, asta 
nu-i critică elevată şi nici măcar măruntă. Nu văd eu genul ăsta 
de fanfaronadă pătrunzând în vechile noastre universităţi, unde 
încă se caută, cu mare caznă, să se extragă din artă umbra unei 
justificări pentru modul nostru de viaţă. Desigur, trebuie să 
existe pe undeva şi un grăunte de speranţă, îşi spun ei 
îngrijoraţi. La urma urmei, probabil că există un grăunte de 
speranţă pentru bunii, cuviincioşii creştini, în toată această 
gargariseală pe care şi-o transmite tribul nostru din generaţie în 
generaţie. Sau arta nu-i decât bastonul alb care li se dă orbilor 
pentru a-şi boc-boc-bocăni drumul pe care nu-l văd, dar despre 
care ştiu cu certitudine că există? Frate Bou, ţie îşi revine să 


decizi. 

Când Balthazar mă tachina acuzându-mă că sunt echivoc, îi 
răspundeam spontan, fără nicio clipă de reflecţie prealabilă: 
„Cuvintele fiind ceea ce sunt, oamenii fiind ceea ce sunt, poate 
că ar fi mai bine să spunem întotdeauna opusul a ceea ce 
gândim?” Mai târziu, când am reflectat asupra acestui punct de 
vedere (despre care nici nu ştiam măcar că-l deţin), mi s-a părut 
remarcabil de înţelept. Asta-i tot ce am de spus despre gândirea 
conştientă; vezi tu, noi, anglo-saxonii, suntem incapabili să 
gândim prin noi înşine; despre noi înşine, da. Când gândim 
despre noi înşine oferim tot felul de recitaluri frumoase, pe cele 
mai felurite glasuri, de la accentul spart de Yorkshire până la 
vocea - cu un cartof fierbinte în gură - a crainicului de la BBC. In 
spectacole din astea excelăm, pentru că ne vedem distanţaţi de 
realitate, ca un obiect sub microscop. Ideea de obiectivitate nu-i 
decât o măgulitoare extensie a darului nostru pentru impostură. 
Când vrei să gândeşti cu propria minte, e cu neputinţă să te 
prefaci - or noi trăim numai prin prefăcătorie. Ah! Te aud 
suspinând numele altuia dintre scriitorii englezi, acei minunaţi 
temniceri ai sufletului! Cât de plicticoşi şi ce deranjanţi sunt! 
Trist dar adevărat. 


Ave! mohorât Albion, lăcaş de făţărnicie! 
Pursewarden te salută cu multă economie. 
Ţi-a-ntors valorile cu fundu-n sus 

Urând ipocrizia şi adorând nespus... 


Dar dacă doreşti să-ţi lărgeşti imaginea, întoarce-ţi faţa spre 
Europa, acea Europă care se întinde, să spunem, de la Rabelais 
la de Sade. Un progres de la conştiinţa burţii la conştiinţa 
capului, de la carne şi mâncare la dulcea (dulcea!) rațiune. 
Însoţit de toate relele interşanjabile care-şi râd de noi. Un 
progres de la extazul religios la ulcerul duodenal! (E, probabil, 
mult mai sănătos să nu ai creier deloc.) Dar, Frate Bou, ăsta e 
un lucru de care n-ai ţinut seama când ai decis să concurezi 
pentru titlul de campion la categoria grea al Mileniului. E prea 
târziu să te mai lamentezi. Ai crezut c-ai că te poţi eschiva de 
penalizări fără să faci altceva decât să-ţi dovedeşti iscusinţa în 
mânuirea cuvintelor. Dar cuvintele... sunt doar o harpă eoliană, 
un xilofon de duzină. Până şi o focă poate învăţa să ţină în 


echilibru o minge pe bot sau să cânte la trombon, la circ. Dar ce 
se ascunde îndărătul lor...? 

Vorbesc serios, dacă doreşti să fii - nu spun original, ci măcar 
contemporan, ar trebui să încerci o şmecherie cu patru cărţi de 
joc, sub forma unui roman; înfigi o axă comună în centrul celor 
patru povestiri şi o dedici pe fiecare dintre ele unuia dintre cele 
patru vânturi. Un continuum, zău aşa, care să întrupeze nu un 
temps retrouve ci un temps delivre*?. Însăşi curbura spaţiului 
va oferi naraţiunii stereoscopie, în timp ce personalitatea 
umană, văzută de-a lungul unui continuum va deveni poate 
prismatică? Cine poate spune? Eu îţi arunc ideea. Îmi pot 
imagina o formă care, dacă o satisfaci, ar putea ridica, în 
termeni umani, problemele cauzalităţii şi ale nedeterminării... Şi 
nimic prea recherché”. Pur şi simplu povestea banală: „un băiat 
cunoaşte o fată”. Dar, tratată în felul ăsta, n-ai să parcurgi, ca 
majoritatea contemporanilor tăi, o linie de puncte, puncte! 

Asta-i genul de propunere pe care vei fi nevoit, într-o bună zi, 
să ţi-o faci („Nu vom ajunge niciodată la Mecca!”, aşa cum 
remarcă surorile dintr-o piesă de Cehov, al cărei titlu l-am uitat.) 


lubea natura şi femeia nudă 

Ducea cu-orice femelă o bătălie crudă. 
La flacăra vieţii îşi călea tăria 

Şi a căzut în lupta cu ipocrizia. 


Cine cutează să capteze imaginea labilă a adevărului, în 
întreaga sa multiplicitate lugubră? (Nu, nu, haide să ne ospătăm 
veseli cu fâşii dintr-o veche cataplasmă aruncată şi să ne lăsăm 
clasificați de ştiinţă drept absolvenţi la Eton, specializaţi în 
sporturi de uscat sau de apă.) Cine sunt aceste siluete pe care 
le văd în faţa mea, pescuind în apele tulburi ale bisericii 
englezeşti? 

Scriem, Frate Bou, pentru cei lihniţi spiritualiceşte, pentru 
naufragiaţii sufletului! Aceştia vor alcătui întotdeauna o 
majoritate, chiar când toţi vom fi milionari, proprietate de stat. 
Curaj, pentru că, în ce-i priveşte pe cei pomeniţi, vei fi 
întotdeauna domnitorul publicului tău. Geniul care nu poate fi 


31 Timp regăsit (fr.). 
32? Timp eliberat (fr.). 
33 Căutat (fr.). 


ajutat, trebuie, în mod politicos, ignorat. 

Şi nu vreau să spun că e inutil să-ţi stăpâneşti bine 
meşteşugul şi să-l practici continuu. Nu. Un scriitor bun trebuie 
să fie în stare să scrie orice. Dar un scriitor mare se supune 
constrângerilor determinate de însăşi structura psyche-ului şi 
care nu pot fi trecute cu vederea. Dar unde-i scriitorul mare? 
Unde e? 

Haide, vino să colaborăm la o operă cu patru-cinci etaje, vrei? 
„De ce-a călcat strâmb vicarul” ar fi un titlu foarte bun. Repede, 
personajele acelea soporifice ne aşteaptă printre minaretele 
Londrei, muezinul comerţului. „Vicarului se oferă şi femei o dată 
cu leafa, sau numai leafa? Citiţi următoarele o mie de pagini şi 
veţi afla.” Viaţa englezească pe viu - o cucernică melodramă 
jucată de epitropi criminali, osândiţi pe viaţă la dubii sexuale! In 
felul ăsta, putem aşeza o apărătoare de ceainic peste realitate, 
spre avantajul nostru reciproc şi putem scrie totul în proză 
simplă, care aproape că nu se deosebeşte de tabla galvanizată. 
În felul ăsta, vom pune un capac peste o ladă care n-are pereţi. 
Frate Bou, haide să fim pe placul unei lumi de mitocani 
indiferenți, care citeşte ca să-şi verifice nu intuiţiile, ci 
prejudecățile. 

Îmi aduc aminte de bătrânul Da Capo care mi-a spus odată: 
„Azi am avut cinci femei. Ştiu că o să ţi se pară excesiv. Dar să 
nu crezi că am încercat să-mi dovedesc ceva. Dacă ţi-aş spune 
că am amestecat cinci mărci diferite de ceai, ca să-mi satisfac 
cerul gurii, sau cinci sortimente de tabac ca să-mi satisfac pipa, 
nu te-ar şoca deloc. Dimpotrivă, mi-ai admira eclectismul, nu-i 
aşa?” 

Burtosul de Kenilworth de la Ministerul de Externe mi-a spus 
odată, pe o voce plângăreaţă, că tocmai „îi făcuse o vizită lui 
James Joyce, din simplă curiozitate şi a fost neplăcut surprins de 
bădărănia, aroganţa şi irascibilitatea acestuia”. „Dar bine, i-am 
răspuns eu, Joyce şi-a plătit dreptul la singurătate dând lecţii 
negrilor pe un şiling şi şase pence ora. | se cuvine să fie apărat 
de intruziunea unor indescriptibili de talia dumitale, care-şi 
imaginează că arta e ceva la care o bună educaţie îţi dă un 
drept automat; că asta face parte din echipamentul monden, din 
aptitudinile de clasă, aşa ca pictura în acuarelă pentru 
doamnele distinse din era victoriană. Îmi imaginez cum i s-a 
strâns inima numai cât ţi-a văzut faţa, cu expresia ei de 


condescendenţă îndărătnică - profundul respect de sine pe 
care-l vezi uneori ivindu-se pe mutra unui peştişor de aur dotat 
cu titluri ereditare!” După asta, nu mi-a mai adresat niciodată 
vreun cuvânt, adică exact ce mi-am dorit. Arta de a-ţi face 
duşmani necesari! Totuşi un lucru îmi plăcea la el: pronunţa 
cuvântul „civilizaţie” de parc-ar fi avut în el sinuozitatea unui S. 

(Fratele Bou îmi vorbeşte acum despre simbolism şi, trebuie 
să recunosc, spune lucruri pertinente. Simbolismul! Abrevierea 
limbajului într-un poem. Aspectul heraldic al realităţii! 
Simbolismul este marea trusă de reparaţii a psyche-ului, Frate 
Bou, acel fondé de pouvoir** al sufletului. Muzica menită să-ţi 
relaxeze sfincterele, care imită unduirile înaintării sufletului prin 
carnea umană, vibrând în noi ca electricitatea! (Bătrânul Parr a 
spus odată când era beat: „Da, dar când înţelegi, te doare!”) 

Sigur că te doare. Dar ştim că istoria literaturii e istoria râsului 
şi a plânsului. Imperativele de la care nu există nicio scăpare 
sunt: Râzi până plângi şi plângi până râzi! 

Gândurile cele mai înalte sunt accesibile oamenilor celor mai 
mărunți. Atunci de ce trebuie să ne frământăm atâta? Pentru că 
înţelegerea nu-i o funcţie a raţiunii, ci a stadiului de dezvoltare a 
psyche-ului. Aici, Frate Bou, e punctul nostru de divergență. 
Toate explicaţiile din lume n-ar putea umple golul. Numai 
înţelegerea. Într-o bună zi ai să te deştepţi din somnul tău şi ai 
să strigi râzând: Ecco”? 

Cu privire la artă, îmi spun întotdeauna: „în timp ce ei stau şi 
se uită la focul de artificii numit «Frumuseţe», tu trebuie să le 
inoculezi adevărul în vene, ca pe un virus trecut prin filtru.” Uşor 
de spus, greu de făcut. Cât de încet înveţi să îmbrăţişezi 
paradoxul! Nici eu n-am ajuns încă până acolo; cu toate astea, 
spun asemenea acelui mic grup de exploratori: „Deşi ne aflam 
încă la o distanţă de două zile de mers până la cascade, le-am 
perceput deodată vuietul crescând în depărtare!” Ah! Cei care 
merită vor putea într-o zi să capete un certificat de re-naştere 
din partea unui departament administrativ înţelegător. Acesta le 
va da dreptul să primească totul pe gratis - o recompensă 
rezervată celor care nu doresc nimic. Economie celestă. Vai! 
Feţele sinistre ale muzelor englezeşti! Femei palide, întristate, în 
salopete şi coliere de mărgele, împărțind ceai şi prăjiturele celor 


34 împuternicit (fr.). 
3 lată (/t.). 


imprudenti! 


Ah, chipurile viclene 

De muze edwardiene 
Feţe de cal, ce-ţi dau flori, 
Cu coliere de mărgele 
Seminţe în pachetele 

Şi ciufuri la subsuori! 


Societatea! Să ne complicăm existenţa până va ajunge o 
corvoadă plicticoasă care acţionează ca un drog împotriva 
realităţii. Neonest! Neonest! Dar, dragul meu Frate Bou, cartea 
care se coace în mintea mea se caracterizează prin acea 
calitate ideală menită să ne aducă bogăţie şi faimă: Lipsa totală 
de şliț la pantaloni! 

Când vreau să-l înfurii pe Balthazar, îi spun: „Dacă evreii ar 
accepta să se asimileze, ne-ar putea da un ajutor foarte preţios 
în dobândirea puritanismului de pretutindeni. Pentru că ei sunt 
deţinătorii brevetului şi patentului de sistem închis: soluţia etică. 
Până şi absurdele noastre prohibiţii la hrană sunt copiate după 
trista trăncăneală a preoţilor lor în legătură cu carnea şi cu 
păsările. Da! Noi, artiştii, suntem mai puţin interesaţi de politică, 
ci mai ales de valori - ăsta-i frontul nostru de luptă. Dac-am 
reuşi vreodată să ne descătuşăm, să relaxăm teribila strânsoare 
a aşa-numitei împărăţii a Cerurilor care a prefăcut pământul 
într-un glob îmbibat de sânge, am putea redescoperi poate în 
sex cheia unei căutări metafizice care constituie, aici jos, o 
raison d'6tre*. Câte n-am putea face dacă sistemul închis şi 
exclusivismul moral de drept divin s-ar mai relaxa un pic! Zău 
aşa!” Dar bunul Balthazar îşi fumează ţigara de foi cu un aer 
sumbru şi clatină din capul lui miţos. Mă gândesc la suspinele de 
catifea neagră ale Julietei şi mă închid în tăcere. Mă gândesc la 
mugurii de piatră albă - flori încă nedeschise - care împodobesc 
mormintele femeilor musulmane. Supuşenia flască, amorfă, 
insipidă a acestor femele ale spiritului! Nu, evident, peroraţia 
mea e foarte slabă. Şi Islamul lâncezeşte la rândul lui, ca şi 
Papa. 

Frate Bou, haide să urmărim drumul artistului european, de la 
copilul teribil până la întrebările psihiatrului şi îndărăt, de la 


3 Rațiunea de a fi (fr.). 


întrebările psihiatrului la puştiul plângăcios. A menţinut viu 
psyche-ul Europei prin abilitatea sa de a greşi, prin neîntrerupta 
sa laşitate - asta îi este funcţia! Copilul plângăcios al lumii 
occidentale! Copii plângăcioşi din lumea întreagă, adunaţi-vă la 
un loc! Dar mă grăbesc să adaug, ca nu cumva spusele mele să 
pară cinice sau disperate, că eu unul sunt plin de speranţă. 
Pentru că oricând, în orice clipă a timpului, există şansa ca 
artistul să dea peste ceea ce nu poate avea alt nume decât 
„Marele Semn”. Şi ori de câte ori se întâmplă aşa ceva, artistul e 
liber să se bucure de rolul lui de fecundator; dar niciodată nu i 
se întâmplă atât de total şi desăvârşit pe cât ar merita, dacă nu 
se produce miracolul - miracolul Commonwealthului ideal al lui 
Pursewarden. Da, eu cred în acest miracol. Însăşi existenţa 
noastră ca artişti îl afirmă. Este actul de-a-spune-da despre care 
vorbeşte bardul oraşului într-un poem a cărui traducere mi-ai 
arătat-o cândva.” Faptul însuşi că se nasc artişti afirmă şi 
reafirmă miracolul la fiecare generaţie. E prezent, conservat în 
gheaţă, ca să spun aşa. Intr-o bună zi o să înflorească: Atunci 
artistul se va maturiza subit şi va accepta deplina răspundere a 
rădăcinilor sale din popor şi, simultan, poporul îi va recunoaşte 
semnificaţia specială şi valoarea şi va saluta în el copilul 
nenăscut din propriul său pântec, Pruncul Bucurie! Sunt convins 
că aşa se va întâmpla. Pentru moment, artistul şi poporul sunt 
ca doi luptători care se învârtesc nervoşi unul în jurul celuilalt, 
căutând locul de unde să se apuce. Dar când va veni acea mare, 
orbitoare secundă de iluminaţie - numai atunci vom fi în stare 
să ne dispensăm de ierarhie ca formă socială. Noua societate - 
atât de diferită faţă de tot ce ne putem imagina în prezent - se 
va naşte în jurul micului templu alb al Pruncului Bucurie. Bărbaţii 
şi femeile se vor grupa împrejurul lui, embrion protoplasmatic al 
satului, al oraşului, al capitalei. Nimic nu stă în calea acestui 
Commonwealth Ideal, cu excepţia faptului că, la fiecare 
generaţie, vanitatea şi indolenţa artistului se împerechează cu 
orbirea în care se complace poporul. Dar pregăteşte-te, 
pregăteşte-te! E pe drum. E aici, acolo, nicăieri. 

Se vor înălța marile şcoli ale iubirii, iar cunoaşterea senzuală 
şi cea intelectuală îşi vor trage seva una din cealaltă. Animalul 
uman îşi va părăsi cuşca, iar murdarul culcuş de paie culturale, 
ca şi excrementele sale fosilizate, vor fi măturate. lar spiritul 


37 Vezi Note la text, p. 369. 


uman, radiind lumină şi râs, va păşi pe iarba verde, grațios ca 
un dansator; va ieşi la lumină ca să coabiteze cu formele 
temporale şi va zămisli urmaşi şi lumea făpturilor elementare: a 
ondinelor şi salamandrelor, a silfilor şi silveştrilor, a gnomilor şi a 
Vulcanilor, a îngerilor şi a spiriduşilor. 

Da, îşi va extinde sfera senzualităţii fizice pentru a îmbrăţişa 
matematicile şi teologia: Pentru a hrăni, în loc de a frâna, 
intuiţiile. Deoarece cultura înseamnă şi sex, cunoaştere 
fundamentală şi acolo unde această facultate e atrofiată sau 
mutilată, derivatele ei, ca de pildă religia, apar închircite şi 
contorsionate - şi, în locul emblematicei roze mistice, te trezeşti 
cu conopidele iudaice, de genul moronilor sau vegetarienilor; în 
locul artiştilor te pomeneşti cu copii plângăcioşi şi în locul 
filosofiei, cu semantica. 

Energia sexuală şi cea creatoare merg mână-n mână. Se 
convertesc una în cealaltă - sexualitatea solară şi spiritualitatea 
selenară purtând un etern dialog. Călăresc împreună pe spirala 
timpului. Şi îmbrăţişează totalitatea mobilurilor umane. Adevărul 
nu poate fi găsit decât în măruntaiele noastre - adevărul 
Timpului! 

„Copulaţia este poezia mulţimii!” Da şi de asemenea 
universitatea sufletului: dar o universitate care, deocamdată, e 
lipsită de subvenţii, de cărţi şi chiar de studenţi. Ba nu, există 
câţiva. 

Cât de minunată e lupta de moarte a lui Lawrence: a-ţi da 
seama din plin de natura ta sexuală, a te elibera din cătuşele 
Vechiului Testament; a străbate firmamentul ca un uriaş om- 
peşte care se zbate, ultimul dintre martirii creştini. Zbaterea lui 
este şi a noastră - aceea de a-l elibera pe lisus de Moise. Un 
scurt timp a părut posibil, dar Sfântul Pavel a reechilibrat 
balanţa şi cătuşele de fier ale temniţei vechi-testamentare s-au 
închis din nou, pe vecie, în jurul sufletului care-şi luase zborul. Şi 
totuşi, în Omul care a murit ne povesteşte clar ce-ar fi trebuit să 
fie, ce-ar fi însemnat învierea lui lisus - adevărata naştere a 
omului liber. Unde e? Ce i s-a întâmplat? Va veni vreodată? 

Spiritul meu tremură de bucurie când contemplez acest oraş 
de lumină pe care un accident divin l-ar putea înălța, în orice 
moment, în faţa ochilor noştri. Aici arta îşi va găsi adevărata 
formă şi adevăratul loc, iar artistul va putea să ţâşnească, fără 
contenire, ca o fântână arteziană şi fără să se mai căznească. 


Pentru că arta îmi apare, din ce în ce mai clar, ca un soi de 
îngrăşământ pentru psyche. Arta nu conţine nicio intenţie, adică 
niciun fel de teologie. Nutrind psyche-ul, oferindu-i bălegarul 
necesar ca îngrăşământ, îl ajută să-şi găsească propriul nivel, 
asemenea apei. Acest nivel este inocenţa originară - cine o fi 
născocit perversitatea Păcatului Originar, această obscenitate 
împuţită a occidentului? Arta, ca un maseur iscusit pe un teren 
de sport, e mereu gata să-ţi sară în ajutor, la orice accident; şi, 
întocmai ca un maseur, îţi relaxează încordările musculaturii 
psihice. De asta se îndreaptă întotdeauna spre locurile 
dureroase, degetele ei  presându-ţi nodurile  muşchilor, 
tendoanele crispate - păcatele, perversiunile şi alte puncte 
supărătoare, greu de acceptat. Revelându-le, cu dura blândeţe a 
atingerilor ei, destinde tensiunea, relaxează sufletul. Cealaltă 
parte a operaţiei, dacă mai există o altă parte, trebuie să 
aparţină religiei. Arta este, pur şi simplu, un factor de purificare. 
Nu propovăduieşte nimic. Este slujitoarea mulţumirii domoale; 
esenţială doar pentru bucurie şi iubire. Aceste stranii crezuri, 
Frate Bou, le vei găsi pitite sub sarcasmele mele muşcătoare, 
care pot fi definite doar ca o tehnică terapeutică. Aşa cum 
spune Balthazar: „Un medic bun şi, într-un anumit sens, 
psihiatrul, nu-şi lasă, în mod deliberat, pacientul să se vindece 
prea repede. Îi lungeşte convalescenţa pentru a se asigura dacă 
arcurile psihice funcţionează bine, pentru că taina tămăduirii se 
găseşte în pacient şi nu în medic. Unica măsură e modul de a 
reacţiona al pacientului”. 

Eu m-am născut sub constelația Jupiter, erou al modalităţilor 
comice. Poeziile mele pătrund, ca o muzică suavă, simţurile 
toropite ale îndrăgostiţilor aflaţi singuri în noapte... Ce 
spuneam? A, da, aşa cum a descoperit Rabelais, lucrul cel mai 
potrivit pe care-l poţi face când e vorba de un mare adevăr, este 
să-l îngropi sub un munte de nebunii, unde poate aştepta comod 
sapele şi lopeţile celor aleşi. 

Între infinit şi eternitate se întinde coarda subţire şi bine 
fixată pe care trebuie să păşească în echilibru făpturile umane, 
strâns legate cu o centură. Nu te lăsa descumpănit de aceste 
afirmaţii neplăcute, Frate Bou! Au fost aşternute în scris din 
pură plăcere şi nu sunt contaminate de dorinţa de a ţine predici. 
Scriu, într-adevăr, pentru publicul de orbi - dar nu suntem oare 
cu toţii orbi? Arta autentică arată cu degetul, ca un om prea 


bolnav ca să poată vorbi, ca un copil! Dar dacă, în loc să urmezi 
direcţia pe care ţi-o indică, o consideri ca pe un lucru în sine, 
având un soi de valoare absolută, sau ca pe o concepţie asupra 
unui subiect ce poate fi parafrazat, atunci, în mod cert, ratezi 
ținta; te rătăceşti pe dată printre abstracţiile sterile ale criticului. 
Incearcă să-ţi spui că obiectivul fundamental al artei este 
invocarea definitivei şi tămăduitoarei linişti - şi că simbolismul 
conţinut în forme şi tipare nu e decât un cadru de referinţă prin 
care, ca într-o oglindă, poţi întrezări ideea unui univers paşnic, 
un univers îndrăgostit de el însuşi. Şi atunci, „cu fiecare 
răsuflare a ta vei alăpta universul”, ca pe un prunc. Trebuie să 
învăţăm să citim printre rânduri, printre vieţi. 

Liza obişnuia să spună: „Dar însăşi perfecțiunea lui ne face să 
gândim că va ajunge la un sfârşit”. Avea dreptate; dar femeile 
nu pot accepta timpul şi dictatul clipei prefiguratoare de moarte. 
Ele nu-şi dau seama că o civilizaţie nu-i decât o mare metaforă 
care descrie aspiraţiile sufletului individual într-o formă colectivă 
- aşa cum ar putea face un roman sau un poem. Lupta se 
îndreaptă întotdeauna spre un mai mare grad de conştienţă. 
Dar, vai! Civilizaţiile mor de îndată ce devin conştiente de ele 
însele. Incep să înţeleagă, îşi pierd curajul, dispare propulsia 
mobilului inconştient. Şi, disperate, încep să se imite singure, în 
oglindă. Ceea ce-i lipsit de sens. Dar, desigur, toate astea 
ascund o capcană? Da, capcana e Timpul. Spaţiul este o noţiune 
concretă, dar Timpul e abstract. În țesutul cicatrizat al marelui 
poem al lui Proust, se poate vedea limpede lucrul ăsta; dar 
opera lui Proust constituie înalta academie a conştiinţei-de-timp. 
Refuzând să mobilizeze semnificaţia timpului, a fost nevoit să 
recadă în memorie, străbuna speranţei! 

Ah! Dar, fiind evreu, Proust avea speranţă - şi o dată cu 
speranţa vine şi irezistibila dorinţă de a te amesteca în mersul 
lucrurilor. Pe când noi, celții, ne însoţim cu disperarea, singura 
care zămisleşte râsul şi deznădăjduita romanţă a celor pe veci 
lipsiţi de nădejde. Noi năzuim să atingem ceea ce-i de neatins şi 
nu ne e sortită decât o căutare fără de sfârşit. 

Pentru el, expresia mea: „prelungirea copilăriei în artă”, ar fi 
fost lipsită de sens. Frate Bou, trambulina de pe care sari, 
trapezul se găseşte chiar în stânga acestei poziţii. Un salt pe 
firmament, către un nou statut - dar bagă de seamă să nu-ți 
scape bara! 


De ce oare nu recunosc ei în lisus pe marele umorist, marele 
comedian care a fost? Sunt convins că două treimi din predicile 
lui sunt glume, petarde zgomotoase, în maniera lui Chuang Tzu. 
Generaţii de mistagogi şi de pedanţi au făcut ca sensul iniţial să 
se piardă. Sunt sigur de lucrul ăsta, pentru că lisus trebuie să fi 
ştiut că adevărul dispare de îndată ce-i dai grai. Adevărul poate 
fi doar transmis, dar nu enunțat; şi ironia e singura armă care 
slujeşte acestui scop. 

Sau haide să luăm un alt aspect al lucrurilor; chiar tu, cu un 
minut în urmă, mi-ai vorbit despre sărăcia simțului nostru de 
observaţie în ceea ce-i priveşte pe alţii - limitele văzului însuşi. 
Frumos spus! Dar, tălmăcit în termenii spiritului, ajung la 
imaginea omului ce scotoceşte prin toată casa, căutându-şi 
ochelarii pe care şi i-a înălţat pe frunte. A vedea este a imagina. 
Şi, Frate Bou, ce ne-ar putea oferi o mai potrivită ilustrare decât 
felul tău de a o vedea pe Justine, iluminat intermitent de 
semnalele electrice ale imaginaţiei? Bineînţeles, nu e aceeaşi 
femeie care începuse să mă asedieze pe mine şi care a fost 
izgonită de râsul meu sardonic. Acolo unde tu vedeai duioşie şi 
farmec, eu vedeam duritate calculată, pe care n-o simula, 
pentru că era realmente suscitată de tine. Toată vorbăria ei cu 
glas răguşit, nevoia de a-şi exterioriza isteria îmi evoca un 
bolnav în delir care-şi smulge cearşafurile de pe el. Necesitatea 
violentă de a incrimina viaţa, de a-şi explica stările sufleteşti, 
îmi sugerau un cerşetor care încearcă să-ţi stârnească mila 
dezgolindu-şi rănile. În prezenţa ei, îmi venea întotdeauna să 
mă scarpin mental. Şi totuşi, existau multe laturi de admirat la 
ea şi am îngăduit curiozităţii mele să-i exploreze, cu oarecare 
simpatie, contururile caracterului - configuraţia unei nefericiri 
care era autentică, deşi degaja un miros de vopsea proaspătă. 
De pildă, copilul! 

„Bineînţeles că mi-am găsit fetiţa, mi-a spus. De fapt, 
Mnemjian a găsit-o. Într-un bordel de copii. Dar a murit de nu 
ştiu care boală, poate de meningită. Darley şi Nessim au venit 
să mă smulgă de acolo. Mi-am dat seama, dintr-o dată, că nu 
suportam ideea de a o fi găsit; tot timpul cât o căutasem, mă 
alimentasem cu speranţa. Dar când am găsit-o şi încă moartă, 
m-am pomenit brusc lipsită de orice scop. Am recunoscut-o, dar 
eul meu cel mai lăuntric continua să ţipe că nu-i adevărat şi 
refuza să recunoască, deşi, în mod conştient, ştiam că e ea.” 


Acest amestec de emoţii contradictorii mi s-a părut atât de 
interesant, încât l-am notat în carnetul meu, între un poem şi o 
reţetă de turtă cu miere pe care mi-a dat-o El Kalef. L-am 
clasificat după cum urmează: 


= 


Uşurare stârnită de încheierea căutării. 

Disperare stârnită de încheierea căutării; lipsa unui mobil în 
viaţă. 

Oroare pricinuită de moarte. 

Uşurare pricinuită de moarte. (Ce viitor ar fi putut avea?) 
Intensă ruşine (pe asta n-o înţeleg). 

Preferinţa de a continua o căutare inutilă, decât de a accepta 
adevărul. 

7. Preferinţa de a continua să nutrească speranţe false. 


N 


Dra 0 


O uimitoare colecţie de crâmpeie, menite să figureze printre 
analectele unui poet muribund! Dar iată unde voiam să ajung. 
Mi-a spus: „Desigur, nici Nessim, nici Darley nu au observat 
nimic. Bărbaţii sunt atât de proşti, niciodată nu observă nimic. 
Aş fi reuşit poate să uit totul şi să continuu a visa că nu am 
găsit-o cu adevărat, dacă n-ar fi fost Mnemjian care-şi cerea 
recompensa şi care era atât de convins de adevărul descoperirii 
lui, încât a făcut un tărăboi îngrozitor. Balthazar a început să 
vorbească despre o autopsie. Am fost destul de nebună încât să 
mă duc la el la clinică şi să-i ofer o mită ca să declare că nu-i 
copilul meu. Balthazar amuţise de uimire, îi ceream să dezmintă 
un adevăr despre care ştiam foarte bine că-i perfect adevărat, 
numai ca să nu fiu nevoită să-mi schimb percepția asupra 
lucrurilor. Dacă preferi, nu voiam să fiu lipsită de durerea mea. 
Doream să continue - şi să continuu şi eu pasionata căutare a 
ceea ce nu cutezam să găsesc. Ba chiar am reuşit să-l 
înspăimânt pe Nessim şi, datorită uneltirilor mele, i-am stârnit 
bănuielile în legătură cu seiful lui particular. Aşa încât 
chestiunea a trecut neobservată şi multă vreme am continuat, 
automat, căutarea, până când am reuşit să suport, în mine 
însămi, povara adevărului şi să mă împac cu el. Revăd totul atât 
de limpede, divanul, casa dărăpânată!” 

In acest punct îşi lua una dintre expresiile ei cele mai 
frumoase, pe cea de intensă tristeţe şi îşi împreuna mâinile 
peste sâni. Vrei să-ţi spun ceva? O bănuiam că minte; un gând 


nedemn, dar... eu sunt o fiinţă nedemnă. 

Eu: Te-ai mai întors în locul acela? 

Ea: Nu. Am vrut în nenumărate rânduri să mă duc, dar n-am 
îndrăznit. (S-a înfiorat uşor.) În memoria mea, m-am ataşat de 
un divan ponosit. Probabil că mai există pe undeva. Vezi tu, încă 
mai sunt pe jumătate convinsă că totul n-a fost decât un vis. 

Pe dată, mi-am luat în minte pipa, vioara şi şapca, asemenea 
unui adevărat Sherlock Holmes. Am fost întotdeauna un om care 
vrea să vadă totul la faţa locului. „Să mergem acolo!” i-am spus, 
plină de vioiciune. „În cel mai rău caz, gândeam eu, o asemenea 
vizită va avea un efect de purgare”. Era, într-adevăr, lucrul cel 
mai practic pe care i-l puteam sugera şi, spre surprinderea mea, 
s-a ridicat imediat şi şi-a îmbrăcat mantoul. Am pornit în tăcere, 
la braţ, spre periferiile vestice ale oraşului. Era nu ştiu ce 
sărbătoare în cartierul arab, care strălucea de lumini şi de 
steaguri. O mare mătăsoasă, nori pufoşi, cocoţaţi în înalturi şi o 
lună bosumflată ca un arhimandrit de altă credinţă. Miros de 
peşte, de nucşoară, de măruntaie la frigare, împănate cu usturoi 
şi pătrunjel. Aerul vibra de icnetul mandolinelor, care-şi 
scărpinau în întuneric micile lor suflete, de parcă le năpădiseră 
puricii - se scărpinau până la sânge în păduchelniţa nopţii. 
Atmosfera era compactă. Şi fiecare răsuflare o perfora. O 
simţeai intrându-ţi şi ieşindu-ţi din plămâni, ca din nişte foaie de 
piele. Ehei! Cât sunt de lugubre lumina şi larma asurzitoare, îmi 
spuneam. Şi să mai vorbeşti despre romantismul orientului! 
Daţi-mi hotelul Metropole din Brighton - accept schimbul la orice 
oră din zi şi din noapte. Am traversat cu paşi repezi zona 
iluminată. Justine înainta ferm, cu bărbia în piept, cufundată în 
gânduri. Apoi, treptat, străzile au devenit mai întunecoase, 
voalate de umbre violete, mai strimte, mai strâmbe şi mai 
întortocheate. În cele din urmă, am ajuns la un maidan luminat 
doar de stele. Într-un colţ, o clădire părăginită, un soi de baracă 
mare. Acum Justine păşea încet, cu mai puţină siguranţă. A 
bâjbâit o uşă. Mi-a spus în şoaptă: „Casa-i ţinută de bătrânul 
Mattrawi. E țintuit la pat. Uşa-i întotdeauna deschisă. Dar din 
patul lui, urmăreşte orice mişcare - nu-i scapă nimic. la-mă de 
mână!” Eu n-am fost niciodată un cavaler neînfricat şi 
mărturisesc că am încercat o stare de nelinişte când ne-a 
înfăşurat bandajul beznei absolute. Mâna Justinei era fermă şi 
rece, vocea sigură, lipsită de dramatism, netrădând nici emotie, 


nici teamă. Mi s-a părut că aud fojgăială de şobolani în lemnăria 
putredă din jur, care părea a fi însăşi carcasa nopţii. (Odată, în 
timpul unei furtuni care m-a prins între ruine, şobolanii au ieşit 
la suprafaţă: trupurile grase, ude, lucioase fulgerau peste tot, în 
timp ce se ospătau din mormanele de gunoi.) „Doamne 
Dumnezeule, te rog gândeşte-te că, deşi sunt un poet englez, 
nu merit să fiu devorat de şobolani”, mă rugam în sinea mea. 
Am pornit orbeşte, pe un lung coridor de întuneric; scândurile 
din podeaua mâncată scrâşneau sub paşii noştri; ici-colo, lipsea 
câte o scândură şi mă întrebam dacă nu păşim peste însuşi hăul 
cel fără de fund. Aerul mirosea a cenuşă udă şi a sudoare de 
piele neagră. Un miros total diferit de cel al sudorii de piele albă. 
Însuşi întunericul asuda - de ce nu? Întunericul are, probabil, 
pielea lui Othello. Fiind un fricos, am simţit pe dată nevoia să 
mă duc la toaletă, dar am strivit gândul ca pe un gândac. Băşica 
n-are decât să mai aştepte. Am mers înainte şi apoi am cotit pe 
după o... bucată de întuneric pardosită cu scânduri putrede. Mi- 
a şoptit brusc: „Cred că aici e!” şi a împins o uşă care dădea în 
altă bucată de beznă opacă. Dar era, probabil, o încăpere destul 
de mare, pentru că ne-a izbit un aer răcoros. Simţeam spaţiul, 
deşi nu puteam vedea nimic. Amândoi am inhalat adânc. 

„Da”, a şoptit ea din nou, visătoare, şi, după ce s-a scotocit 
prin poşeta de catifea, a aprins un chibrit. Era o cameră înaltă, 
atât de înaltă, încât părea să aibă un tavan de întuneric, în ciuda 
flăcării galbene, tremurătoare, a chibritului; o fereastră imensă, 
cu coli de geam spart, lăsa să pătrundă lumina palidă a 
stelelor. Pereţii erau acoperiţi cu mucegai coclit şi zugrăveală 
scorojită, iar unica lor podoabă consta în amprentele albastre 
ale unor mâini mici, care alergau de jur împrejur, la întâmplare. 
De parcă o ceată de pigmei muiaţi în vopsea albastră ar fi 
înnebunit şi s-ar fi apucat să galopeze în mâini, pe pereţi. În 
centru, tras puţin spre stânga, trona un divan mare, sinistru, 
plutind peste tenebre ca un catafalc viking; relicva bine 
mestecată, ciuruită de găuri, a vreunui calif otoman. Chibritul s- 
a stins. 

„Aici e!”, a repetat Justine şi vârându-mi în mână cutia de 
chibrituri, s-a îndepărtat. Când am aprins alt băț, am văzut-o 
ghemuită lângă divan, cu faţa lipită de tapiserie, mângâindu-l 
tandru cu palma. Era perfect liniştită. L-a mângâiat cu mişcări 
lente, voluptuoase, pe urmă şi-a încrucişat mâinile pe el, 


evocându-mi o leoaică trântită peste pradă. Scena avea o 
stranie tensiune, care nu se reflecta însă pe faţa ei. („Fiinţele 
omeneşti sunt ca nişte tuburi de orgă, mi-am spus. Tragi de un 
registru marcat «Amant» sau «Mamă» şi emoţiile dorite se 
revarsă: lacrimi sau suspine sau mângâieri. Uneori încerc să mă 
gândesc la noi mai curând ca la nişte mecanisme condiţionate 
decât ca la făpturi omeneşti. Noţiunea asta de suflet individual 
nu ne-a fost oare grefată de greci în speranţa nesăbuită că, 
datorită însăşi frumuseţii ei, o «să prindă» - aşa cum se spune 
despre un vaccin? Că ne-am putea înălța până la dimensiunea 
conceptului şi am reuşi să captăm flacăra cerească în fiecare 
dintre inimile noastre? Şi a prins, sau nu? Cine poate spune? 
Unii dintre noi o mai păstrează, sub titlul de vestigiu. Poate 
câ...) 

„Ne-au auzit” a spus Justine. 

De undeva, din beznă, s-a auzit un slab mormăit de voci şi 
apoi tăcerea s-a umplut brusc de lipăit de picioare goale pe 
scânduri putrede. In flacăra agonizantă a chibritului am văzut, 
venind de foarte departe, o rază de lumină - ca o portiţă 
îndepărtată de cuptor, deschisă în ceruri. Pe urmă glasuri, 
glasuri de furnici! Fetiţele intraseră pe un soi de ferestruică sau 
trapă tăiată în întuneric, în cămăşile lor de noapte din pânză şi 
cu feţe absurd de ofilite. Cu inele pe degete şi zurgălăi la 
picioare. „Oriunde va merge, de muzică va avea parte!” Una 
dintre ele purta un muc de candelă plutind într-o farfurioară cu 
ulei. Au început să zumzăie nazal în jurul nostru, întrebându-ne 
cu o francheţe stupefiantă ce anume doream să ne facă - dar au 
rămas surprinse văzând-o pe Justine aşezată lângă catafalcul 
viking, cu faţa (acum zâmbitoare), pe jumătate întoarsă spre 
ele. 

„Cred c-ar trebui să plecăm” i-am spus pe o voce joasă, 
pentru că aceste apariţii miniaturale miroseau îngrozitor şi 
manifestau tendinţa neplăcută de a-şi înnoda braţele scheletice 
în jurul mijlocului meu, ademenindu-mă şi dezmierdându-mă. 
Dar Justine s-a întors spre una dintre ele şi i-a spus: „Adu lumina 
aici, ca să putem vedea cu toţii!” Şi când lumina a fost aşezată 
în mijlocul camerei, s-a răsucit brusc, încrucişându-şi picioarele 
sub ea şi, cu vocea cântată şi tărăgănată a povestitorilor 
ambulanți a intonat: 

„Adunaţi-vă în jurul meu, Allah să vă binecuvânteze. Şi 


ascultați minunile din povestea pe care am să v-o povestesc”. 

Efectul cuvintelor a fost magnetic; s-au grupat în jurul ei, ca 
un zbor de frunze moarte în vânt, strângându-se una-n alta. 
Câteva s-au căţărat pe vechiul divan, chicotind şi îmbrâncindu- 
se cu veselie. Şi, cu aceeaşi voce bogată, triumfătoare, saturată 
de lacrimile nevărsate, Justine a început iar să vorbească pe 
tonul povestitorului profesionist: 

„Ah, ascultaţi-mi cuvintele, voi care credeţi în adevăr şi vă voi 
depăna povestea despre Yuna şi Aziz, despre floarea cu multe 
petale a marii lor iubiri şi despre năpasta care a căzut asupră-le 
din pricina lui Abu Ali Saraq el-Măâza. A fost odată, pe vremea 
marelui Calif, când multe capete se rostogoleau şi oştirile 
porneau în marş...” 

Era un soi de poezie sălbatică, potrivită cu acel loc şi acel 
ceas - micul cerc de chipuri veştede, divanul, flacăra 
pâlpâitoare; şi cadenţele straniu de captivante ale limbii arabe, 
cu imagistica ei de damasc greu încrustat, cu brocartul 
aliteraţiilor repetitive, cu accentele nazale, rezonante, îi 
conferea o laică splendoare care mi-a umplut ochii de lacrimi - 
lacrimi avide! Ce hrană îmbelşugată pentru suflet! Mă gândeam 
la merindele sărăcăcioase cu care noi, modernii, ne hrănim 
cititorii. Contururi epice, asta avea povestea! Eram invidios. Cât 
de bogate erau aceste mici cerşetoare! O invidiam şi pe Justine 
pentru publicul ei. Ca să vorbim de capacitatea artei de a 
suspenda gândirea! Fetiţele se scufundau în imaginile poveştii 
ca nişte fire cu plumb. Le puteai percepe sufletele, ivindu-se la 
suprafaţă ca nişte şoricei din găurile lor şi răspândindu-se pe 
măştile acelea fardate, în expresii de uimire, de aşteptare, de 
bucurie. În pata de lumină lividă, chipurile lor exprimau o teribilă 
autenticitate. Puteai să le prefigurezi, aşa cum aveau să arate 
ca adulte - vrăjitoarea, soţia cumsecade, bârfitoarea, scorpia. 
Poezia le despuiase până la os, îngăduind adevăratei lor naturi 
să înflorească în expresii care le portretizau fidel micile spirite 
închircite. 

Cum aş fi putut să n-o admir pe Justine, oferindu-mi unul 
dintre cele mai semnificative şi mai memorabile momente din 
viaţa mea de scriitor? l-am înconjurat umerii cu braţul şi m-am 
aşezat, la fel de vrăjit ca şi fetiţele, urmărind lungile curbe 
sinuoase ale poveştii nemuritoare, care se despletea în faţa 
ochilor noştri. 


Când, în cele din urmă, basmul s-a sfârşit, n-au mai vrut să se 
despartă de noi. Se agăţau de Justine, cerându-i încă o poveste. 
Câteva o apucaseră de tivul fustei, sărutându-i-l, într-un gest de 
implorare. „Nu mai avem timp, le-a răspuns Justine, zâmbindu-le 
senin. Dar am să mai vin, drăguţele mele!” Aproape că nici nu s- 
au uitat la banii pe care i-a împărţit, dar s-au ţinut în coloană 
după noi, de-a lungul coridoarelor întunecate, până în bezna de 
afară. Când am ajuns la colţ, am aruncat o privire îndărăt, însă 
n-am putut desluşi decât un mănunchi de umbre. Şi-au luat 
rămas-bun de la noi cu glasuri care-ţi sfâşiau inima. Am 
străbătut într-o tăcere profund satisfăcută oraşul părăginit, 
măcinat de timp, până când am ajuns la faleza răcoroasă; am 
rămas mult timp acolo, rezemându-ne de parapetul din piatră 
rece şi fumând, fără să ne spunem nimic. In cele din urmă, 
Justine şi-a întors spre mine faţa cu o expresie de extremă 
lasitudine şi mi-a murmurat: „Condu-mă acasă. Sunt frântă de 
oboseală!” Ne-am urcat într-o trăsură hodorogită şi am pornit 
de-a lungul Cornişei, legănându-ne calm, ca doi bancheri care se 
întorc de la un consiliu. „Cred că suntem cu toţii în căutarea 
secretului creşterii!” a fost tot ce mi-a spus la despărţire. 

O remarcă destul de ciudată ca formulă de salut. Am urmărit- 
o în timp ce urca, obosită, treptele casei şi îşi căuta cheile în 
poşetă. Eram încă îmbătat de povestea despre Yuna şi Aziz! 

Frate Bou, ce păcat că nu vei avea niciodată prilejul să 
parcurgi toată această plicticoasă pălăvrăgeală a mea: m-ar 
amuza să-ţi văd mutra nedumerită în timp ce le citeşti. M-ai 
întrebat o dată de ce se străduie întruna artistul să satureze 
lumea cu propriile-i angoase? Intr-adevăr! Am să-ţi ofer o altă 
formulă: gongorism emoţional! Am strălucit întotdeauna în 
confecţionarea frazelor politicoase. 


Singurătate şi dorinţă, 

O, împărat al muştelor, în ţara ta lipsită de credinţă 
Sunt cea mai cruntă umilinţă. 

Vino în patu-mi, dragă, te vreau toată, 

Şi vezi să fie uşa bine ferecată. 

Nu pot să te iubesc aşa cum aş dori, 

Când sunt iubit, eu nu mai pot iubi. 


Şi, mai târziu, în timp ce hoinăream fără nicio ţintă, peste cine 


crezi că am dat? Peste Pombal care se cam clătina pe picioare, 
venind de la Cazino cu o oală de noapte plină de bancnote şi cu 
o ucigătoare sete de un ultim pahar de şampanie, pe care l-am 
băut împreună la Etoile. Ciudat, dar n-am avut niciun chef de 
femei în noaptea aceea; nu ştiu cum, Yuna şi Aziz îmi baraseră 
calea. M-am întors împleticindu-mă la hotelul Mount Vulture, cu 
o sticlă în buzunarul impermeabilului, ca să mă confrunt o dată 
în plus cu paginile cărţii mele, pornită sub o stea nefastă şi care, 
peste douăzeci de ani, va fi pricina multor păruieli în clasele mici 
din şcolile noastre. Mi se părea a fi un dar oribil pentru 
generaţiile încă nenăscute; aş fi preferat să le las ceva precum 
Yuna şi Aziz, dar de la Chaucer încoace n-a mai fost posibilă 
asemenea performanţă; să fie oare de vină sofisticarea 
publicului laic? Amintirea tuturor acelor funduri mici, unduitoare, 
m-a făcut să închid caietul cu un pocnet furios. Oricum, 
şampania e o băutură reconfortantă şi m-a ajutat să nu mă las 
pradă deznănejdii. Atunci, Frate Bou, am dat peste biletul pe 
care mi-l strecuraseşi pe sub uşă mai devreme în acea seară: o 
scrisoare prin care mă lăudai pentru noua mea culegere de 
poeme editată de Anvil (o greşeală de tipar la fiecare vers); şi, 
scriitorii fiind ceea ce sunt, ai crescut teribil în ochii mei şi am 
ridicat paharul în cinstea ta. Deveniseşi pentru mine un critic de 
mare discernământ; şi, o dată în plus, m-am întrebat cu 
exasperare de ce naiba nu mi-am pierdut mai mult timp cu tine? 
Era într-adevăr o neglijenţă din partea mea. In timp ce 
adormeam, mi-am făcut o însemnare în minte să te invit a doua 
zi la cină în oraş şi să-ţi vorbesc până o să te năucesc - despre 
scris, bineînţeles, despre ce altceva aş putea să-ţi vorbesc? Ah! 
Asta-i buba. Din moment ce eşti scriitor, rareori eşti şi vorbitor; 
ştiam prea bine că, mut ca Goldsmith, voi sta cu mâinile 
cuibărite la subsuori în timp de tu vei susţine toată dezbaterea. 
In somn, am dezgropat o mumie cu buze roşii ca petala de 
mac, îmbrăcată în rochia albă, lungă, ca de mireasă, a păpuşilor 
de zahăr arabe. Mi-a zâmbit, dar a refuzat să se trezească, cu 
toate că am sărutat-o şi i-am murmurat cuvinte îmbietoare. O 
singură clipă şi-a întredeschis ochii; pe urmă însă, pleoapele i s- 
au închis din nou şi s-a cufundat în somnul surăzător. l-am şoptit 
numele, care era Yuna, dar s-a prefăcut pe nesimţite în Liza. Şi 
cum osteneala mea era zadarnică, am îngropat-o iarăşi printre 
dunele mişcătoare, unde (cum vântul le dăltuieşte întruna alte 


contururi) nu va rămâne nici urmă de mormânt. În zori m-am 
deşteptat şi am luat o trăsură până la plaja Rushdi, ca să-mi 
clătesc mintea în apele mării matinale. Pe plajă nu mai era 
ţipenie de om, în afară de Clea, care se afla în celălalt capăt; 
purta un costum de baie albastru şi minunatul ei păr îi flutura pe 
umeri: o blondă siluetă botticelliană. l-am făcut semn cu mâna 
şi mi-a răspuns tot printr-un semn, dar nu a manifestat nicio 
dorinţă de a se apropia şi de a sta de vorbă, fapt pentru care i- 
am fost recunoscător. Zăceam întinşi, la câteva sute de metri 
unul de celălalt, fumând, uzi ca nişte foci. M-am gândit o clipă la 
culoarea de cafea prăjită a cărnii ei, vara şi la puful de pe 
tâmple, platinat de soare până la nuanțele cenușii. Am inhalat-o, 
în chip metaforic, ca pe o aromă de cafea proaspăt măcinată, 
visând la pulpele ei albe, moarate de vinişoare albastre! Mă rog, 
mă rog... ar fi meritat să-mi dau osteneală cu ea, dacă n-ar fi 
fost atât de frumoasă. Dar strălucirea luminii din privirea ei te 
expune nud, drept care am simţit nevoia să mă adăpostesc. 

Nu-i poţi cere să-şi bandajeze ochii, ca să poţi face dragoste 
cu ea! Şi totuşi... ca bărbaţii care-şi pun, când se culcă, un 
ciorap negru peste ochi. Uite, două fraze în care am repetat 
substantivul „ochi”. Unde o să ajungă bietul Pursewarden? 


Proza lui stârnea ispite 
In feluritele clase. 


Frazele i-au fost izgonite, 
Ca nocive pentru mase. 


Cărţile i-au fost categorisite 
Printre primejdiile crase. 
Anglie, deschide ochii! 


Frate Bou, aşa-zisul act al trăirii nu este, de fapt, decât un act 
al imaginaţiei. Lumea - pe care o vizualizăm întotdeauna ca 
„lumea exterioară”, nu se supune decât în faţa explorării de 
către tine însuţi. Confruntat cu acest crud, dar necesar paradox, 
poetul se pomeneşte că i-au crescut, aripioare şi o coadă de 
peşte, ca să poată înota mai bine împotriva curentului 
noniluminismului. Ce ar putea să apară drept un arbitrar act de 
violenţă, nu este decât contrariul acestuia, pentru că, 


răsturnând procesul, aşa cum face, el uneşte tumultul năvalnic, 
nepăsător, al umanităţii, cu plenitudinea calmă, senină, 
nemişcată, inodoră şi insipidă din care-şi extrage esenţa 
mobilurilor. (Da, dar când înţelegi, te doare!!) Dacă artistul ar 
trebui să-şi abandoneze rolul, orice speranţă de a găsi un punct 
de sprijin pe suprafaţa lunecoasă a realităţii ar fi pierdută şi tot 
ce există în natură ar dispărea. Dar acest act, actul poetic, va 
înceta să fie necesar, atunci când fiecare dintre noi va putea să-l 
făurească singur. Şi ce ne împiedică? Ai să întrebi. Ei bine, 
teama firească de a ne părăsi jalnica moralitate raţionalizată - 
pentru că saltul poetic despre care vorbesc eu se găseşte de 
cealaltă parte a ei. E înfricoşător numai pentru că refuzăm să 
recunoaştem în noi oribilele capete de gorgonă care 
împodobesc stâlpii totemici ai bisericilor noastre - asasinii, 
mincinoşii, adulterinii şi aşa mai departe. (Odată recunoscute, 
măştile astea de mucava îşi pierd trăsăturile.) Oricine cutează 
să execute saltul misterios în realitatea heraldică a vieţii poetice 
descoperă că adevărul îşi are propria lui moralitate implicită. 
Nu-i nevoie să mai porţi un bandaj suspensor, pe penumbra 
acestei specii de adevăr, îţi poţi permite să uiţi de moralitate, 
pentru că e un fel de donnée”, o parte din ansamblu şi nu o 
frână, o inhibiţie. Există ca să fie trăită şi nu doar gândită. Ah, 
Frate Bou, toate astea îţi vor părea foarte îndepărtate de 
preocupările „pur literare” care te frământă; şi totuşi, până n-ai 
să pătrunzi cu secera ta şi în acest colţ de ogor, recolta-ţi 
lăuntrică n-o să se coacă şi n-ai să-ţi poţi îndeplini menirea aici, 
pe pământ. 

„Dar ce trebuie să fac?” mă întrebi plângăreţ. Ei, cu 
întrebarea asta m-ai încuiat, căci operaţia diferă de la individ la 
individ. lţi sugerez doar că nu eşti încă suficient de disperat, 
suficient de hotărât. Undeva, în miezul tău, spiritul trândăveşte. 
Pe de altă parte, la ce bun să te lupţi? 

Dacă e să ţi se întâmple ceva, se va întâmpla de la sine. 
Poate că ai dreptate să tândăleşti în aşteptare. Eu unul am fost 
prea orgolios. Am simţit nevoia să iau de coarne problema vitală 
a dreptului meu câştigat prin naştere. În cazul meu, m-am bazat 
pe un act de voinţă. Aşa încât, oamenilor de acelaşi fel cu mine, 
le spun: „Forţaţi lacătul, sfărâmaţi poarta! Priviţi cu îndrăzneală, 
sfidaţi,  combateţi Oracolul pentru a deveni «poetul», 


38 Un fapt dat (fr.). 


cutezătorul!” 

Dar îmi dau seama că încercarea poate îmbrăca orice formă, 
ba chiar, în lumea fizică, poate să ia şi înfăţişarea unui pumn 
între ochi sau a câtorva rânduri mâăzgălite cu creionul pe dosul 
unui plic uitat într-o cafenea. Realitatea heraldică te poate ataca 
din orice parte, de deasupra sau de dedesubt: nu are preferinţe. 
Dar, fără ea, enigma va dăinui. Poţi străbate lumea în lung şi-n 
lat, poţi coloniza toate cotloanele globului cu scrierile tale, fără 
ca tu însuţi să-ţi poţi auzi vreodată propriul glas. 


Partea a IV-a 

M-am pomenit că citeam aceste pasaje din însemnările lui 
Pursewarden cu toată atenţia şi amuzamentul pe care le 
meritau şi fără să simt nevoia de „a-i ierta păcatele” - ca să 
folosesc cuvintele Cleei. Dimpotrivă, găseam observaţiile lui 
pline de acuratețe şi toate cravaşele şi biciurile cu care-mi 
şfichiuia imaginea erau justificate. Ba chiar socoteam că e util şi 
salutar să te vezi portretizat, cu sinceritate muşcătoare, de o 
persoană pe care o admiri. Totuşi, mă surprindea oarecum 
faptul că nu mă simţeam câtuşi de puţin rănit în amorul propriu. 
Nu numai că n-aveam usturimi, dar izbucneam chiar în râs, din 
când în când, la vorbele lui de duh; şi m-am trezit răspunzându-i 
în şoaptă, adresându-mă lui de parc-ar fi fost prezent, în faţa 
mea, proferând şi nu aşternând pe hârtie adevărurile acelea 
atât de puţin digerabile. „Ah, pezevenghiule! Îi murmuram 
printre dinţi. Las’ că-ţi arăt eu ţie!” Ca şi cum într-un viitor 
apropiat aş fi putut să-i cer socoteală, să mă răfuiesc cu el! M- 
am simţit tulburat când, înălţând capul, mi-am dat brusc seama 
că Pursewarden trecuse îndărătul cortinei, dispăruse din scenă; 
era totuşi pregnant prezent, răsărind de peste tot, cu acel bizar 
amestec de forţă şi slăbiciune din care se alcătuia caracterul lui 
enigmatic. 

— Ce te face să râzi? mă întrebă Telford, mereu gata să guste 
o glumă de birou, cu condiţia să aibă o poantă morbidă. 

— Un carnet de însemnări. 

Telford era un bărbat solid, care purta haine prost croite şi un 
papion albastru cu picăţele. Avea o faţă străbătută de vinişoare 
roşii, din acelea care se rup uşor sub lama briciului; drept care 
mereu arbora câte un mic smoc de vată pe bărbie sau lângă 
ureche, lipit de câte o tăietură. Era întotdeauna volubil, 
debordând de falsă bonomie şi dându-ţi impresia că se luptă 
continuu cu dantura prost fixată. Clămpănea şi hăpăia, muşcând 
căluşuri imaginare, înghițind îmbucături moi şi deschizând gura 
ca un peşte, în timp ce-şi lansa glumele sau râdea de propriile 
lui vorbe hazoase, scuturându-se ca un om călare pe o bicicletă 
fără pneuri; felia de dantură de sus îi sălta în gingii. 

— Ce să-ţi spun, fruct răscopt, asta a fost bună de tot! 
Exclama mereu. 

Il socoteam un colocatar suportabil al biroului pe care-l 
împărţeam la departamentul de cenzură; nu eram prea copleșiți 


de muncă, dar el, având o practică îndelungată, era întotdeauna 
gata să-mi ofere un sfat sau o mână de ajutor, îmi plăceau şi 
poveştile pe care le repeta la nesfârşit, despre miticele „zile de 
altădată”, când el, micul Tommy Telford, era un personaj de 
mare importanţă, al doilea, ca rang şi ca putere, după marele 
Maskelyne, actualul nostru şef. Se referă întotdeauna la el 
numindu-l „Generalul”; şi ţine să sublinieze că departamentul, 
care era pe vremuri Biroul de Informaţii în problemele arabe, a 
cunoscut zile de măreție şi că în prezent a fost retrogradat la 
rangul de simplu departament care se ocupă cu fluxul şi refluxul 
corespondenţei civile din Orientul Mijlociu. Un rol meschin, 
comparat cu problemele de „Espionnage”, cuvânt pe care-l 
pronunţă în patru silabe distincte. 

Poveştile despre un trecut glorios, apus pe vecie, fac parte din 
ciclul homeric, ca să spun aşa, al vieţii de birou: sunt recitate cu 
nostalgie în timpul pauzelor dintre două rafale de muncă, sau în 
după-amiezele când vreun mic incident neplăcut, ca de pildă 
defectarea unui ventilator, face imposibilă orice încercare de a-ţi 
concentra gândurile în încăperea aceea înăbuşitoare. De la 
Telford am aflat despre lungul război intestin dintre 
Pursewarden şi Maskelyne - un război care s-a continuat, într-un 
fel, pe alt plan, între taciturnul General şi Mountolive, pentru că 
Maskelyne ţinuse cu tot dinadinsul să se întoarcă la viaţa 
militară şi să lepede hainele civile. Dorinţa i-a fost zădărnicită. 
Mountolive, îmi explica Telford cu o avalanşă de suspine 
(agitându-şi mâinile  butucănoase, crăpate, împănate cu 
ciorchini de vine albastre, umflate ca prunele într-o plăcintă), 
Mountolive îi „contactase” pe cei de la Ministerul de Război şi-i 
convinsese să nu accepte demisia lui Maskelyne. Trebuie să 
spun că Generalul, pe care-l văd cel mult de două ori pe 
săptămână, îţi lasă o impresie de furie mocnită, posomorâtă, 
provocată de faptul că e pironit într-un departament civil, în 
timp ce în deşert se întâmplă atâtea. De bună seamă, orice 
militar de carieră ar simţi la fel. 

— Vezi dumneata, îmi spune Telford cu candoare, când vine 
un război, ai o sumedenie de prilejuri de avansare, fruct răscopt, 
porţi în raniţă bastonul de mareşal. Şi Generalul are dreptul să 
se gândească la cariera lui, ca oricare dintre noi. Numai că 
pentru noi e altceva. Suntem civili înnăscuţi, ca să zic aşa. 

Telford petrecuse mulţi ani în Levant, ocupându-se cu 


comerţul de stafide în oraşe ca Zante şi Patras. Motivele care-l 
făcuseră să vină în Egipt rămâneau obscure. Poate că viaţa într- 
o mare colonie englezească să i se fi părut mai atrăgătoare. 
Doamna Telford era o răţuşcă durdulie, care-şi dădea cu ruj mov 
pe buze şi purta pălării ca nişte perniţe de ace. Nu prindea viaţă 
decât cu prilejul invitaţiilor la ambasadă, de ziua regelui. („Mavis 
adoră micile ei apariţii oficiale, le adoră!”) 

Dar dacă, până în prezent, în războiul administrativ cu 
Mountolive nu se înregistrase nicio victorie, spunea Telford, în 
schimb existau unele mici consolări care-i puteau oferi 
Generalului satisfacţii: pentru că şi Mountolive era băgat în 
aceeaşi oală. Asta-l făcea (pe Telford) „să râdă pe sub mustață” 
- o expresie pe care-o folosea adeseori. Se pare că şi Mountolive 
era la fel de nerăbdător să-şi părăsească postul şi ceruse în 
repetate rânduri un transfer din Egipt. Din nefericire, survenise 
războiul, cu politica lui de „înghețare a personalului”, iar 
Kenilworth, care nu-i era prieten ambasadorului, primise 
însărcinarea de a pune această politică în aplicare. Dacă 
Generalul era țintuit locului din cauza intrigilor lui Mountolive şi 
acesta era la fel de zdravăn țintuit prin numirea noului consilier 
în probleme de personal - țintuit „pe întreaga durată a 
războiului!” În timp ce-mi povestea toate astea, Telford îşi freca 
mâinile cu un gest onctuos. „E povestea cu înşelătorul înşelat, 
îmi spunea. Şi dacă vrei să ştii părerea mea, Generalul o să 
reuşească să scape mult mai uşor decât sir David. Ascultă ce-ţi 
spun eu, fruct răscopt!” O singură încuviinţare din cap solemnă 
era suficientă să-l asigure că-i adoptasem punctul de vedere. 

Telford şi Maskelyne erau uniţi printr-o legătură ciudată, care 
mă intriga. Militarul solitar, monosilabic şi acest volubil comis- 
voiajor - ce naiba puteau avea în comun? (Până şi numele lor, 
înscrise unul lângă celălalt pe statele de serviciu, îţi sugerau un 
duet de music-hall sau, mai curând, o respectabilă firmă de 
antreprenori de pompe funebre.) Şi totuşi cred că admiraţia era 
cea care-i lega pentru că, în prezenţa şefului nostru, Telford 
manifesta un entuziasm şi un respect grotesc, foindu-se în jurul 
lui aferat, preocupat, nerăbdător să-i anticipeze dispoziţiile şi să- 
şi câştige un cuvânt de aprobare. Răspunsurile „Da, sir”, „Nu, 
sir” ţâşneau năclăite de salivă printre dinţii săltăreţi, cu stupida 
regularitate a cucului care năvăleşte pe portiţa ceasornicului. 

Şi, în mod curios, linguşeala lui nu era falsă. Aveai realmente 


senzaţia că te afli în faţa unei poveşti de dragoste 
administrative, pentru că şi în absenţa lui Maskelyne, Telford 
vorbea despre el cu adâncă reverență, cu un profund cult-al- 
eroilor, alcătuit în părţi egale din admiraţie pentru rangul lui şi 
respect pentru caracterul şi puterea lui de judecată. Am 
încercat, din curiozitate, să-l văd pe Maskelyne cu ochii 
colegului meu, dar n-am reuşit să desluşesc în el altceva decât 
un militar anost şi bine crescut, cu capacităţi limitate şi acel 
accent afectat, blazat, al absolvenţilor şcolilor noastre înalte. Și 
totuşi... „Generalul este într-adevăr un om turnat în oţel”, îmi 
repeta Telford cu o emoție care aproape că-i umezea ochii. „E 
drept şi mândru ca un brad. Niciodată n-ai să-l vezi înjosindu-se 
să facă un lucru nedemn.” Poate să fi fost adevărat; oricum, 
însă, lucrul ăsta nu-l înălța pe şeful nostru în ochii mei. 

Telford îşi atribuise singur câteva îndatoriri mărunte pe care 
le executa pentru eroul lui - de pildă, să-i cumpere zilnic 
exemplarul din Daily Telegraph, vechi de o săptămână şi să-l 
depună, în fiecare dimineaţă, pe biroul marelui om. Străbătea cu 
paşi uşori podeaua lustruită din biroul gol al lui Maskelyne 
(pentru că Telford sosea foarte devreme la slujbă), de parcă s-ar 
fi temut să nu lase amprente de tălpi în urma lui. Pur şi simplu, 
plutea până la masa de lucru. Şi tandreţea cu care împăturea 
ziarul şi-i netezea cutele înainte de a-l aşeza, reverenţios, pe 
sugativa verde, îmi evoca o soţie devotată care-i oferă soţului 
cămaşa proaspăt scrobită şi călcată. 

La rândul său, Generalul accepta cu bunăvoință povara 
acestei admiraţii nedisimulate. De altfel, cred că puţini oameni i- 
ar fi putut rezista. La început, mă nedumerea faptul că, o dată 
sau de două ori pe săptămână, ne onora cu câte o vizită în 
birou, evident fără niciun scop precis şi se învârtea de la o masă 
la alta, uneori făcând câte o glumă insipidă dar neoficială - 
îndreptând vag, aproape timid, muştiucul pipei spre persoana 
lui, pentru a indica precis la adresa cui fusese destinată poanta. 
Şi totuşi, pe parcursul acestor vizite, faţa lui negricioasă, de 
ogar, cu labele de gâscă de sub ochi, nu-şi schimba nicio clipă 
expresia, glasul lui nu-şi modifica inflexiunile studiate. La 
început, după cum am spus, apariţiile lui mă nedumereau, 
pentru că Maskelyne nu-i nici pe departe un tip sociabil şi rareori 
poate discuta despre altceva în afară de problemele 
profesionale. Dar într-o bună zi am detectat în curbele lente, 


elaborate, pe care le trasa între mesele noastre, urmele unei 
cochetării inconştiente - mi-au sugerat felul în care păunul îşi 
desfoaie în faţa femelei evantaiul bătut cu ochi multicolori, sau 
felul în care, la o paradă a modei, un manechin descrie 
arabescuri menite să pună în valoare toaleta pe care o expune. 
Maskelyne venea în biroul nostru ca să fie admirat, ca să-şi 
etaleze în faţa lui Telford comorile lui de personalitate şi bună 
creştere. Era posibil, oare, ca această cucerire facilă să-i ofere o 
siguranţă lăuntrică de care era lipsit? Greu de spus. Şi totuşi, 
huzurea, mental, în admiraţia nelimitată a colegului său. Sunt 
convins că lucrul se petrecea absolut inconştient - reacţia unui 
om singuratic faţă de unicul său admirator sincer de pe lumea 
asta. În ce-l privea, fireşte, nu-i putea răspunde decât cu 
condescendenţa inerentă educaţiei sale. În sinea lui, îl 
dispreţuia pe Telford pentru că nu era un gentleman. „Bietul 
Telford!” rostea probabil, cu un oftat, când celălalt nu-l putea 
auzi, „Bietul Telford!” Tonul compătimitor sugera mila faţă de o 
persoană merituoasă, dar total lipsită de har. 

Aceştia au fost colegii mei de muncă, pe parcursul acelei veri 
sufocante şi tovărăşia lor nu mi-a ridicat niciun fel de problemă. 
Munca în sine era uşoară şi nu-mi tulbura spiritul. Aveam o 
funcţie modestă, care nu presupunea obligaţii mondene. In 
afara biroului, nu ne vizitam unii pe alţii. Telford locuia undeva 
pe lângă Rushdi, într-o vilă mică dintr-o suburbie, departe de 
centru, iar Maskelyne părea să se mişte arareori din camera lui 
lugubră de la ultimul etaj al hotelului Cecil. De îndată ce 
părăseam biroul, mă simţeam în stare să mi-l şterg cu totul din 
minte şi să-mi reiau viaţa de oraş, sau ce mai rămăsese din ea. 

Nici noua mea legătură cu Clea nu-mi crea dificultăţi, poate 
pentru că, în mod deliberat, amândoi evitam s-o definim prea 
precis, îngăduindu-i să-şi urmeze cursul firesc, să-şi împlinească 
singură destinul. De pildă, nu locuiam tot timpul la ea - pentru 
că, uneori, când lucra la un tablou, îmi cerea să-i las câteva zile 
de totală singurătate şi de reculegere pentru a-şi putea asimila 
subiectul. Aceste  interludii, care uneori se lungeau pe o 
săptămână şi mai bine, nu dăunau afecțiunii dintre noi, 
dimpotrivă, o intensificau şi o împrospătau. Câteodată, însă, 
după o asemenea înţelegere, ne întâlneam întâmplător şi, din 
pură slăbiciune, reluam legătura suspendată, înainte de 
expirarea termenului asupra căruia căzusem de acord. Nu era 


Uşor. 

Uneori, seara, o găseam aşezată pe mica terasă de lemn de la 
Cafe Baudrot, singură, îngândurată, cu privirile pierdute în gol. 
Caietele de schiţe zăceau în faţa ei, nedeschise. Şezând acolo, 
nemişcată ca un iepuraş de casă, uitase să-şi şteargă de pe 
buze mustaţa fină de cremă pe care i-o lăsase ceaşca de cafe 
viennois. |n asemenea momente trebuia să-mi adun toată 
puterea de stăpânire ca să nu sar peste balustrada de lemn şi s- 
o strâng în braţe, până-ntr-atât acel mărunt detaliu îmi trezea 
amintirea ei în carne; până-ntr-atât arăta de dulce şi de senină. 
Imaginea fidelă şi arzătoare a amantei din Clea îmi năvălea în 
sânge şi, dintr-o dată, separarea devenea de nesuportat. 

Şi reciproc, uneori (în timp ce şedeam, citind, pe o bancă din 
grădina publică), simţeam două mâini răcoroase apăsându-mi 
ochii şi mă întorceam brusc, îmbrăţişând-o şi umplându-mi 
plămânii de mireasma trupului ei, care răzbea prin rochia 
uşoară, de vară. Alteori şi foarte des în momente când mă 
gândeam intens la ea, apărea ca prin minune în apartamentul 
meu, spunându-mi: „Am simţit că mă chemi” sau: „M-a copleșit 
dintr-o dată nevoia de tine”. Şi aceste întâlniri neprevăzute erau 
de o dulceaţă răscolitoare, care ne reaprindeau, pe neaşteptate, 
flacăra. Aveam senzaţia că fuseserăm despărțiți ani întregi, nu 
doar câteva zile. Forţa de a ne planifica despărţirile îl umplea de 
admiraţie pe Pombal, care nu era capabil de asemenea realizare 
în relaţiile lui cu Fosca - nu mai mult decât ar fi fost în stare să 
se caţăre pe lună. Se deştepta dimineaţa cu numele ei pe buze. 
Prima lui mişcare era să-i telefoneze îngrijorat, întrebând-o dacă 
se simte bine - ca şi cum absenţa lui ar fi expus-o la cine ştie ce 
primejdii necunoscute. Ziua lui de lucru, cu feluritele ei 
îndatoriri, părea o adevărată tortură. Venea în galop acasă la 
prânz, ca s-o poată revedea imediat după aceea. Trebuie să 
spun că pasiunea lui era pe deplin împărtăşită, deşi legătura lor 
avea puritatea relaţiilor dintre doi pensionari în vârstă. Când el 
era reţinut mai târziu la vreun dineu oficial, Fosca se monta 
singură, într-o stare de febrilă anxietate. („Nu, obişnuia să 
spună, nu mi-e teamă că mă înşală, mă tem numai pentru el. 
Conduce maşina ca un bezmetic, ştii bine.”) Din fericire, în toată 
această perioadă, bombardamentele din port aveau efectul unei 
stări de asediu asupra vieţii mondene, oferindu-le posibilitatea 
să petreacă împreună aproape fiecare seară, jucând cărţi sau 


şah, sau citind cu glas tare. Am descoperit în Fosca o tânără 
chibzuită, ba chiar foarte serioasă, poate cam lipsită de simţul 
umorului, dar departe de acea pedanterie pe care i-o atribuisem 
în urma descrierilor făcute la început de Pombal. Avea o faţă 
ageră şi expresivă, ale cărei riduri premature lăsau să se 
înţeleagă că fusese marcată de experienţele vieţii de refugiată. 
Nu izbucnea niciodată în hohote de râs, iar zâmbetul ei sugera o 
notă de tristeţe meditativă. Dar era inteligentă şi avea 
întotdeauna gata un răspuns bine gândit şi spiritual - poseda, 
într-adevăr, acea calitate de esprit pe care francezii o preţuiesc 
la o femeie. Faptul că i se apropia sorocul sarcinii părea să 
intensifice atenţia şi adoraţia lui Pombal - într-adevăr, aştepta 
cu mare bucurie sosirea copilului. Sau încerca, poate, să dea a 
înţelege că ar fi copilul lui - ca o demonstraţie de forţă în faţa 
celor care l-ar fi socotit „lipsit de virilitate”? Nu-mi puteam da 
seama. În după-amiezele de vară se plimbau de jur împrejurul 
portului în şalupa lui, iar Fosca, tolănită la pupă, îşi lăsa mâna 
albă să-i lunece prin apă. Uneori îi cânta, cu vocea ei frumoasă, 
ca de pasăre, în asemenea momente, Pombal era transportat şi, 
în timp ce bătea tactul cu degetul, îşi lua aerul unui bun 
bourgeois papa de familie. Noaptea, treceau peste 
bombardamente jucând, de preferinţă, şah - o alegere cam 
bizară pentru doi îndrăgostiţi; dar cum hărmălaia infernală a 
canonadelor îi dădea migrene nervoase, Pombal a confecţionat 
pentru ei amândoi nişte ingenioase dopuri de urechi, din filtre 
de ţigări tăiate. Şi astupându-şi astfel urechile se puteau 
concentra în tăcere. 

Dar, o dată sau de două ori, senina lor armonie fu adumbrită 
de evenimente exterioare, care suscitau îndoieli şi temeri lesne 
de înţeles în cazul unei relaţii atât de nebuloase - o relaţie 
dezbătută şi disecată, dar netrăită. Intr-o bună zi, l-am găsit pe 
Pombal lipăind prin cameră în halat şi papuci, arătând suspect 
de abătut, ba chiar cu ochii roşii. 

— Ah, Darley! Oftă cu năduf când mă văzu, lăsându-se să 
cadă în fotoliul de-bolnav-de-podagră şi trăgându-şi barba ca şi 
cum ar fi vrut să şi-o demonteze din loc. N-o să le putem 
niciodată înţelege! Femeile! Ce ghinion! Sau poate că sunt eu 
un imbecil. Fosca! Soţul ei! 

— A căzut pe front? am întrebat. 


3 Burghez tată de familie (fr.). 


Pombal clătină din cap cu tristeţe. 

— Nu. A fost luat prizonier şi trimis în Germania. 

— Şi care-i necazul? 

— Mi-e ruşine, asta-i tot. Până la aflarea veştii, nu ne-am dat 
seama, nici eu, nici ea, că, de fapt, aşteptam să fie omorât. O 
chestiune inconştientă, de bună seamă. Acum, Fosca e scârbită 
de ea însăşi, se detestă. Dar toate planurile noastre de viitor 
erau clădite, inconştient, pe speranţa că el o să treacă pe lumea 
cealaltă. E monstruos. Moartea lui ar fi însemnat eliberarea 
noastră; acum, însă, întreaga problemă a fost amânată pe ani 
de zile, sau poate pentru totdeauna... 

Arăta cumplit de deprimat şi îşi făcea vânt cu un ziar, 
mormăind în barbă. 

— Lucrurile au luat o turnură foarte stranie, continuă el după 
un timp. Dacă Fosca nu a fost în stare, din delicateţe, să-i 
mărturisească adevărul cât timp lupta pe front, nu o va putea 
face nici acum, când e un sărman prizonier. Am lăsat-o 
plângând. Totul trebuie contramandat până la sfârşitul 
războiului. 

Scrâşni din dinţi cu privirile aţintite asupra mea.. Nu ştiam ce 
să-i spun ca să-l consolez. 

— De ce nu-i scrie şi nu-i spune totul? 

— Cu neputinţă. Ar fi prea crud. Mai ales acum, când aşteaptă 
copilul. Nici eu, Pombal, n-aş lăsa-o să facă asemenea lucru. Am 
găsit-o scăldată-n lacrimi, prietene, cu telegrama în mână. Mi-a 
spus cu o voce sfâşiată de durere: „O, Georges-Gaston, pentru 
prima oară mi-e ruşine de iubirea mea, când îmi dau seama că 
amândoi am fi preferat să fie ucis decât luat prizonier!” 

S-ar putea ca tu să nu înţelegi, dar Fosca e atât de sensibilă, 
cu onoarea, cu mândria ei şi aşa mai departe. Şi pe urmă s-a 
întâmplat un lucru ciudat. Durerea noastră, a amândurora, era 
atât de puternică, încât, încercând s-o alin, mi-am pierdut capul 
şi am început să facem dragoste de-adevăratelea, fără să ne 
dăm seama. O scenă foarte ciudată. Şi, în situaţia ei, nu-i o 
operaţie uşoară. Pe urmă, când ne-am revenit în simţiri, a 
început din nou să plângă şi mi-a spus: „Pentru prima oară de 
când te cunosc, simt că te urăsc, George-Gaston, pentru că 
acum iubirea noastră a ajuns pe acelaşi plan cu toate celelalte 
iubiri. Am înjosit-o!” Nu ştiu cum, dar femeile te transformă 
întotdeauna în vinovat. Eram atât de fericit că reuşisem, în 


sfârşit... Cuvintele ei m-au aruncat în ghearele deznădejdii. Am 
plecat de la ea ca un nebun. Şi au trecut cinci ore de când n-am 
mai văzut-o. Poate că acesta e sfârşitul? Ah, dar ar fi putut să fie 
începutul a ceva care ne-ar fi susţinut moralul până când 
lucrurile s-ar fi limpezit. 

— Poate că-i prea proastă. 

Pombal era consternat. 

— Cum poţi să spui una ca asta? Totul provine tocmai din 
marea ei fineţe de spirit. Asta-i explicaţia. Nu-mi spori durerea 
rostind lucruri idioate despre un suflet atât de nobil! 

— Ei bine, atunci telefonează-i. 

— Telefonul ei e deranjat. Da! E mai cumplit decât o durere 
de dinţi. Pentru prima oară în viaţa mea, mi-a trecut prin cap 
ideea sinuciderii. Asta o să te facă să înţelegi până unde m-a 
împins suferinţa. 

Dar chiar în acel moment uşa se deschise şi Fosca apăru în 
prag. Şi ea avea ochii plânşi. Se opri, luându-şi o atitudine 
demnă şi îşi întinse ambele mâini spre Pombal, care scoase un 
grohăit nearticulat de fericire şi traversă dintr-un salt încăperea, 
ca s-o strângă pătimaş în braţe. După care, continuând s-o ţină 
înlănţuită, se îndreptară cu paşi lenți spre dormitor şi încuiară 
uşa în urma lor. 

Mai târziu, în aceeaşi seară, l-am întâlnit pe Pombal pe Rue 
Faud; a venit drept la mine, radiind fericire prin toţi porii. 

— Uraaa! A strigat, aruncându-şi în aer pălăria scumpă. Je suis 
enfin là”? 

Pălăria descrise o largă parabolă şi ateriză în mijlocul 
drumului, unde fu pe dată strivită de trei automobile, în 
succesiune rapidă. Pombal bătu din palme hlizindu-se cu gura 
până la urechi, de parcă spectacolul i-ar fi produs cea mai mare 
bucurie. Apoi îşi înălţă faţa ca o lună plină spre cer, ca şi cum ar 
fi aşteptat un semn sau o prevestire. După care se repezi la 
mine, îmi prinse mâinile şi strigă: 

— Ah! Divina logică a femeilor! Nu există nimic mai minunat 
pe lume decât priveliştea unei femei care-şi analizează 
sentimentele. E încântător! Încântător! Dragostea noastră... 
Fosca! Acum e o iubire completă. Sunt atât de uluit, realmente 
uluit. Eu unul n-aş fi fost niciodată capabil de asemenea 
raționamente. Ascultă, mi-a spus că nu s-ar fi simţit niciodată în 


“ Mi-am atins, în sfârşit, ţinta (fr.). 


stare să înşele un bărbat pe care-l pândea moartea la orice pas. 
Ceea ce e perfect just. Dar acum, când e în siguranţă îndărătul 
zăbrelelor, lucrurile stau altfel. Suntem liberi să ne normalizăm 
relaţiile. Bineînţeles, ne vom feri să-l îndurerăm, spunându-i 
adevărul. Pur şi simplu, ne vom ospăta din provizii, cum spunea 
Pursewarden. Nu-i aşa că-i minunat, scumpul meu prieten? 
Fosca e un înger. 

— Până la urmă, pare destul de femeie. 

— Femeie! Cuvântul ăsta, oricât ar fi de măreț, nu poate 
defini un suflet ca alei! 

Se porni pe un râs schelălăit şi-mi trase un prietenesc ghiont 
în umăr. Pornirăm împreună în josul străzii. 

— Mă duc la Pierantoni să-i cumpăr un dar de preţ... Eu, care 
niciodată n-am făcut vreun cadou unei femei, niciodată în viaţa 
mea. Mi se părea absurd. Am văzut cândva un film despre 
pinguini, la vremea împerecherii. Pinguinul mascul, a cărui 
grotescă asemănare cu omul e izbitoare, adună pietre şi le 
aşază în faţa femelei pe care a ales-o. Ar fi trebuit să vezi ca să- 
ti poţi da seama. Acum, mă comport şi eu ca un pinguin mascul. 
N-are importanţă. N-are importanţă. Acum, povestea noastră de 
dragoste nu poate avea decât un deznodământ fericit! 

Cuvinte fatale, pe care aveam să mi le reamintesc de multe 
ori, pentru că, doar câteva luni mai târziu, Fosca avea să 
înceteze a mai fi o problemă. 


Partea a V-a 

O bună bucată de vreme nu am mai auzit nimic despre sora 
lui Pursewarden, deşi ştiam că se află încă la reşedinţa de vară a 
ambasadei. In ce-l priveşte pe Mountolive, cum vizitele lui erau 
înregistrate în minutele serviciului, aflasem că vine de la Cairo o 
dată la zece zile şi îşi petrece o noapte în Alexandria. La început, 
am tot aşteptat un semn de la el, dar, pe măsură ce trecea 
timpul, aproape că am uitat de existenţa lui, aşa cum şi el, 
probabil, uitase de a mea. Drept care, vocea Lizei, când a venit 
prima oară plutind spre mine prin telefonul de la birou, mi-a dat 
senzaţia unei neaşteptate intruziuni - o surpriză într-o lume în 
care surprizele erau foarte rare şi nu prea binevenite. O voce 
ciudat de imaterială, care ar fi putut aparţine unei adolescente 
şovăielnice, îmi spunea: _ 

— Cred că aţi auzit de mine. In calitate de prieten al fratelui 
meu, aş dori să vă vorbesc. 

M-a invitat pentru a doua zi la o cină pe care a descris-o ca 
„intimă, neceremonioasă şi neoficială”, ceea ce m-a făcut 
imediat să înţeleg că va fi de faţă şi Mountolive. 

Încercam un freamăt de neobişnuită curiozitate în timp ce 
înaintam pe aleea lungă, mărginită de tufişuri de merişor, foarte 
englezeşti şi treceam pe sub pâlcul de pini care împrejmuiesc 
reşedinţa. Era o noapte caldă, lipsită de aer - acea imobilitate a 
atmosferei care prevesteşte stârnirea, undeva în deşert, a unui 
khamsin ce avea, mai târziu, să-şi rostogolească pe străzile 
oraşului şi prin grădini norii de praf, ca nişte coloane de fum. 
Dar, deocamdată, aerul nopţii era uscat şi cristalin. 

Am apăsat de două ori pe butonul soneriei, fără niciun 
rezultat şi tocmai mă întrebam dacă n-o fi defectă, când am 
auzit înăuntru un zgomot de paşi uşori, repezi. Uşa s-a deschis şi 
iat-o pe Liza, cu o expresie de febrilitate triumfătoare pe faţa 
oarbă. Mi s-a părut, la prima vedere, de o frumuseţe 
extraordinară, deşi am găsit-o mai scundă decât mă aşteptam. 
Purta o rochie dintr-un material mătăsos, negru, cu un decolteu 
larg, din care gâtul mlădios şi capul se înălţau asemenea corolei 
unei flori. Stătea înaintea mea, cu bărbia ridicată, împinsă uşor 
înainte - arborând un aer de eroism spectral - de parcă-şi oferea 
gâtul frumos unui călău invizibil. Când mi-am rostit numele a 
zâmbit, a încuviinţat din cap şi mi l-a repetat într-o şoaptă 


încordată ca o sârmă metalică. 

— Slavă Domnului că ai venit, în sfârşit! A exclamat, de parcă 
de ani întregi trăia numai în aşteptarea vizitei mele. 

Şi, când am păşit înăuntru, a adăugat cu vioiciune: 

— Te rog, iartă-mă dacă... E unicul meu mijloc de a cunoaşte 
chipul oamenilor. 

l-am simţit brusc degetele catifelate şi calde pe faţa mea, 
lunecând cu repeziciune ca şi cum ar fi încercat să-mi 
silabisească trăsăturile. M-a săgetat o senzaţie de stinghereală, 
un amestec de senzualitate şi dezgust, în timp ce degetele 
acelea experte îmi alergau peste obraji, peste buze. Avea mâini 
mici şi frumos modelate; degetele îţi dădeau o impresie de 
extraordinară gingăşie, datorită extremităților uşor curbate, 
prezentându-şi lumii  perniţele albe, ca nişte antene. 
Cunoscusem odată un pianist celebru care avea exact aceleaşi 
degete, atât de sensibile, încât păreau să se cufunde în clape, 
când le atingea. Liza scoase un vag suspin de uşurare şi, 
luându-mă de încheietura mâinii, mă conduse prin hol, până în 
salonul cu mobilierul său oficial, scump şi lipsit de personalitate, 
unde Mountolive stătea în faţa şemineului, cu un aer solemn şi 
stânjenit. Undeva se auzea un radio cântând în surdină. Ne-am 
salutat şi, în strângerea lui de mână, am simţit ceva inform, 
indecis, care se potrivea perfect cu tonul şovăielnic pe care s-a 
scuzat pentru lunga lui tăcere. 

— A trebuit să aştept ca Liza să fie gata, mi-a spus, destul de 
misterios. 

Mountolive se schimbase foarte mult, deşi purta încă toate 
însemnele înfăţişării elegante, inerente rangului său, iar hainele- 
i erau de un rafinament preţios - căci (mi-am spus eu cu 
acreală), pentru un diplomat, până şi costumele neoficiale 
constituie o uniformă. Era la fel de amabil şi de prevenitor ca şi 
în trecut. Şi totuşi, îmbătrânise. Am remarcat că avea nevoie de 
ochelari la citit, pentru că am văzut o pereche pe un exemplar 
din The Times, lângă canapea. Şi îşi lăsase o mustață pe care n- 
o tundea şi care-i altera conturul gurii, accentuându-i o anume 
moliciune fină a trăsăturilor. Nu reuşeam să-mi imaginez că 
omul ăsta s-ar fi putut lăsa vreodată pradă unei pasiuni atât de 
violente, încât să-i răstoarne criteriile atât de rigide ale educaţiei 
pe care o primise. Chiar şi acum, privind de la unul la celălalt, 
nu puteam acorda credit presupunerilor Cleei în legătură cu 


dragostea pentru această stranie vrăjitoare oarbă care se 
aşezase pe canapea, fixându-mă fără să mă vadă, cu mâinile 
încrucişate în poală - mâinile acelea rapace, avide, mâini de 
muziciană. Să se fi încolăcit oare, ca un mic şarpe veninos, până 
în inima vieţii lui calme? Am acceptat o băutură din mâna lui 
Mountolive şi, văzându-i căldura zâmbetului, mi-am adus aminte 
că odinioară îmi plăcuse şi-l admirasem. Ba chiar şi acum. 

— Amândoi am dorit mult să te vedem şi, mai cu seamă, Liza, 
care crede că ai putea s-o ajuţi. Dar despre asta vom vorbi mai 
târziu. 

Şi, printr-un viraj domol, întoarse direcţia discuţiilor de la 
obiectul real al vizitei mele, începând să mă întrebe dacă îmi 
place slujba şi dacă mă simt bine la birou. Urmă un şir de 
amabilităţi curtenitoare, care atraseră din parte-mi răspunsuri 
neutre, adecvate. Totuşi, ici-colo se strecurau unele indicii noi. 

— Liza a ţinut cu orice preţ să rămâi aici; aşa încât am aranjat 
lucrurile împreună. 

De ce oare? Pur şi simplu ca să mă descoasă în legătură cu 
fratele ei, pe care, la drept vorbind, nu puteam spune că-l 
cunoscusem bine şi care, pe zi ce trecea, devenea tot mai 
misterios? Începeam să-l socot mai puţin important ca persoană 
şi din ce în ce mai important ca artist. Era limpede că trebuia să 
aştept până când va găsi ea momentul potrivit să-mi vorbească. 
Însă mă agasa gândul că urma să-mi pierd timpul într-un schimb 
de banalităţi. 

Dar în tot acest interval de conversaţie călduţă, spre surpriza 
mea, fata rămase tăcută - practic nu rosti o vorbă. Şedea pe 
canapea, liniştită şi atentă, învăluită parcă într-un nor. Am 
remarcat că purta o panglică de catifea în jurul gâtului. Mi-a 
trecut prin minte că paloarea ei, care o frapase pe Clea, se 
datora probabil faptului că nu se putea farda în faţa oglinzii. Dar 
Clea avusese dreptate cu privire la conturul gurii, pentru că de 
vreo două ori i-am surprins un surâs sarcastic, sardonic, replica 
exactă a expresiei fratelui ei. 

Un servitor aduse măsuţa pe rotile pentru cină şi ne aşezarăm 
în jurul ei să luăm cina. Liza mânca repede, de parcă ar fi fost 
flămândă, din farfuria pe care i-o umplea Mountolive. Intr- 
adevăr, gesturile ei erau foarte precise. Numai când întindea 
mâna după paharul cu vin, degetele expresive îi tremurau uşor. 
În cele din urmă, după terminarea mesei, Mountolive se ridică şi 


se scuză, cu un aer de uşurare aproape nedeghizată: 

— O să vă las singuri, să discutaţi afaceri. Am ceva de lucru la 
ambasadă în seara asta. Mă scuzaţi amândoi, sper. 

O clipă, am văzut adiind pe faţa Lizei o umbră de îngrijorare, 
care dispăru însă pe dată, lăsând loc unei expresii ce pendula 
între disperare şi resemnare. Degetele ei mângâiau uşor, 
sugestiv, ciucurele unei perne. După ce uşa se închise în urma 
lui Mountolive, continuă să rămână tăcută, nefiresc de tăcută, 
cu bărbia în piept, de parcă încerca să descifreze un mesaj scris 
în palma mâinii. În cele din urmă, începu să vorbească, pe un 
ton slab şi rece, pronunţând cuvintele răspicat, pentru a le face 
parcă mai clare: 

— Când m-am gândit să-ţi cer ajutorul, nu mi-am închipuit că- 
mi va fi atât de greu să-ţi explic. Cartea asta... 

Urmă o lungă tăcere. Am văzut stropi minusculi de 
transpiraţie perlându-i buza de sus, iar pielea de pe tâmple 
părea să i se fi întins de încordare. Am simţit o împunsătură de 
milă şi i-am spus: 

— Nu pot afirma că l-am cunoscut foarte bine, deşi ne 
vedeam des. De fapt, nu cred că nutream prea multă simpatie 
unul pentru celălalt. 

— La început, reluă ea, retezându-mi cu bruscheţe şovăiala, 
m-am gândit că te-aş putea convinge să scrii dumneata cartea 
despre el. Îmi dau seama însă că trebuie să cunoşti totul despre 
noi. Nu ştiu de unde să încep. Eu singură mă întreb dacă unele 
episoade din viaţa lui pot fi aşternute pe hârtie şi publicate. Dar 
cartea trebuie scrisă, în primul rând pentru că editorii lui insistă 
- pretinzând că o cere publicul; dar raţiunea principală o 
constituie cartea pe care o scrie sau a şi scris-o pârlitul acela de 
ziarist. Keats. 

— Keats? Am repetat cu surpriză. 

— Se află, cred, pe aici, pe undeva; dar eu nu-l cunosc. Fosta 
soţie a fratelui meu i-a vârât ideea în cap. L-a urât pe fratele 
meu şi mă urăşte şi pe mine. A avut tot timpul impresia că 
fratele meu şi cu mine am uneltit ca să-i distrugem viaţa. Nu 
ştiu ce i-a povestit lui Keats şi ce are el de gând să scrie. Acum 
îmi dau seama că iniţial, când te-am chemat aici, intenţionam 
să-ţi cer să scrii o carte care... să prezinte un adevăr deghizat. 
Ideea mi-a devenit limpede numai acum, când m-am găsit față- 
n faţă cu dumneata. Ar fi nespus de dureros pentru mine dacă 


ar ieşi la iveală ceva care ar mânji memoria fratelui meu. 

De undeva, dinspre răsărit, se auzi un mărâit de tunet. Liza se 
ridică, brusc cuprinsă de panică şi, după o clipă de ezitare, 
străbătu încăperea, deschise capacul pianului şi bătu la 
întâmplare un acord pe clape. Apoi trânti capacul cu zgomot şi 
se întoarse spre mine, spunându-mi: 

— Mi-e frică de tunete. Îngăduie-mi să te ţin de mână. 

Degetele îi erau reci ca gheaţa. Apoi, dându-şi pe spate părul 
negru, continuă: 

— De mici copii, am fost deosebit de ataşaţi unul de celălalt. 
Soţia lui era geloasă şi asta le-a ruinat căsnicia. Eu am trăit 
exclusiv prin el până... Până a sosit ziua pe care mi-o prezisese 
cu mulţi ani în urmă, ziua când a intrat în viaţa mea cel pe care-l 
numea întotdeauna „străinul sumbru”. Îl vedea limpede, ori de 
câte ori privea în jăraticul din sobă. Era David Mountolive. Un 
timp, nu i-am destăinuit că întâlnisem în sfârşit dragostea, 
dragostea sortită. (David nu mi-a dat voie să-i spun. Singura 
persoană căreia i-a mărturisit el, după ce mi-a cerut îngăduinţa, 
a fost mama lui Nessim.) Totuşi, fratele meu a simţit ce se 
întâmplă şi, după o lungă tăcere, mi-a scris, întrebându-mă dacă 
străinul sumbru s-a ivit. Când a primit răspunsul meu, se pare că 
a avut brusc impresia că şi legătura adâncă dintre noi e în 
pericol să se destrame, să se năruie, ca şi relaţiile cu soţia lui. 
Mi-a explicat atât de limpede totul, în ultima lui scrisoare. O ştiu 
pe de rost. Îmi spunea: 

„De ani de zile aşteptam cu groază această scrisoare a ta. 
Deseori, foarte des, o scriam în minte, în numele tău, dictându- 
ţi-o cuvânt cu cuvânt. Ştiam că, în fericirea ta, te vei întoarce 
spre mine, exprimându-ţi cu pasiune gratitudinea pentru tot ce 
ţi-am dăruit - pentru putinţa de a înţelege, prin iubirea mea, 
orice altă iubire - aşa încât, când avea să se ivească străinul, să 
fii pregătită să-l întâmpini. Şi astăzi, scrisoarea ta a sosit! Mult 
aşteptatul mesaj - şi, citindu-ţi rândurile, am încercat, pentru 
prima oară, o senzaţie de nespusă uşurare. Şi de bucurie - o 
bucurie cum n-am sperat niciodată să cunosc în viaţa mea - la 
gândul că vei plonja brusc în bogăţia, în plenitudinea vieţii, în 
sfârşit eliberată, descătuşată de imaginea frământatului tău 
frate. Un torent de binecuvântări mi se desprindea de pe buze. 
Dar, treptat, pe măsură ce norii se risipeau, am simţit greutatea 
de plumb a altui adevăr, cu totul imprevizibil, neaşteptat. 


Anume teama că atâta timp cât voi exista eu, undeva pe lume, 
îţi va fi cu neputinţă să te scuturi de lanţurile în care te-am 
încătuşat, cu cruzime, în toţi aceşti ani. Am datoria să te 
părăsesc, să ies din scenă, ca să poţi începe să trăieşti cu 
adevărat...” 

Liza scoase un uşor suspin de plâns şi îşi lăsă capul în piept; 
după aceea, luă batista din buzunarul meu de la piept şi şi-o 
apăsă pe buzele tremurânde. 

Mă simţeam copleşit de milă pentru Pursewarden, pe care-l 
cunoşteam acum într-o lumină nouă. Şi totuşi, nu reuşeam să 
găsesc cuvintele de consolare sau de compătimire care s-ar fi 
potrivit într-o asemenea situaţie dramatică. Liza îmi vorbea din 
nou. 

— Am să-ţi dau să citeşti scrisorile lui secrete, ca să mă pot 
sfătui cu dumneata. Acestea sunt scrisorile pe care eu nu 
trebuia să le deschid până nu avea să apară David. El urma să 
mi le citească şi apoi să le distrugă - cel puţin aşa îmi cerea. E 
stranie această certitudine a lui, nu? Scrisorile normale îmi erau 
citite, fireşte, în modul obişnuit. Dar pe cele secrete, care sunt 
foarte numeroase, mi le marca înfigând un ac cu gămălie în 
colţul din stânga. Ca să le pot recunoaşte şi pune deoparte. Se 
găsesc în servieta de acolo. Aş vrea să le iei cu dumneata şi să 
le studiezi. Ah, Darley, n-ai rostit niciun cuvânt până acum! Vrei 
să mă ajuţi în acest impas îngrozitor? Cât de mult aş dori să-ţi 
văd expresia feţei! 

— Desigur că vreau să te ajut. Dar cum aş putea-o face? 

— Sfătuieşte-mă cum să procedez. Nimic din toate astea nu s- 
ar fi întâmplat dacă n-ar fi răsărit ziaristul acela meschin care s- 
a înţeles cu soţia lui. 

— Fratele dumitale a desemnat un moştenitor al drepturilor 
lui literare? 

— Da. Eu sunt moştenitoarea. 

— Atunci ai dreptul să te împotriveşti la tipărirea oricărei 
scrieri inedite, atâta timp cât drepturile lui de autor n-au intrat 
în domeniul public. De fapt, nici nu văd cum ar putea cineva să 
scrie despre el fără permisiunea dumitale, chiar dacă-i vorba de 
o biografie neautorizată. Nu ai motive de îngrijorare. Niciun 
scriitor în toate minţile nu s-ar preta să-i terfelească memoria; 
niciun editor nu va accepta să publice aşa ceva. Cred că lucrul 
cel mai bun pe care l-aş putea face ar fi să aflu ce-i cu cartea 


asta a lui Keats. Ca să ştim măcar la ce ne putem aştepta. 

— Îţi mulţumesc, Darley. Eu n-aş fi putut lua legătura cu 
Keats, din moment ce ştiu că lucrează pentru soţia lui. O urăsc 
şi mă tem de ea - poate că o nedreptăţesc. Şi, în acelaşi timp, 
încerc un sentiment de culpabilitate: cred că i-am făcut rău, fără 
voia mea. Şi toate s-au întâmplat întocmai cum a prevăzut el, 
cum a profeţit. l-am cerut lui David, curând după ce l-am 
cunoscut, să-mi citească scrisorile secrete. Ne-am aşezat pe jos, 
în faţa sobei şi mi le-a citit, una câte una, cu glasul lui de 
neconfundat: glasul străinului sumbru. 

Zâmbi, cu surâsul ei ciudat, orb şi brusc mi s-a nălucit, o dată 
cu un sentiment de compătimire, imaginea lui Mountolive, 
aşezat în faţa focului şi citind, cu voce şovăielnică, scrisorile 
acelea uluitoare, înmărmurite de revelarea rolului pe care avea 
să-l joace el în această dramă bizară, rol care-i fusese atribuit cu 
ani înainte, fără ştirea lui. Liza şedea lângă mine, pierdută în 
gânduri, cu bărbia în piept. Buzele i se mişcau încet, parcă 
silabisea un text înscris în mintea ei, sau parcă recita ceva 
pentru sine. l-am strâns uşor mâna, ca să o deştept. 

— Acum am să plec, i-am spus cu blândeţe. Şi de ce crezi că 
ar trebui să citesc şi eu scrisorile astea secrete? Nu e nevoie. 

— Aş dori să mă sfătuieşti dacă să le distrug sau nu. Dorinţa 
lui a fost să le distrug. Dar David spune că aparţin literaturii şi 
că avem datoria să le păstrăm. Eu nu pot lua o hotărâre. 
Dumneata eşti scriitor. Încearcă să le citeşti cu ochiul 
scriitorului, ca şi cum le-ai fi scris dumneata şi după aceea 
spune-mi dacă doreşti să fie păstrate sau nu. Sunt toate la un 
loc în servieta de acolo. Ai să mai găseşti, pe lângă scrisori, vreo 
două fragmente pe care m-ai putea ajuta să le public, dacă vei 
avea timp şi dacă or să ţi se pară demne de publicare. Fratele 
meu a fost întotdeauna o enigmă pentru mine... 

Faţa ei albă fu străbătură de o fugitivă expresie de mânie 
sălbatică. De parcă ar fi împuns-o, subit, o amintire neplăcută. 
Îşi trecu vârful limbii peste buzele uscate. 

— Bine, am să iau scrisorile, am spus. 

— Îţi mulţumesc, răspunse cu un glas epuizat. Ştiam că avem 
un prieten în dumneata. Mă bizui pe ajutorul dumitale. 

În timp ce închideam fără zgomot uşa de la intrare în urma 
mea, am auzit din nou izbucnind un acord de pian - un singur 
acord, care a rămas o clipă suspendat în tăcere, vibraţiile 


stingându-i-se apoi pe nesimţite, ca un ecou. Când am trecut pe 
sub copaci, am zărit silueta lui Mountolive, furişându-se spre uşa 
laterală. Am înţeles pe dată că se învârtise tot timpul în sus şi-n 
jos prin faţa casei, pradă unei îngrijorări chinuitoare, asemenea 
unui şcolar care aşteaptă în faţa cancelariei să primească o 
urecheală de la director. M-a năpădit un val de compătimire 
pentru el, pentru slăbiciunea lui, pentru faptul că se încâlcise 
într-un asemenea labirint. 

Spre surprinderea mea, am constatat că era încă devreme. 
Clea plecase pentru o zi la Cairo şi n-o aşteptam să se întoarcă 
în acea seară. M-am dus, cu servietă cu tot, la ea acasă, m-am 
aşezat pe covor şi am despachetat scrisorile. 

În camera liniştită, la lumina lumânărilor, am început să citesc 
scrisorile secrete ale lui Pursewarden, frământat de o ciudată 
premoniţie, un freamaăt interior care semăna cu frica - pentru că 
e înfricoşător să explorezi tainele cele mai lăuntrice ale unei 
făpturi umane. Pe măsură ce înaintam în lectură, sentimentul nu 
mi s-a atenuat, ci dimpotrivă, s-a adâncit până la un soi de 
teroare, de oroare pentru ce avea să urmeze. Ce scrisori, 
Dumnezeule! Feroce, crâncene, scânteietoare, generoase - 
tumultul cuvintelor ţâşnind din mâna lui se revărsa întruna, la 
nesfârşit, înstelat de imagini dure ca diamantul, o exaltată 
frenezie de analiză a propriilor disperări, remuşcări, pasiuni. Am 
început să tremur de emoția pe care o simţi în faţa unui mare 
maestru, să tremur şi să bâigui. Cu un şoc interior, mi-am dat 
seama că în toată literatura noastră nu exista nimic cu care să 
le pot compara. Orice alte capodopere o mai fi scris 
Pursewarden, erau total eclipsate de suflul năvalnic, de 
strălucirea spontană, de temerara prolixitate emanate de aceste 
scrisori. Am vorbit de literatură! Dar ele erau însăşi viaţa şi nu o 
formă studiată de reprezentare a ei - însăşi viaţa, marele flux 
plenar şi invizibil al vieţii, cu toate jalnicele ei amintiri intoxicate 
de voinţă, cu durerile, cu spaimele, cu supunerile ei. Aici, iluzia 
şi realitatea fuzionau într-o unică viziune orbitoare de o 
desăvârşire şi pasiune, incoruptibilă care plana ca o stea neagră 
asupra spiritului artistului. Cumplita durere, cumplita frumuseţe 
pe care omul acesta le exprima cu atâta uşurinţă - 
înfricoşătoarea profunzime a darurilor lui - mă copleşeau de 
disperare şi de bucurie în acelaşi timp. Câtă cruzime şi câtă 
bogăţie! Aveai senzaţia că imaginile îi ţâşneau din fiecare por - 


blesteme, gemete, lacrimi amestecate de fericire şi de 
deznădejde - toate contopite în viguroasa, rapida notație 
muzicală a unui limbaj perfecţionat de însuşi scopul său. Aici, în 
sfârşit, pasiunea se confrunta cu ea însăşi, despuiată până la os, 
denudată. 

În lumina stranie şi înspăimântătoare a acestei experienţe, 
am avut o fugitivă viziune a lui Pursewarden cel adevărat - omul 
care întotdeauna îmi scăpase. Mă gândeam ruşinat la pasajele 
meschine din manuscrisul intitulat Justine pe care i-l dedicasem 
- mă gândeam la imaginea pe care i-o trasasem lui. Din invidie 
şi dintr-o gelozie inconştientă inventasem un Pursewarden pe 
care eu să-l pot critica. În tot ce scrisesem, îl acuzasem de 
propriile mele slăbiciuni - am mers până acolo încât i-am 
atribuit trăsături cu totul false, ca de pildă complexe de 
inferioritate socială, care erau ale mele şi nicidecum ale lui. 
Numai acum, urmărind rândurile aşternute cu magistrala 
precizie a condeiului său, vedeam cum cunoaşterea poetică sau 
transcendentală suprimă, într-un fel, cunoaşterea relativă şi că 
negrele lui îmbufnări nu erau decât răbufniri de ironie ale acelei 
cunoaşteri misterioase aflate deasupra, dincolo de căutarea 
relativelor adevăruri faptice. La întrebările ridicate de mine, cu 
bună-credinţă, nu exista niciun fel de răspuns. El avusese 
dreptate. Orb ca o cârtiţă, săpasem în cimitirul faptelor relative, 
înălţând mormane de date superficiale, de informaţii şi lăsând 
să-mi scape adevărul generator de mituri, care zace îngropat 
sub fapte. Asta numeam eu căutarea adevărului! Şi nici nu 
exista vreun mijloc prin care să pot fi instruit în asemenea 
chestiuni - decât pe calea ironiilor pe care le găsisem atât de 
dureroase. Acum însă, îmi dădeam seama că ironia lui era în 
realitate tandreţe, întoarsă pe dos ca o mănuşă! ŞI, 
descoperindu-l pe Pursewarden pentru prima oară, am înţeles 
că el încercase, prin opera sa, să sesizeze însuşi miezul tandru 
al logicii în sine, al Lucrurilor Aşa cum Sunt; nu logica 
silogismului sau urmele lăsate de fluxul emoţiilor, ci esenţa 
reală a găsirii-de-fapte, adevărul gol. Semnul... Întreaga farsă 
lipsită de noimă! Da, farsă! M-am trezit din visare cu o tresărire 
şi am înjurat. Dacă pentru fiecare acţiune umană pot fi găsite 
două sau mai multe justificări la fel de valabile, atunci ce poate 
însemna acţiunea decât o simplă iluzie - un gest făcut în faţa 
ecranului negru, neguros, al unei realităţi devenite palpabilă 


numai prin natura înşelătoare a diviziunilor concepute de om? 
Oare, înainte de Pursewarden, s-a mai gândit vreun romancier la 
acest lucru? Nu cred. 

Meditând asupra teribilelor scrisori, mi-a devenit deodată 
clară adevărata semnificaţie a relaţiilor mele cu Pursewarden şi, 
prin el, cu toţi scriitorii. Am înţeles că, de fapt, noi artiştii 
alcătuim unul din acele patetice lanţuri de făpturi omeneşti 
care-şi trec, una alteia, găleţile cu apă pentru stingerea unui 
foc, sau care ajută la încărcarea unei bărci de salvare. Un lanţ 
neîntrerupt de fiinţe omeneşti născute pentru a explora 
comorile lăuntrice ale vieţii solitare, în numele unei comunităţi 
nepăsătoare şi necruțătoare; încătuşaţi laolaltă prin acelaşi har. 

Şi am mai început să înţeleg că „ficţiunea” reală nu e de găsit 
nici în cărţile lui Arnauti, nici în cele ale lui Pursewarden - şi nici 
măcar în ale mele. Viaţa în sine e o ficţiune - şi toţi încercăm să 
spunem lucrul ăsta prin mijloace diferite, fiecare dintre noi 
înţelegându-l în raport cu natura şi cu talentul său. 

Abia acum începeam să văd în ce chip misterios configuraţia 
vieţii mele căpătase formă din proprietăţile acelor elemente 
care să află în afara vieţii relative - în împărăţia pe care 
Pursewarden o numeşte „universul heraldic.” Am fost trei 
scriitori, îmi dădeam acum seama, încredinţaţi unui oraş mitic 
din care trebuia să ne extragem seva, în braţele căruia trebuia 
să ne confirmăm talentul. Arnauti, Pursewarden, Darley - 
întocmai ca Trecutul, Prezentul şi în Viitorul aceluiaşi verb. Şi, în 
propria mea viaţă (acest flux şovăielnic care se scurge din 
coasta rănită a Timpului), cele trei femei dispuse astfel încât să 
prezinte capriciile temporale ale marelui verb. „A iubi”: Melissa, 
Justine şi Clea. 

Pe măsură ce înţelegeam acest lucru, mă lăsam cuprins de 
melancolie şi disperare, pentru că recunoşteam limitele precise 
ale propriilor mele forţe, îngrădite de bornele unei inteligenţe 
prea dezvoltate ca să-şi ajungă ei însăşi, dar lipsite de puterea 
magică a cuvântului, de elanul propulsor, de pasiunea necesară 
pentru a reuşi să se realizeze în lumea împlinirii artistice. 

Impachetasem din nou în servietă scrisorile acelea 
insuportabile şi şedeam pe jos, copleșit de tristeţea descoperirii 
mele, când uşa s-a deschis şi a intrat Clea, radioasă şi 
zâmbitoare. 

— Darley, ce cauţi pe jos, cu mutra asta de înmormântare? 


lubitule, ai lacrimi în ochi! 

Pe dată s-a lăsat în genunchi, alături de mine, toată numai 
tandrete. 

— Lacrimi de exasperare, i-am răspuns, sărutând-o. Tocmai 
mi-am dat seama că nu sunt un artist. Şi că nu există nici cea 
mai mică speranță ca să devin vreodată. 

— Ce naiba ți s-a întâmplat? 

— Am citit scrisorile lui Pursewarden către Liza... 

— Ai văzut-o? 

— Da. Keats scrie nu ştiu ce carte absurdă... 

— Tocmai m-am întâlnit cu el. A venit din deşert ca să 
petreacă o noapte în oraş. 

M-am ridicat în picioare. Mi se părea necesar să-l găsesc 
imediat şi să descopăr tot ce puteam în legătură cu proiectul lui. 

— Zicea, continuă Clea, că se duce la Pombal să facă o baie. 
Dacă te grăbeşti, cred că-l mai găseşti acolo. 

„Keats!” îmi spuneam, în timp ce străbăteam în grabă 
străzile, spre apartamentul lui Pombal; şi el trebuia să-şi joace 
rolul în acest spectacol de umbre, în acest tablou al vieţii 
artistului. Căci există întotdeauna un Keats ales să interpreteze, 
să-şi lase amprenta de tină peste această jalnică viaţă cârpăcită 
din care artistul recaptează, cu atâta trudă, giuvaierurile solitare 
ale iluminării de sine. După citirea scrisorilor, mi se părea 
extrem de necesar ca oameni de teapa lui Keats să fie 
împiedicaţi să se amestece în chestiuni ce depăşesc sfera lor de 
interese. În calitatea lui de jurnalist aflat în posesia unei poveşti 
romantice (sinuciderea este actul cel mai romantic pe care-l 
poate împlini un artist), se simţea, fără îndoială, blagoslovit cu 
ceea ce, altădată, s-ar fi numit „o bombă. O poveste într-un 
milion!” Îmi spuneam că-l cunosc eu pe Keats al meu - dar, 
fireşte, am uitat, o dată în plus, să iau în consideraţie factorul 
Timp, căci şi Keats se schimbase, cum ne schimbaserăm cu toţii, 
iar întâlnirea cu el s-a dovedit la fel de neaşteptată ca tot ce se 
întâmplase până acum în oraş. 

Nu-mi găseam cheia şi a trebuit să-l sun pe Hamid ca să-mi 
deschidă uşa. Da, m-a asigurat el, domnul Keats se găsea acolo, 
era în baie. Am traversat coridorul şi am bătut la uşa dindărătul 
căreia se auzea zgomot de apă care curgea şi un fluierat vesel. 

— la te uită, Darley! Minunat! Exclamă ca răspuns la 
chemarea mea. Vino înăuntru cât mă usuc. Am auzit că te-ai 


întors. 

Sub duş, mi s-a înfăţişat un zeu grec. Am fost atât de surprins 
de transformarea lui, încât m-am aşezat brusc pe closet şi am 
studiat... apariţia. Keats era bronzat, arămiu, iar părul lui 
decolorat de soare părea aproape alb. Deşi slăbise, părea să 
aibă o admirabilă condiţie fizică. Pielea brună şi părul ca cenuşa 
făceau ca ochii să-i scapere şi mai albaştri. Nu semăna absolut 
deloc cu amintirea mea despre el. 

— Am şters-o pentru o noapte, îmi spuse, vorbind pe un ton 
nou, vioi şi plin de încredere. Am făcut o rană la cot, una din 
mizeriile alea de boli ale deşertului, aşa încât mi-am luat o 
hârtiuţă de învoire şi iată-mă! Nu ştiu din ce dracu’ provin rănile 
astea - nimeni nu ştie; poate că din porcăriile la cutie pe care le 
mâncăm în deşert. Dar o zi aici, în Alex, o injecție şi presto! 
Blestemăţia se vindecă. Ce plăcere să te revăd, Darley, zău aşa! 
Am atâtea să-ţi povestesc! Ah, războiul ăsta! 

Deborda de exuberanţă. 

— Dumnezeule, ce binefacere e o baie caldă! 

Huzuresc! 

— Eşti într-o formă grozavă. 

— Sunt! Sunt! Şi se plesni încântat peste fese. 

E fantastic să te întorci în Alex! Contrastul te face s-o apreciezi 
şi mai mult. Tancurile alea se înfierbântă ca un cuptor şi te simţi 
ca un cârnat pe grătar. Fii bun şi dă-mi paharul de-acolo. 

Pe podea se găsea un pahar cu whisky şi sifon, în care plutea 
un cub de gheaţă. Clătină paharul, ţinându-l la ureche, ca un 
copil. 

— Ascultă clinchetul gheții! strigă extaziat. Muzică pentru 
suflet, un clinchet de gheaţă în pahar! 

Ridică paharul, îşi încreţi nasul şi bău în sănătatea mea. 

— Şi tu arăţi bine, îmi spuse, cu o licărire maliţioasă în ochii 
albaştri. Ei, acum să-mi trag ţoalele pe mine şi pe urmă... amice, 
sunt un tip cu bani! Te invit la o masă la Petit Coin, de-ai să 
rămâi, cu gura căscată. Nu vreau să aud refuzuri, nu-i chip să te 
sustragi. Doream în mod special să te văd şi să-ţi vorbesc. Am 
noutăţi pentru tine. 

Literalmente ţopăi până în dormitor ca să se îmbrace, iar eu 
m-am aşezat pe patul lui Pombal, urmând să-i ţin companie în 
timp ce se dichisea. Buna lui dispoziţie era efectiv molipsitoare. 
Părea că nu-i în stare să stea locului. Clocoteau în el o mie de 


gânduri şi de idei şi voia să le dea glas tuturor odată. Cobori 
scările zburdând ca un şcolar şi sărind peste ultimele trepte. Am 
crezut că pe Rue Faud o să înceapă să danseze. 

— Zău aşa, îmi spuse strângându-mi cotul de credeam că mi-l 
striveşte. Serios vorbind, viaţa-i tare frumoasă! 

Şi, ca să-şi ilustreze seriozitatea, izbucni într-un hohot de râs 
răsunător. 

— Când mă gândesc ce ne mai frământam noi şi ce gânduri 
negre ne găseam! (Aparent, mă includea şi pe mine în această 
euforică şi nouă concepţie asupra vieţii.) Cum mai făceam şi 
cloceam orice idee, mi-e şi ruşine să-mi aduc aminte. 

La Petit Coin ocuparăm o masă într-un colţ, după o amiabilă 
altercaţie cu un locotenent de marină şi pe dată îl chemă pe 
Menotti şi comandă şampanie. De unde naiba îşi însuşise 
maniera asta vesel autoritară, care impunea imediat respect şi 
simpatie, fără să jignească pe nimeni? 

— Deşertul! Exclamă ca răspuns la întrebarea mea nerostită. 
Deşertul, Darley, băiete! Asta-i ceva ce trebuie să vezi ca să 
crezi. 

Dintr-un buzunar încăpător scoase un exemplar din 
Documentele Clubului Pickwick. 

— Fir-ar să fie! strigă. Să nu uit să schimb exemplarul ăsta, 
altfel băieţii mă mănâncă de viu. 

Era o ediţie ieftină, slinoasă, cu colţurile îndoite şi cu o gaură 
de glonţ în coperta mânjită cu ulei. 

— Asta-i toată biblioteca noastră şi am impresia că un 
nemernic s-a şters la fund cu ea. Le-am jurat că schimb 
exemplarul. Am văzut unul în apartamentul lui Pombal. Nu cred 
c-o să se supere dacă i-l şterpelesc. Absurd! Când nu luăm parte 
la vreo acţiune, stăm culcaţi la lumina stelelor şi ne citim unul 
altuia cu glas tare. Absurd, dragul meu, dar ce nu-i absurd? 
Totul e din ce în ce mai absurd. 

— Dar pari foarte fericit, i-am spus, nu fără o înţepătură de 
invidie. 

— Da, răspunse pe o voce mai scăzută şi apoi, brusc, deveni 
pentru prima oară serios. Sunt fericit. Darley, am să-ţi fac o 
destăinuire. Promite-mi să nu mârâi. 

— Promit. 

Se înclină în faţa şi, cu ochii scăpărători, îmi suflă într-o 
şoaptă: 


— Am devenit, în sfârşit, scriitor. 

Apoi izbucni în râsul lui răsunător: 

— Ai promis să nu mărâi! 

— N-am mârâit. 

— Mă rog, dar aveai o mutră mârâitoare şi dispreţuitoare. 
Răspunsul cel mai potrivit ar fi fost să strigi „Uraaa!” 

— Nu zbiera aşa, c-or să ne ceară să părăsim localul. 

— Scuză-mă. M-a apucat aşa. Deodată! 

Dădu pe gât o duşcă de şampanie, cu aerul cuiva care 
toastează de unul singur şi mă privi ironic, cu aceeaşi sclipire de 
maliţiozitate în ochii albaştri. 

— Şi ce-ai scris? L-am întrebat. 

— Nimic, îmi răspunse zâmbind. Deocamdată, niciun cuvânt. 
Dar am totul aici - şi îndreptă un deget bronzat spre tâmplă. 
Acum, cel puţin, ştiu că există. Dacă scriu sau nu scriu, n-are 
importanţă - nu ăsta-i lucrul esenţial ca să devii scriitor, după 
cum credeam eu altădată. 

Afară, în stradă, o flaşnetă începu să-şi cânte tristele, spartele 
repetări de acorduri. Era o veche flaşnetă englezească, pe care 
bătrânul Arif cel orb o găsise într-un morman de gunoi şi o 
reparase cât se pricepuse. li lipseau note întregi şi câteva 
acorduri sunau disperat de fals. 

— Ascultă, zise Keats cu adâncă emoție, ascultă-l pe bătrânul 
Arif! 

Se găsea în acea încântătoare stare de inspiraţie pe care ţi-o 
dă şampania când triumfa asupra oboselii: o melancolică 
ameţeală care îţi insuflă avânt. 

— Doamne! exclamă cu încântare, apoi începu să fredoneze, 
într-o şoaptă răguşită. „Taisez-vous, petit babouin”, bătând 
tactul cu degetul. 

După care scoase un suspin adânc de mulţumire şi se duse 
să-şi aleagă o ţigară de foi din cutia de mostre a lui Menotti. Se 
întoarse agale la masă şi se aşeză din nou în faţa mea, zâmbind 
ca un om căzut în transă. 

— Războiul ăsta... rosti în cele din urmă... 

Trebuie să-ţi mărturisesc... e cu totul altceva decât mi-am 
imaginat eu că trebuie să fie. 

Sub ameţeala aţâţată de şampanie, deveni dintr-o dată grav. 
Continuă: 

— Oricine-l vede pentru prima oară, nu se poate împiedica să 


nu protesteze în numele întregii raţiuni din făptura lui şi să nu 
strige: „Opriţi oroarea asta!” Dragul meu, dacă vrei să cunoşti 
etica umană în etalonul ei du-te pe un câmp de luptă. Ideea 
generală poate fi rezumată într-o singură frază: „Dacă nu poţi 
nici să-l mănânci, nici să-l... atunci...te pe el”. Două mii de ani 
de civilizaţie! Plesnind ca un balon de săpun. 

Zgârie puţin suprafaţa cu unghia degetului mic şi de sub spoială 
o să-ţi apară sălbaticul din războiul ritual. Uite aşa! 

Zgârâie aerul dintre noi cu capătul ţigării scumpe. 

— Şi totuşi... vrei să-ţi spun ceva? Lucrul cel mai neaşteptat şi 
mai incredibil! Războiul m-a făcut om, după cum se spune. Ba 
mai mult, m-a făcut scriitor. Sufletul meu e limpede ca un 
cristal. Presupun că vedeai în mine un om iremediabil 
desfigurat. Ei bine, am început, în sfârşit, blestemata mea de 
carte. Capitol cu capitol se scrie singură în căpăţâna mea de 
jurnalist - nu, nu mai e de jurnalist, ci de scriitor. (Izbucni din 
nou în râs, de parcă noţiunea de scriitor i s-ar fi părut grotescă). 
Darley, când privesc în jur la... câmpul de luptă, aşa cum arată 
noaptea, mă ridic în picioare, într-un extaz de ruşine, mă desfăt 
cu luminile colorate, rachetele care tapetează cerul şi spun: 
„Toate astea au trebuit să se întâmple numai pentru ca bietul 
Johnny Keats să devină om”. Aşa-i! Pentru mine e o totală 
enigmă, dar sunt absolut sigur de lucrul ăsta. Nimic altceva nu 
m-ar fi putut ajuta, pentru că eram prea idiot, înţelegi? 

Rămase tăcut un timp, pierdut în gânduri şi trăgând din ţigara 
de foi. S-ar fi zis că-şi repeta în gând ultima parte a spuselor lui, 
cântărind validitatea fiecărui cuvânt, aşa cum încerci fiecare 
piesă a unui mecanism. Apoi adăugă, cu precauţie şi prudenţă, 
cu o expresie de îngândurare concentrată, asemenea unui om 
care foloseşte termeni ce nu-i sunt familiari: 

— Omul de acţiune şi omul de gândire nu sunt decât unul şi 
acelaşi personaj, operând în două sfere diferite. Dar cu unul şi 
acelaşi scop. Stai puţin, începe să sune tâmpit. 

Işi ciocăni tâmpla cu reproş şi se încruntă. După un moment 
de cugetare, continuă, păstrându-şi mina încruntată: 

— Vrei să-ţi spun care-i părerea mea despre el, despre război? 
Ce-am ajuns eu să cred? Cred că dorinţa de război face parte 
din instinctele noastre însele, e un mecanism biologic de şoc 
menit să precipite o criză spirituală care, în nişte făpturi limitate, 
n-ar putea fi provocată în alt mod. Cei mai puţin sensibili dintre 


noi nu pot vizualiza moartea şi reuşesc în şi mai mică măsură să 
convieţuiască paşnic cu ideea ei. In consecinţă, forţele care 
aranjează lucrurile în numele nostru, au considerat că trebuie să 
o concretizeze, pentru a integra moartea în însuşi prezentul 
nostru. Într-un scop pur utilitar, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

Râse din nou, dar de astă dată cu o notă tristă. 

— Desigur, situaţia e diferită acum, când cei din spatele 
frontului sunt mai loviți decât cei ce luptă direct pe front. Nu-i 
drept pentru membrul de trib care ar dori să ştie că soţia şi 
copiii lui se află în relativă siguranţă, înainte ca el să se avânte 
în această orgie primitivă. În ce mă priveşte, cred că instinctul 
cu pricina s-a cam atrofiat în mine, ba chiar e pe cale să se 
stingă; dar cu ce-o să-l înlocuiască? Asta mă întreb. Tot ce pot 
să-ţi spun, Darley, este că nicio jumătate de duzină de amante 
franţuzoaice, nicio călătorie în jurul globului şi niciun fel de 
aventură la vreme de pace nu m-ar fi maturizat atât de total şi 
atât de rapid. lţi mai aduci aminte cum eram? Uite, acum sunt 
realmente adult - dar un adult care îmbătrâneşte repede, mult 
prea repede. O să-ţi pară idiot ce-ţi spun, dar prezenţa morţii, 
acolo, ca un aspect inerent vieţii - doar un aspect ceva mai 
accelerat, ca să spun aşa - mi-a dat o premoniţie a Vieţii Eterne. 
Pe care n-aş fi putut-o avea pe nicio altă cale, al naibii să fiu! Mă 
rog, probabil că o să dau ortu' popii în deplină posesie a 
imbecilităţii mele, ai să spui tu. 

Izbucni din nou în râs şi îşi adresă singur, în şoaptă, de trei ori 
ura, ridicând de trei ori, ceremonios, mâna în care ţinea ţigara. 
Pe urmă îmi făcu un semn cu ochiul şi îşi umplu din nou paharul, 
adăugând cu un aer distrat, în chip de „coda”: 

— Viaţa nu are sens decât pentru cei care acceptă să 
coopereze, în rândurile lor, moartea. 

Imi dădeam seama că se îmbătase, pentru că efectul 
reconfortant al duşului fierbinte se spulberase şi epuizarea vieţii 
din deşert începea să iasă la suprafaţă. 

— Şi Pursewarden? l-am întrebat, intuind că era momentul 
potrivit pentru a lăsa să-mi scape numele, ca o undiţă aruncată 
în curentul discuţiei noastre. 

— Pursewarden! repetă el numele ca un ecou, dar pe un ton 
diferit, în care se îmbinau afecțiunea şi o tristeţe nostalgică. 
Dragul meu Darley, tocmai asta încerca şi el să-mi comunice, în 
felul lui blestemat. Şi eu? Roşesc şi acum când îmi aduc aminte 


ce întrebări stupide îi puneam. Şi răspunsurile lui, care pe atunci 
îmi păreau afurisit de enigmatice, îmi apar acum perfect clare. 
Adevărul e o sabie cu două tăişuri, ştii. Şi nu poate fi exprimat 
prin cuvinte, această entitate bifurcată, cu dualitatea ei 
structurală. Limbajul! Care-i strădania scriitorului, dacă nu 
aceea de a folosi instrumentul limbajului cât mai precis cu 
putinţă, deşi e perfect conştient de imprecizia lui fundamentală? 
O misiune lipsită de speranţă, dar care îţi dă cu atât mai multe 
satisfacţii, cu cât e mai disperată. Pentru că misiunea în sine, 
încercarea de a rezolva o problemă insolubilă maturizează 
scriitorul. Şi ticălosul ăla de Pursewarden a descoperit lucrul 
ăsta. Ar trebui să-i citeşti scrisorile adresate soţiei lui. In ciuda 
scânteii de genialitate, ce mai scânceşte şi ce se mai umileşte, 
cât de lamentabil se prezintă - ca un personaj dostoievskian 
flagelat de o nevroză dezgustătoare. E uimitor ce suflet meschin 
şi mărunt revelează în scrisorile alea! 

lată o tulburătoare viziune asupra fiinţei chinuite dar de o 
grandioasă integritate psihică, pe care mi-o revelaseră scrisorile 
citite de mine! 

— Keats, am reluat eu, spune-mi, pentru numele lui 
Dumnezeu, scrii o carte despre el? 

Keats îşi goli paharul, sorbindu-şi băutura încet, visător, apoi, 
cu o mână nesigură, îl reaşeză pe masă, înainte de a-mi 
răspunde: 

— Nu. 

Îşi frecă bărbia şi nu mai rosti o vorbă. 

— Am auzit că scrii ceva, am stăruit eu. 

Clătină din cap cu îndărătnicie şi continuă să contemple cu 
ochi tulburi paharul. 

— Am avut de gând, recunoscu în cele din urmă, vorbind rar. 
Am scris o dată o cronică lungă asupra romanelor lui, pe care 
am publicat-o într-o revistă oarecare. Şi pe chestia asta am 
primit o scrisoare de la soţia lui. Ea voia să scriu o carte. 

O irlandeză masivă, ciolănoasă, şleampătă şi isterică. Frumoasă, 
într-un fel, aş zice. Îşi suflă întruna nasul într-o bucată de hârtie. 
Şi e tot timpul cu papucii de cârpă în picioare. Trebuie să spun 
că, după ce-am văzut-o, mi-a fost milă de el. Dar am intrat drept 
într-un cuib de viespi. Îl urăşte de moarte şi are şi de ce, trebuie 
să recunosc. Mi-a furnizat o sumedenie de informaţii, mi-a dat 
teancuri de scrisori şi manuscrise. O adevărată mină de aur, de 


acord. Numai că, dragul meu, n-am putut face uz de tot 
materialul ăsta, din simplul motiv că îi respect memoria şi 
opera. Nu, nu! M-am descotorosit de cucoană. l-am spus că 
nimeni n-o să-i publice vreodată asemenea murdării. Se pare că 
dorea să devină în mod public o martiră ca să se răzbune pe el - 
bătrânul Pursewarden! N-am putut face asemenea lucru. Nu 
vreau să mai vorbesc despre asta. Zău aşa, nu sunt în stare să 
suflu o vorbă despre ce-am citit în scrisorile alea. 

Am rămas un timp privindu-ne în tăcere; aş spune chiar 
pândindu-ne. În cele din urmă, am reluat firul discuţiei. 

— Ai întâlnit-o vreodată pe sora lui, Liza? 

Keats clătină din cap. 

— Nu. Şi ce rost ar avea? Am renunţat la proiectul cărţii, aşa 
că nu era nevoie să ascult şi versiunea ei asupra lui 
Pursewarden. Nevastă-sa mi-a spus că şi ea deţine o grămadă 
de materiale. Dar... E aici, nu-i aşa? (Buza de jos i se răsfrânse 
într-o expresie de dispreţ.) Ca să-ţi spun drept, n-am niciun chef 
s-o întâlnesc. Adevărul amar este că această persoană pe care 
Pursewarden a iubit-o cel mai mult - vreau să spun din punct de 
vedere spiritual - nu i-a înţeles deloc stările sufleteşti, până 
când a murit; şi nu avea cea mai mică idee asupra amplorii lui 
artistice. Nu, pe ea n-o preocupa decât intriga vulgară privitoare 
la legalizarea raporturilor ei cu Mountolive. Presupun că se teme 
ca nu cumva vreun scandal meschin să-i pună în primejdie 
căsătoria cu un diplomat. S-ar putea să greşesc, dar asta-i 
impresia pe care mi-am făcut-o eu. Cred că şi ea încearcă să 
determine publicarea unei cărţi care să lustruiască memoria lui 
Pursewarden. Acum însă, într-un anume sens, eu am un 
Pursewarden al meu, exemplarul meu unic, dacă vrei. Şi-mi 
ajunge. Ce importanţă au detaliile şi de ce-ar trebui să fac 
cunoştinţă cu sora lui? Opera şi nu viaţa lui e importantă pentru 
noi - opera care ne oferă una dintre multiplele semnificaţii ale 
cuvântului cu patru feţe!” 

Am simţit impulsul subit de a-i striga: „Eşti nedrept cu ea!”, 
dar m-am reţinut. Nu-i posibil, pe lumea asta, să faci dreptate 
pentru toţi. Lui Keats i se închideau ochii de somn. 

— Haide, i-am spus, cerând nota de plată. E timpul să te duc 
acasă şi să dormi. 

— Mă simt cam obosit, murmură cu o voce cleioasă. 

— Avanti! 


Pe o străduţă laterală am găsit, spre bucuria noastră, o birjă 
trasă de un cal. Keats se plângea că-l dor picioarele şi că braţul 
începuse să-l înţepe. Se lăsase cotropit de o epuizare plăcută, 
combinată cu ameţeala de pe urma libaţiunilor din acea seară. 
Îşi rezemă spatele de pernele rău-mirositoare ale trăsurii şi 
închise ochii. 

— Ştii, Darley, începu să spună, cu limba din ce în ce mai 
năclăită, voiam să-ţi comunic ceva, da' am uitat. Să nu te superi 
pe mine, bătrân tovarăş de robie, n-ai să te superi, nu? Ştiu că 
tu şi Clea... Da şi mă bucur. Dar am o ciudată presimţire să, într- 
o bună zi, tot eu am să mă însor cu ea. Zău. Să nu văd că te 
prosteşti în legătură cu asta. Bineînţeles, n-am să suflu o vorbă, 
dar cândva o să se întâmple, mulţi ani după porcăria asta de 
război. Undeva, de-a lungul drumului, simt că va trebui să o leg 
de mine. 

— Şi ce te aştepţi să-ţi răspund? F 

— Mă rog, ai o mie de căi deschise. In locul tău, eu aş începe 
să răcnesc şi să zbier la tipul care mi-ar declara una ca asta. l-aş 
arde un pumn între becuri, l-aş zvârli jos din trăsură. 

Birja se opri, cu o hurducătură în faţa casei. 

— Am ajuns, i-am spus lui Keats şi l-am ajutat să coboare. 

— Nu sunt chiar atât de beat ca să nu mă pot ţine pe picioare! 
îmi strigă vesel, refuzându-mi ajutorul. Nu-i vorba decât de 
oboseală, dragul meu prieten. 

Şi, în timp ce eu mă tocmeam cu birjarul, Keats înconjură 
trăsura şi începu să ţină o lungă prelegere calului, mângâindu-i 
botul în timp ce-i vorbea. 

— l-am oferit câteva maxime, ca să aibă cu ce să-şi hrănească 
sufletul, îmi explică el în timp ce urcam greoi treptele. Numai că 
şampania a cam dat iama prin cutia mea cu citate. Cum e 
chestia aia din Shakespeare despre amant şi soţul încornorat 
care cad la învoială „cătând bulbucul slavei până şi-n guri de 
tun?”^ 

Ultima frază o rosti cu acea voce ciudată (om-care-taie- 
lemne) a discursurilor lui Churchill. 

— Sau ceva despre înotători care plonjează în puritate - o 
casă din prefabricate, în spiritul etern, atâta tot. 

— l-ai masacrat pe amândoi. 


4 Shakespeare - Cum vă place, II, 7 (traducere de Dan Duţescu şi 
Leon Leviţchi). 


— Sunt al naibii de obosit. Şi-n noaptea asta s-ar zice că nu 
vor fi bombardamente. 

— S-au mai rărit. 

Se prăbuşi pe pat, complet îmbrăcat, desfăcându-şi încet 
şireturile bocancilor şi mişcându-şi gleznele până când aceştia îi 
lunecară din picioare. 

— Ai citit vreodată cărticica lui Pursewarden intitulată 
Culegere de rugăciuni pentru intelectualii englezi? E nostimă. 
„Doamne Dumnezeule, te rog ţine-mă cât mai mult în secolul al 
optsprezecelea, dar fără ins-erecţie.” 

Chicoti somnoros, îşi încrucişă braţele sub cap şi se lăsă, 
zâmbitor, furat de somn. Când am stins lumina, oftă adânc şi 
spuse: 

— Până şi morţii ne copleşesc tot timpul cu amabilitatea lor. 

Brusc, am avut o viziune a lui Keats, pe când era puştan şi se 
căţăra pe marginea stâncilor abrupte, după ouă de păsări. Un 
singur pas greşit... 

Nu aveam să-l mai văd niciodată. Vale”? 


+2 Bun-rămas (lat.). 


Partea a VI-a 
Zece degete flămânde ale oarbei mele muze. 
Mă silabisesc, senzual, pe obraji şi peste buze. 


Versurile îmi dansau prin minte în timp ce apăsam butonul 
soneriei de la reşedinţa de vară, în seara următoare. Ţineam în 
mână servieta de piele verde care conţinea scrisorile secrete ale 
lui Pursewarden - această sclipitoare, neîntreruptă salvă de 
cuvinte ce continuau să-mi explodeze în memorie ca un foc de 
artificii, pârjolindu-mă. Îi telefonasem Lizei dimineaţa, de la 
birou şi fixasem întâlnirea. Îmi deschise uşa şi rămase 
nemişcată în faţa mea, cu chipul palid pe care se întipărise o 
expresie de aşteptare. 

— Bine, şopti, după ce mi-am spus numele. Vino înăuntru. 

Se întoarse şi o porni în faţa mea, cu un mers ţeapăn, drept, 
care-mi evoca o fetiţă costumată în Regina Elisabeta, la un bal 
mascat. Arăta obosită şi încordată şi totuşi, într-un fel curios, 
întreaga ei ţinută exprima mândrie. În salon nu se afla nimeni. 
După câte ştiam, Mountolive se întorsese în acea dimineaţă la 
Cairo. Am fost surprins să văd că în şemineu ardeau câţiva 
butuci, deşi era încă vară târzie. 

Ai fost prompt, foarte prompt, îmi spuse aproape cu asprime, 
sau cu o umbră de reproş. Mă bucur. 

Îi comunicasem la telefon esenţialul din discuţia mea cu 
Keats, în legătură cu inexistenţa cărţii. 

— Mă bucur, urmă ea, pentru că acum, în sfârşit, vom putea 
lua o hotărâre. Toată noaptea n-am închis ochii. Mi te imaginam 
citindu-le, citind scrisorile. Mi-l imaginam pe el, scriindu-le. 

— Sunt magnifice. În viaţa mea n-am citit ceva atât de 
tulburător. 

În tonul meu se auzea o notă de amărăciune. 

— Da, răspunse Liza cu un suspin adânc. M-am temut că ai să 
gândeşti astfel; m-am temut că ai să împărtăşeşti părerea lui 
David şi ai să mă sfătuieşti să le păstrez cu orice preţ. Şi totuşi, 
el mi-a cerut să le pun pe foc. 

— Ştiu. 

— la loc, Darley. Spune-mi ce gândeşti cu adevărat despre 
ele. 

M-am aşezat, punând servieta pe jos, lângă mine şi i-am 


răspuns: 

— Liza, nu-i vorba de o problemă literară, decât dacă ţii s-o 
priveşti în felul ăsta. Nu ai nevoie de sfatul nimănui. Fireşte, 
oricine le-ar citi nu ar putea să nu regrete pierderea lor. 

— Dar, dragul meu Darley, dacă ar fi ale dumitale, dacă 
dumneata le-ai fi scris... 

— M-aş simţi uşurat să ştiu că instrucţiunile lăsate de mine au 
fost duse la îndeplinire. Cel puţin, cred că asta ar trebui să simtă 
el pe unde s-o afla acum. 

Işi întoarse faţa oarbă, lucidă, spre oglindă şi păru într-adevăr 
să-şi studieze imaginea reflectată, sprijinindu-şi vârfurile 
degetelor pe marginea consolei căminului. 

— Şi eu sunt la fel de superstiţioasă ca şi el, spuse în cele din 
urmă. Dar nu-i numai asta. M-am arătat întotdeauna foarte 
ascultătoare faţă de el, pentru că întotdeauna am ştiut că vede 
mult mai departe şi înţelege mult mai multe decât mine. 


Reflecţia întemniţată nu-i dă balsamul 
Pe care-l sorb femeile-nsetate, în oglindă. 


Cât de limpede devenea acum poezia lui Pursewarden, în 
lumina tuturor acestor informaţii noi! Câtă coerenţă, cât 
patetism căpăta din figura Lizei, cercetându-şi chipul orb în 
oglinda mare. Părul negru i se revărsa pe umeri. 

Se întoarse din nou spre mine, oftând iarăşi şi am văzut 
ivindu-se pe faţa ei o implorare tandră, pe care orbitele pustii 
ale ochilor o făceau şi mai halucinantă. Înaintă un pas şi îmi 
spuse: 

— Bine, atunci hotărârea e luată. Vrei să mă ajuţi să le ard? 
Sunt atât de multe. O să ne ia timp. 

— Cum doreşti. 

— Să ne aşezăm împreună în faţa focului. 

Ne-am aşezat pe covor, unul în faţa celuilalt şi am pus 
servieta între noi, apăsându-i încuietoarea, astfel încât clapa s-a 
deschis şi a sărit cu un pocnet. 

— Da, urmă ea. Aşa e să fie. Ar fi trebuit să ştiu că mă voi 
supune dorințelor lui. 

Am scos încet, unul câte unul, plicurile străpunse de vârful 
unui ac cu gămălie, am despăturit pe rând fiecare scrisoare şi i- 
am dat-o în mână, ca s-o arunce peste butucii aprinşi. 


— Când eram copii, şedeam de multe ori aşa, în faţa focului, 
iarna, cu jucăriile între noi. De multe ori şi întotdeauna 
împreună. Trebuie să ne întoarcem foarte departe în trecut, ca 
să înţelegi totul. Chiar şi aşa, mă întreb dacă vei putea înţelege. 
Doi copii orfani, rămaşi singuri într-o casă de fermă, veche şi 
dărăpănată, împrejmuită de lacuri îngheţate, pierdută printre 
ceţurile şi ploile reci ale Irlandei. Nu aveam niciun sprijin moral, 
decât cel pe care-l puteam găsi unul în celălalt. El mi-a convertit 
orbirea în poezie, vedeam cu spiritul lui, iar el încerca să vadă 
cu ochii mei. Şi împreună am născocit o întreagă lume de poezie 
nepieritoare - o lume mult mai frumoasă decât cele mai 
frumoase dintre cărţile lui. Le-am citit pe toate, cu degetele, am 
toate cărţile lui la Institut. Nimic nu tulbura lumea noastră, totul 
conspira ca să ne izoleze, să ne ţină împreună. Moartea 
părinţilor noştri a survenit când eram prea mici ca s-o putem 
înţelege. Locuiam în casa veche, părăginită şi avea grijă de noi o 
mătuşă bătrână şi surdă, care vedea de gospodărie, ne dădea 
de mâncare şi ne lăsa în plata Domnului. In toată casa nu exista 
decât o singură carte, un Plutarch, pe care amândoi îl învăţasem 
pe de rost. În rest, totul era inventat de el. Astfel am devenit 
strania regină mitică a vieţii lui trăind după cum spunea, în 
palatul de cleştar al suspinelor. Uneori, palatul se afla în Egipt, 
alteori în Peru, câteodată în Bizanţ. Cred că, în realitate, ştiam 
că locuiesc în bucătăria sordidă a unei case de fermă, cu mobile 
ieftine şi urâte, cu podeaua din dale de cărămidă roşie. Cel puţin 
când se spăla pardoseala cu săpun şi sodă, ştiam, după mirosul 
înţepător, că era o simplă casă de ţară şi nu un palat cu 
mozaicuri superbe pe care se împletesc şerpi, vulturi şi pitici. 
Dar un singur cuvânt al lui era de ajuns ca să mă readucă la 
„realitate”, cum îşi numea el născocirile. 

Poate că de asta a fost atât de bucuros să plece în Egipt. 
Spunea că simte o lăuntrică legătură poetică cu Osiris şi Isis, cu 
Ptolemeu şi Arsinoe - rasele soarelui şi ale lunii, rasele noastre. 

Încet şi metodic, depunea scrisoare după scrisoare pe rugul 
de jăratic, povestind cu voce tristă şi monotonă, parcă mai mult 
pentru ea decât pentru mine. 

— Nu, pentru acei care nu fac parte din rasa noastră, toate 
astea sunt greu de înţeles. Dar pe măsură ce creşteam, lumea 
exterioară a început să invadeze lumea noastră, noi vieţi s-au 
insinuat în solitarul nostru univers de palate şi împărăţii. Pe 


urmă a fost nevoit să plece pentru perioade lungi. Şi când pleca, 
nu-mi rămâneau decât întunericul şi amintirile cu care încercam 
să-l populez; nu ştiu de ce, dar comorile fanteziei lui îşi pierdeau 
complet strălucirea, până când venea iarăşi, cu glasul lui, cu 
atingerea care le dădea din nou viaţă. Tot ce ştiam despre 
părinţii noştri, suma cunoştinţelor noastre, era un dulap vechi, 
plin cu hainele lor. Când eram mici, ni se păreau imense - 
pantaloni de uriaş, pantofi de uriaş. Într-o bună zi, mi-a spus că 
hainele astea îl sufocă. A mai spus că noi doi nu aveam nevoie 
de părinţi. Le-a îngrămădit pe toate în curte, în zăpadă şi le-a 
dat foc. Amândoi am izbucnit în plâns, nu ştiu de ce. Am pornit 
să dansăm în jurul focului, cu un soi de exaltare sălbatică, 
intonând vechi cântece de vânătoare, dar continuând să 
plângem. 

Tăcu o vreme, concentrată parcă asupra acelei imagini vechi, 
cu capul în piept, ca o ghicitoare care scrutează cristalul negru 
al trecutului. După aceea îşi înălţă iar fruntea şi mi se adresă, 
suspinând: 

— Ştiu de ce eziţi. Ai ajuns la ultima scrisoare, nu-i aşa? 
Înţelegi, le-am numărat. Dă-mi-o şi pe aceea, Darley! 

l-am înmânat-o, fără să scot un cuvânt şi a aruncat-o în foc, 
şoptind: 

— În sfârşit, acum totul s-a terminat. 


Partea a VIl-a 

Pe măsură ce vara se stingea în toamnă şi toamna aluneca în 
iarnă, războiul care se înstăpânise pe oraş a început să se 
retragă, să-şi devieze cursul spre şoselele laterale ce mărginesc 
deşertul, descleştându-şi strânsoarea crâncenă în care ne 
ţinuse, pe noi şi plăcerile noastre. Resorbindu-se asemenea 
fluxului, lăsa în urmă trofee coprolitice de-a lungul plajelor albe 
şi pustii, care priveau melancolic la zborul pescăruşilor. Războiul 
ne interzisese multă vreme plajele; iar acum le redescopeream 
presărate cu tancuri turtite şi scofâlcite, cu tunuri strâmbate şi 
cu un talmeş-balmeş de epave şi sfărâmături lăsate să 
putrezească şi să ruginească sub soarele deşertului, să se 
îngroape, treptat, sub dunele cu contururi schimbătoare. 
Încercai o stranie şi tristă senzaţie de calm încremenit când te 
scăldai acolo - de parcă te-ai fi aflat printre vestigii pietrificate 
ale erei neolitice: tancuri asemănătoare cu schelete de 
dinozauri; tunuri azvârlite ca nişte mobile vechi, scoase din uz. 
Câmpurile minate constituiau un risc permanent şi beduinii, 
când îşi mânau turmele la păscut, rătăceau adeseori prin locuri 
primejdioase; o dată, Clea a sărit ca muşcată de şarpe, pentru 
că drumul era acoperit de ciozvârtele unei cămile ciopârţite de o 
mină. Dar asemenea întâmplări se iveau rar, iar tancurile, deşi 
arse de explozii, nu erau populate de cadavre. Probabil că 
acestea fuseseră extrase de sub dărâmături şi îngropate 
cuviincios într-unul din cimitirele uriaşe care răsăriseră în cele 
mai neaşteptate colţuri ale deşertului, asemenea unor prospere 
citadele ale morţilor. Şi oraşul îşi regăsea deprinderile şi 
ritmurile normale, pentru că bombardamentele încetaseră cu 
totul şi viaţa de noapte a Levantului reîncepuse să înflorească. 
Cu toate că uniformele se răriseră, barurile şi cluburile de 
noapte continuau să colcăie de militari în permisie. 

Existenţa mea săracă în evenimente părea să se fi statornicit 
într-un tipar de rutină, artificial divizat: viaţa intimă, total 
dedicată pasiunii pentru Clea şi viaţa profesională care, deşi 
departe de a fi o povară, era lipsită de orice interes. Nu se 
schimbase mare lucru; ba da, Maskelyne reuşise, în sfârşit, să-şi 
rupă lanţurile şi să se întoarcă la regimentul său. Ne-a făcut o 
vizită de rămas-bun, împopoţonat în uniforma lui strălucitoare şi 
arătând timid - de astă dată nu cu muştiucul pipei, ci cu un 


baston mic de trestie - către colegul nostru care dădea 
linguşitor din coadă. 

— Ţi-am spus eu c-o să reuşească, repeta Telford cu o tristeţe 
triumfătoare în glas. Am ştiut dintotdeauna. 

Dar Mountolive continuase să rămână pe loc, aparent 
„îngheţat” în post. 

Din când în când, în urma unor aranjamente prealabile, 
făceam câte o vizită fetiţei la Karm Abu Girg, ca să văd cum o 
mai duce. Spre bucuria mea, am constatat că transplantarea, 
care-mi pricinuise multă îngrijorare, dăduse rezultate excelente. 
Se pare că realitatea vieţii ei actuale se armoniza de minune cu 
visurile pe care le născocisem eu. Totul era aşa cum trebuia să 
fie - personajele de pe cărţile de joc, printre care acum se 
număra şi ea. Dacă Justine rămânea o figură oarecum retrasă, 
cu capricii şi tăceri imprevizibile, faptul nu făcea decât să 
accentueze, din cât îmi dădeam seama, imaginea sumbră a unei 
regine detronate. În Nessim, însă, găsise un tată. Rolul lui se 
definise cu mai multă familiaritate decât îi atribuisem eu, 
datorită tandreţei şi căldurii sale umane. Devenise un admirabil 
tată-tovarăş de joacă şi explorau împreună, călare, ţinuturile 
pustii din preajma casei. Nessim îi dăduse un arc şi săgeți, 
precum şi o însoţitoare de vârsta ei, pe nume Taor, care-i era 
totodată slujnică şi amah. Chiar şi aşa-zisul palat, pe care-l 
plăsmuiserăm împreună, trecuse foarte bine peste examenul 
realităţii. Labirintul de camere prăfuite, cu trofeele şi comorile 
lui şubrezite de vreme, constituia o perpetuă încântare. Şi astfel, 
cu poneiul şi cu slujitoarea ei, cu palatul propriu în care se putea 
juca, devenise o adevărată regină din O mie şi una de nopți. 
Uitase aproape cu totul de insulă, atât de absorbită era de noul 
ei univers. Pe parcursul acestor vizite nu am văzut-o niciodată 
pe Justine şi nici nu am încercat s-o văd. Uneori dădeam peste 
Nessim, care nu ne întovărăşea însă în plimbările noastre pe jos 
sau călare. De obicei, fetiţa venea să mă întâmpine la 
debarcader, cu un cal pentru mine. 

În primăvară, Balthazar, care-şi revenise complet şi se 
lansase din nou în munca lui, ne-a invitat, pe Clea şi pe mine, să 
luăm parte la un ritual care-i stimula înclinația naturală spre 
ironie. Anume, ceremonia solemnă a depunerii de flori pe 
mormântul lui Capodistria, cu prilejul aniversării zilei de naştere 
a Marelui Porno. 


— Am fost autorizat în mod special de Capodistria însuşi, ne 
explică el. În fiecare an îşi plăteşte singur florile. 

Era o zi frumoasă, însorită şi Balthazar a insistat să mergem 
pe jos la cimitir. Deşi se căra cu o jerbă cât toate zilele, era 
foarte vioi. In ceea ce priveşte culoarea părului, vanitatea 
fusese mai puternică până la urmă şi, neputându-i rezista, 
Balthazar se lăsase în mâinile lui Mnemjian, care-l „spălase de 
bătrâneţe”, după cum spunea el. Într-adevăr, schimbarea era 
remarcabilă. Reînviase vechiul Balthazar, cu ochii lui negri, 
înţelepţi, care urmăreau ironic isprăvile oraşului. Şi nu mai puţin 
pe Capodistria, de la care tocmai primise o lungă scrisoare. 

— Nici prin cap nu vă trece la ce se dedă canalia aia bătrână 
acolo unde se găseşte. A apucat-o pe calea lui Lucifer şi s-a 
cufundat în magia neagră. Trebuie neapărat să vă citesc 
scrisoarea. Dacă stau să mă gândesc, propriul lui mormânt este 
locul cel mai potrivit pentru a da citire acestei relatări despre 
formidabilele sale experienţe. 

Cimitirul, scăldat în lumina soarelui primăvăratic, era pustiu. 
Capodistria nu cruţase nicio cheltuială ca să-şi aranjeze un 
mormânt cât mai impresionant şi reuşise să creeze o 
capodoperă de vulgaritate, care aproape că-ţi zgâria spiritul. Ce 
de mai heruvimi, de ghirlande, de floricele! Pe lespede era 
gravat un text ironic: „Nu s-a pierdut, ci a plecat înainte”. 
Balthazar depuse jerba pe mormânt, râzând afectuos şi făcând o 
urare de „La mulţi ani!” Pe urmă se întoarse, îşi scoase 
pardesiul şi pălăria, pentru că soarele dogorea şi ne aşezarăm 
toţi trei pe o bancă sub un chiparos; Clea sugea caramele, iar el 
scoase din buzunar plicul voluminos, care conţinea cea mai 
recentă şi mai lungă scrisoare a lui Capodistria. 

— Clea, tu trebuie să ne-o citeşti, pentru că mi-am uitat 
ochelarii acasă. Şi-apoi, vreau să-mi dau seama dacă auzită 
sună la fel de fantasmagoric ca şi atunci când e citită. Te rog, ia- 
o! 

Ascultătoare, Clea luă paginile mărunt dactilografiate şi 
începu să citească. 

„Dragul meu M.B.” 

— Aceste iniţiale, o întrerupse Balthazar, aparţin poreclei cu 
care m-a etichetat Pursewarden: Me/ancholia Borealis, nici mai 
mult, nici mai puţin. Un omagiu adus pretinsei mele tristeţi 
iudaice. Continuă, Clea dragă. 


Scrisoarea era în limba franceză. 


„Ştiu de mult, dragul meu prieten, că îţi datorez o relatare 
aprofundată asupra noii mele vieţi, subiect pe care, deşi ţi-am 
scris destul de des, m-am deprins să-l evit. De ce? Pentru că 
încercam întotdeauna o strângere de inimă imaginându-mi râsul 
tău batjocoritor. Lucru absurd, întrucât eu n-am fost niciodată 
un sensibil şi nici nu m-am sinchisit de părerile altora. Dar mai e 
ceva. Ar fi presupus o lungă şi obositoare explicaţie a senzaţiei 
de jenă şi de neplăcere pe care o încercam întotdeauna la 
întrunirile Cabalei, pentru că aceasta încearcă să înece lumea în 
bunătatea ei abstractă. Pe atunci, nu ştiam că drumul meu nu 
trece prin sfera Luminii, ci prin cea a întunericului. Pe atunci, aş 
fi confundat aceste două sfere, din punct de vedere moral şi 
etic, cu noţiunile de bine şi de rău. Acum însă, îmi dau seama că 
drumul pe care am pornit eu nu e decât contraponderea, 
capătul de jos al balansoarului, care ţine capătul luminos în aer. 
Magia! 

Imi aduc aminte că mi-ai citat odată un pasaj (care la 
momentul respectiv mi s-a părut lipsit de orice sens) din 
Paracelsus. Ai adăugat că s-ar putea ca şi asemenea aiureală să 
aibă vreo semnificaţie. Ei bine, are! «Adevărata alchimie, care 
ne învaţă cum să prefacem sau să transmutăm în aur cinci 
metale imperfecte, nu are nevoie de alte materiale decât de 
metale. Metalele perfecte sunt extrase din metale imperfecte, 
numai prin şi din ele; pentru că în celelalte lucruri există Luna 
(fantezia), pe când în metale există So/ (înţelepciunea)». 

Las un moment de pauză pentru hohotul de râs care, 
altădată, m-ar fi molipsit şi pe mine! «Ce munte de vorbărie 
goală în jurul noţiunii de tinctura physicorum» ai să spui tu. Da, 
dar... 

Prima mea iarnă în acest turn singuratic, bătut de vânturi, nu 
a fost deloc plăcută. Ploaia străbătea prin acoperiş. Şi încă nu-mi 
sosiseră cărțile, ca să-mi mai îndulcească  solitudinea. 
Cămăruţele unde locuiam erau cam înghesuite şi mă întrebam 
cum să-mi lărgesc puţin spaţiul vital. Domeniul pe care se 
găseşte turnul meu, cocoţat deasupra mării, adăposteşte şi 
câteva căsuțe răzlețe, cu dependinţele lor; într-una din ele 
locuieşte bătrâna pereche de italieni surzi care mă slujesc, îmi 
spală rufele, îmi fac curăţenie şi-mi dau de mâncare. N-aş fi vrut 


să-i evacuez din adăpostul lor, dar mă întrebam dacă n-aş putea 
transforma, pentru folosinţa mea, cele două şoproane legate de 
locuinţă. Şi atunci am descoperit, spre uimirea mea, că mai 
aveau un chiriaş, pe care nu-l văzusem niciodată, o făptură 
stranie şi solitară care nu ieşea din casă decât noaptea şi purta 
o rasă de călugăr. Lui îi datorez noua orientare a vieţii mele. E 
un călugăr italian caterisit, care se prezintă drept rosicrucian şi 
alchimist. Locuieşte aici, îngropat în maldăre de manuscrise 
masonice - unele dintre ele extrem de vechi - pe care le 
studiază cu sârg. El a fost primul care m-a convins că genul 
acesta de cercetări (în ciuda unor aspecte mai neplăcute) 
urmăreşte să aprofundeze cunoaşterea de sine, să ilumineze 
zone de înţelegere lăuntrică neexplorate încă. Comparaţia cu 
ştiinţa obişnuită nu e greşită, întrucât şi această insolită formă 
de cercetare se bazează pe o metodă strictă - numai că 
porneşte de la premise diferite. Şi dacă, aşa cum am spus, are 
unele aspecte neplăcute, acestea sunt valabile şi pentru ştiinţa 
obişnuită - de pildă vivisecţia. Oricum, m-am simţit brusc atras 
de asemenea gen de investigaţii care, pe măsură ce trecea 
timpul, deveneau tot mai pasionante. În sfârşit, descoperisem 
ceva care să corespundă naturii mele. Şi, într-adevăr, tot ce ţine 
de studiul magiei pare să mă întărească şi să-mi ofere un sprijin 
moral. De asemenea, am reuşit să-i fiu de mare ajutor practic 
abatelui F., cum îl voi numi de aci înainte, pentru că multe dintre 
manuscrise (furate, presupun, din arhivele secrete ale muntelui 
Athos) erau în greacă şi în arabă, limbi pe care el nu le cunoaşte 
prea bine. Prietenia noastră s-a dezvoltat, devenind, adevărată 
colaborare. Dar au trecut luni de zile până a găsit cu cale să mă 
prezinte altui personaj straniu, ba aş spune chiar formidabil, 
preocupat de acelaşi gen de investigaţii. Acesta e un baron 
austriac care locuieşte într-o reşedinţă spațioasă din interiorul 
insulei şi studiază (te rog mult să nu râzi) problema obscură pe 
care am discutat-o noi odată - e pomenită în De Natura Rerum? 
Cred că da - e vorba de generatio homunculi. Are un valet turc, 
care-i este în acelaşi timp discipol, şi-l ajută la experienţe. 
Curând, am devenit şi aici persona grata şi mi s-a îngăduit să-i 
ajut, atât cât reuşeam s-o fac. 

Ei bine, acest baron - care până şi ţie ţi-ar apărea ca o figură 
ciudată şi impunătoare, cu barba lui stufoasă şi cu dinţii ca nişte 
grăunţe de porumb - acest baron a... ah! Dragul meu Balthazar, 


a creat efectiv zece homunculi pe care i-a numit «spirite 
profetice». Îi ţinea în nişte borcane uriaşe de sticlă - folosite de 
localnici pentru muratul măslinelor sau pentru conservarea 
fructelor - şi trăiau în apă. Borcanele erau înşirate pe un raft 
lung din lemn de stejar, în laboratorul lui. Homunculii fuseseră 
produşi, sau «modelaţi» ca să folosesc termenul lui, pe 
parcursul a cinci săptămâni de muncă intensă, de meditații şi de 
ritualuri. Erau nişte obiecte extrem de frumoase şi de 
misterioase, care pluteau în borcanele lor ca nişte căluţi de 
mare. Cei zece homunculi aveau următoarele ranguri sociale şi 
profesii: un rege, o regină, un cavaler, un călugăr, o călugăriţă, 
un arhitect, un miner, un serafim şi, în sfârşit, un duh albastru şi 
unul roşu. Şi se legănau alene în grandioasele borcane de sticlă. 
O lovitură uşoară cu vârful unghiei le crea pe loc o stare de 
alarmă. Nu erau mai mari de-o şchioapă şi, cum baronul ţinea 
foarte mult să-i facă să crească, l-am ajutat cu toţii să-i îngroape 
în câteva straturi de bălegar de cal. Mormanele de bălegar erau 
stropite zilnic cu un lichid rău mirositor pe care-l preparau, cu 
mare strădanie, baronul şi turcul lui şi care conţinea nişte 
ingrediente greţoase. La fiecare stropire, bălegarul începea să 
fumege, de parc-ar fi fost încălzit de un foc subteran. Se 
înfierbânta atât de tare, încât nu-l puteai atinge nici cu degetul. 
O dată la trei zile, abatele şi baronul petreceau câte o noapte 
întreagă înălţând rugăciuni şi stropind bălegarul cu tămâie. 
Când, în cele din urmă, baronul a socotit că procesul s-a 
încheiat, borcanele au fost scoase cu grijă din bălegar şi aşezate 
la loc pe raftul din laborator. Toţi homunculii crescuseră în 
asemenea măsură, încât borcanele deveniseră aproape 
neîncăpătoare; personajele masculine intraseră în posesia unor 
bărbi lungi şi dese. De asemenea, unghiile de la mâini şi de la 
picioare li se lungiseră fantastic. Cei care reproduceau figuri 
umane dobândiseră haine potrivite cu rangul şi funcţia lor. 
Aveau acum un soi de frumuseţe obscenă, aşa cum pluteau în 
apă, o expresie pe care am văzut-o o singură dată în viaţa mea 
pe faţa unui cap murat, ce aparținuse unui peruvian. Ochi daţi 
peste cap şi înfundaţi în ţeastă, buze livide, ca de peşte, 
răsfrânte, scoțând la iveală şiruri de dinţi mici, perfecţi. In 
borcanele care conţineau cele două duhuri, respectiv roşu şi 
albastru, nu se vedea nimic. Am uitat să spun că toate 
borcanele erau ermetic închise cu băşici de bou pecetluite cu 


ceară, pe care fusese imprimat un sigiliu magic. Dar şi în cazul 
duhurilor, când baronul ciocănea în sticlă cu vârful unghiei şi 
rostea câteva cuvinte în limba ebraică, apa se tulbura şi apoi se 
colora respectiv în roşu şi în albastru. După un timp, feţele 
duhurilor au început să se reveleze, să se developeze încet, ca o 
imagine fotografică în baia chimică, crescând treptat în 
dimensiuni. Duhul albastru era frumos ca un înger, iar cel roşu 
avea o expresie cu adevărat diabolică. 

Făpturile astea erau hrănite o dată la trei zile de către baron, 
cu o substanţă uscată, roz, păstrată într-o cutie de argint 
căptuşită cu lemn de santal. Nişte granule de mărimea unui bob 
de mazăre uscată. De asemenea, o dată pe săptămână apa din 
borcane trebuia primenită: întâi erau golite, apoi reumplute cu 
apă de ploaie, proaspătă. Operația aceasta trebuia efectuată cu 
mare repeziciune, pentru că în cele câteva clipe cât se aflau 
expuse la aer, duhurile slăbeau brusc şi păreau să-şi piardă 
cunoştinţa, ca nişte peşti pe uscat. Duhul albastru nu era 
niciodată hrănit; în schimb, cel roşu primea o dată pe 
săptămână o înghiţitură, cât un degetar, de sânge proaspăt, 
aparţinând nu ştiu cărei vietăţi - sânge de pui, cred. Picătura 
sângerie dispărea instantaneu din apă, fără să o coloreze măcar 
şi fără să-i tulbure limpezimea. Dar de îndată ce borcanul 
duhului roşu era deschis, apa se înceţoşa şi se întuneca, 
degajând un miros de ouă clocite. 

În decursul a două luni, homunculii şi-au atins dimensiunile şi 
forma definitivă - «starea de profeție», cum o numea baronul. 
Din acel moment, borcanele au început să fie cărate, noapte de 
noapte, într-o capelă mică şi dărăpănată, situată într-un desiş, la 
oarecare depărtare de casă. Aci se ţinea o slujbă religioasă, 
după care borcanele erau «interogate» asupra desfăşurării 
evenimentelor în viitor. Practic, întrebările erau scrise în ebraică, 
pe nişte fâşii de hârtie, pe care baronul le aplica apoi pe sticla 
borcanului, în faţa ochilor homunculului. Exact cum ai expune la 
lumină o hârtie fotografică, sensibilizată. Vreau să spun că 
făpturile acelea nu citeau întrebările, ci le ghiceau, cu 
încetineală şi cu foarte multă ezitare. Apoi dădeau răspunsurile, 
trasând cu degetul fiecare literă pe sticla transparentă; 
răspunsurile erau copiate pe loc de baron, într-un registru mare 
de însemnări. Fiecărui homuncul în parte se puneau numai 
întrebări potrivite cu rangul şi nivelul său social, iar cele două 


duhuri nu puteau răspunde decât printr-un zâmbet sau printr-o 
mină încruntată, care exprimau aprobare sau dezaprobare. Şi 
totuşi, păreau să fie la curent cu tot ce se întâmplă pe lume şi li 
se putea pune orice fel de întrebare. Cu regele, însă, nu puteai 
discuta decât probleme politice, călugărul era expert în 
chestiuni religioase... şi aşa mai departe. In felul acesta, am fost 
martor la alcătuirea a ceea ce baronul numeşte «Analele 
Timpului», un document cu nimic mai puţin impresionant decât 
cel lăsat de Nostradamus în urma lui. Un mare număr dintre 
profeţii şi-au şi dovedit adevărul numai pe parcursul ultimelor 
luni, astfel încât nu am cea mai mică îndoială că şi restul se vor 
adeveri. iți dă o senzaţie foarte curioasă această posibilitate de 
a privi în viitor. 

Într-o bună zi, din greşeală, borcanul care-l conţinea pe 
călugăr a căzut şi s-a făcut ţăndări pe dalele de piatră. Sărmanul 
călugăr a murit, după câteva chinuite încercări de a respira şi în 
ciuda tuturor eforturilor făcute de baron pentru a-i salva viaţa. 
Cadavrul lui a fost îngropat în grădină. Baronul a încercat să 
«modeleze» un alt călugăr, dar a dat greş. Tot ce-a reuşit să 
producă a fost un soi de mică lipitoare, lipsită de vitalitate, care 
a sucombat după câteva ore. 

La scurt timp după aceea, regele a izbutit, nu ştiu cum, să 
evadeze în timpul nopţii din borcanul său; l-am găsit căţărat pe 
borcanul care o conţinea pe regină şi râcâind de zor cu unghiile 
ca să rupă sigiliul. Işi ieşise cu totul din fire şi era foarte agil, 
deşi evident slăbit din pricina expunerii la aer. Cu toate astea, 
ne-a silit să pornim la o adevărată vânătoare printre borcane - 
stăpâniţi tot timpul de teama de a nu le răsturna. Era fantastic 
de sprinten şi, dacă n-ar fi fost faptul că forţele îi slăbeau 
văzând cu ochii din pricina schimbării mediului său natural, mă 
îndoiesc că am fi izbutit să-l prindem. Până la urmă l-am 
capturat şi l-am înghesuit, deşi se zbătea, muşcând şi zgâriind, 
în borcanul lui. Dar nu mai înainte de a fi zgâriat rău bărbia 
abatelui. In timpul încăierării, degaja un miros ciudat, ca de 
metal încins care se răceşte. La un moment dat, i-am atins 
piciorul. Avea consistenţa unui obiect de cauciuc, vâscos şi 
acest contact fugitiv m-a înfiorat până în măduva oaselor. 

Lucrurile au avut urmări proaste: zgârietura de pe bărbia 
abatelui s-a inflamat şi s-a infectat, i-a dat un puseu de febră 
foarte ridicată şi a trebuit să-l internăm la spital, unde zace şi 


acum, în convalescenţă. Dar au avut loc şi alte întâmplări, mai 
rele. Baronul, fiind austriac, a stârnit întotdeauna suspiciuni prin 
împrejurimi şi mai cu seamă acum, când războiul a declanşat o 
adevărată manie a vânătorii de spioni. Mi-a ajuns la ureche 
vestea că urma să fie serios investigat de autorităţi. A primit 
noutatea cu un calm exasperant, dar era limpede că nu putea 
lăsa persoane neautorizate să-şi vâre nasul în laboratorul lui. A 
fost deci nevoit să ia hotărârea de a-şi dizolva homunculii şi de 
a-i îngropa în grădină. Cum abatele era la spital, m-am oferit să- 
| ajut eu. Nu ştiu ce anume a turnat în borcane, dar flăcările 
iadului au ţâşnit din ele, până când întreg tavanul încăperii s-a 
înnegrit de funingine şi de fire negre ca de păianjen. Făpturile s- 
au închircit până au ajuns ca nişte lipitori uscate, sau ca maţul 
scurt care atârnă din buricele unor ţărani ce şi-au păstrat 
cordonul ombilical. Din timp în timp, baronul gemea cu glas tare 
şi broboane de transpiraţie îi şiroiau pe frunte. Ai fi zis că-s 
gemetele unei femei în chinurile facerii. În cele din urmă 
operaţia s-a încheiat şi, la miezul nopţii, borcanele au fost 
transportate şi îngropate sub lespezile desprinse din pardoseala 
capelei, unde, probabil, se mai găsesc şi acum. Baronul a fost 
internat într-un lagăr, iar cărţile şi manuscrisele lui sigilate de 
Paza bunurilor confiscate. Abatele, după cum ţi-am mai spus, e 
încă la spital. Şi eu? Mă rog, datorită paşaportului meu grecesc 
sunt mai puţin suspect decât majoritatea oamenilor de pe aici. 
M-am retras din nou în turnul meu. In şopronul locuit de abate 
se găsesc încă maldărele de hârtii cu date secrete; le-am luat eu 
în custodie. l-am scris o dată sau de două ori baronului, dar, 
probabil din prudenţă, nu mi-a răspuns; se temea poate ca 
relaţiile cu el să nu arunce umbra bănuielii asupra persoanei 
mele. Şi astfel... Tăvălugul războiului se rostogoleşte în jurul 
nostru. Ştiu care îi va fi sfârşitul şi tot ce se va mai întâmplă 
până la încheierea mileniului; acum, în timp ce scriu, toate 
aceste fapte se găsesc lângă mine, sub formă de întrebări şi 
răspunsuri. Dar dacă le-aş publica, cine mi-ar da crezare - şi cu 
atât mai puţin tu, doctor al ştiinţelor empirice, sceptic înnăscut 
şi mare ironist. În ce priveşte războiul, Paracelsus a spus: 
«Nenumărate sunt ego-urile omului; în el se întâlnesc îngeri şi 
diavoli, raiul şi iadul, întreaga creaţie animală, precum şi 
împărăţiile vegetale şi minerale; şi, aşa cum omul individual 
poate fi bolnav şi omul universal îşi are bolile lui, care se 


manifestă sub forme ce afectează umanitatea în ansamblul ei. 
Pe acest fapt se bazează prezicerile cu privire la evenimentele 
viitorului». 

Şi-aşa, dragul meu prieten, am ales Cărarea Neagră care mă 
va călăuzi spre propria mea lumină. Şi ştiu că va trebui s-o 
urmez, oriunde m-ar duce. Lucrul ăsta nu poate fi considerat ca 
o împlinire? Poate că nu. Dar eu aşa îl văd. Aud însă râsul tău 
formidabil! 

Al tău, devotat, 
Da Capo.”%* 

— Acum, spuse Clea, îndatorează-l cu râsul tău formidabil. 

— Pe care Pursewarden îl numea: „Râsul melancolic al lui 
Balthazar care demonstrează solipsismul”. 

Balthazar izbucni într-adevăr în râs, plesnindu-şi genunchii cu 
palmele şi frângându-se în două, ca un briceag. 

— Derbedeul ăsta afurisit de Da Capo! Exclamă el printre 
hohotele de râs. Şi totuşi, soyons raisonnables“ - dacă pot folosi 
asemenea expresie în cazul de faţă - nu-l văd în stare să 
inventeze asemenea trăsnăi. Sau poate că da. Nu, nu s-ar preta 
la aşa ceva. Pe de altă parte, cine ar putea crede un cuvânt din 
tot ce spune - voi doi credeţi? 

— Da, răspunse Clea şi amândoi am zâmbit, pentru că, în mod 
cert, legăturile ei cu ghicitoarele din Alexandria vădeau 
predispoziţii pentru artele magiei. Râzi mai departe, îl îndemnă 
ea pe Balthazar. 

— Ca să-ţi spun adevărul, răspunse acesta mai serios, când 
arunci o privire spre domeniile aşa-zisei cunoaşteri ştiinţifice, pe 
care am desţelenit-o parţial, devii conştient de existenţa unor 
zone întregi îngropate în obscuritate, care ar putea aparţine 
sferei lui Paracelsus - partea scufundată a aisbergului ştiinţei. 
Nu, fir-ar să fie, s-ar putea să ai dreptate. Am devenit prea siguri 
de noi înşine, tot călătorind înainte şi înapoi pe şinele de tramvai 
ale faptelor empirice. Şi uneori, ne cade în cap câte o cărămidă 
lansată din alte regiuni. Uite, nu mai departe decât ieri, Boyd 
mi-a istorisit o întâmplare care mi s-a părut destul de stranie: e 
vorba de un ostaş care a fost înmormântat săptămâna trecută. 
Desigur că puteam găsi explicaţii ştiinţifice care să lămurească 
întrucâtva cazul lui, dar fără niciun fel de certitudine. Băiatul 


3 Vezi Note la text, p. 369. 
+ Să fim rezonabili (fr.). 


ăsta a plecat în permisie să petreacă o săptămână la Cairo. La 
întoarcere a povestit că s-a distrat de minune. Dar imediat după 
aceea a început să aibă accese de febră, în care temperatura 
sălta până la gradul maxim. O săptămână mai târziu a murit. Cu 
câteva ore înainte de moarte, globurile ochilor i s-au acoperit de 
o cataractă groasă, albă, cu nişte mici excrescenţe roşii, 
luminoase, pe retină. Singurul lucru pe care-l repeta băiatul în 
delir era: „Ea mi-a făcut-o, cu un ac de aur”. Nimic altceva în 
afară de aceste cuvinte. După cum v-am spus, aş putea emite 
una sau două ipoteze clinice asupra cazului, dar... ca să fiu 
sincer, trebuie să admit că nu se integrează exact în niciuna 
dintre categoriile acceptate şi cunoscute de mine. Şi nici 
autopsia nu a furnizat vreun indiciu concludent: analiza 
sângelui, a lichidului cefalorahidian, probele stomacale etc. Nu 
s-a descoperit nici măcar o drăguță, familiară (deşi inexplicabilă 
în cazul de faţă) tulburare meningială. Creierul era proaspăt şi 
frumos. Cel puţin aşa afirmă Boyd, care şi-a dat mare osteneală 
ca să-l investigheze pe tânăr. Mister absolut! Ce dracu' o fi făcut 
la Cairo în timpul permisiei? La fel de imposibil de aflat. Numele 
lui nu figurează în registrele nici unui hotel sau al vreunui cămin 
pentru ostaşi. Nu vorbea nicio altă limbă în afară de engleză. 
Cele câteva zile petrecute la Cairo sunt un gol total în viaţa lui. 
Şi cine-i femeia cu acul de aur? 

De fapt, lucruri din astea misterioase survin mereu şi ai 
dreptate (acum se adresa Cleei) când susţii cu îndărătnicie 
existenţa unor forţe obscure pe care unii oameni le întrevăd cu 
uşurinţa cu care cercetez eu un ţesut sub microscop. Nu toată 
lumea, dar există câţiva. Ba chiar oameni simpli la minte, ca 
bătrânul tău Scobie, de exemplu. Nu te supăra, după părerea 
mea, cele ce ţi-a spus ţie făceau parte din fantasmagoriile pe 
care le debita la beţie, când voia să-şi dea importanţă - mă refer 
la povestea legată de Narouz, de altfel prea melodramatică 
pentru a putea fi luată în serios. Şi chiar dacă a nimerit-o cu 
unele amănunte, e foarte posibil să fi dat peste ele în cursul 
îndatoririlor lui poliţieneşti. În fond, Nimrod a redactat /e proces 
verbal şi documentul trebuie să fi fost la îndemâna oricui. 

— Ce-i cu Narouz? am întrebat eu curios şi intrigat totodată 
văzând că, lui Balthazar, Clea îi destăinuia lucruri pe care mi le 
ascundea mie. 

Dar în clipa aceea am văzut faţa Cleei, care se făcuse albă ca 


varul şi ochii care-şi fereau privirile. Balthazar care părea să nu 
fi observat nimic îi dădea înainte: 

— Are toate ingredientele unei melodrame ieftine - povestea 
că încearcă să te tragă în mormânt, alături de el. Nu-i aşa? Şi cu 
hohotul de plâns pe care ai să-l auzi... 

Îşi curmă brusc vorba, pentru că, în sfârşit, îi remarcase şi el 
expresia. 

— Dumnezeule, Clea dragă, reluă pe un ton mustrător faţă de 
sine însuşi, sper că n-am trădat o taină? Pari răvăşită. Mi-ai 
cerut vreodată să nu repet prezicerile lui Scobie? 

Îi luă mâinile în mâna lui şi-i întoarse faţa spre el. Pe obrajii 
Cleei se iviseră două pete roşii. Clătină din cap şi, fără a rosti 
niciun cuvânt, îşi muşcă buzele, adânc rănită. In cele din urmă, 
reuşi să vorbească: 

— Nu, nu ţi-am cerut să taci, de altfel nu-i niciun secret. Pur şi 
simplu nu i-am povestit lui Darley, pentru că... mă rog, eo 
prostie, cum ai spus şi tu; şi oricum Darley nu crede în aiureli 
din astea. N-am vrut să-i par mai proastă decât mă crede el. 

Se aplecă spre mine şi mă sărută pe obraz în chip de scuză. 
Îşi dăduse seama că eram iritat, ca şi Balthazar, de altfel, care-şi 
lăsă capul în piept, adăugând: 

— M-a luat gura pe dinainte, Darley. Fir-ar să fie! Acum eşti 
supărat pe Clea. 

— Nici gând! Am protestat eu. Sunt pur şi simplu curios, nimic 
mai mult. Clea, n-am avut nici cea mai mică intenţie să te 
iscodesc. 

Făcu un gest de exasperare şi începu: 

— Foarte bine. E un lucru lipsit de importanţă. Am să-ţi 
povestesc totul. (începu să vorbească repede, ca şi cum s-ar fi 
grăbit să scape de un subiect neplăcut, care însemna o pierdere 
de vreme). S-a întâmplat tot în timpul acelui mic dineu de care 
ţi-am povestit, înainte de plecarea mea în Siria. Era beat, nu neg 
lucrul ăsta. Mi-a prezis lucrurile pe care le-a menţionat Balthazar 
adineaori şi mi-a descris o persoană care mi l-a evocat imediat 
pe fratele lui Nessim. Mi-a spus, ducându-şi degetul la gură: 
„Buza lui e despicată aici, şi-l văd zăcând pe o masă, cu trupul 
ciuruit de răni. Afară e un lac. A luat o hotărâre de nestrămutat. 
Va încerca să te tragă după el. Te vei afla într-un loc întunecos, 
îngrădită şi nu vei izbuti să i te împotriveşti. Da, mai e cineva 
aproape de tine, care te-ar ajuta dacă ar putea. Dar nu are 


destulă putere”. 

Clea se ridică în picioare şi îşi încheie povestea cu bruscheţea 
cuiva care frânge o crenguţă: 

— Şi, după ce mi-a spus toate astea, a izbucnit în plâns. 

O atmosferă ciudată sumbră se lăsă între noi, creată de 
această relatare absurdă, dar încărcată de atâtea semne rele; o 
nelinişte, răscolitoare şi respingătoare în aceeaşi timp, părea să 
fi invadat însorita zi de primăvară, aerul proaspăt, luminos. În 
tăcerea care urmă, Balthazar, cuprins de mâhnire, îşi tot 
împăturea şi-şi despăturea pardesiul pe genunchi, iar Clea se 
întoarse cu spatele, contemplând curba îndepărtată a marelui 
golf, cu flotilele lui de nave pictate în motive cubiste şi cu 
petalele colorate ale bărcilor cu pânze care trecuseră de baraj 
şi-şi croiau drum, vesele, în direcţia unei balize albastre, aflate 
la mare depărtare. Alexandria îşi regăsise înfăţişarea obişnuită, 
zăcând în băltoaca lăsată de fluxul aflat în retragere al 
războiului şi încercând să-şi recupereze plăcerile. Dar ziua părea 
să se fi înnegurat brusc în jurul nostru, apăsându-ne spiritul - o 
senzaţie cu atât mai exasperantă cu cât ştiam că se datorează 
unei cauze complet ridicole. Am înjurat în gând importanţa pe 
care voise să şi-o dea bătrânul Scobie erijându-se în profet. 

— Talentele astea de ghicitor, dac-ar fi fost reale, l-ar fi putut 
ajuta să se descurce mai bine în munca lui, am spus eu, 
înciudat. 

Balthazar a râs, dar până şi râsul lui părea străbătut de o 
îndoială tristă. Era încolţit de remuşcări pentru că stârnise şi 
scosese la suprafaţă povestea aceea stupidă. 

— Să plecăm de aici! ceru Clea cu glas aspru. 

lritarea ei stăruia şi, pentru prima oară, îşi retrase, cu un gest 
nervos, braţul când am vrut să-l petrec pe sub braţul meu. Am 
găsit o trăsură veche şi ne-am urcat în ea, pornind încet, tăcuţi, 
spre oraş. 

— Să fiu al naibii! izbucni în cele din urmă Balthazar. Hai 
măcar să mergem să bem ceva în port! 

Şi, fără să ne aştepte răspunsul, dădu dispoziţii birjarului să 
schimbe direcţia; aşa încât o luarăm tropa-tropa în josul 
serpentinelor lente ale Cornişei, către Yacht Club, în port, unde 
avea să se întâmple ceva cumplit, înfiorător pentru noi toţi. Îmi 
amintesc atât de limpede totul - ziua aceea de primăvară 
perfectă; o mare verde, zburdalnică, irizându-şi reflexele pe 


minarete, înfiorată ici-colo de o boare de vânt. Da, cu mandoline 
fremătând în oraşul arab, cu costume strălucitoare ca nişte 
abtibilduri multicolore. Un sfert de oră mai târziu, întreaga 
splendoare a zilei avea să fie mânjită, otrăvită de cea mai 
neaşteptată, de cea mai total nemeritată moarte. Dar dacă 
tragedia loveşte brusc, clipa loviturii îşi prelungeşte mult 
vibraţiile, extinzându-se în timp ca ecourile amare ale unui gong 
uriaş, amorţindu-ţi spiritul, puterea de înţelegere. Brusc, da şi 
totuşi cât de lent pătrunde în conştiinţă - undele răspândindu-se 
peste rațiune în cercuri de spaimă din ce în ce mai largi. Şi, în 
acelaşi timp, dincolo de figura centrală a tabloului, cu mica lui 
anecdotică, viaţa normală îşi vede indiferentă de treburile ei. 
(Noi nici măcar n-am auzit gloanţele, de pildă. Plesnetul lor 
sinistru a fost luat de vânt.) 

Dar ochii ne-au fost atraşi, ca de liniile de fugă ale unei picturi 
marine, de o mică învălmăşeală de şalupe şi bărci care se 
zbenguiau la adăpostul unei mari nave de război, profilate pe 
cer ca o catedrală. Pânzele lor fâlfâiau şi se lăsau lenevos bătute 
de vânt, ca nişte fluturi cochetând cu briza. Se desluşeau câteva 
estompate mişcări de vâsle şi de braţe aparţinând unor siluete 
prea mici pentru a le putea distinge şi recunoaşte de la această 
distanţă. Şi totuşi, mărunta agitaţie avea puterea de a ne atrage 
privirile - prin cine ştie ce presentiment lăuntric. Pe măsură ce 
trăsura înainta liniştit de-a lungul bazinului, scena se desfăşura 
în faţa noastră ca o maiestuoasă marină executată de mâna 
unui maestru. Varietatea şi diversitatea micilor ambarcaţiuni ale 
refugiaților din toate colţurile Levantului - feluritele lor forme şi 
velaturi proiectate pe luciul apei - degajau o impresie de ritm 
excitant şi senzualitate. Totul părea normal, dar era de o 
frumuseţe care-ţi tăia răsuflarea; remorcherele gemeau, copiii 
ţipau, din cafenele răzbea zornăitul zarurilor pe cutiile de table 
şi cântecul canarilor. Un univers covârşitor de normal 
împrejmuia acel micuţ panou central cu pânzele lui fluturânde, 
cu gesturile pe care nu le puteam interpreta, cu glasurile 
îndepărtate. Miniaturala flotă se clătină, braţe se înălţară, se 
lăsară în jos. 

— S-a întâmplat ceva, spuse Balthazar scrutând scena cu 
ochii lui negri, mijiţi. g 

Şi, ca şi cum fraza i-ar fi izbit auzul, calul se opri brusc. In 
afară de noi, un singur om de pe chei mai văzuse; şi el privea 


fix, cu gura curios căscată, conştient că se petrece un lucru 
neobişnuit. Şi totuşi, pretutindeni lumea roia, negustorii 
ambulanți îşi strigau marfa. Trei copii se jucau absorbiți la 
picioarele calului: aşezau bile pe şinele de tramvai, sperând să 
le vadă prefăcute în praf şi pulbere de îndată ce va trece primul 
vagon. Un sacagiu îşi ciocnea ulcioarele de alamă, strigând: 
„Veniţi, voi cei însetaţi!” Şi, pe nesimţite, în fundal, lunecând ca 
pe mătase, un pachebot se desprinse fără zgomot, lansându-se 
în larg. 

— E Pombal! strigă în cele din urmă Clea pe un ton uimit şi, 
cuprinsă parcă de o îngrijorare subită, îşi strecură braţul pe sub 
al meu. 

Într-adevăr, era Pombal. Şi se întâmplaseră următoarele: 
pornise cu Fosca la o plimbare prin golf, în barcă şi, cu obişnuita 
lui neatenţie lenevoasă, se apropiase prea mult de una din 
navele de război franceze. O rafală de vânt îi făcuse să devieze 
şi să intre chiar în zona vasului. Cu câtă ironie fusese proiectat 
totul de către invizibilul regizor al acţiunilor omeneşti şi cu câtă 
rapiditate pusese tragedia în scenă! Pentru că echipajul vaselor 
de război franceze, deşi sechestrat la bord, îşi păstrase armele 
mici precum şi un sentiment de ruşine, care-i făcea pe oameni 
foarte irascibili şi imprevizibili în comportament. Marinarii de 
pază primiseră ordin să tragă un foc de avertisment în prora 
oricărei ambarcaţiuni care s-ar fi apropiat la mai puţin de 
doisprezece metri de o navă franceză. Conform cu aceste 
ordine, o santinelă trimisese un glonţ în pânza bărcii lui Pombal, 
când a văzut-o îndreptându-se, în cursa ei nesăbuită, drept spre 
coca vasului. Era doar un avertisment, lipsit de vreo intenţie 
nefastă. Ar fi putut foarte bine să... ba nu, nu s-ar fi putut 
întâmplă altminteri. Pentru că prietenul meu, orbit de furie şi 
înnebunit de ideea că este tratat în asemenea fel de aceşti 
militari nevertebraţi de-un sânge şi de-o credinţă cu el, se 
înroşesc ca para focului şi, lăsând cârma din mâini ca să se 
poată ridica în picioare, într-un echilibru precar şi să-şi agite 
ameninţător pumnii uriaşi, începuse să-i înjure: „Sa/auas! 
Espèces de cons!” Şi să le arunce epitetul care, probabil, îi 
decisese soarta: „Lâches!” 

Oare el a auzit gloanţele? E puţin probabil să le fi auzit în 
zăpăceala care a urmat, pentru că barca s-a clătinat, a săltat, s- 
a răsucit, făcându-l să-şi piardă echilibrul. In timp ce zăcea pe 


fundul ei, căznindu-se să reapuce preţioasa cârmă, a observat 
că Fosca se prăbuşeşte, cu infinită încetineală. Mai târziu, 
Pombal a afirmat că nici nu-şi dăduse seama că fusese rănită. 
Incercase probabil doar o neobişnuită dispersare a atenţiei, 
fulgerătoarea anestezie a şocului, care urmează atât de rapid 
rănii. S-a clătinat ca un turn măreț şi a simţit pupa bărcii venind 
încet în întâmpinarea obrazului ei. A rămas acolo, cu ochii larg 
deschişi, umflată şi moale ca un fazan rănit, al cărui ochi 
continuă să strălucească în ciuda sângelui ce-i picură din plisc. 
Pombal a strigat-o, dar nu i-a răspuns decât imensa tăcere a 
numelui; briza se înteţise şi-i mâna acum rapid spre uscat. Se 
produsese însă o nouă agitaţie, pentru că alte ambarcaţiuni, 
atrase ca muştele de o rană, începuseră să se îngrămădească în 
jur, într-un vacarm de ţipete, sfaturi şi  exclamaţii de 
compătimire. lar Fosca zăcea cu ochii deschişi şi privirea 
pierdută, zâmbindu-şi singură pe tărâmul unui alt fel de vis. 

Acum se deşteptă brusc din transă şi Balthazar, sări din 
trăsură fără să spună un cuvânt şi porni cu mersul lui curios, 
traversând cheiul spre cutia roşie a telefonului de urgenţă. Am 
auzit ţăcănitul receptorului şi glasul lui vorbind calm, stăpânit. 
Răspunsul la apelul său veni cu o promptitudine miraculoasă, 
pentru că postul de ambulanţe se găsea doar la cincizeci de 
metri depărtare. Am auzit clopotul maşinii de salvare şi am 
văzut-o gonind peste pietre, spre noi. Toate capetele erau acum 
întoarse spre micul convoi de bărci - chipuri care oglindeau fie o 
răbdare resemnată, fie groaza. Pombal căzuse în genunchi, la 
pupa bărcii, cu capul în piept. In spatele lui, la cârmă, se afla Ali 
barcagiul, primul care înţelesese ce se întâmplase şi-şi oferise 
ajutorul. Toate celelalte ambarcaţiuni escortau barca lui Pombal, 
în grup compact, dorind parcă să-şi exprime activ compătimirea. 
Citeam, la proră, numele cu care-şi botezase barca, numai cu 
şase luni în urmă: Manon. Totul părea să fi devenit năucitor, 
totul pendula într-o nouă dimensiune, dilatată de îndoieli şi 
spaime. 

Balthazar îi aştepta pe chei, torturat de nerăbdare, 
îndemnându-i în gând să se grăbească. l-am auzit caracteristicul 
ttt-ttt, ţăţăitul limbii atinse de plafonul danturii, încet şi cu 
reproş; un reproş, m-am întrebat, adresat încetinelii bărcilor, 
vieţii în sine, sau căilor ei atât de imprevizibile? 

In cele din urmă, au acostat. Se auzea distinct zgomotul 


răsuflărilor, precum şi al agitaţiei celor de pe chei, plesnetul 
curelelor brancardei, clinchetul oţelului lustruit, bocănitul 
călcâielor de bocanci bătuţi în ţinte. Totul învălmăşit într-o 
zăpăceală de gesturi iuți şi de zgomote, braţe care se înălţau şi 
coborau, icnete când mâinile negre apucau parâmele ca să 
fixeze barca, voci încordate, stridente, ciocnindu-se în lansarea 
ordinelor: „Stai aşa!”, „Incet, acuma!”, ţipete amestecate cu 
acordurile sincopate ale unui foxtrot revărsat dintr-un aparat de 
radio de pe o barcă. O brancardă care se balansa ca un leagăn, 
ca un coş cu fructe pe umerii negri ai unui arab. Şi uşi de metal 
deschizându-se asupra unui tunel alb. 

Pombal avea un aer buimac, trăsăturile îi erau descompuse, 
faţa de o paloare lividă. Se prăvăli pe chei, de parc-ar fi picat 
dintr-un nor, căzând în genunchi, apoi ridicându-se. Se târî după 
Balthazar şi după brancardă, behăind ca o oaie rătăcită. 
Presupun că-l speriau petele de sânge de pe elegantele lui 
espadrile albe, cumpărate pe un preţ piperat, numai cu o 
săptămână în urmă, la Gloshen's Emporium. În asemenea 
momente, detaliile mărunte sunt cele care te izbesc ca un pumn 
în ochi. Făcu o încercare vagă de a se urca în tunelul alb, dar fu 
îmbrâncit cu brutalitate. Uşile se închiseră cu zgomot metalic. 
Fosca aparţinea acum ştiinţei şi nu lui. Aşteptă umil, cu capul 
înclinat, ca un om în biserică, doar-doar s-or mai deschide uşile 
ambulanţei ca să-l înghită şi pe el. Părea nici să nu respire. Am 
simţit impulsul de a mă apropia de el, dar braţul Cleei mă reţinu. 
Aşteptam cu toţii, răbdători şi cuminţi ca nişte copii, ascultând 
zgomotele vagi din ambulanţă şi bocănitul bocancilor cu ţinte. În 
cele din urmă, uşile se deschiseră şi un Balthazar istovit cobori 
în stradă şi spuse: 

— Urcă şi vino cu noi. 

Pombal aruncă o privire sălbatică în jur şi, întorcându-şi brusc 
faţa răvăşită de durere spre mine şi spre Clea, îşi desfăcu larg 
braţele, cu deznădejdea omului care nu izbuteşte să înţeleagă 
nimic, apoi îşi apăsă câte o mână grăsună pe fiecare ureche, 
nevrând parcă să audă cine ştie ce lucru îngrozitor. 

Vocea lui Balthazar hârşâi din nou, uscată ca un pergament 
vechi. 

— Urcă! Îi spuse aspru, mânios, ca şi cum s-ar fi adresat unui 
criminal; şi, în timp ce urcau împreună în interiorul alb, l-am 
auzit adăugându-i pe un ton mai scăzut: E pe moarte. 


Zăngănitul metalic al uşilor închise şi mâna Cleei devenind 
rece ca gheaţa în mâna mea. 

Am rămas aşa, alături, muţi, în minunata după-amiază de 
primăvară, care începuse să se prelingă în înserare. În cele din 
urmă mi-am aprins o ţigară şi am făcut câţiva paşi pe chei, prin 
mulţimea de arabi vorbăreţi care-şi descriau unul altuia 
accidentul, pe tonuri văicăreţe. Ali se pregătea să ducă barca 
înapoi la debarcaderul de la Yacht Club; nu dorea altceva decât 
un foc pentru ţigara pe care-o ţinea între buze. Se îndreptă spre 
mine şi mă întrebă politicos dacă-şi poate aprinde ţigara de la a 
mea. In timp ce trăgea primul fum, am observat că muştele 
descoperiseră petele de sânge de pe scândurile bărcii. 

— Am s-o spăl, mă asigură Ali, observând direcţia privirii 
mele. 

Cu un salt suplu, ca de pisică, sări în barcă şi desfăcu pânzele. 
Se întoarse spre mine, zâmbindu-mi şi fluturând din mână. Ar fi 
vrut să-mi spună „O, treabă urâtă!” dar, cum vorbea o engleză 
foarte stricată, mi-a strigat: „Otravă urâtă, domnul e!” Am 
încuviinţat din cap. 

Clea continua să stea în trăsură, studiindu-şi mâinile. S-ar fi 
spus că tragicul accident ne izolase, într-un fel, pe unul de 
celălalt. 

— Să mergem acasă, am propus în cele din urmă şi i-am cerut 
birjarului să se întoarcă pe drumul pe care tocmai venisem. 

— Să sperăm că totul o să sfârşească bine, vorbi, în sfârşit şi 
Clea. Prea ar fi crud! 

— Dar Balthazar a spus că e pe moarte. L-am auzit cu urechile 
mele. 

— Balthazar poate să se înşele. 

Nu se înşelase, pentru că şi Fosca şi copilul din pântecele ei 
au murit; am aflat vestea abia seara, târziu. Ne învârteam 
amândoi apatici prin cameră, incapabili de a ne concentra 
gândurile. Până la urmă, Clea îmi spuse: 

— Nu crezi c-ar fi mai bine să te duci acasă şi să stai cu el? 

— Cred că preferă să fie lăsat singur, am răspuns şovăielnic. 

— Du-te acasă, mă îndemnă ea şi adăugă aspru: Nu pot să te 
văd pierzându-ţi vremea aici în asemenea momente... Oh, 
iubitule, te-am jignit... scuză-mă! 

— Nu m-ai jignit, prostuţo. Dar am să mă duc. 

In timp ce coboram pe Rue Fuad îmi spuneam în gând: „O 


atât de măruntă deplasare în structură, o singură viaţă 
omenească şi iată că a avut puterea să schimbe întreg 
ansamblul. Literalmente, nici unuia dintre noi nu-i trecuse prin 
cap asemenea eventualitate. Şi pur şi simplu nu o puteam 
asimila, nu o puteam integra în tabloul pe care Pombal singur îl 
închegase cu atâta poftă. Otrăvise totul, acest stupid fapt divers 
- otrăvise până şi afecțiunea noastră pentru el, transformând-o 
în oroare şi compătimire. Sentimente cu totul nepotrivite, care 
nu-i puteau fi de niciun folos. Instinctul îmi dicta să mă ţin 
departe de Pombal. Aveam senzaţia că doresc să nu-l mai văd 
niciodată - pentru a nu-i stârni ruşinea. „Otravă urâtă”, într- 
adevăr! Îmi repetam mereu cuvintele lui Ali. 

Când am intrat în casă, l-am găsit pe Pombal şezând adânc 
îngândurat în fotoliul de bolnav-de-podagră. Avea alături un 
pahar plin cu whisky sec, de care părea că nici nu se atinsese. 
Oricum, îşi schimbase hainele şi purta acum obişnuitul halat de 
casă albastru, imprimat cu păuni aurii şi vechii papuci egipteni, 
scâlciaţi, semănând cu două lopeţi de aur. Am intrat încet în 
cameră şi m-am aşezat în faţa lui, fără să scot un cuvânt. Părea 
să nu mă fi văzut, totuşi simţeam că era conştient de prezenţa 
mea; privea în gol, visător şi îşi atingea uşor buricele degetelor 
unele de altele. Fără să-şi mişte ochii de la fereastră, rosti 
deodată pe o voce piţigăiată - dând impresia că vorbele însele îl 
emoţionau, deşi nu le sesiza înţelesul: 

— A murit, Darley! Au murit amândoi. 

Am avut senzaţia că o greutate de plumb îmi trăgea inima în 
jos. 

— C'est pas juste“, adăugă cu un aer absent şi începu să se 
tragă de barbă, cu degetele lui grăsune. 

Fără emoție, fără dramatism, ca un om care-şi revine după o 
criză violentă. Apoi luă o înghiţitură de whisky şi tresări, se înecă 
şi tuşi. 

— E sec, spuse surprins, dezgustat şi, străbătut de un lung 
fior, lăsă jos paharul. 

Pe urmă se înclină în faţă, luă de pe masă un carnet şi un 
creion şi începu să mâăzgălească spirale, romburi, dragoni. 
Intocmai ca un copil. 

— Mâine mă duc să mă împărtăşesc - pentru prima oară de 
secole încoace, spuse, rostind cuvintele rar, cu infinită 


45 Nu-i drept (fr.). 


precauţie, parcă. l-am cerut lui Hamid să mă trezească 
devreme. Ai ceva împotrivă să vină Clea singură? 

Am înţeles că se referă la înmormântare şi l-am asigurat, 
printr-un semn din cap, că n-am nimic împotrivă. Oftă uşurat. 

— Bon, spuse şi, ridicându-se în picioare, îşi luă paharul de 
whisky. 

În momentul acela uşa se deschise şi apăru Pordre, profund 
zguduit. Pombal se transformă într-o clipită. Începu să emită un 
lung şir de suspine cutremurătoare. Cei doi se îmbrăţişară 
murmurând cuvinte şi fraze incoerente, de parcă s-ar fi consolat 
reciproc pentru un dezastru care-i afecta în egală măsură. 
Bătrânul diplomat îşi ridică în aer pumnul alb, ca de femeie şi 
rosti apăsat: 

— Am şi adresat un energic protest. 

„Cui?” m-am întrebat eu. Puterilor invizibile care decretează 
că lucrurile trebuie să se întâmple aşa şi nu altfel? Scuipau 
cuvinte fără sens în aerul răcoros din salon. Acum vorbea 
Pombal: 

— Trebuie să-i scriu şi să-i spun adevărul. Să-i mărturisesc 
totul... 

— Gaston, îl întrerupse şeful lui pe un ton mustrător, nu face 
una ca asta. Ar însemna să-i sporeşti suferinţa în captivitate. 
C'est pas juste. Ascultă sfatul meu: întreaga poveste trebuie 
uitată. 

— Vitată! Ţipă prietenul meu de parcă ar fi fost înţepat de o 
viespe. Nu înţelegeţi! Uitată! Trebuie ca el să afle adevărul, de 
dragul ei. 

— Nu trebuie să-l afle niciodată, răspunse cel mai vârstnic. 
Niciodată! 

Rămaseră un timp mână-n mână, privind distraţi în jur, cu 
ochii împânziţi de lacrimi. Şi în clipa aceea, pentru a întregi 
tabloul, uşa se deschise din nou ca să facă loc siluetei porcine a 
părintelui Paul - care nu putea fi niciodată prea departe de locul 
unui scandal. Se opri în prag cu un aer mieros, care nu-i masca 
vasta, lacoma satisfacţie. 

— Sărmanul meu băiat! Rosti, limpezindu-şi gâtlejul. 

Mâna lui dolofană făcu un gest vag, de parcă ne-ar fi stropit 
pe toţi cu apă sfinţită şi oftă. Îmi evoca un vultur pleşuv. Pe 
urmă, în chip surprinzător, începu să clămpăne câteva formule 
de consolare în limba latină. 


Mi-am lăsat prietenul în mâinile elefantinilor săi consolatori, 
uşurat întrucâtva că nu mai era loc pentru mine în această 
incoerentă paradă de compasiune latină. l-am strâns mâna lui 
Pombal, cu simplitate, m-am strecurat afară din casă şi mi-am 
îndreptat din nou paşii meditativi către apartamentul Cleei. 

Înmormântarea a avut loc a doua zi. Când s-a întors acasă, 
Clea arăta palidă şi încordată. Şi-a aruncat pălăria în mijlocul 
camerei şi şi-a scuturat părul cu un gest nervos - de parc-ar fi 
vrut să alunge amintirea respingătoare a întregii ceremonii. 
După aceea se întinse epuizată pe canapea şi îşi acoperi ochii cu 
braţul. 

— A fost sinistru, spuse în cele din urmă, realmente sinistru, 
Darley. În primul rând, n-a fost îngropare, ci incinerare. Pombal 
a stăruit să împlinească ultima ei dorinţă, în ciuda protestelor 
vehemente ale părintelui Paul. Ce brută e omul ăsta! S-a 
comportat ca şi cum cadavrul ei va fi devenit proprietatea 
bisericii. Bietul Pombal spumega de furie. Aud că s-au certat 
îngrozitor din pricina înmormântării. Şi apoi... n-am vizitat 
niciodată până acum noul crematoriu. E încă neterminat. A fost 
construit pe un maidan nisipos, presărat cu paie şi sticle de 
limonadă goale, flancat de un cimitir de fier vechi şi caroserii de 
maşini stâlcite. De fapt, arată ca un cuptor improvizat în pripă 
dintr-un lagăr de concentrare. Şi nişte răzoare oribile, îngrădite 
cu cărămizi roşii şi flori pe jumătate moarte, care răsar din nisip. 
La mijloc, nişte şine pentru căruciorul care transportă coşciugul 
la cuptor. Doamne, cât e de urât! Şi toate mutrele alea de 
consuli şi de oficialități! Până şi Pombal părea uluit de atâta 
hidoşenie. Şi ce arşiţă! lar în prim-planul tabloului, bineînţeles 
părintele Paul, desfătându-se cu rolul lui. Şi pe urmă, cu un 
scârţâit absurd, coşciugul a alunecat pe şinele dintre răzoare şi 
a fost înghiţit de o trapă de metal. Stăteam cu toţii acolo, 
rezemându-ne când pe un picior, când pe celălalt; Părintele Paul 
şi-a manifestat intenţia de a umple acest îngrozitor interval cu 
câteva rugăciuni improvizate, dar în momentul acela un radio 
dintr-o casă vecină a început să urle valsuri vieneze. Câţiva 
şoferi au încercat să localizeze sursa pentru a o face să tacă, dar 
în zadar. În viaţa mea nu m-am simţit mai nefericită: stăteam, 
îmbrăcată cu rochia mea cea mai bună, în paragina aceea prin 
care se plimbau orătăniile. Dinspre cuptor, venea un înfiorător 
miros de ars. Nu ştiam că Pombal intenţiona să împrăştie 


cenuşa în deşert şi că luase hotărârea ca numai eu singură să-l 
însoțesc în acest drum. Şi nici că părintele Paul - care mirosise 
un nou prilej de a înălța rugăciuni - ţinea morţiş să vină şi el. Ce- 
a urmat după aceea a fost cu totul neaşteptat. Cu chiu şi vai a 
apărut urna - şi ce mai urnă! Parc-am primit un pumn în ochi 
când am văzut-o! Arăta ca un ambalaj pretenţios confecţionat 
de un cofetar pentru bomboane de calitatea a treia. Părintele 
Paul a încercat s-o înşface, dar bietul Pombal o ţinea cu toată 
puterea, în timp ce ne îndreptam spre maşină. Trebuie să 
recunosc că, de data asta, Pombal s-a arătat ferm. „Dumneata 
nu vii! l-a spus preotului care dădea să se urce în maşină. Mă 
duc singur cu Clea”, a adăugat, arătând cu capul spre mine. 
„Fiule! A început părintele Paul, pe voce joasă dar cruntă. Vin şi 
eu!” „Ba n-ai să vii! Misiunea dumitale s-a încheiat.” „Fiule, am 
să vin!” o ţinea pe-a lui ramolitul ăla îndărătnic. 

O clipă, am avut impresia că or să se ia la bătaie. Pombal îşi 
scutura barba sub nasul preotului şi-l fulgera din priviri. M-am 
urcat în maşină, simţindu-mă teribil de caraghioasă. lar Pombal 
i-a dat un brânci părintelui Paul, în cea mai pură manieră 
franţuzească - drept în coşul pieptului - şi s-a urcat lângă mine, 
trântind uşa. Din mijlocul grupului de consuli s-a ridicat un 
murmur de indignare iscat de asemenea afront public adus unei 
feţe bisericeşti, dar nimeni n-a scos o vorbă. Preotul, alb de furie 
a făcut un gest instinctiv, de parc-ar fi vrut să-l amenințe cu 
pumnul pe Pombal. Dar s-a strunit la timp. 

Am plecat; şoferul a pornit spre partea răsăriteană a 
deşertului, probabil în urma unor instrucţiuni prealabile. Pombal 
şedea în maşină nemişcat, cu hidoasa bomboniere pe genunchi, 
cu pleoapele lăsate şi respirând zgomotos pe nas. Dădea 
impresia că se străduieşte să-şi revină de pe urma încercărilor 
dimineţii. Pe urmă mi-a luat mâna în mâna lui şi am rămas aşa, 
în tăcere, privind deşertul care se desfăcea de o parte şi de alta 
a maşinii. Am înaintat destul de mult până când, în sfârşit, s-a 
îndurat să-i ceară şoferului să oprească. Răsufla greoi. Am 
coborât din automobil şi, un timp, am stat pe şosea, 
contemplând nemărginirea. După aceea a înaintat câţiva paşi în 
nisip, s-a oprit şi s-a întors spre mine: „Acum am s-o fac!” mi-a 
spus şi a început să alerge împiedicat, pe picioarele lui grase, o 
distanţă de vreo douăzeci de metri. l-am cerut în grabă 
şoferului: „Porneşte maşina şi plimbă-te câteva minute, după 


aceea vino înapoi să ne iei”. Zgomotul automobilului care 
demarase nu l-a făcu pe Pombal să-şi întoarcă privirea. Se 
lăsase în genunchi, ca un copil care se joacă făcând turte de 
nisip; a rămas o bună bucată de vreme în această poziţie. ÎI 
auzeam murmurând cu voce joasă, şoptită, dar n-aş fi putut 
spune dacă se roagă sau recită un poem. Mă simţeam disperat 
de singură şi de pierdută pe drumul acela pustiu, la marginea 
deşertului, în aerul care tremura din cauza arşiţei degajate de 
asfaltul şoselei. 

Pe urmă a început să râcâie cu degetele şi, exact ca un 
musulman, să-şi toarne pumni întregi de nisip în cap. ŞI, în tot 
acest timp, scotea nişte gemete ciudate. După care, s-a culcat 
cu faţa în jos şi a rămas nemişcat. Minutele treceau. Din 
depărtare, desluşeam zgomotul maşinii care se întorcea să ne 
ia, înaintând la pas. „Pombal!” 

L-am strigat în cele din urmă. Niciun răspuns. M-am apropiat 
de el, simțind nisipul fierbinte care-mi intra în pantofi şi i-am 
atins umărul. Pe dată s-a ridicat şi a început să se scuture de 
nisip. Părea să fi îmbătrânit brusc cu o sută de ani. „Da!” mi-a 
răspuns, privind mirat în jur, de parcă acum îşi dădea seama, 
pentru prima oară, unde se afla. „Clea, du-mă acasă!” L-am luat 
de mână - cum aş fi călăuzit un orb - şi l-am tras uşurel spre 
automobilul care oprise în dreptul nostru. 

S-a aşezat alături de mine, cu o figură complet buimacă şi pe 
urmă, răscolit parcă de o amintire subită, a început să urle ca un 
băieţaş care s-a lovit la genunchi. l-am înconjurat umerii cu 
braţul. Imi părea bine că nu eşti şi tu acolo - spiritul tău anglo- 
saxon s-ar fi încovrigat la colţuri. Şi totuşi, repeta întruna: 
„Trebuie să fi fost foarte caraghios. Trebuie să fi fost foarte 
caraghios!” Şi, dintr-o dată, a izbucnit într-un râs isteric. Barba îi 
era plină de nisip. „Mi-am amintit de mutra părintelui Paul”, mi-a 
explicat, înecându-se de râs şi chicotind strident şi isteric, ca o 
şcolăriţă. După care, şi-a recăpătat stăpânirea de sine, şi-a şters 
ochii şi, oftând întristat, mi-a spus: „Sunt complet dărâmat, total 
epuizat. 

Simt c-aş putea dormi o săptămână neîntors”. 

Şi probabil că asta şi face acum. Balthazar i-a preparat un 
somnifer puternic. L-am lăsat acasă la el şi apoi şoferul m-a 
condus până aici. Nici eu nu sunt mai puţin epuizată. Slavă 
Domnului că s-a terminat totul. Va trebui, într-un fel, să-şi reia 


viaţa de la început. 

Ca şi cum ar fi vrut să ilustreze această afirmaţie, telefonul 
sună şi glasul lui Pombal, obosit şi fâstăcit, întrebă de la celălalt 
capăt al firului: _ 

— Darley, tu eşti? Bănuiam c-o să te găsesc aici. Inainte să 
adorm am vrut să vorbesc cu tine, ca să facem unele 
aranjamente în ce priveşte casa. Pordre mă trimite în Siria, en 
mission. Plec mâine dimineaţă, devreme. Dat fiind că plec 
oficial, o să primesc indemnizaţii şi o să pot astfel să păstrez 
partea mea din imobil până când mă întorc. Da? 

— Nu-ţi face nicio grijă, l-am liniştit eu. 

— A fost doar o idee care mi-a venit, aşa. 

— Du-te şi te culcă. 

Urmă o tăcere, după care adăugă: 

— Bineînţeles, am să-ţi scriu. Da. Foarte bine. Dacă te întorci 
târziu în seara asta, încearcă să nu mă trezeşti. 

l-am promis. Dar precauţiile aveau să se dovedească inutile, 
pentru că mai târziu, când m-am întors acasă, l-am găsit treaz, 
aşezat în fotoliul de bolnav-de-podagră, cu o figură speriată şi 
deznădăjduită. 

— Porcăria asta pe care mi-a dat-o Balthazar nu face doi bani, 
îmi spuse. E un tranchilizant slab, nimic mai mult. Mai curând 
mă adoarme un pahar de whisky. Dar oricum, nu vreau să mă 
culc. Cine ştie ce visuri or să mă bântuie? 

Până la urmă, l-am convins să se ducă la culcare; a acceptat 
cu condiţia să stau lângă el şi să-i vorbesc până-l văd adormind. 
Acum era relativ calm şi din ce în ce mai ametit. Vorbea pe un 
ton liniştit, relaxat, ca un om aflat sub narcoză, care se 
adresează unui prieten imaginar: 

— Presupun că o să-mi treacă. Totul trece. Până la urmă, 
trece. Mă gândesc la alţi oameni care s-au aflat în aceeaşi 
situaţie. Pentru unii, însă, nu trece prea uşor. Într-o seară m-am 
trezit aici cu Liza. Am fost uluit când am văzut-o în prag, cu ochii 
aceia care-mi încrâncenează carnea pe mine - ca un iepure cu 
ochii scoşi, într-o dugheană de păsări tăiate. Voia s-o duc la 
camera fratelui ei, de la hotelul Mount Vulture. Spunea că vrea 
„s-o vadă”. Am întrebat-o ce poate să vadă şi mi-a răspuns 
înfuriată: „Am eu felul meu de a vedea”. Mă rog, a trebuit s-o 
conduc. M-am gândit că poate i-ar face plăcere şi lui Mountolive. 
Dar nu ştiam că Mount Vulture nu mai e hotel. A fost 


transformat într-un bordel pentru armată. Mi-am dat seama de 
acest lucru abia după ce-am urcat până la mijlocul scării. Toate 
fetele alea goale, soldaţi pe jumătate dezbrăcaţi, cu trupuri 
păroase, asudate; cruciuliţele purtate pe piept se loveau, 
clincănind, de plăcuţele de identitate. Şi mirosul de transpiraţie 
şi de rom şi de colonie ieftină! l-am spus Lizei că trebuie să ne 
întoarcem, pentru că hotelul îşi schimbase destinaţia, dar a 
bătut din picior înciudată şi a stăruit să rămânem. În fine, am 
urcat la etaj. La fiecare palier uşile erau larg deschise şi puteai 
vedea totul. Am fost de-a dreptul bucuros că-i oarbă. In sfârşit, 
am ajuns în camera lui. Era cufundată în întuneric. Pe patul lui 
Pursewarden zăcea o bătrână adormită, cu o pipă de haşiş 
alături. Mirosea a latrină. Liza era teribil de emoţionată. 
„Descrie-mi camera!” mi-a cerut. Am făcut tot ce mi-a stat în 
putinţă. S-a apropiat de pat. „Doarme o femeie în el, i-am spus, 
încercând s-o trag îndărăt. Liza, hotelul ăsta a devenit acum o 
casă rău famată, îţi repet!” Şi ce crezi că mi-a răspuns? „Cu atât 
mai bine!” Eram descumpănit. Şi-a aşezat obrazul pe pernă, 
lângă bătrână, care a început pe dată să geamă. Liza i-a 
mângâiat fruntea, de parc-ar fi dezmierdat un copil şi i-a şoptit: 
„Stai liniştită. Dormi!” Apoi a revenit încet, şovăielnic, la mâna 
pe care i-o întinsesem eu. A făcut o grimasă ciudată şi mi-a 
spus: „Am încercat să-i regăsesc amprenta pe pernă. Dar 
zadarnic. Trebuie să facem orice ca să dezgropăm amintirile. Se 
pitesc prin atâtea ascunzişuri!” Pe moment, nu mi-am dat 
seama ce vrea să spună. Am început să coborâm. Pe palierul 
etajului al doilea am văzut o ceată de australieni beţi care urcau 
spre noi. Mi-am dat seama, după expresiile lor, că avea să se 
lase cu scandal. Unul dintre ei fusese prădat, sau aşa ceva. Erau 
beţi criţă. Am strâns-o în braţe pe Liza şi ne-am prefăcut că 
facem dragoste, într-un colţ al palierului, până când au trecut de 
noi. Tremura toată, dar nu ştiu dacă de frică sau de emotie. Și 
după aceea mi-a cerut: „Povesteşte-mi despre femeile pe care 
le-a iubit fratele meu. Cum arătau?” Am scuturat-o de umeri: 
„Ei, acum devii banală”, i-am spus. A încetat să tremure şi s-a 
făcut albă de furie. În stradă, mi s-a adresat răstit: „Cheamă-mi 
un taxi. Nu-mi placi deloc!” Am oprit un taxi şi a plecat fără să- 
mi mai adreseze un cuvânt. Mai târziu, mi-am regretat 
grosolănia, pentru că şi ea suferea; câteodată, lucrurile se 
întâmplă prea repede pentru a izbuti să le sesizezi înţelesul. Şi 


niciodată nu-i cunoşti îndeajuns pe ceilalţi şi suferinţele lor 
pentru a putea să le dai pe moment răspunsul potrivit. Ulterior, 
i-am spus în gând multe cuvinte de consolare. Dar prea târziu. 
Intotdeauna e prea târziu. 

Un sforăit uşor îi scăpă de pe buze şi îşi curmă vorba. Eram 
gata să-i sting lampa de pe noptieră şi să ies din dormitor în 
vârful picioarelor, când l-am auzit continuând să vorbească, pe 
un glas venit parcă de departe, reînnodându-şi firul gândurilor, 
dar într-un alt context: 

— Şi când Melissa era pe moarte, Clea a vegheat-o o zi 
întreagă. Odată i-a spus Cleei: 

„Darley făcea dragoste cu un fel de remuşcare, de 
deznădejde. Bănuiesc că se gândea tot timpul la Justine. Şi 
niciodată nu mi-a excitat simţurile, aşa ca alţi bărbaţi. De 
exemplu, bătrânul Cohen avea o minte parşivă, dar buzele îi 
erau întotdeauna umede de vin. Şi asta îmi plăcea. Îmi inspira 
respect, pentru că era un bărbat adevărat. Pursewarden însă m- 
a tratat ca pe un porțelan de preţ, îi era parcă teamă să nu mă 
spargă, ca şi cum aş fi fost un suvenir de familie. Ce plăcut a 
fost că am putut să mă odihnesc şi eu o dată!” 


Partea a VIIl-a 

Anul s-a răsucit pe călcâie şi ne-a arătat spatele, după o iarnă 
de vânturi năprasnice şi de geruri mai muşcătoare decât 
durerea. Am început să ne pregătim pentru acea magnifică 
vară, care a urmat atât de rapid primăverii. A sosit prin largi 
ocoluri, vara asta, de parcă venea din cine ştie ce uitată 
latitudine, visată cândva în Eden şi reînflorită, în chip miraculos, 
printre gândurile somnolente ale omenirii. A coborât asupră-ne, 
ca o fabuloasă corabie de zăpadă a minţii, şi-a lăsat ancora în 
faţa oraşului şi şi-a împăturit pânzele albe ca nişte aripi de 
pasăre marină. Ah! Caut metafore care să poată comunica 
măcar o rază din acea fericire tulburătoare, rareori acordată 
îndrăgostiţilor; dar cuvintele, care la început au fost născocite 
ca mijloc împotriva disperării, sunt prea grosolane ca să poată 
oglindi seninătatea subtilă a unui sentiment atât de armonizat 
cu sine însuşi, atât de contopit cu sine însuşi. Cuvintele sunt 
doar oglinda nemulțumirilor noastre; ele conţin germenii încă 
neîncolţiţi ai tuturor durerilor omenirii. Poate că ar fi mai simplu 
să repet în şoaptă câteva versuri rupte dintr-un poem grecesc, 
scris cândva la umbra unui catarg, pe un ars de soare 
promontoriu din Bizanţ. Ceva care ar suna cam aşa: 


Pâine neagră, apă cristalină, cer albastru. 
Sâni liniştiţi, de alabastru. 

Spirit odihnind peste spirit 

Ochi închişi peste ochi. 

Trupuri goale, gene fremătânde, 
Singurătăţi de sihastru. 


Dar traduse în altă limbă, sună a gol; trebuie să le auzi în 
greceşte, desprinzându-se uşor, cuvânt după cuvânt, de pe o 
gură singularizată şi devenită a ta prin urmele lăsate de 
muşcătura sărutărilor; altminteri, rămân clişeele lipsite de 
farmec ale unei realităţi care trece dincolo de sfera universului 
poetic. E trist că penajul strălucitor al acelei veri nu poate fi 
captat în imagini - căci anii bătrâneţii nu vor avea altceva decât 
asemenea amintiri în care să-şi împlânte nostalgica fericire. Mă 
întreb, oare memoria îl va putea prinde - acel incomparabil 
desen al zilelor? În umbra mătăsoasă, violetă, a pânzelor albe, 
sau sub felinarele răcoroase ale smochinilor la ora amiezii, pe 


drumurile mitice ale deşertului, pe unde trec agale caravanele 
ce transportă mirodenii, iar dunele îşi ondulează dulce coamele 
către cer, pentru a surprinde în somnul lor uimit fâlfâirea aripilor 
de pescăruş, prefăcute în picuri de spumă? Sau şfichiuirea rece 
a apelor spărgându-se de frontoanele prăbuşite ale insulelor 
uitate? In ceața aburită a nopţii ce înfăşoară golfurile pustii cu 
geamandurile arabe înălţând degete descărnate? Undeva, fără 
îndoială, suma tuturor acestor lucruri va dăinui. Dar, 
deocamdată, presimţirile nu ne bântuiau. Zilele îşi urmau una 
alteia în calendarul dorinţei, iar nopţile se întorceau uşor în 
somnul lor, pentru a-şi revărsa întunecimea şi a ne scălda, apoi, 
o dată în plus, în regeasca lumină a soarelui. Totul conspira ca 
să ne ofere ceea ce ne trebuia. 

Acum, când scriu lucrurile acestea, la asemenea depărtare în 
timp, îmi dau seama cu uşurinţă că totul se şi întâmplase, 
fusese programat în felul ăsta şi nu în altul. Trăiam, ca să spun 
aşa, preambulul, pregătirea a ceea ce va urma - un stadiu al 
manifestării. Dar scenariul fusese undeva scris, actorii selectaţi, 
punerea în scenă repetată până la ultimul detaliu în mintea 
acelui autor invizibil - care, până la urmă, se va dovedi poate a 
fi însuşi oraşul: Alexandria condiţiei umane. Purtăm în noi 
germenii evenimentelor viitoare. Sunt integrați în spiritul nostru 
şi se dezvoltă conform cu legile propriei lor naturi. E greu de 
crezut, ştiu, când te gândeşti la perfecțiunea acelei veri şi la 
ceea ce a urmat. 

Un rol important l-a jucat descoperirea insulei. Insula! Cum de 
se ferise atâta vreme de noi? Nu exista niciun colţ de coastă pe 
care să nu-l cunoaştem, nicio plajă pe care să nu ne fi tolănit la 
soare, niciun punct de acostare pe care să nu-l fi folosit. Şi 
totuşi, fusese întreaga vreme acolo, sub nasul nostru. „Dacă 
vrei să ascunzi ceva, spune proverbul arab, ascunde-l în ochii 
soarelui.” Stătea acolo, deloc ascunsă, puţin mai la vest de 
micul sanctuar al lui Sidi El Agami - micul dâmb alb cu căciula 
de nea a mormântului arătându-se printre evantaiele câtorva 
palmieri şi smochini răzleţi. Era pur şi simplu o spinare de granit 
ridicată din patul mării de vreun cutremur sau de vreo convulsie 
subacvatică, în trecutul îndepărtat. De bună seamă, când marea 
se umfla, o acoperea cu totul; dar e ciudat că rămăsese până azi 
neînregistrată pe hărţile amiralităţii, deşi putea să reprezinte un 
pericol pentru navele de tonaj mijlociu. 


Clea a fost cea care a descoperit mica insulă a lui Narouz. 

— De unde a mai răsărit şi asta? întrebă cu mirare şi mâna ei 
bronzată roti cu vigoare cârma cuterului, orientându-l paralel cu 
buza insuliţei. 

Bolovanul de granit era destul de înalt ca să ne apere de vânt. 
împrejurul lui se formase un rond de apă albastră, imobilă, în 
mijlocul valurilor spumegânde. Pe versantul dinspre uscat, se 
vedea un N stângaci gravat în stâncă, deasupra unui inel de 
metal ruginit, cu ajutorul căruia se putea amara solid o şalupă. 
Ar fi ridicol să vorbim de acostare, deoarece „coasta” era 
alcătuită dintr-o fâşie îngustă de pietriş de un alb sclipitor, nu 
mai lată decât consola unui şemineu. 

— Da, asta-i! E insula lui Narouz! strigă Clea entuziasmată de 
descoperire, pentru că, în sfârşit, găsise un loc care răspundea 
gustului ei pentru solitudine. 

Aici puteai fi singur ca un pescăruş. Plaja se afla pe partea 
dinspre uscat. Vedeai, de pe ea, întreaga linie şerpuitoare a 
țărmului, cu ruinele fostelor turnuri de pază şi cu dunele 
călătoare, în direcţia anticului Taposiris. Ne-am desfăcut cu 
mare bucurie proviziile, pentru că dăduserăm, în sfârşit, peste 
un loc unde puteam să ne scăldăm goi şi să ne însorim după 
placul inimii, fără să ne temem de nepoittiţi. 

Aici, straniul şi solitarul frate al lui Nessim îşi petrecuse 
vremea pescuind. 

— M-am întrebat întotdeauna pe unde s-o fi găsind insula 
aceea a lui. Îmi ziceam că e plasată poate undeva spre apus, 
dincolo de Abu El Muir. 

Nessim nu a putut să-mi dea nicio indicație. 
Ştia numai că alături e o groapă adâncă, în care se găseşte 
epava unui vas. 

— Uite un N gravat aici. 

Clea bătu din palme de încântare şi îşi dezbrăcă în grabă 
costumul de baie. 

— Sunt sigură că asta e. Nessim mi-a povestit despre fratele 
lui că luni de zile a purtat un duel cu un peşte uriaş, pe care nu 
l-a putut identifica. Mi-a povestit toate astea când mi-a dat 
cadou puşca-harpon a lui Narouz. Nu-i ciudat? Am tinut-o de- 
atunci în  dulăpiorul  cuterului, învelită într-o pânză 
impermeabilă. M-am gândit că s-ar putea să vânez cu ea, într-o 
bună zi. Dar e atât de grea, încât nu pot s-o manevrez sub apă. 


— Şi ce fel de peşte era? 

— Nu ştiu. 

Clea se căţără din nou în cuter şi reapăru cu pachetul 
voluminos de cârpe uleioase în care înfăşurase neobişnuita 
armă. Era o puşcă foarte urâtă, cu aer comprimat şi cu patul gol. 
Când trăgeai, lansa un harpon subţire, lung de un metru şi 
jumătate. Fusese fabricată în Germania, la comanda lui Narouz. 
Arăta îndeajuns de periculoasă ca să poată ucide un peşte uriaş. 

— E oribilă, nu? întrebă Clea, în timp ce mânca o portocală. 

— Trebuie s-o încercăm. 

— Pentru mine e prea grea. Poate că tu ai s-o poţi mânui. Eu 
n-am reuşit s-o fac să funcţioneze ca lumea. Narouz era un 
trăgător de frunte, aşa mi-a spus Nessim şi a vânat o sumedenie 
de peşti mari. Dar era unul singur, uriaş, care-şi făcea frecvent 
apariţia. Luni de zile l-a pândit, l-a aşteptat în poziţii strategice. 
A tras de câteva ori în el, dar nu l-a nimerit. Sper că n-a fost un 
rechin - mi-e frică de rechini. 

— Sunt rari în Mediterana. În Marea Roşie există numeroşi 
rechini. 

— Oricum, eu sunt întotdeauna foarte atentă. 

Mi-am spus şi eu că era un instrument prea greu ca să-l 
manevrezi sub apă; şi apoi, nu mă atrăgea deloc să vânez peşti. 
Aşadar am învelit din nou puşca şi am depozitat-o în dulăpiorul 
cuterului. Clea se întinsese la soare, complet goală, somnoroasă 
ca o focă, dorind să fumeze o ţigară înainte de a explora insula 
mai departe. Groapa adâncă, despre care-i vorbise Nessim, 
strălucea sub chila sclipitoare a cuterului, ca un smarald 
pâlpâitor; fascicule lungi de lumină lăptoasă o pătrundeau lent, 
furişându-se în adâncuri ca nişte sonde de aur. „Vreo patru 
stânjeni adâncime”, mi-am spus şi, umplându-mi plămânii cu 
aer, mi-am dat drumul de-a rostogolul, lăsându-mi trupul să se 
afunde în apă ca un peşte, fără să-mi folosesc braţele. 

Era de o frumuseţe care-ţi tăia răsuflarea. Aveai impresia că 
ai plonjat în naosul unei catedrale, scăldat în curcubeie de 
lumină filtrată prin vitraliile multicolore. Laturile amfiteatrului - 
căci groapa se lărgea treptat către largul mării - păreau 
sculptate de un artist nostalgic al epocii romantice, într-o duzină 
de galerii neterminate, împodobite cu statui. Unele dintre ele 
erau atât de artistice, încât o clipă am crezut că am făcut o 
descoperire arheologică. Dar aceste cariatide cu contururi 


tulburi fuseseră într-adevăr născute din spuma mării, plămădite 
şi dăltuite de hazardul valurilor în zeițe, pitici şi măscărici. O 
algă marină uşoară, cu reflexe de un galben şi un verde 
strălucitor, le festonase - cortine transparente din ierburi 
lunecoase care se legănau uşor în apă, desfăcându-se şi 
închizându-se, ca pentru a-şi revela o clipă tainele şi a le învălui 
apoi din nou. Mi-am trecut degetele prin aceste plete dese, 
translucide şi le-am lipit de faţa oarbă a unei Diane, sau de 
nasul coroiat al unui pitic medieval. Podeaua acestui palat era 
dintr-o argilă brună, elastică, moale la atingere şi deloc grasă. 
Lut ars în zeci de nuanţe de mov, liliachiu şi auriu. În apropierea 
insulei, adâncimea nu depăşea un stânjen şi jumătate, dar se 
precipita abrupt în locul unde galeriile se lărgeau spre mare, iar 
apa, pe măsură ce-şi schimba nivelul, se estompa de la verde 
smaraldin la verzui, de la albastrul de cobalt la negru, sugerând 
mari adâncimi. Aci se găsea şi epava despre care îmi vorbise 
Clea. Sperasem să găsesc poate vreo amforă romană, dar din 
păcate nu era o corabie veche. Am recunoscut în curba pupei un 
desen egean - tipul de caic pe care grecii îl numesc 
„trechandiri”. Fusese ciocnită în spate. Pupa era sfărâmată şi 
interiorul plin de greutatea moartă a unor bureţi negri. Am 
încercat să descopăr ochii pictaţi de la proră şi numele vasului, 
dar se şterseseră cu totul. Lemnăria era năclăită de mâl şi toate 
crăpăturile viermuiau de crabi. Mi-am spus că vasul aparținuse, 
probabil, pescuitorilor de bureţi din Kalymnos, pentru că în 
fiecare an flotilele lor se avântă spre coastele Africii şi apoi îşi 
aduc prada în insulele Dodecanezului, unde o tratează. 

Deodată, tavanul de peste creştetul meu fu străpuns de o 
orbitoare spărtură de lumină şi iată trupul expresiv al Cleei 
săgetând apa, cu braţele întinse, şuviţele de păr explodându-i în 
lungi focuri de artificii aurii. Am prins-o şi ne-am rostogolit şi am 
alunecat împreună strângându-ne în braţe, jucându-ne ca peştii, 
până când lipsa de aer ne-a împins din nou la suprafaţă, în 
lumina soarelui. Să te bălăceşti, gâfâind, în apa de la mal, 
privind cu răsuflarea tăiată în ochii încântați ai celuilalt! 

— Ce piscină minunată! 

Bătu din palme, fericită. 

— Am văzut epava! 

Căţărându-se din nou pe pietrişul înfierbântat de pe plaja cât 
o seceră, cu smocul lung de păr ud legănându-i-se pe spate, îmi 


spuse: 

— M-am gândit la altceva. Insula asta trebuie să fie Timonium. 
Aş dori să-mi pot aminti mai bine amănuntele. 

— Asta ce-a mai fost? 

— Nu s-a descoperit până acum unde era situată. Sunt sigură 
că aici trebuie să fi fost. Ah, haide să credem că aici a fost, vrei? 
Când Antoniu s-a întors după înfrângerea de la Actium - unde 
Cleopatra a fugit cu flota ei, în panică, creând o breşă în linia de 
luptă a lui Antoniu şi lăsându-l pe acesta la dispoziţia lui 
Octavian, ştii; şi când s-a întors după acest inexplicabil act de 
trădare, nu mai putea face nimic altceva decât să aştepte 
moartea sigură pe care avea să i-o aducă mânia lui Octavian - ei 
bine, şi-a construit o chilie pe o insuliţă. A botezat-o după un 
faimos pustnic şi mizantrop - poate un filosof? - numit Timon. Ei 
uite, aici trebuie să-şi fi petrecut acest răstimp - aici, Darley, 
revăzând tot timpul în minte, iar şi iar, întreaga poveste. Femeia 
aceea cu extraordinarele ei vrăji. Viaţa lui năruită! Şi prăbuşirea 
unui zeu şi nevoia de a-şi lua rămas-bun de la ea, de la 
Alexandria - de la un univers întreg. 

Ochii umezi, zâmbitori, uşor trişti îi interogau pe ai mei. Îmi 
atinse obrazul cu un deget. 

— Aştepţi din partea mea să-ţi spun că asta-i insula? 

— Da. 

— Foarte bine. Asta-i. 

— Sărută-mă. 

— Gura ta miroase a portocală şi a vin. 

Era atât de mică, plaja - aproape cât un pat. 

Ce senzaţie stranie să faci dragoste pe plajă, cu gleznele muiate 
în apa albastră şi cu spatele ars de dogoarea soarelui! Mai târziu 
am făcut o încercare absurdă de a localiza chilia sau ceva ce ar 
fi putut confirma fantezia Cleei, dar degeaba; pe versantul 
dinspre mare era o învălmăşeală cumplită de cioturi şi colţi de 
granit, care se precipitau în apa neagră. Să fi fost vestigiile 
îndiguirii unui vechi port natural, pe care l-ar fi justificat 
proprietăţile insulei de paravan împotriva vântului şi a mării? 
Domnea atâta linişte - nu auzeam decât foşnetul slab al brizei 
care ne trecea pe lângă ureche, îndepărtat ca ecoul mării într-un 
ghioc. Da şi uneori bătaia de aripi a unui pescăruş vânător de 
heringi, evaluând adâncimea apei pentru a şti dacă i se oferă un 
posibil teatru de operaţiuni. În rest, trupurile noastre îmbătate 


de soare, zăcând toropite, în ritmurile lente ale sângelui, care 
răspundeau ritmurilor mai profunde ale mării şi ale cerului. Un 
paradis de fericire animalică, pe care cuvintele nu o pot 
cuprinde. 

E ciudat să-mi amintesc de raporturile carnale pe care le-am 
întreţinut cu marea în acea vară memorabilă. O voluptate 
aproape la fel de languroasă ca şi robia săruturilor - 
pătrundeam împreună în cadenţa apelor, trupurile noastre 
răspunzându-şi unul altuia, răspunzând jocului valurilor prelungi. 
Clea fusese dintotdeauna o înotătoare admirabilă. Eu fusesem 
un înotător slab, dar graţie răstimpului petrecut în Grecia, mă 
perfecţionasem şi acum mă puteam măsura cu ea. Ne jucam în 
apă şi exploram lumea submarină a gropii, senini ca peştii în 
cea de-a cincea zi a Creaţiei. Balete acvatice elocvente şi 
tăcute, care ne îngăduiau să comunicăm doar prin zâmbete şi 
gesturi. Tăcerea apelor capta şi prefăcea orice emoție umană în 
mişcare, aşa încât semănăm cu acele proiecţii de undine 
colorate, pictate pe strălucitoarele ecrane de stâncă şi de alge, 
care imitau ritmurile apei. Aici, până şi gândul se destrăma, 
convertit în insondabila plăcere a acţiunii fizice. Văd silueta 
luminoasă a Cleei traversând ca o stea firmamentul crepuscular, 
părul despletindu-i-se în unduitoare serpentine de culoare. 

Şi, de bună seamă, nu era numai insula. Un oraş poate deveni 
un întreg univers când eşti îndrăgostit de unul din locuitorii săi. 
Prin Clea, se năştea o întreagă nouă geografie a Alexandriei, 
reînviau vechi înţelesuri, reîntinereau ambianţe pe jumătate 
uitate, aşternând un strat proaspăt de culoare peste istorie, 
creând o nouă biografie menită să o înlocuiască pe cea veche. 
Amintirea bătrânelor cafenele de pe țărm, poleite de bronzul 
lunar, cu copertinele vărgate fremătând în briza nopţii. Să 
întârzii la măsuţe, până când paharele din faţa ta încep să 
reverse aur de lună. Seri în umbra unui minaret, sau pe o fâşie 
de nisip aprins de reflexele tremurânde ale unei lămpi cu gaz. 
Sau culegând braţe întregi de flori primăvăratice la Capul 
Smochinilor - ciclame vibrând de culoare, anemone irizate. Sau 
vizitând împreună mormintele din Kom El Shugafa, inhalând 
parfumurile umede ale întunericului care se înalţă din aceste 
ciudate locuri de odihnă ale morţilor Alexandriei; Morminte 
clădite din pământul brun ca ciocolata, ghemuite unele peste 
altele asemenea cabinelor de pe un vapor. Lipsite de aer, 


mucegăite şi totuşi cumplit de friguroase („Ţine-mă de mână!”). 
Şi nu premoniţia morţii o făcea să se cutremure, înfiorată, ci pur 
şi simplu greutatea pământului pântecos, îngrămădit, metru cu 
metru, deasupra capetelor noastre. Tenebrele care înghiţeau, 
mistuiau total strălucitorul, transparentul veşmânt al verii! „Mi-e 
frig. Să plecăm de aici!” Da, acolo înăuntru era un frig care te 
pătrundea până la os. Dar cu câtă plăcere ieşeam din grotele 
întunecoase şi ne întorceam la vacarmul, la minunata anarhie a 
străzii deschise! Aşa trebuie să se fi născut zeul soarelui, 
scuturându-se din strânsoarea umedă, lipicioasă a pământului, 
surâzând cerului albastru care-i vorbea despre mişcare, despre 
triumful asupra morţii, despre înnoirea, prin viaţă, a făpturilor 
obişnuite. 

Da, dar morţii ne pândesc de pretutindeni. Nu poţi să-i ignori. 
Îi simţi deposedaţi, ciocănind cu degete triste, oarbe, în 
ferestrele vieţii tale intime, cerând un loc în amintire, cerând 
reîntruparea în viaţa cărnii - instalându-se printre bătăile inimii, 
invadându-ţi îmbrăţişările. Purtăm în noi toate trofeele biologice 
pe care ni le-au lăsat moştenire în urma eşecului lor de a-şi fi 
trăit viaţa până la capăt - conturul unei pleoape, curba acvilină 
a unui nas, sau forme şi mai fugitive: intonaţia stinsă a unui râs, 
ori o gropiţă care perpetuează un zâmbet de mult îngropat. Cel 
mai banal dintre săruturile pe care le schimbam avea un pedigri 
de moarte. Prin ele ne apropiam din nou de iubiri uitate care se 
zbăteau să revină la viaţă. Fiecare suspin are rădăcini adânc 
îngropate în pământ. 

Şi când morţii ne asediază? Pentru că, uneori, răsar în 
persoană. Ca de pildă, în acea dimineaţă radioasă, când aparent 
totul era atât de normal şi Clea, ţâşnind din apă ca o rachetă, 
albă ca varul la faţă, m-a anunţat dintr-o suflare: „Jos, acolo, 
sunt oameni morţi; mi-e frică!” Da, aşa şi era; când mi-am 
adunat destul curaj ca să plonjez, i-am văzut într-adevăr, şapte 
la număr, stând în picioare, în lumina crepusculară a gropii, cu 
un aer de atenţie concentrată, de parcă ar fi asistat la o 
dezbatere capitală care avea să le hotărască soarta. Acest 
conclav de figuri mute alcătuia un semicerc, în partea dinspre 
larg a bazinului. Fuseseră legaţi în saci, cu câte o greutate de 
plumb la picioare, aşa încât stăteau vertical, ca piesele de 
dimensiuni omeneşti ale unui şah. Vedem, uneori, statui 
înfăşurate în felul ăsta, traversând oraşul într-un camion, pentru 


a fi transportate la cine ştie ce muzeu din provincie. Uşor 
gheboşaţi din cauza funiilor cu care erau legaţi şi lipsiţi de feţe, 
stăteau totuşi în picioare, înclinându-se şi legănându-se uşor, ca 
personajele din primele filme mute. Dar bine căptuşiţi în moarte, 
prin pânzele groase în care erau înfofoliţi. 

Am aflat că erau marinari greci care se scăldau în mare, în 
apropierea vasului lor, când, întâmplător, o mină submarină 
rătăcită făcuse explozie. Fuseseră ucişi pe loc de suflu. Trupurile 
care nu purtau nicio urmă de rană, lucitoare ca nişte heringi, 
fuseseră pescuite de camarazii de pe vas cu ajutorul unei plase 
apărătoare de torpile şi depuse pe punte, ca să se usuce înainte 
de înmormântare. După care fuseseră din nou zvâriliţi peste 
bord, înveşmântaţi după ritualul marinăresc; curenţii şi valurile îi 
aduseseră lângă insula lui Narouz. 

Va părea, desigur, curioasă afirmaţia că ne-am obişnuit 
extrem de repede cu prezenţa acestor muţi vizitatori ai gropii. 
După numai câteva zile ne-am acomodat, acordându-le un loc în 
peisaj. Ba chiar înotam printre ei, ca să ieşim în larg, adresând, 
câte un salut ironic capetelor atent înclinate. 

Nu pentru a lua moartea în râs, ci pur şi simplu pentru că 
personajele acestea răbdătoare, atente, deveniseră simboluri 
prietenoase ale acelui loc cu care se potriveau atât de bine. 
Baloturile de pânză impermeabilă în care erau înfăşuraţi şi 
funiile groase cu care erau legaţi nu vădeau nici cel mai mic 
semn de dezintegrare. Dimpotrivă, se acoperiseră cu o rouă 
deasă şi argintie ca mercurul, pe care o colectează întotdeauna 
pânza bine impermeabilizată. Când e scufundată în apă. Am 
dezbătut de vreo două ori dacă ar trebui să solicităm 
autorităţilor navale greceşti să-i mute de acolo la mai mare 
adâncime, dar ştiam dintr-o îndelungă experienţă că încercarea 
noastră ar fi rămas fără niciun rezultat, aşa că, de comun acord, 
am lăsat chestiunea baltă. O dată am avut impresia că am zărit 
umbra fremătândă a unui imens drac-de-mare strecurându-se 
printre ei, dar probabil că m-am înşelat. Mai târziu, ne-am gândit 
chiar să le dăm nişte nume, dar ne-a descurajat gândul că 
aveau, desigur, numele lor - nume absurde de filosofi antici şi 
comandanţi de oşti: Anaximandru, Platon, Alexandru... 

Şi aşa, această vară fermecată se apropia de sfârşit - fără să 
se fi ivit vreun semn rău - într-o succesiune de zile bronzate de 
soare. Pe la sfârşitul toamnei, cred, am aflat că Maskelyne 


fusese omorât într-o misiune în deşert, dar evenimentul nu a 
stârnit niciun fel de ecou în mine - chiar şi când era în viaţă, 
personajul avusese foarte puţină substanţă în ochii mei. Dar mi 
s-a părut foarte ciudat când, într-o după-masă, l-am găsit pe 
Telford la biroul lui, cu ochii roşii şi repetând pe o voce gâtuită 
de jale: 

— Sărmanul General a încasat-o. Sărmanul General! 

Îşi frângea mâinile vinete. Nu ştiam ce să-i spun. Telford îi 
dădea înainte, cu o uimire incoerentă în glas, de-a dreptul 
înduioşătoare: 

— N-avea pe nimeni pe lume. Ţi-ai fi închipuit una ca asta? M- 
a indicat pe mine drept ruda cea mai apropiată. 

Era nespus de impresionat de acest semn de prietenie. Cu 
melancolică venerație a făcut inventarul sărăcăcioaselor efecte 
personale ale lui Maskelyne. Nu moştenea mare lucru, doar 
câteva costume civile care nu i se potriveau ca măsură, câteva 
decoraţii şi medalii militare şi un cont de cincisprezece lire la 
sucursala băncii Lloyds din Tottenham Court Road. Mie mi se 
păreau mai interesante relicvele păstrate într-un portofel de 
piele: un carnet de plăţi ferfeniţit şi un certificat de 
demobilizare, ambele aparţinând bunicului său. Aceste două 
documente erau grăitoare pentru istoria unei tradiţii. În anul 
1861, un fost băiat de fermă din Suffolk se înrolase la Bury St. 
Edmunds. A servit treizeci şi doi de ani în regimentul de gardă 
Coldstream şi a fost demobilizat în 1893. În acest timp s-a 
căsătorit şi cununia a avut loc la capela din Turnul Londrei; soţia 
sa i-a dăruit doi fii. In portofel se mai găsea o fotografie fanată a 
bătrânului, făcută în 1882, la întoarcerea din Egipt. Purta o 
cască colonială albă, veston roşu, pantaloni de serj albastru, 
jambiere elegante din piele neagră şi o bandulieră din piele 
albă. Pe piept avea prinsă Medalia de Război egipteană, cu o 
baretă pentru bătălia de la Tel-el-Kebir şi Steaua Khedivului. 
Printre efecte nu se afla nicio urmă legată de tatăl lui 
Maskelyne. 

— E tragic, continuă micul Telford copleşit de emoție. Mavis 
plânge întruna de când i-am spus. Cu toate că nu l-a întâlnit 
decât de două ori. Asta arată ce efect poate avea asupra cuiva 
un om cu o personalitate marcantă. A fost întotdeauna un 
perfect gentleman, aşa a fost Generalul. 

Dar eu contemplam chipul din fotografia îngălbenită, cu ochii 


severi şi mustaţa neagră, stufoasă, cu banduliera de piele albă 
şi medaliile de război. Părea să arunce lumină asupra figurii lui 
Maskelyne, să-i ofere un miez. Nu era oare, mă întrebam, istoria 
unei reuşite - reuşita completă, în cadrul unui tipar conformist, a 
unui ciclu mai măreț decât viaţa individuală - anume, izbânda 
tradiţiei? Mă îndoiam că Maskelyne însuşi ar fi dorit ca lucrurile 
să se fi întâmplat altminteri. Fiecare moarte poartă în ea un 
grăunte din care ai de învăţat ceva. Şi totuşi, dispariţia discretă 
a lui Maskelyne a avut un impact foarte slab asupra 
sentimentelor mele, deşi am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca 
să-l mângâi pe zdrobitul Telford. Dar curenţii propriei mele vieţi 
începeau acum să mă târască, pe nesimţite, către un viitor cu 
totul imprevizibil. Da, în toamna aceea minunată, cu torentele ei 
de frunze ruginii care cădeau în ploaie de aramă din copacii 
grădinii publice, în toamna aceea, Clea a devenit un subiect de 
îngrijorare pentru mine. Să se fi datorat, într-adevăr, faptului că 
auzise plânsul? Nu ştiu. Nu a recunoscut niciodată făţiş acest 
lucru. Uneori, încercam să-mi închipui că l-am auzit şi eu - acel 
fragil scâncet de copil sau de căţeluş uitat afară; dar ştiam bine 
că nu auzisem nimic, absolut nimic. Fireşte, chestiunea putea fi 
privită şi dintr-un punct de vedere foarte realist şi clasată în 
categoria fenomenelor naturale pe care timpul le revizuieşte şi 
le reînnoieşte după capriciile sale. Vreau să spun că iubirea se 
poate ofili, ca oricare altă plantă. Poate că, pur şi simplu, 
dragostea ei bătea în retragere? Dar pentru a putea înregistra 
fazele acestei retrageri, mă simt obligat să o prezint în lumina 
altei cauze - oricât ar părea de halucinantă - şi anume ca o 
apariţie a unui factor insolit, a unei forţe generate în zone 
obscure, dincolo de sfera imaginaţiei umane. Oricum, asaltul 
acestei forţe a fost de la bun început definitiv, marcat ca o dată 
pe un perete alb. S-a întâmplat pe paisprezece noiembrie, chiar 
înainte de ivirea zorilor. Toată ziua fuseserăm împreună, 
hoinărind prin oraş, trăncănind şi făcând cumpărături. Clea îşi 
cumpărase nişte partituri pentru pian, iar eu îi făcusem cadou 
un parfum nou din Bazarul Parfumurilor. (Chiar în momentul 
când m-am trezit şi am văzut-o stând, sau mai curând 
ghemuindu-se, la fereastră, nările mi-au fost izbite de parfumul 
de pe încheietura mâinii mele, stropită de vânzătoare cu mostre 
din diverse flacoane.) Plouase în noaptea aceea. Şopotul domol 
al ploii ne legănase somnul. Înainte de a adormi, citiserăm 


împreună la flacăra lumânării. 

Dar acum stătea la fereastră ascultând, înţepenită într-o 
atitudine de interogare intensă, care îţi sugera o anxietate 
paroxistică. Işi ţinea capul uşor înclinat într-o parte, ca pentru a 
trage cu urechea la fereastra fără perdea, dincolo de care zorii 
spălaţi de ploaie începeau să mijească peste acoperişuri. Ce 
aştepta să audă? N-o mai văzusem niciodată în asemenea 
atitudine. Am strigat-o şi a întors o clipă spre mine o faţă 
descompusă, care nu mă vedea - un gest enervat, de parcă 
vocea mea îi ştirbise membrana fină a concentrării. Şi când am 
coborât din pat, a strigat cu un glas gâtuit: „Oh, nu!!” şi, 
astupându-şi urechile cu palmele, a căzut în genunchi, 
tremurând ca varga. S-ar fi zis că un glonţ îi străpunsese 
creierul. l-am auzit încheieturile trosnind în timp ce se ghemuia 
pe podea, cu trăsăturile contorsionate într-o grimasă. Mâinile îi 
erau atât de crispate pe urechi, încât nu i le-am putut descleşta 
şi, când am încercat să o ridic, s-a prăbuşit din nou în genunchi, 
pe covor, cu ochii închişi, ca ieşită din minţi. 

— Clea, pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat? 

Un lung răstimp am rămas amândoi în genunchi, absolut 
perplecşi. Continua să-şi ţină ochii strâns închişi. Simţeam 
vântul rece strecurându-se pe sub fereastră. Tăcerea nu era 
spartă decât de exclamaţiile noastre. În cele din urmă, scoase 
un suspin adânc, mai curând o lungă răsuflare sughiţată şi, 
desprinzându-şi mâinile de pe urechi, îşi întinse încet 
mădularele, de parcă ar fi vrut să se destindă dintr-o crampă 
dureroasă. Clătină din cap spre mine, pentru a-mi spune că nu 
se întâmplase nimic. Şi, mergând ca un om beat, intră în baie, 
unde vomită violent în chiuvetă. Stăteam la fereastră, ca un 
somnambul; Aveam senzaţia că fusesem smuls din rădăcini, în 
sfârşit, reveni în cameră, se urcă în pat şi se întoarse cu faţa la 
perete. 

— Clea, ce s-a întâmplat? Am întrebat din nou, simţindu-mă 
ridicol şi inoportun. 

Umerii îi tremurau sub mâna mea, dinţii îi clănţăneau de frig. 

— Nu-i nimic, absolut nimic. O durere de cap îngrozitoare. Dar 
a trecut. Lasă-mă, te rog, să dorm. 

Dimineaţă s-a sculat devreme ca să pregătească micul dejun. 
Era neobişnuit de palidă - acea paloare care se iveşte după o 
durere de dinţi aprigă. S-a plâns că e obosită şi că nu-şi poate 


aduna gândurile. 

— M-ai speriat azi-noapte, i-am spus, dar n-a răspuns nimic şi 
a schimbat vorba, cu o ciudată mină de îngrijorare şi suferinţă. 

Mi-a cerut s-o las să-şi petreacă ziua singură, întrucât dorea 
să picteze, aşa că am plecat să fac o plimbare lungă prin oraş, 
chinuit de gânduri incomplet formulate şi de presentimente pe 
care singur nu mi le puteam explica. Era o zi senină, cu o mare 
nervoasă, bulbucată. Valurile se împingeau în stânci ca 
pistoanele unei maşinării uriaşe. Nori imenşi de spumă explodau 
în văzduh, prăvălindu-se în stropi şuierători pe coama valului 
care urma. Am stat un timp îndelungat urmărind spectacolul, în 
vântul care-mi smucea poalele pardesiului şi-mi pălmuia obrajii 
cu stropi reci. Ştiam, cred, că de la acest punct înainte totul va 
suferi o subtilă schimbare. Că intrasem, ca să spun aşa, sub o 
nouă galaxie de sentimente care aveau să altereze legătura 
noastră. 

Vorbesc despre schimbare, dar de fapt aceasta nu s-a produs 
abrupt, coerent, definitiv. Nu, metamorfoza s-a petrecut cu 
relativă încetineală. Creştea şi descreştea ca o maree, ba 
năvălind, ba retrăgându-se. Erau perioade când, pe parcursul a 
săptămâni întregi, totul părea să fi revenit la normal şi retrăiam 
vechile extazuri cu o acuitate exacerbată acum de nesiguranţă. 
Brusc, pentru un scurt răstimp, ne contopeam iar unul în 
celălalt, ne identificam total, inseparabil - aripa neagră se ridica. 
Îmi spun acum - nu ştiu dacă pe drept sau nu - că acestea erau, 
probabil, perioadele în care nu mai auzise de multă vreme 
plânsul, pe care îl descrisese cândva, în urmă, drept ceva 
asemănător cu mugetul unei cămile în durerile facerii, sau cu 
scrâşnetul unei oribile jucării mecanice. Dar ce semnificaţie 
putea avea un asemenea nonsens pentru oricine în afară de ea 
- şi cum putea justifica celelalte perioade, când cădea în 
muţenie şi îmbufnare, când devenea o versiune nervoasă şi 
posomorâtă a ei însăşi? Nu ştiu. Pot spune doar că acest nou 
personaj era predispus la lungi tăceri distrate şi la neobişnuite 
crize de epuizare. Era în stare, de pildă, să adoarmă pe o 
canapea în mijlocul unei petreceri şi să înceapă să sforăie, de 
parc-ar fi fost doborâtă de oboseală, în urma unei veghi 
îndelungate. Insomnia începu şi ea să-şi joace rolul, drept care 
apela la doze relativ masive de barbiturice, pentru a o 
contracara. Şi fuma excesiv. 


— Cine-i persoana asta nervoasă pe care nu o recunosc? mă 
întrebă Balthazar, perplex, într-o seară când, după ce îl făcuse 
de doi bani pentru o glumă banală, plecase trântind uşa după 
ea. 

— Se petrece ceva cu ea, i-am răspuns. 

Balthazar îmi aruncă o privire scrutătoare pe deasupra 
chibritului pe care-l aprinsese. 

— Nu cumva e însărcinată? m-a întrebat. 

— Nu, dar cred că a început să se sature de mine. 

Pronunţarea acestor cuvinte a presupus un efort. Dar ele 
aveau meritul de a oferi o explicaţie plauzibilă pentru 
comportamentul Cleei - dacă nu preferai să crezi că e măcinată 
de temeri secrete. 

— Răbdare! îmi spuse el. De aşa ceva nu te saturi niciodată. 

— Mă gândesc serios să plec pentru o bucată de vreme. 

— S-ar putea să fie o idee bună. Dar nu pentru prea multă 
vreme. 

— Am să văd. 

Uneori încercam, în felul meu stângaci, s-o tachinez, ca să 
sondez sursele acestei anxietăţi explozive. 

— Clea, de ce priveşti mereu în urma ta... ce cauţi? 

Era o fatală eroare de tactică. Răspunsurile ei erau 
întotdeauna răstite şi înciudate, ca şi cum prin orice aluzie, cât 
de vagă, la starea ei, nu făceam decât să o ironizez. Era 
intimidant să vezi cu ce repeziciune i se întunecă faţa şi i se 
crispează buzele. De parcă aş fi încercat să pun mâna pe o 
comoară tainică, pe care o păzea cu preţul vieţii ei. 

Uneori era extrem de nervoasă. Imi amintesc că o dată, când 
ieşeam dintr-un cinematograf, am simtit-o înţepenind brusc la 
braţul meu. l-am urmărit direcţia privirii. Se uita cu groază la un 
bătrân a cărui faţă era toată brăzdată de cicatrice. Un cârpaci 
grec, mutilat în urma unui bombardament. Îl cunoşteam cu toţii 
foarte bine din vedere şi ştiam că Amarii îi reparase figura, atât 
cât putuse. Am scuturat-o încet, cu un gest liniştitor şi imediat, a 
părut să se trezească. Şi-a îndreptat spatele şi, cu un uşor 
tremur nervos, mi-a spus grăbită: 

— Haide! Să mergem! 

Alteori, când făceam vreo aluzie imprudentă la îngrijorarea ei 
secretă - la felul înnebunitor de a părea tot timpul că ascultă 
ceva - furtunile şi puhoiul de acuzaţii care urmau nu făceau 


decât să-mi confirme adevărul ipotezelor şi anume că încearcă 
să se descotorosească de mine: 

— Darley, eu nu-ţi fac bine. De când suntem împreună, n-ai 
mai scris un rând. N-ai niciun fel de proiect. Aproape că nici nu 
mai citeşti. 

Cât de severi erau ochii ei superbi şi cât de tulburaţi! M-am 
simţit obligat să-i răspund râzând. De fapt, eram convins sau 
aşa credeam, că nu voi ajunge niciodată scriitor. Impulsul de a 
mă  destăinui omenirii pe această cale se dizolvase, se 
volatilizase. Gândul la mica lume iritantă a cuvintelor tipărite pe 
hârtie devenise insuportabil de supărător. Şi totuşi, nu sufeream 
de pe urma faptului că mă părăsise elanul creator. Dimpotrivă, 
mă simţeam uşurat - fusesem eliberat de servitutea faţă de 
aceste forme, care se dovediseră a fi un mijloc cu totul ineficient 
pentru a-ţi comunica adevărul simţirilor. 

— Clea, draga mea, i-am spus, continuând să surâd jalnic şi 
dorind, într-un fel, să-i răspund la acuzaţie şi să o îmblânzesc: 
adevărul este că mă gândesc să scriu o carte de critică. 

— Critică! Mă îngână tăios, ca şi când cuvântul ar fi fost o 
insultă. 

Şi pe neaşteptate, îmi trase o palmă puternică peste gură - o 
lovitură usturătoare, care-mi aduse lacrimi în ochi. Mă plesnise 
cu atâta forţă, încât dinţii de sus îmi tăiaseră interiorul buzei de 
jos. M-am retras în camera de baie, pentru că simţeam în gură 
gustul sărat al sângelui. Era interesant să-mi văd în oglindă 
dinţii conturaţi cu sânge. Arătam ca un căpcăun care tocmai se 
înfruptase dintr-o bucată de carne însângerată a victimei. Furios 
la culme, mi-am clătit gura. Clea a intrat după mine şi s-a aşezat 
pe bideu, chinuită de remuşcări. 

— Te rog să mă ierţi. Nu ştiu ce mi-a venit. Darley, te rog, 
iartă-mă! 

— Încă un gest ca ăsta, i-am răspuns mânios şi te plesnesc 
între ochii ăştia frumoşi, de-ai să mă ţii minte. 

— Îmi pare rău. 

Îmi cuprinse umerii cu braţul şi mă sărută pe ceafă. Sângele 
mi se oprise. 

— Ce naiba se întâmplă cu tine? M-am adresat imaginii ei din 
oglindă. Ce s-a petrecut cu tine în ultima vreme? Ne-am 
înstrăinat unul de celălalt, Clea. 

— Ştiu. 


— De ce? 

— Nu ştiu. 

Dar faţa ei devenise din nou aspră şi neclintită. Şedea pe 
bideu şi îşi mângâia îngândurată, bărbia, din nou cufundată în 
lumea ei tainică. Pe urmă îşi aprinse o ţigară şi se întoarse în 
camera de zi. Când am revenit, am găsit-o stând tăcută în faţa 
unui tablou, contemplându-l cu o privire fixă, dar neatentă şi 
aproape răuvoitoare. 

— Cred că ar fi bine să ne despărţim pentru o vreme, am 
spus. 

— Cum doreşti, mi-a răspuns mecanic. 

— Dar tu cum doreşti? 

A izbucnit brusc în plâns: 

— Ah, încetează să mă supui la atâtea întrebări! Dacă nu mi- 
ai mai pune întrebare după întrebare! Parcă m-aş afla în faţa 
unui judecător. 

— Foarte bine, am să încetez. 

Asta era doar una dintre numeroasele scene asemănătoare. 
Îmi devenise limpede că plecarea temporară din oraş era 
singurul mijloc de a o elibera - de a-i oferi timpul şi spaţiul 
necesar pentru... pentru ce? Nu ştiam. Mai târziu, în cursul 
iernii, am avut impresia că face febră seara şi am provocat o 
altă scenă furtunoasă pentru că i-am cerut lui Balthazar s-o 
examineze. Totuşi, în ciuda furiei, s-a lăsat destul de calmă în 
voia stetoscopului. Balthazar nu a descoperit nicio maladie 
fizică, în afară de un puls cam accelerat şi o tensiune arterială 
mai ridicată decât limita normală. l-a prescris tonice, de care 
nici n-a vrut să audă. Slăbise mult la acea vreme. 

Făcând numeroase şi răbdătoare anticamere, am reuşit să 
găsesc o slujbă măruntă pentru care nu eram total necalificat şi 
care, într-un fel, se potrivea cu planul general al lucrurilor - 
pentru că nu mă puteam gândi la despărţirea de Clea ca la ceva 
definitiv, ca la o ruptură totală. Era vorba doar de o retragere 
deliberată, pe parcursul câtorva luni de zile, pentru a-i lăsa 
libertatea de a lua o decizie în ce priveşte viitorul. Se iviseră şi 
factori noi, deoarece, o dată cu terminarea războiului, Europa 
devenise din nou accesibilă - dincolo de fronturile de luptă se 
deschidea un orizont nou. Aproape că încetasem să mai visăm 
la această enigmatică Europă măcinată de bombardamente, 
muşcată de foamete şi de nemulțumiri. Şi totuşi, se găsea pe 


vechiul ei loc. Din toate aceste pricini, când am anunţat-o pe 
Clea de plecarea mea, nu am făcut-o nici cu amărăciune, nici cu 
suferinţă, ci i-am comunicat doar o hotărâre practică, pe care şi 
ea ar fi trebuit s-o considere binevenită. Numai felul în care a 
rostit „Pleci?”, reţinându-şi răsuflarea, mi-ar fi putut sugera, o 
clipă, că se teme să rămână singură. 

— Va să zică pleci, până la urmă? 

— Doar pentru câteva luni. Se construieşte o staţie de releuri 
pe insulă şi au nevoie de cineva care cunoaşte locurile şi 
vorbeşte limba greacă. 

— Te întorci pe insulă? m-a întrebat cu voce moale - şi de 
astă dată nu am putut interpreta înţelesul intonaţiei ei sau 
substratul întrebării. 

— Numai pentru câteva luni. 

— Foarte bine. 

Începu să se învârtească în sus şi-n jos pe covor, cu un aer 
perplex, privind în podea, adânc cufundată în gânduri. Deodată, 
înălţă capul şi se uită la mine cu o expresie înduioşată în care 
am recunoscut, cu o strângere de inimă, amestecul de tandreţe 
şi de remuşcare pe care îl simţi când, fără voia ta, îi faci pe alţii 
să sufere. Era chipul Cleei de altădată. Dar ştiam că nu va dăinui 
şi că, din nou, nemulţumirea care o rodea avea să-şi arunce 
umbra neagră asupra legăturilor dintre noi. N-ar fi avut sens să 
mă încred încă o dată în ceea ce nu era decât o vremelnică, 
înşelătoare speranţă. 

— O, Darley, când pleci, dragul meu? mă întrebă luându-mi 
mâinile într-ale ei. 

— Peste două săptămâni. Până atunci, cred că ar fi mai bine 
să nu ne vedem deloc. Nu are niciun rost să ne îndurerăm unul 
pe celălalt, cu toate certurile astea. 

— Cum doreşti. 

— Am să-ţi scriu. 

— Da, bineînţeles. 

Era o scenă de rămas-bun ciudată şi indiferentă, după o 
legătură atât de adâncă. O sinistră anestezie ne amorţise 
sentimentele. În străfundurile mele palpita o durere, dar nu era 
suferinţa despărțirii. Searbăda strângere de mână pe care am 
schimbat-o între noi nu exprima decât o stranie dar sinceră 
delăsare a spiritului. Clea stătea pe un scaun, fumând liniştită şi 
urmărindu-mă în timp ce-mi adunam lucrurile şi le îndesam în 


valijoara jerpelită pe care o împrumutasem de la Telford, în vara 
trecută şi uitasem să i-o mai restitui. Peria de dinţi chelise şi am 
aruncat-o. Vesta de pijama se rupsese la umăr, dar pantalonii 
erau nou-nouţi şi bine călcaţi, pentru că nu-i îmbrăcasem 
niciodată. Am strâns toate aceste obiecte cu sentimentul unui 
geolog care sortează specimene de roci dintr-o eră foarte 
îndepărtată. Câteva cărţi, nişte hârtii. Totul avea un aer de 
irealitate, în care nu se amesteca însă înţepătura nici unui 
regret. 

— Cât de mult ne-a îmbătrânit şi ne-a secătuit războiul! Spuse 
Clea pe neaşteptate, vorbindu-şi parcă, sieşi. Altădată ne-am fi 
gândit să ne despărţim ca lumea, adică să ne rupem de noi 
înşine. Dar te poţi rupe de... asta? 

Acum, când aştern pe hârtie cuvintele în toată banalitatea lor, 
îmi dau seama că încerca, într-adevăr, să-şi ia rămas-bun. 
Fatalitatea dorințelor omeneşti! Pentru mine, viitorul se înfăţişă 
deschis, liber; şi nu concepeam nicio părticică din el care să n-o 
cuprindă într-un fel pe Clea. Despărțirea asta era... mă rog, era 
ca o schimbare de pansament până când se vindecă rana. Fiind 
o persoană lipsită de imaginaţie, nu mă puteam gândi la un 
viitor care să-mi prezinte solicitări neaşteptate; la ceva cu totul 
nou. Viitorul trebuie lăsat să se alcătuiască singur, peste vidul 
prezentului. Pentru Clea, însă, viitorul se şi încheiase, 
înfăţişându-i un zid gol. Sărmana făptură era speriată. 

— Ei, s-ar spune că asta-i tot, am rostit în cele din urmă, luând 
valijoara. Dacă ai nevoie de ceva, telefonează-mi, mă găseşti în 
apartamentul lui Pombal. 

— Ştiu. 

— Deci, plec pentru un timp. La revedere. 

În timp ce închideam uşa, am auzit-o strigându-mi numele nu 
o singură dată. Dar şi aceasta nu era decât o speranţă falsă, 
unul din micile ei accese de milă şi tandreţe care mă amăgiseră 
de atâtea ori. Ar fi fost lipsit de sens să-i acord atenţie, să mă 
întorc din drum, să deschid un nou ciclu de dezamăgiri. Am 
coborât scara, hotărât să ofer viitorului toate şansele de a se 
vindeca. 

Era o zi luminoasă de primăvară şi străzile păreau inundate 
de culoare. Senzaţia că nu aveam nicăieri unde să mă duc şi 
nimic de făcut era deprimantă şi reconfortantă totodată. M-am 
întors la apartamentul lui Pombal şi am găsit pe poliţa căminului 


o scrisoare din partea lui prin care mă anunţa că, după toate 
probabilitățile, urma să fie transferat în scurt timp în Italia, aşa 
încât nu mai poate reţine apartamentul. Vestea m-a încântat, 
pentru că în felul ăsta puteam renunţa şi eu la partea mea din 
contract, pe care oricum n-aş mai fi putut-o onora. 

La început mi s-a părut curios, chiar puţin ameţitor, să fiu 
lăsat să mă descurc de unul singur, dar m-am obişnuit destul de 
repede cu noua mea stare. Mai cu seamă că aveam destul de 
lucru cu predarea postului de la cenzură şi iniţierea în muncă a 
succesorului meu, paralel cu documentarea şi strângerea de 
informaţii practice pentru mica echipă de tehnicieni care urma 
să instaleze postul de radio pe insulă. Făceam naveta între cele 
două departamente cu profiluri diferite şi lucrul acesta îmi lua 
destul timp. M-am ţinut de cuvânt şi nu am mai încercat s-o văd 
pe Clea. Timpul se scurgea într-un soi de purgatoriu plasat între 
lumea dorinţei şi cea a despărţirilor - deşi, n-aş putea spune că 
încercam sentimente bine definite: nu eram conştient nici de 
regrete, nici de nostalgii. 

Aşa stătea situaţia când sosi ziua fatală, sub auspiciile 
surâzătoare ale unui soare radios de primăvară, destul de 
fierbinte pentru a încuraja muştele să se prăsească pe geamuri. 
Bâzâitul lor m-a deşteptat. Camera era scăldată în lumină. Orbit 
o clipă de strălucire, aproape că nu am recunoscut persoana 
zâmbitoare aşezată la piciorul patului, aşteptând să deschid 
ochii. Era Clea, cea din versiunea ei iniţială dată acum uitării, ca 
să spun aşa, îmbrăcată cu o rochie de vară proaspătă imprimată 
cu frunze de viţă, cu sandale albe şi părul aranjat într-o coafură 
cu totul nouă. Fuma o ţigară al cărei fum se încolăcea în 
rotocoale argintii, deasupra capetelor noastre, iar faţa ei 
surâzătoare părea complet destinsă, neumbrită nici de cea mai 
vagă îngrijorare. M-am uitat fix la ea, pentru că era - în mod 
precis şi fără niciun echivoc - Clea pe care o va păstra memoria 
mea; în ochi îi licărea iarăşi o tandreţe uşor maliţioasă. 

— Ei bine, am spus cu uimire buimăcită încă de somn. Ce 
te...? Şi i-am simţit răsuflarea caldă pe obraz când s-a aplecat 
peste mine ca să mă sărute. 

— Darley, mi-am amintit deodată că pleci mâine; şi azi are loc 
Mulid-ul lui El Scob. N-am putut rezista ispitei de a petrece ziua 
împreună şi de a ne duce, diseară, în pelerinaj la sanctuar. 
Spune că eşti de acord, te rog! Uite ce soare minunat! E destul 


de cald ca să ne putem scălda şi l-am putea lua şi pe Balthazar. 

Incă nu eram complet treaz. Uitasem cu totul de ziua numelui 
bătrânului pirat. 

— Dar ziua de Sfântul Gheorghe a trecut de mult. Nu-i la 
sfârşitul lui aprilie? 

— Dimpotrivă. Metoda lor absurdă de a calcula calendarul 
după fazele lunii a transformat ziua de Sfântul Gheorghe într-o 
sărbătoare fără dată fixă, ca şi toate celelalte. Acum, Scobie 
urcă şi coboară pe calendar, ca toţi sfinţii locali. De fapt, 
Balthazar mi-a telefonat ieri, ca să-mi amintească, altfel mi-ar fi 
scăpat şi mie. 

Se opri o clipă ca să-şi pufăie ţigara. 

— Nu s-ar cuveni să pierdem asemenea sărbătorire, nu-i aşa? 
întrebă cu o uşoară tristeţe. 

— Bineînţeles. E frumos din partea ta c-ai venit să mă anunţi. 

— Şi insula? N-ai putea veni cu noi pe insulă? 

Era ora zece. Nu îmi era greu să-i telefonez lui Telford şi să-l 
anunţ, sub un pretext oarecare, că nu pot să trec pe la birou. Îmi 
sărea inima în piept de bucurie. 

— Aş fi încântat, am răspuns. 

Cum stăm cu vântul? Calm ca o călugăriţă; şi curenţi uşori 
dinspre vest. Ideal pentru cuter. Eşti sigur că poţi veni? 

Adusese cu ea o mică damigeană acoperită cu un înveliş de 
răchită şi un coş de merinde. 

— Mă duc să fac ceva provizii. Între timp te îmbraci şi ne 
întâlnim peste o oră la Yacht Club. 

— Da. Splendidă idee! 

Mai ales că-mi oferea şi timpul de a trece pe la birou ca să 
cercetez poşta de dimineaţă, într-adevăr o idee splendidă, 
pentru că ziua era strălucitoare, promițând o după-amiază 
călduroasă, ca de vară. Coborând agale pe Marea Cornişă, am 
privit fascinat pânza de ceaţă transparentă care aburea fin 
orizontul şi liniştita întindere albastră a mării. Oraşul scânteia în 
soare ca o bijuterie. In bazinul interior, lunecau micile 
ambarcaţiuni,  parodiate de  reflexiile lor  tremurătoare. 
Minaretele  sclipeau. |n cartierul arab, căldura  încinsese 
mirosurile familiare de gunoi şi noroi uscat, de garoafe şi 
iasomie, de sudoare animală şi de trifoi. Pe Tatwig Street, gnomi 
tuciurii, cu fesuri roşii ca nişte ghivece de flori, cocoţaţi pe scări, 
întindeau ghirlande de steguleţe multicolore de la un balcon la 


altul. Simţeam soarele încălzindu-mi degetele. Am trecut pe 
lângă vechiul Pharos, ale cărui dărâmături şi cioburi, încă mai 
astupă apele joase din jurul peninsulei, îmi aduceam aminte că 
Toby Mannering intenţionase cândva să deschidă o dugheană 
de curiozităţi, în care să vândă fragmente din ruinele Farului, în 
chip de presse-papiers. Scobie urma să le spargă cu un ciocan şi 
el să le distribuie apoi în lumea întreagă. De ce renunţase? Nu- 
mi mai puteam aminti. Poate că Scobie considerase misiunea lui 
prea anevoioasă? Sau poate că ideea se încrucişase cu celălalt 
proiect, anume de a vinde copţilor apă din lordan, la un preţ 
foarte competitiv? Undeva, se auzea o fanfară militară. 

Mă aşteptau la debarcader. Balthazar mi-a făcut semn, 
fluturându-şi bastonul. Purta sandale şi pantaloni albi, o cămaşă 
colorată şi o veche pălărie de panama îngălbenită. 

— Prima zi de vară! Am strigat vesel. 

— Da’ de unde, croncăni Balthazar. Uită-te la ceața de colo. 
Şi-apoi soarele arde prea tare. Am făcut rămăşag cu Clea pe o 
mie de piaştri că în după-amiaza asta vom avea o furtună cu 
tunete şi fulgere. 

— Cobeşte ca întotdeauna, spuse Clea, zâmbind. 

— Îmi cunosc eu Alexandria, ne asigură Balthazar. 

Şi astfel, glumind inofensiv, am pornit toţi trei, Clea 
manevrând cârma cuterului. În golf nu se simţea nicio boare de 
vânt şi ambarcaţiunea înaintă greoi, până când intră în 
vâltoarea curenților care se învârtejesc la gura portului. Pluteam 
pe lângă nave de război şi pacheboturi, înfruntând şovăielnic 
apele capricioase ale canalului principal, cu pânza bărcii încă 
pleoştită, până când, în sfârşit, am ajuns la îngrămădirea de 
forturi cenuşii care marchează intrarea în bazinul exterior. Aici 
apele sunt întotdeauna neastâmpărate, valurile încălecându-se, 
împinse de hula portului, aşa încât barca a săltat un timp şi s-a 
lăsat târâtă în derivă, până când, brusc, şi-a recăpătat echilibrul, 
s-a îndreptat şi a pornit să spintece marea, cu pânzele falnic 
umflate de vânt. 

Şuiera peste ape ca un peşte zburător, de parc-ar fi vrut să 
înţepe cu vârful catargului o stea. Stăteam întins la pupa, 
contemplând strălucirea soarelui filtrată prin pânze şi ascultând 
plescăitul valurilor despicate de prora elegantă a cuterului. 
Balthazar fredona o melodie. Încheietura mâinii bronzate a Cleei 
se odihnea pe cârmă cu o neglijenţă înşelătoare. Pânzele erau 


încordate. Acestea sunt încântătoarele plăceri ale unei curse pe 
mare, pe o vreme perfectă. Mă lăsam îmbătat de o desfătare 
mută, un amestec de senzaţii luxuriante iscate de soarele cald, 
de vântul jucăuş, de atingerile răcoroase ale spumei care ne 
împroşca obrajii. Am făcut un ocol mare spre răsărit, înainte de 
a vira şi a acosta pe insulă. Executasem atât de des această 
manevră împreună, încât Clea o ştia acum cu ochii închişi: 
trecea de insula lui Narouz şi aprecia momentul exact când 
întorcea cuterul drept în bătaia vântului, apoi rămânea locului, 
tremurând ca o geană, până când eu strângeam pânzele şi mă 
căţăram pe țărm, ca să fixez parâma... 

— Frumoasă mişcare, spuse Balthazar, admirativ, sărind drept 
în apă şi apoi: Dumnezeule, e fantastic de caldă! 

— Ce ţi-am spus eu? interveni Clea, în timp ce căuta ceva în 
dulăpior. 

— Asta nu face decât să confirme prezicerea mea în legătură 
cu furtuna. 

Şi, în mod curios, chiar în clipa aceea se auzi un bubuit 
distinct de tunet, venind din cerul fără niciun nor. 

— Vedeţi! triumfă Balthazar. O să ne ude până la piele şi tu o 
să-mi plăteşti rămăşagul, Clea. 

— Las’ că vedem noi. 

— N-a tunat, a fost o manevră de coastă, am intervenit eu. 

— Aiurea! Mi-o trânti Balthazar. 

Am legat cuterul şi am adus proviziile pe țărm. Balthazar se 
întinse pe spate, cu pălăria pe nas, colosal de bine dispus. 
Refuza să se scalde, afirmând că e un înotător slab, aşa încât 
Clea şi cu mine am plonjat din nou singuri, în groapa bine 
cunoscută pe care o neglijasem întreaga iarnă. Nimic nu se 
schimbase. Santinelele erau la postul lor, grupate într-o 
conferinţă mută, deşi curenţii de iarnă le modificaseră oarecum 
poziţia, împingându-le mai aproape de epavă. l-am salutat, cu 
ironie dar şi cu respect, recunoscând în aceste gesturi de 
odinioară, ca şi în zâmbetele noastre subacvatice, o fericire care 
ne era familiară şi care renăscuse din simplul fapt că înotam iar 
împreună. S-ar fi zis că sângele începuse din nou să circule prin 
nişte vene de mult sclerozate. Am prins-o de un călcâi şi am 
răsucit-o într-un lung salt peste cap, împingând-o spre marinarii 
morţi, iar ea, învârtindu-se cu multă dexteritate, şi-a luat 
revanşa strecurându-se prin spate şi lăsându-se cu mâinile pe 


umerii mei, până când m-am scufundat; a ţâşnit apoi la 
suprafaţă, înainte ca eu să pot trece la represalii. Aici, în timp ce 
şerpuia prin apă cu spiralele părului lung inelându-i-se pe spate, 
am regăsit din nou vechea imagine a Cleei. Timpul mi-o 
restituise, întreagă şi intactă - „naturală precum muza cu ochii 
cenuşii a unei cetăţi” - ca să citez din poemul grecesc. Degetele 
care-mi apăsau umerii mi-o reevocau într-o imagine fugară dar 
precisă pe Clea, cea cu care mă zbenguisem de atâtea ori prin 
groapa tăcută. 

Şi pe urmă, să stai din nou întins în soare, sorbind vin roşu de 
Saint Menas, în timp ce Clea rupea pâinea rumenă şi caldă, sau 
scotocea în coş după un anumit soi de brânză sau după o 
grămăjoară de curmale; şi în timp ce Balthazar (pe jumătate 
aţipit) ne ţinea o prelegere despre viile lui Ammon, despre regii 
din regatul Harponilor şi bătăliile lor, sau despre vinul de 
Mareotis căruia nu istoria, ci bârfitorul ăla de Horaţiu îi atribuise 
toanele şi tulburările mintale ale Cleopatrei... („Istoria aprobă 
totul, iartă totul - chiar şi ceea ce nu ne putem ierta noi înşine.”) 

Şi astfel, după-amiaza caldă înainta lent, iar noi ne însoream, 
întinşi pe prundişul fierbinte; şi, în cele din urmă - spre marea 
bucurie a lui Balthazar şi spre dezamăgirea Cleei -, prevestita 
furtună şi-a făcut apariţia, anticipată de un nor greu, livid, care 
s-a precipitat dinspre est şi s-a lăţit deasupra oraşului, 
învineţind cerul. Şi la fel de brusc - ca o sepie speriată care-şi 
pompează cerneala înnegurând subit o apă cristalină - ploaia a 
început să se reverse în pânze lucitoare, în timp ce tunetele 
mugeau şi bombăneau. La fiecare bubuit, Balthazar bătea din 
palme cu încântare - nu numai pentru că previziunea lui se 
dovedise justă, dar şi pentru că noi şedeam în plin soare, 
huzurind, mâncând portocale şi bând vin sub un cer şi în faţa 
unei mări de un albastru netulburat. 

— Nu mai croncăni, îl dojeni Clea cu severitate. 

Era una din furtunile capricioase, atât de frecvente la 
începutul primăverii, cu schimbări precipitate de temperatură, 
provocate de mare şi de deşert. O furtună care, într-o clipită, 
prefăcea străzile în adevărate puhoaie; şi care nu dura niciodată 
mai mult de o jumătate de oră. Curând, norul opac avea să fie 
măturat de o rafală de vânt, care-l va spulbera fără urmă. 

— Şi ascultați ce vă spun eu, urmă Balthazar îmbătat de 
succesul previziunii sale. Când ne vom întoarce oraşul va fi 


complet uscat, uscat iască. 

Dar acea după-masă ne-a mai regalat cu un fenomen, insolit - 
care apare rareori vara în apele Alexandriei, producându-se mai 
ales în zilele ce preced vijeliilor de iarnă, când barometrul scade 
abrupt. La un moment dat, apele gropii s-au întunecat simţitor, 
s-au coagulat şi apoi au devenit fosforescente. Clea a fost prima 
care a observat. 

— la uitaţi-vă! a strigat extaziată, înfundându-şi călcâiele în 
apa joasă de la mal şi urmărind apoi luminiţele cât vârful acului 
care păreau să-i ţâşnească din piele. Fosfor! 

Balthazar se  lansă într-o dizertaţie savantă despre 
microorganismele care produc acest spectacol, dar noi, fără să-i 
acordăm prea multă atenţie, am plonjat alături şi ne-am lăsat 
spre fund, prefăcuţi în două siluete de foc, scânteile ţinându-ne 
din vârfurile degetelor de la mâini şi de la picioare cu 
scăpărările electricităţii statice. Un înotător văzut sub apă în 
asemenea condiţii seamănă cu un vechi tablou care înfăţişează 
căderea lui Lucifer, literalmente în flăcări. Pârâitul electric era 
atât de puternic, încât ne miram că nu ne arde pielea. Ne jucam, 
ca două comete  scăpărătoare, printre  mateloţii muţi, 
încremeniţi, urmărindu-ne poate în gând, sacii lor de pânză 
răspunzând uşor la agitația apelor. 

— Norul se şi ridică! Îmi strigă Balthazar când am ieşit la 
suprafaţă ca să iau o gură de aer. 

Curând şi fosforescenţa avea să pălească, să se stingă. Nu 
ştiu din ce pricină, Balthazar se urcase la pupa cuterului, poate 
ca să privească dintr-un punct mai înalt năprasnica furtună care 
se abătuse asupra oraşului. M-am rezemat cu braţele de bord, 
ca să-mi trag în voie răsuflarea. Despachetase vechea puşcă a 
lui Narouz şi o ţinea neglijent pe genunchi. Clea răsări din ape 
cu un plescăit de fericire, rămase la suprafaţă doar atât cât să 
strige: 

— E superb, focul ăsta! Apoi îşi îndoi trupul sprinten şi se 
cufundă iar. 

— Ce faci cu puşca asta? l-am întrebat distrat pe Balthazar. 

— Vreau să văd cum funcţionează. 

Introdusese un harpon în ţeavă şi deplasase trăgaciul. 

— E încărcată, i-am spus. Bagă de seamă. 

— Da, o descarc imediat. 

In momentul acela Balthazar se înclină în faţă şi făcu singura 


remarcă serioasă din tot ce înşirase întreaga zi: 

— Ştii, îmi spuse, cred c-ai face mai bine s-o iei şi pe Clea în 
călătoria ta. Am o presimţire că n-ai să te mai întorci niciodată 
la Alexandria. la-o pe Clea cu tine. 

Şi, înainte de a-i putea răspunde, s-a produs accidentul. În 
timp ce vorbea, moşmondea ceva la puşcă. Şi, nu ştiu cum, 
arma i-a scăpat din mâini şi a căzut cu o bufnitură puternică, 
țeava izbind bordul cuterului la cinci centimetri de obrazul meu. 
In timp ce săream în spate, speriat, am auzit şuierul ca de cobră 
al compresorului şi ţăcănitul sec al trăgaciului. Harponul a 
spintecat apa chiar în dreptul meu, ondulându-şi în urmă-i firul 
lung, verde. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! am strigat. 

Balthazar era palid ca ceara, de spaimă şi de uimire. Se 
pierdu în exclamaţii semiarticulate de scuză şi de groază. 

— Doamne, ce-am făcut? 

Auzisem pocnetul surd al oţelului care se înfipsese în ceva, 
jos, în fundul gropii. Am rămas amândoi împietriţi o secundă, 
acelaşi gând sfredelindu-ne concomitent minţile. Când i-am 
văzut buzele mişcându-se, încercând să articuleze numele 
„Clea”, am simţit un val de întuneric năpădindu-mi spiritul - un 
văl negru care se ridica şi tremura pe la margini; şi un impuls 
precipitat, ca un freamăt de aripi gigantice. Înainte de a fi izbutit 
să murmure numele, mă şi azvârlisem în apă, urmărind firul 
lung, verde, cu întreaga derută a Ariadnei; se adăuga şi iritarea 
încetinelii, pe care numai o inimă bolnavă de groază o poate 
cunoaşte. Ştiam, în mintea mea, că înotam viguros - şi totuşi 
înaintam într-un ritm lent, ca într-un film derulat cu încetinitorul, 
în care acţiunile umane sunt descompuse şi lungite la infinit, 
întinse ca o caramea. Câţi ani-lumină îmi vor trebui până să 
ajung la capătul acestui fir? Şi ce voi găsi acolo? Plonjam adânc, 
tot mai adânc, prin fosforescenţa care licărea din ce în ce mai 
slab, către profunzimile umbroase şi răcoroase ale gropii. 

La capătul dinspre extremitatea depresiunii, lângă epavă, am 
desluşit o mişcare convulsivă, contorsionată şi am recunoscut 
vag silueta Cleei. Părea foarte preocupată de un joc din acelea 
copilăreşti pe care le jucaserăm de atâtea ori împreună sub apă. 
Trăgea cu furie de ceva, proptindu-se cu picioarele în lemnăria 
epavei - şi trupul ba i se încorda, ba i se relaxa. Deşi firul verde 
ducea spre ea, am încercat un val de uşurare - probabil că 


încerca să extragă harponul şi să-l aducă la suprafaţă. Ba nu; 
pentru că se învârtea pe loc, ca beată. M-am strecurat pe lângă 
ea ca un ţipar, bâjbâind cu mâinile. Simţindu-mi apropierea, 
întoarse capul, de parc-ar fi vrut să-mi spună ceva. Părul ei lung 
îmi plutea în faţa ochilor, împiedicându-mi vederea; n-am putut 
desluşi durerea disperată care trebuie să-i fi fost zugrăvită pe 
chip, pentru că apa transformă orice expresie a feţei omeneşti 
în grimasa imbecilă, cu ochi bulbucaţi, a sepiei. Acum însă, îşi 
arcui din nou spinarea într-o mişcare încordată şi îşi scutură 
capul spre spate, astfel încât părul să-i poată pluti liber, 
deasupra creştetului - era gestul cuiva care-şi dă la o parte un 
veşmânt, ca să-şi arate o rană. Şi am văzut. Mâna dreaptă îi 
fusese străpunsă de harpon şi ţintuită de lemnăria epavei. 

„Cel puţin, bine că nu i-a străpuns trupul!” ţipa mintea mea cu 
uşurare, încercând să se consoleze singură; dar uşurarea se 
prefăcu foarte curând în disperare când, încleştându-mă de tija 
de oţel, mi-am proptit şi eu tălpile de lemnărie, trăgând cu toată 
forţa, până ce am simţit că-mi plesnesc muşchii. Harponul nu se 
clintea nici cu un milimetru. (Nu, dar totul făcea parte dintr-un 
vis incomprehensibil, plăsmuit poate de spiritele moarte ale 
celor şapte figuri meditative care urmăreau cu atâta atenţie, cu 
atâta interes eforturile noastre complicate - noi, care nu mai 
eram liberi şi agili ca nişte peşti, ci greoi, pironiţi ca homarii 
prinşi într-o cursă.) Mă zbăteam din răsputeri să smulg săgeata 
de oţel, supraveghind cu coada ochiului lungul şirag de bule 
albe care se degajau din gâtlejul Cleei. li simţeam muşchii 
înmuindu-i-se, retrăgându-se. Treptat, se lăsa în voia toropelii 
apei albastre, era lent cotropită de somnul-apei, care-i adormise 
şi pe mateloţi. Am scuturat-o zdravăn. 

Nu pot afirma că vreun act din cele ce-au urmat ar fi fost 
dictat conştient de voinţa mea - căci furia demenţială care 
pusese stăpânire pe mine nu aparţinea gamei de emoţii pe care 
le-aş fi putut recunoaşte ca fiind ale mele. Depăşea, prin 
violenţa ei rapace, tot ce simţisem până atunci, în întreaga mea 
viaţă. In acest ciudat vis subacvatic, situat dincolo de timp, îmi 
auzeam creierul zbârnâind ca un clopot de ambulanţă, 
încercând să risipească legănările adormitoare şi languroase ale 
tenebrelor verzui. Brusc, am simţit pintenii unei spaime de 
neîndurat. S-ar fi zis că, pentru prima oară, mă confruntam cu 
mine însumi - sau poate cu un alter ego modelat după chipul 


unui om de acţiune pe care nu-l bănuisem şi nu-l recunoscusem 
niciodată în mine. Cu o smucitură puternică am ieşit la 
suprafaţă, chiar sub nasul lui Balthazar: 

— Cuţitul! l-am cerut sorbind aerul proaspăt. 

Ochii lui au privit fix într-ai mei, ca peste marginea unui 
continent scufundat, cu o expresie de milă şi oroare; emoţii 
conservate, fosilizate, din perioada glaciară a memoriei 
omeneşti. Şi frică înnăscută. Începu să bâiguie toate întrebările 
care-i năvăleau în minte - „ce”, „cum”, „când” - învălmăşindu- 
se doar într-un sufocat „cech” - un horcăit interogativ, pătruns 
de spaimă. 

Cuţitul de care îmi adusesem aminte era o baionetă italiană, 
transformată în pumnal şi ascuţită ca un brici. Ali barcagiul 
operase adaptarea şi fusese foarte mândru de rezultat. O 
folosise pentru ajustarea parâmelor, matisarea sau înlocuirea 
cablurilor şi aşa mai departe. In cele câteva secunde cât 
Balthazar a scotocit după cuţit, am rămas la suprafaţă, cu ochii 
închişi, cu gura larg deschisă, inspirând parcă întregul 
firmament. Pe urmă am simţit între degete mânerul de lemn şi, 
fără a cuteza să-i mai arunc o privire lui Balthazar, mi-am înălţat 
călcâiele spre cer şi am plonjat iar pe propriile mele urme, de-a 
lungul firului verde. 

Zăcea acolo, inertă, plutind lasciv, cu părul lung unduindu-i în 
spate; valurile uşoare se ondulau peste trupul suspendat, 
străbătându-l parcă, asemenea unui fluid electric. Totul era 
nemişcat: Pardoseala gropii presărată cu paiete argintii de 
lumină solară, santinelele atente şi mute, statuile împodobite cu 
ghirlande de alge care se legănau molatic. Chiar în timp ce-i 
ciopârţeam mâna, în mintea mea se pregătea un imens spaţiu 
vid, care trebuia să se acomodeze cu ideea morţii ei. Un spaţiu 
vast cât un continent neexplorat, de pe hărţile spiritului. N-a 
trecut mult până când am simţit trupul degajându-se, sub 
cumplita pedeapsă. Apa se înnegrise. Am dat drumul cuţitului şi, 
cu un brânci puternic, am îndepărtat trupul Cleei de epavă; l-am 
prins sub braţ şi m-am înălţat spre suprafaţă. Mi s-a părut că 
durează o eternitate - o interminabilă succesiune de bătăi de 
inimă - în acea lume de mişcări încetinite. Ne-am izbit de aer cu 
un şoc care mi-a tăiat răsuflarea - de parcă m-aş fi lovit cu capul 
de plafonul universului. În apa joasă de la țărm, am târât corpul 
Cleei greu şi ţeapăn ca un butuc îmbibat de apă. Am auzit 


ţăcănitul slab al danturii lui Balthazar căzând pe fundul bărcii, 
când sări în apă lângă mine. Am târât-o pe țărm, icnind ca nişte 
docheri, căznindu-ne să-i prindem mâna amputată din care 
gâlgâia sângele. Balthazar părea un electrician trudindu-se să 
capteze şi să izoleze un fir de înaltă tensiune, care se rupsese. 
Înşfăcă mâna şi o încleştă ca într-o menghină. L-am văzut brusc, 
cu ochii minţii, în chip de băieţaş, cramponându-se nervos de 
mâna mamei lui, la priveliştea unei gloate de copii, sau la 
traversarea unei alei pe care băieţii îl atacaseră cândva cu 
pietre... Printre gingiile roze reuşi să articuleze cuvântul 
„Sfoară!” Din fericire, se găsea un ghem în dulăpiorul cuterului. 

— Dar e moartă! Am strigat eu şi, la auzul cuvântului, mi s-au 
oprit bătăile inimii şi am fost pe punctul de a leşina. 

Zăcea, ca o pasăre doborâtă, pe îngusta fâşie de pietriş de la 
țărm. Balthazar, aproape îngenuncheat în apă, se crampona 
frenetic de mâna aceea la care nici nu suportam să mă uit. Dar 
din nou veni spre mine glasul necunoscutului alter ego şi mă 
ajută să confecţionez un garou, în care am vârât un creion şi i l- 
am înmânat lui, ca să comprime artera. Cu mare dificultate am 
întors-o cu faţa în jos şi m-am zvârlit cu toată greutatea corpului 
pe spatele ei, ca şi cum aş fi căzut de la mare înălţime. L-am 
simţit plămânii încărcaţi de apă tresăltând sub brutala apăsare. 
lar şi iar, rar, dar cu mare violenţă, am început să mă las pe ea 
şi să mă ridic, presând-o şi storcând-o în acest jalnic simulacru 
al actului sexual: a salva o viaţă, a concepe o viaţă. Balthazar 
părea că se roagă. Pe urmă se ivi un slab semn de speranţă: 
buzele livide se întredeschiseră lăsând să se scurgă puţină apă 
de mare amestecată cu lichid vomitat. Nu însemna nimic, 
desigur, dar amândoi am strigat ca în faţa unui augur favorabil. 
Închizându-mi ochii, îmi încordam încheieturile mâinilor pentru a 
putea însufleţi plămânii aceia îmbibaţi, pentru a-i strivi şi a-i goli 
de apă. Sus-jos, sus-jos, continuam să pompez, într-un ritm încet 
şi brutal. Îi simţeam oasele fragile trosnind sub mâinile mele. 
Dar nu dădea semne de viaţă. Refuzam să accept însă gândul 
că e moartă, deşi o parte a minţii mele era convinsă de acest 
lucru. Mă încăpăţânam nebuneşte să resping faptul, să răstorn 
întregul proces al naturii şi, printr-un act de voinţă, să o forţez 
să trăiască. Această hotărâre mă uimea, pentru că se profila ca 
o imagine clară şi precis definită pe fondul de cumplită oboseală 
fizică, de gemete şi broboane de sudoare pricinuite de 


neîncetatul meu efort. Îmi dădeam seama că hotărâsem sau să 
o readuc la viaţă, sau să zac şi eu acolo, pe fundul gropii, alături 
de ea; de unde, din ce zone ascunse ale voinţei se născuse o 
asemenea hotărâre, n-aş putea spune. Se făcuse foarte cald. 
Transpiraţia îmi curgea şiroaie. Balthazar continua să-i ţină 
strâns mâna, mâna de pictor, umil ca un copil la picioarele 
mamei. Lacrimile i se prelingeau de-a lungul nasului. Îşi clătina 
capul dintr-o parte în alta, cu acel gest tipic evreiesc de 
remuşcare şi de disperare şi, printre gingiile edentate, se 
strecura vechiul vaier de la Zidul Plângerii „Aii, Aii!” Dar foarte 
încet, ca şi cum s-ar fi temut să n-o trezească. În cele din urmă, 
eforturile noastre au fost răsplătite. Deodată, asemenea unui 
burlan care se revarsă în şanţ sub presiunea unei ploi torențiale, 
gura i se deschise şi expulză o mare cantitate de apă de mare şi 
resturi de mâncare încă nedigerată: bucățele de pâine muiată şi 
de portocală. Ne-am uitat amândoi cu încântare la aceste lături, 
ca la un trofeu important. Acum îi simţeam plămânii răspunzând 
sub apăsarea mâinilor mele. Câteva pistonări energice ale 
brutalului motor şi un frison păru să-i străbată muşchii. La 
fiecare nouă apăsare plămânii mai expulzau puţină apă, în silă, 
dureros. Şi pe urmă, după mult timp, am auzit un scâncet slab. 
Probabil că o durea, aşa cum îl dor pe noul-născut primele 
încercări de a respira. Trupul Cleei protesta până la ultima fibră 
la această renaştere forţată. Şi, dintr-o dată, trăsăturile feţei 
albe se mişcară, se alcătuiră într-o expresie de durere şi protest 
(„Da, dar te doare când înţelegi.”). 

— Continuă! strigă Balthazar cu o voce nouă, tremurătoare şi 
triumfătoare. 

Nu era nevoie să-mi ceară. Acum, faţa i se contracta uşor şi, 
la fiecare apăsare, se crispa într-o grimasă de suferinţă. Era ca 
şi cum aş fi încercat să pun în funcţiune un motor diesel 
îngheţat. In cele din urmă se petrecu un al doilea miracol - 
deschise nişte ochi foarte albaştri, orbi, cu privirile rătăcite, 
studiind o secundă bolovanii din faţa nasului. Pe urmă îi închise 
din nou. Durerea îi întuneca trăsăturile, dar până şi durerea era 
un triumf - pentru că faţa ei exprima acum o emoție vie, care 
înlocuise livida şi încremenită mască a morţii. 

— Respiră! am strigat. Balthazar, respiră! 

— Respiră, repetă şi el, cu un fel de extaz imbecilizat. 

Respira, cu mici spasme, neîndoielnic dureroase. Între timp 


primisem şi alte ajutoare. Fuseserăm amândoi atât de 
concentrați, încât nu observaserăm că o ambarcaţiune mică 
intrase în măruntul golf. Era barca de patrulare a portului. Ne 
văzuseră şi îşi dăduseră seama că avusese loc un accident. 

— Slavă Domnului! strigă Balthazar, fluturându-şi braţele ca 
un corb bătrân. 

Glasuri animate, englezeşti, ne întrebau de pe apă dacă avem 
nevoie de vreun ajutor; doi marinari se căţărară pe coastă şi 
veniră lângă noi. 

— Să-i dăm o gură de coniac. 

— Nu! strigă Balthazar. Nu-i daţi coniac. 

Marinarii aduseră o prelată şi am ambalat-o uşurel, ca pe 
Cleopatra. Pentru braţele lor robuste probabil părea uşoară ca 
un fulg. Mişcările lor stângace, tandre, erau impresionante. 

— Uşurel, cap-sec! Umblă încet cu doamna. 

— Garoul de pe arteră trebuie supravegheat. Du-te cu ei, 
Balthazar. 

— Şi tu? 

— Duc cuterul la debarcader. 

N-am pierdut timp. În câteva clipe, ambarcaţiunea cu motor a 
patrulei porni spre țărm cu zece noduri viteză. Am auzit un 
marinar întrebând: 

— Dar o ceaşcă de Bovril cald? 

— Asta-i o idee grozavă, răspunse Balthazar. 

Era muiat până la piele. Pălăria îi plutea pe apă, lângă mine. 
Deodată îi veni o idee şi, aplecându-se peste pupă, îmi strigă: 

— Dinţii! Nu uita să-mi aduci dinţii! 

l-am urmărit până când au dispărut din raza mea vizuală, apoi 
m-am aşezat şi am rămas o bună bucată de vreme cu capul în 
mâini. Spre surpriza mea, am constatat că tremuram tot, ca un 
cal speriat. Şi aveam o durere de cap de nu vedeam cu ochii. M- 
am urcat în cuter şi am scotocit după sticla cu coniac şi după 
ţigări. Puşca zăcea trântită la prora. Am aruncat-o peste bord cu 
o înjurătură şi am privit-o cum se cufundă, încet, în groapă. Pe 
urmă am ridicat pânzele şi am întors cuterul pe toată lungimea 
ca să-l aduc în bătaia vântului. A durat mai mult decât credeam, 
pentru că briza de seară îşi schimbase direcţia cu câteva grade 
şi a trebuit să descriu un arc de cerc larg până am reuşit să 
prind vântul. Ali mă aştepta pe chei. Aflase de întreaga situaţie 
şi Balthazar îmi trimisese vorbă prin el că o dusese pe Clea la 


spitalul evreiesc. 

De îndată ce-am putut găsi un taxi, l-am luat. Am străbătut 
oraşul în mare viteză. Străzile şi clădirile zburau pe lângă mine, 
învălmăşite într-un fel de ceaţă. Le vedeam parcă pe geamuri 
aburite de ploaie. Auzeam contorul maşinii ticăind ca o inimă. 
Undeva, într-o cameră albă, Clea zăcea, probabil, bând sânge 
prin gaura unui ac de argint. Picătură cu picătură, sângele va 
trece în vena mediană, pulsaţie cu pulsaţie. Nu mai exista niciun 
motiv de îngrijorare, îmi spuneam; şi apoi, amintindu-mi de 
mâna ciopârţită, mi-am izbit cu furie pumnul de peretele 
capitonat al taxiului. 

Am urmat-o pe infirmiera de serviciu de-a lungul coridoarelor 
verzi, anonime, ai căror pereţi zugrăviți în ulei transpirau 
umezeală. Becurile albe, fosforescente, care ne punctau 
înaintarea păreau înfipte în obscuritate, ca nişte licurici obezi. 
Probabil că o instalaseră, mi-am spus, în singura rezervă cu un 
pat cu perdele, păstrată în trecut pentru cazurile grave, lipsite 
de speranţă. Acum devenise camera de urgenţă. O senzaţie de 
familiaritate fantomatică începea să pună stăpânire pe mine. În 
trecut, în această cameră venisem s-o vizitez pe Melissa. 
Probabil că acum, Clea zăcea în acelaşi pat îngust de fier, în 
colţul de lângă perete. („Numai viaţa reală poate imita arta 
până la asemenea punct.”) 

În faţa uşii, pe coridor, am dat peste Amarii şi Balthazar, 
aşteptând amândoi, cu expresii ciudat de îndurerate, în faţa 
unui cărucior pe care tocmai îl împinsese o soră de serviciu. 
Conţinea un număr de radiografii încă umede şi lucioase, 
proaspăt developate, suspendate cu cârlige de un fir. Cei doi 
medici le studiau îngrijoraţi, gravi, parcă aveau de soluţionat o 
problemă de şah. Balthazar mă zări şi se întoarse spre mine, cu 
faţa iluminată. 

— E salvată, îmi spuse, dar cu o voce frântă, în timp ce-mi 
strângea mâna. 

l-am înmânat placa dentară şi a roşit, după care a strecurat-o 
în buzunar. Amarii purta ochelari cu rame de baga. Se 
întrerupse din studierea radiografiilor umede, suspendate pe fir 
şi se întoarse spre mine cu o expresie de furie nedisimulată: 

— Ce dracu' te aştepţi să mai pot face după un asemenea 
măcel? Izbucni, arătând insolent, cu mâinile lui albe, în direcţia 
radiografiilor. 


Mi-am ieşit din fire în faţa acuzaţiei din cuvintele lui şi, în mai 
puţin de o clipă, răcneam unul la altul şi ne ocăram ca două 
precupeţe, dar amândoi cu ochii plini de lacrimi. Cred că am fi 
ajuns la bătaie, dacă nu s-ar fi interpus Balthazar. Pe urmă, furia 
lui Amarii se potoli brusc şi, ocolindu-l pe Balthazar, veni spre 
mine să mă îmbrăţişeze, bolborosind o scuză. 

— Se simte bine, murmură bătându-mă pe umăr cu un gest 
de consolare. Am făcut noi tot ce trebuia. 

— Lasă restul în seama noastră, adăugă Balthazar. 

— Aş vrea s-o văd, am spus cu oarecare invidie, ca şi cum 
faptul că o readusesem la viaţă mi-ar fi dat, într-un fel, drept de 
proprietate asupra ei. Se poate? 

Când am deschis uşa şi m-am strecurat ca un avar în mica 
celulă, l-am auzit pe Amarii declarând pe un ton morocănos: 

— Da, e uşor să vorbeşti despre miracolele chirurgiei plastice, 
când n-ai habar... 

Cămăruţa, cu ferestrele ei înalte, era extraordinar de liniştită 
şi de albă. Clea zăcea cu faţa la perete, în patul inconfortabil, cu 
roţile din cauciuc galben. In cameră mirosea a flori, deşi nu se 
vedea niciuna şi nu puteam identifica mireasma. Poate că se 
stropise cu un spray sintetic - o esenţă de nu-mă-uita? Mi-am 
tras fără zgomot un scaun lângă pat şi m-am aşezat. Ţinea ochii 
deschişi, fixând peretele cu privirea năucită care-ţi sugerează 
combinaţia dintre morfină şi oboseală. Deşi nu dăduse niciun 
semn că m-ar fi auzit intrând, întrebă brusc: 

— Tu eşti, Darley? 

— Da. 

Vocea îi era clară. Suspină şi se mişcă încet în aşternut, 
uşurată parcă de sosirea mea. 

— Mă bucur mult. Voiam să-ţi mulţumesc. 

Se simţea în glasul ei un ritm nou şi slab care sugera că 
undeva, dincolo de graniţele suferinţei şi toropelii de acum, se 
înfiripa o nouă încredere în ea însăşi. 

— Pe Amarii îl iubeşti tu, am spus - sau mai curând am 
izbucnit. i 

Remarca aceea a ieşit ca o mare surpriză pentru mine. Imi 
țâşnise de pe buze absolut involuntar. Dintr-o dată, s-ar fi zis că 
un oblon se deschisese în mintea mea. Mi-am dat seama că 
acest fapt nou, pe care tocmai îl enunţasem, fusese ceva ce 
ştiusem tot timpul, dar fără să fiu conştient că-l ştiu. Oricât ar 


părea de absurd, există o distincţie netă. Amarii era ca o carte 
de joc, permanent prezentă pe masă, înaintea mea, dar întoarsă 
cu faţa în jos. Ştiusem că e acolo, dar n-o ridicasem nicio clipă. 
Trebuie să adaug că vocea mea nu trăda nimic altceva decât 
pură curiozitate ştiinţifică; nicio durere, doar compasiune. Între 
noi doi nu folosisem niciodată cuvântul ăsta oribil - sinonim cu o 
dereglare sau cu boala - şi dacă îl folosesc acum în mod 
deliberat, o fac doar pentru a sublinia caracterul autonom al 
faptului în sine. Era aproape ca şi cum i-aş fi spus: „Drăguţa 
mea, să ştii că ai un cancer!” 

După o clipă de tăcere, îmi răspunse: 

— Ar trebui să pui verbul la timpul trecut! 

Glasul ei avea o ciudată tărăgănare. 

— Şi eu care îţi apreciasem tactul, crezând că l-ai recunoscut 

pe Amarii în episodul meu sirian. Chiar, nu ţi-ai dat seama până 
acum? Da, Amarii a făcut din mine o femeie. Ah, nu-i 
dezgustător? 
Când o să ne maturizăm şi noi odată? Nu, dar l-am scos din 
inima mea. Nu-i ceea ce îţi închipui tu. Ştiu că nu-i bărbatul 
potrivit pentru mine. Şi nimic pe lume nu m-ar fi putut 
determina să iau locul Semirei. Ştiu acest lucru tocmai pentru că 
am făcut dragoste cu el, pentru că am fost îndrăgostită de el. E 
curios, dar experienţa în sine m-a împiedicat să-l iau drept 
celălalt, drept cel care urma să însemne totul, să fie singurul. 
Deşi cine e acesta şi unde e, rămâne să descopăr, încă nu am 
întâlnit iubirea unică, o ştiu. Se găseşte undeva, dincolo de 
aceste simple episoade. Şi, totuşi, oricât ar părea de pervers, 
îmi place să mă aflu alături de Amarii, să mă las în mâinile lui - 
fie chiar şi pe masa de operaţie. Cum ar putea cineva să explice 
măcar unul singur din multiplele adevăruri legate de inima 
omenească? 

— Vrei să-mi amân călătoria? 

— Nu, nu. Nu vreau deloc. Îmi va trebui câtva timp până să 
pot reveni la mine însămi, acum că, în sfârşit, m-am eliberat de 
oroarea aceea. Tu ai făcut măcar atâta lucru pentru mine - ai 
alungat balaurul şi m-ai lansat din nou în curentul vieţii. Groaza 
s-a mistuit şi simt că nu va mai reveni niciodată. Lasă-ţi mâna 
pe umărul meu şi strânge-l tare, în chip de sărut. Nu. Nu-ţi 
schimba proiectele. Acum, în sfârşit, putem lua lucrurile mai 
uşor. Şi fără să ne pripim. Aici, după cum ştii, mi se vor da cele 


mai atente îngrijiri. Şi mai târziu, după ce-ţi vei isprăvi misiunea 
pe insulă, vom vedea. Încearcă să-mi scrii. Am impresia că o 
pauză în relaţiile noastre ar putea să-ţi dea un nou impuls de 
viaţă. 

— Poate că da. 

Ştiam însă foarte bine că lucrurile nu se vor întâmpla astfel. 

— Îţi cer o singură favoare. Te rog du-te în seara asta la Mu/ia- 
ul lui El Scob, ca să-mi poţi povesti şi mie. Ştii, e prima oară de 
la război încoace că îşi îngăduie să ilumineze cartierul aşa cum 
cere datina. Cred că va fi foarte amuzant. Nu vreau pentru nimic 
în lume să pierzi aşa ceva. Îmi promiţi? 

— Desigur. 

— Îţi mulţumesc, dragul meu. 

M-am ridicat şi, după o clipă de tăcere, am întrebat-o: 

— Clea, în ce anume consta „oroarea”? 

Dar ea închisese ochii şi aluneca uşor în somn. 

În colţurile buzelor îi stăruia o vagă umbră de surâs. 

În timp ce trăgeam încet uşa rezervei în urma mea, mi-a venit 
în minte o frază a lui Pursewarden: „lubirea cea mai împlinită 
este cea care se supune arbitrajului timpului”. 


Se făcuse târziu când am reuşit, în sfârşit, să mă urc într-o 
trăsură care m-a dus înapoi, în oraş. Acasă mă aştepta un 
mesaj: plecarea fusese amânată cu şase ore; barca cu motor 
avea să părăsească portul la miezul nopţii. Hamid mă aşteptase, 
liniştit şi răbdător, de parc-ar fi cunoscut conţinutul mesajului. 
Bagajul îmi fusese transportat în cursul după-amiezii de un 
camion militar. Nu aveam nimic altceva de făcut decât să-mi 
omor timpul până la miezul nopţii şi mi-am propus să urmez 
sugestia Cleei şi să mă duc la Mulid-ul lui El Scob. Hamid stătea 
în faţa mea, copleșit de greutatea unei noi despărţiri. 

— Dumneavoastră nu înapoi veniţi data asta, domini, îmi 
spuse clipind repede din ochi. 

L-am privit cu afecţiune. Mi-am adus aminte cu câtă mândrie 
îmi povestise cum îşi salvase singurul ochi. Se datora faptului că 
era cel mai tânăr şi mai urât dintre doi fraţi. Maică-sa îi scosese 
fratelui mai mare ambii ochi, ca să nu fie luat la armată; dar el, 
Hamid, fiind mai plăpând şi mai urât, scăpase cu un singur ochi 
scos. Fratele lui era acum muezinul orb de la Tanta. Dar cât de 
bogat se simţea el, Hamid, pentru că avea un ochi! Reprezenta 


pentru el o avere, căci putea lucra pentru străinii bogaţi, care-l 
plăteau bine. 

— Servesc la dumneavoastră, la Londra, stărui el, plin de 
speranţă. 

— Foarte bine, am să-ţi scriu. 

Era gata îmbrăcat pentru Mulid, cu hainele lui cele mai bune - 
halat purpuriu şi pantofi roşii din marochin. Mi-am adus aminte 
că e seara lui liberă. Pombal şi cu mine puseserăm deoparte o 
sumă de bani ca să i-o dăm în dar, la despărţire. Luă cecul între 
degetul mare şi arătător, înclinându-şi capul cu recunoştinţă. 
Dar această satisfacţie materială nu-i îndulcea amărăciunea de 
a se despărţi de noi. Aşa încât repetă: 

— Servesc la dumneavoastră, Londra, numai aşa, ca să se 
consoleze. 

Şi, în timp ce rostea cuvintele, îşi strângea singur mâna. 

— Foarte bine, i-am răspuns pentru a treia oară, deşi nu prea 
reuşeam să-l văd pe Hamid-chiorul la Londra. Am să-ţi scriu. In 
seara asta mă duc la Mulid-ul lui El Scob. 

— Bine, bine. 

l-am strâns umerii cu braţul şi familiaritatea gestului l-a făcut 
să încline capul. O lacrimă i se desprinse din ochiul orb şi porni 
să i se prelingă de-a lungul nasului. 

— Rămâi cu bine, ya Hamid, am spus şi am început să cobor 
treptele, lăsându-l pe el nemişcat în capul scării, de parcă 
aştepta vreun semnal din spaţiul cosmic. 

Apoi, brusc, se repezi după mine, ajungându-mă din spate la 
uşa de intrare, şi-mi vâri în mână, ca dar de despărţire, 
fotografia mea cu Melissa, coborând pe Rue Fuad, în cine ştie ce 
după-amiază uitată, fotografie la care ţinea atât de mult. 


Partea a IX-a 

Întregul cartier moţăia învăluit în umbrele violete ale înserării. 
Un cer de velours fremătător, spuzit de strălucirile 
incandescente a sute de becuri electrice, plana în acea noapte 
peste strada Tatwig ca o coajă catifelată. Numai vârfurile 
iluminate ale minaretelor se înălţau pe tulpinile lor zvelte, 
invizibile - părând suspendate de-a dreptul de boltă; tremurau 
uşor în ceaţă, gata parcă să-şi desfacă glugile ca nişte capete de 
cobră. Hoinărind alene pe străzile atât de bine cunoscute, 
inhalam adânc (ceea ce avea să rămână pentru totdeauna 
asociat cu oraşul arab) mirosurile de crizanteme ofilite, de 
murdărie, de colonie ieftină, de zmeură, de sudoare umană şi de 
porumbei fripţi. Procesiunea nu sosise încă. Urma să se formeze 
undeva dincolo de cartierul bordelurilor, printre morminte şi să 
şerpuiască agale în direcţia sanctuarului, într-un ritm lent, 
dansant, oprindu-se în faţa fiecărei moschei ca să ofere un 
verset sau două din Coran, în onoarea lui El Scob. Dar aspectele 
laice ale festivalului erau în plină desfăşurare. Pe aleile 
întunecoase, localnicii îşi  scoseseră măsuţele în stradă, 
împodobite cu trandafiri şi lumânări aprinse. Aşezaţi la mese, 
vor putea să preia refrene din cântecele fetelor care se şi 
instalaseră pe platformele de lemn din faţa cafenelelor, sfâşiind 
noaptea grea cu pătrimile lor de ton. Străzile erau pavoazate cu 
ghirlande de steguleţe şi, printre cădelniţe şi stindarde, se 
balansau, atârnate la înălţime, tablourile înrămate ale medicilor 
care execută circumcizii. Intr-o curte întunecată, am zărit un 
grup de oameni turnând zahăr topit, alb şi roşu, în tiparele mici 
de lemn din care urma să răsară întreaga faună a Egiptului - 
rațe, oameni călare, iepuraşi şi capre. Erau prezente şi 
legendarele figuri de zahăr ale folclorului din Deltă: Yuna şi Aziz, 
îndrăgostiţii contopiţi, întrepătrunşi şi eroi bărboşi ca Abu Zeid, 
călare şi înarmat, printre briganzii săi. Figurinele erau superb de 
obscene (fără îndoială, ăsta-i cel mai stupid cuvânt din limba 
noastră), vopsite în culori vii înainte de a fi înveşmântate în 
podoabele lor de hârtie, staniol şi paiete aurii şi expuse în 
dughenele de zaharicale, unde copiii le priveau extaziaţi şi le 
cumpărau. In fiecare piaţetă se înjghebaseră tejghele apărate 
de copertine colorate, purtând emblema negoţului respectiv. 
Jucătorii erau gata să intre în acţiune - Abu Firan, „părintele 
şoarecilor” îşi chema voios muşteriii. Îşi instalase dinainte tăblia 


mare, sprijinită pe căpriori, cu cele douăsprezece căsuțe, 
însemnate fiecare cu un număr şi un nume. În centru se afla 
şoarecele mare, alb, vărgat cu dungi de vopsea verde. lţi puneai 
banii pe numărul uneia dintre căsuțe şi câştigai dacă şoarecele 
intra în ea. Într-o altă tarabă se juca acelaşi joc, dar de astă dată 
cu un porumbel; când toate pariurile erau făcute, se arunca pe 
masă un pumn de grăunţe şi porumbelul, ciugulindu-le, intra 
într-una din despărţituri. 

Mi-am cumpărat două figurine de zahăr şi m-am aşezat în faţa 

unei cafenele ca să privesc spectacolul străzii şi beţia de culori 
stridente, primitive. Aş fi dorit să păstrez cele două arusas sau 
mirese de zahăr, dar ştiam bine că se vor fărâma sau vor fi 
mâncate de furnici. Erau micile verişoare de santons de 
Provence“ sau micii bonshommes de pain d'épices” din 
bâlciurile franţuzeşti; sau figurinele noastre englezeşti din turtă 
aurie, acum dispărute. Mi-am comandat o mastică, menită să 
ţină companie şerbetului rece, cu sifon. 
Din colţul unde mă aşezasem, situat între două străzi înguste, 
puteam vedea prostituatele fardându-se la o fereastră de sus, 
înainte de a cobori şi a-şi lua posturile în primire, în corturile lor 
ţipătoare, printre scamatori şi iluzionişti. Showal, piticul, se lega 
de ele şi le tachina din cortul lui, iar fetele răspundeau la 
glumele lui deocheate cu ţipete şi chiţcăieli. Piticul avea o voce 
stridentă, piţigăiată şi se pricepea să facă nişte acrobaţii 
uluitoare, în ciuda staturii lui închircite. Vorbea fără încetare 
chiar când stătea în mâini, cu capul în jos şi îşi puncta 
sporovăiala cu câte un dublu salt mortal. Faţa îi era grotesc 
vopsită şi buzele pictate într-un rânjet de clovn, în colţul opus, 
îndărătul unei perdele de piele, se afla Faraj, ghicitorul, cu 
instrumentele clarviziunii lui: cerneală, nisip şi o ciudată minge 
păroasă, care semăna cu un testicul de taur, numai că era 
acoperită cu fire negre. O prostituată de o frumuseţe răpitoare 
se şi aşezase pe vine în faţa lui; ghicitorul îi unsese palma cu 
cerneală şi o îndemna să se uite într-un glob de cristal! 

Mici scene de stradă: o babă nebună, cu figură de vrăjitoare, 
o zbugheşte în mijlocul drumului şi, făcând spume la gură, se 
porneşte să arunce blesteme atât de crâncene, încât toţi cei de 


Figurine de ceramică pentru împodobirea pomului de Crăciun (în 
Provence) (fr.). 
+7 Omuleţi de turtă dulce (fr.). 


faţă amuţesc, simțind cum le îngheaţă sângele în vine. Pe sub 
laţele de păr alb, privirile îi scapără, asemenea ochilor de urs. 
Fiind nebună, e considerată într-un fel sfântă şi nimeni nu 
cutează să-i înfrunte fioroasele imprecaţii, care aduc nenoroc 
celui asupra căruia cad. Deodată, un copil slinos şi zdrenţăros se 
rupe din mulţime şi o apucă de mânecă. Bătrână se potoleşte ca 
prin farmec, îl ia de mână şi dispare cu el pe o străduţă. 
Sărbătoarea îşi revarsă iar valurile, ştergându-i amintirea. 

Şedeam la măsuţa mea, ameţit de spectacol, când vocea lui 
Scobie în persoană îmi glăsui în ureche: 

— Ei, bătrâne, când ai Tendinţe, trebuie să ai şi câmp liber de 
acţiune. De asta am venit eu în Orientul Mijlociu, dacă vrei să 
ştii... 

— Dumnezeule, ce spaimă m-ai făcut să trag! am spus, sărind 
de pe scaun. 

Era Nimrod, polițistul, unul dintre foştii şefi ai lui Scobie. 
Chicoti şi se aşeză la masa mea, scoţându-şi fesul ca să-şi 
şteargă transpiraţia de pe frunte. 

— Ce, aţi crezut c-a înviat? Mă întrebă el. 

— Absolut. 

— MI-I cunosc eu pe Scobie, aţi văzut bine. 

Nimrod îşi aşeză pe masă apărătoarea de muşte şi, cu o 
bătaie din palme, îşi comandă o cafea. Apoi, făcându-mi cu 
ochiul, continuă, efectiv cu vocea sfântului: 

— Uite, ăsta a fost necazu' cu Budgie. In Horsham n-ai câmp 
de acţiune. Altfel i-aş fi fost eu de mult tovarăş în afacerea cu 
closetele cu pământ. Omul ăsta e un geniu tehnic, trebuie să 
recunosc. Şi n-are alte venituri decât ce-i aduce „praştia cu 
pământ”, cum îi spune el în glumă; în rest, n-are un chior. li 
suflă vântul prin buzunare. i-am povestit vreodată despre 
closetele cu pământ Bijou? Nu? Curios, eram sigur că ţi-am 
vorbit de ele. Ei bine, e o invenţie extraordinară, rodul unei 
îndelungi experienţe. Budgie e membru a' Societăţii Regale a 
Oamenilor de Ştiinţă, nu ştiu dacă ştii. A căpătat titlul pe baza 
lecţiilor luate în particular. Asta-ţi arată ce minte formidabilă are 
omu' ăsta. Ei bine, invenţia constă dintr-un fel de pârghie cu un 
mâner. Scaunul closetului e pe arcuri. Când te aşezi pe el, se 
lasă-n jos şi când te ridici, saltă de la sine şi aruncă o lopată de 
pământ în bazin. Budgie zice că i-a venit ideea de la câinele lui, 
văzându-l cum răscoleşte pământul cu labele ca să-şi îngroape 


murdăria. Dar cum a reuşit el să adapteze ideea asta, nu-mi dă 
prin cap. Pur şi simplu e un geniu. În spatele closetului, ai un 
dulăpaş, pe care-l umpli cu pământ sau cu nisip. Şi când ţi-ai 
terminat treaba şi te ridici, arcul face bang şi, presto î Scoate 
vreo două miişoare pe an cu drăcia asta, trebuie să recunosc. 
Sigur că-ţi ia timp să pui pe picioare o afacere ca asta, dar 
costurile de producţie nu-s prea ridicate. Are un singur om care 
lucrează pentru el la confecţionarea dulăpioarelor; arcurile le 
cumpără - i se fabrică la comandă în Hammersmith. Şi closetele 
îs foarte frumos pictate, cu zodiacul de jur împrejurul ramei. E 
cam curios, trebuie să recunosc. Pare chiar misterios. Dar eo 
invenţie minunată, acest Bijou. O dată când am avut o permisie, 
de-o lună şi-am fost în vizită la Budgie, a avut loc o mică criză. 
Bietul Budgie era disperat. Băiatul ăsta care-l ajută, Tom 
dulgherul, obişnuieşte să cam tragă la măsea şi se vede treaba 
că pe unele Bijou-uri a pus anapoda mânerele. Ce e, ce nu e, 
reclamaţiile au început să curgă buluc. Budgie zicea că de-a 
lungul şi de-a latul Sussexului, toate closetele lui au înnebunit şi 
aruncă pământul după cum le trăsneşte lor prin cap. Clienţii 
erau furioși. Mă rog, nu-i rămânea alta de făcut decât să 
încalece pe motocicletă şi să-i viziteze pe toţi membrii parohiei 
ca să le pună la punct mecanismul. Aveam aşa de puţin timp la 
dispoziţie, că n-am vrut să mă lipsesc de compania lui - aşa că 
m-a luat cu el în turneu. A fost o adevărată aventură, trebuie să 
recunosc. Unii dintre clienţi erau gata să-l sfâşie în bucăţi pe 
bietul Budgie. O femeie zicea că jetul e aşa puternic, încât 
closetul ei aruncă pământul până-n salon. Prin ce-am mai trecut 
pân-am domolit-o! Am fost şi eu de mare ajutor în liniştirea 
oamenilor, trebuie să recunosc, în timp ce Budgie meşterea la 
mecanisme. Le istoriseam felurite întâmplări, ca să le abat 
gândurile de la năpasta care dăduse peste ei. Da-n cele din 
urmă a pus lucrurile la punct. Şi acuma-i o industrie foarte 
prosperă, răspândită în toate părţile. 

Nimrod sorbi din cafea, şi-mi aruncă o căutătură ironică, 
mândru de performanţa lui. 

— Şi acum, zise înălţându-şi mâinile, El Scob... 

Un cârd de fete sulemenite trecu strada, strident colorate ca 
nişte papagali tropicali şi la fel de gălăgioase în râsetele şi 
sporovăiala lor. 

— Şi acum că Abu Zeid a luat Mu/id-ul/ sub patronajul lui, 


continuă Nimrod, s-ar putea să avem ceva de furcă. Cartierul 
ăsta e teribil de aglomerat. Azi-dimineaţă a trimis în oraş un 
convoi întreg de cămile în călduri, cu încărcături de trifoi bercim. 
Ştiţi ce îngrozitor miros cămilele-n călduri. Şi la vremea asta 
capătă pe gât nişte excrescenţe oribile, moi ca o gelatină. Se 
vede treaba că le mănâncă, sau supurează, sau nu ştiu ce se 
întâmplă: pentru că tot timpul îşi freacă gâtul de ziduri sau de 
stâlpi ca să se scarpine. Două dintre ele s-au încăierat. Ne-au 
trebuit ceasuri întregi până să le despărţim. Se blocase 
circulaţia. 

Deodată, din direcţia portului răsunară o serie de pocnete şi 
câteva rachete viu colorate traversară cerul, desfăcându-şi în 
noapte mănunchiurile strălucitoare, apoi lunecând şi topindu-se 
cu plesnituri şi şuierături. 

— Aha! făcu Nimrod cu satisfacţie. S-a pornit şi marina. Îmi 
pare bine că n-au uitat. 

— Marina? Am repetat eu în timp ce altă jerbă de rachete îşi 
scutura penajul multicolor în noaptea de catifea. 

— Băieţii de pe Milton, chicoti Nimrod. Întâmplător am luat 
aseară masa la bordul vasului. Ofițerii au fost fascinaţi de 
povestea mea, despre un vechi marinar englez care a fost 
sanctificat. Bineînţeles, nu le-am povestit prea multe în legătură 
cu Scobie şi cu atât mai puţin despre felul în care a murit. Dar 
le-am dat a înţelege că nişte focuri de artificii, venind din partea 
marinei britanice, ar fi foarte nimerite şi am adăugat că ar avea 
şi o semnificaţie politică, atrăgându-le simpatia credincioşilor. 
Ideea a prins pe dată şi au cerut permisiunea amiralului. Şi iată 
rezultatul! 

Am stat un timp în tăcere, admirând focurile de artificii şi 
încântarea mulţimii care saluta fiecare salvă cu lungi şi vibrante 
exclamaţii de plăcere: A//-ah! A/l-ah! 

În cele din urmă, Nimrod îşi drese glasul şi spuse: 

— Domnule Darley, pot să vă pun o întrebare? Ce mai pune la 
cale Justine? 

Probabil că am făcut o figură foarte nedumerită, pentru că a 
continuat imediat, fără nicio ezitare: 

— V-am întrebat numai pentru că mi-a telefonat ieri, 
anunţându-mă că are de gând să încalce azi consemnul şi să 
vină în oraş, în mod deliberat, cerându-mi s-o arestez. Mi se 
pare lipsit de noimă - vreau să spun, să facă tot drumul ăsta 


până la oraş, ca să se predea poliţiei. Zicea că vrea să provoace 
o întrevedere forţată cu Memlik Paşa. Eu sunt cel care va trebui 
să raporteze, în numele apărării forţelor britanice şi prin aceasta 
să-i atrag atenţia lui Memlik. Pare niţel cam trăsnit, nu găsiţi? 
Dar am întâlnire cu ea la gara centrală, peste o jumătate de oră. 

— Habar n-am despre ce-i vorba. 

— Credeam că poate ştiţi. Oricum, niciun cuvânt! 

— Bineînţeles. 

Se ridică şi îmi întinse mâna. 

— Plecaţi în seara asta, după câte ştiu. Vă doresc succes. 

Cobori de pe platforma de lemn şi adăugă: 

— Apropo, vă caută doctorul Balthazar. L-am întâlnit pe lângă 
sanctuar... Doamne, ce mai cuvânt! 

Dădu scurt din cap, după care silueta lui înaltă se pierdu în 
vâltoarea mulţimii. Mi-am plătit băutura şi m-am îndreptat spre 
strada Tatwig, îmbrâncit şi înghiontit de gloata sărbătorească. 

Panglici, steguleţe de hârtie, drapele spânzurau de fiecare 
balcon. Micul maidan din spatele intrării boltite fusese prefăcut 
într-un salon somptuos. Corturi uriaşe, cu broderii sclipitoare, 
răsăriseră ca din pământ, încadrând terenul unde avea să se 
desfăşoare ceremonialul dansurilor şi cântecelor, de îndată ce 
procesiunea va ajunge la destinaţie. Deocamdată, locul era 
înţesat de copii. Melopeea rugăciunilor şi trilurile hăulite ale 
femeilor răzbeau din sanctuarul în care ardeau câteva lumini 
estompate. Femeile se închinau la cada lui Scobie, invocând-o 
să le blagoslovească pântecele cu rodnicie. Versurile lungi, 
fremătătoare, din Sura, se depănau în noapte, întreţesându-se 
într-o pânză de sunete melodioase. M-am strecurat prin 
mulţime, ca un câine de vânătoare, adulmecând urma lui 
Balthazar. În cele din urmă l-am descoperit, stând ceva mai 
izolat în faţa unei cafenele. Mi-am croit drum până la el. 

— Ah, ce bine! exclamă. Te căutam. Hamid mi-a spus că pleci 
în noaptea asta. Mi-a telefonat să mă roage să-i caut o slujbă şi 
mi-a povestit despre tine. Dar în afară de asta, voiam să 
împărtăşesc cu tine amestecul de ruşine şi de uşurare care mă 
striveşte de când s-a produs accidentul acela odios. Ruşine 
pentru imbecilitatea mea şi uşurare pentru că n-a murit. 
Amândouă întrepătrunse. Sunt beat de uşurare şi năucit de 
ruşine (într-adevăr părea ameţit). Dar, slavă Domnului, o să se 
facă bine. 


— Ce spune Amarii? 

— Deocamdată nimic. Sau nu vrea să spună nimic. În primul 
rând, trebuie să se odihnească bine, douăzeci şi patru de ore, 
înainte de a putea să luăm vreo hotărâre. Şi pleci într-adevăr? 

În glasul lui se simţea o notă de reproş. 

— Ar trebui să rămăi, ştii. 

— Ea nu vrea să rămân. 

— Am aflat. Am fost puţin şocat când mi-a spus că ţi-a cerut 
să pleci. Mi-a explicat: „Tu nu poţi să înţelegi. Am să văd dacă 
voi fi în stare să-l doresc îndărăt. Deocamdată încă nu suntem 
copţi unul pentru celălalt. Dar va veni şi acest moment”. Am fost 
uimit s-o văd atât de radioasă şi plină de încredere în ea, ca pe 
vremuri. Realmente uimit. Aşază-te, prietene şi să luăm 
împreună o băutură tare. De aici o să vedem foarte bine 
procesiunea. În locul ăsta nu-i învălmăşeală. 

Bătu din palme, cu un gest cam nesigur şi mai comandă un 
rând de mastici. 

După ce sosiră paharele rămase tăcut un răstimp, cu bărbia 
sprijinită în palme şi privirile pierdute. Pe urmă scoase un oftat 
şi clătină din cap cu tristeţe. 

— Ce s-a întâmplat? L-am întrebat luându-i paharul de pe tavă 
şi plasându-l, în echilibru stabil, în faţa lui, pe măsuţa de tablă. 

— A murit Leila, îmi răspunse liniştit. 

Cuvintele păreau să-l împovăreze de durere. 

— Mi-a telefonat Nessim în seara asta. Ce-i ciudat e că părea 
încântat de noutate. A reuşit să capete permisiunea de a pleca 
să facă formele de înmormântare. Ce crezi că mi-a spus? 

Balthazar mă privi fix, cu ochii lui negri atotînţelegători şi 
urmă. 

— Mi-a spus aşa: „Cu toate c-o iubeam şi așa mai departe, 
moartea ei mi-a dat o curioasă senzaţie de eliberare. Acum se 
deschide înaintea mea o nouă viaţă. Mă simt întinerit cu ani şi 
ani”. Nu ştiu dacă era o iluzie telefonică, dar într-adevăr glasul îi 
suna mult mai tânăr. Un glas vibrant, plin de avânt stăpânit. 
Ştia, desigur, că Leila şi cu mine eram foarte vechi prieteni, dar 
nu are habar că în tot acest timp de când a plecat, mi-a scris cu 
regularitate. Era un suflet de o calitate rară, Darley, una dintre 
florile cu adevărat rare ale Alexandriei. Îmi scria: „Ştiu că mă 
sting, dragul meu Balthazar, dar mă sting mult prea încet. Tu, 
dintre toţi oamenii din lume, nu trebuie să-i crezi pe doctori şi 


diagnosticele lor. Mă sting de dor, ca o adevărată alexandrină ce 
sunt”. 

Balthazar îşi suflă nasul într-un ciorap pe care-l scoase din 
buzunarul de la piept al hainei; după aceea, îl împături cu grijă, 
ca pe o batistă curată şi îl vâri pedant la loc în buzunar. 

— Da, reluă el cu voce gravă, ce adâncimi are cuvântul ăsta, 
„dor”! Şi am impresia că (din câte mi-ai povestit tu), în timp ce 
Liza Pursewarden îi scria fratelui ei scrisoarea prin care şi-l 
extirpa din viaţă, Mountolive îi trimitea Leilei reversul. Aşa ne 
trecem unul altuia cupa iubirii, cupa cu otravă a iubirii. 

Clătină din cap şi sorbi băutura. Apoi continuă vorbind rar, cu 
precauţie şi cu efort, asemenea cuiva care traduce un text 
obscur, abscons: 

— Da, când Liza i-a dat un coup de grâce fratelui ei scriindu-i 
că străinul sumbru apăruse în sfârşit şi, prin urmare, viaţa ei 
aparţine acum altcuiva, Leila a primit, presupun, exact aceeaşi 
scrisoare. Cine ştie unde şi cum se potrivesc toate lucrurile 
astea? Poate că amândoi au folosit chiar aceleaşi cuvinte. 
Aceleaşi cuvinte de pasionată gratitudine: „Te binecuvântez, îţi 
mulţumesc din adâncul inimii că, datorită ţie, sunt în sfârşit în 
stare să primesc preţiosul dar care nu poate fi niciodată hărăzit 
celor ce nu-i înţeleg puterile”. Acestea sunt cuvintele lui 
Mountolive. Mi le-a citat Leila într-o scrisoare a ei. După ce a 
plecat. Imi scria, de parcă s-ar fi rupt cu totul de Nessim şi nu 
mai avea pe nimeni de care să se agaţe, pe nimeni cu care să 
mai stea de vorbă. De aici scrisorile ei lungi, în care analiza 
totul, privit din toate unghiurile, cu acea minunată candoare şi 
acea luciditate pe care le adoram la ea. Refuza orice amăgire. 
Ah! Dar s-a aşezat între două scaune, biata Leila, între două 
vieţi, între două iubiri. Încercând să-mi explice, îmi scria: „La 
început, când am primit scrisoarea lui, am crezut că-i vorba doar 
de o nouă legătură trecătoare - aşa cum avusese în trecut cu 
balerina aceea rusoaică. Nu-mi ascundea niciodată aventurile lui 
- şi acest lucru făcea ca legătura noastră să fie atât de sinceră, 
atât de nepieritoare în felul ei. Era, între noi, o dragoste fără 
reticenţe. Dar de data asta, totul mi-a devenit foarte limpede 
când a refuzat să-mi comunice numele ei, s-o împartă cu mine, 
ca să spun aşa! Atunci am înţeles că totul s-a isprăvit. Desigur, 
într-un colţ al minţii mele, m-am aşteptat mereu la lucrul ăsta; şi 
mă vedeam  întâmpinându-l cu  mărinimie. Dar, spre 


surprinderea mea, am constatat că nu-mi era cu putinţă să fiu 
mărinimoasă. De asta nu m-am putut hotări să-l văd atâta amar 
de vreme, deşi ştiam că e în Egipt şi că doreşte mult să mă 
întâlnească. Fireşte, mi-am motivat refuzul de a-l vedea prin alte 
raţiuni, pur feminine. Dar nu ăsta era adevărul. Nu teama de a-i 
arăta frumuseţea mea devastată, nu! Pentru că, în realitate eu 
am o inimă de bărbat!” 

Balthazar rămase un timp privind cu ochi dilataţi la paharele 
goale şi presându-şi uşor vârfurile degetelor, unele de altele. 
Povestea lui nu însemna mare lucru pentru mine - în afara 
faptului că nu mi-l puteam imagina pe Mountolive capabil de 
sentimente răscolitoare şi, cu niciun chip, nu puteam vizualiza 
legătura lui secretă cu mama lui Nessim. 

— „Rândunica neagră!” spuse Balthazar şi-şi pocni din nou 
palmele ca să mai comande un rând de băuturi. Acum şi-a luat 
zborul dintre noi. 

Treptat, noaptea gălăgioasă din jurul nostru se umplea de 
zgomotul tot mai intens al procesiunii care se apropia. Printre 
acoperişuri, se zăreau luminile roşiatice ale torţelor. Străzile 
congestionate deveniseră acum negre de atâta omenire. 
Zumzăiau ca un stup uriaş, molipsindu-se unii de la alţii de 
frenezia plăcerilor anticipate. Din depărtare se auzeau răpăieli 
de tobe şi lovituri metalice de talgere, ţinând măsura straniilor 
ritmuri arhaice, peristaltice, ale dansurilor - pasul încet, ca de 
mers, întrerupt de opriri abrupte, menite să îngăduie 
dansatorilor, pe măsură ce se lăsau cuprinşi de exaltare, să se 
învârtejească, să se contorsioneze în cadenţele sincopate, 
pentru a-şi relua apoi locurile în rândurile procesiunii. Se 
împingeau în pâlnia strimtă a străzii, ca un torent a cărui forţă 
face apele să salte din albie; pentru că toate străduţele laterale 
colcăiau de afluenţa curioşilor, care se înghesuiau unii peste 
alţii, lăsându-se posedaţi de ritmurile procesiunii. 

În faţă veneau acrobaţii şi saltimbancii cu măşti sau cu feţele 
grotesc vopsite, făcând tumbe: sărind în aer sau mergând în 
mâini. Erau urmaţi de un şir de căruţe încărcate cu candidaţii la 
circumcizie, înveşmântaţi în mătăsuri lucioase şi tichii brodate şi 
înconjurați de naşele lor, femeile din harem. Defilau cu trufie, 
cântând pe glasuri juvenile şi salutând mulţimea; îţi evocau 
nişte miei behăitori, în drum spre locul de sacrificiu. 

— În noaptea asta va ninge cu prepuţuri, după câte se arată, 


îmi spuse Balthazar. E un miracol cum de nu se produc infecţii. 
Ştii ce folosesc în chip de antiseptice pentru tăietură? Praf de 
puşcă şi zeamă de lămâie. 

În spatele căruţelor urmau diferitele secte religioase, fiecare 
dintre ele purtând un drapel - care ba se înclina într-o parte, ba 
se lăsa peste capetele celor din faţă, ba se redresa - cu numele 
sfântului respectiv grosolan pictat pe pânză. Drapelele tremurau 
ca frunzele în vânt. Erau purtate de şeicii superb îmbrăcaţi, care 
înaintau cu dificultate din pricina greutăţii stindardelor, căutând 
totuşi să păstreze alinierea procesiunii. Predicatorii ambulanți 
bolboroseau cele o sută de nume sfinte. O jerbă de vase cu 
jăratic încins preceda şi ilumina feţele solemne şi bărboase ale 
unui şir de demnitari, care purtau lampioane uriaşe de hârtie, 
pântecoase ca nişte baloane. După ce trecură de noi, 
scurgându-se în imensul puhoi de culori care inunda Tatwig 
Street, am văzut feluritele ordine de dervişi, desprinzându-se 
din tenebrele străzilor învecinate şi ivindu-se la lumină, fiecare 
dintre ele distingându-se printr-o anumită culoare. Erau conduşi 
de un Rifiya cu capul mascat de o glugă neagră - unul dintre 
mâncătorii de scorpioni, înzestrați cu puteri legendare. 
Strigătele lor scurte, lătrate, indicau că începuseră să fie 
posedaţi de extazul religios. Priveau în jur, cu ochi halucinaţi. 
Câţiva îşi străpunseseră obrajii cu un fus de frigăruie, alţii 
lingeau lame de pumnal înroşite în foc. In cele din urmă apăru şi 
silueta elegantă a lui Abu Zeid, în fruntea escortei sale, călărind 
cu toţii pe ponei strălucitor împodobiţi, mantalele fluturându-le 
spectaculos în spate şi salutând cu braţele înălțate mulţimea, 
aidoma unor cavaleri gata să se lanseze în turnir. In faţa lor 
alerga un vălmăşag de prostituate-bărbaţi, cu obrajii fardaţi şi 
plete lungi, chicotind şi cloncănind ca nişte găini în curtea unei 
ferme. Şi acestei stranii mase de umanitate discordantă, 
incoerentă şi totuşi, într-un fel, congruentă, muzica îi imprima 
un soi de omogenitate; o lega şi o îngrădea în pulsaţiile tobelor, 
în trilurile pătrunzătoare ale flautelor, în reverberaţiile metalice 
ale talgerelor. Rotindu-se, înaintând, oprindu-se... rotindu-se, 
înaintând, oprindu-se, şirurile lungi, dansante, se îndreptau spre 
mormânt, năvălind pe portalurile boltite ale locuinţei lui Scobie 
ca talazurile în plin flux şi răspândindu-se în nori de praf pe 
maidanul puternic iluminat. 

Şi, în timp ce cântăreții se postau în faţă pentru a recita 


textele sacre, şase dervişi Mevlevi ocupară centrul scenei, 
desfăşurând un evantai de mişcări lente, până ce alcătuiră un 
semicerc. Purtau halate de un alb orbitor, lungi până la 
picioarele încălţate în papuci verzi şi nişte fesuri înalte, cafenii, 
de forma unor bombes glacees. Calm, superb, începură să se 
răsucească în piruete vertiginoase, aceste „sfârleze învârtite de 
Dumnezeu”, în timp ce flautele îi învăluiau în suspinele lor 
sfredelitoare, obsesive. Pe măsură ce prindeau viteză, braţele, 
care la început erau încrucişate, încleştându-le umerii, se 
desfăceau ca sub imperiul forţei centrifuge şi se întindeau în 
toată lungimea, cu palma dreaptă întoarsă spre cer, cu cea 
stângă îndreptată spre pământ. Şi astfel, cu capetele şi fesurile 
înalte oscilând uşor, asemeni axei globului pământesc, se 
învârteau cu miraculoasă repeziciune, tălpile picioarelor abia 
atingând pământul, în această minunată parodie a rotirii 
corpurilor cereşti în perpetua lor mişcare. Se învârteau şi se tot 
învârteau, din ce în ce mai repede, până când mintea şi ochiul 
nu-i mai puteau urmări. Mi-au venit în gând versurile lui 
Jalaluddin, pe care Pursewarden mi le recita uneori. In cercurile 
exterioare, fachirii Rifiya începuseră reprezentaţia lor de 
automutilare, atât de cruntă la vedere şi, aparent, atât de 
inofensivă. Atingerea degetelor unui şeic tămăduia pe dată 
toate aceste răni săpate în obraji sau pe piept. lată un derviş 
străpungându-şi nările cu o ţepuşă, altul lăsându-şi capul să 
cadă pe vârful unei baionete, care i se împlântă în beregată şi-şi 
scoate vârful prin craniu. Dar nodul central al dansatorilor îşi 
continua nesfârşita mişcare giratorie, învârtindu-ţi-se pe cerul 
creierului. 

— Dumnezeule mare! exclamă Balthazar cu un hohot de râs. 
Am avut eu impresia că-i o figură cunoscută! Uite-l pe Magzub în 
persoană. Cel din capătul mai îndepărtat. Era o adevărată 
teroare, de-a dreptul dement. El e cel despre care se crede că ar 
fi răpit fetiţa Justinei şi a vândut-o unui bordel. Uită-te la el! 

Am văzut un chip pe care se imprimase imensa seninătate a 
desprinderii de cele lumeşti, un chip cu ochii închişi şi buzele 
arcuite într-un surâs vag; când dansul îşi încetini ritmul, 
alungindu-şi mişcările către o pauză, personajul acesta pirpiriu 
luă, cu un aer de modestie jucăuşă, un mănunchi de scaieţi şi, 
aprinzându-i la jăraticul dintr-un vas, şi-i aplică pe piept, de-a 
dreptul pe carne şi începu din nou să se rotească, asemenea 


unui copac în flăcări. În timp ce întregul semicerc se odihnea 
într-o mişcare legănată, bătrânul îşi smulse torţa aprinsă de pe 
piept şi-l plesni cu ea în obraz pe dervişul de lângă el, în chip de 
glumă. 

În momentul acesta, însă, se formară o duzină de cercuri de 
dansatori, pentru ca ritmul să nu lâncezească şi curtea se 
prefăcu iar într-un multicolor vârtej de siluete care se învârteau 
şi se răsuceau. Din sanctuar, răzbea neîncetat zumzetul 
rugăciunilor, punctate de hăulelile stridente ale femeilor. 

— Scobie o să aibă o noapte grea, comentă Balthazar 
ireverenţios. Va trebui să numere toată năvala de prepuţuri 
acolo sus, în paradisul musulman. 

Din depărtare, am auzit sirena unui vapor mugind în port, 
rechemându-mă la realitate. Era timpul să plec. 

— Te însoțesc, îmi spuse Balthazar şi pornirăm amândoi să ne 
croim drum cu coatele şi cu ghionţii prin mulţimea compactă. 

Ne-am îndreptat spre Cornişă. Am găsit o trăsură şi ne-am 
instalat în ea, ascultând cum se stingeau muzica şi bătăile de 
tobă pe măsură ce ne îndepărtam. Se ridicase luna, aurind 
marea calmă, încreţită de o briză uşoară. Palmierii îşi înclinau 
discret capetele. Am străbătut, în tropotul monoton al copitelor, 
străduţele înguste şi întortocheate, pătrunzând în cele din urmă 
în portul comercial, cu flota lui spectrală, încremenită. Ici, colo, 
clipeau câteva lumini. Un pachebot îşi părăsi culcuşul şi lunecă 
lin în josul canalului - o lungă semilună scânteietoare. 

Micul vapor care urma să mă transporte îşi primea 
încărcăturile de provizii şi bagaje. 

— Asta-i! Am spus. Balthazar, vezi să nu faci vreo prostie! 

— O să ne reîntâlnim foarte curând, îmi răspunse liniştit. Nu 
scapi tu de mine. Jidovul Rătăcitor, ştii cum vine asta! Dar am 
să-ţi scriu regulat, ca să te ţin la curent cu evoluţia Cleei. Ţi-aş 
spune: „Întoarce-te cât mai curând în mijlocul nostru”, dacă n-aş 
avea senzaţia că nu vrei să mai revii. Al naibii să fiu dacă înţeleg 
de ce. Dar ne vom mai întâlni, de asta sunt sigur. 

— Şi eu, am răspuns. 

Ne-am îmbrăţişat călduros, după care el sări în trăsură, cu o 
mişcare repezită. 

— Ţine minte ce ţi-am spus, adăugă în timp ce vizitiul dădea 
bici calului. 

Am rămas locului, ascultând bocănitul copitelor pe asfalt, 


până când noaptea îl înghiţi cu totul. După aceea, m-am întors 
spre îndatoririle care mă aşteptau. 


Partea a X-a 


„Scumpa mea Clea. 

S-au scurs trei luni şi nu am primit niciun cuvânt de la tine. Aş 
fi fost extrem de neliniştit, dacă fidelul nostru Balthazar nu mi-ar 
fi trimis cu punctualitate, la fiecare câteva zile, o carte poştală 
în care îmi dă raportul îmbucurător asupra progreselor 
vindecării tale. Bănuiesc că, la rândul tău, eşti supărată pe mine 
din pricina acestei totale tăceri, pe care nu o meritai nicicum. Ca 
să fiu sincer, mi-e ruşine că nu ţi-am scris până acum. Nu ştiu ce 
curioasă inhibiţie m-a reţinut. Nu am fost în stare nici să o 
analizez, nici să reacţionez împotriva ei. Era ca un mâner de uşă 
înţepenit, care refuză să se răsucească. De ce? E cu atât mai 
ciudat, cu cât în tot acest timp ai fost pregnant de prezentă în 
conştiinţa mea, în gândurile mele. Te-am ţinut, ca să mă exprim 
metaforic, ca pe o lamă de cuţit rece, lipită de spiritul meu 
înfierbântat, zbuciumat. E cu putinţă, oare, să fi îndrăgit 
imaginea ta statică, chiar mai mult decât prezenţa ta vie, prinsă 
în vâltoarea acţiunii? Sau poate din pricină că scrisul apărea ca 
o consolare searbădă, un substitut prea anemic al distanţei care 
ne desparte? Nu ştiu. Dar acum, când misiunea mea aici se 
apropie de sfârşit, s-ar zice că mi-am regăsit graiul. 

Pe insula asta mică, lucrurile şi-au schimbat centrul de 
greutate. Îmi aduc aminte că ai numit-o cândva un mit, dar 
pentru mine e o realitate palpabilă, deşi s-a transformat mult 
faţă de micul paradis din trecut, din care am fost izgonit. Invazia 
noastră a schimbat faţa lucrurilor. E greu de conceput că un 
număr de zece tehnicieni pot opera asemenea prefacere. Dar o 
dată cu noi au năvălit şi banii, care alterează treptat economia 
locală, deplasând mâna de lucru, pe care o plătim cu salarii 
astronomice şi creând, paralel, tot felul de noi necesităţi, de 
care, până acum, fericiţii localnici nu erau conştienţi. Necesităţi 
care, în ultimă instanţă, vor destrăma structura bine urzită a 
acestui sat încă medieval, cu străvechile lui relaţii de rudenie, 
cu tradiţiile, cu răzbunările moştenite din tată-n fiu, cu 
sărbătorile lui arhaice. Sub presiunea influențelor străine, 
integritatea, plenitudinea acestei insule va ştirbi, se va dizolva. 
Totul era atât de închegat şi de bine împletit - frumos şi simetric 
ca un cuib de rândunică. Din care noi smulgem bucăţi, ca nişte 
puşti obraznici, inconştienţi de răul pe care-l fac. Distrugerea 


vechii orânduieli, pe care o pricinuim fără voie, pare inevitabilă. 
Şi cu ce mijloace simple am răsturnat totul - câteva traverse de 
oţel, câteva excavatoare, o macara! Şi, brusc, înfăţişarea se 
transformă. Răsare o nouă formă de cupiditate. Va începe 
gradat, cu apariţia câtorva noi frizerii şi va sfârşi prin 
modificarea întregii arhitecturi a portului. În zece ani va deveni o 
învălmăşeală de nerecunoscut de antrepozite, cabarete şi 
bordeluri pentru marinarii de pe vasele comerciale. Dă-le doar 
puţin timp! 

Locul ales pentru staţia de relee este situat pe versantul estic, 
muntos, al insulei, adică în partea opusă satului unde am locuit 
eu înainte. 

Într-un chip obscur, foarte ascuns, mă bucur de lucrul ăsta. 
Sunt destul de sentimental încât să mă ataşez, să mă bucur de 
vechile amintiri - şi acum, în lumina acestei schimbări a 
centrului de gravităţi, îmi apar cu atât mai idealizate; brusc, 
toate s-au reînviorat, s-au reîmprospătat. Mai cu seamă că acest 
colţ de insulă e total deosebit de întreg restul: o coastă 
povârnită, acoperită cu viță-de-vie, privind spre mare. Pământul 
aici are nuanţe de aur, de bronz şi de purpură - bănuiesc că s-a 
alcătuit din marnă vulcanică. Şi vinul roşu care e stors din 
pământul ăsta e spumos şi peti/lant'*, de parcă în fiecare butelie 
ar somnola un mic vulcan. Da, în locul ăsta munţii scrâşnesc din 
dinţi (îi poţi realmente auzi în timpul deselor cutremure) şi 
pulverizează rocile metamorfice în praf de cretă. Locuiesc într-o 
căsuţă pătrată, cu două camere clădite deasupra unei prăvălii 
de vinuri. O curte terasată, pavată cu dale de piatră, o separă 
de alte magazine de acelaşi fel: pivnițe spaţioase, ticsite cu 
butoaie în care picoteşte vinul roşu. 

Ne aflăm chiar în inima viilor; de o parte şi de alta, săpate în 
spinarea lunguiaţă a dealului albastru care străjuieşte marea, se 
aliniază şanţurile de humus şi de pământ afânat, trasate 
simetric între şirurile de butuci de viţă, acum în plină floare. 
Tranşee - ba nu, mai curând galerii de popice, de pământ brun- 
cenuşiu, transplantat pumn cu pumn şi cernut printre degetele 
harnicelor fete din sat. Ici, colo, câte un smochin sau un măslin 
izbucneşte nepoftit din această unduioasă pădure de frunziş, 
împlântat parcă în covorul foilor de viţă. E atât de compact, 
încât, dacă te ghemuieşti printre butuci, câmpul vizibilităţii ţi-e 


48 Vioi, scânteietor (fr). 


redus la un metru şi te simţi ca un şoarece într-un lan de grâu. 
În timp ce scriu, cel puţin o duzină de fete nevăzute scobesc şi 
răscolesc ca nişte cârtiţe pământul din aceste tunele. Le aud 
glasurile, dar nu le pot vedea. Da, se târăsc prin frunziş, ca nişte 
pistolari la pândă. Se trezesc şi îşi încep munca înainte de ivirea 
zorilor. Adeseori mă deştept şi eu şi le ascult venind; câteodată, 
cântă o frântură de cântec popular grecesc. Mă scol în fiecare 
dimineaţă la cinci. Primele păsări sunt salutate de micul comitet 
de recepţie al vânătorilor optimişti, care lansează din mers 
câteva gloanţe, înainte de a cobori clina dealului, pălăvrăgind şi 
glumind între ei. Terasa mea e umbrită de un dud înalt, cu 
fructe albe, cele mai mari pe care le-am văzut vreodată - 
lunguieţe şi bulbucate ca nişte omizi. Dudele sunt coapte, 
viespile le-au descoperit şi se îmbată cu dulceaţa lor. Se 
comportă întocmai ca nişte făpturi umane: râd în hohote pentru 
orice fleac, se împiedică şi cad, se încaieră între ele... 

Viaţa aici e destul de grea, dar sănătoasă. Ce plăcere să 
munceşti într-adevăr cu sudoarea frunţii, să-ţi foloseşti propriile 
mâini! Şi în timp ce noi înălţăm, piesă cu piesă, acest misterios 
ex-voto de oţel către cer - viile se coc, amintindu-ne că multă 
vreme după ce omul va fi încetat joaca lui de nevropat cu 
instrumentele aducătoare de moarte prin care îşi exprimă frica 
de viaţă, întunecaţii zei antici vor dăinui, sub glie, îngropaţi în 
pământul reavăn al lumii chtoniene“* (unul dintre cuvintele 
favorite ale lui P.). Sunt pe veci înrădăcinaţi în dorinţele 
omeneşti. Şi nu vor capitula nicicând! (Condeiul meu o ia razna, 
doar ca să-ţi pot oferi o imagine a felului de viaţă pe care-l duc 
aici.) g 

A început secerişul primei recolte de orz. Intâlneşti căpiţe 
ambulante - căpiţe care nu au nimic altceva decât două picioare 
dedesubt, căţărându-se pe cărările pietroase. Şi ţipetele ciudate 
ale femeilor, când adună vitele sau când se cheamă între ele de 
pe o coamă de deal pe alta: « Vuuo! Huuuş! Gnaiuu!» Spicele de 
orz sunt depuse pe acoperişurile plate, unde sunt treierate de 
pleavă prin batere. Orz! Abia de rosteşti cuvântul că şi începe 
procesiunea furnicilor, lanţuri lungi de furnici negre străduindu- 
se să-şi care partea de pradă către grânarele lor. Apariţia 
furnicilor stârneşte atenţia şopârlelor galbene; Clipind din ochi, 


% În mitologia greacă, lumea subpământeană a morţilor şi a spiritelor 
lor. 


pândesc furnicile, le prind în ambuscade, le devoră. Şi, urmărind 
parcă registrul cauzalităţii în natură, se ivesc pisicile care 
vânează şi mănâncă şopârlele. Nu le cad bine la stomac şi multe 
pisici mor otrăvite în chinuri crâncene, atribuite acestei lacome 
nebunii. Bănuiesc că voluptatea vânătorii e mai puternică decât 
instinctul de conservare. Şi pe urmă? Pe urmă vine o viperă a 
cărei muşcătură ucide pisica, înţepenind-o. Şi omul striveşte 
vipera cu ciomagul. lar omul? O dată cu primele ploi se ivesc 
frigurile de toamnă. Bătrânii pică în groapa lor ca fructele prea 
pârguite. Finita la guerra! Oamenii ăştia au fost ocupați de 
italieni şi câţiva dintre ei au învăţat italiana, pe care o vorbesc 
cu accent de Siena. _ 

În mica piaţă e o fântână în jurul căreia se adună femeile. Îşi 
arată cu mândrie una alteia ţâncii, şi-i laudă de parc-ar fi marfa 
de vânzare. Asta-i grăsun, celălalt e plăpând. Tinerii din sat trec 
în sus şi-n jos şi aruncă ocheade sfioase. Unul dintre ei cântă 
şmechereşte Solo per te, Lucia. Dar femeile întorc capul cu 
dispreţ şi trăncănesc mai departe. Mai vine şi un bătrân, aparent 
surd toacă, să-şi umple urciorul la fântână. Dar, dintr-o dată, 
pare electrocutat de fraza: «A murit Dmitri de la casa mare.» 
Aproape că sare în aer. Se răsuceşte şi întreabă cu o voce 
tunătoare: «A murit? Cine a murit? Ha? Cum?» Auzul lui s-a 
îmbunătăţit pe loc. 

Sus de tot, printre nori, e o acropolă care acum se numeşte 
Fontana. Nu-i foarte departe. Doar un urcuş pieptiş pe albii 
secate, acoperite cu lavă pietrificată, printre roiuri de muşte; 
când ajungi sus dai peste turme de capre negre, care o iau la 
fugă ca nişte diavoli. Pe culme, e o mănăstire miniaturală cu un 
călugăr nebun; clădită parcă pe o platformă turnantă, ca un 
cuptor de biscuiţi. De aici, poţi sorbi cu ochii întreaga coastă 
dinspre apus a insulei, cu şerpuirile ei domoale, indolente, 
ceţoase. 

Şi viitorul? 

Mă rog, aceasta nu-i decât o schiţă a unui prezent aproape 
ideal care nu va dura o veşnicie; ba chiar aş putea spune că a 
expirat, pentru că, într-o lună sau aşa ceva, prezenţa mea aici 
nu va mai fi necesară şi slujba din care-mi câştig precara 
existenţă va lua sfârşit. Nu am alte resurse şi va trebui să încep 
să mă interesez de noi căi şi mijloace. Ba nu, viitorul se 
balansează înăuntrul meu, o dată cu fiecare legănare a navei, 


ca să spun aşa, asemenea unei încărcături prost fixate în cală. 
Dacă n-ar fi dorinţa de a te revedea, mă îndoiesc că aş mai fi în 
stare să mă întorc vreodată în Alexandria. Simt că se 
estompează în mine, în gândurile mele, ca un ultim miraj - ca 
povestea tristă a unei mari regine al cărei destin s-a năruit 
printre rămăşiţele oştirilor distruse, printre nisipurile timpului. 
Mintea mea se întoarce din ce în ce mai mult spre occident, spre 
vechea moştenire a Italiei sau a Franţei. Fără îndoială, există 
încă multe vestigii preţioase care pot fi extrase dintre ruinele lor 
- comori pe care le-am putea îndrăgi, poate chiar reînsufleţi? Îmi 
pun mie această întrebare, dar de fapt ea ţi se adresează ţie. Nu 
m-am angajat încă pe niciun drum, totuşi calea pe care aş dori 
să apuc duce spre vest sau spre nord. Mai există şi alte motive. 
Termenii contractului meu îmi dau dreptul la o «repatriere 
gratuită», cum o numesc ei, asta înseamnă că aş putea pleca în 
Anglia fără nicio cheltuială. Şi de acolo, cu indemnizaţia grasă 
pe care urmează s-o încasez ca recompensă pentru munca mea 
de rob, mi-aş putea îngădui o vacanţă în Europa. Numai la acest 
gând; şi inima îmi tresaltă de bucurie. 

Dar cineva trebuie să decidă în numele meu; am senzaţia că 
nu eu sunt cel care va hotărî. 

Te rog iartă-mi lunga tăcere pentru care nu-ţi pot oferi nicio 
scuză şi scrie-mi câteva rânduri. 

Sâmbăta trecută am avut o zi şi jumătate de vacanţă: şi am 
hoinărit pe insulă, cu bocceaua în spinare, intenţionând să 
petrec o noapte în căsuţa în care am locuit în timpul refugiului 
meu. Ce contrast între platoul acesta învelit în verdeață şi 
promontoriul sălbatic, bătut de vânturi, cu marea de un verde 
acid şi coasta dramatic frământată, care au reînviat din trecut! 
Era într-adevăr o altă insulă - presupun că aşa îţi apare 
întotdeauna trecutul! Timp de o zi şi o noapte, am retrăit aici 
viaţa unui ecou, gândindu-mă la trecut, la noi cei care ne-am 
mişcat pe scena acestui trecut, la «ficţiunile selective» pe care 
realitatea le dărâmă ca pe un castel din cărţi de joc, 
amestecându-le, împărțindu-le, retrăgându-le, reunindu-le. Mi se 
părea că nu am dreptul să mă simt atât de senin şi de fericit, 
încercam senzaţia unei plenitudini a cărei unică întrebare fără 
răspuns era cea care se naşte ori de câte ori îmi vine pe buze 
numele tău. 

Da, o insulă total diferită, mai aridă şi mai frumoasă. Ţineam 


tăcerea nopţii în căuşul palmelor, simțind cum se topeşte încet, 
ca o îngheţată în mâinile unui copil. La ceasul amiezii, din ocean 
a ţâşnit un delfin. Aburi de cutremur îndepărtat zimţuind linia 
orizontului. Păduri de platani, cu scoarţa ca pielea elefanților 
negri, pe care vânturile o despoaie în fâşii late, dând la iveală 
carnea dulce, cenuşie, de dedesubt... Zeci de amănunte pe care 
le uitasem. 

Acest mic promontoriu se află departe de drumurile 
frecventate; doar culegătorii de măsline se abat pe aici în timpul 
sezonului. Altminteri, singurii vizitatori sunt cărbunarii care 
străbat zilnic călare pădurile, înainte de ivirea zorilor, cu un 
zornăit caracteristic de pinteni. Au scobit nişte tranşee lungi, 
înguste, pe coasta dealului, întreaga zi scormonesc prin ele, 
negri ca nişte demoni. 

Dar cea mai mare parte din timp eşti singur, ca şi cum te-ai 
afla pe lună. Foşnetul mării, ţârâitul răbdător al greierilor în 
soare. Într-o zi am găsit o broască ţestoasă în pragul casei mele; 
pe plajă văzusem un ou de broască strivit. Mici detalii care se 
implantează în spiritul meditativ, ca note răzlețe aparţinând 
unei mari simfonii pe care, presupun, nu o vom auzi niciodată. 
Parcă-l aud pe P.: «Fratele Bou şi broasca lui ţestoasă. Mariajul 
spiritelor pure!» 

În rest: imaginea unui om care aruncă seara pietricele plate 
pe oglinda calmă a lagunei, aşteptând ca din tăcere să se 
materializeze o scrisoare.” 

Abia înmânasem scrisoarea factorului poştal călare pe catârul 
lui, când am primit o epistolă, cu timbru din Egipt, pe care 
adresa mea era scrisă într-o caligrafie cu totul necunoscută. O 
redau mai jos: 

„N-ai recunoscut scrisul, nu-i aşa? Adică adresa de pe plic. Am 
râs în sinea mea când am scris-o, înainte de a concepe această 
misivă; ţi-am văzut dintr-o dată faţa perplexă. Te-am văzut 
răsucind scrisoarea în mâini şi încercând să ghiceşti cine ţi-a 
expediat-o. 

Este prima scrisoare serioasă pe care încerc s-o scriu - cu 
excepţia câtorva bilete - cu noua mea mână: acest straniu 
accesoriu cu care m-a înzestrat bunul nostru Amarii, după 
accident. Am aşteptat să se perfecţioneze. Inainte de a-ţi scrie. 
Iti imaginezi, desigur, că la început eram speriată şi scârbită de 
ea. Dar acum am ajuns să respect din toată inima acest 


dispozitiv de oţel, delicat şi frumos, care se odihneşte atât de 
calm pe masă, lângă mine, în mănuşa lui verde. Niciodată 
lucrurile nu se întâmplă aşa cum te aştepţi. N-aş fi crezut 
vreodată că-l voi accepta atât de total - oţelul şi cauciucul par 
nişte aliaţi foarte stranii ai cărnii omeneşti. Dar mâna asta s-a 
dovedit chiar mai eficientă decât obişnuitul mădular din carne şi 
sânge. In realitate, e dotată cu puteri atât de cuprinzătoare, 
încât pur şi simplu mă sperie. E capabilă să realizeze cele mai 
delicate acţiuni - chiar să răsfoiască paginile unei cărţi - precum 
şi alte îndeletniciri mai grosiere. Dar lucrul cel mai important 
dintre toate - ah! Darley, tremur când scriu aceste cuvinte - ştie 
să picteze! 

Am trecut hotarul şi am intrat în deplina posesie a împărăției 
mele şi asta datorită MÂINII. Absolut fără nicio premeditare. Într- 
o bună zi, a apucat penelul - şi, ce să-ţi spun! - S-au născut 
picturi de o originalitate şi forţă tulburătoare. Am terminat cinci 
până acum. Mă uit la ele cu o uimire plină de respect. De unde 
au apărut? Ştiu însă că adevăratul creator este mâna. Şi această 
caligrafie nouă este una dintre invențiile ei, aşa cum o vezi, 
înaltă, hotărâtă şi tandră. Să nu-ți închipui că fac bravadă. 
Vorbesc cu cea mai strictă obiectivitate, pentru că ştiu că eu nu 
am niciun merit. Mâna şi numai ea, a reuşit să mă strecoare 
printre bariere şi să mă împingă în rândul «Celor Adevăraţi», 
cum îi numea Pursewarden. Da, ştiu că pare puţin înfricoşător; 
dar eleganta mănuşă de catifea îşi păstrează secretele cu 
sfinţenie. Şi când port ambele mănuşi, mâna devine perfect 
anonimă. Mă uit la ea cu mirare şi cu oarecare neîncredere, aşa 
cum te uiţi la o fiară sălbatică domesticită: o panteră, de pildă. 
Şi s-ar spune că nu există nimic pe care să nu-l poată face mult 
mai bine decât mine. Acest lucru îţi va explica tăcerea mea de 
până acum şi, sper, o va justifica. M-am lăsat total absorbită de 
noul limbaj-al-mâinii şi de metamorfozele lăuntrice pe care le-a 
adus cu sine. Şi toate drumurile mi s-au deschis; pentru prima 
oară în viaţă, totul mi se pare posibil. 

In timp ce scriu, pe masă, lângă mine, se găseşte biletul de 
vapor care mă va duce în Franţa; ieri, am simţit certitudinea 
absolută că trebuie să plec acolo. lţi aminteşti cum spunea 
Pursewarden că artiştii, asemenea pisicilor bolnave, recunosc 
din instinct iarba de care au nevoie ca să se vindece; şi că iarba 
dulce-amăruie a descoperirii de sine nu creşte decât într-un 


singur loc: în Franţa. Peste zece zile voi pleca. Şi, printre atâtea 
noi certitudini, una şi-a ridicat capul cu fermitate: certitudinea 
că tu mă vei urma acolo, la momentul oportun. Vorbesc de 
certitudini şi nu de profeţii - am rupt-o pentru totdeauna cu 
ghicitoarele şi prezicătorii. 

Nu fac decât să-ţi transmit dispoziţiile pe care mi le impune 
Mâna - şi pe care eu le accept cu bucurie şi cu gratitudine, dar 
şi cu resemnare, în această săptămână am făcut o serie de 
vizite de rămas-bun, pentru că va trece, cred, multă vreme până 
când mă voi întoarce la Alexandria. Pentru mine, oraşul a 
devenit searbăd, lipsit de orice interes. Şi totuşi, cum ne putem 
împiedica să iubim locurile care ne-au făcut să suferim? De 
altfel, bate un vânt de bun rămas; s-ar zice că întreaga structură 
a vieților noastre a fost brusc dezagregată de un curent 
puternic. Nu sunt singura persoană care părăseşte aceste 
meleaguri, dimpotrivă. De pildă, Mountolive va pleca şi el peste 
două luni; prin nu ştiu ce lovitură norocoasă a sorții i s-a atribuit 
postul-perlă al carierei lui: Parisul! O dată cu această numire, 
toate vechile lui şovăieli şi incertitudini par să se fi spulberat; 
săptămână trecută s-a căsătorit în secret. Cred că ghiceşti cu 
cine. 

Altă veste încurajatoare: întoarcerea în Franţa şi tămăduirea 
dragului de Pombal. A fost reintegrat la Ministerul de Externe, 
într-un post superior şi, judecând după lunga şi exuberanta 
scrisoare pe care mi-a trimis-o, şi-a regăsit forma strălucită de 
altădată. Îmi scrie aşa: «Cum de-am putut uita că pe lume nu 
există alte femei decât franţuzoaicele? E un adevărat mister! 
Franţuzoaicele sunt creaţia cea mai încântătoare a 
Atotputernicului. Şi totuşi... draga mea Clea, sunt atât de multe 
şi una mai superbă ca alta. Ce poate face un biet bărbat singur 
în faţa unei asemenea invazii? Pentru numele lui Dumnezeu, 
cere cuiva, oricui, să-mi vină în ajutor. Am nevoie de întăriri. N- 
ar vrea Darley, acest vechi prieten, să mă ajute, în numele 
frumoaselor timpuri de altădată?» 

Îţi transmit invitaţia. Amarii şi Semira aşteaptă luna asta 
primul copil - un copil cu nasul inventat de mine. El va pleca 
pentru un an în America, la nu ştiu ce specializare, iar soţia şi 
copilul îl vor însoţi. Balthazar a plecat şi el într-o călătorie către 
Smyrna şi Veneţia. Am lăsat special la urmă cea mai picantă 
dintre noutăţile mele: Justine. 


Deşi mă aştept să nu mă crezi, totuşi trebuie să-ţi povestesc. 
Coborând pe Rue Fuad într-o frumoasă dimineaţă de primăvară, 
pe la ora zece, am văzut-o venind spre mine, splendidă şi 
radioasă, într-o rochie cu o croială foarte sugestivă; şi, şontăc, 
şontâc, legănându-se alături de ea ca o broască râioasă pe 
caldarâmul plin de praf, ghici cine? Detestatul Memlik Paşa. În 
ghete cu elastic şi ghetre. Baston cu măciulie de aur. Un ghiveci 
de flori nou-nouţ pe căpăţâna miţoasă. Il purta după ea ca pe un 
căţel. Aproape că-i vedeai zgarda de piele în jurul gâtului. 
Justine m-a îmbrăţişat plină de efuziune şi m-a prezentat 
captivului ei care s-a bâţâit timid şi m-a salutat cu voce 
mormăită, groasă ca un saxofon bas. Se duceau împreună să-l 
întâlnească pe Nessim la Select. M-au întrebat dacă n-aş vrea să 
vin şi eu. Sigur că voiam! Ştii bine cât de nesăţioasă e 
curiozitatea mea. Justine îmi arunca, din spatele lui Memlik, 
priviri scăpărătoare de maliţiozitate şi de amuzament. Ochii îi 
scânteiau de încântare şi de o ironie drăcească. Părea o maşină 
infernală, repusă în funcţiune. Şi niciodată n-am văzut-o mai 
fericită şi arătând mai tânără. Când ne-am retras o clipă, ca să 
ne pudrăm nasurile, n-am putut decât să-i şoptesc: «Justine! 
Memlik? Ce naiba?» A izbucnit într-un hohot de râs şi, 
înghiontindu-mă cu cotul, mi-a răspuns: «l-am descoperit un 
point faible. E mort după înalta societate. Vrea să fie introdus 
în cercurile selecte din Alexandria şi să cunoască femei albe». Şi 
a izbucnit din nou în râs. «Dar ce scop urmăreşti?» am întrebat 
uimită. În acest moment a devenit brusc serioasă, deşi ochii îi 
licăreau încă de maliţiozitate. «Am pus ceva la cale, Nessim şi 
cu mine. În sfârşit am izbutit să creăm o breşă, Clea. Sunt atât 
de fericită, îmi vine să plâng de fericire. De data asta e vorba de 
ceva de mare anvergură, pe scară internaţională. Anul viitor va 
trebui să plecăm în Elveţia, probabil definitiv. Lui Nessim i-a 
surâs din nou norocul. Dar nu-ţi pot da amănunte.» 

Am urcat sus, la masă şi l-am găsit pe Nessim discutând cu 
Memlik. Când l-am văzut, am rămas uluită: arăta fantastic de 
întinerit, foarte elegant şi stăpân pe sine. M-a şocat însă când 
am văzut cu câtă pasiune s-au sărutat, Justine cu Nessim, de 
parcă nu mai exista nimeni în jurul lor. Aici, în mijlocul cofetăriei, 
s-au lăsat cuprinşi de un extaz pătimaş care m-a făcut să întorc 
capul, jenată. 


5% Punct slab (fr.). 


Memlik s-a aşezat, punându-şi pe genunchi mănuşile scumpe 
şi zâmbind blajin. Era clar că apreciază viaţa înaltei societăţi şi, 
din felul în care mi-a oferit o îngheţată, a devenit clar că 
apreciază şi compania femeilor albe. 

Ah! A început să obosească, mâna asta miraculoasă. Şi apoi 
trebuie să prind curierul de seară ca să-ţi expediez scrisoarea. ŞI 
mai am o mie de lucruri de aranjat înainte de a începe cu 
corvoada bagajelor. Cât despre tine, înţeleptule, am o presimţire 
că şi tu ai trecut pragul spre împărăţia imaginaţiei tale, pentru a 
o prelua în stăpânire, o dată pentru totdeauna. Scrie-mi şi 
povesteşte-mi - sau mai bine păstrează povestirea şi istoriseşte- 
mi-o într-o cafenea micuță, sub un castan, într-o toamnă 
brumată, pe malurile Senei. 

Aştept, senină şi fericită; am devenit o adevărată făptură 
umană şi, în sfârşit, o artistă. 

Clea” 


Dar a mai trecut un timp până când norii s-au despicat în faţa 
mea, dezvăluindu-mi priveliştea tainică zugrăvită de Clea şi pe 
care, de aici înainte, ea avea să şi-o însuşească, tuşă cu tuşă. A 
durat mult până când s-a închegat şi în mine acea prețioasă 
imagine, pentru care fusesem la fel de puţin pregătit ca şi ea. ŞI 
a venit, într-o bună zi, nepremeditată, neanunţată, dar cu 
asemenea uşurinţă şi fluiditate, încât eu singur nu reuşeam să 
cred. Mi-am dat seama că până atunci fusesem aidoma unei 
tinere sfioase, speriate de naşterea primului copil. 

Da, într-o bună zi, m-am pomenit aşternând pe hârtie cele trei 
cuvinte cu care orice povestitor, de la facerea lumii încoace, şi-a 
ridicat timidul apel către atenţia semenilor săi. Cuvinte care 
vestesc, simplu, că un artist a păşit pragul maturității. Am scris: 
„A fost odată...” 

Şi am avut senzaţia că întregul univers mi-a făcut cu ochiul. 


Note finale ale autorului 
Câteva puncte pentru o eventuală continuare a 
povestirii 
Povestea lui Darley şi a Melissei, istorisită de Hamid. 


Copilul lui Mountolive cu dansatoarea Grishkin. Urmările 
duelului. Scrisorile ei. Frica ei de Liza când, după moartea 
mamei sale, Grishkin a venit în Europa să-şi viziteze tatăl. 


Memlik şi Justine la Geneva. Noile aventuri ale lui Nessim. 


Întâlnirea lui Balthazar cu Arnauti la Veneţia. Ochelarii de 
soare violeţi, pardesiul zdrenţuit, buzunarele pline cu firimituri 
pentru porumbei. Scena de la Florian. Mersul târşâit de paralitic. 
Conversaţiile de pe balconul micii pension, de deasupra apei 
stătute, cu miros putred, a canalului. Justine e, într-adevăr, 
personajul Claudia?Nu poate afirma cu certitudine. „Timpul nu e 
decât amintire, se spune; şi totuşi, menirea artei este aceea de 
a-l reînvia, evitând să dea însă impresia că deapănă amintiri. 
Vorbeşti despre Alexandria. Nici măcar nu mi-o mai pot imagina. 
S-a dizolvat. O operă de artă este ceva care seamănă cu viaţa 
mai mult decât viaţa însăşi.” Moartea lui lentă. 

Călătoria lui Narouz în nord şi marea bătălie cu bețe. Smyrna. 
Manuscrisele, Analele Timpului. 

Furtul. 


Câteva note pentru Clea 


(trimise de Pursewarden) 
In artă, paşii înainte nu se înfăptuiesc prin metode analitice, ci 
prin viziune directă, spontană. Da, dar cum? 


Arta nu e artă atâta timp cât nu-ţi ameninţă însăşi existenţa. 
Ai putea, rogu-te, să repeţi cuvintele astea, dar foarte rar? 


Pe măsură ce îmbătrâneşti şi doreşti să mori, un ciudat soi de 
fericire pune stăpânire pe tine; îţi dai seama, brusc, că orice 
artă trebuie să sfârşească într-o celebrare apoteotică. Acest 
lucru îi face pe cei neputincioşi să turbeze de furie. Ei nu pot 
provoca această fertilă compulsie a Prezentului, chiar dacă 
scrotul lor e păros ca o nucă de cocos. 

Peine dure!” Ce-ai prefera, să-l citeşti pe Henry James sau să 
fii osândită la moarte prin tortură? Eu unul am şi făcut opţiunea. 
Cred în Sfânta Fanfaronadă şi în Comuniunea Nonexistenţilor. 
Nu aparţin şcolii Fluxul Pompozităţii, dar nici celei a părinţilor 
deşertului - mâncătorii ghimpilor vidului. Limbajul nu este un 
accident al poeziei, ci însăşi esenţa ei. Vorbăria e întregul miez. 


Poate că ar fi mai bine să-l rescriem în întregime pe La 
Rochefoucauld, începând cu un aforism care să sune cam aşa: 
„Jouir c'est pourir un peu”:? 


Trebuie să tragi vârtos la măsea, dar din punct de vedere 
psihologic. 


O frază din Bacon: „Taurii de luptă trebuie ţinuţi în beznă ca 
să devină mai înverşunaţi”. 

Ah, compatrioţii mei! Ce-i poate folosi unui om să devină un 
chewing-gum utilitar - să plece, palpitând emoţionat, în fiecare 
dimineaţă, în docarul său electric, către birourile ziarului 
Spectator? Cât de jos se poate înălța cineva? 

A deveni poet înseamnă a prelua în proprietate întregul teren 


51 Caznă grea (fr.) 

52 A te bucura de plăcerile vieţii înseamnă să te descompui câte puţin 
(fr.) - parafrază după versul Partir c'est mourir un peu (A pleca 
înseamnă a muri puţin). 


al cunoaşterii umane şi al dorințelor umane; da, dar acest teren 
nu poate fi cultivat decât cu continue abdicări lăuntrice. 


Când citesc despre acei artişti care au atins graniţa 
cunoaşterii umane - şi există o graniţă liberă pentru ceea ce 
poate fi cunoscut de către om - îmi devine limpede că 
formularea adevărului e cu atât mai simplă cu cât e mai 
profundă. Până la urmă, alunecă de-a dreptul în platitudine. 
Când ajungi la acest punct, începi să înţelegi ceea ce pretinde 
religia, anume că numai iniţiaţii pot comunica între ei, deoarece 
nu folosesc concepte, ci simboluri. Pentru aceştia, orice discuţie 
fundamentată pe concepte nu e decât o indiscreţie; oamenii nu 
pot schimba între ei decât cunoașteri reciproc înţelese. În acest 
sens, orice operă de artă este o indiscreţie - dar o indiscreţie 
calculată. 


Moartea e o metaforă; nimeni nu moare pentru el însuşi. 

Trebuie să existe întotdeauna o boare de speranţă ca să poţi 
gusta din plin calitatea disperării; da şi aminteşte-ţi întotdeauna 
că, acolo unde există credinţă, există şi îndoială. 

Arta e la fel de lipsită de importanţă ca şi tranzacţiile bancare, 
atâta timp cât nu e generată de jocul liber al spiritului - şi, în 
acest caz, devine realmente o tranzacţie bancară. 


Viziunea înseamnă exorcism. 


Note la text 
Soarele de după-amiază. 


Această mică încăpere, cât o cunosc de bine! 
Acum au închiriat-o, ca şi pe cea de-alături 
Pentru-ntreprinderi comerciale; întreaga casă 
Au înghiţit-o birourile de-afaceri, 

Companii, agenţii de vapoare... 


Ah, cât mi-e de familiară micuța încăpere! 


Cândva, aici lângă uşă, era o canapea, 

Şi la picioarele ei, covorul turcesc, 

Exact pe locul ăsta. Şi-acolo etajera 

Cu două vaze galbene; la dreapta lor... 

Nu! Stai puţin! În faţa lor (Doamne, cum trece timpul!) 
Dulapul ponosit şi oglinda rotundă. 

Şi-aici, în mijloc, masa, 

La care se aşeza şi scria, în jurul ei, trei scaune de pai. 
Câţi ani trecut-au de atunci... Şi-aici, lângă fereastră, 
Patul ce ne-a adăpostit atât de des iubirea. 


Pe undeva mai viețuiesc poate 

Acele lucruri vechi. 

Da, lângă fereastră, patul. 

Soarele de după-amiază se căţăra în el. 

Ne-am despărţit, la ora patru, într-o după-amiază; 
Doar pentru o săptămână; era o după-amiază însorită, 
Şi nu aş fi crezut 

Că şapte zile vor dura o viaţă-ntreagă 


(Traducere liberă după K.P. Kavafis)” 
Foarte departe 


Memoria aceasta fugitivă... Cât aş dori 
Să o fixez, dar se împuţinează... 
O vagă-amprentă abia de mai rămâne... 


5 Traducerile poemelor lui K.P. Kavafis au fost efectuate, liber, în 
limba engleză, de către Lawrence Durrell. 


E-atât de-ndepărtată, departe-n tinereţe, 
Când harurile mele abia dacă mijeau. 

O peliculă de iasomie într-o noapte... 

O seară de august... să fi fost august? 


Abia de-o mai revăd, abia de-mi pot aduce aminte... 
Şi ochii ei, acei ochi fermecaţi... 

Sau poate să fi fost septembrie... în zilele fierbinţi... 
lrevocabil de albastre, da, chiar mai albastre 

Decât privirea minerală a safirului. 


(Traducere liberă după K.P. Kavafis) 


Plimbându-mă prin piaţa din Seleukeia 

În ceas de asfinţit, am văzut venind 

Un tânăr; înalt, mlădios, de-o frumuseţe răpitoare, 
Cu-amprenta rară a absolutei inalterabilităţi 
Inscrisă în privire; capul său brun 

Cu plete parfumate, fluturând în vânt 

Atrăgea magnetic privirea trecătorilor. 

Se-opreau în loc şi se-ntrebau unul pe altul 

Cine să fie: un grec din Siria, sau poate alt străin? 
Dar câţiva care ştiau să înţeleagă s-au ferit în lături 
Îngânduraţi şi, urmărindu-l din priviri, 

L-au văzut dispărând pe sub arcadele umbroase, 
Pierind tăcut în vălul înserării 

Mistuindu-se pe-acele străzi 

Ce fac din noapte zi, în orgii dezmăţate, 

În abisul depravat al cărnii şi al spiritului. 

Şi-acei puţini ce ştiau se-ntrebau care din Ei o fi, 
Şi ce păgâne plăceri o fi căutând 

În străzile-ntortocheate din Seleukeia, 

Un oaspete fantomă din demonicele limburi 

In care şi-au făcut Ei lăcaş. 


(Traducere liberă după K.P. Kavafis) 


Che fece... II gran rifiuto”* 


54 Ce-a făcut... marele refuz (/£.). 


Pentru unii dintre noi vine acea implacabilă zi 
Când va trebui să stăm la post şi să rostim 
Răspunsul marii noastre opţiuni: Da sau Nu. 
Şi cel care-a ales cuvântul de-afirmare 

Va fi pe dată ascultat. 

Cărările vieţii pe loc i se vor deschide 
Răsplăţile îl vor încununa. 

Dar celălalt, cel care a spus NU, 

A grăit adevărul; şi de va fi nevoie 

Va repeta un NU, cu glas şi mai puternic. 

E dreptul lui - şi totuşi, această mică diferenţă 
Un Nu în loc de Da, îi năruie întreaga existenţă. 


(Traducere liberă după K.P. Kavafis) 
Întâmplările relatate în scrisoarea lui Capodistria au fost 


împrumutate şi amplificate dintr-o notă de subsol a lucrării Viața 
lui Paracelsus, de Franz Hartmann.