Lawrence Durrell — [Cvartetul din Alexandria] 02 Balthazar

Lawrence Durrell 


Cvartetul din Alexandria 


Balthazar 


Balthazar 


Prozator, dramaturg, poet şi traducător, Lawrence Durrell, 
una dintre cele mai interesante figuri literare ale secolului XX, s- 
a născut în 1912 în India, unde familia sa trăia de câteva 
generaţii. După anii de studiu la Londra şi Oxford, porneşte într- 
un adevărat periplu care îl va purta din Grecia până în Egipt, din 
Argentina la Belgrad şi din Cipru în sudul Franţei, la Sommires, 
unde încetează din viaţă în anul 1990, alături de cea de-a patra 
soţie, Ghislaine de Boysson. 

Debutează în 1938 cu romanul Cartea neagră, încurajat de 
celebrul scriitor american Henry Miller, de care îl va lega o lungă 
prietenie. Romanul este lăudat de T.S. Eliot, care îi editează, în 
1943, şi primul volum de versuri, Tărâm privat. Indrăgostit de 
peisajul insulelor greceşti, le va dedica acestora volumele 
Peştera lui Prospero (1945), Reflecţii asupra unei Venus marine 
(1953), Lămăâii amari ai Ciprului (1957, pentru care i se 
decernează Duff Cooper Memorial Prize) şi /nsu/ele greceşti 
(1978). Dar scrierea care îi va aduce celebritatea mondială, 
impunându-l definitiv pe scena literară a secolului XX, este 
monumentalul Cvartet din Alexandria, tetralogie romanescă 
unică prin alternarea punctelor de vedere şi prin multiplicarea 
aproape infinită a direcțiilor narative. Cvartetu/ui îi urmează 
romanele Tune (1968) şi Nunguam (1970), reunite sub titlul 
Revolta Afroditei. Un alt ciclu romanesc de mare întindere îl 
reprezintă Cvintetul din Avignon, alcătuit din romanele Monsieur 
(1974), Livia (1978), Constance (1982), Sebastian (1983) şi 
Quinx (1985). În 1988 a fost publicată corespondenţa sa 
completă cu Henry Miller, întinsă pe aproape cinci decenii 
(1935-1980). 

Tetralogia Cvartetul din Alexandria cuprinde romanele Justine 
(1957), Balthazar (1958), Mountolive (1958) şi Clea (1960). In 
1958, într-o Notă la Balthazar, Lawrence Durrell scria: „Eroii şi 
situaţiile acestui roman, al doilea din serie, şi pe jumătate frate, 
iar nu urmaş al lui Justine, sunt născocite, aşa cum născocită e 
şi personalitatea povestitorului. Şi oraşul e cu totul ireal. 
Literatura modernă nu ne oferă niciun fel de etaloane, aşa că m- 
am adresat ştiinţei şi încerc să duc la bun sfârşit un roman în 
patru straturi, a cărui formă se bazează pe teorema relativităţii. 
Trei laturi ale spaţiului şi o latură a timpului, iată reţeta acestui 
neîncetat amestec. Cele patru romane urmează acest tipar 
întocmai. Totuşi, primele trei părţi se desfăşoară în spaţiu (de 


aici folosirea termenului «pe jumătate frate» în loc de «urmaş»); 
ele nu sunt legate, pentru a forma o serie. Ci se răsucesc unele 
într-altele, se întreţes, într-o conexiune strict spaţială. Timpul 
stă pe loc încremenit. Partea a patra e singura care reprezintă 
timpul şi constituie o urmare reală a celorlalte trei”. 


„Oglinda vede un om, îl socoteşte frumos şi-l îndrăgeşte; altă 
oglindă vede omul, îl socoteşte înspăimântător şi îl urăşte; şi 
fiinţa care produce impresia e mereu aceeaşi.” 


D.A.F. De Sade, Justine 


„Da, stăruim asupra acelor detalii; dar le învăluim cu o 
cuviinţă care toceşte orice ascuţişuri de groază; nu rămâne 
decât ceea ce poate folosi altcuiva care doreşte să ştie ce e 
omul; nici nu vă puteţi închipui cât de folositoare sunt aceste 
tablouri pentru dezvoltarea spiritului omenesc; poate că suntem 
opaci faţă de această ramură a învăţăturii numai din pricina 
rezervei stupide a celor care doresc să scrie despre asemenea 
lucruri. Bântuiţi de temeri absurde, ei nu fac altceva decât să 
dezbată copilăriile pe care le cunoaşte orice prost şi nu 
îndrăznesc să întindă o mână curajoasă către inima oamenilor şi 
să ofere ochilor noştri ciudăţeniile ei uriaşe.” 


D.A.F. De Sade, Justine 


Mamei mele, aceste amintiri dintr-un oraş neuitat 


Partea | 
| 


Tonuri de peisaj: de la cafeniu la bronz, un orizont abrupt, un 
nor care s-a lăsat spre orizont, pământ de sidef cu umbre de 
scoică şi reflexe liliachii. Deşertul cu praf de culoarea leului: 
Morminte de profeţi care se prefac în zinc şi cupru la apusul 
soarelui pe lacul bătrân. Imense falii de nisip care, văzute de 
sus, par urme de apă: Verde şi galben ca lămâia, bătând în 
metal de puşcă, o vâslă unică, de culoarea prunei brumării, 
umedă, tremurătoare; o nimfă cu aripi lipicioase. 

Tapiseria s-a stins printre coloanele dărâmate şi urmele mării, 
iar oamenii Harponi au dispărut... Lacul Mareotis sub un cer de 
liliac fierbinte. 

vara: nisip gălbui ca pielea de bivol, cer de marmură încinsă 

toamna: cenuşiuri vinete şi buhăite 

iarna: zăpadă îngheţată, nisip rece, panouri de cer senin, 
lucind, stropite cu mică. 

Nuanţe de verde ale Deltei scăldate de apă. 

Întinderi magnifice de stele. 

Şi primăvara? Ah, nu există primăvară în Deltă, lucrurile n-au 
sentimentul înviorării, al renaşterii. Eşti smuls din iarnă şi 
cufundat în efigia de ceară a unei veri prea calde ca să poţi 
respira. Dar cel puţin aici, la Alexandria, suflul mării ne salvează 
de greutatea fără de flux a verilor moarte şi se furişează peste 
balustradă, printre vasele de război, pentru a mângâia 
copertinele cu dungi ale cafenelelor de pe Marea Cornişă. N-aş fi 
avut niciodată... 

Oraşul, jumătate născocit (şi totuşi cât se poate de real), 
începe şi se sfârşeşte în noi, cu rădăcinile înfipte în memoria 
noastră. Oare de ce trebuie să mă întorc la el noapte de noapte, 
scriind aici, la lumina unui foc de lemn de roşcov, în timp ce 
vântul Mării Egee apucă această casă insulară, apoi îi dă 
drumul, încovoind chiparoşii ca pe nişte arcuri? N-am spus oare 
destul despre Alexandria? Trebuie să mă intoxic din nou, visând- 
o şi amintindu-mi de locuitorii ei? Visuri pe care le credeam în 
siguranţă, ferecate între file de hârtie, încredințate seifurilor 
memoriei. O să credeţi că mă las pradă sentimentelor. Dar nu-i 
adevărat. Un singur factor al întâmplării a schimbat totul, m-a 
întors pe vechile făgaşuri. O amintire care-şi zăreşte chipul într- 


o oglindă. 

Justine, Melissa, Clea... Eram, de fapt, atât de puţini - ai fi 
putut crede că-i uşor să-i epuizezi într-o singură carte. Aş fi 
putut s-o cred şi eu, şi am crezut-o. Timpul şi împrejurările ne-au 
împrăştiat, iar circuitul s-a rupt pentru totdeauna. 

Luasem hotărârea să încerc să-i redobândesc prin cuvinte, să- 
i reintegrez în amintire, să atribui fiecăruia situaţia pe care a 
avut-o pe vremea mea. Cu egoism. Şi - isprăvind de scris toate 
astea - am simţit că întorsesem cheia în uşa casei de păpuşi a 
acţiunilor noastre. Şi, într-adevăr, nu mi-am mai văzut iubitele şi 
prietenii ca pe nişte oameni vii, ci ca pe nişte transpuneri 
colorate ale minţii, nemaipopulând acum oraşul, ci hârtiile mele, 
ca nişte figuri ce însufleţesc o tapiserie. Era greu să recunoşti că 
sunt mai autentice decât cuvintele pe care le folosisem ca să 
vorbesc despre ele. Ce m-a făcut oare să mă gândesc din nou la 
mine? 

Dar ca să pot continua, trebuie să mă întorc; asta nu 
înseamnă că în ceea ce am scris despre ei ar fi putut să fie 
măcar ceva neadevărat, nici pe departe. Dar când am scris, nu 
dispuneam de toate faptele. Imaginea pe care am schiţat-o era 
provizorie - ca imaginea unei civilizaţii pierdute, reconstituită 
din câteva cioburi de vase, o inscripţie pe o tăbliță, o amuletă, 
câteva oase de om şi o mască mortuară, zâmbitoare, din aur. 

„Noi trăim vieţi bazate pe ficțiuni alese, scrie undeva 
Pursewarden. Imaginea pe care o avem despre realitate e 
condiţionată de poziţia noastră în timp şi spaţiu - şi nu de 
personalitatea noastră, aşa cum ne-ar plăcea să credem. lată de 
ce fiecare interpretare a realităţii se bazează pe o poziţie unică. 
Doi paşi la stânga sau la dreapta, şi toată imaginea se 
schimbă.” Ceva cam de felul ăsta... 

Cât despre caracterele umane, fie ele născocite sau 
adevărate, nu există asemenea animale. Psihicul fiecăruia e de 
fapt un muşuroi de predispoziţii contradictorii. Personalitatea ca 
entitate cu însuşiri fixe e o iluzie - dar o iluzie necesară DACA 
VREM SĂ IUBIM. 

Cât despre acel ceva care rămâne constant... Sărutul sfios al 
Melissei poate fi prevăzut, de exemplu (la modul diletant, ca 
primele forme de tipărituri) sau încruntările Justinei, care 
umbresc ochii aceia negri şi fierbinţi - orbite ale sfinxului la 
amiază. „În cele din urmă, spune Pursewarden, se va descoperi 


că totul e adevărat, despre toată lumea. Sfinţii şi Păcătoşii sunt 
copărtaşi.” Are dreptate. 

Fac toate eforturile să fiu obiectiv... 

In ultima scrisoare pe care am primit-o de la Balthazar, îmi 
scria: „Mă gândesc adesea la dumneata, şi nu fără oarecare 
umor necruţător. Te-ai retras pe insula dumitale cu ceea ce îţi 
închipui că ar fi toate datele legate de noi şi de viaţa noastră. 
Fără îndoială că ne supui judecății pe hârtie, după obiceiul 
tuturor scriitorilor. Tare aş vrea să văd rezultatul. Trebuie să fie 
foarte departe de ADEVAR: mă refer la adevărurile pe care ţi le- 
aş putea împărtăşi eu: despre noi toţi — şi poate chiar despre 
dumneata. Sau adevărurile pe care ţi le-ar putea împărtăşi Clea 
(e la Paris şi nu-mi mai scrie absolut deloc). Mi te închipui, o, 
înţeleptule, cufundat în studiul volumului Moeurs al jurnalelor 
intime ale lui Justine şi Nessim etc... imaginându-ţi că acolo vei 
găsi adevărul. Eroare! Eroare! Jurnalul intim e ultimul lucru pe 
care să-l cercetezi când vrei să descoperi adevărul despre 
cineva. Nimeni nu îndrăzneşte să-şi facă mărturisiri decisive pe 
hârtie; sau, în orice caz, nu când e vorba de dragoste. De fapt 
ştii pe cine a iubit Justine? Ai crezut că pe dumneata, nu-i aşa? 
Mărturiseşte!” 

Singurul meu răspuns a fost să-i trimit teancul uriaş de hârtii 
care crescuse cu încăpățânare sub peniţa mea înceată şi căruia 
îi dădusem ca titlu provizoriu numele ei - deşi Cahiers! s-ar fi 
potrivit tot atât de bine. Au trecut apoi şase luni - o tăcere într- 
adevăr binecuvântată, pentru că mă făcea să cred că-mi 
convinsesem criticul şi că îl redusesem la tăcere. 

Nu pot spune că uitasem oraşul, dar lăsam amintirea lui să 
doarmă. Şi totuşi era veşnic prezentă, aşa cum va fi 
întotdeauna, agăţată de mintea mea ca mirajul pe care-l văd 
adesea călătorii. Pursewarden a descris fenomenul cu vorbele 
următoare: 

„Mai aveam încă două, trei ore bune de înaintat cu vaporul 
până să se poată măcar pune problema să vedem pământul, 
când, deodată, tovarăşul meu de drum a început să strige, 
arătând către orizont. Şi am văzut, răsturnat pe cer, un miraj al 
oraşului în mărime naturală, tremurând luminos de parc-ar fi 
fost pictat de mătase prăfuită; în cele mai mici detalii. Din 
amintire, reuşeam să-i desluşesc foarte clar trăsăturile, palatul 


1 Caiete (fr). 


Ras El Tin, moscheea Nebi Daniel şi altele. Toată imaginea era 
uluitoare ca o capodoperă pictată cu rouă proaspătă. A rămas 
acolo, atârnată în cer, vreme îndelungată, peste douăzeci şi 
cinci de minute, înainte de a se topi încet în negura zărilor. După 
o oră a apărut şi oraşul adevărat, crescând dintr-o pată şi 
atingând mărimea mirajului”. 

Cele două sau trei ierni pe care le-am petrecut pe această 
insulă au fost pustii - ierni aspre, bântuite de vânturi -, urmate 
de veri fierbinţi. Din fericire, fetiţa e prea mică să simtă cum 
simt eu nevoia de cărţi sau de conversaţie. E fericită şi activă. 

Acum, primăvara, vin perioade lungi de tihnă, zile de 
prevestire fără flux şi fără miresme. Marea se îmblânzeşte, 
devine grijulie; greierii vor începe în curând concertele lor 
ţârâite, muzică de fond pentru flautul uscat al păstorului ascuns 
printre stânci. Nu ne ţin tovărăşie decât broaştele țestoase, care 
se târăsc pe brânci, şi şopârlele. 

Ar trebui să vă explic aici că singurul oaspete periodic, care 
vine din lumea de afară, e pachebotul Smyrna, care trece o dată 
pe săptămână prin faţa promontoriului înspre sud, întotdeauna 
la aceeaşi oră, cu aceeaşi viteză, îndată după asfinţit. larna nu 
se vede, din pricina mării agitate şi a vântului puternic, dar 
acum - stau şi aştept. La început se aude doar o vagă bătaie 
ritmică a motoarelor. Apoi vizitatorul înconjoară, lunecând, 
promontoriul, despicând marea şi lăsând o dâră de spumă 
mătăsoasă în urma lui, strălucind de lumină în întunericul de 
fluture catifelat al nopţilor egeene, condensat, dar fără contur 
precis, ca un nour mişcător de licurici. Inaintează iute şi dispare 
mult prea devreme în spatele promontoriului următor, lăsând în 
urma lui poate doar frântura unui şlagăr sau o coajă de 
mandarină pe care o voi găsi a doua zi, spălată de valuri, pe 
plaja lungă şi plină de prundiş unde mă duc să mă scald cu 
copilul. 

Un mic boschet de oleandri, sub platani - iată camera mea de 
lucru. După ce se culcă copilul, stau la masa veche, mânjită de 
urmele valurilor, şi îmi aştept oaspetele, nedorind să aprind 
lampa de parafină înainte să fi trecut. E singura zi a săptămânii 
pe care o cunosc aici după nume - joi. Pare o prostie, dar pe o 
insulă atât de lipsită de variaţie, aştept vizita săptămânală cu 
nerăbdarea unui copil care aşteaptă o serbare şcolară. Ştiu că 
vaporul aduce scrisori care nu vor ajunge la mine decât după 


alte douăzeci şi patru de ore. Dar de fiecare dată când văd 
vaporaşul dispărând mi se strânge inima. După ce a trecut, 
aprind lampa cu un oftat şi mă întorc la hârtiile mele. Scriu încet 
şi cu mare chin! Pursewarden, vorbind odată despre scris, mi-a 
spus că la artişti suferinţa care însoţeşte opera de creaţie se 
datorează numai şi numai fricii de nebunie: „Forţeaz-o puţin, 
spune-ţi că nu-ţi pasă dacă înnebuneşti şi vei vedea că totul ţi-e 
mai la îndemână şi că poţi distruge stavilele”. (Nu ştiu cât sunt 
toate astea de adevărate. Dar banii pe care mi i-a lăsat prin 
testament mi-au prins bine, şi tot mai am o rezervă de câteva 
lire, care mă desparte de demonii datoriilor şi ai muncii.) Am 
descris această diversiune săptămânală cu ceva mai multe 
detalii pentru că în acest decor, într-o seară de iunie, a năvălit 
Balthazar atât de brusc, încât am rămas uluit - era să scriu 
„asurzit” - aici nu există nimeni cu care să vorbeşti - dar, de 
fapt, „m-a uluit”. În seara aceea s-a întâmplat ceva care a 
semănat a miracol. Vaporaşul, în loc să dispară, ca de obicei, s-a 
întors brusc, făcând un arc de 150 de grade, şi a pătruns în 
lagună, rămânând apoi acolo, într-un cocon pufos format de 
propria sa lumină; coborând în mijlocul bălții de aur pe care o 
crease lanţul lung şi leneş al ancorei, al cărui simbol e el însuşi, 
ca o căutare de adevăr. A fost o scenă emoţionantă pentru un 
om ca mine, care în mintea lui se simţea claustrat pe o porţiune 
de pământ, aşa cum sunt toţi scriitorii - devenisem într-adevăr 
ca un vapor de jucărie vârât într-o sticlă şi care nu mai 
navighează nicăieri - şi privirea mea cred că a semănat cu 
privirea indianului când a văzut primul vas al oamenilor albi 
atingând malurile Lumii Noi. 

Întunericul, tăcerea erau întrerupte acum de plescăitul inegal 
al vâslelor, apoi, după o veşnicie, de sunetul pe care îl făceau pe 
pietriş picioarele încălţate ca de oraş. O voce răguşită dădu un 
ordin, indică o direcţie. Apoi tăcere. Pe când aprindeam lampa, 
potrivind fitilul cum trebuie, pentru ca astfel să mă eliberez de 
vraja acestei încălcări a regulilor, faţa gravă şi întunecată a 
prietenului meu, ca apariţia unui soi de tap din infern, se 
materializă printre ramurile groase de mirt. Am răsuflat adânc şi 
ne-am zâmbit în lumina galbenă: Ah, buclele acelea negre, 
asiriene, şi barba lui de Pan! „Nu. Sunt chiar eu cu adevărat!” 
spuse Balthazar râzând, şi ne-am îmbrăţişat cu furie. Balthazar! 

Mediterana e o mare absurd de mică; întinderea şi măreţia 


istoriei sale ne fac s-o visăm mai mare decât este. Da, într- 
adevăr, Alexandria - atât cea reală, cât şi cea imaginară - se 
află doar la câteva sute de mile marine mai la sud. 

— Sunt în drum spre Smyrna, mi-a spus Balthazar, de unde 
voiam să-ţi trimit asta. 

A pus pe masa verde şi plină de cicatrici bocceaua care 
conţinea manuscrisul pe care i-l trimisesem - hârtii stigmatizate 
şi pictate acum cu adnotări masive: fraze, paragrafe şi semne 
de întrebare. Aşezându-se în faţa mea, cu aerul lui mefistofelic, 
mi-a spus pe un ton mai coborât, mai şovăitor: 

— M-am frământat multă vreme dacă să-ţi spun unele lucruri 
pe care le-am notat aici. Uneori mi se părea că e o nebunie şi o 
obrăznicie. La urma urmei, interesul dumitale faţă de noi era ca 
faţă de nişte persoane reale, sau faţă de „personaje”? N-am 
ştiut niciodată. Nu ştiu nici acum. Paginile astea ar putea să mă 
facă să-ţi pierd prietenia fără să adauge nimic la suma 
cunoştinţelor dumitale. Ai pictat oraşul trăsătură cu trăsătură pe 
o suprafaţă arcuită - ce-ai urmărit, poezia sau faptele? Dacă e 
vorba de fapte, atunci există lucruri pe care ai sau nu ai dreptul 
să le ştii? 

Tot nu-mi explicase uimitoarea lui apariţie, atât era de 
preocupat de înţelesul principal al vizitei. Mi-a explicat-o însă 
acum, observând aerul meu descumpănit în faţa norului de 
licurici din golful care era, de obicei, pustiu. Zâmbi. 

— Vaporul s-a oprit pentru câteva ore; are ceva la motor. E un 
vapor de-al lui Nessim. Căpitanul e Hasim Kohly, un prieten 
vechi: poate-ţi aminteşti de el? Nu. După descrierea dumitale 
mi-am dat seama în linii mari cam unde ţi-ar fi locuinţa; dar să 
fiu depus chiar la uşa dumitale, asta mi se pare extraordinar! 

Ce minunat era să-i aud din nou râsul. 

Dar abia ascultam, pentru că vorbele lui îmi creaseră o stare 
de agitaţie, o dorinţă de a studia ceea ce scrisese printre 
rânduri, de a revizui nu cartea (care nu avusese niciodată nici 
cea mai mică importanţă pentru mine, căci nici măcar nu va fi 
publicată), ci părerea mea despre oraş şi despre locuitorii lui. 
Căci Alexandria gândurilor mele devenise, în toată singurătatea 
mea, prețioasă ca o filosofie a introspecţiei, aproape o 
monomanie. Eram atât de emoţionat, încât nu ştiam ce o să-i 
spun. 

— Rămâi cu noi, Balthazar, i-am spus, rămâi puţin cu noi... 


— Plecăm peste două ore, mi-a răspuns şi, bătând uşor cu 
palma peste hârtiile din faţa lui, a adăugat şovăitor: Asta ar 
putea să-ţi dea vedenii şi febră. 

— Bun, i-am spus. Nici nu cer altceva. 

— Continuăm să fim cu toţii oameni reali, orice ai încerca 
dumneata să faci din noi - adică din cei dintre noi care mai 
suntem în viaţă. Melissa, Pursewarden nu pot răspunde, fiindcă 
au murit. Cel puţin aşa se crede. 

— Aşa se crede. Cele mai bune răspunsuri vin întotdeauna de 
dincolo de mormânt. 

Ne-am aşezat şi am început să vorbim despre trecut, 
bineînţeles cam ţepeni. Mâncase pe vapor şi nu aveam altceva 
ce să-i ofer decât un pahar de vin bun de pe insulă, pe care l-a 
sorbit încet, încet. Mai târziu mi-a cerut să vadă copilul Melissei 
şi l-am dus printre tufele de oleandri până într-un loc de unde ne 
puteam amândoi uita în camera mare, luminată de foc, în care 
fetiţa stătea frumoasă şi gravă, dormind cu degetul în gură. 
Ochii negri şi cruzi ai lui Balthazar se îmblânziră în timp ce o 
privea, respirând uşor. 

— Într-o zi, spuse el încet, Nessim o să vrea s-o vadă. Şi asta 
se va întâmpla foarte curând, să ştii! A început să vorbească 
despre ea, să fie curios. O dată cu apropierea bătrâneţii, va 
simţi nevoia sprijinului ei, ascultă ce-ţi spun. 

Şi cită în greacă: 

— La început, tinerii se caţără ca viţa-de-vie pe reazemul slab 
al celor mai vârstnici, care simt atingerea degetelor lor blânde şi 
iubitoare; apoi bătrânii coboară de-a lungul trupurilor frumoase 
ale tinerilor, care-i sprijină şi se cufundă în propria lor moarte. 

N-am spus nimic. Începuse să respire chiar camera - nu mai 
respirau trupurile noastre. 

— Ţi-a fost pustiu aici, spuse Balthazar. 

— Da, dar un pustiu minunat, atrăgător. 

— Te invidiez. Vorbesc serios. 

Apoi dădu cu ochii de portretul neterminat al Justinei, pe care 
mi-l dăduse Clea într-o altă viaţă. 

— Ah! Portretul, spuse el, portretul întrerupt de un sărut. Ce 
bine-mi face să-l văd din nou - ce bine! (Zâmbi.) E ca şi cum ai 
auzi o temă muzicală pe care o cunoşti şi-ţi place, care te 
conduce către o emoție pe care poţi veşnic s-o prinzi din nou, o 
emoție care nu dă greş. 


N-am spus nimic. N-am îndrăznit. 

Balthazar s-a întors către mine: 

— Şi Clea? M-a întrebat el în cele din urmă, cu vocea cuiva 
care pune întrebări unui ecou. 

l-am spus: 

— N-am mai primit nimic de la ea de vreo doi ani, poate chiar 
mai mult. Aici, timpul nu mai contează. Probabil că s-a măritat, a 
plecat în altă ţară, are copii şi a devenit o pictoriţă cu renume... 
e tot ce i se poate dori. 

S-a uitat cu un aer ciudat la mine şi a dat din cap. 

— Nu, a spus. 

Şi asta a fost tot. 

Trecuse de mult miezul nopţii când l-au chemat marinarii din 
crângul întunecat de măslini. l-am condus până pe plajă, trist 
să-l văd plecând atât de curând. La marginea apei aştepta o 
barcă cu un marinar la vâsle, care îi spuse ceva în arabă. Marea 
primăverii era îmbietor de caldă după o zi cu soare, şi văzându-l 
pe Balthazar că se urcă în barcă mi-a venit ideea să-l însoțesc 
înot până la vaporul care aştepta la mai puţin de două sute de 
metri de mal. Asta am şi făcut; am rămas plutind un timp, ca să- 
| văd cum se caţără pe marginea punţii şi cum se pregăteşte 
vaporul de plecare. 

— Vezi să nu te prindă elicea! Îmi strigă el. 

Întoarce-te până nu pornesc motoarele. 

— Mă duc. 

— Mai stai, aşteaptă înainte să pleci. 

Dispăru într-o cabină, ca să reapară şi să arunce ceva lângă 
mine în apă. Obiectul căzu cu un plescăit uşor. 

— Un trandafir din Alexandria, spuse, din oraşul care poate 
oferi celor ce se iubesc totul în afară de fericire. 

Chicoti: 

— Dă-l copilului! 

— La revedere, Balthazar! 

— Scrie-mi... dacă îndrăzneşti. 

Prins ca un păianjen în mijlocul plasei de lumini întretăiate şi 
întorcându-mă către bălțile galbene care mă despărţeau de 
malul întunecat, i-am făcut semn cu mâna şi el mi-a răspuns. 

Am luat trandafirul preţios între dinţi şi m-am întors 
asemenea căţeilor la hainele mele de pe plaja cu prundiş, 
vorbind în sinea mea. 


lar acolo, aşezate pe masă, la lumina galbenă a lămpii, 
zăceau marile adnotări de pe marginea volumului Justine - cum 
îi spusesem eu. Manuscrisul era haşurat şi tăiat, mâzgălit 
indescifrabil, presărat cu asteriscuri, întrebări şi răspunsuri 
scrise cu cerneală de diferite culori sau bătute la maşină. De 
atunci mi s-a părut că, într-un fel, e însăşi simbolul realităţii pe 
care o împărtăşisem - o tăbliță pe care fiecare dintre noi lăsase 
urmele sale individuale, strat după strat. 

Va trebui oare să învăţ acum să văd toate astea cu ochi noi, 
să mă obişnuiesc cu adevărurile pe care le adăugase Balthazar? 
Nu se poate descrie emoția cu care i-am citit adnotaţiile - uneori 
cu o sumedenie de detalii, alteori extrem de concis şi de tăios - 
ca de exemplu în lista pe care o intitulase: „Erori şi confuzii”, 
unde scrisese cu răceală: „Numărul 4. Eroarea de a-ţi închipui că 
Justine te-ar fi iubit. Dacă «iubea» pe cineva, îl iubea pe 
Pursewarden. Ce înseamnă asta? Era silită să te folosească 
drept nadă, ca să-l apere de gelozia lui Nessim, cu care se 
măritase. Pursewarden, la rândul lui, nici nu se sinchisea de ea - 
suprema logică a dragostei”. 

Vedeam în mintea mea oraşul înălțându-se iarăşi din oglinda 
plată a lacului verde şi din dalele de gresie spartă, care 
marchează marginile deşertului. Politica iubirii, uneltirile 
dorinţei, ale binelui şi răului, ale virtuţii şi capriciului, iubirii şi 
crimei, planau misterios în colţurile întunecate ale străzilor şi 
pieţelor, bordelurilor sau saloanelor Alexandriei - se mişcau ca 
un conclav de tipari în mocirla  conspiraţiilor și 
contraconspiraţiilor. Când am renunţat la movila fascinantă de 
hârtie cu comentariile ei asupra vieţii mele reale, (intime), era 
aproape ziuă şi m-am prăbuşit ca un beţiv pe pat, cu o 
groaznică durere de cap, cu sufletul plin de ecourile oraşului, 
singurul oraş unde toate rasele sau obiceiurile, de la o extremă 
la alta, se mai pot întâlni şi contopi, unde destinele lăuntrice se 
întretaie. Şi în timp ce adormeam, am auzit parcă vocea uscată 
a prietenului meu repetând: „Cât vrei să ştii... cât mai vrei să 
ştii?” „Trebuie să ştiu totul, pentru ca în cele din urmă să pot fi 
eliberat de oraş”, răspundeam în vis. 

„După ce rupi o floare, ramura saltă înapoi la locul ei. Asta 
însă nu se aplică şi afecţiunilor sufletului”, i-a spus odată Clea 
lui Balthazar. 

Şi astfel încet, în silă, m-am simţit atras de locul de unde 


plecasem, ca un om căruia la sfârşitul unei călătorii lungi i s-ar 
spune că umblase în somn. 

„Adevărul, îmi spusese odată Balthazar, suflându-şi nasul într- 
o şosetă veche de tenis, adevărul este ceea ce se contrazice cel 
mai tare, în timp.” 

lar Pursewarden, cu altă ocazie, rostise un lucru tot atât de 
memorabil: „Ce sărăcită ar fi imaginaţia omului dacă lucrurile ar 
fi întotdeauna ceea ce par”. 

Cum o să mă eliberez vreodată de acest oraş, un oraş-târfă, 
cel mai depravat dintre toate oraşele - valuri, deşert, minarete, 
nisip, valuri? 

Nu. Trebuie să înşir totul cu răceală, negru pe alb, până când 
trece timpul care să consemneze amintirea şi impulsurile sale. 
Ştiu că cheia pe care încerc s-o întorc se află în mine. 


„LE CENACLE”, aşa ne numea Capodistria în zilele acelea, 
când ne strângeam dimineaţa devreme, la ras, în salonul 
ptolemaic al lui Mnemjian, cu oglinzi şi palmieri şi cu perdele din 
mărgele şi simulacru de apă limpede şi caldă, şi cearşafuri albe: 
ca îmbălsămarea unui mort. Cocoşatul cu ochi liliachii oficia el 
însuşi, căci eram cu toţii clienţi preţuiţi (faraoni morţi, supuşi 
unor băi de carbonat de sodiu cristalizat, maţe şi creiere care 
trebuiau renovate, smulse, înlocuite). El, bărbierul, era adesea 
neras, pentru că venise alergând de la spital după ce răsese un 
mort. Ne întâlneam aici, o clipă, pe scaunele capitonate, în 
oglindă, înainte de a ne despărţi şi a ne vedea fiecare de treabă; 
Da Capo, să se întâlnească cu agenţii lui de schimb, Pombal să- 
şi târască paşii până la consulatul francez (cu gura plină de molii 
prefăcute în scrum, mahmur după beţie, cu senzaţia de a se fi 
plimbat toată noaptea călcând pe albul ochilor), eu să predau 
lecţii, Scobie la comisariatul de poliţie şi aşa mai departe. 

Am undeva un instantaneu îngălbenit în care se poate vedea 
acest ritual matinal, făcut de bietul John Keats, corespondentul 
de la Global Agency. Privită acum, fotografia îţi dă un sentiment 
ciudat. Pare să miroasă a giulgiu. E portretul expresiv al unei 
dimineţi de primăvară în Alexandria: parcă auzi scrâşnetul surd 
al pisălogului care zdrobeşte cafeaua şi strigătele unite ale 
porumbeilor graşi. Îmi recunosc prietenii prin sunetele pe care le 
scot: „Quaci” şi „Puah”, sunetele caracteristice pe care le scotea 
Capodistria când auzea câte o remarcă politică, urmate de 
hohotele lui seci şi zgomotoase - ca râgâitul unui stomac de 
metal; tuşea tabagică a lui Scobie: „Teuci, teuci”. Tiens-ul blând 
al lui Pombal, sunetul unui trianglu lovit cu o baghetă. „Tiens!” 

Şi într-un colţ eu, în haina mea de ploaie jerpelită - imaginea 
perfectă a belferului. În celălalt colţ stă bietul Toto de Brunei, 
mititelul. Fotografia lui Keats l-a prins pe când ducea un deget 
cu inel către tâmplă - tâmpla fatală. 

Toto! E un original, un numero, cu trăsăturile lui de vrăjitoare 
ofilită, ochii căprui de puşti, un moţ de păr pe frunte, un zâmbet 
ciudat, Art Nouveau. Era răsfăţatul babelor din lumea bună, prea 
mândre să-şi plătească un gigolo. „Toto, mon chou, c'est toi”? 


Toto, drăguţule, tu eşti? (fr.) 


(Doamna Umbada), „Comme il est charmant ce Toto!”? (Athena 
Trasha). Trăieşte de pe urma acestor fărâmituri de aprobare, 
favorit al femeilor bătrâne, cu gropiţe care se cufundă zi de zi 
mai adânc în pielea boţită a unor obraji fără vârstă şi, probabil, 
foarte fericit. Da. 

„Toto, comment vas-tu?” „Si heureux de vous voir, Madame 
Martinengo!” 

Era ceea ce Pombal numea cu dispreţ „un domn care coboară 
a doua pantă”. Zâmbetul lui îţi săpa groapa, blândeţea lui te 
anestezia. Cu toate că averea îi era mică şi excesele 
neînsemnate, făcea totuşi parte din societatea cea mai bună. 
Cred că n-aveai ce face cu el; era femeie; totuşi, dacă s-ar fi 
născut femeie, şi-ar fi plâns de mult declinul. Lipsindu-i 
farmecul, perversitatea îi dădea un fel de importanţă ilicită., 
flomme serviable, homme gracieux (contele  Banubula, 
generalul Cervoni - ce poţi dori mai mult?). 

Cu toate că n-avea umor, descoperise într-o zi că poate face 
lumea să râdă în hohote. Vorbea la fel de bine engleza şi 
franceza, dar de câte ori nu găsea câte un cuvânt, îl înlocuia cu 
unul căruia nu-i cunoştea înţelesul, iar substituirea grotescă era 
de multe ori încântătoare. Cu timpul, asta devenise la el 
afectarea cea mai obişnuită. Folosind-o, aproape că ajungea la 
poezie - ca atunci când spunea: „Din maşina mea de scris au 
ieşit nişte muşte” sau: „Maşina suferă azi o trepanaţie”, sau: 
„Am alergat atât de repede, că am căpătat mătreaţă”. Ştia să 
facă asta în trei limbi - o justificare pentru faptul că le învățase. 
Vorbea o „Toto-limbă” proprie. 

Tot cu noi, în dimineaţa aceea, nevăzut în spatele lentilei, se 
afla Keats - genul de Băiat Bun al omenirii, lipsit de orice urmă 
de intenţii rele. Mirosea uşor a transpiraţie. C'est le metier qui 
exige. Dorise cândva să fie scriitor, dar o cotise greşit şi acum 
profesiunea lui atâta îl învățase; să considere doar aspectul 
exterior al vieţii (acţiuni şi afirmaţii despre acţiuni), încât 
căpătase nevroza tipică ziariştilor (de fapt, aceştia beau ca s-o 
potolească), şi anume: că s-a întâmplat ceva, sau că e pe 
punctul să se întâmple ceva pe strada alăturată, dar că el nu va 


3 Ce fermecător e acest Toto! (fr.) 

1 Toto, ce mai faci ? Sunt fericit să vă văd, d-nă Martinengo ! (fr.) 
5 Om îndatoritor, om amabil (fr.). 

€ O cere meseria (fr.). 


afla decât când va fi prea târziu şi să mai poată „transmite”. 
Această teamă obsedantă de a nu pierde o fărâmă de realitate 
despre care ştia dinainte că va fi lipsită de importanţă sau chiar 
de sens, îl făcuse pe prietenul nostru să capete ticul acela 
convenţional pe care-l vezi la copiii care vor să se ducă la 
toaletă - se freacă pe scaun, îşi încrucişează şi-şi desfac 
picioarele. După ce stăteai câteva clipe de vorbă cu el, se ridica 
nervos, şi spunea: „Mi-am adus aminte de ceva... mă întorc într- 
o clipă!” În stradă, răsufla uşurat. Nu mergea niciodată prea 
departe; se plimba, pur şi simplu, până la colţ, ca să-şi 
potolească neliniştea. Dar găsea, bineînţeles, totul normal. Se 
întreba dacă să-i telefoneze lui Mahmoud Paşa în legătură cu 
evaluările apărării sau dacă să aştepte până a doua zi... Avea 
buzunarul plin cu arahide pe care le ronţăia şi apoi le scuipa, 
simțindu-se îngrijorat, iritat, fără să ştie de ce. După o plimbare, 
se întorcea în goană la cafenea sau la bărbier zâmbind timid, cu 
aerul că-şi cere scuze: un „om de agenţie”, specimenul nostru 
modern cel mai perfect integrat. Nu era nimic în neregulă la 
John, în afară de nivelul la care se hotărâse să-şi trăiască viaţa, 
dar acelaşi lucru s-ar fi putut spune şi despre renumitul său 
omonim’, nu-i aşa? 

Fotografia asta decolorată i-o datoram lui. (Mult mai târziu 
avea să fie ucis în deşert, în deplinătatea imbecilităţii lui.) Ce 
manie, să vrei să perpetuezi, să înregistrezi, să fotografiezi 
totul! Îmi închipui că asta se datorează sentimentului că nu te 
bucuri de nimic din plin şi mai mult chiar, că fiecare răsuflare a 
ta ofileşte lucrurile ce-i ies în cale.;, Arhiva” lui era uriaşă, 
umflată de meniuri cu autografe, banderole scoase de pe ţigări 
cu foi comemorative, timbre, ilustrate... Toate astea s-au 
dovedit mai târziu a fi folositoare, căci, într-un fel, păstrase 
câteva obiter dicta? ale lui Pursewarden. 

Mai departe, spre dreapta, stă simpaticul, burtosul Pombal, cu 
câte o valiză diplomatică sub fiecare ochi. Uite, ăsta e într- 
adevăr un om asupra căruia merită să risipeşti puţină afecţiune. 
Singura lui preocupare e să nu-şi piardă slujba sau să devină 
impuissant: motivul naţional de îngrijorare al oricărui franţuz de 
la Jean-Jacques încoace. Ne certăm foarte des, cu toate că sunt 


7 Aluzie la celebrul poet englez John Keats (1795-1821). 
3 Remarce întâmplătoare (/at.). 
? impotent (fr.). 


certuri amicale, fiindcă împărţim micul lui apartament, care e 
veşnic plin de fleacuri neînsemnate, pe care nu le ia în seamă, şi 
fleacuri ceva mai însemnate: Les femmes!. Dar e un prieten 
bun, un om sensibil şi iubeşte într-adevăr femeile. Când am 
insomnie şi sunt bolnav:, „Dis donc, tu vas bien?" (aproximativ 
la modul bon copain?) - „Ecoute - tu veux une aspirine?” sau 
„Ou bien, j'ai une jaune amie dans ma chambre si tu veuxt:...” 
(nu e o greşeală de tipar: Pombal numea toate damele „jaunes 
femmes"). „Hein? Elle n'est pas mal - et c'est tout payé, mon 
cher, mais ce matin, moi je me sens un tout petit peu anti- 
féministe! J'en ai marre, hein!"5 - În asemenea momente îl 
apuca un fel de saturație. „Je deviens de plus en plus 
antropophage”$, spunea rotindu-şi ochiul caraghios. În plus, îl 
îngrijora slujba lui: avea o reputaţie destul de proastă, oamenii 
începuseră să vorbească, mai ales după ceea ce el numea 
„l'affaire Sveva’, iar în ajun, consulul general dăduse peste el 
pe când îşi lustruia pantofii cu perdelele Cancelariei... „Monsieur 
Pombal! Je suis obligé de vous faire quelques observations sur 
votre comportement officiel! Ouf!"1* Un reproş clasa întâi... 

Asta explică de ce în fotografie Pombal stă pleoştit, dezbătând 
toate astea în minte cu o expresie deprimată. In ultima vreme, 
relaţiile dintre noi se cam răciseră din pricina Melissei. Era furios 
că mă îndrăgostisem de ea, că era doar o dansatoare de bar şi 
ca atare nedemnă de orice atenţie serioasă. Mai era şi o 
chestiune de snobism, căci ea locuia, de fapt, acum în 
apartamentul nostru, ceea ce lui i se părea înjositor sau poate 
chiar, din punct de vedere diplomatic, nesăbuit. 

„Dragostea - spunea Toto - e o fosilă schimbătoare, cinstit 
vorbind, e o epigramă potrivită.” Să te îndrăgosteşti de nevasta 


10 Femeile (fr.). 

11 Spune-mi, te simţi bine? (fr.) 

2 Bun amic (fr.). 

13 Ascultă - vrei o aspirină... Sau dacă nu, am o prietenă galbenă în 
camera mea, dacă doreşti (fr.). 

14 Femei galbene (fr.). 

15 Ce zici ? N-arată rău, şi totul e plătit, dragă, numai că în dimineaţa 
asta eu sunt cam antifeminist. Sunt sătul! (/r.) 

16 Devin din ce în ce mai antropofag (fr.). 

17 Povestea Sveva (fr.). 

18 Domnule Pombal, mă văd obligat să vă fac câteva observaţii asupra 
comportamentului dumneavoastră oficial! (/r.) 


unui bancher, asta ar fi scuzabil, deşi ridicol... Sau poate că nu? 
La Alexandria, singurul lucru admirat din toată inima sunt 
legăturile amoroase per se"; dar să te îndrăgosteşti înseamnă 
să devii ridicol în ochii societăţii. (În sufletul lui, Pombal e un 
provincial.) Mă gândesc la liniştea şi demnitatea nesfârşită pe 
care le avea Melissa în moarte; trupul ei zvelt, bandajat, 
înfăşurat ca după un accident distrugător care nu se mai putea 
îndrepta. 

Şi Justine? Ziua în care s-a făcut fotografia fusese aceea în 
care, după cum spusese Balthazar, portretul pe care i-l făcea 
Clea fusese întrerupt de un sărut. Cum am să reuşesc oare să 
explic toate astea clar, atunci când nici măcar nu reuşesc să mi 
le reprezint prea bine. Trebuie, după câte s-ar părea, să încerc 
să-mi închipui o nouă Justine, un nou Pursewarden, o nouă 
Clea... adică, trebuie să încerc să înlătur membrana opacă ce s- 
a aşezat între mine şi realitatea acţiunilor lor, şi care îmi închipui 
că e compusă din propriile mele limite de pătrundere şi 
temperament. Invidia mea faţă de Pursewarden, pasiunea mea 
faţă de Justine, mila mea faţă de Melissa. Oglinzi deformante - 
toate... N-am altă cale decât faptele. Trebuie să înregistrez tot 
ce ştiu în plus şi să încerc, dacă e nevoie, să găsesc acestor 
lucruri înţeles sau rost printr-un act al imaginaţiei. Or, pot 
faptele fi lăsate de capul lor? Poţi spune „el s-a îndrăgostit” sau 
„ea s-a îndrăgostit” fără să încerci să ghiceşti înţelesul 
cuvintelor, să aşezi totul într-un context de lucruri plauzibile? 

„Putoarea, spusese Pombal odată despre Justine. Elle a lair 
d'être bien chembree.? lar despre Melissa: „Une pauvre petite 
poule quelconque...*! Poate că avea dreptate, şi totuşi 
adevăratul înţeles al vorbelor se află într-altă parte... Aici, sper, 
pe aceste hârtii măzgălite pe care le-am ţesut, ca un păianjen, 
din viaţa mea lăuntrică. 

Şi Scobie? El măcar e uşor de înţeles, ca un grafic, simplu ca 
un imn naţional. În dimineaţa aceea era deosebit de bucuros 
pentru că realizase de curând apoteoza. După paisprezece ani 
ca Bimbashi în poliţa egipteană, când atinsese ceea ce numea el 
„amurgul vieţii”, fusese numit... abia îndrăznesc să scriu 
cuvintele, pentru că văd înfiorarea lui în faţa tainei dezvăluite, 


19 În sine (it.). 
2 Are aerul de a fi ţinută în puf şi pene (fr.). 
21 O sărmană micuță târfă, oarecare... (fr.). 


văd ochiul lui de sticlă rotindu-se cu un aer sinistru în orbită... 
fusese numit în Serviciul Secret. Acum, slavă Domnului, nu mai 
e în viaţă, să citească cuvintele şi să tremure. Da, marinarul 
bătrân, piratul misterios din Tatwig Street, chiar el. Ce loc gol a 
lăsat în oraş! (Sensul pe care îl dădea el cuvântului „straniu”!) 
Am povestit în altă parte cum, răspunzând unei convocări 
urgente şi misterioase, m-am trezit într-o încăpere admirabil 
proporţionată, cu prietenul meu, piratul de odinioară, uitându-se 
la mine din spatele unui birou şi şuierând printr-o dantură care 
nu prea i se potrivea. Cred că noua lui însărcinare era o enigmă 
tot atât de mare pentru el ca şi pentru mine, singurul lui 
confident. E adevărat, fireşte, că trăia de mult în Egipt şi ştia 
bine araba; dar cariera lui fusese relativ obscură. Ce putea să 
spere o agenţie de spionaj să obţină de la el? Mai mult încă, ce 
spera el să obţină de la mine? Mai explicasem o dată cu de- 
amănuntul că cercul restrâns care se întâlnea în fiecare lună să-l 
audă pe Balthazar expunând principiile Cabalei nu avea nicio 
legătură cu spionajul; era pur şi simplu vorba de un grup de 
oameni care studiau ermetismul şi care se simțeau atraşi de 
tema conferinţelor. Alexandria e un oraş al sectelor şi cea mai 
superficială anchetă i-ar fi dezvăluit existenţa altor grupuri 
înrudite cu cel care se ocupa cu filosofia ermetică despre care 
conferenţia Balthazar: adepţii lui Steiner, ai lui Ouspenski, 
savanții creştini, adventiştii. 

Ce anume îndreptase interesul mai ales asupra lui Nessim, a 
lui Justine, a lui Balthazar, a lui Capodistria etc.? Nu puteam să- 
mi explic şi nu putea să-mi explice nici el! 

„Coc ei ceva, repeta el, fără prea multă convingere. Aşa 
spune Cairo.” Părea că nici măcar nu ştie cine îi sunt stăpânii! 
După câte am înţeles eu, activitatea lui îi era trasată anonim 
printr-un telefon de campanie. Dar orice-ar fi fost acest „Cairo”, 
îl plătea bine. Şi dacă avea bani să arunce în dreapta şi în 
stânga, pe anchete absurde, cine eram eu să-l împiedic să mi-i 
arunce mie? Mi-am închipuit că primele câteva rapoarte în 
legătură cu cabala lui Balthazar vor reuşi să potolească interesul 
faţă de ea. Dar nu. Cereau tot mai multe şi mai multe. 

Şi chiar în dimineaţa cu fotografia, bătrânul marinar îşi 
sărbătorea noua funcţie şi, implicit, mărirea de salariu, 
tunzându-se în cartierul select al oraşului, la cea mai scumpă 
frizerie - a lui Mnemjian. 


Şi să nu uit că această fotografie mai consemnează şi o 
„întâlnire secretă” - nu e deci de mirare că Scobie pare 
înnebunit. Căci e înconjurat chiar de spionii cărora trebuie să le 
cerceteze activitatea, ca să nu mai vorbim de un diplomat 
francez despre care circulau zvonuri serioase că ar fi şeful 
Biroului Doi francez. 

În mod normal, Scobie ar fi găsit stabilimentul ăsta prea 
scump pentru a-l sprijini, trăind cum trăia dintr-o pensie extrem 
de mică, de la marină, şi din salariul insuficient pe care-l căpăta 
de la poliţie. Acum însă era un om mare. 

În timp ce cocoşatul, cu tactul unui diplomat, executa o 
tunsoare în „toată regula” absolut în vânt - căci cupola lucioasă 
a lui Scobie era foarte vag încadrată de un fel de puf ca cel pe 
care-l vezi pe fundul puilor de rață, şi în ultimii ani îşi sacrificase 
barba lui torpilă, rară ca plantele de iarnă - Scobie nu îndrăznea 
nici măcar să-mi facă semn cu ochiul în oglindă. 

— Trebuie să recunosc, pare el pe punctul să spună gutural 
(în prezenţa atâtor oameni bănuitori, noi, „spionii”, trebuie să 
vorbim „normal”), trebuie să recunosc, amice, că aici ţi se aplică 
un tratament de mare clasă. Mnemjian îşi cunoaşte meseria, nu 
glumă. 

Îşi limpezi vocea: 

— Cunoaşte tot dichisul. (Vocea lui devenea emfatică în 
prezenţa termenilor tehnici.) Totul e o chestiune de talent, am 
avut un prieten bun care mi-a spus asta - un bărbier din Bond 
Street. 

Trebuie neapărat să ai talent. 

Mnemjian îi mulţumi cu vocea lui ascuţită de ventriloc. 

— Nu, nu, aşa e, întări bătrânul cu generozitate. Cunosc toate 
metodele. 

Acum putea în sfârşit să-mi facă semn cu ochiul. l-am făcut şi 
eu. Apoi ne-am uitat amândoi într-altă parte. 

Eliberat, se ridică, în timp ce-i trosneau oasele, iar maxilarul 
lui de pirat luă o expresie veselă şi înfloritoare. Işi examină 
imaginea în oglindă cu un aer mulţumit. 

— Da, spuse, dând sec din cap, cu un aer de autoritate. 
Merge. 

— Domnu’ nu vrea un masaj electric pentru scalp? 

Scobie dădu din cap, autoritar, aşezându-şi fesul roşu ca un 
ghiveci cu flori pe creştet. 


— Îmi face pielea de găină, spuse, apoi, cu un zâmbet forţat, 
adăugă: am să hrănesc ce-a mai rămas cu arak. 

Mnemjian salută această manifestare de umor cu un mic gest. 
Eram liberi. 

De fapt nu era deloc vesel. Pe când coboram încet împreună 
pe Paşa Şerif către Marea Cornişă, căzu cu totul pradă 
deprimării: îşi lovea supărat genunchiul cu plesnitoarea de 
muşte din păr de cal, pufăind furios dintr-o pipă din lemn de 
măceş, cârpită de foarte multe ori. Căzuse pe gânduri. Dar, 
enervându-se subit, nu spuse decât: 

— Nu pot să-l sufăr pe tipul ăla, Toto. Prea se vede că-i fetiţă. 
Pe vremea mea am fi... 

Mormăi un timp în barbă, apoi se cufundă în tăcere. 

— Ce e, Scobie? L-am întrebat. 

— Sunt necăjit, recunoscu el, foarte necăjit. 

Când era în centru, mersul şi ţinuta lui în general aveau o 
împăunare artificială - sugera omul alb în general, meditând 
asupra problemelor specifice oamenilor albi. Povara, cum i se 
spune. Dacă te luai după Scobie, povara asta atârna greu. Cel 
mai mic gest al lui părea exagerat de artificial, când se plesnea 
peste genunchi, când îşi sugea buza sau cădea pe gânduri, în 
faţa vitrinelor. Se uita la oamenii din jurul lui de parcă ar fi fost 
pe picioroange. Gesturile astea îmi aminteau vag de eroii 
romanelor englezeşti, de acasă, care stau în faţa unui cămin stil 
Tudor plesnindu-şi impresionant cizmele de călărie cu o vână de 
bou. 

Dar când am ajuns la marginea cartierului arab, aproape că 
se scuturase de toate aceste manierisme. Se destinse, îşi 
împinse fesul de pe frunte ca să-şi şteargă năduşeala, se uită în 
jur cu afecțiunea pe care ţi-o dau locurile pe care le cunoşti de 
mult. Era de aici, îl adoptaseră, se simţea ca la el acasă. Se 
apleca să bea, cu un aer de sfidare, de la ţeava de plumb care 
ieşea dintr-un perete de lângă moscheea Gohhari (un izvor 
public de apă potabilă), cu toate că Omul Alb din el trebuie să-şi 
fi dat seama că nu era deloc prudent să bei din apa aceea. 
Culegea în trecere o tulpină de trestie de zahăr sau o păstaie 
dulce de salcâm de la o tarabă şi începea s-o mestece în plină 
stradă. Aici, îl salutau peste tot strigătele străzii, iar el 
răspundea fericit. 

— X alla, effendi, Skob. 


— Naharak Said, ya Skob. 

— Allah Slimak. 

Ofta şi spunea: 

— Dragii de ei. 

Şi: 

— N-ai idee cât iubesc eu locul ăsta, sărind brusc într-o parte, 
ca să se ferească de o cămilă cu ochi limpezi ce înainta iute pe 
strada îngustă, amenințând să ne zdrobească cu samarele ei 
umflate cu bercim - trifoiul sălbatic care se foloseşte ca nutreţ. 

— Mărească-ţi-se bunătatea! 

— Facă-se voia matale, măicuţă. 

— Fie-ţi ziua binecuvântată. 

— Răsplăteşte-mă, o, şeicule. 

Scobie umbla pe aici cu siguranţa omului care se plimbă pe 
proprietatea lui, încet, majestos, ca un arab. 

In acea zi, am stat puţin împreună la umbra vechii moschei, 
ascultând foşnetul frunzelor de palmier când se atingeau şi 
sirena pacheboturilor care plecau pe mare, în rada invizibilă de 
la picioarele noastre. 

— Am văzut adineauri nişte instrucţiuni, îmi spuse Scobie în 
cele din urmă încet, cu o voce tristă şi chinuită. Erau în legătură 
cu ceea ce numesc ei peddyrast. Şi m-au cam impresionat, 
prietene. Nu mi-e ruşine să recunosc, nu cunoşteam cuvântul. A 
trebuit să-l caut în dicţionar. Instrucţiunile spun că trebuie să-i 
excludem cu orice preţ. Sunt periculoşi pentru siguranţa reţelei. 

Am început să râd şi o clipă bătrânul dădu semne că ar fi vrut 
să-mi răspundă cu un chicotit timid, dar descurajarea lui era mai 
puternică decât îndemnul şi râsul rămase îngropat, o mică 
scobitură în obrajii roşii ca cireaşa. Pufăi furios din pipă. 

— Peddyrast, repetă cu dispreţ şi bâjbâi să-şi găsească cutia 
cu chibrituri. 

— Nu cred că cei de la Cartierul General înţeleg, spuse el cu 
tristeţe. Uite, egiptenilor puţin le pasă dacă un om are anumite 
înclinații. 

— Bineînţeles când e un om de onoare, ca mine. (Era convins 
de ce spune.) Dar acum, dacă trebuie să lucrez pentru... Ştii 
dumneata ce... ar trebui să le spun... Ce părere ai? 

— Scobie, nu fi prost. 

— Uite, nu ştiu, spuse el cu tristeţe, vreau să fiu cinstit cu ei. 
Nu că aş face vreun rău. Dar probabil că nu trebuie să ai 


înclinații, aşa cum nu trebuie să ai negi sau nasul mare. Dar ce 
să fac? 

— Probabil că, la vârsta dumitale, mai nimic! 

— Cel puţin de la brâu în jos, spuse piratul cu o licărire din 
vechea lui formă. E josnic, crud. Demn de orice delator de la 
poliţie. 

Se uită la mine din dosul pipei cu un aer poznaş şi deodată se 
lumină. Şi începu să rostească unul dintre monologurile acelea 
captivante şi incoerente - un alt capitol din saga pe care o 
născocise în jurul celui mai vechi prieten al lui, care acum 
devenise un mit, Toby Mannering: 

— Toby a ajuns o dată la doctor din pricina exceselor - mi se 
pare că ţi-am spus. Nu? Ei, asta e. Ingrijire medicală. (Era clar că 
cita, şi încă cu satisfacţie.) Mamă, ce-şi mai făcea de cap când 
era tânăr! Intindea coarda până depăşea limita. Până la urmă s- 
a trezit în faţa doctorului. (Vocea i se înălţase aproape cu o 
octavă.) Intr-o zi, Marina Comercială s-a ridicat toată, ca un 
singur om. L-au închis pe şase luni într-un azil. l-au spus: „Va 
trebui să te supunem la tracţiune” - nu ştiu ce naiba o mai fi şi 
aia. Urla de-l auzeai în tot Tewkesbury, aşa susţine Toby. Ei îţi 
spun că te vindecă, dar nici vorbă. In orice caz, pe el nu l-au 
vindecat. După un timp l-au trimis înapoi. N-au putut să facă 
nimic cu el. Suferea de o insolenţă imbecilă, aşa i-au spus. 
Bietul Toby. 

Adormise brusc, fără niciun efort, sprijinit cu spatele de zidul 
moscheii. („Un somn rapid, obişnuia să afirme el, dar totdeauna 
trezit de al nouălea val.” Cât încă, mă întrebam?) După o clipă, 
al nouălea val îl readuse, prin talazurile viselor lui, pe plajă. 
Tresări şi se redresă. 

— Ce spuneam? Da, despre Toby. Tatăl lui era membru în 
parlament. Avea o poziţie foarte înaltă. Era fiu de oameni 
bogaţi. Toby a încercat întâi să se facă preot. Zicea că are 
vocaţie. Eu unul cred că îl atrăgea doar costumul - tare îi plăcea 
să joace teatru de amatori. Pe urmă şi-a pierdut credinţa, a 
făcut un pas greşit şi i s-a întâmplat o tragedie. L-au înhăţat. A 
declarat că l-a împins Diavolul. „Vezi să nu te mai împingă, i-a 
spus judecătorul, în orice caz, nu te mai îmbăta în public!” Au 
vrut să-l bage la zdup - au zis că are o boală rară - „Cornul 
Abundenţei”, aşa mi se pare că i-au spus. Din fericire, taică-său 
s-a dus la primul-ministru şi s-a muşamalizat toată afacerea. 


Noroc că pe vremea aceea tot guvernul avea „înclinaţii”. Era 
foarte straniu. Primul-ministru, şi chiar şi arhiepiscopul de 
Canterbury. Toţi s-au arătat înţelegători cu bietul Toby. A avut 
noroc. După asta i-au dat un brevet de căpitan şi l-au trimis pe 
mare. 

Scobie adormi din nou, ca să se trezească iarăşi după câteva 
clipe cu o horcăială. 

— Bătrânul Toby, continuă el fără nicio pauză, cu toate că 
acum îşi făcea cruce cu un aer evlavios şi înghiţea în sec, el e 
cel care m-a împins spre credinţă. Intr-o noapte, când eram 
împreună de gardă pe Meredith (grozav vas!), mi-a spus: 
„Scurvy, e ceva care ar trebui să ştii. Ai auzit vreodată de 
Fecioara Maria?” Auzisem, bineînţeles, vag. Dar nu ştiam, ca să 
spun aşa, ce îndatoriri avea... 

Adormi încă o dată, şi de data asta scoase printre buze un 
sforăit slab, croncănitor. l-am luat cu grijă pipa dintre degete şi 
mi-am aprins o ţigară. Această cufundare şi ieşire dintr-un 
simulacru de moarte erau, într-un fel, emoţionante. Micile vizite 
făcute unei eternităţi în care va locui în curând, alături de 
prietenoasele apariţii ale lui Toby şi Budgie, şi de o Fecioară 
Maria care va avea îndatoriri precise... Să fii obsedat de 
asemenea probleme la o vârstă la care, după câte puteam eu să 
judec, nu mai existau multe, în afară de lăudăroşenia verbală, 
care să-l facă să devină o pacoste. (Greşeam - Scobie era de 
neîmblânzit.) După un timp se trezi din nou din somnul ăsta mai 
adânc; se scutură şi se îndreptă, frecându-se la ochi. Ne-am dus 
împreună în mahalaua sordidă a oraşului, unde se găseau cele 
două camere dezordonate în care locuia, pe Tatwig Street. 

— Şi totuşi, spuse el din nou, continuându-şi perfect şirul 
gândurilor, dumitale îţi convine să mă îndemni să nu le spun. 
Dar mă întreb... (Aici se opri în uşa unei prăvălii, să adulmece 
mirosul de pâine arabă coaptă. Apoi exclamă: „Miroase ca poala 
mamei!” Pasul vioi ţinea isonul deliberărilor.) Să ştii că egiptenii 
sunt minunati, prietene. Sunt simpatici. Mă cunosc bine. Din 
anumite puncte de vedere ar putea să pară ticăloşi, dar ticăloşi 
în stare de beatitudine, asta am susţinut întotdeauna. Ţin seamă 
unii de alţii. Chiar Nimrod Paşa, el însuşi, mi-a spus deunăzi: 
„Peddyrastia e una - haşişul e cu totul alta”. El e serios, înţelegi. 
Dar eu nu fumez niciodată haşiş când sunt de serviciu, asta ar fi 
rău. Bineînţeles că, din alt punct de vedere, englezii n-ar putea 


face nimic împotriva unui om care are titlu de ofiţer al imperiului 
britanic, ca mine. Dar dacă egiptenii şi-ar închipui măcar o dată 
că englezii pot fi... în sfârşit, critici la adresa mea, s-ar putea să 
pierd ambele slujbe şi ambele salarii. Asta e ce mă frământă. 

Am urcat scara pătată de muşte, mâncată de şobolani. 

— Miroase puţin, încuviinţă el, dar te obişnuieşti. E de la 
şoareci. Nu, nu mă mut. Trăiesc în cartierul ăsta de ani de zile - 
ani şi ani de zile. Mă cunoaşte toată lumea şi mă simpatizează. 
Şi, în plus, bătrânul Abdul stă după colţ. 

Chicoti şi se opri să-şi tragă răsuflarea la primul etaj, 
scoţându-şi fesul - ghiveciul de flori - ca să-şi şteargă mai bine 
fruntea. Apoi se aplecă, încovoindu-se, aşa cum făcea 
întotdeauna când gândea serios, de parcă l-ar fi copleşit însăşi 
greutatea gândului. Oftă. 

— Problema, spuse apoi încet, cu aerul omului care doreşte cu 
tot dinadinsul să fie explicit, să formuleze o idee cât se poate de 
clar, problema e că nu înţelegi anumite lucruri decât când nu 
mai eşti boboc cu sânge fierbinte. (Oftă din nou.) Mă refer la 
lipsa de tandreţe, prietene. Totul depinde, într-un fel, de 
abilitate; ajungi să te simţi singur. Abdul, în schimb, e un prieten 
adevărat. (Chicoti şi se înveseli din nou.) Eu îi spun Emirul 
Privighetoare. l-am înjghebat o afacere din pură prietenie. l-am 
cumpărat totul: prăvălia, nevestica. Nu l-am atins niciodată nici 
măcar cu un deget; nici n-aş fi putut... Acum îmi pare bine 
pentru că, deşi mă descurc, tot mai am un prieten adevărat. 
Trec să-l văd în fiecare zi. E ciudat, ce fericit mă simt la ei. Mă 
bucur cu adevărat de fericirea lor. Pentru mine sunt ca şi copiii 
mei, bieţii şobolani pieritori. Şi nu suport să-i aud certându-se. 
Mă îngrijorează din pricina copiilor. Mi se pare că Abdul e gelos 
pe ea şi nu fără motiv, să ştii! Mie mi se pare cam fâşneaţă. Dar, 
pe de altă parte, căldura asta tare te mai împinge la dragoste! 
Cu o linguriţă ajungi departe, după cum spuneam noi despre 
rom, în Marina Comercială. Zaci, şi îl visezi de parc-ar fi 
îngheţată, amorul, nu romul! Şi pe urmă, pe fetele astea 
musulmane le circumcid! E crud, groaznic de crud. Ceea ce le 
face să fie şi mai aprinse! Am încercat s-o conving să înveţe să 
tricoteze sau să brodeze, dar e aşa tâmpită că nu înţelege 
nimic. Au făcut şi glume pe chestia asta. Dar să nu crezi că mi-a 
păsat. Am încercat doar să-i ajut. M-a costat două sute de lire 
să-i fac o situaţie lui Abdul - toate economiile mele. Dar acum se 


descurcă bine, da, foarte bine! 

Monologul avusese drept efect să-i lase un răgaz ca să-şi 
strângă forţele pentru asaltul final. Am urcat ultimele zece 
trepte cu pas domol şi Scobie a descuiat uşa apartamentului. La 
început nu avusese mijloacele să închirieze decât o singură 
cameră, dar cu noul lui salariu, închiriase tot etajul acela 
sărăcăcios. 

Cea mai spațioasă era vechea cameră arabă; servea în 
acelaşi timp drept dormitor şi cameră de primire. Avea ca 
mobilă un pat rulant, care părea foarte incomod, şi o consolă 
demodată, pentru prăjituri. Pe policioara şubredă a căminului se 
aflau câteva beţişoare chinezeşti, un calendar al poliţiei şi 
portretul, deocamdată neterminat, pe care Clea i-l făcea 
piratului. Scobie aprinse singurul bec electric, prăfuit - o 
inovaţie recentă, de care era foarte mândru („Parafina îţi intră în 
mâncare”) - şi se uită înjur cu adevărată plăcere. Apoi se 
îndreptă, în vârful picioarelor, către ungherul cel mai depărtat al 
camerei. La început, în întuneric, nu văzusem celălalt locatar al 
camerei: un papagal de pe Amazon, verde strălucitor, care 
stătea într-o colivie de alamă. La ora aceea, colivia era 
înfăşurată într-o pânză neagră, pe care bătrânul o scoase cu un 
aer uşor defensiv. 

— Ţi-am vorbit despre Toby, continuă el, fiindcă săptămâna 
trecută a trecut prin Alex cu cursa de Yokohama. Pasărea asta o 
am de la el, a trebuit s-o vândă, păcătoasa făcea un tărăboi de 
groază. E un interlocutor strălucit, nu-i aşa Ron? Turuie ca o 
mitralieră, nu-i aşa? 

Papagalul fluieră încet dând rapid din cap: 

— Aşa băiatu'! Spuse Scobie cu un aer de aprobare, apoi, 
întorcându-se către mine, adăugă: L-am cumpărat pe o nimica 
toată! Da, da, o nimica toată. Şi vrei să-ţi spun de ce? 

Deodată, în mod inexplicabil, se îndoi de râs, aproape 
atingându-se cu nasul de genunchi, şuierând încet ca o 
sfârlează, apoi dându-şi o palmă tot atât de puţin zgomotoasă 
peste pulpă - o criză subită. 

— Nici nu-ţi poţi închipui ce scandal a iscat Ron, urmă. Toby a 
cumpărat pasărea în port. Ştia că vorbeşte, dar nu araba. 
Doamne! Stăteam într-o cafenea, depănându-ne amintirile (nu-l 
mai văzusem pe Toby de cinci ani), când deodată Ron a început 
să-i dea drumul în arabă. A început să recite Kalima, un text 


foarte sacru, ca să nu spun sfânt, din Coran. Kalima. Şi la fiecare 
două vorbe o înjurătură, nu-i aşa, Ron? (Papagalul încuviinţă 
printr-un nou şuierat.) Ka/ima e un lucru atât de sacru, explică 
Scobie cu gravitate, încât într-o clipă ne-am trezit înconjurați de 
o mulţime furioasă. Din fericire, mi-am dat seama ce se 
întâmplă. Ştiam că dacă cineva care nu e musulman e prins 
recitind acest text, e supus imediat circumciziei. (Ochiul îi 
scotea fulgere.) Nu ar fi fost o perspectivă prea fericită pentru 
Toby să-l circumcidă aşa, pe când îşi petrecea permisia pe 
uscat, şi eram îngrijorat (eu sunt circumcis). Totuşi, prezenţa de 
spirit nu m-a părăsit. Toby a vrut să împartă, câţiva pumni, dar l- 
am reţinut. Eram în uniformă de poliţie, înţelegi, şi asta uşura 
întrucâtva situaţia. Am ţinut un mic discurs mulţimii, spunând că 
am să-i bag pe păgân şi pasărea lui păcătoasă la răcoare şi am 
să-i dau pe mâna parchetului. Asta i-a mulţumit. Dar nu ştiam ce 
să fac ca să-i închid gura lui Ron; nu tăcea nici măcar sub pânză, 
nu-i aşa, Ron? Ticălosul a recitat Ka/ima tot drumul până aici. A 
trebuit să alergăm cât ne ţineau picioarele. Mamă! Ce 
experienţă! 

Pe când vorbea, începu să-şi schimbe uniforma, aşezându-şi 
fesul pe cuiul ruginit de deasupra patului, mai sus de crucifix, în 
micul alcov unde se găsea şi o cană de piatră cu apă de băut. 
Se îmbrăcă cu un blazer vechi şi ros, cu nasturi de tablă, şi, 
continuând să se şteargă pe frunte, urmă: 

— Trebuie să-ţi spun că a fost grozav să-l revăd pe bătrânul 
Toby după atâta vreme. După tot scandalul a trebuit, 
bineînţeles, să vândă pasărea. Nu mai îndrăznea să treacă prin 
port cu ea. 

lar eu nu ştiu ce să fac, că nu îndrăznesc s-o scot din cameră, 
de teamă că cine ştie ce mai spune. 

Oftă. 

— Şi m-am mai ales cu ceva bun, continuă el, o reţetă de 
surogat de whisky, pe care mi-a dat-o Toby - ai auzit vreodată 
de aşa ceva? Nici eu n-auzisem. E mai bun decât scotch-ul şi 
ieftin ca braga, prietene! Datorită lui Toby, de acum încolo îmi 
fabric singur băutura! Na! Uită-te puţin la asta! 

Şi-mi arătă o sticlă murdară, plină cu un lichid de culoarea 
focului. Bere de casă, spuse, şi pe deasupra e şi foarte bună. Am 
făcut trei, dar celelalte două au explodat. Am să-i spun bere 
Piaza. 


— De ce, am întrebat, vrei s-o vinzi? 

— Doamne fereşte, spuse Scobie, e doar pentru uz intern. 

Îşi frecă stomacul, meditativ, şi se linse pe buze. 

— Încearcă un pahar, mă îndemnă. 

— Nu, mulţumesc. 

Bătrânul consultă un ceas imens şi strânse din buze: 

— Mai e puţin şi trebuie să spun un Ave Maria. Va trebui să te 
dau afară. Deocamdată, însă, hai să ne uităm ce face surogatul 
ăsta de whisky, vrei? 

Eram cât se poate de curios să văd ce-i cu noile lui 
experienţe, aşa că l-am urmat cu plăcere, ieşind iarăşi pe palier 
şi intrând în nişa sărăcăcioasă în care se găsea acum o baie 
prăpădită, din fier galvanizat, pe care trebuie s-o fi cumpărat 
special pentru aceste scopuri ilicite. O aşezase sub fereastra 
murdară de la cămară şi pe rafturile din jurul ei erau 
îngrămădite sculele noii lui îndeletniciri - vreo douăsprezece 
sticle de bere întregi, două sparte şi o oală de noapte uriaşă, pe 
care Scobie o numea întotdeauna „relicva de familie”, plus o 
umbrelă de plajă, zdrenţuită, şi o pereche de galoşi. N-am putut 
să mă împiedic să-l întreb, arătând către galoşi: 

— La ce servesc ăştia? Îi pui ca să calci strugurii sau cartofii în 
picioare? 

Scobie luă un aer de fată bătrână jignită, care se uită cruciş la 
propriul ei nas, ceea ce însemna întotdeauna că e deplasat să 
glumeşti în legătură cu subiectul în discuţie. Ascultă o clipă cu 
mare atenţie, de parc-ar fi vrut să audă cum fermentează 
alcoolul. Apoi se lăsă pe un genunchi cam şubred şi se uită la 
conţinutul căzii cu o privire bănuitoare, dar plină de interes. 
Ochiul de sticlă îi dădea o expresie mai mult decât mecanică, pe 
când fixa cu privirea amestecul cam obosit, care umplea baia 
până sus. Mirosi calm şi țâțâi o dată înainte de a se ridica din 
nou, pârâind din încheieturi. 

— Nu arată chiar aşa de bine cum sperasem, recunoscu el. 
Dar ai răbdare, aici trebuie răbdare. 

Încercă puţin pe un deget şi-şi roti ochiul de sticlă. 

Pare să se fi tulburat puţin, recunoscu el. 

Parcă ar fi făcut cineva pipi înăuntru. 

Dat fiind că Abdul şi cu el împărțeau singura cheie a acestei 
distilerii ilegale, mi-a fost uşor să par nevinovat. 

— Vrei să guşti? întrebă el cam nehotărât. 


— Mulţumesc, Scobie, nu. 

— Bine, bine, spuse pe un ton resemnat, poate că sulfatul de 
cupru n-a fost proaspăt. A trebuit să comand reventul la Blighty. 
M-a costat patruzeci de lire. Asta chiar că arăta obosit când l-am 
primit, nu mă feresc să ţi-o spun. Dar ştiu că proporţiile au fost 
bune, fiindcă am pus totul la punct cu tânărul Toby înainte să 
plece. Şi trebuie oarecare răgaz, asta-i treaba! 

Şi cu speranţa dându-i din nou putere, mă conduse înapoi în 
dormitor, şuierând încet câteva măsuri ale cântecului celebru pe 
care-l cânta cu glas tare numai când se îmbăta cu coniac. Suna 
cam aşa: 


Vreau pe cineva care să mi se potrivească, 
vreau pe cineva cu stilul meu, 

multă vreme am fost cuminte, prea cuminte, 
acum o iau şi vai, cum o mai strâng în braţe 
Tum ti tum ti, fierbinte... 


Undeva, aici, melodia cădea de pe o stâncă şi dispărea, cu 
toate că Scobie fredona notele şi bătea tactul cu degetul. 

Se aşezase pe pat şi se uita fix la pantofii lui răpciugoşi. 

— Te duci la petrecerea pe care o dă Nessim pentru 
Mountolive diseară? 

— Probabil, i-am spus. 

Trase puţin aer în piept, cu zgomot: 

— Pe mine nu m-au invitat. La Yacht Club, nu-i aşa? 

— Da. 

— Sir David: l-au făcut lord, nu-i aşa? Am citit în ziar 
săptămâna trecută. E cam tânăr ca să fie lord! Nu crezi? Când a 
venit, eu m-am ocupat de Garda de Onoare a Poliţiei. Au cântat 
fals cu toţii, dar el, slavă Domnului, n-a observat nimic. 

— Nu-i chiar atât de tânăr. 

— Dar, ca să fie ministru...? 

— Mi se pare că are aproape cincizeci de ani. 

Deodată, fără să pară că s-ar fi gândit înainte la asta, cu toate 
că închisese repede ochii de parc-ar fi vrut să evite definitiv să 
mai aibă legături cu subiectul, Scobie se întinse pe pat, cu 
mâinile sub ceafă, şi spuse: 

— Înainte să pleci aş vrea să-ţi fac o mică mărturisire. Pot? 

M-am aşezat pe scaunul incomod şi am încuviinţat din cap: 


— Pot, spuse apăsat, răsuflând adânc. Deci: Uneori, când e 
lună plină, sunt poseaat. Sufăr o influență. 

Asta era, dacă mă gândeam bine, o deviere cam ciudată de la 
forma consacrată, căci bătrânul părea foarte tulburat de propria 
lui mărturisire. Bolborosi o clipă, apoi continuă, cu o voce slabă 
şi umilă, lipsită de fanfaronada lui obişnuită. 

— Nu ştiu ce mă apucă. 

Nu prea înţelegeam toate astea. 

— Vrei să spui că umbli în somn, sau ce? 

El dădu din cap şi înghiţi din nou în sec. 

— Te transformi în vârcolac, Scobie? 

Făcu din nou semn cu capul că nu, ca un copil care ar fi pe 
punctul să izbucnească în lacrimi. 

— Mă îmbrac în ţoale de femeie, cu o pălărie Dolly Varden, 
spuse, şi deschise ochii mari, fixându-mă patetic. 

— Ce faci? l-am întrebat. 

Spre marea mea uimire, se ridică şi se îndreptă ţeapăn către 
un dulap pe care îl descuie. Ilnăuntru, mâncat de molii şi 
neperiat, atârna un taior de modă veche şi, pe un cui lângă el, o 
pălărie străveche şi soioasă, din acelea cu borurile mari şi 
lăsate, care mi-am închipuit că trebuie să fie aşa-numita Dolly 
Varden. O pereche de pantofi de curte, antediluvieni, cu tocuri 
foarte înalte şi vârfuri lungi şi ascuţite completau această ţinută 
uluitoare. Nu prea ştia ce să facă în faţa râsului pe care nu mi l- 
am mai putut stăpâni. Scoase şi el un chicotit slab: 

— E o prostie, nu-i aşa? Spuse, pe punctul de a izbucni în 
lacrimi, cu tot zâmbetul pe care-l avea pe faţă, tonul lui 
continuând să trezească milă pentru nenorocirea în care se afla. 
Nu ştiu ce mă apucă. Şi totuşi, ştii, simt de fiecare dată aceeaşi 
veche emoție... 

La aceste cuvinte apăru o schimbare bruscă şi caracteristică 
în starea lui de spirit. Stridenţa şi starea de dezorientare fură 
înlocuite de o nouă voioşie. Privirea, din melancolică, deveni 
cochetă şi, îndreptându-se către oglindă sub privirea mea 
uimită, îşi aşeză pălăria pe ţeasta ca o bilă. Într-o clipă, înlocui 
imaginea lui cu cea a unei biete cocote bătrâne, cu ochii ca 
nasturii şi nasul ascuţit ca un brici, o cocotă din epoca Podului 
Waterloo, o adevărată „onorabilă” de doi bani. Uimirea şi râsul 
se îngrămădiră în sufletul meu, formând un balot uriaş, 
nereuşind să-şi găsească mod de exprimare. 


— Pentru Dumnezeu, am spus eu în cele din urmă, sper că nu 
umbli aşa prin oraş, Scobie! 

— Numai, spuse Scobie aşezându-se neputincios pe pat, 
recăzând într-o stare de melancolie care dădea feţei lui mici şi 
caraghioase o expresie şi mai comică (continua să poarte 
pălăria Dolly Varden), numai când sunt sub imperiul „influenţei”. 
Când nu mai sunt cu totul răspunzător de ce fac, prietene! 

Stătea pe pat, cu un aer distrus. Am scos un şuierat slab, 
exprimându-mi uimirea, imitat într-o clipă de papagal. Era, într- 
adevăr, un lucru foarte grav. Acum înţelegeam de ce deliberările 
care-l chinuiseră toată dimineaţa semănaseră atât de tare a 
introspecţie. E clar că dacă cineva se plimba într-o ţinută ca asta 
prin cartierul arab... 

Trebuie să-mi fi urmărit şirul gândurilor, pentru că spuse: 

— Numai câteodată, când e flota-n port. 

Apoi continuă, cu o urmă de autojustificare: 

— Bineînţeles că, dacă e să dau vreodată de bucluc, voi spune 
că sunt deghizat. La urma urmei, dacă te gândeşti, sunt poliţist 
şi, de fapt, chiar şi Lawrence al Arabiei purta cămaşă de noapte, 
nu-i aşa? 

Am încuviinţat din cap. 

— Dar nu o pălărie Dolly Varden, i-am spus. Trebuie să 
recunoşti, Scobie, că e cât se poate de original... 

Şi aici n-am putut să mă mai ţin şi am izbucnit în râs. 

Scobie se uită la mine cum râdeam, continuând să stea pe 
pat, cu pălăria aceea fantastică pe cap. 

— Scoate-ţi aia de pe cap, l-am implorat. 

Luase o expresie gravă şi preocupată, dar nu făcu nicio 
mişcare. 

— Acuma ştii totul în legătură cu bătrânul căpitan, spuse. Şi 
ce e bine şi ce e rău. Dar ce voiam eu să... 

In clipa aceea am auzit o bătaie în uşa care dădea pe palier. 
Scobie, cu o uimitoare prezenţă de spirit, sări repede în dulap, 
încuindu-se cu zgomot înăuntru. M-am dus la uşă. Pe palier 
stătea un servitor, cu o cană plină cu un lichid care, spunea el, 
era pentru effendi Skob. Am luat cana şi m-am descotorosit de 
el, apoi m-am întors în cameră şi l-am strigat pe bătrân, care a 
apărut din nou. Işi revenise la normal, cu capul descoperit şi 
blazerul pe el. 

— Am scăpat ca prin urechile acului, spuse, răsuflând uşurat. 


Ce-a fost? 

l-am arătat cana. 

— Aha - e pentru surogatul de whisky. La fiecare trei ore. 

— Să ştii, i-am spus în cele din urmă, continuând să mă lupt 
cu dezvăluirile acelea de temperament pe care mi-era foarte 
greu să le înghit, să ştii că trebuie să plec. 

Continuam să ezit între uimire şi râs, pe punctul de a exploda 
la gândul vieţii duble pe care o ducea Scobie când era lună plină 
- cum reuşise să ocolească scandalul în toţi aceşti ani? - când 
îmi spuse: 

— O clipă, prietene, dacă ţi-am povestit toate astea este 
pentru că vreau să-mi faci un serviciu. 

Ochiul lui fals se rotea acum serios sub presiunea gândului. 
Se întristă din nou. 

— Un lucru ca ăsta ar putea să-mi facă un Rău de Nedescris, 
spuse. De nedescris, bătrâne. 

— Asta aşa e. 

— Uite, îmi spuse Scobie, aş vrea să-mi confişti trenţele. E 
singurul mijloc prin care pot stăpâni „influenţa”. 

— Să le confisc? 

— Să le iei de aici. Să le încui undeva. Asta mă va salva, 
prietene. Sunt sigur că mă va salva. Altfel, când m-apucă, nu 
mai am puterea să mă împotrivesc. 

— Bine, i-am spus. 

— Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, fiule. 

Am împachetat împreună straiele de lună plină în nişte ziare 
şi am legat pachetul cu o sfoară. 

Sentimentul lui de uşurare era amestecat cu îndoială. 

— Dar n-ai să le pierzi? spuse el cu îngrijorare. 

— Dă-mi-le, i-am spus ferm şi mi-a întins pachetul, resemnat. 

Pe când coboram pe scară a strigat după mine, exprimându-şi 
uşurarea şi recunoştinţa, apoi a adăugat: 

— Am să mă rog pentru tine, fiule! 

M-am întors prin zona portului, mergând încet, cu pachetul 
sub braţ, întrebându-mă dacă voi îndrăzni vreodată să 
povestesc această întâmplare nemaipomenită cuiva care să 
merite să i-o împărtăşesc. 

Vasele de război se contopeau acum cu reflexele lor de 
cerneală - pădurea de catarge şi parâme din portul comercial se 
legăna încet între imaginile oglindite de apă: undeva, pe un 


vapor, radioul pus la maximum transmitea ultimul şlagăr din 
Alexandria. 


Bătrânul Tiresias, 

nu e nimeni mai isteţ! 
mai liber şi mai glumet 
ca bătrânul Tiresias. 


Soarele care cobora către orizont golise drumurile portului; nu 
mai rămăseseră decât siluetele negre ale vaselor de război 
străine. Lăsase totuşi pe suprafaţa mării, împestriţată cu vele, 
tonuri cenuşii, pâlpâitoare - jocuri de lumină fără culoare sau 
rezonanţă. Bărcuţe care se grăbeau către casă alergau încoace 
şi încolo în rada portului, intrând şi ieşind dintre vapoare ca 
şoarecii printre cizmele mari ale unor ţărani primitivi. Şirul de 
tunuri înmugurite de pe Jean Bart se mişcau încet, înclinându-se, 
revenind apoi la o nemişcare meditativă îndreptată către inima 
trandafirie a oraşului, unde minaretele cele mai înalte luceau 
aurii sub ultimele raze ale asfinţitului. Cârdurile de porumbei 
care se roteau în spirală străluceau ca nişte confetti 
îndreptându-şi aripile către lumină. (Frumos stil!) Dar panourile 
mari ale ferestrelor Yacht Clubului, înrămate în alamă, scăpărau 
ca diamantele, aruncând o lumină orbitoare asupra meselor 
albe, imaculate, acoperite cu mâncăruri, aprinzând, într-un ultim 
incendiu stingher, paharele, bijuteriile şi ochii, înainte de a se fi 
tras perdelele grele şi feţele, care se strânseseră să-l salute pe 
Mountolive, să fi preluat lumina caldă a lumânărilor. 

Triumfuri politice, resursele  tactului, căldură, răbdare... 
libertinaj şi sentimentalism... dragoste ucisă din 
superficialitate... somn în care te cufunzi ca să uiţi de tristeţe... 
asta era Alexandria, oraşul-mamă inconştient, poetic, ilustrat 
prin numele şi feţele care-i alcătuiau istoria. Ascultaţi! 

Tony Umbada, Baldassaro Trivizani, Claude Amarii, Paul 
Capodistria, Dmitri  Randidi,  Onouphrios Papas, contele 
Banubula, Jacques de Guery, Athena Trasha, Djamboulat Bey, 
Delphine de Francueil, generalul Cervoni, Ahmed Hassan Paşa, 
Pozzo di Borgo, Pierre Balbz, Gaston Phipps, Haddad Fahmy 
Amin, Mehmet Adm, Wilmot Pierrefeu, Toto de Brunei, colonelul 
Neguib, Dante Borromeo, Benedict Dangeau, Pia dei Tolomei, 
Gilda Ambron... Poezia şi istoria negoţului, tonalităţile rimelor 
Levantului care înghiţiseră Veneţia şi Genova. (Nume pe care 
trecătorul le-ar putea citi într-o zi pe mormintele din cimitir.) 

Conversaţia se înălța ca un nor de fum, învăluindu-l pe 
Mountolive, căci al lui era triumful, şi pe Nessim, gazda lui, cu 
care stătea de vorbă; expresia binevoitoare de pe faţa lui trăda, 
ca o lentilă, toată modestia rafinată a educaţiei sale desăvârşite. 
Cei doi bărbaţi erau într-adevăr foarte asemănători; numai că 


pielea întunecată a lui Nessim era netedă; avea o lucire curată; 
iar mâinile şi ochii îi erau neastâmpăraţi. Cu toate că nu aveau 
aceeaşi vârstă, se potriveau foarte bine - chiar şi la gusturi - 
lucru pe care trecerea anilor nu-l scăzuse deloc, cu toate că abia 
de-şi scriseseră în perioada în care Mountolive fusese plecat din 
Egipt. El îi scrisese întotdeauna Leilei, nu fiilor ei. Totuşi, după 
ce se întorsese, începuseră să se vadă foarte des, descoperind 
că au tot atât de multe să-şi spună ca în trecut. Zgomotele 
surde ale rachetelor lor de tenis răsunau, în primăvara aceea, în 
fiecare după-amiază pe terenul legaţiei, la o oră la care în mod 
normal toată lumea dormea. Se plimbau împreună prin deşert 
sau stăteau ore întregi unul lângă altul, cercetând stelele cu 
telescopul care fusese instalat în Palatul de vară, la ordinele 
Justinei. Pictau şi vânau împreună. De fapt, de la întoarcerea lui 
Mountolive, erau iarăşi aproape nedespărţiţi. In seara aceea, 
lumina dulce îi mângâia pe amândoi cu respect egal; era însă 
destul de slabă ca să nu lase să se vadă firele de păr alb de pe 
tâmplele lui Mountolive şi labele de gâscă din jurul ochilor 
acelora gânditori, de arbitru. La lumina lumânării, cei doi bărbaţi 
păreau exact de aceeaşi vârstă, chiar dacă, de fapt, nu păreau 
din aceeaşi familie. 

O mie de feţe cu expresii care sunt ca ecoul unor sentimente 
pe care nu le înţeleg (,„Participăm cu toţii la cursă, cu 
handicapurile sigilate”, spune un erou al cărţii lui Pursewarden) 
şi, dintre toate, e una singură pe care ard de nerăbdare s-o văd 
- faţa severă şi oacheşă a Justinei. După ce am citit vorbele reci 
şi nemiloase ale lui Balthazar, trebuie să învăţ să mă văd chiar 
şi pe mine într-un context nou. Cum arată un om cânde 
„îndrăgostit”? În englezeşte, cuvintele ar trebui rostite pe un ton 
behăit, cu voce slabă). Peccavi / ? Imbecil! Stau, îmbrăcat în 
singurul meu costum ca lumea, cu genunchii burlăniţi şi lustruiţi 
de vechime, şi mă uit lung, cu tandreţe şi miopie, în jur, s-o văd 
fie măcar şi în treacăt pe femeia care... Ce contează? N-am 
nevoie de un Keats care să mă fotografieze. Nu cred că sunt mai 
urât decât alţii sau mai puţin simpatic; şi sigur că vanitatea mea 
e foarte obişnuită - căci cum de nu m-am oprit niciodată să mă 
întreb, măcar o clipă, de ce a ales Justine să-mi dăruiască 
favorurile tocmai mie? 

Ce puteam eu să-i dau, ceva ce nu va fi găsit în altă parte? 


22 Am păcătuit (/at.). 


Oare să fi voit conversaţia mea livrescă şi felul meu diletant de 
a face dragoste? — Ea, care avea toată marfa bărbătească din 
Alexandria la îndemână? „O nadă.” Mie asta mi se pare jignitor, 
greu de înţeles, de înghiţit, şi totuşi are autoritatea desăvârşită 
a faptelor categorice. In plus, mă ajută să-mi explic mai multe 
lucruri care până acum fuseseră pentru mine inexplicabile, ca, 
de pildă, moştenirea pe care mi-a lăsat-o Pursewarden. Cred că 
mi-a lăsat-o din pricina sentimentului de vinovăţie pe care îl 
trăia, ştiind ce-i face Justine Melissei „iubindu-mă” pe mine. În 
timp ce ea, la rândul ei, îl apăra pur şi simplu de gelozia 
potenţială a lui Nessim. (Ce blând şi calm arată la lumina 
lumânării!) O dată a spus, cu un oftat uşor: „în oraşul nostru 
nimic nu se aranjează mai uşor decât o moarte sau o dispariţie”. 

O mie de conversații care se întind, căutându-se una pe alta, 
aşa cum caută rădăcinile copacilor umezeala - semnificaţia 
ascunsă a unor vieţi deghizate prin zâmbete strălucitoare, prin 
mâini presate pe ochi, răutăţi, agitaţie şi subiînţelesuri. (Justine 
îşi ia acum micul dejun în tăcere, înconjurată de valeţi negri, 
înalţi, şi cina la lumina lumânărilor, cu oameni străluciți. A pornit 
de la nimic - de pe stradă - şi acum e măritată cu cel mai 
frumos bancher al oraşului. Cum s-au întâmplat toate astea? N- 
ai cum să-ţi dai seama uitându-te la silueta graţioasă şi 
întunecată, la privirile ei neîmblânzite, la zâmbetul dinţilor albi, 
minunaţi...) Şi totuşi, o singură conversaţie banală poate conţine 
germenul unei vieţi întregi. 

Balthazar, de exemplu, întâlnindu-se cu Clea în faţa unei 
perdele roşii de brocart, şi ţinând în mână un pahar de Pernod, 
ar fi putut spune: 

— Clea, vreau să te întreb ceva, fiind conştient, pe când 
vorbea, de aurul cald al părului şi de pielea ei ca de miere sau 
de zahăr ars, din pricina băilor de mare sub soarele cald de 
primăvară. 

— Ce? 

Ochii ei candizi erau ca florile de albăstrele şi fixaţi în orbite 
ca nişte obiecte de podoabă întocmite cu migală - munca de o 
viaţă a unui giuvaergiu. 

— Spune, dragul meu. 

Balthazar - un cap cu păr negru (vopsit), o voce scăzută care 
cuprindea însă obişnuitul lui croncănit sardonic, spuse: 

— A venit tatăl tău să mă vadă. E îngrijorat de relaţiile tale... 


Stai, nu vorbi şi nu lua un aerjignit. 

Căci Clea arăta acum de parcă ar fi apăsat-o pe o vânătaie; 
gura ei tristă şi gravă luase o expresie de copil, implorându-l să 
nu mai continue. 

— Spune că eşti o naivă, o gâscă, şi că Alexandria nu permite 
oamenilor naivi să... 

— Te rog, Balthazar. 

— Nu ţi-aş fi vorbit de asta dacă n-aş fi fost impresionat de 
grija lui autentică - nu din pricină că s-ar putea naşte vreun 
scandal: cui îi pasă de bârfe? Dar era îngrijorat ca nu cumva să 
suferi. 

Clea îi răspunse cu o voce slabă, comprimată, parcă ar fi 
rostit un gând trecut printr-o presă, până ajunsese să aibă a 
suta parte din volumul lui real: _ 

— Nu m-am mai văzut singură cu Justine de un an. Inţelegi? 
Totul s-a sfârşit când s-a sfârşit tabloul. Şi dacă vrei să fim 
prieteni, să nu mai pomeneşti niciodată de asta. 

Apoi zâmbi, tremurând puţin, căci în aceeaşi clipă apăru 
Justine, care se repezi la ei radioasă şi plină de afecţiune (se 
poate foarte bine să-i iubeşti pe cei pe care i-ai lovit cel mai 
greu). Trecu, rotindu-se în lumina lumânărilor ca o pasăre 
marină uriaşă, şi se apropie în cele din urmă de locul unde 
stăteam eu. 

— Nu pot veni astă-seară, îmi şopti. Nessim vrea să stau 
acasă. 

Mai simt şi acum povara neînţelegătoare a dezamăgirii mele 
în faţa acelor cuvinte. 

— Dar trebuie, am şoptit eu. 

Ah, dacă aş fi ştiut că nu trecuseră nici zece minute de când îi 
spusese lui Nessim, ştiind că nu poate suferi bridgeul: 

— lubitule, pot să mă duc să joc bridge cu familia Cervonia - 
ai nevoie de maşină? 

Trebuie să fi fost una dintre serile rare în care Pursewarden 
consimţise să se întâlnească cu ea în deşert - întâlniri la care se 
ducea întotdeauna ca o somnambulă. De ce? DE CE? 

În clipa asta, Balthazar spune: 

— Dar tatăl tău a continuat: „Nu pot suporta să văd toate 
astea şi nu ştiu ce să fac. E ca şi cum aş privi un copil mic sărind 
în jurul unei maşini puternice, fără echipament de protecţie”. 

Ochii Cleei se umplură de lacrimi; care însă dispărură încet, 


pe când îşi sorbea băutura. 

— S-a terminat, spuse, întorcând dintr-o singură mişcare 
spatele atât subiectului, cât şi lui Balthazar. Şi se îndreptă, 
îmbufnată, către contele Banubula, cu care se angajă într-o 
discuţie superficială şi care se apleca şi se legăna curtenitor, ca 
papagalul verde al lui Scobie când făcea reverenţe pe stinghiuţa 
lui. Era încântată să vadă că frumuseţea ei avea un efect direct 
şi evident asupra lui, ca un duş de săgeți aurii. 

Chiar atunci, Justine trecu din nou pe lângă ea şi o prinse de 
mână. 

— Cum mai merg lucrurile? | se adresă Clea cu tonul cu care 
ai întreba de un copil bolnav. 

Justine schiţă o strâmbătură şi şopti tragic: 

— Vai, Clea, foarte rău. Ce greşeală îngrozitoare! Nessim e un 
om minunat - n-ar fi trebuit niciodată să fac una ca asta. Sunt 
urmărită peste tot. 

Se priviră lung cu simpatie şi înţelegere. Era prima dată când 
se întâlneau după luni de zile. (In aceeaşi după-amiază, 
Pursewarden scrisese: „De pe patul de suferinţă, câteva cuvinte 
grăbite şi nu lipsite cu totul de iubire despre diseară”. Nu era în 
pat; stătea la o cafenea, pe malul mării, zâmbind pe când scria.) 
Mesaje rostite şi nerostite, încrucişându-se şi împletindu-se, 
ducând cu ele vârtejul vieților noastre, temerile, disimulările, 
necazurile. Justine vorbea acum despre căsnicia ei, care 
continua să prezinte lumii exterioare o faţă şi un context cu 
desăvârşire pur - mulajul în ghips al unei perfecţiuni pe care şi 
eu o invidiasem în primele zile când îi cunoscusem. Unirea unor 
minţi adevărate, mi-am spus; dar unde se afla „animalul 
minunat cu două capete”? Când şi-a dat prima oară seama de 
gelozia cumplită a lui Nessim, gelozia omului neputincios din 
punct de vedere spiritual, a fost uluită şi înspăimântată. 

Căzuse din greşeală într-o capcană. (Clea privea toate astea ca 
şi cum ar fi urmărit graficul de temperatură al unui pacient 
bolnav, din simplă prietenie, fără cea mai mică dorinţă de a 
reînnoi dragostea pe care o simţea faţă de această evreică 
împrăştiată şi lipsită de înţelegere faţă de ea însăşi.) Justine îşi 
explica problema altfel, în mod mult mai primitiv: până acum îşi 
judecase întotdeauna bărbaţii după miros. Şi iată că pentru 
prima oară uitase să se ia după acest simţ. lar Nessim avea 
puritatea fără miros a aerului din deşert, deşertul vara, tăcut şi 


uscat. Pur. Ce tare ura puritatea! După ce-l cunoscuse? Da, era 
revoltată de cruciuliţa de aur care stătea cuibărită în părul lui de 
pe piept. Era copt - creştin. Aşa lucrează mintea femeilor în 
străfundurile ei. Totuşi, ruşinată de asemenea gânduri, Justine 
devenise de două ori mai pasionată şi mai grijulie faţă de soţul 
ei, cu toate că, între două sărutări, în adâncurile minţii ei nu 
făcea altceva decât să tânjească după liniştea şi pacea 
văduviei! Oare am născocit eu asta? Nu cred. 

Cum de s-au întâmplat toate astea? Pentru a înţelege, trebuie 
să ne întoarcem, cu ajutorul notelor substanţiale alcătuite de 
Balthazar în jurul manuscrisului meu, până la clipa în care 
portretul pe care îl picta Clea fusese întrerupt de o sărutare. E 
ciudat să-l vezi acum - adică la portret - cum stă, neterminat, 
pe polita de modă veche a căminului casei de pe insulă. 
„Tocmai i-a trecut o idee prin minte, dar n-a ajuns încă până la 
buze.” Şi apoi, încet, buzele Cleei ating locul pe care ar fi trebuit 
să-l atingă pensula udă a pictorului. Sărutări şi trăsături de 
pensulă - ar trebui să scriu despre biata Melissa! 

Ce neplăcut e tot acest subiect - ceea ce Pursewarden numise 
„Sărutul insipid al intimilor”; şi ce nevinovat! Mănugşile negre pe 
care le purta în portret aveau, în locul unde se încheiau, un mic 
spaţiu gol, în formă de inimă. Şi sărutul acela nevinovat, ridicol, 
nu exprima decât admiraţie şi milă faţă de ceea ce îi spunea 
Justine în legătură cu pierderea copilului - fetiţa care-i fusese 
furată în timp ce se juca la malul apei. „Mânuţele ei! Incheietura 
mică a mânuţelor ei. Dacă ai fi văzut ce frumoasă şi cuminte 
era, ca o veveriţă. Ah!” Tonul ei răguşit, ochii ei trişti, gura cu 
colţurile lăsate şi gropiţele ca nişte virgule în fiecare obraz. 
Intinse mâna cu degetul mare şi cel arătător împreunate pentru 
a descrie mărimea încheieturilor fetiţei. Clea îi luă mâna şi 
sărută inima albă din mănuşa neagră. Ea săruta de fapt copilul 
şi mama. Din toată această milă îngrozitoare, nevinovăția ei 
proiectă forma mistuitoare a unei iubiri sterile. Dar înaintez prea 
repede. In plus, cum să fac să descriu cu înţeles scene pe care 
eu însumi le văd cu mare greutate - aceste două femei, una 
blondă, alta de bronz, la Saint Saba, într-un atelier care se 
întunecă, printre zdrenţe şi borcane cu vopsea, şi galeria caldă 
de portrete care căptuşeau pereţii, Balthazar, Da Capo, chiar şi 
Nessim, cel mai drag prieten al Cleei? E greu să le compui într-o 
culoare stabilă, astfel încât să nu li se estompeze contururile. 


În epoca aceea, Justine... care nu venea de niciunde, 
recursese la o stratagemă pe care provincialii din Alexandria o 
socotiseră ingenioasă. Se căsătorise cu Arnauti, un străin, 
pentru ca până la urmă să obţină doar disprețul societăţii, 
lăsându-l să divorţeze de ea şi s-o părăsească. Despre soarta 
copilului ştiau puţini, şi puţini erau cei cărora le păsa. Nu făcea 
parte din „societate”, după cum se spune... Sărăcia o silise să 
pozeze în atelier studenţilor de la Arte Frumoase pentru un 
număr oarecare de piaştri pe oră. Clea, care o ştia doar din 
auzite, trecu prin galeria lungă într-o zi în care Justine poza şi, 
impresionată de frumuseţea întunecată a feţei ei tipice de 
femeie din Alexandria, o angajă pentru un portret. Aşa s-au 
născut discuţiile acelea lungi, în mijlocul tăcerilor pictoriţei; căci 
Cleei îi plăcea ca modelele ei să vorbească liber, cu condiţia să 
stea  liniştite. Vorbele dădeau trăsăturilor lor o animaţie 
subterană şi le umpleau privirile cu interpretări inconştiente de 
gândire - adevărata frumuseţe a unor cărnuri altfel moarte. 

Candoarea generoasă a Cleei avea nevoie de un lucru ca ăsta 
ca să vadă vidul în care trăia Justine cu suferinţele ei speciale, 
simple ilustraţii concrete ale unei minţi în dezacord cu ea însăşi: 
căci noi ne creăm propriile nenorociri, iar ele poartă propria 
noastră amprentă. Gestul, în sine, era o simplă încercare 
stângace de a-şi însuşi tainele experienţei adevărate, ale 
suferinţei adevărate - ca gestul credinciosului care, atingând un 
sfânt, se aşteaptă la o transferare a graţiei divine care lui îi 
lipseşte. Nu se aşteptase nicio clipă ca sărutului să i se 
răspundă tot cu un sărut - să se dubleze ca reflectarea unui 
fluture într-o oglindă. Ar fi fost un gest care ar fi costat prea 
mult dacă ar fi fost premeditat. Aşa s-a şi dovedit. Trupul Cleei 
s-a luptat pur şi simplu să se elibereze din învelişurile propriei 
sale nevinovâăţii, aşa cum se luptă un sugar sau o statuie să 
capete viaţă sub degetele sau forcepsul creatorului său. 
Falimentul ei era un faliment de extremă tinereţe, al Justinei n- 
avea vârstă; nevinovăția ei era tot atât de lipsită de apărare ca 
însăşi memoria. Căutând şi admirând doar seninătatea 
suferințelor Justinei, s-a trezit rămânând cu toată leşia amară a 
unei iubiri nechemate. 

Era „de inimă albă”, după cum se spune în mod expresiv în 
limba arabă, şi pictând capul şi umerii întunecaţi ai Justinei, 
simţi parcă deodată că însăşi pensula începe, tuşă după tuşă, să 


imite mângâieri pe care nu le prevăzuse şi nici măcar nu se 
gândise să le permită vreodată. În timp ce asculta vocea 
puternică şi adâncă povestind despre nenorociri care erau atât 
de atrăgătoare pentru că aparţineau lumii active, vii, a 
experienţei, îşi opri răsuflarea între dinţi, încercând să se 
gândească acum doar la semnele inconştiente ale unei nobleţi 
înnăscute a modelului: mâinile pe care continua să le ţină în 
poală, vocea scăzută, rezerva care trădează forţa adevărată. 
Dar chiar şi ea, cu lipsa ei de experienţă, nu putea face mare 
lucru decât s-o plângă pe Justine când spunea lucruri ca: 

— Eu nu prea sunt bună de nimic, ştii. Nu pot naşte decât 
tristeţe. Aşa spunea Arnauti. M-a ajutat să-mi vin în fire şi m-a 
învăţat că nu contează nimic decât plăcerea - care este opusul 
fericirii, adică faţa ei tragică. Cel puţin aşa presupun. 

Clea s-a simţit mişcată de toate astea, fiindcă s-a părut că 
Justine nu avusese niciodată parte de plăcere cu adevărat - 
pentru asta trebuie să fii generos. Egoismul e o fortăreață în 
care la conscience de soi meme” roade totul, ca o substanţă 
corozivă. Adevărata plăcere constă în dăruire. Incontestabil. 

— Cât despre Arnauti, mă împingea până-n pragul nebuniei cu 
anchetele lui. Tot ce am pierdut în ochii lui ca nevastă am 
câştigat ca pacient - interesul lui pentru ceea ce numea el 
„cazul meu” cântărea mult mai mult decât orice dragoste ar fi 
putut avea pentru mine. Pe urmă, pierderea copilului m-a făcut 
să-l urăsc, de unde până atunci îl considerasem un om mai 
degrabă sensibil şi blând. Ai citit probabil cartea lui, Moeurs. 
Multe lucruri de acolo sunt născocite - în mare parte ca să-şi 
satisfacă vanitatea şi să se răzbune pe mine pentru felul în care 
i-am rănit mândria şi am refuzat să mă las, cum s-ar spune, 
„Vindecată”. 

Sufletul nu se poate pune în lanţuri. Dacă îi spui unui franţuz 
„nu pot face dragoste cu tine decât dacă văd în mintea mea un 
palmier”, se duce şi doboară primul palmier pe care-l întâlneşte 
în calea lui. 

Clea era prea nobilă ca să iubească altfel decât cu pasiune; 
totuşi, putea foarte bine iubi pe cineva cu care să se vadă doar 
o dată pe an. Izvorul adânc, liniştit, al sufletului ei îşi strângea 
imaginile, reflectându-le neîncetat în undele repezi, lăsându-le 
să se cufunde mai tare în memorie decât ar putea oricare dintre 


2 Conştiinţa de sine (fr.), 


noi. Adevărata nevinovăție nu poate face nimic banal şi, când se 
aliază cu generozitatea sufletului, devine cea mai vulnerabilă 
dintre toate calităţile de sub soare. 

In această experienţă subită, care o vlăguia şi care se putea 
compara ca intensitate şi înflăcărare cu pasiunile acelea 
caraghioase pe care le întâlneşti adesea la eleve faţă de 
profesoarele lor - completate totuşi de liniile mature, îndârjite, 
ale naturii (liniile gravurilor demonice ale unei iubiri încercate, 
pe care Justine ar putea întotdeauna s-o opună ca răspuns faţă 
de cei care o înfruntă) - ea simţi într-adevăr durerile crescânde 
ale bătrâneţii: trupul şi spiritul ei retrăgându-se în faţa unor 
cerinţe pe care ştia că nu le poate satisface şi care o vor sfâşia 
în bucăţi. Înăuntrul ei simţea primele tresăriri ale unei senzaţii 
noi; senzaţia unui gălbenuş, în străfundurile fiinţei ei, care se 
despărţea de ou. Acestea sunt căile ciudate prin care se 
maturizează oamenii. 

Săraca, va trebui să treacă prin aceleaşi crispări ridicole ca 
oricare dintre noi - simţindu-şi trupul ca un strat de var stins cu 
stângăcie, ca să ardă cadavrul criminalului pe care îl ascunde. 
Lumea întâlnirilor tainice, a imboldurilor care stigmatizează ca 
fierul roşu, a îndoielilor - a pogorât deodată asupra ei. Mintea ei 
se încurcase într-atât, încât stătea şi se uita fix la Justine 
metamorfozată, încercând să-şi aducă aminte cum arată cu 
adevărat, dincolo de membrana care o transforma, dincolo de 
cataracta cu care  sigilează Afrodita ochii bolnavi ai 
îndrăgostiţilor, forma vâscoasă, opacă, a unei sacre orbiri. 

Era toată ziua agitată, până în clipa când trebuia să se 
întâlnească cu modelul ei. La ora patru stătea în faţa uşii închise 
a atelierului, văzând clar prin ea colţul în care Justine se şi 
aşezase, răsfoind acum paginile unui Vogue şi fumând pe când 
aştepta, picior peste picior. li trecea prin minte: „Dă, Doamne, 
să nu fi venit, să fie bolnavă, să fi plecat! Cu câtă nerăbdare aş 
binecuvânta indiferența”. Şi era uimită, căci aceste sentimente 
de dezgust izvorau din aceleaşi sfere ca şi dorinţa de a mai auzi 
o dată vocea aceea nobilă şi răguşită - şi ele se năşteau tot din 
aşteptarea de a revedea încă o dată fiinţa iubită. Această 
polaritate de sentimente o descumpănea şi o speria, pentru că 
apăruse subit. 

Apoi, uneori, simţea nevoia pur şi simplu să plece, ca să 
aparţină cu totul dragostei ei. Biata nebună! Nu fu cruţată de 


niciuna dintre decepţiile cuprinse în lista lungă a legăturilor 
sentimentale, încercă să-şi găsească alte bucurii; nu reuşi decât 
să descopere că nu există niciuna. Ştia că inima se plictiseşte de 
monotonie, că obişnuinţa şi disperarea dorm în acelaşi pat cu 
dragostea, şi aşteaptă cu nerăbdare, aşa cum ar aştepta o 
femeie foarte bătrână ca trupul să-şi domolească imboldurile şi 
să se elibereze de o legătură pe care recunoştea acum că n-o 
căutase. Aşteptă în zadar. În fiecare zi se împotmolea şi mai rău. 
Dar toate astea îi făceau, oricum, un mare serviciu, dovedindu-i 
că asemenea relaţii nu se potrivesc cu nevoile firii ei, întocmai 
ca un bărbat care în sinea lui ştie din prima clipă că s-a însurat 
greşit, dar că n-are ce face; ştia că era, în sfârşit, femeie, şi că 
aparţine bărbaţilor - şi asta dădu nefericirii ei un sentiment 
trecător de uşurare. 

Dar denaturările realităţii erau extrem de interesante pentru o 
persoană care recunoştea că artistul din ea n-avea decât de 
câştigat de pe urma câtorva confuzii de sensibilitate. „Mergând 
spre atelier simţea deodată că-şi pierde suflul şi substanţa, de 
parcă ar fi fost o siluetă pictată pe pânză. Răsuflarea ei devenea 
dureroasă. Apoi, după o clipă, era cuprinsă de un sentiment atât 
de puternic de fericire şi bunăstare, încât i se părea că devenise 
imponderabilă. Şi că greutatea pantofilor era singurul lucru care 
o mai ţinea pe pământ. Ar fi putut în orice clipă să-şi ia zborul, 
străpungând membrana gravitaţiei, şi apoi să nu se mai 
oprească. Senzaţia era atât de puternică, încât trebui să se 
oprească şi să se ţină de primul zid, apoi să meargă pe lângă el 
aplecată, ca şi cum ar fi fost pe puntea unui vapor în timpul unui 
uragan. Toate astea fură urmate de alte senzaţii neplăcute - 
senzaţia că are un cleşte fierbinte în jurul creierului, care îl 
apasă, sau senzaţia unui fâlfâit de aripi în urechi. Stând în pat 
între vis şi viaţă, simţea deodată două coarne înfipte invers în 
creier, care-i străpungeau mintea; într-o strălucire de bronz, 
roşie, orbitoare, văzu ochii injectaţi ai animalului mitraic. Era o 
noapte rece, cu goluri palide de lumină chimică în oraşul arab. 
Localnicii ieşiseră în stradă cu cozile lor lungi şi unsuroase, şi 
hainele lor strălucitoare; feţe de îngeri negri; bărbaţii-femeie ai 
mahalalelor.” (Copiez aceste cuvinte din jurnalul unei nebune 
care a ajuns în îngrijirea lui Balthazar - un şoc nervos din pricina 
„dragostei” - împărtăşită sau nu, cine poate şti? Oare contează? 
Etiologia dragostei şi nebuniei sunt identice, diferind doar în 


intensitate, şi acest fragment ar fi putut să se aplice nu numai 
Cleei, ci nouă tuturor.) Justine nu vorbea numai despre trecut, ci 
şi despre un prezent care-i apăsa greu pe umeri, plin de hotărâri 
care trebuiau luate. Într-un fel, tot ce simţea Clea n-avea atunci 
niciun fel de noimă pentru ea. Exact ca o prostituată care nu-şi 
dă seama că clientul ei e un poet care o va imortaliza într-un 
sonet pe care ea nu-l va citi niciodată, Justine se complăcea, 
fără să-şi dea seama că astfel Clea va rămâne marcată pentru 
mulţi ani; că îi vor slăbi puterea de a dărui o dragoste întreagă - 
lucru pentru care era făcută prin temperament. De fapt, de vină 
era tinereţea ei. Şi totuşi, făptură asta nefericită nu voia să facă 
rău. Era doar victima acelei dorinţe orientale de a produce 
plăcere, de a împărtăşi prietenei ei de aur comorile pe care le 
strânsese prin propria ei experienţă şi care, luate în totul, erau 
deocamdată lipsite de noimă pentru ea. Neavând nicio noţiune a 
valorilor, dăruia totul, era o adevărată parvenue% a sufletului. 
Dragostei (ori de unde ar fi venit ea) putea să-i răspundă, dar 
numai cu extazurile tocite ale prieteniei. Trupul ei nu însemna 
nimic pentru ea. Era uşor de păcălit. lar modestia ei era 
extremă. Acest fel de dăruire e de-a dreptul scandalos, fiindcă e 
tot atât de simplu ca un cal arab, lipsit de precocitate, lipsit de 
rafinament ca beţia la ţărani. El s-a născut mult înainte de a se fi 
format ideea de dragoste în mintea fragmentată a bărbatului 
european - cunoaşterea (sau invenţia) ei avea să-l facă pe acest 
bărbat să devină făptura cea mai vulnerabilă din ordinea 
existenţei şi să-l supună unor dorinţe pe care îndestularea poate 
doar să le nimicească, dar niciodată să le satisfacă; dorinţe care 
hrănesc o literatură artificială ale cărei teme ar fi aparţinut 
altminteri religiei - adevărata ei sferă de acţiune. Oare cum se 
spun aceste lucruri? 

Şi - în altă ordine de idei - nu are nici cea mai mică 
importanţă că o femeie dezorientată de capriciile simţămintelor 
ei, chinuită, năpădită de aspectele înfricoşătoare şi necunoscute 
firii ei, se azvârle, ca un soldat căruia îi e teamă de moarte, în 
mijlocul unei me/se”, ca să-i rănească pe cei pe care îi iubea şi 
îi admira de fapt cel mai mult - Clea, eu şi în cele din urmă 
Nessim. Există oameni născuţi să dăruiască binele şi răul într-o 
măsură mai mare decât noi ceilalţi - sunt purtătorii inconştienţi 


** Parvenită (fr.) 
235 Incăierare (fr.) 


ai unor boli pe care nu le pot vindeca. Poate că ar trebui să-i 
studiem, căci s-ar putea ca ei să încurajeze creaţia în aceeaşi 
măsură în care aparent împrăştie sau caută corupţia şi confuzia. 
Nu îndrăznesc nici acum să spun că era proastă sau 
nesimţitoare; ci numai că nu putea recunoaşte ceea ce se 
petrecea în sufletul ei (în „camera obscură a inimii”), nu putea 
aşeza un cadru precis în jurul imaginii înfricoşătoare a 
nimicniciei ei în lumea acţiunilor obişnuite. Abisul care părea s-o 
înconjoare avea o singură caracteristică - o lipsă de valoare, o 
neputinţă de a prinde înţelesul lucrurilor, care ucide bucuria - 
aceasta fiind doar moralitatea lăuntrică a unui suflet care a 
descoperit drumul minunat spre fericire, a cărei goliciune nu-i 
trezeşte ruşine. Mi-e uşor să critic acum, când văd puţin mai clar 
încurcătura în care ne aflam şi ea şi eu. Trebuie să-i fi fost - o 
ştiu - foarte ruşine de felul în care se juca cu soarta mea şi de 
pericolul în care mă punea. O dată, la Cafe-El-Bab, unde 
stăteam şi beam arak vorbind de una şi de alta, izbucni în 
lacrimi şi, sărutându-mi mâinile, îmi spuse: 

— Eşti un om bun, într-adevăr bun. Şi-mi pare tare rău! 

De ce? De lacrimile ei? Îi vorbisem despre Goethe. Ce prost 
eram! Ce imbecil! Crezusem că poate am emoţionat-o prin 
sensibilitatea cu care mă exprimasem. l-am dat daruri. li dăduse 
şi Clea; îi dădea şi acum; şi lucrul ciudat era că pentru prima 
oară gustul în alegerea unor obiecte de vertu? o părăsise pe 
această pictoriţă atât de talentată şi de sensibilă. Cercei şi broşe 
de o banalitate demnă de Alexandria! Nu reuşesc să înţeleg 
acest fenomen decât dacă a iubi înseamnă a te abrutiza... 

Dar, pe de altă parte, nu ştiu; mi-amintesc de comentariul sec 
făcut pe marginea paginii de către Balthazar în legătură cu 
subiectul: „Te simţi tentat, scrie el, să iei un ton de superioritate 
morală faţă de aceste lucruri - dar, de fapt, cine o să considere 
că nu e bine să te întinzi să iei un măr care zace copt pe un zid 
încălzit de soare? Majoritatea femeilor cu temperamentul şi 
originea Justinei n-ar avea curajul s-o imite chiar dacă ar avea 
libertatea s-o facă. E oare mai mult sau mai puţin chinuitor 
pentru spirit să îndure visele sau o criză de petit maf’, după 
care doctorul găseşte întotdeauna o frunte fierbinte şi un aer 
vinovat? Nu ştiu. E greu să izolezi o calitate morală în cadrul 


26 Virtute (în sens de valoare artistică) (fr.). 
2 indigestie (fr.). 


unei acţiuni libere; şi pe urmă mai e ceva: când faci dragoste cu 
cineva mai puţin instruit ca tine, simţi în plus un fior plăcut care 
se naşte din sentimentul clar că îl perverteşti, că îl târăşti în 
noroiul din care se ridică pasiunile - împreună cu poeme şi teorii 
despre Dumnezeu. E poate mai înţelept să nu judeci. 

Dar, în afară de astea, în sfera vieţii de fiecare zi erau 
probleme în legătură cu care până şi Justine avea nevoie de 
încurajare. 

— Sunt uimită şi puţin înspăimântată că Nessim, pe care abia 
îl cunosc, mi-a cerut să mă mărit cu el. Să râd, draga mea Clea, 
sau să mă ruşinez, sau şi una şi alta? 

Clea, în naivitatea ei, era încântată de ce auzea, pentru că 
Nessim era prietenul ei cel mai drag şi gândul că voia să sprijine 
cu demnitatea şi blândeţea lui nenorocirile foarte adevărate ale 
vieţii Justinei îi apărea brusc ca o lumină - o soluţie pentru toate 
lucrurile. Când încurcăturile pe care le creezi în jurul tău au 
nevoie de ajutor, nu există om mai potrivit care să treacă pe 
lângă tine decât un cavaler medieval. Justine îşi acoperi ochii cu 
mâinile şi spuse cu efort: 

— O clipă inima mea a tresărit şi era cât pe aci să strig „da!” 
Ah, Clea, iubita mea, ai să ghiceşti îndată de ce. Am nevoie de 
bogăţia lui ca să dau de urma copilului; trebuie să existe 
undeva, în tot Egiptul ăsta, trebuie, şi probabil că suferă 
îngrozitor singură şi poate chinuită. 

Începu să plângă, apoi se opri brusc, furioasă. 

— Ca să ne ferim pe amândoi de ceea ce ar putea fi un 
dezastru, i-am spus lui Nessim: „N-aş putea niciodată să iubesc 
un bărbat ca dumneata; n-aş putea să-ţi dau nici măcar o clipă 
de fericire. Mulţumesc şi la revedere”. 

— Dar eşti convinsă? 

— Să folosesc un om pentru averea lui? Dumnezeule, 
niciodată! 

— Justine, ce vrei? 

— Întâi copilul. Pe urmă, să scap de privirile oamenilor şi să 
mă ascund într-un colţişor liniştit, unde să pot deveni stăpână 
pe sufletul meu. Există atâtea lucruri în caracterul meu pe care 
nu le înţeleg. Îmi trebuie timp. Azi, Nessim mi-a scris din nou. Ce 
poate să mai vrea? Ştie totul despre mine. 

Un gând îi trecu Cleei prin minte: „Cel mai periculos lucru din 
lume este o dragoste întemeiată pe milă”. Dar îl goni şi se lăsă 


din nou năpădită de imaginea omului blând, înţelept, deschis, 
înfruntând şuvoiul nenorocirilor Justinei şi stăvilindu-l. Sunt oare 
nedrept când îi atribui Cleei şi o altă dorinţă, pe care această 
soluţie ar fi satisfăcut-o? Adică să scape de Justine, să se 
elibereze de pretenţiile pe care le avea asupra sufletului şi 
minţii ei. Încetase cu totul să mai picteze. Blândeţea lui Nessim 
- silueta înaltă şi întunecată care se lăsa insensibil dusă de 
valuri pe coridoarele societăţii - avea nevoie de o asemenea 
sarcină; cum putea oare un cavaler înnăscut să se achite de 
îndatoriri dacă nu existau castele, şi în aceste castele domniţe 
nefericite, care să-şi fluture eşarfa cerând ajutor? Preocupările 
lor se potriveau întru totul - în afară de revendicarea dragostei. 

— Dar banii nu-s nimic pentru el, spuse ea. 

Era un lucru pe care îl ştia a fi purul adevăr: 

Lui Nessim nu-i păsa decât prea puţin de averea lui uriaşă. 
Dar ar trebui adăugat aici că făcuse deja un gest care o mişcase 
şi o copleşise pe Justine. Se întâlniseră de mai multe ori oficial, 
ca nişte parteneri de afaceri, în holul hotelului Cecil, ca să 
discute problema acestei căsătorii, cu indiferența unor negustori 
alexandrini care plănuiesc fuzionarea unor societăţi de bumbac. 
Asta e obiceiul oraşului. Suntem oameni care se bizuie pe 
rațiune, oameni de lume şi am făcut întotdeauna o deosebire 
clară între viaţa pasională şi cea de familie. Aceste deosebiri fac 
parte din întregul complex al vieţii mediteraneene, vechi şi 
emoţionant de prozaic. 

— Şi pentru ca nu cumva o inegalitate de avere să te facă să 
te hotărăşti mai greu, spuse Nessim, roşindu-se şi plecând 
capul, propun să-ţi fac un dar de ziua dumitale de naştere, care 
să-ţi permită să te consideri cu totul independentă - o simplă 
femeie ca oricare alta, Justine. Ah, ce lucru odios şi cum se 
furişează în minţile celor din oraş, otrăvind totul! Să ne eliberăm 
de el înainte de a lua vreo hotărâre. 

Şi îi întinse peste masă un cec verde, îngust, pe care erau 
scrise cuvintele: „Trei mii de lire”. 

Uimită, Justine se uită multă vreme fix la el, dar nu-l atinse. 

— Nu cumva te-am jignit? Întrebă Nessim în cele din urmă, 
repede, bâlbâindu-se din pricina îngrijorării. 

— Nu, spuse ea. E ca toate acţiunile dumitale. Dar ce să fac 
dacă nu te iubesc? 

— Nu trebuie, bineînţeles, să încerci niciodată. 


— Atunci, ce fel de viaţă am duce? 

Nessim se uită la ea cu ochi fierbinţi şi sfioşi, apoi lăsă 
privirea în jos, către masă, ca repezit fără milă. 

— Ascultă, Nessim, spuse ea după un timp de tăcere, ascultă- 
mă, te rog. Nu pot să mă folosesc de averea şi de situaţia 
dumitale fără să-ţi dau nimic în schimb. 

— Dacă ai vrea să încerci, spuse el cu blândeţe. 

Nu trebuie să ne minţim unul pe altul. Viaţa nu e prea lungă. Ai 
datoria faţă de dumneata însăţi să încerci să găseşti o cale spre 
fericire. 

— Vrei să te culci cu mine? Întrebă Justine deodată; tonul lui o 
dezgusta şi în acelaşi timp o mişca nespus de mult. Asta se 
poate. Da. Aş face orice pentru dumneata, Nessim, orice. 

Dar el tresări şi spuse: 

— Vorbeam de o înţelegere în care prietenia şi cunoaşterea 
pot ocupa locul dragostei, până şi dacă, aşa cum nădăjduiesc 
eu, aceasta apare. Sigur că am să fac dragoste cu dumneata - 
eu ca amant, dumneata ca prietenă. Cine ştie când? Poate peste 
un an. La Alexandria toate căsătoriile sunt în cele din urmă 
speculaţii de afaceri. Ah, Doamne, Justine, ce proastă eşti! Nu 
vezi că s-ar putea să avem nevoie unul de altul fără să ne dăm 
seama? Merită să încercăm. S-ar putea ca totul să se 
împotrivească. Dar nu pot renunţa la gândul că femeia de care 
am cea mai mare nevoie în tot oraşul ăsta eşti dumneata. Femei 
pe care să le doreşti există cu duiumul, dar să doreşti nu 
înseamnă să ai nevoie! S-ar putea să doresc altele - de 
dumneata am nevoie! Nu îndrăznesc să afirm că acelaşi lucru e 
valabil pentru dumneata. Ce crudă e viaţa şi ce absurdă! 

Nimeni nu-i spusese asemenea lucruri până atunci - nimeni 
nu-i oferise o asociaţie proiectată cu atâta răceală şi bazată pe 
intenţii atât de pure. Din acest punct de vedere trebuie privită 
cu admiraţie. 

— Nu eşti genul de om care să mizeze totul pe un singur tur la 
rouge et noir, spuse ea încet. Bancherii noştri, care sunt atât 
de deştepţi când e vorba de bani, au reputaţia de a fi foarte 
slabi la minte când e vorba de femei. 

Justine îl apucă de încheietura mâinii. 

— Ar trebui să consulţi un doctor, dragul meu; ce fel de 
temeritate e asta? Să vrei să iei o femeie care ţi-a spus că nu te 


* Roşu şi negru (la jocul de ruletă)(7r.) 


va putea iubi niciodată? Ah, nu! 

Nessim tăcu, dându-şi seama că ceea ce spusese Justine nu i 
se adresase de fapt lui; făcea parte dintr-o lungă discuţie pe 
care o ducea în sinea ei, cu ea însăşi. Ce frumoasă era faţa ei 
ostilă - narcotizată de propria ei simplitate: nu-i venea să 
creadă că exista cineva care s-o preţuiască pentru 
personalitatea ei - dacă avea o personalitate. „Sunt într-adevăr 
ca un jucător - îşi spuse el - care mizează toţi banii pe o singură 
carte.” Justine se afla acum în pragul unei hotărâri, ca un 
somnambul la marginea unei stânci: Să se trezească oare 
înainte de a sări, sau să lase visul să-şi continue cursul? Fiind 
femeie, tot mai simţea nevoia să pună condiţii; să se retragă 
mai departe în singurătate, pe măsură ce bărbatul acesta i-o 
uzurpa cu blândeţea lui permanent ispititoare. 

— Nessim, spuse ea, trezeşte-te! Şi îl scutură încet. 

— Sunt treaz, spuse el liniştit. 

Afară, în piaţa cu palmierii sâcâiţi de vântul ce venea dinspre 
mare, cădea o ploaie măruntă. Era al zecelea Zu-el-Higga, prima 
zi din Courban Bairam, şi grupurile care formau marea 
procesiune se adunau, îmbrăcate în robe colorate, purtând 
stindarde mari de mătase şi cădelniţe - insigne ale religiei pe 
care o cinsteau - şi psalmodiau pasagii din litanie: litania rasei 
uitate a nubienilor, care îşi petreceau în fiecare an marea 
înviere la moscheea Nebi Daniel. Mulțimea era strălucitoare, cu 
pete de culori crude. In aer uruia zgomotul tamburinelor, în timp 
ce ici-colo, prin învelişul de tăcere care se aşternea peste 
strigăte şi psalmodieri, străbătea mormăitul brusc al tobelor 
lungi, cărora li se întindea şi li se fixa pielea pe vasele 
şuierătoare de alamă. Caii gemeau şi stindardele se umflau ca 
nişte pânze de corabie în după-amiaza înstelată de ploaie. 

O şaretă cu prostituatele oraşului arab, îmbrăcate cu rochii 
colorate, trecu pe lângă ei cu ţipete şi strigăte ascuţite, însoţite 
de cântecul unor tineri sulemeniţi şi de scrâşnetul talgerelor şi 
zdrăngănitul mandolinelor - totul fascinant ca un animal 
tropical. 

— Nessim, spuse ea prosteşte. Cu o singură condiţie, dacă ne 
culcăm împreună chiar astă-seară. 

Trăsăturile lui se crispară, pielea i se lipi de craniu şi strânse 
tare din dinţi. Apoi spuse furios: 

— Atâta lipsă de educaţie ar trebui să fie compensată măcar 


cu puţină inteligenţă - unde e? 

— Imi pare rău, spuse ea văzând cât de tare şi de adânc îl 
jignise. Simţeam nevoia unei încurajări. 

Nessim se făcuse foarte palid. 

— Eu ţi-am propus ceva cu totul diferit, spuse, punând cecul 
înapoi în portofel. Mă cam uluieşte lipsa dumitale de înţelegere. 
Sigur că putem face dragoste dacă vrei să pui asta drept 
condiţie. Hai să luăm o cameră aici, la hotel, chiar în clipa asta. 

Când era jignit, ca acum, era într-adevăr frumos, şi deodată 
Justine îşi dădu seama că tăcerea şi calmul lui nu erau 
nicidecum o dovadă de slăbiciune şi că gândurile acelea 
încurcate şi cuvintele circumspecte ascundeau o sensibilitate 
neobişnuită, care poate că nu era cu totul fericită nici ea. 

— Ce ne-am dovedi unul altuia prin asta, continuă el cu ceva 
mai multă blândeţe, sau prin reversul său, adică să nu facem 
niciodată dragoste? 

Justine îşi dădu seama acum cât de iremediabil nepotrivite 
fuseseră vorbele ei. 

— Mi-e îngrozitor de ruşine de vulgaritatea mea. 

Rostise cuvintele fără să creadă ceea ce spune, doar ca o 
concesie făcută atât lui, cât şi lumii în care trăia - o lume care 
comercializa purtările rafinate pe care era încă prea necioplită 
să le guste, o lume care îşi putea permite să cultive emoţii 
„posées? din înclinaţie. O lume care nu putea fi doborâtă 
decât, ca să spunem aşa, dacă te lipseai cu totul de ea. Nu, nu 
crezuse ce spune, căci, chiar dacă ideea suna vulgar, ştia, din 
instinct, că are dreptate de vreme ce lucrul pe care-l propusese 
este într-adevăr pentru o femeie piatra vitală de încercare în 
ceea ce priveşte firea bărbatului; cunoaşterea nu a calităţilor lui, 
care puteau fi analizate sau deduse, ci însăşi a chintesenţei 
personalităţii lui. Nimic în afara actului fizic al dragostei nu ne 
poate dezvălui acest adevăr în legătură cu partenerul nostru. 
Justine regreta amarnic lipsa lui de înţelegere, care-i refuza un 
prilej concret să vadă singură ce se află la baza frumuseţii şi 
forţei lui de convingere. Şi totuşi, cum să insişti? 

— Bine, zise el; fiindcă această căsătorie a noastră va fi o 
afacere delicată şi în mare măsură o problemă de maniere, 
până când... 

— Imi pare rău, spuse ea, dar zău că nu ştiam cum să tratez 


2? Aşezate, stăpânite (fr). 


onorabil cu dumneata, şi în acelaşi timp, să evit să te 
decepţionez. 

Se ridică şi o sărută uşor pe buze. 

— Trebuie mai întâi să mă duc să obţin încuviințarea mamei şi 
să-i spun fratelui meu. Sunt foarte fericit, cu toate că acum sunt 
furios pe dumneata! 

leşiră, apropiindu-se împreună de maşină, şi Justine se simţi 
deodată slăbită, de parcă ar fi fost scoasă din adâncurile ei şi 
apoi părăsită în mijlocul oceanului. 

— Nu ştiu ce să mai spun. 

— Nimic. Trebuie să începi să trăieşti, răspunse el în timp ce 
maşina se îndepărta. 

Şi Justine se simţi de parcă ar fi primit o palmă peste gură. 
Intră în prima cafenea şi comandă o ceaşcă de ciocolată 
fierbinte, pe care o bău cu mâini tremurânde. Apoi se pieptănă 
şi se fardă. Ştia bine că frumuseţea era doar o reclamă şi o 
întreținea cu dispreţ. Undeva, în fiinţa ei, era într-adevăr femeie. 

Nessim urcă cu liftul până la biroul lui şi, aşezându-se la 
masă, scrise pe o carte de vizită următoarele cuvinte: „Draga 
mea Clea, Justine a primit să se mărite cu mine. N-aş putea să 
fac acest gest dacă aş crede că ar putea slăbi sau împiedica în 
vreun fel dragostea ei sau a mea pentru tine...” 

Apoi, îngrozit că orice i-ar scrie Cleei ar putea să pară de un 
sentimentalism ieftin, rupse biletul şi-şi încrucişă mâinile la 
piept. 

După o lungă clipă de gândire, ridică telefonul lucios şi formă 
numărul lui Capodistria: 

— Da Capo, spuse el calm, ţi-aduci aminte de intenţiile mele 
de a mă însura cu Justine? E în regulă. 

Puse telefonul la loc în furcă încet, de parc-ar fi cântărit o 
tonă, şi se aşeză, rămânând cu ochii la imaginea lui reflectată 
de faţa lucioasă a biroului. 


IV 


Abia acum, după ce îndeplinise sarcina majoră de a o 
convinge pe Justine, simţea că siguranţa lui se năruie şi că îl 
lasă confruntându-se cu o senzaţie cu totul nouă pentru el, şi 
anume o timiditate acută, o revoltă acută la gândul de a o 
întâlni pe maică-sa şi de a-i împărtăşi intenţiile. Era singur 
intrigat de acest lucru, căci fuseseră întotdeauna foarte 
apropiaţi, încrederea pe care o aveau unul într-altul fiind bazată 
pe o afecţiune prea solidă ca să aibă nevoie de intermediul 
cuvintelor. Nu fusese timid sau stângaci decât în faţa fratelui 
său - stângaci şi el - dar niciodată în faţa ei. Şi acum? Nu era 
vorba câtuşi de puţin de teama de dezaprobare - ştia că maică- 
sa se va supune dorințelor lui de îndată ce i le va comunica. 
Atunci, ce îl reţinea? Nu ştia nici el. Dar, gândindu-se la maică- 
sa, roşi; îşi petrecu apoi toată dimineaţa făcând gesturi 
mecanice, agitate, luând un roman, apoi lăsându-l numaidecât 
din mână, făcându-şi un cocteil, dar punând paharul jos fără să 
bea, începând o schiţă, apoi, brusc, lăsând cărbunele din mână 
ca să iasă în grădina casei mari, simțindu-se cu totul stingher. 
Telefonase la birou ca să spună că nu se simte bine, apoi, ca 
întotdeauna când spunea câte o minciună, începu să sufere într- 
adevăr de indigestie. 

După aceea, se gândi să ceară numărul casei vechi de la ţară, 
unde locuiau Leila şi Narouz, dar se răzgândi şi ceru în schimb 
legătura cu garajul. Îi spuseră că îi vor aduce maşina curățată şi 
gresată, până în prânz. Se întinse şi-şi acoperi faţa cu mâinile. 
Apoi îl sună pe Selim, secretarul lui, şi îi porunci să telefoneze 
fratelui său, să-i spună că vine să petreacă weekend-ul la Karm 
Abu Girg. Doamne! Totul era cât se poate de normal. „Te porţi 
ca o slujnicuţă care s-a logodit”, îşi spuse el furios. Apoi se gândi 
o clipă să ia pe cineva cu el, ca să destindă atmosfera întâlnirii 
cu Justine? Imposibil. Luă un roman al lui Pursewarden şi dădu 
de un fragment care spunea: „Dragostea e ca o luptă în tranşee 
- nu-ţi poţi vedea inamicul, dar ştii că e acolo şi că e mai bine să 
nu ridici capul”. 

Se auzi soneria de la intrare. Selim îi aduse nişte scrisori la 
semnat, apoi se duse tăcut sus să-i facă geamantanul şi să-i 
pregătească servieta. Avea nişte hârtii pe care trebuia să i le 
arate lui Narouz, hârtii despre macaraua de care era nevoie 
pentru canalizarea şi desţelenirea deşertului de la marginea 


plantațiilor. Afacerile constituiau un stupefiant binevenit. 

Averile familiei Hosnani se întindeau în două direcţii, 
despărțite pentru a forma două sfere distincte de răspundere, 
fiecare frate având-o pe a lui. Nessim conducea banca şi 
sucursalele ei din toată regiunea Mediteranei, în timp ce Narouz, 
care trăia viaţa tipică a moşierilor copţi, stătea tot timpul la 
Karm Abu Girg, pământurile familiei Hosnani mărginindu-se cu 
deşertul şi înghițind treptat câte o bucăţică din el, expropriindu-l 
încetul cu încetul, întinzându-şi suprafeţele cultivate cu roşcove, 
pepeni şi cereale - şi scoțând prin pompare sarea care le 
otrăvea. 

— A venit maşina, spuse secretarul cu faţa de uliu întorcându- 
se în birou. Vreţi să conduc eu? 

Nessim clătină din cap şi îl concedie în tăcere. 

Apoi traversă din nou grădina, ţinându-se de bărbie, şi se opri 
lângă bazinul artificial cu nuferi, ca să studieze peştii - jucăriile 
costisitoare ale vechilor împărați japonezi, rămăşiţe ale unei ere 
de lux, pe care îi importase la un preţ mare şi care piereau 
treptat, nu se ştie de ce boală necunoscută - poate dorul de 
ţară. Pursewarden petrecea ore întregi uitându-se la ei. Spunea 
că îl ajută să se gândească la artă! 

Maşina mare, argintie, stătea în faţa uşii cu cheia în contact. 
Nessim urcă îngândurat la volan şi o porni încet prin oraş, 
cercetând parcurile, pieţele şi clădirile, cu ochi distraţi, 
pierzându-şi intenţionat vremea, şovăind, golindu-şi mintea 
printr-o acţiune de voinţă ori de câte ori îşi aducea aminte care 
îi era ţinta. Când ajunse la mare părăsi în sfârşit Cornişa - 
strălucitoare în lumina soarelui - ca să se uite o clipă la apa 
netedă şi la cerul fără nori, cu maşina aproape oprită. Apoi, 
deodată, schimbă viteza şi o porni de-a lungul țărmului cu un 
aer mai hotărât. Se ducea acasă. 

Curând se depărtă şi de mare, lăsând în urma lui oraşul şi 
palmierii care părâiau în calea vântului de primăvară, şi se 
întoarse către reţeaua stearpă de falii şi lacuri secate, unde 
şoseaua de metal ceda locul drumurilor de pământ cafeniu, de-a 
lungul unor îndiguiri cu mlaştini negre, împodobite la margine cu 
trestii ţepoase şi porumb indian semănat rânduri, rânduri. Praful 
se ridică şi umplu interiorul automobilului, acoperind totul ca un 
polen fin. Curând parbrizul se umplu de o pulbere ca de zăpadă 
şi Nessim dădu drumul la ştergătoare ca să-l curețe. 


Urmând o serie de poteci întortocheate pe care le cunoştea 
pe dinafară ajunse, după mai bine de o oră, la marginea unei 
limbi de pământ, cu apă albastră de ambele părţi, şi lăsă maşina 
la umbra unei case dărăpănate care trebuie să fi fost ruinele 
unei barăci vechi de vamă, construită pe când traficul fluvial 
făcea curse dus-întors între Damietta şi Golf; acum se usca din 
zi în zi mai mult, ofilindu-se şi crăpând sub soarele de alamă al 
Egiptului, uitată de paznici. 

Încuie maşina cu grijă şi porni pe o potecă îngustă care tăia 
un teren cu şiruri sărăcăcioase de fasole şi de pepeni prăfuiţi, cu 
porumb indian la margine, zdrenţuit şi gălăgios, pentru a da de 
un debarcader unde îl aştepta un vâslaş bătrân, cu o barcă 
prăpădită. Văzu apoi deodată pe malul celălalt caii care-l 
aşteptau şi, lângă ei, micşorată de perspectivă, silueta lui 
Narouz. Văzându-l pe Nessim, Narouz ridică emoţionat braţul cu 
un gest stângaci de plăcere, iar Nessim păşi în barcă, simțind că 
inima începe să-i bată mai repede. 

— Narouz! 

Cei doi fraţi, atât de puţin asemănători ca fizionomie şi 
constituţie fizică, se îmbrăţişară cu o căldură moderată, la 
Nessim, de suferinţa tăcută a unei timidităţi noi pentru el. 

Mezinul, mai scund şi mai solid, purta o bluză albastră de 
ţăran franţuz, deschisă la gât, cu mânecile suflecate, lăsând să 
se vadă nişte braţe şi mâini foarte puternice, acoperite cu păr 
negru şi creţ. În jurul şoldurilor îi atârna o bandulieră veche, 
italiană. Capetele pantalonilor lui turceşti, lăbărţaţi, strânşi cu 
un şnur demodat, erau îndesate în cizme cu carâmbi înalţi, 
vechi, moi şi încreţite. Se cufundă emoţionat şi stângaci în 
braţele fratelui său, apoi se depărtă din nou, ca un boxer care se 
desface dintr-o încleştare. Puțin după aceea însă, când îşi ridică 
din nou faţa, ca să se uite la el, dezvălui pe dată lucrul care-i 
cârmuise lui Narouz toată viaţa, ca un astru întunecat. Buza 
inferioară îi era literalmente despicată de la baza nasului în jos, 
de parcă i-ar fi tras cineva un pumn zdravăn în obraz: era o buză 
de iepure, care nu fusese fixată şi cusută la timp. Dezgolea 
capătul unui dinte alb şi se isprăvea cu două limbi mici de piele 
trandafirie care erau veşnic umede. Părul negru îi cădea pe 
frunte lung şi buclat, ca la juncane. Avea ochi minunati, atât de 
albaştri şi de nevinovaţi, încât erau aproape ca ai Cleei: toată 
urâţenia lui împrumuta, de fapt, măreție de la ei. Deasupra 


buzei superioare lăsase să-i crească o mustață neglijentă şi 
inegală, aşa cum pui să crească iederă pe un perete urât - dar 
cicatricea se vedea peste tot unde mustaţa era rară; iar barba 
lui scurtă nu putea constitui nici ea o mască suficientă. Arăta 
pur şi simplu de parcă nu s-ar fi ras de o săptămână. Faţa nu 
avea niciun fel de formă şi lăsa să se confunde contururile cefei 
de taur cu pomeţii lui înalţi. Avea un râs ciudat, timid, ca un 
şuierat, pe care-l îndrepta în jos, spre pământ, ca să-şi ascundă 
buza. Mişcările lui erau toate dizgraţioase, avea braţe şi picioare 
oarecum curbate şi păroase, ca labele de păianjen, dar dădea 
impresia unei forţe copleşitoare, stăpânită cu stricteţe. Vocea lui 
joasă şi pătrunzătoare avea ceva din farmecul vocii de contraltă. 

De câte ori se întâlneau, cei doi fraţi căutau, pe cât posibil, să 
fie şi servitori sau prieteni de faţă - ca să le stăpânească 
timiditatea; iată de ce Narouz îl luase pe Ali, agentul lui 
comercial, să vină cu caii în întâmpinarea bărcii. Bătrânul 
servitor cu urechile tăiate luă cu degetele puţin praf de pe 
pământul din faţa picioarelor lui Nessim şi îl apăsă de frunte 
înainte de a-i întinde mâna lui Nessim, după care se supuse cu 
modestie îmbrăţişării lui - era un om pe care-l iubea de când era 
copil. Narouz părea încântat de gestul firesc, prietenos dar plin 
de simţire al fratelui său şi râse mulţumit, cu capul plecat spre 
pământ. 

— Şi Leila? întrebă Nessim cu voce joasă, ducând, în timp ce 
vorbea, degetele la tâmplă. 

— E bine, spuse Narouz cu tonul care-l scoate un arcuş 
proaspăt frecat cu sacâz. In ultimele două luni, slavă Domnului, 
s-a simţit bine. 

Mama lor trecea uneori prin perioade de instabilitate mintală 
care durau mai multe săptămâni, dar îşi revenea întotdeauna. 
Părăsea liniştită lumea reală, lucru care nu mai uimea pe 
nimeni, căci până şi ea ştia acum când o apucau crizele şi se 
pregătea din timp. In perioadele de criză stătea toată ziua în 
căsuţa de la capătul grădinii de trandafiri, citind şi scriind, de 
cele mai multe ori, scrisorile lungi pe care Mountolive le citea cu 
atâta tandreţe în Japonia, în Finlanda sau în Peru. Având drept 
unică tovarăşă o cobră, aştepta până când trecea influenţa 
acestui afreet sau duh. Un obicei care dura de mulţi ani, de la 
moartea tatălui lor, când îi apăruse boala, şi niciunul dintre fiii ei 
nu lua în seamă aceste devieri de la viaţa normală a casei mari. 


— Leila are mintea cât se poate de întreagă, spuse Narouz din 
nou, cu vocea lui pătrunzătoare. E foarte fericită că s-a întors 
Mountolive. A întinerit cu nu ştiu câţi ani. 

— Inţeleg. 

Cei doi fraţi încălecară şi o porniră încet de-a lungul reţelei de 
îndiguiri şi drumuri pietruite, care duceau până dincolo de lac şi 
de îngrăditurile lui cultivate. Lui Nessim îi plăcea întotdeauna 
această plimbare, căci pentru el evoca adevărata copilărie - 
mult mai bogată în varietate şi frumuseţe decât cei câţiva ani 
petrecuţi în casa de la Aboukir, unde se mutase pentru un timp 
Leila după moartea tatălui lor. 

— Trebuie să primeşti toate pompele noi luna viitoare! Strigă 
el şi Narouz chicoti de plăcere. 

Dar cu altă parte a minţii se lăsă în voia memoriei, 
terasamentele line, de pământ negru, de lângă râu, şi cărările 
lor subţiri care despărţeau loturile cultivate, aducându-l mereu 
înapoi către comorile copilăriei lui petrecute aici. Căci ăsta era 
Egiptul adevărat - Egiptul copţilor - în timp ce în oraşul albilor, 
ca într-un spectru solar prăfuit, se îngrămădeau imaginile 
chinuitoare şi străine ale unor meleaguri necunoscute, imagini 
sugerând Grecia, Siria, Tunisia. 

Era o zi frumoasă şi şlepurile joase se plimbau printre câmpii, 
către afluenții fluviului, cu catargele lor ca nişte coloane 
vertebrale lungi şi curbate, cu pânzele triunghiulare îndoite ca 
nişte arcuri în mijlocul viiturilor. Undeva, un barcagiu cânta, 
bătând măsura cu degetele pe o tobă, vocea lui amestecându- 
se cu oftatul sakkias-i/or şi cu loviturile rotarilor şi dulgherilor din 
satele îndepărtate, care fabricau roţi de căruţă ca nişte talgere, 
sau plugurile acelea cu cuţit îngust cu care se lucrau 
pământurile aluviale de lângă Nil. 

Pescăruşi de un verde strălucitor treceau ca fulgerul, aripile 
lor mâăzgălind băltoace în timp ce, ici-colo, bufniţele mici, 
cafenii, uitând viaţa de noapte a speciei lor, zburau printre 
îndiguiri sau se cuibăreau două câte două, perechi tăcute, 
printre copaci. 

Câmpiile începuseră să se întindă, verzi şi aromate, în jurul 
micii cavalcade, cu recoltele lor bogate de bercim şi şiruri de 
fasole, deşi drumul continua cu încăpățânare să urmeze malul 
fluviului, astfel încât siluetele lor reflectate în apă călăreau o 
dată cu el. Ici-colo dădeau de câte un cătun cu case de chirpici 


şi acoperişuri plate, strălucitoare acum din pricina grămezilor de 
porumb indian care le împrumuta o culoare galbenă. Uneori 
treceau pe lângă un şir de cămile care se îndreptau către bac, 
sau pe lângă o cireadă de gamoose mari şi negre - bivoli 
egipteni - care-şi muiau boturile lucioase în mâlul fertil sau în 
murdăria unei răstoace, plesnind muştele de pe pielea lor de 
pergament cu cozi de plumb. Coarnele lor mari şi arcuite 
aparţineau unor fresce de mult uitate. 

„E ciudat ce încet curge viaţa pe aici”, medita Nessim cu 
plăcere, în timp ce se îndrepta către proprietatea familiei 
Hosnani. Femei care puneau untul la scurs în piei de capră, 
atârnate de trepiede de bambus, sau care coborau în şir indian 
spre apă, cu vasele lor mari; bărbaţi în halate de bumbac 
albastru, care cântau la roţile de apă, femei înfăşurate din 
creştet până-n tălpi în halate tradiţionale negre, spălăcite şi 
prăfuite, cu mărgele albastre ca să le apere împotriva 
deochiului. Apoi, mai erau şi toate aceste amabilităţi primitive 
ale drumeţiei, schimbate între trecători, cărora Narouz le 
răspundea cu vocea lui expresivă de melopee, ce suna de parcă 
s-ar fi identificat nu numai cu limba, dar şi cu meleagurile 
propriu-zise. "Vaharak Said!” sau „Said Embarak!”, striga el 
vesel în timp ce trecătorii zâmbeau şi salutau. „Să vă fie ziua 
binecuvântată”, îşi spuse Nessim în traducerea pe care şi-o 
amintea, zâmbind şi dând din cap, fermecat de frumuseţea 
acestor saluturi de modă veche, pe care nu le auzea nimeni 
niciodată decât în cartierul arab al oraşului. „Deie Domnul ca 
ziua de azi să fie tot atât de binecuvântată ca şi cea de ieri.” 

Se întoarse şi strigă: 

— Narouz! 

lar fratele lui se apropie cu afecţiune de el, spunând: 

— Mi-ai văzut biciul? 

Apoi râse iarăşi cu capul în pământ, dând la iveală dintele prin 
despicătura buzei. Avea un bici superb din piele de hipopotam, 
încolăcit larg de oblâncul şeii. 

— După ce-am căutat trei ani, am găsit tocmai ce-mi trebuia. 
Ştii, mi l-a trimis şeicul Bedawi de la Assuan. 

Ridică o clipă ochii albaştri, strălucitori, uitându-se în ochii 
negri ai fratelui său cu o bucurie intensă. 

— E mai bun decât un pistol, în orice caz mai bun decât un 
pistol de calibrul 99, urmă emoţionat ca un copil. Am făcut 


antrenamente serioase cu el, vrei să vezi? 

Fără să aştepte răspunsul, lăsă capul în jos şi o porni înainte, 
la trap, până într-un punct unde vreo zece pui de găină scurmau 
pământul gol, lângă coliba unui văcar. Un cocoş speriat, care 
alerga mai iute decât ceilalţi, decolă de sub copitele calului. 
Nessim trase de hăţuri oprind calul, ca să privească. Braţul lui 
Narouz se repezi în sus, zvâcni, biciul lung se desfăcu încet în 
aer, apoi înţepeni cu o plesnitură bruscă şi surdă, o lovitură 
puternică, sinistră; râzând, călăreţul descălecă să ia făptura 
mutilată, caldă încă şi palpitând cu aripile pe jumătate retezate 
şi capul zdrobit. l-o aduse lui Nessim cu un aer de triumf, 
ştergându-şi în treacăt mâinile de pantalonii lăbărţaţi. 

— Ce părere ai? 

Nessim apucă biciul lung şi-l cercetă cu admiraţie în timp ce 
fratele lui, continuând să râdă, arunca pasărea moartă 
intendentului său şi, încet, încăleca din nou. Merseră aşa, călare 
unul lângă altul, şi vraja care îi împiedica să comunice păru că s- 
a risipit: Nessim, vorbind despre noile aparate care fuseseră 
comandate şi ascultându-l pe Narouz care-i povestea despre 
bătălia dusă împotriva secetei şi a trombelor de nisip. Ori de 
câte ori dădeau de asemenea subiecte neutre, se pierdeau în 
ele şi deveneau naturali. Strâns uniţi de asemenea teme, erau 
ca doi orbi îndrăgostiţi, care nu se pot exprima decât prin 
atingere: subiectul proprietăţilor. 

Pământurile pe lângă care treceau acum deveneau tot mai 
roditoare: plantate cu tamariscă şi roşcove, cu toate că ici-colo 
mai dădeau încă de rămăşiţele unor proprietăţi părăsite de 
posesori, prea săraci sau prea leneşi să se lupte cu deşerturile 
care înconjurau fâşia roditoare de pământ din trei părţi. Case 
vechi, căzute acum în paragină, părăsite şi năpădite de bălării, 
se uitau la ei de dincolo de apă, cu geamuri fără cercevele şi uşi 
sfărâmate. Porţile lor, pe jumătate înăbuşite sub bougainvi/laea, 
se deschideau cu greu din pricina ruginei, lăsându-te să pătrunzi 
în grădini neîngrijte, de o frumuseţe sălbatică, unde fântâni de 
marmură şi sculpturi putrezite mai aminteau încă de o glorie 
trecută. De o parte şi de alta a acestor grădini se zăreau 
terenurile acoperite cu păduri dese, care alcătuiau marginea, 
perimetrul exterior al proprietăţilor familiale - palmieri, salcâmi, 
sicomori, oferind încă un punct precar de sprijin vieţii, care fără 
umbră şi apă ar pieri, înghițită de deşert. Şi, într-adevăr, aici 


deveneai conştient de deşert, cu toate că nu-l puteai vedea - 
melodramatic de insipid, ca o bucată de anafură. Ici o insulă 
veche cu un palat în ruine; colo poteci şi canale întortocheate, 
de apă curgătoare, pe care circulau vaporaşe zvelte, cu siluetă 
de pasăre, încărcând tibbin (grâne); se apropiau de sat. Un pod 
se căţărase sus, pe malurile de lut, încununat de o pădurice 
frumoasă de palmieri, şi un şir de vaporaşe colorate aşteptau să 
se ridice bariera. Aici, pe înălţime, puteai vedea o clipă negura 
albastră, magnetică, a zărilor deşertului ce se întindea dincolo 
de această fâşie înghesuită a belşugului, plantațiilor verzi şi 
apei. 

Cotiră într-o parte şi dădură de un grup de săteni care îi 
aşteptau şi care începură să strige „Satul se simte onorat!” şi 
„Ne aduceţi binecuvântare!”, însoţindu-i pe jos în timp ce ei 
înaintau călare, zâmbind. Unii se apropiară de ei, notabilităţile, 
prinzând câte o mână pe care s-o sărute, unul dintre ei sărutând 
chiar scara şeii lui Nessim. Şi astfel trecură prin satul profilat pe 
o pată de apă ca smaragdul şi dominat de minaretul grațios în 
formă de smochină şi de ciorchinele de bolți, ca nişte stupi 
strălucitori, ce caracterizau bisericile copte ale străbunilor lor. 
De aici, drumul se întorcea iarăşi de-a curmezişul câmpiilor până 
la casa cea mare, încercuită de ziduri exterioare pătate de 
intemperii, în unele locuri ruinate, prăbuşite din pricina umezelii, 
în altele acoperite de graffitti, urmele lăsate de superstiţioşi ca 
să farmece afreet-ul - palme negre talismanice, sau legendarul 
„B'iam'illah ma'sha'llah” (Dumnezeu să abată răul din calea ta). 
Pentru aceşti săteni cucernici, locatarii ridicaseră în colţurile 
zidului nişte mori mici de vânt, din lemn, în formă de oameni 
care-şi roteau braţele ca să sperie afreet-ul. Acesta era conacul 
lui Karm Abu Girg, care le aparţinea. 

Emin, intendentul şef, aştepta la poarta exterioară cu 
obişnuitele saluturi rigide pe care le cerea obiceiul, înconjurat de 
un grup de băieţi sfioşi care să ţină caii şi să-i ajute pe călăreţi 
să coboare. Porţile mari, pliante, cu zăvoare şi panouri gravate, 
erau date de o parte, pentru ca cei doi fraţi să poată intra direct 
în curte, în mijlocul căreia era construită casa propriu-zisă, 
ridicată pe două planuri - primul etaj, de ceremonie, dând într-o 
parte spre arcadele boltite de jos - o curte cu grânare, magazii 
de recepţionare, antrepozite şi grajduri; Nessim nu trecu pragul 
înainte de a examina încă o dată desenele decolorate, dar încă 


desluşite, care împodobeau peretele din partea dreaptă - şi care 
reprezentau, printr-o serie de semne aproape hieroglifice, 
drumul sfânt pe care-l făcuse ca să se scalde în lordan: un cal, o 
maşină, un vapor, un avion, toate reprezentate primitiv. Rosti în 
şoaptă un text cuvios şi micul grup de servitori zâmbiră cu 
mulţumire, căci gestul lui însemna că, deşi locuia de multă 
vreme la oraş, nu uitase obiceiurile pământului. Nu uita 
niciodată să facă această rugăciune. Era ca şi cum şi-ar fi 
prezentat paşaportul la control. Narouz era şi el recunoscător 
pentru tactul pe care-l dovedea un asemenea gest - care nu 
numai că-l făcea pe fratele lui să fie îndrăgit de servitori, dar 
întărea faţă de ei şi propria lui poziţie de stăpân al casei. 

De cealaltă parte a pragului, o serie asemănătoare de imagini 
arăta că şi el, mezinul, făcuse pelerinajul sfânt, care constituie o 
obligaţie pentru orice copt cu principii religioase. 

Poarta principală avea de fiecare parte câte un turn pentru 
porumbei: coloanele acelea greoaie, construite din pavele de 
pământ lipite una de alta cum dăduse Dumnezeu, cu ciment de 
humă, caracteristice pentru casele de la ţară în Egipt, 
producând cel mai ales fel de mâncare pentru masa moşierului. 
Un nor de porumbei - locuitorii turnurilor - fâlfâiau şi gângureau 
toată ziua deasupra curţii boltite. Aici totul era în fierbere: 

Paznicul de noapte, negru, ghaffirii, arendaşii, intendenţii, 
veniră unul câte unul să-l salute pe fratele mai mare - 
moştenitorul. li dădură o cupă cu vin şi un buchet de flori în timp 
ce Narouz stătea lângă el, zâmbind încântat. 

Apoi, trecură în pas de ceremonie prin galeria cu ferestre de 
sticlă multicoloră, care pentru o clipă îi transformară în arlechini, 
după care ieşiră în grădina de trandafiri, cu un chioşc neîngrijit, 
de verdeață zburlită, şi cu alei şerpuite care duceau spre căsuţa 
de vară, unde stătea şi citea Leila fără văl pe faţă. Narouz îi 
strigă o dată numele, ca s-o anunţe că se apropie de casă, 
adăugând: 

— Ghici cine a venit? 

Femeia îşi acoperi repede faţa cu vălul şi întoarse ochii negri 
şi înţelepţi către uşa luminată de soare: 

— lar n-a adus băiatul laptele. Aş vrea să vorbeşti cu el, 
Narouz. Nu ţine minte nimic. Şarpele trebuie hrănit cu 
regularitate, altfel devine irascibil. 

Apoi, vocea ei virând ca o pasăre între cer şi pământ, se 


prăbuşi brusc, prefăcându-se într-un fel de suspin bogat şi 
melodios, şi rosti numele lui Nessim. Îl repetă de două ori pe 
când se sărutau cu o tandreţe atât de emoţionată, încât Narouz 
râse, înghițind în sec; gusta în acelaşi timp bucuria dragostei 
fratelui său pentru Leila şi propria lui amărăciune că el, Nessim, 
era favoritul ei - fiul cel frumos. Nu era gelos pe Nessim; simţea 
doar o strângere de inimă auzind tonul melodios al maică-sii, 
ton pe care nu-l folosea niciodată când îi vorbea lui. Şi aşa 
fusese întotdeauna. 

— Am să-i spun băiatului, zise şi se uită în jur, să dea de urma 
şarpelui. 

Egiptenii consideră şarpele drept un oaspete aducător de 
noroc în casă şi de aceea nu-l ucid, ca să nu gonească norocul; 
lungile dialoguri interioare şi claustrarea Leilei în căsuţa de vară 
n-ar fi fost totale fără o cobră indolentă, care învățase să bea 
lapte din farfurioară, ca o pisică. 

Continuând să se ţină de mână, se aşezaseră unul lângă altul 
şi Nessim începu să discute politică în timp ce ochii negri, ageri, 
plini de tinereţe, stăteau pironiţi într-ai lui. Din când în când, 
Leila încuviinţa cu un aer hotărât, dând din cap cu hotărâre, în 
timp ce mezinul îi privea pe amândoi cu nesaţ şi cu o mare 
admiraţie pentru felul concis în care îşi prezenta Nessim ideile - 
rezultatul unei lungi experienţe de activitate publică. Narouz 
simţea cuvintele abstracte lovindu-i fără rezonanţă urechea, 
încărcate cu înţelesuri pe care le prindea doar pe jumătate; şi cu 
toate că ştia că îl priveau ca pe oricare altul, i se părea că 
aparţin unei lumi deosebite, locuite de sofişti sau matematicieni 
- făpturi care plăsmuiesc şi dau grai unui dor nelămurit şi unor 
pofte incoerente pe care le simţea trezindu-se în el de câte ori 
era menţionat Egiptul sau pământurile familiei. Incepu să-şi 
sugă încheietura degetului arătător, stând lângă ei, ascultând şi 
uitându-se întâi la maică-sa, apoi din nou la Nessim. 

— Şi acum s-a întors şi Mountolive, încheie Nessim. Şi pentru 
prima dată vom găsi înţelegere pentru ceea ce încercăm noi să 
facem, Leila... el ne va ajuta, dacă e posibil. El înţelege. 

Numele lui Mountolive lovi în două direcţii. Femeia îşi plecă 
ochii spre mâinile albe pe care le ţinea întinse în faţa ei, 
acoperind o scrisoare începută - ochi atât de strălucitori, 
machiaţi cu khol şi antimoniu, încât ar fi fost greu să desluşeşti 
vreo lacrimă în ei. De altfel, nici nu aveau lacrimi. 


Străluceau pentru că erau plini de afecţiune. Se gândea oare 
la scrisorile lungi pe care i le scrisese lui Mountolive cu atâta 
credinţă tot timpul cât fuseseră despărțiți? Narouz, în schimb, 
simţi brusc gelozia la auzul numelui sub care, îngropate ca sub o 
piatră de mormânt, ascunsese amintiri din alte vremi - 
amintirea tânărului secretar de la Comisia Superioară pe care 
mama sa... (în mintea lui nu spunea niciodată „îl iubise”, ci lăsa 
în gândurile lui loc liber acolo unde ar fi trebuit să se afle aceste 
cuvinte), şi amintirea soţului bolnav, pe scaunul de paralitic, 
care privise totul fără să se plângă. Şi, când auzi rostindu-se 
numele lui Mountolive, de parcă ar fi răsunat o notă muzicală, 
sufletul lui se cutremură cu pasiunea cu care s-ar fi cutremurat 
şi tatăl lui. Înghiţi în sec şi tresări stânjenit în timp ce o urmărea 
pe Leila împăturind cu mâini tremurânde o scrisoare şi vârând-o 
într-un plic. _ 

— Crezi că putem avea încredere în el? Il întrebă ea pe 
Nessim. 

Dacă ar fi răspuns „Nu”, l-ar fi lovit peste gură. Dorise pur şi 
simplu să-l audă pronunţând din nou acel nume. Intrebarea ei 
era doar îmboldire şi nimic mai mult. Nessim îi sărută mâna, iar 
Narouz admiră cu lăcomie aerul lui zâmbitor, de curtean 
linguşitor care îi răspunse: 

— Dacă nu putem avea încredere în Mountolive, nu ştiu în 
cine am putea să mai avem? 

Ca fată, Leila fusese pe cât de frumoasă pe atât de bogată. 
Fiica unei femei savante, crescută de maici şi mult umblată în 
lume, fusese printre primele femei copte care părăsiseră vălul, 
şi începuse să studieze medicina împotriva voinţei părinţilor. Dar 
o căsnicie timpurie cu un bărbat mult mai bătrân decât ea 
pusese capăt acestor expediţii în lumea activă, unde aptitudinile 
pe care le avea ar fi putut să-i ofere o platformă. Mentalitatea 
egiptenilor se împotrivea libertăţii femeilor, aşa că renunţase la 
carieră în favoarea unui soţ pe care îl admira foarte mult şi al 
vieţii monotone de la ţară. Dar, sub toate astea, focul 
continuase cumva să mocnească. Avea prieteni şi preocupări, 
vizita Europa la câţiva ani o dată, se abonase la reviste în patru 
limbi. Mintea i se formase în singurătate şi se îmbogăţise prin 
cărţi pe care nu putea să le discute decât în scrisorile pe care le 
trimitea unor prieteni depărtaţi, şi pe care nu putea să le 
citească decât în intimitatea harimului ei. Apoi apăruse 


Mountolive şi îi murise soţul. Rămăsese liberă, respirând la 
marginea unei lumi noi, neavând pe umeri altă povară decât doi 
fii în plină creştere. Timp de un an şovăise dacă să-şi stabilească 
reşedinţa la Paris sau la Londra şi, pe când şovăia, pierduse 
totul. Frumuseţea ei, pe care până atunci nici nu o luase în 
seamă, aşa cum se întâmplă întotdeauna cu cei ce sunt frumoşi, 
fusese brusc distrusă de o variolă cu leziuni confluente, care-i 
topi trăsăturile armonioase, lăsându-i doar ochii minunaţi, de 
sibilă egipteană. Vălul negru, hidos, care i se păruse atâta 
vreme simbolul sclaviei, deveni acum un refugiu în dosul căruia 
ascundea ruinele unei frumuseți considerată în tinereţea ei ca 
excepţională. Nu mai avea curajul să plimbe această faţă nouă, 
topită, prin capitalele Europei şi să sfideze condoleanţele tăcute 
ale unor prieteni care ar fi putut să-şi amintească de ea aşa cum 
fusese altădată. Întoarsă atât de timpuriu din drum, se hotărî să 
rămână să-şi sfârşească viaţa pe moşia familiei, în maximum de 
singurătate pe care şi-l putea permite. Unica ei evadare acum 
era să scrie scrisori şi să citească - şi singura ei grijă, să-şi 
crească feciorii. Toată instabilitatea pasiunilor ei era canalizată 
către acest domeniu limitat. Trebuia să stăpânească un univers 
întreg de relaţii şi se îndreptase către acest ţel cu toată 
hotărârea, ca un bărbat. O sănătate şubredă, singurătatea, 
plictiseala - le înfruntă una câte una şi le învinse, trăind retrasă 
aici ca o împărăteasă în exil, hrănindu-şi şarpele şi scriind 
scrisori nesfârşite, pline de vioiciune şi de strălucirea unei vieţi 
ascunse acum după un văl, şi care ţâşnea doar prin ochii aceia 
negri, plini de tinereţe. 

Nu mai apărea niciodată în lume şi devenise un fel de legendă 
pentru cei care-şi aminteau cum fusese în trecut şi care o 
porecliseră, de fapt, cândva, „rândunica neagră”. Stătea acum 
de dimineaţă până seara la o masă rudimentară, de scândură, 
scriind cu litere lungi şi neobişnuite, muindu-şi pana într-o 
călimară de aur. Scrisorile deveniseră însăşi viaţa ei şi, scriindu- 
le, începuse să sufere de senzaţia aceea curioasă de realitate 
deformată, pe care o au scriitorii când au de-a face cu oameni 
reali; în toţi anii în care îi scrisese lui Mountolive, de exemplu, 
reuşise atât de bine să-l reinventeze - ca să spunem aşa - încât 
pentru ea, acum nu mai exista atât ca o fiinţă reală, cât ca un 
erou descins din propria ei imaginaţie. Aproape că şi uitase cum 
arată. Ce să mai aştepte de la prezenţa lui fizică? Şi când sosise 


telegrama în care îi spunea că e vorba să se întoarcă în Egipt 
peste câteva luni, Leila simţi la început doar enervare că 
prezenţa lui va deranja, aproape fizic, imaginea proiectată de 
fantezia ei. 

— Nu vreau să-l văd, mormăi ea întâi furioasă; şi abia atunci 
începu să tremure, acoperindu-şi cu mâinile faţa pustiită de 
boală. 

— Dar Mountolive vrea să te vadă, spuse Nessim în cele din 
urmă, când conversaţia reveni din nou la el. Când pot să-l aduc? 
Legația se mută în curând la reşedinţa de vară, aşa că va fi tot 
timpul la Alexandria. 

— Trebuie să aştepte până când voi fi dispusă să-l primesc, 
spuse ea simțind că îi creşte iar furia în faţa prezenţei 
inoportune a acelei născociri dragi. Au trecut atâţia ani! 

Apoi întrebă cu o nerăbdare patetică şi lascivă: 

— E bătrân? ... Are părul alb? Ce face cu piciorul? Poate 
umbla? Căzătura aia de la schi, în Austria... 

Narouz asculta atent, cu inima grea şi mohorâtă: putea urmări 
sentimentul pe care-l trăda vocea ei, aşa cum urmăreşti o 
partitură muzicală. 

— E mai tânăr ca oricând, spuse Nessim, n-a îmbătrânit nici 
măcar cu o zi. 

Şi spre uimirea lui, Leila îi apucă mâna şi ducând-o la obraz, 
spuse zdrobită: 

— Ah, sunteţi groaznici, groaznici amândoi! Plecaţi! Lăsaţi-mă 
singură. Am de scris scrisori. 

De când cu boala care-i distrusese toată încrederea în sine, 
nu mai admitea nicio oglindă în harim; când era singură se 
folosea însă de o oglindă de buzunar cu spatele de aur, ca să-şi 
fardeze în taină ochii - singura comoară care-i mai rămăsese - 
încercând diferite machiaje, diferite priviri şi potrivindu-le cu 
diferite forme de exprimare - încercând să dăruiască 
rămăşiţelor frumuseţii ei un vocabular tot atât de bogat ca şi cel 
al minţii ei agere. Era ca un om care, orbind brusc, ar fi învăţat 
să citească cu singurul organ care-i mai rămăsese, mâinile. 

Cei doi bărbaţi se întoarseră în casa veche, cu camere 
răcoroase dar prăfuite, cu covoare vechi şi rogojini brodate pe 
pereţi, încărcate cu matahale de mobile demodate, de când 
lumea - un fel de bou//e otoman care se întâlneşte adesea în 
casele vechi egiptene. Nessim simţi că îi saltă inima gândindu- 


se la urâţenia ei, la mobilele demodate Second Empire şi la 
obiceiurile păzite cu gelozie. Intendentul oprise, după obicei, 
toate ceasurile. Asta, în limba lui Narouz, însemna: „Nu stai aici 
decât puţin. Să uităm de trecerea grăbită a orelor. Dumnezeu a 
creat eternitatea. Să scăpăm cu totul de tirania timpului”. 
Aceste dovezi de politeţe vechi, transmise prin moştenire, îl 
mişcară pe Nessim. Şi, cu toate că îi plăcea apa caldă, până şi 
instalaţiile sanitare primitive - nu existau băi - i se păreau într- 
un fel conforme cu firea lucrurilor. Narouz dormea gol şi iarna şi 
vara. Se spăla în curte - un servitor arunca apă pe el dintr-un 
ulcior. In casă purta, de obicei, o manta veche, albastră, şi 
papuci turceşti. Fuma tutun dintr-o narghilea lungă cât o 
muschetă. 

În timp ce fratele mai mare îşi despacheta hainele, Narouz 
stătea la capătul patului, cercetând hârtiile care umpleau 
servieta, meditând asupra lor, concentrat şi tăcut, căci se 
refereau la maşinile care aveau să-l ajute să menţină şi să 
extindă atacul asupra nisipului încremenit. Vedea în mintea lui 
un regiment de copaci şi de arbuşti înaintând în pustiu fără să 
se oprească - roşcovi şi măslini, viță-de-vie şi jujube, arbuşti de 
fistic, piersici şi caişi - împrăştiind culorile verzi ale vieţii în 
regiunile fără locuitori, înecate de praf şi de sarea mării. Se uită 
aproape pofticios la fotografiile motoarelor din broşurile lucioase 
pe care i le adusese Nessim, mângâindu-le drăgăstos cu 
degetul, auzind în imaginaţie zgomotul pompelor care aspirau şi 
se umflau cu apă dulce, storcând treptat sărurile moarte din 
pământ şi stimulându-le să hrănească rădăcinile însetate ale 
copacilor. Gebel Maryut, Abusir - gândul îi zbură departe, ca o 
rândunică peste dune, până în inima deşertului Nitrian - pe 
care-l cucerea cu mintea. 

— Deşertul, spuse Narouz. Dar fiindcă tot veni vorba, vrei să 
mergi mâine cu mine călare la corturile lui Abu Kar? Mi s-a 
făgăduit un cal arab şi vreau să-l dresez singur. Excursia poate fi 
foarte plăcută. 

Lui Nessim îi plăcu îndată propunerea. 

— Da, spuse. 

— Dar devreme, făcu Narouz strângându-l de braţ, şi putem 
trece şi pe lângă plantaţia de măslini, ca să vezi cum se 
dezvoltă. Vrei? Te rog! De când am început cu chimlali tunisian 
n-am mai avut nici o singură pierdere. Ah, Nessim, ce mult aş 


vrea să rămâi cu noi. Locul tău e aici! 

_ Şi, ca de fiecare dată, Nessim începea să dorească şi el la fel. 
In seara aceea cinară după moda veche - atât de diferită de 
luxul neruşinat al ceremoniilor din Alexandria - luându-şi fiecare 
şerveţelul de pe masă şi ieşind în curte pentru ceremonia 
minuțioasă a spălării mâinilor, care avea loc înaintea fiecărei 
mese la ţară. Stăteau alături, în timp ce doi servitori le turnau 
apă, şi-şi spălau degetele cu săpun galben, clătindu-se apoi cu 
apă de portocale. După care se aşezau la masă, unde n-aveau 
drept tacâm decât câte o lingură de lemn pentru supă - în rest 
rupeau turtele subţiri şi întinse de ţară şi le muiau apoi în 
mâncărurile de carne cu sos. Leila mânca întotdeauna singură, 
în apartamentul femeilor, şi se ducea devreme la culcare. Aşa 
că cei doi fraţi rămaseră singuri la masă. Mâncară pe îndelete, 
cu pauze mari între feluri, şi Narouz îşi luă rolul de gazdă în 
serios, punând cele mai bune bucăţi în farfuria lui Nessim, 
rupând puii şi curcanii cu degetele lui puternice ca să-şi 
servească mai bine oaspetele. 

In cele din urmă, după dulciuri şi fructe, ieşiră din nou în 
curte, unde îi aşteptau servitorii, şi se spălară din nou pe mâini. 

Intre timp, masa fusese strânsă şi dată deoparte pentru a lăsa 
loc liber divanelor de modă veche care erau împinse prin 
cameră şi scoase pe balcon. Acolo îi aşteptau cele trebuincioase 
fumatului - narghilele cu ţeavă lungă, tutunul favorit al lui 
Narouz şi o farfurioară de argint cu bomboane. Se aşezară unul 
lângă altul, rămânând un timp tăcuţi şi bându-şi cafeaua. 

Nessim lepădase papucii şi se aşezase cu picioarele sub el: 
stătea sprijinindu-şi bărbia în palmă, întrebându-se cum să-i 
împărtăşească ştirea fratelui său, cum să-i vorbească despre 
căsătoria care-i rodea mintea din toate părţile şi dacă să fie 
sincer în legătură cu motivele care îl făcuseră să-şi aleagă drept 
soţie o femeie de altă credinţă decât a lui. Noaptea era fierbinte 
şi tăcută, şi aroma florilor de magnolie urca până în balcon, 
adusă de curenţi şi vârtejuri mici de aer, care făceau lumânările 
să pâlpâie şi să danseze; era ros de o stare de nehotărâre. 

Când trăieşti o asemenea stare de spirit, consideri orice 
diversiune drept o uşurare, aşa că se simţi încântat când Narouz 
îi sugeră să cheme cântăreţul satului să le cânte, un obicei de 
care se bucuraseră de atâtea ori când erau foarte tineri. Nimic 
nu se potriveşte mai bine cu tăcerea adâncă a nopţilor egiptene 


decât sfâşierea copilăroasă a sunetelor scoase de kemenghenh. 
Narouz bătu din palme, trimise vorbă şi o clipă mai târziu apăru 
bătrânul cântăreţ, venind din aripa servitorilor, unde mânca în 
fiecare seară din milostenia casei; mergea cu pasul domol şi 
supus al celor foarte bătrâni şi aproape orbi. Cutia de rezonanţă 
a violei lui micuţe era făcută dintr-o jumătate de nucă de cocos. 
Narouz sări în picioare şi-l instală pe o pernă în celălalt capăt al 
balconului. Apoi se auziră paşi în curte, împreună cu o voce 
binecunoscută, cea a bătrânului învăţător Mohammed Shebab, 
care urcă treptele, zâmbitor şi zbârcit, ca să-i strângă mâna lui 
Nessim. Avea o faţă ageră şi păroasă, de maimuţă, şi purta, ca 
de obicei, haine negre imaculate şi un trandafir la butonieră. 
Avea ceva de filfizon şi de epicureu, iar vizitele astea la casa 
mare erau singura lui distracţie, trăind aşa cum trăia, în cea mai 
mare parte a anului, cufundat în adâncurile Deltei. Adusese cu 
el narghileaua veche pe care o păstra cu mare grijă de un sfert 
de veac. Era încântat să audă muzică şi ascultă cu emotie. 
Quasidas-urile sălbatice pe care le intona bătrânul - cântece ale 
canonului arab, pline de tristeţea sălbatică a pustietăţii. Vocea 
bătrână se înfiora din când în când ca o frunză plăpândă, se 
ridica şi cădea asupra nopţii, urmărind linia metodică tremurată 
a cântecului, de parcă ar fi urmat calea veche a unor gânduri şi 
simţăminte pe jumătate stinse. Mica violă îşi mâzgălea vaietele 
pe text, ducându-i înapoi în zilele copilăriei. Aici, cântăreţul 
izbucni deodată în cântecul plin de dragoste al pelerinilor, care 
exprimă cu atâta măiestrie dorinţa musulmanului de a ajunge la 
Mecca şi adoraţia lui faţă de profet - şi melodia zvâcni în inimile 
celor doi fraţi, închisă ca o pasăre ce bate din aripi. Narouz, cu 
toate că era copt, repeta „All-ah, All-ah” într-un extaz de 
blagoslovenie. 

— Destul, destul! Strigă Nessim în cele din urmă. Dacă trebuie 
să ne sculăm de dimineaţă, mai bine să ne culcăm devreme, nu 
crezi? 

Narouz sări în picioare şi, continuându-şi rolul de gazdă, ceru 
să se aducă lămpi şi o porni înaintea lui către camera de 
musafiri. Acolo, aşteptă până când Nessim se spălă, se dezbrăcă 
şi se vâri în patul de modă veche care cam scârţâia. Abia atunci 
îi spuse noapte bună. Când îl văzu în pragul uşii, Nessim rosti 
impulsiv: 

— Narouz... vreau să-ţi spun ceva. 


Apoi, cuprins iarăşi de sfială, adăugă: 

— Dar poate să aştepte şi până mâine. Vom fi singuri, nu-i 
aşa? 

Narouz dădu din cap şi zâmbi: 

— Deşertul e un chin pentru ei, aşa că-i trimit întotdeauna 
înapoi chiar de la margine: vorbesc de servitori. 

— Da. 

Nessim ştia bine că egiptenii consideră deşertul un gol 
populat de duhurile unor demoni şi alţi oaspeţi groteşti din £Eb!/;s, 
iadul musulman. 

Nessim adormi şi când se trezi îl găsi pe frate-său, gata 
îmbrăcat, stând lângă patul lui, cu cafele şi ţigări. 

— E timpul, spuse. Am impresia că la Alexandria te scoli 
târziu. 

— Nu, răspunse Nessim, oricât ar părea de ciudat, eu sunt de 
obicei la birou înainte de opt. 

— Opt, vai, bietul meu frate, spuse Narouz ironic, ajutându-l 
să se îmbrace. 

Caii aşteptau şi porniră călare în ceața albastră şi deasă a 
zorilor, care se înălța de pe lac. Aer proaspăt tinzând spre îngheţ 
- dar soarele începuse să moaie stratul superior al atmosferei şi 
să usuce roua care acoperea minaretul moscheii. 

Narouz conducea acum, coborând pe drumuri şerpuitoare, 
urmând cărări înguste şi întortocheate şi trecând peste 
terasamente fără să greşească o dată, căci întreaga regiune se 
întindea în mintea lui ca cea mai amănunţită hartă a unui 
maestru cartograf. O avea întotdeauna în minte ca pe un plan 
de bătălie, cunoscând vârsta fiecărui copac, volumul apei în 
fiecare fântână, înălţimea fiecărui morman de nisip cu bătaie de 
un centimetru. Era obsedat de ea. 

Înconjurară încet plantaţia întinsă, constatând liniștiți 
progresele realizate şi discutând planurile pentru ofensiva 
viitoare, când se vor instala maşinile noi. Apoi, ajungând, după o 
clipă, într-un loc singuratic lângă apă, mascat din toate părţile 
de stufăriş, Narouz spuse: 

— Stai o clipă... şi descălecă, scoţându-şi taşca veche de 
vânătoare de pe umăr. Am ceva de ascuns, adăugă el zâmbind 
sfios, cu capul plecat. 

Nessim îl urmări nepăsător cu privirea pe când întorcea sacul 
pe dos ca să rostogolească conţinutul în apele reci ale fluviului. 


Dar nu se aştepta să vadă un cap omenesc micşorat, care 
rânjea arătându-şi dinţii galbeni şi care avea nişte ochi saşii ce 
se uitau unul la altul; se rostogoli din taşcă, cufundându-se încet 
şi dispărând în adâncurile verzi. 

— Ce naiba e asta? întrebă Nessim, iar Narouz scoase râsul lui 
şuierat, uitându-se în jos, şi răspunse: 

— Abdel-Kader - capul lui. 

Îngenunche şi începu să spele taşca pe dinăuntru, mişcând-o 
violent încoace şi încolo prin apă, apoi, cu un singur gest, o 
întoarse pe dos cum ai întoarce o mânecă şi reveni lângă calul 
lui. Nessim rămăsese pe gânduri. 

— Deci, în cele din urmă, tot a trebuit s-o faci, spuse. Mi-a fost 
teamă că n-o să ai încotro. 

Narouz întoarse o clipă ochii lui strălucitori către fratele său, 
apoi spuse cu gravitate: 

— Dacă mai aveam tulburări cu muncitorii beduini, am fi 
pierdut la anu' o mie de pomi. Era un risc prea mare. În plus, era 
să mă otrăvească. 

Nu mai spuse altceva şi-şi văzu de drum, călărind în tăcere 
până la marginile din ce în ce mai rare ale plantaţiei - linia 
frontului, cum s-ar spune, unde se concentrase de fapt acum 
lupta - un teritoriu lung, zdrenţuit ca marginile unei răni. De-a 
lungul lui, pe tot parcursul, infiltraţiile de la pământul arabil de o 
parte şi drenajul deşertului de cealaltă, amândouă, pline de 
sărurile acelea blestemate, otrăviseră pământul, prefăcându-l 
într-o imagine a dezolării. 

Nu creşteau aici decât trestii uriaşe şi rogoz, şi câte o tufă de 
scaieţi. În apa sălcie nu putea trăi niciun peşte. lar păsările o 
ocoleau. Zăcea înconjurată de centura lâncedă a aerului greu pe 
care-l emana ea însăşi, înspăimântătoare, obsedantă şi cu 
desăvârşire mută - punctul în care deşertul şi ogorul roditor se 
întâlneau într-o îmbrăţişare a morţii. Călăreau acum printre 
trestiile înalte cu tulpini albite, acoperite cu o coajă de sare ce 
sticlea sub razele soarelui. Caii gâfâiau, chinuindu-se să treacă 
prin apa stătătoare care-i stropea, cristalizându-se în pete de 
sare pe orice atingea; copitele cailor străpungeau bălți de 
mocirlă acoperite cu o pojghiţă de sare, degajând mirosuri 
putride din noroiul negru de dedesubt şi făcând să ţâşnească 
brusc roiuri de musculiţe şi țânțari înţepători. Dar chiar şi aici, 
Narouz se uita în jurul lui cu interes, cu ochii plini de lumină, 


căci în mintea lui se şi grăbise să planteze acest pustiu cu 
roşcove şi arbuşti verzi - îl cucerise. Dar îşi ţinură amândoi 
răsuflarea şi nu scoaseră nicio vorbă pe când străbăteau 
această ultimă barieră cu emanaţii rău mirositoare şi peticele 
lungi de pământ zbârcit, mumificat, cărora le ceda locul. Apoi, în 
sfârşit, se treziră la marginea deşertului şi se opriră la umbră în 
timp ce Narouz se scotocea prin buzunare, căutând o bucăţică 
de cretă albastră, din aceea care slujeşte la însemnarea tacului 
de biliard. lIntinseră cu un deget puţină cretă sub fiecare 
pleoapă, împotriva luminii orbitoare - aşa cum făcuseră 
întotdeauna, de când erau copii; şi îşi legară o bucată de pânză 
în jurul capului, după obiceiul beduinilor. 

Apoi: primele unde pure de aer ale deşertului şi întinderile 
pustii, pure ca o teoremă, contopindu-se cu cerul pătruns de 
propria lui tăcere şi măreție, locuite doar de figurile pe care le-a 
născocit imaginaţia omului pentru a popula privelişti potrivnice 
pasiunilor lui şi a căror puritate îţi ia gândurile. 

Narouz scoase un strigăt şi caii, treziţi brusc din amorţeală, 
cuprinşi de o senzaţie nouă de libertate şi spaţiu, se avântară în 
galopul lor obişnuit, violent şi impetuos, agitându-şi coamele şi 
cozile şi scârţâind din şa. Goniră aşa mai multă vreme, Nessim 
chicotind de emoție şi de bucurie. 

Ce mult era de când nu mai alergase într-un asemenea galop 
sălbatic! 

Continuară în acelaşi ritm, schiţând încet un arc spre răsărit, 
peste pământul cu arbuşti piperniciţi şi flori sălbatice, unde 
fluturii dansează prin pustiul dunelor şi printre exemplare de 
plante anemice, dar încăpăţânate. Copitele răpăiau pe pietriş, 
prin văi de piatră cu ace mari de gresie şi peste creste de 
dealuri argiloase, trandafirii, acoperind orizontul familiar. 
Nessim se cufundase în amintirea nopţilor copilăriei, pe care le 
petreceau aici sub cerul încărunţit de stele într-un cort (cu 
sforile de susţinere îngheţate, strălucind ca diamantele) instalat 
sub Vega, întregul deşert întinzându-se în jurul lor ca o încăpere 
goală. 

Cum de nu ajunge omul să uite experienţele lui cele mai 
grozave? Totul se întindea acum sub ochii lui ca un fel de pian la 
care puteai cânta, dar pe care ai uitat să-l atingi de ani de zile. 
Era luminat de viziunile sale lăuntrice, şi-l urmă pe Narouz 
orbeşte. Le vedea în toată acea întindere nesfârşită - două pete 


ca nişte porumbei zburând pe un cer pustiu. 

Se opriră să se odihnească puţin la umbra unei stânci masive 
- o oază purpurie de întuneric - gâfâind fericiţi. 

— Dacă stârnim vreun lup al deşertului, spuse Narouz, îl 
potolesc eu cu kurbash-ul. 

Şi mângâie cu dragoste biciul mare, trecându-şi-l printre 
degete. 

Porniră din nou şi Narouz o luă încet în zigzag, căutând 
vechiul drum al caravanelor - masrab-ul, care să-i ducă la 
Quasur el Atash (Castelele însetaţilor), unde trebuiau să se 
întâlnească cu oamenii şeicului înainte de prânz. Nessim 
cunoscuse şi el cândva drumurile astea pe dinafară - drumuri de 
contrabandişti, folosite secole de-a rândul de caravane care 
făceau calea dus şi întors între Alger şi Mecca - „drumurile 
darnice” care mânau bogăţiile oamenilor prin sălbăticia 
deşertului, purtând mirodenii şi ţesături dintr-o parte a Africii 
într-alta, sau oferind credincioşilor singura cale spre a ajunge la 
Oraşul Sfânt. Şi deodată se simţi gelos pe intimitatea fratelui 
său cu deşertul, pe care îl împărtăşise cândva cu el. Il imita cu 
zel. 

O clipă mai târziu, Narouz scoase un strigăt răguşit, arătând 
către ceva în depărtare, şi puţin mai încolo dădură de masrab - 
un drum cu urme de cămilă, care în unele locuri erau adânc 
săpate în stâncă, dar întinzându-se în şiruri unduite, paralele de 
la un orizont la altul. Şi aici, mezinul încetini din nou pasul. 
Cămaşa lui albastră era acum violetă sub braţe. 

— Aproape c-am ajuns! Strigă. 

Şi din marginile sidefii şi tremurate ale cerului se apropie 
plutind încet un conglomerat înalt de stânci roşcate de bazalt, 
sculptate astfel încât semănau vag (ca o faţă luminată de foc) 
cu un sfinx chinuit de sete; şi acolo, bolborosind la umbra 
întunecată a unei stânci, îi aştepta micul grup care trebuia să-i 
ducă până la cortul şeicului - patru bărbaţi înalţi şi descărnaţi, 
cu pielea de pergament pământiu, cu voci sparte, exprimându- 
se greu din pricina setei şi cu râs care semăna cu o urgie 
dezlănţuită. Inaintară către ei, către îmbrăţişarea unor braţe ca 
nişte bețe uscate şi ţăcănitul ţepos al unei arabe nefamiliare, în 
care nu vorbi şi nu explică decât Narouz. 

Nessim aşteptă, simțindu-se deodată ca un european crescut 
la oraş, un vizitator; pentru că micul grup purta cu el întregul 


sentiment al lumii arabe, lume îngustă de băştinaşi, politeţea şi 
duşmăniile ei rigide şi faţa ei primitivă. Se trezi căutând în 
mintea lui amintirea unei pânze de Bonnard sau a unei poezii de 
Blake, aşa cum un om însetat bâjbâie să găsească un izvor de 
apă. Cam aşa ar trebui să arate un călător în ochii unui clan de 
scoțieni primitivi, admirându-le labele cu monturi şi picioarele 
grosolane şi păroase, dar în acelaşi timp recunoscător că forţa 
lor, care urăşte viaţa şi iubeşte austeritatea, nu exprimă suma 
culturii europene. Aici, deodată, îşi pierdu fratele, se despărţi de 
el, căci Narouz se cufundase în viaţa acestor grăjdari arabi cu 
aceeaşi pornire cu care se contopea cu viaţa pământului şi a 
copacilor săi. Muşchii puternici, încordaţi, ai trupului său păros 
se crispară de mândrie că el, un alexandrin crescut la oraş - 
aproape un nasrany disprețuit - ar fi putut să-l întreacă pe 
oricare dintre aceşti oameni atât la ţintit cât şi la vorbă sau la 
galop. Cunoscându-i firea, îl măsurau pe Narouz cu privirea 
contemplativă a băştinaşului; pe blândul Nessim îl văzuseră sub 
multe înfăţişări diferite, cu mâini îngrijite, de domn de la oraş. 
Dar erau politicoşi. 

Nu era nevoie acum să cunoşti altceva decât regulile locului, 
nu aveai nevoie de intuiţie, căci aceşti oameni fascinanţi ai 
deşertului erau nişte roboţi; gândindu-se la Mountolive, se trezi 
zâmbind şi se întrebă unde găsiseră englezii substanţa miturilor 
lor în legătură cu deşertul arab? Banalitatea cumplită a vieţii lor 
era extrem de limitată şi de bine orânduită! Şi dacă reuşeau 
vreodată să te emoţioneze, te emoţionau aşa cum o face 
cimpoiul, care nu exprimă niciodată nimic care să depăşească 
nivelul rudimentar. Se uită la frate-său cum îi mânuia, pur şi 
simplu pentru că le cunoştea felul de a reacţiona, aşa cum 
mânuieşte un saltimbanc nişte purici dansatori. Bietele suflete! 
Simţi cum se trezesc în el forţa şi resursele inteligenţei lui 
educate la oraş. 

Călăreau acum în grup compact, îndreptându-se către 
corturile şeicului, coborând coaste lungi şi striate de nisip, 
trecând prin mirajele unor păşuni pe care doar norii de ploaie 
puteau să le născocească, ajungând în sfârşit la cercul limitat de 
corturi; cerurile de toval ale umanităţii, născocite de oameni ale 
căror amintiri copilăreşti erau atât de înspăimântătoare încât 
fuseseră siliţi să născocească un cer mai îngust, sub care să 
cuprindă germenii seminţiei lor; în acest con de toval s-a născut 


primul copil, aici s-a născocit intimitatea tainică a primei 
îmbrăţişări omeneşti. 

Nessim se gândi cu amărăciune că ar fi dorit să poată picta tot 
atât de bine ca Clea. Gânduri absurde, nelalocul lor. 

Dar corturile şeicului erau vaste, acoperind aproape şase 
metri pătraţi cu pânză aspră ţesută din păr de capră, cu 
împletituri largi, negre, verzi cafenii şi albe. Pe la cusături 
atârnau ciucuri lungi care se zbăteau în bătaia vântului. 

Şeicul şi fiii lui îi aşteptau, ca o galerie de cărţi de joc, cu 
saluturile tradiţionale cărora, cel puţin Narouz, le cunoştea toate 
răspunsurile. Şeicul îi conduse el însuşi până la cort spunând: 

— Acesta e lăcaşul vostru. Faceţi tot ce doriţi; noi suntem 
slujitorii voştri. 

În spatele lui se înghesuiau cei care cărau apă să le spele 
mâinile, picioarele şi faţa, uscată şi spuzită de pe urma 
călătoriei. Se odihniră cel puţin o oră în umbra cafenie a 
cortului, căci căldura zilei dogorea din plin. Narouz zăcea 
sforăind pe perne, cu mâinile şi picioarele întinse în lături, în 
timp ce Nessim aţipea cu întreruperi, trezindu-se din când în 
când să-l privească - somnul punând uşor stăpânire pe el, aşa 
cum se întâmplă întotdeauna după o capitulare fizică în faţa 
acţiunii. Medita asupra urâţeniei fratelui său, ai cărui dinţi albi, 
minunaţi, se zăreau prin crăpătura trandafirie a buzei 
superioare. Şi tot din când în când, în timp ce se odihneau, 
căpeteniile tribului veneau în tăcere, lăsându-şi pantofii la 
intrarea în cort, şi îi sărutau mâna lui Nessim. Fiecare dintre ei 
scotea un singur cuvânt în şoaptă; cel de bun sosit: „Mahubtah”. 

Narouz se trezi pe la sfârşitul după-amiezei şi, strigând după 
apă, îşi stropi trupul de sus şi până jos, cerând în acelaşi timp 
haine de schimb, pe care i le aduse într-o clipă fiul mai mare al 
şeicului. leşi, pornind-o prin nisipul încins, şi spuse: 

— Acum, ia să vedem ce facem cu mânzul! S-ar putea să ţină 
vreo două-trei ore. Te superi? O să ne întoarcem cam târziu! 

La umbră îl aşteptau nişte perne aşezate acolo anume pentru 
ei şi Nessim se întinse bucuros, urmărindu-şi fratele cu privirea, 
cum trecea repede peste nisipul orbitor, îndreptându-se spre un 
grup de mânji care-i fuseseră aduşi spre cercetare. 

Se jucau, plini de graţie şi nevinovăție, mişcarea bruscă a 
capului şi a coamei lor semănând, după cum spune proverbul, 
cu „valurile mării de iunie”. Când ajunse aproape de ei, Narouz 


se opri emoţionat şi îi privi. Apoi strigă ceva şi îndată se apropie 
un om alergând şi ţinând în mână un căpăstru şi o zăbală. 

— Cel alb! Strigă Narouz răguşit, iar fiul şeicului îi aruncă un 
răspuns pe care însă Nessim nu reuşi să-l prindă. 

Narouz se întoarse din nou şi încet, aplecându-se cu o ciudată 
uşurinţă a mişcărilor, se strecură printre făpturile acelea tinere 
şi, aproape înainte ca cineva să se poată dezmetici, încălecă pe 
un mânz alb, după ce-i puse căpăstrul, cu un singur gest 
aproape nevăzut. 

Făptura de mit stătea nemişcată, cu ochii strălucitori, larg 
deschişi, de parcă s-ar fi străduit să înţeleagă situaţia nouă şi 
înfricoşătoare pe care o reprezenta călăreţul aşezat în spinarea 
lui, apoi un tremurat slab îi încreţi toată carnea, valurile de 
panică ce apar întotdeauna când lumea omului se ciocneşte cu 
cea a animalelor. Calul şi călăreţul stăteau nemişcaţi, cufundaţi 
în gânduri, de parcă ar fi pozat pentru o statuie. 

Deodată, de teamă, animalul scoase un nechezat slab şi 
şuierat, se scutură şi făcu vreo zece sărituri ciudate şi arcuite, 
ţeapăn ca o jucărie mecanică, prăbuşindu-se cu sălbăticie pe 
picioarele din faţă ori de câte ori sărea. Toate astea nu-l clintiră 
din loc pe Narouz, care se aplecă doar înainte şi îi mârâi ceva 
calului la ureche, făcându-l să-şi iasă din minţi şi s-o pornească 
avântat într-un galop mărunt, zgâlţâit, neglijent, întorcându-se, 
făcând curbete şi lăsând capul în jos. Se rotiră încet, asimetric în 
jurul corturilor şi, în cele din urmă, se întoarseră la mulţimea de 
arabi, care stăteau lângă intrarea cortului principal, privind 
scena în tăcere. Atunci, biata făptură, de parcă şi-ar fi dat 
seama că o mare parte din viaţa sa adevărată, poate copilăria, 
se isprăvise cu desăvârşire, scoase un nou nechezat slab şi 
şuierat, şi o porni brusc în galopul lung, neobosit, rapid al rasei 
sale, menit, ca un meteor, să străpungă însuşi cerul, şi se 
depărtă gonind printre dune, cu călăreţul prins de el prin 
cleştele puternic al picioarelor - ferm ca o siluetă prinsă în 
şuruburi cu belciuge - micşorându-se repede până dispărură 
amândoi de tot. Un strigăt puternic de aprobare izbucni din 
corturi şi Nessim acceptă, pe lângă brânză şi cafea, laudele 
cuvenite pentru fratele său. 

Două ore mai târziu, Narouz se întoarse cu mânzul care lucea 
de năduşeală. Pleoştit, clătinându-se pe picioare, rămânându-i 
doar atâta combativitate cât să gâfâie descurajat şi să tropăie 


învins. El însuşi era ameţit de oboseală, orbit de parcă ar fi 
trecut călare printr-un furnal, în timp ce ochii injectaţi şi faţa 
trasă şi crispată arătau cât de grea fusese lupta. Cuvintele 
afectuoase pe care i le spunea calului ieşeau dintre nişte buze 
uscate şi crăpate. Dar sub toate astea era fericit, radios chiar, în 
timp ce croncănea să i se aducă apă şi cerea permisiunea să se 
odihnească o jumătate de oră înainte s-o pornească din nou 
spre casă. De fapt, nimic nu reuşise să obosească trupul acela 
puternic - nici măcar paroxismul la care ajunsese în lupta 
îndelungată şi aprigă. Dar închizând acum ochii, în timp ce 
simţea apa curgându-i pe cap, văzu din nou soarele întunecat şi 
sângeriu care-i licărea dincolo de pleoape, o imagine a oboselii, 
şi simţi dogoarea deşertului care făcea apa să sfârâie pe pielea 
lui şi s-o crape. În mintea sa era un talmeş-balmeş de temeri şi 
culori violete, care păreau să-l străpungă - de parcă întregul lui 
aparat senzorial s-ar fi topit la căldură ca o cutie de culori, 
contopind gândul, dorinţa şi voinţa. Era ameţit de bucurie şi se 
simţea lipsit de consistenţă ca un curcubeu. Şi totuşi, în mai 
puţin de jumătate de oră, fu gata s-o pornească înapoi spre 
casă. 

O porniră, de data acesta cu altă escortă, trecând peste 
razele oblice ale soarelui ce aruncau umbre trandafirii şi purpurii 
în cavitățile dunelor. Merseră bine până la Quasur El Atash. 
Narouz se învoise ca mânzul alb să-i fie predat în cursul 
săptămânii de către fiii şeicului şi călărea acum liniştit, 
fredonând din când în când câte o măsură sau două dintr-un 
cântec. Când ajunseră la Castelele însetaţilor căzuse noaptea şi, 
după ce-şi luară rămas-bun de la gazdele lor, o porniră din nou 
prin deşert. 

Călăreau încet, nestingheriţi, urmărind luna pătată şi palidă 
ridicându-se în mijlocul liniştii frânte doar de bâlbâiala 
potcoavelor pe stratul de pietriş sau de urletele depărtate ale 
şacalilor şi, deodată, Nessim îşi dădu seama că nu-l mai 
împiedică nimic şi că e în sfârşit în stare să spună: 

— Narouz, mă însor. Vreau să i-o spui tu Leilei. Nu ştiu de ce, 
dar mă intimidează să i-o comunic eu. 

O clipă Narouz simţi că se transformase în gheaţă - o siluetă 
acoperită de o armură de zale; păru că-şi pierde echilibrul în şa 
în timp ce, cu o plăcere atât de forţată şi de găunoasă încât 
vocea lui pocni scurt, rosti chinuit: 


— Cu Clea, Nessim? Cu Clea? Simţind cum îi dă năvală 
sângele spre nervii care zvâcneau, dar fratele lui clătină din cap 
privindu-l cu un aer curios: 

— Nu. De ce? Cu fosta nevastă a lui Arnauti. 

Răspunsul fusese rostit cu o precizie clasică şi stăpânită a 
exprimării. Îşi continuau drumul în timp ce şeile lor scârţâiau şi 
Narouz, care zâmbea acum cu un sentiment de uşurare, 
exclamă: 

— Ce bine-mi pare, Nessim! În sfârşit ai să fii şi tu fericit şi ai 
să ai copii! 

Dar aici, sfiala ucigătoare puse din nou stăpânire pe Nessim, 
care îi povesti lui Narouz tot ce aflase despre Justine şi despre 
pierderea copilului ei, adăugând: 

— Deocamdată nu mă iubeşte şi nici nu pretinde că m-ar iubi; 
dar cine ştie? Dacă pot să-i dau înapoi copilul, să-i dăruiesc 
liniştea sufletească şi un sentiment de siguranţă, se poate orice. 

După o clipă adăugă: 

— Nu crezi? 

Nu pentru că ar fi dorit o părere în legătură cu problema, ci 
pur şi simplu ca să umple tăcerea care se întindea între ei ca 
nisipul dintr-o dună mişcătoare. 

— Cât despre copil, e greu, urmă el. Parchetul a cercetat cât 
s-a priceput de bine - şi puţinele dovezi pe care le are se referă 
la Magzub (Inspiratul); în seara aceea era bâlci în oraş şi se afla 
acolo. A fost acuzat de mai multe ori că fură copii, dar acţiunea 
s-a închis din lipsă de dovezi. 

Narouz ciuli urechile şi se zbărli ca un lup: 

— Vorbeşti de hipnotizator? 

Şi Nessim spuse gânditor: 

— Am trimis să i se ofere o sumă mare de bani, foarte mare, 
ca să-mi spună ce vreau eu să ştiu. Inţelegi? 

Narouz dădu din cap cu un aer lipsit de convingere şi începu 
să se tragă de barba scurtă. 

— Ăla e un nebun, spuse. Venea la Sfânta Damiana în fiecare 
an. Dar nu e numai nebun, e şi ciudat, Zeine/-Abdin. Şi pe 
deasupra mai e şi sfânt. 

— Da, el e, spuse Nessim. 

Apoi, de parcă i-ar fi venit brusc un gând ce-i trecuse prea 
târziu prin minte, Narouz opri cei doi cai şi îl îmbrăţişă pe 
Nessim, rostind felicitările de rigoare în limbajul familiei. Nessim 


zâmbi: 

— Atunci, îi spui tu Leilei? Te rog, frate. 

— Sigur. 

— După ce plec? 

— Desigur. 

O dată cu relaxarea tensiunii dintre ei şi cu supunerea 
binevoitoare a lui Nerouz, Nessim simţi că i se ia o piatră uriaşă 
de pe inimă. Şi, în consecinţă, îl ajunse deodată o mare 
oboseală şi simţi că e pe punctul să adoarmă. Călăriră în trap 
săltat, dar fără grabă. Când ajunseră iarăşi la marginea 
deşertului se făcuse aproape miezul nopţii; caii stârniră un 
iepure speriat şi Narouz făcu o încercare să-l doboare cu biciul, 
dar, fiind aproape întuneric, îl scăpă. 

—E o veste foarte bună! strigă el întorcându-se lângă 
Nessim, de parcă micul galop peste dunele luminate de lună i-ar 
fi dat tot timpul şi indiferența de care avea nevoie ca să ajungă 
la o opinie bine gândită. 

— Nu vrei s-o aduci la noi săptămâna viitoare, la Leila? Cred 
că trebuie să o fi cunoscut, dar nu mi-o amintesc. E foarte 
brună, nu? Ochii ei, lumini de licurici înconjurate de întuneric, 
aşa spune cântecul, nu? 

Şi râse, după cum îi era obiceiul, cu capul în pământ. Nessim 
căscă somnoros. 

— Ah, mă dor oasele! Aşa păţeşti dacă trăieşti la Alexandria. 
Narouz, până nu adorm, mai e ceva care vreau să te întreb. Nu 
l-am văzut pe Pursewarden. Ce-i cu întrunirile? 

Narouz trase aer în piept cu un şuierat scurt şi îşi întoarse 
ochii strălucitori către frate-său: 

— Da. Totul e în regulă. Următoarea trebuie să aibă loc la 
Mulid-ul din Sfânta Damiana, în deşert. 

Şi îşi încovoie muşchii puternici de la omoplaţi. 

— Vin toate cele zece familii - aproape de necrezut, nu-i aşa? 

— Ai grijă, spuse Nessim, ca totul să fie făcut în taină şi să nu 
transpire nimic. 

— Bineînţeles! Exclamă el. 

— Adică, urmă Nessim, în prima fază nu trebuie să aibă 
caracter politic. Trebuie să evolueze încet, o dată cu înţelegerea 
problemei. Ce spui? Nu cred, de exemplu, că trebuie să le ţii un 
discurs, ci mai degrabă să stai de vorbă cu ei. Nu putem risca. 
Ştii, nu e vorba numai de englezi! 


Narouz dădea nervos din picior, scobindu-se în dinţi. Se gândi 
la Mountolive şi oftă. 

— Mai sunt şi franţuijii - şi ei au scopuri diferite. Dacă va fi să-i 
folosim şi pe unii şi pe alţii... 

— Ştiu, ştiu, se grăbi Narouz. 

Nessim se uită la el cu ochii pătrunzători. 

— Bagă de seamă, spuse el brusc, căci foarte multe depind de 
măsura în care înţelegi cât de departe putem merge în faza 
asta. 

Reproşul lui îl zdrobi pe Narouz. Roşi şi-şi împreună mâinile în 
timp ce se uita la fratele lui. 

— Ştiu, spuse cu voce stinsă şi răguşită. 

Nessim simţi îndată că i se face ruşine şi-l apucă de braţ. Apoi 
continuă pe un ton confidenţial: 

— Ştii, de fapt, transpiră din când în când lucruri în mod 
misterios. Bătrânul Cohen de exemplu, blănarul care a murit 
luna trecută; el lucra pentru franţuji, în Siria. Când s-a întors, a 
descoperit că egiptenii aflaseră totul despre misiunea lui. Cum? 
Nu ştie nimeni. Printre prietenii noştri avem sigur duşmani, chiar 
în Alexandria. Înţelegi? 

— Înţeleg. 

A doua zi dimineaţă, Nessim trebuia să se întoarcă şi cei doi 
fraţi porniră călare peste câmp, cu pas uşor, până la locul de 
întâlnire cu bacul. 

— De ce nu vii niciodată în oraş? întrebă Nessim. Hai cu mine 
azi. La familia Rendidis e un bal. O să te distreze să faci o 
schimbare. 

Narouz luase, ca de fiecare dată când îi sugera câte cineva o 
excursie în oraş, o expresie de om amărât. 

— O să vin la carnaval, spuse el încet, cu ochii în pământ, şi 
fratele său începu să râdă apucându-l de braţ. 

— Ştiam că ai să spui asta: întotdeauna, o dată pe an, la 
carnaval. Mă întreb de ce? 

Dar ştia: buza de iepure îi dădea lui Narouz o timiditate 
paralizantă, care îl împingea către o viaţă de singurătate, 
aproape tot atât de permanentă ca şi cea a mamei lui. Singur 
dominoul negru al balului de carnaval îi permitea să-şi acopere 
faţa pe care ajunsese s-o urască în aşa hal, încât nu putea 
suporta s-o vadă nici măcar în oglindă atunci când se rădea. La 
balul carnavalului se simţea liber. Şi totuşi, mai era şi o altă 


pricină, într-adevăr neaşteptată - o pasiune pentru Clea, care 
ținea de mai mulţi ani; pentru o Clea căreia nu-i vorbise 
niciodată şi pe care n-o văzuse de fapt decât de două ori, când 
venise cu Nessim să călărească pe moşie. Asta era o taină pe 
care nu i-ar fi putut-o smulge nimeni nici măcar prin chinuri, dar 
venea la fiecare petrecere de carnaval, lăsându-se dus de voia 
mulţimii, având o licărire de speranţă că ar putea, din 
întâmplare, s-o întâlnească pe această tânără femeie, al cărei 
nume nu-l rostise până în ziua aceea niciodată, faţă de nimeni. 

(Nu ştia că Clea ura perioada carnavalului şi că-şi petrecea 
timpul desenând şi citind în atelierul ei.) Se despărţiră acum cu 
o îmbrăţişare caldă şi maşina lui Nessim desenă fanioane de 
praf peste aerul fierbinte al câmpiei, dornică parcă să ajungă din 
nou pe şoseaua de pe mal. În rada portului, un vas de război 
trăgea douăzeci şi una de salve de tun, salutând poate pe vreun 
demnitar egiptean, şi exploziile păreau să cutremure norii de 
sidef care atârnau veşnic deasupra portului, primăvara, 
făcându-i să-şi schimbe culoarea. Marea era agitată în ziua 
aceea şi patru bărci de pescari se întorceau grăbite spre portul 
oraşului cu recolta lor de peşte. Nessim se opri o singură dată 
să-şi cumpere o garoafă pentru butonieră de la vânzătorul 
ambulant din colţul lui Saad Zaghloul. Apoi se duse la birou, 
oprindu-se în drum să-şi lustruiască pantofii. Oraşul nu i se 
păruse niciodată atât de frumos. Stând la masa de lucru, începu 
să se gândească la Leila, apoi la Justine. Oare ce va spune 
maică-sa despre hotărârea lui? 

În dimineaţa aceea, Narouz se îndreptă către casa de vară, 
să-şi îndeplinească misiunea, dar mai întâi culese un braţ de 
trandafiri roşii şi galbeni pentru cele două vase mari care se 
aflau de fiecare parte a portretului tatălui său. Leila adormise la 
biroul ei, însă zgomotul pe care-l făcu Narouz trăgând zăvorul o 
trezi pe dată. Şarpele sâsâi somnoros, apoi lăsă din nou capul 
pe podea. 

— Fii binecuvântat, Narouz, spuse ea văzând florile şi se ridică 
să golească vasele. 

În timp ce aşezau florile proaspete, Narouz o înştiinţă despre 
căsătoria fratelui său. Leila rămase multă vreme nemişcată, 
calmă, dar cu o expresie plină de gravitate, de parcă şi-ar fi 
consultat gândurile şi emoţiile cele mai intime. In cele din urmă, 
spuse, mai mult către ea decât către cineva anume: 


— De ce nu? Repetând fraza o dată sau de două ori, de parcă 
ar fi vrut să-i încerce intensitatea. 

Apoi îşi muşcă degetul mare şi, întorcându-se către cel mai 
mic dintre fiii ei, spuse: 

— Dar, dacă e o aventurieră care umblă după banii lui, nu 
admit. O să iau măsuri să fie înlăturată. Oricum, nu se poate 
însura fără aprobarea mea. 

Narouz găsi vorbele ei nemaipomenit de caraghioase şi 
începu să râdă, în semn de apreciere. Ea îi apucă braţul păros 
între degete şi spuse: 

— Aşa o să fac! 

— Te rog chiar. 

— Jur. 

Narouz râse până când i se văzu cerul gurii trandafirii. Dar ea 
rămase îngândurată, continuând parcă să asculte un monolog 
interior. Distrată, îl plesni uşor peste braţ pe când el râdea şi 
făcu: 

— Sst! 

Apoi, după o lungă pauză, spuse de parcă s-ar fi uimit de 
propriile ei gânduri: 

— Şi ce e ciudat e că vorbesc serios. 

— Şi deci, crezi că nu poţi conta pe mine? întrebă el continuând 
să râdă, dar cu un grăunte de seriozitate în glas. Nu te poţi 
încrede în mine să păzesc onoarea propriului meu frate. 

Tot mai era umflat de râs, ca o broască, deşi expresia lui era 
serioasă acum. „Doamne! Îşi spuse ea, cât e de urât!” Şi îşi duse 
degetele la vălul negru de pe faţă, pipăindu-şi prin el cicatricele 
groase de pe obraz; le mângâie cu furie, de parcă ar fi vrut să le 
netezească. 

— Bunul meu Narouz, spuse ea aproape plângând, trecându-i 
degetele prin păr; poezia minunată a limbii arabe îl stârnea şi în 
acelaşi timp îl neliniştea. Fagurele meu de miere, porumbelul 
meu, bunul meu Narouz, spune-i că da şi că-l îmbrăţişez. Spune- 
ică da! 

Narouz rămase locului, tremurând ca un mânz, sorbind vocea 
melodioasă şi mângâierile rare ale mâinii ei calde şi pricepute. 

— Dar cere-i s-o aducă aici, la noi. 

— Am să-i spun. 

— Spune-i chiar azi. 

Şi Narouz o porni cu pasul lui ciudat, spasmodic, dând din 


mâini, către telefonul din casa cea veche. Leila se aşeză la masa 
ei prăfuită şi repetă de două ori, cu o voce înceată, 
descumpănită: 

— De ce să aleagă Nessim tocmai o evreică? 


V 


Atâta am reconstituit din labirintul de note lăsate de 
Balthazar. „Să-ţi închipui nu înseamnă neapărat să născoceşti - 
spune el în altă parte - şi nimeni nu îndrăzneşte să se pretindă 
atotştiutor în interpretarea acţiunilor omeneşti. |ţi închipui că 
aceste acţiuni cresc din sentimentele oamenilor, aşa cum cresc 
frunzele, ţâşnind dintr-un ram. Dar se poate oare lucra în sens 
invers, deducând sentimentele din acţiuni? Poate că un scriitor 
ar putea s-o facă, dacă ar avea destul curaj să umple aceste 
goluri aparente între acţiunile noastre cu interpretări personale, 
care să le sudeze? Ce se întâmpla în mintea lui Nessim? Asta e 
într-adevăr o întrebare pe care trebuie să ţi-o pui. 

Sau, dacă tot e vorba, în mintea Justinei? De fapt, nu se poate 
şti; tot ce pot spune e că stima lor reciprocă creştea - invers 
proporţional cu consideraţia lor - căci, aşa cum ţi-am arătat, n-a 
existat niciodată dragoste între ei, şi asta printr-o hotărâre 
comună. Poate că e mai bine aşa. Dar în niciuna din lungile 
discuţii pe care le-am avut cu ei n-am reuşit să găsesc cheia 
unor relaţii, care era clar că nu sunt o reuşită - le vedeai 
cufundându-se zi de zi, aşa cum se cufundă pământul sau 
nivelul unui lac, fără să ştii de ce. Culorile de la suprafaţă erau 
executate perfect, cu atâta măiestrie, încât să amăgească pe 
aproape toți observatorii, ca dumneata, de pildă. Nu 
împărtăşesc de altfel nici punctul de vedere al Leilei, căreia nu i- 
a plăcut niciodată Justine. Am stat lângă ea la prezentarea pe 
care a organizat-o Narouz, la marele Mu/id din Abi Girg, care 
cade în fiecare an pe la Paşti. Justine renunţase între timp la 
religia ei, îmbrăţişând-o pe cea coptă în urma dorinţei lui Nessim 
şi, neputându-se căsători cu el în public, pentru că mai fusese o 
dată măritată, Narouz trebui să se mulţumească cu o petrecere 
în care s-o prezinte casei mari şi celor care depindeau de ea şi 
ale căror vieţi dorise întotdeauna să le înglobeze în urzeala 
familiei. 

Apoi, timp de patru zile s-a ridicat în jurul casei o tabără 
imensă de corturi şi umbrare mari de pânză, cu covoare, 
candelabre şi fel de fel de ornamentaţii strălucitoare. Alexandria 
fu despuiată de florile ei de seră şi în aceeaşi măsură de marile 
ei figuri sociale, care făcură călătoria asta până la Abu Girg, 
oarecum batjocoritor (nimic nu incită atâta amuzamentul ironic 
al celor din oraş ca o nuntă în lumea mare), ca să-şi depună 


omagiile şi s-o felicite pe Leila. Mudirii şi şeicii locali, ţărani 
nenumărați, demnitari de aproape şi de departe se adunaseră 
să se distreze - în timp ce beduinii, ale căror terenuri tribale se 
mărgineau cu proprietatea, dădeau reprezentații magnifice de 
echitație, galopând la nesfârşit în jurul casei şi trăgând focuri de 
armă, de parcă Justine ar fi fost într-adevăr o mireasă ca la 
carte, o fecioară. Inchipuieşte-ţi puţin zâmbetele Athenei 
Trasha, ale familiei Cervoni! Bătrânul Abu Kar, în persoană a 
urcat treptele casei, pe calul lui alb, intrând chiar în sălile de 
recepţie, cu o cupă cu flori... 

Cât despre Leila, n-a slăbit-o pe Justine nici măcar o clipă din 
ochii ei inteligenţi. O urmărea cu luare-aminte, asemenea cuiva 
care cercetează o figură istorică. «Nu-i aşa că-i frumoasă?» - am 
întrebat-o urmărindu-i privirea; mi-a aruncat o privire rapidă, ca 
de pasăre, înainte de a se întoarce la ţinta cercetărilor ei atente. 
«Suntem prieteni vechi, Balthazar, şi pot vorbi cu tine. Mă 
gândeam că arată cam cum arătam eu cândva, şi că eo 
aventurieră; un fel de şarpe mic şi negru, încolăcit în miezul 
vieţii lui Nessim.» Auzind vorbele ei, am protestat categoric; s-a 
uitat multă vreme în ochii mei, apoi a chicotit încet. Am fost 
uimit de ceea ce mi-a spus după aceea: «Da, întocmai ca mine - 
necruțătoare în goana după plăceri şi totuşi uscată - tot laptele 
ei s-a prefăcut în dragoste bazată pe putere. Totuşi, e ca mine şi 
pentru că e caldă şi blândă, o femeie adevărată. O urăsc pentru 
că seamănă cu mine înţelegi? Şi mi-e frică de ea pentru că-mi 
poate citi gândurile». Incepu să râdă. «Draga mea — îi strigă ea 
lui Justine, vino-ncoace şi stai lângă mine!» Şi îi întinse dulciurile 
pe care le ura cel mai tare - violete zaharisite. Am văzut că 
Justine le-a acceptat cu rezervă - căci nu le putea suferi nici ea. 
Şi au rămas acolo amândouă - sfinxul învăluit şi cel neînvăluit - 
mâncând violete de zahăr pe care nu le puteau suferi niciuna, 
nici alta. Eram încântat să pot vedea două femei în starea lor 
cea mai primitivă. Dar nu pot, totuşi, să te asigur că asemenea 
judecăţi sunt valabile. Toţi ne judecăm unii pe alţii. 

Lucrul curios e că, în ciuda antipatiei dintre cele două femei - 
o antipatie de afinitate, cum s-ar zice - izvorâse, chiar alături de 
ea, o simpatie ciudată, un sentiment de identificare reciprocă. 
De exemplu, atunci când Leila a îndrăznit în sfârşit să se 
întâlnească cu Mountolive, a făcut-o în taină, şi totul a fost ticluit 
de Justine. Justine a fost aceea care i-a ajutat să se întâlnească, 


mascaţi, la balul carnavalului; sau cel puţin aşa am auzit. 

Cât despre Nessim, cu riscul de a simplifica totul în mod 
exagerat, am să-ţi spun următoarele: era atât de naiv, încât nu 
şi-a dat seama că nu poţi trăi cu o femeie fără să te 
îndrăgosteşti oarecum de ea - şi că nouăzeci la sută din gelozie 
e de fapt sentimentul de posesiune. Era uluit şi înspăimântat de 
intensitatea geloziei lui faţă de Justine şi încerca, într-adevăr, să 
practice ceva nou pentru el - indiferența. Adevărată sau falsă? 
Nu ştiu. 

Apoi, considerând reversul medaliei, trebuie să-ţi spun că 
ceea ce a iritat-o pe Justine în mod neprevăzut a fost să 
descopere că acel contract marital pe care-l încheiase cu atâta 
sânge rece şi pe care îl socotise drept o tranzacţie financiară o 
obliga, într-un fel, mult mai mult decât o verighetă. Femeile 
(dacă pasiunea justifică gestul), nu se gândesc de două ori când 
e vorba să-şi înşele bărbatul; dar să-i fii necredincioasă lui 
Nessim era ca şi cum ai fi furat bani dintr-un dulap. Ce părere 
ai?” 

Părerea mea (în urma celor scrise de Balthazar) e că Justine a 
început încet, încet, să-şi dea seama de o trăsătură ascunsă a 
acestui om iubitor de singurătate şi răbdător când era vorba de 
suferinţă, adică de gelozia cu atât mai înspăimântătoare şi mai 
periculoasă cu cât nu-şi permitea niciodată nicio izbucnire. 
Uneori... dar aici mă văd în pericol de a dezvălui destăinuiri pe 
care mi le-a făcut Justine pe vremea aşa-numitei noastre iubiri, 
care pe mine m-a răscolit atât de adânc, şi când, după câte aflu 
acum, nu făcea altceva decât să mă folosească drept acoperire 
pentru alte activităţi. Am descris evoluţia acestei poveşti în altă 
parte; dar dacă ar fi să destăinui acum tot ce mi-a spus ea 
despre Nessim, cu propriile ei cuvinte, aş fi în pericol, primo, să 
aştern pe hârtie un material care ar putea fi neplăcut cititorului 
şi nedrept faţă de Nessim; secundo: să nu mai fiu sigur că e cât 
de cât adevărat, deoarece s-ar putea să fi făcut parte din planul 
ei măreț de mistificare. În mintea mea, chiar şi sentimentele 
acelea („lecţii importante învăţate” etc.) sunt toate colorate de 
fărâme de îndoială pe care au trezit-o în mine adnotaţiile lui 
Balthazar. „Adevărul e ceea ce se contrazice cel mai tare!” Ce 
farsă sunt toate astea! 

Dar ceea ce spune despre gelozia lui Nessim e totuşi 
adevărat, căci am trăit un timp în umbra ei, şi nu exista nicio 


îndoială în privinţa efectului pe care îl avea asupra lui Justine. 
Descoperise aproape de la început că e urmărită, că e ţinută sub 
supraveghere, şi asta i-a dat, fireşte, un sentiment de 
nesiguranţă; nesiguranţă care devenise înspăimântătoare din 
pricină că Nessim nu vorbea niciodată deschis despre ea. 
Dăinuia între ei această povară nevăzută a bănuielii, ţinându-se 
scai de cele mai obişnuite remarce ale ei, de cele mai 
nevinovate plimbări de după cină, împrumutându-le altă nuanţă. 
Stătea între lumânările înalte şi îi zâmbea cu blândeţe, în timp 
ce în mintea lui se desfăşura întreaga inchiziţie mută, 
reflectându-se la infinit. 

Acţiunile cele mai simple şi clare, o vizită la o bibliotecă 
publică, o listă de cumpărături, o notă pe o carte de vizită, 
căpătau în ochii unei gelozii, bazate mai ales pe neputinţă 
emoţională, o întreagă semnificaţie. 

Nessim era distrus de pretenţiile ei; ea era distrusă de 
îndoielile pe care le vedea reflectate în ochii lui - în însăşi 
tandreţea cu care îi punea un şal pe umeri. Avea senzaţia că-i 
pune un ştreang de gât. Aceste relaţii erau, în chip ciudat, ca un 
ecou al relaţiilor psihanalitice descrise în Moeurs de primul ei soţ 
- unde Justine devenea pentru ei toţi mai degrabă un caz decât 
o persoană, hăituită până aproape să-şi piardă minţile de 
ancheta obositoare a celor care nu ştiu niciodată când să lase 
răul în pace. Da, era clar, căzuse într-o cursă; şi gândul ăsta 
răsuna în mintea ei ca un râs isteric. li mai aud şi acum ecoul. 
Inaintau deci în viaţă, cot la cot, ca doi alergători, cum nu se 
poate mai potriviţi, oferind Alexandriei ceea ce părea modelul 
perfect al unor relaţii pe care le invidiau toţi, dar nu le putea 
copia nimeni. Nessim îngăduitorul, bărbatul sub papuc, Justine, 
nevasta mulţumită şi frumoasă. 

„În felul lui - notează Balthazar -, am impresia că nu făcea 
altceva decât să caute adevărul. Dar nu devine asta o 
observaţie cam ridicolă? Ar trebui să renunţăm la ea prin 
consimţământ mutual. E, la urma urmei, o poveste foarte 
ciudată. Vrei să-ţi mai dau un exemplu, din alt domeniu? 
Relatarea dumitale în legătură cu moartea lui Capodistria, pe 
lac, e versiunea pe care la epoca aceea am acceptat-o cu toţii, 
ca fiind probabil adevărată, bineînţeles, în mintea noastră. 

Dar, în mărturiile date poliţiei, toţi cei implicaţi au pomenit 
acelaşi lucru şi anume că atunci când i-au ridicat trupul din lacul 


în care plutea, cu petica neagră lângă el, în apă, dinţii lui falşi au 
căzut în barcă cu un clămpănit care i-a făcut pe toţi să tresară. 
Şi acum ascultă: trei luni mai târziu, într-o seară, am luat masa 
cu Pierre Balbz care era dentistul lui. M-a asigurat că Da Capo 
avea dinţii aproape perfecţi şi în niciun caz o proteză care să-i 
cadă din gură. Atunci, cine era cel din apă? Nu ştim. Şi dacă 
cumva Da Capo a dispărut pur şi simplu şi a aranjat ca altcineva 
să-i ia locul ca momeală? Avea toate motivele: a lăsat în urma 
lui datorii de peste două milioane, înţelegi ce vreau să spun? 

Faptele sunt instabile prin însăşi natura lor. Narouz mi-a spus 
odată că-i place deşertul fiindcă acolo «vântul şterge urmele 
paşilor, suflându-le ca pe flăcările lumânărilor». Aşa mi se pare 
că face şi realitatea. 

Şi atunci, cum să căutăm adevărul?!” 

Pombal şovăia între tactul diplomatic şi şiretlicurile vulgare 
ale unui procuror de provincie; emoţiile contradictorii puneau 
stăpânire pe faţa lui grasă, în timp ce stătea în scaunul lui de 
gutos, cu degetele strâns împreunate. Avea aerul unui om cu 
totul de acord cu el însuşi. 

— Se spune - făcu el privindu-mă cu ochi pătrunzători - că ai 
ajuns în biroul englez de contraspionaj. Ei, lasă, mai bine nu-mi 
spune. Ştiu că nu poţi vorbi. Nici eu n-aş putea, dacă m-ai 
întreba despre mine. Îţi închipui că ştii că eu fac parte din cel 
francez - dar eu neg totul vehement. Ceea ce mă întreb e dacă 
să te las să mai locuieşti în apartament. Mi se pare că ar fi... 
cum îi spui dumneata? Tusea cu junghiul? Nu? Adică, de fapt, de 
ce nu ne-am vinde unul altuia idei? Ce părere ai? Eu ştiu că n-ai 
s-o faci. De altfel, nici eu. Simţul umorului... vreau să spun astea 
toate numai, dacă am face parte din... hm! Dar fireşte că negi 
totul, şi eu la fel. Deci, nu suntem. Dar nu eşti prea mândru să 
împarţi muierile mele cu mine, nu? Ah! Autre chose”. Nu vrei să 
bei ceva? Vezi că sticla de gin e acolo. Am ascuns-o de Hamid. 
Ştiu, bineînţeles, că se petrece ceva. Şi nu-mi pierd nădejdea c- 
o să descopăr... Ceva... Tare aş vrea să ştiu... Nessim, 
Capodistria... Ei? 

— Ce ţi-ai făcut la mutră? întreb eu ca să schimb subiectul. 

Începuse de curând să-şi lase mustață. Se agăţă de ea cu un 
aer de apărare, de parcă întrebarea mea ar fi însemnat 
ameninţarea că-i va fi rasă cu forţa. 


30 Altceva (fr.) 


— Mustaţa mea, ah, despre asta e vorba. Păi, în ultima vreme 
am primit atâtea reproşuri în legătură cu munca mea, că nu mi- 
aş vedea de treabă, încât m-am analizat profund, au fond. Ştii 
câte ore-bărbat pierd prin femei? Nici nu-ţi poţi închipui. Am 
crezut că o mustață (nu-i aşa că-i hidoasă?) o să le mai respingă 
puţin, dar nici vorbă. Exact ca înainte. Şi să ştii, băiete dragă, că 
nu e un omagiu adus farmecului meu, ci etaloanelor jalnice de 
aici. Par să mă iubească fiindcă nu există nimic mai bun. Le plac 
diplomaţii „bine conservaţi” - cum se spune în limba dumitale 
faisande? De ce râzi? Şi dumneata pierzi o grămadă de ore- 
femeie. Dar, în schimb, ai guvernul britanic în spatele dumitale - 
lire sterline, nu? Fata a fost iar aici, azi. Mon Dieu, ce slabă e şi 
ce părăsită pare! l-am propus să rămână la masă, dar n-a vrut. 
Şi ce mizerie e în camera dumitale! Fumează haşiş, nu-i aşa? 
Lasă, când plec în Siria, în concediu, o să ai toată casa, cu 
condiţia să-mi respecţi paravanul din dreptul căminului; nu-i aşa 
că-i o operă de artă? 

Comandase pentru apartament un paravan uriaş, în culori vii, 
pe care era pirogravat: „Legerete, Fatalit6, Maternitg! 1. 

— Dar, continuă el, să lăsăm arta din Alexandria. Ajunge! Cât 
despre Justine, e o barbară mai potrivită pentru dumneata, nu-i 
aşa? Pariez că... eh? Nu-mi spune. Dar de ce nu eşti mai 
mulţumit? Voi, englezii, sunteţi veşnic mohorâţi şi cu capul plin 
de politică. Pas de remoras*?, mon cher. Cunoşti reputaţia lui 
Justine? În orice caz, eu unul, aş renunţa la toată... 

Şi Pombal pluteşte astfel cu mare voioşie peste albia joasă a 
râului experienţei, iar eu stau pe balcon şi privesc cerul care se 
întunecă deasupra portului şi aud vuietul disperat al sirenelor, 
subliniind cât suntem de singuri aici, de izolaţi de căldura Golf 
Streamului sentimentelor şi ideilor europene. Toţi curenţii 
alunecă spre Mecca sau spre deşertul care nu poate fi înţeles şi 
singurul punct pe care îţi poţi sprijini piciorul de partea asta a 
Mediteranei e oraşul pe care am ajuns să-l locuim şi să-l urâm, 
să-l infectăm cu disprețul pe care-l simţim faţă de noi înşine. 

Şi apoi o văd pe Melissa coborând strada şi mi se strânge 
inima de milă şi de bucurie în timp ce mă întorc să deschid uşa 
apartamentului. 

Aceste zile de insulă, tăcute, abrutizante, sunt un 


31 Uşurătate, fatalitate,maternitate (fr.) 
32 Fără remuşcări (fr.) 


acompaniament foarte nimerit pentru gândurile şi sentimentele 
unui om care se plimbă singur pe plajele pustii sau îndeplineşte 
sarcinile simple ale unei gospodării în care nu există o mamă. 
Dar acum, oriunde m-aş duce, fie că gătesc, că învăţ copilul să 
înoate sau că tai lemne pentru cămin, port mereu cu mine 
însemnările atât de importante ale lui Balthazar. Dar toate 
aceste poveşti continuă să trăiască de parcă ar fi o proiectare a 
oraşului alb, cu cer ca de perlă, întrerupt primăvara doar de 
lujerele albe ale minaretelor şi de cârduri de porumbei care se 
învârtesc ca nişte nori de argint şi ametist; cu apele portului ca 
marmura neagră, reflectând provele unor vase de război 
străine, rotindu-se în arcurile lor lente şi descriind vântul care le 
domină; sau înghițind propriile imagini reflectate de cerneala 
apei, atingându-se şi suprapunându-se ca şi graiurile, sectele 
sau rasele peste care domnesc, străjuindu-le neliniştitoare: 
simbol al conştiinţei apusene, cu puterea ei ilustrată prin oţel - 
tunurile acelea triste, predicatoare, detaşându-se pe metalul 
galben al lacului - şi oraşul care se desface în amurg ca un 
trandafir. 


Partea a Il-a 
VI 


„Pursewarden, scrie Balthazar. 

N-am să spun că n-ai fost drept cu el - ci doar că, pe hârtie, 
nu pare să prindă viaţă, să se închege într-o imagine 
recognoscibilă a omului pe care l-am cunoscut. Pentru 
dumneata pare să fie un fel de enigmă. (Nu e destul, poate, să 
respecţi geniul unui om - trebuie să-l şi iubeşti puţin, nu-i aşa?) 
S-ar putea ca invidia de care vorbeşti să te fi orbit, făcându-te 
să nu-i vezi calităţile, dar nu ştiu de ce mă îndoiesc; mie mi se 
pare foarte greu să invidiez pe cineva care e destul de unilateral 
şi, pe deasupra, în multe privinţe, de nătărău, încât să devină 
într-adevăr original. (Banii, de pildă, îl înspăimântau.) Recunosc 
că l-am socotit a fi un om mare, şi l-am cunoscut bine, cu toate 
că n-am citit în viaţa mea nici măcar o singură carte de-a lui, 
nici măcar ultima trilogie care a făcut atâta vâlvă în lume, deşi 
în public pretind că am citit-o. Am răsfoit-o, citind ici-colo. Şi 
simt că nu e nevoie de mai mult. 

Am notat deci aici câteva lucruri despre el, nu ca să te 
contrazic - om înţelept - ci doar ca să-ţi ofer posibilitatea să 
compari două imagini diferite. Dar dacă te înşeli în legătură cu 
el, nu te înşeli mai puţin decât Pombal, care i-a atribuit 
întotdeauna acea humour noir? atât de drag sufletului francez. 
Dar omul n-avea spleen, şi sila lui aparentă faţă de lume era 
autentică; iar cruzimea limbajului său se datora unei sincerităţi 
totale şi unei maliţiozităţi care nu făcea întotdeauna plăcere. 
Cred că Pombal nu l-a iertat niciodată că-l poreclise Le Prepuce 
Barbu**; şi, dacă nu te superi, nici dumneata nu l-ai iertat pentru 
criticile pe care le-a adus propriilor dumitale romane. Ti- 
aminteşti? «Aceste cărţi au o vână ciudată de cruzime care te 
cam inhibă - o lipsă de omenie care la început m-a intrigat. Dar, 
de fapt, nu e vorba de altceva decât de felul în care un 
sentimental îşi ascunde slăbiciunea. Cruzimea, aici, nu e decât 
cealaltă faţă a sentimentalismului; omul jigneşte pentru că îi e 
frică să nu se facă terci.» Bineînţeles că ai dreptate când spui că 
dispreţuia dragostea dumitale pentru Melissa - şi porecla pe 


33 Umoare neagră (fr.). 
34 Prepuţul bărbos (fr.). 


care ţi-a dat-o trebuie să te fi jignit şi ea, fiind atât de potrivită 
cu inițialele dumitale (Moaca Dorinţei Satisfăcute)55. «Uite-l pe 
bătrânul Moacă în impermeabilul lui jegos.» O glumă proastă, 
recunosc. Dar astea toate sunt cam ireale. 

Am desfăcut azi un sertar plin de amintiri şi note vechi, ca să- 
mi pot aşterne câteva gânduri despre el pe hârtie; e sărbătoare 
şi clinica e închisă. E o treabă riscantă, ştiu, dar poate că voi 
putea răspunde la o întrebare pe care trebuie să ţi-o fi pus şi 
dumneata când ai citit paginile cu care încep adnotările mele: 
Cum de au putut Pursewarden şi Justine...? Ştiu. 

Mai fusese de două ori la Alexandria înainte să ne cunoască 
pe noi toţi şi o dată petrecuse o iarnă întreagă la Mazarita, 
lucrând la o carte: de data asta se întorsese să ţină o serie de 
conferinţe la Atelier, şi cum Nessim cu mine şi cu Clea făceam 
parte din comitet, n-a putut să ocolească acea parte a vieţii din 
Alexandria care îl încânta şi îl deprima cel mai tare. 

Trăsăturile fizice, atât cât mi le amintesc eu. Era alb la ten, de 
înălţime mijlocie şi bine legat, fără să fie gras. Păr şi mustață 
castanie - aceasta din urmă foarte mică. Mâini extrem de 
îngrijite. Un zâmbet blând, cu toate că atunci când nu zâmbea, 
faţa lui avea un aer vag ironic, aproape impertinent. Ochii lui 
căprui, care erau ce avea el mai frumos - se uitau în alţi ochi, în 
alte idei, cu o candoare adevărată şi o luciditate aproape 
înfricoşătoare. Era cam neîngrijit la îmbrăcăminte, dar 
întotdeauna foarte curat şi avea oroare de unghii şi gulere 
soioase. Da, dar hainele lui erau uneori pătate cu cerneala roşie 
cu care scria. Asta e! 

De fapt, cred că ceea ce îl despărţise de lume era simţul 
umorului, care îl făcea să trăiască într-un univers al lui, sau 
faptul că descoperise că era inutil să aibă păreri, făcându-şi în 
consecinţă un obicei din a spune opusul a ceea ce gândea, cu 
aerul că glumeşte. Îi plăcea ironia. Şi de aceea i se întâmpla de 
multe ori să nesocotească bunul-simţ: De aici şi aerul lui echivoc 
şi frivolitatea aparentă cu care aborda problemele majore. Acest 
gen de bufonerie serioasă lasă anumite urme în conversaţie. 
Micile lui maxime ieşeau în evidenţă ca laba de pisică pe o 
bucată de unt. La stupidităţi nu răspundea decât cu un singur 


35 În englezeşte Lineaments of Gratified Desire, L.G.D. - inițialele 
autorului. 


cuvânt: kwatz*. 

Am impresia că îşi închipuia că succesul e inerent măreției. 
Propria lui lipsă de succes (câştiga foarte puţini bani de pe urma 
muncii lui şi trimitea totul nevestei şi celor doi copii care trăiau 
în Anglia) îl îndemna să se îndoiască de puterile sale. Poate că 
ar fi trebuit să se nască american?! Nu ştiu. 

Mi-amintesc de ziua în care m-am dus în port să întâmpin 
vaporul; cu gâfâitul acela de Keats, care voia să-i ia un interviu. 
Am întârziat şi l-am prins abia când îşi completa formularul de 
imigrare. În dreptul coloanei unde scria «religie» pusese: 
«Protestant, în sensul că protestez». 

L-am invitat în oraş pentru ca Keats să-i poată lua interviul în 
linişte. Bietul băiat se zăpăcise cu totul. Pursewarden avea un 
zâmbet special pentru presă. Mai am şi azi fotografia făcută de 
Keats în dimineaţa aceea. Genul de zâmbet care ar fi încremenit 
pe faţa unui prunc mort! Mai târziu am ajuns să cunosc acest 
zâmbet şi să ştiu că însemna că e pe punctul să comită un 
ultragiu împotriva bunului-simţ, printr-o ironie. Şi să ştii că nu 
încerca să amuze pe nimeni altcineva decât pe el însuşi. Keats a 
gâfâit şi a pufăit, a părut sincer, iscoditor, dar în zadar. După un 
timp, i-am cerut o copie a interviului pe care îl bătuse la maşină 
şi mi l-a dat cu aerul lui încurcat, explicându-mi că omul n-avea 
nimic «original». Pursewarden spusese lucruri ca: «E de datoria 
oricărui patriot să-şi urască ţara în mod creator» şi «Anglia 
strigă după bordeluri»; fraza din urmă l-a cam scandalizat pe 
bietul Keats, care l-a întrebat dacă are impresia că «desfrâul 
descătuşat» ar fi un lucru potrivit în Anglia. Şi dacă Pursewarden 
dorea să submineze religia? 

Parcă văd, pe când scriu, aerul pervers cu care prietenul meu 
a răspuns pe un ton şocat: «Nu, Doamne fereşte. Aş dori doar să 
opresc cruzimea faţă de copii, care e o caracteristică atât de 
dureroasă a vieţii engleze - şi, în acelaşi timp, sclavia animalelor 
de casă, care se află la un pas de obscenitate!» Keats trebuie să 
fi înghiţit de multe ori în sec auzind toate astea şi făcând puncte 
şi linii în caietul de stenograme, rotindu-şi ochii, în timp ce 
Pursewarden studia orizontul îndepărtat. Dar dacă pentru ziarist 
acest gen de schimburi fusese greu de înţeles, Keats a fost şi 
mai uluit de unele răspunsuri la întrebările sale politice. De 
exemplu, când l-a întrebat pe Pursewarden ce părere are despre 


36 Rahat (fr.) 


Conferinţa Comisiei Arabe care trebuia să înceapă la Cairo în 
aceeaşi zi, el i-a răspuns: «Când englezii simt că n-au dreptate, 
singura lor scăpare e să fie ipocriţi» «Trebuie să înţeleg prin 
asta că  criticaţi politica engleză?» «Doamne fereşte! 
Politicianismul nostru e impecabil». Keats şi-a făcut vânt şi mai 
tare cu evantaiul şi a abandonat instantaneu politica. 
Răspunzând la întrebarea: «În timp ce staţi aici, aveţi intenţia să 
scrieţi un roman?» Pursewarden i-a spus: «Numai dacă mi se 
refuză toate celelalte mijloace de agrement». 

Mai târziu, Keats, continuând să-şi facă vânt cu intenţia de a- 
şi răcori fruntea trandafirie, spunea: «E o jigodie ţepoasă, nu-i 
aşa?» Ei bine, ceea ce e ciudat e că nu era deloc aşa. În aşa- 
numita lume reală, cum ar putea un om care gândeşte cu 
adevărat să se refugieze fără să se apere împotriva stupidităţii, 
folosind neîncetat echivocul? Spune-mi! Mai ales un poet. 
Pursewarden a spus odată: «Poeţii nu sunt tocmai serioşi în 
legătură cu ideile sau cu făpturile omeneşti. Le privesc în mare 
măsură cum ar privi un paşă pe locuitoarele unui vast harem. 
Sunt frumoase, da. Sunt acolo, spre a fi folosite... Dar nu se 
pune problema ca ele să fie sincere sau făţarnice, sau să aibă 
suflet. Poetul îşi păstrează astfel viziunea proaspătă şi găseşte 
totul miraculos. Asta înţelegea de fapt Napoleon când descria 
poezia drept o science creuse”. Din punctul lui de vedere avea 
perfectă dreptate». 

Mintea lui viguroasă n-avea nimic melancolic, deşi judecăţile 
ei erau crude. L-am văzut descriind cu atâta emoție orbirea 
chinuitoare a lui Joyce şi boala lui D.H. Lawrence, încât a început 
să-i tremure mâna şi s-a făcut palid. Mi-a arătat o dată o 
scrisoare de la Lawrence, în care acesta îi scria: Simt în 
dumneata un fel de zel al profanării, aproape o ură față de ceea 
ce e delicat într-un lucru şi se dezvoltă iute, un fel de zeu al 
întunericului! ... Şi chicoti. Îl iubea mult pe Lawrence, dar i-a 
răspuns fără nicio şovăială pe o carte poştală: Dragu/ meu DHL. 
De dincoace de idolatrie - eu pur şi simplu încerc să nu imit 
obiceiul tău de a construi un Taj Mahal în jurul unui lucru atât de 
simplu ca amorul făcut cum trebuie. 

l-a spus o dată lui Pombal: «On fait l'amour pour mieux 
refouler et pour décourager les autres» ṣi a adăugat: «îmi fac o 


37 Ştiinţă găunoasă (fr.). 
383 Oamenii fac dragoste ca să se inhibe mai bine şi ca să-i descurajeze 


grămadă de probleme în legătură cu handicapul meu la golf». 
Lui Pombal îi trebuiau întotdeauna câteva minute ca să dezlege 
aceste sofisme. «Quel malin, ce type-la»*, murmura el printre 
dinţi. Atunci şi numai atunci îşi permitea Pursewarden să 
chicotească - pentru că-şi marcase victoria personală. Formau o 
pereche grozavă şi beau mult împreună. 

Pombal a fost extrem de afectat de moartea lui - literalmente 
răpus, a căzut pentru două săptămâni la pat. Nu putea vorbi 
despre el fără să-i dea lacrimile; şi asta îl înfuria. «N-am ştiut 
niciodată cât de mult l-am iubit pe blestematul ăsta», spunea... 
În toate astea aud chicotitul răutăcios al lui Pursewarden. Nu, să 
ştii că greşeşti în legătură cu el. Expresia lui perfectă era «să te 
ţii măreț», sau cel puţin aşa îmi spunea: 

Conferinţele lui publice au fost o deceptie, după cum cred că 
îţi aminteşti. Mai târziu am descoperit şi de ce: le citea dintr-o 
carte. Erau conferințele altcuiva! Dar o dată, când l-am dus la 
şcoala evreiască şi l-am rugat să le vorbească elevilor din grupa 
literară, a fost o încântare. Întâi le-a arătat nişte scamatorii cu 
cărţile de joc, pe urmă l-a felicitat pe câştigătorul premiului 
literar, convingându-l să citească eseul premiat cu glas tare. Pe 
urmă le-a spus copiilor să noteze în caietele lor trei lucruri care 
le vor fi într-o zi de folos, dacă nu le vor uita. lată-le: 

1. Fiecare dintre cele cinci simţuri ale noastre conţine câte o 
artă. 

2. În chestiunile de artă trebuie păstrat secretul absolut. 

3. Artistul trebuie să prindă orice fărâmă de vânt. 

A scos apoi din buzunarul hainei de ploaie o pungă uriaşă cu 
bomboane pe care s-au năpustit cu toţii, el nu mai puţin decât 
ceilalţi, încheind astfel cea mai reuşită oră de literatură care se 
ţinuse vreodată în şcoală. 

Avea nişte obiceiuri de copil mic, se scobea în nas, iar la 
restaurant îi plăcea să-şi scoată pantofii sub masă. Îmi amintesc 
de sute de întâlniri pe care umorul şi naturaleţea lui le-au făcut 
să devină uşoare şi fructuoase, dar nu cruța pe nimeni şi-şi 
făcea duşmani. l-a scris o dată iubitului său DHL“: Maitre, 
maitre, bagă de seamă ce faci. Nimeni nu poate fi prea multă 
vreme rebel fără să se transforme în autocrat. 


pe ceilalţi (/r.). 
3 Ce şiret, tipul ăsta! (fr.) 
+ D.H. Lawrence. 


Când dorea să discute o operă nereuşită de artă spunea pe un 
ton de caldă aprobare: «E de mare efect». De fapt, făcea pe 
nebunul. Nu-l interesa destul arta ca să vrea s-o discute cu alţii 
(«câini adulmecând o căţea care-i prea mică s-o încalece»), aşa 
că spunea: «E de mare efect». O dată, pe când era beat, a 
adăugat: «Efectul în artă e ceea ce violează emoția publicului 
fără să-i hrănească valorile». 

Vezi? Vezi? 

Toate astea au pus-o pe Justine în mişcare ca o încărcătură 
electrică puternică, răvăşindu-i simţurile şi oferindu-i pentru 
prima dată ceva ce îşi pierduse nădejdea că va mai întâlni 
vreodată; şi anume, râsul. la gândeşte-te, ce influenţă poate 
avea un dram de ridicol asupra unei emoţii majore. Cât despre 
Justine, Pursewarden mi-a spus o dată, când era beat: «O 
consider ca pe un fel de uşă turnantă sexuală, bătrână şi 
obositoare şi prin care probabil că trebuie să trecem cu toţii - o 
Venus alexandrină, care seamănă cumva cu o vulpe. Doamne, 
ce femeie ar fi dacă ar fi naturală, fără sentimentul ăsta de 
vinovăţie! Purtarea ei ar duce-o direct în Panteon - dar nu poţi s- 
o trimiţi acolo cu o simplă recomandare a Rabinatului - o mână 
de aiureli scoase din Vechiul Testament. Ce ar spune bătrânul 
Zeus?» Văzând privirea mea dojenitoare la auzul acestor 
cruzimi, a continuat, oarecum ruşinat: «lartă-mă, Balthazar. Eu 
pur şi simplu nu îndrăznesc s-o iau în serios. Odată am să-ți 
spun şi de ce». 

Justine ar fi dorit foarte mult să-l ia în serios, dar el a refuzat 
categoric să se facă simpatizat sau să împartă cu altcineva 
singurătatea din care îşi trăgea în asemenea măsură calmul şi 
sângele lui rece. 

Justine, ea, după cum ştii, nu putea suferi să fie singură. 

Imi amintesc că Pursewarden trebuia să ţină o serie de 
conferinţe la Cairo în faţa mai multor societăţi afiliate propriei 
noastre Societăţi de Belle Arte, şi Nessim, care era ocupat, a 
rugat-o pe Justine să-l ducă ea cu maşina. lată deci cum s-a 
întâmplat că s-au trezit împreună într-o călătorie care avea să 
arunce umbra grotescă a unei relaţii sentimentale, ca imaginea 
ingenioasă a unui peisaj proiectat de o lanternă magică, creată, 
în chip ciudat nu de Justine, ci de un făcător de rele mult mai 
păcătos - romancierul însuşi. «A fost un fel de spectacol cu 
marionete, asta a fost», comenta Pursewarden mai târziu pe un 


ton abătut! 

Era, pe vremea aceea, adânc cufundat în romanul pe care-l 
scria: şi, ca de fiecare dată, descoperea că viaţa lui de fiecare zi 
începea, în mod deformat, să urmeze curbele cărţii. Explica 
toate astea spunând că orice concentrare a voinţei dislocă viaţa 
(apa din baia lui Arhimede), făcând-o să se încline în mişcare. 
După părerea lui, realitatea încerca întotdeauna să copieze 
imaginaţia omului, din care se trăgea. Vezi deci că era serios 
dincolo de multe dintre clovneriile lui şi că avea credinţe şi idei 
foarte pătrunzătoare. Dar, pe de altă parte, în ziua aceea băuse 
destul de vârtos, aşa cum făcea întotdeauna când lucra. În 
perioada dintre o carte şi alta nu se atingea nici măcar de un 
strop. Stând în maşina aceea mare, lângă ea - o femeie 
frumoasă, cu păr negru, vopsită şi cu ochii mari ca prora unui 
vas din Marea Egee, avu senzaţia că romanul lui se plimbă 
repede pe sub propria lui viaţă, ca sub o foaie de hârtie care 
conţine pilitura de fier a unor evenimente trecătoare, aşa cum 
se plimbă magnetul în experienţa banală pe care o faci la 
şcoală: stabilind într-un fel un câmp magnetic de copiere. 

Şi să ştii că n-a flirtat niciodată: dacă a încercat să se apropie 
de Justine, a fost pur şi simplu ca să încerce câteva discursuri şi 
atitudini, să verifice câteva concluzii la care ajunsese în cartea 
lui înainte de a o trimite de fapt, ca să spunem aşa, la tipar. Mai 
târziu, bineînţeles că s-a căit amarnic pentru această mostră de 
indulgență faţă de el însuşi. Pe atunci, încerca să scape de 
obligaţiile absurde ale formei narative în proză. «Spuse el», 
«spuse ea», «privi cu coada ochiului, trase un pumn, ridică leneş 
capul etc.» Se putea oare, reuşise oare să-şi creeze personajul 
fără ajutorul unor asemenea cârje? Asta se întreba pe când 
stătea acolo, în nisip. («Genele ei îi mângâiau obrazul.» Merde 
alors! Oare el scrisese asta?) Genele negre, stufoase, ale lui 
Justine, erau ca... ce? Şi iată deci cum s-a întâmplat ca sărutările 
lui să fie într-adevăr calde, să i le dea din toată inima într-un 
mod absent pentru că nu-i erau în niciun fel destinate ei. (Unul 
dintre marile paradoxuri ale dragostei. Concentrarea asupra 
obiectului iubit şi simţul de posesiune sunt adevărate otrăvuri.) 
l-a arătat că e ridicolă printr-o serie de glume dezarmante şi 
înduioşătoare, de care ea s-a trezit râzând, cu un sentiment de 
uşurare care i se păru aproape un păcat. Cât despre ea: nu 


1 Aprox.: Fir-ar al naibii! (fr.) 


numai că pielea şi părul lui erau proaspete şi că felul în care 
făcea dragoste era plin de o îndrăzneală leneşă, dar neruşinată; 
era, într-un fel ciudat, cât se poate de autentic. Trezea în ea o 
curiozitate pasionată, străină. Şi pe urmă, Doamne, ce putea să 
spună! «Sigur că am citit Moeurs şi mi-ai fost semnalată de o 
sută de ori ca fiind eroina sa tragică. Nu e rea, e scrisă fireşte de 
un /ettré? înnăscut, şi miroase distins a transpiraţie şi a Eau de 
Javel. Dar eu cred că îţi cam dai importanţă cu toată povestea 
asta! Ai obrăznicia să ne faci în mod fraudulos să te acceptăm 
drept o problemă - poate pentru că n-ai altceva ce să oferi? Eo 
prostie. Sau poate că evreilor le place pedeapsa şi se întorc 
mereu să mai ceară puţin.» Şi deodată, o apuca ferm şi 
categoric de ceafă şi o silea să se culce pe nisipul fierbinte 
înainte de a-i fi lăsat timp să măsoare cât de mare era insulta 
sau să-şi formuleze un răspuns în minte. Apoi, în timp ce 
continua s-o sărute, îi spunea lucruri atât de caraghioase, încât 
râsul şi lacrimile din mintea ei se contopeau, devenind unul şi 
acelaşi lucru, un amestec de trăsături pe care ţi-era greu să le 
înduri. 

— Pentru Dumnezeu, ce te-a apucat, a spus ea după ce s-a 
hotărât să se considere insultată. 

Fusese prea iute pentru ea. O surprinsese pe când mai era cu 
mintea, cum s-ar zice, pe jumătate adormită. 

— Nu voiai să faci dragoste? lartă-mă, m-am înşelat. 

S-a uitat la el puţin dezamăgită de expresia de pocăință pe 
care şi-o luase în glumă. 

— Nu, bineînţeles că nu. Da. 

Ceva în sinea ei repeta: «Da, da». O legătură care să nu lase 
amprente - ceva tot atât de simplu ca vâslitul unei bărci sau o 
săritură în apă adâncă. 

— Prostule! Strigă ea şi, spre propria ei uimire, începu să 
râdă. 

O cucerise oare prin neruşinare? Nu ştiu. Eu nu fac decât să 
pun pe hârtie nişte păreri personale. 

Justine şi-a explicat toate astea ei însăşi mai târziu, spunând 
că pentru el amorul fizic era lucrul cel mai apropiat de râs - n- 
avea nicio particularitate, nu era nici sfânt, nici profan. 
Pursewarden a scris el însuşi că, după el, era în acelaşi timp 
comic, sinistru şi divin. Dar ea n-a putut prinde şi defini acest 


42 Literat (fr.) 


lucru cum ar fi vrut, căci atunci când i-a spus: «Îți place 
iremediabil promiscuitatea, ca şi mie, de altfel!», Pursewarden 
s-a înfuriat şi s-a simţit jignit de-a binelea. 

— Proasto! — l-a replicat - ai un suflet de funcţionar! Pentru 
cei ce iubesc poezia, nu există versul liber. 

Dar ea n-a înţeles ce-a vrut el să spună. 

— Ah, nu te mai purta ca o perniţă cucernică, plină de păcate, 
în care trebuie să ne înfigem cu toţii boldurile ruginite ale 
admiraţiei - i-a spus el pe un ton tăios, iar în jurnalul său a 
adăugat sec: «Fluturii nu sunt atraşi de flacăra personalităţii. La 
fel şi vampirii. Artiştii ar trebui să ia aminte şi să se ferească». 

Şi în oglindă se înjura fără înconjur pentru această greşeală, o 
slăbiciune care crease ceea ce îl plictisea pe el cel mai tare - o 
relaţie de intimitate. Dar figura care dormea îi sugera şi lui 
amprenta copilăroasă din sufletul lui Justine, o urmă de ferigă 
imprimată în calcar. Vedea cum trebuia să fi arătat în prima ei 
noapte de dragoste, cu părul ciufulit, împrăştiat pe pernă, ca un 
porumbel negru cu penele zbârlite, cu degetele ca nişte cârcei şi 
gura caldă sorbind aerul somnului; caldă ca o prăjitură proaspăt 
scoasă din cuptor: 

— Fir-ar al naibii! A strigat el cu voce tare. 

Apoi cu ea în pat, într-un hotel plin de cunoştinţe din 
Alexandria, care ar fi putut uşor observa nesăbuinţa lor şi 
răspândi bârfa în oraşul pe care-l părăsiseră împreună în 
aceeaşi dimineaţă, a înjurat din nou. Pursewarden avea multe 
de ascuns, să ştii. Nu era tot ceea ce părea să fie. 

Şi la epoca aceea nu îndrăznea să-şi strice relaţiile cu Nessim. 
«Mama ei de muiere!» Parcă îl aud. 

— Écoute... 1% 

— Rien - silence! 

— Mon chéri, nous sommes seuls” 

Era încă somnoroasă. Aruncă o privire înspre uşa zăvorâtă. O 
clipă simţi oarecare silă faţă de teama lui burgheză; speriat de 
intruşi, de spioni, de un soţ? 

— Qu'est-ce que c'est? 


43 Ascultă! (fr.) 

Nimic - tăcere! (fr.) 

4 Dar iubitule, suntem singuri! (/r.). 
46 Ce e? (fr.) 


— Je m'ecoute moi-même.” 

Ochi galbeni în care nu era nici urmă de divinitate. Era ca un 
zeu zvelt, de granit, cu mustaţa zburlită. Vieţi trecute? 

— Le coeur qui bat. 

Citase în bătaie de joc un vers dintr-un şlagăr la modă. 

— Tu n'es pas une femme pour moi - pas dans mon genre?” 

Asta a făcut-o să se simtă ca un câine bătut, cu atât mai mult 
cu cât nu trecuse nicio clipă de când o sărutase, frângând-o în 
imagini succesive de chin şi de plăcere, cu o străduinţă 
plictisitoare care ţinea, acum, o ştia şi ea, doar de pasiune, nu şi 
de făptura lui. 

— Ce vrei? l-a spus ea şi l-a plesnit peste obraz, simțind însă 
îndată riposta usturătoare pe propria ei faţă, ca un lichid 
pulverizat care i-ar fi ţâşnit în obraz. 

Apoi a început să se prostească din nou, până când, în cele 
din urmă, Justine nu s-a mai putut abţine şi a început să râdă. 
Toate astea sunt acolo, în volumul trei. Pasajul cu prostituata se 
bazează chiar pe aceste incidente. Am dat de el răsfoind cartea. 

Această transpunere ciudată a sentimentelor în gesturi care 
contraziceau cuvintele şi în cuvinte care contraziceau gesturile o 
încurca şi o zăpăcea. Avea nevoie de cineva care să-i spună 
dacă să râdă sau să plângă. 

Cât despre Pursewarden, el credea, ca şi Rilke, că nicio 
femeie nu adaugă nimic la conceptul general de Femeie şi, fiind 
sătul, se refugiase acum în bogăţia imaginaţiei - care pentru un 
artist este adevăratul domeniu al valorii. Poate că asta l-a făcut 
să pară în ochii ei oarecum rece, insensibil. 

— Undeva, în tine, există un mic pastor anglican dezgustător, 
i-a spus ea, şi el a analizat vorbele ei cu gravitate, cântărindu-le 
valoarea. 

— Poate, i-a răspuns, şi după o pauză a adăugat: Dar lipsa ta 
de umor te-a făcut să devii un duşman al plăcerii. Duşmanul ei. 
Ai un mod premeditat de a aborda experienţa. Eu sunt un păgân 
mult mai autentic decât tine. Şi a început să râdă. O mare 
sinceritate poate fi mai crudă decât orice altceva. 

Cred, de asemenea, că îi era silă de tot noroiul împroşcat de 
roata vieţii - după cum scrie. Făcuse tot posibilul să-l râcâie cât 


+ Mă ascult pe mine (fr.). 
48 Inima mea bate (fr.). 
“2 Tu nu eşti femeia potrivită pentru mine - nu eşti genul meu (fr.). 


mai bine de pe el şi să arate cât mai îngrijit. Era oare să se lase 
acum călărit de curiozitatea şi pasiunea unei Justine - capătul 
mlăştinos al unei personalităţi pe care, în chip ciudat, o depăşise 
el însuşi? «Doamne fereşte, nu!» şi-a spus. lţi dai seama ce 
prost era? 

Viaţa lui fusese variată şi plină, şi deținuse o serie de funcţii 
nu prea mari pentru o sucursală politică a Ministerului de 
Externe, care fuseseră, după cât am eu impresia, în mare parte 
legate de relațiile culturale. Datorită acestor însărcinări 
călătorise în mai multe ţări şi vorbea cel puţin trei limbi străine 
bine. Era însurat şi avea doi copii, dar era despărţit de nevasta 
lui - şi nu vorbea niciodată de ea fără să se bâlbâie - cu toate că 
am impresia că îşi scriau scrisori clade şi era întotdeauna foarte 
scrupulos în a-i trimite bani. Ce altceva? Da, prenumele lui 
adevărat era Percy, dar era rezervat în privinţa lui, probabil din 
pricina aliteraţiei; de aici şi numele de Ludwig, pe care-l folosea 
ori de câte ori era vorba să publice o carte. Părea întotdeauna 
încântat când criticii lui îl socoteau de origine germană. 

Cred totuşi că ceea ce o speria şi o încânta pe Justine cel mai 
tare la el era felul oarecum dispreţuitor în care îl repudia pe 
Arnauti şi cartea lui, Moeurs. De fapt, să ştii că şi aici exagera - 
în realitate, îi plăcea cartea foarte mult. Dar o folosea ca pe un 
băț cu care s-o lovească pe Justine, descriindu-l pe fostul ei soţ 
ca pe «un temnicer plicticos şi psihanalist, cu o grămadă de 
complexe ruginite» şi trebuie să recunosc că asta o încânta. 
Avea în faţa ei un om care nu punea mare preţ pe jargon şi care 
refuza s-o considere un caz. Bineînţeles că Pursewarden, bietul 
prost, încerca doar să scape de ea şi ăsta nu era un mijloc 
potrivit. Totuşi, ca doctor, pot confirma efectul terapeutic al 
insultelor în cazurile în care medicina se află în impas. Şi, într- 
adevăr, dacă Justine ar fi reuşit să-i trezească interesul, s-ar fi 
ales cu o grămadă de învăţăminte valoroase. E ciudat, nu-i aşa? 
Intr-un fel, era chiar omul care-i trebuia ei; dar, pe de altă parte, 
îmi închipui că ştii că în dragoste există o lege care face ca aşa- 
numita persoană «potrivită» să apară totdeauna prea devreme 
sau prea târziu. Cât despre Pursewarden, şi-a retras favorurile 
atât de brusc, încât Justine abia dacă a avut timp să-şi dea 
seama de întreaga forţă a personalităţii lui. 

Dar la epoca despre care scriu, era ocupat s-o insulte în 
engleza sau în franceza lui mai mult sau mai puţin excentrică 


(avea câteva neologisme favorite pe care le folosea cu plăcere - 
unul din ele fiind substantivul bogue pe care îl crease din bogus 
(fals); c'est de la grande «bokis» ca“, sau ce fals blestemat! — 
O insulta, dacă se poate spune aşa, pur şi simplu ca s-o 
descurajeze. Trebuie să recunosc că eu abia mă abţin să nu râd 
când mă gândesc la asta: era mai uşor să descurajezi un 
echinox decât pe Justine, care nu era dispusă să părăsească 
această experienţă înainte de a fi învăţat cât mai multe despre 
ea însăşi. O rapacitate tipic iudaică. Pursewarden era ca 
doctorul Foster în cântecele de grădiniţă. 

In ochii ei, nepăsarea lui firească devenea o înviorare 
spirituală. Până atunci, Justine nu întâlnise niciodată pe nimeni 
care să vrea sau să poată să se lipsească de ea. Dragostea cu 
asemenea persoană trezea fel de fel de rezonanţe noi. (Inventez 
oare toate astea? Nu. l-am cunoscut bine pe amândoi şi am 
discutat cu fiecare dintre ei despre celălalt.) Pe urmă se 
pricepea s-o facă să râdă, lucru foarte periculos pentru un 
bărbat, pentru că, după pasiune, râsul e ceea ce preţuiesc 
femeile mai mult. Fatal! Nu, n-a greşit când şi-a spus, uitându-se 
în oglindă: «Ludwig, eşti un imbecil». 

Mai rău încă, cruzimea lui batjocoritoare o jignea şi după ce 
făcea dragoste cu ea, o silea, de exemplu, să judece cam aşa: 
«Ceea ce face el e simplu, ca un impuls casnic care a devenit o 
obişnuinţă - ca atunci când îţi ştergi pantofii pe un preş». Apoi, 
pe neaşteptate, apărea cu câte o frază groaznică, 
batjocoritoare, cum ar fi: «Toţi căutăm pe câte cineva 
fermecător căruia să-i fim necredincioşi - credeai că eşti 
originală?» sau «Speţa umană! Dacă nu poţi reuşi cu cel pe 
care-l ai, închide ochii şi închipuieşte-ţi-l pe cel pe care nu-l poţi 
avea. Parcă ştie cineva? E absolut secret şi legal. E unirea 
minţilor adevărate!» Stătea în dreptul ligheanului şi-şi clătea 
dinţii cu vin alb. Îi venea să-l ucidă fiindcă poate fi atât de vesel 
şi de calm. 

Pe drum, întorcându-se de la Cairo, s-au certat de mai multe 
ori. 

— Cât despre aşa-numita ta boală - te-ai gândit vreodată că 
s-ar putea să se datoreze doar unei inflamații a sentimentului de 
milă faţă de propria-ţi persoană? 

Justine s-a înfuriat atât de tare, încât aproape că era să bage 


50 Acesta-i un mare „fals” (fr.) 


maşina într-un copac. 

— Anglo-saxon împuţit! l-a strigat ea, pe punctul de a izbucni 
în lacrimi. Brută! 

lar el s-a gândit în sinea lui: «Dumnezeule! Uite cum ne 
certăm ca doi tineri însurăţei. În curând o să ne căsătorim ş-o să 
trăim într-o armonie obscenă, delectându-ne fiecare cu punctele 
negre ale celuilalt. Uf! Înfiorătoarea izogamie a perechii 
potrivite. Percy, iar ai făcut-o de oaie!» Pot reconstitui toate 
astea pentru că atunci când era beat sau singur vorbea 
întotdeauna cockney™. 

— Dacă încerci să mă loveşti, i-a replicat el fericit, intrăm în 
pom. 

Şi s-a gândit la o mică nuvelă amară, în care s-o poată 
introduce. 

— Ceea ce trebuie să stabilim când e vorba de amor fizic în 
artă, a mormăit el, este un coeficient de repulsie. 

Justine continua să fie supărată. 

— Ce tot mormăi acolo? Te rogi? 

Pentru ea, ceea ce rămânea după ce făcea dragoste, pe 
vremea aceea, nu era silă sau disperare, adică ceea ce rămâne 
de obicei, ci râsete; şi cu toate că era furioasă pe el, se trezea 
zâmbind la câte o prostie de-a lui, chiar când îşi dădea seama, 
cu strângere de inimă, că nu va putea niciodată să-l câştige, să 
ajungă până la el ca bărbat, sau măcar să-l facă să-i devină 
prieten, decât pe baza unor condiţii impuse de el. li oferea o 
pasiune nesociabilă, lipsită de înţelegere, care, într-un fel ciudat, 
făcea ca sărutările lui s-o înfioare. Erau sănătoase ca muşcătura 
unui copil flămând dintr-un măr copt. Şi regretând toate astea, 
cu o altă parte a minţii (undeva în adâncuri era o femeie 
cinstită), se trezea sperând că el nu-şi va părăsi niciodată 
poziţiile fortificate şi că nu se va retrage niciodată. Ca orice 
femeie, Justine ura bărbaţii de care putea fi sigură; şi nu se 
poate să nu-ţi aminteşti că până atunci nu avusese niciodată 
parte de nimeni pe care să-l poată admira fără rezerve - cu 
toate că asta ar putea să ţi se pară ciudat. lată în sfârşit pe 
cineva pe care nu-l putea pedepsi cu infidelitatea - o noutate 
insuportabilă pentru ea, dar în acelaşi timp plină de farmec. 
Femeile sunt foarte proaste şi totuşi foarte profunde. 

Cât despre Justine, era uimită să vadă ce emoţii noi era în 


51 Argoul englezilor de la periferie. 


stare să provoace. Lucruri cât se poate de simple - 
descoperirea, de exemplu, că dragostea ei se întindea asupra 
unor obiecte neînsufleţite care aveau legătură cu el, cum ar fi 
pipa lui veche, din spumă de mare, cu capătul foarte ros. Sau 
pălăria lui veche, atât de ponosită şi de pătată de vreme, care 
atârna în spatele uşii, ca şi cum ar fi fost portretul lui în 
acuarelă. S-a trezit îndrăgind lucruri pe care el le atinsese sau le 
aruncase. O înfuria această captivitate mintală care o făcea să 
mângâie unul dintre caietele lui vechi, de parcă i-ar fi mângâiat 
trupul, sau să urmărească cu degetul cuvintele (din Stendhal) 
pe care le scrisese pe oglinda de ras, cu pensula: «Trebuie să 
înfrunţi cu curaj oarecare analiză, dacă vrei să descoperi un 
principiu necunoscut», şi «Sufletele mari au nevoie de hrană». 

O dată, când a găsit în patul lui o prostituată arabă (în timp ce 
el era în cealaltă cameră şi se rădea, fluierând o arie din 
Donizetti), a descoperit cu uimire că nu e geloasă, ci curioasă. S- 
a aşezat pe pat şi, ţintuind braţele nefericitei pe pernă, a 
început să-i pună o sumedenie de întrebări în legătură cu ceea 
ce simţise în timp ce făcuse dragoste cu el. Bineînţeles că 
prostituata s-a speriat îngrozitor. «Nu sunt supărată, îi repeta 
Justine făpturii care se jeluia, sunt intrigată. Răspunde-mi la ce 
te întreb.» A trebuit să vină Pursewarden s-o scape şi s-au 
aşezat toţi trei pe pat unul lângă altul, Justine hrănind-o cu 
fructe zaharisite ca să-i potolească teama. 

Să continuu? S-ar putea ca această analiză să te facă să 
suferi, dar, dacă eşti un scriitor adevărat, ai să vrei să duci 
lucrurile până la capăt, nu-i aşa? Toate astea îţi arată ce greu i-a 
fost Melissei... 

Dacă a reuşit totuşi s-o înfurie pe Justine, a fost pentru că 
putea să se preocupe de ea fără să simtă vreo afecţiune reală. 
Nu era întotdeauna bădărănos şi nici nu se ţinea întotdeauna 
departe de sufletul ei; la asta mă refer când vorbesc de cinstea 
lui. O răsplătea oferindu-i apreciere intelectuală, ba chiar i-a 
spus adevărata taină care se ascundea sub enigma purtării lui. 
Ai s-o găseşti într-una din cărţile pe care le-a scris. O ştiu, 
pentru că mi-a citat-o Clea ca fiind declaraţia lui cea mai 
profundă în legătură cu relaţiile umane. El i-a spus lui Justine 
într-o noapte: 

— Vezi tu, Justine, eu cred că zeii sunt oameni şi oamenii zei; 
îşi bagă nasul unii în viaţa celorlalţi şi încearcă să se exprime 


unii prin ceilalţi - de aici confuzia aparentă în stările noastre de 
spirit omeneşti şi aluziile la anumite puteri care ar sălăşlui în noi 
sau dincolo de noi... Şi pe urmă (ascultă) cred că există foarte 
puţini oameni care să-şi dea seama că a face dragoste eo 
acţiune psihică şi nu una fizică. Împerecherea stângace a 
fiinţelor omeneşti e doar o parafrazare biologică a acestui 
adevăr - o metodă primitivă prin care prezinţi minţile una alteia, 
angajându-le. Dar cei mai mulţi se împotmolesc la aspectul fizic 
şi nu-şi dau seama de rapport-ul poetic pe care încearcă atât de 
stângaci să te facă să-l iubeşti. lată de ce repetările mohorâte 
ale aceleiaşi greşeli sunt pur şi simplu ca o tablă a înmulţirii 
uriaşă şi plicticoasă şi vor rămâne aşa până când îţi vei scoate 
capul din punga de hârtie şi vei începe să judeci cu simţul 
răspunderii. 

E imposibil să descriu efectul pe care l-au avut aceste cuvinte 
asupra ei: au dat vieţii şi acţiunilor ei un alt relief, o nouă 
importanţă. L-a văzut brusc într-o lumină nouă, ca pe un om pe 
care-l poţi «iubi cu adevărat». Dar, din păcate, el îşi retrăsese 
de mult bunăvoința... 

Când s-a dus din nou la Cairo, a decis să plece singur şi, 
nemaiavând linişte în absenţa lui, Justine a făcut greşeala să-i 
scrie o scrisoare lungă şi pasionată, în care a încercat cu 
stângăcie să-i mulţumească pentru o prietenie care în ochii ei 
avea o valoare de care el habar n-avea - şi asta e iarăşi 
adevărat despre orice dragoste. El a socotit toate astea doar ca 
pe o nouă încercare de intruziune şi i-a trimis o telegramă. 
(Corespondau prin mine. Am păstrat-o.) În primul rând, aş vrea 
să te previn că nimeni nu poate pune stăpânire pe un artist. În 
al doilea rând, la ce serveşte un trup credincios când mintea e 
prin însăşi firea ei necredincioasă? În al treilea rând, nu te mai 
tângui ca un arab, că nu serveşte la nimic. În al patrulea rând, 
nevroza nu-i o scuză. Sănătatea trebuie câştigată şi cucerită 
prin luptă. Şi, în sfârşit, dacă nu poti câştiga, e mai onorabil să 
te spânzuri. 

O dată a dat peste el când era foarte beat la Cafe-Al-Aktar, mi 
se pare că dumneata şi cu mine tocmai plecaserăm. Îţi aminteşti 
de seara la care mă refer? Fusese destul de agresiv. Era seara în 
care am încercat să vă descriu felul în care funcţionează 
teorema în nouă puncte a Cabalei. Pe atunci nu ştiam că ai să 
baţi totul la maşină şi ai să trimiţi raportul Serviciilor Secrete. 


Asta zic şi eu farsă! Dar mie îmi place să văd evenimentele 
suprapunându-se, căţărându-se unele peste altele ca nişte crabi 
umezi într-un coş. Nici n-am apucat să plecăm, că a intrat 
Justine. Ea a fost aceea care l-a ajutat să se întoarcă teafăr la 
hotel şi care l-a băgat frumos în pat. 

— Ah, Doamne, eşti omul cel mai exasperant! S-a răstit ea la 
silueta culcată. 

lar el a ridicat braţele şi a răspuns: 

— Ştiu, ştiu! Dar eu nu sunt decât un refugiat din durerea 
lungă şi lentă de dinţi pe care o reprezintă viaţa engleză. E 
îngrozitor să iubeşti viaţa atât de tare, încât abia să îndrăzneşti 
să răsufli. 

Şi a început să râdă, un râs care s-a transformat apoi în 
vărsături. Justine l-a părăsit aplecat peste lighean. 

A doua zi a trecut pe la el la prima oră a dimineţii, aducându-i 
nişte reviste franţuzeşti; într-una din ele era un articol despre 
opera lui. Nu purta decât o bluză de pijama şi o pereche de 
ochelari. Pe oglindă scrisese cu o bucată udă de săpun de ras 
nişte cuvinte din Tolstoi: «Mă gândesc fără încetare la artă şi la 
fiecare faţă a ispitei care umbreşte spiritul». 

l-a luat cărţile din mână fără o vorbă şi a făcut un gest de 
parcă ar fi vrut să-i închidă uşa în nas. 

— Nu, i-a spus ea. Intru! 

El şi-a dres glasul şi a răspuns: 

— Asta e ultima oară. M-am săturat să mi se facă vizite aşa 
cum te duci să vezi mormântul unei pisici moarte. 

Dar Justine l-a apucat de amândouă braţele şi el i-a adăugat 
cu ceva mai multă blândeţe: 

— Punem punct total şi definitiv, înţelegi? 

Avusese nişte întrevederi la Cairo. Justine s-a aşezat la 
capătul patului, şi-a aprins o ţigară şi a început să-l studieze aşa 
cum se studiază o mostră. 

— Sunt curioasă, după toate discursurile tale despre 
stăpânirea de sine şi simţul de răspundere, să văd cât de anglo- 
saxon eşti, să văd cum nu eşti în stare să isprăveşti nimic din 
ceea ce ai început. De ce ai un aer atât de ascuns? 

Era o linie de atac grozavă. El a zâmbit. 

— Azi lucrez. 

— Atunci vin mâine. 

— O să am gripă. 


— Atunci poimâine. 

— Mă duc la grădina zoologică. 

— Vin şi eu. 

Pursewarden era acum extrem de mojic; Justine ştia că 
obținuse o victorie şi era încântată. A ascultat insultele lui 
mieroase, bătând încet cu piciorul pe covor. 

— Foarte bine, a spus ea în cele din urmă. O să vedem. (Am 
impresia că va trebui să laşi loc comediei fundamentale a 
relaţiilor omeneşti. li acorzi atât de puţin spaţiu!). 

A doua zi a dat-o afară din camera lui de hotel, ţinând-o de 
ceafă, ca pe o pisică răsfăţată. Ziua următoare, când s-a trezit, a 
descoperit că maşina cea mare staţiona din nou în faţa 
hotelului. 

— Merde! l-a strigat el şi, numai ca s-o sfideze, s-a îmbrăcat şi 
s-a dus la grădina zoologică. 

Ea l-a urmat. Pursewarden a petrecut toată dimineaţa 
uitându-se cu cea mai mare atenţie la maimuțe. Justine a văzut 
clar insulta. Dar l-a urmat până la banca pe care s-a aşezat, 
mâncând alunele pe care iniţial le cumpărase ca să hrănească 
maimuţele. Justine arăta întotdeauna grozav când era furioasă, 
cu nările care-i tremurau şi îmbrăcată într-un taior impecabil din 
antilopă, cu o floare la butonieră. 

— Pursewarden, a spus ea aşezându-se lângă el. 

— Nu vrei să mă crezi, i-a răspuns el, mutră obositoare, 
blestemată, de salon! Dar să ştii că de acum înainte ai să mă 
laşi în pace. Banii n-or să-ţi ajute la nimic. 

Faptul că putea folosi un asemenea limbaj arată până unde îi 
mergea stupiditatea. Justine era încântată să-l poată aduce într- 
un asemenea hal de panică. Dumneata ştii, fireşte, câtă voinţă 
are. Şi exista totuşi o rațiune - ceva care n-avea nicio legătură 
cu relaţiile dintre ei aşa cum erau. Era vorba de altceva. Ce? 

Ţi-ai dat seama, cred, că citea minţile oamenilor fără 
greşeală; stând lângă el şi privindu-i faţa, a spus ca cineva care 
descifrează un manuscris neciteţ. 

— Nessim... E ceva în legătură cu Nessim. Ţi-e frică... nu de 
el. 

Apoi, deodată, într-o clipă, s-a stabilit contactul intuitiv între ei 
şi a lăsat să-i scape cuvintele: 

— E ceva care-l priveşte pe Nessim. Un lucru pe care nu-ţi 
poţi permite să-l compromiţi. Inţeleg. 


Şi a scos un oftat adânc. 

— Ah, prostule, de ce nu mi-ai spus? Crezi că trebuie să-ţi 
pierd prietenia din cauza asta? Nici gând. Nu-mi pasă dacă vrei 
să te culci cu mine sau nu. Dar tu - cu tine e altceva. Slavă 
Domnului că am descoperit ce el era prea mirat ca să 
vorbească. Această performanţă de citire a gândurilor îl uimise 
mai tare decât orice altceva la ea. A fixat-o pur şi simplu mai 
multă vreme şi n-a mai spus nimic. 

— Vai, ce bine-mi pare, a continuat Justine. Pentru că asta se 
poate aranja foarte uşor. Şi n-o să ne împiedice să ne întâlnim. 
Dacă nu vrei, nu ne mai culcăm niciodată împreună. Dar am să 
pot cel puţin să te văd. 

O altă categorie a «animalului iubirii», una pe care nu sunt în 
stare s-o caracterizez. Acum s-ar fi aruncat şi în foc pentru el. 

Tăcerile lui Nessim luaseră proporţii uriaşe în mintea ei. Se 
întindeau în dreapta şi în stânga ei ca însuşi deşertul - 
tulburând-o. Şi deoarece avea o conştiinţă care era prin însăşi 
natura ei, chiar şi fără rațiune, o conştiinţă vinovată, începuse 
să-şi construiască un cerc de apărare compus din prieteni a 
căror prezenţă inofensivă să poată înlătura bănuielile care 
atârnau deasupra capului ei, o mică curte de homosexuali ca 
Toto şi Amar, ale căror activităţi şi predispoziţii erau destul de 
bine cunoscute ca să mai prezinte vreun motiv de gelozie. Se 
mişca acum prin viaţa socială a oraşului ca o planetă 
morocănoasă, acceptând atenţiile acestor asexuaţi doar ca pe 
un mijloc de apărare. Aşa foloseşte un general caracteristicile 
unui oraş pe care doreşte să-l apere, construind terasamente 
concentrice unul după altul. Ea nu ştia, de exemplu, că tăcerile 
lui Nessim erau de fapt o formă a disperării şi nu a unei stări de 
încordare, căci nu le întrerupea niciodată. 

În manuscrisele dumitale aproape nici nu pomeneşti de 
chestiunea copilului - ţi-am mai spus odată, demult, că, după 
părerea mea, Amauti a neglijat aspectul acela al problemei în 
Moeurs, pentru că i s-a părut melodramatic. «Pentru cei ce n-au 
copii, lucrurile rămân fără ecou», spune undeva Pursewarden. 
Dar acum, chestiunea copilului devenise tot atât de importantă 
pentru Nessim ca şi pentru Justine, fiind singurul lui mijloc de a 
se asigura de dragostea pe care o dorea de la ea - sau cel puţin 
aşa credea. S-a năpustit asupra problemei principale ca o furie, 
închipuindu-şi că ăsta e singurul mijloc pentru a străpunge 


armura afectivă a nevestei lui frumoase şi tăcute; femeia pe 
care o luase de soţie şi o atârnase într-un colţ al vieţii lui, 
mobilat cu pânză de păianjen: o atârnase de încheieturile 
mâinilor ca şi cum ar fi fost o marionetă pe sfori! Slavă 
Domnului că n-am iubit niciodată, înţeleptule, şi nici n-am să 
iubesc! Slavă Domnului! 

Pursewarden scrie undeva (din nou de la Clea): «Există în 
limba engleză două cuvinte mari şi uitate; ele sunt he/omeet, 
tovarăş de nevoie, care înseamnă mult mai mult decât iubit, şi 
loving-kindness care înseamnă mult mai mult decât iubire sau 
chiar pasiune». 

Într-o zi, Justine a auzit o frântură dintr-o convorbire 
telefonică, una care a făcut-o să-şi închipuie că Nessim fie că 
reuşise să descopere unde se afla copilul dispărut, fie că ştia 
ceva în legătură cu el, ceva nu voia să îi împărtăşească. Justine 
tocmai trecea prin hol când Nessim punea telefonul la loc în 
furcă după ce spusese: 

— Bine, atunci contez pe discreţia ta. Nu cumva să afle ea 
vreodată. 

Ce să nu afle? Cine era «ea»? E normal să ajungi să tragi 
concluzii. Şi, cum au trecut mai multe zile şi Nessim nu i-a 
pomenit despre convorbire, i-a făcut reproşuri. lar Nessim a 
comis greşeala fatală de a-i spune că discuţia nu avusese 
niciodată loc, că de fapt era vorba despre o convorbire cu 
secretarul lui, pe care ea o înţelesese greşit. Dacă i-ar fi spus că 
era vorba de cu totul altceva nu s-ar fi întâmplat nimic, dar s-o 
acuze că nu auzise cuvintele care-i sunaseră apoi mai multe zile 
în urechi, ca un clopot de alarmă, asta i-a fost fatal. 

Şi-a pierdut dintr-odată toată încrederea în el şi a început să- 
şi închipuie fel de fel de lucruri. De ce să-i ascundă ce aflase 
despre copilul ei? La urma urmei, îi făgăduise la început că va 
face tot ce poate ca să afle de soarta lui. Ceea ce aflase era 
oare prea îngrozitor ca să poată fi menţionat? Dar Nessim i-ar fi 
spus, sigur, orice, dacă într-adevăr ar fi ştiut ceva! De ce să-i 
ascundă o ştire ipotetică despre soarta acestui copil? Justine nu 
era în stare să răspundă, dar în sinea ei simţea că, într-un fel, 
ştirea era păstrată cum se păstrează un ostatic - în schimbul 
altui lucru - dar care? Bună purtare? 

Nessim care, prin această stângăcie, distrusese ultimele 
rămăşiţe ale consideraţiei pe care o avea Justine faţă de el, se 


lupta acum cu o serie de factori noi. Pusese de fapt mare preţ 
pe regăsirea copilului, ca un mijloc pentru a o regăsi pe Justine 
însăşi; dar, pur şi simplu, nu îndrăznea să-i spună - şi aproape 
că nu îndrăznea să-şi spună nici lui, atât era de dureroasă ştirea 
- că într-o zi, după ce-şi epuizase toate resursele încercând să 
descopere adevărul, Narouz îi telefonase spunând: 

— Aseară l-am văzut din întâmplare pe Magzub şi i-am smuls 
adevărul cu forţa. Copilul a murit. 

Lucrul acesta se ridica acum între ei ca Marele Zid Chinezesc, 
întrerupând orice posibilitate de comunicare şi făcând-o să-i fie 
teamă că Nessim ar putea chiar să vrea să-i facă rău. Şi acesta 
este momentul în care ai apărut dumneata.” 

Da, aici, din păcate, am intrat din nou în scenă, căci 
aproximativ pe la epoca aceea trebuie să fi venit Justine la 
conferinţa mea despre Kavafis, şi apoi m-a luat cu forţa să mă 
prezinte blândului Nessim, despicând simplu, ca dintr-o „lovitură 
de topor”, viaţa mea în două. Astăzi mi se pare nespus de amar 
gândul că mă folosea pentru un scop al ei bine definit, monstrul 
fluturându-mă prin faţa lui Nessim aşa cum îşi flutură un 
toreador pelerina, numai şi numai ca să mascheze întâlnirile cu 
un bărbat cu care nici măcar nu dorea să se culce! Dar am 
descris toate astea mai demult, cu mare chin şi multe detalii, 
încercând să nu omit nicio fărâmă sau o nuanţă din ceea ce 
trebuia să dea imaginii coerenţa pe care simţeam că trebuie s-o 
aibă. Şi totuşi, nici măcar acum nu simt vreun regret pentru 
relaţiile ciudate şi nobile în care m-a cufundat ea, fără să fi 
perceput, probabil, nimic din forţa lor - şi de pe urma cărora eu 
însumi aveam să învăţ atât de multe. Da, într-adevăr, mă 
îmbogăţeau, dar în schimb o distrugeam pe Melissa. Trebuie să 
privim lucrurile astea în faţă. Mă întreb de ce mi s-au spus toate 
astea abia acum! Prietenii mei trebuie să fi ştiut cu toţii de la 
început. Şi totuşi, nimeni n-a suflat o vorbă. Dar adevărul e că 
nimeni nu suflă niciodată o vorbă, nimeni nu intervine, nimeni 
nici măcar nu şopteşte atunci când se plimbă acrobatul sus pe 
sârmă; stau cu toţii şi privesc spectacolul, aşteptând doar să fie 
„viteji după război”. Dar pe de altă parte, iubind-o pe Justine 
orbeşte, ca un nebun, aş fi acceptat eu oare adevăruri atât de 
neplăcute? M-ar fi făcut oare să mă abat de la țelul meu? Mă 
îndoiesc. 

Am impresia că Justine îmi cedase, de fapt, doar una dintre 


numeroasele fațete ale persoanei ei, fațete pe care le stăpânea 
şi asupra cărora domnea - mi-o cedase mie, iubitul sfios şi 
erudit, cu urme de cretă pe mânecă! 

Oare unde trebuie să-ţi cauţi justificările? Numai că eu mă 
gândesc la fapte ca atare; fiindcă s-ar putea să mă ajute acum 
să pătrund puţin mai adânc în esenţa acestei enigme care se 
numeşte „dragoste”. li văd imaginea retrăgându-se tot mai 
departe de mine, ca nişte valuri nesfârşite ale mării; sau mai 
rece decât o lună moartă, căţărându-se pe visurile şi iluziile pe 
care le-am plăsmuit din ea - dar, ca şi luna cea adevărată, 
ascunzând mereu de mine una din feţele adevărului - partea 
inferioară a unui astru frumos şi mort. „Dragostea” mea pentru 
ea, „dragostea” Melissei pentru mine, „dragostea” lui Nessim 
pentru Justine, „dragostea” ei pentru Pursewarden - ar trebui să 
existe un întreg vocabular de adjective cu care să colorezi 
substantivul - căci el nu are niciodată aceleaşi proprietăţi; dar 
toate dragostele conţineau calitatea aceea care nu se poate 
defini, o necunoscută comună care înseamnă înşelătorie. 
Fiecare dintre noi avea, ca şi luna, o faţă întunecată, fiecare 
putea întoarce faţa mincinoasă a „nedragostei” către persoana 
care ne iubea cel mai tare şi avea cea mai mare nevoie de noi. 
Şi aşa cum se folosea Justine de dragostea mea, tot aşa se 
folosea şi Nessim de a Melissei... unul pe spatele celuilalt, 
târându-ne „ca crabii într-un coş”. 

E ciudat că nu există niciun studiu asupra acestui monstru 
care trăieşte întotdeauna printre numerele fără soţ, cu toate că 
prin ficţiunile pe care le-am construit în jurul lui, ar trebui să 
vieţuiască printre cele cu soţ: numerele perfecte pe care le 
folosesc adepţii Cabalei ca să descrie căsătoria! 

„Ce anume ocroteşte animalele, ce le dă puterea să-şi 
continue viaţa? O anumită însuşire a materiei organice. O 
descoperi îndată ce descoperi viaţa, e inerentă vieţii. Ca 
majoritatea fenomenelor naturale, e polarizată - are 
întotdeauna un pol pozitiv şi unul negativ. Polul negativ e 
durerea, cel pozitiv amorul fizic... Maimuţa şi omul sunt primele 
animale, făcând abstracţie de animalele domestice, la care 
excitaţia sexuală se poate produce fără stimulenţi externi... 
Rezultatul e că periodicitatea, cea mai însemnată dintre toate 
legile naturii, se pierde la rasa umană. Starea organică 
periodică, cea care ar trebui să trezească interesul sexual, a 


devenit o manifestare absolut inutilă, degenerată, patologică”*?. 
(Pursewarden, meditând în faţa cuştii cu maimute la grădina 
zoologică! Capodistria în biblioteca lui îngrozitoare de cărţi 
pornografice, în legături deosebit de frumoase! Balthazar, 
văzându-şi de ocultismul lui! Nessim privind şiruri nesfârşite de 
cifre şi procente.) lar Melissa? Era, bineînţeles, bolnavă, foarte 
bolnavă, astfel încât, într-un fel, e melodramatic să spun că am 
ucis-o eu sau Justine. Totuşi, nimeni nu poate măsura povara 
durerii şi a sentimentului ei de singurătate, pe care i le 
prilejuisem în mod nemijlocit. Mi-amintesc acum de o zi în care 
Amarii a venit să mă vadă, sentimental ca un câine mare. 
Balthazar o trimisese pe Melissa la el pentru radiografii şi 
tratament. 

Amarii era un original în felul lui şi, pe deasupra, şi cam 
filfizon. Avea pistoale de duel din argint, cărţi de vizită gravate, 
pe care le ţinea într-o casetă superbă, haine elegante, croite 
după ultima modă. Casa îi era plină de lumânări şi scria din 
preferinţă pe hârtie neagră cu cerneală albă. Pentru el lucrul cel 
mai minunat de pe lume era să ai parte de o femeie la modă, un 
ogar premiat sau o pereche de cocoşi invincibili. Dar, în pofida 
acestor slăbiciuni romantice, era un om agreabil şi, ca doctor, 
nu se poate spune că-i lipsea sensibilitatea. 

Devotamentul faţă de femei era lucrul cel mai evident pentru 
el; pentru ele se îmbrăca. Dar acest devotament era însoţit de 
delicateţe, aproape de pudoare în relaţiile cu ele - cel puţin aşa 
se putea socoti într-un oraş unde femeia, ca hrană, era 
echivalată cu o farfurie plină cu carne de miel; un oraş în care 
femeile cereau cu glas tare să fie siluite. 

El însă le idealiza, construia în mintea lui întâmplări romantice 
în care era vorba despre ele, visa mereu o dragoste totală, o 
înţelegere desăvârşită cu o femeie din aceeaşi lume. Dar toate 
astea erau în zadar. Ne stârnea mila, lui Pombal sau mie, 
explicându-ne: „Nu reuşesc să înţeleg de ce înainte ca 
dragostea mea să se poată cristaliza, se transformă într-o 
prietenie adâncă şi acaparatoare. Devotamentul ăsta nu e 
pentru voi, afemeiaţii. Voi nu înţelegeţi! Dar dacă dai de 
asemenea prietenie, pasiunea zboară pe fereastră. Prietenia ne 
consumă, ne paralizează. Şi începe un alt fel de dragoste. Ce 
anume? Nu ştiu nici eu. Un fel de tandreţe, de tendresse, ceva 


52 Din Eugene Marais, Sufletul Furnicii Albe (n. a.). 


care te topeşte, fondant”. Şi ochii i se umpleau de lacrimi. „De 
fapt, sunt favoritul femeilor, mă iubesc. Dar...” Şi dând din cap, 
capul lui frumos, şi suflând fumul de ţigară în sus către tavan, 
adăuga zâmbind, fără nicio urmă de milă faţă de el însuşi: 
„Dintre toţi bărbaţii, eu sunt singurul care poate spune că, în 
timp ce toate femeile mă iubesc, nu m-a iubit niciodată una 
singură. Nu aşa cum se cuvine. Sunt tot atât de nevinovat în 
dragoste (bineînţeles nu dragoste sexuală) ca o fecioară”. Bietul 
Amarii! 

Toate astea sunt adevărate! Şi devotamentul acesta faţă de 
femei este tocmai ceea ce l-a făcut să-şi aleagă şi specialitatea 
în medicină - ginecologia. lar femeile se simt atrase de el ca 
florile de lumina soarelui. Le învaţă cum să se îmbrace şi cum să 
umble; le alege parfumul, le prescrie culoarea rujului de buze. In 
plus, nu există nicio femeie în Alexandria care să nu fie mândră 
să fie văzută în oraş cu el; nu există niciuna care, dacă i s-ar 
cere (dar el nu cere niciodată) să nu fie bucuroasă să-şi înşele 
bărbatul sau amantul cu el. Şi totuşi... şi totuşi... Undeva s-a 
rupt un fir care forma legătura, s-a frânt o verigă. lar dorinţele 
lui, dorinţele înăbuşitoare ale trupului, vara, în acest oraş al 
senzualităţii, le  potoleşte cu  vânzătoarele de magazin, 
inferioarele lui. Clea spunea: 

— Ai senzaţia că pe Amarii îl aşteaptă o soartă neobişnuită. 
Dragul de el! 

Da. Da. Dar ce anume? Ce fel de soartă îl aşteaptă pe un om 
atât de romantic, un om care studiază femeia cu atâta 
devotament, iubire şi răbdare! Astea sunt întrebările pe care mi 
le pun de câte ori îl văd, elegant, cu mănuşi şi pălărie, 
îndreptându-se cu Balthazar în maşină către spital, pentru o 
operaţie... 

Mi-a descris starea în care se afla Melissa, adăugând doar: 

— Ar ajuta-o mult dacă ar fi puţin iubită. A 

O observaţie care m-a făcut să-mi fie foarte ruşine. In aceeaşi 
seară, împrumutasem bani de la Justine ca s-o trimit pe Melissa 
la o clinică în Palestina, trecând de altfel peste dorinţa ei. 

Ne-am întors împreună pe jos la apartament, după ce am 
petrecut câteva minute în grădina publică, discutând cazul ei. 
Palmierii străluceau în lumina lunii şi marea sclipea sub adierea 
vânturilor de primăvară. În schema actuală a lucrurilor, boala 
asta gravă părea foarte nepotrivită. Pe când urcam scara, 


Amarii mă apucă de braţ şi mă strânse uşor. 

— Viaţa e grea, spuse. 

Şi când am intrat din nou în dormitor şi am găsit-o zăcând 
acolo, în transă, cu faţa ei mică şi palidă întoarsă către tavan şi 
cu pipa de haşiş alături, pe masă, adăugă scoţându-şi pălăria: 

— Întotdeauna... nu, să nu crezi că te condamn... nu, te 
invidiez pentru Justine... totuşi, noi, doctorii, când o pacientă se 
află in extremis, facem întotdeauna o ultimă recomandare 
disperată: mă refer la cazurile în care resursele ştiinţei au dat 
toate greş. În cazurile acelea spunem: „Ah, dacă ar putea fi 
iubită!” 

Oftă, clătinând din capul lui frumos. 

Există întotdeauna o sută de feluri în care te poţi justifica, dar 
sofismele logicii aşternute pe hârtie nu pot schimba faptul că, 
după ce am citit aceste pagini în Adnotări, a început să mă 
bântuie din nou amintirea acelor zile, chinuindu-mă cu 
sentimentul unei vinovăţii de care înainte n-aş fi fost niciodată 
conştient. Mă plimb acum alături de copilul pe care i l-a făcut 
Nessim Melissei, după scurta lor poveste de dragoste (fusese 
oare o nouă „dragoste”, sau încercase pur şi simplu să se 
folosească de ea ca să descopere tot ce putea în legătură cu 
soţia lui? Poate că într-o zi o să aflu). Mă plimb, deci, cu copilul 
pe plajele astea pustii, ca un criminal, revăzând încă o dată şi 
încă o dată aceste frânturi din viaţa oraşului alb, cu regrete prea 
adânci ca să mă facă să-mi schimb măcar tonul vocii cu care 
vorbesc. Oare unde trebuie să cauţi cheia unui asemenea 
model? 

Dar e clar că nu am fost singurul care avea acest sentiment 
de vinovăţie: Pursewarden însuşi trebuie să se fi simţit vinovat, 
altfel cum mi-aş putea explica banii pe care mi i-a lăsat prin 
testament, cu dorinţa expresă de a-i cheltui cu Melissa? Asta, 
cel puţin, e o problemă rezolvată. 

Clea, ştiu, s-a simţit şi ea vinovată pentru suferinţa pe care i-o 
provocam cu toţii Melissei - cu toate că vina, ca să spun aşa, o 
simţea în numele lui Justine. O luase, într-un fel, asupra ei, 
îngrozită de răul pe care ni-l făcea Justine pentru o cauză atât 
de neînsemnată. Ea a fost cea care a devenit prietena Melissei, 
apărătoarea şi sfătuitoarea ei, şi care i-a rămas confidenta cea 
mai apropiată până când a murit. Clea cea generoasă şi 
nevinovată, altă proastă! Nu slujeşte la nimic să fii cinstit în 


dragoste! Clea spunea despre Melissa: „E îngrozitor să depinzi 
atât de total de puteri care nu-ţi vor binele. Să vezi cum dăinuie 
cineva veşnic în mintea ta, ca o pată asupra realităţii...” Cred că 
se poate să se fi gândit şi la Justine, acolo sus în casa cea mare, 
între lumânările înalte şi picturile în ulei, de maeştri acum uitaţi. 

La rândul ei, Melissa i-a vorbit despre mine: 

— O dată cu plecarea lui, totu/ în natură a dispărut. 

Asta se întâmpla când era pe moarte. Dar nimeni nu are 
dreptul să ocupe asemenea loc în viaţa altcuiva, nimeni! Acum 
vă puteţi da seama cu ce materie primă lucrez în aceste 
spovedanii lungi şi pătimaşe, pe care mi le fac singur deasupra 
unei mări de iarnă. 

— Te-a iubit, mi-a mai spus Clea, din pricina slăbiciunii tale - 
asta e ceea ce a găsit la tine demn de iubire. Dacă ai fi fost 
puternic, ai fi speriat dragostea ei atât de sfioasă. 

Şi apoi, în cele din urmă, înainte să închid cu zgomot paginile 
manuscrisului, furios şi revoltat împotriva lui Balthazar, o ultimă 
observaţie de-a Cleei, care m-a ars ca fierul roşu: Melissa i-a 
spus: „Ai fost prietena mea, Clea, şi aş vrea să-l iubeşti după ce 
n-oi mai fi eu. Fă dragoste cu el şi gândeşte-te la mine, vrei? Nu 
te gândi la toată treaba asta îngrozitoare, care se numeşte 
amor! Nu poate oare cineva să facă dragoste în numele unui 
prieten? lţi cer să te culci cu el aşa cum i-aş cere Panaghiei să 
coboare şi să-l binecuvânteze pe când doarme - ca în icoanele 
vechi”. Ce tipic pentru Melissa, ce grecesc. 

Duminica, îmi amintesc că ne duceam împreună să-l vedem 
pe Scobie; Melissa cu rochia ei veselă de stambă şi pălăria de 
pai, zâmbind nerăbdătoare la gândul că asta însemna o mare 
sărbătoare, departe de cabaretul acela prăfuit. Mergeam de-a 
lungul Marii Cornişe, cu valurile care dansau şi licăreau dincolo 
de parapet, cu trăsurile vechi trase de cai, cu birjarii negri cu 
fesurile roşii ca nişte ghivece, conducând acele „taxiuri ale 
dragostei” jerpelite, scârţâitoare, când treceam pe lângă ei, 
strigau: „Luaţi taxiul dragostei, domni şi doamne! Numai zece 
piaştri pe oră. Ştiu eu un loc liniştit...!” iar Melissa chicotea şi 
întorcea capul, şi ne duceam să ne uităm la minaretele care 
sclipeau ca sideful în lumina dimineţii şi la zmeiele lucioase ale 
copiilor, care se ridicau, mânate de vântul din port. 

De obicei, Scobie îşi petrecea duminica în pat şi iarna se 
aranja aproape întotdeauna să răcească. Zăcea între 


cearşafurile aspre de olandă după ce-l pusese pe Abdul să-i facă 
ceea ce numea el „o fricţie cu scorţişoară” (n-am descoperit 
niciodată ce era aceea) şi după ce punea, cu oarecare pompă, 
să i se încălzească o cărămidă pe care o aşeza la picioare să-i 
ţină de cald. Pe cap purta o boneţică tricotată. Cum citea foarte 
puţin, păstra, ca triburile vechi, toate cărţile în minte, şi când 
era singur îşi recita poezii ore în şir. Avea un repertoriu foarte 
bogat de balade pe care le cânta cu mare sârg şi cu voce 
tunătoare, în timp ce bătea tactul cu mâna. „Arabul îşi ia rămas- 
bun de la calul său” făcea să-i răsară lacrimi adevărate în ochiul 
sănătos, după cum îl făcea să plângă şi „Harfa care, odată, la 
curte la Tara”; în timp ce printre bucăţile mai puţin cunoscute se 
afla şi o poezie uimitoare, care, prin metrica şi ritmul ei de 
galop, dacă era recitată cu toată puterea viscolului, îl făcea, 
teoretic, să se arunce din pat până în mijlocul odăii. L-am pus o 
dată să mi-o scrie şi mie, ca să-i studiez construcţia 
îndeaproape: 


O'Neil e asediat; spiritele şi-au pierdut curajul, 

Dintre saxoni trei sute stau închişi ca-ntr-un țarc. 

Dar Bagnal şi-a scos sabia şi jură, 

Pe spada-i de ostaş, să-i dea lui Portmore ajutor. 

Trupele lui veterane, încercate-n războaie străine, 

Feţele lor arse de soare şi umbletul lor trufaş! 

Înainte, oameni, vedeţi-vă de drum! Doamne, ce frumos era 
Să priveşti norii şi tunetele ce atârnau peste 

Beal-an-atha Buidh! 


Țara lui Owen Aboo! Irlandezii dat-au năvală. 
Duşmanul trage o slavă - puşcaşii săi s-au dus. 
În faţa piepturilor goale, cei în zale-au fugit. 
Sau, cu toată armura din cap şi până-n talpă, 
Ei trag acum să moară ori au apus de mult. 


În schimb, irlandezii au totul: şi haine, şi bani 
Și steaguri, din plin, 

Și arme, şi hrană, şi tot ce doresc 

Ba mai fac şi jafuri atât cât poftesc. 

ȘI pâinea e albă - şi-o mestecă-n dinti, 

Și-au clefăit şi clefăie de zor, 


Fuliluah! Doamne, ştiu că în ziua aceea, 
Băştinaşii-au fost prinți! 


Spre marea mea decepţie, nu mi-a putut spune nimic despre 
poezie; zăcea acolo, în memoria lui, de o jumătate de veac, ca 
un obiect de argint, vechi şi valoros, care nu se scoate şi nu se 
arată decât la ocazii festive. Printre puţinele comori de acelaşi 
fel pe care le-am cunoscut era şi pasajul (pe care-l declama 
întotdeauna cu zel) şi care se sfârşea cu: 


Veniti din cele patru colțuri ale lumii, 
veniţi cu mâinile pe arme, 

veniţi ca să-i înnebunim, 
Încredeţi-vă-n Joshua Scobie, 

Și uite aşa o să-i trăsnim! 


Melissa îl iubea foarte mult şi găsea zicalele şi afectarea 
purtărilor lui extrem de nostime. El, la rândul lui, ţinea la ea - 
cred - mai ales pentru că i se adresa cu rangul şi titlul lui întreg 
- Bimbashi Scobie - ceea ce îl bucura şi îl făcea să simtă că în 
ochii ei e un om cu greutate, „un funcţionar superior”. 

Dar mi-amintesc de o zi în care l-am găsit aproape plângând. 
Mi-am închipuit că se emoţionase, poate, recitind una dintre 
poeziile lui mai impresionante („Suntem şapte” era o altă poezie 
favorită); dar nu. 

— M-am certat cu Abdul, pentru prima dată, recunoscu el 
clipind grotesc din ochi. Auzi, dom'le, vrea să înceapă să 
practice circumcizii. 

Nu era greu de înţeles: era destul de firesc pentru un om ca 
Abdul să vrea să devină bărbier-chirurg, mai degrabă decât un 
simplu frizer. Era ca şi cum ţi-ai lua doctoratul în filozofie. Dar 
cunoşteam, bineînţeles, şi aversiunea lui Scobie faţă de 
circumcizie. 

— S-a dus şi şi-a cumpărat un borcan mare, plin cu porcării d- 
alea de lipitori, continuă bătrânul furios. Lipitori! A început să 
deschidă vine, da, da. l-am spus, uite chiar aşa i-am spus: 
„Ascultă băiete, dacă-ţi închipui că ţi-am încropit o afacere, ca 
să-ţi petreci vremea să ciunteşti copii pe un piastru, te înşeli”. 
Aşa i-am spus. Zău. 

Se opri să-şi tragă răsuflarea; se vedea că e adânc 


impresionat de ceea ce se întâmplase. 

— Bine, căpitane, am protestat eu, dar mie mi se pare foarte 
firesc să vrea să devină bărbier-chirurg. La urma urmei, 
circumciderea se practică acum peste tot, chiar şi în Anglia. 

Circumcizia rituală era atât de tare legată de viaţa Egiptului, 
încât nu reuşeam să pricepem de ce era atât de supărat. S-a 
bosumflat, a lăsat capul în jos şi a scrâşnit puternic din dinţii lui 
falşi. 

— Nu, spuse cu îndârjire. Nu admit. 

Apoi, deodată, ridică ochii şi continuă: 

— Şi ştii ce face? S-a dus să înveţe meserie de la Mahmoud 
Enayet Allah - măcelarul bătrân! 

Nu reuşeam să înţeleg agitația lui; la orice festival sau mu/id 
exista întotdeauna o gheretă unde se practica circumcizia. 

Pozele uriaşe, în culori, înconjurate din plin de steagurile 
naţionale, înfăţişând bărbieri-chirurgi acţionând cu briceagul 
asupra unor nefericiţi întinşi pe fotolii de dentist, formau o 
imagine obişnuită, deşi ciudată, a spectacolelor colaterale. 
Decanul breslei era însuşi Mahmoud, un bărbat masiv şi oval, cu 
o mustață lungă şi unsuroasă, îmbrăcat întotdeauna în haine de 
gală; cu excepţia fesului roşu, dădea impresia vagă a unui 
tămăduitor de ţară franţuz, care a şters-o englezeşte de acasă. 
Ţinea întotdeauna discursuri zgomotoase în araba clasică, 
oferind gratuit circumcizia credincioşilor prea săraci ca să 
plătească. Apoi, când apăreau câţiva candidaţi, împinşi din 
spate de părinţi nerăbdători, cei doi clovni negri, cu feţe pictate 
şi haine groteşti începeau să facă tot felul de giumbugşlucuri ca 
să-i distreze pe băieţi şi să-i zăpăcească, ademenindu-i astfel să 
se aşeze pe scaunul fatal, unde, în expresia pitorească a lui 
Scobie, erau „cratimizaţi”, ţipetele lor pierzându-se printre 
zgomotele mulţimii înainte să-şi dea bine seama de ce se 
întâmplă. 

Nu vedeam ce era rău în dorinţa lui Abdul de a voi să înveţe 
tot ce putea de la acest maestru, ca să spunem aşa, al 
„cratimizării”. Apoi, deodată, am înţeles, auzindu-l pe Scobie: 

— Nu e vorba de băiat - n-au decât să facă ce vor cu el, că 
nu-mi pasă. Dar ea, dom'le. Nici nu vreau să mă gândesc la 
făptura aceea mititică, mutilată. Sunt englez, dom'le, aşa că ai 
să înţelegi ce simt. Nu pot admite! 

Epuizat de forţa propriei lui voci, se cufundă în perne şi 


continuă: 

— Mai mult încă, i-am spus-o şi lui Abdul foarte clar: Atinge tu 
fata măcar cu un deget, i-am spus, şi te umflu. Incearcă, şi-ai să 
vezi... Dar mi se rupe inima, dom'le, c-au fost buni prieteni cu 
mine şi bietul şobolan nu înţelege. Crede c-am înnebunit. 

Oftă adânc, de două ori. 

— Prietenia lor a fost lucrul cel mai bun de care am avut 
parte, cu excepţia lui Budgie, şi nu exagerez, dom'le. Zău c-a 
fost. Şi acum sunt descumpănit. Ei nu înţeleg ce poate simţi un 
englez. Şi nu-mi place să uzez de influenţa pe care mi-o dă 
situaţia mea. 

M-am întrebat ce-o fi înțelegând exact prin asta. 

A continuat. 

— N-a trecut nicio lună de când l-am prins pe Abdel Latif că 
folosea brice murdare, l-am băgat la răcoare pe şase luni. 
Răspândea sifilisul, dom'le. A trebuit să-l umflu, cu toate că mi- 
era prieten. Datoria! L-am prevenit de nu ştiu câte ori să moaie 
briciul în antiseptic. Dar el, nu, şi nu, şi nu. Aştia de-aici nu prea 
ştiu ce înseamnă dezinfecţia. Ştii ce folosesc ei la circumcizii, 
substanţă astringentă, d-aia care se pune la bărbierit. Consideră 
că e mai modern decât amestecul vechi de praf de puşcă negru 
şi zeamă de lămâie. lââââh! N-au nici cel mai mic simţ al 
asepsiei. Mă întreb cum de nu mor toţi de fel şi fel de boli, zău! 
Dar s-au speriat groaznic când l-am înhăţat pe Abdel Latif, iar 
Abdul s-a necăjit tare. Îl văd şi-acum cum mă privea când îl 
certam. Parcă ar fi vrut să-mi măsoare cuvintele. 

Dar prezenţa musafirilor îl înveselea întotdeauna şi îi alunga 
nălucile; nu trecea mult şi începea să povestească despre viaţa 
lui Toby Mannering, în felul acela dezlânat care avea atâta 
farmec. 

— El a fost cel care m-a îndreptat spre Sfânta Scriptură, 
dom'le, şi ieri tocmai mă uitam prin Biblie când am descoperit 
că sunt acolo o grămadă de lucruri despre circumcizie. Ştiai? 
Amalekiţii colecţionează ce cade de la circumcizie, aşa cum 
colecţionăm noi timbre. Caraghios, nu? (Şi deodată scoase un 
chicotit sforăitor, ca de broscoi.) Asta idee! Trebuie să aibă şi 
angrosiştii lor, cu pachete asortate, comerţ în toată regula, ce 
mai! Pentru perforaţii plătesc mai mult. 

Dar tocmai atunci intră în cameră Melissa şi Scobie luă o 
expresie serioasă. 


— În sfârşit, spuse, continuând să râdă de propria lui glumă. 
Trebuie să-i scriu lui Budgie diseară, să-i spun toate noutăţile. 

Budgie era cel mai vechi prieten al lui. 

— Stă la Horsham, dom'le, face closete de pământ. Bătrânul 
Budgie a colecţionat un pachet întreg de ce-ţi spuneam. Tipul e 
un FRSS5:. Nu prea ştiu ce înseamnă, dar aşa scrie pe cărţile lui 
de vizită. Charles Donahue Budgeon FRSS. 

li scriu în fiecare săptămână. Punctual. Aşa am făcut 
dintotdeauna şi am s-o fac la nesfârşit. Eu sunt credincios. Asta 
sunt. Nu-mi părăsesc niciodată prietenii. 

Cred că lui Budgie i se adresa scrisoarea neterminată care s-a 
găsit în apartamentul lui Scobie după ce-a murit. Suna aşa: 


Dragul meu prieten, de când ţi-am scris ultima dată, lumea 
pare să se fi întors toată impotriva mea. Ar fi trebuit să... 


Scobie şi Melissa! Continuau amândoi să trăiască în lumina 
aurie a acelor duminici, având încă strălucirea culorilor cu care 
memoria îi îmbracă pe cei care ne îmbogăţesc viaţa prin lacrimi 
sau râsete - fără ca ei să-şi dea seama că ne-au dăruit ceva. Cu 
adevărat îngrozitor era că pasiunea pe care mi-o trezise Justine 
cu premeditare avea tot atâta valoare cât ar fi avut dacă ar fi 
fost reală. 

Darul Melissei era o enigmă la fel de mare - ce ar fi putut să-mi 
ofere, de fapt, acest copil palid al nimănui, de pe malurile 
Alexandriei? Oare relaţiile cu Justine o îmbogăţiseră pe Clea sau 
o ruinaseră? O îmbogăţiseră - eu spun că o îmbogăţiseră 
nemăsurat. Atunci, suntem oare hrăniţi doar de iluzii, de 
minciuni? Îmi amintesc de cuvintele pe care le-a notat undeva 
Balthazar cu scrisul lui alungit, de grămătic: „Noi trăim prin 
născociri alese”, şi „Totul este adevărat despre toată lumea”. 

să fi fost oare aceste cuvinte ale lui Pursewarden extrase din 
propria lui experienţă în legătură cu bărbaţii şi femeile, sau erau 
pur şi simplu rezultatul unui studiu amănunţit făcut asupra 
noastră, a purtărilor noastre şi a rezultatului lor? Nu ştiu. Mi- 
aduc aminte de un fragment dintr-un roman în care 
Pursewarden vorbeşte despre rolul artistului în viaţă. Şi anume 
cam aşa: „Deşi e conştient de fiecare disonanţă, de fiecare 


53 Fellow of the Royal Statistical Society (Membru al Societăţii Regale 
de Statistică). 


flagel ce există în firea omului, artistul nu poate face nimic să-şi 
prevină prietenii, să le atragă atenţia, să strige la timp şi să 
încerce să-i salveze. Ar fi, de altfel, inutil, căci ei sunt factorii 
premeditaţi ai propriei lor nefericiri. Tot ce poate spune artistul 
în mod imperativ e: «Meditează şi plângi»”. 

să fi fost oare sentimentul tragediei iremediabile, cuprins nu 
în lumea exterioară pe care o învinuim cu toţii, ci în noi înşine, în 
condiţia umană, cel care l-a împins, în cele din urmă, la 
sinuciderea neaşteptată din camera de hotel veche şi 
mucegăită? Mi-ar plăcea să cred că da, dar poate că risc să pun 
prea mult accent pe artist, în dauna omului. Balthazar scrie: 
„Sinuciderea lui a rămas în mintea mea mai mult decât orice 
altceva, o farsă extraordinară şi cu totul inexplicabilă. Nu pot 
ajunge să mă conving că s-a întâmplat, oricare ar fi 
constrângerea sau tensiunea pe care ar fi suferit-o. Dar, pe de 
altă parte, am impresia că pătrundem doar în partea superficială 
a personalităţii celorlalţi. Nu ne putem uita în adâncurile ei. Şi 
totuşi, mi se pare că sinuciderea asta nu i se potrivea deloc. 
Pentru că ştii, în legătură cu munca lui, avea sufletul împăcat şi 
de obicei creaţia e cea care îi chinuie cel mai rău pe artişti: 
începuse chiar să considere că are o «dumnezeiască lipsă de 
importanţă», expresie care-i era caracteristică. Ştiu asta precis 
pentru că o dată mi-a scris pe un plic răspunsul la întrebarea: 
«Care e scopul scrisului?» Răspunsul a fost: «Să-ţi poţi dezvolta 
personalitatea în aşa fel, încât în cele din urmă să-ţi permită să 
depăşeşti arta». 

Avea idei ciudate despre structura sufletului. 

Spunea, de exemplu: «ll consider tot atât de inconsistent ca şi 
curcubeul - nu se încheagă în stări şi însuşiri identificabile decât 
atunci când îţi concentrezi atenţia asupra lui. Forma cea mai 
autentică de atenţie concentrată este, bineînţeles, dragostea. 
Astfel „oamenii” sunt tot atât de iluzorii pentru mistici ca, 
„materia” pentru fizician, atunci când el o priveşte ca pe o 
formă de energie. 

Nu pierdea niciodată prilejul să vorbească cu cel mai mare 
dispreţ despre interesul meu faţă de lucrurile oculte şi, mai ales, 
faţă de activitatea Cabalei, la ale cărei şedinţe ai fost şi 
dumneata. Spunea despre asta: «Adevărul este o chestiune de 
înţelegere directă - nu poţi urca o scară întreagă de concepte 
mintale până la el». 


Nu pot scăpa de convingerea că, atunci când era cel mai 
neruşinat, era de fapt cel mai serios. L-am auzit susţinând faţă 
de Keats că cele mai bune versuri care au fost vreodată scrise în 
poezia engleză erau ale lui Coventry Patmore. Adică 
următoarele: 


Adevărul e mare şi va dăinui 
Atunci când nimănui n-o să-i mai pese 
dacă el dăinuie sau nu. 


Apoi, după ce a afirmat asta, a adăugat: «Şi adevărata lor 
frumuseţe constă în faptul că, atunci când le-a scris, Patmore nu 
ştia ce voia să spună. Sich Lassen!‘ îţi închipui cât l-a enervat 
asta pe Keats. A citat apoi pe un ton aprobator o frază 
misterioasă de-a lui Stendhal, şi anume: «Zâmbetul apare pe 
partea exterioară a pielii». 

Putem oare presupune că în spatele zeflemelei se ascundea 
de fapt un om serios? Las chestiunea în seama dumitale, căci 
interesul dumitale e direct. 

În epoca la care ne vedeam cu el nu citea aproape nimic 
altceva decât ştiinţă. Asta, nu ştiu de ce, o enerva pe Justine, 
care l-a certat că-şi pierde vremea. Pursewarden s-a apărat, 
spunând că toată pictura abstractă, muzica atonală şi literatura 
fără formă (sau în orice caz cu forme ciclice) se trag din teoria 
relativităţii. Dacă înţelegeai teoria, le înţelegeai şi pe ele. Şi a 
adăugat: «Raportul spaţiu-timp e cea mai extraordinară poveste 
de dragoste a erei noastre, ştii genul „un băiat iubea o fată”. 
Pentru strănepoţii noştri ea va fi tot atât de poetică pe câte 
pentru noi nunta antică a lui Cupidon cu Psyche. Să ştii că 
pentru elini, Cupidon şi Psyche erau fapte, nu concepte. 
Gândirea analogică în comparaţie cu gândirea analitică. Dar 
adevărata poezie a epocii şi poemul ei cel mai fertil este 
misterul care începe şi sfârşeşte cu un N». 

— Eşti serios când spui toate astea? 

— Niciun pic! 

Justine a protestat: «Bestia face fel de fel de şmecherii chiar şi 
în cărţile lui». Se gândea la celebra pagină cu asteriscuri din 
volumul întâi, care te trimite la alta, misterios de goală. Multă 
lume ia asta drept o greşeală de tipar. Dar Pursewarden singur 


5 Să te laşi păgubaş (germ.). 


m-a asigurat că o făcuse dinadins. «Eu trimit cititorul la o pagină 
goală ca să-l las să se descurce cu propriile lui resurse; aici ar 
trebui să ajungă în ultimă instanţă orice cititor». 

Vorbeşti despre cât sunt de plauzibile acţiunile noastre şi ne 
nedreptăţeşti, căci suntem cu toţii oameni şi ca atare avem 
dreptul de a ne refugia în judecata suspendată a lui Dumnezeu, 
dacă nu a cititorului. Dar, pentru că tot veni vorba, dă-mi voie 
să-ţi spun povestea râsului lui Justine. Trebuie să recunoşti că 
nu l-ai auzit niciodată, nici măcar o dată; vreau să spun, un râs 
care să nu fie tăios sau amar. Pursewarden însă l-a auzit - la 
mormintele din Saqguarra! La lumina lunii, două zile după Sham 
El Nessim. Erau acolo, în mijlocul unui grup mare de turişti, o 
mulţime de oameni la adăpostul cărora reuşiseră să stea puţin 
de vorbă ca nişte conspiratori, ceea ce de fapt şi erau: la epoca 
aceea, Pursewarden pusese capăt vizitelor ei tainice în camera 
lui de hotel. De aceea, faptul că schimbaseră câteva cuvinte 
ascunse, îngrămădite în mintea lor, le prilejuise bucuria pe care 
o ai când guşti din fructul oprit şi în cele din urmă ajunseseră în 
seara aceea să fie din întâmplare împreună singuri, în mijlocul 
unor simboluri care aminteau în chip copleşitor şi apăsător de 
un concept specializat al morţii: Mormintele. 

Justine îşi rupsese ciorapii şi îşi umpluse pantofii cu nisip. Îi 
golea acum, iar el aprindea chibrituri şi se tot uita în jur, trăgând 
aer pe nas. Justine îi spusese în şoaptă că, în ultima vreme, 
fusese foarte îngrijorată, bănuind din nou că Nessim aflase ceva 
despre copilul ei pierdut, dar că nu voia să-i spună. Pursewarden 
asculta absent când, deodată, îşi scutură degetele, pe care le 
arsese cu un chibrit, şi spuse: 

— Ascultă, Justine! Am citit din nou Moeurs săptămâna 
trecută, aşa, ca să mă distrez, şi mi-a venit o idee: în cazul în 
care toată povestea cu Freud şi cu aşa-numitul tău viol din 
copilărie sunt adevărate. Sunt? Nu ştiu. [ie ţi-ar veni uşor să 
născoceşti una ca asta. Dar dacă ştiai cine e omul cu peticul pe 
ochi şi ai refuzat să-i dezvălui numele în faţa batalionului împuţit 
de psihologi amatori, trebuie să fi avut tu un motiv. Care era 
acesta? Mă intrigă. N-o să spun nimănui. Îţi făgăduiesc. Sau e 
totul o minciună? 

Justine dădu din cap: 

— Nu. 

leşiră, pornind în lumina clară, lăptoasă, a lunii; Justine tăcea, 


cufundată în gânduri. Apoi spuse încet: 

— Nu era numai o sfială sau refuzul încăpățânat de a fi 
vindecată, cum au numit-o ei - cum a numit-o el, în carte. 
Problema era alta: era prieten cu noi, cu tine, cu toţi. 

Pursewarden se uita la ea cu un aer ciudat. 

— Omul cu cârpa neagră? Spune! 

Justine încuviinţă din cap. Îşi aprinseră câte o ţigară şi se 
aşezară pe nisip să-i aştepte pe ceilalţi. Simţind că poate să-i 
mărturisească orice fără niciun risc, spuse încet: 

— Da Capo. 

Urmă o lungă tăcere. 

— la te uită, bătrânul Porno, în persoană! (crease porecla din 
cuvântul «pornograf»). 

Apoi, foarte încet şi tatonând terenul, Pursewarden continuă: 

— Mi-a venit brusc ideea să recitesc toată povestea: dacă aş fi 
în locul tău şi toate prostiile astea n-ar fi o minciună ca să pari 
mai interesantă în ochii psihopompoșşilor, eu unul aş... păi să fiu 
al naibii dacă n-aş încerca pur şi simplu să mă culc din nou cu el 
şi astfel să distrug imaginea. E o idee care mi-a venit aşa, 
deodată. 

Vorbele lui arătau, fireşte, că n-avea niciun fel de idee despre 
psihologie. Sugestia era un pas fatal. Dar, spre propria lui 
uimire, Justine începu să râdă - primul râs muzical, lipsit de 
efort, pe care-l auzise vreodată la ea. 

— Am făcut-o, spuse hohotind aproape prea tare ca să mai 
poată vorbi. Am făcut-o. Nici nu-ţi închipui ce efort mi-a trebuit 
ca să stau pe strada întunecată, să dau târcoale casei lui, 
încercând să-mi fac curaj să sun. Da, mi-a venit şi mie ideea 
asta în minte. Eram disperată. Ce-o să spună? Eram prieteni de 
atâţia ani - fără să pomenim, bineînţeles, niciodată de ceea ce 
se întâmplase. Nu se referise niciodată la Moeurs şi să ştii că 
nici nu cred că a citit-o vreodată. Poate că prefera - cel puţin 
aşa mi-am închipuit eu - să uite toată povestea, s-o îngroape cu 
tact. 

Începu din nou să râdă, zguduindu-se atât de tare, încât 
Pursewarden o apucă îngrijorat de braţ, ca nu cumva să 
întrerupă recitalul. Îi ceru batista, să se şteargă la ochi, apoi 
continuă: 

— În cele din urmă am intrat: era acolo, în celebra lui 
bibliotecă. Tremuram ca o frunză. Nu ştiam pe ce pedală să 


apăs, să fiu dramatică, patetică. Mă simţeam ca la dentist. Zău 
că era nostim, Pursewarden. In cele din urmă am spus: Dragă 
Da Capo, vechiul meu prieten, ai fost demonul care m-a chinuit 
ani de-a rândul şi am venit să-ţi cer să mă izbăveşti o dată 
pentru totdeauna. Să ştergi amintirea unui lucru îngrozitor care 
mi s-a întâmplat în copilărie. Trebuie să te culci cu mine! Păcat 
că nu i-ai văzut faţa. Şi-a pierdut cumpătul şi a început să se 
pâlbâie: Mais, voyons, Justine, je suis un ami de Nessim! Şi aşa 
mai departe. Mi-a dat un whisky şi mi-a oferit o aspirină, convins 
că-mi pierdusem minţile. Stai jos, mi-a spus, aducându-mi, cu 
mâinile tremurânde, un scaun şi aşezându-se speriat lângă 
mine, cu un aer comic de îngrijorare - ca un băieţel pe care l-ai 
acuzat că fură mere! 

Simti o durere într-o parte şi se apăsă cu mâna, râzând cu 
atâta poftă, încât se molipsi şi el şi, fără să vrea, începu să râdă. 

— Bietul Da Capo, spuse, a fost îngrozitor de şocat şi de 
alarmat când i-am comunicat că mă violase când eram un copil 
vagabond, pe stradă. N-am văzut în viaţa mea un om care să 
pară mai picat din nori. Era clar că nu mai ţinea minte nimic; a 
negat totul, de la un cap la altul. De fapt, s-a simţit jignit şi a 
început să protesteze. Tare aş fi vrut să-i vezi faţa! Ştii ce-a 
putut să-i scape în timp ce se tot justifica? O frază superbă: // y 
a quinze ans que je n'ai pas fait ça!™. 

Justine căzu apoi cu faţa în jos în poala lui Pursewarden şi 
rămase o clipă aşa, continuând să se zguduie de râs; apoi ridică 
din nou capul, să-şi şteargă ochii, şi spuse: 

— In cele din urmă mi-am băut whisky-ul şi am plecat, spre 
marea lui uşurare; când am ajuns la uşă mi-a strigat: Nu uita că 
luaţi amândoi masa cu mine miercuri. Opt, opt şi un sfert, şi 
ţinută de seară! O invitaţie obişnuită în ultimii ani. M-am întors 
acasă năucită şi am băut o jumătate de sticlă de gin. Şi ştii, 
seara, în pat, mi-a trecut un gând ciudat prin minte - poate c-o 
să te scandalizezi, c-o să-l găseşti deplasat; un gând despre Da 
Capo, care uitase cu totul o acţiune care mă costase ani întregi 
de chin, şi chiar de nebunie, şi care m-a împins să fac rău atâtor 
oameni. Mi-am spus: poate că ăsta e felul în care însuşi 
Dumnezeu uită răul pe care ni-l face, lăsându-ne pradă bunului 
plac al omenirii. 

Zâmbi şi, dând capul pe spate, se ridică în picioare. 


5 De cincisprezece ani n-am mai făcut aşa ceva fr.) 


Îl văzu pe Pursewarden că se uita la ea cu admiraţie şi ochii 
plini de lacrimi. Deodată o îmbrăţişă cu căldură, sărutând-o cu 
mai multă patimă poate decât o sărutase vreodată. Când mi-a 
povestit toate astea, cu o mândrie neobişnuită pentru ea, a 
adăugat: 

— Să ştii, Balthazar, că era mult mai mult decât o sărutare de 
la un amant, era ca un fel de răsplată, ca investirea unui cavaler 
medieval. Mi-am dat seama atunci că, dacă lucrurile ar fi stat 
altfel, aş fi reuşit să-l fac să mă iubească - poate tocmai pentru 
acele cusururi ale mele, care sunt evidente pentru toată lumea. 

Apoi apărură printre morminte restul vizitatorilor, vorbind de 
una şi de alta, şi... nu mai ştiu. Am impresia că s-au întors cu 
toţii la Nil şi, în cele din urmă, au ajuns într-un local de noapte. 
Ce naiba m-o fi apucat să mânjesc hârtia scriindu-ţi toate astea? 
Am înnebunit. Ai să mă urăşti că-ţi spun lucruri pe care ai 
prefera să nu le ştii ca bărbat şi pe care ai prefera, poate, să le 
ignori ca artist... Aceste fapte mărunte, îndărătnice, deposedate, 
copii urâţi ai existenţei noastre umane, fapte pe care le poţi vâri 
ca pe o cheie în broască, sau ca pe un cuţit între cele două 
jumătăţi ale stridiei. Vei găsi oare o perlă înăuntru? Cine ştie? 
Trebuie să existe totuşi un loc unde grăunţele de adevăr care 
«au scăpat», să se bucure de drepturile lor. Adevărul nu e ce 
rosteşti când eşti pe deplin conştient, ci lucrul care «scapă» fără 
să vrei, la dactilografiere, greşeala care trădează totul. Mă 
înţelegi, om cu minte? Dar n-am terminat. Simt că n-am să am 
niciodată curajul să-ţi dau aceste hârtii. Am să isprăvesc 
povestea doar pentru mine. 

Deci, din toate astea îţi poţi închipui disperarea Justinei când 
nefericitul de Pursewarden s-a apucat să se omoare. De câte ori 
mă enervez din cauza lui, mă trezesc zâmbind, căci tot nu cred 
că a murit. Justine a găsit gestul lui tot atât de total misterios şi 
neaşteptat ca şi mine; dar, ea, săraca, îşi organizase toată 
înşelătoria ei ordonată în jurul ideii că el va continua să trăiască! 
Acum, în afară de mine, nu mai avea pe nimeni căruia să i se 
confeseze. lar dumneata, pe care, dacă nu te iubea, Dumnezeu 
ştie că nici nu te ura, erai în mare pericol. Era prea târziu să facă 
altceva decât planuri de plecare. A rămas cu omul care slujise 
drept momeală! Oare învaţă cineva ceva de pe urma acestor 
adevăruri amare? Aruncă toate hârtiile astea în mare, dragul 
meu băiat, şi nu mai citi nimic din Adnotări. A, dar uitam. N-am 


să ţi le arăt, nu-i aşa? Am să te las să rămâi fericit cu născocirile 
unei arte care «reconstruieşte realitatea pentru a arăta latura ei 
semnificativă». Ce latură semnificativă putea ea să întoarcă, de 
exemplu, către Nessim, care la epoca aceea căzuse pradă unor 
preocupări care-l făceau să apară în ochii tuturor - inclusiv ai lui 
- ca un dezechilibrat mintal? Despre preocupările lui mai 
serioase din vremea aceea aş putea scrie multe, pentru că am 
aflat între timp o grămadă de detalii despre afacerile lui şi 
uneltirile lui politice. Ele îi explică schimbarea bruscă într-o 
gazdă extrem de primitoare - casa plină de musafiri pe care o 
descrii atât de bine, banchetele şi balurile. Dar... mă nelinişteşte 
problema cenzurii, căci dacă ţi-aş trimite rândurile astea şi dacă 
dumneata ai arunca, cum e foarte posibil, tot acest talmeş- 
balmeş compromiţător de pe hârtie în apă, s-ar putea ca marea 
să-l împingă încet-încet înapoi la Alexandria, unde să pice drept 
în mâinile poliţiei. Mai bine nu. Am să-ţi spun doar ceea ce e 
aparent, mai cuminte. Poate că mai târziu am să-ţi spun şi 
restul. 

Faţa lui Pursewarden în moarte mi-a amintit mult de faţa 
Melissei, amândoi aveau aerul că tocmai se bucuraseră de o 
glumă tainică, plăcută, şi adormiseră înainte ca zâmbetul să li 
se fi şters cu totul din colţurile gurii. Cândva, înainte, îi spusese 
Justinei: 

— Nu mi-e ruşine decât de un singur lucru: Că n-am ţinut 
seamă de prima deviză a artistului, şi anume; creează şi mori de 
foame! Eu n-am murit niciodată de foame, ştii bine. M-am 
descurcat, ocupând fel de fel de slujbe minore; şi am făcut tot 
atâta rău ca şi tine sau chiar mai mult. 

În noaptea aceea, când am ajuns, Nessim se şi afla în camera 
de hotel şi stătea lângă cadavru; părea extrem de calm şi de 
liniştit, dar părea să-l fi asurzit o explozie. li telefonase lui 
Mountolive, la reşedinţa lui de vară de pe deal. Poate că şocul 
pe care-l avusese trezindu-se faţă-n faţă cu realitatea îl năucise. 
Avea pe vremea aceea nişte visuri îngrozitoare, pe care le 
ceruse consemnate şi pe care le reproduci, în parte, în 
manuscrisul dumitale. Ele, sunt, în mod ciudat, un fel de ecou al 
visurilor Leilei de acum cinsprezece ani - a trecut printr-o pasă 
proastă după ce i-a murit soţul şi, la cererea lui Nessim, am 
îngrijit-o eu. Aici iarăşi, când îl judeci, te bizui prea mult pe ceea 
ce spun eroii dumitale despre ei înşişi - felul în care îşi relatează 


acţiunile şi înţelesul pe care îl dau acestora. N-ai putea niciodată 
să fii un doctor bun. Pacientul trebuie prins - pentru că minte 
întotdeauna. De altfel, nici n-are încotro; asta face parte din 
mecanismul de apărare al bolii - aşa cum manuscrisul dumitale 
trădează mecanismul de apărare al visului, care nu vrea să fie 
invadat de realitate. Crezi că greşesc? Nu vreau să fiu nedrept 
cu nimeni sau să mă bag în treburile dumitale. Oare toate 
Adnotările astea mă vor face să-ţi pierd prietenia? Spre că nu, 
dar mi-e frică. 

Ce spuneam? A, da, faţa lui Pursewarden în moarte. Avea 
expresia lui veche de intrigant obraznic. Simţeai că joacă teatru 
- de fapt, continuu s-o simt şi azi, atât mi se pare de viu. 

Cea care m-a anunţat a fost Justine. Nessim a trimis-o la mine 
cu maşina şi cu un bileţel pe care n-am lăsat-o să-l citească. Era 
clar că Nessim aflase fie de intenţie, fie de gest, înaintea 
oricăruia dintre noi - bănuiesc că trebuie să fi primit un telefon 
chiar de la Pursewarden. În orice caz, fiind obişnuit cu cazurile 
de sinucidere - m-am ocupat de multe, însoţind patrula de 
noapte a lui Nimrod - am devenit prevăzător, gândindu-mă că s- 
ar putea să fie vorba de barbiturice sau un alt amestec cu efect 
întârziat, aşa că am luat cu mine, în afară de antidoturi, şi o 
mică pompă pentru stomac. Recunosc că mă gândeam cu 
plăcere la expresia prietenului meu când se va trezi la spital. 
Dar se pare că am judecat greşit atât mândria, cât şi 
conştiinciozitatea lui; când am ajuns, era total şi definitiv mort. 

Justine a alergat înaintea mea, urcând scara hotelului 
păduchios care lui îi plăcuse atât de mult (de fapt, îi găsise şi un 
nume, Muntele Vulturilor - probabil din pricina curvelor care 
băteau din aripi ca nişte păsări de pradă pe strada din faţa lui). 

Nessim se încuiase în cameră - a trebuit să batem în uşă şi 
ne-a dat drumul oarecum enervat, sau cel puţin aşa mi s-a părut 
mie. lnăuntru domnea cea mai mare dezordine. Sertare 
răscolite, haine, manuscrise şi tablouri împrăştiate prin toată 
camera; Pursewarden zăcea pe patul din colţ, cu nasul îndreptat 
cu indiferenţă către tavan. M-am oprit să-mi despachetez trusa - 
în clipe de tensiune, totul e să fii metodic - în timp ce Justine se 
repezea la sticla de gin din colţ, de lângă pat şi trăgea o duşcă 
serioasă. Ştiam că s-ar fi putut ca sticla să conţină otrava, dar n- 
am spus nimic — în asemenea clipe nu poţi spune mare lucru. 
Când un om devine isteric, există întotdeauna asemenea riscuri. 


Am  despachetat şi am desfăşurat pompa stomacală, 
antediluviană, care a salvat mult mai multe vieţi inutile decât 
oricare alt instrument similar în Alexandria (vieţi care nu se 
puteau trăi cu niciun preţ, vieţi aruncate ca nişte straie care nu 
se potrivesc). Am desfăcut-o încet - aşa cum se cade unui 
doctor de mâna a treia - şi cu metodă, căci asta e tot ce-i 
rămâne unui doctor de mâna a treia ca să înfrunte lumea... 

Intre timp, Justine s-a întors către pat şi, aplecându-se, a spus 
destul de tare ca să se audă: 

— Pursewarden, trezeşte-te. 

Apoi şi-a aşezat palmele în creştetul capului şi a scos un vaiet 
lung şi primitiv, ca cel pe care-l scot femeile arabe - un sunet 
întrerupt brusc, înghiţit de noaptea din cămăruţa aceea caldă şi 
lipsită de aer. După care a început să urineze, cu ţâşnituri mici, 
pe tot covorul. Am prins-o şi am împins-o în baie. Asta mi-a dat 
răgazul de care aveam nevoie ca să cercetez inima lui 
Pursewarden. Era tăcută ca Marea Piramidă. M-am înfuriat, 
fiindcă era clar că folosise nu ştiu ce preparat împuţit de 
cianură, pe care şi-l procurase, fiindcă tot veni vorba, cu ajutorul 
faimoaselor dumitale Servicii Secrete. Eram atât de exasperat, 
încât i-am ars o palmă peste ureche - o lovitură pe care o merita 
de mult! 

În tot acest timp, fusesem vag conştient că Nessim devenise 
activ; dar acum, când, ca să spun aşa, îmi revenisem, îmi 
puteam concentra atenţia asupra lui. Răscolea sertare, birouri şi 
dulapuri ca un nebun, examinând manuscrise şi hârtii, aruncând 
lucruri deoparte, ridicând altele, fără nicio urmă din obişnuitul 
lui sânge rece. 

— Ce naiba faci acolo? L-am întrebat furios, iar el mi-a 
răspuns: 

— Poliţia egipteană nu trebuie să găsească nimic. 

Apoi s-a oprit de parcă s-ar fi temut c-a spus prea multe. Pe 
fiecare oglindă, scrisă cu săpun, era câte o inscripţie. Nessim 
ştersese una dintre ele, dar nu de tot. N-am reuşit totuşi să 
deduc decât literele: OHEN... PALESTINE... 

N-a trecut mult şi s-a auzit bătaia familiară în uşă şi au 
început să apară feţele şi agitația inerentă unei asemenea 
situaţii, oriunde în lume. Bărbaţi cu blocnotesuri şi ziarişti, preoţi 
- şi culmea e că a apărut şi părintele Paul. La asta aproape că 
m-am aşteptat ca trupul să se ridice de pe pat şi să-i arunce cu 


ceva în cap... dar nu; Pursewarden a rămas cu nasul ridicat 
către tavan, în singurătatea lui amuzată. 

Am ieşit toţi trei împleticindu-ne şi ne-am întors la atelier, 
unde marile picturi nereuşite ne-au mai liniştit, iar whisky-ul ne- 
a dat din nou curaj să ne vedem de viaţă. Justine n-a scos niciun 
cuvânt. Nici cel mai mic cuvânt.” 


VII 


Mă întorc acum către o altă parte a Adnotărilor, pasajul pe 
care Balthazar l-a însemnat cu cuvintele: „Deci, Narouz s-a 
hotărât să acţioneze!”, subliniind ultimul cuvânt de două ori. Să 
refac oare scena pe care o văd atât de clar în minte şi pe care 
cele câteva cuvinte, scrise indescifrabil de Balthazar cu cerneală 
verde, au făcut-o să explodeze în imaginaţia mea? Da, îmi va 
permite să visez o clipă, gândindu-mă la un cartier retras al 
Alexandriei, pe care l-am uitat. 

Oraşul populat de amintirile mele, nu numai că se mişcă 
întorcându-se spre trecut şi pătrunzând în istoria noastră 
presărată cu numele mari, care marchează fiecare punct de 
oprire, consemnat în timp, ci simultan se mişcă înainte şi înapoi 
în prezentul viu - ca să spunem aşa - printre credinţele şi rasele 
lui contemporane; sutele de sfere mărunte, create de religie sau 
cultură tradiţională, care se unesc pe nesimţite ca nişte celule, 
pentru a forma meduza uriaşă şi întinsă pe care o reprezintă 
Alexandria de azi. Astfel adunate la întâmplare prin actul de 
voinţă al oraşului, izolate pe o fâşie de ardezie deasupra mării, 
susţinută doar de oglinda de opal a lacului sărat Mareotis şi mai 
departe de nesfârşitul deşerturilor dezordonate (acum măturate 
încet de vânturile primăverii care modelează dune satinate, fără 
formă precisă, dar frumoase ca nişte peisaje de nori), 
comunităţile continuă să trăiască şi să comunice între ele - turcii 
cu evreii, arabii şi copţii, sirienii cu armenii, italienii sau grecii. 
Fiorul tranzacţiilor monetare trece printre ei ca vântul prin 
lanurile de grâu; ceremonii, căsătorii şi pacturi îi unesc şi îi 
despart. Până şi numele staţiilor pe vechile trasee de tramvai, 
cu urmele şinelor săpate în nisip, sunt ca un ecou al numelor 
neuitate ale întemeierilor lor - şi numele căpitanilor morţi, primii 
care au debarcat aici, de la Alexandru la Amr, fondatorii acestei 
anarhii a plăcerii şi febrei, a dragostei de bani şi a misticismului. 
Unde în lume mai poţi găsi asemenea amestec? 

lar când coboară noaptea şi oraşul alb îşi aprinde miile de 
candelabre din parcuri şi clădiri, şi absoarbe muzica dulce şi 
ireală a tobelor din Maroc sau din Caucaz, el devine un fel de 
vapor uriaş de cristal, care a adormit acolo, ancorat de cornul 
Africii - reflexele sale de diamant şi opal scânteietor sucindu-se 
şi luând-o la vale, ca nişte şine lustruite, până în portul uleios, 
printre vasele de război. 


În amurg, oraşul devine uneori ca o junglă liliachie, anormală, 
pătată de culorile unui spectru sfărâmat; şi, urcând în cerul 
sidefiu al asfinţitului, îşi cutremură turlele şi minaretele, ca 
tulpini de molură uriaşă într-o mlaştină, ridicându-se deasupra 
liniilor lungi şi palide ale litoralului şi a cafenelelor barbare unde 
negrii dansează după tam-tamul unei tobe de mână sau după 
muzica tocată a clarinetelor. 

„Nu există decât atâtea realităţi câte doreşti să-ţi imaginezi”, 
scrie Pursewarden. 

Narouz fugise întotdeauna de Alexandria, deşi o iubea cu 
patimă, cu o dragoste de exilat; buza lui de iepure îl făcea sfios, 
nu voia să vină în centru şi astfel să întâlnească oameni pe care 
poate că-i cunoştea. Dădea mereu târcoale împrejurimilor, 
neîndrăznind să pătrundă direct în inima sa mare şi luminată, 
acolo unde fratele lui trăia o viaţă de acţiune arzătoare şi de 
mondenite. Venea deci în oraş umil, călare, în hainele lui 
obişnuite, pentru a rezolva tranzacţiile care priveau 
proprietatea. Era nevoie de mari eforturi pentru a-l convinge să 
pună un costum de haine şi să vină în oraş cu maşina, cu toate 
că, atunci când era absolut necesar, se ştie că făcuse şi asta, 
dar fără tragere de inimă. De cele mai multe ori prefera să-şi 
rezolve treburile prin Nessim; şi bineînţeles că telefonul îl scăpa 
de multe dintre aceste călătorii neplăcute. Totuşi, când fratele 
lui îi telefonă într-o zi, spunându-i că agenţii lui nu reușiseră să-l 
convingă pe Magzub să le spună ce ştie despre copilul Justinei, 
Narouz se simţi deodată plin de elan, dându-şi parcă brusc 
seama că această sarcină îi revenea acum lui. 

— Nessim, spuse, în ce lună suntem? A da, Misra. Se apropie 
sărbătoarea lui Sitna Mariam, nu-i aşa? Am să-l caut să văd dacă 
e acolo şi să încerc să-l fac să ne spună ceva. 

Nessim cântări atâta vreme propunerea, încât Narouz îşi 
închipui că se întrerupsese comunicaţia şi strigă răspicat: 

— Alo, alo! 

Nessim îi răspunse imediat. 

— Da, da, sunt aici. Mă gândesc: o să ai grijă, nu-i aşa? 

Narouz chicoti răguşit şi îi făgădui că va avea. Gândul că-l 
poate ajuta pe fratele lui îl entuziasma întotdeauna. Ciudat însă 
e că nu se gândea deloc la Justine sau la ceea ce ar putea 
însemna o asemenea informaţie pentru ea; Justine nu era 
altceva decât o achiziţie de-a lui Nessim care îi plăcea, pe care o 


admira, o iubea din tot sufletul, dar toate astea în mod automat, 
din pricina lui Nessim. Era datoria lui să facă tot ce trebuie 
pentru a-l ajuta pe Nessim s-o ajute. Nici mai mult, nici mai 
puţin. 

Şi astfel se trezi umblând încet, cu paşi mari, cu o cadență 
stângace dar alertă (ridicându-se şi lăsându-se pe vârfuri, 
legănându-şi braţele, prin meidan-ul cafeniu, umbrit de amurg, 
în faţa gării principale din Alexandria, în cea de a doua zi de 
Sitna Mariam. Îşi lăsase calul în grajdul unui prieten, un dulgher, 
în apropiere de locul unde se ţineau festivitățile în onoarea 
sfântului. Era o noapte fierbinte de vară cu miros greu în aer. 

O dată cu amurgul, întinderea vastă de pământ gol, 
sărăcăcios, devenea întâi aurie, apoi cafenie - cafeniul 
cartonului crăpat - şi în cele din urmă violetă, în timp ce luminile 
începeau să străpungă întunericul din ce în ce mai dens; 
fundalul oraşului european începea şi el să-şi aprindă fereastră 
după fereastră, stradă după stradă, până când totul ajungea să 
semene cu o pânză de păianjen împodobită de ger cu un milion 
de briliante scânteietoare. 

Pe undeva, pe aproape, se auzea sforăit şi mârâit de cămile, 
iar muzica şi mirosul de fiinţă omenească străbăteau noaptea 
venind către el, încărcate cu amintirea bâlciurilor la care îl 
duseseră părinţii când era copil. Ştia că, îmbrăcat cu hainele de 
lucru murdare şi cu fes roşu pe cap, va trece neobservat printre 
oameni, care-l vor socoti ca pe unul de-ai lor. Nota caracteristică 
a festivalului de la Sitna Mariam era că, deşi cinstea un sfânt 
copt, creştin, participarea era generală; se distrau aici cu toţii, 
locuitorii musulmani ai oraşului nefiind printre cei care se 
distrau mai puţin, căci Alexandria e, la urma urmei, tot Egipt: şi 
toate culorile se amestecă. 

Un întreg cantonament de chioşcuri, teatre, bordeluri şi 
magazine - un întreg orăşel - răsărise în întuneric, luminat cu 
întreruperi de sobiţe cu ulei şi parafină, petromaxuri şi vase cu 
jăratic, lumânări şi şiruri de beculeţe electrice colorate, ce 
ardeau cu o lumină puternică. Umbla încet prin această presă 
umană, nările lui absorbind mirosul de mâncare aromată, de 
bomboane, de iasomie putrezită şi de năduşeală, iar urechile lui 
murmurul de voci care formau fondul sunetelor obişnuite ce 
urmează întotdeauna marile procesiuni prin oraş, zăbovind, pe 
drum, la fiecare biserică, pentru a recita textele sfinte şi 


apropiindu-se treptat de locul festivalului. 

Toate aceste ciudăţenii risipite în faţa lui - abundența de 
ursari şi de acrobati, înghiţitori de flăcări, cu capul dat pe spate, 
care scoteau pe gură pale de foc lungi de şase picioare, 
dansatorii în zdrenţe şi bonete bălţate - tot ceea ce l-ar fi 
încântat pe un străin, pe el îl încânta doar pentru că îi era 
extrem de cunoscut - pentru că făcea atât de tare parte din 
viaţa lui. Se plimba printre luminile strălucitoare, ca băieţelul de 
altădată, oprindu-se ici, colo, cu ochi zâmbitori, să se uite la 
câte o imagine familiară a bâlciului. Un scamator îmbrăcat în 
brocart scotea o cantitate nesfârşită de batiste colorate din 
mâneci şi douăzeci de puişori de găină vii din gură, în timp ce 
striga cu vocea păsărilor de mare: „Ga//i-Gal/li-Galli-Galli, Hup!” 
Manouli, maimuța, cu coif de hârtie pe cap, se tot învârtea 
vioaie în jurul cortului ei, călare pe un ţap. De o parte şi de alta 
a străzii se înălţau chioşcuri mari, cu figurinele lor de zahăr 
acoperite cu paiete strălucitoare, înfăţişând iubirile şi aventurile 
făpturilor din folclorul Deltei - eroi ca Abu Zeid şi Antar, 
îndrăgostiţi ca Yiunis şi Aziza. Se plimba încet, cu o nepăsare 
spontană, oprindu-se, din când în când, să asculte povestitorii 
sau să cumpere un talisman norocos de la Hussein, celebrul 
prezicător orb, care stătea ca un stejar impunător în lumina 
fermecată, recitind cele nouăzeci şi nouă de nume sfinte. 

Din perimetrul exterior al nopţii veneau pocniturile seci ale 
sportivilor care se luptau cu bâta, răsunând slab în mijlocul 
uruitului răguşit al procesiunii, care se apropia cu izbucniri 
subite de muzică delirantă, timpane şi tamburine, ca nişte salve 
de armă, şi duruitul prelung şi vibrant al tobelor de cămilă, care 
înăbuşea şi înviora tremolul gutural al muzicii de flaut. „Sosesc, 
sosesc!” se auziră strigătele confuze şi copiii ţâşniră dintre 
chioşcuri ca şoarecii. Din gâtlejul unei străduţe înguste, 
revărsându-se asupra întunericului ca un cerc de foc, izbucni un 
şir lung de făpturi umane, care se tot plecau, salutând asistenţa, 
condus de acrobaţii şi piticii Alexandriei, care înaintau făcând 
salturi, urmaţi în pas de dans de cavalcada lungă şi grotescă de 
stindarde ce se ridicau şi coborau într-un val de lumină 
supranaturală, apropiindu-se în ritmul zvâcnit al muzicii 
delirante, ciupită peste tot de flecăreala flautelor, de sunetul 
chinuitor al tobelor sau de orgasmul lung şi cutremurător al 
tamburinelor bătute de dervişi, în veşmintele lor, pe când 


înaintau către locul festivalului. „All-ah, All-ah” izbucni din toate 
piepturile. 

Narouz luă un beţişor de trestie de zahăr de la o tarabă şi 
începu să-l ronţăie, uitându-se între timp la valul care înainta să- 
| înghită. lată dervişii din Rifiya, care, atunci când erau în transă, 
puteau să umble pe tăciuni aprinşi sau să bea sticlă topită, să 
mănânce scorpioni vii sau să danseze după măsura de rotaţie a 
universului până la epuizare, până când realitatea ceda ca un 
arc pe care îl întorci prea mult şi cădeau suspinând la pământ, 
ca nişte păsări ameţite. Steagurile şi torţele, vasele mari cu 
jăratic, lucrate cu găurele şi pline cu lemne aprinse, felinarele 
uriaşe de hârtie, împodobite cu inscripţii, formau serpentine 
şovăitoare şi modele de lumină ce se ridicau şi coborau în 
întunericul nopţii alexandrine; bezna era acum umflată de 
spectatori care ţipau şi se smuceau în toate părţile, neliniştiţi de 
procesiune ca nişte dulăi; şi şuvoiul continua să curgă în ritmul 
muzicii sale delirante (poate chiar muzica pe care a auzit-o 
muribundul Antoniu, în versurile lui Kavafis, până înghiţi 
întunericul marelui meidan, împrăştiind în jurul lui contururile 
capricioase ale tobelor şi feţelor şi obiectelor fără context, dar 
ale căror culori izbucneau, vopsind marginile cerului în diferite 
nuanţe. Făpturi umane se incendiau una pe alta. 

Undeva, în acel spate întunecat al frontului format din zidăria 
zdrobită şi căzută la pământ, din case părăsite şi spintecate, se 
afla o grădină mică, cu un mormânt care marca locul ce 
reprezenta țelul şi înţelesul acestei orgii. Aici, în faţa pâlpăirilor 
unei lumânări de ceară, se citea o rugăciune creştină pentru un 
sfânt creştin, în timp ce de jur împrejur se îmbulzea mulţimea, 
şuvoiul întunecat al Alexandriei. Cele zece, douăsprezece 
credinţe şi religii îşi împărțeau o sărbătoare consfinţită de timp, 
care le devenise comună tuturor şi era dedicată unui anume 
anotimp şi peisaj, anulând cu totul referirile canonice la doctrină 
şi cod. În această ţară religioasă, toate religiile se contopeau 
într-una singură şi, în timp ce credincioşii spuneau rugăciuni 
pentru un sfânt ales, gloata se bucura de bâlciul care crescuse 
în jurul sărbătorii, un carnaval legănat de muzică şi lumină. 

Şi în mijlocul tuturor zgomotelor acestora, (ca un memento 
subit al oraşului însuşi, precum şi al lipsurilor şi puterilor mature 
ale unui mare entrepot**) se auzea şuieratul motoarelor cu aburi 


ss Antrepozit (fr.) 


de la docurile întunecate sau pufăitul sirenei unui vapor, 
negociindu-şi calea întortocheată de ieşire din port, spre a porni 
către India. Noaptea primea totul în braţele ei calde - o 
prostituată care cânta cu accentele aspre, sparte ale 
pământului, însoţită de icnetele şi plesniturile unei tobe de 
mână, strigătele copiilor pe leagăne şi căluşei şi cuiburi de 
gâscă, ce funcționau fără oprire, aruncătorii de cuțite şi 
îmblânzitorii de şerpi, monştrii naturii (Zubeida, femeia cu 
barbă, şi viţelul cu cinci picioare) şi cortul mare de pânză care 
servea drept sală de spectacol, în faţa căruia stăteau dansatorii 
acrobaţi, goi, cu excepţia unei pânze legată în jurul şoldurilor, şi- 
şi făceau reclamă la talent şi nemişcare, cu excepţia unor 
uimitoare văluriri ale trupului - o înfiorare şi o încordare a 
muşchilor pectorali, abdominali şi dorsali, amăgitoare ca 
trăsnetele de vară. 

Narouz, fascinat, se uita în jurul lui cu aerul unui betiv, 
distrându-se grozav de toate astea, lăsându-se dus parcă fără 
să vrea prin labirintul neprevăzut al acestui cartier de lumină. La 
capătul unei galerii lungi, după ce scăpase, râzând, de braţele 
unui grup de zece-douăsprezece fete care îşi făceau meseria lor 
grosolană în magherniţe de pânză de cort pictată, printre 
tarabe, ajunse la chioşcurile luminate puternic unde se făceau 
circumciziile, cel mai mare şi mai colorat fiind cel al lui 
Mahmoud Enayet Allah, magnific, cu nişte reprezentări 
înspăimântătoare ale ceremoniei, pictate şi înrămate, şi cu un 
borcan mare de sticlă plin ochi cu lipitori, care era atârnat în 
partea de sus a uşii de la intrare. In seara aceea, se afla acolo 
chiar decanul în persoană, care ţinea discursuri, făgăduind 
circumcizie gratuită tuturor credincioşilor prea săraci ca să 
plătească taxa obişnuită. Vocea lui puternică tuna şi bubuia, în 
timp ce doi asistenţi stăteau, cu briciurile în alertă, în spatele 
fotoliului vechi de lustragiu împodobit cu alamă. Înăuntrul 
dughenei, doi bărbaţi mai în vârstă, îmbrăcaţi în haine închise, 
îşi sorbeau cafeaua cu aerul unor filologi la un congres. 

Afacerile lâncezeau. 

— Veniţi, veniţi să vă purificaţi, voi suflete preacredincioase! 
Striga bătrânul, făcând reclamă. 

Îşi ţinea degetele mari de la mână în spatele reverelor sutanei 
vechi şi năduşeala îi curgea pe faţă, de sub fesul roşu. Puțin mai 
într-o parte, fascinat de ceea ce făcea, stătea un văr de al lui 


Mahmoud, tatuând pieptul unei cocote masculine de o 
frumuseţe neobişnuită, cu bucle unsuroase pe spate, cu ochii şi 
buzele fardate puternic. Lângă el atârna un panou de sticlă, 
extrem de strălucitor, pe care era pictată o colecţie de modele 
din care să-şi aleagă clienţii - pur geometrice pentru 
musulmani, versete din Biblie, textul unui jurământ sau pur şi 
simplu numele persoanei iubite. Umplea porii clientului său pic 
cu pic, ca un maestru în ale broderiei, zâmbind din când în când 
de parcă şi-ar fi adus aminte de o glumă, construind o pictură 
pointilliste, în timp ce bătrânul decan striga şi tuna de pe 
treapta de deasupra lui: 

— Veniti, veniţi, voi suflete preacredincioase! 

Narouz se aplecă peste omul care tatua şi întrebă, cu voce 
joasă: 

— Magzub-ul e aici astă-seară? 

Omul ridică ochii, surprins, şi se opri din îndeletnicirea lui. 

— Da, spuse, cred că da. Lângă morminte. 

Narouz îi mulţumi şi se întoarse iarăşi la chioşcurile pline de 
lume, alegându-şi drumul la întâmplare pe străduţele înguste 
până când ajunse la capătul luminilor. Undeva, în faţa lui, în 
întuneric, se întindeau câteva morminte de sfinţi, părăsite, la 
umbra unor palmieri înclinați; acolo văzu silueta slăbănoagă şi 
înfricoşătoare a celebrului maniac religios, care dezlănţuia 
fulgerele personalităţii lui hipnotice asupra unei mulţimi speriate 
dar fascinate. 

Chiar şi Narouz se cutremură privind faţa pustiită, cu ochii 
pictaţi cu cretă colorată, ceea ce îi făcea să pară ficşi şi inumani, 
ca ochii unui monstru dintr-un desen. Sfântul părinte profera 
jurăminte şi blesteme, adresându-se cercului de ascultători, 
degetele lui încovoindu-se ca nişte gheare şi desfăcându-se iar, 
în timp ce lucra asupra asistenţei, săltând încoace şi încolo ca 
un urs încolţit, întorcându-se şi rotindu-se, înaintând spre 
mulţime şi retrăgându-se, cu mormăituri, vociferări şi ţipete, 
până când începeau cu toţii să tremure în faţa lui, fascinanţi de 
puterea pe care o emana. Aceasta era „ora lui”, după cum spun 
arabii, şi puterea spiritului îl pătrunsese cu totul. 

Sfântul părinte stătea ca pe o insulă în mijlocul trupurilor 
căzute ale celor pe care-i hipnotizase, unele târându-se încoace 
şi încolo ca scorpionii, altele scoțând ţipete sau behăituri de tap, 
iar altele zbierând. Din când în când se năpustea asupra câte 


unuia dintre ei, emițând ţipete hidoase, şi îl călărea, traversând 
ringul, plesnindu-l peste fund, ca un nebun, apoi, deodată, 
întorcându-se, în timp ce printre dinţi îi ţâşneau spume, se 
repezea în mulţime şi, alegându-şi o biată victimă, striga: „iţi 
baţi joc de mine?” Apoi o apuca de nas, de ureche sau de un 
braţ, trăgând-o cu o forţă supraomenească în ring, unde, printr- 
o pasă bruscă şi rapidă a ghearelor „îi stingea luminile minţii” şi 
o arunca printre celelalte victime care se târau în nisipul de la 
picioarele lui pentru a cere îndurare, scoțând ţipete ascuţite ce 
se pierdeau printre zbieretele şi mugetele celor pe care îi vrăjise 
mai devreme. Simţeai forţa personalităţii lui izbucnind ca 
scânteile dintr-o nicovală şi atingând mulţimea încordată. 

Narouz se aşeză pe o piatră de mormânt, să privească totul 
din întuneric, din afara cercului. 

— Păcătoşilor, necuraţilor! strigă Magzub-ul, întinzându-şi 
ghearele şi făcând cercul să se dea înapoi în faţa fiecărui atac. 
Tu şi tu şi tu şi tu, şi vocea lui se ridică într-un strigăt 
înspăimântător. 

Când era „ora lui”, nu avea nici teamă, nici respect faţă de 
nimeni. 

Un şeic, cu un aer respectabil şi cu turbanul verde care îl 
proclama a fi din sămânţa Profetului, trecea pe la marginea 
grupului când Magzub-ul îi văzu roba fluturând şi se năpusti prin 
mulţime, apropiindu-se de bătrân şi strigând: 

— E necurat! 

Bătrânul şeic se întoarse către acuzatorul său cu o privire 
furioasă şi începu să-l dojenească, dar fanaticul îşi apropie faţa 
de a lui şi-şi cufundă ochii înfricoşători în ochii bătrânului. 
Acesta se moleşi brusc, capul se clătină fără vlagă şi, cu un 
strigăt, Magzub-ul îl făcu să se lase în patru labe şi să grohăie ca 
un mistreţ. Apoi, trăgându-l de turban, îl aruncă printre ceilalţi. 

— Destul! strigă mulţimea ultragiată de asemenea lipsă de 
deferenţă faţă de un om sfânt, dar Magzub-ul se întoarse şi, cu 
degetele tremurânde, se năpusti asupra mulţimii ţipând: 

— Cine strigă DESTUL? Cine strigă DESTUL? 

Şi, ascultător acum la poruncile acestui mistic înfricoşător 
care părea să fi ieşit dintr-un vis urât, bătrânul şeic se ridică în 
picioare şi începu, de unul singur, să execute un mic dans 
ceremonial, chiuind pe un ton subţire ca de pasăre: „Allah! 
Allah!”, în timp ce paşii îl plimbau în ritm nesigur în jurul 


cercului de trupuri, vocea frângându-i-se deodată în strigăte 
sugrumate, de animal răpus. ; 

— Încetează! Exclamă mulțimea. Încetează o, Magzub! 

Şi hipnotizatorul făcu câteva pase brutale şi îl împinse pe 
bătrânul şeic, scoţându-l din cerc şi acoperindu-l cu blesteme 
îngrozitoare. 

Bătrânul se clătină, apoi îşi reveni. Era complet treaz acum şi 
experienţa nu părea să-i fi făcut prea mare rău. Narouz se 
apropie de el, pe când îşi aşeza turbanul şi îşi scutura roba de 
praf. Îl salută şi îl întrebă de numele Magzubului. Bătrânul nu-l 
ştia. 

— Dar e un om foarte bun, un sfânt, spuse. A stat odată ani 
de zile singur, în deşert. 

Şi se depărtă senin, pierzându-se în noapte, iar Narouz se 
întoarse la piatra lui de mormânt să mediteze asupra frumuseţii 
împrejurimilor şi să aştepte până să se poată apropia de 
Magzub, ale cărui ţipete de animal tot mai planau asupra nopţii, 
pătrunzând în învălmăşeala informă a bălciului şi în murmurul 
sfinţilor părinţi de la un altar din apropiere. Incă nu hotărâse 
cum era mai bine să trateze cu acest erou ciudat al 
întunericului. Aşteptă evenimentul, meditând. 

Era târziu când Magzub-ul îşi sfârşi reprezentaţia: eliberă 
menajeria supusă de la picioarele lui şi goni mulţimea bătând 
din palme - exact ca pe un cârd de gâşte. Rămase un timp pe 
loc, aruncând blesteme în urma lor, apoi se întoarse brusc 
printre morminte. „Trebuie să am grijă, îşi spuse Narouz, care 
intenţiona să facă uz de forţă, să mă feresc de ochii lui.” Nu 
avea asupra lui decât un mic pumnal, pe care-l slăbi acum din 
teacă. Apoi începu să-l urmărească pe Magzub încet şi cu pas 
hotărât. 

Sfântul părinte mergea încet, copleşit parcă sub povara 
grijilor, prea multe pentru a fi numărate şi aproape prea grele 
pentru a fi duse în spate de un muritor. Continuă să geamă şi să 
suspine în şoaptă, şi deodată căzu în genunchi şi se târî câţiva 
paşi pe pământ, mormăind. Narouz privea toate astea, cu capul 
într-o parte, ca un câine de vânătoare, aşteptând. Ocolind 
împreună locurile haotice ale festivalului, în semiîntunericul 
nopţii fierbinţi, în cele din urmă Magzub-ul ajunse lângă un zid 
lung şi dărăpănat, din cărămidă de lut, care delimitase cândva 
grădini ce erau părăsite acum şi case pustii. Zgomotele bâlciului 


scăzuseră, devenind un simplu murmur, dar o maşină cu aburi 
continua să răsune pe undeva pe aproape. 

Înaintau într-o peninsulă de întuneric, nefiind în stare să 
socotească distanţele relative, ca doi oameni care rătăcesc într- 
un deşert necunoscut. Dar Magzub-ul se ţinea mai drept acum, 
şi mergea mai repede, cu graba unui vulpoi care se apropie de 
vizuină. Intră în cele din urmă într-o curte mare şi părăsită, 
furişându-se printr-o gaură a zidului din chirpici. Narouz se 
temea că-i va pierde urma, printre fărâmele de case dărăpănate 
şi mormintele suflate cu praf. La un colţ o coti şi se întâlni faţă-n 
faţă cu el - silueta unui om umflată acum de întuneric şi 
transformată în mirajul unui ins înalt de douăsprezece picioare. 

— O, Magzub, invocă el încet, să binecuvântăm numele 
Domnului! Şi deodată, în timp de înainta, pătrunzând în raza 
puterii sfântului părinte, desfăcând pumnalul şi scoţându-l pe 
jumătate din teacă, frica cedă locul unei bucurii sălbatice, aşa 
cum i se întâmpla întotdeauna când avea de săvârşit un act de 
violenţă. 

Fanaticul făcu un pas înapoi, apoi încă unul; şi deodată se 
treziră într-o rază de lumină care, scurgându-se de la un felinar 
îndepărtat, de-a curmezişul puţului de întuneric, îi trezi pe 
amândoi la viaţă, dezvăluind fiecăruia doar un cap luminat, ca 
un medalion. Narouz văzu vag braţele omului ridicându-se într- 
un gest de îndoială, poate chiar de teamă, ca un scafandru, 
sprijinindu-se apoi de o grindă de lemn putrezită, care într-o eră 
uitată trebuie să fi fost înfiptă în zidul de susţinere al unui grajd 
de vite, pentru a sluji drept bază unui şir de cărămizi moi de lut. 
Apoi, Magzub-ul se întoarse pe jumătate, să-şi împreuneze 
mâinile, poate ca să se roage şi, cu un calcul precis şi 
îndemânatic, Narouz făcu două gesturi aproape simultane. Cu 
mâna dreaptă înfipse pumnalul în lemn, ţintuind astfel braţele 
Magzubului prin mânecile lungi ale sutanei lui aspre; cu mâna 
stângă îl apucă de barbă, aşa cum apuci o cobră pe deasupra 
ochelarilor desenaţi pe cap, ca s-o împiedici să te atace. Şi, în 
sfârşit, îşi apropie instinctiv faţa de a bătrânului, etalându-şi 
buza despicată şi şuierând (căci în Orient, diformitatea implică şi 
puteri magice). Aproape sub forma unui sărut obscen, şopti: 

— O, făptură preaiubită a Profetului! 

Rămaseră multă vreme aşa, ca efigiile unei acţiuni uitate, 
turnate în humă sau bronz, şi tăcerea nopţii care-i învăluia 


începu din nou să palpite. Magzub-ul răsufla din greu, gemând 
aproape, însă nu spunea nimic; uitându-se acum în ochii 
înfricoşători pe care îi văzuse în aceeaşi seară arzând ca nişte 
cărbuni aprinşi, Narouz descoperi că nu mai au nicio putere. Sub 
imaginea caricaturală a fardului, erau cavernoşi şi lipsiţi de 
strălucire, iar centrul lor era lipsit de expresie, gol şi mort. Era 
ca şi cum ar fi țintuit de acest colţ de zid al curţii părăsite un 
cadavru sau un om care era pe punctul să-i cadă în braţe şi să-şi 
dea sufletul. 

Faptul că ştia că nu are de ce să se teamă acum, când 
Magzub-ul nu mai era „în ora lui” năpădi mintea lui Narouz o 
dată cu valuri de tristeţe - o tristeţe care semăna cu dorinţa de 
a-i cere iertare: căci ştia că poate măsura divinitatea omului, 
puterea religioasă care îşi găsea refugiul în nebunie. Ochii i se 
umplură de lacrimi şi dădu drumul bărbii sfântului, dar numai ca 
să-şi frece cu mâna părul încâlcit de pe cap şi să şoptească cu o 
voce plină de tristeţe afectuoasă: 

— O, făptură preaiubită a profetului! O, făptură înţeleaptă, 
fiinţă adorată, de parcă ar fi mângâiat un animal, de parcă 
Magzub-ul s-ar fi transformat acum într-un fel de câine de 
vânătoare iubit. 

Narouz îi zburli părul şi urechile, repetând cuvintele cu vocea 
lui joasă şi plină de farmec, pe care o folosea, de obicei, cu 
animalele favorite. Ochiul magicianului se roti, se pironi şi se 
împăienjeni ca ochiul unui copil pe care îl apucă subit mila faţă 
de el însuşi. Scoase un singur suspin, care păru să iasă din 
fundul inimii. 

Căzu în genunchi pe pământul uscat, continuând să rămână 
răstignit cu mâinile pe zid. Narouz se aplecă şi căzu alături de 
el, îmbărbătându-l cu sunete guturale, nearticulate. Nu juca 
teatru. Era într-o stare de venerație pasionată faţă de acest om 
despre care ştia că, în spatele măştii de nebunie, încercase să 
găsească adevărurile absolute ale religiei. 

Dar o parte a minţii lui continua să se ocupe de problema 
principală, aşa că spuse, nu cu vocea dulce a vânătorului care-şi 
mângâie câinele favorit, ci cu tonul unui om care are în mână un 
pumnal: 

— Şi acum ai să-mi spui ce vreau să ştiu, nu-i aşa? 

Capul magicianului tot mai atârna fără vlagă; îşi roti ochii în 
orbite, uitându-se în sus, cu un aer de oboseală care aproape că 


semăna a moarte: 

— Vorbeşte, spuse el răguşit. 

Şi Narouz sări repede în picioare să-şi recupereze pumnalul, 
după care, îngenunchind lângă el şi continuând să-l ţină cu o 
mână de gât, îi spuse ce vrea să ştie. 

— Nu vor să mă creadă, gemu omul. Am văzut totul cu 
mijloacele mele. Şi le-am spus-o de două ori. N-am atins copilul. 

Apoi, vocea şi privirea lui recăpătându-şi brusc, într-o 
străfulgerare, puterea pierdută, strigă: 

— Vrei să-ţi arăt şi ţie? Vrei să vezi? Dar se moleşi din nou. 

— Da! Exclamă Narouz, care tremura acum de şocul ciocnirii. 
Da! 

Simţea, un fel de curent electric care-i trecea prin picioare, 
făcându-le să tremure. 

— Arată-mi! 

Magzub-ul începu să răsufle zgomotos, lăsând după fiecare 
răsuflare să-i cadă capul înapoi în piept. Avea ochii închişi. Era 
ca un motor care se încarcă singur, din aer. Apoi, deschise ochii 
şi spuse: 

— Uită-te în pământ. 

Îngenunchind pe pământ uscat şi copt, făcu un cerc cu 
arătătorul în ţărână, netezind cu palma. 

— Aici, unde e lumină, şopti el atingând ţărâna încet şi cu un 
aer plin de înţeles; apoi: Uită-te cu ochii tăi în inima pământului 
- şi, arătând cu degetul un punct anume, spuse: Aici! 

Narouz îngenunche cu stângăcie, supunându-se. 

— Nu văd nimic, spuse el încet după o clipă. 

Magzub-ul suflă aerul din piept încet, într-o înşiruire de 
suspine prelungi: 

— Gândeşte-te la ce faci, vrei să vezi ceva în inima 
pământului, insistă el. 

Narouz îşi lăsă ochii să pătrundă pământul, iar mintea să 
curgă prin ochi în punctul care se afla sub degetul magicianului. 
Totul era nemişcat. 

— Văd! Recunoscu el în cele din urmă. 

Vedea acum deodată clar un colţ al marelui lac cu o reţea de 
canale înlănţuite şi casa veche de cărămidă ofilită, umbrită de 
palmieri, unde trăiseră cândva Arnauti şi Justine - unde, de fapt, 
el începuse să scrie Moeurs şi unde copilul... 

— O văd, spuse Narouz în cele din urmă. 


— Aha! Făcu Magzub-ul, uită-te bine. 

Narouz se simţea de parcă ar fi fost drogat pe nesimţite de 
ceața ce se ridica pe deasupra apei canalelor. 

— Se joacă pe malul apei, continuă el. A căzut. 

Auzea răsuflarea mentorului său devenind din ce în ce mai 
adâncă. 

— A căzut, intonă Magzub-ul. 

Narouz continuă: 

— Nu e nimeni lângă ea. E singură. E îmbrăcată în albastru şi 
are o broşă ca un fluture. 

Urmă o lungă tăcere; apoi magicianul mormăi încet, înainte 
de a spune cu o voce groasă, care era aproape ca un susur: 

— Ai văzut tot... chiar şi locul. Puternic e bunul Dumnezeu. El 
mi-e începutul şi sfârşitul! 

Şi luând cu două degete puţin praf, se frecă pe frunte în timp 
ce viziunea se topea încet, încet. 

Narouz, adânc impresionat de aceste puteri, îl sărută şi îl 
prinse pe Magzub în braţe, neîndoindu-se nicio clipă de 
validitatea informaţiei pe care o primise prin intermediul viziunii. 
Se ridică în picioare şi se scutură ca un câine. Apoi se salutară 
cu şoapte abia rostite şi se despărţiră. II lăsă pe magician acolo, 
aşezat pe pământ, ca un om sleit de puteri, şi îşi întoarse din 
nou paşii către luminile bâlciului. Continua să tremure din tot 
corpul, ca reacţie, simțind parcă înţepăturile a o mie de ace - 
sau un curent electric care i se descărca prin şale şi coapse. Îşi 
dădu seama că îi fusese foarte frică. Căscă şi se cutremură, 
continuând să înainteze, şi se lovi cu braţele peste picioare ca 
să se încălzească - de parcă ar fi vrut să restabilească o 
circulaţie prea înceată a sângelui. 

Pentru a ajunge în curtea dulgherului, unde îşi lăsase calul, 
trebuia să treacă prin partea de răsărit a terenului ocupat de 
bâlci unde, în ciuda orei târzii, era mare învălmăşeală în jurul 
scrâncioabelor şi luminile străluceau încă din plin. Era ora la 
care prostituatele puneau stăpânire pe situaţie, femei negre, 
arămii sau galbene ce umblau fără remuşcare după carnea 
bărbaţilor transformată în bani, carne de toate culorile de ivoriu, 
de aur sau neagră. Sudaneze cu gingii vinete şi limbă albastră 
ca a câinilor chow-chow. Egiptene palide ca ceara. Circaziene cu 
părul de aur şi ochii albaştri. Negrese ca albastrul pământului, 
înţepătoare ca fumul lemnului. Toate varietățile numelui de 


carne, carne bătrână, care se ofileşte pe oase uzate, sau carnea 
nesătulă a băieţilor şi femeilor, aşezată pe mădulare bolnave de 
dorinţe, care ar putea fi reprezentate prin efigii, dar n-ar putea fi 
astâmpărate decât în pantomimă - căci erau dorinţe zămislite în 
pădurile minţii, care nu-şi aparţineau lor, ci unor străbuni 
îndepărtați ce vorbeau prin ele. Desfrâul ţine de embrion şi locul 
lui se află sub nivelul spiritului. 

Noaptea fierbinte şi crudă a Alexandriei ardea cu strălucirea 
unui felinar, se ridica prin tălpile goale ale picioarelor negre 
până la inimi şi minţi incorigibile. Narouz se simţea dus de toată 
această furie şi frumuseţe, plutind ca un nufăr pe apele unui 
râu, dar scormonea adânc în tăcerile minţii lui, pe când se 
îndrepta spre locul unde îl aşteptau prototipurile acestor imagini 
minunate. 

Atunci, în noaptea aceea, văzu cu ochi nepăsători o scurtă 
scenă care se jucă sub privirile lui - scenă căreia nu-i prinse 
înţelesul şi care privea, de fapt, pe cineva pe care nu-l 
cunoscuse şi pe care nu avea să-l întâlnească niciodată, poate 
doar în paginile acestor scrieri: Scobie. 

Undeva, în direcția  magherniţelor unde se făceau 
circumciziile, se iscase un scandal. Pereţii fragili din pânză de 
cort şi hârtie, cu iconografia lor înfiorătoare, tremurau, se 
clătinau, vocile mârâiau şi ţipau, şi bocanci cu ţinte bubuiau pe 
podeaua provizorie de scânduri aşezate pe lut; apoi, ţâşnind 
prin pereţii de hârtie în lumina albă, ţinând în braţe un copil 
înfăşurat într-o pătură, apăru, clătinându-se, un bătrân îmbrăcat 
în uniformă de ofiţer de poliţie egiptean, pulpele picioarelor lui 
slăbănoage, acoperite cu moletiere, tremurând sub el pe când 
alerga. În urma lui curgeau şiroaie de arabi, urlând şi mârâind ca 
nişte câini sălbatici, dar fricoşi. Toată omenirea asta îşi dădu 
drumul într-o ieşire disperată, tăindu-i calea lui Narouz. Bătrânul 
în uniformă striga ceva cu o voce subţire, dar ceea ce striga se 
pierdea în învălmăşeală; tot clătinându-se, trecu drumul până la 
un taxi vechi în care se urcă. Maşina porni îndată, zdruncinându- 
se, bombardată cu pietre şi înjurături. Aici scena luă sfârşit. 

Pe când privea această scenă cu curiozitate, Narouz auzi în 
întuneric, chiar lângă el, o voce - o voce dulce şi profundă, care 
nu putea aparţine decât unei singure persoane: Clea. Auzind-o, 
simţi un şoc puternic - respiră adânc, cu durere, şi îşi împreună 
brusc mâinile într-un gest de smerenie copilărească. Vocea pe 


care o auzise era vocea femeii pe care o iubea, dar venea 
dinspre o formă hidoasă, aşezată în umbră - trupul împachetat 
în grăsime al unei femei musulmane, care stătea fără văl în faţa 
cocioabei ei de hârtie, pe un taburet cu trei picioare. In timp ce 
vorbea, muşca dintr-o prăjitură cu susan - semănând astfel cu o 
omidă uriaşă care roade o foaie de lăptucă - dar, în acelaşi timp, 
avea exact inflexiunile Cleei. 

Narouz se apropie repede de ea, spunând cu o voce joasă şi 
linguşitoare: 

— Vorbeşte-mi, mamă! 

Şi din nou auzi tonurile acelea perfect orchestrate murmurând 
cuvinte de dragoste şi linguşiri umile pentru a-l atrage în 
cămăruţa ei de tortură (Petesouchos, regina crocodililor, asta 
era!). 

Surd acum faţă de orice în afară de cadenţa vocii, o urmă ca 
drogat, stând înăuntrul camerei întunecate cu ochii închişi, cu 
mâinile pe sânii ei mari şi gelatinoşi - de parcă ar fi vrut să 
soarbă dintr-o singură înghiţitură îndestulătoare muzica acestor 
vorbe de dragoste care cădeau încet asupra lui. Apoi căută gura 
ei cu înfrigurare, parcă dorind să bea din răsuflarea ei - acea 
răsuflare saturată de susan - însăşi imaginea Cleei. Tremura de 
emoție - avea senzaţia periculoasă a cuiva care e pe punctul de 
a profana un loc sfânt printr-o obscenitate căreia nu i se poate 
împotrivi şi al cărei înţeles scăpăra acum ca fulgerul în mintea 
lui, cu o frumuseţe fioroasă, care îi era proprie (Afrodita 
îngăduie în dragoste orice împerechere a minţii şi simţurilor). 

Îşi desfăcu hainele şi împinse păpuşa mare de carne, încet, pe 
patul murdar, trezind în trupul ei, prin mângâierea mâinilor lui 
puternice, reacţiile pe care, în imaginaţie, se gândea că le-ar fi 
putut trezi, poate, într-un alt trup, mai bine iubit. 

— Vorbeşte, mamă, îi şoptea el cu o voce joasă, vorbeşte-mi 
între timp. Vorbeşte! Făcând omida uriaşă şi albă să trezească 
în mintea lui o imagine rară şi minunată, rară poate ca un 
fluture din familia Nymphalidaelor: frumuseţea Cleei. 

Vai, dar ce îngrozitor şi frumos era să zaci în sfârşit acolo, 
stors ca un tub vechi de vopsea, printre ruinele jeluitoare ale 
dorințelor care pier fără testament; el, propriul său eu interior, 
aruncat în cele din urmă înapoi în singurătatea unui vis lăuntric, 
trecător, cum e copilăria, şi tot atât de dureros: Clea! 

Dar fu întrerupt, da; căci acum, când citesc aceste scene din 


Adnotări, memoria mea reînvie ceva ce uitasem de mult: 
amintirea unei cocioabe murdare, în care erau un bărbat şi o 
femeie culcaţi într-un pat, şi eu, în picioare, uitându-mă la ei, pe 
jumătate beat şi aşteptându-mi rândul. Am descris toată scena 
într-altă parte - numai că atunci mi se păruse că omul e 
Mnemjian. Acum cred că era Narouz. „Zăceau acolo ca victimele 
unui accident înspăimântător, uniţi cu stângăcie, de parcă ar fi 
fost, în mod incoerent şi experimental primii parteneri din istoria 
rasei umane care să fi elaborat acest fel ciudat de comunicare.” 
Oare Clea sau Justine ar recunoaşte în această femeie cu „păr 
negru ca nişte spiţe frământate”, zăcând în braţele lui Narouz - 
imaginea ascendenţei lor, ţesută din carne comercializabilă? 
Narouz o sorbea pe Clea cu nesaţ din acest trup bătrân, tocmai 
pentru plăcere, aşa cum eu însumi nu doream altceva decât s-o 
sorb pe Justine. Din nou, „faţa austeră, inconştientă şi primitivă 
a Afroditei”! 

Da, dar setea poate fi cu adevărat potolită astfel, invitând un 
demon feminin imaginar în patul tău; mai târziu, Narouz hoinări 
prin întuneric, incoerent, nebun, cu sufletul plin de un sentiment 
de uşurare pe care cu greu îl putea îndura. Îi venea să cânte. Şi 
dacă nu se poate spune că în clipa aceea o uitase cu totul pe 
Clea, se poate cel puţin afirma că actul îl salvase de obsesia ei. 
Se simţea total eliberat - şi într-adevăr, în clipa aceea ar fi a 
avut chiar şi curajul s-o urască. Acesta e aspectul contradictoriu 
al iubirii. Al iubirii „adevărate”. 

Se întoarse pe drumuri cotite la prietenul lui, dulgherul, şi-şi 
ceru calul, după ce linişti întâi familia că nu e un hoţ care face 
zgomot în grajd la ora aceea. 

Apoi se întoarse acasă, simțindu-se cel mai fericit tânăr de pe 
lume, şi ajunse la conacul lui tocmai când apăreau pe cer 
primele fâşii ale zorilor. Cum nu era nimeni în jur, se înfăşură 
într-o pelerină şi se culcă pe balcon, gândindu-se că-l va trezi 
soarele. Voia să-i comunice fratelui său ce aflase. 

A doua zi de dimineaţă, Nessim ascultă toată povestea fără să 
rostească o vorbă şi cu un aer grav, întrebându-se de ce nu 
scoate inima omului niciun sunet atunci când se scurge sângele 
din ea picătură cu picătură - căci avea impresia că aceste ştiri 
reprezintă un obstacol vital în calea încrederii cu care voia să 
hrănească sufletul soţiei sale. 

— Nu cred, spuse Narouz, că după atâta vreme mai putem 


găsi trupul, dar am să mă duc totuşi acolo cu Faraj şi o să luăm 
şi nişte căngi, să vedem - nu strică să încercăm. Ce spui? 

Nessim ridică din umeri. Fratele lui se opri o clipă, apoi 
continuă, pe acelaşi ton neutru: 

— Şi uite, nu ştiam deloc cum era îmbrăcată. Dar am să-ți 
descriu ce am văzut în ţărână. Avea o rochie albastră, cu o 
broşă în formă de fluture. 

Nessim spuse, aproape enervat: 

— Da, adevărat. E descrierea pe care a dat-o Justine 
Parchetului. Mi-o amintesc foarte bine. Deci, Narouz... ce pot să 
spun? E adevărat. Vreau să-ţi mulţumesc. Cât despre cercetări - 
a făcut-o de cel puţin zece ori Parchetul. Da, fără rezultat. Există 
în canal o spărtură şi un curent subteran puternic, care trage 
totul într-acolo. 

— Inţeleg, spuse Narouz descurajat. N-avem ce face. 

Dar Nessim adăugă, cu glas mai tăios: 

— Făgăduieşte-mi încă un lucru. Că ei n-ai să-i spui niciodată 
adevărul. Făgăduieşte! 

— lţi făgăduiesc, spuse Narouz, în timp ce Nessim se întorcea 
de la telefon, dând nas în nas cu Justine. 

Avea faţa palidă şi ochii ei mari îi cercetau pe ai lui, plini de 
tensiune şi curiozitate. 

— Trebuie să plec, spuse Nessim în grabă şi aşeză receptorul 
la loc în furcă. 

Apoi se întoarse către ea, luându-i mâinile într-ale lui. În 
amintire îi văd întotdeauna uitându-se lung unul la altul şi 
strângându-şi mâinile, apropiaţi şi totuşi atât de îndepărtați unul 
de altul. Telefonul e un simbol modern pentru comunicarea ce 
nu se realizează niciodată. 


VIII 


„i-am vorbit despre moartea lui Scobie (scria Balthazar), dar 
nu ţi-am dat niciun detaliu în legătură cu felul în care s-a 
petrecut. Eu nu-l prea cunoşteam, dar ştiu că ai ţinut la el. N-a 
fost o afacere prea frumoasă, iar eu am fost amestecat în ea în 
mod cu totul întâmplător - de fapt, numai pentru că, în seara 
aceea, Nimrod, care conducea Secretariatul şi a fost şeful lui 
Scobie în trei ocazii în care a fost promovat, lua întâmplător 
masa cu mine. 

Deci, după cum îţi spuneam, eram la masă când l-au chemat 
pe şef la telefon. 

S-a întors după un timp, cu un aer cam solemn, şi a spus: 

— Era postul de poliţie de pe chei. Se pare că marinarii 
vasului Majestății Sale, MILTON, au bătut un bătrân până l-au 
lăsat lat. Am motive să cred că e unul dintre excentricii de la 
secţia Q. 

— E acolo un bătrân Bimbashi... 

Stătea cu un aer nehotărât, într-un picior. 

— În orice caz, continuă el, trebuie să mă duc să văd despre 
ce e vorba. Nu se ştie niciodată. Se pare - spuse el coborând 
vocea şi trăgându-mă deoparte - că e îmbrăcat în haine de 
femeie. S-ar putea să iasă scandal. 

M-am ridicat şi eu! Spiritul sportiv nu moare! 

— Mai bine vin şi eu, i-am spus. 

Bietul om a zâmbit chinuit, mulţumindu-mi cu căldură pentru 
gestul pe care-l făceam. Ne-am repezit la locul de parcare, unde 
aştepta maşina oficială a lui Nimrod. Nu ne-a trebuit prea mult 
că să gonim de-a lungul Cornişei şi să coborâm în întunericul 
plin de ecouri al docurilor, cu alei pavate şi lumini de gaz care 
clipeau de-a lungul cheiurilor, făcând cartierul să semene mult 
cu un colţ al Marsiliei în jurul anului 1850. Am urât întotdeauna 
acest cartier al mării, cu mirosurile lui umede de closet şi de 
susan. 

Postul de poliţie se afla într-o clădire roşie, circulară, ca un 
oficiu poştal de pe vremea reginei Victoria, şi avea o sală mică 
pentru anchete şi două beciuri întunecoase, năduşite, fără aer, 
îngrozitoare în noaptea aceea de vară. Era plin de poliţişti 
vorbăreţi şi transpiraţi, care-şi arătau speriaţi albul ochilor ca 
armăsarii în întuneric. Pe o bancă de piatră, într-una din celule, 
zăcea trupul bătrân şi slăbănog al unei femei cu fustele ridicate 


până la brâu, lăsând să i se vadă picioarele descărnate, 
încălţate cu ciorapi verzi, prinşi cu jartiere, şi cu ghete negre de 
marinar. Lumina electrică era defectă, dar pe pervaz, deasupra 
trupului, pâlpâia o lumânare, ceara picurând pe o mână bătrână 
şi zbârcită, pe care apropierea de rigor mortis o făcuse să 
încremenească într-un gest teatral - ca şi cum ar fi vrut să 
pareze o lovitură pe scenă. Era prietenul dumitale, Scobie. 

Fusese omorât în bătaie, într-un mod îngrozitor. Avea o 
grămadă de cioburi de faianţă înfipte în pielea bătrână. Pe când 
îl examinam, am auzit telefonul sunând insistent în apropiere. 
Keats mirosise ceva şi încerca să localizeze scena incidentului. 
Ne puteam aştepta ca dintr-o clipă într-alta să vedem Citroen-ul 
lui hodorogit trăgând în faţa clădirii. Era clar că putea ieşi un 
scandal urât şi teama dădea aripi imaginaţiei lui Nimrod. 

— Trebuie scos din hainele astea, a şuierat el şi a început să 
lovească cu bastonul în dreapta şi în stânga, gonind poliţiştii pe 
coridor şi evacuând celula. 

— Aşa e, i-am răspuns. 

Şi, în timp ce Nimrod stătea cu faţa lui transpirată întoarsă 
într-altă parte, am scos hainele de pe trupul lui Scobie cât m-am 
priceput mai bine. N-a fost plăcut, dar în cele din urmă bătrânul 
păcătos a rămas «gol ca un psalm», după cum spun grecii. Asta 
a fost faza întâi. Ne-am şters feţele. Celula mică era ca un 
cuptor. 

— Trebuie să-i punem cumva uniforma, a spus Nimrod, pe 
care-l apucase isteria. Înainte de a veni Keats să-şi bage nasul 
pe aici. Uite ce e, hai să ne ducem la el acasă, s-o luăm. Ştiu 
unde stă. 

L-am încuiat deci pe bătrân în celulă; ochiul de sticlă, 
sfărâmat, îi dădea o expresie tristă, plină de reproşuri - de parcă 
ar fi fost împăiat de un amator. În fine, am sărit în maşină şi am 
gonit de-a lungul docurilor până în strada Tatwig, în timp ce 
Nimrod examina conţinutul poşetei din imitație de piele, în care 
avea câteva monede, o carte mică de rugăciuni, brevetul de 
căpitan de vas şi un pachet de hârtie de orez, din aceea de 
modă veche (acum nu prea se mai găseşte), care seamănă cu 
foiţa de ţigară. Asta era tot. 

— Bătrân nerod şi păcătos! A comentat Nimrod pe când ne 
apropiam de casă, continuând să repete: Bătrân nerod şi 
păcătos! 


Am descoperit cu uimire că în locuinţa bătrânului era un haos 
de nedescris, căci vecinii auziseră, nu se ştie cum, de moartea 
lui. Cel puţin aşa mi-am închipuit. Toate uşile camerelor 
fuseseră forţate şi dulapurile prădate. Tot în apartament mai era 
şi un fel de spălător în care se găsea o cadă plină cu un fel de 
băutură de casă care mirosea a arak şi din care, după toate 
aparențele, vecinii se serviseră gratuit, căci erau nenumărate 
urme ude de tălpi pe trepte şi de mâini pe pereţi. Palierul era 
inundat. In curte, un boab dansa în jurul bastonului său şi cânta 
- o scenă foarte neobişnuită. De fapt, tot cartierul părea să aibă 
un aer de petrecere desfrânată. Era cât se poate de ciudat. Cu 
toate că majoritatea lucrurilor lui Scobie fuseseră furate, 
uniforma lui stătea în dosul uşii, agăţată, la adăpost, şi noi am şi 
pus mâna pe ea. În clipa când voiam s-o luăm am tras o spaimă 
îngrozitoare, căci un papagal verde, care se afla într-o colivie în 
colţul camerei, a spus cu ceea ce Nimrod jura că era o imitație 
desăvârşită a vocii lui Scobie: 


— Şi vin din cele patru colţuri ale lumii înarmaţi, 
Dar noi le vom veni (hâc!) de hac! 


Era clar că pasărea era beată. Vocea îi suna foarte ciudat în 
camera goală şi posomorită. (Nu i-am spus Cleei nimic din toate 
astea de teamă să n-o amărăsc, căci şi ea ţinea foarte mult la 
el.) Deci, ne-am întors la postul de poliţie cu uniforma. Am avut 
noroc că n-am găsit nici urmă de Keats. Ne-am încuiat din nou în 
celulă, respirând greu din pricina căldurii. Trupul înţepenea atât 
de repede, încât ni se părea imposibil să-i putem pune tunica 
fără să-i rupem braţele - care, Dumnezeu mi-e martor, erau atât 
de firave, încât s-ar fi rupt ca ţelina. Sau cel puţin, aşa păreau: 
am făcut deci un compromis, înfăşurând-o în jurul trupului. Cu 
pantalonii a fost mai uşor. Nimrod a încercat să mă ajute, dar l- 
au apucat nişte vărsături violente. Era, într-adevăr, foarte 
impresionat de toată povestea şi repeta mereu, în şoaptă: 
«Bietul ticălos!» în orice caz, după ceva eforturi abile, scandalul 
de care se temea a fost evitat, dar nici n-am apucat bine să-l 
împăcăm pe Scobie al dumitale cu regulile generale ale bunei- 
cuviinţe, că am şi auzit zgomotul binecunoscut al maşinii 
ziarului G/obe la uşă şi vocea lui Keats în camera de anchetă. 

Şi să nu uit să adaug că, în următoarele câteva zile, s-au 


semnalat două morţi şi mai bine de douăzeci de cazuri acute de 
intoxicație cu arak în cartierul din jurul străzii Tatwig, aşa că se 
poate spune că Scobie şi-a lăsat amprenta asupra cartierului. 
Am încercat să obţinem o analiză a substanţei pe care o fabrica, 
dar specialistul oficial a renunţat după ce a făcut tot felul de 
experienţe pe mai multe mostre. Cine ştie ce avea de gând să 
facă bătrânul. 

Cu toate astea, înmormântarea a fost foarte reuşită (a fost 
îngropat cu toate onorurile unui ofiţer ucis în exerciţiul 
funcţiunii) şi a venit toată lumea. De exemplu, un întreg 
contingent de arabi, vecinii lui. E rar să auzi bocete musulmane 
la mormântul unui creştin, iar capelanul romano-catolic, 
părintele Paul, a fost cât se poate de impresionat, temându-se 
poate de afreet-ii din Eblis, invocaţi de araku/ făcut în casă - 
cine ştie? S-au înregistrat şi accidentele obişnuite, fabuloase, 
atât de caracteristice vieţii de aici (mormântul prea mic, greva 
groparilor pentru un salariu mai bun tocmai când săpau să-l facă 
mai mare, trăsura consulului grec care a fugit cu el cu tot şi l-a 
depus într-un boschet etc., etc.). Cred că am descris toate astea 
într-o scrisoare. A fost exact cum ar fi dorit Scobie - să zacă 
acoperit de onoruri şi fanfara poliţiei să cânte deasupra 
mormântului Stingerea - deşi cam tremurat şi cu puternice 
influenţe de sferturi de ton egiptene. Şi ce discursuri, ce lacrimi! 
Ştii cum îşi dau drumul oamenii în asemenea ocazii. Ai fi jurat că 
a fost un sfânt. 

Nimrod mi-a spus că a fost cândva foarte popular în quartier- 
ul lui, dar că în ultima vreme începuse să se cam amestece în 
circumciziile rituale la copii şi ajunsese să se facă urât. Ştii cum 
sunt arabii. De fapt au şi ameninţat de mai multe ori că-l vor 
otrăvi. E clar că lucrurile astea-l Obsedau. Era de mulţi ani acolo 
şi îmi închipui că nu avea altă viaţă personală. Asta se întâmplă 
cu mulţi expatriaţi, nu-i aşa? În orice caz, spre sfârşit începuse 
să bea şi să «se plimbe în somn», după cum spun armenii. Toată 
lumea încerca să-l scuze şi doi poliţişti primiseră misiunea să-l 
urmărească în toate escapadele lui. Dar în seara morţii le 
trăsese tuturor chiulul. 

— Când încep să se costumeze, mi-a spus Nimrod (care n-are, 
într-adevăr, nici urmă de simţ al ridicolului), înseamnă că li se 
apropie sfârşitul. 

Aşa a şi fost. N-aş vrea să iei tonul meu drept o dovadă de 


superficialitate. Medicina m-a învăţat să privesc lucrurile cu 
nepăsare şi ironie şi să-mi păstrez forţa emoţională care ar 
trebui să se îndrepte către cei pe care-i iubim şi care de fapt e 
irosită pe cei care mor. Sau, cel puţin, aşa cred eu. 

Şi la urma urmei, ce să faci cu viaţa, cu toate cotiturile şi 
întorsăturile ei groteşti? Şi cum de are artistul curajul să încerce 
să impună vieţii un model pe care îl contaminează cu propriile 
lui înţelesuri? (Asta se referă puţin şi la dumneata.) Îmi închipui 
că vei răspunde că pilotul e cel care trebuie să dea înţeles 
bancurilor şi nisipurilor mişcătoare, bucuriilor şi nefericirilor; şi 
astfel, noi ceilalţi să dobândim putere asupra lor. Da, dar... 

Astă-seară mă opresc aici. Clea a luat papagalul bătrânului la 
ea; şi tot ea a plătit şi cheltuielile de înmormântare. Portretul pe 
care i l-a făcut lui Scobie se găseşte, cred, în continuare pe 
etajera din camera ei, acum neocupată. Cât despre papagal, 
după câte se pare, continuă să vorbească cu vocea lui şi Clea 
zice că a fost de multe ori îngrozită auzind lucrurile pe care le 
rostea. Crezi că sufletul cuiva poate pătrunde în trupul unui 
papagal verde amazonian pentru a aduce amintirea omului 
puţin mai departe în timp? Mi-ar plăcea să cred că e aşa. Dar 
asta e acum poveste veche!” 


IX 


Ori de câte ori era grav tulburat de câte ceva („Mon Dieu! 
Astăzi sunt descompus”, spunea el în engleza lui caraghioasă), 
Pombal se refugia într-o criză magistrală de gută, ca să nu uite 
de ascendenţa lui normandă. Păstra pentru asemenea ocazii un 
fotoliu demodat, de curte, cu spătar înalt, acoperit cu imitație de 
catifea roşie. Stătea cu piciorul înfofolit pe un taburet, citind 
Mercure şi reflectând asupra reproşurilor sau transferului care ar 
putea urma după ultima lui gaffe, oricare i s-ar fi întâmplat să fie 
atunci, în clipa aceea. Ştia că toată Cancelaria era împotriva lui 
şi îi considera purtările (bea prea mult şi umbla după femei) ca 
dăunătoare serviciului. De fapt, erau geloşi pentru că mijloacele 
lui materiale, care nu erau destul de mari pentru a-l elibera cu 
totul de povara de a munci pentru existenţă, îi permiteau totuşi 
să trăiască mai mult sau mai puţin en prince” - dacă micul 
apartament afumat pe care-l împărțea cu mine putea fi numit 
princiar. 

Astăzi, pe când urcam scările, mi-am dat seama că e în stare 
de descompunere, după tonul morocănos cu care vorbea. 

— Astea nu sunt informaţii, repeta el isteric. Vă interzic să le 
publicaţi. 

Hamid-cel-cu-un-singur-ochi m-a întâmpinat în holul care 
mirosea a prăjeală, şi a făcut prin aer cu mâna un gest de 
îngrijorare. 

— Domnişoara a plecat, şopti el referindu-se la Melissa. 
Înapoi, ora şase, domnul Pombal foarte nu bine. 

Pronunţa numele prietenului meu de parcă n-ar fi avut nicio 
vocală, adică Pmbl. 

Am descoperit că era în salon cu Keats, care-şi întinsese 
silueta mare şi transpirată, cu stângăcie, pe canapea. Işi dăduse 
pălăria pe ceafă şi rânjea. Pombal era cocoţat în fotoliul lui de 
gută, şi arăta trist şi morocănos. Am recunoscut nu numai 
semnele mahmurelii de după beţie, dar şi ale faptului că 
comisese o nouă gaffe. Oare pe ce mai pusese Keats mâna 
acum? 

— Pombal, l-am întrebat, ce naiba s-a întâmplat cu maşina ta? 

A mormăit şi s-a apucat de guşă cu aerul că mă imploră să 
abandonez subiectul; era clar că Keats îl tachinase exact cu 


Ca un prinţ (fr.). 


acelaşi subiect. 

Maşinuţa despre care era vorba şi la care Pombal ţinea atât 
de mult stătea acum în faţa porţii de la intrare, ciocnită, făcută 
praf. Keats înghiţi în sec văicărindu-se: 

— E din cauza Svevei, explică el, şi nu-mi dă voie să public 
nimic. 

Pombal gemu şi începu să se agite. 

— Nu vrea să-mi spună povestea. 

Pombal se înfurie acum cu adevărat. 

— Vrei, te rog, să ieşi afară?! Spuse. 

Keats, care se descumpănea uşor ori de câte ori era vorba de 
cineva al cărui nume figura pe lista diplomatică, se ridică şi 
băgă carnetul în buzunar; în timp ce făcea toate astea, 
zâmbetul se topi de pe faţă. 

— Foarte bine, răspunse, făcând un joc mizerabil de cuvinte: 
Chacun à son goute”, apoi cobori încet şi stângaci scările. 

M-am aşezat în faţa lui Pombal şi am aşteptat să se calmeze. 

— O nouă gaffe, fiule, spuse el în cele din urmă, cea mai 
îngrozitoare până acum în această affaire Sveva. Ea e aceea 
care... biata mea maşină... ai văzut-o? Uite, pipăie cucuiul de pe 
ceafa mea. Ce zici? O nenorocită de piatră! 

l-am cerut lui Hamid nişte cafea, în timp ce Pombal începea 
să-mi povestească ultima lui păţanie nefericită, cu obişnuitele-i 
gesturi chinuite. Fusese o dovadă de uşurinţă să se îmbarce în 
aventura cu Sveva, care era o fiinţă pasională, şi acum îl mai şi 
iubea. 

— Auzi, dragoste! Mormăi Pombal şi se suci în fotoliu. Eu sunt 
îngrozitor de slab în faţa femeilor, recunoscu el, şi Sveva mi s-a 
oferit fără nicio dificultate. Ah, Doamne, a fost ca şi cum mi s-ar 
fi pus în farfurie un fel de mâncare pe care nu l-am comandat - 
care fusese comandat de altcineva şi trimis la masa mea din 
greşeală; a intrat în viaţa mea ca un bifteck a point, ca o vânătă 
umplută... Ce era să fac? Şi deodată, ieri, m-am gândit: „Dacă ar 
fi să pun toate lucrurile la socoteală, vârsta ei, starea dinţilor şi 
aşa mai departe, s-ar putea foarte bine să intervină vreo boală 
care să mă pună la cheltuială”. Şi pe urmă, nu vreau o amantă 
în perpetuum mobile. Aşa că am hotărât s-o duc într-un loc 
liniştit, pe malul lacului, şi să-i spun la revedere. A înnebunit. 
Intr-o clipă a şi fost pe mal, unde a descoperit o grămadă mare 


58 Fiecare cu guta lui (parafrazare a zicalei „fiecare cu gustul lui“) (fr.). 


de bolovani. Înainte să mă hotărăsc ce să-i spun, PIF, PAF, 
BANG, BONG (cu gesturi elocvente). Văzduhul s-a umplut de 
bolovani. Parbrizul, farurile, tot... m-am ciucit lângă ambreiaj, 
urlând. Pune mâna să vezi cucuiul aici, pe ceafă. Înnebunise. 
Când n-a mai rămas nicio bucăţică de sticlă intactă, a ridicat un 
bolovan mare şi a început să-mi găurească maşina, ţipâna:, 
„Amour, Amour”, ca să puncteze fiecare lovitură. Era ca ieşită 
din minţi. Nu vreau să mai aud cuvântul ăsta cât oi trăi. 
Radiatorul s-a dus, toate aripile sunt îndoite. Ai văzut? N-ai 
crede că o fată poate face asemenea lucru. Şi pe urmă? Pe urmă 
am să-ţi spun eu ce! S-a aruncat în râu! Îţi închipui ce am simţit. 
Nu ştie să înoate. Nici eu, îţi dai seama ce scandal ieşea dacă 
murea! M-am aruncat după ea în apă. Ne-am ţinut unul de altul 
şi am ţipat, ca o pereche de pisici în călduri. Şi ce de apă am 
înghiţit! Pe urmă au venit nişte poliţişti şi ne-au pescuit. Un lung 
proces-verbal etc. Azi-dimineaţă nici n-am îndrăznit să sun la 
Cancelarie. Zău dacă merită să mai trăieşti! 

Era pe punctul să izbucnească în lacrimi. 

— Asta e al treilea scandal de care am parte într-o lună, 
spuse. Şi mâine e carnaval. Ştii ce? După ce m-am gândit mult, 
mi-a venit o idee. 

Faţa lui avea un zâmbet glacial. 

— O să-mi iau toate precauţiile pentru carnaval - chiar dacă 
beau prea mult şi mă bag într-o belea, cum fac eu de obicei. Am 
să mă costumez în aşa fel încât să nu mă mai recunoască 
nimeni. Da. 

Işi clăti degetele şi repetă: 

— Să nu mă recunoască nimeni. 

Apoi mă privi o clipă de parcă ar fi încercat să hotărască dacă 
să aibă încredere în mine sau nu. Concluzia păru satisfăcătoare, 
pentru că se întoarse brusc înspre dulap şi spuse: 

— Dacă ţi-arăt ceva, taci? La urma urmei, suntem prieteni. 
Adu-mi pălăria de pe ultimul raft de sus. Să vezi ce ai să râzi! 

In dulap am găsit o pălărie elegantă de femeie, cu boruri 
mari, imensă, demodată, de pe la 1912, împodobită cu un smoc 
de pene ofilite şi un ac de pălărie gros, cu o piatră mare şi 
albastră la capăt. 

— Asta? L-am întrebat eu uluit, iar el chicoti încântat şi, în 
timp ce dădea afirmativ din cap, spuse: 

— Cu asta n-o să mă mai recunoască nimeni. Dă-o încoace... 


Era atât de caraghios cu pălăria pe cap, încât a trebuit să stau 
jos, ca să râd. Mi-amintea de Scobie şi de absurda lui Dolly 
Varden. Pombal arăta... nici nu se poate descrie cum arăta faţa 
lui bucălată sub această creaţie ridicolă. Incepu şi el să râdă în 
timp ce-mi spunea: 

— Grozav, nu-i aşa? Bestiile mele de colegi nu vor şti 
niciodată cine a fost femeia beată. Şi dacă consulul general nu e 
îmbrăcat în dominou... Am să-i fac avansuri. Am să-l scot din 
minţi cu sărutările mele pasionale. Porcul! 

Faţa lui, care avea acum o expresie de ură, arăta şi mai 
caraghioasă. Ca şi cu Scobie, a trebuit să pledez: 

— Pentru Dumnezeu, scoate-o de pe cap! 

A scos pălăria, dar a continuat să zâmbească, epuizat de 
strălucirea planului său. Se gândea că măcar aşa imprudenţele 
pe care le-ar putea comite nu-i vor fi atribuite lui. 

— Am un costum întreg, adăugă el mândru. Aşa că, dacă vrei, 
caută-mă! Mergi, nu? Aud că sunt două baluri de mare 
anvergură, aşa că ne vom plimba de la unul la altul. Ce zici? 
Doamne, parcă m-am mai liniştit. Tu nu? 

Dar această pălărie fatală a lui Pombal a fost cea care a dus 
direct la moartea misterioasă a lui Toto de Brunei în seara 
următoare, la Cervoni - moarte despre care Justine credea că-i 
fusese rezervată ei de către Nessim, şi care eu... Dar trebuie să 
mă întorc pe firul evenimentelor, până la Adnotări. 

„Problema cheii de ceasornic, scrie Balthazar - cea pe care m- 
ai ajutat s-o caut printre crăpăturile asfaltului de pe Marea 
Cornişă în ziua aceea de iarnă - s-a rezolvat în chip ciudat. După 
cum ştii, ceasul meu s-a oprit şi a trebuit să comand o altă 
cheiţă de aur, în formă de cruce egipteană. Dar între timp mi s-a 
restituit cheia originală, în circumstanţe ciudate. Intr-o zi, Justine 
a venit la clinică şi, sărutându-mă cu căldură, a scos cheia din 
geantă. 

— O recunoşti? M-a întrebat ea zâmbind, apoi a continuat, 
scuzându-se: îmi pare foarte rău că te-ai necăjit, dragul meu 
Balthazar. E pentru prima dată în viaţa mea când am fost silită 
să devin hoaţă de buzunare. Ştii, în casă există un seif zidit în 
perete. Şi voiam neapărat să-l deschid. La prima vedere, cheile 
erau asemănătoare, şi am vrut să văd dacă cheiţa ta de ceas se 
potriveşte la broască. Aveam de gând să ţi-o restitui a doua zi 
de dimineaţă, înainte de a avea timp să te alarmezi, dar am 


descoperit că mi-o luase cineva de pe toaletă. Să nu spui 
nimănui, te rog. Am crezut că Nessim dăduse peste ea şi, 
bănuind intenţiile mele, o confiscase, pentru a o încerca în 
broasca seifului chiar el. Din fericire (sau din nefericire), nu se 
potriveşte şi n-am putut deschide seiful. Dar nici nu puteam să 
mă agit prea mult în legătură cu toată povestea, pentru că mă 
gândeam că poate, totuşi, n-o văzuse; nu voiam să-i atrag 
atenţia asupra faptului că există o asemenea cheie şi că 
seamănă cu a lui. Am întrebat-o pe Fatma discret şi am 
cotrobăit în cutiile mele de bijuterii. Dar fără rezultat. Apoi, două 
zile mai târziu, mi-a dat-o chiar Nessim, spunându-mi că o 
găsise în cutia cu butoni; a recunoscut că seamănă cu a lui, dar 
n-a pomenit de seif. Mi-a cerut doar să ţi-o restitui, ceea ce şi 
fac acum, cu sincerele mele scuze pentru întârziere. 

M-am enervat, bineînţeles, şi i-am spus-o: 

— Şi, oricum, de ce vrei să-ţi bagi nasul în seiful privat al lui 
Nessim, am adăugat. Nu seamănă deloc cu purtarea ta 
obişnuită şi trebuie să recunosc că simt un mare dispreţ faţă de 
tine după felul în care te-a tratat Nessim. 

A lăsat capul în jos şi mi-a răspuns: 

— Am sperat doar să descopăr ceva în legătură cu copilul, un 
lucru pe care cred că mi-l ascunde.” 


Partea a Ill-a 
Xx 


„Am impresia (scrie Balthazar) că, dacă ai dori cumva acum 
să încorporezi tot ce îţi spun eu în manuscrisul dumitale - cel pe 
care l-ai numit Justine -, te-ai trezi în faţa unei cărţi ciudate - 
povestea ar fi redată, ca să zicem aşa, în straturi. Poate că ţi-am 
oferit fără să vreau o formă nouă, un lucru neobişnuit. Ceva care 
să semene cu ideea lui Pursewarden de a scrie o serie de 
romane, cu «panouri glisante», cum le numea el; sau, poate, un 
fel de palimpsest medieval, în care diferite forme de adevăr 
sunt aruncate unele peste altele, unele anulând sau poate 
completându-le pe celelalte. Călugări sârguincioşi, răzuind o 
elegie pentru a face loc unui verset din Sfânta Scriptură! 

Nu cred că ar fi rău să se aplice o asemenea analogie la 
realităţile Alexandriei, un oraş care e în acelaşi timp sacru şi 
profan; între Teocrit, Plotin şi Septuaginte, te mişti de-a lungul 
unor planuri intermediare de rasă, ca şi cum ai spune copţi, 
greci şi evrei sau musulmani, turci şi armeni... Oare greşesc? 
Acestea sunt excrescenţele lente ale timpului aplicate la spaţiu. 
Intocmai cum viaţa aplică succesiv pe feţele oamenilor, nuanţă 
după nuanţă, ridurile experienţelor, în care nu se mai pot desluşi 
nici râsul, nici lacrimile. Urme ale viermilor experienţei pe 
nisipurile vieţii...” 

Aşa scrie prietenul meu, şi are dreptate; căci Adnotările ridică 
acum pentru mine mult mai mult decât problema „redării 
obiective a vieţii” sau, dacă vreţi, „a ficţiunii”. Ele ridică, 
asemenea vieţii însăşi - fie că o descrii sau că o trăieşti - 
chestiunea, mult mai zgrunţuroasă, a formei. Cum să mânuiesc 
atunci această masă de date cristalizate, ca să le descopăr 
înţelesul şi să prezint astfel o imagine coerentă a acestui oraş 
imposibil al dragostei şi obscenităţii? 

Tare aş vrea să ştiu. Tare aş vrea să ştiu! Toate astea mi-au 
dezvăluit atâtea lucruri, încât mă simt a fi, ca să zic aşa, în 
pragul unei noi cărţi - o nouă Alexandrie. Vechile caracteristici 
evocatoare pe care le-am schiţat, împletindu-le cu numele 
exemplarelor tip ale oraşului - Kavafis, Alexandru, Cleopatra şi 
ceilalţi - au fost subiective. Făcusem din imagine proprietatea 
mea personală, o păstram cu gelozie şi era adevărată, dar 


numai în limitele unui adevăr perceput pe jumătate. Acum, în 
lumina tuturor acestor bogății noi - căci adevărul, deşi 
necruţător, ca şi dragostea, e întotdeauna o bogăţie - ce să fac? 
Să extind limitele adevărului iniţial, completând cu tencuiala pe 
care o reprezintă aceste cunoştinţe noi fundaţiile pe care să 
construiesc o nouă Alexandrie? Sau să rămână aşezarea 
aceeaşi, personajele aceleaşi - şi doar adevărul însuşi să se fi 
schimbat în contradicţie? 

Toată primăvara asta, pe insula mea pustie, am simţit 
apăsarea acestor informaţii groteşti, care mi-au schimbat atât 
de tare sentimentele faţă de lucruri - şi, ceea ce e şi mai ciudat, 
chiar faţă de lucrurile trecute. Pot oare emoţiile să fie 
retrospective, retroactive? 

Foarte mult din ceea ce am scris se baza pe teama pe care i-o 
inspira Nessim lui Justine - teamă adevărată, exprimată cu 
adevărat. Am văzut cu ochii mei gelozia aceea rece şi mută de 
pe faţa lui - şi teama imprimată pe a ei. Dar iată că Balthazar 
spune acum că Nessim nu i-ar fi putut face niciodată rău. Ce să 
cred? 

Am luat de atâtea ori cina împreună, toţi patru; stăteam tăcut 

şi ameţit de amintirea sărutărilor ei, convins (numai pentru că 
mi-o spusese ea) că prezenţa celui de al patrulea - Pursewarden 
- va linişti mintea geloasă a lui Nessim şi ne va oferi siguranţa 
cuiva care să ne acopere. Dar, dacă trebuie acum să-l cred pe 
Balthazar, cel atras în cursă eram de fapt eu. (Oare îmi amintesc 
cu adevărat sau îmi închipui doar că vedeam din când în când 
un mic zâmbet, special, în colţul gurii lui Pursewarden, cinic 
poate sau acuzator?) Crezusem atunci că mă adăpostesc în 
spatele prezenţei scriitorului, în timp ce, de fapt, el se 
adăpostea în spatele prezenţei mele. Nu-mi vine să cred asta 
sută-n sută... Ce mă împiedică oare? 
Calitatea unui sărut dat de buzele cuiva care putea şopti, ca o 
fiinţă care-şi vede trupul supus unui instrument de tortură, 
cuvintele „te iubesc”. Sigur, sigur. Eu sunt expert în materie de 
dragoste - orice bărbat îşi închipuie asta despre el însuşi dar 
mai ales englezul. Să mă încred deci în sărutul ei mai degrabă 
decât în declaraţiile unui prieten? Imposibil, căci Balthazar nu 
minte... 

E oare dragostea, prin însăşi natura ei, o formă de orbire? 
Ştiu, fireşte, că am refuzat să cred că Justine ar putea să-mi fie 


necredincioasă în timp ce era a mea - cine nu face la fel? M-ar fi 
durut prea tare să accept acest adevăr, cu toate că în fundul 
sufletului ştiam foarte bine că n-ar fi putut să-mi fie credincioasă 
pe veci. Şi dacă am îndrăznit vreodată să-mi şoptesc acest 
adevăr doar mie, adăugam repede, ca orice soţ, ca orice amant: 
„Dar bineînţeles că, orice ar face, eu sunt cel pe care-l iubeşte 
cu adevărat”. A, sofismele care mângâie - şi minciunile care 
întreţin dragostea! 

Pricini directe de îndoială, ce e drept, nu mi-a dat niciodată. 
Totuşi, mi-amintesc de o ocazie în care am simţit o vagă 
bănuială împotriva lui Pursewarden, care s-a topit însă imediat. 
Într-o zi a ieşit din studio, venind înspre noi, cu urme de ruj pe 
gură. Dar aproape imediat după aceea am observat că luase 
ţigara pe care Justine o lăsase să ardă în scrumieră (un obicei al 
ei), iar capătul ţigării era mânjit cu ruj. In problemele de 
dragoste, lucrurile se explică uşor. 

Adnotările nemiloase ale lui Balthazar, încărcate cu aceste 
îndoieli, apasă ca un deget bont aici, şi aici, mereu pe unde sunt 
vânătăi. Am început să le copiez pe toate - în întregime - încet 
şi cu chin; nu numai pentru a înţelege mai clar unde se 
deosebesc de propria mea versiune a realităţii, dar şi pentru a- 
mi face o idee despre ele ca entitate separată - ca un manuscris 
ce există, de-sine-stătător, ca privirea fermă a unui alt ochi 
asupra unor evenimente pe care le-am interpretat în felul meu - 
pentru că ăsta a fost felul în care le-am trăit, sau au trăit ele 
prin mine. Oare mi-a scăpat într-adevăr atât de mult din ceea ce 
se petrecea în jurul meu - implicaţii ale unor zâmbete, cuvinte şi 
gesturi întâmplătoare, mesaje mâzgălite cu un deget muiat în 
vinul vărsat de pe masă, adrese scrise în colţul unor ziare şi 
îndoite, ca să nu se vadă? Trebuie oare să mă apuc să-mi 
revizuiesc experiențele ca să dau de inima adevărului? 
„Adevărul nu are inimă, scrie Pursewarden. Adevărul e femeie! 
lată de ce e enigmatic. Maximum de ce putem spune despre 
femei, nefiind franţuji, e că sunt nişte animale care-şi sapă 
vizuina.” 

Dacă ar fi să mă iau după Balthazar, ar însemna că am 
interpretat greşit ordinea temerilor Justinei în legătură cu 
Nessim. Am consemnat incidentul maşinii într-altă parte; cum 
alerga într-o noapte către Cairo, să se întâlnească cu 
Pursewarden, când deodată, farurile Rollsului mare, de culoarea 


fluturilor de noapte, s-au stins. Orbită de întuneric, a pierdut 
controlul asupra maşinii, care a ieşit de pe şosea, lovindu-se de 
o dună, apoi de alta şi de alta, ridicând trombe de nisip ca jetul 
aruncat de balenă când se află în chinurile morţii. Apoi, 
„Şuierând ca o săgeată”, s-a cufundat într-o dună până la 
parbriz şi a rămas acolo, mârâind şi tremurând. Din fericire, 
Justine n-a păţit nimic şi a avut prezenţa de spirit să oprească 
motorul. Dar din ce cauză se întâmplase accidentul? Când mi l-a 
povestit, mi-a afirmat că, atunci când examinaseră maşina, 
descoperiseră că firele fuseseră pilite, ca să se rupă - dar de 
cine? 

Asta a fost, după câte ştiu eu, prima dată când temerile pe 
care le avea în legătură cu Nessim şi cu posibilitatea unui 
atentat asupra vieţii ei au devenit clare. Vorbise de gelozia lui şi 
înainte. Da. Dar nimic din ce-mi spusese nu semăna cu asta, 
nimic nu fusese atât de concret, atât de autentic alexandrin. 
Propria mea panică poate să fi fost doar o închipuire. 

Dar iată că Balthazar arată acum în notele lui că, vreo zece 
zile înainte de acest incident, Justine îl zărise de la fereastra 
studioului pe Selim traversând peluza către maşină, şi acolo, 
convins că nu-l vede nimeni, ridicase capota ca să scoată de sub 
ea unul din cilindrii de ceară, care se păruse Justinei că face 
parte din echipamentul dictafonului pe care îl folosea de multe 
ori Nessim în birou. Selim înfăşurase obiectul într-o cârpă şi-l 
luase cu el în casă. Justine rămăsese multă vreme la fereastră, 
meditând şi fumând, înainte să acţioneze. Apoi a luat maşina şi 
s-a dus pe şosea în deşert, într-un loc singuratic, ca s-o 
examineze în tihnă. Sub capotă a descoperit un mic aparat; nu 
ştia ce e, dar i s-a părut că ar putea fi un magnetofon. Probabil 
că era legat printr-un cablu de sârmă de un microfon mic, 
îngropat undeva printre bobinele colorate ale firelor tabloului de 
comandă. Dar nu a reuşit să-l găsească. Totuşi, a tăiat sârma cu 
pila de unghii în mai multe locuri, lăsând tot dispozitivul acolo 
unde era şi, aparent, în stare de funcţionare. După părerea lui 
Balthazar, deranjase probabil atunci, din greşeală, sau chiar 
tăiase pe jumătate unul dintre cablurile farurilor. Cel puţin asta 
i-a spus ea lui, cu toate că mie nu mi-a dat asemenea explicaţii. 
Dacă ar fi să-l cred pe Balthazar, în perioada aceea în care 
Justine vorbea tot timpul despre imprudenţa nebună a purtării 
noastre în public şi despre riscurile pe care ni le asumam, ea de 


fapt se servea de mine, fluturându-mă prin faţa ochilor lui 
Nessim ca pe o pelerină roşie în faţa unui taur. 

Dar asta s-a întâmplat doar la început; după spusele 
prietenului meu, mai târziu a intervenit ceva care a făcut-o să 
simtă într-adevăr că Nessim intenţiona să atenteze la viaţa ei: 
acel ceva a fost asasinarea lui Toto de Brunei la balul de la 
Cervoni, din timpul Carnavalului. De ce n-am pomenit niciodată 
de asta? Eram şi eu acolo atunci şi totuşi, nu ştiu de ce, întregul 
incident, cu toate că făcuse parte din atmosfera momentului, 
mi-a scăpat; eram preocupat de alte probleme. Pe vremea 
aceea, în Alexandria existau o mulţime de asemenea mistere 
nerezolvate. Şi, cu toate că ştiam ce interpretare îi dăduse 
Justine, eu unul n-o crezusem pe atunci reală. Totuşi, e curios că 
nu l-am menţionat, fie măcar şi în trecere. Bineînţeles că 
adevărata explicaţie a problemei mi-a fost dată multe luni mai 
târziu, când eram pe punctul să părăsesc Alexandria pentru 
totdeauna - sau cel puţin aşa mi-am închipuit atunci - cu copilul 
Melissei, copilul pe care i-l făcuse Nessim. Clea mi-a spus 
adevărul cu gura ei într-o noapte! 

La Alexandria, Carnavalul e o chestiune pur socială - nu are 
nicio legătură calendaristică cu celelalte sărbători religioase ale 
oraşului. Cred că trebuie să fi fost înfiinţat de cele trei sau patru 
mari familii catolice ale oraşului - poate, prin intermediul acestui 
festival, aveau bucuria să simtă că se identifică cu cealaltă parte 
a Mediteranei, cu Veneţia şi Atena. Cu toate acestea, nu există 
azi nicio familie bogată - fie ea de copti, de musulmani sau de 
evrei - care să nu aibă în casă un dulap plin cu dominouri de 
catifea, ca să se apere de cele trei zile de nebunie. După 
Revelion, e poate cea mai mare sărbătoare creştină a anului - 
căci cuvântul de ordine care domneşte în acele trei zile şi trei 
nopţi este anonimatul absolut. Anonimat asigurat prin dominoul 
sumbru de catifea neagră, care ascunde identitatea şi sexul, şi 
te împiedică să deosebeşti bărbatul de femeie, nevasta de 
iubită, prietenul de duşman. 

Cele mai demente aberaţii ale oraşului ies acum la suprafaţă 
cu curaj, apărate de cavalerii nevăzuţi ai dezordinii care 
stăpânesc această perioadă. Nici n-apucă să se lase bine 
noaptea, că mascaţii încep să apară pe stradă - întâi singuri sau 
câte doi, apoi în grupuri mici, adesea însoţiţi de instrumente 
muzicale sau tobe, râzând şi cântând în timp ce se îndreaptă 


către o casă mare sau un local de noapte unde aerul rece a şi 
început să se moaie în căldura neagră a jazzului - acuplarea 
jeluitoare a saxofoanelor cu tobele, dusă până la saturație. 
Măştile răsar de pretutindeni în lumina palidă a lunii, cu glugi ca 
de călugăr. Deghizarea dă o uniformitate fanatică, sinistră, 
siluetelor, ceea ce îi sperie pe egipteni cu robele lor albe şi le 
umple sufletele de îngrijorare - o undă de frică ce 
condimentează râsetele sălbatice care ies valuri, valuri din case, 
purtate apoi de briza uşoară din larg către cafenelele de pe 
faleză; o veselie care prin însăşi stridenţa ei pare să se 
cutremure veşnic la marginea nebuniei. 

Încet, luna albăstrie de primăvară se caţără pe case, mângâie 
minaretele şi apoi se ascunde printre palmierii pocnitori şi, o 
dată cu ea, oraşul pare să se întindă ca un animal care a 
hibernat şi e dezgropat din vizuina lui de iarnă, pentru a-şi 
reveni şi a începe să bea în ritmul muzicii celor trei zile de 
sărbătoare. 

Jazzul care ţâşneşte de jos, din beciuri, deplasează aerul 
liniştit al iernii din parcuri şi de pe bulevarde, amestecându-se 
poate, când ajunge la malul mării, cu bătăile ritmice ale elicelor 
unui pachebot în partea adâncă a estuarului. Sau, o clipă, poţi 
auzi şi vedea focurile de artificii care sfâşie orizontul şi se 
preling apoi pe cerul care, timp de o frântură de secundă, se 
răsuceşte la margini şi se îmbujorează, ca o coală de indigo 
înflăcărată: râsete sălbatice care se amestecă cu mugetele 
răguşite ale sirenei unui vapor vechi, dincolo de hotarele 
portului - ca o vacă uitată în faţa porţii închise. 

„Îndrăgostitul se teme de carnaval”, spune proverbul. Şi, o 
dată cu aceste făpturi ale nopţii, înfăşurate în robe negre care 
apar la tot pasul, lucrurile se schimbă în mod subtil. Intreaga 
temperatură a vieţii oraşului se transformă, creşte, pentru că de 
peste tot se anunţă primăvara. Carni vale - salutul de rămas- 
bun al trupului către anul ce s-a scurs, în timp ce-şi desface 
fâşiile de mumie care se cheamă sex, identitate şi nume, şi 
păşeşte gol, înainte în viitorul visului. 

Toate casele mari şi-au deschis larg porţile, descoperind 
interioare fabuloase, încălzite de lumina focului cu flăcări ce se 
agită pe feţele porţelanului şi marmurei, cuprului şi alamei, sau 
pe figurile de grafit ale servitorilor, care-şi văd de treaba lor. La 
capătul fiecărei străzi, strălucind acum în înserarea luminată de 


lună, stau leneşe limuzinele mari ale agenţilor de schimb şi ale 
jucătorilor, aşteptând ca nişte pacheboturi în port, simboluri 
răbdătoare şi impresioniste ale unei bogății care nu poate crea 
mulţumire sau linişte sufletească adevărată, pentru că cere 
totul de la sufletul omenesc. Zac, în urzeala luminii de iarnă, 
exprimând doar tăcerea şi forţa oricărui mecanism care 
aşteaptă declinul omului privind, ca nişte spectatori, oamenii 
mascaţi ce trec mereu, mereu prin faţa ferestrelor luminate ale 
caselor mari, agăţându-se unii de alţii ca nişte urşi bruni, 
dansând în ritmul pulsaţiilor muzicii negre - mângâiere a omului 
alb. 

Frânturi de râsete şi muzică se ridică probabil până la 
fereastra Cleei, care stă cu o planşetă pe genunchi, desenând 
cu răbdare, în timp ce la picioarele ei pisica doarme într-un coş. 
Sau, poate, într-un moment neaşteptat de linişte, se aud corzile 
unei chitare ciupite pentru a desfăta întunericul străzii, 
aşteptând să se unească cu o melodie care urcă de departe, ca 
din fundul unei fântâni. Sau ţipete, sau strigăte de ajutor. 

Dar ceea ce pecetluieşte carnavalul, dându-i un aer 
răufăcător, e dominoul de catifea ce conferă celui care-l poartă 
plăcerea de a se deghiza la care năzuieşte fiecare în adâncul 
sufletului, mai presus de orice. A deveni anonim într-o mulţime 
anonimă: a nu-ţi dezvălui nici sexul, nici relaţiile, nici măcar 
expresia feţei - căci masca acestui veşmânt de călugăr nebun 
nu lasă să se vadă decât doi ochi care lucesc ca ochii unei femei 
musulmane sau ai unui urs. În afară de asta, nimic prin care să 
poţi recunoaşte pe cineva: Faldurile largi ale veşmântului 
întunecat ascund până şi contururile trupului. Toţi se transformă 
în făpturi fără şolduri, fără sâni, fără faţă. Şi, ascunse sub acest 
veşmânt al carnavalului (ca o dorinţă criminală în suflet, o 
tentaţie căreia nu-i poţi rezista, un impuls care pare hotărât 
dinainte), se află germenii unui anumit lucru: o libertate pe care 
omul rar a îndrăznit s-o născocească. Deghizat astfel, te simţi 
liber să faci ce vrei, fără nicio interdicţie. Cele mai minunate 
asasinate din oraş, cele mai tragice cazuri de confuzie de 
identitate sunt, în fiecare an, rodul carnavalului; iar majoritatea 
aventurilor sentimentale încep sau se sfârşesc în aceste trei zile 
şi trei nopţi în care suntem eliberaţi de sclavia personalităţii, de 
servitutea propriei noastre fiinţe. De îndată ce intră sub pelerina 
şi gluga aceea neagră, nevasta îşi pierde soţul, soţul nevasta, 


amantul iubita. Aerul devine aspru, îmbibat de salpetrul 
vrăjmăşiilor şi al nebuniei, furia bătăliilor, suferinţa căutărilor de- 
o noapte întreagă a disperării. Nu ştii dacă dansezi cu un bărbat 
sau o femeie. 

Fluxurile întunecate ale lui Eros, care pretind discreţie 
desăvârşită când inundă sufletul omenesc, izbucnesc în timpul 
carnavalului ca şi cum ar fi fost zăgăzuite vreme îndelungată, şi 
dau viaţă unor făpturi ciudate, primitive - perversiunile care îmi 
închipui că sunt hrana psihicului - în forme care ai crede că ţin 
de Brocken sau Eblis. Acum, satirii şi menadele ascunse se pot 
redescoperi şi împerechea. Da, oare cui poate să nu-i placă 
acest Carnaval în care se plătesc toate poliţele, se ispăşesc sau 
se comit toate crimele şi se satisfac toate dorinţele ilicite - fără 
vină, fără premeditare, fără pedepsele pe care le-ar putea 
pretinde conștiința sau societatea? 

Dar mă înşel totuşi în legătură cu un lucru, căci există un 
semn distinctiv prin care prietenul sau inamicul te poate totuşi 
identifica: mâinile. Mâinile iubitei, dacă te-ai uita vreodată bine 
la ele, te vor face s-o găseşti chiar şi în cea mai mare 
îngrămădeală de făpturi mascate. Sau, printr-o înţelegere 
prealabilă ar putea să poarte, aşa cum face Justine, un inel 
cunoscut, un inel de fildeş gravat găsit în mormântul unui tânăr 
bizantin - purtat pe degetul arătător al mâinii drepte. Dar asta e 
tot - şi abia dacă e destul. (Rugaţi-vă să nu fiţi atât de lipsiţi de 
noroc ca Amarii, care a găsit femeia ideală în timpul 
carnavalului, dar n-a reuşit s-o convingă să-şi scoată gluga şi să 
se lase identificată. Au vorbit toată noaptea, stând întinşi în 
iarba de lângă fântână, făcând dragoste, feţele lor de catifea 
atingându-se, ochii lor mângâindu-se reciproc. De un an se tot 
plimbă Amarii prin oraş căutând, ca nebunul, nişte mâini. Dar 
mâinile se aseamănă mult! Femeia asta a lui jurase că se va 
întoarce după un an în acelaşi loc, purtând acelaşi inel cu o 
piatră mică, galbenă. Şi deci, astă-seară, va aştepta, tremurând, 
lângă bazinul cu nuferi, două mâini - mâini care poate nu vor 
mai apărea niciodată în viaţa lui. Poate că până la urmă fusese 
un afreet, sau un vampir. - Cine ştie? Mulţi ani mai târziu, în altă 
carte, în alt context, va da din nou de ea poate din întâmplare, 
dar nu aici, nu în aceste pagini care sunt şi aşa prea încâlcite de 
relatarea unui iubiri născute sub o stea nefastă. 

Deci, te plimbi pe străzile întunecate, senin ca un ucigaş 


nedescoperit, toate urmele tale ascunse de gluga întunecată, 
simțind pe pleoape aerul proaspăt, îngheţat, al oraşului. 
Egiptenii pe lângă care treci se uită cu neîncredere la tine, 
neştiind dacă să zâmbească sau să le fie teamă de înfăţişarea 
ta. Când se apropie carnavalul, şovăie, nehotărâţi, întrebându- 
se cum să reacționeze. Trecând pe lângă ei, le arunci din 
adâncurile glugii o privire care să-i ardă şi te bucuri că-i vezi 
tresărind şi întorcându-şi faţa. Apoi, de prin toate colţurile încep 
să apară alte dominouri ce seamănă cu tine; unele vin în 
grupuri, râzând şi cântând, şi se îndreaptă spre o casă mare sau 
către barurile din apropiere. 

Mergând aşa, către casa Cervoni, trecând prin labirintul de 
străzi de lângă patriarhia grecească, îţi aminteşti de alte 
carnavaluri poate chiar din alte oraşe, ce au aceeaşi sălbăticie şi 
veselie, născute din darul pierderii de identitate. Aventuri 
ciudate care ţi s-au întâmplat odată. Anul trecut, la un colţ în 
Rue Bartout, zgomot de paşi care aleargă, şi strigăte. Un bărbat 
îţi apropie un cuţit de beregată, scoțând sunete de animal rănit. 
„Helen, dacă încerci astă-seară să fugi, jur că o să te ucid...”, 
dar cuvintele îngheaţă când îţi scoţi masca şi ţi-arăţi faţa, iar 
omul bâlbâie cuvinte de scuză şi te lasă, izbucnind în plâns şi 
izbindu-se de un grilaj de fier. Hellen a şi dispărut şi el o va 
căuta toată noaptea! 

La o poartă ce dă într-o curte luminată straniu de felinarele 
anemice ale străzii s-au luat la trântă două siluete negre, ce se 
luptă cu înverşunare tăcută. Cad şi se tot rostogolesc din 
întuneric în lumină, şi iarăşi în întuneric. Fără să scoată o vorbă. 
La Etoile e un bărbat ce stă spânzurat de o grindă, cu gâtul 
frânt; dar când te apropii, vezi că e vorba doar de un domino 
atârnat într-un cui. Ce ciudat mi se pare că, pentru a te elibera 
de sentimentul de vinovăţie, printr-un costum de bal mascat, 
alegi tocmai simbolul Inchizitorului - pelerina şi gluga Inchiziției 
Spaniole. 

Dar nu poartă toţi dominouri; mulţi au superstiții în legătură cu 
acest costum şi, în plus, mai ţine şi foarte cald într-o cameră în 
care lumea stă înghesuită. Aşa că s-ar putea, plimbându-te pe 
străzile oraşului, să întâlneşti o grămadă de arlechini sau 
păstoriţe, oameni  costumaţi în Antoniu, Cleopatra sau 
Alexandru. Şi, când intri pe porţile mari de fler ale casei Cervoni, 
ca să-ţi prezinţi invitaţia şi să pătrunzi în căldura, lumina şi beţia 


de sus, vezi profilându-se în întuneric contururile şi formele 
temute sau iubite ale unor prieteni şi rude, deformate acum, 
semănând cu clovni şi măscărici, sau învăluite în neantul 
pelerinelor şi glugilor negre, adunate în chip diabolic într-o 
veselie neobişnuită şi descumpănitoare. 

Râsetele ţâşnesc ca de sub presiune, ridicându-se până-n 
tavan, sau ca penele dintr-o plapumă sfâşiată îngrămădindu-se 
morman în aerul febril. Cele două orchestre de coarde, înăbuşite 
sub greutatea vocilor omeneşti, trudesc mai departe în ritmul 
sacadat şi ameţitor al unui jazz dement - ca pulsaţiile simetrice 
ale unei pompe cu aer comprimat. Aici, pe podeaua sălii de bal, 
un milion de oameni care ţipă şi de trompeţi strivesc şi 
distorsionează sunetul, în timp ce greutatea compactă a 
serpentinelor de hârtie colorată care atârnă pe umerii 
dansatorilor a şi început să se legene ca algele tropicale pe 
suprafaţa rocilor şi mătură podeaua lustruită, formând maldăre 
ce-ţi ajung până la gleznă. 

In noaptea aceea, prima noapte a carnavalului, se dădea o 
masă la casa cea mare. Pe canapelele lungi din hol, dominourile 
îşi aşteptau chiriaşii, în timp ce flăcările lumânărilor continuau 
să pâlpâie, jucându-se pe faţa unei Justine şi a unui Nessim 
încadraţi acum de portretele care umpleau sufrageria urâtă dar 
impunătoare. Feţe pictate în ulei, asortate cu altele vii, brăzdate 
de preocupări sau maladii ale sufletului - toate strânse laolaltă, 
unificate sub lumina clasică a lumânărilor. După masa de seară, 
Justine şi cu Nessim trebuiau să se ducă împreună la balul de la 
Cervoni, aşa cum era obiceiul în fiecare an. Şi tot după obicei, 
Narouz se scuzase, în ultimul moment, spunând că va veni când 
va bate ceasul zece, la timp ca să ceară un domino, înainte ca 
lumea s-o pornească, râzând şi discutând, la bal. 

Ca de obicei, venise în oraş călare şi-şi lăsase calul în grajdul 
prietenului său,  dulgherul, dar, ca o concesie făcută 
evenimentului, se îmbrăcase, intrând cu greu într-un costum 
vechi de serj albastru, şi îşi legase o cravată sub guler. 
Dezbrăcatul nu mai conta de vreme ce şi el va purta, mai târziu, 
un domino. Umbla sprinten şi iute prin cartierul arab prost 
luminat, savurând suspinele şi sunetele cunoscute, nerăbdător 
totuşi să dea de primii oameni costumaţi pe când se apropia de 
capătul străzii Fouad şi de hotarele oraşului modern. 

La un colţ se afla un grup de femei îmbrăcate în dominouri, 


discutând cu voci ascuţite şi puse pe rele. După limbaj şi după 
accent, Narouz îşi dădu îndată seama că e vorba de femei din 
lumea bună, de grecoaice. Aceste harpii negre se legau de 
fiecare trecător, râzând de el şi încercând să-i tragă gluga de pe 
cap, dacă era mascat. Narouz trebui şi el să treacă pe sub 
furcile caudine... Una îl apucă de mână şi pretinse că-i ghiceşte 
viitorului; alta îi şopti o propunere amoroasă în arabă, punându-i 
mâna pe coapsă; a treia cotcodăci ca o găină şi strigă: „Nevasta 
ta are un iubit!” Şi alte asemenea lucruri nemiloase. Nu-şi dădea 
seama dacă-l recunoscuseră sau nu. 

Narouz se dădu înapoi, se scutură şi se repezi zâmbind printre 
ele, respingându-le amabil şi stricându-se de râs când auzi 
povestea cu nevasta. 

— Nu astă-seară, porumbiţelor! Le strigă el cu o voce 
răguşită, în arabă, gândindu-se brusc la Clea. 

Şi, cum arătau oarecare dorinţă să-l păstreze prizonier pentru 
toată seara, o luă la fugă. Il urmăriră puţin, strigând incoerent şi 
râzând, de-a lungul străzii lungi şi întunecate, dar îi fu uşor să 
scape de ele şi dădu colţul către casa cea mare, continuând să 
zâmbească, dar gâfâind puţin, flatat de aceste atenţii care 
păreau să dea tonul pentru distracţiile care îl aşteptau în tot 
restul serii. In vestibulul tăcut dădu cu ochii de catifeaua neagră 
a dominourilor şi îmbrăcă unul înainte de a crăpa uşa salonului 
în spatele căreia se auzeau voci. Dominoul deghiza costumul lui 
jerpelit. Gluga îi atârna pe umeri. 

Erau cu toţii acolo, lângă foc, şi-l aşteptau; primi strigătele lor 
de bun sosit cu nesaţ şi gravitate şi-şi făcu runda, sărutând-o pe 
Justine pe obraz şi strângând mâinile celorlalţi într-un acces de 
tăcere stingherită. Luă o expresie forţată de sinceritate, uitându- 
se cu silă în ochii miopi ai lui Pierre Balbz (îl ura din pricina 
barbişonului şi a ghetrelor) şi în ai lui Toto de Brunei (câinele de 
salon al unei doamne bătrâne); dar îi plăcu Athena Trasha, 
trandafirul ofilit, pentru că folosea acelaşi parfum ca maică-sa; îi 
era milă de Drusilla Banubula, fiindcă era atât de deşteaptă 
încât abia dacă mai părea femeie. Cu Pursewarden schimbă un 
zâmbet de complicitate uşoară. 

— Bun! spuse, respirând în cele din urmă uşurat. 

Fratele lui îi întinse cu tandreţe moderată un pahar cu whisky, 
pe care Narouz îl bău încet, dar dintr-o singură înghiţitură, ca 
ţăranii. 


— Te aşteptam, Narouz! 

— Exilatul familiei Hosnani, spuse pe un ton superficial Pierre 
Balbz, vrând să se facă agreabil. 

— Fermierul! strigă micul Toto. 

Conversaţia, care se oprise la apariţia lui subită, se legă din 
nou, încet, peste capul lui, iar el se aşeză lângă foc, aşteptându- 
i să termine şi să plece cu toţii la familia Cervoni, împreunându- 
şi mâinile puternice cu un gest de finalitate, de parcă ar fi vrut 
să-şi îngrădească puterile o dată pentru totdeauna. Pielea, pe 
tâmplele lui Nessim, părea întinsă, şi Narouz observă un vechi 
semn de furie sau încordare. Plenitudinea frumuseţii oacheşe a 
lui Justine, în rochia ei (de culoarea sângelui de iepure), lucea 
printre icoane; părea să-i priască semiobscuritatea lumânărilor, 
să se hrănească din ea şi să redea strălucire bijuteriilor ei 
barbare. Narouz se simţi cuprins de un sentiment minunat de 
nepăsare, de detaşare; nu ştia ce însemnau aceste mici 
prevestiri de zbucium sau extaz. Clea era singurul lucru care îi 
tulbura mulţumirea, care îi întuneca marginea gândurilor. În 
fiecare an spera să ajungă la fratele lui şi să descopere că e şi 
ea printre oaspeţi. Şi în fiecare an descoperea că nu e, şi de 
aceea se lăsa purtat încoace şi încolo, toată noaptea, în 
întuneric, căutând-o fără rost, ca pe o stafie, neavând nici măcar 
speranţa că o va întâlni; şi totuşi, trăind din imagina palidă a 
acestei speranţe dragi ca un soldat dintr-o raţie substanţială. 

În seara aceea vorbiseră despre Amarii şi pasiunea lui 
nefericită pentru două mâini anonime şi o voce de carnaval, şi 
Pursewarden începuse una dintre poveştile lui celebre, în 
franceza lui aspră, lipsită de inflexiuni şi puţin prea perfectă. 

— Aveam douăzeci de ani când m-am dus pentru prima oară 
la Veneţia, invitat de un poet italian cu care fusesem în 
corespondenţă, Carlo Negroponte. Pentru un adolescent englez, 
din burghezie, ca mine, era o mare experienţă să trăiască 
efectiv la lumina lumânărilor, într-un palazzo dărăpănat pe 
Canale Grande, cu o flotă de gondole la dispoziţie - ca să nu mai 
vorbim de o garderobă imensă de pelerine căptuşite cu mătase. 
Negroponte era generos şi nu precupeţea niciun efort ca să 
primească fastuos un coleg într-ale poeziei. Avea pe atunci 
cincizeci de ani, era slab şi delicat, şi mai degrabă frumos, ca un 
ţânţar dintr-o specie rară. Era prinţ şi vrăjitor, şi poezia lui 
combina în mod fericit influenţa lui Byron cu cea a lui 


Baudelaire. Era mare amator de pelerine, pantofi cu catarame şi 
bastoane de argint, şi mă îndemna să le adopt şi eu. Mi se părea 
că trăiesc un roman gotic. In viaţa mea n-am scris versuri mai 
proaste. 

In anul acela ne-am dus împreună la Carnaval, dar ne-am 
trezit despărțiți, cu toate că purtam fiecare câte un semn 
distinctiv prin care să ne recunoaştem; ştiţi, bineînţeles, că 
acest carnaval e epoca anului în care vampirii se plimbă liberi în 
public şi oamenii înţelepţi poartă un căţel de usturoi în buzunar, 
ca să-i gonească - dacă cumva s-ar întâlni cu ei. A doua zi de 
dimineaţă m-am dus în camera amfitrionului meu şi l-am găsit 
zăcând în pat, galben ca ceara, îmbrăcat într-o cămaşă de 
noapte albă, cu manşete de dantelă; lângă el era un doctor care 
îi lua pulsul. După ce a plecat doctorul, mi-a spus: „Am întâlnit 
femeia ideală, era mascată; m-am dus cu ea acasă şi s-a 
dovedit a fi un vampir”. Apoi, ridicându-şi cămaşa de noapte, 
mi-a arătat, istovit, dar plin de mânarie, trupul lui acoperit de 
muşcături adânci, ca urmele pe care le lasă dinţii de nevăstuică. 
Era cu desăvârşire istovit, dar în acelaşi timp foarte tulburat - şi, 
deşi mi se pare înfricoşător de spus, foarte îndrăgostit. „Până n- 
ai trăit aşa ceva - mi-a spus el - nu-ţi poţi închipui ce e. Să simţi 
că o făptură pe care o adori îţi suge sângele pe întuneric.” | s-a 
gâtuit vocea. „Nici măcar Marchizul de Sade n-ar putea-o 
descrie. Nu i-am văzut faţa, dar am avut impresia că e blondă, o 
frumuseţe nordică; ne-am întâlnit pe întuneric şi tot pe întuneric 
ne-am şi despărţit; nu-mi amintesc decât senzaţia unor dinţi albi 
şi o voce... n-am auzit niciodată o femeie care să spună ce 
spunea ea. E dragostea pe care o aştept de atâţia ani; mă 
întâlnesc din nou cu ea diseară lângă grifonul de marmură de la 
Podul Borfaşilor. Ah, prietene, bucură-te pentru mine! Pentru 
mine, lumea reală are din ce în ce mai puţină noimă. Acum în 
sfârşit, cu dragostea acestei vampire, ştiu că pot trăi din nou, 
pot simţi din nou, pot scrie din nou!” Şi-a petrecut toată ziua 
între hârtii şi, la apusul soarelui, a pornit iar cu gondola, 
înfăşurat în pelerină. Nu era treaba mea să mă amestec. A doua 
zi l-am găsit iarăşi palid şi mort de oboseală. Avea febră mare şi 
din nou muşcăturile acelea îngrozitoare. Dar nu putea vorbi 
despre experienţa lui fără să verse lacrimi - lacrimi de dragoste 
şi de extenuare. De atunci datează marele lui poem care începe 
- îl ştiţi cu toţii -: 


Buze care nu ating alte buze, ci rănile celuilalt, 

Buze ce sug sângele plin de venin al fiinţei iubite, 

Ca prin sângele ce aleargă fără de sfârşit să-şi tragă hrana, 
să hrănească dragostea ce înfloreşte doar din moartea lor... 


Săptămâna următoare am plecat la Ravena, unde trebuia să 
fac nişte cercetări pentru o carte pe care o scriam şi unde am 
stat două luni. Nu aveam veşti de la amfitrionul meu, dar am 
primit o scrisoare de la sora lui, care îmi spunea că e bolnav de 
o boală ucigătoare, că doctorii nu puteau stabili niciun 
diagnostic şi că familia era foarte îngrijorată, fiindcă el stăruia 
mereu să iasă noaptea cu gondola, să facă plimbări despre care 
nu voia să vorbească, dar după care se întorcea extrem de 
istovit. N-am ştiut ce să-i răspund! 

De la Ravena am plecat în Grecia şi m-am întors abia în 
toamna următoare. Îi trimisesem lui Negroponte o carte poştală, 
spunându-i că nădăjduiesc să stau la el, dar nu primisem niciun 
răspuns. Pe când coboram pe Canal Grande, în amurg, am văzut 
o înmormântare care tocmai se pornea pe apa agitată, cu 
îngrozitoarele pene şi embleme ale morţii. Mi-am dat seama că 
veneau de la Palazzo Negroponte. Am debarcat şi am alergat la 
poartă tocmai când ultima gondolă a procesiunii se umplea cu 
participanţi la înmormântare şi cu preoţi. L-am recunoscut pe 
doctor şi am urcat lângă el în barcă şi, pe când înaintam ţepeni 
de-a lungul canalului, împroşcaţi cu apă şi clipind în faţa 
trăsnetelor care păreau să ne înjunghie, mi-a spus ce ştia. 
Negroponte murise în ajun. Când veniseră să înfăşoare trupul, 
descoperiseră muşcăturile: făcute poate de o insectă tropicală? 
Doctorul nu era prea clar. „Singurele muşcături pe care le-am 
văzut vreodată şi care semănau cu astea - mi-a spus el - au fost 
pe vremea ciumei de la Neapole pe trupurile atacate de 
şobolani. Erau atât de îngrozitoare, încât a trebuit să-l acoperim 
cu talc înainte de a o lăsa pe sora lui să vadă trupul.” 

Pursewarden luă o înghiţitură bună din pahar şi continuă, cu 
un aer pervers: 

— Dar povestea nu se termină aici; ar trebui să vă spun cum 
am încercat să-l răzbun şi cum m-am dus şi eu, noaptea, pe 
Podul Borfaşilor - acolo unde, după spusele gondolierului, îl 
aştepta mereu femeia, în întuneric... Dar e târziu şi, oricum, n- 


am fabricat încă restul poveştii! 

Începură toţi să râdă în timp ce Athena se cutremura, ca orice 
persoană bine crescută, strângându-şi şalul în jurul umerilor. 
Narouz ascultase toată povestea cu gura căscată, ameţit; era 
fascinat. 

— Dar, se bâlbâi el, chiar s-a întâmplat? 

Intrebarea fu primită cu un nou val de râsete. 

— Sigur că s-a întâmplat, spuse Pursewarden serios şi 
adăugă: eu n-am fost în viaţa mea la Veneţia! 

Se ridică, fiindcă sosise momentul plecării şi, în timp ce 
servitorii negri aşteptau apatici, se înfăşurară în pelerinele de 
catifea şi-şi ajustară măştile, ca nişte actori, ceea ce şi erau 
acum, şi stând aşa, unii lângă alţii printre palmieri, îşi 
comparară în cele două oglinzi pompoase imaginile identice. 
Pierre chicotea, Toto de Brunei rostea vorbe pline de duh. ŞI 
astfel ieşiră râzând în aerul limpede al serii, inchizitori ai plăcerii 
şi chinului, oameni ai Alexandriei... 

Fură înghiţiţi de maşini, urcați cu mare atenţie de servitorii şi 
şoferii grijulii, ca nişte baloturi de mărfuri scumpe sau mirodenii, 
cu delicateţe, de parc-ar fi fost nişte flori. 

— Mă simt fragil, chiţăi Toto în faţa acestor atenţii. Aveţi grijă: 
partea asta în sus, da? Care parte, mă întreb? 

Trebuie să fi fost singura persoană din oraş care să nu ştie 
răspunsul la propria întrebare. 

După ce porniră, Justine se aplecă, în maşină, şi îl trase pe 
Toto de mânecă: 

— Vreau să-ţi spun un secret, zise ea în şoaptă, deşi nu era 
nevoie, căci Nessim şi Narouz discutau pe un ton ridicat (vocea 
lui Narouz având schimbările caracteristice adolescentului), iar 
Athena îi turuia lui Pierre ca un flaut. Ascultă Toto, am să te rog 
să-mi faci un mare serviciu astă-seară. Uite, ţi-am însemnat cu 
cretă mâneca aici, în spate. Ceva mai târziu vreau să-ţi dau 
inelul meu să-l porţi. Sssst! Vreau să dispar pentru vreo oră 
singură. Sssst... nu chicoti! (Dar din gluga de catifea ieşiră nişte 
chiţăieli.) Cât lipsesc, te las să ai aventuri în numele meu. Vrei, 
dragul meu Toto? 

Işi dădu gluga pe spate, dezgolind o faţă fericită, ochi care 
dansau şi zâmbetul lui necruţător de codoş. 

— Sigur, răspunse el tot în şoaptă, încântat de idee şi plin de 
admiraţie. 


Gluga fără trăsături de lângă el, din care vocea Justinei 
ţâşnise ca un oracol, radia cu un fel de frumuseţe de cap de 
mort, aprobându-l în lumina felinarelor pe lângă care treceau. 
Conversaţia şi râsetele din jurul lor îi închideau într-o conspirație 
a tăcerilor intime. 

— Vrei? repetă ea. 

— Sigur, iubito. 

Cei doi bărbaţi mascaţi care stăteau în faţă ar fi putut foarte 
bine să fie abaţii unei mănăstiri medievale, discutând subtilităţi 
ideologice. Athena, istovită de propria ei voce, tot îi mai 
gângurea lui Pierre, repetând: 

— Sigur că da. 

Justine îl apucă pe Toto de braţ şi îi întoarse mâneca, 
arătându-i semnul pe care-l făcuse cu creta. 

— Contez pe tine, spuse cu o urmă din tonul dictatorial şi 
răguşit al vocii ei normale, dar tot în şoaptă. Să nu mă laşi! 

Toto îi luă mâna şi o ridică până la buzele lui de Cupidon, 
sărutând inelul ce venea de pe degetul mort al adolescentului 
bizantin, aşa cum se sărută icoana care a săvârşit o minune 
mult aşteptată; va fi schimbat din bărbat în femeie. Apoi începu 
să râdă şi exclamă: 

— Şi aventurile mele vor atârna deasupra capului tău, şi îţi vei 
petrece restul zilelor... 

— Sssst...! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Athena Trasha mirosind o glumă 
sau un scandal care meritau să fie propagate. Care indiscreţii? 

— Ale mele! strigă Toto triumfător, în întuneric. Chiar ale 
mele. 

Dar Justine se lăsase pe spate în maşina întunecată, 
indiferentă şi mută sub gluga ei. 

— Abia aştept să ajung acolo, spuse Athena şi se întoarse din 
nou către Pierre. 

Maşina intra acum pe poarta casei Cervoni şi lumina căzu pe 
inelul de culoarea laptelui ars, scoțând în relief un Pan siluind un 
tap, cu mâinile prinse în coarnele lui, cu capul dat pe spate, în 
extaz. 

— Nu uita, spuse din nou Justine pentru ultima dată, lăsându-l 
să-i brutalizeze mâna cu recunoştinţă pentru o idee atât de 
grozavă. Nu uita, spuse, lăsându-şi degetele pline de inele între 
ale lui, rece şi indiferentă, ca o vacă în timp ce se lasă mulsă. 


Numai să-mi povesteşti toate conversațiile interesante pe care o 
să le ai, da? 

Dar el nu reuşi decât să repete în şoaptă: 

— lubito, iubito, iubito, sărutând în acelaşi timp inelul cu 
pasiunea ovariană a celor deposedaţi sexual. 

Aproape instantaneu, ca Golf Stream-ul care distruge cu 
curentul său cald un ghețar plutitor, împrăştiindu-l, grupul se 
dezintegră, intrând în sala de bal, şi se contopi cu mulţimea. 
Athena fu imediat târâtă, cu toate protestele ei gălăgioase, în 
mijlocul mulţimii de către un domino uriaş, care bolborosea şi se 
răstea, scoțând de sub glugă înjurături pe care nu le înţelegea 
nimeni. Nessim, Narouz şi Pierre se treziră brusc anihilaţi, 
expulzați într-o lume informă de întâlniri întâmplătoare mască 
cu mască neagră - o nouă formă de viaţă a insectelor. Semnul 
făcut cu creta pe mânecă îi dădu lui Toto câteva clipe fugitive 
de identitate în timp ce se depărta, plutind ca un dop pe o apă 
curgătoare, împreună cu inelul lui Justine (pe care eu l-am 
căutat toată seara în zadar). 

Dar totul se statornici acum în figurile de dans haotice, 
demente ale jazzului negru, susţinute doar de tobe şi saxofoane 
scrâşnite şi de voci. Ai fi zis că spiritele întunericului preluaseră 
puterea,  dezmoştenind inimile şi mințile luminoase ale 
mascaţilor, cufundându-le din ce în ce mai adânc în singurătatea 
propriilor lor identități care nu mai puteau fi recuperate, 
eliberând dorinţele polimorfe ale oraşului. Fluxul inunda acum 
țărmurile mlăştinoase ale personalităţii lor - simboluri ale 
Alexandriei, un lac mort, sălciu, înconjurat de deşertul mut, 
imparţial, cu ochi mari, deschişi, ce se întinde înspre depărtările 
Africii sub razele unei luni moarte. 

Ferecaţi acum în spatele măştilor noastre, adulmecam 
deznădăjduiţi mulţimea, căutând din cameră în cameră, de la un 
etaj luminat al casei mari la altul, un obiect identificabil către 
care să ne îndreptăm dragostea: un trandafir prins de o mânecă, 
un inel, o eşarfă, o mărgea colorată. Ceva, orice, prin care să 
descoperim fiinţa iubită. Glugile şi măştile erau ca simbolurile 
exterioare ale gândurilor noastre tainice, în timp ce ne plimbam 
încoace şi încolo - tot atât de obsedaţi şi de deposedaţi ca şi 
Preoţii Deşertului în căutarea Dumnezeului lor. Şi, încet, dar cu 
un avânt irezistibil, marele bal al carnavalului câştiga teren în 
jurul nostru. Ici, colo, ca nişte fragmente clare dintr-un text 


confuz, dădeau de câte o identitate cunoscută: un toreador 
bând whisky pe un coridor te saluta cu accentele bâlbâite ale lui 
Tony Umbada, sau Pozzo di Borgo, care îşi scosese pentru o 
clipă masca, să se identifice în faţa nevestei lui tremurânde. 
Afară, în întuneric, pe iarbă, lângă bazinul cu nuferi, stătea 
Amarii, tremurând şi el, în aşteptare. Nu îndrăznea să-şi scoată 
masca, de teamă ca nu cumva aspectul feţei lui s-o dezguste 
sau s-o decepţioneze dacă se va întoarce anul acesta la 
întâlnirea făgăduită. Oare când te îndrăgosteşti de o mască şi 
eşti şi tu mascat... care va avea primul curajul să dea masca la 
o parte? Poate că aceşti îndrăgostiţi vor merge prin viaţă 
împreună, rămânând totuşi mascaţi! (Gânduri care aleargă în 
mintea sentimentală a lui Amarii... dragostea se desfată în 
autotortură.) O spălătoreasă expresivă, cu o pălărie de film, 
binecunoscută, şi cizme pe care puteai să le recunoşti uşor 
(Pombal, cine altul?) înghesuise un centurion roman, slăbănog, 
în colţul căminului şi îl înjura cu voce de papagal. Am prins 
cuvântul „sa/laud””*. Silueta scundă a consulului general reuşi 
să-şi arate enervarea abătându-se şi făcând gesturi agitate, dar 
totul era în zadar, căci Pombal îl ţinea strâns cu labele lui mari. 
Era fascinant să-i priveşti. Casca centurionului căzu pe jos şi, 
împingându-l până la estrada orchestrei, Pombal începu să bată 
ritmic fundul centurionului de toba cea mare, în acelaşi timp 
sărutându-l cu foc. Era clar că-şi lua revanşa. Dar această mică 
scenă dispăru repede din ochii mei, înconjurată şi apoi acoperită 
de mulţime într-un vârtej de serpentine şi confetti. Ne-am trezit 
strânşi, trup lângă trup, glugă lângă glugă, ochi lângă ochi. 
Muzica ne tot purta de jur împrejurul pistei. Şi, în continuare, 
nici urmă de Justine. 


Bătrânul Tiresias, 

Nimeni, pe departe nu era 

Aşa vesel, aşa liber, chiar că nimeni nu era 
Ca bătrânul Tiresias... 


Trebuie să fi fost orele două când a izbucnit focul într-unul din 
căminele de la etajul întâi; n-a avut însă consecinţe serioase şi, 
foarte adecvat situaţiei, a produs mult mai mult amuzament 
decât panică. Servitorii se agitau îndatoritori încoace şi încolo. 


5% Ticălos (fr.) 


Am prins o imagine rapidă a lui Cervoni alergând sus, fără 
mască, apoi a sunat un telefon. S-au ridicat nişte nori de fum 
care n-au supărat pe nimeni pentru că sugerau răbufniri de sulf 
din puţul fără fund. Apoi, după câteva minute, a apărut şi o 
pompă de incendiu, sunând din sirenă, şi holul s-a umplut de 
siluete costumate în „pompieri”, cu toporaşe şi găleți. Au fost 
primiţi cu ovaţii în timp ce urcau spre scena incendiului, unde au 
dărâmat pur şi simplu căminul cu topoarele lor. Alţii, din acelaşi 
clan, se căţăraseră pe acoperiş şi aruncau găleți cu apă pe coş. 
Rezultatul a fost că tot etajul întâi s-a umplut cu funingine, un 
nor dens, ca o ceaţă londoneză. Măştile s-au repezit, 
înghesuindu-se, scoțând strigăte de bucurie, dansând ca 
dervişii. Astea sunt genul de inadvertenţe care fac să meargă 
bine o petrecere. M-am trezit strigând în cor cu ei. Probabil că 
între timp mă cam îmbătasem. 

În holul mare, cu tapiţerii, suna telefonul, suna cu insistenţă, 
străpungând zarva. Am văzut un servitor răspunzând, punând 
receptorul lângă aparat, adulmecând în jurul lui ca un câine de 
vânătoare, apoi, după o clipă, s-a întors cu Nessim zâmbitor şi 
nemascat, care a vorbit repede în receptor, cu un aer iritat. Pe 
urmă a pus şi el receptorul lângă aparat şi s-a apropiat de 
salonul de dans, uitându-se atent în jurul lui: 

— S-a întâmplat ceva? L-am întrebat scoţându-mi gluga pe 
când mă apropiam de el. 

Nessim zâmbi şi clătină din cap. 

— N-o văd nicăieri pe Justine. Clea vrea să-i vorbească. Nu ştii 
unde e? 

Din păcate nu ştiam. Încercasem toată seara să dau de inelul 
distinctiv, dar fără succes. Am stat amândoi să privim rotația 
lentă a dansatorilor; priveam atenţi, ca pescarii care aşteaptă ca 
peştele să muşte nada. 

— Nu, a zis, şi eu am răspuns ca un ecou: 

— Nu. 

Pierre Balbz s-a apropiat de noi ridicându-şi gluga şi a spus: 

— Am dansat cu ea acum o clipă. O fi ieşit. 

Nessim s-a întors la telefon şi l-am auzit spunând: 

— E pe undeva pe aici. Da, sigur. Nu. Nu s-a întâmplat nimic. 
Pierre a dansat adineauri cu ea. E o lume imensă. S-ar putea să 
fie în grădină. Ai ceva să-i transmiţi? Vrei să-i spun să te sune? 
Bine. Nu, a fost doar un coş care a luat foc. 


Acum l-au stins. 

A închis telefonul şi s-a întors către noi. 

— În orice caz, a continuat el, avem întâlnire în hol, 
nemascaţi, la trei. 

Şi astfel, marele bal a continuat să se învârtească în jurul 
nostru şi pompierii, care-şi făcuseră datoria, se contopiseră 
acum cu mulţimea dansatorilor. Am văzut cu coada ochiului o 
spălătoreasă grasă care părea să fi leşinat şi pe care o cărau în 
seră patru demoni cu sâni, în timp ce mulţimea aplauda 
frenetic. Era clar că Pombal fusese iarăşi răpus de marca lui 
favorită de whisky, îşi pierduse pălăria, dar avusese grijă să-şi 
pună sub ea o perucă uriaşă de păr galben. Şi mă îndoiesc să-l fi 
putut recunoaşte cineva în ţinuta asta. 

Fix la trei, Justine apăru în hol, venind din grădină, şi-şi scoase 
masca: Pierre şi cu mine hotărâserăm să refuzăm propunerea lui 
Nessim de a ne duce acasă şi să rămânem, contribuind cu 
energia noastră la reanimarea balului care începuse să se cam 
moleşească. Oamenii se strângeau în grupuri mici şi plecau, 
maşinile se adunau. Nessim o sărută cu căldură şi spuse: 

— Unde ţi-e inelul? 

O întrebare pe care şi eu ardeam de dorinţa să i-o pun, dar nu 
îndrăzneam. Faţa ei se lumină de zâmbetul acela nevinovat şi 
cuceritor, şi spuse: 

— Toto mi l-a furat din deget acum câteva minute, în timp ce 
dansam. Unde o fi, nemernicul? Vreau inelul înapoi. 

L-am căutat pe Toto peste tot, dar acesta nu era nicăieri de 
găsit şi, în cele din urmă, Nessim, care era obosit, hotărî să 
renunţe şi să-l considere pierdut. Dar nu uită să-i transmită 
Justinei mesajul Cleei, şi mi-am văzut iubita ducându-se, 
ascultătoare, la telefon şi formând numărul prietenei ei. A vorbit 
câteva clipe liniştită, cu un aer uimit, şi am auzit-o spunând: 

— Sigur că n-am nimic! Înainte de a-i ura Cleei noapte bună, 
în această oră târzie a serii. 

Apoi au coborât împreună, de braţ, pătrunzând în lumina 
descrescândă a lunii, şi Pierre şi cu mine i-am ajutat să se urce 
în maşină. Selim, cu trăsăturile lui de uliu, stătea impasibil la 
volan. 

— Noapte bună! Strigă Justine şi-mi atinse obrazul cu buzele 
şoptind: Mâine. 

Cuvântul continuă să răsune în mintea mea ca şuieratul unui 


glonţ în timp ce ne întorceam în casa luminată. Faţa lui Nessim 
căpătase o expresie ciudată de seninătate plină de înţeles, ca 
cea a unui om care se odihneşte după un mare consum de 
energie. 

Cineva auzise o stafie care mormăia în seră. Râsete. 

— Nu, dar zău c-am auzit-o! Ţipă Athena, stăteam pe canapea 
cu Jacques, nu-i aşa Jacques? 

O siluetă mascată apăru, îi suflă o trompetă în faţă şi se 
retrase. Ceva îmi spunea că e Toto. l-am tras gluga de pe faţă şi 
am văzut apărând trăsăturile lui Chloe Martinengo. 

— Dar zău că a mormăit un cuvânt, ceva ca... se încruntă cu 
un aer sever de concentrare şi, după o pauză, intonă cu o voce 
de cântec de leagăn cuvintele ucigătoare: Justice... Justice. 

Toată lumea râse cu poftă şi mai multe voci o imitară: 

— Justice! Răcni un domino zbughind-o sus pe scări. Justice! 

Din nou singur, am descoperit că şovăirea şi descurajarea 
mea se transformaseră într-o senzaţie fizică de foame şi am 
traversat sala de dans cu grijă, îndreptându-mă către camera 
unde era bufetul şi de unde se auzeau pocnind sec dopurile de 
şampanie. Balul era în toi, dansatorii legănându-se ca nişte rufe 
ude bătute de un vânt puternic, saxofoanele jeluindu-se ca o 
turmă de porci. Într-o nişă, Drusilla Banubula stătea, cu rochia 
ridicată până la genunchii ei frumoşi, lăsând doi arlechini pocăiţi 
să-i bandajeze glezna scrântită. După câte se părea, căzuse sau 
fusese trântită pe jos. În spatele ei, pe canapea, zăcea, dormind 
adânc, un vraci african cu monoclu. În camera următoare, o 
femeie sentimentală, în rochie de seară, cânta muzică de jazz la 
un pian cu coadă, intonându-şi în acelaşi timp singură din gură 
în timp ce pe obraji îi curgeau lacrimi mari. Un bătrân gras, cu 
picioare păroase, stătea aplecat deasupra ei, îmbrăcat ca Venus 
din Milo. Plângea şi el. Şi îi tremura burta. 

Dar camera în care se servea bufetul era relativ liniştită şi aici 
l-am găsit pe Pursewarden, fără glugă; părea beat şi vorbea cu 
Mountolive în timp ce acesta din urmă se plimba cu pasul lui 
ciudat, lunecat şi şchiopătat, în jurul mesei, umplând o farfurie 
cu felii de curcan rece şi salată. Pursewarden tuna şi fulgera în 
mod cam incoerent împotriva familiei Cervoni pentru că serveau 
Spumante în loc de şampanie. 

— Ar trebui să ai grijă, îmi strigă el, fiecare înghiţitură 
înseamnă câte o durere de cap! 


Dar puse, aproape în aceeaşi clipă, să i se umple din nou 
paharul, ţinându-l cu o siguranţă exagerată. Mountolive se uită 
la mine cu o expresie blândă şi întrebătoare pe când apucam, la 
rândul meu, o farfurie, apoi mă salută, rostindu-mi numele cu un 
sentiment vădit de uşurare. 

— A, Darley, spuse, am crezut o clipă că eşti unul dintre 
secretarii mei. S-au ţinut toată seara după mine, stricându-mi 
tot cheful. Errol refuză pur şi simplu să încalce protocolul şi să 
plece înaintea Şefului Misiunii. Aşa că a trebuit să mă ascund în 
grădină până s-au convins că am plecat, săracii. Când eram 
tânăr, mi-am blestemat de atâtea ori ministrul că mă ţine la 
serate plicticoase, că mi-am jurat să nu-mi fac niciodată 
subalternii să sufere la fel dacă voi deveni vreodată şef de 
misiune. 

Conversaţia lui agreabilă, lipsită de efort, felul în care rostea 
cuvintele, fără afectare, îl făceau să pară imediat simpatic, cu 
toate că îmi dădeam seama că purtarea lui se datora unei 
deformaţii profesionale, tactului şi politeţii diplomatului versat. 
Petrecuse atâţia ani făcându-şi subalternii să se simtă în largul 
lor şi ascunzându-şi condescendenţa spirituală, încât, în cele din 
urmă, reuşise să dobândească un aer de sinceritate profesională 
desăvârşită, care părea autentic şi în acelaşi timp n-ar fi putut 
să fie mai puţin fals. Avea toată precizia unei mari performanţe 
actoriceşti. Dar mă enerva să văd că mi-era de fiecare dată atât 
de simpatic. Am înconjurat masa încet, împreună, vorbind şi 
umplându-ne farfuriile. 

— Ce ai văzut în grădină, David? întrebă Pursewarden pe un 
ton mieros şi ochii ministrului se opriră o clipă gânditori asupra 
lui, de parcă ar fi vrut să-l prevină să nu spună ceva nesocotit 
sau deplasat. 

— L-am văzut, spuse Mountolive zâmbind şi întinzând mâna 
să-şi ia un pahar, l-am văzut pe îndrăgostitul Amarii lângă lac, 
vorbind cu o femeie în domino. Poate că i s-a împlinit visul. 
(Pasiunea lui Amarii era un lucru pe care-l ştia toată lumea.) 
Nădăjduiesc din tot sufletul! 

— Şi ce altceva? insistă Pursewarden pe un ton provocator şi 
cam vulgar, de parcă ar fi împărtăşit amândoi o taină intimă. Ce 
altceva ai văzut, David, pe cine? 

Era aproape beat şi vocea lui, deşi prietenoasă, avea un ton 
puţin brutal. Mountolive roşi şi plecă ochii în farfurie. 


Aici i-am lăsat şi am plecat, încărcat cu o farfurie şi un pahar 
plin. Simţeam oarecare indignare la adresa lui Pursewarden şi 
un suflu de simpatie faţă de Mountolive la gândul că putea fi 
făcut să-şi piardă cumpătul. Voiam să fiu singur, să mănânc în 
linişte şi să mă gândesc la Justine. Deodată mi-a venit ideea să 
urc până la bibliotecă; la ora aceea era sigur pustie. Mă 
întrebam dacă nu erau cumva acolo şi ultimele manuscrise ale 
lui Kavafis şi dacă încuiaseră colecţia sau nu. Cervoni era mare 
colecţionar de cărţi. 

La etajul întâi, un bărbat gras, cu picioare lungi şi slăbănoage, 
costumat în Scufita Roşie, bătea cu disperare la uşa unei 
toalete; servitorii strângeau funinginea de pe covoarele din odăi 
cu aspiratoare Hoover, vorbind încet. Ca să ajungi în bibliotecă 
trebuia să mai urci un etaj. Într-unul din dormitoare era zgomot 
şi în baia de dedesubt se auzea cineva vărsând şi scoțând 
sunete cromatice. Am ajuns pe palier şi am împins uşa ermetică 
cu piciorul, deschizând-o cu un zgomot pneumatic. Camera 
lungă, cu rafturi sclipitoare pline cu cărţi, era goală, cu excepţia 
unui Mefisto care stătea într-un fotoliu lângă foc, cu o carte pe 
genunchi. Şi-a scos ochelarii ca să mă identifice şi mi-am dat 
seama că e Capodistria. N-ar fi putut alege un costum mai 
potrivit. Se potrivea cu nasul lui ca un cioc mare de corb şi cu 
ochii mici şi ageri, aşezaţi foarte aproape unul de altul. 

— Intră! Strigă el. Mi-era teamă să nu fie cineva care să vrea 
să facă dragoste, în care caz... Toujours la politesse*, m-aş fi 
simţit obligat... Ce mănânci acolo? E foarte plăcut aici, lângă 
foc. Tocmai căutam un citat care m-a obsedat toată seara. 

M-am apropiat de el şi am aşezat farfuria plină între noi, ca pe 
o ofrandă, gândindu-mă s-o împărţim. 

— Am venit să văd noul manuscris al lui Kavafis, i-am spus. 

— Manuscrisele sunt toate încuiate. 

— Atunci e-n regulă. 

Focul trosnea vesel şi încăperea căptuşită cu cărţi frumoase 
era liniştită şi primitoare. Mi-am scos pelerina şi m-am aşezat, 
după ce m-am uitat întâi de-a lungul pereţilor la cărţi, în timp ce 
Da Capo isprăvea de copiat ceva pe o bucată de hârtie. 

— Uite un lucru curios în legătură cu tatăl lui Mountolive, 
spuse el distrat. Ediţia asta uriaşă de texte budiste în opt 
volume... Ştiai? 


© Politetea, întotdeauna (fr.) 


— Am auzit, i-am spus eu vag. 

— Bătrânul a fost judecător în India. După ce a ieşit la pensie, 
a rămas acolo, şi tot acolo e şi acum; e un savant european de 
prim rang în materie de texte pali. Trebuie să spun că... 
Mountolive nu l-a mai văzut de aproape douăzeci de ani. Spune 
că se îmbracă ca un saddhu. Voi, englezii, sunteţi toţi nişte 
excentrici. De ce nu-şi studiază textele la Oxford, de ce? 

— Poate din pricina climei. 

— Se poate, recunoscu el. Ah, uite, asta căutam - ştiam că e 
undeva, în volumul patru. 

Închise cartea cu zgomot. 

— Ce e? 

Întinse hârtia către foc şi citi încet, cu un aer de plăcere 
intrigată, citatul pe care îl copiase: 

— „Roadele care cresc în pomul binelui şi al răului nu sunt 
altceva decât carne; da, mărul însuşi nu e decât un rod al 
ţărânei.” 

— Asta nu e un text budist, sunt sigur, i-am spus. 

— Nu, e Mountolive-pere, el însuşi; e din introducere. 

— Eu cred că... 

Dar tocmai atunci se auzi un țipăt confuz pe undeva pe 
aproape şi Capodistria oftă. 

— Nu ştiu de ce naiba oi fi participând la păcătosul ăsta de 
carnaval în fiecare an, spuse el morocănos, golindu-şi paharul 
cu whisky. E o epocă nefavorabilă din punct de vedere 
astrologie. Cel puţin pentru mine. Şi în fiecare an sunt accidente 
urâte, care te neliniştesc. Acum doi ani l-au găsit pe Arnelh 
spânzurat în galeria muzicanţilor din casa familiei Fontana. 
Ciudat, nu? Dacă a făcut-o singur, a fost un gest foarte 
nedelicat. Pe urmă, Marin Fery s-a bătut în duelul acela cu 
Jacomo Forte... Carnavalul ăsta scoate răul din om. De asta sunt 
îmbrăcat aşa. Stau şi aştept să vină oamenii, să-mi vândă 
sufletele. Uf! 

Trase aer pe nas şi-şi frecă mâinile cu un sunet de 
pergament, chicotind sec şi zgomotos. Apoi, ridicându-se în 
picioare şi mâncând ultima felie de curcan spuse: 

— Doamne, ai văzut cât e ceasul? Trebuie să plec acasă. E ora 
de culcare a lui Beelzebut. 

— Ar cam trebui să plec şi eu, i-am spus, decepţionat că nu 
reuşisem să văd scrisul de mână al bătrânului poet. Ar cam 


trebui. 

— Vrei să te las undeva? Întrebă el în timp ce uşa pneumatică 
ne expulza iarăşi în aerul bătătorit şi îmbuibat cu muzică al 
palierului. Cred că e inutil să ne închipuim că putem să ne luăm 
rămas-bun de la amfitrioni. Cervoni trebuie să se fi culcat de 
mult. 

Da Capo îşi pusese masca; arăta ca un fel de demon 
supranatural, cu aspect de pasăre. Am stat o clipă să privim 
dansatorii, apoi, căscând, mi-a spus: 

— Ei, aici, ca să-l citez pe Kavafis, e locul unde l-a părăsit Zeul 
pe Antoniu. Noapte bună. Nu mai pot rămâne treaz, cu toate că 
mă tem că seara va fi plină de surprize. Aşa e totdeauna. 

Şi s-a dovedit că nu greşea. Am mai rămas puţin, uitându-mă 
la dansatori, apoi am coborât scara, pătrunzând în întunericul 
răcoros al nopţii. Lângă poartă aşteptau câteva limuzine şi 
servitori somnoroşi, dar străzile începuseră să se golească şi 
zgomotul paşilor mei suna discordant şi exotic când cădeau pe 
trotuar. La capătul străzii Fouad erau vreo două curve europene 
abătute, care fumau sprijinite de un zid. Au strigat o dată după 
mine cu voce răguşită. Aveau flori de magnolie în păr. 

Căscând, am trecut pe la Etoile, să văd dacă nu cumva 
Melissa mai lucra, dar localul era gol, cu excepţia unei familii 
bete, care refuzase să se ducă acasă în ciuda faptului că Zoltan 
aşezase scaunele şi mesele grămadă în jurul lor, pe ringul de 
dans. 

— A plecat devreme, explică omuleţul. Orchestra s-a dus. 
Fetele s-au dus. Toţi s-au dus. Au rămas numai aceste canaille 
din Asuan. Fratele lui e poliţist; nu îndrăznim să închidem. 

Un bărbat gras începu să danseze din buric, cu mişcări lascive 
ale şoldurilor şi ale bazinului, în timp ce comesenii lui băteau din 
palme ca să marcheze ritmul. Am plecat, trecând pe lângă 
apartamentul sărăcăcios al Melissei, cu speranţa vagă că poate 
nu adormise încă. Simţeam nevoia să vorbesc cu cineva; nu, de 
fapt, voiam să-i cer o ţigară. Atâta tot. După asta ar fi venit 
dorinţa să mă culc cu ea, să-i ţin trupul firav şi atât de drag în 
braţe, să respir mirosul acru al alcoolului şi fumului de ţigară, 
gândindu-mă tot timpul la Justine. Dar fereastra ei era 
întunecată. Dormea sau nu se întorsese încă acasă. Zoltan 
spusese că plecase cu un grup de afacerişti costumaţi în amirali. 


„Des petits commerçants quelconques"”*!, adăugase el cu 
dispreţ, apoi brusc îşi ceruse scuze. 

Nu, avea să fie o noapte goală, lumina lunii, searbădă şi 
plăpândă, atingând uşor valurile portului exterior, marea 
mângâind fără încetare digurile, linia țărmului subţiindu-se în 
depărtarea albă, sclipind în cenuşiul cerului ca mica. Am stat un 
timp pe Cornişă, rupând între degete serpentine de hârtie, 
bucăţică cu bucăţică, fiecare fragment rupându-se cu o finalitate 
seacă, dură, ca relaţiile omeneşti. Apoi m-am întors somnoros 
acasă, repetându-mi în minte vorbele lui Da Capo: „Seara va fi 
plină de surprize”. 

Şi, într-adevăr, începuseră să şi apară în casa pe care o 
părăsisem, deşi bineînţeles că nu aveam să aflu de ele decât a 
doua zi. Şi totuşi, deşi erau surprize, se potriveau perfect cu 
oraşul - un oraş al resemnării, o resemnare atât de adâncă, 
încât era aproape musulmană. Căci la Alexandria nimeni nu 
poate fi vreodată şocat adânc; la noi, tragedia există doar ca să 
dea parfum conversaţiei. Moartea şi viaţa sunt amândouă 
simple întâmplări ale destinului, ce nu pot fi ocolite, şi merită 
doar zâmbete şi conversații care devin mai animate prin faptul 
că ne dăm seama că prezenţa lor e nepotrivită. Nici n-apuci să 
dai o veste proastă unui locuitor al Alexandriei, că a şi rostit 
cuvintele: „Ştiam. Aşa ceva trebuia să se întâmple. Se întâmplă 
întotdeauna”. lată deci ce s-a întâmplat. 

In sera casei Cervoni erau mai multe chaise-/ongues-uri de 
modă veche, pe care se îngrămădise un morman de paltoane şi 
haine de seară; când dansatorii au început să plece acasă, au 
început să-şi lase şi dominourile, aşa cum se obişnuia, şi să-şi 
caute pelerinele şi blănurile. Cred că Pierre trebuie să fi 
descoperit, în timp ce căuta în acest mare „tumul” de haine, 
jacheta de catifea pe care o scosese în prima parte a serii. În 
orice caz, eu unul plecasem şi la ora aceea începusem să mă 
îndrept către casă. 

Toto de Brunei a fost descoperit când încă nici nu apucase să 
se răcească, îmbrăcat în dominoul lui de catifea, cu labele 
ridicate ca două cotlete, mici şi îngrijite, având atitudinea unui 
câine care s-a rostogolit ca să-l scarpini pe burtă. Toto era 
adânc îngropat sub troienele de haine. Una din mâini încercase 
parcă să se mişte către tâmpla fatală, dar impulsul fusese 


& Nişte mărunți negustori, fără importanţă fr.) 


întrerupt de la început, înainte ca acţiunea să se cristalizeze, şi 
rămăsese aşa, ridicată puţin mai sus decât cealaltă, de parcă ar 
fi mânuit o baghetă nevăzută. Cineva îi înfipsese acul din pălăria 
de film a lui Pombal într-o parte a capului, cu o forţă 
îngrozitoare, ţintuindu-l ca pe un fluture în gluga lui de catifea. 
Athena făcuse dragoste cu Jacques întinsă, practic, pe trupul lui 
- lucru care, în mod normal, l-ar fi încântat. Dar /e pauvre Toto 
murise, şi, mai mult încă, continua să poarte inelul iubitei 
mele...,„ Justice”. 

— Aşa ceva se întâmplă, fireşte, în fiecare an. 

— Fireşte. 

Mai eram încă uluit. 

— Dar Toto... asta e destul de neaşteptat. Zău! 

Balthazar mi-a telefonat pe la unsprezece a doua zi de 
dimineaţă, ca să-mi spună toată povestea. Fiind năuc şi 
somnoros, ceea ce spunea nu numai că mi s-a părut imposibil, 
dar şi de neînțeles. 

— O să se facă un proces-verbal, de-asta te sun. Nimrod o să 
încerce să simplifice totul cât se poate. Un singur martor de la 
dineu. Justine s-a gândit că poate vii dumneata, dacă n-ai nimic 
împotrivă. Bine. Sigur. Nu familia Cervoni m-a sculat din pat la 
patru fără un sfert. Erau înnebuniţi de toată povestea. M-am dus 
să... fac ce trebuie. Mă tem că încă n-au înţeles prea bine ce s-a 
petrecut. Cu un ac de pălărie - da, al prietenului dumitale 
Pombal... Imunitate diplomatică, fireşte. Totuşi, era şi el foarte 
beat... E, bineînţeles, absurd să-ţi închipui c-a făcut-o el, dar ştii 
cum e poliţia. S-a sculat sau încă nu? Nu îndrăznesc să-l trezesc 
la o oră atât de matinală, şi i-am spus-o şi lui Balthazar. In orice 
caz, moartea lui a iscat mare scandal, mai ales la Legația 
Franceză. 

— Dar purta inelul lui Justine, i-am spus eu rostind cu greu 
cuvintele. 

Toate prevestirile din ultimele câteva luni au căpătat deodată 
forţă, chiar lângă mine, repezindu-se asupra mea. Am simţit că 
mi se face rău, că mă apucă febra şi a trebuit să mă sprijin o 
clipă pe peretele de lângă telefon. Tonul măsurat şi vocea 
veselă a lui Balthazar mi s-au părut obscene. A urmat o lungă 
tăcere. 

— Da, ştiu de inel, spuse, şi adăugă chicotind încet; dar şi 
ăsta e greu de considerat ca un motiv plauzibil. Toto avea şi un 


amant gelos, pe Amar, după cum ştii. Există o mie de motive... 

— Balthazar, am rostit, şi mi s-a gâtuit vocea. 

— Am să te sun dacă mai e ceva. Audierea e la şapte, în 
biroul lui Nimrod. Ne vedem acolo, da? 

— Bine. 

Am închis telefonul şi am intrat ca o bombă în dormitorul lui 
Pombal. Perdelele erau încă trase şi patul era întors cu susul în 
jos, sugerând că fusese ocupat de curând, dar nici urmă de 
Pombal. Cizmele şi diferite alte obiecte care aparținuseră 
costumului de spălătoreasă pe care-l purtase la carnaval zăceau 
prin cameră, în diferite locuri, dându-mi de înţeles că, de fapt, 
se întorsese acasă în ajun. La drept vorbind, peruca lui zăcea 
acolo, pe palier, în faţa uşii de la intrare; ştiu asta pentru că 
mult mai târziu, către prânz, am auzit paşii lui grei urcând scara, 
şi Pombal a intrat în apartament ţinând-o în mână. 

— S-a sfârşit cu mine, spuse el scurt deodată. 

S-a sfârşit, mon ami. 

Arăta mai pletoric ca oricând, în timp ce se îndrepta către 
fotoliul lui de gută de parcă s-ar fi aşteptat la o criză subită a 
bolii lui speciale şi tainice. 

— S-a sfârşit, repetă el cufundându-se în fotoliu cu un oftat şi 
întinzându-se. 

Stăteam acolo, în pijama, năucit şi descumpănit. Pombal oftă 
adânc: 

— Cancelaria mea a descoperit totul, spuse el mohorât, 
potrivindu-şi maxilarul. În primul rând, că m-am purtat foarte 
rău... da... Consulul general a făcut azi o criză de nervi... 

Şi, deodată, lacrimi adevărate, de furie amestecată cu jenă şi 
isterie, îi ţâşniră din ochi. 

— Ştii ce? Strănută el. Le Deuxieme®? crede că m-am dus 
special la bal ca să înfig un ac în de Brunei; agentul cel mai bun 
şi cel mai demn de încredere pe care l-am avut vreodată aici! 

Şi izbucni în hohote de plâns care sunau a zbierete de măgar 
dar, în chip cu totul fantastic, lacrimile lui se transformau în 
râsete; îşi şterse ochii din care curgeau şiroaie şi suspină, 
plângând şi râzând în acelaşi timp. Apoi, lăsându-se în 
continuare pradă paroxismelor care îl stăpâneau, se rostogoli, 
căzând pe covor ca un arici, şi rămase zăcând acolo un timp, 
continuând să tremure; apoi începu să se rostogolească încet 


s Biroul Doi - biroul de contraspionaj francez (fr.) 


până la perete unde, tremurând de plâns şi de râs, începu să se 
izbească ritmic cu capul de lambriu, strigând la fiecare izbitură 
cuvântul măreț şi important - summa tuturor disperărilor: 

— Merde. Merde. Merde. Merde. Merde! 

— Pombal, i-am spus eu cu voce pierdută. 

Pentru Dumnezeu! 

— Pleacă! Mi-a ţipat el de pe jos. Dacă nu pleci, nu mă mai 
opresc o mie de ani. Te rog, pleacă. 

Şi astfel, făcându-mi-se milă de el, am ieşit din cameră şi am 
dat drumul la robinet, umplând cada cu apă rece, în care am 
stat întins până când l-am auzit luându-şi pâinea cu unt din 
cămară. A venit la uşa băii şi a bătut. 

— Eşti acolo? a întrebat. 

— Da. 

— Atunci uită tot ce ţi-am spus! Mi-a strigat el prin uşă, te rog. 
Auzi? 

— Am şi uitat. 

— Bine. Mulţumesc, mon ami. 

Am auzit zgomotul greu al paşilor lui retrăgându-se în direcţia 
dormitorului. În ziua aceea am zăcut amândoi în pat până la 
prânz, fără să scoatem o vorbă. La unu şi jumătate a sosit 
Hamid şi ne-a pregătit un dejun pe care niciunul dintre noi n-a 
avut poftă să-l mănânce. Tocmai când eram la masă a sunat 
telefonul şi m-am dus să răspund. Era Justine. Probabil că şi-a 
închipuit că ştiam ce i se întâmplase lui Toto, căci nu a făcut 
nicio aluzie directă la poveste. 

— Vreau, spuse ea, să capăt inelul ăla tâmpit înapoi. 
Balthazar l-a cerut de la poliţie. Da. Inelul pe care mi l-a luat 
Toto. Da. Dar se pare că cineva trebuie să-l identifice şi să 
semneze pentru el. Ne vedem la audiere, şi mii de mulţumiri că 
te-ai oferit să mergi. După cum îţi închipui, Nessim şi cu mine... 
e vorba doar de mărturie. Şi pe urmă, iubitule, am putea să ne 
întâlnim şi să-mi dai inelul înapoi. Nessim pleacă cu avionul la 
Cairo azi după-masă; are nişte treburi. Hai să ne întâlnim în 
grădina de la Aurore, la nouă! Până atunci ai destul timp. Am să 
aştept în maşină. Vreau foarte mult să-ţi vorbesc. Da. Acum 
trebuie să plec. Mulţumesc încă o dată. Mulţumesc. 

Ne-am aşezat din nou la masă, sclavi pe aceeaşi galeră, 
apăsaţi de un sentiment de vinovăţie şi de epuizare comună. 
Hamid ne-a servit cu mare grijă şi într-o tăcere totală. Ştia oare 


ce ne preocupa pe amândoi? Era imposibil să citeşti ceva pe 
trăsăturile lui blânde, ciupite de vărsat, şi în singurul lui ochi 
care se uita, şi ăla, chiorâş. 


XI 


Când am dat drumul la taxi în piaţa Mohammed Ali şi am 
pornit-o către departamentul prefecturii unde se afla biroul lui 
Nimrod, se făcuse întuneric. Continuam să fiu uluit de 
întorsătura pe care o luaseră evenimentele şi, copleşit de forţa 
demoralizatoare pe care o aveau în mintea mea presimţirile şi 
amenințările din ultimele luni, în care trăisem pentru o singură 
fiinţă - Justine. Ardeam de nerăbdare s-o văd din nou. 

Magazinele îşi aprinseseră luminile, iar tejghelele birourilor de 
schimb erau pline de marinari francezi care îşi converteau 
francii în mâncare şi vin, mătăsuri, femei, băieţi sau opium - 
toate mijloacele de a uita pe care le poate concepe mintea 
noastră. Biroul lui Nimrod se afla în partea din spate a unei 
clădiri cenuşii, de modă veche, retrasă de la stradă, cu care 
forma un unghi. Părea pustie acum, plină de coridoare goale şi 
încăperi deschise. Toţi funcţionarii ieşiseră din tură la ora şase. 
Ecoul paşilor mei întârziaţi răsuna, trecând pe lângă loja goală a 
portarului şi pe lângă uşile deschise. Mi se părea ciudat că mă 
pot plimba atât de liber printr-o clădire a poliţiei, fără să mă 
apostrofeze nimeni. La capătul celui de al treilea culoar lung am 
dat de uşa lui Nimrod şi am bătut. Dinăuntru se auzeau voci. 
Biroul se afla într-o încăpere mare şi destul de impunătoare, pe 
măsura rangului său, cu geamuri care dădeau spre o curte 
goală, unde câţiva pui cloncăneau şi scurmau toată ziua în 
noroiul uscat. Un singur palmier zdrenţuit se ridica în mijloc, 
aducând răcoare verii. 

În cameră nu se auzea nicio mişcare, aşa că am deschis uşa şi 
am intrat - dar m-am oprit brusc; lumina strălucitoare, 
combinată cu întunericul, sugera un spectacol de cinematograf. 
De fapt, era un imens epidiascop, care arunca pe peretele cel 
mai îndepărtat al camerei imaginile amplificate şi luminoase ale 
unor fotografii pe care le mânuia chiar Nimrod, scoţându-le una 
câte una dintr-un plic. Orbit de lumină, m-am apropiat şi, în 
penumbra fosforescentă din jurul aparatului, i-am recunoscut pe 
Balthazar şi pe Keats, profilurile lor luminate hipnotic de becul 
puternic. 

— Bine, spuse Nimrod întorcându-se pe jumătate, şi ia şi 
dumneata loc. 

Zicând asta îmi împinse distrat un scaun. Keats îmi zâmbi cu 
un aer misterios, încântat de el şi emoţionat. Fotografiile pe care 


le cercetau cu atâta grijă erau propriile lui fotografii, făcute cu 
bliţul la balul Cervoni. Fiind mărite atât de tare, semănau cu 
nişte desene groteşti, materializându-se pe peretele alb, apoi 
dispărând. 

— Vezi dacă poţi să identifici pe careva, spuse Nimrod, şi eu 
m-am aşezat şi am întors ascultător faţa către vâlvătaia în care 
se întindeau siluetele a vreo doisprezece călugări nebuni ce 
dansau laolaltă. 

— Nu asta! Spuse Keats. 

Lumina albă a magneziului dăduse foc conturului siluetelor 
îmbrăcate în robe. 

Astfel mărite, fotografiile sugerau o nouă formă de artă, mult 
mai macabră decât orice ar fi putut să născocească un Goya. 
Era o iconografie nouă - pictată din fum şi bliţuri ca trăsnetul. 
Nimrod le schimba încet, stăruind asupra fiecăreia în parte. 

— Niciun comentariu? întreba înainte să treacă prin faţa 
ochilor noştri un nou facsimil amplificat al vieţii reale. Niciun 
comentariu? 

Pentru identificare erau cu totul inutile. Opt fotografii - fiecare 
dintre ele parcă simulacrul înfricoşător al unui festin al morţii 
oficiat de călugări-satiri într-o criptă medievală; fiecare dintre 
ele născocită de marchizul de Sade. 

— Uite-o pe aia cu inelul, spuse Balthazar când apăru a cincea 
fotografie care începu să tremure în faţa noastră pe perete. 

Un grup de siluete cu glugă, care se legănau cu furie, braţ la 
braţ, şi se desfătau în faţa noastră fără nicio expresie, ca nişte 
sepii sau alţi monştri groteşti pe care-i vezi câteodată stând la 
pândă în întunericul acvariilor. Ochii lor erau ca nişte crăpături 
fără noimă, veselia lor o deghizare a tot ceea ce este uman. lată 
deci cum se poartă inchizitorii când nu sunt de serviciu! Keats 
oftă, cu un aer disperat. Una dintre persoane avea mâna 
aşezată pe braţul alteia, acoperit de roba neagră. Mâna avea o 
pată albă, care cu greu putea fi identificată drept inelul 
blestemat al Justinei. Nimrod enumera totul minuţios, ca pentru 
el, cu aerul unui om care citeşte un pluviometru. 

— Cinci măşti... undeva, pe lângă bufet, se poate vedea 
colţul... Dar mâna? E a lui de Brunei? Ce părere ai? 

M-am uitat cu atenţie la ea. 

— Cred că e el, am spus. Justine poartă inelul pe alt deget. 

Nimrod exclamă: 


— Aha! Pe un ton de triumf, şi adăugă: lată deci un punct 
câştigat. Da. Dar cine sunt celelalte siluete smulse pe 
neaşteptate de bliţ din neant? 

Ne-am uitat atent în timp ce ele păreau, la rândul lor, să ne 
arunce o privire inexpresivă prin crăpăturile de catifea, ca nişte 
pândari. 

— Degeaba, spuse în cele din urmă Balthazar cu un oftat, şi 
Nimrod opri curentul aparatului bâzâitor. 

După o clipă de întuneric, în cameră se aprinse lumina 
electrică obişnuită. Pe biroul lui Nimrod era un teanc de hârtii 
dactilografiate care aşteptau să fie semnate - desigur /e proces- 
verbal. Pe un pătrat de mătase cenuşie erau aşezate mai multe 
obiecte care aveau legătură directă cu gândurile care ne 
umpleau mintea - acul mare de pălărie, cu gămălia urâtă, de 
piatră albastră, şi inelul cu consistenţă de fildeş al iubitei mele, 
la care nici acum nu mă puteam uita fără o strângere de inimă. 

— Semnează, spuse Nimrod indicând hârtia, după ce citeşti 
exemplarul dumitale, vrei? 

Tuşi, ducându-şi mâna la gură, şi adăugă mai încet: 

— Şi, dacă vrei, poţi lua inelul. 

Balthazar mi-l întinse. Era rece şi avea urme de pudră pentru 
amprente. L-am şters de cravată şi l-am pus în buzunarul mic de 
la vestă. 

— Mulţumesc, i-am spus şi m-am aşezat la birou să citesc 
formularea poliţienească, în timp ce ceilalţi îşi aprindeau câte o 
ţigară, vorbind în şoaptă. 

In afară de hârtiile dactilografiate mai era acolo şi o altă 
hârtie scrisă de mâna nervoasă, neintelectuală, a generalului 
Cervoni. Era lista musafirilor de la balul carnavalului, în care 
continua să răsune, ca un ecou, poezia solemnă a numelor care 
ajunseseră să însemne atât de mult pentru mine, numele celor 
din Alexandria. 

Ascultaţi: 

„Pia dei Tolomei, Benedict Dangeau, Dante Borromeo, 
colonelul Neguib, Toto de Brunei, Wilmot Pierrefeu, Mehmet 
Adm, Pozzo di Borgo, Ahmed Hassan Paşa, Delphine de 
Francueil, Djamboulat Bey, Athena Trasha, Haddad Fahmy Amin, 
Gaston Phipps, Pierre Balbz, Jacques de Guery, contele 
Banubula, Onouphrios Papas, Dmitri Randidi, Paul Capodistria, 
Claude Amarii, Nessim Hosnani, Tony Umbada, Baldassero 


Trivizani, Gilda Ambron...” 

Am mormăit numele în timp ce parcurgeam lista, adăugând în 
mintea mea, după fiecare, cuvântul „ucigaş”, ca să văd dacă se 
potriveşte. Nu m-am oprit decât când am ajuns la numele lui 
Nessim şi am ridicat ochii, uitându-mă la peretele întunecat, ca 
să proiectez acolo imaginea lui mintală şi s-o studiez aşa cum 
studiasem fotografiile. Continuam să văd expresia de pe faţa lui 
când îl ajutasem să se urce în maşina cea mare - o expresie 
senină, ciudată şi răutăcioasă, expresia cuiva care se odihneşte 
după un mare consum de energie. 


Partea a IV-a 


În ciuda anotimpului, faleza oraşului râdea veselă de atâta 
lumină - liniile lungi şi înclinate ale Marii Cornişe se curbau, 


îndepărtându-se către un orizont coborât; o mie de panouri de 
sticlă, luminate, în spatele cărora, ca nişte peşti tropicali de 
toată frumuseţea, stau locuitorii oraşului european la mese 
lucioase, cu pahare de mastică, anason, sau coniac, în faţă. 
Uitându-mă la ei (mâncasem foarte puţin la prânz) m-a copleşit 
foamea şi, cum mai aveam puţin timp înainte de a mă întâlni cu 
Justine, am pătruns prin uşile strălucitoare, la Diamond Sutra, şi 
am comandat un sandviş cu şuncă şi un pahar cu whisky. Şi, din 
nou, aşa cum se întâmplă întotdeauna când tragedia unor 
evenimente exterioare schimbă schema emoţională a lucrurilor, 
am început să văd oraşul cu alţi ochi - să cercetez forme şi 
contururi la care au ajuns fiinţe omeneşti, cu indiferența unui 
entomolog care studiază o specie de insecte până atunci 
neştiută. lată, aici era neamul, fiecare membru al lui cufundat în 
soluţionarea unor preocupări, iubiri, uri şi panici individuale. O 
femeie număra bani pe o masă de sticlă, un bătrân hrănea un 
câine, un arab cu fes roşu trăgea o perdea. 

Din micile taverne de marinari întinse de-a lungul falezei, 
unde frigări de fier doldora cu măruntaie şi mirodenii se 
învârteau monoton, ţâşnea un fum aromat şi aburi de sub 
capacele unor cazane de alamă lucioasă, cu arome fierbinţi de 
mâncăruri de sepie sau porumbel. Aici se bea din căni albastre, 
se mânca cu degetele, aşa cum se obişnuieşte în insulele 
Ciclade până în ziua de azi. 

Am luat o birjă veche şi am pornit în trap zdruncinat către 
Aurore, de-a lungul malului mării care suspina, absorbind 
întunericul pătat de lumini, chinuit de regrete şi temeri atât de 
efemere, încât nici nu se puteau analiza; dar sub toate astea (ca 
o broască sub o piatră rece învăluită de aerul nopţii), continuam 
să simt tresăriri de groază la gândul că însăşi Justine ar putea fi 
în pericol din pricina dragostei pe care „ne-o purtam unul 
altuia”. Am întors gândul ăsta în minte în toate felurile, ca un 
prizonier care împinge cu toată puterea uşile care îl împiedică să 
scape de o sclavie nesuferită, încercând să găsesc o scăpare din 


situaţia care, după câte se părea, putea, în egală măsură, să se 
sfârşească cu moartea ei sau cu a mea. 

Maşina cea mare aştepta, staționând la oarecare distanţă de 
drum, în întuneric, sub arborii de piper. Mi-a deschis portiera în 
tăcere şi am urcat, parcă hipnotizat de temerile ei. 

— Ei? A spus ea în cele din urmă şi, scoțând un mic geamăt 
care exprima totul, s-a cufundat în braţele mele, lipindu-şi 
buzele fierbinţi de gura mea. Ai fost? S-a isprăvit? 

— Da. 

A dat drumul la ambreiaj şi roţile tractoare au împrăştiat 
pietrişul cu dispreţ, în timp ce maşina pătrundea în amurgul 
sidefiu, de-a lungul drumului de coastă, până în deşertul ce se 
întindea dincolo de oraş. Studiam profilul ei aspru, semit, în 
lumina pufoasă aruncată de farurile care se opinteau în 
obiectele obişnuite de pe marginea drumului. Profilul aparţinea 
oraşului pe care îl vedeam acum ca pe o înşiruire de simboluri 
întinzându-se în dreapta şi în stânga noastră, depărtându-se tot 
mai mult - minarete, porumbei, statui, vapoare, monede, cămile 
şi palmieri; oraşul trăia într-o relaţie heraldică cu peisajul vlăguit 
care îl înconjura - meandrele marelui lac: tot atât de potrivit cu 
scena ca sfinxul cu deşertul. 

— Inelul meu, mi-a spus. L-ai adus? 

— Da. 

L-am lustruit încă o dată de cravată şi i l-am pus înapoi în 
degetul potrivit. Fără să vreau am spus: 

— Justine, ce o să se întâmple cu noi? 

Mi-a aruncat o privire sălbatică şi încruntată, ca o femeie 
beduină, apoi mi-a zâmbit, cu zâmbetul ei cald: 

— De ce? 

— Nu înţelegi? Va trebui să încetăm toate astea definitiv. Nu 
pot suporta gândul că ai putea fi în pericol... Sau ar trebui să mă 
duc direct la Nessim, să-l înfrunt cu... 

Cu ce? Nu ştiam. 

— Nu, a spus ea încet. Nu. Tu n-ai putea face una ca asta. Eşti 
anglo-saxon... N-ai putea să uiţi de convenienţe în halul ăsta. N- 
ai putea. Tu nu eşti ca noi. In plus, tot ce ai putea să-i spui lui 
Nessim cred că a ghicit de mult, sau poate chiar ştie... lubitule! 
Şi şi-a aşezat mâna caldă peste a mea. Aşteaptă, stai pur şi 
simplu şi aşteaptă... şi iubeşte, mai presus de orice... şi vom 
vedea. 


Acum, când relatez această scenă îmi dau seama cu uimire că 

purta în ea (nevăzută, ca fetusul conceput al unui copil) moartea 
lui Pursewarden: 
Că sărutările ei cădeau probabil pe chipul cioplit al prietenului 
meu - masca mortuară a scriitorului care n-o iubea, şi mai mult 
încă, o privea în bătaie de joc. Dar dragostea e un asemenea 
demon, încât nu m-ar mira ca, în chip ciudat, moartea lui să fi 
îmbogăţit de fapt dragostea noastră, completând-o cu vicleniile 
cu care se hrănesc minţile femeilor - amestecul de plăceri şi 
înşelătorii tainice care sunt nelipsite din orice relaţie umană. 

Dar de ce m-aş plânge? Chiar şi această dragoste înjumătăţită 
îmi umplea inima până la refuz. Dacă era cineva care să aibă 
motiv să se plângă, era ea. E foarte greu să înţelegi lucrurile 
astea. Oare plănuia de pe atunci fuga din Alexandria? „Femeia 
are asemenea putere, încât un singur sărut poate parafraza 
realitatea vieţii unui bărbat şi o poate schimba...”, scrie 
Pursewarden, dar ce rost are să continuu? Eram fericit să stau 
lângă ea, să simt căldura mâinii ei într-a mea. 

Noaptea albastră era încărunţită de stele şi pustiul, în starea 
lui de veghe, se întindea într-o parte şi într-alta, cu amfiteatrele 
lui groteşti - ca încăperile goale ale unui castel de nori. In seara 
aceea, luna întârziase şi avea o lumină spălăcită, aerul 
încremenise, iar dunele erau ca cioplite de vânt. 

— La ce te gândeşti? întrebă iubita mea. 

La ce mă gândeam? La un fragment din Produs, care spune că 
Orfeu domnea peste rasa de argint, adică peste cei care duceau 
o viaţă „de argint”; pe căminul lui Balthazar, probabil printre 
instrumentele de curăţat pipe şi sculpturile de lemn indiene care 
reprezentau cele trei maimuțe: cea care nu vede, cea care nu 
rosteşte şi cea care nu aude răul, sub pentagrama magică a lui 
Pitagora. La ce mă gândeam? La un foetus în învelişul lui 
transparent, la lăcusta ghemuită în spicul de grâu, la un arab 
citind un proverb, care se reverbera apoi în minte. „Memoria 
omului e tot atât de veche ca nefericirea.” 

Pitpalacii din colivia sfărâmată se întind pe pământ încet, ca 
mierea, fără să se gândească să scape, în bazarul de arome, 
mirosul liliacului persan. 

— Acum paisprezece mii de ani, am spus eu cu glas tare, 
Vega din Lira era Steaua Polară. Uită-te la ea unde arde. 

Faţa care mi-era atât de dragă se întoarse, cu ochii încruntaţi 


aşezaţi în fundul capului, şi din nou am văzut şalupele 
retrăgându-se înspre insula Pharos şi minaretele  lucind, 
acoperite cu rouă; sunetele scoase de hogea cel orb, care ţipa 
ca o cârtiţă asaltată de lumina soarelui; târşâitul unei caravane 
de cămile care se adună pentru festival, purtând felinare fără 
lumină. O femeie arabă îmi face patul, bătând pernele până 
când se umflă în pene ca albuşul de ou sub tel; un pasaj din 
cartea lui Pursewarden, care spune: „Se uitară unul la altul, 
conştienţi că nu aveau nici destulă tinereţe, nici destulă putere 
ca să-i împiedice să se despartă”. Melissa era însărcinată; 
copilul era al lui Nessim şi Amarii nu putea s-o facă să avorteze, 
aşa cum ar fi dorit Nessim din tot sufletul, pentru că era bolnavă 
şi avea inima slabă. 

— S-ar putea să moară oricum, spusese, iar Nessim dăduse 
sec din cap şi-şi luase haina. 

Dar n-a murit atunci. A născut copilul... Justine citează ceva 
pe greceşte, un text pe care nu-l recunosc: 


Nisip, măceşi şi stânci albe 

Din Alexandria, balizele matrozului 

Dune tolănite, căzând şi turnând 

Nisip în apă, apă-n nisip, 

Niciodată-n vinul exilului 

Ce colorează văzduhul prin care e filtrat. 
Sau o voce care colorează mintea 

Cântând în arabă: «Un vas fără pânză 

E o femeie fără sâni». Doar atât. Doar atât. 


Ne-am plimbat ţinându-ne de mână pe dunele moi de nisip, 
înaintând cu greu, ca nişte insecte, până am dat de Taposiris, cu 
dezordinea sa de coloane şi capiteluri sfărâmate, printre vechile 
balize roase de apă. („Amintirile senzaţiei, spune Coleridge, pot 
exista la infinit în stare latentă, exact în ordinea în care le-ai 
trăit.”) Da, dar ordinea imaginaţiei nu e aceeaşi cu cea a 
memoriei. Un vânt slab bătea pe mare dinspre arhipelagul 
grecesc. Marea era netedă ca pielea obrazului. Doar la margini 
se agita şi ofta. Sărutările acelea fierbinţi rămân acolo, 
amputate, fără legătură cu ce a fost înainte şi după, de sine 
stătătoare, ca transparenţa delicată a ferigilor sau trandafirilor 
presaţi între copertele unor volume vechi - unice, durabile ca şi 


amintirile oraşului pe care-l exemplifică şi-l evocă: o pană de la 
o chitară de carnaval uitată, al cărei ecou continuă să răsune pe 
străzile întunecate ale Alexandriei atâta timp cât ţine tăcerea... 

Mă uit la noi toţi, dar în mintea mea nu mai suntem bărbaţi 
sau femei, identități amplificate prin actele lor de uitare, 
nebunie sau trădare, ci făpturi care s-au contopit inconştient cu 
locul, îngropate până la brâu printre ruinele unui oraş unic, 
îmbibate cu valorile lui; ca făpturile acelea despre care 
Empedocle scrie: „Mădulare singuratice care hoinăreau, căutând 
să se unească unele cu altele”, sau într-alt loc: „lată de ce 
dulceaţa pune stăpânire pe dulceaţă, amarul aleargă către 
amar, acidul către acid, iar căldura se împerechează cu 
căldură”. Toţi, membri ai unui oraş ale cărui întâmplări se află în 
afara sferei de acţiune a spiritului de intrigă sau de complicitate: 
oameni din Alexandria. 

Justine la Taposiris, aşezată pe jos, sprijinindu-se cu spatele 
de o coloană dărâmată, capul ei întunecat profilat pe întunericul 
apei plină de suspine, vânturile mării ridicându-i o buclă în timp 
ce spune: 

— In toată limba engleză nu există decât o singură expresie 
care să aibă un înţeles pentru mine, şi anume: „vremuri 
imemoriale”. 

Ce departe mi se pare seara aceea uitată, văzută prin 
ecranele schimbătoare ale memoriei. Mai aveam, cu toţii, atât 
de mult de trăit până în ziua marii vânători de rațe care a 
precipitat atât de brusc şi de rapid schimbarea finală - şi 
dispariţia Justinei însăşi. Dar toate astea ţin de o altă Alexanarie 
- una pe care am creat-o în mintea mea şi pe care Adnotările 
substanţiale ale lui Balthazar dacă nu au distrus-o, în orice caz 
au schimbat-o astfel încât nu se mai poate recunoaşte. 

„Intercalarea realităţilor - scrie Balthazar - e singurul mod în 
care poţi fi credincios timpului, căci în orice clipă a timpului, 
posibilităţile sunt nesfârşite în multiplicitatea lor. Viaţa constă în 
actul alegerii. Reticenţă continuă a judecății şi alegere 
continuă.” 

Din poziţia avantajoasă pe care mi-o oferă această insulă, pot 
vedea totul în aspectele sale dedublate, în amestecul de fapt şi 
imaginaţie, cu alţi ochi; şi recitind, reconstruind realitatea în 
lumina tuturor lucrurilor pe care le ştiu acum, descopăr cu 
uimire că sentimentele mele însele s-au schimbat, s-au 


dezvoltat şi chiar s-au adâncit. Atunci, poate că distrugerea 
Alexandriei mele intime era necesară („artificiul unei opere de 
artă autentice nu dezvăluie niciodată o suprafaţă netedă”); 
poate că, îngropat sub toate astea, zace germenele şi substanţa 
unui adevăr - uzufructul timpului - care, dacă voi putea să mă 
obişnuiesc cu el, mă va duce puţin mai departe în ceea ce 
constituie într-adevăr o căutare a propriului meu eu. Vom 
vedea! 


XIII 


„Clea şi bătrânul ei tată, pe care-l divinizează. Se ţine foarte 
drept, are părul alb şi în ochi un fel de milă stăruitoare faţă de 
tânăra zeiţă nemăritată pe care a zămislit-o. Totuşi, o dată pe 
an, de revelion, dansează amândoi la Hotelul Cecil, civilizat şi cu 
prestanţă. Tatăl, ca o jucărie mecanică.” Am scris odată, 
undeva, aceste cuvinte. Ele trezesc în mintea mea o altă scenă, 
o altă succesiune de evenimente. 

Bătrânul savant vine să se aşeze la masa mea. Nu ştiu de ce, 
dar are o slăbiciune deosebită faţă de mine şi îmi vorbeşte cu o 
modestie plină de umor în timp ce stăm şi ne uităm la fiica lui 
frumoasă, care se mişcă în jurul încăperii în braţele unui 
admirator, extrem de calmă şi de graţioasă. 

— Seamănă încă atât de mult a şcolăriţă - poate pentru că e 
artistă... Astă-seară şi-a pătat pelerina cu vin şi atunci a pus un 
impermeabil peste rochia de bal şi a mâncat caramelele pe care 
le-a găsit în buzunare. Nu ştiu ce-ar spune maică-sa dacă ar fi în 
viaţă. 

Am băut în tăcere, privind luminile colorate care pâlpâiau 
printre dansatori. Apoi el a zis: 

— Mă simt ca un codoş bătrân. Caut mereu să găsesc pe 
cineva s-o ia de nevastă... fericirea ei mi se pare foarte 
importantă... Ştiu că amestecându-mă, fac exact ce trebuie ca 
să stric totul... dar nu pot renunţa... am strâns de-a lungul anilor 
o zestre... Banii îmi ard buzunarele... Când văd un englez 
simpatic, ca dumneata, instinctul mă împinge să spun: Pentru 
Dumnezeu, ia-o şi ai grijă de ea! ... A fost o bucurie, dar a fost 
greu pentru mine s-o cresc fără mamă. Ei, ce zici? Nu-i aşa că 
nu-i nimeni mai nebun ca un nebun bătrân? A 

Şi s-a îndreptat, ţeapăn şi zâmbind, către bar. In seara aceea, 
o clipă mai târziu, a apărut şi Clea, care s-a aşezat lângă mine în 
separeu, făcându-şi vânt cu evantaiul şi zâmbind. 

— Mai e un sfert de oră până la miezul nopţii. Biata 
Cenuşăreasă! Trebuie să-l duc pe tata acasă înainte să bată 
ceasul, dacă nu, pierde somnul dătător de frumuseţe. 

Am vorbit apoi despre Amar, care fusese judecat pentru 
asasinarea lui de Brunei; procesul se încheiase în după-amiaza 
aceea şi el fusese achitat din lipsă de dovezi directe. 

— Ştiu, spuse Clea încet. Şi-mi pare bine. M-a scăpat de o 


crise de conscience*î. Dacă l-ar fi condamnat, n-aş fi ştiut ce să 
fac. Pentru că, vezi tu, eu ştiu că n-a făcut-o el. De ce? Pentru că 
ştiu cine a făcut-o, dragul meu, şi de ce... 

Îşi miji ochi splendizi, apoi continuă: 

— E una din poveştile Alexandriei - să ţi-o spun? Bine, dar 
numai dacă păstrezi taina. Îmi făgăduieşti? Îngroap-o o dată cu 
anul cel vechi - cu toate nenorocirile şi nebuniile noastre. 
Trebuie să te fi săturat de toate până peste cap, nu-i aşa? Bine. 
Ascultă. În noaptea carnavalului stăteam în pat, gândindu-mă la 
un tablou - cel mare, al Justinei. Ceva nu mergea, dar nu ştiam 
unde. 

Bănuiam că trebuie să fie vorba de mâini - mâinile ei oacheşe 
şi frumos proporţionate. Desenasem poziţia lor cu mare 
fidelitate, dar, nu ştiu de ce, era ceva în toată compoziţia care 
nu se potrivea; şi începuse să mă necăjească - luni de zile după 
ce isprăvisem tabloul. Nu-mi dau seama de ce. Deodată mi-am 
spus: „La mâinile astea ar trebui gândit mai mult”, şi am pus să 
mi se care tabloul din atelier în camera mea, unde l-am aşezat 
în picioare, sprijinindu-l de un perete. Dar, până la urmă, fără 
niciun rezultat; petrecusem toată seara fumând şi meditând 
asupra lui şi schiţasem mâinile în diferite poziţii, din memorie. 
Mă gândeam că s-ar putea să fie vina afurisitului de inel bizantin 
pe care-l poartă. În orice caz, meditaţia mea nu dăduse niciun 
rezultat, aşa că pe la miezul nopţii m-am băgat în pat şi am stat 
aşa, fumând, cu pisica adormită pe picioare. 

Din când în când trecea câte un grup mai mic pe stradă, 
cântând sau râzând, dar oraşul începuse totuşi să se golească, 
fiind târziu. Deodată, în mijlocul tăcerii, am auzit un zgomot de 
paşi care alergau în mare viteză. N-am auzit în viaţa mea pe 
nimeni alergând atât de repede, atât de sprinten, în timp ce 
ascultam, m-am gândit că numai pericolul, spaima, sau 
suferinţa ar putea îndemna un om să alerge cu aşa viteză. Paşii 
coborau pe strada Fouad în aceeaşi goană nebună şi au dat 
colţul, luând-o pe strada Sf. Saba şi auzindu-se tot mai tare. Au 
traversat, s-au oprit şi iar s-au întors pe trotuarul meu. Apoi am 
auzit pe cineva sunând la uşa mea, cu violenţă. 

M-am ridicat cu oarecare uimire şi am aprins lumina, să mă 
uit la ceas. Cine putea fi la asemenea oră? Pe când mai stăteam 
încă în pat, nehotărâtă, am auzit soneria din nou; de două ori, 


© Criză de conştiinţă (fr.) 


prelung. Bun! Comutatorul electric care manevrează uşa de la 
intrare se închide la douăsprezece, aşa că n-aveam încotro, a 
trebuit să cobor să văd cine e. Am pus un capot şi, strecurând 
pistolul meu mic în buzunar, m-am dus jos. Prin sticla uşii de la 
intrare, prea groasă ca să somez pe cineva fără să deschid, se 
vedea o umbră. N-am avut ce face şi am deschis. M-am dat 
puţin înapoi. „Cine e?” 

Era un bărbat care stătea agăţat în colţul uşii ca un liliac. 
Respira greu, ştiu, pentru că i-am văzut toracele ridicându-se şi 
coborând, dar nu făcea niciun zgomot. Purta un domino cu gluga 
dată pe spate, aşa că i-am putut vedea faţa în lumina 
felinarului. În prima clipă mi-a fost, fireşte, cam frică. Omul arăta 
de parcă ar fi stat să leşine. Mi-au trebuit vreo zece secunde să 
pot da un nume feţei urâte, cu buză de iepure, mare şi fioroasă. 
Apoi, brusc, m-a cuprins un sentiment de uşurare şi am simţit că 
mi se taie picioarele. Ştii cine era? Părul i se lipise de năduşeală 
şi în lumina aceea ireală ochii îi păreau uriaşi - albaştri şi 
copilăroşi. Mi-am dat seama că e fratele acela ciudat al lui 
Nessim - cel pe care nu-l vede nimeni, niciodată. Narouz 
Hosnani. Chiar şi asta însemna din partea mea o mare 
performanţă de memorie: îmi amintesc doar vag de el, de pe 
vremea când Nessim mă lua să călăresc pe domeniile familiei. 
Îţi închipui îngrijorarea mea când l-am văzut aşa, pe 
neaşteptate, în mijlocul nopţii. 

Nu ştiam ce să spun; el, la rândul lui, încerca să articuleze 
ceva, dar cuvintele nu voiau să-i iasă din gâtlej. Era ca şi cum ar 
fi avut în partea din faţă a creierului două fraze înghesuite una 
într-alta, ca gloanţele pe ţeava unei puşti, şi niciuna nu voia să 
cedeze locul celeilalte. S-a aplecat înspre mine, care eram în 
casă, cu un aer de incoerenţă îngrozitoare, cu mâinile 
atârnându-i aproape până sub genunchi şi dându-i un aer de 
maimuţă. Apoi a croncănit ceva. Nu, să nu râzi. Era 
înspăimântător. A tras adânc aer în piept, şi-a forţat muşchii să-l 
asculte şi mi-a spus cu o voce slabă, de marionetă: „Am venit 
să-ţi spun că te iubesc, fiindcă am ucis-o pe Justine!” O clipă 
aproape că am crezut că-i o glumă. „Ce?” am bâlbâit. A repetat 
cuvintele cu o voce şi mai slabă, în şoaptă, dar automat, ca un 
copil care recită o lecţie: „Am venit să-ţi spun că te iubesc, 
fiindcă am ucis-o pe Justine”. Apoi, cu o voce mai gravă, a 
adăugat: „Vai, Clea, dacă ai şti prin ce disperare am trecut!” 


După care a suspinat şi a căzut în genunchi în mijlocul holului, 
ţinându-se de marginea capotului meu; stătea cu capul plecat, 
în timp ce lacrimile i se prelingeau de-a lungul nasului. 

Nu ştiam ce să fac. Mi-era în acelaşi timp groază şi scârbă. ŞI 
totuşi, nu putea să nu-mi fie milă. Din când în când scotea câte 
un icnet scurt şi strident - sunetul unei cămile care plânge, sau 
poate al unei jucării mecanice înfricoşătoare. Nu semăna cu 
nimic din ceea ce am văzut sau auzit până atunci sau de atunci 
încoace. Mi-a comunicat şi mie tresăririle trupului lui prin tivul 
capotului, pe care îl ţinea cu două degete. 

„Ridică-te”, i-am spus în cele din urmă. Şi, înălţând capul, a 
croncănit: „Jur că n-am vrut. S-a întâmplat înainte de a-mi putea 
da seama ce fac. A pus mâna pe mine, Clea, mi-a făcut 
avansuri, îngrozitor: nevasta lui Nessim!” 

Nu ştiam ce să cred despre toate astea. Oare îi făcuse într- 
adevăr vreun rău lui Justine? „Vino sus, i-am spus ţinând micul 
pistol strâns în mână, căci expresia lui era cam înfricoşătoare. 
Hai, ridică-te!” S-a ridicat într-o clipă, foarte ascultător, şi m-a 
urmat în timp ce urcam pe scări, sprijinindu-se greoi de perete 
şi şoptind, ca pentru el, ceva incoerent, numele lui Justine 
poate, cu toate că suna mult mai mult a „Justice”. 

„Hai, intră cât telefonez”, i-am spus şi m-a urmat încet, pe 
jumătate orbit de lumină. A rămas o clipă în uşă, ca să-şi 
obişnuiască ochii, apoi a văzut portretul şi a exclamat cu mare 
violenţă: „Uite! Vulpea asta iudaică mi-a mâncat viaţa!” Şi s-a 
lovit de mai multe ori cu pumnii peste coapse. Apoi şi-a acoperit 
faţa cu mâinile şi a răsuflat adânc. Am aşteptat aşa, stând faţă 
în faţă, întrebându-mă în sinea mea ce să fac. Ştiam că se 
duseseră cu toţii la balul Cervoni. Le voi telefona, să văd dacă e 
ceva adevărat în toată povestea. 

Între timp, Narouz şi-a desfăcut degetele şi s-a uitat pe furiş la 
mine. „Am venit numai să-ţi spun că te iubesc, înainte de a mă 
preda fratelui meu.” Apoi şi-a întins mâinile într-un gest 
disperat: „Asta e tot!” 

Ce dezgustătoare, ce nedreaptă e dragostea! Mă iubea 
Dumnezeu ştie de câtă vreme o făptură — Nu pot spune o 
făptură ca mine - despre care nici măcar nu ştiam că există. 
Fiecare răsuflare de-a mea era în mod inconştient o formă a 
suferinţei lui, fără să-mi fi dat vreodată seama de asta. Oare 
cum se întâmplase acest dezastru? Va trebui să găseşti, în 


meditaţiile tale, un loc pentru această varietate a animalului. 
Eram în acelaşi timp furioasă, scârbită şi jignită. Mă gândeam 
aproape c-ar trebui să-i cer scuze; dar, în acelaşi timp, mă 
simţeam insultată de această iubire nepotrivită, pe care nu i-o 
cerusem niciodată. _ 

Narouz arăta acum de parcă ar fi avut febră mare. li 
clănţăneau dinţii în gură şi era scuturat de friguri violente. l-am 
dat un pahar de coniac, pe care l-a golit dintr-o înghiţitură, apoi 
i-am dat încă unul, mai mare. În timp ce îl bea, s-a lăsat încet pe 
covor şi s-a aşezat cu picioarele încrucişate sub el, ca un arab. 
„în sfârşit mă simt mai bine, a şoptit el şi, uitându-se cu tristeţe 
în jur a adăugat: Deci, aici locuieşti. De ani de zile voiam să-ţi 
văd casa. Mi-am tot închipuit-o în fel şi chip”. S-a încruntat şi a 
tuşit, trecându-şi degetele prin păr, dându-l pe spate şi 
netezindu-l. 

Am telefonat la Cervoni şi am dat aproape imediat de Nessim. 
l-am pus câteva întrebări cu tact, fără să mă trădez. După câte 
puteam să-mi dau seama nu părea să se fi întâmplat nimic, cu 
toate că în clipa aceea n-a putut s-o găsească pe Justine. Era 
undeva, pe ringul de dans. Narouz asculta toate astea cu ochi 
ficşi, uimiţi, neîncrezători. „Trebuie să se întâlnească cu ei în hol 
în zece minute. Bea-ţi paharul şi aşteaptă până sună. Şi ai să 
vezi că totul a fost o greşeală!” A închis ochii, părând că se 
roagă. 

M-am aşezat în faţa lui pe canapea, neştiind prea bine ce să 
spun. „Ce s-a întâmplat exact?” L-am întrebat. Deodată ochii lui 
s-au îngustat, s-au micşorat şi au luat o expresie bănuitoare. A 
oftat şi şi-a plecat capul, urmărind cu degetul desenul de pe 
covor. „Nu e pentru urechile dumitale”, a zis el în şoaptă cu 
buze tremurânde. 

Am aşteptat aşa şi deodată, spre marea mea jenă şi silă, a 
început să-mi vorbească despre dragostea lui faţă de mine, dar 
cu tonul unui om care vorbeşte singur. Părea aproape să-mi fi 
uitat prezenţa şi n-a ridicat nici măcar o dată capul să mă 
privească. Simţeam toată sila, împletită cu dorinţa de a cere 
iertare, care mă cuprinde ori de câte ori mă admiră sau mă 
doreşte cineva şi nu pot răspunde cu aceleaşi sentimente. Mi- 
era într-un fel şi ruşine uitându-mă la faţa aceea brutală, 
mânjită cu lacrimi, pentru că nu-mi trezea nici cea mai mică 
emoție sau simpatie. Stătea acolo, pe covor, şi vorbea, 


semănând cu o broască râioasă, mare şi cafenie; ca un troglodit 
dintr-o carte cu poveşti. Ce naiba era să faci? „Dar de unde mă 
ştii?” l-am întrebat. Nu mă văzuse decât de trei ori în viaţa lui, 
deşi trecea adesea noaptea pe stradă ca să vadă dacă e lumină 
la geamul meu. Am înjurat printre dinţi. Prea era nedrept. Nu 
făcusem nimic să merit această pasiune grotescă. 

Dar, după un timp, în sfârşit, a venit şi uşurarea. A sunat 
telefonul şi Narouz a început să tremure din cap până-n 
picioare, ca un dulău, când a auzit vocea răguşită, care nu putea 
fi decât a femeii pe care îşi închipuia că o ucisese. După câte 
ştia ea, nu se întâmplase nimic rău şi tocmai pleca acasă cu 
Nessim. Totul era în ordine la Cervoni şi balul era în toi. Pe când 
îi uram noapte bună, am simţit că Narouz îmi apucă papucii şi 
începe să-i sărute cu recunoştinţă. „Mulţumesc, mulţumesc”, 
repeta el mereu. 

„Hai, ridică-te. E timpul să pleci acasă.” între timp, obosisem 
îngrozitor. L-am sfătuit să se întoarcă direct acasă şi să nu 
spună nimic nimănui. „Poate că ţi-ai închipuit toată povestea”, i- 
am spus şi el mi-a zâmbit, obosit dar radios. 

A coborât scara încet şi cu pas greu în faţa mea, zguduit de 
experienţa prin care trecuse - asta era clar - dar isteria îl 
părăsise. Am deschis uşa de la intrare şi el a încercat încă o 
dată să-şi exprime în mod incoerent recunoştinţa şi afecțiunea. 
Mi-a prins mâinile şi le-a sărutat de mai multe ori, cu sărutări 
lungi, umede şi păroase. lââh! Le mai simt şi acum! Apoi, înainte 
să se piardă în noapte, mi-a spus cu o voce joasă, zâmbind: 
„Clea, asta a fost cea mai fericită zi a vieţii mele; te-am putut 
vedea, te-am putut atinge, ţi-am putut vedea odăiţa”. 

Clea îşi sorbi băutura dând din cap, cu ochii pierduţi undeva, 
nu prea departe, şi o clipă avu pe faţă un zâmbet trist. După 
care îşi privi mâinile cu pielea închisă şi se cutremură puţin. 

— lâââh! Sărutările alea, spuse ea în şoaptă şi, cu o mişcare 
involuntară începu să-şi frece mâinile cu palmele întoarse în sus 
pe catifeaua roşie care acoperea braţul fotoliului, de parcă ar fi 
vrut să şteargă sărutările o dată pentru totdeauna şi să anuleze 
până şi amintirea lor. 

Dar orchestra începuse să cânte o melodie de-a lui Paul Jones 
(poate chiar cea care se cânta când a cunoscut-o Arnauti pe 
Justine) şi galeria de feţe încălzite şi luminate începu din nou să 
împrăştie din centrul întunericului strălucirea pielii şi a stofei, şi 


a bijuteriilor, în sala de bal uriaşă şi dezolată, unde palmierii se 
despicau în oglinzile fragile, prelungindu-se apoi pe ferestre, 
până unde aştepta răbdătoare lumina lunii printre grădinile 
publice şi şoselele pustii, tulburând apa neliniştită din afara 
radei portului cu fremătările ei strălucitoare, dar lipsite de suflet. 

— Ascultă, spuse Clea, de ce nu joci niciodată niciun rol în 
toate astea? De ce preferi să stai deoparte şi să ne studiezi pe 
toţi? 

Dar, în timp ce priveam cercul de feţe seducătoare înaintând 
şi întorcându-se în mijlocul strălucirii bijuteriilor şi fâşâitului 
mătăsurilor, mă gândeam la oamenii din Alexandria, pentru care 
aceste experienţe atât de variate nu însemnau decât o adăugire 
la un număr nesfârşit de cunoştinţe asociate cu oboseala pe 
care o simțeau faţă de plăcerile lumeşti. Ne-am tot rotit în jurul 
ringului, femeile urmând, fără să-şi dea seama, mişcarea 
stelelor, a pământului în timp ce se arcuia în spaţiu; deodată, ca 
o declaraţie de război, ca o expulzare din pântecele mamei, în 
tăcerea aşternută, o voce strigă: 

— Luaţi-vă partenerii! 

Luminile zvâcniră, coborând pe spectru până la purpuriu, şi 
începu valsul. O clipă, în celălalt capăt al întunericului, l-am zărit 
pe Nessim cu Justine, dansând amândoi şi zâmbindu-şi, ochi în 
ochi. Mâna frumoasă pe care o ţinea pe umărul lui tot mai purta 
inelul mare, luat din mormântul unui tânăr bizantin. Viaţa e 
scurtă, arta lungă! 

Tatăl Cleei dansa cu ea, ţeapăn, fericit, ca un şoricel mecanic; 
şi îi săruta mâna plină de har, pe care căzuseră în seara aceea 
uitată sărutările nedorite ale lui Narouz. O fiică e mai apropiată 
decât o nevastă. 

„La început, scrie Pursewarden, căutăm să completăm golul 
din fiinţa noastră prin dragoste; şi, o clipă, ne bucurăm de iluzia 
unei întregiri. Dar nu e decât o iluzie. Căci această entitate 
ciudată, care am crezut că ne va însoţi în miezul lumii, reuşeşte 
în cele din urmă să ne despartă de ea. Dragostea uneşte, apoi 
dezbină. Altfel cum ne-am dezvolta?” 

Da, cum? Dar, uşurat să mă trezesc din nou fără parteneră, 
am  bâjbâit, căutându-mi drumul înapoi spre colţul meu 
întunecat, unde scaunele părăsite ale petrecăreţilor stăteau ca 
nişte spice goale de grâu. 


XIV 


La începutul verii am primit o scrisoare de la Clea, cu care aş 
putea foarte bine să închei acest memento dedicat Alexandriei. 
Scrisoarea era neprevăzută. 


„Taşkent, Siria 


Scrisoarea ta atât de neaşteptată, după o tăcere care mă 
temeam că s-ar putea să ţină toată viaţa, m-a urmat, după ce 
am părăsit Persia, până la căsuţa asta cocoţată pe coasta 
dealului, printre cedri şi pini. Am închiriat-o pe şase luni, ca să- 
mi încerc mâna şi pensula cu aceşti munţi originali - roci din 
care ţâşneşte apă dulce, acoperite cu flori ale Mediteranei. 
Turturele ziua şi privighetori noaptea. Ce uşurare după atâta 
praf! Cât a trecut oare - doi ani, sau poate chiar mai mult? Ah, 
dragul meu prieten, am tremurat puţin când am desfăcut plicul. 
De ce? Mi-era teamă că ceea ce ai putea spune m-ar putea 
trage de păr înapoi. Spre locuri vechi şi scene părăsite de mult: 
vechile locuri asupra cărora se oprea personalitatea acelei Clea 
din Alexandria pe care ai cunoscut-o - dar care nu-mi mai 
aparţine mie sau, cel puţin, nu total. M-am schimbat! S-a născut 
o femeie nouă sau în orice caz, o pictoriţă nouă, puţin sensibilă 
încă şi sfioasă, asemenea coarnelor unui melc - dar nouă. Ne 
desparte o întreagă lume, nouă, a experienţei... Dar de unde era 
să ştii toate astea? Poate că tu i-ai scris Cleei, Clea cea veche. 
Ce voi găsi oare să-ţi ofer drept răspuns? Am amânat citirea 
scrisorii tale până astă-seară. M-a mişcat şi trebuie să-ţi 
răspund: aşa că, iat-o - propria mea scrisoare, încropită pe 
apucate între şedinţe de pictură, sau noaptea, când îmi aprind 
plita şi-mi fac de mâncare. Azi e o zi bună să-ţi scriu, pentru că 
plouă - şi toată coasta muntelui e învăluită în liniştea ploii şi în 
zgomotul izvoarelor umflate. Pomii sunt vii, plini de melci uriaşi. 

Deci, Balthazar te-a necăjit cu adnotările lui inedite şi 
supărătoare? Nu ştiu dacă să-l aprob. S-ar putea să-ţi facă bine, 
dar nu va face niciun bine cărţii sau cărţilor pe care le scrii şi 
care îmi închipui că trebuie să ne aşeze pe toţi într-o situaţie 
foarte specială faţă de realitate. Adică, suntem probabil mai 
mult «eroi» decât făpturi umane. Nu? Şi de ce - mă întrebi tu - 
nu ţi-am spus niciodată nici măcar o parte din lucrurile pe care 


le ştii acum? Asta nu se face niciodată, să ştii, niciodată. Ca 
spectator care stă la o distanţă egală între doi prieteni sau doi 
îndrăgostiţi, eşti întotdeauna împins de prietenie să intervii, să 
te amesteci - dar n-o faci niciodată. Şi pe drept cuvânt. Cum aş 
fi putut să-ţi spun ce ştiam despre Justine - sau, dacă tot veni 
vorba, ce simţeam când te vedeam cum o neglijezi pe Melissa! 
Mă împiedica însuşi registrul simpatiei mele faţă de voi trei. Cât 
despre dragoste, e un lucru atât de paradoxal şi se mulţumeşte 
atât de bine cu ea însăşi, încât nu s-ar fi schimbat cine ştie ce 
prin intervenţia unor adevăruri din afară. Sunt sigură acum că, 
dacă ţi-ai analiza sentimentele, ai descoperi că o iubeşti pe 
Justine mai bine de când ştii că te-a trădat. Târfa e adevărata 
favorită a bărbatului, după cum ţi-am mai spus odată, iar noi ne- 
am născut să-i iubim pe cei care ne rănesc cel mai adânc. 
Greşesc, înţeleptule, spune-mi, greşesc? În afară de asta, 
afecțiunea mea pentru tine se află în altă «zonă». Am fost 
geloasă pe tine ca scriitor - şi tot ca scriitor te-am dorit numai 
pentru mine şi te-am păstrat ca atare, înţelegi? 

Acum n-am ce să mai fac ca să te ajut - adică să ajut cărţii 
tale. Va trebui fie să treci peste informaţiile pe care ţi le-a dat 
Balthazar cu atâta răutate, sau, după cum spui tu, să 
«replăsmuieşti realitatea». 

Şi spui că ai fost nedrept cu Pursewarden; da, dar asta nu e 
important. A fost şi el tot atât de nedrept cu tine. Fără să ştiţi 
niciunul, v-aţi unit mâinile prin mine. Ca scriitori. Singurul meu 
regret e că nu a reuşit să sfârşească ultimul volum din 
Dumnezeu e umorist, aşa cum plănuise. E o pierdere - cu toate 
că nu poate reduce valoarea operei. 

Presupun că şi tu vei ajunge în curând la acelaşi grad de calm 
- poate cu ajutorul acestui blestemat de oraş al nostru, 
Alexandria, căruia îi aparţinem cel mai mult atunci când îl urâm 
cel mai tare. Apropo, am o scrisoare de la Pursewarden în 
legătură cu volumul care lipseşte, pe care de mult o port peste 
tot cu mine, printre hârtiile mele, ca pe un talisman, şi care 
ajută nu numai să-l reînvie puţin pe el, dar să mă reînvie şi pe 
mine atunci când mă apucă deprimarea în legătură cu munca 
mea. (Trebuie să mă duc în sat, să cumpăr ouă. Am s-o copiez 
diseară, ca să ţi-o trimit.) 

Ceva mai târziu! lată scrisoarea despre care ţi-am vorbit; e 
dură şi arţăgoasă, dacă vrei, dar caracteristică pentru prietenul 


nostru. Să nu iei remarcile lui despre tine prea în serios. De fapt, 

te admira şi credea în tine - aşa mi-a spus odată. Poate că 
minţea. În orice caz...” 

Hotel Mount Vulture 

Alexandria 


„Draga mea Clea, 

Ce surpriză şi ce bucurie să găsesc scrisoarea ta aşteptându- 
mă. Cititor clement, îţi mulţumesc - nu pentru mustrări sau 
laude (omul fuge în egală măsură de amândouă), ci pentru că 
exişti, devotată şi atentă, un adevărat cititor printre rânduri, 
acolo unde se află înţelesul adevărat al celor scrise. Tocmai m- 
am întors în grabă de la Cafe-Al-Aktar, unde am asistat la o 
discuţie lungă despre «Roman» între bătrânul Moacă, Pombal şi 
Keats. Vorbesc cu toţii de parcă fiecare roman n-ar fi sui generis 
- pentru mine, discuţia lor era tot atât de lipsită de noimă ca 
generalizările lui Pombal despre /es femmes ca specie; căci, la 
urma urmei, ceea ce contează nu sunt relaţiile de familie. În 
orice caz, Moacă spunea că romanul nou tratează despre 
«Ispăşire» şi «Păcatul Originar», şi că scriitorul de azi... Uf! Am 
şters-o, simţindu-mă ca scriitorul de alaltăieri şi foarte puţin 
dispus să-i ajut să avanseze asemenea rahaturi. 

Sunt convins că bătrânul Moacă va scrie un roman încântător 
despre Păcatul Originar şi că va realiza ceea ce numesc eu 
întotdeauna în sinea mea o lingătorie d'estime, (asta înseamnă 
să n-ai acoperire pentru înaintare). De fapt, am fost atât de 
disperat la gândul faimei care-l aşteaptă, încât m-am gândit să 
mă duc direct la un bordel să-mi ispăşesc imediat sentimentul 
neoriginar al păcatului. Dar era prea devreme şi, în afară de 
asta, simţeam că miros a năduşeală fiindcă fusese o zi 
călduroasă. De aceea, m-am întors la hotel, să fac un duş şi să- 
mi schimb cămaşa, şi cu ocazia asta ţi-am găsit scrisoarea. E 
puţin gin în sticlă şi, cum nu ştiu unde voi fi mai târziu, cred că 
am să mă apuc să-ţi răspund chiar acum, cum oi putea eu mai 
bine, până la şase când încep să se deschidă bordelurile. 

Intrebările pe care mi le pui, dragă Clea, sunt tocmai acelea 
pe care mi le pun şi eu. Trebuie să mă lămuresc puţin înainte de 
lua contact cu ultimul volum în care vreau, înainte de orice 
altceva, să combin, să rezolv şi să armonizez tensiunile create 
până acum. Simt că vreau să fac să răsune o notă de... 


afirmare, deşi nu în termenii proprii unei filosofii sau religii. Ar 
trebui să aibă curbarea unei îmbrăţişări şi lipsa de cuvinte a 
codului secret al îndrăgostiţilor. Ar trebui să exprime, într-un fel, 
sentimentul că lumea în care trăim se bazează pe ceva prea 
simplu pentru a fi descris în mod pompos drept lege cosmică - 
dar tot atât de uşor de înţeles ca, de exemplu, un act de 
tandreţe, tandreţe simplă, în relaţia fundamentală dintre animal 
şi plantă, ploaie şi pământ, sămânță şi copac, om şi Dumnezeu. 
O relaţie atât de delicată, încât poate fi sfâşiată cu cea mai 
mare uşurinţă de acea minte cercetătoare, acea conscience în 
sensul francez al cuvântului, care are, fireşte, propriile ei 
drepturi şi propriul său câmp de desfăşurare. Mi-ar plăcea să mă 
gândesc la opera mea pur şi simplu ca la un leagăn în care 
filosofia să se balanseze până adoarme cu degetul în gură. Ce 
părere ai? La urma urmei, ăsta nu e numai lucrul de care avem 
cea mai mare nevoie pe lume, ci, realmente, ceea ce descrie 
starea pură de evoluţie pe care o cuprinde această Lume. Taci 
puţin şi ai să simţi îndată că înţelegi acest act de tandreţe care 
nu e nici putere, nici glorie: şi sigur nu e milă, acea trăsătură 
vulgară a minţii iudaice care nu-şi poate închipui omul altfel 
decât ghemuindu-se sub bici. Nu, pentru că genul de tandrete la 
care mă refer e cu totul necruțătoare. O lege în conformitate cu 
ea însăşi, după cum se spune. Trebuie, fireşte, să ne amintim 
veşnic că însuşi adevărul, prin rostire, ne reduce întotdeauna la 
jumătate. Dar în această ultimă carte trebuie, totuşi, să stărui 
că, în cadrul limitelor unei legi simple, omul poate găsi totuşi 
speranţa, poate găsi scopuri; şi am impresia că văd omenirea 
însuşindu-şi treptat informaţiile necesare doar prin atenţie, şi nu 
prin rațiune, atenţia care ar putea într-o zi să facă omenirea să 
trăiască în cadrul termenilor unei asemenea idei - adevăratul 
înţeles al «bucuriei nestăvilite». Cum altfel ar putea fi bucuria? 
Această entitate nouă, după care umblăm noi, artiştii, nu va 
«trăi», ci, ca timpul însuşi, va «trece». Să fiu al naibii, e 
îngrozitor de greu să spui asemenea lucruri. Poate că soluţia 
există în râs, în Dumnezeu este umorist. La urma urmei, serioşii 
sunt aceia care tulbură liniştea sufletului cu maimuţărelile lor - 
ca Justine. (Stai să-mi pregătesc o porţie de gin.). 

Cred că e mai bine pentru noi să ne ferim de cuvintele mari şi 
alungite, ca Frumuseţe, Adevăr şi aşa mai departe. 

Te supără? Suntem cu toţii atât de naivi şi lipsiţi de minte 


când e vorba să trăim, dar în schimb, suntem uriaşi când e 
vorba să ne pronunţăm asupra universului. „Sufflaminandus 
eratlu. Eu am, ca şi tine, două probleme legate între ele: arta şi 
viaţa mea. In viaţă sunt cam nehotărât şi cam meschin, în 
schimb, în artă, sunt liber să fiu ceea ce doresc cel mai mult să 
par - un om care ar putea aduce certitudine şi armonie în 
rândurile bieţilor muritori din jurul lui. În arta mea, da, prin arta 
mea vreau într-adevăr să mă realizez pe mine, lepădând opera 
care nu are importanţă, aşa cum îşi leapădă şarpele pielea. 
Poate că de asta, în adâncul inimii lor, scriitorii vor să fie iubiţi 
pentru opera lor mai degrabă decât pentru ei - nu crezi? Da, dar 
asta presupune şi un nou tip de femeie. Unde e? 

Acestea, draga mea Clea, sunt câteva dintre perplexităţile 
prietenului tău atotştiutor, mintea clasică şi inima romantică a 
lui Ludwig Pursewarden.” 

„Uf! E târziu şi uleiul din lampă a scăzut de tot. Astă-seară 
trebuie să întrerup scrisoarea. Poate că mâine, dacă sunt 
dispusă, după ce îmi fac cumpărăturile, mai scriu puţin, dacă nu, 
nu! Inţeleptule, ce bine ar fi dacă am putea vorbi! Mult mai bine. 
Simt că s-au îngrămădit în sufletul şi mintea mea conversații 
întregi, care zac nefolosite. Cred că e poate singura lipsă 
adevărată de care eşti conştient când trăieşti singur: puterea 
mediatoare a gândurilor unui prieten, pe care le aşezi lângă ale 
tale numai ca să vezi dacă se potrivesc! Oamenii singuratici 
devin autocraţi, cum e şi firesc, iar judecăţile lor sunt rostite ex 
catedra, conform firii lucrurilor, şi poate că asta nu e cu totul 
folositor operei pe care o realizezi. Dar aici cel puţin ne vom 
potrivi bine, tu, pe insula ta - care e doar un fel de metaforă ca 
plita lui Descartes, nu-i aşa? — Eu, în coliba mea de basm din 
creierul munţilor. 

Săptămâna trecută a apărut un om printre copaci, tot pictor şi 
el, şi inima mea a început să bată cu o viteză neobişnuită. Am 
simţit deodată predispoziția de a mă îndrăgosti - raţionând, 
cred, astfel: «Dacă ai plecat atât de departe de lume şi găseşti 
acolo un bărbat, oare nu e acea fiinţă hărăzită să împartă 
singurătatea cu tine, şi n-a fost oare adus aici de puterea 
nevăzută a dorului tău, dezinteresat, pentru că ţi-a fost 
predestinat? Chinuită veşnic de dorinţa de a fi iubită, inima 
foloseşte, pe cont propriu, o seamă de înşelătorii periculoase cu 
care se amăgeşte. Balthazar a afirmat o dată că poate declanşa 


dragostea printr-o acţiune simplă, propunând o experienţă de 
verificare: adică, să ia doi oameni care nu s-au cunoscut 
niciodată şi să spună fiecăruia că celălalt moare să-l cunoască, 
că n-a văzut niciodată o persoană atât de fermecătoare etc. Era 
după părerea lui, un mijloc infailibil pentru a-i face să se 
îndrăgostească unul de altul; şi chiar se îndrăgosteau. Ce părere 
ai? 

În orice caz, presimţirile mele rele m-au salvat de tânărul care 
era, trebuie să recunosc, frumos şi într-adevăr foarte inteligent, 
şi m-aş fi simţit, cred, bine dacă-l luam drept iubit - poate 
pentru o singură vară. Dar i-am văzut tablourile, care mi-au 
îngheţat sufletul, făcându-l să redevină puternic şi solitar; am 
citit în ele toată personalitatea băiatului, aşa cum poţi interpreta 
scrisul sau faţa cuiva. Am văzut slăbiciune şi sărăcie 
sufletească, şi puterea de a face rău. Aşa că i-am spus atunci, 
pe loc, la revedere. Bietul băiat repeta întruna: «Am făcut ceva 
care să vă jignească, am spus ceva rău?» Ce puteam să răspund 
- căci ce putea face cu jignirea, decât s-o trăiască şi s-o picteze 
până la capăt? Dar asta ar fi însemnat să devină conştient de 
însăşi existenţa ei în sufletul lui. 

M-am întors la bordeiul meu şi m-am încuiat înăuntru, cu un 
adevărat sentiment de uşurare. 

A venit la miezul nopţii şi a încercat să deschidă uşa. l-am 
strigat: «Pleacă de aici!» Şi a plecat. Azi-dimineaţă l-am văzut 
urcându-se în autobuz, dar nici măcar nu i-am făcut semn cu 
mâna să-i spun la revedere. M-am trezit fluierând fericită, nu, 
mai mult încă, dansând aproape, plimbându-mă prin pădure, 
prin oraş, să-mi iau proviziile. Ce minunat e când poţi să-ţi 
învingi inima trădătoare! M-am întors acasă şi nici n-am apucat 
să închid bine uşa că am şi luat o pensulă şi am început să 
lucrez la un tablou care mă ţinea în loc de aproape o lună; toate 
căile erau deschise, toate asocierile funcționau. Obstacolul 
misterios dispăruse. Cine ştie dacă nu se datora prietenului 
nostru, pictorul, şi aventurii sentimentale pe care n-am avut-o? 
Scriindu-ţi aceste cuvinte, continuu să fredonez un cântec... 

Ceva mai târziu. Recitind scrisoarea ta mă întreb de ce 
continui să insişti atâta în legătură cu moartea lui Pursewarden? 
Mă intrigă, pentru că într-un fel ce faci e cam vulgar. Adică, 
bineînţeles că ne depăşeşte şi pe tine, şi pe mine, să judecăm 
ce s-a întâmplat! Tot ce putem spune e că arta lui a depăşit 


bariera. Restul, mi se pare că e proprietatea lui privată. Nu 
numai că trebuie să-i respectăm intimitatea în asemenea 
probleme, dar, mai mult încă, trebuie să-l ajutăm s-o apere 
împotriva celor lipsiţi de sensibilitate. La urma urmei, sunt 
tainele lui, căci ceea ce am văzut noi, de fapt, era doar masca 
umană pe care o purta scriitorul (ca propriul lui erou, bătrânul 
Parr, senzualistul disperat, din volumul doi, despre care se 
descoperă până la urmă că fusese cel care pictase fresca 
contestată a Cinei cea de Taină - ţi-aminteşti?). 

Cam tot ca el a făcut şi Pursewarden; şi-a luat taina vieţii de 
fiecare zi cu el în mormânt, lăsându-ne doar cărţile lui, ca să ne 
amintim, şi epitaful lui, pe care să încercăm să-l descifrăm: Aici 
zace un intrus din răsărit. 

Nu. Nu. Moartea unui artist e inatacabilă. Nu poţi decât să 
zâmbeşti şi să te pleci. 

Cât despre Scobie, ai dreptate în ce spui. Am fost foarte 
amărâtă când mi-a spus Balthazar că s-a rostogolit pe treptele 
Quismului central şi a murit. Da, i-am luat papagalul, care de 
altfel a rămas multă vreme bântuit de spiritul bătrânului. 
Reproducea cu o fidelitate desăvârşită sculatul lui Scobie de 
dimineaţă, cântând o frântură din Taisez-vous, petit babouin (ţi- 
aduci aminte?), reuşind chiar să imite pârâitul îngrozitor al 
oaselor bătrânului când se dădea jos din pat. Dar, treptat, 
memoria păsării s-a uzat ca un disc vechi şi a început să-l imite 
mai rar şi cu o voce mai nesigură. Era ca şi cum Scobie însuşi ar 
fi murit încet, încet, topindu-se în tăcere; aşa îmi închipui eu că 
moare un om în mintea prietenilor şi a omenirii, uzându-se, ca o 
melodie veche de dans sau o conversaţie memorabilă cu un 
filosof sub un cireş. E restituit tăcerii. În cele din urmă, a 
decăzut chiar şi pasărea, şi a murit cu capul sub aripă. Mi-a 
părut atât de rău, şi totuşi atât de bine! 

Pentru noi, cei vii, problema se pune cu totul altfel... Cum să 
foloseşti timpul pentru cultivarea unui stil al inimii - ceva de 
felul ăsta? Încerc doar să-i găsesc exprimare. Nu să forţăm 
timpul, aşa cum fac cei slabi, căci asta înseamnă să-ţi faci rău 
singur şi să te descurajezi, ci să-i folosim ritmurile pentru binele 
nostru. Pursewarden spunea: «Doamne, dă-ne nouă artiştilor, 
tărie de caracter şi tact!» la care eu aş adăuga foarte sincer: 
«Amin». 

Dar probabil că-ţi închipui că între timp am devenit o bătrână 


scorpie îndărătnică. Poate că am şi devenit. Ce contează, dacă 
poţi să ajungi să-ţi însuşeşti măcar o singură idee? 

Avem atât de puţin timp; ştirile din Europa fiind din ce în ce 

mai proaste, simt că zilele au ceva tomnatic - de parcă ar porni 
spre un viitor imprevizibil. Şi, alături de acest sentiment, simt că 
sforile prinse de mânecile noastre se strâng şi, ca să spun aşa, 
ne trag încet înapoi spre inima scenei. Unde ar putea să fie asta 
decât la Alexandria? Dar poate că se va dovedi a fi un oraş nou, 
diferit de cel care s-a impus atâta vreme visurilor noastre. Mi-ar 
plăcea s-o cred, căci vechiul oraş şi tot ceea ce simboliza el 
este, dacă nu mort, cel puţin lipsit de noimă pentru persoana 
care îmi închipui eu că sunt acum. Aceeaşi mărturie mă face să 
cred că poate şi tu te-ai schimbat. Poate că şi cartea ta s-a 
schimbat. Sau poate că tu, mai mult ca oricare dintre noi, simţi 
nevoia să vezi din nou oraşul, să ne vezi din nou pe noi. 
Noi, la rândul nostru, simţim mare nevoie să te revedem, să 
reînnoim prietenia care nădăjduim că există la celălalt capăt al 
scrisorii - dacă un autor poate fi vreodată doar prieten cu 
«eroii» lui. Folosesc pluralul, spunând noi, în stil imperial, de 
parcă aş fi o regină, dar să ştii că mă refer, de fapt, la cele două 
Clee - cea veche şi cea nouă -, căci amândouă au nevoie de tine 
într-un viitor care...” 

Mai sunt câteva rânduri şi pe urmă încheierea afectuoasă. 


Cuprins 


Părtea. |titlu ac dat aha 3 aut a ah A 7 
Îsi De E 50 da a a E E EEES EESE a E ear 7 
|| e aaa E 0 taca cut ata Cm sta e E apar ae cota ofera casa ela 18 
|| E SEE E NT E RR ET RR Ra 41 
AEE at at aaa a oda E E al 02 EE ale aia aaa ec ai ră 63 
VA pa Le Se ne ata A e Al al ar al te car aaa aa ot at alina N TR sai 97 
Partea:a.|l-aisa ie taca da tza ia da ta Ata PA lo cutata 0 d cai 2000 AATE 105 
Vrea ia ar sote area a ral ce EAEE ata aaa ar 0 lea rara aaa arat 105 
NV Ea oara E eta e ac a A Dalia pe ord PRE e foc) Pe aa A E ce urbea Ru a oază 152 
VIU oa dai sa A A a o aa arata Aaaa RA eat deal fe o Bl a aie a Sat le a 172 
XC fure aaa Saar ale Saar a taca d atat actor at arata a Date ai rar aa a ara a 178 
Partea a |ll-a...........ceeee eee eee e eee aaeaaaa 184 
9 aa Pula ea too iara caricaturi a iata aa uda 0 A ră d 184 
Xe ar ora aria en iat Pata udrea Sc căt răsar Data 00 ta date eta aur aa e aa 219 
Partea a IV-a... eee eee eee eee eee eee aaa eaeraaaa 223 
DX] [seara Ei a dada dl al a DA nd aa a a tanda 307 Ca a a Dr ai 223 
XI EE EEEE E E latu 0 A au e taia 230