Lawrence Durrell — [Cvartetul din Alexandria] 03 Mountolive

Lawrence Durrell 


a a i» - 
xs 


Cvartetul din Alexandria 


Mountolive 


E i 


Cvartetul din 
Alexandria 


Mountolive 


Traducere şi note de Antoaneta Ralian 


Romancier, poet, dramaturg şi traducător, Lawrence Durrell, 
una dintre cele mai interesante figuri literare ale secolului XX, s- 
a născut în 1912 în India, unde familia sa trăia de câteva 
generaţii. După anii de studiu la Londra şi Oxford, porneşte într- 
un adevărat periplu care îl va purta din Grecia până în Egipt, din 
Argentina la Belgrad şi din Cipru în sudul Franţei, la Sommieres, 
unde încetează din viaţă în anul 1990, alături de cea de-a patra 
soţie, Ghislaine de Boysson. 

Debutează în 1938, cu romanul Cartea neagră, încurajat de 
celebrul scriitor american Henry Miller, de care îl va lega o lungă 
prietenie. Romanul este lăudat de T.S. Eliot, care îi editează, în 
1943, şi primul volum de versuri, Tărâm privat. Profund legat de 
peisajul insulelor greceşti, le va dedica acestora volumele 
Peştera lui Prospero (1945), Reflecţii asupra unei Venus marine 
(1953), Lămăâii amari ai Ciprului (1957, pentru care i se 
decernează Duff Cooper Memorial Prize) şi /nsu/ele greceşti 
(1978). Dar scrierea care îi aduce celebritatea mondială, 
impunându-l definitiv pe scena literară a secolului XX, este 
monumentalul Cvartet din Alexandria, tetralogie romanescă 
unică prin alternarea punctelor de vedere şi prin multiplicarea 
aproape infinită a direcțiilor narative. Cvartetu/ui îi urmează 
romanele Tune (1968) şi Nunquam (1970), reunite sub titlul 
Revolta Afroditei. Un alt ciclu romanesc de mare întindere îl 
reprezintă  Cvintetul din Avignon, constituit din romanele 
Monsieur (1974), Livia (1978), Constance (1982), Sebastian 
(1983) şi Quinx (1985). In 1988 a fost publicată corespondenţa 
sa completă cu Henry Miller, întinsă pe aproape cinci decenii 
(1935-1980). 

Tetralogia Cvartetul din Alexandria cuprinde romanele Justine 
(1957), Balthazar (1958), Mountolive (1958) şi Clea (1960). In 
1962, o dată cu publicarea într-un singur volum a celor patru 
cărţi, Lawrence Durrell avea să scrie: „Acest grup de patru 
romane este menit să fie citit ca o operă unică, sub titlul colectiv 
de Cvartetul din Alexandria: un subtitlu sugestiv şi adecvat ar 
putea fi «un continuum de cuvinte». In încercarea de a găsi 
forma cea mai potrivită, am adoptat, ca pe o analogie de 
principiu, perspectiva relativistă. Primele trei cărţi s-au legat 
într-o manieră intercalată, fiecare «înrudită» cu celelalte şi nu 
«derivată» din ele; doar ultimul dintre romane este gândit ca 


urmarea logică a celorlalte, el dând cheia dimensiunii 
temporale, întregul a fost conceput ca o mănuşă aruncată 
formei seriale a romanului convenţional: romanul saturat de 
timp al zilelor noastre”. 


À CLAUDE 
TÒ 6voua toŭ áyaðŭ 6i&uovoc 


Notă 


Toate personajele şi situaţiile înfăţişate în acest roman (strâns 
înrudit cu Justine şi Balthazar, şi cel de-al treilea volum din 
Cvartet) sunt absolut imaginare. Exercitându-mi dreptul de 
romancier, mi-am îngăduit unele libertăţi necesare cu privire la 
istoria modernă a Orientului Mijlociu şi la structura elastică a 
Serviciului Diplomatic. 


„Visul odată risipit, dacă ne-am redobândi judecata 
sănătoasă, lucrul ni s-ar părea de importanţă mediocră - doar 
povestea unei rătăciri mintale. Toată lumea ştie foarte bine şi 
nimeni nu se simte lezat. Dar, vai! uneori menţinem acel lucru şi 
îl împingem ceva mai departe. Cum oare, cutezăm să ne 
întrebăm, cum oare ar arăta realizarea ideii, dacă numai forma 
ei aproape abstractă, preamărită în acest fel, ne-a mişcat atât 
de profund? Blestemata de visare capătă viaţă şi existenţa ei e 
o crimă.” 


D.A.F. De Sade - Justine 
„II faut que le roman raconte.” 


Stendhal 


Considerat drept un tânăr cu perspective excepţionale, 
Mountolive a fost trimis pentru un an în Egipt, ca să-şi 
perfecţioneze cunoştinţele de limbă arabă, şi s-a pomenit ataşat 
pe lângă înalta Comisie, unde îndeplinea o muncă de scriptolog, 
în aşteptarea numirii în prima sa funcţie diplomatică; dar de pe 
acum se comporta ca un tânăr secretar de legaţie, pe deplin 
conştient de răspunderile viitoarei lui misiuni. Numai că azi îi 
venea parcă mai greu să-şi păstreze obişnuita rezervă, acum 
când partida de pescuit se dovedea a fi senzaţională. 

Aproape uitase că maioul de tenis şi jacheta cu emblema 
colegiului îşi pierduseră prospeţimea, iar şuvoiul de apă 
murdară care se strecura printre scândurile santinei îi muiase 
vârfurile pantofilor de pânză albă, făcându-i bombeuri negre. In 
Egipt, ţi se întâmplă adeseori să uiţi de tine însuţi. Binecuvânta 
scrisoarea de recomandare care-l adusese pe proprietăţile 
familiei Hosnani, în casa lor răzleaţă, de modă veche, clădită la 
marginea unei reţele de lacuri şi zăgazuri, foarte apropiată de 
Alexandria. Într-adevăr! 

Barca lătăreaţă în care se afla acum, împinsă cu lopătări lente 
prin apa nămoloasă, se rotea cu încetineală către răsărit, pentru 
a-şi relua poziţia în vastul semicerc de bărci ce îngrădeau 
treptat, tot mai restrâns, zona-ţintă, marcată de crestele negre 
ale stufărişului din gropile cu peşte. Pe măsură ce se apropiau - 
lopată după lopată - îi înfăşură noaptea egipteană: brusca 
reducere a tuturor formelor la basoreliefuri, pe un ecran de aur 
şi violet. În reflexele liliachii, cuprinsul devenea dens ca o 
tapiserie pe care se înfiripau ici-colo miraje de apă, iscate de 
ceţurile ce se înălţau din bălți, dilatând şi comprimând 
orizonturile, dându-ţi senzaţia că universul se oglindeşte într-un 
tremurător balon de săpun, gata să se dizolve. Glasurile care se 
chemau peste apă răsunau când puternice, când calde şi 
limpezi. Propria lui tuse se pierdu peste lac, ca o bătaie de aripi. 
Amurg, dar arşiţa stăruia; cămaşa i se lipise de spate. Spiţele de 
întuneric, alungite până la ei, conturau formele insuliţelor tivite 
cu păpuriş, care punctau apa, ca nişte perniţe de ace, ca nişte 
labe, ca nişte smocuri de iarbă. 

Lent, în ritm de rugăciune sau de meditaţie, uriaşa potcoavă a 
bărcilor se întregea şi se strângea, dar cum pământul şi apa se 


topeau cu atâta repeziciune, Mountolive continua să păstreze 
iluzia că străbăteau mai curând cerul decât apele aluviale ale 
lacului Mareotis. Fără să le poată desluşi, auzea plescăitul 
gâştelor sălbatice; într-un colţ, un fâlfâit brusc dezlipi apa de 
cer, târând după sine, de-a curmezişul estuarului, trupurile ca 
nişte hidroavioane, gâgâind asurzitor. Mountolive suspină şi-şi 
cobori privirile spre apele cafenii, sprijinindu-şi bărbia în palme. 
Nu era obişnuit să simtă atâta încântare. Tinereţea este vârsta 
disperărilor. 

Il auzea în spatele lui pe Narouz, fratele mai tânăr, cel cu 
buza de iepure, icnind la fiecare împlântare a lopeţii, iar 
poticnirile bărcii i se reverberau în şale. Mâlul, vâscos ca 
melasa, se prelingea iar în apă cu un pleosc-pleosc rar, iar 
lopata sugea lacom zaţul. Era foarte frumos, dar întreg cuprinsul 
răspândea duhoare; şi totuşi, constată surprins că-i plăceau 
miasmele putride ale estuarului. Înfiorări de vânt, răzbind 
dinspre marea îndepărtată, răbufneau din când în când până la 
ei, înviorându-le mintea. Roiuri de țânțari zumzăiau în jur, ca o 
ploaie de argint în ochii soarelui muribund. Pânza de păianjen a 
luminilor schimbătoare îi înflăcăra spiritul. 

— Narouz, sunt atât de fericit, se auzi spunând, în timp ce-şi 
asculta bătăile nezorite ale inimii. 

Tânărul îi răspunse cu râsul lui timid, şuierător, adăugând: 

— Bine, bine! şi scutură din cap. Dar asta nu-i încă nimic. 
Aşteaptă. Ne apropiem! 

Mountolive zâmbi. „Egipt”, îşi spuse în sinea lui, aşa cum ai 
repeta numele unei femei: „Egipt!” 

— Uite acolo, continuă Narouz cu glasul lui răguşit, melodios, 
acolo rațele nu sunt rusâes!, ştii? (Engleza lui nu era prea 
corectă şi folosea cuvinte bombastice.) E uşor să le capturezi 
(aşa se spune, nu?). Te scufunzi sub ele şi le apuci de picioare. 
Mai simplu decât să le împuşti, nu? Dacă vrei, mergem mâine 
să-ţi arăt! 

Bombăni din nou, adresându-se lopeţii, şi scoase un oftat. 

— Dar cum stăm cu şerpii? întrebă Mountolive. 

Văzuse chiar în după-amiaza aceea câţiva şerpi mari, înotând 
pe suprafaţa lacului. 

Narouz îşi îndreptă umerii masivi şi chicoti: 

— Nu-s şerpi, zise şi apoi râse din nou. 


t Viclene (fr.). 


Mountolive se întoarse pe o parte ca să-şi rezeme obrazul de 
lemnul prorei. Îl zărea cu coada ochiului pe Narouz, stând în 
picioare în timp ce lopăta; îi cercetă braţele şi mâinile păroase, 
picioarele robuste, încordate. 

— Mă laşi să încerc şi eu? îl întrebă în arabă. 

Observase cât de multă plăcere le făcea gazdelor când le 
vorbea în limba maternă. Răspunsurile lor, însoţite de un surâs 
afectuos, păreau atunci un fel de îmbrăţişare. 

— Mă laşi? 

— Nici gând, spuse Narouz, zâmbind cu zâmbetul lui urât, pe 
care-l răscumpărau doar ochii minunaţi şi glasul adânc. 

Picături de sudoare i se prelingeau din părul negru, creţ, cu un 
moţ căzut pe frunte. Şi, temându-se să nu fi săvârşit vreo 
impoliteţe, adăugă: 

— Pescuitul va începe numai când se lasă întunericul. Ştiu eu 
ce am de făcut, dumneata trebuie să te uiţi, ca să vezi peştii. 

Cele două mici pliuri de carne trandafirie care-i mărgineau 
buza despicată erau umede de salivă. li făcu tânărului englez un 
semn prietenesc cu ochiul. 

Tenebrele goneau către ei, lumina îşi dădea duhul. Narouz 
strigă deodată: 

— Acum e momentul! Uită-te acolo! 

Îşi pocni zgomotos palmele şi scoase un strigăt care pluti 
peste apă, făcându-l pe partenerul său să tresară şi să-şi înalțe 
capul, privind în direcţia indicată de degetul lui Narouz. 

— Ce e? 

Detunătura înăbuşită a unei puşti, venind dinspre barca cea 
mai îndepărtată, cutremură aerul şi, brusc, linia orizontului fu 
spintecată de un nou fâlfâit de aripi, în zbor mai lent, separând 
pământul de văzduh printr-o rană sângerie, călătoare; ca inima 
unei rodii care te-ar fi privit prin coajă. Pe urmă, rozul se 
transformă în purpuriu şi o înfoiere albă căzu pe suprafaţa 
lacului, ca un bulgăre de zăpadă care se topeşte de îndată ce 
atinge apa. 

— Flamingo! strigară amândoi deodată râzând, iar întunericul 
îşi închise peste ei porţile, stingând tot ce mai fusese vizibil. 

Un răstimp rămaseră pe loc, respirând adânc, pentru ca ochii 
să li se deprindă cu bezna. Frânturi de glasuri şi de râsete 
veneau spre ei din direcţia bărcilor îndepărtate. Cineva strigă: 
„Ya Narouz!” şi din nou „Ya Narouz!”. Cel chemat răspunse cu 


un mormăit. Şi apoi se porni tam-tam-ul scurt, sincopat, al unei 
tobe în care cineva lovea cu degetele, iar ritmul acestei muzici 
îşi reverberă pe dată ecoul în mintea lui Mountolive, care-şi simţi 
propriile degete bătând tactul în lemnul bărcii. Fundul apei 
pierise, mâlul galben se evaporase: pardoseala glodului 
molatec, fisurat, adunat în faliile preistorice ale lacului, sau 
nămolul bituminos pe care-l târăsc apele Nilului în drumul lor 
spre mare. Dar mirosul îmbâcsise însăşi urzeala întunericului. 
„Ya Narouz!” se repetă strigătul, şi Mountolive recunoscu vocea 
lui Nessim, fratele mai mare al lui Narouz. O pală de vânt 
dinspre mare le aducea frânturi de cuvinte: „Timpul... să 
aprindem...” Narouz răspunse răcnind, mormăi cu satisfacţie şi 
începu să se scotocească după chibrituri. 

— Acum o să ai ce vedea, îi spuse el cu mândrie. 

Arcul bărcilor se îngustase, îngrădind groapa, şi în întunericul 

fierbinte ţâşneau scăpărări de chibrit; curând, lămpile cu carbid 
ataşate la prore înfloriră în lumini galbene, pâlpâitoare, bâjbâind 
spre definiri de contururi şi oferind bărcilor încă nealiniate 
posibilitatea de a-şi îndrepta poziţia. 
Narouz, bâiguind o scuză, se aplecă peste musafirul său şi dibui 
cu mâinile spre proră. Când îşi întinse braţele ca să încerce 
tubul de cauciuc şi să scuture vechea cutie de bachelită care 
adăpostea lampa cu carbid, Mountolive simţi mirosul de sudoare 
al trupului voinic. Narouz înălţă fitilul, aprinse un chibrit şi, o 
clipă, un fum înecăcios îi înghiţi pe amândoi, pentru ca apoi să 
se risipească, în timp ce, sub barca lor, apa lacului înflorea într- 
un cristal incandescent, reproducând cu fidelitate de lanternă 
magică imagini cu peşti speriaţi, răspândindu-se şi regrupându- 
se cu zvârcoliri de surpriză, de curiozitate, poate chiar de 
plăcere. 

— Vită-te-n jos! îl îndemnă Narouz şi adăugă: Dar ţine-ţi capul 
foarte aplecat. 

Când Mountolive, care nu înţelesese sensul acestui ultim sfat, 
se întoarse spre el să-l întrebe, celălalt îl lămuri: 

— Înveleşte-ţi capul într-o haină. Pescăruşii uriaşi înnebunesc 
când simt peştele şi n-au ochii adaptaţi la întuneric. Ultima dată, 
unul mi-a sfârtecat obrazul; iar lui Sobhi i-au scos un ochi. Stai 
cu faţa înainte şi capul foarte aplecat. 

Mountolive îi urmă sfatul şi rămase nemişcat, plutind peste 
fremătătorul eleşteu de lumină al cărui fund nu mai era acum 


din mâl, ci din cleştar limpede, forfotind de țestoase de apă, de 
broscuţe, de peşti lunecoşi - o întreagă populaţie tulburată de 
invazia lumii de deasupra. Barca se clătină din nou şi se 
hurducă, şi apa de pe fund îi inundă iar vârfurile pantofilor. 
Vedea cu colţul ochiului cum marele arc de lumini, lanţul de flori 
incandescente, se îngusta tot mai repede; şi, pentru a oferi 
bărcilor ritm şi semne de orientare, izbucni iar tam-tam-ul tobei 
şi un cântec, o melopee înăbuşită şi melancolică, dar 
poruncitoare. Simţi din nou în şira spinării vibrația izbiturii când 
barca se alinie. Senzaţii pe care nu le mai cunoscuse nicicând, 
cu desăvârşire noi. 

Apa devenise iar densă, opacă: asemenea unui terci de ovăz 
care se îngroaşă încet, în timp ce-l amesteci pe foc scăzut. Dar, 
când îşi concentră privirea, îşi dădu seama că iluzia nu era 
pricinuită de apă, ci de însăşi năvala peştilor. Începuseră să 
roiască, fulgerând prin apă în şuvoaie, aţâţaţi de conştiinţa 
propriei lor mulţimi şi totuşi lunecând, înghesuindu-se într-o 
singură direcţie. Cordonul de bărci se strâmtase, asemenea unui 
laţ, şi acum îi despărţeau doar şase metri de barca vecină, de 
cel mai apropiat dintre eleşteele de lumină cernită. Barcagiii 
scoteau strigăte răguşite şi plesneau apa din jur, aţâţaţi la 
rândul lor de perspectiva hoardelor de peşti ce mişunau pe 
fundul moale al lacului, din ce în ce mai agitaţi pe măsură ce se 
ridicau la suprafaţă şi se pomeneau prinşi în ambuscada 
cercului de lumini. In bărci, vagi siluete omeneşti porniră să 
desfacă plasele de mână, iar strigătele se înteţiră. Mountolive îşi 
simţi sângele pulsând cu repeziciune. 

— Într-o clipă, strigă Narouz. Stai liniştit! 

Apele se îngroşaseră şi se încleiaseră, trupuri lunguieţe, 
argintii, începură să sară, săgetând bezna, pentru ca apoi să 
cadă iar la loc, ca nişte monede sclipitoare. Cercurile de lumină 
se atinseră, se întretăiară, centura se întregi; de pretutindeni se 
auziră plesnetul şi plescăitul trupurilor întunecate ale pescarilor 
care se aruncau în apă, desfăcând cupele lungi ale plaselor de 
mână unite între ele la capete, ale căror ochiuri negre începeau 
să se umfle, asemenea unui ciorap cu daruri de Crăciun, sub 
greutatea şi zbaterea peştilor. Peştii săritori se speriaseră şi 
salturile lor panicate vălureau întreaga suprafaţă a gropii, 
împroşcând cu stropi de apă rece lămpile zgâlţâite; unii cădeau 
de-a dreptul în barcă, o ploaie tremurătoare de solzi argintii şi 


cozi zvâăcnitoare, izbind în lemn. Răscolitoarele zbateri ale 
agoniei erau la fel de penetrante ca şi bătăile ritmice ale tobei. 
Hohote de râs cutremurară văzduhul, în vreme ce cupele 
plaselor se închideau. Mountolive îi vedea pe arabii cu poalele 
suflecate ale halatelor lungi, albe, înghesuindu-se în faţă, 
încleştând cu câte o mână robustă prorele bărcilor vecine şi 
împingând încet, înainte, plasele legate între ele. Lumina le 
poleia pulpele negre. Întunericul vibra de bucuria lor barbară. 

Şi deodată se petrecu un nou fenomen neaşteptat: însuşi 
cerul de deasupra capetelor lor începu să se îndesească, 
asemenea apelor de dedesubt. Forme neidentificabile umflară 
brusc bezna; pescarii deşteptaseră din somn făpturile adormite 
de pe țărm şi acum, noii vizitatori din estuarul mărginit de rogoz 
se alăturară la vânătoare, scoțând ţipete ascuţite şi incoerente: 
sute de pelicani, păsări flamingo, cocostârci şi pescăruşi uriaşi 
dădură buzna pe traiectorii dezordonate, năvălind, năpustindu- 
se, înşfăcând peştii săritori. Apa şi aerul clocoteau deopotrivă de 
viaţă, în vreme ce pescarii coborâţi în lac îşi aliniau plasele şi 
începeau să scoată cu mâinile şi să zvârle în barcă prada 
fremătătoare sau să răstoarne cupele de reţea, prăvălind peste 
copastie cascade de argint viu, până când cârmacii se pomeniră 
cu gleznele îngropate în noiane de peşti. Era pradă destulă, ba 
chiar prisositoare şi pentru oameni, şi pentru păsări; şi, în timp 
ce înotătoarele impunătoare îşi desfăceau şi-şi împătureau aripi 
greoaie, ca nişte umbrele de modă veche, pictate, sau planau în 
grupuri  dizgraţioase peste apa săltăreaţă şi  ciopârţită, 
pescăruşii uriaşi sau cei vânători de heringi zburau cu viteza 
fulgerului, din toate direcţiile, înnebuniţi de poftă şi de aţâţare, 
avântându-se în curse sinucigaşe, unii frângându-şi gâtul de 
marginea bărcilor, alţii, în teribila lor rapacitate, înfigându-şi 
pliscurile în trupul întunecat al vreunui pescar, sfârtecând ici un 
obraz, colo o coapsă. Plescăitul apei, strigătele răguşite, 
clămpănitul pliscurilor pofticioase, fâlfâitul aripilor, tam-tam-ul 
tobelor ciocănite cu degetele imprimau întregii scene o 
splendoare de neuitat, care-i evoca vag lui Mountolive străvechi 
fresce faraonice, alcătuite din lumini şi umbre. 

Ici-colo oamenii se porniră să alunge păsările, lovind cu beţele 
în beznă, până când printre mormanele tremurânde de peşte 
capturat apărură surprinzătoare curcubee de pene mirific 
colorate şi pliscuri sfărâmate din care picura sânge roşu peste 


solzii de argint. Scena continuă încă trei sferturi de oră, până ce 
bărcile întunecate se apropiară de țărm. Nessim era acum cel 
care striga la ei prin întuneric. 

— Trebuie să ne întoarcem! 

Arătă cu degetul spre un felinar care se legăna dincolo de 
apă, creând o caldă grotă de lumină în care se profilau coapsele 
netede şi unduitoare ale unui cal şi muchiile crestate ale 
frunzelor de palmier. 

— Mama ne aşteaptă! strigă Nessim. 

Capul lui, de o frumuseţe fără de cusur, se înclină cu un 
zâmbet, lăsându-se prins într-o pată de lumină. Avea o faţă cu 
trăsături bizantine, de felul celor ce pot fi văzute în frescele din 
Ravenna - ovală ca migdala, cu ochi negri şi trăsături bine 
marcate. Dar, privind faţa lui Nessim, Mountolive privea de fapt 
faţa Leilei, mama acestuia, căreia îi semăna atât de bine. 

— Narouz! strigă Nessim, pentru că fratele mai tânăr sărise 
din nou în apă ca să fixeze o plasă. Narouz! 

Abia de-şi făcea auzit glasul peste hărmălaie. 

— Narouz, trebuie să ne întoarcem! 

În cele din urmă, cele două bărci, fiecare purtându-şi ochiul 
luminos de ciclop, tăiară apele negre acostând la debarcaderul 
îndepărtat, unde îi aşteptau răbdători caii şi Leila, în tăcerea 
îmbibată de zumzetul ţânţarilor. Se ridicase pe cer o lună, crai- 
nou. 

Peste brizele lacului, răzbi glasul ei vesel, dojenindu-i că 
întârziaseră atâta. Narouz chicoti. 

— Am adus o grămadă de peşte! strigă Nessim. 

Leila stătea în picioare, o siluetă ceva mai întunecată decât 
întunericul, şi mâinile li se întâlniră conduse parcă de un instinct 
desăvârşit, care nu-şi avea izvorul în gândirea lor lucidă. Dar, de 
îndată ce coborâră cei doi fraţi, Narouz strigă: 

— Glonţ acasă, Nessim! şi dădură bici cailor, care tresăltară 
şi-şi scuturară capetele sub acest vesel atac violent. 

— Fiţi prudenti! îi avertiză Leila cu voce aspră, şi o clipă mai 
târziu caii se şi avântară în galop, lovind sacadat cu copitele în 
pământul moale de pe chei, în timp ce Narouz râdea 
mefistofelic. 

— Şi noi ce facem? întrebă Leila cu prefăcută resemnare, 
pentru că în acelaşi moment se ivi vechilul cu propriii lor cai. 

Încălecară şi porniră spre casă. Leila îi porunci slujitorului să 


meargă în faţă, luminându-le drumul cu felinarul, iar ea îşi 
apropie calul de cel al lui Mountolive, până când genunchii li se 
atinseră şi fiecare dintre ei se simţi aţâţat de vecinătatea 
trupului celuilalt. Nu mai făcuseră dragoste de mult - de 
aproape zece zile - ceea ce tânărului Mountolive i se părea un 
secol, o eternitate de disperare şi desfătare. Mountolive era 
rodul unei educaţii englezeşti foarte rigide, bazată pe principiul: 
„Nu dori să simţi”. În pofida tinereţii lui, îşi însuşise toate 
celelalte învățături preţioase: înfruntarea cu sânge rece a 
complexelor probleme legate de saloane şi de stradă; dar, în 
ceea ce priveşte emoţiile personale, nu le putea opune decât 
tăcerea nervoasă a unei sensibilităţi naţionale, aproape 
anesteziată într-o muţenie stingherită. O educaţie fundamentată 
pe reticente selective şi pe jenă. Buna creştere se împacă foarte 
rar cu sensibilitatea, deşi ruptura dintre ele poate fi uşor 
camuflată prin maniere elegante, formule de politeţe adresate 
lumii. Mountolive auzise şi citise despre pasiuni, dar le privise ca 
pe nişte întâmplări ale altora, şi iată că acum i se întâmpla să le 
trăiască şi el; pasiunea îi invadase acea viaţă secretă care, în 
cazul oricărui şcolar întârziat, se desfăşoară autonom, îndărătul 
îngăduitorului paravan al manierelor şi tranzacţiilor cotidiene, al 
discuţiilor şi emoţiilor cotidiene. Eul lui exterior se maturizase 
mult înainte de închegarea eului lăuntric. Or Leila îl întorsese cu 
înăuntrul în afară, aşa cum întorci un geamantan vechi, 
creându-i o stare de confuzie generală. Acum se considera un 
tânăr anost, dar călit, care-şi consumase până şi cea mai 
elementară rezervă. Îşi dădea seama, aproape cu indignare, că, 
în sfârşit, întâlnise ceva pentru care merita chiar să şi mori - 
ceva care prin însăşi brutalitatea sa transmitea un mesaj 
înaripat ce-i străpungea miezul fiinţei. Până şi în bezna care-i 
învăluia, simţea nevoia să roşească. Era absurd. A iubi era o 
absurditate, ca şi cum te-ai prăbuşi de pe consola căminului. Se 
surprinse întrebându-se ce-ar gândi mama lui dacă i-ar vedea 
călărind alături, printre palmierii spectrali, pe ţărmul unui lac în 
care se oglindea o lună nouă; călărind genunchi lângă genunchi. 

— Eşti fericit? îi şopti Leila şi Mountolive îi simţi buzele 
mângâindu-i încheietura mâinii. 

Îndrăgostiţii nu-şi pot spune nimic care să nu fi fost spus sau 
răspus de mii de ori. Sărutările au fost inventate pentru a 
transpune asemenea nimicuri în răni vii. 


— Mountolive, şopti ea din nou. David, iubitule... 

— Da. 

— Eşti atât de tăcut. Credeam că ai adormit. 

Mountolive îşi încruntă sprâncenele, confruntându-se cu 
propria-i stare de dispersare lăuntrică. 

— M-am lăsat furat de gânduri, răspunse, şi-i simţi din nou 
atingerea buzelor pe încheietura mâinii. 

— lubitule! 

— lubito! 

Merseră mai departe călare, lipindu-şi genunchii, până ce se 
ivi casa veche, pătrată, clădită pe reţeaua de diguri care 
împânzeau estuarul şi canalele de apă dulce. Văzduhul fremăta 
de lilieci. Balcoanele de sus ale casei erau puternic luminate şi 
iată-l pe invalid, ghemuit în fotoliul lui pe roţi, scrutând cu 
gelozie noaptea, aşteptându-i să se întoarcă. Soţul Leilei se 
stingea treptat din pricina unei maladii obscure, o atrofiere 
progresivă a muşchilor, care punea şi mai crud în lumină 
diferenţa mare de vârstă dintre ei. Infirmitatea îl scofâlcise până 
când ajunsese să arate ca un soi de cochilie cadaverică, 
alcătuită din pături şi şaluri, de sub care se întindeau două mâini 
lungi, sensibile. Cu _ trăsăturile-i posomorâte, exprimând o 
sălbăticie reprodusă de chipul fiului mai tânăr, cu capul înclinat 
pe un umăr, părea, privit sub anumite unghiuri de lumină, o 
mască de carnaval proţăpită într-un par. Nu mai rămâne de 
adăugat decât că Leila îl iubea. 

Leila îl iubea. In tăcerea spiritului său, Mountolive nu-şi putea 
repeta aceste cuvinte decât îngânându-le grotesc în minte, ca 
un papagal. Cum putea să-l iubească? îşi pusese iar şi iar 
aceeaşi întrebare. Cum putea să-l iubească? 

Când auzi ropotul copitelor pe prundişul din curte, bătrânul îşi 
împinse fotoliul pe roţi până la marginea balconului, întrebând 
neîncrezător: 

— Leila, tu eşti? 

Cu vocea unui copil gata să scâncească în faţa căldurii 
zâmbetului ei, trimis de jos în sus, şi a glasului de contralto, 
adânc, dulce, cu care-i răspunse, glas în care se îmbinau 
supunerea orientală şi un fel de mângâietoare consolare pe care 
numai un copil ar putea-o înţelege. 

— lubitule! 

Şi apoi, urcând în fugă scara lungă de lemn ca să-l 


îmbrăţişeze, adăugă: 

— Ne-am întors cu toţii teferi. 

Mountolive descălecă în curte, cu mişcări încete, în timp ce îi 
ajungea la ureche suspinul de uşurare al invalidului. Intârzie, 
fixând inutil o chingă, numai ca să nu asiste la îmbrăţişarea 
celor doi. Nu simţea gelozie, dar incredulitatea îi străpungea 
mintea şi-l rănea. Oribil să fii tânăr, lipsit de dibăcie, şi să te 
simţi smuls din adâncurile făpturii tale. Cum de se întâmplase 
una ca asta? Avea senzaţia că se află la milioane de leghe 
depărtare de Anglia; jupuit de trecut ca de o coajă. Noaptea 
caldă era îmbălsămată de parfumul iasomiei şi al trandafirilor. 
Mai târziu, dacă Leila avea să vină în camera lui, va rămâne 
încremenit ca un cui, golit de gânduri şi de cuvinte, şi-i va 
strânge în braţe trupul tânăr şi straniu, fără să simtă nici 
dorinţă, nici remuşcare. Inchise ochii, ca un om aflat sub şuvoiul 
unei cascade reci ca gheaţa. Urcă agale treptele; Leila îl făcuse 
conştient de faptul că era înalt, zvelt, frumos. 

— Ei, Mountolive, ţi-a plăcut? croncăni invalidul cu o voce în 
care pluteau (ca untdelemnul pe apă) mândria şi suspiciunea. 

Un servitor înalt, negru, împinse o măsuţă cu rotile pe care se 
găsea sticla de whisky - o lume de anomalii: să bei băuturi 
alcoolice de seară, asemenea englezilor din colonii, în această 
casă veche, singuratică, încărcată de covoare magnifice, cu 
pereţii împodobiţi de sulițe africane capturate la Omdurman şi 
cu mobile bizare, stil Second Empire, purtând însă amprenta 
turcească. 

— la loc, îi spuse, şi Mountolive se aşeză, zâmbindu-i şi 
observând că până şi aici, în salon, zăceau presărate cărţi şi 
reviste - simboluri ale neostoitei nevoi de cunoaştere care o 
devora pe Leila, dar de care nu-şi îngăduise niciodată să se lase 
biruită. 

De obicei, îşi ţinea cărţile şi ziarele în harim, dar mereu se 
revărsau prin toată casa. Soţul ei nu avea acces la o asemenea 
lume. Leila încerca, pe cât îi stătea în putinţă, să se ferească de 
el, ca să nu-i stârnească gelozia, din ce în ce mai sfredelitoare 
pe măsură ce îi sporea neputinţa fizică. Cei doi fii se spălau - 
Mountolive auzea de pe undeva zgomotul apei care curgea. In 
scurt timp, avea şi el să se scuze şi se va retrage ca să-şi 
îmbrace costumul alb, pentru cină. Bău un whisky şi vorbi, cu 
glasul lui scăzut, muzical, omului ghemuit în fotoliul pe roţi. 


Gândul că soţia acestui schilod îi era amantă i se părea 
îngrozitor şi total lipsit de cuviinţă; şi totuşi, era mereu uluit 
văzând cu câtă naturaleţe şi simplitate mânuia Leila întreaga 
înşelătorie. (Glasul ei impasibil, dulce ca mierea etc.; mai bine 
să nu se lase copleşit de acest gând!) Se încruntă şi îşi sorbi 
băutura. 

Întâmpinase greutăţi până nimerise drumul spre casa lor, ca 
să-şi prezinte scrisoarea de recomandare. Şoseaua se întindea 
numai până la vadul apei şi de aici încolo trebuiau folosiţi cai, 
pentru a ajunge la clădirea împlântată printre canale. Rătăcise 
de unul singur aproape un ceas, până când un trecător 
binevoitor îi oferise un cal, şi astfel reuşise să-şi atingă 
destinaţia. În ziua aceea, nu se găsea în casă nimeni în afară de 
bătrânul infirm. Mountolive observase cu oarecare amuzament 
că, în timp ce citea scrisoarea de recomandare redactată în 
stilul plin de înflorituri şi de temenele al arabilor, invalidul 
murmura  audibil convenţionalele formule de răspuns la 
complimentele care îi fuseseră adresate, de parcă autorul 
scrisorii ar fi fost de faţă, în persoană. Pe urmă, îşi înălţase cu 
duioşie privirea spre faţa tânărului englez şi-i vorbise, iar 
Mountolive îi răspunsese cu amabilitate. 

— Vei veni şi vei locui la noi, este singurul mod de a-ţi 
îmbunătăţi cunoştinţele de limbă arabă. Poţi locui la noi două 
luni, dacă doreşti. Fiii mei vorbesc engleza şi vor fi încântați să 
poată conversa cu dumneata; la fel şi soţia mea. 

Va fi o adevărată binecuvântare pentru ei să vadă un chip nou, 
să aibă un străin în casă. Scumpul meu fiu Nessim, deşi încă 
foarte tânăr, e în ultimul an la Oxford. 

O clipă, în ochii înfundaţi ai bătrânului licăriră mândria şi 
bucuria, care se stinseră însă pe dată, lăsând loc obişnuitei 
expresii de suferinţă şi de amărăciune. Boala stârneşte dispreţ. 
Şi un om bolnav o ştie prea bine. 

Mountolive a acceptat şi, renunțând atât la cazarea locală cât 
şi la concediu, a obţinut permisiunea de a locui timp de două 
luni în casa acestui aristocrat copt. A se pomeni astfel integrat 
în tiparul unei vieţi familiale fundamentate şi întreţinute de 
simulacrul inconştient al unui feudalism care-şi înfigea rădăcinile 
îndărăt, până în Evul Mediu, sau poate că într-o perioadă şi mai 
timpurie, însemnase pentru Mountolive o rupere categorică de 
tot ceea ce cunoscuse până atunci. Lumea lui Burton, Beckford, 


Lady Hester... Oare toţi aceştia continuau să existe? Dar aici, 
contemplat din unghiul prielnic al cuiva prins în însăşi canavaua 
ţesută de propria-i imaginaţie, exoticul devenea absolut normal. 
Poezia se degaja din chiar inconştienţa cu care era trăită. 
Mountolive, având la îndemână sesamul deschis al unei limbi 
cunoscute, începu curând să simtă că pătrunsese cu adevărat, 
pentru prima oară, misterul unei ţări străine, al unor Maeurs? 
străine. Aşa cum se întâmplă în asemenea cazuri, îl înfiora 
plăcerea ameţitoare de a-şi fi pierdut vechea identitate şi de a fi 
dobândit una nouă. Se simţea plonjând, despuiat, ca să spunem 
aşa, de contururile propriei sale persoane. Acesta să fie 
adevăratul sens al educaţiei? începuse să transplanteze o 
întreagă şi uriaşă lume intactă din imaginaţia lui în solul noii 
sale vieţi. 

Familia Hosnani era bizar alcătuită. Graţiosul Nessim şi mama 
sa ţineau de zonele spiritului, aparţinând aceleiaşi intense lumi 
de cunoaştere şi sensibilitate. El, fiul mai mare, părea mereu 
gata să-şi servească mama, fie că era nevoie să-i deschidă o 
uşă sau să-i culeagă o batistă căzută pe jos. Engleza şi franceza 
lui erau perfecte, impecabile ca şi manierele sale, elegante şi 
viguroase ca fizicul lui. In faţa lor, despărțiți de nimbul 
lumânării, şedeau ceilalţi doi: infirmul cocoloşit în cârpe şi fiul 
mai mic, greoi şi abrutizat ca un buldog, purtând pe chip 
indefinibila expresie a celui care aşteaptă în orice moment să fie 
chemat sub arme. Clădit masiv, urât la faţă, era totuşi o fiinţă 
blajină; dar, din felul în care sorbea fiecare cuvânt rostit de tatăl 
său, îţi dădeai seama încotro se îndrepta drăgăstoasa lui 
supunere. Simplitatea îi strălucea în ochi şi, la rândul lui, era 
gata să se arate serviabil: într-adevăr, când treburile moşiei nu-l 
ţineau departe de casă, era bucuros să-l elibereze pe servitorul 
negru şi să-i ia locul în spatele fotoliului pe roţi, slujindu-şi tatăl 
cu o triumfătoare mândrie, bucuros chiar să-l ia, cu gingăşie, în 
braţe şi să-l ducă, radiind de fericire, la toaletă. Îşi privea mama 
cu acelaşi orgoliu şi cu aceeaşi tristeţe copilăroasă care 
străluceau şi în ochii bătrânului schilod. 

Deşi sentimentele celor doi fraţi erau divizate ca ramurile unui 
măslin, între ei nu exista o separare reală - erau una şi aceeaşi 
creangă bifurcată, lucru pe care îl simțeau şi ei; îi lega o iubire 
profundă, pentru că, într-adevăr, se întregeau, îşi erau 


2 Moravuri (fr.). 


complementari, fiecare din ei dovedind forţă exact în punctele în 
care celălalt vădea slăbiciune. Nessim avea oroare de vărsarea 
de sânge, de munca manuală, de purtările grosolane; or, toate 
acestea îl desfătau pe Narouz. Şi Leila? Fără îndoială, Mountolive 
vedea în ea o superbă enigmă, dar, dacă ar fi avut ceva mai 
multă experienţă, ar fi recunoscut în naturaleţea ei o perfectă 
simplitate spirituală, iar în firea-i extravagantă un temperament 
căruia i se stăviliseră descărcările fireşti şi care, de bună voie, 
bătuse în retragere şi se strunise în compromisuri. De pildă, 
căsătoria ei cu un bărbat mult mai vârstnic fusese un 
aranjament de familie - aşa cum se practica încă în Egipt. 
Avuţiile familiei ei fuseseră împerecheate cu averea familiei 
Hosnani - cum se întâmplă de obicei în astfel de căsătorii - 
adică o fuzionare a două mari companii. 

Nu se gândise niciodată să se întrebe dacă era fericită sau 
nefericită. Era flămândă, doar atât, flămândă de lumea cărţilor 
şi a reuniunilor, lume care se statornicise pe vecie dincolo de 
casa veche şi de grelele răspunderi ale moşiilor din care-şi 
trăgea seva averea lor. Era supusă, docilă, loială ca un animal 
de rasă. Doar că o copleşea o monotonie derutantă. În tinereţe 
îşi terminase strălucit studiile la Cairo şi, timp de câţiva ani, 
nutrise speranţa de a le continua în Europa. Visase să studieze 
medicina. Dar la acea vreme femeile din Egipt se considerau 
norocoase dacă puteau scăpa de vălul negru - ca să nu mai 
vorbim de limitele strimte ale gândirii şi societăţii egiptene. În 
concepţia egiptenilor, Europa nu însemna decât un centru 
comercial, pe care-l vizitau doar bogătaşii. Fireşte, fusese de 
câteva ori la Paris, însoţită de părinţi, şi se îndrăgostise de acest 
oraş aşa cum ne îndrăgostim cu toţii, dar când se ridicase 
problema înfrângerii barierelor de deprinderi egiptene şi a 
evadării din colivia părintească - a evadării într-o viaţă care ar fi 
putut hrăni şi transforma o minte inteligentă Leila se izbise de 
stânca neclintită a conservatorismului. Va trebui să se mărite şi 
să-şi făurească un cămin în Egipt, i-au răspuns părinţii cu 
răceală, după care i-au ales drept soţ pe cel mai amabil şi mai 
capabil dintre cunoştinţele lor înstărite. Cramponându-se de 
muchea stâncoasă a visurilor ei, încă frumoasă şi bogată (într- 
adevăr, în societatea alexandrină fusese poreclită „rândunica 
neagră”), Leila a început să constate că totul în jur îşi pierde 
substanţa, devine inconsistent. Trebuia să se conformeze. 


Desigur, nimeni nu avea nimic împotrivă ca, la câţiva ani o dată, 
să facă o vizită în Europa, împreună cu soţul ei, la cumpărături 
sau ca să petreacă o vacanţă... Dar viaţa ei trebuia să aparţină 
Egiptului. 

A acceptat, reacţionând la început cu disperare, apoi cu 
resemnare, adaptându-se la existenţa pe care i-o proiectaseră 
părinţii. Soţul ei era bun şi prevenitor, dar din punct de vedere 
intelectual cam obtuz. Realitatea a început să-i tocească voinţa. 
Dar era însufleţită de o asemenea loialitate conjugală, încât s-a 
cufundat în afacerile lui, a consimţit să locuiască - pentru că aşa 
dorea el - la distanţă de singurul oraş care mai purta vagi urme 
ale modului de viaţă european: Alexandria. De ani de zile, se 
lăsase pradă brizelor razante ale Deltei şi monotoniei ținuturilor 
aparţinând casei Hosnani. Trăia mai cu seamă prin Nessim, care 
îşi desăvârşea studiile în străinătate şi ale cărui vizite rare 
trezeau la viaţă întreaga casă. Dar pentru a-şi mai astâmpăra 
propria curiozitate, avidă de tot ce se petrecea pe lume, se 
abonase la cărţi şi reviste în cele patru limbi pe care le stăpânea 
la fel, sau poate chiar mai bine decât limba ei maternă, pentru 
că nimeni nu poate gândi sau simţi numai în nedimensionata 
atemporalitate a limbii arabe. Aşa încât, de ani şi ani de zile, 
purta o bătălie a resemnărilor, iar elementul de disperare ieşea 
la suprafaţă doar sub forma unor sporadice depresii nervoase, 
împotriva cărora soţul ei îi prescria un leac destul de abil - câte 
o vacanţă de zece zile la Alexandria, care făcea întotdeauna ca 
obrajii Leilei să-şi recapete culoarea. Dar, cu timpul, chiar şi 
asemenea vizite începuseră să se rărească: treptat, lunecase în 
afara societăţii şi pierduse uzanţa conversaţiei banale şi a ideilor 
mărunte din care se hrăneşte activitatea mondenă. Viaţa de 
oraş o plictisea. | se părea lipsită de adâncime, întocmai ca 
apele marelui lac, o viaţă secundară. O dată cu scurgerea anilor, 
i se intensificase puterea de introspecţie; şi, cum îşi pierduse 
prietenii, păstrase în minte doar câteva nume şi chipuri: de 
pildă, Balthazar, medicul, şi Amaril, şi alţi câţiva. Dar, curând, 
Alexandria avea să-i aparţină mai mult lui Nessim decât ei. Când 
îşi va fi terminat studiile, Nessim urma să fie recrutat în lumea 
afacerilor bancare, cu auxiliarele lor rapid multiplicabile şi 
rădăcinile ramificate în transporturi navale, petrol şi wolfram, 
rădăcini ce aveau nevoie de apă... Dar la vremea aceea ea va fi 
devenit o pustnică. 


Din pricina vieţii singuratice, fusese cam nepregătită pentru 
Mountolive, pentru sosirea unui străin în mijlocul lor. În acea 
primă zi, Leila se întorsese târziu, după un tur de călărie în 
deşert, şi-şi ocupase, cu plăcută emoție, locul între soţul ei şi 
musafir. Mountolive aproape că nici n-o privise, pentru că numai 
inflexiunile excitante ale vocii ei îi declanşaseră în inimă 
uşoarele vibrații binecunoscute, pe care le înregistrase, 
refuzând să le examineze. Purta pantaloni de călărie albi, o 
bluză galbenă şi o eşarfă la gât. Avea mâini mici, albe, netede, 
neîmpodobite de niciun inel. În acea zi, niciunul din fii nu a venit 
la masa de prânz, iar după masă, ea a fost cea care a hotărât 
să-i arate lui Mountolive împrejurimile casei şi grădinile, 
dovedindu-se plăcut surprinsă de remarcabila fluenţă a arabei 
pe care o vorbea tânărul şi de franceza lui temeinică. Îl trata cu 
solicitudinea uşor exaltată a unei mame faţă de un fiu unic. 
Interesul şi dorinţa lui sinceră de a învăţa îi stârneau emoția 
unei gratitudini care o nedumerea. O absurditate; pe de altă 
parte, însă, niciun străin nu manifestase vreodată cea mai vagă 
dorinţă de a învăţa sau de a aprecia limba lor, religia, obiceiurile 
şi pe ei înşişi ca oameni. lar manierele lui Mountolive erau pe 
atât de impecabile, pe cât de slabă îi era puterea de a se 
controla. Se plimbară prin grădina de trandafiri, ascultând 
fiecare glasul celuilalt, ca într-un fel de vis. Amândoi simțeau că 
li se tăiase răsuflarea, de parcă ar fi fost pe cale să se sufoce. 

Când, seara, Mountolive îşi luă rămas bun acceptând invitaţia 
bătrânului de a se întoarce şi de a locui la ei, Leila nu era de 
găsit nicăieri. Un servitor le comunică din partea ei că are o 
migrenă cumplită şi că preferă să stea întinsă. Totuşi, îi aşteptă 
întoarcerea cu o concentrare îndărătnică, plină de aprehensiuni. 

În seara revenirii, Mountolive îi întâlni, desigur, pe ambii fraţi: 
Nessim apăru pe parcursul după-amiezei, sosind din Alexandria, 
şi tânărul englez îşi recunoscu înrudirea spirituală cu el: un om a 
cărui viaţă era un cod. Simţeau cu nervoasă sensibilitate în ce 
măsură concordau, ca o rezonanţă armonică în muzică. 

Şi Narouz. 

— Unde e Narouz? îl întrebă Leila pe soţul ei, ca şi cum cel de- 
al doilea fiu ar fi intrat mai mult în sfera acestuia decât în a ei, 
constituind miza lui la jocul lumesc. 

— Zace închis de patruzeci de zile în incubatoare. Mâine se 
întoarce. 


Leila păru vag stânjenită. 

— Narouz va fi fermierul familiei, iar Nessim bancherul, îi 
explică ea lui Mountolive, roşind uşor, apoi, întorcându-se spre 
soţul ei, îl întrebă: Pot să-l duc pe Mountolive să-l vadă pe 
Narouz la muncă? 

— Bineînţeles. 

Mountolive era încântat de felul în care îi pronunţa numele. ÎI 
rostea cu o intonaţie franţuzească: „Montolif”, ceea ce lui i se 
părea deosebit de romantic. Şi aici dăduse peste un lucru cu 
totul nou. Leila îl luă de braţ şi străbătură grădina de trandafiri, 
apoi plantațiile de palmieri, îndreptându-se spre incubatoarele 
adăpostite într-o clădire lungă şi joasă, din cărămidă roşie, 
construită mult sub nivelul pământului. Bătură o dată sau de 
două ori într-o uşă înfundată şi, în cele din urmă, Leila, 
nerăbdătoare, împinse uşa şi pătrunseră într-un coridor îngust, 
cu câte zece cuptoare de pământ aliniate la fiecare perete şi 
aflate faţă-n faţă. 

— Inchide uşa! strigă o voce groasă, în timp ce Narouz se 
ridica dintr-un ungher năpădit de pânze de păianjen şi înainta 
prin întuneric ca să-şi identifice vizitatorii nepoftiţi. 

Mountolive se simţi oarecum intimidat de figura lui îmbufnată, 
de buza de iepure, de grosolănia strigătului său; în ciuda 
tinereţii lui Narouz, avea senzaţia că dăduseră buzna în chilia 
săpată în stâncă a unui anahoret hirsut. Faţa băiatului era 
galbenă şi ochii încreţiţi de veghea îndelungată. Dar când izbuti 
să-i vadă, Narouz îşi ceru scuze şi păru fericit că-şi dăduseră 
osteneala să-i facă o vizită. Se arătă pe dată mândru şi doritor 
să le explice tehnica incubatoarelor, iar Leila nu-l întrerupse cu 
niciun cuvânt. Mountolive ştia că sistemul clocirii ouălor la 
căldură artificială constituia unul dintre meşteşugurile care 
aduseseră faimă Egiptului încă din cea mai îndepărtată 
antichitate şi era încântat să afle detaliile procesului. În acest 
canal subteran, tapetat cu antice pânze de păianjen şi presărat 
cu murdării nicicând măturate, discutară despre metode şi 
temperaturi, în timp ce ochii enigmatici ai femeii poposeau 
asupră-le, studiind contrastul dintre înfăţişările şi comportările 
lor, dintre sunetele glasurilor. Ochii frumoşi ai lui Narouz 
scânteiau de plăcere. Interesul viu al musafirului părea să-l 
incite, şi-i explica totul în amănunt, până şi tehnica bizară prin 
care temperatura oului este măsurată fără termometru, pur şi 


simplu lipindu-l de orbita ochiului. 

Mai târziu, pe când se întorcea cu Leila prin grădina de 
trandafiri, Mountolive îi spuse: 

— Ce drăguţ e fiul dumneavoastră! 

Leila roşi brusc şi-şi lăsă capul în piept. Răspunse cu un glas 
scăzut, vibrând de emoție: 

— E o povară pe conştiinţa noastră faptul că nu i-am cusut 
buza la timp. Şi, când a crescut, copiii din sat îşi băteau joc de 
el, îi spuneau „cămila” şi asta îl îndurera. Ştiai că buza cămilei e 
despicată în două? Nu? Aşa e. Narouz a avut multe de îndurat. 

Mountolive simţi un val de milă faţă de însoţitoarea lui. Dar 
rămase tăcut. Acasă, în seara aceea, Leila nu se mai arătă. 

De la bun început, se simţise buimăcit de propriile lui 
sentimente, dar nu era obişnuit cu introspecţia; era 
nefamiliarizat cu investigarea propriei personalităţi şi, fiind 
foarte tânăr, reuşi să le treacă cu vederea. (După aceea, începu 
să-şi repete în minte toate întâmplările, evocând cu gravitate 
fiecare amănunt, în timp ce se bărbierea sau îşi lega cravata în 
faţa oglinzii de modă veche. Reconstituia totul, obsesiv, iar şi 
iar, de parcă ar fi urmărit să-şi provoace indirect şi să biruie 
toată gama de emoţii noi pe care le declanşase Leila în el. 
Uneori rostea un „Fir-ar să fie!” şoptit pe sub mustață şi printre 
dinţii strânşi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de cine ştie ce 
dezastru cumplit. E neplăcut să fii forţat să te maturizezi. E 
incitant să te maturizezi. Pendula între teamă şi o euforie 
grotescă.) La sugestia soţului ei, călăreau adeseori împreună 
prin deşert şi, într-o noapte cu lună plină, în timp ce stăteau 
lungiţi alături, rezemaţi de o dună măturată de vântul ce-i 
ştirbea contururile, pisându-le într-o pulbere ca de zăpadă sau în 
praf de tabac, Mountolive se pomeni faţă în faţă cu o nouă 
versiune a Leilei. Mâncaseră şi stătuseră de vorbă în lumina 
spectrală. 

— Stai, îi spusese ea deodată, ai o firimitură pe buză. 

Şi, aplecându-se spre el, i-o ciuguli uşor cu vârful limbii. 

O clipă, Mountolive simţi pe buza de jos atingerea limbii ei 
mici, calde, de pisică egipteană. (Acest incident, revăzut în 
minte, îl făcea întotdeauna să murmure „Fir-ar să fie!”) Se făcu 
alb ca varul şi, un moment, crezu că o să leşine. Dar Leila era 
atât de aproape, nevinovat de aproape, zâmbind şi încreţindu-şi 
nasul, încât nu putu face altceva decât să o ia în braţe, 


împleticindu-se în ea ca un om care se îmbrânceşte într-o 
oglindă. Imaginile lor bolborosinde se întâlniră ca reflecţiile 
contopite a două siluete pe suprafaţa apei lacului. Mintea lui se 
risipi în mii de ţăndări, împrăştiate în deşertul din jur. Deveniră 
amanți cu atâta uşurinţă şi cu atâta aparentă lipsă de 
premeditare, încât, o bucată de timp, aproape că nu-şi dădu 
seama ce se întâmplase cu el. Când îşi readună minţile, dovedi 
cât era de tânăr, bâlbâind întrebarea: 

— Dar de ce tocmai eu, Leila? de parcă femeia ar fi avut la 
dispoziţie toţi bărbaţii din lume. 

Se miră când o văzu lăsându-se pe spate şi o auzi îngânându-i 
cuvintele, pe un ton de melodios dispreţ. Infantilismul întrebării 
lui o irita. 

— De ce tu? Pentru că. 

Şi apoi, spre uimirea lui Mountolive, începu să citeze, cu voce 
joasă şi dulce, un pasaj dintr-unul din autorii ei englezi favoriţi: 

— „Acum s-a ivit şi pentru noi un destin posibil - cel mai înalt 
dintre destinele oferite vreodată unei naţiuni şi menite a fi 
acceptate sau respinse. Suntem încă o rasă nedegenerată; o 
rasă în ale cărei vine curge sânge amestecat cu cel mai nobil 
sânge nordic. Caracterul nostru încă nu s-a descompus, deţinem 
încă tăria de a cârmui şi harul de a ne supune. Am fost crescuţi 
într-o religie a milei pure, pe care acum suntem chemaţi fie a o 
trăda, fie a învăţa s-o apărăm prin traducerea în fapt a 
învăţămintelor ei. Şi deţinem bogăţia unei moşteniri de onoare, 
moştenire lăsată nouă în urma unui mileniu de nobilă istorie. 
Năzuinţa noastră însetată trebuie să fie aceea de a ne spori 
moştenirea printr-o splendidă zgârcenie, astfel încât - dacă e un 
păcat să invidiezi onoarea altora - englezii să ducă în păcat 
toate celelalte naţiuni.” 

Mountolive o ascultă cu un amestec de uimire, milă şi jenă. 
Era limpede că Leila vedea în el prototipul unei naţiuni care nu 
mai exista acum decât în închipuirea ei. Săruta şi dezmierda un 
chip cioplit al Angliei. Pentru el, aceasta semnifica cea mai 
bizară dintre experienţele trăite până acum. Îi dădură lacrimile 
în timp ce o asculta continuându-şi magnifica peroraţie, cu 
glasul ei dulce, adaptat la muzicalitatea prozei. 

— „Sau poate că veţi dori voi, vlăstare tinere ale Angliei, să 
faceţi iar din ţara voastră un tron al regilor, un sceptru insular, 
un far care să lumineze întreaga lume, un focar al păcii; fruntaşa 


învăţăturii şi a artelor; un credincios păzitor al măreţelor 
amintiri, în mijlocul unei lumi de viziuni efemere şi lipsite de 
respectul tradiţiei; un slujitor fidel al principiilor ce-au dăinuit, 
încercate de timp, biruind ispita experienţelor îmbietoare şi a 
dorințelor licenţioase; o ţară care, în mijlocul geloziilor crude şi 
al vociferărilor celorlalte naţiuni, să ajungă venerată pentru 
singulara-i bravură, pentru binevoitoarea-i dragoste faţă de 
oameni?” 

Cuvintele ei începură să-i vibreze în cap. 

— Opreşte-te! Opreşte-te! îi strigă cu vehemenţă. Leila, noi, 
englezii, nu mai suntem aşa cum ne vezi tu. 

Femeia asta coptă descoperise şi tradusese un vis absurd, 
livresc.  Mountolive avea senzaţia că se înfruptase din 
îmbrăţişările ei magice sub un pretext fals - de parcă 
absurditatea gândurilor ei ar fi diminuat dragostea lor, 
reducând-o la scara fantomatică, ireală, a unui - să spunem - 
târg făcut cu o femeie de stradă. Poţi oare să te îndrăgosteşti de 
efigia de piatră a unui cruciat? 

— M-ai întrebat de ce, continuă ea, pe acelaşi ton dispreţuitor. 
Pentru că - aici scoase un suspin - pentru că eşti englez, aşa 
cred. (Ori de câte ori retrăia în minte această scenă, Mountolive 
era la fel de surprins şi numai o imprecaţie îi putea exprima 
uluirea: „Fir-ar să fie!”) Şi, asemenea tuturor îndrăgostiţilor 
lipsiţi de experienţă de la începutul lumii şi până acum, fireşte 
că nu se mulţumise să lase lucrurile în voia lor; nu, trebuia să le 
exploreze şi să le cântărească în mintea lui lucidă. Fiecare dintre 
răspunsurile ei fusese neaşteptat. Când Mountolive îi pomeni de 
soţul ei, Leila se mânie pe dată, întrerupându-l cu nimicitoare 
bruscheţe: 

— Îl iubesc! Nu-ţi dau voie să vorbeşti pe un ton uşuratic 
despre el. E un om nobil şi n-aş putea niciodată să fac ceva care 
să-l îndurereze. 

— Dar... dar... bâigui tânărul Mountolive. 

Râzând de perplexitatea lui, Leila îl încolăci din nou în braţe 
şi-i spuse: 

— Prostule! David, prostuţule! El mi-a cerut să-ţi fiu amantă. 
Gândeşte-te... nu-i o atitudine înţeleaptă? Se teme totuşi să nu 
mă piardă, din greşeală. N-ai fost niciodată flămând de 
dragoste? Nu ştii cât de primejdioasă poate fi dragostea? 

Nu, Mountolive nu ştia. Şi cum putea reuşi un englez să se 


descurce printre aceste complicate tipare de gândire, printre 
aceste loialităţi confuze, care se băteau cap în cap? 

— Singurul lucru pe care mi-l cere este să nu mă îndrăgostesc 
de tine, şi nu mă voi îndrăgosti. 

Asta să fie pricina pentru care se hotărâse să iubească în 
Mountolive Anglia lui, şi nu pe el însuşi? Nu putea găsi niciun 
răspuns. Lipsa de maturitate îl reducea la muţenie. Inchise ochii 
şi avu senzaţia că se prăbuşeşte, de-a-ndărătelea, într-un spaţiu 
tenebros. Şi Leila, intuind acest lucru, descoperi în el o inocenţă 
care-i solicita tandreţea; hotărî, într-un anume fel, să facă din el 
un bărbat, folosindu-şi toată căldura, toată candoarea feminină. 
Mountolive reprezenta pentru Leila deopotrivă un amant şi un 
copilandru dezorientat, pe care ea l-ar fi putut aduce la 
maturizare. Numai că (şi această rezervă trebuie să-i fi fost 
foarte limpede în minte) trebuia să evite ca tutela ei să-i 
stârnească vreun resentiment. Astfel încât îşi trăia propria 
experienţă şi se transformă pentru el într-un fel de camaradă de 
aceeaşi vârstă, amândoi împărtăşind o complicitate care părea, 
într-un fel, nevinovată, deasupra oricărui reproş, ceea ce 
aproape că-i adormi simţul de culpabilitate. Mountolive începu 
să absoarbă, prin ea, forţă de decizie şi încredere în sine. Işi 
spunea, încercând să-i egaleze hotărârea, că şi el era dator să-i 
respecte rezervele şi să nu se îndrăgostească de ea, dar, în 
cazul tinerilor, asemenea disociere devine imposibilă. Nu era în 
stare să discearnă în propriile nevoi emoţionale, să facă o 
distincţie între iubirea pătimaşă şi acel sentiment romantic, 
alimentat de narcisism. Dorinţa carnală îl strangula. Nu reuşea 
s-o califice. lar educaţia lui englezească îl handicapa la fiecare 
pas. Nu izbutea nici măcar să se simtă fericit, fără a încerca, în 
paralel, un sentiment de vinovăţie. Dar nu-şi dădea seama, 
conştient, de toate acestea: ghicea doar că descoperise ceva 
mai mult decât o amantă, mai mult decât o complice. Leila nu 
numai că avea mult mai multă experienţă decât el; dar, spre 
mâhnirea lui, constatase că era mai familiarizată cu literatura 
engleză şi mult mai cultivată decât el. Respectându-şi însă 
statutul de amantă şi camaradă model, ea se ferea să-l facă să 
simtă asemenea lucruri. O femeie cu experienţă are la dispoziţie 
un câmp vast de resurse. Leila se refugia întotdeauna într-o 
tandreţe care îmbrăca forma unor mici tachinerii. li zeflemisea 
cu haz ignoranţa şi-i trezea curiozitatea. O amuza efectul 


pasiunii ei - al sărutărilor care cădeau fierbinţi, sfârâind ca 
stropii de salivă pe fierul încins. Şi, prin ochii Leilei, Mountolive 
începu să vadă Egiptul sub o faţă nouă - extins la noi 
dimensiuni. Acum îşi dădea seama că a-ţi însuşi doar limba nu 
înseamnă nimic; Leila îi revelase cât de găunoasă e cunoaşterea 
când e confruntată cu înţelegerea. 

Fiind un inveterat înregistrator şi consemnator, Mountolive 
observă că, acum, carnetul lui de buzunar deborda de însemnări 
izvorâte din lungile lor plimbări călare; dar erau adnotări 
privitoare doar la ţară, pentru că nu cuteza să scrie un singur 
cuvânt legat de sentimentele lui, evitase să-i noteze până şi 
numele. Sunau cam aşa: 

Duminică. Plimbat călare printr-un sat sărăcăcios, cotropit de 
muşte; partenera mea atras atenţia asupra unor semne 
cuneiforme scrijelite pe pereţii caselor şi întrebat dacă le pot 
descifra. Răspuns ca prostul că nu şi întrebat dacă nu sunt 
cumva în amharic. Hohot de râs. Explicaţia: un venerabil 
vânzător ambulant trece pe aici la fiecare şase luni şi aduce din 
Medina o vopsea specială, mult preţuită pentru virtuțile ei 
legate de oraşul sfânt. Sătenii fiind prea săraci ca să plătească 
pe loc, omul le face credit şi, ca să nu uite, îşi crestează cu un 
ciob răbojul pe zidurile de lut. 

Luni. Ali pretinde că stelele căzătoare sunt pietre aruncate de 
îngerii din cer ca să-i alunge pe ticăloşii de djini, când încearcă 
să tragă cu urechea la discuţiile purtate în paradis şi să afle 
tainele viitorului. Toţi arabii sunt înfricoşaţi de deşert, chiar şi 
beduinii. Curios”. 

Sau: „Pauza intervenită într-o conversaţie, despre care noi 
spunem: «Calcă cineva peste mormântul meu», este aici 
interpretată altfel. După o clipă de tăcere, cineva rosteşte: 
«Wahed Dhu», adică «Dumnezeu e unul», după care toată 
lumea răspunde la unison: «La //lah lila Allah», adică: «Nu există 
alt Dumnezeu decât Dumnezeu Unul», după care se reia 
conversaţia normală. Aceste mici obiceiuri sunt captivante”. 

Sau: „Gazda mea foloseşte o expresie ciudată când vorbeşte 
despre retragerea din afaceri. O numeşte «pregătirea 
sufletului»”. 

Sau: „Niciodată până acum n-am gustat cafea de Yemen cu 
câte un strop de ambră cenușie în fiecare ceaşcă. Delicioasă”. 

Sau: „Întâlnit pe Mohammed Shebab care mi-a oferit o 


picătură de esenţă de iasomie, dintr-o fiolă cu picurător - aşa 
cum noi, în Europa, oferim cuiva o ţigară”. 

Sau: „Sunt mari iubitori de păsări. Într-un cimitir părăginit, 
văzut pe morminte cupe mici cu apă pentru păsări, săpate în 
marmură, despre care partenera mea mi-a spus că sunt 
umplute de femeile din sat în fiecare vineri, când îşi vizitează 
morţii”. 

Sau: „Ali, slujitorul negru, un eunuc uriaş, mi-a spus că se tem 
cu toţii de ochii albaştri şi de părul roşu, care sunt semne rele. 
Ciudat că îngerii judecători din Coran au, drept cea mai 
respingătoare trăsătură, ochi albaştri”. 

Astfel, tânărul Mountolive îşi făcea însemnări şi chibzuia 
asupra straniului mod de viaţă al poporului în mijlocul căruia 
venise să trăiască; nota cu sârg, aşa cum se cuvine să facă cel 
ce studiază moravuri atât de străine faţă de cele din ţara sa; şi, 
în acelaşi timp, se extazia ori de câte ori găsea o corespondenţă 
poetică între realitate şi imaginea visătoare pe care şi-o făurise 
despre Orient, în urma lecturilor. În acest domeniu, exista însă 
mai puţină discordanţă decât între cele două imagini gemene pe 
care Leila se încăpăţâna să le întreţină: o imagine poetică a 
Angliei şi una reală a tipicului ei reprezentant: timidul şi, din 
multe puncte de vedere, necioplitul tânăr pe care şi-l alesese ca 
amant. Dar Mountolive nu era chiar prost; îşi însuşea cele mai 
importante două lecţii ale vieţii: a face dragoste cinstit şi a 
reflecta. 

Totuşi, mai erau şi alte scene şi episoade care-l 
impresionaseră şi-l tulburaseră în chip diferit. Într-o zi, porniră 
cu toţii călare de-a lungul plantațiilor, pentru a o vizita pe 
bătrâna dădacă Halima, care trăia acum într-o respectabilă 
retragere. Fusese dădaca principală a băieţilor şi însoţitoarea lor 
în copilărie. 

— l-a şi alăptat, când mie mi-a secat laptele, explică Leila. 

Narouz chicoti răguşit: 

— A fost „mestecătoarea” noastră, îl lămuri el pe Mountolive. 
Cunoşti cuvântul ăsta? Pe vremea aceea, copiii egipteni erau 
hrăniţi de dădace care aveau datoria să le mestece mâncarea în 
gura ei, înainte de a le-o oferi cu linguriţa. 

Halima era o sclavă neagră din Sudan, eliberată, şi acum îşi 
„pregătea sufletul” la rândul ei, înconjurată de o droaie de copii 
şi nepoti, într-un bordei împletit din nuiele, printre ogoarele de 


trestie de zahăr. Era cu neputinţă să-i ghiceşti vârsta. Când îi 
văzu pe tinerii Hosnani, se arătă peste măsură de încântată, iar 
Mountolive fu impresionat de felul în care amândoi fiii 
descălecară şi se aruncară în braţele ei. Leila se arătă la fel de 
afectuoasă. După ce bătrâna negresă îşi reveni din emoție, 
stărui să execute un scurt dans în cinstea musafirilor; ciudat, 
dansul nu era lipsit de graţie. Făcură cerc în jurul ei şi bătură 
delicat din palme, în ritm, în timp ce bătrâna se răsucea întâi pe 
un călcâi, apoi pe celălalt; şi, după ce isprăvi de cântat şi de 
dansat, se porniră iar pe râs şi pe îmbrăţişări. Această spontană 
şi sinceră manifestare de afecţiune îl fermecă pe Mountolive, 
care îşi privi iubita cu ochi scânteietori, în care se putea citi nu 
numai dragoste, ci şi un nou respect. Îl sfâşia dorinţa de a fi 
singur cu ea, de a o strânge în braţe; dar ascultă cu răbdare în 
timp ce bătrâna Halima îi povestea despre faptele bune ale 
familiei şi despre felul cum o ajutaseră să viziteze de două ori 
oraşul sfânt, în semn de recunoaştere a serviciilor ei. În timp ce 
vorbea, îşi ţinea cu duioşie o mână pe mâneca lui Narouz, 
privindu-l din când în când în ochi, cu un devotament de animal. 
Şi pe urmă, când Narouz scoase din vechea şi prăfuita tolbă de 
vânătoare, de care nu se despărţea niciodată, darurile pe care i 
le aduseseră, pe chipul zbârcit porniră să apară şi să dispară 
zâmbetele şi jalea, unele după altele, ca nişte eclipse de lună. 
Plângea. 

Dar i-a fost dat lui Mountolive să asiste şi la alte scene, poate 
mai puţin plăcute, însă la fel de grăitoare în ce priveşte 
moravurile egiptene. Intr-o dimineaţă, devreme, a fost martorul 
unui scurt incident care s-a petrecut în curte, chiar sub fereastra 
lui. Un tânăr cu faţa tuciurie stătea, încurcat, în faţa unui Narouz 
cu totul diferit; tânărul îl privea cu mânie aprigă şi, totuşi, 
curajul părea să-i piară din ochi. Mountolive, care citea, auzise, 
repetate de câteva ori, cu o voce joasă, clară cuvintele: 

— Stăpâne, n-am minţit! 

Işi lăsă cartea din mână, se ridică şi se îndreptă spre 
fereastră, la timp ca să-l audă pe Narouz repetând la rândul lui, 
cu un glas scăzut, îndărătnic, presat între dinţii strânşi până ce 
devenise un simplu şuierat: 

— Ai minţit din nou! 

După care îl văzu executând un act a cărui barbarie carnală îl 
înfioră din creştet până-n tălpi; venise la timp ca să-şi vadă 


gazda scoțând un pumnal de la brâu şi retezând o porţiune din 
lobul urechii băiatului, cu încetineală, aproape cu gingăşie, aşa 
cum tai un ciorchine de strugure de pe tulpină cu un cuţit de 
grădinărit. Un val de sânge inundă gâtul băiatului, care rămase 
nemişcat. 

— Acum, du-te, îi porunci Narouz cu acelaşi şuierat diabolic, 
du-te şi spune-i tatălui tău că pentru fiecare minciună am să-ţi 
tai o bucată din carne, până ajung la partea adevărată, partea 
care nu minte. 

Băiatul o porni brusc într-o fugă împleticită şi dispăru cu un 
geamăt. Narouz şterse lama pumnalului de pantalonii lui 
lăbărţaţi şi urcă treptele casei, fluierând. Mountolive rămase 
împietrit la fereastră. 

Şi, pe urmă, în aceeaşi după-amiază (diversitatea acestor 
incidente constituia partea lor cea mai deconcertantă), călărind 
împreună cu Narouz, ajunseră până la hotarul proprietăţii, acolo 
unde începea deşertul; aici se afla un copac gigantic, sacru, pe 
care atârnau tot felul de daruri ex voto, aduse de femeile sterpe 
sau de sătenii oropsiţi; pe fiecare creangă păreau să fi înflorit 
sute de zdrenţe fluturânde. În apropiere, se găsea racla unui 
pustnic bătrân, mort de atâta vreme, încât îi uitaseră până şi 
numele, cu excepţia, poate, a câtorva săteni foarte bătrâni. 
Totuşi, mormântul părăginit era încă loc de pelerinaj şi de 
intermedieri între musulmani şi copţi. Aici descălecă Narouz, 
spunând pe tonul cel mai firesc din lume: 

— De câte ori trec prin locul ăsta, rostesc o rugăciune - hai să 
ne rugăm împreună, vrei? 

Mountolive se simţi stingherit, dar se dădu jos de pe cal, fără 
o vorbă, se apropie de Narouz şi rămaseră unul lângă celălalt în 
faţa mormântului înecat în praf al sfântului pierdut; Narouz îşi 
înălţă privirile spre cer, iar pe chip i se aşternu o expresie de 
umilinţă demonică.  Mountolive îi imită întocmai poza, 
împreunându-şi vârfurile degetelor şi făcându-şi palmele căuş, 
apoi ducându-şi-le la piept. Işi înclinară amândoi capetele şi se 
rugară un timp, după care Narouz răsuflă cu un şuierat, parcă 
de uşurare, şi îşi plimbă degetele peste faţă, de sus în jos, 
pentru a absorbi binecuvântarea ce se degaja din rugăciune. 
Mountolive îl imită, adânc mişcat. 

— Bun, ne-am rugat! rosti Narouz în chip de încheiere, în timp 
ce se urcau din nou în şa. 


Porniră peste câmpul învăluit în tăcerea asfinţitului, cu 
excepţia locurilor în care pompele sugeau şi expulzau apa 
lacului în canalele de irigație. La capătul unei plantaţii 
umbroase, îi întâmpină un zgomot mai familiar, freamătul roţilor 
hidraulice din lemn, acele sakkia ale Egiptului. Narouz îşi ciuli 
urechile în direcţia vântului, cântărind în minte. 

— Ascultă, spuse el, ascultă la sakkia. Le cunoşti povestea? 
Adică ceea ce se povesteşte din bătrâni? Se spune că Alexandru 
cel Mare ar fi avut urechi de măgar, dar numai un singur om 
cunoştea această taină: bărbierul lui, care era grec. Şi când eşti 
grec, e tare greu să păstrezi o taină. Aşa încât bietul om, ca să- 
şi descarce sufletul, a ieşit în câmp şi a împărtăşit taina unei 
sakkia, de atunci încolo, toate aceste sakkia îşi murmură cu 
tristeţe una alteia: „Alexandru are urechi de măgar”. Nu-i aşa 
că-i ciudat? Nessim spune că la muzeul din Alexandria există un 
portret al lui Alexandru purtând coamele lui Ammon, şi e posibil 
ca povestea să fie adevărată. Cine poate şti? 

Un răstimp, continuară să călărească în tăcere. 

— Nici nu mă pot gândi că săptămâna viitoare va trebui să vă 
părăsesc, spuse Mountolive. A fost minunat! 

Pe faţa lui Narouz se ivi o expresie stranie, un amestec de 
îndoială şi plăcere stânjenită, printre care îşi scotea capul şi un 
soi de ură animalică; Mountolive se gândi că ar putea să fie 
gelozie - să fi fost gelos pe mama lui? Urmări, plin de 
curiozitate, profilul aspru, întrebându-se cum să interpreteze 
toate acestea. La urma urmei, problemele Leilei o priveau numai 
pe ea şi pe nimeni altcineva, nu? Sau poate că legătura lor 
amoroasă înrâurise în vreun fel relaţiile de familie; sentimentele 
de datorie şi afecțiunile clanului Hosnani să fi fost chiar atât de 
strâns împletite? l-ar fi plăcut să stea de vorbă deschis cu cei 
doi fraţi. Nessim, cel puţin, l-ar fi înţeles şi ar fi fost de partea 
lui, dar când se gândi la Narouz, îl cuprinse îndoiala. În fratele 
mai tânăr nu prea puteai avea încredere. Atmosfera de 
gratitudine şi de încântare cu care fusese întâmpinat la început 
musafirul lor englez suferise o transformare subtilă - deşi 
Mountolive n-ar fi putut afirma că observase vreun semn făţiş 
de animozitate sau de rezervă. 

Nu, se petrecea ceva mult mai adânc, mult mai greu de 
definit. Poate că, îşi spuse el dintr-o dată, nu era vorba decât de 
o plăsmuire a propriului sentiment de vinovăţie. Işi puse această 


întrebare, continuând să privească profilul întunecat şi 
posomorât al lui Narouz. Călărea alături de el, profund răscolit 
de asemenea gânduri. 

Fireşte, nu putea ghici starea de spirit a fratelui mai tânăr, 
pentru că mintea acestuia era obsedată de o scenă care 
avusese loc, fără ştirea lui Mountolive, cu câteva săptămâni 
înainte, într-o noapte, când toată lumea dormea. Uneori, 
invalidul avea chef să rămână pe balcon mai târziu ca de obicei, 
cuibărit în căruciorul lui şi citind, de cele mai multe ori, câte un 
manual de administrare a terenurilor sau de probleme 
forestiere, ori ceva în genul acesta. În asemenea nopţi, 
credinciosul Narouz se tolănea pe un divan din camera vecină şi 
aştepta, cu o răbdare de câine, să audă semnalul prin care tatăl 
lui îl chema ca să-l ducă la culcare; tânărului nu i se întâmpla 
vreodată să citească o carte sau un ziar, decât dacă era nevoit. 
li plăcea în schimb să zacă lenevos în lumina galbenă a lămpii, 
scobindu-şi dinţii cu un chibrit şi lăsându-se în voia gândurilor, 
până când auzea vocea răguşită, iritată a tatălui său, strigându- 
l. 

În noaptea cu pricina probabil că aţipise, pentru că în clipa 
când deschise ochii, constată cu surpriză că întreaga casă era 
cufundată în întuneric. Camera şi balconul erau scăldate într-un 
strălucitor clar de lună, dar luminile fuseseră stinse de o mână 
nevăzută. Se ridică de pe divan. In chip uimitor, pe balcon nu se 
afla nimeni. O clipă, Narouz avu impresia că visează, pentru că 
tatăl lui nu se dusese singur la culcare niciodată până atunci. Și 
totuşi, aşa cum stătea acolo, luptându-se cu propria îndoială şi 
cu neputinţa de a înţelege, se păru că aude zgomotul înăbuşit al 
roţilor de cauciuc rulând pe podeaua de scânduri din dormitorul 
invalidului. O colosală abatere de la rutina unanim acceptată! 
Inmărmurit de uimire, traversă balconul şi străbătu în vârful 
picioarelor coridorul întunecat. Uşa de la camera tatălui său era 
larg deschisă. Aruncă o privire înăuntru: clarul de lună inundase 
încăperea. Auzi bufnitura surdă a roţilor de cauciuc care se 
loviră de scrin şi bâjbâitul degetelor ce căutau un mâner de 
sertar. Pe urmă auzi sertarul deschizându-se şi simţi cum îl 
cotropeşte groaza, pentru că ştia că acolo îşi păstra tatăl lui 
vechiul revolver Colt. Şi când îi ajunseră la ureche ţăcănitul sec 
al încărcătorului deschis şi foşnetul de neconfundat al hârtiei în 
care erau învelite gloanţele - zgomote pe care memoria lui le 


interpretă spontan -, rămase împietrit, incapabil să facă vreo 
mişcare sau să rostească un cuvânt. Urmară păcăniturile precise 
ale gloanţelor care lunecau în magazie. Narouz avea senzaţia că 
se află în ghearele unui coşmar în care te străduieşti din 
răsputeri să alergi, dar picioarele îţi sunt ţepene şi nu te poţi 
mişca din loc. Când încărcătorul se închise, cu acelaşi ţăcănit 
sec, şi arma se găsi gata pregătită, Narouz îşi adună toate 
puterile ca să poată intra curajos în cameră, dar constată încă o 
dată că-i era cu neputinţă să se mişte din loc. Simţea ace şi 
împunsături de-a lungul şirei spinării, iar părul de pe ceafă i se 
învârtoşase ca ţepii unui arici. Covârşit de una din acele 
îngrozitoare inhibiţii specifice copilăriei lui, nu reuşi să facă 
decât un singur pas timid înainte şi rămase pironit în prag, cu 
dinţii încleştaţi, de teamă să nu-i clănţăne. 

Razele lunii băteau direct în oglindă şi, în lumina lor 
reflectată, îşi putu vedea tatăl ţinându-se drept în fotoliul pe roţi 
şi confruntându-şi propria imagine din oglindă cu o expresie pe 
care Narouz nu i-o mai văzuse niciodată. O privire pustie, golită 
de orice expresie, care, în lumina fantomatică răsfrântă de 
oglinda mare, părea secătuită de orice simţământ omenesc, 
stoarsă şi vlăguită din pricina emoţiilor care îl măcinaseră fără 
întrerupere. Fiul mai tânăr privea ca hipnotizat. (Cândva, în 
prima copilărie, îi mai văzuse o expresie asemănătoare - dar nu 
chiar atât de îngheţată, nu chiar atât de opacă, şi totuşi ceva în 
genul ăsta. Şi anume, când tatăl lui descrisese moartea lui 
Mahmoud, vechilul cel păcătos, povestind pe un ton sinistru: „Et 
on lui a coupe les choses şi i le-au îndesat în gură”. In copilărie, 
lui Narouz îi era de ajuns să-şi repete în gând aceste cuvinte şi 
să-şi amintească de expresia zugrăvită pe chipul tatălui său, 
pentru a simţi că e gata să leşine.) Incidentul îi reveni acum în 
minte, cu o îndoită intensitate, când îl văzu pe invalid 
contemplându-şi propria imagine în lumina lividă a lunii, ridicând 
încet revolverul şi ţintind, nu spre propria-i tâmplă, ci spre 
oglindă, în timp ce murmura cu o voce aspră, cârâită: „Şi acum, 
dacă o să se îndrăgostească de el, ştii ce-ţi rămâne de făcut!” 

Urmă un răstimp de tăcere, ştirbită doar de un suspin uscat, 
ostenit. Lui Narouz îi năvăliră în ochi lacrimi de compătimire, dar 
vraja continua să-l ţină paralizat; nu se putea clinti, nu putea 
scoate o vorbă, nici măcar un suspin. Văzu capul tatălui său 
înclinându-se cu bărbia în piept, iar mâna care ţinea pistolul 


căzu inertă, până când se auzi bufnitura surdă a armei scăpate 
pe podea. O lungă tăcere înfiorată plutea în cameră, pe coridor, 
pe balcon, peste întreaga grădină - tăcerea unei uşurări care 
sparse zăgazul sângelui stăvilit, lăsându-l să se reverse iar în 
vene şi spre inimă. 

(Undeva, Leila se răsucea în somn, cu un suspin, strecurându- 
şi braţul alb, atât de râvnit, în şanţul răcoros dintre perne.) Un 
ţânţar solitar zumzăi. Vraja se destrămase. 

Narouz străbătu iar coridorul, retrăgându-se pe balcon, unde 
aşteptă un moment, luptându-se cu lacrimile, până se hotărî să 
strige: „Tată!”, cu o voce speriată şi schelălăită - vocea unui 
copil de şcoală. Pe dată, în camera tatălui său se aprinse 
lumina, un sertar se închise şi din nou se auziră roţile de cauciuc 
rulând pe podea. Se scurse încă un lung moment până să 
ajungă la el bombănitul morocânos şi familiar: „Narouz!”, care-l 
făcu să înţeleagă că totul revenise la normal. Işi suflă nasul în 
mâneca hainei şi se repezi spre dormitorul bătrânului. Tatăl lui 
şedea cu faţa spre uşă şi cu o carte pe genunchi. 

— Brută puturoasă ce eşti! N-am reuşit să te trezesc din 
somn! A 

— lartă-mă! strigă Narouz. (Îl cuprinse dintr-o dată fericirea. ÎI 
năpădise o asemenea uşurare, încât simţea nevoia să se 
umilească, să se lase ocărât, insultat.) Da, sunt o brută 
puturoasă, un porc lipsit de simţire, un grăunte de sare! spuse 
precipitat, sperând să-l provoace pe taică-său la mustrări şi mai 
usturătoare. 

Zâmbea. Ar fi dorit să se scalde, cu voluptate, în mânia 
bătrânului. 

— Culcă-mă! îi porunci, răstit, invalidul, iar fiul se aplecă 
asupră-i cu senzuală tandreţe, ridicând în braţe trupul decrepit, 
fericit peste măsură că viaţa încă mai pulsează în el. 

Dar cum ar fi putut Mountolive să cunoască toate acestea? 
Intuia la Narouz o reţinere, cu totul absentă în ceea ce-l privea 
pe surâzătorul, gentilul Nessim. Cât despre tatăl lui Narouz, 
acesta îl tulbura făţiş, cu capul bolnăvicios căzându-i în piept, cu 
mila de sine însuşi care i se degaja din glas. Din nefericire, mai 
avusese loc un conflict, care mocnea de mult, aşteptând prilej 
să izbucnească, şi Mountolive fusese acela care-l declanşase 
inconştient, săvârşind una dintre gafele de care diplomaţii, mai 
mult decât oricare alt trib, se tem şi se feresc; o gafă a cărei 


amintire le tulbură somnul ani de-a rândul. Fusese o scăpare 
stupidă, care îi furnizase însă bolnavului pretextul unei ieşiri 
violente, caracteristice, din câte-şi dădea seama Mountolive. 
Totul se petrecuse într-o seară, la cină, şi la început cei de faţă îl 
luaseră în râs; în cercul hazului comun nu existase nici urmă de 
supărare, doar protestul surâzător al Leilei: 

— David, dragul meu, dar noi nu suntem musulmani, suntem 
creştini, exact ca şi tine. 

De bună seamă, ştiuse acest lucru; cum putuseră să-i scape 
cuvintele pe care le rostise? Fusese una dintre remarcele acelea 
îngrozitoare care, odată lansate, par nu numai de neiertat, dar 
imposibil de remediat. Totuşi, Nessim părea mai curând amuzat 
decât jignit şi, cu tactul lui uzual, nu-şi îngădui să râdă fără să 
strângă încheietura mâinii prietenului său, pentru ca acesta să 
înţeleagă că râde doar de greşeala şi nu de persoana lui. Dar, pe 
măsură ce râsetele se stingeau, Mountolive deveni conştient că 
scormonise o rană deschisă, pentru că trăsăturile de cremene 
ale bătrânului nu se destinseseră: el fusese singurul care nu 
zâmbise. 

— Nu văd ce-i de râs în asta, rosti, în timp ce degetele-i 
încleştau braţele lustruite ale fotoliului. Absolut nimic nostim! 
Scăparea dumitale a exprimat cu exactitate punctul de vedere 
britanic - punctul de vedere cu care noi, copţii, am avut 
întotdeauna de luptat. Până la venirea britanicilor aici, în Egipt, 
nu au existat niciun fel de deosebiri între noi şi musulmani. 
Britanicii i-au învăţat pe musulmani să-i urască pe copţi şi să 
facă discriminări. Da, Mountolive, britanicii! Ţine minte cuvintele 
mele. 

— Îmi pare rău, se bâlbâi Mountolive, încercând din nou să-şi 
atenueze gafa. 

— Mie nu-mi pare rău, continuă invalidul. E bine să vorbim 
deschis despre asemenea chestiuni, pentru că noi, copţii, le 
simţim aici, în adâncul inimii. Britanicii i-au împins pe 
musulmani să ne oprime. Studiază documentele înaltei Comisii. 
Vorbeşte-le compatrioţilor dumitale de aici despre copţi şi-ai să 
vezi că vor reacţiona cu dispreţ şi ură. Pe care le-au inoculat şi 
musulmanilor. 

— Dar, desigur, domnule... bâigui Mountolive, străduindu-se 
din răsputeri să se scuze. 

— Desigur, confirmă solemn bolnavul, clătinând din capul 


înfipt pe tija plăpândă a gâtului. Noi cunoaștem adevărul. 

Leila făcu un uşor gest involuntar, aproape ca un semnal, 
pentru a-şi opri soţul înainte de a se lansa într-o tiradă, dar 
bătrânul n-o luă în seamă. Se lăsă pe spate, molfăind o bucată 
de pâine, şi continuă pe un ton nedesluşit: 

— Dar ce ştii dumneata, ce ştie şi ce-i pasă oricărui englez de 
copti? O obscură erezie religioasă, asta gândiţi voi, o limbă 
degradată şi o liturghie confuz amestecată cu elemente arabe şi 
greceşti. Aşa aţi gândit dintotdeauna. Când primii cruciați au 
capturat lerusalimul, au interzis cu desăvârşire copţilor să intre 
în oraş - în Oraşul nostru sfânt. Aceşti creştini occidentali habar 
n-aveau să facă distincţia între musulmanii care-i învinseseră la 
Aşkelon şi copţi - unica ramură a Bisericii Creştine care se 
integrase total în Orient! lar marele vostru episcop de Salisbury 
a declarat deschis că el îi consideră pe creştinii ăştia orientali 
mai răi decât păgânii, drept care cruciații voştri i-au masacrat cu 
mare bucurie. 

O expresie de amărăciune, întruchipată într-un zâmbet crud, îi 
lumină o clipă trăsăturile. Pe urmă, faţa lui îşi reluă obişnuita 
înfăţişare ursuză, de câine bătut şi, după ce-şi umezi buzele cu 
limba, se cufundă iar în subiectul care - aşa cum îşi dădu brusc 
seama Mountolive - stătuse la pândă, în adâncurile minţii lui, 
încă din prima zi a vizitei sale. Într-adevăr, de mult rumegase în 
gând această conversaţie, pândind momentul prielnic pentru a o 
declanşa. Narouz se uita la tatăl lui cu adoraţie compătimitoare, 
copiindu-i expresiile feţei: mândrie la cuvintele „Oraşul nostru 
sfânt”, mânie la „mai răi decât păgânii”. Leila stătea, palidă şi 
preocupată, cu privirile îndreptate spre balcon; doar Nessim 
părea serios, dar nestingherit, îşi urmărea tatăl cu înţelegere şi 
respect, dar fără emoţii vizibile. Stătea liniştit şi aproape că 
zâmbea. 

— Ştii cum ne numesc pe noi musulmanii? întrebă, clătinând 
din nou din cap. Am să-ţi spun eu. Ne numesc Gins Pharoony. 
Da, noi suntem genus Pharaonicus - adevărații urmaşi ai celor 
din antichitate, autentica măduvă a Egiptului. Noi înşine ne 
spunem gypt - adică egiptenii antici. Suntem creştini ca şi 
dumneata - numai că din vâna cea mai veche şi mai pură. Şi 
dintotdeauna am fost creierul Egiptului - chiar şi în vremea 
khedivului. În ciuda persecuțiilor, am deţinut un loc de cinste în 
această ţară; şi creştinismul nostru a fost întotdeauna respectat. 


Aici, în Egipt, nu la voi, în Europa. Da, musulmanii, care-i urau 
pe greci şi pe evrei, au recunoscut în copţi pe adevărații 
moştenitori ai spiritului egiptean. Când Mohammed Ali a venit în 
Egipt, a încredinţat toate problemele financiare ale ţării în 
mâinile copţilor. Şi la fel a procedat Ismail, urmaşul său. Dacă 
vei cerceta, vei descoperi că Egiptul era cârmuit din toate 
privinţele de noi, dispreţuiţii copţi, pentru că noi aveam mai 
multă minte şi eram mai integri decât toţi ceilalţi. Într-adevăr, 
când Mohammed Ali a sosit pentru prima oară, a găsit un copt în 
fruntea tuturor afacerilor de stat şi l-a ridicat la rangul de mare 
vizir. 

— Ibrahim E. Gohari, sublinie Narouz cu aerul triumfător al 
unui şcolar care şi-a învăţat bine lecţia. 

— Exact, aprobă tatăl său, nu mai puţin triumfător. A fost 
singurul egiptean căruia i s-a îngăduit să-şi fumeze pipa în 
prezenţa primului dintre khedivi. Un copt! 

Mountolive îşi blestema gafa care-l obligase să asculte 
asemenea predică, dar, în acelaşi timp, o urmărea cu mare 
atenţie. Evident, era vorba de răni care săpaseră adânc. 

— Şi când a murit Gohari, către cine s-a întors Mohammed 
Ali? 

— Către Ghali Doss, răspunse din nou Narouz, cu aceeaşi 
încântare. 

— Exact. În calitate de prim-consilier al vistieriei, avea puteri 
depline asupra veniturilor şi birurilor. Un copt. Alt copt. lar fiul 
lui, Basileus, a fost făcut bei şi membru al Consiliului Privat. 
Aceşti oameni au guvernat Egiptul cu onoare; şi au mai fost 
mulţi alţii cărora li s-au încredinţat înalte slujbe dregătoreşti. 

— Sedarous Takla la Esnesh, preciză Narouz, Shehata 
Hasaballah la Assiout, Girgis Yacoub la Beni-Souef. 

In timp ce-i enumera, ochii îi scânteiau şi, sub căldura 
aprobărilor tatălui său, se întindea ca un şarpe la soare. 

— Da! strigă invalidul lovind cu mâna în braţul fotoliului. Da. 
Şi chiar sub Said şi Ismail, copţii au jucat un rol important. In 
fiecare provincie, procurorul public era un copt. lţi dai seama ce 
înseamnă acest lucru? Să acorzi asemenea încredere unei 
minorităţi creştinei Dar musulmanii ne cunoşteau, ştiau că noi 
eram în primul rând egipteni şi numai după aceea creştini. 
Egipteni creştini - voi, britanicii, cu ideile voastre romantice 
despre musulmani, v-aţi gândit vreodată la semnificaţia acestor 


cuvinte? Singurii creştini orientali, total integrați într-un stat 
musulman? Ar fi fost visul germanilor să poată descoperi 
asemenea cap de pod pentru Egipt, nu crezi? Pretutindeni 
creştini în posturi de încredere, în posturi-cheie, ca mudiri, 
guvernatori şi aşa mai departe. Sub Ismail, un copt a deţinut 
conducerea Ministerului de Război. 

— Ayad Bey Hanna, preciză Narouz cu voluptate. 

— Da. Şi chiar sub Arabi a fost un ministru de justiţie copt. ŞI 
un maestru de ceremonii la Curte. Ambii copţi. Şi alţii. 

— Dar cum de s-a schimbat toată situaţia? întrebă Mountolive 
încet, iar bolnavul îşi îndreptă spinarea, înfofolit în cârpele lui, 
întinzând un deget tremurător către musafir şi spunându-i: 

— Britanicii au schimbat totul, din ură faţă de copti. Gorst a 
stabilit relaţii diplomatice amicale cu khedivul Abbas şi, ca 
rezultat al uneltirilor sale, niciun copt nu a mai fost acceptat în 
anturajul Curţii şi nici măcar în serviciile departamentale. Într- 
adevăr, dac-ai fi discutat cu cei din camarila acestui om bestial 
şi corupt, sprijinit de englezi, ai fi ajuns să crezi că adevăratul 
duşman al naţiunii era minoritatea creştină. În legătură cu asta, 
dă-mi voie să-ţi citesc ceva. 

La acest punct, Narouz, ca un acolit bine instruit, se ridică în 
grabă, dispăru în camera alăturată şi se întoarse cu o carte, 
marcată cu un semn la o anumită pagină. O puse deschisă în 
poala bătrânului şi se reaşeză, cu iuţeala fulgerului, pe scaun. 
După ce-şi limpezi gâtlejul, bătrânul infirm citi cu voce hârâită: 

— „Când britanicii au preluat controlul asupra Egiptului, copţii 
ocupau numeroase poziţii de prim rang în stat. În mai puţin de 
un sfert de secol, toţi şefii de departamente de origine coptă au 
dispărut. La început, fuseseră reprezentaţi din plin şi la curţile 
judecătoreşti, pentru ca, treptat, numărul lor să fie redus la 
zero; procesul de îndepărtare a copţilor din funcţii înalte şi de 
blocare a accesului lor la noi posturi a continuat până când 
această populaţie a fost redusă la o descurajare vecină cu 
disperarea!” Acestea sunt cuvintele unui englez. Şi cinste lui că 
le-a scris! 

Infirmul închise cartea cu un pocnet şi continuă: 

— Astăzi, sub dominaţia britanică, niciun copt nu are acces la 
postul de guvernator, sau chiar de Mamur - administrator de 
provincie. Chiar şi cei aflaţi în slujba guvernului sunt siliţi să 
lucreze duminicile, din deferenţă faţă de musulmani, a căror zi 


de închinăciune e vinerea. Nu s-a luat nicio măsură pentru ca şi 
copţii să-şi poată practica religia. Nici măcar nu sunt 
reprezentaţi procentual în consiliile Şi comitetele 
guvernamentale. Plătesc taxe mari pentru educaţie - dar nu s-a 
luat nicio măsură ca aceşti bani să fie folosiţi în vederea unei 
educaţii adecvate. Dar nu vreau să te mai plictisesc cu restul 
necazurilor noastre. Am dorit numai să te fac să înţelegi de ce 
considerăm noi că Marea Britanie ne urăşte şi vrea să ne calce 
în picioare. 

— Nu cred că lucrurile pot sta astfel, începu să se apere, slab, 
Mountolive, copleşit de vehementa directă a atacului şi neştiind 
cum să-i răspundă. 

Aceste chestiuni erau absolut noi pentru el, căci toate 
cunoştinţele lui se bazau pe lectura convenţionalului studiu al lui 
Lane, considerat ca o adevărată evanghelie a Egiptului. Bătrânul 
infirm dădu din nou din cap, ca şi cum prin fiecare mişcare îşi 
impunea tot mai puternic adevărul. Narouz, al cărui chip 
reflectase ca o oglindă feluritele simţăminte iscate de 
conversaţie, dădu la rândul lui din cap. După un timp, tatăl arătă 
cu degetul spre fiul mai mare. 

— Să-l luăm, de pildă, pe Nessim, spuse, uită-te la el. Un copt 
autentic. Strălucit, rezervat. Ar fi o perlă pentru serviciul 
diplomatic egiptean. Nu-i aşa? În calitate de viitor diplomat eşti 
mai în măsură decât mine să judeci. Dar nici gând! Va deveni un 
om de afaceri, pentru că noi, copţii, ştim că totul e în zadar, în 
zadar. 

Izbi din nou cu pumnul în braţul fotoliului pe roţi şi gura i se 
umplu de salivă. 

Acesta era prilejul aşteptat. Nessim, care se aplecă acum 
peste mâneca tatălui său, o sărută reverenţios şi rosti în acelaşi 
timp cu un zâmbet: 

— David o să înveţe oricum toate astea. Pentru moment, i-a 
fost de ajuns. 

Apoi,  îndreptându-şi zâmbetul către mama lui, aprobă 
semnalul pe care aceasta îl dădu servitorilor ca să strângă 
masa. 

Îşi luară cafeaua pe balcon, într-o tăcere stânjenită, invalidul 
ţinându-se deoparte mohorât şi scrutând întunericul; cele 
câteva tentative de conversaţie generală eşuară pe loc. Ca să 
fim drepţi, infirmul se ruşina acum de izbucnirea lui. Se jurase în 


gând să nu aducă în discuţie asemenea subiect de faţă cu 
musafirul, şi acum era conştient că încălcase legile ospitalităţii. 
Dar nici el nu vedea vreo cale de remediere şi de reînsufleţire a 
unei conversații care deteriorase, temporar, raporturile lor 
cordiale. 

Şi din nou tactul lui Nessim salvă situaţia; îi luă cu el pe Leila 
şi pe Mountolive în grădina de trandafiri, unde toţi trei se 
plimbară un timp în tăcere, cu mintea îmbătată de parfumul 
greu, nocturn, al florilor. Când ieşiră din raza balconului, fiul mai 
mare spuse pe un ton lipsit de afectare: 

— David, sper că nu te-a supărat izbucnirea pe care a avut-o 
tata la masă. Ştii, el simte intens toate lucrurile astea. 

— Ştiu. 

— Şi să mai ştii, interveni Leila cu vioiciune, dorind să pună 
capăt discuţiei şi să revină la atmosfera prietenească, normală, 
să ştii că, indiferent de felul în care se exprimă, din punct de 
vedere faptic are dreptate. Situaţia noastră nu e deloc de 
invidiat şi vi se datorează în întregime vouă, englezilor. Trăim ca 
într-un fel de grupare conspirativă - noi, care suntem cei mai 
străluciți şi care, într-adevăr, am constituit comunitatea-cheie a 
ţării noastre. 

— Nu pot să înţeleg, declară Mountolive. 

— Nu-i atât de greu de înţeles, replică Nessim pe un ton 
dezinvolt. Explicaţia constă în biserica militantă. E ciudat, nu, că 
pentru noi nu a existat niciodată o luptă între cruce şi semilună? 
Aceasta a fost o pură creaţie europeană occidentală. Ca şi 
noţiunea de barbar păgân musulman. Musulmanii nu i-au 
persecutat niciodată pe copţi din pricini religioase. Dimpotrivă, 
însuşi Coranul atestă că lisus trebuie respectat ca un adevărat 
profet, un precursor al lui Mahomed. Acum câteva zile, Leila ţi-a 
citat portretul copilului lisus dintr-o sura... îţi aminteşti? 
„Insuflând viaţă păsărilor de lut pe care le modela împreună cu 
alţi copii...” 

— Îmi amintesc. 

— Ei bine, interveni iar Leila, chiar în mormântul lui Mahomed 
a existat întotdeauna o încăpere goală care aşteaptă trupul lui 
lisus. Potrivit prorocirilor, el va trebui să fie îngropat la Medina, 
fântâna Islamului, îţi aminteşti? Şi aici, în Egipt, orice musulman 
nutreşte respect şi dragoste faţă de Dumnezeul creştin. Intreabă 
pe oricine doreşti, întreabă orice muezzin. (Aceasta echivala cu 


formula: „întreabă pe oricine îţi poate spune adevărul” - căci 
nicio persoană impură, adică vreun beţiv, nebun sau femeie, nu 
poate fi investită cu misiunea de a-i chema pe musulmani la 
rugăciune.) — In inima voastră, încă aţi rămas cruciați, continuă 
Nessim pe un ton blajin, ironic, dar păstrându-şi zâmbetul pe 
buze. 

Apoi se întoarse şi porni încet printre trandafiri, lăsându-i 
singuri. Pe dată, mâna Leilei o prinse pe a lui, în familiara 
încleştare. 

— Toate astea n-au nicio importanţă, spuse ea degajat. Într-o 
bună zi, ne vom regăsi drumul spre culmi, cu sau fără ajutorul 
vostru. Avem o memorie tenace! 

Se aşezară pe un bloc de marmură prăbuşit, vorbind un timp 
despre alte lucruri, uitând, acum că se găseau singuri, de toate 
celelalte mari probleme. 

— Ce noapte întunecată! şopti Leila. Nu pot desluşi decât o 
singură stea. Semn de ceaţă. Ştii că în Islam fiecare om îşi are 
propria lui stea, care se iveşte când se naşte şi se stinge o dată 
cu moartea lui? Poate că asta-i steaua ta, David Mountolive. 

— Sau poate că-i a ta? 

— E prea sclipitoare ca să fie a mea. Stelele pălesc, ştii, pe 
măsură ce omul îmbătrâneşte. A mea trebuie să fie palidă, 
acum că am trecut de vârsta mijlocie. Şi, după ce ne vei părăsi 
tu, va păli şi mai tare. 

Se strânseră în braţe. 

Pe urmă făuriră planuri de a se revedea cât mai des cu 
putinţă; el făgădui să se întoarcă ori de câte ori va avea prilejul 
unei vacanțe. 

— Dar n-ai să rămâi mult în Egipt, răspunse Leila, învăluindu-l 
în privirea şi în zâmbetul ei fatalist. Curând vei fi trimis într-o 
misiune. Unde oare? Ai să ne uiţi - ba nu, englezii sunt 
întotdeauna fideli vechilor lor prieteni. Sărută-mă. 

— Haide să nu mai vorbim despre asta, o rugă Mountolive 
care, într-adevăr, nu avea forţa de a înfrunta cu răceală 
despărţirea. Să discutăm despre altceva. Uite, ieri am fost la 
Alexandria şi am scotocit prin prăvălii până am găsit nişte daruri 
potrivite pentru Ali şi pentru ceilalţi servitori. 

— Ce-ai luat? 

In valiza din camera lui, avea nişte sticluţe albastre, cu dop 
pecetluit, conţinând apă de Mecca, provenită din fântâna sacră 


Zem Zem. Îşi propusese să le dea slujitorilor în chip de 
pourboires. 

— Crezi că or să le primească cu plăcere din partea unui 
eretic? întrebă el îngrijorat, dar Leila se arătă încântată. 

— A fost o idee admirabilă, David. Cât de tipică şi ce plină de 
tact! Doamne, ce-o să ne facem când ai să ne părăseşti? 

Mountolive simţi o stupidă mulţumire de sine. Dar era oare cu 
putinţă să-şi imagineze o vreme când nu se vor mai putea 
cuibări unul în braţele celuilalt, ca acum, când nu vor mai sta pe 
întuneric, mână-n mână, fiecare din ei simțind cum pulsul 
celuilalt marchează timpul ce se dizolvă în tăcere - încălcând 
graniţele moarte ale experienţei consumate? Se străduia să-şi 
alunge gândul din minte - opunând o firavă rezistenţă vârfului 
de pumnal al adevărului. In cele din urmă, Leila vorbi: 

— Nu trebuie să-ţi fie teamă. Am şi ticluit planul relaţiilor 
noastre pe ani şi ani de aici încolo; nu zâmbi - s-ar putea chiar 
să fie mai bine după ce vom înceta să fim amanți şi vom 
începe... ce? Nu ştiu - ceva în care ne vom gândi unul la celălalt 
de pe o poziţie neutră; ca doi amanți care au fost nevoiţi să se 
despartă; care, poate, n-ar fi trebuit niciodată să fie amanți; am 
să-ţi scriu des. Şi se va înfiripa între noi un nou gen de relaţii. 

— Te rog, încetează! îi ceru el, simțind cum îl covârşeşte 
deznădejdea. 

— De ce? răspunse Leila şi, surâzând cu naturaleţe, îi sărută 
tâmplele. Eu am mai multă experienţă decât tine. Vom vedea. 

Sub masca naturaleţii ei, Mountolive recunoştea o forţă 
rezistentă şi constantă - însăşi esenţa experienţei de care el era 
lipsit. Leila era o fiinţă curajoasă, şi numai cei curajoşi îşi pot 
păstra inima uşoară în faţa vitregiilor. Dar în noaptea din ajunul 
plecării lui, Leila, în ciuda făgăduielilor făcute, nu veni la el în 
cameră. Era îndeajuns de femeie pentru a dori să intensifice 
împunsăturile despărțirii, să le facă mai durabile. 

Şi a doua zi, la gustarea de dimineaţă, văzându-i ochii obosiţi şi 
mina mohorâtă, se lăsă străbătută de fiorul voluptuos al vizibilei 
lui suferinţe. 

Când plecă, îl însoţi călare până la bac, dar prezenţa lui 
Narouz şi a lui Nessim făcu imposibilă orice discuţie între patru 
ochi, fapt de care se bucură iarăşi. In realitate, nu mai aveau ce 
să-şi spună. Şi, inconştient, Leila dorea să evite plicticoasele 


3 Bacşişuri (fr.). 


repetări inerente oricărei iubiri şi care, până la urmă, reuşesc 
să-i altereze gustul. Dorea ca Mountolive să păstreze o imagine 
a ei nediluată şi nemânjită; căci, în sinea ei, ştia că despărţirea 
de acum era un aconto, o mostră, cum s-ar spune, a unei 
despărţiri mult mai definitive, irevocabile, o despărţire care, 
dacă relaţiile şi comunicarea dintre ei urmau să se rezume doar 
la mijlocirea cuvintelor aşternute pe hârtie, putea s-o facă să-l 
piardă cu totul pe Mountolive al ei. Nu poţi scrie mai mult de o 
duzină de scrisori de dragoste fără să epuizezi tot ce s-ar putea 
spune. Cea mai bogată dintre experienţele umane are, în acelaşi 
timp, cea mai redusă gamă de mijloace de expresie. Cuvintele 
ucid iubirea, aşa cum ucid orice altceva. Leila proiectase să 
deturneze legătura lor pe un alt plan, mult mai vast; dar 
Mountolive era încă prea tânăr pentru a şti să profite de ceea ce 
îi putea oferi ea - comorile imaginaţiei. Va trebui să-i lase timp 
să se maturizeze. Işi dădea seama limpede că îl iubea profund 
şi, totuşi, putea să se resemneze la gândul că nu-l va mai vedea 
niciodată. lubirea ei acceptase şi biruise dispariţia obiectului - 
acceptase propria-i moarte. Asemenea gând, foarte distinct 
conturat în mintea Leilei, îi dădea un imens avantaj asupra lui 
Mountolive - care se bălăcea încă în mâlul propriilor sentimente 
încâlcite şi iraționale: dorinţă, amor propriu şi toate suferinţele 
infantile ale unei iubiri de curând înmugurite, în timp ce ea 
începuse să absoarbă tărie şi încredere din însăşi natura 
disperată a acestui caz. Orgoliul şi inteligenţa Leilei îi insuflau o 
putere nouă şi nebănuită. Şi, cu toate că o parte din mintea ei 
era îndurerată de apropiata despărţire, se bucura văzându-l cum 
suferă şi, în acelaşi timp, se pregătea să nu-l mai revadă 
niciodată; pentru că ştia că este al ei, ceea ce, în mod 
paradoxal, o făcea să-şi ia rămas bun cu uşurinţă. 

Se despărţiră la bac şi toţi patru participară la o lungă 
îmbrăţişare. Era o dimineaţă frumoasă, învăluitoare, şi caiere de 
ceaţă subţiratică estompau contururile marelui lac. Nessim 
comandase un automobil, care stătea acum în umbra unui 
palmier îndepărtat - un punct negru, tremurător. 

Păşind în barcă, Mountolive îşi plimbă o privire lacomă asupra 
întregului cuprins - de parc-ar fi vrut să-şi întipărească pentru 
totdeauna în memorie fiecare detaliu şi cele trei chipuri 
surâzătoare care-i urau drum bun, în limba lor şi în limba lui. 

— O să mă întorc! le strigă el, iar Leila îi desluşi în ton 


anxietatea şi suferinţa. 

Narouz înălţă un braţ strâmb şi-i zâmbi cu zâmbetul lui 
strâmb, iar Nessim îşi flutură mâna, cu celălalt braţ cuprinzând 
umerii Leilei, pe deplin conştient de sentimentele ei, deşi n-ar fi 
putut găsi cuvinte pentru a defini stări de spirit atât de 
autentice şi de echivoce. 

Barca se îndepărtă de țărm. Totul se sfârşise. Punct final. 


Târziu, în acea toamnă, îi sosi numirea. Mountolive fu destul 
de surprins constatând că fusese acreditat pe lângă legația din 
Praga, după ce i se dăduse a înţelege că va fi repartizat undeva, 
la un consulat din Levant, pentru a-şi putea folosi cunoştinţele 
acumulate. In ciuda decepţiei iniţiale, îşi acceptă soarta cu voie 
bună şi se lăsă integrat în complicatul joc de cuvinte încrucişate 
pe care-l practică Ministerul de Externe cu atâta elocventă 
impersonalitate. Singura consolare, foarte firavă, era 
constatarea că toţi colegii lui erau la fel de puţin versaţi în ce 
priveşte limba şi problemele politice ale ţării respective. Legația 
număra doi experţi în probleme japoneze şi trei specialişti în 
cele ale Americii Latine. Toţi ca unul îşi lungeau feţele, cu 
melancolie, în faţa bizareriilor limbii cehe şi contemplau pe 
ferestrele birourilor peisaje albite de zăpadă; se lăsau pătrunşi 
de o solemnă premoniţie de tip slav. În sfârşit, îşi începuse 
cariera diplomatică. 

Nu reuşise s-o mai întâlnească la Alexandria pe Leila decât de 
vreo şase ori - întâlniri mai curând stingheritoare şi incoerente 
decât emoţionante, din pricina atmosferei de discreţie forţată 
care-i înconjura. Ar fi trebuit să fie zglobiu ca un căţelandru - şi 
în schimb se arătase bădărănos. La familia Hosnani se întorsese 
o singură dată, pentru vraja unei vacanțe de trei zile - şi, acolo, 
vechea magie a amintirilor şi a locurilor se făcuse iar resimţită; 
dar se spulberase cu atâta repeziciune - ca un întârziat reflex, 
fugitiv, al luxurianţei unei primăveri trecute. Leila părea să se 
eclipseze, să se îndepărteze în curbura unei lumi prinse în 
mişcarea timpului, să se detaşeze de propriile lui amintiri legate 
de ea. Prim-planul noii existenţe începea să se mobileze cu 
podoabele costisitoare şi multicolore ale vieţii profesionale - 
banchete, aniversări, tot felul de atitudini şi comportamente noi 
pentru el. Concentrarea spirituală i se dispersa. 

Pentru Leila, însă, lucrurile stăteau cu totul altfel; urmărea 
atât de intens remodelarea propriei personalităţi în noul rol pe 
care şi-l atribuise, încât îl repeta zilnic cu ea însăşi, în gândurile 
cele mai tainice, şi constata cu uimire că aşteaptă cu reală 
nerăbdare ca despărţirea să devină definitivă, ca vechile 
legături să plesnească. Asemenea unui actor nesigur pe noul 
său rol, care aşteaptă cu febrilă îngrijorare să-şi plaseze prima 


replică. Tânjea după cuvântul de care se temea cel mai mult: 
„Adio!” 

Şi când primi prima scrisoare melancolică de la Praga, se 
simţi însufleţită de o nouă exaltare, pentru că acum, în sfârşit, 
era liberă să-l posede pe Mountolive după voia ei - cu lăcomia 
spiritului. Deosebirile de vârstă dintre ei - lărgindu-se ca spaţiile 
dintre bucăţile de gheaţă plutitoare - le târau vertiginos 
trupurile dincolo de accesul unuia la celălalt, dincolo de orice 
posibilitate de contact fizic. Nu exista nicio permanenţă în 
amintirile cărnii, cu tot limbajul ei de promisiuni şi de răsfăţări - 
toate acestea erau de pe acum compromise de o frumuseţe 
care-şi pierduse prospeţimea. Dar Leila calculase că forţele ei 
spirituale erau destul de puternice pentru a-l menţine în mreje, 
în acel unic sens, prețuit de maturitate, cu condiţia dobândirii 
curajului de a-şi substitui inima prin minte. Şi nu greşea gândind 
că, dacă ar fi avut libertatea de a se lăsa în voia pasiunii, relaţia 
lor n-ar fi supravieţuit mai mult de un an. Dar depărtarea şi 
necesitatea de a-şi transfera comunicarea pe un plan nou aveau 
drept rezultat o înviorare a imaginilor pe care le păstrau unul 
despre celălalt. Imaginea Leilei nu se dizolvase pentru 
Mountolive, ci suferise o nouă şi incitantă mutație, pe măsură ce 
prindea formă pe hârtie. Ea ţinea pasul cu evoluţia lui prin acele 
scrisori lungi, bine scrise, arzătoare, care trădau o foame la fel 
de devorantă ca şi aceea pe care doar carnea e chemată să o 
astâmpere: foamea de prietenie, teama de anu fi uitat. 

Şi corespondenţa lor zbura încoace şi încolo din Praga, Oslo, 
Berna, scrisorile dilatându-se sau împuţinându-se în dimensiuni, 
dar slujind constant mintea care le dirija - mintea vie, devotată 
a Leilei. Mountolive găsea în acele lungi epistole, scrise într-o 
engleză caldă sau într-o franceză concisă, un sprijin în procesul 
lui de maturizare şi, în acelaşi timp, o provocare. Leila planta 
idei în solul moale al unei vieţi profesionale care solicită prea 
puţine însuşiri - în afară de farmec şi rezervă - aşa cum ar 
planta un grădinar araci pe care să se caţăre vrejurile de 
mazăre. Dacă una dintre formele iubirii murise, o alta îi luase 
locul. Leila deveni unicul său mentor şi confident, unica lui sursă 
de încurajare. Şi, pentru a-i împlini cerinţele, învăţă să se 
exprime frumos în engleză şi în franceză. Învăţă să aprecieze 
lucruri care altminteri s-ar fi aflat în afara sferei lui de 
preocupări: pictura şi muzica. Se informa, pentru a o putea 


informa pe ea. 

Leila, de pildă, îi scria: 

„Spui că luna viitoare pleci la Zagreb. Te rog să vizitezi şi să- 
mi descrii...” 

Sau: „Ce noroc pe tine că te vei afla în trecere prin 
Amsterdam; s-a organizat acolo o retrospectivă Klee, despre 
care presa franceză scrie în termeni ditirambici. Te rog mult, 
viziteaz-o şi comunică-mi impresiile tale sincere, chiar dacă sunt 
defavorabile. Eu n-am văzut niciodată un Klee original”. Acesta 
era simulacrul de dragoste iniţiată de Leila, un flirt al spiritelor, 
în care rolurile se aflau acum inversate; ea, lipsită de tezaurele 
Europei, se hrănea, cu reintensificată lăcomie, din scrisorile lui 
lungi şi din pachetele de cărţi pe care i le trimitea el. lar tânărul 
Mountolive se încorda până la ultima fibră pentru a-i satisface 
dorinţele şi, dintr-o dată, văzu deschizându-i-se în faţă 
universurile, până acum pecetluite, ale picturii, arhitecturii, 
muzicii şi literaturii. Astfel încât ea îi oferea o educaţie gratuită 
într-o lume în care n-ar fi pătruns niciodată de unul singur. Şi pe 
măsură ce vechea dependenţă, aparţinând tinereţii, se 
destrăma, se înrădăcina o dependenţă nouă. Mountolive găsise, 
în sensul strict al cuvântului, o femeie după placul inimii lui. 

Vechea iubire se metamorfozase treptat în admiraţie, după 
cum dorinţa lui fizică (atât de vijelioasă la început) se prefăcuse 
acum într-o tandreţe devotată şi depersonalizată, pe care 
absenţa ei o hrănea, în loc s-o facă să piară. După câţiva ani, 
Leila se afla în stare să mărturisească: 

„Mă simt parcă mai aproape de tine acum, pe hârtie, decât 
mă simţeam înainte de a ne fi despărţit. De ce oare?” Cunoştea 
ea foarte bine răspunsul. Totuşi, adăugă pe dată, din dorinţa de 
a fi onestă: „Să fie oare acesta un simţământ oarecum morbid? 
Unui străin i s-ar părea cam patetic sau poate grotesc - cine 
ştie? David, aceste scrisori lungi - să fie relaţiile dulcegi-amărui 
dintre o Sanseverina şi nepotul ei Fabrizio“? M-am întrebat de 
multe ori dacă erau amanți - intimitatea dintre ei era atât de 
caldă şi de strânsă! Stendhal nu afirmă niciun moment acest 
lucru. Cât de mult aş dori să văd Italia! Oare, cu vârsta, amanta 
ta s-a transformat într-o mătuşică? Nu-mi răspunde, chiar dacă 
ştii adevărul. Totuşi, într-un fel, e o fericire că amândoi suntem 
singuri, cu mari spaţii virgine în inimă - asemenea vechilor hărţi 


1 Personaje ale romanului Mănăstirea din Parma de Stendhal. 


ale Africii - şi că avem încă nevoie unul de celălalt. Vreau să 
spun că tu, ca fiu unic, nu trebuie să ai grijă decât de mama ta, 
iar eu - desigur, eu am multe necazuri, dar îmi duc viaţa într-o 
colivie foarte strimtă. Povestea ta despre balerină şi aventura 
voastră amoroasă a fost amuzantă şi mişcătoare: îţi mulţumesc 
că mi-ai istorisit-o. Fii atent, prieten drag, să nu suferi”. 

Comunicarea şi înţelegerea dintre ei se adâncise în asemenea 
măsură, încât acum Mountolive se simţea în stare să-i 
mărturisească, fără nicio rezervă, amănuntele puţinelor aventuri 
amoroase care-i traversau viaţa; încurcătura cu Grishkin, care 
fusese cât pe aci să se soldeze cu o căsătorie prematură; 
nefericita pasiune pentru amanta unui ambasador, care-l 
expusese la un duel şi ar fi putut să-i atragă dizgraţia. Dacă 
Leila simţea unele împunsături de gelozie, se pricepea foarte 
bine să le ascundă, scriindu-i, sfătuindu-l, consolându-l cu o 
căldură aparent detaşată. Erau absolut sinceri unul faţă de 
celălalt şi, câteodată, unele meditații ale ei, deliberate, îl şocau, 
deşi erau generate de acea autoanaliză a conştiinţei pe care 
oamenii o aştern pe hârtie numai când nu au pe nimeni căruia 
să i-o împărtăşească: 

„Am avut un şoc când am zărit dintr-o dată, plutind în oglindă, 
trupul gol al lui Nessim, spatele zvelt, alb, atât de asemănător 
cu al tău. M-am aşezat şi, spre surpriza mea, mi-au dat 
lacrimile... Mă întreb uneori dacă nu am în mine o vână de 
vampir, aşa cum mă cramponez de tine după atâta amar de 
vreme, trăgându-te întruna de mânecă, deşi, la ora actuală, 
gândirea ta e probabil mai matură decât a mea. Ce părere ai? 
Scrie-mi, David, şi linişteşte-mă, chiar în timp ce o săruţi pe 
micuța Grishkin, da? Uite, îţi trimit o fotografie recentă, ca să 
poţi aprecia în ce măsură am îmbătrânit. Arată-i-o şi ei şi spune-i 
că de nimic nu mă tem mai mult decât de gelozia ei 
neîntemeiată. Dar va fi de ajuns să arunce o singură privire ca 
să se calmeze. Să nu uit să-ţi mulţumesc pentru telegrama pe 
care mi-ai trimis-o de ziua mea - mi-a stârnit brusc o viziune a 
ta, stând pe balcon şi discutând cu Nessim. El a ajuns acum atât 
de bogat şi de independent, încât abia de mai catadicseşte să-şi 
viziteze proprietăţile de la ţară. Afacerile din oraş îi răpesc prea 
mult timp. Şi totuşi... resimte teribil absenţa mea, aşa cum aş 
dori s-o resimţi şi tu; e mai legat de mine decât dacă ar trăi 
lângă fusta mamei. Ne scriem des, misive lungi; spiritele noastre 


se completează de minune unul pe celălalt, dar ne păstrăm 
inimile libere să iubească, să crească. Nădăjduiesc că, într-o 
bună zi, prin el, noi, copţii, ne vom redobândi locul de frunte în 
Egipt... dar să nu mai vorbim despre asta...” 

Lucide, stăpânite, inteligente, cuvintele se înşirau cu fluenţă, 
în caligrafia ei mare, degajată, pe hârtii de diferite culori; 
scrisori pe care el le deschidea cu nerăbdare în grădina cine ştie 
cărei legaţii îndepărtate, citindu-le în timp ce răspunsul se şi 
formula pe jumătate în minte, urmând a fi scris şi expediat la 
timp, înainte de plecarea curierului diplomatic. Ajunsese să se 
bizuie întru totul pe această prietenie, care încă îi mai dicta, ca 
pe o formulă fixă, cuvintele „Scumpa mea iubită” în capul 
scrisorilor, deşi, în rest, acestea se refereau numai la artă, la 
amor (amorurile lui) sau la viaţă (a lui). 

În ceea ce-l privea, era scrupulos de onest faţă de Leila - ca, 
de pildă, atunci când îi scrisese despre balerină: 

„E drept că, la un moment dat, m-am gândit chiar să mă însor 
cu ea. Fără îndoială, eram îndrăgostit până peste cap. Dar ea 
însăşi m-a lecuit la timp. Vezi tu, faptul că nu-i înţelegeam limba 
m-a împiedicat să-mi dau seama cât e de vulgară. Spre norocul 
meu, de vreo două ori şi-a permis în public nişte familiarităţi 
care mi-au îngheţat sângele în vine; o dată, când întreaga trupă 
de balet a fost invitată la o recepţie, m-am pomenit aşezat la 
masă lângă ea. Am fost convins că se va purta cu discreţie, 
întrucât niciunul dintre colegii mei nu era la curent cu legătura 
noastră. Imaginează-ţi hazul lor şi oroarea mea când, la un 
moment dat, în timpul cinei, m-a mângâiat pe ceafă şi apoi mi-a 
ciufulit părul, cu un gest de grosolană tandreţe. Aşa-mi trebuie! 
Dar mi-am dat seama de adevăr la timp şi chiar când a survenit 
blestemata ei sarcină, mi s-a părut un truc prea transparent. 
Eram vindecat”. 

Când, în cele din urmă, s-au despărţit, Grishkin l-a ironizat, 
spunându-i: „Nu eşti decât un diplomat! Voi n-aveţi politică, n- 
aveţi religie!” Şi Mountolive s-a adresat imediat Leilei ca să-i 
lămurească această grăitoare acuzaţie. lar Leila a fost cea care 
i-a descifrat-o, cu duioşia disciplinată şi prietenoasă a unei vechi 
amante. 

Astfel, prin această iscusită manevră, l-a reţinut an după an, 
până când stângăcia lui juvenilă a cedat locul unei maturităţi de 
spirit care o egala pe a ei. Deşi limbajul lor nu era decât un 


jargon al iubirii, pentru Leila era suficient, iar pe Mountolive îl 
absorbea cu totul; şi, totuşi, îi era imposibil să-l clasifice sau să-l 
analizeze. 

Şi, cu punctualitatea cu care se succedau anii, iar posturile lui 
se schimbau, imaginea Leilei era proiectată pe fundalul de culori 
şi de experienţe al ţărilor care defilau ca nişte închipuiri prin faţa 
ochilor lui: Japonia cea înstelată de flori de cireş, Lima cea cu 
nasul coroiat. Dar niciodată Egiptul, în ciuda tuturor solicitărilor 
lui Mountolive pentru posturi care deveneau sau deveniseră 
vacante. S-ar fi zis că Ministerul de Externe nu-l putea ierta 
pentru că învățase limba arabă, ba chiar îi alegea în mod 
deliberat ţări de unde i-ar fi fost foarte greu sau chiar cu 
neputinţă să plece pentru o vacanţă în Egipt. Şi, totuşi, legătura 
dăinuia. Îl întâlnise pe Nessim în două rânduri la Paris, şi asta 
fusese tot. Fiecare din ei era încântat de celălalt şi de propria lui 
mondenitate. 

Cu timpul, iritarea lui Mountolive lăsă loc resemnării. 
Profesiunea lui, care punea preţ doar pe minte limpede, răceală 
şi rezervă, îl învățase cea mai dură şi mai mutilantă lecţie dintre 
toate: să nu rosteşti niciodată cu glas tare un adevăr 
defavorabil. Îi mai oferise şi un lung exerciţiu iezuit de 
perfecţionare a autoamăgirii, care îi dădea posibilitatea să 
prezinte societăţii o faţadă din ce în ce mai lustruită, fără a-şi 
adânci însă simţămintele umane. Faptul că personalitatea nu i s- 
a diluat cu totul s-a datorat Leilei; fiindcă îşi ducea viaţa 
înconjurat numai de colegii lui ambiţioşi, sicofanţi, de la care 
învăţa doar cum să exceleze în formulele de politeţe şi în 
amabilităţile elaborate, ce pavează calea spre avansare. Viaţa 
lui reală s-a prefăcut într-un râu îngropat, care se scurgea 
subteran, ieşind rareori la suprafaţă în acea lume artificială în 
care trăiesc diplomaţii - şi sufocându-se lent, ca o pisică într-o 
pompă de aer. Era fericit, nefericit? Nici el nu mai ştia. 

Era singur, doar atât. În câteva rânduri, încurajat de Leila, s-a 
gândit să-şi îndulcească solitara autoconcentrare (care începea 
să se prefacă în egoism), căsătorindu-se. Dar, în chip ciudat, 
deşi era înconjurat de tinere foarte atrăgătoare, a constatat că 
preferinţele lui se îndreptau spre femei deja măritate sau spre 
cele mult mai în vârstă decât el. Străinele nu puteau fi luate în 
considerare, pentru că şi pe atunci căsătoriile mixte constituiau 
o barieră serioasă în calea avansării. In diplomaţie, ca şi în orice 


alt domeniu, există un gen de mariaj recomandabil şi unul 
nerecomandabil, dar, pe măsură ce treceau anii, se trezi urcând 
lent spiralele scării - prin expediente, compromisuri şi prin 
muncă serioasă - către anticamera strimtă a puterii diplomatice: 
rangul de prim-consilier sau de ambasador. Şi, într-o bună zi, 
mirajul luminos, care zăcuse îngropat şi uitat, izbucni la viaţă, 
reînvie concret şi scânteietor, dintr-un trecut mort: în floarea 
vârstei, într-o dimineaţă ca oricare alta, se trezi şi află că îi 
fusese acordată râvnita distincţie de Cavaler şi încă ceva mult 
mai ademenitor - îndelung refuzata ambasadă din Egipt. 

Dar Leila n-ar fi fost femeie dacă n-ar fi avut şi ea un moment 
de slăbiciune, care a fost pe punctul de a dărâma întregul 
edificiu al relaţiilor dintre ei. A fost însă curând urmat de o 
romantică pedeapsă, ce a împins-o şi mai adânc în solitudinea 
pe care, într-o clipă de nebunie, visase s-o abandoneze. Poate 
că a fost spre binele ei, căci altminteri ar fi pierdut totul. 

După telegrama prin care-i anunţa moartea lui Faltaus, a 
urmat un răstimp de tăcere; şi apoi o scrisoare care nu semăna 
cu niciuna dintre scrisorile ei, atât de plină era de ezitări şi 
ambiguităţi. 

„Spre surprinderea mea, sunt torturată de nehotărâre. 
Realmente nu ştiu ce să fac şi mă simt deprimată. Îţi cer să 
judeci cu foarte multă grijă propunerea pe care am de gând să 
ţi-o fac. Analizeaz-o şi, dacă în mintea ta încolţeşte cea mai 
vagă urmă de dezgust sau o undă de rezervă, o vom izgoni pe 
dată şi nici nu vom mai pomeni măcar despre ea. David! Astăzi, 
în timp ce mă priveam în oglindă, cu ochiul cel mai critic şi mai 
necruţător, mi s-a înfiripat în minte un gând pe care de ani şi ani 
de zile l-am exclus categoric. Gândul de a te reîntâlni. Numai că, 
pentru nimic în lume, nu reuşesc să văd consecinţele şi 
condiţiile unei astfel de întâlniri. Viziunea mea e acoperită de 
norul negru al îndoielii. Acum că Faltaus e mort şi îngropat, 
toată acea parte a vieţii mele s-a spulberat în vânt. Nu am altă 
viaţă decât cea pe care o împart cu tine: o viaţă pe hârtie. Ca să 
spunem lucrurilor pe nume, ne-am lăsat târâţi care-ncotro de 
curentul vârstei, pe măsură ce s-au scurs anii. Probabil că în 
subconştientul meu aşteptam moartea lui Faltaus, deşi niciodată 
n-am dorit-o lucid; dar altfel de unde ar fi răsărit atât de brusc în 
mine această nouă speranţă, această amăgire? Noaptea 
trecută, mi-a fulgerat deodată prin minte ideea că am putea 


avea la dispoziţie încă şase luni, sau poate chiar un an, pe care 
să-l petrecem împreună, înainte ca legăturile dintre noi să se 
consume de-a binelea, în sensul literal al cuvântului. E o 
nebunie? Da! De fapt, n-aş face decât să te încurc, să-ți 
îngreunez viaţa, dacă aş sosi la Paris, aşa cum plănuiesc să fac 
peste două luni? Pentru numele lui Dumnezeu, răspunde-mi cât 
mai repede şi smulge-mi din minte falsele speranţe, scoate-mi 
din cap nebunia - pentru că, în adâncul meu, recunosc că eo 
nebunie. Dar... să mă mai pot bucura de tine doar câteva luni, 
înainte de a mă întoarce aici pentru a-mi relua viaţa... cât e de 
dureros să renunţi la speranţă! Anihilează-mi-o, te rog, pe dată; 
aşa încât atunci când voi veni, să-mi pot simţi sufletul împăcat şi 
să te pot considera (aşa cum te-am considerat în toţi aceşti ani) 
ceva mai mult decât cel mai bun prieten al meu.” 

Leila era conştientă că a-l pune într-o asemenea situaţie 
însemna o lipsă de onestitate; dar nu s-a putut abţine. 
Mountolive trebuia oare să se considere norocos că soarta l-a 
scutit de corvoada unei asemenea hotărâri? Deoarece 
scrisoarea Leilei sosi o dată cu lunga telegramă a lui Nessim, 
care-i anunţa boala mamei lui. Şi, în timp ce ezita încă asupra 
alegerii unui răspuns, primi şi cartea ei poştală, scrisă într-o 
caligrafie nouă, informă, care-l absolvea de orice opţiune, prin 
cuvintele: 

„Nu-mi mai scrie până când nu voi fi din nou în stare să 
citesc; sunt bandajată din cap până în picioare. S-a întâmplat 
ceva foarte grav şi ireversibil”. 

Pe tot parcursul acelei veri fierbinţi, variola generalizată - 
născocită poate ca cel mai crud remediu împotriva vanităţii 
omeneşti - îşi desăvârşi opera şi devastă orice urmă a 
frumuseţii ei, odinioară atât de vestită. Ar fi fost zadarnic să-şi 
facă iluzii, să se prefacă faţă de ea însăşi că, de aici înainte, 
întreaga viaţă nu-i va fi total răvăşită. Dar în ce chip? Mountolive 
aştepta, torturat de nehotărâre, ca schimbul de scrisori dintre ei 
să-şi reia cursul normal; între timp, îi scria ba lui Nessim, ba lui 
Narouz. Dintr-o dată, se căscase un hău sub picioarele lui. 

Şi apoi sosi scrisoarea ei: 

„E o experienţă stranie să-ţi vezi propria faţă ciuruită de gropi 
şi brăzdată de şanţuri - ca un peisaj familiar zguduit de un 
cutremur. Mi-e teamă că va trebui să mă obişnuiesc cu senzaţia 
nouă că sunt o hârcă bătrână. Din voia mea. Fireşte, aceasta ar 


putea să-mi întărească alte laturi ale caracterului - aşa cum fac 
acizii... nu mai ştiu ce metaforă am vrut să folosesc. Ah! Ce 
sofisticărie lipsită de orice soluţie! Şi cât de amarnic mă ruşinez 
de propunerea pe care ţi-am făcut-o în ultima mea scrisoare. 
Aceasta de acum nu-i o faţă pe care s-o pot plimba prin Europa, 
şi n-aş cuteza vreodată să te fac de ruşine, lăsându-te să mă 
prezinţi drept o prietenă a ta. Azi mi-am comandat o duzină de 
văluri negre, aşa cum poartă încă femeile sărace de aceeaşi 
religie cu mine! Dar hotărârea a fost atât de dureroasă, încât, în 
acelaşi timp, i-am poruncit bijutierului să vină să-mi ia măsura 
pentru câteva brățări şi inele noi. În ultima vreme am slăbit 
îngrozitor. Am vrut să-mi ofer o răsplată pentru curajul meu, aşa 
cum amăgeşti un copil cu o bomboană înainte de a-l face să 
înghită o doctorie greţoasă. Bietul Hakim! A vărsat lacrimi 
amare în timp ce-mi arăta giuvaierurile lui. l-am simţit lacrimile 
picurând pe degetele mele. Şi totuşi, într-un fel, am fost în stare 
să râd. Până şi vocea mi s-a schimbat. Dar m-am săturat să tot 
zac în camere întunecoase. Vălurile mă vor elibera. Da, desigur, 
m-a vizitat şi gândul sinuciderii - cine nu s-ar fi gândit la 
sinucidere în asemenea împrejurări? Dar, dacă am hotărât să 
trăiesc, n-am făcut-o pentru ca să-mi pot plânge de milă. Poate 
că, până la urmă, vanitatea femeilor nu-i chiar un lucru vital - o 
chestiune de viaţă şi de moarte? 
Trebuie să fiu tare şi să-mi păstrez încrederea. Pe tine te rog să 
nu arborezi o figură solemnă şi să nu-mi arâţi milă. Te rog ca 
scrisorile pe care ai să mi le trimiţi să fie vesele, ca de obicei”. 
Dar după aceea urmă o lungă tăcere, până când 
corespondenţa lor îşi reluă ritmul normal. Scrisorile aveau acum 
o nouă tonalitate, o resemnare amară. Îi scria că se retrăsese 
din nou la ţară, unde locuia singură cu Narouz. „Blânda lui 
sălbăticie face din el un partener ideal. Şi apoi, trec uneori prin 
perioade de tulburare mintală, nu sunt total compos mentis şi 
în asemenea pase mă retrag zile întregi în micuța casă de vară - 
ţi-o mai aminteşti? Cea din capătul grădinii. Acolo citesc şi scriu, 
singură cu şarpele meu - acum, geniul bun al casei este o cobră 
mare, cenuşie, domesticită ca o pisică. Tovărăşia ei mi-e 
suficientă. Şi apoi, am alte preocupări, alte planuri. Deşert în jur, 
deşert în mine! 


5 În depline facultăţi mintale (lat.). 


Vălul e intim şi plăcut, 
Dar cine i-ar dărui un sărut? 


Dacă îţi voi scrie nonsensuri în perioadele când mintea mea e 
vrăjită de afreet (cum îl numesc servitorii), nu-mi răspunde. 
Asemenea crize ţin cel mult o zi sau două.” 

Şi astfel începu o nouă eră. Leila petrecu ani de zile la Karm 
Abu Girg, în chip de pustnică excentrică, acoperită cu văluri, 
scriindu-i lungi şi minunate scrisori, spiritul ei hoinărind liber prin 
lumile pierdute ale Europei, pe unde el continua să 
călătorească. Dar curiozitatea îi era mai puţin imperativă decât 
în trecut. Rareori privea înainte, doritoare de noi experienţe; de 
cele mai multe ori privirea i se întorcea îndărăt, spre trecut, 
parcă simțind nevoia reîmprospătării unor amintiri legate de 
lucruri mărunte. „Se mai auzeau greierii la Tour Magne? Sena, la 
Bougival, avea culoarea verzuie a grâului abia încolţit? La Pallio, 
în Siena, călăreţii purtau costume de mătase? Cireşii din 
Navarra...?” Dorea să-şi verifice trecutul, să privească îndărăt 
peste umăr, iar Mountolive, în fiecare dintre călătoriile lui, se 
străduia să-i ofere asigurările solicitate. „Mica maimuţă a lui 
Rembrandt - o văzuse cu adevărat într-una din pânzele lui, sau 
fusese numai o închipuire?” Nu, exista cu adevărat, îi răspundea 
el, melancolic. Foarte rar primea şi câte o solicitare care se 
referea la prezent. „Câteva poeme apărute în Values (numărul 
şapte), semnate de Ludwig Pursewarden, mi-au stârnit interesul. 
Au în ele notă nouă, de duritate. Cum tu pleci săptămâna 
viitoare la Londra, te rog, culege-mi informaţii în legătură cu el. 
E german? E unul şi acelaşi cu prozatorul care a scris cele două 
romane stranii despre Africa? Numele e identic.” 

Această solicitare îl împinse nemijlocit pe Mountolive la prima 
sa întâlnire cu poetul care, mai târziu, avea să joace un rol de 
considerabilă importanţă în viaţa lui. În ciuda veneraţiei, de 
tentă oarecum franceză (copiată de la Leila), pe care i-o inspirau 
artiştii, numele Pursewardenf i se păru ciudat, aproape comic, 
când îl scrise pe cartea poştală pe care i-o trimise prin 
bunăvoința editorilor acestuia. Timp de o lună nu primi niciun 
răspuns; dar cum Mountolive urma la Londra un curs care ţinea 
trei luni, îşi putu îngădui să nu se impacienteze. Când îi sosi 
răspunsul, constată cu stupoare că acesta era scris pe familiara 


5 Pursewarden s-ar traduce prin „păzitorul pungii”. 


hârtie cu antetul Ministerului de Externe; din câte reieşea, 
Pursewarden lucra la Departamentul Cultural. Îi telefonă pe dată 
şi fu plăcut surprins de vocea lui calmă, bine timbrată. Se 
aşteptase la un semibarbar agresiv şi se simţi uşurat la auzul 
notei civilizate, de umor reţinut, din tonul poetului. Conveniră să 
se întâlnească în acea seară, să bea un pahar la Compasses, 
lângă podul Westminster, iar Mountolive aştepta cu nerăbdare 
să-l cunoască, atât de dragul Leilei, cât şi din propriul său 
interes, pentru că intenţiona să-i facă o relatare detaliată, 
descriindu-i sugestiv artistul favorit. 

Cădea o ninsoare uşoară, dar persistentă, zăpada topindu-se 
de îndată ce atingea asfaltul, dar zăbovind mai îndelung pe 
gulerele paltoanelor şi pe pălării. (Un fulg de nea, aninat de o 
geană, îi descompuse brusc lumea în culorile radioase ale 
spectrului.) Mountolive îşi înclină capul şi dădu colţul exact în 
momentul în care o pereche tânără intra în barul Compasses. 
Fata, care în timp ce deschidea uşa se întoarse ca să-i adreseze, 
peste umăr, o remarcă însoţitorului ei, purta un şal scoţian în 
culori vii, prins cu o broşă mare, albă. Lumina caldă a lămpilor 
din interior se revărsă peste faţa ei senină, palidă, încununată 
de o cască de păr negru, ondulat. Era de o frumuseţe răpitoare, 
o frumuseţe însă a cărei frapantă placiditate îl puse o clipă pe 
gânduri. Apoi îşi dădu seama că era oarbă, după faţa ei înălţată 
uşor spre cea a însoţitorului, în felul celor ale căror expresii nu-şi 
ating niciodată din plin ţinta, adică ochii celuilalt. Rămase astfel 
o secundă, până când însoţitorul ei îi spuse ceva, râzând, şi o 
împinse uşor înăuntru. Mountolive intră în urma lor şi se pomeni 
pe loc strângând mâna fermă şi caldă a lui Pursewarden. Fata 
oarbă era, pare-se, sora lui. Urmară câteva clipe de 
stinghereală, până când găsiră loc lângă focul de cărbuni, cu 
reflexe rubinii, şi comandară de băut. 

Pursewarden, deşi cu nimic ieşit din comun, părea agreabil, la 
locul lui. Un tânăr de înălţime mijlocie, cu un colorit pal şi o 
mustață tunsă scurt, ca un accent circumflex peste o gură 
frumos modelată. Oricum, avea un colorit atât de deosebit de 
cel al surorii sale, încât Mountolive îşi spuse că superbul păr 
negru al fetei nevăzătoare ar putea fi vopsit, deşi părea natural, 
iar sprâncenele subţiri îi erau de asemenea negre. Numai ochii 
ar fi putut oferi un indiciu pentru taina acestei pigmentaţii 
mediteraneene şi, desigur, tocmai ei erau spectaculos de 


absenţi. Un magnific cap de Meduză, ochii morţi erau cei ai unei 
statui greceşti - o orbire pricinuită, poate, de o intensă 
contemplare, de-a lungul secolelor, a soarelui arzător şi 
albastrului apei. Totuşi, expresia ei nu era distantă, ci tandră şi 
atrăgătoare. Degetele lungi, netede, cu vârfuri curbate şi 
mângâioase ca degetele de pianistă, se plimbau uşor pe masa 
de stejar care-i despărţea, atingând, confirmând, certificând - 
ezitând să atribuie caracteristici vocii lui Mountolive. Din când în 
când, buzele ei se mişcau uşor, de parcă-şi repeta, pentru ea, 
spusele celor doi, pentru a le sesiza rezonanţa şi sensul; alteori, 
îţi evoca o persoană urmărind un concert pe o partitură 
personală. 

— Liza, drăguţo? i se adresă poetul. 

— Un coniac cu sifon, răspunse cu o voce albă şi calmă, 
cristalină şi melodioasă - o voce care ar fi dat un sens şi mai 
dulce cuvintelor „miere şi nectar”. 

Rămaseră puţin stânjeniţi până li se aduseră băuturile. Fratele 
şi sora stăteau unul lângă celălalt, ceea ce le dădea un aer vag 
defensiv. Fata oarbă îşi vâri o mână în buzunarul fratelui. Şi aşa 
se porni, la început cu şovăieli, conversaţia care se lungi până 
târziu în noapte şi pe care, după aceea, graţie memoriei lui 
formidabile, o transcrise cu acuratețe pentru Leila. 

„La început a părut cam timid, refugiindu-se într-o simpatică 
reticenţă. Am aflat cu surprindere că e desemnat pentru un post 
la Cairo, în anul viitor, şi i-am povestit câte ceva despre prietenii 
mei de acolo, oferindu-mă să-i dau câteva scrisori de 
recomandare, mai ales pentru Nessim. Poate că era puţin 
intimidat de rangul meu, dar curând a părut să se simtă în largul 
lui. Nu-i prea obişnuit cu băutura şi, după cel de-al doilea pahar, 
şi-a dat frâu liber, vorbind într-un mod amuzant şi sarcastic. A 
ieşit acum la iveală un personaj cu totul diferit - ciudat şi 
ambiguu, aşa cum te aştepţi să fie un artist -, dar cu puncte de 
vedere bine definite asupra unui mare număr de probleme, 
dintre care unele n-au fost deloc pe placul meu. Dar purtau 
amprenta personalităţii lui. Se simţea că toate aceste vederi 
sunt rodul unor experienţe şi că nu au fost confecţionate pur şi 
simplu pentru a epata. De pildă, are o serie de concepţii 
demodate, reacționare, ceea ce-l face să fie destul de mal vu’ 
de către confrații săi întru profesie. Dar toate vederile lui, chiar 


7 Prost văzut (fr.). 


radicale, erau expuse pe un ton umoristic, nepătimaş. N-am 
reuşit, de pildă, să-l fac să vorbească despre problema Spaniei. 
(«Ah, toţi oamenii ăia incolori care se duc să moară triumfal pe 
altarul Clubului Literaturii de Stânga!»)” 

Mountolive fusese într-adevăr şocat de opiniile lui 
Pursewarden, pe cât de bine formulate, pe atât de tranşante, 
pentru că, în acea perioadă, el împărtăşea simpatiile egalitariste 
la modă - chiar sub forma liberalismului anodin practicat pe 
atunci la Minister. Dispreţul suveran al lui Pursewarden îi dădea 
acestuia alura unui personaj formidabil. „Mărturisesc, îi scria 
Mountolive Leilei, că nu am izbutit să-l plasez în nicio categorie. 
Exprima mai curând păreri decât atitudini şi, recunosc, a înşirat 
o serie de lucruri frapante, pe care le-am memorat pentru tine, 
ca de pildă: «Creaţia constituie pentru artist unica relaţie 
satisfăcătoare pe care o poate avea cu semenii săi, pentru că el 
îşi caută adevărații prieteni printre cei morţi sau încă nenăscuţi. 
Datoria lui e să se concentreze asupra valorilor, şi nu asupra 
circumstanțelor. Astăzi, toate acestea îmi apar ca un stupid joc 
de umbre, pentru că a guverna este o artă, şi nu o ştiinţă, după 
cum societatea este un organism, şi nu un sistem. Unitatea ei 
de bază e familia, iar monarhia constituie, pentru noi, britanicii, 
structura care ne convine cel mai bine, căci familia regală 
reprezintă într-adevăr la noi un microcosmos şi impune o 
recunoaştere legitimă. Mă refer la noi, britanicii, fireşte, cu 
temperamentul nostru esenţial donquijotesc şi cu indolenţa 
noastră mentală. În legătură cu alţii, nu mă pot pronunţa». 

Sora lui nu a luat parte la aceste discuţii, ci a păstrat o tăcere 
elocventă, mângâind uşor masa cu degetele care i se unduiau 
ca nişte cârcei de viţă şi zâmbind la aforismele lui, de parc-ar fi 
fost nişte remarce maliţioase. Doar o singură dată, când 
Pursewarden a ieşit pentru câteva minute, mi-a spus: «N-ar 
trebui să se preocupe de asemenea probleme. Singura lui 
menire este cea de a învăţa cum să se resemneze în faţa 
disperării». Am fost afectat de această frază sibilinică, desprinsă 
foarte firesc de pe buzele ei, şi n-am ştiut ce să răspund. Când 
s-a întors tânărul, şi-a reluat în aceeaşi clipă locul şi firul 
discuţiei, de parcă în tot timpul cât lipsise reflectase la aceste 
lucruri. A continuat: «Nu, regii sunt pentru Anglia o necesitate 
biologică. Poate că ei sunt însăşi oglinda alcătuirii psyche-ului 
nostru? Am acceptat cu atâta uşurinţă compromisul divinității 


lor, încât m-ar supăra cumplit să-i văd înlocuiţi de un dictator». 

Am râs în faţa acestor afirmaţii şi, de fapt, a râs şi el. «lată de 
ce sunt mal vu, a adăugat, şi de ce mă bucur ori de câte ori plec 
din Anglia în ţări unde nu simt nicio responsabilitate morală şi 
nicio dorinţă să meditez asupra unor chestiuni atât de 
deprimante. La urma urmei, dă-o naibii, eu sunt scriitor!» 
Dăduse pe gât mai multe băuturi şi se simţea bine. «Haide să 
părăsim acest domeniu steril! Ah, cât de mult mi-ar plăcea să 
plec în oraşele create de femei: Paris sau Roma, construite 
pentru a astâmpăra poftele femeieşti. De câte ori văd statuia 
cătrănită de funingine a lui Nelson în Trafalgar Square, îmi spun: 
Biata Emma, care a trebuit să facă tot drumul până la Neapole 
pentru a-şi afirma dreptul de a fi frumoasă, prostuţă şi d'une 
splendeur la pat. Ce caut eu, Pursewarden, aici, printre oameni 
cuprinşi de frenezia bunei-cuviinţe? Locul meu este printre 
oamenii care s-au împăcat cu propria lor obscenitate umană, 
care se simt în siguranţă, învăluiţi în mantia care-l face invizibil 
pe poet. Vreau să învăţ să nu respect nimic şi, în acelaşi timp, 
să nu dispreţuiesc nimic - întortocheată e calea iniţiatului!» 

— Dragul meu, eşti cherchelit! i-a spus Liza cu încântare. 

— Cherchelit şi trist. Trist şi cherchelit. Dar voios, voios! 

Trebuie să-ţi mărturisesc, Leila, că această faţetă nouă şi 
amuzantă a firii lui m-a apropiat mai mult de omul din el. 

— La ce bun toate aceste emoţii stilizate? La ce bun atâta 
teamă şi dârdâială? Toate aceste sinistre closete publice păzite 
de poliţişti în impermeabile, care te urmăresc dacă urinezi drept 
sau nu? Gândeşte-te la pasiunea pentru Decenţa Vestimentară, 
specifică regatului nostru! La faptul că n-ai voie să calci pe 
iarbă! E de mirare că eu, ori de câte ori mă întorc în ţară, mă 
îndrept, inconştient, spre uşa rezervată străinilor? 

— Eşti cherchelit, a repetat Liza. 

— Nu. Sunt fericit, i-a răspuns el cu seriozitate. Şi fericirea nu 
poate fi provocată artificial. Trebuie s-o pândeşti şi s-o înşfaci ca 
pe o prepeliţă sau ca pe o fată cu aripile ostenite. Intre artă şi 
inventivitate există o permanentă prăpastie. 

Şi s-a avântat pieptiş în acest nou subiect; trebuie să-ţi 
mărturisesc că mă captiva jocul degajat al unui spirit care nu 
mai era conştient de sine însuşi. Desigur, din când în când mă 
poticneam de câte o expresie grosolană, mitocănească, şi mă 
uitam cu îngrijorare la sora lui, dar aceasta se mulțumea să 


surâdă cu zâmbetul ei orb, indulgent, nemustrător. 

Se făcuse târziu când ne-am îndreptat, toţi trei, spre Trafalgar 
Square, pe ninsoare. Trecătorii erau foarte rari şi stratul de 
zăpadă ne înăbuşea paşii. Ajunşi în piaţă, poetul tău s-a oprit ca 
să-l apostrofeze pe Nelson cel cocoţat pe coloană, adresându-i 
nişte invective care-ţi luau piuitul. Nu mai ţin minte exact ce i-a 
spus, dar era foarte nostim şi m-a făcut să râd din toată inima. 
Apoi, şi-a schimbat brusc dispoziţia şi, întorcându-se spre sora 
lui, a întrebat-o: 

— Ştii ce m-a răscolit întreaga zi, Liza? Astăzi e ziua de 
naştere a lui William Blake. la gândeşte-te, ziua lui moş Blake! 
Credeam c-o să văd vreun semn sărbătoresc pe obrazul acestei 
naţiuni, l-am căutat cu înfrigurare întreaga zi. Dar nu mi s-a 
arătat nimic. Liza, iubito, hai să celebrăm noi aniversarea 
bătrânului fraier, vrei? Tu, cu mine şi cu David Mountolive, vrei? 
Ca şi cum n-am fi englezi - ca şi cum am fi francezi sau italieni, 
ca şi cum faptul ar avea într-adevăr importanţă. 

Fulgii cădeau mai precipitat, ultimele frunze veştede, năclăite, 
zăceau în mormane, porumbeii scoteau sunetele lor guturale, 
strangulate. 

— Vrei, Liza? 

Pe obrajii fetei înfloriseră două pete trandafirii. Buzele îi erau 
întredeschise, iar în părul negru i se aninaseră fulgi, ca nişte 
diamante gata să se dizolve. 

— Dar în ce fel? a întrebat ea. În ce fel? 

— O să dansăm în onoarea lui Blake, i-a răspuns Pursewarden 
cu o comică expresie solemnă; şi, prinzând-o în braţe, a început 
să valseze, fredonând Dunărea Albastră şi spunându-mi peste 
umăr, prin perdeaua de fulgi: Asta-i pentru Will şi Kate Blake. 

N-aş putea spune de ce, dar m-am simţit uluit şi mişcat. Se 
roteau într-un ritm perfect, din ce în ce mai repede, până când 
au acoperit toată piaţa, aproape atingând leii de bronz, la fel de 
vaporoşi ca stropii de spumă împroşcaţi de fântâna arteziană. 
Ca pietricelele plate aruncate pe suprafaţa netedă a unui lac sau 
ca pietrele ce lunecă pe un eleşteu îngheţat... Un spectacol 
straniu! îi urmăream, uitând de mâinile care-mi îngheţaseră 
bocnă, de zăpada care mi se topea pe guler. Pluteau, descriind o 
elipsă lungă în spaţiul deschis, împrăştiind frunzele şi porumbeii, 
răsuflarea lor iscând aburi în aerul nopţii. Şi apoi, uşor, aproape 
fără să atingă pământul, au închis cercul pentru a se întoarce la 


mine - şi la polițistul cu mutră bănuitoare care mi se plantase 
alături. Găseam totul foarte amuzant. 

— Ce se întâmplă aici? m-a întrebat poliţaiul, privindu-i cu o 
admiraţie neîncrezătoare. 

Valsau cu atâta graţie, încât bănuiesc că şi omul legii era 
impresionat. Piruetă după piruetă, într-o armonie desăvârşită, 
părul negru al fetei fluturându-i pe umeri, faţa ei oarbă înălţată 
spre cea a bătrânului amiral, proţăpit pe parul lui afumat. 

— Sărbătoresc ziua de naştere a lui Blake, i-am răspuns cam 
ruşinat, iar polițistul a părut aproape uşurat, continuând să-i 
urmărească cu priviri admiratoare. 

A tuşit, după care a precizat: 

— Mă rog, înseamnă că nu-i beat, dacă poate dansa în felul 
asta, nu-i aşa? Ce nu fac oamenii de ziua lor! 

In cele din urmă s-au înapoiat, râzând şi gâfâind şi sărutându- 
se pe obraji. Pursewarden părea să-şi fi recăpătat buna 
dispoziţie şi, când i-am instalat într-un taxi ca să-i expediez 
acasă, mi-a urat, cu multă căldură, noapte bună. Asta-i! Draga 
mea Leila, nu ştiu ce semnificaţie vor avea pentru tine cele 
întâmplate. N-am aflat încă nimic despre viaţa lui particulară 
sau despre trecut, dar voi avea posibilitatea să mă informez; iar 
tu vei avea posibilitatea de a-l cunoaşte, când va sosi în Egipt. 
Iti trimit o plachetă cu cele mai noi poezii ale lui. Mi-a dat-o el, 
pentru că n-a apărut încă pe piaţă.” 

In căldura plăcută a camerei lui de la club, Mountolive răsfoi 
cărticica, mai curând dintr-un simţ al datoriei decât din plăcere. 
II irita nu numai poezia modernă, ci poezia în totalitatea ei. 
Oricât se străduia, nu reuşea să-i capteze lungimea de undă, 
cum s-ar zice. Era nevoit să transforme în minte cuvintele în 
perifraze, pentru a le opri să-i danseze în gând. Această 
neputinţă (Leila îl învățase s-o considere ca atare) îl irita. Totuşi, 
pe măsură ce răsfoia paginile culegerii de versuri, interesul îi fu 
captat de un poem care avu un impact subit asupra memoriei 
lui, dându-i un fior de nelinişte. Era dedicat surorii poetului şi 
suna, neîndoielnic, ca o poezie de dragoste, inspirată de „o fată 
oarbă al cărei păr e vopsit în negru”. Pe dată, faţa albă şi senină 
a Lizei Pursewarden i se năluci dintre filele cărţii. 


Statui greceşti cu-orbite împietrite, 
Oarbe ca Eros, pe nebănuite, 


Mascând taine de inimi sfredelite, 
lubind şi fiind iubite... 


Versurile aveau o stângăcie de suprafaţă, sălbatică şi 
deliberată: dar era genul de poem pe care l-ar fi scris un Catul 
modern. Mountolive căzu pe gânduri. Înghiţind în sec, îl citi din 
nou. Avea frumuseţea spontană a nedisimulării. Îşi pironi 
privirile în perete şi rămase nemişcat un timp lung, până se 
hotărî să vâre cartea într-un plic pe care scrise adresa Leilei. În 
acea lună nu se mai revăzură, deşi Mountolive încercă o dată 
sau de două ori să-i telefoneze lui Pursewarden la birou. Dar de 
fiecare dată i se răspunse că-i în concediu sau că-i plecat cu 
cine ştie ce misiune obscură în nordul Angliei. Cu toate acestea, 
reuşi să afle adresa surorii lui şi o invită de câteva ori în oraş, la 
masă, descoperind în ea o parteneră încântătoare şi, în felul ei, 
emoţionantă. 

Leila îi scrise la timpul cuvenit, mulţumindu-i pentru 
informaţiile furnizate şi adăugând în maniera ei caracteristică: 

„Poemele sunt splendide. Dar, fireşte, nu pot dori să întâlnesc 
un artist pe care îl admir. Cred că opera nu are niciun fel de 
legătură cu omul. 

Dar mă bucur că vine în Egipt. Poate că Nessim îi va putea fi de 
folos - sau poate că el îi va putea fi de folos lui Nessim? Vom 
vedea”. 

Mountolive nu înţelese prea bine ce voia să spună penultima 
frază. 

În vara următoare, vacanţa lui Mountolive coincise cu o vizită 
la Paris a lui Nessim şi cei doi prieteni colindară muzeele şi 
plănuiră să picteze împreună în Bretania. Amândoi îşi 
încercaseră de curând mâna la pictură şi erau însufleţiţi de zelul 
neofiţilor. La Paris, dădură pe neaşteptate peste Pursewarden. O 
întâmplare fericită, şi Mountolive fu bucuros de prilejul de a-i 
netezi tânărului calea spre Egipt, prin această norocoasă 
coincidenţă. Pursewarden era complet transfigurat şi se afla în 
cea mai încântătoare dispoziţie, iar Nessim păru fermecat de el. 
Când sosi vremea despărțirii, Mountolive rămase cu convingerea 
fermă că între cei doi se legase şi se cimentase o prietenie 
solidă, hrănită de mâncarea bună şi viaţa veselă pe care o 
împărtăşiseră toţi trei. li conduse pe amândoi la gară şi, în 
aceeaşi seară, îi scrise Leilei pe hârtia cu antetul cafenelei lui 


favorite: 

„A fost trist pentru mine să-i văd urcându-se în tren. 
Săptămâna viitoare mă întorc în Rusia. P. a început să-mi placă 
foarte mult, acum îl înţeleg mai bine. Nu mă mai simt înclinat să 
gândesc că ieşirile lui morocănoase se datorează bădărăniei, 
aşa cum credeam în trecut, ci unei profunde timidităţi ascunse, 
care se confundă aproape cu un sentiment de culpabilitate. De 
astă dată, discuţiile cu el au fost captivante. întreabă-l pe 
Nessim. Cred că el îl preţuieşte chiar mai mult decât mine. Aşa 
încât... ce? Un vid, o lungă călătorie în trenuri îngheţate. Ah! 
scumpa mea Leila, cât de mult îmi lipseşti, tu şi ceea ce 
reprezinţi tu pentru mine. Mă întreb când ne vom reîntâlni? 
Dacă în viitoarea vacanţă voi avea destui bani, poate mă reped 
să-ţi fac o vizită...” 

Nu avea cum să ştie că în curând îşi va regăsi drumul spre 
Egipt - ţara iubită, căreia depărtarea şi exilul îi împrumutau o 
frumuseţe obsedantă, ca de tapiserie. S-ar putea oare ca o 
amintire atât de bogată să fie înşelătoare? Nu-şi punea niciodată 
întrebarea aceasta. 


Încălzirea centrală îmbâcsise salonul ambasadei, făcând ca 
atmosfera să fie densă, compactă, dându-ţi senzaţia că respirai 
un aer deja respirat; totuşi, căldura alcătuia un binevenit 
contrast faţă de  priveliştea îngheţată, împestriţată de 
trunchiurile brazilor, care se aşternea dincolo de ferestrele 
înalte. Ningea fără contenire, nu numai peste pământul Rusiei, 
ci parcă peste întregul glob. De săptămâni întregi, zăpada cădea 
nestăvilită. Amorţeala şi moleşeala iernii toropiseră toate 
spiritele, de parcă în lumea din afara pereţilor care-i 
împrejmuiau încremenise orice mişcare, amuţise orice sunet. 
Tăcerea zăpezii înghiţise până şi tropăitul de bocanci al 
santinelelor, care-şi făceau naveta între cele două gherete 
ponosite din faţa gardului de fier. 

În grădină, crengile copacilor se încovoiau din ce în ce mai jos 
sub povara albă, până când câte o ramură se îndrepta, elastică, 
după ce-şi scuturase încărcătura de zăpadă într-o silenţioasă 
explozie de cristale  scânteietoare; după care, procesul 
reîncepea, greutatea moale, imaculată, depunându-se iar, fulg 
cu fulg, curbând încet crengile, ca pe nişte arcuri, până când 
povara devenea de neîndurat. 

Astăzi era rândul lui Mountolive să citească din Biblie. 
Înălţându-şi din când în când privirile peste pupitru, vedea feţele 
colegilor şi ale  secretarilor conturându-se  nedesluşit în 
penumbra mohorâtă a salonului şi urmărindu-i apatic glasul; 
feţe incolore, livide - şi deodată îl străfulgeră viziunea tuturor 
acestor trupuri plutind cu burta în sus pe un lac înzăpezit, ca 
nişte broaşte întemniţate sub oglinda suprafeţei de gheaţă. Tuşi, 
îndărătul mâinii, şi contagiunea se propagă în unde de tuse, 
care se pierdură din nou în acea linişte apăsătoare, străbătută 
doar de susurul ţevilor de calorifer. Astăzi, toţi cei de faţă arătau 
posomorâţi şi bolnavi. Cei şase gardieni ai ambasadei aveau un 
aer absurd de cucernic, îmbrăcaţi în costume de sărbătoare, 
destul de rebegite, şi cu şuviţe de păr lipite pe frunte. Toţi erau 
foşti marinari şi vădeau urmele mahmurelii lăsate de vodcă. 
Mountolive oftă lăuntric în timp ce vocea-i melodioasă enunţa 
splendorile - incomprehensibile pentru toţi - ale pasajului din 
Evanghelia după loan, pe care-l găsise marcat cu un semn de 
carte. Emblema vulturului mirosea a camfor - de ce, nu-şi putea 


da seama. Ca de obicei, ambasadorul rămăsese în pat; pe 
parcursul ultimului an devenise foarte indolent în ce privea 
îndatoririle lui şi era gata să lase toate răspunderile pe umerii lui 
Mountolive, care, din fericire, se dovedea mereu dispus să le 
execute, cu eleganţă şi luciditate. Sir Louis renunţase la orice 
pretenţie că s-ar fi sinchisit de bunăstarea fizică sau spirituală a 
micii lui turme. Şi de ce-ar fi făcut-o? Peste trei luni avea să iasă 


la pensie. 
Era destul de anevoios să-l înlocuiască în toate corvezile 
publice, dar, medita Mountolive, era şi util. li lăsa câmp liber în 


exercitarea propriilor lui talente administrative. Practic, el 
conducea întreaga ambasadă, care era în mâinile lui. Şi totuşi... 

Îl observă pe Cowdell, şeful cancelariei, care încerca să-i 
prindă privirea. Îşi termină lectura, pe un ton lipsit de orice 
ezitare, aşeză la loc semnul de carte şi se întoarse cu paşi rari la 
locul său. Preotul ambasadei rosti o frază nazală, şi după câteva 
foşnete de pagini se pomeniră sub ochi cu textul banal: „Inainte, 
ostaşi ai lui Hristos!” în cea de-a unsprezecea ediţie a Cu/egeri; 
de imnuri pentru Serviciile Diplomatice. Armoniul din colţul sălii 
începu brusc să gâfâie ca un obez care fuge să prindă 
autobuzul; după aceea îşi recăpătă glasul şi emise, lent şi 
gutural, primele două acorduri, pe un ton a cărui hârâială, în 
tăcerea îngheţată, era menită să-ţi răscolească măruntaiele. 
Mountolive îşi stăpâni un frison, aşteptând ca instrumentul să 
ajungă la dominantă, cum se întâmpla de obicei - când părea 
gata să izbucnească în sughiţuri de plâns, absolut omeneşti. 
Vocile discordante se  înălţară, proslăvind... ce anume? 
Mountolive se pomeni punându-şi o asemenea întrebare. 
Cowdell îl înghionti cu cotul şi el îi răspunse printr-un gest 
similar, indicându-i astfel că e gata să primească orice 
comunicare urgentă, nelegată strict de chestiuni religioase. 
Şeful cancelariei se porni să psalmodieze: 


Azi e ziua norocoasă a cuiva, 

Care porneşte ca la bătălie (fortissimo, cu pioşenie) 
Mesaj foarte urgent 

În telegramele cifrate (fortissimo, cu pioşenie) 


Mountolive era iritat. De obicei, duminica nu avea mare lucru 
de făcut, deşi biroul de decodare a telegramelor era deschis, cu 


un personal-fantomă. De ce nu-i telefonaseră la vilă, ca de 
obicei? Poate că era vorba de noile lichidări? 
Intonă versetul următor, pe o voce plângăcioasă: 


Cineva-ar fi trebuit să mă anunţe! 
Cum puteam să ştiu? 
Cine-i ofiţerul de la cifru? 


Cowdell  clătină din cap şi se  încruntă adăugând 
amendamentul: „Continuă să lu-u-creze!" 

Se retraseră într-un colţ inspirând aerul colectiv - cum s-ar 
zice -, în timp ce muzica se pornea iar să mărşăluiască greoi 
prin sală. Acest răgaz îi îngădui lui Cowdell să explice răguşit: 

— Nu; e un mesaj Personal, urgent. Decodarea încă nu s-a 
terminat. 

Îşi destinseră chipurile şi conştiinţele pentru tot restul imnului, 
în timp ce Mountolive se lupta de zor cu nedumerirea. 
Îngenuncheară pe incomodele scăunaşe prăfuite şi îşi îngropară 
feţele în mâini, iar Cowdell continuă să-i şoptească printre 
degete: 

— Ţi s-a decernat ordinul de Cavaler şi numirea de 
ambasador. Dă-mi voie să fiu primul care te felicită etc. 

— Dumnezeule! exclamă Mountolive într-un murmur de 
stupefacţie, adresat mai curând lui însuşi decât Creatorului său, 
după care adăugă: Mulţumesc. 

Îşi simţi genunchii ca de cârpă. Pentru prima oară trebui să se 
controleze ca să-şi păstreze aerul imperturbabil. Fără îndoială, 
era încă prea tânăr. Bâiguielile preotului, care semăna cu un 
peşte-sabie, îl enervau parcă mai tare ca de obicei, îşi încleştă 
dinţii. Simţea cum uimirea îi dospeşte în creier, repetând 
cuvintele: avea să părăsească Rusia! Inima îi bătea nebuneşte. 

În sfârşit, slujba se termină şi participanţii ieşiră cu paşi 
târşâiţi afară din sală, apoi de-a lungul podelelor lustruite ale 
ambasadei, tuşind şi discutând în şoaptă. Mountolive reuşi să 
simuleze o atitudine de umilinţă cucernică, deşi gândurile i-o 
luaseră razna. Dar odată ajuns în secretariatul ambasadei, 
închise încet în urmă uşa capitonată, simţind-o cum absoarbe 
parcă tot aerul în perniţele ei, şi apoi, respirând adânc, cobori 
cele trei etaje până la portita care ducea spre arhivă. Un 
funcţionar de serviciu întindea ceştile cu ceai celor doi curieri, 


încălţaţi cu cizme grele, care-şi scuturau zăpada de pe mănuşi şi 
de pe paltoane, plesnindu-şi-le cu palma. Sacii de pânză erau 
împrăştiaţi pe jos, aşteptând să fie încărcaţi cu corespondenţă şi 
sigilaţi. Câteva saluturi ursuze îl însoţiră până la uşa biroului de 
decodare, în care ciocăni nervos, aşteptând ca domnişoara 
Steele să-i dea drumul înăuntru. Când îl văzu, îi adresă un 
zâmbet sec. 

— Ştiu ce căutaţi, îi spuse. E în tava de corespondenţă - 
exemplarul pentru ambasadă. L-am pus în tava dumneavoastră 
şi am dat o copie secretarei Excelenței sale. 

Îşi aplecă din nou capul decolorat asupra codurilor ei. Deci 
asta era, membrana străvezie de hârtie roz, cu mesajul ei îngrijit 
dactilografiat. Se aşeză pe scaun şi îl citi o dată, apoi încă o 
dată. Îşi aprinse o ţigară. Domnişoara Steele înălţă capul: 

— Îmi daţi voie să vă felicit, sir? 

— Mulţumesc, îi răspunse Mountolive, distrat. 

Îşi întinse mâinile spre  radiatorul electric ca să-şi 
dezmorţească degetele, dar gândurile i se ciocneau în minte. 
Începea să se simtă o persoană cu totul diferită. Şi senzaţia îl 
buimăcea. 

După un timp, urcă încet şi îngândurat scările spre biroul lui, 
înfăşurat parcă în acest nou şi voluptuos vis. Draperiile fuseseră 
date la o parte, ceea ce însemna că secretara lui sosise; rămase 
o clipă locului, privind santinelele care mărşăluiau înainte şi 
înapoi prin faţa porţii principale, vătuite de zăpadă, cu grilele de 
fier franjurate de ţurţuri. În timp ce stătea nemişcat, cu ochii 
negri aţintiţi asupra unei lumi imaginare, aflată dincolo de 
această nemărginire înzăpezită, intră secretara. Zâmbea radios. 

— În sfârşit, a sosit! îi spuse. 

Mountolive îi răspunse la zâmbet. 

— Da. Mă întreb dacă Excelenţa sa nu o să obiecteze. 

— Bineînţeles că nu, replică fata cu emfază. De ce-ar obiecta? 

Mountolive se aşeză la biroul lui, atât de familiar, şi îşi frecă 
bărbia cu palma. 

— Peste trei luni pleacă şi el, continuă fata. 

Îl privea plină de curiozitate, aproape înfuriată pentru că nu 
izbutea să citească pe faţa lui sobră nici plăcere, nici mulţumire 
de sine. Nici măcar lozul cel mare nu reuşise să străpungă 
carapacea lui de rezervă, făurită cu atâta hotărâre. 

— Mă rog, zise Mountolive cu încetineală, pentru că-şi simţea 


încă mintea împâclită de uimire şi de exuberanta visului unui 
succes nemeritat. O să vedem! 

Acum, pusese stăpânire pe el un gând nou, şi mai impetuos. 
Îşi întoarse spre fereastră ochii larg deschişi. De bună seamă, de 
astă dată va fi, în sfârşit, liber să acţioneze. În cele din urmă, 
lunga disciplină de autoeclipsare, de perpetuă exercitare a 
puterii prin mandat, luase sfârşit. Era o perspectivă 
înfricoşătoare, dar excitantă. Simţea că, de acum înainte, 
personalitatea sa reală îşi va găsi posibilităţi de exprimare prin 
acţiune; îmbătat de această superbă amăgire, se ridică în 
picioare, îi adresă fetei un surâs şi-i spuse: 

— În orice caz, înainte de-a răspunde, trebuie să cer 
binecuvântarea Excelenței sale. Nu a venit la birou în dimineaţa 
asta, aşa încât putem închide. Am timp s-o fac şi mâine. 

Dezamăgită, fata mai zăbovi câteva momente pe lângă el, 
înainte de a-i strânge corespondenţa din tavă şi a închide cheia 
în seiful lui particular. 

— Foarte bine, spuse în cele din urmă. 

— Nu-i nicio grabă, o asigură Mountolive. 

(Dar avea senzaţia că viaţa adevărată se aşternea abia acum în 
faţa lui; era pe cale de a renaşte.) Nu cred că documentul de 
confirmare, exequatur, o să sosească chiar atât de repede. Şi 
aşa mai departe. i 

Gândurile lui, însă, galopau pe un drum paralel, şoptindu-i: „In 
lunile calde, întreaga ambasadă se mută la Alexandria, în 
reşedinţele de vară. Dacă mi-aş putea sincroniza sosirea...” 

Dar sentimentul de euforie era ştirbit de muşcătura unei 
meschinării devenite caracteristice. Mountolive, ca majoritatea 
celor care nu au asupra cui să-şi reverse afecțiunea, începuse să 
încline spre avariţie în problemele băneşti. Oricât ar fi fost de 
absurd, simţi un junghi de amărăciune la gândul costisitoarei 
uniforme pe care i-o impunea noul său rang. Numai cu o 
săptămână înainte  răsfoise un catalog de la Skinners, 
prezentând o gamă variată de uniforme pentru serviciile 
diplomatice, la preţuri sporite. 

Se ridică şi intră în biroul vecin, pentru a-l vedea pe secretarul 
particular al ambasadorului, încăperea era goală, încălzită de un 
radiator electric cu reflexe roşiatice. O ţigară aprinsă se 
consuma singură într-o scrumieră aşezată între cele două 
sonerii marcate: „DI amb.” şi “D-na amb.” Pe un bloc-notes 


alăturat, secretarul notase, cu scrisul lui rotunjit, feminin: „A nu 
fi trezit înainte de ora unsprezece”. Evident, nota se referea la 
„DI amb.”, fiindcă „D-na amb.” suportase să rămână doar şase 
luni la Moscova, pentru ca, de îndată ce iarna îşi arătase colții, 
să se retragă în confortul de la Nisa, unde aştepta pensionarea 
soţului ei. Mountolive strivi ţigara în scrumieră, stingând-o. 

Ar fi fost inutil să se ducă la şeful lui înainte de ora prânzului, 
pentru că dimineţile de iarnă îl cufundau pe sir Louis într-o 
apatie ipohondrică, uneori făcându-l nereceptiv la orice idee; şi 
cum, în mod conştient, nu ar fi putut face nimic pentru a 
împiedica norocul ce căzuse peste Mountolive, ar fi fost totuşi în 
stare să manifeste oarecare resentimente pentru că nu fusese 
consultat de Primul Secretar Particular, aşa cum cerea obiceiul. 
Mă rog. Se retrase din nou în biroul său, acum gol, şi îşi luă 
ultimul număr din The Times, aşteptând cu o nerăbdare prost 
disimulată ca ceasornicul ambasadei să anunţe, prin gâfăielile şi 
bolboroselile lui dogite, miezul zilei. Apoi cobori şi intră în 
reşedinţa ambasadorului, pe uşa capitonată, traversând, cu 
paşii săi supli şi uşor legănaţi, podelele lustruite, cu arhipelagul 
lor de carpete moi, în culori pastelate. Totul mirosea a părăsire 
şi a ceară de parchet; draperiile erau impregnate de iz de tutun. 
Şi fiecare fereastră părea împodobită pe dinafară de o perdea 
mobilă, din şiraguri de fulgi. 

Merritt, valetul, tocmai dădea să urce scara, purtând o tavă 
cu un shaker plin cu Martini şi un singur pahar. Era un bărbat cu 
faţa palidă, bine clădit, care arbora o gravitate de paracliser în 
timp ce-şi îndeplinea treburile legate de reşedinţă. 

Se opri când Mountolive ajunse în dreptul lui şi-l anunţă cu o 
voce răguşită: 

— Tocmai s-a sculat şi se îmbracă pentru un prânz oficial, 
domnule. 

Mountolive făcu un semn cu capul şi trecu pe lângă valet, 
urcând câte două trepte odată. Slujitorul se întoarse la oficiu, 
pentru a lua un al doilea pahar. 

Sir Louis fluiera a pagubă, privindu-şi propria imagine în 
oglinda mare, în timp ce se îmbrăca. 

— Ah, tinere! exclamă vag când Mountolive se ivi în spatele 
lui. Mă îmbrac. Ştiu, ştiu totul. E ziua mea cu ghinion. Cancelaria 
m-a sunat la ora unsprezece. Deci, până la urmă, ai făcut-o! 
Felicitări! 


Mountolive se aşeză la piciorul patului, bucuros să constate că 
noutatea fusese primită cu atâta uşurinţă. Ambasadorul 
continua să se lupte cu nodul cravatei şi cu gulerul scrobit, în 
timp ce-l întreba: 

— Presupun că vrei să pleci imediat. Va fi o pierdere pentru 
noi. 

— Da, ar fi preferabil, recunoscu Mountolive, vorbind încet. 

— Păcat. Speram să aştepţi până plec eu. Dar, oricum, zise el, 
cu o mişcare largă a mâinii libere, ai reuşit. De la tricorn şi 
pumnal, la bicorn şi spadă - apoteoza finală. 

Bâjbâi după butoni şi continuă îngândurat: 

— Desigur că ai putea să mai rămâi un timp; o să dureze până 
o să obţii /'agrement. După aceea, va trebui să pleci la palat, să 
săruţi mâinile şi alte lucruri de genul ăsta. Nu? 

— Mi-a mai rămas încă o bună parte din concediu, răspunse 
Mountolive, cu cea mai fină urmă de fermitate ascunsă sub 
tonul deferent. 

Sir Louis se retrase în camera de baie, unde începu să-şi frece 
dantura falsă, sub robinet. 

— Şi viitoarea listă de onoruri? strigă el în oglinda din perete. 
Asta ai s-o aştepţi? 

— Presupun că da. 

Merritt intră cu tava şi bătrânul îi strigă din baie: 

— Pune-o unde vrei. Ai adus un al doilea pahar? 

— Da, sir. 

În timp ce servitorul se retrăgea închizând încet uşa în urmă, 
Mountolive se ridică de pe scaun, ca să prepare cocteilurile. Sir 
Louis vorbea singur pe un ton îmbufnat: 

— Va fi al naibii de greu pentru ambasadă. Mă rog; în orice 
caz, David, pun mâna-n foc că prima ta reacţie la aflarea 
noutăţii a fost: „Acum voi avea libertate de acţiune!” Nu? 

Chicoti cu un cloncănit de găină şi se întoarse, bine dispus, la 
măsuţa de toaletă. 

Mountolive se opri din turnatul băuturilor, uimit de această 
intuiţie, cu totul neobişnuită la şeful lui. 

— Cum naiba aţi ghicit? întrebă el, încruntându-se. 

Sir Louis cloncăni din nou, cu satisfacţie. 

— Toţi gândim aşa, absolut toţi. Amăgirea finală. Trebuia să 
treci şi tu prin ea, ştii. E un moment înşelător. Te bizui pe el cu 
toată seriozitatea - şi, dacă nu eşti atent, săvârşeşti marele 


păcat împotriva Sfântului Duh. 

— Şi care-i păcatul? 

— In diplomaţie, asta înseamnă să-ţi construieşti politica pe 
punctul de vedere al unei minorităţi. Asta-i punctul nostru slab. 
Gândeşte-te cât de des am fost tentaţi aici să clădim ceva pe 
concepţiile de dreapta. Nu ţine! Minoritățile nu-s bune de nimic, 
atâta timp cât nu sunt pregătite să lupte. Asta-i lucrul important. 

Işi luă paharul între degetele rozalii, fanate, remarcând cu un 
aer aprobator sticla aburită de răceala gheții. Ciocniră fiecare în 
sănătatea celuilalt şi îşi zâmbiră afectuos. În ultimii doi ani, 
stabiliseră relaţii foarte prieteneşti. 

— Am să-ţi simt lipsa. Dar, peste trei luni, am încheiat cu 
toate buclucurile... 

Rostise aceste cuvinte cu un entuziasm nedisimulat. 

— Termin cu toate nonsensurile astea despre „obiectivitate”. 
Or să găsească destule capete imparţiale, produse de Şcoala de 
Ştiinţe Politice din Londra, ca să le redacteze rapoartele din 
ţările de est. 

De curând, Ministerul de Externe le reproşase că rapoartele 
ambasadei nu erau destul de echilibrate. Faptul îl înfuriase rău 
pe sir Louis. Cea mai vagă amintire legată de această lipsă de 
consideraţie îl punea pe jăratic. Lăsând jos paharul golit, 
continuă să-şi descarce amarul în oglindă: 

— Echilibru! Dacă Ministerul de Externe ar înfiinţa o misiune 
diplomatică în Polinezia, s-ar aştepta ca rapoartele lor să 
înceapă astfel (enunţă următoarele pe un ton umil, văicăreţ): 
„Deşi e adevărat că băştinaşii se mănâncă unul pe celălalt, 
totuşi consumul de alimente pe cap de locuitor atinge un nivel 
remarcabil”. 

Se întrerupse brusc şi, aplecându-se ca să-şi lege şireturile, 
adăugă: 

— Vai, David băiete, cu cine dracu’ am să mai pot sta de 
vorbă după plecarea ta? Tu ai să te fâţâi în uniforma ta 
caraghioasă, cu o pană de struţ la pălărie, care o să te facă să 
arăţi ca mai ştii ce pasăre rară din India, iar eu o să mă plimb în 
sus şi-n jos prin faţa Kremlinului. ` 

Cocteilurile erau destul de tari. Işi mai turnară un rând şi 
Mountolive i se adresă ambasadorului: 

— De fapt, mă întrebam dacă n-aş putea cumpăra vechea 
dumneavoastră uniformă, dacă nu cumva aţi promis-o altcuiva. 


Aş putea s-o transform. 

— Uniforma? se miră sir Louis. Nu m-am gândit la aşa ceva. 

— Cele noi sunt atât de scumpe! 

— Ştiu. Şi preţurile au crescut în ultimul timp. Dar pe-a mea 
va trebui s-o trimiţi unui taxidermist, ca s-o modifice. ŞI 
niciodată nu se potrivesc la gât, ştii. Şi toate galoanele alea! 
Vreo două brandemburguri atârnă. Slavă Domnului că nu ne 
aflăm într-o monarhie! Aici n-avem nevoie decât de fracuri 
reglementare, nu? Mă rog, nu ştiu ce să spun. 

Un moment, rămaseră amândoi tăcuţi, meditând asupra 
propunerii. După care, sir Louis întrebă: 

— Şi cât îmi oferi pe ea? 

Îşi miji ochii. Mountolive chibzui câteva clipe înainte de a 
răspunde pe un ton energic, categoric: 

— Treizeci de lire. 

Sir Louis îşi înălţă braţele, sugerând aiureala. 

— Treizeci de lire? M-a costat... 

— Ştiu. 

— Treizeci de lire, repetă ambasadorul pe un ton meditativ, 
şovăind la marginea indignării. Cred, dragul meu... 

— Sabia e puţin îndoită, stărui Mountolive. 

— Nu prea tare. Regele Siamului mi-a prins-o în uşa 
automobilului său particular. E o cicatrice onorabilă. 

începu iar să zâmbească şi continuă să se îmbrace, 
fredonând. Târguiala îi dădea o senzaţie de absurdă delectare. 
Se răsuci brusc: 

— Să zicem cincizeci de lire. 

Mountolive scutură gânditor din cap. 

— Mult prea mult, sir. 

— Patruzeci şi cinci. 

Mountolive se ridică şi străbătu încăperea în sus şi-n jos, 
amuzat de vizibila plăcere de a se tocmi a bătrânului. 

— Vă ofer patruzeci, spuse în cele din urmă şi se aşeză din 
nou, cu un aer hotărât. 

Sir Louis îşi netezi furios părul argintiu cu periile cu mâner de 
bagă. 

— Ai ceva băuturi în pivniţă? 

— Da, am o pivniţă bine garnisită. 

— Bine, atunci ţi-o dau pe patruzeci, dacă mai adaugi două 
lăzi de... ce ai? Ai vreo şampanie respectabilă? 


— Da. 

— În ordine. Două... ba nu, trei lăzi de şampanie. 

Izbucniră amândoi în râs şi Mountolive conchise: 

— Vă pricepeţi să vă târguiţi zdravăn. 

Sir Louis părea încântat de compliment. Îşi strânseră mâinile, 
pecetluind învoiala, şi ambasadorul fu pe punctul de a-şi turna 
încă un cocteil când subalternul său mai tânăr îi atrase atenţia: 

— Îmi cer scuze, sir. Dare al treilea. 

— Ei şi? răspunse bătrânul diplomat cu o mirare şi o 
nedumerire bine simulate. Şi ce-i cu asta? 

Ştia el foarte bine ce-i cu asta. Mountolive îşi muşcă buza de 
jos. 

— Mi-aţi cerut în mod expres să vă avertizez. 

Rosti cuvintele pe un ton de reproş. Sir Louis făcu câţiva paşi 
îndărăt, afectând şi mai multă surpriză. 

— Ce-i rău dacă mai tragi o duşcă înainte de prânz? 

— Veţi începe să fredonaţi, răspunse Mountolive cu un aer 
sumbru. 

— Ei, las-o baltă, băiete! 

— Aşa veţi face, sir. 

Pe parcursul ultimului an, şi tocmai înainte de pensionare, 
ambasadorul începuse să bea vârtos - fără să atingă însă 
graniţa incoerenţei. Dar în aceeaşi perioadă căpătase un tic 
oarecum surprinzător. De îndată ce era stimulat de un cocteil în 
plus, la recepții, se pornea să scoată un bâzâit continuu, cu glas 
scăzut, un soi de fredonat, care-i atrăsese o reputaţie 
îndoielnică. Era o deprindere cu totul inconştientă şi, la început, 
îi negase cu indignare existenţa. Dar până la urmă, spre uimirea 
lui, constatase că, într-adevăr, fredona întruna, cu voce de 
basso profondo un pasaj dintr-un marş funebru. Ceea ce 
rezuma, destul de simbolic, o viaţă întreagă de plictiseală 
cronică, petrecută în compania unor funcţionari oficiali şi a unor 
demnitari găunoşi. Intr-un fel, era poate reacţia faţă de o 
situaţie pe care, în subconştientul său, o socotea, de ani de zile, 
insuportabilă; şi îi fusese recunoscător lui Mountolive când 
acesta îşi luase inima-n dinţi şi îi atrăsese atenţia asupra ticului, 
ajutându-l să şi-l stăpânească. Cu toate acestea, nu se putea 
împiedica să protesteze de câte ori intervenea subalternul mai 
tânăr. 

— Să fredonez? repeta acum ţuguindu-şi indignat buzele. În 


viaţa mea n-am auzit o prostie mai mare. 

Dar lăsă paharul din mână şi se întoarse la oglindă, pentru un 
ultim retuş al înfăţişării. 

— Mă rog, oricum e timpul să plec. 

Apăsă pe butonul soneriei şi Merritt se ivi cu o gardenie pe un 
platou. Sir Louis era pedant în materie de flori şi ţinea 
întotdeauna, când era în tenue de viile, să-şi poarte floarea 
favorită la butonieră. Soţia lui îi trimitea cu avionul de la Nisa 
cutii întregi cu gardenii, pe care Merritt le ţinea la frigider şi le 
raţionaliza cu religiozitate. 

— În ordine, David, spuse, bătându-l afectuos pe umăr. Îți 
sunt foarte îndatorat. Azi n-am să fredonez, oricât de potrivită ar 
fi împrejurarea. 

Coborâră încet scara lungă, în spirală, şi ieşiră în hol, unde 
Mountolive îşi urmări şeful îmbrăcându-şi paltonul şi trăgându-şi 
mănuşile, înainte de a chema prin interfon automobilul oficial. 

— Şi când doreşti să pleci? întrebă ambasadorul cu un glas în 
care tremura un regret sincer. 

— În prima zi a lunii viitoare, sir. Voi avea astfel timp să-mi 
predau lucrările şi să-mi iau rămas bun. 

— Nu vrei să rămâi până la plecarea mea? 

— Dacă îmi daţi dispoziţie, sir. 

— Ştii prea bine că nu voi face una ca asta, răspunse sir Louis, 
scuturându-şi părul alb, deşi, în trecut, făcuse altele şi mai rele. 
Niciodată! 

Îşi strânseră încă o dată mâinile cu căldură, în timp ce Merritt 
trecea pe lângă ei ca să deschidă uşa masivă, căci auzul lui 
prinsese scrâşnetul lanţului roţilor pe aleea acoperită de gheaţă. 
Îi asaltă o rafală de vânt şi ninsoare. Colţurile covoarelor se 
ridicară de pe podea, apoi căzură la loc. Ambasadorul îşi îndesă 
pe cap căciula de blană şi îşi vâri mâinile în manşon. Apoi, 
încovoindu-se ca să înfrunte vijelia, se lansă în vântoasa 
cenuşie.  Mountolive oftă şi ascultă ceasul ambasadei 
limpezindu-şi gâtlejul prăfuit înainte de a bate ora unu. 

De pe acum, lăsase Rusia în urmă. 


Şi Berlinul era pradă zăpezii, dar aici atmosfera iernii ruseşti 
era înlocuită de o euforie malignă, mult mai deprimantă. Pluteau 
în aer o ameninţare sumbră şi o nesiguranţă care acționau ca un 


8 Tinută de oraş (fr.). 


stimul. În lumina cenuşiu-verzuie a ambasadei, ascultă 
îngândurat cele mai recente păreri asupra noului Attila şi o 
valoroasă sinteză a previziunilor moderate care, în cursul 
ultimelor luni, înnegriseră hârtia moarată a rapoartelor 
Departamentului din Germania şi coloanele tipăriturilor E.P. 
(Evaluări politice). Să fi fost oare un adevăr incontestabil că 
acest diabolism politic, exercitat la scară naţională, va reuşi să 
împingă Europa într-o baie de sânge? Situaţia părea foarte 
serioasă. Dar exista o speranţă: că Attila se va îndrepta doar 
împotriva Răsăritului, lăsând Occidentul să se cuibărească în 
colţul lui căldicel şi liniştit. Dacă cele două forţe care bântuiau 
subconştientul Europei se vor lupta şi se vor distruge una pe 
cealaltă... Da, mai exista această speranţă. 

— Unica speranţă, sir, îi spuse cu calm tânărul ataşat, nu fără 
oarecare plăcere, căci o anumită parte din mintea omului 
găseşte extrem de atrăgătoare perspectiva distrugerii totale, ca 
singurul remediu împotriva clasicului ennu? al omului modern. 
Unica speranţă, repetă el. 

„Păreri extremiste”, îşi spuse Mountolive, încruntându-se. 
Fusese instruit să le evite. Pentru el, devenise o a doua natură 
ca, spiritualiceşte, să nu se angajeze în niciun fel. 

În acea seară era invitat la un dineu cam extravagant, oferit 
de tânărul charge d'affaires, ambasadorul fiind plecat în interes 
de serviciu, iar după dineu îşi petrecură seara la un Tanzfest, 
într-un elegant cabaret. În înşiruirea de pivnițe boltite, cu pereţii 
tapetaţi în damasc albastru pe care jucau reflexele flăcărilor de 
lumânare, licăreau focurile rubinii a sute de ţigări, asemenea 
unor licurici, în jurul cercului de faruri incandescente, în care un 
hermafrodit uriaş, cu o faţă de narval, dirija ritmurile unui „Fox 
Macabre, Totentanz”.  Scăldat în sudoarea perlată a 
saxofoniştilor negri, refrenul se repeta cu o isterică strofa finală: 


Berlin, dein Tanzer ist der Tod! 

Berlin, du wuhist mit Lust im Kot! 

Halt ein! lass sein! und denk ein bischen nach: 
Du tanzt dir doch vom Leibe nicht die Schmach. 
Denn du boxt, und du jazzt, und du foxt auf dem 
Pulverfass!10 


° Plictis (fr.). 
10 Berlin, dansul tău înseamnă moarte! 


Era un comentariu admirabil la problemele dezbătute în acea 
după-amiază şi, sub  libertinajul şi fervoarea frenetică a 
cântecului, Mountolive avea senzaţia că percepe sensuri 
sugerate de antice subtexte - pasaje din Tacit, poate? Sau 
baccanalele războinicilor dedicați morţii, avântându-se spre 
Valhalla? Oricum, în pofida paietelor şi a serpentinelor, plutea, 
parcă, un miros greu, de abator. Mountolive şedea cufundat în 
gânduri, înfăşurat în volutele albicioase ale fumului de ţigară, şi 
urmărea mişcările impudice, spasmodice, ale feselor unor 
negrese. Un vers din refren îi obseda gândurile: „Nu prin dans ai 
să-ţi speli murdăria din burtă!” Cuvintele îi izbeau în creier în 
timp ce dansatoarele se împrăştiau, iar luminile îşi schimbau 
culorile de la verde, la auriu şi violet. 

Deodată,  Mountolive sări de pe scaun, exclamâna: 
„Dumnezeule mare!” într-un colţ îndepărtat al cramei, zărise o 
figură cunoscută: Nessim. Şedea la o masă, în mijlocul unor 
domni mai în vârstă, în costume de seară; fuma o ţigară de foi, 
subţire şi, din când în când, făcea semne de aprobare, dând din 
cap. Păreau nici să nu ia în seamă dansurile. Pe masă trona o 
sticlă dublă de şampanie. Se afla la distanţă prea mare ca să-i 
poată observa semnalele, aşa încât Mountolive îi trimise o carte 
de vizită, aşteptând până când îl văzu pe Nessim uitându-se în 
direcţia indicată de degetul chelnerului, apoi zâmbindu-i şi 
salutându-l printr-o înălţare a mâinii. Se ridicară amândoi şi 
Nessim veni pe dată la masa lui, arborându-şi surâsul cald şi 
timid, după care urmară convenţionalele exclamaţii de surpriză 
şi bucurie. Il informă că se afla în Berlin pentru o zi sau două, în 
interes de afaceri. „O încercare de a negocia wolframul”, 
adăugă el calm. A doua zi dimineaţă urma să ia avionul spre 
Egipt. Mountolive îl prezentă gazdei sale şi-l convinse să ia loc 
pentru câteva minute la masa lor. 

— E o plăcere atât de rară... mai ales acum. 

Dar Nessim aflase zvonul apropiatei lui numiri. 

— Ştiu că încă n-ai primit confirmarea, dar ştirea s-a şi 


Berlin, te lăfăi cu plăcere-n excremente! 
Opreşte! încetează! şi-apoi gândeşte-te un pic: 
Nu prin dans ai să-ţi speli murdăria din burtă 
Căci te zbengui, cânţi jazz şi dansezi foxtrot 
Pe un butoi cu pulbere de puşcă! (germ.) 


răspândit - inutil să adaug via Pursewarden. Îţi dai seama ce 
încântați am fost să te avem iar printre noi, după atâta vreme! 

Mai discutară un timp, Nessim răspunzând cu un zâmbet la 
întrebările lui  Mountolive. La început, singurul nume 
nemenţionat fu cel al Leilei. Dar, după un timp, pe faţa lui 
Nessim se ivi o expresie stranie - un soi de pudoare îmbinată cu 
ipocrizie, în timp ce rostea pe un ton şovăielnic: 

— Leila va fi atât de fericită! 

Îi aruncă o privire furişă, pe sub genele lui lungi, apoi îşi feri 
ochii în lături. Stinse ţigara de foi şi-i aruncă din nou lui 
Mountolive o privire echivocă. Se ridică de pe scaun, privi 
neliniştit în direcţia grupului de domni de la masa îndepărtată şi 
anunţă: 

— Trebuie să plec. 

Făcură câteva proiecte pentru o eventuală întâlnire în Anglia, 
înainte ca Mountolive să-şi ia în primire noul post. Nessim era 
evaziv, şovăind să-şi ia angajamente. Totul era în funcţie de 
desfăşurarea evenimentelor. In clipa aceea, gazda lui 
Mountolive se întoarse de la vestiar şi prezenţa lui puse capăt 
oricărei convorbiri particulare. Îşi luară rămas bun cu multă 
cordialitate şi Nessim se întoarse cu paşi rari la masa lui. 

— Prietenul dumitale se ocupă cu armamentul? îl întrebă 
însărcinatul cu afaceri, în timp ce se ridicau să plece. 

Mountolive clătină din cap. 

— E bancher. Doar dacă wolframul joacă vreun rol în 
armament... realmente nu ştiu. 

— N-are importanţă. Te-am întrebat din simplă curiozitate. 
Toţi cei de la masa lui sunt de la Uzinele Krupp. Aşa că mi-am 
pus şi eu o întrebare. Asta-i tot. 


IV 


Se întorcea întotdeauna la Londra cu  nerăbdarea 
fremătătoare a unui îndrăgostit care a fost lungă vreme separat 
de iubita lui; se întorcea, frământat de întrebări: Să se fi 
schimbat oare viaţa? Să se fi transformat ceva? Poate că, în cele 
din urmă, şi națiunea asta se deşteptase şi începuse să 
trăiască?  Burniţa uşoară, negricioasă, care cădea peste 
Trafalgar Square, cornişele încrustate cu funingine ale edificiului 
Whitehall, fâşâitul roţilor de cauciuc care străbăteau în sus şi-n 
jos macadamul, larma misterioasă, conspirativă a traficului de 
pe Tamisa, răzbind prin voalurile de ceaţă - toate acestea 
reprezentau siguranţă şi ameninţare în acelaşi timp. lubea 
Londra într-un mod nearticulat, îi iubea melancolia, deşi ştia 
bine că nu va mai putea locui permanent aici, căci profesiunea 
sa îl transformase într-un exilat. Se îndrepta spre Downing 
Street, sub ploaia subţiratică, dar pătrunzătoare, înfofolit în 
paltonul gros, comparându-se, nu fără oarecare satisfacţie, cu 
figura histrionică a Marelui Duce, care-i zâmbea din loc în loc de 
pe afişele de reclamă a ţigărilor De Reszke. 

Râse de unul singur când îşi aminti de câteva din diatribele 
usturătoare ale lui Pursewarden la adresa capitalei lor; şi le 
repeta acum în minte, cu plăcere, aproape ca pe nişte elogii. 
Pursewarden, transferând cotul surorii lui de sub un braţ sub 
altul, ca să poată arăta cu mâna către statuia aparent 
carbonizată a lui Nelson, sub invazia trupelor de porumbei cu 
penele înfoiate pentru a se apăra de frigul tăios. „Ah! 
Mountolive! Priveşte toate astea! Londra! Cămin al smintiţilor şi 
impotenţilor! O, Londra! Hrana ta îmbietoare ca praful de bariu, 
seducătoarea ta lipsă de confort, cauzele tale, nu pierdute, ci 
născute moarte!” Mountolive protestase râzând: „Nu-i nimic, e 
totuşi a noastră - şi e mai mare decât suma defectelor ei”. Dar 
prietenul său socotise că asemenea sentimente sunt de-a 
dreptul respingătoare. Zâmbea acum, amintindu-şi de criticile 
corozive ale scriitorului la adresa mohorelii, stingherelii şi 
barbariei înnăscute a ţării lor. In ceea ce-l privea pe Mountolive, 
mohoreala îl ungea pe suflet; se simţea legat de pământul ăsta, 
ca vulpea de vizuina ei. Ascultase cu calmă indulgență 
peroraţiile prietenului său, care afişa o prefăcută mânie la 
adresa insulei lor natale, exclamând: „Ah, Anglia! Anglia, unde 


membrii Societăţii pentru Protecţia Animalelor devoră carne de 
două ori pe zi, iar nudiştii se hrănesc, pe zăpadă, cu fructe 
exotice. Singura ţară care se ruşinează de sărăcie!” 

Big Ben îşi gemu sunetele naufragiate, scufundate. Felinarele 
începuseră să-şi reverse fasciculele de lumină prismatică. Chiar 
şi pe ploaie, în faţa imobilului din Downing Street numărul zece, 
se găsea obişnuitul ciorchine de turişti şi de gură-cască. Coti cu 
repeziciune şi intră pe sub arcadele tăcute ale Ministerului de 
Externe,  îndreptându-şi paşii  înstrăinaţi către biroul de 
corespondenţă, unde făcu o nouă comandă de cartoane de 
invitaţii, mult mai elegante şi mai strălucitoare. 

Apoi, arborând un aer grav, care se materializa printr-un mers 
marţial, urcă scara rece, mirosind a pânze de păianjen, şi ajunse 
la ambrazurile din holul principal, străjuit de portari în uniformă. 
Era târziu şi majoritatea populaţiei din ceea ce Pursewarden 
numea „Porumbarul central” îşi depusese lanţurile de chei şi se 
evaporase. În uriaşul imobil, se zăreau doar ici-colo oaze de 
lumină pe după ferestre zăbrelite. De pe undeva, se auzea 
clinchetul unor nevăzute ceşti de ceai. Cineva se poticni şi căzu 
peste nişte lădiţe roşii pline cu corespondenţă - curierul 
diplomatic - care fuseseră depozitate în coridor, înainte de a fi 
triate. Mountolive scoase un suspin de plăcere, o plăcere care-i 
era familiară. Alesese în mod deliberat orele de seară pentru 
primele întrevederi pe care urma să le aibă, întrucât era 
Kenilworth la mijloc, şi... în privinţa lui nu avea idei prea clare; 
dar poate că şi-ar mai atenua antipatia inspirată de acest 
personaj dacă l-ar invita să ia un pahar la clubul lui? Pentru că, 
într-un anumit punct, pe traiectoria sa profesională, îşi făcuse un 
duşman din omul ăsta, nu ştia cum, pentru că niciodată nu 
avusese loc un diferend făţiş între ei doi. Şi totuşi exista o 
animozitate, vizibilă ca un nod într-un lemn. 

Făcuseră parte din aceeaşi promoţie la şcoală şi la 
universitate, dar nu fuseseră niciodată prieteni. Dar, în timp ce 
el, Mountolive, urcase scara ierarhică firesc, fără niciun 
obstacol, celălalt se împiedicase pe undeva, făcuse un pas 
greşit; şi se lăsase târât în derivă spre departamente minore, 
recoltând doar onorurile rutiniere, fără să poată prinde vreodată 
vântul prielnic. Mintea strălucită şi  hărnicia lui erau 
incontestabile. Şi, atunci, de ce nu reuşise să-şi croiască drum? 
se întreba Mountolive cu iritare, indignat. O chestiune de şansă? 


Oricum, iată că acum Kenilworth conducea serviciul de Personal, 
un post destul de inofensiv, dar eşecul lui îl făcea pe Mountolive 
să se simtă stânjenit. Era păcat ca un om de valoarea lui 
Kenilworth să se afunde într-unul dintre mecanismele acelea 
administrative, anodine, care nu ofereau nicio portiţă de 
evadare spre lumea politică. O fundătură. Şi, dacă nu se putea 
dezvolta într-o direcţie pozitivă, avea să-şi desfăşoare în curând 
forţele negative, obstrucţioniste, generate întotdeauna de 
conştiinţa ratării. 

Reflectă la toate acestea urcând încet la etajul trei, pentru a 
se prezenta la Granier; urca, învăluit de crepusculul violet, 
îndreptându-se spre uşile înalte, gălbui, îndărătul cărora îl 
aştepta subsecretarul de stat, aşezat în cercul de lumină verde, 
îngheţată, răspândită de o lampă de birou, şi scrijelind desene 
cu coupe-papier-ul pe sugativă. Felicitările cântăreau ceva mai 
greu aici, pentru că erau împănate cu invidie profesională. 
Granier era un tip inteligent, spiritual şi binevoitor, care 
moştenise ceva din agilitatea mintală şi energia unei bunici 
franţuzoaice. Nu-ţi venea greu să-l simpatizezi. Vorbea repede, 
cu multă siguranţă, şi îşi sublinia frazele prin mici deplasări ale 
presse-papierului de fildeş. Mountolive se lăsă captivat cu 
uşurinţă de farmecul volubilităţii lui - de engleza cultivată şi 
şlefuită, impregnată de acele invizibile semne diacritice care 
marchează casta. 

— Bănuiesc c-ai trecut pe la ambasada din Berlin? Bine. 
Oricum, chiar dac-ai urmărit numai E.P.-urile, ai înţeles cum se 
conturează evenimentele în viitor şi ai putut aprecia cât de 
importantă este pentru noi noua dumitale numire. Aşa e? 
(Granier evita să folosească termenul „război”. | se părea 
teatral.) Dacă cele mai sumbre prevederi ale noastre vor ajunge 
la împlinire, ar fi preferabil să nu ne mai împovărăm şi cu 
preocuparea pentru Suez - de altfel, pentru întregul complex de 
state arabe. Dar, cum dumneata ai lucrat în acele locuri, n-am 
să-ţi ţin o conferinţă în legătură cu ele. Vom aştepta însă cu 
mare interes rapoartele dumitale. Cu atât mai mult cu cât 
cunoşti limba arabă. 

— Araba mea s-a spulberat în cele patru vânturi, a ruginit de 
tot. Ă 

— Ssst! făcu Granier, nu vorbi atât de tare. lţi datorezi 
numirea, în mare măsură, faptului că ştii araba. Poţi s-o 


recuperezi rapid? 

— Dacă mi se îngăduie să dispun de concediul meu legal... 

— Desigur. Şi, în plus, acum că înalta Comisie şi-a încheiat 
lucrările, va fi nevoie să obţinem un agrement şi aşa mai 
departe. Şi, de bună seamă, secretarul de stat va dori să discute 
cu dumneata când se va întoarce de la Washington. Apoi 
urmează învestitura, sărutatul mâinilor şi tot tacâmul. Deşi noi 
considerăm ca foarte urgentă orice numire de genul ăsta, ce să 
mai vorbim, cunoşti la fel de bine ca şi mine calmul de mandarin 
al mişcărilor Ministerului de Externe. 

Surâsul inteligent şi îngăduitor îi adie pe buze, în timp ce-şi 
aprindea o ţigară turcească. 

— De altfel, s-ar putea ca filosofia lor să fie cea bună, 
continuă el. Mai ales în chestiuni de politică. La urma urmei, noi 
avem întotdeauna de înfruntat inevitabilul, iremediabilul; şi cu 
cât mai mare graba, cu atât mai mare paguba. Dacă te laşi 
pradă panicii, îţi pierzi orice încredere. In diplomaţie poţi numai 
să propui, şi niciodată să dispui. Asta-i treaba lui Dumnezeu, nu 
crezi? 

Granier făcea parte dintre acei catolici mondeni care vedeau 
în Dumnezeu un membru simpatic al aceluiaşi club, dar ale cărui 
raţiuni nu puteau fi puse în discuţie. Scoase un oftat şi apoi 
rămase câteva clipe tăcut, înainte de a adăuga: 

— Nu; va trebui să aranjăm cu grijă tabla dumitale de şah. Nu 
oricine ar considera Egiptul drept o mană picată din cer. Cu atât 
mai bine pentru dumneata. 

In mintea lui, Mountolive despăturea o hartă a Egiptului, cu 
coloana sa vertebrală verde, împrejmuită de deşerturi, cu 
anomaliile prăfuite ale populaţiei şi crezurilor sale; o vedea 
estompându-se în trei direcţii şi pierzându-se în incoerenţa 
deşertului şi a preriilor; spre nord, Suezul, ca o tăietură 
cezariană prin care Orientul năştea prematur; pe urmă, din nou 
colanul sinuos al munţilor şi al granitului mort, al livezilor şi 
câmpiilor, distribuite, geografic, la întâmplare pe hartă, cu 
hotarele marcate prin puncte. Metafora tablei de şah era foarte 
adecvată. In mijlocul acestei împletituri de pânze de păianjen, 
era plantat Cairo. Mountolive oftă din nou şi îşi luă la revedere, 
preparându-şi o mină nouă cu care să-l salute pe nefericitul 
Kenilworth. 

Pe când se întorcea, îngândurat, în holul străjuit de portari de 


la primul etaj, observă alarmat că depăşise cu zece minute ora 
fixată pentru cea de-a doua întrevedere şi se rugă, în sinea lui, 
ca întârzierea să nu fie considerată un afront. 

— Domnul Kenilworth a telefonat de două ori, sir. l-am spus 
unde vă găsiţi. 

Mountolive răsuflă mai uşurat şi o porni din nou pe scară, 
cotind de astă dată la dreapta şi şerpuind prin câteva coridoare 
reci, dar inodore, până la biroul în care-l aştepta Kenilworth, 
ciocănindu-şi pince-nez-ul fără ramă de degetul mare, lătăreţ, 
dar frumos modelat. Se salutară cu efuziune ridicolă, care 
masca, de fapt, o antipatie reciprocă. 

„Scumpul meu David!”... Să fi fost la mijloc, se întrebă 
Mountolive, doar o repulsie fizică? Kenilworth era un individ 
voinic, cu înfăţişare porcină, cântărind peste o sută de 
kilograme de hrană-şi-cultură de snob. Încărunţise prematur. 
Degetele lui rotofeie, îngrijit manichiurate, ţineau condeiul cu 
delicateţea şi iscusinţa unei cucoane care mânuieşte andrelele 
de tricotat. „Scumpul meu David!” Se îmbrăţişară călduros. 
Când se ridică de pe scaun, toată grăsimea lui Kenilworth păru 
să-i atârne, flască, pe trup. Carnea lui părea tricotată din sfoară 
groasă, cu ochiuri lăbărţate. „Scumpul meu Kenny!”, răspunse 
Mountolive cu aprehensiune şi dezgust faţă de sine însuşi. 

— Ce veste minunată! Şi sunt măgulit - adăugă Kenilworth cu 
un aer conspirativ - că am adus şi eu o contribuţie, cât ar fi ea 
de mică şi de neînsemnată, la toată treaba asta. Cunoştinţele 
tale de limbă arabă au cântărit foarte greu în decizia 
secretarului de stat, şi eu sunt cel care i-am amintit de acest 
lucru. Am memorie bună! Hârţogăria... 

Chicoti uşor încurcat şi se aşeză, făcându-i semn şi lui 
Mountolive să ia loc pe un scaun. O bună bucată de timp 
discutară banalităţi şi, în cele din urmă, Kenilworth îşi împreună 
vârfurile degetelor cu un gest care sugera bosumflare şi spuse: 

— Să ne întoarcem la oile noastre, dragul meu. Am asamblat 
toate documentele personale ale echipei, ca să arunci o privire 
peste ele. Totul e în deplină ordine. E o ambasadă trainică, ai să 
vezi, foarte bine pusă la punct. Am deplină încredere în primul 
consilier, Errol. Desigur că şi recomandările tale vor cântări 
greu. Am să te rog să studiezi structura echipei şi să-mi 
comunici şi mie ce părere ai. Gândeşte-te şi la un aide-de- 


camp!!, da? Cât despre o secretară, va trebui s-o pescuieşti din 
balta dactilografelor. Şi, cum eşti celibatar, vei avea nevoie de 
cineva care să te însoţească la evenimentele sociale, aşa-i? 

Nu cred că secretara de gradul trei e cea mai indicată. 

— Desigur, toate astea pot fi rezolvate pe loc? 

— Bineînţeles, bineînţeles. Voiam doar să te văd instalat cât 
mai confortabil cu putinţă. 

— Îţi mulţumesc. 

— Eu, unul, mă gândeam doar la o singură schimbare. 
Anume, Pursewarden, actualul consilier politic. 

— Pursewarden! exclamă Mountolive cu o tresărire. 

— ÎI transfer. l-a expirat termenul statutar şi nu se simte prea 
bine acolo. După părerea mea, nu i-ar strica o schimbare de 
mediu. 

— El a cerut-o? 

— Nu chiar direct. 

Mountolive se simţi copleşit de amărăciune, îşi scoase 
ţigaretul, pe care-l folosea doar în momentele de perplexitate, şi 
fixă în el o ţigară luată din cutia de argint de pe masă, după 
care se reaşeză în fotoliul greoi, demodat. 

— Mai ai şi alte motive? întrebă calm. Pentru că eu, personal, 
aş dori să-l păstrez, măcar pentru un timp. 

Ochii mici ai lui Kenilworth se îngustară. Gâtul gros păru să se 
umfle sub valul de roşeaţă iritată, care-şi căuta drum spre 
obraji. 

— Ca să fiu sincer, da, răspunse scurt. 

— Spune-mi-le. 

— Ai să găseşti, printre documentele pe care ţi le-am dat, un 
lung raport asupra lui, întocmit de Errol. Nu cred că este omul 
potrivit pentru postul ăsta. Şi apoi nu poţi avea aceeaşi 
încredere în funcţionarii angajaţi pe bază de contract ca în 
diplomaţii de carieră. Ştiu că generalizez! N-am să afirm că 
prietenul tău nu-i fidel firmei... departe de aşa ceva. Dar pot 
afirma că are idei îndărătnice şi e un individ foarte dificil. Mă 
rog, soi!!? E scriitor, nu? (Kenilworth încerca să se împace cu 
imaginea lui Pursewarden, printr-un vag surâs de dispreţ 
inconştient.) A avut nenumărate ciocniri cu Errol. Ştii, după 
desfiinţarea treptată a înaltei Comisii, în urma semnării 


"1 Aghiotant (fr.). 
122 Fie! (fr.). 


Tratatului, s-a creat un gol enorm, un hiatus; toate centrele de 
informaţii care se constituiseră din 1918 încoace şi care lucrau 
sub egida Comisiei s-au dizolvat acum când organismul-mamă a 
fost înlocuit de o ambasadă. Va trebui să iei câteva măsuri 
radicale. Totul e cu susu-n jos. De un an şi jumătate, nota 
dominantă a fost expectativa, suspendarea activităţii - şi 
continuarea ostilităţilor dintre o ambasadă lipsită de un şef şi 
toate aceste organisme rămase orfane, luptându-se să 
supravieţuiască. Inţelegi? Pursewarden al tău s-ar putea să fie 
strălucit, dar şi-a făcut o serie întreagă de duşmani, şi nu numai 
în interiorul ambasadei; de exemplu, oameni ca Maskelyne, care 
conduce de peste cinci ani serviciile biroului de informaţii. Sunt 
la cuțite. 

— Dar ce legătură are ambasada cu Biroul Doi? 

— Tocmai. Nicio legătură. Dar secţia politică a înaltei Comisii 
îşi obținea informaţiile prin intermediul rapoartelor lui 
Maskelyne. Biroul Doi constituia agenţia centrală de informaţii în 
ce privea întregul Orient Mijlociu, şi aşa mai departe. 

— Şi în ce constă cearta? 

— Pursewarden, în calitate de consilier politic, consideră că 
ambasada a moştenit de la Comisie şi atribuţiile lui Maskelyne. 
Acesta din urmă nici nu vrea să audă de aşa ceva. Reclamă 
paritate sau chiar autonomie totală în activitatea lui. La urma 
urmei, e o chestiune de domeniu militar. 

— Atunci, plaseaz-o provizoriu sub controlul ataşatului militar. 

— Da, dar Maskelyne refuză să se integreze în ambasadă, 
pentru că el are o vechime mai mare decât ataşatul vostru. 

— Asta-i o absurditate. Ce grad are? 

— General de brigadă. Înţelegi, după sfârşitul războiului din 
1914, Cairo a devenit cel mai vechi post al reţelei Serviciului de 
Informaţii, şi toate informaţiile au parvenit prin canalul 
Maskelyne. Şi acum, Pursewarden încearcă să-l domine, să-l 
pună cu botul pe labe. O întreagă harababură. Bietul Errol care, 
trebuie să recunosc, nu e îndeajuns de ferm, oscilează între 
ăştia doi ca frunza în vânt. De asta m-am gândit că sarcina ta ar 
fi mult uşurată dacă te-ai descotorosi de Pursewarden. 

— Sau de Maskelyne. 

— Mă rog, dar el ţine de Ministerul de Război. N-ai cum să-l 
zbori. În orice caz, îţi aşteaptă cu nerăbdare sosirea, ca să 
arbitrezi cazul. E convins că ai să-i oferi autonomie totală. 


— Nu pot îngădui un centru de informaţii militare autonom, pe 
un teritoriu acreditat mie, nu-i aşa? 

— De acord. Sunt de acord, dragul meu. 

— Şi care-i părerea Ministerului de Război? 

— Ştii cum sunt militarii. Se vor supune oricărei hotărâri pe 
care vei voi s-o iei. N-au încotro. Dar s-au înrădăcinat acolo de 
ani de zile. Au echipele lor proprii şi un centru de transmisie la 
Alexandria. Cred că nu le-ar conveni să plece. 

— Dar nu pot rămâne cu statut de independenţă Cum aş 
putea tolera aşa ceva? 

— Exact. Asta-i şi punctul de vedere al lui Pursewarden. 
Dumnezeule, dar unul din doi va trebui să plece, pentru 
restabilirea echilibrului. Nu ne putem îngădui toate aceste 
înţepături reciproce. 

— Ce înţepături reciproce? 

— Mă rog, Maskelyne deţinând rapoartele secrete şi fiind 
obligat să le supună Secţiei Politice. Pe urmă, Pursewarden 
criticându-le acuratețea şi punând la îndoială valoarea 
informaţiilor Biroului Doi. Îţi spun, e o adevărată bătălie. Fără 
glumă. Ai face mai bine să te descotoroseşti de individ. Şi apoi, 
ştii, e puţin... se învârteşte într-o societate foarte dubioasă. Errol 
e îngrijorat de securitatea persoanei lui. Să fie clar, nu avem 
nimic împotriva lui Pursewarden. Numai că, mă rog... e cam 
vulgar, să zicem. Nu ştiu cum să-l calific. Citeşte raportul lui 
Errol. 

Mountolive scoase un oftat. 

— Sunt convins că toate astea nu-s mai mult decât... ştiu eu? 
... O rivalitate între Eton şi Worthing. 

Se uitară fix unul la celălalt. Niciunul nu găsi că remarca 
fusese amuzantă. Kenilworth înălţă din umeri cu evidentă 
ostilitate. 

— Dragul meu, îi spuse, dacă ai de gând să te iei la harţă cu 
secretarul de stat, te priveşte; pur şi simplu, vei respinge 
propunerile mele. Dar punctul meu de vedere a şi fost 
înregistrat. lartă-mă, dar eu îl voi menţine, e comentariul meu 
asupra raportului lui Errol. La urma urmei, el e acela care a ţinut 
pe umeri toată şandramaua. 

— Ştiu. 

— Şi ar însemna o lipsă de loialitate faţă de el. 

Mountolive simţi, o dată mai mult, agitându-se în 


subconştientul său acea senzaţie de putere care-i era acum la 
îndemână puterea de a lua decizii în situaţii ca aceasta, care 
până acum fuseseră lăsate în voia sorții sau la latitudinea unor 
factori de mediere  întâmplători; situaţii nevrednice de 
conflictele şi dubiile pe care le generaseră, şi pe care puţină 
gândire le-ar fi putut soluţiona. Dar, dacă voia să-şi proclame 
libertatea de acţiune ca pe un drept cuvenit, trebuia să înceapă 
de undeva. Şeful unei misiuni diplomatice e îndreptăţit să 
propună şi să-şi aleagă personalul, garantând pentru el. De ce 
să aibă Pursewarden de suferit în urma acestor mici şicane 
birocratice şi să treacă prin neplăcerile unei transferări în cine 
ştie ce loc dezagreabil? 

— Mi-e teamă că, dacă jonglăm cu el, Ministerul de Externe o 
să-l piardă de tot, spuse pe un ton lipsit de convingere; şi apoi, 
pentru a compensa o afirmaţie făcută cu atâtea ocolişuri, 
adăugă scurt: Oricum, îmi propun să-l mai ţin un timp. 

Buzele lui Kenilworth schiţară un surâs la care ochii se feriră 
să participe. Mountolive simţi tăcerea închizându-se asupră-le 
ca poarta unui cavou. Nu mai era nimic de făcut. Se ridică de pe 
scaun, cu un aer exagerat de hotărât, strivi mucul de ţigară într- 
o scrumieră oribilă şi rosti: 

— In orice caz, ăsta este punctul meu de vedere; şi, dacă voi 
considera că nu mi-e de folos, îi pot face vânt în orice moment. 

Kenilworth înghiţi în sec, ca un broscoi sub o piatră, aţintindu- 
şi ochii goliţi de expresie asupra tapetului neutru. Murmurul 
înăbuşit al circulaţiei se înălţă între ei, crescând ca un talaz. 

— Trebuie să te părăsesc, se scuză Mountolive, care se şi 
simţea năpădit de enervare împotriva lui însuşi. Adun toate 
dosarele ca să le iau cu mine la ţară, unde plec mâine seară. Azi 
şi mâine am de gând să termin cu toate vizitele oficiale şi pe 
urmă... sper să am şi eu un pic de vacanţă. La revedere, Kenny. 

— La revedere. 

Dar nu se clinti de la birou. Salută din cap, zâmbitor, privind 
spre uşa care se închidea în spatele lui Mountolive; apoi se 
aplecă din nou, cu un oftat, asupra memorandumului îngrijit 
dactilografiat al lui Errol, aflat într-un dosar cenuşiu pe care 
scria: „în atenţia ambasadorului desemnat”. Citi câteva rânduri, 
după care îşi îndreptă privirile plictisite spre ferestrele 
întunecate, înainte de a străbate încăperea, ca să tragă 
perdelele şi să ridice receptorul telefonului. 


— Dă-mi arhiva, te rog. 

Pentru moment, era mai înţelept să nu stăruie să-şi impună 
punctul de vedere. 

Totuşi, această neînsemnată ciocnire îl făcu pe Mountolive să- 
şi schimbe planul de a-l invita pe Kenilworth la un pahar, la club. 
Într-un fel, se simţea uşurat. În schimb, formă numărul Lizei 
Pursewarden şi o invită în oraş, la cină. 

Până la Dewford Mallows nu erau decât două ore de drum cu 
maşina, dar, de îndată ce ieşiră din Londra, constatară că 
întregul ţinut era îngropat sub zăpadă. Automobilul ambasadei 
trebui să-şi încetinească viteza, înaintând aproape la pas, ceea 
ce-l fermecă pe Mountolive şi-l scoase din fire pe şofer. 

— Cred c-o s-ajungem taman de Crăciun, sir, sau poate că nici 
n-ajungem deloc. 

Sate desprinse din era glaciară, şoproane şi căsuțe cu 
acoperişuri de stuf, presărate cu zahăr pudră, lucind parcă 
glasate de mâna unui cofetar iscusit; câmpii ondulate, de un alb 
desăvârşit, crestat de semnele cuneiforme imprimate de paşii 
păsărilor sau ai vidrelor, ori lichefiat, ici-colo, de petele gălbui 
lăsate de vite. Ferestrele maşinii erau înţepenite de ger. Nu 
aveau nici lanţuri pentru roţi, nici radiator. La cinci kilometri de 
sat, dădură peste un camion răsturnat, pe lângă care se 
învârteau alene vreo doi săteni şi un agent de la asigurări, 
suflându-şi în pumnii îngheţaţi. Câţiva stâlpi de telegraf fuseseră 
doborâţi de vijelie. Pe oglinda de gheaţă sclipitoare a lacului 
Newton zăcea hoitul unei păsări - un şoim. Era clar că nu vor 
putea ajunge la Parson's Ridge; lui Mountolive i se făcu milă de 
şofer şi-l sfătui să se întoarcă pe şosea, traversând pasarela. 

— Casa mea e chiar acolo, sus, pe deal, îi spuse el. In 
douăzeci şi cinci de minute de mers, am ajuns. 

Omul fu bucuros să se întoarcă, dar nu acceptă bacşişul oferit 
de Mountolive. Pe urmă dădu încet maşina îndărăt şi viră spre 
nord, iar pasagerul său plonjă în strălucitoarea explozie de alb; 
respiraţia se condensa într-un abur gros, drept ca o coloană. O 
luă pe poteca binecunoscută, de-a curmezişul câmpului, a cărei 
pantă se înălța şi mai abrupt către un orizont invizibil, ce descria 
(aici memoria trebuia să ţină locul văzului) ceva la fel de perfect 
în simplitatea sa ca primul avion al lui Cavendish. Peisajul ritual 
căpătase acum o fascinantă aură de mister, sub lumina unui 
soare fantomatic, ascuns pe undeva îndărătul ecranelor opace 


de ceaţă joasă, care pluteau în faţă, retrăgându-se o clipă, apoi 
împreunându-se iar. Era un drum încărcat la tot pasul de 
amintiri - dar cum nu reuşea să desluşească nimic, era nevoit 
să-şi evoce cele două cătune de pe creasta dealului, crângurile 
de fag, ruinele castelului normand. La fiecare pas, încălţămintea 
lui reteza ca o coasă iarba sălbatică, muiată, stârnind erupții de 
stropi, până când îşi simţi manşetele pantalonilor ude, iar 
gleznele i se prefăcură în sloiuri de gheaţă. 

Din neant ţâşneau spectre de stejari şi deodată se porni un 
răpăit şi un dârdâit, de parcă dinţii copacilor ar fi clănţănit de 
frig: grămezi de zăpadă moale cădeau de pe crengi, aşternându- 
se pe covorul de frunze veştede. 

Când ajunse pe creastă, spaţiul se deschise. lepurii hoinăreau 
în toate direcţiile. larba înaltă, aţoasă, fusese prefăcută de ger 
în sulițe şi aşchii ţepene. Ici-colo se iveau pete fugitive de soare 
palid, strălucind prin păcla vătoasă, ca o lampă de gaz care 
luminează, dar nu încălzeşte. Şi deodată îşi auzi bocănitul 
tălpilor pe macadamul şoselei laterale şi îşi grăbi paşii în direcţia 
gardului înalt care împrejmuia casa. Din loc în loc, stejarii 
păreau bătuţi în briliante; la zgomotul paşilor lui, doi porumbei 
dolofani îşi luară zborul din copaci şi dispărură cu un fâlfâit 
puternic, de parcă o mie de cărţi deschise ar fi fost închise dintr- 
o dată. Tresări, dar pe urmă surâse amuzat. Zări silueta unui 
iepure de câmp pe pajişte, chiar lângă casă. Degete de gheaţă 
bâjbâiau prin copaci, zornăind şi clinchenind: o mie de sticle 
sparte deodată. Se scotoci în buzunar după cheia Yale şi zâmbi 
din nou când o simţi răsucindu-se în broască şi când pătrunse în 
neuitata căldură cu aromă de caise uscate şi de cărţi vechi, de 
ceară şi de flori; toate amintirile îl duceau fără greş îndărăt, 
către Piers Plowman, către poneiul lui, către undiţă, către 
albumul de timbre. Rămase în hol şi o strigă cu glas scăzut. 

Mama lui şedea lângă foc, cu o carte deschisă pe genunchi, 
zâmbind, întocmai cum o lăsase ultima oară. Se stabilise între ei 
înţelegerea ca ea să ignore dispariţiile şi întoarcerile lui; să se 
comporte ca şi cum ar fi lipsit doar câteva momente din această 
încăpere ademenitoare, în care-şi ducea zilele, citind, pictând 
sau croşetând în faţa căminului spaţios. Il privea acum cu 
acelaşi zâmbet, menit să cimenteze spaţiul şi timpul, să-i 
călească singurătatea care o potopea în timp ce el lipsea. 
Mountolive îşi lăsă din mână valiza grea şi făcu un gest 


involuntar, caraghios, când se apropie de ea. 

— Ah, Doamne, exclamă el, citesc pe faţa ta că ai şi aflat. Și 
cât mă bucuram să fiu eu primul care să-ţi aducă vestea! 

Întâmplarea îi întristase pe amândoi. În timp ce-l săruta, 
bătrâna îi explică: 

— Familia Granier a venit săptămâna trecută să ia ceaiul cu 
mine. Ah, David, îmi pare atât de rău. Aş fi dorit mult ca tu să-mi 
faci surpriza! Şi eu nu reuşesc să mă prefac! 

Mountolive se simţea atât de frustrat, încât aproape că-i 
dădură lacrimile: construise în minte întreaga scenă, îşi 
imaginase toate întrebările şi dăduse toate răspunsurile. Era ca 
şi cum cineva i-ar fi rupt un scenariu la care lucrase din greu. 

— Fir-ar să fie! înjură. Ce nesocotinţă din partea lor! a 

— Au vrut să-mi facă o plăcere - şi desigur că mi-au făcut. ţi 
poţi imagina cât m-am bucurat, nu? 

Dar din acest moment se cufundă din nou, cu uşurinţă, fără 
niciun efort, în şuvoiul amintirilor pe care le rechema atmosfera 
din jurul ei şi care se derulau, îndărăt, până la ziua când 
împlinise unsprezece ani; se lăsă în voia unei senzaţii de tihnă şi 
plenitudine, pe măsură ce căldura focului părea să-i iasă în 
întâmpinare, ca să-l salute. 

— Tatăl tău va fi foarte mulţumit, îi spuse ea mai târziu, cu o 
voce schimbată, asprită de o gelozie inconştientă - urme lăsate 
de refluxul unei pasiuni care îşi găsise lăcaş într-o acceptare 
resemnată. Ţi-am pus toate scrisorile în biroul lui. 

Biroul „lui” - biroul pe care tatăl lui nu-l văzuse niciodată, în 
care nu intrase niciodată. Dezertarea tatălui său era mereu 
prezentă, constituind cea mai strânsă legătură între ei; deşi 
discutau rar despre el, era, într-un fel, mereu de faţă - simțeau 
greutatea invizibilă a existenţei lui particulare, exilată de 
existenţele lor, într-un alt colţ al lumii; dacă era fericit sau 
nefericit, cine ar fi putut să ştie? 

„Pentru aceia dintre noi care trăiesc la marginea omenirii, 
nesolicitaţi încă de niciun Dumnezeu, nu există decât un singur 
adevăr: că munca în sine înseamnă Dragoste.” 

O frază ciudată, izbitoare, pe care bătrânul o strecurase într-o 
prefaţă cărturărească la un text în limba pali! Mountolive sucise 
şi răsucise în mâini tomul verde, încercând să pătrundă înţelesul 
acestor cuvinte şi măsurându-le cu amintirea pe care o păstra 
despre tatăl lui: faţa smeadă, îngustă, trupul osos, scheletic, ca 


acela al unei păsări de mare înfometate; purtând o discordantă 
caschetă colonială. Acum, probabil, purta o robă de fachir 
indian. Era un lucru menit să stârnească zâmbete? Nu-şi mai 
văzuse tatăl de când plecase din India, adică din ziua când 
împlinise unsprezece ani; devenise pentru ei un personaj 
condamnat în contumacie pentru o crimă... ce refuza să se lase 
formulată. Se retrăsese, amiabil, în lumea învăţăturii orientale, 
care-l pasionase ani la rând. Era un lucru foarte derutant. 
Mountolive tatăl aparținuse acelei Indii dispărute, societăţii 
conducătorilor a căror devoțiune comună faţă de misiunea lor îi 
unise într-o castă; dar o castă care se mândrea mai mult să-şi 
vadă unul dintre membri dedicându-se învăţăturii budiste, decât 
să-l vadă înscris pe o listă de distincţii civile. O devoțiune atât 
de dezinteresată sfârşea de obicei printr-o identificare cu 
obiectul ei - acest subcontinent tentacular, cu castele şi 
crezurile sale, cu monumentele, religiile şi ruinele sale. La 
început, fusese pur şi simplu magistrat în serviciul colonial, dar 
după câţiva ani îşi câştigase o reputaţie de proeminent erudit în 
filosofia indiană, editor, traducător şi îngrijitor al unor texte rare, 
neglijate. Tânărul Mountolive şi mama lui fuseseră expediaţi şi 
instalaţi confortabil în Anglia, cu promisiunea că, în momentul 
pensionării, se va întoarce la ei; în acest scop, casa aceasta 
plăcută fusese ornată cu trofee, volume rare şi tablouri - roade 
ale unei lungi cariere de muncă asiduă. Şi, dacă acum avea un 
vag aer de muzeu, aceasta se datora faptului că fusese părăsită 
tocmai de autorul ei veritabil, hotărât să rămână în India şi să-şi 
completeze studiile care (acum recunoşteau amândoi) aveau să- 
i înghită tot restul vieţii. Era un caz destul de comun printre 
funcţionarii acelei administrații, astăzi dispărute şi 
dezmembrate. Dar pasiunea îl covârşise treptat. Deliberase ani 
de zile până să ajungă la o asemenea hotărâre, astfel încât 
scrisoarea pe care le-o trimisese avea aparenţa unui document 
asupra căruia meditase îndelung. Fusese, de fapt, ultima 
scrisoare pe care o primiseră, atât mama cât şi fiul. Totuşi, din 
când în când, mai primeau câte un mesaj binevoitor din partea 
lui, transmis printr-unul din călătorii care vizitaseră mănăstirea 
budistă de lângă Madras, unde se retrăsese. Şi, desigur, cărţile 
lui le soseau cu punctualitate, în somptuoasa lor uniformă, 
purtând egida tipăriturilor de la University Press. 
Cărţile constituiau, într-un fel, scuza şi justificarea lui. 


Mama lui Mountolive respectase hotărârea soţului ei; şi acum 
abia dacă mai făcea vreo aluzie la el. Dar, din timp în timp, 
nevăzutul creator al existenţelor lor îmbinate răsărea într-o 
întâmplătoare referire, ca aceea cu privire la „biroul lui”, sau 
într-o remarcă asemănătoare care, neînsoţită de niciun 
comentariu, se dizolva din nou în misterul unei vieţi ce 
reprezenta (pentru ei) un factor de necunoscut şi de nerezolvat. 
Mountolive nu reuşise niciodată să afle ce se ascunde sub 
carapacea de mândrie a mamei lui, ca să-şi dea seama în ce 
măsură dezertarea aceea o făcuse să sufere. Totuşi, se 
statornicise între ei un fel de sfială comună, dureroasă, şi fiecare 
îl socotea pe celălalt profund afectat. 

Înainte de a se îmbrăca pentru cină, Mountolive intră seara în 
biroul căptuşit cu rafturi de cărţi, care era în acelaşi timp şi „sală 
de arme”, şi se instală la biroul tatălui său, pe care-l folosea ori 
de câte ori se întorcea acasă. Işi aranjă cu grijă dosarele într-un 
sertar pe care-l încuie şi începu să-şi trieze corespondenţa. 
Printre scrisori şi cărţi poştale, se afla un plic voluminos, cu un 
timbru din Cipru, adresat lui, în inconfundabila caligrafie a lui 
Pursewarden. La început, avu impresia că e vorba de un 
manuscris şi, nedumerit, dezlipi plicul cu degetul. incepu să 
citească: 

„Dragul meu David, 

Ştiu cât de mirat vei fi la primirea unei scrisori de asemenea 
dimensiuni din partea mea; nu am cea mai mică îndoială. Dar 
vestea proaspetei tale numiri mi-a parvenit de curând, în chip 
de zvon, şi există o sumă de lucruri legate de situaţia de aici, pe 
care trebuie neapărat să le cunoşti şi pe care nu ţi le pot 
comunica oficial, în calitatea ta de ambasador desemnat 
(Confidenţial: Par Avion), hm!” 

Mountolive îşi spuse, cu un oftat, că va avea destul timp să 
studieze toată această acumulare de memorandumuri şi 
descuie sertarul, vârând plicul lui Pursewarden alături de 
celelalte hârtii. 

Rămase aşezat la birou un timp, perfect calm, lăsându-se 
transportat de asociaţiile trezite de bric-â-brac-ul/ din această 
încăpere: picturile mandala aparţinând unui sanctuar din 
Birmania; stindarde /epcha, gravuri înrămate din prima ediţie 
din Cartea Junglei, vitrina cu fluturi de noapte imperiali, obiecte 
votive găsite într-un templu părăsit şi altele. Cărţile şi broşurile 


rare - primele scrieri ale lui Kipling editate sub egida lui Thacker 
and Spink din Calcutta, fascicolele lui Edward Thompson, 
Younghusband, Mallows, Derby... Într-o bună zi, un muzeu 
oarecare se va mândri cu ele. Înregistrate sub un număr de 
inventar, se vor întoarce în anonimat. 

Luă în mână antica roată de rugăciune din Tibet, aşezată pe 
birou, şi o făcu să se învârtească, ascultând foşnetul uşor din 
interiorul tamburului rotitor, încă umplut cu fâşiile de hârtie 
îngălbenită, pe care condeie pioase scriseseră, cu multă vreme 
în urmă, clasica invocaţie: Om Mani Padme Hum. Acesta fusese 
un întâmplător dar de despărţire, din partea tatălui său. Înainte 
de plecarea vaporului, îl sâcâise să-i cumpere un aeroplan de 
celuloid şi colindaseră împreună prin bazar, fără să găsească 
jucăria căutată. Dar tatăl lui s-a oprit brusc la tejgheaua unui 
negustor de vechituri şi a cumpărat roata aceasta în schimbul 
câtorva rupii. l-a îndesat-o cu sila în mâini, în locul aeroplanului. 
Se făcuse târziu. Erau siliţi să se grăbească. Şi-au luat un rămas- 
bun convenţional, lipsit de orice căldură. 

Şi după aceea? Un estuar noroios, sub un soare de jar, 
pâlpâirile irizate ale arşiţei estompând contururile fremătătoare 
ale feţelor, fumul mormanelor de buruieni care ardeau pe țărm, 
cadavre de oameni, vinete şi umflate, plutind în josul 
estuarului... Asta-i tot ce-şi mai putea aminti. Lăsă din mână 
roata grea şi oftă din nou. Vântul zgâlţâia ferestrele, izbind în 
ele cu zăpadă învârtejită dorind parcă să-i reamintească unde se 
afla. Işi scoase manualele de limbă arabă şi dicţionarul gros. 
Acestea aveau să-i fie cărţi de căpătâi, câteva luni de aici încolo. 

In acea noapte căzu din nou pradă bizarei suferinţe care-i 
celebra întotdeauna întoarcerile acasă - o durere atroce în 
urechi, care-l preschimba vertiginos în fantoma tremurătoare, 
sfâşiată de junghiuri a propriei lui persoane. Era o boală 
misterioasă, căreia niciun doctor nu-i putuse găsi un remediu, şi 
nici măcar un diagnostic satisfăcător; crize de petit mal. Nu-l 
asaltau decât când se afla acasă. Ca de fiecare dată, mama lui îi 
auzi gemetele şi ştiu, din veche experienţă, ce însemnau; 
silueta ei se materializă din întuneric, lângă patul lui, aducându-i 
alinarea unui leac băbesc, singurul pe care-l folosise, încă din 
copilărie, pentru a-i domoli suferinţa. Ulei de salată, încălzit într- 
o lingură, la flacăra lumânării. Simţi căldura uleiului 
pătrunzându-i creierul şi amorţindu-l, în timp ce glasul mamei îl 


dezmierda, în tenebre, cu făgăduinţe de uşurare a durerii. În 
scurt timp, fluxul năvalnic începu să se retragă, lăsându-l stors 
de vlagă pe ţărmul somnului - un somn vag populat de 
mângâietoarele amintiri ale bolilor din copilărie, pe care mama 
lui le împărtăşise întotdeauna: cădeau amândoi la pat, printr-o 
tainică simpatie. Se întâmpla oare aceasta pentru a putea să 
zacă în camere alăturate, vorbindu-şi, citindu-şi unul celuilalt, 
oferindu-şi luxul unei convalescenţe comune? Nu ştia. 

Adormi. Abia o săptămână mai târziu se hotărî să studieze 
hârtiile oficiale şi citi scrisoarea lui Pursewarden. 


V 

„Dragul meu David, 

Ştiu cât de mirat vei fi la primirea unei scrisori de asemenea 
dimensiuni din partea mea; nu am cea mai mică îndoială. Dar 
vestea proaspetei tale numiri mi-a parvenit de curând, în chip 
de zvon, şi există o sumă de lucruri legate de situaţia de aici, pe 
care trebuie neapărat să le cunoşti şi pe care nu ți le pot 
comunica oficial, în calitatea ta de ambasador desemnat 
(Confidenţial: Par Avion), hm! 

Uf! Ce corvoadă! După cum ştii, detest să scriu scrisori. ŞI 
totuşi... Când vei sosi aici, eu voi fi mai mult ca sigur plecat, 
pentru că am luat măsuri să fiu transferat. După o serie întreagă 
de boacăne deliberate, în sfârşit am reuşit să-l conving pe Errol 
că nu sunt omul potrivit pentru ambasada pe care am ornat-o cu 
prezenţa mea în ultimele luni. Luni! O viaţă de om! Şi Errol, care 
e atât de bun, de onest, de valoros! O creatură curioasă, cu 
înfăţişare de capră, care-ţi dă impresia că a venit pe lume cu 
şezutul înainte. S-a împotrivit din răsputeri până l-am 
determinat, în cele din urmă, să trimită raportul împotriva mea. 
Te rog să nu întreprinzi nimic pentru a contramanaa transferul 
care va rezulta în urma raportului, ar însemna să-mi zădărniceşti 
eforturile. Te implor! 

Factorul decisiv în alcătuirea raportului l-a constituit 
dezertarea mea de la serviciu în ultimele cinci săptămâni, fapt 
care a pricinuit grave neplăceri şi, în sfârşit, l-a făcut pe Errol să 
ia hotărârea. O să-ţi explic totul. Îţi aduci aminte de tânărul 
diplomat francez, grăsanul din Rue du Bac? Nessim ne-a invitat 
o dată pe toţi trei la un pahar. Pombal îl cheamă. Ei bine, m-am 
refugiat la el - lucrează la ambasada lor din Egipt. E într-adevăr 
foarte vesel chez /ui5. O dată cu sfârşitul verii, ambasada 
noastră decapitată s-a retras, ca şi curtea regală, să-şi petreacă 
iarna la Cairo, dar, de astă dată, n-a urmat-o şi preaplecata 
voastră slugă. M-am dat la fund. Şi, în aceste zile, ne sculăm 
dimineaţa pe la unsprezece, dăm fetele afară pe uşă şi, după ce 
facem o baie fierbinte, jucăm table până la prânz; pe urmă luăm 
un arak la Cafe al Aktar, împreună cu Balthazar şi Amaril (care-ţi 
trimit prin mine afectuoase salutări), iar pentru masa de prânz 
ne ducem la Union Bar. După-amiaza, uneori mergem în vizită la 


B La el (fr.). 


Clea, să vedem ce mai pictează, sau ne ducem la cinema. 
Pombal face toate astea în perfectă legalitate: e în concediu. Eu 
sunt en retraite. Din când în când, exasperatul Errol 
telefonează de la Cairo, încercând să-mi dea de urmă, dar eu îi 
răspund, imitând vocea unei poule” din Sud. Ceea ce îl sâcâie 
cumplit, pentru că-şi dă seama că-s eu, dar nu e absolut sigur. 
(Problema absolventului de colegiu oxfordian este că niciodată 
nu-şi poate asuma riscul de a ofensa pe cineva!) Purtăm 
conversații delicioase, absolut delicioase! leri i-am spus că eu, 
Pursewarden, am o maladie glandulară şi mă aflu sub 
tratamentul profesorului Pombal, dar că acum sunt în afara 
oricărui pericol. Bietul Errol! Într-o zi am să-i cer scuze pentru 
toate necazurile pe care i le-am pricinuit. Dar nu acum. Nu 
înainte de a-mi obţine transferul în Siam sau în Santos. 

Purtarea mea e condamnabilă, ştiu, dar... Doamne, cât de 
plicticoşi sunt toţi oamenii ăştia deficienţi! Soții Errol sunt 
formidabil de britanici. Să-ţi dau un exemplu: amândoi sunt 
economişti. De ce amândoi? stau şi mă întreb. Unul din ei 
trebuie să simtă că e superfluu. Fac amor numai la două 
zecimale, iar copiii lor au aerul unor mediocre fracţii 
matematice. 

Mă rog. Singurii drăguţi sunt soţii Donkin; el e inteligent şi 
spiritual, ea e comună, corpolentă şi prea strident rujată. Dar... 
sărăcuţa, se supracompensează pentru faptul că micuțul ei soţ 
şi-a lăsat barbă şi s-a convertit la islamism. Se cocoaţă, cu o 
mină agresivă, pe biroul lui, legănându-şi picioarele şi fumând 
ţigară după ţigară. Gura-i prea roşie! Nu-i propriu-zis o doamnă, 
deci e foarte expusă la critici. Soţul e un tânăr cu cap, dar mult 
prea serios. Nu îndrăznesc să-l întreb dacă are de gând să 
pretindă supliment de indemnizaţii pentru numărul de neveste 
la care-i dă dreptul noua lui religie. 

Dar dă-mi voie să-ţi povestesc, în maniera mea elaborată, tot 
ce se ascunde îndărătul acestor nonsensuri. După cum ştii, am 
fost trimis aici în calitate de funcţionar, angajat prin contract şi 
mi-am îndeplinit cu conştiinciozitate misiunea iniţială - aşa cum 
atestă giganticul rulou de rapoarte (scrise cu litere destinate 
monumentelor funerare) şi intitulate Referinte în vederea 
încheierii unui acord cultural între Guvernul Majestății Sale 


14 În retragere (fr.). 
15 Femeie de moravuri uşoare (fr.). 


Britanice etc. Referinţe moarte, de fapt, căci ce poate avea în 
comun o cultură creştină cu una musulmană? Premisele de la 
care pornim sunt  ireconciliabil opuse. Dar asta n-are 
importanţă! Mi s-a cerut să-l fac şi l-am făcut. Şi-mi place cu atât 
mai mult ce-am realizat aici, cu cât nu pot înţelege termenii 
referitori la un sistem educaţional bazat pe rigla de calcul şi pe o 
teologie de mult depăşită de Sfântul Augustin şi de Toma 
d'Aquino. Personal, cred că noi am ratat totul, dar nu am vreun 
parti-pris în această chestiune. Şi aşa mai departe. Pur şi simplu 
nu reuşesc să văd ce-ar putea oferi D. H. Lawrence unui paşă cu 
şaptesprezece soţii, deşi cred că ştiu care din ei doi e mai 
fericit... Oricum, l-am făcut - vorbesc despre acord. 

După asta, m-am pomenit ridicat vertiginos la rangul de 
consilier politic, ceea ce-mi oferă posibilitatea de a studia 
documente şi de a aprecia întregul complex al Orientului 
Mijlociu ca pe un tot unitar, o aventură. Dar îngăduie-mi să-ţi 
spun că, după un studiu îndelung, am ajuns la concluzia 
nedorită că nu e nici unitar şi nici nu reprezintă o politică - în 
orice caz, nu o politică menită să reziste la presiunile care încep 
să se facă simţite aici. 

Statele acestea înapoiate trebuie să ne dea serios de gândit: 
nu vor putea fi închegate într-un sistem numai prin încurajarea a 
ceea ce este mai slab şi mai corupt în structura lor, aşa cum se 
pare că procedăm noi. Asemenea metodă de abordare ar 
presupune încă cincizeci de ani de pace şi lipsa oricărui element 
radicalist în corpul electoral din Anglia: numai în astfel de 
condiţii s-ar putea menţine un statu-quo. Dar, ţinând seama de 
orientarea generală, poate fi Anglia atât de mioapă? Poate că 
da. Nu ştiu. În calitate de artist, nici nu-i treaba mea să ştiu 
asemenea lucruri; în calitate de consilier politic, însă, sunt plin 
de îndoieli. A încuraja unitatea arabă, fără să ai în acelaşi timp 
libertatea de a folosi cupa cu otravă, mi se pare o aventură 
hazardată: asta nu-i politică, ci demenţă. Şi a adăuga unitatea 
arabă la toate celelalte curente care ne stau împotrivă mi se 
pare o dulce nebunie. Ne aflăm încă sub vraja nostalgicului vis 
din O mie şi una de nopți, pe care ni l-au inoculat trei generaţii 
de victorieni inhibaţi din punct de vedere sexual şi al căror 
subconştient se delecta la ideea unei poligamii consfinţite prin 
lege? Sau poate că persistă în spiritul nostru romantica fervoare 
de beduin a unor Bell sau Lawrence al Arabiei? Posibil. Dar 


victorienii care ne-au inoculat acest vis erau oameni gata să 
lupte pentru supremaţia lor; ştiau bine că lumea politică e o 
junglă. Pe când astăzi, Ministerul de Externe pare să considere 
că cea mai eficientă metodă de a înfrunta jungla este să practici 
nudismul şi să îmblânzeşti fiarele sălbatice înfăţişându-le propria 
ta goliciune. Parcă te aud oftând: «De ce nu poate Pursewarden 
ăsta să fie mai precis?! Ce rost au toate aceste butade?» Foarte 
bine. Ţi-am vorbit despre presiuni. Haide să le împărţim în forţe 
interne şi forţe externe, aşa cum ar face Errol. Punctele mele de 
vedere ar putea să pară oarecum eretice, dar ia-le aşa cum 
sunt. 

Bun! în primul rând abisul care-i desparte pe bogaţi de săraci 
- un contrast de tip indian. De pildă, astăzi în Egipt, şase la sută 
dintre locuitori posedă peste trei sferturi din pământ, ceea ce 
lasă pentru restul populaţiei mai puţin de un feddan pe cap de 
locuitor, pentru a-şi câştiga traiul. Dumnezeule! Şi ţine seama că 
populaţia se dublează la fiecare a doua generaţie - sau la a 
treia? Dar bănuiesc că asta vei putea afla din orice raport 
economic. În acelaşi timp, asistăm la o persistentă dezvoltare a 
unei clase mijlocii cultivate, care-şi face auzit glasul; fiii acestora 
studiază la Oxford, impregnându-se de confortabilul nostru 
liberalism - şi când se întorc aici, nu găsesc nicio slujbă. Babu 
devine din ce în ce mai puternic, se repetă şi aici trista istorie de 
pretutindeni. Şomeri intelectuali din toate ţările, uniţi-vă! 

Aceste presiuni interne sunt sporite cu dărnicie de noi, prin 
încurajarea directă a unui naționalism bazat pe fanatism 
religios. Eu unul îl admir, dar să nu uităm că e o religie militantă, 
lipsită de dimensiunea metafizică, o simplă etică. Uniunea arabă 
etc... Dragul meu, de ce ridicăm noi aceste eşafodaje absurde, 
care nu fac decât să ne sporească necazurile proprii - cu atât 
mai mult cu cât e limpede, cel puţin pentru mine, că ne-am 
pierdut puterea fundamentală de a acţiona, singura care ne-ar fi 
permis să ne menţinem aici o influenţă preponderentă? Aceste 
feudalisme arierate şi şubrede nu pot fi menținute decât prin 
arme, îndreptate împotriva factorilor de dezagregare inerenţi 
însăşi naturii situaţiei existente; dar pentru a folosi armele, 
pentru «a propovădui cu spada», cum se exprima Lawrence al 
Arabiei, e necesar să crezi în propria ta etică, în propria ta 
mistică de viaţă. Şi în ce crede Ministerul de Externe? Habar n- 
am. În Egipt, de pildă, noi n-am făcut mai nimic, în afară de a 


menţine pacea; înalta Comisie s-a evaporat după ce a 
guvernat... cât? (din 1888) - şi n-a lăsat în urmă decât vestigiile 
unor servicii administrative antrenate să ţină în frâu această 
fantoşă, terorizată de marele vulg, pe care, acum, s-ar zice că o 
considerăm un stat suveran. Cât timp vor rezista cuvintele 
frumoase şi atitudinile  curtenitoare în faţa masivelor 
nemulțumiri ale acestui popor? Poţi avea încredere într-un rege 
conciliabil, numai atâta timp cât el poate avea încredere în 
propriul său popor. Şi cât ne mai rămâne până când să ia foc 
butoiul cu pulbere? Nu ştiu - şi, ca să fiu sincer, nici nu-mi pasă. 
Dar aş afirma că o presiune externă imprevizibilă, ceva de tipul 
unui război, ar face să se prăbuşească dintr-o suflare toate 
aceste principate-fantoşă. În orice caz, acestea sunt motivele 
generale care mă determină să doresc să plec. Cred că ar trebui 
să ne schimbăm politica de aici. 

Acum, motivele personale. Chiar de la începutul carierei mele 
politice m-am ciocnit de un departament al Ministerului de 
Război, specializat în culegerea de informaţii şi condus de un 
general de brigadă care nu putea suporta ideea ca serviciul lui 
să îngenuncheze în faţa noastră. 

O chestiune de rang, de prestigiu sau alte aiureli de genul ăsta; 
în timpul Comisiei, avusese, mai mult sau mai puţin, mână 
liberă. Întâmplător, acest serviciu este una din rămăşiţele 
vechiului Birou Arab, desfiinţat în 1918, dar care a continuat să- 
şi ducă liniştit existenţa, ca o broască îngropată sub un pietroi. 
Evident, eu am fost de părere că, în cadrul reorganizării 
generale, activitatea serviciului trebuia integrată într-un 
organism oarecare. Dar în Egipt nu exista decât o ambasadă 
embrionară. Cum anterior ei lucraseră pentru secţia politică a 
înaltei Comisii, m-am gândit că e normal ca acum să lucreze 
pentru mine - şi, într-adevăr, după o serie de conflicte ascuţite, 
omul a cedat oarecum, deşi nu s-a lăsat înfrânt - Maskelyne 
este numele acestei creaturi. E un personaj atât de tipic, încât 
devine aproape interesant şi am aşternut pe hârtie o sumedenie 
de note asupra lui, pe care, aşa cum obişnuiesc eu, le voi folosi 
într-o carte. (Scrii ca să-ţi redobândeşti inocenţa pierdută.) Ei 
bine, cum armata a descoperit că imaginaţia e un factor 
generator de laşitate, a modelat specia Maskelyne după virtuțile 
antiimaginaţiei: un soi de amnezie aproape turcească. Dispreţul 
faţă de moarte a fost convertit în dispreţ faţă de viaţă şi acest 


tip de individ nu acceptă viaţa decât în conformitate cu propriile 
sale norme. Un creier complet îngheţat îl ajută să se menţină 
într-o rutină de o plictiseală mortală. E foarte slab, foarte înalt şi 
pielea lui a căpătat, cât timp a lucrat sub soarele indian, o 
culoare de şarpe afumat sau de râie tratată cu tinctură de iod. 
Dantura impecabilă i se reazemă, uşoară ca un fulg, pe 
muştiucul pipei. Are un gest foarte personal - aş dori să-l pot 
descrie, pentru că mă fascinează - cu care-şi scoate încet pipa 
din gură înainte de a vorbi, fixându-te cu ochii lui mici, negri, şi 
întrebând aproape în şoaptă: «Ah, chiar crezi că aşa stau 
lucrurile?» Vocalele se dilată infinit în lasitudinea, în plictisul 
care le înconjoară. E construit în perfecțiunea perimetrului bine 
delimitat al unei educaţii care-l face să se simtă stânjenit în 
haine civile şi, într-adevăr, când e îmbrăcat în costumul de 
cavalerie, bine croit, păşeşte ţanţoş, cu un aer de noli me 
tangere. (Când cultivi o rasă de exemplare tip, ajungi 
întotdeauna la anomalii de comportament.) Pretutindeni îl 
urmează superbul său câine de vânătoare roşu, numit Nell (l-o fi 
botezat după nevastă-sa?), care doarme pe picioarele lui când 
lucrează şi în patul lui, noaptea. Locuieşte într-o cameră de 
hotel în care nu poţi descoperi nicio amprentă personală - nicio 
carte, nicio fotografie, nicio hârtie. Doar un serviciu de perii cu 
mâner de argint, o sticlă de whisky şi un ziar. (Mi-l imaginez 
uneori periindu-şi furia înăbuşită din cap, periindu-şi cu gesturi 
din ce în ce mai repezite părul negru şi lucios, îndepărtându-şi-l 
de pe tâmple. «Ah! Acum mă simt mai uşurat, mult mai 
uşurat!») Soseşte la serviciu la opt fix, după ce şi-a cumpărat 
numărul la zi din Daily Telegraph. Nu l-am văzut vreodată citind 
altceva. Se aşază la biroul uriaş, cu un aer de dispreţ sumbru 
faţă de venalitatea fiinţelor omeneşti din jurul lui, sau poate faţă 
de specia umană în totalitatea ei; examinează şi clasează 
diferitele lor corupţii, tare şi boli şi le descrie pe hârtie moarată, 
destinată rapoartelor, pe care le semnează întotdeauna cu 
stiloul de argint, în caligrafia lui măruntă ca petele de muscă. 
Fluidul dezgustului i se scurge prin vine, încet, greoi, ca Nilul în 
perioadele de inundație. Mă rog, îţi dai seama ce fel de numero 
este. Trăieşte exclusiv în imaginaţia lui militărească, pentru că 
niciodată nu vede şi nu întâlneşte obiectele rapoartelor sale; 
antologhează informaţiile care-i parvin de la funcţionari corupți, 
valeţi nemulţumiţi de stăpâni, slujnice  refulate. N-are 


importanţă. E foarte mândru când le citeşte şi le interpretează, 
exact ca un astrolog care lucrează asupra hărților cereşti 
aparţinând unor persoane nevăzute, necunoscute. Justiţiar, 
orgolios, neclintit ca un calif. Îl admir foarte mult, zău. 
Maskelyne a fixat două gradaţii între care (ca pe scara 
gradelor unui termometru) este autorizată să oscileze 
temperatura aprobărilor şi dezaprobărilor lui; acestea sunt 
exprimate în apostilele: «Bun pentru suveran» şi «Nu prea bun 
pentru suveran». Desigur, e prea loial ca să-şi poată măcar 
închipui ceva «Rău pentru blestematul de suveran». Un 
asemenea individ pare incapabil să vadă, cu ochii deschişi, 
lumea din jurul lui; pe de altă parte, profesiunea sa şi nevoia de 
discreţie l-au transformat într-un adevărat pustnic, total lipsit de 
experienţă în ceea ce priveşte lumea asupra căreia trebuie să 
emită verdicte... Zău aşa, mi-ar plăcea să înrămez portretul 
vânătorului nostru de spioni, dar mai bine mă las păgubaş! 
Citeşte viitorul meu roman, pentru că va conţine şi o schiţă a lui 
Telford, care e Maskelyne numărul doi - un civil rotofei, onctuos, 
cu o reţea de vinişoare roşii pe obraz şi o proteză dentară care-i 
joacă-n gură, şi care reuşeşte să te gratifice de o sute de ori pe 
minut cu apelativul «fruct răscopt», între două hohote de râs 
nervoase. Adoraţia pe care o poartă militarului rece ca o reptilă 
e formidabilă: «Da, domnule general!», «Nu, domnule general!», 
în fiecare clipă, împiedicându-se de un scaun în graba de a-l 
servi; ai spune că e de-a dreptul îndrăgostit de şeful lui. 
Maskelyne şade impasibil şi-i urmăreşte cu răceală fâstâceala, 
împungând aerul cu bărbia lui tuciurie, ascuţită ca o săgeată şi 
scobită de o gropiţă neagră. Sau se lasă pe speteaza fotoliului 
mobil şi ciocăne uşurel cu degetele în uşa seifului masiv din 
spatele lui, cu aerul vag satisfăcut al gurmetului care-şi 
dezmiardă pântecele, şi-ţi spune: «Nu mă crezi? Am totul aici, 
totul e aici». Şi, urmărindu-i expresiile şi gesturile superlative, 
atotcuprinzătoare, ai impresia că dosarele acelea conţin 
materiale menite să facă lumea să sară în aer. Poate că aşa şie. 
Uite, acum, ce s-a întâmplat: într-o bună zi, am găsit pe biroul 
meu unul dintre documentele caracteristice ale lui Maskelyne, 
intitulat: Messim Hosnani şi purtând subtitlul: Un complot 
organizat de copti, ceea ce m-a alarmat în oarecare măsură. 
Conform documentului, Nessim al nostru era implicat într-un 
vast şi încâlcit complot împotriva casei regale egiptene. 


Cunoscându-l pe Nessim, mi-am spus că majoritatea datelor 
erau îndoielnice, dar, luat în ansamblu, raportul mă situa într-un 
impas dificil, întrucât, în concluzie, se cerea net ca noi, 
ambasada, să aducem la cunoştinţa Ministerului Afacerilor 
Externe egiptean toate detaliile expuse! Te aud de aici cum îţi ţii 
respiraţia. Chiar presupunând că totul era adevărat, un 
asemenea demers ar fi pus viaţa lui Nessim în mare primejdie! 
Ţi-am explicat, sau nu, că una dintre caracteristicile majore ale 
naţionalismului egiptean constă în invidia şi ura provocate şi 
încurajate de noi, mereu crescânde, împotriva «străinilor» - 
adică a acelei jumătăţi de milion de nemusulmani care trăiesc 
aici? Şi că, din momentul în care s-a proclamat suveranitatea 
Egiptului, musulmanii au trecut la atitudini ostile? După cum ştii, 
forţa economică a Egiptului o constituie comunitatea străină. ŞI 
capitalurile care s-au scurs în această ţară - bine investite sub 
suzeranitatea noastră - se află acum la dispoziţia paşilor 
burduhănoşi. Armenii, grecii, copţii, evreii simt cu toţii cum se 
ascute tăişul urii împotriva lor; mulţi dintre ei părăsesc, în chip 
inteligent, ţara, dar majoritatea nu au asemenea posibilitate. 
Uriaşele investiţii de capital în bumbac şi în celelalte nu pot fi 
abandonate peste noapte. Comunitățile străine trăiesc din 
rugăciune în rugăciune şi din şperţ în şperţ. Încearcă să-şi 
salveze industriile, munca lor de o viaţă, de abuzurile treptate 
ale paşilor. Literalmente, prin retragerea noastră i-am aruncat în 
gheara leilor. 

Mă rog, am citit şi am recitit documentul, cuprins de o 
serioasă îngrijorare. Ştiam că, dacă i-l înaintez lui Errol, acesta 
se va duce cu el în dinţi la palat. Aşa încât am pornit să acţionez 
de unul singur, testându-i punctele slabe - din fericire, nu era 
unul dintre cele mai bune rapoarte ale lui Maskelyne - şi am 
reuşit să arunc umbra îndoielii asupra celei mai mari părţi din 
conţinut. Dar ce l-a înfuriat cel mai mult pe Maskelyne a fost 
faptul că am blocat raportul - a trebuit să iau această măsură, 
ca nu cumva să cadă în mâinile cancelariei. Mi-am pus simţul 
datoriei la grea încercare, dar nu exista alternativă; ştiam ce- 
aveau să facă băieţandrii prostănaci din camera vecină. Dacă 
Nessim era într-adevăr vinovat de complotul suspectat de 
Maskelyne, treaba lui; lucrurile puteau fi discutate cu el mai 
târziu şi lămurite. Dar... îl cunoşti pe Nessim. Simţeam că am 
datoria să mă asigur de veridicitatea raportului, înainte de a-i da 


drumul spre forurile superioare. 

Bineînţeles, Maskelyne turba de furie, deşi a avut bunul simţ 
de a nu se manifesta făţiş. Ne găseam amândoi în biroul lui, 
temperatura conversaţiei era sub zero grade şi continua să 
scadă, în timp ce îmi arăta dovezile acumulate şi rapoartele 
agenţilor săi. In cea mai mare parte, nu erau chiar atât de 
temeinice pe cât mă temusem. 

— L-am cumpărat pe omul ăla, Selim, continua Maskelyne să 
cârâie, şi sunt convins că propriul lui secretar nu se poate 
înşela. Şi-apoi mai e şi societatea aceea secretă, care se 
reuneşte periodic - Selim trebuie să-l aştepte în maşină şi să-l 
conducă apoi acasă. Şi mai e şi criptograma aceea curioasă care 
porneşte de la clinica lui Balthazar şi se răspândeşte în tot 
Orientul Mijlociu, şi vizitele lui la uzinele de armament din 
Suedia şi Germania... _ 

Ce să-ţi spun, David, îmi sfârâiau creierii în cap! li vedeam 
parcă pe toţi prietenii noştri întinşi pe o lespede, în timp ce 
poliţia secretă egipteană le lua măsurile pentru coşciuge. 

Trebuie să-ţi mai spun că, aparent, concluziile trase de 
Maskelyne aveau temei. Perspectivele erau sinistre; dar, din 
fericire, câteva din punctele esenţiale nu ar fi rezistat la o 
investigaţie - de pildă, aşa-zisele mesaje cifrate pe care 
prietenul Balthazar le trimite o dată la două luni unor destinatari 
aleşi, din oraşele principale ale Orientului Mijlociu. Maskelyne 
încerca încă să le dea de urmă. Datele chestiunii erau departe 
de a fi complete, iar eu am subliniat acest fapt cu toată tăria, 
spre marea dezamăgire a lui Telford, deşi Maskelyne e o pasăre 
de pradă mult prea calculată pentru a se lăsa cu uşurinţă 
deconcertat. Cu toate acestea, am reuşit să-i obţin acordul 
pentru a păstra raportul în rezervă, până când se vor ivi 
elemente mai substanţiale, menite să-i confirme ipotezele. Îi 
venea să mă ucidă, dar a trebuit să înghită hapul, aşa încât am 
ştiut că am dobândit, temporar, un răgaz. Acum trebuia să 
chibzuiesc la pasul următor - cum să profit de acest răgaz? 
Fireşte, eram convins de nevinovăția lui Nessim faţă de 
acuzaţiile ridicole care i se aduceau. Dar trebuie să recunosc că 
eu nu puteam furniza probe la fel de convingătoare ca acelea 
ale lui Maskelyne. Nu mă puteam împiedica să mă întreb ce se 
ascunde de fapt îndărătul întregii chestiuni. Dacă voiam să-l 
dezumflu pe Maskelyne, trebuia să descopăr eu singur. Foarte 


enervant şi, fireşte, incorect din punct de vedere profesional - 
dar, que faire!” Micul tău Ludwig urma să se transforme în 
detectiv particular, într-un Sexton Blake, ca să dea de firul 
misterului. Dar de unde să înceapă? 

Unica legătură directă dintre Maskelyne şi Nessim era Selim, 
secretarul cumpărat; prin el culesese o sumedenie de date 
interesante, deşi nu alarmante în sine, cu privire la activităţile 
familiei Hosnani în variate domenii: compania maritimă, banca, 
moara de bumbac şi altele. Tot restul informaţiilor se bazau 
doar pe bârfe şi zvonuri, unele dintre ele nocive, dar constituind 
numai dovezi circumstanţiale. Îngrămădite însă unele peste 
altele, reuşeau să facă din blândul nostru Nessim un personaj 
sinistru. Îmi spuneam că trebuie să cercetez totul cu mare 
atenţie. Mai cu seamă noianul de informaţii legate de căsătoria 
lui - bârfele acrite ale trândavilor şi ale invidioşilor, lucru atât de 
tipic pentru Alexandria - ca de altfel pentru oricare alt loc. 
Fireşte că, în toate acestea, puritanismul inconştient al anglo- 
saxonilor juca un rol preponderent - mă refer la judecăţile de 
valoare ale lui Maskelyne. Cât despre Justine - mă rog, o cunosc 
puţin şi trebuie să mărturisesc că-i admir splendoarea distantă. 
Nessim i-a dat târcoale multă vreme până i-a obţinut 
consimţământul, aşa mi s-a spus; nu pot afirma că am avut 
presimţiri sumbre în legătură cu această căsătorie, dar... până şi 
azi mariajul lor pare, într-un fel, necimentat. Alcătuiesc o 
pereche desăvârşită, şi totuşi s-ar zice că nu se ating niciodată; 
într-adevăr, am văzut-o o dată pe Justine crispându-se când el s- 
a aplecat să-i ia un fir de aţă de pe blană. Simplă închipuire, 
probabil. Să mocnească oare o furtună îndărătul ochilor negri, 
satinaţi, ai soţiei? Mulţi nervi, fără îndoială. Multă isterie! Multă 
melancolie iudaică! Recunoşti parcă în ea pe prietena bărbatului 
al cărui cap a fost prezentat pe o tavă... Dar ce tot îndrug? 

Ei, Maskelyne mi-a spus cu disprețul său sec şi găunos: 

— Abia s-a măritat şi s-a aruncat în braţele altuia, un străin pe 
deasupra. 

Se referea, desigur, la Darley, blajina făptură cu ochelari care 
locuieşte, din când în când, în boxa apartamentului lui Pombal. 
Îşi câştigă existenţa dând lecţii de engleză şi scrie romane. Are 
un craniu din acela rotund, ca de bebeluş, pe care-l întâlneşti 
adeseori la oamenii de cultură; e uşor adus de spate, are părul 


16 Ce să-i faci? (fr.) 


blond şi acea sfială care merge mână-n mână cu Marile Emoţii 
ce nu pot fi ţinute sub control. Cu-adevărat, un exemplar din 
specia romanticilor. Dacă te uiţi fix la el, începe să se bâlbâie. 
Dar e un băiat bun, blând şi resemnat... îţi mărturisesc că nu-i 
genul de bărbat care să atragă atenţia unei femei atât de 
năvalnice cum e soţia lui Nessim. Să fie doar bunăvoință din 
partea ei sau un gust pervers pentru inocenţă? Aici se ascunde 
un mic mister, în orice caz, Darley şi Pombal mi-au atras atenţia 
asupra cărţii care-i acum cea mai în vogă la Alexandria: un 
roman francez intitulat Maurs (un studiu sforăitor, în stil 
bombastic, asupra nimfomaniei şi impotentei psihice), scris de 
primul soţ al Justinei. După ce şi-a scris romanul, a avut 
înţelepciunea de a divorța şi de a pleca, dar toată lumea 
presupune că ea e personajul central al cărţii, ceea ce îi atrage 
o gravă simpatie. Când stai să te gândeşti că aici fiecare individ 
e în acelaşi timp polimorf şi pervers, pare un ghinion să te 
pomeneşti singularizat în felul ăsta, ca personaj central al unui 
roman vache”. Oricum, asta-i ceva ce ţine de trecut, şi acum 
Nessim a introdus-o în elita societăţii, unde evoluează cu o 
graţie puţin sălbatică, foarte potrivită cu genul ei de frumuseţe 
şi cu strălucirea sumbră, dar rasată a lui Nessim. Să fie oare 
fericit? Stai puţin, întrebarea trebuie pusă altfel: a fost el 
vreodată fericit? E mai nefericit acum decât înainte? Hm! Cred 
că ar fi putut să pice şi mai rău, pentru că fata nu-i nici prea 
nevinovată, nici total lipsită de inteligenţă. Cântă la pian cu- 
adevărat bine, deşi cu oarecare emfază ursuză, şi citeşte enorm. 
Romanele preaplecatei voastre slugi sunt foarte apreciate - cu 
un entuziasm dezarmant. (Touche! Da, de asta sunt înclinat să o 
admir.) 

Pe de altă parte, nu pot să înţeleg ce găseşte la Darley. Bietul 
băiat flutură ca o frunză de îndată ce o vede; totuşi, el şi Nessim 
sunt buni prieteni şi se vizitează des. Englezii ăştia modeşti pe 
care nu dai doi bani - să fie oare turci în inima lor? Darley 
trebuie să aibă nişte farmece ascunse, pentru că este adânc 
încurcat cu o drăguță dansatoare de cabaret, pe care o cheamă 
Melissa. N-ai zice, când te uiţi la el, că e în stare să conducă un 
tandem, n-are niciun pic de stăpânire de sine. O victimă a 
propriilor sale sentimente frumoase? Când pomeneşte numele 
uneia din cele două femei, începe să-şi frângă mâinile, iar 


Roman stupid (fr.). 


ochelarii i se aburesc. Bietul Darley! Îmi face întotdeauna 
plăcere să-l zgândăresc, recitându-i poemul tizului său: 


O, minunat şi neştiut copac cu-aromă tămâioasă, 
Ce-ţi arzi esenţa sacră-n Arabia glorioasă, 
Răspândind roşii miresme-n aeriene calicii, 
Preschimbând pământul în elizee delicii. 


Mă imploră, cu obrajii ca purpura, să încetez, deşi Dumnezeu 
ştie ce-l face pe Darley să roşească; dar eu continuu, declamând 
magistral: 


îngropată în sânu-i de-argint arzător, 

În frunziş îşi face cuib îmbietor 

Pasărea Fenix cu-o mie de sori! Sol ceresc, 
Când se reîntoarce-n colbul pământesc. 


Asta s-ar potrivi foarte bine cu Justine. 
— Incetează! îmi strigă el. 


Magnific pat de moarte! Rug înnobilat, 
Mistuind frumuseţea în foc aromat! 

Şi urna-i e ferită de ochi pângăritori! 

Căci va doar să renască-n leagăn de splendori. 


— Te rog, încetează! 

— De ce, Darley? Doar nu-i un poem chiar atât de prost! 

Şi închei cu Melissa, deghizată într-o păstoriţă de porțelan de 
Dresda, din secolul al XVIII-lea. 


Prin pustiul sălbatic şi verde 

Ultimu-i viers fără ecou se pierde; 

Cu lacrimi de ambră, suspine de parfum, 
Jeleşte deşertul, pe-al veşniciei drum! 


Atât în ce-l priveşte pe Darley! Pentru rolul jucat însă de 
Justine în toată această istorie, nu găsesc niciun fel de 
explicaţie, decât dacă luăm de bun unul dintre aforismele lui 
Pombal: Les femmes sont fideles au fond, tu sais? Elles ne 


trompent que les autres femmes!!8 

Totuşi, nici aceasta nu-mi oferă o explicaţie concretă: de ce-ar 
dori Justine s-o înşele pe palida ei rivală, Melissa? Pentru o 
femeie cu rangul pe care-l deţine ea, ar însemna un act de 
infrademnitate. Înţelegi ce vreau să spun? 

Pe scurt, asupra lui Darley şi-a aţintit Maskelyne al nostru 
ochiul lui de dihor vătămător; din ce-i spune Selim, toate 
documentele de preţ ale lui Nessim sunt păstrate într-un seif 
zidit în perete, la el acasă, şi nu la birou. Acest seif nu are decât 
o singură cheie, pe care Nessim o poartă întotdeauna asupră-i. 
Şi seiful particular, din câte afirmă Selim, e ticsit de hârtii. Dar 
nu prea ştie ce conţin aceste hârtii. Scrisori de dragoste? Hm! 
Oricum, Selim a făcut o încercare sau două de a pătrunde la 
seif, dar fără niciun rezultat. Într-o zi, cutezătorul Maskelyne a 
hotărât să cerceteze el însuşi îndeaproape seiful şi să facă, la 
nevoie, un tipar în ceară al broaştei. Selim i-a dat drumul în 
casă, şi Maskelyne a urcat pe scara de serviciu - n-a lipsit mult 
ca să dea peste Darley - acest cicisbeo™ al nostru - în pat cu 
Justine. Noroc că le-a auzit la timp glasurile! După acest 
incident, să nu te mai aud spunând că englezii sunt puritani! 
Ceva mai târziu, am citit o schiţă publicată de Darley, în care 
unul dintre personaje exclamă: «în braţele lui mă simţeam 
schilodită, mestecată, cu pielea muiată de salivă, prinsă parcă 
între labele unei hulpave pisici sălbatice!» Am simţit că mă 
apucă ameţeala. Oribil! mi-am spus. Asta-i ceea ce face Justine 
cu bietul nenorocit - îl mănâncă de viu? 

Trebuie să mărturisesc că am izbucnit într-un hohot de râs. 
Darley este un atât de tipic compatriot al meu - snob şi îngust la 
minte în acelaşi timp. Şi atât de bun! îi lipseşte demonul din 
minte. (Mulţumesc Domnului pentru irlandezul şi evreul care au 
scuipat în sângele meu.) Dar de ce oare mă simt obligat să-l 
privesc de sus? Justine trebuie să fie grozavă la pat, probabil că 
sărută ca un curcubeu şi te face să scaperi scântei - da. Dar ce 
scântei poate scoate din Darley? Nu ţine. Totuşi, «creatura asta 
putredă», cum o numeşte Maskelyne, este în atenţia lui, sau cel 
puţin era când m-am aflat eu ultima oară acolo. De ce oare? 

Asemenea gânduri se învălmăşeau în mintea mea în timp ce 


18 Ştii, în adâncul lor, femeile sunt fidele. Ele nu fac decât să înşele 
alte femei (fr.). 
19 Cavalerul servant al unei femei măritate (/t.). 


plecam cu maşina spre Alexandria, după ce-mi aranjasem un 
lung weekend de serviciu, care nu l-a contrariat nici măcar pe 
bunul Errol. Nici prin gând nu-mi trecea că, un an mai târziu, ai 
să te găseşti tu însuţi prins în mrejele acestor mistere. Ştiam 
doar că doresc, dacă-mi era cu putinţă, să dărâm teza lui 
Maskelyne şi să împiedic mâna ambasadei să acţioneze în 
afacerea Nessim. Dar, în afară de acest lucru, nu mai ştiam 
nimic şi habar n-aveam cum să procedez. La urma urmei, eu nu 
sunt spion; trebuia oare să mă strecor pe străzile Alexandriei 
deghizat cu o perucă mare cât un ceaun, sub care să ascund 
căştile şi microfoanele, pentru a putea spăla numele prietenului 
nostru? Nici nu mă puteam prezenta la Nessim şi, limpezindu-mi 
gâtlejul, să-i spun nonşalant: «Şi acum, dragul meu, să vorbim 
despre reţeaua aia de spionaj pe care ai organizat-o aici...» În 
fine, conduceam în viteză şi reflectam neîntrerupt. Egiptul, plat 
ca o femeie fără sâni, se scurgea pe lângă mine, de o parte şi de 
alta a maşinii. Verdele se întuneca în albastru, albastrul în pană 
de păun, în cafeniu de gazelă, în negru de panteră. Deşertul 
părea un sărut uscat, o fluturare de gene ce-ţi dezmiardă 
spiritul. Hm! Noaptea smălțuită de o explozie de stele, ca nişte 
ramuri de migdal brusc înflorite! După ce-am dat pe gât vreo 
două pahare, am pătruns în oraş, sub o lună nouă care părea să- 
şi absoarbă strălucirea din mare. Totul mirosea din nou bine. 
Cercul de fier cu care-ţi încinge capul oraşul Cairo (conştiinţa că 
eşti înconjurat, de jur-împrejur, numai de deşert arzător?) părea 
să se fi deschingat, să fi pierit, cedând locul unei anticipări a 
mării cu orizont deschis, un drum nezăgăzuit care îngăduie 
spiritului să se şi întoarcă în Europa... Scuză-mă! M-am 
îndepărtat de la subiect. 

Am telefonat acasă la Nessim, dar amândoi erau la o recepţie; 
oarecum uşurat, m-am dus la Cafe Al Aktar, sperând să găsesco 
tovărăşie veselă, după cum s-a şi întâmplat: doar pe prietenul 
nostru Darley. Imi place. Imi place mai ales febrilitatea cu care- 
şi lasă greutatea în mâini când discută despre artă, subiect pe 
care-l abordează întotdeauna cu preaplecata voastră slugă. De 
ce? îi răspund pe cât pot de bine, în timp ce-mi beau arak-ul. 
Dar genul ăsta de conversaţie generală mă indispune. Eu cred 
că, pentru artist, de altfel ca şi pentru public, arta nu există; 
există doar pentru critici şi pentru cei ce trăiesc în prim-plan 
cerebral. Artistul şi publicul se rezumă doar să înregistreze, ca 


un seismograf, o şarjă electromagnetică ce nu poate fi supusă 
raţiunii. lţi dai seama numai că se produce o transmisie de un 
anumit fel, autentică sau falsă, reuşită sau nereuşită, de la caz 
la caz. Dar a încerca să-i diseci elementele, ca să le adulmeci pe 
fiecare în parte - e o acţiune care nu duce la nimic. (Bănuiesc că 
această concepţie asupra artei e comună celor care nu sunt în 
stare să i se abandoneze.) Paradox! Mă rog, să trecem. 

Darley era în formă în acea seară şi-l ascultam cu o plăcere 
înciudată. E, realmente, un băiat bun şi foarte sensibil. Dar m- 
am bucurat să aflu că, dintr-un moment în altul, urma să apară 
Pombal, venind de la un cinema unde se dusese cu o tânără pe 
care o asediază. Speram să mă găzduiască la el, pentru că 
hotelurile sunt foarte scumpe şi, în felul ăsta, îmi puteam cheltui 
indemnizaţia de cazare pe băutură. În cele din urmă s-a ivit şi 
P., cu faţa zdravăn plesnită de mama fetei, care i-a surprins în 
hol. Am petrecut o seară încântătoare şi m-am instalat la el, aşa 
cum sperasem. 

A doua zi dimineaţă m-am sculat devreme, deşi nu luasem 
încă nicio hotărâre şi întreaga poveste mă năucea. Oricum, mi- 
am spus că aş putea să-i fac o vizită lui Nessim la birou, cum îi 
mai făcusem în repetate rânduri, ca să-mi mai trec timpul şi să 
beau o cafea. Dar, când m-am urcat în uriaşul lift cu perete de 
sticlă, atât de asemănător cu un sarcofag bizantin, mă simţeam 
tare încurcat. Nu mă pregătisem pentru o discuţie cu el. 
Funcţionarii şi dactilografele s-au arătat bucuroşi să mă vadă şi 
m-au condus direct în sala mare, cu plafon boltit, în care şedea 
el. Acum urmează lucrul curios. Nessim nu numai că părea să 
mă fi aşteptat, dar ghicise şi motivele vizitei mele. Se arăta 
entuziasmat, uşurat şi pătruns de o drăcească seninătate. 

— Te aştept de mult, mi-a spus el în timp ce ochii îi jucau în 
cap, şi mă tot întrebam când ai să vii să mă descoşi, să mă 
interoghezi? În sfârşit, ai venit! Ce uşurare! 

Aceste cuvinte au spart pe dată gheaţa şi am simţit că-i pot 
vorbi fără ocolişuri. Răspunsurile lui nici c-ar fi putut să fie mai 
calde şi mai nevinovate. M-au convins pe loc. 

Mi-a spus că aşa-zisa societate secretă e o organizaţie care se 
ocupă cu studierea Cabalei şi cu toată abracadabra aceea a 
misticismului. E bine ştiut, asta-i capitala cea mai superstiţioasă. 
Până şi Clea îşi cere horoscopul în fiecare dimineaţă. Abunadă tot 
felul de secte. Găseşti ceva anormal în faptul că Balthazar 


conduce un mic grup de aşa-numiţi ermetici - de fapt, o grupă 
de studiu? Cât despre criptograme, nu-i vorba decât de un 
limbaj mistic cifrat - vechiul Boustrophedon - nici mai mult, nici 
mai puţin - prin mijlocirea căruia toţi cărturarii din celelalte 
organizaţii cabalistice pot comunica între ei. De bună seamă, nu 
conţine mai multe mistere decât rapoartele Bursei, sau o 
politicoasă dezbatere între câţiva matematicieni care încearcă 
să rezolve aceeaşi problemă. Nessim mi-a arătat unul dintre 
mesaje şi mi-a explicat în linii mari caracterele cifrului. Mi-a 
adăugat că toate spusele lui pot fi efectiv confirmate de Darley, 
care a asistat la toate aceste întruniri, împreună cu Justine, 
probabil ca să se înfrupte din ştiinţele oculte. El mă putea lămuri 
dacă exista în acestea toate vreo urmă de caracter subversiv. 
Până aici, toate bune. 

— Dar n-am să-ţi ascund, a continuat Nessim, existenţa unei 
alte mişcări, pur naţionale, în care sunt direct amestecat. E o 
chestiune care ţine numai de copţi şi care urmăreşte să-i 
reunească - nu ca să se revolte împotriva cuiva (cum am putea 
s-o facem?) - ci pur şi simplu ca să ne restabilim unitatea; 
urmăreşte întărirea legăturilor religioase şi politice prin care 
această comunitate şi-ar putea redobândi un loc sub soare. 
Acum, când Egiptul a fost eliberat de britanicii care-i urau pe 
copti, avem condiţii ceva mai favorabile pentru a împinge 
oamenii noştri în posturi de conducere, pentru a fi reprezentaţi 
prin câţiva membri în Parlament şi aşa mai departe. Niciuna 
dintre aceste năzuinţe nu prezintă vreo ameninţare pentru un 
musulman inteligent. Nu întreprindem nicio acţiune ilegală sau 
nocivă; revendicăm numai locul care ni se cuvine în propria 
noastră ţară, întrucât alcătuim minoritatea cea mai luminată şi 
mai competentă din Egipt. 

Mi-a mai istorisit o mulţime de lucruri legate de istoria copţilor 
şi de nedreptăţile pe care le-au suferit - n-am de gând să te mai 
plictisesc cu ele, întrucât presupun că-ţi sunt cunoscute. Dar 
vorbea cu o pasiune înduioşată, cu o fervoare timidă care mi-au 
stârnit interesul, pentru că nu concordau cu placidul Nessim pe 
care îl cunoaştem amândoi. Mai târziu, când i-am întâlnit mama, 
am înţeles; ea constituie forţa stimulatoare ascunsă îndărătul 
acestei utopii minoritare, cel puţin aşa cred. Nessim a mai 
adăugat: 

— Franţa şi Marea Britanie nu au niciun motiv de îngrijorare 


din partea noastră. Îndrăgim amândouă aceste ţări. Cultura 
noastră modernă, în măsura în care există, e calchiată după 
culturile lor. Nu le cerem niciun ajutor, nu cerem bani. Noi ne 
considerăm patrioţi egipteni, dar, ştiind cât de fanatice sunt 
elementele naţionaliste arabe, ne temem că, în scurtă vreme, 
vor avea loc ciocniri violente între egipteni şi noi. De pe acum 
au început să cocheteze cu Hitler. Şi în eventualitatea unui 
război... cine poate şti? Pe zi ce trece, Franţa şi Anglia scapă din 
mână Orientul Mijlociu. Pe măsură ce acest proces se intensifică, 
noi ne considerăm în primejdie. Singura noastră speranţă ar 
consta într-un eveniment imprevizibil, un război de pildă, care 
ne-ar oferi posibilitatea de a recuceri terenul pierdut. Altminteri, 
vom fi expropriaţi. Dar noi ne menţinem încă speranţa în ţările 
voastre. Din acest punct de vedere, un mic grup, foarte unit şi 
extrem de bogat, alcătuit din bancheri şi oameni de afaceri 
copti, ar putea exercita o influenţă imensă, invers proporţională 
cu numărul lor redus. Noi constituim pentru voi coloana a cincea 
în Egipt. Peste un an sau doi, când mişcarea va fi bine pusă la 
punct, am putea exercita o influenţă covârşitoare asupra vieţii 
economice şi industriale din ţară - şi nimic n-ar servi mai bine 
linia politică pe care o veţi considera voi necesară. 

De asta ţineam atât de mult să-ţi vorbesc, pentru că e 
necesar ca Anglia să vadă în noi un cap de pod spre Orient, o 
oază de prietenie într-o zonă care-i devine din zi în zi mai ostilă. 

S-a lăsat pe speteaza fotoliului, aproape epuizat, dar 
continuând să zâmbească. 

— Fireşte, îmi dau seama, a continuat după un timp, că toate 
acestea te interesează în calitatea ta oficială. Te rog, în numele 
prieteniei noastre, să o consideri o chestiune absolut secretă. 
Egiptenii ar profita bucuroşi de orice prilej ca să ne exproprieze 
pe noi, copţii - să ne confişte milioanele de care dispunem; 
poate chiar să şi ucidă pe câţiva dintre noi. Nu trebuie să se afle 
nimic din ce-am discutat. De aceea ne reunim în taină, de aceea 
organizaţia noastră s-a închegat cu mare încetineală şi cu multă 
circumspecţie, înţelegi, trebuie să ne ferim de orice pas greşit. 
Dragul meu Pursewarden, îmi dau seama prea bine că nu mă 
pot aştepta să accepţi cu ochii închişi tot ce ţi-am spus, fără să- 
ţi ofer vreo dovadă. Aşa încât am de gând să fac un lucru destul 
de neobişnuit. Poimâine va avea loc o reuniune în deşert, la 
Sitna Damiana. Mi-ar face plăcere să mă însoţeşti, astfel încât să 


poţi vedea totul cu ochii tăi, să asişti la dezbateri şi să te 
lămureşti pe deplin asupra structurii organizaţiei noastre şi a 
intenţiilor noastre. Mai târziu, s-ar putea să le fim de mare ajutor 
britanicilor, aici. Vrei să vii? 

Mai încăpea îndoială? 

M-am dus. A fost într-adevăr o experienţă copleşitoare pentru 
mine, care m-a ajutat să înţeleg cât de puţin cunoşteam Egiptul 
- adevăratul Egipt, aflat dincolo de oraşele sufocante, împânzite 
de muşte, dincolo de saloanele negustorilor, de vilele 
bancherilor, împroşcate de apa mării, de Bursă, de Yacht Club, 
de moschei... Dar ai răbdare! 

Am pornit la drum în zori, sub un cer rece şi liliachiu, şi am 
urmat un timp mica şosea ce coboară spre Abukir, înainte de a 
coti spre interior; de acolo, am luat-o pe cărări înecate în praf şi 
pe diguri părăsite, de-a lungul canalelor şi drumurilor 
abandonate, construite de paşii din trecut pentru a ajunge la 
pavilioanele de vânătoare de pe lac. În cele din urmă, a trebuit 
să renunţăm la maşină, într-un punct unde fratele lui Nessim ne 
aştepta cu caii gata înşeuaţi - e vorba de trogloditul ăla cu /a 
gueule cassee, Narouz cel cu mutra stâlcită. Ce contrast, când îl 
compari pe ţărănoiul ăsta smolit cu Nessim! Dar ce forţă 
musculară! Personajul direct m-a fascinat. Mângâia tot timpul o 
coloană vertebrală de hipopotam transformată într-un bici - 
clasicul kurbash. L-am văzut strivind libelulele de pe flori de la 
cincisprezece paşi distanţă; ceva mai târziu, în deşert, a dat 
peste un câine sălbatic şi, din două lovituri, l-a sfârtecat în 
bucăţi. Cu jucăria asta a dezmembrat literalmente biata jivină. 

Mă rog, am călărit într-o tăcere sumbră până la casa lor. Ai 
fost şi tu pe-acolo, cu secole în urmă, nu-i aşa? Am avut o lungă 
discuţie cu mama băieţilor, un ghem de femeie bizară şi 
autoritară, înfofolită toată în văluri negre, grele, care vorbeşte o 
engleză perfectă cu o voce secătuită, străbătută însă de vâna 
isteriei. O voce frumoasă, totuşi, dar extrem de încordată - 
vocea unui părinte al deşertului, sau a unei surori a deşertului? 
Nu ştiu. Cei doi fraţi urmau să mă conducă la o mănăstire în plin 
deşert. Narouz trebuia să ia cuvântul. Era un fel de dezvirginare 
- prima lui încercare de a vorbi în public. Drept să-ţi spun, nu-l 
vedeam pe barbarul ăsta hirsut capabil să ţină o cuvântare. 
Fălcile i se mişcau întruna, făcând să i se încordeze muşchii 
tâmplelor. Mi-am spus că, probabil, când doarme, scrâşneşte din 


dinţi. Şi, alături de toate astea, nişte ochi albaştri, sfioşi, de 
fecioară. Nessim ţine foarte mult la el. Dar, Dumnezeule mare, 
ce călăreț! 

A doua zi dimineaţă ne aşteptau nişte cai arabi, pe care fraţii 
i-au încălecat cu mişcări domoale, şi un şir de cămile, păşind 
molcom - un dar pentru mulţime, din partea lui Narouz; cămilele 
urmau să fie ciopârţite şi devorate. A fost o expediţie lungă şi 
istovitoare, pe fundalul de miraj halucinant al arşiţei 
înnebunindu-ţi ochii şi mintea; cu apa clocită, infectă, sorbită din 
burdufurile de piele; preaplecata voastră slugă era într-un hal 
fără de hal, mort de oboseală. Ţi se prăjea ţeasta în soare. 
Simţeam cum îmi sfârâie creierii în cap când am ajuns, în sfârşit, 
la primul pâlc de palmieri; aici ni s-a ivit imaginea tremurătoare 
şi vibrantă a mănăstirii în care i s-a retezat sărmanei Damiana 
capul diocleţian, întru gloria Domnului! 

Am ajuns în semiobscuritatea amurgului şi, deodată, am 
pătruns parcă în rama unei gravuri strălucitor colorate, care ar fi 
putut ilustra... ce? Vathek. O tabără uriaşă de corturi şi colibe 
răsărise ca din pământ, în vederea festivalului. Să fi fost vreo 
şase mii de pelerini, campaţi de jur împrejur, în bordeie de 
nuiele, în colibe şi adăposturi de carton, de pânză, de scoarţe 
vechi. Crescuse peste noapte un adevărat oraş, cu sisteme de 
iluminaţie şi de canalizare primitivă - un oraş complet, însă, 
cuprinzând până şi un mic, dar select cartier de bordeluri. 
Pretutindeni tropăiau cămile, lovind în calmul înserării, iar 
felinarele şi torţele fumegau şi pâlpâiau, proiectând umbre 
fantastice. Oamenii noştri ne-au încropit un cort sub ruina unei 
arcade, unde, la lumina unor lampioane mari de hârtie acoperită 
cu inscripţii, stăteau la taclale doi dervişi solemni şi bărboşi, sub 
nişte stindarde pleoştite ca aripile argintii ale fluturilor de 
noapte. Întunericul devenea tot mai compact, pigmentat însă de 
scene disparate, luminoase, adevărate spectacole în insolita 
atmosferă de iarmaroc. Mă împungea dorinţa de a da o raită 
prin orăşel, ceea ce le-a convenit alor mei, întrucât aveau de 
făcut diverse aranjamente în biserică, aşa încât Nessim mi-a dat 
întâlnire la cortul nostru peste o oră şi jumătate. Era cât pe-aci 
să mă piardă de tot, atât de fascinat eram de acest oraş ireal, 
cu labirintul lui de uliţe noroioase şi aleile lungi de tejghele 
lucitoare în palpitarea şovăielnică a lampioanelor: tot felul de 
merinde, pepeni, ouă, banane, dulciuri, toate expuse în lumina 


aceea nepământeană. Toţi negustorii ambulanți din Alexandria 
străbătuseră probabil nisipurile deşertului pentru a le oferi 
pelerinilor marfa lor. In ungherele mai întunecoase se jucau 
ţâncii, chiţcăind ca şoarecii, în timp ce părinţii găteau bucatele 
în bordeiele şi corturile iluminate de lumânări minuscule, 
fumegânde. Se porniseră din plin şi distracţiile, jocurile de 
noroc. Într-un cort, o prostituată nurlie cânta o melodie care-ţi 
topea inima, cu sferturi de ton melancolice şi acute sfâşietoare, 
şi se unduia sub mantia bătută în paiete. La intrare era scris 
tariful. O sumă moderată, mi-am spus şi, cum sunt un om slab 
de înger, aproape că am început să-mi blestem obligaţiile 
profesionale. In alt colţ, un povestitor psalmodia o melopee, 
înşirând isprăvile amoroase ale lui El Zahur. Băutorii de şerbet şi 
rachiu de scorţişoară se tolăniseră comod pe scaunele 
cafenelelor improvizate de-a lungul acestor artere iluminate şi 
decorate cu stindarde. Dinăuntrul mănăstirii răzbeau ecouri de 
psalmi monotoni. În afara zidurilor ei, ciocăniturile seci, 
inconfundabile, ale luptătorilor cu bețe şi larma mulţimii care 
aclama fiecare manevră iscusită. Cripte încărcate de flori, 
pepeni radiind o lumină untoasă, tăvi cu carne răspândind 
arome condimentate - cârnaţi, cotlete şi măruntaie înfipte în 
ţepuşele frigărilor, mustind de grăsime. În creierul meu, toate se 
contopiseră într-o masă amalgamată de lumină şi larmă 
asurzitoare. Şi, pe deasupra, răsărise şi luna. 

In corturile în care se dansa ringa, grupuri de sudanezi, cu 
priviri pierdute în gol, îmbrăcaţi în violet cu luciri mătăsoase, îşi 
ondulau şoldurile după muzica bizară a unui soi de armoniu 
bâţâitor, cu clape verticale şi tigve de dovleac vopsite, care 
ţineau locul tuburilor de rezonanţă; dar paşii urmau ritmul 
imprimat de un negru tânăr, care bătea cu o vargă de fier într-o 
bucată de şină de cale ferată atârnată în afara cortului. 

Aici am întâlnit un servitor din casa Cervoni, care a părut 
încântat să mă vadă şi m-a îndemnat să beau o curioasă bere 
sudaneză, care se numeşte merissa. M-am aşezat şi am urmărit 
fascinat dansul frenetic, aproape dement - rotiri lente în jurul 
unui centru, întrerupte abrupt de mici salturi laterale, cu 
degetele picioarelor crispate, înfipte în pământ, şi apoi înălţări 
pe vârfuri. Deodată am fost trezit din torpoare de bubuitul unei 
tobe şi am văzut un derviş care înainta, purtând un tambur 
mare din piele de cămilă întinsă pe o emisferă de aramă 


strălucitoare. Era negru - un rifiya - şi, cum eu nu-i văzusem 
niciodată păşind pe jăratic, mâncând scorpioni sau făcând alte 
drăcii de asemenea fel, mi-am spus că în seara asta voi avea şi 
acest prilej. (Era emoţionant să-i auzi în acelaşi timp pe 
musulmani intonând imnuri religioase închinate Damianei, o 
sfântă creştină. Auzeam glasuri lamentându-se, repetând 
tânguitor cuvintele: Ya Sitt Ya Bint E/ Wali iar şi iar. Nu-i ciudat? 
O, Doamnă, o, Doamnă a Viceregelui!) Am zărit prin masa de 
întuneric un grup de dervişi, adunaţi într-un colţ iluminat, între 
două arcade mari. Ajunseseră la capătul unui dans şi acum unul 
dintre ei era pe cale de a fi preschimbat într-un candelabru 
uman: fusese acoperit din cap până-n picioare cu lumânări 
aprinse, ceara moale şi fierbinte prelingându-i-se pe întreg 
trupul. Ochii aveau o privire goală, ca în transă. Apoi, un alt 
bătrân derviş îşi înfipse un pumnal într-un obraz, cu vârful 
ieşindu-i prin celălalt. Pe fiecare din extremităţile pumnalului 
fixase câte un sfeşnic cu o bucată de lumânare aprinsă. 
Străpuns cum era, se ridică încet în vârfurile picioarelor şi 
începu să se rotească în paşi de dans - un copac în flăcări care 
se învârtea. După ce isprăvi, îi smulseră pur şi simplu pumnalul 
din fălci, iar bătrânul îşi atinse rănile cu un deget muiat în salivă. 
O clipă mai târziu, surâdea din nou, de parcă n-ar fi simţit nicio 
durere. Dar acum părea deşteptat din transă. 

Şi în jur, deşertul alb se prefăcea, sub revărsarea luminii 
lunare, într-un nemărginit câmp de cranii şi pietre de moară. 
Deodată izbucni un vacarm de trâmbiţe şi răpăieli de tobă, şi 
năvăli în iureş o ceată de călăreţi cu capetele prelungite în 
ţuguiul unor coifuri conice, fluturând săbii de lemn şi scoțând 
țţipete ascuţite, ca de femei. Urma să înceapă cursa de cai şi 
cămile. Mi-am spus că trebuie să asist şi la aşa ceva; dar, 
apucând pe un drum greşit, mi-a fost dat să particip la un 
spectacol barbar, pe care aş fi dat orice să nu-l fi văzut. 
Cămilele lui Narouz erau tăiate de vii, pentru ospăț. Bietele 
dobitoace îngenuncheau calm, îndoindu-şi picioarele din faţă, ca 
nişte pisici, în timp ce o hoardă sălbatică le ciopârţea, cu lovituri 
de secure, trupurile, sub clarul de lună. Am simţit cum îmi 
îngheaţă sângele în vine, şi totuşi nu mă puteam smulge din loc, 
în faţa acestei extraordinare privelişti. Animalele nu făceau nicio 
mişcare pentru a se feri de lovituri, nu scoteau niciun strigăt în 
timp ce erau sfâşiate în bucăţi. Securile se împlântau în trupurile 


masive, ca în nişte trunchiuri de plută, şi spintecau adânc, la 
fiecare lovitură. Membrele li se desprindeau de trup, parcă fără 
durere, asemenea crengilor retezate dintr-un copac. Copiii se 
zbenguiau în lumina selenară, înşfăcând câte o halcă de carne 
însângerată şi fugind cu ea în orăşelul luminat. Cămilele îşi 
înălţaseră ochii către lună şi nu scoteau un sunet. Picioarele 
amputate zăceau răspândite, măruntaiele le erau smulse; în 
cele din urmă, sub tăişul securii, aveau să se rostogolească şi 
capetele, zăcând în nisip, statuare, cu ochii deschişi. Oamenii 
care le spintecau ţipau şi glumeau între ei în timp ce-şi făceau 
sârguincios datoria. Printre dune se aşternuse un covor uriaş, 
vâscos, de sânge negru, încrustat de amprentele tălpilor 
desculţe, care târau după ele dâre roşii în oraşul efemer. M-a 
cotropit dintr-o dată un val de greață şi m-am întors către 
arterele luminate ca să beau ceva; m-am aşezat pe o bancă, 
urmărind carnavalul grotesc şi încercând să-mi stăpânesc nervii. 
Aici m-a descoperit, în cele din urmă, Nessim; ne-am întors la 
mănăstire, trecând pe lângă un şir de celule grupate, care se 
numesc „greble”. (Ştiai că religiile timpurii erau fondate pe o 
structură celulară, reproducând cine ştie ce lege biologică?...) în 
sfârşit, am ajuns la biserică. 

Sanctuarul adăpostea magnifice panouri pictate, iar pe 
amvonul de aur ardeau nişte lumânări vechi, cu bărbi din ţurţuri 
de ceară; plutea o lumină domoală, estompată de ceața fumului 
de tămâie, de culoarea polenului; iar glasurile joase se revărsau 
ca un fluviu peste albia pietroasă a liturghiei Sfântului Vasile. 
Ridicându-se şi coborând, încetând şi reîncepând, melodia se 
înfunda în registre mai joase decât vocea omenească, pentru a 
ţâşni apoi, fremătătoare, în gâtlejurile şi spiritele acestor oameni 
cu pielea neagră, unsuroasă. Corul defilă prin faţa noastră, ca 
un cortegiu unduios de lebede, cu coifurile înalte, purpurii, şi 
robele albe cu fâşii roşii încrucişate. Ţi se tăia respiraţia. Lumina 
irizată de pletele lor negre, lucitoare, şi de feţele lustruite de 
sudoare! Ochi enormi, ca de frescă, cu albul strălucitor! O 
manifestare precreştină; fiecare dintre tinerii aceştia, cu coiful 
său roşu, devenise un Ramses al II-lea. Uriaşele candelabre îşi 
ondulau flăcările şi fumegau, iar palele de abur de tămâie se 
înălţau, pufoase ca zăpada. De afară răbufneau urletele gloatei 
care urmărea cursa de cămile; înăuntru, doar murmurul înăbuşit 
al cuvântului evangheliei. De lămpile lungi, suspendate, atârnau 


ouă de struţ. (Un lucru care m-a intrigat întotdeauna şi care ar 
merita să fie cercetat.) Credeam că ajunseserăm la destinaţie, 
dar am pornit din nou, ocolind mulţimea şi, după ce-am coborât 
câteva trepte, am intrat într-o criptă. În sfârşit, aici urma să ne 
oprim. O serie de încăperi spaţioase, dispuse ca celulele unui 
stup de albine, văruite într-un alb imaculat. Într-una din ele se 
aflau vreo sută de persoane, aşezate pe bănci, la lumina 
lumânărilor, şi aşteptându-ne. Nessim m-a prins de braţ şi m-a 
împins înspre perete, către un grup de bătrâni care mi-au făcut 
loc între ei. 

— Întâi am să le vorbesc eu, îmi şopti, şi după aceea va lua 
cuvântul Narouz, pentru prima oară în viaţa lui. 

Nu-l vedeam nicăieri pe celălalt frate. Oamenii de lângă mine 
purtau halate albe, dar câţiva dintre ei erau îmbrăcaţi, pe sub 
halat, în costume europene. Unii aveau capul înfăşurat în 
broboade. judecând după mâinile şi unghiile îngrijite, niciunul 
dintre ei nu părea muncitor manual. Vorbeau cu glas scăzut în 
arabă. Nimeni nu fuma. 

lată-l pe bunul Nessim ridicându-se şi adresându-li-se în 
limbajul rece şi competent al cuiva care ţine un discurs de rutină 
în faţa unui consiliu de administraţie. Vorbea cu mult calm şi, 
din cât am putut înţelege, prezenta amănuntele unor 
evenimente recente, legate de alegerea anumitor persoane în 
diverse comitete, de investirea unor fonduri şi alte aranjamente 
financiare. Ai fi zis, într-adevăr, că e preşedintele unui consiliu 
de administraţie, care-şi ţine raportul în faţa acţionarilor. Toţi îl 
ascultau cu gravitate. | se puseră câteva întrebări, la care dădu 
răspunsuri concise. După care anunţă: 

— Dar aceste amănunte nu reprezintă totul. Doriţi, desigur, să 
ascultați câteva cuvinte despre națiunea şi credinţa noastră, 
lucruri pe care nici măcar preoţii voştri nu vi le-ar putea 
împărtăşi. Vă va vorbi acum fratele meu, Narouz, pe care-l 
cunoaşteţi cu toţii. 

Ce naiba putea să le spună urangutanul acela de Narouz? 
Eram teribil de interesat. Şi iată că din bezna chiliei alăturate 
apare Narouz, înveşmântat într-o robă albă, pământiu la faţă. Işi 
unsese părul şi şi-l lipise pe frunte în şuviţe uleioase, ca un 
miner dichisit, în zi de sărbătoare. Ba nu, arăta mai curând ca 
un preot chinuit de frică, într-un stihar prost călcat; mâinile 
uriaşe se încrucişau pe piept, cu încheieturile degetelor albite de 


încordare. Îşi luă locul îndărătul unui pupitru de lemn pe care 
ardea o lumânare şi se uită cu vizibilă groază la public, 
crispându-şi muşchii braţelor şi omoplaţilor. Aveam impresia că 
o să se prăbuşească la pământ. Işi deschise fălcile încleştate, 
dar din gâtlej nu-i ieşi niciun sunet. Părea complet paralizat. 

În mulţime se stârniră foială şi murmure. L-am văzut pe 
Nessim aruncându-i o privire îngrijorată, ca şi cum s-ar fi temut 
că lui Narouz i s-a făcut rău. Dar tânărul stătea încremenit ca o 
suliță, privind dincolo de noi toţi, de parcă vedea pe zidul alb din 
spatele nostru cine ştie ce scenă de groază. Tensiunea era 
stingheritoare pentru toţi. Pe urmă îşi schimonosi ciudat gura, 
parcă i se umflase limba sau parcă se străduia să înghită o 
îmbucătură care-l sufoca, şi emise un răcnet răguşit: «Meded! 
Meded!» Aceasta e invocarea forţei divine pe care o folosesc 
uneori propovăduitorii din deşert, înainte de a cădea în transă: 
adică dervişii. Faţa i se contractă. Şi deodată se produse o 
transformare - ai fi zis că un curent electric se declanşase în 
trupul lui, în muşchi, în şale. Se relaxă din tensiunea paralizantă 
şi începu să vorbească încet, gâfâit, învârtindu-şi în cap ochii 
aceia uimitori, de parcă puterea de a vorbi ţâşnea fără voia lui şi 
trebuia să depună un efort fizic pentru a-i putea rezista... Era o 
performanţă înspăimântătoare şi, un moment sau două, nu am 
putut înţelege nimic, atât de chinuit articula cuvintele. Şi apoi, 
pe neaşteptate, străpunse vălul, glasul lui dobândi tărie şi porni 
să vibreze, în lumina lumânării, ca un instrument muzical. 

— Egiptul nostru, patria noastră iubită! 

Părea să-şi extragă cuvintele din gură, lungindu-le ca pe nişte 
caramele, aproape cântându-le. Era limpede că nu-şi pregătise 
ceea ce dorea să spună - nu era o cuvântare, ci o invocaţie 
improvizată pe loc, aşa cum ni se întâmplă uneori să auzim - 
strălucitoarele tirade spontane ale  beţivilor, baladele 
trubadurilor sau  bocitoarele de profesie care urmează 
convoaiele funerare cu vaierele lor de poezie mortuară 
profetică. Emanau din făptura lui o forţă şi o intensitate care se 
răspândeau în toată încăperea; eram cu toţii electrizaţi, până şi 
eu, care cunosc atât de prost limba arabă. Tonul, amploarea, 
ferocitatea şi duioşia conţinute în cuvintele lui ne îmbătau ca o 
muzică. Sensul lor nu avea nicio importanţă. Nici acum nu are 
importanţă dacă le-am înţeles sau nu, şi ar fi cu neputinţă să le 
redau. 


— Nilul... fluviul verde care curge în inimile noastre, îşi pleacă 
urechea la plânsetul copiilor lui. Ei se vor întoarce la sânul lui 
matern. Urmaşi ai faraonilor, vlăstare ale lui Ra, voi cei din spiţa 
Sfântului Marcu! Vă veţi afla leagănul de lumină! 

Şi aşa mai departe. Din când în când, vorbitorul închidea 
ochii, lăsând torentul cuvintelor să se reverse nestăvilit. La un 
moment dat, îşi lăsă capul pe spate, tot cu ochii închişi, 
căscându-şi gura ca un câine, până ce dinţii prinseră să-i 
scânteieze în lumină. Şi glasul! Părea să aibă o viaţă proprie, 
nelegată de trup, umflându-se într-un urlet, împuţinându-se 
până la şoaptă, vibrând şi cântând şi văitându-se. Uneori zvârlea 
cuvintele sacadat, ca o rafală de mitralieră, sau le lăsa să se 
prelingă, dulci ca mierea. Cu toţii eram magnetizaţi. Şi totuşi, în 
îngrijorarea şi nedumerirea lui Nessim exista o notă comică. 
Aparent, nu se aşteptase la aşa ceva, pentru că tremura ca o 
frunză şi era alb ca varul la faţă. Uneori se lăsa şi el transportat 
de fluxul retoric şi l-am văzut chiar ştergându-şi pe furiş o 
lacrimă, cu un gest aproape iritat. 

Totul dură vreo trei sferturi de oră, apoi brusc, inexplicabil, 
curentul fu parcă tăiat, vorbitorul rămase mut. Narouz stătea în 
faţa noastră, sufocându-se ca un peşte pe uscat, de parcă 
mareea muzicii lăuntrice îl zvârlise pe un țărm necunoscut, 
întreruperea fusese abruptă, ca un oblon de fier căzut - se 
statornicise o tăcere ce nu mai putea fi ştirbită. Mâinile i se 
înnodară din nou. Scoase un geamăt de uimire şi se repezi afară 
din încăpere cu mersul lui curios, greoi. Se lăsase o tăcere 
uriaşă - tăcerea care urmează după recitalul unui mare actor 
sau după un concert magnific - tăcerea germinală în care poţi 
auzi cum încolţesc, în psyche-ul omenesc, seminţele care-şi vor 
croi drum către lumina recunoaşterii de sine. Eram profund 
impresionat şi epuizat total. Fecundat! 

În cele din urmă, Nessim se ridică şi făcu un gest vag. Şi el 
era vlăguit şi mergea ca un om bătrân; mă luă de mână şi mă 
conduse din nou sus, în biserică, unde izbucnise o hărmălaie 
sălbatică de clopote şi talgere. Am străbătut norii de tămâie 
care păreau acum să iasă din măruntaiele pământului - din 
acele spaţii bântuite de demoni şi de îngeri, aflate dedesubtul 
lumii pământeşti. Nessim, scăldat de razele lunii, repeta întruna: 

— N-am ştiut, în veci n-aş fi ghicit aşa ceva despre Narouz! E 
un predicator. Eu îi cerusem numai să vorbească despre istoria 


noastră - darel a... 

Nu izbutea să-şi găsească cuvintele. Se pare că nimeni nu 
bănuia existenţa unui astfel de magician în mijlocul lor - omul 
cu biciul! M-am gândit că ar putea să conducă o mare mişcare 
religioasă. Nessim înainta obosit şi îngândurat alături de mine, 
printre palmieri. 

— E un predicator înnăscut, realmente, repeta el uluit. De 
asta se duce mereu s-o vadă pe Taor. 

Mă lămuri că Narouz pornea adeseori călare în deşert, ca să 
viziteze o femeie vestită socotită sfântă (pentru că se născuse 
cu trei sâni) şi care locuia într-o grotă strimtă, lângă Wadi 
Natrun; îi mergea faima că are leacuri făcătoare de minuni, dar 
nu ieşea niciodată la lumină. 

— Când Narouz pleacă de acasă, continuă Nessim, e sigur că 
se duce fie pe insulă, la pescuit, cu noua lui puşcă subacvatică, 
fie s-o vadă pe Taor. Una din două. 

Când ne-am întors la cort, noul predicator zăcea înfăşurat în 
pătura lui şi sughiţa cu icneli hârâite, ca o cămilă rănită. La 
apariţia noastră se opri, deşi continuă să tremure ca varga. 
Eram încurcaţi, nu ştiam ce să spunem, şi ne-am pregătit de 
culcare, învăluiţi într-o tăcere grea. Fusese într-adevăr o 
experienţă covârşitoare! 

Mult timp n-am fost în stare să adorm, în vreme ce toate 
evenimentele zilei mi se derulau în minte. A doua zi ne-am 
sculat cu noaptea în cap (pe un frig de gheaţă pentru luna mai - 
pânza cortului înţepenise de ger) şi, de cum s-a crăpat de zi, am 
urcat în şa. Narouz îşi revenise complet. Învârtea biciul în mână 
Şi, plin de voie bună, se amuza să-i sperie pe cărăuşi. Nessim 
continua să fie cufundat în gânduri, retras. Drumul lung ne 
măcina spiritele şi, când am văzut din nou ivindu-se degetele 
răsfirate ale frunzelor de palmier, am simţit o teribilă uşurare. 
Am făcut popas şi am petrecut din nou noaptea la Karm Abu 
Girg. La început, mama celor doi fraţi nu şi-a făcut apariţia şi ni 
s-a spus că o vom întâlni abia seara. Şi de astă dată avu loco 
scenă curioasă, pentru care Nessim păru tot atât de puţin 
pregătit ca şi mine. Când toţi trei pornirăm spre căsuţa ei de 
vară, străbătând grădina de trandafiri, am văzut-o pe bătrână 
ivindu-se în uşă, cu un felinar în mână. Ne spuse: 

— Ei, fiii mei, cum a mers? 

La aceste cuvinte, Narouz căzu în genunchi şi îşi înălţă braţele 


spre ea. Nessim şi cu mine ne simţirăm foarte stânjeniţi. Femeia 
făcu câţiva paşi, îl încercui cu braţele pe ţărănoiul care se 
smiorcăia şi sughiţa de plâns şi, în acelaşi timp, ne făcu semn să 
ne îndepărtăm. Mărturisesc că m-am simţit uşurat când l-am 
văzut pe Nessim strecurându-se îndărăt în grădina de trandafiri 
şi l-am urmat pe dată. 

— Am descoperit un nou Narouz, repeta Nessim cu glas şoptit 
şi cu nedumerire sinceră. Nu bănuiam că are în el această 
putere. 

Mai târziu, Narouz a revenit în casă foarte bine dispus şi ne- 

am petrecut timpul jucând cărţi şi bând arak. Mi-a arătat, cu 
nespusă mândrie, arma pe care şi-o comandase la Munchen. O 
puşcă pentru pescuitul subacvatic, care acţionează cu aer 
comprimat, lansând un soi de harpon greu. 
Mi-a oferit o bogăţie de detalii legate de pescuitul submarin. Mi 
s-a părut un sport pasionant şi m-a invitat să-l vizitez, într-un 
weekend, pe insula lui de pescuit, ca să-l văd în acţiune. 
Predicatorul se mistuise cu totul; îi luase iar locul fratele mai 
mic, cel sărac cu duhul. 

Uf! încerc să înregistrez toate amănuntele mai frapante, care 
ti-ar putea fi de ajutor mai târziu, când eu mă voi afla pe alte 
meleaguri. Dacă te-am plictisit, scuză-mă. Pe drumul de 
înapoiere am discutat îndelung cu Nessim şi mi-am clarificat 
toate îndoielile. Mi s-a părut că politica dusă de copţi ne-ar 
putea fi de mare folos; şi eram convins că, dacă-i voi explica 
limpede lui Maskelyne, acesta va accepta punctul nostru de 
vedere. Speranţe deşarte! 

Aşa încât m-am întors fericit la Cairo, pentru a rearanja 
piesele de pe tabla de şah. M-am dus direct la Maskelyne, ca să- 
i dau vestea cea bună. Spre surprinderea mea, s-a făcut alb ca 
varul de furie, vârful nasului i s-a ascuţit, urechile i s-au tras 
îndărăt, întocmai ca urechile unui ogar. Numai vocea şi ochii i- 
au rămas la fel. 

— Vrei să spui că ai încercat să suplimentezi conţinutul unor 
informaţii secrete, consultându-i chiar pe cei la care se 
refereau? E un lucru care contravine celor mai elementare 
principii ale serviciilor secrete. Şi cum poţi da crezare măcar 
unui cuvânt din toată mascarada aceea? In viaţa mea n-am 
auzit un asemenea nonsens! Ai blocat, în mod deliberat, un 
document al Ministerului de Război, mi-ai discreditat reţeaua de 


informaţii, ai lăsat să se înţeleagă că nu ne pricepem să ne 
îndeplinim misiunea etc... 

Îţi poţi imagina singur restul peroraţiei. Am început să-mi ies 
din fire. Îmi repeta pe un ton sec: 

— De cincisprezece ani îndeplinesc această muncă. lţi spun 
eu că afacerea miroase a praf de puşcă, a acţiune subversivă. 
Nu vrei să acorzi credit informaţiilor mele, iar eu le găsesc pe 
ale dumitale absolut ridicole. De ce nu transmiţi egiptenilor 
documentul, lăsându-i pe ei să verifice cum stau lucrurile? 

Natural, nu-mi puteam permite asemenea act, şi el o ştia prea 
bine. M-a informat în continuare că a cerut Ministerului de 
Război de la Londra să înainteze un protest şi că avea de gând 
să-i scrie lui Errol, solicitându-i să remedieze situaţia. 

Fireşte, toate acestea nu aveau nimic surprinzător. Şi atunci l- 
am abordat din alt unghi. 

— Ascultă-mă, i-am zis. Eu îţi cunosc toate sursele de 
informaţii. Toţi sunt arabi şi, ca atare, nu te poţi încrede în ei. 
Ce-ar fi să încheiem o convenţie pe cuvânt de onoare? Nu ne 
mână nicio grabă - cazul Hosnani poate fi investigat pe îndelete 
-, dar ce-ar fi să căutăm surse noi... de pildă, surse englezeşti? 
Şi în cazul în care concluziile concordă, îţi făgăduiesc că renunţ 
şi retractez totul. Altfel, o să mă lupt până-n pânzele albe ca să 
clarific această situaţie. 

— La ce fel de surse te gândeşti? 

— Mă rog, în poliţia egipteană sunt o serie de englezi care 
vorbesc araba şi care-i cunosc bine pe cei incriminaţi. De ce să 
nu-i folosim pe unii dintre aceştia? 

M-a măsurat lung din priviri. 

— Dar şi ăştia sunt la fel de corupți ca şi arabii. Nimrod îşi 
vinde informaţiile la ziare. G/obe îi dă o indemnizaţie de 
douăzeci de lire pe lună pentru informaţii confidenţiale. 

— Or mai fi şi alţii! 

— Desigur că sunt. Dar ar trebui să-i vezi. 

— Şi apoi mai e şi Darley, care participă, pare-se, la toate 
întrunirile acelea care te preocupă atât de mult. Am putea să-i 
cerem să ne ajute. 

— N-am să-mi compromit reţeaua de informaţii introducând 
personaje de teapa ăstuia. E periculos. 

— Atunci de ce să nu organizezi o reţea separată - lasă-l pe 
Telford să recruteze oamenii - special pentru lămurirea acestui 


caz, nu şi pentru altele. Aşa ceva ai putea face. 

M-a măsurat, din nou, centimetru cu centimetru. 

— Aş putea, dacă aş vrea, recunoscu el. Şi dac-aş fi convins c- 
ar da rezultate. Dar n-o să dea. 

— În orice caz, de ce să nu încerci? Situaţia dumitale aici e 
destul de echivocă până ce va sosi un ambasador care să 
delimiteze sarcinile şi să arbitreze între noi doi. Presupune că aş 
da drumul documentului şi întregul grup ar fi măturat? 

— Ei şi? 

— Dar dacă am porni de la premisa că, aşa cum cred eu, 
constituie un element care ar putea sprijini politica britanică în 
această zonă, n-ai primi felicitări pentru că le-ai îngăduit 
egiptenilor să-l înăbuşe din faşă. Şi, dacă într-adevăr aşa stă 
cazul, vei constata... 

— O să mă mai gândesc. 

N-avea nicio intenţie de a-mi urma sfatul, îmi dădeam bine 
seama, dar n-avea încotro. S-a răzgândit. A doua zi, m-a chemat 
la telefon şi mi-a comunicat că va proceda conform sugestiei 
mele, deşi îşi menţine «toate rezervele»; războiul dintre noi 
continua. Poate că aflase de numirea ta şi era informat că 
suntem prieteni. Nu ştiu. 

Uuuf! Asta-i cam tot ce-ţi pot spune; în rest, ţara se găseşte 
încă în acelaşi loc - şi totul e heteroclit, sinuos, polimorf, 
complex, echivoc, opac, ambiguu, ramificat sau, pur şi simplu, 
demenţial, îţi doresc să te bucuri de toate astea, când eu voi fi 
departe! Ştiu că vei face din prima ta misiune diplomatică un 
succes răsunător. Şi poate că vei avea de profitat în urma 
acestor informaţii din partea 

Sincerului tău, 
Earwig van Beetfield” 


Mountolive studie cu mare atenţie documentul. Găsea tonul 
cam iritant şi informaţiile neliniştitoare. Dar orice ambasadă îşi 
are taberele ei; conflicte personale, opinii divergente, acestea 
răzbesc întotdeauna în prim-plan. O clipă, se întrebă dacă n-ar fi 
mai inteligent să-i acorde lui Pursewarden transferul dorit; dar 
îşi înfrână acest gând, lăsând să i se suprapună un altul. Dacă 
voia să-şi afirme libertatea de acţiune, nu trebuia să vădească 
nehotărâre încă din primul stadiu - chiar faţă de Kenilworth. 
Porni într-o lungă plimbare prin decorul iernatic, aşteptând ca, în 


mintea lui, evenimentele să prindă un contur mai clar. În cele 
din urmă, redactă un răspuns întârziat la misiva lui Pursewarden 
- rezultatul unor lungi deliberări şi a numeroase ciorne - şi-l 
expedie prin curierul diplomatic. 


„Dragul meu P., 

Trebuie să-ţi mulţumesc pentru scrisoarea ta şi pentru 
interesantele informaţii pe care mi le-ai oferit. Nu mi-e cu 
putinţă să iau vreo hotărâre înainte de sosirea mea acolo. Nu 
vreau să-mi formez idei preconcepute. In orice caz, am decis să 
te păstrez în ambasadă încă un an. Voi fi mai exigent în ceea ce 
priveşte respectarea disciplinei decât au fost, faţă de tine, cei cu 
care ai lucrat; şi sunt convins că mă pot bizui pe sprijinul tău, 
oricât de neplăcută îţi apare perspectiva de a mai rămâne în 
Egipt. Sunt multe de făcut acolo şi am multe hotărâri de luat 
înainte de sosirea mea! 

Al tău, sincer, 
David Mountolive” 


Spera ca acest răspuns să conţină dozele potrivite de 
încurajare şi critică. Desigur, Pursewarden nu i-ar fi scris pe un 
ton atât de uşuratic, dacă şi-ar fi imaginat că va continua să 
lucreze sub conducerea lui. Cu toate acestea, dacă dorea să 
imprime carierei sale linia dorită, trebuia să se impună de la bun 
început. 

În mintea lui, însă, făurise de pe acum planul de a-l transfera 
pe Maskelyne şi de a-l ridica pe Pursewarden la rangul de prim- 
consilier politic. Totuşi, subzista un vag sentiment de jenă. Dar 
nu-şi putu reţine un zâmbet când primi o carte poştală de la 
incorigibilul Pursewarden: 


„Dragul meu ambasador, 

Vestea pe care mi-ai dat-o m-a necăjit. Ai la dispoziţie o 
droaie de măreţi absolvenţi de la Eton, dintre care ai fi putut 
alege după placul inimii... în sfârşit. La dispoziţia ta!” 


VI 


Avionul îşi înclină botul şi începu să se lase încet în jos, spre 
pământ, în crepusculul violaceu. Deşertul cafeniu, cu monotonia 
dunelor cioplite de vânt, cedase locul hărţii în relief a Deltei 
Nilului, care-i trezea atâtea amintiri. Meandrele leneşe şi cursul 
sinuos al fluviului brun i se înfăţişau chiar sub ochi, cu micile 
ambarcaţiuni plutind ca nişte seminţe purtate de vânt. Estuare 
secate şi insulițe de nisip lunguieţe - zonele pustii, nepopulate, 
dinspre interior, unde congregaţii de peşti şi păsări ţineau 
conclavuri tainice. Din loc în loc, fluviul se despica asemenea 
unei tije de bambus, pentru a se curba şi a se încolăci în jurul 
unei insule împestriţate de câţiva smochini, un minaret, un cerc 
de palmieri muribunzi - catifelarea frunzelor penate de palmier 
îndulcea peisajul plat, pustiit, cu văzduhul tremurând de 
dogoare, cu mirajele, cu tăcerile-i jilave. Fâşiile de pământ 
cultivat se iveau ici-colo, ca peticele dintr-o cuvertură cârpită cu 
sârg; între ele, mlaştinile cu mâl bituminos, îmbrăţişate molatic 
de apele cafenii. Din loc în loc, câteva noduri de calcar roz. 

În cabina avionului era o căldură de nesuportat. Mountolive se 
foia, îndurând toate chinurile iadului în uniforma lui. Croitorii 
înfăptuiseră minuni - îi venea ca turnată. Dar cât era de 
apăsătoare! Avea senzaţia că era îmbrăcat într-o mănuşă de 
box. Şi parcă fierbea la foc scăzut. Simţea transpiraţia 
prelingându-i-se pe piept, gâdilându-l. Amestecul de exultare şi 
nelinişte din el se traducea printr-un fel de greață. Să aibă oare 
rău de avion - pentru prima oară în viaţa lui? Spera să nu se 
întâmple aşa ceva. Ar fi îngrozitor să vomite în impresionantul 
lui bicorn renovat. „În cinci minute aterizăm”; cuvintele fuseseră 
mâzgălite în grabă pe o filă desprinsă dintr-un carnet. Bine! 
Bine! Aprobă cu un semn mecanic din cap şi se pomeni făcându- 
şi vânt cu bicornul de operetă. Oricum însă, îi venea bine. Când 
se uitase în oglindă, fusese surprins să vadă cât de chipeş arăta. 

Coborâră încet, descriind cercuri largi, şi amurgul mov se 
înălţă ca să-i întâmpine. Parcă întregul Egipt se închircise într-o 
călimară cu cerneală. Pe urmă, dezgolite de vârtejurile aurii 
stârnite de demonii nisipului, văzu  înflorind  sfârcurile 
minaretelor şi turnurile faimoaselor morminte; colinele din 
Moquattam erau roz şi sidefii, ca nişte unghii. 

Pe aeroport îl aşteptau demnitarii delegaţi să-i facă primirea 


oficială. Aceştia erau flancaţi de membrii propriei lui ambasade, 
veniţi cu soțiile - toate purtând pălării de garden-party şi 
mănuşi, de parcă s-ar fi pregătit să asiste la cursele de la 
Longehamps. Toată lumea transpira din abundență - se 
scurgeau pâraie de năduşeală. Mountolive simţi în sfârşit terra 
ferma sub tălpile pantofilor lustruiţi şi scoase un suspin de 
uşurare. Numai că afară era parcă şi mai cald decât în avion; 
greaţa însă îi pierise. Făcu un pas înainte, gata să strângă 
mâinile, dar îşi dădu seama că, din momentul în care se 
împopoţonase cu uniforma, totul se schimbase. Il lovi un subit 
sentiment de singurătate - înţelese că acum, în calitate de 
ambasador, trebuia să renunţe pentru totdeauna la prietenia 
caldă a făpturilor umane obişnuite care, în schimb, îi datorau 
deferență. Uniforma îl izola ca o armură de fier. Îl separa de 
lumea relaţiilor omeneşti cotidiene. „Dumnezeule! îşi spuse în 
gând, va trebui să solicit reacţii omeneşti normale de la 
persoane obligate să-mi respecte rangul! Am să ajung ca 
preotul acela oribil din Sussex care înjura mereu pe sub 
mustață, ca să-şi dovedească lui însuşi că e o făptură umană, ca 
toate celelalte, în ciuda gulerului înalt şi scrobit!” 

Dar vremelnicul acces de solitudine se pierdu în bucuria unei 
senzaţii noi de autoritate. Acum nu avea altceva de făcut decât 
să-şi exploateze din plin farmecul; când eşti un bărbat frumos şi 
capabil, ai, fără îndoială, dreptul de a te bucura de conştiinţa 
acestor însuşiri fără să-ţi faci singur reproşuri. Işi oferi o dovadă, 
îndreptându-se spre cercul de oficialități egiptene şi adresându- 
le saluturi într-o excelentă limbă arabă. Pe toate chipurile 
înfloriră surâsuri, care se topiră în confluenţa expresiilor de 
satisfacţie. Se pricepea şi cum să-şi înfăţişeze profilul în faţa 
blitzurilor reportericeşti, care fulgerară când îşi ţinu primul 
discurs - o împletire de platitudini care merg la inimă, exprimate 
în arabă, cu o fermecătoare afectare de nesiguranţă, care-i 
atrase exclamaţii de măgulitoare admiraţie din partea grupului 
nedisciplinat al jurnaliştilor. 

Brusc, izbucniră sunetele discordante ale unei fanfare, care 
cânta patetic de fals; în intonările văicărite ale unei melodii 
europene, executate nu se ştie cum, în sferturi de ton, 
recunoscu, după o vreme, imnul patriei sale. Era colosal, dar se 
abţinu cu greu să nu zâmbească. Probabil că armata egipteană 
exersase în mare grabă folosirea trombonului. Dar întreaga 


interpretare avea un aer cu totul improvizat şi deplasat, ca o 
piesă rară de muzică preclasică (Palestrina?) executată pe un 
vătrai. Rămase ţeapăn, în poziţie de onor. Un bătrân bimbashi, 
cu un ochi de sticlă, stătea în faţa fanfarei, păstrând la rândul lui 
o poziţie de onor, cam oscilantă. În sfârşit, corvoada se isprăvi. 

— Sunt dezolat, sir, din cauza fanfarei, se scuză Nimrod Paşa, 
în şoaptă. Ştiţi, majoritatea instrumentiştilor sunt bolnavi şi a 
trebuit să-i înlocuim cu ce-am putut. 

Mountolive dădu grav din cap, în semn de înţelegere, şi se 
pregăti pentru următorul punct din protocol: trecerea în revistă 
a gărzii de onoare, sarcină de care se achită cu mult zel; ostaşii 
miroseau puternic a ulei de susan şi a sudoare, iar vreo doi 
dintre ei îi zâmbiră amabil. Ceea ce i se păru fermecător. Îşi 
reţinu cu greu impulsul de a le răspunde la zâmbet. Apoi, 
întorcându-se, îşi îndeplini îndatoririle faţă de secţia de protocol, 
toată numai afabilitate şi parfumuri pe sub fesurile roşii, ca nişte 
ghivece de flori. Aici fu gratificat cu o abundență de surâsuri, 
împrăştiate pretutindeni ca nişte felii de pepene verde, necopt. 
Un ambasador care vorbea araba! Arboră iar aerul de 
surâzătoare nesiguranţă în ceea ce privea limba, aer studiat, 
despre care ştia că-i farmecă pe toţi. Îşi învățase lecţia. 
Zâmbetul lui convenţional era atrăgător - observă cu mândrie 
că până şi personalul propriei sale ambasade se lăsase captivat, 
în special soțiile. Se relaxaseră şi-şi întorseseră spre el feţele, ca 
tot atâtea floarea-soarelui. Schimbă câteva cuvinte cu fiecare 
secretar în parte. 

In cele din urmă, limuzina somptuoasă îl transportă lin spre 
reşedinţa de pe malul Nilului. Errol îl însoțea, pentru a-i arăta 
locuinţa şi a-i prezenta personalul casei. Dimensiunile şi 
eleganța locuinţei erau impresionante şi intimidante în acelaşi 
timp. Un număr atât de mare de încăperi era menit să indispună 
un celibatar. 

— Presupun că sunt bune pentru recepții, spuse el aproape 
posomorât. 

Dar clădirea reverbera de ecouri care-l împresurară în 
grandioasa sală de bal, în sere, pe terasele care dădeau spre 
pajiştile verzi ce coborau până la apele ciocolatii ale Nilului. 
Afară, stropitorile cu gâturi lungi se învârteau şi sâsâiau zi şi 
noapte, pentru a păstra prospeţimea şi umezeala ierbii de 
smarald. Le auzi suspinul, în timp ce se dezbrăca şi făcea un duş 


rece în splendida sală de baie, garnisită cu ornamente de sticlă 
opalescentă. Errol fusese repede eliberat de obligaţii, printr-o 
invitaţie de a reveni după cină, când aveau să discute planuri şi 
proiecte. 

— Sunt obosit, îi mărturisi Mountolive cu sinceritate, şi visez 
să iau o cină liniştită, de unul singur. Arşiţa asta - ar fi trebuit 
să-mi amintesc de ea, dar am uitat-o. 

Apele Nilului erau umflate, îmbibând aerul de umezeala 
răcoroasă, estivală a inundaţiilor anuale, şi urcând, palmă cu 
palmă, pe zidul de piatră care mărginea grădina ambasadei. 
Mountolive se odihni vreo jumătate de oră, întins pe pat, 
ascultând fâşâitul maşinilor care defilau prin faţa ambasadei şi 
zgomotul surd de glasuri şi de paşi din hol. Toţi membrii 
personalului diplomatic veneau să-şi înscrie semnătura în 
frumoasa carte de oaspeţi, legată în marochin roşu. Numai 
Pursewarden nu se arătase încă. Continua oare să se ascundă? 
Mountolive îşi propuse să-i tragă o săpuneală zdravănă, cu 
prima ocazie: nu-i putea îngădui atitudini absurde, care l-ar 
situa pe el într-o poziţie neplăcută faţă de restul personalului. 
Nădăjduia ca prietenul său să nu-l forţeze să devină autoritar şi 
dezagreabil; îi repugna un asemenea gând. Totuşi... 

După ce se odihni, luă masa singur, într-un colţ al terasei 
spaţioase, îmbrăcat doar în pantaloni şi cămaşă, cu picioarele 
goale în sandale. Mai târziu, îşi scoase şi sandalele şi cobori 
descult spre apă pe pajiştile scăldate în lumina reflectoarelor, 
simțind sub tălpile goale iarba argintată, ţepoasă. Era o specie 
de gazon african, aspru, cu rădăcinile uscate şi prăfuite, de 
parc-ar fi avut mătreaţă, în ciuda curcubeielor umede proiectate 
de stropitori. Trei păuni hoinăreau agale în penumbră, cu ochi 
de Argus pictaţi pe evantaiul cozilor. Cerul negru, de catifea, era 
pudrat cu stele. In fine, ajunsese - în toate sensurile cuvântului. 
Îi veni în minte un crâmpei dintr-una din cărţile lui Pursewarden: 
„Scriitorul, cel mai solitar dintre toate animalele...” Paharul de 
whisky pe care-l ţinea în mână era rece ca gheaţa. Se întinse pe 
iarbă, în obscuritatea sufocantă, şi privi cerul, ştergându-şi 
aproape orice gând din minte, lăsându-se înmuiat de o 
toropeală dulce, care-l pătrundea fibră cu fibră, ca apele umflate 
ale fluviului ce cotropeau zidul grădinii. De ce oare simţea o 
tristeţe în inima inimii lui, tocmai acum când ajunsese pe 
culmile puterii, când hotărările îi erau la îndemână? Nu putea 


să-şi dea răspuns. 

Errol se întoarse conştiincios, după ce-şi luase în grabă cina, 
încântat să-şi vadă şeful întins ca o stea de mare pe pajiştea 
elegantă, aproape adormit. Lipsa de ceremonie era de bun 
augur. 

— Cere să ni se aducă nişte băuturi, îi spuse Mountolive 
binevoitor, şi aşază-te aici, lângă mine, e ceva mai răcoare. Adie 
o briză dinspre apă. 

Errol se supuse şi, după o uşoară ezitare, se aşeză pe iarbă. 
Discutară situaţia în linii mari. 

— Ştiu, spuse Mountolive, că toată lumea din ambasadă 
aşteaptă cu nerăbdare mutarea la Alexandria pentru lunile de 
vară. Şi eu eram la fel de nerăbdător pe vremuri, când am lucrat 
ca tânăr ataşat la ambasadă. Ei bine, o să ne mutăm din etuva 
asta imediat după ce-mi voi fi prezentat scrisorile de acreditare. 
Peste trei zile regele ţine Divan? Da, aşa am înţeles la aeroport, 
de la Abdel Latif. Bine. Atunci mâine aş dori să invit la un ceai 
pe toţi secretarii ambasadei cu soțiile lor, iar seara voi oferi un 
cocteil tinerilor din ambasadă. Restul poate să aştepte până 
obţii trenul special în care vom încărca tot calabalâcul. Ce 
aranjamente s-au făcut pentru Alexandria? 

Errol zâmbi vag. 

— Totul e în deplină ordine, sir. A avut loc obişnuita busculadă 
între ambasadele care se mută; dar egiptenii s-au purtat foarte 
frumos. Serviciul de protocol ne-a găsit o reşedinţă splendidă, 
un imobil foarte bun pentru serviciile de vară, şi ne-a pus la 
dispoziţie diverse alte birouri pe care le putem utiliza. Totul e 
perfect. Am alcătuit o listă a personalului, ca să ne putem lua 
prin rotaţie câte trei săptămâni de vacanţă. Slujitorii din 
reşedinţa dumneavoastră vor putea pleca înainte. Presupun că 
veţi oferi o serie de recepții. Curtea nu se va deplasa până-n 
două săptămâni. Nu există nicio problemă. 

Nicio problemă! O formulă reconfortantă. Mountolive scoase 
un suspin de uşurare şi apoi rămase tăcut. Dincolo de întinderea 
de întuneric a fluviului, se produse o rumoare, ca foiala unui roi 
de albine, urmată de râsete şi cântece amestecate cu trosnetele 
şi răpăielile răscolitoare ale pârâitorilor de lemn. 

— Am uitat, zise Mountolive, uşor emoţionat. Lacrimile zeiţei 
Isis! E Noaptea Lacrimilor, nu-i aşa? 

Errol încuviinţă din cap. 


— Da, sir. 

În curând, fluviul avea să roiască de feluci uşoare, încărcate 
de cântăreţi şi răsunând de voci şi acorduri de ghitară. Isis- 
Diana va străluci în ceruri; dar aici, reflectoarele ce poleiau 
peluzele îi izolau într-un con de lumină albă, răpind cerului de 
noapte orice sclipire. Mountolive scrută bezna, încercând să 
desluşească constelaţiile. 

— Ei bine, asta-i tot, spuse la un moment dat şi Errol se ridică 
în picioare. 

Tuşi uşor şi spuse: 

— Pursewarden încă nu s-a arătat, e bolnav de gripă. 

Mountolive îşi spuse că această dovadă de colegialitate era 
un semn favorabil. 

— Nu, răspunse el cu un surâs. Ştiu că-ţi dă de furcă. Am de 
gând să-l pun la punct. 

Errol îl privi plăcut surprins. 

— Vă mulţumesc, sir. 

Mountolive îl conduse cu paşi rari spre casă. 

— Şi doresc să-l invit la cină pe Maskelyne. Mâine seară, dacă 
îi convine. 

Errol încuviinţă, dând încet din cap. 

— A fost la aeroport, sir. 

— Da? Nu l-am observat. Te rog, cere-i secretarei mele să-i 
trimită o invitaţie pentru mâine seară. Dar întreabă-l întâi la 
telefon dacă nu are alt angajament şi comunică-mi şi mie. 
Invită-l pentru ora opt şi un sfert, ţinută de gală. 

— În ordine, sir. 

— Ţin mult să stau de vorbă cu el, pentru că vom lua o serie 
de măsuri noi şi am nevoie de sprijinul lui. Mi s-a spus că e un 
ofiţer strălucit. 

Errol păru să şovăie. ` 

— Au existat câteva fricţiuni între el şi Pursewarden. In ultima 
săptămână, aş putea spune că a asediat ambasada. E un tip 
inteligent, dar... cum să spun, cu idei cam rigide. 

Errol tatona terenul, nu voia să se lanseze prea departe. 

— O să vedem, răspunse Mountolive. Vreau să stau de vorbă 
cu el şi să-mi formez singur o părere. Sper că noile aranjamente 
vor fi pe placul tuturor, chiar şi ale maestrului Pursewarden. 

Îşi spuseră noapte bună. 

A doua zi, Mountolive îşi reluă munca de rutină, privită însă 


dintr-un unghi nou - unghiul nefamiliar al unei poziţii care-i 
împingea pe toţi ceilalţi la acţiune. Era plăcut şi jenant totodată; 
chiar când deținuse rangul de prim-consilier, reuşise să 
stabilească relaţii prieteneşti, destinse, cu tinerii ataşaţi de 
toate gradele. Până şi soldaţii voinici care făceau de gardă îl 
tratau amical, în felul lor vesel şi vorbăreţ. Acum toată lumea 
afişa o atitudine rezervată, aproape defensivă. „Acestea sunt 
roadele amare ale puterii”, îşi spuse Mountolive, acceptându-şi 
noul rol cu resemnare. 

Oricum, desfăşură mişcările de debut cu dezinvoltură; până şi 
cocteilul oferit personalului în acea seară fu atât de reuşit, încât 
oamenilor nu le venea să mai plece. Drept care întârzie să se 
schimbe pentru cină şi, când în sfârşit îşi făcu apariţia, îmbăiat 
şi îmbrăcat în costum de seară, Maskelyne îl aştepta de câteva 
minute în salonul anodin. 

— Ah, Mountolive! exclamă ofiţerul ridicându-se în picioare şi 
întinzându-i mâna cu un calm inexpresiv, sec. Ţi-am aşteptat 
sosirea cu oarecare îngrijorare. 

După toată deferenţa cu care fusese asaltat întreaga zi, 
Mountolive se simţi puţin contrariat de tupeul acestui personaj, 
care nu-i însoţise numele de titulatură („Dumnezeule, îşi spuse 
în gând, sunt oare chiar atât de provincial în adâncul 
sufletului?”) 

— Dragul meu general! 

Cuvintele de întâmpinare fură marcate, drept consecinţă, de o 
uşoară, dar perceptibilă răceală. Poate că militarul voise, pur şi 
simplu, să sublinieze că el depindea de Ministerul de Război şi 
nu de cel al Afacerilor Externe? Găsise însă o formulă destul de 
stângace pentru a exprima o asemenea idee. În orice caz, însă, 
Mountolive constată, înciudat, că se simţea atras de individul 
ăsta slăbăânog şi singuratic, cu ochii lui obosiţi şi glasul şters. 
Urâţenia lui avea o eleganţă certă. Străvechiul smoching nu 
fusese prea bine călcat şi periat, dar calitatea stofei şi a croielii 
era excelentă. Maskelyne îşi sorbi încet şi calm băutura, 
aplecându-şi, circumspect, spre pahar botul de ogar. Il măsura 
pe Mountolive cu vizibilă răceală. Un timp, schimbară câteva 
fraze de politeţe, de la gazdă la musafir şi, spre iritarea lui, 
Mountolive constată din nou că individul îi place, în pofida 
manierelor sale seci şi puţin dure. Părea să fi recunoscut dintr-o 
dată în el o persoană care, asemenea lui însuşi, ezitase să 


atribuie vieţii o semnificaţie bine definită. 

Prezenţa servitorilor excludea orice conversaţie, în afara unui 
schimb de păreri generale, în timpul cinei pe care o luară la o 
masă de pe pajişte, iar Maskelyne părea hotărât să aştepte 
momentul potrivit. Numele lui Pursewarden fu menţionat doar o 
singură dată, iar ofiţerul rosti cu aerul lui degajat: 

— Da. Il cunosc foarte puţin. Numai din relaţiile de serviciu. 
Ciudat este însă că tatăl lui - numele e prea ieşit din comun ca 
să poată fi vorba de altcineva - tatăl lui a luptat în timpul 
războiului în compania mea. A fost decorat cu Crucea de Război. 
Îmi aduc aminte, pentru că eu însumi am întocmit 
recomandarea pentru decorație; şi, desigur, mie mi-a revenit 
corvoada ceremonialului. Fiul trebuie să fi fost mic la vremea 
aceea. Bineînţeles, s-ar putea să mă înşel - dar n-are nicio 
importanţă. 

Mountolive era intrigat. 

— Ba cred că ai dreptate, mi-a pomenit cândva de o istorie în 
genul ăsta. l-ai vorbit vreodată despre acest fapt? 

— Dumnezeule mare, nu! De ce să-i fi vorbit? 

(Maskelyne părea oarecum şocat.) Fiul nu prea e... pe placul 
meu, adăugă el calm, dar fără animozitate, ca şi cum ar fi 
stabilit un simplu fapt. El... eu... în sfârşit, am citit odată o carte 
de-a lui... 

Se opri brusc, ca şi cum prin aceasta spusese tot ce avea de 
spus, ca şi cum subiectul fusese lichidat o dată pentru 
totdeauna. 

— Trebuie să fi fost un om curajos, continuă Mountolive după 
o pauză. 

— Da... sau poate că nu... răspunse musafirul cu un aer 
meditativ. Nu poţi niciodată să ştii. Nu era un ostaş adevărat. Pe 
front, întâlneşti deseori asemenea cazuri. Câteodată, actele de 
eroism sunt generate în aceeaşi măsură de laşitate, ca şi de 
vitejie - e un lucru bizar. In cazul lui, actul de vitejie a fost 
neostăşesc. Oricât ar părea de paradoxal. 

— Dar... protestă Mountolive. 

— Dă-mi voie să mă explic. Există o deosebire între un act de 
bravură necesar şi unul gratuit. 

Dacă şi-ar fi adus aminte de instrucţia militară, n-ar fi făcut ce-a 
făcut. S-ar putea ca spusele mele să pară ambigue. Dar omul şi- 
a pierdut literalmente capul şi a acţionat fără să gândească. Il 


admir enorm ca om, dar nu ca ostaş. Viaţa noastră cere mult 
mai multă rigoare - e o ştiinţă, ştii, sau cel puţin aşa ar trebui să 
fie. 

Vorbea dus pe gânduri, cu glasul lui sec, răspicat. Era limpede 
că dezbătuse adeseori acest subiect în minte. 

— Mă întreb, spuse Mountolive. 

— S-ar putea să greşesc, recunoscu militarul. 

Servitorii se retrăseseră, în cele din urmă, cu paşi muţi, 
lăsându-i să-şi consume vinul şi ţigările de foi, iar Maskelyne 
simţi că sosise momentul pentru a aborda obiectul real al vizitei 
sale. 

— Bănuiesc că eşti la curent cu toate conflictele care au 
survenit între noi şi secţia voastră politică. Conflicte extrem de 
ascuţite, şi aşteptăm cu toţii o rezolvare din partea dumitale. 

Mountolive aprobă printr-o mişcare a capului. 

— În ceea e mă priveşte, dificultăţile au şi fost rezolvate, 
spuse el cu o uşoară notă de iritare în glas (nu-i plăcea să fie 
presat). Marţi am avut o întrevedere cu generalul dumitale şi am 
elaborat împreună un plan de reorganizare, care sper să te 
satisfacă. Săptămână aceasta vei primi o confirmare privind 
transferarea organizaţiei dumitale la Ierusalim, care va deveni 
cartierul general al reţelei pe care o conduci. In felul acesta vor 
fi înlăturate chestiunile de rang şi preponderență; poţi lăsa aici 
un post de reprezentare sub conducerea lui Telford, care e un 
civil, dar, de bună seamă, acesta va fi un serviciu subordonat. 
Pentru a facilita lucrurile, va lucra cu noi, asigurând legătura cu 
departamentele noastre. 

Se lăsă o tăcere grea. Maskelyne studia cu atenţie scrumul 
trabucului, în timp ce umbra celui mai vag surâs îi adia pe la 
colţurile gurii. 

— Deci Pursewarden e cel care câştigă, spuse el cu acelaşi 
calm imperturbabil. Bine! Bine! 

Mountolive se simţi surprins şi jignit totodată de surâsul lui, 
deşi părea lipsit de maliţiozitate. 

— Pursewarden, răspunse el liniştit, a fost admonestat pentru 
faptul de a fi reţinut un document al Ministerului de Război; pe 
de altă parte, întâmplarea face să cunosc foarte bine persoanele 
care formează obiectul raportului dumitale şi sunt de părere că, 
într-adevăr, ar trebui să ne furnizezi date mult mai concrete 
înainte de a ne cere să luăm măsuri. 


— În realitate, asta şi încercăm; Telford întinde o reţea în jurul 
acestui Hosnani - dar unii dintre oamenii propuşi de 
Pursewarden ca să ne ajute sunt cam... dubioşi, ca să folosesc 
un eufemism. In orice caz, Telford se străduieşte să-l satisfacă, 
angajându-i. Dar... mă rog, unul dintre ei vinde informaţii 
jurnalelor; altul o consolează în prezent pe doamna Hosnani. Mai 
e şi un al treilea, Scobie, care umblă deghizat în femeie şi 
cutreieră prin port - ar însemna să fim prea generoşi dacă am 
considera că o face pentru a obţine informaţii. În general, aş fi 
bucuros să-l las pe Telford cu reţeaua asta pe cap, iar eu să 
întreprind un lucru mai serios. Ce oameni! 

— Cum nu cunosc încă toate împrejurările, nu mă pot 
pronunţa, replică Mountolive. Dar am să studiez cazul. 

— Să-ţi dau un exemplu, ca să te edifici în ceea ce priveşte 
competenţa lor, urmă Maskelyne. Săptămâna trecută, Telford i-a 
încredinţat acestui poliţist, numit Scobie, o misiune de pură 
rutină. Când sirienii vor să facă pe deştepţii, nu-şi expediază 
poşta prin curier diplomatic; predau sacul cu corespondenţă 
unei doamne, nepoata viceconsulului, care o transportă cu 
trenul la Cairo. Noi ţineam să cunoaştem conţinutul unui anumit 
sac - bănuind că ar cuprinde amănunte în legătură cu livrările 
de armament. l-am furnizat lui Scobie nişte bomboane, dintre 
care una, marcată cu un semn foarte clar, conţinea un narcotic. 
Jocul consta în a o adormi pe cucoană pentru vreo două ore, 
timp în care urma să-i şterpelească sacul şi să coboare. Şi ce 
crezi că s-a întâmplat? Când trenul a ajuns la Cairo, l-au găsit pe 
Scobie dormind buştean, şi n-a putut fi trezit aproape douăzeci 
şi patru de ore. A trebuit să-l internăm la spitalul american. Se 
pare că atunci când s-a urcat în compartimentul doamnei, trenul 
s-a zgâlţâit brusc şi bomboanele s-au amestecat în cutie. Nefiind 
în stare să-şi aducă aminte care era bomboana pe care noi o 
marcaserăm cu atâta grijă, cuprins de panică, a mâncat-o 
tocmai pe aceea. Acum, stau şi te întreb... 

Ochii lipsiţi de umor ai lui Maskelyne păreau să arunce fulgere 
în timp ce istorisea întâmplarea. 

— ... te întreb: cum te poţi bizui pe asemenea oameni? 
conchise pe un ton acid. 

— Îţi promit că voi examina competenţa fiecăruia dintre 
oamenii propuşi de Pursewarden; îţi mai promit că, dacă vei 
marca unele documente special pentru mine, aici nu va avea loc 


nicio zgâlţâitură şi asemenea comportamente nepermise nu se 
vor mai repeta. 

— Îţi mulţumesc. 

Când se ridică să plece, părea sincer recunoscător. Refuză cu 
un gest maşina cu drapel care aştepta în faţa uşii să-l conducă, 
murmură ceva în legătură cu „plimbarea de seară” şi porni pe 
alee, îmbrăcându-şi din mers un pardesiu uşor, ca să-şi acopere 
smochingul. Mountolive rămase în prag, urmărind cu privirea 
silueta înaltă, subţire, apărând şi dispărând în bălțile de lumină 
galbenă proiectate de felinare, siluetă absurd alungită pe 
măsură ce se distanţa. Oftă de oboseală şi de uşurare. Fusese o 
zi grea. 

„Gata şi cu Maskelyne!” îşi spuse în gând. 

Se întoarse pe pajiştea părăsită, să bea în linişte un ultim 
whisky, înainte de a se duce la culcare. Privind în ansamblu, 
realizase în această primă zi lucruri destul de satisfăcătoare. Se 
achitase de o serie de îndatoriri neplăcute, dintre care cea mai 
dificilă fusese aceea de a-i anunţa lui Maskelyne viitorul 
transfer. Acum putea să se relaxeze. 

Totuşi, înainte de a urca scara spre dormitor, se plimbă un 
timp prin casa cufundată în tăcere, intrând din cameră în 
cameră, furat de gânduri; se lăsa pătruns de conştiinţa 
ascensiunii la putere, cu acea ascunsă mândrie a femeii care a 
aflat că e însărcinată. 


VII 


Din momentul în care sarcinile oficiale din capitală fuseseră 
îndeplinite spre propria lui satisfacţie, Mountolive se simţi liber 
să o ia înaintea curţii regale, mutându-şi cartierul general în cea 
de-a doua capitală a Egiptului: Alexandria. Până aici, lucrurile 
decurseseră cât se poate de bine. Insuşi regele elogiase fluenţa 
cu care vorbea limba arabă şi faptul că o utiliza în mod public îi 
câştigase popularitatea în presă, ceea ce constituia o distincţie 
cu totul aparte. În acele prime zile, fotografia lui te privea din 
toate ziarele, mereu cu acelaşi zâmbet convenţional. Sortându- 
şi micul maldăr de tăieturi din presă, se pomeni întrebându-se: 
„Doamne Dumnezeule, încetul cu încetul încep eu singur să mă 
socotesc irezistibil?” Fotografiile erau admirabile; incontestabil, 
cu tâmplele lui argintii şi trăsăturile bine conturate, putea fi 
definit drept un bărbat frumos. „Simpla deprindere a unei vieţi 
cultivate nu e suficientă pentru a te apăra împotriva propriului 
tău farmec. O să mă las îngropat de viu sub aceste dulci, facile 
sterilităţi ale unei existenţe mondene pe care nici măcar n-o 
preţuiesc.” Medita cu bărbia sprijinită de încheietura mâinii: „De 
ce nu-mi scrie Leila? Poate că în Alexandria o să primesc vreun 
semn din partea ei”. Dar, cel puţin, părăsea Cairo pe vânt 
prielnic. Celelalte misiuni străine turbau de gelozie în faţa 
succeselor lui. 

Mutarea în sine fu efectuată cu exemplară promptitudine de 
către eficientul Errol şi personalul reşedinţei. Işi îngădui să 
hoinărească prin oraş târziu, până când trenul special fu 
încărcat cu toate bagajele diplomatice, menite să le ofere 
posibilitatea de a face paradă de muncă şi în lunile de 
dispersare: valize, lăzi, cutiile roşii de corespondenţă, cu 
monogramele lor aurite. La Cairo, dogoarea devenise de 
nesuportat. Işi simțeau cu toţii inima uşoară când trenul porni 
gâfâind prin deşert, îndreptându-se spre coastă. 

Era anotimpul cel mai potrivit pentru instalarea la Alexandria, 
deoarece teribilul khamsim de primăvară încetase să mai sufle, 
iar oraşul se înveşmântase în podoabele sale estivale: 
apărătoarele de soare, din pânză colorată, umbrind mesele 
cafenelelor de pe Marea Cornişă, iahturile şi şiragurile de bărci 
multicolore legănându-se molcom în umbra turelelor întunecate 
ale navelor de război, sau încadrând golful albastru al Yacht 


Clubului. Începuse de asemenea şi sezonul petrecerilor, iar 
Nessim putu să ofere îndelung promisa recepţie în onoarea 
prietenului său reîntors. Acesta se dovedi a fi un ospăț 
sardanapalic, o orgie barbară şi s-ar fi zis că toată Alexandria 
venise pentru a-l omagia pe Mountolive, ca şi cum s-ar fi 
celebrat întoarcerea fiului risipitor; deşi, de fapt, el cunoştea 
foarte puţină lume în afară de Nessim şi familia acestuia. 
Reînnoi bucuros cunoştinţa cu Balthazar şi Amaril, cei doi medici 
nedespărţiţi, care se tachinau întruna unul pe celălalt; şi cu 
Clea, pictorița, pe care avusese prilejul s-o cunoască în Europa. 
Lumina soarelui, asfinţind peste marea înfiorată de înserare, 
aprindea o clipă ramele de alamă ale ferestrelor spaţioase, 
preschimbându-le în diamante topite, înainte de a se muia şi a 
se dizolva în crepusculul acvamarin al Egiptului. Draperiile fură 
trase şi din sute de sfeşnice se revărsă suflul cald al lumânărilor, 
făcând să sclipească albul imaculat al feţelor de masă şi 
scăpărând scântei în tulpinile zvelte ale paharelor de cristal. Era 
sezonul plăcerilor mondene, pentru că balurile, partidele de 
călărie sau de înot abia începuseră sau erau în curs de a fi 
proiectate. Brizele răcoroase ale mării mențineau temperatura 
scăzută, aerul era proaspăt şi înviorător. 

Mountolive se lăsă în voia ritualurilor, cu un sentiment de 
siguranţă, aproape de beatitudine. Nessim se reintegrase într-o 
oarecare măsură la locul lui, ca un portret în nişa special 
construită pentru el, iar compania Justinei - această frumuseţe 
regală, cu sprâncene sumbre, care-i stătea alături - constituia 
mai curând un stimulent decât un obstacol în relaţiile lui cu 
lumea exterioară. Mountolive o admira, îi plăcea să simtă fixaţi 
asupră-i ochii ei negri, aprobatori, în care se aprindea un licăr de 
curiozitate compătimitoare, amestecată cu preţuire. Alcătuiau o 
pereche superbă, îşi spuse, aproape cu o înţepătură de invidie; 
îţi făceau impresia a doi oameni obişnuiţi încă din copilărie să 
conlucreze, fiecare din ei răspunzând instinctiv nevoilor şi 
dorințelor nerostite ale celuilalt, neşovăind nicio clipă să se 
încurajeze unul pe celălalt printr-un surâs. În ciuda frumuseţii şi 
rezervei ei şi a faptului că vorbea foarte puţin, lui Mountolive i 
se păru că simte pulsând sub frazele Justinei o duioasă candoare 
- ţâşnind parcă dintr-un izvor tainic, de căldură vibrantă. Să fi 
fost oare mulţumirea că găsise pe cineva care-i preţuia soţul la 
fel de mult cât îl preţuia şi ea? Aşa ceva sugera apăsarea rece, 


francă, a degetelor ei pe mâna lui şi glasul răscolitor cu care îi 
spuse: 

— Am auzit de atâta vreme vorbindu-se despre David, încât 
mi-ar fi greu să folosesc alt apelativ când vorbesc cu 
dumneavoastră. 

Cât despre Nessim, nu se schimbase deloc de când nu se mai 
văzuseră; îşi păstrase întreaga graţie, adăugându-i ponderea 
unei experienţe şi judecăţi mondene care-i dădeau un aer 
frapant european în acest mediu provincial. De pildă, tactul cu 
care evita orice aluzie la subiecte legate de funcţia oficială a lui 
Mountolive - aceasta în ciuda faptului că vânaseră, călăriseră, 
înotaseră şi pictaseră împreună. Mountolive aprecia cu 
precădere această discreţie. Informaţiile de natură politică pe 
care se simţea uneori dator să i le comunice îi erau întotdeauna 
scrupulos transmise prin intermediul lui Pursewarden. Nu 
compromitea niciodată prietenia lor amestecând afacerile cu 
plăcerea sau forțându-l pe Mountolive să penduleze între 
afecţiune şi datorie. 

Dar cea mai plăcută dintre toate surprizele fusese reacţia 
favorabilă a lui Pursewarden la noile responsabilităţi ale înaltei 
sale funcţii şi felul în care se achita de ceea ce numea „noua lui 
filă”. Două referate peremptorii scrise în teribila cerneală roşie - 
a cărei folosire constituia una dintre prerogativele şefilor de 
misiuni - îl domesticiseră şi îi smulseseră promisiunea de „a 
întoarce o filă cât o frunză de smochin”, ceea ce se întâmplase 
într-adevăr. Reacţia lui pornea din adâncul inimii şi Mountolive 
se simţea recunoscător şi uşurat în acelaşi timp la gândul că se 
poate bizui în sfârşit pe o judecată hotărâtă să nu se lase 
dominată sau moleşită de influenţe facile sau de dubii. Şi ce mai 
era? Da, noua reşedinţă de vară se dovedise fermecătoare, 
situată în mijlocul unei grădini răcoroase, plantată cu pini, 
aşezată mai sus de Roushdi. Existau două terenuri de tenis 
minunate, care răsunau permanent de pocnetul mingilor lovite 
de rachete. Personalul ambasadei părea încântat de noul şef. 
Numai că... tăcerea Leilei continua să constituie o enigmă. Dar, 
într-o seară, Nessim îi înmână un plic voluminos, pe care 
recunoscu scrisul familiar. Mountolive îl vâri în buzunar şi citi 
scrisoarea când rămase singur. 

„Întoarcerea ta în Egipt - ai ghicit probabil - m-a răscolit în 
mare măsură: mi-a răsturnat planurile. Mă simt risipită într-o 


mie de bucăţi şi nu mă pot reînchega. Mărturisesc că mă 
surprinde şi pe mine. Am trăit atâta amar de vreme cu prezenţa 
ta plăsmuită doar de imaginaţie - aici, în deplină singurătate - 
încât acum trebuie aproape să te reinventez ca să te readuc la 
viaţă. Poate că te-am răstălmăcit în toţi aceşti ani, poate că ți- 
am făurit un portret bun numai pentru mine însămi. S-ar putea 
ca acum să fii pentru mine doar o închipuire şi nu un demnitar în 
carne şi oase, care circulă printre personalităţile şi luminile 
politicii. Incă nu am găsit curajul de a confrunta adevărul meu 
cu realitatea; mi-e teamă. Fii răbdător cu o biată femeie 
îndărătnică şi proastă, care pare să nu fi ştiut niciodată prea 
bine ce vrea. Desigur, ar fi trebuit să ne întâlnim de multă 
vreme - dar la gândul ăsta mă retrag ca un melc în cochilie. Ai 
răbdare. Trebuie să aştept ca undeva, înăuntrul meu, să se 
producă un vârtej care să schimbe cursul apelor. Am fost atât de 
mânioasă când am auzit că revii, încât am plâns de furie. Sau 
poate că de panică? Bănuiesc că reuşisem într-adevăr să uit... 
de faţa mea, de vârsta mea. Şi dintr-o dată le-am simţit din nou 
asupră-mi, ca o mască de fier. Ei! Nu te teme, curajul îmi va 
reveni în curând. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să ne 
întâlnim şi să trecem prin şocurile reciproce. Când? încă nu ştiu. 
Nu ştiu.” 

Citind aceste cuvinte, pe terasa mătăsos învăluită de amurg, 
se gândi cu tristeţe: „Nu pot să-mi adun coerent ideile, ca să-i 
dau un răspuns inteligent. Ce pot să-i spun sau ce pot să fac? 
Nimic”. Dar cuvântul acesta suna a gol. „Răbdare” îşi spuse 
singur, cu îngăduinţă, întorcând cuvântul în minte în fel şi chip, 
ca să-i pătrundă mai bine sensul. Mai târziu însă, la balul familiei 
Cervoni, în vibraţiile luminilor albastre şi în foşnetul panglicilor 
colorate, i se păru din nou uşor să aibă răbdare. Evolua iar într-o 
lume fericită, în care nu se mai simţea izolat de semenii săi - o 
lume de prieteni cu care putea evoca lungile partide de călărie 
în tovărăşia lui Nessim, putea gusta discuţiile cu Amaril sau 
plăcerea excitantă de a dansa cu blonda Clea. Da, aici îi venea 
foarte uşor să aibă răbdare. Momentul, locul, împrejurările erau 
tot atâtea recompense pentru răbdare. Nu desluşea schiţat în 
viitorul lui fără de nor niciun semn prevestitor de rele, până şi 
premoniţiile unui război care se apropia lent nu erau decât 
platitudini pe care le puteai discuta deschis cu toţi ceilalţi. 

— Crezi într-adevăr că bombardierele alea pot să radă oraşe 


întregi de pe faţa pământului? Îl întrebă Clea cu calm. Am fost 
întotdeauna de părere că invențiile noastre nu fac decât să 
reflecte dorinţele noastre cele mai secrete; şi cu toţii dorim 
sfârşitul acestei civilizaţii mecanice, nu-i aşa? Cu toţii. Dar nu le 
va fi uşor să suprime oraşe ca Londra şi Parisul. Ce părere ai? 

Ce părere avea? Mountolive îşi încruntă sprâncenele fine şi 
clătină din cap. Se gândea la Leila, înfăşurată în vălurile ei 
negre, ca o călugăriţă, şezând în căsuţa prăfuită de la Karm Abu 
Girg, printre trandafirii superbi, având drept tovarăş de viaţă un 
şarpe... 

Vara înainta ferm, netulburată, nezorită - şi Mountolive nu 
găsea niciun motiv de frământare profesională într-un oraş atât 
de avid de prietenie, atât de sensibil la cea mai măruntă 
politeţe, atât de iscusit în a stoarce plăcerea. Zi după zi, velele 
colorate palpitau şi glisau pe oglinda golfului, printre fortărețele 
de fier ale vaselor de război, iar magicele valuri spumoase se 
rostogoleau cu punctualitate ritmică peste plajele pustii, albite şi 
pârjolite de soarele african. Noaptea, aşezat pe terasă, deasupra 
grădinii ce sclipea de licurici, auzea gâfâitul greoi, trepidant, 
bubuitor al pacheboturilor din apele adânci de dincolo de golf, 
care se îndreptau spre porturi de la celălalt capăt al lumii. 
Porneau în lungi plimbări prin deşert, explorând oaze de 
verdeață pe care mirajele apei le făceau să tremure în faţa 
ochilor, insubstanţiale ca materia din care se confecţionează 
visul, sau călăreau de-a lungul barelor de nisip, presărate cu 
bolovani de gresie aurie ca bronzul, ce împrejmuiau oraşul; caii, 
iuți ca săgeata, purtau proviziile de hrană şi băutură destinate 
volubililor călăreţi. 

Vizită Petra şi ciudata deltă de coral, de-a lungul coastei Mării 
Roşii, cu furnicarul ei de peşti tropicali, vopsiți în toate culorile 
curcubeului. Pe balcoanele lungi, răcoroase ale reşedinţei de 
vară, răsunau, noapte de noapte, clinchetele cuburilor de 
gheaţă în paharele înalte şi clinchetul banalităţilor şi locurilor 
comune, care îi dădeau fiori de plăcere prin situarea lor în acel 
spaţiu şi timp anume, prin îngemănarea lor cu un oraş conştient 
că plăcerea e unica rațiune care conferă şi muncii o necesitate; 
pe aceste balcoane, suspendate peste litoralul albastru saturat 
de istorie, iluminate de calda strălucire a lumânărilor, înfloreau 
noi prietenii fragmentare, prinzând contur de afecţiuni noi, a 
căror căldură îl făcea să nu se mai simtă izolat de semenii săi 


prin puterile cu care fusese învestit. Se bucura de multă 
popularitate şi curând avea să fie îndrăgit de toţi. Până şi 
morbida lasitudine spirituală, ca şi hedonismul oraşului păreau 
fermecătoare pentru cineva care, cu veniturile lui sigure, îşi 
putea oferi luxul de a trăi în afara lor. Alexandria îi apărea ca un 
foarte agreabil refugiu de vară, accesibil oricăror afecţiuni şi 
xenofilii, în sensul grecesc al cuvântului. De ce să nu se simtă ca 
acasă? 

Alexandrinii erau ei înşişi străini şi exilați într-un Egipt care 
trăia dedesubtul suprafeţei glazurate a visurilor lor, un Egipt 
încercuit de deşerturi calcinate şi pătruns de tristeţea unei 
credinţe care propovăduieşte renunţarea la plăcerile lumeşti: 
Egiptul zdrenţelor şi rănilor, al fascinaţiei şi disperării. 
Alexandria era încă Europa - capitala Europei asiatice, dacă 
poate exista aşa ceva. Nu se asemăna cu Cairo, a cărui viaţă 
purta amprenta puternic egipteană şi unde se vorbea aproape 
numai araba; aici, scena era dominată de franceză, italiană şi 
greacă. Ambianţa, manierele societăţii, totul era deosebit, 
turnat în tipare europene, în care cămilele, băştinaşii în robe 
albe, palmierii alcătuiau doar o friză pitoresc colorată, fundalul 
unei vieţi cu origini bifurcate. 

Sosi toamna şi îndatoririle lui Mountolive îl rechemară în 
capitala de iarnă; nedumerit, ba chiar puţin îndurerat de tăcerea 
Leilei, se întoarse la interesele acaparante ale unei vieţi 
profesionale care-i plăcea. Avea de întocmit documente, variate 
rapoarte social-economice şi militare. Personalul ambasadei se 
sudase şi muncea cu hărnicie şi zel; până şi Pursewarden dădea 
tot ce era mai bun în el. Animozitatea lui Errol, care nu avusese 
niciodată rădăcini adânci, fusese neutralizată cu succes şi 
convertită într-un armistițiu pe termen lung. Mountolive avea 
toate motivele de a se simţi mulţumit de sine însuşi. 

Pe urmă, în perioada carnavalului, primi un mesaj de la Leila, 
care, în sfârşit, îşi declara intenţia de a-l întâlni - dar cu condiţia 
ca amândoi să poarte tradiţionalele dominouri negre şi măştile 
sub care se dezlănţuiau orgiile alexandrine. Îi înţelegea 
îngrijorarea. Totuşi, perspectiva îl făcea fericit şi-i răspunse cu 
multă căldură lui Nessim, care-i făcuse invitaţia la telefon. Avea 
de gând să-şi transfere toată cancelaria la Alexandria, cu prilejul 
carnavalului, pentru ca şi secretarii lui să se poată bucura 
alături de el. Şi, într-adevăr, se mutară în sediile de vară din 


Alexandria, pe care o găsiră acum cuibărită sub un cer iernatic, 
ceva mai viu, albastru ca oul de pasăre şi abia atins, noaptea, 
de brumele deşertului. 

Dar de astă dată îl aştepta o nouă dezamăgire; când, în 
vâltoarea balului oferit de familia Cervoni, Justine îl luă de braţ 
şi-l pilotă printre boschetele înalte din grădină spre locul 
întâlnirii, găsiră doar o bancă de marmură pustie şi o punguţă 
de mătase ce conţinea un bilet mâzgălit cu rujul de buze: „In 
ultima clipă curajul m-a părăsit. lartă-mă!” Mountolive se strădui 
să-şi ascundă faţă de Justine supărarea şi jena. Nici ei parcă nu-i 
venea a crede şi repeta întruna: 

— Dar a venit de la Karm Abu Girg special pentru întâlnirea 
asta. Nu înţeleg. Toată ziua a petrecut-o împreună cu Nessim. 

Simţi o căldură compătimitoare în apăsarea mâinii ei pe braţ, 
în timp ce se întorceau, dezolaţi, de la locul scenei, croindu-şi 
drum printre veselele siluete mascate din grădină. 

Lângă piscină, îl zări pe Amaril, cu chipul descoperit, în faţa 
unei siluete mascate, zvelte căreia îi vorbea pe un ton şoptit, 
rugător, aplecându-se din când în când ca s-o strângă în braţe. 
Mountolive simţi o zvâcnire de gelozie, deşi, Dumnezeu îi era 
martor, în dorinţa lui de a o revedea pe Leila nu mai exista nici 
urmă de pasiune carnală. Dar, în chip paradoxal, simţea că, atât 
timp cât n-o revedea pe Leila, Egiptul nu putea reînvia de- 
adevăratelea pentru el - Leila reprezenta un soi de imagine- 
dublură, aproape mitică, a realităţii pe care o trăia, pe care o 
expropria zi de zi. Avea senzaţia omului care încearcă să 
suprapună cele două imagini gemene din vizorul unui periscop, 
pentru a regla imaginea. Cât timp nu trăia experienţa de a o mai 
vedea o dată, se simţea vag neajutorat, incapabil de a-şi 
confirma propriile amintiri legate de acest peisaj magic şi de a-şi 
însuşi noile impresii pe care i le transmitea. Şi totuşi, îşi accepta 
soarta cu un calm filosofic. În fond, nu exista niciun motiv de 
alarmă. Răbdare... acum exista un spaţiu infinit pentru răbdare, 
pentru a aştepta să i se înfiripe curajul. 

Pe de altă parte, noi prieteni veniseră să umple golul: 
Balthazar (care îl vizita adeseori ca să ia masa cu el şi să joace 
şah), Amaril, Pierre Balbz, familia Cervoni. La acea vreme, Clea 
începuse să-i schiţeze lent portretul. Mama lui Mountolive îl 
implorase să-i dăruiască un portret al lui în ulei; şi acum poza în 
uniforma strălucitoare pe care sir Louis i-o vânduse cu atâta 


amabilitate. Portretul va fi darul surpriză de Crăciun pe care i-l 
va face mamei sale, şi era bucuros s-o lase pe Clea să-l 
migălească, refăcând părţile care o nemulţumeau. Prin 
intermediul ei (pentru că vorbea tot timpul cât lucra, ca să 
menţină vie expresia feţei modelului), află multe, pe parcursul 
acelei veri, în legătură cu viaţa şi preocupările alexandrinilor - 
poezia extravagantă şi dramatismul grotesc în care se 
complăceau aceşti exilați de ocazie; poveşti despre locuitorii 
unui oraş lacustru modern, cu zgârie-nori de piatră care priveau, 
peste ruinele faraonilor, către Europa. 

Una dintre aceste istorii îi înflăcără imaginaţia - povestea de 
dragoste a lui Amaril (elegantul, mult simpatizatul medic), 
pentru care Mountolive nutrea o deosebită afecţiune. Insuşi 
numele lui, pe buzele Cleei, evoca simpatia lor comună faţă de 
omul timid şi grațios, care afirmase de atâtea ori că el nu va 
avea niciodată norocul de a fi iubit de o femeie. 

— Sărmanul Amaril, exclamă Clea cu un suspin şi un surâs, în 
timp ce picta. Să-ţi istorisesc povestea lui? E absolut tipică. Noi, 
prietenii lui, am fost bucuroşi, pentru că ajunsesem să credem 
că amânase prea mult problema dragostei pe această lume - că 
pierduse trenul. 

— Dar Amaril pleacă în Anglia, observă Mountolive. Ne-a cerut 
o viză. Trebuie să deduc că pleacă din pricina unui deznodământ 
tragic? Şi cine-i Semira? Te rog, povesteşte-mi. 

— Virtuoasa Semira! 

Clea zâmbi cu duioşie şi, oprindu-se din lucru, îi puse în braţe 
o mapă cu desene. Mountolive le răsfoi. 

— Numai nasuri, exclamă el cu surpriză, iar Clea încuviinţă. 

— Da, nasuri. Amaril mi-a răpit trei luni de lucru, în care am 
colindat şi am cules nasuri, pentru ca să-şi poată alege unul 
după plac; nasuri de vii şi de morţi. Nasuri de la Yacht Club, de 
la Etoile, din frescele de la muzee, de pe medalii... 

N-a fost uşor să le reunesc, pentru a putea proceda la un 
studiu comparativ. În cele din urmă, am ales nasul unui ostaş 
dintr-o frescă de la Theba. 

Mountolive era stupefiat. 

— Te rog, Clea, povesteşte-mi totul. 

— Dar îmi promiţi să stai liniştit, să nu te mişti? 

— Promit. 

— Bun! Îl cunoşti acum destul de bine pe Amaril; ei, omul ăsta 


atât de romantic, atât de drag - prieten atât de sincer şi medic 
atât de priceput - ne-a adus de-a dreptul la exasperare, de ani 
şi ani de zile. S-ar fi zis că n-o să fie niciodată în stare să se 
îndrăgostească. Ne părea rău pentru el - ştii bine că noi, 
alexandrinii, în ciuda aparenţei de duritate, suntem sentimentali 
şi dorim ca prietenii noştri să se bucure de viaţă. Nu s-ar putea 
spune că era nefericit - şi, din când în când, avusese câte o 
legătură amoroasă; dar niciodată une amie, în sensul special pe 
care-l atribuim noi acestei noţiuni. Şi el se plângea adeseori, 
cred că nu numai pentru a ne stârni mila şi amuzamentul, ci mai 
curând ca să se asigure că nu era anormal, că specia feminină îl 
găsea simpatic şi atrăgător. Şi, deodată, la carnavalul de anul 
trecut, s-a produs miracolul. A întâlnit un domino zvelt şi 
mlădios, purtând mască. Amândoi s-au îndrăgostit nebuneşte 
unul de celălalt - ba chiar au mers mult mai departe decât 
obişnuieşte un amant atât de prudent ca Amaril. Experienţa l-a 
transformat total, dar... fata dispăruse, fără să-şi fi scos masca, 
fără să-i fi lăsat vreun nume. Două mâini albe şi un inel cu piatră 
galbenă - asta-i tot ce ştia despre ea - pentru că, în ciuda 
subitei pasiuni devorante, tânăra refuzase categoric să-şi 
dezvăluie faţa, astfel încât, în chip paradoxal, nu putuse nici 
măcar s-o sărute... deşi fata îi acordase din plin alte favoruri. 
Uite că am început să bârfesc. Dar n-are importanţă. Din acea 
zi, Amaril a devenit insuportabil. Fervoarea romantică îi stătea 
foarte bine, recunosc, pentru că e un romantic din creştet până- 
n tălpi. Un an întreg a scotocit oraşul în căutarea acelor mâini 
frumoase, le-a căutat pretutindeni, şi-a implorat prietenii să-l 
ajute, şi-a neglijat clientela, a ajuns aproape de râsul lumii. 
Eram cu toţii amuzaţi şi mişcaţi de suferinţele lui, dar ce puteam 
face? Cum îi puteam da de urmă? Bietul Amaril a aşteptat cu 
febrilă nerăbdare carnavalul de anul ăsta, pentru că fata îi 
făgăduise să revină la locul întâlnirii. Ei, acum vine partea 
nostimă. A reapărut într-adevăr şi şi-au reînnoit jurămintele de 
iubire; dar, de astă dată, Amaril era hotărât să n-o mai lase să-i 
scape - pentru că îi dăduse răspunsuri foarte evazive când îi 
ceruse numele şi adresa. Disperarea i-a insuflat curaj şi a 
refuzat s-o lase să plece, lucru care a speriat-o foarte tare pe 
fată. (Toate astea le ştiu de la el - pentru că s-a înfiinţat la mine 
în zorii zilei, clătinându-se ca un om beat, cu părul ciufulit, dar 
exaltat şi înspăimântat în acelaşi timp.) Fata a făcut câteva 


încercări de a-i trage clapa, dar el n-a slăbit-o din ochi şi a 
stăruit să o conducă până acasă, într-o rablă de trăsură cu cai. 
Tânăra şi-a ieşit cu totul din fire şi, când au ajuns la capătul de 
est al oraşului, într-un cartier mizer şi nefrecventat, cu mari 
proprietăţi lăsate de izbelişte şi grădini cotropite de bălării, a 
rupt-o la fugă. Înnebunit de frenezia lui romantică, Amaril a 
urmărit nimfa şi a prins-o tocmai când încerca să se furişeze 
într-o curte întunecoasă, în nerăbdarea lui, i-a smuls masca, iar 
biata făptură, cu faţa în sfârşit dezgolită, s-a prăbuşit în prag, cu 
hohote de plâns. Felul în care mi-a descris Amaril scena a fost 
de-a dreptul cutremurător. Fata zăcea ghemuită, scuturată de 
sughiţuri şi de un soi de spasme, ascunzându-şi, în tot acest 
timp, faţa în mâini. Nu avea nas. O clipă, Amaril s-a speriat 
îngrozitor, pentru că-i cel mai superstiţios dintre muritori şi 
cunoaşte toate poveştile despre vampirii care se strecoară în 
timpul carnavalului. Şi-a făcut semnul crucii, a atins cățelul de 
usturoi pe care-l poartă în buzunar - dar creatura nu s-a făcut 
nevăzută. Şi atunci s-a deşteptat medicul din el şi, trăgând-o 
într-o curte (biata fată era aproape leşinată de spaimă şi de 
ruşine), a examinat-o cu atenţie. Mi-a povestit că-şi auzea 
propriul creier ticăind clar şi precis diverse diagnostice, în locul 
inimii care încetase să-i mai bată. Simţea că se sufocă... Intr-o 
străfulgerare, i-au trecut prin minte diversele cauze ale unei 
asemenea infirmităţi, formulând cu groază cuvinte ca: sifilis, 
lepră, lupus, sucind într-o parte şi-n alta mica faţă desfigurată 
pe care o ţinea între palme. l-a strigat furios: 

— Cum te cheamă? 

lar ea s-a bâlbâit: 

— Semira... virtuoasa Semira. 

Amaril era atât de enervat, încât a izbucnit în hohote de râs. 

lată însă cât de stranie e situația. Semira este fiica unui tată 
foarte bătrân şi surd. Pe vremuri, sub khedivi, familia a fost 
bogată şi vestită; e de origine turcă. Dar a fost năpăstuită de 
felurite nenorociri şi de nebunia progresivă a unora dintre fii, 
ceea ce a făcut-o să decadă şi azi să fie cu totul dată uitării. 
Sunt săraci lipiţi pământului. Bătrânul tată, cu minţile pe 
jumătate pierdute, a încuiat-o pe Semira în casa aceea pustie, 
silind-o să poarte, cea mai mare parte din timp, vălul. 

Au circulat, vag, în societate, unele poveşti despre ea - 
despre o fată care se călugărise şi-şi petrecea toată viaţa numai 


în rugăciuni, fără să păşească vreodată dincolo de pragul casei, 
o adevărată martiră; alţii spuneau că-i surdă, mută şi ţintuită la 
pat. Poveşti dezlânate, deformate, aşa cum sunt deformate 
toate faptele aici, în Alexandria. Dar, în timp ce stăruiau ecouri 
vagi despre aşa-numita virtuoasa Semira, nimeni dintre noi nu o 
cunoştea şi familia ei fusese îngropată în uitare. Se pare, însă, 
că rumoarea carnavalului i-a stârnit curiozitatea faţă de lumea 
de afară şi, mascată într-un domino, s-a strecurat în mulţime. 

Dar am uitat de Amaril. Un bătrân servitor, atras de zgomot, a 
coborât cu o lumânare în mână. Amaril i-a cerut să-l conducă la 
stăpânul casei. Hotărârea lui fusese luată. Bătrânul tată dormea 
dus într-un pat vechi, cu patru stâlpi, dintr-o cameră din pod, 
presărată toată cu excremente de lilieci. Semira părea să fi 
devenit aproape inconştientă. Dar Amaril era însufleţit de o 
hotărâre grandioasă. Luând lumânarea într-o mână şi sprijinind 
cu celălalt braţ trupul pierit al Semirei, a urcat toate scările până 
la pod şi, izbind cu piciorul, a deschis uşa camerei unde dormea 
tatăl. Pentru ochii lipiţi de somn ai bătrânului, care s-a ridicat în 
capul oaselor, scena trebuie să fi apărut stranie ca un coşmar - 
iar Amaril o descrie cu un romantism flamboaiant, care-l 
impresionează şi pe el de-i dau lacrimile. E zguduit de măreţia 
propriei lui imaginaţii, aşa cred; trebuie să mărturisesc însă că, 
ţinând la el aşa cum ţin, mi-am simţit şi eu ochii umeziţi când 
mi-a povestit cum a aşezat lumânarea pe jos, lângă pat şi, 
îngenunchind alături de Semira, a declarat: 

— Doresc să mă căsătoresc cu fiica dumneavoastră şi să o 
readuc în lume. 

Bătrânul a avut nevoie de câtva timp până să-şi biruie groaza 
şi cumplita nedumerire pricinuite de această vizită insolită, şi 
Amaril a întâmpinat dificultăţi până să-l facă să înţeleagă despre 
ce e vorba. Pe urmă, tatăl a început să tremure şi să se 
minuneze în faţa acestei frumoase apariţii, care îngenunchease 
lângă patul lui, înlănţuind-o cu braţul pe fiica cea fără de nas şi 
propunându-i, cu atâta mândrie şi pasiune, imposibilul. 

— Dar nimeni n-o s-o ia de nevastă, pentru că n-are nas, a 
protestat el în cele din urmă. 

Coborând din pat, îmbrăcat într-o cămaşă de noapte soioasă, 
a început să se învârtească în jurul lui Amaril, care rămăsese 
îngenuncheat, şi să-l examineze ca pe un specimen 
entomologic. (Îl citez pe Amaril.) Pe urmă i-a atins braţul cu 


talpa lui desculţă - vrând parcă să se încredinţeze dacă era 
alcătuit din carne şi din sânge, şi a repetat: 

— Cine eşti dumneata, ca să iei de nevastă o femeie fără nas? 

— Sunt un doctor din Europa, i-a răspuns Amaril, şi am să-i 
dăruiesc un nas nou. 

Ideea, fantastica idee se precizase încetul cu încetul în mintea 
lui. Auzindu-i cuvintele, Semira a scos un suspin şi şi-a întors 
spre el frumoasa faţă oribilă. 

Amaril a întrebat pe o voce tunătoare: 

— Semira, vrei să fii soţia mea? 

Biata fată abia de şi-a putut articula răspunsul; părea la fel de 
neîncrezătoare ca şi tatăl ei faţă de sfârşitul acestei aventuri. 
Amaril însă continua să le vorbească, să-i convingă. 

A doua zi, când s-a întors, servitorul i-a transmis că Semira nu 
putea fi văzută şi că ceea ce dorea el era imposibil. Dar Amaril 
nu-i omul care să se lase cu una, cu două; şi-a făcut iar drum cu 
forţa până în camera tatălui şi a început să-l ia la rost. 

Aceasta este, deci, fantezia în care trăieşte Amaril. Pentru că 
Semira, oricât ar fi de iubitoare şi de devotată, nu poate ieşi în 
lume până când nu-şi îndeplineşte el făgăduinţa. Amaril s-a 
oferit să se însoare cu ea pe dată, dar bătrânul, suspicios, vrea 
să se asigure mai întâi de nas. Dar ce fel de nas? A fost 
consultat Balthazar, amândoi au examinat-o pe Semira şi au 
ajuns la concluzia că infirmitatea nu se datorează nici leprei, nici 
sifilisului, ci unei forme mai neobişnuite de lupus - o ciudată 
tuberculoză a pielii, destul de rară, semnalată totuşi printr-o 
serie de cazuri în regiunea Damietta. În cazul Semirei, nefiind 
tratată ani la rând, i-a ros în întregime nasul. Trebuie să 
recunosc că e oribil: în loc de nas are o simplă despicătură, ca 
branhiile de peşte. Şi eu am luat parte la discuţiile medicilor şi 
m-am dus regulat la Semira, ca să-i citesc, în cămăruţa 
întunecoasă unde şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă. 
Are nişte ochi negri minunaţi, ca de odaliscă, o gură frumoasă şi 
o bărbie bine modelată; şi, pe lângă astea, branhiile de peşte. 
Prea e nedrept! l-a trebuit un timp nemăsurat până să poată 
crede că nefericirea ei poate fi remediată pe cale chirurgicală. ŞI 
de astă dată, Amaril a avut o idee strălucită, reuşind s-o facă să 
participe direct la restaurarea obrazului ei, înfrângându-i astfel 
dezgustul faţă de ea însăşi, antrenând-o să-şi aleagă singură 
nasul din colecţia mea de desene, şi să discute întregul proiect. 


l-a îngăduit să-şi aleagă nasul, aşa cum îţi laşi o amantă să-şi 
aleagă o brățară de la Pierantoni. A fost iniţiativa cea mai 
reuşită, pentru că fata a început să-şi depăşească ruşinea şi se 
simte aproape mândră de libertatea de a-şi alege asemenea dar 
preţios - trăsătura cea mai importantă de pe chipul unei femei, 
care influenţează orice privire şi transformă orice semnificaţie - 
trăsătura fără de care ochii frumoşi, dinţii strălucitori, părul 
bogat devin total inutile. 

Dar acum s-au izbit de alte greutăţi, pentru că grefarea unui 
nas presupune tehnici chirurgicale încă foarte noi; şi Amaril, 
care e chirurg, nu vrea să rişte nicio greşeală care ar putea 
compromite rezultatul. Înţelegi, vrea să creeze o femeie 
conformă cu imaginea pe care şi-a făurit-o, o faţă care să 
corespundă tuturor exigenţelor soţului; numai Pygmalion a mai 
avut o asemenea şansă. Şi lucrează la acest proiect de parcă 
întreaga lui viaţă ar depinde de el - ceea ce, într-un fel, cred că 
e adevărat. 

Operația se va efectua în mai multe etape şi va dura un secol. 
l-am tot ascultat discutând şi rediscutând cu atâtea amănunte, 
încât am ajuns aproape să cred că şi eu aş putea-o executa. 
Întâi decupezi o porţiune din cartilagiul costal, de aici, unde 
coasta se leagă de stern, şi efectuezi o grefă. Pe urmă tai un 
triunghi de piele de pe frunte şi o tragi în jos, ca să acopere 
nasul - tehnică indiană, aşa-i spune Balthazar; dar ei se întreabă 
încă dacă n-ar putea decupa o porţiune de carne şi de piele din 
partea interioară a pulpei... Dă-ţi seama cât de fascinantă e 
această chestiune pentru un pictor şi un sculptor. Şi între timp, 
Amaril pleacă în Anglia ca să-şi perfecţioneze tehnica operatorie 
sub îndrumarea celor mai mari maeştri. De asta a cerut viza. 
Câte luni va lipsi, încă nu ştiu, dar porneşte cu starea de spirit a 
unui cavaler în căutarea Sfântului Graal. Pentru că intenţionează 
să execute el însuşi operaţia. În acest timp, Semira îl va aştepta 
aici şi i-am promis să mă duc des pe la ea şi s-o distrez, dacă voi 
reuşi. Nu-i prea greu, pentru că lumea reală din afara celor 
patru pereţi ai ei i se pare extraordinar de stranie, de brutală, de 
romantică. În afară de ce-a putut întrezări cu prilejul celor două 
carnavaluri, cunoaşte foarte puţine lucruri legate de existenţele 
noastre. Pentru ea, Alexandria e un tărâm de basm. Îi va trebui 
ceva timp până s-o poată vedea aşa cum e în realitate - cu 
perimetrele ei dure şi rigid delimitate şi cu locuitorii ei păcătoşi, 


avizi de plăceri şi neromantici. Uite c-ai mişcat! 

Mountolive se scuză şi adăugă: 

— Am tresărit la cuvântul „neromantici”, pentru că tocmai mă 
gândeam cât de romantic sună pentru urechea unui străin tot ce 
mi-ai povestit. 

— Amaril e o excepţie, şi una foarte prețioasă. Câţi oameni 
poţi găsi, dotați cu atâta generozitate şi dezinteres? Cât despre 
Semira - încă nu ştiu ce-i rezervă viitorul, în afara aventurii ei 
colosale. 

Clea zâmbi şi îşi aprinse o ţigară. 

— Espérons”, zise ea enigmatic. 


20 Să sperăm (fr.). 


VIII 


— Ţi-am cerut de o sută de ori să nu foloseşti briciul meu şi 
uite că iar l-ai luat, spuse Pombal pe o voce plângăreaţă. Ştii 
bine că mi-e teamă de sifilis. Îţi tai din greşeală un coş şi începe 
să supureze. 

— Mon cher collegue, răspunse Pursewarden printre dinţi (îşi 
bărbierea buza de sus) şi cu o grimasă care voia să exprime 
demnitate jignită, ce vrei să insinuezi? Eu sunt englez. Hein? 

Se opri şi, marcând ritmul cu briciul lui Pombal, declamă 
solemn: 

„Englezii-au inventat trăsura fără cai: un dar complex! 

Şi tot ei vor crea mariajul fără sex. 

Curând, unicul contact de-amor autorizat 

Se va realiza numai prin sindicat.” 

— S-ar putea ca sângele tău să fie infectat, continuă prietenul 
său, bombănind în timp ce încerca să-şi fixeze elasticul unei 
jartiere, expunându-şi gamba grăsună pe marginea bideului. La 
urma urmei, n-ai cum să ştii. 

— Eu sunt scriitor, replică Pursewarden, cu şi mai jignită 
demnitate. Aşadar, ştiu. În vinele mele nu curge sânge. 

Işi şterse lobul urechii, adăugând sumbru: 

— Plasmă, asta-i ce curge în vinele mele. Altminteri cum aş 
putea lucra tot ce lucrez? 

Gândeşte-te! La Spectator sunt Ubique, la New Statesman 
sunt Mens Sana. La Daily Worker semnez Corpore Sano. Sunt şi 
Paralysis Agitans de la The Times şi Ejaculatio Praecox de la 
New Verse. Mai sunt... dar aici îl părăsi imaginaţia. 

— Nu te văd niciodată lucrând, ripostă Pombal. 

— Lucrând puţin, câştig mai puţin. Dacă prin creaţia mea aş 
câştiga mai mult de o sută de lire pe an, nu mi-aş mai putea 
găsi refugiu în faptul că nu sunt înţeles. 

Scoase un sughiţ strangulat. 

— Compris*!. Ai băut. Când am intrat, am văzut sticla pe masa 
din hol. Dar de ce cu noaptea-n cap? 

— Am avut intenţia să fiu absolut onest. În fond, e vinul tău. 
N-am avut de gând să-ţi trag chiulul. Da, am tras o duşcă sau 
două. 


21 Am înţeles (fr.). 


— Sărbătoreşti ceva? 

— Da, diseară, dragul meu Georges, am de gând să fac ceva 
absolut nedemn de mine. Am scăpat de un inamic periculos şi 
am avansat în carieră, urcând câteva trepte dintr-un singur salt. 
În munca noastră se consideră că aşa ceva merită un marş 
triumfal. Intenţionez să-mi ofer un dineu de autofelicitare. 

— Şi cine va achita nota? 

— Subsemnatul va comanda meniul, îl va consuma şi-l va 
achita. 

— Mare scofală! 

Pursewarden făcu o strâmbătură în oglindă. 

— Dimpotrivă, aş zice. O seară liniştită, asta-i ce-mi doresc. 
Voi compune un nou fragment din autobiografia mea, 
delectându-mă cu stridiile de la Diamantakis. 

— Şi ce titlu ai să-i dai? 

— Metoda de a bate câmpii. Va începe aşa: 

„Pe Henry James l-am întâlnit prima oară într-un bordel din 
Alger, cu câte o hurie goală puşcă pe fiecare genunchi”. 

— Henry James era pidosnic, după câte ştiu. 

Pursewarden dădu drumul la duş cu toată forţa şi intră sub 
rafală, strigând: 

— Încetează să faci critică literară în maniera voastră 
franţuzească. 

Pombal îşi trecu pieptenele prin părul negru, cu laborioasă 
nerăbdare, pe urmă îşi consultă ceasul. 

— Merde! exclamă el. Am să fiu iar un întârziat. 

Pursewarden emise un strigăt de bucurie. Se aventurau cu 
degajare unul în limba celuilalt şi se bucurau ca nişte şcolari ori 
de câte ori se prindeau reciproc cu câte o greşeală de limbă. 
Fiecare stângăcie era salutată cu urale, care se transformau în 
strigăte de război. Pursewarden sări într-un picior strigând fericit 
pe sub răpăiala duşului: 

— De ce nu stai acasă, să urmăreşti o emisiune nocturnă pe 
„ondulaţii scurte”? 

(Cu o zi înainte, Pombal se exprimase în acest fel în legătură 
cu o emisiune radiofonică şi nu i se îngăduia să uite.) Făcu o 
mutră lungă, pentru a-şi exprima iritarea: 

— N-am spus aşa! protestă el. 

— Pe dracu, aşa ai spus! 

— N-am spus „ondulaţii scurte”, ci „unduiri scurte” - des 


ondes courtes. 

— La fel de caraghios. Voi, cei din Quai d'Orsay, mă oripilaţi. 
Nu zic că franceza mea e perfectă, dar, oricum, niciodată n-am 
făcut o... 

— Dac-aş începe să înşir greşelile pe care le faci tu... ha! ha! 

Pursewarden se porni să ţopăie în cadă, strigând: 

— Emisii nocturne pe ondulaţii scurte! 

Pombal aruncă în el cu un prosop făcut ghem şi ieşi din 
camera de baie înainte ca amicul său să poată trece la 
represalii. 

Îşi continuară tachineriile, în timp ce francezul îşi retuşa ţinuta 
în faţa oglinzii din dormitor. 

— Şi după aia ai să te duci la Etoile, să vezi spectacolul? 

— Fără îndoială! strigă Pursewarden. O să dansez un fox 
macabru cu gagica lui Darley sau cu Sveva. Ba chiar mai multe 
foxuri macabre. După care, asemenea unui explorator care şi-a 
consumat conservele de pateu, am să aleg o târfă şi-am s-o duc 
la Mount Vulture, pur şi simplu ca să simt gust de carne 
proaspătă. Să sorb vigoare din carnea ei. 

Scoase un sunet care voia să imite zgomotul făcut de ciocul 
vulturului când se înfruptă din carne - un soi de croncănit lacom, 
gâtuit. Pombal se cutremură. 

— Monstrule! strigă el. Am plecat, la revedere. 

— La revedere. Toujours la maladresse”? 

— Toujours! 

Era strigătul lor de război. Rămas singur, Pursewarden fluiera 
încetişor în timp ce se ştergea cu prosopul de baie şi îşi punea 
toaleta la punct. Capriciile instalaţiilor sanitare de la hotelul 
Mount Vulture îl obligau adeseori să traverseze piaţa şi să vină 
la Pombal, ca să facă o baie bună şi să se bărbierească. Uneori, 
când Pombal pleca în concediu, închiria pur şi simplu 
apartamentul, împărţindu-l cam în silă cu Darley, omul ăsta care 
ducea o viaţă ascunsă în colţişorul lui din capătul casei. li plăcea 
să evadeze uneori din solitudinea camerei lui de hotel şi din 
maldărele de hârtii care proliferau în jurul noului său roman. Să 
evadeze - mereu să evadeze... Nevoia scriitorului de a se afla 
singur cu sine însuşi - „scriitorul, cel mai solitar dintre animalele 
umane”. 

— Încep să citez din marele Pursewarden, comunică el 


22 În veci, stângăcia! (fr.) 


imaginii din oglindă, în timp ce se chinuia cu nodul cravatei. 

În seara asta va cina în linişte, singur, desfătându-se cu 
propria-i companie. Refuzase politicos o şovăielnică invitaţie din 
partea lui Errol la un dineu, care l-ar fi antrenat apoi într-una din 
acele seri plicticoase, insipide, cu imbecile jocuri de hârtii 
decupate şi de bridge. „Dumnezeule, spusese Pombal, ce 
metode inventează compatrioţii tăi pentru a-şi trece timpul! 
Infestează saloanele cu sentimentul lor de culpabilitate! Dacă 
emiţi o idee, toată lumea se opreşte încremenită, cu furculiţa în 
aer, şi se produce o atmosferă penibilă, o tăcere... Mă 
străduiesc din răsputeri, dar de fiecare dată simt că iar am 
făcut-o de oaie. Aşa încât, a doua zi, trimit automat un buchet 
de flori gazdei... Ce mai popor sunteţi şi voi! Ne scandalizaţi pe 
noi, francezii, prin felul vostru de viaţă, absolut respingător!” 
Sărmanul David Mountolive! Pursewarden se gândi la el cu 
compasiune şi duioşie. Ce preţ cerea cariera de diplomat, pentru 
a-ţi oferi roadele puterii! Visurile lui trebuie să fi fost pe veci 
diluate, îndoite cu amintirile tuturor imbecilităţilor îndurate, 
deliberat îndurate, în numele a ceea ce era mai sfânt în 
profesiunea lui, dorinţa de a plăcea, hotărârea de a-i captiva pe 
toţi, în scopul de a-i putea influenţa. Mă rog. Ce nu face omul ca 
să distrugă lumea! 

In timp ce-şi pieptăna părul spre spate, se trezi gândindu-se la 
Maskelyne, care în clipa asta trebuie să se fi aflat în rapidul 
care, zgâlţâindu-l uşor, îl purta spre lerusalim; îşi sugea pipa cu 
coadă lungă şi privea, fără interes, defilarea dunelor de nisip şi a 
livezilor de portocali; într-un compartiment încins ca un cuptor, 
sâcâit pe dinafară de muşte şi perpelindu-se pe dinăuntru, 
măcinat de orgoliul unei tradiţii aflate pe moarte... Dar de ce 
oare era lăsată să moară? Maskelyne, rumegându-şi eşecul, 
umilinţa unei slujbe noi, care comporta „posibilităţi de 
avansare”. Lovitura de graţie! (Această idee îi pricinui o 
împunsătură de remuşcare, pentru că nu subaprecia caracterul 
integru, complet dezinteresat al militarului.) Ca fiinţă umană era 
îngust, coroziv, uscat, şi totuşi scriitorul din el îl preţuia, în timp 
ce omul din el îl dispreţuia. (Într-adevăr, făcuse largi notații 
asupra personajului - fapt care l-ar fi surprins enorm pe 
Maskelyne dacă ar fi aflat.) Felul în care-şi muşca pipa, în care-şi 
ridica nasul, reticenţele lui... Era de părere că, într-o zi, va putea 
utiliza toate aceste trăsături. „Oare făpturile omeneşti, reale, 


pot deveni simple proiectări ale unor stări de spirit, capabile a fi 
utilizate în literatură, şi acest fapt te izolează de ele? Da. Pentru 
că prin observaţie conferi obiectului sau subiectului observat 
distanţa necesară perspectivei. Da. Observaţia împiedică 
receptivitatea spontană - receptivitatea la relaţiile obişnuite, la 
afecţiune, iubire şi aşa mai departe. Dar asta nu-i numai o 
problemă a scriitorului - e o problemă generală. Maturizarea 
presupune o separare, menită, paradoxal, să ducă la o nouă 
reunire, mai profundă, mai lucidă. In sfârşit!” lIşi putea 
compensa furişa simpatie inspirată de Maskelyne, amintindu-şi 
de câteva dintre stupidităţile lui. 

Aroganţa „Dragul meu, după ce vei fi lucrat în serviciile 
secrete tot atâta cât am lucrat eu, vei căpăta intuiţie. Vei mirosi 
lucrurile de la distanţă.” 

Ideea că un tip ca Maskelyne considera că are intuiţie era 
colosal de amuzantă. Pursewarden scoase un hohot de râs 
croncănit şi îşi luă impermeabilul din cui. 

Cobori agale, ieşind în strada cuprinsă de înserare şi 
numărându-şi cu un zâmbet banii din buzunar. Era ceasul cel 
mai prielnic al zilei în Alexandria - străzile se îmbibau lent de 
albastrul metalic al indigoului, dar continuau să degaje căldura, 
potolită acum, a soarelui. În oraş încă nu se aprinseseră toate 
luminile, şi panouri mari de crepuscul vioriu pluteau ici-colo, 
estompând contururile lucrurilor, redesenând înceţoşat formele 
clădirilor şi ale oamenilor. Cafenelele somnolente se trezeau 
lent în  scâncetul mandolinelor, care se infiltra printre 
scrâşnetele roţilor înfierbântate ce frecau macadamul străzilor 
forfotind acum de viaţă, de siluete în robe albe şi de scăpărările 
roşii ale fesurilor. Lădiţele de flori de la ferestre emanau un 
miros pătrunzător de pământ afânat şi de urină. Limuzinele 
somptuoase îşi luau zborul din faţa Bursei, cu claxonări 
domoale, ca un cârd de gâşte dintr-o specie rară, cu penaj 
lustruit. Să înaintezi cu paşi uşori, pe jumătate orbit de 
întunericul siniliu, lăsându-te purtat de torentul mulţimii, în aerul 
uscat şi înviorător... acestea erau rarele momente de fericire pe 
care le încerca întâmplător, datorită hazardului. Asfaltul reţinea 
încă fierbinţeala zilei, asemenea feliilor de pepene verde tăiate 
după-amiaza, târziu; o căldură jilavă ţi se prelingea parcă pe 
tălpile pantofilor. Brizele marine, cu pufnirile lor răcoroase, 
vizitau partea de sus a oraşului; aici însă răzbeau doar sporadic. 


Te înfăşura un aer sec, atât de încărcat de electricitate statică 
(pârâielile pieptenelui în păr!), de parcă ai fi înotat prin apa 
încropită, opacă, a unei mări de vară, străbătută de curenţi reci. 
Se îndreptă fără grabă spre Baudrot, străbătând insulițe de 
mirosuri flotante - dâra de parfum lăsată în urmă de o doamnă 
elegantă, miresme de iasomie răbufnind de sub o arcadă 
întunecată - ştiind că, în curând, aerul umed şi sărat al mării le 
va înghiţi pe toate. Era momentul ideal pentru un aperitiv luat în 
semiobscuritate. 

Balcoanele lungi de lemn, pe care se aliniau ghivece cu flori 
exalând aromele vesperale ale pământului proaspăt stropit, 
erau acum înţesate de oameni, pe jumătate dizolvaţi de miraj în 
schiţele fugitive ale unor gesturi descompuse în chiar clipa când 
se desenau. Copertinele de pânză colorată tremurau uşor, 
agitate de aburii albăstrui care se înălţau, timid, din străduţele 
treptat devorate de întuneric, fremătând ca nervii excitaţi ai 
îndrăgostiţilor ce hoinăreau prin beznă, preocupaţi să-şi atingă 
cât mai repede ţinta, mişcările lor fâlfâind unduios ca nişte aripi 
de fluturi, grele de făgăduinţele nocturne ale Alexandriei. In 
curând, ceața avea să se risipească, iar luminile aveau să 
licărească pe argintul tacâmurilor şi pe albul feţelor de masă, pe 
cercei şi bijuterii sclipitoare, pe capete cu păr uleios, lucitor, pe 
zâmbete scânteind în contrastul obscurităţii: feţe negre crestate 
de fulgerarea dinţilor albi. Şi limuzinele vor glisa din nou, 
coborând din partea de sus a oraşului, cu eleganta şi fragila lor 
încărcătură de invitaţi la dineuri şi de dansatori... Da, acesta era 
momentul cel mai prielnic al zilei. Aşezat, cu spatele rezemat de 
speteaza unui scaun din lemn împletit, contempla indolent 
spectacolul străzii, fără ca cineva să-l recunoască, să-l salute. 
Până şi siluetele de la masa vecină erau de nerecunoscut, 
simple crochiuri de fiinţe omeneşti. Vocile lor pluteau leneş prin 
amurg, voci înăbuşite de vălurile violete ale serii alexandrine, 
discutând cotele Bursei sau recitind în arabă versuri din poeme 
de dragoste - cine ar putea spune? 

Cât de gustos era un pahar de Dubonnet cu o umbră de coajă 
de lămâie rasă - un gust asociat cu amintirile vii ale unei Europe 
de mult abandonate, şi totuşi trăindu-şi viaţa proprie sub faţada 
acestei existenţe imateriale, în neglijenta capitală a lui 
Alexandru! Degustându-şi băutura, se gândi cu invidie la 
Pombal, la ferma acestuia din Normandia, unde prietenul său 


spera din toată inima să se întoarcă într-o bună zi. Cât de 
reconfortant ar fi fost să aibă şi el asemenea legături trainice cu 
patria, aceeaşi revenire asigurată. Numai cât se gândea la aşa 
ceva şi îşi simţea inima tresăltând; şi, totodată, îl invadau 
amărăciunea şi regretul că lucrurile stăteau cum stăteau. Ea îi 
spunea: „Am citit cărţile foarte încet - nu pentru că nu m-aş 
descurca uşor în alfabetul Braille, ci pentru că vreau să pătrund 
forţa fiecărui cuvânt, chiar a părţilor grosiere sau a celor slabe, 
pentru a ajunge la sâmburele gândului”. Sâmburele! Fraza ei îi 
răsuna în ureche, ca şuieratul unui glonţ care-ţi trece razant pe 
lângă obraz. O vedea - chipul de marmură albă al crăiesei 
mărilor, cu părul fluturându-i pe umeri, ochii privind fără să vadă 
spre parcul în care frunzele veştejite de toamnă şi ramurile 
moarte ardeau şi fumegau în foc mocnit; o Meduză printre 
întinderi de zăpadă, drapată în vechiul ei şal scoţian. Orbii îşi 
petrec întreaga zi în acea obscură bibliotecă subterană, cu 
petele ei de lumină şi de umbră, în timp ce degetele lor agile 
aleargă ca furnicile peste suprafeţele perforate ale cărţilor 
gravate special pentru ei de o maşină. („Am vrut atât de mult să 
înţeleg, dar n-am reuşit.”) Dumnezeule, în momente din astea te 
scaldă o sudoare rece; în momente din astea execuţi o 
întoarcere de trei sute şaizeci şi cinci de grade, faci ocolul unui 
glob uman, ca să-ţi îngropi, cu un geamăt, faţa în pernă. 
(Luminile începuseră să se aprindă, vălurile străzii se înălţau 
lent, contopindu-se cu moliciunea nopţii, evaporându-se. Feţele 
făpturilor omeneşti...) Le privi cu intensitate, aproape cu 
aviditate, parcă pentru a le surprinde intenţiile cele mai 
ascunse, rădăcina scopurilor pentru care veniseră aici, indolenţi 
ca licuricii, intrând şi ieşind din barurile cu lumini galbene; un 
deget scânteind de inele, o ureche scăpărând de briliante, un 
dinte de aur înfipt în inima unui surâs amoros. 

— Chelner, kaman wahea, încă un pahar, te rog. 

Şi gândurile semiarticulate începură să-i străbată din nou 
mintea (mintea inocentă, purificată de întuneric şi de alcool); 
gânduri care s-ar putea să îmbrace mai târziu altă formă, să se 
deghizeze în versuri... Vizitatori strecuraţi pe furiş din alte vieţi. 

Da, o să mai rămână un an - încă un an întreg, numai de 
dragul lui Mountolive. Şi o să facă faţă, onorabil. Pe urmă, un 
transfer - îşi întoarse gândul de la această perspectivă, căci s-ar 
fi putut să ducă la un dezastru. Ceylon? Santos? Exista ceva în 


acest Egipt, cu imensele lui spaţii dogoritoare, sufocante, cu 
vastitatea lui nerealizată - cu groteştile monumente de granit 
ale faraonilor morţi, cu necropolele devenite oraşe - exista ceva 
care îl înăbuşea. Nu era un loc propice amintirilor - şi realitatea 
brutală şi stridentă a lumii cotidiene depăşea puterea de 
îndurare a unei fiinţe omeneşti. Răni sângerânde, sexualitate, 
parfumuri şi bani. 

Băieţii anunțau ediţiile de seară ale ziarelor într-un jargon 
corcit, de-a dreptul emoţionant; ingredientele de bază ale 
acestui ghiveci lingvistic erau greaca, araba şi franceza. 
Vânzătorii de ziare alergau răcnind pe străzi, ca nişte mesageri 
înaripaţi ai unei lumi subpământene, proclamând... 
ce?... căderea Imperiului Bizantin? Işi suflecaseră halatele albe 
până la genunchi. Strigau cu o voce plângăreaţă, de parcă ar fi 
fost lihniţi de foame. Se aplecă peste balustrada de lemn şi 
cumpără un ziar de seară, pentru a-şi condimenta cina solitară. 
Lectura la masă era încă una din micile satisfacţii pe care nu şi 
le putea refuza. 

Pe urmă o porni încet pe sub arcade, străbătu stradela 
cafenelelor, trecu pe lângă o moschee violet (ce plutea, 
desprinsă, pe cer), pe lângă o bibliotecă, un templu (cu ferestre 
zăbrelite: „Aici a fost îngropat cândva trupul lui Alexandru cel 
Mare”); apoi cobori panta sinuoasă a străzii care ducea la ţărmul 
mării. Curenţii reci adulmecau prin preajmă, pişcându-ţi obrajii. 

Se ciocni de un bărbat îmbrăcat într-un fulgarin, pe care nu-l 
recunoscu din prima clipă: Darley. Schimbară câteva amabilităţi 
confuze, îngheţaţi de o stinghereală reciprocă. Dar politeţea îi 
lipea, cum s-ar spune, pe unul de celălalt, îi lipea de asfaltul 
străzii, prefăcută parcă într-o hârtie de prins muşte. În cele din 
urmă, Darley reuşi să se smulgă şi făcu cale întoarsă pe strada 
cufundată în întuneric, spunând: 

— Ei, nu vreau să te rețin. Şi eu sunt frânt de oboseală. Merg 
acasă să fac o baie. 

Pursewarden rămase nemişcat un moment, uitându-se la 
silueta lui care se pierdea, adânc nedumerit de propria-i 
fâstâceală şi izbit brusc de viziunea prosoapelor jilave, 
mototolite, pe care le lăsase zăcând la întâmplare în camera de 
baie a lui Pombal, de dâra de săpun de bărbierit, amestecat cu 
firicele de păr, care încadra marginea chiuvetei... Bietul Darley! 
Dar cum se explica faptul că, deşi îl simpatiza şi îl respecta pe 


omul ăsta, nu se putea comporta cu naturaleţe în prezenţa lui? 
Când îl întâlnea, adopta un ton de o cordialitate artificială, care-i 
trăda nervozitatea şi crea, probabil, o aparenţă de dispreţ şi de 
răceală. Tonul repezit şi cordial al unui medic de ţară, care 
încearcă să încurajeze un pacient... fir-ar să fie! Odată va trebui 
să-l ia cu el la hotel, să-i ofere un pahar şi să înveţe să-l 
cunoască mai bine. Şi totuşi, făcuse mai multe încercări de a-l 
cunoaşte, în plimbările lor din timpul iernii. Căută să-şi 
domolească insatisfacţia, spunându-şi: „Dar nefericitul ăsta e 
încă interesat de literatură!?” 

Buna dispoziţie îi reveni când intră în mica tavernă grecească 
de pe malul mării, vestită pentru stridiile ei, plină cu coşuri 
pescăreşti şi butoaie de toate dimensiunile, aliniate la pereţi, şi 
îmbâăcsită de răbufnirile de fum şi miros de albitură şi caracatiţă 
prăjite în ulei de măsline, îşi găsi un loc printre barcagiii 
zdrenţăroşi şi mateloţii levantini, şi începu să-şi savureze 
stridiile şi ziarul de seară, în timp ce noaptea se instala 
confortabil în jurul lui; aici se simţea eliberat de gânduri, de 
necesitatea conversaţiilor, cu insipidele lor platitudini cotidiene. 
Mai târziu, va fi din nou în stare să-şi mute gândurile la cartea 
care se cocea în mintea lui, încet, trudnic, în aceste tainice 
momente cu greu dobândite, smulse unei vieţi profesionale 
vidate de conţinut, smulse chiar atmosferei pe care o crease 
singur în jurul persoanei sale, în virtutea inerţiei şi a spiritului 
gregar. („Pot să-ţi ofer un pahar?” „Cum să nu!” Câte seri îşi 
pierduse în felul ăsta!) Şi ziarul? Îl preocupa, mai cu seamă, 
rubrica de Faits Divers - acele mici  bizarerii ale 
comportamentului uman care reflectă adevărata natură a 
omului, aflată dincolo de abstracţiunile cuvintelor, atestând 
existenţa comicului şi a miraculosului în vieţi tocite până la 
insensibilitate de monotonia şi de tirania unei raţiuni plate, 
denudată de sentiment. Pe lângă un titlu cu litere mari, pe care 
va trebui să-l interpreteze a doua zi într-un referat „în atenţia” 
lui Mountolive, UNIUNEA ARABA LANSEAZA UN NOU APEL, 
reuşea să găsească eternele slăbiciuni umane în titluri de felul: 
„Un important lider religios blocat într-un ascensor” sau: „Un 
nebun sparge banca la Monte Carlo”, care reflectau macabra 
iraţionalitate a destinului şi întâmplării. 

Mai târziu, sub influenţa excelentelor mâncăruri de la Coin de 
France, începu să guste şi mai intens dulceaţa serii - de parc-ar 


fi pufăit dintr-o pipă cu opium. Lumea interioară, cu intensităţile 

ei, îşi depăna în el bobinele, revărsându-se înăuntru şi în afară 

printr-un flux de gânduri care izbucneau, intermitent, la 
suprafaţa conştiinţei, ca un alfabet morse. Devenise parcă un 
receptor - ah, aceste preţioase momente în care i se dicta! 

La ora zece, începu să noteze pe dosul unei scrisori primite de 
la bancă o parte din frazele gnomice care aveau să-şi găsească 
locul în cartea lui. Ca de pildă: „Ora zece. În această săptămână, 
niciun atac din partea hipogrifului?s. Câteva replici pentru 
bătrânul Parr?” Şi sub acestea, fără nicio legătură, fraze 
disparate care, condensându-i-se acum în minte ca boabele de 
rouă, ar fi putut mai târziu să fie şlefuite şi remodelate în 
armătura acţiunilor personajelor sale. 

(a) Cu fiecare pas înainte, dinspre cunoscut către necunoscut, 
misterul se adânceşte. 

(b) lată-mă, mergând pe două picioare, purtând un nume - 
întreaga istorie intelectuală a Europei de la Rabelais până la 
Sade. 

(c) Omul va fi fericit numai când zeii săi se vor perfecționa. 

(d) Până şi un sfânt moare cu toate cusururile sale pe creştet. 

(e) Un tip care ar putea fi mai presus de orice reproş divin şi mai 
prejos de orice dispreţ omenesc. 

(f) A poseda o inimă umană - boală fără de leac. 

(g) Toate cărţile mari reprezintă excursii în milă. 

(h) Visul la făina de mei galben e calea pe care o parcurg toţi 
muritorii. 


Mai târziu, aceste gânduri sibilinice vor fi discret integrate în 
spiritul bătrânului Parr, senzualistul Tiresias al romanului său, 
deşi, aşa cum ţâşneau acum, la întâmplare, nu ofereau niciun 
indiciu asupra ordinii în care vor fi până la urmă plasate. 

Căscă. După cel de-al doilea pahar de Armagnac se simţea 
plăcut ameţit. Dincolo de copertinele cenuşii, oraşul se lăsase 
pătruns de pigmenţii nopţii. Feţele întunecate se topeau în 
întuneric; vedeai doar veşminte albe mergând singure, ca în 
Omul Invizibil. Fesuri roşii proţăpite pe capete absente - 
întunecimea întunericului. Fluierând uşor, îşi achită nota şi o 
porni cu paşi aerieni în jos pe Cornişă, unde, la capătul unei 
străduţe înguste, se balansa şi licărea globul verde de la Etoile; 


3 Monstru mitic, jumătate cal, jumătate balaur înaripat. 


A 


plonjă în jos pe scara strâmtă ca un gât de sticlă şi intră în 
salonul îmbâcsit; acum îl orbea strălucirea incandescentă a 
lămpilor brutale şi se opri, lăsându-l pe Zoltan să-i ia 
impermeabilul şi să-l ducă la garderobă. Era prima dată când nu 
se simţea ros de grija notelor de plată neachitate - căci încasase 
un avans substanţial în contul noului său salariu. 

— Avem două pipiţe noi, amândouă unguroaice, îi şopti 
răguşit în ureche micul chelner. 

Se linse pe buze şi rânji. Arăta de parcă fusese prăjit, la foc 
mic, în ulei de măsline, până ajunsese să se rumenească de tot. 

Salonul era ticsit, spectacolul pe terminate, dar, slavă 
Domnului, nu văzu nicio faţă cunoscută. Luminile păliră, se 
muiară în albastru, apoi în negru - şi, pe urmă, în freamătul 
tamburinelor şi în vibraţiile tobelor, îşi făcu apariţia ultima 
dansatoare, prinsă într-un fascicul de lumină argintie. Paietele 
de aur cusute pe văluri luară foc în timp ce se rotea, scoțând 
flăcări, ca o corabie vikingă incendiată; pe urmă dispăru, în 
scăpărări unduitoare, pierzându-se în coridorul rău mirositor 
care ducea la cabinele artiştilor. 

Avusese rare prilejuri să mai stea de vorbă cu Melissa, de la 
prima lor întâlnire, cu luni de zile în urmă, şi vizitele ei în 
apartamentul lui Pombal coincideau foarte rar cu vizitele lui. 
Darley era de o discreţie absolută în privinţa relaţiilor lui cu mica 
dansatoare, poate din gelozie sau de ruşine? Cine-ar fi putut 
spune? Când se întâlneau pe stradă, îşi zâmbeau şi se salutau - 
şi atâta tot. Acum o urmărea îngândurat, în timp ce sorbea un 
whisky şi, încetul cu încetul, simţi cum se aprindeau înăuntrul lui 
luminile, iar picioarele îi răspundeau instinctiv la ritmul monoton 
şi dulceag al jazzului negru. Îi plăcea să danseze, îi plăcea 
mişcarea suplă a picioarelor în tactul unei măsuri în patru timpi, 
ritmul care se impregna în podeaua de sub tălpi. S-o invite la 
dans? 

Dar era un dansator prea bun ca să-şi permită avansuri 
amoroase şi, ţinând-o pe Melissa în braţe, se mulţumi să 
alunece uşor, grațios, pe ring, fredonând foarte încet melodia 
Jamais de la vie. Ea îi surâdea, fericită să vadă un chip cunoscut, 
din lumea „de afară”. li simţea mâna îngustă, cu încheietura 
fragilă, odihnindu-se pe umărul lui, cu degetele uşor crispate pe 
stofa hainei, asemenea unei gheruţe de vrabie. 

— Eşti en forme, îi spuse ea. 


— Sunt en forme, îi răspunse. 

Schimbară apoi amabilităţile lipsite de conţinut, potrivite cu 
momentul şi locul în care se aflau. Il interesa şi îl atrăgea 
franceza ei execrabilă. Mai târziu, veni la masa lui şi 
Pursewarden îi oferi două cupe de şampanie, tariful statutar 
stabilit de direcţie pentru „conversațiile particulare”. Era de 
serviciu în noaptea asta şi fiecare partener care o invita la dans 
trebuia să plătească o taxă; acceptă deci cu recunoştinţă acest 
interludiu, pentru că o dureau picioarele. Vorbea cu gravitate, 
sprijinindu-şi bărbia în palmă şi, privind-o, Pursewarden îi 
descoperi o frumuseţe friabilă, străvezie. Avea ochi superbi, în 
care licăreau mici timidităţi ce aminteau, probabil, de loviturile 
pe care viaţa le aplică unei onestităţi absolute. Dar părea 
bolnavă şi, în mod cert, şi era. Îşi notă în minte cuvintele: 
„dulcile flori ale ftiziei”. Posaca lui bună dispoziţie fusese acum 
înfierbântată de whisky, şi cele câteva glume nesărate pe care 
le făcu fură întâmpinate de un râs firesc, care, spre surprinderea 
lui, i se păru fermecător. Incepu să înţeleagă vag ce găsea 
Darley la ea - atracţia de gamine a oraşului, farmecul 
fragilităţii şi al simplităţii; răspunsul pe care arabul de pe stradă 
îl dădea unei lumi dure. Invitând-o din nou la dans, o întrebă cu 
o ironie voalată de aburii beţiei: 

— Melissa, comment vous dâfendez-vous contre la foule?” 

Răspunsul ei, din cine ştie ce rațiune ciudată, îi străpunse 
inima. Îşi întoarse spre el privirea în care se oglindea întreaga 
candoare a experienţei şi rosti cu blândeţe: 

— Monsieur, je ne me defends plus”. 

Melancolia feţei surâzătoare nu purta nicio urmă de 
autocompasiune. Făcu un gest, vrând parcă să indice un univers 
întreg, şi spuse: 

— Priviţi! 

Voinţele cupide şi dorinţele libidinoase ale clienţilor de la 
Etoile, înveşmântate în forme trupeşti, se încleiau parcă de ei în 
pivnita aceea lipsită de aer. Pursewarden înţelese, brusc 
tulburat de faptul că o tratase cu lipsă de seriozitate. Era 
enervat de propria sa suficienţă. Sub un impuls subit, îşi lipi 
obrazul de faţa ei, cu un gest afectuos, ca de frate. Fata era atât 


24 Copilă vagabondă. (fr.) 
235 Melissa, cum te aperi împotriva gloatei? (fr.) 
26 Domnule, eu nu mă mai apăr (fr.). 


de naturală! 

Se dizolvase parcă o barieră între ei şi acum constatară că 
puteau vorbi liber, ca doi vechi prieteni. Pe măsură ce înainta 
noaptea, dansa tot mai des cu ea. Melissa părea mulţumită de 
acest omagiu, deşi acum dansa tăcută, relaxată şi fericită. El nu- 
şi permisese niciun gest de intimitate, totuşi se simţea, 
oarecum, acceptat de ea. Spre miezul nopţii, însă, îşi făcu 
apariţia un bancher sirian, gras şi plin de bani, care începu să 
dispute agresiv compania Melissei. Pursewarden constată iritat 
cum urcă în el un val de indignare, înrudită cu o gelozie 
posesivă. Ceea ce-l făcu să înjure printre dinţi. Se mută la o 
masă mai apropiată de ringul de dans, ca să o poată invita de 
îndată ce începea muzica. Melissa părea să nu observe apriga 
competiţie stârnită de persoana ei. Era istovită. În cele din 
urmă, Pursewarden o întrebă: 

— Ce faci în noaptea asta, după ce pleci de aici? Te duci la 
Darley? 

Zâmbi la auzul numelui, dar clătină plictisită din cap: 

— Am nevoie de bani, pentru... n-are importanţă pentru ce... 
— şi apoi izbucni abrupt, temându-se parcă să nu-i pună 
sinceritatea la îndoială - ... pentru mantoul meu de iarnă. 
Căpătăm foarte puţini bani. Şi, în meseria mea, trebuie să fii 
bine îmbrăcată. Înţelegi? 

— Dar n-ai să te duci cu sirianul ăsta respingător, replică 
Pursewarden. 

Bani! îşi repetă cuvântul cu o strângere de inimă. Melissa îi 
aruncă o privire de amuzată resemnare. Apoi adăugă cu glas 
scăzut, dar fără niciun fel de emfază sau de ruşine: 

— Mi-a oferit cinci sute de piaştri dacă mă duc la el acasă. 
Deocamdată l-am refuzat, dar mai târziu... bănuiesc că va trebui 
s-o fac. 

Înălţă din umeri. Pursewarden înjură iar printre dinţi. A 

— N-ai s-o faci! spuse cu glas tare. Vino cu mine. lţi dau o 
mie, dacă ai nevoie. 

La auzul unei asemenea sume, ochii i se făcură mari cât 
cepele. 

Pursewarden o auzea parcă numărând în minte monedă cu 
monedă, jucându-le între degete ca pe bilele unui abac, 
repartizându-le în grămezi: hrană, chirie, îmbrăcăminte. O 
întrebă aproape în acelaşi minut: 


— Darley ştie? 

— O, da, răspunse ea cu calm. Ştii, e atât de bun! Viaţa 
noastră e o luptă grea, dar mă cunoaşte foarte bine. Are 
încredere în mine. Nu-mi pune niciodată întrebări. Ştie bine că, 
într-o bună zi, când vom avea destui bani ca să plecăm de aici, 
voi isprăvi cu toate astea. Pentru noi, afacerile mele n-au nicio 
importanţă. 

Cuvintele ei sunau straniu, ca o blasfemie înfiorătoare în gura 
unui copil. Pursewarden râse. 

— Să plecăm acum, îi spuse brusc; îl năpădise dorinţa dea o 
poseda, de a o strânge în braţe şi a o anihila cu sărutările 
dezgustătoare ale unei false compasiuni. Să plecăm acum, 
iubita mea Melissa! 

Dar o văzu tresărind, pălind la auzul cuvintelor lui, şi îşi dădu 
seama că făcuse o gafă. Orice tranzacţie sexuală trebuia 
încheiată strict în afara graniţelor afecțiunii ei pentru Darley. Se 
simţi dezgustat de el însuşi şi, totuşi, nu era în stare să 
reacționeze în alt chip. 

— Ascultă-mă, urmă el, spre sfârşitul acestei luni, am să-i dau 
lui Darley o sumă mare de bani, destul ca să te poată scoate de 
aici. 

Melissa părea nici să nu-l fi auzit. 

— Mă duc să-mi iau paltonul, îi spuse cu o voce tristă, şi pe 
urmă ne întâlnim în hol. 

Melissa plecă să-şi încheie socotelile cu patronul localului, iar 
Pursewarden o aşteptă, pradă chinurilor nesiguranţei. Găsise 
mijlocul desăvârşit de a tămădui împunsăturile de remuşcare 
ale unei conştiinţe puritane, care zvâcnea îngropată adânc sub 
nepăsătoarea suprafaţă a unei vieţi amorale. 

În urmă cu câteva săptămâni, primise prin Nessim o scurtă 
notă de la Leila, scrisă într-o superbă caligrafie, şi conţinând 
următoarele: 

„Dragă domnule Pursewarden, 

Vă scriu pentru a vă solicita o favoare cu totul neobişnuită. De 
curând a încetat din viaţă un unchi al meu, care mi-era foarte 
drag. Era un mare iubitor al Angliei şi al limbii engleze, pe care o 
vorbea aproape mai bine decât limba lui maternă. in 
testamentul său, a lăsat instrucţiuni ca pe mormânt să i se 
graveze un epitaf în limba engleză, în proză sau în versuri, şi cât 
mai original cu putinţă. Ţin să-i cinstesc memoria cum se cuvine 


şi să-i îndeplinesc ultimele dorinţe, şi de aceea mi-am luat 
îngăduinţa de a mă adresa dumneavoastră. Vreau să vă întreb 
dacă sunteţi de acord să întocmiţi epitaful? Aceasta constituia o 
misiune curentă a poeţilor din vechea Chină, dar astăzi a ieşit 
din uz. Aş fi fericită să vă depun în bancă suma de cinci sute de 
lire sterline, în schimbul acestui serviciu”. 

Epitaful fusese compus la timp şi suma depusă în bancă, dar, 
spre surprinderea lui, nu se simţea în stare s-o atingă. Il 
împiedica un soi de superstiție ciudată. Niciodată până atunci nu 
scrisese poezie la comandă şi niciodată nu compusese un epitaf. 
Suma aceea mare părea să poarte o amprentă malefică şi o 
lăsase, neatinsă, în bancă. Acum, încolţise brusc în el 
convingerea că trebuia să i-o dea lui Darley! Aceasta va 
răscumpăra, printre altele, disprețul faţă de calităţile lui şi 
stângăcia penibilă cu care-l trata. 

Melissa îl însoţi pe drumul spre hotel, lipindu-se ca o teacă de 
sabie de coapsa lui - mersul profesional al unei femei de stradă. 
Aproape că nu schimbară niciun cuvânt. Oraşul era pustiu. 

Vechiul ascensor slinos, cu băncile tivite cu galoane soioase şi 
oglinzile acoperite cu perdele de dantelă putredă, îi hurducă 
încet, ducându-i sus, în bezna tapetată cu pânze de păianjen. 
Curând, îşi spunea Pursewarden, va luneca prin trapa deschisă a 
picioarelor, cu braţele ţintuite de braţele ei, buzele lipite de 
buze, până când va simţi laţul strângându-i-se în jurul beregatei 
şi o explozie de stele îndărătul pupilelor. Suspensie, uitare, ce 
altceva îţi poate oferi trupul unei femei necunoscute? 

Ajunşi în faţa uşii, o sărută uşor, deliberat, presând cupa 
catifelată a buzelor ei întredeschise, până când dinţii li se 
ciocniră cu un ţăcănit sec şi o tresărire. Ea nici nu răspunse la 
sărut, nici nu se retrase, întinzându-i faţa îngustă, lipsită de 
expresie (fără de privire în întuneric), ca un pătrat de geam 
îngheţat. Nu era străbătută de niciun fior de excitație, ci numai 
de o devastatoare lasitudine. Mâinile îi erau reci. Le prinse între 
mâinile lui, copleşit de o nesfârşită melancolie. Va fi lăsat oare 
din nou singur cu el însuşi? Deodată, căută refugiu într-o beţie 
veselă pe care se pricepea s-o simuleze şi care avea să ridice un 
eşafodaj de cuvinte, menit să mascheze realitatea, să o 
răscolească, să-i răstoarne ordinea. 

— Viens, viens! îi strigă strident, apelând aproape la falsa 
cordialitate pe care o arbora faţă de Darley, şi începând, parcă, 


să se simtă într-adevăr beat. Le maître vous invite”. 

Fără nicio urmă de zâmbet, încrezătoare ca un mieluşel, trecu 
pragul şi intră în cameră, uitându-se în jur. Pursewarden bâjbâi 
după lampa de pe noptieră. Nu funcţiona. Aprinse o lumânare 
lipită pe o farfurioară şi îşi întoarse faţa spre ea: umbre negre îi 
dansau în nări şi în orbitele ochilor. Se priviră unul pe celălalt şi 
el se lansă într-o flecăreală torențială, pentru a-şi camufla 
propria jenă. Pe urmă se opri, fiindcă ea era prea ostenită ca să-i 
mai poată răspunde printr-un zâmbet. Şi atunci, fără o vorbă, 
fără un surâs, Melissa începu să se dezbrace, piesă cu piesă, 
lăsând veşmintele să-i cadă în jur, pe covorul zdrenţuit. 

Pursewarden rămase nemişcat o bucată de timp, explorând 
trupul plăpând întins alături de el, cu coastele oblice (structura 
nervurilor de ferigă) şi sânii mici, nedezvoltaţi, dar pietroşi. 
Tulburată de tăcerea lui, oftă şi murmură ceva imperceptibil. 

— Laissez, laissez parler les doigts... comme ca“, îi şopti el, 
spărgând tăcerea. 

l-ar fi plăcut să-i spună câteva cuvinte simple, concrete. O 
simţi, în tăcere, începând să se împotrivească întunericului 
voluptuos şi forţei crescânde a dorinţei lui, luptându-se să-şi 
compartimenteze sentimentele, să le ţină departe de viaţa ei 
reală, cu dezgustătoarele-i tranzacţii pentru existenţă. „Un 
compartiment separat, îşi spuse Pursewarden. Oare e marcat 
«Moartea?»” Era hotărât să-i exploateze slăbiciunea, tandreţea 
pe care o simţea înălțându-se şi retrăgându-se în vinele ei, dar 
propria lui forţă morală dădu îndărăt, spulberându-se. Simţi cum 
îi pălesc obrajii şi rămase întins, cu ochii strălucitori, febrili, 
aţintiţi asupra tavanului coşcovit, privind îndărăt, prin timp. Un 
ceasornic bătu pe undeva, cu sunete grosolane, şi zgomotul o 
trezi pe Melissa, împrăştiindu-i toropeala, înlocuindu-i-o din nou 
prin îngrijorare, prin dorinţa de a-şi isprăvi cât mai repede 
corvoada, pentru a se putea abandona somnului cu care se 
lupta. 

Se mângâiară, simulând o pasiune spontană, care-şi bătea joc 
de propriile-i surse şi care nu reuşea nici să se aprindă, nici să 
se stingă. (Poţi să zaci o eternitate cu buzele întredeschise şi 
picioarele dezlipite, spunându-ţi că-i vorba de ceva ce-ţi scapă 
memoriei, ceva ce-ţi stă pe vârful limbii, chiar la marginea 


27 Stăpânul casei te invită (fr.). 
283 Lasă, lasă-ţi degetele să vorbească... aşa (fr.). 


aducerii aminte. Dar pentru nimic în lume nu-ţi poţi aminti ceea 
ce este, numele, oraşul, ziua, ceasul... memoria biologică nu 
mai răspunde.) Scoase un scâncet uşor, de parcă era gata să 
plângă, mângâindu-l tandru cu degetele ei palide, sensibile, de 
parc-ar fi ţinut în palmă un pui de pasăre căzut din cuib. Pe faţa 
ei se fugăreau expresii de teamă şi de îndoială — parcă se 
simţea vinovată de întreruperea curentului, de comunicarea 
ratată. Apoi gemu - şi el ştiu că se gândeşte la bani. O sumă 
atât de substanţială! Niciodată nu va mai găsi un bărbat atât de 
culant! Şi atunci, solicitudinea ei forţată, bruscheţea ei începură 
să-l enerveze. 

— Cheri! 

Îmbrăţişările lor se asemănau cu alipirile a două figurine de 
ceară sau a două statui de ghips pe un mormânt clasic. Mâinile 
ei îi lunecau fără farmec pe curbura coastelor, pe şale, pe gât, 
pe obraji, apăsându-şi degetele experte ici şi colo, în întuneric, 
degete de orb bâjbâind după un panel secret într-un perete, 
după un buton uitat care l-ar putea face să se deschidă brusc, 
iluminând o altă lume, de dincolo de timp. Dar totul era lipsit de 
rezultat. Melissa privea sălbatic de jur-împrejur. Zăceau sub o 
fereastră de coşmar, translucidă, iluminată de strălucirea mării, 
în faţa căreia o perdea se ondula uşor, ca o pânză de corabie, 
amintindu-i de patul lui Darley. Camera era îmbibată de mirosul 
stătut al beţişoarelor de mirodenii arse, al manuscriselor 
descompuse şi al merelor pe care Pursewarden le mânca în timp 
ce lucra. Cearşafurile erau murdare. 

Ca de obicei, transpus la un nivel detaşat de experienţa 
dezgustului de sine şi a umilinţei, Pursewarden scria în minte, 
scria cu repeziciune, fără efort. Acoperea filă după filă. De atâţia 
ani îşi tot scria viaţa în propria-i minte - încât trăirea şi scrierea 
ajunseseră să fie simultane. Transfera pe hârtie momentul 
trupesc aşa cum îl trăia, proaspăt scos din cuptor, nud şi 
vulnerabil... 

— Acum, îi spuse ea pe un ton enervat, hotărâtă să nu piardă 
piaştrii pe care în imaginaţia ei îi şi cheltuise, socotind că-i 
aparţin, acum am să-ţi fac /a veuve”. 

Pursewarden îşi ţinu respiraţia, cuprins de o exaltare pur 
scriitoricească, la auzul acestei sugestive expresii argotice, 
extrasă din vechile porecle date ghilotinei franceze, cu fioroasa 


29 Văduva (fr.). 


evocare de dinţi tăioşi, implicată în metafora sub care se 
ascundea obscurul complex al castrării. La veuve! Rechinii care 
bântuiau oceanele de amor ce se închideau peste creştetul 
matelotului osândit, într-o mută paralizie a visului, visul 
adâncilor  abisuri marine, care te aspiră în jos, încet, 
dezmembrat, înghiţit şi înghițind... până în clipa când, cu un 
zăngănit vulgar, cade tăişul, retezând bietul cap ce colcăie de 
gânduri („foloseşte-ţi capul!”) şi se rostogoleşte lugubru în coş, 
împroşcând şi zbătându-se ca un peşte... 

— Mon coeur, spuse el cu o voce aspră, mon ange!*, dorind 
pur şi simplu să simtă gustul celor mai banale dintre metafore, 
încercând să detecteze urma unei duioşii pierdute, destrămate, 
zvârlite printre zăpezile întroienite. Mon ange! 

O văduvă a mării, într-un abis straniu şi forfotitor. Deodată, 
Melissa strigă pe un ton exasperat: 

— Dumnezeule, dar ce se întâmplă cu tine? Nu mai vrei? 

Întrebarea se pierdu într-un vaiet. Îi luă mâna moale, aproape 
feminină, o aşeză pe genunchiul ei, o întoarse cu palma în sus şi 
o desfăcu larg, ca pe o carte, aplecându-se asupră-i cu o faţă 
intrigată, deznădăjduită. Apropie lumânarea ca să poată studia 
mai bine şanţurile ce-i brăzdau palma, ridicându-şi totodată 
genunchii  osoşi. Părul lung i se revărsa peste obraji. 
Pursewarden mângâie pata de lumină roz de pe umărul ei şi-i 
spuse zeflemitor: 

— Te pricepi să ghiceşti viitorul? 

Dar ea nu-şi înălţă privirile. Îi răspunse scurt: 

— În oraşul ăsta, toată lumea se pricepe să ghicească. 

Rămaseră astfel, un răstimp îndelungat, imobili ca într-un 
tablou. 

„Caput mortuum:! al unei scene de dragoste”, îşi spuse 
Pursewarden. După care Melissa oftă, oarecum uşurată, şi îşi 
înălţă capul: 

— Acum înţeleg, şopti ea. Eşti complet închis, inima ţi-e 
închisă ca într-o carapace. Ferecată. 

Îşi împreună mâinile, lipindu-şi degetul mare de degetul mare, 
arătătorul de arătător, simulând gestul cu care strângi de gât un 
iepure. În ochi i se aprinse o licărire de milă. 

— Viaţa ta e moartă, îngropată. Nu e ca viaţa lui Darley. El e 


30 Inima mea... îngeraşul meu (fr.). 
31 Nevrednicele rămăşiţe (/at.). 


deschis... larg deschis... 

Îşi întinse braţele în lături, sugerând deschiderea, apoi le lăsă 
din nou să-i cadă, inerte, pe genunchi. Adăugă, cu inconştienta 
brutalitate a adevărului: 

— El poate încă să iubească. 

Pursewarden avu senzaţia că fusese pălmuit peste gură. 
Flacăra lumânării oscilă. 

— Mai uită-te, îi ceru el nervos. Spune-mi ce mai vezi. 

Melissa nu sesiză mânia şi amărăciunea din tonul lui, şi se 
aplecă iar peste enigmatica mână albă. 

— Vrei să-ţi spun totul? murmură ea şi, o clipă, Pursewarden 
avu senzaţia că i se opreşte inima în loc. 

— Da, răspunse el scurt. 

Melissa zâmbi, un surâs ciudat, misterios. 

— Nu mă pricep prea bine, îi răspunse cu voce moale. N-am 
să-ţi spun decât ceea ce văd. 

Apoi, întorcându-şi spre el ochii candizi, adăugă: 

— Văd moarte, o moarte foarte apropiată. 

— Bun, spuse Pursewarden, zâmbind lugubru. 

Melissa îşi îndepărtă cu un deget şuviţele de păr, dându-le pe 
după urechi, şi se aplecă din nou peste mâna lui. 

— Da, foarte apropiată. Ai să afli curând de ea. E o chestiune 
de câteva ceasuri. Ei, ce tâmpenie! adăugă repede, cu un mic 
râs forţat, şi apoi, spre totala lui surpriză, începu să-i descrie 
sora: Fata oarbă... nu-i soţia ta. 

Închise ochii şi îşi întinse braţele în faţă, ca o somnambulă. 

— Da, răspunse Pursewarden, e sora mea. 

— Sora ta? 

Părea uluită. Îi lăsă mâna în jos. Era pentru prima oară, în 
acest joc, când reuşise să ghicească ceva precis. Pursewarden îi 
răspunse cu seriozitate: 

— Suntem foarte legaţi unul de celălalt. Şi niciunul din noi nu 
e în stare să se îndrăgostească de o persoană străină. 

Şi acum, o dată începută recitarea, simţi că-i vine foarte uşor 
să-i povestească întregul roman al vieţii lui. Era perfect stăpân 
pe sine; iar Melissa îl învăluia într-o privire de milă amestecată 
cu tandreţe. Oare cuvintele se revărsau cu uşurinţă pentru că se 
exprima în franceză? Limba franceză face ca adevărul pasiunilor 
omeneşti să iasă la suprafaţă, rece, brutal, supunându-se 
impasibil la examenul scormonitor al experienţei umane. In 


definițiile lui insolite, caracterizase întotdeauna franceza drept o 
„limbă anticinicoumoristică”. Sau poate că fugitiva compătimire 
a Melissei făcea ca faptele să se dezgolească atât de dezinvolt? 
Ea nu-l judeca: nimic nu i se părea inedit - o poveste deja 
cunoscută, deja trăită, de ea sau de alţii. Dădea grav din cap, 
ascultând derularea aventurilor lui amoroase, a 
părăsirilor,încercarea căsătoriei, eşecul acesteia. 

Şi printre accesele de milă şi de admiraţie se sărutau, de astă 
dată cu patimă, uniţi de legăturile cunoaşterilor omeneşti 
reamintite, de senzaţia unei experienţe împărtăşite. 

— i-am citit toate astea în palmă, spuse Melissa, în palma ta. 

Părea puţin speriată de neobişnuita ei clarviziune. lar el? El 
dorise întotdeauna să găsească pe cineva cu care să poată vorbi 
fără oprelişti - dar trebuia să fie cineva care să nu poată 
înțelege în profunzime. Lumânarea pâlpâi din nou. Mâzgălise pe 
oglindă, cu săpunul de bărbierit, câteva versuri batjocoritoare 
pentru Justine: 


O, Doamne, înfrânarea-i crudă! 
Şi suferinţa neomenească. 
Fiindcă urechea-ncepe să audă 
Şi ochiul să întrezărească! 


Le repetă încet, în intimitatea spiritului său, evocându-şi 
trăsăturile sumbre ale obrazului pe care-l cercetase aici, lângă 
el, în lumina lumânării - şi trupul bronzat, aflat întocmai în 
poziţia adoptată în acest moment de Melissa, cu bărbia 
rezemată de genunchi, ţinându-i mâna şi privindu-l cu simpatie. 
Şi, în timp ce-i vorbea acum despre sora sa, despre goana lui 
perpetuă după plăceri care să-i astâmpere foamea de dragoste, 
alte versuri îi plutiră prin minte; comentarii haotice izvorâte 
deopotrivă din lecturile lui, ca şi din trăiri. | se alcătuia în faţa 
ochilor chipul de marmură albă, cu părul negru, bucilat, 
revărsându-se pe ceafa gâtului firav ca un lujer, lobii urechilor, 
bărbia scobită de o gropiţă - un chip care-l readucea 
întotdeauna la orbitele acelea mari, goale; îşi auzi glasul minţii 
repetând: 


Amors par force vos demeine 
Combien durra votre folie? 


Trop avez mené ceste vie.*? 


Se auzi rostind lucruri care aparțineau altor zone de 
conştiinţă. Ca, de pildă, cuvintele, însoţite de un râs amar: 

— Anglo-saxonii au inventat cuvântul „fornication, pentru 
că nu erau capabili să înţeleagă diversitatea formelor de iubire. 

Melissa, aprobând din cap cu gravitate şi simpatie, îşi luă o 
înfăţişare plină de importanţă, pentru că, iată, în sfârşit, un 
bărbat care avea încrederea în a-i destăinui lucruri pe care ea 
nu le putea înţelege, comori ale acelei misterioase lumi 
masculine, care oscila întotdeauna între sentimentalisme 
prosteşti şi violenţe bestiale! 

— În ţara mea, toate lucrurile cu adevărat delicioase pe care 
le poţi face cu o femeie sunt privite drept insulte criminale, 
motive de divorţ. 

O sperie râsul lui tăios, spart. Brusc, i se păru teribil de urât. 
Pe urmă, îşi înmuie din nou glasul şi îşi apăsă obrazul de mâna 
ei, uşor, aşa cum apeşi o rană care te doare. lnăuntrul lui, 
comentariul mut continua: 


Ce urmăreşte Cerul prin legi atât de diferite? 
Eros, Agape - doar trup şi spirit, brutal dezlipite? 


Pursewarden oftă, încercând să-şi măture amintirile ca pe 
nişte pânze de păianjen şi continuă să-şi povestească: „Mai 
târziu, în căutarea unei askes/s, a urmat calea propovăduitorilor 
din pustiu, la Alexandria - către un loc înfundat între două 
deşerturi, între cei doi sâni ai Melissei. 

O, morosa delectatio!** Şi îşi îngropă obrajii între dune, 
învăluit de cascada vertiginoasă a părului ei”. 

După aceea, povestirea-i lăuntrică se opri şi el rămase tăcut, 
privind-o cu ochi luminoşi, iar buzele-i tremurătoare rostiră 
pentru prima oară cuvinte tandre, când uşuratice, când sincer 
pătimaşe. Melissa se înfioră toată, conştientă că de astă dată n- 
o să-l mai piardă, că i se va abandona total. 


32 Amor ce dăinuieşti cu sila 

Cât va dura nebunia ta? 

Ai măcinat destul această viaţă (fr.). 
33 Păcat trupesc (engl.). 
34 O, urâcioasă desfătare! (/at.) 


— Melissa, o chemă el cu un glas triumfător. 

Şi acum se înfruptară unul din celălalt, cu moderație şi 
tandreţe, ca doi prieteni care se căutaseră de lungă vreme şi se 
regăsiseră, în sfârşit, prin gloatele vulgare ce se înghesuiau în 
tumultul oraşului. Şi iat-o pe Melissa cea aşteptată - cu ochii 
închişi, cu buzele întredeschise într-o răsuflare caldă, smulsă 
somnului printr-un sărut, în lumina trandafirie a lumânării. 

— E timpul să pleci. 

Dar ea se lipi şi mai strâns de trupul lui, scâncind de oboseală. 
O privi drăgăstos, aşa cum stătea cuibărită în curbura braţului 
lui. 

— Şi restul profeţiei tale? o întrebă glumet. 

— Prostii, toate nu-s decât prostii, îi răspunse ea somnoroasă. 
Uneori, pot citi în palmă caracterul omului, dar nicidecum 
viitorul. Nu-s chiar atât de pricepută. 

Lumina zorilor începuse să spele fereastra. Mânat de un 
impuls subit, Pursewarden se duse în camera de baie şi deschise 
robinetul căzii. Se porni un şuvoi de apă clocotită, care gâlgâia 
în vană, degajând un abur susurat. Caracteristic pentru hotelul 
Mount Vulture - să ofere apă fierbinte la asemenea oră şi nicio 
picătură la orele normale. O strigă, aţâţat ca un şcolar: 

— Melissa, vino să-ţi speli oboseala din oase, altfel n-am să te 
mai pot niciodată conduce acasă! 

Ticluia în minte diverse chipuri şi metode prin care i-ar putea 
da lui Darley cele cinci sute de lire, ascunzându-i, totodată, de 
unde-i venea darul. Nu va trebui să afle niciodată că i-l oferise 
un rival, care compusese un epitaf pentru un copt decedat. 

— Melissa! o strigă el din nou, dar fata dormea dusă. 

Şi atunci o luă cu gingăşie în braţe şi o transportă în camera 
de baie. Tolănită tihnit în apa caldă, se deşteptă, desfăcându-se 
din somn ca una din acele minunate flori de hârtie japoneză, 
care se desfoaie în apă. Se bălăci voluptuos în căldură, jucându- 
se şi împroşcând cu palmele apa peste pieptul costeliv, peste 
trupul strălucitor, peste pulpele care căpătaseră o culoare roz. 
Pursewarden se aşezase pe bideu, cu o mână muiată în apa 
caldă, vorbindu-i de zor, acum că se trezise de-a binelea: 

— Nu trebuie să întârzii prea mult, îi spuse el, altfel Darley o 
să se înfurie. 

— Darley! Vax! Şi noaptea trecută şi-a petrecut-o cu Justine. 

Se ridică în picioare şi începu să-şi săpunească sânii, 


savurând luxul spumei şi al apei calde, de parcă ar fi degustat o 
băutură rară. Rostise numele rivalei cu un soi de ură umilă, care 
distona cu felul ei de a fi. Pursewarden era surprins. 

— Ce oameni... Hosnani ăştia!... continuă ea cu dispreţ. ŞI 
bietul Darley care crede în ei, în ea! Nu face decât să se 
folosească de el. Şi Darley e prea bun, prea simplu. 

— Să se folosească de el? 

Melissa dădu drumul la duş şi, zbenguindu-se în norii de abur, 
întoarse spre el o feţişoară ascuţită. 

— Las’ că ştiu eu totul despre ei. 

— Ce ştii? 

Pursewarden simţi deodată o crispare interioară atât de 
dureroasă, încât nu-i putea găsi un nume. Presimţea că Melissa 
avea să-i întunece întregul univers, aşa cum ai răsturna, din 
greşeală, o călimară cu cerneală într-un bol cu peştişori aurii. Şi 
tot timpul îi zâmbea drăgăstos. lar ea se materializa din norii de 
abur, asemenea unui înger coborând din ceruri, într-o gravură 
din secolul al XVIII-lea. 

— Ce ştii? repetă el întrebarea. 

Melissa îşi examină cariile măselelor într-o oglinjoară de 
mână, în timp ce trupul îi lucea, ud. 

— Am să-ţi spun. Eu am fost amanta unui om foarte 
important, Cohen, o personalitate cu adevărat importantă şi 
duhnind de bănet. (Mica ei răbufnire de orgoliu avea o notă 
patetică.) Cohen lucra cu Nessim Hosnani şi îmi spunea unele 
lucruri. Ba mai vorbea şi în somn. Acuma-i mort. 

Cred că l-au otrăvit pentru că ştia prea multe. Făcea 
transporturi de armament în Orientul Mijlociu, în contul lui 
Nessim Hosnani. În cantităţi uriaşe. Obişnuia să-mi spună: „Pour 
faire sauter les Anglais"*5. 

Rosti cuvintele cu un soi de ranchiună şi apoi, după un 
moment de gândire, adăugă brusc: 

— Aşa făcea. 

Imită grotesc gestul lui Cohen, care-şi împreuna buricele 
degetelor, sărutându-le, şi apoi îşi flutura mâna, zicând: „Toate- 
n burta ta, John Bull!” Şi îşi boţi faţa, schimonosindu-se, ca să 
imite expresia răutăcioasă a mortului. 

— Îmbracă-te, îi spuse Pursewarden, cu o voce pierită. 

Intră în camera alăturată şi rămase o clipă nemişcat, privind 


35 Pentru a-i face pe englezi să sară în aer (fr.). 


absent la zidul de deasupra rafturilor cu cărţi. Avea senzaţia că 
întregul oraş îi explodase în urechi. 

— Uite de ce nu pot să-i sufăr pe Hosnani, strigă Melissa din 
camera de baie, cu o voce nouă, stridentă, ca de precupeaţă de 
peşte. Nu-i înghit, pentru că ştiu că îi urăsc pe englezi, în secret. 

— Îmbracă-te! îi porunci cu asprime, de parcă s-ar fi adresat 
unui cal. Mişcă-te odată! 

Brusc temperată, se şterse cu prosopul şi ieşi din baie în 
vârful picioarelor, spunând: 

— Îndată sunt gata. 

Pursewarden continua să fixeze peretele, cu o expresie 
încremenită, năucită. De parc-ar fi fost o făptură căzută de pe 
altă planetă. Stătea nemişcat, ca o statuie turnată într-un metal 
greu. Melissa îl privea pe furiş, în timp ce se îmbrăca. 

— Ce este? îl întrebă. 

Nu-i răspunse. Gândurile i se zvârcoleau în cap cu furie. 

După ce se îmbrăcă, Pursewarden o luă de braţ şi coborâră 
împreună scara, ieşind apoi în stradă. Se crăpa de ziuă. 
Felinarele încă aprinse îşi odihneau umbrele pe trotuar. Melissa 
se uita din când în când la el, dar nu-i putea citi pe faţă nicio 
expresie. De câte ori se apropiau de un felinar, umbrele lor se 
alungeau automat, se îngustau, se contorsionau, apoi dispăreau, 
înghiţite de lumina galbenă, pentru a-şi recăpăta, după aceea, 
vechile forme. Pursewarden mergea încet, cu paşi obosiţi, 
deliberat târşâiţi, continuând s-o ţină de braţ. In fiecare dintre 
umbrele acestea deformate, batjocoritoare, desluşea acum, 
limpede, silueta lui Maskelyne, învinsul. 

La colţul pieţei se opri şi, cu aceeaşi lipsă de expresie, spuse: 

— Tiens!” Am uitat. Ţine mia de piaştri pe care ţi-am promis- 
O. 

O sărută pe obraz şi se întoarse în direcția hotelului, fără să 
spună un cuvânt. 


38 la te uită (fr.). 


IX 


Mountolive era plecat într-o vizită oficială, un tur al morilor de 
bumbac din Deltă, când Telford îi dădu prin telefon vestea. 
Oscilând între şoc şi imposibilitatea de a concepe ideea, 
aproape că nu-şi putea crede urechilor. Telford îi vorbea plin de 
emfază, cu acea voce încleiată, sâsâitoare, pe care i-o dădea 
dantura prost ajustată; şi apoi, în meseria lui, moartea era lucru 
important. Mai cu seamă moartea unui inamic! Trebuia să 
depună un efort pentru a-şi păstra un ton sumbru, grav, 
compătimitor şi pentru a nu-şi trăda satisfacția. Vorbea ca un 
notar de ţară. 

— M-am gândit că e necesar să fiţi ţinut la curent, sir, aşa 
încât mi-am luat libertatea de a vă întrerupe vizita. Nimrod Paşa 
mi-a telefonat la miezul nopţii şi m-am dus pe dată la faţa 
locului. Poliţia pusese sigilii; doctorul Balthazar se şi găsea 
acolo. Am aruncat şi eu o privire când a redactat certificatul de 
deces. Mi s-a îngăduit să iau cu mine câteva dintre hârtiile 
personale ale... defunctului. Nimic interesant. Manuscrisul unui 
roman. Toată povestea a picat ca o lovitură de trăsnet. Băuse 
destul de mult - ca de obicei, după câte ştiu. Da. 

— Dar... făcu Mountolive cu voce slabă, furia şi neîncrederea 
amestecându-se în mintea lui ca untdelemnul cu apa. Ce 
anume...? 

Simţea că i se înmoaie picioarele. Îşi trase un scaun lângă 
telefon, se aşeză şi începu să strige arţăgos: 

— Da, da. Telford, continuă! Spune-mi tot ce ştii. 

Telford tuşi ca să-şi limpezească glasul, conştient de interesul 
pe care-l stârnea vestea lui, şi se sili să-şi pună ordine în ideile 
din mintea confuză. 

— Da, sir, am reuşit să-i reconstituim mişcările din ziua 
precedentă. A venit la ambasadă, nebărbierit şi cu privirile 
rătăcite (asta mi-a declarat Errol) şi a cerut să vă vadă. Dar 
tocmai părăsiserăţi oraşul. Secretara declară că s-a aşezat la 
biroul dumneavoastră şi a scris ceva - ceva ce i-a luat oarecare 
timp - şi apoi a cerut ca plicul să vă fie înmânat personal. A 
stăruit să se pună pecetea de ceară şi ştampila cu „Strict 
secret”. Acum se găseşte în seiful dumneavoastră. După aceea 
se pare că s-a dus într-o... mă rog, într-o bombă... Şi-a petrecut 
întreaga zi într-o tavernă de pe malul mării, numită Montaza, pe 


care o vizita adeseori. E un soi de colibă încropită pe țărm - 
câteva scânduri acoperite cu frunze de palmier - ţinută de un 
grec. Şi-a petrecut acolo întreaga zi scriind şi bând. Conform cu 
declaraţiile proprietarului tavernei, a băut o cantitate mare de 
Zibib. Şi-a scos o măsuţă afară, pe nisip, chiar la malul mării. Era 
vânt şi patronul l-a sfătuit să intre mai bine înăuntru. Nici n-a 
vrut să audă. A rămas la ţărmul mării. După-amiaza, târziu, a 
mâncat un sandviş, apoi a luat un tramvai care l-a adus înapoi în 
oraş. Mi-a dat un telefon. 

— Bine, continuă! 

Telford şovăi şi i se auzi respiraţia agitată: 

— A venit la biroul meu. Trebuie să vă spun că, deşi neras, 
părea foarte bine dispus. A făcut şi câteva glume. Dar mi-a cerut 
o pastilă de cianură, ştiţi dumneavoastră de care. Nu vreau să 
mai insist, linia telefonică nu-i prea sigură, înţelegeţi, sir... 

— Da, da! exclamă Mountolive. Zi-i înainte, omule! 

Telford, simţindu-şi temerile potolite, continuă pe nerăsuflate: 

— Zicea că are nevoie de ea ca să ucidă un câine bolnav. 
Ceea ce părea destul de verosimil, aşa încât i-am dat o tabletă. 
Asta-i, probabil, ce-a folosit, din câte afirmă doctorul Balthazar. 
Sper, sir, că nu credeţi că eu... sunt... în vreun fel... 

Mountolive nu credea nimic şi nu simţea decât o indignare 
crescândă, pentru faptul că cineva din propria lui ambasadă 
fusese în stare să provoace asemenea scandal, printr-un act 
public atât de flagrant. Nu, asta era o prostie. „E o stupiditate!” 
îşi spuse în gând. Dar nu se putea împiedica să simtă că 
Pursewarden se făcuse, probabil, vinovat de ceva. Fir-ar să fie! 
Atâta lipsă de consideraţie şi de bună-cuviinţă - şi totodată un 
mister. O clipă, figura lui Kenilworth i se năluci în faţa ochilor. 
Scutură receptorul, ca să poată auzi mai bine şi strigă în aparat: 

— Dar ce înseamnă toate astea? 

— Nu ştiu, răspunse Telford, neajutorat. E un lucru foarte 
misterios. 

Un Mountolive alb ca varul se întoarse şi murmură câteva 
scuze micului grup de paşi care-l aşteptau în hangarul sordid 
unde era instalat telefonul. Pe dată începură să îşi agite cu toţii 
mâinile, în semn de protest, ca un stol de porumbei gata să-şi ia 
zborul. Nicio problemă! Era firesc ca un ambasador să fie 
antrenat în evenimente mari. Ei puteau aştepta. 

— Telford! strigă iar Mountolive cu un glas aspru şi mânios. 


— Da, sir. 

— Spune-mi tot ce mai ştii. 

Telford îşi limpezi din nou gâtlejul şi continuă cu vocea 
încleiată: 

— Mă rog, după părerea mea, nu s-a petrecut nimic de o 
importanţă excepţională. Ultima persoană care l-a văzut în viaţă 
a fost individul ăla, Darley, profesorul. Probabil că 
dumneavoastră nu-l cunoaşteţi, sir. Ei bine, l-a întâlnit când se 
întorcea înapoi la hotel. L-a invitat pe Darley la un pahar şi au 
rămas împreună o bună bucată de vreme, discutând şi bând gin. 
La hotel. Defunctul nu i-a spus nimic care să prezinte vreun 
interes special şi n-a făcut nicio aluzie din care să reiasă că avea 
de gând să-şi pună capăt zilelor. Dimpotrivă, i-a declarat că vrea 
să ia un tren de noapte, ca să-şi petreacă o mică vacanţă în 
Gaza. l-a arătat lui Darley şpalturile ultimului său roman, 
împachetate şi gata să fie expediate editurii, şi un impermeabil 
în care învelise lucrurile de care ar fi putut avea nevoie în 
călătorie: o pijama, pastă de dinţi... Ce l-o fi făcut oare să se 
răzgândească? Nu-mi pot da seama, sir, dar răspunsul se 
găseşte în seiful dumneavoastră. De asta v-am sunat. 

— Înţeleg, răspunse Mountolive. 

Era straniu, dar începuse să se şi obişnuiască cu ideea 
dispariţiei din scenă a lui Pursewarden. Şocul se mai domolise, 
se diminuase; nu mai rămăsese decât misterul. Telford continua 
să scuipe în telefon. 

— Da, răspunse Mountolive redobândindu-şi stăpânirea de 
sine. Da! 

Câteva minute mai târziu, Mountolive îşi reluă poza demnă, 
oficială şi reîncepu să-şi afişeze interesul benign faţă de mori şi 
de mecanismele lor bubuitoare. Se străduia din răsputeri să nu 
pară distrat şi arăta doza cuvenită de interes faţă de 
demonstrațiile care i se făceau. În acelaşi timp, însă, încerca să 
analizeze absurdul sentiment de furie împotriva lui 
Pursewarden, pentru că săvârşise un act ce părea un... grosolan 
solecism. Absurd! Da, actul în sine era tipic pentru el, tocmai 
prin nechibzuinţa de care dăduse dovadă: poate că ar fi trebuit 
să se aştepte la aşa ceva din partea lui? O mâhnire profundă 
alterna cu furia. 

Se grăbi să se întoarcă în aceeaşi după-amiază, ros de 
nerăbdare şi teribil de indispus. Avea parcă senzaţia că o să-l 


găsească pe Pursewarden la masa lui de lucru şi c-o să-l ia la 
rost şi o să-l scuture zdravăn. Ajunse la ambasadă când 
cancelaria tocmai se închidea, deşi zelosul Errol se afla încă în 
biroul său, ocupat cu rezolvarea unor documente de stat. Tot 
personalul, până la funcţionarii de la cifru, părea afectat, marcat 
de deprimarea pe care moartea subită o insuflă celor vii, jenaţi 
oarecum că ei se află încă în viaţă. Mountolive îşi impuse să 
meargă încet, să vorbească încet, să nu manifeste nicio grabă. 
Pripa şi emoţiile sunt întotdeauna deplorabile, pentru că 
sugerează preponderența impulsurilor sau a sentimentelor acolo 
unde trebuie să guverneze numai raţiunea. Secretara lui 
plecase, dar obţinu de la arhivă cheile seifului şi urcă apoi, calm, 
cele două etaje până la biroul său. Din fericire, bătăile 
accelerate ale inimii nu ţi le poţi auzi decât tu însuţi. 

„Efectele” mortului (niciun alt cuvânt n-ar fi putut exprima 
mai bine poezia cauzalităţii) erau îngrămădite pe biroul lui, 
patetice, dematerializate. Un teanc de hârtii şi manuscrise, un 
pachet de şpalturi adresate unui editor, un impermeabil şi 
diferite alte fleacuri, adunate şi expuse de conştiinciosul Telford 
întru respectarea adevărului (deşi, pentru Mountolive, nu 
prezentau niciun fel de atracţie). Tresări puternic când văzu 
capul livid al lui Pursewarden privindu-l fix de pe biroul său: o 
mască mortuară, executată din ghips, însoţită de un bilet din 
partea lui Balthazar: 

„Mi-am luat îngăduinţa de a-i face un mulaj al feţei, după 
încetarea din viaţă. Sper ca acest lucru să vi se pară judicios”. 
Faţa lui Pursewarden! Privită din anumite unghiuri, moartea are 
un aer îmbufnat. Mountolive atinse în silă efigia de ceară, 
cuprins parcă de o teamă superstiţioasă, şi o întoarse pe o parte 
şi pe alta. | se încrâncenase carnea din pricina repulsiei; îşi 
dădu, brusc, seama că se teme de moarte. 

Apoi descuie seiful, scoase plicul, rupând cu un deget 
tremurător peceţile stângaci aplicate, şi se aşeză la birou. Acum, 
în sfârşit, avea să afle o explicaţie raţională pentru această 
grosolană lipsă de tact. Trase adânc aer în plămâni. 


„Dragul meu David, 

Am rupt până acum vreo şase scrisori în care încercam să-ţi 
explic totul în amănunt. De fiecare dată alunecam în literatură. 
Pentru că tema se pretează la aşa ceva. Dar hotărârea pe care 


am luat-o nu are de-a face cu literatura, ci cu viaţa. Paradox! Îmi 
pare teribil de rău, prietene! 

Absolut din întâmplare, şi într-un loc cu totul neaşteptat, am 
dat peste ceva care mi-a confirmat că teoriile lui Maskelyne în 
legătură cu Nessim erau juste, iar ale mele greşite. Nu pot să-ţi 
indic sursa informaţiilor mele, şi n-am s-o fac. Dar acum mi-am 
dat seama că Nessim depozitează ilegal arme, şi face acest 
lucru de o bună bucată de vreme. Evident, el constituie sursa 
necunoscută, cu serioase urmări, a operaţiunii care a făcut 
obiectul Documentului Şapte - îţi aminteşti probabil. (Mandatul 
Secret, Dosarul 341: Informaţii) 

Pur şi simplu, nu mă simt în stare să fac faţă consecinţelor 
morale implicate în această descoperire. Ştiu bine ce va trebui 
să urmeze. Dar, din întâmplare, omul mi-e prieten bun. Aşadar... 
quietus”. (Ceea ce va rezolva şi alte probleme, mai adânci.) Ah! 
Ce lume odioasă am creat în jurul nostru! Noroiul comploturilor 
şi contracomploturilor! Şi tocmai mi-am dat seama că asta nu 
poate fi lumea mea. (Te aud înjurând în timp ce citeşti!) 

Intr-un fel, mă simt ca un ticălos, pentru că mă scutur în felul 
ăsta de orice responsabilitate şi, totuşi, în realitate, ştiu că nu 
sunt responsabilităţile mele, că niciodată nu au fost ale mele. 
Dar ale tale sunt! Şi ai să descoperi că au un gust foarte amar. 
Dar... tu eşti diplomat de carieră... şi trebuie să acţionezi, acolo 
unde eu nu reuşesc s-o fac! 

Ştiu că mi-am încălcat obligaţiile, dar i-am dat indirect a 
înţelege lui Nessim că jocul lui a fost descoperit şi că informaţia 
a fost transmisă mai departe. Fireşte, în forma aceasta vagă în 
care ţi-o transmit eu, ai putea foarte bine s-o suprimi, s-o dai 
uitării. Nu te invidiez pentru ispitele la care eşti supus. De ale 
mele, nu merită să mai vorbim. Sunt obosit, dragul meu, mort 
de oboseală, aşa cum spuneţi voi, cei vii. 

Aşa încât... 

Vrei să fii bun să-i transmiţi surorii mele toată dragostea şi să- 
i spui că în gând i-am fost tot timpul alături? Îţi mulţumesc. 

Prietenul tău afectuos, 
L.P.” 


Mountolive era îngrozit. Pe măsură ce citea, simțea cum i se 
scurge sângele din obraji. Rămase nemişcat un lung răstimp, 


37 Nemişcat (/at.) 


contemplând expresia măştii mortuare, acel aer de impertinenţă 
solitară pe care-l degaja întotdeauna profilul lui Pursewarden 
când se afla în stare de repaus. Dar Mountolive continua să ducă 
o luptă îndărătnică împotriva absurdului sentiment de ultragiu 
diplomatic care-i chinuia mintea, săgetându-l cu străfulgerări de 
mânie înăbuşită. 

— E o nebunie! strigă cu glas tare, neputând să-şi reţină 
contrarietatea şi izbind cu palma în birou. Nebunie curată! 
Nimeni nu se sinucide din motive oficiale! 

Chiar în momentul când rostea aceste vorbe, se blestemă în 
gând pentru stupiditatea lor. Pentru prima oară, îşi simţea 
mintea complet buimacă. 

Ca să-şi recapete calmul, se sili să citească raportul 
dactilografiat al lui Telford, studiindu-l pe îndelete şi cu grijă, 
silabisind cuvintele cu o mişcare a buzelor, de parcă ar fi fost un 
exerciţiu gramatical. O relatare amănunţită a mişcărilor lui 
Pursewarden în cele douăzeci şi patru de ore ce-i precedaseră 
moartea, însoţită de depoziţiile diverselor persoane care-l 
văzuseră. Unele dintre depoziţii erau interesante, mai cu seamă 
cea a lui Balthazar, care-l întâlnise în cursul dimineţii la Cafe Al 
Aktar, unde Pursewarden bea un arak şi mânca un croissant. Se 
pare că tocmai primise o scrisoare de la sora lui şi o citea 
absorbit. Când sosise Balthazar, îşi vârâse precipitat scrisoarea 
în buzunar. Era nebărbierit şi avea o expresie năucă. 
Conversaţia pe care o purtaseră părea lipsită de interes, cu 
excepţia unei singure remarce (poate o glumă?) care îl frapase 
pe Balthazar. Pursewarden dansase cu o noapte în urmă cu 
Melissa şi-i declarase prietenului său că era genul de femeie cu 
care ai putea dori să te însori („Fără îndoială, a fost o simplă 
butadă”, adăuga Balthazar.) îi mai spusese că începuse să scrie 
o nouă carte „consacrată în întregime Amorului”. 

Mountolive suspină în timp ce parcurgea din priviri pagina 
dactilografiată. Amor! Pe urmă descoperi un lucru ciudat. 
Pursewarden cumpărase un formular de testament şi-l 
completase, declarând-o pe sora sa moştenitoare a tuturor 
drepturilor lui de autor şi făcându-i o donaţie de cinci sute de 
lire lui Darley, profesorul, şi amantei acestuia. Dintr-o rațiune 
misterioasă, antedatase cu două luni această donaţie - poate că 
uitase data? Folosise ca martori doi funcţionari de la secţia de 
cifru. 


Se afla acolo şi scrisoarea primită de la sora lui, dar Telford o 
vârâse, cu tact, într-un alt plic, pe care-l sigilase. Mountolive o 
citi, dând cu uimire din cap, şi apoi o puse fără ruşine în 
buzunar. Îşi trecu limba peste buze şi privi fix la zidul din faţa 
lui, încruntându-se. Liza! 

Errol îşi strecură timid capul pe uşă şi fu surprins să vadă 
lacrimi prelingându-se pe obrajii şefului său. Se retrase în tăcere 
şi se întoarse grăbit în biroul lui, afectat de senzaţia unei lipse 
de bună-cuviinţă diplomatică, ceva similar sentimentului cu care 
întâmpinase Mountolive comunicarea lui Telford. Errol se aşeză, 
agitat, la biroul său, spunându-şi: „Un bun diplomat nu are 
niciodată voie să-şi exteriorizeze sentimentele”. 

Apoi îşi aprinse, cu mişcări încete, o ţigară. Pentru prima oară 
îşi dăduse seama că ambasadorul lui avea picioare de lut. Ceea 
ce îi întări, într-un anumit fel, respectul de sine. La urma urmei, 
Mountolive nu era decât un om... Totuşi, ceea ce văzuse ÎI 
dezorienta. 

În biroul de sus, Mountolive îşi aprinse la rândul lui o ţigară, 
să-şi domolească nervii. Supărarea sa îşi transfera încet 
ponderea de la actul în sine săvârşit de Pursewarden (un 
inoportun plonjon în anonimat), către semnificaţia centrală a 
acestui act - implicaţiile pe care le presupunea. Nessim! Simţi 
cum ceva se contracta, se închircea în el, şi îl copleşi o furie 
mult mai intensă, dar mai nearticulată. Avusese atâta încredere 
în Nessim. („De ce? îl întreba o voce lăuntrică. De ce era 
necesar să te încrezi în el?”) Şi acum, prin turnura asta 
păcătoasă pe care o luaseră lucrurile, Pursewarden nu făcuse 
decât să devieze întreaga povară morală a problemei, mutând-o 
pe umerii lui Mountolive. Zădărâse cuibul de viespi: conflictul 
vechi de când lumea între datorie, rațiune şi afecțiunile 
personale, crucea pe care o poartă orice om politic, punctul 
vulnerabil al vieţii lui. Ce porc, îşi spuse (aproape cu admiraţie), 
Pursewarden ăsta care-i transferase cu atâta uşurinţă întreaga 
încărcătură de răspunderi - ademenitoarea uşurinţă a unei 
astfel de hotărâri: retragerea de pe câmpul de luptă. Adăugă cu 
amărăciune: „Am avut încredere în Nessim din cauza Leilei”. 
Frustrare după frustrare! Continua să fumeze şi să privească fix, 
văzând în masca de ipsos alb (pe care mâinile iubitoare ale Cleei 
o modelaseră după mulajul grosolan al lui Balthazar) faţa caldă, 
vie, a fiului Leilei: trăsăturile brune, emaciate, desprinse dintr-o 


frescă din Ravenna! Chipul prietenului său! Şi apoi, gândurile lui 
cele mai ascunse se materializară singure în cuvinte: „Poate că 
Leila e cea care manevrează totul”. 

(„Diplomaţii nu au prieteni adevăraţi”, îi spusese odată 
Grishkin pe un ton amar, încercând să-l rănească, să-l zgândăre. 
„Ei nu fac decât să se folosească de oameni!” Voia să-i dea a 
înţelege că se folosise de trupul şi de frumuseţea ei; şi acum, că 
rămăsese însărcinată...) 

Aspiră fumul de ţigară încet, adânc, pentru a lăsa timp 
oxigenului poluat de nicotină să-i calmeze nervii, să-i 
limpezească creierul. Pe măsură ce pâcla i se risipea dinaintea 
ochilor împânziţi, începu să desluşească parcă un nou peisaj 
care i se deschidea în faţă; era ceva menit să altereze toată 
țesătura de tihnă şi prietenie, ceva menit să modifice toate 
datele calendarului îndrăgit, pe care mintea lui îl făurise în jurul 
şederii sale în Egipt: partidele de tenis, de înot şi de călărie. 
Până şi aceste simple relaţii cu obişnuita societate a 
deprinderilor şi plăcerilor, care-i îndulceau acel taedium vitae“? 
al izolării mondene, fuseseră otrăvite de noua veste. Şi, mai 
mult, ce trebuia să facă în privinţa informaţiilor pe care 
Pursewarden i le aruncase cu atâta nonşalanţă în braţe? Fără 
îndoială, trebuia să le transmită mai departe. Aici, se simţi în 
stare să-şi acorde o clipă de gândire. Trebuia neapărat să le 
transmită? Faptele menţionate în scrisoare nu conţineau nicio 
dovadă în sprijinul lor - cu excepţia dovezii zdrobitoare a unei 
morţi care... îşi aprinse o nouă ţigară şi îşi şopti: 

— În fond, suferea de un dezechilibru mintal! 

Cel puţin acest gând merita un surâs cinic! Sinuciderea unui 
funcţionar politic nu-i un eveniment chiar atât de neobişnuit; nu 
se omorâse şi tânărul acela, Greaves, care se îndrăgostise de o 
dansatoare de cabaret rusoaică?... Dar se simţi şi mai întristat, 
constatând cu câtă răutate trăda prietenia lui faţă de scriitor. 

Foarte bine. Să presupunem că, pur şi simplu, ar arde 
scrisoarea lui Pursewarden, suprimând totodată întreaga povară 
de răspunderi morale pe care o conţinea. Nimic mai simplu, ar 
putea-o face chiar în şemineul din biroul lui, cu ajutorul unui 
chibrit. Şi atunci ar putea să se comporte mai departe ca şi cum 
nu s-ar fi întâmplat nimic - numai că Nessim ştia ce se 
întâmplase! Nu, era prins în cursă! 


38 Plictisul de viaţă (/at.) 


Şi, din clipa aceea, sentimentul datoriei începu să-l strângă la 
fiecare pas, ca o pereche de pantofi prea strimţi. Îi revăzu pe 
Nessim şi pe Justine dansând împreună, în tăcere, orbeşte, cu 
feţele măslinii întoarse fiecare în altă direcţie, cu ochii pe 
jumătate închişi. În mintea lui căpătaseră acum noi dimensiuni - 
proiecția desentimentalizată a unor figuri dintr-o frescă. Probabil 
că şi ei aveau de luptat cu un sentiment al datoriei şi 
responsabilităţii - faţă de cine? 

— Poate că faţă de ei înşişi, îşi şopti cu tristeţe, clătinând din 
cap. 

Nu va mai fi niciodată în stare să-l privească pe Nessim în 
ochi. Avu o bruscă revelaţie. Până acum, relaţiile lor personale 
fuseseră scutite de orice intruziune dezagreabilă, datorită 
tactului lui Nessim - și existenței lui Pursewarden. Scriitorul, 
slujindu-le ca legătură oficială, lăsase câmp liber legăturilor 
personale. Cei doi nu fuseseră niciodată nevoiţi să atingă, măcar 
pe departe, chestiuni cu caracter oficial. Acum, însă, nu se vor 
mai putea întâlni niciodată pe un teren neutru. Până şi în acest 
domeniu Pursewarden îi trădase libertatea. 

Cât despre Leila, poate că aici zăcea cheia enigmaticei ei 
tăceri, a neputinței de a-l întâlni faţă-n faţă. Scoase un oftat şi-l 
sună pe Errol. 

— Ar fi bine să citeşti asta, îi spuse scurt. 

Primul secretar se aşeză şi începu să citească avid 
documentul. Din când în când, dădea uşor din cap. Mountolive 
tuşi, limpezindu-şi glasul. 

— Totul mi se pare cam lipsit de coerenţă, spuse el, 
dispreţuindu-se în acelaşi timp pentru încercarea de a arunca o 
umbră de îndoială asupra cuvintelor atât de clare şi de a-l 
influenţa pe Errol într-o hotărâre pe care, în adâncul inimii lui, el 
o şi luase. 

Errol reciti scrisoarea cu atenţie şi i-o întinse lui Mountolive 
peste birou. 

— Totul pare extraordinar, răspunse pe un ton şovăielnic, 
respectuos. 

Nu era el cel chemat să facă aprecieri asupra mesajului. Acest 
drept aparţinea şefului său. 

— Am impresia că s-au dat proporţii prea mari faptelor, 
adăugă, dorind să-i fie pe plac, sondând terenul. 

— E un lucru caracteristic pentru Pursewarden. Îmi pare rău 


că n-am ţinut cont de recomandările tale cu privire la el. Se pare 
că eu am greşit şi tu ai avut dreptate în ceea ce privea 
competenţa lui. 

În ochii lui Errol se aprinse o scânteie de modest triumf. Nu 
rosti niciun cuvânt, dar continuă să se uite la Mountolive. 

— Desigur, continuă acesta din urmă, în ultima vreme pluteau 
bănuieli asupra lui Hosnani. 

— Ştiu, sir. 

— Dar nu există nicio dovadă care să susţină cele afirmate 
aici. 

Bătu de două ori, cu un deget iritat, în scrisoare. Errol se lăsă 
pe speteaza fotoliului şi pufni uşor pe nas. 

— Nu ştiu, răspunse el, vag. Mie lucrurile mi se par destul de 
concludente. 

— Totuşi, nu cred că ar putea forma obiectul unui raport 
întemeiat. Fireşte, va trebui să transmitem informaţiile la 
Londra, aşa cum sunt. Dar n-am de gând să le înaintez 
Parchetului, nu cred că ar ajuta în investigaţiile sale. Ce părere 
ai? 

Errol îşi cuprinse genunchii cu mâinile. Un zâmbet viclean îi 
dădea târcoale în colţurile buzelor. 

— Poate că cel mai bine ar fi să le înaintăm egiptenilor, spuse 
el cu glas moale, ca să hotărască ei o linie de conduită. 
Asemenea acţiune ar evita presiunile diplomatice la care s-ar 
putea ajunge... dacă, mai târziu, lucrurile ar lua o întorsătură 
mai concretă. Ştiu că Hosnani era unul dintre prietenii 
dumneavoastră, sir. 

Mountolive simţi cum îi urcă sângele în obraji. 

— În chestiunile de serviciu, un diplomat nu are prieteni, 
răspunse el rigid, conştient că vorbea ca Pilat din Pont. 

— Aşa e, sir. 

Errol îl privea admirativ. 

— Din momentul în care vinovăția lui Hosnani va fi stabilită, 
vom trece la acţiune. Dar, atâta timp cât nu deţinem dovezi 
materiale, suntem descoperiţi. Cu Memlik Paşa... ştii că nu-i 
probritanic... Mă gândesc... 

— Da, sir! 

Mountolive aşteptă, adulmecând văzduhul ca o fiară şi 
mirosind că Errol începea să încline spre punctul lui de vedere. 
Rămaseră un timp în semiobscuritate, meditând. Apoi, cu un 


gest teatral, ambasadorul aprinse lampa de pe birou şi spuse pe 
un ton peremptoriu: 

— Dacă eşti de acord, nu vom aduce cazul la cunoştinţa 
egiptenilor, până când nu dispunem de o documentare mai 
temeinică. Londra este cea care trebuie informată. Strict 
confidenţial, bineînţeles. Trebuie să ne ferim de orice persoană 
particulară, chiar şi de rude. Apropo, vrei să-ţi asumi misiunea 
de a înştiinţa familia? |ţi las libertatea de a născoci o justificare. 

Cu o cumplită strângere de inimă, văzu chipul Lizei 
Pursewarden înălţându-i-se în faţa ochilor. 

— Da. Am aici dosarul lui. In afară de fosta soţie, nu există 
altcineva decât o soră, care lucrează la Institutul Imperial pentru 
orbi. 

Errol consultă aferat un dosar verde, dar Mountolive îl opri: 

— Da, da. O cunosc. 

Errol se ridică de pe scaun, iar Mountolive adăugă: 

— Şi cred că ar fi echitabil să-i trimitem o copie lui Maskelyne, 
la lerusalim. Nu eşti de aceeaşi părere? 

— Indiscutabil, sir. 

— Şi, pentru moment, păstrăm secretul. 

— Da, sir. 

— iți mulţumesc foarte mult, îi răspunse Mountolive cu 
neobişnuită căldură. _ 

Dintr-o dată, avu senzaţia că e foarte bătrân şi foarte fragil. Il 
năpădise o asemenea slăbiciune, încât se îndoia că-l vor ţine 
picioarele ca să coboare la reşedinţă. 

— Deocamdată, asta-i tot. 

Errol ieşi din birou, închizând uşa în urma lui cu o gravitate 
mută. 

Mountolive telefonă la oficiu şi ceru să i se aducă o supă 
limpede din carne de vită şi câţiva biscuiţi săraţi. Mâncă şi bău 
cu poftă, aţintindu-şi tot timpul privirile pe masca albă, 
mortuară, şi pe manuscrisul romanului. Era, în acelaşi timp, 
răscolit de un dezgust adânc şi de durerea unei mari pierderi şi 
n-ar fi putut spune care din aceste sentimente îl apăsa mai 
puternic. Reflectă că Pursewarden, fără voie, îl separase pe veci 
de Leila. Da, până şi asta i-o făcuse, şi poate ireversibil! 

Totuşi, în acea seară tinu un discurs strălucit (redactat de 
Errol), în faţa membrilor Camerei de Comerţ din Alexandria, şi-i 
fermecă pe bancherii reuniți acolo prin fluenţa francezei lui. 


Aplauzele răsunară, din ce în ce mai puternice, în grandioasa 
sală de banchete de la Clubul Mohammed Ali. Nessim, aşezat la 
celălalt capăt al mesei lungi, rosti răspunsul, în numele 
celorlalţi, cu calm şi gravitate. O dată sau de două ori, în timpul 
dineului, Mountolive simţi ochii migdalaţi ai prietenului său 
căutând să-i prindă privirea, exprimând o grea întrebare, dar îi 
evită pe cât putu. Se căscase între ei o prăpastie peste care 
niciunul din cei doi nu ar fi putut arunca o punte. După dineu, îl 
întâlni o clipă pe Nessim în hol, în timp ce-şi îmbrăca pardesiul. 
Îl invadă subit o nevoie inexorabilă de a-i vorbi despre moartea 
lui Pursewarden. Evenimentul se înălța între ei cu duritate, 
împungea aerul cu tăria unui pisc de munte. Se ruşina de el, ca 
de o diformitate fizică; de parcă surâsul lui plăcut ar fi fost 
desfigurat prin lipsa unui dinte din faţă. Nici el, nici Nessim nu 
pomeniră un cuvânt despre Pursewarden. Nimic din cele ce se 
zbuciumau sub suprafaţa netedă nu răzbi în atitudinile flexibile, 
pline de tact, ale celor doi bărbaţi care stăteau, fumând, în faţa 
uşii, aşteptând să li se aducă automobilele. Dar se înfiripase 
între ei o cunoaştere nouă, surdă, subminată de neîncredere. 
Cât de ciudat, câteva cuvinte măzgălite pe o foaie de hârtie îi 
prefăcuseră în duşmani înverşunaţi! 

Dar ceva mai târziu, rezemându-se de pernele moi ale 
automobilului cu fanionul fluturând şi savurând domol o 
excelentă ţigară de foi, Mountolive avu impresia că făptura sa 
lăuntrică devenise la fel de înecată în praf, la fel de sufocantă ca 
un mormânt egiptean. Şi, totuşi, în chip straniu, paralel cu 
aceste zbateri profunde, coexistau preocupările superficiale: era 
încântat de succesul repurtat în faţa bancherilor, absolut 
captivaţi de el. Fusese, neîndoielnic, strălucit. Ştia că jurnalele 
de a doua zi îi vor tipări discursul cuvânt cu cuvânt, ilustrat de 
fotografii noi. Celelalte misiuni diplomatice vor turba de invidie, 
ca de obicei. Cum de nu se gândise nimeni până acum să facă o 
declaraţie publică asupra etalonului-aur, în această formă 
ocolită? Se strădui să-şi întreţină efervescenţa spiritului, 
ancorându-se solid în apele calme ale mulţumirii de sine, dar era 
în zadar. 

Curând, ambasada se va muta din nou în reşedinţa de iarnă. 
Şi n-o văzuse pe Leila. Oare avea s-o mai vadă vreodată? 

Undeva, înăuntrul lui, se prăbuşise o barieră, se rupsese un 
dig. Se angajase într-un conflict cu sine însuşi, care îi conferea o 


nouă fermitate trăsăturilor, un ritm mai hotărât mersului. 

În noaptea aceea, căzu pradă unuia dintre chinuitoarele 
accese de dureri în ureche, care celebrau întotdeauna 
întoarcerile lui acasă. Era pentru prima oară când trecea printr-o 
asemenea criză în timp ce se afla în afara tihnei dulci a 
îngrijirilor materne, lucru care îl sperie. Incercă zadarnic să se 
doftoricească singur cu leacul pe care-l folosea mama lui de 
fiecare dată, dar din greşeală încălzi prea tare uleiul de salată şi 
îşi produse o arsură serioasă pe parcursul procesului de 
tămăduire. După acest incident, petrecu trei zile zbuciumate la 
pat, citind romane polițiste şi făcând pauze lungi, în care 
rămânea cu privirile pironite asupra zidului alb. Singurul avantaj 
consta în faptul că fusese scutit să participe la incinerarea lui 
Pursewarden; fără îndoială, acolo l-ar fi întâlnit pe Nessim. 
Printre numeroasele mesaje şi daruri care începură să curgă de 
îndată ce se răspândi vestea bolii lui, figura şi un splendid 
buchet de flori din partea lui Nessim şi a Justinei, care-i urau 
însănătoşire grabnică. În calitatea lor de alexandrini şi de 
prieteni, era lucrul cel mai neînsemnat pe care-l puteau face. 

În timpul acestor zile şi nopţi fără somn, chibzui profund 
asupra ciudatului cuplu şi, pentru prima oară, în lumina noii lui 
cunoaşteri, îi apărură ca două enigme. Acum îl nedumereau 
total şi însăşi natura relaţiilor lor personale începu să-i frământe 
spiritul, apărându-i ca o dilemă pe care nu reuşise niciodată s-o 
înţeleagă cu adevărat şi căreia niciodată nu-i acordase atenţia 
cuvenită, într-un anume fel, prietenia pe care le-o purta Îi 
împiedicase să vadă în ei oameni care, asemenea lui, ar putea 
trăi, simultan, pe mai multe planuri, în calitate de conspiratori, 
de amanti... care să fi fost cheia enigmei? Nu o putea descoperi. 

Dar poate că indiciile pe care le căuta se aflau îngropate în 
trecut, cu mult în urmă - mult mai departe decât le-ar fi putut 
desluşi el sau Pursewarden, din poziţia lor actuală. 

Existau multe fapte în legătură cu Justine şi cu Nessim care 
nu-i ajunseseră la cunoştinţă - şi unele dintre ele erau esenţiale 
pentru a putea înţelege cazul lor. Dar, ca să le putem expune, e 
necesar să ne întoarcem la perioada care precedase căsătoriei 
lor. 


X 


Crepusculul albastru, alexandrin, abia începuse să-şi 
despăturească voalurile. 

— Dar... cum să spun?... Crezi că o iubeşti cu adevărat, 
Nessim? Ştiu că-i dai târcoale de multă vreme. lar ea cunoaşte 
perfect ce se petrece în mintea ta. 

Capul blond auriu al Cleei se rezema de fereastră, iar privirea 
îi era fixată asupra desenului în pastel la care lucra. Era aproape 
terminat; câteva tuşe uşoare, precise, şi îşi va putea elibera 
modelul. Nessim îi poza îmbrăcat într-un pulover în dungi. 
Stătea întins pe mica ei canapea incomodă, ţinând în mână o 
ghitară la care nu putea cânta, încruntându-şi sprâncenele. 

— Cum se scrie cuvântul „iubire” în Alexandria? o întrebă el, 
blajin. Asta-i întrebarea. Insomnie, singurătate, bonheur, 
chagrin. Nu vreau nici s-o necăjesc, nici s-o sâcâi, Clea. Dar 
simt că, într-un fel, poate are şi ea nevoie de mine, aşa cum am 
eu nevoie de ea. Spune ceva, Clea. 

Nessim ştia bine că minte. Dar Clea nu ştia. Clătină din cap cu 
îndoială, concentrată asupra desenului, apoi înălţă din umeri. 

— Ţinând la voi amândoi aşa cum ţin, ce altceva aş putea să 
vă doresc? Şi am stat de vorbă cu ea, aşa cum mi-ai cerut, m- 
am străduit s-o provoc, s-o pun la încercare. Pare că nu e nicio 
speranţă. 

„Chiar aşa să fi stat lucrurile?” se întrebă. Ştia că e înclinată 
să creadă tot ce-i spun oamenii. 

— Fals orgoliu? întrebă el tranşant. 

— Îmi răspunde printr-un râs lipsit de orice speranţă, uite aşa. 
(Clea imită un gest de deznădejde.) Cred că după apariţia cărţii 
aceleia, Moaurs, are senzaţia că a fost despuiată în văzul 
tuturor. Nu se mai crede în stare să poată dărui cuiva linişte 
sufletească. Cel puţin aşa afirmă. 

— Dar cine-i cere linişte sufletească? 

— Ea crede că tu asta cauţi. Şi apoi, desigur, intervine şi 
poziţia ta socială. Şi, după toate, mai e şi evreică. Incearcă să te 
pui în situaţia ei. 

Clea rămase tăcută câteva momente, după care adăugă pe 
acelaşi ton absent: 

— Dacă ar avea nevoie de tine, ar fi doar ca să-ţi folosească 


3 Fericire, amărăciune (fr.). 


averea pentru a-şi regăsi copilul. Şi e prea mândră pentru aşa 
ceva. Dar... ai citit Maeurs. Ce rost are să mă repet? 

— N-am citit Moeurs, replică el cu ardoare, şi ea ştie bine că 
nu voi citi niciodată cartea asta. l-am spus-o. Oh, Clea dragă! 

Oftă. Minţise din nou. 

Clea se opri, surâzând, şi-i cercetă faţa măslinie. Apoi 
continuă, frecând cu degetul mare un colţ al desenului şi 
rostind: 

— Chevalier sans peur” etc. Asta eşti tu, Nessim. Dar crezi 
că-i înţelept să ne idealizezi în felul ăsta pe noi, femeile? Pentru 
un alexandrin, eşti încă destul de pueril. 

— Nu o idealizez; ştiu perfect cât e de acrită, de nebună şi de 
aprigă. Cine n-o cunoaşte? Trecutul şi prezentul ei... nu mai 
constituie o taină pentru nimeni. Dar simt că se va potrivi de 
minune cu propria mea... 

— Cu propria ta... ce? 

— Ariditate, răspunse el surprinzător, răsucindu-se, zâmbind 
şi încruntându-se în acelaşi timp. Da, uneori îmi spun că nu voi fi 
în stare să mă îndrăgostesc de-adevăratelea până când nu va 
muri mama - care e încă, relativ, tânără. Spune ceva, Clea! 

Capul blond se clătină uşor. Clea trase un fum din ţigara care 
se consuma singură într-o scrumieră de lângă şevalet şi se 
aplecă din nou asupra desenului pe care-l ţinea în mâini. 

— Mă rog, urmă Nessim, o voi vedea din nou în seara asta şi 
voi încerca iar, cu seriozitate, să o fac să înţeleagă. 

— De ce nu spui: „să o fac să mă iubească”? 

— Cum aş putea? 

— Dacă nu e capabilă să iubească, ar fi necinstit să se 
prefacă. 

— Nici eu nu ştiu dacă sunt capabil; într-un fel straniu, 
amândoi suntem des âmes veuves”, nu înţelegi? 

— 0, la, la! exclamă Clea cu îndoială, dar continuând să 
surâdă. 

— S-ar putea ca, o bucată de timp, iubirea să ne însoţească 
incognito, urmă Nessim, încruntându-se la perete şi reluându-şi 
apoi poza. Dar va fi prezentă. Trebuie s-o fac să înţeleagă, (îşi 
muşcă buza de jos.) Par eu chiar atât de enigmatic? 

În realitate, voia să spună: „Reuşesc într-adevăr să te 


+9 Cavaler neînfricat (fr.) 
+ Suflete văduve (fr.). 


amăgesc?” 

— Ei, uite c-ai mişcat, îl mustră ea, după care adăugă, pe un 
ton calm: Da. Eşti enigmatic. Pasiunea ta pare atât de vou/ue?. 
Un besoin d'aimer fără un besoin d'être aimé?” Stai locului! 

Se mişcase din nou. Clea se opri din lucru, indignată, gata să-l 
dojenească, când ochii îi căzură pe ceasul de pe poliţa 
căminului. 

— E timpul să pleci, îi spuse. Nu trebuie s-o laşi să te aştepte. 

— Foarte bine, răspunse el sec şi, ridicându-se de pe canapea, 
îşi scoase puloverul în dungi şi îşi îmbrăcă haina elegant croită, 
scotocindu-se în buzunar după cheile maşinii. 

Apoi se întoarse, îşi perie în grabă, cu mişcări nervoase, părul 
negru, privindu-se în oglindă, încercând parcă să se vadă cu 
ochii Justinei. 

— Aş vrea să pot exprima exact ceea ce gândesc. Tu nu crezi 
că ar putea exista un soi de contract de dragoste, pentru 
oamenii ale căror suflete nu sunt încă îndeajuns de coapte 
pentru a se îndrăgosti? O tendresse, opusă unui amour-passion, 
înţelegi, Clea? Dacă ar fi avut părinţi, le-aş fi cumpărat fiica fără 
nicio ezitare. Dacă ar fi avut treisprezece ani, n-ar fi avut nimic 
de obiectat, nici măcar n-ar fi simţit nimic, nu? 

— Treisprezece ani! exclamă Clea cu dezgust. 

Se cutremură, oripilată, şi-l ajută să-şi aranjeze haina în 
spate. 

— Poate că, urmă el cu o undă de ironie în glas, nefericirea 
este un dictat pentru mine... Ce părere ai? 

— În cazul ăsta, ar însemna să crezi în pasiune! Şi nu crezi. 

— Cred... dar... 

li adresă surâsul lui fermecător şi făcu un vag gest de 
deznădejde, pe jumătate resemnat, pe jumătate înfuriat. 

— Tu nu-mi poţi fi de niciun ajutor, continuă Nessim. 
Aşteptăm cu toţii să învăţăm ceva unii de la alţii. 

— Du-te, îl îndemnă Clea. Mi-e silă de subiectul ăsta. Sărută- 
mă înainte de plecare. 

Cei doi prieteni se îmbrăţişară, iar ea îi şopti: 

— Succes! 

În timp ce Nessim murmura printre dinţi: 

— Trebuie să încetez cu întrebările astea copilăroase pe care 


42 Voluntară (fr.). 
+3 O nevoie de a iubi fără nevoia de a fi iubit? (fr.) 


ţi le pun. Sunt absurd! E necesar ca eu însumi să iau o hotărâre. 

Işi pocni de două ori palma cu pumnul celeilalte mâini, iar 
Clea fu surprinsă de vehemenţa acestui gest, venind de la o 
persoană atât de rezervată. 

— Ei bine, spuse ea, deschizându-şi larg ochii albaştri, asta-i 
ceva cu totul nou! 

Amândoi izbucniră în râs. 

Îi strânse cotul cu tandreţe şi, întorcându-se, o zbughi pe 
scara întunecoasă şi ieşi în stradă. Automobilul spaţios răspunse 
pe dată la delicata atingere a pedalelor; se puse în mişcare, 
claxonând imperios, alunecă de-a lungul străzii Saat Zaghloul şi 
traversă şinele de tramvai pentru a cobori panta spre mare. 
Nessim vorbea singur, cu voce scăzută şi cu repeziciune, în 
limba arabă. Probabil că ea îl aştepta în sinistrul hol al hotelului 
Cecil, cu mâinile înmănuşate, încrucişate peste poşetă, privind 
pe fereastră la marea care se târa şi se lăţea, umflându-se şi 
retrăgându-se, pe după cortina de palmieri din micul parc 
municipal, care fluturau şi scârţâiau în briză, ca nişte vele 
lăbărţate. 

Coti, dar fu oprit de o procesiune dezordonată care pornise 
spre partea de sus a oraşului, cu drapelele strălucitoare 
pleoştite de o ploaie subţire, amestecată cu spuma împroşcată 
de mare; oameni şi steaguri se bălăbăneau confuz. Cântecele şi 
clinchetul trianglurilor se pierdeau timid în vânt. lritat, Nessim 
cobori din maşină, o încuie, îşi consultă îngrijorat ceasul şi porni 
să alerge pe ultima sută de metri până la uşa de sticlă, care 
avea să-l proiecteze în liniştea cu miros de mucegai a holului. 
Intră cu răsuflarea tăiată, dar perfect stăpân pe sine. Asediul 
Justinei dura de luni întregi. Cum avea oare să sfârşească - prin 
victorie sau înfrângere? 

Şi-o aminti pe Clea, care-i spusese: 

— Asemenea creaturi nu sunt făpturi umane, aşa cred. Sunt 
vii doar în măsura în care sunt reprezentate printr-o formă 
omenească. Dar orice fiinţă dominată de o pasiune unică oferă 
aceeaşi imagine. Pentru cei mai mulţi dintre noi, viaţa e un 
hobby, cu care ne trecem timpul. Dar Justine pare o 
reprezentare picturală a unei naturi intense şi exhaustive, în 
stadiul ei cel mai elementar, cel mai puternic. E posedată - şi 
cei posedaţi nu pot nici învăţa ei înşişi şi nici să înveţe pe alţii. 
Ceea ce n-o face mai puţin atrăgătoare în ochii celor mobilizați 


de moarte. Dar, dragul meu Nessim, din ce unghi vrei s-o 
accepti? 

Încă nu ştia; deocamdată erau în faza ostilităţilor, vorbeau 
limbaje diferite. Şi asta ar fi putut dura la nesfârşit, gândi el cu 
disperare. 

Se întâlniseră de mai multe ori, dar oarecum oficial, ca doi 
parteneri de afaceri, discutând problema acestei căsătorii cu 
detaşarea a doi agenţi din Alexandria, care pun la cale 
fuzionarea a două fabrici de bumbac. Era un lucru care ţinea de 
moravurile oraşului. 

Cu un gest pe care el îl considerase caracteristic, îi oferise o 
sumă mare de bani, argumentându-i: 

— Pentru ca hotărârea pe care urmează s-o iei să nu fie 
influenţată de diferenţele de avere dintre noi, îmi propun să-ți 
fac de ziua ta de naştere un dar care-ţi va da posibilitatea de a 
te socoti o persoană absolut independentă - pur şi simplu 
femeia Justine. Banii ăştia detestabili care se infiltrează în 
gândurile tuturor cetăţenilor din oraşul ăsta, otrăvind totul! 
Haide să ne eliberăm de această obsesie, înainte de a lua o 
hotărâre! 

Propunerea nu dăduse niciun rezultat; sau, mai bine-zis, 
provocase o întrebare jignitoare, de neînțeles. 

— Asta pentru că vrei să te culci cu mine? îţi stau la 
dispoziţie. Nessim, aş fi în stare să fac orice pentru tine. 

Cuvintele ei îl scârbiseră şi îl înfuriaseră. Se pierduse cu firea. 
Aparent, era inutil să continue pe calea asta. Şi-apoi, deodată, 
după un lung moment de gândire, întrezări, într-o străfulgerare, 
întregul adevăr. Îşi murmură lui însuşi, surprins de revelaţie: 

— Bineînţeles că nu mă poate înţelege; pentru că nu sunt 
onest cu ea. 

Recunoştea că la început se lăsase subjugat de pasiune şi nu 
găsise niciun alt mijloc de a-i fixa atenţia asupră-i decât prin 
darul de bani (sub pretextul de a o „elibera”, dar, de fapt, numai 
pentru a o lega mai strâns de el); şi apoi, pe măsură ce-i sporea 
disperarea, înţelese că nu-i rămânea altceva de făcut decât să 
se lase cu totul în mâinile ei. Într-un fel, era o nebunie - dar nu 
vedea niciun alt mijloc de a face să încolţească în ea acel 
sentiment de obligaţie pe care se pot grefa toate celelalte 
legături. În felul în care, uneori, un copil se expune unei 
primejdii numai pentru a atrage din partea mamei atenţia şi 


iubirea de care se simte lipsit. 

— Ascultă-mă, îi spuse cu o voce schimbată, cu noi inflexiuni, 
şi cu obrajii extrem de palizi. Vreau să fiu sincer cu tine. Viaţa 
reală nu prezintă niciun interes pentru mine. (Buzele începură 
să-i tremure o dată cu vocea.) Eu visez o legătură mult mai 
cimentată, într-un mod pe care nicio pasiune nu l-ar putea 
inventa, un angajament bazat pe un crez comun. 

O clipă, Justine se întrebă dacă nu cumva se convertise la 
vreo religie stranie şi nouă, şi dacă asta era semnificaţia celor 
ce voia să-i spună. Aşteptă cu interes, amuzată şi tulburată în 
acelaşi timp de emoția lui profundă. 

— Vreau să-ţi fac o mărturisire care, trădată, ne poate pricinui 
un rău ireparabil mie şi familiei mele; precum şi cauzei în slujba 
căreia mi-am pus viaţa. Şi acum, mă las în întregime în puterea 
ta. Să presupunem că amândoi suntem morţi pentru orice 
sentiment de dragoste... Vreau să-ţi cer să iei parte la o 
primejdioasă... 

Lucrul cel mai straniu era că, din clipa în care începuse să-i 
vorbească în acest chip, revelându-i preocupările lui cele mai 
tainice, Justine îşi simţise pentru prima oară interesul stârnit şi, 
tot pentru prima oară, văzuse în el un bărbat. Pentru prima oară 
Nessim reuşea să atingă în ea o coardă sensibilă, printr-o 
confesiune care, paradoxal, era opusul unei declaraţii de 
dragoste. Spre surpriza, spre regretul şi spre încântarea ei, îşi 
dădu seama că nu-i cerea, pur şi simplu, să împartă doar patul 
cu el - ci întreaga lui viaţă, monomania pe care aceasta era 
clădită. De obicei, numai un artist poate oferi un contract atât 
de straniu şi de dezinteresat - dar un contract pe care nicio 
femeie demnă de acest nume nu l-ar putea refuza. Nu-i cerea 
numai mâna, pentru a o lua în căsătorie (din acest punct de 
vedere, minciunile lui creaseră o neînțelegere), îi cerea să 
împartă cu el un demon de care era înlănţuit. Acesta era sensul 
cel mai strict pe care îl putea da el cuvântului „iubire”. 

Acum, că luase hotărârea de a-i spune totul, Nessim îşi grupă, 
cu pasiune, explicaţiile şi începu să-i vorbească încet, calm, 
alegându-şi cuvintele, chibzuind asupră-le. 

— Ştii bine, o ştim cu toţii, că din momentul în care Franţa şi 
Anglia au pierdut controlul asupra Orientului Mijlociu, zilele 
noastre sunt numărate. Noi, cu tot ce-am agonisit şi am 
construit în această ţară, vom fi înghiţiţi treptat. Unii dintre noi 


încercăm să ne împotrivim. În timp ce prin alte părţi, alţii se şi 
organizează. Aici, eu sunt cel care a preluat marea misiune... 
Misiunea de a ne apăra, asta-i totul, de a ne apăra viaţa şi 
dreptul de a aparţine acestei ţări. Cunoşti lucrul ăsta. Toată 
lumea îl cunoaşte. Dar pentru cei care ştiu să privească în viitor 
şi înţeleg mersul istoriei... 

Zâmbi pieziş - un zâmbet urât, care trăda o urmă de 
infatuare. 

— Cei care ştiu să privească în viitor ştiu că toate acestea nu 
sunt decât un joc efemer. Dacă evreii şi-ar putea câştiga 
independenţa şi englezii ar putea fi puşi cu botul pe labe, am 
putea şi noi respira. 

Însoţi cuvântul cu o grimasă de amărăciune. Cu degete 
tremurătoare, îşi aprinseră amândoi câte o ţigară şi îşi suflară 
fumul unul în faţa celuilalt, învăluiţi într-o atmosferă nouă de 
seninătate, de înţelegere. 

— Ne-am investit întreaga avere în lupta care, în curând, va 
izbucni acolo, continuă el în şoaptă. De victoria lor împotriva 
englezilor depinde totul. Aici, desigur, organizăm alt gen de 
acţiuni, pe care ţi le voi explica. Englezii şi francezii ne ajută, 
fără să-şi dea seama de pericol. Imi pare rău pentru ei. Dar sunt 
într-o condiţie lamentabilă, pentru că şi-au pierdut voinţa de a 
lupta, ba chiar şi pe cea de a gândi. 

Vorbea despre ei cu un dispreţ feroce, marcat însă de o milă 
stăpânită. Făcu o pauză, apoi i se adresă brusc, pe un ton aspru, 
vibrant — Justine! 

Încet, continuând să se privească în ochi, îşi simţiră mâinile 
căutându-se. Degetele reci li se împletiră şi se încleştară. Feţele 
lor exprimau exaltarea dorinţei comune de acţiune, o expresie 
vecină cu spaima. 

Pentru Justine, imaginea lui Nessim suferise o metamorfoză 
bruscă. Era aureolată acum de o măreție nouă, aproape 
înfricoşătoare. În timp ce-şi fuma ţigara, îl privea şi vedea, în 
locul lui, o persoană cu totul diferită: un aventurier, un corsar 
care jongla cu vieţile şi cu morţile oamenilor; şi puterea lui, 
puterea averii lui alcătuiau un soi de fundal dramatic al 
întregului plan. Înţelese acum că el nu o vedea pe ea, pe Justine 
cea reflectată de oglinzile cu rame aurite, sau pe Justine cea 
îngropată în blănuri şi farduri scumpe, ci o femeie mai apropiată 
decât partenera de pat a unei vieţi pasionale. 


Ceea ce-i oferea el era un pact faustian. Dar se petrecea un 
lucru şi mai senzaţional: pentru prima oară simţea încolţind 
dorinţa fizică în pântecele acestui trup lepădat, suprasolicitat, 
pe care ea nu-l considera decât un obiect avid de plăceri, un 
simulacru al realităţii. Se simţi invadată de o neaşteptată poftă 
de a fi posedată de Nessim... nu de trupul lui, ci de proiectele, 
de visurile, de obsesiile, de banii, de moartea lui. Abia acum 
înţelese natura iubirii pe care i-o oferea: era tot ce poseda el, 
comoara lui unică, acest jalnic vis politic, de atâta vreme şi atât 
de chinuitor frământat şi dospit în inima lui, încât izgonise orice 
alt impuls, orice altă dorinţă. Avu brusc impresia că 
sentimentele ei se lăsaseră prinse în plasa unei gigantice pânze 
de păianjen, întemniţate de legi aflate dedesubtul nivelului ei de 
voinţă conştientă, al dorințelor ei, al autodistructivelor fluxuri şi 
refluxuri ale personalităţii umane. Degetele lor rămăseseră 
înnodate, ca notele unui acord muzical, şi prin acest nod 
trupurile lor îşi transmiteau unul altuia tăria. Auzindu-l cum îi 
spunea: „Viaţa mea e acum în mâinile tale”, Justine simţea cum 
îi iau foc creierii, cum inima-i bătea gata să-i spargă pieptul. 

— A sosit momentul să plec, îi şopti ea cuprinsă de o nouă 
spaimă, o spaimă pe care nu o mai cunoscuse până acum, 
trebuie într-adevăr să plec. 

Se simţea vlăguită, nesigură pe picioare, contaminată de o 
forţă mai puternică decât orice fel de atracţie fizică. 

„Slavă Domnului”, îşi spuse Nessim în sinea lui. Şi repetă: „O, 
Slavă ţie, Doamne!” În sfârşit, totul fusese hotărât. 

Dar şi propria lui uşurare se îmbina cu spaima. Prin ce mijloc 
reuşise, până la urmă, să răsucească cheia în broască? 
Trădându-i adevărul, lăsându-se, cu mâinile legate, la discreţia 
ei. Imprudenţa fusese ultima lui resursă, şi la ea recursese, până 
la urmă, forţat. In subconştientul lui ştia că femeia orientală nu 
e o senzualistă, în sensul european al cuvântului, şi că în 
structura ei sentimentalismele ieftine nu-şi găsesc loc. Unicele 
ei obsesii sunt puterea, politica şi posesiunile materiale - deşi 
neagă cu înverşunare asemenea lucru. Sexualitatea îi vibrează 
necontenit în spirit, dar mişcările ei sunt impulsionate de 
brutalitatea cinetică a banului. În acceptarea ei de a participa la 
o acţiune conspirativă, Justine fusese mai fidelă ei însăşi decât 
oricând până atunci - răspunzând spontan, ca o floare care-şi 
întoarce faţa spre lumină. Şi acum, în timp ce discutau calm şi 


rece, cu capetele aplecate unul spre celălalt, ca două corole de 
flori, se simţi, în sfârşit, în stare să-i declare magnific: 

— Ah, Nessim, niciodată n-aş fi crezut că o să accept. Cum de- 
ai ghicit că eu nu exist decât pentru cei care au încredere în 
mine? 

O privi, emoţionat şi puţin speriat, recunoscând în ea perfecta 
supunere a spiritului oriental, absoluta obedienţă feminină, care 
constituie una dintre marile forţe ale lumii. 

Plecară împreună şi, în timp ce se îndrepta spre automobil, 
Justine se simţi doborâtă de o neaşteptată slăbiciune, de parcă 
fusese smulsă din străfundurile ei şi abandonată în largul mării. 

— Nu ştiu ce-aş mai putea să spun. 

— Nimic. Acum trebuie să începi să trăieşti. 

Paradoxurile iubirii adevărate sunt infinite. 

Justine avea impresia că primise o palmă peste obraz. Intră 
într-o cafenea şi îşi comandă o ceaşcă de ciocolată fierbinte pe 
care o bău, ţinând-o cu mâini tremurânde. După aceea se 
pieptănă şi îşi retuşă machiajul. Ştia că frumuseţea ei nu-i decât 
o reclamă şi şi-o îngrijea, însă cu dispreţ. 

Câteva ore mai târziu, aşezat la biroul său, Nessim, după un 
lung interval de gândire, ridică receptorul lustruit al telefonului 
şi formă numărul lui Capodistria. 

— Da Capo, spuse el cu voce calmă, îţi aminteşti de planurile 
mele de a mă însura cu Justine? Totul e în ordine. Avem o nouă 
aliată. Vreau ca tu să fii primul care să anunţe comitetul. Ce 
părere ai? 

Ascultă iritat felicitările ironice ale prietenului său. În cele din 
urmă, îi răspunse cu răceală: 

— E o impertinenţă să-ţi închipui că nu am ţinut cont de 
sentimente, în aceeaşi măsură ca şi de scopurile politice. În 
calitate de vechi prieten, te avertizez să nu foloseşti tonul ăsta 
faţă de mine. Viaţa mea particulară, sentimentele mele 
particulare nu-mi aparţin decât mie. Dacă se întâmplă să se 
încrucişeze cu alte considerente, cu atât mai bine. Dar nu-mi 
face nedreptatea de a mă socoti un om lipsit de onoare. O 
iubesc! 

Simţi că i se face greață când rostea aceste cuvinte, îl 
cuprinse dezgustul de sine însuşi. Şi, totuşi, cuvântul era cu 
desăvârşire exact: iubire. 

Reaşeză cu încetineală receptorul în furcă, de parc-ar fi 


cântărit o tonă, şi stătu un moment, contemplându-şi propria 
imagine reflectată de suprafaţa lucioasă a biroului. Se întreba în 
sinea lui: „Oare îşi închipuie că ar putea iubi în mine faptul că nu 
sunt un simplu bărbat? Dacă nu i-aş fi oferit asemenea planuri şi 
perspective, aş fi putut s-o implor în zadar încă un veac. Care să 
fie semnificaţia acestui cuvinţel de şase litere, pe care-l 
scuturăm în spiritul nostru ca pe nişte zaruri: iubire?” Dispreţul 
de sine aproape că-l sufoca. 

In noaptea aceea, Justine veni pe neaşteptate la el, exact 
când ceasornicul bătea orele unsprezece. Nessim, treaz şi 
complet îmbrăcat, stătea lângă foc, sortându-şi hârtiile. 

— Nu mi-ai telefonat! exclamă el cu entuziasm, cu uimire. Ce 
minunat! 

Justine rămase în uşă, învăluită într-o tăcere gravă, aşteptând 
ca servitorul care o condusese să se retragă. Apoi făcu un pas 
înainte, lăsând să-i lunece de pe umeri capa de blană. Se 
îmbrăţişară cu pasiune, fără un cuvânt. Pe urmă, întorcând spre 
el o privire care, în lumina focului, scânteia de fericire şi de 
spaimă, îi spuse: 

— Acum, în sfârşit, te cunosc, Nessim Hosnani! 

Dragostea este un soi de conspirație. Forţele bogăției şi ale 
intrigilor ascunse, aceşti soli ai pasiunii, o însufleţeau acum 
către o nouă existenţă. Faţa îi era iluminată de radioasa 
inocenţă a celor care s-au convertit la o viaţă dedicată celor 
sfinte. 

— Am venit să-mi dai directive, noi instrucţiuni, spuse ea. 

Nessim părea transfigurat. Alergă sus la micul său seif şi 
aduse dosarele doldora de corespondenţă - ca şi cum ar fi vrut 
să-i demonstreze că fusese perfect onest, că spusele sale 
puteau fi verificate chiar acolo, pe loc. li revela secrete cu care 
nu erau la curent nici mama, nici fratele lui: rolul important pe 
care-l juca el în conspirație. Se cuibăriră în faţa focului şi 
discutară până-n zori. 

— Vei deduce din toate astea care sunt grijile mele cele mai 
imediate. E posibil ca tu să le poţi soluţiona. Ne mai trebuie încă 
o bucată de timp până când să acumulăm cantitatea de 
armament necesară scopurilor noastre. Şi toate astea trebuie 
ţinute în mare taină faţă de îndatoritorii noştri amici francezi şi 
englezi. Ştiu că se străduie să adune date despre mine, să 
descopere natura activităţilor mele clandestine. Şi totuşi, cred 


că încă n-au mirosit nimic. Dar printre ei există două persoane 
care ne îngrijorează în mod special: Darley, a cărui legătură cu 
Melissa constituie un punct nevralgic. După cum ţi-am mai spus, 
ea a fost metresa bătrânului Cohen, care a decedat anul ăsta. 

Cohen era agentul nostru principal însărcinat cu depozitarea 
armelor şi cunoştea totul în legătură cu noi. Să-i fi şoptit şi ei 
câte ceva? Nu ştiu. Alt personaj şi mai echivoc este 
Pursewarden; ţine, în mod cert, de secţia politică a ambasadei. 
Suntem cei mai buni prieteni din lume, dar... Nu sunt sigur ce 
anume suspectează. Trebuie cu orice chip să-i amorţim 
bănuielile, să încercăm să-i vârâm pe gât o mişcare național- 
religioasă inofensivă în rândurile comunităţii copte. Dar ce 
altceva ar mai putea să ştie, de ce s-ar putea teme? Aici mă poţi 
ajuta tu. O, Justine, ştiam că ai să înţelegi! 

Trăsăturile ei sumbre, distinct conturate şi atât de necilintite în 
strălucirea focului, emanau parcă o lumină nouă, o forţă nouă. 
Încuviinţă din cap. Spuse cu glas răguşit: 

— Îţi mulţumesc, Nessim Hosnani. Acum ştiu ce am de făcut. 

După aceea, încuiară uşile înalte, dădură hârtiile deoparte şi, 
în crucea nopţii, se întinseră pe jos, în faţa focului, îmbrăţişaţi, 
pentru a face dragoste cu pasionata detaşare a doi succubi“. 
Sărutările lor, oricât de sălbatice şi de pătimaşe, nu erau decât o 
ilustrare lucidă a unei drame umane. Fiecare din ei descoperise 
în celălalt slăbiciunea cea mai adâncă, adică însuşi sălaşul 
iubirii. Şi acum, în sfârşit, spiritul Justinei se descătuşase de 
restricţii şi inhibiţii, iar ceea ce ar fi putut să pară libertinaj nu 
era, în realitate, decât indiciul unei realizate abandonări în voia 
iubirii - o formă de identitate autentică pe care n-o încercase 
până atunci alături de vreun alt bărbat! Secretul pe care-l 
împărtăşeau îi dădea libertatea de a acţiona. Şi Nessim, 
scufundându-se în trupul ei, cu ciudata lui feminitate blândă, 
aproape feciorelnică, se simţea cutremurat şi strivit, ca o 
păpuşă de cârpă, în îmbrăţişările ei. Felul în care-l ciuguleau 
buzele ei moi îi amintea de adulmecările catifelate ale iepei 
albe, arabe, pe care o avusese în copilărie; amintiri nedesluşite 
îi pluteau prin minte ca un stol de păsări multicolore. Se simţea 
epuizat, gata să-i dea lacrimile, şi totuşi iradiat de o imensă 
gratitudine şi tandreţe. Magia sărutărilor Justinei îi exorcizase 


“ Demoni feminini despre care, în vremurile medievale, se credea că 
au relaţii amoroase cu oameni adormiţi. 


singurătatea. Găsise o fiinţă căreia îi împărtăşise taina lui - o 
femeie pe placul inimii sale. Paradox peste paradox! 

Cât despre ea, se simţea ca şi cum ar fi jefuit comoara forţei 
lui spirituale, ciudat simbolizată prin obiectele terestre; ţevile 
reci ale puştilor, mameloanele îngheţate ale bombelor şi 
grenadelor, care se născuseră din wolfram, gumă arabică, iută, 
transporturi marine, opale, mirodenii, mătăsuri şi arbori. 

Nessim îşi simţea trupul dominat de trupul ei şi, din tălăzuirea 
şoldurilor, se înălța dorinţa care avea să-i sporească forţele, să-i 
fecundeze acţiunile; care avea să fructifice fatalele instrumente 
ale puterii lui şi să insufle viaţă zbaterilor purtătoare de moarte 
ale unei femei cu adevărat sterile. Faţa ei era lipsită de expresie 
ca o mască a lui Şiva. Nu era nici urâtă, nici frumoasă, ci nudă 
ca însăşi puterea. Părea contemporană (această iubire) cu 
iubirea faustiană faţă de sfinţii care posedau arta rece de a-şi 
înfrâna sămânţa, pentru a se putea recunoaşte mai bine pe ei 
înşişi - iar flăcările ei albastre nu comunicau trupului căldură, ci 
răceală. Şi totuşi, voinţa şi gândirea ardeau de parcă fuseseră 
cufundate într-un cazan cu var nestins. Era o senzualitate 
curată, purificată de toate izurile poluante ale civilizaţiei care o 
transformă în senzaţii anodine, comestibile pentru o societate 
umană construită pe o idee romantică despre adevăr. Şi, din 
această pricină, iubirea era diminuată? A 
Paracelsus a descris asemenea relaţii între cabalişti. In toate 
astea se oglindea chipul primitiv, auster şi indiferent al Afroditei. 

Şi tot timpul, Nessim îşi spunea: „După ce acţiunea va fi luat 
sfârşit, după ce îi voi fi găsit copilul pierdut - vom fi atât de 
apropiaţi unul de celălalt, încât nici nu se va mai gândi să mă 
părăsească”. Patima îmbrăţişărilor lor îşi trăgea seva din 
complicitate, din ceva mai profund, mai pervers decât 
capricioasele ispite ale cărnii sau spiritului. O cucerise, oferindu- 
i o viaţă conjugală care era în acelaşi timp un pretext, dar şi un 
ţel ce putea să-i împingă pe amândoi la moarte. Aceasta era 
unica semnificaţie pe care o purta acum pentru ea sexualitatea. 
Cât de excitantă, sexual excitantă, poate fi aşteptarea morţii! 

O conduse acasă în prima geană de lumină a unor zori 
şovăielnici; aşteptă până ce auzi liftul urcând încet, chinuit, 
până la etajul trei, şi apoi întorcându-se. Se opri în faţa lui cu o 
hurducare şi lumina se stinse cu un ţăcănit. Persoana se făcuse 
nevăzută, dar parfumul ei dăinuia. 


Un parfum care se numea „Jamais de la vie”. 


XI 


Pe tot parcursul verii şi al toamnei, cei doi conspiratori 
conlucrară la organizarea unor petreceri şi distracţii de o 
amploare nemaiîntâlnită în oraş. Casa cea mare cunoştea 
rareori câteva ceasuri de odihnă. Era în permanenţă aerată de 
prospeţimea ca de ferigă a muzicii unui cvartet de coarde sau 
cutremurată de vaietele răscolitoare ale saxofoanelor, care se 
lamentau în noapte. Bucătăriile, odinioară pustii şi cavernoase, 
fremătau acum de forfota bucătăreselor ce preparau noi ospeţe 
sau a servitoarelor care strângeau resturile celor tocmai 
isprăvite. In oraş se vorbea că Nessim urmărea să o lanseze pe 
Justine în lume - de parcă splendorile provinciale ale Alexandriei 
mai puteau avea vreo atracţie sau vreun farmec pentru el, care 
devenise un european veritabil. Nu, aceste asalturi deliberate 
lansate asupra societăţii celei de-a doua capitale aveau un 
dublu scop: exploatarea situaţiei şi crearea de diversiuni. 
Ofereau un paravan îndărătul căruia conspiratorii puteau avea 
libertatea de mişcare necesară acţiunilor lor. Munceau neobosiţi 
şi numai când presiunea devenea de neîndurat, îşi îngăduiau 
câteva zile de vacanţă în micul pavilion estival pe care Nessim ÎI 
botezase „Palatul de vară al Justinei”; acolo citeau, scriau, 
făceau băi de mare şi se bucurau de tovărăşia prietenilor celor 
mai apropiaţi: Clea, Amaril şi Balthazar. 

Dar întotdeauna, după aceste seri lungi petrecute într-o orgie 
de conversaţie, într-o junglă de farfurii şi sticle cu băuturi 
scumpe, încuiau uşile, împingeau ei înşişi zăvoarele grele şi 
urcau scările, răsuflând uşuraţi, lăsând servitorii somnoroşi să 
curețe câmpul de luptă, acoperit de debris; pentru că, până a 
doua zi dimineaţă, casa trebuia să fie iar curată lună; Justine şi 
Nessim urcau scara încet, braţ la braţ, oprindu-se la primul 
palier ca să-şi zvârle pantofii din picioare şi să-şi zâmbească 
unul altuia în oglinda mare. Apoi, pentru a-şi calma spiritele, 
făceau un tur lent, în sus şi-n jos, prin galeria de tablouri, cu 
splendida ei colecţie de impresionişti; purtau discuţii neutre, în 
timp ce ochii lacomi ai lui Nessim explorau cu încetineală marile 
pânze, dovezi mute ale validității universului său privat şi ale 
dorințelor lui secrete. 

In cele din urmă ajungeau la cele două dormitoare alăturate, 


45 Dărâmături (fr.). 


calde şi mobilate cu rafinament, plasate în partea de nord, mai 
răcoroasă, a casei. Urma întotdeauna acelaşi ritual: în timp ce 
Nessim se întindea pe pat, complet îmbrăcat, Justine aprindea 
spirtiera pentru a-i prepara infuzia de valeriană, pe care o lua 
înainte de culcare, ca să-i domolească nervii. După aceea 
împingea lângă pat măsuţa de joc şi jucau împreună o partidă 
sau două de cribbage sau de picquet, discutând, discutând 
obsesiv despre problemele care le preocupau spiritele 
neadormite. În asemenea momente, feţele lor întunecate, 
pătimaşe, străluceau în lumina domoală, aureolate parcă de 
sanctitatea pe care o conferă taina, voinţa comună, împărtăşită, 
dorinţele îngemănate. În seara aceasta lucrurile se petrecură la 
fel. În timp ce Justine împărțea cărţile, sună telefonul de lângă 
pat. Nessim ridică receptorul, ascultă o clipă, apoi i-l înmână 
fără să rostească un cuvânt. Justine, zâmbind, îşi înălţă 
sprâncenele în semn de întrebare, iar soţul ei încuviinţă din cap. 

— Alo! şi vocea răguşită imita mahmureala, ca şi cum ar fi 
fost trezită din somn. Da, iubitule! Desigur. Nu, nu dormeam. 
Da, sunt singură. 

Nessim îşi răsfiră metodic cărţile din mână în chip de evantai 
şi le studie cu o mină lipsită de expresie. Conversaţia de la 
telefon se desfăşură cu întreruperi, până când cel care sunase 
ură noapte bună şi închise. Oftând, Justine puse receptorul în 
furcă, apoi îşi trecu mâinile peste braţe, cu gestul cuiva care-şi 
scoate nişte mănuşi murdare, sau care se descotoroseşte de un 
scul de lână. 

— Era bietul Darley, spuse, aranjându-şi cărţile de joc. 

Nessim îşi înălţă o clipă ochii, puse o carte pe masă şi licită. 
Când reîncepură să joace, ea porni să vorbească încet, ca 
pentru sine însăşi: A 

— E absolut fascinat de jurnalul meu. li aminteşti? Când 
Arnauti şi-a scrântit încheietura mâinii, eu i-am copiat toate 
notele pentru Mæœæurs, cu scrisul meu. Şi le-am dat la legat. 
Toate părţile pe care nu le-a folosit în roman. Şi acum i le-am 
oferit lui Darley, spunându-i că-i jurnalul” meu. (Obraijii i se 
crispară într-un surâs trist.) Crede într-adevăr că e scris de mine 
şi afirmă, nu pe nedrept, că am un stil masculin. A mai spus că 
franceza mea nu-i prea grozavă - asta i-ar face mare plăcere lui 
Arnauti, nu crezi? 

— Mi-e milă de el, replică Nessim, încet, cu duioşie. E atât de 


pur. Într-o bună zi voi fi onest cu el şi-i voi explica totul. 

— Dar nu înţeleg de ce-ţi faci sânge rău din cauza micuţei 
Melissa, adăugă Justine, pe acelaşi ton de monolog, ca şi cum n- 
ar fi purtat o conversaţie. Am încercat să-l sondez în fel şi chip. 
Nu ştie nimic. Sunt convinsă că nici ea nu ştie nimic. Numai 
pentru c-a fost amanta lui Cohen... Nu înţeleg... 

Nessim îşi lăsă cărţile din mână: 

— Mă urmăreşte gândul că ştie ceva. Cohen era un fanfaron 
prostănac şi, fără îndoială, cunoştea absolut tot ce e de 
cunoscut. 

— Dar de ce crezi că i-a spus ei? 

— Pur şi simplu pentru că după moartea lui Cohen, de câte ori 
o întâlneam pe stradă, se uita la mine într-un fel ciudat... parcă 
în lumina a ceva ce-ar fi auzit despre mine, un lucru nou. E greu 
să-ţi descriu. 

Continuară să joace în tăcere, până când ceainicul începu să 
şuiere. Atunci Justine lăsă cărţile din mână şi se duse să prepare 
fiertura de valeriană. În timp ce Nessim o sorbea, ea trecu în 
camera alăturată, ca să-şi scoată bijuteriile. Ţinând ceaşca în 
mâini şi privind îngândurat la peretele din faţa lui, Nessim 
asculta clinchetul cerceilor scoşi din urechi şi ţăcănitul slab al 
tabletelor de somnifer, care cădeau într-un pahar. Justine reveni 
şi se aşeză din nou la măsuţa de joc. 

— Atunci, dacă ţi-e teamă de ea, de ce n-o înlături într-un fel 
sau altul? 

Nessim păru contrariat şi Justine adăugă repede: 

— Nu mă gândesc la ceva rău, ci pur şi simplu s-o expediezi în 
alt loc. 

Nessim zâmbi: 

— M-am gândit şi eu s-o fac, dar s-a îndrăgostit Darley de ea, 
şi... mi-e foarte simpatic băiatul ăsta. 

— În problemele noastre, simpatia n-are ce căuta, spuse ea 
sec, iar Nessim aprobă din cap, aproape cu umilinţă. 

— Da, ştiu, replică el. 

Justine împărţi din nou cărţile de joc şi din nou studiară 
amândoi ce le picase în mână. 

— În momentul de faţă încerc s-o fac să plece... chiar prin 
mijlocirea lui Darley, continuă Justine. Amaril mi-a spus că e 
serios bolnavă şi i-a recomandat să se interneze la lerusalim, 
pentru un tratament special. l-am oferit lui Darley suma de bani 


necesară. Bietul de el e măcinat de scrupule. Foarte englez. E 
un băiat bun, Nessim, cu toate că acum îi e teamă de tine şi 
născoceşte tot felul de gogoriţe cu care se sperie singur. E atât 
de neajutorat, încât îmi stârneşte mila. 

— Ştiu. 

— Dar Melissa trebuie să plece. l-am spus-o clar. 

— Bun. 

Apoi, înălţându-şi ochii negri spre ea, o întrebă pe o voce 
complet schimbată: 

— Cum stai cu Pursewarden? 

Intrebarea rămase o clipă în suspensie între ei, fremătând 
asemenea acului unei busole. După care, Nessim îşi cobori din 
nou privirile spre cărţile din mână. Faţa Justinei căpătă o 
expresie nouă, amară şi rătăcită în acelaşi timp. Îşi aprinse cu 
gesturi lente o ţigară şi răspunse: 

— După cum ţi-am mai spus, e o persoană cu totul ieşită din 
comun - c'est un personnage“$. E cu neputinţă să scoţi cel mai 
mic secret de la el. E greu de descris. 

Il privi pe Nessim îndelung, studiindu-i, cu un aer absent, 
trăsăturile sumbre, interiorizate. 

— Vreau să spun că e o mare deosebire între cei doi. Darley e 
atât de sentimental şi mi-e atât de loial, încât nu constituie 
niciun fel de pericol pentru noi. Chiar dacă ar intra în posesia 
unor informaţii care ne-ar dăuna, n-ar fi în stare să le 
folosească, le-ar îngropa. Dar Pursewarden, nu! (Ochii îi 
scânteiară.) Pursewarden e un tip rece, inteligent şi concentrat 
asupra propriei sale persoane. Complet amoral - ca un egiptean. 
Chiar de-ar fi să murim mâine amândoi, nu s-ar sinchisi prea 
mult. Pur şi simplu, nu ştiu cum să-l abordez. Dar, virtual, e un 
inamic care nu trebuie subestimat. 

Nessim îşi înălţă din nou ochii spre ea şi, un timp, rămaseră 
astfel, fiecare din ei privind, fără să vadă, în mintea celuilalt. 
Ochii lui exprimau acum o blândeţe arzătoare, pasionată, 
asemenea ochilor unei stranii şi nobile păsări de pradă. Îşi umezi 
buzele cu vârful limbii, dar nu rosti niciun cuvânt. Fusese pe 
punctul de a lăsa să-i scape: „Mi-e teamă să nu te îndrăgosteşti 
de el”. Dar se lăsă înfrânat de o ciudată pudoare. 

— Nessim! 

— Da. 


% E un personaj (fr.). 


Justine strivi în scrumieră mucul ţigării şi apoi, absorbită de 
gânduri, cu braţele încrucişate şi mâinile strânse la subsuori, se 
ridică şi începu să străbată încăperea în sus şi-n jos. Ca de 
fiecare dată când se lăsa furată de gânduri, se mişca într-un 
chip straniu, aproape stângaci, un mers furişat, pânditor, ca al 
unui animal de pradă. Privirea lui deveni vagă, opacă. Adună cu 
un gest mecanic cărţile de pe masă şi le amestecă o dată, de 
două ori. Apoi le lăsă jos şi îşi cuprinse între palme obrajii 
înfierbântaţi. 

Brusc, Justine se opri lângă el şi mâna ei caldă îi atinse 
fruntea. 

— lar ai temperatură. 

— Nu cred, răspunse el prompt, automat. 

— Dă-mi voie să-ţi pun termometrul. 

— Nu. 

Se aşeză în faţa lui, aplecându-se spre el, şi-l privi din nou în 
ochi. 

— Nessim, ce se întâmplă? Sănătatea ta... ce-i cu febra asta, 
şi de ce nu poţi dormi? 

Nessim îi zâmbi obosit şi-şi apăsă mâna ei de obrazul încins. 

— Nu-i nimic, o linişti el. Doar încordarea, acum când totul se 
apropie de sfârşit. Şi faptul că a trebuit să-i mărturisesc Leilei 
tot adevărul. Când a înţeles întreaga amploare a planurilor 
noastre, s-a alarmat îngrozitor. Şi lucrul ăsta s-a pus în calea 
relaţiilor ei cu Mountolive. Cred că din această pricină a refuzat 
să vină la întâlnirea pe care şi-au dat-o la carnaval. Îţi aduci 
aminte? În acea dimineaţă îi povestisem totul. Dar n-are 
importanţă. Câteva luni încă, şi întreg eşafodajul va sta pe 
picioare proprii. Dar, desigur, Leilei nu-i surâde ideea de a pleca 
de aici. Ştiam că n-o să vrea. Şi apoi, mai am şi alte probleme 
serioase. 

— Ce probleme? 

Dar Nessim se rezumă să clatine din cap şi începu să se 
dezbrace. După ce se urcă în pat, isprăvi de băut valeriana şi 
rămase întins, nemişcat, cu mâinile şi picioarele încrucişate, 
asemenea statuii unui cruciat. Justine stinse lumina şi rămase 
tăcută în pragul uşii. În cele din urmă vorbi: 

— Nessim! Mi-e teamă că se întâmplă cu tine ceva ce eu nu 
pot să înţeleg. În zilele astea... eşti bolnav? Te rog, vorbeşte-mi. 

Urmă un lung răstimp de tăcere. După care ea adăugă: 


— Cum se vor termina toate astea? 

Nessim se înălţă uşor între perne şi o privi lung. 

— In toamnă, când totul va fi pregătit, va trebui să luăm noi 
măsuri. Ceea ce ar putea să însemne o despărțire, poate de un 
an, Justine. Doresc să pleci de aici, în timpul desfăşurării 
evenimentelor. Leila va trebui să plece la ferma din Kenya. Aici 
vor avea loc, fără îndoială, ciocniri grele, cărora va trebui să le 
fac faţă. 

— Vorbeşti în somn. 

— Sunt epuizat! strigă el pe un ton repezit, înfuriat. 

Justine rămase nemişcată, o siluetă profilată în cadrul luminos 
al uşii. 

— Şi ce se va întâmpla cu ceilalţi? întrebă cu voce moale, iar 
el se înălţă din nou pe pernă, pentru a-i răspunde morocănos: 

— Singurul care ne îngrijorează în momentul de faţă este Da 
Capo. Probabil că va trebui să-i înscenăm moartea sau să-l 
facem să dispară din scenă, pentru că e foarte compromis. Încă 
nu am pus la punct toate amănuntele. Îmi cere să-i încasez 
asigurarea de viaţă, pentru că e înglodat în datorii, complet 
ruinat, astfel încât dispariţia i-ar prinde de minune. O să 
discutăm despre asta mai târziu. E un lucru relativ uşor de 
aranjat. 

Justine se retrase îngândurată în camera ei şi începu să se 
pregătească de culcare. Il auzea pe Nessim în dormitorul 
alăturat, oftând şi răsucindu-se agitat în aşternut. În oglinda 
mare, în timp ce-şi pieptăna cu voluptate părul negru, îşi studie 
propria faţă întristată, încordată, acum că fusese despuiată de 
strălucitoarele culori ale fardului. Apoi se lăsă să lunece, goală, 
între cearşafuri, stinse lumina şi în câteva clipe se prăvăli uşor, 
fără efort, în adâncurile somnului. 

Răsăriseră zorii când Nessim intră, desculţ, în camera ei. 
Justine se trezi simţindu-i braţul care-i cuprindea umerii; 
îngenunchease lângă pat, cutremurat de o criză paroxistică pe 
care, la început, o luă drept un acces de plâns. Dar tremura tot, 
cuprins de febră, şi dinţii îi clănţăneau. 

— Ce este? începu ea, incoerent, dar el îşi apăsă mâna pe 
gura ei, amuţindu-i întrebarea. 

— Trebuie să-ţi spun pentru ce m-am comportat atât de 
straniu. Nu mai pot îndura asemenea încordare. Justine, va 
trebui să înfrunt o altă problemă. Sunt confruntat cu 


înfiorătoarea eventualitate de a trebui să-l fac să dispară pe 
Narouz. De asta sunt înnebunit. Ne-a scăpat cu totul de sub 
control. Şi nu ştiu ce să fac. Nu ştiu ce să fac! 

Conversaţia aceasta avusese loc cu puţin înainte de 
neaşteptata sinucidere a lui Pursewarden, la hotelul Mount 
Vulture. 


XII 


Solitarul act de laşitate al lui Pursewarden - şi descoperirea 
neaşteptată a mobilului, a resortului principal care determinase 
acest act răsturnaseră complet piesele de şah nu numai de pe 
masa lui Mountolive, ci şi de pe cea a lui Nessim. Şi Nessim, 
care se amăgise de atâta amar de vreme cu aceeaşi iluzie a 
unei acţiuni perfect puse la punct, libere şi automat dirijate de 
impulsul unei voințe autonome, se afla acum, ca şi prietenul 
său, pradă acelor forţe gravitaționale inerente motorului-timp ce 
propulsează actele noastre, făcându-le să se împrăştie, să se 
ramifice, să se desfigureze; să se întindă ca o pată de umezeală 
pe un tavan alb. Într-adevăr, cei doi stăpâni ai destinului 
începeau să constate acum că, în realitate, nu erau decât sclavii 
forţelor pe care le declanşaseră singuri şi că natura, prin însăşi 
structura ei, nu putea fi guvernată. În curând aveau să se 
găsească târâţi pe alte căi decât cele alese de ei, prinşi în 
capcana unui câmp magnetic, mânaţi de aceiaşi curenţi care 
înalţă mareea la chemarea lunii sau împing convoaiele de 
somoni scânteietori să urce împotriva cursului unui râu forfotitor 
- acţiuni care se arcuiesc şi se dilată către o viitorime aflată 
dincolo de puterea de strunire sau de deturnare a muritorilor. 
Mountolive era conştient de acest lucru, în mod vag şi 
neliniştitor, aşa cum zăcea întins pe pat, urmărind volutele 
fumului de trabuc ce urcau lenevos spre tavanul pustiu; Nessim 
şi Justine simțeau totul cu mai multă acuitate, întinşi unul lângă 
celălalt, în superbul dormitor scăldat de înserare, cu tâmplele 
reci lipite şi ochii larg deschişi, discutând în şoaptă. Ştiau ce se 
întâmplă dincolo de complicitatea voinţelor lor şi simțeau cum îi 
împresoară  prevestirile sumbre -  paradigmele forțelor 
dezlănţuite care-şi căutau împlinirea. Dar cum? Sub ce formă? 
Era un lucru încă neclar. 

Pursewarden, înainte de a căuta veşnicia în patul lui slinos, 
pământean, între amintirile şuşotitoare, aproape uitate, ale 
trupurilor Melissei şi Justinei - şi ale altor aduceri aminte mai 
intime -, îi telefonase lui Nessim, cu un glas schimbat, în care-şi 
lăsaseră ecoul o dură resemnare şi aprehensiunea apropiatelor 
splendori ale morţii. 

— E o chestiune de viaţă şi de moarte, cum se spune în cărţi. 
Te rog, vino imediat la mine acasă. Vei găsi un mesaj în locul cel 


mai indicat: oglinda. 

Terminase comunicarea cu un simplu chicotit care-l 
înspăimântase pe omul alarmat, împietrit, de la celălalt capăt al 
firului; Nessim se simţise pe dată invadat de premoniţia unui 
dezastru. Pe oglinda sordidei camere de hotel, printre citatele 
criptice care ţineau de atelierul privat al operei scriitorului, găsi 
următoarele cuvinte, scrise în majuscule, cu un săpun de 
bărbierit umed: 

— NESSIM. COHEN. ARMAMENT. TOTUL DESCOPERIT ŞI 
RAPORTAT. 

Acesta era mesajul pe care Nessim izbutise să-l şteargă 
înainte de a auzi zgomot de voci în hol şi bătăi timide în uşă; 
înainte ca Balthazar şi Justine să fi intrat în vârful picioarelor în 
cameră. Dar cuvintele şi amintirea acelui râs ricanat de la 
telefon (asemenea râsului unui Pan resuscitat) se gravaseră cu 
fierul roşu în mintea lui. Mai târziu, când îi repetă toate acestea 
Justinei, chipul lui era golit de orice expresie, ca acela al unui 
om pradă unei paralizii faciale, căci însăşi traducerea actului în 
cuvinte îl năucise. Înţelesese că, de aici înainte, îi va fi cu 
neputinţă să mai cunoască somnul; era un mesaj care trebuia 
discutat îndelung, cernut prin sita raţiunii, descâlcit, aşa cum 
stăteau amândoi  întinşi, încremeniţi ca statuile de pe 
mormintele alexandrine, în obscuritatea camerei, cu ochii 
deschişi, privind fiecare în celălalt, dar cu orbirea obiectelor 
neînsufleţite, a oglinzilor de cuarţ, a stelelor moarte. Mână în 
mână, oftau şi murmurau: 

— i-am spus eu că totul va porni de la Melissa... Felul în care 
se uita la mine... Bănuiam eu. 

Dar în mintea lui problemele ridicate de cazul de faţă se 
încrucişau şi se suprapuneau cu alte aspecte îngrijorătoare, cu 
problema lui Narouz în primul rând. 

Încerca, probabil, senzațiile unui cavaler adăpostit în tăcerea 
unei fortărețe, care aude dintr-o dată zăngănit de spade şi 
hârşâit de lopeţi, bocănit de picioare în armuri de oţel, şi 
ghiceşte că duşmanii sapă pământul, palmă cu palmă, 
dedesubtul zidurilor. lar Mountolive ce se va simţi obligat să 
facă, presupunând că ar fi fost înştiinţat? (Ciudat cum această 
simplă expresie trăda faptul că amândoi ieşiseră din orbita 
liberului joc al voinţei omeneşti.) Acum, amândoi se simțeau 
obligaţi să acţioneze, înlănţuiţi ca nişte sclavi în desfăşurarea 


independentă a unor fapte care nu ilustrau înclinațiile fireşti ale 
nici unuia din ei. Se îmbarcaseră într-o exercitare liberă a 
voinţei, pentru a se pomeni acum încătuşaţi, baricadaţi de 
devenirile unui proces istoric. Şi o simplă mişcare imprimată 
caleidoscopului răsturnase irevocabil o imagine închegată. 
Pursewarden! Scriitorul căruia îi plăcea atât de mult să spună: 
„Intr-o bună zi, oamenii vor înţelege că numai artistul e în stare 
să facă, într-adevăr, ca lucrurile să se întâmple; de asta 
societatea ar trebui să se bazeze pe artist”. Un deux ex 
machina. Omorându-se, se slujise de ei amândoi ca de... o 
înlesnire publică, pentru a demonstra parcă adevărul propriului 
său aforism! Ar fi putut utiliza multe alte soluţii, fără a-i separa 
prin actul morţii lui, fără a-i sili să ajungă la cuțite prin 
dezvăluirea unor fapte de care nu vor putea profita niciunul, nici 
celălalt. Acum totul atârna de un fir de păr - de cei mai fragili 
termeni ai unei noi probabilităţi. Mountolive va acţiona, da, dar 
numai dacă se va simți obligat, şi un singur cuvânt al lui, 
strecurat lui Memlik Paşa, va dezlănţui noi forţe, noi primejdii... 
Oraşul vibra în jurul lor, în întuneric, reverberându-şi 
obsedantele ritmuri mortuare - tânguirea anvelopelor de 
cauciuc în pieţele pustii, vaierul pacheboturilor, ţipătul răscolitor 
al sirenei unui vapor care ridica ancora în golf; niciodată parcă 
nu resimţise ca acum tumultul macabru care străbătea acest loc 
îngropat în praf, înrădăcinându-se, an de an, tot mai puternic în 
dunele sterile din Mareotis. Îşi răsucea spiritul, întorcându-l în 
sus şi-n jos ca pe o clepsidră; dar nisipul care se scurgea dintr-o 
parte în alta era mereu acelaşi; aceleaşi întrebări fără răspuns, 
care se urmăreau una pe alta cu paşi de plumb, în faţa lor se 
aşternea posibilitatea unei calamităţi pentru înfruntarea căreia - 
deşi evaluaseră obiectiv şi cu seriozitate toate riscurile 
previzibile - nu acumulaseră rezerve de rezistenţă. Era un lucru 
straniu. Şi totuşi, Justine, reflectând barbar, cu sprâncenele 
negre încruntate şi cu dinţii înfipţi în încheietura mâinii, părea 
impasibilă, iar inima lui Nessim se îndreptă spre ea, pentru că 
demnitatea tăcerii pe care o păstra (cu ochii neclintiţi ai unei 
sibile) îi insufla curajul de a-şi fixa gândurile asupra dilemei. 
Trebuia să meargă înainte ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat, 
deşi totul se schimbase. Cunoaşterea faptului că trebuiau - 
imperturbabili ca nişte cavaleri înveşmântaţi în armură - să-şi 
continue calea predeterminată constituia în acelaşi timp o 


adâncă despărţire şi o legătură nouă între ei, mult mai 
puternică; o camaraderie mai pasionată, asemănătoare aceleia 
care se creează între ostaşi pe câmpul de luptă, conştienţi că 
renunţă la orice continuitate a sentimentelor omeneşti: iubire, 
familie, prieteni, cămin - devenind simpli slujitori ai unei voințe 
de fier, care se dezvăluie sub masca implacabilă a datoriei. 

— Trebuie să fim pregătiţi pentru orice eventualitate - spuse 
el cu buzele uscate de ţigările pe care le fumase una după alta - 
şi să rezistăm până când totul va fi pus la punct. S-ar putea să 
avem în faţa noastră mai mult timp decât ne imaginăm; şi, până 
la urmă, s-ar putea să nu se întâmple nimic. Poate că 
Mountolive nu a fost înştiinţat. 

Apoi adăugă, cu o voce mai înăbuşită, împovărată de 
greutatea certitudinii: 

— Dar, dacă e la curent, ne vom da curând seama; ne-o va 
arăta purtarea lui faţă de noi. 

Acum se putea pomeni, la orice colţ de stradă, faţă-n faţă cu 
un om înarmat cu un pistol - în orice ungher întunecos al 
oraşului; sau, într-o bună zi, un servitor cumpărat i-ar putea 
turna otravă în mâncare... Cel puţin, împotriva unor asemenea 
eventualităţi putea reacţiona printr-o atenţie mai concentrată, 
prin prevenirea lor cu prudenţă. Justine zăcea tăcută, cu ochii 
larg deschişi. 

— lar mâine, continuă el, trebuie să stau de vorbă cu Narouz. 
Trebuie să-l fac să înţeleagă. 

Cu câteva săptămâni în urmă, când intrase în biroul lui, îl 
găsise acolo pe gravul, căruntul Serapamoun aşezat în fotoliul 
rezervat musafirilor şi fumând, calm, o ţigară. Serapamoun era 
cel mai influent şi mai important copt dintre regii bumbacului, şi 
jucase un rol hotărâtor în sprijinirea mişcării comunitare iniţiate 
de Nessim. Erau vechi prieteni, deşi bărbatul mai vârstnic 
aparţinea altei generaţii. Faţa lui blândă, senină şi vocea 
scăzută radiau autoritatea unei educaţii şi a unei ponderi care-ţi 
sugerau studii în Europa. Conversaţia lui reflecta un spirit viu şi 
chibzuit. 

— Nessim, începu el cu voce joasă, am venit la tine în calitate 
de reprezentant al Comitetului nostru, nu în numele meu. Am de 
îndeplinit o misiune destul de neplăcută. Pot să-ţi vorbesc 
deschis, fără patimă sau ranchiună? Suntem foarte îngrijoraţi. 

Nessim încuie uşa cu cheia, scoase telefonul din priză şi apoi 


strânse cu afecţiune umărul lui Serapamoun, când trecu prin 
spatele fotoliului acestuia, ca să se aşeze în fotoliul lui. 

— Asta vreau să-ţi şi cer, îl asigură el. Vorbeşte! 

— E vorba de fratele tău, Narouz. 

— Ce-i cu el? 

— Nessim, când ai pornit la organizarea acestei mişcări a 
comunităţii noastre, nu ai avut drept scop să iniţiezi jihad - un 
război sfânt nici să încerci o lovitură de stat menită să răstoarne 
guvernul egiptean. Desigur că nu. Cel puţin aşa am gândit noi, 
cei care ne-am alăturat ţie din încredere în necesitatea 
restabilirii unei unităţi a comunităţii copte şi în strădania ca 
aceasta să aibă o mai largă participare la treburile publice. 

Continuă să fumeze în tăcere, adânc cufundat în gânduri. Apoi 
urmă: 

— Patriotismul nostru de copti nu trebuia să diminueze în 
niciun fel patriotismul nostru de egipteni, nu-i aşa? Ne-am 
bucurat să-l ascultăm pe Narouz propovăduind adevărurile 
religiei şi rasei noastre, da, am fost foarte bucuroşi, pentru că 
asemenea lucruri trebuie spuse şi trebuie simţite. Dar... tu nu ai 
mai luat parte la nicio întrunire de aproape trei luni. Ai idee 
despre schimbarea care s-a petrecut? Narouz s-a lăsat în 
asemenea hal îmbătat de propriile lui puteri, încât astăzi 
proclamă idei care ne-ar putea compromite grav pe noi toţi. 
Suntem cât se poate de alarmaţi. Se crede învestit cu o misiune 
sacră. In capul lui e o harababură de tot felul de noţiuni stranii 
şi, când predică, se revarsă din el un torent de cuvinte care n-ar 
arăta deloc bine pe o hârtie adresată lui Memlik Paşa. 

O nouă tăcere grea. Nessim simţea cum îi pălesc obrajii de 
îngrijorare. Serapamoun continuă pe tonul său lin, parcă uns cu 
ceară. 

— Una e să declari că şi copţii trebuie să-şi găsească un loc 
sub soare; dar să afirmi că ei vor răsturna regimul corupt al 
paşilor care deţin nouăzeci la sută din pământul cultivabil... să 
vorbeşti despre cucerirea puterii în Egipt şi reinstaurarea 
ordinii... 

— Spune asemenea lucruri? întrebă Nessim bâlbâindu-se, iar 
celălalt încuviinţă din cap. 

— Da. Slavă Domnului că întrunirile noastre sunt încă secrete. 
La utima s-a apucat să urle ca un me/boos (posedat de diavol) şi 
să strige că, dacă se va dovedi necesar pentru atingerea 


scopurilor noastre, e gata să-i înarmeze pe beduini. Poţi să faci 
ceva ca să schimbi lucrurile? 

Nessim îşi umezi cu limba buzele uscate. 

— N-am avut habar de ce se întâmplă, spuse el. 

— Suntem extrem de îngrijoraţi şi de tulburaţi în ce priveşte 
soarta întregii mişcări, ca urmare a unor astfel de predici. Ne 
bizuim pe tine să iei măsuri. Trebuie strunit, dragul meu Nessim; 
sau, cel puţin, făcut să înţeleagă care este rolul pe care ni l-am 
asumat. O vizitează prea des pe bătrâna Taor - îşi petrece tot 
timpul în deşert, cu ea. Nu cred că bătrâna are idei politice, dar 
întâlnirile cu ea îl duc la o exaltare religioasă. Vorbeşte despre 
ea şi povesteşte că îngenunchează împreună, ceasuri întregi în 
nisip, sub dogoarea soarelui, şi îşi împreunează rugăciunile. 
„Acum am ajuns ca eu să văd viziunile ei, iar ea le vede pe ale 
mele!” Asta declară. Pe de altă parte, a început să bea serios. E 
o situaţie care cere o intervenţie urgentă. 

— O să mă duc să-l văd fără întârziere, îi răspunse Nessim şi 
acum, întorcându-se în întuneric ca să privească încă o dată la 
faţa neclintită a unei Justine pe care o ştia mult mai puternică 
decât el, repetă încet fraza, încercând-o în minte, aşa cum ai 
încerca în palmă tăişul unui pumnal, ca să vezi dacă-i ascuţit. 

Amânase sub un pretext sau altul întâlnirea cu fratele său, 
deşi ştia bine că, mai devreme sau mai târziu, aceasta va trebui 
să aibă loc, va trebui să se reafirme în ochii lui Narouz - dar ai 
unui Narouz cu totul diferit decât cel pe care-l cunoscuse până 
atunci. 

Şi acum intervenise inoportunul Pursewarden care, prin 
moartea şi prin trădarea sa, sporise povara acelor probleme 
despre care Narouz nu ştia nimic; spiritul înnebunit al lui Nessim 
alerga pe căi paralele, către un infinit... Avea senzaţia că 
lucrurile se închideau asupră-i ca nişte porţi boltite, că începuse 
să se sufoce sub apăsarea grijilor pe care şi le inventase singur. 
Şi toate se porniseră deodată... într-un răstimp de câteva 
săptămâni. II cotropea un simţământ de neputinţă, pentru că 
fiecare hotărâre pe care o lua părea să nu mai fie un rezultat al 
voinţei sale, ci o reacţie la presiunile exterioare care se 
îngrămădeau asupră-i: exigenţele unui proces istoric în care se 
simţea cufundat şi absorbit, aspirat ca de nisipuri mişcătoare. 

Dar, dacă îşi pierduse controlul asupra evenimentelor, era 
absolut necesar să-şi menţină controlul asupra lui însuşi, asupra 


propriilor săi nervi. De săptămâni întregi, sedativele luaseră 
locul autocontrolului, deşi în realitate nu-l domoleau decât 
vremelnic; făcea exerciţii de tragere la ţintă, o precauţie inutilă 
şi puerilă împotriva unei încercări de asasinat; dar nici asta nu 
dădea rezultate. Era obsedat, asaltat de visurile din copilărie, 
care erupeau acum la suprafaţă fără nicio rațiune sau 
consecinţă, suprapunându-se aproape peste starea de trezie. li 
ceru o consultaţie lui Balthazar, dar, bineînţeles, nu-i putu 
împărtăşi acestuia adevăratele angoase care-l aduseseră aici, 
aşa încât binevoitorul său prieten îi sugeră să-şi noteze pe hârtie 
visurile, ori de câte ori şi le amintea; făcu şi acest lucru. Dar nu 
te poţi elibera de tensiunile psihice decât dacă accepţi să le 
priveşti în faţă şi să le stăpâneşti, să te lupţi cu himerele unei 
raţiuni şovăielnice... 

Amână întrevederea cu Narouz până când avea să se simtă 
mai puternic şi mai stăpân pe sine, ca să o poată îndura. Din 
fericire, întrunirile grupului erau destul de rare. Dar, pe zi ce 
trecea, se simţea tot mai puţin apt să-şi înfrunte fratele şi 
Justine fu aceea care, printr-o remarcă plasată la momentul 
potrivit, îl hotărî să plece la Karm Abu Girg. Ţinându-l de poalele 
hainei îi spuse încet şi ferm: 

— M-aş oferi să plec eu şi să-l ucid cu mâinile mele, dacă n-aş 
şti că asemenea act ne-ar separa pe veci. Dar, dacă ai hotărât 
că e un lucru care trebuie făcut, îmi iau curajul să-ţi dau un 
ordin, în numele tău. 

Fireşte, nu gândise cu adevărat cele spuse. 

Era doar un şiretlic pentru a-l smulge din apatie şi, pe loc, 
creierul i se limpezi, ceața nehotărâării se risipi. Cuvintele ei, atât 
de cumplite şi totuşi rostite cu o voce atât de calmă, lipsită până 
şi de mândria hotărârii, avură puterea de a-i redeştepta iubirea 
pătimaşă pe care i-o purta, aşa încât aproape că-şi simţi ochii 
umeziţi de lacrimi. O contemplă ca un credincios o icoană - şi, 
într-adevăr, trăsăturile ei, acum aspre şi imobile, şi ochii arzători 
păreau să aparţină unei vechi picturi bizantine. 

— Justine, spuse el, simțind cum îi tremură mâinile. 

— Nessim, răspunse ea cu voce răguşită, trecându-şi limba 
peste buzele uscate, dar cu o licărire barbară în ochi. 

Tonul cu care-i răspunse el era aproape triumfător (căci toate 
barierele se prăbuşiseră): 

— Plec chiar în seara asta, nu avea nicio grijă. Şi totul se va 


aranja, într-un fel sau altul. 

Dintr-o dată, se simţi inundat de un flux de putere, de 
hotărârea de a-l readuce pe fratele lui la rațiune, evitând astfel 
să se compromită pentru a doua oară în faţa comunităţii. 

Hotărârea era la fel de puternică în acea după-amiază, când 
se urcă la volanul automobilului elegant şi porni cu viteză şi 
fermitate de-a lungul drumurilor prăfoase dintre canale, spre 
locul unde aveau să-l aştepte caii, comandaţi prin telefon. Acum 
era nerăbdător să-şi vadă fratele, să-l înfrunte, să se reafirme, 
să-şi recapete autoritatea în ochii lui. Ali, vechilul, îl aştepta la 
locul convenit, cu obişnuitele temenele şi reverenţe ce păreau 
să-l întărească în noua lui hotărâre. La urma urmei, el era fiul cel 
mare. Omul adusese şi calul alb, arab, al lui Narouz, şi acum 
galopau pe marginea canalelor, în timp ce imaginile lor, 
reflectate în apă, goneau paralel, tremurânde. Întrebase numai 
dacă fratele lui era acasă şi primise drept răspuns un semn mut 
de aprobare. În timpul drumului, nu mai schimbară niciun 
cuvânt. Văzduhul se îmbibase de lumina viorie a asfinţitului, iar 
lacul îşi exala vaporii către cer. Ţânţarii roiau în şiruri argintii 
drept în ochii soarelui care apunea, pentru a reţine încă, pe 
aripi, ultimele amintiri de căldură. Păsările se reuneau în familie. 
Câtă pace, pretutindeni! Liliecii începură să brodeze, punct cu 
punct, pânzele întunericului. Liliecii! 

Casa Hosnani era cufundată în semiobscuritatea violacee, 
răcoroasă, aşa cum stătea ghemuită sub umărul unei coline 
joase, în umbra micului sat al cărui minaret alb scânteia încă în 
razele soarelui agonizant. Când descălecă, auzi plesnetul 
sinistru al biciului şi zări omul cocoţat pe balconul cel mai înalt 
al casei, privind cu atenţie în eleşteul de sineală al curţii. Era 
Narouz: şi parcă nu era într-adevăr Narouz. E posibil oare ca un 
singur gest al unei persoane foarte apropiate să-ţi releve o 
transformare lăuntrică? Omul cu biciul, care stătea acolo sus, 
privind încordat în puţul de întuneric din curte, trăda prin însăşi 
atitudinea sa o forţă nouă, sălbatică, o autoritate care nu 
aparţinea, ca să spunem aşa, repertoriului de gesturi familiare 
lui Narouz. 

— Exersează, îl lămuri în surdină vechilul, în timp ce ţinea 
frâul calului lui Nessim. În fiecare seară îşi exersează biciul pe 
lilieci. 

Nessim avu impresia că nu înţelesese bine. 


— Pe lilieci?! repetă el încet, cu răsuflarea tăiată. 

Omul de pe balcon - Narouz cel creat de aceste noi impresii 
fugitive - scoase un chicotit brusc şi rosti cu o voce groasă: 

— Treisprezece! 

Nessim împinse uşa şi rămase nemişcat în careul de lumină 
care se revărsa din interiorul casei. Inălţă capul către cerul care 
se întuneca văzând cu ochii şi vorbi pe un ton liniştit, aproape 
de conversaţie, proiectându-şi vocea în sus, ca un ventriloc, 
către silueta înveşmântată într-o mantie, care se profila în capul 
scării, ţinându-şi alături biciul încolăcit. 

— Ya Narouz, spuse, rostind afectuos salutul tradiţional din 
copilăria lor. 

— Ya Nessim, sosi răspunsul, după o pauză. 

Apoi se lăsă între ei o lungă tăcere fremătătoare. Nessim, ai 
cărui ochi se obişnuiseră cu întunericul, stătea acum în curtea 
presărată cu trupuri de lilieci sfârtecaţi, ca nişte frânturi de 
umbrelă sfâşiată, unele dintre ele încă zbătându-se sau târându- 
se în băltoacele propriului lor sânge, altele zăcând încremenite, 
spintecate. Deci aşa îşi petrecea Narouz serile - „exersând pe 
lilieci”! Rămase locului un timp, nesigur de sine, nesigur de ce- 
ar trebui să spună. Vechilul trânti în urma lui uşa casei, astfel 
încât Nessim se pomeni în plină beznă, o figură întunecată 
înghițită de întuneric, privind în sus, spre scena pe care se 
găsea fratele lui, cel necunoscut, într-o atitudine de sfidare 
conştientă. Un liliac fâlfâi prin întuneric şi Nessim văzu braţul lui 
Narouz ridicându-se cu o mişcare involuntară şi apoi căzând din 
nou inert; din postul său de observaţie, plasat în vârful scării, 
putea să-şi doboare dintr-o mişcare prada. Un timp, niciunul din 
ei nu rosti un cuvânt; pe urmă o uşă se deschise cu un scârţâit, 
proiectând o fâşie de lumină în faţa lui, şi vechilul se ivi cu un 
măturoi în mână; începu să strângă rămăşiţele încă palpitânde 
ale victimelor lui Narouz, presărate peste tot în curte. Narouz se 
aplecă în faţă, urmărind atent mişcările omului, şi după ce 
acesta îngrămădi mormanul de hoituri în faţa uşii din spate, îl 
întrebă pe aceeaşi voce răguşită: 

— Treisprezece, nu? 

— Treisprezece. 

La auzul vocii lui Narouz, Nessim îşi simţi nervii contractându- 
i-se - era vocea unui om drogat, tonul dur, imperativ, al cuiva 
ameţit de haşiş sau poate de opiu; glasul cuiva care trimite 


semnale din orbita nouă a unui univers necunoscut. Inspiră 
adânc, până ce-şi simţi plămânii umflaţi, apoi vorbi din nou în 
sus, adresându-se siluetei de pe scară: 

— Ya Narouz. Am venit să discut cu tine o problemă de mare 
urgenţă. 

— Atunci urcă! răspunse Narouz morocănos, ca un câine 
ciobănesc. Te aştept aici, Nessim! 

Cuvintele acestea îi lămuriră lui Nessim întreaga stare de 
lucruri, pentru că niciodată până atunci nu se întâmplase ca 
Narouz să-l întâmpine fără o urare de bun venit sau chiar o 
exclamaţie de bucurie. Oricând, altădată, s-ar fi precipitat pe 
scări, sărind greoi câte două trepte odată, pentru a-l întâmpina 
stângaci, strigându-i: „Nessim, ce bine c-ai venit!” Nessim 
traversă curtea şi îşi rezemă mâna de balustrada prăfuită a 
scării. 

— E un lucru foarte important! îi strigă aspru, sec, urmărind 
parcă să-şi afirme importanţa în acest tablou - curtea muiată în 
întuneric, cu silueta solitară profilată pe cer, ţinând în mână 
uşor, fără încordare, biciul lung şi urmărindu-l atent. 

Narouz repetă îndemnul pe un ton mai grav şi se aşeză scurt 
pe ultima treaptă a scării, punându-şi biciul alături. Era pentru 
prima oară, îşi spuse Nessim, când nu-i salutase întoarcerea la 
Karm Abu Girg. Începu să urce încet scările, cu privirile aţintite 
în sus. 

Palierul primului etaj era mult mai luminat, iar, când ajunse la 
cel de-al doilea, era destulă lumină încât să poată distinge faţa 
fratelui său. Narouz stătea perfect neclintit, îmbrăcat în mantie 
şi cizme. Biciul zăcea uşor îndoit peste balustrada scării, dar cu 
mânerul pe genunchii lui. Lângă el, pe podeaua prăfuită de lemn 
a palierului, se afla o sticlă de gin, pe jumătate goală. Işi 
înfipsese bărbia în piept şi privea pieziş, pe sub sprâncenele 
stufoase, la străinul care se apropia. Pe faţa lui plutea o 
expresie agresivă, amestecată însă cu o ciudată, şovăitoare 
tristeţe, îi reapăruse vechiul tic: îşi încleşta şi-şi descleşta fălcile, 
astfel încât venele tâmplelor se contractau şi se destindeau 
ritmic, pulsând greoi. Urmări urcuşul lent al fratelui său, cu un 
aer sumbru şi o incertitudine parcă divizată, în care se strecura 
din când în când fulgerarea unei mânii surde, ţinută în frâu. 
Când Nessim ajunse pe ultimele trepte, Narouz tresări, scoase 
brusc un soi de lătrat gâlgâit - un sunet pe care l-ai putea 


adresa unui câine - şi întinse o mână păroasă. Nessim se opri şi- 
| auzi pe fratele lui spunându-i pe un ton nou, autoritar, lipsit 
însă de orice notă de ameninţare: 

— Aşază-te aici, Nessim! 

Ezită, aplecându-se în faţă ca să poată interpreta mai bine 
gestul nefamiliar: mâna butucănoasă întinsă într-o atitudine 
aproape de blestem, cu degetele răsfirate, dar nu prea ferme. 

— Ai băut, îi spuse în cele din urmă, liniştit, dar cu profund 
dezgust. Narouz, asta-i ceva nou la tine. 

O umbră de surâs, vag autodispreţuitor, jucă pe buzele 
stâlcite ale fratelui mai mic. Dar dintr-o dată se lăţi într-un rânjet 
brutal, care-i scotea din plin în evidenţă buza de iepure. Şi apoi 
pieri, ca înghiţit, rechemat parcă în grabă de un gând pe care nu 
era destinat să-l reprezinte. Pe faţa lui Narouz se ivi acum un 
aer de şovăitoare satisfacţie, de mândrie prostească şi buimacă 
în acelaşi timp. 

— Ce vrei de la mine? întrebă el cu aceeaşi voce hărâită. 
Spune-mi aici, Nessim. Vezi bine că mă antrenez. 

— Haide să mergem înăuntru, ca să discutăm între patru ochi. 

Narouz clătină din cap şi, după o clipă de gândire, spuse sec: 

— Putem discuta aici. 

— Narouz!! strigă Nessim cu glas strident, afectat de aceste 
reacţii atât de nefamiliare şi vorbindu-i pe tonul cu care te-ai 
adresa unui somnambul deşteptat din transă. Te rog! 

Omul aşezat pe palierul din capul scării îl măsură cu aceeaşi 
ciudată înflăcărare amestecată cu tristeţe şi clătină din nou din 
cap. 

— Am vorbit, Nessim! rosti oarecum nedesluşit. 

Nessim răspunse pe o voce care păru să se spargă, izbită 
violent de tăcerea din curte. Cuvintele îi sunară aproape jalnic: 

— Trebuie neapărat să-ţi vorbesc, nu înţelegi? 

— Vorbeşte acum şi aici. Te ascult. 

Era un personaj cu totul nou şi neaşteptat omul acesta 
îmbrăcat în mantie. Nessim simţi sângele năvălindu-i în obraji. 
Mai urcă două trepte şi-i şuieră în obraz: 

— Narouz, vin din partea lor. Pentru numele lui Dumnezeu, ce 
le-ai spus? Comitetul e înspăimântat de cuvintele tale. 

Se întrerupse şi-i flutură sub nas, cu un gest nehotărât, 
memorandumul pe care i-l înaintase Serapamoun. 

— Asta... asta-i o hârtie din partea lor. 


O clipă, în ochii lui Narouz licări o mândrie exaltată, 
accentuată şi mai mult de felul în care-şi zvârlea bărbia înainte 
şi îşi îndrepta umerii robuşti. 

— Cuvintele mele, Nessim? mormăi el, şi apoi încuviinţă din 
cap. Şi cuvintele lui Taor. Când va sosi momentul, vom şti să 
trecem la acţiune. Nimeni nu trebuie să se teamă. Noi nu 
suntem nişte visători. 

— Visători?! strigă Nessim cu răsuflarea tăiată, simțind cum 
îşi iese din fire din pricina dezgustului şi a îngrijorării, stupefiat 
de lipsa de respect cu care i se adresa fratele mai tânăr. Voi 
sunteţi adevărații visători! Nu ţi-am explicat de o mie de ori 
ceea ce încercăm noi să realizăm... ce semnificaţie au toate 
acţiunile noastre? Ţărănoi idiot ce eşti!... 

Dar aceste cuvinte, care altădată s-ar fi împlântat ca nişte 
pinteni în mintea lui Narouz, păreau acum tocite, ineficiente. Îşi 
strânse buzele şi făcu un gest cu mâna, despicând aerul, în faţa 
lui, de la stânga spre dreapta. 

— Cuvintele mele! strigă cu furie. Acum ştiu eu cine eşti, frate 
Nessim! 

Nessim aruncă o privire sălbatică în jur, de parcă ar fi căutat 
ajutor, sau poate o unealtă destul de grea pentru a împinge 
adevărul celor ce avea de spus în capul omului aşezat pe 
treaptă. Îl răscolea o furie isterică, o turbare împotriva făpturii 
aceleia abrutizate care înălța, în faţa implorărilor lui, un chip 
total lipsit de înţelegere. Tremura tot; desigur, numai la aşa 
ceva nu se aşteptase când plecase din Alexandria, însufleţit de 
noua sa hotărâre şi perfect stăpân pe sine. 

— Unde-i Leila? întrebă el răstit, de parcă ar fi invocat ajutorul 
mamei sale, dar Narouz îi răspunse printr-un hohot scurt de râs. 
Işi ridică, grav, un deget la tâmplă şi bombăni: 

— In casa de vară, după cum bine ştii. De ce nu te duci la ea 
dacă vrei s-o vezi? 

Chicoti din nou, apoi adăugă, dând din cap cu o expresie 
absurd puerilă: 

— Acum e supărată pe tine. În sfârşit, e şi ea odată pornită 
împotriva ta şi nu împotriva mea. Ai făcut-o să plângă, Nessim. 

Buza de jos începu să-i tremure. 

— Beţivanule! şuieră Nessim, neputincios. 

Ochii lui Narouz fulgerară. Scoase iar un hohot de râs brutal, 
ca un lătrat, şi îşi azvârli capul pe spate. Apoi, pe neaşteptate, 


râsul îi pieri de pe faţă şi din nou îi luă locul expresia pânditoare, 
întristată. Îşi linse buzele şi rosti în şoaptă: „Ya Nessim”, de 
parcă-şi redobândea, încet, simţul proporţiilor. Dar Nessim, alb 
de furie, îşi ieşise cu totul din fire. Urcă, în cele din urmă, 
ultimele câteva trepte şi-l scutură zdravăn pe Narouz de umăr, 
strigând aproape în gura mare: 

— Dobitocule, ne pui pe toţi în pericol! Citeşte asta, e scrisă 
de Serapamoun. Dacă nu încetezi să vorbeşti cum vorbeşti, 
Comitetul va trebui să se dizolve. Înţelegi? Ţi-ai pierdut minţile, 
Narouz. Pentru numele lui Dumnezeu, Narouz, înţelege ce-ţi 
spun... 

Dar capul mare al fratelui mai tânăr părea total buimăcit, 
asaltat de expresii care se fugăreau una pe alta, asemenea unui 
taur întărâtat dincolo de puterea sa de îndurare. 

— Narouz, ascultă-mă! 

Faţa care se înălța încet spre Nessim părea să fi devenit mai 
mare şi mai vidă, ochii mai împâciliţi şi totuşi copleșiți de 
durerea unui nou soi de cunoaştere, care nu avea nicio legătură 
cu rotaţiile sterile ale raţiunii; oglindea un fel de mânie şi de 
neînțelegere, confuze şi tulburătoare, care se chinuiau să-şi 
găsească expresie. Se priviră furioşi unul pe celălalt. Nessim, cu 
buzele albite, gâfâia neajutorat, iar Narouz se holba pur şi 
simplu la el, cu buzele întredeschise, dezvelindu-şi dinţii albi, ca 
hipnotizat. 

— Mă auzi? Eşti surd? 

Nessim îl scutura, dar Narouz, printr-o simplă mişcare a 
umerilor, îndepărtă mâna inoportună, în timp ce sângele îi 
năvălea în obraji. Nessim continua să strige la el, fără să se 
sinchisească, purtat de torentul grijilor arzătoare care i se 
revărsau de pe buze în izbucniri de reproşuri. 

— Ne-ai pus pe toţi în primejdie, până şi pe Leila, până şi pe 
tine, până şi pe Mountolive. 

De ce l-o fi împins hazardul către acel nume fatal? Sunetul 
acestui nume păru să-l fi electrizat pe Narouz şi să-l fi reîncărcat 
de o nouă disperare, aproape triumfală. 

— Mountolive, repetă el cu o voce grohăitoare şi scrâşnind 
tare din dinţi. 

Părea să se fi prefăcut într-o fiară. Nu se clinti din loc, dar 
mâna i se îndreptă instinctiv spre mânerul biciului care-i zăcea 
în poală. 


— Porcul ăla de englez! urlă el cu o vehemenţă tunătoare, 
aproape scuipându-şi cuvintele. 

— De ce spui aşa ceva? 

Şi atunci, la fel de neaşteptată, se produse o nouă 
transformare subită; trupul lui Narouz se destinse, se relaxă; îi 
aruncă lui Nessim o privire parşivă şi-i spuse în şoaptă, cu un 
chicotit obscen: 

— Tu i-ai vândut-o englezului pe mama noastră, Nessim. Şi-ai 
ştiut că asta o să-l ducă pe tata la moarte. 

Era prea de tot! Nessim tăbări asupra lui, pocnindu-l cu 
amândoi pumnii şi proferând înjurătură după înjurătură, în limba 
arabă. Dar loviturile lui cădeau peste trupul mătăhălos ca nişte 
paie uscate. Narouz nu clinti, nu făcu nicio încercare de a se 
apăra sau de a riposta la izbiturile fratelui său - cel puţin acum 
se afirma prioritatea fratelui mai vârstnic. Nu se putea hotărî să 
dea în fratele lui mai mare. Continuă să şadă cu spinarea îndoită 
şi să ricaneze sub zadarnica ploaie de pumni, repetând veninos, 
fără încetare: „Tu ai vândut-o pe mama noastră!” 

Nessim îl izbi până când îşi simţi încheieturile degetelor 
umflate şi dureroase. Narouz îşi înclină capul sub acest asalt 
violent, menţinându-şi acelaşi zâmbet de amărăciune exaltată şi 
repetând, iar şi iar, în şoaptă, aceeaşi propoziţie triumfătoare, în 
cele din urmă, Nessim zbieră: 

— Încetează! 

Şi se opri şi el, împiedicându-se de balustradă şi rostogolindu- 
se pe scări, sub povara propriei epuizări, până la primul palier. 
Tremura din cap până-n picioare. Işi scutură pumnul, 
ameninţător, în direcţia siluetei negre, aşezate, şi strigă 
incoerent: 

— Am să mă duc eu însumi la Serapamoun. Ai să vezi tu cine 
e stăpânul! 

Narouz se mulţumi să răspundă cu un râs dispreţuitor. 
Netezindu-şi hainele şifonate şi murdărite, Nessim cobori greoi 
scara şi intră în curtea cufundată în beznă. Calul său şi cel al lui 
Ali fuseseră priponiţi de agăţătoarea de fier din faţa uşii 
principale. Când urcă în şa, continuând să tremure şi să 
bombăne, vechilul apăru de sub o arcadă şi alergă să deschidă 
poarta. Narouz se ridicase acum în picioare, profilat pe lumina 
galbenă ce venea din camera deschisă. Fulgerări de mânie 
incoerentă săgetau mintea lui Nessim — şi, o dată cu ele, se 


înstăpâni asupră-i şi nesiguranța, pentru că îşi dădu seama că 
misiunea pentru care venise era departe de a fi fost împlinită, ci 
dimpotrivă, eşuase. Dibuind după un mijloc de a mai oferi 
siluetei întunecate un prilej de a discuta, ori de a restabili un 
rapprochement”, îşi întoarse calul până în mijlocul curţii şi 
rămase acolo, privind în sus, prin întuneric. Narouz se foi. 

— Narouz, reluă Nessim cu blândeţe. [i-am spus o dată 
pentru totdeauna. Ai să vezi cine e stăpânul. Ar fi mai înţelept 
din partea ta... 

Dar silueta neagră scoase un râs nechezat. 

— Stăpânul şi sluga! strigă el dispreţuitor. Da, Nessim. Vom 
vedea. Şi acum... 

Se aplecă peste balustradă şi Nessim auzi în beznă biciul 
imens târându-se ca o cobră peste lemnul uscat şi lingând 
văzduhul liniştit al nopţii. Urmară un şfichiuit şi un trosnet ca de 
capcană de şoareci uriaşă care se închide brusc, şi dosarul plin 
cu hârtii de sub braţul său zbură violent, împrăştiindu-şi 
conţinutul pe pietrişul curţii. Narouz izbucni din nou într-un 
hohot de râs isteric. Nessim simţi pe mână arsura loviturii de 
bici, deşi cureaua nu-l atinsese. 

— Şi acum, pleacă! strigă Narouz şi din nou biciul şfichiui prin 
aer, explodând ameninţător în spatele crupei calului. 

Nessim se ridică în şa şi, scuturându-şi din nou pumnul în 
direcţia fratelui său, strigă: 

— Vom vedea! 

Dar glasul lui răsună slab, strangulat de înjurăturile care i se 
învălmăşeau în minte. Dădu pinteni calului şi, îndoindu-se în şa, 
culcat aproape peste coama animalului, traversă curtea în galop 
abrupt, făcând să scapere scântei din pragul de piatră. Galopă 
ca un nebun, cu faţa distorsionată de furie, până la 
debarcaderul bacului, unde îşi parcase maşina; dar, în timp ce 
călărea, pulsul se domoli şi furia i se dizolvă într-un dezgust 
oribil, care-şi încolăcea încet volutele în spiritul său, asemenea 
unui şarpe otrăvitor. Pe neaşteptate, porniră să-l inunde valuri 
de remuşcare, pentru că acum se produsese un fapt ireversibil, 
o ruptură, o spărtură ireparabilă în centura de fier a raporturilor 
familiale. Deposedat de autoritatea care, în tiparul de viaţă 
feudală, revine fiului mai mare, se simţea dintr-o dată rătăcit, 
aproape orfan. In inima furiei lui încolţi sentimentul de vinovăţie; 


+7 Apropiere (fr.). 


avea senzaţia că e mânijit, de parcă, bătându-se cu propriul său 
frate, săvârşise un act de destrăbălare. Porni spre oraş cu viteză 
redusă, simțind cum i se prelingeau pe obraji lacrimi 
voluptuoase de epuizare şi de milă de sine însuşi. 

Era ciudat că, în chip inexplicabil, prevăzuse oarecum această 
ruptură irevocabilă dintre el şi fratele lui - o presimţise şi se 
temuse de ea încă de la primele fraze discrete rostite de 
Serapamoun. Din nou se ivise spectrul datoriei şi 
responsabilităţilor faţă de o cauză iniţiată de el, şi căreia acum 
trebuia să i se jertfească. Deci, teoretic, ar fi trebuit să fie 
pregătit pentru o asemenea criză, în care să-l renege pe Narouz, 
să-l predea pe Narouz şi, la nevoie, să-l... pe Narouz! (Călcă 
puternic frâna automobilului, întrerupse contactul şi rămase 
nemişcat, murmurând de unul singur. Îşi cenzurase, pentru a 
suta oară, acest gând în minte. Dar natura actului în sine era 
clară pentru orice om aflat în situaţia lui. Nu-l înţelesese 
niciodată pe Narouz, îşi spuse cu mâhnire. Dar, ca să iubeşti pe 
cineva, nu-i neapărat nevoie să-l înţelegi. Sentimentul pe care i-l 
purta nu era profund, fundamentat pe înţelegere şi pe 
comunicare: îi fusese transmis prin convențiile familiei căreia îi 
aparţineau amândoi. Şi acum, legătura plesnise brusc.) Lovi în 
volan până începură să îl doară palmele şi strigă: 

— Nu, niciodată n-am să mă ating de el! 

Puse iar maşina în mişcare, repetând, iar şi iar, în mintea lui 
cuvântul: „Niciodată!” Şi, totuşi, ştia bine că această hotărâre 
era o nouă dovadă de slăbiciune, o trădare a propriului său 
ideal. Dar, pe dată, îngăduitorul a/ter ego îi veni în ajutor, 
sugerându-i formule reconfortante: „Nu-i o chestiune chiar atât 
de gravă. Va trebui, desigur, să suspendăm, pentru un timp, 
activitatea Comitetului. Mai târziu am să-i cer lui Serapamoun să 
pună pe picioare o mişcare similară. Din care îl vom înlătura, îl 
vom expulza pe... fanaticul ăsta”. Niciodată, până acum, nu-şi 
dăduse seama cât de mult îl iubea pe acest frate pe care-l ura. 
Mintea sărmanului frate fusese clătinată de visuri a căror 
cucernică poezie conferea Egiptului lor un viitor nou, un viitor 
ideal. 

„Trebuie să ne străduim să încarnăm forţele eterne ale 
naturii, aici, pe acest pământ, în inimile noastre, în acest Egipt 
al nostru.” Asta spusese Narouz, printre multe altele, transcrise, 
fragmentar, în filele date de Serapamoun. „Trebuie să luptăm 


aici, pe pământ, împotriva nedreptăţilor lumeşti, iar în inimile 
noastre să luptăm împotriva nedreptăţilor unei divinităţi care nu 
respectă decât pe omul ce se străduieşte să intre în posesia 
propriului său suflet.” Să fi fost acestea doar elucubraţiile lui 
Taor, sau să fi făcut parte dintr-o himeră împărtăşită de 
amândoi, aşa cum afirmase incultul fanatic? Alte fraze, 
aureolate de magnificenţa poeziei, îi veniră în minte: „A guverna 
înseamnă a fi guvernat; dar guvernant şi guvernat trebuie să 
posede conştiinţa divină a rolului lor, a părţii lor de divinitate 
moştenită. Noroiul Egiptului se înalţă şi ne înăbuşă plămânii, 
plămânii din care strigăm, adresându-ne Dumnezeului viu!” 

Nessim avu brusc viziunea feţei contorsionate, a glasului 
sugrumat cu care Narouz, în acea primă zi când începuse să fie 
posedat, invocase spiritul divin să-i transmită viziunea 
adevărului: „Meded! Meded!” Se cutremură. Şi apoi, încetul cu 
încetul, începu să-şi dea seama, în mod paradoxal, că Narouz nu 
greşea când încerca să însufleţească voinţele adormite - pentru 
că el nu vedea lumea ca pe o tablă de şah politică, ci ca pe o 
pulsaţie a unei voințe superioare, pe care numai poezia 
psalmilor era în stare să o invoce şi să o propulseze. Aceasta era 
în stare să trezească nu numai impulsurile cerebrale întemniţate 
în formulările lor limitate, ci şi frumuseţea care somnola 
îndărătul lor - conştiinţa poetică ce zace în inima oricărui om, 
încolăcită şi strânsă ca un arc. Gândul acesta îl înspăimânta; 
pentru că îşi dădea seama că fratele său ar fi putut să fie un 
conducător religios - în alt timp şi alt loc. Nessim înţelegea 
limpede acest lucru. Narouz era un miracol al naturii, dar 
puterile lui se iroseau pe un teren sterp, care n-ar fi putut 
niciodată să i le hrănească, ba dimpotrivă, i le-ar fi înăbuşit. 

Ajuns acasă, îşi lăsă maşina în faţa porţii şi o porni în goană 
pe scară, urcând câte trei trepte odată. Îl apucase una din 
crizele de diaree şi vărsături, care, în ultimele săptămâni, 
deveniseră din ce în ce mai dese. Trecu alergând pe lângă 
Justine, care stătea întinsă pe pat, cu ochii larg deschişi, în 
lumina lămpii de pe noptieră, şi cu partiturile unui concert de 
pian răspândite pe piept. Nu se mişcă, continuă să fumeze, 
visătoare, rezumându-se să spună în şoaptă: 

— Te-ai întors atât de repede! 

Nessim se repezi în camera de baie, dădu drumul la 
robinetele de la chiuvetă şi de la duş, ca să-şi înece râgâielile. 


Apoi îşi scoase cu scârbă hainele, ca pe nişte bandaje mânjite 
de puroi, şi se vâri sub rafala de apă fierbinte, vrând parcă să-şi 
spele josniciile care-i poluau gândurile. Ştia că ea îl asculta 
îngândurată, fumând îngândurată, cu mişcări ordonate ca de 
pendul, aşteptându-l să vorbească, întinsă pe pat, sub etajera 
încărcată de cărţi, în faţa măştii care-i zâmbea ironic de pe 
perete. Apoi închise robinetul şi începu să se frece zdravăn cu 
prosopul. 

— Nessim! îl strigă ea cu blândeţe. 

— A fost un eşec, îi răspunse pe dată. E nebun, Justine, 
complet nebun. N-am putut scoate nimic de la el. Totul a fost 
înfiorător. 

Justine continuă să fumeze în tăcere, cu privirile aţintite 
asupra perdelelor. În cameră plutea parfumul drobuşorului care 
ardea în vaza mare de flori, de lângă telefon. Işi aşeză notele 
lângă pat. 

— Nessim, repetă cu vocea ei răguşită, pe care el ajunsese s- 
o iubească atât de mult. 

— Da. 

— Stau şi mă gândesc. 

Nessim ieşi pe dată din camera de baie, cu părul răsfirat în 
şuviţe ude şi cu picioarele goale, înfăşurat într-un halat de 
mătase galbenă, cu mâinile adânc înfundate în buzunare şi o 
ţigară aprinsă, fumegându-i în colţul buzelor. Începu să se 
plimbe în sus şi-n jos, prin faţa patului ei. Apoi vorbi, 
cumpănindu-şi cuvintele: 

— Toată tulburarea mea provine din teama că va trebui să-i 
facem un rău. Dar, chiar dacă reprezintă un pericol pentru noi, 
nu trebuie să ne atingem de el, niciodată, niciodată! Mi-am jurat 
mie însumi. Am chibzuit întreaga problemă. Ar putea să pară, 
din parte-mi, o trădare a cauzei noastre. Dar lucrurile trebuie să 
fie clare. Altminteri, nu-mi voi putea niciodată redobândi 
liniştea. Eşti alături de mine? O învălui din nou într-o privire 
nostalgică, izvorâtă din ochii imaginaţiei. Continua să stea 
întinsă, plutind parcă pe cuvertura de damasc negru, cu mâinile 
şi picioarele încrucişate, ca într-o efigie, şi cu ochii întunecaţi 
fixaţi asupra lui. O buclă de păr negru îi căzuse pe frunte. Zăcea 
în tăcerea unei încăperi care ascultase (dacă zidurile au urechi) 
cele mai tainice discuţii ale lor, purtate sub o mască tibetană cu 
orbitele iluminate. În spatele Justinei luceau rafturile cu cărţi pe 


care le achiziţionase, fără a le fi citit pe toate. (Obişnuia să le 
folosească textele ca mijloace de ghicire a viitorului: răsfoia 
paginile şi îşi lăsa degetul la întâmplare pe un rând - 
„bibliomancie” se numeşte această artă.) Schopenhauer, Hume, 
Spengler şi câteva romane disparate, printre care figurau trei 
semnate de Pursewarden. Legăturile de piele lucioasă reflectau 
lumina lumânărilor. Tuşi ca să-şi dreagă glasul, îşi stinse ţigara 
şi spuse pe o voce calmă: 

— Eu pot accepta cu resemnare tot ceea ce îmi spui. Pentru 
moment, slăbiciunea aceasta a ta ne pune în primejdie pe 
amândoi. Şi în plus, sănătatea ta ne îngrijorează pe toţi, în 
primul rând pe Balthazar. Până şi oameni lipsiţi de spirit de 
observaţie, ca Darley, au început să remarce. Şi nu-i bine. 

Vorbise pe un ton rece, inexpresiv. 

— Justine! 

Admiraţia îi ţâşnea din toţi porii. Se aşeză pe jos, lângă patul 
ei, şi o îmbrăţişă sălbatic. Ochii îi scânteiau de o bucurie cu totul 
nouă, de o gratitudine nouă. 

— Sunt atât de slab! şopti el. 

Se întinse pe pat lângă ea, cu braţele încrucişate sub ceafă, şi 
rămase mut, meditând. Stătură astfel, mult timp, în tăcere, unul 
lângă celălalt, în cele din urmă, Justine vorbi: 

— Darley a fost astă-seară aici la cină şi a plecat cu puţin 
înainte de întoarcerea ta. Am aflat de la el că ambasadele se 
mută săptămână viitoare la Cairo. Mountolive nu se mai întoarce 
în Alexandria până la Crăciun. Va fi şi pentru noi un prilej de a 
ne odihni şi a ne recupera forţele. l-am comunicat lui Selim că 
săptămână viitoare plecăm pentru o lună de zile la Abousir. Ai 
nevoie de odihnă, Nessim. Vom înota, vom călări prin deşert şi 
vom alunga orice gând, auzi? După un timp, am să-l invit şi pe 
Darley să stea cu noi câtăva vreme, ca să mai ai cu cine 
schimba o vorbă, în afară de mine. Ştiu că-ţi place tovărăşia lui. 
O să ne facă bine amândurora. Din când în când, o să mă reped 
pentru o noapte aici, să văd ce se mai întâmplă... Ce părere ai? 

Nessim gemu încet şi întoarse capul. 

— Ce e? şopti ea, întorcându-şi buzele dinspre faţa lui. De ce 
gemi? 

Nessim oftă cu jale şi îi spuse: 

— Nu, nu-i ce crezi tu. Ştii cât de mult îmi place Darley şi ce 
bine mă înţeleg cu el. Dar disimularea, eterna prefăcătorie de 


care trebuie să fac uz, chiar şi faţă de prieteni. Ah, Justine, dacă 
n-am fi obligaţi să jucăm întruna un rol! 

O văzu că se uita acum la el cu ochi mari, cu o expresie 
vecină cu oroarea sau consternarea. 

— Ah! exclamă ea după un moment, cu un aer visător, trist, 
închizând ochii. Ah, Nessim, dacă n-aş juca teatru, n-aş mai şti 
cine sunt. 

Cei doi bărbaţi şedeau în sera caldă, liniştiţi, faţă-n faţă, 
despărțiți de splendida masă de şah, cu piese de fildeş - se 
simțeau bine împreună. Masa de şah era un dar pe care 
Mountolive îl primise de la mama lui când împlinise douăzeci şi 
unu de ani. Din când în când, câte unul din ei murmura câteva 
cuvinte, absent. Nu era o conversaţie, ci pur şi simplu gândeau 
cu glas tare, o comuniune de spirite preocupate de marea 
strategie a şahului: un produs derivat al prieteniei, care-şi avea 
rădăcinile în tăcerile fecunde ale regalului joc. Balthazar 
deschise, în cele din urmă, vorba despre Pursewarden. 

— Mă obsedează sinuciderea lui. Cred că nu-i sesizez 
semnificaţia. Presupun că a fost o expresie a dispreţului său faţă 
de omenire, dispreţ faţă de felul în care se petrec lucrurile în 
omenire. 

Mountolive îi aruncă o privire fugitivă. 

— Nu, nu, a fost un conflict între datorie şi sentimente. 

Apoi adăugă: 

— Dar nu-ţi pot spune mare lucru. Când va sosi sora lui, poate 
că îţi va spune mai multe, dacă va fi în stare. 

Se lăsă iar tăcerea între ei. Balthazar oftă şi zise: 

— Adevărul gol-goluţ şi neruşinat. Asta-i o frază splendidă. 
Dar o apreciem întotdeauna după aparenţe şi nu aşa cum e în 
realitate. Fiecare dintre noi îi atribuie propria sa interpretare. 

După o altă pauză lungă, Balthazar /oquitur“*, meditativ, către 
sine însuşi: 

— Uneori ai impresia că eşti Dumnezeu, şi o clipă mai târziu 
primeşti o lecţie amară. Eu unul, de pildă, îl uram pe Dmitri 
Randidi, dar nu şi pe frumoasa lui fiică; dar, ca să-l umilesc (era 
la vremea carnavalului şi mă deghizasem în ţigancă bătrână), i- 
am ghicit fetei viitorul. l-am prezis că, a doua zi, va trăi o 
experienţă de viaţă pe care nu trebuia s-o piardă pentru nimic în 
lume - şi anume, va întâlni un bărbat care se va găsi printre 


% Vorbeşte (/at.). 


ruinele turnului de la Taposiris. „Nu-i vei vorbi, i-am spus, dar ai 
să-i cazi de-a dreptul în braţe, cu ochii închişi. Numele lui începe 
cu L, iar numele de familie cu J.” 

Mă şi gândisem, de fapt, la un tânăr hidos, cu aceste iniţiale, 
care se afla peste drum, la balul oferit de familia Cervoni. Un tip 
cu gene incolore, păr nisipiu şi o gură ca un rât de porc. Mi-am 
înăbuşit râsul când am văzut că fata mă crede. După ce i-am 
făcut profeția - oricine crede în prezicerile unei ţigănci şi, cu faţa 
smolită şi nasul meu coroiat, eram o ţigancă fantastică - deci, 
după ce-am aranjat cu fata, am traversat drumul şi l-am căutat 
pe L.J., spunându-i că am un mesaj pentru el. Ştiam că-i un tip 
superstiţios. Nu m-a recunoscut. L-am instruit ce rol urma să 
joace. Un act ticălos, josnic, asta a fost. Dar nu urmăream decât 
să-l întărit pe Randidi. Şi totul s-a petrecut aşa cum am plănuit. 
Pentru că fata cea frumoasă a ascultat de ţigancă şi s-a 
îndrăgostit de broscoiul pistruiat cu păr ca nisipul. Nici că s-ar fi 
putut găsi o pereche mai nepotrivită. Dar ăsta fusese planul 
meu - să-l fac pe Randidi să turbeze. Şi da, l-am făcut, şi eram 
teribil de încântat de propria mea deşteptăciune. Bineînţeles că 
s-a împotrivit la căsătoria celor doi tineri, îndrăgostiţii - pe care 
eu i-am inventat, îndrăgostiţii mei; - au fost siliţi să se despartă. 
Şi Gaby Randidi, fata cea frumoasă, s-a otrăvit. lţi poţi da seama 
cât de deştept am continuat să mă simt! Întâmplarea a distrus 
nervii tatălui şi neurastenia (care dăduse întotdeauna târcoale 
familiei) l-a dat, în cele din urmă, gata. In toamna trecută a fost 
găsit spânzurat de spalierul care sprijină cea mai faimoasă vie 
din oraş şi de care... 

În tăcerea care urmă, putu fi auzit adăugând: 

— Nu-i decât o întâmplare în plus din acest oraş necruţător. 
Dar, dacă nu mă înşel, şah la regină! 


XIII 


O dată cu primele averse de ploaie ale toamnei, Mountolive 
se întoarse la reşedinţa de iarnă din Cairo, fără ca în problema 
politică ce-l obseda să se fi luat vreo hotărâre de importanţă 
capitală. Londra păstra tăcerea cu privire la revelaţiile conţinute 
în scrisoarea de adio a lui Pursewarden şi, aparent, se arăta mai 
curând gata să deplângă disconfortul unui ambasador al cărui 
subaltern se dovedise nevrednic de încredere, decât să-l critice 
sau să supună mobilul sinuciderii unei analize mai adânci. Acest 
sentiment general îşi găsea cea mai elocventă expresie în 
scrisoarea lungă şi pompoasă prin care Kenilworth găsise cu 
cale să comenteze tragedia, oferindu-i asigurări că toată lumea 
„de la birou” era întristată, deşi faptul nu constituise o surpriză. 
In fond, Pursewarden fusese întotdeauna considerat cam 
outr&“, nu? Era de aşteptat un asemenea deznodământ din 
partea lui. „Farmecul lui nu-i putea deghiza aberaţiile, scria 
Kenilworth în acel stil grandilocvent, rezervat pentru ceea ce se 
numea «o apreciere bine cumpănită». Nu e necesar să mai 
zăbovesc asupra dosarului său, pe care ţi l-am arătat, continua 
el. Requiescat in pace“. Dar cu toţii apreciem loialitatea care te- 
a îndemnat să nu ţii seama de avertismentele noastre, pentru a- 
i oferi un prilej de a se reabilita în ochii unei ambasade care 
ajunsese la concluzia că manierele lui erau insuportabile şi 
punctele sale de vedere îndoielnice.” Mountolive se crispă citind 
aceste cuvinte; totuşi, în contrarietatea lui se amesteca, 
irațional, şi fantoma unui sentiment de uşurare, pentru că, 
îndărătul acestor consideraţii, vedea, pitindu-se, umbra lui 
Nessim şi a Justinei, cei doi izgoniți de lege. 

Dacă-i venise greu să părăsească Alexandria, aceasta se 
datora faptului că problema nerezolvată, în ceea ce-o privea pe 
Leila, continua să-l frământe. Îl înspăimântau noile sale judecăţi 
cu privire la ea, care-l sileau să considere că avusese un rol în 
conspirație - şi, dacă lucrurile stăteau astfel, se simţea ca un 
criminal a cărui vină nu fusese încă descoperită. N-ar fi fost mai 
înţelept să se ducă la ea fără să-i ceară voie - să sosească 
neanunţat într-o bună zi la Karm Abu Girg şi să smulgă adevărul 
de la Leila? Dar nu era în stare s-o facă. Ajuns în acest punct, îl 


19 Excesiv, extravagant (fr). 
5 Odihnească-se în pace (/at.). 


părăsea curajul. Se  străduia să-şi alunge din minte 
presentimentele întunecate şi, cu mare mâhnire, începu să se 
pregătească de călătorie, plănuind să se cufunde din nou în 
curentul călduţ al activităţilor mondene, care aveau să-i ocupe 
în întregime gândurile. 

Pentru prima oară, aridele sale îndatoriri sociale i se păreau 
atrăgătoare, chiar  îmbietoare. Se  lansă în  iureşul 
divertismentelor prevăzute - cu care-şi omora timpul şi durerea 
- cu o ardoare şi o concentrare ce aveau asupră-i efect de 
narcotic. Niciodată nu radiase de un farmec mai calculat, 
niciodată nu acordase atâta atenţie unor bagatele care luau 
acum proporţii de mari atracţii mondene. O colonie întreagă de 
pisălogi porniră să-i dispute compania. Trecu ceva timp până 
când societatea începu să remarce cât de mult şi cât de repede 
îmbătrânise, şi să atribuie aceste schimbări necontenitei runde 
de plăceri în care se arunca atât de frenetic. Ce ironie! 
Popularitatea lui se propaga în valuri care-l încercuiau. Dar, la 
un moment dat, începu să-şi dea seama că, dincolo de masca 
frumoasă şi indolentă pe care o expunea mulţimii, nu se afla 
altceva decât o spaimă şi o nesiguranţă cu totul noi pentru el. 
Separat de Leila, se simţea deposedat, orfan. Tot ce-i rămăsese 
nu era decât pilula amară a datoriei, de care se crampona cu 
disperare. 

Se trezea dimineaţa la zgomotul draperiilor trase de valet - 
încet şi reverenţios, cum s-ar trage perdeaua de pe mormântul 
Julietei -, îşi cerea ziarele proaspete şi le citea cu nerăbdare, în 
timp ce se ospăta cu delicatesele aflate pe platoul micului 
dejun, încărcat de toate bunătăţile cu care-l obişnuise viaţa; 
aştepta avid să audă bătaia în uşă care anunţa apariţia celui de- 
al treilea secretar, tânărul cu barbă, care-i aducea agenda 
angajamentelor prevăzute pentru ziua respectivă şi alte 
informaţii legate de munca lui. Spera, de fiecare dată, să fie o zi 
plină şi se simţea aproape îngrijorat de rarele ocazii când se 
iveau goluri. Se rezema de perne, stăpânindu-şi nerăbdarea, şi 
Donkin îi citea programul zilei pe tonul celui care începe să 
recite Crezul. Oricât de anodine ar fi părut aceste întâlniri 
oficiale, în urechea lui Mountolive sunau însoţite de nota unei 
făgăduinţe, un leac pentru tămăduirea plictisului şi îngrijorări. 
Asculta, cu voluptuoasă aprehensiune, glasul care recita: 

— La ora unsprezece, vizită la Rahad Paşa pentru a-i înmâna 


un aide-memoire cu privire la o investiţie de fonduri propusă de 
nişte supuşi britanici. Cancelaria deţine toate datele. Pe urmă, 
sir John şi lady Gilliatt vin la dejun. Errol i-a întâmpinat la 
aeroport. Da, i-am trimis doamnei flori la hotel. Vor semna în 
cartea de oaspeţi azi la ora unsprezece. Fiica lor are o uşoară 
indispoziţie, ceea ce a răsturnat întreg aranjamentul mesei, dar 
cum i-aţi invitat pe Haida Paşa şi pe ministrul american, mi-am 
luat libertatea de a-i chema pe Errol şi pe soţia sa şi în felul ăsta 
le placement! e foarte bun. N-a fost nevoie să consult 
protocolul, pentru că sir John se află aici într-o vizită particulară 
- faptul a fost anunţat public de întreaga presă. 

Lăsând din mână agenda zilei, frumos dactilografiată pe o 
hârtie cartonată, cu emblemă, Mountolive oftă şi întrebă: 

— Noul bucătar e bun? Vrei să mi-l trimiţi mai târziu la birou? 
Cunosc reţeta unui fel de mâncare după care familia Gilliatt se 
dă în vânt. 

Donkin încuviinţă şi făcu o însemnare înainte de a continua cu 
vocea lui inexpresivă: 

— La ora şase, Haida oferă un coctei/-party în onoarea lui sir 
John. Pe urmă, aţi acceptat să luaţi parte la un dineu oferit de 
ambasada Italiei în onoarea lui signor Maribor. Veţi avea puţin 
timp liber la dispoziţie. 

— O să mă schimb înainte de cocteil, răspunse Mountolive, 
gânditor. 

— Mai sunt aici vreo două însemnări scrise de 
dumneavoastră, sir, pe care nu le-am descifrat prea bine. Intr- 
una e vorba de bazarul cu parfumuri, liliac de Persia. 

— Da, da, am promis s-o duc acolo pe lady Gilliatt. Maşinile să 
fie pregătite pentru vizită şi anunţă-i că vin. După prânz, să 
zicem pe la trei şi jumătate. 

— Şi mai e o notă: „Daruri de prânz”. 

— Ah, da, confirmă Mountolive. Am devenit un adevărat 
oriental. Ştii, sir John ne poate fi de mare folos la Londra, la 
minister, aşa încât ţin ca această vizită să rămână memorabilă. 
Îi cunosc gusturile. Vrei să fii amabil să treci pe la Karda, în 
Suleiman Paşa, şi să cumperi două din copiile după figurinele 
din Tel Al Aktar, din acelea colorate. Ţi-aş fi foarte îndatorat. 
Sunt nişte jucărele drăguţe. Şi ai grijă să fie împachetate cu câte 
o carte de vizită şi aranjate lângă farfuriile lor. Iti mulţumesc 


51 Aşezarea oaspeţilor la o masă de gală (fr.). 


foarte mult. 

Rămas din nou singur, îşi sorbi ceaiul şi-şi lăsă gândurile 
prinse de angajamentele zilei pe care o vedea desfăşurându-se 
în faţa lui, plină de făgăduinţele unor distracţii care n-aveau să-i 
lase loc pentru întrebări chinuitoare. Îşi făcu baia, se îmbrăcă 
încet, cu mişcări deliberate, concentrându-se asupra alegerii 
unui costum potrivit pentru vizita de dimineaţă şi înnodându-şi 
cu mare grijă cravata în faţa oglinzii. „În curând, va trebui să-mi 
schimb radical viaţa, îşi spuse, altminteri va deveni total pustie. 
Şi cum se poate realiza asemenea lucru?” Undeva, pe parcursul 
înlănţuirii dintre cauze şi efecte, detectă un spaţiu gol care se 
cristaliză în mintea lui în jurul cuvântului „companie”. Il repetă 
cu glas tare, în faţa oglinzii. Da, aici exista o lacună. „Va trebui 
să-mi iau un câine, ca să-mi ţină companie, îşi spuse cam jalnic. 
Un suflet căruia să-i port de grijă. Ne vom plimba împreună pe 
malul Nilului.” Dar ideea i se păru absurdă şi zâmbi. Cu toate 
acestea, în timp ce îşi făcea obişnuitul tur prin birourile 
ambasadei, vâri capul pe uşa cancelariei şi-l întrebă cu multă 
seriozitate pe Errol ce rasă ar fi cea mai potrivită pentru un 
câine de casă? Susţinură o discuţie lungă şi plăcută asupra 
feluritelor rase şi deciseră că un fox terrier ar fi cel mai nimerit 
pentru un celibatar. „Un fox terrier!” Îşi repetă în gând aceste 
cuvinte, zâmbind la propria imbecilitate, în timp ce traversa 
palierul ca să intre în biroul ataşaţilor. „Şi după asta, ce mai 
urma?” Secretara îi aranjase cu grijă corespondenţa şi aşezase 
lângă perete cutiile roşii pentru scrisorile ce urmau a fi 
expediate; o unică bară aprinsă a radiatorului electric menținea 
în cameră o căldură plăcută, comodă pentru munca de rutină a 
zilei. Citi cu o atenţie exagerată telegramele, precum şi copiile 
răspunsurilor deja redactate de echipa lui de tineri. Se pomeni 
tăind şi schimbând fraze, inversând ici-colo câte o propoziţie, 
adăugând observaţii pe margine; era un lucru nou pentru că, în 
trecut, nu făcuse niciodată mare caz de stilul documentelor 
oficiale, ba chiar, când fusese el însuşi tânăr ataşat, detestase 
formulările stufoase ale propriilor sale ciorne, impuse de un 
ambasador care se credea stilist - dar există oare vreo excepţie, 
în această privinţă, la Ministerul de Externe? Nu. Până acum, 
Mountolive nu vădise asemenea exigenţe, dar de astă dată, 
tensiunea forţată sub care lucra şi trăia începuse să se traducă 
printr-o serie de pedanterii insinuante, care-i cam agasau pe 


sârguinciosul Errol şi pe oamenii lui. Deşi conştient de acest 
lucru, Mountolive persista cu îndărătnicie; critica, mâzgălea 
semne de întrebare pe margini şi corecta lucrări despre care 
ştia că sunt bine redactate; folosea tot timpul un dicţionar mare 
Oxford şi un Skeat - întocmai ca un cărturar din Evul Mediu care 
despica firul teologic în patru, îşi aprindea un trabuc şi pufăia 
îngândurat, în timp ce făcea ştersături şi adaosuri pe hârtia 
oficială, moarată. 

La ora zece se auzi obişnuitul, binevenitul clinchet de ceşti şi 
farfurioare, iar Bohn, paznicul cancelariei, îşi făcu apariţia, 
purtând în echilibru precar o ceaşcă de Bovril şi o farfurioară cu 
biscuiţi, anunțând astfel că sosise pauza pentru răcoritoare. 
Mountolive se relaxă pentru un sfert de oră în fotoliu, sorbindu- 
şi băutura şi privind fix zidul alb din faţă, împodobit cu gravuri 
japoneze neutre - tablourile standard alese de Ministerul 
Lucrărilor Publice pentru decorarea birourilor ambasadoriale. In 
curând, va trebui să consulte poşta din Palestina, care se tria în 
momentul de faţă la departamentul arhivelor - sacii grei, 
marinăreşti, care zăceau pe jos, cu gurile căscate, în timp ce 
funcţionarii triau scrisorile cu repeziciune, pe nişte măsuţe 
acoperite cu postav verde, iar secretarele diferitelor 
departamente aşteptau cu răbdare, dincolo de grilajul de lemn, 
ca să-şi capete, fiecare, partea de pradă... în această dimineaţă, 
aşteptând curierul din Palestina, Mountolive încerca o vagă 
presimţire neagră, pentru că Maskelyne nu dăduse încă niciun 
semn de viaţă. Nu numai că nu făcuse niciun comentariu, dar 
nici măcar nu confirmase primirea copiei după scrisoarea lui 
Pursewarden. Mountolive se întreba care să fi fost cauza. 

Se auzi o bătaie în uşă şi intră Errol, cu mersul său şovăielnic, 
stingherit. Tinea în mână un plic voluminos, încărcat cu peceti şi 
ştampile. 

— De la Maskelyne, sir, spuse el, iar Mountolive se ridică de 
pe scaun şi îşi întinse mădularele, cu un aer nonşalant. 

— Dumnezeule! exclamă el cântărind pachetul în mână, 
înainte de a i-l înapoia lui Errol. L-o fi trimis printr-un porumbel 
călător, de-a durat atâta! Mă întreb ce-o fi înăuntru? Pare un 
roman, nu? 

— Da, sir. 

— Ei bine, deschide-l, băiete! (Observă cu amărăciune că 
preluase o serie din expresiile părinteşti ale lui sir Louis; trebuia 


să-şi corijeze această înclinaţie, înainte de a fi prea târziu.) Errol 
tăie stângaci cu coupe-papier-ul plicul uriaş. Pe biroul care-i 
despărţea, se rostogoliră un memorandum cât toate zilele şi un 
pachet de fotocopii. Mountolive simţi nevoia de a face un pas 
îndărăt când recunoscu pe scrisoarea anexă, împodobită cu 
emblemă, caligrafia ca petele de muscă a militarului. 

— Şi ce-i asta? întrebă el, reaşezându-se la birou. 

„Dragul meu ambasador”; restul scrisorii era impecabil 
dactilografiat la o maşină cu caractere mari. 

Errol se întoarse către teancul de fotocopii, prinse îngrijit cu 
clame, şi începu să le răsfoiască curios, citind ici-colo câte un 
fragment şi fluierând uşor. 

Mountolive parcurse scrisoarea: 


„Dragul meu ambasador, 

Sunt convins că documentele anexate te vor interesa foarte 
mult; toate faptele au fost recent descoperite de oamenii din 
departamentul meu, în urma unor investigaţii de amploare 
întreprinse aici, în Palestina“?. 

Sunt în măsură să-ţi prezint fragmente substanţiale dintr-o 
corespondenţă detaliată, purtată în ultimii ani între Hosnani, 
subiectul raportului meu iniţial, şi organizaţia ilegală, aşa- 
numita «Mişcarea subterană pentru independenţă». Orice 
persoană cu spirit obiectiv se poate convinge, dintr-o singură 
privire, că aprecierile mele iniţiale cu privire la persoana în 
chestiune păcătuiau doar prin prea multă moderație. Cantitatea 
de arme şi muniții depozitate, conform listei anexate, este atât 
de importantă, încât forţele Mandatului Britanic se pot alarma 
pe drept cuvânt. Am luat toate măsurile pentru a localiza şi 
confisca stocurile de armament, dar fără prea multe rezultate 
până în prezent. 

Toate acestea ridică o dată în plus, şi cu mai mare urgenţă, 
problema politică a atitudinii noastre faţă de persoana în cauză. 
După cum ştii, eram de părere că problema ar putea fi rezolvată 
printr-un cuvânt strecurat egiptenilor la momentul oportun. Mă 
îndoiesc că însuşi Memlik Paşa şi-ar asuma riscul de a periclita 
relaţiile anglo-egiptene, refuzând să acţioneze, în clipa când s-ar 


52 Este vorba de vechiul teritoriu unde, în anii din preajma celui de-al 
doilea război mondial, evreii pregăteau lupta pentru eliberarea de sub 
guvernanţii britanici şi cucerirea independenţei. 


exercita oarecare presiune asupra lui. Şi nu e necesar să 
manifestăm prea mult interes în legătură cu metodele pe care 
ar găsi cu cale să le aplice. In acest fel, noi ne păstrăm mâinile 
curate. Dar, indiscutabil, Hosnani trebuie oprit - şi încă repede. 

Trimit câte o copie a acestui memorandum Ministerului de 
Război şi Ministerului Afacerilor Externe. Copia pentru Londra va 
fi expediată prin avion, pe calea curierului diplomatic, împreună 
cu un mesaj personal şi urgent către secretarul Afacerilor 
Externe, prin care i se cere să treacă de urgenţă la măsuri. Fără 
îndoială, până la sfârşitul acestei săptămâni vei fi înştiinţat 
asupra felului cum înţelege Londra să reacționeze. 

Comentariile asupra scrisorii domnului Pursewarden, a cărei 
copie mi-ai trimis-o, au devenit superflue în stadiul actual. 
Anexele la memorandumul prezent vorbesc de la sine. E 
limpede că Pursewarden nu a putut face faţă datoriei sale. 


Oricând la dispoziţia dumneavoastră, 
Oliver Maskelyne, 
General de Brigadă” 


Cei doi bărbaţi oftară simultan, privindu-se. 

— Mă rog, zise Errol, trecându-şi cu voluptate degetele peste 
copiile lucioase. În sfârşit, deţinem dovezi concrete. 

Radia de satisfacţie. Mountolive clătină slab din cap şi îşi 
aprinse o nouă ţigară de foi. Errol continuă: 

— Am răsfoit corespondenţa, sir, şi fiecare dintre scrisori e 
semnată  „Hosnani”. Bineînțeles, toate scrisorile sunt 
dactilografiate. Presupun că veţi dori să le studiaţi pe îndelete, 
aşa încât o să mă retrag până când veţi avea nevoie de mine. 
Asta e totul? 

Năpădit de o senzaţie de greață, Mountolive frunzări teancul 
gros de documente şi încuviinţă din cap fără să scoată o vorbă. 

— În ordine, spuse scurt Errol şi se ridică să plece. 

Când ajunse la uşă, Mountolive îşi regăsi, în sfârşit, glasul, 
care-i răsună slab şi voalat în propriile urechi. 

— Errol, i se adresă el, mai e un singur lucru de făcut: 
informează Londra că am primit memorandumul lui Maskelyne 
şi că suntem au courant”. Spune-le că aşteptăm instrucţiuni din 
partea lor. 


5 La curent (fr.). 


Errol aprobă din cap şi se retrase, zâmbitor, pe culoar. 
Mountolive se instală la biroul său şi aruncă o privire vagă şi 
amară asupra facsimilelor. Citi cu încetineală vreo două scrisori, 
aproape fără să le înţeleagă, şi se simţi, subit, cuprins de 
ameţeală. Avea senzaţia că zidurile încăperii se roteau încet în 
jurul său. Inchise ochii şi inhală, adânc, aer pe nări. Degetele lui 
nervoase începură involuntar să bată darabana pe sugativă, 
imitând ritmul sincopat al tobelor lovite de arabi cu degetele, 
ritmul dezarticulat care plutea seară de seară peste apele 
Nilului, venind dinspre cine ştie ce barcă îndepărtată. Şi, în timp 
ce bătea uşor insidiosul tact al dansului Egiptului, ţinând ochii 
închişi, ca un orb, îşi punea mereu aceeaşi întrebare: „Şi acum, 
ce se va întâmpla?” 

Dar ce se putea întâmpla? 

— In după-masa asta voi primi o telegramă prin care mi se va 
impune trecerea la acţiune, murmură el. 

De aceea găsea asemenea sprijin moral în îndatoririle 
mondene. În ciuda îngrijorărilor sale lăuntrice, se lăsa purtat de 
curentul angajamentelor,  târându-şi după el gândurile 
neliniştite, ca pe un câine în lesă. Dimineaţa de azi era relativ 
aglomerată. Dejunul oferit constitui un succes extraordinar, iar 
surpriza vizitei la bazarul de parfumuri, imediat după prânz, îi 
confirmă însuşirile de gazdă strălucită şi plină de atenţie. După 
aceea, se întinse pentru o jumătate de oră pe patul din 
dormitorul lui, cu perdelele trase, sorbind o ceaşcă de ceai, 
continuând obişnuita dezbatere cu sine însuşi, care începea 
întotdeauna cu fraza: „Ce-i mai bine să fiu, un tontălău sau un 
dandy? — asta-i întrebarea!” însăşi intensitatea dispreţului de 
sine îi tinu gândurile departe de problema Nessim până la orele 
şase, când Cancelaria se deschidea din nou. Făcu un duş rece şi 
se schimbă înainte de a-şi părăsi reşedinţa. 

Când ajunse la birou, văzu lampa aprinsă şi pe Errol instalat în 
fotoliu, zâmbind blajin şi ţinând între degete telegrama roz. 

— Tocmai a sosit, sir, spuse el, oferindu-i-o de parcă ar fi fost 
un buchet de flori culese special pentru el. 

Mountolive tuşi puternic, limpezindu-şi glasul - încercând prin 
acest act fizic să-şi limpezească în acelaşi timp mintea şi 
atenţia. Se temu să nu-i tremure degetele în timp ce ţinea 
telegrama, aşa încât o aşeză cu grijă pe mapa de pe birou, îşi 
vâri mâinile în buzunare şi se aplecă pentru a o studia, dând 


dovadă (cel puţin aşa spera) de o politicoasă nonşalanţă. 

— E limpede ca bună ziua, sir, îi atrase atenţia Errol, plin de 
optimism, căutând parcă să extragă de la şeful său o scânteie 
de entuziasm. 

Dar Mountolive parcurse de două ori telegrama, încet şi 
îngândurat, înainte de a-şi înălța privirile. Simţi deodată nevoia 
urgentă de a se duce la toaletă. 

— Scuză-mă câteva momente, spuse grăbit, practic 
împingându-l pe Errol afară pe uşă. Trebuie să mă duc la 
toaletă; mă întorc imediat şi discutăm lucrurile. Totul e clar, 
foarte clar. Mâine trecem la fapte. Mă scuzi o clipă, da? 

Errol dispăru, cu o mină dezamăgită. Mountolive se repezi la 
baie; genunchii îi tremurau ca varga. Totuşi, un sfert de oră mai 
târziu, îşi redobândise stăpânirea de sine şi se simţi în stare să 
coboare, cu pas uşor, scările spre biroul lui Errol. Intră încet, 
ţinând telegrama în mână. Errol era aşezat la masa lui; tocmai 
pusese în furcă receptorul telefonului şi zâmbea. 

Mountolive îi întinse telegrama roz şi se înfundă într-un 
fotoliu, remarcând iritat talmeş-balmeşul de obiecte personale, 
împrăştiate neglijent pe biroul lui Errol: o scrumieră de porțelan 
în formă de câine, o Biblie, o perniţă de ace, un stilou scump al 
cărui capac era încrustat cu marmură verde, un presse-papier 
din metal ce copia statuia zeiţei Atena... o adunătură de fleacuri 
pe care le-ai putea găsi în coşul cu lucru de mână al unei 
bătrâne. Dar Errol avea ceva de cucoană bătrână. Işi drese 
glasul: 

— Vă ascult, sir, spuse, scoţându-şi ochelarii. Am fost la 
Protocol şi le-am comunicat că doriţi să aveţi mâine o 
întrevedere cu ministrul Afacerilor Externe, în legătură cu o 
problemă de maximă urgenţă. Presupun că veţi îmbrăca 
uniforma? 

— Uniforma? repetă vag Mountolive. 

— Egiptenii sunt întotdeauna impresionați de o uniformă. 

— Înţeleg, da. Cred c-am s-o îmbrac. 

— Se pare că apreciază importanţa celor ce aveţi să le 
comunicaţi după felul în care v-aţi îmbrăcat pentru a le 
transmite comunicarea. Donkin ne-a împuiat urechile cu 
povestea asta şi cred că are dreptate. 

— Aşa o fi, băiete! 

Poftim! Din nou expresiile părinteşti! Fir-ar să fie! 


— Şi presupun că veţi dori să vă sprijiniți protestul verbal 
printr-un aide-memoire. Va trebui să le oferiţi toate informaţiile 
menite să vină în sprijinul afirmațiilor dumneavoastră, nu 
credeţi, sir? _ 

Mountolive încuviinţă cu promptitudine. Il inundase brusc un 
val de ură împotriva lui Nessim; o senzaţie atât de neobişnuită, 
încât îl luă şi pe el prin surprindere. Desigur, recunoscu o dată în 
plus rădăcina acestei furii: faptul că gafa prietenului său îl situa 
într-o asemenea poziţie. O serie de imagini i se perindară prin 
faţa ochilor: Nessim fugind din ţară, Nessim în închisoarea 
Hadra, cu cătuşe la mâini, Nessim otrăvit de un servitor la masa 
de prânz... Cu egiptenii, niciodată nu puteai şti cum stai. 
Indolenţa lor era uneori contracarată de un exces de zel care se 
putea manifesta în modul cel mai neaşteptat. Oftă. 
— Bineînţeles, am să îmbrac uniforma, confirmă cu gravitate. 

— Voi redacta aide-m&moire-ul. 

— Foarte bine. 

— Peste o jumătate de oră vom afla ora precisă la care va 
avea loc audiența. 

— Mulţumesc. Şi aş dori să-l iau pe Donkin cu mine. Araba lui 
e mult mai bună decât a mea şi va putea redacta o minută a 
întrevederii, astfel încât să expediem telegrafic la Londra un 
raport detaliat. Vrei să-l trimiţi la mine după ce va fi studiat 
dosarul? Îţi mulţumesc. 

A doua zi îşi pierdu toată dimineaţa la birou, răsfoind hârtiile 
la întâmplare şi străduindu-se în zadar să lucreze. Pe la prânz, 
Donkin, tânărul cu barbă, sosi cu a/ide-memoire-ul dactilografiat 
şi cu vestea că întrevederea lui Mountolive cu ministrul de 
Externe egiptean va avea loc a doua zi la orele douăsprezece şi 
jumătate. Trăsăturile mobile, nervoase, ochii apoşi îi dădeau lui 
Donkin, mai mult ca oricând, un aer de tinerel deghizat într-un 
tap. Acceptă o ţigară şi o pufăi repede, ca o fată, fără să tragă 
fumul în piept. 

— Ei bine, i se adresă Mountolive, aştept părerile dumitale, 
bine gândite, în legătură cu dosarul. Errol ţi-a povestit...? 

— Da, sir. 

— Şi cum ţi se pare... acest viguros protest oficial? 

Donkin trase adânc aer în plămâni şi răspunse gânditor: 

— Mă îndoiesc, sir, că pentru moment veţi obţine din partea 
lor o reacţie imediată. De când s-a îmbolnăvit regele, au avut 


loc mari disensiuni şi ciocniri în rândurile guvernului. Totul e cu 
susu-n jos, se tem unii de ceilalţi şi fiecare trage spuza pe turta 
lui. Sunt convins că Nur va fi de acord şi va face tot ce-i stă în 
putinţă ca să-l determine pe Memlik să acţioneze pe baza 
protestului dumneavoastră... dar... îşi scoase îngândurat ţigara 
dintre buze. Nu ştiu. Reputația lui Memlik vă este bine 
cunoscută. li urăşte pe britanici. 

Mountolive simţi cum, fără voia lui, îi creştea curajul. 

— Dumnezeule! exclamă el. Nu m-am gândit la asta. Totuşi 
nu pot să ignore un protest formulat în asemenea termeni. 
Practic, dragul meu, e vorba de o ameninţare deghizată. 

— Ştiu, sir. 

— Nu văd cum ar putea să-l ignore. 

— Mă rog, acum viaţa regelui atârnă de un fir de păr. S-ar 
putea să moară dintr-o clipă în alta. Nu a mai ţinut divan de 
aproape şase luni. Şi toate geloziile, rivalităţile şi răfuielile 
personale au ieşit la suprafaţă, ba chiar din plin. Moartea lui ar 
putea să schimbe total faţa lucrurilor - şi toată lumea o ştie. Nur 
o ştie mai bine ca oricare altul. Apropo, sir, am aflat că e la 
cuțite cu Memlik. Au existat unele discuţii foarte neplăcute 
provocate de şperţurile pe care le ia Memlik de la cetăţeni. 

— Şi Nur nu ia şperţuri? 

Donkin zâmbi sardonic şi scutură încet din cap, în semn de 
îndoială. 

— Nu ştiu, sir, răspunse cu afectare. Bănuiesc că toţi iau sau 
ar lua. S-ar putea să greşesc. Dar, dacă eu aş fi în pielea lui 
Hosnani, aş reuşi să împiedic întreaga acţiune oferindu-i lui 
Memlik o mită substanţială. Receptivitatea lui la mită a ajuns 
aproape legendară în Egipt. 

Mountolive se străduia din răsputeri să arate încruntat. 

— Nădăjduiesc că te înşeli, spuse el. Pentru că guvernul 
Majestății Sale e hotărât să determine luarea de măsuri, şi la fel 
sunt şi eu. In sfârşit, vom vedea. 

Donkin continua să chibzuiască, tăcut şi grav. Îşi termină 
ţigara şi se ridică din fotoliu. Apoi vorbi, păstrând acelaşi aer 
meditativ: 

— Errol mi-a dat a înţelege că Hosnani ştie c-a fost descoperit. 
Dacă aşa stau lucrurile, cum de n-a şters-o? Neîndoielnic, 
cunoaşte foarte bine linia de conduită pe care o vom adopta. ŞI 
faptul că nu s-a mişcat din loc înseamnă că-l are, într-un fel sau 


altul, pe Memlik la mână. Nu fac decât să gândesc cu glas tare, 
sir. 

Mountolive îl măsură un timp cu ochii larg deschişi. Se 
străduia cu disperare să-şi alunge un subit şi, după părerea lui, 
neloial sentiment de optimism. 

— Interesant, comentă el. Mărturisesc că nu m-am gândit la 
acest aspect al chestiunii. 

— Eu, unul, nu m-aş adresa deloc egiptenilor, adăugă Donkin 
cu un aer viclean, căci nu-i displăcea să-şi tachineze uneori 
ambasadorul. Cu toate că nu eu sunt cel chemat să dea sugestii. 
Dar cred că generalul Maskelyne dispune de o gamă întreagă de 
mijloace pentru soluţionarea problemei. După opinia mea, ar fi 
preferabil să nu acţionăm pe căi diplomatice, ci pur şi simplu să 
plătim pe cineva care să-l împuşte sau să-l otrăvească pe 
Hosnani. Ne-ar costa sub o sută de lire. 

— A, da, îţi mulţumesc foarte mult, răspunse Mountolive cu 
glas şters, optimismul său cedând din nou locul tumultului de 
emoţii semilucide, în vârtejul cărora părea blestemat să trăiască 
de acum înainte. Îţi mulţumesc, Donkin. 

Ce uşor era pentru un secretar de gradul trei să comită o 
crimă prin intermediul unui asasin plătit! Rămas singur, începu 
să străbată covorul verde, sfâşiat de emoţii contradictorii care 
împrumutau, alternativ, forma speranţei şi a disperării. Orice ar 
fi urmat acum, era un lucru irevocabil. Se angajase într-o 
politică ale cărei consecinţe nu puteau fi apreciate în termeni 
umani. Fără îndoială, această cunoaştere i-ar fi putut conferi o 
resemnare filosofică. In acea noapte rămase treaz până târziu, 
ascultându-şi concertele favorite pe gramofonul uriaş şi bând 
mai mult decât era obişnuit. Din când în când, traversa 
încăperea şi se aşeza la biroul lui georgian, ţinându-şi stiloul în 
suspensie deasupra unei foi de hârtie cu emblemă. 

„Draga mea Leila, în momentul de faţă a devenit mai necesar 
ca oricând să te întâlnesc, aşa încât trebuie să treci peste...” 

Dar nu reuşea. Mototoli scrisoare după scrisoare şi le aruncă 
în coşul de hârtii. „Să treacă peste ce?” Oare acum începea s-o 
urască şi pe Leila? Undeva, în hinterlandul conştiinţei sale, 
încolţise gândul, devenit aproape certitudine, că ea şi nu Nessim 
se afla la rădăcina acelui groaznic complot. Ea era iniţiatoarea. 
Oare n-ar trebui să-i spună acest lucru lui Nur? N-ar trebui să-şi 
înştiinţeze şi propriul guvern? Şi nu era foarte probabil ca 


Narouz, care era omul de acţiune al familiei, să fi fost şi mai 
adânc implicat în conspirație decât însuşi Nessim? Oftă. La ce se 
puteau ei aştepta de pe urma unei insurecţii împotriva 
britanicilor? Mountolive credea prea ferm în mistica engleză 
pentru a putea măcar concepe că alţii îşi pierduseră încrederea 
în ea şi în speranţa că Anglia ar reprezenta garanţia unei 
viitoare securităţi, a unei viitoare stabilităţi. 

Nu, întregul plan i se părea o mostră de nebunie gratuită; o 
afacere nesăbuită, destinată să ducă la mari profituri financiare. 
Tipic pentru Egipt! Işi amestecă propriul dispreţ împreună cu 
celelalte gânduri, încet, aşa cum amesteci muştarul într-un 
borcan. Cât de tipic pentru Egipt! Şi totuşi, în mod straniu, cât 
de netipic pentru Nessim! 

În noaptea aceasta, somnul refuza să se atingă de el! Îşi 
îmbrăcă un pardesiu subţire, mai curând pentru a se deghiza, şi 
porni într-o lungă plimbare pe malul Nilului, cu speranţa de a-şi 
face puţină ordine în minte; îi părea nespus de rău că nu are un 
căţel care să-l urmeze şi să-i ocupe gândurile. leşi pe poarta de 
serviciu, iar la întoarcere, strălucitorul kawass şi cei doi poliţişti 
de gardă rămaseră uimiţi când îl văzură, pe la orele două 
noaptea, intrând pe poarta principală şi mergând pe propriile 
picioare, ceea ce unui ambasador nu-i este îngăduit să facă. Le 
ură bună seara în limba arabă şi intră în reşedinţă, deschizând 
uşa cu cheia. Işi agăţă pardesiul în cuier şi îşi târşâi paşii prin 
holul iluminat, urmat în gând de un câine imaginar, care lăsa 
amprente de labe ude pe parchetul lustruit... 

Urcând spre dormitor, zări portretul, acum terminat, pe care i- 
| făcuse Clea şi care zăcea singuratic, rezemat de zidul palierului 
de la primul etaj. Injură printre dinţi, pentru că uitase cu 
desăvârşire de el; în ultimele şase săptămâni tot avusese 
intenţia să-l trimită mamei sale. Avea să dea instrucţiuni, chiar a 
doua zi, să fie expediat prin curierul diplomatic. Vor face, 
desigur, unele obiecţii din pricina dimensiunilor, îşi spuse, dar va 
stărui, pentru a evita formalităţile obţinerii unei autorizaţii de 
export a aşa-numitelor „opere de artă”. (Numai aşa ceva nu era 
portretul.) Dar, de când un arheolog german furase o sumedenie 
de statui vechi egiptene şi le vânduse muzeelor din Europa, 
autorităţile deveniseră foarte circumspecte când era vorba de 
scoaterea operelor de artă din ţară. Şi vor tergiversa, probabil, 
luni de zile până când să-i elibereze autorizaţia. Nu, curierul 


diplomatic era singura soluţie; mama lui va fi foarte mulţumită. 
Se gândi la ea cu o duioasă strângere de inimă şi o revăzu în 
minte, aşezată lângă foc şi citind, în peisajul argintat de zăpadă. 
li datora o scrisoare lungă. Dar nu acum. 

„După ce se va isprăvi cu toate astea”, îşi spuse, cutremurându- 
se uşor. 

Merse la culcare, dar se lăsă prins în labirintul apăsător al 
unor visuri frânte şi chinuitoare; în care se zbătu întreaga 
noapte - imagini ale uriaşei salbe de lacuri, cu forfota lor de 
peşti şi nori de păsări sălbatice, printre care se mişcau din nou 
siluetele tinereşti a Leilei şi a lui. Leila plutea, legănată pe ape 
de lenta pulsare a vâslelor, în decorul noptatic, violet, punctat 
de bătăile surde ale unei tobe arabe; la hotarul visului luneca o 
altă barcă, populată de alte două siluete întunecate, fraţii 
amândoi înarmaţi cu puşti cu ţeavă lungă. În curând, or să-l 
prindă; dar înfierbântat de înlănţuirea braţelor Leilei, nu simţea 
nicio teamă, asemenea lui Antoniu la Actium. Fraţii nu-i 
vorbeau, sau poate că el nu le auzea glasurile. Sângele lui nu 
percepea decât mesajul pe care îl transmitea şi îl primea de la 
femeia îmbrăţişată - mesajul pulsurilor îngemănate. Trecuseră 
dincolo de vorbire şi gândire - viziuni diminuate ale unui trecut 
neuitat, neregretat, dar infinit de drag acum când devenise 
ireversibil. În însuşi miezul visului ştia că visează, şi se trezi 
surprins şi speriat când îşi văzu perna udată de lacrimi. În timp 
ce-şi lua micul dejun, conform obiceiului stabilit, i se păru că are 
febră, dar termometrul refuză să-i confirme speranţa. Aşa încât 
se sculă în silă şi sosi în mare ţinută, punctual până la secundă, 
în holul unde Donkin se învârtea agitat, cu pachetul de hârtii sub 
braţ. 

— Ei bine, zise Mountolive, indicându-şi cu un gest vag ţinuta, 
iată-mă! 

În automobilul negru, pe botul căruia flutura fanionul, 
lunecară domol pe străzile oraşului, până la minister, unde-i 
aştepta egipteanul timid, cu figură de maimuţă, plin de 
solicitudine şi de aprehensiuni stângace. Era vizibil impresionat 
de uniforma ambasadorială şi de faptul că cei mai buni 
specialişti în arabă de la ambasada britanică fuseseră 
desemnaţi să-i facă această vizită. Surâdea şi se înclina, 
deschizându-şi cu un gest automat braţele, conform unei 
practici obişnuite - un schimb de gesturi de politeţe formală. Era 


un omuleţ scund, mohorât, cu butoni de manşetă din tablă şi un 
păr încâlcit. Dorinţa de a le fi pe plac, de a-i îndatora, era atât 
de intensă, încât lua atitudini amicale, aproape sentimentale. 
Ochii i se umezeau cu mare uşurinţă. li sili să accepte 
tradiționala cafea însoţită de rahat turcesc, de parcă gestul în 
sine ar fi reprezentat aproape o declaraţie de dragoste. Işi 
ştergea  întruna fruntea, gratificându-i cu zâmbetul lui 
pitecantropoid. 

— Ah, domnule ambasador, începu el pe un ton sentimental, 
când  complimentele  cedară locul treburilor serioase. 
Dumneavoastră cunoaşteţi bine ţara noastră şi limba noastră. 
Avem încredere în dumneavoastră. 

Parafrazate, cuvintele lui ar fi putut spune: „Ştiţi bine că 
venalitatea noastră e de nezdruncinat, că e marca unei civilizaţii 
antice, aşadar nu ne simţim jenaţi în prezenţa dumneavoastră”. 

Pe urmă se aşeză, încrucişându-şi mâinile peste haina 
cenuşie, îngrijită, trist ca un foetus într-o sticlă, în timp ce 
Mountolive dădea glas protestului viguros şi-i  înfăţişa 
monumentul  sârguinţei lui Maskelyne. Nur ascultă, dând 
neîncrezător din cap, când şi când, cu o mutră care se lungea 
văzând cu ochii. După ce Mountolive termină, omuleţul se ridică 
spontan, declarând prompt: 

— Bineînţeles! Imediat! Imediat! 

După care, covârşit parcă de îndoieli, se aşeză din nou, 
nesigur pe picioare, şi începu să se joace cu butonii de la 
manşetă. Mountolive suspină şi se ridică la rândul lui. 

— E o îndatorire neplăcută, adăugă el, dar necesară. Pot să 
ofer guvernului meu asigurarea că se vor lua cu promptitudine 
toate măsurile necesare? 

— Cu promptitudine! Cu promptitudine! 7 

Omuleţul dădu de două ori din cap şi îşi linse buzele. lţi lăsa 
impresia că nu înţelege prea bine cuvintele pe care le foloseşte. 

— Am să-l văd pe Memlik încă astăzi, urmă el pe un ton mai 
scăzut. 

Dar timbrul vocii i se schimbase. Tuşi, mâncă o bucată de 
rahat şi îşi şterse cu o batistă de mătase zahărul pudră de pe 
degete. 

— Da! întări el. 

Dacă-l interesa ceva din maldărul de documente de pe masă, 
erau fotocopiile în sine, care-l intrigau (sau aşa i se păru lui 


Mountolive). Nu mai văzuse aşa ceva până atunci. Erau obiecte 
ce aparţineau marelui univers străin al ştiinţei şi iluziilor în care 
trăiau aceşti occidentali - un univers al marilor puteri şi 
responsabilităţi - din care descindeau uneori, îmbrăcaţi în 
uniforme magnifice - pentru a face ca soarta bieţilor egipteni să 
fie şi mai oropsită decât înainte, pe vremea suveranităţii lor. 

— Da, da, da, repetă Nur, vrând parcă să confere adâncime şi 
stabilitate conversaţiei lor, şi să inspire musafirului încredere în 
bunele sale intenţii. 

Lui Mountolive nu-i plăcu deloc atitudinea lui; vorbea pe un 
ton lipsit de francheţe, de fermitate. Simţi din nou cum îi 
năvăleşte în suflet acel absurd flux de optimism şi, pentru a se 
pedepsi (întrucât era un om deosebit de conştiincios), făcu încă 
un pas, sporind uşor presiunea: 

— Dacă doreşti, Nur, şi dacă mă autorizezi s-o fac, sunt gata 
să discut şi să-i prezint eu însumi problema lui Memlik Paşa. Nu 
trebuie să spui decât un cuvânt. 

Dar de astă dată apăsase pe epiderma foarte proaspătă a 
protocolului şi sentimentului naţional. 

— Scumpul meu domn ambasador, i se adresă Nur cu un 
surâs de implorare şi cu gestul unui cerşetor care cere pomană 
unui bogătaş, asemenea lucru nu ar fi reglementar. Este o 
chestiune de politică internă. Nu am dreptul de a accepta 
propunerea dumneavoastră. 

Din acest punct de vedere avea dreptate, reflectă Mountolive, 
în timp ce se întorceau cam dezumflaţi la ambasadă; nu mai 
aveau dreptul de a da ordine în Egipt, drept de care se 
bucurase, pe vremuri, înalta Comisie. Donkin îşi cerceta unghiile 
cu un surâs zeflemitor şi îngândurat. Fanionul de pe botul 
automobilului flutura vesel, amintindu-i lui Mountolive de 
ghidonul tremurător al cuterului de zece metri lungime al lui 
Nessim, când despica apele golfului... 

— Ce părere ai, Donkin? întrebă, lăsându-şi braţul pe cotul 
tânărului bărbos. 

— Ca să fiu sincer, sir, mă cam îndoiesc. 

— Şi eu. 

Apoi izbucni: 

— Dar vor trebui să acţioneze, n-au încotro; şi eu n-am să mă 
las cu una, cu două. 

Dar în gând îşi spunea: Londra o să ne toace mărunt până o 


să obţină o satisfacţie din partea noastră. Şi din nou îl invadă 
ura faţă de imaginea lui Nessim, ale cărui trăsături se 
amestecau - ca într-un clişeu fotografic expus, din greşeală, de 
două ori - cu cele ale posomorâtului Maskelyne. In timpul ce 
traversa holul ambasadei, îşi surprinse chipul în oglinda de pe 
perete şi constată cu mirare că avea o expresie iritată. 

În ziua aceea se purtă foarte repezit cu personalul ambasadei 
şi cu servitorii de la reşedinţă. Începuse să se simtă aproape 
persecutat. 


XIV 


Dacă Nessim avea acum curajul să râdă în barbă în timp ce 
studia invitaţia, dacă sprijinise de câlimară cartonul plin de 
înflorituri pentru a-l putea cerceta pe îndelete, chicotind 
încetişor, şi totuşi puţin neliniştit, aceasta se datora faptului că 
gândea în sinea lui: 

„A spune despre un om că e lipsit de scrupule înseamnă să 
presupui că s-a născut cu scrupulele de care a decis să se 
dezbare. Dar îşi poate cineva imagina un om născut fără 
conştiinţă? Un om congenital lipsit de facultăţile obişnuite ale 
sufletului? (Memlik.) Da, e simplu să-ţi imaginezi un om născut 
fără picioare, fără braţe, fără ochi; dar această anume deficiență 
de secreție glandulară, adică lipsa unei porţiuni de suflet, îl 
transformă într-un obiect care stârneşte uimirea, poate chiar 
compasiunea. (Memlik.) Există oameni ale căror sentimente se 
pulverizează, devenind atât de inconsistente, încât parcă au fost 
trecute printr-un vaporizator; există alţii ale căror sentimente au 
îngheţat - devenind acele şi cuiele inimii - orbi la culorile 
morale. Cei foarte puternici fac adeseori parte din această 
speţă, oameni care se mişcă în interiorul visului înceţoşat al 
propriilor lor acţiuni, fără să le perceapă măcar sensul. Să fi 
aparţinut Memlik şi acestei categorii? 

Nessim încerca în legătură cu numitul personaj curiozitatea 
pasionată pe care o simte un entomolog faţă de un specimen 
încă neclasificat. 

Işi aprinse o ţigară. Se ridică din fotoliu şi începu să se 
învârtească prin cameră, oprindu-se din când în când să 
recitească invitaţia, râzând încet. Uşurarea lua locul îngrijorării, 
îngrijorarea izgonea uşurarea. Ridică receptorul şi-i telefonă 
Justinei, vorbind liniştit, cu o undă de râs în glas: 

— Muntele a fost la Mahomed. (Codul pentru Mountolive şi 
Nur.) Da, draga mea. E o certitudine reconfortantă. Imi spulberă 
obsesiile legate de toxicologie şi exersarea pistolului. Acum mi 
se par stupide. Nici că s-ar fi putut ca lucrurile să ia o întorsătură 
mai bună! Dar, desigur, trebuie să fim foarte precauţi. Mă rog, s- 
au exercitat presiuni asupra lui Mahomed, iar el s-a scremut şi a 
ieşit un şoricel, sub forma unei invitaţii la o Wird. (Auzi râsul ei 
neîncrezător.) Te rog, iubito, continuă Nessim, caută-mi cel mai 
frumos Coran pe care-l poţi găsi şi trimite-mi-l aici, la birou. 


Există în colecţia noastră din bibliotecă câteva exemplare foarte 
vechi, cu coperte încrustate cu fildeş. Da, îl voi lua cu mine, la 
Cairo. E neapărată nevoie să capete un Coran. (Memlik.) 

Işi puteau îngădui să glumească. Răgazul va fi vremelnic; dar, 
cel puţin pentru moment, nu trebuia să se mai teamă de otravă 
sau de figuri sinistre, pândindu-l pe o alee, pentru a-l... Nu. 
Situaţia promitea o tergiversare favorabilă. 

Faima casei lui Memlik Paşa se răspândise până în cele mai 
îndepărtate capitale ale lumii, datorită arhitecturii cu totul 
neobişnuite, care purta numele fondatorului ei; şi, într-adevăr, 
acesta imprimase stilului arhitectonic amprentele ciudate ale 
gustului său misterios - o formă grotescă, un soi de travesti al 
unui mormânt egiptean, readaptat de un discipol al lui 
Corbusier! Te simţeai îndemnat, fără voie, să te opreşti şi să te 
minunezi în faţa lugubrelor faţade. Coloanele groase îţi sugerau 
un mamut lovit subit de elefantiazis, o relicvă grotescă, sau 
poate o resuscitare a unui element structural macabru - un soi 
de gotic otomano-egiptean? Ca şi cum gara Euston s-ar fi 
multiplicat prin fisionare binară. Dar puterea omului care o 
locuia se strecurase prin aceste pâlnii stranii şi se răspândise în 
larg - toată acea putere condensată şi desfăşurată de la măsuţa 
de cafea, joasă şi încrustată, la care (uneori) scria şi de la 
divanul galben, rebegit, de care-l pironea zi de zi letargia. (Când 
avea întrevederi de o importanţă deosebită, îşi punea fesul şi 
mănuşile din antilopă galbenă. Tinea în mână o apărătoare de 
muşte ieftină, pe care un bijutier i-o împodobise cu arabescuri 
din perle mici.) Nu zâmbea niciodată. (Un fotograf grec, care-l 
implorase cândva, în numele artei, să zâmbească, fusese târât 
fără niciun ceremonial în grădină, sub palmierii foşnitori, unde i 
se aplicaseră douăsprezece lovituri de bici, drept pedeapsă 
pentru insulta pe care i-o adusese.) 

Poate că mentalitatea lui se datora ciudatului amestec de 
eredităţi; în sângele lui se întâlneau un tată albanez şi o mamă 
nubiană, ale căror certuri infernale îi bântuiseră somnul în 
copilărie. Fusese unicul lor fiu. De aceea, poate, ferocitatea 
primară se împerechea în el cu o aparentă apatie, iar vocea, de 
obicei susurată, îi atingea uneori un registru ascuţit, ca un țipăt 
de femeie, fără a fi însoţită de vreun gest. Şi înfăţişarea sa 
fizică, părul lung, mătăsos, strâns într-un soi de coc, nasul şi 
gura turtite, ca un basorelief de gresie nubiană dăltuit pe un cap 


complet sferic, de om de munte, trădau amestecul. Dacă ar fi 
zâmbit vreodată, ar fi dat la iveală un semicerc de albeaţa 
strălucitoare a dinţilor unui negru, sub nişte nări aplatizate şi 
lăbărţate, ca de cauciuc. Pielea lui, presărată cu grains de 
beaute negri, avea acea culoare, mult admirată în Egipt, a 
frunzei de tutun. Folosirea depilatoarelor de genul ha/awa 
înlăturase orice firicel de păr de pe trupul lui, până şi de pe 
mâini şi braţe. Dar ochii îi erau mici şi înfundaţi în pungi de piele 
zbârcită, ca două gămălii de ac. Îţi transmiteau neliniştea printr- 
o expresie de perpetuă amorţeală - albul spălăcit al ochilor 
sugera un vid mintal - de parcă sufletul care popula corpul lui 
masiv se afla într-o permanentă vacanţă personală. Avea buze 
foarte roşii, în special cea inferioară: aparenţa lor răscoaptă să fi 
sugerat epilepsie? 

Cum de se înălţase atât de rapid pe scara ierarhică? Treaptă 
cu treaptă, lucrând din greu în diferite posturi administrative în 
timpul Comisiei (de unde i se trăgea profundul dispreţ faţă de 
guvernanţii lui) şi, până la urmă, pe căile nepotismului. 
Procedase calculat şi metodic. După eliberarea Egiptului, îşi 
uimise până şi protectorii, dobândind dintr-un salt Ministerul de 
Interne. Abia atunci îşi înlăturase masca de mediocritate sub 
care se ascunsese în toţi aceşti ani. Ştia să-şi facă numele să 
răsune de ecourile loviturilor de bici - pentru că acum purta în 
permanenţă unul asupra sa. Sufletul timorat al egipteanului 
plânge după bici. „Slăbiciunea e exploatată cu uşurinţă de cel 
care vede în bărbaţi şi femei doar nişte muşte”, spune o zicală. 
Într-un singur an, numele lui devenise o sperietoare; se spunea 
că până şi bătrânul rege se temea să-l contrazică făţiş. Şi o dată 
cu eliberarea ţării, îşi luase şi el o libertate totală - cel puţin faţă 
de egiptenii musulmani. Europenii aveau încă dreptul, conform 
tratatului, să-şi supună problemele juridice sau să se apere 
împotriva acuzațiilor în faţa acelor Tribunaux Mixtes, tribunale 
europene, cu avocaţi europeni, care pledau pentru acuzare sau 
apărare. Dar sistemul juridic egiptean (dacă o astfel de 
denumire poate fi folosită) era în mâinile oamenilor lui Memlik, 
supraviețuitori anacronici ai unui feudalism pe cât de teribil, pe 
atât de lipsit de sens. Perioada cadiului nu era încă revolută 
pentru ei, iar Memlik acţiona cu autoritatea cuiva învestit cu un 
firman din partea Sultanului. 

Într-adevăr, nimeni nu îndrăznea să-i ţină piept. Pedepsea des 


şi cu mare cruzime, fără să pună întrebări şi adeseori ca urmare 
a unor denunţuri care-i ajungeau la ureche sau a unor foarte 
vagi bănuieli. O serie de oameni dispăreau în tăcere, fără urmă, 
şi nu exista o curte de apel care să ia în seamă recursurile - 
dacă mai erau în stare să le facă - sau, alteori, reapăreau în 
viaţa civilă mutilaţi cu eleganţă sau orbiţi cu dexteritate - dar, în 
mod ciudat, refuzând să discute în public despre nenorocirea 
care dăduse peste ei. („Să vedem dacă va putea să cânte!” era 
gluma predilectă a lui Memlik; o aluzie la operaţia de a scoate, 
cu un fier înroşit în foc, ochii unui canar - o practică curentă 
pentru a face pasărea să cânte mai frumos.) 

Om indolent dar inteligent, se bizuia pe acoliţii săi, în marea 
lor majoritate greci şi armeni, care îndeplineau efectiv sarcinile 
lui profesionale. Se ducea extrem de rar pe la minister, lăsându- 
şi treburile în seama lingăilor, explicând acest lucru şi 
plângându-se că era pur şi simplu asaltat acasă de reclamanţi 
care-l făceau să-şi piardă tot timpul. (De fapt, se temea ca nu 
cumva într-o bună zi să fie asasinat la minister - loc extrem de 
prielnic. De pildă, ar fi fost foarte simplu pentru cineva să 
ascundă o bombă într-unul dintre dulapurile nemăturate cu anii, 
în care se zbenguiau şoarecii printre teancurile de dosare 
îngălbenite. Ideea asta i-o vărâse în cap Hakim Effendi, ca să 
poată trage el sforile la minister. Memlik ştia acest lucru, dar nu 
se sinchisea.) 

În schimb, se stabilise în vechea lui reşedinţă singuratică de 
pe malul Nilului, unde acorda audienţe. Casa era împrejmuită de 
o adevărată pădurice de palmieri şi portocali. Fluviul sacru 
curgea chiar în faţa ferestrelor lui, oferindu-i întruna câte ceva 
de văzut sau de supravegheat: felucile care urcau sau coborau 
pe ape, iahturi pe care aveau loc petreceri, câte o barcă cu 
motor... Pe de altă parte, casa era situată prea departe pentru 
ca solicitanţii să vină până acolo şi să-l bată la cap în legătură 
cu rudele lor arestate. (Oricum, Hakim împărțea cu el mitele 
încasate la birou.) Acasă, Memlik nu primea decât persoanele 
prea importante pentru a fi refuzate: se înălța greoi în şezut pe 
divanul galben, îşi aşeza pantofii bine lustruiţi (cu ghetrele lor 
cenuşii ca perla) pe un taburet de damasc, aflat în faţa 
divanului, ţinându-şi mâna dreaptă înfundată în buzunarul 
interior de la piept, iar cu stânga agitând apărătoarea de muşte, 
ca pe un obiect cu care acorda absolvirea de păcate. Echipa 


care asista la tranzacţiile lui zilnice era alcătuită din secretarul 
armean (Cyril) şi micuțul italian cu faţa de păpuşă, Rafael (frizer 
şi codoş de profesie), care-i ţinea companie şi-i îndulcea 
ariditatea sarcinilor oficiale, sugerându-i plăceri a căror 
perversitate era în stare să aţâţe un om ce părea să fi consumat 
toate poftele mintale, cu excepţia aceleia pentru bani. Spuneam 
că Memlik nu zâmbea niciodată, dar uneori, când se afla într-o 
dispoziţie favorabilă, mângâia visător părul lui Rafael şi-i astupa 
gura cu palma ca să-i înăbuşe râsul. Aceasta se întâmpla când 
medita profund, înainte de a ridica receptorul telefonului 
demodat, cu gât de lebădă, pentru a purta o conversaţie în 
şoaptă, cu cine ştie cine, sau pentru a suna la închisoarea 
centrală, numai din plăcerea de a sesiza groaza telefonistei la 
auzul numelui său. În asemenea ocazii, Rafael începea să 
chicotească linguşitor, izbucnind apoi în hohote de râs, până 
când i se prelingeau lacrimile pe obraji, încercând tot timpul să- 
şi astupe gura cu o batistă. Memlik nu zâmbea. Îşi destindea 
uşor obrajii şi rostea: „Allah! Râzi!” Asemenea prilejuri erau însă 
foarte rare. 

Să fi fost oare chiar atât de cumplit pe cât îi mergea vestea? 
Adevărul nu va fi niciodată cunoscut. În jurul unui asemenea 
personaj legendele se ţes cu uşurinţă, pentru că el însuşi 
aparţine mai curând legendei decât vieţii. (O dată, când se 
simţise ameninţat de impotenţă, se dusese la închisoare şi 
poruncise ca două fete să fie biciuite până la moarte în faţa 
ochilor lui, în timp ce o a treia era „obligată” - cât de pitoreşti 
sunt metaforele poetice în limba Profetului! — „să-i învioreze 
simţurile lâncede”. Se spunea că asista în persoană la fiecare 
execuţie capitală, în timpul căreia tremura şi scuipa tot timpul. 
După care, cerea un sifon ca să-şi potolească setea... Dar cine 
va şti vreodată în ce măsură sunt adevărate aceste poveşti?) 

Era morbid de superstiţios şi de o venalitate incurabilă - şi, 
într-adevăr, îşi clădise o avere uriaşă, bazată pe mită. Şi totuşi, 
cum se împacă aceste fapte cu nemăsurata lui religiozitate - cu 
zelul fanatic în respectarea practicilor religioase, care ar fi putut 
nedumeri pe oricine în afară de egipteni? De aici pornise cearta 
dintre el şi piosul Nur; pentru că Memlik instituise un fel de 
ceremonial de curte pentru recepţionarea şperţurilor. 

Avea o colecţie faimoasă de Corane, adăpostită sus, într-o 
galerie cam şubredă a casei. Se ştia, în lung şi-n lat, că forma 


cea mai politicoasă de a-l aborda era aceea de a încărca filele 
unui exemplar rar al Cărţii Sfinte cu bancnote sau felurite tipuri 
de valută forte şi a i-l oferi (cu o plecăciune adâncă) drept un 
adaos la preţioasa lui colecţie. Accepta darul şi, după ce 
mulțumea, spunea că trebuie să se ducă imediat în bibliotecă, 
spre a verifica dacă nu mai are un exemplar similar. Când 
revenea, solicitantul înţelegea pe dată că a reuşit, dacă Memlik 
îi mulțumea din nou şi-l anunţa că a inclus cartea în bibliotecă; 
dar dacă Memlik pretindea că posedă o dublură a exemplarului 
şi restituia cartea (golită bineînţeles de conţinutul bănesc), 
sărmanul solicitant ştia că încercarea lui eşuase. Acesta era 
ceremonialul pe care Nur îl caracterizase drept „o discreditare a 
Profetului” - formulă prin care îşi atrăsese ura înăbuşită a lui 
Memlik. 

Sera lungă, în formă de L, în care aveau loc audienţele 
particulare, era derutantă la rândul ei. Ferestrele în formă de 
evantai, din sticlă ieftină, colorată, transformau vizitatorii în 
arlechini, proiectând dungi verzi, roşii şi albastre pe feţele şi pe 
hainele lor, în timp ce străbăteau încăperea lungă, pentru a-şi 
saluta gazda. Sub ferestrele pătate curgeau apele de cacao ale 
Nilului; pe celălalt țărm, se afla ambasada britanică, cu 
grădinile-i elegante prin care rătăcea Mountolive în serile când 
era singur. Marea sală de recepţie a lui Memlik era ocupată, 
aproape pe întreaga lungime a unuia dintre ziduri, de două 
enorme şi absurde tablouri victoriene, aparţinând unui maestru 
uitat şi care, fiind prea mari şi prea grele pentru a fi atârnate, 
zăceau pe podea, rezemate de perete, dând impresia unor 
tapiserii înrămate. Dar subiectul acestor tablouri! Într-unul din 
ele, israeliţii traversau Marea Roşie, care se despicase cu 
amabilitate, retrăgându-se în două mormane uriaşe de o parte şi 
de alta, pentru a le lăsa drum deschis. In celălalt, un Moise 
hirsut lovea într-o stâncă de mucava, cu un toiag de păstor. Intr- 
un fel, aceste teme biblice diluate se potriveau de minune cu 
restul mobilierului: imensele covoare turceşti, scaunele cu 
speteze ţepene, capitonate cu damasc albastru, candelabrele 
uriaşe de alamă, cu braţe contorsionate şi cu cercul lor de 
becuri electrice care ardeau zi şi noapte. Intr-o parte a divanului 
galben, se găsea un bust în mărime naturală al lui Fouche, care 
capta pe dată, prin incongruenţa lui, ochiul solicitantului. 
Cândva, Memlik se simţise foarte flatat de un diplomat francez 


care-i declarase: „Sunteţi considerat drept cel mai mare Ministru 
de Interne din istoria modernă - într-adevăr, de la Fouche 
încoace nu a mai existat cineva care să vă egaleze”. Remarca 
fusese probabil înţepătoare, dar ea înflăcărase fantezia lui 
Memlik, care comandase imediat un bust din Franţa. Fouché 
privea cu un aer cam dezaprobator din mijlocul acelui talmeş- 
balmeş egiptean, mai ales că praful se depusese într-un strat 
gros peste el. Acelaşi diplomat descrisese cândva sala de 
recepții a lui Memlik drept o îmbinare între un muzeu geologic 
părăsit şi un colţ al vechiului Palat de Cleştar. 

Ochiul rafinat al lui Nessim sesiză dintr-o privire toate aceste 
detalii, cu un licăr de amuzament disimulat, în timp ce stătea în 
pragul uşii, auzindu-şi numele anunţat. Era încântat că fusese 
invitat să ia parte la o seară de rugăciuni, o Wird, împreună cu 
vajnicul Memlik. Asemenea întruniri nu erau ieşite din comun, 
oricât ar părea de bizar, pentru că Memlik gusta aceste aşa- 
numite „nopţi ale lui Dumnezeu” şi cucernicia nu distona cu 
celelalte trăsături ale acestui personaj misterios; îl asculta atent 
pe recitator, uneori până la două sau trei noaptea, încremenit ca 
un şarpe care hibernează. Câteodată îşi alătura glasul în 
convenţionala invocare „Allah!”, prin care cei de faţă îşi 
exprimau bucuria faţă de unele pasaje pline de tâlc din Coran. 

Nessim traversă cu mers uşor şi vioi încăperea, ducându-şi 
mâna, conform obiceiului, la piept şi la buze, apoi se aşeză în 
faţa lui Memlik, exprimându-şi recunoştinţa pentru o invitaţie 
care-i făcea mare cinste. În această seară, nu se aflau la 
întrunire decât vreo nouă sau zece alţi invitaţi şi Nessim era 
sigur că faptul se datora dorinţei lui Memlik de a-l studia pe 
îndelete, ba chiar de a purta o discuţie particulară cu el. Avea la 
el superbul Coran, învelit în hârtie de mătase; îl încărcase, atent, 
cu cecuri negociabile în Elveţia. 

— O, paşă, i se adresă el cu amabilitate, am auzit despre 
legendara dumneavoastră bibliotecă şi, în calitate de bibliofil, vă 
rog să primiţi un modest adaos. 

Aşeză darul pe măsuţa joasă şi acceptă la rândul său cafeaua 
şi dulciurile care-i fură puse în faţă. Un timp, Memlik nu 
răspunse şi nu se clinti din poziţia lui de pe divan, lăsându-l să-şi 
soarbă cafeaua, apoi rosti pe un ton neglijent: 

— Gazda este onorată. Aceştia sunt prietenii mei. 

Făcu câteva prezentări superficiale; ceilalţi participanţi 


alcătuiau o adunătură destul de curioasă pentru o recitare în 
comun a Coranului; nu se afla printre ei nicio persoană de vază 
din Cairo, remarcă Nessim. Într-adevăr, niciunul dintre ei nu îi 
era cunoscut, deşi manifesta o atitudine foarte politicoasă faţă 
de toţi. Pe urmă îşi îngădui câteva observaţii generale asupra 
gustului rafinat cu care era mobilată sala de recepții şi asupra 
înaltei calităţi artistice a celor două tablouri rezemate de perete. 
Observațiile lui nu-i displăcură lui Memlik, care răspunse 
lenevos: 

— Aceasta e în acelaşi timp camera mea de lucru şi sala de 
recepții. Aici locuiesc. 

— Mi-a fost descrisă în nenumărate rânduri de către cei ce-au 
avut prilejul de a vă vizita, fie pentru lucru, fie de plăcere, 
răspunse Nessim pe tonul său de curtoazie. 

— Eu nu lucrez decât în zilele de marţi, spuse Memlik cu o 
lucire răutăcioasă în ochi. Restul săptămânii mi-l dedic plăcerii 
de a-mi întâlni prietenii. 

Nessim nu rămase insensibil la ameninţarea cuprinsă în 
aceste cuvinte; la musulmani, marţi este ziua cea mai nefastă 
pentru orice acţiune omenească, întrucât într-o zi de marţi 
Dumnezeu a creat toate lucrurile neplăcute. Este, totodată, ziua 
aleasă pentru executarea criminalilor. Nimeni nu se căsătoreşte 
într-o zi de marţi, căci proverbul spune: „Marţi cununat, marţi 
spânzurat”. lar în cuvintele Profetului: „În ziua de marţi, 
Dumnezeu a creat întunericul absolut”. 

— Din fericire, răspunse Nessim zâmbind, astăzi e luni, ziua în 
care Dumnezeu a creat copacii. 

Şi începu să vorbească despre frumoşii palmieri care se 
înclinau în faţa ferestrei, ceea ce constitui o întorsătură de 
conversaţie care sparse gheaţa şi-i atrase admiraţia celorlalţi 
vizitatori. 

Vântul îşi schimbase direcţia şi, după o jumătate de oră de 
vorbărie banală, uşile glisante din celălalt capăt al încăperii fură 
date în lături şi musafirii invitaţi la un ospăț servit pe două mese 
mari, paralele. Camera era împodobită cu flori minunate. Aici, în 
sfârşit, în faţa delicateselor scumpe de pe mesele lui Memlik, 
însufleţirea şi apropierea dintre oameni începură să se facă 
simţite. Vreo doi dintre musafiri porniră să discute şi însuşi 
Memlik, deşi nu se atinse de mâncare, se deplasă de la un grup 
la altul, schimbând formule de politeţe, pe un glas scăzut. Se 


apropie în sfârşit şi de colţul unde şedea Nessim şi i se adresă 
cu simplitate, ba chiar cu un aer de candoare: 

— Am ţinut mult să te cunosc, Hosnani. 

— Mă simt onorat, Memlik Paşa. 

— Te-am văzut pe la recepții; dar nu erau de faţă prieteni 
comuni care să ne prezinte pe unul celuilalt. Regret mult. 

— Regret mult. 

Memlik oftă şi îşi făcu vânt cu apărătoarea de muşte, 
plângându-se de arşiţa nopţii. Apoi adăugă pe un ton aproape 
şovăielnic, asemenea cuiva care dezbate o problemă cu el 
însuşi: 

— Domnule Hosnani, Profetul a spus că puterea mare îţi 
creează duşmani şi mai mari. Ştiu că eşti puternic. 

— Puterea mea e neînsemnată, totuşi am duşmani. 

— Regret mult. 

— Într-adevăr. 

Memlik îşi mută greutatea corpului pe piciorul stâng şi, o 
clipă, se scobi între dinţi, visător; după care, urmă: 

— Am impresia că foarte curând o să ne înţelegem de 
minune. 

Nessim se înclină ceremonios şi rămase tăcut în timp ce 
gazda sa îl cerceta atent, respirând pe gură, încet, într-un ritm 
egal. 

— Când oamenii vor să se plângă de ceva, vin la mine, care 
sunt fântâna tuturor plângerilor, reluă Memlik. E un lucru 
plicticos, dar uneori sunt nevoit să iau măsuri în numele celor 
care se plâng. Inţelegi ce vreau să spun? 

— Perfect. 

— Uneori, nu mă simt obligat să acţionez. Alteori însă, s-ar 
putea să fiu obligat. De aceea, Nessim Hosnani, omul înţelept 
înlătură toate temeiurile de plângeri. 

Nessim se înclină din nou, cu graţie, şi rămase tăcut. Era inutil 
să urmărească dialectica replicilor, atâta timp cât darul său nu 
fusese încă acceptat. Memlik îşi dădu probabil seama de acest 
lucru, pentru că scoase din nou un oftat şi se deplasă la alt grup 
de musafiri. In cele din urmă, dineul luă sfârşit şi invitaţii se 
întoarseră în sala lungă de recepții. De astă dată, Nessim îşi 
simţi inima bătându-i cu repeziciune, pentru că Memlik luă 
pachetul învelit în hârtie de mătase şi se scuză faţă de musafiri 
spunând: 


— Trebuie să compar exemplarul ăsta cu celelalte din colecţia 
mea. Şeicul din seara aceasta - cel din Imbabi - va sosi în 
curând. Luaţi loc şi simţiţi-vă ca la voi acasă. Mă întorc şi eu 
imediat. 

leşi din încăpere. Se înfiripă o conversaţie dezlânată, la care 
Nessim se strădui din răsputeri să ia parte, deşi îşi simţea inima 
bătând gata să-i spargă pieptul, iar degetele îi tremurau când îşi 
ridica ţigara la buze. După un timp, uşile se deschiseră din nou 
făcând loc unui bătrân şeic orb, care venise să prezideze 
această „noapte a lui Dumnezeu”. Musafirii îl înconjurară, 
strângându-i mâna şi adresându-i complimente. Şi după o clipă, 
îşi făcu brusc apariţia Memlik Paşa şi Nessim văzu că avea 
mâinile goale; rosti în gând o rugă de mulţumire şi îşi şterse 
fruntea. 

Nu-i trebui mult timp până să-şi recapete stăpânirea de sine. 
Stătea ceva mai izolat de grupul domnilor îmbrăcaţi în haine 
negre, care-l încercuiau pe bătrânul propovăduitor orb, a cărui 
faţă vidă, lipsită de orice expresie, se întorcea în direcţia fiecărui 
glas, asemenea unui aparat mecanic reglat să capteze undele 
sonore; aerul său de nedumerire blândă sugera seninătatea 
fantomatică a unei depline credinţe în ceva care era cu atât mai 
convingător, cu cât scăpa puterilor de mistuire ale raţiunii. Işçi 
ţinea mâinile împreunate pe piept; părea sfios ca un copil foarte 
bătrân, impregnat de acea frumuseţe transcendentală a unei 
făpturi omeneşti al cărei suflet a devenit un obiect votiv. 

Paşa începu să-şi croiască încet drum spre Nessim, dar pe o 
traiectorie atât de ocolită şi cu escale atât de lungi, încât 
oaspetele avea impresia că n-o să mai ajungă niciodată până la 
el. Înaintarea lentă era prelungită de complimentele presărate 
ici-colo invitaţilor săi, cu o mină de detaşare deliberată. In cele 
din urmă, iată-l ajuns lângă Nessim, continuând să ţină în 
degetele lungi, suple, apărătoarea de muşte cu mânerul bătut în 
perle. 

— Darul dumitale este cât se poate de ales, spuse în cele din 
urmă pe o voce scăzută, în care se simţea o vagă urmă de 
miere. Îl accept cu plăcere. Într-adevăr, domnul meu, cultura şi 
discernământul dumitale sunt de-a dreptul legendare. Dacă aş 
manifesta surpriză, ar însemna din parte-mi o vulgară ignorare a 
acestui fapt. 

Formula, invariabil folosită de Memlik, era atât de şlefuită şi 


de elegant întoarsă în limba arabă, încât Nessim nu-şi putu 
împiedica uimirea şi plăcerea. Era o splendidă sinuozitate 
stilistică, de care numai o persoană într-adevăr cultivată ar fi 
putut face uz. Nessim n-avea de unde să ştie că Memlik o 
învățase pe de rost pentru asemenea ocazii. Işi înclină capul, 
acceptând răsplata, dar rămase tăcut. Memlik îşi agită un 
moment apărătoarea de muşte, înainte de a adăuga pe un ton 
schimbat: 

— Desigur însă, există o problemă. Ţi-am vorbit, dragă efendi, 
despre plângerile care ajung la mine. In toate cazurile de acest 
gen, sunt nevoit ca, mai devreme sau mai târziu, să investighez 
cauzele. Regret mult. 

Nessim îşi întoarse spre egiptean ochii negri, catifelaţi, şi 
răspunse cu voce moale, continuând să zâmbească: 

— Paşă, la vremea Crăciunului european - adică peste câteva 
luni - nu va mai exista nicio pricină de plângere. 

Se instală între ei o tăcere. 

— Timpul e un factor important, zise în cele din urmă Memlik, 
meditativ. 

— Timpul este însuşi aerul pe care-l respirăm, aşa spune un 
proverb, replică Nessim. 

Paşa, răsucindu-se ca şi cum s-ar fi adresat în general 
grupului de musafiri, adăugă: 

— Colecţia mea are nevoie de cunoaşterile dumitale, atât de 
pline de discernământ. Nădăjduiesc că vei putea să descoperi, 
în folosul meu, multe alte comori ale învăţăturii sfinte. 

Nessim se înclină din nou. 

— Atâtea câte veţi dori să acceptaţi, paşă. 

— Regret că nu ne-am cunoscut de mai multă vreme. Regret 
mult. 

— Regret mult, repetă Nessim. 

Dar acum, Memlik redeveni gazdă şi se îndepărtă. Cercul larg 
de scaune incomode, cu spetează ţeapănă, fusese ocupat 
aproape în întregime de ceilalţi vizitatori. Nessim îşi alese un 
scaun din capătul mai îndepărtat, iar Memlik se îndreptă spre 
divanul său galben şi se căţără încet pe el ca un înotător care se 
agaţă de o plută în largul oceanului. Făcu un semn şi servitorii 
strânseră pe dată ceştile de cafea şi dulciurile; apoi aduseră un 
fotoliu înalt şi elegant, cu braţe sculptate şi tapisat în verde, pe 
care-l instalară, pentru predicator, într-o parte laterală a sălii. 


Unul dintre oaspeţi se ridică şi, murmurând câteva cuvinte de 
respect, îl conduse pe orb spre fotoliu. Servitorii se retraseră, 
disciplinat, şi încuiară uşile din capătul sălii. intrunirea Wird era 
pe punctul de a începe. Memlik deschise solemn ceremonia 
printr-un citat din teologul Ghazzali, ceea ce-l uimi pe Nessim, 
care-şi formase despre gazda lui o părere bazată numai pe 
zvonurile auzite. „Unicul mijloc de a te contopi cu Dumnezeu 
este acela de a încerca să-l cunoşti tot timpul”, rosti Memlik. 
După aceste cuvinte, se tolăni pe divan şi închise ochii, de parcă 
efortul de a fi vorbit îl istovise. Dar fraza lui avu efectul unui 
semnal, pentru că, în timp ce predicatorul orb îşi înălța gâtul 
scheletic şi inhala adânc aer înainte de a începe, musafirii 
reacționară toţi ca unul. Pe moment, ţigările fură stinse, 
picioarele încrucişate se descrucişară, aliniindu-se, nasturii 
hainelor fură închişi până la gât, orice atitudine neglijentă a 
corpului sau a ţinutei fu corectată. 

Acum aşteptau cu emoție ca glasul bătrân, melodios şi slăbit 
de vreme, să recite strofele de început din Cartea Sfântă, şi nu 
exista nicio notă de prefăcătorie în atenţia şi veneraţia zugrăvite 
pe cercul acela de feţe venale. Unii dintre ei îşi umeziră buzele 
cu limba şi se aplecară în faţă, ca şi cum ar fi vrut literalmente 
să soarbă cuvintele cu gura; alţii îşi aplecară capetele şi îşi 
închiseră ochii, concentrându-se parcă pentru a se pătrunde mai 
bine de o nouă experienţă în muzică. Bătrânul predicator, care- 
şi ţinea acum mâinile ca de ceară împreunate în poală, rosti 
prima sura, plină de acea dulce şi caldă culoare a poeziei 
familiare, uşor accesibilă, pe o voce tremurândă la început, dar 
extrăgându-şi din ce în ce mai multă vigoare şi siguranţă din 
liniştea din jur. Ochii lui larg deschişi erau opaci ca ochii unui 
iepure mort. Auditorii urmăreau cadenţele versurilor care se 
desprindeau de pe buzele lui, măsurat, pline de vrajă, şi fiecare 
dintre ei căuta să-şi afle, treptat, drumul către adânca revărsare 
de poezie, asemenea unui şuvoi de peşti care urmează, din 
instinct, pe primul dintre ei, scufundându-se în adâncurile mării. 
Până şi senzaţia de constrângere şi stinghereală a lui Nessim se 
topi într-un val de căldură lăuntrică, fiindcă îi plăceau aceste 
sura, iar bătrânul predicator le recita cu o voce magnifică, deşi 
timbrul suna încă voalat şi neaccentuat. Dar era „o voce 
izvorâtă din străfunduri” şi întreaga lui prezenţă spirituală părea 
fluidă ca un râu de sânge, scurgându-se în splendoarea 


versurilor, insuflându-le propria-i ardoare; puteai percepe 
vibranta receptivitate a ascultătorilor, trepidaţia ca de corabie 
dezmierdată de vânt. „Allah!” suspinau, salutând cu beatitudine 
fiecare imagine de care-şi aminteau, iar aceste adieri vocale 
sporeau încrederea glasului bătrân, cu domoalele sale registre 
înalte. „O voce a cărei muzică e mai dulce decât mila”, spune 
Profetul. Textul recitat era dramatic, lunecând în stiluri variate, 
iar predicatorul schimba tonul după substanţa cuvintelor, 
imprimându-i o notă când amenințătoare, când rugătoare, când 
declamatoare, când dojenitoare. Nu era de mirare că 
reproducea textul fără cusur, pentru că în Egipt predicatorii orbi 
sunt faimoşi pentru capacitatea lor de a memoriza, iar pe de 
altă parte Coranul nu depăşeşte două treimi din Noul 
Testament. Nessim îl asculta cu duioşie şi admiraţie, aţintindu-şi 
privirile asupra covorului, pe jumătate vrăjit de fluxul şi pulsaţia 
unei poezii care-i distrăgea spiritul de la speculaţiile şi dubiile 
extenuante legate de reacţia lui Memlik la presiunea pe care 
Mountolive fusese forţat s-o exercite asupra lui... 

După fiecare sura, urmau câteva clipe de tăcere, în care 
nimeni nu mişca şi nu rostea o vorbă, cu toţii părând cufundaţi 
în contemplarea lăuntrică a versurilor precedente. În aceste 
clipe, predicatorul îşi odihnea bărbia în pieptul osos, încercând 
parcă să-şi redobândească forţele, şi îşi înnoda uşor degetele. 
După un moment, îşi înălța iar ochii către lumina nevăzută şi 
reîncepea să declame; şi din nou tensiunea cuvintelor se 
răspândea în conştiinţa ascultătorilor. Trecuse de miezul nopţii 
când recitarea din Coran luă sfârşit, iar musafirii se mai 
destinseră un pic la auzul poveştilor tradiţionale, istorisite de 
bătrân. Acestea nu mai erau ascultate ca o muzică rară, ci 
urmărite cu spiritul vioi, educat într-o anumită tradiţie: poveştile 
reprezentau dialectica revelaţiei - etica şi aplicarea ei. Asistenţa 
reacţionă la schimbarea de ton printr-o expresie mai luminoasă 
a feţelor, sau mai bine zis prin multitudinea de expresii 
obişnuite ale diverselor îndeletniciri lumeşti: bancheri, cărturari, 
oameni de afaceri. 

Se făcuse ora două când întrunirea se încheie şi Memlik îşi 
conduse musafirii la uşa din faţă, unde îi aşteptau automobilele, 
poleite de o uşoară brumă albă care se lăsase peste roţi şi peste 
caroseriile metalice. Memlik i se adresă lui Nessim pe o voce 
deliberat calmă; vocea cobora, asemenea unui fir cu plumb, 


până la miezul relaţiilor dintre ei. 

— Am să te mai invit, domnule Hosnani, cât timp va fi cu 
putinţă. Dar reflectează adânc. 

Şi atinse uşor cu degetul un nasture al paltonului lui Nessim, 
ca pentru a-şi sublinia remarca. 

Nessim îi mulţumi şi cobori pe aleea dintre palmieri, 
îndreptându-se spre locul unde îşi parcase maşina; uşurarea 
imensă pe care o resimțea era străbătută de o undă de îndoială. 
Totuşi, îşi spunea în sinea lui, în cel mai bun caz câştigase timp, 
ceea ce nu modifica însă, structural, natura forţelor îndreptate 
împotriva lui. Dar şi un răgaz era foarte binevenit; cât va dura 
însă? In stadiul actual al lucrurilor, era cu neputinţă de ştiut. 

Justine nu se dusese la culcare. Şedea pe un fotoliu în holul 
hotelului Shepheards, sub ceasul din perete, cu o ceşcuţă cu 
cafea turcească în faţă, de care nici nu se atinsese. Când 
Nessim apăru pe uşa rulantă, cu zâmbetul lui blând, obişnuit, 
Justine se ridică în grabă; nu se mişcă din loc, dar îl scrută cu o 
intensitate ciudată - de parcă încerca să-i descifreze 
sentimentele după mers. Apoi se relaxă dintr-o dată şi-i zâmbi: 

— Doamne, cât de uşurată mă simt! Slavă Domnului! Am 
ghicit după faţa ta, de îndată ce ai intrat. 

Se îmbrăţişară afectuos şi el se lăsă în fotoliul alăturat, 
şoptindu-i: 

— Dumnezeule, credeam că n-o să se mai termine! Cea mai 
mare parte din timp am fost şi eu cumplit de îngrijorat. Ai luat 
cina singură? 

— Da. L-am văzut pe David. 

— Mountolive? 

— Era invitat la un dineu de gală. A trecut pe lângă mine, m-a 
salutat glacial şi nu s-a oprit să-mi vorbească. Dar era împreună 
cu câteva persoane, bancheri sau aşa ceva. 

Nessim îşi comandă o cafea şi, în timp ce o bea, îi povesti 
despre seara petrecută la Memlik. 

— E limpede, spuse el îngândurat, că presiunile se bazează pe 
dosarele acelea de corespondenţă, care au fost sustrase de 
britanici. Biroul din Haifa i-a spus lui Capodistria. Poate că n-ar 
strica să i se prezinte lui Nur chestiunea din punctul ăsta de 
vedere... l-ar sili să treacă la... unele măsuri de represalii. 

Desenă cu creionul, pe dosul unui plic, o mică spânzurătoare 
de ştreangul căreia atârna o muscă. 


— Din aluziile lui Memlik am înţeles că poate tărăgăna 
acţiunea, dar genul de presiuni care se fac sunt prea puternice 
pentru a le putea ignora la infinit; mai devreme sau mai târziu 
va trebui să-i ofere satisfacţie lui Nur. l-am dat a înţelege că, 
practic, până la Crăciun mă voi găsi în situaţia... mă voi afla în 
afara zonei de primejdie. Deci investigaţiile lui nu vor duce la 
nimic. 

— Dacă toate se vor desfăşura conform planurilor. 

— Toate se vor desfăşura conform planurilor. 

— Şi atunci? 

— Şi atunci - Nessim căscă, întinzându-şi un braţ deasupra 
capului, şi-i făcu câteva semne de aprobare - şi atunci vom lua 
noi măsuri. Da Capo o să dispară. Tu ai să pleci. Leila va 
petrece, împreună cu Narouz, o lungă vacanţă la ferma din 
Kenya. Asta-i! 

— Şi tu? 

— Am să mai rămân un timp aici, ca să ţin lucrurile pe loc. 
Comunitatea are nevoie de mine. Mai sunt încă de rezolvat o 
sumedenie de chestiuni politice. După aceea o să vin după tine 
şi vom putea petrece o lungă vacanţă în Europa sau oriunde 
doreşti tu... 

Justine îl fixă fără să zâmbească. 

— N-am stare, îi spuse în cele din urmă, străbătută de un fior. 
Nessim, hai să facem o plimbare pe malul Nilului, ca să ne 
limpezim gândurile înainte de a ne duce la culcare. 

Nessim era bucuros să-i facă pe plac şi, vreme de un ceas, 
botul automobilului adulmecă încet pe frumoasele drumuri 
mărginite de arbori tropicali de pe malul Nilului, pe sub 
frunzişurile luxuriante, motorul sforăind în surdină, în timp ce ei 
discutau intermitent, în şoaptă. 

— Ce mă îngrijorează, îi spuse ea, e că de acum înainte 
Memlik o să-şi ţină mâna pe umărul tău. Cum ai să te poţi 
scutura vreodată de el? Dacă are dovezi evidente împotriva ta, 
n-o să te lase din mână până când n-o să te stoarcă până la 
ultima picătură. 

— Oricum am întoarce-o, pentru noi e tot rău, răspunse 
Nessim liniştit. Dacă ar deschide o anchetă publică, ştii bine că 
aşa ceva ar oferi guvernului un prilej de a ne confisca întreaga 
avere. Şi prefer să-i astâmpăr lăcomia personală, atâta timp cât 
îmi va fi cu putinţă. După aceea, vom vedea. Lucrul important 


este să ne concentrăm forţele asupra... bătăliei care va avea 
loc. 

Pe când rostea aceste cuvinte, tocmai treceau prin faţa 
grădinilor puternic iluminate ale ambasadei britanice. Justine 
tresări şi-l trase pe Nessim de mânecă, pentru că zărise o siluetă 
zveltă, în pijama, care se plimba pe paijiştile verzi, cu o 
nonşalanţă familiară. 

— Mountolive, şopti ea. 

Nessim aruncă o privire voalată de tristeţe în direcţia 
prietenului său. O clipă, îl încercă ispita de a opri maşina şi de a 
intra în grădină, luându-l prin surprindere. Doar cu trei luni în 
urmă, asemenea gest ar fi fost foarte firesc pentru amândoi. Ce 
se întâmplase acum cu vieţile lor? 

— O să răcească, spuse Justine. Se plimbă desculţ. Şi ţine în 
mână o telegramă. 

Nessim acceleră şi maşina se angajă pe curba şoselei. 

— Bănuiesc că suferă de insomnie şi a vrut să-şi răcorească 
picioarele în iarbă înainte de a se duce la culcare. Şi tu obişnuiai 
să faci asta, îţi aminteşti? 

— Da, dar telegrama? 

În realitate, nu exista niciun mister în legătură cu telegrama 
pe care ambasadorul lipsit de somn o ţinea în mână şi pe care o 
studia din când în când, în timp ce se plimba încet pe domeniile 
lui, fumând o ţigară de foi. O dată pe săptămână, juca o partidă 
de şah cu Balthazar prin corespondenţă telegrafică - fapt care i 
se părea extrem de reconfortant şi-i producea acel gen de 
înviorare pe care oamenii de afaceri, foarte obosiţi, îl găsesc în 
dezlegarea cuvintelor încrucişate. Nu văzuse automobilul mare 
care lunecase prin faţa grădinii şi se îndrepta acum spre oraş. 


XV 


Multe săptămâni de acum încolo actorii aveau să rămână 
încremeniţi în aceleaşi atitudini: de parcă ar fi fost prinşi cu toţii, 
pentru vecie, în posturile destinate să ilustreze cât de 
imprevizibile pot fi căile providenţei nude. Mountolive, mai mult 
decât toţi ceilalţi, se simţea copleşit de un deziluzionant simţ al 
propriei incapacităţi profesionale, al neputinței de a acţiona 
altfel decât în calitate de instrument (şi nu de factor activ); era 
întru totul imobilizat de forţele gravitaționale ale politicii. Fusese 
dezmoştenit de voinţa şi de impulsurile personale, care nu mai 
contau în niciun fel. Oare şi Nessim o fi simțind această miasmă 
a stagnării, pe care o emanau toate lucrurile din jur? se întreba 
el. Îşi amintea frecvent şi cu amărăciune de cuvintele rostite de 
sir Louis, în timp ce se pieptăna în faţa oglinzii: „Amăgirea 
libertăţii de acţiune!” În ultima vreme începuse să sufere de 
nişte migrene chinuitoare, care-l asaltau din când în când, şi 
dinţii îi dădeau, la rândul lor, de furcă. Dintr-un motiv sau altul, 
îşi vâri în cap că toate aceste suplicii se datorau excesului de 
tutun şi încercă, fără succes, să se lase de fumat. Lupta 
împotriva ţigărilor nu făcu decât să-i sporească răul. 

Şi totuşi, dacă el se simţea neputincios, ce-or fi simțind 
ceilalţi? Îi apăreau ca nişte proiectări imateriale ale unei 
imaginaţii bolnave, viziuni secate de conţinut, goale ca nişte 
costume de haine atârnate în dulap; ocupându-şi poziţiile în 
această incoloră dramă a voinţelor adverse, Nessim, Justine, 
Leila - făpturi cu totul nesubstanţiale - plăsmuiri de vis 
mişcându-se într-o lume populată de inexpresive figuri de ceară. 
Îi venea greu să conceapă măcar gândul că le mai datora un 
grăunte de afecţiune. Şi mai cu seamă tăcerea Leilei sugera, 
mai clar ca oricând, complicitatea ei la conspirație. 

Toamna era pe sfârşite şi Nur nu dispunea încă de nicio 
dovadă concretă care să-i îngăduie trecerea la acţiune. Liniile de 
comunicaţie care legau ambasada lui Mountolive de Londra erau 
supraîncărcate de telegrame din ce în ce mai lungi, pline de 
repetările iritate ale unor minţi ce încercau să influenţeze 
operaţia, despre care Mountolive ştia acum că nu-i doar un 
simplu accident, ci însuşi destinul. In chip paradoxal, această 
primă mare lecţie pe care i-o dăduse profesiunea sa era 
interesantă; căci dincolo de perimetrul îngust al propriilor temeri 


şi şovăieli, urmărea întreaga chestiune cu o atenţie concentrată, 
aproape cu un soi de admiraţie înfricoşată. Dar în faţa lui Nur se 
prezenta ca o mumie încruntată, aproape ruşinat de grandoarea 
acelei uniforme cumpărate de ocazie, care, evident, nu avea alt 
scop decât să-l intimideze şi să-l sperie pe ministru. Bătrânul se 
arăta plin de o febrilă solicitudine; semăna cu o maimuţă care 
face salturi şi tumbe la capătul lanţului cu care e legată. Dar ce- 
ar fi putut să facă? Se schimonosea în fel şi chip pentru a-şi 
camufla scuzele mult prea transparente.  Investigaţiile 
întreprinse de Memlik nu se încheiaseră încă. Era esenţial ca 
adevărul acuzațiilor să fie verificat. Existau încă fire ce trebuiau 
urmărite. Şi aşa mai departe. 

Mountolive făcu ceea ce nu mai făcuse niciodată în viaţa lui 
profesională: se înroşi de furie şi bătu cu pumnul în masa 
prăfuită dintre ei, cu o prietenească exasperare. Adoptă o mină 
sumbră ca un cer prevestitor de furtună şi ameninţă cu ruperea 
relaţiilor diplomatice. Ajunse până acolo încât îl recomandă pe 
Nur pentru o decorație... dându-şi seama că aceasta era ultima 
resursă. Dar totul în zadar. 

Trupul voinic, lenevos al lui Memlik se tolănea apatic de-a 
curmezişul luminii de zi, promițând totul şi nefăcând nimic; 
imobil, imperturbabil şi doar vag răuvoitor. Acum fiecare făcea 
presiuni asupra celui ce venea imediat sub el, dincolo de limitele 
politeţii conciliatoare: Maskelyne şi înaltul Comisar presau 
Londra să intre în acţiune; Londra, plină de grandoare 
moralizatoare, îl presa pe Mountolive; Mountolive îl presa pe 
Nur, copleşindu-l pe bătrân de sentimentul propriei sale 
ineficienţe, pentru că nici el nu se simţea în stare să-l înfrunte 
pe Memlik fără ajutorul regelui; or, regele era bolnav, foarte 
bolnav. Şi la baza acestei piramide se afla mica figură a 
ministrului de interne, cu nepreţuita sa colecţie de Corane, 
încuiate în dulapuri îmbâcsite de praf. 

Constrâns totuşi să-şi menţină presiunea diplomatică, 
Mountolive se simţea iradiat de o cumplită senzaţie de 
zădărnicie, aşa cum stătea (ca un vârstnic jeune premier") 
ascultând torentul de scuze ale lui Nur, sorbind tradiționala 
cafea şi încercând să sondeze ochii aceia bătrâni şi imploratori. 

— Dar de ce alte dovezi mai aveţi nevoie, paşă? Hârtiile pe 
care vi le-am adus eu nu sunt de ajuns? 


54 June prim (fr.). 


Braţele ministrului se agitară într-un gest larg, netezind aerul 
dintre ei de parcă l-ar fi uns cu o cremă de faţă; emana din toţi 
porii o blândeţe apologetică şi împăciuitoare, care se întindea ca 
un unguent. 

— Studiază problema, croncăni neajutorat. Şi apoi nu e numai 
un singur Hosnani - dac-ar ar fi să ne gândim numai la asta, 
adăugă el cu disperare. 

Capul zbârcit, ca de broască ţestoasă, se mişca înainte şi 
îndărăt, cu regularitate de pendul. Mountolive gemu în sinea lui, 
gândindu-se la telegramele lungi, care se înşirau interminabile 
ca o tenie. Nessim reuşise să se vâre ca o aşchie între diferiţii lui 
adversari, într-o poziţie de unde nimeni nu putea deocamdată 
să-l extragă - şi blocase întregul mecanism. 

Donkin era singurul care se amuza, ironic, în faţa acestor 
frecuşuri atât de caracteristice pentru Egipt. Afecţiunea lui faţă 
de musulmani îl învățase să le ghicească mobilurile, să 
discearnă jocul lăcomiilor puerile sub histrionica tăcere a unui 
ministru, sub făgăduielile lui gratuite. Până şi isteria crescândă a 
lui Mountolive în faţa tuturor acestor frâne constituia o sursă de 
amuzament pentru tânărul secretar. Tot acest lanţ de tensiuni îi 
transformaseră şeful într-un demnitar umflat şi arţăgos. Cine şi- 
ar fi imaginat o asemenea schimbare? 

Observaţia că nu exista numai un singur Hosnani era ciudată 
şi constituia un rod al gândirii preştiutoare a lui Rafael, căruia îi 
venise ideea într-o dimineaţă, în timp ce, conform obiceiului, îşi 
bărbierea stăpânul. Memlik acorda întotdeauna mare atenţie 
spuselor bărbierului; la urma urmei, nu era european? în fiecare 
dimineaţă, în timp ce-l rădea, discutau împreună tranzacţiile 
zilei. Rafael era întotdeauna plin de idei şi păreri, pe care le 
prezenta însă pe ocolite, simplificându-le, astfel încât să apară 
sub o formă lesne de înţeles. Ştia bine că Memlik era tracasat de 
stăruinţele lui Nur, deşi ascundea acest lucru; mai ştia că 
Memlik va fi obligat să acţioneze numai dacă starea regelui se 
va îmbunătăţi îndeajuns încât să-i acorde lui Nur o audienţă. Era 
o chestiune de timp şi de noroc; dar, între timp, de ce să nu-l 
jumulească pe Hosnani atât cât îi sta în putinţă? Asta nu era 
decât una dintre numeroasele probleme asemănătoare peste 
care se aşterneau praful (şi mitele) în răstimpul bolii regelui. 

Dar, într-o bună zi, majestatea sa se va simţi mult mai bine, 
sub îngrijirea noilor săi medici germani, şi va reîncepe să acorde 


audienţe. Îl va chema pe Nur. Şi în felul acesta afacerea va fi 
dată la iveală. Următoarea mişcare: vechiul telefon cu gât de 
lebădă, aşezat lângă divanul galben, o să sune şi vocea 
bătrânului (disimulându-şi triumful) va cârâi: „Aici e Nur, şi 
vorbesc din însuşi Divanul regelui, care mi-a acordat o audienţă. 
E vorba de chestiunea aceea referitoare la guvernul britanic. 
Trebuie să o rezolvăm cât mai repede. Domnul fie lăudat!” 

— Domnul fie lăudat! 

Şi din acel moment, mâinile lui Memlik aveau să fie legate. 
Dar deocamdată era încă un factor liber, liber să-şi manifeste 
disprețul faţă de ministrul mai bătrân, prin refuzul de a acţiona. 

— Excelenţă, există doi fraţi, spuse Rafael pe tonul cu care 
începi o poveste şi arborând o expresie de sumbră maturitate 
pe faţa lui de păpuşă. Doi fraţi Hosnani, nu unul singur, 
Excelenţă. 

Oftă, în timp ce degetele lui albe apucau punguţe din pielea 
neagră a lui Memlik, peste care îşi plimba briciul. Proceda cu 
încetineală, pentru că a imprima o idee nouă în mintea unui 
musulman e ca şi cum ai încerca să zugrăveşti un perete: 
trebuie să aştepţi întâi să se usuce primul strat (adică prima 
idee), după care îl aplici pe al doilea. 

— Dintre cei doi fraţi, urmă el, unul e bogat în pământuri, iar 
celălalt e bogat în bani - cel cu Coranul. Or la ce i-ar folosi 
Excelenței voastre pământurile? Pe când cel a cărui pungă e 
fără fund... 

Tonul lui exprima disprețul omului lipsit de proprietăţi faţă de 
pământul bun şi rodnic. 

— Bine, bine, dar... începu Memlik cu o nerăbdare strunită, 
aproape fără să-şi mişte buzele sub sărutul tăios al briciului. 

Abia aştepta să asculte dezvoltarea ideii. Rafael zâmbi, şi 
rămase tăcut un moment. 

— Într-adevăr, urmă el după un timp, documentele pe care le- 
aţi primit de la Excelenţa sa erau iscălite Hosnani, dar Hosnani e 
numele de familie. Cine poate şti care din cei doi fraţi le-a 
semnat, care-i vinovatul şi care-i cel nevinovat? Dacă v-aţi gândi 
cu înţelepciune, aţi sacrifica un om cu bani în schimbul unuia cu 
pământuri? Eu unul n-aş face-o, Excelenţă, nu. 

— Şi ce-ai face tu, scumpul meu Rafael? 

— Pe nişte oameni ca englezii e uşor să-i faci să creadă că 
vinovatul e cel sărac, şi nu cel bogat. Eu unul gândesc cu glas 


tare, asta-i tot, Excelenţă. Nu sunt decât un om mic, pierdut 
printre nişte afaceri mari. 

Memlik respira liniştit pe gură, ţinându-şi ochii închişi. Se 
deprinsese să nu-şi manifeste niciodată surpriza. Totuşi, gândul, 
suspendat alene în mintea lui, îl umplea de o meditativă uimire, 
în ultima lună primise trei adaosuri la colecţia lui, care-i 
alungaseră orice îndoială asupra avuţiilor clientului său, Hosnani 
cel mai vârstnic. Se apropia Crăciunul. Cumpăni cu mare 
gravitate. Ar putea oare să-i satisfacă şi pe britanici, şi propria 
lui aviditate... lată un lucru cu adevărat inteligent! 

La mai puţin de opt sute de metri depărtare de fotoliul în care 
se lăfăia Memlik, dincolo de apele brune ale Nilului, şedea 
Mountolive, la biroul său, studiindu-şi hârtiile. Pe biroul lustruit 
din faţa lui se găsea cartonul mare, plin de înflorituri, care-l 
invita să participe la unul dintre cele mai mari evenimente 
mondene ale anului: vânătoarea de rațe sălbatice pe care o 
organiza Nessim, în fiecare an, pe lacul Mareotis. Rezemase 
invitaţia de călimară, ca să o poată citi din nou, cu o vagă 
expresie de reproş. 

Dar primise şi o altă comunicare, mult mai importantă; după 
toată această imensă tăcere, în sfârşit recunoscuse scrisul 
nervos al Leilei pe un plic căptuşit cu hârtie de mătase, care 
mirosea a parfum Chypre. Când îl deschise însă, găsi doar o 
pagină ruptă dintr-un caiet, mâăzgălită cu fraze dezlânate, 
aşternute parcă la întâmplare, în mare grabă. 


„David, plec în străinătate, poate pentru multă vreme, poate 
pentru puţină, nu ştiu; împotriva voinţei mele. Nessim insistă. 
Dar trebuie să te văd înainte de-a pleca. Trebuie să-mi adun 
curajul de a te reîntâlni în seara din ajunul plecării. 

Vino neapărat! Trebuie să-ţi cer ceva, trebuie să-ţi spun ceva. 
«Povestea asta!» N-am ştiut absolut nimic despre ea până în 
seara carnavalului, ţi-o jur; acum, numai tu mai poţi salva...” 


Scrisoarea continua în acelaşi stil haotic; Mountolive se lăsă în 
voia unui ciudat amestec de sentimente - o iraţională senzaţie 
de uşurare, care tremura însă pe marginea indignării. După tot 
acest timp, iat-o că avea să-l aştepte, pe înserat, lângă Auberge 
Bleue, într-o veche trăsură cu cai, adăpostită printre palmierii 
care mărgineau drumul! Planul avea, cel puţin, ceva din 


savoarea vechii ei fantezii. Din cine ştie ce motive, Nessim nu 
trebuia să afle de această întâlnire. Dar ce-ar fi avut el oare de 
obiectat? Totuşi, Mountolive se simţea cuprins de uşurare şi 
chiar de tandreţe la vestea că Leila nu avusese niciun rol în 
conspirația pusă la cale de fiul ei. Şi el, care în tot acest timp 
văzuse în Leila o ostilă extindere a lui Nessim şi îşi impusese s-o 
urască. 

— Biata mea Leila! rosti cu glas tare şi îşi duse din nou plicul 
la nări pentru a inspira parfumul Chypre. 

Ridică telefonul şi-i comunică blajin lui Errol: 

— Presupun că întreaga cancelarie a fost invitată la 
vânătoarea lui Hosnani? Da? Trebuie să recunosc că e de un 
cinism extraordinar... Eu, bineînţeles, va trebui să refuz 
invitaţia, dar aş dori ca voi ceilalţi să vă duceţi şi să prezentaţi 
scuze în numele meu. Doar pentru a salva aparențele. Eşti de 
acord? Mulţumesc foarte mult. Şi încă un lucru, în seara din 
ajunul vânătorii am să plec şi eu, pentru o chestiune personală, 
şi mă întorc a doua zi - probabil o să ne încrucişăm pe drumul 
din deşert. Nu, mă bucur că aveţi prilejul să mergeţi. Nu-ţi face 
niciun fel de grijă şi succes la vânătoare! 

Următoarele zece zile se scurseră ca într-un fel de vis, punctat 
doar de intermitentele împunsături ale unei realităţi care nu mai 
era un drog, o irosire menită să-i adoarmă nervii; îndatoririle lui 
deveniseră acum un supliciu de plictiseală. Se simţea extrem de 
epuizat, de consumat, când se confrunta cu propria imagine în 
oglinda de la baie, în timp ce-şi plimba, cu imens dezgust, tăişul 
briciului peste faţă. Părul de la tâmple i se albise de tot. 

De undeva dinspre aripa ocupată de servitori, un aparat de 
radio hârâia şi scârţâia melodia unui cântec vechi, care bântuise 
o întreagă vară alexandrină: Jamais de la vie. Ajunsese să-l 
deteste. Această nouă eră - un limb populat de frânturi 
dispersate de obiceiuri, îndatoriri şi evenimente - îl umplea de o 
devastatoare nerăbdare; şi dedesubtul tuturor preocupărilor, era 
conştient că se readuna în vederea mult aşteptatei întâlniri cu 
Leila. Într-un fel, această întâlnire avea să determine nu atât 
semnificaţia fizică, tangibilă, a întoarcerii lui în Egipt, cât 
motivaţia psihică, legată de viaţa lui lăuntrică. Dumnezeule! Ce 
formulare stângace - dar cum altfel poţi exprima asemenea 
lucruri? Era ca un fel de barieră intimă peste care trebuia să 
treacă sufletul lui, o pubertate a sentimentelor care trebuia 


depăşită. 

Porni automobilul cu fanionul ambasadei pe drumul plin de 

zgomote al deşertului, ascultând cu plăcere susurul potolit al 
dispozitivului de aerisire şi foşnetul vântului care mătura 
geamurile laterale. 
Trecuse multă vreme de când nu mai străbătuse singur 
întinderea de nisip - şi amintiri din fericitele excursii de altădată 
îşi croiră drum la suprafaţă. Despicând aerul alb, liniştit, cu o 
viteză ce oscila în jurul a şaizeci de mile pe oră, fredona, în 
ciuda dezgustului pricinuit de acest cântec, refrenul: 


Jamais de la vie, 
Jamais dans la nuit 
Quand ton coeur se démange de chagrin...” 


Cât trecuse de când se surprinsese cântând? O eternitate. Nu 
fericirea îl îndemna să cânte, ci o preponderentă senzaţie de 
uşurare. Până şi această melodie detestată îl ajuta să 
regăsească imaginea pierdută a unei Alexandrii care i se păruse 
cândva fermecătoare. Va mai fi, putea să mai fie vreodată 
astfel? 

Era târziu după-amiază când ajunse la marginea deşertului şi 
încetini viteza pentru a se angaja în curba lungă care avea să-l 
ducă spre periferia sordidă a oraşului. Cerul era greu de nori. 
Peste Alexandria plana furtuna. Spre răsărit, o aversă de ploaie 
înţepa cu ace lucitoare membrana de un verde glacial a lacului; 
desluşea vag răpăitul ploii peste şuşotirea motorului. Prin vălul 
neguros al norilor, întrezărea reflexele de perlă ale oraşului, cu 
minaretele ce străpungeau aburii unui crepuscul purpuriu; 
pânze muiate în sânge. O briză marină răvăşea şi înflora 
marginile franjurate ale estuarului. Deasupra, se târau maldăre 
de nori fumegoşi, străbătuţi de pete sângerii, irizând o lumină 
ciudată asupra străzilor şi pieţelor albe. In Alexandria, ploaia era 
un fenomen de iarnă rar şi de scurtă durată. Curând, avea să se 
înalțe vântul mării, răsturnând direcţiile, dezgolind în câteva 
clipe cerul, rulând masele de nori cumulus ca pe nişte covoare 
uriaşe. Prospeţimea sticloasă a firmamentului iernatic îşi va 
redobândi luminozitatea, lustruind din nou oraşul până ce va 


> Niciodată/Niciodată noaptea/ Când inima ţi-e măcinată de tristeţe... 
(fr.) 


sclipi ca un bloc de cuarţ pe fundalul deşertului, sau ca un 
obiect artificial. Înserarea începea să absoarbă culorile 
asfinţitului. Pe măsură ce maşina se apropia de şiragul tarabelor 
şi magaziilor oribile din afara golfului, cauciucurile încinse 
începură să fumege şi să sfârâie pe asfaltul ud, răcorit de ploaie. 
Era timpul să reducă viteza... 

Pătrunse încet în atmosfera umbroasă a furtunii, minunându- 
se de luminiscenţa orizontului boltit ca un arc. Stranii ţâşniri de 
soare se răspândeau în puzderii de rubine peste vasele de 
război din radă (ghemuite sub greutatea tunurilor, ca nişte 
broscoi cu coarne). Regăsea vechiul oraş; îi simţea melancolia 
răscolitoare, în timp ce se îndrepta prin ploaie către reşedinţa 
de vară. Fulgerele luminoase, atât de neobişnuite, ce frângeau 
negura, recreaseră oraşul, dându-i un aer spectral, ca o cetate 
de basm - cu şoselele lui desfundate, acoperite cu foi de cositor, 
cochilii de melci, coarne sfărâmate, bucăţi de mică; cu clădirile 
de cărămidă ce căpătaseră culoarea sângelui de bou; cu 
perechile de îndrăgostiţi rătăcind prin piaţa Mohammed Ali, 
dezorientate de ploaia neaşteptată, pleoştite ca nişte 
instrumente dezacordate; cu tramvaiele violete scârţâind, de-a 
lungul coastei, pe sub  frunzişul  palmierilor  înnodaţi. 
Desuetudinea unui oraş străvechi, ale cărui străzi erau pavate 
cu pulberea umedă suflată din deşertul care-l încercuia. Gusta 
din nou toate aceste elemente, lăsându-le să se desfăşoare 
panoramic în conştiinţa lui - mugetul unui pachebot care urca 
lent către baricadele asfinţitului, trenuri curgând ca un torent de 
diamante către interior, cu roţile huruind printre râpele cu 
prundiş şi colbul aşternut peste templele părăsite şi îngropate în 
nisip... 

Mountolive le vedea acum cu detaşarea în care recunoştea, în 
sfârşit, galonul pe care maturitatea îl prinde pe umărul adultului 
- stigmatul experienţelor care te îmbătrânesc. Vântul biciuia 
apele golfului. Aleile de vele ude se legănau şi se scuturau în 
vânt ca frunzele unor arbori giganţi. Pe parbrizul maşinii se 
prelingeau lacrimi pe care mutele şi harnicele ştergătoare nu 
reuşeau să le usuce... încă un scurt răstimp de această stranie 
întunecime îndurerată, ruptă ici-colo de spasmele fulgerelor 
îndepărtate, şi apoi se va înstăpâni vântul - magistralul vânt de 
nord, smucind, storcând marea, smulgându-i penele albe ale 
crestelor, forțând porţile firmamentului, până când feţele 


bărbaţilor şi ale femeilor vor reflecta din nou vastul cer de iarnă. 
Mai avea timp din belşug. 

Se duse la reşedinţa de vară pentru a se asigura că personalul 
fusese anunţat de sosirea lui; intenţiona să-şi petreacă acolo o 
singură noapte şi să se întoarcă a doua zi la Cairo. Apăsă pe 
butonul soneriei, dar descuie uşa cu cheia lui, aşteptând apoi în 
hol să audă târşâitul paşilor lui Ali. În timp ce auzea paşii înceţi 
ai bătrânului apropiindu-se, vântul de nord se dezlănţui cu un 
vuiet asurzitor, după care ferestrele înţepeniră din nou în ramele 
lor şi ploaia se opri abrupt, de parcă cineva ar fi răsucit un 
robinet. 

Mai avea un ceas până la întâlnire, un răgaz confortabil 
pentru a face o baie şi a-şi schimba hainele. Spre propria lui 
surprindere, acum se simţea perfect liniştit, eliberat şi de chinul 
îndoielilor, şi de bucuria uşurării. Se abandonă întâmplării, fără 
nicio rezervă. 

Mâncă un sandviş şi bău două pahare de whisky înainte de a 
se aşeza la volan şi de a-şi lăsa automobilul somptuos să 
alunece pe Marea Cornişă, către Auberge Bleue, care se afla 
într-o suburbie a oraşului împrejmuită de dune şi de ciudate 
pâlcuri de palmieri. Cerul era din nou cristalin şi valurile 
înspumate se repezeau spre țărm, spărgându-se într-o rafală de 
stropi când se ciocneau de pilonii metalici de la Chatby. La 
muchea orizontului se mai iveau luciri de fulgere intermitente, 
de parcă undeva, foarte departe, s-ar fi desfăşurat schimburile 
de foc ale unei bătălii navale. 

Intră încet cu maşina în locul de parcare, încă gol, de la 
Auberge, stingând toate farurile. Rămase un moment nemişcat, 
pentru a-şi obişnui ochii cu înserarea albăstrie. Localul era 
pustiu - fiind încă prea devreme pentru ca perechile de 
dansatori sau cei ce veneau să ia masa să se îngrămădească pe 
elegantele ringuri ori la bar. Pe urmă, văzu. Chiar de cealaltă 
parte a şoselei, peste drum de locul de parcare, exista un petic 
de nisip înconjurat de câţiva palmieri cu trunchiuri îndoite. Acolo 
se oprise un cupeu; felinarele de modă veche erau aprinse şi 
flacăra lor de gaz pâlpâia uşor, ca licuricii în briza de seară a 
mării. Pe capra trăsurii era cocoţată o siluetă nedesluşită, cu fes, 
care părea să fi adormit. 

Traversă drumul, cu un pas elastic şi vioi, făcând să scârţâie 
prundişul sub tălpile pantofilor, şi când se apropie de cupeu 


strigă cu voce joasă: 

— Leila! 

Văzu silueta vizitiului înălțându-se, profilată pe cer, cu atenţia 
deşteptată; dinăuntrul cupeului auzi o voce - vocea Leilei - 
murmurând: 

— Ah, David, aşadar până la urmă ne-am întâlnit! Am făcut 
tot acest drum numai ca să-ţi spun... 

Se aplecă în faţă, cu un aer nedumerit, încordându-şi privirile, 
dar nu putu distinge decât o formă vagă, ghemuită într-un colţ 
al cupeului. 

— Urcă! îi ceru ea pe un ton autoritar. Urcă şi vom putea sta 
de vorbă. 

În acea clipă Mountolive fu copleşit de un sentiment de 
irealitate, a cărui cauză nu o putea înţelege. Dar încerca acea 
senzaţie pe care o ai în vis, când păşeşti fără să atingi 
pământul, sau te simţi înălţat în văzduh, ca un dop de plută pe 
creasta unui val. Simţurile lui se îndreptau ca nişte antene către 
figura întunecată, încercând să sesizeze, să confirme sensul, 
frazelor  învălmăşite şi să analizeze bizara senzaţie de 
dezorientare pe care o sugerau: un filon adânc îngropat, ca o 
intonaţie străină, strecurată într-o voce familiară; pe undeva, în 
el, se destrăma întregul context al impresiilor de o viaţă. 

Pentru că nu recunoştea vocea. Sau, mai bine zis, ştiind că e 
vocea Leilei, nu putea crede în ceea ce îi auzeau urechile. Nu 
era vocea nepreţuită care, în fantezia lui, supravieţuise, 
continuând să aparţină imaginii pe care o păstra despre Leila. 
Vocea vorbea acum cu o hăpăială incoerentă, cu o notă de 
indiscreţie aproape hulpavă. Mountolive presupunea că e efectul 
emoţiei sau al Dumnezeu ştie căror sentimente? Dar... fraze 
care secau pe parcurs, pentru a reîncepe apoi de la mijloc, fraze 
care rămâneau în suspensie sau cădeau vlăguite chiar în 
momentul în care încercau să reunească două idei? Mountolive 
se încruntă în întuneric, străduindu-se să analizeze caracterul 
straniu, ireal, al incoerenţei acestei voci. Nu putea să fie vocea 
Leilei - sau a ei să fi fost? La un moment dat, o mână se lăsă pe 
braţul lui, şi se grăbi să o studieze în pata de lumină firavă 
aruncată de lampa cu gaz, prinsă în apărătoarea ei de metal. 
Era o mână grăsulie şi neîngrijită, cu unghii scurte, necurăţate, 
şi cu falduri de piele boţită. 

— Leila... eşti, într-adevăr, tu? întrebă aproape involuntar, 


aflat încă sub imperiul senzaţiei de irealitate, de dezorientare, 
de parcă două visuri s-ar fi încălecat, fiecare căutând să-l alunge 
pe celălalt. 

— Urcă! repetă vocea nouă a unei invizibile Leila. 

Se supuse şi când intră în trăsura care se legăna, îi simţi, în 
aerul nopţii, ciudatul amestec de mirosuri - o nouă şi 
tulburătoare dezminţire a imaginii păstrate. Flori de portocal, 
mentă, apă de colonie şi susan; avea mirosul unei bătrâne 
doamne arabe. Şi apoi nările îi fură gâdilate de un iz trist de 
whisky. Şi ea recursese la alcool pentru a-şi întări nervii în 
vederea reîntâlnirii. Compătimirea şi nehotărârea se luptau în el; 
vechea imagine a strălucitoarei, inventivei şi elegantei Leila 
refuza să se suprapună peste imaginea actuală. Simţea nevoia 
să-i vadă faţa. Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, îi spuse: 

— lată că, în cele din urmă, am venit, fără văl, ca să te 
întâlnesc. 

Deodată, îl săgetă un gând care-l făcu să tresară: 
„Dumnezeule! Nu m-am gândit niciodată cât de bătrână e 
acum!” 

Leila făcu un mic semn şi anticul vizitiu cu fes întoarse încet 
calul pe asfaltul iluminat de pe Marea Cornişă, făcându-l să 
târască după el trăsura la pas. Felinarele albastre ale străzii 
trăgeau cu ochiul în trăsură, unul după altul, şi la prima 
izbucnire de lumină indiscretă, Mountolive se întoarse să 
privească femeia de lângă el. Aproape că nu o recunoscu. Văzu 
o doamnă egipteană, de o vârstă nedefinită, grasă, cu 
maxilarele pătrate şi o faţă cumplit ciupită de vărsat, ai cărei 
ochi erau grotesc măriţi cu creionul dermatograf. Erau ochii 
răzvrătiți şi trişti ai unei caricaturi grosolane; o caricatură de 
animal îmbrăcat omeneşte şi imitând gesturile omeneşti. Într- 
adevăr, avusese nevoie de mult curaj ca să-şi scoată vălul, 
această străină care se uita la el cu ochii pictaţi ai unei figuri de 
frescă, învăluindu-l însă într-o privire rătăcită, de implorare 
mută. Arbora, în faţa fostului ei amant, un aer de şovăielnică 
îndrăzneală, deşi buzele îi tremurau şi fălcile mari i se scuturau 
la fiecare vibraţie a roţilor trăsurii. Se priviră timp de două 
interminabile secunde, până când lumina albastră fu înghițită 
din nou de întuneric. Mountolive îi ridică mâna şi o duse la buze. 
O mână care tremura ca frunza. In străfulgerarea de lumină a 
felinarului, îi văzuse părul neîngrijit, atârnându-i în laţe pe ceafă, 


şi rochia neagră, şleampătă, şifonată. Întreaga ei înfăţişare avea 
un aer neglijent, improvizat. Şi pielea neagră, atât de crunt 
scobită şi tumefiată de vărsat, părea groasă ca o piele de 
elefant. Nu o recunoştea deloc! 

— Leila! strigă el (aproape cu un geamăt), prefăcându-se că 
în sfârşit o recunoaşte şi că se bucură să regăsească imaginea 
iubitei lui (acum dizolvată şi sfărâmată pe vecie) în această 
jalnică, grotescă mască. O egipteană grăsună, marcată de toate 
semnele bătrâneţii şi excentricităţii. De fiecare dată când o rază 
de lumină năvălea în cupeu, se pomenea examinând caricatura 
unui animal, a unui elefant, de pildă. Nu reuşea să-şi 
concentreze atenţia asupra vorbelor ei, atât de răvăşit era de 
vălmăşagul sentimentelor şi al amintirilor. 

— Am ştiut că într-o zi o să ne revedem. Am ştiut-o, repeta 
ea. 

Îi strânse mâna şi din nou îi simţi respiraţia grea de susan, 
mentă şi whisky. 

Acum îi vorbea, iar el o asculta stingherit, dar cu întreaga 
atenţie pe care o acorzi unei limbi care nu ţi-e familiară; şi de 
fiecare dată când felinarele aruncau ocheade pe ferestrele 
cupeului, o privea avid - parcă aşteptându-se să se fi produs 
cine ştie ce subită şi magică transformare în înfăţişarea ei. Pe 
urmă, îi încolţi brusc un alt gând: „Dar dacă şi eu m-am 
schimbat în aceeaşi măsură - presupunând că apariţia asta e 
într-adevăr ea? Oare şi eu m-am transformat?” 

Uneori, în trecutul îndepărtat, schimbaseră între ei fotografii, 
ca pe nişte talismane; dar acum şi imaginea lui se veştejise, se 
alterase. Ce putea ea oare să vadă pe faţa lui - urmele 
slăbiciunii care-i măcinase forţa şi energia tinereţii? Acum se 
statornicise şi el în rândurile celor care fac, de bunăvoie, 
compromisuri cu viaţa. De bună seamă, lipsa lui de competenţă, 
de virilitate era înscrisă pe faţa cu trăsături prosteşti, molatice, 
frumoase? O contempla mâhnit, cu trista curiozitate de a 
constata dacă ea îl recunoştea într-adevăr. Uitase că femeile nu 
renunţă niciodată la imaginea bărbatului drag; nu, ea avea să 
rămână pe veci orbită de vechea iubire, refuzând să se lase 
deconcertată de realitate. 

— Nu te-ai schimbat deloc, îi spuse la un moment dat femeia 
aceea străină, care mirosea neplăcut. lubitul meu, dragostea 
mea, îngerul meu! 


Mountolive roşi în întuneric la auzul unor asemenea cuvinte 
tandre, venind de pe buzele unei persoane necunoscute. Şi Leila 
cea cunoscută? Inţelese brusc că imaginea prețioasă, care-i 
umpluse atâta amar de vreme inima, se mistuise total, se 
ştersese fără de urmă. Se trezise confruntat, pe neaşteptate, cu 
sensul adânc al iubirii şi al timpului. Pierduseră pentru 
totdeauna puterea de a-şi fecunda unul altuia spiritele. Nu mai 
resimțea decât milă faţă de sine însuşi şi dezgust, deşi ar fi 
trebuit să simtă iubire. Şi aceste sentimente erau pur şi simplu 
inadmisibile. Injură în gând, în timp ce trăsura urca şi cobora 
Cornişa, pe ţărmul mării de iarnă; erau ca doi invalizi, ţinându-se 
de mână, care ieşiseră să respire puţin aer proaspăt, într-o rablă 
de trăsură trasă de un cal. Acum, Leila vorbea mai repede, 
confuz, sărind de la un subiect la altul. Dar tot ce spunea părea 
doar o introducere la chestiunea principală pe care venise s-o 
discute. Urma să plece a doua zi. 

— Din dispoziţia lui Nessim. Justine va veni să mă ia, după 

partida de vânătoare de pe lac. 
Trebuie să dispărem amândouă. Ne vom despărţi la Kantara, iar 
eu voi pleca la ferma din Kenya. Nessim nu vrea să-mi spună, nu 
poate încă să-mi spună pentru cât timp. Dar trebuia neapărat să 
te văd. Trebuia să-ţi vorbesc cât mai curând. Nu pentru mine - 
niciodată nu ţi-aş fi cerut-o pentru mine, dragostea mea. E în 
legătură cu ceea ce am aflat de la Nessim în seara carnavalului. 
Eram gata să te întâlnesc atunci; dar când mi-a povestit despre 
armament! Mi-a îngheţat sângele în vine. Să pună el la cale un 
complot împotriva britanicilor! Cum aş fi putut să te mai văd? 
Nessim trebuie să-şi fi pierdut minţile. Nu am mai venit în seara 
aceea, pentru că nu aş fi ştiut cum să-ţi vorbesc, nu puteam da 
ochii cu tine. Dar acum ştiu că ai aflat totul. 

Incepuse să respire agitat, de parcă se grăbea să treacă peste 
tot acest preambul şi să ajungă la miezul chestiunii. Şi ajunse 
brusc: 

— Egiptenii vor să-l ucidă pe Nessim, iar englezii încearcă să-i 
provoace. David, trebuie să-ţi foloseşti întreaga ta putere ca să-i 
opreşti, îţi cer să-mi salvezi fiul. Trebuie să mă asculţi, trebuie 
să mă ajuţi! Nu ţi-am cerut niciodată până acum nicio favoare! 

Obrajii pe care se prelinseseră lacrimile şi dârele de 
dermatograf albastru o făceau să arate şi mai bizară în lumina 
felinarelor. Mountolive începu să se bâlbâie, dar ea strigă cu o 


voce mai puternică: 

— Te implor, ajută-mă! 

Şi deodată, spre marea lui umilinţă, începu să geamă şi să se 
legene ca orice femeie arabă, continuând să-l implore. 

— Leila! strigă Mountolive. Încetează! 

Dar ea continua să se legene, dintr-o parte în alta, repetând, 
parcă mai curând pentru sine, cuvintele: 

— Acum, numai tu îl mai poţi salva! 

Apoi dădu să îngenuncheze, în trăsură, ca să-i sărute 
picioarele. Dar Mountolive tremura tot de furie, de uimire şi 
dezgust. Treceau pentru a zecea oară prin faţa restaurantului 
Auberge. 

— Dacă nu încetezi imediat... strigă el mânios, însă Leila 
continua să se vaite. 

Mountolive sări stângaci din trăsură, pe trotuar. Era oribil să 
întrerupă în asemenea mod reîntâlnirea lor. Trăsura se opri. Îi 
spuse, simțindu-se ridicol, cu un glas care părea să vină de 
foarte departe şi în al cărui ton nu recunoştea nimic familiar, 
decât o notă de irascibilitate desuetă: 

— Nu pot să discut chestiuni oficiale cu o persoană 
particulară! 

Putea exista ceva mai absurd decât aceste cuvinte? Se simţi 
adânc ruşinat. 

— Leila, la revedere, adăugă grăbit, în şoaptă şi, înainte de a 
se îndepărta, îi strânse încă o dată mâna. 

Apoi o luă la fugă. Descuie portiera maşinii şi urcă la volan, 
gâfâind, copleşit de senzaţia că trăise câteva clipe de cumplită 
nebunie. Cupeul o porni prin întuneric. Îl urmări cotind încet la 
curba Cornişei şi dispărând în beznă. Îşi aprinse o ţigară şi 
ambală motorul automobilului. Dintr-o dată i se păru că nu mai 
există niciun loc unde s-ar putea duce. Orice elan, orice dorinţă 
se volatilizaseră. 

După un răstimp lung, o porni încet, prudent, în direcţia 
reşedinţei de vară, vorbind în şoaptă, de unul singur. Clădirea 
era cufundată în întuneric; descuie uşa cu cheia lui. Rătăci din 
cameră în cameră, aprinzând toate luminile, parcă ameţit de 
singurătate; nu-şi putea acuza servitorii care plecaseră, întrucât 
îl anunţase pe Ali că va lua masa în oraş. Dar se plimbă multă 
vreme în susul şi-n josul salonului, ţinându-şi mâinile adânc 
înfundate în buzunare. Simţea în jurul lui izul umed al încăperilor 


neîncălzite; faţa lividă, mustrătoare, a ceasornicului îi spuse că 
abia trecuse de nouă seara. Se îndreptă brusc spre bar şi îşi 
turnă un whisky ţeapăn cu sifon, pe care-l bău dintr-o înghiţitură 
- răsuflând apoi de parcă luase o doză de doctorie amară. 
Creierul îi zbârnâia ca un fir electric de înaltă tensiune. Îşi spuse 
că va trebui să iasă în oraş şi să cineze singur. Dar unde? 
Alexandria, întregul Egipt deveniseră dintr-o dată respingătoare, 
apăsătoare, plicticoase. 

Mai dădu pe gât câteva pahare de whisky, savurând căldura 
care i se răspândea în sânge; nu era deprins cu băuturile tari, pe 
care, de obicei, le consuma cu moderație. Leila îl pusese brusc 
faţă-n faţă cu o realitate care, bănuia el, stătuse de multă vreme 
la pândă, îndărătul tapiseriei prăfuite a visurilor lui romantice. 
Într-un fel ea fusese Egiptul, Egiptul lui personal; şi acum, 
această veche imagine plesnise ca o păstaie prea coaptă, 
despuiată de orice înveliş. „Ar fi imprudent să mai beau”, îşi 
spuse în timp ce-şi golea paharul. Da, asta era! Nu fusese 
niciodată necumpătat, nu fusese niciodată natural, niciodată 
spontan în atitudinile lui faţă de viaţă, întotdeauna se ascunsese 
îndărătul  moderaţiei şi al  compromisurilor; şi această 
artificialitate îl făcuse, într-un fel, să piardă imaginea Egiptului 
care-i hrănise de atâta vreme visurile. Să fi fost oare totul o 
minciună? 

Avea impresia că undeva, înăuntrul lui, un zăgaz era 
ameninţat să se rupă, o barieră era gata să se prăbuşească. 
Simţea nevoia să recupereze contactul cu viaţa acestei ţări, 
întrupată până acum într-o singură persoană; şi această nevoie 
făcu să-i încolţească ideea de a face ceva ce nu mai făcuse 
decât în vremurile tinereţii: se va duce să ia masa în cartierul 
arab; simplu, umil, ca un mic funcţionar din oraş, ca un 
comerciant, un negustor. Undeva, într-un mic restaurant 
autentic arab, o să mănânce un porumbel cu orez şi o farfurie cu 
dulciuri; mâncarea o să-l trezească din mahmureală şi o să-l 
calmeze, iar decorul o să-i redea simţul contactului cu 
realitatea. Nu-şi mai amintea să fi fost vreodată atât de ameţit 
de băutură şi să-şi fi simţit picioarele ca de plumb. Gândurile îi 
pluteau într-un nor de remuşcări nearticulate. 

Sub imperiul acestei dorinţe incoerente, semiraţionale, se 
îndreptă spre dulapul din hol, ca să caute fesul din fetru roşu pe 
care-l uitase, încă din vara trecută, cineva invitat la un cocteil. 


Îşi amintise dintr-o dată de el. Zăcea printr-o îngrămădeală de 
bastoane de golf şi rachete de tenis. Şi-l puse, râzând singur. 
Constată că-i transformă total înfăţişarea. Privindu-se, cam 
nesigur pe picioare, în oglinda din hol, fu uimit de schimbare; 
oglinda nu-i mai înfăţişă un distins vizitator străin, ci un homme 
quelconqgue*: un om de afaceri sirian, un agent de bursă din 
Suez, un reprezentant al liniilor aeriene din Tel Aviv. Nu mai 
lipsea decât un singur element pentru ca înfăţişarea de cetăţean 
al Orientului Mijlociu să devină incontestabilă: ochelarii negri, 
purtaţi şi în interiorul caselor, fie vară, fie iarnă. In sertarul de 
sus al biroului era şi o pereche de ochelari negri. 

Cobori încet cu maşina până la piaţeta de lângă gara Ramleh, 
încercând o bucurie absurdă la gândul deghizării lui, şi îşi lăsă 
automobilul în parcarea de lângă hotelul Cecil; îi încuie 
portierele şi o porni încet pe jos, cu aerul cuiva care-şi 
abandonează deprinderile de o viaţă; se simţea stăpânit de un 
sentiment nou, foarte plăcut, de încredere în sine, în timp ce se 
îndrepta spre cartierele arabe ale oraşului, unde va putea găsi 
mâncarea după care râvnea. Străbătând Cornişa, trăi un 
moment de spaimă şi îndoială, pentru că văzu o figură 
cunoscută traversând drumul şi îndreptându-se în direcţia lui, pe 
faleză. Era cu neputinţă să confunzi mersul caracteristic, furişat, 
al lui Balthazar; Mountolive se simţi năpădit de o ruşine 
stânjenitoare, dar îşi văzu mai departe de drum. Spre încântarea 
lui, Balthazar îi aruncă o privire fugitivă, dar nu-şi recunoscu 
prietenul. Trecură ca săgeata unul pe lângă celălalt, iar 
Mountolive  suspină uşurat. Era într-adevăr curios acest 
anonimat pe care ţi-l conferea omniprezentul fes roşu, ca un 
ghiveci de flori răsturnat, ce reuşea să schimbe radical 
contururile feţei omeneşti. Şi ochelarii negri! Chicoti uşor 
părăsind faleza şi se lansă în labirintul de străduţe înguste care 
duceau spre bazare şi spre micile restaurante din portul 
comercial. 

Aici nu exista nicio şansă la o sută de a fi recunoscut, pentru 
că foarte puţini europeni se hazardau în această parte a 
oraşului. Cartierul, care se întindea dincolo de centura de becuri 
roşii, era populat de mici negustori, cămătari, traficanţi de 
cafea, furnizori ai marinei, contrabandişti. Aici, în strada 
deschisă, aveai iluzia că harta timpului a fost desfăşurată în 


56 Un om oarecare (fr.). 


toată lungimea ei, ca o piele de bou; harta timpului, pe care o 
puteai citi de la un capăt la celălalt, jalonând-o cu puncte de 
reper cunoscute. Universul timpului musulman întins îndărăt 
până la Othello şi dincolo de el - cafenele în care răsunau 
trilurile păsărilor cântătoare, ale căror colivii erau încărcate cu 
oglinzi, pentru a le da iluzia unei tovărăşii. Cântecele de iubire 
dedicate de păsări unui partener imaginar - care nu era decât 
propria lor reflexie! Cât de sfâşietor era cântul lor, această 
ilustrare a iubirii omeneşti! Tot aici, în suflul lugubru al lămpilor 
cu gaz, bătrânii eunuci jucau tric-trac, fumând din narghilele cu 
gât lung, care, la fiecare fum, scoteau un soi de gâlgâit muzical, 
ca un suspin de porumbel; pereţii cafenelelor vechi erau pătaţi 
de sudoarea fesurilor agăţate în cuie; colecţiile lor de narghilele 
colorate se înşirau pe rafturi lungi, asemenea unor muschete, 
pentru că fiecare băutor-de-tabac îşi aducea propriul său 
muştiuc îndrăgit. Tot aici, mişunau ghicitorii, cei care dădeau în 
cărţi sau cei care, pentru o jumătate de piastru, îţi ungeau 
palma cu cerneală şi-ţi scormoneau tainele vieţii celei mai 
intime. Aici, negustorii de vechituri purtau tolbe magice, umflate 
cu cele mai bălţate şi mai desperecheate obiecte, de la covoare 
moi de Şiraz şi Beluchistan, până la cărţi de joc din Marsilia; 
tămâie de Hejaz, boabe de mărgele verzi împotriva deochiului, 
piepteni, seminţe, oglinjoare pentru coliviile păsărilor, mirodenii, 
amulete, evantaie de hârtie... lista era nesfârşită; şi fiecare 
dintre ei, desigur, purta în portofelul lui personal - asemenea 
vânzătorilor de indulgenţe din Evul Mediu - rodul celor mai 
scabroase pornografii din lume, sub formă de batiste sau cărţi 
poştale pe care era pictat, în toate jalnicele sale variante, acel 
unic act pe care noi, fiinţele umane, îl visăm cel mai mult şi de 
care ne temem cel mai mult. Misteriosul, subteranul, 
necontenitul fluviu al sexualităţii, infiltrându-se cu uşurinţă prin 
toate fisurile barajelor înălțate de legislaţiile noastre ursuze şi 
de autoreproşurile tipice celor ce urăsc plăcerea... marele fluviu 
subteran care curge de la Petroniu şi până la Frank Harris. (în 
mintea împâclită a lui Mountolive gândurile se învârtejeau şi se 
încălecau apărând şi dispărând în imagini semiformulate, irizate 
ca nişte baloane de săpun.) Acum se simţea perfect împăcat; se 
acomodase cu neobişnuita lui stare de exaltare şi nu mai era 
beat; atâta doar că se dilatase sub impulsul unui simţ de imensă 
demnitate şi autoimportanţă, care-i împrumuta o superbă 


grandoare a gesturilor. Mergea cu paşi rari, ca o femeie 
însărcinată căreia i se apropie sorocul, îmbătându-se de 
privelişti şi de sunete. 

In cele din urmă, intră într-o cârciumioară care-l atrase prin 
cuptoarele încinse din care se revărsau mari efluvii de fum ce se 
instalau în sală, ca nişte pachete; aromele de cimbru, de 
porumbel fript şi de orez îl împunseră cu un subit junghi de 
foame. Nu mai erau înăuntru decât unul sau doi muşterii, abia 
vizibili prin norii de fum. Mountolive se aşeză cu aerul cuiva care 
face o neplăcută concesie legii gravitaţiei, şi-şi comandă 
mâncarea în excelenta lui arabă, continuând să poarte fesul şi 
ochelarii negri. Era limpede că putea fi luat drept un musulman. 
Patronul era un turc chel cu o faţă de tătar, care-şi servi clientul 
pe loc şi fără comentarii. Îi puse lângă farfurie un pahar şi, fără 
să scoată o vorbă, i-l umplu cu incolorul arak, preparat din 
ghindele arbustului numit mastika. Mountolive se înecă şi tuşi 
puţin când bău, dar se simţi încântat: era prima băutură din 
Levant pe care o gustase şi trecuse atâta vreme de atunci, încât 
îi şi uitase existenţa. Uitase cât era de tare şi, cuprins de 
nostalgie, comandă un al doilea pahar, care să-l ajute să 
termine excelentul pilaf de porumbel (atât de fierbinte, încât 
abia de-l putea apuca între degete). Dar se simţea într-al 
nouălea cer. Era pe cale de a regăsi, de a reconstitui imaginea 
spulberată a Egiptului, pe care i-o răpise întâlnirea cu Leila. 

Afară, strada trepida de vibraţiile tamburinelor şi de glasuri de 
copii care intonau un soi de litanie; mergeau în grup, din 
prăvălie în prăvălie, repetând întruna aceeaşi strofă. După ce o 
auzi repetată de trei ori, Mountolive izbuti să descâlcească 
cuvintele. Desigur! 


Stăpân al arborelui scuturat 
Al vremelniciei Omului 
Păstrează-ne micile frunze 
Pe ramuri nevătămate! 
Pentru a rămâne copiii tăi! 


„Fir-aş al naibii!” îşi spuse în gând şi luă o înghiţitură 
zdravănă de arak, zâmbind pe măsură ce sensul procesiunii îi 
devenea tot mai clar. In faţa lui, lângă fereastră, şedea un 
venerabil bătrân şeic, pufăind dintr-o narghilea cu gâtul lung. Îşi 


flutură cu graţie mâna în direcţia de unde venea larma şi spuse: 

— Allah! Zarva copiilor! 

Mountolive îi zâmbi şi îl întrebă: 

— Vă rog, domnule, spuneţi-mi dacă mă-nşel, copiii cântă 
pentru E/ Sird, nu-i aşa? 

Faţa bătrânului se lumină, apoi încuviinţă din cap, zâmbind cu 
zâmbetul lui sacru. 

— Aţi ghicit bine, domnule. 

Mulţumit de sine însuşi, Mountolive simţi mai intens nostalgia 
acelor ani pe jumătate uitaţi. 

— Deci, în această noapte, urmă el, suntem la jumătate de 
Shaaban şi Arborele Vremelniciei va fi scuturat. Nu-i aşa? 

Din nou o fericită încuviinţare din cap. 

— Cine ştie, continuă bătrânul şeic, pufăind încet şi satisfăcut, 
ca un tren de jucărie, dacă nu sunt scrise şi numele noastre pe 
frunzele care cad? Facă-se voia lui Allah! 

Legenda spunea că la jumătate de Shaaban, Arborele 
Paradisului se scutură, iar frunzele care se desprind poartă 
numele celor ce vor muri în anul următor. In unele texte, acesta 
se numeşte Arborele Vremelniciei. Mountolive era atât de 
satisfăcut că identificase cântecelul, încât îşi mai comandă un 
pahar de arak, pe care-l bău în picioare, în timp ce-şi achita 
nota. Bătrânul şeic îşi lăsă narghileaua şi se apropie încet de el, 
străbătând fumul gros. 

— Efendi, înţeleg de ce-aţi venit aici. Eu vă voi revela ceea ce 
căutaţi. 

Îşi lăsă două degete brune pe încheietura mâini lui 
Mountolive, vorbindu-i cu modestie şi blândeţe, ca un om care 
are o taină de împărtăşit. Pe faţa lui erau zugrăvite întreaga 
candoare şi puritate a sfântului din deşert. Mountolive părea 
fermecat. 

— Venerabile şeic, răspunse el, atunci dezvăluiţi-vă gândul în 
faţa unui nevrednic vizitator din Siria. 

Bătrânul îi făcu două plecăciuni, aruncă o privire precaută în 
jur, şi-i spuse: 

— Fiţi bun şi urmaţi-mă, onorate domn. 

Continuă, ca un orb, să-şi ţină cele două degete pe 
încheietura mâinii lui Mountolive. leşiră împreună în stradă. 
Inima romantică a lui Mountolive bătea nebuneşte - va avea 
oare privilegiul de a întrezări o viziune mistică a adevărului 


religiei? Auzise adeseori poveşti despre bazaruri şi despre 
oamenii sfinți care  rătăcesc pe acolo, aşteptând să 
îndeplinească misiuni tainice în numele acelei lumi nevăzute, 
transcendentale, acea lume păzită cu grijă de cărturarii 
ocultismului. Păşea în norul învăluitor al necunoscutului, cu 
şeicul tăcut care se poticnea şi apoi îşi recăpăta echilibrul la 
fiecare câţiva paşi, surâzând cu beatitudine. Parcurseră în acest 
ritm lent câteva străzi întunecoase - prefăcute de noapte în 
prelungi tuneluri tenebroase sau în caverne nedesluşite, în care 
răsunau ecouri surde de cimpoi sau glasuri arţăgoase, înăbuşite 
de pereţii groşi şi de ferestrele zăbrelite. 

Fantezia lui Mountolive era înflăcărată de frumuseţea şi 
misterul acestui luminos oraş al umbrelor, dăltuite ici-colo în 
forme recognoscibile de către lumina lividă a unei lămpi cu gaz 
sau a unui bec electric, atârnând de un fir subţire şi legănându- 
se în vânt. In cele din urmă, cotiră pe o stradă lungă, 
împestriţată cu stindarde colorate şi aici pătrunseră într-o curte 
total cufundată în beznă, în care plutea un vag iz de bălegar de 
cămilă amestecat cu parfum de iasomie. În întuneric se 
năluceau contururile unei clădiri strânse între ziduri groase; îi 
întrezări silueta reliefată pe cer. Intrară într-un fel de baracă 
părăginită, trecând printr-o uşă înaltă, întredeschisă, şi se 
cufundară într-o beznă şi mai opacă. O clipă rămase locului, 
ascultându-şi răsuflarea. Mountolive simţi mai mult decât văzu o 
scară de lemn, mâncată de cari, care urca, de-a lungul zidului, 
către etajul de sus, părăsit, şi auzi chiţcăitul şi ronţăitul 
şobolanilor în galeriile pustii, împreună cu un alt zgomot - un 
sunet care evoca vag nişte făpturi omeneşti, dar în contextul de 
faţă nu-şi putu aminti unde mai auzise ceva similar. Îşi târâră 
încet paşii de-a lungul unui coridor, a cărui podea era atât de 
putredă, încât o simţeai clătinându-se şi înfundându-ţi-se sub 
tălpi. Aici, în faţa a ceva ce trebuia să fie o uşă, bătrânul şeic îi 
şopti cu amabilitate: 

— Pentru a vă arăta că simplele noastre plăceri nu sunt mai 
prejos decât cele din patria dumneavoastră, scumpul meu 
efendi, v-am adus aici. 

Apoi adăugă şi mai şoptit: 

— Aşteptaţi-mă o clipă, dacă sunteţi bun. 

Mountolive îi simţi degetele eliberându-i încheietura mâinii şi 
auzi scârţâitul uşii care se închidea în spatele lui. Rămase un 


moment sau două nemişcat, liniştit şi încrezător, ascultând 
tăcerea. 

Întunericul era atât de compact, încât atunci când veni 
lumina, avu o secundă iluzia a ceva care se petrecea foarte 
departe, în ceruri. De parcă cineva ar fi deschis şi ar fi închis 
poarta unui cuptor aprins, sus, în cer. De fapt nu fusese decât 
scăpărarea unui chibrit. Dar în lucirea gălbuie a flăcării, văzu că 
se afla într-o încăpere mare, sinistră, cu pereţi crăpaţi şi 
coşcoviţi, acoperiţi cu graffiti şi cu amprente de palme negre - 
semne prin care cei superstiţioşi se apără împotriva deochiului. 
Încăperea era nemobilată, cu excepţia unei sofale desfundate, 
aşezată drept în mijloc, ca un sarcofag. O singură fereastră, cu 
toate ochiurile de geam sparte, îi înfăţişă, proiectate pe 
întunericul negru, pătrate din întunericul albăstriu al cerului 
spuzit de stele. Privi flăcăruia oscilantă, muribundă a chibritului 
şi auzi din nou chiţcăitul guzganilor şi zgomotul acela curios 
alcătuit din murmure, chicoteli şi lipăit de tălpi desculţe pe 
podea... Deodată îi veni în minte dormitorul unui internat de 
fete: şi, plăsmuite parcă de însuşi gândul lui, pe uşa deschisă 
din capătul camerei năvăli o trupă de siluete micuţe, îmbrăcate 
în cămăşi albe, soioase, înaintând spre el ca o procesiune de 
îngeri înfrânți. Îşi dădu brusc seama, cu un spasm de greață şi 
de milă, că nimerise într-o casă de prostituate minore. Feţele 
micuţe erau puternic fardate, părul împletit în cozi legate cu 
funde. Purtau şiraguri de mărgele verzi împotriva deochiului. 
Creaturi mici, de felul celor gravate pe vasele antice greceşti - 
evadate din capele mortuare şi din osuare, purtând pe chip 
aerul trist şi istovit al răufăcătorilor care se ascund de mâna 
legii. Prima fetiţă din grup purta lumina - o bucată de feştilă 
răsucită, care ardea într-o farfurioară plină cu ulei de măsline. 
Se aplecă pentru a aşeza amărâtul opaiţ pe podea într-un colţ şi, 
pe dată, umbrele înguste, spectrale, ale copilelor jigărite se 
lungiră pe tavan, într-o macabră sarabandă. 

— Nu, pe Allah! strigă Mountolive cu o voce gâtuită şi se 
întoarse să bâjbâie după clanţa uşii. g 

Dar uşa fusese încuiată pe dinafară, cu un zăvor de lemn. Işi 
lipi faţa de o gaură din lemnul uşii şi spuse încet: 

— O, şeicule, unde sunteţi? 

Micile figurine înaintaseră şi-l împresuraseră, murmurând 
jalnicele obscenităţi şi cuvinte de răsfăţ ale meseriei lor, cu 


glăscioarele unor îngeri cu inimile sfărâmate; le simţi degetele 
calde şi agile pe umeri, trăgându-i mânecile hainei. 

— O, şeicule, strigă din nou, crispându-se tot, nu asta am 
vrut! 

Dar dincolo de uşă era tăcere deplină. Simţi braţele plăpânde 
ale copilelor încolăcindu-se în jurul mijlocului său ca lianele 
dintr-o junglă tropicală şi degetele lor mici dibuind după nasturii 
hainei. Se scutură dintr-o mişcare şi îşi întoarse spre ele faţa 
lividă, protestând cu un glas sugrumat. În acel moment, cineva 
lovi din greşeală farfurioara cu feştila plutitoare şi, în întunericul 
care urmă, simţi tensiunea spaimei, trecând de la una la 
cealaltă, ca un foc printre desişuri uscate. Protestele lui le 
insuflaseră teama că vor pierde un client gras. Îngrijorarea, furia 
şi o undă de frică răsunau în glasurile lor când se porniră să-i 
vorbească, implorându-l şi ameninţându-l; Dumnezeu ştie ce 
pedepse le aşteptau dacă-l lăsau să le scape. Începură să-l 
smucească, atacându-l; simţea izbiturile micilor trupuri famelice 
care se înghesuiau peste el gâfâind, asaltându-l cu răsuflarea 
tăiată, hotărâte să-i împiedice retragerea. Degetele roiau pe 
trupul lui ca furnicile - şi în minte îi fulgeră o amintire, 
dezgropată din cine ştie ce lecturi, a unui om țintuit în nisipul 
arzător, deasupra unui cuib de furnici albe, care în câteva clipe 
aveau să-i devoreze carnea până la os. 

— Nu! strigă el din nou, cu o voce delirantă. 

O inhibiţie absurdă îl împiedică să le lovească, să se degajeze 
cu ajutorul câtorva pumni brutali, unicul mijloc prin care s-ar fi 
putut elibera. (Cele mai mici dintre ele erau însă atât de mici!) 
Acum îi acaparaseră braţele, i se căţărau în spinare - îl invadară 
amintiri absurde legate de bătăile cu perne, noaptea, în 
dormitorul de la şcoală. Izbi sălbatic cu cotul în uşă şi copilele îşi 
intensificară implorările plângăreţe. Răsuflarea lor era fierbinte 
ca fumul focului de lemne. 

— O, efendi, ocrotitor al celor sărmani, fie-ţi milă de suferinţa 
noastră... 

Mountolive gemu şi se zbătu slab, simțind cum îl părăsesc 
puterile şi se lăsă, încetul cu încetul, doborât la pământ; 
genunchii înmuiaţi de băutură cedară treptat sub asaltul care se 
dezlănţuia acum cu sporită vigoare. 

— Nu! strigă el din nou, îngrozit, şi un cor de glasuri de copii 
răspunse: 


— Ba da, ba da, pe Allah! 

Miroseau ca o turmă de capre şi viermuiau peste trupul lui. 
Chicotelile, murmurele obscene, dezmierdările şi blestemele îi 
ameţeau creierul. 

Simţi că îl ia cu leşin. 

Şi dintr-o dată totul deveni limpede - ca şi cum s-ar fi ridicat o 
cortină - şi se văzu stând lângă mama lui, în faţa unui foc 
duduitor, răsfoind cartea cu poze de pe genunchi. Mama îi citea 
cu glas tare şi el încerca să îi soarbă cuvintele pe măsură ce le 
rostea; dar atenţia îi era mereu atrasă de gravura mare care-l 
înfăţişă pe Gulliver căzut în mâinile micilor locuitori din Lilliput. 
Toate amănuntele erau desenate cu o precizie fascinantă. Eroul 
cu mădularele lui uriaşe zăcea pe locul unde se prăbuşise, legat 
cu o adevărată pânză de păianjen din funii încolăcite în jurul lui, 
pironindu-l la pământ, în timp ce oamenii cât furnicile se foiau 
peste trupul său gigantic, legându-l şi ţintuindu-l cu noi 
odgoane, menite să împiedice orice mişcare a colosului. Fiecare 
detaliu era redat cu o diabolică acuratețe ştiinţifică: încheieturile 
mâinilor, gleznele şi grumazul imobilizate împotriva oricărei 
încercări de mişcare; ţăruşi de cort bătuţi între degetele mâinii 
uriaşe, pentru ca fiecare deget să fie despărţit de celelalte. 
Şuviţele părului lung, răsucite cu grijă în jurul unor sulițe pitice, 
înfipte în pământ, lângă capul lui. Până şi poalele jachetei lungi 
fuseseră bătute în cuie strecurate printre falduri. Zăcea pironit, 
cu ochii albaştri larg deschişi, privind năuciţi cerul, şi cu buzele 
întredeschise. Oştirile de lilliputani circulau peste el împingând 
roabe, bătând ţăruşi, aducând noi colaci de odgoane; atitudinile 
lor sugerau frenezia furnicarului care a capturat o pradă. Şi în 
tot acest timp, Gulliver zăcea pe iarba verde din Lilliput, ca un 
balon captiv într-o vâlcea smălțuită de flori microscopice... 

Se trezi rezemat de piatra îngheţată a parapetului de pe 
Cornişă (deşi nu avea habar cum reuşise în cele din urmă să 
scape), cu marea spălată de zorii zilei lipăind sub el, buclându-şi 
valurile molatice în preajma stâlpilor, clocotind uşor când 
pătrundea în conducte. Reuşea să-şi amintească doar de fuga 
ameţită, pe întuneric, prin străduţele întortocheate, până când, 
în cele din urmă, ajunsese împleticindu-se până la Cornişă, la 
malul mării. Zorii spălăciţi clăteau crestele lunguieţe ale 
valurilor şi o briză uşoară îi umplea nările cu miros de gudron şi 
de sare umedă, lipicioasă. Avea senzaţia unui marinar 


naufragiat într-un port străin, la celălalt capăt al lumii. 
Buzunarele îi fuseseră întoarse pe dos. Era îmbrăcat doar în 
pantaloni şi o cămaşă sfâşiată. Butonii preţioşi ai plastronului, 
butonii de manşetă şi acul de cravată îi dispăruseră, ca şi 
portofelul. Se simţea cuprins de o greață mortală. Dar pe 
măsură ce-şi revenea în simţiri, îşi dădu seama unde se află, 
zărind minaretul moscheii Goharri sumeţindu-se să prindă 
licărirea zorilor pe deasupra buchetelor de palmieri. Curând, 
muezinul cel orb se va ivi ca o broască ţestoasă antică, pentru a 
intona imnul matinal de slavă câtre unicul Dumnezeu viu. Se 
găsea la câteva sute de metri depărtare de locul unde-şi 
parcase maşina. Deposedat acum de fes şi de ochelarii negri, 
avea impresia că e în pielea goală. Incepu să se târască dureros 
pe lângă parapetul de piatră, bucuros că pe stradă nu era 
ţipenie de om. Piaţeta pustie din faţa hotelului începea să se 
dezmorţească în zgomotul primului tramvai, care se hurduca gol 
îndreptându-se spre Mazarita. Îi dispăruseră şi cheile maşinii şi 
acum trebui să se preteze la penibila încercare de a sparge 
încuietoarea portierei cu o cheie pe care o găsi în portbagaj - 
speriat tot timpul să nu se ivească vreun poliţist care să-l ia la 
întrebări sau poate chiar să-l şi aresteze. Colcăiau în el disprețul 
de sine însuşi şi scârba, iar capul îi plesnea de durere, în cele 
din urmă, reuşi să spargă uşa şi porni în viteză nebună - din 
fericire cheile şoferului se găseau în maşină - în direcţia Rushdi, 
pe străzile pustii. Îşi pierduse, în busculadă, şi cheile casei şi fu 
nevoit să spargă unul dintre geamurile salonului, pentru a putea 
să pătrundă în reşedinţă. Intâi îşi spuse că, după ce o să facă o 
baie şi o să se schimbe, o să-şi petreacă întreaga dimineaţă în 
pat, dar în timp ce se înviora sub duşul fierbinte, îşi dădu seama 
că mintea îi era prea tulburată; gândurile îi bâzâiau ca un roi de 
albine şi nu va fi în stare să se odihnească. Luă hotărârea subită 
de a se întoarce la Cairo chiar înainte de a se fi trezit servitorii. 
Nu se simţea în stare să dea ochii cu ei. 

Îşi schimbă hainele pe ascuns, îşi adună lucrurile şi porni în 
viteză mare pe drumul deşertului, părăsind oraşul în fugă, ca un 
hoţ. În mintea lui, luase o hotărâre. Va cere transferul în altă 
ţară. Nu mai voia să-şi irosească timpul în acest Egipt al 
decepţiilor şi al sordidului, în acest peisaj perfid care-ţi sfărâmă 
sentimentele şi emoţiile cele mai calde făcându-ţi-le praf, care 
distruge prietenia şi ucide dragostea. Nici nu se mai gândea 


măcar la Leila; în noaptea aceasta, traversase, probabil, 
frontiera. Dar parcă nici n-ar fi existat vreodată. 

Din fericire, avea destulă benzină în rezervor ca să-i ajungă 
pentru drumul de înapoiere. Angajându-se pe ultimele 
serpentine din afara oraşului, aruncă o privire îndărăt şi se 
cutremură de silă în faţa mirajului minaretelor cu luciri de perlă, 
înălțându-se prin aburii lacului, străpungând ceața zorilor. Un 
tren uruia undeva departe. Deschise la maximum aparatul de 
radio al automobilului, ca să-şi alunge gândurile din minte, în 
timp ce gonea de-a lungul panglicii de argint a deşertului, către 
capitala de iarnă. Gândurile, ca nişte iepuri speriaţi, ţâşneau de 
pretutindeni, gonind o dată cu maşina, cuprinse de panică. Îşi 
dădea seama că atinsese o nouă frontieră în el însuşi; de acum 
înainte viaţa lui va fi cu totul alta. În tot acest timp trăise într-un 
soi de servitute; acum, lanţurile se sfărâmaseră. Auzi 
mângâietoarele acorduri de vioară şi vocea familiară a oraşului 
îl asaltă din nou cu langoarea lui perversă, cu străvechea 
înţelepciune, cu vechile spaime: 


Jamais de la vie 
Jamais dans ton lit 
Quand ton coeur se démange de chagrin...” 


Scoase o înjurătură, închise aparatul de radio, sugrumă vocea 
şi continuă să gonească, mijindu-şi ochii loviți de lumina soarelui 
care se înălța de după colinele umbroase ale dunelor. 

Sosi la Cairo şi opri în faţa ambasadei, la timp ca să-i 
găsească pe Errol şi pe Donkin încărcând vechea maşină sport a 
acestuia din urmă cu toate ustensilele de vânătoare: cutii cu 
puşti, cartuşiere, binocluri şi termosuri. Se îndreptă spre ei cu un 
pas lent, stingherit. Amândoi îl salutară cu voioşie. Urmau să 
plece la Alexandria către ora prânzului. Donkin era emoţionat şi 
fericit. Jurnalele de dimineaţă aduseseră vestea însănătoşirii 
regelui, care, la sfârşitul săptămânii, avea să reînceapă 
acordarea audienţelor. 

— De astă dată, sir, îi spuse Donkin, Nur va avea posibilitatea 
să-l oblige pe Memlik să treacă la măsuri. O să vedeţi. 

Mountolive dădu din cap cu indiferenţă; ştirea trecuse pe 


5” Niciodată/Niciodată în patul tău/Când inima ţi-e măcinată de tristeţe 
(fr.). 


lângă urechea lui fără să trezească niciun ecou, incoloră, lipsită 
de sens, lipsită de perspectivă. Nu-i mai păsa de ceea ce urma 
să se întâmple. Hotărârea de a-şi cere transferul părea să-l fi 
absolvit, în mod ciudat, de orice responsabilitate personală, de 
orice sentiment. 

Intră morocănos în reşedinţa sa şi ceru să i se aducă platoul 
cu micul dejun în salon. Era nervos şi distrat. Pe urmă îşi ceru 
corespondenţa personală. Nimic interesant: o scrisoare lungă şi 
hazoasă de la sir Louis, care se însorea fericit la Nisa; epistola 
colcăia de bârfe amuzante, joviale, la adresa prietenilor comuni. 
Şi, desigur, inevitabila anecdotă a unui faimos raconteur’? 
încununa scrisoarea: 

„Sper, băiete, că uniforma încă te mai încape. M-am gândit la 
tine săptămână trecută când l-am întâlnit pe Paul Claudel, 
poetul francez, care a fost şi el ambasador, pentru că mi-a 
povestit o anecdotă delicioasă în legătură cu uniforma lui. Era 
pe vremea când fusese numit în Japonia. Într-o zi a ieşit la 
plimbare şi când s-a întors a văzut că întreaga reşedinţă era în 
flăcări şi ardea plină de zel; cum familia îl însoţise în oraş, nu 
avea de ce să se teamă pentru vieţile lor. Dar manuscrisele lui, 
colecţia de cărţi rare, preţioasa corespondenţă - toate se 
găseau în casa mistuită de flăcări. Porni să alerge spre 
reşedinţă, cuprins de panică. Era limpede că locuinţa avea să 
ardă până la temelie. Când intră în grădină, văzu înaintând spre 
el un personaj plin de gravitate, valetul său japonez. Se îndrepta 
încet şi prudent spre ambasador, cu braţele întinse în faţă, ca un 
somnambul; pe braţe ţinea cu religiozitate uniforma poetului. 
Valetul îi declară cu mândrie şi fermitate: 

— Nu aveţi nicio pricină de îngrijorare, sir. Am salvat obiectul 
cel mai valoros. 

Şi piesa pe jumătate terminată, şi poemele care se aflau sus, 
pe biroul carbonizat? Şi atunci, ascultând aceasta, nu ştiu de ce, 
m-am gândit la tine”. 

Mountolive citi scrisoarea, oftând şi zâmbind cu tristeţe şi 
invidie; ce n-ar fi dat să fie şi el acum la Nisa, pensionat? Mai 
era o scrisoare din partea mamei lui, câteva facturi de la 
furnizorii din Londra, o notă de la agentul de bursă, o scrisoare 
scurtă de la sora lui Pursewarden... Nimic cu adevărat 
interesant. 


58 Povestitor (/r.). 


Se auzi o bătaie în uşă şi intră Donkin. Părea, oarecum, 
dezumflat: 

— Ministerul Afacerilor Externe ne-a comunicat telefonic un 
mesaj din partea lui Nur, sir, prin care ne anunţă că regele îi va 
acorda o audienţă la sfârşitul săptămânii. Numai că... Gabr ne-a 
dat a înţelege că investigaţiile întreprinse de Memlik au dus la 
concluzii care nu susţin afirmaţiile noastre. 

— Adică? 

— Ei pretind că ne-am legat de cine nu trebuie. Adevăratul 
vinovat ar fi un frate care trăieşte undeva pe o moşie, în afara 
Alexandriei. 

— Narouz? întrebă Mountolive pe un ton în care uimirea se 
îmbina cu incredulitatea. 

— Da. Se pare că el a... 

Amândoi izbucniră într-un hohot de râs exasperat. 

— Zău aşa, exclamă Mountolive lovindu-şi pumnul cu palma, 
egiptenii sunt absolut incredibili. De unde naiba au putut ajunge 
la asemenea concluzie? Asta depăşeşte limita rațiunii. 

Şi totuşi, este teoria pe care Memlik o susține sus şi tare. Mi- 
am spus că e de datoria mea să vă informez, sir. Eu şi Errol o 
pornim îndată spre Alexandria. Mai aveţi nevoie de ceva, sir? 

Mountolive clătină din cap. Donkin închise încet uşa în urma 
lui. 

„Deci acum or să cadă pe capul lui Narouz, îşi spuse el. Ce 
cloacă de sforărie politică şi de diversiune!” Se lăsă disperat pe 
speteaza fotoliului şi-şi examină cu o privire încruntată unghiile, 
înainte de a-şi turna o nouă ceaşcă de ceai. Se simţea incapabil 
de gândire, incapabil să ia cea mai mică decizie. li va scrie lui 
Kenilworth şi secretarului de stat, chiar în această dimineaţă, şi 
îşi va cere transferul. Ar fi trebuit de multă vreme să se 
gândească la acest lucru. Scoase un suspin dureros. 

Se auzi o nouă bătaie şovăielnică în uşă. 

— Intră! răspunse el plictisit. 

Uşa se deschise şi în încăpere pătrunse un amărât de căţel, 
lung şi cilindric ca un cârnat, urmat de Angela Errol, care rosti 
pe un ton de bunăvoință stridentă, din care nu lipsea o notă de 
şiretenie agresivă: 

— lertaţi-ne intruziunea, dar am venit în numele soțiilor 
membrilor ambasadei. Ne-am spus că poate vă simţiţi cam 
singur, aşa că am hotărât, toate /aolaltă, să vă oferim un 


remediu. Rezultatul deciziei noastre se numeşte F/uke. 

Omul şi câinele se priviră o clipă, uimiţi şi plini de 
neîncredere. Mountolive se căznea să găsească formulele 
potrivite. Detestase întotdeauna câinii-cârnat, cu labe atât de 
scurte, încât par mai curând să se târască pe jos, ca broaştele 
țestoase, decât să meargă. Şi Fluke era un reprezentant al 
acestei specii; de pe acum gâfâia, cu botul şiroind de bale, în 
urma efortului la care fusese supus. În cele din urmă se aşeză 
pe fund şi, pentru a-şi exprima, o dată pentru totdeauna, 
dezamăgirea faţă de condiţia canină, se uşură lăsând o baltă pe 
superbul covor de Şiraz. 

— E o dulceaţă, nu? exclamă soţia primului consilier. 

Mountolive zâmbi cu mare efort, străduindu-se să se arate 
copleşit de bucurie şi să exprime mulţumirile cuvenite pentru un 
gest plin de atâta atenţie. Simţea că turbează. 

— E adorabil, spuse el afişându-şi zâmbetul fermecător; într- 
adevăr adorabil. Sunt extrem de recunoscător, Angela. E o 
atenţie foarte delicată. 

Câinele căscă lenevos. 

— Atunci voi transmite soțiilor că darul a fost acceptat, replică 
ea cu vioiciune şi se îndreptă spre uşă. Vor fi cu toatele 
încântate. Nu există prieten mai fidel decât un câine, nu-i aşa? 
Mountolive încuviinţă cu gravitate. 

— Aşa-i. 

Incercă să dea impresia că vorbeşte sincer. 

După ce uşa se închise în urma Angelei, Mountolive se aşeză 
din nou, îşi duse ceaşca de ceai la buze şi se uită fix, cu silă, în 
ochii mohorâţi ai animalului. Ceasul de pe consola căminului 
anunţă discret ora. Era timpul să se ducă la birou. Avea o 
grămadă de lucruri de făcut. Făgăduise să termine raportul 
economic definitiv, înainte de plecarea curierului diplomatic. Şi 
apoi trebuia să insiste pe lângă curier să-i care tabloul. 
Trebuia... 

Şi totuşi stătea locului privind fix la mica făptură melancolică, 
instalată pe covor, simțind dintr-o dată că se lăsase înghiţit de 
mareea neruşinării umane - pe care admiratoarele sale nici că 
ar fi putut s-o exprime mai bine decât prin acest dar nedorit. Și 
iată-l acum în calitate de garde-malade”*, doica masculină a 
unui câine fără labe. Să fi rămas acesta unicul mijloc de a-şi 


5 Infirmier (fr.). 


exorciza tristeţea...? Oftă şi, oftând, apăsă pe butonul soneriei. 


XVI 


Ziua în care avea să moară arăta ca orice zi de iarnă la Karm 
Abu Girg; sau dacă exista vreo deosebire, aceasta consta într-un 
amănunt derutant, a cărui semnificaţie nu îl frapase la început: 
servitorii dispăruseră pe furiş, lăsându-l singur în casă. Toată 
noaptea se zbătuse într-un somn agitat, populat de luxuriantele 
proiecţii ale fanteziei lui, densă şi încâlcită ca vegetaţia 
tropicală; se deşteptase din când în când, ascultând şuierul slab 
al cocorilor care-şi luau zborul sus, în beznă. Era plină iarnă şi 
marile migrații ale păsărilor începuseră. Uriaşele întinderi 
sticloase ale lacului erau aglomerate de mulțimile turbulente ale 
vizitatorilor înaripaţi, ca nişte gigantice gări terminus, întreaga 
noapte se auzea defilarea trupelor aeriene care soseau şi 
croncănitul metalic al gâştelor sălbatice, în zbor înalt, 
profilându-se pe luna iernatică. Dintre desişurile de papură şi 
rogoz, în locurile lăcuite de ger în negru sau verde ca vipera, 
răzbeau măcăitul şi fâşâitul rațelor regale. Vechea casă, cu 
zidurile îmbibate de umezeală, unde scorpionii şi puricii 
hibernau în crăpăturile prăfuite dintre cărămizi, i se părea pustie 
şi sinistră, acum că Leila plecase. Se plimba sfidător dintr-o 
încăpere în alta, bocănind cât putea de tare cu cizmele lui grele, 
zbierând la câini, sau şfichiuindu-şi biciul în curte. Micuţele 
figurine, cu braţele întinse ca aripile de moară, care se aliniau 
pe ziduri ca să izgonească omniprezentul deochi, se zbuciumau 
continuu, sub loviturile violente ale vântului. Suporturile lor de 
celuloid scoteau un zgomot înăbuşit, oarecum mai liniştitor. 

Nessim îl implorase să le însoţească pe Leila şi pe Justine, dar 
el se împotrivise - şi se comportase într-adevăr ca un urs, deşi 
ştia bine cât de greu îi va fi să îndure singurătatea casei, în 
absenţa mamei lui. Se încuiase în incubator şi răspunsese printr- 
o tăcere îndărătnică la bătăile în uşă ale fratelui său şi la 
strigătele acestuia. Nu exista nicio cale de a se face înţeles de 
Nessim. Refuzase să se arate chiar şi atunci când venise Leila 
să-l roage - de teamă ca hotărârea lui să nu cedeze în faţa 
implorărilor ei. Se ghemuise în întuneric, cu spatele rezemat de 
perete, astupându-şi gura cu pumnul pentru a-şi înăbuşi 
sughiţurile de plâns - pentru că nesupunerea filială este unul 
dintre cele mai mari păcate. În cele din urmă, îl lăsaseră în voia 
lui. Auzise tropotul cailor care ieşeau din curte. Şi rămăsese 


singur. 

Trecuse o lună de tăcere până când auzise vocea fratelui său 
chemându-l la telefon. Narouz îşi petrecuse toată ziua prins în 
cavalcada propriilor sale bătăi de inimă, inspectând cu aprigă 
atenţie munca desfăşurată pe terenurile sale, călărind pe malul 
fluviului domol care-i mărginea proprietăţile, însoţit de imaginea 
lui reflectată în apă; biciul lung, încolăcit la şa, nu-l părăsea o 
clipă. Se simţea îngrozitor de îmbătrânit - şi totuşi, în acelaşi 
timp, nou-venit pe lume ca un făt ce atârnă încă de cordonul 
ombilical. Pământul, pământul lui, brun şi gras ca o ploscă 
veche de vin, îl îndemna la viaţă. Era tot ce-i mai rămăsese de 
îndrăgit - copacii învineţiţi de frig, nisipul otrăvit de sarea 
deşertului, eleşteele forfotind de peşti şi gâşte; şi tăcerile, tăceri 
de o zi întreagă, ştirbite doar de suspinele şi gemetele roţilor 
hidraulice („Alexandru are urechi de măgar”), purtate de vânt 
până în cele mai îndepărtate unghere ale ținutului, pentru a 
fecunda încă o dată istoria cu amintirea contagiosului zeu-ostaş; 
sau de plescăitul şi leorpăitul bivolului negru, care se bălăcea în 
glodul canalelor de scurgere. Şi apoi, noaptea, silabele repetate 
obsedant de rațele care se desfoiau în întuneric, chemându-se 
una pe alta cu strigăte de îngrijorare sau de plăcere - în codul 
călătorilor. Panouri de păclă, nori pântecoşi străpunşi de razele 
zorilor sau ale asfinţitului în splendori de lumină irizată, fiecare 
purtând în miezul ei sfârşitul unei lumi, o moarte înecată în 
ametist şi sidef. 

În mod obişnuit, acesta era sezonul de vânătoare, care îi era 
drag, înveselit de flăcările mormanelor de lemne şi de 
zbenguiala câinilor; vremea când îţi ungeai cizmele cu grăsime 
de urs, vremea curăţatului puştilor de baltă, a sortării vânatului, 
a pregătirii momelilor... Anul ăsta nu-l trăgea inima să se ducă 
nici la marea vânătoare de rațe organizată de Nessim. Işi simţea 
toate legăturile tăiate, trăia într-un alt univers. Avea expresia 
răzbunătoare a celui care se împărtăşeşte şi i se refuză iertarea. 
Nu-i mai ajungeau o puşcă şi un câine ca să-şi alunge 
amărăciunea; acum se gândea numai la Taor şi la viziunile care i 
se înfăţişau alături de ea - înverşunata certitudine posesivă a 
rolului pe care era destinat să-l joace el aici, pe propriul lui 
pământ şi în întregul Egipt... Visurile acestea confuze se 
îmbinau, se suprapuneau, se interpenetrau - ca numeroasele 
braţe şi afluenţi ai marelui fluviu. Acum, până şi dragostea Leilei 


părea o ameninţare - era ca o minunată plantă agăţătoare, 
parazită, care strangula creşterea unui copac. Se gândea vag şi 
fără dispreţ la fratele lui care se afla încă în oraş (urma să plece 
mai târziu), învârtindu-se printre oameni inconsistenţi ca nişte 
păpuşi de ceară, şi în societatea sulemenită a femeilor din 
Alexandria. Şi dacă se mai gândea vreodată la dragostea lui 
pentru Clea, se gândea ca la ceva părăsit, o monedă 
strălucitoare uitată în buzunarul unui cerşetor. 

Şi astfel îşi ducea viaţa, galopând cu sălbatică exaltare de-a 
lungul cheiurilor şi digurilor înverzite de muşchi ale estuarului, 
cu palmierii lui putrezi turmentaţi de vânt. 

O dată, cu o săptămână în urmă, Ali îi semnalase prezenţa 
unor necunoscuţi care dădeau târcoale pe proprietăţile lui, dar 
Narouz nu acordase nicio atenţie acestui avertisment. Se 
întâmplă adeseori ca vreun beduin rătăcit să-şi scurteze drumul 
trecând prin plantaţii, sau ca vreun străin călare să-i încalce 
proprietăţile pentru a ajunge la şosea. Interesul îi fu stârnit când 
îi telefonă Nessim că va sosi la Karm Abu Girg împreună cu 
Balthazar, care dorea să examineze o specie nouă de rate, 
semnalată pe lac. (De pe acoperişul casei, dacă aveai un binoclu 
bun, puteai cuprinde cu privirea întregul estuar.) 

Chiar asta făcea el acum, în acest moment. Copac cu copac, 
stufăriş cu stufăriş, îşi scruta pământul, aruncând priviri pline de 
răbdare şi curiozitate prin vechiul său telescop. Proprietatea se 
etala misterioasă, pustie, tăcută în lumina zorilor. Intenţiona să- 
şi petreacă întreaga zi afară, printre plantaţii, pentru a evita să- 
şi întâlnească fratele. Dar dispariţia servitorilor era derutantă, 
inexplicabilă. De obicei, când se trezea dimineaţa, zbiera după 
Ali, care-i aducea o stropitoare mare, cu apă fierbinte, pe care o 
vărsa peste el în cada mobilă, victoriană, în timp ce Narouz 
gâfâia şi şuiera. Dar azi? Curtea era goală, camera unde dormea 
Ali încuiată. Cheia atârna la locul ei, pe cuiul din perete. Nu se 
vedea ţipenie de om. 

Urcă din câţiva paşi mari scara spre balcon, ca să-şi ia 
telescopul, apoi se cocoţă pe acoperiş, escaladând scara 
exterioară de lemn, instalându-se printre coteţele de porumbei 
şi scrutând de zor proprietăţile familiei Hosnani. O îndelungă şi 
răbdătoare cercetare nu-i revelă nimic extraordinar. Mormăi 
ceva şi închise telescopul, cu un ţăcănit. Astăzi va fi nevoit să se 
descurce singur. Cobori din ascunziş şi, luându-şi tolba veche de 


piele, se duse la bucătărie, ca s-o umple cu merinde. Cafeaua 
bolborosea pe plită şi câteva cratiţe se încălzeau pe focul de 
cărbuni, mocnit, dar nici urmă de bucătăreasă. Bombănind de 
Zor, rupse o bucată de pâine pe care începu s-o molfăie în timp 
ce-şi aduna merindele pentru prânz. Pe urmă îi veni o idee. In 
curte, un şuierat puternic al lui ar fi făcut pe dată câinii de 
vânătoare să se grupeze mârâind şi dând din coadă, venind în 
goană din orice cotlon s-ar fi refugiat ca să se apere de frig; dar 
astăzi nu-i răspunse decât ecoul găunos al propriului său 
şuierat, purtat îndărăt de vânt. Să fi luat Ali câinii într-o 
expediţie de-a lui personală? Nu-i prea venea să creadă. Scoase 
un şuierat şi mai ascuţit, după care aşteptă, cu picioarele 
încălţate în cizme, răscrăcărate şi cu mâinile înfipte în şolduri. 
Niciun răspuns. Se îndreptă spre grajd şi-şi găsi calul. Prin 
părţile acelea, totul era în ordine. Îl înşeuă şi-l înhămă, apoi îl 
propti de agăţătoarea din peretele casei. După care, urcă să-şi 
ia biciul. 

În timp ce-l încolăcea, îi mai veni o idee. Se întoarse în 
camera de zi şi scoase din scrin un revolver; se asigură că era 
încărcat şi şi-l înfipse la brâu. 

Pe urmă porni, călărind încet şi precaut către răsărit, pentru 
că îşi propunea în primul rând să facă un tur de explorare a 
ogoarelor, înainte de a se înfunda pe plantațiile stufoase, verzi, 
unde avea de gând să-şi petreacă ziua. Era o vreme friguroasă, 
cerul se limpezea văzând cu ochii, iar ceața lacului, unduind în 
forme şi contururi evanescente, se destrăma cu repeziciune. Cal 
şi călăreț înaintau lent şi precis pe drumurile bine cunoscute. 
Într-o jumătate de oră ajunse la marginea deşertului, fără să fi 
văzut niciun semn suspect, deşi privea cu atenţie în jur, pe sub 
sprâncenele dese. Copitele calului scoteau un zgomot domol pe 
pământul moale. Când ajunse în colţul de est al plantaţiei, se 
opri timp de vreo zece minute, scormonind din nou peisajul cu 
binoclul. Şi iarăşi nu văzu nimic. Nu lăsă să-i scape niciun indiciu 
care ar fi putut trăda prezenţa unui străin: urme în nisipul 
deşertului, amprente de paşi în pământul noroios din preajma 
debarcaderului. Soarele se înălța alene, iar pământul moţăia 
încă în ceata care se rărea. 

La un moment dat, descălecă pentru a controla pompele de 
sondare a adâncimii apei, ascultând cu plăcere pulsaţiile 
monotone, ritmice, şi ungând ici-colo câte o pârghie. Pe urmă 


încălecă din nou şi îşi întoarse calul către plantațiile mai dese, 
ca nişte crânguri, cu preţioşii lor măslini de Tripoli, cu salcâmii, 
cu centurile de ienuperi generatoare de humus şi cu lanurile de 
porumb indian, foşnitor, ce ţineau vitejeşte piept vântului. 
Starea de alarmă nu-l părăsise şi continuă să călărească în 
etape de galop scurt, oprindu-se din când în când ca să tragă cu 
urechea. Dar nu se auzea nimic decât sporovăiala păsărilor, 
fâlfâirea aripilor de flamingo pe suprafaţa lacului, melodioasele 
sunete de corn ale lişiţelor sau splendidul claxon al gâştelor (ca 
o tubă în plin avânt). Nimic decât zgomote familiare, bine 
cunoscute. Era încă foarte nedumerit, dar nu neliniştit. 

În cele din urmă se îndreptă către marele arbore nubk care se 
profila distinct în centrul luminişului, cu braţele încărcate de 
trofee şi de picuri de brumă condensată. Aici, cu multă, multă 
vreme în urmă, se oprise alături de Mountolive şi se închinaseră 
împreună, sub ramurile sacre, grele de roadele lor umane; pe 
fiecare creangă înfloriseră obiectele votive ale credincioşilor: 
stofe colorate, bucăţi de stambă, şiraguri de mărgele. Legate de 
fiecare ram, de fiecare crenguţă, de fiecare frunză, încât aveai 
impresia că te afli în faţa unui gigantic pom de Crăciun. 
Descălecă şi în acest loc ca să taie câteva fâşii de stofă, pe care 
le împături şi le depozită cu grijă. Deodată se încordă, pentru că 
auzise o mişcare în poienile verzi din jur. Greu de identificat, de 
izolat - alunecarea unui corp prin frunziş, sau poate o pungă 
atârnată la şa, care se agăţase de o ramură în timp ce calul şi 
călăreţul se piteau? Continuă să asculte şi începu să râdă cu 
poftă, de parcă şi-ar fi adus aminte de o glumă savuroasă. Vai 
de cel care s-ar apropia să-i facă vreun rău în asemenea loc, în 
care cunoştea cu ochii închişi orice poieniţă, orice drumeag! Aici 
se afla pe pământurile lui - el era stăpânul! 

Alergă înapoi la cal, fără zgomot, cu pasul lui greoi, şontâcăit. 
Încălecă şi ieşi încet din umbra ramurilor uriaşe, pentru a lăsa 
câmp liber de acţiune biciului lung şi pentru a ţine sub 
observaţie singurele două intrări spre plantaţii. Vrăjmaşii lui, 
dacă asta erau, trebuiau să vină spre el pe una din cele două 
cărări. Stătea cu spatele spre copac şi spre tufărişul ghimpos 
care-l îngrădea, în timp ce pândea, cu urechile ciulite şi capul 
înclinat pe un umăr, asemenea unui câine de vânătoare, scoase 
un nou hohot de râs; îşi despături încet, cu voluptate, biciul, 
până ce atinse pământul, desenând cu vârful lui cercuri în iarbă, 


lăsându-l să se încolăcească asemenea unui şarpe... Probabil că 
nu fusese decât o falsă alarmă... Ali care venea să-şi ceară 
iertare pentru neglijenţa lui de azi? În orice caz, postura 
agresivă a stăpânului avea să-l sperie, pentru că Ali văzuse 
biciul în acţiune... Din nou acelaşi zgomot. Un şobolan de apă 
sări în canal şi se îndepărtă, înotând cu iuţeală. Printre tufişurile 
care mărgineau de o parte şi de alta drumul, desluşi o mişcare 
vagă. Stătea imobil ca o statuie ecvestră, cu mâna stângă 
încleştată pe mânerul pistolului şi cu biciul lung, încolăcit în 
iarbă; îşi ţinea braţul drept curbat, ca un pescar gata să-şi 
lanseze undiţa la mare depărtare. Aşteptă în această poziţie, 
zâmbind. Răbdarea lui era nemărginită. 


Zgomotul împuşcăturilor îndepărtate care răsunau dinspre 
Mareotis constituia un loc comun în vocabularul lacustru; erau 
sunete asociate cu simfonia pescăruşilor, oaspeţi descinşi de pe 
țărm, şi a celorlalte păsări de apă care bântuiau lagunele 
năpădite de  stufăriş. In sezonul de vânătoare, când 
împuşcăturile erau lansate la unison de treizeci de puşti aflate în 
acţiune, se revărsau ca o cadență orchestrală în văzduhul 
lacului. Insă deprinderea te învăţa să deosebeşti, gradat, 
diversele sunete şi să le identifici - or şi Nessim îşi petrecuse 
copilăria pe aceste meleaguri, cu puşca în mână. Recunoştea 
diferenţa dintre adâncul tang al unei puşti de baltă, ţintind 
gâştele sălbatice în zbor, şi detunătura înfundată a unui pistol 
de calibrul doisprezece. Cei doi prieteni se aflau alături de cai, la 
bac, când o auziră: o simplă vibraţie a aerului, lovind timpanul 
ca o rafală surdă: ceva mai puternică decât pic-pic-ul stropilor 
de apă prelingându-se de pe o vâslă, sau picuratul continuu al 
unui robinet într-o casă veche. Dar, în mod cert, o împuşcătură. 
Balthazar îşi întoarse capul şi privi în direcţia lacului. 

— Pare să fi fost o detunătură de pistol, spuse el. 

Nessim zâmbi, clătinând din cap. 

— Mai curând o puşcă de calibru mic. Un braconier care trage 
în rațe? 

Dar urmară mult mai multe împuşcături decât ar fi putut 
conţine magazia oricăreia din cele două arme menţionate. 
Incălecară, puţin miraţi de faptul că, deşi caii îi aşteptau, Ali nu 
era de văzut. Legase animalele de un stâlp de la marginea 
debarcaderului, lăsându-le în grija paznicului de la bac, şi se 


mistuise în ceaţă. 

Călăriră în goană, unul lângă celălalt, de-a lungul digului. 
Soarele răsărise şi întreaga suprafaţă a lacului se înălța către 
cer, ca o scenă mobilă de teatru, aspirată parcă de ceaţă; ici, 
colo, realitatea se volatiliza în miraje, peisajele atârnând 
suspendate de cer, răsturnate sau încălecându-se în cinci, şase 
imagini identice, ca un clişeu expus de mai multe ori. Primul 
indiciu că ceva era în neregulă fu apariţia unei figuri îmbrăcate 
într-o robă albă, care o luase la fugă, dispărând în ceaţă - un 
lucru cu totul neobişnuit în acest ţinut paşnic. Cine putea s-o ia 
la goană în faţa a doi călăreţi, la Karm Abu Girg? Un vagabond? 
Se opriră locului, perplecşi. 

— Parc-am auzit nişte strigăte din direcţia casei, spuse 
Nessim în cele din urmă, cu o voce slabă, forţată. 

Ca şi cum amândoi ar fi fost cuprinşi, simultan, de aceeaşi 
presimţire, o porniră în galop spre locuinţă. 

Un cal, calul lui Narouz, lipsit de călăreț, stătea tremurând în 
faţa porţilor deschise ale conacului. Botul îi era străpuns de un 
glonţ - o rană care sângera din abundentă şi îi dădea un rictus 
sinistru. Când se apropiară, necheză încetişor. Înainte de a fi 
avut timpul să descalece, auziră strigăte venind dinspre desişul 
de palmieri şi, o clipă mai târziu, un om le ieşi în întâmpinare, 
alergând şi agitându-şi braţele. Era Ali. Arătă cu degetul înspre 
plantație şi strigă numele lui Narouz. Acest nume, colcăind de 
semne rele pentru Nessim, avea o ciudată rezonanţă mortuară, 
deşi omul era încă viu. 

— Lângă copacul sacru! strigă Ali, şi ambii călăreţi dădură 
pinteni cailor şi se înfundară, în galop, prin plantație. 

Zăcea pe iarbă sub copacul nubK, cu capul şi ceafa rezemate 
de trunchi, într-o poziţie ce dădea impresia că-şi studiază rănile 
de pistol care-i ciuruiseră trupul. Nu-şi putea mişca decât ochii, 
dar privirile nu i se puteau înălța mai sus de genunchii 
salvatorilor săi; durerea îi schimbase albastrul de peruzea al 
ochilor într-un bleumarin mohorât, de plombagină. Biciul i se 
încolăcise ciudat în jurul trupului, probabil când se prăvălise de 
pe cal. Balthazar descălecă şi înaintă încet spre el, ţâţâind uşor 
din limbă, aşa cum făcea întotdeauna; părea un sunet de 
compătimire, dar, de fapt, era o dojană adresată propriei sale 
curiozităţi, entuziasmului cu care partea profesională a minţii 
sale răspundea în faţa tragediilor umane. De fiecare dată i se 


părea că nu are dreptul să fie atât de interesat. Ttt, ttt! Nessim 
era foarte palid şi foarte calm, dar nu se apropie de trupul 
prăbuşit al fratelui său. Totuşi îl atrăgea, ca şi cum ar fi emanat 
un teribil magnetism - de parcă Balthazar s-ar fi apropiat de un 
exploziv puternic, care ar fi putut să ia foc şi să-i ucidă pe 
amândoi. Se rezuma să-şi ţină calul de frâu. Narouz rosti pe o 
voce slabă, plângăreaţă - vocea unui copil cu febră care se 
bizuie pe boala lui ca să obţină ceea ce doreşte - lucrul cel mai 
neaşteptat din lume: 

— Vreau s-o văd pe Clea! 

Cuvintele îi lunecară lin de pe limbă, de parcă de secole 
întregi şi-ar fi repetat în gând această frază. Işi umezi buzele şi 
rosti, mai încet, aceleaşi cuvinte. Balthazar avu impresia, din 
unghiul din care-l privea, că i se înfiripase un zâmbet pe buze, 
dar când îl cercetă mai îndeaproape îşi dădu seama că nu era 
decât o grimasă de suferinţă, care-i contracta gura. Işi căută în 
grabă foarfecii chirurgicali, pe care-i adusese pentru a tăia firul 
de sârmă subţire cu care sperase să lege labele rațelor pe care 
venise să le examineze, şi despică haina lui Narouz de sus până 
jos. De astă dată se apropie şi Nessim şi priviră împreună corpul 
robust şi păros, pe care găurile vinete, nesângerânde, săpate de 
gloanţe, semănau cu nodurile de pe trunchiul unui stejar. Dar 
erau multe, foarte multe. Balthazar făcu gestul lui caracteristic, 
de incertitudine, parodiind parcă un chinez care dădea mâna cu 
el însuşi. 

Luminişul se populase acum şi de alte figuri. Gândirea 
începea să funcţioneze. Oamenii aduseseră o imensă draperie 
roşie, cu ajutorul căreia urmau să-l transporte acasă. Şi acum, în 
mod bizar, toţi servitorii erau de faţă. S-ar fi zis că-i revărsase 
fluxul. Văzduhul se înnegrise de agitația lor. Narouz scrâşni din 
dinţi şi gemu când îl ridicară pe cortina purpurie şi-l 
transportară, ca pe un cerb rănit, de-a curmezişul plantaţiei. 
Când se apropiară de casă, rosti din nou pe aceeaşi voce 
limpede, de copil: 

— S-o văd pe Clea! 

Apoi căzu într-o muţenie chinuită de febră, străpunsă din când 
în când de suspine şi de frisoane care-i cutremurau trupul. 

Servitorii ziceau: 

— Slavă Domnului că e doctorul aici. Totul o să se termine cu 
bine. 


Balthazar simţi ochii lui Nessim fixaţi asupră-i. Clătină din cap 
cu un gest grav, sugerând lipsa oricărei speranţe şi îşi repetă iar 
ţâţâitul din limbă. Era o chestiune de ore, de minute, de 
secunde. Intrară în casă, asemenea unei groteşti procesiuni 
religioase, purtând ca pe o relicvă corpul fiului mai mic. 
Mieunând şi scâncind încet, dar pline de speranţă şi încredere în 
tămăduire, femeile se uitau la capul proiectat în afară şi la 
trupul întins pe draperia roşie, care se umflase sub greutatea lui 
ca o pânză în vânt. Nessim dădea directive, prin cuvinte scurte: 

— Încet aici! Atenţie la colţ! 

ÎI transportară, pas cu pas, până în dormitorul sinistru în care 
se deşteptase în acea dimineaţă, în timp ce Balthazar se agita 
deschizând o trusă medicală, păstrată într-un dulăpior, pentru 
cazul accidentelor de vânătoare, şi căuta o seringă şi o fiolă de 
morfină. Narouz lăsa acum să-i scape gemete şi mormăieli de 
durere. Işi ţinea ochii închişi. Nu auzea conversaţia pe care o 
purta la telefon Nessim cu Clea, într-un alt colţ al casei. 

— Clea, dar e pe moarte! 

Clea răspunse printr-un sunet nearticulat de protest. 

— Şi ce pot face eu, Nessim? Nu înseamnă nimic pentru mine, 
niciodată n-a însemnat şi nu va însemna nimic. Ah, totul e atât 
de dezgustător! Te rog, Nessim, nu mă sili să vin. 

— Desigur că nu te silesc. M-am gândit numai, văzându-l că 
moare... 

— Dar, dacă tu crezi că trebuie să vin, mă voi simţi obligată s- 
o fac. 

— Eu nu cred nimic. Mai are foarte puţin de trăit, Clea. 

— Inţeleg din glasul tău că trebuie să vin. Ah, Nessim, e 
dezgustător ca oamenii să te iubească fără consimţământul tău. 
Îmi _trimiţi tu maşina sau să-i telefonez lui Selim? Mi se 
încrâncenează carnea pe mine. 

— iți mulţumesc, Clea, răspunse Nessim scurt, lăsându-şi 
capul în piept. 

Cuvântul „dezgustător” îl rănise. Se întoarse cu paşi lenți în 
dormitor, observând din mers că în curte se adunaseră o 
sumedenie de oameni - nu numai slujitorii casei, ci o grămadă 
de curioşi. „Nenorocirea atrage oamenii aşa cum o rană 
deschisă atrage muştele”, îşi spuse el. Narouz moţăia. Se 
apropie de Balthazar şi discutară în şoaptă: 

— Şi va trebui să moară astfel, fără mama lui la căpătâi? 


m x 
| 


întrebă Nessim cu tristeţe. 

Sentimentul de culpabilitate sporea la gândul că el o silise pe 
Leila să plece. 

— Să moară singur, în felul ăsta? 

Balthazar clătină capul inteligent, cu gravitate şi încetineală. 
Nessim se ridică şi spuse: 

— Atunci trebuie să-i anunţ că nu mai există nicio speranţă de 
însănătoşire. Vor veni să-l pregătească pentru moarte. 

— Cum doreşti. 

— Trebuie să trimit după Tobias, preotul. 

Pentru sfânta împărtăşanie. Servitorii vor afla tot adevărul. 

— Fă cum socoteşti că e mai bine, răspunse Balthazar sec, iar 
silueta zveltă a lui Nessim cobori scara, pentru a da instrucţiuni 
în curte. 

Un slujitor călare urma să fie trimis pe dată la preot pentru a-i 
cere să vină în grabă la Karm Abu Girg, în vederea sfintei 
împărtăşanii a lui Narouz. Când vestea se răspândi în curte, 
servitorii porniră să se văicărească şi feţele li se lungiră de 
groază. 

— Şi doctorul? strigau cu toţii, înspăimântați. Şi doctorul? 

Balthazar, aşezat pe un scaun lângă muribund, zâmbi cu 
tristeţe. Işi repeta singur, cu glas scăzut: „Şi doctorul? Ce bătaie 
de joc!” îşi lăsă o clipă palma răcoroasă pe fruntea lui Narouz, 
cu un aer de certitudine şi de resemnare. O febră foarte ridicată, 
douăsprezece gloanţe îngropate în corp... „Şi doctorul?” 

Meditând asupra zădărniciei zbuciumului uman şi a cruntelor 
accidente la care viaţa expune pe cele mai încrezătoare, pe cele 
mai nevinovate din creaturile ei, îşi aprinse o ţigară şi ieşi pe 
balcon. O sută de priviri iscoditoare îi căutară ochii, implorându-l 
ca prin forţa magiei sale să-l tămăduiască pe bolnav. Se uită la 
ei, încruntându-se sever. O, dac-ar fi fost în stare să readucă la 
viaţă vechile poveşti de magie ale Egiptului, sau pe cele ale 
Noului Testament, i-ar fi poruncit cu mare bucurie lui Narouz să- 
şi părăsească patul. 

Dar... „Şi doctorul?” 

In pofida hemoragiilor interne, a pulsului care-i bubuia în 
urechi, a temperaturii ridicate şi a durerilor cumplite, rănitul se 
odihnea - într-un anume sens - cruţându-şi forţele pentru 
revederea cu Clea. Se înşelă când auzi murmurele de voci şi 
paşii pe scară care anunțau sosirea preotului. Genele îi fluturară 


o clipă, apoi pleoapele îi căzură din nou peste ochi, pentru a-i 
ascunde sila cu care asculta vocea groasă a tânărului cu trup de 
gâscă îndopată, cu faţa uleioasă şi aerul că tocmai isprăvise să 
se ospăteze cu un purcel de lapte. Narouz se întoarse la veghea 
lui lăuntrică, mulţumit ca Tobias să-l considere inconştient, 
poate chiar mort, numai să-şi poată păstra o părticică din timpul 
său măsurat pentru imaginea femeii blonde - mai îndepărtată 
acum şi mai inaccesibilă ca oricând - totuşi o imagine care i-ar fi 
alinat întreaga suferinţă. Fie şi din milă. Se simţea expandat de 
speranţă şi de dorinţă, dilatat ca o femeie însărcinată. Când eşti 
îndrăgostit, ştii bine că dragostea e un cerşetor, chiar mai lipsită 
de ruşine decât un cerşetor; şi simpla milă omenească poate 
înlocui absenţa iubirii printr-un simulacru de fericire imaginară. 
Şi totuşi ziua se scurgea, iar Clea continua să nu se arate. 
ingrijorarea celor din casă se intensifica în acelaşi ritm cu 
îngrijorarea lui. Şi Balthazar, a cărui intuiţie ghicise cauza forţei 
de rezistenţă a pacientului, era ispitit de gândul: „Aş putea imita 
foarte bine glasul Cleei - oare şi-ar da seama? l-aş putea aduce 
alinare prin câteva cuvinte rostite cu glasul ei”. Balthazar era un 
ventriloc şi un mim de mare măiestrie. Dar primului impuls îi 
răspunse un al doilea: „Nu. Nu trebuie să intervii în destinul unui 
om, oricât ar fi de vitreg, introducând minciuna. Trebuie să 
moară în felul în care i-a fost sortit”. Dar primul glas stărui cu 
cinism: „Atunci de ce foloseşti morfina şi consolările religioase, 
dar îi refuzi fericirea pe care i-ar aduce-o imitarea unui glas 
omenesc mult dorit, imitarea mângâierii unei mâini mult dorite? 
Ai putea-o face cu uşurinţă”. Şi totuşi, clătină din capul lui brun 
şi îşi răspunse singur: „Nu!”, cu o amară îndărătnicie, în timp ce 
asculta vocea neplăcută a preotului citind pe balcon pasaje din 
Sfânta Scriptură, glasul lui amestecându-se cu murmurele şi 
foiala oamenilor din curte. Oare Evanghelia nu reprezenta ceea 
ce ar fi trebuit să reprezinte glasul Cleei? Muncit de aceste 
gânduri, se aplecă şi sărută uşor, cu tristeţe, fruntea bolnavului. 

Narouz începuse să simtă apucarea unor degete de pe lumea 
cealaltă, cei cinci câini fioroşi ai simţurilor se zbăteau din ce în 
ce mai aprig în lesă. Li se împotrivea cu forţa voinţei lui de fier, 
trăgând de timp, aşteptând unica revelaţie umană pe care o 
dorea: glasul şi mireasma unei femei pe care sentimentele lui le 
îmbălsămaseră, le îngropaseră ca pe o imagine neasemuit de 
scumpă, îşi auzea propriii nervi zbârnâind în spiralele durerii, 


bulele de oxigen explodau din ce în ce mai rar în sângele lui. 
Ştia că-i fuge pământul de sub picioare, că-i fuge timpul din jur. 
Povara unei paralizii îşi aduna lent forţele peste creierul lui, 
anesteziindu-i chinurile. 

Nessim se duse din nou la telefon. Era palid ca ceara, iar pe 
fiecare obraz îi înflorise câte o pată roşie, de fierbinţeală. Vorbea 
la telefon cu vocea ascuţită, dulce şi isterică a mamei sale. Clea 
plecase spre Karm Abu Girg, dar se pare că o parte din drum era 
inundată în urma ruperii unui dig. Selim se îndoia că va mai 
putea ajunge la debarcader în seara aceea. 

În pieptul lui Narouz se dezlănţuise acum o bătălie cumplită - 
încercarea de a menţine un echilibru între forţele care se 
ciocneau în el. Muşchii i se contractau în protuberanţe 
puternice, încordaţi de aşteptare; venele i se umflaseră, 
lustruite ca abanosul de efortul controlat de voinţă, îşi încleşta 
dinţii ca un urs sălbatic, pe măsură ce simţea cum îl părăsesc 
ultimele forţe. Şi Balthazar şedea alături de el, nemişcat ca o 
statuie, ţinându-şi o mână pe fruntea muribundului, iar cu 
cealaltă strângându-i muşchii contorsionaţi ai încheieturii mâinii. 
Îi şoptea în arabă: 

— Linişteşte-te, scumpul meu. Incetişor, iubitule drag. 

Amărăciunea îl făcea complet stăpân pe sine însuşi, perfect 
calm. Adevărul este atât de crud, încât a-l cunoaşte înseamnă 
un fel de privilegiu. 

În felul acesta se scurse o bună bucată de vreme. Apoi, 
deodată, din gâtul păros al muribundului izbucni un singur 
cuvânt înfiorător, „Clea!”, articulat cu răgetul cavernos al unui 
leu rănit: un muget în care se întrepătrundeau mânia, dojana şi 
o infinită tristeţe. Un cuvânt atât de nud, acest nume, la fel de 
simplu ca „Dumnezeu!” sau „mamă!” - şi totuşi avea rezonanţa 
strigătului desprins de pe buzele unui cuceritor înfrânt, ale unui 
rege pierdut, conştient de disoluția materiei şi spiritului din fiinţa 
sa. Numele „Clea” răsună prin întreaga casă, înecat în 
splendoarea suferinţei lui, amuţind micile grupuri de servitori şi 
de vizitatori care şuşoteau, făcând câinii de vânătoare să-şi 
pleoştească urechile, să se ghemuiască pe labe, agitându-şi 
cozile; răscolind spiritul lui Nessim cu o nouă şi teribilă durere, 
prea adâncă pentru a se topi în lacrimi. Pe măsură ce cumplitul 
muget se stingea, conştiinţa morţii lui Narouz cobori încet 
asupră-le, cu o nouă şi zdrobitoare greutate - de parcă o 


lespede de plumb ar fi căzut peste mormântul speranţei lor. 

Imobil, atemporal ca însăşi durerea, stătea doctorul înfrânt, la 
căpătâiul suferinţei. Medita, în lumina unei strălucitoare 
lucidităţi: „O expresie ca: «un strigăt ţâşnit din gura morţii» ar 
putea defini acel răget al lui Narouz, şi bravura lui. Sau poate că 
«un strigăt ţâşnit din gura iadului». 

Acesta trebuie să fi fost iadul personal al unui spirit. Nu, nu 
putem face nimic!” 

Imensa voce se stinse încet în freamătul sec al horcăitului de 
moarte, împuţinându-se apoi până la zumzetul unei muşte 
prinse într-o pânză de păianjen. 

Şi atunci, Nessim, aflat pe balcon, fu scuturat de un singur 
sughiţ de plâns - plesnitura surdă a unei tije de bambus frântă 
de pe tulpină. Şi asemenea primelor măsuri solemne ale unei 
mari simfonii, ecourile suspinului său fură reluate şi amplificate 
jos, în întuneric, din gură în gură, din inimă în inimă. Hohotele 
de plâns se aprindeau unul de la celălalt - ca lumânările care-şi 
transmit una alteia flacăra - o amplă dezvoltare orchestrală a 
preţioasei teme a durerii; - şi un geamăt prelung, tremurător, 
sfâşiat, se înălţă din străfundul fântânii pustiite, către cerul 
voalat de zăbranicul întunericului; un suspin înăbuşit, care se 
confunda cu foşnetul înăbuşit al ploii ce se lăsase peste lacul 
Mareotis. Moartea lui Narouz se născuse. Balthazar, cu capul 
plecat îşi recita, pentru el însuşi, în greceşte: 


Acum durerea despărțirii conştiente 
Se zbate ca vântul în pânzele corăbiei 
Morţii omului, lividă figură de proră, 
Velele sufletului umflate 

De Fantoma Suflului, plenar şi etern. 


Era semnalul unei destinderi, pentru că acum casa urma sa 
devină teatrul inevitabilelor, teribilelor scene ale priveghiului 
copt, scene încărcate de toate spaimele antice ale fanatismului 
descătuşat. 

Moartea deschidea femeilor porţile împărăției lor, eliberându- 
le, fiecăreia dintre ele, moştenirea proprie de durere. Se 
adunară într-un convoi compact, urcând scara din ce în ce mai 
repede, cu chipurile transfigurate pe măsură ce începeau să 
emită primele ţipete inumane. Cu degetele crispate, îndoite ca 


nişte cârlige, îşi sfâşiau carnea, sânii, obrajii, într-o voluptuoasă 
exaltare. Scoteau acele bizare şi răscolitoare hăuleli care se 
numesc „zagreet”, cu limba vibrând pe cerul gurii, ca pe nişte 
corzi de mandolină. Un cor de tremolo-uri, pe tonuri multiple, 
care-ţi sfâşiau timpanul. 

Casa veche răsuna de strigătele acelor harpii care puseseră 
stăpânire pe ea şi năvăliseră în camera mortuară, pentru a 
împresura cadavrul ţeapăn, continuând să repete lugubrele 
semnale ale morţii, abandonându-se unei orgii animalice, de 
neîndurat. Se lansară în dansurile rituale ale durerii, în timp ce 
Nessim şi Balthazar stăteau nemişcaţi în fotoliile lor, cu capetele 
aplecate şi pumnii încleştaţi - imaginea însăşi a eşecului uman. 
Se lăsau străpunşi până în miezul fiinţei lor de strigătele 
primitive, cutremurătoare. Acum, unicul lucru îngăduit era 
supunerea în faţa acestui antic ritual al suferinţei, iar durerea se 
preschimbase într-o frenezie orgiastică, frizând dementa. 
Femeile jucau acum în jurul mortului, izbindu-se cu pumnii în 
piept şi urlând, dar rotindu-se în ritmul lent, măsurat, al unui 
dans recaptat din frizele de mult uitate ale mormintelor lumii 
antice, înaintau legănându-se, tremurând din toate fibrele, se 
contorsionau şi se răsuceau pe călcâie, implorând mortul să se 
trezească: „Trezeşte-te, deznădejdea mea! Trezeşte-te, moartea 
mea! Trezeşte-te, aurul meu, moartea mea, cămila mea, 
ocrotitorul meu! O, trup iubit, clocotind de sămânță, trezeşte- 
te!” Şi apoi urmau din nou lugubrele hăuleli smulse din gâtlej, în 
timp ce lacrimile fierbinţi şiroiau, ţâşnind din spiritele lor 
buimace. Se învârteau de jur-împrejur, hipnotizate de propriile 
lor lamentaţii, infestând întreaga casă de vaiete, în timp ce de 
jos, din curtea întunecată, se înălța vuietul mai grav, mai 
sumbru al bărbaţilor, care hohoteau, strângându-şi mâinile în 
chip de consolare şi îşi repetau, pentru a-şi mângâia durerea, 
„Ma-a-lesh |” „Fie-i iertate păcatele! Plânsetele noastre nu-l 
ajută cu nimic!” 

Şi astfel jalea se multiplica şi prolifera. Femeile răsăreau 
acum de pretutindeni, în grupuri compacte. Unele îşi 
îmbrăcaseră veşmintele rituale de doliu - zdrenţe murdare de 
pânză albastru închis. Îşi mânjiseră feţele cu indigo şi îşi 
presăraseră cenuşă din sobă în cozile negre, lăsate să fluture. 
Răspundeau la ţipetele surorilor aflate în camera mortuară prin 
alte ţipete, dezgolindu-şi dinţii strălucitori, urcând scările şi 


revărsându-se în camerele de sus ca o hoardă de demoni. 
Asaltau întreaga casă, încăpere cu încăpere, cuprinse de 
sistematică frenezie destructivă, oprindu-se doar ca să emită 
înspăimântătoarele lor strigăte, în timp ce se apucaseră de 
treabă. 

Paturi, dulapuri, canapele erau împinse pe balcon şi, de acolo, 
răsturnate în curte. Şi la fiecare trosnet de mobilă prăbuşită, noi 
avalanşe de ţipete - ondulatul zagreet prelungit - căruia se 
răspundea din toate colţurile casei. Venise rândul oglinzilor 
sparte în sute de cioburi, al portretelor şi tablourilor întoarse cu 
faţa la perete, al covoarelor împăturite. Toate porţelanurile şi 
sticlăria din casă - cu excepţia ceremonialelor ceşcuţe de cafea 
neagră, păstrate pentru înmormântări - erau făcute ţăndări, 
călcate în picioare, pulverizate în atomi. Toate resturile fură apoi 
măturate şi adunate în mormane, împinse pe balcon. Tot ce 
putea sugera ordinea şi continuitatea vieţii pământene, 
domestice, personale sau sociale, trebuia să dispară, să fie 
redus la neant. Distrugerea sistematică a însăşi amintirii morţii, 
continuată prin veselă, fotografii, ornamente, veşminte... 
Mobilierul casei era acum complet sfărâmat şi ce mai rămăsese 
fusese acoperit cu giulgiuri negre. 

Intre timp, jos în curte, se înjghebase un soi de cort-marchiză, 
colorat, unde luau loc musafirii veniţi să-şi exprime suferinţa şi 
care-şi petreceau întreaga „Noapte a Singurătăţii” bând în 
tăcere cafea din ceştile de porțelan negru şi ascultând melopeea 
vaietelor din casă, întreruptă din când în când de noi accese de 
ţipete isterice, de strigătul câte unei femei care leşina sau care 
se lăsa pradă convulsiilor unui acces de epilepsie. Nimic nu 
trebuia cruțat, pentru ca înmormântarea acestui om mare să fie 
un succes. 

Acum începuseră să curgă musafirii îndoliaţi, atât personali 
cât şi profesionali. Cei care veniseră să asiste din prietenie la 
ritualul înmormântării îşi petreceau liniştiţi noaptea în cortul 
multicolor, sub lumina orbitoare. Dar mai erau şi alții, 
bocitoarele de profesie din satele învecinate, pentru care 
moartea însemna un prilej de competiţie publică în materie de 
poezie funerară; veneau pe jos, în căruţe, sau pe spinările 
cămilelor. Şi în clipa în care pătrundeau pe poartă, fiecare dintre 
ele scotea câte un lung strigăt extatic, ca un soi de orgasm, 
menit să  reînvioreze durerea celorlalte jelitoare, care-i 


răspundeau din toate colţurile casei - notele mai potolite, 
plângăreţe,  ascuţindu-se şi umflându-se brusc în hăulitul 
cutremurător care-ţi îngheţa sângele în vine şi-ţi străpungea 
nervii. 

Bocitoarele de profesie aduceau cu ele întreaga poezie 
sălbatică a castelor, încărcată de milenara tradiţie a practicilor 
mortuare. Multe dintre ele erau tinere şi frumoase. Cântăreţe de 
meserie. Veneau cu tobele şi tamburinele rituale, în ritmul 
cărora dansau şi ale căror sunete sacadate le punctau vaierele, 
stimulând totodată noi revărsări de lamentaţii din partea acelora 
care se aflaseră până acum în plină acţiune. „Slavă stăpânului 
casei!” strigau trufaş, în timp ce se pregăteau, cu mişcări 
deliberate, superbe, pentru lentul dans închinat mortului, 
rotindu-se în jurul lui şi unduindu-şi trupurile într-un extaz al 
milei şi recitind panegirice, în cea mai pură şi mai poetică limbă 
arabă.  Slăveau caracterul lui  Narouz, integritatea lui, 
frumuseţea, bogăţiile sale. Şi aceste lungi poeme, măiestrit 
turnate în strofe, erau acompaniate de hohotele de plâns şi 
gemetele asistenţei, iar vaietele se îmbinau, urcând din curte şi 
coborând din caturile casei. Vulnerabili la poezie, până şi 
bătrânii aşezaţi sub cort, pe scaunele cu speteze ţepene, îşi 
simțeau gâtlejul înmuiat de suspine care-şi găseau drumul spre 
buze, şi îşi plecau capetele murmurând „Ma-a-/esh!” 

Printre ei, Mohammed Shebab, bătrânul profesor şi prieten al 
familiei Hosnani, avea un loc de onoare. Era îmbrăcat în 
veşmintele sale cele mai scumpe şi purta o pereche de ghetre 
vechi, de culoarea perlei şi un fes roşu, nou. Amintirea serilor 
uitate, petrecute pe balconul vechii case, ascultând muzică 
împreună cu Nessim şi Narouz, sau stând la taclale cu Leila, îi 
stârni acum o durere ascuţită, întru totul sinceră. Şi, cum 
oamenii din Deltă folosesc adeseori o veghe mortuară drept un 
prilej pentru a da frâu liber propriilor suferinţe în fluxul bocetelor 
comune, Mohammed se pomeni gândindu-se la moartea surorii 
lui şi se porni să plângă, în timp ce se întorcea către un servitor, 
căruia îi vâri în mână o monedă: 

— Cere-i lui Alam, cântăreaţa, să repete încă o dată recitativul 
„Imaginea femeilor”, te rog. Vreau să jelesc din nou pe versetele 
lui. 

Şi când strofele marelui poem începură să se reverse, se 
înclină voluptuos pe spate, lăsându-se pătruns de o durere 


purificatoare, atingând, prin poezie, punctul de catharsis. Mai 
erau mulţi alţii care cereau să li se intoneze lamentaţia favorită, 
oferind cântăreţelor răsplata în bani. Şi în felul acesta, întreaga 
amărăciune a ținutului era readusă la viaţă, purificată prin 
lacrimi, retrăită de cei vii prin imaginea moartă a lui Narouz. 

Ceremonia urma să se desfăşoare până în zori, cu straniile 
sale dansuri  încercuitoare, cu freamătul şi  clinchetul 
tamburinelor, cu vibrantele sunete ale limbii tremurate de cerul 
gurii, cu lentele pulsaţii ale bocetelor funebre, cu magia 
metaforelor şi imaginilor poeziei înaripate - poezia casei peste 
care se înstăpânise moartea. Unii dintre participanţi se lăsară 
curând doborâţi de epuizare, câţiva dintre slujitorii casei 
leşinară, cuprinşi de isterie, numai după două ore de exaltare 
frenetică; dar bocitoarele de profesie îşi cunoşteau forţele şi se 
comportau întocmai ca nişte actriţe desăvârşite ce erau. Când 
se simțeau covârşite de excesul de jale sau de accesele de 
ţipete prelungite, se culcau pe jos, ca să se odihnească, şi unele 
îşi aprindeau chiar o ţigară. După ce se înviorau puţin, îşi reluau 
locul în cercul dansului macabru. 

După primele torente de pasiune dezlănţuită, Nessim trimise 
după preoţii care urmau să adauge lumina lumânărilor înalte şi 
palide şi intonaţia psalmilor la plescăitul apei şi al buretelui, 
deoarece cadavrul trebuia spălat. În cele din urmă, sosiră. 
Spălătorii erau cei doi paracliseri de la mica biserică coptă - doi 
bădărani ignoranţi. Şi atunci avu loc o odioasă altercaţie, pentru 
că plata celor ce fac toaleta mortului constă în hainele acestuia 
din urmă, ori paracliserii nu reuşiră să găsească în garderoba 
neglijentă a lui Narouz nimic care să merite osteneala lor. 
Câteva mantale şi cizme, o cămaşă de noapte ruptă, o tichie 
brodată care data de pe vremea circumciziei - acestea erau 
toate bunurile vestimentare pe care le posedase Narouz. 
Paracliserii nu acceptau în ruptul capului să primească bani - 
banii ar fi fost purtători de nefericire. Nessim se porni să urle la 
ei, dar amândoi stăteau locului, încăpăţânaţi ca nişte catări, 
refuzând să spele corpul neînsufleţit până ce nu-şi căpătau 
răsplata rituală. În cele din urmă, atât Nessim cât şi Balthazar se 
văzură nevoiţi să le dăruiască hainele de pe ei, pentru a le face 
pe voie. Îmbrăcară în schimb, cu un fior de silă, vechile 
veşminte zdrenţuite ale lui Narouz - mantiile care atârnau până 
la glezne, dându-le aerul ridicol al unor proaspeţi absolvenţi de 


colegiu universitar. Dar ceremonia trebuia îndeplinită, pentru ca 
mortul să poată fi transportat în zori la biserică, în vederea 
înhumării - altminteri, bocitoarele de profesie şi-ar fi continuat 
spectacolul zile şi nopţi, fără întrerupere: în timpurile străvechi, 
ceremonialul ţinea patruzeci de zile. Nessim dădu dispoziţii 
pentru confecţionarea coşciugului, şi întreaga noapte cântările 
fură însoţite de loviturile de ciocan şi scrâşnetele de ferăstrău 
ale dulgherului din curtea învecinată. Nessim, total epuizat, 
moţăia din când în când pe fotoliu, deşteptat brusc de câte o 
cascadă de ţipete sau de servitorii casei care veneau să-i 
supună diverse probleme ce nu puteau fi rezolvate decât de el. 

Murmure de psalmi, pâlpâiri roz ale flăcărilor de lumânare, 
frecuşul buretelui îmbibat de apă, răzuitul briciului pe carnea 
moartă! Acum, Nessim nu mai simţea durere, ci o 
nepământeană amorţire a tuturor simţurilor. Plescăitul apei care 
se scurgea din buretele presat uşor de trupul fratelui său mort 
părea să facă parte dintr-o structură cu totul nouă de gânduri şi 
emoţii. Bombănitul spălătorilor când îl întoarseră cu faţa în jos; 
bufnitura cadavrului răsturnat, când se lovi de masă; bufnitura 
cadavrului întors din nou cu faţa în sus! Bufnitura moale, 
îmblănită, ca de iepure vânat, trântit pe masa din bucătărie... Se 
cutremură. 

În cele din urmă, Narouz, spălat, uns şi stropit cu rozmarin şi 
cimbru, putu să se odihnească în coşciugul grosolan; înfăşurat în 
giulgiul pe care, asemenea oricărui copt, îl păstrase în casă în 
vederea unui asemenea moment; un giulgiu ţesut din fire de in 
alb, muiate în apele lordanului. Nu avea giuvaieruri sau podoabe 
scumpe, pe care să le ia cu el în groapă, dar Balthazar îi încolăci 
biciul pătat de sânge şi i-l aşeză sub perna de la căpătâi. (A 
doua zi, servitorii aveau să care la groapă cadavrul unui amărât 
a cărui faţă fusese complet zdrobită de loviturile acestei arme 
singulare; alergase, pare-se, urlând prin plantație, cu chipul 
tumefiat, de nerecunoscut, până când, pierzându-şi cunoştinţa, 
se prăbuşise într-un canal şi se înecase. Biciul îşi desăvârşise cu 
atâta zel acţiunea, încât omul nu putuse fi identificat.) 

Prima parte a ceremoniei se încheiase şi acum aşteptau ivirea 
zorilor. Bocitoarele fură din nou lăsate să intre în camera 
priveghiului lui Narouz şi din nou se dezlănţuiră în freneticele 
dansuri şi în fluturări de tamburine. Balthazar se pregătea să 
plece, pentru că acum nu mai putea fi de niciun folos. Cei doi 


prieteni străbătură curtea braţ la braţ, rezemându-se sfârşiţi 
unul de celălalt. 

— Dacă o întâlneşti pe Clea la debarcader, condu-o înapoi, 
spuse Nessim. 

— Bineînţeles. 

Îşi strânseră încet mâinile şi se îmbrăţişară. 
După aceea, Nessim se întoarse în casă, căscând şi tremurând, 
străbătut de fiori. Se lăsă într-un fotoliu şi aţipi. Aveau să treacă 
trei zile până când casa va fi spălată de jale, iar sufletul lui 
Narouz „trimis în ceruri” prin ritualurile preoțești. Întâi va avea 
loc, în zori, înainte de răsăritul soarelui, procesiunea împleticită 
a femeilor cu feţele mânjite, ca nişte furii, smulgându-şi părul şi 
purtând torţe şi stindarde. Diaconii vor intona cu modulaţii 
adânci, tremurătoare: „Aminteşte-ţi de mine, Doamne, în 
împărăţia Ta”. Pe urmă, sub lespezile îngheţate ale bisericii, 
bulgării de pământ se vor rostogoli peste chipul livid al lui 
Narouz, iar glasurile vor psalmodia „Din ţărână eşti şi în ţărână 
te vei întoarce”, şi bolboroseala versetelor din Biblie, menite să-l 
îndrepte spre Paradis. Scârţâitul şuruburilor de alamă, apoi 
capacul va cădea peste sicriu. Nessim vedea toate acestea, 
prefigurate de mintea lui, în timp ce moţăia pe scaunul cu 
spetează tare, lângă sicriul cioplit grosolan. „Oare la ce-o fi 
visând acum Narouz, cu biciul lui încolăcit sub pernă?” se 
întrebă el.