Lawrence Durrell — Labirintul intunecat

Colecţia Cotidianul 18 


LAWRENCE DURRELL 
Labirintul întunecat 


EDITURA UNIVERS 


Scriitorul de origine irlandeză Lawrence Durrell s-a născut în 1912 în 
Jalandhar, India, într-o familie de colonişti britanici. La vârsta de unsprezece 
ani s-a mutat în Anglia pentru studii, dar nu a reuşit niciodată să se ataşeze 
de acest loc. Deşi nu a fost un elev strălucit şi a picat examenele de 
admitere la universitate, Durrell a început să scrie poezie de la vârsta de 15 
ani şi a publicat primul volum de versuri în 1931, sub titlul Quaint Fragment. 
În 1930 s-a mutat la Paris, unde a publicat primul său roman, The Black 
Book: An Agon (1938). Tot aici l-a cunoscut pe Henry Miller, care i-a devenit 
mentor şi prieten. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, scriitorul a 
fost ataşat de presă la Ambasada Marii Britanii în Cairo şi la cea din 
Alexandria, în perioada 1941-1944. După război a avut diferite slujbe în 
educaţie şi diplomaţie în Rhodos, Belgrad şi în Cipru, unde s-a stabilit în 
1953. În perioada în care a lucrat în diplomaţie, Durrell a strâns material 
pentru romanul $oimi albi deasupra Serbiei (1957), care s-a bucurat de un 
succes considerabil. A devenit însă faimos o dată cu publicarea Quartetului 
din Alexandria. Prima parte, Justine, a fost publicată în 1957 şi a devenit cea 
mai importantă scriere a sa. Au urmat Balthazar (1958), Mountolive (1959) şi 
Clea (1960), care vorbesc despre evenimentele din Alexandria de după 
război. În ultima parte a vieţii s-a întors în Franţa, unde a publicat Revolta 
Afroditei şi Quintetul din Avignon. Durrell a murit în urma unui accident 
cerebrovascular la reşedinţa sa din Sommieres, în 1990. 

Labirintul întunecat (1958), publicat sub titlul Cefalu în 1947, combină 
stilul realist cu alegoria psihologică şi spirituală, iar întreaga construcţie 
narativă înconjoară imaginea dominantă a labirintului mitic cretan în care a 
trăit Minotaurul. 

Ioana Calen 


LAWRENCE DURRELL 


Labirintul 
intunecat 


Traducere de 
OLIMPIA LYKIARDOPOL 


Colecţia Cotidianul 
EDITURA UNIVERS Bucureşti 2007 


Coperta colecţiei: Octavian Cociş 
Coperta: Cătălin Pavel 
Redactor: Ondine-Cristina Dăscăliţa 
Tehnoredactare: Constantin Niţă 
Credit foto Lawrence Durell: Photoland/Corbis 


LAWRENCE DURRELL 
The Dark Labyrinth 
Originally published under the title of Cefalu 
by Editions Poetry, London, 1947 
First published by Faber and Faber, London, 1961 
© Copyright by Lawrence Durrell, 1947 


www.edituraunivers.ro 
Toate drepturile asupra versiunii în limba română aparţin 
Editurii UNIVERS, companie a grupului editorial 
UNIVERSE PUBLISHING HOUSE, Inc 
ISBN(3) 978-1-60257-007-8 
ISBN(10) 1-60257-007-8 


INTRODUCERE 


La începutul lunii iunie a anului 1947, un mic grup de turişti a 
rămas blocat ca într-o cursă, în labirintul Cefalu, descoperit cu puţin 
timp în urmă, în insula Creta. Turiştii pătrunseseră în reţeaua de 
peşteri şi coridoare însoţiţi de un ghid al unei agenţii de turism, 
intenţionând să vadă cu ochii lor aşa-numitul „Oraş din Stâncă" - a 
cărui descoperire, de la începutul anului precedent, încununase 
îndelungata carieră arheologică a lui Sir Juan Axelos. În urma unui 
accident imprevizibil şi neaşteptat, ghidul care conducea grupul şi-a 
aflat sfârşitul. Bucăţi mari de stâncă i-a separat, prin cădere, pe 
câţiva dintre membrii grupului de majoritatea celorlalţi şi, numai 
datorită unei şanse unice, unul dintre aceştia, Lordul Graecen, a 
reuşit să iasă la suprafaţă. 

Acolo unde un romancier poate să simtă nevoia unei scuze 
pentru alegerea unui subiect atât de convenţional, un ziarist nu ar fi 
nicidecum inhibat. Această întâmplare extraordinară a ocupat 
primele pagini ale ziarelor londoneze, producând senzaţie. 
Reprezentând acea parte din Adevăr care depăşeşte imaginaţia, 
întâmplarea a produs aceeaşi senzaţie şi în presa americană, 
adăugându-se aici o notă picantă în subtitlul care suna aşa: „Domnul 
pierdut în Labirint". Ziarul „The Times" a profitat atunci de ocazie 
pentru a sublinia încă o dată strălucita descoperire, de către Axelos, 
a unui labirint despre care se crezuse atâta amar de vreme că era o 
pură închipuire. Cuvintele „labirint" şi „minotaur" au apărut în careul 
de cuvinte încrucişate al numărului din ziua de cincisprezece a 
aceleiaşi luni al cotidianului „Daily Mirror". Presa greacă din Atena, 
neputându-şi permite plata unui corespondent special, a reprodus 
informaţiile furnizate de presa americană, într-unul din aceste 
articole, autorul a mers până acolo, încât a declarat că labirintul era 
încă locuit de o creatură monstruoasă - de fapt, chiar de un minotaur 
-, care se mai făcuse vinovată şi înainte de moartea unor săteni. 
Punctul culminant l-a constituit însă versiunea accidentului dată de 
Lordul Graecen în persoană, care relata despre şansa unică pe care o 
avusese, apucând pe drumul ce l-a scos la suprafaţă. Această relatare 
a adus din nou în actualitate întreaga întâmplare. Tânărul american 
îşi bău cea de-a patra ceaşcă de ceai şi-şi închise carneţelul. Mai era 
încă impresionat de demnitatea copilărească a lui Graecen şi de 
statura voluminoasă a prietenului acestuia, Axelos, care se aşezase 
peste cadranul solar din grădina frumoasei sale case, fumând 
tacticos, parcă surd la întrebările tânărului ziarist. Aerul era 
încremenit, liniştea întreruptă doar de pocnetele foarfecelor care 


tundeau încrengătura de gard viu dimprejur. Cefalu era o casă mare 
din piatră albă, retrasă de la buza mării într-un crâng de oleandri. În 
lumina amurgului, tânărul american observă cum soarele atingea 
vârfurile înzăpezite ale Munţilor Albi. Oftă. 

- Ei bine, Lord Graecen, spuse acesta, cred că asta e tot. 

Îşi repetă în minte o formulă admirativă adresată lui Sir Juan 
pentru poziţia unică a casei şi grădinii sale, dar i-a fost imposibil să o 
spună cu voce tare. Axelos era o prezenţă impresionantă, cu 
picioarele lui în X, cu nasul ca o seceră şi craniul său chel. Privirea sa 
avea ceva din agilitatea lentă şi somnolentă a unei reptile. Sătea pe 
marginea cadranului solar, pufăind din trabuc. j 

- Cred că este timpul să plec, spuse tânărul american. În sat îl 
aştepta o maşină. Avea de făcut un drum lung până la Canea. li 
strânse mâna Lordului Graecen, lăsându-l pe acesta să-şi etaleze 
uluitoarea condescendenţă. Vă mulţumesc, domnule, îi spuse, luând-o 
pe aleea cu pietriş care dădea în drumul de care spre Cefalu. 
Povestea în sine era destul de oarecare. 

Işi lăsase carneţelul pe măsuţa unde băuseră ceaiul. Se 
reîntoarse pe aleea cu pietriş, traversând terasa pentru a scurta 
drumul. Acum, Axelos stătea într-un şezlong. Tocmai îşi alesese o 
piersică de pe farfuria care se afla pe masă. Graecen, picior peste 
picior, avea unul din braţe întins, peste spătarul unui scaun. Amândoi 
ridicară privirile la auzul pietrişului scârţâind sub paşii tânărului. 
Acesta se scuză şi-şi recupera obiectul cu colţurile îndoite. 

- Domnule Howe, spuse Axelos cu vocea sa dogită, dar 
răsunătoare. Incepuse să-şi cojească piersica cu un mic briceag de 
argint. Insolenţa vocii sale era superbă, fiind totodată naturală. 
Natura combinase în el trăsăturile unui papă degenerat cu 
somnolenţa unui crocodil, la care adăugase o voce de o asprime de 
nedescris. Zâmbetul care urmă îl făcu pe tânărul american să 
înţeleagă că nu era vorba de o ameninţare: intrarea în labirint este 
încă blocată de o bucată de stâncă. Până nu se degajează intrarea, nu 
vom mai şti, probabil, nimic despre ceilalţi. Mă simt dator să-ţi dau 
un sfat: fără speculaţii. Ce zici, Dicky? 

Pe faţa lui Graecen se citea obişnuita sa expresie de suficienţă 
puerilă. Dădu binevoitor din cap. 

- Este teribil de periculos. 

Tânărul american simţi cum îl cuprinde bcea enervare mocnită 
care apărea ori de câte ori avea de-a face cu englezi. 

- E destul de neplăcut, Sir, spuse el, învârtindu-şi r-urile 
pe limbă ca şi cum degusta un sirop ameţitor,|că nu-mi puteţi indica 
numărul exact al celor din grup. Declaraţiile unt contradictorii. De 
pildă, mi-aţi dat numele unui domn Campion. 

- Oh, da. Sigur că da. Adică, spuse] Graecen, mai mult ca 


sigur că era şi el. 

- Dar nu apare pe lista pasagerilor îmbarcaţi pe vasul 
„Europa'". Pe de altă parte, căpitanul Baird... 

- Căpitanul Baird se află aici, spuse Axelos. El nu a intrat 
în labirint. 

- Şi cu toate astea cambuzierul de pe „Europa" îl are pe 
lista membrilor iniţiali ai grupului. 

- O greşeală. 

- Teribil de încurcat e totul. 

Îşi băgă carneţelul în buzunar şi plecă grăbit în direcţia satului, 
urcând cu paşi mari drumul abrupt şi pietros. Maşina îl aştepta în 
acelaşi loc unde-l lăsase la venire şi porniră spre câmpie, coborând 
fără grabă panta muntelui. Când ajunseră la ultima curbă a drumului, 
îi spuse şoferului să oprească. Acum soarele apunea, coborând în 
mare, purtându-şi cu greu parcă masivitatea de aur. Îşi mai întoarse 
o dată privirea spre Cefalu şi simţi cum i se taie respiraţia. Era un loc 
fantastic; un con imens de conglomerate înălțându-se la peste trei 
sute de metri în aerul albastru al Cretei. O parte ţâşnea din apă, ca şi 
cum un arhitect nebun ar fi decupat-o din mare. Culmile veştejite 
erau acoperite de un covor rar de stejari-veşnic-verzi şi mirt. Chiar în 
vârf, o coroană moale de chiparoşi şi măslini înverziţi. La jumătatea 
drumului spre culme se afla satul Cefalu, cu casele sale colorate viu 
ca în desenele copiilor, care străluceau simplu şi ingenios în lumina 
tânguitoare a soarelui. Muntele se ridica chiar din mica pată de teren 
cultivat, străpungând cerul. Putea vedea aleea largă de chiparoşi 
pitici care ducea la gura de intrare în labirint, îşi cobori, apoi, 
privirea în josul drumului, spre fermecătoarea casă pe care Axelos o 
denumise Cefalu. Era construită într-o crăpătură a stâncii care îi ofe- 
rise şi ieşirea la mare. O barcă albă, cu pânze, odihnea pe digul tot 
alb, precum un fluture care nu şi-a dat încă ultima suflare. Din acest 
cot al drumului vedeai pajiştea şi puteai urmări cele două siluete 
care, deşi micşorate, se distingeau foarte clar în lumina azurie. 

Apăruse Katina, chemată probabil de Axelos, cu tabla de şah şi 
cutia cu piese. Puse pe masă un sfeşnic şi o cutie de chibrituri. 

- Ce zici de ea, Dicky? spuse Axelos cu pronunția sa 
schimonosită, Katina era îmbrăcată în albastru, cu o bonetă galbenă: 
o statură fără cusur, o faţă smeadă cu trăsături rapace. Axelos îşi 
plimbă agale mâinile pe coapsele ei, în momentul în care aceasta se 
aplecă să ia de pe masă tava cu ceai. 

- Întunecată ca păcatul, spuse el, coborându-şi colţurile gurii, 
continuând să o mângâie - ca şi cum îşi trecea palma peste coapsele 
netede ale unei căprioare. 

Katina părea complet absentă. Graecen privi nervos în jur, 
conştient de privirea sardonică a prietenului său. 


- Este superbă, spuse el cu stânjeneala omului bine crescut. 
Axelos îşi întredeschise buzele, pufnind într-un râs batjocoritor. 

- Katina este produsul unei mănăstiri idioritmice!, spuse el. 
Este văduvă, sau a fost. De aceea este atât de idioritmică. Atât de 
intransigent idioritmică, nu-i aşa, draga mea? Fata intră în casă cu 
tava. Ca alintare, acest cuvânt este inegalabil... mica mea călugăriţă 
idioritmică, ce zici? 

Axelos începu să aşeze piesele pe tabla de şah. 

- Dragul meu Dicky, spuse el, nu te mai uita la mine ca şi cum 
aş fi trădat rasa albă. 

Graecen făcu prin aer unul din timidele sale gesturi resemnate, 
dezavuând orice dorinţă de replică, un gest care parcă spunea: „Piei, 
drace". Axelos savura stânjeneala acestuia, îşi prinse bărbia între 
degete, făcând iarăşi una din grimasele lui obişnuite, prin coborârea 
colţurilor gurii. 

- Maică-mea, care a fost arăboaică, iar taică-meu, care a fost 
grec, mi-au transmis, spuse el, darul de a înţelege cu adevărat lumea 
mediteraneană, în care oamenii sunt judecaţi după... să-i spunem, 
idioritmicitate. In afara naţionalităţii accidentale pe care o am şi care 
tata socotea că-mi va fi utilă în viaţă, n-aş putea spune că am prea 
multe afinități cu minţile luminate. Să ştii, Dicky, că şi după treizeci 
de ani, te privesc tot ca pe un nenorocit. 

Graecen oftă. 

- Silenus, spuse el folosind porecla pe care i-o dăduse 
Hogarth lui Axelos când erau în anul întâi, Silenus, las-o baltă. 

- Are o soră mai mică care e şi mai drăguță şi mai 
idioritmică, numai să vrei să... 

- Gata, spuse Graecen dezgustat, te-ai distrat destul, 
Silenus. Fii acum atent. 

Axelos aprinse lumânarea. Brusc, se redescoperiră într-o 
revărsare aurie de lumină, în timp ce seara albăstrie şi nemişcată era 
înghițită treptat în negura nopţii. Fata apăru iar şi le puse la 
îndemână pahare şi o sticlă. 

- Cred că Baird va rămâne la noapte, acolo, la mănăstire, spuse 
Graecen distrat. 

Axelos îşi stinse trabucul şi începu hotărât jocul. 

- Am observat că toţi pacienţii lui Hogarth se retrag grăbiţi pe 
la mănăstiri; sau devin călugări; sau acceptă un post de diacon la 
Muntele Athos. Ce urmăreşte oare diavolul ăsta bătrân cu analiza lui 
psihologică? Mi s-a părut că ultima lui carte este imposibil de citit. 

Graecen îşi trecu mâna delicat peste fiecare sprânceană şi 
murmură distrat ceva. 


1 Idios (gr.), propriu + ritm = ritm propriu. 


- În timpul ultimului război, Baird a condus câteva grupuri de 
gherilă, spuse el după ce făcu o mutare. Zice că ştie unele porţiuni 
din labirint. Ce ciudat că nu a dat peste templul tău - sigur, ţi l-ar fi 
suflat. 

Brusc, Axelos îl fixă cu ochi rotunzi şi strălucitori, care 
semănau cu doi nasturi. Chicoti, de data asta un chicotit grav şi 
inefabil. 

- A lor este împărăţia cerurilor, Dicky, spuse el. Păru că 
mai vrea să spună ceva, dar se opri. Apoi, trase aer în piept. Dicky, tu 
eşti expert, tu l-ai văzut. 

- Da, spuse Graecen cu un aer surprins şi precaut în ace- 
laşi timp. Îl neliniştea faptul că fusese numit expert. 

- Sculptura pe care ţi-am trimis-o la muzeu şi basorelieful 
- ce zici, sunt autentice? 

- Bineînţeles, spuse Graecen. 

- Nu sunt. Iar Baird nu a găsit nici un fel de templu cât a stat în 
labirint în timpul războiului pentru simplul motiv că nici nu exista aşa 
ceva. Este creația mea. 

Graecen dispunea de o gamă limitată de gesturi. Expresia de 
acum era mai degrabă de durere decât de uimire. Axelos nu s-a putut 
abţine să nu zâmbească la vederea acestei combinaţii de durere şi 
neîncredere care acoperi expresia bonomă şi senină a celuilalt. 

- Piatra e luată dintr-un vechi dig, aproape de Castro, spuse el. 
Templul este făcut din fragmente de marmură pescuite tot de la 
vechiul dig. Soclul şi basorelieful au fost făcute de un bătrân călugăr 
de aici. Sculptura este opera mea. Râse până ce ochii îi dispărură 
complet, iar nasul mai că-i atinse bărbia. 

„E faţa unei măşti de tragedie greacă", gândi Graecen. „Foarte 
neplăcut. În orice caz, un tip ca Axelos era omul cel mai potrivit 
pentru asemenea glume proaste." Ca unul care credea cu adevărat în 
lucrurile vechi, se simţi teribil de afectat. g 

- De aceea mi-ai spus că nu..., spuse el trist. Işi reaminti 
strălucirea soarelui strecurată printr-o crăpătură din bolta peşterii şi 
căzând pe marele basorelief. 

- Încununarea carierei mele, nu-i aşa, Dicky? spuse 
Axelos. Un triumf al erudiţiei. A trebuit să aştept moartea călugărului 
ca să pot face publică toată povestea asta cu „Oraşul din Stâncă". 
Stăteau privindu-se peste tabla de şah. Graecen oftă şi dădu din cap. 
La toamnă, farsa va împlini un an, spuse Axelos. Atunci, cred că voi 
scrie în ziare povestea adevărată. Voi explica clar cele două principii 
în care cred: că experţii habar n-au de nimic şi că arheologia a 
devenit o treabă tot atât de plicticoasă ca teologia. E rândul tău, 
mută. 

- Bine, dar reputația ta, spuse Graecen, gândindu-se pe 


când rostea aceste cuvinte că întreaga viaţă a lui Axelos fusese trăită 
după acest model. Pe cât de uşor obținea succese, tot aşa îşi bătea 
joc de ele; şi asta nu pentru că nu i-ar fi plăcut succesele, ci pentru 
că avea în el ceva pervers, care îl împiedica să se bucure de ele. Mai 
întâi fusese acea strălucită interpretare speculativă a unui text din 
Nugatius, când erau în anul întâi. Bursa care o primise la Colegiul 
Trinity? se dusese şi ea pe apa sâmbetei. La un moment dat, 
asistentul care se ocupa de Axelos spusese: „E într-adevăr genial - cu 
condiţia ca realitatea să corespundă imaginaţiei sale". Uite şi acum, îl 
bătea la şah tot prin asemenea scheme neortodoxe, dar dibace şi 
demne de invidiat. Sau, poate, era neatent? 

Hogarth fusese extraordinar când îl imitase pe cercetaşul 
Mullins, gâfâind şi îngăimând, sprijinit de patul său: „Azi capela albă, 
sir", după care: „A venit domnul Axelos, sir, şi mi-a spus să vă spun 
că are iar necazuri, sir, şi că nu ştie încotro s-o apuce, sir". 

Ghicind parcă gândurile care se perindau prin mintea 
prietenului său, Axelos îşi puse paharul pe masă şi spuse: 

- N-are nici un rost să dai din cap, Dicky. Sunt incorigibil. Cu o 
rentă anuală de o mie, două mii de lire, îţi poţi permite aşa ceva. Tu 
însă ai tras mâţa de coadă atâta vreme, încât ţi-e greu să înţelegi cât 
de nepotrivite sunt plăcerile noastre intelectuale pentru unul care se 
trezeşte, într-o bună zi, cu arşiţa platonică în sânge. 

Acum, la lumina singurei lumânări, avea o expresie tristă - faţa 
unui papă ruinat. Graecen şi-a dat seama că era nefericit, lucru care 
îi trezi, brusc, compasiunea. Stătea acolo, holbându-se la Graecen, de 
parcă nu-l vedea bine, cu mâinile mari şi cam molatice, ca de femeie, 
căzute în poală. 

- Şah, strigă el, suflând apoi în lumânări, după care îşi luă 
prietenul de braţ, conducându-l agale spre casa luminată. 

La o depărtare de cinci mile, reporterul american îşi scoase din 
buzunar carnetul de notițe şi cele câteva foi pe care notase la 
repezeală momentele mai interesante ale accidentului. Totdeauna îi 
era greu să-şi descifreze propriile notițe stenografiate. La lumina 
unei lanterne îşi aranja hârtiile pe genunchi, încercând să găsească o 
poziţie cât mai stabilă contra zdruncinăturilor acelei maşini 
antediluviene, şi începu să-şi formuleze mesajul pentru ziar. Erau, în 
notițele luate, câteva lucruri interesante care puteau da puţină cu- 
loare telegramei. De pildă, Sir Juan atrăsese atenţia autorităţilor, în 
repetate rânduri, că labirintul este nesigur şi că trebuie evitate chiar 
şi vizitele organizate. Consulul britanic, în persoană, încercase să-l 
convingă pe căpitanul vasului „Europa" să-i împiedice pe cei de pe 
vas de a face această excursie. Şi mai era ceva interesant: în labirint 


2 Celebru colegiu de la Oxford, înfiinţat de Regele Richard al II-lea (1367-1400). 


dispăruseră deja câteva expediţii. Avea notate şi datele: 1839, 1894, 
1903. După toate aparențele, din toate aceste expediţii nu 
supravieţuise nimeni. Sir Juan socotea că labirintul, cu toate 
coridoarele adiacente, s-ar întinde pe o suprafaţă de câteva mile 
pătrate. Exista şi o legendă locală după care în mijlocul labirintului s- 
ar afla un animal uriaş. 

Ajuns la Canea, pe când mânca ceva fără nici un chef, primi o 
telegramă de la biroul din Atena al ziarului său în care era dată lista 
pasagerilor îmbarcaţi pe vasul „Europa" -sau, mai bine zis, numele 
turiştilor care porniseră în excursia în labirint. 


DI. O. FEARMAX 

DI. V. TRUMAN şi dna. TRUMAN 
Dra. VIRGINIA DALE 

Căpitan J. BAIRD 

Lord GRAECEN 

Dra. DOMBEY. 


Numele lui Campion lipsea. Bifa numele Lordului Graecen şi pe 
cel al căpitanului Baird. Îi verificase pe amândoi. Credea că dintre 
ceilalţi nu mai scăpase nici unul. Se întrebă ce şansă mai aveau, 
acum, de a ieşi la suprafaţă. Totuşi nu trecuseră decât douăzeci şi 
patru de ore. Merita oare să mai rămână aici, în speranţa că timpul 
va aduce ceva interesant pentru articolul său? Aruncă pe geam o pri- 
vire care se lovi de întunericul ameninţător al Caneei şi în acel 
moment se şi hotărî. Mâine va pleca cu primul avion la Atena. 
Bineînţeles că va urmări derularea evenimentelor, dar de la Londra. 
Cei de la ziar pot descoperi lucruri demne de luat în seamă şi prin 
trimiterea unor ziarişti la locuinţele victimelor. Se mai uită o dată. 
fără prea mare interes, la lista de nume, după care stinse becul fără 
abajur, care atârna de un fir prăfuit, din tavanul murdărit de gândaci. 
Numele de Fearmax îi spune parcă ceva... 

Între timp, vasul „Europa" se afla în portul Alexandria, cu 
ceilalţi pasageri la bord. Căpitanul şi cambuzierul se aflau în cabina 
echipajului, având în faţă telegrama recent primită de la biroul 
companiei din Londra. Cele mai multe întrebări din telegramă erau 
de-a dreptul puerile. De pildă, de ce nu a organizat căpitanul o 
echipă de salvare a victimelor? întrebarea era atât de stupidă, încât 
până şi cambuzierul păru plictisit, el, care, datorită profesiunii sale, 
devenise blând ca un mieluşel şi atotcunoscător ca Dumnezeu. Mai 
întâi, nu exista nici un mijloc de transport care să ducă echipa de 
salvare o sută de mile de la un capăt la altul al Cretei. In al doilea 
rând, gura de intrare în labirint fusese blocată. În al treilea rând, 
„Europa'" era legată de un orar şi trebuia să se ţină cont şi de dorinţa 


celorlalţi pasageri, care erau câteva sute. 

- E destul de clar, spuse căpitanul pe un ton arţăgos, recitind 
textul telegramei de răspuns. Drept cine ne iau? 

Cambuzierul luă telegrama şi se retrase în biroul său. Scoase la 
iveală lista pasagerilor şi un creion chimic. 

În timp ce tăia cu creionul câte un nume, avu impresia că 
exorcizează astfel umbra accidentului care părea să-i obsedeze pe cei 
rămaşi pe vas. Nici o explicaţie nu este suficient de convingătoare să 
poată apropia ideea de moarte de cea a unei croaziere pe mare, 
gândi el. Apoi îşi reaminti că şi el fusese pe punctul de a se alătura 
grupului care părăsise puntea în acea frumoasă dimineaţă de 
primăvară. Cuvântul „labirint" îţi inspira groază, dar în acelaşi timp 
te atrăgea. Ce era de fapt? O dată, văzuse în parcul de distracţii de la 
Wembley un labirint acvatic. Mergeai cu o barcă, în întuneric, iar la 
sfârşit treceai printr-un coridor cu oglinzi şi fotografii panoramice 
luminate. 

Ancheta era pe sfârşite. Mai trebuia doar să înregistreze 
hârtiile agenţiei de turism care organizase croaziera. Extrase din 
jurnalul de bord ţinut de căpitan, tăieturi din ziare, efectele 
personale ale celor dispăruţi fuseseră expediate la Londra, prin 
poştă, pentru a-i calma pe cei de la asigurări. Nu prea vedea mare 
lucru în toată povestea asta, care să poată interesa pe cineva. Golirea 
cabinelor căzu pe capul unei stewardese irlandeze. În cabina familiei 
Truman se afla un cufăr vechi în care erau câteva rochii ieftine şi 
prost cusute, câteva pălării cu boruri mari - dintre care două erau 
împodobite cu pene -, o buiotă, câteva pachete cu scrisori, legate cu 
o panglică, şi câteva pulovere tricotate. Stewardesa încercă rochiile, 
dar nu i se potrivi nici una. Totuşi, unul din pulovere, lucrat pe faţă, 
cu fir gros, îi veni de minune. Aşa că îl păstră. Scrisorile le aşeză cu 
grijă în cufăr, alături de celelalte lucruri. Era tentată să le citească, 
fusese însă crescută în ideea respectului faţă de corespondenţa care 
nu-i era adresată - dacă nu şi faţă de lucrurile care nu-i aparţineau. 
Soții Truman fuseseră destul de drăguţi, gândi ea, în timp ce băga în 
buzunar un pieptene şi o cutie de farduri neîncepută găsită la capul 
patului. Cam în vârstă, dar liniştiţi, poate puţin excentrici. În orice 
caz nici nu se puteau compara cu domnişoara Dombey, cu pistruii, cu 
părul ei roşu şi vocea autoritară - domnişoara Dombey a cărei cabină 
era un arsenal de pliante religioase şi broşuri ale societăţii 
bisericeşti. Domnişoara Dombey nu-i plăcuse deloc. De-abia urcase 
pe vapor şi auzise soneria sunând; alergase să vadă ce este şi dăduse 
cu ochii de domnişoara Dombey care, în uşa cabinei, cu mâinile în 
şolduri, aştepta nerăbdătoare s-o ajute la despachetat. „Hai!" îi strigă 
aceasta în felul ei sigur şi arogant. „Grăbeşte-te." Iar, pe urmă, să 
vezi. De necrezut. O întrebase cum o cheamă şi băgându-i o cărţulie 


în mână, îi spusese: „Uite, citeşte asta când ai timp". Cartea se 
chema Drumul Crucii. Nu înţelegea nici o iotă din ea, iar dacă o 
vedea pe domnişoara Dombey, la orice oră din zi şi din noapte, 
aceasta o întreba: „Ai citit-o? Ai vrea să-ţi explic ceva ce n-ai înţeles?" 
Şi mai era şi nenorocitul ei de căţel care se băga peste tot: îl adusese 
pe vas, deşi era interzis, şi îi era imposibil să stea măcar o clipă fără 
el. 

Răscolind prin lucrurile domnişoarei Dombey care, în afara 
pachetelor cu treburile alea religioase, se rezumau la foarte puţine, 
stewardesa îşi aminti şi o altă întâmplare care o mirase. Mai târziu, 
pe drum, îi povestise şi cambuzierului întâmplarea, şi lui i se păruse 
foarte caraghioasă. Sunase cineva. Se dusese şi o găsise pe 
domnişoara Dombey în dreptul uşii, cu faţa pistruiată îmbujorată de 
furie. Fără să spună o vorbă, se întorsese pe călcâie, îndreptându-se 
spre baia în care intrai din salonaş. Ajunsă în baie, îşi ridicase un 
deget tremurător şi spusese cuprinsă de o mânie nestăpânită: „Şi 
asta ce mai e, mă rog?" Arăta cu degetul spre bideu. Trebuie spus că 
„Europa" era unul din vasele de linie care, după război, îşi schimbase 
proprietarul. „Acela, doamnă?" zisese ea cu sentimentul că ea era 
cauza acestei furii. „E o băiţă'. Asta pusese capac. Domnişoara 
Dombey făcuse stânga împrejur ajungând într-o clipă pe coridor: 
„Vreau să-l văd pe căpitan", spusese ea. „Obiectul acela trebuie să 
dispară imediat." Ajunse la căpitan, înaintând cu greu până la 
pasarela cabinei acestuia. Nu se ştie ce i-a spus căpitanului, dar când 
au coborât pasarela, erau amândoi îmbujoraţi la faţă. Bideul a rămas 
la locul lui, dar o răceală arctică ţâşnea brusc din întreaga fiinţă a 
domnişoarei Dombey ori de câte ori se întâmpla să dea cu ochii de 
căpitan, pe punte. Insă căpitanul era un tip pe care nu-l impresiona 
aşa ceva. 

Domnul Campion îşi luase, la plecare, toate lucrurile. Totuşi, pe 
podea se vedeau urme de vopsele călcate în picioare şi mai uitase şi 
un taburet pliant, ca de camping. Sub pernă, era şi o pungă de hârtie 
plină cu nuci şi un mic pieptene murdar. Într-un colţ, un sul cu vreo 
zece pânze, prins cu un inel de cauciuc şi cu o etichetă pe care era o 
adresă din Marsilia. Domnul Campion fusese cam prea familiar cu ea. 
„Dau un ban pentru mintea ta", îi spusese o dată, şi pentru că ea nu-i 
răspunsese: „Nu vrei? Bine, atunci o sută pentru trupul tău". Un fel 
cam prea de tot de a vorbi cu o fată cinstită, chiar dacă ea era o fată 
simplă. Domnul Campion îsi mai uitase şi o beretă, în dulap. Purta 
mereu o beretă şi o cămaşă deschisă la gât. Poate mai avea şi altele. 
Încercă bereta şi se gândi că o va lua. O să arate altfel după ce o va 
spăla. Nucile păreau mai toate stricate. 

Care mai era pe listă? Avea mereu o senzaţie plăcută, de frică 
superstiţioasă, când intra în cabina lui Fearmax. Era şi cam 


întunecoasă, fiind pe puntea A. Vai, în ce hal de dezordine era. Cărţi 
aruncate alandala, haine care spânzurau din geamantane şi câteva 
pachete de scrisori, legate şi sigilate. Le atinse uşor, ca şi cum i-ar fi 
fost frică, poate ceva din magnetismul proprietarului mai rămăsese în 
lucrurile lui. Uite şi pelerina scurtă pe care o purtase la bal - ce bine 
arăta cu pelerina aruncată peste hainele de seară. Lângă pat era o 
cutie cu trabucuri şi un şirag de mătănii. Luă în mână câteva plicuri 
şi se uită atent la ele. Cu litere lungi şi subţiri văzu scris pe unul din 
ele: Tăieturi din ziare, 1941 -1948; pe altul: Articole adresate 
medium-ului, iar pe un al treilea: Ultima mea dorinţă - Testamentul 
meu, O. Fearmax. 

Intră şi stewardul să o ajute să facă ordine printre lucrurile 
răspândite în cabină. Ea spuse ceva în legătură cu cantitatea de 
lucruri lăsate de Fearmax. 

- Vroia să meargă în Egipt, spuse băiatul. Ceilalţi aveau 
de gând să se oprească mai mult timp în Creta, de aceea îşi luaseră 
toate lucrurile, „Oare aşa să fie?" se întrebă ea. Domnişoara Dale îşi 
lăsase în cabină o fustă elegantă. 

- Biata domnişoară Dale, spuse ea. Aşa liniştită şi bună. 
La oglindă, îşi puse briantină pe un cârlionţ şi-l învârti în jurul 
degetului. Băiatul strânse cărţile, le legă şi le aruncă într-un 
geamantan. 

- Bani n-a lăsat? întrebă el bănuitor. 

Ea închise valizele şi le puse una peste alta. 

nR Nu cred că era atât de pricopsit ca să lase ceva, spuse 
ea. In cabina lui Baird găsiră o pereche de pantaloni scurti, kaki, iar 
în cea a lui Graecen, o oglindă proptită de o monedă de jumătate de 
coroană într-o poziție tocmai bună de bărbierit. 

- Se vede cât de colo că era un adevărat domn, spuse 
stewardesa băgând moneda în buzunar. Cine altcineva ar fi folosit un 
ban ca să-şi sprijine oglinda când se bărbierea. 

Cabina domnişoarei Dale nu era atât de goală pe cât crezuseră 
la prima vedere. 

- Uite,... vezi? Neglijentă! spuse stewardul cu un aer 
dezaprobator. li fusese tare simpatică domnişoara Dale, acea 
prezenţă blondă şi tristă, prea timidă să sune după servitori pentru 
că, după cum spunea chiar ea, „nu fusese crescută cu servitori". 
Toată ziua şi-o petrecea într-un şezlong pe punte, înfăşurată în 
pleduri, fiind în convalescenţă după o boală grea. În ultima vreme, 
Lordul Graecen fusese văzut citindu-i dintr-o carte. - Ei, asta-i, spuse 
ca pentru sine stewardul cu un oftat. Se iubeau, e clar. Stewardesa îl 
auzi oftând şi dădu din umeri, nepăsătoare. 

Vraful de ziare şi reviste pe care îl adunaseră din cabine 
ajunse, în cele din urmă, la cambuzier, care stătea de vorbă cu un 


prieten, pe puntea C şi scuipa din când în când în apele uleioase ale 
portului Alexandria. 

- Mulţumesc, spuse acesta. Chiar îmi doream ceva uşor de citit! 
Vorbea ca şi cum nu făcea altceva toată ziua decât să se lupte cu 
enciclopedii şi dicţionare. Raftul de cărţi de la capul patului său era 
ticsit de cărţi de duzină. Luă sub braţ teancul de ziare şi-şi continuă 
discuţia. Tocmai îi povestea prietenului tragedia care avusese loc în 
labirint şi căreia îi căzuseră victime cei din grup. După ce savura din 
plin toate amănuntele întâmplării, se îndreptă spre unul din 
şezlongurile punţii din spate, puntea A, se aşeză, îşi umplu şi-şi 
aprinse pipa, după care aruncă o privire pe ziare. Pentru o clipă, se 
întrebă ce ziar aparținuse fiecărui pasager - cu siguranţă că aceste 
numere din „Bystander" nu fuseseră găsite în cabina lui Fearmax. 
Fearmax îi impusese un respect combinat cu frică. Semăna cu un 
profet (nu unul de primă mărime, dar un profet) - un tip famelic şi 
vehement. Refuzase să ţină o seance, adică o şedinţă de spiritism, în 
salonul de la clasa întâi, susţinând că sănătatea precară nu-i permite. 
Şi totuşi, când vorbea parcă era un vulcan în plină eruptie, scuipând 
fraze scurte, dar articulate precis şi hotărât. Mereu cu papion negru, 
din material moale, de felul celor cu colţuri coborâte, cum se purtau 
în Belgravia? la sfârşitul secolului. Faţa lui avea o personalitate 
aparte, semănând cu portretele în cărbune ale lui Rudolf Steiner la 
bătrâneţe; sub ochi avea nişte pungi adânci şi negre care, în lumina 
crudă de pe puntea de clasa întâi, păreau violete. Se plimba ore în 
şir, luând punţile la rând, cu mâinile în buzunare, ca un apucat. 

Pentru scurtă vreme, aceste imagini s-au perindat ca prin vis în 
mintea cambuzienilui care, în final, adormi, nu înainte însă de a 
remarca că unele figuri din ziarele mondene fuseseră împodobite cu 
mustăţi făcute cu creionul şi de a se întreba dacă Graecen fusese 
autorul acestui gest nepotrivit. Acum, soarele cobora în spatele 
încrengăturii de catarge şi punți ale vaporului şi o briză uşoară 
începuse deja să se facă simțită. 

La Toulon toată lumea coborâse pe mal, iar familia Truman a 
revenit cam cherchelită în şalupă. In faţa lor stătea domnişoara 
Dombey, cu expresia ei obişnuită, îmbujorată şi botoasă - roşie ca un 
ciucure de curcan -, expresie pe care nu şi-o putea ascunde ori de 
câte ori era furioasă. Pălăria domnului Truman căzuse pe o ureche, 
iar el îşi trecuse un braţ în jurul umerilor nevesti-sii. Cântau amândoi 
Când zâmbesc ochii irlandezi cu o atenţie care în ochii celor din 
echipaj părea cam forţată, poate şi pentru că urmăreau toată scena 
de pe punte, fiind mult mai treji decât cei doi. In acel moment 
Graecen îi spuse ceva lui Baird şi amândoi izbucniră în râs. Se vedea 


3 Cartierul Belgrave, cartier aristocratic din Londra. 


cât de colo că domnişoara Dombey ar fi dat orice să nu fie acolo. 
Făcea sforţări să nu le întâlnească privirea şi se întreba cum 
putuseră nişte persoane atât de dezgustătoare să ajungă la clasa 
întâi. Când barca fu aproape de burta vasului „Europa", întâlni din 
greşeală privirea domnului Truman care o examina sticlos, indulgent 
şi calm pentru o clipă; după care ea descoperi cu oroare că Truman îi 
face cu ochiul. „Individul ăsta", şuierase ea la urechea lui Baird pe 
când urca pasarela, „e beat." 

Cambuzierului îi fusese simpatică familia Truman. El era mic 
de statură şi bine legat, cu destul păr grizonat şi o mustață îngrijită. 
Era un tip foarte prietenos şi aparent nu suferea de nici un fel de 
complex de inferioritate de ordin social din cauză că se află la clasa 
întâi. „Banii", spunea el ori de câte ori trebuia să plătească ceva la 
bar, „nu înseamnă nimic pentru mine. N-am ştiut niciodată pe ce să-i 
dau. Hai, poţi să-i iei pe toţi." li mergea vestea că făcuse avere din 
pariuri la fotbal. Domnişoara Dombey îl găsea revoltător pentru că 
rezistase condescendenţei ei, din cauza firii lui vioaie, serviabile şi 
vag batjocoritoare. 

Doamna Truman era o femeie atrăgătoare, dar puţin cam 
şleampătă. Aproape niciodată nu reuşea să-şi întindă rujul cum 
trebuie pe buze, iar pantofii cu care o tot vedeai pe punte erau cam 
soioşi. Intre cei doi simţeai că există o potrivire bazată pe umor 
sănătos. Se înțelegeau de minune când era vorba să-i persifleze pe 
cei din jur, printre care găseai şi o domnişoară Dombey atât de 
irezistibil caraghioasă, dar şi persoane atât de plăcute ca Graecen. 
Le făceau mare plăcere orice speculaţii legate de modul în care 
făcuseră ei doi avere: în realitate nu mai aveau din economiile lor 
decât cincisprezece lire sterline. Truman câştigase un concurs lansat 
de un ziar săptămânal care oferise drept premiu o rentă pe viaţă - de 
o liră sterlină săptămânal - sau o croazieră pe mare. Alegerea făcută 
era tipică pentru ei. „Mamă', spusese el cu calm şi bine dispus, „o 
liră pe săptămână mai pot câştiga şi eu, pe când o croazieră nu o să 
putem face niciodată, dacă scăpăm ocazia asta." 

lţi dădeai seama foarte uşor că se iubeau foarte tare şi 
domnişoara Dombey nu le putea ierta toate acele glume deocheate, 
felul în care şuşoteau şi se plimbau de mână pe punţile umede, ca doi 
şcolari. Remarca stewardesei că fuseseră simpatici, dar poate cam 
excentrici, se datora unei discuţii pe care o auzise întâmplător, în 
momentul în care cei doi se pregăteau de culcare. Uşa cabinei 
rămăsese întredeschisă şi Truman se spăla pe dinţi, activitate care îi 
făcea multă plăcere, dar în timpul căreia producea un zgomot exa- 
gerat pentru o operaţie atât de simplă. Ai fi putut crede că e vorba de 
zgomotul ţesalei într-un staul de cai. Zgomotul pe care-l făcea era 
completat şi de încercarea de a fredona frânturi de cântece în timp 


ce se spăla pe dinţi. În acea seară, când stewardesa a trecut pe 
coridorul care era, ca de obicei, cufundat în linişte. Întreruptă doar 
de  sforăitul molcom al ventilatoarelor, şi-a dat seama că 
binecunoscutul număr era, acum, întrerupt, pe neaşteptate, de 
plânsul cuiva, plâns care, de pe coridor, se auzea înăbuşit şi straniu. 
„Hei, Elsie". spunea Truman, „ştiu că ar fi fost cu totul altceva dacă 
n-ar fi murit." După un alt schimb de cuvinte, o auzise pe doamna 
Truman care, cu o voce controlată şi melodioasă ca întotdeauna, 
spunea: „Ştiu că sunt o proastă, dar, John, mi-e imposibil să nu mă 
gândesc că eu l-am ucis". 

În aceeaşi seară, puţin mai târziu, îl auzise pe Truman 
blestemând îngustimea cabinei: „Paturile astea nu-s făcute ca să faci 
dragoste în ele, parcă ai fi într-o cutie de chibrituri", spunea el cu 
accentul caraghios al celor din nordul Angliei, pronunţând vocalele în 
fundul gurii. 

O altă întâmplare a convins-o însă de excentricitatea celor doi, 
când, trecând prin dreptul cabinei, i-a văzut stând pe pat, goi puşcă 
şi jucând „x şi zero". „Intră, draga mea", spusese doamna Truman cu 
vocea ei plăcută, degajată, după care, observând consternarea de pe 
faţa fetei, adăugă: „Hai, John, pleacă de aici". Il auzise pe Truman 
râzând forţat pe când se chinuia să-şi pună cămaşa. li povestise 
stewardului întreaga întâmplare, întrebându-l foarte serios dacă la 
vârsta asta te mai culci cu nevasta - pentru ea părea destul de in- 
decent. Cei doi puteau avea copii mari. Stewardul îşi reţinu un 
zâmbet, spunându-i că nu ştie, adăugând că poate erau excentrici. 
Cuvântul o mulţumise pe deplin. Excentrici, asta era. Oricum, erau 
nişte oameni veseli şi fără mofturi şi de acee'a simţi o undă de milă 
în suflet pe când strângea rochiile alea strâmbe şi ieftine, prăpădita 
aia de perie de cap cu peri de sârmă şi numerele din „Tit-Bits", 
aşezându-le în cufărul care, după cum se putea citi pe tăbliţa fixată la 
vedere, era făcut de un domn Stevens din Peckham Rye. 

Numai după câteva zile, când ziarele au anunţat supraviețuirea 
lui Graecen, descoperi şi cambuzierul că acesta este poet. „Un nobil 
şi mare poet al Angliei", scria într-unui din ziare, care-i descria pe 
scurt viaţa, menţionându-i titlul scoţian de nobleţe, Crucea Militară, 
şi distincţiile din război, precum şi strălucitul punct marcat pentru 
Gentlemen versus Players pe terenul Lord în anul 19364. Citind toate 
astea, fiecare regretă din suflet că nu ştiuse totul înainte; un tip atât 
de liniştit şi discret - semăna mai mult cu un agent de bursă între 
două vârste. E adevărat că-l văzuse cineva desenând, la un moment 
dat, ceva într-o carte şi că-i citise, o dată sau de două ori, 
domnişoarei Dale, pe puntea A, dar nimeni nu putea spune dacă 


1 Meci de crichet jucat regulat pe terenul Lord din Londra între cele două echipe, 
între anii 1819-1962. 


fusese vorba sau nu de poezii. În tot cazul, faptul că putuse scăpa 
arăta că mai poţi crede într-o dreptate ideală. Mai târziu, 
cambuzierul citi în „Times" o poezie a lui Graecen care începea aşa: 
„Când moartea precum cadranul solar, umbra şi-o aruncă". Băgase 
de seamă că poezia era datată aprilie 1947, cu numai câteva 
săptămâni înainte de povestea cu labirintul, şi acum aceste versuri îi 
sunară ca o premoniţie - ca şi multe altele, adică atât cât putea el 
înţelege asemenea lucruri. Le reciti de câteva ori, după care decupa 
versurile cu briceagul pentru a le băga cu degetele lui soioase între 
filele carneţelului pe care-l avea mereu în buzunar, ca să le poată 
reciti oricând. Astfel se încheie cercul speculațiilor. 


FIRUL ARIADNEI 


Era cam la jumătatea lunii mai când Graecen închise pentru 
ultima oară uşa micului oficiu improvizat în jurul statuii Cefalu 
pentru curăţarea acesteia. Păşea acum, fără grabă, în stilul lui 
deliberat şi felin, prin secţia de artă greco-romană. Se lăsase seara - 
acel amurg marin, straniu, propriu muzeelor -, iar vitrinele lungi îi 
reflectau, pe rând, în tonuri subacvatice, silueta sobră. Astăzi se 
împlinesc zece ani de muncă devotată numai în acest loc, gândi el, 
coborând scara cea lungă, şi zece ani înseamnă ceva. Încerca să 
acorde o încărcătură emoţională acestui episod cu toate că, în 
realitate, simţea un fel de gol, o senzaţie negativă. Respiră aerul 
umed al coridoarelor cam lugubre care-l în-văluiau numai în piatră şi 
sticlă. Trebuie să fie ora şapte. Afară, lumina se topea rapid în 
noapte; Londra cea gri şi imparţială nu dădea semne că s-ar apropia 
primăvara. Se strecură cu greu prin valul de studioşi care se revărsa 
din biblioteca cea mare, trecând de zăgazul uşilor principale pentru a 
se dispersa pe țărmurile gri ale străzii. Cu un oftat resemnat îşi 
predă cheia, puţin surprins la gândul că gestul nu-l afectează mai 
mult. Luându-şi pălăria şi haina îl văzu pe Swan, îngrijitorul, 
îndreptându-se în grabă spre el: 

- E adevărat că ne părăsiţi, domnule? spuse acesta. Sigur că 
era adevărat: cu toate acestea, emoția clară din vocea bătrânului nu 
aprinse nici o scânteie în sufletul lui Graecen. Îmbujorat, rămase pe 
loc, cu greutatea mutată pe un singur picior. In hainele sale negre, 
impecabile, cu pantofii strălucind din cale-afară, arăta ca un 
gentleman copleşit de emoția cc-i stă bine unui gentleman. 

- Nu pentru multă vreme, Swan, spuse el, sper să revin curând. 
Roşcata îi lumină, mai întâi, faţa şi apoi mica zonă de chelie din 
vârful capului, înconjurată de o coroană de păr, care îţi dădea mereu 
impresia că te afli în faţa unui sfânt. Incercase mereu să-şi 
stăpânească această îmbujorare, dar fără nici un succes. Vă/u 
privirea apoasă a lui Swan urmărind cum roşeaţa îi cuprinde toată 
faţa şi se întinde până în spatele gâtului. Îşi puse pălăria şi strecură o 
hârtie de zece şilingi în mâna bătrânului. Ne vom revedea curând. [i 
spuse acestuia, traversând holul şi ieşind pe uşile batante. 

Pentru o clipă, se opri pe treptele de marmură, cuprins de un 
sentiment de dezorientare, de detaşare şi debusolare care, gândi el, 
trebuie că îl simte un prizonier după ispăşirea unei pedepse 
îndelungate, când aude poarta închisorii închizându-se în spatele său. 
Era un rămas bun pe care-l puteai defini ca fiind de o imparţialitate 
sentimentală fără cusur, dar, sentimental cum era, regretă sincer 


acest lucru. „M-am resemnat", spuse cu voce tare ca pentru sine şi 
uitându-se împrejur observă sculpturile naive, parcă ciupite de vărsat 
din Insula Paştelui care îl fixau din portic cu cruzimea lor obişnuită. 

Strada Muzeelor arăta ponosită. La fel şi Great Russell. Totul 
era de o tristeţe care se repeta la infinit. Ultimele falduri de lumină 
coborau acum în spatele gării St. Pancras. Londra se îmbiba de 
întuneric ca o sugativă. Şi totuşi, Syrinx? apăruse. A văzut-o expusă 
în vitrinele mai multor librării. Câteva senine slabe ale unei primăveri 
care, ca de obicei, se lăsa aşteptată. „în fine", spuse el şi-şi scoase 
pălăria pentru a simţi cum aerul îi mângâie tâmplele. La colţul 
străzii, cumpără „Suplimentul literar" al lui „limes" şi un pachet de 
ţigări. Era o pierdere de vreme să parcurgi recenziile literare din 
ziarele de stânga - în ceea ce-l privea era mereu şocat de vulgantatea 
agresivă a tonului din aceste ziare. După o deliberare adâncă, intră, 
pe furiş, de parcă s-ar fi ferit să-l vadă cineva, în una din librării şi 
cumpără un exemplar din Syrinx: ca de obicei, toate exemplarele sale 
le dăduse te miri cui. Era absurd să te simţi vinovat şi panicat doar 
pentru că eşti un poet încă relativ necunoscut. Syrinx era a şaptea 
carte a lui, şi nu se aştepta decât la banalităţile de falsă flatare 
obişnuite în asemenea ocazii. Se resemnase de mult cu faptul că 
poezia sa nu era nici prea avangardistă, nici prea interesantă. In 
orice caz, cel puţin, i se publica, iar el era cât se poate de bucuros să 
i se publice cărţile. Ori de câte ori îi apărea o carte era cuprins de o 
vanitate clară a autorului, şi nu se îndoia că Syrinx era chiar foarte 
reuşită. Cu o copertă strălucitoare şi rafinată în acelaşi timp. 
Naiurile, stuful, chiar şi lebăda cu un aer de mucava - toate exprimau 
admirabil, după părerea lui, natura poeziilor sale. Şi ele erau cam 
manieriste, puţin demodate şi, poate, chiar puţin răsuflate. („Muza 
Lordului Graecen, devenită gospodină, îşi chinuieşte iambii ca pe un 
covor pe care-l scutură cu furie, deşi n-a mai rămas din el decât 
urzeala" - uite, asemenea comentarii le socotea din cale-afară de 
nedrepte.) 

Savurând bucuria de a avea cartea sub braţ, intră într-o 
ceainărie ca s-o analizeze mai bine. Cu siguranţă că recenzia din 
„Times" era, ca de obicei, mormântală, dar amabilă. Bătrânul Conklin 
îi admira lucrările, i le admira sincer. Ocoli masa din colţ unde Sir 
Fennystone Crutch îşi devora pâinea prăjită cu unt. Tichia lipită de 
vârful capului şi papucii săi făcuseră din el un personaj aparte, cu 
care se învăţaseră acum toţi în sala de lectură. Nu suporta să fie 
deranjat când îşi bea ceaiul - era de altfel singura lui masă adevărată 
din zi. Graecen făcuse o dată această greşeală şi fusese certat cu 
severitate: „Pleacă", spusese bătrânul. „Nu vezi că mănânc?" Oare 


5 Syrinx: a) nai; b) galerie în mormintele egiptene. 


nepoliteţea faţă de cei din jur putea să-şi găsească o scuză într-o 
pasiune exagerată pentru sanscrita veche şi pentru pâinea prăjită cu 
unt? gândi Graecen. Totuşi, învățase lecţia: trecea mereu grăbit, 
prelingându-se pe lângă locul unde se afla bătrânul, şi dispărea într- 
unui din separe-urile întunecate, din lemn, după care comanda ceai, 
pâine prăjită şi un ou fiert. Acum, putea deschide ziarul. 

Timp de mai mult de o oră uită de obsesia ultimelor zile: în 
fine, obsesie era, poate, prea mult spus. Căută un cuvânt mai puţin 
dur. Faţa lui rotundă şi inocentă se contorsiona în concentrarea de a 
găsi ceva în coloanele ziarului, în timp ce o parte din mintea sa era 
mai departe preocupată de frica pe care o încerca, jucându-se cu 
metafore legate de ideea morţii. Parcă ar fi avut o carie - nu te poţi 
abţine să nu pui limba la locul cu pricina. Bineînţeles că moartea era 
o carie cu mult mai mare şi mai interesantă. Işi repetă că, la urma 
urmei, nu era un lucru sigur că va muri în următoarele luni. Era 
simpla părere a unor medici oarecare - o îndeletnicire, cel puţin, 
dubioasă. Numai gândul acestei posibilităţi avusese, bineînţeles, 
darul de a-i zdruncina viaţa într-o oarecare măsură - cu toate că nu 
vedea în asta un motiv suficient de convingător. După prima zi de 
aşteptare a morţii, aceasta s-a transformat într-o melancolie 
monotonă; se gândea acum la ea exact cum făcea când era la şcoală 
şi aştepta o chelfăneală programată pentru a doua zi. În toată chestia 
asta era şi un dram de plăcere; avea, uneori, senzaţia de izolare şi 
detaşare de restul speciei umane, momente în care se simţea obligat 
să-şi repete că şi ceilalţi vor muri într-o bună zi. Totuşi, pe capul 
altora nu căzuse pacostea de a avea fixată o dată anume pentru 
moarte. Oricum, această idee a morţii, pe care nu o dezvăluise 
nimănui, era neplăcută. Erau momente când se simţea aproape jenat 
că ştie - parcă ar fi fost vorba de o boală pe care trebuie să o ascunzi 
celor din jur. De fapt, ăsta era şi motivul pentru care plecase de la 
muzeu. Ar fi destul de neplăcut să mori într-un muzeu. „Se poate 
întâmpla oricând", spusese doctorul, după care adăugase: „Uite aşa, 
ca din senin". Graecen fusese impresionat de această expresie. Se 
surprinsese folosind-o la rândul său la un moment dat când îi 
atrăsese atenţia unui custode mai tânăr asupra unui obiect din 
teracotă aşezat într-un loc nepotrivit: „S-ar putea să cadă şi să se 
spargă - uite aşa, ca din senin". 

Totuşi, o dată în plus, logica a început să se facă simțită, cu 
raţionamentul ei clar. Uite-l pe Sir Fennystone Crutch (de trei 
dimineţi la rând îşi repeta acelaşi lucru). Nu mai are mult. Nici un 
medic cu capul pe umeri nu-i poate da mai mult de şase luni de trăit. 
Fără un dinte în gură, îngropat realmente în sanscrita lui, uitând în 
fiecare zi de masa de prânz şi lăsând peste tot, în sala de lectură, coji 
de pâine roase pe jumătate. Nu ar fi imposibil să aibă ideea nefastă - 


pentru cei din jur - de a muri la masa de lucru. Ce vor face cu el? 
Graecen hotărî că îl vor căra cu căruciorul care şi aşa gemea sub 
tonele volumelor în sanscrită, vor pune lângă el geanta de pânză, 
tichia şi papucii. Pe urmă îl vor scoate din sală. Oare vor ieşi prin 
aripa de nord a bibliotecii ca să ocolească intrarea principală? 

Graecen se simţi exasperat de propria-i persoană pentru că îşi 
pierdea vremea cu asemenea gânduri. Să dai curs unor înşiruiri de 
posibilităţi atât de prosteşti. Ce naiba, doar nu avea nici cea mai mică 
importanţă pe unde aveau să scoată căruciorul. Îşi imagină apoi 
căruciorul cu corpul bătrânului traversând secţia de artă greco- 
romană. Sigur că tânărul Stubbs va împinge căruciorul... Se încruntă 
şi încercă să se concentreze asupra chestiunii pentru care venise. 

În tot acest timp îşi plimbase privirile peste coloanele imobile 
ale ziarului, căutând o cronică a volumului Syrinx. Mânca pâine 
prăjită cu unt şi, pe măsură ce untul i se prelingea pe bărbie, faţa îi 
căpăta o expresie din ce în ce mai inocentă şi copilăroasă. Îşi scoase 
batista şi începu absent să se şteargă, tamponându-şi bărbia - oare 
putea să afirme că viaţa lui devenise mai prețioasă prin faptul că 
apăruse posibilitatea sfârşitului? Se încruntă, făcând să i se unească 
sprâncenele şi, cu o privire agresivă, crăpă vârful oului. Într-un fel, 
da. Totul s-a transformat într-o uşurare mohorâtă, ca şi cum s-ar fi 
sculat într-o bună zi şi ar fi descoperit că tot ce-l înconjoară este tivit 
cu zăpadă. Spiritul său critic era trezit la viaţă - o expresie destul de 
neplăcută. Totuşi această idee nu îi trezise, nici nu-i diminuase 
sentimentele. De ce? 

Oare versurile sale dădeau, măcar ele, semne că au devenit 
mai profunde? Nu, erau ca mai înainte. Îşi aduse aminte că un tânăr 
critic îi descrisese opera, într-o scurtă recenzie, ca fiind „mizerie 
preatomică, ne-radioactivă şi rău conducătoare de electricitate". 
Fusese foarte supărat. „Lordul Graecen se cramponează de poezia 
rentier", fusese o altă afirmaţie din aceliaşi articol. Zău, oare era un 
poet aşa slab? 


Când giulgiul iernii cade 
Peste oraşe şi iubiţi, 

Sfârşitul rece cel de nea 

Prin semne-albite-arată 
Poteca, iar muritorii o vor lua. 


Cam monotonă, dar lui îi plăcea. Acea notă demonică pe care o 
admira aşa de mult la Emily Bronte lipsea, asta aşa era. Dar nu putea 
crede că seamănă, după cum spun tinerii de azi, cu un cozonac fără 
stafide. După el, ar fi zis chiar un fursec. În tot cazul, Yeats îi 
publicase una din poezii într-o antologie. Chiar bătrânul Lord Alfred 


îl invitase odată la Hove, unde intenţiona, după cum spusese chiar el, 
să-l înveţe tainele sonetului. Ce-i drept, era condescendent bătrânul, 
el însă îi mulţumise, plin de efuziune. 

- Ah, exclamă pentru că tocmai dăduse cu ochii, pe penultima 
pagină, de un titlu care îl şoca: „Poetul cricketist al Angliei". Nu era 
nici un dubiu că era mâna bătrânului Conklin, cu stilul lui debordant 
de admiraţie. Observă că se menţionau titlul de nobleţe, şcolile 
urmate, cricketul. Lui Conklin nu-i plăcuseră niciodată poeţii 
efeminaţi. Citi totuşi cu o oarecare indignare: „Este un lucru din ce în 
ce mai clar că avem printre noi un alt Gordon Bottomley. Nu există 
nici cea mai mică îndoială că Lord Graecen este urmaşul lui Lord 
Alfred Douglas, Roland Tuft, Canon Alee Smudge şi Loyola Tipstaff, 
ale căror versuri valorează cât nenumărate tomuri de enunţuri aspre 
pe care cei neavizaţi sunt tentaţi să le confunde cu adevărata 
poezie". Graecen făcu prin aer un gest iritat şi îşi stropi cravata cu 
unt. „Uite ce e", spuse tânguitor adresându-se lui Conklin, „nu poţi 
spune aşa ceva". Era peste poate. Bineînţeles că o critică adversă nu- 
ţi face plăcere, dar este insuportabil să fii condamnat printr-o astfel 
de laudă. Continuă totuşi să citească cu o amărăciune care creştea 
neîncetat. 

Auzi clopoţelul uşii de la intrare şi îl văzu intrând pe Hogarth, 
adus de spate, cu pantalonii lui burlan de culoare gri, cu braţele pline 
de cărţi. 

- Hogarth, spuse el luminându-se la faţă, Hogarth. 

Noul venit îşi cobori capul grizonat ca de taur şi o porni în 
direcţia sa cu acea precauţie a namilei căreia îi este frică că va 
răsturna ceva pe drum. 

- Ştii ce, spuse el, chiar mă gândeam la tine - mă întrebam de 
ce nu m-ai sunat. 

Văzându-şi vechiul prieten, Graecen era fericit ca un copil. 

- Stai jos, dragul meu, spuse el. Ce bine-mi pare - Doamne - mă 
bucur la culme. 

Hogarth se aşeză încet, opunând parcă rezistenţă unei forţe de 
felul celei centrifuge, şi-şi descarcă volumele pe masă, punându-şi 
peste ele pălăria pătată. Il privi pe Graecen cu o afecţiune sardonică. 
Ochii lui mici şi pătrunzători înţeleseră dintr-o clipire starea în care 
se afla Graecen, având într-o mână pâinea prăjită cu unt, în cealaltă 
batista, şi cartea deschisă pe genunchi. 

- Richard, spuse el sever, iar îţi citeşti propriile cuvinte. 

Graecen se îmbujora la faţă. Hogarth avea mereu obiceiul să 
folosească un ton oribil de ironic, pur şi simplu pentru a-l tachina. 

La drept vorbind, pentru unul cu firea lui Graecen, trebuia ceva 
mai usturător decât nişte răspunsuri convenţionale, iar Hogarth, cu 
caracterul lui dominant, se afla exact la polul opus, şi tocmai de 


aceea se completau ca simţire şi fel de a vedea lucrurile. Se 
înțelegeau de minune. Reprezentau exemplul perfect al teoriei lui 
Hogarth privind potrivirea psihică între două caractere diametral 
opuse. Le denumise „dominant" şi „recesiv". 

Stătea acum pe scaun şi-şi trăgea sufletul, timp în care îşi privi, 
pentru o clipă, degetele mari de la mâini. Era clar că-şi cam pierduse 
suflul. Graecen îl privi cu căldură, nu-l mai văzuse pe Hogarth de 
câteva săptămâni. Persoana din faţa sa, pe care o cunoştea acum atât 
de bine, îi făcea plăcere. Umerii laţi ai lui Hogarth erau acoperiţi de o 
haină din tweed, veche şi cu petice de piele la coate. Pantalonii lui gri 
intraseră la spălat, iar din partea de jos a crăcilor ieşeau la iveală 
gleznele groase şi şosetele care se lăsaseră peste pantofi. Faţa îi 
semăna cu figurile sculptate pe pipele austriece: cu trăsături osoase 
şi bine conturate care prindeau viaţă numai datorită vioiciunii 
ochilor. Destul de mici, ochii aceştia îşi schimbau culoarea şi erau 
într-o permanentă cercetare. Când Hogarth râdea, se pierdeau 
devenind nişte virgule mici, ca ochii de porc. Când îi deschidea larg, 
ca atunci când urma o întrebare, păreau că întineresc, strălucind cu 
un farmec şi o candoare proprie. 

- Ştii, spuse el, după ce ceru nişte ceai şi îşi umplu pipa cea 
mare şi burtoasă, am alergat ca să scap de Boyd. 

Graecen îşi reţinu mirarea auzind aceste cuvinte. Boyd îi era 
prieten. Se întrebă în ce măsură putea fi sincer cu Hogarth. 

- Boyd vrea să-i scriu prefața la cartea lui despre psihanaliză şi 
artă. Le ia pe amândouă în serios. Tonul lui Hogarth era morocănos 
şi iritat. Cartea e absurdă. Analizează Corbul lui Poe de ţi se face 
părul măciucă. Cunoşti legătura freudiană dintre simbolul păsării şi 
penis? 

Graecen nu o ştia, dar se grăbi să clipească şi să dea afirmativ 
din cap, umezindu-şi buzele cu limba. 

- Ei bine, Corbul cu tânguitorul său „nevermore", reprezintă o 
teribilă confesiune a impotenţei, făcută de Poe. Graecen spuse 
„Dumnezeule", pe care-l mai repetă o dată, cuprins de compasiune. 
Nu ştia nimic despre psihanaliză, dar îi era imposibil să nu simtă 
respect pentru ceva. Hogarth îşi aprinse pipa scoțând şapte trombe 
de fum pantagruelice. 

- În Dickens a descoperit o pasiune pentru masturbare; 
alegerea numelor ca Domnul Pickwick şi Sam Weller reprezintă 
simboluri transparente... Dicky, ce-i cu tine? 

Deodată, Graecen se simţi iar nefericit; îşi aduse aminte de 
starea sa. 

- Am plecat de tot de la Muzeul de Arheologie, spuse cu o 
voce mică. Simţea dorinţa de a-i împărtăşi lui Hogarth câte ceva - 
printre care şi despre articolul bătrânului Conklin; dar toate se 


înghesuiau la ieşirea minţii sale şi nu ştia la care să dea drumul mai 
întâi. Faţa îi era numai rotunjime şi inocenţă. Buza de jos îi tremura 
uşor. 

- Eşti deprimat, spuse Hogarth. 

Graecen făcu semn că da şi îi întinse peste masă, prietenului 
său, ziarul, arătându-i cu degetul pasajul cu pricina. Dar, înainte ca 
Hogarth să aibă timp să-l citească, adăugă cu sufletul la gură: 

- Se crede că nu mai am decât câteva luni de trăit. 

Suna absurd. Se priviră o secundă şi amândoi izbucniră în râs, 
Hogarth răguşit, iar Graecen cu sunete ascuţite ca de puber. 

- Dintre toţi, tocmai eu, spuse, având deodată o senzaţie 
de triumf. 

- Nu cred. 

- Ba da, e adevărat, spuse Graecen cu entuziasm. Brusc, 
se simţi în pericol ca acest trofeu să i se fure prin simplu scepticism. 

- Dintre toţi, tocmai eu, Dicky Graecen. Avea obiceiul 
destul de neplăcut de a se obiectiviza la persoana a treia, aşa cum fac 
copiii. Ei, ce zici că va face acum bătrânul Dicky Graecen? Asta era 
una din expresiile care apărea fără doar şi poate în orice poveste în 
care era şi el implicat. După cum mărturisea chiar el, se simţea 
detaşat ca un copil, ca un tânăr zburdalnic. Tânărul Dicky Graecen. 
Şi acum tânărul Dicky Graecen era cel care urma să moară - dar el 
alter-egoul său va trăi veşnic; ei, chiar dacă nu veşnic, cel puţin încă 
cincisprezece ani. Prin asociaţie de idei îşi reaminti de Syrinx. 

- Mi-a apărut cartea, spuse cu falsă modestie dar neostentativ, 
roşind iar. 

Hogarth îl privi cu atenţie, cu ochii încă râzând. Indiferent ce 
se întâmplă cu Dicky, este caraghios - chiar şi ideea condamnării sale 
la o moarte prematură te făcea să râzi. Compasiunea era trezită prin 
umor. Luă în mână volumul de poezii să vadă despre ce este vorba. 

Graecen nu-i trimisese niciodată lui Hogarth cărţile lui pentru 
că acesta spunea mereu că pe el poezia sau artele frumoase îl lasă 
complet rece. Totuşi, Hogarth nu rata să-i trimită toate cărţile lui, 
indiferent cât de plicticoase şi jegoase ar fi fost. Pe pagina de gardă 
scria întotdeauna:. „Dicky, fă-o să circule printre granguri. Bun 
comercial." 

Graecen se simţea mereu iritat de sugestia asta, fiind 
considerat, în cel mai bun caz, un simplu mijlocitor social pentru 
lucrările medicale ale lui Hogarth. Oricum, îndelunga prietenie şi 
afecţiune care-i lega încă din anii studenţiei erau mai puternice şi-l 
făceau să-şi înghită mâhnirea. 

- Nu văd nici un motiv, spuse Hogarth învârtind cartea în labele 
sale, care să te împiedice să mori. Toţi trebuie să ajungem acolo. Şi 
nu sunt sigur că nu aş prefera să fiu avertizat, îmi place mereu să mă 


pregătesc înainte de orice schimbare. 

Ca stil, nu prea era pe gustul lui Graecen. Nu cerea milă sau 
compasiune, dar simţea totuşi că... 

- În fine, spuse el, am închis apartamentul, l-am expediat 
pe Garbett în vacanţă şi mi-am făcut testamentul. Sunt liber ca 
vântul. În plus, uite. Íi flutură în faţa ochilor biletul companiei de 
turism, dar Hogarth tot mai învârtea, când pe o parte, când pe alta, 
cartea cu poezii ca pe un ciob dintr-un vas spart care îi dădea de 
furcă şi al cărui rost nu-l putea înţelege. 

- Cefalu, spuse Graecen, pronunţând clar şi încet cuvân- 
tul, ca şi cum era dintr-o poezie de W. ]. Turner. 

- Cefalu, repetă Hogarth pe un ton complet plat. Interesul 
i se mutase acum de la carte la bilet. Numele vaporului era „Europa". 

- Şi Baird merge în Creta, spuse el. Un pacient de-al meu. 
Veţi călători împreună şi o să-l vedeţi... 

- Pe Silenus, spuse Graecen cu aerul unui scamator căruia 
i-a reuşit numărul. li voi spune totul. 

- Nu va fi nevoie, spuse Hogart sardonic. Probabil că el va 
fi cel care îţi va spune ţie totul, ca un bătrân fanariot intrigant ce se 
află. Ce e cu toată povestea asta cu labirintul? Am citit în ziare. 

Graecen scoase din buzunar o scrisoare şi făcu un gest 
nerăbdător cu mâna, parcă vrând să-l oprească pe Hogarth să mai 
adauge ceva înainte de a afla vestea cea mare. 

- O scrisoare de la Silenus, spuse. Priveşte. 

Hogarth văzu culoarea purpurie cunoscută şi micul desen din 
antet; un sat agăţat de un imens con de piatră. 

- Citeşte-o, spuse el. Ştia că Graecen adora să citească cu 
voce tare, fiind mândru de timbrul său. 

- Fie, am să citesc. 

Graecen se sprijini de spătarul scaunului şi îşi potrivi vocea 
fonogenică - cea pe care o folosea când îşi citea poeziile la radio. 

- Soarele, citi el, urcă în fiecare zi pe bolta cerească cu 
brutalitatea loviturii de tun. Stau în grădină pe un bloc de marmură 
căzut la pământ şi scriu. Trandafirii merg bine şi, după cum ai auzit, 
şi arheologia la fel. În afara ultimei mele descoperiri, labirintul a mai 
scos la lumină şi o inscripţie în piatră - pre-minoică? Oricum, iar o 
inscripţie în care nu mă descurc, parte în hieroglife. Cei de la muzeu 
zic că-ţi vor scrie, dacă eu nu am nimic împotrivă. Dragul meu, 
bineînţeles că vreau să vii. O vară în Cefalu îţi va face sigur bine. Am 
nevoie de companie. Poţi să vii cu cine vrei. Dar, te rog, respectă 
întocmai următoarele instrucţiuni: Ferească Dumnezeu să dai 
impresia sau să faci vreo declaraţie ziariştilor - în scris sau altfel - 
cum că ai avea cunoştinţă de Era Nouă pe care (să sperăm) am 
descoperit-o. Ai înţeles? Graecen se întrerupse încurcat şi îl văzu pe 


Hogarth cu privirea aţintită asupra lui. Îşi încruntă sprâncenele: 
Acum, mă întreb de ce? spuse cu tristeţe. 

Hogarth lăsă să-i apară o încreţitură pe obrazul drept şi îşi 
scutură scrumul din pipă. 

- Ce, nu ghiceşti? zise el. 

Graecen îl privi inocent. 

- Dicky, spuse Hogarth, îl ştii doar pe dragul nostru 
Silenus, e o figură. Se prea poate ca Noua Eră să fie... 

- Falsă? spuse Graecen speriat. 

- Ei şi tu, acum, e doar o presupunere, răspunse Hogarth 
calm. Dar cu siguranţă că n-ar fi prea greu. 

- Bine, şi minunata statuie? spuse Graecen. 

- M-aş uita mai bine la ea, îl sfătui prietenul său. Graecen 
păru încurcat şi îşi băgă scrisoarea la loc în buzunar, începu să 
analizeze problema pe toate părţile. 

- Apropo, cum dataţi voi o statuie? întrebă Hogarth. Pe 
lângă bâjbâială şi încadrare în tipologie. 

Graecen era prea cufundat în gânduri ca să-i răspundă. Putea 
foarte bine să-l cheme pe Firbank cu substanţele lui nenorocite ca să 
testeze piatra. 

- Dar să ştii că nu vreau să creez vreo suspiciune în ceea 
ce-l priveşte pe Axelos, spuse el. 

- Ce zici, nişte substanţe chimice, nu? zise Hogarth. La 
plecare ia cu tine câteva. 

- Chiar aşa am să fac, spuse Graecen hotărât. Să ştii că 
am să fac asta. 

Mancă o coajă uitată în farfurie, parcă pierdut pe gânduri. 
Statuia era superbă. 

- Hei, lasă asta acum, spuse Hogarth plătind şi făcând o 
piramidă din cărţi ca să le care mai uşor. Vreau să cunoşti un tânăr 
care va călători cu tine pe „Europa". Ne aşteaptă într-o cârciumă de 
pe Shaftesbury Avenue. 

Ca de obicei, Graecen avea o mie şi una de treburi de făcut. 
Scoase din buzunar carneţelul cu coperţi din piele. Voia să-l invite pe 
Hogarth o dată la prânz sau la cină; dar, tot ca de obicei, era teribil 
de prins. Mâine o va lua pe doamna Sanguinetti la noul film al lui 
Disney. Apoi, seara era invitat la masă la Savile. Dintr-o privire îşi 
parcurse tot programul. Hogarth constată că, în realitate, moartea nu 
afectase prea mult viaţa lui Graecen. Era clar că nu va muri înainte 
de sâmbătă, data la care pleca „Europa". Îşi înclină coama ca un bivol 
şi îşi târî prietenul, care vocifera, până la intersecţia cu Tottenham 
Court. În momentul când Graecen reuşi să se smulgă din strânsoare, 
Hogarth apucă să-l ancoreze dându-i să care câteva cărţi. Aşa 
ajunseră în pas domol la cârciuma unde Baird, cu o bere în faţă, citea 


un ziar. 

La un moment dat Graecen observă, ca de obicei, că îşi ratase 
programul din seara aceea, fapt pentru care îl invită pe Hogarth la 
cină la micul restaurant spaniol de pe Old Compton Street, unde, de 
ani de zile, orezul cu gust de cui-şoare fusese deliciul lor. Plin de 
tact, Baird se făcu nevăzut şi-i lăsă singuri. 

- Cum se face, spuse Graecen în momentul când rămă- 
seseră doar ei doi, că tânărul acesta, aparent normal, a ajuns în 
cabinetul tău, Hogarth? Zău că nu înţeleg. Hogarth cântări 
întrebarea o clipă, dorind să dea un răspuns cât mai aproape de 
adevăr. Motivul pentru care Baird pleca în Creta era, într-un fel, 
destul de greu de crezut. La Cefalu avea să găsească răspunsul la 
mai multe întrebări. 

- Pe legea mea, spuse el, aproape că îmi pare rău că nu 
merg şi eu să-l ajut să-l scoată pe Bocklin. 

În timpul mesei, îi povesti lui Graecen toată întâmplarea. 


PORTRETE 


Portretul lui Baird, aşa cum apăru el deasupra feţei de masă 
soioase din Old Compton Street, era armonios ca proporţii. Avusese o 
viaţă neinteresantă şi numai forţa calmă a descrierii lui Hogarth trezi 
interesul lui Graecen. Hogarth era în permanenţă interesat de 
bolnavii săi, vorbind despre ei ori de câte ori găsea de cuviinţă. În 
realitate, gândise Graecen nu o dată pe când îl asculta, cel mai 
interesant caz era de departe Hogarth însuşi. De pildă, reticenţa sa 
atât de specială păstrase între ei un zid de mai bine de treizeci de 
ani. La universitate, Hogarth fusese un mizantrop monosilabic, cu 
stilul lui de lucru - de obicei ziua, cu obloanele trase şi o mică lampă 
de birou aprinsă. Mai târziu, acceptase o bursă la o universitate din 
Germania, unde stătuse vreo zece ani, discutând filosofie şi mergând 
cu studenţii în excursii la munte. Revenise la Londra cu o nevastă 
nemţoaică pe care Graecen nu o văzuse niciodată. Hogarth locuia în 
Herne Hill, da, chiar acolo, având o slujbă de psihanalist, mizerabil 
plătită de un oarecare Departament Guvernamental. In această 
perioadă se întâlniseră des, cu toate că, nu se ştie de ce, Graecen nu 
fusese invitat la el acasă şi nu-i cunoscuse nevasta. Descoperise 
întâmplător că Hogarth are un băiat - cu toate că atunci când îl 
întrebase la un moment dat despre el, răspunsul a fost o privire 
absentă. Hogarth nu refuza, dar nici nu accepta vreodată să discute 
despre băiat. Cu toate acestea, într-un fel pe care Graecen nu-l prea 
înţelegea, prietenia lor reuşise să nu fie ştirbită de acest amănunt. 
Apoi, mai târziu, fusese surprins să vadă numele lui Hogarth în 
catalogul unei expoziţii de pictură de la Galeria Leicester. Tablourile 
- toate peisaje - erau lucrate cu o forţă care nu-şi afla explicaţia nici 
în influenţe exterioare, nici în tehnică. Când Graecen a adus vorba de 
ele, Hogarth îi spuse încet: Le-am făcut în Germania, când eram 
student"; spusese asta detaşat, dar fără modestie. Nici o vorbă mai 
mult. 

Mai târziu, Hogarth a apărut în viaţa londoneză ca psihanalist 
particular, cu un mic cabinet de consultaţii pe Harley Street. Se pare 
că a avut imediat succes. Scrisese şi una sau două cărţi cam ciudate, 
în care expunea un fel de teorie filosofică a bolii, teorie pe care 
Graecen nu o pricepuse niciodată. Citise una din ele, nutrind pe 
undeva speranţa că-i va putea face un serviciu lui Hogarth scriind o 
recenzie a cărţii, dar îi fusese de-a dreptul imposibil să înţeleagă 
ceva din ea. Acum însă preocuparea principală a lui Hogarth erau 
şedinţele - de psihanaliză - vorbea mereu ironic despre ele, ca fiind „o 


pingelire a sufletelor necoapte" - cu toate că tipi ca Fearmax şi Baird 
cădeau în mrejele lui în număr tot mai mare. 

Baird fusese copil unic. Taică-său era unul din acei mici nobili 
de ţară. cu pământ, pe care norocul îi ocolise, dar care încercau din 
răsputeri să menţină ştacheta într-o lume în care, pe zi ce trecea, 
erau socotiți de ceilalţi tot mai demodaţi sau inutili. Magistrat în 
Herefordshire, călăreț perfect, cotizant permanent al revistei „The 
Field", tatăl său fusese şi autorul mai multor cărţi despre păsări. 
Mama lui Baird murise când acesta avea trei ani, iar taică-său nu se 
mai căsătorise. În casa cu acoperiş de ardezie şi gardul viu tuns şi 
grădina englezească mereu foarte îngrijită, cu peluza cea verde ce 
cobora până la râu, avusese o viaţă liniştită şi fericită. Tinereţea îi 
fusese bine programată pentru a-i asigura o pregătire şi concepţie de 
viaţă care să nu pună în pericol moştenirea ce urma să-i revină după 
moartea tatălui său. Şi asta presupunea să trăieşti într-un cult al 
cumpătării, bunei creşteri şi cultivării mai degrabă decât culturii. Se 
părea, în vremea aceea, că viitorul aparţine tocmai celor bine- 
crescuţi, şi că Baird avea toate atuurile pentru a se număra printre 
ei. 

La Charterhouse şi Oxford a învăţat tot ceea ce nu putuse afla 
de la taică-său decât în principiu. La sport nu strălucea, dar nici nu 
era ultimul, şi a fost remarcat prin câştigarea unui premiu la muzică. 
La şaptesprezece ani îl pasiona literatura, a început un roman despre 
şcolile particulare, pe care, din păcate, nu l-a terminat niciodată. La 
universitate, ca toţi cei de acolo, a trecut prin vâltoarea ideilor 
comuniste din care ieşi nevătămat. 

Mergea la vânătoare cu ogari cu o plăcere neobosită, şi avea 
chiar stil la vânătoare. Compasiunea pentru clasele de jos, deşi nu 
dispăruse cu totul, făcuse totuşi loc unei acceptări a stării de lucruri 
existente. Tatăl său era întotdeauna un interlocutor admirabil - 
interesat în totul - şi între ei exista o comuniune perfectă, fie că 
vedeau locuri noi sau discutau despre idei noi. Deşi gusturile pentru 
cărţi sau pictură le erau complet diferite, principiul toleranţei îi 
intrase în sânge şi, de cele mai multe ori, îi dădea dreptate bătrâ- 
nului. Era un fiu respectuos. 

Locui un timp la Londra, folosind o sumă de bani rămasă de la 
maică-sa, şi era hotărât să „intre în viaţă ca autor". Cele două 
substantive rezumă perfect personalităţile pe care şi le alesese ca 
model. La Oxford fuseseră Pater şi Ruskin, care urmaseră imediat 
după Marx şi Engles. Ultimul deceniul al secolului trecut oferise 
tuturor o impresionantă deschidere spre manierism şi se poate spune 
că manierismul şi nu un stil propriu - pentru că în ceea ce-l privea 
nici nu putea fi vorba de aşa ceva - i-a inspirat scrisul. Ca membru al 
unei asociaţii gastronomice, The Wine and Food Society, scrisese 


unul, două eseuri despre Concursul de gastronomie franceză, la 
rugămintea lui A. J.A.Simons, în care, cu discreţie, analiza în termeni 
de specialitate oul fiert tare, în sos Worcester, alături de alte 
subiecte la fel de importante. În această perioadă de început era 
considerat o speranţă, părere în care, treptat, începuse să creadă şi 
el. 

Cu toate că nu-şi putea permite luxul de a fi membrul unui 
club, frecventa cu plăcere cercuri de artişti şi muzicieni, aşa că nu se 
simţea niciodată prea singur; mai mult, îşi pusese în gând să nu 
piardă nici unul din cocktailurile date în zona cuprinsă între Seven 
Dials şi Hammersmith. Într-adevăr, era mereu prezent, modest şi 
chipeş, îmbrăcat într-un costum obişnuit, dar bine croit, disecând 
arta cu artiştii, muzica cu criticii şi viaţa cu tinere de vârste şi gusturi 
diferite. Exact în această perioadă a vieţii sale l-a întâlnit întâmplător 
pe Campion, cu ocazia unui cocktail dat de un editor. Pe vremea 
aceea, Campion era un ilustru necunoscut, dar tot atât de sincer cum 
avea să-l revadă mai târziu pe puntea „Europei". 

- Nici nu-ţi poţi închipui cât urăsc, dispreţuiesc, suspectez şi 
câtă frică îmi provoacă toate aceste ostentaţii mondene, se adresase 
el unui Baird puţin cam surprins. 

Era un omuleţ bine legat, dar nu gras, cu o coamă de păr 
galben cârlionţat îndesat sub o beretă. Purta mereu sandale şi o 
cămaşă deschisă la gât. Auzi ce zic? spuse cu violenţă. Mânca repede 
şi vorbea tot timpul. 

Baird se uită la grupul cu pricina şi nu văzu absolut nimic care 
să-l poată supăra atât de tare pe interlocutorul său. Erau prezenţi 
mai mulţi oameni distinşi. Mincon, muzicianul, se afla lângă cămin. 
Se gândi că poate Campion suferea de un nedefinit complex de 
inferioritate sau ură de clasă şi-l întrebă dacă vrea să i-l prezinte pe 
compozitorul francez, pe care personal îl cunoştea foarte bine. 

- Doamne fereşte, spuse Campion, speriat de moarte. Mi-ar fi 
imposibil să spun ceva drăguţ despre ce-a scris. 

Baird se trezi luat cam pe nepregătite de aceste cuvinte. Toţi îl 
socoteau pe Mincon un geniu. 

- Nu-ţi place? îl întrebă. 

Campion îl privi lung şi calm. 

- O muzică bună doar să facă impresie pe lista de distribuţie a 
unui film de la Hollywood, zise calm. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi 
de aici... Dispreţul îi era suveran. Baird îl întrebase atunci cum de 
acceptă invitaţiile dacă le urăşte atât de mult. Campion îl privise iar 
cu răceală şi îi răspunse fără să clipească: Din cauza burţii - ce, nu 
vezi? - mor de foame. 

Puțin mai târziu se făcuse nevăzut - iar Baird îşi orienta atenţia 
spre cineva mai plăcut - cineva căruia să-i poată destăinui dorinţa sa 


arzătoare de a scrie romanul secolului. 

O întâlnise pe Alice Lidell în salonul de ceai al Galeriei Tate şi 
se îndrăgostise la prima vedere. Era înaltă şi frumoasă, iar părul ei 
mătăsos şi blond prindea lumina aruncată de oglinzi lungi, sclipind 
atunci când îl pieptăna. Timiditatea şi buna ei creştere îl fermecau. S- 
au împrietenit imediat. li admira degetele lungi şi fine şi coloritul 
diafan al pielii de nordică. Descoperise cu bucurie că era studentă la 
bele-arte, la Şcoala Slade şi voia să fie pictoriţă. Prietenia lor 
rezistase chiar atunci când ea declarase că Whistler este „un 
sentimental atroce" (expresie pe care o auzise la un prieten de-al ei) 
şi chiar şi atunci când îl apărase pe Picasso, spunând că este 
„singurul pictor în viaţă". Oricum reuşise să treacă peste toate aceste 
intemperii intelectuale şi o invitase la masă împreună cu o mătuşă a 
sa: semn clar că intenţiona să-şi anunţe logodna. Mătuşa 
binecuvântase alegerea. Alice declarase că mătuşa are o colecţie de 
jaduri superbă. Acelaşi succes îl avusese şi cu tatăl său care, ore în 
şir, explică unei Alice cam plictisită, ce-i drept, cum se ţine o puşcă. 
Nu încape nici o îndoială că după ce trecuse prin toate astea, 
hotărâse că i-ar plăcea să-i fie soţie - era atât de special, atât de 
inteligent. Ca familie şi trecut - totul era ireproşabil. In ceea ce o 
privea, părinţii ei se aflau în India şi nu au avut obiecţii. După o lo- 
godnă scurtă, s-au căsătorit şi s-au retras într-o casă mică stil Tudor, 
la zece mile de casa tatălui său, unde ea vroia să picteze, iar el să 
scrie o carte de estetică. 

Ideea îi fusese sugerată de Alice însăşi care avea păreri destul 
de nonconformiste legate de literatura zilei. 

- Romanul a atins un punct mort, îi spuse ea. Singurul lucru 
care se mai poate face este să fixezi coordonatele esteticii Epocii Noi. 
Credea cu putere într-o indefinită Eră Nouă a artei care îşi făcea 
atunci apariţia prin dadaism. Baird o asculta răbdător. I se părea 
extrem de important şi necesar sâ apară în Anglia un mare critic 
pentru a recepționa şi sintetiza ideile majore care circulau. În sine, 
era destul de mulţumit de amânarea romanului proiectat, pe care se 
simţea incapabil să-l strunească. 

- Romanul a atins un punct mort, le spunea el prietenilor, 
singura speranţă este să aduci curentele estetice pe făgaşul cel bun. 
Ce însemna acest făgaş bun nu prea ştia nici el. Oricum, într-un fel, 
se simţea important şi mulţumit să facă ceva, şi pe când Alice picta, 
el, zilnic, citea cu asiduitate la British Museum. 

După căsătorie s-au mutat la casa de la ţară unde atât 
maşinuţa pe care o aveau, cât şi cărţile şi prietenii îi făceau fericiţi şi 
le confirmau că ceea ce făcea fiecare dintre ei merita osteneala. Pe 
atunci, Baird a dat, din întâmplare, peste o carte scrisă de Hogarth şi 
a fost şocat de un pasaj în care se vorbea despre sensibilitatea 


artistului. Alice era de părere că sunt bazaconii. 

„Arta este un joc periculos pentru că implică autoanaliză şi 
auto-cunoaştere şi mulţi nu doresc să facă aşa ceva cu adevărat. În 
fond, adevărata funcţie a artei este de a insista că există în noi 
capacităţi nefolosite care în accepţia generală sunt răsuflate, dar 
care pot fi folosite. Alternativa o constituie acceptarea configurației 
intelectuale din societatea în care ne aflăm. Artistul nici nu 
inventează, nici nu descoperă; el este, mai degrabă, cel care prin 
dobândirea unei receptivităţi deosebite este descoperit şi recreat. 
Avem tendinţa de a-i judeca pe artişti după puterea de comunicare de 
care dispun, cu toate că şi artiştii lipsiţi de valoare suferă de acel 
simţ al exilării şi neliniştii care şi-a pus pecetea pe vieţile celor mai 
mari oameni. Benjamin Haydon şi Van Gogh sunt egali în suferinţă, 
cu toate că altfel nu au nimic comun. 

Fiecare dintre ei a fost robul labirintului descoperirilor spi- 
rituale proprii”. 

Alice strâmbă din nasul său atât de drăguţ, închise cartea şi i-o 
dădu înapoi. Nu, spuse ea drept răspuns la întrebarea ce i-o pusese 
mai înainte, nu era nimic altceva decât o nouă tentativă a acestor 
psihologi de a-l băga pe artist în cămaşa de forţă a unei definiţii 
clinice. Nu voia să admită cu nici un chip că individualitatea 
creatorului poate fi rezumată într-o definiţie: era ceva contrar însăşi 
naturii acestei individualităţi. John trebuia să găsească un mijloc de 
eludare a acestei probleme dacă nu voia să facă din cartea lui de 
estetică un studiu despre artist încarcerat într-o terminologie 
limitată. De fapt, asta şi voia John să facă, dar respectul pe care i-l 
purta lui Alice îl făcea să amâne hotărârea până ce-l va mai citi o 
dată pe Ruskin de-a fir-a-păr. Astfel trecură câteva veri şi ierni într-o 
frivolitate plăcută. În mare, John terminase Noua Estetică scrisă într- 
un stil clar şi conştiincios, dar descoperi că nu avea prea mare 
succes. Mai mulţi prieteni o criticaseră chiar din faza de manuscris, 
şi deveni clar că era, pur şi simplu, vorba de o nouă producţie a unui 
proaspăt absolvent care va fi, în cel mai bun caz, recenzată pe o co- 
loană întreagă într-un jurnal săptămânal. Putea foarte bine să o 
publice, dar Baird era hotărât să publice fie ceva de prima mână, fie 
nimic. Alice socoti că poziţia lui era foarte înţeleaptă. Între timp, ea 
se ocupa de pictură şi citea cărţi despre pictură. Cu spirit critic mult 
mai slab şi mult mai puţin lucidă decât el, îşi expusese lucrările de 
câteva ori şi era cunoscută că se consolează cu criticile apărute în 
„Burlington Magazine". În perioada despre care e vorba, ar fi făcut 
orice sacrificiu pentru arta sa - într-atât era de pătrunsă de influenţa 
lui Vincent (cum îi spunea ea). A crezut chiar că vor avea un copil. 

- Sunt cam năucită, îi spusese într-o seară de mai lui Baird care 
fu luat complet prin surprindere, dar văd că pictez numai madone cu 


pruncul. Cu siguranţă că subconştientul se simte atras de 
maternitate. 

Pe vremea aceea, in Anglia, se purta Marea Renaştere a Artei, 
o Renaştere care avea să se încheie cu Sloper şi Frampton - şi auzeai 
adesea asemenea lucruri. Baird a fost destul de surprins de puterea 
ei de a imagina care, după el, nu prea i se potrivea unei femei 
măritate de şapte ani, dar nu comentă. De fapt, nici nu era nimic de 
comentat. Nu exista nici un motiv pentru care să nu-şi dorească un 
copil. Nu existau probleme de bani. 

- La sfârşitul lui ianuarie, începutul lui februarie, ai putea să-l 
faci, spuse el, după un calcul rapid pe degete. 

Totuşi, s-a văzut că evenimentul s-ar fi suprapus exact peste 
călătoria pe care o făceau în fiecare an pe continent şi, de aceea, 
ideea a fost, pe moment, clasată. Alice avea promisiuni că-l va 
cunoaşte pe Picasso (tot mai credea că artiştii îţi oferă mai mult 
decât o asemănare superficială cu opera lor) şi n-ar fi renunţat 
niciodată la aşa ceva în schimbul unor satisfacţii subconştiente. 

Duceau o viaţă fericită din simplul motiv că nu se loviseră de 
greutăţi; totuşi, situaţia nu putea dura la infinit. După câţiva ani, John 
a început să fie chinuit de un sentiment de neîmplinire şi chiar ea 
simţea o lâncezeală incurabilă strecurându-i-se în lucrări. Aparent, 
scopul pe care-l urmăreau nu se conturase aproape deloc. T.S. Eliot 
nu fusese încă desfiinţat şi oricâte sforţări făcea Alice, îşi dădea 
seama că era incapabilă de a progresa. La un moment dat, în Galeria 
Oxhead, un tânăr îi spusese: 

- Ştii, la drept vorbind, cred că într-un fel sau altul lumea 
a început să picteze non-figurativ aproape fără excepţie. Fii atentă, 
vreau să spun că în Anglia mulţi sunt heterosexuali poate din dorinţa 
de a se menţine pe linia de plutire. Era o afirmaţie reală, deşi tristă. 
Dacă nu ar fi existat „Burlington Magazine", Alice şi-ar fi pierdut 
toată încrederea în ea. In plus, John devenise atât de închis în sine, 
petrecându-şi toată ziua la râu, rupându-şi manuscrisul şi repetând 
cu o voce spartă: 

- Ducă-se dracului, la ce-mi mai poate servi aşa ceva? 

De ziua lui, tatăl său îi făcuse cadou Parmenide. 

Au plecat pentru scurtă vreme în Franţa şi Spania, iar soarele 
i-a mai înviorat. Peste tot, întâlnind peisaje fermecătoare şi 
romantice, au avut senzaţia că şi-au aflat, în sfârşit, făgaşul mult 
dorit. S-au gândit chiar să-şi ia o casă la Veneţia, dar au renunţat, 
fiind un lucru mult prea costisitor şi nepractic. Căsuţa lor de la ţară, 
din Anglia, costa o avere ca întreţinere. La Madrid au avut o ceartă 
extraordinară, suficient de amuzantă - prima din viaţa lor. Alice avea 
unele tulburări de ciclu şi susţinea că va avea sigur un copil. Dar, în 
loc să se bucure de dragul subconştientului ei încă netrezit, ideea în 


sine a făcut-o să intre în panică. I se părea acum că acest copil era o 
ameninţare atât pentru arta, cât şi pentru libertatea ei - pentru anii 
de răsfăţ, uşori, conversațiile, călătoriile şi prieteniile care o aşteptau 
în viaţă. Deşi îşi mai dorea încă să aibă un copil, gândul că-şi va 
pierde atât libertatea cât şi situaţia în acelaşi timp era prea mult. 
Deveni mai isterică şi, bineînţeles, John era de vină; în ceea ce-l 
privea, o găsea cam obositoare ca tovarăş de drum. După un scurt 
atac violent în care Alice i-a spart în cap o farfurie, el s-a retras 
îmbufnat într-un hotel din apropiere pentru a o lăsa să revină la 
sentimente mai bune. 

Până atunci stătuseră într-o vilă a lui Coreze, micuțul evreu din 
America de Sud care dăduse o lovitură ce-i uimise pe mulţi şi ale 
cărui salturi acrobatice de la un stil la altul o uimiseră şi o 
fermecaseră pe Alice. 

- O vitalitate debordantă, îi declarase ea lui John, care se 
citeşte în fiecare pânză a lui. Ba mai mult, se citea şi în fiecare 
trăsătură a micuţei feţe semite a lui Coreze. O vreme, Coreze a fost 
micuțul adept înfocat al cubiştilor, impresio-nându-i pe amândoi cu 
poveştile lui despre personalităţile pe care le cunoştea. Într-un 
anume grad, era impresionant când îl vedeai imitându-l pe James 
Joyce scriind cu creta la tablă. Dădea impresia că unele părţi din 
Ulise nici nu ar fi putut exista dacă el, Coreze... Şi povestea cu 
Picasso şi paharul cu Pernod care avea mereu succes. Felul în care îl 
imita pe Maestru punând paharul pe masă şi spunând: „Tiens - un 
Pemod, quoi"? era mai caraghios şi mai expresiv decât dacă ar fi fost 
interpretat de Fernandel. 

După ce John se mută din casă, având grijă să lase numele 
hotelului (pentru ca Alice să poată veni să-şi ceară iertare), Coreze o 
copleşi cu compasiunea şi tristeţea sa. O flatase tot timpul, foarte 
tare, pe Alice, cumpărându-i chiar câteva desene în peniță. li 
prevăzuse o carieră strălucită. Era deci normal ca ceea ce începuse 
ca o aventură intelectuală să ia acum o altă întorsătură - cel puţin 
asta era în capul lui Coreze. Lui Alice îi surâdea ideea de a-l pune pe 
John cu botul pe labe, iar pentru asta nu avea decât să se prefacă în- 
drăgostită de Coreze, nimic mai simplu. De fapt, în faza asta. nu prea 
era sigură în ce ape se scaldă chiar ea. Coreze era un tip fermecător, 
atât de atent şi delicat. O luă în braţe pe când ea îi desena în creion 
portretul şi îi spuse: 

- Te rog, fă ceva să nu mă îndrăgostesc de tine, fă ceva. Sufăr 
îngrozitor. Avea lacrimi în ochi. Ea avea un sentiment plăcut, nefiind 
deloc emoţionată. Am suferit prea mult din dragoste, murmură 
Coreze, strecurându-şi mâna sub fusta ei, nu poate să se repete, nu 


6 păi - un Pernod, nu? (franc.) 


trebuie. Era foarte convingător prin pasiunea sa. Spune-mi că nu o să 
mă faci să sufăr, spuse aproape strigând şi-i acoperi gura cu buzele, 
înainte ca ea să-i poată promite că nu va face asta. 

Îi scrise lui John un bilet prin care îi ceru o ultimă discuţie. 
Oarecum speriat, John veni în grabă la vilă plecând chiar de pe 
terasa hotelului. A fost întâmpinat cu o răceală dramatică. li spuse că 
trebuia să-i facă o mărturisire. Că îl va părăsi pentru Coreze. El nu se 
putu abţine să nu remarce că era de-a dreptul patetică şi 
emoţionantă pe când făcea această mărturisire. În acelaşi timp, cu 
partea iraţională a minţii sale care continua să fie uimită, gândi că 
oamenii sunt rezultatul propriilor trăiri. Alice se purta acum ca Lilian 
Gish în - cum îi zicea filmului? Pentru câteva clipe, John a fost tentat 
să-i spună lui Coreze câteva vorbe, dar acesta se retrăsese la 
Barcelona pentru câteva zile, tocmai pentru a evita aşa ceva. Cu 
vasta sa experienţă privitoare la soţii latini, nu avea de gând să mai 
sufle cenuşa stinsă a căminului pentru o fetişcană de care nici măcar 
nu-i prea ardea. Găsise şi o scuză pentru această plecare, scrisă într- 
un bilet scurt şi disperat în care declara că nu mai rezistă să se afle 
în prezenţa lui Alice atâta vreme cât aceasta nu-i potoleşte ardoarea. 

Trebuie să spunem că John Baird era prea leneş ca să se 
înfurie. Luă un avion spre Paris, lăsând-o pe Alice clocotind de mânie. 
Cum era de aşteptat, singurul reproş pe care i-l făcuse era, mai 
degrabă, de ordin social decât personal -pentru că se simţea mult mai 
lezat în vanitatea sa socială decât în sentimentele proprii. 

- Oamenii, spuse el, nu au voie să se poarte aşa. Ce dumnezeu, 
nu suntem ţigani. Aceste vorbe şi nimic altceva au făcut-o pe Alice să 
se întrebe dacă mai avea, oare, vreo şansă să-l mai iubească 
vreodată. Măcar să fi văzut puţină gelozie violentă şi hotărâre, cine 
ştie? De milă, poate ar fi renunţat la Coreze. Dar nici vorbă! O tratase 
cu condescendenţa nemulțumită a tutorelui faţă de pupila care a luat- 
o pe căi greşite. Cel mai mare reproş pe care i-l făcuse era că va 
deveni un caz notoriu al izolării la care va fi supusă de englezi. La 
naiba! N 

Deci John plecă şi Coreze reveni. În realitate se retrăsese la un 
prieten din suburbii cu ocazia unei sărbători evreieşti de purificare şi 
auto-analiză, intenţionând să lase banala sa aventură la dospit, ca să 
spunem aşa. Astfel, scrisoarea lui Alice a făcut o săptămână până să-i 
parvină, fiind redirijata de la Barcelona. Aşa, amândoi au avut timp 
să analizeze situaţia pe toate părţile. 

Între timp, Alice descoperi că de fapt nu urma să aibă nici un 
copil. Totuşi, povestea cu Coreze ajunsese într-o fază atât de 
avansată, încât nu se mai simţea în stare să dea înapoi, în plus, 
Coreze o tachina mereu cu tinereţea şi lipsa ei de experienţă şi 
renunțând acum i-ar fi dat şi mai multă apă la moară. Ar fi socotit-o 


naivă şi dependentă. Mai mult ca oricând, simţea nevoia să arate că 
este, cu adevărat, o persoană emancipată, şi totuşi... In plus, John 
luase, din greşeală, la plecare toate cecurile, aşa că nu avea cum să 
plece. La urma urmei, chiar dacă foarte vag, exista totuşi speranţa că 
se va distra. ă 

Dar se înşelase. În momentele cele mai intime, Coreze se purta 
cu o artă şi o sârguinţă care ar trebui descrise pentru a putea fi întru 
totul apreciate. Mândria şi prețuirea pentru propria persoană au fost 
aruncate pe geam în răstimp de numai patruzeci şi opt de ore. În tot 
atât de scurt timp a reuşit să împrumute de la consulul britanic bani 
pentru un bilet de avion spre Paris. Doamne, cât regreta toată 
povestea. Acum înţelegea ce a vrut să spună Lawrence când a scris 
despre bătrânul şi scârbosul paznic de vânătoare care îşi lega poalele 
cămăşii pe după gât. Simţea că niciodată nu va mai putea fi o nevastă 
normală, şi zburând deasupra Pirineilor, îşi împreunase strâns 
mâinile îngheţate, gândindu-se cu disperare la adulter şi mănăstiri. 

Cât despre John, care se afla acum la una din mesele de pe 
terasa de la Rotonde, se gândea inocent că ar trebui să ia o oarecare 
atitudine clară - dar care anume? Oare cum se reacţionează faţă de 
soţia desfrânată care te părăseşte pentru un venetic nebotezat? La 
întrebarea asta se trezi iar în beznă, enervat, mai ales pentru că în 
toată povestea asta se nesocotiseră legile ospitalităţii, şi mult mai 
puţin pentru că propriile sale sentimente fuseseră adânc rănite. 
Profund uimit, descoperi că în ceea ce-l priveşte, de multă vreme 
sexul nu-l mai preocupa deloc. Singura legătură pe care o mai avea 
acum cu acest cuvânt era doar ca subiect de conversaţie cu 
romancierele. Poate asta se datora şi faptului că ajunsese la un 
anumit grad de „detaşare intelectuală" - după cum îi plăcea să spună. 
Felul în care se purtase Coreze, gândi el convins, era de neiertat, 
venind din partea unei gazde. Aşa ceva nu s-ar fi putut întâmpla în 
Anglia. Sau, cine ştie? 

Vraful de farfurioare din faţa sa se mărea cu repeziciune. Oare 
merita să încerce să facă ceva - să bea până crapă sau să o sune pe 
Chloe? 

Băutura nu-i provoca altceva decât indigestii sau îl adormea; în 
afară de asta, dragostea pentru Alice era atât de profund şi 
confortabil bazată pe obişnuinţă şi interes, încât găsea foarte dificil 
să recurgă la asemenea alternative plictisitoare şi cretine. Se va 
închide în sine şi-şi va lăsa mustață. Alice se opusese mereu ca el să- 
şi lase mustață fiindcă îi făcea bărbia nehotărâtă şi îi scotea în 
evidenţă prognatismul. Acum, nimic nu-l putea opri. 

Aştepta cu nerăbdare ceva ca o retragere şi regrupare; să 
zicem, într-o vacanţă de o lună. În schimb, pe neaşteptate, îşi făcu 
apariţia la hotel o Alice violentă şi departe de a da semne de 


pocăință, hotărâtă să dramatizeze totul. 

Apelă la întreaga reţinere de care era în stare ca să evite o 
angajare radicală de forţe din primul sfert de oră. Alice îi turna 
grămezi de reproşuri, cum că fusese un soţ rău, că-i luase toate 
cecurile la plecare şi că fusese prea laş, mergând până acolo că nici 
nu-i reproşa ceea ce făcuse. 

În mintea ei tulburată, era de necrezut cum John poate sta în 
faţa ei fără nici o umbră de dezaprobare sau pică, în ochii ei fapta 
comisă îşi mărise într-atât proporţiile, încât avea acum pretenţia că 
merita cel puţin o reacţie mai clară. Dar, nici vorbă. Uite-l cum 
stătea, în apogeul dramei sale, refuzând să cedeze dincolo de limitele 
acelei bune creşteri prescrise de Kipling în poezia Dacă. 1 se părea o 
obrăznicie văzându-l cum stătea în faţa vrafului de farfurii, cu pălăria 
lui ca un pateu cu carne, cu cravata pepit albastră, cu haina de 
culoarea bobocului de rață şi pantaloni gri. Văzuse că, o dată sau de 
două ori, avusese chiar tupeul să-şi mângâie cu o mişcare rapidă a 
degetelor un vag început de mustață. 

Au continuat să împartă acelaşi pat, cu toate că, şi aici, 
precauţia lui John o oprise să se bucure de momente de care simţea 
atâta nevoie. Nici măcar nu încercase să se apropie de ea. Îşi pusese 
în gând să-i facă o scenă dramatică pe această temă: „Nu mă atinge", 
se hotărâse să-i spună cu vocea sugrumată, „nu-ţi dai seama prin ce- 
am trecut?" 

Însă nenorocirile de-abia acum începeau. Alice a descoperit că, 
de data asta, sigur, va avea un copil. Fără îndoială, copilul era al lui 
Coreze. Asta îi sperie pe amândoi. Chiar şi John se arătă puţin 
speriat. Cât despre ea, simţea o scârbă violentă faţă de festa pe care 
i-o jucase propriul corp. John îşi învinse dezgustul aristocratic cât să- 
şi poată expune lipsa de experienţă cutreierând cabinetele 
nenorocite ale ginecologilor de pe bulevardul Raspail. Se aranja o 
intervenţie şi Alice, înfricoşată, gândi că otrava era de preferat 
dezonoarei - cu toate astea se lăsă pe mâna ştiinţei în persoana 
doctorului Magnoun. un francez micuţ şi mucalit, purtând la buto- 
nieră rozeta Academiei şi vârfurile mustăţii cerate şi răsucite în sus 
ca ale unui soldat din corpul de gardă. 

- Vous connaissez, Madame, spuse el, cu oarecare im- 
pertinenţă, pe când îi prindea gleznele în agăţătorile de pânză care 
atârnau din tavan şi o ridică, până ce ajunse, practic, să stea în cap. 
Vous connaissez l'epigramme du grand genie Pascal qui dit: Le coeur 
a des raisons que la raison ne connait pas”. 

Alice reveni în micul atelier închiriat de John lângă parcul 
Monsouris. Se simţea bătrână şi terminată, copleşită de un sentiment 


7 Cunoaşteţi, doamnă, epigrama marelui geniu. Pascal, care spune: inima are raţiuni 
necunoscute raţiunii (franc). 


de jalnică neîmplinire. Furia faţă de John se transformase în 
recunoştinţă pentru răbdarea şi bunătatea lui. O îngrijea cu un 
devotament nemăsurat, fără a-i reproşa absolut nimic. Dacă ar fi 
făcut-o, poate, şi-ar fi revenit mai repede. Aşa însă, zăcu în pat mai 
mult de o lună. Acest incident a produs adevărata ruptură în viaţa, 
lor. Cercul de prieteni parizieni nu li se mai părea atât de „amuzant" 
şi „reconfortant" ca înainte. Alice renunţă complet la pictură şi nu 
mai găsea forţa suficientă să viziteze galeriile de pictură Şi să critice 
lucrările contemporanilor. Cât despre John, chiar şi concertele de la 
Salle Pleyel i se păreau acum ceva între bufonerie şi plictis - într-atât 
de adâncă era prăpastia care se căscase între viaţă şi artă. 

Chiar acum, când sentimentul frustrant al conflictului 
nerezolvat îl făcea nefericit, îl reîntâlni, din întâmplare, pe Campion. 
Acesta devenise un nume. Locuia într-un mic atelier în spate la 
Alesia, continuând să picteze cu uşurinţa-i proverbială. 

Pe vremea aceea, se mutase deja de câţiva ani din Anglia, 
descoperind că viaţa la Paris - oraş care în mod miraculos părea să 
existe numai de dragul artiştilor şi prin artişti - era mai potrivită 
temperamentului său decât ceața şi rigorile Londrei. Pe când Baird 
sorbea un coniac în faţa Domului, zări mica siluetă sigură pe sine 
apropiindu-se printre mese, cu acea agilitate ce-i aducea întotdeauna 
aminte de o felină. La Paris, îl zărise destul de des pe Campion, îi 
văzuse expoziţiile şi chiar cumpărase, pentru Alice, un nud făcut de 
el. Cu toate acestea nu îşi vorbiseră niciodată şi de aceea observă 
acum cu surprindere zâmbetul de salut al lui Campion. Baird se în- 
trebă dacă ieşise ca să vâneze un prânz pe gratis şi-i urmări mica 
siluetă îmbrăcată într-o cămaşă albastră jegoasă şi pantaloni gri. 
Apoi, ridicându-se pe jumătate, îl salută. 

Campion era cam afumat şi ochii îi scânteiau. De fapt, venea 
tocmai de la o petrecere şi era în căutarea unei victime asupra căreia 
să se arunce şi să-şi reverse şuvoiul de sentimente trezite prin 
persecuția şi invidia pe care societatea engleză părea că le nutreşte 
pentru el, sentimente acumulate până la refuz şi pe care nu le mai 
putea stăvili. 

- Baird, spuse el zâmbind, nu ne-am mai văzut de mult. 

Se aşezară şi comandară ceva de băut şi astfel Baird descoperi 
nu numai că interlocutorul său îşi amintea perfect cine este, dar că îi 
şi citise două articolaşe în care îi lăudase lucrările. Oricum, nu acesta 
era motivul pentru care era abordat acum de Campion care, aproape 
imediat, începu să descrie petrecerea de unde venea, dând frâu liber 
sentimentelor înăbuşite ce-l sufocau. O dată mai mult, Baird 
recunoscu motivul bine cunoscut care apărea în schiţele acide şi 
geniale pe care acesta le făcea altora: acel complex de inferioritate 
socială care-i determinase pe mulţi artişti să-i ocolească pe cei de 


felul său, al lui Baird. Îşi reaminti o situaţie oribilă când 
D.H.Lawrence, jignit de un afront care exista numai în mintea sa, a 
refuzat să-i vorbească normal, adresându-i-se tot timpul în ciudatul 
dialect vorbit în Derbyshire, tocmai pentru a-şi da de gol obârşia de 
la ţară. Cam tot atât de prost se simţea şi acum urmărindu-l pe 
Campion vorbind, şi se gândea că probabil se născuse la Camberwell 
şi întrerupsese liceul pe la şaisprezece ani. Accentul cu care vorbea 
era suspect de corect. Probabil era rezultatul unei imitări 
îndelungate a crainicilor de la BBC. 

De fapt, Campion fusese umilit de cineva şi acum reacţiona. 
Imită perfect felul în care vorbea Lady Sholter, lă-trând ca o puşcă de 
vânătoare cu două ţevi şi lăsând să-i cadă monoclul pentru a da mâna 
cu el. 

- Englezii ăştia, doamne, ce oameni, spuse el bucuros să 
găsească pe cineva care să-l asculte fără să-l contrazică. O cretinitate 
de granit şi o superioritate morală aşijderea. Un fel de atmosferă 
planetară de auto-mulţumire pe care o vezi în orice englez, şi pe care 
o etalează peste tot. Incredibil. Pe când vorbea, îşi mişca cu o plăcere 
vizibilă degetele în sandale. Acum, se simţea bine, continuă deci: 
Acel simţ al ritualului pe care şi l-au cultivat pentru a-şi ascunde 
autodistrugătorul simţ al negaţiei - impotenţa lor. 

Baird îl asculta cu atenţie şi politeţe, analizându-l cu interes pe 
individul din faţa sa. Faţa mică şi rotofeie a lui Campion căpătase o 
strălucire aurie în lumina felinarelor. Mâinile lui albe şi îngrijite se 
agitau pe când acesta vorbea, făcând o serie de gesturi mici, grafice, 
ca şi cum ar fi desenat uşor, prin aer, scenele pe care le descria. 

Campion era supărat şi dintr-un alt motiv: pentru că ducându- 
se la această petrecere încălcase o regulă autoimpusă. Poate sperase 
ca, de data asta, să fie altfel, dar zadarnic, înfuriat la culme, dominat 
de un sentiment sufocant de auto-limitare, nu a putut rezista acolo 
mai mult de un sfert de oră. 

- Să fiu luat de sus, să fiu acceptat numai pentru talentul meu 
şi ca om să nu valorez nici două parale - asta mă scoate din fire. 

Baird îl întrebă atunci de ce acceptase. Campion scoase un râs 
lătrat, fără veselie. 

- Venerabilă Madame Dubois mi-a spus că Lady Sholter vrea 
neapărat să mă cunoască, nu atât pentru că mă socotea un mare 
artist, ci pentru că voia să găsească pe cineva care să-i facă un 
atelier în unul din castele. Iar eu, ca un idiot, m-am dus, pe deo 
parte flatat, iar pe de alta pentru că nu-mi pot permite pentru nimic 
în lume să refuz două sute de lire sterline. Luă un gât dintr-un pahar 
şi mai comandă un rând. - Dar nici vorbă. Mi-a cântărit hainele din 
ochi şi mi-a spus: „Vai, trebuie să fie o greşeală. Nu se poate să fiţi 
prietenul lui Archie Worms, nu-i aşa? Aţi fost coleg cu Archie la 


Eton?" Atunci Madame Dubois mi-a şoptit extaziată la ureche: 
„Lordul Worms". Adică, eu, dacă studiasem împreună cu el la Eton? 
Ei bine, dragul meu Baird, aşa am descoperit că mă luaseră drept 
Campion, marele couturier. 

Baird încercă să-i spună că i se putea întâmpla oricui, dar 
Campion era neînduplecat. Numai englezii, după el, puteau fi atât de 
mitocani şi ignoranţi. 

- Şi asta, pentru că în Anglia arta este dispreţuită, spuse 
Campion. Artistul este privit ca un picolo sau ca un negustor 
ambulant. Râse din nou. Planuri de arhitectură pentru Lady Sholter! 
Arhitectura engleză ca şi caracterul englez se bazează pe Recrutare&. 
Merită să le vezi. Ce tâmpit am fost! 

Baird începuse să obosească. 

- Schwabe pretinde că englezii nu-şi merită nici literatura, nici 
penisul - pentru că puţin le pasă de ambele, spuse el într-o încercare 
lipsită de elan de a avea umor. Ca de obicei, Campion îl privea fix, cu 
ochii larg deschişi în care neruşinarea şi candoarea păreau că se 
combină în jgală măsură. 

- Ca victimă a educaţiei engleze, cred că ar trebui să mă apăr, 
spuse Baird. Campion nu-l mai asculta. Prin sandaua decupată se 
scărpina la un picior. N 

- O adunătură de druizi anoşti, spuse el calm. În cea mai mare 
măsură, furia i se evaporase şi redevenise interlocutorul plăcut şi 
calm dintotdeauna. 

Cei doi au mai discutat de una, de alta, după care Baird se 
destăinui că vrea să plece departe să se odihnească. 

- Cum mai merge pictura soţiei? întrebă Campion care o văzuse 
odată pe Alice şi o găsise frumoasă. Baird îi răspunse ceva evaziv şi 
se despărţiră. 

O porni agale spre casă, mergând pe un drum ocolit, şi o găsi 
pe Alice deja în pat, citind. 

- M-am hotărât să plec pentru un timp, îi spuse, rămânând şi el 
surprins pentru că nu-şi dăduse seama că reuşise să ia o hotărâre. 
Simt nevoia de odihnă. 

Ea nici măcar nu-şi ridică ochii din carte. 

În ultima vreme îşi impusese o rezervă stoică şi mută. 

- E-n regulă, îi spuse, pe un ton în care numai cu greu puteai 
desluşi o urmă de nelinişte. Era prima oară de când erau împreună 
când el avea o iniţiativă. 

Şi astfel şi-a început Baird călătoriile, coborând în derivă spre 
Italia şi Grecia, golindu-se rând pe rând de ambiţii şi intrând - printr- 
o trezire toropită - în viaţa care părea, în mod destul de ciudat, că 


8 În original draught, care înseamnă şi „schiţă, desen". 


pentru el începea de-abia acum. Un an la Atena, o iarnă în Siria au 
venit să confirme nişte senzaţii sporadice de fericire în singurătate. 
Când primi scrisoarea de la Alice care voia să divorţeze, o citi cu o 
indiferenţă ciudată, într-un crâng de măslini din insula Poros. O 
cunoştinţă de la Paris pe care o întâlnise la Beirut îi spuse că Alice se 
va mărita cu Campion - sau că aşa zicea ea. 

Venerabila doamnă Dubois cu care se întâlni pe drum, ea 
mergând să-şi petreacă iama în Egipt, îi spuse că nu-l vede pe 
Campion însurat, după care îl întrebă dacă este fericit. Pe terasa 
cafenelei Moka, unde erau, îi spuse că este foarte fericit. 

- Ce zici, ai devenit mediteranean? îi spuse bătrâna 
doamnă, privindu-l fix, concentrat, ca o oglindă incandescentă, de 
sub o absurdă pălărie de paie. Să ştii că unora li se întâmplă. Baird 
încercase atunci să-i spună câte ceva despre ultimele sale călătorii, 
dar realiză că nu-i venea în minte nimic care ar fi putut susţine o 
conversaţie banală. Nu, nu-i căutase nici pe soţii Adler la Ierusalim, 
nici pe cei din familia Habib la Beirut. La drept vorbind, nu făcuse 
nimic din cele sugerate de unii şi alţii. Scrisorile de recomandare ră- 
măseseră nefolosite. Mersese la întâmplare dintr-un loc într-altul, îi 
spuse, devenind astfel încetul cu încetul un subtropical. Venerabila 
doamnă, care îşi sugea cu paiul cafeaua cu gheaţă, nu-l scăpa din 
ochi. In privirea ei se putea citi o urmă de ironie. 

- Ai devenit mai lat în spate şi te-ai maturizat, spuse în 
cele din urmă, ştergându-şi cu o batistă de dantelă mustăcioara de 
frişca lăsată dinadins pe buza de sus. Acum că ai scăpat de acea 
stupidă reţinere anglo-saxonă, fără îndoială că a început să-ţi placă 
să faci şi dragoste. 

E adevărat că se lăţise în spate şi se maturizase, mai ales din 
cauza mustăţii. Căută să se concentreze asupra acestei schimbări, să 
o poată exprima prin cuvinte. Ce putea spune? Avea impresia că 
elementul fundamental nu se putea exprima decât prin negativul lui, 
exact ca primul principiu al religiilor hinduse. 

- Nimic nu prea mai are importanţă, spuse el şi adăugă 
neliniştit, ca nu cumva să fie interpretat greşit: Vreau să spun că sunt 
foarte fericit şi plin de viaţă; totuşi, nu mai în cerc să simt prin cărţi. 
Mi-e imposibil. 

Zâmbi cu frumoasa ei faţă de fetiţă şi îi puse pe încheietura 
mâinii mânuţa ei delicată. 

- Lumea e mare, îi spuse, şi viaţa atât de scurtă, iar oamenii 
atât de atrăgători, cruzi şi interesanţi. 

E într-adevăr mare, gândi el, lăsându-şi mintea să zboare 
înapoi, prin caleidoscopul ultimilor câţiva ani, de la curtea ghicitoarei 
din Fez la ziua petrecută sub un smochin în insula Poros, de la o faţă 
reflectată într-un ulcior cu apă la Pamasc la o cafenea din Homs. 


- Cred că numai cei din sud se bucură de căldura vieţii cu 
adevărat, în loc să facă din ea literatură ieftină, spuse bătrâna. 

Baird îşi aprinse o ţigară. Spuse: 

- În schimb, am început să scriu în minte un roman. Vor intra în 
el cinci ani de viaţă, plus încă unul ca să-l scriu. Va fi singura mea 
justificare pentru o vacanţă atât de lungă, în care am uitat de mine. 
Spunând asta, a fost surprins să vadă că, sincer vorbind, chiar 
considera că el (adică eul lui englez) era ceva complet separat de 
prezent, prezentul fiind cu totul altceva decât o simplă prelungire a 
trecutului - adică acea existenţă hrănită de petreceri şi ambiţii. 

Madame Dubois îşi întinse şi mai bine mănuşile pe degete. 

- Hai să-ţi spun de ce vin în fiecare an în Egipt, spuse ea cu un 
aer poznaş abia perceptibil. Acum cincisprezece ani, vara (pronunţă 
acest cuvânt cu acea inflexiune ascendentă, de încântare, specifică 
parizienilor), m-am îndrăgostit. Eram deja măritată. Totul a început 
în templul din Baalbec unde am cunoscut un tânăr ofiţer grec. Şi el 
era căsătorit. Cu toate acestea, am hotărât să ne împlinim soarta - 
iar pentru noi asta însemna o avalanşă de întâlniri spontane, 
inevitabile, care bat la ochi şi care de obicei sunt catalogate cu un 
cuvânt nepotrivit pe care tocmai l-am folosit pentru actul care 
însoţeşte dragostea; deci, pentru că deşi toate asteatrebuiau 
împlinite, totuşi, nici formele legiferate ale vieţii nu trebuiau uitate. 
El avea doi copii. Eu un bărbat atât de bun şi delicat, încât nu aş fi 
putut să-l fac să sufere. Şi uite, aşa am ajuns ca în fiecare an să plec 
în Egipt, lăsându-l pe George cu treburile băncii, ca să reînnoiesc 
această experienţă care nu ar rezista nici un an în condiţii de 
convieţuire familială similare, dar care nu a murit în toţi aceşti ani. El 
are un mic apartament în cartierul arab. Ne întâlnim pe ascuns. Cu 
fiecare an care trece, ne înţelegem mai bine. Of, dragul meu prieten, 
toate acestea s-au petrecut acum cincisprezece ani şi, uite, am 
îmbătrânit. Totuşi, această prietenie secretă, atât de superficială, 
încât şi o săptămână de căsătorie ar fi distrus-o, este unul din 
lucrurile preţioase din viaţa mea. 

Se scuză, se ridică, traversă cafeneaua şi se îndreptă spre bar 
ca să cumpere nişte prăjituri. Lăsase pe masă o carte şi poşeta. De 
undeva, de la un radio, se auzeau sunetele ascuţite ale unui dans 
arab. Baird luă cartea şi începu să o răsfoiască. Era o mică antologie 
de aforisme. Observă un semn de exclamare în dreptul unuia din 
aforisme, şi-l citi: „L'amour maternel est le seul bonheur qui depasse 
ce qu'on eu esperait"”. Se ştia că Madame Dubois nu avea alţi copii în 
afara unei fiice adoptive, care se afla de mult într-o mănăstire din 
Montreux. În hârtia albă şi moale rămăsese urma creionului. L'amour 


? Dragostea maternă este singura fericire care depăşeşte toate aşteptările (franc). 


maternel! Desigur, pentru noi toţi, mai rămâneau multe de înfruntat; 
însă în mod destul de paradoxal, călătoriile erau, mai degrabă, numai 
un fel de trasee metaforice - simbol exterior al marşului interior pen- 
tru cucerirea realităţii. 

Madame Dubois reveni cu un pachet de fructe zaharisite şi 
câteva prăjituri de o culoare dubioasă. 

- Dacă ai şti ce petreceri facem, spuse ea. Orgii cu prăjituri 
glazurate şi ceai rusesc, acolo, în micul apartament. lar eu îi 
povestesc, de fiecare dată, subiectul romanului pe care nu-l voi scrie 
niciodată; iar el îmi dă cadourile pe care le-a ales în cele şase luni de 
aşteptare. 

Binecuvântaţi sunt cei fericiţi! 

Se apropie războiul, gândi el, în drum spre est, spre 
Alexandria, pe când trenul traversa delta egipteană de un verde 
mort. Poate doar un an din viaţă va trece înainte de coborârea 
barierei. Se ridică şi-şi privi atent faţa în oglinda ca de buzunar, din 
vagon, încercând să-şi depărteze cât mai mult picioarele ca să nu-l 
zdruncine trenul. Ceea ce vedea în oglindă, privindu-l fix, era, fără 
îndoială, persoană. Era plăcut, foarte plăcut să simţi, în sfârşit, că ai 
o răspundere pentru mintea şi corpul tău: din ce în ce mai împlinit. 

Madame Dubois îi spusese în ultima seară petrecută împreună: 

- Ştii, cred că ai descoperit sudul, şi cred că singurul sens al 
vieţii tale este curiozitatea - curiozitatea sexuală şi speculaţia 
metafizică. 

La Haifa a fost atacat, nici mai mult nici mai puţin, de 
domnişoara Dombey, în timp ce i se lustruiau pantofii. Roşcovană, cu 
faţa arsă de soare, cu furia ei crescândă împotriva celor cu pielea 
măslinie, domnişoara Dombey se afla acolo ca mesager al unei 
societăţi misionare. 

- Ca să vezi, incredibil, tu aici, spuse ea. Auzisem că te afli în 
derivă prin Mediterană. 

„In derivă", gândi Baird. Foarte bine spus; în gura domnişoarei 
Dombey cuvântul avea o reţinută inflexiune peiorativă. Deriva era 
caracteristica unor pierde-vară plini de bani. Oricum, era imposibil să 
scapi de ea cu una, cu două. Au băut un ceai împreună şi şi-au 
amintit crâmpeie dintr-o viaţă tristă, când domnişoara Dombey 
venea, în fiecare sâmbătă, cu bicicleta, la Thorsham, ca să-şi schimbe 
cărţile la bibliotecă şi să îl ajute pe vicar la lecţia de catehism. Ploaie, 
câmpuri aburinde. Primea destul de regulat veşti de la tatăl său. 
Afară, pe strada întunecoasă, începuse să cadă o ploaie subţire, 
pentru a completa parcă atmosfera creată de ceştile de ceai care, 
împreună cu vocea stridentă a domnişoarei Dombey, conturau o 
imagine familiară, dar pe care nu o regreta. Uite, are mai mulţi 
pistrui decât coada unui păun, se surprinse gândind. Fiecare pistrui 


era un ochi, da, chiar ochiul Inchiziției. Uite-o, acum vrea să 
vorbească despre Alice. Deci schimbă subiectul, povestindu-i despre 
căsuţa lui maură de la Fez, fără să spună însă nimic despre perechea 
de ochi negri, cu pleoapele vopsite cu kohl”, care urmăreau drumul 
prăfuit, mărginit de chiparoşi, în aşteptarea lui. Domnişoara Dombey 
fusese expediată în est pentru ceea ce ea numea „treaba lui 
Dumnezeu". Aici avusese, imediat după plecarea din Anglia, 
adevărate revelații. Auzise mereu de rasele „înapoiate", spunea ea, 
dar nu-şi dăduse niciodată seama cât de primitivi şi sălbatici erau, în 
realitate. „Mizerie ", îi spusese sfidător când el încercase să pună o 
vorbă bună pentru Cairo şi Ierusalim. Domnişoara Dombey îi oferi 
atunci două exemple tipice din viaţa egiptenilor cu care el nu a putut 
să nu fie, în principiu, de acord. Coborând pe Kasr El Nil, văzuse 
odată un bărbat mic de statură, cu costum şi pălărie negre, care 
venea în direcţia ei. Nu avea nas, iar în locul unde trebuia să fie 
nasul era fixat dopul unei sticle, pe care se sprijinea rama 
ochelarilor. Altă dată, mergând cu trenul, la clasa a treia, ca să-şi 
piuită studia îndeaproape materialul documentar (felahul), a simţit 
un miros ciudat, de pârlit, care venea de la bărbatul de lângă ea. 
Acesta ţinea în mână o ţigară aprinsă care începuse să-i ardă, 
ajungând la capăt, pielea degetelor. Iar el nu simţea absolut nimic. 
Abia atunci realiză că mirosul simţit era de carne arsă. Individul era 
lepros! li povestise aceste întâmplări cu gesturi triumfătoare, iar 
Baird a fost forţat să recunoască murdăria ca fiind o realitate a 
Orientului Mijlociu. Şi totuşi, cât era de variat şi fermecător. 

- Peste tot e la fel, spuse domnişoara Dombey, cine seamănă se 
adună. Şi aici avea dreptate. Peste tot găseai aceeaşi situaţie, latină 
ca factură - societăţi provinciale iremediabil decăzute, unde se 
vorbea o franceză de liceu şi se făcea dragoste ca la Circul Medrano. 
Dar tot atât de adevărat era faptul că, absolut peste tot, erai 
fermecat de albastrul apei şi de insule, precum şi de prezenţa 
trecătoare, brună, cu ochi oblici, care se mulțumea cu o dăruire 
totală, de moment, a cărnii, fiind incapabilă de a atinge sufletul, 
poate chiar ferin-du-se de aşa ceva. Cum, oare, o puteai face pe 
domnişoara Dombey să pătrundă acest mister? îşi imagina ce faţă ar 
fi tăcut dacă i-ar fi spus că devenise un tip subtropical. 

- Trebuie să plec, spuse el, taxiul de Beirut pleacă în câteva 
minute. li strânse mâna cordial şi o lăsă în picioare, în pelerina de 
ploaie jerpelită, cu claia de păr roşie, ciufulită şi nepieptănată, 
zburlită şi mai tare de vântul care pătrundea prin uşa deschisă. 

După câteva luni petrecute în Liban, în mici sate locuite de 
druzi, se îndrepta acum spre Gaza, stând strivit într-un compartiment 


19 Kohl - pudră fină de antimoniu folosită în Orient pentru vopsirea pleoapelor. 


de tren de clasa a doua. Aşa a aflat de izbucnirea războiului. Câţiva 
egipteni cu fesuri roşii citeau cu aviditate un ziar arab; vizavi de el, 
un evreu bătrân şi fiul săudiscutau aprins, în franţuzeşte, în legătură 
cu posibilitatea ca războiul să se întindă până în Orientul Mijlociu. Pe 
când trenul traversa crângurile cultivate şi înmiresmate, intrând 
sforăind în deşertul crepuscular care se întindea între ei şi Egipt, 
bătrânul mai spuse o dată: 

- Războiul nu înseamnă nimic. 

Ca toţi orientalii, avea mereu cu el un şirag de mătănii, grele, 
pe care-l învârtea printre degete, înainte şi înapoi, pe măsură ce 
vorbea, atingând cu voluptate pietrele mari de chihlimbar. Baird îi 
putea vedea faţa bătrână şi vicleană, cu pungile negre ale ochilor 
care se învioraseră la ideea războiului şi a profiturilor pe care acesta 
le-ar putea aduce: mişcări de oameni şi armate, milioane de tone de 
provizii - beton, oţel, tutun şi depozite de medicamente - care ar fi ur- 
mat să se reverse cu nemiluita şi să se irosească în toate punctele de 
conflict. 

- Nu e mare lucru, repetă acesta. 

Oare câte războaie, expulzări, evacuări văzuse în viaţă ca să 
poată gândi despre un război din Europa numai în termenii acelei 
cupidităţi neobosite a rasei sale? Acum îl îndemna pe fiul său să se 
înroleze în armată, cu prima ocazie. f 

- Siria va fi unul din bastioane, repetă el. Insă pe fața lui 
se putea citi clar că nu-l interesa nimic altceva decât cum l-ar fi putut 
ajuta fiul său, odată înrolat în armată, să obţină contracte de fructe, 
lână sau lemne. Discuţia devenise foarte aprinsă. 

- Oricum, războiul nu va ajunge până aici, spuse tânărul 
la care faţa tatălui se posomori, iar cea a unuia dintre egiptenii în 
uniformă se lumină vizibil. 

Baird se înfăşură în haină şi încercă să adoarmă. Avea impresia 
că nu fusese niciodată atât de bine pregătit pentru moarte. Aborda 
ideea cu un calm total. Bineînţeles, nu ştia cât de mult mai rău poate 
fi un război faţă de o moarte obişnuită, cu forţa sa de a adormi 
pentru eternitate şi a biciui până la anihilare tot ce înseamnă simtire 
şi sensibilitate. Nu era în măsură să prevadă înfricoşătoarea lume 
postbelică care urma să devină o vânătoare sălbatică, nu de valori, ci 
de sentimente elementare pe care se bazează orice apropiere între 
oameni. Nu. Toate acestea urmau să fie dezvăluite apocaliptic de 
către Hogarth, în acea cămăruţă învăluită de fum de pe strada 
Harley. 

În timp ce Graecen îşi oferea serviciile umile vechiului 
regiment din care făcuse parte şi scria o poezie pentru „Times" în 
care îşi exprima toate sentimentele demne de admiraţie; în timp ce 
Fearmax se hotărâse să înceapă o „reculegere în pocăință", iar 


domnul Truman devenea mitralior, Baird, nefiind animat de nici un 
fel de scop sau putere de a lua o hotărâre, descoperi că trei limbi 
străine şi absolvirea unei şcoli particulare îi asigurau, fără mare 
bătaie de cap, uniforma de locotenent-major. Atmosfera stătută, mor- 
bidă din Cairo, cu clima lui cu tot, au fost curând schimbate cu 
altceva. Era fericit. Senzaţia oribilă de indiferenţă morală - acea 
Gleichgultigkeit!! de care îi va vorbi, mai târziu, Bocklin în munţii din 
Creta, înainte de a fi omorât chiar de el - reprezenta un duşman 
necunoscut, care ţinea de viitor. 

A fost apoi martorul unei operaţiuni scurte şi violente în Libia 
şi a retragerii prin Creta; având un temperament atât de puternic 
bazat pe bun-simţ, acestea i se păruseră fenomene mai degrabă 
hilare decât înfricoşătoare. Totuşi, primele semne de nemulţumire le 
simţea deja. Era din ce în ce mai greu să suporţi sistemul cretin de 
restricţii din armată, în care orice gândire logică e imposibilă, din 
care erau excluse orice momente de reculegere şi cel mai mic 
confort. Căutând o muncă unde să aibă mai multă libertate, ajunse, 
din întâmplare, la un departament de contraspionaj, care era tocmai 
în curs de formare şi unde se căutau lingvişti. 

În cursul unui interviu foarte serios, Axelos îi examina cu 
atenţie cunoştinţele de greacă, germană şi franceză. Aşa cum stătea 
la masa cu postav verde gros, cu mâinile mari întinse pe ea, în 
spatele lămpii cu abajur, semăna mai degrabă cu un partizan turc şi 
nu cu un colonel britanic. El trebuia să înfiinţeze acea mică secţie în 
care Baird urma să aibă un succes atât de original. Descoperi că 
micii ochi ai lui Axelos, afundaţi în orbite şi răi ca de rinocer, 
străluceau uneori, ca şi cum s-ar fi amuzat. O dată îl văzuse chiar 
deschizând gura şi expirând în timp ce râdea puţin aer, fără a scoate 
nici un sunet. Dar, în general, păstra mereu aceeaşi imagine, cea a 
unui tip solid, cu profil de vultur şi dinţi perfecţi, aşezat la o masă 
prea mică pentru el, pe un scaun cu picioarele mult prea apropiate ca 
să-şi poată băga între ele gambele grase şi păroase. Era cinic în 
legătură cu absolut orice, de la caracterul englezului, despre care 
zicea că este îngâmfat şi anost, până la politica Ministerului de 
Externe, pe care o socotea frivolă şi lipsită de imaginaţie. 

Totuşi, numai datorită lui Axelos, Baird s-a trezit agăţat de o 
paraşută umflată de vânt care a aterizat în Creta, pe un deal suflat de 
vânt, la începutul anului 1942 - încurcându-se Şi zbătându-se printre 
sfori şi pânza care se prăvălea peste el, ca unul care vrea să stingă 
un foc. Din întâmplare, cu o noapte înainte de plecare, îl întâlnise pe 
nimeni altul decât pe Campion - un Campion mic, autoritar, îmbrăcat 
în uniformă de maior, care apăru dinspre gardul cu sârmă ghinv pată 


11 indiferenţă, nepăsare, apatie (germ.). 


al cartierului general, cu o înţepeneală militară aferată, : 

- Baird, strigase Campion încântat, luându-l de braţ. În 
sfârşit, văd şi eu pe cineva cu care să pot vorbi. S-au îndreptat apoi 
spre restaurantul sirian din centrul oraşului Cairo. Acolo s-a dovedit 
că de mult dorea Campion să-şi descarce sufletul şi dintr-un motiv 
sau altul, Baird i se părea un interlocutor potrivit. O să fie un bal de 
pomină, îi spuse pe când se năpusteau asupra prepeliţelor cu orez 
din farfurie. Un milion de imbecili care-şi smulg unii altora mâini şi 
picioare cu o eleganţă incredibilă, oferindu-şi reciproc decoraţii, cu 
dracu' ştie ce membre care le-au mai rămas. Arivism, vânătoare de 
onoruri, laissezfaire'?, cretinism. Furia şi dezgustul îl sufocau. Ce 
Dumnezeu ai tu sau eu de-a face cu acest război? Era o întrebare pe 
care Baird nu şi-o pusese niciodată. Campion însă dorea un răspuns. 
De exemplu, tu. Războiul ăsta reprezintă moartea tuturor lucrurilor 
în care credem. Nici măcar scuza că Hitler ne-a sărit la gât nu ne 
poate orbi într-atât încât să nu vedem că şi noi avem o groază de 
Hitleri ai noştri, şi o fascie proprie, bine organizată. 

- Stai o clipă, oftă Baird, zbătându-se încă în valurile lă- 
sate de divagaţiile lui Campion. Cum se face că eşti maior? Râsul 
sforăit al lui Campion răsună în toată încăperea. 

- Dragul meu Baird, spuse el dojenitor, ca şi cum cel din 
faţa lui cerea răspunsul la o întrebare stupid de uşoară. Dragul meu 
prieten, la izbucnirea războiului am făcut sacrificiul suprem. Am 
intrat în Ministerul Războiului Politic. Mai târziu am descoperit că 
dacă era să aleg între a aştepta ca cineva să-mi zboare creierii şi a-i 
avea permanent spălaţi de hârţogăria murdară a treburilor politice, 
voi alege prima variantă. Sorbi din paharul cu vin. Vreau să-ţi spun 
însă foarte serios că nu am de gând să fiu omorât în chestia ăsta 
lipsită de sens. În acest scop am reuşit să-mi aranjez această slujbă 
bunicică la Comisia Mormintelor de Război. Este singura slujbă cu 
adevărat academică care mai există azi in toată lumea. Mai avem 
încă de lucru cu mormintele rămase din ultimul război. Treaba 
înaintează aşa de anevoios, iar leafa e „şa de mare, încât nu cred că 
ne vom termina cercetările înainte de încheierea armistiţiului, adică 
în anul 1999. Sigur, pot spune că o dată sau de două ori am cam 
băgat-o pe mânecă. Uite, era să fim prinşi în chestia aia din Libia pen- 
tru că am fost prea curioşi în legătură cu cei şaptesprezece eroi 
îngropaţi într-o dună, lângă Siwa, în 1917. Ne-am distrat, nu glumă, 
Baird. 

Baird îl privi atent, întrebându-se de ce oare individul ăsta 
trebuia să fie mereu revoltat. Aşa fiind, nu se putea bucura de una 
din cele mai răspândite plăceri oferite de societate, cea a participării. 


12 Nepăsare (franc) 


- Ei, asta-i, spuse el măsurându-şi cuvintele, cred că te vei 
apăra susţinând că ai fost laş, dar nu complet imbecil. Dar în afara 
justificării morale - şi asta valabilă doar în parte -, cred că războiul se 
justifică şi într-un cadru de referinţă restrâns. Vreau să spun că, în 
final, oamenii vor fi mai fericiţi, dacă vom câştiga. In afară de asta, 
poate că diferenţa dintre tine şi ceilalţi constă în faptul că tu ai o sen- 
sibilitate de îngrijit pentru a crea ceva cu ea, în timp ce marea 
noastră majoritate suntem încă în căutarea propriei identități, iar 
unii dintre noi poate chiar şi-o vor găsi în acest război, prin el... Se 
întrerupse, neştiind ce să mai spună, pentru că ochii cinici şi 
impertinenţi ai lui Campion erau aţintiţi asupra lui. 

- Deci eşti terminat, spuse acesta. Artistul englez sub 
povara sentimentelor, cum se întâmplă mereu... O clipă, păru că-şi 
caută cuvintele: Ar trebui să o duci bine, îi spuse. Aştia caută poeţi 
de război care să mă ajute pe mine, iar lor să le justifice concepţia de 
viaţă tot atât de nenorocită şi încurcată ca a rozătoarelor. Şcoala 
teoriei cât-suntem-de-cu-rajoşi-în-suferinţă. Ce chestie penibilă şi 
dezgustătoare. Singura speranţă este să-i regăsim pe toţi pe listele 
morţilor din „Times Literary Suppplement". 

- Să ştii, spuse Baird enervat de acest atac brusc, adevărul este 
pe undeva pe la mijloc. După mine, comportamentul marii majorităţi 
este destul de dubios, chiar şi pe timp de pace. Singura probă pe 
care o poţi face: eşti sau nu fericit. 

Campion îşi încrucişa braţele. 

- Ah, da, spuse cu voce joasă. Ah, da. Uite, eu nu am fost 
niciodată fericit, nu cred să fi fost. Nici măcar o dată în viaţă. Sau 
poate, doar când am fost mic. 

Lucru ciudat, să te trezeşti, a doua zi dimineaţă, luptându-te cu 
hamurile unei paraşute, pe iarba udă a unui deal din Creta. In 
primele zile ale misiunii în Creta, Baird se gândi des la Campion. 
Uitase să-l întrebe de Alice, dar poate nu avea nici un rost. 

Baird descoperi că împarte comanda unui grup de partizani cu 
un tânăr ofiţer şi cu Abatele John, acea venerabilă figură ninsă de 
vreme a cărei luptă de rezistenţă împotriva nemților din timpul 
ocupaţiei Cretei fusese comentată pe larg în presa a două continente. 
Abatele John era o prezenţă impunătoare, cu masivul său cap 
patriarhal şi sprâncenele stufoase, cu barba creaţă şi cerceii săi. 
După ce renunţase la viaţa de partizan, în 1923, se retrăsese la 
mănăstirea Sf. Luca, iar invazia neaşteptată a insulei îl trezise din 
toropeală. Aşa a putut să retrăiască, în parte măcar, viaţa de odi- 
nioară, în ultima vreme nu se mai întâmplase mare lucru, aşa cam 
era fericit să poată face o pauză de la rugăciunile fervente întru 
sfinţenie. Ca toţi grecii, putea cu uşurinţă să combine misticul cu 
omul de acţiune. In centura sa bizantină, cu ţinte pătrate de fier, 


purta nu numai câteva grenade şi un pistol, dar şi o cărţulie de 
rugăciuni prinsă cu un lanţ de cataramă. La început fusese ursuz 
până la brutalitate, încât Baird aproape că ajunsese să regrete 
hotărârea de a accepta misiunea din Creta, până în momentul în care 
un mic incident i-a făcut pe neaşteptate cei mai buni prieteni. Abatele 
John avea un corb îmblânzit, o bătrână pasăre amuzantă şi 
impertinentă pe care o chema Koax. Ea era cu adevărat punctul de 
atracţie al cartierului general al Abatelui, mai ales pe vreme proastă 
sau când, dintr-un motiv oarecare, nu se puteau face incursiuni în 
teritoriul ocupat de nemti; Koax ţopăia atunci cât era ziulica de lungă 
prin spaţiile subterane jargi care precedau intrarea în labirint, 
agasantă şi distractivă în acelaşi timp, asemenea unui bufon de palat. 
Putea spune şi înjurături - nu prea porcoase - în greceşte, iar acum le 
învăţa şi pe englezeşte. Era mereu în căutare de resturi de orice fel, 
pe care le căra prin cotloane, reuşind chiar să-şi facă un fel de cuib 
prăpădit, sus pe tavan, mai sus de ventilaţia naturală pe care o 
foloseau în chip de coş de fum. Ca din senin, Koax, la un moment dat, 
s-a îmbolnăvit foarte tare; înfulecase ceva care nu-i priise. Numai 
datorită devotamentului general a putut să-şi revină şi, mai ales, 
datorită ideii geniale pe care o avusese Baird când se pierduse orice 
speranţă de salvare: de a-i da păsării coniac cu linguriţa. După o 
doză, Koax şi-a revenit, iar după câteva zile îşi recăpătase vechea 
formă. Acest incident i-l făcu prieten credincios pe Abate. 

- Spune mulţumesc, îi tot repeta păsării, când aceasta venea să 
i se aşeze pe umăr. Spune mulţumesc ofițerului. Atunci Koax scotea 
un sunet ascuţit şi dădea din aripi. Astfel a trăit micul grup de 
sabotori, într-o atmosferă de camaraderie şi veselie care, aproape doi 
ani, nu au fost puse niciodată la încercare. Baird a învăţat dansurile 
din Creta şi a studiat particularităţile vinurilor cretane. Treaba lui 
era instruirea unei mici armate de gherilă, scop pentru care îşi 
concentrase toate forţele şi în care era sprijinit de suduielile 
Abatelui. Cartierul general al operaţiunilor se afla la intrarea în 
labirint, deasupra satului Cefalu unde, mai târziu, Axelos avea să-şi 
facă descoperirile şi unde întunericul urma să-i înghită pe Fearmax, 
Campion şi pe biata domnişoară Dombey. În ciuda unor momente 
grele, la început, viaţa a fost obositoare doar din punct de vedere 
fizic, pentru că în rest îţi oferea bucuria de a gusta din plin senzaţia 
de libertate (solitudinea acelor munţi uriaşi şi albi atât iarna cât şi 
toamna) şi de a nu avea parte decât de un foarte slab control asupra 
acţiunilor întreprinse. Războiul înţeles in termeni de ambuscade şi 
hărţuieli era ceva nou pentru el, oferindu-i ocazia de a-şi educa 
puterea de concentrare şi de a-şi economisi forţele, fără a afecta însă 
resorturile unei existenţe mulate deja pe un automatism cazon intrat 
în sânge. Numai după o perioadă considerabilă de timp, a început să 


dea semne de surmenaj. 

- M-am săturat, îi spuse într-o zi bătrânului, cele zece zile de la 
Cairo nu au avut nici un efect. Trebuie să-mi caut altceva de făcut. 
Simt că amorţesc. 

Abatele John îl privi atunci pe sub sprâncenele stufoase cu ochi 
pătrunzători. Dădu din cap în semn de înţelegere. 

- Ştiu ce simţi. Aşa se întâmplă mereu. La un moment dat, ţi se 
face silă să tot omori. Nu mai simţi nimic - nici ură, nici milă. Ca şi 
cum ti-ar amorţi sufletul. 

Chiar aşa era. Se simţea ca şi cum nu mai era capabil să facă 
ceva conştient; ucidea acum cu o detaşare şi abstractizare socotite 
de ceilalţi drept rezistenţă psihică, cu toate că, în realitate, tot ce 
făcea se petrecea parcă în somn. Era ca un somnambul care îşi 
conduce micul grup în raiduri de atac sau pentru a spiona poziţiile de 
luptă inamice. Aceasta era starea lui de spirit care a dus la moartea 
lui Bocklin, cu toate că, în primul moment, evenimentul nu a fost 
privit decât ca un simplu episod din viaţa de grup bazată pe lucruri 
foarte simple - frică, şiretenie, păduchi, pături jilave, zăpadă. 

Bocklin fusese singurul supravieţuitor al unei misiuni germane 
în trecere prin insulă, misiune care căzuse într-o ambuscadă 
organizată de Abate. Destul de rezervat, destul de efeminat ca 
prezenţă fizică, dăduse dovadă, în momentul capturării sale, de o 
îndrăzneală de Don Quijote în faţa morţii, lucru care-l făcuse pe 
Abate - îndeobşte necruţător cu nemţii - să-i cruţe viaţa. Vorbea 
aproape perfect englezeşte şi Baird descoperi că făcuse o parte din 
şcoală în Anglia şi alta în Franţa. Bavarez de origine, îl fermecase pe 
bătrân cu felul lui amabil şi politicos. 

- Dacă tot nu l-am omorât la început, spuse Abatele rotindu-şi 
privirea asupra corpurilor îngrămădite în jur, căzute printre frunzele 
adunate la baza măslinilor, n-are nici un rost s-o facem acum, ce 
ziceţi? 

Era o hotărâre greu de luat. Dacă scăpa... 

Cu toate acestea era din ce în ce mai greu să-l faci pe Abate să 
priceapă că trebuie să respecte ordinele primite de la cartierul 
general de la Cairo, şi că deciziile militare care implicau întregul 
grup de partizani trebuiau lăsate în seama ofiţerilor englezi care se 
aflau printre ei. Abatele nu pusese niciodată piciorul la Cairo. În 
capul lui, Cairo era pe undeva pe lângă Singapore. E drept că îi 
simpatiza pe englezi, acceptându-le sprijinul, dar se vedea că este 
hotărât să nu accepte ordine de la altcineva în propria lui ţară. Baird 
deschise gura să protesteze în legătură cu cruţarea vieţii lui Bocklin, 
dar a înţeles că aşa cum era, firav ca un băieţel, tremurând în 
uniforma de camuflaj, fusese „transferat" alături de animalele de 
povară. Luară astfel drumul lung, înapoi, spre gura de intrare în 


labirint. 

În decursul trecătoarei perioade de două săptămâni cât Bocklin 
trăise alături de ei, acesta s-a dovedit a fi bun şi prietenos, o achiziţie 
bine venită în banda lor. Făcea şi el, la fel cu ceilalţi, cu rândul la 
gătit şi măturat, făcea curse de aprovizionare, se juca cu Koax, 
devenind bun prieten al asprilor munteni cretani. Ajunseseră să-l 
îndrăgească într-atât, încât a fost pus o dată şi de cart, cu puşca 
încărcată, în timp ce toţi dormeau. Baird, întorcându-se în reţeaua de 
peşteri, văzând umbra unui neamţ stând de pază înarmat, l-a ochit şi 
mult n-a lipsit să-l şi nimerească. După ce a dat puşca înapoi, Bocklin 
s-a retras în colţul său, fără a scoate o vorbă. A doua zi a spus: 

- Căpitane, nu-l certa pe cel de cart. Am fost acceptat ca fiind 
de-al lor, şi legile ospitalităţii mă obligă să nu mă gândesc nici la 
evadare, nici la crimă. 

Altă dată, le-a adus de mâncare la micul punct de observaţie de 
unde se vedea câmpia şi de unde Baird observa prin binoclu 
mişcările patrulei germane. 

- Cine te-a trimis aici? i-a strigat iritat, vrând să spună că 
un prizonier nu trebuie să afle prea multe lucruri. 

- Abatele, spuse Bocklin. Baird oftă şi se întoarse din nou 
la treaba lui de urmărire a micului grup de siluete gri-albăstrui care 
se răsfiraseră pe câmp. Greci nebuni, cu prietenia şi acea naivete 
fără margini, o să-i bage pe toţi la apă. Pentru că Bocklin le fusese 
simpatic, îl acceptaseră fără rezerve ca pe unul de-al lor. In fond, 
dacă stai să te gândeşti, de ce nu? 

Privi trăsăturile nete şi părul blond al neamţului care se 
aşezase pe jos, după tufiş, cu genunchii prinşi în braţe. 

- Bocklin, spuse el, cu ce te-ai ocupat înainte de a intra în 
armată? 

Bocklin cobori capul, pentru o clipă, cu o privire încurcată. 

- Trebuia să fiu preot, căpitane, spuse el cu o încercare 
stângace de a-şi apropia călcâiele, aşa cum fac soldaţii de rând când 
îşi salută superiorii. Multă vreme Baird nu a mai scos o vorbă. 
Patrula din vale se mişca încet pe câmpul mocirlos, cercetând 
crângurile. Era clar că fuseseră trimişi să-i caute pe Abate. 

- Ai crezut, spuse el aprinzându-şi o ţigară, în acest 
război? 

Bocklin, care se cufundase iar în visare, îşi încorda genunchii 
făcând un foarte aproximativ simulacru de salut. 

- Nu am crezut nici în pace, nici în război, căpitane, spuse el. 

Faţa i se îmbujora din nou. Era clar că nu voia să pară 
obraznic. Baird mormăi ceva. 

- Cred că poporul german va fi la fel de mulţumit ca şi noi 
când războiul se va termina, spuse el şi văzu cu surprindere că 


Bocklin dă din cap neîncrezător. 

- Voi vă puteţi bucura pentru că sunteţi încă nou intraţi în 
război. Noi suntem de ani de zile, şi pentru noi n-a mai rămas decât - 
nu ştiu cum să spun în englezeşte asta. 

Baird se întoarse spre el şi-i spuse în germană: 

- Spune în germană. 

Atunci auzi de pe buzele lui Bocklin cuvântul care, mai târziu - 
avea să exprime mai exact şi mai succint decât orice alt cuvânt din 
limba franceză sau engleză sentimentele pe care le avea pentru lume 
- Gleichgultigkeit. 

A doua zi, Abatele a primit în dar un miel întreg şi, în ciuda 
protestelor lui Baird, ţăranii au început să-l curețe şi să-l pună la 
frigare, la focul bine aţâţat din cămin. 

- Care patrule germane? spuse Abatele cu un aer superior. Era 
nevoie de argumente mult mai puternice ca să-l poţi face să renunţe 
la o masă cu carne adevărată, de care nu mai avusese parte de multă 
vreme. Poate că fumul a fost cel care i-a dat de gol. 

În zori, o patrulă germană a deschis focul asupra santinelei 
postate cu o mitralieră uşoară pe stânca de la intrare. Treziţi de 
plumbii stridenţi ricoşând de pe faţa stâncii şi de zgomotul înfundat 
şi şuierat al automatelor, tot grupul a sărit în picioare, dându-şi 
seama că tabăra lor secretă, precum şi întregul plan de acţiune, erau 
în pericol. 

Singura şansă de scăpare era retragerea în interiorul la- 
birintului prin tunelul principal pe care-l cunoşteau doi dintre ei, care 
erau păstori. Intr-o mică încăpere săpată în stâncă era şi aparatul de 
transmisie prin care Cairo era ţinut la curent cu activitatea lor. 
Bocklin nu putea, sub nici un motiv, să-i însoţească. În confuzia şi 
vacarmul general, Baird s-a hotărât. 

Fără îndoială că Bocklin i-a ghicit imediat logica, plasându-se 
la intrarea în una din încăperi, încercând să-şi impună o indiferenţă 
patetică, vârându-şi mâinile delicate în buzunarele pantalonilor. 
Baird se îndreptă alergând spre el. Ţinea în mână un pistol Luger de 
mare calibru, capturat de la duşmani. Apăsând gura armei pe capul 
băiatului, a tras. Într-un spaţiu atât de mic, zgomotul împuşcăturii a 
fost asurzitor. Corpul, trântit de pe vechea ladă de muniții pe care se 
aflase, a fost izbit de peretele de stâncă şi catapultat, căzând pe 
spate, ca un actor versat într-o piesă de teatru. Părul des şi blond îi 
ascundea rana. Baird l-a privit şi i-a auzit ultima suflare adâncă şi 
perfect împăcată. 

Între timp vânătoarea se înteţise şi întreaga ceată s-a repezit în 
interiorul labirintului, Abatele, cu o pulpă mare de miel în mâna 
stângă, rostea ameninţări teribile la adresa „bastarzilor încoronați" 
care-i stricaseră somnul. În acelaşi timp, râdea, pentru că emotia îi 


dădea mereu un fel de stare de isterie. 

Mai târziu, în aceeaşi zi, patrula duşmană s-a retras, iar ei s-au 
putut reîntoarce la cartierul lor general. Nimic nu fusese atins şi, 
după toate aparențele, duşmanul nu dăduse peste intrarea cea 
strâmtă care ducea în grotă. Corpul lui Bocklin se afla în acelaşi loc 
în care căzuse. S-au apucat să-l îngroape, făcându-i un mormânt nu 
prea adânc, la baza singurului chiparos care creştea în apropiere. 
Abatele era furios că neamţul a trebuit omorât, dar nu rosti nici o 
vorbă. Două zile mai târziu Baird a fost rechemat, prin radio, la 
Cairo, pentru a pregăti un alt teren de luptă; aşa că întregul incident 
i-a ieşit complet din minte. Era bucuros că pleacă din Creta. Ajunsese 
la un punct mort. 

Războiul se desfăşura cu paşi mici; se simţea copleşit de o 
infinită plictiseală care persista şi în timpul acţiunilor de luptă. Acum 
era mai mult decât obosit. Simţea că-şi pierde stăpânirea de sine. 
Vedea în jur acumularea tot mai mare de nerăbdare în armată, 
pentru că toţi înţeleseseră în fine că războiul pe care-l duceau nu era 
decât piatra de temelie a unuia şi mai mare şi mai plictisitor - 
războiul atomic. Pacea s-a încheiat atât de târziu încât evenimentul 
nu a mai fost resimţit decât ca o revenire în prozaic. Astfel Baird se 
trezi din nou acasă, în acea suburbie murdară, sufocată de industrie, 
care devenise Anglia. Il găsi pe tatăl său foarte bătrân şi foarte 
şubrezit. Era bucuros să-l revadă, cu toate că îndelunga absenţă 
ştersese aproape toate punctele lor comune. Nu mai aveau ce-şi 
spune. 

Baird a început să-l viseze pe Bocklin tocmai în acel ianuarie 
geros care a urmat anului încheierii păcii. Într-o noapte l-a văzut 
ținând un chibrit aprins spre ţigară. Apoi, s-a văzut punându-i 
revolverul la tâmplă şi apăsând pe trăgaci. Un timp a făcut un efort 
teribil de memorie pentru a detaşa figura lui Bocklin dintre alte figuri 
de prieteni şi duşmani pe care îi văzuse murind. Mai târziu îşi aminti. 
După aceea, l-a visat des. Uneori îl visa imediat după ce apăsase pe 
trăgaci, iar Bocklin cădea lovindu-se de stâncă - era ca şi cum îşi 
luase zborul. Alteori îi vedea pur şi simplu faţa albă care se detaşa 
din fundal, şi sub privirea lui nările i se umpleau treptat cu sângele 
care curgea din cutia zdruncinată a creierului, pentru a se vărsa apoi 
în întunericul din jur. Atunci se trezea mereu cu o cumplită suferinţă 
psihică şi nu mai putea dormi. În stare de veghe, aceeaşi imagine nu 
mai avea asupra lui nici un efect - văzuse o mulţime de scene chiar şi 
mai oribile. Atunci de ce alegea memoria sa tocmai această scenă 
pentru a-i tulbura somnul? 

Din acest motiv apăru într-o bună zi în cabinetul de consultaţii 
al lui Hogarth, obsedat nu numai de problema visului cu Bocklin, dar 
şi de cealaltă - de acea preocupare care părea într-un fel legată de 


prima - acea Gleichgultigkeit care îl copleşea; acel sentiment de 
teribilă detaşare morală şi indiferenţă care reprezintă moştenirea 
specifică oricărui război. Pe vremea aceea i se părea puţin probabil 
că psihanaliza ar putea rezolva ceva în cazul său, dar îi plăcea 
Hogarth cu craniul lui mare ca al lui Bacon şi mâinile boante. Şi apoi 
avea senzaţia că măcar insomnia avea cauze de natură mecanică. 

Pe atunci, Hogarth nu era ca acum maşina de tocat debutante 
cu nervi de palat; nu era, aşa cum e azi, consultat în legătură cu 
nepotrivirile sexuale ale ducilor şi bancherilor. Reputația sa, care era 
în formare, se sprijinea pe o îndelungată practică clinică şi pe două 
volume despre natura subconştientului pe care revista „Medical 
Year" - le considerase „prea îndrăzneţe prin ipotezele tranşante la 
care recurgeau". Totuşi, ca prezenţă fizică, autorul disimula orice 
urmă de îndrăzneală; dacă mintea era reflectarea fizionomiei, atunci 
era o armă boantă şi necizelată - în nici u» caz un bisturiu. 

Hogarth era imens ca statură şi bine legat, cu o stângăcie de 
bizon indian în mişcare. Părul des şi castaniu, retezat scurt şi potrivit 
în jurul urechilor, cobora pe o frunte îngustă şi albă, urmată de ciotul 
nasului necioplit şi bărbia imatură a unui bust de Nero. Un ochi era 
albastru; celălalt avea o pată de culoarea mierii pe partea exterioară 
a irisului. Nici mâinile nu erau egale - semn de acromegalie greu de 
observat pentru că le ţinea, de preferinţă, băgate adânc în buzuna- 
rele pantalonilor. Hainele erau lălâi şi largi, cum poartă olandezii, şi 
mirosea tare a tutun. Când s-a ridicat să-i dea mâna, Baird observă 
că urechile, proeminente şi acoperite cu un puf des blond, erau 
îndepărtate de cap, dându-i o uşoară şi stranie expresie comică. Şi 
vocea contribuia oarecum la această impresie, pentru că era 
neplăcută şi avea variaţii stranii în timbru. Dacă încerca să ridice 
tonul brusc, se spărgea în sunete cacofonice. 

În acele zile, câmpul de luptă al lui Hogarth era o cămăruţă 
nenorocită la intersecţia dintre Harley Street şi Marylebone Road. 
Avea însă o intrare separată care dădea într-o fundătură şi împărțea 
parte din clădire cu alţi medici. In fiecare zi făcea drumul din 
suburbia unde locuia până aici, cu prânzul la pachet şi o canistră 
verde cu ceai rece. 

Din clipa în care l-a văzut, Baird şi-a dat seama că obiceiurile şi 
dorinţele sale au devenit obiectul unei analize atente, neplăcute şi 
permanente. Încercă să spună ceva politicos, dar văzu că Hogarth 
nu-i răspunde la zâmbet; în plus, îi strică tot cheful întrebându-l 
brusc: 

- De ce ai venit la mine? 

Nu era ceva care să-l facă să se simtă în largul său; nici 
celelalte întrebări puse de Hogarth cu vocea sa cu inflexiuni ciudate 
nu fuseseră mai plăcute, deşi simţi cum trece de la enervare la 


relaxare în momentul când realiză că i se testau mijloacele de 
apărare sub toate aspectele esenţiale. Mai mult decât atât. Era 
pentru prima dată când era examinat ca un specimen ciudat. Ochii 
lui Hogarth se opriseră pe degetele sale. Urmărindu-i privirea, Baird 
descoperi că-şi priveşte mâinile pentru prima oară ca pe ceva 
aparţinând unei alte persoane. La ce-ar putea folosi? Oare erau mâini 
de artist, scriitor, criminal? 

Observă o pipă mare, rotunjită, pregătită pentru a fi aprinsă, 
care se afla pe birou, în faţa psihiatrului. Pe biblioteca din colţ, pe o 
grămadă de lucrări de medicină, văzu o pălărie de fetru tiroleză cu o 
pană de fazan frumos colorată înfiptă în panglica sa. 

- Observ, spuse Hogarth măsurându-şi cuvintele, o pată 
mică, mai decolorată decât restul hainei, unde mai mult ca sigur au 
fost nişte medalii, - uite, acolo. Se vedea că savurează această 
descoperire a unei intenţii involuntare. Le-ai scos înainte de a veni la 
mine? Într-adevăr, nu ştia ce-l apucase în dimineaţa aceea, să-şi pună 
tocmai haina aceea. Uitase de tot de medaliile din război şi de Crucea 
Militară. Hogarth îşi dăduse capul pe spate şi spuse sentenţios: 

- În meseria mea, porniri de felul ăsta pot avea o mare 
importanţă. Spune-mi de ce ai făcut asta? 

În timp ce Baird începu să vorbească cu vocea sa plăcută şi 
gravă, bărbatul din faţa sa se concentra să-l asculte. Cum făcea 
mereu, fiind ajutat de o îndelungată experienţă clinică, încerca să-şi 
concentreze atenţia, grefând-o pe acea parte a minţii sale, denumită 
în cărţile de psihiatrie ca fiind „în-sinele". Se concentra pentru a 
descoperi coordonatele personalităţii noului venit, înregistrându-i 
fizicul, textura şi culoarea pielii, remarcând aspectul hotărât al buzei 
de sus, prea scurtă, şi fruntea generoasă. A început cu aceleaşi în- 
trebări de rutină cu care-şi începea mereu atacul. Trebuia să se 
convingă că Baird era în stare să întreţină o discuţie, să gândească 
despre sine şi să-şi obiectiveze gândurile prin cuvinte, în acelaşi 
timp, partea mai fragilă a minţii sale constata resemnată cât de puţin 
- şi asta în cel mai bun caz - poţi cunoaşte o altă fiinţă omenească. 
Hogarth era îmbibat de acea stare pe care o simte un tip raţional 
atunci când are un succes cât de mic. Lăsă acea voce cu modulaţii 
plăcute să continue, ca să poată descifra din propoziţiile rostite mai 
mult decât simpla informaţie. Severitatea vocii era naturală nu 
reflecta nicicum o tulburare interioară. 

- Visezi mult? 

- Am un coşmar de care nu pot scăpa. 

- Căsătorit? 

- Divorţat. 

- Militar de carieră? _ 

- Nu, dar m-am hotărât să mai stau încă trei ani. Încetul 


cu încetul, prin aceste declaraţii introductive, avea impresia că tipul 
şi coloratura anxietăţii lui Baird i se dezvăluie, deschizându-se ca o 
floare de hârtie aruncată în apă. Trase brusc sertarul biroului şi 
introduse în el una din labe. Avea mereu acolo un pachet de caramele 
pe care le sugea în timp ce lucra. Cu o mişcare rapidă îşi puse una pe 
limbă şi se afundă şi mai tare în scaunul de stejar. Se gândi că are o 
meserie grea şi dură: să stai să scotoceşti prin carapace de mândrie, 
orgoliu şi apatie; să scoţi ceea ce e îngropat şi dat uitării din 
grămada de gunoaie care formează viaţa unui om. Şi asta, mai ales 
atunci când el nu putea să ofere un tratament mecanic - adică o 
localizare exactă a traumatismului sau anxietăţii într-un incident sau 
fapt anume - ci doar o metodă şi un punct de vedere, o înţelegere 
psihică. Şi cum va putea face aşa ceva? în nici un caz printr-un efort 
de voinţă - era ca şi cum partea conştientă a minţii se reducea la 
minim, ca o flacără de veghe. Nu. Totul se putea explica doar printr-o 
simplă întâmplare fericită - era ca şi cum i se trezea o sensibilitate 
extrasenzorială, exact ca acum, care îl cuprinde, îl copleşeşte şi 
izbucneşte din el gata să penetreze şi să înţeleagă... Pe măsură ce 
asculta, se simţea foarte uşor şi detaşat, lipsit de voinţă, ambiţie sau 
dorinţă - sau măcar interes pentru bolnavul din faţa lui. 

După toate aparențele, Baird era un om cult şi nu-i erau deloc 
străine teoriile generale ale lui Freud şi Adler. Cu atât mai rău. În 
orice caz, văzu că totuşi nu se poate exprima fără reţineri, fluent, 
părând suficient de onest. Era suficient centru prima „amprentă" pe 
care o lăsase el ca persoană asupra tânărului. 

- Ei, cam asta-i, te costă o guinee, spuse oftând Hogarth în timp 
ce se auzi pendula bătând. Ce zici, după ce ieşi de aici, o să te mai 
gândeşti la mine? Dacă te hotărăşti şi vrei să te ajut, te aştept mâine 
la nouă. Astă-seară aş vrea să te duci undeva să te îmbeţi, dacă poti. 
Mahmureala îţi relaxează perfect mintea şi te ajută să disociezi fără 
probleme. Crezi că vrei? Bine. Dacă renunti, sună-mă mâine la opt şi 
jumătate. 

Pe neaşteptate, soarele pătrunse cu o sclipire prin fereastra 
întunecoasă şi coloră în corai lobul urechilor lui Hogarth, pe când 
acesta se ridica stângaci, rămânând pe un singur picior. Avea deja 
pipa în gură şi era în căutarea unei cutii de chibrituri. Baird nu 
pomenise încă nimic despre visul cu Bocklin. În fond, putea aştepta 
până mâine. Simţi o strângere de inimă la ideea de a fi concediat la 
bătaia unui ceas. 

- Ei bine, doctore Hogarth, spuse el. Mulţumesc foarte mult. 
Hogarth împături cecul şi-l băgă în buzunar. Aprobă din cap şi trase 
de câteva ori din pipă. 

În sala de aşteptare se afla Fearmax, măsurând camera dintr- 
un cap într-altul ca un metronom, cu mâinile la spate, în mână ţinea 


nişte ziare împăturite. Îşi lăsase pălăria şi bastonul pe sofa. Părea 
obosit şi bolnav. Baird ieşi în ploaia de pe stradă, întrebându-se dacă 
exista vreo şansă ca Hogarth să-l ajute cu ceva şi dacă visul cu 
Bocklin va reveni. 


Tratamentul înainta şi mai greu decât prietenia lor - pentru că 
Hogarth, acel negustor de sentimente, considera adesea că metoda 
cea mai bună de vindecare este aceea de a-ţi face din bolnav un 
prieten. Baird îl socotea un tip impresionant, cu bagajul său imens de 
cunoştinţe medicale, completat de o intuiţie de-a dreptul feminină şi 
amorală. Astfel, împreună, avansară ca să descopere fantoma lui 
Bocklin prin gunoiul răvăşit al unei vieţi asupra căreia Baird nu se 
aplecase niciodată într-o analiză serioasă. Tehnica analitică a lui 
Hogarth nu mergea pe ocolite; în timp ce elimina amănuntele faptice 
din viaţa lui, îl făcea să realizeze responsabilită-ţile care le avea 
vizavi de ea. „De ce crezi că eşti aici?" „Ce scop crezi că ai în viaţă?" 
„Simţi că ai contribuit cu ceva la fericirea altei persoane?" Cam aşa 
sunau întrebările care reuşeau să se intercaleze printre altele pentru 
a obţine date-cheie. „De ce ţi-ai uitat cheia?" „La ce te gândeşti când 
vezi o călimară vărsată?" „ţi place durerea fizică?" 

Tot împreună îl „dezgropară" pe Bocklin din mormântul său 
modest. Au retrăit, se pare, fiecare gând şi acţiune legate de acest 
incident şi de cele o mie şi una de alte incidente care păreau, în 
mintea sa, legate de primul. Astfel au devenit prieteni apropiaţi, iar 
când analiza ajungea prea dureroasă ca să continue - când enormele 
scrumiere metalice debordau de tutun ars şi mucuri de ţigară - îşi 
puneau paltoanele şi se plimbau ore în şir pe cheiurile Tamisei. 
Hogarth obişnuia atunci să-i explice teoriile lui despre structura 
psihicului, a sufletului, oferindu-i succinte exemplificări ale propriei 
sale situaţii, explicaţii care nu-i erau mereu clare. Şi totuşi, simţea că 
în spatele acestor discuţii se ascunde un plan şi se urmăreşte un 
scop; Hogarth încerca să descifreze o filosofie a bolii şi chiar a vieţii. 

- Foarte bine. Il omori pe Bocklin. E o crimă bestială şi lipsită 
de sens; dar să nu uităm că eşti prins într-un context ucigaş. În sens 
abstract, în toată lumea se comit crime în numele tău. Şi totuşi, 
numai acest act te zdruncină. Bine, deşi faptul că l-ai omorât poate fi 
o sursă de vinovăţie morală, aş vrea să ştiu dacă te simţi vinovat 
numai pentru acest act sau e vorba de o vinovăţie mult mai adâncă, 
legată de rolul tău în societate. Bocklin ar putea reprezenta, pur şi 
simplu, un declanşator. Din punct de vedere practic, viaţa ta indică 
altceva, şi anume - dacă-mi dai voie să spun asta - o tulburare mult 
mai pasionantă. După cum spui, nefericit ai fost şi înainte de război. 
Era normal să fie aşa, ca puritan care ai dus o viaţă nepuritană. 
Educaţia pe care ai primit-o, cu toate interdicțiile ei manierate, te-a 


învăţat doar cum să rezişti şi nu cum să te bucuri. Uneori, - spunând 
acestea Hogarth îşi trecu cu afecţiune braţul în jurul umerilor tână- 
rului - uneori, Baird, cred că singura soluţie e să intri în politică - ca 
un ultim refugiu pentru ego-ul tău bolnav. Cred că vezi cum toţi 
tinerii ard de nerăbdare să schimbe starea de lucruri? Şi asta ca să 
scape de teribila senzaţie de ineficacitate, indiferenţă şi vinovăţie din 
ultimii şase ani. Acum totul trebuie să devină un bun naţional, 
inclusiv distracţiile, sexul şi somnul. Toată lumea va avea acum tot 
ce-i trebuie numai pentru că Guvernul va controla totul. Cei care nu 
pot dormi vor fi băgaţi la închisoare. 

Continuară drumul în tăcere, vreo patru sute de metri, de-a 
lungul cheiului pustiu, paşii răsunându-le lugubru în aerul rece al 
nopţii. 

- Cu toate astea, urmă Hogarth, cred că la tine se poate vorbi şi 
de simptomele unei tulburări de ordin strict metafizic. Să ştii că nu 
eşti o excepţie, doar că la tine s-a întâmplat ca un eveniment din 
viaţa ta să ilustreze un element comun întregii generaţii din care faci 
parte. Crede-mă că peste tot tinerii dorm cu lumina aprinsă. Imi tot 
ceri să-ţi spun că Bocklin e de vină pentru toate aceste necazuri ale 
tale, iar eu îţi repet că toată povestea asta cu Bocklin este mai puţin 
interesantă decât celălalt sentiment pe care l-ai amintit - ceea ce 
bătrânul Abate numea „amorţeala sufletului", şi  Bocklin 
„Gleichgultigkeit". După mine, această focalizare, această ariditate 
de simţire, acest sentiment de frustrare intimă trebuie să ducă la un 
fel de maturizare interioară la capătul căreia se află trăirea mistică. 
Vezi, iar râzi de mine - îşi îndesă pe cap pălăria şi făcu câţiva paşi 
fără să mai spună nimic. - Mie mi se pare că în momentul în care ai 
epuizat ceea ce se cheamă acțiune (care e întotdeauna distructivă), 
când nu te mai interesează nici oamenii, nici lucrurile materiale, 
urmează un imens gol. Tu te afli în această situaţie - în faţa acestui 
obstacol care îţi barează calea spre viaţa cu bucurii adevărate ale 
eului tău interior. După care vine iluminarea - of, Doamne, Doamne. 
Ştiu că sună tâmpit, dar numai sărăcia limbii e de vină. Care crezi că 
ar fi din punct de vedere medical tipul în care ar putea fi încadrat 
William Blake? Euforic? Picnic? Isteric? Recunoaşte că-i absurd. Ur- 
mătorii câţiva ani vor fi unii de criză nu numai pentru tine, ci şi 
pentru toată generaţia ta. Te afli în pragul unei pubertăţi spirituale - 
la fel se întâmplă peste tot în lume. Ştiu că e greu - dar din propria- 
mi experienţă îţi pot spune că greul de-abia acum începe. Şi totuşi, 
există o lege îndurătoare prin care nu ţi se dă niciodată mai mult 
decât poţi suporta. Ţine minte! Nu povara este cauza durerii - povara 
unei sensibilităţi excesive - ci refuzul - în mai mare sau mai mică 
măsură - de a-ţi asuma această răspundere. De aici apare încordarea 
şi conflictul. Sună cretin, nu-i aşa? Nu-i nimic, cred că şi Sfântul loan 


al Crucii sună cam la fel. 

S-au oprit la un local deschis noaptea şi au comandat un platou 
cu cârnaţi şi piure - punctul slab al lui Hogarth, pe care nu-l rata 
înainte de a prinde ultimul tramvai spre Balham. Işi zâmbiră 
deasupra unei ceşti aburinde cu cafea, ciondănindu-se şi dându-şi 
peste mâini bine dispuşi când a venit nota de plată, înghesuindu-se 
amândoi în acelaşi timp să plătească. 

- Hai recunoaşte, spuse Hogarth, nu înţelegi o iotă din tot ce-ţi 
spun. Spanac, nu? 

Baird protestă dând din cap: 

- Ba mi se pare logic - cu oa patra dimensiune în plus. Mă 
duce cu gândul la profeţii din California, Huxley, Maugham, et alia. 

- Ah, spuse Hogarth, escadronul de propagandă. 

- Gruparea sferei şi buricului. Taoiştii Lumii Noi. 

- Să ştii că nu greşeşti prea mult pentru că, deşi cred că 
unii dintre ei deţin secretul, aceasta e doar ceva mai mult decât 
cenzurarea pragmatismului iniţial. Vorbind despre revelaţie, este clar 
că le lipseşte adevărata iluminare. De ce? Pentru că dacă ar deţine 
într-adevăr secretul, ar putea merge înainte cu doctrina creştină - nu 
ar mai avea nevoie de toate aiurelile astea de religii orientale la care 
recurg, indiferent de calităţile atletice pe care le dezvoltă. Interesul 
pentru Bhagavad-gita nu are drept urmare decât tipărirea unor 
capitole din acest poem în „Reader's-Digest". Dar cu ce scop? Nu 
este nimic altceva decât teorie goală. Dacă am putea pune Occidentul 
să studieze Karma Sutra ar fi mult mai bine. Dacă am putea extirpa 
setea animalică de sânge a omului obişnuit... Salut! Uite, tramvaiul. 

Numai ideea de a pierde ultimul tramvai îl făcea pe Hogarth să 
ajungă într-o stare extremă de nelinişte. 

- Ba nu, nu-i al meu, spuse întorcându-se. Şi pentru că tot 
vorbeam despre amorţire, aş vrea să te întreb doar ce ai tu de gând 
să faci cu viaţa ta. 

Baird ridică din umeri. 

- La un moment dat am vrut să scriu. M-am născut om 
liber, dar cred că am fost împins, prea crud fiind, spre viaţa cazonă. 
Ai dreptate când spui că sunt, pur şi simplu, tipic. Toată generaţia 
mea nu crede în nimic altceva decât în meseria oarbă a morţii. Am 
fost făcuţi sclavi - acţiune - când eram încă prea cruzi. Acum suntem 
nişte dezrădăcinaţi, nu mai ducem lipsa unei case, familii, rădăcini. 
Suntem ca tinerii lui Hitler, obişnuiţi cu armata, atacurile şi 
aventurile banale. M-a bătut gândul să mă înrolez în războiul civil din 
China când termin cu ăştia. Sigur, dacă va mai fi cazul. 

- Nimic mai potrivit, spuse Hogarth ironic. Evadezi din 
propriul război civil pentru a-ţi vâri nasul în războiul altora. De nu te 
sinucizi, ca să termini o dată? 


- M-am gândit şi la asta. Mai mult decât ai crede. 

- Uite că-mi vine tramvaiul, spuse Hogarth pentru a zecea 
oară, şi se repezi în spaţiu ca o gâscă, cu gâtul aruncat înainte. Se 
întoarse cam tuflit, potrivindu-şi pălăria care-i căzuse pe-o ureche şi 
scuturându-şi cu amândouă mâinile scrumul care îi căzuse pe 
reverele hainei. Am o idee, spuse. Pe ce pui preţ cel mai tare în viaţa 
ta? Eşti mândru de medaliile tale? De succesele la femei? Ai vrea să 
ai copii? Ai vrea să fii doctor ca să salvezi oameni? Ce te enervează 
cel mai tare la tine? Nu, nu-mi spune, adăugă grăbit, băgând de 
seamă că, de data asta, chiar venea tramvaiul spre Balham. De fapt, 
nici nu mă interesează. Incerc numai să te fac să-ţi conturezi propriul 
portret. 

Se agăţă de balustradă, urcând în monstrul care gemea. Apoi, 
gândindu-se la ce mai voia să adauge, îşi răsuci corpul imens şi, 
aplecându-se în afară, strigă: 

- Sau e vorba de ceva care nu are nimic de-a face cu toate 
astea? Vocea i se pierdu în aer pe măsură ce distanţa dintre ei 
creştea. Ceilalţi pasageri de pe platforma tramvaiului îl priviră cu 
îngrijorare. Crezi că e vorba de ceva ce aparţine acelei sfere pe care 
o numim Dumnezeu? Pune-ţi această întrebare? Ei, ce părere ai? 
Măcar pune-ţi întrebarea asta. Gesticulând, se pierdu în depărtare 
până nu se mai auzi deloc. Expresia de îngrijorare de pe feţele 
celorlalţi a fost înlocuită cu una de uşurare. Era clar că era vorba de 
un maniac religios inofensiv. 

Parcă asista la scrierea unui scenariu de film, un film lung şi 
foarte plictisitor, gândi Baird întorcându-se acasă pe străzile Londrei. 
Nişte bobine imense cu amintiri dispersate se derulau cu fiecare 
nouă şedinţă - în mare parte lipsite de importanţă şi fără legătură cu 
problema principală; chiar caraghios de lipsite de sens. Totuşi, aceste 
şedinţe îi serviseră la ceva; cel puţin putuse să se desfăşoare 
complet, să spună tot ce se putea spune. Şi cum principala funcţie a 
analizei consta, după toate aparențele, în retrăirea şi redigerarea 
propriilor experienţe, se simţea mai uşor, mai liniştit în sinea lui. 
Numai visul cu Bocklin nu dispărea. 

Într-o miercuri, Hogarth, care era foarte interesat de pictură, îl 
duse la o galerie unde, printre altele, văzu câteva din pânzele 
tumultoase şi frumoase ale lui Campion şi o alta pe care o recunoscu 
ca fiind pictată de Alice; Hogarth le examina pe primele cu mare 
atenţie şi respect. 

- Singurul pictor englez, spuse el. Baird a fost foarte 
amuzat să vadă uimirea lui Hogarth când i-a spus că-l cunoaşte pe 
Campion. 

- Încă un client pentru clinica ta, îi spuse Baird. 

- Fără îndoială, spuse Hogarth încet, fără îndoială. Se 


dădu cu câţiva paşi înapoi pentru a admira unul din peisaje, ce avea 
să devină celebru: Copac lângă Arles. Oricum, atâta vreme cât se 
poate refula în tablouri, n-am nici o şansă, adăugă el. 

În schimb, tabloul lui Alice nu a fost comentat în nici un fel. 
Traversând Oxford Street, Baird îi spuse: A 

- Toate englezoaicele sărută cu gura închisă. În tine, dacă 
axioma ta psihologică ar fi adevărată... 

- Ce axiomă? 

- Identificarea gurii cu ceva mult mai intim - în fine e 
vorba de teoria ta... 

- Ce teorie? 

- Ei bine, prin asta se explică preocuparea sexuală exce- 
sivă a englezului, lucru vizibil prin felul în care se îmbracă - cravate 
demodate, melonul, pipele mari - la fel ca a ta, Hogarth, dacă îmi 
permiţi - precum şi pungile de tutun de forma unor saci amniotici. 

- Tinere, spuse Hogarth, este foarte nedrept din partea ta 
să-ţi ataci medicul curant astfel. Dacă e să ne luăm după ce scrie în 
cărţi, eu ar trebui să fiu pentru tine un fel de Dumnezeu - mai presus 
de orice. A 

- În fine, cât despre Dumnezeu, nu prea am nici o părere. 
Totuşi, te las să-mi fii ca un tată. Dacă tata mi-ar fi dat măcar 
jumătate din sfaturile pe care mi le-ai dat tu, aş fi devenit un tip mult 
mai moale. În orice caz, Hogarth, ai cam dat peste cap metoda 
analitică, acceptând să ne împrietenim. Acum te înţeleg într-un 
context. Ca tată de pildă, eşti fermecător şi emotionant. 

Deodată, Hogarth se făcu roşu ca racul. Baird îşi aduse aminte 
că în fiecare miercuri, după ce mâncau împreună, Hogarth îl lua cu el 
la Balham unde locuia cu băiatul lui şi o menajeră între două vârste. 
După ce mâncau, se plimbau în Parc ţinând fiecare câte o mânuţă 
murdară. Hogarth, când era cu copilul, era de o afecţiune extremă. 
Toată iarna s-au plimbat astfel prin micul parc cam amărât, cu 
copacii dezfrunziţi şi lacul cu apa maronie şi rece, cu cele trei rațe 
triste trăncănind, văzându-şi propriile imagini reflectate în apă. 
Băiatul lui Hogarth avea nouă ani şi era fericit de barca de jucărie pe 
care i-o făcuse taică-său. Era un mic cuter solid care purta pe prova 
elegantă şi albă însemnul „Europa". Cât despre Hogarth, se putea 
spune că îl pasiona tehnica navigaţiei şi nu rămânea mai prejos ca 
băiatul când era vorba să propună altă poziţie a pânzei sau alt traseu 
de traversare a bazinului. Baird se uita la el cum, sprijinit într-un ge- 
nunchi pe bordura de beton, nu scăpa din ochi vaporaşul care 
tremura şi se înclina într-o parte şi alta prin cerculeţele de apă 
stătută de sub salcie sau se răsturna pe o parte străbătând bazinul 
dintr-un colţ într-altul fără şovăire. 

- Tată, nu e fixată bine. 


Ba da, ai răbdare. 

Într-o stare de maximă nelinişte o urmăresc cum vine cu prova 
în vânt şi se opreşte clătinându-se. Hogarth începe să facă gesturi 
caraghioase spre barcă, ca şi cum vrea să o convingă să vină la ei. A 
uitat să mai tragă din pipă şi tutunul devine un bulgăre tare de jar 
roşu aprins. Pantalonii îi atârnă lălâi şi-s murdari de praf la genunchi. 
Din când în când, cu un aer absent, băiatul îi bagă mâna în 
buzunarele imense pentru a scoate o caramea pe care apoi o suge. 
Este un moment de tensiune extremă pentru că mica ambarcaţiune s- 
a lăsat pe o parte şi e gata să se scufunde. Hogarth şi copilul se lasă 
pe vine şi încep să vâslească cu mâinile prin apă, încercând să facă 
nişte vălurele concentrice care să le apropie barca. Hogarth geme. 
Încercările lor sunt în zadar. Copilul începe să se descalţe, dar tatăl, 
de teamă ca nu cumva băiatul să-şi ude picioarele, intră cu un aer 
neajutorat, aşa încălţat cum e, în bazin şi se îndreaptă poticnindu-se 
spre bărcuţa care se zbate din greu. Revine la mal, râzând şi înjurând 
în acelaşi timp. Cu siguranţă doamna Gregory îl va bodogăni iar că s- 
a udat la picioare. 

- Este a treia operaţiune de salvare pe care o face luna ista, 
spune băiatul scuturând apa de pe pânza bătută de vânt a „Europei". 

Mai târziu, îndreptându-se spre casă pentru a bea un Lai, cu 
nasul şi degetele învineţite de frig, tatăl şi fiul discută aprins, la 
infinit, tot despre barcă, unul protestând că de vină era catargul care 
e prea înalt şi pânza care e prea mare. iar celălalt susţinând, cu voce 
stridentă, că totul s-ar aranja dacă s-ar mai pune ceva plumb în chila 
„Europei". 

Hogarth locuieşte într-o vilă tip duplex, din acelea pe care le 
întâlneşti la tot pasul. În micul salon confortabil din faţă, în cămin, 
arde un foc de cărbuni de toată frumuseţea, iar doamna Gregory a 
făcut un ceai minunat: miroase a brioşe calde cu unt care sunt puse 
pe grătarul care apără focul din cămin. Îşi scot hainele ude şi îşi 
apropie nişte scaune. Băiatul, cu un oftat de mulţumire, spune: 

- Vai, ce minunat e totul. Ce bine că nu am o mamă, tăticule. 

Hogarth îl priveşte indulgent. Se simte atât de apărat şi fericit 
printre prietenii lui bărbaţi, în această lume a bărbaţilor unde 
apropierea dintre ei se explică prin succesul unor acţiuni scontate 
sau întâmplătoare. 

- Femeile îţi strică întotdeauna cheful, spune el. Sigur că 
în scurtă vreme va apărea doamna Gregory cu prostiile ei legate de 
spălatul mâinilor şi şosetele ude. Hogarth zâmbeşte. 

- Dar, tu, Baird, ce părere ai despre asta? întreabă el. 
Nevasta lui Hogarth, al cărei tablou se află pe cămin, era cu mult mai 
tânără decât acesta când s-au căsătorit. Are o faţă netedă şi rotundă, 
de o inocenţă tipic nemţească: a fost studenta lui Hogarth. 


Îl vede cum îşi ia ochelarii şi-i pune pe nas. Faţa îi radiază de 
mulţumire. Şi-a pus în picioare nişte papuci de pânză, vechi şi 
nenorociţi, din care unul are o gaură tocmai potrivită în talpă; 
potrivită, pentru că Hogarth adoră să-şi ţină la foc piciorul cu 
papucul în talpa căruia e înfiptă cu dexteritate o furculiţă cu o felie 
de pâine. 

Acestea sunt momentele în care Baird îl invidiază la culme pe 
bărbatul matur din faţa sa, când îl vede cum se destinde, în timp ce, 
pe covor, la picioarele lor, băiatul scoate pânza „Europei" şi o pune la 
uscat. 

Pe întâi aprilie, ziua păcălelilor, Hogarth a depus armele. 

- Baird, spuse el, am ajuns la faza la care despicăm firul în 
patru. Amândoi am ajuns să te răsfăţăm şi amândoi nu facem decât 
să codoşim acest vis nenorocit. Am toate datele efective de care am 
nevoie; ai trecut prin toate probele. Totuşi, pe undeva, trebuie să fi 
încurcat borcanele pentru că soluţia care ne-a rămas pare să fie 
aceea de a lăsa totul să decurgă de la sine, să-ţi visezi visul mai 
departe până se întâmplă ceva - adică până te schimbi în interiorul 
tău. Vreau să spun că visul ăsta poate fi, pur şi simplu, un fel de 
impuls pentru o schimbare intimă, se poate să-ţi fie chiar necesar - 
până în momentul în care se va produce această schimbare. Nu mai 
are nici un rost să continuăm să întoarcem timpul înapoi. Oricum, 
metoda noastră nu este suficient de generală, cuprinzătoare. Mai 
vino să mă vezi peste o mie de ani, când psihologia va deveni o ştiinţă 
matură. Până atunci, vreau să-ţi fac o propunere. 

Baird îşi stinse ţigara şi se concentra să asculte ce avea să 
urmeze. 

- Poţi să pleci imediat în străinătate? 

i N-ar fi imposibil. In concediu medical. De ce? 

- In Creta? 

Baird păru surprins şi puţin mâhnit. 

- Intră şi asta în metodele tale de a propune călătorii lungi şi 
costisitoare în special pacienţilor mai prăpădiţi? spuse ironic. 

Cu toate astea, Hogarth continuă serios. 

- Nu fac nimic altceva decât să-ţi sugerez ceva la care s-ar 
gândi orice hotentot inteligent. Şi anume, că trebuie să te întorci, ca 
orice ucigaş cumsecade, la locul crimei. Mai scoate-l o dată pe 
Bocklin din mormânt, cu propriile tale mâini. E o simplă idee. Ştiu că 
sună cam şocant. Dar du-l şi îngroapă-l într-un cimitir sau ceva în 
felul ăsta. Încearcă să faci ceva în mod responsabil. Merită osteneala: 
poţi ajunge cu el la o învoială - cine ştie? În plus, m-am săturat să-ţi 
gâdil geniul literar mutilat. Mai gândeşte-te. 

Baird nu scoase o vorbă pentru câteva clipe. Se priviră. 

- Ce curios, spuse el, dar chiar cam acum o lună mi-a fost 


propusă o misiune pentru a face exact acelaşi lucru. Să merg în Creta 
şi să încerc să descopăr ceva pentru cei de la spionaj. 

Hogarth îşi desfăcu braţele mulţumit. 

- Perfect, du-te. Ce mai vrei? Acceptă, dragul meu. Uşor 
de zis şi greu de făcut. Ideea era destul de neaşteptată şi Baird simţi 
că are nevoie de timp de gândire. 

- Şi, apropo, spuse Hogarth pe când îşi punea balonzaidul, 
anunţă-mă când pleci şi nu uita că îmi datorezi zece lire - ce vrei, 
puştiul trebuie să înceapă curând şcoala. 

În vestibul, Baird îl întâlni pe Fearmax. Trecuse să lase un cec 
pentru Hogarth. Din când în când, în timpul ultimelor câteva luni, 
când se întâmpla ca unul să iasă şi altul să intre în cabinet, îşi 
făcuseră un obicei de a-şi adresa câteva vorbe politicoase. De data 
asta, Fearmax merse împreună cu Baird până la colţul străzii. Arăta 
palid şi obosit. Păşea alături de tânăr cu o elasticitate exagerată, 
remarcând că primăvara se apropie, deşi era clar că nici nu-i pasă de 
vreme. Spunea că pleacă în străinătate pentru o scurtă vacanţă - se 
gândise la Egipt. Spera ca acolo să nu fie prea cald. Baird care ştia 
cum poate fi vremea la Cairo în iunie şi iulie, nu spuse nimic. Nu era 
momentul cel mai potrivit din an pentru a vizita Egiptul, şi se întrebă 
dacă Hogarth era la curent cu această călătorie. 

- Hogarth e un tip formidabil, spunea Fearmax cu convingere, 
un tip cu adevărat formidabil. M-a ajutat teribil - atât ca prieten cât şi 
ca medic. 

Baird gândi că era curios cum Hogarth nu le făcuse niciodată 
cunoştinţă. 

- A venit la toate şedinţele mele de spiritism din anul ăsta. Ştii, 
am încercat să-l pun în legătură cu nevastă-sa care a murit. Uite ceva 
destul de interesant despre Hogarth, Fearmax îşi mişcă capul dintr-o 
parte într-alta şi oftă, în timp ce-şi urmărea cu privirea bombeurile 
lustruite care continuau dansul lor excentric pe trotuar. 

Baird sugeră că Libanul sau Grecia ar fi mult mai potrivite 
pentru odihnă la sfârşit de primăvară şi început de vară, şi nu 
Egiptul, la care Fearmax aprobă din cap, cu convingere. 

- Oricum vreau, spuse acesta, să fac câteva observaţii asupra 
piramidelor. În plus, m-am gândit că, pe mare, călătoria va fi mai 
plăcută. Am să călătoresc cu... Stai o clipă. Scormoni prin portmoneu 
şi scoase un bilet albastru pe care i-l întinse lui Baird. Un vapor de 
croaziere estivale mare şi confortabil, „Europa". Mi s-a spus că numai 
jumătate din locuri sunt ocupate. 

Tocmai acest amănunt l-a făcut pe Baird să se hotărască, în 
lipsă de ceva mai bun, să ceară să i se rezerve un loc pe „Europa" 
înainte de a se mai duce să-l vadă pe Hogarth. Funcţionarul din 
biroul cam soios aflat deasupra vacarmului din Whitehall fusese mai 


mult decât amabil. Da, era vorba de nişte cercetări cu caracter 
confidenţial, pe care Ministerul de Externe dorea să le facă în Creta. 
Se credea că fuseseră aduse în Creta cantităţi de arme de calibru mic 
provenite de la o organizaţie din Palestina. Fuseseră strânse la un loc 
şi ascunse în peşteri - posibil şi în labirintul menţionat de curând în 
presă, ca fiind descoperit de Axelos. Ministerul de Externe dorea să 
afle despre ce e vorba. Putea să fie pusă în pericol monarhia din 
Grecia, pe care Anglia era hotărâtă să o menţină. Oare ar putea 
prelua Baird această anchetă şi să raporteze în cel mai scurt timp 
asupra situaţiei la faţa locului? 

Baird se gândi că poate bătrânul Abate John se plictisise iarăşi 
de căutarea adevărurilor supreme şi se apucase de politică în lipsa 
unui război interesant care să-i pună în valoare talentele de om de 
acţiune. Poate nici nu era vorba de o aventură atât de neinteresantă 
cum i se păruse la prima vedere. Va merge şi va afla; cercetarea 
cazului Bocklin se potrivea destul de bine cu misiunea primită. In 
timp ce apăsa pe butonul soneriei cabinetului lui Hogarth, se întreba 
dacă Axelos îşi va reaminti de el după atâţia ani de zile? 

Găsi un bilet care îi era adresat. Hogarth nu era acolo, dar prin 
bilet îi propunea o întâlnire într-o cârciumă pe care o ştiau amândoi, 
pentru aceeaşi seară. Baird îşi petrecu restul zilei făcând bagaje şi 
cutreierând librăriile ca să-şi ia ceva bun de citit în timpul lungii 
călătorii. Nu-şi făcea mari iluzii în privinţa companiei lui Fearmax, 
încât să se justifice plecarea la drum fără nimic de citit. 

A fost o surpriză pentru el să facă cunoştinţă cu Graecen. Ştia 
vag ce scria acesta şi nu-l pasiona deloc. Totuşi, ca om era plăcut şi 
apropiat, iar, după toate aparențele, un vechi prieten al lui Hogarth. 
Psihiatrul se arătă mai mult decât bucuros când află că Baird se 
hotărâse să plece; fusese ţinut la curent cu toate noutăţile, prin 
telefon, şi aflase deja toate detaliile. 

- Graecen te va prezenta lui Axelos, spuse acesta, care sigur ţi 
se va părea interesant. Este un adevărat personaj de film - un film 
german. Fără îndoială că vei putea locui la Cefalu. 

Graecen se arătă suficient de mărinimos pentru a se face ecoul 
acestor sentimente. Invitaţia pe care o primise fusese destul de 
explicită; în plus, îi plăcea cum arată acest tânăr ofiţer activ care - 
lucru rar întâlnit - părea destul de citit şi ale cărui maniere nu 
fuseseră afectate de mediul cazon. În sinea lui, mai era bucuros 
pentru că cel puţin o persoană de pe „Europa'" nu-i va fi străină. 
Perspectiva neaşteptatei plecări din Anglia - care era în sine aproape 
ca o moarte - îl punea pe gânduri şi-l tulbura. Londra, pe care, în mod 
normal, o detesta, i se părea acum, când mai avea doar câteva zile 
înainte de plecare, o capitală mult prea încântătoare ca s-o pierzi. Se 
plimba prin Green Park cu pălăria în mână, vorbind singur, în şoaptă, 


întrebându-se ce poate să-ţi mai aducă un viitor care fusese atât de 
clar şi brusc circumscris îl mâhnea şi faptul că Hogarth nu-i arătase 
nici un fel de afecţiune şi consideraţie. Bineînţeles, Hogarth se 
revoltase în mod convingător spunând că nu crede deloc că vechiul 
său prieten este condamnat. Când Graecen insistă şi-i aduse probe, 
Hogarth, pur şi simplu, râse, sforăind zgomotos. 

- Ei, şi tu Dicky, dacă trebuie să mori, asta e, spuse el. Nu faci 
decât să ne-o iei înainte, dar în final, te vom prinde din urmă. Fii 
sigur de asta. 

O altă preocupare a lui Graecen fusese legată de statuile din 
Cefalu. Reuşise să-l convingă pe expertul-chimist al Muzeului să-i dea 
nişte reactivi, fără să trezească suspiciuni, spera el, asupra 
veridicităţii celor susţinute de Axelos. Noul procedeu, care folosea 
oxid de azot, promitea stabilirea vârstei aproximative a pietrei 
precum şi natura sculei folosite pentru cioplirea ei. Astfel spera să-şi 
poată ţine sub control excentricul prieten. 

Totuşi, starea sa de spirit era - pe când străbăteau în maşina sa 
încăpătoare strada Southampton - de un sentimentalism taciturn. 
Părăsea Anglia - poate, pentru totdeauna. Baird stătea în faţă, lângă 
şofer, iar în spate, Hogarth cu fiu-său începuseră o discuţie 
interminabilă despre calităţile maşinii în care se aflau. Graecen 
vedea perindându-i-se prin faţa ochilor, şirurile de garduri vii şi simţi 
un regret puternic, dar inutil. De fiecare intersecţie a marelui 
bulevard era legat prin amintiri - amintirile unor case tradiţionale, 
spaţioase, ascunse de copaci, în care îşi petrecuse atâta vreme, 
lâncezind, făcând curte fetelor şi cultivându-şi cele cinci simţuri. 
Acolo, după Winchester, se afla Bolser unde trăise acea nefericită 
poveste de dragoste cu Anne Granchester. Ce pramatie! Cât de 
nefericit şi de nepriceput fusese atunci. Drumul o coti spre nord 
printr-un imens bulevard cu stejari prăfuiţi. In spatele acestora, 
ascunsă privirilor, se afla acea casă veche. Acum făcea parte din 
patrimoniul naţional. Ce s-o fi întâmplat cu Anne? Şi ea era acum o 
piesă de patrimoniu, se trezi el gândind răzbunător. În ultimii ani 
Anne devenise un fel de atracţie turistică invadată de adoratori; un 
fel de femeie-Cascada Niagara. Oare de ce nu-l lăsase niciodată să o 
iubească? Făcu o grimasă şi îşi înfundă şi mai adânc bărbia în gulerul 
hainei. Totuşi fusese bună la ceva -cele două sonete destul de reuşite. 
Ce viaţă, gândi el - sau, mai bine zis, ce moarte. Leopardi nu a fost la 
înălţime când s-a trezit faţă în faţă cu ea, în cele din urmă. Dar el, 
oare cum va reacţiona? Îşi ţinu suflarea pentru o clipă şi închise 
ochii, imaginându-şi ce poate simţi cineva când renunţă la propria 
identitate. Nimic. Nu simţea nimic, nu auzea nimic în afara ticăitului 
slab şi monoton al inimii. Hogarth spunea acum ceva. 

- Ştii, Dicky, spunea acesta. Este foarte romantic felul în care 


dispari ca din senin - foarte romantic. 

Graecen se simţea flatat. Dacă stătea să se gândească... aşa şi 
era. Un poet en route spre Câmpiile Elizee. Ce curios, nu scrisese 
nici o poezie despre moarte. 

Baird se lăsă pe spate, din locul său de lângă şofer, propunând 
să se oprească să mănânce la un han. Coborâră toţi în ploaie şi se 
repeziră înăuntru. Tot mai era frig. 

- Ah, spuse Hogarth. Ce norocoşi sunteţi, plecaţi în sud. 

- Da, aşa e, spuse Baird al cărui entuziasm creştea, gândindu- 
se la cerul permanent albastru şi la brizele călduţe ale Mediteranei. 
Ţi se părea că peste tot există o peliculă transparentă - asta era 
magia Greciei, a Egiptului, a Siriei. Baird simţi, ca o premoniţie, 
apropierea acelei fericiri pe care o trăise înainte de război. 

După o masă excelentă, au pornit iar la drum. Graecen, care 
prefera de obicei mesele frugale, le oferi de data asta o masă 
regească. În plus îi servi cu generozitate şi din trabucurile lui, aşa că 
reveniră la maşină cu aerul unor milionari în pelerinaj la Karlsbad. 

- Tipul ăsta, Fearmax, spuse deodată Baird. Cu ce se ocupă? 

Hogarth îl privi pentru o clipă şi, încet, închise un ochi. 

- Aş vrea să-l cunoască şi Dicky, spuse el. Este fondatorul unei 
Societăţi de Psihiatrie - mai degrabă o congregaţie religioasă. Dicky, 
poate să-ţi facă horoscopul, să-ţi ghicească în palmă şi să te bage în 
sperieţi. 

Graecen avu o expresie de nelinişte. Era foarte superstiţios 

- Cred că eşti răutăcios cu el, spuse Baird, iar Hogarth îl 
aprobă, dând din cap. 

- Fearmax este deosebit de interesant, spuse el. A pus mâna pe 
unul din capetele cordonului magic al cunoaşterii. Fără îndoială, e un 
tip foarte curios, dar şi unul care suferă. Sper că cerul albastru îi va 
face bine şi lui. 

Se îndreptară spre docuri unde „Europa" aştepta, acostată la 
pontonul principal, semănând cu un bancher bogat care-şi savurează 
trabucul. Băiatul lui Hogarth era fascinat de mărimea şi opulenţa 
siluetei vasului. Era prea târziu pentru a mai continua conversaţia, şi 
după ce Hogarth şi băiatul făcură o inspecţie în cabina lui Graecen, 
nu le mai rămase altceva de făcut decât să-şi ia rămas-bun, să le facă 
cu mâna şi să-i vadă apoi plecând în maşina cea mare. Nici picior de 
Fearmax. Baird observă o pereche - pe care mai târziu avea s-o 
cunoască drept familia Truman - care stătea la balustrada şi făcea 
timid cu mâna unei bătrâne care rămăsese smiorcăindu-se pe chei. 

Incepuse iar o ploaie măruntă de primăvară. Mai departe, se 
întindeau spinările lucioase ale pietrelor caldarâmului. Pentru o 
vreme, Graecen rămase privind nemişcat peste punte, cu o senzaţie 
neaşteptată de adâncă deprimare. Se coborâse podul de bărci după 


care o masă diformă de pasageri se îndreptă spre pasarela de acces a 
„Europei" urmaţi de bagajele care erau puse unele peste altele pe 
cărucioare. 

- Sper că vom pleca la noapte, spuse el. 

= Da, spuse Baird cu o tresărire de bucurie gândindu-se la 
asta. Îşi potrivi gâtul în gulerul ud al hainei şi repetă încet, numai 
pentru el, aceleaşi cuvinte. Vor străpunge acea draperie întunecată a 
ceţurilor de primăvară, populată cu tânguitoare păsări de mare, după 
care vor lansa nava pe vânt, în orizontul din ce în ce mai albastru 
unde stă ascunsă Spania şi insulele Mallorca. Se întreba de ce oare 
trebuie să fie Graecen aşa de deprimat. 

- Cred că eşti trist pentru că pleci din Anglia, spuse încet. 
Dorise să facă doar puţină conversaţie de convenienţă. În realitate 
nu-l interesa câtuşi de puţin, nici asta nici altceva, în afara acestei 
senzaţii de bucurie care creştea în el la ideea că lasă totul în urmă. 

- Da şi nu, spuse Graecen precaut. 

Era trist pentru că nu avea pe nimeni care să fie tot aşa de 
convins ca el că nu mai are nici o şansă de supravieţuire. Se simţi 
deodată al naibii de singur. Se întrebă dacă există pe vas un doctor 
cu care să poată vorbi deschis - să creeze acea senzaţie de 
dependenţă fără de care fericirea sa nu ar putea învinge umbra care 
se aşternuse peste el. Baird era destul de drăguţ - totuşi era prea 
închis în el şi necomunicativ. Cobori de pe punte ca să supravegheze 
felul în care i se desfac bagajele. 

În acest moment apăru pe punte domnişoara Dombey, 
clătinându-se foarte tare pentru că era târâtă de foxterierul ei care 
înainta într-o cavalcadă de salturi pe jumătate sugrumate urmărind 
pisica vaporului. 

- John, strigă ea strident, recunoscându-l, şi cu siguranţă că ar 
fi fost târâtă mai departe de călăuza ei, dacă nu s-ar fi poticnit în 
ceva. 

Era o neaşteptată neplăcere. Domnişoara Dombey era aceeaşi 
fată de pastor pistruiată pe care o cunoscuse la ţară cu atâta timp în 
urmă. Doar că devenise şi mai stridentă, şi mai nepieptănată şi 
şleampătă şi nepăsătoare faţă de cum se îmbracă pe măsură ce-i 
crescuse convingerea legată de imperativul Misiunii sale. A Doua 
Venire, îşi aminti Baird, fusese prorocită pentru anul următor. 
Domnişoara Dombey trudise cu disperare pentru a anunţa apropierea 
acestui eveniment, în speranţa pregătirii cât mai multor suflete 
pentru judecata la care vor fi supuse. Vocea îi era mai aspră, mai 
emfatică şi mai spartă ca niciodată. Vorbea ca cineva cu febră foarte 
mare. Mergea în Egipt pentru a încerca să-i pregătească pe infideli 
pentru evenimentul aşteptat. Baird îşi înghiţi neplăcerea de a o vedea 
şi pălăvrăgiră cam un sfert de ceas despre satul lor. Domnişoara 


Dombey îl văzuse pe taică-său; aminti acest lucru cu un vag reproş. 
Arăta mult maj bătrân şi părea din ce în ce mai rupt de lume. Tobin 
căzuse la pat, iar nevastă-sa fusese împunsă de un taur. Domnişoara 
Tewksbury, poştăriţa, fusese condamnată la şase luni închisoare 
pentru că scrisese anonime nevestei vicarului: ce curios - avusese 
mereu o mare afecţiune pentru vicar. 

Baird se scuză şi cobori de pe punte plictisit la culme la gândul 
că va trebui să o suporte tot drumul. Printr-o uşă deschisă îl zări pe 
Fearmax luptându-se cu un cufăr din cabină. Deci, tot venise. Işi 
despacheta cu uşurinţă lucrurile. Nu luase la plecare decât strictul 
necesar. Cele două antologii le puse, deocamdată, la o parte. Micul 
exemplar pe foiţă din Fedon era exact una din acele cărţi pe care le 
iei mereu cu tine la drum, dar nu le citeşti niciodată. Intins pe patul 
din cabină şi întorcând alene paginile, adormi, iar când se trezi, simţi 
acea vagă bucurie pe care ţi-o dă senzaţia de nemişcare ce se află 
totuşi în mişcare a unui vapor care pluteşte pe mare - astfel se 
convinse că ridicaseră ancora. Aşa şi era. O dungă de mare 
întunecată se ondula între ei şi decoloratele faleze cenuşii, cu micile 
pâlcuri de case care străluceau în lumina târzie de amurg, mohorâte 
şi cenuşii. „Europa" se mişca lin - ca şi cum ar fi înaintat pe şine. 
Undeva se auzi o bătaie de clopot, iar ventilatoarele de pe coridoare 
începură brusc să scoată sunete toarse, mici şi moi. Apoi, amuţiră şi 
ele, după care simţi, parcă descifrat din miezul preocupărilor sale, 
pulsul slab, dar regulat al motoarelor vaporului care-i ducea spre 
sud. 

Baird intră în salon îngrozit de ideea că va da de domnişoara 
Dombey, cu toate că îşi dădea seama că, mai devreme sau mai târziu, 
va fi nevoit să i-o prezinte lui Graecen - inocentul Graecen care nu 
făcuse nimic pentru a merita o asemenea pedeapsă. Totuşi, spre 
mirarea sa, avea să descopere că cei doi păreau să se înţeleagă de 
minune. Şi asta, poate, pentru că imediat ce le făcuse cunoştinţă, 
domnişoara Dombey începu să-şi prezinte scopurile misionare. 

- Mii de oameni trăiesc sub ameninţarea morţii, o auzi 
spunându-i lui Graecen cu o plăcere ciudată. Eu mă ocup tocmai de 
pregătirea acestora pentru moarte, să-i trezesc la realitate şi la 
nevoie chiar să-i spovedesc. 

Aceste cuvinte au atins o coardă sensibilă în inima lui Graecen. 
Se tot gândise la condiţia sa în timp ce-şi desfăcea bagajele, iar 
aceste propuneri directe păreau că se potrivesc perfect stării sale 
interioare, atât mentale cât şi sufleteşti. Oare se gândise suficient de 
mult la moarte? Era oare pregătit? Ca poet, ca hedonist, ideea i se 
păruse hidoasă. 

Vehemenţa domnişoarei Dombey fusese ca un duş rece. I se 
părea că întâlnise un profet. Aceasta îşi dăduse hotărâtă părul de pe 


frunte, explicându-i în câteva cuvinte ce se va întâmpla în momentul 
în care va avea loc Judecata de Apoi. Graecen o urmărea cu o 
neîncredere amestecată cu o oarecare fiică plăcută. Işi amintea de 
copilăria petrecută la Rickshaw Hali -poveştile cu focul iadului şi 
pucioasă spuse de maică-sa şi pe care el le crezuse. Domnişoara 
Dombey era copleşită de a fi convertit o persoană atât de importantă. 
Il obligase să ia, nici mai mult, nici mai puţin cinci broşurele diferite, 
pe care el îi promisese că le va studia cu mare atenţie. Baird urmărea 
curios această mică scenă, întrebându-se dacă Graecen era atât de 
indulgent numai datorită bunătăţii sale native; dar nu, spre 
surprinderea sa, când domnişoara Dombey plecă, acesta se întoarse 
spre el şi spuse: p 

- Baird, ce femeie extraordinară. Iți mulţumesc că mi-ai 
prezentat-o. 

Dintr-un motiv pe care nu şi-l putea explica, era bucuros că 
dăduse peste cineva preocupat permanent de moarte - chiar dacă nu 
era vorba, în mod special, de propria lui moarte. Cu toate astea, 
cărțuliile primite erau îngrozitoare, încercase să le citească, dar 
depusese armele fără speranţă de revenire. În primul rând, stilul era 
îngrozitor; nu poţi fi captivat de basmele legate de A Doua Venire, 
când acestea sunt scrise într-un stil atât de brut. Şi totuşi, Graecen 
se crampona de domnişoara Dombey. 

Cât despre Fearmax, acesta era preocupat de chestiuni de altă 
natură. Ore în şir stătea în cabina sa întins pe pat, cu ochii fixaţi în 
tavan. Ţinea mereu uşa deschisă, aşa că ori de câte ori trecea Baird îl 
putea zări acolo, cu mâinile încrucişate pe piept, cu gulerul descheiat 
la gât, cu privirea concentrată asupra peretelui din faţa sa. In 
decursul primelor douăzeci şi patru de ore nu apăru la nici una din 
mese, şi Baird se întrebă, nu foarte îngrijorat, dacă nu era cumva 
vorba de o criză prelungită de rău de mare; dar nici vorba, uşa 
rămânea mereu deschisă şi ori de câte ori trecea pe acolo Baird îl 
vedea în aceeaşi poziţie. Rugat de ceilalţi, preocupaţi de soarta 
acestuia dar şi mânaţi de o curiozitate tot atât de mare, Baird bătu în 
cele din urmă la uşă şi, băgând capul în cameră, îl întrebă amabil, 
cum îi era felul, dacă nu-i poate fi de folos cu ceva. O vreme celălalt 
nu dădu nici un semn că auzise vorbele sale - cu toate că, în cele din 
urmă, s-a răsucit în pat şi s-a ridicat într-un cot. , 

- Drăguţ din partea ta, spuse el răguşit. Foarte drăguţ. Nu, nu 
am nevoie de nimic, mă odihnesc, atâta tot. Nu am avut niciodată rău 
de mare. Dar nu pot suferi călătoriile. Dar te rog, intră. 

În cabină se simţea un miros greu de fum de trabuc. Lângă pat, 
se aflau câteva cărţi voluminoase, un şirag de mătănii, şi mai multe 
plicuri galbene pline cu hârtii. Fearmax era palid şi plictisit. 

- N-am mai fost plecat niciodată din Anglia, spuse el. Pentru 


mine este o aventură destul de mare, - e ca şi cum încep un nou 
capitol din viaţa mea; şi încerc să fac prevestiri. Ceea ce mă aşteaptă 
este foarte straniu, foarte straniu. 

intre perete şi capul patului se afla un volum legat de Efe- 
meride!* şi un carneţel acoperite cu mâzgălituri dezlânate. 

- Prevestiri? spuse Baird, („Prevestiri?" avea să spună şi 
Graecen mai târziu, reacţionând însă la remarca lui Fearmax ca unul 
care credea mult mai mult în superstiții, lăsându-se cuprins de o 
anxietate acută.) 

- Probabil că nu crezi în astrologie? spuse Fearmax. Ce puteai 
răspunde la o asemenea întrebare? Cu mare greutate, Baird s-a 
abținut să nu-i spună ceea ce-i stătea pe limbă şi anume: „Nu, de 
când s-a descoperit bomba atomică nu mai cred în astrologie" dar 
reuşi să se controleze. Fearmax continuă cu aceeaşi voce răguşită. 

- Era o vreme când nu credeam nici eu, totuşi, chiar dacă este 
o ştiinţă inexactă, am descoperit că-mi poate explica unele lucruri: 
posibilităţile şi limitele propriului meu caracter, de exemplu, ca nişte 
forţe inseparabile de lumea care mă-nconjoară. În tot cazul, mi-am 
făcut astăzi horoscopul pentru următoarele câteva luni. Apar aici 
nişte lucruri curioase. După câte îmi pot da seama există pericolul de 
a mă rătăci în unul din tunelurile Piramidei celei Mari. 

Baird îşi ascunse cu greu amuzamentul. Fearmax avea în el 
ceva impresionant şi straniu. Nu vorbea niciodată ca un şarlatan, 
dimpotrivă, ca unul care căuta de multă vreme în mod sincer ceva - 
un principiu al adevărului sau ordinea universală: ca cineva ale cărui 
căutări nu au fost răsplătite. Cu un deget descărnat, mediumul trasa 
cu atenţie pe schema din faţă casele şi planetele, vorbindu-i despre 
conjuncţii şi treimi de zodiac. Influenţa lui Saturn era, se pare, cauza 
neliniştii care pusese stăpânire pe el. Călătoria nu prezenta pentru el 
nici o primejdie atâta timp cât se aflau pe mare -aici influenţele erau 
favorabile. Cu toate astea, undeva, pe pământ, fiind însoţit şi de alte 
persoane, urma să aibă loc un accident. În momentul acesta, nu 
putea încă să ghicească natura acestui accident - şi nici dacă urma să 
fie fatal. Nu Ştia decât că, pur şi simplu, accidentul îl va ajuta în 
descoperirea „Absolutului". 

Era, într-adevăr, un cuvânt mult prea neobişnuit de a fi rostit în 
acest loc şi într-un asemenea moment. Pe de altă parte, Fearmax, aşa 
cum declarase şi Hogarth, era în fond o persoană neobişnuită, 
ciudată şi excentrică. În orice caz, să te preocupe şi să te dedici 
căutării Absolutului reprezenta orice s-ar spune, însuşirea unei mult 
lăudabile concepţii me-dievale. Intrebarea pe care şi-o punea Baird 
era una singură: Ce însemnătate ar putea avea un asemenea ideal? 


13 Tabele întocmite de un observator astronomic indicând poziţiile aştrilor şi 
fenomenele cereşti din anul respectiv. 


ÎN LARG 


Au mai trecut câteva zile înainte ca Fearmax să iasă din 
carapacea sa de singurătate; adevărul este că nu fu singurul pe care 
soarele strălucitor îl făcuse să părăsească intimitatea cabinei. Şi 
totuşi, când Greacen îl văzu măsurând puntea cu paşii, mereu în 
gardă, parcă ar fi aşteptat producerea unei catastrofe la fiecare pas, 
cu obiceiul de a sta minute în şir cu capul prăbuşit în piept şi de a-şi 
nota mereu câte ceva în carneţelul legat în piele, se simţi puţin 
deprimat. Preocupările acestuia erau atât de diferite de ale celorlalţi, 
încât chiar domnişoara Dombey se simţea stânjenită în prezenţa sa. 
Fearmax mărturisise că ştie câte ceva despre chiromanţie şi, la un 
moment dat, a luat fără să scoată o vorbă mâna lui Graecen, 
studiindu-i liniile şi semnele cu o atenţie deosebită. 

- Nu stai prea bine cu inima, îi spuse, la care Graecen simţi 
brusc un fel de gheară care parcă i se înfipse în gât. Atât şi nimic mai 
mult. 

În ciuda impresiei proaste făcute la prima vedere, familia 
Truman se dovedi a fi o comoară. Nu numai că erau amuzanţi în felul 
lor, dar şi siguri pe ei şi dornici să se bucure de călătoria pe care o 
făceau. Astfel descoperiră că domnul Truman cânta melodii comice 
acompaniindu-se la pianul din salon şi îi plăcea la nebunie să aibă 
spectatori. După spusele sale, fusese la un moment dat într-o mică 
orchestră („un veritabil cântăreţ negru de jaz"), iar repertoriul îi era 
inepuizabil. Lui Baird îi plăcea mai ales un scheci comic numit Un 
Martir al Castităţii, pe care Truman îl repeta ori de câte ori 
domnişoara Dombey se afla prin apropiere. Glumele decoltate o 
făceau întotdeauna să se refugieze în altă parte. Fără doar şi poate, 
după cum şi-au dat seama toţi, singurul mijloc prin care puteai scăpa 
de domnişoara Dombey era să fii în compania familiei Truman. Nu-i 
putea suferi pe cei doi. Incercase şi cu domnul Truman povestea cu A 
Doua Venire, dar fusese o catastrofa. 

Totuşi Fearmax părea că stabilise deja o oarecare legătură. 
Imediat ce acesta apăru pe punte, doamna Truman îi făcu semn 
bărbatului ei cu evidentă emoție, după care, împreună, se îndreptară 
spre el. Îşi mai amintea de el, aşa, ca din întâmplare? Nu, deloc. 
Odată, cu mult timp în urmă, într-o şedinţă de spiritism, la 
Shrewsbury, Fearmax o chemase pe sora cea mare a domnului 
Truman. La asemenea cuvinte, mediumul îşi trecu mâna ca 
întotdeauna peste frunte, mormăind ceva în genul că el cunoscuse 
atâta lume; în orice caz, păru flatat. Doamna Truman citise chiar şi o 
carte de-a lui despre eul astral. 


În general, grupul nu ducea lipsa unor interese comune, gândi 
Graecen, pe când îşi aranja patul ca să-şi facă somnul de după- 
amiază, aşa cum prescriseseră cei mai mari doctori din Londra. 
Pentru prima oară în viaţa lui ţinea un jurnal, iar acum, sprijinindu-se 
de trei perne, stătea cu stiloul pregătit în faţa unei pagini pe care 
urma să dea socoteală pentru ce făcuse în ziua respectivă. „Să dea 
socoteală." Iar chestia asta. Acea nuanţă care îţi amintea de focul 
iadului, o neîndoioasă urmare a dăscălirii domnişoarei Dombey. Răs- 
foi încet paginile, citindu-şi propriul scris, mare şi efeminat, cu o 
plăcere tihnită. 

„Am făcut cam puţine, citi pe una din pagini, pentru a putea da 
o socoteală clară, dacă ar fi momentul să o fac, asupra slujirii mele pe 
acest pământ, înainte de a-mi lua rămas-bun de la el (de la pământ). 
Mă simt cuprins de un anume sentiment de nimicnicie, inutilitate. Ce 
sunt eu? Ce am fost? Nu prea găsesc nici un răspuns, nici într-o 
direcţie, nici în cealaltă care să poată trezi interesul îngerului care 
mă va judeca. N-am fost nici bun, nici rău. Cele câteva păcate legate 
de natura vulgară a existenţei mele (Anne, doamna Sanguinetti etc), 
sunt sigur că vor fi trecute cu vederea, reţinându-se cele câteva 
virtuţi ale vieţii mele: o existenţă liniştită, servicii făcute prietenilor 
etc. Nu cred că există vreun motiv pentru care să fiu damnat..." 

De deasupra se auzea, înfundat, pianul din salon strunit fără 
har de domnul Truman, în timp ce o voce inefabilă care, pe jumătate 
cântat, pe jumătate vorbit, rostea primele cuvinte din Un Martir al 
Castităţii: 


Sunt martirul castităţii 
Victima impurităţii 
Damnat din frageda-mi pruncie. 


Dus pe gânduri, Graecen îşi continua lectura. „Nu cred că 
există vreun motiv pentru care să fiu damnat, dar nici nu cred că 
merit să fiu ridicat în slăvi în vreun fel. Atunci care este soarta 
spirituală după moarte a unei fiinţe complet oarecare?" Chiar, care? I 
se părea că în ultimele câteva săptămâni se concentraseră în jurul 
său toate acele întrebări care obsedaseră dintotdeauna minţile 
oamenilor şi care îi cereau lui acum o soluţie; în orice caz, dacă nu 
chiar o soluţie, atunci măcar o ratificare din partea sa, luându-le 
drept credinţe. Credinţa în imortalitatea sufletului? În natura Sfintei 
Treimi? în faptul că progresul este o iluzie? Pur şi simplu, nu avea 
nimic de zis despre toate aceste lucruri. Jurnalul continua aşa: „In 
unele direcţii mă simt foarte imatur, pentru că nu prea am nici o 
părere anume despre problemele care frământă lumea zi de zi. Sau 
poate că în poezia mea există o atitudine clară faţă de lucruri?" 


(Închise ochii şi începu să se gândească la poezia lui; tot ce se 
putea scoate din ea era un hedonism diluat în genul lui Omar 
Khayyam, filtrat prin influenţe georgiene!*. „Cred", se conchidea în 
jurnal, „că sunt o persoană cam nesatisfăca-toare, zău că da." 

Graecen mai dădu câteva foi înapoi, ajungând la perioada de o 
săptămână care precedase hotărârea de a-şi da demisia şi a pleca la 
Cefalu. Invitaţii la ceai, dineuri, dejunuri care s-au succedat cu o 
frecvenţă ameţitoare. Aproape că nu descoperi nimic în acele pagini 
legate de persoana sa, nimic asupra propriilor sale frământări 
interioare. „Mă simt cam deprimat," văzu scris într-un loc. „Inima iar 
nu compensează." Mai jos, pe aceeaşi pagină văzu scris: „Daca 
Hogarth nu ar fi cel mai vechi prieten al meu, mă întreb dacă l-aş 
putea suporta măcar o clipă? N-are inimă, e ca de piatră. Şi totuşi, 
într-un fel mă stimulează." 

Făcu o grimasă de nerăbdare. Nu prea vedea în ceea ce avea în 
faţa ochilor o moştenire literară care să merite osteneala. Şi mai 
cumpărase şi un caiet aşa de scump - douăzeci şi unu de şilingi. Se 
imagină scriind cu înfrigurare în ultimele clipe ale vieţii; cuvintele 
profetice ale unui Rimbaud englez, scrise pe marginea abisului. 
Rimbaud nu fusese însă decât un copil. Asta îi reaminti vârsta pe 
care o avea; trecuse deja destulă vreme de când începuse să-l 
preocupe faptul că îmbătrâneşte - pentru că în ultima vreme toate 
forţele se concentraseră în preocuparea de a supravieţui. Doamna 
Sanguinetti îi spusese că, pe la spate, părul începuse să i se rărească. 
Graecen se ridică şi încercă să verifice această afirmaţie cu ajutorul 
oglinzii de bărbierit. Imposibil, aşa că renunţă şi se reîntoarse în pat. 
Oftă şi îşi luă iar stiloul în mână. Va încerca să scrie ceva simplu şi 
sincer; va încredința timpului ceea ce scria acum, poate cu timpul 
interesul faţă de opera lui va creşte. Între buze îi apăru un colţ al lim- 
bii, în timp ce începea să scrie. 

„Astăzi a fost prima zi frumoasă. Lăsăm în urmă coasta 
Spaniei." (După o clipă de gândire şterse al doilea verb, înlocuindu-l 
cu „am luat în piept”.) „Câteva culmi maronii şi neclare apar din 
pâcla zorilor pentru a ne saluta: o capelă, un far şi un omuleţ tuciuriu 
cu un şirag de cepe în jurul gâtului, care ne-a făcut cu mâna 
răspunzând gesturilor noastre şi care semăna cu o insectă. Aerul a 
devenit deodată mai cald, iar vremea mai senină, deşi marea este 
încă agitată. Astăzi am văzut-o pe fata despre care vorbeam ieri că 
are aerul de a fi bolnavă: am văzut-o dormind la soare, întinsă pe un 
şezlong, pe punte, cu corpul înfăşurat într-un pled. Vântul îi mişca 
şuviţele de păr moale şi blond de pe frunte. Când am trecut pe lângă 


14 Stil artistic dezvoltat în Marea Britanie în sec. XVIII în timpul domniilor lui George I, 
II, II, caracterizat prin sobrietate în opoziţie cu grandoarea barocului de pe 
Continent. 


ea am observat că avea în poală o carte deschisă, şi pentru că atunci 
când este vorba de cărţi sunt mereu curios, m-am aplecat peste 
umărul ei să văd despre ce este vorba. Culmea coincidenţei, era 
vorba tocmai de antologia lui Greville Poeţii Moderni şi, în plus, era 
deschisă chiar la o poezie de-a mea numită Boarea Nebuniei. Vă 
puteţi închipui uimirea, mândria şi plăcerea care m-au cuprins. Este 
un lucru atât de rar ca un scriitor necunoscut să aibă bucuria de a 
vedea că cineva îi citeşte creaţia. Aveam intenţia ca la al doilea tur al 
punţii să-i vorbesc ca să aflu ce părere are despre poezia cu pricina şi 
despre altele din carte, dar, când m-am întors, coborâse. Nu face 
nimic, îmi voi rezerva această scurtă conversaţie pentru un moment 
mai prielnic." 

Graecen îşi aprinse o ţigară, închise jurnalul şi se lăsă pe spate 
într-o poziţie mai comodă, aranjând şi netezind pernele. Era enervant 
să ţi se prescrie să te odihneşti în fiecare după-amiază, atunci când 
urăşti dintotdeauna asta. Semăna cu interdicţia de a fuma. Doctorul 
trebuie să fi Ştiut că nu poate trăi fără ţigări. Bine, dar dacă ţi se dă 
voie să faci una, atunci de ce nu şi cealaltă? Dacă în privinţa fu- 
matului nu asculta sfatul doctorului, de ce să nu renunţe şi la siesta 
de după-amiază? Vremea era frumoasă. Ar fi mers să se plimbe pe 
punte. De ce nu? Se sculă, îşi puse iar haina şi mormăi ceva neplăcut 
la adresa medicilor şi a teoriilor acestora. 

Pe punte era destul de plăcut; vântul se juca, făcând mici valuri 
pe marca sclipitoare în timp ce, spre est, se estompau contururile 
promontoriilor şi gurilor râurilor şi fluviilor Spaniei. Graecen 
descoperi cu plăcere că fata dormea şi azi pe punte, într-un şezlong, 
în acelaşi loc. Iar în poală avea aceeaşi carte. Asemeni unui vânător, 
se apropie tiptil ca să se convingă. Da, Poeţii Moderni a lui Greville. 
Se aşeză pe un suport de gruie aşteptând ca ea să se trezească, 
privind cu atenţie dârele de fum, moi şi negre care îşi luau zborul 
încet din coşurile vaporului, şi şanţul alb şi adânc secerat în mare de 
înaintarea  „Europei". La un moment dat simţi căe bucuros. 
Domnişoara Dale (îi căutase numele pe lista pasagerilor) dormea 
profund. Parcă nici nu răsufla. Vântul îi mângâia părul moale în care 
străluceau fire aurii şi boabe de lumină. In genul ei cam şters, era 
drăguță: pielea palidă, trăsăturile delicate păreau că indică o stare 
de convalescenţă. Graecen o urmărea dormind, începând să ţeasă în 
minte diferite poveşti caraghioase în legătură cu fata. 

Poate, tocmai a plecat din Newnham unde studiase literatura. 
Probabil că scria poezii. Poate că tocmai îşi terminase teza de 
doctorat despre poezia lui. Cât ar fi de surprinsă dacă, trezindu-se, l- 
ar vedea aplecat asupra ei; adică chiar pe cel a cărui operă o admira 
atât de mult. Ei doi ar fi o pereche minunată. În Mallorca s-ar putea 
plimba ore în şir în acel peisaj perfect, iar ea îl va ruga s-o ajute să 


scrie o carte despre Keats. Vor rămâne nedespărţiţi. El îi va spune 
că... (îşi imagină cu plăcere expresia ei dureroasă dacă ar fi fost să 
audă aceste gânduri ale sale într-o repetare demnă de Keats). În mod 
donquijotesc, necugetat, se vor căsători la Neapole şi vor merge 
împreună la mormântul lui Keats. Apoi... Apoi... În acest punct totul 
se înceţoşa. Magnificul vapor reduse din cârmă puţin. Sună un 
clopot. Pata de soare în care se aflaseră fu acum acoperită de marele 
coş al navei, cel din spate. La umbră, era destul de frig. Graecen îşi 
reveni din mirajul plăcut al speculațiilor în care se cufundase pentru 
că fata începuse să plângă în somn. Din genele coborâte se revărsau 
acum lacrimi, iar colţurile gurii se boţiseră. Din când în când scotea 
câte un suspin de durere. Oare ce putea visa? IÎnfricoşat că prezenţa 
sa ar fi putut s-o sperie, se depărta pe vârfuri şi cobori pe tambuchi 
în salon unde cuplul Truman juca douăzeci şi unu cu Baird, şi 
Fearmax, lângă ei, îi urmărea calm. Seara târziu, Graecen mai scrise 
ceva în jurnal, relatând felul în care se comportase domnişoara Dale 
în după-amiaza aceea. Scena îi trezise interesul, dar îl şi 
impresionase. 

În cele din urmă se văzu totuşi că lucrurile stau cu totul altfel. 
Baird le făcu cunoştinţă; iar domnişoara Dale nu avea nimic comun 
cu Newnham. Tristeţea lui Graecen crescu când recunoscu în vocea 
fetei accentul aplatizat al suburbiilor sărace din Londra. Era în 
convalescenţă - era adevărat; acesta era singurul lucru care se 
potrivea cu fata pe care şi-o imaginase el. 

Virginia Dale era stenodactilografă la Ministerul Muncii. 
Locuia împreună cu o mătuşă, la Golder's Green, într-o casă tip. 
Doctorul o obligase să plece în străinătate pentru că avusese unele 
simptome de tuberculoză. „Victimă a intenţiei inconştiente", va spune 
mai târziu Campion când va auzi puzderia necazurilor fetei. Poate că 
avea dreptate. Oricum, după ce Bob, logodnicul ei, murise într-un 
accident de avion în Grecia, Virginia Dale nu a mai vrut să lupte 
pentru viaţă, o viaţă în care el trebuia să joace rolul salvatorului. O 
înnebunea ideea de a trăi toată viaţa cu mătuşa. De aceea i s-a şi 
agravat boala. 

Toate bune şi frumoase, dar Graecen nu înţelegea un lucru: ce 
Dumnezeu face o fată ca ea cu Poeţii Moderni a lui Greville, în care 
apăreau multe din poeziile lui? Pentru câteva zile nu a putut aborda 
subiectul, nereuşind să rămână singur cu fata. La un moment dat, 
într-o după-amiază, a văzut-o întinsă iar pe şezlong, pe punte, aşa că 
a deschis vorba despre subiectul cu pricina. 

- Deunăzi, spuse el, stăteai întinsă acolo cu o carte de 
poezii (Domnişoara Dale s-a îmbujorat brusc ca şi cum i s-ar fi 
adresat o obscenitate). Graecen continuă: Cartea era deschisă la o 
poezie pe care am scris-o chiar eu. Eram foarte curios să aflu dacă 


citeşti poezie de plăcere, sau la ce Dumnezeu îţi serveşte cartea asta. 
Domnişoara Dale îşi trecu limba peste buza de sus şi zâmbi. 

- Încerc să-mi iau diploma de absolvire a şcolii ca să pot 
intra la poştă. Ştii, pentru meseria mea de acum nu există prevederi 
sociale pentru bătrâneţe, nici pensii, nimic. În schimb la poştă, după 
o anumită vârsta, poţi avea o pensie. Spuse toate acestea cu mândria 
demnă de admiraţie a celor din clasa mijlocie. Înţelegi ce vreau să 
spun, eu nu am nici o rezervă de bani. 

- Bine, dar, Doamne Dumnezeule, spuse Graecen plictisit 
de ideea că poeziile lui erau învăţate în şcolile din suburbii, dar în 
acelaşi timp flatat că se vorbeşte de el măcar acolo. Doamne, 
Dumnezeul meu. Folosea adesea expresii pe care le auzise la maică- 
sa, când era copil. „Va să zică, poezia mea se învaţă ca să obţii o 
slujbă la poştă", îşi spuse supărat. Domnişoara Dale părea încurcată. 

- Sper din suflet pentru dumneata, o fată aşa drăguță, să 
te măriţi cu înţelepciune, şi să nu-ţi mai faci griji cu slujba de la 
poştă, spuse Graecen amabil. Spre mirarea sa descoperi că vorbele 
sale o predispun la lacrimi. Nu putea suferi femeile care plâng. Fata 
a reuşit totuşi, cu un oarecare efort, să se stăpânească. De câte ori îi 
vorbea cineva despre căsătorie nu putea să nu se gândească la Bob, 
după a cărui moarte simţise că atât frumuseţea cât şi bruma de curaj 
îi dispăruseră pentru totdeauna. În realitate îşi amintea că citise şi 
recitise poezia de Graecen cu o senzaţie tot mai mare de confuzie şi 
enervare. Cine ştie, dat fiind că scrisese poezia aia.... 

- Presupun că nu te-ar supăra, spuse fata, să mă ajuţi şi 
pe mine la lucrarea de literatură? Poeziile din cartea asta mi se par 
aşa grele. 

Oare a existat vreodată un scriitor care să nu se simtă flatat 
când i se cere o explicaţie în legătură cu ce a scris? poate. Graecen 
însă nu se număra printre aceştia. li făcea o mare plăcere să-i 
citească domnişoarei Dale Boarea Nebuniei folosindu-şi vocea cea 
mai radiogenică cu putinţă. Dar cel mai mult îi plăcea să disece 
poezia, să-i explice subtilităţile sintetice cerute de versificaţie, rima 
interioară, găselniţele metrice - în realitate, fiecare lucru care făcea 
ca poezia să fie una din cele mai anoste din antologiile zilelor 
noastre. Era flatat văzând ce auditoriu atent şi modest are, drept 
care puse sechestru pe Virginia Dale. Nu se mărginea la explicarea 
operei proprii ci şi la cea a contemporanilor săi - cu toate că pe unii 
nici el nu-i înţelegea. „N-am să fiu eu de vină", gândi el, „dacă 
nenorocita asta de fată o s-o scrântească la compunerea pentru 
literatura engleză". 

Depăşiseră stâncă brună şi agresivă a Gibraltarului intrând în 
Mediterana. 7 

Vremea se încălzea, aerul se îndulcea. Începeau zilele de azur. 


La Marsilia, a apărut şi Campion la bord, cu rucsacul şi dalta 
binecunoscute; sosirea acestuia nu a fost o surpriză neplăcută pentru 
Baird, care remarcă îmbătrânirea celui dintâi. 

- Ca să vezi, tocmai tu aici, spuse Campion întâlnindu-l în 
drum spre cabina pe care o obținuse cu ajutorul unui agent cam 
dubios. 

- Eşti ultimul om pe care speram să-l văd, spuse Baird, 
însoţindu-l spre cabină ca să-l ajute la despachetat. 

- Le-am tras clapa, spuse Campion vioi, desfăcându-şi 
rucsacul din care extrase o grămadă de lucruri murdare, un tub cu 
pastă de dinţi şi o periuţă. 

Începu să se spele pe dinţi şi să explice în pauzele scurte pe 
care le făcea, cum reuşise să se îmbarce pe „Europa'" fără să-l 
deranjeze pe cambuzier sau să se înregistreze cum face tot omul. 

- Ştii, eu nu merg decât până-n Creta, îi spuse. Apropo, Baird, o 
să te distrezi când o să afli că tot cu cei de la Mormintele de Război 
lucrez. Nu-i destul că mi-au dat de lucru în timpul războiului şi m-au 
ajutat să nu-mi fie zburaţi creierii, dar şi acum, în timp de pace, tot ei 
mă ţin. Trebuie sâ pictez un şir de morminte, undeva în Creta, unde 
vreo zece idioţi au fost îngropaţi în urma unei operaţiuni elegante, ca 
să nu zic imprudente. Ce părere ai, să mori de râs nu alta. Dar acum 
pictez ca specialist. Regret că pun atâta suflet, fără nici un rost. 

Se aşeză pe marginea patului şi îşi aprinse o ţigară. Apoi îşi 
scoase bereta şi începu, absent, să se pieptene. 

- E ca şi cum te-ai înstrăina din ce în ce mai mult de rasa 
umană - ca să te pierzi. Aiurită senzaţie. 

Baird era curios să afle mai multe. Campion fluieră câteva 
măsuri dintr-un cântec popular şi aruncă o privire la stiva de pânze 
pe rame care se afla în colţul cabinei. 

- Plictisitoare viaţă ducem, zău aşa, spuse în cele din urmă, ca 
şi cum impulsul spre sinceritate ar fi fost urmat de o reticenţă mai 
potrivită interlocutorului său. Ce ai mai făcut? spuse el, zgâindu-se la 
medaliile lui Baird. Medalii de pe câmpul de bătaie, după câte văd. Şi 
„Crucea Militară". 

Dar să ştii, dragul meu, că am şi eu câteva medalii de pe 
câmpul de bătaie, ca şi tine. Le-am pus pe turul pantalonilor cu 
ocazia recentei sărbătoririi a Zilei Armistițiului şi am tuşit puţin în 
pauze la cenotaf. 

Antipatia pe care ar fi putut-o simţi cineva pentru Campion, 
gândi Baird, era mereu stăvilită când îţi aminteai de picturile sale 
atât de puternice şi inocente. Dar poate că artistul nici nu trebuie 
iubit de ceilalţi, ci doar suportat. Bine, dar e oare posibil ca fiind 
genial pe un plan, să fii total incompatibil cu canoanele general 
acceptate de ceilalţi, pe alt plan? Sau, poate, s-ar putea spune mai 


degrabă că ceea ce facem, munca noastră, nu face parte din viaţă - 
este doar un fel de propagandă a vieţii prin care înţelegi limitările te- 
ribile ale minţii omeneşti? Nu-i plăcea Campion. Oare ce părere avea 
Campion despre el însuşi? 

- Sunt pe punctul de a face un lucru bun, spunea acum 
Campion. Ceva mai important decât ce-am făcut până azi. Aşa ceva 
îţi dă mereu o senzaţie de neplăcere şi nelinişte. Nu mi-a surâs deloc 
această călătorie - am un fel de premoniţie că se va întâmpla ceva. 

Se sculă brusc şi îşi luă blocul cu schiţe şi un creion gros, 
chimic. 

- Hai să urcăm, spuse. N-am văzut încă oraşul dinspre mare. 

O vagă nelinişte îl cuprinse pe Graecen când i-a fost prezentat 
Campion. Omuleţul părea atât de rece şi plin de vitalitate, atât de 
sigur pe el în tot ce făcea şi spunea; radia un fel de forţă care te 
făcea să te simţi în pericol. Chiar şi privirea îi era critică şi 
bănuitoare. În prezenţa lui nu te simţeai deloc în siguranţă. Aveai 
impresia că mica creatură condensase şi cristalizase în ea întreaga 
experienţă esenţială a umanităţii, ceea ce-i oferise posibilitatea de a 
ajunge la nişte judecăţi concise de care ceilalţi trebuiau să ţină 
seama. În orice caz s-a mai îmbunat când l-a auzit pe Campion zicând 
despre Conklin că e un imbecil. Mai simţea încă împunsăturile 
articolului despre Syrinx. 

- Cred că-l ştii pe individ, spuse Campion. Personal nu-l cunosc, 
dar la un moment dat strângeam într-un dosar recenziile lui - afirma 
unele lucruri de-a dreptul incredibile. De pildă mi-aduc aminte de 
una cu care şi-a început odată un articol: „Dacă Dostoievski ar mai fi 
trăit, ar fi catalogat astăzi drept non-britanic şi instabil. Curentul 
persistent de cruzime din opera sa te face să te gândeşti cu spaimă 
că era un tip în stare să tragă într-o vulpe." Graecen râse politicos. 
Era mulţumit să-l vadă pe Conklin catalogat de către Campion drept 
critic de mâna a treia. Se simţi flatat văzând că interlocutorul său 
începuse să-i facă portretul în timp ce citea. Degetele mici şi 
nervoase se mişcau cu agilitatea unui păianjen deasupra hârtiei, 
dibace şi foarte atente. Ochii îi deveniseră nişte simple crăpături. 
Graecen, al cărui gust pentru pictură şi sculptură era mult mai demn 
de încredere decât cel pentru cărţi sau oameni, cunoştea opera lui 
Campion şi i-o admira. Se trezi că-şi pune şi el întrebarea cum poate 
un tip atât de violent şi neortodox să creeze tablouri a căror inocenţă 
şi forţă de purificare păreau a le situa tocmai la antipodul acestei 
naturi tulburate, obscure şi revoltate. 

În seara aceea Campion s-a culcat devreme, după ce a luat trei 
aspirine. Aşa i se întâmpla întotdeauna. Era tulburat de faptul că o 
părăsise pe Francesca. Totuşi îşi făcuse o lege proprie din a rupe 
brusc şi oricât de dureros legăturile cu femeile care se perindau prin 


viaţa sa. Imediat ce primise telegrama de la Londra a simţit cum i se 
ridică de pe frunte norul care-i împăienjenise mintea săptămâni în 
şir. Trebuia să plece imediat. Marsilia devenise insuportabilă. Din 
nou simţea că trebuie să distrugă rutina pentru a începe o viaţă nouă. 
Mai erau de rezolvat unele probleme. Creta reprezenta un admirabil 
câmp de acţiune. Luase hotărârea atât de uşor şi rapid încât mai că 
se întreba la ce mai servise telegrama. I-ar fi venit şi lui ideea? Nu, 
viaţa în sine este plină de obligaţii, o femeie sau un atelier undeva 
creează obligaţii: uneori ai nevoie de un impuls exterior. Cum să-i 
spună asta lui Francesca, amanta lui de un an de zile? Pentru a face 
ca hotărârea sa să devină convingere se plimbase de-a lungul şi de-a 
latul caldarâmului pietruit şi a liniilor de tramvai de pe Rue Pigalle în 
preajma locului unde era agenţia de voiaj. „Europa" urma să intre în 
port în aceeaşi noapte. Era un vas de croazieră care circula numai 
vara, şi avea o sumedenie de locuri libere. Pentru ceva în plus ar 
putea obţine o cabină. 

Francesca îşi făcea de lucru prin bucătărie cu nişte cratiţe 
soioase. li zări silueta zveltă, de mânz şi picioarele frumoase, ceea 
ce-l făcu să trântească uşa şi să-şi azvârle bereta pe masă. Fără 
îndoială că toată dimineaţa nu făcuse altceva decât să-i cârpească 
hainele - pentru care îi făcuse scandal cu o zi înainte - şi să se 
chinuiască să-i facă prăjiturelele cu susan pe care i le ceruse. Se 
aşeză la masă întunecat la faţă şi mic, citind cu mare atenţie ziarul, 
de-a fir-a-păr, în care era povestită o crimă. Parcă nu-l intensa nimic 
altceva în viaţă, atât părea de concentrat stând acolo, mişcându-şi 
încet buzele ca să pronunţe neobişnuitele cuvinte în franţuzeşte 
pentru a şi le întipări în minte. 

- Cest toi, Campyon?!!” strigă ea cu un ton muzical din 
bucătărie. 

lar el mormăi în chip de răspuns. Nimeni nu avea voie să-i 
spună altfel decât Campion. Puse ziarul pe masă privind cu un aer 
distrat, deliberat şi grav, pictura de pe perete. Era unul din tablourile 
din Arles care îi plăcuse lui Francesca şi pe care dorise să-l păstreze. 
O ţărancă aşezată la uşa unei colibe. Un copac. Un mesaj complet 
transmis cu maximă economie şi extremă concentrare. Oare ce-i 
plăcuse ei la el? Închise ochii pe jumătate pentru a percepe mai bine 
albastrul peretelui în contrast cu tonul carnal, aproape sidefat al 
rochiei femeii. Rămas în aceeaşi poziţie, îşi drese glasul şi spuse cu o 
voce limpede şi sigură. 

- Francesca, je pars ce soir pour l'Angleterre. 

Cu o farfurie în mână, intră în cameră îndreptându-se spre el, 


15 Tu eşti, Campyon? (franc.) 
16 Plec astă seară în Anglia (franc). 


plină de îngrijorare. Acesta continua să privească tabloul 
concentrându-şi asupra lui toată atenţia. Ea puse pe masă farfuria şi 
spuse: 

- Mais, Campyon...!” Simţi o undă de compasiune ames- 
tecată cu un dezgust copleşitor. De ce dracu' mai ai nevoie şi de 
femei; sau, mă rog, dacă ai nevoie de ele, de ce dracu' îţi faci nişte 
obiceiuri de care nu te poţi ţine? 

- Trebuie să plec, se auzi spunând neclintit. Ajută-mă să 
strâng. 

Ea traversă camera, îi luă faţa între mâini şi întorcând-o spre 
ea privi cu ochii mari şi disperaţi cele două pietre albastre care erau 
ochii lui. 

- E adevărat? întrebă ea. 

Nu puteai fi sigur niciodată. Campion o tot ameninţat că o 
părăseşte pentru totdeauna dacă se întâmpla să întârzie cu cina. 

- A murit mama, spuse Campion - o afirmaţie care rostind- 
o i se păru de un haz aproape irezistibil, şi totuşi vocea îşi păstră un 
calm de gheaţă. Trebuie să plec la noapte. S-au privit un răstimp 
parcă nesfârşit fără să scoată o vorbă Apoi ea s-a aplecat şi l-a 
sărutat pe gură ştergând cu grijă urma de ruj cu un colţ al şorţului. 

- Nu e adevărat, spuse ea încet şi trist. Nu e adevărat. 
Chiar mă părăseşti. 

Campion avea impresia că toată viaţa nu făcuse decât să 
trăiască şi să retrăiască această scenă în zeci de limbi diferite. 
Francesca era o fiinţă fermecătoare şi frumoasă, dar la fel de 
crampon ca şi fata din Siria, sau cea de la Paris. Sau poate se înşela. 
Francesca se aşeză în faţa lui sprijinindu-şi bărbia în palme. El îşi 
reîntoarse privirea spre tablou şi începu să-l studieze cu o 
concentrare maximă. Multă vreme rămaseră aşa. La un moment dat 
ea izbucni în plâns, plâns pe care şi-l ascunse repede în faldurile 
şorţului. Campion tresări. Deci urma atacul. 

- De ce? spuse ea. 

- A murit mama, spuse el, abţinându-se cu greu să nu iz- 
bucnească în râs. 

- Mama ta a murit de multă vreme. Aşa mi-ai spus. 

- Am minţit. 

- De ce, pentru că am întârziat cu masa? 

- Nu. 

- Pentru că nu ţi-am reparat sandalele? 

- Nu. 

- Pentru că te-ai săturat de mine? 

- Motivul e că a murit mama, spuse Campion cu o demnitate 


17 Dar, Campyon (franc). 


care te îngheţa. Scoase din buzunar telegrama primită de la 
Ministerul de Război şi o puse pe masă. Poziţia capului cu gâtul cel 
lung. În timp ce şi-l apleca pentru a studia hârtia formau un tablou 
perfect. Francesca habar n-avea de engleză, aşa că nu era nici cel 
mai mic pericol să înţeleagă ce e scris în telegramă. Nu se putu 
abţine să nu-i studieze poziţia corpului, cu aceeaşi concentrare cu 
care analizase tabloul de pe perete. Îşi desfăta privirea cu bărbia ei 
hotărât conturată, dar dulce, şi cu liniile gurii generoase. La pat fu- 
sese extraordinară. Era şi o gospodină excelentă. De ce nu o lua cu 
el? Se săturase de Francesca ca persoană? Nu, nici vorbă. Adevărul e 
că se săturase de femei în general - era sătul de întreaga rasă a 
femeilor, gândi el. Cât despre Francesca, dacă ar fi fost să o 
întâlnească la debarcare, la sfârşitul călătoriei, mai mult ca sigur că 
ar lua totul de la capăt. Era o creatură admirabilă. Dar el nu putea 
suferi ca cineva să-l sâcâie, ăsta era adevărul. Stând pe scaunul de 
răchită, foarte incomod, simţea cum literatura îi scapă printre degete 
cu fiecare clipă care trecea. Oare de ce nu puteau înţelege femeile că 
singurul lucru pe care îl cerea de la ele era prietenia - şi, să zicem, 
gătitul? Destul de rezonabil. Dar nu, ele îşi închipuiau că împărțind 
cu tine acelaşi pat aveau dreptul să te proţăpească în meschinul 
orizont al vieţii cazaniere. Deodată Campion simţi un regret dureros 
că nu putea fi şi el un „om de casă" - soţ, tată, epitrop. Orice, numai 
să distrugă monotonia acestei vieţi itinerante şi zbuciumate, în orice 
caz, nu aici; nu acum; nu cu Francesca. 

Pe neaşteptate se ridică în picioare şi începu să-şi strângă 
lucrurile în timp ce ea, îmbujorată de căldura plitei, plângea abia 
auzit şi repeta în şoaptă, doar pentru ea: 

- J'comprends pas pourquoi. ]'comprends pas pourquoi.!€ 

- Hai, taci o dată, spuse Campion în sinea lui, continuând să 
împacheteze cele câteva lucruri pe care le avea. Nu se mai gândea la 
nimic altceva decât cum să scape, să o şteargă în Creta, peste mare. 
Se abţinu să nu fluiere. Francesca nici nu ftcea măcar o scenă aşa 
grozavă după cum crezuse el. Dar dacă nu băga de seamă avea toate 
şansele să o facă să-şi iasă din fire. Deci era mai bine să nu fluiere ori 
să cânte până nu se va vedea în stradă. Şi totuşi uite-o ce drăguță 
era; un animal superb cu pielea bronzată şi ochii căprui. 

Când termină cu toate, după ce-şi pliase şi şevaletul, cu 
rucsacul plin ochi, intră în camera unde se afla ea, la masă şi se postă 
în faţa ei. 

- Francesca, spuse, draga mea. 

Ea continua să suspine înfundat. Cu faţa la perete, stătea 
nemişcată, având întipărită pe faţă o expresie de durere profundă. 


18 Nu-nţeleg de ce. Nu-nţeleg de ce (franc.) 


Era ca şi cum durerea pe care şi-o exprima doar prin acest scâncet o 
privea numai pe ea - nu avea nici o legătură cu Campion care se afla 
în faţa ei. În mintea ei se cuibărise durerea ca o teribilă durere de 
măsele asupra căreia se concentrase atât de tare încât îi era aproape 
imposibil să mai răspundă la întrebări. Îi puse mâinile mici şi reci pe 
ceafă frecând-o uşor în locul unde părul ei negru se termina într-un 
mic V. Aşa îţi trebuie dacă te laşi pradă plăcerilor mâinii şi ochiului - 
ca să nu mai vorbim de cele ale minţii şi trupului. Îşi întoarse ceasul 
în timp ce rostea slabe consolări: 

- Hai, nu plânge, repeta întruna. Luna viitoare mă întorc. Doar 
ştii că mă întorc. 

Francesca nu-i dădea nici cea mai mică atenţie. Continua să 
stea în aceeaşi poziţie, clătinându-se încet şi scâncind ca un copil 
alintat care şi-a stricat jucăria. Campion îşi luă bereta, o scutură de 
praf, îşi strânse bareta de la sanda şi îşi ridică rucsacul pe masă. 
Trecându-şi braţele prin curele simţi cum îl cuprind remuşcările. 
Cam dur să o lase în starea în care se afla; în fond el fusese cel care o 
făcuse să-şi lase familia, o lăsase însărcinată, o rupsese de viaţa pe 
care o dusese înainte. Ai ei nu o vor mai primi niciodată înapoi. Unde 
mai pui că fusese pentru el un partener ideal - nu ca fetele din Anglia 
ale căror reacţii faţă de sex sunt - ca să folosim termeni medicali - 
numai nas, gât şi urechi. Francesca era o nimfă inocentă faţă de 
majoritatea femeilor pe care le cunoscuse el. Zău, ar trebui s-o 
preţuiască. Şi totuşi, partea îndârătnică a minţii sale îi tot repeta că 
„Europa" va intra în ooit peste jumătate de oră, iar prietenul lui, 
agentul, îl prevenise să nu întârzie. În cele din urmă reuşi să se 
adune, cu rucsacul în spinare, cu boccelele în mână, continuând să o 
privească pe fata care nu se clintise de pe scaun, cu toate că, 
aparent, lacrimile dispăruseră. Stătea cu spatele la el, cu mâinile în 
poală şi umerii încovoiaţi sub povara durerii. Ce-ar fi trebuit să-i 
spună? Campion îşi drese glasul, dar şi-a dat imediat seama că nu 
putea să-i spună ceva care să sune convingător, îi promisese că se va 
întoarce. Era ceva fantastic cum îşi puteau da seama femeile când le 
minţi şi când nu. Avea ceva mărunţiş în buzunar - cam o mie de 
franci: foarte mult, dacă stai să te gândeşti. li puse pe masă spunând: 

- Uite, îţi las ceva bani să te descurci până mă întorc. 
Francesca, ascultă, am să-ţi trimit o telegramă de la Londra. 

Fata nu scoase o vorbă. Nu schiţă nici cel mai mic gest. Părea 
căzută în transă. Atunci, împinse puţin uşa în speranţa că scârţâitul o 
va scoate din amorţeală, dar nici vorbă. 

- Atunci, la revedere, îi spuse, dar în voce i se putea citi atâta 
uşurare încât i se făcu ruşine. 

Cobori dintr-o răsuflare nenumăratele trepte şi într-o clipită 
ajunse la colţul străzii. Luând-o în jos pe străzile dosnice, pietruite 


care duceau în port, începu să fluiere, sim-ţindu-se cuprins treptat, 
treptat de o senzaţie copleşitoare de libertate şi independenţă. 
Sorbea din ochi străzile, devorându-le culoarea şi forma, ca şi cum ar 
fi privit totul cu ochii unui nou-născut. În şoaptă începuse să cânte: 


Aux bidets noirs 

Gros comme des poires 

Du Languedoc, du Languedoc 
Les couillons d'un cocu cocu cocu 
Tirra lirra lirra bim bim bim... 


MEDIUMUL 


- Domnule Fearmax? 

Fearmax se smulse din gândurile în care era absorbit şi care-l 
ţintuiau în patul din cabină cea mai mare parte din zi, şi întorcându- 
se încet îl descoperi pe Campion deja înăuntru. 

- Da, spuse el. 

- V-am aflat numele de la Baird. Mă întreb dacă sunteti 
acelaşi Fearmax care ţinea şedinţe de spiritism pe Euston Road, 
înainte de război? 

Fearmax îşi fixă vizitatorul cu o privire ambiguă. Campion 
continuă extrem de politicos. 

- Nu vă întreb pentru că aş fi fost la vreuna dintre ele, dar le- 
am văzut anunţate în ziarele săptămânale; pe urmă, am mai citit şi 
nişte articole într-un ziar numit „The Occult" şi care mi s-au părut 
extraordinare, pur şi simplu. 

Fearmax făcu un gest din mână la care Campion se aşeză. 

- Sunteţi aceeaşi persoană? spuse el. 

Fearmax făcu o încercare de a se ridica în capul oaselor, dar 
slăbiciunea care era de fapt o lipsă de interes pentru ceea ce-l 
înconjura se dovedi de neînvins. Aşa că se întoarse pe o parte şi-şi 
sprijini capul în palmă. Vocea îi era răguşită. 

- Eu sunt acel Olaf Fearmax, spuse încet şi rar. Negreşit, ai citit 
şi că expunerea mea a fost socotită o înşelătorie ordinară. Eu am 
scris acele articole şi am ţinut şedinţe de spiritism pe Euston Road. 

Campion spuse cu hotărâre: 

- Mă numesc Campion. Sunt pictor. Ani de zile nu m-am 
despărţit de articolele acelea. Ideea realităţii despre care vorbiţi 
acolo este ceva pentru care vă sunt foarte îndatorat. 

Fearmax se încruntă, după care zâmbi; un zâmbet îngheţat, 
indiferent şi apatic. 

- Mă bucur, spuse el. 

- Pe vremea când le-am citit, spuse Campion aprinzându- 
şi o ţigară, eram în stadiul pe care-l numiţi ieşirea din prima Stare 
Astrală şi intram în cea de-a doua. Am simţit atunci că ştiu foarte clar 
despre ce vorbiţi şi am vrut să vă cunosc. V-am scris o scrisoare. 

Fearmax se încruntă iarăşi. N 

- Primesc atâtea scrisori, spuse el. Imi pare rău dacă s-a 
întâmplat să nu răspund. 

Campion trecu fără a sta prea mult pe gânduri la altceva. Faţa i 
se animase şi ochii îi străluceau: 


- Teoria polarităţii viaţă-moarte este ceva verificat în realitate 
în cazul meu - în propria mea viaţă. Vă mai aduceţi aminte? Când 
principiul moarte ajunge să se afirme în viaţa noastră, realitatea în 
sine devine vizibilă, se deschide astfel încât, în loc să te detaşezi de 
ea urmărindu-i evoluţia ca pe ceva exterior, începi să o produci, aşa 
cum viermele de mătase îşi face propria gogoaşă? 

Fearmax se sculă în capul oaselor şi căscă. 

- Pe atunci eram mult mai tânăr, spuse el. Credeam că 
sunt original. Nu-i citisem încă pe chinezi şi nici pe cei cu Caballa din 
evul mediu. Ziceai că eşti pictor? 

- Da, spuse Campion. Tot ce am exprim prin pictură - şi cu 
toate astea, pictura reprezintă cea mai neînsemnată parte din mine. 
Îşi aşeză mâinile pe genunchi, cu grijă, atent, ca şi cum şi-ar fi căutat 
echilibrul de care avea nevoie când vorbea de asemenea lucruri 
ameţitoare. Am parcurs ciclul de care vorbeaţi, spuse el, cu toate că 
încep să mă întreb dacă teoria dumneavoastră se referă la întreaga 
existenţă sau numai la o parte din ea. La început, spuneţi 
dumneavoastră, realitatea este tot ce se află în afara noastră; în 
momentul germinării principiului morţii, mai întâi ca o idee 
conştientă, apoi ca o premoniţie subconştientă trecătoare şi în cele 
din urmă, ca ceva dincolo de cele două: deci, în momentul acesta se 
produce schimbarea acelei fundamentale naturi a realității. Individul 
devine imuabil în propriul său destin şi începe, în mod irezistibil, să- 
şi producă propriul mit personal, adică realitatea sa. In jurul său se 
acumulează, treptat un fel de ectoplasmă mitologică care-i determină 
acţiunile şi vorbele. Se formează gogoaşa în care - nu ştiu cum sâ-i 
spun altfel - este îngropat eul său nemuritor. Între timp, atitudinea sa 
intelectuală vizavi de viaţă şi societate se anchilozează iremediabil, 
ca un os atrofiat. Tot ce face este forțat să facă prin însăşi natura 
rolului său „mitopaeic"!%; cum spunea Luther: „Mă aflu aici. Nu pot 
face altcumva." 

Spunând acestea Campion îşi deschise larg braţele şi o 
expresie de durere păru că-i pune stăpânire pe faţă. Deodată, 
Fearmax se simţi cu zece ani mai tânăr. Ochii i se luminară şi un 
zâmbet îi apăru pe gura sa aspră şi se extinse şi în ochii cu orbitele 
lor cenuşii. 

- Ce bine, spuse el, cât de bine ai exprimat totul. Acum, 
Campion se revărsa ca un fluviu cu apele învolburate, aproape 


19 Mythopaeic" - cuvânt inventat de autor, având la bază, probabil, cuvântul now (gr.) - a 
lovi, a lovi cu mâna, cu băţul sau cu altă armă; deci o acţiune, atitudine, etc. care loveşte 
în mituri, le prejudiciază. 

În prima variantă a romanului, intitulată Cefalu, autorul foloseşte termenul 
„mythopoetic" care, etimologic, vine de la verbul grecesc „poiein' = a face, deci 
„creator de mituri". 


inconştient că-l ascultă cineva. 

- De-abia după aceea începi să uiţi de îndatoriri şi obli- 
gaţii. Dacă eşti soţ sau amant sau bancher renunţi la poziţia 
respectivă pentru a te retrage în universul propriului mit personal. 
Condensezi şi rafinezi. lar când te întâlneşti şi dai mâna cu vreun 
cunoscut care-ţi aminteşte de întâmplări petrecute cu zece ani în 
urmă, stai şi te întrebi dacă aceştia îşi dau seama că de fapt se 
adresează unui cadavru. 

Îşi linse buzele şi îşi stinse chiştocul ţigării pe jos. 

- Ba chiar accepţi îndatoritor şi bucuros toate corvezile impuse, 
spuse Fearmax, fiind convins ca lumea ta îţi aparţine doar ţie, chiar 
dacă este închisă într-o găoace, este circumscrisă prin monogamie 
sau calendar. Bucuros, domnule Campion, bucuros. Dar permite-mi 
să te întreb ce legătură au toate astea cu pictura. 

- Tocmai asta e, spuse Campion. Nu au nimic de-a face cu ea - 
sau dimpotrivă. Pictura făcută prin mână şi ochi în seamnă ceva. 
Pictura făcută cu plăcerea imensă a sufletului este cu totul altceva. 
Pe pânze îmi ţes propriul mit. Totul apare atât de lucid şi clar încât 
sunt îngrozit. Acum nu mă mai preocupă ceea ce n-aş putea exprima. 
Ceea ce mă preocupă este ceea ce voi dezvălui şi care mie îmi este 
necunoscut. Cu toate astea, procesul este inevitabil. Sunt obligat să 
mă despart de oameni şi obiceiuri pentru că, asemeni unui lepros, mi- 
e frică să nu le dau şi lor propria mea boală închipuită. 

Se ridică şi începu să măsoare camera de la un cap la altul, 
lovindu-se din când în când peste genunchi cu un ziar făcut sul. 
Fearmax îl urmărea curios. li aducea aminte de propria sa perioadă 
de suferinţă şi îndoieli din Exeter, înainte de a descoperi că ceea ce 
avea în minte va deveni adevărata lui metier”“. în felul direct, mândru 
şi fără compromisuri al lui Campion găsea ceva foarte atrăgător. 

- Aşază-te, îi spuse încet. Şi dacă nu te plictisesc, am să-ţi 
istorisesc câte ceva despre viaţa mea. Poţi compara senzațiile - nu şi 
situaţiile - cu ale tale. Poate că fiecare dintre noi vom putea înţelege 
totul mai bine. 

Fearmax era un exemplu atipic de provincial scos din matcă 
prin lecturi foarte bogate. Orfan, îşi petrecuse lungii ani ai unei 
tinereţi singuratice, lucrând ca ajutor al unui librar din Exeter. 
Copilăria, petrecută în spatele porţilor ruginite şi a tufelor decolorate 
ale unui orfelinat de provincie, fusese şi ea atipică, dacă nu pentru 
alt motiv măcar pentru repetarea unor crize care fuseseră 
diagnosticate drept epileptice. Copil debil, fusese o fericire pentru 
îngrijitorii de acolo să scape de el când avea treisprezece ani; 
mâncarea şi tratamentul special recomandate de un doctor plin de 


20 Meserie (franc.) 


suflet nu se potriveau nicicum condiţiilor binecunoscute dintr-un 
asemenea lăcaş. Suferinţa lui nu era provocată de cruzimea celor de 
acolo, ci de lipsa de interes, afecţiune proprie tuturor acestor 
instituţii. În copilărie nu zâmbise niciodată; îşi dăduse seama de asta 
când, într-o zi, se zărise în oglinda lungă din Hotelul Hastings după 
unul din primele succese în calitate de medium. Îşi văzuse faţa - 
scorojită şi palidă după atâţia ani de lecturi concentrate - 
schimonosită într-un rânjet ca de lup. Un zâmbet - un simulacru de 
fericire -care se zbătea să se smulgă şi să iasă prin încrengătura de 
piele şi oase ale feţei sale. 

La treisprezece ani, librăria i s-a părut un loc pasionant. 
Singura carte de care ştia era Biblia din orfelinat care stătea prinsă 
cu un lanţ de un vultur de lemn, în capelă, şi din care, pătimaş, 
preotul Dohgerty le citea copiilor duminica pasaje înspăimântătoare. 
Vocea acestuia îi lovea ca o durere de dinţi cu imagini ale Sfântului 
Ioan sau cu nesfârşite şi îngrozitoare porunci de care e plin Leviticul. 
Nu înțelegeau nimic, dar tremurau de groază. 

Librăria era altceva. Acolo erau cărţi pline cu poze şi gravuri, 
cărţi de istorie şi ştiinţă, topografie; cărţi de copii şi romane în 
coperţi strălucitoare. Librarul era un om bun, grăsuţ, care îşi 
ascundea senzaţia de ratare şi tristeţe depresivă sub o mască de 
bunăvoință şi locvacitate care-ţi amintea de domnul Pickwick al lui 
Dickens. Era bun cu băiatul, i-a făcut rost de casă, l-a învăţat meseria 
şi din când în când, îi aranja ceva ca să poată pleca şi el undeva în 
vacanțe sau de Crăciun. Fearmax era în al nouălea cer. Cu toate că 
era aşa amărât că din leafă nu-şi putea plăti decât masa şi casa, 
totuşi libertatea acestei vieţi noi îl stimula. Nu avea prieteni, dar 
putea bate străzile oraşului şi avea la îndemână orice carte ar fi vrut 
să citească. Cinci ani a fost mulţumit de viaţă dar înainte cu puţin de 
a face optsprezece ani a simţit neliniştea unei adolescente întârziate. 
Oare avea să rămână toată viaţa ajutor de librar într-un oraş de 
provincie? Cu toate acestea nu avea nici speranţe, nici planuri, şi nici 
cele mai vagi intenţii de a începe o viaţă nouă, care să ia locul celei 
prezente ce-i oferea, ce-i drept, foarte puţine plictiseli de ordin 
material. În mare măsură lectura a fost cea care l-a făcut să se 
gândească la o schimbare; mintea începuse să-i devieze pe straniile 
căi ocolite ale literaturii, pe ciudatele căi dosnice ale gândirii şi 
speculațiilor. S-a plictisit repede de romane şi poveşti romanţioase şi 
a început să devoreze neobişnuitul, speculativul, ocultul. Şi într- 
adevăr, înainte de a împlini douăzeci şi unu de ani citise imens, dar 
aiurea. Crease în jurul său un fel de junglă cu plante sălbăticite - fi- 
losofii, cu miresmele lor neobişnuite şi sistemele lor excentrice, cum 
ar fi ştiinţa creştină sau teosofia. Simţea o foame dezinteresată de a 
găsi un text care să-l ilumineze, care să-i explice nu numai misterul 


lumii care-l înconjoară, dar şi rostul lui în ea. Ce rost avea el pe 
pământ? Neavând prieteni cărora să le pună asemenea întrebări, se 
mulțumea cu podul prăfuit al magazinului, convins că între miile de 
cărţi va găsi o combinaţie între rațiune şi iluminare care să-l facă să 
se descopere. Tot cam atunci şi-a dat seama că suferă din pricina 
singurătăţii. În toţi acei ani nu-şi dăduse seama de acest sentiment 
neclar, ca un fel de anestezie, şi care îi umplea în mare măsură viaţa 
cu o suferinţă ascunsă - imposibil de exprimat. Cea mai mare parte a 
nopţilor obişnuia să se plimbe pe străzile ude de ploaie ale oraşului, 
înfăşurat în vechea pelerină cu glugă de poliţai, încercând absent 
automatele cu ţigări de la uşile prăvăliilor sau analizându-şi faţa 
reflectată în vitrinele magazinelor. Singularitatea minţii sale era aşa 
de mare, încât nu s-a gândit niciodată că ar putea dori bani sau o 
femeie. Locuinţa sa plină de cărţi prăfuite nu se deosebea de biroul 
prăfuit plin de cărţi decât prin aceea că mai avea o cădită de fier, o 
oală de noapte şi o noptieră tot de fier. Se scula la cinci dimineaţa, îşi 
stropea corpm costeliv cu apă îngheţată dintr-o cană şi înainte de ora 
şapte cobora obloanele prăvăliei, fie iarnă sau vară. La treabă era 
meticulos, harnic şi necomunicativ. In plus, orice clipă liberă şi-o 
petrecea citind în biroul cel mic care se afla sub vitrina cea 
întunecată. Călătorea prin Tibet cu Huc şi Gabec încerca să rezolve 
enigma alfabetului gravat pe piatra incaşă, alături de Fedor; 
Froebenius îl fascina prin povestirea atâtor obiceiuri şi parabole; 
imaginile neclare ale lui Nostradamus îl făceau să sufere, dar îl 
înnebuneau prin frumuseţea şi promisiunile învăluite; incunabulele, 
cărţile profetice, cărţile rituale - îi promiteau totul şi îl disperau în 
aceeaşi măsură. Nemişcat, pe taburetul cu trei picioare, cocoşat, cu 
capul sprijinit pe încheietura mâinii cu manşete zdrenţuite, citea 
până i se împăienjenea privirea. 

- Ascultă, îi spuse librarul într-o bună zi, pentru ce citeşti aşa 
mult? Nu pare că-ţi face plăcere ceea ce citeşti. Parcă ai învăţa 
pentru examen. Să ştii, cărţile sunt făcute ca să-ţi facă plăcere. 

Această remarcă l-a şocat. Plăcere! Să fi fost vorba de plăcere, 
în sensul propriu al cuvântului, ceea ce simţea când citea? Oare 
înţelegea el exact ce înseamnă acest cuvânt dacă tot venise vorba 
despre el? Ce însemna plăcere? Citea ca un animal flămând. Înainte 
de a împlini treizeci de ani devenise un fel de abator în care se 
sacrificau speranţe şi ceea ce scriseseră alţii înaintea lui. Oare ce 
voia să descopere? Nu era vorba nici de plăcere, nici de erudiție, nici 
măcar de iluminare, nimic din toate astea nu părea că poate explica 
această foame - era vorba de ceva care le combina, le sintetiza pe 
cele trei; nu era vorba nici de adevăr, nici de frumuseţe, ci de un 
Ceva care să-i ofere un punct de sprijin. Ceva care ar putea face o 
legătură, ca o punte peste prăpastia dintre universul luminii şi 


materiei şi minusculul univers circumscris în care se mişca el - două 
camere pline cu cărţi legate între ele de străzi înfricoşătoare, ceţoase 
şi ude de ploaie. 

Tocmai în perioada aceea începuse şi bătrânul misionar 
metodist să vină pe la prăvălia lor pentru cărţi. Fearmax ajunsese să 
recunoască geamătul scărilor sub greutatea acestuia şi ţăcănitul 
piciorului de lemn pe linoleumul de la ultimul palier. Când îl auzea, 
lăsa cartea din mână aştepând să se deschidă uşa în cadrul căreia să 
apară silueta impunătoare şi încărunţită a acestuia. Snowden era un 
bătrân ciudat, coleric, dar un client excelent. După ce intra, rămânea 
sprijinit de baston, măsurându-l pentru o clipă pe Fearmax în tăcere 
în timp ce scotea din buzunar o cutiuţă de prizat tutun din care lua 
puţin, atât cât putea apuca între degetul mare şi celelalte degete 
noduroase şi îndoite de reumatism. „Vreau tot despre următoarele 
subiecte", obişnuia să te anunţe în timp ce consulta o listă scoasă din 
buzunarul vestei. Părea că e plin de bani, pentru că putea cumpăra 
serii întregi din cărţile pe care şi le dorea, fără să clipească. Şi el 
părea cuprins de o nemulţumire greu de definit care-l impresiona pe 
Fearmax pentru că semăna cu ceea ce simţea şi el. 

- Tinere, spuse acesta într-o zi, fără îndoială crezi că sunt 
nebun. Dar să ştii că nu cumpăr toate cărţile astea pentru a-mi face 
o bibliotecă. Le citesc. Da, chiar şi Creanga de Aur şi alte lucruri 
plictisitoare de acest fel. Cititul este pentru mine ca un vierme în 
măduva spinării. Se apropie câţiva paşi, scrutându-l pe tânărul din 
faţa sa cu nişte ochi bătrâni şi inocenți de un albastru spălăcit. Ca un 
vierme în măduvă, repetă în şoaptă. 

Fearmax îi aduse un scaun şi luându-i lista din mână se sui pe o 
scară şi începu să caute concentrat. Ca de obicei, era vorba de 
lucruri neobişnuite. Cartea Egipteană a Morților de Budge, Evans- 
Wentz, pamfletul lui Ferier despre Cultul Froului, Despre Rugăciuni a 
lui Pamfrey, Predicile lui Donne. Apoi, deodată, de acolo de unde 
stătea, bătrânul a început să vorbească. 

- Vei gândi poate, spuse acesta, că mi-am pierdut credinţa 
pentru că scotocesc prin toate cărţile astea. Da, chiar aşa şi este, nu 
vei greşi deloc. Şi asta se întâmplă după ce l-am slujit pe Dumnezeu 
cincizeci de ani şi mă aflu, negreşit, în pragul morţii. 

Fearmax se răsuci pe scara unde era cocoţat şi-l privi cu gura 
căscată. Snowden părea pe jumătate adormit. Părul îi strălucea cu 
nişte steluțe arginti sub razele slabe ale luminii de primăvară. Zâmbi. 

- Uite, am ajuns la bătrâneţe şi, deodată, am simţit că ceva nu e 
în regulă. Dintr-o dată mi s-a părut că un întreg drum al cunoaşterii 
mi-a fost ascuns: este vorba de cunoaşterea vieţii obişnuite, de 
fiecare zi a oamenilor. La urma urmei, ce sunt eu? Ce am propovăduit 
în toţi aceşti ani? Sunt mântuitor de suflete, nu-i aşa? Deci un 


specialist în păcate? Dar ştiu eu oare ce înseamnă păcatul? Am 
cunoscut eu păcatul, l-am căutat şi studiat? Am intrat eu vreodată în 
lumea adevărată şi am transformat-o pentru a fi în stare să spun că 
ceea ce am este câştigat prin ceea ce am făcut eu, şi nu prin 
incantaţii algebrice pe care le-am învăţat când eram copil? Astea sunt 
întrebările pe care ţi le vei pune şi tu într-o bună zi - şi sper că asta 
se va întâmplă, înainte de a ajunge la vârsta mea. Se ridică de pe 
scaun şi se îndreptă spre capătul scării, bătând podeaua cu piciorul 
de lemn: Ai văzut vreodată un trimis al lui Dumnezeu pe pământ care 
a descoperit într-o bună zi că rugăciunile nu servesc la nimic? întrebă 
cu o voce uimitor de blândă şi naivă. Uite, îl ai în faţa ta. Nu servesc 
la nimic. La absolut nimic 

Fearmax cobori încet de pe scară, cu cărţile sub braţ. Era prea 
uimit ca să poată spune ceva. 

Snowden luă cărţile, le examina fără grabă şi cu mare grijă 
titlurile. Apoi, făcând acelaşi zgomot bocănit, cobori scările ca să le 
plătească, fără să-şi mai ia rămas-bun. Câteva săptămâni mai târziu, 
ziarele anunțau moartea acestuia. Din ferpar, Fearmax află doar că 
nevasta îi murise cu un an în urmă şi că acesta locuise, izolat de 
lume, într-o casă în afara oraşului. 

Tocmai in acea perioadă viaţa sa a luat o cotitură fericită, într-o 
noapte de vară, în timpul unei insomnii, când avea treizeci şi opt de 
ani, a luat un creion şi a început să scrie habar nu avea ce anume pe 
marginea unei cărţi. Dimineaţa următoare când s-a trezit a simţit pe 
neaşteptate că i se oferea, după toţi acei ani de căutări, o scăpare, un 
dar, un talent numai al său. 

Era vorba de fenomenul scrisului automat despre care citise, 
dar în care nu crezuse decât în măsura în care acesta izvora dintr-o 
autointoxicare voită. Totuşi în noaptea aceea descoperi uimit şi 
speriat că mâna, lară nici o dictare, începuse să scrie pe prima 
pagină, albă şi pe marginile paginilor din cartea Librarul de Isaac, o 
serie de cuvinte şi gânduri fără nici o legătură între ele. Era după o zi 
teribil de obositoare, după ce făcuse o călătorie cu autobuzul la ţară 
ca să cumpere colecţia de cărţi a unui avocat care murise. A doua zi 
şi cea care urmă, părea că mâna revenise la funcţiile sale normale, 
scriind doar după dictare. Totuşi îşi pregăti lângă pat un creion şi un 
carnet şi descoperi că a treia zi fenomenul se repetă. Începuse să 
scrie abundent şi curgător pe caiet; iar ceea ce scria era coerent. Era 
vorba de un mesaj cam dezlânat din partea unei femei către soţul ei. 
Întâmplarea îi dădu de furcă toată ziua, încercând să înţeleagă 
despre ce este vorba. Nu scrisese în felul lui obişnuit de a scrie, şi to- 
tuşi scrisul era deosebit de cursiv şi bine trasat. 

Timp de câteva săptămâni, Fearmax experimentă întâmplarea, 
înainte de a merge la un librar din apropiere care era un medium 


recunoscut, având de gând să-i ceară sfatul. A fost încurajat să 
repete experienţa, lucru pe care Fearmax l-a făcut cu plăcere, având 
sentimentul extraordinar al celui care şi-a descoperit adevărata 
vocaţie în viaţă. Rezultatul acestor luni este descris în broşurică, 
devenită astăzi o raritate bibliografică, numită Noi Eseuri de 
Goldsmith. Se simţea mai împăcat cu sine şi inteligenţa i se ascuţise. 
Începu să meargă la întâlnirile lunare ale societăţii de psihiatrie ai 
cărei membri se ocupau de scrierea automată, planchette- 
messages”, şi să participe la şedinţele de spiritism organizate de 
mediumuri în trecere prin oraş. Tocmai în cursul uneia din ultimele 
şedinţe, Fearmax şi-a uimit gazdele când, căzând într-un somn adânc 
precedat de un fel de transă, a început să transmită mesaje fervente 
din partea unui spirit numit „French Marie". Da, numele era 
cunoscut. Era chiar cea care - cititorul îşi va aduce aminte -, a prezis 
nu numai ziua abdicării regelui Edward dar şi data exactă şi cauza 
izbucnirii războiului, şi astea printre multe altele. 

Primul mesaj transmis de ea nu a fost prea important, în afara 
faptului că l-a transpus pe Fearmax într-o stare de maximă 
concentrare necesară întregii sale energii nervoase. Mintea începuse 
să speculeze asupra unor asemenea studii cu o claritate şi focalizare 
ca şi cum ar fi privit printr-o lupă. Astfel descoperi că singurătatea şi 
puterea de concentrare îi dădeau o extraordinară stăpânire de sine, 
fapt pentru care, nu după multă vreme, a putut să-şi controleze 
intrarea în transă pentru a contacta vocea din eter ale cărei mesaje 
aveau să devină mai târziu atât de pasionante pentru publicul larg. 

Nu a trecut mult timp şi renumele său tot mai mare a făcut 
posibilă eliberarea sa de obligaţiile neplăcute ale librăriei. A început 
să călătorească prin Anglia, să ţină conferinţe şi şedinţe de spiritism 
la invitaţia mai multor oraşe. Oriunde mergea, „French Marie" îl 
însoțea ascultătoare, răspunzând docilă întrebărilor sale, indiferent 
cât de banale ar fi fost acestea. A avut un singur eşec inexplicabil, 
care s-a produs la Hastings. „French Marie" a refuzat să apară cu 
toate că a trimis în loc un reprezentant al său, deşi cam nepotrivit, 
numit „Raja Patma", şi care i-a spus că „French Marie" nu mai putea 
suferi acest oraş de când îşi petrecuse aici lâna de miere în timpul 
vieţii pământeşti. Totuşi Fearmax devenise un propovăduitor 
impresionant. În mod conştient îşi modelase accentul după cel al 
crainicilor de la BBC. Işi cumpărase o pelerină de catifea care avea la 
gât o bordură de un roşu aprins şi îşi pieptăna părul, care începuse 
să încărunţească, peste cap. Încrederea în sine, (un lucru practic de a 
cărui absenţă nu îşi dăduse seama până atunci) creştea cu fiecare 


21 Mică planşetă sprijinită pe două rotiţe, având un creion fixat vertical care, în timpul 
şedinţelor de spiritism, se presupune că trasează singur mesaje pe hârtie, fără 
ghidarea conştientă a mâinii. 


succes. O dată pentru totdeauna simţea cum întreaga sa energie 
părăseşte universul acelor lecturi stătute şi aiurea şi a speculațiilor 
care nu duc nicăieri. Pentru a fi cinstiţi trebuie să adăugăm că pentru 
prima dată, simţea că descoperise sensul crizelor sale de o viaţă de 
epilepsie. Cu siguranţă că fusese întotdeauna vorba de fluxul 
magnetic al darului său excepţional care i se adresa dincolo de 
barajul de cărţi pe care îl ridicase singur tocmai pentru a-l zăgăzui? 
Pe măsură ce creştea încrederea în forţele sale, sănătatea i se 
îndrepta. 

„Domnul Olaf Fearmax, Mediumul din Exeter." Presa îl 
sprijinea tipărind aproape fără greş toate profeţiile lui „French 
Marie" legate de câştigătorii derbiurilor, conflagraţiile mondiale, 
căderile de bursă. Fearmax era consultat de Societatea Regală 
pentru Ştiinţe Oculte care a trecut cu vederea nervozitatea sa legată 
de un eventual eşec al apariţiei lui „French Marie". Totuşi pe atunci 
ghidul său spiritual era în mare formă. „French Marie" nu se 
mulțumea să transmită mesaje de la Edward Gibbon şi Ramon 
Novarro adresate urmaşilor acestora, câţi or mai fi fost în viaţă, dar 
lăsa în urmă, cu o acuratețe de netăgăduit, şi dovezi materiale ale 
mâinilor sale durdulii în clăbucii parafinei lichide. 

Mai târziu, plimbându-se prin Londra, spre Gray's Inn Road 
unde locuia (închiriase de curând un mic apartament unde locuia 
singur), Fearmax simţi că îşi împlinise toate ambițiile. Nu mai avea 
pentru ce să se zbată - poate doar să-şi păstreze echilibrul nervos 
solicitat de şedinţele de spiritism repetate. Dar mai avea o misiune. 

Era înainte ca implicaţiile activităţii sale să capete vreun 
înţeles pentru el; această înţelegere a prins contur treptat, treptat: şi 
anume că atât „French Marie" cât şi condiţiile în care aceasta 
înţelegea să apară în faţa lumii reprezentau un comentariu privind 
însăşi natura realităţii. Ce era în realitate o materializare? Dacă avea 
suficientă consistenţă - carne - ca să poată lăsa urme în parafină, 
atunci oare de ce mâna pe care o simţea atât de des pe umăr nu 
dădea semne că ar avea oase ori muşchi pe care să-i poţi atinge sau 
prinde cu mâna? Care era explicaţia că putea apărea uneori în 
întregime, în lumina roşie difuză a camerei unde avea loc şedinţa de 
spiritism sub chipul unei femei tinere, plinuţe, atrăgătoare, 
îmbrăcată în rochii vaporoase de seară, cu mâinile împreunate sub 
inimă aşa cum obişnuiesc cântăreţele de operă? Cum se explica asta? 
De ce oare nu putea, măcar o dată, să coboare din dimensiunea sa, 
ea care cunoştea atât de bine ambele lumi, pentru a fi partenera sa în 
tot ceea ce făcea? Zâmbi amar pentru că începuse să se abată de la 
alte amănunte esenţiale pe care voia să le sublinieze. Era pe vremea 
turneului său în America. Toţi se întrebau dacă „French Marie" va 
binevoi să traverseze Atlanticul de dragul cetăţenilor din Chicago sau 


Detroit. Sau, poate, cum se întâmplă cu unele vinuri franţuzeşti, ea 
„nu circula"? Cu o seară înainte, la o oră târzie, cu un pahar de lapte 
fierbinte în faţă, îi veni o idee. 

A doua zi urma să facă nişte investigaţii personale pentru un 
tânăr doctor, Edward Grew, care se arătase foarte interesat de 
modificările fiziologice şi psihologice care au loc în timpul unei 
transe. li va cere lui „French Marie" să-i trimită pisoiul ei cel negru - 
pisoi fără de care, după toate aparențele, aceasta cu greu putea trece 
prin marele ciclu de dezvoltare al lumii spiritelor. Fearmax nu a fost 
surprins când a simţit pe genunchi blana caldă a pisoiului în timpul 
şedinţei din ziua următoare, dar a fost uimit când, după cum 
conveniseră, Grew i-a întrerupt transa şi i-a dovedit că e vorba, nici 
mai mult, nici mai puţin, decât de un pisoi negru adevărat. Din toţi 
porii craniului său cu păr rar şi cărunt simţi cum ţâşnesc picături de 
sudoare. Ceva nu era în regulă, cu toate că nu putea spune dacă de 
vină era reaua lui intenţie sau neglijenţa lui „French Marie". Timp de 
câteva zile după această întâmplare Fearmax a fost deranjat de un 
fenomen pe care nu-l mai simţise până atunci; era vorba de un 
zgomot ca al unei ferestre care i se deschide brusc deasupra capului 
şi de o voce care începe să vorbească, după care se sufocă devenind 
o şoaptă; nu auzise nici o vorbă clar articulată, dar sunetul care ieşea 
dintr-un gât invizibil era sigur produs de aerul ce face să vibreze un 
laringe. Intâmplarea s-a repetat de câteva ori, adesea în locuri pu- 
blice. După toate aparențele era singura persoană care putea 
distinge aceste zgomote. În plus, în aceste momente era aproape 
imposibil să mai intri în contact cu ghidul spiritului, între timp, 
pisoiul „materializat" a fost luat în laboratorul lui Grew, care după ce 
l-a consultat, a declarat că este un pisoi în carne şi oase. Ce puteau 
însemna toate astea? 

Duminica următoare „French Marie" a restabilit contactul, dar 
era într-o stare emoţională excesivă. Pisoiul ei, afirmă aceasta, a 
„alunecat". Nu putea trăi fără el. Trebuia să-l capete înapoi. De 
durere, era incoerentă. In aceeaşi noapte Fearmax şi Grew au 
anesteziat pisoiul cu cloroform şi l-au îngropat în grădină, fapt pentru 
care lucrurile şi-au reluat cursul obişnuit. Astfel, „French Marie" nu 
numai că a traversat oceanul, dar şi-a trimis şi publicul să o aştepte 
pe celălalt mal. 

Dar nu era un lucru care să poată dura la infinit. După câţiva 
ani de practică Fearmax a observat că ghidul spiritului devenea din 
ce în ce mai nesigur, greu de contactat. De câteva ori nici măcar nu a 
mai apărut şi s-a văzut pus în situaţia de a se zbate printr-o mulţime 
de transmiţători neînsemnaţi, în plus, îl neliniştea soarta ei, deoarece 
în mesajele pe care le transmitea apăruse o anumită notă de rămas- 
bun. La un moment dat spusese: „Nu voi mai sta mult", şi: „Când vei 


veni eu nu voi mai fi aici", şi: „Nu mai pot vorbi”. Era un lucru mai 
mult decât alarmant pentru că „French Marie" reprezenta pentru el 
mult mai mult decât o sursa de venituri: îi devenise la fel de 
apropiată ca o nevastă sau un copil. El se potrivea pe aceeaşi 
lungime de undă cu ea (dacă putem folosi limbajul transmisiilor 
radio), ca un ascultător fidel aceluiaşi post de radio. Astfel, traversa 
în goană îmbulzeala şi vârtejurile vocilor neînsemnate care se 
buluceau să li se acorde atenţie, ca un tren expres care traversează 
oraşe neînsemnate pentru a ajunge mai repede la ea. Fără ea, se 
simţea pierdut. 

La Maidstone contactul a fost întrerupt de două ori, la Leeds, o 
dată, iar la Londra, o dată. A urmat apoi ziua în care „French Marie" 
şi-a luat înlăcrimată ultimul adio şi s-a stins ca o lumină. Totul s-a 
petrecut în timpul unei şedinţe intime, organizată pentru câţiva 
prieteni buni, când mediumul, căzând în genunchi, şi-a prins palmele 
una într-alta şi i-a strigat disperat să nu-l părăsească. Era prima 
femeie din viaţa lui căreia îi făcea o declaraţie de dragoste, şi care a 
rămas fără răspuns. Era teribil de umilit. În plus a descoperit că în 
afara faptului că spiritul dispăruse, pierduse şi talentul de a intra în 
starea letargică care precede transa. Acest dar natural, după cum se 
vedea, dispăruse. 

S-a retras în casa unui admirator din Cornwall pentru a se 
odihni şi a se reface în vederea unui alt experiment. Simţea lipsa lui 
„French Marie" aşa cum simţi lipsa unei amante; sentimentul era atât 
de profund încât, într-o bună zi, când a deschis ziarul şi a citit că un 
alt medium, pe nume Carpenter, susţinea că a transmis mesaje de la 
„French Marie", a fost cuprins de o criză de gelozie atât de teribilă 
încât nu a mai fost în stare să vorbească. Era ca un sălbatic. 
Prietenilor săi le-a fost frică că-şi va pierde minţile. In furtunile iernii, 
mergea ca năuc pe dealurile din Cornwall, târându-şi după el 
faldurile pelerinei de vrăjitor ude leoarcă, vorbind de unul singur. Ce 
era oare de făcut? 

L-a căutat pe Carpenter în East End. Acesta, un bătrân deşirat 
şi chel, avea o expresie de extremă bunăvoință, un fel de a vorbi 
unsuros şi un dosar de poliţie încărcat. Fusese închis de trei ori 
pentru fraudă. Astfel, închizând un ochi, îl privi pe Fearmax cu 
celălalt, ca şi cum ar fi ochit prin cătata unei puşti, fără să clipească. 
Ce urmărea cu toate întrebările lui despre „French Marie"? După ce 
mai primi unele asigurări, scoase la iveală nişte înregistrări ale unei 
şedinţe în care „French Marie" venise cu mesaje. Cu o gelozie din ce 
în ce mai mare, Fearmax a citit notițele stenografiate; era ca şi cum 
ar recunoaşte un stil familiar. Semnătura lui „French Marie" apărea 
în mesaj la tot pasul. Se întoarse acasă ca în transă - nu o transă 
profesională, ci complet absent la tot ce se petrecea în jurul său, 


întrebându-se ce sens pot avea toate acele întâmplări. O săptămână 
mai târziu, Carpenter a fost omorât într-un accident de maşină. 

Fearmax a continuat să citească cu atenţie întreaga presă de 
psihiatrie, în speranţa că va da peste ceva în legătură cu „French 
Marie", dar, cu excepţia acestui transfer imund al afecțiunii ei, 
trecuse, fără doar şi poate, într-un nou ciclu de dezvoltare. Printre 
ghizii de spirite menţionaţi de unul din mediumurile din Edinburgh, 
pe nume Alastair, se număra şi „Bonny Mary" care însă era un 
transmiţător sporadic şi inferior. Alastair nu obişnuia să păstreze 
notițe stenografiate ale şedinţelor de spiritism, dar într-un caiet cu 
tăieturi din ziare exista o notă din care reieşea că „Bonny Mary" apă- 
ruse prima oară în aceeaşi perioadă cu „French Marie". Dar şi ea 
dispăruse, aşa că lui Fearmax nu-i mai rămânea decât să-şi continue 
existenţa într-o meditaţie concentrată. Suferind teribil de insomnie, 
s-a întâmplat ca într-o noapte să audă acel zgomot neplăcut al 
ferestrelor invizibile deschise brusc deasupra capului său. Totuşi nu 
se auzi nici o voce, nici măcar urma unei voci pe care să o fi putut 
identifica ca fiind a lui „French Marie". În orice caz simţi că într-un 
fel se făcuse o încercare disperată de a se intra în contact cu el 
înainte ca eul ei astral să fie propulsat dincolo de orice putinţă de 
atingere pe uriaşa scară de dezvoltare. Ce se hotărâse oare în 
legătură cu soarta sa? 

În vara care urmă a avut loc o criză din cele care preced de 
obicei starea de transă. Dar acum venise pe neaşteptate, nu se 
datorase concentrării din partea lui şi nu promitea prea mult pentru 
viitor. În plus, ghizii spiritelor pe care-i întâlnise erau cât se poate de 
oarecare - imprecişi, agitaţi sau pur şi simplu, analfabeți. Era 
umilitor pentru un medium de valoarea lui să se afle într-un 
asemenea impas; în ciuda acestui fapt, continuă totuşi toate lunile 
cât dură această situaţie să citească şi să scrie, să înceapă un schimb 
de scrisori cu specialişti din diverse domenii şi să scrie în presa de 
psihiatrie despre implicaţiile de ordin general care se află dincolo de 
studiul ocultismului. Unele dintre aceste teorii erau cu mult deasupra 
celor obişnuite şi acelea destul de greu de digerat, fiind total diferite 
de cele la care s-ar fi aşteptat teoreticienii obişnuiţi. Lecturile sale 
extrem de bogate îi ofereau posibilitatea unor comparatii într-o gamă 
şi varietate de expresie care nu erau la îndemâna colegilor săi de 
breaslă. Acum publicase acea scurtă serie de articole care-l 
impresionase atât de puternic pe Campion. Eseul despre Lully şi 
monografia privind teoria vindecării aşa cum este descrisă ea de 
Paracelsus sunt, fără îndoială, cunoscute cititorilor interesaţi de 
asemenea probleme. Pe bună dreptate, Fearmax era pe cale să 
devină un filosof natural de primă mână; cu toate acestea, problema 
de a avea o meserie începuse să-l supere. Cât îşi practicase meseria 


avusese succese deosebite. Acum trăia din beneficii. 

Nu ne putem da seama foarte clar cum a intrat în scenă 
Hogarth. Se prea poate ca Grew să-i fi sugerat lui Fearmax într-o 
bună zi să consulte un psihanalist. În orice caz, un lucru era sigur, că 
s-a trezit în aceeaşi cămăruţă în care Baird descoperise atâtea lucruri 
care să-l pună pe gânduri şi atâtea lucruri de povestit. Cât despre 
Fearmax, el habar n-avea ce i se va cere să facă. 

- Sunt un medium care şi-a pierdut talentul, îi spuse simplu lui 
Hogarth, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca doctorul să scoată un pacheţel 
cu pilule cu care lucrurile s-ar fi aranjat. Hogarth, care mai ştia câte 
ceva despre scrierea automată şi alte asemenea treburi, îl aduse uşor 
pe un teren cunoscut. 

Ceea ce urmă a fost mai degrabă o confruntare dialectică, şi nu 
o analiză psihiatrică. Era pentru prima oară că întâlnise pe cineva tot 
atât de citit ca şi el; conversațiile s-au lărgit treptat ca volum şi 
conţinut încât aveai impresia (ascultând redarea acestor discuţii la 
dictafonul lui Hogarth) că ai de-a face chiar cu furtunoasele replici de 
culise ale teoriilor lui fvfietzsche. Hogarth îşi înregistra mereu 
cazurile pe disc, dacă, bineînţeles, acestea prezentau motive de 
interes. Fearmax s-a simţit chiar onorat. Conversaţiile cu Hogarth au 
însemnat o răscruce în viaţa sa. Prin ele a aflat lucruri preţioase. 
Poate cel mai preţios dintre toate a fost teoria lui Hogarth despre 
tensiunea nervoasă şi preceptele sale privind activitatea ca formă a 
repausului automat - „ipoteze docte", „generalizări vagi", cum 
declarau ziarele de duminică ale timpului. Hogarth a fost acela care 
l-a învăţat cum să suporte ideea că poate nu va mai fi medium 
niciodată. Totuşi, mai era un secret pe care nu-l divulgase - sau în- 
cerca să-l păstreze. Dar şi în treaba asta ar fi trebuit să-şi dea seama 
că Hogarth îl va ţine sigur sub observaţie. Puțin timp după moartea 
lui Carpenter şi analizarea mesajelor transmise de gregarul Alastair, 
Fearmax s-a lăsat pradă tentaţiei şi a făcut o fraudă. Deşi nu fusese 
niciodată un cabotin, fiind interesat numai de polemica în jurul 
capacităţii de a fi medium pentru exercitarea unei profesiuni 
frauduloase, s-a implicat de bunăvoie în ceea ce pentru el reprezenta 
un experiment. Împreună cu alte trei mediumuri a convenit să 
susţină o şedinţă publică de spiritism. La o privire retrospectivă, dacă 
ne luăm după logica lui Hogarth, totul poate fi socotit ca un act 
disperat. Cine poate şti? Exista posibilitatea ca talentul său să poată 
fi recuperat. Poate că nu ar fi trebuit să recurgă la mănuşi de 
cauciuc, mese mişcătoare, discuri de gramofon şi alte asemenea 
treburi. In plus, a fost o idee nefericită să aleagă tocmai oraşul 
Edinburgh, pentru că poliţia făcea deja cercetări în viaţa particulară 
a unui anume Pons, medium şi el, care îşi dovedea şi el talentele în 
aceeaşi seară. Toată povestea a fost foarte tristă. Poliţia a fost de 


faţă, iar un aparat de fotografiat cu infraroşii a înregistrat cu o 
fidelitate explozivă jocul de mâini al lui Fearmax. Aşa s-a trezit la 
pârnaie împreună cu ceilalţi sub incidenţa Actului pentru Vrăjitorie 
din anul 1735. Numai antecedentele sale l-au scăpat de închisoare în 
schimbul unei amenzi substanţiale.... Într-o zi, Hogarth i-a pus sub 
nas chiar exemplarul din ziarul „Psychic News" în care se dădeau 
toate detaliile acestui proces. De ce, îl întrebă aspru de ce nu i-a 
amintit Fearmax niciodată de această întâmplare ruşinoasă? Pe bună 
dreptate, oare de ce nu o făcuse? 

Cu toate că Hogarth îl pregătea pe Fearmax ca să poată 
renunţa mai uşor la talentul pierdut, totuşi se arăta foarte curios să 
ştie ceva despre natura acestei condiţii de transă, încurajându-l chiar 
să ţină două-trei şedinţe de spiritism într-un cerc restrâns de prieteni 
în ciuda rezultatului care era nesigur. Hogarth a ascultat cu 
seriozitate toate flecărelile spiritelor neînsemnate şi a cerut cu 
hotărâre să fie pus în legătură cu nevasta lui - dar fără nici un 
rezultat. Se pare că Fearmax decâzuse deja la rangul de medium de 
gradul trei. Prin voinţă, nu putea să atingă acea stare de transpunere 
preliminară; ghizii cunoscuţi ai spiritelor erau fie tăcuţi, fie îşi băteau 
joc de el; de fapt, nu mai putea garanta nicicum succesul unei şedinţe 
de spiritism. Era, ca să vorbim în termeni de specialitate, incurabil. 

„French Marie" - singura femeie pe care o iubise cu adevărat - 
dispăruse, şi cu ea dispăruse şi stima de care se bucurase în public. 
Nu-i mai rămăsese ca obiect de studiu decât jungla virgină a 
ocultismului. 

În timpul războiului, Fearmax împreună cu câţiva prieteni au 
hotărât să ducă o existenţă de pocăință pentru păcatul războiului. În 
Cornwall, unde au petrecut o bucată de vreme, au sabotat toate 
acţiunile impuse de război, răspunzând întrebărilor stupide ale 
consiliului ofiţerilor superiori, muncind fără tragere de inimă la 
câmp, spre marea nemulţumire a celor ce-i angajaseră. În această 
perioadă a înfiinţat acel grup, care avea să fie cunoscut mai târziu 
sub numele de Apologeţii Astrofizicii. Nu putem intra aici în detalii le- 
gate de filosofia propovăduită de fondatorul acestei mişcări, iar ea a 
înflorit şi a continuat să se răspândească neîncetat. Pe Euston Road 
avea săli de conferinţe şi o editură proprie prin care se făcea 
propagandă oficială acestei organizaţii. În perioada în care urmă 
tratamentul cu Hogarth, Fearmax se dedicase cu totul mişcării, 
folosindu-şi aproape tot timpul liber pentru a-şi elabora propriul 
sistem swedenborgian şi căutând explicaţia lucrurilor neclare într-o 
serie de pamflete extrem de bine scrise. Cel puţin făcea ceva. 
Sistemul cerea un volum mare de muncă şi o analiză deosebit de 
atentă; urmărea să alinieze întreaga gândire ocultă (chiar şi ramuri 
precum chiromanţia, alchimia şi astrologia) la cele mai noi idei 


metafizice ale epocii. Simpla existenţă a mişcării era un motiv 
permanent de iritare pentru profesorul Joad. Mişcarea era atacată şi 
de Uspenski, Hotchkiss, Eustace Pfoff şi Joseph G. Sthyker, 
exponentul Mesajului Dinamic, ca şi de Societalea Rudolf Steiner. A 
cunoscut o asemenea înflorire încât chiar şi Societatea Baconiană a 
atacat-o. Fearmax simţea cum recuperează anii pierduţi. Poate că el 
era acela sortit să devină noul Blavatsky sau Krisnamurti. 

- Hai, serios vorbind, ca între doi nebuni ce suntem, îi spuse 
Hogarth într-o bună zi, de ce nu pleci pe undeva de parte, să laşi 
lucrurile să mai dospească? 

Ideea şi-a aflat ecou în cercul cel mai restrâns al Apologeţilor. 
Singura explicaţie metafizică care mai rămăsese de rezolvat era cu 
Societatea Marii Piramide. Publicaţiile acesteia începuseră să-i 
deranjeze pe Apologeţi prin diverse aluzii. Cineva trebuia să viziteze 
piramidele, să facă observaţii personale şi să le includă în mod logic 
în schema generală. 

- N-are nici cea mai mică importanţă faptul că zici că pământul 
are forma unui ou sau a unei cepe, spuse Hogarth. Important este 
numai că eşti extenuat, şi dacă nu faci o pauză vei începe să o iei 
razna. 

Fearmax îmbătrânise foarte mult. 

- Hogarth, îi spuse acesta, dacă nu mă mai întorc... Hogarth 
sforăi. 

i Nu, vorbesc serios, spuse Fearmax, foarte serios. Am 
văzut aici ceva. li întinse palma plină de riduri. Hogarth o privi prin 
imensa sa lupă. 

- Probabil e vorba de o aventură amoroasă. Poate o vei în- 
tâlni pe vapor pe „French Marie" şi vei fugi cu ea în lume. 

Fearmax clipi şi îşi băgă mâna la loc în buzunar. Nu a mai adus 
vorba de acest subiect, iar la sfârşitul săptămânii l-a anunţat pe 
Hogarth că îşi aranjase plecarea spre sfârşitul lunii. Hogarth îl 
felicitase. Ce-i drept, se cam plictisise de Fearmax. Fusese un caz 
deosebit de util de urmărit din considerente profesionale. Dar în 
timp, numai Fearmax era cel care putea să-şi organizeze propria 
viaţă. 

Campion ascultase extrem de concentrat acest recital al vieţii 
lui Fearmax. Nu scăpase nici un moment din ochi figura celui din faţa 
sa şi nici nu încercase să zâmbească, indiferent despre ce secrete 
uşor caraghioase adusese vorba mediumul la un moment sau altul. 
Aparent considera povestea deosebit de captivantă. Intr-un fel părea 
că seamănă cu propria sa existenţă, dar nu spuse nici cum, nici în ce 
măsură. Stătea pur şi simplu şi fuma în tăcere, şi când Fearmax ter- 
mină, rămase cu privirea aţintită pe podea, oarecum absent. 

Fearmax se simţea obosit şi totuşi mândru de el, pentru că 


fusese în stare, în faţa unui necunoscut, să scoată la lumină atât de 
cursiv şi fluent toate acele susceptibilităţi zdrenţuite şi amintiri 
uitate. Şi asta în faţa unui necunoscut care nu avea nimic de-a face 
cu preocupările lui. 

Adevărul este că numai Hogarth făcuse posibil acest lucru - o 
estimare a vieţii şi îndeletnicirii sale prezentată în mod obiectiv. 
Brusc se simţi cuprins de recunoştinţă pentru Hogarth, care lipsea 
acum şi care rezistase eroic frământărilor sale tot mai dureroase, 
greşelilor şi eşecurilor lui tot mai dese. 

- Şi speraţi ca Marea Piramidă să ofere un punct suplimentar 
de explicare a realităţii? spuse Campion cu o urmă slabă de cinism. 

- Hai să-i spunem aşa, încuviinţă Fearmax. Să încerci să 
reduci universul la un sistem este un lucru. Dar să susţii că acest 
sistem reprezintă totul şi nu doar un punct de vedere personal, asta 
este cu totul altceva. Dacă îţi par susceptibil sau oarecum jenat de 
unele lucruri pe care le spun, asta nu înseamnă că nu cred în ele. 
Pentru mine sunt valabile; dar am certitudinea înfricoşătoare că mai 
multe sute de bărbaţi şi femei au devenit discipolii mei şi îmi acceptă 
punctul de vedere asupra lumii fără să se obosească să-şi pună 
mintea la contribuţie plecând de la alte principii. La urma urmei, 
Marea Piramidă îmi va oferi exact ceea ce vreau eu să aflu de la ea. 
Puţine şanse există ca ea să contrazică teoriile generale pe care le- 
am constituit într-o filosofie; dacă acest lucru se va întâmpla totuşi, în 
mod inconştient, voi trece cu vederea acele elemente şi voi alege în 
schimb altele. De aceea mă preocupă discipolii mei. Spune-mi, 
dumneata ca pictor ai influenţat suficient de mulţi oameni încât să 
vezi formându-se o şcoală care pictează în stilul dumitale? 

- Da, spuse Campion. 

- E oribil, nu-i aşa? 

- Da. 

- O totală nepăsare pentru trăirea proprie, pentru luptă, 
pentru orice altceva care se află dincolo de orice nou pas câştigat în 
tehnica de a face un lucru, în exprimare. În fine, ceea ce mă doare pe 
mine este faptul că eu, cel iniţial, partea din mine care suferă este 
împiedicată să se dezvolte din cauza balastului discipolismului. 

- De ce nu renunţaţi la asta? De ce nu vă debarasaţi de el? 

- De ce? Mă întreb şi eu. Dar uite că nu o fac. 

- Există lucruri pe care nu le poţi face. 

Campion se gândea acum la Francesca. Sigur că se uita pe 
geam şi plângea. Dacă ar putea şterge femeile din schema vieţii sale, 
ce simplu ar fi totul. Fearmax spuse încet: 

- Nu sunt sigur dacă slăbiciunea, falsificarea propriei doctrine, 
dacă vrei să-i spui astfel, nu este ceva necesar. La urma urmei tot 
ceea ce descoperi trebuie făcut public - un imperativ de neocolit. 


Într-adevăr, aici era miezul problemei. „Nu pot face altcumva". 
Campion îşi mai aprinse o ţigară şi luându-şi rămas-bun de la 
Fearmax ieşi cu un pas greoi pe punte. Acolo era în toi un concurs de 
inele. Câştigătoarea era doamna Truman. La adăpostul unui 
ventilator, Graecen îşi făcea datoria în sprijinul carierei de la poştă a 
domnişoarei Dale. 

- Nu este vorba numai de melodie, spunea acesta. Importantă 
este şi forma. Uite, compară poezia asta cu una de John Gilpin. 

Baird, întins pe spate şi cu pipa între buze, dormea. 

- Hai, mătuşico, îi spuse Campion doamnei Truman. E rândul 
tău. 

De la început le fusese simpatic celor doi Truman, drept pentru 
care împrumutase imediat ceva din atitudinea binevoitoare pe care o 
avea domnul Truman faţă de ea. O remarcase aproape imediat după 
îmbarcarea pe „Europa”, o femeie atrăgătoare, cu un cap cu o 
expresie gravă, de resemnare nobilă. O remarcase pe când stătea 
sprijinită de balustradă, cu o ţigară în gură - părul îi fusese ridicat de 
vânt într-o parte, lăsând să se vadă două urechi mici şi frumoase. La 
masă, mai târziu, privirile li se întâlniseră schimbând între ele acele 
semne de recunoaştere spontană şi tacită, pe care se clădeşte acea 
lume erotică intimă a fiecăruia dintre noi. Elsie Truman era 
frumoasă. Mai târziu se alăturase şi el micului grup de jucători de 
cărţi şi aşa i-a cunoscut şi bărbatul. Truman era apropiat şi prietenos. 
Amândoi l-au declarat pe Campion drept un companion minunat, şi 
când marea s-a calmat, acesta şi-a scos pe punte micul şevalet pliant 
şi vopselele, declarând că-i va face portretul doamnei Truman. 

- Stai, spuse doamna Truman. Trebuie să-mi aranjez 
părul. 

- Ba nu-ţi mai aranja deloc părul, spuse Campion. Vino şi 
aşază-te aici. 

La pupă era un lădoi plin ochi cu colaci de frânghie. Era un joc 
destul de comod, iar lumina orbitoare era dispersată de apărătoarea 
de soare în pete de culoare galben-verzui, verzi şi mov. Campion o 
urmărea în timp ce se mişca, cu o privire detaşată, dar destul de 
lacomă. Capul era magnific. Regreta că nu-l poate rupe pentru a 
pleca cu el sub braţ. Îi luă bărbia între degete şi i-o ridică oblic până 
ce linia clară a obrazului cu pomeţii ieşiţi în afară intră în umbră. 

- Aşa, spuse el, strângând sever din buze. Stai aşa. 

- Ai grijă să semene cu mine, spuse doamna Truman. Nu 
cumva eşti unul din pictorii ăia moderni? 

Campion mormăi nemulţumit. Işi puse nişte vopsea dintr-un 
tub pe paletă şi îşi fixă pânza întinsă pe şevalet. 


22 Joc cu inele care se aruncă într-un ţăruş, jucat adesea pe vapor. 


- Şi să mă faci tânără, spuse doamna Truman. 

- Eşti destul de tânără, spuse el, preocupat de felul în 
care se va apuca de lucru, ce vopsele va folosi. Semăna cu un dentist 
care-şi sterilizează instrumentele. 

- O Hecubă, spuse în cele din urmă şi se ridică în picioare. 
Acum o privea ca şi cum în faţa lui s-ar fi aflat o bucată de materie 
lipsită de viaţă; era o privire în care se întrevedea ceva din 
desfătarea minţii sale admirând conturul dulce al bărbiei şi gurii. 

- Deci vrei să semene cu tine? spuse cu severitate cu o 
voce care venea parcă de foarte departe. Mă întreb dacă te-ai văzut 
vreodată cum arăţi? 

Pentru o dată doamna Truman a fost luată prin surprindere. Se 
înroşi. 

- Faţa unei mari curtezane, spuse Campion mai mult 
pentru sine. Îşi pusese între dinţi o pensulă şi desena cu un creion 
moale. 

- Cred că ştii tot despre ele, spuse doamna Truman, 
dându-şi seama jenată că în gluma lui s-ar putea ascunde semne ale 
unui oarecare interes în ceea ce-o priveşte. 

Campion părea că-i rupe faţa în bucățele mici. Nu mai era 
acum o sinteză - ceva întreg care se numea faţa doamnei Truman - 
ceea ce se afla în faţa ochilor lui, ci o serie de forme plastice şi 
planuri. Era neplăcut să fii analizat astfel îşi aminti că uitase să-şi 
pudreze nasul. 

- Nu te mai uita cruciş, spuse Campion autoritar. Era si- 
gură că şi pata de pe buze arăta oribil. 

- O curtezană, repetă Campion. Ei, dacă ai fi trăit în sud 
poate ţi-ai fi descoperit talentele. 

Doamna Truman îşi umezi buzele, dar nu spuse nimic. Campion 
amesteca pe paletă pete de culoare, îşi aprinse o ţigară pe care o lăsă 
în echilibru pe un stâlp mic de pe punte şi spuse: 

- Am avut, când eram la şcoală, o iubită care semăna cu 
tine. Era veselă şi violentă - ca o rafală de aer cald dintr-o staţie de 
metrou. Dar nu putea face dragoste. 

- Trebuie că era din Scoţia, spuse ea. 

- Era din Leeds. 

- Ce calomnie, spuse doamna Truman scărpinându-se la 
gleznă cu talpa pantofului. 

- N-am înţeles asta decât la Paris, când am cunoscut o 
româncă, recunoscu Campion. Continua să vorbească ca să observe 
schimbarea expresiilor de interes şi amuzament pe faţa modelului 
său. O chema Lola. 

- Exotic nume, sugeră doamna Truman. 

- De fapt era teribil de stricată. Toată ziua stătea numai în 


pat, mânca ciocolată umplută şi citea romane; în schimb seara scotea 
aburi ca un ceainic. 

- Vrei să zici că fetele din Leeds nu scot aburi, nu? spuse 
doamna Truman cu o veselie tonică. Ai face mai bine să-l întrebi pe 
bărbatu-meu. El cunoaşte oraşul ăsta. 

- Te mişti, oftă Campion, trezindu-se din visare şi privind- 
o supărat. 

Ea se scuză şi încercă să-şi reia poziţia şi să stea nemişcată. 
Campion îi împinse capul mai spre spate, ţinând-o de nas. 

- Aşa, spuse el. 

- Sper, spuse doamna Truman, că nu o să mă faci să se- 
măn cu Lola. Ştii, bărbatu-meu e cam demodat. 

- Cum, nu vrei să semeni cu tine? spuse ironic Campion, după 
care se cufundă iarăşi în starea lui de concentrare. 

Începuse să construiască portretul dintr-o serie de pete de 
culoare. Degetele lui scurte se agăţaseră strâns de pensulele lungi, 
cu o nervozitate de parcă i-ar fi fost frică să nu le scape din mână. 
Doamna Truman se gândi că semănau cu nişte gheare de pasăre. Din 
când în când fluiera încet, ca pentru sine, sau făcea o pauză ca să 
mai tragă din ţigară. 

După o jumătate de oră o lăsă să se odihnească, timp în care au 
fumat privind îngrămădeala de pete nedesluşite de pe pânză. 

- Seamănă cu o scenă de pe o stradă din Barcelona, spuse ea. 
Uite pompierii, uite şi strada principală. 

- Asta, cumătră, este începutul nasului matale. 

- Maron roşcat? 

- Semn de predispoziţie spre scorbut, pentru că nu poţi 
sta o clipă locului fără să te mişti. 

- Asta cam aşa e, spuse doamna Truman. Dispăru pentru 
scurtă vreme ca să-şi pudreze nasul. 

Când reapăru pe punte, Campion se apucase deja de lucru şi 
fără ea. Atunci îşi aruncă ţigara aprinsă şi se reaşeză în poziţia care 
trebuia. 

- Spune-mi, îi zise ea, cum apar pictorii? Era o întrebare care-i 
venise privindu-se în oglinda fumurie din cabină. 

Ca de obicei, Campion era foarte departe. 

- Chiar vrei să ştii? Sau vrei să-mi bat gura, doar aşa? Ea 
strânse din buze şi dădu din cap într-o parte şi-n alta. 

Campion continua să picteze. 

- Uşor, spuse el în cele din urmă. Când sunt mici de tot îţi 
scapă din mână sau nici nu te uiţi la ei, aşa că sunt obligaţi să 
recupereze câte ceva; astfel capătă îndemânare; pe urmă cei care 
devin pictori proşti se mulţumesc să copieze Natura, iar cei buni - lor 
li se întâmplă ceva caraghios. 


- Ce? spuse ea. Dincolo de aerul uşuratec al vorbelor lui 
simţea că se ascunde ceva, poate ceva profund. 

- Încep să facă dragoste cu ceea ce pictează, cu pictura. 

- Cum? _ 

- Pictând. Faţa asta a ta este aşa de frumoasă. Într-un fel foarte 
intim, cu fiecare trăsătură de pensulă, fac dragoste cu ea. Nu poate 
exista o dragoste mai curată, nu-i aşa? Poate de aia şi sunt atât de 
lipsit de principii în viaţa mea particulară. Dar ce fac acum este ceva 
mult mai profund decât dacă m-aş culca cu tine. 

Doamna Truman se înroşi ca un rac. Campion continua să 
picteze, inconştient că ceea ce spusese o tulburase. Mâinile i se 
mişcau rapid, amestecând vopsele, punând pe pânza groasă pete 
subţiri de culoare. Deodată, ea simţi un sentiment insuportabil de 
timiditate, ca şi cum, de-adevă-ratelea, fiecare trăsătură de penel era 
un sărut cald, un gest de afecţiune. După terminarea şedinţei, cobori 
în cabină şi se examina iarăşi în oglindă. Cu greu îşi putea 
recunoaşte pe faţă acele calităţi cu care se obişnuise - bună 
dispoziţie, cinste, sinceritate. Oare şi frumuseţea se număra printre 
ele - dacă da, atunci în ce se putea vedea? 

Bărbatul ei, care stătea întins pe pat cu un ziar în mână, o privi 
întrebător. 

- Înţeleg, spuse acesta, începi să devii înfumurată, nu? Mâine o 
să vrei să ajungi la Hollywood. 

Doamna Truman se aşeză lângă el şi-l întrebă pe un ton cât se 
poate de serios: 

- După tine, sunt frumoasă? Vreau să zic frumoasă. 

Continuându-şi lectura, bărbatul o bătu absent pe umăr. 

- Da, spuse acesta vag. Sigur că da. Doamna Truman se 
ridică demnă. 

- Nu are rost să-mi spui minciuni, zău aşa, spuse ea şi ieşi 
pe punte. 

Campion şi Graecen fumau uitându-se la tablou. 

- Sigur, spunea Campion, dacă scoţi nasul butucănos, mai bine 
zis rădăcina nasului care se îngroaşă la intrarea în osul frontal, faţa 
este perfectă. 

Ea se întoarse dezamăgită şi se îndreptă spre locul care-i 
olăcea cel mai mult, pe puntea A. Cei doi vorbeau ca şi cum fata era 
ceva cu totul separat de ea, ceva care era complet flipt de ea; nu-l 
priveau ca pe un instrument personal care-i trăda starea sufletească 
şi graţia. Elsie Truman rămase cu privirea pierdută pe marea calmă, 
dincolo de care munţii cu vârfurile ninse ale Peloponesului străluceau 
rece pe cerul azuriu. Peşti zburători explodau parcă la suprafaţă ca 
nişte mărgele strălucitoare de lumină o dată cu trecerea „Europei, 
forfecând liniştea apei; mai departe un delfin făcea salturi prin aer 


după care dispărea din nou, lăsând în spate o pată neagră ca de 
cerneală. La noapte vor ajunge la Pireu. Mâine în Creta. 
Nu ştiau încă nimic despre labirint. 


LABIRINTUL 


Vizita oraşului Atena, atât de orgolios anunțată în programul 
agenției de turism, a fost o mare păcăleală. Nici nu aveai timp într-un 
voiaj să vezi Grecia cum trebuie; cu toate acestea biroul de reclamă 
socotise că menționând numele oraşului, atât în program cât şi în 
descrierea călătoriei, era un lucru pe deplin justificat. Astfel 
„Europa" a făcut înconjurul Peloponesului până la Pireu, ajungând 
acolo la apusul soarelui, pentru ca a doua zi, dis-de-dimineaţă, să o 
pornească iarăşi spre Creta. Contrazicând orice logică şi rezistenţă 
nervoasă a pasagerilor, se socotise că aceştia vor putea vizita 
Acropole, cu toate că foarte puţini au şi făcut-o. 

Totuşi oprirea la Pireu s-a concretizat în ceva. Unul din fraţii 
Jannadis a apărut pe bordul „Europei", aducând cu el un anunţ pe 
care l-a pus pe panoul acoperit cu pânză verde din sala de mese. 

„Labirintul din Creta", a citit Graecen curios când a coborât la 
masă în aceeaşi seară. „Labirintul este cunoscut din cele mai vechi 
timpuri, dar descoperirile făcute recent de către un binecunoscut 
arheolog sunt puse din nou la dispoziţia publicului larg datorită 
organizaţiei Jannadis Brothers din Atena. De la chei pasagerii vor fi 
preluaţi de maşini puse la dispoziţie de Sucursala Jannadis din Creta 
care îi vor duce însoţiţi de un ghid profesionist până la acest labirint. 
Costul total al vizitei este de 780 de drahme. Cine doreşte să parti- 
cipe este rugat să-şi noteze numele sub acest anunţ." 

Cei din organizaţia Jannadis Brothers studiaseră mai ales în 
America. Pe acelaşi afiş, mai jos, era scris cu litere mari, de tipar: 
EXTRAORDINAR. LEGENDAR. PALPITANT. SURPRINZĂTOR. 
BRAVOOO. 

- Cred că asta spune cam tot, remarcă Baird, care citise şi el 
anunțul peste umărul lui Graecen. Ce zici, mergem? 

Graecen se gândi o clipă. În acest fel ajungeau chiar la Cefalu, 
destinaţia lor. Ar avea astfel şi ocazia de a vedea „Oraşul din Stâncă” 
înainte de a da ochii cu descoperitorul acestuia. Poate era o idee 
bună. 

- Cine ştie, spuse Baird, poate Axelos ar vrea să ne arate 
chiar el descoperirea. Ar putea fi o gafă să mergem fără el. 

Graecen îşi ţuguie buzele şi clătină din cap. Nu credea asta 
deloc. Scoţându-şi stiloul îşi scrise numele cu grijă, primul pe listă. 

- Să te scriu şi pe tine? întrebă el. Baird îi mulţumi. 

- Şi pe mine, te rog, spuse Campion care se chinuia să 
vadă ceva peste umărul lui Baird. Fir-aş să fiu, adăugă el, după ce 


văzu şi cuvintele scrise cu litere de tipar. 

Dintre ceilalţi, destul de puţini s-au arătat interesaţi, în afara 
familiei Truman, care timp de cinci minute au calculat febril preţul la 
rata de schimb, întrebându-se dacă ce vor vedea va merita cheltuiala. 
În final şi-au pus şi ei numele pe listă. Grav, Fearmax a analizat 
problema în tot timpul mesei de seară şi şi-a pus şi el numele pe listă 
numai după ce cambuzierul a anunţat că lista trebuie încheiată până 
la ora zece în aceeaşi seară pentru că înainte de a ajunge la Creta 
căpitanul trebuia să anunţe numărul estimat al excursioniştilor 
pentru a se putea reţine maşinile necesare. 

Domnişoara Dale şi domnişoara Dombey au închis lista; prima, 
pentru că simţea vag că vizita ar putea s-o ajute la examen, cealaltă, 
pentru că era o turistă înveterată şi pentru că raţiuni umanitare 
cereau ca Spot, cățelul ei, să poată face şi o excursie pe uscat după 
atâtea zile petrecute pe mare. Mai fuseseră şi alte nume pe listă, dar 
care au fost şterse mai târziu, dovedindu-se, după solicitarea unor 
detalii suplimentare, că excursia urma să dureze aproape toată ziua. 
Numele colonelului Sinclair fusese, într-adevăr, pe listă, dar cel în 
cauză suferea atât de cumplit de rău de mare încât nu a putut profita 
de ocazia oferită de Jannadis Brothers. Acesta îşi petrecea toată ziua 
în patul din cabină gemând după Cheltenham. Bineînţeles, mai târziu 
avea să spună că avusese o presimţire care îl împiedicase să meargă 
şi nicidecum rău de mare. Aşa s-a şi întâmplat, pentru că la 
întoarcerea sa în Anglia ziarul local a publicat acest mit sub titlul 
„Presimţirea Colonelului". 

În canalul din faţa insulei Creta marea a început iarăşi să fie 
agitată şi câţiva, printre care şi domnişoara Dombey, au avut rău de 
mare, dar nu pentru că „Europa' s-ar fi clătinat prea tare. 
Dimpotrivă, de data asta răul de mare era produs pentru că „Europa'" 
înainta foarte sigur, fără nici o ezitare, prin valurile dezlănţuite, 
strângând în jurul ei manşete albe de spumă din ce în ce mai groase, 
ca gulerul unei cafe vien nois”. Oricum, înainte de a se crăpa de ziuă 
furtuna se calmase şi vasul impunător a intrat, cu prora înainte, în 
minunatul golf Suda (portul Canea era prea îngust), şi a aruncat 
ancora lângă resturile contorsionate ale bătrânei nave de război 
„York" care zăcea pe burtă, lăsată pradă ruginei în apele puţin adânci 
de la mal, o relicvă a campaniei din Creta. 

Baird se sculase în zori pentru a prinde răsăritul soarelui 
deasupra peisajului grec atât de bine cunoscut. Simţea o neînţeleasă 
bucurie, a cărei cauză nu o putea desluşi. Soarele se ridica încet 
dintre vârfurile înzăpezite ale Munţilor Albi. Era foarte frig şi 
descoperise că locul cel mai bun de observaţie este pe puntea cu 


23 Cafea cu frişca (franc). 


bărci, care te apăra de soare, dar nu şi de vântul care-ţi pătrundea în 
oase. De acolo, privind în jos spre port, vedea imensa reflectare a 
vasului desfăşurându-se la picioarele lui într-o imagine imobilă, cu 
excepţia conului negru de fum gros care ieşea din coşurile albe. 
Cercetă insula plin de curiozitate, uimit să descopere cât de 
extraordinar de familiar i se părea tot ce vedea. 

În prim-plan măslini şi pământ roşu afânat: câteva case ca nişte 
cutiuţe; rafinăria de petrol; drumul plin de praf care şerpuia puţin 
mai departe - pe drum vedea în mintea sa coloane prăfuite de neo- 
zeelandezi şi englezi îndreptându-se obosiţi spre Sfakia. Cunoştea 
atât de bine insula încât putea merge oriunde pe ea cu ochii închişi. 

Pe când se afla cufundat în asemenea gânduri apăru o maşină 
de după coama dealului, apucând-o pe drumul vălurit, străjuit de 
pini, care ducea la debarcader. S-a oprit la marginea apei şi din ea a 
ieşit un bărbat. Oare era Axelos care venise să-l aştepte pe Graecen? 
Dar imediat observă că era cineva mult mai mic de statură decât 
Axelos. Un pescar în pulover albastru îl luă pe noul venit în barca sa 
şi-l aduse până în umbra „Europei". Bărbatul părea englez după grija 
cu care era îmbrăcat. Putea fi consulul, cu toate că Baird nu prea 
vedea ce l-ar fi putut aduce pe vas la o asemenea oră. 

- Prosechete, kirie”, îl auzi spunând pe barcagiu. 

Erau primele cuvinte greceşti pe care le auzea după atâta 
amar de vreme; se simţi cuprins de un fel de nostalgie dureroasă. 
Scrută atent faţa barcagiului să vadă dacă nu-l ştie de undeva. (In 
Grecia se obişnuieşte să faci aşa ceva.) Caracatiţe, ocheane, scoici 
zăceau într-un coş pe fundul bărcii. Era clar că pescuise toată 
noaptea. 

Consulul britanic (pentru că era chiar el) se urcă fără grabă pe 
punte. Era obosit şi enervat; se îndreptă spre pasarelă cu ţinuta unui 
om important, întrebând energic unde-l poate găsi pe ofiţerul de cart. 

- Am înţeles că sunt nişte pasageri care vor să viziteze 
labirintul. Am venit să vă informez că această excursie este pur şi 
simplu periculoasă. 

A fost condus jos pentru a vorbi cu căpitanul, căruia îi explică 
totul ceva mai clar, fiind calmat de cafeaua excelentă şi biscuiţii 
serviţi pe vas. 

- Este vorba de o agenţie de turism condusă de doi greci tineri, 
spuse el. Ei anunţă excursii în labirint. Uitaţi ce este dacă vreţi să-mi 
urmaţi sfatul, spuneţi-le să nu rişte. Labirintul este pur şi simplu 
periculos. Nu vreau ca cetăţeni britanici să se piardă pe insula asta 
pentru că s-ar crea probleme la ambasadă; sunt sigur că nici 
compania dumneavoastră nu ar dori să rişte viaţa pasagerilor acestui 


24 Atenţie, domnule (gr.) 


vapor. 

Căpitanul îl ascultă cu atenţie şi socoti că felul în care acesta 
vorbea era cam prea autoritar pentru un vice-consul. Aşa că îi explică 
faptul că, în ceea ce o priveşte, compania de navigaţie era scutită de 
orice responsabilităţi în legătură cu această problemă. Agenţia 
Jannadis nu făcuse altceva decât să formeze un grup de vizitatori 
dornici să viziteze labirintul. Nu stătea în atribuţiile sale să le 
interzică oamenilor să se distreze. În orice caz va pune pe panou o 
notiţă în care va scrie că locul este considerat periculos de către con- 
sul, sfătuind pasagerii să nu-şi pună viaţa în pericol. 

- la să văd, spuse el, cred că de data asta sunt doar câ- 
tiva. La micul dejun numai şase au citit cu interes anunţul 
căpitanului, care le-a trezit un anume sentiment de curiozitate. 
Simţeau cât sunt de curajoşi dacă se duc într-un loc socotit periculos 
de către consul. Chiar şi domnişoara Dombey, care nu prea era în 
apele ei, s-a simţit datoare să arate că nu e laşă. 

- Pe cinstea mea că eşti curajoasă, îi spuse Campion cu 
accentul său londonez de mahala, foarte afectat, în timp ce-şi ungea 
cu unt o felie de pâine prăjită. Dar te-ai gândit ce s-ar întâmpla dacă 
vine Judecata de Apoi şi te găseşte înăuntru. Ai putea pierde toată 
distracţia. 

Domnişoara Dombey descoperise, nu de mult, că singura cale 
de a o scoate la capăt cu Campion era să nu-l bagi în seamă. Nu îi 
mai adresase nici o vorbă din momentul în care îi spusese: 
„Domnişoară Dombey, dacă Spot îmi mai foloseşte şevaletul drept 
stâlp îi tai picioarele şi-l arunc în mare". 

Pur şi simplu revoltător; chiar şi Graecen fusese şocat de 
brutalitatea lui. Acum, realmente, îl ignora. Aparent nu era ceva care 
să-l deranjeze pe Campion, cu toate că ori de câte ori se întâlneau 
găsea de cuviinţă să-i spună ceva agresiv sau ironic. 

Truman îl zări pe Graecen târându-şi de mâner valiza pe scări 
şi se grăbi să-l ajute. _ 

- Mulţumesc, spuse Graecen gâfâind. Îşi pierduse suflul şi se 
aşezară pe cufăr să fumeze o ţigară. Veniţi în labirint? 

Truman dădu afirmativ din cap. 

- Văd că aici ne părăsiţi de tot, spuse el cu un regret sin- 
cer. Până acum călătoria fusese plăcută. 

- Bine, dar nu se opresc toţi aici, spuse Graecen. Baird, 
Campion şi cu mine vom rămâne la un prieten de-al meu. Dar vom 
merge, mai întâi, împreună să vizităm labirintul. 

Familia Truman ş-a furişat pe mal puţin mai devreme decât 
ceilalţi. Văzând-o pe domnişoara Dombey coborând cu cățelul din 
şalupă, s-au hotărât şi ei să facă o mică plimbare singuri. Au mers pe 
pajişte, ţinându-se de mână, spunându-şi glume şi tachinându-se bine 


dispuşi. 

- Doamne, spuse ea, ce loc frumos. Nici n-ai spune că e doar o 
insulă, nu-i aşa? 

Truman se prinse cu mâinile de ramurile unui măslin şi se 
legănă o clipă, după care reveni din nou pe pământ. 

- Mă simt minunat, spuse el. lar tu arăţi minunat. Purta o 
fustă în culori vii, dintr-un material uşor de vară, o pălărie de paie cu 
boruri mari şi pantofi cu talpa groasă de sfoară, cum se găsesc în 
Spania - espadrile. Luase cu ea un rucsac şi un pardesiu în caz că le 
va fi frig. 

- Mă simt minunat, spuse ea, zâmbind cu acel zâmbet 
inocent şi prietenos, atât de personal. 

De peste celălalt deal se auzea lătratul ascuţit al domnişoarei 
Dombey şi al căţelului. Ca să nu dea cu ochii de aceasta, au luat-o pe 
mal de-a lungul debarcaderului. Aerul proaspăt, cerul albastru, 
pajiştile care se ondulau spre poalele dealurilor presărate cu pomi 
fructiferi - era copleşitor 

- De ce nu rămânem aici? Să stai aici pentru totdeauna şi 
chiar mai mult? Ea se gândea la Campion, pe care-l vedea stând sub 
un măslin, bând un pahar de vin şi pictând cu mâinile lui mici. 
Bărbatul ei adulmeca aerul. 

- N-am nimic împotrivă, spuse el. Dacă tu înveţi limba 
asta şi te ocupi de casă. 

Au trecut pe lângă câteva colibe mici, de unde feţe îmbătrânite, 
ridate i-au privit, apărând ca din pământ. Erau salutaţi cu voci 
politicoase pentru că Grecia este ţara unde străinul este respectat ca 
Dumnezeu şi unde ospitalitatea este o artă sfântă în fiecare familie. 

- Imi pare rău că nu ştiu cum se spune bună ziua, spuse ea fără 
a se opri din mers. 

Mai departe au dat de nişte şiruri de bărci de pescuit, colorate, 
care erau trase pe plajă, o plajă maronie din cauza covorului de iarbă 
de mare. Pescari zdrenţuiţi stăteau cu picioarele încrucişate sub ei 
într-o încurcătură de plase de pescuit pe care le cârpeau şi le aranjau 
cu mare grijă. Un băieţaş le oferi flori împreună cu urările unchiului. 
Domnul Truman le luă în felul lui englezesc, stângaci, înroşindu-se: 
se simţi efeminat cum stătea acolo, ţinând în felul acela stupid al 
nordicului buchetul multicolor de anemone. 

- Hai, spuse el ursuz dându-i-le nevesti-sii. 

- Cât face, Whitby? spuse nevastă-sa aiurea, întrebându- 
se dacă ar putea face o plimbare cu barca. l-au dat puştiului un 
pachet de bomboane primit pe vas. 

Sub un măslin, ea îşi dădu jos rucsacul din spinare ca să-şi 
caute o batistă. Negăsind-o, îşi suflă nasul într-o scrisoare, văzând că 
bărbatul o priveşte dojenitor. 


- Ştiam eu, spuse el, ţi-ai uitat batista. 

Uite, ăsta era unul din lucrurile cele mai enervante. Acum 
găsise o soluţie, dar mai târziu, cu siguranţă că-i va cere batista cea 
curată şi frumoasă căreia i se vedea un colţ ieşind din buzunarul de 
la piept al costumului său elegant de vară. Aşa-s femeile. 

S-au aşezat sub un măslin, ţinându-se de braţ şi s-au cufundat 
în linişte. Albinele bâzâiau. La o oarecare distanţă, o turmă de căluţi 
de munte se îndrepta spre pădure, ducând în spinare saci cu 
cărbune, mânaţi de bărbaţi în pantaloni albaştri, cu cizme şi bonete 
cu ciucuri. În spatele acestora, munţii străluceau cenuşiu sub linia de 
demarcaţie a zăpezii, iar colinele de la poalele munţilor îşi înălţau 
spre ei livezile sclipind verde intens. 

Brusc, Elsie Truman simţi apăsarea acelei linişti. I se revărsase 
în minte ca printr-un robinet deschis, iar acum simţea cum este 
inundată - simţea nevoia unei pauze. Oftă, îşi privi faţa în oglinda de 
buzunar pe care o luase cu ea. 

- Ia uită-te acolo, spuse Truman mestecând încet un fir de iarbă 
şi încercând să-şi amintească numele vreunui zeu sau zeițe din 
mitologia greacă. E chiar venerabilul Baird. 

Baird stătea într-un scaun de rafie, sub un copac, adâncit într-o 
discuţie cu unul din şoferi. Dincolo de creasta dealului apăru un taxi 
rablagit, condus de un fel de funcţionar sau ce Dumnezeu o fi fost. În 
sfârşit, găsise şi Baird pe cineva care-l recunoscuse. Cerea noutăţi 
despre camarazii lui de gherilă: brusc parcă timpul ar fi fost privit 
printr-un telescop, i se părea că nu lipsise decât câteva momente. Se 
simţi foarte apropiat de Bocklin, mult mai apropiat decât fusese 
vreodată; foarte aproape era şi acel vis de neînțeles care-l chinuise 
atâta vreme. Punea cu frenezie întrebări, interesându-se unde 
locuieşte acum cutare, dacă rana cutăruia s-a vindecat. Pe insulă mai 
rămăseseră foarte puţini din grupul iniţial. Totuşi Abatele John mai 
era, se pare, sus la mănăstire. Baird stătea ca pe ace, aşteptându-i pe 
ceilalţi ca să pornească la drum, atât de aproape simţea că se află de 
cheia misterului. I se părea că enigma care-l făcuse să sufere atât era 
pe cale de a fi dezvăluită. 

Din pupa „Europei" se desprinse un punct alb care se îndrepta 
acum în grabă spre mal. Era şalupa cu Fearmax, Campion, 
domnişoara Dale şi Graecen - ultimul îşi luase rămas-bun, cu o 
politeţe excesivă, puţin forţată, de la toată lumea, inclusiv de la 
căpitan. Întorcându-se spre interlocutorul său, Baird îi observă acum 
pe soţii Truman stând sub un copac. Le făcu cu mâna, iar cei doi se 
ridicară în picioare Domnişoara Dombey apăruse şi ea de pe undeva, 
scoțând nişte lătrături stridente adresate lui Spot. Căţelul, un animal 
limfatic, deloc recunoscător că i se oferise şansa de a stropi nişte 
copaci adevăraţi în locul stâlpişorilor de pe punte, nu dădea semne 


că se dă în vânt după Creta. Galopa fără chef lângă stăpâna sa care, 
printre lătrături, exclama gâfâind: 

- Hai, fugi. Bravo, Spot. la-te după el, băiete. Prinde-l. Ham, 
ham, ham, ham. 

Abia trăgându-şi sufletul, ajunse în cele din urmă şi acceptă 
scaunul oferit de Baird, mulţumindu-i cu bruma de energie care-i mai 
rămăsese. 

- Extraordinar, ce-şi iubesc englezoaicele favoriţii cu patru 
picioare, spuse Campion admirativ, în timp ce restul grupului începea 
să se adune. 

Pe o movilă, sub un măslin pe care era atârnată o tăbliță cu 
inscripţia Kaphencion, erau oprite taxiurile. Nu se ştie din ce motiv 
erau în număr de şase, dar la sugestia lui Graecen s-a hotărât că trei 
erau arhisuficiente atât pentru ei opt, cât şi pentru bagaje. 
Hotărându-se toate astea după interminabile discuţii cu şoferii, apăru 
şi ghidul din adâncurile unei vinării, ştergându-şi cu dosul mâinii 
mustăţile lungi şi pleoştite. 

- Vă rog să aşteptaţi pe mine un minut, spuse răguşit. 

Pe cap avea o pălărie germană de mareşal cam prăpădită, în 
jurul căreia Jannadis Brothers prinseseră o panglică cu numele 
firmei. In spate se vedea puţin dintr-o uniformă britanică peste care 
îşi trăsese un pulover de lână albastră care avea scris pe piept „Paza 
Plajei", iar pe spate „Proprietatea Cantinei UNRRA. A nu se 
înstrăina". Era clar că ar fi vrut să spună multe lucruri palpitante, dar 
nu o prea scotea la capăt cu engleza. Deci a fost mai mult decât 
mulţumit când Baird îi veni în ajutor, oferindu-se să facă traducerea. 
Urmă o lungă conversaţie între ei, timp în care bărbatul îi luase lui 
Baird ambele mâini într-ale lui, conversaţie care pentru ceilalţi părea 
- aşa cum par toate conversațiile paşnice greceşti - o ceartă violentă. 
Baird părea interesat. _ 

Ceilalţi stăteau în semicerc, privindu-i. În cele din urmă Baird 
se întoarse spre ei cu ochii strălucind şi cu un zâmbet neîncrezător 
pe faţă: 

- Am aflat o veste care mă priveşte personal. (Era clar 
nehotărât dacă merita să traducă această parte a discuţiei pe care o 
avusese cu ghidul.) Mai spune că în labirint este un fel de animal. 
Nimeni nu l-a văzut până acum. Dar se poate auzi cum rage - 
probabil că-l vom auzi şi noi. 

- Un minotaur, spuse Graecen încântat. 

- Extraordinar, spuse Fearmax, apropiindu-se şi mai mult 
pentru a prinde fiecare cuvânt spus de Baird. Dar cei de-aici cum îi 
Zic? 

- Omul ăsta îi spune „OOO000000", spuse Baird. Asta înseamnă 
„monstru" sau „animal sălbatic". Probabil că este|vorba de un urs. 


Nu mai adăugă nimic din cele auzite. Ghidul îi spusese că la un 
moment dat fusese găsit la gura labirintului un păstor îngrozitor de 
brutal maltratat. Acesta intrase în peştera principală ca să-şi caute o 
oaie rătăcită când a dat de animalul ăsta pe întuneric. De aceea nici 
n-a fost în stare să spună clar cum era animalul cu pricina. 

Toţi făcuseră rost de câte o lanternă, drept care ghidul socoti 
că grupul era suficient de bine echipat pentru a porni la drum. 

- Un minotaur, spuse Graecen adulmecând aerul cel rece 
de munte. Dacă l-am putea duce la British Museum, ce mulţumiţi ar fi 
cei de acolo. 

Mai degrabă, după toate avertizările primite, ne putem aştepta 
să fim mâncaţi de vii sau să rămânem îngropaţi înăuntru din cauza 
unei avalanşe de stânci. Simte careva că-l lasă curajul? Dacă da, să 
spună acum, pentru că mai târziu va trebui să-şi ţină gura. Spunând 
aceste cuvinte, Campion sări în cel mai apropiat taxi cărând cu el 
toate bagajele pe care le avea. Ceilalţi îl urmară. 


DRUMUL SPRE CEFALU 


Ideea care persista în capul lui Graecen era relativ simplă; voia 
să profite de ocazie pentru a vedea „Oraşul din Stâncă", să folosească 
acolo sticluţa cu acid înainte de a da ochii cu Axelos. Stătea lângă 
Baird în primul taxi pe bancheta din spate, cufundat în gânduri 
legate de gâtul trandafiriu şi ars de soare al domnişoarei Dale, care 
stătea lângă şofer. Ca să se apere de praf îşi pusese pe cap o 
băsmăluţă ale cărei culori vii îi scoteau în evidenţă pomeţii obrajilor, 
ceea ce-i dădea o expresie tristă, dar îi sublinia şi gura mică, de copil, 
ori de câte ori se întorcea spre ei ca să-i întrebe câte ceva sau să se 
extazieze în faţa peisajului. Graecen remarcase în ultima vreme o 
creştere a vulnerabilităţii sale sentimentale când era vorba de femei 
blonde: deşi necultivată, fusese un companion fermecător, fără doar 
şi poate. În plus îi era aşa de recunoscătoare pentru ajutorul la 
compunerea literară. Petrecuseră după-amieze în şir, stând unul 
lângă celălalt, învățând împreună. Virginia adora ca cineva să-i ci- 
tească, iar pentru el sunetul propriei voci era o delectare. Insă acum, 
pe neaşteptate, revenise cu picioarele pe pământ, reluându-şi vechea 
preocupare legată de diagnosticul doctorului. Ce frumoasă era viaţa 
la lumina soarelui - cum să renunţi la toate, aşa dintr-o dată, ca şi 
cum ai închide un oblon? Fata se întoarse din nou şi-i zâmbi, 
încreţindu-şi nasul. Văzuse nişte ţărani în costume viu colorate. 

- Ce s-a întâmplat, Richard? spuse ea. 

li folosea numele cu o timiditate fermecătoare. Nu, nu se 
întâmplase nimic. Totul era în ordine. Dar pentru câtă vreme? 
Aceasta era întrebarea. 

În plus, avea impresia că şi Virginia era oarecum înclinată 
sentimental spre el. „Deci de poimâine," îi spusese „n-am să te mai 
văd?" I se păruse că buza îi tremură puţin - cât despre el, se înroşise 
până la rădăcina părului - ei, nu tocmai -, poate doar până la mica 
zonă fără păr din vârful capului. Acum, în maşina asta care zdruncina 
groaznic, se simţi deodată copleşit de tristeţea gândurilor sale şi de 
nevoia teribilă de a fi cu cineva în care să aibă încredere. Brusc şi-a 
amintit de bolile pe care le avusese când fusese mic - ce mai 
distracţie. Fericirea acelor lungi crize de pojar şi oreion. Aruncă o 
privire spre Baird, aproape speriat că i s-ar putea citi pe faţă 
gândurile; dar nici vorbă, Baird, ghemuit în colţul său, era cu privirea 
aţintită pe povârnişurile din faţa lui, gândindu-se - cine poate şti la ce 
oare? - la timpuri trecute. _ 

Graecen reveni cu plăcere la obsesia morţii. Închise ochii şi 
văzu o casă mare, albă, retrasă după o perdea de oleandri înfloriţi şi 
mirtul delicat şi verde din Cefalu. Acele camere mari şi liniştite cu 


balcoane. Zarva pescarilor pe dâmbul de dincolo de păduricea de 
chiparoşi. Oare va fi în stare să-i spună lui Axelos? Simti o senzaţie 
dureroasă de disperare şi neputinţă la ideea păstrării secretului. 
Avea nevoie de compasiune, avea nevoie de încurajare în preajma 
apropierii întunericului. Ce prost fusese, îşi spuse, că nu se însurase; 
sacrificase totul pentru confortul egoist de celibatar. Virginia îi zâmbi 
iar. La bal dansase minunat - corpul ei i se păruse atât de plin de 
viaţă, atât de cald, atât de supus, aproape ademenitor. Simţise acea 
subtilă sincronizare a picioarelor atunci când o strânsese uşor la 
piept. La ce se gândise ea în clipele acelea? Acum, sub impulsul 
neclar al dorinţei de a recrea imaginea mamei sale sub chipul altei 
persoane, simţi că viaţa îi fusese inutilă, nu făcuse decât sâ fie 
sclavul indiferenţei, lăcomiei, puterii. Simţi o pornire nestăpânită să 
se dedice unui lucru sau unei persoane -pentru a împlini cu răbdare 
şi indulgență tot ce rămăsese neîmplinit în el, o sămânță fără floare. 
În fond, de ce să nu se însoare cu Virginia? 

Gândul îl readuse la realitate, făcându-l să tresară. Ideea îl 
luase complet prin surprindere. Virginia, micuța orfană palidă şi 
incultă - da, de ce să nu se însoare cu ea? Să-i fie devotat; să încerce 
să dea vieţii ei un sens cât de neînsemnat, o formă cât de slabă, prin 
experienţa pe care o avea el! Să se bucure împreună de calităţile lui! 
Dar mai presus de orice să se poată bizui pe ea, să aibă încredere în 
ea, să aibă grijă de ea, până în momentul în care... Dar imediat îşi 
strămută gândurile de la acel oblon care îi va refuza pe neaşteptate 
lumea însorită şi se concentra asupra conturului copilăresc al 
chipului pe care-l avea înaintea ochilor şi care prin fiecare trăsătură 
trăda bucuria. „Biet copil", îşi spuse, iar şi iar, gândindu-se la 
accentul de mahala al fetei. Ajunsese să-i placă chiar şi un asemenea 
accent. Descoperise că toate greşelile şi defectele ei făceau parcă să- 
i crească farmecul. De ce să nu se însoare cu Virginia? 

Oricum, ideea era total absurdă. Graecen făcea parte din acea 
categorie de oameni iremediabil nehotărâţi, care adesea devin 
victimele propriilor capricii. Din lipsă de ocupaţie îşi va crea o iluzie, 
va fabula în jurul ei din acelaşi motiv, pentru ca apoi pe neaşteptate 
să se trezească ancorat de această iluzie, în ciuda voinţei sale. 
Recunoştea că această nouă fabulaţie de moment îl va copleşi cu 
adevărat dacă nu va reacţiona la timp. 

Fir-ar să fie, fata îi zâmbea iar. Parcă vrând să se scuze, se 
aplecă şi o bătu uşor pe braţ. Faţa Virginiei căpătă treptat o expresie 
înţelegătoare, zâmbind trist. Graecen începu să se ponegrească în fel 
şi chip, dar dincolo de toate auzea ecoul neîntrerupt al iluziei vibrând 
în hăurile minţii sale. „De ce să nu se însoare cu Virginia?" 

- Nu fi tâmpit, spuse cu voce tare. 

- Cum? făcu Baird trezindu-se din visare. 


- lartă-mă, spuse Graecen încurcat. Mă gândeam la ceva. Eram 
foarte departe. 

Pe neaşteptate, Baird arăta obosit, dar vesel. Mâna îi tremură, 
când îşi aprinse o ţigară. 

_ - Cred, spuse acesta, că nu o să vin imediat în labirint acum cu 
voi. Înainte de asta mai am ceva de făcut. 

Efortul pe care-l făcuse pentru ca aceste vorbe să sune detaşat, 
ca şi cum ar fi vorbit de o tranzacţie comercială nu-l păcălise pe 
celălalt. li ocoli privirea şi adăugă: 

- Ştiu unde e casa. Fii te rog amabil şi ia-mi şi mie sacul, 
Graecen, până la cină am venit şi eu. Văzând expresia de maximă 
uimire pe faţa celuilalt adăugă: Zău că nu-i nimic serios. Poate am să- 
ţi pot explică ceva mai târziu. 

Graecen îl aprobă dând din cap şi schimonosindu-şi buzele într- 
o expresie de politeţe discretă. Baird făcuse deja aluzie la o misiune 
oficială. Cu siguranţă că şi acum tot de aşa ceva era vorba. 

Canea se pierduse în depărtare spre sud, cu portocalii şi casele 
sale pudrate, roşii cu alb. Pictată în cadrul albastru viu al orizontului, 
se întindea marea cu atotcuprinzătorul ei calm de cobalt, cu petele 
galbene şi verzi în locurile atinse de țărm. Cele trei taxiuri huruiau 
traversând văile de un verde proaspăt, ridicând în urma lor nori mari 
de praf moale. Zgomotul ciudat al claxoanelor trezea înălțimile spre 
care înaintau, iar gaiţe cu pete ca de cerneală, moarte de curiozitate, 
izbucneau din copaci în faţa lor pentru a le urmări evoluţia. 

Elsie Truman nu visase în viaţa ei să vadă un asemenea 
spectacol; fără cusur prin puritatea lor, văile erau alese de soare a 
cărui lumină le culegea parcă sub forma unor dreptunghiuri şi 
pătrate colorate. Era mai frumos, îi spuse ea bărbatului ei, decât cel 
mai bun film în culori. Coborând drumurile şerpuitoare, strânse mâna 
acestuia în intimitatea pledului pe care stăteau şi îi dădu nişte 
bomboane. 

Domnişoara Dombey se afla lângă ei, plictisită la culme de praf. 
Se plânsese de câteva ori de acest neajuns pentru a-şi arăta 
nemulţumirea faţă de lumea în care era obligată să facă lungi 
călătorii într-un asemenea praf şi într-o asemenea companie. Aluzia 
fusese remarcată de doamna Truman. Zâmbi când o văzu pe 
domnişoara Dombey că-şi acoperă faţa cu un voal lăsându-se 
resemnată cu ochii închişi pe spătarul ros de molii. Căţelul zăcea 
întins, liniştit la picioarele lor. 

Ceva din enervarea acesteia s-a transmis poate şi ghidului care 
se afla pe scaunul din faţă lângă şofer. El îşi retrase braţul de după 
gâtul şoferului şi se lăsă pe spate ca să întrebe ceva. Din cauza 
vântului nu se auzea nimic, drept care începu să strige până ce 
domnişoara Dombey avu o expresie de durere. „Era bolnavă?" 


întrebase acesta. „Nu?" Atunci o imită pe domnişoara Dombey cum 
stătea cu voalul peste faţă, lucru care păru nemaipomenit de comic 
soţilor Truman. La zâmbetul lor ghidul hohoti de râs. „Dacă nu era 
bolnavă atunci ce avea?" - şi făcu iar gestul că-şi trage un văl peste 
faţă. Domnişoara Dombey era atât de revoltată de acest circ încât îi 
spuse să înceteze şi să se întoarcă la locul său. Sentimentele rănite 
ale ghidului nu au fost decât în parte alinate de dropsul oferit de 
doamna Truman. Îl supse o clipă cu o expresie tristă şi bosumflată, 
cu aerul unuia rănit în amour-propre. Mai târziu, pentru a fi la fel de 
amabil ca aceştia, îşi scoase pălăria şi scoțând din interiorul acesteia 
un chiştoc de ţigară, i-o întinse în mod solemn doamnei Truman care 
se văzu obligată să accepte obiectul cu pricina şi să-i mulţumească. 
Buzele domnişoarei Dombey se ţuguiaseră în semn de dezaprobare. 
Domnul Truman mormăi supărat către nevastă-sa: 

- Iar începi. Lasă lumea în pace. 

Atunci ea începu să râdă atât de tare încât îşi înghiţi aproape 
bomboana din gură, după care se înecă, trebuind să fie bătută pe 
spate ca să-şi revină. 

În taxiul din spate Campion şi Fearmax, adânciţi în discuţie, 
erau înghesuiți de cuferele şi valizele şi pachetele celor care urmau 
să doarmă la Cefalu. 

- Dar bineînţeles, spunea Campion aferat, treaba artistului este 
de a prezenta descoperirile concrete ale necunoscutului din el şi din 
ceilalţi. Altfel arta n-ar avea nici o justificare. Pictura unuia ca 
Picasso reprezintă descoperiri tot aşa de importante ca bomba 
atomică. De aceea ai o senzaţie atât de copleşitoare şi oribilă a 
inutilităţii, dându-ţi seama că un nou război este inevitabil, inevitabil. 

Se lovi cu mâna peste genunchi. Fearmax îşi cufundă şi mai 
adânc faţa în gulerul hainei. 

- Foarte probabil, spuse şi el. 

- Inevitabil, declară Campion vehement. Nici măcar nu 
mai trebuie să citeşti ce scrie în declaraţiile de pace ca să-ţi dai 
seama de asta, şi nici să mai citeşti despre bomba numită 
„Fragmentarea X" ca să înţelegi că stupida farsă se va repeta cu 
siguranţă. De data asta națiunea va fi condusă spre victorie cu toate 
torţele aprinse, în mare pompă. Nici un sacrificiu nu va fi suficient de 
mare. Cumpără ca să economiseşti, cheltuind ca să dai împrumuturi, 
sfârşind prin a cumpăra, robind pentru a distruge. Eliot va fi 
surghiunit în Islanda; misticii au acum dosare verzi; sunt 
binecunoscuţi ca EPC-işti - adică „elemente potenţial controversate”. 
Industria va fi angrenată pentru a face faţă dezlănţuirii războiului, în 
câteva ore. Papa nu va şti dacă e mai bine să intervină şi să facă 
pacea care binecuvântează şi stinge toate neînțelegerile sau nu... 
zău, ar trebui să-l facem pe Graecen să pună asta pe muzică: 


A idealistului voce 

Aud cum declară: 

„La Pol dacă îe-ai duce 

Tot n-oi scăpa 

De-onor, de mituire 

De titluri, datorii! 

Doar când dosarul verde vor închide 
Și scormonite bălțile vor fi!" 


Fearmax zâmbi sec. 

- Am atâtea de făcut, spuse acesta. Atâtea de făcut. 

Campion îşi mai aprinse o ţigară de la chiştocul celei dinainte. 

- Şi eu, spuse el, mă aflu pe punctul de a ajunge un artist 
adevărat, un membru întru suferinţă al lumii noi: adică acum mă simt 
în stare să dau ceea ce este bun în mine, după o viaţă de revoltă în 
care mi-am irosit energiile. Dar nu asta este important. Dacă nu ar 
exista altă soluţie pentru starea actuală de lucruri aş accepta. Dar 
această soluţie există. Tot acest arsenal există în sufletul fiecăruia 
dintre noi, ca un comutator pe care n-ai apăsat încă. La naiba, 
impotent nenorocit, aruncă odată lumea în aer! 

Chiar când spunea toate acestea îi trecu prin minte că nu 
stăteau lucrurile chiar aşa - nu făcuse decât să redea o aproximare 
exagerată a adevărului pe care dorea să-l întruchipeze. De fapt, ce 
era el? Văzu privirea lui Fearmax aţintită asupra sa, măsură expresia 
acelor ochi care văzuseră atâtea şi întoarse capul. Uite, acum, brusc 
îi vine în minte Francesca, cu o strângere de inimă; Francesca, o 
tovarăşă şi o prietenă desăvârşită. O părăsise cum arunci rufele mur- 
dare la spălat. Oare această căutare a sa putea justifica în accepţia 
generală a respectului faţă de tine însuţi şi faţă de ceilalţi o trădare 
atât de brutală şi nemeritată? Se auzi spunând iar: „A murit mama", 
cu acelaşi ton plat, lipsit de orice urmă de sentiment. 

- Am impresia, spuse Fearmax, că exagerezi. Sigur, ai dreptate 
că toţi ne zbatem în diverse stări ale fiinţării, în negativele noastre, în 
carapacele noastre pe care le aruncăm ca pe ceva care nu ne mai 
trebuie. Dar oare putem noi, la un moment dat, să ne dăm seama 
dacă am ajuns sau nu la capătul drumului, la sfârşitul căutării 
noastre? Desigur, recunoaşterea propriei iluminări, de care îmi 
vorbeşti, nu ne spune că am şi atins - cum i-aş putea spune oare - 
„Absolutul", pe „Dumnezeu“, pe „Tao". Dimpotrivă, este vorba tocmai 
de acea trezire, conştientizare tot mai mare care domină acţiunea de 
căutare. Eu cred că cel în care vrei tu să te transformi prin devenire 
va avea, sunt sigur, o atitudine mult mai umilă, o atitudine 
nedeclarativă, o pasivitate faţă de întregul proces - şi asta chiar dacă 


am fi aşezaţi acum pe o bombă atomică înțeleptul nu are nimic de 
spus, ştii asta. Şi tocmai prin tăcerea lui ne dăm seama că există 
acest înţelept. 

Maşinile care până acum înotaseră prin praf începuseră să 
ronţăie sub roţi bolovanii drumului pietruit pe care trecu, seră. 
Urcaseră primele trei gradene care te conduceau lent de-a lungul 
primelor pante abrupte ale Munţilor Albi. Drumul şerpuia intrând şi 
ieşind din ravene, unde ţâşneau din pereţii de stâncă torente albe, iar 
aerul tremura de ţipetele lăstunilor. Totul era mai pur şi transparent, 
iar atmosfera devenise mai rece. Avuseseră o bună idee să-şi ia cu ei 
hainele, în spatele lor, străvechea mare cretană se pietrificase într-un 
albastru ireal. 

- În curând vom fi la Namia, spuse Baird, rupând crusta de 
linişte în care se refugiaseră, şi se uită la ceas. Am să cobor acolo şi 
am s-o iau pe scurtătură peste culme. N-aveţi idee cât de aproape 
sunteţi acum de Cefalu - uite, chiar peste stânca de acolo, dar jos de 
tot, aproape de buza mării. De aici se poate vedea vârful stâncii. 

Trecuseră deja două ore, iar micul convoi ajunse hurducându- 
se pe platoul străjuit de chiparoşi unde satul Namia îşi întorcea spre 
soare toate casele care semănau cu nişte cutiuţe spoite alb. Cefalu 
era pe acelaşi drum spre vest, la un sfert de oră de mers cu maşina. 
La Namia şi nu altundeva, ghidul a ţinut morţiş să se oprească şi să 
bea ceva ca să-şi refacă forţele înainte de a porni în excursia prin 
labirint. Baird a profitat de ocazie să coboare şi la fel au făcut şi 
ceilalţi. Pentru o clipă au privit zborul învăluitor al vulturilor în vale 
şi câmpia ca o tablă de şah care se întindea spre mare cu petele 
negre şi mustoase de umbră ale norilor ce se luau la întrecere de-a 
lungul şi de-a latul ei. 

- Asta-i, spuse Baird. La gândul reîntoarcerii la gura 
labirintului, în locul unde era îngropat Bocklin, inima începu să-i bată 
nebuneşte. Aici îmi voi lua rămas bun de la unii dintre voi. Pe tine, 
Campion, te văd diseară. La revedere, Fearmax, domnişoară 
Dombey..., spuse uitându-se la fiecare, strângându-le mâna, având 
rucsacul deja în spate. Toţi erau stingheriţi pentru că într-un fel, aici 
în ţinutul piscurilor pierdute în nori, în această varietate muntoasă 
ireală, a-ţi lua rămas bun căpăta parcă un alt înţeles. Luându-şi 
rămas bun toţi au simţit fiorul unui regret neaşteptat. Cât despre 
Virginia, căldura strângerii ei de mână, ca şi blândeţea privirii care o 
însoţi, îl surprinse; cu intuiţia sa nativă înţelese că fata transferase 
către el sentimentele nutrite pentru Graecen şi că în mintea ei de la 
Graecen îşi lua acum rămas bun şi nu de la el. 

- Dar la ce-ţi trebuie rucsacul? întrebă deodată Campion. Lasă-l 
că ţi-l aducem noi la Cefalu. 

Baird mormăi ceva în legătură cu pachetul de mâncare pentru 


prânz. De fapt, în sac se afla o mică unealtă de săpat tranşee folosită 
în armată, de care nu se despărţise de multă vreme, refuzând cu 
încăpățânare s-o arunce (lucru care trezise interesul absent al lui 
Hogarth). 

- Deci, atunci pe mai târziu, spuse el, pornind-o pe po- 
vârnişul potecii de catâri, care cobora traversând ravena. Ceilalţi, în 
semicerc, îl urmăriră cum pleacă, după care, tăcuţi, reveniră la 
maşini. 

- Hei, spuse Campion, ce se mai aude cu labirintul, mai 
mergem sau nu? 

Ghidul rămăsese priponit în crama unei bodegi şi ţinea amabil 
discursuri, fiind deja la al treilea coniac. Campion a reuşit să-i adune 
şi pe şoferi şi astfel au pornit iar la drum. 

Locurile în maşini suferiseră mici modificări în urma acestei 
opriri, drept care Campion se trezi acum în compania familiei 
Truman în loc de Fearmax. Între acesta şi doamna Truman se 
produsese o animozitate din cauza tabloului pe care el, într-un acces 
de furie, îl aruncase peste bord. În ziua cu pricina ea se purtase cam 
aiurea, continuând să vorbească cu bărbatul ei prin hubloul care 
dădea în salonul vasului. 

Dintr-un motiv oarecare acest lucru l-a enervat pe Campion. 

- Hei, gata, spusese acesta cu o ferocitate care o speriase 
vorbeşte până o să-ţi pocnească capul şi cară-te de aici. Nu ştiu dacă 
ţi-ai dat sau nu seama, dar eu sunt pictor, şi nu un aparat de 
fotografiat automat. 

Spunând acestea, cu o mişcare bruscă a azvârlit tabloul peste 
bord. Acesta a rămas un moment plutind pe coamele spumoase 
rămase în urma „Europei", pentru ca treptat, treptat, faţa doamnei 
Truman să se îndepărteze şi să dispară. Aceasta scoase un țipăt şi se 
repezi la balustradă. 

- Ce porcărie, Campion, spusese ea. Ce porcărie. 

Spre surprinderea sa, văzu că acesta zâmbea, toată furia îi 
dispăruse la vederea mâniei şi disperării ei atât de convingătoare. 
Fără să spună o vorbă îşi adună lucrurile, cobori în cabină, unde 
fumase o vreme stând pe un scaun şi fumând. Apoi luă un carnet şi 
începu să refacă în cărbune capul exact aşa cum fusese în tablou. În 
orice caz, tabloul tot nu era o reuşită; fusese mulţumit să i se ofere o 
scuză de a-l distruge şi în acelaşi timp să o poată face să se simtă 
prost. Ea însă nu-l iertase încă şi respingea şi acum cu o politeţe rece 
orice eforturi făcute de el pentru a drege situaţia. Campion era un tip 
interesant, îşi spuse, dar nu-i va permite să-şi bată joc de ea; într-un 
moment de luciditate îşi dăduse pe neaşteptate seama ce a vrut să 
spună când afirmase că e frumoasă; încercase să o prindă pe ea, cea 
adevărată, adevărata Elsie Truman, de care până atunci nimeni nu se 


sinchisise, nimeni în afara acestui omuleţ excentric şi violent cu 
bereta soioasă. I se părea că tabloul ar fi putut dezvălui ceva preţios; 
i se părea că distrugerea tabloului nu era decât un capriciu şi un 
refuz gratuit pentru a o împiedica să afle adevărul despre ea. 

Maşinile zdrăngăneau acum coborând dealul care ducea spre 
satul Cefalu şi labirint. 


ORAŞUL DIN STÂNCĂ 


În cele din urmă au ajuns la baza acelui fantastic con din 
conglomerate pe pantele căruia era agăţat ciorchinele de case viu 
colorate care formau satul Cefalu. Drumul era acum pietruit, cotind 
pe neaşteptate pentru a urca o pantă abruptă, bordată cu copaci, 
care îi aduse chiar în faţa satului sprijinit de munte, fiecare casă 
privind peste acoperişul celeilalte, semănând cu locuinţele unor pitici 
sau păpuşi. Conul se continua apoi în jos cu o pantă abruptă care 
plonja vertiginos în marea albastră, fiind punctată cu ascunzişuri de 
pomişori verzi printre cicatrice de stâncă roşii şi gri. De sus puteau 
îmbrăţişa dintr-o privire acoperişul strălucitor al casei numite Cefalu, 
cuibărită în grădina sa liniştită, şi vedeau şi bărcuţele cele galbene, 
legate de zidul şanţului cu apă din afara grădinii. 

În sat totul era cufundat în tăcere în momentul în care îşi făcu 
apariţia convoiul zornăitor ce o luă pe poteca pietruită care după alţi 
cincizeci de metri ajungea la locul în care trei chiparoşi pitici marcau 
intrarea în labirint. Clopotul bisericii sună spart. Un lucrător în 
pantaloni albaştri stătea cu un pahar de uzo în faţă dinaintea uşii 
unei taverne. Acestuia i se încredinţară bagajele celor care urmau să 
locuiască la Axelos. 

- Este momentul, spuse Graecen, să înceapă marea aventură. 

Îşi îndesă în buzunarele pardesiului pachetul cu mâncare după 
care verifică bateriile lanternei. Sticluţa cu substanţele chimice de la 
Firbank era pusă bine in buzunarul vestei. „Era vorba de un nou 
procedeu chimic", îi explicase acesta, „cam mirositor, dar infailibil"; 
Graecen nu avea decât să dea cu substanţe pe o bucată de stâncă 
spartă ca să poaţă spune cu certitudine dacă uneltele folosite pentru 
cioplire fuseseră din fier sau nu. Mai avea şi lentilele cele albastre si 
subţiri prin care putea vedea dacă în compoziţia pietrei apăreau sau 
nu pete slabe negre. Spera ca Axelos să nu fie acasă la Cefalu în 
dimineaţa aceea. 

Ceilalţi coborâseră din maşini cu bagaje cu tot, iar acum la 
sugestia lui Fearmax îşi puneau pe ei pardesiele pentru că, după cum 
spunea acesta, pe coridoarele labirintului putea fi extrem de rece. 
Chiar şi ghidul îşi pusese un pardesiu cam ponosit ce-i drept şi 
dăduse la iveală o lanternă de vânt pe care o şi aprinsese. 

- Eu n-am nimic de luminat, spuse Campion, la care un 
cor de voci se uniră asigurându-l că lanternele celorlalţi erau 
suficiente pentru luminarea drumului; ghidul zâmbi împăciuitor şi se 
sculă în picioare. 


- Haideţi, spuse acesta cu aerul unuia care urma să con- 
ducă o investigaţie sau să facă o experienţă foarte delicată, o pornim, 
vă rog, veniţi după mine. 

La început au şovăit, atât de îngustă şi puţin primitoare era 
intrarea - un singur coridor cu pereţii din stâncă roşie-portocalie care 
după cinci paşi o cotea brusc şi nu mai vedeai nimic. 

- Este doar o idee mai mare decât un mormânt egiptean săpat 
în stâncă, spuse Graecen nemulţumit, ridicându-şi gulerul hainei şi 
strângând lanterna în mână. 

Ghidul se întoarse şi le făcu un semn cu mâna. 

- Multă lumină înăuntru, strigă acesta încurajator, după care 
dispăru. 

Il urmară unul după altul. 

- Nu aşa repede, spuse Campion pe când intrau în peştera de 
piatră, auzind iarăşi clopotul bisericii din Cefalu, dar de data asta 
brusc, bătând foarte departe, pentru ca în cele din urmă să fie 
înăbuşit de zgomotul asurzitor al unui izvor subteran care izbea 
stânca asemeni unor lovituri de ciocan. 

Se aflau acum pe alt coridor, care nu era mai lung decât cel 
dintâi şi se termina cu un fel de punte ce traversa un izvor. 

- Vai de mine, spuse Graecen. 

Era imposibil ca un izvor atât de firav să producă un ecou de o 
asemenea rezonanţă; chiar şi vocea sa, rostind aceste cuvinte, suna 
atât de diferită şi amplificată încât îţi era imposibil să o recunoşti. 
Campion îi împingea pe ceilalţi de la spate. 

- Înainte, spuse ghidul, mişcându-şi lanterna dintr-o parte într- 
alta în timp ce înainta cu Virginia Dale care, timid, îl ţinea de un colţ 
al pardesiului. Se strecurară în şir indian pe poteca pietruită, apoi 
repede printr-un alt coridor, după care traversară prima cameră, 
medie ca mărime, înainte de intrarea în peşteră. 

Doamna Truman îşi luase bărbatul de braţ. Din când în când îl 
strângea emoţionată de braţ nu ca să-l facă atent la ceva anume, ci 
doar să-i arate ce mult îi place. 

- Ce loc formidabil, spuse Truman luminând cu lanterna 
când într-o parte, când într-alta. Fearmax privea atent în jur, cu 
privirea încordată la maxim, având pe faţă o expresie de nelinişte. 

- După zgomot trebuie să fie pe undeva un râu, spuse 
Virginia Dale, iar ghidul care tocmai îşi legase şireturile de la pantofi 
o privi aprobator, repetându-şi chemarea: „înainte". 

Acesta se afla acum în întuneric, îndreptându-şi lampa înainte, 
cu slaba revărsare de lumină galbenă balansându-se anemic în timp 
ce mult în spate era baia orbitoare de lumină a lanternelor. Ceilalţi îl 
urmau încet, înaintând cu grijă, ocolind în penumbră grămezile de 
pietriş şi bolovani care în lumina neclară îţi dădeau impresia că ar 


purta însemnele mâinii omului. Raza slabă dată de lanterna lui 
Truman era prea firavă pentru a străpunge întunecimea aproape de 
nepătruns a locului; nu putea decât să dea la iveală câteva lespezi 
acoperite cu un strat gros de excremente de lilieci, iar când o 
îndreptă în sus spre tavan, lumina se dilua pur şi simplu pentru ca 
apoi să se evapore, nereuşind să desluşească nimic. 

- Pe aici te pierzi singur, spuse soţia sa, care în umbră în 
spatele lui îl trase încet de pulpana hainei. 

Fearmax era foarte atent, analizând o grămadă de pietre mari 
şi mici aduse în urma unei alunecări de teren de odinioară. Campion, 
lângă el, tot aprindea chibrituri, privind cu mare atenţie. Amândoi 
ridicară una sau două pietre întorcându-le pe cealaltă parte. 

- Nu, nu cred că sunt cioplite, spuse Campion, fiind în 
acelaşi moment întrerupt de strigătul celorlalţi; 

- Atenţie! Un scorpion imens privea fără să clipească în 
lumina orbitoare a lanternei, cu coada fixată parcă într-un resort gata 
de a lovi. Fearmax râse trist după care reluară drumul anevoios pe 
urmele celorlalţi: 

- Noroc că nu m-am aşezat pe el, spuse Campion. După ce 
trecură de cele două camere mici, întregul grup cobori în şir indian o 
galerie de piatră care se deschidea la un moment dat. 

- Cred că am mers suficient de departe, spuse Virginia 
Dale. Voi ce părere aveţi? E aşa de straniu şi misterios. În ciuda 
aerului rece, Graecen era lac de apă. Îşi stinse lanterna şi îşi 
tampona fruntea. Biata fată, îi era frică. O înţelegea foarte bine. Dar 
iată că Truman, reuşind să fluiere câteva măsuri din Văduva Veselă, 
aduse o rezonanţă umană şi mângâietoare în întuneric, în aerul rece 
şi nemişcat al peşterii. 

Galeria cobora cu o pantă tot mai abruptă până ce ajunseră în 
faţa unei deschizături naturale în stâncă. Femeile au început să se 
plângă că le dor picioarele în pantofii cu toc; toate, cu excepţia 
doamnei Truman, ai cărei pantofi cu talpă de sfoară se dovedeau 
ideali pentru asemenea schimbări bruşte de suprafaţă şi direcţie. 
Odată adunaţi, ghidul îi numără ca pe nişte pui. 

- Acum, vă rog, împreună, spuse acesta serios, şi cu grijă. Elsie 
Truman îl trase emoţionată de braţ pe bărbatul ei, iar acesta, ca 
răspuns, o pişcă încurajator de braţ; în micul cerc de lumină al 
lanternei îi văzu faţa cu trăsături tinere, prietenoase întoarsă spre 
tunelul scurt care urma să-i ducă şi mai adânc în labirint. 

- Râul subteran, spuse ghidul cu mândria ridicolă a unui 
proprietar. 

Din felul său de a vorbi era foarte clar că numai Fraţilor 
Jannadis trebuiau să le mulţumească pentru toate minunile pe care le 
vedeau. li oferi iar Virginiei un colţ al pulpanei hainei pe care aceasta 


îl acceptă fără tragere de inimă, spunându-le autoritar celorlalţi să-l 
urmeze. Cu lanterna în mână îşi conduse crocodilul foşnitor prin 
tunel şi de aici într-o peşteră care avea un coş de aerisire vizibil prin 
care se filtra o slabă părere de lumină venind din lumea de afară; 
deşi slabă, lumina se reflecta suficient ca să le contureze cursul unei 
ape care curgea la capătul peşterii, făcând zgomotul unui trenuleţ 
electric de jucărie. Pârâul curgea negru-verzui nefăcând nici o cută 
decât atunci când, dispărând iarăşi, se arcuia străpungând gura de 
aerisire naturală, boltită. Truman îngenunche lângă acesta, dar 
lumina lanternei era prea slabă pentru a străpunge întunecimea apei. 
De data asta grupul nu şi-a mai exprimat cu atâta putere interesul şi 
bucuria. Toţi amuţiseră; fuseseră copleşiţi de o senzaţie tăcută de 
oboseală şi sufocare ca după o absenţă îndelungată a aerului. Totuşi 
uitându-se la ceas, Graecen descoperi că nu trecuse nici măcar o 
jumătate de ceas de când se aflau în labirint. Şi încă ceva, aerul pe 
care-l respirau era rece şi curat. 

- Putem să-l traversăm? spuse doamna Truman. 

- Da, chiar vă rog, spuse ghidul prompt, conducându-i pe 
un fel de mal abrupt de unde puteau vedea un şir de pietre aşezate la 
rând, punctând suprafaţa strălucitoare a apei. În ciuda vitezei cu 
care curgea, Fearmax observă că apa nu se izbeşte de pietre, ci 
curge învăluindu-le, neagră Şi mătăsoasă. Işi muie degetele în pârâu 
pentru a şi le retrage imediat, scoțând o exclamaţie de surpriză când 
simţi răceala apei. 

- Ce este ciudat, îi spuse el lui Campion, este acest zgomot ca 
de frecare; cu toate acestea fundul apei este rotunjit şi curat, fără 
pietre, şi totuşi parcă se aude un zgomot de pietriş antrenat de apă 
sau cam aşa ceva. 

O clipă priviră în jos spre acea suprafaţă netulburată a apei, în 
timp ce ghidul demonstra domnului Truman cât este de uşor de 
traversat pârâul, pentru că acesta din urmă avansase ideea izvorâtă 
dintr-un simţ nativ de prevedere că pietrele se pot scufunda sub 
picioarele lor. În orice caz, ghidul păşi cu atâta siguranţă încât toţi 
ceilalţi se arătară satisfăcuţi de dovada că traversarea nu implică un 
pericol prea mare. Virginia Dale, după mai multe ezitări şi porniri la 
care renunţase, ascultă de încurajarea lui Graecen şi trecu dincolo 
ţinându-l strâns de mână. Toţi ceilalţi îi urmară, rând pe rând. 

Tocmai în momentul în care Fearmax se afla chiar în mijlocul 
apei auziră pentru prima dată acel muget lung şi surd venit de 
departe, care acoperea zgomotul făcut de curgerea pârâului şi care 
îşi prelingea ecoul în jungla de galerii dimprejur. Ghidul îşi scutură 
vesel lanterna şi râse. 

- Dumnezeule mare, spuse Fearmax, păşind pe ultima piatră, ce 
mai poate fi şi asta? 


Rămaseră nemişcaţi, ascultând sunetul care devenise din ce în 
ce mai slab şi se pierdu apoi în depărtare. 

- Nu a fost un muget, spuse Graecen, nu-i aşa? Doamna 
Truman zicea că seamănă cu zgomotul făcut de vecinii care locuiau 
deasupra lor când îşi mutau mobila prin casă cu ocazia curăţeniei de 
primăvară. Sunetul devenise acum atât de distorsionat şi amplificat 
de coridoarele din jur, încât putea semăna cu orice, gândi Fearmax, 
simțind un fior neplăcut. 

- Minotaurul, spuse Campion, fără a se adresa cuiva 
anume. 

- Oricum, un sunet foarte ciudat, spuse Fearmax, foarte 
ciudat. 

Sunetul se stinse încet undeva departe cu o serie de re- 
verberaţii slabe şi tremurătoare care îşi croiau drum prin 
străfunduri, izbind şi pocnind. Semăna cu zgomotul egal făcut de o 
locomotivă cu vagoanele care se lovesc în infinit unele de altele. In 
fiecare nouă cameră în care intrau ecoul era şi mai schimonosit şi 
mai amplificat pe măsură ce îl depăşeau. Oare despre ce putea fi 
vorba? 

Se opriră pentru o clipă să asculte, formând un tablou clar în 
lumină, reflectându-se răsturnat în apele negre ale pârâului. Mâna 
Virginiei era strânsă cu putere de cea a lui Graecen; în timpul acesta 
soţii Truman stăteau cuminţi pe o piatră, unul lângă celălalt. 

- Pun pariu că dacă ai rostogoli o ghiulea de tun prin aceste 
coridoare ai obţine exact acelaşi efect sonor, spuse în cele din urmă 
Fearmax. 

Campion îi făcu un semn enervat să tacă. 

- Ascultati, spuse acesta. 

Toţi ascultară concentrați până ce doamna Truman simţi 
nevoia să chicotească - era aceeaşi senzaţie pe care o simţise şi în 
timpul momentului de reculegere de două minute din Ziua 
Armistițiului. Fearmax era aşa caraghios cu maxilarul lui împins în 
afară, iar Campion stând într-un singur picior... Graecen strânse 
uşor, în semn de încurajare, braţul Virginiei, dar se certă apoi 
simțind strânsoarea ei caldă de răspuns. În şoaptă îşi adresă toate 
epitetele infamante care-i veniră în minte. Devenise o conspirație - 
slăbiciunea care-l caracteriza alături de situaţia în speţă - pentru a fi 
prins în cursă. În mod invizibil simţea cum alunecă cu o viteză tot mai 
mare pe panta unui donquijotism idiot până când... până când... 

Acum se opriseră să asculte frecarea apei de picioarele lor, 
semănând cu zgomotul făcut de un malaxor de beton, cu scârţâieli 
sporadice şi aspre ale apei care undeva se scurgea printr-o spărtură 
într-un rezervor. 

Ghidul, dintr-un motiv ştiut doar de el, nu scotea o vorbă. Avea 


o expresie serioasă şi preocupată. Se scobea între dinţi cu un băț de 
chibrit. Nu încerca să comenteze asupra zgomotului şi nici nu dădea 
semne că vrea să-l explice. Când în cele din urmă întâlni privirea 
doamnei Truman, pur şi simplu ridică dm sprâncene, îşi înălţă 
mâinile la cer şi îşi făcu cruce. Campion începu să se întrebe dacă să 
meargă sau nu mai departe. 

- Hai să ne întoarcem, spuse el. Mie mi-a cam ajuns locul ăsta. 
Dar, apropo, cât ar mai fi până la vestigiile alea? Era şi timpul să-şi 
pună întrebarea. 

În cele din urmă au reuşit să se relaxeze, încetând să mai 
ciulească urechea pentru a prinde sunetul. Nu se mai repetase acea 
bufnitură reverberată şi chinuitoare. Fearmax îşi recapătă controlul, 
scuturând din umeri. 

- Putea fi orice, spuse el. Stânci care se prăbuşesc într-o 
peşteră plină cu apă. Am mai auzit un asemenea zgomot când se 
făceau odată lucrări într-o mină dezafectată. 

În realitate nu fusese niciodată în apropierea unei mine 
dezafectate, dar simţea dorinţa nedesluşită să le ridice moralul, 
oferindu-le o explicaţie a sunetului care să poată fi înţeleasă de 
oricine. 

Se strânseră ca să delibereze dacă să mai continue drumul sau 
nu, când ghidul, care stătuse până atunci deoparte odihnindu-se, se 
ridică şi bătu din palme ca să se facă linişte. 

- Înainte, strigă acesta din nou şi o porni iar spre tunel, 
un nou tunel. Virginia dădu semne că nu vrea să-l urmeze, dar 
Fearmax strigă: 

- Ei, hai, vino. Nu mai poate fi departe, mult mai departe. 
Chiar aşa şi era. 

Lăsându-se puţin în jos ca să poată trece printr-un fel de uşă de 
serviciu îl urmară într-un târziu pe ghid, intrând în ceea ce părea la 
prima vedere o catedrală gotică. In orice caz era cam tot aşa de mare 
- o peşteră grandioasă şi înfricoşătoare prin al cărei acoperiş 
străluceau razele pure ale soarelui care cădeau ca un reflector 
străpungând atmosfera şi praful dens. Uitându-se atent în sus, cu 
ochii strânşi din cauza luminii, văzură iar o bucată de cer, o privelişte 
care le alungă nemulţumirea într-o secundă. 

- Ei, ce ziceţi, ce privelişte! spuse Graecen bucuros că 
dezvăluirea luminii făceau imposibile alte avansuri adresate Virginiei. 
Dar acolo ce-o fi? Cred că disting cella”. 

Pe măsură ce înaintau prin cercul alb de lumină care strălucea 
pe pardoseala de piatră, auziră iarăşi înfricoşătorul muget al 
minotaurului, dar de data asta mai îndepărtat, mai puţin 


25 Nişă într-un templu, în care se află statuia zeului (lat.). 


înspăimântător. Se opriră să-l asculte pe măsură ce se pierdea 
zgomotos pentru ca apoi, totuşi, să dispară. 

- Pare mai departe, spuse Fearmax cu o evidentă uşurare. 

Ghidul nu dădea nici cea mai mică importanţă sunetului, 
continuându-şi drumul spre nava principală, paşii răsunându-i ca cei 
ai unui paracliser în capela Catedralei Sf. Paul. Sus de tot, în 
albastrul greu de perceput care învăluia contururile contraforţilor, 
auziră fâlfâitul şi ţipătul liliecilor. 

Graecen era aproape sigur că într-unui din colţuri descoperise 
o cella, şi, slavă Domnului, tot acolo, în partea de jos, se aflau cioplite 
în piatră camerele descrise de Axelos. Fiecare dintre ele cam de 
mărimea unei capele, cu câte patru, cinci tuneluri care dădeau în 
labirint. Primele două erau goale; în a treia se afla o plintă tăiată 
adânc în piatră, căzută pe o parte şi foarte lustruită. În cea de a patra 
trebuiau deci să se afle basorelieful şi statuile. Graecen era atât de 
emoţionat încât uită de tot de Virginia. În această ultimă capelă 
pătrundea şi lumina printr-un ochi din tavan. j 

Ghidul demonstra acum fenomenul ecoului. Işi dădu capul pe 
spate şi scoase un strigăt. Era ca şi cum şi-ar fi dat în repetate 
rânduri cu palma peste gura care hohotea de râs; ecoul a fost 
înapoiat şi retransmis înainte şi înapoi din ieşindurile şi ascunzişurile 
tavanului imens şi boltit până ce se stinse încetul cu încetul devenind 
o şoaptă, doar cu un ton poate mai înalt decât sunetul iniţial. Se 
aşternuse liniştea. Dincolo de tunelul vertical, fremătând cu o lumină 
care părea încărcată de polen prin care (ca în ilustrațiile Bibliei) te-ai 
putea aştepta să coboare Duhul Sfânt, strălucea ochiul senin, fără 
nori, al cerului. Fiecare verifică producerea ecoului după pofta inimii. 
Graecen îi auzi în timp ce-şi căuta sticluţa cu substanţe chimice. 
Vorbele şi râsetele celorlalţi constituiau un cadru perfect pentru ca 
experimentul care urma să-l facă să treacă neobservat. Înainta câţiva 
paşi în micuța capelă, fiind de-a dreptul uimit de puritatea şi 
degajarea perfectă a statuilor, de felul primitiv şi totuşi sensibil în 
care era cioplită piatra basoreliefului. 

Nu, nu se înşelase ca expert. Nu era nici cea mai mică îndoială 
că nu avea de-a face cu nişte falsuri; erau prea patinate şi acoperite 
de licheni din cauza atmosferei umede; prea izbitor de primitive şi 
inocente ca să te poţi înşela. Tipologia era total satisfăcută, ca şi 
ochiul expertului. Rămăsese cu gura căscată, permiţând privirii să 
savureze formele de o masivitate arhaică, graţia cu care te priveau 
uriaşe şi grele ca piatra din care erau cioplite; şi totuşi aveau ceva 
aerian, ca nişte bolovani care învaţă să zboare. Una era un bărbat cu 
aripi, cu braţele ridicate, cu stomacul supt în efortul zborului. Alta 
era un băiat. Campion se afla lângă ei fumând furios şi mişcându-se 
dintr-un loc într-altul pentru a le privi din unghiuri diferite; sau 


aplecându-se ca să vadă mai de-aproape cum fusese cioplită piatra. 

- Ce părere ai? spuse Graecen. 

Deodată i se păru că ar fi o insultă să foloseşti aici, într-un 
asemenea loc, toată treaba asta cu substanţele chimice. La urma 
urmei, dacă exista cineva care se îndoia cumva, n-avea decât să 
dovedească acela contrariul. În ceea ce-l privea, ca expert era gata să 
garanteze în situaţia de faţă, punându-şi în joc întreaga experienţă pe 
care o avea. 

- Ce părere am? spuse Campion absent. O lucrare unică, nu-i 
aşa? 

Degetele lui Graecen apăsau dopul de cauciuc al sticluţei date 
de Firbank. Ducă-se dracului şi Firbank cu nenorocitele lui de teste 
chimice. Se întoarse şi intră iarăşi în sala cea mare prin unul din 
tunelurile laterale. Locul semăna cu un fagure, numai tuneluri. 
Începu iar să traseze poziţia gliei, analizându-i calităţile artistice. Mai 
rămânea să găsească inscripţia. 

Ceilalţi rămăseseră în capela laterală, examinând statuia şi 
acolo îi regăsi Graecen. Inscripţiile? Sigur, ghidul se oferi să i le 
arate imediat. Se auzi un murmur general când oflară că asta 
presupunea un ocol, deoarece era vorba de un tunel care nu intra în 
program. Ghidul îşi desfăcu braţele resemnat. N-avea încotro. 

Tunelul cu pricina era foarte îngust, cu pereţii din con- 
glomerate moi cu şisturi argiloase. Graecen şi-a dat seama cât de 
uşor se surpau în momentul când s-a sprijinit cu o mână ca să-şi 
păstreze echilibrul. Nu părea un loc sigur, deloc, în orice caz au 
reuşit să intre în mica peşteră în care se afla chiar inscripţia în 
marmură, cam ciobită ce-i drept. Graecen văzu cu satisfacţie că era 
scrisă parte în hieroglife, parte în semne grafice - litere. Însă aerul în 
acel spaţiu mic era atât de închis, încât nu au putut rămâne multă 
vreme. 

Totul s-a petrecut pe drumul de întoarcere; intraseră într-una 
din capelele laterale mai mari şi tocmai se pregăteau să intre în şir 
indian într-un tunel când, cu un zgomot semănând cu nişte rafale de 
vânt puternic care bate rufele ude puse la uscat pe o frânghie, o 
potârniche imensă s-a înălţat dintr-un ungher întunecos şi a dispărut 
plutind ca o cometă prin acoperiş. Imediat ghidul s-a arătat foarte 
interesat; dacă exista şi un cuib? Dacă exista vreunul, trebuie că era 
ascuns cu dibăcie pentru că, deşi au căutat cu mare grijă prin toate 
cotloanele stâncilor din direcţia de unde apăruse pasărea, nu au dat 
de nici o urmă de cuib. Nemulțumit de această aventură, ghidul s-a 
căţărat pe un bolovan şi a început să escaladeze peretele. Era ceva 
mai mult decât stupid şi periculos, după cum declară Campion pe un 
ton acru, nu de altceva, dar dacă îşi rupea un picior, singuri nu ar fi 
găsit niciodată drumul de ieşire. La dojana lui Fearmax, ghidul a 


catadicsit totuşi să le facă cu mâna întorcând spre ei o faţă rânjită şi 
implorându-i să aibă răbdare şi încredere în putere sale. Dispăru la 
un moment dat dincolo de una din cornişe, revenind apoi la vedere 
pentru a le arăta descoperita - ouă; la această mişcare stânca pe care 
se sprijinea şi care se proiecta în afară începu să se mişte. 

Graecen, care se afla foarte în spate în interiorul intrării în 
peştera cea mare, a văzut cum se întâmplă totul, exact ca într-un film 
dat cu încetinitorul, cu imagini ale unui dezastru magnific; pentru o 
clipă ghidul a rămas în picioare cu braţele ridicate făcând un efort 
disperat de a-şi păstra echilibrul. Piatra cea imensă, dislocată, se 
mişca cu încetineala unei uşi de seif; cercul de lumină de dedesubt se 
deschise ca o floare şi în acelaşi moment izbucni spre înălţimi un 
strigăt înspăimântat: 

- Atenţie! 

Auzi vocea domnişoarei Dombey acoperind-o pe a celorlalţi şi 
la lumina uneia din laterne distinse pentru o clipă figura lui Fearmax. 
Şi bubuitura care urmă păru receptată într-o frecvenţă descompusă a 
sunetului. A fost îngrozitor. Piatră după piatră, totul răsuna ca o 
teribilă lovitură de ciocan în aerul stătut. Dintr-o parte a peşterii 
ţâşniră ca o grindină alţi bolovani, pentru a completa parcă 
spectacolul, şi o revărsare de noroi şi grohotiş. A avut impresia că 
ecoul îi va sparge timpanul. În interval de câteva secunde se trezi 
aruncat pe spate pe un strat de noroi şi pietre în mişcare ce blocase 
de tot intrarea în peşteră, izolându-l astfel complet de restul 
grupului. Zgomotul era în plină desfăşurare, deşi nu putea spune 
dacă era vorba de ecou sau de zgomotul iniţial. Undeva în mijlocul 
acestui vacarm a crezut că aude pentru o clipă voci omeneşti care 
țipau, dar nu putea fi sigur. Acum din toate părţile labirintului se 
auzea cum cad bolovani, cum se desprind pereţi de stâncă pentru ca 
mai apoi să se prăbuşească ca nişte semne anormale de compasiune 
puse în mişcare de această grozavă surpare ale cărei trepidaţii mai 
umpleau încă aerul cu valuri sonore. Graecen descoperi că se tăiase 
la încheietura mâinii; îl lovise o piatră în ceafă, dar, în afară de asta, 
era teafăr - oare pentru câtă vreme? Din acoperişul peşterii 
continuau să cadă pietre mici. Ce se întâmplase cu ceilalţi? În spaţiul 
care se închisese în jurul lor ca o cursă îşi găsiseră moartea din 
cauza loviturilor sau se sufocaseră. Sau poate prin coridoarele acelea 
laterale... 

Ghidul nu scăpase cu viaţă. Corpul i se afla strivit sub o piatră 
mare, îngropat sub un strat de grohotiş de trei metri; totuşi ceilalţi 
avuseseră timp să fugă din calea avalanşei care se pornise, ajungând 
fiecare într-un loc ferit (sau care li se părea ferit în acel moment) al 
intrărilor joase în tuneluri. Fuseseră propulsaţi în sus pe aceste 
canale de aerisire de aerul scos cu forţa din peşteră, fiind înghesuiți 


ca nişte cartuşe pe ţeava unei puşti. Familia Truman se trezi 
respirând anevoie într-un tunel îngust, sub o ploaie de bețe şi pietre 
care se prăvăliseră peste ei; Fearmax se trezi întins pe jos în timp ce 
domnişoara Dombey aplecată asupra lui gemea frângându-şi mâinile. 
Partea de jos a pantalonilor îi era udă leoarcă. Era întins într-o 
băltoacă cu apă stătută auzind reverberaţia zgomotului în spatele lor. 
Primise o lovitură serioasă peste umeri care îl făcuse să-şi piardă 
cunoştinţa. Gemând se ridică în capul oaselor, pipăind înjur ca să-şi 
găsească lanterna. În acest timp Campion încerca cu greu să urce 
ceea ce părea a fi o scară fără sfârşit susţinând anevoie silueta 
Virginiei care leşinase. Nu avuseseră încă timp să-şi dea seama de 
întreaga gravitate a dezastrului; se aflau încă sub şocul caracterului 
neaşteptat şi teribil al întâmplării şi în plus nici unul dintre ei nu 
îndrăznea să se gândească că, pe neaşteptate, s-au trezit îngropaţi de 
vii, pierduţi, înmormântați în labirintul pe care în aceeaşi dimineaţă 
porniseră să-l exploreze. 

Între timp, Graecen se ridicase în picioare la nu mai mult de 
şase metri de vizuinile unde se aflau ceilalţi, iar acum îşi învârtea 
printre degete monezile reci pe care le găsise în buzunar, mormăind 
blesteme incoerente cu o voce isterică. Cel puţin el vedea cu claritate 
tragedia în toată amploarea sa, pentru că numai el părea să aibă o 
Şansă de a găsi drumul spre ieşire. Acum, aşezat pe o stâncă Şi 
frecându-şi faţa cu batista, îşi muncea creierii cu iuţeala luminii - şi 
nu fusese niciodată prea agil - pentru a putea să-şi aducă aminte de 
toate întortochelile drumului pe care veniseră. Dar degeaba. Pe 
undeva, cu mult timp în urma trecuseră cu piciorul un râu. Se uită la 
ceas, dar descoperi că se oprise. Ce putea face? Graecen simţi cum îi 
îngheaţă sângele în vine, dar se ridică în picioare şi începu să se 
plimbe în jurul peşterii examinând nenumăratele tuneluri care se 
ofereau ochilor lui înfricoşaţi ca nişte guri deschise gata să-l înghită. 

Alese metoda pe care o cunoştea cel mai bine, încercând să 
puncteze printr-o argumentare logică fiecare detaliu. Pe neaşteptate 
îi veni în minte una din expresiile lui Hogarth şi se simţi încurajat: 
„Dickie, la urma urmei, dacă priveşti moartea ca fiind continuarea 
unui proces care se desfăşoară deja de o bună bucată de vreme, nici 
nu mai este ceva chiar atât de grav cum pare în realitate." 

Aşa să fie? Să mori în patul tău e una; să mori având-o lângă 
tine pe mama care să-ţi netezească perna şi să te ţină de mână, bine. 
Dar să mori, sufocându-te încetul cu încetul în puţul ăsta unde-i 
întuneric beznă - este cu totul altceva. Şi ce se întâmplase cu ceilalţi? 
Brusc se opri. Ar fi trebuit să strige, ar fi trebuit să încerce să dea de 
ei. Cu toate că a face asta fusese de-a dreptul imposibil. Işi ridică 
fruntea şi-i strigă pe nume, speriat de sunetul ecoului pe care-l 
provoca. Apoi ascultă atent liniştea de gheaţă care coborâse peste re- 


ţeaua de camere şi tuneluri. Chiar şi paşii lui se auzeau slab şi 
îndepărtați ca zgâriatul unei cârtiţe la o mie de mile sub lume. Numai 
o dată a crezut că aude o tânguire slabă a unei voci care putea fi cea 
a domnişoarei Dombey, cu toate că, oprindu-se să asculte, numai 
liniştea a fost aceea care s-a prelins înfricoşătoare din labirint. 

Parcă trăia un coşmar - unul din acele coşmaruri în care te 
simţi prins într-o capcană: dar coşmarul se sfârşi pe neaşteptate când 
se izbi din întâmplare de o dungă îngustă de lumină, descoperind că 
ieşise pe bâjbâite în spatele satului Cefalu, având întreagă sub ochi 
casa în care dorise să vină ca să moară. Graecen tremura din toate 
încheieturile gândindu-se la şansa unică pe care o avusese să scape. 
Se aşezase pe o stâncă, înghițind cu lăcomie aerul albastru, gustând 
mireasma cimbrului, urmărind cu privirea mai jos, dincolo de casă, 
curentul albastru al mării. Nu i se păruse niciodată că lumea poate fi 
un lucru atât de râvnit. Ridicându-se în cele din urmă, cam nesigur 
pe picioare, o porni spre casă. 

Axelos stătea în mijlocul peluzei la umbră, numărând cu mare 
atenţie banii aflaţi pe masa pliantă dejucat cărţi, acoperită cu postav 
verde. Inaintea sa erau înşiruiţi servitorii care aşteptau să-şi 
primească lefurile. Ridicându-şi ochii îl văzu pe Graecen care înainta 
împleticindu-se pe aleea cu pietriş, îndreptându-se spre pajişte 
cuprins de o frenezie care-l făcea să se împiedice ca un betiv. 

- Dickie, spuse Axelos, recunoscându-l şi ridicându-se în 
picioare. Ce bine-mi pare. 

Graecen rămase prostit cu gura căscată, apăsându-şi cu o 
mână inima care bătea nebuneşte şi încercând să vorbească. 
Prietenul său se îndreptă încet traversând pajiştea în direcţia sa cu 
mersul lui legănat ca de rață pe care-l cunoştea atât de bine. Era 
îmbrăcat într-o pijama cu dungi verzi şi albastre, cu o pălărie veche 
de pai pe cap. Sub nas i se micşora încet un trabuc care ardea 
mocnit. 

- Un accident, spuse Graecen în cele din urmă, prăvălindu-se 
într-un scaun. Toţi ceilalţi au rămas închişi în labirint. 

Încercă apoi să-i explice cât mai exact posibil în situaţia în care 
se afla, felul în care se produsese accidentul. Însoţit de doi dintre 
servitorii săi, Axelos o porni spre gura labirintului, lăsându-l aşa cum 
se găsea în şezlong, cu capul dat pe spate şi cu ochii închişi. Aştepta 
să i se potolească bătăile inimii - sau să se oprească de tot. 
Palpitaţiile îi dăduseră o senzaţie de frig şi greață. Imediat ce îi va 
sosi geamantanul îşi va face o injecție. Acum îşi goli mintea, trase 
adânc aer în piept, răsuflă regulat, urmărind umbra pestriță a luminii 
soarelui care se juca prin frunzele platanului sclipindu-i pe pleoape. 
Un fel de ulii treceau razant pe suprafaţa apei, ate rizând apoi pe 
imensul con de calcar numit Cefalu. Le putea auzi tipetele subţiri 


care se curmau brusc - parcă ar fi fost tăiate cu foarfecă - atunci când 
se aruncau plonjând în mare. Din direcţia casei veneau voci, parcă s- 
ar fi certat -un sunet familiar; vestea accidentului se răspândea. 
Graecen oftă şi tresări mişcându-se pe scaun. Uitase să le spună că 
Baird nu păţise nimic. Unicul, în afară de el. Gândurile îi zburară din 
nou la micul grup ascuns şi dispărut în stânca în interiorul 
pământului când explodase acel antrum?’ de piatră; erau cu toţii 
acolo, lipiţi ca bulele de aer pe pereţii unui pahar, fără speranţa de a 
fi salvaţi. Se ridică încet şi urcă treptele care duceau în casă. 


25 Peşteră, bârlog (lat.). 


MORMÂNTUL DUȘMANULUI 


După ce termină să-şi ia rămas bun de la toată lumea, Baird îşi 
îndreptă spatele sub greutatea vechiului sac de campanie, pornind-o 
pe jos pe drumul cel stâncos; simţea cum cei rămaşi îl urmăresc în 
tăcere până ce ajunse la liziera crângului de cireşi şi traversă micul 
cerc cultivat pentru ca să dispară apoi pe una din binecunoscutele 
poteci stâncoase. Nu se întoarse ca să le facă cu mâna - era complet 
absorbit de misiunea pe care o avea şi care făcea un fel de vid în 
jurul său. În orice caz, inima îi bătea cam tare şi simţea cum îşi 
pierde suflul înaintând pe culmea muntelui cu o stăruinţă 
încăpăţânată şi taciturnă. I se părea destul de curios, dar senzaţia pe 
care o încerca acum nu era o asociere între pericol şi moartea 
neaşteptată, cum fusese odinioară, şi care îl cuprinsese ori de câte 
ori se aflase în aceste locuri atât de familiare şi unde se petrecuseră 
atâtea acţiuni de luptă; era, mai degrabă, vorba de amintiri care 
însumau zile în şir pline de plictiseală, apatie şi aşteptare. Aici, chiar 
lângă acest boschet de mirt aşteptaseră, Abatele şi cu el, ca să apară 
catârii; organizaseră o ambuscadă şi nu erau prea siguri de reuşită, 
îşi aducea aminte cu o claritate extraordinară faţa Abatelui, tocând 
mărunt un pachet de ţigări, udând bine tutunul şi transformându-l 
într-o pastă de mestecat - fumatul fusese interzis în timpul unei 
operaţiuni. Işi mai aducea aminte şi fiecare cuvânt al acelei ultime 
discuţii. Vorbiseră despre boala lui Koax şi despre eventuala lui 
moarte. Puțin mai sus, acolo unde panta dealului era mai 
proeminentă, va simţi cu siguranţă mirosul familiar de migdale şi 
portocale care venea de la micul crâng ce încorona vârful Penthali. 

Traversă un torent ce izvora din stâncă, păşind pe un pod de 
piatră foarte prăpădit peste care îşi trecuseră cândva toate proviziile; 
da, apa tot mai clipocea exact la fel atunci când sarea prin stăvilar 
pentru a ajunge în albia de piatră pe care şi-o săpase singură de 
cealaltă parte. La ultimul cot, înainte de-a o lua spre vest, repetă 
gesturile de rutină care în timpul războiului deveniseră un reflex 
pentru toţi - se opri zece minute sub stejar, verificând dacă nu-l 
urmăreşte cineva pe drum după care îşi aprinse o ţigară. Putea să-şi 
audă bătăile slabe ale inimii în aerul proaspăt de munte - un zgomot 
obositor şi slab al unor andrele care-i tricotează pieptul. 

De aici încolo trebuia să urmărească coroana vârfului 
Nanolithos; drumul o cotea contorsionându-se la baza încruntatelor 
stânci de calcar. Le străbătu cu o siguranţă forţată, refăcând în minte 
cele o mie şi una de curse pe care le făcuse odinioară pe acelaşi 


traseu. Da, uite, chiar aici e mica troiță trandafirie închinată 
Sfântului Nicolae cu icoana ei uluită şi candela spartă; iar alături, pe 
culmea cu vârful stâncos, molozul rămas de la ruinele turnului 
venețian. 

Le ocoli pe amândouă şi trecu hotărât mai departe până ce 
peretele masiv de rocă întunecată la culoare se împărţi, formând o 
ravenă, cu o potecă singuratică care cobora prin mijlocul ei. Ajunsese 
acum la intrarea în cartierul lor general din timpul operaţiunilor 
militare şi se opri pentru o clipă să privească umbrele jucându-se pe 
suprafaţa stâncii. Simţi cum tresare neliniştit în sinea sa ceva mai 
profund decât boala sa psihică, ceva ca un fel de alarmă - ca şi cum 
undeva, în unul din balcoanele din stâncă, se afla un paznic care-l 
urmărea cu ochi invizibili. In orice caz, oriunde îşi îndreptă privirea, 
nu văzu nimic de felul ăsta. La un moment dat un tufiş foşni în vânt 
pentru o clipă şi se sperie pentru că semăna cu felul în care se 
camuflau trăgătorii de elită. Îşi aruncă sacul pe unul din umeri şi îşi 
şterse fruntea cu batista. 

În sacul kaki era vechea unealtă încovoiată de săpat tranşee de 
care, nu se ştie exact din ce motiv, nu se despărţise în toţi aceşti ani. 
Îşi aminti motivul pe care i-l dăduse Hogarth în legătură cu asta şi 
zâmbi. Oare o păstrase special pentru această clipă, pentru acest loc, 
pentru această ocazie, pe o culme de munte din Creta? 

Cobori cu pas sigur parapetul, trecând prin arcadă. Simti un fel 
de surpriză neînţeleasă când revăzu locul exact unde fusese omorât 
Bocklin; se aşteptase, într-un fel, ca să nu-l mai găsească, să fi 
dispărut, să fie altceva, poate chiar şters cu totul de pe suprafaţa 
pământului, printr-o alunecare de teren. Totuşi, iată-l complet 
neschimbat; binecunoscutele straturi cicatrizate de stâncă portocalie, 
nodul în care trăseseră la ţintă cu pistolul, chiar şi resturile îmbibate 
cu apă din vechea ladă cu muniții pe care stătuse Bocklin în 
momentul în care murise. Sudoarea începuse să-i acopere fruntea; îi 
simţea răcoarea în suflarea vântului care se juca în jurul ravenei. 
Stătea cu privirea aţintită prosteşte asupra stâncii care în acel loc 
era străpunsă de multe peşteri şi vizuini de vulpi. Prin ele vântul 
şuiera ascuţit. Resturi binecunoscute se aflau peste tot în jur, cutii 
rupte de chibrituri, bandaje, o şosetă ruptă, câteva cartuşe de pistol. 
Se opri ca să ridice un cartuş gol întorcându-l pe toate părţile între 
degetele reci. Acum iarăşi avu impresia că este urmărit de cineva şi 
îşi ridică privirea spre pervazele amenințătoare de piatră de dea- 
supra capului, dar totul era nemişcat ca moartea. Vântul gemea în 
peştera centrală care era dispusă ca un fel de sinus” sub stâncă. 
Urmele focurilor de odinioară se mai aflau încă, pătând pereţii. Afară 


27 Deschidere, gol. cavitate (lat.) 


nu era nimic. Sus, în albastrul fără nori, un vultur îşi porni carul de 
război pe cerul grec; iarba foşnea liniştit în jurul cizmelor sale. Uite, 
exact aici era locul, la umbra stâncii, chiar aici fusese mormântul lui 
Bocklin; ploile de iarnă spălaseră orice denivelare de pe suprafaţa 
terenului. 

Aproape fără să-şi dea seama, Baird începu să sape; nu înainte, 
însă, de a se aşeza lângă mormânt pentru a mânca cu lăcomie. Intr- 
un fel, toată agitația se transformase într-o foame animalică. Pâinea 
şi brânza erau delicioase în aerul rece din jur. Îşi umplu la izvorul din 
stâncă o sticlă goală de bere. Acum, după ce mâncase şi băuse, îşi 
puse întrebarea ce avea să facă cu corpul lui Bocklin după ce-l va 
dezgropa. Mănăstirea era la o jumătate de oră pe drum; va trebui să-l 
anunţe pe Abate şi pe paracliser că doreşte să fie îngropat în pământ 
sfinţit. Dar ce va face dacă aceştia nu vor fi de acord? 

Lăsând la o parte toate aceste gânduri neplăcute, îşi luă 
hârleţul şi se apucă de lucru. Undeva, fără să o vadă, o pasăre cânta 
dulce, trist în aerul rece. Săpa cu atenţie şi neîncredere, ca un 
arheolog căruia îi este teamă să nu strice un trofeu. Pământul nu era 
tare pentru că locul se afla la umbra stâncii unde rouă rămânea 
multă vreme. Se opri pentru o clipă ca să-şi suflece mânecile, după 
care îşi reluă lucrul. Oare cum arăta Bocklin acum? 

Doar după o oră de lucru realiză ca o străfulgerare că Bocklin 
nu era acolo. Ideea s-a conturat anevoie, după acumularea unui şir de 
probe, dar, pentru o bună bucată de vreme, a refuzat să o accepte. 
Totuşi, cu puţin înainte ca soarele să fi trecut de zenit, groapa săpată 
era suficient de mare ca să dovedească fără tăgadă această realitate. 
La început a simţit cum spinarea şi umerii îi sunt cuprinşi de un 
tremur convulsiv - ca şi cum, deodată, răcoarea aerului de munte l-ar 
fi copleşit. Cu toate astea, a continuat să sape multă vreme după ce 
probabilitatea se transformase în certitudine. Era ca şi cum găsirea 
cadavrului devenise ceva imperativ; şi totuşi nu a putut găsi nici cea 
mai mică urmă a acestuia. Începu să meargă încoace şi încolo pe 
marginea gropii făcute, fumând şi muncindu-şi creierii cuprins de 
furie. Să fi fost oare posibil ca o unitate de la Mormintele de Război 
să fi venit şi să fi dus corpul într-un cimitir militar? Puțin probabil 
pentru că aceste unităţi acționau pe fostele câmpuri de bătaie pe 
baza unei dispoziţii oficiale - cum era la Canea şi Retimo. Mai mult, 
cine ar fi putut raporta moartea lui pocklin? Sau poate cadavrul se 
descompusese de tot? 

Se mai învârti o vreme în interiorul gropii lovind cu cizmele 
pământul, trecându-şi printre degete, ca printr-o sită, pământul gras 
şi argilos în căutarea unor indicii care să-i ofere nişte explicaţii: 
nasturi de haină militară, zdrenţe, medalii. Dar, nu, nu găsea nici cea 
mai mică urmă a victimei sale, fapt pentru care, după o vreme, se 


aşeză pe o piatră mai mare şi cu un gest de resemnare începu să 
râdă. Agitaţia şi uşurarea se amestecau acum cu o uimire confuză. Se 
gândi, la un moment dat, că poate Hogarth, pentru a-şi încorona 
teoria simbolistă, i-o luase înainte făcându-l pe Bocklin să dispară în 
mod deliberat. 

- Asta este situaţia, spuse ca pentru sine, continuând să râdă, 
nenorocitul ăla de Hogarth a pus la cale totul. 

Luă un gât mare de apă şi rămase o vreme serios, fumând pe 
aceeaşi piatră, cu ochii aţintiţi asupra mormântului. Privirea i se 
mută apoi rătăcind printre rămăşiţele mucegăite ale lăzii de muniții. 
Undeva în străfundurile minţii sale simţea că avusese loc o cotitură 
de drum; şi totuşi, după un timp se simţi atât de copleşit de gânduri 
şi de liniştea apăsătoare care se aşternuse în acel loc, încât se sculă 
brusc şi o pomi la drum aruncând hârleţul în groapa pe care o 
săpase. 

Curând se trezi în mijlocul unui crâng de ilex şi fragi, pe panta 
din faţa muntelui, cuprins de o senzaţie de fericire, uşurare şi 
ispăşire - ca şi cum ar fi scăpat de sub ameninţarea unui pericol 
iminent sau ar fi scăpat de ameninţarea morţii. Prin frunzişul 
unduitor distingea, în răstimpuri, marea. Albastrul ei nemărginit şi 
blând îi potoli neliniştea. Inspiră cu aviditate aerul, simțind o plăcere 
înzecită. 

Umbrele începuseră deja să se lungească când se ridică 
apucând-o la vale pe panta stancoasă. Se hotărâse să coboare direct 
la mănăstirea Sf. Gheorghe să vadă dacă venerabilul Abate se mai 
află încă acolo. Cei din Canea credeau că da. Poate că acesta ar 
putea arunca o lumină în chestiunea ci Bocklin. Dar mai presus de 
toate mai era de răspuns şi la întrebarea de unde avea oare bunul 
Abate muniţia cu care făcea contrabandă, întrebare care îi neliniştea 
foarte tare pe cei din Whitehall. Cea mai bună mişcare ar fi să 
meargă mai întâi direct la Abate. Inainte ca acesta să afle de la alţii 
de sosirea sa; din câte îi cunoştea pe greci, învățase că îndrăzneala 
este singura metodă de a-ţi atinge scopul. 

Nu după multă vreme se întâlni cu un bărbat în pantaloni 
albaştri care mâna cu un băț un măgar-de-munte împovărat, 
dojenindu-l amar în acelaşi timp. După obişnuitele schimburi de 
vorbe fără importanţă reuşi să-l întrebe ceea ce-l preocupa cu 
adevărat: 

- Sus, la mănăstire - mai e acolo Abatele John? Țăranul avea o 
frunte lată dar îndărătnică cu un smoc de păr în vârful capului. 
Scuipă cu evlavie. 

- Acolo-s de când lumea, spuse acesta. Nişte hoţi, şantajişti, 
popii. Baird zâmbi. 

- Grecia, spuse omul, îşi duce popa-n sân ca un câine 


puricii. 

- Greciei i-ar prinde mai bine ceva mai mulţi patrioţi la fel 
de buni ca preoţii pe care-i are, spuse Baird sec, gândindu-se la 
minunatele acţiuni de luptă ale venerabilului Abate, la veselie şi 
insouciance” inconştienţă şi umor, lucruri de-a dreptul copilăreşti, şi 
la hotărâre; tot acest caleidoscop de emoţii care frământă în 
permanenţă mintea unui grec sfidând logica. Omul îl privi cu o 
plăcere posacă, cu pică. Nu avusese decât intenţia de a se văicări, 
pur şi simplu - o formă de conversaţie obişnuită printre greci. 

- Ei, bine, spuse acesta, acest Abate John e un escroc. 

Baird nu se îndoise nici o clipă de asta. Schimbă subiectul, 
alegând un teren mai potrivit schimbului de informaţii. Omul avea doi 
copii. Era pescar (care în înţelesul dat de Baird era sinonim cu pirat). 
Era din satul Nesboli - la doua ore de drum de unde se aflau. Baird 
nu s-a putut abţine să nu-i spună că fusese de faţă când nemţii le 
arseseră satul din temelie. 

- Abatele John ţi-a salvat rudele, familia, în momentele alea, 
spuse el. Ce ţi-a făcut ca să vorbeşti aşa despre el? 

Din discuţia care urmă apăru clar că omul se ocupa cu 
descărcarea bărcilor la mal, după care ducea marfa pe măgari până 
la mănăstire. Baird nu-l întrebă ce cărau acele bărci. Se arătă chiar 
foarte indiferent în legătură cu acest detaliu, iar la următoarea curbă 
a drumului s-au despărţit. 

Aproape că ajunsese iar la linia orizontului mării, ocolind 
poteca de munte care mergea deasupra mănăstirii Sf. Gheorghe. 
Dedesubt, agăţate de panta neregulată a muntelui, vedea clopotniţa 
roşie şi zidul alb al mănăstirii strălucind în lumina târzie a soarelui. 
Fusese construită chiar în locul unde un pârâiaş firav ieşea din 
stâncă pentru a se îndrepta apoi spre mare. Astfel, în tot acest peisaj 
sălbatec, locul părea o oază de verdeață, pentru că apa proaspătă 
adunase ciorchine în jurul ei cireşi şi nuci. Văzută de sus, mica 
clădire părea că pluteşte deasupra acestei pojghiţe verzi şi dese de 
frunziş. O potecă îngustă, adumbrită şi pavată cu bolovani ducea la 
marea poartă de stejar; Baird pipăi lemnul cu degetele, 
redescoperind părţile arse cunoscute, amintindu-şi că la un moment 
dat nemţii recurseseră aici la represalii împotriva gherilelor 
prizoniere. Apoi prinse cu amândouă mâinile inelul masiv şi bătu de 
două ori. 

Nu primi nici un răspuns. Uşa nu a opus rezistenţă când a 
împins-o uşor cu umărul, se deschise lăsându-l să intre. Se afla acum, 
din nou, în mica curte albă, pavată cu pietricele de mare, colorate. 
Lumina soarelui strălucea albă şi rece pe stâncă. În ghivece, aşezate 


28 Nepăsare (franc). 


unul lângă altul de-a lungul zidului dinspre mare, erau flori şi 
observă că în unele creştea busuioc dulce, planta favorită a Abatelui. 
Rămase nemişcat Şi privi de jur-împrejur. De undeva, din spatele 
clădirii venea un zgomot ca atunci când freci cu nisip o cratiţă. Uşa 
micii capele era deschisă. Inăuntru, întunericul era adânc ca într-o 
peşteră. Baird intră, îşi făcu cruce şi aşteptă ca ochii să înregistreze 
tabloul cunoscut. Încetul cu încetul începură să apară porţiuni din el 
ca atunci când developezi o fotografie - icoanele primitive cu 
halourile lor aurii, lămpile mişcându-se încoace şi încolo, lucrătura în 
metal prea încărcată, obiectele de aur şi argint. Aproape imediat 
înotă spre lumină şi Sf. Dimitrie cu ochii ca două puncte sfredelitoare 
de negură. Baird văzu o sticlă cu ulei de măsline pe pervaz şi luând-o, 
aşa cum se obişnuia, turnă un strop în fiecare lampă pentru a 
completa uleiul ars. 

Acum traversa curtea orbitor luminată şi privi dincolo de zidul 
dinspre mare. Nuiele de salcie pentru năvod se bronzau uscându-se 
pe o stâncă. O mică barcă din lemn şi paie era trasă sub treptele care 
coborau la apă. Lângă ea se aflau câteva oale pentru homari care 
semănau cu nişte ulcioare de culoare cafenie. Nici o suflare nu 
tulbura marea care se întindea limpede de la zidul cel alb până la 
coastele Africii. O urmări cum se umflă uşor pentru a se retrage apoi 
tot aşa de lin, cum se umflă în transa ei de un albastru magnific. 
Umflându-se la un moment dat, a înghiţit câţiva centimetri pentru ca 
apoi să aducă cu ea cochilii de scoici aruncate de vreun pescar 
obişnuit cu pescuitul în ape stâncoase. 

Baird ocoli clădirea cea mare; îi venise o idee. Zidul dinspre 
mare se termina cu un mic balcon şi o pergola de viță-de-vie. Aici îl 
găsi pe Abate, dormind buştean într-un vechi şezlong, cu barba sa 
nobilă răsfirată peste piept, cu mâinile zbârcite şi bătute de soare, cu 
unghiile tăiate scurt împreunate în poală. Pălăria asemeni unui 
burlan se afla lângă el pe jos, iar picioarele în cizme grele cu ţinte 
erau întinse şi depărtate unul de celălalt, de o parte şi de alta a pă- 
lăriei. Baird se apropie uşor şi se aşeză pe zidul cel alb cu faţa la 
bătrân, sorbind din ochi acel chip venerabil şi inocent. Continuă să 
stea aşa, aşteptându-l pe Abate să se trezească, simțind cum e şi el 
cuprins, treptat, treptat de un fel de moţăiala; se cufundă traversând 
diferite paliere ale gândirii până ajunse să se confunde cu acea stare 
pasivă, primind doar mare şi aer. Era ca şi cum toate contradicţiile şi 
întrebările care îi umpluseră mintea s-ar fi vărsat pe neaşteptate într- 
o linişte atotcuprinzătoare şi benefică. Simţi cum i se închid ochii şi 
cum îi cade capul pe piept. 

O dată sau de două ori Abatele tresări prin somn, dând semne 
de fiecare dată că se va trezi, dar se cufundase şi mai adânc parcă în 
liniştea aurie ca mierea a după-amiezii, în picoteala lui mulţumită. În 


cele din urmă, când Baird aproape adormise, bătrânul începu să 
vorbească fără a deschide ochii: 

- Ei, bine, dragul meu Baird, spuse acesta; şi ridică privirea. 
Ştiam cu toţii că te vei întoarce. Nu ştiam însă când se va întâmpla 
asta, doar atât. 

Se ridică gemând din scaun şi se îmbrăţişară cu dragoste. Se 
aşeză apoi la loc şi pentru o clipă Abatele închise iar ochii, după care 
scoase din faldurile sutanei plină de pete un pachet de ţigări ieftine şi 
îşi aprinse una. Căscă de-i trosniră fălcile şi spuse: 

- Simţeam că se află cineva în faţa mea care nu face nici o 
mişcare. M-am mai gândit că poate sunt ameninţat cu un pistol. Vezi, 
încă nu ne-am dezbărat de vechile obiceiuri. Am aruncat o privire 
printre gene tară să deschid ochii ca să văd despre ce este vorba. Ţi- 
ai dat seama că este aproape imposibil să omori pe cineva care 
doarme? 

- Ştiam că m-ai văzut, spuse Baird. 

- Deci, dragul meu, spuse Abatele, cu faţa încreţindu-i-se 
iscusit într-un zâmbet, în sfârşit te-ai întors ca să revezi locul atâtor 
întâmplări neaşteptate. Se ridică şi îl îmbrăţişa pe Baird strângându-l 
la piept cu puterea unui urs. Apoi îşi scutură scrumul din barbă şi se 
întinse căscând iar. Foarte bine ai făcut, cum nu se poate mai bine, 
spuse el. Ei, şi ce se mai întâmpla în lumea cea mare? Întrebă el cu 
acea pasiune tipic grecească pentru veştile din alte ţări. 

- Totul este exact aşa cum ai profeţit. 

- Popoarele se ceartă între ele? 

- Da. E 

- Ştiam eu. In legătură cu posesiunile ce se cuvin 
fiecăreia? 

- Conducte de petrol, sfere de influenţă, comerţ... 

- Şi ce, vrei să spui că te aşteptai la altceva? 

Baird observă iar conturul feţei Abatelui semănând cu cea a 
unui şoim dibace, cu inelele cârlionţate ale bărbii adunându-se în 
jurul gurii strâmbate în semn de nemulţumire aducându-şi aminte de 
acele interminabile discuţii în care îşi omorau timpul şi-şi alungau 
singurătatea în Munţii Albi. 

- Da, recunoscu acesta în cele din urmă. Am crezut că 
totul se va schimba pentru că se făcuse revoluţia de bază legată de 
proprietate. M-am înşelat. 

- Ipoteze false, concluzii false, spuse Abatele John, 
trecându-şi încet mâna prin barbă, scuturând iar scrumul de ţigară 
care îşi făcuse un obicei să se agate în ea. Dar consolează-te. Nu eşti 
singurul care te-ai înşelat vreodată. Aşteaptă să-l cunoşti pe fratele 
Mark. Fratele Mark este şi el aici la mănăstire - poate este cel mai 
serios dintre noi toţi. El zice că noi, cei de aici, construim lumea cea 


nouă-noul rai pe pământ; aici la mănăstire. Crede că propaganda 
invizibilă a vieţii noastre petrecute aici este înregistrată, cumva, în 
favoarea noastră - în favoarea întregii omeniri. Trebuie să recunoşti 
că este un raţionament de negustor. Asta arată că fratele Mark nu îşi 
cunoaşte încă meseria. Virtute şi trăire în virtute, asta trebuie 
urmărit. 

- Tocmai de aceea, spuse Baird, îţi mai iei şi tu câte o 
pauză ca să te ocupi de afaceri? Acum trebuie că eşti bogat, atât 
spiritual cât şi financiar. 

Abatele păru uşor descumpănit. Tuşi şi privi pentru o clipă, 
atent, cerul. 

- Aşa e, spuse el cu o voce absentă, privindu-l pieziş pe 
Baird, am intrat acum într-o afacere foarte rentabilă. 

- Cei din Londra sunt cam alarmaţi. 

- Cum? spuse Abatele. Şi la Londra se vorbeşte despre 
asta? A devenit atât de bine cunoscută? 

Baird îşi dădea seama că celălalt încerca acum să vadă ochii 
minţii cum arăta Londra - un oraş ceva mai mare decât Megara - în 
care oamenii nu fac altceva decât să stea pe un scaun în faţa portii şi 
să bârfească; mai trece, din când în când, câte un păstor cu capra şi 
vinde, cui pofteşte, lapte pe care-l mulge direct de la uger în orice 
vas la îndemână, pentru care îşi primeşte banii pe loc; din când în 
când mai trece şi câte un lord cu ţilindru pe cap, într-o maşină. 

- Deci, la Londra, se vorbeşte de mine, repetă Abatele, cu un 
ton în care se citea ceva între mândrie şi nelinişte. Şi ce se vorbeşte? 

- Că puştile sunt pentru revoluţii. 

Abatele chicoti şi-şi ascunse faţa în mânecă. 

- Ţi-e foame? spuse el, şi fără să mai aştepte vreun răspuns, 
bătu de două ori din palme şi strigă: Calypso! 

De după colţul casei apăru o fetişcană firavă, cu paşi repezi şi 
sprinteni. 

- Adu orice găseşti de mâncare. A venit naşul tău, spuse 
bătrânul. Fata îl îmbrăţişa pe Baird destul de sfioasă şi le aduse de 
mâncare; nişte pâine, măsline negre, ceapă şi vin. 

- Stai mai multă vreme? întrebă Abatele John, muncindu- 
şi clar mintea pentru a calcula data aproximativă când urma să 
sosească un transport de mărfuri de contrabandă. 

- Locuiesc la Cefalu, spuse celălalt, la Axelos. Poate mai 
rămân o vreme. Sunt aşa bucuros să revin aici. S-a abținut cu greu să 
nu adauge ceva despre Bocklin, să amintească ceva despre vizita 
făcută la ascunzătoarea din munţi, dar Abatele se lansase într-o altă 
direcţie. 

- Toată lumea, spuse acesta, vine la Cefalu. Se pare că 
este ceva extraordinar cu statuile şi lucrurile alea pe care le-am 


descoperit noi în peşteră. Uite ceva care îmi este foarte greu să 
înţeleg. Făcu o pauză. 

- Ce anume? întrebă Baird. 

- Bătrânul Axelos, spuse Abatele, crezi că-i întreg la minte? 
Vrea să declar, deşi nu este adevărat, că l-am ajutat să cioplească 
unele din chestiile alea. Tu ce înţelegi din asta? Mi-a dat o sută de 
lire sterline ca să jur şi să nu spun nimănui că noi am descoperit 
statuile alea. Bătu din picior. Ei, drace, spuse el, iar am sfeclit-o. 
Trebuia să fie un secret. Uite, pe de o parte iau banii, iar pe de alta 
spun cuiva secretul. Se lovi de două ori peste frunte cu pumnul său 
uriaş şi noduros. Blestemată să fie limbuţia asta a noastră, a 
călugărilor - e un păcat. Fie ca Atotputernicul să ne pedepsească pe 
noi toţi. Il puse pe Baird să promită că nu va mai spune nimănui toată 
tărăşenia. Abatele se destinse şi spuse: Dar la urma urmei de ce să 
nu-ţi spun totul, doar eşti unul din cei mai vechi prieteni ai mei? De 
ce să nu-ţi spun şi de ţăranca aceea, Katina - e căsătorit cu ea. Eu i- 
am cununat. Atunci de ce se poartă cu ea cum te porţi cu o servitoare 
şi nu o respectă cum se cuvine, ca pe o nevastă? Nu, zău aşa, crede- 
mă, ceva nu este în regulă cu el. 

Se plimbau de-a lungul şi de-a latul micii curţi liniştite. Baird 
admiră noua lampă din capelă, ghivecele cu busuioc şi petecul unde 
cultivau legume. Ceilalţi trei călugări, cu care bătrânul împărțea 
singurătatea monastică, dormeau. 

- Sunt foarte fericit, îi spuse bătrânul. Sunt aşa de fericit. 
Niciodată nu am făcut ceva mai interesant ca acum. Nu văd pe 
nimeni. Nu mă gândesc la nimic. Mă rog, din când în când, şi dorm, 
mai tot timpul. Cât despre puştile de care vorbeai, am să-ţi explic 
despre ce-i vorba ca să-i poţi linişti pe cetăţenii Londrei. Nici vorbă 
de revoluţie pe aici. Este vorba doar de câştig. Le cumpăr ieftin de la 
evreii din Palestina şi le vând la un preţ mai mare evreilor din Tripoli. 
În mod fericit ne aflăm la o intersecţie de drumuri şi recent unii din 
cei mai de treabă marinari s-au întors pe la casele lor. Câştigul nu e 
prea mare, dar este totuşi ceva şi trebuie să-ţi mai spun că e mereu o 
plăcere să câştigi ceva de pe urma evreilor. Eşti mulţumit? 

Baird era mulţumit că întregul subiect fusese abordat direct; 
avea astfel prilejul să-l felicite pe Abate pentru cinstea sa, deşi 
bătrânul ştia foarte bine că pentru zece lire sterline oricare ţăran i-ar 
fi dat toate informaţiile cerute. Se plimbau braţ la braţ bine dispuşi şi 
din nou, Baird se trezi că admiră acele trăsături vultureşti din care 
dispăruse, parcă, orice urmă de grosolănie pământească, ascultându- 
i în acelaşi timp vocea voit melodioasă. Abatele era un filosof a cărui 
judecată logică se topea, uneori, în cupiditate. 

Apăru fata bătrânului care îi oferi un buchet de anemone de 
primăvară şi-l sărută. 


- Hai, spuse Abatele. Trebuie să rămâi la noi măcar noaptea 
asta. Avem multe să ne spunem. O să stai în cămăruţa lui Niko. 

Impreună urcară lunga scară albă de lemn care ducea pe 
terasă. Baird putea auzi sforăituri din spatele unei uşi închise. 
Libelulele strălucitoare făceau inspecția florilor. Marea tresări şi se 
cufundă iar în somn. 

Mica chilie albă era imaculată. Un pat, două oleolitografii în 
culori vii, o masă şi un scaun. Fereastra dădea direct spre mare. 

- Am să-i spun să-ţi aducă câteva pături. Trebuie să ţi se pară 
foarte primitiv faţă de ceea ce ţi se oferă de obicei, dar asta este tot 
ce putem. 

Baird se întinse pe pat şi spuse: 

- Slavă Domnului, Abate, pentru acest bazin meditera- 
nean. Tot acolo faci baie în mare, gol-goluţ? Aş mai încerca să mă 
bronzez iar peste tot. 

- După ce dormi puţin, spuse bătrânul afectuos, dând iar 
mâna cu el şi zâmbind. 

Fetişcana intră cu un vas cu apă proaspătă şi un lighean. 

- Ah, Calypso, spuse Baird, eşti o adevărată gospodină. Ea 
zâmbi şi dispăru din nou, nu înainte ca Abatele să o tragă de cozi şi 
să-i spună că e un vârcolac. 

- În zece ani, spuse mândru, nu o să fie alta mai frumoasă ca ea 
în toată Creta. 

- Până atunci vom lupta cu ruşii şi chinezii. 

Bătrânul se aşeză pe scaun şi îşi puse un picior peste celălalt, îl 
privi atent pe Baird, fără să scoată o vorbă, o bună bucată de vreme. 

- Ar mai fi şi altceva, spuse, în cele, dm urmă, cu 
binecunoscuta sa viclenie. Ceva ce te frământă şi vrei să afli de la 
mine? Ceva ce ai vrea să descoperi şi care te-a adus până aici? 

- Da, spuse Baird, dar nu este ceva important. 

- În miezul fagurelui se află dulceaţa, spuse Abatele ca un 
oracol. Despre ce să fie vorba? 

Ascultă cu atenţie tot ce-i povesti Baird despre visul său; 
despre reapariţia lui Bocklin în mintea sa; despre vizitele la Hogarth. 
Într-un fel i se părea foarte simplu să-i explice bătrânului bazele 
teoriei lui Hogarth. Acesta îl aproba mereu dând din cap. Era, fără 
îndoială, prima persoană pe care o cunoştea, gândi Baird, pentru 
care doctrinele atât de speciale ale lui Hogarth nu erau ceva 
necunoscut sau pur şi simplu anormale. Când îi pomeni de 
propunerea lui Hogarth de a veni ca să-l dezgroape pe Bocklin pentru 
a-l reîngropa într-un loc sfinţit, Abatele John se lovi cu putere peste 
genunchi şi spuse: 

- Omul ăsta este foarte înţelept. Un om cu adevărat înţe- 
lept, în chipul acesta, conştiinţa ţi se va curăța cu siguranţă, iar visul 


se va evapora. i 

- Bine, dar uite că a şi dispărut, spuse Baird emoţionat. In 
realitate s-a evaporat ca printr-o minune. Şi ştii de ce, pentru că 
Bocklin nu mai e acolo - nu mai este nicăieri, doar dacă nu l-ai mutat 
tu undeva. 

Abatele negă dând din cap. 

- Doar dacă, urmă Baird, acest neaşteptat sentimentele 
eliberare nu este fals. Doar dacă nu îl mai visez iarăşi. Cu toate 
astea, mă simt ca şi cum s-ar fi întâmplat o minune, este ca şi cum 
Bocklin nici n-ar fi existat vreodată. 

Abatele se aplecă spre el şi-l bătu pe braţ în semn de încurajare 
şi îmbărbătare. 

- Cu timpul vei înţelege singur, spuse el. Acum te las să dormi o 
oră. Pe urmă vom cobori împreună la mare ca în timpurile bune. 

Baird adormi pe când se apleca să-şi desfacă şireturile de la 
ghete. 


ÎN ÎNTUNERIC 


O vreme a rămas pe întuneric, încercând să-l trezească pe 
Fearmax, pe care îl tot scutura, dar după un timp s-a convins că este 
cu siguranţă mort. Umezeala hainelor lui i-a sugerat oribila senzaţie 
că sunt îmbibate în sângele care curgea, în mod sigur, şiroaie din 
nişte răni adânci. Avea mâinile reci şi încleştate una într-alta. In 
aiureala generală domnişoara Dombey îşi pierduse lanterna şi 
încerca acum să pipăie pe întuneric faţa cea osoasă, scoțând 
scâncete slabe de teroare şi implorare. 

- Domnule Fearmax, striga ea. Domnule Fearmax. Dar nu primi 
nici un răspuns. 

În cele din urmă se ridică şi se îndreptă cu paşi rari spre 
coridorul îngust; începuse să simtă lipsa de aer şi se întreba dacă nu 
se aflau cumva blocaţi într-un tunel din care nu mai aveau nici o 
scăpare. Continua să se tânguie în şoaptă. Cu mâinile întinse înainte, 
merse pas cu pas ca o somnambulă. După vreo douăzeci de paşi 
făcuţi cu mare grijă, mintea-i amorţită se trezi la realitate şi astfel îşi 
aduse aminte că avea în haină o cutie cu chibrituri. Cu degete 
tremurânde îşi dădu la o parte pardesiul ca să scoată cutia cu 
chibrituri. Primul chibrit lumină pentru o clipă coridorul de trecere, 
gol şi întunecos, înainte de a se stinge. Al doilea arse ceva mai bine. 
Coridorul părea că se lărgeşte, iar plafonul că se înalţă. De-a lungul 
şi de-a latul fagurelui de piatră tot se mai făceau simţite zguduituri şi 
zgomote ciudate; în aerul stat praful plutea parcă suspendat. Apoi 
luminiţa se stinse. 

Mintea domnişoarei Dombey era străbătută de imagini confuze, 
pline de panică, între care nu exista nici cea mai mică legătură: 
trecutul şi prezentul se învălmăşeau la întâmplare. Poate că acesta 
era Sfârşitul Lumii despre care propovăduise atâta vreme? Zări şi 
faţa Paznicului, cu trăsăturile estompate şi palide, care se contura în 
întunericul din faţa ochilor săi; îl văzu şi pe domnul Sowerby, la 
Wigmore Hall, privind miop prin ochelarii cu rame metalice. Aprinse 
încă un chibrit cu degetele amorţite şi inerte şi apoi încă unul. Se 
concentrase atât de profund asupra morţii universale şi a judecății 
succinte pe care o implica încât era incapabilă de a-şi limita 
deschiderea cercului de gânduri pentru a-şi analiza propria moarte. 
Amorţită, cu dinţii clănţănind, continuă să înainteze la întâmplare, 
aprinzând un chibrit după altul până ce cutia se goli. Apoi se aşeză în 
întuneric şi începu să plângă cu suspine. Ce va spune Andrew, fratele 
ei? Nu-l văzuse de ani de zile. Fusese în armată, la Quetta. 


Încet i se contura în minte senzaţia că din acest accident căruia 
îi căzuse victimă putea ghici concluziile care să arunce oarecare 
lumină asupra strădaniei vieţii sale. Şi totuşi la ce se putea aştepta? 
Îşi vedea viaţa perindându-i-seîn faţa ochilor, dispărând în depărtare 
tot atât de lipsită de înţeles pentru ea ca ideogramele chinezeşti. 
Acum se vedea în casa misionară de la Hwang-Tu. Tatăl ei vorbea 
despre misterul Crucii în faţa unui grup de copii chinezi. „Pentru a vă 
împăca cu voi înşivă", le spunea el cu vocea sa gravă şi expresivă de 
bariton. Hainele îi miroseau a ţigări de foi ieftine, iar părul argintiu îi 
cădea pe grumaz. Apucă absentă între degete mica sticluţă cu 
somnifere pe care o avea în buzunar şi îşi aminti de doctorul 
Andrews privind-o pe deasupra ochelarilor şi avertizând-o să nu ia 
mai mult de... 

Auzi mugetul înfundat al minotaurului răsunând în adâncurile 
din faţă. Zgomotul trecu dincolo de locul unde se afla ea, străbătând 
aerul greu şi umed, aproape ca un obiect cu greutate şi consistenţă 
proprie. Deschise sticluţa şi-şi vărsă în palmă micile tablete. Ceva, la 
celălalt capăt al coridorului, se mişcă, o formă nedefinită de întuneric 
suprapusă - întuneric. Strigă. 

- Hei! E cineva acolo? dar vocea ei spartă îi fu aruncată înapoi 
în faţă, venind din gâtlejul de piatră al tunelului în ecouri frânte şi 
indiferente. 

Le înghiţi una după alta, aducându-şi aminte cât de talentata 
devenise la înghiţit pastilele fără apă. Invăţase asta din cauza 
malariei, în timpul ultimei vizite în Egipt. Apoi, cu o senzaţie care 
semăna oarecum cu un sentiment de uşurare şi împăcare, se întinse 
pe piatra rece din coridor învelindu-se cu haina. 

Acum se plimba iar prin câmpurile de orez, de mână cu tatăl ei. 
Deasupra râului, făcuţi parcă din puf de scaieţi, pluteau mici norişori 
pe cer. La uşa templului era aşezat un bătrânel care încrusta cu mare 
grijă ceva pe un sâmbure de piersică; era chiar broşa pe care i-o 
dăduse tata. O pierduse într-o zi mergând pe câmpia umedă de lângă 
Horsham. Deşi a căutat-o mult, nu a mai găsit-o niciodată. Era ca şi 
cum, în timp. se rupsese o legătură; fusese ruptă de tatăl ei prin 
această întâmplare mult mai definitiv decât se întâmplase cu ani în 
urmă, la moartea acestuia în China. Era o ruptură de propria sa 
copilărie, acel cuvânt care înseamnă fericire şi căldură, pe care nu le 
va mai cunoaşte niciodată după traversarea canalului şi ajungerea la 
Dover. Îşi amintea liniştea ecluzelor de la râu, convoiul de lebede 
navigând contra curentului, galbenele flori numite pintenul-cocoşului 
care o priveau cu atenţie pe când ea tot mergea, încoace şi încolo, 
căutând şi plângând. 

Pentru o clipă domnişoara Dombey s-a ridicat în capul oaselor 
şi a deschis ochii. Acum ştia pentru întâia oară cu o exactitate 


perfectă că este pe moarte. Binecunoscuta bătaie slabă a inimii, 
ritmul ciudat al acestor bătăi datorat pastilelor i-a transmis 
informaţia. Într-un fel, nici nu-i mai era frică de labirint, pentru că nu 
murea din cauza lui. Oh, dar nici nu putea fi vorba de acea moarte de 
martir pe care şi-o dorise; era ceva neînsemnat şi iremediabil căruia 
nu i se putea atribui nici cea mai simplă logică legată de credinţa ri 
convingerile sale. 

Nu dorea să se gândească la Dumnezeu, cu toate că socotea că 
cineva care se ocupase de ceea ce se ocupase ea ar fi trebuit să se 
roage. 

-Of, Doamne, începu deci, repetând formule care îi apăreau 
nechemate ca nişte cărări foarte binecunoscute. De ce oare nu am 
crezut niciodată cu adevărat în Tine? 

Chiar şi în somnolenţa pe care o simţea acum recunoscu că 
ceea ce spunea era, cu adevărat, un început remarcabil pentru o 
rugăciune; totuşi persista senzaţia că lipseşte ceva chiar din această 
spovedanie. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh - ce sens aveau toate astea? [i 
zornăiră în minte ca nişte nuci într-o cutie de metal. Totuşi, mai 
presus de toate, simţea convingerile tatălui ei; tata care-i citea dintr- 
o carte mare neagră; tata care se ruga; ea care i se urca pe genunchi 
pentru ca să fie mângâiată şi să-şi frece palmele calde de ceafa ei 
mică. În mod nedesluşit, această a Doua Venire fusese numai o con- 
spiraţie pentru a-l face să revină. În cele din urmă, copleşită de acest 
imagon”, domnişoara Dombey adormi. 

În ceea ce-l priveşte pe Fearmax, se trezi cu un cucui mare pe 
creştetul capului şi cu sentimentul că trecuse printr-un cutremur. 
Multă vreme a stat fără a încerca să facă nici cea mai mică mişcare, 
în afară de braţele pe care şi le mişcă cu grijă ca să se convingă că 
erau intacte. În afara loviturii de la cap şi de senzaţia de greață, nu 
mai dădea semne ale unei alte infirmităţi datorate acestei aventuri. 
Căzuse pe o parte, deci se afla întins pe impermeabil, în buzunarele 
căruia putea simţi colţurile tari ale cutiei în care era pachetul cu 
mâncare pentru prânz. Rămase multă vreme fixând cu privirea 
întunericul, cu fiecare nerv relaxat, întrebându-se ce va face. Ultima 
amintire coerentă pe care o mai avea era imaginea ghidului planând 
prin aer, îndreptând-se spre el călare pe un bolovan enorm. Ce se 
întâmplase după aceea? Poate grohotişul care se revărsa pe acest 
tobogan de piatră l-a aruncat într-o parte. Încet, se ridică pe 
jumătate, gemând mai mult de frica unor oase rupte decât din cauza 
loviturii; aparent nu sângera. Avea picioarele îngheţate până în 
măduva oaselor, udate de apa din băltoaca în care zăcuse. Îşi ridică 
balonzaidul ud leoarcă şi căută cutia de chibrituri pe care ştia că o 


29 Forma perfectă; în entomologie, starea perfectă a unei insecte (gr.) 


luase cu el. În slaba limbă galbenă de lumină observă ceva sclipind 
pe jos la trei paşi mai încolo. Era lanterna; ridicând-o cu degete 
tremurânde, apăsă pe buton, încântat să descopere iarăşi revărsarea 
puternică a luminii galbene fără de care ar fi rămas neajutorat ca un 
orb. 

Îndreptă mai întâi lumina spre trecerea blocată din spate, 
examinând marea grămadă de pietre şi noroi îndesate cu putere ca 
dopul în gâtul unei sticle; totuşi, în faţa sa coridorul părea că se 
continuă la infinit. Oare ce era de făcut? Fearmax simţi cum îl 
cuprinde o senzaţie de calm suveran, o senzaţie de mulţumire şi 
relaxare. Era ca şi cum nu-şi mai putea dori nimic altceva, nu-l mai 
ameninţa nici un pericol - destinul luase o hotărâre. Trebuia să 
meargă cât de repede şi cât mai departe, în speranţa că va găsi o ie- 
şire. Dar, mai întâi, se aşeză şi mancă, ţinând pe genunchi lanterna 
care-şi arunca lumina tremurătoare. Era o pauză binevenită pentru 
că încă nu-şi venise complet în fire. Observă cu surprindere urmele 
ude ale pantofilor care veneau din direcţia băltoacei; deci mai fusese 
şi altcineva în afara lui. Dar cine putea fi acela care îl lăsase în starea 
în care se afla, fără să scoată o vorbă, coborând coridorul? Urma era 
destul de mică, putând fi a unei femei. 

Fearmax îşi împacheta la loc restul de mâncare şi, cuprins de 
nelinişte, o porni pe coridor, oprindu-se din când în când ca să strige: 
„Hei!" Speranţa i se revărsă în suflet gândindu-se că nu este singur 
în labirint. Dar pe măsură ce coridoarele se înmulţeau şi se ramificau 
întinzându-se la infinit în toate direcţiile, începu să fie descumpănit. 
Cum puteai să dai de cineva în această încrengătură ca un rebus? Se 
mai putea întâmpla să se învârtă în cerc. 

Trecu printr-o peşteră în care cerul albastru şi orbitor intra cu 
greu şi arunca pete uimitoare, albastre, aurii şi verzi pe rocile 
vulcanice care acopereau pereţii ca nişte pecete din ceară roşie, 
uscate. Fearmax privi cu aviditate cerul ridicându-şi braţele firave şi 
strigând până ce ecourile se rostogoliră peste el ca un stol de păsări 
extenuate. Numai de trei metri de frânghie avea nevoie ca să-şi 
recapete libertatea, în ciuda acestei tentaţii, era periculos să mai 
rămână acolo multă vreme. 

O porni iar la drum cu pas alert. Dacă cel puţin ar putea ajunge 
la râul pe care-l traversaseră tot ar fi ceva, dar trecu dintr-un tunel în 
alt tunel până ce simţi că ameţeşte de-a binelea, atât de uimire cât şi 
de dezorientare. De câteva ori se mai şi împiedicase, julindu-se pe la 
încheieturi, pentru că înaintarea era anevoioasă şi terenul accidentat. 

Acum, treptat, treptat, ajunsese la un ritm de mers mai puţin 
alert, simțindu-se mai stăpân pe sine. În buzunarul hainei a 
descoperit un trabuc scofâlcit şi fumul aromat i-a calmat nervii. S-a 
trezit că formulează în gând fraze care dacă i-ar fi fost sortit să iasă 


din labirint şi-ar fi aflat locul în cartea pe care intenţiona să o scrie. 
Subiectul era simplu şi în mare parte i se datora lui Hogarth; era 
vorba de un tratat privind psihicul - şi anume înclinația acestuia spre 
epilepsie şi schizofrenie. Era menit să fie un fel de ghid pentru 
mediumurile viitoare. Urma să abordeze subiecte pe baza unor probe 
care nu pot fi verificate de teoriile şi canoanele ştiinţifice generale, 
probe care constituiseră preocuparea primordială a minţilor revoltate 
de la începutul istoriei. Acest lucru trebuie să constituie şi 
preocuparea, individului în existenţa căruia apar în mod inevitabil 
emoţii şi gânduri care nu sunt nici raţionale, nici obişnuite. Era vorba 
de lucrările lui Blake şi Nostradamus care au ajuns până la noi... În 
acel moment se lovi cu capul de o cornişă, drept care se opri să 
blesteme. „Prin urmare, nebunia trebuie să reprezinte un termen de 
referinţă în judecarea acestora." Lanterna lumina arc după arc, 
coridor după coridor. Labirintul părea că se continuă la nesfârşit. 

Pe neaşteptate Fearmax se gândi la „French Marie". Gândul îi 
produse o neaşteptată strângere de inimă, făcându-l să se oprească 
din drum. Dacă urmele de paşi pe care îi zărise lângă locul în care 
fusese aruncat...? Sau îşi pierdea minţile, dacă să-i treacă prin minte 
o idee atât de fantastică. Totuşi, deşi încerca din răsputeri, nu se 
putea smulge farmecului acestui gând. Poate că în unul din coridoare 
va da cu ochii de adevărata „French Marie", prietena şi soţia în 
căutarea căreia se afla de atâta amar de vreme. Stătea acum pe o 
piatră urmărind indiferent traseul fumului trabucului care se pierdea 
pe coridor. O idee neaşteptată îi veni în minte. Încotro se îndrepta 
fumul? Cu siguranţă că era aspirat în mod natural de către un curent 
de aer? lar curentul de aer putea indica direcţia unei ieşiri? Râse 
răguşit. Oare fumul îl călăuzea, aşa cum părea logic, la suprafaţă; 
sau poate undeva în faţă îl aştepta „French Marie", dorind să fie cău- 
tată şi recunoscută. 

Fearmax o porni iar la drum, urmărind fumul trabucului, 
făcând o pauză la fiecare câţiva paşi pentru a mai pufăi în aerul 
închis al tunelului; fumul se mişca alene dar vizibil, înaintând de-a 
lungul tunelului care părea să coboare, traversând galerii cu bolți 
arcuite săpate în stâncă, încât puteai jura că au fost desenate de 
arhitecţi adevăraţi. Fearmax urmărea fumul fiind încă preocupat de 
problemele legate de compoziţie. „Deci, lucrarea unui arhitect, ca şi 
ceea ce face un medium, reprezintă o probă deliberată a unor stări 
de fiinţare care sunt imposibil de comunicat în termeni lingvistici." 

Era oare posibil ca ea să se afle acolo, aşteptându-l? Ideea îl 
entuziasma în tot atât de mare măsură pe cât îl înfricoşa. Ce îşi vor 
spune în momentul în care se vor întâlni? Fumul continua să 
înainteze fără milă; la un moment dat l-a condus printr-o peşteră în 
care stalactitele clipoceau zgomotos, lucru care îl făcuse să spere că 


a ajuns la râu. Dar a fost dezamăgit iarăşi. Doamne, dacă ar mai da 
de râul acela gândi el, ar putea pluti pe el ajungând în mare; în orice 
caz ar fi fost oribil să rămâi înţepenit într-o spărtură de zid mult prea 
mică pentru un om - să rămână blocat aşa cum îţi rămâne printre 
dinţi un fir de ceai care nu mai vrea să iasă; să nu se mai poate mişca 
şi să se sufoce. Încercă să-şi aducă aminte un citat mai lung din 
Mysers cu care dorea să-şi încheie cartea. Se referea la 
materializare; îşi aminti brusc de picăturile de parafină care se usucă 
- păstrând în interiorul lor urma invizibilelor mâini, frumoase şi 
plinute, ale lui „French Marie". Oare de ce îl părăsise atât de brutal? 
Şi de ce venise tocmai aici în Creta ca să se rătăcească în acest la- 
birint hidos? Oare era ceva gândit dinainte, exista un program, un 
proiect gândit şi acum urmărit să se aplice? 

Hogarth cu siguranţă că l-ar fi pus mai întâi să se întrebe care 
putea fi justificarea dramatică a acestei situaţii, îşi aminti vorbele 
acestuia: „Ne îndreptăm simbolismul interior spre exterior, în lumea 
din jur. Într-un înţeles deosebit de real noi creăm lumea din jur 
pentru că o facem să reflecte chiar simbolismul nostru interior, 
valabil numai pentru noi. Fiecare dintre noi duce cu sine, are în el o 
maşinuţă de făcut mituri care de multe ori începe să funcţioneze fără 
ca noi să ne dăm seama de asta. Astfel s-ar putea spune că ne 
conducem existenţa folosind o logică poetică extraordinar de 
exigentă - obţinem exact ceea ce cerem, nici mai mult nici mai puţin." 

Fearmax stătea acum şi se întreba dacă era adevărat că el 
„ceruse" acest crepuscul umed, aceste peşteri şi acel melancolic 
sunet al unei căderi de apă, acea linişte oarbă şi nemărginită care 
ajungea în cele din urmă să înghită totul - până la fund? 

Înainte de a apuca să-şi răspundă îl auzi - auzi acel muget 
diform în cascade de ecouri, pe care şi-l reamintea acum atât de bine 
ca fiind glasul minotaurului. Se opri nehotărât. Părea că vine de la 
oarecare distanţă. Lanterna care luminase până atunci atât de bine 
îşi pierdu pe neaşteptate puterea aproape de tot - poate umezeala nu 
le tăcuse bine bateriilor. O apucă pe coridorul indicat de turnul care 
continua să înainteze agale, tăcând grăbit vreo zece paşi. Ce animal 
putea fi acela care scotea un asemenea sunet? 

Coridoarele coborau uşor formând la capăt un fel de round 
point“ natural, din care porneau alte coridoare împrăştiindu-se la 
întâmplare în toate direcţiile. Aici aerul continua să vibreze după 
trecerea mugetului monstrului. 

- Ce este realitatea? spuse Fearmax cu voce tare, recunoscând 
în această întrebare una din acele enigme a căror importanţă şi 
semnificaţie îl frământa dintotdeauna. Picioarele - aceleaşi picioare 


30 Răspântie (franc.). 


cu care străbătuse în lung şi-n lat străzile din Exeter - ce căutau ele 
aici? Sau poate locul în care se afla acum reprezenta în totalitatea sa 
simpla exteriorizare dementă a confuziei sale interioare - picioarele îl 
duceau încet, prin coridoarele metaforice ale subconştientului - în 
care doar mugetul monstrului adormit îi oferea un indiciu al 
păcatului originar? Era o poveste destul de interesantă, dar greu de 
crezut. Dacă îi va fi dat să scape s-ar bucura să discute cu Hogarth 
chestia asta. Teoria lui Rank despre semnificaţia simbolică a 
labirintului şi legătura acestuia cu proorocirea, cu ghicitul. Pe urmă 
concluziile lui Olaf despre coridoarele Piramidei Mari; era oare 
posibil ca locul pe care-l străbătea acum să fi fost săpat de mâna 
omului pentru a servi unor scopuri oculte? Oare venise aici pentru că 
fusese trimis anume pentru a trage propriile concluzii, prin 
observaţie şi deducție, asupra unor credinţe şi ştiinţe dispărute de 
multă vreme - sau care se mai păstrau numai în nişte forme ezoterice 
prin alchimie sau ghicitul în cărţi? Era o simplă presupunere. 
Începuseră să-l doară picioarele. Se porni să vorbească singur, cu 
voce tare, fără a mai avea nici cea mai mică reţinere; era ca şi cum 
ultima barieră intre el ca individ şi el ca personalitate se evaporase. 
Îşi putea auzi inflexiunile înfundate ale vocii aruncându-i ecouri din 
arcadele care-l înconjurau. Scoase o dâră lungă de fum şi îi ascultă 
chemarea domoală, ca un ac indicator care, descoperind coridorul 
indicat, dispăru în interiorul acestuia. Se supuse încet chemării, 
precaut, vorbind cu voce tare. 

- Deci să presupunem că toate astea nu au fost decât o 
iniţiere. 

- Dar care, cu ce scop? 

- Un noviciat care să-ţi ofere atingerea unui grad superior 
de autocunoaştere. 

- Săracul de tine, aiurezi. 

Mugetul minotaurului se auzi din nou. 

- Nu, strigă el deodată având o presimţire. Lumina lanternei 
aproape dispăruse într-un cerc slab de paloare gălbuie, incapabilă să 
străpungă întunericul până la capătul coridorului. Fearmax se aşeză 
pe o piatră şi mai trase un fum din trabuc; dintre cele două coridoare 
care se deschideau în faţa lui, era clar cel ales. Fumul se repezi în el, 
fiind supt fără zgomot. Undeva, în mod nedefinit, simţea un miros, 
ceva ce semăna cu un parfum. Şi totuşi nu era vorba de un miros 
adevărat, pentru că atunci când se concentra nu simţi nimic altceva 
decât umezeala şi fumul trabucului. Undeva, dincolo de umbre, poate 
„French Marie" aştepta. Se sculă şi se îndreptă spre cele două 
coridoare din faţa sa; fumul se tărăgăna încet în faţa lui. Şi totuşi, din 
cel de-al doilea coridor în care fumul nu intrase auzi vibraţiile 
metalice ale vocii minotaurului - o zdrăngăneală nedesluşită produsă 


parcă de nişte coarde dezacordate, ca nişte valuri de praf spălate şi 
cărate înainte şi înapoi într-un spaţiu închis. 

Nu a fost vorba de o alegere conştientă, ci mai degrabă tot ce 
putea însemna acţiune rămăsese cumva în suspensie, fiind devorat şi 
copleşit de curiozitate. Părăsi drumul fumului şi pătrunse în celălalt 
coridor; chiar acum urma să se întâmple un lucru ciudat. Începu să 
simtă că totul este doar un vis - ca şi cum se pierduse în unul din 
acele vise care ne tulbură copilăria. Simţea frică, da, o simţea, dar pe 
undeva departe, prin aburii unei injecții cu morfină. Ceea ce-l susţine 
acum era flacăra clară şi netulburată a acestei curiozităţi 
copleşitoare de a şti cum poate arăta exact acest minotaur. Poate era 
vorba numai de unul din chipurile sub care apărea „French Marie", 
una din vocile sau înfăţişările sale? 

O miasmă slabă părea că se răspândise pe coridorul pe care îl 
traversa: era un miros oarecum neplăcut, şi totuşi familiar. Picioarele 
dădeau acum peste diverse obiecte răspândite pe pardoseala din 
piatră dură; le ridică examinându-le în ultimele pâlpâiri ale lanternei 
care în cele din urmă îşi dădu duhul de tot. Erau ramurele:!. Foarte 
uscate, i se sfărâmau între două degete. Se îndrepta, oare, spre 
vizuina unui animal care îşi căra în adâncuri ramurele pentru a-şi 
căptuşi culcuşul? 

Se opri pentru o clipă pentru a-şi trage sufletul, întrebându-se 
dacă n-ar fi mai bine să facă stânga-mprejur şi să se întoarcă de unde 
a venit; şi totuşi se trezi că înaintează în aceeaşi direcţie ca până 
atunci, sfărâmând sub picioare crenguţe şi ramuri, cu nările îmbibate 
acum de un miros pe care începuse deja să-l recunoască ca fiind de 
putreziciune. Despre ce putea fi vorba? Trase în piept de câteva ori 
din acel aer infect şi brusc memoria îi oferi un indiciu. Odată, copil 
fiind, descoperise vizuina unui bâtlan pe când colinda prin baltă. 
Pasărea stătea pe un fel de construcţie făcută din ramurele noroioase 
şi scârboase, înconjurată de rămăşiţele în descompunere - pe 
jumătate mâncate - ale praznicelor sale: bucăţi de peşte alături de 
bucăţi de carne din şoareci de câmp. Şi acum simţea acelaşi miros de 
descompunere dar mult, mult mai puternic. Cum o fi arătând acel 
animal cu o vizuină atât de adânc ascunsă sub pământ, care se hră- 
neşte cu stârvuri? Imaginaţia sa nu putea, pur şi simplu, să-i dea un 
răspuns. 

Se aşeză pe pardoseala de piatră, odihnindu-şi faţa în mâini, 
storcându-şi creierii cu înverşunare. Pe undeva, un gând tot mai 
căuta să afle, ca pe o prezicere încăpăţânată, prezenţa lui „French 
Marie" în spatele tuturor acestor lucruri; un fel de sânge rece chinuit 
şi neliniştit care doar sperând în ea ar fi putut fi calmat. Şi totuşi, 


31 În engl. twig: „crenguţă, ramură", dar şi „baghetă magică". 


acest miros înfricoşător de carne putredă îmbiba aerul închis din 
coridor, iar el tremura atât de tare încât cu greu îşi mai putea 
controla picioarele. Frica părea că se răspândeşte, că se revarsă din 
el în toate direcţiile umplând sinusurile goale ale stâncilor dând apoi 
pe dinafară. Acum începuse să răsufle zgomotos şi sforăit. Oare urma 
să intre în starea de transă care îi fusese refuzată de atâta vreme? 
Oare urma să audă acea fereastră deschizându-se brusc în aerul de 
deasupra lui, iar vocea care îl terorizase de atâta amar de vreme 
printr-un cuvânt rostit pe jumătate să vorbească? 

Chiar pe când depăna acest gând, auzi la capătul opus al 
coridorului un zgomot slab - ca târşâitul picioarelor unui om foarte 
bătrân şi paralitic. În aducea aminte de fâsâitul nevinovat al 
papucilor de pânză pe pardoseala de lemn a bibliotecii muzeului. În 
acelaşi timp simţi o rafală de aer călduţ care parcă ar fi fost 
deplasată în direcţia lui prin mişcarea unui corp foarte mare, acolo la 
capătul coridorului, îl strigă şi pe când făcea asta simţi cum îi intră în 
gură răsuflarea puturoasă şi scârboasă a acestui Lucru. Acesta se 
mişca încet, cu viteza cristalelor de gheaţă care se depun pe 
stalactite, cu viteza scrumului care creşte la capătul trabucului, a 
unghiilor care cresc la cele zece degete - venea spre el atât de încet 
încât chinul era insuportabil. Şi totuşi nu vedea nimic, doar 
promisiunea vagă şi buhăită a întunericului din faţa ochilor. Lanterna 
îşi dădea sufletul jos la picioarele lui. 

Apoi, în cele din urmă, imensitatea întunericului a părut că se 
îngroaşă, că se coace, că se umflă şi că se îndreaptă spre el şi atunci 
văzu ceea ce pentru el era o pereche de ochi mici sângeroşi, care se 
apropie. Fearmax îşi acoperi faţa cu mâinile şi renunţă în acel 
moment la opunerea oricărei rezistenţe mentale, se predă. Buzele i 
se mişcară, dar nu se auzi nici cel mai mic sunet. Simţi cum într-un 
târziu este apucat şi ridicat de o gură moale şi umedă de dimensiuni 
enorme şi cărat pe jumătate leşinat de-a lungul coridoarelor lungi şi 
umede şi reci ale labirintului. 


LA MĂNĂSTIRE 


Cînd Baird s-a trezit era încă plină zi. S-a spălat pe faţă din 
vasul emailat umplut cu apă rece de izvor. Abatele tundea viţa. 

- Bravo, strigă acesta, mă bucur că te-ai trezit la timp ca să ne 
ducem să facem o baie în mare. 

Au traversat împreună potecile care şerpuiau printre copacii 
acelei regiuni împădurite şi care duceau la un pinten mic din şisturi 
argiloase care forma capătul promontoriului. Îi însoţi şi credinciosul 
Mark, ducând prosoapele şi un coş cu fructe dacă li s-ar fi făcut sete. 
Marea era de un albastra inefabil; e ca şi cum, gândi Baird, corpurile 
noastre s-ar colora cu siguranţă în acel albastru puternic dacă ne-am 
muia în ea. Un delfin sări spre soare la vreo şapte sute cincizeci de 
metri mai departe, lovind apa cu zgomotul unei mingi de fotbal 
nimerite în plin. Baird se dezbrăcă repede, de parcă ar fi vrut să se 
lepede de zdrenţele murdare şi ferfeniţite ale vieţii de toate zilele şi 
se întinse pe pietricelele fierbinţi. 

- Vino, spuse el, ştiu că voi, grecii, nu găsiţi că apa este 
destul de caldă până târziu în august. Dar fă o excepţie. Abatele 
încercă să dea vina pe vârsta înaintată cu toate plictiselile «ei, 
controlând temperatura apei cu un deget. _ 

- E teribil de rece, spuse el, albindu-se la faţă. In viaţa 
mea n-aş putea face baie în aşa ceva. Totuşi, din cauza tachinărilor 
nepotolite ale lui Baird, sfârşi prin a se dezbrăca de sutană, 
scoţându-şi şi cizmele cu ţinte, îşi ridică părul, făcându-şi un coc, la 
spate. Fratele Mark îi luă cu pioşenie pălăria de forma unui burlan şi 
se aşeză pe un colţ al falezei ca să privească spectacolul. Bătrânul 
intră în apă gemând şi mormăind furios. Corpul lui mare şi fleşcăit 
semăna cu trunchiul unui stejar. Baird văzu urmele de gloanţe în 
umăr şi şold - cicatrici care semănau cu nodurile din lemnul vechi. 

- Hai, uite că am venit şi eu, spuse el şi, împreună, începură să 
înoate încet, spre larg, în albastrul îngheţat. 

- Mark, spală strugurii, strigă Abatele, iar micul călugăr ascultă 
supus. Contribuţia lui Mark la studiile noastre teologice şi morale 
este deosebită, spuse bătrânul, înaintând în mare cu plescăiturile lui 
neregulate, înotând câineşte. Trece de la o prejudecată la alta ca un 
logician de la premise la concluzii. 

Baird se răsuci pe spate, văzându-l pe micul călugăr care spăla 
strugurii cu afecţiune, uscându-i apoi pe prosopul mentorului său. 

Drumul de întoarcere îl făcură toţi trei braţ la braţ până în 
grădina mănăstirii unde Baird şi Abatele se cufundară în şezlonguri, 


cu marea la picioare, petrecându-şi restul după-amiezii în tihnă 
nevinovată, mâncând şi făcând filosofie de două parale. Fratele Mark 
stătea discret mai la o parte, dar atât cât să audă ce se vorbeşte, 
sorbind fiecare cuvânt. 

N - Mark, spuse Abatele pe neaşteptate, ce este bunătatea? 
Încreţindu-şi nasul, îi făcu semn pe ascuns lui Baird dându-i a 
înţelege că se vor distra pe socoteala lui Mark. Fratele Mark îşi 
mişcă spre ei cârlionțul din frunte care îi dădea un aer răutăcios şi-şi 
ridică mâna din care o grenadă cu fitilul prost pus îi smulsese două 
degete. 

- Bunătatea, spuse el, este să faci bine. Să faci ce scrie la carte. 

- Care carte? spuse Abatele. 

- Cartea cea bună, spuse Mark întunecat. 

Îşi dădea seama că cei doi îşi bat joc de el; îşi mişca fălcile într- 
un fel ciudat, parcă rumega. 

- Dar dacă nu ştii să citeşti? insistă Abatele. 

- Abatele John este lumina ochilor mei, răspunse 
călugărul cu aerul unuia care a lovit drept în ţintă. 

Abatele izbucni în hohote de râs, lovindu-se cu palma peste 
genunchi. 

- Oare mai există cineva atât de concentrat asupra bunătaţii? 
întrebă el. Ar omori-o şi pe maică-sa dacă i-aş cere-o. Nu cred că e 
grec pur sânge - nu-şi susţine ideile în felul zgomotos, dezlânat şi 
însorit al grecilor; dimpotrivă, întunecat, ca un englez sau ca unul 
măcinat de nelinişti interioare 

Baird închise ochii şi îşi întinse picioarele spre mare, în rigolă, 
doi scorpioni erau împreunaţi ca resorturile unui ceas. Albinele 
zumzăiau alăturându-se conversaţiei lor şi valuri de căldură aproape 
palpabile se revărsau dinspre zidul de piatră al terasei. Abatele văzu 
că fratele Mark rămăsese aşezat, cu o expresie nefericită, pe 
marginea parapetului, examinându-şi degetele; îşi aminti că nu e 
frumos să-ţi baţi joc de unul de-ai tăi în faţa unui străin. 

- Hai, frate Mark, spuse el. Eşti un sfânt care ar desfăta 
inima lui loan Botezătorul dacă te-ar vedea. Omuleţul îşi ridică 
privirea plină de recunoştinţă. Zâmbetul îi era ca al unei fetiţe, a unui 
copil - o transfigurare. 

- Idolatrizare, spuse Abatele John, dând din cap. Pur şi 
simplu, idolatrizare. Te face să-ţi iei câmpii. 

În seara aceea au mâncat pe marea masă de stejar din curte, 
sub platan. Cu vin roşu din belşug, în lumina caldă a lumânărilor, faţa 
Abatelui radia retrăind întâmplări pe care şi le povesteau. În cele din 
urmă a urcat în camera sa, de unde a coborât cu micul lui registru de 
socoteli, explicându-i lui Baird câteva din secretele conţinute acolo. 
Erau trecute cu grijă toate transporturile de arme aduse din Pales- 


tina şi care luaseră drumul prin contrabandă la Tripoli. 

- Vezi, spuse el, arătându-i cantităţile, nu e mare lucru. Iar eu 
servesc cauza voastră, dragul meu Baird, pentru că scot arme din 
teritoriul britanic şi le expediez pe teritoriu francez; şi-ntr-un caz şi- 
ntr-altul în paguba evreilor; nu-i aşa că-i extraordinar? Adevărat 
patriotism, şi unde mai pui că aduce şi un profit bun. Am cumpărat în 
sud o fermă întinsă ca să i-o las zestre lui Calypso când se va face 
mare. Poate va veni un englez de la Londra şi se va însura cu ea. 

Vestea dezastrului din labirint le-a fost adusă după ce 
terminaseră cina de către un păstor în trecere pe la mănăstire. Asta 
le-a cam stricat cheful. Fusese trimisă o echipă de salvare care a 
pătruns în tunelul care ducea la „Oraşul din Stâncă" şi la întoarcere a 
declarat că în mai multe locuri se produseseră avalanşe şi surpări 
periculoase. Abatele se arătă pesimist în legătură cu şansele de 
scăpare ale celorlalţi. 

- E un loc îngrozitor, spuse acesta. Chiar şi colţul acela în care 
ne făcuserăm noi cartierul general, şi acolo e periculos. În plus, locul 
acela cu treburile lui Axelos... Îşi flutură mâinile în mod expresiv. 

Rămaseră pentru o vreme fără să scoată o vorbă, urmărind 
naşterea lunii din Africa, frumoasă şi brună ca bronzul. Undeva, 
nevăzut, se putea auzi sunetul pur, asemenea unui foşnet de papirus, 
al unui flaut alături de zgomotul sacadat al tălăngilor oilor. 

- Să te culci devreme în seara asta, spuse bătrânul. Sunt sigur 
că visul care te-a tulburat înainte a dispărut de-a binelea. 

Baird zâmbi şi spuse: 

- Noapte bună. Ajuns în mica chilie, suflă în lumânare şi se urcă 
în patul îngust, ciulind pentru o clipă urechea pentru a auzi foşnetul 
delicat al mării la întâlnirea cu zidul mănăstirii şi sporovăială 
pescarilor care îşi scoteau din apă vasele cu homari. Oftând, căzu 
apoi într-un somn care îl cuprinse încet ca binecuvântarea zilei de 
mâine, cu o senzaţie de linişte, împăcare şi bucurie. 

Doar Abatele John nu putea închide ochii. Se răsuci multă 
vreme pe toate părţile în patul cel îngust de lemn, după care se dădu 
bătut. Puricii pişcau prea tare noaptea asta. Mâine trebuia neapărat 
să-i spună lui Spiro, novicele, să frece pardoselile cu parafină şi să 
astupe rosturile din lemn. Absolut peste tot în mănăstire lemnul era 
putred şi mâncat de carii. Chiar şi în dormitorul lui erau câteva 
noduri de care se împiedica mereu pe întuneric. Aprinse lampa de la 
capul patului şi luă o carte de predici medievale. Lumina desluşi 
raftul îngust de cărţi, hainele lui preoţeşti care atârnau într-un cârlig, 
în colţ impresionanta Biblie care se afla pe o strană - o Biblie 
englezească. Era din ce în ce maj slab; ajunsese la acea vârstă la care 
trupul parcă începe să dea semne de slăbiciune - o inimă care bate 
mult prea tare sau un plămân care şuieră - iar în tăcerea nopţii, acea 


aşteptare, întins pe pat, când se asculta cum moare „bucăţică cu 
bucăţică", după cum singur spunea. În seara aceasta era cuprins de o 
nedesluşită melancolie. Se sculă din pat şi-şi puse papucii brodaţi. 
Din fundul bufetului scoase o sticlă de mastică şi îşi turnă un 
degetar, remarcând pe când făcea asta cât de uscată şi flască îi 
devenise pielea de pe mâini. În curând făcea şaptezeci de ani. „Şi am 
făcut aşa de puţin", fu gândul care însoţi prima reflecţie - cu toate 
acestea nu ar fi putut spune precis în ce sens s-ar fi putut materializa 
alte realizări. Oare îşi irosise viaţa? Toţi acei ani din Asia Mică, de la 
Muntele Athos - au avut oare vreun rezultat? S-a apropiat oare de 
deplina sfinţenie slujind Biserica Ortodoxă? Un miros slab de tămâie 
veni dinspre bufet. Era de la Atena. Ce n-ar da să aibă puţină tămâie 
ca cea de la Damasc, din cea făcută înainte de război, atât de 
înmiresmată şi pătrunzătoare. Oftă pe când îşi sorbea mastica. 

Aprinzându-şi o ţigară, spuse pentru sine: „Dacă i-ai fi spus 
adevărul ar fi fost oare mai fericit sau mai puţin fericit? Oare 
dispariţia miraculoasă a lui Bocklin ar avea asupra lui un efect mai 
puternic decât o explicaţie pur ştiinţifică? Greu de spus." 

În viaţa sa miracolul era singurul care avea vreo importanţă; cu 
cât persoana în cauză era mai luminată, cu atât mai mare era puterea 
miracolului. Trase adânc aer în piept şi îşi trecu degetele prin barbă. 
Undeva deasupra lui, Baird dormea - somnul liniştit al acestuia fiind 
acompaniat de prodigioasele sforăituri ale novicelui. Abatele se 
hotări să se ducă să chibzuiască asupra tuturor acestor lucruri la 
zidul dinspre mare. Stinse lumânarea şi ieşi din cameră închizând 
încetişor uşa după el. In curte totul era nemişcat. O lumină 
strălucitoare, albăstruie, de la luna care trona pe mijlocul bolţii 
adâncea umbrele, făcându-le de culoarea cernelei; din când în când 
marea ofta ca cineva care se răsuceşte într-un somn adânc. 
Întunericul era înmiresmat de parfumul puternic al micşunelelor 
galbene. Se aşeză pe parapet în apropierea ghivecelor dragi cu 
busuioc dulce şi privi cu atenţie vârful sclipitor al ţigării. Desigur, era 
absurd, se trezi gândind, să-şi facă mustrări de conştiinţă pentru 
ceea ce nu era altceva decât un simplu act de bunăvoință faţă de un 
prieten. La urma urmei îl iubise pe Bocklin în adevăratul sens al cu- 
vântului. Oare era nevoie să se readucă în discuţie întreaga 
întâmplare cu moartea acestuia şi cât era fiecare vinovat de această 
moarte? „Se poate spune tot atât de bine", îşi spuse, „că într-un fel şi 
eu am apăsat pe trăgaci." 

Stinse ţigara şi se furişă traversând curtea spre şopron, unde 
Spiro îşi ţinea oalele cu smoală şi ulei de in şi toate uneltele de 
pescuit. Aprinse o lanternă oarbă mormăind ceva pentru sine pe când 
se pregătea, la lumina acesteia, să dezgroape o oală cu smoală 
uscată. La un mic foc de talaş topi smoala, traversând apoi din nou 


curtea, dar de data asta îndreptându-sc spre capelă. 

Aici întunericul era absolut. Închise cu cheia cea mare uşa 
după el, punându-şi lanterna şi oala cu smoală pe pământ. Nimbul 
auriu al Sfântului Dimitrie îl privi sclipind din umbra altarului. 
Şoarecii parcă ciripiră din lemnul putred al stranelor. Alte feţe de 
icoane, mai puţin clare, plutiră spre el străpungând întunericul 
absolut. 

Oftă adânc pentru că ceea ce avea acum de gând să facă îl va 
costa mulţi bani ca să repare. Apucând oala cu smoală fierbinte, se 
îndreptă spre un colţ, oprindu-se în faţa unei plăci de gresie care se 
afla deasupra unei dale a pardoselii. Prin talpa papucilor simţea cum 
lespezile umede transpiră glaciare şi indiferente. Apucă băţul, care 
avea nişte zdrenţe prinse la unul din capete şi care de obicei servea 
ca perie, şi începu să şteargă o inscripţie în greceşte care suna astfel: 


SUB ACEASTĂ DALĂ SE ODIHNESC 
RĂMĂŞIŢELE PĂMÂNTEȘTI ALE LUI G. BOCKLIN 
UN OFIȚER DEOSEBIT DE VITEAZ AL ARMATEI 
GERMANE, UCIS LA DATORIE, 1944 


Mai zăbovi o vreme după ce reuşi să şteargă inscripţia, re- 
flectând cu ironie că acest efort al unui om bătrân venea din partea 
cuiva care nu crezuse niciodată în miracole. În orice caz, acum Baird 
nu va mai putea afla niciodată adevărul! 

Abatele adormi aproape imediat ce ajunse înapoi în camera sa 
şi nu se trezi decât când fratele Mark intră în zori, în vârful 
picioarelor, în chilia sa ca să-i aducă o coajă de pâine şi un pahar cu 
lapte de capră. Dormise minunat, aşa că nu avea nici un motiv de a fi 
somnoros a doua zi dimineaţă, deşi Baird îl găsi picotind pe parapetul 
alb cu o undiţă în mână. Soarele strălucea orbitor. Baird se apropie 
în vârful picioarelor şi îşi cufundă privirea orbită spre albastrul de 
sub ei. 

- Nu mai ai momeală, spuse el vesel. 

Abatele mormăi nemulţumit. În cealaltă mână ţinea o carte 
încercând să citească câte ceva între două aţipeli. 

- Nu pot suferi pescuitul, spuse acesta. Zău, dacă ştiu ce m-a 
apucat. Disciplină auto-impusă, da, cred că despre asta este vorba. 
Întorcând capul răcni: Calypso. Vino şi pune altă momeală. 

Fetişcana apăru şi cu degete agile sparse cochilia unor crabi 
numiţi şi pustnici, înfigându-le corpurile schilodite care se zvârcoleau 
în cârligele undiţelor pe când Abatele se uita scârbit în altă parte. Nu 
suporta să-i vadă cum se zbat. 

- Uite-i cum se mişcă, spuse fătuca cu vocea ei obişnuită, 
care părea că vine de departe... 


- Te rog, te rog, încetează, spuse Abatele. Nu pot să sufăr 
să fac pe cineva să sufere. Ea făcu un semn la care el aruncă iar 
undiţa la întâmplare. 

Baird se aşeză pe zid şi începu să arunce absent în apă 
pietricele, aşteptând ca prietenul său să prindă ceva. 

- În jumătate de oră, spuse acesta, trebuie să o pornesc 
spre Cefalu. Vrei să vii şi tu? 

Abatele John spuse că da. 

- Dar promite-mi, îi spuse el, că nu o să începi iar să spui 
că „Oraşul din Stâncă" este o adevărată descoperire. 

Baird îi promise. 


CAMPION 


Campion şi Virginia Dale erau împinşi cu putere prin ceva ce nu 
se deosebea foarte mult de un canal de fum cum vezi la coşurile 
caselor vechi din Franţa; fata leşinase, iar Campion îşi trecuse 
braţele în jurul ei, reuşind să se proptească la câteva zeci de 
centimetri în interiorul găurii în timp ce pietre şi pământ continuau 
să se prăvale cu nemiluita în deschiderea din spatele lor. Feţele le 
erau cenuşii de praf, observă el, în timp ce se căţăra pe ceva ce 
semăna cu o scară, având treptele cioplite neregulat şi care ducea 
spre o fâşie lată inundată de lumina zilei. Fata era mai grea decât ai 
fi crezut la prima vedere; o căra pe umeri aşa cum fac pompierii când 
salvează oameni de la etajul trei. Campion nu era măcinat de 
neliniştea ce o cuprinsese pe domnişoara Dombey - nu îl preocupa 
nimic în mod special în afara dorinţei de a scăpa teferi pentru că 
văzuse din prima clipă albul încurajator al luminii zilei la celălalt 
capăt al temniţei în care fuseseră catapultaţi. Urca încetişor, 
oprindu-se din când în când pentru a o mai pune pe Virginia pe 
picioare şi a o zgudui puţin; nu credea să fie rănită pentru că se 
aflase mereu lângă el şi în cel mai rău caz fusese poate atinsă numai 
de bucăţi de piatră care zburaseră în jurul lor, dintre care una îi 
intrase şi lui în ochi, făcându-l ca o vreme să nu mai poată vedea 
nimic. Cât de minunată era lumina zilei revărsându-se blând prin 
intrarea de deasupra lor. 

- Virginia, strigă el, ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu 
dosul palmei. Virginia. j 

Fata dădea semne că-şi revine. li suflă prin nări şi observă cum 
pleoapele încep să se zbată. 

- Eşti întreagă? - spuse el, la care ea se pierdu iarăşi în ceea ce 
părea mai degrabă un somn neliniştit decât un leşin. 

Campion o târî câteva zeci de centimetri mai sus şi se opri. La 
stânga observă o gaură în stâncă, un fel de nişă de mărimea unei 
oglinzi mici de baie. Gaura intra câteva zeci de centimetri în stâncă 
lăsând să se vadă o imagine tulbure, ca şi cum ai fi privit într-un 
acvariu, prin care vedeai o peşteră în care, spre surprinderea sa, 
văzu siluetele din ce în ce mai mici ale domnului şi doamnei Truman; 
îi văzu pentru scurtă vreme, poate o secundă, - pentru că, 
Dumnezeule, aveai impresia că te uiţi printr-un telescop întors 
invers. Strigă răguşit, lipindu-şi gura de gura deschiderii, dar nu 
primi nici un răspuns. Lumina subacvatică, gri-verzuie, se răsfrângea 
neîncetat într-un mic grup de pietre. Cei doi fuseseră (dacă nu era 


vorba cumva de o iluzie optică) la vreo cincizeci de metri. Ochii 
începeau să-l doară iarăşi; când îi închidea simţea că ceva se prinsese 
în cornee şi nu mai vroia să iasă. Virginia tresări şi gemu. Oprindu-se 
din când în când ca să o mai scuture, Campion urcă ultimii douăzeci 
de paşi prăbuşindu-se împreună cu ea pe o cornişă, aproape orbit de 
lumina soarelui. Rămaseră aşa o vreme care i se păru o eternitate, 
respirând parfumurile binevenite ale salviei în aerul rarefiat de 
munte şi ascultând zgomotul îndepărtat al mării. Imediat Virginia se 
sculă în picioare şi privi în jur. Era tot palidă şi părea gata să-i vină 
rău. Campion îşi scoase haina rostogolindu-şi corpul aşa cum se afla 
întins pe jos pentru a-şi elibera mai întâi un braţ şi pe urmă pe ce- 
lălalt. Slavă Domnului că nu pierduse pachetul cu mâncare. 

- Virginia, spuse el, eşti teafără? 

Fata scoase un țipăt şi arătă cu degetul spre faţa lui. 

- Ochiul, spuse ea. Vino aici. 

În cornee se afla fixată o mică bucăţică de piatră - ca vârful 
unei mine de creion. El stătu răbdător până ce ea reuşi să i-o scoată 
apucând-o între două degete. Nu l-a durut. 

Chiar şi când o avea în ochi mai vedea câte ceva. Campion îi 
mulţumi şi se întinse iar la soare. 

- Ce salvare nesperată, spuse el cu o pietate care nu-i stătea în 
fire. 

Îşi aprinse o ţigară trăgând adânc fumul în piept, lăsându-l apoi 
să i se reverse prin nări; îi mai tremura încă mâna din cauza 
încordării şi spaimei ultimelor momente. Se gândi la ceilalţi, blocaţi 
acolo jos, şi în acelaşi moment observă că fata plânge. Poate că 
acelaşi gând îi trecuse şi ei prin minte. Campion nu putea suferi 
femeile care plâng. Se lăsă iar pe spate şi închise ochii. Nu peste 
mult timp. după ce vor mânca ce aveau în pachet, vor cobori încet 
panta spre Cefalu pentru a aduce primele noutăţi ale dezastrului - în 
afara cazului în care absenţa atât de îndelungată a ghidului nu 
produsese deja îngrijorare. Se aşeză mai confortabil pe stânca cea 
tare, simțind cum vântul îi suflă prin păr şi îi răscoleşte paginile caie- 
tului de schiţe care se vedea ieşind din buzunarul hainei sale 
nenorocite. Fără grabă îşi scoase cutia cea mică cu creioane colorate: 
erau toate strivite în învelitorile lor de carton. 

- Virginia, spuse el, te simţi mai bine? 

Cu o mişcare bruscă îşi dădu la o parte părul din ochi şi îşi 
trase nasul. 

- Da, spuse cu un ton rece. 

Îi venise în minte imaginea lui Graecen, atât de blând şi atent, 
întins pe jos, acoperit de pământ şi bolovani. Cine poate şti ce i-ar 
mai fi spus dacă ar mai fi avut timp; sau măcar acum să fie aici cu el, 
nu cu Campion. Se şterse la ochi şi se dădu înapoi până se lipi cu 


umerii de zidul acelui balcon natural din piatră pe care se aflau. 

- Uite un loc unde am putea mânca, îl auzi spunând pe 
Campion, cu vocea încă sugrumată de oboseală, după care ne vom 
croi drum coborând stânca până la Cefalu ca să povestim ce s-a 
întâmplat. 

Nu pomeni nimic despre imaginea neaşteptată ca o stră- 
fulgerare a soţilor Truman traversând o galerie şubredă de piatră; la 
ce bun să-i mai spună şi asta? Tot nu-i putea el salva. In plus, era 
uşurat să vadă că fata se oprise în cele din urmă din plâns. 

- Despachetează mâncarea, îi spuse ei, nerăbdător să-i dea 
ceva practic de făcut, care să-i alunge gândurile în timp ce el va 
merge în recunoaştere. 

Mergând spre marginea cornişei se trezi că priveşte suprafaţa 
întinsă şi înălţată la orizont a mării, care se afla la câteva zeci de 
metri sub ei. Balconul pe care se aflau era pur şi simplu o nacelă 
proiectată de la faţa stâncii, deasupra apei. Faţa îi căpătă o expresie 
de neliniște pentru ca apoi să devină foarte palidă. Stânca se 
continua printr-o imensă ruptură de calcar plonjând direct în mare; 
scrutând cu disperare suprafaţa de piatră înainte şi înapoi, nu putu 
distinge nici cel mai mic locşor în care să-ţi pui piciorul, nici cea mai 
mică crăpătură. Campion se ridică pe muchie şi încercă să urce mai 
sus; găsi un punct de sprijin şi se mai ridică câteva zeci de centimetri 
şi se convinse că nu exista nici o speranţă. Netedă şi fără nici cea mai 
mică crăpătură în afara unor falii enorme, stânca străpungea 
neclintită cerul. 

Se mai întoarse o dată privind fix marea, mişcându-se dintr-o 
parte într-alta, frământându-şi furios mintea cu această problemă 
neaşteptată. În spatele lui fata desfăcuse pachetele cu sandvişurile 
storcite şi acum îl chema la masă. Fără să scoată o vorbă, îi făcu 
semn să vină lângă el, împingând-o de umeri în jos până se aşeză, 
după care multă vreme rămase întins lângă ea privind neclintit în jos, 
vrând parcă să străpungă albastrul insolent al apei de sub ei. Ea 
scoase un țipăt slab în momentul în care înţelese. 

- Până jos sunt cam vreo sută de metri, îi spuse el. Oare ar 
putea sări? O pasăre semănând cu un uliu şuieră şi plonja de pe 
cornişă chiar de sub ei, desfăcându-şi aripile ca un planor înainte de 
a atinge suprafaţa mării. Simţea cum vântul uscat al insulei îi atinge 
fruntea. Slab, foarte slab, parcă venind din altă lume, auzea muzica 
crângurilor şi cântecul păsărilor. O mică fâşie zdrenţuită de coastă 
era singura speranţă care le mai rămăsese. Marea părea adâncă. În 
apropierea țărmului devenea mai puţin adâncă; distingea pistruii 
galbeni de lumină punctând fâşia de nisip. Dacă ar sări, ar trebui să 
se ferească de colții de stâncă de dedesubt. Oare cât de departe se 
aflau de apă? Campion ştia că orice calcul exact era cu neputinţă. 


Închise ochii şi încercă să-şi amintească înălţimea trambulinei de 
sărituri de la opt metri de la Villars. Un aviator îi spusese odată că 
rezistenţa apei devine egală cu cea a betonului dacă încerci să sari 
de la o înălţime mai mare decât o anumită valoare. Oare cât spusese 
că e? Íi era cu neputinţă să-şi amintească. Au rămas întinşi acolo unul 
lângă altul, aproape nemişcaţi, mult timp. Marea se legăna sub ei, 
zgomotul ei sălbatic ajungând până sus de pe uscat, în răstimpurile 
de acalmie a vântului. Campion îsi deschise larg ochii şi îşi aprinse 
atent şi meticulos o ţigară. Iar îi tremurau degetele. Fata nu spunea 
nimic. S-au reîntors la locul unde ea desfăcuse sandvişurile. Lui 
Campion îi era sete, dar nu-şi luaseră cu ei apă. În mod normal s-ar fi 
oprit să mănânce lângă un izvor cu apă proaspătă, sub un măslin... 
Făcu o strâmbătură şi spuse: 

- Cred că şi ţie ţi-e sete. 

Virginia se aşeză şi-şi strânse picioarele sub ea. Era îmbujorată 
ca şi cum ar fi alergat până atunci. Campion gândi că probabil era pe 
punctul de a da drumul la lacrimi. 

- Ca să ajungem la apă va trebui să sărim de aici, spuse 
desfăcându-şi cutiuţa cu creioane, ţinând un sandviş în cealaltă 
mână. Simţea că se calmează dacă va mâzgăli ceva pe piatra cea 
netedă. 

O vreme rămaseră tăcuţi, el desenând, iar ea privindu-l ce face, 
în timp ce mânca meticulos şi calm ca o pisică. După ce desenă o 
serie de bărbaţi cu melon, un vultur, un tren, vasul „Europa", îşi 
curăţă degetele de praf şi spuse cu un ton care mai păstra ceva din 
vechea sa agresivitate muşcătoare: 

- Mi-e totuna, zău că da. Nici nu sunt sigur dacă vreau să mă 
reîntorc. 

Fata îşi lăsă capul într-o parte, analizând vorbele lui cu o 
expresie de sinceră imparţialitate. 

- Vreau să spun, în cazul în care ai putea trăi aşa cum doreşti, 
continuă Campion, şi nu doar să te afli la cheremul unei lumi cretine 
care dă atenţie numai celor efemere şi neglijează tot ce este esenţial. 
Când tăcea, totul înflorea, începuse să schiţeze un mic peisaj, o casă, 
nişte măslini. 

- La douăzeci de ani, spuse el încet, credeam că ştiu ce e rău. 
Eram marxist. Reîmpărţirea proprietăţii era singurul lucru care ne 
despărţea de paradis. Ultimii câţiva ani mi-au deschis ochii. La 
douăzeci de ani, fumiste”; la douăzeci şi unu, pointiliste“”, şi la 


32 Farsor (franc.). 
33  Pointilisme - procedeu al şcolii impresioniste în pictură care foloseşte 
descompunerea tonurilor prin juxtapunerea de puncte multicolore. 


douăzeci şi cinci, tomistsf; la treizeci, un potenţial trappist*?. 

Campion continua să mâzgălească în timp ce se adresa în parte 
lui însuşi, în parte Virginiei Dale. Tot vorbind îi reveni în minte mare 
parte din viaţa lui - în chip deformat şi dezordonat, dar cu o nouă 
coerenţă evidentă. Fata pe care o cunoscuse pe Strada Balbi din 
Genova; camera sordidă de la etajul magazinului cu vinuri, cu 
cherubinii crăpaţi şi scorojiţi de pe tavan şi patul cu baldachin şi 
draperii roşii; o oglindă spartă şi o savonieră în care plutea un bilet 
de loterie. Se prea poate că dacă nu ar fi fost accidentul ăsta el, 
Campion, să-şi fi petrecut tot restul vieţii cu ea, în cearşafurile alea 
murdare - prins în mrejele unui păr negru lung şi parfumat? Sau la 
Nanteaux unde se trezise la un moment dat într-o dimineaţă ca să 
descopere cum strălucea Mediterana cea albastră precum o fereastră 
pictată în albastru, realizând că nu mai avea chef să încerce nimic 
altceva, că nu mai avea chef să meargă nicăieri? Ce îl catapultase 
oare din toate aceste situaţii dacă nu eul său fără astâmpăr şi lacom, 
cu fricile lui neîntemeiate şi fanteziile sale despre fericire şi ordine? 
Poate că acum, dacă i-ar fi dat să iasă din acea încurcătură, oare ce 
mod de viaţă şi-ar alege, care să corp pundă posibilităţilor sale reale - 
pe care le simţea acum pe un fel de gură căscată gata să-l înşface şi 
care nu exista seră până acum ca parte din concepţia sa morală. 

- Stai aşa, nu te mişca, strigă el. Soarele lumina faţa fetei 
din ambele părţi. Cu degete agile începu să o deseneze 

- Cred, spuse Virginia Dale, că eşti evreu. 

Aceste vorbe îl luară prin surprindere pe Campion, o acuzaţie 
pe care nu se simţise niciodată în stare s-o recunoască. 

- Ce te face să spui asta? îi răspunse pe un ton care se dorea 
cât mai degajat. 

- Nu ceva anume, spuse ea. Chiar ieri vorbeam cu Richard 
despre dumneata. El zice că eşti un pictor mare. 

- Ţi-a spus el că sunt evreu? spuse Campion tăios. 

- Nu, eu am spus asta. El credea că nu eşti. 

Campion îşi puse jos creionul şi îşi frecă degetele de piatră. 

- Şi ce te face să crezi că sunt? spuse el. 

- Cunosc o mulţime de evrei în oraş, spuse fata. Şi absolut 
toţi privesc lumea cam la fel cu dumneata. 

- Adică cum? Campion începuse să-şi cam piardă răbda- 
rea scoţându-i vorbele cu cleştele. 

- Ca şi cum lumea nu este destul de bună pentru ei. 

El zâmbi trist şi luă iarăşi în mână ciotul de creion. Începu să 


34 Adept al filosofiei lui Toma d'Aquino, care propovăduia predestinare şi graţie 
divină. 

35 Adept al unei secte religioase înfiinţate în valea La Trape. Joc de cuvinte: trap 
(engl.): capcană, cursă. 


umbrească acele trăsături cabaline anemice şi totuşi graţioase. Ea 
stătea docilă cu faţa întoarsă de la el pentru ca soarele după-amiezii 
să-i scoată în relief gâtul şi pomeţii înalţi. 

- Da, spuse Campion, sunt evreu. Îşi stinse ţigara şi adăugă: 
Dacă chiar crezi că evreii au o psihologie aparte care le este comună. 

Virginia Dale îşi reţinu un căscat. 

- Când sărim? întrebă ea. 

În mare măsură, părea că şi-a revenit. Campion spuse brutal: 

- Poţi sări când pofteşti. Tocmai mă chinuiam să descopăr dacă 
vreau să sar ca să mă întorc iar în lume sau nu. 

Ea rămase o vreme pe gânduri înainte de a răspunde. 

- Cred că ţi-e frică, spuse fata, după care adăugă grăbită: Nu 
mă refer la frica de sărit, ci la frica de lume. Dar n-ar trebui să-ţi fie 
frică. Un mare artist trebuie să poată într-o oarecare măsură să 
controleze lumea, să aibă un ascendent asupra ei. Nu trebuie să fie 
măcinat de griji mărunte, meschine. Campion asculta fascinat cum 
acest mic produs de suburbie îl dăscăleşte cu accentul acela aplatizat 
din cartierul Golder's Green; şi tocmai ipoteza ei îl făcea să simtă 
cum i se face părul măciucă; totuşi nu putea găsi nici un argument în 
favoarea sa. Continuă deci să deseneze, concentrându-se mai mult 
decât ar fi fost nevoie. Tocmai când fetei i se permisese să se 
odihnească câteva minute pentru a fuma o ţigară, un mic obiect plin 
de noroi ieşi din tunelul din spatele lor, chelălăind slab: 

- Spot, strigă fata. Cum de-ai ajuns până aici, sus? Câinele 
domnişoarei Dombey arăta de parcă i s-ar fi dat foc, într-atât de 
neagră de praf îi era blana. Se târî scheunând în braţele Virginiei şi 
îşi îngropa capul în poala acesteia. 

- Tremură tot, spuse ea, devenind blândă, înţelegătoare şi 
maternă. 

Campion urmărea fascinat această scenă de afecţiune, alintare 
şi îmbrăţişare. Englezoaicele, reflectă acesta generalizând, nu 
cedează cu adevărat decât în faţa unui animal favorit - mai precis a 
câinilor. Fata asta n-ar putea simţi niciodată o afecţiune atât de 
înduioşătoare dacă s-ar afla în braţele unui bărbat. Gândurile îi 
zburară cu regret la Francesca cea sanguină şi fermecătoare, cu 
fundul ei grăsuţ şi bine făcut, cu sânii ca nişte curmale. Când săruta 
ţi se părea că ardea de nerăbdare să întipărească nişte mesaje de 
neşters pe gura celuilalt; întreaga ei fiinţă suferea atunci când te 
săruta. Sărutările o făceau să sufere atât când le dădea, cât şi atunci 
când le primea. Campion oftă şi muşcă dintr-o bucată de pâine, 
simțindu-se mai sigur pe el. 

Şi fata era încântată să aibă ocazia să se ocupe de acel surogat 
de copil; bucuros. Spot acceptă nişte mâncare dând din coadă. În 
sfârşit, probabil că simţea că este în afara ori cărui pericol. Nici unul 


din cei doi nu a făcut nici un fel H speculație cu voce tare în legătură 
cu posibila soartă a dom nişoarei Dombey, cu toate că amândoi se 
întrebau dacă m.a trăieşte sau nu. 

Campion s-a mai agăţat o dată de marginea cuibului ca de 
vultur în care se aflau şi a privit în jos spre mare, încercând să 
măsoare distanţa din ochi. Inutil. Aruncă apoi un bolovan mare, dari 
se păru o veşnicie până-l auzi ajungând la apă şi adăpostindu-se încet 
în albastrul vâscos printr-o împroşcare banală. Deodată îi veni o idee. 

Se întoarse şi chemă câinele amăgindu-l cu ceva de mâncare. Il 
luă apoi în braţe, se ridică în picioare şi pe când se pregătea să-l 
arunce în mare, fata se repezi la el. 

- Ce Dumnezeu faci? strigă ea trăgându-l pe jumătate 
înapoi cu tot cu câine. Campion se eliberă, furios, din mâinile ei. 

- Tâmpito, spuse el. În încăierare nu lipsise mult să fie 
chiar el împins în apă. Nu pricepi că trebuie să aflăm? 

Fata protestă indignată la ideea ca Spot să fie folosit drept 
cobai într-o asemenea experienţă. 

- Nu fi caraghioasă, spuse iar Campion şi, apucând câi- 
nele care acum se zbătea disperat, se îndreptă iar spre parapet. Spot 
lătra ascuţit continuând să se zbată. 

- Taci, îi strigă Campion după care scoase un țipăt ascuţit 
simțind că e muşcat de câine. 

Spot ţâşni în spaţiu şi pentru o clipă păru că rămâne atârnat în 
aer înainte de a-şi începe zborul lin spre mare, semănând cu un colet; 
Campion zăcea sugându-şi rana de la mână şi privindu-l. Căţelul se 
răsucea la infinit pentru ca în cele din urmă să se piardă în albastrul 
mării, ca o cicatrice mică cu pene albe. Campion rămăsese cu ochii 
pironiţi pe acea pată un timp care i se păruse că durase o veşnicie. 
Imediat, la suprafaţa apei apăru încet ceva, şi după ce rămase 
nemişcat câteva momente începu să ţeasă încet o dâră care ducea 
spre țărm. Campion scoase un chiot. 

Fata stătea în acelaşi loc în care se aşezase la început, cu 
spatele lipit de peretele de piatră, uitându-se cu atenţie la unghiile de 
la mână. 

- N-a păţit nimic, repetă Campion, la care ea se ridică şi veni 
lângă el. 

Acum Spot nu se mai vedea pentru că trecuse de marginea 
promontoriului înaintând rapid. Campion se întinse din nou şi scoase 
un oftat. 

- Vezi, spuse acesta, asta indică ceva. 

Brusc Virginia se simţi entuziasmată. Bătu din palme şi spuse: 

- Ce şansă formidabilă. 

Campion rămăsese gânditor, nemişcat, culcat pe spate, suflând 
impasibil fumul deasupra capului său. Fără îndoială, nu exista nici 


cea mai mică certitudine că un om cu o greutate de douăzeci de ori 
mai mare decât a unui animal ar putea scăpa la fel de uşor. 

- La ce te gândeşti? spuse fata observându-i expresia 
preocupată. 

- Mai e doar o oră de lumină. Cred că ar trebui să aştep- 
tăm până mâine dimineaţă. Chiar dacă ajungem teferi până acolo jos 
şi ajungem cumva la mal s-ar putea să descoperim că suntem la 
kilometri depărtare de o aşezare omenească şi că trebuie să rătăcim 
pe întuneric, cu hainele ude. 

- Da, spuse ea slab, părând foarte puţin convinsă. 

Stăteau unul lângă altul, urmărind cu privirea soarele care, 
greoi şi masiv, cobora în mare. Într-un fel, chiar şi simplul fapt că se 
aflau acolo fără a face vreo speculație şi nedorind să facă nimic îi 
liniştea şi le calma nervii. Pescăruşii dădeau ocol cu ţipete chinuite, 
ceva mai jos, sub ei, deasupra întinderii imense, unice, de culoare 
mov, a apei. Vântul se furişase pentru a creiona hieroglife stranii în 
jumătatea de sud a golfului. Incet, foarte încet marea picătură aurie 
atinse orizontul şi meniscul albastru al serii se instala dintr-o parte 
într-alta a cerului străbătut de o vână de roşu sidefiu. Nu aveau 
altceva de luminat în afara cutiei de chibrituri din buzunarul lui 
Campion; ţigări aveau, în schimb, din belşug. Vântul nu sufla direct 
în balconul de piatră. Noaptea era blândă. Se aciuară cum putură 
mai bine lângă piatră, el trecându-şi braţele în jurul umerilor fetei. 
Întunericul cel albastru şi dens cobori asupra lor, iar stelele îşi 
aprinseră făcliile semeţe şi neprietenoase clipind ca ochii tot atâtor 
ace de cusut. 

- Campion, spuse fata somnoroasă, să ştii că-mi pare rău dacă 
te-am necăjit în asemenea clipe. 

Campion se prefăcu că habar n-are despre ce e vorba, cu toate 
că ştia perfect de bine. 

- Vreau să zic, cu faptul că eşti evreu, adăugă ea. O vreme 
Campion continuă să fumeze în tăcere. 

- Cred că eşti nedreaptă cu mine, spuse în cele din urmă, 
socotind că idiosincrasiile mele sunt rasiale, adică ţin de faptul că 
sunt evreu; e adevărat, aparţin unei rase - dar rasei artiştilor: partea 
care ţine de personalitatea mea ca individ se explică prin faptul că 
sunt evreu, dar mai există şi alte necazuri de care mă izbesc şi care 
ţin de cealaltă moştenire rasială. În realitate, continuă el scoțând un 
chicotit, nici măcar nu sunt evreu. Sunt pur şi simplu unul din 
ceilalţi, diferiţi de alţii. Incepu acum să vorbească blând şi fără nici 
un fel de afectare despre ce este cu adevărat un artist, care sunt 
nevoile acestuia, nevoile sale speciale, care sunt fricile lui, care sunt 
ambițiile acestuia. Se opri numai după ce îşi dădu seama că fata 
adormise. 


În acea noapte au moţăit cu întreruperi sub haina lui, trezindu- 
se la prima geamă a zorilor. Aerul era rece şi amândoi erau 
înţepeniţi. O rouă deasă şi abundentă se aşternuse peste tot. 
Mâncară rămăşiţele lăsate de la masa din ziua precedentă şi fumară 
ultimele două ţigări rămase în portţigaretul lui Campion, aşteptând 
ca soarele să încălzească stânca pe care se aflau. 

- Deci, vrei neapărat tot ce te aşteaptă acolo? spuse în cele din 
urmă Campion. Adică, Golder's Green? Ploaia? Metrourile pline de 
umezeală? Ultimul autobuz? Fata îşi astupă urechile, prefăcându-se 
că este îngrozită. 

- Te rog, spuse ea. Nu strica totul. Sigur că nu vreau toate 
astea. Vreau cu totul alte lucruri, nu-ţi dai seama, nu înţelegi ce 
vreau să spun? 

Îşi scoase pieptănul din buzunar şi fixându-şi o bucăţică de 
oglindă într-o crăpătură a stâncii se aranja cât mai atent, se pieptănă 
şi-şi netezi sprâncenele cu degetele. 

- Gata, spuse ea liniştită... 

Campion se ridică în picioare cu un oftat. Şi-au scos toate 
hainele de pe ei, în afara pantofilor, strângându-le pe toate împreună 
într-un fel de boccea. Apoi, ţinându-se de mână, păşiră pe 
proeminenţa cea mai mare a balconului, aşa goi cum erau. 

- Aştepţi până dau semnalul, spuse Campion. 

Vocea îi devenise plată şi calmă, lipsită de orice urmă de 
afectare. Fata se aplecă în faţă strângând marginea de piatră cu 
degetele picioarelor. 

- Stai, spuse ea pe neaşteptate şi se aplecă înainte pentru a-l 
săruta pe gură. 

Campion zâmbi şi strigă: 

- Unu, doi... 

Rafalele vântului i-au smuls ultimele cuvinte de pe buze şi s-a 
trezit rostogolindu-se la infinit în timp ce corpul îi aluneca pe scara 
albastrului. Strigăte roşii păreau că inundă orizontul. Infricoşate, 
păsări care semănau cu nişte ulii îi însoțeau în cădere câţiva metri, 
decolând de pe cornişele întâlnite, după care planau şuierându-şi 
curiozitatea şi teroarea. Marea îşi întoarse spre ei suprafaţa cea 
strălucitoare şi atotcuprinzătoare, aşteptându-i. 


CUPOLA LUMII 


Truman îşi trase cu greu soţia de pe toboganul pe care erau 
îngrămădite stânci şi pământ, o scutură furios de praf acoperind-o de 
un puhoi de blesteme, făcându-i cu greu apoi plăcerea de a o lăsa să 
se agate de braţul lui, rămânând priponiţi unul lângă celălalt şi 
urmărind neputincioşi cura coridorul se umplea treptat cu o grămadă 
de mizerii care le blocară în cele din urmă ieşirea. Şi sunetul şi furia 
avalanşei se estompau treptat, de cealaltă parte continuând însă să 
se audă izbituri şi bubuituri înfundate, ei aflându-se acum ca într-un 
fel de celulă capitonată. Sunetul devenise slab şi se extinsese, încât 
ceea ce ştiau că trebuie să fie bolovani care se prăbuşesc de cealaltă 
parte a zidului păreau pur şi simplu sunetele îndepărtate ale unui fel 
de bătăi cu perne celeste care avea loc undeva pe cer. Continua să 
gâfâie, după ce o târâse atâta după el, pentru că îi fusese greu să o 
scoată din zona surpării şi s-o aducă într-un loc mai sigur. 

- Ascultă, îi spuse ea tremurând, îndepărtându-se şi întorcându- 
se cu spatele, aşezându-se apoi pe o piatră. 

Truman ascultă întunecat la faţă, cu mâinile în buzunare, 
pipăind umflătura plăcută făcută de cutia de carton în care era masa 
de prânz şi colţurile reci ale micii lanterne. 

Se aflau acum într-un coridor luminat de raza slabă şi sumbră 
care venea de la o crăpătură din tavanul unei grote învecinate. Gura 
tunelului din care veniseră, care era acum-complet blocată, mai 
tremura din cauza alunecării de teren, iar ecourile se pierdeau 
zburând în toate direcţiile, revenind apoi din toate colţurile şi 
punctele cardinale. Truman ciuli urechea, sperând că poate va 
descoperi în zgomot ceva care le-ar fi putut fi de folos. Capul tot îi 
mai vâjâia, dar încet şi înăbuşit ca un puls; ca atunci când te baţi cu 
un deget de osul sinusului frontal sau de mastoid. 

- Ce-i? întrebă ea neliniştită, urmărindu-l cu privirea. 

El oftă întorcându-se cu faţa spre ea. 

- Din păcate, au fost prinşi, spuse întunecat. Nu dau nici un 
semn de viaţă. A 

Se aşeză alături de ea şi îşi tampona fruntea. Işi analiză cu 
atenție tabachera şi punga şifonată în care îşi ţinea tutunul de pipă 
de calitate cam proastă. 

- Tot e bine, spuse el, ne-au mai rămas unul sau două fumuri de 
tras. 

Aprinse o ţigară şi i-o întinse. O vreme, fumară fără a scoate o 
vorbă, cu feţele îndreptate spre tavan, urmărind raza densă care 


venea de sus cu firele de praf care se roteau în vârtejuri rapide. 
Truman îşi scormonea creierii fumând cu bărbia scoasă cu 
îndărătnicie în afară, în semn de extraordinară hotărâre. Soţia lui 
scosese de undeva un pieptene mic şi începuse să se pieptene pe- 
ndelete. Îşi recăpătase, în mare măsură, dispoziţia obişnuită. 

- La ce te gândeşti? îl întrebă în şoaptă; întunecimea mohorâtă 
o ducea cu gândul la o biserică şi de aceea vorbea în şoaptă. La ce te 
gândeşti? repetă, cu tonul obişnuit. 

Truman se gândea, într-un fel cam confuz, că trebuie să mai 
existe pe undeva vreo ieşire, o intrare în alte coridoare care să-i ajute 
să iasă la lumină. O privi liniştit şi gânditor pentru o clipă, fără să 
scoată o vorbă. Ea continua să se pieptene, după care cu un zâmbet 
scurt se sculă îndreptându-se spre capătul tunelului, unde zăbovi o 
clipă. El o privi cum se lasă pe vine şi-şi ridică fusta. 

- Ei, nu mai spune, spuse el absent. 

Încerca să calculeze cât de adânc intraseră în interiorul 

labirintului, dar era ceva imposibil. Pe întuneric, un drum de câteva 
minute ţi se pare că durează ore în şir - chiar zile. Părea inutil să faci 
speculaţii sau planuri. Nu aveau altceva de făcut decât să o apuce la 
întâmplare şi să tot meargă până ce vor rămâne fără mâncare. Soţia 
lui revenise acum şi îşi şterse o pânză de păianjen de pe gură. Se 
urcă iar pe bolovanul de lângă el şi spuse: 
j - Ei, ce părere ai, e vreo speranţă să scăpăm de-aici? 
Întrebarea era mai mult retorică, mult mai retorică decât ce se 
întâmpla în jurul lor şi, totuşi, Truman se simţi tentat să răspundă. 
Tuşi stingându-şi ţigara de piatra cea rece. Îşi ridici pentru o clipă 
capul pentru a asculta sunetul unor bufnituri slabe, în lanţ, care 
arătau că se produc alunecări de teren şi în alte colţuri ale 
labirintului, după care spuse: 

- Uite cum stau lucrurile, spuse cu hotărâre în cele din 
urmă, punându-şi cu un gest ferm degetul arătător al unei mâini în 
mijlocul palmei celeilalte mâini. Dacă suntem cumpătaţi ne ajunge 
mâncarea pentru încă o zi, sau chiar o zi jumătate. Asta înseamnă că 
ar trebui să facem vreo douăzeci de mile înainte de a fi obligaţi să o 
tragem pe dreapta. În orice caz văgăuna asta nu cred că are mai mult 
de câteva mile lungime. Eu zic că nu se poate să nu reuşim cu un 
dram de noroc. 

Fusese o lovitura de maestru, pentru că la aceste vorbe ea 
zâmbi şi, punându-şi mâna pe braţul său, îl strânse ară-tându-şi 
bucuria. 

- Atunci, hai să mergem mai departe, spuse el mulţumit că 
putuse să transforme o situaţie disperată într-o posibilă reuşită. E ca 
şi cum ne-am plimba... prin Devonshire. 

lată, găsise o comparaţie extraordinară, pentru că o dată chiar 


se pierduseră prin mărăcinişurile de sus de Tyre Basin, rătăcind o zi 
întreagă, dar îşi reaminteau mereu cu plăcere de acea aventură 
neaşteptată. 

Se ridicară în picioare privindu-se câteva clipe, ea zâmbindu-i 
afectuos şi scuturându-i praful de pe revere. 

- În orice caz, îi spuse el, nu te grăbi. Vom face o pauză de 
odihnă, de cincisprezece minute pe oră. Azi nu mai mâncăm nimic 
până la trei. S-a înţeles? 

Deşi Elsie Truman îi era recunoscătoare pentru acea prestare 
magistrală a situaţiei, atât de departe de realitate, şi era bucuroasă 
să ştie că există un plan de acţiune atât de inteligent pus la punct, nu 
s-a putut abţine să nu-l necăjească aşa, în glumă - dacă nu pentru 
altceva măcar ca să-i arate că optimismul lui nu o păcălise chiar de 
tot. 

- Ar mai fi ceva important, spuse ea serios. Bătrânul minotaur. 
Se pare că de el ai uitat. 

Truman o mângâie pe fund când ea se întoarse. 

- Ştii ce, hai mai bine să lăsăm gândurile astea; vom vedea ce 
facem când vom da cu ochii de el, îi spuse pe un ton egal. 

Traversară zona luminată a peşterii ţinându-se de mână, 
începându-şi lunga plimbare care urma - fără ca ei să ştie - să-i ducă 
şi să-i scoată sub Cupola Lumii. Incet, şi-au croit cu greutate drum, 
trecând din cavernă în cavernă, din încăpere în încăpere, ridicându-şi 
moralul cu glume cam deocheate, ca să alunge senzaţia tot mai 
apăsătoare de ireal care îi cuprinde pe cei care-şi petrec prea multă 
vreme în întuneric. Şi totuşi, rutina marşului prin însăşi rigurozitatea 
ei părea că are un scop, un sens. Înaintatul era dificil pentru că 
Truman făcea economie cât putea de lanternă, iar suprafeţele pe 
care păşeau erau foarte diferite ca structură, întâlnind la tot pasul 
crăpături şi goluri în stâncă. Din când în când mai căpătau ceva 
speranţe când intrau pe neaşteptate în câte o peşteră slab luminată 
prin înalte unduiri de raze, în care soarele distilat şi diluat în acel aer 
verde se transforma languros în spirale sau era cuprins de o frenezie 
aiurea o dată cu trecerea celor doi care îi întrerupeau strălucirea. 

Elsie Truman era sincer recunoscătoare atât pantofilor ei 
rezistenți cât şi hainei pe care şi-o luase. Vorbea aproape necontenit, 
în parte pentru că nu putea trăi dacă nu-şi auzea propria voce, dar în 
parte şi ca să-i arate bărbatului ei că avea un moral care nu se dădea 
bătut cu una cu două. Cât despre el, nu se prea sinchisea să-i 
răspundă decât în răstimpuri printr-un mormăit. Îşi concentrase 
întreaga energie asupra drumului având mintea, dacă se poate spune 
aşa, în avanpost, pentru a nu fi luat prin surprindere de eventual 
capcane sau necazuri, de pericole şi dezastre care i-ar fi putut 
ameninţa la fiecare pas. Şi ori de câte ori cărarea deve nea mai largă 


venea lângă soţia lui apucând-o de braţ, recre ând în mod inconştient 
senzaţia acelor o mie şi una de pljm bări pe care le tăcuseră 
împreună, braţ la braţ, într-o atmosferă de înţelegere plăcută; prin 
asta aducea şi el la optimismul şi curajul ei un plus de posibilă 
continuitate, o speranţă în viitor. Totuşi, în mintea sa, Truman retrăia 
acele filme pline de neprevăzut pe care le văzuse în copilărie şi care 
se terminau mereu cu o urmărire prin catacombele Parisului sau pe 
acoperişurile accidentate ale Londrei. Aceste filme reprezentau 
singura poezie pe care o cunoscuse în viaţă, iar acum, pe când îşi 
croiau drum dintr-o peşteră într-alta, dintr-o galerie în altă galerie 
care se afla pe punctul de a se prăbuşi, nu se putea abţine să nu-şi 
închipuie că e un personaj din filmul Prizonierul lui Zenda sau 
Oamenii Mării care se zbate pentru a găsi calea spre lumina zilei. In 
mintea sa, frica nu-şi găsea locul pentru că era convins că nu-i 
sunase încă ceasul - era aceeaşi convingere pe care o simţise şi în 
ultimul război în timpul bombardamentelor. Această convingere 
părea să aştearnă un văl binefăcător între el şi realitatea aceasta 
nouă în care intrase. Undeva foarte aproape de el se afla lumea cea 
adevărată, unde creşteau flori şi înmugureau copaci; acolo unde se 
aflau oameni obişnuiţi, aşa ca el, care se frământau cu probleme 
neînsemnate, având răspunderi mărunte. Truman era de-a dreptul 
hotărât să nu renunţe la acea lume pe care, asta era impresia sa, nu 
prea avusese timp să o înţeleagă. Şi această convingere îi era atât de 
înrădăcinată în minte încât în zadar se căznea soţia lui să-l pună la 
încercare prin remarci de felul: „M-am săturat de toată povestea 
asta. Hai să mai stăm şi jos un pic!" sau „Ce-ai zice să mâncăm ceva? 
Doar nu vrei să mor de foame, nu-i aşa?" El privea toate aceste 
poticneli şi îndoieli legate de hotărârea pe care o luaseră împreună 
ca fiind nişte întreruperi gratuite pe parcursul unui plan pe care era 
hotărât să-l urmeze. Privindu-l, văzându-i trăsăturile nete şi hotărâte 
- o expresie de atenţie încordată şi concentrare cu care un boxer îşi 
priveşte adversarul - ea se simţi plină de viaţă, recăpătându-şi 
încrederea şi hotărârea specific feminină. 

Astfel străbătură, împleticindu-se şi târându-se, păienjenişul de 
peşteri şi galerii inundate de acea lumină cernută şi ireală care îi 
aducea aminte, după spusele ei, de Acvariul de la Brighton; nu s-ar fi 
mirat deloc dacă ar fi apărut şi aici acele imense şi întunecate forme 
de peşti dormitând în crăpăturile şi coridoarele care-i împresurau. În 
centrul unuia dintre acestea, săpat chiar în stânca cea rece se afla 
ceva care la prima vedere părea un lac în miniatură - cu suprafaţa 
cea neagră netulburată de nici o reflexie sau mişcare. Cu un strigăt 
de interes şi plăcere se îndreptă spre el, vrând să se spele pe faţă; 
dar când se opri ca să-şi scoată pălăria bărbatu-său o prinse de braţ. 
Acesta privea concentrat suprafaţa lustruită de la picioarele sale. 


Simţeau amândoi un miros puţin acru ca de lapte puţin afumat. 

- Zău, chiar vrei să te speli pe faţă în chestia asta? spuse 
Truman încet, mai mult pentru sine decât pentru ea şi aplecându-se 
ridică de pe jos o crenguţă uscată. Ia, uită-te. Muie beţigaşul în 
lichid, după care îl scoase afară lăsând smoala să curgă prelingându- 
se încet de la capătul acestuia, fumegând ca atunci când lipeşti 
scrisorile cu ceară neagră. 

- Doamne, niciodată n-aş fi crezut, spuse ea, e smoală. 
Cum de-a ajuns până aici jos? 

Şi astfel îi oferi prilejul bărbatului ei să înceapă s-o dăscălească 
despre iresponsabilitatea femeilor şi necazurile pe care le ai din 
cauza asta. Nu o menaja deloc, iar ea aparent îl asculta foarte 
spăşită, zâmbind însă în sinea ei cu o plăcere plină de afecţiune în 
faţa acestui atât de binecunoscut şi repetat spectacol. Grija pe care i- 
o purta o flata chiar dacă părerea pe care o avea în legătură cu 
inteligenţa ei nu o flata deloc. 

Astfel ajunseră acum la o cotitură a drumului înaintând de-a 
lungul unei galerii care cobora uşor spre o încrengătură de peşteri în 
care ca într-o scoică se puteau distinge suspinele distorsionate ale 
mării. 

- Ce aproape pare să fie, tot spunea ea tânguitor, zău, aşa 
de aproape; dar stânga nu oferea nici o ieşire cu excepţia unui loc de 
unde puteau privi în jos, printr-un fel de chepeng îngust de piatră 
prin care se vedea o pată întunecată străpunsă din când în când de o 
slabă irizaţie, un tremur ca de paiete într-o sală de bal cufundată în 
întuneric. 

- Marea, spuse bărbatul cu un dor care-i străpunse pe 
neaşteptate carapacea în care se închisese. Doamne, dacă am putea 
ajunge până la ea. 

O vreme au rămas în acel loc fumând. Din când în când 
bărbatul privea în jos prin hornul cel strâmt, la apa care se încolăcea 
şi descolăcea, dând impresia că încearcă să găsească o metodă prin 
care să coboare până jos. Soţia lui îl urmărea atentă, scoțând fumul 
țigării pe nări. 

- Pun rămăşag, spuse ea, că ceilalţi au reuşit să coboare. 
Truman o privea în tăcere. 

- În mare? spuse acesta în cele din urmă cu o ironie 
amabilă. 

- Da, şi de ce nu? spuse ea. 

De fapt, ea nici nu se prea gândise la chestia asta, dar dacă 
vedea că i se oferă un subiect despre care să discute în 
contradictoriu nu vedea de ce să nu profite ca să mai stea puţin de 
vorbă. 

- Parcă-l şi văd pe Campion intrând în grabă într-un tunel ca 


ăla şi aruncându-se în mare cât ai zice peşte. 

Campion însemna pentru amândoi un simbol al agilităţii şi 
isteţimii. Bărbatul îşi stinse ţigara şi spuse: 

- Da, într-adevăr, dar la ce bun dacă habar n-are să înoate, îşi 
amintea de o discuţie pe care o avusese cu Campion în legătură cu 
cât poate pluti cineva dacă se întâmplă să cadă peste bord. Atunci 
Campion declarase că nu ştie să înoate. Doamna Truman părea 
nimicită, cu toate că sentimentul pe care-l încerca era un amuzament 
plin de afecţiune observând imensa nepăsare, superioritatea 
bărbătească cunoscută care se citea in vocea lui. Acum chiar că i se 
făcuse foame, dar celălalt nici nu vroia să audă de aşa ceva, 
susţinând că încă nu venise ora de masă. 

Acum tunelurile începuseră să urce formând nişte bolți care 
stăteau să se prăbuşească, traversând puțuri şi fisuri, îndepărtându- 
se de sunetul cel plăcut dar zăgăzuit al mării care se zbătea la 
poalele stâncii. S-au depărtat cu strângere de inimă de acel sunet 
atât de apropiat de alte sunete din viaţa de fiecare zi, de care i se 
părea acum că s-au despărţit de o veşnicie. Un vag sentiment de 
tristeţe şi ireal puse stăpânire pe ei. În cele din urmă ajunseră la un 
alt punct în care se întâlneau mai multe coridoare - un punct 
„terminus" cum îi spusese ea. Ea se aşeză pe o piatră şi începu să-şi 
maseze gleznele în timp ce el o porni să examineze metodic diversele 
tuneluri, căutând indicii care să-i ajute să ajungă iar înapoi în lume. 
Trei dintre ele, după câteva zeci de centimetri, se îngustau devenind 
impracticabile. Al patrulea părea mai interesant. Acesta, cu o pantă 
ascendentă foarte serioasă, avea o pardoseală de calcar, cum se 
dovedi la strălucirea galbenă a lanternei. In locul acela aveai 
impresia că sunt nişte urme de pământ brun, lucru care îl intrigă 
foarte tare pentru că până atunci nu dăduseră decât de stânca 
masivă, şi asta în cea mai mare parte a drumului. Mai înainta câţiva 
paşi şi la un moment dat privirea i se opri pe câteva crenguţe de la 
picioarele sale. Le ridică. Erau uscate şi castanii. Semănau cu firele 
care cad dintr-o mătură făcută din mesteacăn. Truman se şterse la 
nas cu grijă şi metodă, stingând lanterna în timpul acestei operaţiuni. 
Simţea cum îl cuprinde un fel de nerăbdare. Zece paşi mai încolo 
coridorul se îngusta foarte tare; acolo se şi opri pentru a examina cu 
mare atenţie şi concentrare suprafaţa zidului. Răbdarea i-a fost 
răsplătită în cele din urmă. Scoase un mormăit interesat şi mulţumit 
şi culese de pe zid câteva mici smocuri de păr măsurându-le 
lungimea de la pământ cu palma, aşa cum fac zidarii. Soţia lui 
rămăsese să-l aştepte. Găsise un creion în poşetă şi acum se apucase 
să mâzgălească pe piatră. Truman se aşeză lângă ea şi începu să 
analizeze smocul de păr în lumina care se filtra prin tavanul peşterii. 
Absorbită de joaca ei, femeia nici măcar nu ridică privirea. Se 


concentra să deseneze nişte inimi străpunse de săgeți iar peste 
fiecare dintre ele scria cu trudă şi atenţie numele ei şi al bărbatului 
ei. 

- Am să fac de-astea pe tot drumul, spuse ea, poate că vor mai 
trece şi alţii pe aici. 

El rămăsese nemişcat, fluierând încet printre dinţi, zdrobindu- 
şi creierii cu diverse variante. 

- În orice caz, spuse el, în cele din urmă, urs nu poate fi. Doar 
dacă urşii pot avea păr cărunt. Dar în orice caz este cam mare. 

Nevastă-sa se întoarse să vadă ce face şi chiar în acel moment 
se auzi vocea cavernoasă a minotaurului, dar de data asta chiar 
foarte aproape. Rezonanţa zgomotului în acel spaţiu închis era 
asurzitoare. Era însoţit de un fel de fâsâit ca de frunze uscate care 
sunt zburătăcite înainte de furtună prin peşterile goale. Din 
balcoanele de piatră începuse să plouă cu praf. Săriră speriaţi 
înpicioare, întorcându-şi capul când într-o parte când în cealaltă, 
răspunzând astfel la ecourile îngrozitoare care multiplicau sunetul 
pentru ca apoi să-l arunce înapoi din diferitele colţuri ale acelui loc. 

- Hristoase, spuse Truman. Uite-l colo. 

Stătea cu ochii căscaţi şi strălucitori şi ea îşi dădea seama cât 
de greu îi este să-şi transforme acum frica în hotărâre. Ecourile 
trecură pe lângă ei spărgându-se departe în tuneluri. El se aplecă în 
faţă şi-i spuse repede: 

- Dă-mi cuțitul, te rog. 

Era bucuros să simtă mânerul neted al vechiului său cuţit de 
vânătoare, strâns în mână. Scoţându-şi haina, şi-o aruncă pe braţ aşa 
cum fac toreadorii explicând în acelaşi timp: 

- Elsie, vizuina nu poate fi departe de vârf. Dacă dăm peste ea 
s-ar putea să ne ducă la drumul spre ieşire. 

Prea speriată ca să-i răspundă, rămăsese cu spatele sprijinit de 
piatra rece, aşteptându-l să-şi termine pregătirile. 

- Hai, acum, spuse acesta in cele din urmă, oprindu-se pentru a 
asculta exploziile slabe ale sunetului care se cufundau în depărtare, 
prin țesătura de piatră din spatele lor. Hai, uite aşa. Incetişor, vezi? 
Vino după mine. 

N Ea auzi sunetul slab al lamei care ieşise din lăcaş cu un ţăcănit. 
Îşi luă lanterna şi se îndreptă spre tunel cu pas alert, dar precaut. 

Printre pietre paşii lor păreau că fac un zgomot îngrozitor. 
Traversară peste zece coridoare cu tavanele foarte joase fără nici un 
ghinion. În aerul umed din jur nu mişca nimic în afara mersului lor 
care scotea un sunet slab, egal, lipsit de elan şi sens, ca scurmatul şi 
scârţâitul cârtiţelor sub pământ. Truman continua să cruţe lanterna 
care dădea semne de oboseală, folosind-o numai sporadic şi pentru 
scurt timp, numai ca să vadă pe unde o ia drumul. Astfel puteau să-şi 


facă o imagine, cum s-ar spune, pe etape, care în momentul în care 
lumina se întrerupea brusc era continuată pe întuneric. Mâna îi 
strângea afectuos cuțitul, mulţumind lui Dumnezeu pentru lama 
lungă şi tăioasă a acestuia. Avusese mereu o pasiune pentru bricege 
şi nu pleca niciodată la drum fără să ia unul. Acest cuţit de vânătoare 
era un cadou primit când îşi făcea armata în timpul ultimului război, 
un obiect rezistent şi lucrat cu meşteşug uimitor, pe care-l ascuţise 
chiar el înainte de plecarea din Anglia. Acum, înaintând în 
întâmpinarea unei realităţi necunoscute şi care putea lua diverse 
forme după cum le fusese hărăzit pe acel drum al himerelor, sau 
obstacole mai greu de trecut, bărbatul îşi simţea gâtul ca de taur şi 
umerii vânjoşi străbătuţi de fluxurile calde ale vieţii. 

Pe o porţiune coridoarele au devenit pe neaştepiate foarte 
umede. Îşi dădură seama că ceea ce aveau acum sub tălpi nu mai era 
piatră, ci pământ şi pietriş. Aerul mustea, iar umezeala din aer se 
amesteca cu transpiraţia rece de pe frunţile lor. Ultima porţiune 
fusese un urcuş de-a lungul unor coridoare care înaintau în plan 
înclinat, tăind diagonal fagurele de peşteri şi galerii. Simţiră cum 
înmugureşte o speranţă când văzură că ici-colo străpunseseră piatra 
rădăcini de copaci, rădăcini care aşa albe şi ajurate semănau cu nişte 
ciorchini de viermi. Truman simţi cum respiraţia devin mai rară, cum 
respiră mai uşor ca şi cum aerul proaspăt pătrunsese deja în 
întâmpinarea lor pentru a le revigora plămânii obosiţi. 

Împiedicându-se intrară în cele din urmă într-un mic amfiteatru 
natural, săpat în stâncă, şi pe când se hotărâră să-l traverseze ca să 
intre în coridorul din cealaltă parte au fost opriţi îngroziţi de un 
sunet ca al unui corp greu care dărâmă la întâmplare tot ce-i iese în 
cale şi care venea din bezna din faţa lor. O rafală a unei răsuflări 
dulcege păru că învăluie mica încăpere făcută din piatră şi pământ. 
Truman se retrase şi stinse lanterna. Rămaseră nemişcaţi, ţinându-se 
de mână, tremurând şi aşteptând să apară minotaurul; şi stând aşa în 
penumbră tăcerea lor încărcată de gânduri a fost întreruptă de un 
mormăit aspru şi de un zgomot de salivă care îi duse fără să vrea cu 
gândul la zgomotul făcut de cai în staul. Acum ochii li se obişnuiseră 
cu lumina egală şi crepusculară şi privind fix tunelul din faţa lor 
văzură ceva mişcându-se în umbră, în spatele unui promontoriu de 
piatră - un fel de parapet care semăna oarecum cu un staul de vaci. 
Truman făcu zece paşi înainte, rapid dar fără a scoate nici cel mai 
mic zgomot şi se lipi de stâncă. Apoi, aprinzându-şi lanterna, îşi în- 
tinse gâtul peste colţul stâncii şi rămase cu privirea aţintită în ochii 
speriaţi la culme ai unei vaci, incapabil să scoată nici cel mai mic 
sunet. Rămase astfel nemişcat în acelaşi loc, lipit de peretele de 
stâncă, cu inima îngheţată şi cât un purice un timp care lui i se păru 
o veşnicie. Stând aşa, recăpătându-şi încetul cu încetul suflul, mintea 


îi trecea în revistă cuvintele din limba engleză care ar fi putut explica 
cât de cât sentimentul lui de uşurare - măcar o fărâmă din acel 
sentiment de uşurare atât de copleşitor şi apăsător încât îi pierise şi 
glasul şi puterea de a mai face ceva. 

Văzându-l cum stă acolo şi gândindu-se că poate ceea ce 
văzuse în spatele stâncii era aşa de hidos încât îl făcuse să piardă cu 
firea, soţia lui apucă un bolovan şi veni repede lângă el. Acum şi ea 
rămase privind fix în ochii injectaţi ai vacii. Scăpă piatra din mână. 
Simţea cum tremură din toate încheieturile, dar de data asta de râs şi 
pe când deschidea gura ca să vorbească, vaca îşi dădu coada la o 
parte lăsând să-i cadă o balegă moale şi, panicată, o luă la goană prin 
tunel. 

- Repede, strigară într-un glas, fără noimă, luând-o la goană 
după ea, strâmbându-se de râs. Coborâră bâjbâind printr-o serie de 
arcade care păreau formate din rădăcini de copaci pentru ca apoi, pe 
neaşteptate şi absurd, să se trezească la lumina zilei. 

Râzând şi plângând în acelaşi timp se aşezară pe jos, 
acoperindu-şi ochii de radierea orbitoare a soarelui şi rămaseră astfel 
cel puţin două minute, timp în care printre degetele răsfirate li s-au 
conturat frânturi dintr-o lume binecunoscută: o pantă de deal 
presărată cu măsline de culoare gri verzuie şi mate. leşiseră la 
lumina zilei printre rădăcinile unui imens platan. Undeva se auzea 
apa clipocind. Ridicându-şi mâinile de la ochi încetul cu încetul, 
priviră uimiţi albastrul cer al Egeei şi rezistară la privirea albastră şi 
clară, directă şi sinceră a acestuia. Copacii foşneau uşor, parcă erau 
cuprinşi de curiozitate. Albinele agăţate de flori se prăjeau încet la 
soare. Astfel i se dezvăluia, în toată splendoarea sa dintotdeauna, 
Cupola Lumii ca printr-o mişcare de brici. Nici o exagerare cât de 
mare a mişcării sau cuvântului nu putea egala frumuseţea acesteia. 
Elsie Truman îşi aruncă cât colo pantofii ca să-şi dezmorţească 
degetele de la picioare şi se întinse încet pe iarbă. „Parcă te-ai naşte 
a doua oară", îşi spuse ea în gând. fără a scoate o vorbă, simțind cum 
i se umplu ochii de lacrimi care încep să i se prelingă pe obraji. Şi 
bărbatul ei se întinsese pe pământ cu capul sprijinit pe un braţ; fumul 
tare al ţigării pe care-l inhala trâgându-l în piept i se părea 
extraordinar. Viaţa care păruse la un moment dat că nu le mai poate 
oferi nimic altceva decât să moară de foame în labirint îi copleşea 
acum pe amândoi nu numai cu binecuvântarea mişcării şi simţirii, 
dar şi cu atâtea sute de amintiri şi planuri pe care şi le alungaseră 
din minte fiindcă deveniseră imposibil de atins. În răstimpuri buzele 
bărbatului se mişcau, dar nu pentru ca să se roage. Vorbea singur. 

- Şi acum, spuse ea, hai să mâncăm. 

- Las-o încolo de mâncare, spuse el, rămânând nemişcat şi 
prinzându-şi între două degete pielea păroasă de pe obraz 


Ea se ridică încet, încă sub povara acelui minunat sentiment 
convalescent de oboseală şi desfăcu sandvişurile storcite, scoțând 
scârbită hârtia umedă care le învelea. 

- Hai, uite, spuse ea, mănâncă şi tu ceva. Bărbatul se ri- 
dică în capul oaselor şi se întinse luând pâinea din mâna ei, 

- Să fie într-un ceas bun, spuse el, luând prima îmbucă- 
tură şi uitându-se peste tot înjur să vadă de unde venea sunetul 
atotclipocitor al apei care-i acompania ca o muzică gândurile urmând 
un drum paralel. 

- Ştii, e cam răcoare, spuse femeia simțind pe buze şi în 
gât aerul. Se aşeză lângă el. Stau şi mă întreb unde suntem? 

Locul în care se aflau era uimitor de sălbatic şi arid, gândi 
Truman, uitându-se în jur printre îmbucături. În fiecare din cele 
patru puncte cardinale vedea gâtlejurile şi umerii munţilor 
descărnaţi, fără copaci, împungând hăul cerului în lumina după- 
amiezii. Vârfurile lor încoronate de zăpadă prindeau razele 
sclipitoare de lumină şi le reflectau de la unul la altul - mii de sclipiri 
de diamant în amurgul golaş şi cenuşiu care se ridica pentru a le 
învălui din pantele de la poale. Şi totuşi, în ciuda ostilităţii peisajului 
din al doilea plan, locul în care se aflau era panta unui bazin - care 
avea cam un sfert de milă de jur-împrejur - şi în care fructele, pomii, 
florile, totul părea prosper. Simţiră slab în nări mirosul răcoros şi 
totuşi stătut al vegetației ce creşte de obicei în zona de graniţă cu 
zăpada care nu se topeşte niciodată; cu toate astea micul bazin nu se 
putea lăuda decât cu un pâlc de brazi la marginea opusă locului unde 
se aflau. Era clar că mănunchiul de munţi din spate era despărţit 
cumva de acest mic teritoriu cu elemente familiare, munţi care 
coborau atât de abrupt şi dispăreau în spaţiu. 

- Munţii aceia sunt foarte departe, mormăi Truman cu o voce în 
care se citea uimirea. De asemenea nu suntem la o înălţime prea 
mare. Mă întreb unde o fi oare marea? 

Continuau să mănânce fără grabă şi mulţumiţi, vorbind foarte 
puţin, iar când terminară Truman făcu metodic o gropiţă sub platan 
în care îngropa toate resturile rămase de la masă. 

- În locul tău n-aş fi, spuse Truman calm, continuând să 
privească de jur-împrejur, n-aş fi prea optimist, Elsie. Să ştii că 
putem muri de foame la fel de bine pe un munte ca şi într-o peşteră. 
După câte văd nu e nici un drum şi nici urmă de case prin 
împrejurimi. 

Ea îşi scutură fărâmiturile de pe rochie şi spuse: 

- Trebuie să fie vreo fermă pe undeva prin apropiere. Şi în 
plus, uite, spuse ea cu privirea luminată de bucurie pe când privea o 
stâncă cu suprafaţa netedă şi lustruită care părea dată cu răşină. 

- Ce-i acolo? întrebă bărbatul. Ea se ridică şi se apropie 


de piatră. 

- Uite, e un „gresor", spuse ea folosind vechiul cuvânt din 
Devonshire, care-i aduse în minte vacanţele petrecute în copilărie la 
ţară. Asta înseamnă că există prin apropiere nişte oi sau capre. 

Ţinându-se de mână coborâră mica vale privind curios în jur. 
Ceea ce aveau acum în faţa ochilor semăna cu un parc mare, bine 
îngrijit, al unui conac - rezultat al muncii bine gândite şi făcute după 
un plan, nefiind vorba de meşteşugul întâmplător al naturii. Un pârâu 
alerga în albia sa cu pietriş. Cântau păsărele. Un nuc îşi apleca uşor 
ramurile bifurcate la adierea vântului. Mult mai jos, dincolo de ultima 
faleză abruptă a stâncii, erau pudrate pete de culoare care se 
revărsau pe fundalul dealurilor cenuşii - piersici în floare. Calde, 
înverzite şi nepăsătoare, crângurile păreau îngrijite şi cosite, 
odihnindu-se în umbra munţilor arşi de soare. Se simțeau tot mai tare 
cuprinşi de un sentiment de neîncredere faţă de tot ce vedeau dar in 
acelaşi timp uimiţi, comparau bogăţia amfiteatrului în care se aflau 
cu volumele amenințătoare din piatră care se înălţau din toate părţile 
străpungând aerul. Acum păşeau pe iarbă. Totuşi, oriunde şi-ar fi 
îndreptat privirile, acestea culegeau imaginea formidabilelor creste 
ale munţilor afundate în zăpadă. 

- Nu pot să înţeleg, spuse el încet, mi se pare că e ceva 
foarte bizar. Şi căldura asta teribilă. Soţia lui mergea lângă el fără să 
spună o vorbă, savurând puritatea aerului care-i inunda plămânii 
pentru ca apoi să-l simtă cum face calea întoarsă. Munţii păreau 
grandioşi şi minunaţi, nicidecum ameninţători. Se simţea îmbibată de 
acea linişte sufletească pe care o simte oricine străbate munţii 
Greciei, simţea aroma cimbrului amestecându-se cu aerul curat şi 
rece. Nori imenşi acoperiţi parcă de perle atârnau într-un colţ de cer 
ca nişte baldachine de mătase. Toate gesturile şi manevrele pe care 
le încercaseră se transformaseră, degenerând în această linişte 
imobilă. Din când în când unul dintre ei mai încerca să arunce o 
palmă umedă de umbră pe panta muntelui. 

- E minunat, spuse ea, foarte departe de problemele care 
frământau mintea celuilalt, negăsindu-şi răspuns. Pur şi simplu 
minunat. 

Un copac îngenunchease deasupra unui bazin stâncos în care 
apa de munte torcea şi se încolăcea - un copac plin ochi cu cireşe. 
Printre ramuri mişunau păsărele. 

- Mi s-a părut sau parc-ai zis c-o să murim de foame? 
întrebă ea în râs, întinzându-se ca să culeagă cireşele coapte de pe 
codițe. 

- Hai, spuse el şi, prinzând-o cu braţele în jurul coapselor, 
o săltă ca să ajungă la ciorchinele cel mai copt. 

Stând aşa cu capul lipit de coapsele ei, îi veni în minte fără să 


vrea un cântec vechi, ale cărui cuvinte îi răsunară în subconştient: 
Dacă n-ar exista altă fată pe pământ. Cântecul îl ştia de atâta vreme 
încât nu-şi mai putea aduce aminte cu ce ocazie şi când îl auzise. 
Nevastă-sa chicoti, încercând să ajungă cât mai sus. 

- Stai liniştită, îi spuse, pe când ea se aplecă să-i închidă buzele 
cu fructele cele reci. Unde te trezeşti? În Grădina Paradisului? 

Stăteau acum unul lângă celălalt pe marginea bazinului 
bpâlâcindu-şi picioarele în apa îngheţată, mâncând cireşe şi fumând 
una din ultimele ţigări, trăgând fiecare pe rând câte un fum. Umbrele 
pinilor se lungeau tot mai mult. 

- Ştii ceva, îi spuse el, n-ar trebui să ne pierdem prea 
multă vreme aici. Ar fi mai bine să vedem cam pe unde ne aflăm 
înainte de a ne bucura prea tare. Ea se ridică în picioare şi îşi scutură 
rochia de praf. Simţea că i-au îngheţat picioarele de la apa cea rece a 
torentului şi începu să sară de pe un picior pe altul ca să se 
dezmorţească şi să pună sângele în mişcare. 

- Să ştii, spuse ea, după minotaur nu mă mai tem de nimic 
pe lume. 

Spuse aceste cuvinte pe când el îşi împăturea balonzaidul. 

- Doar nu crezi că ce-am văzut a fost el? spuse el neîn- 
crezător. 

- Ce altceva? veni întrebarea. 

Truman dădu din cap cu neîncredere şi analiză enigma pentru 
o clipă; era ca şi cum nu se simţea în largul lui să admită că ei 
îmblânziseră, ca să zicem aşa, acest minotaur; îşi îmblânziseră 
propria groază, care luase forma unei vaci şi ale cărei mugete puteau 
fi preluate şi amplificate în măruntaiele pământului. 

- Nu mai ştiu nici eu, spuse în cele din urmă, după care se 
sculă şi veni lângă ea. 

- Cred că ar trebui să ne urcăm în pomii de acolo, spuse 
lei, ca să vedem ce e la vale. Poate suntem pe un deal deasupra 
satului ăla, cum îi zice? Cefalu? Da, exact, Cefalu. 

Traversară câteva albii mici şi secate de apă unde iarna 
curgeau probabil torente şi se afundară într-o pădurice deasă de 
mirt. Urcând văzură în spatele unui deal din apropiere nişte oi 
păscând. 

- Vezi? spuse ea. Ţi-am spus eu că trebuie să fie vreo fermă pe 
aici pe undeva. 

Totuşi pe pământ nu se vedea nici cea mai mică urmă de 
cărare sau alt semn al trecerii omului în afara imaginii îngrijite a 
copacilor şi pădurilor. Doar când au început să urce ultima pantă şi 
au ajuns în vârf, înspre pâlcul de pini au observat ceva mai jos - un 
necunoscut. Stătea pe marginea malului, acolo unde apa râului 
devenea brusc adâncă şi tulbure săpând mici bazine şi bălți în calcar. 


Ţinea în mână o undiţă. Sătea sprijinit de trunchiul unui măslin. Avea 
pe cap o batistă viu colorată şi părea că doarme. 

- În sfârşit, spuse Truman uşurat. Necazurile noastre au 
luat sfârşit, şi făcându-şi palmele pâlnie la gură strigă: Hei! începând 
în acelaşi timp să coboare îndreptându-se spre acel solitar. 

- Mai bine ai încerca să repeţi în greceşte, îi spuse 
nevastă-sa ironic. Nu dă semne că ne-ar auzi. 

Într-adevăr străinul continua să stea cu spatele la ei, fără să le 
dea nici cea mai mică atenţie. Doar când Truman strigă a doua oară 
se întoarse, iar cei doi văzură că era vorba de o femeie. Aceasta se 
ridică scăpând undiţa din mână şi rămase aşa, parcă neştiind ce să 
facă: să o ia la fugă sau să-i aştepte să se apropie. Truman şi nevastă- 
sa coborâră fericiţi panta ţinându-se de braţ, dar văzând expresia fe- 
meii s-au simţit obligaţi să-i explice cum ajunseseră acolo şi de ce 
strigau aşa. 

- Ne-am rătăcit. Femeia nu reacţiona nicicum, în afara 
pornirii pe jumătate ascunsă de a o lua la goană, lucru care se putea 
vedea din atitudinea sa. Purta pantaloni maron şi un tricou vechi şi 
peticit din lână. Sub bărbie avea legată o eşarfă. Pe când se apropiau 
de ea Elsie spuse în şoaptă: 

- Nu prea merge. Nu înţelege ce-i spunem. Nici nu prea 
seamănă a fi grecoaică, deşi într-un fel, tu ce zici? 

Numai când au ajuns mult mai aproape şi-au dat seama că este 
vorba de o femeie bătrână cu o siluetă ca de băiat, slabă, cu părul 
argintiu tuns scurt. Doi ochi căprui priveau dintr-o faţă boţită şi 
acoperită de un păienjeniş de riduri fine, semănând cu urmele 
ciorilor pe zăpadă. Aceşti ochi îi priveau cu neîncredere şi oarecare 
nelinişte. Stătea în picioare, privind dincolo de pârâu, cu faţa la ei, 
căutând cu o mână nervoasă trunchiul măslinului din spate, dorind 
parcă să-şi afle un sprijin. Elsie avea impresia că are în faţă un copil 
care, sfios, se ţine de poalele maică-sii. Elsie îi făcu semn cu cotul 
bărbatului ei. 

- Hai, dă-i drumul. Vorbeşte, îi spuse. 

O expresie comică de nehotărâre apăru pe faţa domnului 
Truman. Din tăcerea bătrânei înţelese că nu pricepe cuvintele 
englezeşti pe care le rostise. Cât despre greacă nu ştia o iotă. In 
orice caz, îndreptându-se de spate şi deschizând gura, spuse şovăind: 

- Englezi. Noi, englezi. Ingleses”, arătând cu degetul mai întâi 
spre el şi apoi spre nevastă-sa. 

Pentru prima dată femeia zâmbi auzind aceste cuvinte - un 
zâmbet de uşurare amestecat cu un fel de înţelegere supremă. 

- Slavă Domnului, spuse femeia cu o voce care era aspră, 


36 Englez (span.). 


dar care avea în ea o oarecare distincţie şi stăpânire de sine care-i 
aminti brusc lui Truman de Graecen. Slavă Domnului. Am crezut că 
v-a trimis Evan - că aţi venit să mă luaţi de aici. Apoi, pe neaşteptate, 
se relaxă şi aplecându-se în faţă pentru a avea o poziţie mai comodă 
pentru râs, începu să râdă tare lovindu-se cu mâinile peste coapse. 

- Va să zică, vorbiţi englezeşte? spuse Truman, destul de 
supărat că fusese făcut să-şi nedreptăţească propria limbă, scâlciind- 
O. ă 

- În fine, spuse femeia ridicând undiţa şi trecându-şi peste 
braţ mânerul unui pannier” din paie. De fapt sunt americană. 
Numele meu este Adams, Ruth Adams. 

Cobora acum în josul râului pentru a se opri după douăzeci de 
paşi, unde, păşind pe nişte pietre puse anume, îl putea traversa. În 
tot acest timp continua să vorbească. 

- N-am mai văzut picior de om străin de ani de zile, spuse 
cu o mică iritare în voce, dar în acelaşi timp cu acea notă de 
siguranţă şi autoritate care o făcea atât de plăcută şi muzicală pentru 
ureche. Trebuie să mă iertaţi. Când nu vezi pe nimeni uiţi cum să te 
porţi. Elsie Truman observă că în loc de pantofi purta mai multe 
perechi de ciorapi kaki care aveau un fel de talpă făcută cumva, ca o 
căptuşeală. Dacă te uitai la ea de aproape părea şi mai bătrână; şi 
totuşi, foarte curios, trăsăturile feţei păstrau o puritate a conturului 
aproape copilărească. Dar ridurile erau atât de adânci. Acum 
ajunsese chiar în faţa lor, în pantalonii ei maro din catifea reiată 
foarte peticiţi, şi le întindea timid o mână în timp ce se prezentau. 
Încheieturile mâinilor erau delicate şi fine, dar unghiile erau 
neîngrijite şi rupte, iar palma când i-o strângeai o simţeai tare şi 
pătătorită ca a unui plugar. 

- Ruth Adams, murmură aceasta fiecăruia, pe rând. Pro- 
babil că, spuse ea, aţi ieşit prin labirint. 

Acest cuvânt readuse în mintea lui Truman senzaţia de panică 
şi pericol, pe care ultimele câteva minute petrecute în acest loc le 
şterseseră ca prin minune. 

- Da, spuse el repede, şi mai sunt încă câţiva acolo jos. Vrem să 
le venim în ajutor cât putem mai repede. 

Necunoscuta se întoarse şi începu să meargă alături de ei 
spunând: 

- Cred că sunteţi epuizați. Haideţi cu mine să văd dacă vă pot 
oferi ceva de mâncare. 

Elsie Truman mergea lângă ea cu o senzaţie că ceva nu este în 
regulă; femeia nu reacţionase nicicum, parcă nici nu auzise ce 
spusese bărbatu-său când pomenise de ceilalţi. 


37 Coş (franc.). 


- Sunt, spuse ea, îngrijorată, având o pronunție aproape 
academică (se gândea că poate diferenţa dintre idiomul englez şi cel 
american crease o neînțelegere), sunt încă cel puţin patru, cinci 
oameni pierduţi în peşterile acelea. 

Necunoscuta ridică pentru o clipă privirea spre ea, zâmbi şi 
spuse: ş 

- Imi pare rău. Am auzit ce-a spus bărbatul dumitale. Dar 
nu putem face nimic, înţelegeţi ce vreau să spun. Nu mai există nici 
un alt drum până aici decât prin labirint. 

- Nici un alt drum, repetă Truman, dorind parcă să-l 
contrazică cineva, dar fiind contrazis chiar de propria sa convingere 
cu care exclamase aceste cuvinte - apoi se controla, se opri în faţa 
femeii de parcă voia să-şi măsoare forţele cu ea. Ce aţi spus? 

- Nici un alt drum, repetă femeia, băgându-şi mâinile în 
buzunare după ce mai întâi pusese cu grijă pe jos pannier-ul, ca şi 
cum nu voia să-i deranjeze pe cei trei peştişori care se uitau la ei 
printre frunzele de smochin. Femeia făcu un gest vag în direcţia 
orizontului, continuându-l de jur-împrejur până ce ajunse să 
circumscrie tot ce se putea vedea cu ochii. Totul este închis, spuse 
aceasta fără să se adreseze parcă nimănui, cu o voce oarecum 
dezacordată; după aceea, observând neîncrederea întipărită pe feţele 
celor doi, neîncredere îmbinată cu consternare, adăugă: Vă rog să 
mă credeţi. 

Spusese aceste cuvinte cu hotărâre, cu o foarte slabă notă de 
aroganță, care însă le făcea să sune aproape ca un ordin: Ascultaţi- 
mă pe mine. 

- Nici un alt drum, repetă Truman furios, ca şi cum cele 
spuse fuseseră o insultă la adresa sa, la adresa acelei concentrări de 
energie şi hotărâre care-l ajutaseră să scape din labirint. 

- Asta-i adevărul, spuse femeia cu încăpățânare. 

- Bine, dar acolo ce e? 

Spunând aceste cuvinte arătă vag cu degetul în faţa lor, acolo 
unde se înălţau munţii care căpătaseră o culoare roşiatică şi 
negricioasă în lumina adormită a soarelui. 

- Stânci, spuse aceasta. De jur-împrejur. Ştiu că nu vă vine uşor 
să credeţi aşa ceva. Nici eu n-am putut crede când am păşit aici 
pentru prima oară. De câte ori n-am încercat să găsim un drum spre 
vale. 

Mai merse câţiva paşi după ce îşi luase coşul, strigându-le 
peste umăr: 

- Veniţi după mine ca să vă arăt casa. 

Cei doi se priviră fără să spună nimic. Aveau din nou acea 
senzaţie de ireal, de a fi încurcaţi în mrejele unei plase de păianjen, 
de a fi manevraţi. 


- Crezi că e-n toate minţile? îl întrebă nevastă-sa făcând 
un gest vag cu degetul ca şi cum şi-ar fi înşurubat ceva în tâmplă. Nu 
primi răspuns. A 

- În tot cazul există o casă, spuse el. Hai să mergem. Işi 
continuară drumul cu senzaţia că visează, prinzând-o din urmă pe 
femeie tocmai când aceasta ajunsese la marginea unei pajişti. 

Dincolo de sprânceana dealului au văzut pentru prima dată 
semnele unei cultivări conştiincioase a pământului -o minusculă vie 
într-o depresiune apărată la nord de un parapet de piatră nu prea 
înalt. 

- Da, e adevărat, spuse femeia întâlnind privirea lui Elsie 
Truman, această vie este pasiunea noastră. Vinul nu este cine ştie ce, 
dar numai pentru că nu ştim încă să-l facem cum trebuie. 

Truman se apropie în spatele ei şi spuse: 

- Care „noi', doamnă Adams? 

Femeia îşi întoarse spre el faţa atât de grotesc marcată şi 
totuşi atât de copilăroasă şi îi zâmbi încurcată. 

- Noi, era vorba de fratele meu şi de mine. Dar acum sunt 
singură. N-am mai vorbit englezeşte de când... Se întoarse brusc şi-şi 
reluă drumul fără să mai spună nimic altceva. 

Câteva garduri vii destul de rudimentare din cactuşi îşi făcură 
acum apariţia, mărginind un drum accidentat. Spre surprinderea lor, 
intrând într-un crâng de măslini pitici şi stejari veşnic verzi, 
observară o căsuţă improvizată, construită din piatră, care se înălța 
într-un fel de parc de unde răzbătea slab zumzăitul leneş al albinelor. 

- Uite-o acolo, spuse doamna Truman al cărei sentiment de 
uşurare la vederea unui semn evident de arhitectură domestică era 
întărit de zâmbetul care îi acoperise faţa. Aveţi albine, adăugă ea. 

- Da, pentru miere. Îmi pare rău, dar pâinea nu mi-a mai reuşit 
deloc de când s-a dus Godfrey. Ştiţi, este greu să macini grăunţele 
destul de bine, şi eu am început să îmbătrânesc. Vorbind dădea din 
cap aprobator şi zâmbea. 

Pe faţa lui Truman se mai putea vedea încă acea expresie de 
neîncredere amestecată cu mâhnire. Pur şi simplu nu putea să 
creadă aşa ceva. Se apropiară de casă luând-o direct, ca să scurteze 
drumul, şi el începu să examineze felul în care fusese construită casa 
cu un ochi atent de expert; fusese făcută din piatră brută aşezată în 
blocuri unul peste altul. Colţurile erau ascuţite, iar rosturile dintre 
pietre nu erau umplute cu mortar, după câte îşi dădea seama. 
Intrarea era susţinută de trunchiul unor pomişori peste care se 
făcuse un fel de îmbrăcăminte de scânduri din vechi lăzi de muniții 
de culoare gri. Pe ici pe colo se mai vedeau seriile şi descrierea 
conţinutului. Femeia îi invită în casă luând-o înainte. 

- A durat şase ani până să terminăm casa asta. Şi bineînţeles, 


Godfrey a lucrat enorm şi mai târziu ca să o aranjeze. Era formidabil 
de inventiv. A fost o muncă titanică. Până atunci locuisem într-o 
peşteră sus pe deal. Uitaţi-vă ce solidă este şi cât de frumos a finisat 
interiorul. 

Deschise pe neaşteptate o uşă de stejar arătându-le o cameră 
lungă şi scundă pardosită cu şipci neşlefuite de pin şi chiparos. 
Pereţii fuseseră spoiţi cu un fel de pigment natural de culoare gri, 
zgrunţuros, pe care cineva desenase câteva caricaturi ale unor feţe 
omeneşti de dimensiuni mari. 

- Nu-i aşa că-i frumos? 

Femeia traversă încăperea îndreptându-se spre vatra de piatră 
în care fumega un foc de buşteni pe care-l aţâţă punând şi alte 
lemne. Pe plita căminului se afla o canistră metalică în care fusese 
benzină. Işi cam pierduse luciul, dar era pe jumătate plină cu apă 
caldă. 

- Vă rog, intraţi, spuse întorcându-se spre ei cu o faţă care 
radia de plăcere, încât se simţiră obligaţi să se poarte cum se cuvine. 
N-am crezut niciodată că voi avea ocazia să pot arăta cuiva opera lui 
Godfrey. Godfrey este fratele meu. 

Arătă spre una din feţele desenate pe perete, o faţă neliniştită, 
frumoasă, cu o chică de păr cârlionţat; femeia zâmbi iar. 

Ochii lui Truman erau larg deschişi, plini de admiraţie, în 
cameră nu era nici un scaun, dar răspândite ici-colo, erau nişte perne 
simple umplute cu nişte iarbă cam aspră. Faţa pernelor era făcută 
din ceva care, dacă îşi dădea el bine seama, era mătase fină de 
paraşută. Două mese de lemn, netede, se aflau în apropiere şi aveau 
picioarele făcute din buşteni de lemn curăţaţi de coajă. 

La lumina focului care se înteţea trei pături ca de piei roşii 
străluceau în culori vii cu un aer primitor. Intreaga atmosferă din 
casă era simplă şi curată - cu toate că aveai impresia că-ţi oferă 
strictul necesar, dar că este în acelaşi timp nelocuită. 

- Înainte de a vă spăla, spuse femeia blând, cred că v-ar prinde 
bine un ceai - nu este ceai adevărat dar aproape tot atât de bun. Ceai 
din Creta - salepi - probabil că aţi auzit vorbindu-se de el. Vin într-o 
clipă. _ 

Îi lăsă stând în picioare, nehotărâţi, în mijlocul camerei, în timp 
ce ea trebăluia în camera de alături. Elsie Truman se aşeză pe una 
din perne şi îşi întinse picioarele spre foc. 

- Ei bine, spuse ea, ce părere ai despre toate astea? 
Truman nu ştia ce părere avea. Era reţinut, nu se pricepea să dea 
verdicte. Aproape imediat femeia a revenit cu o expresie plină de 
speranţă neliniştită care i se citea pe faţă. 

- Minunat, spuse ea, văzând-o pe Elsie Truman pe jos în 
faţa focului. Ce bine-mi pare. 


Spunea toate astea ca şi cum i-ar fi fost frică ca cei doi să nu fie 
doar nişte simple închipuiri ale minţii sale şi care nu aşteptau decât 
ca ea să se întoarcă cu spatele pentru a dispărea. Le întinse cu 
hotărâre cănile emailate în care le turnă apa clocotită dintr-o oală de 
metal. 

- Orhidee de baltă, le explică ea. Un alt exemplu al isteţimii lui 
Godfrey. Cred că o să vă placă. 

Întinzându-le cănile se scuză că nu are nici un pic de zahăr. 

- Aici la munte nu am nici zahăr, nici sare, le spuse aşezându-se 
şi începând să-şi scoată rând pe rând câteva perechi de şosete 
înainte de a întinde spre foc o pereche de picioare frumoase. E pe un 
deal un loc cu sfeclă de zahăr, dar nu ştiu să-l extrag, iar de mestecat 
este foarte obositor, dar cine ştie, poate mă puteţi ajuta voi? 

Cu un aer preocupat Truman declară că nu se prea pricepe la 
treburi de astea. Tot mai era convins că trebuie să existe o şansă de a 
găsi un drum care să-l ducă înapoi la Cefalu şi de aceea respingea 
acel vag aer de proprietate cu care necunoscuta părea că vrea să-l 
implice în propriile ei preocupări. 

- Mai vorbeşte-ne despre Godfrey, spuse el, simțind o 
neaşteptată speranţă pentru că era sigur că o auzise spunând că 
Godfrey nu mai era cu ea. 

- Godfrey, spuse aceasta sorbind din ceai. După plecarea 
celorlalţi doi, Evan şi John, Godfrey a rămas cu mine. Era singurul 
meu frate. Semănăm foarte mult în resemnare sau cel puţin aşa 
credeam eu. Era fericit când putea construi ceva aici, ca să ne facă 
viaţa mai suportabilă. Casa, veranda sunt făcute de el - şi chiuveta de 
la bucătărie pe care încă n-aţi văzut-o. Aproape tot ce este bine făcut 
aici este făcut de mâna lui Godfrey. Totuşi a început şi el să dea 
semne de nelinişte văzând cum trece un an după altul şi aici părea că 
nu mai are prea multe de făcut. El este o victimă a nevoii de a face 
ceva. La început zicea că locul acesta este raiul pe pământ. lubea 
munţii - de fapt fusese un alpinist foarte cunoscut. Pentru el era 
insuportabil să se ştie abandonat aici în mijlocul unor munţi imposibil 
de escaladat. A încercat să-i urce pentru a reveni printre oameni, dar 
i-a alunecat piciorul. A căzut de la o înălţime de peste două sute de 
metri. Am să vă arăt steguleţul pe care l-a prins de târnăcop. Il puteţi 
vedea de sus - noi am numit locul acela Vârful Ibex, pentru că John, 
bărbatul meu, a zărit odată acolo un ţap. Când este vânt flutură - 
steguleţul. Ai o senzaţie ciudată, ai impresia că Godfrey mai trăieşte - 
parcă ar chema după ajutor. A căzut între două plăci imense de 
granit. A fost numai vina lui. Când s-a întâmplat asta vântul sufla 
puternic. Totul s-a petrecut sub ochii mei. Trebuie să fie câţiva ani de 
atunci. De când a plecat mă simt teribil de singură şi cam 
neajutorată. Godfrey se descurca în orice situaţie. Dar acum că 


sunteţi voi aici lucrurile se vor schimba. Poate că şi prietenii voştri 
vor descoperi drumul până aici sus, şi veţi fi mai mulţi. Este mult mai 
plăcut când este mai multă lume. Bine că mi-am adus aminte, trebuie 
să vă aduc nişte pături din debara. Acum nopţile sunt reci... 

Se opri pe neaşteptate din vorbă, văzând expresia de nelinişte 
şi neîncredere de pe faţa lui Truman. 

- Inţeleg că nu mă credeţi. 

- In fine, spuse Truman, trebuie să recunoaşteţi că este o 
poveste ciudată. 

Ea îşi puse cana pe jos şi se ridică spunând: 

- Nu mai avem decât o oră de lumină. Haideţi să facem 
împreună un tur al platoului ca să vă convingeţi singuri că nu există 
nici o cale de întoarcere. Îmi pare rău. Înţeleg perfect ce simţiţi. Dar 
este inutil. 

Elsie Truman se aşeză confortabil ca o pisică la dogoarea 
focului sorbind până la fund ceaiul de salepi. 

- Nu pot să cred, spuse ea, dar cu o voce atât de inocentă 
şi prietenoasă încât nu se putea simţi în ea nici o urmă de suspiciune. 
Pur şi simplu nu-mi vine să cred. 

- Mă aflu aici din anul 1926, spuse liniştită femeia. Este 
scris pe peretele de acolo; când am construit casa am adus la zi şi 
calendarul. Acum suntem în... 

- O mie nouă sute patruzeci şi şapte, spuse Truman. 

- Douăzeci şi unu de ani. 

- O grămadă de vreme. 

- Am venit mai întâi, spuse femeia, aşezându-se iarăşi 
lângă soţia lui, am venit mai întâi în Creta pentru că era vorba de 
nişte săpături pe care bărbatul meu dorea să le facă - la Castro. El 
este, era adică, arheolog, iar Evan era student, iar pe atunci 
asistentul său. Godfrey a venit din Anglia doar pentru o vacanţă ca să 
stea cu noi. Locuiam în sat - Cefalu - trebuie să fi auzit de el. Doar în 
glumă lui Godfrey i-a venit ideea să încercăm să facem o hartă a 
labirintului. Era aşa de sigur că nu exista nici cel mai mic pericol. 
Înaintasem destul de adânc în el când unul din tunelurile mici s-a 
surpat şi astfel nu ne-am mai putut întoarce pentru a urma traseul pe 
care-l marcasem. Din fericire, aveam mâncare la noi. Abia după o 
săptămână am reuşit să ieşim aici. Cei doi rămăseseră nemişcaţi, 
ascultând-o. 

- Dar unde-i bărbatul dumitale, spuse în cele din urmă Truman, 
şi celălalt bărbat? 

Femeia îşi duse mâinile la faţă şi îşi frecă încet obrajii cu 
palmele. 

- S-au întors, spuse ea absentă, cu o voce plată şi lipsită de 
orice urmă de sentiment. 


Începuse să-şi tragă ciorapul cel gros şi să împingă acea 
umplutură care servea drept talpă la locul care trebuia. 

- S-au întors unde? întrebă Truman brusc. Au coborât 
înapoi în labirint? repetă acesta cu o voce în care se îmbina uluirea 
extremă cu amuzamentul. 

- Da, spuse aceasta. Vedeţi voi, bărbatul meu devenise 
foarte nervos la ideea că este încarcerat aici. Ura situaţia asta. El şi 
Evan au început să se certe îngrozitor. Godfrey era singurul care nu- 
şi pierdea cumpătul şi aplana situaţia. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat 
dacă nu ar fi fost cu noi. Cred că Evan - ba nu, e o minciună: ştiu că 
Evan mă iubea. Într-o bună zi s-au hotărât să-şi încerce norocul, să 
intre iar în labirint şi să încerce să-şi croiască prin el drum spre 
partea cealaltă. Nu ştiu până acum dacă au reuşit. Asta se întâmpla 
cu ani în urmă. 

Se sculă în picioare şi arăta cu degetul o dată scrisă pe perete 
în timp ce cu cealaltă mână deschise uşa: 

- Haideţi, spuse ea, veniţi să vă convingeţi cu ochii voştri. O 

jumătate de oră de mers a fost suficientă ca să se convingă definitiv 
că se aflau izolaţi într-un loc rupt de lume. 
N Era aproape imposibil de crezut aşa ceva şi totuşi era adevărat. 
În toate cele patru puncte cardinale muntele se surpa, se rupea pur 
şi simplu căscând o prăpastie de câteva sute de metri în fundul căreia 
vedeai nişte văi înverzite dar nebătute de picior omenesc. Nici măcar 
nu mai puteai spune în ce direcţie se află Cefalu. Undeva în 
depărtare, Truman distingea siluetele unor portocali. Soarele cobora 
acum văzând cu ochii, iar vârfurile munţilor care-i înconjurau 
străluceau cu sclipiri de giuvaeruri topite. Nu vedeai nicăieri o ieşire 
din această centură de munţi; nicăieri nu vedeai nici măcar un cătun; 
nicăieri nu sclipea marea. Locul semăna foarte bine cu un crater pe 
suprafaţa lunii. 

Bătrâna mergea alături de ei, preocupată, nerostind aproape 
nici o vorbă, tot drumul. Nici nu mai părea atât de emoţionant de 
hotărâtă să le dovedească că le spusese o poveste adevărată. Trecură 
pe lângă pârâul cu păstrăvi şi traversară pajiştile unde cele cinci oi şi 
vaca i-au urmărit liniştite, cu priviri gânditoare. 

- Acestea, le explică femeia, au apărut croindu-şi drum prin 
labirint până aici sus. Până acum, le spuse ea, sunt singurele care nu 
au dat nici un semn de nelinişte în sensul că ar vrea să se întoarcă. 

Din cauza frumuseţii a tot ce o înconjura şi a oboselii, Elsie 
Truman simţi cum i se umplu ochii de lacrimi. 

- Vă rog, haideţi să ne întoarcem, spuse în cele din urmă, sunt 
atât de obosită. 

De îndată ce au intrat în căsuţă au simţit deja o senzaţie de 
intimitate şi plăcere - ca şi cum ei şi nu alţii ar fi fost proprietarii. Le 


zburase complet din minte şi orice gând legat de soarta celorlalţi din 
grup, acum când le era foarte clar că nu-i puteau ajuta cu nimic. 
Amândoi o ajutară pe bătrână să mai facă nişte ceai şi să mai 
înteţească focul până ce flăcările au început să arunce umbre 
întunecate pe peretele din faţă, de unde feţele celor trei bărbaţi care 
se plictisiseră de acest Eden îi priveau gânditori, fără nici un interes - 
fiecare dintre ei părea închis în impenetrabilitatea unei posturi care 
se evaporase. 

- Timpul trecut, timpul prezent - ce înseamnă? spuse bătrâna 
într-un târziu, apropiindu-şi o pernă de foc. Dar oricum aş vrea să-mi 
creaţi o imagine asupra lumii de dincolo. Spuneţi-mi ce s-a mai 
întâmplat? 

Cu multe ezitări cei doi au început să răspundă la întrebările ei 
neobosite. Da, fusese un război. 

- Aşa credeam şi eu, exclamă ea. Credeam că a mai fost 
unul. Se ridică şi sprijinindu-se de perete, adăugă: Ştiţi, într-o zi au 
început să cadă din cer nişte pachete, erau legate de paraşute. Erau 
baloturi mari cu diverse - medicamente, haine, lucruri pe care nu le 
mai văzusem în viaţa mea. Trebuie să-mi explicaţi ce-i cu ele. În 
luminiş cred că sunt vreo cincizeci de puşti: Godfrey le-a pus frumos 
unele peste altele. Se întreba dacă le-am putea folosi ţevile ca să ne 
facem un fel de canalizare. Godfrey a făcut o băiţă de piatră foarte 
drăguță, dar nu ştia cum să încălzim apa. 

- Păi, dacă aţi avea un primus cât de vechi, spuse Truman, 
şi nişte ţevi v-aş face imediat un boiler pentru baie. 

Discuţia se înflăcărase. La un moment dat în timpul campaniei 
din Creta, o mulţime de echipamente germane căzuseră pe platou, 
dintr-o greşeală. Au hotărât ca a doua zi dis-de-dimineaţă să meargă 
la locul cu pricina şi să inspecteze totul cu ochiul tehnic al domnului 
Truman. 

- Şi haine, spuse femeia, o să aveţi o grămadă de haine groase. 
Pantaloni şi haine militare de lână. Foarte frumoase. Unele par 
englezeşti. Discuţia a continuat şi în timpul mesei care consta dintr-o 
supă, păstrăvi, brânză grasă făcută după o reţetă grecească şi un 
pahar de lapte cald de capră în care pluteau mărgele galbene de 
grăsime. Gustul mâncării era excelent în ciuda faptului că era 
nesărată. În timpul mesei au văzut vârfurile magnifice strălucind alb 
de parcă luaseră foc sub lumina lunii care devenea tot mai puternică, 
semănând cu un imens decor de teatru. O linişte îngrozitoare se 
aşternea între fiecare cuvânt pe care-l rosteau. Elsie Truman o 
simţea cum se instalează, cum îi dizolvă cuvintele pe care le rostea 
reducându-le la simple zgomote care păreau infime în comparaţie cu 
calmul greu şi imens al liniştii. O cuprinse o senzaţie asemănătoare 
fricii; dar era totuşi ceva mai difuz mai greu de înţeles dintr-o dată 


pentru că singurul lucru de care îi putea fi frică acum era doar ideea 
că va fi ruptă pentru totdeauna de lumea în care trăise până atunci. 

- Godfrey, Evan, John şi cu mine, spuse bătrâna. Am 
muncit până nu ne-au mai ţinut puterile. Vorbea cu privirea aţintită 
în foc, retrăind crâmpeie uitate din trecut. 

- Totuşi, ne-am făcut viaţa suportabilă cu cele câteva lu- 
cruri pe care ni le lăsase soarta. O lupă, câteva pături, un mic 
ferăstrău, un toporaş, o puşcă de vânătoare şi încă câte ceva. Luni de 
zile aflaţi că numai focul ne-a ţinut în viaţă. Cu greu am răzbit primul 
zid al casei, cel de la nord, într-o iarnă teribil de geroasă. Conduşi de 
Godfrey am muncit ca nişte catâri. Se ocupa de toate în modul cel 
mai firesc. După cum vedeţi, mai lipsesc o mulţime de lucruri 
necesare; geam la ferestre, ar fi de pildă unul dintre ele. Paravanele 
gri sunt drăguţe, făcute din mătase, dar nu ţin prea bine; cred că şi 
voi simţiţi cum trage curentul prin ele. Dau o oarecare atmosferă 
chinezească încăperii, e adevărat, mai ales când încep munţii să se 
developeze ca nişte fotografii conturându-se încet pe suprafaţa lor. 
Era atâta linişte după ce au plecat, dar în fine, tot răul spre bine. Am 
simţit că şi în mine parcă se schimbase ceva, deşi nu ştiu cum aş 
putea să vă explic ce anume. Poate că singurătatea este cauza. Sau 
poate totul este doar în mintea mea; totuşi Godfrey spunea că într-un 
fel ne-am aliat cu forţele naturii şi nu am încercat să ne opunem lor. 
El studiase filosofia şi spunea adesea că întreaga civilizaţie apuseană 
pe care o ştim noi se bazează pe Voinţă; şi ea duce mereu la acţiune 
şi la distrugere. In acelaşi timp susţinea că în noi există ceva, un 
element de repaus, cum îi zicea el, pe care ţi-l poţi educa şi astfel să- 
ţi poată modifica complet viaţa. Par cam aiureli, nu-i aşa? 

Cam aşa ceva. „Zău aşa, gândi Truman înghiţindu-şi un căscat, 
oare toată osteneala mea de o viaţă mai întâi, apoi cu labirintul, nu 
merită drept răsplată decât să stau şi să ascult asemenea aiureli pe 
un platou din Creta de unde n-am cum să mai scap?" Totuşi nevastă- 
sa părea interesată. Obrajii i se îmbujoraseră, cum i se întâmpla 
mereu când era emoţionată şi, aplecându-se în faţă, o auzi spunând: 

- Te rog, nu te opri. 

Necunoscuta stătea pe jos, în faţa focului, cu picioarele 
încrucişate, privind înaintea ei, întinzând din când în când câte o 
mână ca să şi-o încălzească. 

- Godfrey mai zicea că ai putea chiar influenţa fizic lumea care 
te-nconjoară. la să vedeţi ceva caraghios. De când s-a dus el am 
observat că toporul nu mai trebuie ascuţit. Nici nu vă puteţi închipui 
cât de important a fost toporul pentru noi în primele zile, când ne 
apucasem de casă; îl foloseam cu mare grijă. Dar chiar şi atunci 
trebuia ascuţit de fiecare dată. Godfrey se ocupa de asta. Dar de 
când el a plecat a rămas la fel de strălucitor şi ascuţit ca înainte; şi 


vă puteţi închipui că l-am folosit destul. Încercaţi-i lama cu degetul. E 
ascuţit, nu-i aşa? 

Îi zâmbi lui Elsie Truman şi-i spuse: 

- Pari tristă. Te rog, nu fi tristă. Nu sunt nebună. Doamna 
Truman protestă în faţa unei asemenea incriminări. Ar fi vrut să mai 
audă câte ceva, dar brusc necunoscuta s-a ridicat în picioare 
spunându-le să vină să le arate camera lor. Luând un fel de frânghie 
făcută din fire de trestie muiată în răşină îi duse într-o cămăruţă 
unde erau două paturi. În dreptul ferestrei erau bătute scânduri, dar 
pereţii erau spoiţi la fel ca în camera de zi. Era foarte frig. Elsie 
Truman începu să plângă. Bărbatul nu făcu nici o încercare să o con- 
soleze; stătea întins lângă ea, privind fix la tavan, şi repeta cu o voce 
perplexă: 

- Poţi spune ce vrei, dar e al dracului de ciudat. Fără doar 
şi poate. 

În cele din urmă oboseala a fost mai tare decât perplexitatea şi 
a adormit cu mâinile băgate la subsuori ca să şi le încălzească. 

Întinsă lângă el, nevastă-sa a rămas multă vreme trează 
ascultând cum creşte tăcerea ca revărsându-se din miezul unei scoici 
uriaşe; întreruptă în răstimpuri de mici zgomote ca foşnetul unui 
şoarece sau ca nişte cristale de gheaţă zdrobite sub nişte paşi mici. 
Parcă simţea prezenţa acelor vârfuri îngheţate înălțându-se golaşe 
dincolo de fereastră în lumina lunii, îngropate în gândurile lor de 
zăpadă. Avea impresia că se află pierdută în unul din visele ei; şi 
totuşi, mai profundă decât senzaţia tot mai mare de groază, simţea că 
numai pentru că nu cunoaşte încă această lume i se părea că-i este 
potrivnică. 

La miezul nopţii, pentru a-şi satisface nişte nevoi naturale, o 
porni bâjbâind prin camera cea mare în care se afla căminul. Luna se 
ridicase de tot pe cer, iar strălucirea sa orbitoare se juca pe 
paravanele de mătase care acopereau ferestrele; o slabă adiere de 
vânt le mişca din timp în timp. Tocmai se pregătea să deschidă uşa 
de la intrare când, uimită, văzu conturată de razele lunii, pe 
paravanul cel mai apropiat de ea, silueta unei femei; femeia stătea pe 
un taburet cu trei picioare înfăşurată într-o pătură cu faţa spre ima- 
ginea munţilor. Capul era puţin ridicat şi aplecat într-o parte, ca şi 
cum ar fi ascultat un sunet, cu toate că întreaga sa atitudine era de 
repaus. 

- Nu te teme, spuse aceasta. Vino afară dacă vrei. Elsie 
Truman se simţi ca un copil prins asupra faptului. 

- Am ieşit doar pentru o clipă, spuse ridicând zăvorul şi 
ieşind pe verandă. 

Necunoscuta nu se întoarse, nici nu mai spuse nimic. Era atât 
de concentrată încât puteai crede la prima vedere că se roagă. 


Elsie Truman termină repede, pentru că noaptea era rece şi nu 
mai avea de gând să stea mult în aerul acela îngheţat. Întorcându-se 
spre verandă o auzi pe cealaltă femeie spunând: 

- Elsie. 

Nu se întorsese spre ea, continuând să privească în sus fixând 
zăpezile. 

- Da, spuse doamna Truman. 

- Presupun, spuse necunoscuta, că mă crezi nebună dacă 
îţi spun că nu dorm niciodată. Accentuase cuvintele cu o plăcere 
evidentă. Stau aici în fiecare noapte şi mă simt perfect odihnită. Hai, 
vino să stai puţin lângă mine şi am să-ţi spun ceva. 

- E frig, protestă Elsie Truman. 

- Doar o clipă. 

Cealaltă se supuse, căţărându-se şi aşezându-se destul de 
incomod pe parapetul balconului. 

- Uite, spuse necunoscuta privind fix şirul de munţi în- 
zăpeziţi ale căror crevase zdrenţuite le priveau cu străfulgerări 
întunecate şi sinistre în lumina lunii. Ia-mi pulsul. E normal, nu? Uite 
ce calde mâini am, ca şi picioarele. Dacă ai fi doctor ai mormăi sigur 
ceva admirativ în legătură cu circulaţia mea periferică. Vorbea tot ca 
prin vis cu o voce neutră, ca şi cum cea mai mare parte a minţii sale 
era folosită în altă parte. 

- Dormitul, spuse neclar, a fost inventat pentru cei obo- 
siţi. Oamenii obosesc pentru că nu ştiu cum să-şi folosească corpul şi 
mintea, ca atleţii care stau într-o poziţie care le dă cârcei. 

Elsie Truman îşi sufla nerăbdătoare în palme. Urmase un curs 
de biologie la un moment dat la Politehnica din Londra şi nu-şi 
amintea să i se fi spus vreodată aşa ceva. 

- Nu mai ai nevoie de somn şi nici de moarte, spuse rar femeia. 
Apoi, adăugă cu mai multă forţă: Aş vrea să-ţi pot spune ce mi s-a 
întâmplat. Când Godfrey a plecat, între ora când beam ceaiul, după- 
amiaza, şi masa de seară, nu mi-a spus nimic, eu n-am avut nici o 
presimţire - a fost o senzaţie ciudată, aproape neplăcută, dar într-un 
fel ştiam că este utilă. Cum să-ţi spun? E ca şi cum ai încerca într-o 
noapte să găseşti gaura cheii de la uşa de intrare. Ţi-e imposibil. Cam 
aşa trăiesc majoritatea oamenilor. Dar, pe neaşteptate, cheia 
nimereşte broasca, pătrunde în locaşul ei şi devii din nou stăpânul 
casei tale. O fărâmă de secundă de uşurare şi putere. Şi încă ceva. 
Nu cred că această senzaţie pe care am simţit-o este ceva unic. Totul 
a venit de la sine, normal, prin repaus, înainte nu am fost niciodată 
destul de calmă. Aici am devenit calmă ca o stâncă. Elsie, mă asculţi? 

- Da. 

Fără să-şi dea seama, o asculta brusc cu mare atenţie. Până 
acum mintea îi fusese neclară şi înglodată, dar ceva din felul în care i 


se explicase totul a izbit-o ca fiindu-i foarte cunoscut; îi reamintise de 
momentul în care Campion i-a arătat că există în ea o frumuseţe care 
nu are nimic comun cu felul în care arată. 

- Mi-am adus aminte cum era viaţa înainte, continuă bătrâna 
liniştit. Într-un fel, nu mă implicam în nimic. Acum particip la tot. Mă 
simt implicată într-un fel cu totul nou. Înainte trăiam după precepte 
morale - pentru că prin morală se încearcă să ne unim unii cu ceilalţi. 
Acum nu mai simt nevoia de religie sau credinţă în sensul vechi al 
cuvântului, în mintea mea, înăuntrul ei (şi nu e vorba de ceva gândit 
sau simţit, ci de ceva care există, prin care exist eu), deci acolo 
înăuntru nici nu interzic, nici nu selectez. Înglobez. Este înţelesul pur 
ştiinţific al cuvântului „dragoste". Crezi că spun tâmpenii? Înţelegi 
ceva din tot ce spun? 

O senzaţie ciudată, neliniştitoare, a ceva cunoscut începuse 
într-adevăr să prindă contur în mintea lui Elsie Truman. Era ca şi 
cum această discuţie conturase părţi din viaţa ei care până atunci 
zăcuseră neînţelese. I se părea că o parte din ea fusese până atunci 
ca o casă nelocuită, cu toată mobila imensă acoperită de husele unor 
prejudecăţi acceptate, vagi şi diforme. 

- Nu ştiu, spuse aceasta, speriată că se face de râs. Mă 
simt stânjenită şi ridicolă. 

- Nu are importanţă, spuse cealaltă, important este ceea 
ce simţi tu. Credeam că voi încerca să-ţi explic de ce nu dorm 
niciodată. Şi de ce nu voi muri decât în momentul în care voi dori eu 
cu adevărat - adică după ce voi fi explorat de tot lumea asta. După ce 
voi fi complet uzată şi, ca să zic aşa, m-am golit de lumea asta pentru 
a trece în cea care urmează. 

Elsie Truman rămăsese cu privirea ţintuită într-o ciobitură din 
zidărie şi spuse: 

- Aş vrea să ştiu mai multe despre asta. Simt că ştiu despre ce 
vorbeşti, dar nu mă pot exprima. Cum îţi dai seama... ţi-ai dat 
seama... că ai descoperit asta? Vreau să spun senzaţia asta? 

Multă vreme bătrâna nu a mai spus nimic, îşi arcuise 
sprâncenele ca şi cum ar fi încercat să găsească locul exact de 
pornire al acestui salt, în interiorul ei. În cele din urmă spuse: 

- Nu ştiu. Inchise ochii. Nu este vorba de ceva pozitiv, 
adică în plus. Este mai degrabă vorba de ceva ce acţionează în sens 
opus, negativ - să poţi deveni atât de calm în interiorul tău încât să 
devii receptiv. Aşa ceva nu poate fi căutat, în schimb, dacă te 
pregăteşti pentru aşa ceva, această senzaţie va veni singură şi se va 
instala ca un fluture de noapte. Este vorba aici nu de „caută şi vei 
afla" cum scrie la Biblie, ci „pregăteşte-te şi vei fi aflat". Of, nu cred 
că voi putea să spun asta mai clar. 

- Pe vapor era un bărbat, spuse Elsie Truman rar. Pictor - 


apropo, şi el s-a pierdut în labirint. Mi-a făcut portretul şi mi-a spus o 
groază de lucruri care păreau că vin dintr-un sentiment foarte 
asemănător. Credeam că sunt puţin îndrăgostită de el. Într-o noapte 
m-am dus în cabina lui şi m-am culcat cu el; după aceea a fost furios 
pentru că zicea că trădase sentimentul despre care vorbim noi. Am 
crezut că spune tâmpenii, dar el tot spunea că eu nu am nevoie de 
dragoste ci de acel altceva. Şi că lăsându-l să se culce cu mine l-am 
făcut pur şi simplu să ofere acel ceva într-un fel inferior. Ceva adevăr 
era în totul, pentru că în scurtă vreme mi-am dat seama că nu-l 
iubesc. Totuşi avea în el un fel de trăire ciudată şi pe mine asta mă 
interesa; mi-a spus că m-am înşelat singură, spunându-mi că este 
vorba de dragoste, iar el m-a amăgit lăsându-mă să cred că despre 
asta e vorba. Toată povestea a fost foarte încâlcită şi eu m-am simţit 
vrednică de dispreţ. 

Femeia nu spuse nimic. Deodată Elsie Truman simţi că făcuse 
un solecism. 

- Pur şi simplu, am simţit, spuse slab, că vorbea despre 
acelaşi lucru ca şi tine. 

- Da, spuse străâina. Evident. 

- Era furios şi pe el şi pe mine. 

- Într-un sens a fost o prostie din partea lui. 

- Aşa am zis şi eu. 

- Dar în alt sens avea dreptate. 

Elsie Truman se sculă în picioare şi se scutură de praf. 

- Bine, dar care este sensul cel bun? spuse timid. La urma 
urmei trebuie să-ţi trăieşti viaţa şi asta înseamnă oameni, lucruri, 
situaţii de tot felul. Nu e loc pentru toate, ştii asta. 

- Poate ai dreptate. 

Nu îşi întoarse faţa de la zăpezi. 

- Poate că ai dreptate, repetă încet. 

Totuşi, privind acea faţă mică şi senină ca de copil, dar plină de 
zbârcituri, exprimând o profundă linişte, doamna Truman simţi un 
sentiment de înstrăinare şi panică: toate limitările citadinului care se 
vedeau în unghii, haine, dinţi păreau că o sufocă în timp ce stătea 
acolo în umbra verandei, pregătindu-se să spună noapte bună. 
Urcându-se în pat se simţi cuprinsă de o senzaţie ciudată de furie şi 
bucurie. „Cu un elicopter am face exact o oră să scăpăm din locul 
ăsta," îşi repeta triumfătoare cu toate că nu amintea de unde spera 
că va veni acel elicopter. Totuşi mult timp a rămas trează, gândindu- 
se la umbra tăcută de afară care veghea în lumina lunii. 

Pentru cei doi aventura nu a devenit realitate decât după 
câteva săptămâni petrecute pe platou. Era un şoc cu efect întârziat. 
Încă mai purtau în ei, ca să spunem aşa, gustul existenţei de până 
atunci: singurul lucru care reprezenta un punct de referinţă pentru 


existenţa prezentă petrecută printre ferigi şi pomi fructiferi pe acest 
mic platou pe care Godfrey îl numise Eden şi pe care însuşi Truman îl 
botezase „Cupola Nenorocitei Lumi". Asta se petrecea cu câtva timp 
înainte ca Elsie Truman să simtă, cu o senzaţie amestecată de panică 
şi plăcere, că într-adevăr nu mai exista continuitate între tot ce 
lăsase în urmă şi tot ce moştenise. Cât de departe părea trecutul: 
nişte amintiri legate de o casă afumată şi o grădină din Anglia, 
amintiri de vacanțe la Clacton, drumuri cu autobuzul sau cu 
automobilul pe şoselele ude ale capitalei. Chiar şi uniforma militară 
cea grea pe care o purta, cu binecunoscutul croi umflat cu păr de cal 
la umeri şi piept (când fusese şofer de transport în ullimul război se 
obişnuise să poarte uniformă), i se părea acum ceva nou, o nouă 
transformare a personalităţii sale în termeni de... da, chiar, ce 
anume? Habar n-avea. Ceva legat într-un fel de creştere, dezvoltare. 
Atunci când ajuta la scoaterea ramelor de lemn din stupii de albine, 
sau când culegea salatele din iarba de la râu, sau când alegea 
ciupercile bune de mâncat din grădiniţa de legume de sub pădurea 
de pini i se întâmpla să se oprească o clipă şi să încerce să se 
concentreze asupra existenţei prezente, ştergându-şi faţa brună cu 
braţul pe care părul decolorat arăta cât de arzătoare este căldura 
verii care-i învăluia. Aveai impresia că natura ei, elementele esenţiale 
ale naturii ei, se constituia într-un caleidoscop, formând un alt model. 

Între timp, în jurul celor trei, peisajul ireal şi măreț le aduceau 
în câmpul vizual contururi exacte şi pure: liniile suple ale chiparoşilor 
şi pinilor, umbrele gri-verzui ale măslinilor, în universul restrâns al 
casei lucrurile prindeau şi ele contur conform unui plan. Trei oameni 
mănâncă mai mult decât unul. Bucuria pe care o simţea Truman 
folosindu-şi energia şi priceperea în mânuirea micii prese pentru 
măsline era pentru el ceva nou. Părea că munca avea acum obârşia în 
noi zone de simţire. Inainte fericirea fusese ceva pozitiv. Acum 
devenise ceva negativ, dar lucid şi mult mai plin de satisfacţii. Il ajuta 
să se înţeleagă mai bine. Totuşi energia consumată a fost răsplătită 
numai în ulei de măsline, care a fost pe măsura recoltei slabe a 
anului precedent. 

Era un lucru clar că Ruth Adams era bucuroasă să îi aibă 
alături, ca să-i aline singurătatea. 

- Ce bucuroasă sunt, spunea ea, că după ce mor vă rămân vouă 
toate astea. Mă bucur la gândul că va avea cineva grijă de casă şi că 
totul va continua. Nu vă uitaţi aşa. Presimt că nu veţi pleca de aici. O 
să treacă şi starea asta de nelinişte şi iritare pe care o simţiţi acum. 
Evan şi John erau altfel. Erau sociabili într-un fel slab, ei nu aveau 
nimic de învăţat: sau ar trebui să spun mai bine, trebuiau să înveţe 
totul. Ei au plecat în labirint ca să găsească drumul de întoarcere. Au 
vrut să mă ia şi pe mine cu ei, dar când s-au hotărât s-o facă, era 


prea târziu. Mă întreb adesea dacă au reuşit sau nu. Puțin probabil. 
Şi totuşi, din când în când, reuşesc să ajungă aici oameni şi animale 
din partea cealaltă. O dată a apărut un măgar încărcat cu ustensile 
geologice. Acum voi. În sfârşit, voi sunteţi cei mai potriviţi pentru 
locul acesta. 

Erau împreună în faţa focului după masa de prânz. 

- Majoritatea, spuse ea, savurând abordarea subiectului ei 
favorit de discuţie, dar în acelaşi timp arătându-le clar prin zâmbetul 
neîncrezător că era oricând gata să vorbească despre altceva ce i-ar 
fi interesat mai mult, majoritatea oamenilor au un caracter care 
seamănă cu nişte pachete a căror hârtie (în care sunt ambalate) este 
ruptă şi nenorocită. Pe de altă parte, datele unei personalităţi bune 
sau echilibrate sunt tot atât de simple şi geometrice ca o problemă 
de Euclid. Mă întreb de ce lumea îşi pierde bunele obiceiuri ca să se 
ameţească singură - ca să se menţină în confuzie? Sigur, este uşor să 
judeci atunci când te afli în exteriorul ei, aşa cum suntem noi; totuşi 
sunt sigură că lucruri ca plăcerea şi munca se cuvin, merită să fie 
ditirambice. Da, dar nu şi narcoticele menite să-l ţintuiască pe om în 
starea confuză şi nebuloasă a conştiinţei sale. Tot ce mi-ai spus, 
domnule Truman, despre dezvoltarea statului ca idee - concept şi în- 
ceputul apariţiei conştiinţei sociale - toate astea sunt numai nişte 
ocoluri lungi şi periculoase prin binefacerile materiale pentru a 
atinge o fericire care va continua să scape oamenilor printre degete 
atâta vreme cât aceştia se vor mai păcăli, atât pe ei înşişi, cât şi unii 
pe alţii. Uitaţi-vă la feţele lor. 

Arătă cu degetul locul de pe perete unde lumina focului dansa 
pe portretele în cărbune ale camarazilor ei dispăruţi. 

- Singura care mai păstrează urmele unui nobil animal uman 
este faţa lui Godfrey. Disperarea şi suferinţa lui erau subtile. Pur şi 
simplu nu-i mai rămăsese nimic de făcut decât să-şi afle moartea - să 
ştiţi că într-un fel pasul lui greşit a fost deliberat, la fel ca şi presa 
pentru măsline şi baia. El nu aparţinea nici lumii exterioare unde 
credea că preferă să se afle şi nici chiar acestui mic paradis. Au mai 
existat şi înaintea lui mari spirite, tot atât de mulţumite ca şi el. Cât 
despre ceilalţi, John, bărbatul meu şi Evan. (Îşi flutură încet spre ei 
mâna delicată.) Priviţi la trăsăturile lor. Ei au trebuit să piardă, să li 
se confişte locul pe care-l aveau pentru a o lua de la capăt, de lao 
fază inferioară de dezvoltare. Ca la jocul gâştei**. Au ajuns aici printr- 
un accident şi toate energiile şi le-au concentrat în încercarea de a se 
întoarce. Sigur, într-un sens nu se poate spune că nu aparţineau 
lumii exterioare. Simt o uşurare ştiind că au plecat. Cred că există un 
cuvânt special pentru ei şi cei asemenea lor - trebuie să semene cu 


38 Un fel de „Piticot' 


una din casele acelea care imită stilul Tudor pe care le întâlneai la tot 
pasul pe Great West Road. Intr-un fel doar Godfrey nu m-a părăsit 
niciodată. El m-a învăţat ce să recunosc, să identific în mine: de la el 
am învăţat că moartea nu există decât în imaginaţia noastră. De 
aceea nici nu m-am mâhnit foarte tare în momentul în care 
nemulţumirea l-a făcut să treacă de cealaltă parte - ca şi cum ar fi 
intrat într-o oglindă. Mi-a părut rău pe un alt plan, cu totul altul. 
Duceam dorul discuţiilor pe care le purtam cu el când ne beam ceaiul 
după-amiaza: steguleţul pus de el tot mai flutură de pe stâncă - dar vi 
l-am arătat deja. Of, dar mi-e frică că iar o să gândiţi că vorbesc 
prostii. 

De multe ori ceea ce spunea părea într-adevăr absurd; şi totuşi, 
cu timpul chiar şi limitările limbii, chiar şi ele păreau că se destramă 
pentru că înţelesul celor spuse de ea părea câ le transmite nuanţări 
şi distincţii de o claritate care nu şi-ar fi închipuit că este posibilă 
înainte. Ţi se părea că au început un curs de iniţiere într-un 
vocabular cu totul şi cu totul nou. 

Într-o zi, pe când stăteau şi vâsleau cu mâinile în micul bazin 
unde apa rece ca gheaţa care venea de la râul cu păstrăvi li se 
încolăcea înjurai degetelor şoptind în cresonul pe care-l culegeau, 
Elsie Truman întrebă curioasă: 

- Ruth, nu-ţi lipseşte chiar nimic din viaţa ta de altădată? 

- Totul. Dacă mâine ar veni cineva şi m-ar lua cu forţa 
înapoi - dacă Evan ar veni după mine, aş pleca fără să crâcnesc. Dar 
asta numai pentru că acum ştiu într-adevăr cum să trăiesc oriunde m- 
aş afla. Cred că acum sunt o persoană, nu o ceaţă. Poate influenţa 
mea s-ar dovedi utilă, binefăcătoare. Dar când spui „ce-mi lipseşte" 
vrei să spui de fapt „dor'? Nu mi-e dor de nimic - nici măcar de masa 
de prânz, care va fi gata foarte târziu astăzi, dacă nu ne grăbim... 

- Ce ciudat, spuse aceasta cu altă ocazie, trăim între două 
accidente care ne pot schimba complet viaţa. Dacă am sparge într-o 
zi lupa ce-am face? Dacă unul din elicopterele de care vorbeşti 
dumneata, domnule Truman, ar fi să apară şi să aterizeze pe pajişte, 
ar trebui să ne hotărâm în a pleca sau a sta pe loc. Oricât ar fi 
ambele variante de accidentale, sunt totuşi posibile. Moarte sau 
Viaţă? Viaţă sau Moarte? 

- Gândiţi-vă la toate, spuse Truman. Oraşe, mine de 
mangan, guverne, cluburi, India, China, Rusia - te întrebi ce 
înseamnă toate astea. Bumbac, fier, oţel... unde duc toate aceste 
lucruri? 

- Toate fac parte dintr-un model necoordonat. Omul ca 
individ care caută ceea ce noi, cred eu, am găsit. Căutarea aruncă în 
aer strălucitoare bucățele de aur şi informaţii care îi captează atenţia 
şi-l împiedică să privească mai adânc în profunzimea sa. Da, este un 


spectacol uluitor al unui gen angajat în irosirea propriei vieţi. Şi 
totuşi, fiecare activitate, fiecare acţiune a omului nu face decât să 
indice precum o săgeată pe o hartă direcţia care duce la problemele 
metafizice centrale ale eului. Războaiele fabricilor, ale diplomaților, 
ale conceptelor - toate reprezintă angrenarea iremediabilă în 
contrariile care le-au dat naştere. 

- Ai putea să-i înveţi cum să facă altfel? Truman vorbea 
pios, invidios, ca şi cum singurul lucru pe care şi-l dorea cu adevărat 
era să schimbe natura omenească. 

- Nu voi încerca; nu o voi face mai mult decât o fee cu voi. 

- Atunci, ce vei face? 

- Nimic. Îmi voi plăti chiria ca oricare dintre oameni. 

Truman mormăi dezamăgit. Sperase ceva mai simplu: o 
formulă, o maximă. 

- Pun rămăşag, spuse el, că vei găsi un deluşor plin de 
măslini şi buruieni. Îţi vei face o casă, îţi vei lua câţiva stupi. Vei avea 
şi o capră. 

- Da, spuse soţia lui. Şi vei aştepta să apărem cu veşti le- 
gate de noi metode de a face apă caldă şi de a mulge capre. Pun 
rămăşag că vei osteni tot aşa tare şi acolo. Aşa ţi-e felul. 

- Aşa-i şi felul vostru, dacă încă nu aţi ajuns să vă daţi 
seama de acest lucru. 

- Să ştii, spuse Truman, n-am fost niciodată omul care să 
mă văicăresc. Pe de altă parte, viaţa de aici este extraordinar de 
sănătoasă, în ciuda gătitului mâncării. 

Bărbatul o porni acum încet înspre casă, fluierând uşor, şi 
traversă pajiştea. 

- Nu mai pot spune absolut nimic despre toate astea, 
spuse grav, cu voce joasă, ca pentru sine. Mă simt ca-n ceaţă, 
învăluit. Asta-i treaba. Complet ametit. Şi totuşi, sub acel cer albastru 
simţea că este extrem de lucid. 

- Năucit, repetă la infinit, în răstimpuri, în timp ce mulgea 
capra, după care o porni aiurea să se plimbe. Al dracului de năucit. 

Se opri pe malul abrupt şi privi peste câmpiile albăstrii şi 
nesfârşite, către dealurile îndepărtate care tremurau în ceaţă. 
„Trebuie să apară cineva în zilele următoare", gândi el, „să mai tundă 
grădinile alea." Mă întreb dacă am putea face vreun semn celor de 
dincolo. Cu grijă, lăsă la o parte asemenea gânduri ca şi cum ar fi 
fost fragile şi casabile. 

În bucătărie Elsie aprinsese deja focul de lemne. Era pe cale să 
se apuce să gătească nişte porumbei sălbatici pentru masa de prânz. 

- Foame, spuse Truman hotărât, nu simt nimic altceva. Foame. 
Să-ţi amâni filosofia, fetiţo, până după-amiază. 

Soţia lui îşi mirosea atentă mâinile, inhalând mirosul slab de 


mucegai al păsărilor moarte. 

- Du-te de aici, spuse aceasta, mai durează încă nişte ore. 
Rămase în picioare nehotărât, urmărind-o cum se mişcă de colo până 
colo. 

- Eşti fericită? spuse în cele din urmă cu o neîncredere 
ciudată, stând pe un singur picior şi încrucişându-şi braţele pe piept. 

Ea îl privi zâmbind. 

- Nu contenesc să mă tot întreb şi eu dacă da sau nu, 
spuse aceasta. 

- Vreau să zic, dacă eşti cu adevărat mulţumită? continuă 
el. 

- Nu ştiu, spuse ea rar. Dar tu? 

- Eu sunt năucit, spuse el, trecându-şi limba peste dinţi. 
Sunt absolut năucit. Avea o ciudată senzaţie de uşurare că putea să 
se spovedească; dar în acelaşi timp era iritat pentru că nu putea să-şi 
definească senzaţia mai clar. 

O lăsă singură şi ieşi să se plimbe la pârâu, cu mâinile adânc 
afundate în buzunarele hainei militare. Intenţionase să îşi păstreze 
aceste sentimente confuze numai pentru el şi să încerce să şi le 
clarifice singur, dar acum mâna dădu peste cuțitul la care ţinea atâta 
şi se trezi că începe să cojească o ramură de nuc fluierând printre 
dinţi. Se gândea că asta trebuie să fie fericirea. Îşi ridică privirea şi 
scrută dincolo de vale. Mai jos zări păsări care desenau mici cercuri 
eliptice, concentrându-se asupra acestui lucru care semăna într-un 
fel cu ce făcea el, dar era mult mai misterios, mult mai frumos. Simţi 
cum este copleşit de o senzaţie aproape nefirească a naturii 
misterioase a lumii. Ar fi fumat dacă i-ar mai fi rămas vreo ţigară. 
Începu în schimb să repare, tot fluierând, parapetul cam primitiv al 
micului bazin pentru păstrăvi peste care se revărsase apa, lucrând 
încet ca un castor. Privind în jos spre apa încreţită, văzu cum lumina 
soarelui pistruiază pietricelele netede de pe fundul apei; îşi aduse 
aminte de pistruii de pe nasul nevesti-sii. Aceasta devenise oacheşă şi 
mai frumoasă, cu faţa arămie şi braţele mereu goale în bătaia 
soarelui. Şi el se schimbase: avea acum barbă, îşi privi chipul 
reflectat în apa curgătoare, curios şi cu o doză bună de indulgență. 
Ochii îi întoarseră privirea de jos, strălucind în ciudate luminiţe 
apoase. „Foarte ciudat," îşi spuse, „pentru un tip oarecare ca tine. 
Foarte ciudat." 

Anotimpul se apropia de apogeu - înainta spre toamnă şi spre 
presarea modestei recolte de struguri; înaintând şi spre iarnă cu 
teroarea vântoaselor din Tartar. Fiecare avea acum o treabă bine 
stabilită - după munca pe care trebuia să o facă în funcţie de 
anotimp. Şi totuşi nici unul dintre ei doi nu mai avea sentimentul 
timpului ţinut după calendar. Au cules orezul şi grâul sălbatic; au 


strâns şi cupele de smochine îmbuibate de dulceaţa greţoasă a verii, 
explodând de bogăţia ei. In fiecare zi trebuia umplut căminul cu 
buturugi pentru că se făcuse frig. Erau multe de făcut. Ruth Adams 
era acum mai blândă, dar mai tăcută şi lucra cot la cot cu ei, cu o 
bucurie calmă a momentului pe care cei doi nu ştiau încă să o 
împărtăşească cum se cuvine. 

Mica livadă a rodit şi ea. Bătrâna i-a învăţat să facă vin din 
flori. Din mica baltă mlăştinoasă de la poalele stâncilor - ultimul 
punct unde râul făcea un cot închis ca să se prăvale apoi printr-un 
prag de stâncă - au cules rădăcini de orhidee de apă pentru ceai; sau 
de lângă casă, tot pentru ceai: muşeţel, salvie, verbină. Părea că nu 
le lipseşte mai nimic - deşi atât vinul cât şi pâinea erau încă destul de 
proaste. 

Veni şi toamna şi împreună cu ea prima ploaie - milioane de 
ace argintii din stâncile şi cavitățile care-i înconjurau. Munceau în 
continuare cu o bucurie de ţăran, hotărâți să nu lase ca ploaia să le 
fure orzul sau să zică, cumva, bătrâna că sunt mai prejos în faţa 
obligaţiilor vieţii. Învăţau tot timpul. Mâinile lui Elsie Truman 
deveniseră aspre şi bătătorite de muncă, dar faţa şi statura 
câştigaseră. Avea o expresie mai senină şi în acelaşi timp mai plină 
de viaţă. 

- Semeni cu o ţigancă, i-a spus bărbatu-său odată, când era 
întinsă lângă el în pat. 

Corpul i se împlinise, cu carnea tare şi rotunjimi. 

- Am senzaţia ciudată că voi avea un copil, îi spuse ea. Cam 
improbabil şi destul de puţin posibil la vârsta mea, ce zici? 

Nu mai comentă nimic în legătură cu convingerea ei că, dacă 
ar fi adevărat, copilul ar fi sigur al lui Campion. Era un lucru care 
mai putea aştepta, avea un viitor - un viitor de înţelegere deplină a 
lucrurilor şi de linişte când în termeni de auto-cunoaştere (la care vor 
ajunge) asemenea neînsemnate încălcări ale cinstei, aşa cum este ea 
definită de obicei, s-ar socoti şi ierta, mai mult ca sigur. Şi într-un 
sens copilul aparţinea încă acelei lumi vechi cu relaţiile între oameni 
atât de deformate; în orice caz, copilul încă nu-şi afla locul în această 
casă liniştită. 

Afectuos, el o luă pe după umeri şi îşi puse faţa bărboasă pe 
pernă alături de-a ei. Şi dragostea lor suferise o metamorfoză pentru 
că acum o privea cu ochi admirativi şi surprinşi. Se schimbase; nu 
mai era atât de uşor de abordat, era mai închisă în sine - şi în 
consecinţă mult mai atrăgătoare decât sumbra însoţitoare pe care o 
îmbărbătase cu glume în timpul incursiunii prin labirint, dându-i ceva 
din curajul său. 

- O sălbatică, spuse el somnoros, gândindu-se la naturaleţea 
degajată a comportamentului şi ţinutei, la căldura ei: ca şi cum 


pasiunea era ultimul mod de comunicare între ei. 

I se părea că în rest devenise stăpână pe ea, excluzându-l în- 
cetul cu încetul - prin independenţa ei - ca să atingă ceva mai fecund, 
mai profund, mai intim. 

Acum zile în şir erau circumscrişi de nori care se închideau 
parcă în jurul lor, îi înconjurau ca nişte rufe ude gri, verzi şi albastre 
după unghiul sub care pătrundea soarele strălucitor prin stratul 
pufos. În fiecare după-amiază făceau o plimbare până la malul abrupt 
al stâncii şi rămâneau aşa, urmărind cu privirea peisajul de sub ei 
care strălucea fisurat până sus la ei. Urmăreau vântul care smulgea 
un colţ al vălului de nori pentru a le dezvălui cerul de odinioară. 

Şopteau „aha!' sau „puah!', exclamaţii de surprindere sau 
aversiune auzind cum le trec berzele nopţi în şir pe deasupra capului, 
îndreptându-se spre Egipt, cu gâturile şi aripile întinse tânjind spre 
căldură. Şi torentele se umflaseră, iar ţipetele păsărilor se amestecau 
acum cu enunţurile muzicale ale apei curgând pe piatră, pe lemn sau 
ale apei atingând muşchi şi licheni. 

Nu era nimic de spus, nimic care să dezvăluie ceva extrem de 
profund şi vital; nu era vorba de nici o adăugire, însumare, nu era 
vorba de a se da un verdict despre ceea ce începuse să se petreacă 
cu ei - era vorba de timp în stare pură - aşa cum apa curge neauzită 
printre degetele pe care le scufunzi în dâra lăsată de o barcă. Chiar 
şi zăpada, când a apărut, părea că face parte dintr-un ciclu şi model 
al acelui mic univers care se ţesea în jurul lor. Micile troiene moi se 
ridicau pe lângă zidurile casei în care locuiau sclipind cu o mie de 
puncte de rouă în lumina soarelui. Se caţără şi pe gardurile staulelor 
făcute de Truman pentru oi şi pentru vacă. Şi aceste animale îşi 
croiseră drum prin labirint. Şi pentru ele fericirea devenise o 
propunere inutilă. 

Zorile apăreau acum încărcate de o imensitate şi teroare care îi 
uluia: prima jupuire a nopţii era o explozie de culoare spre est care 
se răspândea peste munţii cu cuşmele de zăpadă care-i înconjurau, 
semănând cu sângele care începe să mustească dintr-o rană. O dată 
cu înaintarea iernii se puteau auzi tunetele avalanşelor acolo unde se 
topea zăpada pe faţa devastată a pietrei. Vântul răsuna în rafale de 
furie prin pini. Parcă ai fi fost în Asia. 

Când a venit primăvara, au început să facă plimbări în serile 
liniştite până la Vârful Ibex, aşezându-se pe încrengătura de pietre 
acoperită cu muşchi unde aveai impresia că te afli pe locul plin de 
cioturi al unei străvechi fortărețe. Sub ei ste-guleţul lui Godfrey tot 
mai flutura în bătaia brizei. Mai departe văile se unduiau până 
dispăreau spre ultima colină de la poalele munţilor, de un albastru 
capricios, dar liniştite. Li se părea în acele momente că au ajuns la 
meridianul cunoaşterii umane. Peisajul luminos reprezenta, prin 


linişte şi calm, ecoul gândului. Dacă era adevărat că nu exista cale de 
întoarcere atunci era bine cel puţin că nu exista nici un drum care se 
continua: descoperirea lor proprie era în sine suficient de completă 
pentru ca să-i împiedice să dorească ceva ce le lipsea, să-i împiedice 
să spere sau să tânjească după ceva. 

- Simt, spuse Truman luptându-se cu insuficienţa de cuvinte pe 
care o descoperea în vocabularul său. Simt perfect Universul, iar 
soţia lui, care stătea întinsă cu capul sprijinit pe palmă, îi răspunse 
printr-un zâmbet de mulţumire şi fericire în timp ce mesteca un fir de 
iarbă. Ea îşi dăduse seama că acea cupolă a lumii nici nu exista în 
realitate, doar în propria lor imaginaţie! 


LA CEFALU 


Surpările şi avalanşele de stânci au continuat în labirint toată 
noaptea. În somn Graecen le auzea ca şi cum s-ar fi aflat în spatele 
unei draperii groase şi îşi imagina că fac parte chiar din visele sale; 
dar la un moment dat, înainte de ivirea zorilor, s-a trezit şi şi-a dat 
seama că nu era aşa: s-a cutremurat şi s-a culcat la loc, trăgându-şi 
cearşafurile peste cap. Când s-a trezit era plină zi. Soarele privea 
trăgând cu ochiul printre copaci; ridicându-se într-un cot a putut 
vedea dincolo de pajiştea cea verde a casei Cefalu, sclipirea mării 
strălucind emailat. Aparent îşi revenise cu totul din şocul suferit cu o 
zi înainte - într-un fel era destul de neplăcut pentru că intenţionase 
să stea poate chiar o zi întreagă în pat. ca să se odihnească. Şi totuşi, 
te simţeai atât de blestemat de bine în această atmosferă albastră, în 
această dimineaţă grecească care părea că ascunde în ea nişte 
presimţiri atât de promițătoare ca nişte poezii nescrise, poezii care 
stau în echilibru şi se leagănă pe vârful limbii. Se sculă din pat şi 
rămase o vreme în picioare în faţa ferestrei, privind fix în jos spre 
mare, spre ciorchinele de bărci vopsite de lângă dig. Undeva, 
nevăzută, cânta o pasăre. „Acolo unde păsările-şi află străfulgerarea 
lină, pe marea cea elenă şi docilă, şi vase precum lebede pe iarbă..." 
Nu, nu mergea. Aprinse o ţigară. Clinchetul ceştilor de ceai îl făcu să 
se aplece peste pervaz, pentru a privi în jos prin pergola încununată 
de viță-de-vie. Axelos stătea în pijama la masa de ceai spărgând coaja 
unui ou. 

- Silenus, strigă Graecen, e vreo veste? Axelos îşi ridică 
spre el faţa întunecată. 

- Salut Dickie, cum te simți? 

Cum se simțea? Graecen spera oarecum să găsească o scuză ca 
să nu se simtă bine - măcar indispus. Intenţionase să aibă o zi de 
repaus. Să i se dea puțină atenție: să i se aducă mâncarea pe tavă: 
musafiri. 

- Se pare că inima e-n regulă, recunoscu el precaut, parcă 
împotriva voinței sale. 

În panica sforţării disperate care-l apucase, îi spusese lui 
Axelos despre boală şi descoperise, spre surprinderea sa, delicateţe 
şi îngrijorare, deşi se aşteptase la ceva asemănător cu ironia şi 
îndoiala lui Hogarth. 

- Să nu te scoli până nu o să te simţi în stare, spuse Axelos. Am 
să-ţi trimit masa în cameră. 

Pentru o clipă Graecen fu tentat să accepte. 

- Nu. Totul e-n regulă, spuse în cele din urmă; era o zi mult 


prea frumoasă ca să fie irosită. Am să cobor. 

Curând se afla pe terasă deasupra pajiştii muiate în rouă, 
simțindu-se mai flămând decât ar fi fost normal şi cuvenit pentru 
cineva în starea sa. 

- Ce noutăţi ai, spuse el, despre ceilalţi? 

Axelos îşi termină cel de-al treilea ou şi se şterse la gură. 

- Din păcate, nimic. Nu cred să aibă prea mari şanse, ştii prea 
bine. Şi surpările continuă. Din păcate s-a terminat şi cu „Oraşul din 
Stâncă", doar dacă nu pune Muzeul ceva bani ca să-l scoată la 
lumină. Azi dimineaţă devreme am mai urcat încă o dată; iar Baird nu 
a apărut. A rămas peste noapte la mănăstire. Nu ştii ce are de gând? 
adăugă el cu o urmă de nelinişte. Ce încearcă să descopere? 

Graecen nu ştia. Îşi mancă oul în tăcere, gândindu-se la 
Campion. 

- Bietul Campion, spuse el. Trebuie să scriu ceva despre el în 
„The Times". Ştii, era un artist valoros, dar ca om tare nesuferit. 
Total, neconvențional, certăreţ, îngâmfat - ba nu, nu îngâmfat, 
afectat. Dar ce pictor. 

Se întreba dacă oare toţi artiştii mari, din a căror categorie el 
se excludea fără prea mare tragere de inimă, nu erau ca oameni 
absolut revoltători? Dostoievski care scria despre mila creştină în 
timp ce îşi teroriza servitorii, Lawrence care spunea lucruri 
deocheate despre ceilalţi când aceştia nu erau de faţă, - chiar când 
era vorba despre cineva care încerca să-i plaseze lucrările. Foarte 
ciudat. 

- Pur şi simplu nu era un tip bine crescut, adăugă el cu 
repulsie, fără nici o urmă de snobism, ci folosind cuvântul în sensul 
lui propriu. 

Lui Campion nu-i lipsea atât delicateţea din naştere cât cea de 
caracter; era un tip inferior. În tot cazul fusese un spirit mare şi 
trebuia făcut ceva ca să nu fie uitat. Tulburase şi în acelaşi timp 
îmbogăţise (aici o nimerise), tulburase şi în acelaşi timp îmbogăţise 
lumea: lumea rămăsese mai bogată deoarece existase şi el. „Sir, îmi 
permiteţi să atrag atenţia cititorilor dumneavoastră asupra dispariţiei 
unui om a cărui prezenţă a tulburat şi a îmbogăţit lumea în [lecursul 
vieţii sale deosebit de scurte? Este vorba de..." într-adpvăr un 
preambul extraordinar. (Graecen îşi sparse oul cu un aer nlagistral, 
fericit să simtă freamătul germenilor creatori încă o dată.) 

- Ştii, Dickie. spuse Axelos. Am senzaţia că nu ai nimic la 
inimă. Am avut odată un prieten căruia i se spusese exact acelaşi 
lucru. Doctorul îi încurcase în fişier numele cu al altuia. Ar trebui să 
verifici. 

- Zău, spuse Graecen înroşindu-se, chiar crezi că se poate 
întâmpla aşa ceva? Era o speranţă infimă, dar se agăţă de ea. 


- Cred numai că este posibil. 

Pe când vorbea, îşi dădea seama că este imposibil, dar ideea îl 
îmbărbăta. Va scrie acelor brute din Londra şi le va cere să verifice 
diagnosticul. 

- Se poate întâmpla, repetă el înfigând linguriţa adânc în inima 
de culoare portocalie a oului. 

- Ah, şi ar mai fi încă ceva, spuse Axelos. Cred că am venit de 
hac minotaurului. Îl vezi pe cel ce vine pe potecă împreună cu 
polițistul? Sunt sigur că a aflat secretul. 

Polițistul din sat se apropia de ei, venind dinspre pajişte, 
trăgând după el de braţ un băiat de pescar. Era un bătrân sever, care 
semăna cu un sergent-major trimis la vatră, cu faţă roşie şi mustață. 

- El e băiatul, spuse acesta, luând poziţia de drepţi şi salutând. 

Băiatul să fi avut cincisprezece ani, îmbrăcat tot în zdrenţe, cu 
picioarele goale. Părea foarte speriat şi pe când Axelos i se adresă, 
buza începu să-i tremure cu toate că acesta îl întrebă cu cea mai 
formidabilă voce de stăpân al conacului pe care şi-o putea lua: 

- Numele. 

- Peter, fiul lui Karamanos. 

- Ai fost prins suflând într-un corn de berbec în unul din 
tunelurile labirintului? 

- Da. 

- De ce? 

- Pentru că face bum-bum. 

- Şi de ce vrei să faci bum-bum în labirint? 

- Sunt sărac, domnule. 

- Şi pentru asta eşti plătit? Cine te plăteşte? 

- Oh, domnule. 

Băiatul izbucni în lacrimi şi începu să se tăvălească prin iarbă 
plângând în hohote, repetând printre fornăieli: „Nu trebuie să spun 
cine. Nu trebuie să spun cine." 

- Ridică-te, nenorocitule, spuse polițistul, care rămăsese în 
poziţia de drepţi. Scoală-te, vârcolacule, gunoi de porc. În picioare. 

Aplică pe înfundate un picior în posteriorul copilului şi reveni 
imediat în poziţia ţeapănă dinainte. 

Axelos alese din tava pe care o avea în faţă o piersică şi începu 
să o mănânce. Suspinele băiatului începură să scadă ca volum. 

- Ia-l de-aici, îi spuse Axelos cu blândeţe poliţistului, şi taie-i 
picioarele de la glezne. Poate aşa o să vorbească. 

Băiatul se ridică cu un urlet. Axelos se îndreptă cu pasul său 
legănat ca de rață spre el şi îl ridică de la pământ cu un singur braţ 
păros şi imens. 

- Vorbeşte, urlă el pe neaşteptate şi atât de tare încât 
zăngăniră toate vasele de pe masă, iar Graedcen sări ca ars de pe 


scaun. 

Băiatul începu să vorbească. 

- Domnul Jannadis, spuse el. 

- Cel cu agenţia de turism? 

- Da. 

- Poţi pleca. Stai, aşteaptă. 

La balcon apăruse Katina atrasă de zgomot. 

- Katina, spuse Axelos liniştit, dă-i acestui băiat o sută de 
drahme şi spune-i să nu mai facă niciodată ce-a făcut. 

Se aşeză iarăşi confortabil în scaun şi îşi luă rămas bun de la 
poliţist. _ 

- Asta-i, spuse el. Inţelegi? Efecte turistice. Spune-mi, ce se 
poate face în asemenea situaţii? 

Graecen îşi readuse aminte de mormăitul, geamătul şi mugetul 
teribil al bestiei din întunecimea labirintului. 

- Trăim într-o lume raţională, spuse el trist, presupun că 
orice lucru îşi are o explicaţie raţională. 

- În fine, se auzi vocea lui Baird în spatele lor, aproape 
orice lucru. 

Apăruse pe terasă ca din pământ şi strânse mâna fiecăruia pe 
rând. 

- De câtă vreme nu ne-am văzut, spuse Axelos. De foarte multă 
vreme. Sunt fericit să te revăd. 

- Fiindcă veni vorba, spuse Baird. Am nişte noutăţi. Virginia a 
scăpat. Se pare că a reuşit să iasă la lumină şi a sărit în mare. 

Graecen făcu feţe-feţe. Axelos se ridică în picioare. Şi-a rupt un 
picior, mai spuse Baird, dar îşi va reveni; am văzut-o sus la 
mănăstire, are tot ce-i trebuie. Abatele i-a imobilizat oasele rupte. 
Din păcate nu poate fi mutată de acolo câtva timp. 

Axelos ezita în a lua o hotărâre. 

- Trebuie să o vadă un doctor. Am să iau legătura cu Canea. 
Trebuie anunţată familia. Ai adresa ei? 

Baird uitase să i-o ceară. 

- Nu-i nimic, spuse Axelos, am să încerc să-l sun pe zia- 
ristul acela. Intră în grabă în casă. 

- O femeie care cade din cer, spuse Baird aprinzându-şi o 
ţigară. Tocmai ne pregăteam de drum, Abatele şi cu mine, când 
novicele cel fără minte a sărit în sus, făcând un salt prin aer şi a spus 
că a văzut o femeie căzând din cer. Pentru că are des diferite vedenii 
călugării au crezut aproape toţi că este vorba de o vizită personală pe 
care i-o făcea Fecioara Măria. Atunci Abatele s-a întors pregătindu-se 
să le arunce nişte vorbe de ocară că au un caracter atât de 
superstiţios când, Dumnezeule mare, am văzut cu toţii cum din mare 
apare un braţ. „O femeie," răcni Abatele şi comportându-se ca unul 


care nu mai văzuse o femeie de multă vreme, s-a aruncat în mare 
urmat de toţi călugării care ştiau să înoate. Cei care nu ştiau au scos 
barca de pescuit. Graecen, era un spectacol extraordinar. Merita să-i 
fi văzut în sutanele lor ude leoarcă cu pălăriile ca nişte burlane de 
sobă înotând care mai de care şi ţipând cât îi ţineau plămânii. Când 
am adus-o în barcă am crezut că nu mai scapă. Dar i-am dat ceai cald 
să bea până n-a mai putut, am învelit-o cu pături calde şi, aşa cum am 
mai spus, Abatele i-a pus piciorul în nişte aţele. Se pare că era 
însoţită de Campion. 

- Campion, spuse Graecen uimit. 

- Da. Nu am forţat-o să-mi dea şi alte detalii pentru că 
părea aşa slăbită şi zdrobită de oboseală. A spus că nu e sigură dacă 
el a sărit împreună cu ea sau nu. Au scos acum toate bărcile ca să-l 
caute şi pe el. În orice caz până acum n-au dat de nimic. 

-Campion, repetă Graecen. Hei, ce părere ai de toată chestia 
asta, un adevărat subiect de roman? Sper că îl vor găsi. Cu toate 
astea simţi o strângere de inimă şi un sentiment de regret. 

Au coborât amândoi pe pajişte şi s-au aşezat în pata luminată 
de soare de sub platan. Undeva în spate, ca în culise, îl puteau auzi 
pe Axelos strigând la telefon. 

- Alo! Alo! Canea? Alo... 

- Nu prea are aerul că funcţionează, spuse Graecen. 

- Auzi, spuse deodată Baird. Am aflat ceva foarte ciudat şi 
caraghios în acelaşi timp despre bătrânul Axelos. E pe aici o fată de 
la ţară pe care o cheamă Katina? 

- Da, spuse Graecen. Servitoarea. 

- E căsătorit cu ea. 

- Prostii, spuse Graecen. Cum crezi c-ar putea face aşa 
ceva? 

- Abatele însuşi i-a căsătorit. Şi mai este încă ceva. Toată 
chestia asta cu „Oraşul din Stâncă". 

- În orice caz, nu mai există. S-a dărâmat. 

Abatele spunea că este chiar autentic. L-au descoperit într-o 
bună zi când umblau să prindă un contrabandist. Pe urmă. spune că 
Axelos i-a dat nişte bani ca să spună că ei doi au făcut toată 
construcţia asta nenorocită, că au cioplit-o, şi tot restul. Tu ce 
înţelegi din toată povestea asta? 

Graecen se gândea acum cât de aproape fusese să o ceară în 
căsătorie pe Virginia. Simţea cum îi vâjâie capul gândindu-se că 
scăpase ca prin urechile acului. Trebuie să o şteargă cât mai repede 
ca nu cumva să mai fie tentat să facă o prostie ca asta. 

- Cum? spuse el, dându-şi seama că Baird îl priveşte fix. 

- Tu ce înţelegi din toate astea? repetă Baird. 

- Eu mi-am dat seama că este autentică din prima clipă 


când am văzut-o, spuse Graecen cu mândrie şi cam de sus. Habar nu 
am ce l-ar putea face să pretindă că nu este aşa. 

- Hai să-l întrebăm, spuse Baird mort de curiozitate: însă 
Graecen se sculă în picioare şi începu să se plimbe fără astâmpăr pe 
pajiştea pe care se aflau. 

- Ştii ceva, spuse acesta simțind cum tactul său nativ se revoltă 
la ideea de a iscodi secretele celor din jurul său, cred că ar fi mai 
bine dacă nu l-am întreba, zău, sunt convins de acest lucru. Pentru 
mine este un prieten de o viaţă. Nu aş vrea să-l pun într-o situaţie 
neplăcută şi să-l fac să sufere. In afară de asta, toată partea aceea a 
dispărut acum. Hai să nu mai vorbim despre ea. 

Axelos ieşi din casă în pijama, dar cu pălăria de paie pe cap. 

- Nu funcţionează, spuse acesta aşezându-se lângă cei 
doi. Ce ţară. 

- Ce ţară, repetă Graecen ca un ecou, cu ochii fixaţi pe 
marea mişcătoare şi pe lumina orbitoare a clădirilor albe de pe 
promontoriu. 

Toţi trei au rămas acolo într-o nemişcare deplină, simțind cum 
se îmbibă de lumina soarelui. În platani cântau păsări, începuse vara. 

- Singurul lucru de care îmi pare rău este minotaurul, spuse 
Graecen somnoros, în timp ce Katina se îndrepta spre ei în hainele ei 
viu colorate, aducând cu ea o sticlă de vin şi nişte pahare. La vârsta 
mea, Silenus, ai fi putut să mă fi menajat. 

La toate aceste vorbe, Axelos se mulţumi să toarne în pahare 
vinul cel dulce şi întunecat şi oftă. 


NOTA AUTORULUI 


Nu numai personajele apărute în această carte, dar şi în- 
tâmplările povestite sunt imaginare. Chiar şi Insula Creta poate fi 
liniştită că nu a existat nici un fel de motiv calomniator care a dus la 
alegerea ei ca teatru de desfăşurare a operațiilor militare. Vinovat de 
ideea cărţii poate fi făcut următorul fragment din Insulele Mării Egee 
de Părintele Henry Fanshawe Tozer, M.A., F.R.G.S.%, Oxford. 
University Press, 1875: 

„Obiectivul nostru îl constituia acum retraversarea insulei, 
ocolind pe la est Muntele Ida, pentru a ajunge în oraşul 
Megalocastron sau Candia de pe coasta de nord. Înainte de aceasta 
doream să facem însă un ocol pentru a vizita locul cunoscut în 
întreaga regiune sub numele de «Labirintul». Gazda noastră, 
căpitanul George, s-a oferit să ne conducă. În dimineaţa următoare 
am pornit deci însoţiţi de acesta, mergând de-a lungul albiei secate a 
pârâului, imediat sub acropola de la Gortyna, am urcat dealurile în 
direcţia nord-vest şi într-o oră am ajuns la locul care poartă acest 
nume. Se intră printr-o deschidere, nu prea mare, care se află pe 
versantul din calcar al muntelui, cu straturi de rocă dispuse 
orizontal. În interior am descoperit o încăpere cu tavanul aproape 
orizontal din care pornesc camere în toate direcţiile şi coridoare 
aşijderea. La prima vedere ai senzaţia că te afli în faţa unei 
construcţii făcute de mâna omului, dar mai mult ca sigur este vorba 
de opera integrală a naturii, cu toate că există şi părerea că ar fi fost 
folosită drept carieră. Ni s-a dat fiecăruia câte o lumânare şi am 
început să coborâm într-un coridor flancat de pietre căzute care erau 
puse una peste alta; tavanul de deasupra noastră varia între 1,20 şi 
4,90 metri înălţime. Tot mergând când într-o direcţie când în alta, am 
ajuns la o piatră verticală, ca un indicator al unei Ariadne moderne, 
plasată tocmai pentru a ne arăta pe unde să o apucăm, pentru că în 
răstimpuri se bifurcau noi coridoare din cel principal şi dacă intrai în 
ele fără lumină te-ai fi pierdut cu siguranţă. Căpitanul George ne-a 
povestit cum timp de trei ani, în perioada ultimului război (1867- 
1869), locuitorii creştini ai satelor din apropiere, în număr de cinci 
sute. el numărându-se printre aceştia, se re-fugiaseră aici ca şi 
bunicii lor în timpul insurecției precedente, pentru a scăpa de turcii 
care le incendiaseră casele şi le furaseră turmele de vite şi tot ce mai 
apucaseră. Ne-a arătat locul unde stivele de pietre formau camere, 


3 T.M.A. - Magister artium, Master of Arts - doctor în litere (engl.). F.R.G.S. - Fellow 
of trie Royal Geographical Society (Membru al Societăţii Regale de Geografie). 


fiecare familie având o astfel de cameră. Când am întrebat, pe 
jumătate în glumă, unde era sala de mese, mi-a răspuns că puţin mai 
departe se afla un hol central, mare şi înalt, unde puteau intra 500 de 
oameni, pe care îl numiseră chiar aşa cum spusesem eu şi unde mai 
veneau din când în când, ca să danseze, să cânte şi să se distreze. 
Aduceau cu ei pâine şi ulei pentru lampă, iar apa o luau de la un 
izvor care se afla în inima peşterii şi care, după toate aparențele, era 
singurul izvor pentru că în nici un alt loc nu am mai observat 
stalactite sau apă care să picure datorită infiltraţiilor. După ce am 
hoinărit cam o jumătate de oră în toate direcţiile, fără să fi străbătut 
în tot acest răstimp măcar o zecime din ramificaţiile peşterii, am 
revenit la suprafaţă. 

În ciuda numelui modern şi în ciuda opiniei unor specialişti 
care susţin contrariul, nu există nici un motiv să crezi că poate fi 
vorba de labirintul originar din Creta. Mai mult ca sigur că acel 
labirint a fost o invenţie mitologică, ca şi toate acele poveşti legate 
de el deşi, ca multe alte legende greceşti, se prea poate să fi fost 
legate de o formă de relief, cum ar ti de exemplu o peşteră; în orice 
caz, toţi autorii greci amplasează legenda la Cnossos, şi în plus 
monezile oraşului Cnossos au ca simbol o reprezentare idealizată a 
Labirintului. 

Urcând pe panta muntelui am traversat un platou care se află 
chiar deasupra locului scormonit de tunelurile Labirintului şi la un 
moment dat căpitanul George ne-a arătat cu degetul locul unde se 
afla sala de mese, acolo sub pământ. Urcând mai sus am putut avea o 
imagine integrală a munţilor înzăpeziţi ai Cretei, printre care se 
numărau Munţii Dictean, Ida, Kedros şi Munţii Albi." 


CUPRINS 


Introducere; ascita te a ala păi iti ATE 7 
Firul:Ariâdneii si cota ea die ana ie arate ie a da dt ice 25 
Portrete: sia cica za ca Pecs oaia citit sai Saaka 38 
in E o RR II RR PR PERL VOR POM ERE ARI a e 99 
Med eee AA AT 116 

Labirintul aeran e EA ada rea 144 
Drumul spre Cefalu.........cc eee eee 155 
Oraşul din stâncă... eee eee eeaeese 165 
Mormântul dușmanului... eee eee 181 

În ADI EUIȚIESIEI Ce sit mc 0 ui a aaa a ut dă 195 
La mănăstire... ea eneaee 208 
CaMpLOn, saizeci ca De iai ceas deal da ao 216 
Cupola lumii, ici ete tote gaga pol abate at aluat 228 
LoCall iei pata aa aaa aud led oala Plata Beta 273